Feodor Mihailovici Dostoievski — Fratii Karamazov V1

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Fraţii Karamazov 
Vol. 1 


DIN PARTEA AUTORULUI. 

În momentul acesta, când mă pregătesc să aştem pe hârtie 
viaţa eroului meu, Aleksei Fiodorovici Karamazov (1), mă 
simt oarecum încurcat. Şi iată de ce: deşi spun că este eroul 
romanului meu, îmi dau seama că Aleksei Fiodorovici nu e 
nici pe departe ceea ce se cheamă un om mare; mă aştept, 
deci, să mi se pună o seamă de întrebări inevitabile, 
bunăoară: „Prin ce este remarcabil Aleksei Fiodorovici al 
dumitale, de vreme ce l-ai ales ca erou? Ce anume a făcut? 
Cine îl cunoaşte şi prin ce a devenit el cunoscut? De ce eu, 
cititor, trebuie să-mi pierd vremea cercetând viaţa lui?” 

Întrebarea din urmă este cu atât mai dificilă cu cât n-aş 
avea altceva de răspuns decât: „Poate c-o să vă daţi seama 
din roman”. Dar dacă citind romanul, asta n-o să se 
întâmple, lumea nu va fi de acord cu însemnătatea lui 
Aleksei Fiodorovici al meu? O spun fiindcă mi-e teamă că, 
din păcate, aşa va fi. Pentru mine este într-adevăr un om cu 
totul deosebit, dar am cele mai mari îndoieli că voi reuşi să-l 
conving pe cititor că Aleksei Fiodorovici este, probabil, un 
aşa-numit om de acţiune, dar care se manifestă într-un fel 
destul de vag, de nedefinit. De altfel, nici nu cred că s-ar 
putea în ziua de azi să pretindem unui om ca în tot ce face 
să urmărească un ţel precis. Un lucru totuşi e sigur şi 
anume, că eroul meu este un om original, dacă nu chiar 
ciudat. Originalitatea şi ciudăţenia lui însă mai mult îi 
dăunează decât îi conferă vreun drept la atenţia semenilor 
săi, mai ales în timpurile noastre, când lumea caută să 
asocieze cazurile particulare şi să descopere o semnificaţie 


cât de cât generală în haosul care domneşte pretutindeni. 
lar un om ciudat este, de cele mai multe ori, un caz 
particular, izolat. Nu-i aşa? 

Dacă nu sunteţi însă de acord cu ultima afirmaţie şi-mi veţi 
răspunde: „Ba nu, nu-i aşa”, sau „Nu totdeauna e aşa”, 
atunci s-ar putea sa mă simt ceva mai liniştit în ce priveşte 
importanţa eroului meu, Aleksei Fiodorovici. Fiindcă un om 
ciudat nu numai că „nu este totdeauna” un caz particular, 
izolat, ci, de multe ori, s-ar putea ca tocmai el să deţină cele 
mai caracteristice trăsături ale epocii respective, în timp ce 
contemporanii lui să fi fost smulşi cu toţii, dintr-o cauză ori 
alta, de o răbufnire năprasnică de vânt din ansamblul vieţii. 

La drept vorbind, aş fi putut foarte bine să renunţ la toate 
aceste lămuriri destul de anoste şi de confuze şi să încep 
romanul fără nici un fel de preambul, zicându-mi: dacă e 
sortit să placă, lumea o să-l citească şi aşa. Nenorocirea 
este însă alta şi anume, că biografia eroului meu e una 
singură, iar aici avem de-a face cu două romane 12). Mai 
important mi se pare a fi cel de-al doilea dintre ele, care 
înfăţişează viaţa actuală a eroului meu, ceea ce face el chiar 
în clipa de faţa, în timp ce primul roman prezintă lucruri 
petrecute încă acum treisprezece ani şi nici nu e, de fapt, 
un roman, ci numai un moment din prima tinereţe a eroului. 
Nu mă pot lipsi totuşi de el, fiindcă multe dintre 
împrejurările zugrăvite în cel de-al doilea roman n-ar putea 
fi altfel înţelese cum trebuie. Lucru ce mă pune într-o 
încurcătură şi mai mare decât cea despre care vorbeam 
mai înainte: din moment ce eu însumi, biograful, consider 
că şi un singur roman ar fi încă prea mult pentru un erou 
atât de modest şi de nedefinit ca al meu, cum îmi permit în 
cazul acesta să mă prezint cititorului cu două şi în ce fel 
justific asemenea înfumurare din partea mea? 

Cum nu mă simt în stare să răspund la aceste întrebări, 
am decis să le ocolesc pur şi simplu, lăsându-le 
neclarificate. Fireşte, un cititor dotat cu oarecare 
perspicacitate va fi ghicit de mult că tocmai aici voiam să 


ajung şi pe bună dreptate poate fi supărat că irosesc în 
zadar un timp atât de preţios cu o vorbărie inutilă. De data 
aceasta pot răspunde lămurit că dacă am irosit un timp 
preţios cu vorbe inutile am făcut-o, în primul rând, din 
politeţe, iar în al doilea rând, fiindcă la mijloc este un 
şiretlic: orişicum, l-am prevenit, chipurile, dintru început pe 
cititor. De altfel, ca să spun drept, sunt mulţumit că romanul 
s-a împărţit de la sine în două părţi distincte, „păstrând 
totuşi unitatea de ansamblu”; după ce va şti ce cuprinde 
primul roman, cititorul va fi în măsură să hotărască singur 
dacă merită sau nu să înceapă lectura celui de-al doilea. 
Bineînţeles, nu pretind nimănui să le citească, dimpotrivă, 
orişicine e liber să azvârle cartea după ce va fi parcurs 
două pagini din primul roman ca să nu mai pună niciodată 
mâna pe ea. Există, totuşi, unii cititori delicaţi - şi spunând 
asta mă gândesc în primul rând la toţi cititorii ruşi - care 
vor ţine cu tot dinadinsul să persevereze până la sfârşit, ca 
să nu comită cumva vreo eroare în imparţiala lor judecată. 
Tocmai faţă de aceşti cititori mă simt cu inima împăcată: cu 
toată conştiinciozitatea şi pedanteria de care dau dovadă, le 
ofer motivul cel mai temeinic ca să lase cartea din mână de 
la primul capitol. Şi cu aceasta am încheiat ceea ce voiam să 
spun în precuvântare. Sunt de acord cu domniile voastre că 
nu avea nici un rost, dar din moment ce am scris-o, de ce să 
nu rămână? 

Şi acum, să trecem la fapte. 

PARTEA ÎNTÂI. 

I - FIODOR PAVLOVICI KARAMAZOV. 

Aleksei Fiodorovici Karamazov era cel de-al treilea fiu al 
lui Fiodor Pavlovici Karamazov, un moşier de la noi din 
judeţ, a cărui moarte tragică, survenită în împrejurări 
misterioase exact acum treisprezece ani - dar despre asta o 
să am prilejul să vorbesc mai pe larg ceva mai încolo - 
stârnise la un moment dat oarecare vâlvă în jurul numelui 
său (aşa se şi explică faptul că lumea îşi mai aducea şi acum 
aminte de el). Deocamdată mă voi mulţumi să vă spun doar 


că acest „moşier” (cum i se zicea, deşi, în toată viaţa lui, 
aproape că n-a locuit la el, la moşie) era un personaj ciudat; 
totuşi, ca tip omenesc, nu constituia deloc o excepţie: 
Fiodor Pavlovici nu era numai o canalie şi un desfrânat, dar, 
în acelaşi timp şi un om absurd; trebuie să adaug însă că 
făcea parte din acea categorie de inşi care, oricât de 
absurzi ar fi, se pricep de minune să-şi aranjeze afacerile 
patrimoniale, singurul lucru pare-se la care se pricep cu 
adevărat. Aşa, bunăoară, Fiodor Pavlovici îşi începuse 
cariera fără să aibă mai nimic, fiindcă moşia lui era destul 
de săracă: se ducea pe la mesele altora, mâncând azi aici, 
mâine dincolo, ajungând să trăiască pe spinarea unor boieri 
mai cu dare de mână; ca după moartea lui să iasă la iveală 
că lăsase o avere care se ridica la aproape o sută de mii de 
ruble bani gheaţă. Şi când te gândeşti că toată viaţa lui 
fusese cel mai absurd şi mai aiurit de la noi din judeţ! 
Repet: nu este vorba de prostie - majoritatea celor în genul 
său sunt oameni destul de inteligenţi şi mai au, pe deasupra 
şi o anumită şiretenie - ci de o comportare absurdă, care 
are un caracter specific, aş spune chiar naţional. 

Fiodor Pavlovici fusese însurat de două ori şi avea trei fii: 
cel mai mare, Dmitri Fiodorovici, de la soţia dintâi, iar 
ceilalţi - Ivan şi Aleksei - din a doua căsătorie. Prima lui 
soţie era dintr-o familie de boieri, Miusov, oameni cu stare şi 
bine văzuţi la noi în judeţ. Cum se făcea totuşi că o fata 
frumoasă, cu zestre şi pe deasupra inteligenta, dezgheţată 
- ca atâtea fete din generaţia noastră, dar care se întâmpla 
să mai apară pe ici, pe colo şi în trecut - fusese în stare să 
se mărite cu un „terchea-berchea”, cum era considerat 
Fiodor Pavlovici pe atunci, asta n-aş mai putea să vă spun. 
Am cunoscut cândva o domnişoară din generaţia 
„romantică” de altădată, care, după câţiva ani de tainică 
iubire pentru un domn - cu care de altfel s-ar fi putut 
mărita oricând în modul cel mai liniştit - a sfârşit totuşi prin 
a născoci fel de fel de piedici de netrecut şi, într-o noapte 
vijelioasă, şi-a făcut seama, aruncându-se de pe un mal înalt 


ca o stâncă, în apele destul de adânci şi repezi ale unui râu; 
şi s-a înecat doar dintr-o fantezie, numai şi numai ca s-o 
imite pe Ofelia lui Shakespeare; îmi vine chiar să cred că 
lucrurile s-ar fi schimbat dacă acea stâncă - pe care mai 
demult o avusese în vedere şi o îndrăgise - n-ar fi fost atât 
de poetică şi dacă în locul ei s-ar fi aflat un mal neted şi 
foarte prozaic, poate că atunci fata nu s-ar mai fi sinucis. 
Faptul este perfect autentic şi sunt convins că în ultimele 
două-trei generaţii cazurile acestea au fost destul de 
frecvente în istoria poporului nostru. Tot aşa şi cu Adelaida 
Ivanovna Miusova; măritişul ei fusese, fără doar şi poate, 
efectul unor influenţe străine, rezultatul „frământărilor 
unui suflet captiv” 13|. Poate că voise să-şi afirme astfel 
independenţa feminină, să protesteze împotriva condiţiilor 
sociale, împotriva despotismului familiei şi al rudelor, în 
timp ce, pe de altă parte, imaginaţia ei indulgentă reuşise s- 
o convingă - deşi numai pentru o clipă - că Fiodor Pavlovici, 
pe care toată lumea îl ştia ca pe un linge-blide, ar fi în 
realitate unul dintre cei mai curajoşi şi mai ascuţiţi la limbă 
oameni ai epocii aceleia de tranziţie spre alte vremuri mai 
bune, când de fapt individul nu era decât un biet măscărici 
răutăcios, atâta tot. Ceea ce o încântase mai ales pe 
Adelaida Ivanovna fusese latura aventuroasă a măritişului 
ei, adică răpirea. În ceea ce-l priveşte pe Fiodor Pavlovici, 
prin însăşi poziţia pe care o avea în societate, era omul cel 
mai potrivit pentru asemenea lovituri de teatru, fiindcă 
dorea din tot sufletul şi cu orice preţ să parvină; iar ca să 
intri într-o familie bună şi să mai iei şi zestre pe deasupra 
era, desigur, un lucru foarte ispititor. Cât despre dragoste 
reciprocă, ea nu exista - pare-se - deloc, nici din partea 
miresei, nici din partea lui, deşi Adelaida Ivanovna era o 
fată într-adevăr frumoasă. A fost, cred, în felul său, unicul 
caz în viaţa lui Fiodor Pavlovici - un bărbat altfel foarte 
senzual, gata oricând să se aprindă de cum vedea o fustă. 
Adelaida Ivanovna era, aşadar, excepţia, fiind singura 
femeie care nu-i spunea nimic. 


Aproape imediat după ce fugise cu dânsul, Adelaida 
Ivanovna deschisese ochii asupra bărbatului ei şi-şi dăduse 
seama că nu simte nimic altceva pentru el decât dispreţ. 
Lucrurile stând astfel, urmările căsătoriei nu întârziară să 
se arate. Şi cu toate că familia miresei se resemnase destul 
de repede, ba chiar acceptase să-i încredinţeze fugarei 
zestrea cuvenită, cei doi soţi duseseră din primele zile o 
viaţă agitată, de certuri interminabile. Se spune că, în ciuda 
neînțelegerilor, tânăra căsătorită dăduse totdeauna dovadă 
de nobleţe şi frumuseţe de caracter, arătându-se cu mult 
superioară soţului său; acesta, după cum s-a aflat acum, pur 
şi simplu pusese mâna pe toată averea Adelaidei - aproape 
douăzeci şi cinci de mii de ruble - chiar din momentul când 
ea o căpătase, bani gheaţă, care s-au şi dus pe apa 
Sâmbetei. În foaia de zestre mai erau trecute un cătun şi o 
casă destul de arătoasă la oraş, pe care, bineînţeles, Fiodor 
Pavlovici încercase în fel şi chip să şi le însuşească printr-un 
act legalizat şi cine ştie dacă nu şi-ar fi ajuns scopul numai 
şi numai fiindcă soţia sa, scârbită până în adâncul sufletului 
şi sătulă până-n gât când îl vedea cum îi cerşeşte banii şi 
încearcă s-o şantajeze cu atâta cinism, se simţea prea 
istovită ca să-i mai ţină piept şi ar fi dat orice numai s-o lase 
în pace. Din fericire, familia intervenise la timp, retezând 
ghearele jecmănitorului. Se ştie, de asemenea, că de multe 
ori soţii ajungeau chiar la bătaie şi că în astfel de ocazii nu 
Fiodor Pavlovici, ci Adelaida Ivanovna se dovedea mai iute 
de mână. Era o femeiuşcă brunetă, impulsivă, aprigă la 
mânie, îndrăzneață şi pe deasupra înzestrată cu o putere 
fizică la care nu te-ai fi aşteptat. Până la urmă, ea îşi luase 
lumea în cap şi plecase cu un seminarist, un amărât de 
învăţător sărac lipit pământului, lăsând în seama lui Fiodor 
Pavlovici un copil de trei ani - Miţea. Văzându-se singur, 
Fiodor Pavlovici nu găsise altceva mai bun de făcut decât 
să-şi transforme imediat casa într-un fel de harem şi s-o ţină 
numai în chefuri zgomotoase, iar când se sătura de beţii, să 
colinde gubernia în lung şi-n lat, povestind cu lacrimi în ochi 


orişicui voia să-l asculte despre infamia Adelaidei Ivanovna; 
lamentările lui cuprindeau mai totdeauna o serie de 
amănunte din viaţa conjugală, pe care orice soţ tare s-ar 
ruşina să le dea în vileag faţă de nişte străini. Mai mult, s-ar 
fi zis că rolul de soţ încornorat pe care-l juca în ochii lumii 
ca şi toate detaliile intime nu numai că-i făceau plăcere, ci 
chiar îl şi măguleau. „Ie lauzi de parc-ai fi fost avansat în 
grad, de parcă nici n-ai fi dat de necaz”, îi spuneau unii 
mucaliţi. Alţii susțineau că omul se simte pur şi simplu 
fericit că, în sfârşit, avea prilejul să facă pe clovnul, 
prefăcându-se într-adins, ca lumea să râdă şi mai cu poftă, 
că nu observă ridicolul acestei situaţii. Cine ştie, poate că 
totuşi nu era decât o naivitate din partea lui. După câtva 
timp, Fiodor Pavlovici izbutise să dea de urma fugarei. 
Sărăcuţa se afla la Petersburg, unde se refugiase cu 
seminaristul ei, apucând pe calea celei mai depline 
emancipări. Fiodor Pavlovici începu să se frământe şi-şi 
puse în gând să plece la Petersburg. Pentru ce? Nici el 
probabil n-ar fi ştiut să spună. Şi ar fi şi plecat, desigur, 
dacă, luând această hotărâre, nu s-ar fi simţit îndreptăţit să 
tragă mai înainte un chef zdravăn ca să prindă curaj. 
Tocmai atunci însă, familia neveste-sii fusese înştiinţată că 
biata de ea murise la Petersburg. Murise subit, într-o 
mansardă, după unii, de febră tifoidă, după alţii, răpusă de 
foame. În momentul când Fiodor Pavlovici aflase vestea, era 
beat turtă; se zice c-ar fi ieşit val vârtej în stradă, strigând 
de bucurie, cu braţele ridicate la cer: „Slobozeşte acum pe 
robul tău!” Unii susţin totuşi că plângea cu hohote, ca un 
copilaş, încât ţi se rupea inima auzindu-l, oricât ţi s-ar fi 
părut de respingător. Şi poate să fi avut dreptate şi unii şi 
alţii, adică să fi fost fericit, pentru că se văzuse în sfârşit 
liber şi să fi şi plâns moartea celei care-i dăruise libertatea. 
Oamenii, cât ar fi ei de răi, sunt adeseori mai naivi decât s- 
ar putea crede şi au o candoare pe care nimeni nu le-ar 
bănui-o. Ca oricare dintre noi de altfel. 


II - FIODOR PAVLOVICI SE DESCOTOROSEŞIE DE 
PRIMUL SĂU FIU. 

Nu e greu să ne închipuim ce fel de tată putea să iasă 
dintr-un om ca Fiodor Pavlovici şi ce educaţie putea el să 
dea unui copil. Procedase, deci, exact aşa cum era de 
aşteptat, părăsindu-şi cu desăvârşire şi definitiv odrasla 
zămislită cu Adelaida Ivanovna şi nu din ură sau dintr-un 
sentiment de mândrie conjugală rănită, ci pentru că uitase 
pur şi simplu că avea un fiu. Aşa se face că în vreme ce el 
împuia capul tuturor cu tânguirile lui lăcrămoase, făcând 
din casa lui un adevărat locaş de desfrâu. Băieţaşul, Miţea, 
care abia împlinise trei anişori, ajunsese să fie ocrotit de 
Grigori, o slugă credincioasă. Dacă acesta n-ar fi avut 
atunci grijă de bietul copil, în toată casa nu s-ar fi găsit 
cineva care să-i primenească măcar cămăşuţa. Rudele din 
partea mamei păreau că nici nu se sinchisesc de existenţa 
lui, mai ales în primul an. Bunicu-său, domnul Miusov, tatăl 
Adelaidei Ivanovna, încetase din viaţă; bunica, rămânând 
văduvă, se mutase la Moscova, unde căzuse bolnavă la pat, 
iar cât priveşte surorile maică-sii, se măritaseră între timp, 
aşa încât aproape un an de zile Miţea rămăsese în izba lui 
Grigori. De altfel, chiar dacă taică-său şi-ar fi amintit de el 
(oricum, nu se putea să nu ştie că are un copil), l-ar fi ţinut 
tot aşa surghiunit în izba lui Grigori, fiindcă - orice s-ar zice 
- băiatul ar fi fost totuşi o piedică pentru viaţa lui 
dezmăţată. Tocmai atunci întâmplarea făcuse să se întoarcă 
în ţară un văr de-al răposatei, anume Piotr Aleksandrovici 
Miusov, care fusese până atunci la Paris şi care mai apoi 
avea să plece din nou, pentru mulţi ani, în străinătate. Pe 
vremea la care ne referim însă, Miusov era în floarea 
tinereţii, un om cu totul deosebit de restul familiei, cultivat 
şi umblat prin lume, obişnuit cu viaţa marilor capitale, 
european până în vârful degetelor - şi aşa avea să rămână 
toată viaţa - şi, până la sfârşitul zilelor sale, un liberal de 
tipul celor de pe la 1840-1850. Miusov, de altfel, era în 
legătură cu o serie întreagă de liberali din ţară, ca şi din 


străinătate, oameni cu cele mai avansate idei ale epocii: îi 
cunoscuse personal pe Proudhon 14) şi pe Bakunin 15); iar 
la bătrâneţe nu era plăcere mai mare pentru el decât să 
vorbească despre evenimentele petrecute în cele trei zile 
106) ale revoluţiei franceze din februarie 1848, la care - 
după cum lăsa să se înţeleagă - ar fi luat şi el parte, luptând 
efectiv pe baricade. Era poate cea mai frumoasa amintire a 
lui din tinereţe. Ca situaţie materială, eră un om înstărit, 
stăpân peste o mie de suflete, aşa cum se socoteau avuţiile 
altădată. Avea o moşie de toată frumuseţea în împrejurimile 
oraşului, învecinată cu pământurile vestitei noastre 
mânăstiri, cu care - încă din anii tinereţii, de când intrase, 
adică, în posesiunea moştenirii - Piotr Aleksandrovici era în 
proces şi părea c-o să mai fie încă multă vreme pentru nu 
ştiu ce drepturi asupra pescuitului în râu sau a tăierii 
copacilor din pădure - nu mai ţin minte. Procesul îl 
deschisese numai aşa, din principiu, considerând ca pe o 
datorie a sa de cetăţean luminat să lupte împotriva 
„clericaliştilor”. Aflând totul despre Adelaida Ivanovna, de 
care-şi aducea foarte bine aminte, bineînţeles fiindcă o 
admirase cândva pentru frumuseţea ei, precum şi despre 
existenţa lui Miţea, Piotr Aleksandrovici se decisese să 
intervină, cu tot disprețul pe care-l avea pentru Fiodor 
Pavlovici şi toată indignarea ce clocotea în inima lui tânără. 
Abia atunci avusese prilejul să-l cunoască. Piotr 
Aleksandrovici îi declarase din capul locului că dorea să ia 
copilul în grija lui să-l crească şi să-l educe. Mai târziu, 
Miusov va povesti - ca un lucru semnificativ pentru 
caracterul individului - că în momentul când îi pomenise 
despre Miţea, Fiodor Pavlovici făcuse o mutră mirată, ca şi 
cum nu înţelegea despre cine-i vorbă şi nici habar n-ar fi 
avut că la el în casa se afla un copil mic. Piotr 
Aleksandrovici, fireşte, putea foarte bine să exagereze, 
totuşi, imposibil să nu fi fost şi un grăunte de adevăr în 
spusele lui. Ce-i drept, lui Fiodor Pavlovici îi plăcuse 
totdeauna să joace teatru, intrând în pielea celor mai 


diverse personaje, adeseori chiar fără vreun rost, dacă nu 
chiar în detrimentul său, ca în cazul de mai sus, bunăoară. 
Ceea ce de altfel este o particularitate constatată la o serie 
întreagă de oameni, dintre care unii infinit superiori lui 
Fiodor Pavlovici. Piotr Aleksandrovici luase în serios toată 
treaba şi reuşise să fie numit (împreună cu Fiodor Pavlovici) 
tutorele copilului, căruia maică-sa îi lăsase o moşioară şi o 
casă în oraş. Miţea se mutase, aşadar, la unchiul său de-al 
doilea, Miusov, care, fiind holtei, după ce pusese la punct 
situaţia veniturilor sale de la moşie, se grăbise să se 
întoarcă la Paris, unde se stabili pentru o bună bucată de 
vreme. Copilul fusese încredinţat unei cucoane din Moscova 
şi ea tot mătuşă de-a doua. La rândul său, Piotr 
Aleksandrovici, prinzând gustul vieţii în străinătate, mai 
ales de când cu revoluţia din februarie, a cărei amintire i se 
întipărise atât de adânc în suflet, încât până la sfârşitul 
vieţii căuta mereu prilejul să vorbească despre ea, a uitat şi 
el de copil. Nu trecuse mult şi mătuşa din Moscova 
închisese ochii; atunci Miţea fusese luat de una dintre 
fiicele ei măritate. Se pare că şi după aceea, băiatului îi 
fusese dat să-şi schimbe din nou - pentru a patra oară - 
domiciliul. Cum şi în ce împrejurări - rămâne să vă spun 
altă dată, cu atât mai mult cu cât vom mai avea ocazia să 
vorbim de primul născut al lui Fiodor Pavlovici; deocamdată 
mă voi mulţumi să menţionez numai unele date din 
biografia lui, fără de care n-aş fi în măsură să încep 
romanul. 

În primul rând, trebuie să vă spun că Dmitri Fiodorovici 
era singurul copil al lui Fiodor Pavlovici care crescuse 
convins că are ceva avere şi că la majorat se va putea bizui 
pe o situaţie independentă. Altminteri, tinereţea lui fusese 
destul de agitată; nu apucase să-şi termine studiile şi 
intrase într-o şcoală militară, după care împrejurările îl 
aduseseră în Caucaz, unde câştigase galoane de ofiţer, se 
bătuse în duel şi fusese degradat, ca mai apoi să-şi recapete 
iarăşi gradul şi să se ţină noapte de noapte de chefuri, 


risipind banii în dreapta şi-n stânga. Nu primise nici o 
leţcaie de la taică-său decât după majorat; până atunci se 
mulţumise să trăiască din datorii. Pe Fiodor Pavlovici îl 
văzuse pentru prima oară la faţă abia după ce împlinise 
douăzeci şi unu de ani, atunci când sosise în oraş ca să-şi 
lămurească situaţia materială. Pe cât se pare, nu putu să-l 
înghită pe taică-său din primul moment; de altfel, nici nu 
zăbovise prea mult în casa părintească, grăbindu-se să-şi ia 
tălpăşiţa îndată ce apucase să-i stoarcă bătrânului o sumă 
oarecare de bani împreună cu promisiunea că-i va trimite 
regulat veniturile moşiei, în privinţa căreia nu izbutise să 
afle nimic (ceea ce este semnificativ), nici ce valoare are, 
nici la cât se ridică rentele respective. Taică-său, în schimb, 
văzuse imediat, de la prima lor întâlnire (şi este un lucru 
care trebuie reţinut), că Miţea habar nu avea ce avere îi 
rămăsese, socotind-o mult mai mare decât era în realitate. 
Şi se bucurase să constate asta, fiindcă bătrânul avea 
planurile lui. Dându-şi seama că băiatul este fluşturatic, o 
fire nerăbdătoare, impulsivă, pătimaşă, un chefliu căruia 
putea foarte uşor să-i închidă gura - fie chiar numai pentru 
câtăva vreme - dacă-i dădea ceva parale, nu pregetase să 
exploateze situaţia, căutând să scape de el cu sume 
derizorii, pe care i le trimitea din când în când. În cele din 
urmă - adică la vreo patru ani după ce descinsese pentru 
prima oară în orăşelul nostru - Miţea, pierzându-şi 
răbdarea sosise din nou în localitate, de astă dată hotărât 
să încheie toate socotelile cu taică-său. Şi care nu-i fu 
mirarea când i se spuse lămurit că nu mai avea nici un 
sfanţ, că, de altminteri, ar fi şi greu să se facă un calcul 
exact, deoarece sumele pe care le primise depăşiseră de 
mult valoarea în bani a moşiei - dacă nu cumva chiar îi 
rămăsese dator lui Fiodor Pavlovici - că după cutare şi 
cutare tranzacţie, pe care o încheiase la data cutare şi 
cutare, nu mai avea dreptul să ceară nimic şi aşa mai 
departe. Uluit, tânărul bănui că fusese tras pe sfoară, că 
aici trebuie să fie un dedesubt cam dubios, îşi ieşise din fire 


şi mult nu mai lipsise ca să-şi piardă minţile. Toate acestea, 
fireşte, contribuiseră la declanşarea catastrofei, care va 
constitui obiectul primului nostru roman cu caracter 
introductiv sau, mai bine zis, cadrul său. Dar mai înainte mă 
simt dator să spun câteva cuvinte şi despre ceilalţi doi fii ai 
lui Fiodor Pavlovici, fraţii lui Miţea şi să arăt de unde venea 
fiecare. 

III - CEA DE-A DOUA CĂSĂTORIE ŞI ODRASLELE 
RESPECTIVE. 

Foarte curând după ce se descotorosise de Miţea - care 
avea pe atunci patru ani - Fiodor Pavlovici se însurase 
pentru a doua oară. De astă dată căsnicia ţinuse opt ani 
încheiaţi. 

A doua soţie era, tot aşa, o fată tânără de tot, Sofia 
Ivanovna, din altă gubernie, unde se întâmplase ca Fiodor 
Pavlovici să meargă o dată împreună cu un ovreiaş cu care 
făcea unele mici afaceri. Uşuratic, beţiv şi zurbagiu cum 
era, Fiodor Pavlovici nu neglijase totuşi niciodată să-şi 
plaseze cât mai bine capitalul şi să-şi aranjeze în chipul cel 
mai fericit pentru el afacerile, care de cele mai multe ori nu 
erau tocmai curate. Sofia Ivanovna provenea dintre 
„orfane” - era fiica unui obscur diacon şi rămăsese de mică 
singură pe lume. Fata fusese crescută în casa îmbelşugată a 
tutoarei sale, văduva generalului Vorohov, o bătrână de 
neam mare, care o luase sub aripa ei ocrotitoare şi care o 
tiraniza. Nu cunosc prea multe amănunte, dar am auzit că 
într-o bună zi Sofia Ivanovna, bună, blânda şi supusă din 
fire, fusese surprinsă în cămară tocmai când încerca să-şi 
lege de gât ştreangul, pe care-l agăţase de o grindă, într-un 
moment de disperare, sătulă de tirania, toanele şi cicălelile 
de fiece clipă ale bătrânei, care, fără să fie un suflet rău, 
neavând ce face toată ziua, ajunsese un adevărat despot. 
Fiodor Pavlovici se dusese să ceară mâna protejatei, dar 
generăleasa, după ce luase informaţii asupra lui, îl dăduse 
pur şi simplu pe uşă afară. Folosind din nou mijlocul pe 
care-l mai folosise o dată, pretendentul îi propuse atunci 


fetei să fugă de acasă. Şi poate că Sofia Ivanovna nu i-ar fi 
dat ascultare, dacă ar fi aflat la timpul potrivit unele 
amănunte din viaţa lui. Din păcate însă, locuia în altă 
gubernie şi apoi, ce putea să priceapă o copilă de 
şaisprezece ani, care ştia doar un singur lucru: că orişice s- 
ar întâmpla, ar fi fost mai bine pentru ea decât să mai 
rămână o clipă în casa protectoarei sale. Aşa că, sărăcuţa, 
preferase s-o înlocuiască pe protectoare cu un protector. De 
astă dată, Fiodor Pavlovici nu căpătă nici un ban zestre, 
fiindcă generăleasa, maniata foc, nu voise să-i dea nimic 
fetei, ba îi mai şi blestemase pe amândoi; ca să fim drepţi, 
trebuie să spunem că nici el nu se gândise la zestre, fiind 
ispitit de frumuseţea neasemuită a copilei şi mai ales de 
inocenţa ei. Libertinul acesta, care toată viaţa nu fusese 
atras decât de nurii celor mai vulgare femei, rămăsese în 
extaz în faţa purității ei sufleteşti. „Când i-am văzut 
ochişorii aceia nevinovaţi, parcă mi s-a înfipt un cuţit în 
inimă”, avea să povestească el mai târziu, cu rânjetul lui 
odios. Unui om ca el însă, corupt până în măduva oaselor, 
până şi candoarea nu era în stare să-i trezească decât cele 
mai josnice pofte. Cum nu primise nici o para zestre, ceea 
ce era, aşa zicând, un „păcat” de care nevastă-sa se făcuse 
vinovată în ochii lui - şi profitând de faptul c-o scăpase, 
chipurile, „din ştreang” şi mai ales de neobişnuita ei 
blândeţe şi umilinţă - Fiodor Pavlovici găsi foarte firesc să 
nu ţină prea mult seama de ea şi din primele zile chiar nu 
se sfii să calce în picioare cel mai elementar respect 
conjugal. La el în casă, sub ochii tinerei soţii, se adunau tot 
soiul de lepădături şi se dezlănţuiau adevărate orgii. Ca o 
trăsătură caracteristică, trebuie să menţionez faptul că 
Grigori, rândaşul, un om cumsecade, altminteri destul de 
mărginit, încăpățânat şi morocănos, care o urâse de moarte 
pe prima lui stăpână, Adelaida Ivanovna, de astă dată 
trecuse cu totul de partea noii soţii, luându-i mereu 
apărarea şi certându-se din pricina ei cu Fiodor Pavlovici, 
aşa cum nu şi-ar fi permis nici o slugă. Într-o bună zi pusese 


chiar cu de la sine putere capăt unei petreceri şi dăduse cu 
de-a sila pe uşă afară toate muieruştele. După câţiva ani, 
sărmana Sofia Ivanovna, silită de mică să îndure tirania 
cuiva, căpătase o boală de nervi, destul de frecventă printre 
femeile din popor, despre care lumea zice că sunt 
„apucate”. Bolnava, chinuită adesea de nişte cumplite crize 
de isterie, ajungea uneori să-şi iasă din minţi. Cu toate 
astea, adusese pe lume doi feciori, Ivan şi Aleksei, cel dintâi 
născut chiar în primul an de căsnicie, cel de-al doilea - trei 
ani mai târziu. La moartea ei, Aleksei abia dacă împlinise 
trei anişori; oricât ar părea de ciudat însă, băiatul îşi 
aducea aminte de maică-sa, bineînţeles numai aşa, ca prin 
vis. După ce Sofia Ivanovna închisese ochii pe vecie, băieţii 
ei împărtăşiseră soarta primului născut al lui Fiodor 
Pavlovici, Miţea; fuseseră adică părăsiţi cu desăvârşire de 
tatăl lor, care nici habar n-avea de ei, ajungând la rându-le 
să se aciueze tot în izba rândaşului Grigori. Acolo îi găsise 
tiranica generăleasă, binefăcătoarea care o crescuse pe 
mama lor. Aşadar, bătrâna mai trăia încă şi în cei opt ani de 
căsnicie ai Sofiei Ivanovna nu reuşise să uite jignirea pe 
care o suferise. În tot acest timp primise pe sub mână 
informaţii foarte precise asupra vieţii pe care „Sophie” a ei 
era silită s-o ducă şi aflând că biata era bolnavă şi trăia mai 
rău ca în iad, declarase de vreo două-trei ori în auzul 
protejatelor sale: „Aşa-i trebuie, a pedepsit-o Dumnezeu 
pentru că n-a ştiut să fie recunoscătoare”. 

Exact la trei luni după moartea Sofiei Ivanovna, 
generăleasa descinsese pe nepusă masă la noi în oraş, 
ducându-se glonţ la Fiodor Pavlovici. Nu zăbovise mai mult 
de o jumătate de oră în localitate, dar acest răstimp fusese 
destul de bogat în evenimente. Era pe înserat. Fiodor 
Pavlovici, cu care generăleasa nu mai dăduse ochii de opt 
ani încheiaţi, ieşise s-o întâmpine umblând pe două cărări. 
Lumea vorbeşte că, fără să sufle o vorbă, cum îl văzu 
înaintea ei, bătrâna i-ar fi tras două perechi de palme de 
răsunase curtea şi, înşfăcându-l de ciuful din frunte, l-ar fi 


zgâlţâit de vreo trei ori, apoi, tot aşa, fără un cuvânt, o 
pornise întins spre cocioaba unde se aflau copii. Văzându-i 
în ce hal erau, murdari ca vai de ei şi neprimeniţi, îi mai 
arse o palmă şi lui Grigori, punându-i în vedere c-o să-i ia cu 
dânsa; îi scosese apoi afară aşa cum îi găsise, îi înfăşurase 
într-o pătură pe amândoi şi, urcându-i în trăsură, plecase 
înapoi, acasă. Grigori, ca o slugă supusă ce era, înghiţise 
palma fără să crâcnească şi fără să-şi îngăduie vreo 
obrăznicie, dimpotrivă, o petrecuse pe bătrâna până la 
caretă şi, aplecându-se până la pământ, o asigurase cu 
gravitate că „Dumnezeu are s-o răsplătească pentru bieţii 
orfani”. „Degeaba, că tot dobitoc eşti!” îi strigase 
generăleasa la plecare. Înţelegând, în sfârşit ce se 
întâmplase, Fiodor Pavlovici chibzuise că, de fapt situaţia nu 
putea decât să-i convină, drept care mai apoi, când i se 
ceruse să declare formal că într-adevăr consimte să 
încredinţeze generălesei creşterea copiilor, nu făcuse nici 
obiecţie. Cât despre cele două palme încasate, o bună 
bucată de vreme umblase încolo şi încoace prin oraş, 
povestind orişicui cum se întâmplase toată tărăşenia. 
Întâmplarea făcuse ca generăleasa să moară după puţin 
timp, nu însă înainte de a fi lăsat prin testament câte o mie 
de ruble fiecăruia dintre băieţi, „pentru creşterea lor, bani 
de care să se folosească numai ei, în aşa fel ca sa ajungă 
până la majorat, fiindcă şi aşa e o pomană prea mare 
pentru nişte copii ca ei, iar dacă doreşte cineva să facă mai 
mult, n-are decât să deschidă punga” etc, etc. Eu, personal, 
n-am citit testamentul, dar am auzit că, într-adevăr, 
cuprindea unele dispoziţii curioase cam în genul acesta, sau 
în orice caz ceva destul de original formulat. Principalul 
moştenitor al bătrânei era un om de vază, mareşalul 
nobilimii din gubernia respectivă, Efim Petrovici Polenov. 
Acesta căutase, fireşte, să ia legătura cu Fiodor Pavlovici, 
însă, dându-şi seama din capul locului că nu va reuşi să 
scoată de la el nici o leţcaie pentru creşterea copiilor (deşi 
în asemenea ocazii Fiodor Pavlovici nu răspundea niciodată 


cu un refuz categoric, mulţumindu-se doar să tărăgăneze 
lucrurile şi la fiecare nouă amânare învăluind totul într-o 
peltea sentimentală), se ocupase personal de soarta lor şi 
ajunsese să se ataşeze mai ales de cel mai mic, Aleksei, care 
fusese ani de zile găzduit chiar în sânul familiei mareşalului. 
Ţin să atrag de la început atenţia cititorului asupra acestei 
împrejurări. Se poate spune, aşadar, că dacă cei doi tineri 
datorau cuiva recunoştinţă pentru creşterea şi învăţătura 
primită, acesta era Efim Petrovici, un om de o mare nobleţe 
sufletească şi de o rară bunătate. Mareşalul nu numai că nu 
se atinsese de mia de ruble lăsată prin testament de 
bătrâna, dar avusese grijă s-o mai şi sporească, aşa încât la 
majorat, calculând dobânzile respective, fiecare dintre 
băieţi avea un capital de câte două mii de ruble; de crescut, 
îi crescuse pe socoteala lui, cheltuind bineînţeles mai mult 
de o mie de ruble pentru fiecare în parte. Despre copilăria 
şi adolescenţa acestor băieţi n-am să vorbesc prea mult, 
mărginindu-mă să menţionez numai unele împrejurări mai 
importante. Despre cel mai mare dintre ei, Ivan, nu pot 
spune, de altfel, decât că fusese un copil ursuz, taciturn, 
care, fără să fie timid, de la vârsta de zece ani îşi dădea 
foarte bine seama că era crescut de nişte oameni străini, 
trăind din milă lor, că avea un tată de care ţi-era ruşine să 
vorbeşti şi aşa mai departe. De mic, adică foarte curând 
după ce fusese primit în sânul familiei Polenov - cel puţin 
aşa se povestea mai târziu - se văzuse că băiatul era 
excepţional de înzestrat din fire şi avea o aplicaţie 
deosebită pentru învăţătură. N-aş putea să spun exact cum 
s-au petrecut lucrurile, dar la treisprezece ani Ivan părăsise 
căminul protectorului său pentru a pleca la Moscova ca să 
urmeze liceul, fiind dat în seama unui ilustru pedagog cu 
multă experienţă, prieten din copilărie cu Efim Petrovici. 
Amintindu-şi mai apoi de toate acestea, Ivan mărturisea că 
îi datora foarte mult lui Polenov, care avea „pasiunea 
faptelor bune” şi pe care-l încântase ideea că un băiat cu 
asemenea geniale aptitudini avea să încapă pe manile unui 


pedagog genial. De altminteri, nici protectorul său şi nici 
genialul pedagog nu mai erau în viaţă în momentul când 
tânărul nostru isprăvise liceul şi păşise pragul universităţii. 
Cum, din păcate, Efim Petrovici nu apucase să ia măsurile 
necesare înainte de a fi închis ochii, plata sumei lăsate prin 
testament de generăleasa cea tiranică - sumă care între 
timp, datorită dobânzilor, se dublase - fusese întârziată de o 
serie întreagă de formalităţi şi tergiversări inerente, aşa că 
în primii doi ani de facultate tânărul se descurcase destul 
de greu, fiind silit să se întreţină singur şi să şi înveţe în 
acelaşi timp. Trebuie să menţionăm că nici nu încercase 
măcar să-i scrie tatălui său, poate din mândrie şi dispreţ, 
poate dintr-un calcul rece şi sănătos, fiind convins că n-o să 
ajungă la nici un rezultat. Indiferent de motivele rezervei 
sale, fapt este că Ivan nu se pierduse cu firea şi, după ce 
dăduse un timp meditații cu douăzeci de copeici ora, 
căpătase în cele din urmă de lucru prin diferite redacţii de 
ziare, unde se prezenta cu câte un articolaş de zece rânduri 
însăilat pe marginea unor fapte diverse, semnând „Un 
martor ocular”. Se zice că aceste articolaşe erau fără 
excepţie atât de interesante şi scrise cu atâta vervă, încât 
avuseseră totdeauna succes. Aşa se face că Ivan Fiodorovici 
reuşise încă de pe atunci să-şi dovedească într-un mod 
evident superioritatea practică şi intelectuală faţă de toată 
acea pletoră a tineretului nostru studios de ambele sexe, a 
nefericiţilor în permanentă luptă cu mizeria, care băteau zi 
de zi pragurile ziarelor şi revistelor din capitală, incapabili 
să găsească un mijloc mai fericit de a-şi câştiga existenţa 
decât făcând traduceri şi prelucrări din limba franceză. 
Luând astfel contact cu redacţiile, Ivan Fiodorovici 
menţinuse mai departe legătura cu ele, iar în ultimii ani de 
facultate începuse să publice o serie de cronici de 
specialitate scrise cu talent, ajungând să-şi creeze oarecare 
faimă în cercurile literare. Numele lui însă fusese într- 
adevăr remarcat şi reţinut de un număr mai mare de cititori 
abia în ultimul an şi în chip cu totul surprinzător. E un caz 


care merită să fie menţionat. Terminând studiile 
universitare, Ivan, care îşi pusese în gând să plece cu cele 
două mii de ruble în străinătate, publicase într-una dintre 
revistele de prestigiu un articol destul de curios, care 
făcuse oarecare vâlvă şi nu numai în rândurile specialiştilor, 
lucru cu atât mai ciudat cu cât subiectul atacat era cu totul 
străin de preocupările lui - Ivan studiase ştiinţele naturii, or 
articolul trata o problemă la ordinea zilei în momentul acela 
şi anume: reforma jurisdicției bisericeşti. După ce analiza 
părerile îndeobşte cunoscute, autorul sfârşea prin a-şi da în 
vileag propria lui opinie. Dar ceea ce atrăgea îndeosebi 
luarea-aminte erau tonul în care fusese scris articolul şi 
concluzia lui neprevăzută. Citindu-l, mulţi dintre aceia care 
susțineau extinderea puterii bisericeşti crezuseră că 
autorul apăra punctul lor de vedere; în acelaşi timp însă, el 
fusese aplaudat nu numai de adepţii laicizării unora dintre 
instituţiile clericale, dar chiar şi de atei. Până la urmă, se 
găsiră câţiva deştepţi care să decreteze că în fond articolul 
cu pricina nu era decât o mistificare, un caraghioslâc. Am 
socotit totuşi cu cale să-l pomenesc, deoarece, la un 
moment dat, ajunsese să fie cunoscut chiar şi în vestita 
noastră mânăstire. Şi cum aici toată lumea se interesa în cel 
mai înalt grad de reformă, articolul prilejuise o adâncă 
nedumerire. Interesul sporise când se aflase numele 
autorului, care se dovedise a fi concetăţean de-al nostru, 
feciorul „ăluia, ştii cine, al lui Fiodor Pavlovici”. Şi tocmai 
atunci se întâmplase să sosească şi cel în cauză la noi în 
oraş. 

Îmi amintesc că de la început m-am întrebat cu o uşoara 
strângere de inimă pentru ce venise oare Ivan Fiodorovici şi 
trebuie să mărturisesc că multă vreme n-am reuşit să 
înţeleg motivul ce-l îndemnase să facă acest pas fatal, 
punctul de plecare al unei serii întregi de întâmplări 
dezastruoase. În primul rând mi se părea curios că un tânăr 
atât de instruit, de mândru şi, în aparenţă, atât de rezervat 
fusese în stare să treacă pragul unei case al cărei stăpân 


ducea o viaţă atât de odioasă, venind să-şi vadă tatăl, care 
niciodată nu voise să ştie de el, ba mai mult chiar, uitase cu 
desăvârşire că există pe lume şi nici măcar nu recunoştea c- 
ar fi băiatul lui şi care, deşi în ruptul capului nu i-ar fi dat o 
leţcaie, toată viaţa stătuse cu frica în sân că într-o bună zi 
feciorii săi Ivan şi Aleksei îl vor sili să le dea bani. Şiiată că, 
totuşi, tânărul sosise în oraş şi acceptase să locuiască în 
casa unui părinte de teapa lui Fiodor Pavlovici, ba încă 
stătuse acolo o lună sau două, împăcându-se de minune cu 
el. Şi nu numai eu m-am mirat de lucrul acesta. Piotr 
Aleksandrovici Miusov, rudă de-ă şaptea spiţă cu Fiodor 
Pavlovici după soţia dintâi, despre care am avut prilejul să 
vorbesc mai înainte şi care sosise de curând de la Paris - 
unde se stabilise definitiv - să-şi vadă moşia de lângă oraşul 
nostru, se arăta şi mai uimit decât alţii. Mi-aduc aminte că, 
odată, după ce-l cunoscuse personal pe tânărul nostru, 
care-i făcuse o deosebită impresie şi cu care discuta uneori 
în contradictoriu, invidiindu-l într-ascuns pentru cultura lui, 
spusese: „Ivan e un om atât de mândru, capabil oricând să- 
şi câştige singur existenţa, în plus are şi ceva parale cu care 
ar putea să plece în străinătate: atunci ce caută aici? E 
limpede ca lumina zilei că n-a venit după bani, cu atât mai 
mult cu cât tată-său în nici un caz nu i-ar da un sfanţ. Nu-i 
place să bea şi nici nu este ceea ce se cheamă un desfrânat. 
Cum se face atunci că se înţelege atât de bine cu bătrânul, 
încât Fiodor Pavlovici nu mai poate să trăiască fără el?” Aşa 
şi era: Ivan exercita o vădită influenţă asupra tatălui său, 
care uneori chiar se îndupleca să-l asculte, deşi era 
încăpățânat din fire, încăpățânat şi abraş; ba de la o vreme 
începuse parcă să se poarte mai frumos... 

Aflase mai apoi că unul dintre motivele pentru care venise 
aici fusese şi faptul că fratele lui mai mare, Dmitri 
Fiodorovici, îl rugase să se ocupe de interesele lui. Cei doi 
fraţi nu avuseseră încă ocazia să se vadă la faţă până acum, 
când se întâlniseră aici, în oraş, deşi erau mai de mult în 
corespondenţă, întreţinând un schimb de scrisori prilejuit 


de o anumită împrejurare deosebit de importantă mai ales 
pentru Dmitri Fiodorovici. Despre toate acestea însă, 
cititorul va fi informat mai pe larg la momentul oportun. 
Totuşi, chiar după ce îmi fusese dat să cunosc împrejurarea 
aceea excepţională, Ivan Fiodorovici rămăsese mai departe 
o enigmă pentru mine, iar venirea lui - tot atât de 
inexplicabilă. 

Trebuie să adaug că în momentul acela Ivan părea să fie 
un fel de mediator şi că, probabil, voia să determine o 
împăcare între tatăl şi fratele lui mai mare, Dmitri, aceştia 
fiind certaţi la cuțite; mai mult chiar, fiul îl dăduse în 
judecată pe bătrân. 

Acest mic grup familial avea pentru întâia oară ocazia să 
se reunească, iar unii dintre membrii lui se vedeau acum 
pentru prima dată în viaţă. Aleksei Fiodorovici, cel mai mic 
dintre fraţi, era singurul care venise de mai bine de un an 
în urbea noastră. Din păcate însă, îmi vine cam greu să 
vorbesc despre el în această parte introductivă, înainte de a 
fi apucat să-l aduc pe scenă în cuprinsul romanului; mă văd, 
totuşi, obligat să-i închin şi lui câteva rânduri aici, cel puţin 
ca să lămuresc o anumită particularitate, fiindcă trebuie să 
vă spun din capul locului că eroul meu vi se va înfăţişa 
îmbrăcat în rasa călugărească. Da, Aleksei Fiodorovici îşi 
făcea de un an de zile ucenicia în mânăstirea noastră şi 
părea decis să se claustreze pe viaţă între zidurile ei. 

IV - CEL DE-AL TREILEA FIU, ALIOŞA. 

Pe vremea aceea, Alioşa abia împlinise douăzeci de ani 
(Ivan avea douăzeci şi trei, iar Dmitri - douăzeci şi şapte). 
De la bun început mă simt dator să vă spun că nu era 
nicidecum un fanatic, nici măcar - cel puţin aşa îmi făcea 
impresia - un mistic. Prefer chiar să va împărtăşesc de la 
început părerea pe care o aveam despre el. Alioşa, în 
sufletul căruia încolţise de timpuriu dragostea faţă de 
semenii lui, se hotărâse să ia calea mănăstirii, singura cale 
ce-i captivase imaginaţia, oferind inimii sale zbuciumate un 
ideal, acela de a ieşi din bezna răutăţii lumeşti la lumina 


iubirii. Mijlocul acesta exercitase o influenţă cu atât mai 
adâncă asupra lui cu cât aici întâmplarea îi scosese înainte 
un om extraordinar - aşa cum îl vedea el pe atunci - 
schivnicul nostru, părintele Zosima, despre care toată 
lumea vorbea. Tânărul se apropiase de el cu toată ardoarea 
unei prime iubiri ce clocotea în inima lui înflăcărată. E un 
lucru pe care fără îndoială nu-l pot nega şi anume, fapul că 
Alioşa era un copil ciudat şi că această particularitate a lui 
s-a manifestat, ca să zic aşa, chiar din faşă. Spuneam mai 
înainte că deşi la moartea maică-sii n-avea mai mult de trei 
anişori, în sufletul lui se păstrase nealterată amintirea 
chipului, a mângâierilor ei. „O văd parcă aievea în faţa 
ochilor”, spunea băiatul. Sunt amintiri care se păstrează 
(aşa cum prea bine se ştie) chiar de la o vârstă mai fragedă, 
bunăoară de la doi ani, amintiri ce apar ca nişte licăre în 
noapte, ca un fragment luminos dintr-un tablou de vaste 
proporţii, singurul care a rămas intact, în timp ce restul s-a 
şters, a dispărut cu desăvârşire. La fel se întâmplase şi cu 
Alioşa; memoria lui nu înregistrase decât o înserare tihnită 
de vară, fereastra deschisă, razele soarelui, ce pătrundeau 
pieziş în odaie (mai ales razele acelea piezişe), icoana din 
colţ, sub care ardea o candelă şi mama lui în genunchi, cu 
faţa scăldată în lacrimi, ţipând isteric. Îl strângea în braţe 
frenetic şi implora Născătoarea să aibă grijă de el, 
întinzând mâinile în care ţinea copilul spre icoană, ca şi cum 
ar fi vrut să-l pună sub ocrotirea ei. Apoi dădaca dând 
buzna în odaie şi îngrozită, smulgându-i-l din braţe. Ce 
spectacol! Chipul maică-sii i-a rămas adânc întipărit în 
minte, aşa cum i văzuse în clipa aceea, pătimaş, aproape 
dement, dar de negrăită frumuseţe, cel puţin aşa i se 
păruse atunci. Nu-i plăcea să vorbească însă niciodată 
despre aceste amintiri. În copilărie, ca şi mai apoi, în 
adolescenţa, Alioşa nu fusese prea expansiv şi nici prea 
vorbăreţ, dar nu din neîncredere sau din sfiiciune, ori 
pentru că ar fi fost ursuz şi sălbatic din fire; dimpotrivă, 
lipsa lui de expansivitate avea cu totul altă cauză; tânărul 


era în permanenţă stăpânit de o frământare lăuntrică, un 
sentiment cu totul personal, care nu avea nici o legătură cu 
nimeni, dar era atât de copleşitor, încât ajungea să uite cu 
desăvârşire de existenţa celor din jur. Şi totuşi, lui Alioşa îi 
erau dragi oamenii; toată viaţa lui avea să păstreze o 
încredere oarbă în ei, fără ca pentru asta să-l fi socotit 
cineva vreodată prost sau naiv. În felul lui de fi (atât în 
copilărie, cât şi mai apoi, de-a lungul existenţei sale) era 
ceva care te făcea să-ţi dai seama, să fii chiar sigur, că nu 
voia să judece pe nimeni şi că în nici un caz nu şi-ar fi 
acordat dreptul de a condamna; ba mai mult: nici n-ar fi 
fost în stare să condamne ceva. Ai fi zis chiar că admitea 
fără să cârtească orice josnicie, deşi adesea se simţea 
cuprins de o tristeţe amară. Mai mult: ajunsese atât de 
departe, încât nimeni pe lume n-ar fi izbutit să-i stârnească 
mirarea sau să-l înspăimânte şi asta încă din cea mai 
fragedă copilărie. Aşadar, când se pomenise dintr-o dată în 
mijlocul acelui locaş al desfrâului, aşa cum pe drept cuvânt 
putea fi numit, tânărul acesta pudic şi cast, în vârstă de 
numai douăzeci de ani, se mulțumea doar să se depărteze 
fără o vorbă atunci când ochii săi refuzau să mai privească 
dezmăţul în care se bălăcea taică-său, dar niciodată nu-şi 
dispreţuise părintele, nici nu-l condamnase cumva. Fiodor 
Pavlovici, care în tinereţe fusese linge-blide şi era deci 
deosebit de sensibil la orice i-ar fi putut răni amorul 
propriu, la început se uitase la Alioşa pe sub sprâncene, 
bănuitor („de ce-o fi stând aşa, mereu tăcut? Înseamnă că 
sunt o mulţime de lucruri pe care le osândeşte în sinea lui”, 
îşi zicea el), ca foarte curând după aceea, la vreo doua 
săptămâni, să nu-l mai slăbească o clipă, îmbrăţişându-l şi 
sărutându-l mereu, ce-i drept, cu o duioşie de beţiv, în 
momentele de efuziune când băuse un pahar mai mult, dar 
în acelaşi timp şi cu o dragoste vădită, sincera, adâncă, aşa 
cum nu fusese în stare, probabil, să iubească pe nimeni 
până atunci. 


De altfel, era destul ca Alioşa să apară undeva, ca toată 
lumea să-l îndrăgească. În casa binefăcătorului său, Efim 
Petrovici Polenov, care-l crescuse, reuşise să-i cucerească 
pe toţi, încât puteai foarte bine să crezi că făcea parte chiar 
din familie. Şi totuşi, atunci când intrase acolo în casă, 
Alioşa era la o vârstă când nu te puteai aştepta din partea 
unui copil să recurgă în chip premeditat la viclenie sau la 
cine ştie ce artificii ori lingugşiri servile numai ca să placă şi 
să fie iubit. Darul de a câştiga dragostea celorlalţi era ceva 
înnăscut la el, făcea parte - cum s-ar zice - din însăşi firea 
lui spontană şi lipsită de prefăcătorie. La fel i se întâmplase 
şi la şcoală, deşi ai fi crezut mai curând că se număra 
printre copiii care stârnesc îndeobşte suspiciunea, dacă nu 
chiar ura colegilor de clasă ajungând în cele din urmă calul 
lor de bătaie. De multe ori, bunăoară, cădea pe gânduri şi 
parcă se închidea în sine. De mic îi plăcea să se ascundă în 
câte un ungher şi să citească şi totuşi, colegii lui îl priveau 
cu atâta drag, încât din primul moment şi până la sfârşit, 
atâta timp cât urmase şcoala, se putea spune cu drept 
cuvânt că Alioşa fusese favoritul clasei. Nu era nici 
exuberant şi nici prea zburdalnic de felul lui, dar îţi dădeai 
seama numaidecât că nu era nici ursuz; dimpotrivă, avea o 
fire senină, egală, fără toane. Nu se simţise niciodată 
îndemnat să-şi dea aere. Poate tocmai de aceea niciodată 
nu se temuse de nimeni şi cu toate acestea băieţii vedeau 
foarte bine că nu-şi făcea nici o fală din tăria lui de caracter, 
ba le venea chiar să creadă că nici habar n-avea c-ar fi 
curajos şi că nu ştia ce înseamnă frica. Uita pe loc orice 
jignire i s-ar fi adus. Nu trecea nici un ceas şi era gata să 
stea iarăşi de vorbă, sau chiar să-i adreseze el însuşi cuvânt 
celui care-l jignise, senin şi cu inima deschisă, ca şi cum nu 
s-ar fi întâmplat nimic, fără a se preface cumva c-ar fi avut 
numai aşa, un moment de uitare, sau că intenţionat ar fi 
căutat să treacă peste ofensa ce i se adusese; dimpotrivă, se 
purta aşa ca şi cum n-ar fi avut nici un motiv să fie supărat 
ceea ce nu putea decât să-i câştige definitiv simpatia 


copiilor, făcându-i să fie trup şi suflet cu el. Era totuşi ceva 
în felul său de a fi care-i ispitea mereu pe colegi, încă din 
primele clase de liceu şi până mai apoi, în cursul superior, 
să-l dea în tărbacă, fără nici un pic de răutate însă, ci numai 
aşa, ca să se distreze puţin pe socoteala lui. Nu putea 
suporta să audă anumite cuvinte sau discutându-se într-un 
anumit fel despre femei. Din nefericire, acele cuvinte şi 
discuţii „speciale” sunt o meteahnă cu neputinţa de stârpit 
în şcolile noastre. Nevinovaţi în sufletul lor şi cu inima 
curată, băieţii - nişte copii în fond - simt o deosebită 
plăcere să spună în clasă, uneori chiar în gura mare, unele 
lucruri şi să descrie anumite scene despre care până şi 
soldaţii se sfiesc să vorbească în tot momentul; mai mult 
chiar, soldaţii nu înţeleg sau poate nici nu cunosc o bună 
parte din lucrurile pe care le ştiu la o vârstă destul de 
fragedă copiii din înalta noastră societate sau din familiile 
de intelectuali. Mă îndoiesc că în cazul acesta ar putea fi 
vorba de o aplecare spre desfrâu sau de imoralitate, nici 
măcar de un veritabil cinism, de ceva vicios, adânc 
înrădăcinat; există însă un cinism superficial, pe care copiii 
îl consideră de multe ori ca pe un rafinament subtil, un fel 
de act de bravură care merită să fie imitat. Văzând că 
„Alioşka Karamazov” îşi astupa urechile de câte ori se 
pomenea „despre asta”, băieţii se strângeau buluc în jurul 
lui, silindu-l să-şi ia mâinile de la urechi şi strigându-i în faţă 
tot felul de cuvinte obscene. Alioşa se zvârcolea, căutând să 
se smulgă din mâinile lor, se trântea pe jos şi nu ştia ce să 
mai facă pentru a scăpa de ei; suporta însă în tăcere toate 
umilinţele, fără să crâcnească măcar, fără să le adreseze o 
singură insultă. Până la urmă, copiii se îndurau să-l lase în 
pace şi nu-l mai sâcâiau tot timpul spunându-i „fetiţă”, ba 
Chiar se uitau la el cu un fel de compătimire. Trebuie să mai 
adăugăm că în toate clasele, fără să fi fost vreodată 
premiant, se numărase totdeauna printre cei mai buni elevi. 
După moartea lui Efim Petrovici, Alioşa urmase încă doi 
ani la liceul din capitala guberniei. Curând după ce Polenov 


îşi dăduse obştescul sfârşit, soţia lui, nemângâiată, plecase 
pentru mai multă vreme în Italia împreună cu toată familia, 
alcătuită aproape exclusiv din femei, iar Alioşa rămăsese să 
fie găzduit mai departe de două cucoane, rude mai 
îndepărtate de-ale lui Efim Petrovici; cum însă şi în ce 
condiţii ajunsese să se mute acolo, habar n-avea. 

Ceea ce era iarăşi o trăsătură caracteristică pentru el, 
niciodată Alioşa nu părea curios să ştie pe a cui socoteală, 
trăia. În privinţa asta era diametral opus fratelui său Ivan 
Fiodorovici, care înfruntase mizeria în primii doi ani de 
facultate muncind ca să se întreţină singur şi care de mic 
copil simţise cât e de amară pâinea pe care o mânca în casa 
protectorului său. Nu trebuie să judecăm însă cu prea mare 
severitate nici această trăsătură de caracter, de vreme ce 
oricine avea prilejul să-l cunoască putea să-şi dea seama cu 
uşurinţă că Alioşa făcea parte dintre oamenii, aş putea 
spune, naivi din fire, care, dacă le-ar fi picat cumva din 
senin cine ştie ce avere, n-ar fi pregetat s-o cedeze cu 
prima ocazie, fie pentru vreo operă de binefacere, fie chiar 
vreunui şarlatan iscusit, dacă acesta l-ar fi solicitat. În 
general, n-aş greşi afirmând că nu cunoştea valoarea 
banului, nu în sens literal, bineînţeles. Când căpăta bani de 
buzunar, deşi lui nici prin gând nu i-ar fi trecut să-i ceară, 
se întâmpla uneori să-i păstreze şi câteva săptămâni, 
neavând ce face cu ei, dacă nu cumva îi risipea cât ai bate 
din palme. Piotr Aleksandrovici Miusov, care era foarte 
susceptibil în chestiuni de bani şi de onestitate burgheză, 
după ce-l ţinuse sub observaţie o bucată de vreme, îşi 
formulase părerea asupra lui în felul următor: „Cred că e 
singurul om din lume care, lăsat de capul lui, fără o leţcaie, 
în mijlocul unui oraş necunoscut, cu un milion de locuitori, 
nu s-ar prăpădi, n-ar muri nici de foame, nici de frig, fiindcă 
orişicând o să se găsească cineva să-i dea de mâncare şi un 
adăpost şi chiar dacă, să zicem, s-ar întâmpla să nu 
găsească pe nimeni, sunt convins că s-ar descurc foarte 
uşor şi aşa, singur, fără să se umilească şi fără să cad pe 


capul celui care l-ar primi în casă; dimpotrivă, aş putea 
spune chiar c-ar fi o adevărată fericire pentru acesta să-l 
adăpostească”. 

Alioşa nu apucase să-şi termine studiile secundare; mai 
avea un an, când, într-o bună zi, veni să le anunţe aşa, tam- 
nisam, pe gazde că vrea să plece acasă, fiindcă are de 
lămurit cu taică-său ceva care-l frământa. Cucoanele se 
arătară grozav de mâhnite că le părăseşte, ba la început se 
ţinură morţiş de el să nu se ducă. Şi cum drumul nu costa 
cine ştie ce, nu-l lăsară să-şi amaneteze ceasul pe care-l 
primise în dar de la familia protectorului său în ajunul 
plecării în străinătate, ba îi mai dădură şi bani, mai mulţi 
chiar decât îi trebuiau, înzestrându-l pe deasupra şi cu 
haine şi lenjerie. Alioşa însă le restituise jumătate din sumă, 
spunându-le că vrea să călătorească neapărat cu clasa a 
treia. O dată sosit la noi în orăşel, când taică-său începuse 
să-l descoasă de ce nu avusese răbdare să termine mai întâi 
şcoala apoi să vină acasă, Alioşa căzuse pe gânduri, fără să-i 
răspundă nimic. Curând se aflase că se interesa de 
mormântul maică-sii. Pentru asta chiar şi venise, 
mărturisise el, ca să vadă unde-i îngropată. Nu cred să fi 
fost însă singurul motiv care-l determinase să se întoarcă. 
Mai curând aş crede că nu ştia nici el prea bine pentru ce 
se înapoiase şi că n-ar fi fost cu nici un chip în stare să 
explice cuiva ce pornire se trezise în sufletul lui, purtându-i 
paşii spre un drum nou, necunoscut, dar pe care din 
momentul acela nu-l mai putea ocoli. Fiodor Pavlovici nu se 
pricepu să-i arate unde era înmormântată cea de-a doua 
soţie a sa pentru simplul motiv că nu mai dăduse niciodată 
pe la cimitir după ce sicriul fusese coborât în groapă, şi, 
cum trecuse cam mult de atunci, uitase cu desăvârşire unde 
se afla. 

Şi acum, câteva cuvinte despre Fiodor Pavlovici. El 
dispăruse o bună bucată de vreme de la noi din oraş. Cam 
la vreo doi-trei ani după moartea celei de-a doua soţii, 
plecase în sudul Rusiei, ca să poposească, în cele din urmă, 


la Odesa, unde se statornicise pentru câţiva ani. Acolo 
făcuse cunoştinţă din primul moment, după cum zicea el, 
„cu o mulţime de ovrei, ovreiaşi, ovreicuţi, ovreiori”, ca 
până la urmă să ajungă prieten la cataramă nu numai cu 
gheşeftarii, „ci şi cu evreii”. Şi, după toate probabilitățile, în 
perioada aceasta se dezvoltase iscusinţa lui de a stoarce 
bani şi din piatră seacă şi de a strânge parale. Abia cu vreo 
trei ani înainte de venirea lui Alioşa se înapoiase în oraşul 
nostru, de astă dată definitiv. Prietenii lui de odinioară îl 
găseau puţin cam ramolit, deşi nu atinsese încă pragul 
bătrâneţii. Nu se putea spune nici c-ar fi fost mai omenos 
acum decât în tinereţe, dimpotrivă, era parcă şi mai 
arogant. Aşa, de pildă, bufonul de ieri simţea un fel de 
cinică satisfacţie să-i pună pe alţii să îmbrace costumul de 
măscărici. Toată viaţa îi plăcuse să-şi facă de cap cu femeile, 
dar acum ajunsese un desfrânat de cea mai vulgară speţă. 
În scurt timp deschisese câteva cârciumi noi în judeţ. Se 
ştia îndeobşte că are ceva parale - dacă nu chiar o sută de 
mii de ruble, în orice caz, cam pe aproape. Multă lume din 
oraş şi din judeţ lua bani cu împrumut de la el, bineînţeles 
în schimbul unor gajuri cât se poate de sigure. În ultimul 
timp era puhav la faţă de băutură şi părea să nu mai fie 
chiar în toate minţile; uneori nu-şi dădea seama ce face, 
pierdea socoteala lucrurilor, începea cu una şi sfârşea cu 
alta, avea gesturi dezordonate şi se îmbăta tot mai des. Să 
nu fi fost nelipsitul lacheu Grigori, care îmbătrânise o dată 
cu el, purtându-i de grijă ca o dădacă, Fiodor Pavlovici ar fi 
intrat desigur în cine ştie ce buclucuri serioase. Se pare că 
venirea lui Alioşa avusese oarecare înrâurire asupra lui din 
punct de vedere moral şi că în sufletul acestui om 
îmbătrânit înainte de vreme se treziseră unele reminiscenţe 
de mult adormite: „ştii, îi spunea el uneori lui Alioşa, pe 
care se străduia să-l cunoască mai bine, semeni grozav cu 
ea, cu apucata”. Voia, adică, să spună, cu răposata lui soţie, 
mama lui Alioşa. Până la urmă, tot lacheul Grigori fusese cel 
care-l ajutase pe băiat să găsească mormântul „apucatei”. 


Acesta îl luase cu el la cimitir şi acolo, într-un colţ, îi arătase 
o placă de fontă, modestă, dar destul de aspectuoasă, pe 
care statul scrise numele, starea, vârsta şi anul morţii 
răposatei. Dedesubt un epitaf de modă veche, aşa cum poţi 
citi la tot pasul pe mormintele celor din pătura mijlocie. 
Mare îi fusese mirarea lui Alioşa aflând că placa funerară 
era tot opera lui Grigori. El o pusese, cu cheltuiala lui, în 
memoria bietei „apucate”, după ce Fiodor Pavlovici, pe 
care-l tot bătuse la cap pomenindu-i mereu de cimitir, 
plecase în cele din urmă la Odesa, lăsând baltă totul - şi 
mormântul şi amintirile din trecut. Alioşa nu dăduse nici un 
semn de emoție când descoperise, în sfârşit, locul unde era 
îngropată maică-sa; ascultase relatarea judicioasă a lui 
Grigori, care-i împărtăşea cu gravitate împrejurările în care 
placa fusese aşezată şi, după ce stătuse câteva clipe cu 
capul în piept, plecase fără să scoată o vorbă. Un an întreg 
după aceea n-a mai călcat prin cimitir. Deşi episodică, 
întâmplarea aceasta avu asupra lui Fiodor Pavlovici un real 
efect, manifestat însă într-un chip cu totul original. Tatăl lui 
Alioşa făcu imediat o donaţie de o mie de ruble mănăstirii 
noastre pentru pomenirea răposatei sale soţii, dar nu a 
celei de-a doua, mama lui Alioşa, „apucata”, ci a primei 
neveste, Adelaida Ivanovna, care-l lua la bătaie. În aceeaşi 
seară se îmbătase criţă şi începuse să-i înjure pe călugări 
de faţă cu Alioşa. Nu era evlavios şi în viaţa lui nu aprinsese 
nici măcar o lumânare de cinci copeici la biserică. Ce bizare 
sunt ideile şi sentimentele unor asemenea indivizi şi ce 
curioase elanuri se nasc câteodată în sufletul lor! 

După cum spuneam, Fiodor Pavlovici se buhăise din 
pricina băuturii. În perioada despre care vorbim, pe figura 
lui se puteau citi cu uşurinţă atât caracterul, cât şi felul său 
de viaţă. Pe lângă pungile ce atârnau puhave sub ochişorii 
lui bănuitori, ironici şi pururea aroganţi, pe lângă 
sumedenia de cute subţiri ce-i brăzdau obrăjorul mic, dar 
grăsuliu, de sub bărbia lui ascuţită ieşea în afară, lunguieţ 
şi bulbucat ca o punguţă cu bani, mărul lui Adam, făcând ca 


mutra lui să pară pe cât de libidinoasă, pe atât de 
respingătoare. Dacă mai adăugăm că avea o gură mare, 
flămândă, cu buze groase ce lăsau să i se vadă dinţii 
stricaţi, ca nişte cioturi negricioase, portretul va fi pe deplin 
creionat. Când vorbea, te împroşca tot cu salivă. El însuşi, 
de altminteri, lua în derâdere propria-i înfăţişare, deşi 
părea cât se poate de mulţumit de sine. Îi plăcea de obicei 
să atragă atenţia asupra nasului său, un nas acvilin, potrivit 
ca mărime şi foarte subţire. „Adevărat nas de roman, zicea 
el; nasul împreună cu mărul lui Adam îmi dau - nu-i aşa? 

— Aerul unui patrician roman, bineînţeles din timpul 
decăderii imperiului” şi se umfla în pene de câte ori spunea 
asta. 

Curând după ce descoperise mormântul mamei sale, 
Alioşa îl anunţă pe nepusă masă că avea de gând să intre la 
mănăstire şi că monahii acceptaseră să-l primească în 
rândurile lor spre a-şi face ucenicia. Îi mărturisi totodată că 
dorea din toată inima lucrul acesta, cerând binecuvântarea 
lui părintească. Bătrânul ştia mai de mult că stareţul 
Zosima, care-şi căuta mântuirea în schitul cinului nostru 
călugăresc, făcuse o adâncă impresie asupra „băiatului tatii 
cel cuminte”. 

— Starețul este, fără îndoială, ceea ce se cheamă uit 
monah cinstit, mai cinstit decât toţi la un loc, rosti Fiodo 
Pavlovici după ce-l ascultă cu toată atenţia, în tăcere, pe 
Alioşa, fără să dea nici un semn de mirare. Hm, vasăzică, 
băiatul tatii cel cuminte vrea să intre acolo! Fiodor Pavlovici 
se cam întrecuse cu băutura şi un zâmbet larg, ce lăsa să se 
întrevadă o şiretenie ascunsă şi un vicleşug de beţiv, îi 
lăbărţa gura până la urechi. Hm, ca să vezi, puteam să jur 
c-aici o să ajungi! Vasăzică, asta îţi dorea sufleţelul! Bine, eu 
n-am nimic de zis. Tu să ştii că ai două mii de ruble puse 
deoparte, zestrea ta şi pe urmă eu, poţi să fii sigur, 
îngeraşule, n-o să te părăsesc niciodată, dacă va fi nevoie, o 
să dau de la mine tot ce trebuie pentru tine. Dar dacă n-o să 
ne pretindă nimic, n-are rost - nu-i aşa? 


— Să le-o luăm înainte. Şi apoi tu ce cheltuieşti? Cât 
mănâncă o păsărică, două grăunţe pe săptămână, o să-ţi tot 
ajungă. Hm, ştii, există undeva o mănăstire şi lângă ea un 
sătuc, unde locuiesc - cel puţin aşa vorbeşte lumea - 
„nevestele călugărilor”, după cum li se spune prin partea 
locului. Sunt vreo treizeci de muieri, dacă nu şi mai multe. 
Am fost şi eu o dată în satul acela care e destul de 
interesant în felul lui, în orice caz e o variaţie. Tot ce nu mi- 
a plăcut e că-i prea din cale-afară de rusesc, nu găseşti nici 
picior de franţuzoaică. Şi doar călugării ar avea de unde să 
facă rost, că nu duc lipsă de parale. Nu-i nimic, când au să 
prindă de veste, au să vină ele şi singure. Ei, la noi în 
mănăstire însă, fireşte, despre muieri nici pomeneală, iar 
călugări sunt peste două sute. De treabă oameni! Toţi 
postesc. Ştiu precis... Hm, vasăzică, vrei să iei calea 
bisericii? Mie, ce să-ţi spun, îmi pare rău de tine, Alioşa, zău 
că-mi pare rău; nu ştiu dac-o să mă crezi, dar mi te-ai lipit 
de suflet... Cel puţin o sa ai prilejul astfel să te rogi pentru 
noi, păcătoşii, că prea ne-am făcut de cap! Mă tot gândeam, 
cine oare o să se roage şi pentru mine? Vezi tu, măi băieţaş, 
eu îs cam nătărău în treburile astea, sau poate nu crezi ce-ţi 
spun? Şi totuşi, aşa e, sunt un nătărău şi jumătate. Dar în 
prostia mea, uite, tot stau câteodată şi mă gândesc, rar, 
fireşte, dar mă gândesc: „Nu se poate, îmi zic, ca, după ce- 
oi da ortul popii, dracii să nu mă ia în furci şi să mă împingă 
în împărăţia lor”. Dar, mă întreb eu, furcile de unde le au? 
Şi cum sunt? De fier? Cine le face? Să fie oare pe lumea 
cealaltă asemenea fabrici? Cuvioşiile lor îşi închipuie, 
bunăoară, că iadul are tavan. Eu, ce să zic, cred; de ce să 
nu cred că există iad, dar fără tavan? E un lucru mai 
inteligent, mai avansat, adică aşa cum spun luteranii. Şi 
totuşi, parcă nu-i tot aia dacă iadul are ori nu tavan? Ei, fir- 
ar să fie! Păi, dacă iadul nu are tavan, înseamnă că nu 
există nici furci. Şi dacă nu există, toate celelalte se dau 
peste cap şi totuşi, parcă nu-mi vine să cred că-i aşa, fiindcă 
atunci cine o să mă ia în furci, să mă zvârle în iad? Că dacă 


nu m-or zvârli pe mine, ce-ar fi atunci? Unde ar mai fi 
dreptatea? Aşadar, dacă nu există furci, il faudrait les 
inventer 17) special pentru mine, numai şi numai pentru 
mine, că de-ai şti tu ce pramatie-i taică-tău, Alioşa...! 

— Nu există nici un fel de furci, rosti grav, cu glas scăzut 
Alioşa, uitându-se drept în ochii tatălui său. 

— Da, da, ştiu, nu sunt decât umbre de furci. Aşa trebuie 
să fie. Cel puţin aşa spunea un francez, vorbind despre iad: 
J'ai vu l'ombre d'un cocher, qui avec l'ombre d'une brosse, 
frottait l'ombre d'un carosse 187. Dar tu de unde ştii că nu 
există furci? Lasă, după ce o să stai câtva timp printre 
călugări, o să-ţi schimbi părerea. Ştii ceva: du-te acolo şi 
vezi, caută de află care-i adevărul. Pe urmă vino şi spune-mi 
şi mie. Parcă, totuşi, te simţi mai împăcat să pleci pe lumea 
cealaltă ştiind ce te poate aştepta. De altminteri, e mai 
cuminte, cred, să stai acolo, la mănăstire, decât la un beţiv 
ca mine, cot la cot cu ţiitoarele mele... Deşi tu eşti ca şi 
îngerii din cer, nimic nu s-ar atinge de tine. S-ar putea deci 
ca şi acolo să rămâi tot aşa cum ai fost, de aceea, zic, te las 
să pleci, am încredere în tine. Aghiuţă nu ţi-a furat minţile şi 
focul ce o să pâlpâie în tine o să ardă cât o arde şi o să se 
stingă; până la urmă o să-ţi treacă şi o să te întorci acasă. 
Că eu ce am de făcut decât să te aştept? Simt că eşti 
singurul om de pe lume care nu mă condamnă, da, simt, 
dragul tatii, cum s-ar putea să nu simt...? 

Îl podidiră lacrimile. Era sentimental de felul lui. Hain şi 
sentimental. 

V - STIAREŢII. 

Unii cititori ar putea, cine ştie, să-şi închipuie că eroul 
nostru avea în el ceva bolnăvicios, că era un exaltat din fire, 
destul de mărginit, altminteri, la minte, un tinerel firav 
visător, palid la faţă dacă nu cumva un neurastenic. 
Dimpotrivă, Alioşa, care pe vremea aceea avea 
nouăsprezece ani, era un adolescent voinic, cu bujori în 
obraji, cu privirea senină, plesnind de sănătate. S-ar putea 
spune chiar că era chipeş, zvelt, potrivit de înalt - cu părul 


blond-închis, cu trăsături armonioase, deşi avea poate o 
figură un pic cam prelungă, cu nişte ochi cenuşii, 
scânteietori, depărtaţi unul de altul - de obicei gânditor şi 
în aparenţă stăpân pe sine. Se vor găsi probabil unii care să 
riposteze că un obraz rumen, de fapt, nu exclude nici 
fanatismul şi nici misticismul; impresia mea e însă că Alioşa 
era în fond mai realist decât mulţi alţii. O, fireşte că, trăind 
printre călugări, nu se putea să nu creadă şi el în minuni; 
după părerea mea însă, minunile nu vor reuşi niciodată să-l 
descumpănească pe un realist. Nu datorită minunilor un 
realist va ajunge credincios. Fiindcă un spirit cu adevărat 
realist, dacă nu este credincios, va găsi orişicând în sufletul 
său tăria şi însuşirile necesare ca să nu creadă în minuni, 
iar în cazul când minunea i s-ar impune ca un fapt 
incontestabil, mai curând se va îndoi de propriile lui simţuri 
decât s-o admită ca atare. lar dacă, totuşi, o va admite, 
atunci o va accepta numai ca pe un fapt natural, despre 
care n-a avut prilejul să ia cunoştinţă până atunci. În 
sufletul unui realist nu credinţa este aceea care se naşte din 
minune, ci minunea ia naştere din credinţă. E suficient, 
deci, ca un realist să înceapă a crede pentru ca, datorită 
tocmai spiritului său realist, el să admită neapărat şi 
minunea. Apostolul Toma a spus că nu va crede până nu va 
vedea cu ochii săi, ca, după ce a văzut, să exclame: „Domnul 
meu şi Dumnezeul meu!” Oare minunea va fi fost aceea 
care l-a determinat să creadă? Probabil că nu; a crezut 
pentru că voia să creadă, dacă nu cumva, în adâncul 
sufletului său, credea chiar în momentul când mărturisea: 
„Până nu voi vedea, nu voi crede!” 

Se va găsi poate cineva care să spună că Alioşa era, de 
fapt, limitat şi incult, că n-a mai apucat să-şi termine studiile 
s.a.m.d. Este adevărat că n-a isprăvit şcoala; ar însemna, 
totuşi, să-l nedreptăţim peste măsură socotindu-l cumva 
mărginit sau prost. Nu pot decât să repet ceea ce spuneam 
mai înainte, că dacă Alioşa luase calea mănăstirii, o făcuse 
numai pentru că în momentul acela era singura cale spre 


care fusese cu deosebire atras, oferind un ideal sufletului 
său zbuciumat, acela de a ieşi din beznă la lumină. Trebuie 
de asemenea să adăugăm că Alioşa era, cel puţin până la un 
anumit punct, ceea ce se cheamă un tânăr din vremea 
noastră, adică o fire cinstită, iubitoare de adevăr, un om 
care căuta cu stăruinţă adevărul şi credea în el şi care, 
purtând în sine acest crez, era hotărât cu tot dinadinsul să 
lupte pentru el din răsputeri; însufleţit de râvna 
înfăptuirilor imediate, a faptelor de vitejie, gata să-şi 
jertfească şi viaţa pentru a le împlini. Din păcate însă, junii 
aceştia nu pricep că a-ţi jertfi viaţa este adesea, poate, 
lucrul cel mai uşor, mult mai uşor de pildă decât acela de a 
închina cinci-şase din cei mai frumoşi ani ai tinereţii lor 
clocotitoare unei învățături aride, ştiinţei bunăoară, fie 
chiar numai ca să-şi sporească înzecit forţele pentru a 
putea sluji cât mai bine adevărul şi actele de eroism pe care 
doresc din toată inima să le săvârşească, fiindu-le țelul 
vieţii; dar pentru majoritatea tineretului, o asemenea jertfă 
este mai presus de puterile sale. Alioşa se hotărâse să 
aleagă o cu totul altă cale decât junimea contemporană, 
având totuşi şi el sufletul însetat de aceleaşi înfăptuiri 
imediate. Şi după ce apucase să reflecteze mai serios şi să 
se pătrundă de credinţa în nemurirea sufletului şi în 
existenţa lui Dumnezeu, fără să mai stea pe gânduri, 
decisese spontan: „Vreau să trăiesc pentru nemurire; nu 
accept sub nici un motiv compromisuri sau jumătăţi de 
măsură”. După cum, dacă ar fi ajuns la concluzia că 
Dumnezeu nu există şi că sufletul nu este nemuritor, ar fi 
devenit pe loc ateu şi socialist (pentru că socialismul nu se 
rezumă numai la problema muncitorească sau, aşa cum se 
spune îndeobşte, a celei de-a patra stări, ci în primul rând e 
vorba de însăşi problema ateismului, a expresiei sale 
contemporane, problema Turnului Babel construit fără 
ajutorul divin şi nu pentru a atinge slăvile cereşti de aici, de 
jos, din lumea noastră pământească, ci pentru a pogori 
cerurile pe pământ). Acum lui Alioşa i s-ar fi părut curios, 


ba chiar imposibil, să trăiască mai departe aşa cum trăise 
până atunci. S-a spus: „De voieşti să fii desăvârşit, du-te, 
vinde averea ta, dă-o săracilor şi după aceea vino şi mă 
urmează”. La rândul său Alioşa se gândise: Nu se poate să 
dau numai două ruble în loc să-mi împart «averea» şi nici să 
mă mulţumesc a merge la liturghie în loc «să-l urmez pe El» 
„. Cine ştie dacă în mintea lui nu stăruia cumva amintirea 
vagă a mănăstirii din preajma oraşului nostru, unde nu se 
poate ca maică-sa să nu-l fi luat cândva cu dânsa la slujbă! 
Se prea poate de asemenea să fi avut o influenţă icoana în 
momentul când „apucata” îl ridicase în braţe. Alioşa 
probabil venise îngândurat şi grav la noi în oraş numai ca 
să-şi poată da seama dacă la mânăstire trebuia într-adevăr 
să dea „toată averea” sau dacă „două ruble” ar fi fost de 
ajuns şi aici întâmplarea i-l scosese pe stareţ în cale... 

După cum am mai spus, era vorba de stareţul Zosima; dar 
înainte de a trece mai departe, mă simt dator să arăt ce rol 
au de împlinit „stareţii” în mănăstirile noastre, şi-mi pare 
nespus de rău că nu sunt nici destul de competent în 
această materie şi nici absolut sigur de exactitatea 
informaţiilor. Voi încerca totuşi să lămuresc cititorii în 
câteva cuvinte, fără să caut să adâncesc mai mult problema. 
În primul rând, trebuie să spun că oamenii de specialitate, 
cunoscători în materie, susţin că stăreţia ar fi apărut destul 
de recent în mănăstirile noastre, adică de mai puţin de un 
secol, în timp ce în tot Orientul pravoslavnic, pe muntele 
Sinai şi pe muntele Athos, această instituţie datează de mai 
bine de un mileniu. Unii spun că în vechime ar fi existat şi la 
noi sau cel puţin că ar fi trebuit să existe, dar că ar fi căzut 
în desuetudine, fiind definitiv părăsită în urma calamităţilor 
ce se abătuseră asupra Rusiei; jugul tătăresc, zavistia ce 
domnea în ţară şi întreruperea legăturilor cu Orientul după 
ce Constantinopolul fusese cucerit de turci. Se pare că 
stăreţia ar fi renăscut la sfârşitul secolului trecut datorită 
unui vestit anahoret, Paisie Velicikovski 197 şi a ucenicilor 
acestuia, deşi până astăzi adică într-un răstimp de aproape 


o suta de ani - nu şi-au însuşit-o decât prea puţine 
mănăstiri, ba chiar a fost supusă persecuțiilor ca o inovaţie 
străina Rusiei. La noi, în Rusia, înflorise mai cu seamă în 
faimosul schit Kozelskaia Optina 110). Cum şi cine o făcuse 
să pătrundă în mănăstirea noastră, n-aş putea să spun, dar 
până la vremea în care se desfăşoară povestirea de faţă se 
perindaseră trei generaţii de stareţi, iar cuviosul Zosima, 
ultimul dintre ei, măcinat de boală şi şubred, era cu un 
picior în groapă şi nu se ştia încă cine ave să-i ia locul. Era 
într-adevăr o problemă foarte serioasă pentru mănăstirea 
noastră, care, până în momentul când fusese introdusă 
stăreţia, nu avusese un prestigiu deosebit (nu poseda nici 
moaşte sfinte, nici icoane făcătoare de minuni, iar numele ei 
nu era legat de niciuna dintre legendele glorioase înscrise 
în cronicile neamului, sau de vreun eveniment istoric, ori de 
cine ştie ce merite strălucite faţă de patrie. Mănăstirea 
noastră ajunsese la o situaţie înfloritoarei dobândindu-şi 
totodată faima numai datorită stareţilor săi, pe care 
sumedenie de credincioşi din toate colţurile Rusiei veneau 
să-i vadă şi să le ceara sfatul, străbătând mii de verste. 
Aşadar, ce este un stareţ? Starețul este acela ca găzduieşte 
în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa sa, propriul tău 
suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul 
renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i lui cu cea mai 
deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care îşi 
pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această 
încercare, această austeră ucenicie, în speranţa că la 
capătul unor îndelungate străduinţe vă ajunge să se învingă 
pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă 
întreagă de ascultare să poată dobândi, în sfârşit, deplină 
libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva 
să împărtăşească soartă celor care-şi încheie viaţa fără a fi 
reuşit să se regăsească pe sine. Aceasta instituţie, stăreţia, 
nu este o simplă abstracţie. Îndatoririle faţă de stareţ nu se 
mărginesc numai la obişnuita ascultare, ce, precum se ştie, 
dăinuie din cele mai depărtate vremuri în mănăstirile din 


Rusia. Cel care face un legământ faţă de duhovnicul pe care 
şi l-a ales e obligat să i se spovedească în permanenţă, după 
cum tot aşa trebuie să existe o legătură indestructibilă între 
cel care primeşte şi cel care face legământul. Se povesteşte, 
de pildă, că odată, în vremurile străvechi ale creştinismului, 
un frate n-ar fi îndeplinit canonul dat de stareţul său, pe 
care l-a părăsit, fugind din mănăstire şi trecând în altă ţară, 
adică din Siria în Egipt. Acolo, după o viaţă îndelungată 
plină de minunate fapte, s-a învrednicit să pătimească 
pentru credinţă şi să moara ca un mucenic. Drept pentru 
care biserica s-a gândit să-i îngroape cu cinste trupul 
neînsufleţit, socotindu-l din momentul acela printre sfinţi; în 
clipa când, însă, diaconul a rostit „leşiţi cei chemaţi”, sicriul, 
în care se aflau rămăşiţele mucenicului, s-a smuls din loc şi 
a zburat afară din biserică. Lucrul acesta s-a repetat de trei 
ori. Abia atunci a ieşit la iveală că sfântul mucenic călcase 
ascultarea pe care o datora stareţului său, părăsindu-l şi, 
prin urmare, cu toate slăvitele sale fapte, nu putea dobândi 
iertarea păcatelor fără dezlegarea acestuia. Îngropăciunea 
nu s-a putut, aşadar, îndeplini decât după ce l-au chemat pe 
stareţ să-i dea dezlegarea. Fireşte, nu este decât o veche 
legendă, dar iată mai jos un caz autentic şi ceva mai recent. 
Un călugăr din zilele noastre venise să-şi caute mântuirea 
la muntele Athos 411), când, într-o bună zi, stareţul său i-a 
poruncit să părăsească mănăstirea pe care o îndrăgise că 
pe un sfânt locaş şi un liman liniştit şi să plece spre 
Ierusalim, să se închine la locurile sfinte, ca după aceea să 
se întoarcă înapoi în nordul Rusiei, undeva, în Siberia. 
„Acolo ţi-e locul, nu aici.” Consternat, foc de supărare, 
călugărul s-a înfăţişat patriarhului ecumenic de la 
Constantinopole cerându-i dezlegarea, la care i s-a răspuns 
că el, patriarhul, nu este nicidecum în măsură să-l dezlege 
şi nu numai atât, dar că nu există pe toată faţa pământului 
şi nici nu e posibil să existe o putere care să-l dezlege de 
ascultarea dată de stareţ în afară de acesta însuşi cu 
puterea sa. De aici se poate vedea că, în anumite cazuri, 


stăreţia era investită cu o putere nelimitată, aproape de 
neînțeles şi tocmai de aceea, în primele timpuri, s-ar putea 
spune c-a fost chiar persecutată în unele mănăstiri. În 
popor însă, stareţii s-au bucurat dintru început de un 
prestigiu deosebit. Oamenii cei mai simpli, ca şi feţele alese 
veneau, bunăoară, să li se închine stareţilor de la noi din 
mănăstire şi să-şi mărturisească păcatele, îndoielile şi 
necazurile, cerându-le un sfat sau o îndrumare. Din pricina 
asta cei care îi priveau cu ochi răi pe stareţi îi acuzau, 
printre altele, că înjoseau în chip samavolnic sfânta taină a 
spovedaniei, luând-o în deşert, deşi faptul că ucenicul sau 
laicul îşi deschidea mereu sufletul în faţa duhovnicului ales 
nu avea deloc caracterului unei taine bisericeşti. Stăreţia a 
izbutit totuşi să se statornicească în cele din urmă, 
pătrunzând treptat în mai toate mănăstirile ruseşti. Ce-i 
drept, mijlocul acesta, încercat de milenii, de regenerare 
spirituală a omului, ce-i dă posibilitatea să-şi descătuşeze 
sufletul din robie şi să atingă perfecțiunea morală, poate 
foarte bine să ajungă o armă cu două tăişuri, aşa încât, în 
locul smereniei şi a stăpânirii depline asupra propriei fiinţe, 
să sădească în inima unora cea mai demonică trufie, adică 
să-i arunce iarăşi în lanţuri şi nicidecum să-i elibereze. 
Starețul Zosima avea şaizeci şi cinci de ani şi se trăgea; 
dintr-o familie de mogşieri. Cândva, în tinereţe, fusese ofiţer 
într-un regiment din Caucaz. Impresia puternică pe care i-o 
făcuse lui Alioşa se datora, fără îndoială, unui fel de har 
sufletesc care-l deosebea de restul oamenilor. Tânărul 
locuia în aceeaşi chilie cu stareţul, care-l îndrăgise, 
îngăduindu-i ai sta în preajma sa. Trebuie să spunem că, 
deşi Alioşa se statornicise la mănăstire, nu era încă legat în 
nici un fel de ea. Putea, bunăoară, să iasă oricând voia, ba 
chiar să lipsească zile întregi, iar dacă purta rasa 
călugărească, o făcea de bunăvoie, ca să nu existe nici o 
diferenţă între el şi ceilalţi ucenici, dar totodată, fireşte şi 
pentru că aşa îi plăcea lui Imaginaţia sa juvenilă fusese 
probabil adânc impresionată slava şi de puterea de care 


stareţul era înconjurat. Se spui că primind de ani şi ani la 
el, în chilie, toată lumea care, dornică de o povaţă şi 
însetată de cuvântul său alinător, venea să-şi deschidă inima 
în faţa lui, Zosima ar fi adunat în sine atâtea mărturisiri, 
atâta zbucium sufletesc şi atâtea spovedanii, încât spiritul 
lui devenise extraordinar de pătrunzător; era destul să 
arunce o privire asupra unui necunoscut, ca să ghicească 
imediat ce păs îl adusese la el, ce dorea şi ce suferinţă îl 
apasă, spre marea uimire şi descumpănirea nou-venitului, 
ba uneori spre spaima bietului om, care vedea că taina lui 
era cunoscută înainte chiar de a fi apucat să deschidă gura. 
În acelaşi timp, Alioşa observase că mulţi dintre vizitatori, 
adică majoritatea celor care veneau pentru întâia oară să 
stea de vorba între patru ochi cu stareţul, intrau de obicei 
speriaţi, neliniştiţi, pentru ca la urmă să plece, aproape fără 
excepţie, înseninaţi, fericiţi, încât chiar şi cea mai sumbră 
figură se lumina. Aşijderea, îl surprindea faptul că stareţul 
nu se arăta deloc încruntat, dimpotrivă, mai totdeauna era 
vesel când venea lumea să-l vadă. Călugării spuneau că se 
apropie cu tot sufletul tocmai de cei mai păcătoşi dintre 
oaspeţii săi; ba chiar, cu cât omul era mai împovărat de 
păcate, cu atât îl îndrăgea mai mult. Au fost printre monahi 
unii care l-au urât toată viaţa şi l-au duşmănit. Aceştia însă 
erau din ce în ce mai puţini şi îndeobşte îl urau pe tăcute, 
cu toate că printre duşmanii lui Zosima se numărau 
persoane cu mare prestigiu şi greutate în mănăstire, de 
pildă, un schimnic, cel mai bătrân dintre toţi, căruia i se 
dusese faima prin faptul că făcuse legământul tăcerii şi că 
postea cu cea mai mare străşnicie. În schimb, mai toţi 
ceilalţi erau de partea lui, mulţi chiar îl iubeau sincer, din 
toată inima, cu o râvnă ce mergea uneori până la fanatism. 
Aceştia mărturiseau deschis - deşi, ce-i drept, nu în gura 
mare - că stareţul era fără doar şi poate un sfânt şi 
gândindu-se că i se apropia sfârşitul, se aşteptau din zi în zi 
să înfăptuiască cine ştie ce minuni, făcând să se reverse o 
slavă fără seamăn asupra mănăstirii. Alioşa credea şi el 


orbeşte în harul de a săvârşi minuni al stareţului, la fel cum 
credea în sicriul ce-şi luase zborul din biserică. Văzuse 
atâţia oameni care veniseră la Zosima cu câte un copil sau 
vreo rudă bolnavă, rugându-l să pună mâna pe creştetul lor 
ori ca să se roage pentru ei; unii dintre aceştia se întorceau 
în scurtă vreme, dacă nu chiar a doua zi, la mânăstire şi, 
căzând la picioarele stareţului, îi mulţumeau cu lacrimi în 
ochi pentru vindecarea celor în suferinţă. Alioşa nu-şi punea 
niciodată întrebarea dacă era într-adevăr vorba de o 
tămăduire miraculoasă sau numai de o simpla ameliorare 
survenită de la sine în evoluţia bolii; credea cu tot 
dinadinsul în forţa spirituală cu care era înzestrat 
învățătorul său şi slava acestuia se răsfrângea asupră-i, ca 
şi cum ar fi fost propriul său triumf. Mai cu seamă îi creştea 
inima de bucurie şi se lumina la faţă atunci când stareţul 
ieşea în întâmpinarea mulţimii de credincioşi ce-l aştepta la 
poarta mănăstirii - oameni simpli, din popor, veniţi de cine 
ştie unde de pe cuprinsul Rusiei, să-l vadă şi să-i primească 
binecuvântarea. Lumea se prosterna în faţa lui lăcrimând, îi 
săruta picioarele, femeile strigau în gura mare, întinzând 
spre el pruncii sau împingând din spate câte o biată bolnavă 
muncită de „ducă-se-pe-pustii”. Starețul le vorbea şi, cum 
stăteau aşa, cu capetele plecate, rostea asupra lor o scurtă 
rugăciune şi-i binecuvânta, dându-le apoi drumul să plece. 
În ultima vreme însă, din pricina crizelor ce-l chinuiau tot 
mai des, ajunsese ca o umbră, încât nu mai avea putere să 
iasă pânăla uşa chiliei şi credincioşii îl aşteptau zile întregi 
în prag. Alioşa nu se întreba de ce, oare, bătrânul era atât 
de iubit şi nici de ce lumea cădea la picioarele lui, lăcrimând 
înduioşată numai cât îl vedea. O, el îşi dădea prea bine 
seama că pentru sufletul smerit al rusului, al omului din 
popor, istovit de necazuri şi de nevoi şi mai ales covârşit de 
veşnicele nedreptăţi şi de povara eternelor sale păcate - ale 
sale, ca şi ale lumii întregi - nu există necesitate mai 
puternică, nici consolare mai deplină decât un obiect sau un 
om sfânt căruia să-i poată cădea la picioare şi să i se poată 


închina, zicându-şi în adâncul lui: „Cel puţin dacă noi, ăştia, 
suntem păcătoşi, netrebnici şi slabi de înger, se află pe lume 
un sfânt, un om mai presus decât toţi, un suflet drept, în 
care sălăşluieşte adevărul. Prin urmare, adevărul nu s-a 
irosit, vom avea şi noi parte de el odată şi odată, când va 
pogori peste tot, precum ni s-a făgăduit”. Alioşa ştia că aşa 
şi altfel, simte şi judecă poporul, ştia şi înţelegea lucrul ăsta 
şi pentru el nu mai încăpea nici o îndoială că Zosima era 
într-a-devăr sfântul acela în sufletul căruia se păstra 
dreptatea divină, aşa cum nu mai încăpea nici o îndoială 
pentru mujicii care plângeau şi pentru femeile lor bolnave 
care întindeau spre el pruncii. Cu atât mai vârtos era 
convins Alioşa - mai convins chiar decât toţi ceilalţi monahi 
- că, după ce bătrânul va închide ochii, mănăstirea va fi în 
mare cinste şi slavă. De altfel, de la un timp încoace, sufletul 
său era stăpânit de un puternic şi mistuitor entuziasm, ce 
ardea cu o flacără tot mai vie. Faptul că, în felul lui, stareţul 
se dovedea a fi un caz izolat nu-l tulbura câtuşi de puţin. 
„N-are a face, îşi zicea în sinea sa, oricum ar fi, stareţul este 
un sfânt şi în inima lui sălăşluieşte taina primenirii tuturor, 
puterea aceea fără seamăn care va statornici cândva 
dreptatea pe pământ şi va face ca toţi oamenii să devină 
sfinţi şi să se iubească între ei, să nu mai existe pe lume nici 
bogaţi, nici sărmani, nici sus-puşi, nici umili, să fie unul ca şi 
altul, deopotrivă, copiii Domnului. Atunci se va întrona cu 
adevărat împărăţia lui Hrist.” Acesta era visul pe care îl 
hrănea în sufletul său Alioşa. Se pare că tânărul nostru 
fusese adânc impresionat de sosirea celor doi fraţi mai 
mari, pe care nici măcar nu-i cunoscuse până atunci. Cu 
Dmitri Fiodorovici se împrietenise mai repede şi mai strâns 
decât cu celălalt frate, Ivan Fiodorovici (frate bun şi după 
tată şi după mamă), deşi Dmitri venise mai târziu la noi în 
oraş. Era foarte curios să-l cunoască mai bine pe Ivan, dar, 
deşi se împliniseră două luni de când acesta se afla în 
localitate şi se vedea destul de des cu el, nu izbuteau să se 
apropie unul de altul. Alioşa, tăcut din fire, părea că 


aşteaptă mereu ceva, că se simte stingherit din nu ştiu ce 
pricină; la rândul său, Ivan, deşi în primele zile Alioşa îi 
surprinsese de câteva ori privirea aţintită asupra lui, 
cercetătoare, uitase foarte curând de existenţa mezinului, 
sau cel puţin aşa s-ar fi spus. Alioşa îşi dădu numaidecât 
seama de asta şi se simţi ruşinat, punând lipsa de interes pe 
care i-o arăta fratele său pe seama diferenţei de vârstă 
dintre ei şi mai ales a diferenţei de cultură. În acelaşi timp 
însă se întreba dacă nu cumva mai putea fi şi o altă pricină 
la mijloc care să explice lipsa lui de interes, un motiv pe 
care Alioşa nu putea să-l cunoască, şi-i făcea impresia că 
Ivan era preocupat de ceva, probabil de un lucru foarte 
important, că avea un ţel pe care-l urmărea, ştiind totodată 
că este foarte greu de atins; de aceea, pesemne, părea să 
se sinchisească atât de puţin de frate-său mai mic; asta era, 
fireşte, singura explicaţie a privirilor lui absente. Alteori se 
gândea că, poate, savantul şi ateul Ivan se uita cumva cu 
dispreţ la un biet călugăr tinerel şi naiv ca el, care-şi făcea 
ucenicia. Ştia prea bine că fratele lui este ateu. Nu se 
simţea, aşadar, jignit de acest dispreţ - în cazul când într- 
adevăr Ivan l-ar fi disprețuit - şi Alioşa aştepta cu timiditate 
şi în acelaşi timp cu o nelinişte inexplicabilă, clipa când Ivan 
va binevoi, în sfârşit, să se apropie de el. Dmitri Fiodorovici 
vorbea despre Ivan cu cel mai adânc respect, ba chiar cu un 
tremur de emoție în glas. Din gura lui aflase Alioşa o serie 
de amănunte asupra acelei împrejurări importante care-i 
legase atât de strâns în ultima vreme pe cei doi fraţi mai 
mari. Veneraţia pe care Dmitri o avea faţă de Ivan i se 
părea cu atât mai semnificativă lui Alioşa cu cât, în 
comparaţie cu Ivan, fratele cel mare era aproape incult şi, 
puşi alături, se deosebeau atât de mult unul de altul ca 
individualitate şi fire, încât nu ştiu dacă s-ar fi găsit pe lume 
doi oameni mai diferiţi. 

Cam pe atunci a avut loc în chilia stareţului care, precum 
spuneam, făcuse o adâncă impresie asupra lui Alioşa, 
întâlnirea sau, mai bine zis, reunirea tuturor membrilor 


acestui nucleu familial alcătuit din elemente atât de 
disparate. Pretextul ce o prilejuise era de fapt fals. În 
momentul acela divergenţele dintre Dmitri Fiodorovici şi 
tatăl acestuia, Fiodor Pavlovici, pricinuite de moştenire şi 
diferite răfuieli băneşti, tocmai atinseseră punctul 
culminant şi păreau cu neputinţă de aplanat. Raporturile se 
înăspriră într-atât, încât situaţia devenise insuportabilă. Se 
pare că Fiodor Pavlovici fusese cel care venise cu 
propunerea, mai mult aşa, în glumă, ca să se întrunească cu 
toţii în chilia stareţului Zosima şi, fără a recurge la 
mijlocirea lui directă, să încerce a ajunge la o înţelegere cât 
mai decentă, cu gândul că figura bătrânului monah şi cinul 
său nu puteau decât să impună respect şi dorinţa de 
împăciuire. Dmitri, care nu-l vizitase niciodată pe stareţ şi 
nici măcar nu ştia cum arată, bănuise numaidecât că taică- 
său voia să-l intimideze, punându-l faţă în faţă cu stareţul; 
dar cum în adâncul său îşi reproşa unele ieşiri mai violente 
în discuţiile pe care le avusese în ultima vreme cu părintele 
său, primi provocarea. Trebuie să menţionăm că Dmitri nu 
locuia ca fratele său, Ivan Fiodorovici, în casa părintească, 
ci singur, în celălalt capăt al oraşului. Cel mai încântat 
dintre toţi de această propunere fu Piotr Aleksandrovici 
Miusov, care se întâmplase să fie în momentul acela în 
localitate. Liberal de tipul celor din anii 1840-1850, liber- 
cugetător şi ateu, Miusov îşi dădu toată silinţa să aducă la 
îndeplinire acest proiect, poate numai din plictiseală sau 
poate dintr-o dorinţă deşartă de a găsi un prilej de 
distracţie. Era curios, de altminteri, să vadă şi el mănăstirea 
şi să dea ochii cu „sfântul”. Cum vechiul său litigiu cu 
mănăstirea nu se stinsese şi procesul pentru hotărnicie şi 
pentru nu ştiu ce drepturi de tăiere a pădurii şi de pescuit 
etc. Era încă în curs, se grăbi să se folosească de ocazie, 
exprimându-şi dorinţa de a sta de vorbă personal cu 
părintele egumen ca să încheie printr-o înţelegere amicală 
toată tărăşenia. Un oaspete mânat de asemenea intenţii 
frumoase se cuvenea, bineînţeles, să fie primit cu mai multă 


deferentă şi politeţe decât un simplu curios. În virtutea 
acestor considerente se depuseră oarecare stăruinţe în 
mănăstire pe lângă stareţul Zosima, care, fiind bolnav, în 
ultima vreme aproape că nu mai ieşea de la el din chilie, 
refuzând să-i primească până şi pe vizitatorii săi obişnuiţi; 
până la urmă, totuşi, îşi dădu consimţământul şi astfel se 
stabili ziua când trebuia să aibă loc întâlnirea. „Cine m-a 
pus pe mine judecător peste ei?” se mulţumi stareţul să-i 
spună, zâmbind, lui Alioşa. 

Reuniunea proiectată îl frământa grozav pe tânărul 
nostru, îşi dădea seama că, singurul dintre împricinaţii care 
se hârâiau de atâta timp, singurul în stare să ia în serios 
această întrevedere era, fără îndoială, Dmitri, pe când 
motivele ce-i determinau pe ceilalţi să vină erau destul de 
uşuratice, dacă nu chiar jignitoare pentru stareţ. Ivan şi 
Miusov veneau probabil împinşi de o curiozitate destul de 
vulgară, iar tatăl lui, ca să facă pe măscăriciul sau să joace 
teatru. O, cât era el de tăcut, Alioşa ajunsese totuşi să 
citească foarte lămurit şi adânc în sufletul tatălui său! 
Fiindcă băiatul ăsta, repet, nu era câtuşi de puţin naiv, aşa 
cum îl socoteau toţi. Aştepta, deci, cu o strângere de inimă 
ziua stabilită. În sinea lui dorea, fireşte, să se curme odată 
zâzania ce dezbina familia sa. Mai presus însă de ăsta era 
grija pe care i-o purta stareţului: tremura pentru el, pentru 
prestigiul lui, se temea să nu fie cumva jignit şi mai ales se 
temea de ironia fină, politicoasă a lui Miusov, ca şi de 
reticenţele şi tăcerea condescendentă a eruditului său 
frate, Ivan, închipuindu-şi că niciunul, nici altul nu vor 
pierde această ocazie. Ar fi vrut chiar cu orice risc să-l 
prevină pe stareţ, să-i atragă atenţia asupra persoanelor 
care aveau să-l viziteze, dar până la urmă se răzgândi şi nu- 
i mai spuse nimic. Doar în ajunul întrevederii îi trimise 
vorbă, printr-o cunoştinţă comună, fratelui său Dmitri că-l 
iubeşte şi aşteaptă să se ţină de cuvânt. Dmitri nu prea se 
dumeri care putea să fie tâlcul acestui mesaj, cu atât mai 
mult cu cât nu-şi amintea să-i fi făcut vreo promisiune, dar îi 


răspunse, totuşi, printr-o scrisoare că va căută, pe cât va fi 
cu putinţă, să-şi păstreze cumpătul, în pofida acestei 
„ticăloşii” şi că, deşi pentru el atât stareţul, cât şi Ivan sunt 
oameni vrednici de toată stima, este convins că la mijloc nu 
poate fi decât o capcană ce i s-a întins cu multă abilitate, 
sau cine ştie ce josnică mascaradă şi încheia în felul 
următor: „Cu toate astea, mai curând mi-aş muşca limba 
decât să mă port necuviincios faţă de părintele Zosima, 
ştiind cât de mult îl cinsteşti pe Sfinţia sa”. Aceste câteva 
rânduri nu avură însă dărul să-l liniştească pe Alioşa. 

I - SOSIREA LA MĂNĂSTIRE. 

Era o zi minunată, caldă şi senină, aşa cum sunt zilele pe 
la sfârşitul lui august. Întrevederea cu stareţul urma să aibă 
loc îndată după liturghie, adică pe la unsprezece şi 
jumătate. 

Cum însă oaspeţii nu aveau chef să meargă la liturghie, 
sosiră chiar în momentul când lumea ieşea din biserică. 
Veniseră cu două trăsuri; în prima - o caleaşca elegantă 
trasă de doi bidivii scumpi - se afla Piotr Aleksandrovici 
Miusov, însoţit de un tânăr de vreo douăzeci de ani, Piotr 
Fomici Kalganov, rubedenie cu dânsul. Tânărul se pregătea 
să intre la universitate, iar Miusov, la care - din cine ştie ce 
motive - locuia deocamdată, stăruia să plece cu el în 
străinătate, la Zurich sau Jena, ca să-şi desăvârşească 
studiile acolo. 

Kalganov stătea, totuşi, în cumpănă. Părea dus pe gânduri, 
distrat. Altminteri, agreabil ca înfăţişare, bine clădit şi 
destul de înalt. Uneori avea o privire fixă, ciudată: ca mai 
toţi oamenii distraţi, se uita la tine multă vreme fără să te 
vadă. Tăcut de obicei, părea stângaci, dar uneori - însă 
numai atunci când se afla între patru ochi cu cineva - se 
însufleţea dintr-o dată, îi mergea gura şi râdea mereu din te 
miri ce. Era numai un foc de paie, care însă se stingea tot 
atât de repede şi de brusc cum se şi isca. Umbla totdeauna 
bine îmbrăcat, chiar elegant. Avea ceva avere, de altfel şi 


aştepta o moştenire care să i-o mai sporească. Îl cunoştea 
pe Alioşa şi erau prieteni. 

În cealaltă trăsură - o birjă hodorogită, care trosnea din 
toate încheieturile, altminteri destul de încăpătoare, trasă 
de două gloabe sure cu pete roşcate, care rămăseseră mult 
în urma telegarilor lui Miusov - sosi, în sfârşit şi Fiodor 
Pavlovici, însoţit de fiul său Ivan Fiodorovici. Dmitri 
Fiodorovici fusese încunoştinţat din ajun în privinţa orei la 
care trebuiau să se întâlnească, dar, precum se vedea, 
întârziase. Oaspeţii îşi lăsară trăsurile afară, la intrare, 
unde se afla arhondaricul şi pătrunseră pe jos în incinta 
mănăstirii. Se pare că, în afară de Fiodor Pavlovici, niciunul 
nu vizitase în viaţa lui o mănăstire, iar cât îl priveşte pe 
Miusov, nu mai călcase în biserică de cel puţin treizeci de 
ani. Se uita în jurul lui cu o curiozitate pe care căuta s-o 
ascundă sub o prefăcută nepăsare. Jur-împrejur însă, în 
cuprinsul mănăstirii, spiritul său de observaţie nu descoperi 
nimic altceva decât clădirea bisericii şi acareturile, care nu 
aveau nimic deosebit. Ultimii credincioşi părăseau tocmai 
locaşul şi, scoţându-şi pălăriile, îşi făceau cruce. Ici-colo, 
printre oamenii de rând, se zăreau şi câteva persoane din 
elită, două-trei doamne, ba chiar şi un general foarte, foarte 
bătrân, care trăseseră cu toţii la arhondaric. Cât ai clipi din 
ochi, nou-veniţii fură asaltaţi de cerşetori, dar niciunul 
dintre ei nu catadicsi să-i miluiască, numai Petruşa 
Kalganov scoase din pungă un gologan de zece copeici, pe 
care-l strecură în pripă, ruşinat, în mâna unei femei, 
şoptindu-i repede: „impărţiţi între voi”. De fapt, nu avea nici 
un motiv să se ruşineze, fiindcă însoțitorii lui nici nu 
băgaseră de seamă, dar când îşi dădu seama de asta, 
tânărul se fâstâci şi mai tare. 

Un lucru părea, totuşi, ciudat: oaspeţii se aşteptau, aşa 
cum era şi firesc, să fie primiţi de cineva şi chiar cu 
oarecare; consideraţie, de vreme ce unul dintre ei făcuse de 
curând o danie de o mie de ruble mănăstirii, iar celălalt se 
număra printre cei mai de seamă moşieri din judeţ atât ca 


avere, cât şi în privinţa culturii, un om de care - s-ar putea 
spune - călugării depindeau într-o oarecare măsură; ar fi 
destul să ne gândim numai la întorsătură pe care putea s-o 
ia procesul pentru dreptul de a pescui în râu şi de a tăia 
pădurea. Cu toate astea, nu li se făcu nici o primire oficială 
şi nimeni nu le ieşi în întâmpinare. Miusov aruncă o privire 
distrată asupra mormintelor din jurul bisericii şi dădu să 
spună că probabil lespezile acelea îi vor fi costat bani grei 
pe răposaţii care ţinuseră să-şi asigure odihna de veci într- 
un loc „sfinţit”, dar se răzgândi; mânia începuse să-l 
cuprindă, luând locul în sufletul său ironiei liberale. 

— Cine dracu' ar putea să ne dea o lămurire în 
harababura asta de aici...?! Trebuie să ne decidem ce 
facem, timpul trece... Rosti el ca pentru sine. 

În momentul acela, un domn în vârstă, îmbrăcat cu o 
manta de vară, chel şi cu o privire dulceagă, se apropie de 
grupul lor. Îşi scoase pălăria şi, cu un glas peltic şi mieros, 
se recomandă, spunându-le că se numea Maksimov şi că 
avea o moşie în Tuia. După care se oferi să dea toate 
lămuririle necesare călătorilor noştri. 

— Starețul Zosima locuieşte la schit... Aşa, aşa, dumnealui, 
ştiţi, nu părăseşte niciodată schitul; de aici, de la mănăstire, 
să tot fie vreo patru sute de paşi până acolo. O luaţi, uite, pe 
aci, prin crâng, aşa, aşa prin crâng... 

— Ştiam şi eu că trebuie să trecem printr-o pădurice, 
răspunse Fiodor Pavlovici, atâta doar că nu-mi aminteam pe 
unde s-o luăm, sunt ceva ani de când n-am mai călcat pe 
aici. 

— Ileşiţi pe poarta asta şi pe urmă drept înainte, prin 
crâng... Aşa, aşa, prin crâng. Mergeţi cu mine, dacă-mi 
permiteţi... Şi eu... Aşa, aşa şi eu... Poftiţi pe aici, aşa, aşa, 
pe aici... 

Vizitatorii se îndreptară spre poartă şi, ieşind afară, o 
apucară prin pădurice. Moşierul Maksimov, un om de vreo 
şaizeci de ani, îi însoţi, mergând sau, mai bine zis, alergând 
ca să ţină pasul cu ei şi cercetându-i pe toţi cu o curiozitate 


înfrigurată, aproape supărătoare. Pur şi simplu căsca ochii 
la ei. 

— Vedeţi dumneavoastră, avem ceva de discutat cu dânsul, 
o chestiune personală, îi explică puţin cam tăios Miusov. 
Domnia sa a binevoit să ne acorde, cum s-ar zice, o 
audiența; de aceea, cu toate că vă suntem îndatoraţi pentru 
că ne-aţi arătat drumul, v-am ruga să nu intraţi o dată cu 
noi. 

— A, păi am şi fost la dânsul, aşa, aşa, am fost mai 
înainte... Un chevalier parfait! 412) izbucni deodată 
moşierul, plesnind din degete. 

— Cine este chevalier? Întrebă Miusov. 

— Dânsul, adică stareţul... Stareţul-minune, aşa, aşa... 
Dumnealui în persoană, mândria şi slava mănăstirii, 
„părintele” Zosima! Asemenea stareţ... 

Pălăvrăgeala lui fără şir fu întreruptă deodată de un 
călugăr tinerel care-i ajunse din urmă. Era un monah de 
statură mijlocie, cu o camilafcă pe cap, tras la faţă şi palid. 
Fiodor Pavlovici şi Miusov se opriră. Călugărul se înclină 
adânc şi cu smerenie în faţa lor şi rosti: 

— Domnilor, părintele egumen vă pofteşte cu plecăciune 
să-i faceţi cinstea şi să luaţi masa cu dânsul după ce vă 
duceţi la schit. La ora unu, la arhondaric; apoi, întorcându- 
se către Maksimov: şi pe dumneavoastră de asemenea. 

— Vin, sigur că vin! Exclamă Fiodor Pavlovici, măgulit 
peste măsură de invitaţie. Mai încape vorbă! Ştiţi că am 
promis cu toţii să ne purtăm cuviincios... Vii şi dumneata, 
nu-i aşa, Piotr Aleksandrovici? 

— Bineînţeles. De ce crezi doar că m-am ostenit până aici 
dacă nu ca să cunosc toate datinile lor? Un singur lucru mă 
supără, Fiodor Pavlovici, ca să-ţi spun drept şi anume, 
faptul că eşti şi dumneata aici... 

— Văd că Dmitri Fiodorovici e lipsă la apel. 

— Ce bine ar face să stea acasă. Crezi poate că-i o plăcere 
pentru mine să mă amestec în răfuielile voastre şi pe 
deasupra să te mai suport şi pe dumneata? Venim cu dragă 


inimă, rosti el apoi, adresându-se monahului, spuneţi-i 
părintelui egumen că-i mulţumin pentru invitaţie. 

— Mi s-a dat în grijă să merg cu dumneavoastră la Sfinţia! 
Sa, răspunse tânărul călugăr. 

— Atunci eu mă reped între timp până la părintele 
egumen, aşa, aşa, mă duc la dânsul, gânguri ca un 
porumbel moşierul Maksimov. 

— Părintele egumen este ocupat acum, dar dacă vreţi să 
va duceţi, treaba dumneavoastră. 

— Ce bătrân pisălog! Exclamă Miusov după ce moşierul 
Maksimov plecă, luând-o la picior spre mănăstire. 

— Seamănă cu von Sohn (13), spuse tam-nisam Fiodor 
Pavlovici. 

— Atâta ştii şi dumneata... De unde ai mai scos-o că 
seamănă cu von Sohn? L-ai văzut vreodată? 

— I-am văzut fotografia. Chiar dacă trăsăturile sunt 
diferite, există totuşi ceva comun între ei, ceva ce nu se 
poate exprima prin cuvinte. Îţi spun eu, leit von Sohn. Mă 
pricep la fizionomii. 

— S-ar putea să ai dreptate, dacă zici că te pricepi atât de 
bine. Dar uite ce este, Fiodor Pavlovici, după cum prea bine 
spuneai adineauri, ai promis c-o să te porţi cuviincios, te 
rog să nu uiţi acest lucru. Îţi repet, deci: fii bun şi caută să 
păstrezi măsura. lar dacă te apuci să faci aici pe bufonul, îţi 
spun clar: n-aş vrea să am nimic de împărţit cu dumneata... 
Uite, ăsta-i omul - adăugă el, adresându-se călugărului - ţi- 
e şi frică să intri cu dânsul într-o casă de oameni 
cumsecade. 

Un surâs fin, înmuiat într-o undă de şiretenie, se înfiripă 
pe buzele subţiri şi palide ale călugărului, care se mulţumi 
să nu spună nimic, lăsând să se vadă lămurit că tăcea dintr- 
un sentiment de demnitate. Miusov se încruntă şi mai tare. 

„Dracu' să-i ia pe toţi. Totul e numai spoială, de atâtea 
veacuri au învăţat să păstreze aparențele, când, în fond, nu- 
i decât şarlatanie şi ipocrizie curată!” se gândi el. 


— Iată şi schitul, am ajuns! Strigă Fiodor Pavlovici. Uite 
gardul, uite şi poarta; e încuiată. Şi începu să-şi facă nişte 
cruci mari în faţa sfinţilor zugrăviți pe canaturile porţii şi de 
jur-împrejurul ei. Câte bordeie, atâtea obiceie, ce poţi sa 
faci?! Comentă el. Aici trăiesc vreo douăzeci şi cinci de 
preacucemici, veniţi la schit să-şi caute mântuirea şi care 
toată ziua se uită unul la altul şi se îndoapă cu varză. Ştiţi 
însă care e lucrul cel mai grozav? Nici o femeie nu are voie 
să intre pe poarta asta. Nu are voie şi nici nu s-a pomenit să 
treacă vreuna. Am auzit că stareţul le primeşte totuşi pe 
cucoane... se întoarse el deodată spre tânărul monah. 

— Persoanele feminine din popor se odihnesc şi-l aşteaptă 
acolo, în apropierea cerdacului, aşa cum puteţi vedea şi 
dumneavoastră. lar pentru doamnele din societate, tot 
acolo lângă cerdac, dar dincolo de gard, s-au zidit două 
încăperi. Vedeţi gemuleţele acelea de colo? Starețul, când îi 
permite sănătatea, iese pe o uşiţă lăturalnică, adică le 
primeşte afară din schit. Şi acum e o cucoană din Harkov 
care-l aşteaptă, o moşieriţă, Hohlakova, cu fiică-sa, care-i 
bolnavă. Se vede că Sfinţia sa le-a promis c-o să iasă, deşi în 
ultima vreme se simte atât de slăbit, încât nici măcar lumea 
de rând n-a mai apucat de mult să-l vadă la faţă. 

— Vasăzică, totuşi, există o portiţă de ieşire, când e vorba 
de cucoane! Să nu crezi Sfinţia ta c-am vrut să fac vreo 
aluzie necuviincioasă, am zis şi eu aşa, într-o doară. Nu ştiu 
dacă aţi auzit că pe muntele Athos sunt interzise cu 
stricteţe vizitele feminine, mai mult chiar, nici o făptură de 
parte femeiască - găinuşe, curci sau viţeluşe - n-are voie să 
treacă pragul mănăstirii. 

— Fiodor Pavlovici, să ştii că te las aici şi plec. Au să te dea 
afară pe brânci, să vezi dacă n-o să se întâmple aşa...! 

— Nu înţeleg ce ai cu mine, Piotr Aleksandrovici... Priviţi, 
se minună el apoi în gura mare, intrând pe poartă, cum 
trăiesc dumnealor ca-n rai în această vale a trandafirilor! 

Într-adevăr, deşi nu se zărea nici un trandafir nicăieri, 
curtea era aşternută cu un covor de flori tomnatice, care 


mai de care mai frumoase şi mai alese. Se vedea o mână 
pricepută în felul cum erau îngrijite. Pretutindeni, numai 
straturi de flori - şi-n preajma bisericii şi printre morminte. 
Căsuţa în care se afla chilia stareţului - o căsuţă scundă, de 
lemn, cu cerdac la intrare - era şi ea înconjurată de flori. 

— 'Tot aşa era şi pe vremea stareţului dinainte, Varsonofie? 
Se zice că dânsul nu îngăduia luxul; era un om iute la mânie 
- când se supăra nu-i lipsea mult să bată drept- 
credincioasele cu cârja, observă Fiodor Pavlovici în timp ce 
urcau treptele. 

— E adevărat că stareţul Varsonofie avea momente când o 
cam lua razna, dar i se pun în seamă şi multe parascovenii. 
N-am auzit, ce să spun, să fi bătut pe cineva vreodată cu 
cârja, răspunse călugărul. Şi acum, domnilor, vă rog 
aşteptaţi o clipă, să vă anunţ. 

— Fiodor Pavlovici, pentru ultima oară îţi atrag atenţia! 
Ştii, cum ne-a fost vorba... le rog să te porţi frumos, altfel o 
să ai de-a face cu mine, îi mai şopti o dată Miusov. 

— Nu pricep de ce eşti atât de îngrijorat... Strecură ironic 
Fiodor Pavlovici. Ori te apasă cumva păcatele? Se zice că 
stareţul citeşte dintr-o privire tot ce ai pe suflet. Şi-apoi, nu 
ştiu, zău, de ce te sinchiseşti atâta de părerea lor, 
dumneata, un parizian, o persoană cu vederi liberale! Nu te 
mai recunosc, pe onoarea mea! 

Miusov nu apucă să mai răspundă la sarcasmele lui, 
fiindcă în momentul acela fură poftiţi înăuntru. Dar când 
păşi pragul chiliei era oarecum iritat. 

„Uf, ştiu ce o să se întâmple acum, se gândi el, mă cunosc 
prea bine. Sunt enervat, o să mă las târât în cine ştie ce 
discuţie, o să mă înfierbânt şi nu văd ce rostare sămă 
înjosesc şi pe mine şi opiniile mele!” 

II - BĂTRÎNUL MĂSCĂRICI. 

În momentul când pătrunseră înăuntru, tocmai intră pe 
uşă şi stareţul care, încunoştinţat de sosirea lor, se grăbea 
să-şi părăsească iatacul. Mai erau în chilie doi ieromonahi 
de la schit care-l aşteptau - părintele bibliotecar şi părintele 


Paisie, un om bolnăvicios, deşi încă tânăr, despre care toată 
lumea ştia că este tobă de carte. În afară de ei, se mai afla 
încă cineva în cameră, stând în picioare într-un colţ (şi acolo 
rămase până la sfârşitul întrevederii), un seminarist de vreo 
douăzeci şi doi de ani, îmbrăcat cu surtuc, viitor teolog, 
care nu ştiu cum ajunsese să fie răsfăţat de toată lumea din 
mănăstire, de toţi monahii. Destul de înalt ca statură, 
tânărul avea o faţă lată, plină de prospeţime şi nişte ochi 
înguşti, căprui, cu o sclipire de inteligenţa în privire şi 
foarte atenţi. Părea extrem de respectuos, fără să 
depăşească niciodată limitele bunei-cuviinţe, dar, în acelaşi 
timp şi fără slugărnicie. Nici nu se înclină măcar în faţa 
oaspeţilor, ca unul ce nu se socotea de rangul lor, făcând 
parte dintr-o tagmă mai măruntă şi neavând nici o situaţie 
materială care să-i asigure independenţa. 

Starețul Zosima ieşi din iatac, urmat de un ucenic şi de 
Alioşa. În clipa când se arătă în uşă, cei doi ieromonahi se 
sculară în picioare şi-l întâmpinară bătând mătănii până la 
pământ, apoi se apropiară de el, să le dea binecuvântarea şi 
să-i sărute mâna. Starețul făcu semnul crucii asupra lor, 
bătând aşijderea câte o mătanie până la pământ în faţa 
fiecăruia şi le ceru la rândul său binecuvântarea. Tot 
ceremonialul acesta, îndeplinit cu cea mai mare seriozitate, 
nu ca un ritual obişnuit, avea ceva aproape emoţionant. 
Totuşi, lui Miusov i se păru că monahii îl săvârşiseră cu un 
anumit scop, încercând astfel să-i insufle respect. Se 
gândise încă din ajun la clipa asta, şi, cum intrase primul în 
odaie, îşi spunea ca, oricare ar fi fost ideile lui, măcar din 
simplă politeţe (fiindcă aşa era obiceiul pământului) s-ar fi 
cuvenit să se apropie de stareţ şi să-i ceară binecuvântarea; 
cel puţin atât, dacă nu voia să-i sărute mâna. Văzându-i însă 
pe călugări cum băteau mătănii şi-i pupau mâna, îşi 
schimbă pe loc hotărârea şi se mulţumi să salute grav şi plin 
de demnitate, înclinându-se destul de adânc, dar ca un om 
de lume, după care se duse să se aşeze pe scaun. Fiodor 
Pavlovici procedă la fel, maimuţărindu-i fiecare gest. Ivan 


Fiodorovici făcu la rândul sau o plecăciune politicoasă şi 
demnă, cu braţele de asemenea lipite de trup, iar Kalganov 
se fâstâci aşa de tare, încât uită să mai şi salute. Starețul 
lăsă atunci să-i cadă moale mâna ridicată pentru 
binecuvântare şi, făcând de asemenea o plecăciune, îşi 
invită musafirii să şadă. Lui Alioşa i se urcă tot sângele în 
obraji de ruşine. Presimţirile sale începeau să se 
adeverească. 

Starețul se aşeză pe un mic divan din lemn de brad, 
îmbrăcat în piele, de o formă arhaică, poftindu-i pe oaspeţi, 
în afară de cei doi ieromonahi, să ia loc pe cele patru 
scaune de brad, îmbrăcate tot aşa în piele neagră foarte 
uscată, ce stăteau înşirate de-a lungul peretelui opus. 
leromonahii se aşezară de-a dreapta şi de-a stânga lui, unul 
lângă uşă, celălalt la fereastră. Seminaristul, Alioşa şi 
ucenicul rămaseră în picioare. Chilia în care se aflau nu era 
prea încăpătoare şi destul de sărăcăcios mobilată. Doar 
strictul necesar, câteva obiecte cioplite ca din topor, numai 
lucruri vechi şi uzate. Două glastre cu flori împodobeau 
pervazul ferestrei, iar într-un colţ se zăreau nişte icoane, 
dintre care una mare de tot, cu chipul Născătoarei, 
zugrăvită probabil cu mult înainte de schismă. În faţa ei 
ardea o candelă. Mai erau apoi încă două icoane cu 
ferecături strălucitoare, nişte heruvimi de ceară, câteva 
bibelouri de porțelan în formă de ouşoare şi un crucifix 
catolic de fildeş cu o Mater Dolorosa zăcând la picioarele 
lui, în sfârşit, o serie de gravuri străine, reproduceri după 
operele marilor maeştri italieni din secolele trecute. lar 
lângă tablourile acelea arătoase şi scumpe stăteau atârnate 
câteva naive litografii ruseşti populare, înfăţişând o seamă 
de sfinţi mucenici şi preacuvioşi părinţi etc, din cele care se 
vând la iarmaroc cu două copeici bucata. Pe peretele 
celălalt se vedeau portretele litografiate ale unor arhierei 
ruşi în viaţă sau de mult răposaţi. Miusov se uită în treacăt 
la icoanele acelea fabricate în serie, apoi rămase cu privirea 
aţintită asupra stareţului. Era convins că ochiul său nu 


poate să dea greş - slăbiciune peste care trebuie să trecem 
cu vederea, dacă ne gândim că avea cincizeci de ani, vârstă 
la care un om de lume, inteligent, cu o situaţie materială 
stabilă, fără să vrea chiar, se simte pătruns de respect faţă 
de propria persoană. 

Starețul nu-i plăcu de la prima vedere şi într-adevăr 
bătrânul avea o figură pe care şi alţii, nu numai Miusov, ar fi 
socotit-o poate dezagreabilă. Un om costeliv, adus de spate, 
mic de statură, care abia se ţinea pe picioare. Nu avea 
decât şaizeci şi cinci de ani, dar din pricina bolii i-ai fi dat 
cel puţin cu zece ani mai mult. Obrazul lui, uscat ca un 
pergament, era brăzdat de o mulţime de cute mărunte, ce 
se îndeseau mai ales în jurul ochilor. Fără să fie mari, ochii 
aveau o privire deschisă, ageră şi scânteietoare, încât se 
vedeau ca două licăriri de lumină. Părul cărunt se mai 
păstra numai la tâmple, purta un barbişon scurt şi rar, 
buzele - pururea surâzătoare - îi erau subţiri ca un fir de 
aţă, iar nasul, ascuţit ca un cioc de pasăre. 

„După toate semnalmentele, pare un om meschin, 
răutăcios, arogant şi mic la suflet”, se gândi Miusov, furios 
pe sine însuşi. 

Ceasul, care tocmai atunci începu să bată, făcu să se 
spargă gheaţa. Ornicul mic, ieftin, cu greutăţi clincăni 
grăbit de douăsprezece ori. 

— Poftim, asta era ora la care trebuia să ne întâlnim! 
Exclamă Fiodor Ivanovici. Şi fecioru-meu, Dmitri 
Fiodorovici, n-a catadicsit încă să vină... Vă cer iertare în 
numele lui, sfinte stareţ! (Alioşa se cutremură numai când 
auzi spunând „sfinte stareţ”). În ce mă priveşte, să ştiţi că 
sunt foarte punctual, în viaţă nu mi s-a întâmplat să întârzii 
vreodată, fiindcă totdeauna am grijă să-mi amintesc că 
punctualitatea este politeţea regilor... 

— Numai că dumneata nu eşti cap încoronat, nu se putu 
stăpâni să nu-i dea peste nas Miusov. 

— Ai dreptate, nu sunt cap încoronat. Închipuieşte-ţi, Piotr 
Aleksandrovici, că ştiam şi eu asta, o, Doamne! Aşa sunt eu 


totdeauna, mă ia gura pe dinainte! Preasfinte! Exclamă el, 
sub imboldul unui patos de moment. Aveţi în faţa domniei: 
voastre un măscărici în carne şi oase! Aşa mă şi recomand; 
Ce vreţi, e o meteahnă veche a mea! lar dacă se mai 
întâmplă când şi când să torn câte o minciună, o fac numai, 
da, da, numai şi numai ca să râdă lumea şi să fiu agreabil în 
societate. Trebuie doar să fii agreabil în societate, nu-i aşa? 
Acum vreo şapte ani, mă dusesem într-un târguşor unde 
aveam nişte daraveri de pus la cale şi acolo împrejurările au 
făcut să mă împrietenesc cu nişte negustori mai mărunţei, 
într-o zi ne ducem cu toţii la ispravnic, fiindcă, vedeţi 
dumneavoastră, voiam să-l rugăm ceva şi ne gândiserăm să- 
Il poftim a lua masa cu noi. lese dumnealui, ispravnicul, un 
munte de om, gras, bălan şi ursuz din fire, un individ foarte 
periculos, cu care nu-i bine să ai de-a face în asemenea 
situaţii, cu atât mai mult cu cât suferă de ficat, da, da, de 
ficat. „ştiţi, încep eu cu un aer degajat, ca un om de lume, 
domnule ispravnic, am venit cu o rugăminte la 
dumneavoastră: am dori să fiţi, ca să spun aşa, napravnikul 
114) nostru!” „Ce Napravnik, care Napravnik?!” zice el. 
Mi-am dat seama pe loc că n-o să facem nici o ispravă cu 
dânsul, fiindcă a rămas serios, nici măcar nu i-ar fi trecut 
prin cap că era numai un joc de cuvinte, totuşi, nu m-am dat 
bătut: „Am făcut numai o glumă, zic, aşa ca să mai râdem 
puţin, fiindcă domnul Napravnik, ştiţi, este un cunoscut 
capelmaistru rus, iar pentru armonia întreprinderii noastre 
dumneavoastră sunteţi cel mai indicat să ne fiţi 
capelmaistru...” După cum vedeţi, lămuririle mele, ca şi 
comparaţia... Erau cât se poate de judicioase, nu-i aşa? Dar 
dumnealui, de colo: „Scuzaţi, vă rog, zice, eu sunt ispravnic 
şi nu permit nici un fel de calambururi pe socoteala funcţiei 
mele”. Şi făcând stânga-împrejur, a dat să plece. „Aveţi 
dreptate, sigur că da, îi strig eu din urmă, sunteţi ispravnic, 
cum aţi putea fi Napravnik!” „Ba, zice dumnealui, din 
moment ce aţi spus Napravnik, înseamnă că sunt 
Napravnik.” şi, închipuiţi-vă, toate socotelile noastre au fost 


date peste cap! Uite-aşa mi se întâmplă mereu, dar mereu! 
Totdeauna îmi tai craca de sub picioare, cu amabilităţile 
mele! Odată, sunt mulţi ani de atunci, i-am spus, tot aşa, 
unei persoane influente: „Soţia dumitale, zic, este o fiinţă 
generos croită”, referindu-mă la calităţile sale morale, cum 
s-ar zice, la prestigiul ei, iar dumnealui, de colo: „De unde 
ştii dumneata, ce, ai măsurat-o?” şi iarăşi m-a luat gura pe 
dinainte, ce m-am gândit eu, hai să fac pe amabilul mai 
departe: „Da, zic, am măsurat-o!” Ei, să fi văzut ce m-a mai 
măsurat după aceea... Sunt mulţi ani de atunci, aşa că pot 
să vă mărturisesc fără jenă; şi uite aşa, mereu îmi tai craca 
de sub picioare! 

— Aşa cum faci şi acum, bombăni dezgustat Miusov. 
Starețul tăcea, uitându-se atent când la unul, când la altul. 

— Nu mai spune?! Închipuieşte-ţi, Piotr Aleksandrovici, că 
mi-am dat şi eu seama de asta, ba chiar simţeam c-am s-o 
fac boacănă din clipa când am deschis gura, şi, trebuie să 
ştii am prevăzut până şi faptul că dumneata o să fii primul 
care o să-mi atragă atenţia. De câte ori bag de seamă că 
gluma n-a prins, Sfinţia voastră, simt că mi se usucă gura şi 
parcă mi se încleştează fălcile; aşa păţeam şi în tinereţe, pe 
vremea când trăiam ca un linge-blide prin casele boiereşti 
şi-mi câştigam pâinea cu meseria asta. Fiindcă din faşă 
chiar am fost măscărici, aşa m-am născut, cum alţii se nasc 
într-o ureche, preacuvioase părinte. Nu zic, poate să-şi fi 
băgat cumva şi necuratul coada, o fi stând chircit pe undeva 
în mine, dar n-aş crede să fie un drac mai răsărit; să fi fost 
mai de soi, şi-ar fi căutat şi el un alt adăpost, la o persoană 
mai importantă, în orice caz nu la dumneata, Piotr 
Aleksadrovici, fiindcă nici dumneata nu i-ai putea oferi un 
adăpost mai ca lumea. Oricum, eu sunt credincios, cred în 
Dumnezeu. Numai în ultima vreme mi s-a cam zdruncinat 
credinţa, aştept totuşi să încolţească în mine sămânţa unor 
înălţătoare cuvinte. Eu, Sfinţia voastră, sunt ca filosoful 
Diderot. Ştiţi cum i s-a înfăţişat, preasfinte părinte, filosoful 
Diderot (15) - asta se petrecea pe vremea împărătesei 


Ecaterina - mitropolitului Platon? A intrat la el şi cum a 
deschis gura i-a declarat: „Dumnezeu nu există”. La care 
înaltpreasfinţitul a răspuns, ridicând degetul: „Adevăr îţi 
spun, ai grăit ca un om fără minte, căci Dumnezeu 
sălăşluieşte în sufletul tău!” Diderot, cum stătea aşa în faţa 
sa, i-a căzut la picioare, strigând: „Cred şi primesc botezul!” 
şi pe loc l-au şi botezat. Prinţesa Daşkova 116) i-a fost naşă, 
iar naş Potiomkin... 

— Fiodor Pavlovici, ai întrecut orice măsură! Ştii foarte 
bine că minţi de îngheaţă apele şi că toată istoria asta nu e 
decât o anecdotă imbecilă; de ce faci pe nebunul? Îi tăie 
vorba cu un glas tremurat Miusov, care aproape îşi ieşise 
din sărite. 

— Toată viaţa am simţit că trebuie să fie o minciună! 
Mărturisi plin de zel Fiodor Pavlovici. Atunci, domnii mei, 
am să vă spun care-i adevărul! Preasfinte stareţ! Îmi cer 
iertare pentru istoria asta cu botezul lui Diderot. Eu am 
ticluit-o de la un cap la altul, am ticluit-o, uite, chiar acum, 
în momentul ăsta, până mai adineauri nici prin gând nu mi- 
ar fi trecut aşa ceva. Am născocit-o numai aşa, pentru ca 
discuţia noastră să aibă mai mult haz. lar dacă fac pe 
nebunul, Piotr Aleksandrovici, zău, crede-mă c-o fac doar 
din amabilitate. De altfel, de multe ori nici eu nu ştiu prea 
bine de ce mă maimuţăresc. Cât despre Diderot, că i s-a 
răspuns aşa, „ai grăit ca un om fără minte”, am auzit de cel 
puţin douăzeci de ori din gura boierimii noastre, pe vremea 
când mă aciuiam pe la unul şi pe la altul, am auzit-o chiar 
pe mătuşica domniei tale, Piotr Aleksandrovici, pe Mavra 
Fominişna povestind. Până-n ziua de azi lumea încă mai 
crede că ateul Diderot venise la mitropolitul Platon anume 
ca să discute cu el despre cele sfinte... 

Miusov sări în sus, furios şi încă furios ar fi prea puţin 
spus, fiindcă era, pur şi simplu, ca scos din minţi. Îşi dădea 
seama că se face ridicol. Ceea ce-i vedeau ochii era prea din 
cale-afară. 


De patruzeci sau cincizeci de ani, de când existau stareţi 
acolo, la mănăstire, veniseră fel de fel de vizitatori, dar toţi 
cei care trecuseră pragul acestei chilii pătrundeau înăuntru 
cu un adânc sentiment de evlavie şi nicidecum altfel. 'Toţi cei 
care erau primiţi îşi dădeau seama în clipa când intrau în 
chilie că li se făcuse o deosebită favoare. Unii cădeau în 
genunchi şi nu se mai ridicau de jos decât la plecare. Multe 
persoane „simandicoase”, oameni cu o vastă cultură, ba 
chiar şi unii liber-cugetători care veneau aici fie împinşi de 
curiozitate, fie din cine ştie ce alt motiv, din momentul când 
păşeau înăuntru, împreună cu câte un grup de vizitatori 
sau, pentru a sta de vorbă între patru ochi cu stareţul, toţi 
fără nici o excepţie se socoteau obligaţi în primul rând să 
păstreze în decursul întrevederii o atitudine cât se poate de 
respectuoasă şi de prevenitoare, cu atât mai mult cu cât nu 
era vorba de bani, ci numai de milostenie şi dragoste pe de 
o parte, iar pe de altă parte de un simţământ de căinţă şi de 
dorinţa însetată de a dezlega o încâlcită problemă de 
conştiinţă sau de a găsi o ieşire dintr-un chinuitor impas 
sufletesc. 

Astfel că scălâmbăielile de saltimbanc ale lui Fiodor 
Pavlovici şi lipsa lui de respect faţă de locul în care se afla 
stârniseră nedumerirea, ba chiar stupefacţia celor prezenţi 
- dacă nu a tuturor, cel puţin a unora dintre ei. Cu toate 
acestea, nimic nu se clinti pe chipul ieromonabhilor, care 
rămaseră serioşi, gravi la locul lor, aşteptând să audă ce va 
spune stareţul, deşi păreau gata să urmeze şi ei pilda lui 
Miusov şi să se ridice în picioare. Alioşa stătea cu capul în 
piept; îi venea să plângă. I se părea mai ales ciudat faptul 
că Ivan Fiodorovici, fratele său, în care îşi pusese toată 
nădejdea, fiind singurul care avea destulă influenţă asupra 
bătrânului ca să-i astupe gură, şedea nemişcat, cu ochii în 
pământ, de parcă aştepta şi el să vadă care va fi 
deznodământul, ca şi cum n-ar fi avut absolut nici o 
legătură cu ceilalţi. Cât despre Rakitin (seminaristul), pe 
care, de asemenea, îl cunoştea foarte bine, Alioşa nici nu 


îndrăznea măcar să-l privească: ştia ce gândeşte (deşi în 
mănăstire nimeni în afară de el habar n-avea de felul de a 
gândi al lui Rakitin). 

— Iertaţi-mă... Bolborosi Miusov, adresându-se stareţului, 
dar n-aş vrea să credeţi că sunt cumva de acord cu gluma 
asta trivială. Am fost convins şi acum văd ce greşeală am 
făcut, ca, aflându-se în prezenţa unei persoane venerabile 
ca Domnia voastră, chiar şi un om de teapa lui Fiodor 
Pavlovici va fi în stare să-şi dea seama de îndatoririle pe 
care le are... În nici un caz nu mi-aş fi putut închipui că voi 
fi obligat să-mi cer scuze pentru că am venit aici împreună 
cu dânsul... 

Îi venea să intre în pământ de ruşine şi, fără să-şi mai 
încheie frază, dădu să iasă pe uşă. 

— Nu trebuie să vă necăjiţi, rosti stareţul ridicându-se pe 
picioarele-i slăbănoage şi luându-l de mână, îl sili să se 
aşeze pe scaun. Păstraţi-vă cumpătul, vă rog. Sunteţi 
oaspetele meu şi ţin foarte mult ca domnia voastră să 
rămână; zicând acestea, bătrânul făcu o plecăciune şi se 
întoarse să se aşeze din nou pe divan. 

— Înaltpreasfinţite stareţ, spuneţi-mi, vă rog, vă supără 
exuberanţa mea? V-am jignit cumva? Izbucni Fiodor 
Pavlovici, apucându-se cu amândouă mâinile de braţele 
jilţului, gata parcă s-o zbughească pe uşă după cum avea să 
sune răspunsul. 

— Vă rog, nu vă necăjiţi, n-aveţi de ce să vă simţiţi prost... 
Rosti grav bătrânul. Lăsaţi sfiala deoparte, fiţi ca la 
dumneavoastră acasă. Şi mai ales nu trebuie să vă fie 
ruşine, numai din pricina ruşinii se întâmplă toate câte se- 
ntâmplă. 

— Să fiu ca la mine acasă? Adică natural? O, e prea mult, 
prea mult, dar, înduioşat, primesc! Preafericite părinte, zău, 
nu-mi cereţi să fiu natural, e prea mare ispita şi-i 
primejdios... de altfel, nici eu nu ştiu dac-aş ajunge 
vreodată să mă arăt aşa cum sunt. V-o spun ca să ştiţi la ce 
vă puteţi aştepta, sa vă apăr de mine. Cât despre rest, sunt 


lucruri ce zac tăinuite în negura neştiinţei, deşi unii vor să 
mă încondeieze cum 

— E mai rău. Asta, pentru dumneata, Piotr Aleksandrovici, 
iar Domniei tale, preasfinte, nu pot decât să-ţi spun: mă 
plec cu cea mai adâncă adoraţie la picioarele tale! Fiodor 
Pavlovici! Se ridică pe jumătate de pe scaun, şi, înălţând 
braţele spre! Cer, rosti: Binecuvântat fie pântecele care te-a 
zămislit şi ţâţele care te-au alăptat, o, mai ales ţâţele! Când 
aţi spus adineauri: „Nu trebuie să-ţi fie ruşine, numai din 
pricina ruşinii se întâmplă tot ce se-ntâmplă”, m-am simţit 
pătruns până în rărunchi, ca şi cum aţi fi citit în sufletul 
meu. Căci de câte ori intru într-o casă de oameni mi se pare 
că nu există ticălos mai mare ca mine pe faţa pământului, că 
toată lumea mă priveşte ca pe un măscărici şi atunci îmi zic 
în sinea mea: „Dacă aşa-i vorba, chiar am să şi fac pe 
măscăriciul, nu-mi pasă de părerea voastră, pentru că toţi, 
până la unul, sunteţi mai ticăloşi decât mine!” De aceea am 
ajuns un măscărici, de ruşine, preacuvioase stareţ, numai şi 
numai de ruşine. Numai din pricina firii mele bănuitoare 
dau cu barda în lună. Căci dacă, intrând într-o casă, aş şti 
dinainte că toată lumea o să mă primească cu braţele 
deschise, ca pe o persoană deosebit de simpatică şi 
deşteaptă foc, o, Doamne! Nu vă puteţi închipui ce om 
cumsecade aş fi atunci! Învăţătorule! Strigă el deodată, 
căzând în genunchi. Ce să fac ca să dobândesc viaţa 
veşnică? 

Nimeni nu putea să-şi dea seama dacă în momentul acela 
nu juca mai departe o farsă, sau dacă era într-adevăr 
emoţionat. 

Starețul se uită la el zâmbind. 

— Ştii foarte bine şi încă de multă vreme, ce trebuie să 
faci, eşti destul de deştept. Nu mai bea, nu mai vorbi 
măscări, nu te mai lăsa robit de patimile trupeşti şi mai ales 
de arghirofilie, închide cârciumile, dacă nu pe toate, cel 
puţin două sau trei. Şi mai ales nu mai minţi. 

— Ca adineauri, cu Diderot? 


— Hm, nu-i vorba de Diderot. Nu te minţi singur. Cel care 
se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale 
minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, 
nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, 
nici pentru lumea cealaltă. lar dacă nu respectă pe nimeni, 
nici nu poate iubi pe cineva şi astfel, neiubind pe nimeni, ca 
să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în 
voia patimilor şi a ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de 
metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal? Şi 
toate astea numai şi numai fiindcă se minte şi pe sine şi pe 
alţii. Cel care se minte singur totdeauna e gata să se simtă 
jignit. Uneori este foarte plăcut să faci pe supăratul, nu-i 
aşa? Adesea omul ştie precis că nimeni n-a avut intenţia să-l 
jignească şi că ofensa există numai în închipuirea lui, nu e 
decât minciună ticluită numai aşa, pentru plăcerea de a 
minţi, de a exagera lucrurile anume, ca să pună lumea pe 
foc, pentru că s-a legat de o vorbă, făcând din ţânţar 
armăsar şi totuşi, cine se supără, cine se îmbufnează c-a 
fost jignit? Tot el; îi face plăcere să se simtă jignit, în sinea 
lui e chiar încântat, şi, dintr-una într-alta, ajunge să 
clocotească de ură... Ridică-te, şezi, rogu-te, fă cum doreşti, 
fiindcă orice ai face, ştiu foarte bine că-i lipsit de 
sinceritate... 

— Preafericite! Îngăduie-mi să-ţi sărut mâna! Exclamă 
Fiodor Pavlovici, sărind de pe scaun şi repezindu-se să-şi 
lipească buzele de mâna uscată a stareţului. Da, da, aşa e, 
aveţi dreptate, într-adevăr e o plăcere să-i laşi pe alţii să 
creadă că te-au jignit. Foarte bine aţi spus, nimeni, cred, n- 
ar fi putut găsi cuvinte mai potrivite. Aşa e, da, aşa e! Iloată 
viaţa am simţit o plăcere să mă consider ofensat, numai aşa, 
de dragul plăcerii estetice, fiindcă uneori nu este numai 
plăcut să faci pe ofensatul, dar şi frumos totodată, e un 
lucru pe care aţi uitat să-l spuneţi, preaînalte stareţ. Da, da 
frumos! Trebuie să-mi notez asta la mine în carnet! Da, 
mărturisesc, am minţit, am minţit toată viaţa, zi de zi, ceas 
de ceas. Minciună sunt din cap până în picioare, părintele 


minciunii! Sau nu, nu părintele minciunii - încurc mereu 
scripturile - mai bine zis odrasla minciunii, cred că-i 
suficient! Dar... Îngerul meu păzitor... Istoria aceea cu 
Diderot de ce nu şi-ar avea rostul câteodată? Nu poate să 
strice nimănui, pe când unele vorbe strică într-adevăr! Era 
cât pe ce să uit şi când te gândeşti că de vreo trei ani 
încoace vreau să vin la dumneata. Nu mă mai întrerupe! 
Uite ce voiam să te întreb: este adevărat că în Minei scrie 
undeva despre un sfânt mucenic făcător de minuni, care, 
după ce-a fost decapitat, s-a sculat de jos şi luându-şi în 
mâini căpăţâna retezată, „a sărutat-o duios” şi a mers aşa o 
bucată de vreme cu ea în braţe, sărutând-o mereu „duios”? 
Este adevărat ori nu, Sfinţiile voastre? 

— Nu, nu este adevărat, răspunse stareţul. 

— Nu-mi aduc aminte să fi citit aşa ceva în Minei. Despre 
care sfânt spuneţi că s-a scris asta? Întrebă ieromonahul 
bibliotecar. 

— Nici eu nu mai ştiu care. Nu ştiu, habar n-am. Mai târziu 
mi-a atras atenţia cineva că probabil am fost indus în 
eroare. Şi totuşi, povestea asta am auzit-o din gura unui 
om. Ştiţi de la cine? Chiar de la dumnealui, Piotr 
Aleksandrovici Miusov, care făcea spume la gură mai 
adineauri din pricina lui Diderot, dumnealui mi-a spus-o. 

— Cum puteam să-ţi povestesc aşa ceva când eu nu stau 
niciodată la discuţie cu dumneata? 

— Ce-i drept, nu mi-a spus-o mie personal, l-am auzit însă 
povestind-o într-o societate în care mă aflam şi eu, să tot fie 
vreo patru ani de atunci. Mi-am adus aminte tocmai acum 
de ea, deoarece cu comedia asta ai reuşit să-mi zdruncini 
credinţa, Piotr Aleksandrovici. Dumneata n-aveai de unde 
să ştii, nici nu bănuiai măcar, dar în ziua aceea m-am 
înapoiat acasă cu credinţă zdruncinată şi de atunci e din ce 
în ce mai şubredă. Da, Piotr Aleksandrovici, nici nu-ţi dai: 
seama ce catastrofă ai pricinuit! Asta-i cu totul altceva 
decât anecdota cu Diderot! 


Fiodor Pavlovici luă o poză dramatică. Pentru toată lumea 
era evident că juca iarăşi teatru. Totuşi, Miusov simţi ca o 
săgeată în inimă. 

— Cai verzi pe pereţi... Bolborosi el. Se poate să fi povestit 
vreodată ceva asemănător... În orice caz însă nu dumitale. 
Am relatat doar ce-am auzit de la alţii. Când eram în 
Franţa, un francez mi-a spus că există în Minei acest episod 
care se citeşte în timpul liturghiei. Era un savant care 
studiase multă vreme la noi în ţară... Eu personal 
mărturisesc că n-am citit în viaţa mea Mineiul şi nici nu 
cred c-am să-l citesc vreodată... Câte nu sporovăieşte omul 
la masă?... Şi noi eram tocmai la masă... 

— Dă, da, dumneavoastră benchetuiaţi, iar eu mi-am 
pierdut credinţa! Îl zădări Fiodor Pavlovici. 

— Ei şi ce-mi pasă mie de credinţa dumitale! Se burzului 
Miusov, dar, venindu-şi în fire, adăugă cu dispreţ: dumneata 
pângăreşti tot ce atingi! 

Starețul se ridică să plece. 

— Pe mine să mă iertaţi, domnii mei, dar trebuie să vă 
părăsesc pentru câteva minute, rosti el, adresându-se 
vizitatorilor. E lume care mă aşteaptă şi care a sosit 
înaintea domniilor voastre. Dumneata, totuşi, caută să nu 
mai spui nici o minciună, adăugă el cu o figură zâmbitoare, 
întorcându-se către Fiodor Pavlovici. 

Şi se îndreptă spre uşă. Alioşa şi ucenicul se repeziră să-l 
ajute la coborâtul scării. Alioşa simţea că se înăbuşă; era 
fericit că, în sfârşit, putea să plece, dar şi mai fericit că 
stareţul nu se supărase, dimpotrivă, părea bine dispus. 
Bătrânul dădu să iasă în cerdac pentru a-i binecuvânta pe 
cei care-l aşteptau afară. În pragul uşii însă, Fiodor 
Pavlovici îl opri iarăşi. 

— Preafericitule între fericiţi! Strigă el cu patos. Îngăduie- 
mi să-ţi mai sărut o dată mânuţa! Nu, cu dumneata omul 
poate vorbi, se poate înţelege! Crezi cumva că-mi place să 
mint şi să fac mereu pe măscăriciul? Află atunci că într- 
adins m-am prefăcut tot timpul, că să te pun la încercare. 


Voiam să-mi dau seama dacă se poate înţelege cineva cu 
dumneata ori nu. Şi dacă umila mea persoană se poate 
învrednici să stea lângă semeţia dumitale?... Îţi dau diplomă 
de onoare, se poate înţelege omul cu dumneata! Şi acum, 
uite, tac, nu mai scot o vorbă. Am să stau aici pe scaun şi am 
să tac chitic! E rândul dumitale să vorbeşti, Piotr 
Aleksandrovici, acum dumneata ai rămas aici persoana cea 
mai simandicoasă... Pentru zece minute. 

III - MUIERILE CREDINCIOASE. 

Jos, la picioarele cerdacului de lemn clădit în dreptul 
gardului ce împrejmuia schitul în aşa fel ca să iasă în afara 
curţii, se înghesuiau vreo douăzeci de femei din popor; în 
ziua aceea nu veniseră decât femei. Auzind că stareţul o să 
iasă în sfârşit din chilie, se strânseseră numaidecât 
grămadă. Moşieriţele Hohlakov se aflau de asemenea în 
cerdac; şi ele tot pe stareţ îl aşteptau, dar fuseseră găzduite 
în camerele rezervate pentru vizitatoarele de neam. Erau 
două: mama şi fiica. Doamna Hohlakova, o femeie bogată, 
îmbrăcată totdeauna cu mult gust, încă tânără şi foarte 
atrăgătoare, era cam palidă la faţă, dar cu nişte ochi negri 
şi jucăuşi. Nu avea mai mult de treizeci şi trei de ani şi 
rămăsese văduvă de cinci ani. Fiica sa, în vârstă de 
paisprezece ani, avea picioarele paralizate. De şase luni, 
biata copilă nu mai putea umbla şi o purtau de colo-colo 
într-un fotoliu lung şi comod cu rotiţe. Fetiţa era drăgălaşă, 
cam trasă la faţă din pricina suferinţei, altminteri vioaie. 
Ochii ei - mari, negri, adumbriţi de gene lungi - aveau o 
licărire şăgalnică. Din primăvară încă maică-sa se gândea 
să plece cu ea în străinătate, dar fusese silită să amâne 
plecarea din pricina unor treburi ale moşiei. Cele două se 
aflau de vreo săptămână în oraş, venite mai mult pentru nu 
ştiu ce interese decât ca să se închine, cu toate că mai 
fuseseră să-l vadă pe stareţ în urmă cu trei zile. Acum se 
abătuseră din nou pe acolo, deşi ştiau că bătrânul nu mai 
primea aproape deloc şi se rugaseră cu lacrimi în ochi să li 


se îngăduie „fericirea de a-l vedea încă o dată la faţă pe 
slăvitul tămăduitor”. 

În aşteptarea stareţului, mama şedea pe un scaun lângă 
jilţul fetiţei, iar ceva mai încolo, în picioare, sta un călugăr 
bătrân de la nu ştiu ce schit îndepărtat, despre care mai 
nimeni nu auzise, pierdut prin pustietăţile nordice. Monahul 
venise şi el să primească binecuvântarea stareţului. leşind 
însă în cerdac, stareţul se îndreptă mai întâi spre femeile 
din popor. Acestea se strânseră buluc în jurul celor trei 
trepte ce coborau din cerdacul scund spre pajiştea de la 
poalele lui. Starețul se opri în capul scărilor, îşi petrecu 
patrafirul şi începu prin a binecuvânta mulţimea. În faţa lui 
fu adusă pe sus o femeie apucată, pe care altele două o 
ţineau de braţe. Cum dădu cu ochii de stareţ, bolnava se 
porni să ţipe din senin, să sughiţă şi să se zbuciume, ca într- 
o criză de epilepsie. Starețul îi puse patrafirul pe cap, după 
care îi citi o scurtă rugăciune şi femeia se linişti, încetând să 
se mai zbată. Nu ştiu cum o mai fi acum, dar în copilărie am 
avut adeseori prilejul să văd asemenea muieri lovite de 
streche prin satele şi mănăstirile noastre. Aduse la 
liturghie, bolnavele începeau să scheaune sau să latre ca 
nişte câini, de răsuna biserica, dar când ieşea preotul cu 
sfintele daruri şi rudele lor le mânau din spate, ca să fie mai 
aproape, li se potoleau „năbădăile” şi-şi găseau astâmpăr 
pentru o bucată de vreme. E un lucru care încă din 
copilărie mi-aduc aminte că mă uimise peste măsură. Tot 
atunci însă am auzit de la nişte moşieri şi mai ales de la 
profesorii mei din şcoală, pe care-i rugasem să-mi explice 
fenomenul acesta, că de fapt femeile cu pricina simulează 
nebunia ca să nu muncească şi că boala lor putea fi totuşi 
lecuită cu ajutorul unor pedepse drastice; şi, ca să mă 
convingă, îmi citau o mulţime de anecdote. Dar, spre 
mirarea mea, mai târziu, am aflat de la nişte medici 
specialişti că nu poate fi vorba de nici o prefăcătorie, ci de o 
necruțătoare boală femeiască ce bântuie mai ales la noi, în 
Rusia, ca o mărturie a sorții crâncene hărăzite femeilor 


noastre de la ţară, consecinţă firească a muncilor 
istovitoare pe care sărmanele erau silite să le facă scurtă 
vreme după câte-o naştere grea, anormală, lipsită de orice 
asistenţă medicală; mai erau apoi necazurile care se ţineau 
lanţ, bătăile îndurate şi atâtea alte suferinţe pe care, orice 
s-ar zice, unele constituţii feminine nu sunt în stare să le 
suporte, deşi în genere femeile sunt destul de răbdătoare. 
Cât despre vindecarea miraculoasa, aproape instantanee, 
care se înfăptuia în momentul când bolnava ajungea în faţa 
sfintelor daruri, în realitate, după câte mi se spusese, nu 
putea fi decât un simulacru, o stratagemă pusă la cale chiar 
de „popime”!; probabil că era vorba de un fenomen natural, 
deoarece însoţitoarele nefericitei ieşite din minţi şi, în 
primul rând, bolnava însăşi credeau cu tot dinadinsul, ca 
într-un adevăr incontestabil, că necuratul ce pusese 
stăpânire pe ea nu putea suferi apropierea sfintelor daruri, 
pe care preotul le ţinea deasupra creştetului apucatei 
aduse înaintea lui. De aceea, în momentul când femeia 
isterică şi desigur bolnavă psihic se înclina în faţa sfintei 
euharistii, întregul ei organism suferea un puternic şoc (nici 
nu se putea altfel), prilejuit de aşteptarea iminentei şi 
miraculoasei vindecări şi de credinţa nestrămutată în 
minunea ce trebuia să se producă negreşit. Şi bolnava era 
într-adevăr lecuită, fie şi numai pentru moment. Aşa cum se 
întâmplă şi de astă dată atunci când stareţul îi puse 
zănaticei patrafirul pe cap. 

În faţa acestei privelişti multe dintre femeile ce se 
îmbulzeau spre el începură a lăcrima înduioşate, cuprinse 
de exaltare; unele se repezeau să sărute măcar poalele 
anteriului, altele jeleau în gura mare. Starețul binecuvântă 
pe toată lumea, iar cu unele dintre ele schimbă câteva 
cuvinte. Pe cea cu meteahnă o cunoştea mai dinainte, era 
de undeva dintr-un sat din preajma mănăstirii, la vreo şase 
verste distanţă şi mai avusese şi altă dată prilejul s-o vadă. 

— Ei, uite şi cineva care nu-i de pe aici, zise el arătând 
către o femeie încă tânără, prăpădită de slabă şi suptă la 


faţă, cu pielea arsă de soare, aproape smolită. Şedea în 
genunchi şi nu-şi mai dezlipea ochii de la stareţ. În privirile 
ei se citea o adoraţie frenetică. 

— Vin de departe, părintele, de foarte departe, trei sute de 
verste îmi bătui picioarele pân-acilea. De departe, tăicuţa, 
de departe tare... Rosti ea cu o unduire de cântec în glas, 
legănându-şi capul, cu bărbia în pumni. 

Vorbea ca şi cum ar fi bocit după un mort. Există în popor 
o suferinţă mută, atotândurătoare; o durere care stă 
ferecată în adâncul sufletului şi nici nu crâcneşte. După 
cum, tot aşa, exista o durere descătuşată, care, îndată ce se 
revarsă în lacrimi, se şi preschimbă în bocet. Mai ales la 
femei. Fără a fi totuşi mai puţin cruntă decât durerea 
ferecată în tăcere. Tânguirea, dacă alină suferinţa pe de o 
parte, în acelaşi timp scurmă şi mai tare şi sfâşie inima. 
Sunt dureri care nu cer alinare, care se hrănesc din însuşi 
zbuciumul lor. Iar bocetele, de fapt, nu exprimă decât 
nevoia de a zgândări mereu rana. 

— Târgoveaţă, nu-i aşa? Întrebă stareţul, privind-o cu 
luare-aminte. 

— De la oraş, părinte, taman aşa, de la oraş; că noi de fel 
suntem tot de la ţară, dară de stat, stăm la oraş. De-aceea, 
Zic, venii şi eu să te văd, taică părinte, că multe mai 
vorbeşte lumea despre mătăluţă. Băgai pruncuşorul în 
pământ, tăicuţă şi luai calea bisericii, să mă rog lui 
Dumnezeu. Fusei pân-acum la trei mănăstiri şi pe unde 
fusei şi cu cine mă întâlnii îmi spuse: „Du-te, Nastasiuşka, la 
dânsul”, adică la matale, da, da, la mătăluţă, preabunule. 
Chiar aseară picai şi eu aci, mă dusei la vecernie şi acu' 
iacătă că venii. 

— Şi de ce plângi? 

— De jalea fecioraşului, tăicuţă, mă dau de ceasul morţii, 
aşa dor mă răpune câteodată, că n-avea mititelul nici trei 
anişori (17); încă trei luni să fi trăit şi împlinea trei ani. Mă 
usucă dorul, taică părinte, că tare mi-e dor de copilaşul 
meu. Că din patru, câţi avuserăm eu şi cu Nikituşka, omul 


meu, atâta bucurie ne mai rămase; ce să fac dacă nu ne 
trăiesc pruncii, taică părinte, n-avem parte de ei şi pace! Şi 
pe ăilalţi îi băgai în pământ, dar nu-i plânsei chiar aşa, să 
mă omor cu firea, dar de când se prăpădi ăsta mai mititel 
nu pot sa mă împac cu gândul că zace acolo, în mormânt, 
nu pot, nu. Mă seacă la inimă. Cum îi văd hăinuţele, 
cămeşuicile, cizmuliţele, încep să răcnesc. Aştem pe jos 
toate lucruşoarele lui, ce bruma îmi mai rămase de la el, mă 
uit la ele şi bocesc şi bocesc... Şi ce-mi veni mie, că într-o zi 
îi spun omului meu, Nikituşka: „Măi bărbate, zic, lasă-mă să 
plec, mă duc, zic, să mă închin”. Dumnealui e surugiu, că nu 
suntem la cheremul nimănui. Şi dac-avem, ce folos? Cine 
ştie ce-o mai fi şi cu omul meu, aşa singur cum l-am lăsat, o 
fi dat în darul beţiei, ba bine că nu, aşa-i el, cum îl scap din 
ochi, se duce iar întins la cârciumă. Dar acu facă ce-o vrea, 
nu-mi mai pasă, treaba lui! De trei luni sunt plecată de 
acasă. Nu mai am bărbat, am uitat şi de el şi de toate, nu 
mai vreau să ştiu de nimic. Ce-mi trebuie bărbat de aci 
înainte? Mai bine lipsă, ducă-se şi el, ducă-se toate, toate... 
Nu mai vreau să-mi văd casa, mă lipsesc şi de avere, nu mai 
vreau să văd nimic! 

— Ascultă ce-ţi spun eu, măicuţă, rosti stareţul. A fost 
odată un preafericit sfânt şi sfântul ăsta a văzut într-o zi în 
biserică o femeie care-şi jelea ca şi tine pruncul - avusese şi 
ea un singur odor şi Dumnezeu, tot aşa, îl chemase la 
dânsul. „Au nu ştii tu, oare, a dojenit-o sfântul, cât de 
cutezători sunt pruncii care se înfăţişează la scaunul 
atotputernicului? Nimeni în toată împărăţia cerurilor nu se 
încumetă ca ei. «Tu, Doamne, grăiesc ei, ne-ai dăruit viaţa şi 
nici n-am apucat bine să deschidem ochii, că ne-ai şi luat-o 
înapoi.» şi atâta se roagă şi cutează să ceară fără nici o 
sfială, că Dumnezeu le dă numaidecât harul îngeresc. Aşa 
că, zice sfântul, bucură-te, femeie, nu mai plânge în zadar, 
căci fătul tău se află acum în grădină lui Dumnezeu, printre 
îngerii din cer.” Aşa i-a vorbit preafericitul atunci, demult 
de tot, femeii care jelea. Era un sfânt fără prihană şi gura 


lui nu putea rosti minciuni. Află, deci, măicuţă, că pruncul 
sade acum la picioarele tronului ceresc şi e fericit, se 
bucură şi se roagă pentru sufletul tău. Nu mai plânge nici 
tu, ci bucură-te o data cu el. 

Femeia îl asculta cu bărbia în pumni, privind în pământ. 
Într-un târziu, oftă din greu. 

— Uite, taman aşa, ca matale, de parc-aţi fost într-o vorbă, 
căuta să mă mângâie şi Nikituşka. „Muiere fără minte, zice, 
de ce boceşti? Fecioraşul nostru, cine ştie, o fi cântând 
acum cu alţi îngeraşi în împărăţia lui Dumnezeu.” Aşa zicea 
şi numai ce-l vedeai că-l pufneşte plânsul şi plângi şi plângi 
şi el şi eu... „ştiu, zic, ştiu, Nikituşka. Unde putea să fie 
puiul mamii, dacă nu în ceruri, lingă Dumnezeu, dar ce 
folos, dacă nu mai e aci, cu noi, să şadă, uite, aci lângă 
mine, Nikituşka, aşa cum şedea când trăia!” De-aş apuca 
barem să-l mai văd o dată, numai o singură dată! Fără să m- 
apropii de el, aş sta aşa, pitită într-un colţ, să mă uit la el, 
barem o fărâmă de timp; să-i aud glăsciorul, să-l văd cum se 
joacă pe afară, să-l aud cum mă cheamă: „Mămucă, unde 
eşti?” Măcar o dată să-i mai aud picioruşele lipăind, uite 
aşa, lipa-lipa prin odaie. Fuga-fuguţa, cum venea altă dată 
la mine, copăcel-copăcel şi unde ţipa şi râdea de mai mare 
dragul! Numai o dată să-i mai aud picioruşele, barem o 
dată, lipa-lipa, ar şti mama că-i el chiar fără să-l vadă! Of, că 
mi l-a înghiţit pământul, n-o să-l mai audă mama niciodată, 
niciodată n-o să-i mai audă guriţa...! 

Femeia scoase din sân o cureluşă bătută în ţinte şi cum 
dădu cu ochii de ea, se zgudui toată de plâns şi-şi acoperi 
ochii cu palmele, lăsând să i se prelingă şiroaie de lacrimi 
printre degete. 

— În sufletul tău, „pururea nemângâiată Rahila (18) 
plânge pe fiii săi şi nu poate să se împace cu gândul că nu 
mai sunt” 419|, rosti stareţul. Asta-i soarta hărăzită vouă, 
mamelor, aci pe pământ. Nu căuta mângâiere, tu nu ai 
nevoie să-ţi alini durerea, lasă-ţi lacrimile slobode. Dar de 
câte ori te-o podidi plânsul, adu-ţi aminte că pruncul tău se 


află printre îngerii Domnului, că se uită la tine de acolo, din 
slavă, şi, bucurându-se de lacrimile pe care le verşi, le arată 
Celui-de-Sus. Şi multa vreme încă plânsul tău nu se va ostoi, 
dar odată şi odată durerea inimii tale de mamă se va 
preschimba în tihnită bucurie, iar lacrimile amare - în 
lacrimi de duioşie, de împăcare şi sufletul tău va fi curăţat 
de păcate şi se va izbăvi. Am să mă rog pentru veşnica 
odihnă a fecioraşului tău; cum îl chema? 

— Aleksei, taica părinte. 

— Frumos nume. Ca pe Aleksei, omul lui Dumnezeu? 

— Da, taică părinte, Aleksei omul lui Dumnezeu. 

— Preafericitul! Am să-l pomenesc în rugăciunile mele, 
măâicuţă, pentru odihna sufletului celor adormiţi, şi-am să 
mă rog pentru durerea ta şi pentru sănătatea omului tău. 
Dar să ştii că faci mare păcat dacă-l părăseşti. Întoarce-te la 
el şi veghează asupra lui. Când s-o uita de acolo, de sus, 
copilaşul şi-o vedea că l-ai oropsit pe taică-său şi ţi-ai luat 
lumea în cap, o să plângă, mititelul. De ce vrei să-i amărăşti 
fericirea? Fecioraşul tău trăieşte, trăieşte, îţi spun eu, căci 
sufletul omului rămâne pururea viu; nu-l afli în casă şi 
totuşi, în orice clipă, fără să-l vezi, e alături de tine. Cum 
vrei să mai vină la tine în casă dacă zici c-o urăşti? La cine 
să vina dacă nu şi-o mai găsi părinţii, pe tatăl şi pe mama 
lui, împreună? Acum şi-n somn ai parte numai de vise 
chinuite, dar când o să te întorci acasă, atunci o să-ţi trimită 
un somn dulce. Întoarce-te la omul tău, măicuţă, întoarce-te 
Chiar azi la el! 

— Mă duc, părinte, mă duc, o să fac aşa cum zici matale. 
Fiecare vorbuliţă mi-a mers drept la inimă, părintele. Of, 
Nikituşka, Nikituşka, sărăcan de tine, cum m-oi fi 
aşteptând, dragule, cum m-oi fi aşteptând, puişorule, cum 
m-oi fi aşteptând...! 

Femeia începu să se jelească iar, dar stareţul şi intrase în 
vorbă cu o băbuţă îmbrăcată ca o târgoveaţă, spre 
deosebiri de hagiţele care merg să se închine la locurile 
sfinte şi care de obicei, poartă alte straie. Se vedea că era 


muncită de o întrebare ce-i chinuia mintea şi că venise să 
ceară un sfat. Bătrâna îi mărturisi că era văduvă de 
subofițer şi că nu locuia prea departe, ci chiar acolo în oraş. 
Fecioru-său, Vasenka, care avusese o slujbă la comisariat, 
plecase în Siberia! Tocmai la Irkutsk. Îi scrisese de vreo 
două ori, dar de un an încoace nu mai avea nici o veste de la 
el. Întrebase încolo şi încoace, dar, la drept vorbind, nu 
prea ştia bine nici ea unde să-l caute. 

— Mai deunăzi îmi spune Stepanida Ilinişna Bedreaghina, 
o precupeaţă putred de bogată: „Uite ce să faci, zice, tu, 
prohorovna, ia de scrie un pomelnic şi pune-i şi numele lui 
şi după aia du-te cu pomelnicul la biserică, sa fie şi el 
pomenit când o fi să se roage pentru odihna sufletului celor 
adormiţi. Şi atunci inimioara lui o să simtă că-i duci dorul şi 
o să primeşti carte de la el”. Stepanida Ilinişna zicea c-au 
mai încercat şi alţii aşa, cu mijlocul ăsta. Dar eu, ce să zic, 
mă cam îndoiesc... Dumneata ce spui, lumina ochilor noştri, 
aşa să fie? O fi sau n-o fi bine? 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap! Se poate să întrebi una ca 
asta, mai mare ruşinea?! Cum să treci în pomelnic pentru 
odihna celor adormiţi un om teafăr, sănătos? Şi tocmai cine: 
maică-sa! Mare păcat, asta-i ca şi cum ai umbla cu vrăji; 
iertat să-ţi fie, căci nu ştii ce faci. Mai bine dă un acatist, 
roagă-te la crăiasa cerurilor, grabnica ocrotitoare şi 
miluitoarea tuturor, pentru sănătatea băiatului şi cere-i 
iertare pentru gândul acesta nesăbuit. Şi acum ascultă ce-ţi 
spun, Prohorovna: fecioru-tău o să vină curând, o să 
primeşti scrisoare de la el. Aşa o să fie, să ştii! Du-te şi fii pe 
pace. Fecioru-tău trăieşte, află de la mine. 

— Dragul de el, Dumnezeu să te aibă în pază, 
binefăcătorul nostru, al tuturor, care te rogi pentru noi şi 
pentru păcatele noastre... 

Starețul, între timp şi zărise în mulţime o ţărancă tânără, 
cu o faţă suptă de ofticoasă, care se uita la el ţintă, cu o 
privire de jar. Nu-l slăbea o clipă, rugându-l parcă din ochi, 
dar nu-şi lua inima în dinţi să se apropie de bătrân. 


— Ce păs te aduce la mine, drăguță? 

— Dezleagă-mă, părinte, spuse femeia în şoaptă, răspicat, 
îngenunchind, şi, îndoindu-se din şale, atinse pământul cu 
fruntea. Am păcătuit, Sfinţia ta şi mi-e teamă de păcatul ce- 
am săvârşit. 

Starețul se aşeză pe ultima treaptă şi femeia se apropie de 
el, târându-se în genunchi. 

— Am rămas văduvă acum doi ani, începu ea tot pe şoptite, 
scuturată de un fior. Mult m-am canonit cât am fost 
măritată; după ce că era bătrân, bărbatu-meu mă zvânta în 
bătăi. Până ce a căzut la pat; şedeam şi mă uitam la el şi mă 
frământam: dacă s-o înzdrăveni şi s-o pune iar pe picioare, 
ce mi-o fi dat să mai pătimesc? Şi atunci nu ştiu cum mi-a 
încolţit în minte gândul acela... 

— Stai, stai, îi tăie vorba stareţul, şi-şi lipi urechea de 
buzele ei. 

Femeia îşi urmă spovedania fără s-o mai poată auzi cineva. 
Nu avu prea multe de spus. 

— Şi zici că sunt doi ani de atunci? Întrebă stareţul. 

— Da, taică părinte. La început nici nu mi-ar fi dat prin 
gând, pe urmă, însă, a intrat aşa ca o boală în mine şi mi s-a 
înfipt în inimă. 

— Vii de departe? 

— Păi să tot fie vreo cinci sute de verste. 

— "Te-ai spovedit? 

— M-am spovedit, de două ori am fost de m-am spovedit. 

— Şi ai primit împărtăşania? 

— Am primit-o. Dar mi-e frică, taică părinte, mi-e frică să 
nu mor. 

— De ce să-ţi fie frică, nu trebuie să te temi de nimic, nu te 
mai frământa cu firea. Numai căinţa să rămână trează în 
sufletul tău şi Dumnezeu o să te ierte. Nu există şi nici nu 
poate să existe pe lumea asta păcat pe care atotputernicul 
să nu-l ierte când omul se căieşte cu adevărat. Nici un păcat 
omenesc nu poate fi atât de cumplit încât să istovească 
neţărmurita iubire a Celui-de-Sus. Cum poate, oare, un 


păcat să întreacă puterea iubirii cereşti? Tu cată numai să- 
ţi păstrezi căinţa şi alungă orice teamă din suflet. Crede, 
femeie, că Dumnezeu te iubeşte cât nici cu mintea nu poţi 
gândi, te iubeşte aşa păcătoasă cum eşti, te iubeşte tocmai 
pentru păcatul tău. S-a spus cândva că mai multă bucurie 
va fi în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât 
pentru zece drepţi. Mergi în pace şi nu te mai teme de 
nimic. Nu-ţi mai face sânge rău din pricina oamenilor şi nu 
ţine nimănui supărare dacă te-a obidit. Şi iartă-i toate 
păcatele răposatului, iartă-l în sufletul tău pentru tot ce ţi-a 
greşit şi împacă-te cu el pe deplin. Dacă în inima ta 
sălăşluieşte căinţa, înseamnă că iubeşti cu adevărat. lar 
dacă iubeşti, Dumnezeu te va primi la sine... lubirea 
plăteşte totul, răscumpără totul. Dacă eu, un biet păcătos 
ca şi tine, m-am înduioşat de soarta ta, daca mie mi s-a 
făcut milă, cu atât mai vârtos se va milostivi Dumnezeu. 
Iubirea este o comoara fără preţ, cu care poţi dobândi o 
lume întreagă, care-ţi îngăduie să răscumperi nu numai 
păcatele tale, dar şi pe ale altora. Du-te şi alungă orice 
teamă. 

Făcu de trei ori cruce asupra ei şi-şi desprinse apoi de la 
gât o iconiţă, pe care i-o atârnă de gât. Fără un cuvânt, 
femeia se aplecă din nou, atingând pământul cu fruntea. 
Starețul se opinti să se ridice şi se uită înveselit la o femeie 
zdravănă cu un prunc în braţe. 

— Vin din Vâşegorie, taică părinte. 

— Şi ţi-ai rupt picioarele cale de şase verste cu copilaşul în 
braţe! Pentru ce ai venit? 

— Păi, numai aşa, ca să te văd. Am mai fost la Sfinţia ta, 
sau poate m-ai uitat: Cum aşa, pare-mi-se mie că nu prea ai 
ţinere de minte, părintele, dacă m-ai uitat. Vorbea lumea pe 
la noi că-i fi bolnav, şi-atunci, ce mi-am zis, ia să mă duc să-l 
văz cu ochii mei. Şi-acu avusei parte să te văd; halal bolnav! 
Păi, Sfinţia ta, o să mai trăieşti încă douăzeci de ani, zău 
aşa, să te ţină Dumnezeu! Şi-apoi, atâta omenire se roagă 


pentru Sfinţia ta, se poate să te prăpădeşti aşa, cu una cu 
două? 

— Mulţumesc, fata mea, mulţumesc pentru bunătate. 

— Păi, aş avea şi eu o rugăminte, mai nimica toată: uite 
aici şaizeci de copeici, părintele, dă-le cui vei socoti Sfinţia 
ta că-i mai nevoiaş ca mine. Că ce mă gândii eu pe drum: De 
ce să nu-i dau banii dumnealui, că ştie mai bine pe cine sa 
miluiască”. 

— Mulţumesc, copila mea, mulţumesc, inimă de aur. Nu 
ştii cât mi-eşti de dragă! Aşa am să şi fac, să n-ai nici o grijă. 
Copilaşul din braţe e fetiţă? 

— Fetiţă, Sfinţia ta, o cheamă Lizaveta. 

— Blagosloveşte, Doamne, pe roaba ta şi pe pruncul ei - 
Lizaveta. Mi-ai luminat inima, măicuţă. Vă las cu bine, 
dragele mele, rămâneţi sănătoase, suflete scumpe, Domnul 
cu voi! 

Şi după ce binecuvântă norodul, se retrase cu o adâncă 
plecăciune. 

IV - O CUCOANĂ MAI PUŢIN CREDINCIOASĂ. 

Doamna cea străină, moşieriţa care asistase la 
întrevederea cu femeile din popor, lăcrimase tot timpul în 
tăcere, ştergându-şi mereu ochii cu batista. Era o cuconiţă 
de lume, o persoană cam exaltată, dar care totuşi nu era 
lipsită de calităţi. În momentul când stareţul, în sfârşit, se 
îndreptă spre ea, îl întâmpină plină de entuziasm. 

— Nici nu vă puteţi închipui ce-am simţit privind scena 
asta înduioşătoare, am fost copleşită... Îi mărturisi dânsa şi 
se opri brusc, sugrumată de emoție. O, înţeleg foarte bine 
de ce vă iubeşte poporul! Şi mie mi-e drag poporul şi vreau 
din toată inima să-l iubesc. Cum ar putea cineva să nu 
iubească un popor admirabil cum e poporul nostru rus, atât 
de naiv şi atât de sublim în acelaşi timp! 

— Cum se simte fetiţa? Doreaţi să mai staţi de vorbă cu 
mine? 

— O, m-am rugat cu lacrimi în ochi, am implorat, era gata 
să cad în genunchi şi să stau aşa îngenuncheată trei zile şi 


trei nopţi sub ferestrele Sfinţiei voastre în speranţa că până 
la urmă o să-mi îngăduiţi să intru! Am venit, făcătorule de 
minuni, să vă mărturisim recunoştinţa şi admiraţia ce v-o 
purtăm. Fiindcă aţi vindecat-o pe Liza mea, da, aţi vindecat- 
o. Acum sunt sigură ca s-a însănătoşit! Şi când te gândeşti 
cum! Joi, da, nu mai departe decât joi, i-aţi citit la cap o 
rugăciune şi aţi binecuvântat-o cu mâinile astea. Abia 
aşteptam să venim încoace ca să le sărutăm în semn de 
recunoştinţă şi de adâncă venerație! 

— Cum aşa, chiar s-a vindecat? Văd că e tot în fotoliu! 

— Da, dar nu mai face aproape deloc febră peste noapte, 
de două zile, adică de joi, rosti doamna cu o înfrigurare 
nervoasă. Mai mult: a început să prindă putere în picioare. 
Azi-dimineaţă s-a sculat sănătoasă tun, a dormit toată 
noaptea. Priviţi-o numai ce rumenă e în obraji şi cum îi 
strălucesc ochişorii! Înainte plângea întruna, de nu mai 
ştiam ce să mă fac cu ea, iar acum râde, e veselă, fericită. 
Ne-a cerut azi s-o sculăm din pat şi a stat aşa un minut 
întreg în picioare, fără s-o ajute nimeni. A pus rămăşag cu 
mine că peste două săptămâni o să joace cadrilul. L-am 
chemat pe doctor, pe Herzenstube, care s-a mulţumit să 
ridice din umeri: „Mă mir, mă mir, zicea, nu ştiu ce să cred”. 
Şi după toate astea aţi fi vrut să vă lăsăm în pace? Ne-ar fi 
răbdat inima să nu alergăm într-un suflet ca să vă 
mulţumim? Lise, mulţumeşte-i părintelui stareţ, ia să vedem 
cum ştii tu să-i mulţumeşti! 

Obrăjorul drăgălaş, numai zâmbet, al fetiţei se făcu 
deodată serios şi, dând să se ridice din fotoliu cu ochii la 
stareţ, Liza îşi împreună minutele, dar în aceeaşi clipă o 
pufni râsul... 

— Ele de vină că m-a făcut să rid! Strigă ea arătând spre 
Alioşa, cuprinsă de o furie copilăroasă, pentru că nu fusese 
în stare să se abţină şi izbucnise în râs. 

Dacă în momentul acela cineva s-ar fi uitat la Alioşa, care 
stătea în picioare, la spatele stareţului, l-ar fi văzut 


îmbujorându-se tot. Ochii îi străluciră o clipă şi se plecară în 
pământ. 

— Are o scrisorică pentru dumneata, Aleksei Fiodorovici... 
Ce mai faci, eşti bine, sănătos? Interveni mămica, 
adresându-se tânărului şi întinzându-i o mânuţă impecabil 
înmănuşată. 

Starețul se întoarse şi-l privi mai atent. Tânărul se apropie 
de Liza cu un zâmbet stingherit, nefiresc, şi-i dădu mâna. 
Liza îşi ticlui o mutră cât se poate de serioasă. 

— Din partea Katerinei Ivanovna, spuse copila, întinzându- 
i un bileţel. Te roagă să treci pe la dânsa cât de curând, 
dacă se poate chiar foarte curând, să n-o mai porţi cu 
vorba, să te duci negreşit. 

— Mă roagă să mă duc? Eu, la dânsa... Dar pentru ce? Se 
miră Alioşa. Şi căzu deodată pe gânduri. 

— Cine ştie, probabil din pricina lui Dmitri Fiodorovici şi... 
Poate a evenimentelor din ultima vreme, îl lămuri în două 
cuvinte mama fetei. Katerina Ivanovna a luat, în sfârşit, o 
hotărâre... Dar că s-o poată îndeplini trebuie să stea mai 
întâi de vorbă cu dumneata... De ce? N-aş putea să-ţi spun, 
fiindcă nu ştiu nimic; stăruie totuşi să vii cât mai repede. Şi 
sunt convinsă c-o să-i asculţi rugămintea. Chiar dac-ar fi 
numai dintr-un sentiment creştinesc şi încă ar trebui să te 
duci. 

— N-am văzut-o decât o singură dată în viaţă, urmă Alioşa, 
care tot nu se putea dezmetici. 

— O, este o fiinţă într-adevăr superioară, aş zice chiar mai 
presus decât noi!... E destul să-ţi aminteşti numai 
încercările prin care trece... Gândeşte-te numai cât a 
suferit şi cât mai suferă încă, gândeşte-te ce o mai aşteaptă 
şi de aci încolo... E îngrozitor, pur şi simplu îngrozitor! 

— Bine, am să mă duc, zise Alioşa, după ce citi în fuga 
micul răvaş misterios, care nu cuprindea nici o lămurire, ci 
doar rugămintea stăruitoare de a veni neapărat. 

— Ah, ce drăguţ eşti! Bravo, bravo! Exclamă Lise, 
însufleţindu-se deodată. Şi eu, care-i spuneam mamei: sigur 


ci n-o să se ducă, un om ca dânsul, care-şi caută mântuirea! 
Ce suflet minunat! Totdeauna m-am gândit că trebuie să fii 
un om deosebit şi-mi face plăcere că pot să ţi-o spun acum! 

— Lise! Rosti apăsat doamna Hohlakova, dar în acea clipă 
îi veni să zâmbească. 

— Cum vad eu, ne-ai dat uitării, Aleksei Fiodorovici, nu mai 
vrei deloc să vii pe la noi şi totuşi, Lise mi-a spus de vreo 
două ori până acum că numai cu dumneata se simte bine. 

Alioşa îşi ridică spre ea ochii plecaţi în pământ şi, 
îmbujorându-se brusc, surâse iarăşi fără să ştie de ce. 
Bătrânul nu se mai uita însă la el. Intrase în vorbă cu 
călugărul străin, care, după cum am arătat, îl aştepta lângă 
jilțul Lizei. Părea un om simplu, adică din pătura cea mai de 
jos, cu o concepţie rudimentară şi nestrămutată asupra 
lumii, dar credincios şi dârz în felul lui. Călugărul îl 
încunoştinţă că venea din îndepărtatele ţinuturi nordice, 
din Obdorsk, de la Sf. Silvestru, o mânăstire săracă, unde 
erau nouă călugări cu totul. Starețul îl binecuvântă şi-l pofti 
să vină la el în chilie când va dori. 

— Cum vă încumetaţi să faceţi asemenea lucruri? Îl 
întrebă pe nepusă masă monahul, arătând grav şi solemn 
spre Liza. Făcea aluzie la „tămăduirea” fetei. 

— E încă prea devreme ca să vorbim despre asta. Dacă se 
simte mai uşurată, asta nu înseamnă că s-a vindecat pe 
deplin, e numai o îmbunătăţire a stării sale, care ar putea 
să aibă şi alte pricini. Dar dacă s-a întâmplat într-adevăr 
ceva, e numai din voinţa Celui-de-Sus. Totul vine de la 
Dumnezeu. Treci pe la mine, părinte, adăugă bătrânul, 
altminteri, cine ştie dacă am să te mai pot primi, sunt 
bolnav şi-mi dau seama că zilele îmi sunt numărate. 

— O, nu, nu, Dumnezeu n-o să se îndure a vă răpi din 
mijlocul nostru, o să mai trăiţi încă mulţi, mulţi ani! Protestă 
doamna Hohlakova. Ce fel de boală aveţi? Păreţi atât de 
sănătos, atât de vesel şi de fericit! 

— E adevărat că azi mă simt mai bine ca niciodată, dar ştiu 
că este numai ceva trecător. Îmi cunosc boala fără greş. lar 


dacă vi se pare că sunt vesel, trebuie să vă mărturisesc că 
nu mi-aţi fi putut prilejui o bucurie mai mare decât 
spunându-mi asta. Oamenii au fost făcuţi ca să fie fericiţi şi 
numai acela care se simte pe deplin fericit este într-adevăr 
vrednic să-şi spună: „Am îndeplinit porunca Domnului pe 
acest pământ”. Dreptcredincioşii, sfinţii, mucenicii au fost 
cu toţii fericiţi. 

— Ah, ce înălţătoare cuvinte şi luminoase! Rosti doamna 
entuziasmată. 'Tot ce spune Sfinţia voastră pătrunde până în 
adâncul sufletului. Şi cu toate acestea, vedeţi, fericirea... 
Unde este fericirea? Cine poate să spună că este cu 
adevărat fericit? Oh, dacă aţi fost atât de bun şi ne-aţi 
îngăduit să vă vedem din nou astăzi, ascultați tot ce n-am 
apucat să vă spun data trecuta, tot ce n-am îndrăznit să vă 
spun, un lucru care mă chinuieşte cumplit de atâta amar de 
vreme! Fiindcă sufăr, părinte, iertaţi-mă, dar sufăr... Şi, cu 
un gest avântat şi plin de fervoare, doamna îşi împreună 
mâinile. 

— De ce? 

— Sufăr... Pentru că îmi lipseşte credinţa... 

— Credinţa în Dumnezeu? 

— O, nu, nu, nici măcar n-aş îndrăzni să mă gândesc la aşa 
ceva, dar viaţa viitoare e învăluită într-un mister atât da 
adânc! Şi nimeni, nimeni pe lume n-ar putea să dezlege 
vreodată această enigmă! Ascultaţi-mă, tămăduitorule, 
dumneavoastră, care cunoaşteţi toate cutele sufletului 
omenesc; fireşte, nu pot să vă cer să aveţi absolută 
încredere în mine, dar vă asigur, vă dau cuvântul meu că 
ceea ce vă spun acum nu porneşte din uşurinţă şi că gândul 
vieţii de dincolo de mormânt e într-adevăr chinuitor pentru 
mine, e o suferinţă cumplită, mă înspăimântă, mă face să 
mă cutremur... Şi nu ştiu cui să mă adresez, niciodată n-am 
îndrăznit să întreb pe cineva... Abia în clipa asta mi-am luat 
inima în dinţi şi m-am destăinuit Sfinţiei voastre... O, 
Doamne, nu ştiu ce o să credeţi acum despre mine! Încheie 
ea, ridicând braţele spre cer. 


— Părerea mea nu trebuie să vă neliniştească, răspunse 
stareţul. Sunt convins că suferinţa dumneavoastră e 
sinceră. 

— Oh, nici nu ştiu cum să vă mulţumesc! Vedeţi, închid 
ochii şi mă gândesc: dacă toată lumea crede, atunci de 
unde vine credinţa asta? După unii, credinţa s-ar fi născut, 
în primele timpuri, din spaima de care oamenii erau 
cuprinşi în faţa fenomenelor copleşitoare ale naturii şi că, în 
realitate, n-ar exista nimic. Şi atunci îmi spun: o viaţă 
întreagă am crezut şi, totuşi, dacă după moarte n-o să fie 
nimic decât „buruienile crescute pe mormânt”, cum spune 
nu ştiu care scriitor... E groaznic! Cum aş putea să-mi 
recapăt credinţa? Ca să spun drept, n-am crezut cu 
adevărat decât în copilărie, când eram mică de tot; 
credeam însă numai aşa, mecanic, fără să mă gândesc la 
nimic... Dar cum, cum aş putea să ajung astăzi să mă 
conving? De aceea am venit acum la Sfinţia voastră, cu 
plecăciune, să vă rog a mă lumina. Dacă las să-mi scape şi 
prilejul acesta, n-o să mai găsesc pe nimeni să-mi răspundă 
la asemenea întrebare, oricât mi-ar fi dat să mai trăiesc. Ce 
argumente să-mi aduc mie însămi ca să mă conving? Vai de 
sufletul meu! Mă uit în jur şi văd că nimeni nu se 
sinchiseşte, sau aproape nimeni, că nimeni nu se gândeşte 
la asta, că numai eu mă frământ aşa. Este ceva cumplit, vă 
spun, cumplit! 

— De bună seamă. Şi totuşi, nu se poate dovedi nimic, 
trebuie numai să crezi. 

— Dar cum? Cum? 

— Prin experienţa unei iubiri active. Străduiţi-vă să-i iubiţi 
pe cei din preajma dumneavoastră, să-i iubiţi din toată 
inima şi neprecupeţit. Pe măsură ce iubirea va triumfa, veţi 
ajunge să vă convingeţi şi de existenţa lui Dumnezeu şi să 
credeţi în nemurirea sufletului. Iar dacă iubirea de aproape 
se va desăvârşi printr-o deplină uitare de sine, atunci veţi 
crede neapărat şi nici o îndoială nu va mai putea să se 
strecoare în sufletul dumneavoastră. Este un mijloc pe care 


atâţia l-au încercat şi vă puteţi bizui că-i într-adevăr aşa 
cum vă spun. 

— Iubire activă? Mi-aţi dat încă o problemă de dezlegat şi 
ce problemă, o, ce problemă! Vedeţi dumneavoastră, mi-e 
atât de dragă umanitatea, încât - nu ştiu dacă osămă 
credeţi - aş vrea uneori să renunţ la tot, să părăsesc tot ce 
am, chiar şi pe Lise şi să mă fac soră de caritate. Închid 
ochii, mă gândesc şi visez şi în asemenea clipe simt în mine 
o putere de nebiruit. Nici un fel de răni, nici un fel de plăgi, 
chiar pline de puroi, nu m-ar putea face să mă dau în lături. 
Le-aş spăla şi le-aş obloji cu mâinile mele, aş sta de veghe la 
căpătâiul suferinzilor, aş fi gata chiar să sărut rănile acelea 
deschise... 

— Asta înseamnă foarte mult şi e bine că nutriţi asemenea 
gânduri. Poate că odată şi odată, din întâmplare, veţi face 
într-adevăr o faptă bună. 

— Da, dar cât am s-o pot duce aşa? Urmă doamna cu 
pasiune, aproape cu frenezie. Asta-i întrebarea esenţială şi, 
în acelaşi timp, cea mai chinuitoare din toate câte mă 
frământă. Închid uneori ochii şi mă întreb: „Cât ai s-o poţi 
duce aşa, oare, din momentul când ai ales calea asta? Dar 
dacă bolnavul, ale cărui plăgi te osteneşti să le speli, n-o sa 
dea nici o dovadă de recunoştinţă, atunci, imediat? Dacă, 
dimpotrivă, o să fie capricios, sâcâindu-te în fel şi chip, fără 
a preţui câtuşi de puţin şi fără a-şi da seama că tu-l slujeşti 
cu devotament, o să strige la tine tot timpul, dacă o să-ţi 
poruncească în tot momentul să-i aduci ba una, ba alta, sau 
poate chiar o să te reclame superiorilor tăi (aşa cum se 
întâmplă cu mai toţi oamenii pe patul de suferinţa), ce-o să 
faci atunci? Dacă iubirea ta o să se irosească în van?” şi, vă 
rog să mă credeţi, m-am cutremurat când mi-am dat seama 
ca singurul lucru care ar putea să stingă flacăra iubirii mele 
pentru umanitate, s-o stingă imediat, este nerecunoştinţa. 
Într-un cuvânt, sunt un om care munceşte pentru plată şi 
cere plata pe loc, vreau adică să fiu lăudată, iar dragostea 


pe care o dăruiesc să fie recompensată cu dragoste. Altfel 
nu, nu sunt în stare să iubesc! 

Confesiunea ce semăna cu o autoflagelare părea să fi atins 
punctul culminant; isprăvind ce avea de spus, femeia se uită 
la stareţ cu o privire sfidătoare. 

— Acelaşi lucru mi l-a mărturisit cândva un medic, e mult 
de atunci, rosti stareţul. Era un om în vârstă şi fără doar şi 
poate inteligent. Vorbea cu aceeaşi sinceritate ca şi 
dumneavoastră, şi, deşi părea că glumeşte, glumea cu 
amărăciune -"Mie, zicea el, mi-e dragă umanitatea şi totuşi, 
mă surprinde un lucru: cu cât mi-e mai dragă umanitatea în 
general, cu atât îi iubesc mai puţin pe oameni, adică pe 
indivizii izolaţi. În visurile pe care le urzesc, mi se 
destăinuia el, adeseori simt o dorinţă pătimaşă de a sluji 
umanitatea şi poate că într-adevăr aş primi chiar să port 
crucea pentru alţii, dacă aşa ar cere împrejurările şi cu 
toate astea nu mă simt în stare să stau două zile la rând în 
aceeaşi odaie cu altcineva, o ştiu din experienţă. Faptul că 
mai e cineva lângă mine, prezenţa unui alt om mă scoate 
din fire, îmi zgândăreşte amorul propriu, îmi stinghereşte 
libertatea. Ajunge o singură zi ca să ajung să-l urăsc, oricât 
ar fi el de cumsecade: pe unul pentru că mănâncă prea 
încet, pe altul pentru că are guturai şi-şi suflă mereu nasul. 
Eu, îmi mărturisea el, din clipa când vin în contact cu 
oamenii, ajung să le fiu duşman. În schimb, nu ştiu cum se 
face, dar am constatat că, de fapt, cu cât urăsc mai mult 
indivizii luaţi în parte, cu atât dragostea mea pentru 
umanitate în general e mai fierbinte.” 

— Şi ce-i de făcut? Ce-i de făcut în cazul ăsta? Trebuie să 
renunţi la orice speranţă? 

— Ba nu, e de ajuns deocamdată că problema asta vă 
frământă. Încercaţi tot ce se poate şi Cel-de-Sus va ţine 
seamă de străduinţele dumneavoastră. E încă destul de 
mult ce-aţi făcut până acum, de vreme ce aţi căutat să vă 
cunoaşteţi cât mai adânc şi cu toată sinceritatea! Dar dacă 
mi-aţi vorbit acum atât de deschis numai ca să vă laud, 


atunci probabil iubirea activă de care v-am vorbit mi-e 
teamă că n-o să vă ducă la nimic; totul o să rămână doar un 
vis, iar viaţa va trece ca o nălucă. Până la urmă, o să uitaţi şi 
de viaţa viitoare şi o să găsiţi împăcarea în propria 
dumneavoastră persoană. 

— Mi-aţi dat lovitura de graţie! Abia acum, în momentul 
când aţi rostit aceste cuvinte, mi-am dat seama că nu 
aşteptam decât laude pentru sinceritatea mea, atunci când 
v-am mărturisit că n-aş putea îndura nerecunoştinţa! Aţi 
ghicit ce se petrece în sufletul meu şi m-aţi ajutat să mă 
înţeleg, m-aţi pus faţă-n faţă cu mine însămi, mi-aţi arătat 
ce fel de om sunt! 

— Adevărat? Dacă-i aşa, după această mărturisire, cred că 
sunteţi fără doar şi poate sinceră şi că aveţi o inimă bună. Şi 
chiar dacă nu veţi afla încă fericirea, să nu uitaţi că sunteţi 
pe drumul cel bun şi căutaţi să nu-l părăsiţi niciodată. Şi 
mai ales feriţi-vă de minciuna, de orice fel de minciună, luaţi 
seama să nu vă minţiţi singură. Să nu scăpaţi o clipă din 
ochi minciuna, tot timpul s-o aveţi în faţă în orice moment, 
înlăturați orice aversiune, fie că-i vorba de alţii, fie chiar de 
dumneavoastră, căci tot ce vi se poate părea respingător 
privind în sufletul dumneavoastră, se luminează şi se 
curăţeşte din clipa când v-aţi dat seama de asta. Înlăturaţi 
de asemenea teama din inima dumneavoastră, deşi teama 
nu este decât urmarea firească a oricărei minciuni. lar dacă 
s-ar întâmpla să aveţi momente de laşitate, pe drumul ce 
duce spre iubire, nu trebuie să vă speriaţi, după cum nici 
faptele rele nu trebuie să vă înspăimânte prea mult. Îmi 
pare rău că nu vă pot spune ceva mai îmbucurător, dar să 
ştiţi că faţă de iubirea contemplativă, dragostea activă pare 
aprigă şi înfricoşătoare. Iubirea contemplativa este însetată 
de fapte mari, de lucruri pe care să le înfăptuieşti 
numaidecât şi în aşa fel, ca toată lumea să le vadă. lubirea 
contemplativă te poate îndemna chiar să-ţi jertfeşti viaţa, cu 
condiţia numai să ţi-o jertfeşti cât mai repede, ca pe scenă, 
sub privirile tuturor, ca să primeşti aplauze. În timp ce 


dragostea vie înseamnă străduinţă necontenită şi stăpânire 
de sine, pentru unii poate chiar o adevărată ştiinţă. Pot să 
vă spun, totuşi, că în clipele când veţi descoperi cu groaza 
că toate străduinţele dumneavoastră s-au irosit în van şi 
când vi se va părea că în loc să vă apropiaţi cât de cât de 
țelul dorit, v-aţi îndepărtat şi mai mult de el, în clipa aceea 
puteţi fi încredinţată că l-aţi atins; atunci veţi simţi lămurit 
puterea minunată a lui Dumnezeu, care n-a încetat să vă 
iubească şi care v-a călăuzit, fără să ştiţi, pas cu pas. Îmi 
pare rău că nu pot să mai zăbovesc, sunt aşteptat. La 
revedere. 

Doamna plângea. 

— Lise, Lise, tresări ea speriată, binecuvântaţi-o, vă rog, 
binecuvântaţi-o! 

— Nu merită s-o iubească cineva. Am văzut cum s-a ţinut 
tot timpul de ghiduşii, glumi stareţul. Ce ai cu Alioşa de-l 
necăjeşti mereu? 

Într-adevăr, Lise îşi găsise o joacă de care părea prinsa cu 
totul. Încă de data trecută, când mai venise aici, observase 
că Alioşa se ruşina de dânsa şi se ferea s-o privească, ceea 
ce o înveselea peste măsură. De aceea stătea la pândă tot 
timpul, doar-doar îl va surprinde uitându-se la ea; 
nemaiputând îndura privirea aceea pironită atât de 
stăruitor asupra lui, fără să vrea, Alioşa ridica la un moment 
dat ochii, împins parcă de o putere irezistibilă şi atunci fata 
îl înfrunta cu un zâmbet triumfător. Alioşa se fâstâcea şi mai 
tare şi nu mai putea de necaz. În cele din urmă, ca să scape 
de ea, se ascunse la spatele stareţului. După câteva clipe 
însă, atras de aceeaşi putere irezistibilă, întoarse iarăşi 
capul, să observe dacă tot îl mai pândea şi o văzu pe Lise 
aplecată peste braţul fotoliului, gata-gata să cadă, cu ochii 
la el, aşteptând cu nesaţ clipa când tânărul o va privi din 
nou, iar când, în sfârşit, îl prinse că se uita la ea, începu să 
râdă cu atâta poftă, încât bătrânul nu se mai putu stăpâni: 

— De ce nu-i dai pace, ştrengăriţo? 


Lise roşi deodată, ochişorii îi scăpărară mânioşi şi 
întunecându-se deodată la faţă, izbucni, indignată şi 
nervoasă. 

— Dar el de ce m-a uitat? A uitat tot, tot! Îl învinui ea cu 
aprindere. M-a purtat în braţe când eram mică, ne jucam 
mereu împreună. Ştiţi că el m-a învăţat să citesc? Acum doi 
ani, când şi-a luat rămas-bun, mi-a făgăduit că n-o să mă 
uite niciodată, că toată viaţa o să rămânem prieteni, toată 
viaţa! Şi acum, poftim! l-e frică de mine. Ce, crede c-o să-l 
mănânc? De ce nu vrea să se apropie, de ce nu vorbeşte cu 
mine? Pentru ce nu mai vine pe la noi? Sau poate că nu-l 
lăsaţi dumneavoastră... Ştiu doar că poate să meargă unde 
pofteşte. Frumos mi-ar şedea să-l trag de mânecă? Ar putea 
foarte bine să-şi amintească şi singur, dacă nu m-a uitat. 
Nu, dumnealui caută mântuirea sufletului! De ce l-aţi pus să 
se îmbrace cu un anteriu aşa de lung?... Parcă văd c-o să 
cadă în nas când o lua-o la fugă... 

Şi, cuprinsă de o veselie năprasnică, îşi acoperi faţa cu 
palmele şi izbucni într-un râs nervos, tăcut, în hohote, aşa 
cum râdea de obicei, cutremurându-se toată. Bătrânul o 
asculta cu zâmbetul pe buze şi o binecuvântă cu duioşie; 
fata îi sărută mâna, apoi o duse brusc ia ochi şi începu să 
plângă. 

— Să nu vă supăraţi pe mine, sunt o proastă, nu-s bună de 
nimic... Şi Alioşa are poate dreptate, da, da, are dreptate că 
nu mai vrea să aibă de-a face cu un caraghios de copil... 

— Lasă că-i spun eu să vină neapărat, rosti stareţul 
hotărât. 

V - AMIN! AMIN! 

Starețul lipsise aproape douăzeci şi cinci de minute. 
Trecuse de douăsprezece şi jumătate şi Dmitri Fiodorovici, 
care pusese atâta lume pe drumuri, tot nu venise. Între 
timp însă oaspeţii parcă uitaseră cu totul de el, şi, în 
momentul când stareţul se întoarse la el în chilie, îi găsi în 
toiul unei discuţii din cele mai însufleţite. De vorbit, vorbeau 
mai mult Ivan Fiodorovici şi cei doi ieromonahi. Miusov 


încerca şi el să strecoare câte un cuvânt, arătându-se foarte 
dispus să ia parte la discuţie, deşi nici de astă dată nu avu 
mai mult noroc, fiindcă după cum se vedea, nu i se dădea 
prea mare atenţie, aproape nici nu catadicseau să-i 
răspundă, ceea ce nu făcea decât să-i sporească şi mai mult 
enervarea. Mai încercase el şi altă dată să polemizeze cu 
Ivan Fiodorovici şi nu putea să accepte cu sânge rece 
indiferența pe care acesta o afişa faţă de persoana lui. 
„Până acum cel puţin mă consideram pe picior de egalitate 
cu tot ce poate fi mai progresist în Europa, se gândea în 
sinea lui, dar, cum văd eu, tânăra generaţie nici nu se 
sinchiseşte de noi.” Fiodoi Pavlovici, care-şi dăduse cuvântul 
să stea liniştit şi să nu sufle o vorbă, tăcea chitic, 
mulţumindu-se să-şi observe cu un zâmbet ironic vecinul, 
peste măsură de încântat că-l vede stând ca pe ace. Avea el 
de mult o poliţă pe care voia să i-o plătească şi acum 
pândea momentul potrivit. În cele din urmă, nemaiputându- 
se stăpâni, se aplecă peste umărul lui Piotr Aleksandrovici, 
căutând să-i facă în ciudă: 

— Ştii de ce n-ai plecat adineauri, după istoria aceea cu 
sărutarea duioasă şi ai binevoit să rămâi mai departe în 
mijlocul unor oameni care nu-ţi fac nici o cinste? Vrei să-ţi 
spun eu? Fiindcă te-ai simţit umilit, rănit în amorul propriu 
şi ai rămas numai ca să-ţi iei revanşa, să arăţi cât eşti de 
inteligent. Şi nici n-ai să mai pleci până n-o să dovedeşti că 
eşti într-adevăr inteligent. 

— Iar începi? Te înşeli, ai să vezi c-o să plec imediat. 

— Ba nu, sunt convins c-o să pleci ultimul, ascultă-mă pe 
mine, ultimul! Îl zgândări din nou Fiodor Pavlovici. 

Duelul acesta de cuvinte era în toi în momentul când intră 
bătrânul pe uşă. 

Discuţia încetă pentru o clipă, dar, după ce se aşeză la 
locul lui, stareţul se uită prietenos la oaspeţii săi, ca şi cum 
i-ar fi poftit să continue. Alioşa, care cunoştea tâlcul fiecărui 
gest al lui, îşi dădea seama că era peste măsură de obosit şi 
că făcea un imens efort ca să mai rămână. În ultima vreme, 


din pricina bolii şi a slăbiciunii, i se întâmpla uneori să-şi 
piardă cunoştinţa. În momentul acela i se răspândise pe 
faţă paloarea premergătoare leşinului şi buzele-i erau 
aproape albe. După cum se vedea, totuşi, monahul nu voia 
să tulbure adunarea, ca şi cum ar fi urmărit ceva, cu un 
anumit scop - dar care? De aceea Alioşa nu-l slăbea o clipă 
din ochi. 

— Vorbeam tocmai despre un articol foarte interesant pe 
care l-a scris dumnealui, începu părintele Iosif, 
bibliotecarul, arătând spre Ivan Fiodorovici. Domnia sa 
trage unele concluzii noi, dar, cel puţin aşa mi se pare mie, 
ideea pe care o susţine are două tăişuri. Articolul 
dumnealui este, de fapt, un răspuns adresat unui arhiereu 
care a scris o carte despre laicizarea forurilor de judecată 
bisericeşti şi extinderea jurisdicției ecleziastice... 

— Punctul dumnealui de vedere, urma părintele 
bibliotecar, în problema laicizării jurisdicției bisericeşti este 
cât se poate de interesant: pe cât se pare, combate ideea 
despărțirii bisericii de puterea de stat. 

— Interesant, într-adevăr, dar în ce sens? Întrebă stareţul. 
Ivan Fiodorovici îi răspunse, nu însă condescendent şi 
plictisit, aşa cum se temuse Alioşa c-o să se întâmple, ci cât 
se poate de prevenitor, cumpănit, cu modestie şi după toate 
aparențele, fără nici un fel de gând ascuns. 

— Am pornit de la teza că această confuzie între 
elementele primordiale, adică între fondul însuşi al 
noţiunilor de biserică şi de stat, luate separat, va dăinui de 
bună seamă cât lumea şi pământul, deşi - în sine - este cu 
neputinţă de conceput. În privinţa asta nu ştiu dacă se va 
putea ajunge vreodată nu numai la o stare de lucruri 
normală, dar nici măcar la o soluţie acceptabilă, fiindcă 
totul se întemeiază, de fapt, pe o eroare. După mine, un 
compromis între stat şi biserică, în anumite probleme cum 
ar fi, de pildă, justiţia, în esenţa ei pură şi desăvârşită, este 
absolut imposibil. lerarhul, a cărui părere am combătut-o, 
susţine că biserica ocupă un loc precis şi bine determinat în 


stat. La care eu i-am obiectat că, dimpotrivă, biserica 
trebuie să cuprindă în sânul ei statul întreg, iar nu să ocupe 
numai un colţişor în alcătuirea lui şi că dacă acest lucru - 
din cine ştie ce motive - nu poate fi realizat în momentul de 
faţă, el trebuie să constituie, de fapt, scopul primordial şi 
nemijlocit în dezvoltarea ulterioară a întregii societăţi 
creştine. 

— Aveţi perfectă dreptate! Îi sări în ajutor cu toată 
hotărârea, deşi dând semne de nervozitate, părintele Paisie, 
cărturarul cel scump la vorbă. 

— Ştiţi cum se cheamă asta: ultramontanism 120) pur şi 
simplu! Interveni Miusov scos din răbdări, schimbându-şi 
poziţia picioarelor. 

— Nu există munţi la noi în ţară! I-o reteză scurt părintele 
Iosif, apoi, întorcându-se către stareţ: între altele, 
dumnealui se ridică împotriva următoarelor păreri 
„fundamentale şi esenţiale”, afirmate de adversarul său, 
care, vă rog să luaţi aminte, este o faţă bisericească. În 
primul rând: „Nici o asociaţie nu poate şi nu trebuie să-şi 
atribuie puterea de a dispune de drepturile civile şi politice 
ale membrilor ei”. În al doilea rând: „Puterea 
judecătorească penală şi civila nu trebuie să aparţină 
bisericii, fiind incompatibilă cu existenţa ei ca instituţie 
divină şi ca asociaţie cu scopuri religioase” şi, în sfârşit, în al 
treilea rând că: „Biserica nu este o împărăție din lumea 
aceasta.” 

— Ce ruşine! Cum poate să se joace aşa cu cuvintele o faţă 
bisericească! Îi luă vorba din gură părintele Paisie, care 
şedea ca pe ghimpi, apoi, întorcându-se către Ivan 
Fiodorovici: Am citit şi eu lucrarea criticată de domnia ta şi 
nu mi-a venit să-mi cred ochilor când am văzut negru pe 
alb: „Biserica nu este o împărăție din lumea aceasta”. Dacă 
n-ar fi din lumea aceasta, n-ar mai fi existat pe faţa 
pământului. În sfânta evanghelie vorbele acestea au cu 
totul alt înţeles. Şi nu-i îngăduit nimănui să se joace cu 
asemenea cuvinte. Domnul nostru lisus Hristos a venit pe 


lume ca să statornicească biserica pe pământ. Împărăţia 
cerurilor nu este bineînţeles din lumea asta, stăpânirea ei 
se află în slavă, deci nu putem ajunge la ea decât prin 
mijlocirea bisericii, ale cărei temelii au fost puse aici, pe 
pământ, unde s-a statornicit. De aceea mi se pare nepermis, 
ba chiar ruşinos să faci calambururi sau jocuri de societate 
pe socoteala unor lucruri ca astea. Biserica este într-adevăr 
o împărăție; menirea ei este să stăpânească lumea şi până 
la urma stăpânirea aceasta nu se poate să nu cuprindă 
întreg pământul, aşa cum ni s-a făgăduit... 

Părintele Paisie tăcu brusc ca şi cum ar fi vrut să-şi 
înfrângă vorbele. După ce-l ascultă cu toată deferentă şi 
atenţia cuvenite, Ivan Fiodorovici continuă cât se poate de 
calm, cu aceeaşi bunăvoință şi simplitate, adresându-se de 
astă dată stareţului: 

— Iată ideea de la care am pornit în articolul scris de 
mine: creştinismul a apărut în antichitate - în primele trei 
veacuri după Hristos, numite apoi ale erei noastre - 
constituit numai ca o biserică, fiind exclusiv o biserică. Mai 
târziu, când statul roman păgân a hotărât să treacă la 
creştinism, lucrurile s-au petrecut în aşa fel, după cum era 
şi de aşteptat, încât, devenind creştin, statul roman s-a 
mulţumit să înglobeze în componenţa sa biserica, rămânând 
mai departe un stat păgân în foarte multe dintre 
manifestările sale. Fără îndoială că aşa trebuia să se 
întâmple. Roma, ca stat, a rămas încă prea mult legată de 
civilizaţia şi de înţelepciunea păgână; e destul să ne gândim 
numai la obiectivele şi chiar la bazele statului, care au 
rămas aceleaşi. În ceea ce priveşte biserica lui Hristos, 
intrând în componenţa statului, n-a putut, fără îndoială, să 
renunţe la niciunul dintre fundamentele ei, la nici o fărâmă 
din piatra de temelie pe care fusese aşezată, după cum tot 
aşa nu putea să urmărească alte țeluri decât cele 
statornicite cu străşnicie şi desemnate de Dumnezeu, între 
altele să transforme întreaga lume - şi deci şi vechiul stat 
păgân - încorporând-o bisericii. Aşa că (adică pentru a-şi 


atinge țelul pe care şi l-a propus în viitor) nu biserica este 
aceea care trebuie să-şi caute un loc bine limitat în stat ca 
„oricare asociaţie publică” sau ca „o asociaţie cu scopuri 
religioase” (aşa cum spune autorul respectivei lucrări), ci, 
dimpotrivă, orice stat pământean trebuie odată şi odată să 
se identifice cu biserica, să ajungă să se contopească cu ea, 
renunțând la orice alte obiective incompatibile cu biserica. 
Ceea ce nu înseamnă că statul va fi pus într-o situaţie de 
inferioritate, că onoarea şi mândria lui de stat puternic vor 
fi ştirbite cumva şi nici gloria conducătorilor lui, ci va 
ajunge doar să părăsească o concepţie greşită, încă păgână 
şi prost orientată, mergând pe drumul cel drept, singurul 
care duce spre ţelurile veşnice. lată de ce autorul cărţii 
Bazele jurisdicției asupra mirenilor ar fi fost mai aproape 
de adevăr dacă, examinând şi preconizând aceste baze, le- 
ar fi privit ca pe un compromis temporar şi nimic mai mult, 
necesar vremurilor noastre încă imperfecte şi pline de 
păcate. Dar din momentul în care autorul îndrăzneşte să 
afirme că fundamentele preconizate de dânsul - şi pe care 
adineauri părintele Iosif le-a menţionat în parte - sunt 
imuabile, spontane şi eterne, înseamnă că se ridică pur şi 
simplu împotriva bisericii şi a sfintei sale meniri, eterne şi 
imuabile. Iată, în linii generale, teza pe care o susţine 
articolul meu. 

— Adică, în două cuvinte, zise din nou părintele Paisie 
apăsând pe fiecare vorbă, după unele teorii, care s-au 
limpezit pe deplin abia în secolul nostru, al 
nouăsprezecelea, biserica trebuie să se transforme în stat, 
ca şi cum ar trece de la o stare inferioară la una superioară, 
ca până la urmă să fie complet absorbită de el, făcând loc 
ştiinţei, spiritului vremii şi civilizaţiei. Dacă nu vrea şi 
încearcă să opună rezistenţă - i se oferă un locşor bine 
delimitat în stat şi încă sub controlul acestuia, aşa cum 
vedem că se întâmplă peste tot în ţările Europei 
contemporane. După concepţia şi credinţa noastră rusească 
însă, nu biserica este aceea care trebuie să se identifice cu 


statul, trecând de la o situaţie inferioară la una superioară, 
ci statul trebuie să sfârşească prin a se învrednici să ajungă 
a se confundă cu biserica, să nu mai fie nimic altceva. Amin, 
amin! 

— Ce să spun acum, c-am mai prins puţin curaj! Râse 
ironic Miusov, schimbându-şi din nou poziţia picioarelor. 
După câte înţeleg eu, ăsta înseamnă realizarea unui ideal 
infinit de îndepărtat, menit să se înfăptuiască la cea de-a 
doua venire a lui Hristos. Mă rog, dacă asta vă face plăcere! 
Un minunat vis utopic pe tema dispariţiei războaielor, a 
diplomaților, a băncilor etc. Ceva ce seamănă întrucâtva cu 
socialismul. Şi eu, care credeam că e vorba de un lucru 
serios şi că biserica va începe să judece chiar acum cazurile 
penale, condamnând infractorii, de pildă, la pedeapsa cu 
bătaia, la ocnă, ba poate chiar şi la moarte! 

— Chiar dacă în momentul de faţă n-ar exista pentru 
mireni decât foruri de judecată ecleziastice, biserica tot n- 
ar trimite pe nimeni la ocnă, nici la moarte. Fiindcă atunci 
crima şi modul în care este privită ar trebui să se schimbe 
radical - bineînţeles treptat, nu chiar aşa brusc şi nu 
imediat, totuşi destul de curând - răspunse liniştit, fără să 
clipească, Ivan Fiodorovici. 

— Vorbeşti serios? Întrebă Miusov, privindu-l atent. 

— Dacă n-ar exista pe lume decât biserica, ea s-ar mulţumi 
să-l excomunice din sânul ei pe cel care s-a făcut vinovat de 
o nelegiuire sau care nu-i da ascultare, n-ar reteza capul 
nimănui, continuă Ivan Fiodorovici. Şi atunci, vă întreb, ce o 
să facă omul lovit de anatemă, unde o să se ducă? Fiindcă, 
în orice caz, va fi silit să se rupă de oameni, aşa cum se 
întâmplă acum, dar şi de Hristos. Prin crima lui el nu s-ar 
ridica numai împotriva oamenilor, ci şi împotriva bisericii lui 
Hristos. Fireşte, în sensul strict al cuvântului, lucrurile stau 
şi acum tot aşa numai că nu sunt mărturisite deschis; de 
aceea, deseori, conştiinţa criminalului se mulţumeşte cu un 
compromis: „Am furat, zice el, dar n-am păcătuit împotriva 
bisericii, deci nu sunt duşmanul lui Hristos”, iată cum 


gândeşte de foarte multe ori astăzi un criminal, pe când 
atunci când biserica va fi ajuns să ia locul statului, va fi greu 
să-ţi mai faci asemenea socoteli decât doar cine ştie, 
tăgăduind biserica aşa cum e statornicită pe faţa 
pământului. „Ioţi greşesc, toată lumea s-a abătut de la 
drumul cel drept, biserica în care cred ei se întemeiază pe 
minciună, numai eu, ucigaşul şi furul, reprezint adevărata 
biserică creştină.” Este foarte greu totuşi să judeci aşa, ar 
însemna să faci un efort extraordinar şi să fii pus în anumite 
condiţii care nu se întâlnesc decât foarte rar. Şi acum să 
privim lucrurile dintr-o altă perspectivă: să considerăm 
modul în care biserica priveşte crima; nu credeţi oare că 
punctul ei de vedere - aproape păgân - în asemenea cazuri 
ar trebui să se schimbe radical şi că în locul unui procedeu 
mecanic, constând în tăierea mădularului bolnav, aşa cum 
se procedează astăzi pentru apărarea societăţii, ar trebui 
să se instaureze - de astă dată cu adevărat, nu numai în 
aparenţă - ideea renaşterii omului, ideea reînvierii şi a 
izbăvirii lui...? 

— Stai, stai, ce vrei să spui adică?... Iar nu mai înţeleg 
nimic, îl întrerupse Miusov. Iar o utopie. Ceva indistinct, 
fără cap şi fără coadă, de neînțeles. Ce-i aceea 
excomunicare? Despre ce fel de excomunicare e vorba? Am 
impresia că-ţi râzi de noi, Ivan Fiodorovici. 

— De fapt, aşa se şi întâmplă chiar în momentul de faţa, 
rosti deodată stareţul şi toată lumea se întoarse către el. 
Dacă n-ar fi biserica, făptaşul n-ar întâlni nici o stavilă în 
calea fărădelegilor lui şi nici nu s-ar teme de pedeapsa 
viitoare, cea adevărată, nu procedeul mecanic despre care 
vorbeai dumneata şi care, de cele mai multe ori, nu face 
decât să-l înrăiască. Ispăşirea adevărată, singura care da 
roade şi care, înfricoşând, totodată şi împacă sufletul, este 
aceea care izvorăşte din propria ta conştiinţă. 

— Dacă-mi daţi voie, cum vine asta? Întrebă cu vădit 
interes Miusov. 


— Iată cum, răspunse bătrânul. Toate pedepsele existente, 
deportarea, ocna, la care se mai adăuga odinioară şi bătaia, 
nu reuşesc să îndrepte şi mai ales nu înfricoşează aproape 
pe nimeni, în timp ce numărul crimelor săvârşite, departe 
de a scădea, sporeşte mereu. Cred că-mi daţi dreptate, nu-i 
aşa? Aşadar, societatea nu este câtuşi de puţin apărată, 
căci, deşi mădularul bolnav este retezat printr-un procedeu 
mecanic şi lepădat cât mai departe ca să nu mai fie sub 
ochii tuturor, în locul nelegiuitului pedepsit apărând pe loc 
încă unul, poate chiar doi. Dacă există ceva care ocroteşte 
societatea, chiar în vremurile noastre, îl îndrumează pe 
făptaş pe calea cea bună şi face din el alt om, este numai şi 
numai legea lui Hristos, lege care vorbeşte prin glasul 
conştiinţei sale. Numai atunci când ajunge să-şi recunoască 
vina ca fiu al societăţii lui Hristos, deci ca fiu al bisericii, 
nelegiuitul se va recunoaşte vinovat şi faţă de societate, 
adică tot faţă de biserică. Prin urmare, chiar în momentul 
de faţă nelegiuitul este pus în situaţia de a-şi recunoaşte 
vinovăția numai şi numai în faţa bisericii şi nicidecum în faţa 
statului. Dar, dacă judecata ar fi în mâinile societăţii 
întruchipate în biserică, ar şti atunci cui să-i ridice anatema 
şi pe cine să primească iarăşi în sânul ei. Aşa cum se află 
acum însă, biserica neavând dreptul de a judeca, ci doar pe 
acela de a condamna moralmente, renunţă de bunăvoie la 
pedepsirea vinovatului. Ea nici nu-l excomunică şi nici nu-l 
lasă în părăsire, lipsindu-l de poveţele ei părinteşti. Mai 
mult chiar, caută să păstreze neştirbită legătura 
creştinească, duhovnicească, normală cu făcătorul de rele: 
îngăduindu-l la slujbele bisericeşti, împărtăşindu-l cu 
sfintele daruri, miluindu-l şi purtându-se cu el mai curând 
aşa cum te porţi cu un prizonier decât cu un vinovat. 
Doamne! Ce s-ar face condamnatul dacă societatea 
creştină, adică biserica, l-ar îndepărta din sânul ei, aşa cum 
îl desprinde de trupul societăţii şi-l îndepărtează legile 
civile? Ce s-ar întâmpla cu el dacă şi biserica l-ar osândi, 
excomunicându-l, după ce va fi fost pedepsit mai înainte de 


legile statului? N-ar putea fi deznădejde mai cumplită, cel 
puţin pentru criminalul rus, căci rusul, chiar criminal fiind, 
tot mai păstrează credinţa în Dumnezeu. Cine ştie ce lucru 
înfricoşător s-ar petrece în sufletul lui! Poate, cuprins de 
disperare, nelegiuitul şi-ar pierde cu desăvârşire credinţa şi 
atunci... Ce s-ar întâmpla?... Aidoma unei mame duioase şi 
iubitoare însă, biserica renunţă de bunăvoie să-l 
pedepsească, fiindcă şi aşa vinovatul a fost destul de greu 
năpăstuit de legile statului şi trebuie să rămână lângă el 
cineva care să-i aline suferinţa. Biserică renunţă de 
bunăvoie la pedeapsă în primul rând pentru că justiţia 
bisericească este singura adevărată şi ca atare nu se poate 
asocia nici fizic, nici spiritual - fie chiar în mod provizoriu - 
cu o altă justiţie, în cazul acesta nu avem dreptul să cădem 
la nici un fel de compromisuri. Se spune că în străinătate 
criminalul rareori are mustrări de conştiinţă şi asta numai 
fiindcă doctrinele moderne întăresc în sufletul lui credinţa 
că fărădelegea pe care a săvârşit-o nu este de fapt o crimă, 
ci o răzvrătire împotriva stăpânirii care-l asupreşte pe 
nedrept. Societatea îl elimină din sânul ei în mod cu totul 
mecanic, prin forţa ei atotbiruitoare (cel puţin aşa spun cei 
din Europa că se întâmpla la dânşii), făcând această 
operaţie cu un sentiment de ură, lăsându-l pradă uitării, cu 
totul nepăsătoare faţa de soarta ce-l aşteaptă, cu toate că e 
vorba de un fiu al ei. Acolo, de la început şi până la sfârşit, 
se procedează fără nici un pic de milă creştină, căci în cele 
mai multe cazuri nu mai există de fapt biserică, există 
numai clerici şi locaşuri de închinăciune de toată 
frumuseţea, în timp ce biserica năzuieşte de mult să treacă 
de la condiţia de inferioritate, în care se află, la o treaptă 
superioară, aceea statală, pentru a se contopi complet cu 
statul. Asta cel puţin mi se pare că este situaţia în ţările 
luterane. Iar la Roma, încă de acum o mie de ani, statul s-a 
întronat în locul bisericii. De aceea acolo osânditul nu se 
mai socoteşte nici el un mădular al bisericii şi, ştiindu-se 
excomunicat, se lasă pradă deznădejdii. Iar atunci când se 


înapoiază în mijlocul societăţii, în sufletul lui clocoteşte 
atâta ură, încât se desprinde singur de ea. Vă puteţi 
închipui, aşadar, ce se întâmplă până la urmă. În multe 
cazuri s-ar părea că şi la noi situaţia este aceeaşi, nu 
trebuie să uităm însă că la noi, în afara legilor statului, mai 
există şi biserica şi ea niciodată nu pierde legătura cu cel 
osândit, socotindu-l mai departe în rândul fiilor săi iubiţi şi 
păstrându-i aceeaşi dragoste. În afară de asta, mai există şi 
se menţine - fie chiar numai ca idee - justiţia ecleziastică, 
justiţie care, ce-i drept, în momentul de faţă nu este în 
vigoare şi dăinuie doar ca o simplă năzuinţă pentru mai 
târziu şi pe care desigur nelegiuitul o recunoaşte instinctiv, 
în adâncul lui. E drept şi ceea ce s-a spus mai adineauri aici, 
că în cazul când justiţia bisericească ar intra cu adevărat în 
vigoare, adică în cazul când întreaga societate ar constitui o 
biserică, atunci jurisdicţia ecleziastică nu numai că ar 
mijloci îndreptarea vinovatului, aşa cum nu poate s-o facă 
vreodată în ziua de azi, dar este foarte posibil ca şi numărul 
fărădelegilor să scadă simţitor. Şi apoi, fără îndoială, 
biserica ar avea în viitor cu totul altă înţelegere pentru 
nelegiuit şi pentru fărădelegea săvârşită de el şi ar şti să-l 
aducă înapoi pe cel excomunicat, să-i deschidă ochii celui 
care pune la cale o mârşăvie şi să-l ajute pe cel căzut în 
păcat să se trezească la o viaţă nouă. Ce-i drept, urmă 
bătrânul zâmbind, deocamdată societatea creştină nu este 
încă pregătită pentru asemenea lucruri, bizuindu-se numai 
pe cei şapte înţelepţi; dar cum puterea lor e neistovită, 
biserica rămâne totuşi în picioare mai departe, în 
aşteptarea transformării sale depline dintr-o societate, 
adică asociaţie cu un caracter aproape păgân, în biserică 
unică, ecumenică şi cu adevărat domnitoare. Dea Domnul 
să fie aşa, amin, amin! Chiar dacă asta s-ar înfăptui la 
sfârşitul veacului, căci de întâmplat aşa e menit să se 
întâmple! Şi n-are nici un rost să-ţi frămânţi sufletul, muncit 
de îndoieli, socotind vremurile şi soroacele, căci taina 
vremurilor şi a soroacelor n-o pot dezlega decât 


înţelepciunea Celui-de-Sus, prorocirile şi dragostea lui. Iar 
ceea ce după socoteala omului va să se întâmple cine ştie 
când, prin voia Domnului, poate se află chiar în prag, pe 
cale să se înfăptuiască. Amin, amin! 

— Amin! Amin! Întări cucernic şi încruntat părintele Paisie. 

— Ciudat! Foarte ciudat, ce să spun! Rosti Miusov fără 
patimă, dar totuşi cu un fel de indignare mocnită. 

— Ce vi se pare atât de ciudat? Întrebă prudent părintele 
Iosif. 

— Dar ce înseamnă asta la urma urmelor! Izbucni pe 
neaşteptate Miusov. Statul este pur şi simplu dat la o parte 
şi în locul lui biserica este ridicată la rangul de stat! Asta nu 
mai este ultramontanism, ci arhiultramontanism! Aşa ceva 
n-a visat nici măcar papa Grigore al VII-lea 121). 

— Cu voia dumneavoastră, aţi înţeles totul pe dos! Observă 
cu asprime părintele Paisie. Nu biserica se transformă în 
stat, vă rog să luaţi bine aminte. Spre asta năzuia Roma în 
visurile sale! Cea de-a treia ispită a diavolului! Dimpotrivă, 
statul se transformă în biserică, se ridică până la ea pentru 
a păstori asupra întregului pământ, ceea ce este cu totul 
opus şi ultramontanismului şi Romei şi felului domniilor 
voastre de a tălmăci lucrurile, este adică suprema menire a 
credinţei pravoslavnice pe lumea asta. Şi luceafărul acesta 
se va aprinde în Răsărit. 

Miusov tăcu grav, convins pare-se de covârşitoarea lui 
superioritate. Un surâs condescendent, plin de indulgenţa, 
îi miji pe buze. Alioşa îl pândea din ochi, în timp ce inima îi 
bătea să se spargă. Discuţia îl tulburase până în adâncul 
sufletului. În momentul acela se uită întâmplător la Rakitin, 
care nu se clintise de lângă uşă, ascultând, numai ochi şi 
urechi, deşi în clipa când îl surprinsese ţinea privirile în 
pământ. După roşeaţa puternică din obraji, Alioşa îşi putu 
da seama că şi Rakitin era emoţionat, poate chiar mai mult 
decât el. Şi Alioşa ştia de ce anume. 

— Dacă-mi daţi voie, aş vrea să vă spun o mică anecdotă, 
zise deodată Miusov cu cel mai solemn aer din lume. Acum 


câţiva ani, la Paris, curând după lovitura de stat din 
decembrie 422), m-am dus într-o zi în vizită la o persoană 
care avea un rol foarte-foarte important în conducerea 
statului pe vremea aceea şi acolo am avut prilejul să cunosc 
un individ cât se poate de interesant. Era un agent secret, 
dar nu un agent oarecare, ci şeful unei brigăzi întregi de 
agenţi politici, post destul de însemnat în genul său. Am 
căutat să profit de ocazie şi, împins de curiozitate, am intrat 
numaidecât în vorbă cu el; cum nu venise acolo în calitate 
de prieten al casei, ci de subaltern obligat să prezinte un 
raport, văzând, pe de altă parte, felul în care fusesem 
primit de şeful său, omul s-a înduplecat să-mi vorbească cu 
oarecare sinceritate, bineînţeles până la un anumit punct. 
De fapt, mai curând a fost politicos decât sincer, aşa cum 
numai francezii ştiu să fie politicoşi, cu atât mai mult cu cât 
îşi dădea seama că sunt străin. Am înţeles totuşi perfect ce 
voia să spună. Venise vorba tocmai despre socialiştii 
revoluționari, care, trebuie să vă spun, erau persecutați pe 
vremea aceea. Lăsând deoparte ideea de la care a pornit 
discuţia, mă voi mulţumi să citez doar o singură observaţie, 
într-adevăr foarte interesantă, care i-a scăpat la un moment 
dat preopinentului meu: „Noi, mi-a mărturisit el, nu ne 
temem, de fapt, chiar atât de socialişti, anarhişti, atei, 
revoluționari şi aşa mai departe; suntem pas cu pas pe 
urmele lor şi le cunoaştem toată strategia. Există însă 
printre ei o categorie distinctă, deşi nu chiar aşa 
numeroasă: sunt cei care, fiind creştini şi credincioşi, sunt 
totodată şi socialişti. De ei ne temem mai mult, nu vă daţi 
seama ce primejdioşi sunt! Socialistul creştin este mult mai 
primejdios decât un socialist ateu”. Cuvintele acestea m-au 
uluit pur şi simplu atunci; adineauri însă, ascultându-vă pe 
dumneavoastră, domnilor, mi-am adus aminte de ele... 

— Credeţi poate că ni se pot aplica şi nouă? Nu cumva 
vedeţi în noi nişte socialişti? Întrebă fără înconjur părintele 
Paisie. 


Dar, înainte ca Piotr Aleksandrovici să-i poată răspunde 
ceva, uşa se deschise şi multaşteptatul Dmitri Feodorovici 
intră în odaie. De fapt, nimeni nu se mai gândea c-o să vină, 
aşa încât apariţia lui intempestiva stârni, în primul moment, 
oarecare uimire. 

VI - DE CE MAI FACE UMBRĂ PĂMÂNTULUI OMUL 
ACESTA! 

De statură mijlocie şi cu o figură simpatică, Dmitri 
Fiodorovici, deşi nu avea decât douăzeci şi opt de ani, părea 
mult mai în vârstă. Bine legat, simţeai mustind în el o forţă 
fizică puţin obişnuită, cu toate că avea ceva bolnăvicios în 
figură. Tras la faţă, cu obrajii supţi, gălbejiţi, de om cu o 
sănătate şubredă. Ochii negri, destul de mari, uşor 
bulbucaţi, păreau să privească în gol, deşi cu un fel de 
statornică îndârjire. Chiar atunci când era frământat de 
ceva şi vorbea iritat, privirea lui parcă nu oglindea câtuşi de 
puţin adevărată-i stare sufletească, exprimând cu totul 
altceva, fără nici o legătură cu clipa prezentă. „Niciodată nu 
poţi să ştii la ce se gândeşte”, spuneau câteodată cei care 
aveau prilejul să discute cu el. Alţii, care vedeau în ochii lui 
o umbră de neguroasă reverie, rămâneau uluiţi de râsul 
spontan ce-l apuca uneori, dând în vileag cine ştie ce 
gânduri vesele şi năstruşnice într-un moment când privea 
mai încruntat ca niciodată. De altfel, aerul acela bolnăvicios 
nu putea să surprindă pe nimeni în clipa de faţă: toată 
lumea cunoştea, fie chiar numai din auzite, viaţa foarte 
dezordonată pe care o ducea în ultima vreme la noi în oraş, 
„chefurile” lui, ce se ţineau lanţ, după cum toţi ştiau la fel 
de bine că, de când era în conflict cu tatăl său din pricina 
banilor, ajunsese într-un hal fără hal de enervare. Circulau 
chiar prin partea locului o serie de anecdote în privinţa 
asta. Este adevărat că Dmitri Fiodorovici era irascibil din 
fire, „un spirit greşit orientat şi fără continuitate în idei”, 
cum spusese despre el într-o adunare judecătorul de pace 
Semion Ivanovici Kacialnikov. Dmitri Fiodorovici era 
îmbrăcat impecabil, cu un surtuc elegant, încheiat până la 


gât, cu mânuşi negre şi cilindru în mână. Demisionase de 
curând din armată, purta încă mustață şi-şi râdea barba. 
Părul blond-închis era tuns scurt şi pieptănat cu cărare la 
mijloc. Avea un mers apăsat, cu paşi mari, ca în front. 
Tânărul se opri o clipă în prag, uitându-se la fiecare în 
parte, apoi se îndreptă spre stareţ, ghicind că dânsul era 
gazda. Făcu o plecăciune adâncă şi-i ceru binecuvântarea. 
Starețul se ridică să-l binecuvânteze, iar Dmitri Fiodorovici, 
la rândul său, îi sărută cu respect mâna şi rosti extrem de 
nervos, aproape iritat: 

— lertaţi-mă, vă rog, că v-am făcut să mă aşteptaţi. Dar 
servitorul Smerdiakov, pe care mi l-a trimis tata, deşi l-am 
întrebat insistent la ce oră e fixată întâlnirea, mi-a răspuns 
de două ori răspicat că la ora unu. Ca să aflu acum că... 

— Nu te necăji, îl întrerupse stareţul, nu face nimic dacă ai 
întârziat, nu-i nici o nenorocire... 

— Vă sunt cât se poate de îndatorat. Cunoscând bunătatea 
Domniei voastre, nici nu m-aş fi aşteptat la alt răspuns. Şi, 
fără a mai adăuga nici un cuvânt, Dmitri Fiodorovici se 
înclină din nou, apoi, întorcându-se brusc spre „tăicuţul” lui, 
îi făcu o plecăciune tot atât de adâncă şi de respectuoasă. 
Se vedea cât de colo că era un lucru dinainte chibzuit, la 
care se gândise cu toată sinceritatea, socotindu-se dator să- 
şi exprime astfel consideraţia şi bunele intenţii de care era 
însufleţit. Luat prin surprindere, Fiodor Pavlovici găsi totuşi 
mijlocul să iasă din încurcătură: grăbindu-se să răspundă la 
salutul lui Dmitri Fiodorovici, sări de pe scaun şi se înclină 
la rândul său până la pământ. În acelaşi timp îşi ticlui pe loc 
o mutră serioasă şi impunătoare, cu toate că avea mai 
curând ceva răutăcios în figură. Dmitri Fiodorovici salută în 
tăcere cu o plecăciune întreaga adunare şi se îndreptă cu 
paşi mari, apăsaţi spre fereastră, unde se aşeză pe unicul 
scaun rămas liber lângă părintele Paisie, şi, aplecându-se 
din mijloc, se pregăti să asculte discuţia întreruptă din 
pricina lui. 


Sosirea lui nu răpise atenţia celor de faţa mai mult de 
două minute, după care dezbaterile continuară. De astă 
dată, însă, Piotr Aleksandrovici nu socoti de cuviinţă să 
răspundă la întrebarea pusă pe un ton atât de stăruitor, 
aproape iritat de părintele Paisie. 

— Îmi daţi voie să părăsesc acest subiect... Spuse el cu 
dezinvoltura omului de lume, de altfel, e şi foarte complicat. 
Văd însă că Ivan Fiodorovici se uită la noi şi zâmbeşte 
ironic: probabil că are ceva interesant de spus şi de astă 
dată. Întrebaţi-l mai bine pe dânsul. 

— Nimic deosebit, decât o mică observaţie şi anume că, în 
genere, liberalismul european şi chiar şi diletantismul 
nostru liberal rusesc confundă adeseori scopurile finale pe 
care şi le propune socialismul cu cele ale creştinismului, 
răspunse prompt Ivan Fiodorovici. Deşi afirmaţia aceasta 
pare absurdă, este vorbă totuşi de o trăsătură 
caracteristică. De altfel, trebuie să spun că, după toate 
aparențele, liberalii şi diletanţii nu sunt singurii care 
confundă socialismul cu creştinismul, ci în afară de ei, de 
multe ori chiar şi jandarmii, bunăoară cei din străinătate, 
fac aceeaşi confuzie. Anecdota dumitale pariziană 
ilustrează prea bine ceea ce v-am spus, Piotr 
Aleksandrovici. 

— În orice caz insist, domnilor, să schimbăm subiectul, 
repetă Piotr Alexandrovici. Să vă spun mai bine încă o 
anecdotă, e vorba de astă dată chiar despre Ivan 
Fiodorovici, o anecdotă pe cât de interesantă, pe atât de 
semnificativă. Acum vreo cinci zile, aflându-se într-o 
societate unde era foarte mult cuconet, domnia sa, la un 
moment dat, a declarat solemn în cursul unei dispute că nu 
există pe lume absolut nimic care să-i determine pe oameni 
a-şi iubi aproapele, nici o lege a naturii nu impune omului 
să iubească umanitatea şi dacă totuşi iubirea a dăinuit şi 
mai dăinuie încă pe faţa pământului, existenţa ei se explică 
nu printr-o lege a firii, ci exclusiv prin faptul că oamenii 
cred în nemurire. Ivan Fiodorovici a mai adăugat totuşi, în 


paranteză, că şi aici poate fi vorba de o lege a naturii şi că 
dacă s-ar distruge în omenire credinţa în nemurirea 
sufletului, izvoarele dragostei ar seca pe loc în inima omului 
şi o dată cu ele orice forţă activă care să menţină viaţa pe 
pământ. Mai mult: că atunci nimic din ce se poate întâmpla 
n-ar mai fi imoral, că totul ar fi permis în lume, chiar şi 
antropofagia. Să vedeţi însă că nu s-a mulţumit cu atât: în 
concluzie, domnia sa a spus că pentru orice individ, 
bunăoară ca mine sau ca dumneata, care nu crede nici în 
Dumnezeu, nici în nemurirea sufletului, legile morale ale 
firii ar trebuie să se schimbe pe loc, şi-n locul lor să se 
instituie altele, cu un caracter opus celor religioase, care se 
vor fi perimat şi că egoismul, în forma lui cea mai acută, 
ajungând până la crimă, va trebui nu numai să-i fie permis 
omului, dar chiar recunoscut ca o soluţie necesară, cea mai 
inteligentă şi s-ar putea spune şi cea mai nobilă dintre 
toate. După acest paradox, domnii mei, vă puteţi da seama 
foarte bine cam de ce fel sunt opiniile pe care binevoieşte şi 
va binevoi poate şi mai departe să le proclame scumpul, 
excentricul şi paradoxalul nostru Ivan Fiodorovici. 

— Daţi-mi voie, strigă deodată Dmitri Fiodorovici, daţi-mi 
voie, poate că n-am auzit eu bine: „Crima nu numai că 
trebuie să fie permisă, dar chiar recunoscută, fiind soluţia 
cea mai inteligentă şi cea mai necesară pentru orice ateu!” 
Aşa este? 

— Întocmai, întări părintele Paisie. 

— Asta n-am s-o uit. După care, Dmitri Fiodorovici tăcu tot 
atât de brusc după cum se amestecase în discuţie. Toată 
lumea se uită la el curioasă. 

— Eşti într-adevăr convins că astea vor fi consecinţele în 
cazul când omul ar pierde credinţa în nemurirea sufletului? 
Întrebă deodată stareţul. 

— Da, aşa am spus. Dacă nu există nemurirea sufletului, 
nu există nici virtute. 

— Ferice de dumneata dacă ai această convingere, sau, 
dacă cumva nu eşti credincios, atunci te compătimesc! 


— De ce? Zâmbi Ivan Fiodorovici. 

— Pentru că, probabil, dumneata nu crezi nici în 
nemurirea sufletului, nici în ceea ce ai scris despre biserică 
şi problema ecleziastică. 

— Poate că aveţi dreptate!... Iotuşi, n-a fost numai o 
glumă!... Mărturisi cu o intonaţie ciudată Ivan Fiodorovici, 
roşind brusc. 

— N-a fost numai o glumă, îmi dau seama. Ideea încă nu şi- 
a găsit un răspuns în sufletul dumitale şi-l face să se 
zbuciume. Uneori însă, vezi dumneata, chiar şi un martir 
simte un fel de satisfacţie să ia în glumă propria sa 
deznădejde, ca să zic aşa, tot din deznădejde. Dumneata nu 
faci decât să te distrezi deocamdată, omorându-ţi timpul cu 
diverse articole şi discuţii de societate, fără să crezi măcar 
în dialectica dumitale, ba chiar bătându-ţi joc de ea cu 
sufletul îndurerat... Încă n-ai apucat să găseşti dezlegarea 
acestei probleme, spre marea dumitale nenorocire, căci 
problema se cere totuşi rezolvată... 

— Şi credeţi c-am s-o pot rezolva vreodată? Vreau să spun, 
în sens pozitiv? Urmă cu acelaşi aer ciudat Ivan Fiodorovici, 
privindu-l pe bătrân cu un surâs nedefinit pe buze. 

— Dacă n-ai s-o poţi rezolva pozitiv, atunci fii sigur că n-ai 
s-o rezolvi nici în sens negativ, ştii şi dumneata asta, fiindcă 
aşa e făcut sufletul dumitale: şi tocmai aici este punctul 
dureros. Mulţumeşte-i însă Creatorului că ţi-a dăruit un 
suflet ales, în stare să fie chinuit de asemenea suferinţă, „să 
cugete la cele mai presus de fire şi să râvnească la ele, căci 
viaţa noastră în ceruri este”. Dea Domnul ca hotărârea la 
care va să ajungă inima dumitale s-o poţi dobândi chiar aici 
pe pământ! Blagosloveşte, Doamne, căile robului tău! 

Starețul ridică mâna, vrând să-l binecuvânteze de departe, 
dar Ivan Fiodorovici se sculă imediat şi, apropiindu-se de el, 
primi blagoslovirea bătrânului, îi sărută mâna, apoi se 
înapoie fără un cuvânt la locul său. Avea o expresie dârză şi 
gravă întipărită pe faţă. Gestul lui, precum şi discuţia de 
mai înainte cu stareţul, lucruri cu totul surprinzătoare din 


partea lui, aveau ceva atât de misterios, atâta solemnitate 
chiar, încât toată lumea rămase încremenită şi un moment 
se lăsă cea mai adâncă tăcere, în timp ce pe chipul lui Alioşa 
se zugrăvea un fel de spaimă. Miusov însă ridică deodată 
din umeri şi în aceeaşi clipă Fiodor Pavlovici sări de pe 
scaun. 

— Preasfinte stareţ, alesul lui Dumnezeu! Strigă el 
îndreptând mâna spre Ivan Fiodorovici. Acesta este fiul 
meu, carne din carnea mea, cel mai scump mădular al 
familiei mele! El, ca să zic aşa, este Karl Moor, copilul cel 
smerit, în timp ce ăsta de colo, Dmitri Fiodorovici, care a 
sosit adineauri şi împotriva căruia îmi caut dreptatea la 
picioarele Sfinţiei tale, este cel mai nevrednic dintre feciorii 
mei, Franz Moor, ştiţi care, acela din Hoţii lui Schiller 423), 
iar eu, între ei doi, sunt Regierender Graf von Moor! 
Judecaţi-ne şi scoateţi-ne din impas! Fiindcă în 
împrejurarea de faţă nu numai rugăciunile, dar şi 
prorocirile domniei tale ne pot fi de mare ajutor! 

— Vorbeşte ca un om întreg la minte, nu căuta să înjoseşti 
cu asemenea cuvinte sângele dumitale, răspunse stareţul 
cu un glas stins, istovit. Părea din ce în ce mai obosit şi-şi 
pierdea puterile văzând cu ochii. 

— Simţeam eu încă de când am pornit încoace c-o să am 
parte iarăşi de o mascaradă fără perdea! Izbucni Dmitri 
Fiodorovici revoltat, sculându-se în picioare. lertaţi-mă, 
Sfinţia voastră, se întoarse el către stareţ... Sunt un om fără 
multă carte şi nici măcar nu ştiu cum să mă adresez 
Domniei voastre, dar, vă rog să mă credeţi, aţi fost înşelat şi 
asta numai pentru că sunteţi prea bun; nu trebuia să ne 
lăsaţi să cădem aşa cu toţii pe capul Domniei voastre. Tata 
caută cearta cu lumânarea - de ce?... 

— O fi având el socotelile lui. Fiindcă e un om foarte 
socotit. Acum mi se pare că ştiu pentru ce. 

— Toată lumea mă socoate vinovat, toată lumea! Protestă 
la rândul lui Fiodor Pavlovici. Chiar şi Piotr Aleksandrovici. 
Da, da, Piotr Aleksandrovici, chiar şi dumneata! Se întoarse 


el brusc către Miusov, deşi acesta nici nu se gândise să 
spună ceva. M-aţi acuzat că am pus la ciorap banii copilului 
meu şi am luat ban pentru ban; cum se poate, vă întreb, ce, 
nu există oare judecată? Instanţa are să încheie socotelile, 
Dmitri Fiodorovici, da, da, are să le încheie, chiar după 
chitanţele dumitale, după scrisorile şi înscrisurile pe care le 
ai, cât ai cheltuit cu totul şi ce ţi-a mai rămas! De ce Piotr 
Aleksandrovici se fereşte să-şi spună părerea? Dmitri 
Fiodorovici nu este un străin pentru dânsul. De ce? Fiindcă 
toţi sunt împotriva mea, iar Dmitri Fiodorovici, până la 
urmă, îmi rămâne chiar şi dator şi nu cu o sumă oarecare, ci 
cu câteva mii de ruble, am acte la mână! Tot oraşul vuieşte, 
tot oraşul e în picioare din pricina beţiilor lui! Iar în fosta lui 
garnizoană, asta poate că n-o mai ştiţi, plătea două mii de 
ruble bani peşin ca să-şi bată joc de câte o fată cinstită; 
toate acestea noi le ştim, Dmitri Fiodorovici, le cunoaştem 
prea bine, în cele mai tainice amănunte şi am să ţi-o 
dovedesc... Preasfinte, vă rog să mă credeţi, a sucit capul 
unei fete onorabile, mai mult decât onorabile, o fată de 
familie bună, cu avere, fiica fostului său comandant, un brav 
colonel, cu merite patriotice deosebite, decorat cu Ordinul 
Anna cu spade; a compromis-o, săraca, i-a cerut mâna şi 
acum, când logodnica lui, care-i o biată orfană, se află aici, 
în oraş, sub ochii ei, frecventează o femeie cam deocheată, 
O „seducătoare” locală. Şi cu toate că farmazoana asta a 
trăit, cum s-ar zice, fără cununie cu un om foarte bine şi de 
felul ei e independentă, este o cetate pe care nimeni nu 
poate s-o ia cu asalt, întocmai ca o soţie legitimă, fiindcă 
este o femeie virtuoasă, da, Sfinţiile voastre, este o femeie 
virtuoasa! lar Dmitri Fiodorovici, vedeţi dumneavoastră, 
încearcă să descuie cetatea cu o cheie de aur, de aceea face 
pe grozavul cu mine, fiindcă vrea să-mi mai stoarcă nişte 
bani; până una-alta, a risipit pentru ea în dreapta şi-n 
stânga mii de ruble; aşa că trăieşte numai din împrumuturi, 
cere bani de la toţi, între alţii, de la cine credeţi? Să spun, 
Miţea, sau mai bine să tac? 


— Să taci! Urlă Dmitri Fiodorovici. Aşteaptă mai întâi să 
ies din odaie, să nu cutezi cumva să ponegreşti de faţă cu 
mine sufletul cel mai nobil de pe faţa pământului... Numai 
faptul că îndrăzneşti să-i rosteşti numele este o insultă 
pentru dânsa... Nu-ţi permit! 

— Miţea! Miţea! Exclamă Fiodor Pavlovici, sclifosindu-se, 
ca şi cum l-ar fi cuprins brusc o slăbiciune. Dar 
binecuvântarea părintească ce rost mai are pe lume? Dacă 
te blestem, ce o să se întâmple? 

— Nu ţi-ar fi ruşine, ipocritule! Urlă din fundul rărunchilor 
Dmitri Fiodorovici. 

— Cum, aşa vorbeşti tu cu tatăl tău, cu tatăl tău, care te-a 
făcut?! Atunci ce să mă mai mir că te porţi aşa cu străinii? 
Domnilor, închipuiţi-vă: există la noi în oraş un biet om 
sărman, o persoană onorabilă însă, căpitan de rezervă, un 
biet amărât scos din cadrele armatei, dar nu printr-o 
decizie şi nici în urma unui proces, un om care şi-a păstrat 
onoarea neştirbită, împovărat de o familie numeroasă. Ei, 
ce credeţi c-a făcut dumnealui, Dmitri Fiodorovici, acum 
vreo trei săptămâni? L-a înşfăcat de barbă într-o cârciumă 
şi l-a târât până în mijlocul străzii şi acolo l-a bătut sub ochii 
tuturor şi ştiţi de ce? Numai şi numai pentru că este 
mijlocitorul meu într-o anumită afacere despre care nu pot 
să vă spun prea mult. 

— Minciuni! În aparenţă lucrurile stau aşa, în fond însă nu 
e decât o minciună, răcni tremurând tot de mânie Dmitri 
Fiodorovici. Tăicuţă! Nu caut să-mi justific faptele. Da, 
recunosc de faţă cu toată lumea: m-am purtat ca o fiară cu 
căpitanul de care vorbeşti şi acum îmi pare rău şi-mi vine să 
intru în pământ de ruşine că m-am lăsat târât de furia mea 
bestială, dar, precum ştii, dumnealui, căpitanul, omul 
dumitale de afaceri, s-a dus la doamna aceea pe care ai 
numit-o farmazoană şi i-a propus în numele dumitale să 
răscumpere poliţele mele aflate în mâna dumitale şi să mă 
dea în judecată, ca să fiu arestat dacă s-ar întâmpla să pun 
piciorul în prag ca să reglăm odată socotelile. Şi acum tot 


dumneata îmi reproşezi slăbiciunea pe care aş avea-o 
pentru dânsa, când chiar dumneata ai învăţat-o cum să mă 
prindă în laţ! Mi-a povestit chiar ea tot, da, da, chiar ea cu 
gura ei şi dac-ai şti ce haz făcea de tertipurile dumitale! 
Vrei să mă bagi la puşcărie pentru că eşti gelos pe mine, 
pentru că-i dai târcoale şi n-o mai slăbeşti cu dragostea 
dumitale; asta tot de la dânsa o ştiu şi tot aşa îşi bătea joc 
de dumneata, auzi, râdea de dumneata povestindu-mi. 
Acesta este omul, Sfinţiile voastre, acesta este tatăl ce are 
îndrăzneala să-şi mustre feciorul că-i un desfrânat! 
Domnilor, sunteţi martori, iertaţi-mi ieşirea de adineauri, 
dar, vă spun, din capul locului am presimţit că bătrânul ăsta 
făţarnic v-a chemat aici pe toţi numai ca să facă scandal. 
Venisem cu gândul să-l iert dacă mi-ar întinde mâna, să-l 
iert şi să-i cer iertare! Dar cum în momentul ăsta m-a jignit 
nu numai pe mine, dar pe o fiinţă cu un suflet nobil cum rar 
se întâlneşte, o fată pentru care am cel mai profund 
respect, încât nici nu îndrăznesc să-i rostesc numele tare, 
am hotărât să dau în vileag toate sforăriile lui, chiar dacă 
este vorba de tatăl meu... 

Dmitri Fiodorovici nu mai apucă să termine. 1 se 
aprinseseră ochii în cap şi gâfâia cu suflarea tăiată. Dar şi 
ceilalţi erau tot atât de tulburaţi. Toţi, în afară de stareţ, se 
ridicară, nervoşi, în picioare. leromonahii priveau scena cu 
o figură încruntată, dar aşteptau să audă şi părerea 
stareţului. Bătrânul însă şedea la locul lui, palid ca un mort, 
dar nu de emoție, ci biruit de o slăbiciune bolnăvicioasă. Un 
surâs blajin îi mijea pe buze şi din când în când ridica mâna, 
ca şi cum ar fi vrut să stăvilească furia celor doi năbădăioşi 
şi fără îndoială că în alte împrejurări un singur gest din 
partea lui ar fi reuşit să curme gâlceava; părea totuşi că 
aşteaptă ceva şi se uita atent când la unul, când la celălalt, 
ca şi când ar vrea să înţeleagă un lucru asupra căruia dorea 
să fie pe deplin lămurit. De astă dată Piotr Aleksandrovici 
Miusov se simţi definitiv umilit şi ruşinat. 


— Suntem cu toţii vinovaţi de scandalul ăsta! Rosti el 
tulburat. Şi totuşi, venind încoace, nici n-aş fi bănuit c-o să 
se întâmple una ca asta, deşi ştiam foarte bine cu cine am 
de-a face... Trebuie să isprăvim odată! Preasfinţia voastră, 
vă rog să mă credeţi că nu cunoşteam toate amănuntele ce 
au fost date acum în vileag în faţa noastră şi că sunt lucruri 
pe care abia acum le aud pentru prima oară. Vă 
mărturisesc că nu mă aşteptam la aşa ceva... Un tată gelos 
pe fiul lui din pricina unei femei desfrânate şi care unelteşte 
cu lepădătura asta să-şi bage fiul în puşcărie... Ca să vedeţi 
cu ce fel de oameni am fost silit să vin aici... Am fost indus în 
eroare, v-o spun cu mâna pe inimă, am fost indus în eroare 
şi nu numai eu... 

— Dmitri Fiodorovici! Răcni deodată Fiodor Pavlovici cu un 
glas ce parcă nu mai era al lui, dacă n-ai fi copilul meu, te- 
aş provoca imediat la duel... cu pistolul, la trei paşi... Prin 
batistă! Da, da, prin batistă, încheie el bătând din picior. 

Sunt momente când mincinoşii inveteraţi, care toată viaţa 
lor au jucat teatru, ajung să fie prinşi în asemenea măsură 
de propriul lor joc, încât încep să tremure de emoție şi să 
plângă cu lacrimi adevărate, deşi chiar în aceeaşi clipă (sau 
o clipă mai târziu) ar putea să-şi şoptească în sinea lor: 
„Minţi fără ruşine, nemernic bătrân, nu-ţi dai seama că joci 
teatru, cu toată mânia ta «sfântă», uite, chiar acum în acest 
«sfânt moment de aprigă mânie» „. 

Dmitri Fiodorovici se încruntă fioros şi-şi măsură din ochi 
tatăl cu un nemărginit dispreţ. 


— Mă gândeam... Credeam... Rosti el încet, reţinut, c-o să 
mă întorc în oraşul în care m-am născut cu îngerul vieţii 
mele, cu logodnica mea, ca să-l îngrijesc la bătrâneţe şi ce- 
am găsit? Un desfrânat fără pereche, un panglicar 
neruşinat. 

— Duel, duel! Îndruga întruna ghiujul, gâfâind şi 
împroşcând cu bale la fiecare cuvânt. lar dumneata, Piotr 
Aleksandrovici Miusov, află de la mine, domnul meu, că în 
tot neamul dumitale poate n-a existat şi nu există o femeie 
mai cinstită - auzi dumneata! 

— Mai cinstită decât „lepădătura” asta, cum zici 
dumneata, cum ai avut obrazul adineauri să-i spui! Cât 
despre dumneata, Dmitri Fiodorovici, care ţi-ai lăsat 
logodnica pentru aceeaşi „lepădătură”, înseamnă că ţi-ai 
dat seama şi dumneata că nici chiar logodnica dumitale nu-i 
ajunge la călcâie. Aşa, ca să ştiţi acum cine-i femeia 
aceasta! 

— Ruşine! Izbucni deodată părintele Iosif. 

— Ruşine şi ocară! Repetă cu glasul lui tineresc, 
tremurând de emoție, Kalganov, care nu scosese o vorbă 
până atunci. 

— De ce mai face umbră pământului omul ăsta?! Îşi smulse 
un muget înăbuşit din piept Dmitri Fiodorovici, care era ca 
turbat de mânie; şi ridică din umeri într-un chip atât de 
ciudat, încât toată lumea avu o clipă impresia că-i cocoşat. 
Spuneţi-mi, cum de i se îngăduie să mai pângărească faţa 
pământului cu ticăloşia lui? Şi îşi roti privirile, cu mâna 
întinsă spre bătrân, rostind răspicat, cu voce scăzută, fiece 
cuvânt. 

— L-aţi auzit, l-aţi auzit ce spune paricidul, cuvioşilor? Se 
năpusti Fiodor Pavlovici asupra părintelui Iosif. lată şi 
răspunsul la indignarea dumitale! Ruşine? De ce să-mi fie 
ruşine? „Lepădătura” asta, cum îi ziceţi voi, femeia asta 
„uşoară” poate că-i de o mie de ori mai sfântă decât voi, 
domnilor călugări, care căutaţi mântuirea sufletului. Cine 
ştie, poate c-o fi fost silită în tinereţe de mediul în care trăia 


să apuce pe o cale greşită, în schimb „a iubit mult” şi 
Hristos a iertat-o pe femeia care a iubit mult... 

— Domnul nostru Hristos a iertat-o, dar nu pentru o iubire 
ca asta, izbucni scos din sărite părintele Iosif, de obicei atât 
de blajin. 

— Ba nu, ca asta, ca asta, pentru o iubire ca asta, 
părinţeilor, da, da, ca asta! Vreţi să vă mântuiţi aici sufletul 
îndopându-vă cu varză şi vă credeţi sfinţi! Mâncaţi în 
fiecare zi porcuşori 424), câte unul pe zi şi vă închipuiţi c-o 
să-l puteţi cumpăra cu porcuşori pe Dumnezeu! 

— E prea din cale-afară, s-a întrecut cu gluma! Protestau 
toţi din toate părţile. 

Scena aceasta revoltătoare avu însă un final cu totul 
neprevăzut. Starețul se sculă brusc de pe scaun. Alioşa, 
care stătea pierit de spaimă, neliniştindu-se pentru fiecare 
în parte şi mai ales pentru dânsul, abia mai avu vreme să-l 
ia de braţ. Bătrânul făcu un pas spre Dmitri Fiodorovici şi, 
când ajunse în dreptul lui, se lăsă în genunchi. Alioşa crezu 
că i se tăiaseră picioarele din pricina slăbiciunii, dar nu era 
aşa. Cum stătea aşa, îngenuncheat, bătrânul bătu o 
mătanie, atingând pământul cu fruntea, stăpân pe mişcările 
lui şi pe deplin conştient. Alioşa era atât de uimit, încât nici 
nu mai apucă să-l ajute să se ridice de jos. Un surâs palid 
mijea pe buzele stareţului. 

— Vă cer iertare! Vă cer iertare tuturor! Rosti el în sfârşit, 
făcând plecăciuni în dreapta şi în stânga. 

Câteva clipe, Dmitri Fiodorovici râmase locului, ca 
împietrit. Ce mai era şi asta: să cadă cu faţa la pământ, la 
picioarele lui? Apoi scoase un strigăt: „O, Doamne!” şi 
acoperindu-şi obrazul cu palmele, ieşi buzna pe uşă afară. 
Oaspeţii îl urmară în grup atât de buimăciţi, încât uitară să- 
şi mai ia rămas-bun de la gazdă. Numai ieromonahii se 
apropiară din nou să-i ceară binecuvântarea. 

— De ce s-o fi aplecat aşa la picioarele lui? O fi vreun gest 
simbolic, sau ce? Încercă să deschidă iarăşi vorba Fiodor 
Pavlovici, care se potolise ca prin minune, fără să 


îndrăznească totuşi să se adreseze cuiva anume. În 
momentul acela tocmai se pregăteau să părăsească schitul. 

— Nu vorbesc cu nebunii şi nici nu văd ce-aş avea de 
vorbit cu o casă de nebuni, îi răspunse prompt Miusov, 
mânios. În schimb, pot să-ţi spun că mă lipsesc cu dragă 
inimă de societatea dumitale, Fiodor Pavlovici, de astă dată, 
crede-mă, pentru totdeauna! Unde o fi călugărul acela...? 

„Călugărul acela”, adică monahul cel tinerel care-i poftise 
mai înainte la masă din partea egumenului, nu zăbovi să se 
arate la faţă, ieşindu-le oaspeţilor înainte tocmai când 
coborau treptele, ca şi cum i-ar fi aşteptat acolo tot timpul. 

— Fii atât de bun, cucernice părinte şi spune-i din partea 
mea părintelui egumen că mă închin cu tot respectul şi 
roagă-l pe înaltpreasfântul să mă ierte - numele meu e 
Miusov - că s-a întâmplat ceva neprevăzut, care mă sileşte 
să nu pot răspunde cu nici un chip cinstei de a fi oaspetele 
Sfinţiei sale la trapeză, deşi aş fi venit cu dragă inimă, spuse 
Piotr Aleksandrovici. 

— Întâmplarea neprevăzută sunt eu! Se grăbi să-i ţină 
isonul Fiodor Pavlovici. Auzi, părintele, Piotr Aleksandrovici 
nu vrea să mai rămână nici o clipă cu mine, altfel ar fi venit 
negreşit. Totuşi, ai să te duci, Piotr Aleksandrovici, te rog eu 
să te duci la părintele egumen, du-te sănătos şi poftă bună! 
Să ştii că eu sunt cel care refuză invitaţia, nu dumneata. Mă 
duc la mine acasă să mănânc, da, da, acasă, acasă, aici nu 
mă simt în stare, Piotr Aleksandrovici, cea mai amabilă rudă 
a mea! 

— Nu-ţi sunt rudă şi nici nu ţi-am fost niciodată, om de 
nimic ce eşti! 

— Într-adins ţi-am spus aşa, ca să te fac să turbezi, fiindcă 
vrei cu orice chip să te lepezi de asemenea rubedenii şi 
totuşi, orice ai zice şi oricât te-ai frământa, pot să-ţi arăt 
negru pe alb în calendarul bisericesc că am dreptate; am să 
trimit trăsura să te ia, Ivan Fiodorovici, dacă vrei să rămâi. 
Cât despre dumneata, Piotr Aleksandrovici, buna-cuviinţă te 


obliga să te duci la părintele egumen, trebuie oricum să te 
scuzi pentru toată tevatura de azi... 

— Chiar pleci cu adevărat? Nu cumva ne duci iarăşi cu 
vorba? 

— Piotr Aleksandrovici, cum aş mai avea obrazul să vin 
după tot ce s-a întâmplat?! Mi-am ieşit din fire, domnilor, vă 
rog să mă iertaţi, m-am înfierbântat! Nici nu ştiţi ce-i în 
sufletul meu! Mi-e ruşine. Domnilor, sunt oameni în pieptul 
cărora bate inima lui Alexandru Macedon, alţii au inimioara 
căţeluşei Fidelka. Aşa ca mine, eu şi câţeluşa Fidelka. Mi-e 
inima cât un purice! Pot eu să mă duc la masă după o 
boroboaţă ca asta, să mă îndop cu bucatele lor călugăreşti! 
Nu mi-ar fi ruşine? Zău, mi-e ruşine, nu pot, scuzaţi-mă! 

„Dracu' ştie dacă nu mă duce iarăşi de nas?!” se întrebă 
îngândurat Miusov, uitându-se nedumerit după bufonul care 
pleca. La un moment dat, acesta întoarse capul şi, văzând 
că Piotr Aleksandrovici îl urmărea cu privirea, îi trimise o 
bezea. 

— Dar dumneata ce faci, mergi la egumen? Îl întrebă răstit 
Miusov pe Ivan Fiodorovici. 

— De ce nu? De altminteri, am fost invitat de ieri în mod 
special. 

— Din păcate, mă simt într-adevăr aproape obligat să mă 
duc la masă, fir-ar să fie! Urmă pe acelaşi ton iritat şi plin 
de amărăciune Miusov, fără să ţină seama că-l aude 
călugăraşul. Barem acolo să ne cerem iertare pentru ce s-a 
întâmplat şi să arătăm că nu suntem noi de vină... Ce crezi? 

— Da, trebuie să arătăm că nu suntem vinovaţi. Şi apoi, 
tata nu merge cu noi, observă Ivan Fiodorovici. 

— Atâta mai lipsea, să mai vină şi tatăl dumitale! 
Blestemată să fie de masă! Totuşi, mergeau mai departe cu 
toţii. Călugăraşul asculta fără să scoată o vorbă. O singură 
dată doar deschise gura, în timp ce mergeau prin pădure, 
ca să spună că părintele egumen îi aşteaptă de mult la masă 
şi că întârziaseră cel puţin o jumătate de oră. Nimeni însă 
nu-i răspunse. Miusov se uita cu ură la Ivan Fiodorovici. 


„Se duce la masă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! 
Obraz de toval şi suflet de Karamazov!” se gândea el. 

VII - UN SEMINARIST CARIERISI. 

Alioşa îl conduse pe bătrân în iatac şi-l ajută să se aşeze pe 
pat. Încăperea era foarte mică şi sumar mobilată doar cu 
lucrurile strict necesare: un pat îngust de fier, peste care 
era aşternută o pătură în loc de saltea, iar în colţ, în dreptul 
icoanelor, un analoghion şi pe analoghion o cruce şi o 
evanghelie. Starețul se lăsă pe pat, istovit de puteri; ochii îi 
străluceau şi respira cu greutate. După ce se aşeză, se uită 
atent la Alioşa, ca şi cum ar fi chibzuit în sinea lui ceva. 

— Du-te, dragul meu, du-te, îmi ajunge Porfiri, grăbeşte- 
te! Au nevoie de tine acolo; du-te la părintele egumen şi 
serveşte-i la masă. 

— Binecuvântaţi-mă, Sfinţia voastră şi îngăduiţi-mi să 
ramam aici, se rugă Alioşa. 

— Ei au mai multă nevoie de tine. Nu-i pace între ei. Du-te 
să-i serveşti şi caută să le vii într-ajutor. Când s-o stârni 
iarăşi satana, spune o rugăciune. Şi să ştii, fiule (aşa-i 
plăcea lui să-l numească pe Alioşa), că locul tău de acum 
încolo nu-i aici. Ţine minte asta, flăcăule! Când m-oi 
învrednici să mă înfăţişez ziditorului, tu trebuie să pleci din 
mănăstire. Să pleci de tot. 

Alioşa avu o tresărire. 

— De ce tresari? Locul tău deocamdată nu este aici. Te 
binecuvântez pentru o însemnată chemare ce ai de împlinit 
în lume. Ai să pribegeşti mult, fiule. Va veni vremea să te 
însori, da, trebuie... Multe o să ai de pătimit până ţi-o fi dat 
să te întorci iarăşi aici! Şi multe o să ai de făcut... Dar nu 
mă îndoiesc de tine, de aceea te trimit. Să-ţi ajute domnul 
nostru Hristos. Ai grijă de-l păstrează în sufletul tău şi o să 
te ajute. Vei încerca o grea suferinţă şi în suferinţa aceea îţi 
vei afla fericirea. lată porunca mea: să cauţi fericirea în 
durere. Munceşte, munceşte fără preget! Să nu uiţi ce ţi-am 
spus acum, căci, deşi o să mai stăm de vorbă împreună, 
zilele, ba poate chiar şi orele îmi sunt numărate. 


O adâncă tulburare se zugrăvi din nou pe chipul tânărului. 
Buzele îi tremurau. 

— Ce ţi-a căşunat iar? Zâmbi blajin stareţul. Fie îngăduit 
mirenilor să-şi petreacă morţii cu plânset şi jale, în inima 
noastră noi ne bucurăm pentru fiecare schimnic răposat 
întru Domnul. Ne bucurăm şi ne rugăm pentru el. Şi acum, 
lasă-mă singur. Vreau să mă rog. Du-te, grăbeşte-te. Rămâi 
lângă fraţii tăi. Şi nu numai lângă unul singur, ci lângă 
amândoi. 

Starețul ridică mâna şi făcu semnul crucii. Era cu 
neputinţă să nu-i dea ascultare, deşi Alioşa ar fi vrut din 
toată inima să rămână lângă el. Şi ardea de nerăbdare să-l 
întrebe, îi stătea chiar pe limbă să-i spună: „Ce a fost cu 
mătania aceea, de ce v-aţi închinat până la pământ în faţa 
fratelui meu Dmitri”, dar nu îndrăzni. Ştia că, dacă s-ar fi 
putut, bătrânul i-ar fi spus şi singur, fără să-l fi iscodit. Iar 
dacă tăcea, însemna că aşa îi era vrerea. Alioşa rămăsese 
încremenit când îl văzu căzând la pământ: credea cu tot 
dinadinsul că mătania aceea trebuie să aibă un tâlc ascuns. 
O semnificaţie misterioasă şi poate chiar cutremurătoare. 
leşind pe poarta schitului în grabă ca să ajungă la 
mănăstire, la părintele egumen, înainte de a se aşeza lumea 
la masă (bineînţeles numai ca să-i servească pe oaspeţi), 
simţi o strângere de inimă şi se opri locului: îi răsuna din 
nou în urechi, ca aievea, glasul stareţului prorocindu-şi 
sfârşitul apropiat. 

Bătrânul vorbise cu prea mare convingere pentru ca 
prezicerile lui să nu se adeverească fără doar şi poate. 
Alioşa credea cu sfinţenie în cuvântul lui. Dar ce-o să se facă 
fără el, cum o să poată oare să trăiască fără a-l mai vedea, 
fără a-i mai auzi glasul vreodată? Unde o să se ducă? îi 
poruncise să nu verse nici o lacrimă şi să plece din 
mănăstire, Doamne! De mult nu mai încercase o durere atât 
de cumplită! Întinse pasul la drum, grăbindu-se să străbată 
limba de pădure ce despărţea schitul de mănăstire şi ca să 
nu se mai gândească la nimic - era prea dureros - privi pinii 


seculari ce străjuiau cărarea. Nu avea mult de mers, să tot 
fi fost vreo cinci sute de paşi şi la ceasul acela nu putea să 
întâlnească pe nimeni în cale; totuşi, la cea dintâi cotitură, îl 
zări pe Rakitin, care parcă aştepta pe cineva. 

— Nu cumva mă aştepţi pe mine? Întrebă Alioşa, ajungând 
în dreptul lui. 

— Ba chiar pe tine, râse Rakitin. Te grăbeşti să te duci la 
părintele egumen? Ştiu: are masă mare. De mult n-a mai 
fost asemenea ospăț la mănăstire, de când, dacă mai ţii 
minte, i-a primit pe arhiereu şi pe generalul Pahatov. Eu n- 
am ce căuta acolo, dar tu-du-te, trebuie să fie cineva să 
servească la masă. Voiam numai să-mi explici şi mie ce 
poate să însemne aiureala asta? 

— Ce aiureală? 

— Plecăciunea pe care stareţul a făcut-o în faţa frăţiorului 
tău Dmitri Fiodorovici. A dat cu fruntea de podele. 

— Cine, părintele Zosima? 

— Da, el. 

— A dat cu fruntea de podele? 

— Ah, crezi c-am fost necuviincios?! Nu-i nimic, să lăsăm 
fasoanele deoparte. Hai, spune-mi ce înseamnă aiureala 
asta? 

— Nu ştiu, Misa. 

— Eram sigur că n-o să-ţi spună nimic. Fireşte, nu e nimic 
de mirare, încă una dintre cucernicele lor inepţii. Figura 
asta trebuie să aibă totuşi un tâlc. Acum ai să vezi, toţi 
drept-credincioşii din oraş au să se întrebe: „Ce poate să 
însemne aiureala asta?” şi o să se întindă vorba în toată 
gubernia. Eu cred că moşul, căruia într-adevăr nu-i scapă 
nimic, a mirosit dinainte crima. Miroase urât la voi, pute! 

— Ce crimă? 

Se vedea cât de colo că Rakitin avea ceva de spus. 

— O să se întâmple o crimă în onorabila voastră familie, cu 
frăţiorii tăi şi cu babacul cel bogat. De aceea s-a dat cu 
capul de pământ părintele Zosima, gândindu-se la ce o să 
fie. Mai târziu, dacă s-o întâmpla ceva, o să se facă zarvă 


mare: „Ei, aţi văzut, o să spună toată lumea, Sfinţia sa avea 
harul prorocirii, n-a prezis c-o să fie aşa?”, deşi s-ar putea 
întreba cineva: ce prorocire mai e şi asta, să te dai cu capul 
de podele?! De, o fi simbolic, o alegorie, sau dracu' mai ştie 
ce! Şi-aşa o să se ducă zvonul până hăt-departe şi mereu o 
să-l pomenească; a prezis crima, a ghicit cine o să fie 
ucigaşul. Ca smintiţii: îşi fac cruce când trec pe lângă o 
cârciumă şi aruncă cu pietre în biserică. Aşa şi stareţul tău: 
pe nevinovat îl alungă cu băţul şi în faţa ucigaşului cade în 
genunchi. 

— Ce crimă? Care ucigaş? Ce tot vorbeşti acolo?! Şi Alioşa 
se opri ca țintuit locului în faţa lui Rakitin. 

— Care? Parcă tu nu ştii?! Pun rămăşag că şi tu te-ai 
gândit la asta. Stai, stai, este interesant, tu nu minţi 
niciodată, deşi de multe ori se întâmpla să calci în străchini; 
spune drept: te-ai gândit la asta sau nu? 

— M-am gândit, mărturisi în şoaptă Alioşa. Rakitin nu mai 
ştia ce să creadă. 

— Nu zău?! Te-ai gândit? Strigă el. 

— Adică, să vezi... Nu că m-aş fi gândit, murmură Alioşa, 
dar când te-am auzit spunând lucrurile astea atât de 
ciudate, mi s-a părut că mi-au trecut şi mie prin cap. 

— Ei vezi, vezi?! Nici nu se putea să vorbeşti mai lămurit! 
Azi, când te uitai la babacul şi la frăţiorul tău Mitenka, te-ai 
gândit la crimă, nu-i aşa? Prin urmare, n-am greşit...? 

— Stai, stai puţin! Îl întrerupse Alioşa neliniştit. De unde ai 
scos asta?... Şi mai întâi, nu înţeleg, zău, de ce eşti atât de 
Curios... 

— Aici sunt două întrebări cu totul deosebite, dar 
amândouă fireşti. Am să-ţi răspund la fiecare în parte. De 
unde am scos asta? N-aş fi observat nimic, poate, dacă nu 
mi-aş fi dat seama astăzi ce fel de om este fratele tău Dmitri 
Fiodorovici, dacă nu l-aş fi văzut aşa cum este, până-n 
fundul rărunchilor. Nu ştiu ce trăsătură anume m-a făcut 
să-l înţeleg pe deplin. Oamenii aceştia, cinstiţi până-n 
adâncul inimii, dar robiţi poftelor trupeşti, au un punct 


vulnerabil, pe care nu trebuie cu nici un preţ să-l atingi. 
Altfel... Altfel sunt în stare să bage cuțitul şi în tatăl lor. lar 
babacul, pe lângă alte celea, mai este şi beţiv, desfrânat şi 
fără măsură în toate. N-a ştiut niciodată ce înseamnă 
cumpătarea. Niciunul, nici celălalt n-au să fie în stare să se 
stăpânească şi atunci, bâldâbâc! Au să se dea amândoi de-a 
dura în şanţ...! 

— Nu, Misa, nu, dacă e numai atât, atunci îmi dai curaj. N- 
au să ajungă niciodată până acolo! 

— Atunci de ce tremuri? Ştii ceva, Mitenka al tău poate să 
fie el oricât de cinstit (e prost, dar cinstit), totuşi, este un 
senzual. Asta este Mitenka în fond, un senzual prin definiţie. 
Blestemată meteahnă, pe care a moştenit-o de la taică- 
său... Mă uit la tine şinu mă pot dumeri: cum de ai rămas 
tu neprihănit? Doar şi tu eşti un Karamazov! La voi în 
familie senzualitatea a întrecut orice măsură. Ei şi acum, 
aceşti trei senzuali se pândesc unul pe altul... cu cuțitul la 
brâu... S-au izbit câteşitrei cap în cap; cine ştie dacă nu-ţi 
vine şi ţie rândul...?! 

Alioşa avu o tresărire ciudată. 

— Dacă e vorba de femeia aceea, greşeşti. Dmitri... O 
dispreţuieşte. 

— Pe Gruşenka? Nu, drăguţule, n-o dispreţuieşte. Daca 
este adevărat ce se spune că şi-a părăsit logodnică pentru 
ea, atunci nu se poate s-o dispreţuiască. Aici... Aici este 
ceva, frăţioare, ce nu poţi tu să pricepi. Când un bărbat se 
îndrăgosteşte de o femeie nurlie, de un trup frumos de 
femeie, sau numai de o bucăţică din el (astă numai un 
pătimaş poate să înţeleagă), e în stare să-şi oropsească 
copiii, să vândă pe taică-său şi pe maică-sa, Rusia, patria, 
tot; cât ar fi el de cinstit, ajunge să fure; de blajin, să 
omoare, de devotat, să trădeze. Puşkin, bardul celor mai 
nurlii picioruşe, le-a cântat în versuri; sunt alţii însă care nu 
le cântă, dar nu pot să vadă un picior frumos fără să-i apuce 
tremuriciul. Şi încă de-ar fi vorbă numai de picioare... 
Aşadar, cum vezi, dragul meu, în cazul acesta disprețul nu 


ajută la nimic; chiar dacă ar dispreţui-o pe Gruşenka, tot n- 
ar putea să se despartă de ea. 

— Aici îl înţeleg, rosti din senin Alioşa. 

— Zău? Aşa o fi, dacă ai sărit în sus de la primul cuvânt!... 
Rânji Rakitin cu o bucurie răutăcioasă. Ai scăpat-o fără să-ţi 
dai seama, te-a luat gura pe dinainte. Mărturisirea este cu 
atât mai prețioasă; prin urmare, ştii şi tu ce-i aceea 
senzualitate, nu e un lucru chiar atât de nou pentru tine şi l- 
ai mai rumegat în minte. Vai de capul tău, copil neprihănit! 
Tu, Alioşa, eşti atât de blând, ca un sfânt, dar tare mi-e 
teamă că eşti ca o apă liniştită: dracu' ştie la câte altele nu 
te-oi mai fi gândit tu, numai ăl cu coarne ar putea să spună 
ce-oi fi adunat tu în minte! Un prunc nevinovat care să 
cunoască asemenea lucruri! De când te urmăresc!... Şi tu, 
frăţioare, eşti tot un Karamazov, get-beget Karamazov, prin 
urmare, legile firii şi ale selecţiei naturale înseamnă ceva. 
După taică-tău, eşti senzual; după maică-ta, lovit cu leuca. 
De ce tremuri? Pentru că spun adevărul? Ştii ce mi-a spus 
Gruşenka într-o zi: „Adu-l la mine (pe tine adică). Am să-i 
dau jos anteriul”. Nici nu-ţi închipui cât s-a rugat de mine: 
adu-l şi pace! Mă întrebam chiar: de ce-o fi aşa curioasă 
oare să te vadă? Şi să ştii că Gruşenka e o femeie cum rar 
întâlneşti! 

Alioşa avu un zâmbet silit. 

— Multe salutări din partea mea, dar spune-i că n-am să 
răspund la invitaţie. Haide, isprăveşte, Mihail, spune tot ce 
ai de spus şi pe urmă o să-ţi destăinui şi eu la cemă 
gândesc. 

— Ce să mai spun, m-am lămurit acum. Poveste veche, 
dragul meu! Dacă până şi tu eşti un pătimaş, atunci ce să 
mai vorbim despre fratele tău bun Ivan? Şi el - nu-i aşa? 

— E tot un Karamazov. Toţi sunteţi pătimaşi, hrăpăreţi şi 
ţicniţi! Fratele tău Ivan deocamdată publică aşa, ca să se 
afle în treabă, sau cine ştie ce socoteli neroade şi-o fi făcut, 
nişte articole teologice de duzină, deşi în fond este ateu şi 
nu se sfieşte să-şi mărturisească meteahna. Pe de altă 


parte, încearcă să-i sufle logodnica lui Miţea şi se pare că 
până la urmă o să şi reuşească. Mai mult: are să i-o sufle cu 
permisiunea lui Mitenka, pentru că Mitenka e gata să i-o 
cedeze cu dragă inimă, numai să se descotorosească de ea 
şi să plece cât mai iute la Gruşenka. Asta cu toate că 
Mitenka este un suflet nobil şi absolut dezinteresat. 
Oamenii ca el sunt cei mai nefaşti! Dracu' să-l înţeleagă: îşi 
dă seama că-i un nemernic şi totuşi se complace în ticăloşia 
lui. Şi acum ascultă mai departe: în momentul de faţă 
ghiujul de tătic îi stă în drum lui Mitenka. Fiindcă, vezi tu şi 
lui moşulică i s-au aprins călcâiele după Gruşenka, îi curg 
balele când o vede. Numai din pricina ei a făcut atâta 
tămbălău adineauri, în chilie, pentru că Miusov a îndrăznit 
să-i spună „lepădătură”. E amorezat lulea. Mai înainte se 
slujea de ea în tot felul de matrapazlăcuri cu speluncile lui 
şi, bineînţeles, o plătea; iar acum, când a deschis ochii şi a 
văzut-o mai bine, a luat şi el foc şi-i dă mereu ghes cu tot 
felul de propuneri nu tocmai curate, mă-nţelegi? Ai să vezi 
ce o să fie când s-or întâlni babacul cu feciorul pe aceeaşi 
potecuţă, piept în piept: prăpăd, nu altceva! Gruşenka 
deocamdată nu se ţine nici cu unul, nici cu altul, dă din 
coadă, îi aţâţă, stă deoparte, cumpănind de la care poate să 
tragă mai mult folos, pentru că, deşi ar putea să-i pape ceva 
parale ghiujului, ştie că niciodată n-o să se însoare cu ea şi 
până la urmă n-ar fi de mirare să-l apuce cărpănoşia şi să 
strângă baierile pungii. În privinţa asta, Mitenka poate să 
aibă mai multă căutare; chiar dacă nu are bani, e gata să se 
însoare cu ea. Da, da, ascultă-mă pe mine, este gata să se 
însoare! E-n stare să-şi părăsească logodnica, pe Katerina 
Ivanovna, o frumuseţe de fată, cum rar întâlneşti, bogată, 
de familie nobilă - taică-său era colonel - şi să se însoare cu 
Gruşenka, fosta ţiitoare a unui negustor bătrân, Samsonov, 
un mocofan desfrânat, care a ajuns acum primarul oraşului. 
Din câte ţi-am spus, nu crezi c-ar putea ieşi într-adevăr un 
caz penal? Ei, uite, tocmai asta aşteaptă şi frăţiorul tău Ivan 
şi atunci să vezi ce pleaşcă o să-i pice: o să pună mâna şi pe 


Katerina Ivanovna, după care tânjeşte şi pe cele şaizeci de 
mii de ruble zestre. Pentru un amărât ca el, golan, este un 
început destul de promiţător. Şi bagă de seamă: nu numai 
că Mitenka n-o să-i ţină nici o supărare, dar o să-i rămână 
chiar îndatorat până la sfârşitul zilelor. Am aflat şi am toate 
motivele să cred că-i aşa, că nu mai departe decât 
săptămâna trecută, Mitenka, beat mort într-o cârciumă, cu 
o droaie de ţigănci în jurul lui, a strigăt în gura mare că nu 
este vrednic de logodnica sa, Katerina Ivanovna şi că numai 
fratele lui, Ivan, merită să aibă o femeie ca dânsa. Cât 
despre Katerina Ivanovna, până la urmă cred că n-o să dea 
pe uşă afară un bărbat atât de seducător ca Ivan 
Feodorovici; şi acum chiar stă în cumpănă între ei. Nu ştiu, 
zău, ce-o fi având omul ăsta de v-a fermecat în aşa hal pe 
toţi încât aţi căzut în extaz! Şi el în timpul ăsta râde în sinea 
lui şi probabil se gândeşte: „Eu cu foloasele şi voi cu 
ponoasele”. 

— De unde ştii toate astea? De ce vorbeşti cu atâta 
siguranţă? Îl întrebă deodată Alioşa tăios, încruntându-se. 

— Dar tu de ce mă întrebi? Şi de ce tremuri dinainte de 
teama răspunsului pe care aş putea să ţi-l dau? Prin 
urmare, crezi şi tu că spun adevărul. 

— Ştiu eu că nu-l înghiţi pe Ivan. Ivan nu e omul care să 
jinduiască după bani. 

— Ce vorbeşti? Dar frumuseţea Katerinei Ivanovna? Aici 
nu-i vorba numai de bani, cu toate că nici şaizeci de miare 
nu sunt chiar de lepădat. 

— Ivan are năzuinţe mai înalte. Să nu-ţi închipui că-l 
ispitesc câteva mii de ruble! Ivan nu umblă nici după bani, 
nici după o viaţă tihnită. Poate că şi el caută suferinţa. 

— Ce aiureală mai e şi asta? De, voi ăştia... Nobilii!... 

— Misa, sufletul lui e tare zbuciumat şi mintea, bântuită de 
gânduri. Ivan are probleme mari, cărora nu le-a găsit încă 
dezlegarea. Oamenii ca dânsul n-au ce căuta cu milioanele, 
tot ce-l interesează pe el este să găsească o soluţie. 


— Asta înseamnă plagiat, Alioşa. L-ai parafrazat pe 
babacul tău. Ce enigmă v-a mai pus Ivan în faţă? Strigă 
Rakitin. Se vedea cât de colo că era plin de fiere. Se 
schimonosise la faţă şi gura i se strâmbase. O enigmă 
puerilă, la mintea cocoşului. Pune-ţi cât de cât creierul la 
contribuţie şi ghiceşti pe loc. Articolul lui este derizoriu, o 
inepţie. Ai auzit şi tu adineauri teoria aceea stupidă: „Dacă 
nu există nemurirea sufletului, înseamnă că nu există nici 
virtute şi deci totul este permis”. (ţii minte ce a strigat 
atunci frăţiorul tău Mitenka: „Asta n-am s-o uit niciodată!”) 
O teorie care poate să-i încânte pe nemernici, ba nu, nu pe 
nemernici, e o prostie, de ce să folosesc vorbe goale... ci pe 
nişte copii cu fumuri în cap, abia ieşiţi de pe băncile şcolii, 
„cu o insondabilă profunzime de gândire”. Un fanfaron; şi- 
apoi, în fond: „Ce mi-e roade oase, ce mi-e oase roade?” 
Toată teoria lui e o aiureală. Omenirea nu se poate să nu 
găsească în sine puterea de a trăi în numele virtuţii, chiar 
fără să creadă în nemurirea sufletului! O va afla în 
dragostea pentru libertate, pentru egalitate, pentru 
fraternitate... Rakitin se înfierbântase, aproape că-şi 
pierduse cu totul controlul. Deodată însă se opri brusc şi 
după o clipă adăugă cu un rânjet şi mai strâmb ca înainte: 
Am trăncănit destul. De ce zâmbegşti? Ai impresia că spun 
prostii? 

— Nu, nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva. Ştiu foarte 
bine că eşti inteligent, ţi s-a părut... Probabil, am zâmbit 
numai aşa, într-o doară. Înţeleg de ce te-ai înfierbântat, 
Misa. După înflăcărarea ta îmi dau seama că nici ţie nu-ţi 
este! Indiferentă Kăterina Ivanovna. Am bănuit mai de 
mult! Frăţioare, de aceea, vezi, nu poţi să-l suferi pe Ivan. 
Eşti gelos pe el? 

— Nu cumva sunt gelos şi pe bănuţii ei? Hai, spune tot! 
Nu-i aşa? 

— Nu, nici vorbă nu poate fi de bani, n-am avut intenţia! 
Să te jignesc. 


— Te cred, dacă zici. Să vă ia dracu' pe amândoi şi pe tine 
şi pe frăţiorul tău Ivan! Nu puteţi pricepe că orişicum, chiar 
dacă n-ar fi Katerina Ivanovna la mijloc, tot nu l-aş putea 
îndrăgi. Ei, fir-ar să fie, de ce să-mi fie drag? Dumnealui 
binevoieşte să mă facă cu ou şi cu oţet şi eu să n-am dreptul 
să i-o plătesc? 

— Nu l-am auzit niciodată vorbind despre tine, nici de râu, 
nici de bine, nici măcar nu ţi-a pomenit numele vreodată. 

— Ba, mă rog, eu am aflat că mai acum câteva zile, acasă 
la Katerina Ivanovna, m-a aranjat cum e mai frumos, 
drăguţul de el, ca să vezi că totuşi îl interesează 
preaplecata dumitale slugă! Nu ştiu, zău, care dintre noi e 
gelos pe celălalt!... Nu ştiu! Vorbind despre mine, a binevoit 
să insinueze că dacă nu mă hotărăsc mai curând să îmbrac 
rasa de arhimandrit şi să mă dedic vieţii monahale, n-o să 
treacă mult şi o să plec negregşit la Petersburg, unde o să 
mă aciuez în redacţia unei reviste mai voluminoase, în 
calitate de critic, şi, după ce o să scriu vreo zece ani la 
revista respectivă, am s-o trec în cele din urmă pe numele 
meu. Şi când va apărea sub conducerea mea, am să caut să- 
i dau o orientare liberală şi ateistă, chiar cu ceva lustru 
socialist, totul făcut însă cu tact, fiindcă, de fapt, n-am să ţin 
nici cu unii, nici cu alţii, singurul meu scop fiind să-i pot 
duce de nas pe neghiobi. Şi frăţiorul tău spunea mai 
departe că, în orice caz, nuanţa socialistă a publicaţiei n-o 
să mă împiedice câtuşi de puţin să depun la bancă în contul 
meu banii realizaţi din abonamente ca, odată şi odată, când 
se va ivi vreo ocazie, prin mijlocirea vreunui ovreiaş 
oarecare, să mă folosesc de ei pentru a clădi la Petersburg 
o casă cât toate zilele, în care o să se mute redacţia, 
rămânând ca etajele celelalte să le dau cu chirie. Ştia cu 
precizie chiar şi locul unde o să ridic casa: lângă podul nou 
de piatră peste Neva, ce, după cât se pare, e în proiect, 
urmând să fie construit între Liteinaia şi Vâborgskaia... 

— Ce vorbeşti, Misa?! Tare mi-i teamă c-aşa o să se şi 
întâmple, punct cu punct! Râse înveselit Alioşa. 


— Eşti cam sarcastic dumneata, Aleksei Fiodorovici! 

— Nu, nu, zău, am glumit, iartă-mă! Mă gândeam la cu 
totul altceva. Dar dă-mi voie să te întreb: cine a putut să-ţi 
împărtăşească toate amănuntele astea, de la cine le-ai 
auzit? Nu cumva ai fost şi tu atunci la Katerina Ivanovna, 
când s-a vorbit despre tine? 

— Nu n-am fost, în schimb a fost Dmitri Fiodorovici şi eu 
am auzit toate astea din gura lui; nu că mi le-ar fi spus chiar 
mie personal, dar am tras cu urechea, fără să vreau 
bineînţeles, pentru că eram în iatacul Gruşenkăi în 
momentul acela şi nu puteam să ies de acolo atâta timp cât 
el se afla în odaia de alături. 

— Ah, da, uitasem că sunteţi rude... 

— Rude? Eu rudă cu Gruşenka? Protestă Rakitin, roşind 
brusc. Ce, ai înnebunit? Cred că ţi-a sărit o doagă! 

— Dar de ce? Nu sunteţi rude? Eu aşa am auzit... 

— Unde puteai să auzi una ca asta? Mă rog, 
dumneavoastră, domnilor Karamazovi, sunteţi mari seniori, 
boieri de viţă veche, când toată lumea ştie că taică-tău a 
făcut toată viaţa pe măscăriciul la masa unuia şi a altuia şi 
abia dacă era primit de milă la bucătărie! Eu, de, ce sunt 
decât un biet fecior de popă, un păduche, pentru nişte 
boieri ca domniile voastre, totuşi, n-aveţi dreptul să mă 
jigniţi aşa de la obraz şi să-mi râdeţi în nas. Am şi eu 
demnitate, Aleksei Fiodorovici. Înţelege odată că n-am cum 
să fiu rudă cu Gruşenka, o femeie de stradă! 

Rakitin îşi ieşise din fire. 

— lartă-mă, zău, te rog să mă ierţi, n-aveam de unde să 
ştiu toate astea... Dar de ce o faci pe Gruşenka femeie de 
stradă? Crezi într-adevăr că-i o femeie... Din alea? Alioşa 
roşi. Îţi repet: aşa am auzit, că sunteţi rude. Ştiam că te 
duci mereu pe la ea şi chiar tu mi-ai spus că nu-i vorba de 
dragoste între voi... N-aş fi crezut c-o priveşti cu atâta 
dispreţ? Merită, oare, să fie chiar atât de dispreţuită? 

— Dacă mă duc la ea, înseamnă ca am motivele mele şi cu 
asta am terminat. Cât despre rudenie, mai curând cred că 


stimabilul tău frăţior, dacă nu chiar babacul, o să caute s-o 
vâre, vrând-nevrând, în familia voastră; eu în orice caz n-am 
nimic comun cu ea. În sfârşit, am ajuns. Du-te mai bine la 
bucătărie. Ei, dar ce-i asta? Ce s-a întâmplat? Doar nu 
puteau să isprăvească atât de repede masa?! Nu cumva 
Karamazovii or mai fi făcut vreun pocinog? Să ştii că-i aşa. 
Uite-l pe babacul şi uite-l şi pe Ivan Fiodorovici în spatele 
lui. Au ieşit acum de la egumen. Ce o fi cu părintele Isidor 
că strigă după ei în cerdac? Văd că taică-tău strigă şi el şi 
dă din mâini, cine ştie ce blestemăţii o mai fi spunând! Stai, 
stai, uite-l şi pe Miusov, pleacă cu trăsura, îl vezi? Şi 
moşierul Maksimov aleargă mâncând pământul! Ehe, aici a 
fost un scandal de toată frumuseţea! Vasăzică, n-au mai 
apucat să şadă la masă. Nu cumva or fi sărit să-l bată pe 
egumen? Sau poate or fi mâncat ei o papară straşnică!... 
Zău c-ar merita...! 

Rakitin avea dreptate. Scandalul izbucnise într-adevăr. Un 
scandal nemaipomenit, pe nepusă masă. Şi totul din pricina 
unei „inspiraţii” de moment. 

VIII - SCANDALUL. 

În clipa când Miusov şi Ivan Fiodorovici ajunseră la 
egumen şi se pregăteau tocmai să intre, în sufletul lui Piotr 
Aleksandrovici, care de felul lui era un om cumsecade şi 
delicat, se petrecu un proces tot atât de delicat ca şi el şi 
anume: i se făcu dintr-o dată ruşine pentru izbucnirea lui 
furioasa. Îşi dădu seama că, de fapt, Fiodor Pavlovici nu era 
decât o secătură, pentru care n-ar fi trebuit să aibă decât 
cel mai adânc dispreţ şi că nu făcea să-şi piardă capul şi să- 
şi iasă din sărite din pricina lui, aşa cum se întâmplase în 
chilia stareţului. „În orice caz, monahii nu sunt vinovaţi cu 
nimic, îi trecu deodată prin minte, în timp ce urca treptele 
de la cerdacul egumenului, iar din moment ce aici sunt 
numai oameni cumsecade (mi se pare chiar că egumenul se 
trage dintr-un neam de boieri), atunci de ce n-aş fi drăguţ, 
amabil şi politicos cu ei?... Să caut, deci, să evit orice 
discuţie; dimpotrivă, am să le cânt în strună şi să le câştig 


simpatia cu amabilităţile mele şi... Şi până la urmă nu se 
poate să nu-şi dea şi ei seama că n-am nimic comun cu acest 
Esop, cu bufonul, cu saltimbancul ăsta, că am fost înşelat şi 
eu, ca şi dânşii...” 

Cât despre tăierea pădurii şi dreptul de pescuit (unde 
anume, habar n-avea nici el), voia să le cedeze definitiv 
mânăstirii, o dată pentru totdeauna, chiar în aceeaşi zi, cu 
atât mai mult cu cât nu era cine ştie ce pierdere pentru el şi 
totodată să stingă procesul intentat mănăstirii. 

Bunele sale intenţii se conturară şi mai bine în clipa când 
pătrunseră în sufrageria părintelui egumen. De fapt, nu era 
chiar o sufragerie, fiindcă în tot corpul de case egumenul 
nu ocupa decât două camere, ce-i drept, mult mai comode 
şi mai încăpătoare decât chilioarele stareţului. Dar nici 
aceste odăi nu erau mobilate prea confortabil: aceleaşi 
scaune de brad, îmbrăcate cu piele, de modă veche, aşa 
cum se făceau pe la 1820; podelele nevopsite; în schimb, 
totul strălucea de curăţenie, iar la ferestre erau o mulţime 
de flori scumpe; unicul lucru care atrăgea privirea în 
momentul acela şi care constituia un lux era masa somptuos 
aranjată cu toate că şi aici era vorba de ceva relativ: faţa de 
masă era albă ca neaua, vesela strălucea; trei feluri de 
pâine, bine coaptă, două sticle de vin, două ulcele pline cu 
minunatul mied făcut la mănăstire şi o carafă mare de sticlă 
cu cvas renumit în tot ţinutul. Numai vodca lipsea. Rakitin 
avea să spună mai târziu că urmau să se aducă la masă 
cinci feluri de bucate: ciorbă de cegă tânără cu pateuri de 
peşte, pe urmă peşte rasol, pregătit după o reţetă specială, 
într-adevăr delicios; după aceea chifteluţe de nisetru, 
îngheţată, compot şi la sfârşit un fel de jeleu. Rakitin era la 
curent cu totul fiindcă, împins de curiozitate, îşi băgase 
nasul în bucătăria egumenului, unde avea cunoştinţele lui. 
Nu ştiu pe cine nu cunoştea omul ăsta, avea unde vrei şi 
unde nu vrei legături şi nu exista secret pe care să nu-l 
dibăcească prin iscoadele sale. Neastâmpărat şi invidios din 
fire, Rakitin era perfect conştient de capacităţile sale, dar, 


îngâmfat peste măsură, avea o părere exagerată despre 
propriile sale aptitudini. Era convins că odată şi odată avea 
să ajungă cumva un om mare; Alioşa, însă, care ţinea din 
toată inima la el, era chinuit de gândul că prietenul său 
avea un fond necinstit, cu atât mai mult cu cât Rakitin nu-şi 
dădea seama de asta, dimpotrivă, ştiind cu certitudine că 
nu va fi în stare niciodată să bage mâna în buzunarul altuia, 
se socotea cu toată sinceritatea de o ireproşabilă onestitate. 
În această privinţă nu numai Alioşa, dar nimeni pe lume nu 
avea nici o înrâurire asupra lui. 

Rakitin, neavând nici o trecere în mânăstire, nu fusese 
invitat la masă, ca fiind o persoană fără importanţă, în 
schimb, fuseseră poftiţi părintele Iosif şi părintele Paisie, 
împreună cu un altreilea ieromonah. Intrând în sufragerie, 
Piotr Aleksandrovici, Kalganov şi Ivan Feodorovici îi aflară 
pe monahi acolo. Venise şi moşierul Maksimov, care aştepta 
într-un colţ. Părintele egumen făcu câţiva paşi spre mijlocul 
încăperii, ca să-şi întâmpine musafirii. Era un bătrân înalt, 
uscăţiv, dar încă în putere, cu un păr negru, în care 
străluceau o mulţime de fire argintii, prelung la faţă, cu un 
aer grav şi auster. Egumenul se înclină tăcut în faţă 
oaspeţilor, lăsându-i să se apropie ca să le dea 
binecuvântarea. Miusov dădu chiar să-i sărute mâna, dar 
monahul se grăbi să şi-o retragă, aşa încât gestul rămase 
suspendat în gol. În schimb, Ivan Fiodorovici şi Kalganov 
primiră binecuvântarea după obiceiul pământului, adică 
întovărăşită de cea mai candidă şi mai docilă pupătură de 
mână. 

— Trebuie să ne cerem iertare, înaltpreasfinţia voastră, 
începu Piotr Aleksandrovici cu un zâmbet amabil, dar pe un 
ton solemn şi respectuos, c-am venit fără însoţitorul nostru 
Fiodor Pavlovici, pe care aţi avut bunătatea să-l poftiţi de 
asemenea la masă; s-a văzut nevoit să renunţe la invitaţia 
domniei voastre şi nu fără motiv. În chilia preacuviosului 
părinte. Zosima, răscolit de vrajba ce s-a încuibat din 
păcate între dânsul şi feciorul lui, în focul discuţiei i-au 


scăpat câteva vorbe nepotrivite, adică necuviincioase... 
Lucru pe care Domnia voastră (Miusov se uită la 
ieromonahi) cred că l-aţi şi aflat. De aceea, dându-şi seama 
de greşeala săvârşită şi căindu-se sincer, a fost cuprins de 
ruşine şi, cum nu se simţea în stare să-şi biruie sfiala, ne-a 
rugat, pe mine şi pe fiul său Ivan Fiodorovici, să vă 
exprimăm în locul lui adânca sa părere de rău, mâhnirea şi 
căinţa lui... Într-un cuvânt, speră şi doreşte să-şi 
răscumpere cândva greşeala, până atunci vă roagă să-i daţi 
binecuvântarea şi să treceţi cu vederea cele întâmplate... 

Miusov tăcu. Rostind ultimele cuvinte ale tiradei sale, se 
simţi atât de încântat de propria sa persoană, încât aproape 
că-i trecuse cu totul supărarea pe care o încercase puţin 
mai înainte. lubea din nou cu toată sinceritatea şi din 
adâncul inimii întreaga umanitate. Egumenul îl ascultă într- 
o atitudine de reculegere şi, dând uşor din cap, spuse: 

— Îmi pare rău că n-a putut să vină. Poate că stând la 
masă s-ar fi simţit bine cu noi, precum şi noi ne-am fi simţit 
bine cu dânsul. Luaţi loc, vă rog, domnilor. 

Se întoarse apoi spre icoană şi începu cu glas tare o 
rugăciune. 'Toţi îşi plecară cu smerenie capetele; moşierul 
Maksimov făcu chiar un pas înainte şi-şi împreună mâinile, 
în semn de adâncă evlavie. 

Tocmai atunci Fiodor Pavlovici socoti cu cale să mai facă şi 
ultima boroboaţă. Trebuie să spunem că la început fusese 
într-adevăr decis să plece, dându-şi seama că după 
purtarea pe care o avusese în chilia stareţului nu mai putea 
să se ducă cu sufletul împăcat la egumen la masă. Nu căi- 
ar fi crăpat obrazul de ruşine sau s-ar fi simţit cu musca pe 
căciulă, poate chiar dimpotrivă; înţelegea, totuşi, că a mai 
rămâne la masă după toate astea ar fi însemnat o lipsă de 
bun-simţ. În momentul în care însă caleaşca lui hodorogită 
trase în faţa hanului şi se urcă în ea, avu o ezitare. Îi veniră 
în minte cuvintele pe care le rostise în chilia stareţului: „De 
câte ori intru într-o casă de oameni mi se pare că nu există 
ticălos mai mare pe faţa pământului, că toată lumea mă 


primeşte ca pe un măscărici şi atunci îmi zic în sinea mea, 
dacă-i vorba aşa, chiar am să şi fac pe măscăriciul, fiindcă 
toţi, până la unul, sunteţi mai nemernici şi mai proşti ca 
mine”. Şi-i căşună deodată să se răzbune pe toată lumea 
pentru ticăloşiile pe care el însuşi le făcuse. Îşi aminti că 
odată, era mult de atunci, nu ştiu cine-l întrebase: „De ce-l 
urăşti pe cutare?”, la care răspunsese cu obrăznicia lui de 
saltimbanc: „Să-ţi spun de ce: omul nu mi-a făcut nimic, ce-i 
drept, în schimb, eu i-am făcut o porcărie crasă şi de atunci 
nu mai pot să-l văd în ochi, îl urăsc, numai şi numai din 
pricina acelei porcării!” Depănându-şi astfel amintirile, cum 
şedea aşa, gânditor, avu o fluturare de zâmbet răutăcios, 
privirile i se aprinseră deodată şi buzele începură să-i 
tremure. „Din moment ce am început, de ce să nu duc 
lucrul până la capăt? Îşi spuse el. Tot nu mai pot să spăl 
ruşinea orice aş face, de ce n-aş merge atunci cu 
neruşinarea mai departe şi să-i mai scuip o dată în faţă, ca 
totul să fie perfect şi să vadă toţi că puţin îmi pasă de ei!” 
Porunci vizitiului să aştepte, iar el făcu calea întoarsă şi, 
intrând din nou în mănăstire, se duse glonţ la egumen. Nu 
ştia încă prea bine ce o să facă, dar simţea că nu mai este 
stăpân pe sine şi c-ar fi de ajuns un simplu bobârnac, o 
nimica toată, că să mai înfăptuiască încă o ticăloşie, ceva 
care să întreacă orice măsură, dar numai o ticăloşie, în nici 
un caz o crimă, sau cine ştie ce gest nesăbuit, care l-ar 
putea duce în faţa justiţiei. Găsea totdeauna puterea să se 
înfrâneze în ultima clipă, lucru de care el însuşi se minuna 
uneori. Intră în sufragerie tocmai când rugăciunea era pe 
sfârşite şi toată lumea se pregătea să se aşeze la masă. 
Oprindu-se în prag, Fiodor Pavlovici făcu din ochi ocolul 
încăperii, stăruind asupra fiecăruia în parte şi izbucni 
deodată într-un hohot de râs, prelung, obraznic şi 
răutăcios, privindu-i cutezător drept în faţă. 

— Credeaţi c-am plecat şi eu după uşă! Răcni el, făcând să 
răsune pereţii. 


O clipă, cei de faţă îl priviră ţintă fără o vorbă şi toţi 
simţiră dintr-o dată că în scurt timp o să se întâmple ceva 
odios şi fără nici un sens şi că, inevitabil, o să izbucnească 
un scandal. Piotr Aleksăndrovici, care până atunci fusese 
într-o stare de spirit cât se poate de paşnică, fu cuprins 
brusc de o furie aprigă. Tot ceea ce îşi aflase în cele din 
urmă împăcarea şi se domolise în sufletul lui se trezi subit, 
ţâşnind la suprafaţă. 

— Nu, nu mai pot să suport! Strigă el. E peste puterile 
mele... Nu mai pot! 

Tot sângele i se urcase la cap. Nu mai ştia ce spune, se 
poticnea la fiecare cuvânt, dar acum nu-i mai păsa nici de 
stil, nici de nimic. Şi fără altă vorbă îşi luă pălăria. 

— Ce nu mai poate dumnealui? Întrebă Fiodor Pavlovici. 
Ce este „peste puterile” domniei sale şi ce „nu mai poate”? 
Preasfinţia ta, pot să intru ori nu? Mă primiţi la masă? 

— Poftiţi, cu dragă inimă, răspunse egumenul. Domnilor! 
Dacă-mi permiteţi, adăugă el fără nici o tranziţie, v-aş ruga 
din tot sufletul să lăsaţi deoparte orice neînțelegere ce s-ar 
putea să existe între dumneavoastră şi să poftiţi cu 
dragoste, ca o familie paşnică şi cu frică lui Dumnezeu, la 
neîndestulătoarea noastră masă... 

— Nu, nu, imposibil! Protestă Piotr Aleksăndrovici, ieşindu- 
şi din fire. 

— Dacă Piotr Aleksândrovici simte că nu poate să rămână, 
cred că nici eu atunci n-am să pot rămâne şi nici n-am să 
rămân. De asta m-am şi întors. De-acum încolo am să-l 
urmez pas cu pas pe Piotr Aleksăndrovici; dacă pleacă, plec 
şi eu cu dânsul, dacă rămâne, o să rămân şi eu. L-aţi 
supărat rău când aţi pomenit despre familia paşnică, 
părinte egumen; dumnealui nu vrea să recunoască în ruptul 
capului că suntem rubedenii! Nu-i aşa, von Sohn? Uite-l şi 
pe von Sohn! Bună ziua, von Sohn! 

— Mie... Mie-mi spuneţi aşa? Bolborosi perplex moşierul 
Maksimov. 


— Fireşte că dumitale! Trâmbiţă Fiodor Pavlovici. Cui 
altuia? Doar nu-ţi închipui cumva că părintele egumen ar 
putea fi von Sohn! 

— Dar pe mine nu mă cheamă von Sohn, numele meu e 
Maksimov. 

— Ba nu, eşti von Sohn dacă-ţi spun! Preasfinţia voastră, 
poate că nu ştiţi cine a fost von Sohn... Odată, demult, a 
avut loc un proces la curtea cu juri; un cetăţean fusese 
asasinat într-un locaş de pierzanie - aşa li se spune la 
dumneavoastră, mi se pare, stabilimentelor ăstora; fusese 
ucis şi prădat şi cu toate că era la o vârstă destul de 
respectabilă, îl băgaseră într-o ladă, pe care au bătut-o în 
cuie şi au expediat-o cu fraht în regulă de la Petersburg la 
Moscova, cu vagonul de bagaje. În timp ce lada era bătută 
în cuie, ştiţi ce făceau matracucele? Cântau din guzlă că 
nişte neruşinate - vreau să zic, adică, la pian. Ăsta a fost 
von Sohn. Ai înviat din morţi, nu-i aşa von Sohn? 

— Cum asta? Ce vrea să spună? Ridicară glasul 
ieromonabhii. 

— Să mergem! Strigă Piotr Aleksăndrovici, întorcându-se 
către Kalganov. 

— Ba, daţi-mi voie! Chelălăi piţigăiat Fiodor Pavlovici, 
făcând un păs înainte. Daţi-mi voie să spun tot ce am de 
spus. Adineauri, în chilie, v-aţi supărat pe mine că n-am fost 
cuviincios şi m-aţi făcut de două parale pentru că am 
pomenit despre porcuşori. Aşa-i place dumnealui Piotr 
Aleksăndrovici Miusov, scumpa mea rubedenie, ca tot ce 
spune un om să aibă plus de noblesse que de sinceriţe 
125); eu, dimpotrivă, prefer să aibă plus de sinceriţe que 
de noblesse 1267, nu mă sinchisesc eu de noblesse. Am 
spus bine, von Sohn? Dacă-mi daţi voie, părinte egumen, 
eu, deşi sunt un panglicar şi mă port ca atare, înţeleg totuşi 
să fiu cavaler şi om de onoare şi vreau să aud adevărul pe 
faţă. Da, sunt un om de onoare, în timp ce la Piotr 
Aleksandrovici nu este vorba decât de o ambiţie jignită, 
nimic mai mult. Poate că am venit adineauri aici ca să văd 


tot şi să arăt care-i adevărul. Feciorul meu Aleksei, precum 
ştiţi, îşi caută mântuirea sufletului; sunt tatăl lui şi datoria 
mea este să-i port de grijă. În tot acest timp am ascultat, m- 
am prefăcut şi fără să bănuiască nimeni am stat la pândă, 
iar acum am să vă ofer ultimul act al reprezentaţiei. Care-i 
mentalitatea la noi? Cine a greşit o dată e pierdut pe veci! 
Ei, uite, eu nu sunt, nu pot să fiu de acord cu asta! Eu vreau 
totuşi să mă îndrept. Preacuvioşi părinţi, sunt pur şi simplu 
revoltat de purtarea domniilor voastre! Spovedania este o 
mare taină, pe care o cinstesc şi în faţa căreia sunt gata să 
mă închin până la pământ. Când colo, ce mi-a fost dat să 
văd? Acolo, în chilie, oricine intră cade în genunchi şi se 
spovedeşte în gura mare. Este permis, oare, să te 
spovedeşti aşa, în auzul tuturor? Sfinţii părinţi au 
statornicit că spovedania trebuie să se facă la ureche, 
numai atunci rămâne o taină şi aşa a fost din vechime. Cum 
e posibil să arăt de faţă cu toată lumea că sunt aşa şi pe 
dincolo... Înţelegeţi ce vreau să zic? Uneori poate că mi-e 
ruşine să spun tot. E scandalos ce se petrece aici! Nu, 
Cuvioşiile voastre, aşa cum procedaţi dumneavoastră nu 
mai lipseşte mult ca omul să ajungă la autoflagelare... Cu 
prima ocazie am să fac un memoriu către Sinod, iar pe 
fecioru-meu am să-l iau acasă... 

Nota bene. Fiodor Pavlovici simţise dincotro bate vântul. 
Cândva se răspândiseră unele zvonuri răutăcioase, care 
ajunseseră până la urechile arhiereului (şi nu numai în 
legătură cu mănăstirea noastră, dar şi cu alte mănăstiri 
unde stăreţia prinsese rădăcini), că stareţii ar fi foarte 
cinstiţi de credincioşi în dauna cinului ecumenic şi, între 
altele, că ei ai abuza de taina spovedaniei etc, etc. Tot 
atâtea capete de acuzaţie fără nici un temei, care au căzut 
de la sine încă de atunci şi la noi şi în alte părţi. Diavolul 
prostiei însă, care pusese stăpânire pe Fiodor Pavlovici şi 
care îl făcea acum să alunece zgândărindu-i nervii, din ce în 
ce mai adânc în abisul ruşinii, îi suflă la ureche această 
veche învinuire, din care el însuşi nu înţelegea nici o iotă. 


Nici măcar nu se pricepuse s-o formuleze ca lumea, cu atât 
mai mult cu cât în ziua aceea nimeni nu îngenunchease, nici 
nu se spovedise în gura mare, aşa cum pretindea el, în 
chilia stareţului. Fiodor Pavlovici nu avusese, aşadar, 
prilejul să vadă nimic din toate astea cu ochii lui, 
mulţumindu-se doar să repete unele zvonuri şi calomnii 
perimate, de care abia dacă-şi mai aducea aminte, în 
momentul când îi scăpase însă această prostie, îşi dăduse 
chiar el seama că era ceva absurd şi câutase să dovedească 
pe loc auditorului şi mai mult sieşi, că nu era totuşi nimic 
absurd la mijloc. Şi deşi ştia că fiecare cuvânt nu făcea 
decât să adauge o absurditate şi mai mare la cele de mai 
înainte, nu fu în stare să-şi pună frâu gurii şi-şi dădu drumul 
la vale. 

— Ce murdărie! Protestă Piotr Aleksandrovici. 

— Îmi daţi voie, interveni egumenul. În vechime se spunea: 
„Şi dezlegându-şi limba, mi-a spus multe şi grele cuvinte de 
ocară, unele spurcate. Iară eu, auzindu-l, mi-am zis în sine: 
acest leac de la lisus este şi trimis a fost pentru tămăduirea 
sufletului meu trufaş”. De aceea, vă mulţumim cu smerenie, 
scumpul nostru oaspete! 

Şi se înclină adânc în faţa lui Fiodor Pavlovici. 

— le-te-te! Bigotism şi poliloghie răsuflată! Fraze şi 
gesturi stereotipe! Minciuni învechite şi plecăciuni până la 
pământ: tipicărie curată! Cunoaştem noi plecăciunile astea! 
„O sărutare pe buze şi un pumnal în inimă”, ca în Hoţii lui 
Schiller 427). Nu-mi place ipocrizia, Cuvioşiile voastre, eu 
iubesc adevărul; dar nu în peştişori stă adevărul şi asta am 
spus-o sus şi tare! Părinţi monahi, de ce postiţi, rogu-vă? De 
ce aşteptaţi răsplata în ceruri? Pentru o răsplată ca asta aş 
fi în stare să postesc şi eu! Nu, Cuvioase, caută mai bine să 
fii virtuos în viaţă, să aduci folos societăţii, nu te fereca în 
mănăstire ca să stai acolo pe mâncare şi pe băutură şi să ai 
totul de-a gata şi nu aştepta o răsplată de acolo, de sus, 
asta-i ceva mai greu de înfăptuit. Mă pricep şi eu, cum 
vedeţi, părinte egumen, să ticluiesc fraze frumoase. la să 


vedem ce aţi pregătit aici (şi se apropie de masă). Porto 
Factori vechi, mied din beciurile fraţilor Eliseev, halal 
schimnici! Asta nu prea aduce a peştişori! la te uită ce de 
sticluţe au înşirat sfinţii părinţi, he-he! Cine vi le-a adus 
plocon toate astea? Mujicul rus! Bietul om, care munceşte 
din greu şi care-şi aduce aici cu mâinile lui bătătorite banul 
câştigat cu trudă, rupându-l de la gura familiei şi 
sustrăgându-l cerinţelor statului! Sugeţi sângele norodului, 
sfinţi părinţi! 

— Asta-i prea de tot, cum îţi îngădui asemenea 
necuviinţă?! Izbucni părintele Iosif. 

Părintele Paisie tăcea cu înverşunare. Miusov ieşi buzna 
afară, urmat de Kalganov. 

— Ei şi acum, Sfinţiile voastre, nu-mi rămâne decât să mă 
duc şi eu după Piotr Aleksandrovici! Puteţi fi siguri că nu 
mai calc pe aici; chiar dacă m-aţi ruga în genunchi, tot n-am 
să vin. V-am trimis o mie de rublişoare şi v-aţi ascuţit dinţii, 
he-he-he! Nu, n-am să vă mai dau nici o para chioară! Mă 
răzbun pentru tinereţea mea, pentru umilinţele pe care le- 
am îndurat! Urlă el, bătând cu pumnul în masă, într-un 
acces de prefăcută revoltă. Nu ştiţi ce-a însemnat în viaţa 
mea mănăstirea asta! Câte lacrimi amare n-am vărsat din 
pricina ei! Aţi ridicat-o împotriva mea pe propria mea soţie 
- o apucată! M-aţi afurisit în şapte soboruri, m-aţi făcut de 
râs şi de ocară în tot ţinutul! Ajunge, părinţeilor, trăim într- 
un veac liberal, în veacul vapoarelor şi al căilor ferate. Nici 
o mie şi nici o sută de ruble, nici chiar o sută de copeici, 
nimic n-o să mai vedeţi de la mine! 

Din nou, nota bene. Mănăstirea noastră n-a însemnat 
niciodată nimic în viaţa lui şi niciodată Fiodor Pavlovici n-a 
avut prilejul să verse măcar o lacrimă din pricina ei. Dar 
atât de mult se înfierbântase vorbind despre acele pretinse 
lacrimi, încât o clipă fu aproape convins că era într-adevăr 
aşa şi, cuprins de înduioşare, îl podidi plânsul; în acelaşi 
moment, însă, simţi că era timpul să se oprească. Drept 


răspuns la minciunile lui veninoase, egumenul dădu iarăşi 
din cap şi rosti cu solemnitate: 

— Stă scris: „îndură cu inima uşoară necinstea ce se abate 
fără voie asupra ta, fără să te tulburi şi fără să-l urăşti pe 
cel care te necinsteşte”. Aşa o să facem şi noi. 

— le-te-te! Făţarnicie, cai verzi pe pereţi! Lăsaţi 
făţărniciile, nu vă mai osteniţi, cuvioşilor, că eu plec. lar pe 
fecioru-meu Aleksei am să-l iau definitiv de aici, în virtutea 
drepturilor mele părinteşti. Ivan Fiodorovici, supusul meu 
fiu, îngăduie-mi să-ţi poruncesc să mă urmezi! Von Sohn, ce 
rost are să mai stai aici? Vino la mine, în oraş. Să ştii că n-o 
să te plictiseşti. Cale de o verstă cel mult şi pe urmă, în loc 
de ulei de post, o să-ţi dau purcel cu casă; o să ne punem 
burta la cale şi o să-ţi dau să bei coniac şi după aceea 
lichior; am şi mamurovka... 428). Hai, von Sohn, nu pierde 
ocazia! Mai zise el şi ieşi din odaie ţipând şi gesticulând. 

În momentul acela, zărindu-l, Rakitin i-l arătase lui Alioşa. 

— Aleksei, îi strigă de departe taică-său, dând cu ochii de 
el, să faci bine să te muţi înapoi acasă! Adu-ţi şi perna şi 
salteaua, să nu te mai prind că rămâi o clipă aici! 

Alioşa se opri locului înmărmurit, privind cu ochii mari 
scena, fără să spună un cuvânt. Fiodor Pavlovici se sui în 
caleaşca, urmat de Ivan Fiodorovici, care tăcea posomorât. 
Ivan nici măcar nu întoarse capul să-şi ia rămas-bun de la 
fratele lui. În momentul acela se mai întâmplă ceva, un circ 
întreg, ceva aproape neverosimil, anume parcă făcut ca să 
pună capac la toate. Moşierul Maksimov răsări deodată 
lângă trăsură. Alergase într-un suflet, gâfâind, de teamă să 
nu întârzie; Rakitin şi Alioşa îl văzuseră cum fugea mâncând 
pământul. Era atât de nerăbdător, încât, în pripă, puse 
piciorul pe scara trăsurii, pe care se mai afla încă piciorul 
stâng al lui Ivan Fiodorovici şi, apucându-se cu mâinile de 
marginile caleştii, se săltă de jos, grăbit să urce cât mai 
repede. 

— Stai că vin şi eu, vin şi eu cu voi! Strigă el ţopăind în loc 
şi râzând cu toată gura, vesel, purtând fericirea zugrăvită 


pe faţă, gata la orice. Luaţi-mă şi pe mine! 

— Ei, n-am zis eu că-i von Sohn?! Strigă triumfător Fiodor 
Pavlovici. Von Sohn în carne şi oase înviat din morţi! Cum de 
te-ai urnit de acolo? Ce căutai tu acolo şi cum de te-ai 
îndurat să pleci de la masă? Obraz de toval, nu glumă! Lasă, 
că nici al meu nu-i de lepădat, dar al tău, frăţioare, merită 
toată admiraţia! Hai, urcă mai repede! Fă-i loc, Vania, să 
vezi ce-o să mai petrecem. Să se ghemuiască şi el colea, la 
picioarele noastre. Acolo o să stai, nu-i aşa, von Sohn? Ori 
să-l urcăm mai bine pe capră, lângă vizitiu?... Hai, suie pe 
capră, von Sohn...! 

Ivan Fiodorovici, care între timp se aşezase la locul lui în 
trăsură, fără să scoată o vorbă, îl izbi cu atâta putere în 
piept pe Maksimov, încât bătrânul zbură cât colo. Şi mult nu 
lipsi ca să cadă pe spate. 

— Dă-i drumul! Îi strigă Ivan furios vizitiului. 

— Ce-i cu tine? Ce faci? De ce l-ai lovit? Sări cu gura 
Fiodor Pavlovici, dar, până una-alta, caleaşca o şi luase din 
loc şi Ivan Fiodorovici nu se mai învrednici să-i răspundă. 

— Aşa eşti tu! Rosti Fiodor Pavlovici, după ce tăcuse vreo 
două minute, uitându-se chiondorâş la fiu-său. N-ai fost tu 
cu ideea să mergem la mănăstire? Tu m-ai încurajat şi mi-ai 
dat ghes; atunci de ce eşti aşa furios...? 

— Ajunge câte prostii ai spus până acum, mai odihneşte-te 
puţin!... l-o reteză cu asprime Ivan Fiodorovici. 

Bătrânul tăcu alte două minute. 

— Bun ar fi nişte coniac la drum, rosti el sentenţios. Dar 
nici de astă dată nu primi nici un răspuns. Poate că bei şi tu 
o picătură când ajungem acasă... 

Ivan tăcea mereu. 

Taică-său se potoli iarăşi pentru două minute. 

— Pe Alioşa, să ştii, în orice caz îl scot din mănăstire, chiar 
dacă dumitale, mult stimate Karl von Moor, nu-ţi face prea 
mare plăcere... 

Ivan ridică din umeri dispreţuitor, întoarse apoi capul şi 
rămase aşa, privind drumul. Până acasă niciunul dintre ei 


nu mai suflă o vorbă. 

I - ÎN ODĂILE SLUGILOR. 

Din centrul oraşului şi până acasă la Fiodor Pavlovici 
Karamazov era o bună bucată de drum, deşi nu se afla chiar 
la periferie. Casa, cam dărăpănată, avea totuşi un aspect 
destul de plăcut, o clădire cu parter şi mezanin, cu pereţii 
cenuşii şi acoperiş de tablă vopsit în roşu. Putea să mai 
reziste încă mult şi bine, era destul de spațioasă şi de 
primitoare. Casa avea multe şi felurite cămări, felurite 
cotloane şi scăriţe, unde nici nu te-ai fi aşteptat. Şobolanii 
mişunau peste tot, dar Fiodor Pavlovici nu părea deloc 
incomodat de foiala acestor jivine. „Cel puţin aşa nu mi-e 
urât serile, când se întâmplă să rămân singur”, zicea el. De 
obicei, îşi trimitea slugile să se culce în odăile din curte, iar 
el se încuia singur în casă peste noapte. Pavilionul din curte, 
în care se aflau odăile slugilor, era şi el destul de încăpător 
şi solid construit. Fiodor Pavlovici rânduise tot acolo şi 
bucătăria, deşi mai avea una în casă: nu putea să sufere 
mirosul bucatelor, aşa încât şi vara şi iarna, mâncarea i se 
aducea de afară. Locuinţa, fusese clădită ca pentru o familie 
numeroasă, putea să adăpostească de cinci ori mai mulţi 
stăpâni şi mai multe slugi. Dar pe vremea când se 
desfăşoară povestirea noastră, singurii locatari erau Fiodor 
Pavlovici şi cu Ivan Fiodorovici, iar în pavilionul din curte îşi 
duceau veacul trei slugi: bătrânul Grigori, Marfa, soţia lui şi 
Smerdeakov, un om încă tânăr. E cazul, aşadar, să spunem 
câte ceva şi în privinţa lor. Despre bătrânul Grigori 
Vasilievici Kutuzov am mai avut prilejul să vorbim mai pe 
larg. Era un om dârz, neînduplecat, care-şi vedea de 
drumul lui cu îndărătnicie, mergând drept la ţintă, dacă 
această ţintă i se părea pentru un motiv ori altul (uneori 
perfect ilogic) un adevăr de netăgăduit. Altminteri, un suflet 
cinstit şi cu desăvârşire dezinteresat. Nevastă-sa, Marfa 
Ignatievna, deşi o viaţă întreagă îşi plecase capul fără să 
cârtească în faţa bărbatului ei, după slobozirea iobagilor se 
țţinuse de capul lui să-l părăsească pe Fiodor Pavlovici şi să 


plece la Moscova, unde (cum strânseseră ceva parale) să 
deschidă o dugheană şi să facă negoţ; dar Grigori ştia una 
şi bună, că „muierea minte” („pentru că muierea de felul ei 
este păcătoasă”) şi că nu se poate să se ducă de la casa 
fostului lor gospodin 4297, oricum ar fi el „pentru că asta-i 
datoria noastră acum”. 

— Ce ştii tu ce-i aceea datorie? Îi spusese el Marfei 
Ignatievna. 

— Ştiu, cum de nu, Grigori Vasilievici, dar ce datorie avem 
să rămânem mai departe aici, asta zău că nu pricep! Îl 
înfruntase Marfa Ignatievna. 

— Treaba ta, dacă nu pricepi, dar aşa rămâne. Altă dată să 
faci bine şi să nu mai crâcneşti...! 

Şi aşa se şi întâmplase: nu plecase niciunul dintre ei, iar 
Fiodor Pavlovici stabilise ce simbrie să le dea; nu era mare 
lucru, în schimb, le-o plătea regulat. Pe deasupra, Grigori 
ştia în chip neîndoielnic că avea o vădită influenţă asupra 
boierului. Simţea acest lucru şi aşa era într-adevăr; bufon 
plin de şiretlicuri şi încăpățânat din fire, Fiodor Pavlovici 
care, „în anumite împrejurări ale vieţii”, cum spunea el, era 
destul de voluntar, spre propria lui surprindere, se dovedea 
slab de înger în alte „împrejurări ale vieţii”. Ştia el care 
anume, ştia şi se temea de ele. Trebuia uneori să fie cu ochii 
în patru şi atunci îi venea greu să se lipsească de un om 
credincios şi mai devotat decât Grigori nu putea fi nimeni 
pe lume. În cariera sa, Fiodor Pavlovici fusese de 
nenumărate ori ameninţat cu bătaia, cu o bătaie soră cu 
moartea chiar, dar de fiecare dată Grigori îl scosese din 
încurcătură, deşi nu se sfia după aceea să-l dojenească în 
lege. Bătaia nu l-ar fi speriat chiar într-atâta pe Fiodor 
Pavlovici; mai era însă o primejdie care-l păştea, un lucru 
mult mai grav, mai subtil, mai complicat; erau momente 
când nici el nu era în stare să înţeleagă dorinţa aceea 
imensă de a avea lângă el un om apropiat şi credincios, 
dorinţă care uneori punea subit stăpânire, fără să-şi dea 
seama cum, pe sufletul lui. Era un caz aproape patologic; 


omul acesta libidinos şi adeseori, în senzualitatea lui, crud 
ca o insectă veninoasă, în momentele de beţie simţea 
deodată un fel de nelinişte spirituală, o teamă, ceva ca un 
şoc moral, cu simptome concrete. „Sunt momente când simt 
cum mi se zbate sufletul în gât”, spunea el. Tocmai în 
asemenea clipe îi plăcea să ştie că în preajma lui, dacă nu 
chiar în aceeaşi odaie, cel puţin în acareturile din curte, se 
află un om credincios, ferm, altfel croit decât el, un om care 
să nu fie un desfrânat şi care, deşi era martor la toate 
dezmăţurile lui, vedea şi-i cunoştea toate secretele, accepta 
totul din devotament, fără să-l ţină din scurt şi mai ales fără 
să-i reproşeze nimic sau să-l amenințe cu pedeapsa ce l-ar 
putea aştepta fie pe lumea asta, fie în lumea de apoi, iar la 
caz de nevoie să-l apere - de cine? De cineva necunoscut, 
dar primejdios şi înfricoşător. Trebuia neapărat să existe un 
alt om, un om bătrân şi îndatoritor, pe care în clipele când 
îşi simţea inima grea să-l cheme ca să-i privească faţa, 
poate chiar să schimbe cu el o vorbă cu totul străină de 
gândurile lui; un om pe care e destul să-l vezi că n-are 
Nimic, că nu este supărat, ca să răsufli uşurat, iar dacă-l 
vezi cumva cătrănit, să simţi cum te apasă mai mult 
tristeţea. Se întâmpla uneori (destul de rar, de altfel) ca 
Fiodor Pavlovici să iasă în toiul nopţii afară, în curte şi să se 
ducă să-l scoale din somn pe Grigori, ca să-l cheme la el 
pentru o clipă. Omul venea şi Fiodor Pavlovici, după ce 
flecărea cu el un timp, îl trimitea la culcare, făcând tot felul 
de ironii şi glume pe socoteala lui, apoi se urca în pat, 
scuipa de necaz şi adormea numaidecât. 

Ceva asemănător i se întâmplase curând după venirea lui 
Alioşa. Fecioru-său îl „lovise drept în inimă”, fiindcă „trăind 
printre oameni, vedea tot şi nu găsea nimic de condamnat”. 
Mai mult, aducea cu sine ceva cu totul neobişnuit: o lipsă 
totală de dispreţ faţă de el, o neistovită duioşie şi o dragoste 
cât se poate de curată şi spontană pentru tatăl lui, de care 
acesta nu era câtuşi de puţin vrednic. Bătrânul berbant, în 
ochii căruia familia nu preţuia nimic şi care până atunci 


îndrăgise numai „păcatul”, încercase o surpriză la care într- 
adevăr nu se aştepta. După plecarea lui Alioşa, se văzuse 
silit să-şi mărturisească în sinea lui că înţelesese ceva ce nu 
voise să înţeleagă până atunci. 

Am mai spus la începutul acestei povestiri că Grigori 
avusese o ură neîmpăcată pe Adelaida Ivanovna, prima 
soţie a lui Fiodor Pavlovici şi mama celui mai mare dintre 
feciori, Dmitri, în timp ce pe soţia de-a doua, Sofia 
Ivanovna, „apucata”, o apărase din răsputeri chiar 
împotriva stăpânului său şi a tuturor celor care încercau să 
spună un singur cuvânt rău său să vorbească despre ea cu 
prea multă uşurinţă. În sufletul lui, simpatia pe care o 
nutrea pentru biata oropsită se transformase cu timpul într- 
un sentiment de venerație şi, cu toate că trecuseră 
douăzeci de ani de la moartea ei, n-ar fi permis nimănui nici 
cea mai uşoară aluzie răutăcioasă la adresa ei, răspunzând 
prompt după cum se cuvenea celui care ar fi ponegrit-o. 
După înfăţişare, Grigori părea să fie un om rece şi grav, 
scump la vorbă şi câtuşi de puţin uşuratic. De la prima 
vedere nu puteai să-ţi dai prea bine seama dacă-şi iubea ori 
nu nevasta, o femeie blajină şi supusă. O iubea totuşi cu 
adevărat, lucru pe care şi ea îl ştia. Marfa Ignatievna nu 
părea să fie o femeie proastă, dimpotrivă, poate era chiar 
mai isteaţă decât bărbatul ei, în orice caz, mai chibzuita în 
treburile de fiecare zi. Cu toate acestea, îl ascultase 
totdeauna fără să cârtească, fără să răspundă, de când 
făcuse casă cu el şi, fără doar şi poate, îl respecta pentru 
superioritatea lui morală. De menţionat că toată viaţa soţii 
vorbiseră cu multă economie între ei şi numai în legătură cu 
lucrurile de primă necesitate ale vieţii cotidiene. Cu aerul 
lui grav şi pătruns de ceea ce face, Grigori îşi chibzuia 
socotelile şi-şi rumega grijile singur, aşa că Marfa 
Ignatievna înţelesese, o dată pentru totdeauna, că bărbatu- 
său nu avea trebuinţă de sfaturile sale. Simţea că Grigori 
preţuieşte cum se cuvenea faptul că ea ştia să tacă, care 
pentru el era o dovadă de înţelepciune. De bătut n-o bătuse 


decât o singură dată şi atunci nu chiar cu tot dinadinsul. Nu 
se împlinise încă anul de când Fiodor Pavlovici se căsătorise 
cu Adelaida Ivanovna şi într-o zi, la ţară, fetele şi femeile din 
sat, care pe vremea aceea erau încă iobage, fuseseră 
chemate să cânte şi să joace la curtea boierului. Suratele 
începură prin a cânta. Printre lozii; la un moment dat, 
Marfa Ignatievna, tânără nevestică pe atunci, se desprinse 
din mijlocul corului de femei şi începu să joace „ruseasca”, 
dar nu aşa cum se joacă la horă, ci cum învățase s-o 
danseze pe timpul când era fată în casă la bogătaşii Miusov, 
la teatrul lor de la conac, unde actorii erau struniţi de un 
maestru de dans special adus de la Moscova. Grigori o 
văzuse şi, o oră mai târziu, acasă, o târnuise puţintel, ca să 
se înveţe minte. Asta fusese tot, de atunci n-o mai bătuse 
niciodată, dar şi Marfa Ignatievna, la rândul său, se jurase 
că n-o să se mai prindă în horă toată viaţa ei. 

Dumnezeu nu le blagoslovise căsnicia cu prunci, nu 
avuseseră decât unul singur, dar şi acela se prăpădise. Pe 
cât se pare, Grigori se topea de dragul copiilor şi nici nu 
căuta să ascundă că-i plac prichindeii, adică nu se ruşina să 
arate cât îi sunt de dragi. Când Adelaida Ivanovna fugise de 
acasă, îl luase în braţe pe Dmitri Fiodorovici, care pe atunci 
n-avea decât trei ani şi un an de zile încheiat îl dădăcise, 
pieptănându-l cu mâna lui şi îmbăindu-l în covată. Mai 
târziu le purtase de grijă şi celorlalţi doi, adică lui Ivan 
Fiodorovici şi lui Alioşa, lucru pentru care drept răsplată 
căpătase o palmă; despre asta însă am vorbit. În schimb, 
din partea copilului său nu avusese alte bucurii decât 
acelea ale aşteptării, în timp ce nevastă-sa era însărcinată. 
După naştere însă, Grigori fusese cuprins de groază şi 
mâhnit până în adâncul sufletului când îşi văzuse odrasla: 
pruncul avea şase degete la mână. Grigori simţise că se 
scufundă pământul cu el şi până în ziua botezului nu mai 
scoase un cuvânt din gură, ba chiar se refugiase în grădină, 
anume ca să nu fie silit să vorbească. Era primăvară şi trei 
zile în şir argatul săpase pământul pentru straturi. A treia 


zi, în sfârşit, trebuia să aibă loc botezul; până atunci, se 
vede că Grigori rumegase în sinea lui unele lucruri. Intrând 
în casă, unde aşteptau oaspeţii şi preotul şi unde venise şi 
Fiodor Pavlovici, care trebuia să fie naş, tatăl se trezise 
spunând din senin că pruncul „nu se cădea să fie botezat”. 
Nu ridicase glasul şi nici nu lungise vorba, abia-abia dacă 
îngăduise câteva cuvinte, uitându-se tot timpul ţinta, cu o 
privire nătângă, la preot. 

— De ce? Întrebă acesta zâmbind mirat. 

— Fiindcă este... Un zmeu... Murmură Grigori. 

— Zmeu? Ce fel de zmeu? Grigori tăcu o bucată de vreme. 

— O încurcătură a firii... Bodogăni el nu prea desluşit, dar 
stăruitor şi fără şovâială, ca şi cum n-avea nici un chef să se 
întindă la vorbă. 

Toată lumea începuse să râdă, iar bietul prunc primise, 
fireşte, taina botezului. Grigori se rugase cu toată 
cucernicia lângă cristelniţă, fără să-şi schimbe totuşi 
părerea asupra nou-născutului. Se ţinuse deoparte până la 
sfârşit, fără a mai încerca să se pună de-a curmezişul, dar în 
cele două săptămâni cât îi fusese dat să trăiască pruncului, 
care tot timpul zăcuse bolnav, aproape nu se învrednicise 
să-l privească o singură dată, ca şi când nici nu voia să ştie 
de el, căutând să-şi facă mereu de lucru pe afară. Când însă 
două săptămâni mai târziu copilaşul muri de febră aftoasă, 
Grigori îl aşeză cu mâna lui în sicriu, privindu-l cu jale, fără 
un cuvânt, iar când groapa micuța şi puţin adâncă fusese 
acoperită cu ţărână, îngenunchease şi bătuse o mătanie 
adâncă, atingând mormântul cu fruntea. De atunci, ani de-a 
rândul, nu suflase un cuvânt despre pruncul sau, iar Marfa 
Ignatievna se ferise la rându-i să vorbească vreodată 
despre el de faţă cu bărbatu-său, iar dacă i se întâmpla 
câteodată să-şi aducă aminte de „puişorul mamei”, îl 
pomenea numai în şoaptă, chiar dacă în momentul acela 
Grigori Vasilievici nu era acasă. Băgase însă de seamă că 
din ziua înmormântării Grigori începuse să se intereseze de 
cele „sfinte”; citea şi recitea mereu Mineiul, singur, în gând, 


punându-şi mai întâi ochelarii săi mari, cu lentile rotunde şi 
ramă de argint. Rareori obişnuia să citească cu glas tare şi 
atunci mai mult în postul mare. Îi plăcea Cartea lui lov (30) 
şi făcuse cine ştie de unde rost de o culegere de zicale şi 
cazanii ale „cuviosului nostru părinte Isaac 4131) Sirianul, 
cel blagoslovit de Dumnezeu”, pe care se îndărătnici să le 
buchisească ani şi ani de zile, aproape fără să priceapă o 
iotă, sau poate tocmai de aceea îi şi era atât de dragă şi 
punea atâta preţ pe cartea aceea. În ultima vreme începuse 
să-şi plece cu bunăvoință urechea la predicile hlâstoviţilor, 
al căror tâlc se străduia să-l pătrundă (se întâmplase să se 
ivească tocmai atunci cineva dintre ei prin vecini), păru 
cumva tulburat în adâncul lui, dar nu se hotări totuşi să 
treacă la noua credinţă. Şi cum era şi de aşteptat, lectura 
cărţilor sfinte îi întipări pe figură o şi mai adâncă 
seriozitate. Se prea poate ca Grigori să fi avut din fire o 
aplecare spre misticism. Întâmplarea făcuse ca naşterea 
pruncului cu şase degete şi moartea lui să coincidă cu încă 
un fapt, tot atât de curios, ceva cu totul neaşteptat şi unic în 
felul său, care - aşa cum va spune el însuşi după aceea -îi 
pusese ca o pecete în suflet. În ziua când mititelul cu şase 
degete fusese îngropat, Marfa Ignatievna fu trezită în toiul 
nopţii de plânsetele unui nou-născut. Speriată, femeia se 
grăbise să-şi scoale soţul din somn. Grigori trase cu 
urechea şi declară că mai curând s-ar părea să fie nişte 
gemete, „zău dacă nu e glas de femeie”. Se dădu jos din pat 
şi-şi puse hainele pe el; era o noapte de mai destul de caldă. 
leşind în cerdac, Grigori se dumeri că gemetele veneau din 
grădină. Peste noapte însă poarta se încuia pe dinăuntru cu 
cheia şi nimeni n-ar fi putut pătrunde în curtea împrejmuită 
cu gard solid şi înalt de uluci. Omul se întoarse în casă, 
aprinse felinarul, luă cheia şi, fără să ia în seamă groaza 
aproape isterică a nevesti-sii, care susţinea morţiş că se 
aude scâncet de copil şi că nu poate fi decât puiul ei, care 
plângea, chemând-o la el, intră tăcut în gradină. Acolo îşi 
dădu seama că zgomotele vin dinspre baia de lângă poartă 


şi că era într-adevăr glas de femeie. Deschizând uşa, i se 
arătă în faţa ochilor o privelişte care-l ţintui în loc: nebuna 
oraşului, care bătea toată ziua străzile, Lizaveta 
Smerdiaşciaia, cum îi spunea lumea, reuşise nu ştiu cum să 
pătrundă în baie, unde dăduse naştere unui prunc. Copilul 
zăcea pe jos, în timp ce mama se zbătea în chinurile morţii. 
Nu reuşi să afle nimic de la ea pentru simplul motiv că 
femeia nu ştia să vorbească. Toate acestea însă necesită 
unele explicaţii. 

II - LIZAVETA SMERDIAŞCIAIA. 

Era totuşi la mijloc o împrejurare care îl cutremurase 
puternic pe Grigori, împlântând mai adânc în sufletul lui o 
bănuială cumplită, respingătoare, care de mult îi dădea 
târcoale. Nebuna, Lizaveta, era o femeie aproape pitică; „să 
tot fi avut doi arşini şi ceva”, cum povestiră mai târziu, după 
moartea ei, pomenind-o, înduioşate, băbuţele cuvioase de la 
noi din oraş. Avea o faţă tânără - de-abia împlinise douăzeci 
de ani - sănătoasă, lătăreaţă şi rumenă, dar lipsită de orice 
expresie şi o privire fixă, supărătoare, deşi placidă. Tot 
timpul, vara, ca şi iarna, Lizaveta umbla desculţă, doar cu o 
cămaşă de pânză groasă pe ea. Chica neagra, foarte deasă 
şi creaţă, ca lâna unui berbec, îi stătea zbârlită pe cap, 
închipuind o căciulă imensă. De asemenea, totdeauna îi era 
murdară de glod, de noroi uscat şi presărată cu talaş, 
frunzuliţe şi aşchiuţe agăţate, pentru că nebuna obişnuia 
să-şi facă culcuşul pe pământul gol, chiar dacă era mocirlos. 
Taică-său, Ilia, un târgoveţ, scăpătat şi fără nici un căpătâi 
şi pe deasupra cu o sănătate şubredă, dăduse de mult în 
dărui beţiei şi se aciuase ca argat la casa unor gospodari 
mai înstăriți şi ei tot târgoveţi de-ai noştri. Cât despre 
mama Lizavetei, închisese de ani de zile ochii. Ros de o 
boală şi înăcrit, Ilia o bătea de-o zvânta pe Lizaveta de câte 
ori fată se abătea pe acasă. Noroc că nu venea prea des. 
Umbla mai mult vagabonda şi toată lumea se obişnuise cu 
ea, socotind-o săracă cu duhul şi deci ocrotită de 
Dumnezeu. Atât taică-său, cât şi stăpânii acestuia, ca şi alţi 


oameni de inimă din oraş, mai ales din rândul negustorimii, 
încercaseră mereu s-o îmbrace cât de cât mai cuviincios, să 
nu mai umble aşa, în cămaşă; în pragul iernii, bunăoară, îi 
puneau cu sila pe umeri un cojoc şi o încălţau cu cizme. De 
obicei, nebuna îi lăsa ş-o înţolească fără să dea semne de 
împotrivire, apoi pleca pe aci încolo; ajungând însă în 
pridvorul bisericii, primul lucru pe care-l făcea era să-şi 
lepede hainele căpătate de pomană - basmaua, fusta, 
cojocul şi cizmele - şi, părăsindu-le acolo, o pornea numai 
cu cămaşa pe ea, aşa cum era deprinsă. Odată, 
guvernatorul, proaspăt numit în gubernia noastră, venind 
în inspecţie prin oraş, se simţise profund jignit în cele mai 
alese simţăminte ale sale văzând halul în care umbla 
Lizaveta şi deşi se dumerise de la prima ochire că era o 
biată nenorocită „săracă cu duhul”, după cum de altfel i se 
şi raportase, semnalase totuşi celor din jur faptul că o fată 
tânără, care cutreiera străzile numai în cămaşă, încălca 
buna-cuviinţă şi ca atare porunci să se ia măsurile de 
rigoare. Însă guvernatorul plecase şi Lizaveta fusese lăsată 
mai departe de capul ei. Până la urmă, taică-său se 
prăpădise şi atunci biată fată, rămasă orfană, fusese şi mai 
mult îndrăgită de persoanele cucernice din partea locului. 
Într-adevăr, s-ar fi zic că toată lumea o iubea, pentru că nici 
măcar puştimea de pe străzi nu se lega de ea şi n-o necăjea, 
şi, precum se ştie, afurisiţii de copii de la noi din oraş, mai 
ales băieţii de şcoală, nu scapă nici un prilej să se ţină scai 
de câte cineva. Dacă intra în câte o casă de oameni, nimeni 
nu s-ar fi îndurat s-o alunge, dimpotrivă, toţi o mângâiau şi-i 
dădeau câte o părăluţă. Fata lua paraua şi se ducea imediat 
s-o pună fie în cutia milelor de la biserică, fie la puşcărie. 
Dacă în piaţă se întâmpla s-o miluiască cineva cu un covrig 
sau un colac, Lizaveta nu se lăsa până nu-l dădea de 
pomană primului copil ce-i ieşea înainte sau vreunei 
cucoane pe care o oprea în cale; şi de obicei cucoanele 
primeau cu dragă inimă prinosul ei. Lizaveta nu punea 
nimic altceva în gură decât pâine neagră şi apă. Uneori 


intra în câte o prăvălie mai bogată, se aşeza şi chiar dacă în 
juru-i erau cele mai scumpe mărfuri său bani, patronii nu se 
temeau de ea, ştiind că orişice i-ar fi pus la îndemână, să fi 
rătăcit şi o mie de ruble pe acolo, pe lângă ea, Lizaveta nu 
s-ar fi atins în ruptul capului nici de o copeică. De intrat, 
rareori se întâmpla să intre în biserică, iar de dormit, 
dormea peste noapte fie în pridvorul locaşului sfânt, fie, 
sărind pârleazul (mai sunt încă şi astăzi destule pârleazuri 
la noi în oraş), în vreo grădină. Acasă, adică la stăpânii unde 
se adăpostise răposatul ei tată, se ducea cam o dată pe 
săptămână; numai iarna venea în fiecare seară să doarmă - 
fie în tindă, fie în staul. Toată lumea se minuna cum poate 
îndura o viaţă ca asta, dar fata se obişnuise şi pe cât era de 
mărunţică, era sănătoasă tun. 

Unii boieri de pe la noi pretindeau că le face pe toate din 
mândrie, ceea ce era într-adevăr absurd: cum putea fi 
vorba de mândrie, când biata fată nu era în stare să 
rostească o vorbă, abia dacă-şi răsucea limba în gură - şi 
asta încă foarte rar - şi scotea un muget nedesluşit? Şi iată 
că într-o noapte caldă de septembrie (e cam multişor de 
atunci), cu lună plină, care lumina ca ziua, la o oră destul de 
târzie pentru târgul nostru, o bandă de boieri cheflii, vreo 
cinci sau şase tineri afumaţi, se înapoiau de la club „pe din 
dos”. Ulicioara pe care o apucaseră era străjuită de ambele 
părţi de garduri de nuiele, dincolo de care se întindeau 
grădinile de zarzavat ale caselor învecinate; la capătul ei se 
afla un podeţ aruncat peste băltoaca lungă şi puturoasă 
care, după spusele unora de la noi din oraş, ar fi, chipurile, 
o apă curgătoare. La poalele unei îngrădituri de nuiele, 
culcată printre urzici şi bălării, tinerii noştri dădură peste 
Lizaveta care dormea dusă. Domnişorii, care se întrecuseră 
cu băutura, se opriră în dreptul ei râzând în hohote şi 
făcând tot felul de glume fără perdea. Unuia dintre junii 
boiernaşi îi veni atunci în minte o întrebare excentrică, 
aproape neverosimilă: „Ar putea oare cineva, oricine ar fi 
el, chiar în situaţia în care se aflau ei, să vadă într-o vită de 


speța asta o femeie?” etc, etc. Toată lumea răspunse cu 
dezgust că nu, e absolut imposibil. Întâmplarea făcuse ca 
din banda aceea de cheflii să facă parte şi Fiodor Pavlovici, 
care sări numaidecât cu gura, susţinând sus şi tare că da, 
putea foarte bine să vadă în ea o femeie şi că împrejurarea 
ar avea chiar ceva picant etc, etc. Ce-i drept, pe atunci se 
maimuţărea mult mai mult ca acum, vrând cu orice preţ să- 
şi ia în serios rolul de măscărici; îi plăcea să se dea în 
spectacol numai şi numai ca să stârnească hazul boierilor, 
în aparenţă ca şi când ar fi fost pe picior de egalitate cu ei, 
când, de fapt, nu era decât sluga lor. Asta se întâmpla în 
perioada când tocmai îi venise veste de la Petersburg că 
soţia lui, Adelaida Ivanovna, îşi dăduse obştescul sfârşit şi 
când umbla cu doliu la pălărie, bând seară de seară şi 
făcând nişte chefuri de pomină, încât şi cei mai desfrânaţi 
oameni din oraş aveau un sentiment penibil în faţa lui. 
Chefliii, bineînţeles, se porniră pe râs, înveseliţi de o 
declaraţie atât de paradoxală; unul dintre ei începu să-l 
întărite pe Fiodor Pavlovici, iar ceilalţi scuipară cuprinşi de 
scârbă, fără să-şi piardă totuşi buna dispoziţie, apoi îşi 
văzură mai departe de drum. Mai târziu, Fiodor Pavlovici se 
jura pe toţi sfinţii că plecase împreună cu ceilalţi; poate că 
aşa a şi fost, nimeni n-a reuşit să afle adevărul, niciodată nu 
s-a ştiut nimic precis în privinţa aceasta; după vreo cinci 
sau şase luni, însă, tot oraşul sărise indignat, văzând-o pe 
Lizaveta cu pântecele la gură şi care mai de care se întreba 
şi căuta să afle cine îşi făcuse păcatul cu ea. Cine îşi bătuse 
joc de o nenorocită? În acelaşi timp se răspândi un zvon 
cum că făptaşul ar fi Fiodor Pavlovici. De unde se scornise 
vorba asta? Din banda de cheflii din noaptea aceea nu mai 
rămăsese în oraş decât unul singur, om respectabil, în toată 
firea, consilier de stat, cu o familie numeroasă şi fete de 
măritat, care în nici un caz nu s-ar fi apucat să 
trăncănească vrute şi nevrute, chiar dacă s-ar fi întâmplat 
ceva cu adevărat; ceilalţi cinci se risipiseră care încotro. 
Gura lumii însă nu-şi găsea astâmpăr, scoţându-l pe Fiodor 


Pavlovici vinovat. Fireşte, Fiodor Pavlovici nici nu încercase 
măcar să împrăştie bârfelile: cum s-ar fi putut el înjosi să 
răspundă unui dughengiu sau târgoveţ oarecare? Se ţinea 
mândru şi nu catadicsea să deschidă gura decât atunci 
când se afla într-un cerc de funcţionari sau de boieri din 
oraş, pe care căuta să-i înveselească. Aşa stând lucrurile, 
Grigori se ridică cu toată energia în apărarea stăpânului 
său şi nu numai că-i ţinu partea, luptând împotriva tuturor 
calomniilor scornite pe seama lui, dar ajunse să se certe 
tare şi să ia la ocară o mulţime de lume, izbutind, de bine, 
de rău, să-i convingă pe unii că nu era nimic adevărat. 
„Numai putoarea asta e de vină”, susţinea el cu tărie, iar 
nemernicul nu putea fi nimeni altcineva decât Karp 
„Ghiventul” (aşa era poreclit un faimos client al puşcăriilor, 
care tocmai atunci evadase din temniţă şi se ascundea pe 
undeva prin oraş). Supoziţia părea destul de plauzibilă. 
Toată lumea îl cunoştea pe Karp şi-şi aducea aminte că 
tocmai pe vremea aceea, adică pe la începutul toamnei, 
tâlharul cutreiera noaptea oraşul şi chiar apucase să 
jefuiască trei cetăţeni. Nici buclucul ce i se întâmplase şi 
nici zvonurile ce umblau prin târg nu reuşiră să 
îndepărteze simpatia unanimă faţă de biata nebună, 
dimpotrivă, lumea căuta s-o ocrotească şi să aibă grijă de ea 
mai mult decât înainte. Kondratieva, o negustoreasă cu 
dare de mână, căreia îi murise bărbatul, făcuse în aşa fel ca, 
pe la sfârşitul lui aprilie, s-o ia la ea acasă pe Lizaveta, 
hotărând să nu-i mai dea drumul până-i va veni sorocul să 
nască. Dar cu toate că eră păzită cu străşnicie, în ultima zi, 
pe înserat, Lizaveta izbutise să-şi ia tălpăşiţa din casa 
Kondratievei fără să prindă nimeni de veste, ca până la 
urmă să se oploşească în grădina lui Fiodor Pavlovici. Cum 
de reuşise să sară gardul înalt şi solid în starea în care se 
afla - rămăsese o enigmă pentru toţi. Unii pretindeau c-o 
„trecuse” cineva peste uluci, alţii c-o „purtase în braţe” 
însuşi necuratul. După toate probabilitățile însă, 
performanţa aceasta se înfăptuise în chipul cel mai firesc, 


deşi destul de complicat şi Lizaveta, care era foarte 
îndemânatică atunci când era vorba să sară gardurile în 
grădinile oamenilor ca să aibă unde înnopta, izbutise, cu 
Chiu, cu vai, să se caţăre şi pe ulucile lui Fiodor Pavlovici, iar 
de acolo, cu riscul de a se alege cu o vătămătură, să sară în 
grădină aşa, gravidă, cum era. Grigori se repezi îndată s-o 
cheme pe Marfa Ignatievna, ca să-i dea cât mai grabnic 
ajutor lehuzei, iar el alergă după o moaşă bătrână care 
locuia prin vecini. Fătul scăpă cu viaţă, însă maică-sa îşi 
dădu sufletul în zorii zilei. Grigori luă în braţe pruncul, îl 
aduse la el acasă, o puse pe nevastă-sa să şadă pe scaun şi 
i-l aşeză în poală, la sânul ei, spunându-i „Copilul orfan e 
sub paza Celui-de-Sus, e copilul tuturor şi al nostru mai 
mult ca al tuturora. Nil-a trimis băiatul nostru, fie-i ţărâna 
uşoară şi i-a fost să se nască dintr-un fecior al satanei şi o 
sfântă. Dă-i să sugă şi şterge-ţi lacrimile”. Şi aşa Marfa 
Ignatievna ajunse să crească plodul, îl botezară Pavel, iar 
după tată, toată lumea, ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles, 
îi spuseră Fiodorovici. 

Fiodor Pavlovici nu făcu nici o obiecţie, socotind situaţia 
destul de amuzantă, deşi continua să nege cu perseverenţă, 
c-ar fi avut vreun amestec aici. În oraş, faptul că pruncul 
lepădat îşi găsise adăpost la el în casă era privit cu 
simpatie. 

Mai târziu, Fiodor Pavlovici îi găsi şi un nume de familie, 
Smerdiakov, după porecla mamă-sii, Lizaveta 
Smerdiaşciaia. Făcându-se mare, băiatul, Smerdiakov, 
ajunse al doilea rândaş al lui Fiodor Pavlovici, şi, în 
momentul când începe povestirea noastră, locuia în 
pavilionul din curte, împreună cu cei doi bătrâni, Grigori şi 
Marfa. Îndeplinea slujba de bucătar. Poate c-ar mai fi câte 
ceva de spus în legătură cu el, dar n-aş vrea să rețin prea 
mult atenţia cititorilor asupra unor slugi, de aceea mă voi 
grăbi să intru în miezul romanului, sperând că, pe măsură 
ce vor întoarce paginile, povestea lui Smerdiakov li se va 


dezvălui de la sine în chipul cel mai firesc, fără să mai fie 
nevoie de o prezentare mai amănunţită. 

III - SPOVEDANIA UNEI INIMI ARZĂTOARE. ÎN 
VERSURI. 

Auzind porunca pe care taică-său i-o dăduse în gura mare 
din caleaşca în momentul când se pregătea să părăsească 
mănăstirea, Alioşa râmase câteva minute încremenit 
locului, fără să înţeleagă nimic. Nu c-ar fi putut exista ceva 
pe lume care să-l înmărmurească, nu, aşa ceva nui se 
întâmplase niciodată. Dimpotrivă, deşi din cale-afară de 
îngrijorat, o porni numaidecât spre bucătăria egumenului, 
unde avu prilejul să afle boroboaţa pe care o făcuse taică- 
său. După care o apucă spre oraş, sperând că pe drum 
întrebarea care-l frământa se va lămuri într-un fel sau altul. 
Trebuie să spun din capul locului că răcnetele bătrânului şi 
porunca lui de a se muta fără întârziere acasă, „cu pernă şi 
saltea cu tot”, nu-l făcuseră să se alarmeze câtuşi de puţin. 
Îşi dădea seama că atât ordinul trâmbiţat din trăsură, cât şi 
răcnetele acelea teatrale de care fusese însoţit nu puteau fi 
decât efectul unei înflăcărări „de moment”, cum s-ar zice, 
un gest înfăptuit numai aşa, de dragul artei. La fel se 
întâmplase cu un târgoveţ de la noi din oraş, care de ziua 
lui onomastică, având casa plină de musafiri, la un moment 
dat, furios că nu mai capătă nici o picătură de vodcă, se 
apucase să facă praf toată vesela, să rupă hainele de pe el şi 
de pe nevastă-sa, să spargă mobila din odaie, ba chiar şi 
geamurile şi toate astea fără nici un motiv, numai aşa, de 
dragul artei; aşa şi cu taică-său mai adineauri. A doua zi, 
târgoveţul, dezmeticindu-se după beţie, îşi dăduse cu 
pumnii în cap când văzuse toate ceştile şi farfuriile sparte 
pe jos. Alioşa era încredinţat că până la urmă bătrânul o să-l 
lase să se întoarcă la mănăstire, dacă nu chiar în aceeaşi zi, 
atunci în ziua următoare. Ştia de asemenea că taică-său era 
în stare să lovească în oricine, numai în el nu. Alioşa avea 
convingerea că nimeni pe lume nu s-ar fi îndurat să 
lovească în el şi nu numai că nu s-ar fi îndurat, dar, să fi vrut 


chiar, n-ar fi fost în stare. Pentru el era o axiomă, un lucru 
în privinţa căruia nu mai încăpea nici o îndoială, stabilit o 
dată pentru totdeauna, de aceea îşi văzu de drum fără să 
şovăie o clipă. 

Teama care-l frământa în clipa de faţă era cu totul de altă 
natură şi cu atât mai chinuitoare cu cât nu putea s-o 
definească; se temea de o femeie, anume de acea Katerina 
Ivanovna, care îl rugase atât de stăruitor prin biletul 
înmânat puţin mai înainte de către doamna Hohlakova să 
treacă neapărat pe la dânsa - pentru ce anume, habar n- 
avea. Stăruinţele ei şi sentimentul că trebuie în orice caz să 
se ducă îl apăsau ca şi cum ar fi avut o piatră pe inimă şi 
toată dimineaţa, cu cât trecea timpul, cu atât apăsarea 
aceea devenea din ce în ce mai dureroasă, cu toate 
peripeţiile şi bâlciul ce avusese loc mai întâi la schit, apoi la 
egumen etc, etc. Neliniştea lui nu era pricinuită de faptul că 
nu ştia ce are să-i spună dânsa şi ce o să-i răspundă el. Şi 
nici de femeia din ea nu se temea; cunoştea desigur prea 
puţine femei, deşi toată viaţa, din copilărie şi până când 
intrase în mănăstire, trăise numai printre ele. Îl speria 
numai gândul de a da ochii cu o anumită femeie şi această 
femeie era Katerina Ivanovna. De când o văzuse pentru 
prima oară, îi fusese teamă de ea. Nu avusese prilejul s-o 
întâlnească decât de vreo două-trei ori cel mult şi parcă-şi 
amintea că într-un rând chiar schimbaseră în treacăt câteva 
cuvinte. Îi lăsase impresia unei fete frumoase, mândre şi 
autoritare. Cu toate astea, nu frumuseţea ei îl făcea să se 
frământe. Şi cu cât se străduia mai mult să-şi explice - deşi 
fără nici un rezultat - teama ce-l stăpânea, cu atât mai mult 
o simţea prinzând rădăcini în sufletul lui. Fireşte, țelul pe 
care şi-l propusese Katerina Ivanovna era cât se poate de 
nobil, nu se putea să nu recunoască: fata îşi pusese în gând 
cu tot dinadinsul să-l salveze pe fratele lui, Dmitri, de la 
pierzare, deşi acesta avea destule păcate faţă de ea şi voia 
s-o facă numai din mărinimie. Şi totuşi, cu toate că era 
conştient de sentimentele frumoase de care era animată şi 


pe care nu se putea să nu le admire, Alioşa, pe măsură ce se 
apropia de casa ei, simţea că-l trec fiorii. 

Ştia că fratele său, Ivan Fiodorovici, care-i era atât de 
aproape, nu poate fi acum la dânsa; Ivan era, probabil, 
acasă cu taică-său şi nici pe Dmitri n-o să-l găsească acolo - 
de asta era şi mai sigur - şi bănuia şi pentru care pricină. 
Prin urmare, vor sta de vorbă între patru ochi. Mai înainte 
însă de această inevitabilă discuţie, ar fi dorit foarte mult 
să-l vadă pe Dmitri, să treacă un moment pe la el, pe acasă, 
fără să-i arate biletul, numai aşa, ca să schimbe câteva 
cuvinte cu dânsul. Dmitri însă locuia departe şi cu siguranţă 
că la ora aceea era plecat. Alioşa stătu în cumpănă o clipă 
şi, în sfârşit, îşi luă inima în dinţi. Îşi făcu în grabă semnul 
crucii din obişnuinţă, şi, zâmbind enigmatic, se îndreptă cu 
paşi apăsaţi spre înfricoşătoarea duduie. 

Se putea orienta destul de bine în cartierul unde locuia 
Katerina Ivanovna. Dacă ar fi luat-o prin Strada Mare, ca să 
traverseze apoi piaţa şi aşa mai departe, ar fi avut o bucată 
bună de drum. Deşi orăşelul nostru nu este decât un 
târguşor de provincie, casele sunt răspândite pe o 
suprafaţă destul de mare şi ca să ajungi dintr-un loc într- 
altul ai de mers, nu glumă. Se gândea însă că-l aşteaptă 
taică-său, care poate încă nu apucase să uite ceea ce-i 
poruncise şi putea să-şi piardă răbdarea; încă un motiv să 
întindă pasul, ca să ajungă la timp şi într-o parte şi într-alta. 
Făcându-şi aceste socoteli, se hotări, în cele din urmă, să 
scurteze drumul apucând-o pe nişte ulicioare dosnice, pe 
care le cunoştea ca-n palmă. Ar fi însemnat deci s-o ia de-a 
dreptul, prin locuri pustii, pe lângă nişte garduri stinghere, 
sărind uneori pârleazurile, ca să tăie prin ogrăzile 
oamenilor, pe unde ştia, de altfel, că era numai lume 
cunoscută, care-i dădea bineţe. În felul acesta putea să 
răzbată cu mult mai repede în Strada Mare. Calea pe care- 
şi îndreptase paşii trecea la un moment dat pe lângă casa 
părintească, adică foarte aproape de ea, prin dreptul 
grădinii învecinate, în mijlocul căreia se afla o căscioară 


scundă şi strâmbă, cu patru ochiuri de geam. Din câte 
aflase, proprietara ei era o bătrână târgoveaţa paralitică. 
Locuia împreună cu fie-să, jupâneasa, care trăise multă 
vreme în capitală, unde ajunsese să se şlefuiască, ca una ce- 
şi făcuse veacul numai prin case mari, în serviciul nu mai 
ştiu căror generălese; se întorsese numai de vreun an 
acasă, de când maică-sa căzuse la pat şi mai umbla încă şi 
acum prin oraş gătită că o sorcovă. Cele două femei se 
zbăteau în cea mai neagră mizerie şi în fiecare zi veneau 
după un codru de pâine şi o strachină de supă în bucătăria 
lui Fiodor Pavlovici. Marfa Ignatievna le dădea cu dragă 
inimă de mâncare. Dar, deşi ajunsese să trăiască din milă 
oamenilor, fata nu se îndurase să-şi vândă niciuna dintre 
rochiile ei elegante cu care se împopoţona mai tot timpul, 
cu toate că una dintre ele avea o trenă cât toate zilele. 
Alioşa aflase toate aceste detalii întâmplător din gura 
prietenului său Rakitin, care ştia abolut tot ce se petrecea 
în oraş şi, bineînţeles, cum le auzise, le şi uitase. Trecând 
prin dreptul casei cu pricina, îşi aminti fără să vrea de 
rochiile fetei şi de trenă şi cum mergea aşa, cu capul în 
piept, trist şi îngândurat, ridică privirile deodată şi... Cine 
credeţi că i se arătă înaintea ochilor? 

De după gardul de nuiele al grădinii învecinate, cocoţat 
probabil pe ceva, fiindcă se vedea de la piept în sus, frate- 
său, Dmitri, care dădea din mâini, făcându-i semne 
disperate; pare-se, îl chema la el, temându-se totuşi să-l 
strige, ba chiar să vorbească mai tare, ca să nu-l audă 
cineva. Din câţiva paşi, Alioşa fu lângă gard. 

— Bine c-ai întors capul, era cât pe ce să te strig! Şopti 
dintr-o suflare, fericit, Dmitri Fiodorovici. Hai încoace iute! 
Iute! Nici nu ştii ce bine îmi pare c-ai venit! Tocmai mă 
gândeam la tine... 

Alioşa se bucura şi el că-l întâlnise, dar nu putea să 
înţeleagă de ce trebuia neapărat să sară gardul. Miţea îl 
apucă de cot cu mâna lui puternică, gata să-l sprijine. 


Ridicându-şi anteriul, Alioşa îşi făcu vânt peste gard cu 
îndemânarea unui ştrengar desculţ. 

— Hai, vino cu mine! Şopti Miţea, care era în al nouălea 
cer. 

— Unde? Întrebă tot în surdină Alioşa, uitându-se în toate 
părţile şi văzând că locul în care se aflau era cu desăvârşire 
pustiu, nu se zarea ţipenie de om în afară de ei. Cu toate că 
grădiniţă nu părea întinsă, căsuţa gazdelor era la cel puţin 
cincizeci de paşi depărtare. Nu-i nimeni aici, de ce vorbeşti 
în şoaptă? 

— De ce? Ei, fir-ar să fie! Izbucni deodată Dmitri 
Fiodorovici în gura mare. De ce vorbesc aşa? Ca să vezi 
cum îţi pierzi capul uneori! Am venit aici în cea mai mare 
taină, ca să pândesc ceva - ce, nu-ţi spun, e secret. Lasă, că- 
ţi explic mai încolo, dar cu gândul că-i un secret, am început 
să fac pe misteriosul ca un nătărău şi vorbesc în şoaptă fără 
să fie nevoie. Haide! Vino cu mine! Şi ţine-ţi gura! Stai să te 
sărut! Slavă Celui-de-Sus! Slavă lui! Că-n suflet, cu cerul, îl 
port... Când te-am zărit, tocmai spuneam în gând versurile 
astea... 

Grădina se întindea pe o deseatină şi ceva, fiind 
împresurată de tot felul de arbori mari, tei, arţari şi 
mesteceni, sădiţi de-a lungul gardului. În mijloc se afla un 
luminiş, de unde se scoteau anual câteva puduri de fin. Din 
primăvară şi până în toamnă gradină era închiriată pentru 
câteva ruble. Printre copacii de lângă gard creşteau tufe de 
zmeură, agrişe şi coacăze, iar pe lângă casa se zăreau nişte 
straturi de zarzavat întocmite de curând. Dmitri Fiodorovici 
îşi conduse oaspetele în colţul cel mai depărtat de casă. 
Acolo, printre teii cu coroană deasă şi tufe bătrâne de 
coacăze, bozii, călini şi liliac, le apăru deodată în faţă un 
chioşc străvechi, dărăpănat, înnegrit de vreme şi lăsat într- 
o rână, cu pereţii şubrezi, dar cu acoperişul încă destul de 
trainic ca să te poţi adăposti de ploaie. Chioşcul fusese 
construit de mult, cu vreo cincizeci de ani în urmă, de 
proprietarul de atunci al casei, un oarecare Aleksandr 


Karlovici von Schmidt, locotenent-colonel pensionar. Acum 
totul era părăginit, duşumelele putreziseră, se clătinau sub 
picioare şi stăruia un iz de mucegai. Înăuntru se afla o masă 
verde de lemn, bătută în pământ, iar în jurul ei - bănci tot 
aşa, verzi, pe care încă se mai putea şedea. Alioşa observă 
numaidecât că frate-său era mai expansiv ca de obicei; 
intrând în chioşc, văzu pe masă o sticlă de coniac pe 
jumătate golită şi un păhărel. 

— Coniac! Râse Miţea, probabil că-ţi spui acum: „larăşi a 
tras la măsea!” Să nu dai crezare vedeniilor. Nu da crezare 
gloatei mincinoase. Şi părăseşte orice îndoială... (32) Nu 
beau, „mă desfăt”, cum spune porcul acela de Rakitin, 
amicul tău, care ca mâine o să ajungă consilier de stat şi tot 
aşa are să spună: „Mă desfăt”... Şezi! Ce te-aş mai lua în 
braţe, Alioşka şi te-aş strânge la pieptul meu, te-aş strânge 
să te fărâm, căci în toată lumea asta, cu adevărat, cu a-de- 
vă-rat (auzi tu? Pricepi?) nu te iubesc decât pe tine! 

Ultimele cuvinte le rostise cu un glas pătimaş. 

— Pe tine şi încă pe cineva, pe o „ticăloasă” de care sunt 
amorezat lulea şi de aceea am şi ajuns ca vai de capul meu. 
Dar, vezi tu, a fi amorezat e una şi cu totul altceva e să 
iubeşti. Poţi să fii mort după o femeie şi în acelaşi timp s-o 
urăşti! Ţine minte ce-ţi spun! Sunt vesel deocamdată! Şezi 
aici, la masă, lângă mine. Vreau să mă uit la tine în timp ce 
vorbesc. lar tu ai să taci. Am să vorbesc numai eu, pentru 
că a venit vremea să dau totul pe faţă. Ştii, poate c-ar fi mai 
bine să vorbesc mai încet, pentru că şi aici... Da şi aici... 
Pereţii s-ar putea să aibă urechi şi încă ce urechi: tocmai 
acelea la care te-ai fi aşteptat mai puţin. Şi acum ai să afli 
tot, aşa cum ţi-am promis; o să-ţi explic mai pe urmă de ce 
sufletul meu te caută cu nesaţ, de ce te aşteptam cu 
nerăbdare zilele acestea şi chiar mai adineauri. (Sunt cinci 
zile de când am ancorat aici.) De ce am dorit atâta să te văd 
în tot acest timp? Pentru că numai ţie pot să-ţi mărturisesc 
tot, pentru că aşa trebuie, pentru că am nevoie de tine, 
pentru că mâine am să mă duc iarăşi de râpă, pentru că 


mâine viaţa se va sfârşi ca să reînceapă din nou. Nu ştiu 
dacă ţi s-a întâmplat vreodată să visezi că te prăbuşeşti din 
vârful unui munte într-un hău fără fund... Uite aşa mă 
prăvălesc eu acum, ca în vis. Dar nu mi-e frică, nu şi nici ţie 
să nu-ţi fie frică. Adică tot mi-e frică, dar e mai mult o teamă 
dulce. Adică nu e dulce, ci simt aşa, ca o beţie... Naiba să 
mă ia, n-are importanţă ce se întâmplă cu mine! Suflet 
oţelit, suflet slab, suflet de muiere - orice-aş fi! Să admirăm 
mai bine natura; uite ce zi însorită, cerul e senin, curat, 
frunzele verzi, e încă vară, nu-i decât patru după-amiază şi 
ce linişte! Unde te duceai? 

— La tata, dar voiam să trec mai întâi pe la Katerina 
Ivanovna. 

— La ea şi la tata! Ei, nu! Ce coincidenţă! Ştii tu pentru ce 
te-am chemat, pentru ce te-am aşteptat, pentru ce te-am 
dorit din adâncul inimii, cu nesaţ, cu toate fibrele fiinţei 
mele, chiar şi cu coastele? Ca să treci mai întâi pe la tata şi 
pe urmă la ea, la Katerina Ivanovna, să isprăvesc totodată şi 
cu dânsul şi cu ea. Să le trimit un înger. Puteam să trimit pe 
oricine, dar eu aveam nevoie să trimit un înger. Şi când 
colo, fără să-ţi spun nimic, te-ai gândit să te duci şi la ea şi 
la el. 

— Chiar voiai să mă trimiţi? Izbucni Alioşa, în timp ce pe 
faţă i se întipărea o expresie de adâncă mâhnire. 

— Stai, tu ştiai asta! Şi văd că m-ai înţeles de la primul 
cuvânt. Dar taci, nu spune nimic deocamdată! Nu trebuie să 
plângi şi nici să-ţi fie milă! 

Dmitri Fiodorovici se scula în picioare şi, ducând un deget 
la frunte, râmase o clipă pe gânduri. 

— Probabil că te-a chemat chiar ea, ţi-a scris cumva o 
scrisoare sau cam aşa ceva, asta te-a pus pe drumuri, altfel, 
ce rost avea să te duci la ea? 

— Uite biletul pe care mi l-a trimis, răspunse Alioşa, 
scoțând răvaşul din buzunar. 

Miţea îl citi în fugă. 


— Şi ca să scurtezi drumul ai luat-o pe ulicioară! O, zei! Vă 
mulţumesc că l-aţi îndreptat încoace şi mi-a căzut în plasă 
ca peştişorul de aur în năvodul bătrânului nătărău din 
poveste! Ascultă, Alioşa, ascultă, frăţioare! Acum sunt 
hotărât să dau totul pe faţă. Căci trebuie să te spovedeşti 
cuiva când ai o povară pe suflet. Îngerului ceresc i-am 
mărturisit tot, acum trebuie să mă destăinuiesc şi îngerului 
pământesc. Fiindcă tu eşti un înger. Trebuie deci să mă 
asculţi, să cântăreşti totul şi să mă ierţi... Am neapărată 
nevoie de iertarea cuiva, a unui suflet mai curat decât al 
meu. Ascultă-mă: dacă două fiinţe se desprind la un 
moment dat de tot ce este pământesc şi-şi iau zborul în 
necunoscut, sau dacă numai una dintre ele se desprinde, 
înălțându-se în slăvi şi, înainte de a-şi lua zborul sau de a 
închide ochii pe veci, vine la cealaltă, care rămâne, şi-i 
spune: fă cutare şi cutare lucru pentru mine, ceva ce 
nimeni nu cere niciodată nimănui, ceva ce nu se poate cere 
decât pe patul de moarte - ar fi posibil oare să întâmpine un 
refuz... Dacă celălalt îi este prieten sau dacă-i e frate? 

— Spune-mi ce vrei şi am să fac, dar spune-mi despre ce 
este vorba şi cât mai repede, zise Alioşa. 

— Mai repede... Hm! Nu te grăbi aşa, Alioşa; eşti grăbit şi 
tulburat. Nu mai are nici un rost să te grăbeşti acum. În 
momentul de faţă lumea a pătruns pe o cale nouă. Ei, 
Alioşa, rău îmi pare că n-ai gândit niciodată până la 
exaltare! Adică ce vorbesc?! Tu şi să nu fi gândit! De ce, 
prostul de mine, îţi spun: Nobil omul să fie... 433). De cine-i 
oare versul acesta? 

Alioşa se hotări să aştepte. Îşi dădea seama că, poate, tot 
ce avea de făcut în ziua aceea trebuia să se desfăşoare 
chiar acolo, în grădină. Miţea rămase o clipă pe gânduri, cu 
coatele sprijinite pe masă şi cu capul în palme. Tăceau. 

— Lioşa, spuse el, tu n-o să râzi de mine! Aş vrea să-mi 
încep... Spovedania... cu imnul bucuriei al lui Schiller. An 
die Freude! Dar nu ştiu nemţeşte, ştiu numai atât: An die 
Freude 134), să nu crezi că îndrug verzi şi uscate pentru 


că sunt beat. Nu sunt beat. Coniacul e coniac, dar ca să mă 
îmbăt eu am nevoie de două sticle. Şi Silen, cu obrazul 
rumen, Pe măgarul poticnit... Şi eu, cum vezi, n-am băut 
nici măcar un sfert din sticlă şi nu sunt Silen. Nu sunt Silen, 
ci silex, pentru că am luat o hotărâre nestrămutată. Te rog 
să mă ierţi pentru calamburul ăsta... Azi va trebui să-mi 
ierţi multe, nu numai un calambur. Nu te supără, nu vreau 
să lungesc vorbă, am să-ţi spun tot ce trebuie să-ţi spun şi 
am să ajung îndată acolo. N-am să-ţi scot sufletul. Stai, cum 
vine asta... 

Dând capul pe spate, rămase o clipă gânditor şi deodată îşi 
luă avânt: 

Se-ascundea gol, singuratic, Trogloditul printre stânci, Ori, 
năvălitor sălbatic, ţarini pustia şi lunci. 

Din pădure vânătorul. 

Fioros se arătă, Şi vai de navigatorul. 

Ce pe-acolo rătăcea! 

Din Olimp când Ceres, biata, Cobora la cei de jos, 
Căutându-şi, plânsă, fata, Nu i se-aducea prinos: 

Adăpost curat ori fructe. 

Dăruite n-a aflat. 

N-aveau zeii, nici în lupte, Foc pe-altare înălţat. 

Pâinea caldă, bunii struguri. 

Nu-ndulceau vreun ospâţ. 

Numai cărnuri sângerânde, Sfâşiate în dezmăţ. 

Rătăcea zeiţă-n lacrimi. 

Printre oamenii cei cruzi: 

Minţi întunecate, patimi. 

Cântec, rugă să n-auzi. 

Un hohot de plâns se smulse din pieptul lui Dmitri. Îl 
apucă pe Alioşa de mână: 

— Prietene, prietene drag, în umilinţă, în umilinţă este 
omul şi acum. Mult trebuie să îndure bietul om pe pământ, 
cumplit de multe, atâtea nenorociri, care se abat pe capul 
lui! Să nu crezi că sunt doar un ţărănoi prost, ajuns peste 
noapte ofiţer, vrednic doar să sufle în fundul paharului şi să- 


şi facă de cap. Ei, frăţioare, poate că mint, dar să ştii că nu 
e clipă aproape în care să nu mă gândesc la umilinţa 
hărăzită omului. Deie Domnul să nu mint şi să nu mă laud în 
clipa asta! Mă gândesc la om, fiindcă şi eu sunt din aceeaşi 
plămadă: 

Smuls din neagra-i înjosire, Să vezi omul bun, frumos, 
Cum se leagă cu iubire. 

De pământul generos. (35) 

Dar ce-i de făcut? Cum să mă leg pentru totdeauna de 
pământ? Eu nu scurm pământul, nu-i spintec sânul; să mă 
fac mujic sau ciobânaş? Merg şi nu ştiu unde o să ajung: 
acolo unde bântuie ruşinea şi duhoarea sau spre zarea 
luminii şi a bucuriei? Asta-i nenorocirea, căci totul pe lumea 
asta este o enigmă! De câte ori mi se întâmplă să mă cufund 
în cea mai abjectă, mai ticăloasă mocirlă a desfrâului (şi 
mereu mi se întâmplă să mă cufund), totdeauna îmi spun în 
gând versurile astea închinate lui Ceres şi omului. Crezi, 
oare, că m-au ajutat să fiu mai bun? Nu, niciodată! Pentru 
că sunt un Karamazov. Pentru că atunci când alunec în 
prăpastie, alunec năprasnic, cu capul în jos şi cu picioarele 
în sus, ba chiar simt o plăcere să mă prăbuşesc aşa, 
gândindu-mă ce frumos îmi sade în poziţia asta umilitoare. 
Şi atunci, din străfundul becisniciei mele, încep să recit 
versurile acestea în slavă. Sunt blestemat, sunt o 
lepădătură, un ticălos, dar să ştii şi mie mi-e drag să sărut 
marginea odăjdiilor pe care le îmbracă Dumnezeul meu: 
chiar dacă în momentul acela mă las târât de diavol pe 
urmele lui, sunt totuşi fiul tău, Doamne şi te iubesc, deşi 
simt tresăltând în mine bucuria fără de care lumea n-ar 
putea să existe: 

Bucuria-i arcul zornic în a firii veşnicii; 

Mişcă-al lumii mare ornic. 

Suflul sfintei bucurii. 

Ea roteşte-n ceruri astre, Şi din germen iscă flori, în tăriile 
albastre. 

Mişcă nevăzuţii sori. 


Sorb nectar de bucurie. 

Din natură buni şi răi, Larg deschise să le fie înfloritele ei 
căi. 

Vin şi dragoste ne-mparte. 

Buni prieteni, sărutări, îngerii de cer au parte, Viermele 
de desfâtări. 136) 

Dar ajunge cu versurile! Îmi dau lacrimile şi tu nu spui 
nimic, mă laşi să plâng. Chiar dacă-i o prostie de care toată 
lumea îşi bate joc, tu ştiu că n-ai să râzi de mine. Îţi ard 
ochişorii. Gata, am terminat cu poeziile! Vreau să-ţi vorbesc 
despre „viermi”, despre viermii cărora Domnul le-a hărăzit 
desfătări: 

Îngerii de cer au parte, Viermele, de desfătări. 

Eu, frăţioare, eu sunt viermele ăsta şi poezia parcă-i scrisă 
anume pentru mine! Noi, toţi Karamazovii, suntem la fel şi 
în sufletul tău, îngere, viermele trăieşte şi e sortit să 
dezlănţuie adevărate furtuni! Furtuni, îţi spun, fiindcă 
desfătarea se dezlănţuie ca o furtună, mai aprigă chiar 
decât o furtună! Frumosul este ceva cumplit, înfiorător! 
Înfiorător, înţelegi? Pentru că nu poţi să-l cuprinzi, nu poţi 
să ştii ce-i acolo în fond şi nici n-ai cum să ştii, fiindcă 
Dumnezeu ne-a pus în faţă numai enigme. Aici se întâlnesc 
toate extremele şi toate contradicţiile sălăşluiesc laolaltă. 
Eu, frăţioare, nu sunt un om cult, dar am stat şi am cugetat 
mult. Sunt atâtea taine care ne înconjoară! Prea multe 
enigme apasă asupra bietului om pe acest pământ. 
Dezleagă-le cum te taie capul şi ieşi la liman teafăr, 
nevătămat, dacă-ţi dă mâna. Frumosul! Şi apoi, nu pot să 
suport gândul că unii oameni cu suflet mare şi luminaţi la 
minte încep prin a slăvi idealul madonei, ca să ajungă la 
urmă să năzuiască spre un alt ideal, idealul Sodomei. Dar şi 
mai îngrozitor este atunci când omul în al cărui suflet 
sălăşluieşte idealul Sodomei nu înseamnă că-şi întoarce faţa 
de la celălalt ideal, al madonei, fiind singurul care-l 
însufleţeşte şi pentru care inima lui arde, arde cu adevărat, 
ca în anii neprihănitei tinereţi. Nu, sufletul omului e larg, 


mult prea larg, n-ar strica să fie puţin îngustat! Dracu' să 
înţeleagă! Acolo unde mintea vede numai ruşine inima 
descoperă frumosul. Poate oare Sodoma să reprezinte 
frumosul? Crede-mă că pentru cei mai mulţi oameni 
frumosul este însăşi Sodoma! Poţi tu să dezlegi taina asta? 
Şi te cutremuri când te gândeşti că frumosul este nu numai 
ceva care te înspăimântă, ci în acelaşi timp şi o taină 
nepătrunsă. Aici se dă lupta între diavol şi Dumnezeu, iar 
câmpul de bătălie este însuşi sufletul omului. Dar fiecare, 
cum se zice, vorbeşte despre ce-l doare. Şi acum, ascultă, 
să trecem la fapte. 

IV - SPOVEDANIA UNEI INIMI ARZĂTOARE. 
ANECDOTICĂ. 

Zi şi noapte o ţineam într-un chiolhan. Adineauri, tata a 
spus că risipeam mii de ruble că să sucesc capul fetelor. Nu- 
i decât o fantasmagorie, o născocire infamă; de fapt, 
adevărul e cu totul altul decât cel pe care-l crede el şi nici 
de plătit n-am plătit niciodată pentru... Ştii tu ce. Pentru 
mine banii nu înseamnă nimic, un simplu detaliu, scânteia 
amorului, decorul. Azi cutare coniţă e stăpâna inimii mele, 
ca mâine să-i ia locul o femeie de stradă. Şi pe una şi pe 
cealaltă le fac să petreacă, cu muzică, cu veselie şi tărăboi, 
cu ţigănci, azvârlind banii în dreapta şi-n stânga. Dacă-i 
nevoie, le dau şi lor, pentru că şi femeile primesc, da, 
primesc chiar cu plăcere, de ce să n-o spun dacă-i aşa şi 
sunt mulţumite, te privesc cu recunoştinţă. Mi-au făcut şi 
cuconiţele ochi dulci, n-or fi fost ele prea multe, dar au fost 
totuşi câteva cuconiţe în viaţa mea; mie însă mi-au plăcut 
mai mult ulicioarele, fundăturile pustii şi întunecoase, aşa 
cum găseşti dincolo de gura pieţei. Acolo se pândeşte la 
fiecare pas aventura, surpriza, acolo găseşti tăvălite în 
noroi bucăţi de aur curat. Fireşte, e numai o alegorie. În 
orăşelul nostru nu ştiu să fi existat vreodată asemenea 
fundături, decât doar la figurat. Dacă ai fi şi tu ca mine, ai 
înţelege ce înseamnă asta. Mi-au fost dragi şi desfrâul şi 
ticăloşia lui. Îmi plăcea cruzimea: nu sunt oare o ploşniţă, o 


lighioană veninoasă? Am spus: sunt un Karamazov! Într-o zi 
s-a proiectat un picnic. Era o mulţime de lume, aproape tot 
târgul. Am plecat cu şapte troici. Era iarnă, o vreme 
mohorâtă; în sanie, am strâns mânuţa unei fetişcane de 
lângă mine şi am sărutat-o cu sila: era o copilă, fata unui 
funcţionar sărac, drăgălaşă, blândă, inofensivă. Multe, 
foarte multe mi-a permis, sărăcuţa, pe întuneric. A crezut, 
biata fată, că a doua zi neapărat o să vin să-i cer mâna 
(trebuie să ştii că eram foarte căutat ca logodnic în 
perspectivă), iar eu nu i-am mai spus nimic după aceea, 
cinci luni n-am mai suflat un cuvânt. Vedeam cum mă 
urmărea din câte un colţ al sălii de dans (la noi se dădeau 
mereu baluri) cu ochişorii ei, vedeam ce foc mocneşte în ei, 
focul smeritei indignări. Şi jocul ăsta nu făcea decât să 
sporească desfătarea viermelui pe care-l cocoloşeam în 
sufletul meu. După vreo cinci luni s-a măritat cu un 
funcţionar şi a plecat din oraş... Supărată şi poate încă 
îndrăgostită de mine. Acum am aflat că trăieşte fericită. 
Bagă de seamă, niciodată n-am spus nimănui nimic, nu i-am 
scos vorbe; cu toate poftele mele ticăloase şi mocirla în 
care-mi place să mă tăvălesc, nu sunt un om necinstit. Văd 
c-ai roşit, îţi strălucesc ochii. Ţi-e silă de atâta murdărie, 
pentru ţine-i prea mult. Şi totuşi, ce ţi-am spus până acum e 
floare la ureche, aşa ceva găseşti şi la Paul de Kock; în 
vremea asta însă, viermele nesăţios ce sălăşluia în sufletul 
meu creştea şi începuse să prindă puteri. Am un album 
întreg de amintiri, frăţioare. Să le dea Dumnezeu sănătate 
femeilor, că mult sunt dulci! Nu-mi plăcea niciodată să mă 
despart cu scandal. Şi niciodată nu le dădeam de gol, n-a 
fost nici o femeie în viaţa mea pe care s-o fi compromis. 
Ajunge însă. Crezi poate că numai ca să-ţi dezvălui toată 
murdăria asta te-am chemat? Nu, am alte lucruri mai 
interesante să-ţi povestesc; să nu te miri că n-am nici cea 
mai mică sfială faţă de tine, ba chiar mă simt parcă în largul 
meu. 


— Asta o spui fiindcă am roşit, îi răspunse prompt Alioşa. 
N-am roşit pentru că vorbeşti aşa şi nici pentru faptele tale, 
să ştii, ci fiindcă-mi dau seama că sunt şi eu ca tine. 

— Tu? Fugi încolo! E prea de tot! 

— Prea şi nu tocmai, urmă cu însufleţire Alioşa (se vedea 
că era de mult preocupat de gândul acesta). Stăm amândoi 
pe aceeaşi scară. Eu pe treapta cea mai de jos, tu ceva mai 
sus, să zicem, pe a treisprezecea. Cel puţin aşa îmi face mie 
impresia; la drept vorbind însă, este unul şi acelaşi lucru, 
absolut acelaşi. Când ai pus piciorul pe prima treaptă, nu se 
poate, orice ai face, să nu le urci pe toate până sus. 

— Atunci ar trebui să nu punem piciorul pe ea? 

— Cine poate, fireşte, să nu-l pună! 

— Da' tu poţi? 

— Mi-e teamă că nu. 

— Taci, Alioşa, taci, dragul meu, ţi-aş săruta mânuţa, uite 
aşa, mi-au dat şi lacrimile, zău. $Şmechera aceea de 
Gruşenka se pricepe la oameni; ştii ce mi-a spus mai zilele 
trecute? Că odată şi odată o să te pape dintr-o înghiţitură. 
Pur şi simplu! Şi acum, după toate murdăriile astea, să 
întoarcem fila pătată de muşte şi să trecem la tragedia mea, 
care-i tot aşa de pătată de muşte, adică năclăită de tot felul 
de porcării. Vezi tu, deşi bătrânul minţea când a spus că-mi 
plăcea să sucesc capul unor fecioare neprihănite, să ştii că 
totuşi asta e tragedia de care vreau să-ţi vorbesc; mi s-a 
întâmplat însă numai o singură dată şi nici atunci n-am 
mers până la capăt. Bătrânul, când mi-a aruncat în faţă 
asta, habar n-avea de nimic, fiindcă n-am suflat o vorbă 
până acum, tu eşti primul căruia îi spun - fireşte, în afară de 
Ivan. Ivan cunoaşte toată povestea. A aflat-o cu mult 
înaintea ta. Dar Ivan e mut ca mormântul. 

— Ivan e mut ca mormântul? 

— Da. 

Alioşa era numai ochi şi urechi. 

— În batalionul de linie (37) în care eram încadrat, deşi 
aveam grad de sublocotenent, eram totuşi pus sub 


observaţie, ca şi cum aş fi fost un deportat. Toată lumea din 
târg, în schimb, mă primea cu braţele deschise. Mâncam 
banii cu lingura, încât toţi mă credeau bogat, de altfel şi eu 
tot aşa credeam. Dar poate că nu era numai ăsta motivul 
pentru care mă bucuram de atâta simpatie. Oamenii 
clătinau din cap şi totuşi, zău, ţineau la mine. Locotenent- 
colonelul meu, om bătrân însă, nu putea să mă înghită. 
Mereu se lega de mine; noroc că era cineva în oraş, o 
persoană influentă, care mă luase sub aripa sa ocrotitoare 
şi cum toată lumea mă privea cu ochi buni, nu prea avea ce 
să-mi facă. De fapt, însă, eu eram de vină, fiindcă dinadins 
nu-i arătam respectul cuvenit. Mă ţineam mândru. 
Bătrânul, încăpățânat ca un catâr, altminteri de treabă, 
primitor şi bonom, fusese de două ori însurat şi de fiecare 
dată rămăsese văduv. Prima nevastă, care era dintr-o 
familie de oameni simpli, îi lăsase o fată, aproape o 
ţărăncuţă. Când am cunoscut-o eu, fata avea vreo douăzeci 
şi patru de ani şi trăia la taică-său împreună cu o mătuşă, 
sora răposatei sale mame. Mătuşa era femeie din popor, 
altminteri cât se poate de inofensivă, în timp ce nepoată-sa, 
adică fiica mai mare a locotenent-colonelului, tot aşa din 
popor, ca şi ea, părea mai voluntară. Cum însă, când 
povestesc câte ceva, îmi place să arăt şi calităţile, trebuie 
să-ţi spun, dragul meu, că-n viaţă n-am avut parte să 
întâlnesc o femeie cu o fire mai încântătoare decât această 
duduiţă. O chema Agafia, închipuieşte-ţi: Agafia Ivanovna. 
Şi nu era deloc urâtă, tip de rusoaică: înaltă, zdravănă, cu 
pielea albă, cu nişte ochi de toată frumuseţea, dar cu 
trăsături cam vulgare. Nu se măritase încă, deşi avusese 
până atunci doi pretendenți pe care-i refuzase şi totuşi, 
precum se vedea, asta n-o făcuse să-şi piardă veselia. Am 
fost destul de apropiaţi, a, nu, să nu crezi cumva cine ştie 
ce, a fost cu totul altceva, cea mai curată prietenie. Mi se 
întâmplase să leg adeseori prietenii cu femeile, prietenii 
cinstite, fără nici un dedesubt. Vorbeam cu ea destul de 
liber şi ea făcea haz. Multor femei le place să le vorbeşti 


deschis despre anumite lucruri, unde mai pui că era şi 
domnişoară, ceea ce mă amuza cu atât mai mult. Şi încă 
ceva: de fapt, nici nu puteai s-o consideri domnişoară. 
Amândouă - şi ea şi mătuşa - trăiau în casa locotenent- 
colonelului, acceptând de bunăvoie o situaţie umilitoare, 
deoarece nu se socoteau vrednice să stea în rând cu lumea 
cealaltă. De altminteri, era foarte iubită, cu atât mai mult cu 
cât toată lumea avea nevoie de ea, Agafia fiind o croitoreasă 
de mâna întâi, cu o iscusinţă deosebită; şi pe urmă nici nu 
cerea bani, tot ce făcea, făcea numai din dragoste, totuşi, 
dacă i se dădea ceva, nu refuza. În schimb locotenent- 
colonelul!... Locotenent-colonelul era una dintre figurile 
proeminente ale târgului nostru. Trăia pe picior mare, casa 
lui avea uşile larg deschise pentru toată lumea din oraş, la 
el era mereu masa întinsă şi se dansa. Când am descins eu 
în localitate şi am intrat în batalion, tocmai umbla zvonul 
prin târg că în curând avea să sosească a doua fată a 
comandantului, o frumuseţe excepţională, care fusese până 
atunci într-un pension din capitală pentru fetele din 
aristocrație şi terminase şcoala. Era vorba chiar de 
Katerina Ivanovna, pe care locotenent-colonelul o avusese 
din a doua căsătorie. Soţia de-a doua a comandantului meu 
era fată de familie, taică-său fusese general, deşi, după cum 
aflasem din sursă sigură, ca şi prima, nu-i adusese nici o 
para zestre. Prin urmare, neamuri mari şi sărăcie lucie, 
poate ceva speranţe, încolo, nimic în mână. Totuşi, când 
veni duduiţa (numai aşa, în vizită, nu de tot), târgul nostru 
parcă era în zi de sărbătoare, tot cuconetul nostru, elita 
locului, două excelenţe, o coloneleasă şi altele şi altele, câte 
mai erau, o luară în primire, trăgând care mai de care de 
ea, zor, nevoie, s-o distreze. Era regina balurilor, 
plimbărilor, au dat spectacole cu tablouri vivante în folosul 
nu ştiu căror guvernante etc. Eu tăceam şi-mi vedeam de 
chefurile mele; tocmai atunci însă am făcut o dandana cum 
ştiam numai eu să fac, de a vuit tot oraşul. Odată eram la 
comandantul bateriei; dând cu ochii de mine, Katerina 


Ivanovna m-a măsurat din cap până în picioare, eu însă nu 
m-am apropiat nici măcar un pas, adică „nu mă interesează, 
puţin îmi păsa cine eşti”. Nu m-am învrednicit să-i vorbesc 
decât peste câteva zile, tot la o serată, când i-am adresat 
câteva cuvinte: dumneaei însă m-a privit de sus şi a 
strâmbat din buze. „Aha, mi-am zis în sinea mea, lasă, că ţi- 
o plătesc eu!” Pe vremea aceea eram grozav de mojic, adică 
de câte ori aveam prilejul, trânteam câte o grosolănie. Şi 
mai era ceva ce mă irita la ea şi asta mai cu seamă: simţeam 
că ea, „Katenka”, nu este numai o fetişcană naivă de 
pension, ci şi un om de caracter, o fiinţă mândră şi cu 
adevărat virtuoasă şi îndeosebi inteligentă şi cultă, pe când 
eu nu aveam parte de nimic din toate astea. Crezi poate că 
voiam să-i cer mâna? Nici gând, tot ce doream era să mă 
răzbun, pentru că nici nu catadicsea să se uite la mine, 
când ştia o lume că eram o mândreţe de băiat. O ţineam 
numai într-un chef şi un tămbălău, zi şi noapte. Până la 
urmă, comandantul mi-a dat trei zile de arest. 'locmai 
atunci s-a întâmplat să-mi trimită tata şase mii de ruble, 
bineînţeles după ce renunţasem formal la toate drepturile, 
adică îi scrisesem negru pe alb că „suntem chit” şi n-am să-i 
mai cer nici un gologan. Pe vremea aceea habar n-aveam de 
nimic; până am venit încoace, frăţioare, n-am priceput mare 
lucru din daraverile astea băneşti cu tata. Dar ducă-se 
dracului acum, o să vorbim mai târziu despre asta. 
Primisem, zic, şase mii de ruble de la tata şi cam tot atunci 
îmi venise o scrisorică de la un prieten, care-mi comunica 
un lucru foarte interesant şi anume, că cei de sus nu erau 
deloc mulţumiţi de comandantul nostru, că îl bănuiesc de a 
fi intrat în banii regimentului şi că se pregăteau să-i dea o 
lovitură. Într-adevăr, puţin după aceea se abătuse pe la noi 
la regiment comandantul diviziei şi mi-l făcuse cu ou şi cu 
oţet pe locotenent-colonel. Apoi i s-a ordonat să 
demisioneze. Nu-ţi mai dau toate amănuntele, e suficient 
să-ţi spun că omul avea duşmani berechet şi că de la o zi la 
alta s-a trezit ca într-un pustiu, lumea s-a răcit faţă de el şi 


de toată familia lui. Atunci am prins momentul ca să fac 
prima figură; întâlnind-o într-o zi pe Agafia Ivanovna, cu 
care rămăsesem prieten, i-am adus la cunoştinţă; „ştii că 
tăticului matale îi lipsesc patru mii cinci sute de ruble, banii 
statului?” „Ce prostii sunt astea? Cum poţi să vorbeşti aşa? 
Generalul abia controlase şi tata avusese toţi banii la 
regiment...” „I-o fi avut, nu zic nu, dar acum nu-i mai are.” 
Biata fată a tras o spaimă grozavă; „De ce vrei să mă sperii, 
zice, de unde ştii asta?” „Fii pe pace, zic, că nu spun 
nimănui, mă cunoşti doar că sunt mut ca mormântul, dar 
uite ce vreau; la o adică, dacă s-ar întâmpla să-i ceară cele 
patru mii cinci sute de ruble şi dânsul n-o să aibă de unde 
să le scoată, trimite-o pe surioara matale, pe duduita de la 
pension, să vină într-ascuns la mine, împrejurarea face să 
am tocmai patru mii de ruble în casă, poate mă îndur să i le 
dau ei în mână, bineînţeles cu obligaţia de a păstra cu 
sfinţenie secretul.” „Vai, cum poţi să fii aşa ticălos?!” (chiar 
aşa a spus). Atât de rău şi de ticălos! „Cum îţi permiţi?” şi a 
plecat furioasă foc; i-am mai strigat o dată din urmă să n- 
aibă nici o grijă, c-o să păstrez secretul cu sfinţenie, toată 
viaţa. Trebuie să-ţi spun că femeile astea două, adică Agafia 
şi mătuşă-sa, au fost ca nişte îngeri, fără nici o exagerare, 
îngeri adevăraţi în toată istoria ce a urmat, iar cât o 
priveşte pe surioara cea mândră, pe Katia, ţineau la ea ca la 
ochii din cap, s-ar fi târât pe brânci în faţa ei, o slujeau ca 
nişte servitoare... Cum a ajuns acasă, Agafia s-a şi apucat 
să-i împărtăşească vorbă cu vorbă discuţia noastră. Am aflat 
precis că aşa se întâmplase, ştiu sigur, cum te văd şi mă 
vezi. Nu i-a ascuns nimic, adică a făcut exact ce voiam şi eu. 
Între timp, soseşte la regiment un maior nou să preia 
comanda batalionului. Maiorul îşi ia postul în primire. 
Bătrânul comandant se îmbolnăveşte subit, nu e în stare să 
se mişte din pat, rămâne două zile închis în casă şi întârzie 
să lichideze socotelile cazone. Doctorul Kravcenko m-a 
asigurat după aceea că într-adevăr locotenent-colonelul 
fusese bolnav. Eu totuşi ştiam ce ştiam. Mi se spusese sub 


pecetea tainei că de vreo patru ani încoace, după ce 
socotelile erau verificate de superiori, banii regimentului 
dispăreau imediat. Comandantul îi dădea cu împrumut unui 
om de încredere, negustorului Trifonov, un văduv în vârstă, 
cu barbă şi cu ochelari de aur. Trifonov se ducea la 
iarmaroc, îşi făcea treaba cu ei, după care îi restituia 
comandantului, aducându-i şi ceva plocoane de la târg şi, 
bineînţeles, dobânda respectivă. Ultima oară însă (şi sunt 
sigur că era aşa, pentru că-mi spusese chiar băiatul lui 
Trifonov, singurul lui moştenitor, un mucos, o puşlama şi o 
secătură cum rar am văzut), înapoindu-se de la iarmaroc, 
Trifonov nu mai trecuse pe la comandant. Locotenent- 
colonelul se dusese întins la el. „Mie? Mi-ai dat dumneata 
mie ceva? Vezi-ţi de treabă, n-am primit nimic şi nici nu 
puteam să primesc!” i-o retezease scurt negustorul. Şi aşa, 
bietul comandant zăcea acasă, cu un ştergar ud înfăşurat în 
jurul capului şi cu gheaţă pe frunte; tocmai atunci soseşte şi 
furierul cu un ordin: „Banii regimentului trebuie restituiţi 
imediat, până în două ore”. Locotenent-colonelul semnează 
de primire - i-am văzut cu ochii mei semnătura în registru - 
se ridică şi, sub cuvânt că se duce să se îmbrace, intră la el 
în iatac, îşi ia arma de vânătoare, o puşcă cu două ţevi, o 
încarcă cu un cartuş militar, îşi scoate cizma dreaptă, îşi 
reazemă pieptul de ţeava şi începe să dibuie cu piciorul 
desculţ cocoşul. Agafia însă, care nu uitase ce-i spusesem 
eu, cuprinsă de bănuieli, se apropie tiptil de uşă şi 
descoperă totul; intră buzna în iatac, se repede la el şi-l 
apucă în braţe pe la spate; în acelaşi moment arma se 
descarcă, dar glonţul nimereşte în tavan, fără să rănească 
pe cineva; aleargă toată lumea din casă, pun mâna pe el, îi 
smulg arma şi nu-l mai lasă să facă o mişcare... Toate 
acestea le-am aflat punct cu punct curând după aceea. 
Eram acasă, se înserase şi tocmai mă pregăteam să ies în 
oraş; m-am dichisit, m-am pieptănat, mi-am stropit batista 
cu parfum, mi-am pus chipiul, când deodată s-a deschis uşa 
şi m-am pomenit faţă în faţă cu Katerina Ivanovna. 


Se întâmplă unele lucruri ciudate în viaţă: bunăoară, 
nimeni n-o văzuse pe stradă când intrase la mine, aşa că nu 
i-au ieşit vorbe în oraş. Pe de altă parte, eu locuiam cu 
chirie la două bătrâne, văduve de funcţionari, supuse şi 
respectuoase, care îmi purtau de grijă; le-am pus în vedere 
cu străşnicie să nu sufle o vorbă şi aşa au făcut, au tăcut ca 
nişte stane de piatră. Mi-am dat seama, cred că-ţi închipui, 
din primul moment, pentru ce venise. Katerina Ivanovna a 
intrat în odaie, s-a uitat drept în ochii mei; avea o privire 
hotărâtă, aproape sfidătoare, numai buzele şi cutele din 
jurul gurii mai păstrau oarecare sfială. „Sora mea mi-a spus 
că-mi daţi patru mii cinci sute de ruble dacă vin să le iau... 
Singură. Am venit... Daţi-mi banii...!” Atât a reuşit să spună, 
fiindcă i s-a tăiat răsuflarea de spaimă, glasul i s-a frânt, iar 
colţurile buzelor şi cutele din jurul gurii au început să-i 
tremure. 

— Alioşka, ce faci, asculţi sau dormi? 

— Miţea, ştiu c-o să-mi spui numai adevărul, rosti Alioşa 
tulburat. 

— Numai şi numai adevărul. Şi dacă-i vorba să merg până 
la capăt, uite cum s-au petrecut lucrurile... Am să-ţi spun 
tot, tot, n-o să mă cruţ câtuşi de puţin! Primul gând ce mi-a 
încolţit în minte a fost karamazovian sadea. Odată, mai de 
mult, mă muşcase un fel de scorpion şi două săptămâni 
încheiate zăcusem în pat cu febră; în clipa aceea tot aşa: am 
simţit că mă muşcă de inimă un scorpion, o lighioană 
răufăcătoare, veninoasă, pricepi? Am măsurat-o din cap 
până în picioare. Ai văzut-o pe Katia, nu-i aşa? E într-adevăr 
frumoasă. Dar în momentul acela avea un alt fel de 
frumuseţe. Era frumoasă prin noblețea ei sufletească, în 
vreme ce eu nu eram decât un ticălos; era sublimă prin 
mărinimia ei şi jertfa pe care voia s-o facă numai ca să-şi 
salveze tatăl, pe când eu nu puteam fi decât o ploşniţă. Şi 
totuşi, era în mâna mea toată, mă-nţelegi, toată, cu trup şi 
suflet depindea de mine, de o ploşniţă, de un nemernic! Era 
ca şi condamnată. Şi am să-ţi mărturisesc cinstit: gândul 


acela, otrava scorpionului pătrunsese atât de puternic în 
mine, încât simţeam că leşin numai la presimţirea voluptăţii. 
Ai fi zis că nu mai era chip să mă împotrivesc, nu mai 
încăpea nici un conflict moral, că nu puteam face altfel 
decât să mă port ca o ploşniţă, ca o tarantulă fioroasă, fără 
pic de milă... Mi s-a tăiat răsuflarea... Ascultă: chiar a doua 
zi, bineînţeles, m-aş fi dus să-i cer mâna, ca să închei toată 
povestea, cum s-ar zice, în chipul cel mai onorabil, în aşa fel 
ca nimeni să nu prindă de veste şi nici să nu afle vreodată 
nimic. Pentru că, deşi pornirile-mi sunt josnice, sunt totuşi 
un om cinstit. Numai că atunci, în aceeaşi clipă, parcă mi-a 
şoptit cineva la ureche: „încearcă numai şi du-te să-i ceri 
mâna şi ai să vezi că nici n-o să te primească; una ca dânsa 
e în stare să poruncească să te dea în brânci afară!” „N-ai 
decât să-mi scoţi vorbe în tot oraşul, că nu-mi pasă!” M-am 
uitat la ea şi am văzut că aşa era, într-adevăr, că glasul 
acela lăuntric avea dreptate şi că avea să se întâmple exact 
aşa cum îmi şoptise. Fireşte c-avea să mă dea afară, i se 
citea pe faţă. M-a cuprins o furie turbată, şi-n momentul 
acela mi-a căşunat deodată să-i joc un renghi, un renghi 
mârşav, să-i fac o mitocănie, ca-n gura pieţei; s-o privesc cu 
un zâmbet batjocoritor, aşa cum stătea în faţa mea şi să-i 
trântesc în faţă, să-i spun de la obraz, cu tonul pe care 
numai un precupeţ poate să-l aibă: „Patru mii de ruble? Ce, 
nu ţi-e bine? Fugi încolo! Am glumit! Crezi că merge chiar 
aşa de uşor, domnişoară? Două sute, mai treacă-meargă, ba 
poate că ţi-aş da cu cea mai mare plăcere, dar patru mii - 
nu arunci chiar aşa, dintr-o dată, patru mii de ruble pe 
fereastră, duduită! Mi-e teamă că te-ai deranjat de 
pomană!” 

Vezi tu, poate că... Atunci aş fi scăpat-o din mână, căci ar fi 
plecat valvârtej pe uşă, în schimb, ar fi fost o răzbunare 
într-adevăr infernală şi măcar pentru atâta merită. Probabil 
că toată viaţa după aceea mi-aş fi muşcat mâinile, însă, cu 
orice preţ, tot i-aş fi făcut figura! Mă crezi, niciodată nu mi 


s-a întâmplat să mă uit cu atâta ură la o femeie; în clipele 
acelea - asta mi-e crucea! 

— Să ştii, m-am uitat la ea vreo trei sau poate chiar cinci 
minute cu o ură neîmpăcată, o ură pe care numai un fir de 
păr o desparte de dragoste, de cea mai înfocată dragoste! 
M-am dus atunci la fereastră şi mi-am lipit fruntea de 
geamul îngheţat: eră atât de rece, încât am simţit ca o 
arsură pe piele. N-am lăsat-o să aştepte prea mult, nu te 
teme, m-am întors îndată, apropiindu-mă de masă, am 
descuiat sertarul şi am scos dinăuntru o obligaţie de cinci la 
sută în valoare de cinci mii de ruble (o ţineam ascunsă în 
dicţionarul de limba franceză). Fără un cuvânt, i-am arătat- 
o, am împăturit-o apoi frumos, i-am înmânat-o, am deschis 
uşă ce da spre tindă şi i-am făcut o plecăciune adâncă, 
ceremonioasă, plină de respect, crede-mă! A tresărit, s-ă 
uitat la mine atent, palidă ca o moartă, aproape alba ca 
varul şi fără să scoată o vorbă, nu brusc, ci moale, cu toată 
bunăvoința, încet, s-a aplecat până la picioarele mele, 
atingând podeaua cu fruntea, nu aşa cum învățase la 
pension, ci după datina rusească! Apoi s-ă ridicat repede şi 
a fugit. lăr după plecarea ei, ce crezi - aveam sabia la mine 
- am vrut să mi-o înfig în inimă; pentru ce? Nu ştiu nici eu, 
cea mai mare prostie, fireşte, ceva absurd, probabil că 
eram într-un moment de exaltare. Pricepi tu, există 
asemenea clipe de exaltare când te încearcă gândul morţii! 
Nu m-am sinucis totuşi, am sărutat doar sabia şi am vârât-o 
la loc în teacă; puteam, de altfel, nici să nu-ţi pomenesc 
despre asta. Am impresia că şi acum, povestindu-ţi lupta ce 
s-a dat atunci în sufletul meu, am înflorit puţin lucrurile, ca 
să mă împăunez. Ei şi, ce-are a face, ducă-se dracului toate 
iscoadele cugetului omenesc! Asta a fost tot ce s-a 
„întâmplat” între mine şi Katerina Ivanovna. Acum Ivan şi 
cu tine ştiţi tot. Numai voi doi, nimeni altcineva! 

Dmitri Fiodorovici se ridică în picioare, frământat, făcu 
vreo doi paşi, scoase batista, îşi şterse fruntea, apoi se 
aşeză din nou, dar nu pe locul unde şezuse până atunci, ci 


pe banca din faţă, lângă celălalt perete, aşa că Alioşa trebui 
să se întoarcă spre el. 

V - SPOVEDANIA UNEI INIMI ARZĂTOARE. „RĂVĂŞITĂ” 

— Acum cunosc prima parte, zise Alioşa. 

— Şi-ţi dai seama, cred, că este o dramă care s-a petrecut 
acolo, departe. Cea de-a doua însă este o tragedie şi o să se 
petreacă aici. 

— Din cea de-a doua parte, până una-alta, n-am reuşit încă 
să pricep nimic. 

— Dar eu? Parcă eu înţeleg ceva? 

— Stai, Dmitri, mai este încă ceva foarte important. Spune- 
mi, eşti logodit, nu-i aşa? 

— Nu m-am logodit imediat, ci abia la vrei trei luni după 
întâmplarea aceea. A doua zi chiar mi-am spus că ce a fost 
s-a sfârşit, e un lucru definitiv încheiat, care nu mai poate 
să aibă nici o urmare. Mi se părea nevrednic din partea 
mea să mă mai duc să-i cer mâna. Pe de altă parte, nici ea 
n-a mai dat nici un semn de viaţă timp de şase săptămâni, 
cât a mai stat în oraş. O singură dată doar, chiar a doua zi 
după ce fusese la mine, slujnica lor s-a strecurat binişor la 
mine în odaie şi, fără să spună un cuvânt, mi-a lăsat un 
pachet. Pe pachet adresa mea - pentru cutare. Când l-am 
deschis, am găsit înăuntru restul de la cele cinci mii de 
ruble. Avusese nevoie numai de patru mii cinci sute, plus 
încă vreo două sute şi ceva, care se pierduseră la vânzarea 
obligaţiei. Îmi trimitea două sute şaizeci de ruble cu totul, 
parcă aşa ţin minte, bani lichizi, încolo nimic, nici un bilet, 
nici un cuvinţel, nici o explicaţie. Am căutat în pachet ceva, 
vreun semn cu creionul - nici pomeneală! Am făcut un chef 
monstru cu banii pe care-i primisem, aşa că noul 
comandant s-a văzut silit să-mi dea un avertisment. lar cât 
despre fostul comandant, a predat foarte frumos la ţanc 
banii regimentului, spre mirarea tuturor, pentru că nimeni 
nu credea că-i mai are. Şi după ce i-a predat în bună regulă, 
s-a şi îmbolnăvit. A zăcut la pat vreo trei săptămâni, după 
care a avut o congestie cerebrală şi în cinci zile a murit. 


Înmormântarea s-a făcut cu toate onorurile militare, căci nu 
apucase încă să-şi dea demisia. Katerina Ivanovna, sora ei şi 
mătuşa, la vreo cinci zile după ceremonia funebră, au plecat 
la Moscova. Abia atunci, adică în ziua plecării (nu le-am mai 
văzut între timp şi nici nu le-am condus), am primit un plic 
minuscul, albastru, cu hârtie dantelată, cuprinzând doar 
câteva cuvinte scrise cu creionul: „Am să vă scriu, aşteptaţi. 
K.” şi atâta tot. 

Acum să-ţi povestesc şi ce a mai fost după aceea. La 
Moscova lucrurile au luat o întorsătură cu totul neaşteptată, 
fulgerătoare, ca în O mie şi una de nopţi. Cea mai apropiată 
rudă a ei, o generăleasă, a avut nenorocirea să piardă două 
nepoate, amândouă moştenitoarele ei directe, care s-au 
prăpădit de vărsat în aceeaşi săptămână. Nefericita bătrână 
a primito pe Katia cu braţele deschise, ca pe copilul ei, 
bucurându-se de parc-ar fi fost o stea picată din cer şi, 
luând-o sub aripa-i ocrotitoare, a trecut toată averea pe 
numele său, asta, bineînţeles, pentru mai târziu: 
deocamdată i-a numărat în mână şaizeci sau optzeci de mii 
de ruble, bani gheaţă, în chip de zestre, să facă cu ele ce 
vrea. E o bătrână isterică, am cunoscut-o şi eu la Moscova. 
Şi într-o bună zi mă pomenesc că-mi sosesc prin poştă patru 
mii cinci sute de ruble; am rămas încremenit de uimire, poţi 
să-ţi închipui, aproape că mi-a pierit glasul. Trei zile mai 
târziu primesc şi scrisoarea făgăduită. O am şi acum la 
mine, nu mă despart niciodată de ea, am s-o păstrez până la 
moarte; vrei să ţi-o arăt? Trebuie s-o citeşti, neapărat; îmi 
oferă pur şi simplu mâna ei, cam aşa: „Le iubesc, te iubesc 
la nebunie, chiar dacă dumneata nu ţii câtuşi de puţin la 
mine, nu-mi pasă, dar te rog să fii bărbatul meu. Nu te 
speria, n-am să-ţi stingheresc în nici un fel viaţa, am să mă 
mulţumesc să fiu doar o mobilă din casă, covorul pe care 
calci... Ştiu c-am să te iubesc toată viaţa, vreau să te salvez 
de dumneata însuţi...” Alioşa, zău, nu sunt vrednic nici 
măcar să tălmăcesc rândurile astea cu vorbele mele 
ticăloase, cu tonul ăsta abject, cu vocea asta trivială, de 


care niciodată nu m-am putut dezbăra! Mă crezi, când am 
primit scrisoarea parcă mi s-a împlântat un cuţit în inimă şi 
astăzi mai simt acolo cuțitul, să nu-ţi închipui că astăzi nu 
mă mai doare! l-am răspuns imediat (nu puteam cu nici un 
preţ să plec la Moscova). O scrisoare scrisă cu lacrimi de 
sânge; de un singur lucru mi-e ruşine: îi spuneam ca dânsa 
este bogată acum, că are zestre, în timp ce eu nu sunt decât 
un golan, un pârlit fără o leţcaie, auzi tu, cum am putut să-i 
pomenesc de bani?! Trebuia să şterg totul, dar nu ştiu cum 
mi-a scăpat din fuga condeiului! În aceeaşi zi i-am scris şi 
lui Ivan, care pe atunci era la Moscova, explicându-i atât cât 
se putea într-o scrisoare - a ieşit până la urmă o epistolă de 
şase pagini - cum stau lucrurile şi l-am rugat să se ducă la 
dânsa. Ce te uiţi la mine? Ei da, ştiu, Ivan e îndrăgostit de 
ea, este îndrăgostit şi astăzi, ştiu că după părerea voastră, 
după părerea oamenilor de lume, am făcut o prostie, dar 
poate că tocmai prostia asta o să ne salveze acum pe toţi! 
Uf! Parcă tu nu vezi cum îl respectă, ce stimă are pentru el! 
Oare acum, când are ocazia să facă o comparaţie între noi, 
mai poate ea să iubească un om ca mine, mai ales după 
toate câte s-au petrecut aici? 

— Sunt convins că numai pe tine te iubeşte, aşa cum eşti 
tu şi că în nici un caz nu poate să fie îndrăgostită de un om 
ca el. 

— Ascultă-mă ce-ţi spun, nu pe mine mă iubeşte, ci 
virtutea ei! Scăpă fără să vrea, aproape cu necaz, Dmitri 
Fiodorovici. Şi începu să râdă, dar o clipă mai târziu îi 
scăpărară ochii şi, înroşindu-se ca focul la faţă, trânti 
deodată cu pumnul în masă. Îţi jur, Alioşa, strigă el într-o 
pornire de sinceră mânie, înverşunat împotriva lui însuşi, 
poţi să crezi ori nu, treaba ta, dar îţi jur pe Dumnezeul meu, 
îţi jur pe legea lui Hristos că, deşi am rânjit adineauri 
vorbind despre sentimentele ei nobile, ştiu că sufletul meu 
nu preţuieşte nimic, că sunt de un milion de ori mai prejos 
decât ea şi că toate sentimentele ei frumoase sunt curate, 
da, curate ca ale unui înger din ceruri! Aici e toată tragedia, 


fiindcă îmi dau seama de asta. Ei şi ce dacă omul declamă 
uneori? Parcă mie nu-mi place să declam? Şi totuşi sunt 
sincer, cât se poate de sincer. Cât despre Ivan, îmi închipui 
cât trebuie să blesteme el soarta, mai ales el, care-i atât de 
inteligent! Gândeşte-te şi tu cine-i alesul! Un monstru care 
aici, cu toate că-i logodit şi-şi dă seama că toată lumea e cu 
ochii pe el, n-a fost în stare să se ţină în frâu, să caute să nu 
mai ducă o viaţă dezmăţată, aşa cum face acum, în văzul şi 
cu ştirea logodnicei lui! Şi unul ca mine să fie alesul, iar el 
dat la o parte! Pentru ce? Pentru că din recunoştinţă 
domnişoara vrea neapărat să se jertfească, să-şi mutileze 
soarta şi să-şi strice singură viaţa! E absurd! N-am vorbit 
niciodată cu Ivan despre asta. Ivan bineînţeles, nu mi-a spus 
nici el nimic, n-a făcut nici cea mai mică aluzie; dar destinul 
se va împlini până la urmă, cel destoinic îşi va lua locul cei 
se cuvine, iar netrebnicul îşi va pierde urma într-o 
fundătură, în văgăuna lui murdară, în mocirla în care-i 
place să se tolănească, aşa cum s-a obişnuit şi cum îi e mai 
bine şi acolo o să şi moară fericit, în mizerie şi duhoare. Am 
trăit prea intens, iar cuvintele pe care le rostesc sunt tocite, 
le spun parcă fără să mă gândesc, dar de întâmplat aşa o să 
se întâmple, cum am hotărât. Am să mă cufund în mocirlă, 
iar ea o să se mărite cu Ivan. 

— Stai, frate, opreşte-te! Îl întrerupse Alioşa, care se 
frământa tot. Până acum nu mi-ai explicat un lucru: spune- 
mi, eşti încă logodit, nu-i aşa, eşti logodit? Cum vrei atunci 
să rupi logodna dacă ea, mireasa, nu vrea? 

— Oficial sunt logodit şi logodna a fost consfinţită, cum am 
sosit la Moscova, cu mare pompă, cu icoane, după obiceiul 
pământului. Ne-a binecuvântat generăleasa şi - mă crezi - 
chiar a lăudat-o pe Katia fiindcă, zice, „ai ştiut să-ţi alegi 
bărbatul, e destul să mă uit în ochii lui ca să-mi dau seama”. 
În schimb, pe Ivan nu putea să-l sufere, nici măcar nu l-a 
felicitat. La Moscova am stat mult de vorbă cu Katia, m-am 
zugrăvit aşa cum sunt, i-am vorbit deschis, cinstit, cu toată 
sinceritatea. A ascultat tot ce i-am spus: 


Apoi au fost sfieli şi gingăşii, Cuvinte dulci s-au 
murmurat... 

S-au spus, nu-i vorbă şi cuvinte pline de trufie. M-a silit să 
jur că am să mă îndrept. l-am făgăduit. Şi acum... 

— Şi acum? 

— Şi acum te-am chemat şi te-am adus aici - vezi, să nu 
uiţi ziua de azi, să n-o uiţi toată viaţa! 

— Ca să te trimit la ea, la Katerina Ivanovna, şi... 

— Ce? 

— Să-i spui că n-am să mai vin niciodată şi că-mi iau 
rămas-bun de la ea. 

— Dar cum... În felul ăsta? Se poate? 

— Da, te trimit pe tine în locul meu, pentru că eu nu mă 
simt în stare. Gândeşte-te şi tu: cum aş putea să-i spun eu 
însumi? 

— Şi tu unde vrei să te duci? 

— În mocirlă, aşa cum am trăit şi până acum. 

— La Gruşenka! Exclamă îndurerat Alioşa, împreunându-şi 
mâinile. Înseamnă că avea dreptate Rakitin! Credeam că te- 
ai dus cât te-ai dus pe la ea şi că s-a terminat. 

— Un om logodit? Cum îţi închipui? Logodit cu o fata ca ea, 
aşa, în văzul lumii? Am şi eu un pic de onoare. Din 
momentul în care am început să mă duc pe la Gruşenka 
înseamnă că am rupt logodna, onoarea mea era pătată, îmi 
dau foarte bine seama. Ce te uiţi aşa la mine? Şi dac-ai şti 
că atunci când am fost la ea prima oară mă dusesem numai 
ca să-i trag o mamă de bătaie. Aflasem un lucru de care 
acum sunt convins şi anume, că Gruşenka primise de la acel 
căpitan, omul tatii, o poliţă semnată de mine, ca să mă dea 
în judecată şi să-mi închidă astfel gura, să nu mai fac 
scandal. Voiau să mă sperie. De aceea m-am dus la ea, ca s- 
o iau la palme. O mai văzusem şi altă dată. Nu e o femeie 
din acelea care-ţi sucesc capul de la prima vedere. 
Cunoşteam povestea cu negustorul bătrân care, pe 
deasupra, acum mai este şi beteag, l-a lovit damblaua, dar 
tot o să-i rămână ceva părăluţe de pe urma lui. Ştiam că 


moare după bani, se pricepe să-i scoată şi din piatră seacă, 
îi dă cu dobândă şi jupoaie oamenii, că este o femeie 
descurcăreaţă cum nu se află alta, o ticăloasă care nu ştie 
de milă. Şi cum îţi spuneam, mă dusesem s-o bat şi când 
colo am rămas la ea. Furtuna s-a dezlănţuit, a dat ciuma 
peste mine şi m-am molipsit şi azi încă mă simt ca atins de o 
molimă, şi-mi dau seama că s-a sfârşit cu mine, că n-are să 
mai fie nimic altceva. Cercul s-a închis. Atâta mi-a fost! Şi 
tocmai în ziua aceea, ca un făcut, aveam în buzunar - eu, 
calicul - trei mii de ruble. Am plecat cu ea la Mokroe - sunt 
vreo douăzeci şi cinci de verste până acolo - unde am adus 
lăutari, ţigănci, şampanie, le-am dat ţăranilor să bea 
şampanie până s-au îmbătat, am aruncat cu pumnii bani 
muierilor şi fetelor din sat. După trei zile eram lefter, dar ca 
un şoim! Crezi poate că şoimul a obţinut ceva? Nimic, nici 
gând de aşa ceva! Îţi spun: există un anumit farmec. Şi 
farmecul ăsta îl are Gruşenka, nemernica, îl are în trupul ei 
şi în picioruşul ei, până şi în degetul cel mic de la picioruşul 
stâng. Am văzut cu ochii mei, i-am sărutat picioruşul şi atât 
- îţi jur! Zicea: „Dacă vrei, mă mărit cu tine, deşi eşti un 
golan. Spune-mi că n-o să mă baţi şi o să mă laşi să fac tot 
ce poftesc şi atunci, cine ştie, poate că mă mărit cu tine” şi 
râdea. Şi acum tot aşa râde! 

Dmitri Fiodorovici se sculă clocotind, parcă, de furie şi se 
opri locului ca ameţit. Ochii-i erau injectaţi. 

— Şi acum chiar vrei să te însori cu ea...? 

— Dacă mă vrea, chiar acum pe loc, dacă nu, mă 
mulţumesc să rămân şi aşa: argat pe lângă casa ei. Tu, 
Alioşa, tu... se opri în faţa mezinului şi, apucându-l de 
umeri, începu să-l zgâlţâie de zor. Ştii tu, copil neprihănit, 
că toate astea se petrec ca într-un delir, un delir mai presus 
de orice închipuire, fiindcă ascunde o adevărată tragedie! 
Află, deci, că oricât aş fi de josnic, un om pierdut, stăpânit 
de patimi murdare, hoţ însă, pungaş de buzunare sau un 
borfaş care să se strecoare prin antreurile caselor Dmitri 
Karamazov nu poate fi. Şi totuşi, află acum că sunt un hoţ, 


un pungaş ordinar, un borfaş! Când m-am dus la Gruşenka 
s-o învăţ minte, ţi-am spus că aveam la mine nişte bani. 
Chiar în dimineaţa aceea, Katerina Ivanovna mă chemase la 
dânsa, rugându-mă să plec în mare taină (de ce, nu ştiu, se 
vede că aşa voia ea), în capitala guberniei şi să-i trimit de 
acolo, de la poştă, trei mii de ruble Agafiei Ivanovna. 
Nimeni nu trebuia să prindă de veste aici în oraş, de aceea 
stăruia să mă duc în capitală. Am fost apoi la Gruşenka, 
având cele trei mii de ruble în buzunar şi cu ele am plecat 
amândoi la Mokroe. Pe urmă faţa de Katerina Ivanovna m- 
am arătat aşa ca şi cum fusesem în capitală, însă nu i-am 
dat nici o recipisă, nu i-am dat-o nici până astăzi - chipurile, 
am uitat. Şi acum, ce crezi? O să te duci la dânsa astăzi şi o 
să-i spui: „îşi ia rămas-bun de la dumneavoastră”. La care 
ea o să te întrebe: „Da' banii?” Ai putea să adaugi: „E o 
secătură, un desfrânat, robul unor pofte pe care nu e-n 
stare să şi le stăpânească. N-a expediat banii, i-a cheltuit, n- 
a avut puterea să se împotrivească ispitei, ca o brută ce 
este.” şi totuşi, ce-ar fi dacă ai putea să-i explici: „Dar să 
ştiţi că nu e un hoţ, iată cele trei mii de ruble, vi le trimite 
înapoi să le expediaţi dumneavoastră Agafiei Ivanovna, iar 
el îşi ia rămas-bun pentru totdeauna”. Pe când acum dacă 
te întreabă „şi unde sunt banii...?”. 

— Miţea, eşti într-adevăr un om nefericit, îmi dau seama! 
Şi totuşi, nu e o nenorocire chiar atât de cumplită, nu te 
omori cu firea, nu trebuie să fii disperat! 

— Nu cumva îţi închipui c-o să mă împuşc dacă nu fac rost 
de cele trei mii de ruble ca să i le dau înapoi?! Nu, n-o să 
mă împuşc, fii pe pace! Nu mă simt în stare deocamdată, 
poate mai târziu, cine ştie?! Acum mă duc la Gruşenka... De 
mi-aş frânge gâtul odată, să ştiu că s-a terminat! 

— De ce te duci la ea? Ce vrei să faci? 

— Să mă însor cu ea dacă m-o socoti vrednic să-i fiu 
bărbat, iar dacă o să-i vină amantul, am să ies frumugşel din 
iatac. Am să spăl de noroi galoşii amicilor ei, am să aprind 
samovarul, am să alerg la băcănie după târguieli... 


— Katerina Ivanovna o să fie înţelegătoare, îţi spun eu, 
rosti deodată solemn Alioşa. O să înţeleagă cât de adânc te 
căieşti şi o să se împace cu tine. Este o femeie superioară şi 
o să-şi dea seama că nu există pe lume om mai nefericit 
decât tine. 

— Nu, n-o să se împace chiar aşa cu toate, râse Miţea. 
Există, frăţioare, în toată povestea asta ceva cu care nici o 
femeie nu se poate împăca. Ştii ce ar fi mai bine? 

— Ce? 

— Să-i dau înapoi cele trei mii de ruble. 

— Dar de unde să le luăm? Ascultă, eu am două mii de 
ruble, Ivan cred c-ar putea să-ţi dea şi el o mie, ia banii şi 
du-te de i-i dă. 

— Şi când o să pot avea în mână aste trei mii de ruble? Tu 
eşti încă minor şi până să apuci să-ţi vezi banii, mai va şi eu 
vreau chiar astăzi, auzi tu, azi, neapărat, să te duci la ea, 
să-i spui rămas-bun din partea mea, cu sau fără bani - 
indiferent, pentru că nu mai pot răbda, mă înţelegi, altfel nu 
se mai poate, am ajuns la capătul răbdării! Mâine o să fie 
prea târziu. Ce-ar fi să te duci la tata? 

— La tata? 

— Da, la el în primul rând. Du-te şi cere-i lui banii. 

— Dar n-o să-mi dea, Miţea. 

— Păi cum o să-ţi dea? Bineînţeles că n-o să-ţi dea nimic. 
Tu ştii, Aleksei, ce înseamnă disperarea? 

— Ştiu 

— Ascultă: din punct de vedere juridic, tata nu-mi 
datorează nimic. Am luat tot, până la ultimul ban, ştiu foarte 
bine. Dar moralmente, spune tu, moralmente îmi este sau 
nu dator? Doar a pus la bătaie cele douăzeci şi opt de mii 
ale mamei ca până la urmă să agonisească o sută. Să-mi dea 
numai trei mii din douăzeci şi opt, atâta-i cer, numai trei 
mii, ca să-mi izbăvească sufletul din iad. Multe păcate îi vor 
fi iertate pentru fapta asta pe lumea cealaltă! Iar eu, dacă- 
mi dă banii ăştia, mă vede Dumnezeu, am să lichidez 
definitiv cu el şi niciodată n-o să mai audă de mine. Este 


ultima oară când are prilejul să se poarte ca un tată 
adevărat. Spune-i că însuşi Dumnezeu îi trimite prilejul 
ăsta. 

— Miţea, n-o să-ţi dea banii pentru nimic în lume. 

— Ştiu că n-o să mi-i dea, ştiu foarte bine. Şi mai ales 
acum. Mai ştiu încă ceva: tata abia deunăzi a prins de veste, 
sau poate chiar numai ieri a aflat cu certitudine (ţine minte 
ce-ţi spun), că Gruşenka, pare-se, nu glumeşte şi vrea cu tot 
dinadinsul să se mărite cu mine. Bătrânul îi cunoaşte firea, 
ştie ce fel de pisică e. Şi atunci cum îţi închipui, după toate 
astea, c-o să-mi mai dea şi bani ca să-mi mijlocească el, cu 
mâna lui, însurătoarea, când e nebun după ea? Asta încă 
nu-i tot, pot să-ţi mai spun ceva: am aflat c-a scos acum 
cinci zile de la bancă trei mii de ruble, pe care le-a schimbat 
în hârtii de câte o sută; a făcut apoi un pachet cam aşa de 
mare, l-a sigilat cu şapte peceţi şi l-a mai legat, pe 
deasupra, cruciş cu un şiretei roşu. Vezi ce de amănunte 
cunosc! Pe urmă a scris deasupra: „Îngerului meu 
Gruşenka, când o vrea să vină la mine”; singur cu mâna lui 
a mâzgălit pe hârtie cuvintele astea, tacticos, în cel mai 
desăvârşit secret, aşa încât nimeni nu ştie că ţine bani în 
casă, decât doar sluga lui, Smerdiakov, pentru care poate să 
pună mâna în foc că-i perfect cinstit. De trei sau patru zile o 
aşteaptă pe Gruşenka, trăgând nădejde că până la urmă o 
să vină după pachet, i-a şi trimis vorbă, la care dânsa i-a 
răspuns că „poate o să vin”. Păi dacă se duce la bătrân, mai 
pot eu să mă însor cu ea? Pricepi tu acum de ce stau ascuns 
aici şi pe cine pândesc? 

— Pe ea? 

— Da. Am avut la mine în batalion un soldat de prin părţile 
astea, Foma, care ţine cu chirie o cămăruţă la târfele de 
aici, din curte. Le mai dă şi elo mână de ajutor, noaptea 
păzeşte casa, iar ziua vânează gotcani, ca să aibă din ce 
trăi. La el în odaie mi-am instalat cartierul general; nici el şi 
nici gazdele nu cunosc misterul, adică nu ştiu că stau la 
pândă aici. 


— Numai Smerdiakov îl cunoaşte? 

— Numai el. Şi tot el trebuie să-mi dea de ştire dacă Gruşa 
vine la bătrân. 

— El ţi-a vorbit despre pachet? 

— Da, el. Dar să ştii că e un secret pentru toată lumea. 
Ivan habar n-are de nimic, nici de bani, nici de altceva. 
Bătrânul vrea să-l trimită la plimbare pentru vreo două-trei 
zile la Cermaşnea; cică s-ar fi ivit un muşteriu care oferă 
opt mii de ruble pentru tăierea copacilor din dumbravă: 
„Dă-mi o mână de ajutor, l-a rugat el şi fă un drum până 
acolo”; prin urmare, cum spuneam, o să plece pentru două- 
trei zile. Tata ar dori ca Gruşenka să vină în lipsa lui Ivan. 

— Vasazică, o aşteaptă acum? 

— Nu, azi n-o să vină. Ştiu eu ce ştiu. Sunt sigur că n-o să 
vină! Exclamă Miţea. Aşa crede şi Smerdiakov. Iata s-a pus 
pe băutură, stă la masă cu Ivan şi bea. Du-te la el, Aleksei şi 
cere-i cele trei mii de ruble. 

— Miţea, dragul meu, nu-ţi dai seama ce spui! Strigă 
Alioşa, sărind de pe bancă unde şedea şi cercetându-l cu 
luare-aminte pe Dmitri Fiodorovici, care părea că aiurează. 
O clipă îi veni să creadă că-şi pierduse minţile. 

— Ce este? Nu sunt nebun, rosti Dmitri Fiodorovici, 
uitându-se ţintă la el, cu un fel de solemnitate. Nu-ţi fie 
teama; am spus să te duci la tata şi ştiu ce vorbesc: eu cred 
în minuni. 

— În minuni? 

— Da, în minunile Celui-de-Sus. Dumnezeu îmi cunoaşte 
sufletul şi vede disperarea în care sunt. El vede tot. Crezi, 
oare, că el o să lase a se înfăptui asemenea grozăvie? 
Alioşa, eu cred în minuni, du-te. 

— Mă duc. Spune-mi, mă aştepţi aici? 

— Da. Îmi dau seama că nu se face aşa, cât ai bate din 
palme, nu se poate să te duci la dânsul şi să-i spui aşa, tam- 
nisam! Acum probabil că-i beat. Am să aştept trei, patru, 
Cinci, şase, şapte ore, dar să ştiu că astăzi, neapărat, fie 
chiar la miezul nopţii, o să mergi în orice caz la Katerina 


Ivanovna, cu sau fără bani şi să-i vorbeşti aşa: „Am venit să- 
ţi spun din partea lui: rămâi cu bine!” 

— Miţea! Şi daca Gruşenka vine astăzi... Sau dacă nu chiar 
azi, atunci mâine, sau poimâine? 

— Gruşenka? Am să stau la pândă tot timpul şi când oi 
vedea-o, am să dau buzna peste ei, să-i împiedic... 

— Şi dacă... 

— Dacă o fi ceva, sunt în stare să şi omor. N-aş putea 
suporta. 

— Să omori? Pe cine? 

— Pe bătrân. De ea nici nu mă ating. 

— Ce vorbeşti, frăţioare?! 

— Nu ştiu, nu-mi dau seama de nimic... Poate c-am să-l 
omor, poate că nu. Mă tem c-o să se răscolească în mine o 
ură neîmpăcată în momentul acela. Simt că-l urăsc numai 
văzându-i mutra, nasul, ochii, zâmbetul acela neruşinat. 
Prea e dezgustător! Uite, de asta mă tem. Mi-e teamă că n- 
am să mă pot stăpâni... 

— Mă duc, Miţea. Cred că Dumnezeu va veghea să nu se 
întâmple nici o nenorocire. 

— Du-te, iar eu am să stau aici şi am să aştept minunea. Şi 
dacă totuşi minunea nu se va întâmpla, atunci... 

Cu gândurile răvăşite, Alioşa plecă la taică-său. 

VI - SMERDIAKOV. 

Îl găsi pe Fiodor Pavlovici la masă. Prânzul fusese ca de 
obicei servit în salon, deşi casa avea şi o sufragerie. Salonul 
era cea mai spațioasă dintre toate încăperile, altminteri 
mobilată destul de pretenţios, dar numai cu lucruri 
demodate. Mobilierul de culoare albă, îmbrăcat cu un 
material roşu uzat, ce părea să fie mătase, era de pe 
vremea bunicilor. Nişte oglinzi cu rame sculptate şi ele tot 
de modă veche, în stil baroc, albe, iar pe alocuri aurite, 
ocupau spaţiul dintre ferestre. Pe pereţii acoperiţi cu un 
tapet alb de hârtie, plesnit pe ici, pe colo, atârnau două 
portrete: chipul unui prinţ, fost guvernator general peste 
întreaga regiune cu vreo treizeci de ani în urmă şi al unui 


arhiereu de mult adormit întru Domnul. În colţul dinspre 
răsărit se aflau nişte icoane, în faţa cărora, noaptea, ardea 
candela... Nu pentru că stăpânul casei ar fi fost evlavios, ci 
ca să lumineze încăperea. Fiodor Pavlovici se culca foarte 
târziu, pe la trei-patru dimineaţa; până atunci se plimba de 
colo până colo prin odaie, sau şedea tolănit în jilţ şi se 
gândea. Aşa îşi făcuse el obiceiul. De multe ori se întâmpla 
să doarmă singur cuc în toată casa, după ce trimitea slugile 
să se culce în pavilionul din curte; în ultima vreme însă, 
feciorul, Smerdiakov, rămâneau cu el peste noapte în 
antreu, unde îşi făcea culcuşul pe o laviţa. În momentul 
când Alioşa intră pe uşă, prânzul era pe sfârşite, tocmai se 
aduseseră cafeaua şi dulceaţa. Fiodor Pavlovici era obişnuit 
să-şi încheie masa cu un păhăruţ de coniac şi dulciuri. Ivan 
Fiodorovici se afla şi el acolo şi-şi lua cafeaua. Grigori şi 
Smerdiakov serveau. Atât stăpânii, cât şi servitorii păreau 
plini de însufleţire şi voioşi. Fiodor Pavlovici râdea cât îl 
ţinea gura; Alioşa încă din odaia de alături îi auzi râsul 
strident, cu care urechea lui se familiarizase, şi-şi dădu 
seama că taică-său nu apucase încă să se îmbete, era numai 
bine dispus. 

— Uite-l c-a venit, uite-l! Strigă Fiodor Pavlovici, încântat 
de sosirea lui Alioşa. Şezi aici, lângă noi şi ia o cafeluţă, că 
doar e de post, mă-nţelegi, de post şi e fierbinte, o 
bunătate. Nu te îmbii cu coniac, fiindcă posteşti, da' ia 
spune, n-ai vrea totuşi un păhăruţ de coniac? Nu, mai bine 
să-ţi dau un lichioraş, am unul fain de tot! Smerdiakov, du- 
te şi adu sticla din dulap, uite cheile, al doilea raft din 
dreapta, hai, mişcă! 

Alioşa încercă să refuze lichiorul. 

— Tot trebuie să aducă, dacă nu pentru tine, atunci pentru 
noi, zise Fiodor Pavlovici radios. Dar ia stai, ai mâncat? 

— Am mâncat, răspunse Alioşa, deşi nu luase în gură decât 
o bucată de pâine şi băuse un pahar de cvas la bucătăria 
egumenului. O ceaşcă de cafea fierbinte însă aş bea cu cea 
mai mare plăcere. 


— Dragul de el! Bravo! Vrea o cafeluţă! Nu cumva mai 
trebuie încălzită? Nu, încă mai clocoteşte şi acum. E o cafea 
pe cinste, mai ales că-i făcută de Smerdiakov! La cafea şi la 
plăcinte Smerdiakov este mare meşter, dar, ce-i drept, nu 
mi-e ruşine cu el nici când e vorba să gătească o ciorba de 
peşte! Să vii într-o zi la ciorbă de peşte, numai vezi să ne 
înştiinţezi dinainte... Adică stai, ce ţi-am poruncit mai 
adineauri? Parcă ţi-am spus să te muţi chiar azi cu tot 
calabalâcul... Ei, ţi-ai adus salteaua? He-he-he...! 

— Nu, n-am adus-o, zâmbi Alioşa. 

— Dar ai tras o spaimă, hai? Nu-i aşa că le-ai speriat? 
Drăguţul de el; cum aş putea să-l necăjesc tocmai pe el! 
Ascultă, Ivan, nu pot să-l văd cum se uită în ochii mei şi 
râde, nu pot şi pace! Îmi creşte inima numai când îl văd, 
zău, nu ştii ce drag mi-e băiatul ăsta! Alioşka, vino să-ţi dau 
binecuvântarea mea părintească. 

Alioşa se ridică de la locul lui, dar între timp Fiodor 
Pavlovici se răzgândi. 

— Nu, deocamdată să-ţi fac numai cruce, uite aşa, şezi. 
Nici nu ştii ce bine ai picat, tocmai vorbeam despre ceva 
care te interesează. Să mori de râs şi mai multe nu! 
Măgarul lui Valaam 138) a prins grai şi să vezi ce dă din el 
acum! 

Măgarul lui Vălaăm nu era altul decât lacheul Smerdiakov, 
un flăcău de vreo douăzeci şi patru de ani, tăcut de felul lui 
şi îngrozitor de ursuz. Nu c-ar fi fost sălbatic din fire, sau 
din cale-afară de ruşinos, dimpotrivă, părea fudul şi se uita 
de sus la toată lumea. N-aş fi vrut încă să vorbesc despre el 
şi totuşi n-am încotro. Aşadar, Smerdiakov fusese crescut de 
Marfa Ignatievna şi de Grigori Vasilievici, dar copilul „se 
făcea mare şi n-avea în el nici o simţire de recunoştinţă”, se 
plângea Grigori; era ca o sălbăticiune, un pui de lup care 
privea oamenii pitit într-un ungher. Cea mai mare plăcere a 
lui în copilărie eră să spânzure pisicile şi apoi să le îngroape 
cu alai. Drept care, se înfăşură într-un cearşaf în loc de 
odăjdii şi începea să cânte, bălăngănind deasupra stârvului 


o tinichea în chip de cădelniţă. Toate astea le făcea într- 
ascuns, să nu prindă nimeni de veste. Într-o zi însă, Grigori 
dăduse peste el şi-l croise zdravăn cu nuiaua. Băiatul se 
vârâse într-un ungher şi o săptămână întreagă se uitase la 
el pe sub sprâncene. „Nu ne iubeşte, procletul, îi spunea 
Grigori Marfei Ignatievna, aista nu iubeşte pe nimeni.” „Ce, 
tu eşti om ca toţi oamenii? Îl lua bătrânul în primire pe 
Smerdiakov. Tu nu eşti plămadă omenească, tu te-ai născut 
din mâzga de pe podeaua băii, aşa că să ştii şi tu cine 
eşti...” După cum a ieşit mai târziu la iveală, Smerdiakov nu 
i-a iertat niciodată cuvintele astea. Grigori îl învățase 
buchile şi, când împlinise doisprezece ani, încercase să-i 
explice Sfânta Scriptură. Toată osteneala lui însă nu fusese 
de nici un folos. Într-o zi - erau cam la a doua sau a treia 
lecţie - copilul începuse a zâmbi zeflemitor. 

— De ce râzi? Îl întrebase Grigori, privindu-l încruntat 
peste ochelari. 

— De-aia. Dumnezeu cică a făcut lumea în prima zi, iar 
soarele, luna şi stelele - în a patra. Atunci de unde a luat 
lumină în prima zi? 

Grigori rămăsese încremenit. Puştiul îşi măsura cu o 
privire ironică dascălul. Până şi căutătura lui avea ceva 
arogant. Grigori îşi ieşise din răbdări. „Uite de unde!” se 
oţărâse el, lipindu-i o palmă învăţăcelului. Băiatul nu 
spusese nici cârc, dar se vârâse iarăşi într-un ungher timp 
de câteva zile. Cam la o săptămână după aceea, avusese 
pentru prima oară o criză de epilepsie, meteahnă de care n- 
a mai scăpat până la sfârşitul zilelor. Aflând treaba asta, 
Fiodor Pavlovici îşi schimbase dintr-o dată purtarea faţă de 
bietul copil. Până atunci prea puţin îi pasă de el, nu-l certă 
niciodată şi de câte ori îi ieşea în cale, îi dădea câte un 
bănuţ. Dacă într-o zi era în toane bune, îi trimitea ceva 
dulciuri de la masă. Cum auzise însă ce beteşug are, 
începuse să-i poarte de grijă, chemase îndată un medic, 
care încercă prin diverse mijloace să-l însănătoşească, dar 
se dovedi până la urmă că eră o boală fără leac. În medie, 


crizele reveneau cam o dată pe lună, la intervale şi cu 
intensităţi variabile, unele fiind destul de uşoare, altele - 
cumplite. Fiodor Pavlovici îi poruncise cu străşnicie lui 
Grigori să nu-l mai bată sub nici un motiv şi începu să-l 
primească în casă. De asemenea, nu mai voise să-l lase cu 
nici un chip pe copil să-şi muncească creierul cu învăţătura. 
Dar într-o zi - băiatul avea pe atunci vreo cincisprezece ani 
- Fiodor Pavlovici îl surprinsese dând târcoale dulapului cu 
cărţi şi căutând să desluşească prin geam titlurile. Fiodor 
Pavlovici avea o bibliotecă mai mult sau mai puţin 
înzestrată, peste o sută de volume, dar nimeni nu-l văzuse 
vreodată cu o carte în mână. Descoperind interesul pe care- 
| arăta Smerdiakov pentru cărţi, bătrânul îi încredinţase pe 
loc cheile, îmbiindu-l: „Citeşte, te fac bibliotecarul meu; 
decât să te învârţi fără rost prin curte, mai bine stai aici şi 
citeşte. Uite, ia-o pe asta şi Fiodor Pavlovici îi dăduse Serile 
în cătunul de lângă Dikanka”. 

Băiatul se apucase să citească, dar fusese dezamăgit, nu 
zâmbise nici măcar o singură dată, dimpotrivă, era din ce în 
ce mai încruntat. 

— Ei, ce zici, ţi-a plăcut? Aşa-i că e nostimă? Îl întrebase 
Fiodor Pavlovici. 

Smerdiakov nu-i răspunse nimic. 

— Zi, prostule! 

— Nu-i adevărat ce scrie acolo, bălmăjise Smerdiakov 
hlizindu-se. 

— Du-te dracului, suflet de slugoi, ia Istoria universală a 
lui Smaragdov 139), aici tot ce scrie este adevărat, citeşte- 
0. 

Dar Smerdiakov nu apucase să citească nici zece pagini şi 
se plictisise. Aşa că până la urmă dulapul cu cărţi fusese din 
nou încuiat. Curând după aceea, Marfa şi Grigori îi 
raportară lui Fiodor Pavlovici că Smerdiakov devenise din 
cale-afară de cusurgiu, nu putea să vadă în ochi nici urmă 
de gunoi, şi, de câte ori se aşeza la masă, tot mesteca de zor 
cu lingura în ciorbă, se apleca asupra străchinii, lua o 


lingură de zeamă şi o ridica în dreptul ochilor, cercetând-o 
în lumină. 

— Ce-ai găsit acolo, un gândac? Îl întreba uneori Grigori. 

— Sau poate o muscă? Adăuga Marfa. 

Tânărul, care avea acum mania curăţeniei, nu se 
învrednicea niciodată să le răspundă, dar tot aşa proceda şi 
cu pâinea, cu carnea şi cu tot ce i se dădea de mâncare: 
ridica dumicatul în aer, se uita la el în zare, îndelung, ca la 
microscop şi abia după aceea se îndupleca să-l ducă la gură. 
„Măi să fie, ce boier!” mormăia Grigori, privindu-l pe sub 
sprâncene. 

Fiodor Pavlovici, auzind despre trăsneala cea nouă a lui 
Smerdiakov, îşi pusese în gând să-l scoată bucătar, drept 
care îl trimisese la Moscova să-şi facă ucenicia. Smerdiakov 
stătuse acolo câţiva ani şi se înapoiase acasă grozav de 
schimbat. Deşi foarte tânăr încă, părea ofilit, cu o faţă 
smochinită, gălbejită, de scopit. În sufletul lui, nu se 
petrecuse însă nici o schimbare: rămăsese tot atât de puţin 
sociabil ca şi mai înainte. După cum se aflase mai încolo şi la 
Moscova, tot aşa, nimeni nu putea să scoată o vorbă din 
gura lui; oraşul nu-i trezise nici un interes, aşa că nici nu 
văzuse mare lucru, iar ceea ce apucase să vadă nu-i 
reţinuse câtuşi de puţin atenţia. Fusese o singură dată la 
teatru, dar ieşise de acolo îmbufnat şi morocănos. În 
schimb, se întorsese acasă dichisit, cu nişte haine frumoase, 
cu lenjerie şi cu un surtuc foarte curat; îşi peria cu grijă 
îmbrăcămintea de două ori pe zi, iar cizmele elegante de 
box şi le ungea cu vacs englezesc special, lustruindu-le 
până străluceau ca oglinda. Era un excelent bucătar, Fiodor 
Pavlovici se gândise să-i plătească o simbrie; toţi banii pe 
care-i primea Smerdiakov îi dădea pe îmbrăcăminte, 
pomezi, parfumuri etc. Cu toate astea, avea acelaşi dispreţ 
pentru sexul feminin, ca pentru toată lumea, în general; era 
scorţos cu femeile şi le ţinea la distanţă. Fiodor Pavlovici 
începuse acum să-l privească cu alţi ochi. Crizele lui se 
repetau din ce în ce mai des şi, în zilele când nu se simţea 


bine, Marfa Ignatievna gătea ea mâncarea, ceea ce trebuie 
să spunem că nu-i convenea deloc lui Fiodor Pavlovici. 

— Ce-i cu tine, băiete, de ai mereu crize? Îl întreba el 
uneori, uitându-se chiorâş la bucătar şi cercetându-l cu un 
ochi scrutător. Barem de te-ai însura şi tu odată, ori poate 
aştepţi să-ţi găsesc eu o nevastă...? 

Smerdiakov pălea de necaz, dar nu răspundea nimic. Până 
la urmă, Fiodor Pavlovici îl lăsă în apele lui. Se mulțumea să 
ştie că are un om cinstit pe lângă casă, lucru de care se 
convinsese definitiv şi că Smerdiakov n-ar fi furat pentru 
nimic în lume şi nici nu s-ar fi atins de un lucru ce nu era al 
lui. Într-o zi, fiind beat, Fiodor Pavlovici pierduse prin curte, 
în noroi, trei hârtii de câte o sută de ruble, pe care tocmai 
le primise de la cineva; nu băgase de seamă că dispăruseră 
decât a doua zi, dar în timp ce se scotocea prin buzunare, 
zări câteşitrele hârtiile pe masă. Cum şi de unde răsăriseră 
acolo? Smerdiakov, pasămite, le găsise în curte şi le adusese 
în casă încă din ajun. „Măi băiete, n-am ce zice, om ca tine 
mai rar!” îl lăudase atunci Fiodor Pavlovici, răsplătindu-l cu 
zece ruble. Fiodor Pavlovici - cred că e cazul s-o spunem - 
nu numai că era pe deplin încredinţat de cinstea lui, dar în 
felul său chiar ţinea la el, deşi Smerdiakov îl privea tot atât 
de întunecat cum se uita îndeobşte la toată lumea şi tăcea 
mai tot timpul. Mare minune când scotea vreun cuvânt! 
Dacă pe vremea aceea i-ar fi venit cuiva în minte să se 
întrebe ce putea, oare, să-l intereseze pe flăcăul acela, la ce 
se gândea, cu siguranţă că n-ar fi reuşit să desluşească 
nimic pe figura lui, privindu-l. Şi cu toate astea, i se 
întâmpla uneori, fie în casă, fie prin curte, sau chiar în plină 
stradă, să se oprească locului şi să stea aşa, îngândurat, 
zece minute în şir. Un fizionomist care s-ar fi uitat la el mai 
de aproape ar fi zis, probabil, că nu era vorba de un efort 
de gândire sau de vreo preocupare precisă, ci mai curând 
de un fel de meditaţie în gol. Pictorul Kramskoi are un 
tablou excelent intitulat Contemplaţie, înfăţişând o pădure 
iarna şi în pădure, pe o cărare, într-un suman jerpelit, cu 


nişte opincuţe prăpădite în picioare, stând locului singur- 
singurel, un ţărănuş rătăcit, cu aerul că nu se gândeşte la 
ceva precis, ci mai curând „contemplă” ceva. Dacă i-ai da 
un brânci, ar tresări deodată şi s-ar uita la tine, ca şi cum s- 
ar fi trezit din somn, fără să înţeleagă ce se întâmpla. Ce-i 
drept, s-ar dezmetici numaidecât, dar, dacă l-ai întreba la 
ce s-a gândit, n-ar putea să răspundă. În schimb, a păstrat 
întipărită în suflet impresia sub a cărei stăpânire se afla în 
timp ce şedea aşa, în contemplaţie. Toate aceste impresii, 
pline de farmec pentru el, se acumulează încetul cu încetul, 
se aduna pe nesimţite în sufletul lui, fără să-şi dea seama, 
şi, desigur, fără să ştie pentru ce şi pentru cine; poate că 
după ce se vor fi depus acolo, ani şi ani de-a rândul, la un 
moment dat omul va părăsi totul şi, luând calea pribegiei, 
va pleca la Ierusalim să-şi caute mântuirea, sau poate va da 
foc satului în care s-a născut, dacă nu cumva le va face pe 
amândouă. Asemenea contemplatori abundă în mijlocul 
poporului. Probabil că Smerdiakov era unul dintre ei; şi el 
de bună seamă îşi aduna impresiile cu nesaţ, fără să ştie 
pentru ce. 

VII - O CONTROVERSĂ. 

Aşadar, măgarul lui Valaam prinsese grai. Obiectul 
discuţiei era destul de ciudat: dimineaţa, în timp ce-şi făcea 
târguielile la băcănia negustorului Lukianov, Grigori auzise 
pe cineva povestind că un soldat rus care căzuse prizonier 
undeva, prin nu ştiu ce ţinuturi îndepărtate, la graniţa 
dinspre Asia, fiind silit sub ameninţarea cu moartea şi a 
celor mai cumplite torturi să se lepede de legea creştină şi 
să treacă la islamism, nu se înduplecase în ruptul capului 
să-şi schimbe credinţa, drept care fusese schingiuit şi jupuit 
de viu şi-şi dăduse duhul preamărind numele lui Hristos, 
lucruri care se aflau scrise în ziarul sosit chiar în ziua 
aceea. Servind la masă, Grigori tocmai despre asta 
povestise. Lui Fiodor Pavlovici îi plăcea spre sfârşitul 
prânzului, când era la desert, să glumească şi să stea de 
vorbă cu cineva, fie şi cu Grigori. lar în ziua aceea se simţea 


în largul lui, era bine dispus şi cu gândurile cam 
împrăştiate. După ce ascultase istorisirea lui Grigori, 
sorbind câte puţin din păhăruţul de coniac, îşi dăduse 
părerea, spunând ca soldatul cu pricina trebuia trecut 
neapărat în rândul mucenicilor, iar pielea jupuită adusă 
undeva, la vreo mânăstire: „Vă închipuiţi cum ar da lumea 
năvală şi ce de bănet s-ar aduna!” încheiase el. Văzând că 
Fiodor Pavlovici nu era câtuşi de puţin înduioşat, 
dimpotrivă, începuse să ia în deşert ca de obicei, lucrurile 
sfinte, Grigori făcuse o mutră acră. Tocmai atunci 
Smerdiakov, care stătea lângă uşă, se găsise să rânjească în 
bătaie de joc. Bucătarului îi era când şi când îngăduit să 
servească şi el la masă, mai ales la desert, iar de la venirea 
lui Ivan Fiodorovici nu era zi în care să lipsească de la 
postul lui. 

— Ce te-a apucat? Îl întrebă Fiodor Pavlovici, văzându-l că 
rânjeşte şi înțelegând că voia să bată în Grigori. 

— Uite-aşa, răspunse prompt Smerdiakov cu glas tare, mă 
gândeam la isprava soldatului şi-mi ziceam c-o fi, nu zic nu, 
un lucru vrednic de laudă, dar, ca să spun drept, cred că n- 
ar fi fost nici un păcat dacă, strâns cu uşa, s-ar fi lepădat şi 
de legea lui Hristos şi de taina botezului ca să scape cu 
viaţă, fiindcă, oricum, mai târziu putea să-şi ispăşească 
slăbiciunea săvârşind alte fapte bune. 

Fiodor Pavlovici sări în sus. 

— Cum aşa, nici un păcat?! Minţi, pentru o vorbă că asta 
să ştii c-o să mergi drept în iad şi ce-o să te mai prăjească 
acolo şi pe o parte şi pe alta, ca pe o ciozvârtă de berbec...! 

Alioşa intrase pe uşă tocmai când discuţia era în toi. 
Fiodor Pavlovici, după cum am văzut, îi făcuse o primire cât 
se poate de călduroasă. 

— Ai picat la tanc, la tanc ai picat! Chicotea el fericit, 
silindu-l să se aşeze şi să asculte. 

— Socoteala asta cu ciozvârtă de berbec nu-i adevărată, vă 
spun eu că n-o să se întâmple nimic şi nici n-ar trebui să se 
întâmple, dacă-i pe dreptare, ripostă grav Smerdiakov. 


— Cum pe dreptate? Se miră în gura mare Fiodor 
Pavlovici, din ce în ce mai vesel, făcându-i semn lui Alioşa cu 
genunchiul. 

— Ce ascultați la ticălosul ăsta! Se burzului mânios 
Grigori, privindu-l drept în ochi pe Smerdiakov. 

— Mai încet cu ticăloşia, Grigori Vasilievici! I-o reteză 
liniştit şi stăpân pe sine Smerdiakov. Să stăm strâmb şi să 
judecăm drept: dacă am ajuns în mâinile unor nelegiuiţi şi 
ei îmi cer să hulesc numele Domnului meu şi să mă lepăd de 
taina botezului, am tot dreptul s-o fac, pentru că aşa-mi 
spune cugetul meu şi pentru că aici nu mai încape vorba de 
păcat! 

— Ai mai spus-o o dată, lasă poliloghiile, mai bine 
dovedeşte că aşa este! Strigă Fiodor Pavlovici. 

— Ciorbă-lungă! Bombăni scârbit Grigori. 

— Mai încet cu ciorba-lungă, Grigori Vasilievici, măsoară-ţi 
cuvintele şi cată să judeci cu capul! Căci nici n-o să apuc 
bine să le spun nelegiuiţilor: „Mă lepăd de legea 
creştinească şi afurisesc numele Domnului-Dumnezeului 
meu cel adevărat” şi pe loc, chiar în momentul când am să 
rostesc vorbele astea, pronia cerească mă va judeca, 
aruncând asupra mea anatema şi voi fi urgisit din sânul 
sfintei biserici ca orice păgân. Aşa o să se întâmple, cum vă 
spun, chiar în clipa când mă voi gândi numai să le rostesc; 
n-o să treacă nici un sfert de secundă şi gata - am şi fost 
afurisit! Nu-i aşa, Grigori Vasilievici? 

Se vedea că simte o vădită plăcere să-l ia martor pe 
Grigori, când, de fapt, răspundea la întrebările puse de 
stăpânu-său; şi cu toate că îşi dădea foarte bine seama de 
asta, căuta să dea impresia că Grigori este acela care-l 
trage de limbă. 

— Ivan! Strigă deodată Fiodor Pavlovici. Apleacă-te să-ţi 
spun ceva la ureche. Ştii, toate astea le spune pentru tine, 
ca să-l auzi. Fă-i pe plac. 

Ivan Fiodorovici ascultă cu toată seriozitatea destăinuirea 
bătrânului, care părea grozav de încântat. 


— Stai, Smerdiakov, taci o clipă! Îi strigă din nou Fiodor 
Pavlovici. Ivan, mai apleacă-te o dată! 

Ivan Fiodorovici se supuse din nou, cu aerul cel mai serios 
din lume. 

— Mi-eşti tot atât de drag ca şi Alioşka. Să nu crezi că nu- 
mi eşti drag. Vrei un pic de coniac? 

— Vreau. „Văd că te-ai pilit serios, bătrâne!” îşi spuse în 
sinea lui Ivan, uitându-se cu luare-aminte la taică-său. Era 
foarte atent la ceea ce spunea Smerdiakov, care părea să-i 
fi trezit o vie curiozitate. 

— Anatema asupra ta, blestematule! Izbucni pe 
neaşteptate Grigori. Cum ai tu obazul să judeci, ticălosule, 
dacă... 

— Nu sudui, nu sudui, Grigori! Îi taie vorba Fiodor 
Pavlovici. 

— Aşteaptă puţin, Grigori Vasilievici, aşteaptă numai o 
clipă, lasă-mă să spun tot ce am de spus, fiindcă n-am 
terminat încă. În momentul când pronia cerească mă va 
osândi, am să fiu şi eu, cum s-ar zice, un fel de păgân; 
botezul pe care l-am primit o să-şi piardă harul. E orinu e 
aşa? 

— Concluzia, concluzia! Îl zori Fiodor Pavlovici, sorbind 
fericit din pahar. Hai, pune punct odată! 

— Şi din moment ce nu mai sunt botezat în legea 
creştinească, înseamnă că nu i-am minţit pe călăii mei 
atunci când m-au întrebat dacă „sunt ori nu sunt creştin”, 
fiindcă însuşi Dumnezeu m-a scos din rândul creştinilor, 
numai şi numai pentru gândul ce mi-a venit în minte înainte 
chiar de a fi apucat să deschid gura. lar din moment ce 
locul meu nu mai e printre creştini, atunci cum s-ar putea şi 
cu ce drept, să mi se ceară socoteală pe lumea cealaltă, ca 
unui creştin adevărat, că m-am lepădat de Hristos, când eu, 
numai cât mi-a trecut prin gând să mă lepăd de el şi am şi 
fost surghiunit din sânul creştinătăţii? lar dacă nu mai sunt 
creştin, înseamnă că nu mai pot să mă lepăd de Hristos, 
fiindcă nu mai am de cine să mă lepăd. Şi atunci poate 


cineva să-i ceară socoteala unui tătar spurcat, Grigori 
Vasilievici, fie şi în ceruri, pentru că nu s-a născut creştin şi 
poate cineva să-l pedepsească pentru asta că doar, vorba 
aceea, nimeni nu poate lua două piei de pe o vită! Şi apoi şi 
Dumnezeu chiar, dacă i-ar cere cumva socoteală tătarului 
după moarte, gândesc că n-o să-i dea decât o osândă mai 
uşoară (şi asta numai fiindcă nu poate să-l lase chiar aşa, 
nepedepsit), chibzuind că omul n-are nici o vină dacă s-a 
născut pe lume din părinţi spurcaţi. Doar nu poate 
Dumnezeu să-l ia cu anasâna pe tătar şi să spună despre el 
c-ar fi fost creştin?! Ar însemna atunci că şi Atotputernicul 
minte. Crezi dumneata că poate fi în stare Cel-de-Sus să 
spună vreodată o minciună, fie chiar numai una singură? 

Grigori rămase cu gura căscată, zgâindu-se la orator. Deşi 
nu pricepu prea bine despre ce era vorba, ceva totuşi 
reuşise să desluşească din încâlcitura aceea de cuvinte şi 
încremeni locului, ca un om care s-ar fi izbit deodată cu 
fruntea de perete. Fiodor Pavlovici îşi deşertă paharul şi 
slobozi un hohot de râs strident. 

— Alioşka, ei, cum îţi place? Văzuşi? Cazuistul! O fi fost pe 
la iezuiţi, Ivan. la ascultă, mă, duhneşti cale de o poştă a 
iezuit! Spune, cine te-a învăţat să vorbeşti aşa? Află însă că 
minţi, cazuistule, minţi cu neruşinare, minţi şi iar minţi! Nu 
mai plânge, Grigori, lasă, c-o să-l facem noi praf acum! 
Răspunde, măgarule! Să zicem c-ai avea dreptate faţă de 
schingiuitorii tăi, dar gândeşte-te că tu, în sufletul tău, 
totuşi, ţi-ai lepădat credinţa şi singur ai spus chiar că în 
aceeaşi clipă ai fost anatemizat, adică ăi fost afurisit, iar 
aceluia asupra căruia s-a aruncat anatema fii sigur că n-o 
să-i fie moale, băiete, în iad! Ei, acum ce mai zici, scumpul 
meu iezuit? 

— Fără îndoială că în sufletul meu mi-am lepădat credinţă 
şi totuşi, nu văd care ar fi păcatul aici... Poate numai unul 
mititel, adică un păcat din cele mai obişnuite. 

— Cum adică, din cele mai obişnuite? 

— Minţi, afurisitule! Şuieră printre dinţi Grigori. 


— Judecă şi dumneata, Grigori Vasilievici, răspunse domol 
şi liniştit Smerdiakov, sigur de biruinţă, dar vrând totuşi să 
facă pe mărinimosul cu cel învins. Judecă şi dumneata: 
Sfânta Scriptură spune că dacă ai cât de cât credinţă în 
sufletul tău, măcar cât bobul de mazăre şi porunceşti 
muntelui: Ridică-te şi aruncă-te în mare”, aşa o să fie, 
negreşit. Dacă eu sunt un necredincios, iar dumneata atât 
de credincios, încât mă blestemi mereu, încearcă numai de 
porunceşte muntelui să se urnească din loc şi să se arunce 
nu în mare (fiindcă ar fi prea departe), dar uite, măcar în 
scursura asta clocită din spatele grădinii noastre şi ai să 
vezi că nici nu se va clinti măcar, oricât ţi-ai sparge 
dumneata pieptul poruncindu-i. Şi asta înseamnă că nici 
dumneata nu ai destulă credinţă, Grigori Vasilievici şi că ştii 
numai să-i ocărăşti pe alţii cum îţi vine la gură. Şi apoi, 
trebuie să ne mai gândim că, în zilele noastre nu numai 
dumneata, dar nimeni pe lume, începând cu cele mai 
simandicoase persoane şi sfârşind cu cel mai pârlit mujic, 
nu poate să urnească muntele din loc şi să-l prăvălească în 
mare, în afară poate de un singur om de pe faţa 
pământului, sau cel mult doi, care îşi caută mântuirea 
sufletului în secret, undeva, prin pustiul egiptean şi acolo li 
s-a pierdut urma; dacă este aşa, înseamnă că toţi ceilalţi 
sunt nişte necredincioşi şi atunci, te întreb: crezi dumneata 
oare că pe toţi aceştia, câţi or fi pe lume, adică întreaga 
omenire, în afară de cei doi pustnici, Dumnezeu o să-i 
afurisească şi, în marea lui îndurare, pe care i-o cunoaştem 
cu toţii, n-o să ierte chiar pe nimeni dintre ei? Dimpotrivă, 
eu, în sinea mea, chiar dacă mi s-a clătinat credinţa, 
nădăjduiesc, totuşi, c-o să capăt iertarea, spălându-mi 
păcatul în lacrimi de pocăință. 

— Stai! Strigă Fiodor Pavlovici jubilând. Prin urmare, tu 
crezi că există totuşi pe lume doi oameni în stare să 
urnească munţii din loc? Ivan, ia aminte, uite rusul întreg! 

Ivan Fiodorovici zâmbi amuzat. 


— Ai perfectă dreptate, este într-adevăr o trăsătură 
specifică pentru credinţa poporului. 

— Eşti de acord, vasăzică! Înseamnă că am dreptate, dacă 
şi tu eşti de aceeaşi părere! Alioşka, tu ce zici? Aşa este sau 
nu credinţa rusească? 

— Nu, tocmai că Smerdiakov nu crede ca un rus, rosti 
grav şi hotărât Alioşa. 

— Nu mă refeream la credinţa lui, ci la aceasta trăsătură, 
ştii, istoria cu cei doi pustnici, numai la amănuntul acesta 
caracteristic, neînsemnat, dar unic în felul lui; este rusesc, 
nu-i aşa, rusesc sadea? 

— Da, e o trăsătură într-adevăr specific ruseasca, 
încuviinţă zâmbind Alioşa. 

— Vorba asta, care ţi-a ieşit din gură, merită un galben de 
aur, măgarule şi chiar ai să-l capeţi, negreşit, dar încolo să 
ştii că minţi, minţi şi iar minţi, auzi tu, dobitocule! Află că 
nimeni dintre noi nu crede, pentru că suntem cu toţii nişte 
oameni superficiali şi apoi nici nu avem timp şi nu avem 
timp în primul rând pentru că suntem prea ocupați, în al 
doilea rând pentru că Dumnezeu nu ne-a lăsat destul răgaz: 
a făcut ziua numai de douăzeci şi patru de ore, aşa câ nu 
avem nici când să dormim cât am vrea, darmite să ne 
pocâim! Şi tu te-ai lepădat de credinţă faţă de călăii tăi 
tocmai când ar fi trebuit să te gândeşti mai presus de toate 
la credinţa ta şi când ar fi trebuit să dovedeşti cât eşti de 
credincios! E sau nu-i aşa, măi băiete? 

— O fi şi aşa, dar judecă şi dumneata, Grigori Vasilievici, 
dacă nu cumva tocmai asta îmi uşurează păcatul. Căci dacă 
aş crede în adevărul acestor cuvinte, dacă aş crede aşa cum 
ar trebui să cred, atunci ar fi un mare păcat să nu înfrunt 
orice chinuri pentru credinţa pe care o am şi să trec la 
legea spurcată a mahomedanilor. Atunci însă n-aş mai 
ajunge să înfrunt nici un fel de chinuri, pentru că ar fi de 
ajuns să-i strig muntelui: „Ridică-te şi zdrobeşte-i pe călăii 
mei” şi el s-ar urni din loc şi i-ar strivi ca pe nişte gândaci, 
iar eu aş pleca mai departe, înălţând cântări de slavă 


Domnului-Dumnezeu. Dar dacă eu în clipa aceea am 
încercat tot şi i-am strigat din răsputeri muntelui: 
„Striveşte-i pe călăii mei” şi el nici nu s-ar fi clintit din loc, 
atunci, spune şi dumneata, n-aş pune la îndoială credinţa 
mea într-o clipă atât de cumplită, când aş simţi răcorile 
morţii? Şi aşa tot ştiu că nu sunt chiar întru totul vrednic să 
intru în împărăţia cerurilor (căci muntele nu s-a urnit la 
porunca mea şi deci credinţa mea înseamnă că nu are nici o 
trecere acolo sus şi nici nu mă aşteaptă cine ştie ce răsplată 
în ceruri), pentru ce atunci, pe lângă toate celelalte, m-aş 
lăsa jupuit de piele aşa, fără să mă aleg cu nici un folos? 
Căci oricum, chiar dacă aş fi jupuit de piele până la 
jumătatea spinării, muntele nu s-ar clinti la porunca sau la 
ţipetele mele. Într-o clipă atât de înfricoşătoare, în care nu 
mai e vorba de îndoieli, ci de fiorii morţii, îţi pierzi de bună 
seama şi minţile şi tot, nu mai ai deci cumpătul să judeci. Şi 
atunci, nu văd de ce ar fi atât de greu păcatul dacă, 
încetând să mai caut vreun folos sau vreo răsplată, mi-aş 
păstra măcar pielea întreagă. De aceea mă bizui pe 
îndurarea Celui-de-Sus şi trag nădejde c-am să fiu iertat... 

VIII - LA UN PĂHĂREL. DE CONIAC. 

Disputa luase sfârşit; ciudat, însă, Fiodor Pavlovigi, care 
era atât de bine dispus la început, între timp se întunecase 
la faţă. Încruntat, stăpânul casei mai dădu de duşcă un 
păhărel de coniac, care era într-adevăr de prisos. 

— la căraţi-vă de aici, iezuiţilor! Se răsti la slugi. Şterge-o 
imediat, Smerdiăkov! N-ai grijă, c-o să capeţi galbenul 
făgăduit, numai pleacă odată! Lasă, nu mai fi aşa amărât, 
Grigori, du-te acasă la Marfa, să-ţi aline sufletul nemângâiat 
şi să-ţi facă patul să te culci. Nu te lăsă canaliile să-ţi 
tinnească mâncarea! Răbufni el înciudat, după ce servitorii, 
ascultându-i porunca, ieşiră pe uşă. Smerdiăkov se 
înfiinţează aici în fiecare zi la vremea mesei. Ce o fi văzut la 
tine de pare atât de interesat, cu ce l-ai momit? Adăugă el, 
adresându-i-se lui Ivan Fiodorovici. 


— Cu nimic, răspunse acesta. I-a căşunat aşa c-aş fi un om 
în faţa căruia trebuie să se încline; un slugoi, un ţopârlan! 
Carne de tun sortită să cadă în primele rânduri când va 
veni momentul. 

— În primele rânduri? 

— Da şi el şi alţii, mai buni decât el, dar bineînţeles c-au să 
fie şi de-alde ăştia ca el. Întâi dintr-ăştia, pe urmă şi ceilalţi 
mai buni. 

— Şi când o să vină momentul? 

— Racheta o să ia foc, dar nu se ştie dac-o să ardă până la 
capăt. Deocamdată, poporul nu se dă în vânt după de-alde 
ăştia, vorbă-lungă, ca Smerdiăkov. 

— Ai dreptate, frăţioare, uite, vezi, unul ca ăsta, măgarul 
lui Valaam, se gândeşte şi se tot răzgândeşte şi cine ştie 
până la urmă unde l-o duce capul...! 

— Acumulează idei, spuse Ivan zâmbind. 

— Vezi tu, ştiu perfect că nici pe mine nu poate să mă 
înghită, aşa cum nu înghite pe nimeni, ca şi pe tine de altfel, 
deşi „i-a căşunat”, cum zici tu, c-ai fi un om în faţa căruia 
trebuie să se încline. Cât despre Alioşka, ce să mai vorbesc, 
pur şi simplu îl dispreţuieşte. Numai că ce-i al lui e-al lui, nu 
pune mâna pe nimic, nu umblă cu bârfeli, e mut ca un 
peşte, nu spune nimic din casă, o vorbă nu suflă şi face nişte 
plăcinte cu carne să te lingi pe degete! Dar, la urma urmei, 
ducă-se dracului, merită să-ţi răceşti gura discutând despre 
el...? 

— Nu, sigur că nu. 

— Cât despre ideile ce i-ar putea încolţi în minte, vorbind 
în general, părerea mea este că mujicul rus trebuie 
muştruluit cu nuiaua. Am spus-o dintotdeauna. Mujicul 
nostru este un ticălos, nu trebuie să-ţi fie nici atâtica milă 
de el, şi-i foarte bine că până şi astăzi mai este din când în 
când croit cu nuiaua. Toată vlagă pământului rusesc stă în 
nuiaua de mesteacăn. Când s-or distruge pădurile, atunci să 
ştii de la mine c-o să se prăpădească şi pământul rusesc. Eu 
sunt pentru oamenii deştepţi. Dar dacă am încetat acum să- 


i biciuim, fiindcă de, suntem prea deştepţi, în schimb mujicii 
au început să se biciuiască singuri. Şi bine fac. Căci cu 
măsură cu care măsuraţi vi se va măsura, aşa cum zice 
Scriptura... Într-un cuvânt, vor fi răsplătiți. Iar la noi, în 
Rusia, e o adevărată porcărie. Dragul meu, dacă ai şti tu cât 
urăsc Rusia... Adică propriu-zis nu pe ea, ci toate racilele 
astea... Dar poate că până la urmă şi Rusia. Tout cela c'est 
de la cochonnerie. (407 ştii ce-mi place mie? Îmi place 
spiritul fin, ingeniozitatea. 

— Iar ai mai dat pe gât un păhărel. Cred că-ţi ajunge. 

— Stai, nu mai beau decât unul şi încă unul şi cu asta, 
gata, am terminat. Dar mi-ai luat vorba din gură. Odată, 
fiind în treacăt pe la Mokroe, am stat la taifas cu un 
moşneag şi ştii ce mi-a povestit: „Nouă, zice, mult ne place 
să batem fetele şi atunci le dăm pe mâna flăcăilor să le 
muştruluiască. Şi după ce flăcăul o bate măr, a doua ziia 
fata de nevastă, aşa că vezi matale că şi mândruţele au 
partea lor”. Auzi ce sadici! Orice ai zice, e nostim, nu? Ce-ar 
fi să mergem odată acolo, să vedem şi noi, hai? De ce-ai 
roşit, Alioşka? Nu te ruşina, băieţaş! Îmi pare rău că 
adineauri n-am rămas şi eu la masă la egumen, să le fi 
povestit părinţeilor cum vine treaba asta cu fetele din 
Mokroe. Alioşka, să nu fii supărat pe mine că l-am necăjit pe 
egumen. Dar, frate dragă, sunt furios. Dacă există 
Dumnezeu - ei, da, atunci nu zic nu, sunt vinovat şi am să 
dau socoteală pentru asta; dar dacă totuşi nu există, crezi 
oare că ce le-am făcut eu cuvioşilor tăi e de ajuns? Să le tai 
capul şi încă ar fi puţin, ascultă-mă ce-ţi spun, pentru că 
pun beţe-n roate progresului. Nu ştiu dacă mă crezi, Ivan, 
dar să ştii că treaba asta mă roade. Nu, văd că nu-mi acorzi 
nici o încredere, citesc în ochii tăi. Probabil că le dai 
dreptate celor care zic că nu sunt decât un măscărici. Dar 
tu, Alioşka, tu ce spui, sunt eu, sau nu sunt un măscărici? 

— Nu cred că eşti un măscărici. 

— Şi sunt convins că asta e părerea ta şi c-ai spus-o cu 
toată sinceritatea. Ai o privire deschisă şi vorbeşti din toată 


inima. În timp ce Ivan nu poate fi sincer. E prea trufaş 
pentru asta... Dar eu, totuşi, parc-aş vrea să se termine 
odată cu schituleţul acela al tău. Bine ar fi să se stârpească 
tot misticismul ăsta de pe pământul rusesc, să-şi bage 
minţile în cap o dată pentru totdeauna toţi nătărăii! 
Gândeşte-te ce de argint, ce de aur ar intra la monetăria 
statului! 

— De ce să-l stârpeşti, n-are nici un sens, zise Ivan. 

— De ce? Pentru ca adevărul să triumfe mai curând - iată 
pentru ce. 

— Nu-ţi dai seama că dacă acest adevăr ar triumfa, 
dumneata, în primul rând, ai fi deposedat şi apoi... Cine 
ştie, poate ai plăti chiar cu capul...? 

— Aş! Şi totuşi, poate că ai dreptate... Ce prost sunt! Sări 
deodată Fiodor Pavlovici, plesnindu-se cu palma peste 
frunte. Ei, păi dacă-i aşa, atunci schituleţul tău poate să 
rămână unde e, Alioşka. Iar noi, ca nişte oameni deştepţi ce 
suntem, o să stăm frumos la câldurică şi o să ne desfătăm 
cu câte un păhăruţ de coniac, Ivan, cine ştie, poate că aşa o 
fi lăsat Dumnezeu! Zi: există Dumnezeu sau nu există? Stai, 
spune precis, vorbeşte serios! De ce râzi? 

— Râd, pentru că mi-am adus aminte de observaţia 
dumitale atât de spirituală de adineauri în legătură cu 
existenţa celor doi bătrâni care, după cum crede 
Smerdiakov, sunt în stare să urnească munţii din loc. 

— Cum şi tu crezi că s-ar putea spune acelaşi lucru şi 
despre mine...? 

— Întocmai. 

— Asta înseamnă că şi eu sunt rus get-beget şi că şi eu am 
trăsătura asta specific rusească, dar ce-ai zice, filosofule, 
dacă te-aş prinde şi pe tine cu mâţa în sac, hai? Vrei să te 
prind? Ei, dacă vrei, punem rămăşag c-am să te prind chiar 
mâine. Şi totuşi, spune drept: există ori nu Dumnezeu? 
Vorbeşte, omule, serios! Am nevoie de un răspuns chibzuit. 

— Nu, nu există Dumnezeu. 

— Alioşka, există Dumnezeu? 


— Există. 

— Ivan, dar nemurirea există? Cât de cât, fie chiar atâtica? 

— Nu există nici nemurire. 

— Nici un fel de nemurire? 

— Nimic. 

— Adică un zero absolut, sau mai e încă „ceva”? Poate că 
totuşi există „ceva”... Tot ar fi mai bine decât nimic! 

— Zero absolut. 

— Alioşka, exista nemurirea? 

— Exista. 

— Şi Dumnezeu şi nemurirea? 

— Da. Nemurirea e în Dumnezeu. 

— Hm! Mai curând aş crede că dreptatea este de partea 
lui Ivan. Doamne, când stai să te gândeşti câtă credinţă, 
câtă energie a irosit omul pentru această himeră de atâtea 
milenii! Cine-şi bate joc oare în halul ăsta de biata omenire? 
Ivan, pentru ultima oară te întreb categoric: există ori nu 
Dumnezeu? 'Te întreb pentru ultima oară. 

— Şi eu îţi răspund pentru ultima oară că nu există. 

— Dar atunci cine îşi bate joc de oameni, Ivan? 

— Dracu', pesemne, spuse zâmbind Ivan Fiodorovici. 

— Dar ce, crezi că dracu' există? 

— Nu, nu există nici dracu'. 

— Păcat. Ei, fir-ar să fie, nu ştiu ce-aş fi în stare să-i fac 
ăluia care l-a născocit pe Dumnezeu! Chiar dacă l-ar 
spânzura cu capul în jos şi încă ar fi prea puţin! 

— Dacă oamenii nu l-ar fi născocit pe Dumnezeu, n-ar fi 
existat civilizaţia. 

— N-ar fi existat? Fără Dumnezeu? 

— Nu şi nici coniacul n-ar mai fi fost pe lume. Ei, dar, cum 
văd eu, până la urmă va trebui să-ţi luăm sticla din faţă. 

— Stai, stai, stai, dragule, încă un păhărel! Mi se pare că l- 
am jignit pe Alioşa. Te-ai supărat, Aleksei? Dragul meu 
Alekseicik! Băieţaşul tatii! 

— Nu, de ce să fiu supărat? Îţi cunosc gândurile. Inima 
dumitale este mai bună decât capul. 


— l-auzi ce spune, că inima mea e mai bună decât capul! 
Doamne, ce tot îndrugă băiatul ăsta? Ivan, îl iubeşti pe 
Alioşka? 

— Îl iubesc. 

— Să-l iubeşti (Fiodor Pavlovici era din ce în ce mai 
afumat). Ascultă, Alioşa, recunosc, am fost mojic cu stareţul 
tău, dar, ce vrei, îmi ieşisem din fire. Tu ştii, Ivan, că 
bătrânul ăsta e un om de duh, nu crezi? 

— Se prea poate. 

— Îţi spun eu, ily a du Piron la-dedans (41), este un 
iezuit, un iezuit rus. Suflet nobil altminteri, turbează în 
sinea lui când se gândeşte că trebuie să joace teatru... Să 
facă pe sfântul. 

— Dar el crede în Dumnezeu. 

— Nici cât negru sub unghie. N-ai ştiut? Singur o spune 
orişicui, adică nu chiar aşa, orişicui, ci oamenilor deştepţi 
care vin la el. De pildă, guvernatorului Schultze i-a 
mărturisit scurt şi cuprinzător: credo, dar nu ştiu în ce. 

— Serios? 

— Dacă-ţi spun!... Dar să ştii că-l stimez. Are în el ceva 
mefistofelic sau, mai bine zis, ceva din Arbenin, parcă aşa îl 
cheamă, ştii care, cel din romanul Un erou al timpului 
nostru... Vezi tu, bătrânul este un libidinos; atât de 
libidinos, că şi azi chiar mi-ar fi teamă s-o las pe fiică-mea 
sau pe nevastă-mea să se duca la el să se spovedească. Să-l 
auzi când se pune el pe taclale... Acum vreo doi ani ne-a 
chemat la el la un ceişor cu un păhăruţ de lichior (ştii, 
cuconiţele îi trimit lichioruri) şi unde a început să ne 
povestească despre vremile de altădată, ei, ce să-ţi spun, ne 
ţineam cu mâinile de burtă de atâta râs... Mai ales avea una 
bună cu o slăbănoagă pe care a lecuit-o. „Dacă nu m-ar 
durea picioarele, zicea, v-aş juca ceva.” Ce zici de el? 
„Multe pozne am mai făcut şi eu în viaţă!” ştii că l-a 
pungăşit pe negustorul Demidov cu şaizeci de mii de ruble? 

— Cum, i-a furat banii? 


— Negustorul venise la el cu banii ca la un om de 
încredere. „Păstreză-mi-i dumneata, că mâine am 
percheziţie.” şi bătrânul i-a păstrat de tot. „Ce bani, zice, 
păi nu i-ai donat bisericii?” „Mare ticălos eşti!” i-am spus 
eu. „Nu, zice, nu sunt ticălos, am mâna largă”... A, stai, stai, 
că nu era el... Altcineva. Am încurcat iţele, era vorba de 
altcineva... Nici n-am observat. Ca să vezi! Şi acum încă un 
păhărel şi basta, ajunge, ia sticla, Ivan! Vă înşiram aici moşi 
pe groşi şi tu nici nu te-ai gândit să mă opreşti, Ivane... de 
ce nu mi-ai spus că mint? 

— Ştiam c-o să te opreşti singur. 

— Minţi, nu m-ai oprit, pentru că nu poţi să mă suferi. Mă 
dispreţuieşti. Ai venit să stai la mine, în casă şi mă 
dispreţuieşti. 

— Bine, atunci plec; prin gura dumitale vorbeşte coniacul. 

— Te-am rugat cu frumosul să te duci la Cermaşnea... 
Pentru o zi sau două, iar tu nici habar n-ai. 

— Mă duc mâine, dacă insişti atât. 

— Ba nu, n-o să te duci. Stai aici ca să să mă spionezi, 
parcă eu nu ştiu, îndrăcitule, de aceea nu vrei să pleci, nu-i 
aşa? 

Bătrânul nu-şi mai găsea astâmpăr. Sunt unii beţivi care la 
un moment dat, când li se urcă băutura la cap, de unde 
până atunci erau la locul lor, simt deodată nevoia să-şi dea 
arama pe faţă şi să facă scandal. 

— Ce te uiţi aşa la mine? Crezi că nu citesc în ochii tăi? Te 
uiţi la mine şi parcă spui: „Ce mutră de beţiv!” Privirea ta 
mă suspectează, nu vezi în ea decât dispreţ... Ştii tu foarte 
bine pentru ce ai venit... Când Alioşka se uită la mine, îi râd 
ochii. Alioşka nu mă dispreţuieşte. Aleksei, să nu-l iubeşti pe 
Ivan... 

— Nu te supăra pe fratele meu! De ce-l jigneşti? Îl înfruntă 
brusc Aleksei. 

— Se poate, da, se prea poate, mai ştii? Uf, cum mă doare 
capul. Ia de aici coniacul, Ivan, a treia oară îţi spun! (Căzu 
pe gânduri câteva clipe şi deodată avu un zâmbet viclean, 


stăruitor.) Nu te supăra, Ivane, nu te supăra pe mine că-s 
om bătrân şi fără minte. Ştiu că nu mă iubeşti, totuşi, nu fi 
supărat! Nici n-ai pentru ce să mă iubeşti. Ai să pleci, nu-i 
aşa, la Cermaşnea... Vin şi eu după aceea şi-ţi aduc ceva 
bun. Am să-ţi arăt acolo o fetişcană, ehei, de când am pus 
ochii pe ea! Deocamdată umbă încă desculţă. Să nu te 
sperii de fetişcanele care umblă cu picioarele goale şi să nu 
strâmbi din nas - nu ştii ce perle găseşti printre ele!... Şi îşi 
sărută vârful degetelor. Pentru mine... se învioră el deodată, 
ca şi cum s-ar fi trezit subit din beţie în clipa când atacase 
subiectul lui preferat. Pentru mine!... Of, copii! Copilaşii, 
purceluşii tatii mititei, pentru mine... de când trăiesc n-a 
existat o singură femeie urâtă, asta mi-e legea! Puteţi voi 
pricepe una ca asta? Aş, da' de unde! În vinele voastre 
curge lapte, nu sânge, nici n-aţi ieşit încă bine din găoace! 
Pe cinstea mea, la orice femeie poţi să găseşti ceva, ei, fir-ar 
să fie, ceva interesant, ceva ce nu găseşti decât la ea, numai 
să ştii să cauţi şi să ai ochi bun! Este şi ăsta un talent! 
Pentru mine nu există femeie slută; ajunge că-i femeie, asta 
face mai mult ca orice... Da' ce puteţi voi să înțelegeţi!... 
Până şi les vieilles filles 442), chiar şi la ele descoperi 
uneori câte ceva, că-ţi stă mintea în loc cum de au putut fi 
oameni atât de dobitoci să nu observe nimic şi le-au lăsat 
aşa să se ofilească! Pe o golancă sau pe o slută trebuie întâi 
şi-ntâi s-o uimeşti, îţi spun eu, aşa trebuie să procedezi. N-ai 
ştiut? Sigur, trebuie s-o uimeşti, să-i iei piuitul, s-o faci să se 
uite la tine în extaz, buimacă şi ruşinată că ditai boierul a 
putut să se îndrăgostească de o huidumă ca ea, boccie şi 
negricioasă. Zău, mare noroc că pe lume sunt şi vor fi 
totdeauna mujici şi boieri şi că orişicând se va afla pe faţa 
pământului câte o fetişcană care spală podelele şi un stăpân 
să-i poruncească; atâta şi încă ar fi de ajuns pentru ca viaţa 
să poată fi fericită! Bunăoară... Să-ţi spun ceva, Alioşka, pe 
răposata maică-ta am ştiut todeauna s-o uimesc, bineînţeles 
însă în alt mod. Nu prea era ea obişnuita cu alintările; 
numai aşa, câteodată, când mi se năzărea mie, mă aruncam 


la pământ în faţa ei, mă târam în genunchi şi-i sărutam 
picioruşele şi totdeauna, să ştii, totdeauna - îmi aduc 
aminte ca acum - o făceam să râdă, un râs mărunţel, 
tremurat, ascuţit, nu prea tare însă, un râs nervos, cu totul 
special. Râsul ăsta numai ea îl avea. Ştiam că aşa începe de 
obicei criza, că a doua zio să se zbuciume din nou ca 
turbată şi că râsul acela mărunţel nu înseamnă beatitudine, 
dar - cu toate că nu era decât o iluzie - în fond, totuşi, era 
beatitudine! Ca să vezi cum se descoperă esenţialul în toate 
când ştii cum să procedezi! Într-o zi, Beleavski - un tânăr 
chipeş şi putred de bogat, care-i făcea ochi dulci şi se 
înnădise de la o vreme pe la noi - la mine în casă, de faţă cu 
ea chiar, mi-a tras o palmă. Şi ce crezi, ea, oaia, era cât pe 
ce să-mi scoată ochii pentru palma aceea, aşa s-a repezit la 
mine: „le-a bătut, te-a bătut, a îndrăznit să dea în tine, ţi-a 
tras o palmă! Se vede, zice, c-ai vrut să mă vinzi lui... 
Altminteri, cum putea să-şi permită unul ca el să te lovească 
aşa, în faţă mea?! Nici să nu te mai arăţi în ochii mei! Acum 
să te duci, auzi tu, chiar acum să-l provoci la duel...!”. A 
trebuit să merg cu ea la mănăstire, să se potolească, nu ştiu 
ce i-or fi descântat acolo preacuvioşii. Dar, uite, asta mi-e 
crucea, să ştii, Alioşa, că n-am jignit-o cu ceva pe biata 
apucată, draga de ea! Doar o singură dată, în primul an de 
căsnicie: prea se închină toată ziua, mai ales păzea cu 
sfinţenie sărbătorile Născătoarei şi atunci mă dădea afară 
din iatăc. Şi într-o bună zi, ce m-am gândit eu, ia hai s-o 
lecuiesc de misticism! „Priveşte, i-am zis, uite icoana pe 
care tu o crezi făcătoare de minuni; chiar acum am s-o scot 
din perete şi am s-o scuip în faţa ta şi ai să vezi că n-o să 
păţesc nimic...!”. Doamne, ce ochi a făcut, credeam c-o să 
mă strângă de gât: a sărit deodată în sus, a dat din mâini, 
apoi şi-a acoperit faţă, ă început să tremure şi a căzut jos... 
Aşa moale, ca o cârpă... Alioşa! Alioşa! Ce-i cu tine, ce s-a 
întâmplat? 

Bătrânul se ridică brusc, speriat. Din momentul în care 
începuse să vorbească despre maică-sa, tânărul se 


schimbase la faţă clipă cu clipă. Se înroşise ca focul, îi 
ardeau ochii în cap şi-i tremurau buzele... Bătrânul beţiv 
vorbea mai departe, împroşcând cu scuipat, fără să bage de 
seamă nimic, până când, deodată, cu Alioşa se petrecu ceva 
curios, ceva ce reproducea gest cu gest descrierea 
manifestărilor „apucatei”: tânărul sări de la masă, întocmai 
cum se pare că făcuse maică-sa după spusele bătrânului, 
dădu din mâini, îşi acoperi faţa cu palmele şi se prăbuşi pe 
scaun, zbătându-se cuprins de o criză de isterie, 
cutremurat tot de un plâns mut, sfâşietor. Asemănarea cu 
maică-sa era atât de uluitoare, încât bătrânul rămase pur şi 
simplu înmărmurit. 

— Ivan, Ivan, apa, iute, apă! Aşa făcea şi ea, exact aşa! 
Întocmai ca maică-sa! Ia o gură de apă şi stropeşte-l, aşa o 
potoleam şi pe ea. Din cauza maică-sii, numai din cauza ei s- 
a tulburat... Îi şopti el lui Ivan. 

— Mi se pare c-a fost şi mama mea, dumneata ce crezi? 
Izbucni deodată Ivan, mânios şi dispreţuitor. 

Bătrânul tresări sub privirea lui, ce scăpară scântei. Şi în 
momentul acela se petrecu ceva tot atât de ciudat, ceva ce 
nu ţinu mai mult de o clipă: bătrânul, pe cât se pare, uitase 
cu desăvârşire că Alioşa şi cu Ivan avuseseră aceeaşi 
mamă... 

— Cum maică-ta? Murmură el zăpăcit. De ce spui aşa? 
Despre care mamă vorbeşti?... Parcă ea... Ei, fir-ar să fie! 
Aşa e, a fost şi maică-ta! Auzi drăcie! Unde mi-era capul? 
Niciodată n-am păţit aşa ceva, iartă-mă şi eu, care credeam 
că... He-he-he! Se opri. Un zâmbet stupid de om beat îi lăţi 
gura până la urechi. 

În momentul acela însă în antreu se stârni o zarvă şi o 
gălăgie nemaipomenită, se auziră strigăte furioase, apoi uşa 
se trânti de perete şi Dmitri Fiodorovici dădu buzna în 
salon. Speriat, bătrânul se repezi la Ivan: 

— Mă omoară, mă omoară. Nu-l lăsă, nu-l lăsă! Ţipă el, 
agăţându-se de haina lui Ivan Fiodorovici. 

IX - SENZUALII. 


Grigori şi Smerdiakov se năpustiră în odaie pe urmele lui 
Dmitri Fiodorovici. Se luptaseră cu el în antreu, încercând 
să-l împiedice (aşa cum le dăduse poruncă Fiodor Pavlovici 
cu câteva zile mai înainte) să intre înăuntru. Folosindu-se 
de faptul că în momentul când izbutise să pătrundă în salon 
Dmitri Fiodorovici se oprise o clipă ca să se uite împrejur, 
Grigori ocoli masa, trânti cele două canaturi ale uşii din 
fund ce ducea în celelalte încăperi şi se proţăpi în dreptul 
ei, cu braţele date în lături, ca răstignit, gata să apere 
intrarea, ca să spunem aşa, până la ultima picătură de 
sânge. Văzând acest lucru, Dmitri scoase un strigat, mai 
bine zis un răcnet strident şi tăbări asupra bătrânului 
servitor. 

— Aha, prin urmare-i acolo! Acolo aţi ascuns-o! Dă-te la o 
parte, ticălosule! Şi încercă să-l smucească din loc pe 
Grigori, care îl îmbrânci cât colo. 

Turbat de mânie, Dmitri ridică mâna şi-l lovi cu toată 
puterea. Bătrânul se prăbuşi ca mort, iar Dmitri sări peste 
trupul lui şi ieşi valvârtej pe uşă. 

Palid şi tremurând tot, Smerdiakov rămase în salon, în 
celălalt colţ al camerei, strâns lipit de Fiodor Pavlovici. 

— E aici, striga Dmitri Fiodorovici, am văzut-o cu ochii mei 
când a cotit spre casă, dar n-am apucat să mă ţin după ea! 
Unde este? 

Însă în momentul în care fecioru-său ţipase: „E aici!” se 
întâmplă ceva cu totul inexplicabil cu Fiodor Pavlovici. Ca 
prin farmec, orice urmă de spaimă îl părăsi. 

— Puneţi mâna pe el, ţineţi-l! Urlă el şi se repezi după 
Dmitri Fiodorovici. Grigori se ridică de jos, încă buimac din 
pricina loviturii. Ivan Fiodorovici şi Alioşa alergară după 
bătrân. În cea de-a treia cameră se auzi deodată un 
zgomot, ca şi cum s-ar fi prăbuşit ceva pe jos, făcându-se 
zob: era un vas mare de sticlă (fără prea mare valoare) 
aşezat pe un soclu de marmură, pe care Dmitri Fiodorovici 
îl răsturnase din fugă. 

— Şo pe el! Prindeţi-l! Ajutor! 'Ţipa bătrânul. 


LLA 


Ivan Fiodorovici şi Alioşa îl ajunseră din urmă şi de bine, 
de râu, îl făcură să se întoarcă în salon. 

— De ce te ţii după el? Vrei să te omoare? Se răsti mânios 
Ivan Fiodorovici. 

— Vanecika, Lioşecika! Înseamnă că Gruşenka e aici! Aţi 
auzit, zicea c-a văzut-o când a intrat... 

I se puse un nod în gât. Nu se aştepta ca Gruşenka să vină 
chiar în ziua aceea şi vestea c-ar fi în casă îl făcuse dintr-o 
dată să-şi iasă din minţi. 'Tremura din toate încheieturile şi, 
văzându-l, ai fi zis că înnebunise. 

— Păi ce, n-ai fi văzut-o dacă ar fi venit? Îi strigă Ivan. 

— O fi intrat prin dos? 

— Uşa e încuiată şi cheia e la dumneata în buzunar... 
Dmitri se înapoie în salon. Găsise, fireşte, uşa din dos 
încuiată. Şi cheia, într-adevăr, se afla în buzunarul lui 
Fiodor Pavlovici. Pretutindeni toate ferestrele erau de 
asemenea închise; prin urmare, Gruşenka nu avea pe unde 
să intre şi nici pe unde să iasă. 

— Pune mâna pe el! Strigă din nou cu un glas piţigăiat 
Fiodor Pavlovici când dădu iarăşi cu ochii de feciorul cel 
mare. Mi-a furat banii din dormitor! 

Şi, smulgându-se din braţele lui Ivan, se repezi la Dmitri. 
Acesta însă ridică mâinile şi, înşfăcându-l de cele două 
smocuri de păr care i se mai păstraseră pe tâmple, îl smuci 
zdravăn şi-l buşi de podele. După care îl mai lovi de câteva 
ori cu tocul încălțămintei în obraz. Bătrânul gemu sfâşietor. 
Deşi nu era aşa de voinic ca fratele lui, Ivan Fiodorovici îl 
cuprinse în braţe şi-l târî de lângă bătrân. Alioşa, 
încordându-şi toate puterile, îi sări în ajutor, ţinându-l pe 
Dmitri din faţă. 

— Ce faci, nebunule, vrei să-l omori?! Răcni Ivan. 

— Aşa-i trebuie! Ţipă Dmitri gâfâind. Nu-i nimic dacă a 
scăpat cu zile acum, mai vin eu pe aici şi, până la urmă, tot 
îi vin de hac! N-o să-l puteţi păzi. 

— Dmitri! Pleacă, pleacă, imediat! Strigă autoritar Alioşa. 


— Aleksei! Spune-mi tu, numai în tine am încredere; 
Gruşenka a fost adineauri aici sau n-a fost? Am văzut-o cu 
ochii mei cum a trecut drumul încoace, când a ieşit din 
ulicioară. Am strigat-o şi atunci a fugit... 

— Îţi jur că n-a fost aici şi că nimeni n-o aştepta astăzi! 

— Dar am văzut-o cu ochii mei... Înseamnă că ea... Lasă, 
că aflu eu numaidecât unde e! La revedere, Aleksei! Nici o 
vorbă lui Esop despre bani, du-te chiar acum la Katerina 
Ivanovna şi zi aşa cum ţi-am poruncit: „M-a trimis să-ţi 
spun: rămâi cu bine, mă-nţelegi? Rămâi cu bine! Auzi tu: 
rămâi cu bine şi basta!” şi încearcă să-i descrii scena. 

În vremea asta, Ivan şi Grigori apucaseră să-l ridice pe 
bătrân de jos şi să-l aşeze într-un fotoliu. Avea tot obrazul 
însângerat, însă era lucid şi sorbea fiecare cuvânt al lui 
Dmitri. Avea mereu impresia că Gruşenka se ascunde 
undeva în casă. Înainte de a ieşi din salon, Dmitri 
Fiodorovici îi aruncă o privire plină de ură. 

— Nu-mi pare rău câtuşi de puţin că te-am umplut de 
sânge! Strigă el. Fereşte-te, bătrâne, vezi să nu ţi se 
spulbere visul, pentru că şi eu am unul! Ie blestem şi... Nu 
mai vreau să ştiu în vecii vecilor că-ţi sunt fiu!... Şi ieşi ca o 
furtună pe uşă. 

— E aici, nu se poate, trebuie să fie aici! Smerdiakov, 
Smerdiakov, abia horcăia bătrânul, chemându-l cu degetul 
pe Smerdiakov. 

— Nu-i aici, bătrân nebun ce eşti! Se răsti la el, furios, 
Ivan. Poftim, a leşinat! Apă, un prosop! Mişcă, Smerdiakov! 

Smerdiakov alergă după apă. Fiodor Pavlovici fu 
dezbrăcat, dus în dormitor şi întins pe pat. Îi înfăşurară 
capul cu un prosop ud. Slăbit din pricina coniacului, a 
emoţiilor puternice şi a loviturilor pe care le primise, 
bătrânul, cum puse capul pe pernă, închise ochii şi aţipi. 
Ivan Fiodorovici şi Alioşa se înapoiară în salon. Smerdiakov 
se pregătea tocmai să ducă afară cioburile vasului spart, în 
timp ce Grigori sta lângă masă, întunecat la faţă şi cu ochii 
pironiţi în pământ. 


— Ar trebui să-ţi pui ceva rece la cap şi să te culci şi tu, îl 
sfătui Alioşa. Lasă, că avem noi grijă de el; fratele meu te-a 
lovit rău... În cap. 

— A îndrăznit să dea în mine! Rosti răspicat şi cu obida 
Grigori. 

— A îndrăznit să dea şi în tata... Nu numai în tine! 
Răspunse Ivan cu o strâmbătură. 

— L-am scăldat în covată... Şi el cum a putut... Repetă 
Grigori. 

— Pe naiba, dacă nu l-aş fi smuls din mâinile lui, poate că-l 
omora. Crezi că mult îi trebuie lui Esop? Îi şopti Ivan lui 
Alioşa. 

— Doamne fereşte! Exclamă acesta. 

— De ce Doamne fereşte? Urmă pe acelaşi ton Ivan, cu 
faţa crispată de ură. O lighioană înghite pe alta. Şi cale 
bună... 

Alioşa se scutură ca străbătut de un fior. 

— În ce mă priveşte, probabil că aş face totul ca să 
împiedic un omor, aşa cum am făcut şi acum. Rămâi aici, 
Alioşa, eu mă duc să fac câţiva paşi prin curte, mă doare 
capul. 

Alioşa se duse în iatacul bătrânului şi rămase acolo, după 
paravan, la căpătâiul lui, mai bine de o oră. La un moment 
dat, taică-său deschise ochii şi se uită la el, căutând parcă 
să-şi adune gândurile şi să cumpănească ceva în minte. O 
nelinişte cumplită i se zugrăvi pe faţă. 

— Alioşa, şopti el îngrijorat, unde-i Ivan? 

— În curte, îl doare capul. Ne păzeşte. 

— Dă-mi oglinjoara, e acolo, ad-o încoace! 

Alioşa îi întinse o oglinjoară rotundă pe care o găsi pe 
scrin. Bătrânul se privi: i se umflase nasul şi pe frunte, 
deasupra sprâncenei stângi, se zărea o vânătaie zdravănă. 

— Ce zice Ivan? Alioşa, dragul meu, singurul meu copil, 
mi-e frică de Ivan; mi-e frică de el mai mult decât de 
celălalt. Numai de tine nu mi-e teamă... 


— Nici de Ivan nu trebuie să te temi. E iute la mânie, dar 
să ştii c-o să te apere. 

— Alioşa şi celălalt? A şters-o la Gruşenka, nu-i aşa? 
Dragul meu, îngeraşule, spune-mi adevărul: adineauri 
Gruşenka a fost aici sau n-a fost? 

— Nimeni n-a văzut-o. A fost numai o părere, nici n-a dat 
pe aici! 

— Dacă Mitka vrea să se însoare cu ea, n-are decât! 

— Dar n-o să vrea ea să-lia. 

— N-o să-lia, nu, n-o să-l ia, n-o să-l ia, îţi spun eu! Pentru 
nimic în lume n-o să-l ia!... Repeta întruna bătrânul, ca şi 
cum lucrul acesta i-ar fi făcut o plăcere deosebită. Fericit, 
apuca mâna lui Alioşa şi i-o strânse la piept. Ochii îi 
sclipeau, înlăcrimaţi. Ştii, iconiţa aceea a Născătoarei, 
despre care vorbeam adineauri, ia-o şi ţine-o tu. Poţi să te 
întorci la mănăstire, îţi dau voie... Am glumit, nu te 
supăra... Mă doare capul, Alioşa... Lioşa, hai, împacă-mi 
inimioara, îngeraşule şi spune-mi adevărul! 

— 'Tot mai vrei să ştii dacă a fost ori nu aici? Rosti 
îndurerat Alioşa. 

— Nu, nu, nu, te cred pe cuvânt, dar uite ce-aş vrea: du-te 
tu la Gruşenka, sau fă în aşa fel ca s-o vezi; descoase-o, auzi 
tu, descoase-o, caută să afli din doua cuvinte, ghiceşte după 
ochii ei la cine vrea să se ducă: la el ori la mine? Cum? Ce-ai 
zis? Hai, spune, poţi ori nu poţi? 

— Am s-o întreb, dacă o văd, murmură Alioşa peste 
măsură de încurcat. 

— Nu, ţie n-o să-ţi spună nimic, îi luă vorba din gură 
bătrânul, e o şerpoaică. O să-ţi sară de gât şi o să-ţi spună 
că vrea să rămână cu tine. Nu ştii ce fiinţă vicleana şi 
neruşinată e! Nu, nu, tu nu te poţi duce la ea! 

— Şi nici n-ar fi frumos, tată, zău, n-ar fi frumos deloc! 

— Unde te-a trimis el adineauri, când a strigat: „Du-te” şi 
a luat-o la goană? 

— La Katerina Ivanovna. 

— După bani? Te-a trimis să-i ceri bani? 


— Nu, nu după bani. 

— E lefter, n-are o para chioară. Ascultă-mă, Alioşa, eu am 
să stau noaptea asta şi am să chibzuiesc. Tu du-te, vezi, 
poate c-o întâlneşti... Vino iar, mâine, de dimineaţă, auzi, să 
vii neapărat. Mâine am să-ţi spun vreo două vorbe, ai să vii? 

— Da. 

— Dacă vii, fă-te că ai venit aşa, singur, ca să mă vezi. Nu 
trebuie să ştie nimeni că eu te-am chemat. Să nu-i spui 
nimic lui Ivan. 

— Bine. 

— Du-te, îngeraşule, mi-ai luat apărarea adineauri, asta n- 
am s-o uit niciodată. Şi mâine am să-ţi spun două vorbe... 
Numai că trebuie să mă gândesc... 

— Cum te simţi? 

— Mâine am să fiu pe picioare, sănătos, da, da, sănătos 
tun! 

În timp ce străbătea curtea, Alioşa îl zări pe Ivan stând pe 
laviţa de la poartă; îşi nota ceva cu creionul în carneţel. 
Alioşa îi aduse la cunoştinţă că bătrânul se trezise şi era 
lucid şi că-l lăsase să se ducă peste noapte să doarmă la 
mănăstire. 

— Să ştii, Alioşa, că mi-ar face mare plăcere să te văd 
mâine dimineaţă, spuse Ivan prietenos, ridicându-se pe 
jumătate de pe bancă. 

Alioşa rămase surprins de cordialitatea cu care-i vorbise. 

— Trebuie să mă duc mâine la doamna Hohlakova, îi 
răspunse el. Şi poate că şi la Katerina Ivanovna, dacă n-o 
găsesc astăzi acasă... 

— Te duci totuşi la ea! Să-i spui „rămâi cu bine, rămâi cu 
bine”! Da? Zâmbi Ivan. 

Alioşa se fâstâci. 

— Mi se pare că, din urletele lui de adineauri şi din câte 
mi-a mai spus înainte, am cam priceput despre ce-i vorba. 
Dmitri te-a rugat - nu-i aşa?... 

— Să te duci la dânsa şi să-i spui din parte-i. Că. În sfârşit, 
„că-şi ia rămas-bun de la ea”. 


— Frate! Cum o să se isprăvească, oare, toată nebunia 
asta în care au intrat Dmitri şi cu tata? Exclamă deodată 
Alioşa. 

— Cine ştie?! Poate că-n nici un fel: lucrurile au să se 
potolească de la sine. Femeia asta trebuie să fie o bestie. În 
orice caz, deocamdată, trebuie să-l păzim pe bătrân să nu 
facă un pas afară din casă, iar pe Dmitri să nu intre 
înăuntru. 

— Frate, aş vrea să-ţi mai pun o întrebare: crezi oare că 
orice om are dreptul să-şi judece semenii şi să hotărască 
cine merită să trăiască pe lume şi cine nu? 

— Ce caută aici meritele? De cele mai multe ori întrebarea 
îşi află de la sine răspunsul în inima oamenilor, însă nu 
ţinând seama de meritele celorlalţi, ci de alte considerente 
mult mai fireşti. Cât despre drept, cine nu are dreptul să 
dorească? 

— Da, dar nu moartea altuia. 

— Şi de ce nu chiar şi moartea? Ce rost are să te minţi 
singur, când toţi oamenii trăiesc aşa şi poate nici n-ar fi în 
stare să trăiască altfel. Te gândeai la ceea ce-am spus mai 
înainte: „două lighioane care se înghit una pe alta”? Dă-mi 
voie, în cazul acesta, să te întreb: mă socoti şi pe mine 
capabil la fel ca Dmitri să vărs sângele lui Esop, adică să-l 
omor? Da? 

— Vai de mine, nu, Ivan! Nici nu mi-a trecut prin minte aşa 
ceva! Şi nu cred că Dmitri ar putea fi capabil... 

— Îţi mulţumesc, oricum, zâmbi Ivan. Să ştii că totdeauna 
am să-i iau apărarea. Cât priveşte dorinţele, dă-mi voie să- 
mi rezerv toată libertatea. La revedere, pe mâine! Nu mă 
judeca şi nu te uita la mine ca la un criminal, adăugă el 
zâmbind. 

Fraţii îşi strânseră cu putere mâinile, aşa cum nu şi le 
strânseseră niciodată până atunci. Alioşa simţi că fratele 
său voia să se apropie de el şi că făcuse primul pas cu un 
anumit scop, călăuzit de o intenţie precisă. 

X - AMÂNDOUĂ ÎMPREUNĂ. 


Alioşa părăsi casa părintească mai abătut şi mai descurajat 
decât la venire. Gândurile îi erau răvăşite, destrămate; se 
temea totuşi să şi le adune şi să tragă o încheiere din 
conflictele dureroase la care asistase în ziua aceea. În 
sufletul lui stăruia un simţământ ce se îngemăna cu 
deznădejdea, pe care nu-l mai încercase până atunci. Şi 
dominând totul, se înălța, ca un munte, întrebarea fatală, 
cea care îl preocupa mai presus de orice, deşi nu putea să-i 
găsească nici un răspuns: cum se va sfârşi toată încurcătura 
cu femeia aceea îngrozitoare, încurcătură în care tatăl şi 
fratele său Dmitri erau amândoi amestecați? Cu puţin mai 
înainte fusese martor la ciocnirea lor. Era acolo, doar, şi-i 
văzuse faţă în faţă. Singurul, pe drept cuvânt, nefericit, 
cumplit de nefericit, nu era decât Dmitri: pe el îl pândea 
adevărata nenorocire. Şi pe lângă el mai erau şi alţii pe 
care lucrurile acestea îi priveau mult mai mult decât şi-ar fi 
închipuit. Situaţia lua o întorsătură aproape enigmatică. 
Fratele său Ivan făcuse primul pas, vrând să se apropie de 
el, aşa cum îşi dorise până atunci din tot sufletul şi acum 
faptul acesta îl speria. Dar femeile acelea? Ciudat, deunăzi, 
când pornise spre Katerina Ivanovna, se simţise teribil de 
stingherit, aşa cum nu mai era în clipa de faţă: dimpotrivă, 
se grăbea să ajungă acolo, ca şi cum ar fi aşteptat din 
partea ei un sfat, un îndemn sau o îndrumare. Şi totuşi, 
parcă îi venea şi mai greu acum să-i transmită ceea ce îl 
rugase Dmitri; chestiunea celor trei mii de ruble fusese 
definitiv lichidată şi prăbuşirea lui Dmitri, care se socotea 
dezonorat şi pierduse orice speranţă, era desigur 
inevitabilă. Pe lângă aceasta, fratele său îi ceruse să descrie 
scena petrecută în casa tatălui lor! 

Era ora şapte seara când Alioşa plecase cu gândul de a se 
duce la Katerina Ivanovna şi afară începuse să se întunece. 
Katerina Ivanovna locuia într-o casă încăpătoare şi 
confortabilă de pe Strada Mare. Alioşa ştia că stătea cu 
două mătuşi. Una dintre ele era mătuşa Agafiei Ivanovna, o 
făptură tăcută, care, împreună cu sora ei vitrega, îi făcuse 


toate voile atunci când se întorsese de la pension acasă la 
tatăl ei. Cealaltă era o cucoana moscovită, simandicoasă şi 
plină de ifose, deşi scăpătată. În oraş se vorbea că cele două 
femei nu ieşeau din cuvântul Katerinei Ivanovna şi şedeau 
pe lângă ea mai mult aşa, pentru decor. Cât despre 
Katerina Ivanovna, nu se simţea obligată să se supună 
decât protectoarei sale, generăleasa, care era bolnavă şi 
rămăsese la Moscova, punându-i în vedere la plecare să-i 
scrie regulat şi amănunţit de două ori pe săptămână. 

În momentul când Alioşa intră în vestibul, rugând-o pe 
camerista care-i deschisese uşa să-l anunţe, în salon 
probabil se şi aflase de venirea lui (poate că-l văzuse cineva 
pe fereastră), fiindcă auzi imediat oarecare forfoteală, paşi 
grăbiţi de femeie şi foşnet de rochii, ca şi cum în aceeaşi 
clipă două sau trei persoane se grăbiseră să părăsească 
odaia. Şi nu înţelegea de ce sosirea lui stârnise asemenea 
agitaţie. Fu poftit însă numaidecât în salon. Încăperea în 
care se afla era spațioasă şi încărcată cu mobilă, dar fără să 
aibă nimic din atmosfera saloanelor de provincie. Peste tot, 
divane şi sofale, fel de fel de măsuţe - şi mai mici şi mai 
mari - tablouri, vaze şi lămpi pe mese, flori din belşug şi 
chiar şi un acvariu în dreptul ferestrei. Fiind pe înserat, era 
cam întuneric înăuntru. Totuşi Alioşa zări, aruncată pe 
divanul unde probabil şezuse cineva până atunci, o mantilă 
de mătase, iar pe masa de alături, doua ceşti pe jumătate 
pline cu şocolată, biscuiţi, un vas de cristal cu stafide 
brumării şi un altul cu bomboane. Alioşa îşi dădu seamă că 
în casă mai erau şi alţi musafiri, cărora li se făcuse toată 
această primire şi încruntă din sprâncene. În aceeaşi clipă 
însă o mână ridică draperia de la uşă şi Katerina Ivanovna 
intră cu păşi repezi în odaie, cu un zâmbet fericit, 
exuberant pe buze şi cu braţele întinse. Slujnica aduse 
îndată şi puse pe masă două luminări aprinse. 

— Slavă domnului, bine c-ai venit în sfârşit! Toată ziua m- 
am rugat pentru dumneata ca să vii! la loc. 


Frumuseţea Katerinei Ivanovna îl impresionase pe Alioşa 
din primul moment, adică în urmă cu trei săptămâni, când 
fratele sau Dmitri îl adusese aici să i-l prezinte la stăruinţele 
ei. Cu prilejul acelei întrevederi însă nu apucaseră să 
schimbe nici câteva cuvinte. Crezând că Alioşa se simte 
stingherit de prezenţa ei, Katerinei Ivanovna i se făcuse 
milă de dânsul şi vorbise tot timpul numai cu Dmitri 
Fiodorovici. Alioşa stătuse deoparte tăcut, în schimb reuşise 
să vadă cât se poate de lămurit o mulţime de lucruri. 
Fusese surprins în primul rând de aerul autoritar, de 
atitudinea ei degajată şi mândră totodată, de încrederea în 
sine pe care o dovedea fata aceea trufaşă. Ioate aceste 
trăsături erau prea evidente pentru ca Alioşa să se 
gândească o clipă dacă nu cumva exagerează. Ochii ei mări, 
negri, arzători i se părură într-adevăr extraordinar de 
frumoşi şi într-o perfectă armonie cu obrazul ei prelung, 
palid, aproape gălbui. Ochii ei însă, ca şi gura minunat 
conturată, aveau un farmec deosebit, pentru care fratele 
său putea desigur să-şi piardă capul, dar care totodată nu 
puteau să-i întreţină prea multă vreme dragostea. Când, 
după acea primă întâlnire, Dmitri se ţinuse de el, 
implorându-l să nu-i ascundă impresia pe care i-o făcuse 
logodnică lui, Alioşa îşi mărturisise părerea aproape fără 
înconjur. 

— Ai să fii fericit alături de ea, dar mă tem că... Fericirea 
asta n-o să-ţi aducă liniştea. 

— Asta-i, frăţioare, femeile ca dânsa rămân aşa cum sunt şi 
nu se pleacă niciodată în faţa destinului. Aşadar, tu crezi că 
n-am s-o iubesc toată viaţa? 

— Nu, de iubit poate că ai s-o iubeşti şi totuşi, alături de ea 
n-o să fii totdeauna fericit. 

Spunându-şi părerea, Alioşa roşi la gândul că-i scăpase din 
gură o „neghiobie” pe care numai stăruinţele fratelui său îl 
făcuseră s-o dea în vileag. Mărturisirea lui i se păruse 
stupidă chiar din clipa când o rostise cu glas tare. Îi era pur 
şi simplu ruşine că fusese în stare să-şi exprime atât de 


categoric opinia lui despre o femeie. Cu atât mai surprins fu 
acum, când, aruncându-şi ochii asupra Katerinei Ivanovna, 
care se grăbea să-i iasă în întâmpinare, simţi în adâncul său 
că s-ar putea foarte bine să se fi înşelat data trecută. Acum 
obrazul ei era luminat de o bunătate candidă, fără urmă de 
ipocrizie, de cea mai curată şi mai zeloasă sinceritate. Nu 
mai avea nimic din „mândria şi aroganţa” care-l uimiseră 
atunci; pe chipul ei nu se mai oglindeau acum decât 
energie, nobleţe sufletească, curaj şi o senină şi 
nestrămutată încredere în propriile sale puteri. Din primul 
moment când se uită la ea, tânărul îşi dădu seama că era 
conştientă de situaţia tragică a relaţiilor dintre dânsa şi 
omul pe care-l iubea şi că ştia probabil tot, absolut tot, 
dinainte. Oricum, era într-adevăr curios că, deşi pe deplin 
conştientă de tot ce se întâmpla, mai putea să păstreze pe 
figură atâta seninătate şi atâta încredere în viitor! Alioşa se 
simţi deodată vinovat faţă de dânsa, vinovat de un lucru 
săvârşit cu premeditare şi în acelaşi timp învins şi captivat 
de ea. Pe de altă parte, observă numaidecât că era grozav 
de tulburată, într-o stare de spirit neobişnuită, vecina cu 
exaltarea. 

— Te-am aşteptat fiindcă numai de la dumneata pot afla 
adevărul, numai şi numai de la dumneata! 

— Am venit... Murmură Alioşa încurcat. Eu... M-a trimis 
el... 

— A, elte-a trimis, aş fi jurat că-i aşa! Acum ştiu tot, tot! 
Exclamă Katerina Ivanovna cu o scânteiere în ochi. O clipă, 
Aleksei Fiodorovici, să-ţi spun mai întâi de ce te-am 
aşteptat. Vezi, poate că eu ştiu mai multe decât dumneata, 
aşa că n-am nevoie să aflu nimic din gura dumitale. Am 
nevoie de altceva: vreau să ştiu părerea dumitale 
personală, ce crezi dumneata despre el, să-mi vorbeşti 
deschis, fără să atenuezi nimic, poate chiar brutal (da, 
oricât de brutal!), să-mi spui, ce părere ai despre el şi cum 
vezi situaţia lui, acum, după ultima voastră întrevedere? 
Poate că-i mai bine aşa decât dacă aş căuta să amo 


explicaţie între patru ochi cu el, cu atât mai mult cu cât nu 
vrea să vină pe aici. Ai înţeles ce aştept de la dumneata? Şi 
acum, pentru că te-a trimis la mine (eram sigură că aşa o să 
facă!), mărturiseşte-mi cinstit care a fost ultimul lui 
cuvânt...! 

— M-a trimis să vă spun din partea lui... Rămas-bun şi că 
n-o să mai vină niciodată pe aici... Vă spune „adio”. 

— Rămas-bun? Chiar aşa a spus, eşti sigur că aşa s-a 
exprimat? 

— Da. 

— Poate c-a vorbit numai aşa, într-o doară, sau la 
întâmplare, poate c-a greşit cuvântul, o fi spus altceva, 
adică o fi vrut să spună altceva decât ce a spus... 

— Nu, a insistat în mod special asupra expresiei „rămas- 
bun”. De trei ori m-a rugat să nu uit. 

Katerina Ivanovna se aprinse la faţă. 

— Ei, uite, vezi, acum, tocmai acum am nevoie, Aleksei 
Fiodorvici, de ajutorul dumitale! Am să-ţi arăt care-i 
părerea mea, iar dumneata să-mi răspunzi dacă am ori nu 
dreptate. Ascultă, dacă vorbele astea pe care te-a rugat să 
mi le transmiţi le-ar fi rostit numai aşa, într-o doară, fără să 
insiste deloc asupra lor, fără să le sublinieze, ar fi însemnat 
că totul s-a sfârşit între noi... Da, ar fi fost într-adevăr 
sfârşitul! După cum zici însă a stăruit în mod special asupra 
lor, mai ales dacă ţi-a poruncit să nu uiţi cumva să mi le 
comunici exact aşa cum ţi le-a spus insistând pe rămas-bun; 
înseamnă că era tulburat, poate chiar exasperat... Până şi el 
s-a speriat de hotărârea pe care a luat-o! Nu m-a părăsit cu 
pasul sigur al unui om care ştie ce face, ci şi-a dat drumul 
orbeşte la vale. Faptul c-a apăsat pe acest cuvânt cred că nu 
era din partea lui decât o bravadă... 

— Da, da, aşa e, întări cu toată convingerea Alioşa. Acum şi 
mie mi se pare că aşa a fost. 

— În cazul acesta, înseamnă că el încă nu e cu desăvârşire 
pierdut! E numai într-un impas, pradă deznădejdii şi deci 


mai pot încă să-l salvez! Stai, nu cumva ţi-a vorbit ceva 
despre nişte bani, trei mii de ruble? 


— Nu numai că mi-a vorbit, dar tocmai din pricina asta e 
atât de distrus. Mi-a spus că se simte dezonorat şi că, orice 
s-ar întâmpla de acum încolo, pentru el e totuna, răspunse 
cu căldură Alioşa, în sufletul căruia începuse să mijească 
iarăşi speranţa la gândul că poate, totuşi, mai există o 
ieşire, o punte de scăpare pentru fratele lui. Aşadar... 
Dumneavoastră ştiţi ce-i cu banii? Adăugă el şi amuţi brusc. 

— Ştiu precis, mai demult. Am telegrafiat la Moscova şi mi 
s-a răspuns că nu s-au primit banii. Înseamnă că nu i-a 
expediat, dar n-am spus nimic. Abia săptămâna trecută am 
aflat cât era de strâmtorat. Nu vreau acum decât un singur 
lucru: să-şi dea seama la cine trebuie să vină, cine îi este cel 
mai credincios prieten. Dar dacă el nu vrea să creadă că 
are în mine cel mai devotat prieten, n-a căutat niciodată să 
mă cunoască, nu vede în mine decât femeia! Toată 
săptămâna m-am frământat gândindu-mă cum să fac să nu-i 
fie ruşine de mine pentru că a cheltuit banii. Adică nu, să-i 
fie totuşi ruşine de alţii, de toată lumea, de sine însuşi chiar, 
dar nu de mine. Doar lui Dumnezeu îi mărturiseşte tot ce 
are pe suflet, fără nici o sfială? Cum de nu şi-a dat încă 
seama ce sunt în stare să îndur pentru el? De ce, de ce n-a 
reuşit încă să mă cunoască? Cum a putut să nu mă 
cunoască după toate câte s-au întâmplat? Vreau să-l salvez, 
să-l salvez definitiv. Să uite că sunt logodnica lui! Se teme să 
nu fie dezonorat în ochii mei! De dumneata nu s-a temut, 
dumitale ţi-a dezvăluit tot! De ce nu m-a socotit niciodată 
demnă de atâta încredere? 

Ultimele cuvinte fură rostite cu lacrimi în glas; şi deodată 
o bufni plânsul. 

— Trebuie să vă mai spun, rosti Alioşa cu o voce 
tremurătoare, ce s-a petrecut adineauri între el şi tata. Şi-i 
descrise scena dintre cei doi, povestindu-i cum fusese trimis 
după bani, cum după aceea Dmitri intrase buzna în casă, 
snopindu-l în bătaie pe bătrân şi cum, în cele din urmă, 
insistase din nou cu tot dinadinsul să meargă la dânsa şi să-i 


spună din partea lui „rămas-bun”... Pe urmă a plecat la 
femeia aceea... Adăugă Alioşa cu glas scăzut. 

Katerina Ivanovna râse nervos. 

— Şi dumneata crezi că n-aş fi în stare s-o suport şi pe 
femeia aceea? Spuse Katerina Ivanovna cu un râs nervos. 
Crezi, oare, că n-aş putea să suport? Sunt sigură însă că n-o 
să se însoare cu ea. Îţi închipui cumva că un Karamazov 
poate fi mistuit o veşnicie de o pasiune ca asta? Fiindcă e 
vorba numai de patimă aici, nu de iubire. N-o să se însoare 
cu ea, pentru că ea n-o să se mărite cu el... Şi Katerina 
Ivanovna avu din nou un zâmbet ciudat. 

— Poate c-o să se însoare totuşi, rosti Alioşa trist, cu ochii 
în pământ. 

— Îţi spun eu că n-o să se însoare! Fata aceea e un înger, 
ştii dumneata? Exclamă ea cu o neaşteptată ardoare. Este 
cea mai extraordinară fiinţă dintre toate fiinţele 
extraordinare de pe faţa pământului! E într-adevăr o femeie 
încântătoare, dar în acelaşi timp un suflet bun şi nobil, un 
om plin de voinţă. De ce te uiţi aşa la mine, Aleksei 
Fiodorovici? le surprinde ce-ţi spun, sau poate că nu mă 
crezi? Agrafena Aleksandrovna, îngeraşule! Strigă ea 
deodată, întorcând capul spre odaia de alături. Vino aici, 
Alioşa e băiat tare cumsecade şi cunoaşte toate 
frământările noastre, vino să te vadă! 

— Aşteptam după perdea să mă chemaţi, rosti un glas 
duios, aproape dulceag. 

Perdeaua se ridică şi... Gruşenka în persoană, veselă şi 
încântată, se apropie de masă. Alioşa tresări deodată 
înfiorat. O privi ţintă, fără să-şi poată lua ochii de la ea. Asta 
era, vasăzică, femeia aceea îngrozitoare, „bestia”, cum o 
numise acum o jumătate de ceas Ivan! Şi totuşi, în faţa lui 
se afla fiinţa cea mai obişnuită şi mai simplă din lume, o 
femeie blajină, plăcută, nostimă, ce-i drept, dar aidoma 
tuturor femeilor nostime din lume, adică o femeie „ca toate 
celelalte”. Era într-adevăr frumoasă, chiar foarte frumoasă, 
o autentică frumuseţe rusească, menită să aprindă multe 


inimi pătimaşe. Durdulie, destul de înaltă, deşi ceva mai 
scundă decât Katerina Ivanovna (care era foarte înaltă), 
Gruşenka se mişca lin, fără zgomot, cu mlădieri alintate, în 
care se simţea aceeaşi galeşă afectare ca şi în glasul ei. Nu 
avea pasul hotărât şi sprinten al Katerinei Ivanovna, ci se 
apropia de ei plutind uşor, fără zgomot. Parcă nici nu 
atingea podeaua cu picioarele. Ajungând lângă masă, se 
lăsă alene într-un fotoliu şi tot aşa alene îi foşni rochia 
scumpă de mătase neagră în timp ce-şi înfăşură cu un gest 
plin de răsfăţ gâtul rotund şi alb ca spuma şi umerii largi cu 
un şal scump de lână neagră... Nu putea să aibă mai mult 
de douăzeci şi doi de ani şi arăta exact vârsta pe care o 
avea. Era albă la faţă, cu o bănuială de umbră trandafirie, 
cu ovalul figurii ceva mai lat în partea de jos, cu maxilarul 
inferior puţin ieşit în afară. Buza de sus era foarte subţire, 
iar cea de jos, răsfrântă, de două ori mai groasă şi parcă 
umflată. În schimb, părul ei minunat, blond-închis, 
sprâncenele bogate, negre şi o pereche de ochi superbi 
albaştri-cenuşii, adumbriţi de gene lungi, l-ar fi făcut chiar 
şi pe omul cel mai distrat sau mai indiferent, furat de 
şuvoiul mulţimii ieşite la plimbare, în îmbulzeală, să se 
oprească locului, fascinat şi să rămână încă multă vreme cu 
amintirea ei întipărită în suflet. Ceea ce îl impresiona dintru 
început pe Alioşa fu mai ales expresia copilăroasă, candidă 
a chipului său. Avea privirea unui copilaş şi tot aşa „se 
bucura” ca un copilaş de orice; se apropiase de masă 
încântată şi acum părea că aşteaptă ceva, curioasă şi 
nerăbdătoare ca un copil şi în acelaşi timp cu o deplină 
încredere. Îţi râdea inima numai când îi vedeau ochii. Şi mai 
avea ceva de care Alioşa nu-şi dădea seama lămurit, un 
farmec pe care totuşi îl simţise inconştient: moliciunea şi 
gingăşia mişcărilor sale atât de mlădioase, de felină. Cu 
toate astea, trupul îi era destul de plinuţ, de voinic. Şalul nu 
putea să-i ascundă rotunjimile umerilor bogaţi, nici pieptul 
pietros de adolescentă. Trupul acesta părea să tăinuiască 
formele unei Venus din Milo, deşi chiar de pe acum 


întrucâtva exagerate. Cunoscătorii frumuseţii feminine 
ruseşti ar fi pronosticat cu certitudine, cântărind-o pe 
Gruşenka din ochi, că frumuseţea ei, atât de proaspătă 
acum, la treizeci de ani avea să-şi piardă armonia, o să se 
lăbărţeze, că trăsăturile feţei i se vor accentua, că-n jurul 
ochilor şi pe frunte vor începe a miji foarte curând creţuri 
subţiri, că tenul i se va înăspri şi pielea i se va înroşi, într-un 
cuvânt, că frumuseţea ei era trecătoare, o frumuseţe cum 
poţi întâlni destul de frecvent printre femeile ruse. Alioşa, 
bineînţeles, nu-şi pusese asemenea probleme; dar, cu toate 
că era încă sub vraja acestui chip, avea o senzaţie penibilă 
şi se întreba cu oarecare părere de rău: de ce oare 
tărăgăna aşa cuvintele, de ce vorbea afectat? Găsea 
probabil că-i mai frumos să gângurească aşa, cu nefireşti 
mlădieri în glas, lungind mieros fiece silabă pe un ton 
cântat. Era probabil o deprindere proastă, o fandoseală de 
un gust cam îndoielnic, mărturie a faptului că fusese 
crescută într-un mediu vulgar, însuşindu-şi din copilărie 
concepţiile mahalalei despre buna-cuviinţă. Şi totuşi, felul ei 
de a vorbi, lungind silabele, i se părea lui Alioşa într-o 
flagrantă contradicţie cu expresia copilăroasă, naivă şi 
fericită a chipului, cu scânteierea senină, de prunc fericit, a 
ochilor! Katerina Ivanovna o aşezase într-un fotoliu în faţa 
lui Alioşa şi-i sărutase de câteva ori pătimaş buzele 
zâmbitoare. Părea îndrăgostită de Gruşenka. 

— Ştii, acum ne-am văzut pentru primă oară, Aleksei 
Fiodorovici, îi explică ea încântată. Ţineam neapărat s-o 
CUNOSC, s-o văd, voiam chiar să mă duc la dânsa şi uite că 
mi-a împlinit dorinţa, a venit ea la mine. Eram sigură că noi 
două o să descurcăm toate iţele, toate, toate! Îmi spunea 
mie inima că aşa o să fie... M-au rugat să renunţ, să nu fac 
pasul ăsta, dar presimţeam că asta e singura ieşire, şi, cum 
vezi, n-am greşit. Gruşenka mi-a explicat tot, toate intenţiile 
ei; ca un înger blând a coborât la mine şi mi-a adus 
împăcarea şi bucuria... 


— Domnişoara, bună şi dulce cum e, nu s-a socotit înjosită 
să vorbească cu mine, gânguri Gruşenka, păstrând pe buze 
acelaşi surâs drăgălaş, fericit. 

— Să nu te mai prind că vorbeşti aşa, zâna mea fermecată! 
Stai, încă o guriţă. Uite, buză de jos parcă-i puţin umflată, s- 
o sărutăm, ca să se umfle mai tare, uite aşa şi aşa şi aşa... 
Priveşte-o, Aleksei Fiodorovici, e ca un înger picat din cer, 
simţi cum îţi râde inima numai când te uiţi la ea. 

Alioşa roşi în timp ce un tremur mărunt, aproape 
insesizabil, îi învăluia trupul... 

— Prea mă răsfăţaţi, frumoasă domnişoară şi zău dacă 
merit atâta alintare! 

— Nu merită! Auzi, că nu merită! Tocmai ea! Exclamă cu 
aceeaşi exaltare Katerina Ivanovna. Nu ştii dumneata, 
Aleksei Fiodorovici, ce câpşor năstruşnic avem noi şi ce 
inimioară mândră, oho, tare mândră, care face numai ce-i 
place! Nu cunoşti sufleţelul nostru, Aleksei Fiodorovici, cât 
e de nobil şi de generos, aşa-i că nu-l cunoşti? Numai că, din 
păcate, n-am avut parte de fericire. Am jertfit totul, da, da, 
fără nici o şovâire, unui om care cine ştie dacă merita aşa 
ceva, sau poate că era prea uşuratic. Fiindcă a fost un om în 
viaţa noastră, un ofiţer, care ne-a furat inimioara şi atunci i- 
am dăruit tot, tot; asta a fost mai demult, acum vreo cinci 
ani, pe urmă ne-a părăsit şi s-a însurat cu alta. Acum e 
văduv, ne-a scris c-o să vină aici după noi. Află că toată viaţa 
numai pe el l-am iubit, numai şi numai pe el! O să vină şi 
Gruşenka o să fie iar fericită, după ce cinci ani - gândeşte- 
te că sunt cinci ani la mijloc - a fost vai de sufletul ei! Dar 
cine ar putea să ne reproşeze ceva, cine ar putea să se 
laude că ne-ar fi câştigat bunăvoința? Doar bătrânul acela 
şchiop, negustorul; acela însă a fost mai curând ca un tată 
pentru noi, un ocrotitor. Ne-a găsit în pragul disperării, 
zbuciumată, părăsită de omul pe care l-am iubit atât... 
Voiam tocmai să ne facem seama, să ne înecăm şi bătrânul 
acela ne-a scăpat de la moarte, da, ne-a scăpat! 


— Nu ştiu de ce mă apăraţi aşa, frumoasă domnişoară, 
prea sunteţi grăbită în toate! Ciripi Gruşenka. 

— Eu să te apăr? Pot eu să te apăr oare? Cum crezi că mi- 
aş permite aşa ceva? Gruşenka, îngeraşule, dă-mi mânuţa 
încoace. Ia uite numai ce mânuţă mică şi durdulie, Aleksei 
Fiodorovici, ţi-e mai mare dragul s-o priveşti! O vezi? Ea mi- 
a adus fericirea, m-a înviat din morţi şi am s-o sărut şi pe-o 
parte şi pe alta, uite-aşa, şi-aşa şi iar aşa! 

Şi Katerina Ivanovna, care părea beată de fericire, sărută 
de trei ori mânuţa într-adevăr încântătoare, dar poate puţin 
cam grăsulie a Gruşenkăi. lar Gruşenka stătea cu mâna 
întinsă şi râdea nervos, încântată, într-o cascadă de sunete, 
contemplând-o pe „frumoasa domnişoară”; era evident că-i 
făcea o deosebită plăcere s-o vadă sărutându-i-o. „E prea 
exaltată!” se gândi Alioşa, îmbujorându-se; inima îi zvâcnea 
neliniştită. 

— De ce vreţi să mă faceţi să roşesc, frumoasă 
domnişoară, sărutându-mi mâna de faţă cu Aleksei 
Fiodorovici? 

— Cum aş putea să vreau aşa ceva? Se miră Katerina 
Ivanovna. Vai, scumpa mea, ce greşit mă înţelegi! 

— Poate că nici dumneavoastră, frumoasă domnişoară, nu 
mă înţelegeţi, poate că sunt mult măi rea decât vă 
închipuiţi. Fiindcă sunt rea, nu fac decât ce-mi place mie. Pe 
Dmitri Fiodorovici eu l-am prins în mreje numai aşa, ca să- 
mi bat joc de el. 

— Şi acum tot dumneata o să-l scapi! Mi-ai dat cuvântul. O 
să-i explici - nu-i aşa? 

— O să-i arăţi că iubeşti pe altul, că-l iubeşti de mult şi că 
vrea să se însoare cu dumneata... 

— Ba nu, nu v-am promis nimic. Dumneavoastră mi-aţi 
spus să fac aşa, eu însă n-am promis nimic. 

— Vrei să spui că nu te-am înţeles bine? Rosti Katerina 
Ivanovna cu un glas înfundat şi pălind uşor. Mi-ai promis... 

— Ba nu, domnişoară, îngeraş, nu, nu v-am promis nimic! 
Îi tăie vorbă Gruşenka domol şi cu acelaşi glas cumpănit şi 


aceeaşi senină candoare zugrăvită pe figură. Uite, acum 
poţi să-ţi dai seama, domnişoară, că sunt rea şi fac numai 
ce-mi place! Dă, dă, aşa e, nu fac decât ce-mi trăsneşte prin 
cap. Poate că v-am promis ceva, nu zic nu, mai adineauri, 
dar acum stau şi mă gândesc: dar dacă mi-o plăcea el iar, 
adică Miţea, fiindcă mi-a plăcut o dată tare mult, aproape o 
oră întreagă. Şi cine ştie dacă n-o să mă duc chiar acum la 
el să-i spun să rămână la mine de azi încolo... Vedeţi, 
aşadar, ce schimbătoare sunt... 

— Bine, dar adineauri spuneai... cu totul altceva... Abia 
putu să îngâne Kăterina Ivanovna. 

— Ah, adineauri! Ei, ce să-i faci, păcătoasa asta de inimă se 
moaie numaidecât. Când mă gândesc prin câte a trecut, 
săracul, din pricina mea! Şi dacă, ducându-mă acasă, mi se 
face iarăşi milă de el... Atunci? 

— Nu m-aş fi aşteptat... 

— Ei, domnişoară, domnişoară, ce suflet bun şi nobil aveţi! 
Acum cine ştie dac-o să mă mai îndrăgiţi, aşa proastă cum 
sunt şi cu firea ăsta păcătoasă a mea!... Daţi-mi mânuţa 
asta dulce, de îngeraş, drăguță domnişoară, se rugă ea 
duios, luând mâna Katerinei Ivanovna cu un fel de evlavie. 
Daţi-mi-o, scumpă domnişoară, ca s-o sărut, aşa cum aţi 
sărutat-o pe a mea. De trei ori mi-aţi sărutat-o, ţineţi minte? 
Poate c-ar trebui la rândul meu să v-o sărut de trei sute de 
ori ca să fim chit. Ce să-i faci, ce-o fi o fi, Dumnezeu cu mila! 
Poate c-am să fiu roaba dumneavoastră şi am să caut să vă 
fac pe plac în toate cele, întocmai ca o roabă. Şi acum, fie 
ce-o fi, cum o vrea Dumnezeu, fără nici un fel de legăminte 
şi promisiuni! Mânuţa asta, ah, mânuţa asta dulce! 
Domnişorica mea scumpă, zână mea din poveşti, frumoasă 
cum nu e alta pe lume! Gruşenka duse încet la buze mâna 
Katerinei Ivanovna cu un gând, ce-i drept, cam ciudat: ca 
„să fie chit”, înapoindu-i sărut pentru sărut. 

Katerina Ivanovna nu-şi retrase mâna; asculta cu un 
grăunte de speranţă promisiunea din urmă şi ea tot atât de 
curios formulată, a Gruşenkăi, care se arăta gata să i se 


supună în totul „ca o roabă”; şi se uita ţintă în ochii ei, care 
păstrau aceeaşi expresie candidă, încrezătoare, aceeaşi 
seninătate şi voie bună... „Poate că-i prea naivă!” se gândi 
Katerina Ivanovna cu o licărire de nădejde. Între timp, 
Gruşenka, fermecată de „mânuţa ei dulce”, o ducea încet- 
încet la gură. În momentul când însă era gata s-o atingă cu 
buzele, se opri câteva clipe, ca şi cum ar fi chibzuit ceva. 

— Ştiţi ceva, dragă domnişoară, îngeraş scump... Rosti ea 
deodată cu cel mai duios şi mai dulce glăscior. Totuşi, n-am 
să vă sărut mânuţa! Şi Gruşenka izbucni într-un râs 
sprinţar, zglobiu. 

Katerina Ivanovna tresări. 

— Cum vrei... Dar de ce? 

— Ca să-ţi aduci aminte că mi-ai sărutat mânuţa şi eu nu ţi- 
am sărutat-o! O licărire ciudată îi fulgeră în privire. Se uită 
drept în ochii Katerinei Ivanovna. 

— Neobrăzata! Şopti Katerina Ivanovna, ca şi cum s-ar fi 
luminat deodată ceva în mintea ei şi sări în picioare roşie ca 
focul de mânie. Gruşenka se sculă şi ea tacticos. 

— Am să-i spun şi lui Miţea că mi-ai sărutat mânuţa, dar că 
eu n-am catadicsit să ţi-o sărut. Ce-o să mai râdă! 

— leşi afară, ticăloaso! 

— Vai, ce ruşine, domnişoară, ce ruşine, nu m-aş fi aşteptat 
să aud asemenea cuvinte din gura dumitale, drăguță 
domnişoară, nu-i frumos! 

— leşi afară, creatură de vânzare! Urlă Katerina Ivanovna. 
Toată faţă i se schimonosise şi tremura. 

— Ei, asta-i bună, ba nu zău, creatură de vânzare! Da 
dumneata ce erai când umblai după parale prin casele 
burlacilor pe înserat, spune, nu te duceai să-ţi pui 
frumuseţea la mezat, ce, parcă eu nu ştiu?! 

Katerina Ivanovna dădu un țipăt şi poate ca ar fi tăbărât 
asupra ei dacă Alioşa n-ar fi reţinut-o cu toată puterea. 

— Nici un pas, nici un cuvânt! Lăsaţi-o în pace, nu-i mai 
răspundeţi nimic, o să plece singură, o să plece chiar acum! 


În aceeaşi clipă, alarmate de ţipătul Katerinei Ivanovna, 
cele două mătuşi şi fata din casă năvăliră în odaie. 
Câteşitrele se repeziră spre ea. 

— Am să plec, zise Gruşenka, luându-şi mantila de pe 
divan. Alioşa, dragul meu, nu vrei să mă conduci? 

Alioşa îşi împreună mâinile a rugă. 

— Pleacă, pleacă mai repede! 

— Alioşenka, iubitule, condu-mă, te rog! Am să-ţi spun 
ceva drăguţ, drăguţ de tot! Numai pentru tine, Alioşenka, 
am făcut tot circul ăsta. Hai, scumpule, vino cu mine, să vezi 
că n-o să-ţi pară rău! 

Alioşa se întoarse, frângându-şi mâinile. Gruşenkă dispăru 
pe uşă, râzând în hohote. 

Katerina Ivanovna se zbătea pradă unei crize de nervi. 
Plângea cu sughiţuri, se înăbuşea mereu. Toată lumea 
forfotea în jurul ei. 

— Nu ţi-am spus eu?... O dojenea cea mai în vârstă dintre 
mătuşi. Am căutat să te împiedic cu orice chip să faci pasul 
ăsta... Prea eşti inimoasă... Nu înţeleg, zău, cum de ţi-a 
putut trece prin minte aşa ceva! Ce ştii tu de ce poate fi în 
stare o lepădătură ca asta, care se spune că-i mai mârşavă 
ca toate... De, cine poate să-ţi ţină piept, prea eşti 
încăpăţânată, fetiţo, nu faci decât ce te taie capul! 

— Este un tigru! Răcnea Katerina Ivanovna. De ce m-ai 
oprit, Aleksei Fiodorovici? Ah, ce bătaie i-aş fi tras! 

Nu mai era în stare să se stăpânească în faţa lui, sau poate 
nici nu voia să se stăpânească. 

— Ar trebui bătută cu biciul de către călău, pe eşafod, în 
faţa lumii întregi...! 

Alioşa începu a se retrage spre uşă. 

— Doamne! Strigă deodată Katerina Ivanovna, înălţându-şi 
braţele către cer; dar el, el! Cum a putut să se poarte atât 
de urât cu mine, atât de neomenos?... l-a povestit tot 
lepădăturii ăsteia, tot ce s-a întâmplat atunci, în ziua aceea 
nenorocită, fie blestemată în veci! „Ie duceai să-ţi pui 


frumuseţea la mezat, drăguță domnişoară!” ştie tot, tot! 
Fratele dumitale este un ticălos, Aleksei Fiodorovici! 

Alioşa ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu găsea nici un 
cuvânt. Şi simţea cum i se strânge inima dureros. 

— Pleacă, Aleksei Fiodorovici! Mi-e ruşine, mă simt 
îngrozitor de prost! Mâine... Te implor în genunchi, vino 
mâine! Nu mă judeca, te rog, iartă-mă, nu ştiu încă ce am 
să fac! 

Alioşa ieşi în stradă împleticindu-se. Îi venea şi lui să 
plângă, aşa cum plângea ea. Servitoarea îl ajunse din urmă. 

— Domnişoara a uitat să vă dea biletul acesta din partea 
doamnei Hohlakova, îl are la dumneaei de la prânz. 

Alioşa primi cu un gest automat micul plic roz şi, 
inconştient de ceea ce face, îl vâri în buzunar. 

XI - ÎNCĂ O REPUTAŢIE PIERDUTĂ. 

Din oraş şi până la mănăstire era cale de o verstă, ba 
poate chiar ceva mai mult. Alioşa porni grăbit pe drumul 
care la ora aceea era pustiu. Se lăsase noaptea şi abia dacă 
puteai să desluşeşti ceva la treizeci de paşi mai încolo. La 
jumătatea drumului era o răscruce. Acolo, sub o răchită 
singuratică, se zărea ceva ca o umbră de om. Când Alioşa 
ajunse în dreptul copacului, mogâldeaţa o zbughi din loc, 
repezindu-se asupra lui cu un urlet sălbatic: 

— Banii sau viaţa! 

Alioşa tresări înfricoşat. 

— Miţea! Exclamă el cu mirare. 

— Ha-ha-ha! Te-ai speriat? Mă gândeam: unde să-l aştept? 
Lângă casa ei? Acolo sunt trei drumuri care se despart, 
puteai să treci pe lângă mine fără să te văd. Atunci m-am 
hotărât să te aştept aici. Ştiam în orice caz că n-ai pe unde 
s-o iei prin altă parte, fiindcă alt drum nu există până la 
mănăstire. Hai, spune-mi ce-a fost, adevărul adevărat, 
striveşte-mă ca pe un gândac... Dar ce ai? 

— Nimic, frăţioare... M-am speriat, atâta tot. Vai, Dmitri! 
Alioşa izbucni în plâns, simţea de mult nevoia să se 
descarce, dând drumul lacrimilor; iar acum, dintr-o dată, 


parcă se frânsese ceva în pieptul lui. Adineauri l-ai umplut 
de sânge pe tata... Era cât pe-aci să-l omori... L-ai 
blestemat... Şi acum... Acum îţi arde de glumă... Banii sau 
viaţa! 

— Ei şi? Nu se cade? Sau crezi că nu se potriveşte cu 
situaţia? 

— Nu... Nu... Am zis şi eu aşa... 

— Stai. Priveşte ce noapte: e întuneric beznă şi norii ăştia 
şi vântul care s-a stârnit! M-am ascuns aici sub copac să te 
aştept, şi-n vremea asta mă gândeam (să mă bată 
Dumnezeu dacă nu-i aşa), de ce să mă chinuiesc, la ce bun 
să mai aştept? Uite copacul, am o batistă, am cămaşa, 
tocmai bine ca să încropesc o funie şi, dacă o mai înnădesc 
cu bretelele, de ce să mai fac umbră pământului, de ce să-l 
mai pângăresc cu ticăloşia mea? Apoi te-am auzit venind, 
Doamne, parcă m-am luminat deodată; uite, zic, mai există 
totuşi un om pe care-l iubesc, omuleţul acela de colo, 
frăţiorul meu drag, mai drag decât orice pe lumea asta, 
singurul om pe care-l iubesc cu adevărat! Şi am simţit că ţin 
atât de mult la tine în clipa aceea, că m-am gândit: am să 
mă arunc de gâtul lui! Dar tot atunci mi s-a năzărit şi ideea 
asta neroadă: „la hai să-l sperii; aşa, ca să mai râdem 
puţin!” şi am ţipat ca un dobitoc ce sunt: „Banii sau viaţa!” 
lartă-mă, te rog, pentru tâmpenia asta, nu ştiu ce m-a 
apucat, dar să ştii că în sufletul meu totul e... aşa cum 
trebuie să fie... Ei, fir-ar să fie, haide, dă-i drumul, spune 
odată ce a fost acolo! Ce a spus? Loveşte-mă, calcă-mă în 
picioare, nu-ţi fie milă de mine! S-a înfuriat rău? 

— Nu, nu, a fost altceva... Miţea, nici nu-ţi închipui ce s-a 
întâmplat. Le-am găsit acolo... pe amândouă. 

— Care amândouă? 

— Am găsit-o pe Gruşenka la Katerina Ivanovna. Dmitri 
Fiodorovici rămase înmărmurit. 

— Nu se poate! Strigă el. Aiurezi! Gruşenka la ea?! Alioşa 
îi povesti tot ce se petrecuse din momentul în care intrase 
în salonul Katerinei Ivanovna. Vorbi cam zece minute, poate 


nu tocmai curgător şi ordonat, dar izbutind totuşi să-i redea 
îndeajuns de clar peripeţiile, cuvintele şi gesturile mai 
semnificative şi să-i împărtăşească destul de sugestiv - 
uneori printr-o simplă observaţie - propriile lui impresii. 
Dmitri îl asculta în tăcere, cu ochii aţintiţi drept înainte. 
Avea o privire fixă, neliniştitoare, dar Alioşa îşi dădea seama 
că înţelegea tot, că vedea în sinea lui lămurit tot ce se 
întâmplase. Pe măsură ce povestirea se depăna, pe chipul 
lui Dmitri Fiodorovici se aşternea o umbră nu atât 
mohorâtă, cât amenințătoare. Încruntat, cu dinţii încleştaţi, 
privirea lui devenea parcă din ce în ce mai fixă, mai 
îndărătnică, mai fioroasă... Cu atât mai neaşteptată fu, 
aşadar, schimbarea ce se petrecu subit un moment mai 
târziu, când, aproape fulgerător, figura lui până atunci 
mânioasă şi înfricoşătoare se destinse deodată, gura i se 
descleştă şi Dmitri Fiodorovici izbucni în cel mai impetuos, 
cel mai sincer hohot de râs. Râdea cu atâta poftă, încât se 
cutremura tot şi o bună bucată de vreme nu fu în stare să 
scoată o vorbă. 

— Şi zi aşa, nu i-a pupat mânuţa! A şters-o fără să i-o fi 
pupat! Strigă el cuprins de o exaltare bolnăvicioasă, s-ar 
putea spune aproape insolentă, daca n-ar fi fost atât de 
spontană. Şi cealaltă zici că urla şi c-a făcut-o tigru! Chiar 
aşa, tigru şi este! Care va să zică, s-o urce pe eşafod? Ba 
bine că nu, n-ar strica, zău, n-ar strica, sunt exact de 
aceeaşi părere, asta şi merită! Numai că, vezi tu, frăţioare, 
eşafodul o fi el bun la ceva, dar mai întâi ar trebui să se 
lecuiască. O, da, o văd foarte bine pe această regină a 
neruşinării, povestea asta cu mânuţa o arată aşa cum e, o 
scorpie infernală! Regina tuturor scorpiilor, câte or fi 
existând pe faţa pământului! Este într-adevăr extraordinară 
în felul ei! Şi zici c-a fugit acasă? Eu... Ah... Mă duc imediat 
la ea! Alioşka, nu mi-o lua în nume de rău şi eu cred tot aşa, 
că nu merită decât să-i pui ştreangul de gât şi încă ar fi 
prea puţin... 

— Dar Katerina Ivanovna? Întreba întristat Alioşa. 


— Şi pe ea o văd, o văd toată, aşa cum poate n-am văzut-o 
niciodată! Exact aşa ca şi cum aş fi descoperit cele patru 
continente ale lumii, vreau să zic cele cinci continente 143). 
Auzi ce i-a dat prin gând! E ea întreagă, aşa cum o ştiu, 
Katenka, eleva de pension, care, din mărinimie, ca să-şi 
scape tatăl din impas, nu s-a temut să meargă acasă la un 
ofiţer imbecil, un mitocan, ştiind că s-ar putea să aibă de 
înfruntat cele mai josnice insulte! Dar câtă mândrie în 
nevoia asta aprigă de a pune totul în joc, de a arunca 
mănuşa destinului, de a merge până în pânzele albe! Spui 
că mătuşa ei a încercat s-o oprească? Ştii, mătuşica asta 
este şi ea tot un fel de zbir, soră bună cu generăleasa de la 
Moscova; umbla şi ea tot aşa, cu nasul pe sus, mai dihai 
chiar decât soră-sa, până ce bărbatu-său a fost prins c-a 
băgat mâna în banii statului, drept care a pierdut tot ce 
avea - şi moşia şi tot; şi de unde până atunci soţioara 
dumnealui era ţanţoşă de nu-i găseai pereche, dintr-o dată 
i-a căzut nasul şi nu l-a mai ridicat nici până azi. Şi zici c-a 
încercat s-o oprească şi Katia n-a vrut s-o asculte? „Sunt în 
stare să răzbesc oriunde, totul mi se pleacă până la 
picioare! Dacă vreau, pot s-o vrăjesc şi pe Gruşenka 
credea într-adevăr că poate, se bizuia prea mult pe 
talentele ei! De, cine-i de vină? Îţi închipui cumva că 
intenţionat a sărutat cea dintâi mâna Gruşenkăi, că avea 
cine ştie ce planuri ascunse? Nu, s-a îndrăgostit pur şi 
simplu de Gruşenka, ba nu, nu de Gruşenka, ci de visul pe 
care-l urzise, de iluzia ei, gândindu-se tot timpul în sinea sa: 
e visul meu, e iluzia mea! Alioşa, frăţioare, spune-mi, zău, 
cum ai reuşit să scapi de ele când sunt aşa cum sunt? Ţi-ai 
ridicat anteriul şi-ai rupt-o la fugă, nu? Ha-ha-ha! 

— Mi se pare că nu-ţi dai seama, frate, cât de adânc ai 
jignit-o pe Katerina Ivanovna povestindu-i Gruşenkăi tot ce 
s-a întâmplat în ziua aceea, lucruri pe care Gruşenka n-a 
găsit ceva mai bun de făcut decât să i le arunce în faţă: „Ie 
duceai pe înserat acasă, la burlaci, să-ţi pui frumuseţea la 
mezat!” Există oare insultă mai grea pentru o femeie? Pe 


VW 


Şi ştii, 


Alioşa îl chinuia gândul că fratele său se bucura parcă în 
sine de umilinţa Katerinei Ivanovna, deşi era cu neputinţă 
de crezut. 

— Ba! Dmitri Fiodorovici se încruntă, luându-şi o mutră 
fioroasă şi deodată se plesni cu palma peste frunte. Deşi 
Alioşa îi istorisise totul din fir-a-păr, arătându-i cum fusese 
insultată Katerina Ivanovna şi pomenindu-i şi de ceea ce-i 
strigase la urmă: „Fratele dumitale este un ticălos!”, abia 
acum parcă se dumirea. Da, aşa este, mi se pare că i-am 
povestit Gruşenkăi despre „ziua aceea nenorocită”, cum 
zice Katia. Da, da, ştiu bine că i-am povestit, mi-aduc 
aminte! Asta s-a întâmplat tot acolo, la Mokroe, eram beat, 
ţigăncile cântau... Dar am plâns cu lacrimi amare şi m-am 
zvârcolit, am căzut în genunchi şi m-am închinat cu gândul 
la chipul Katiei şi Gruşenka a înţeles. A înţeles tot, îmi 
amintesc că şi ea a lăcrămat... Ah, fir-ar al dracului! Păi se 
putea oare altfel? Atunci a lăcrămat şi acum... Acum „i-a 
înfipt cuțitul în mimă”! Aşa-s muierile... Puse ochii în 
pământ şi rămase aşa, pe gânduri. Da, sunt un ticălos! Ce 
mai încolo, încoace, un ticălos sadea! Rosti el deodată 
sumbru. Ce importanţă are dacă am plâns ori nu, sunt un 
ticălos! Spune-i că recunosc, sunt aşa cum m-a numit ea, 
dacă asta poate să-i aducă vreo mângâiere. Şi acum, destul, 
te las cu bine, ce să mai pălăvrăgim! Nu-i nici o bucurie. Să 
ne căutăm fiecare de drum. Şi să ştii că de azi încolo nu mai 
vreau să te văd până când o veni momentul! Rămâi cu bine, 
Aleksei! 

Îi strânse cu putere mâna şi cu capul în piept, ţinând 
mereu ochii plecaţi în pământ, se smulse din loc şi porni 
grăbit spre oraş. Alioşa se uită după el, ca şi cum nu-i venea 
să creadă că plecase chiar de tot. Şi într-adevăr, după 
câţiva paşi, Dmitri se opri brusc. 

— Stai, Aleksei, vreau să-ţi mai spun ceva, numai ţie îţi 
spun! Uită-te la mine, uită-te bine; aici, vezi tu, aici se 
pregăteşte o mârşăvie cumplită, ceva cum nu s-a mai 
pomenit (spunând „aici, vezi tu, aici”, Dmitri Fiodorovici se 


izbi cu pumnul în piept cu un aer ciudat, ca şi cum 
„mârşăvia” de care vorbea s-ar fi aflat, ar fi stat la păstrare 
acolo, undeva, pe pieptul lui, poate ascunsă într-un buzunar 
sau cusută şi atârnată de gât). Tu mă cunoşti, sunt un 
ticălos patentat! Dar să ştii un lucru: tot ce am făcut până 
acum, adică până în ziua de azi, tot ce am să mai fac de aci 
înainte - auzi tu? 

— Nici pe departe nu se poate compara în josnicie cu 
mârşăvia pe care acum, uite, chiar acum, în clipa asta, o 
port aici, în sân şi bagă de seamă, e ceva care dospeşte şi e 
pe cale să se împlinească, ceva care depinde numai de 
mine, un lucru pe care aş putea să-l împiedic sau să-l 
înfăptuiesc. Dar până la urmă, totuşi am să-l săvârşesc, n- 
am să-l împiedic, nu! Acum câteva ceasuri ţi-am povestit tot, 
numai despre treaba asta n-am suflat un cuvânt, pentru că, 
oricum ar fi, nici chiar aşa obraz gros n-am! Mai pot încă să 
mă opresc; şi oprindu-mă, chiar mâine mi-aş putea 
recâştiga măcar pe jumătate onoarea pierdută, dar n-am să 
mă opresc, ştiu bine că nu, am să îndeplinesc până la capăt 
mârşăvia, iar tu să fii martor că ţi-am mărturisit dinainte, cu 
bună ştiinţă! Haos şi beznă! N-am ce să-ţi explic, ai să afli 
totul odată şi odată, când o să vină momentul. Mocirla 
împuţită şi scorpia infernala! Adio! Nu te ruga pentru mine, 
nu merit şi nici n-am nevoie deloc, nu, n-am deloc nevoie... 
Nu-mi trebuie deloc! La o parte...! 

Şi, întorcându-se pe călcâie, plecă, de astă dată definitiv. 
Alioşa porni mai departe spre mănăstire. „De ce mi-o fi spus 
adio? N-o să-l mai văd niciodată? De ce? Repeta mereu în 
neştire. Ba am să-l văd neapărat, chiar mâine, am să-l caut, 
am să-l caut anume, ce tot îndrugă €el...?!” 

Alioşa ocoli mănăstirea şi, apucând-o prin crângul de pini, 
ajunse la schit. 1 se deschise poarta, deşi la ora aceea 
nimeni nu mai putea să pătrundă înăuntru. Intră în chilia 
stareţului cu inima zvâcnind: „De ce oare, de ce am plecat? 
De ce bătrânul mă trimite «în lume»? E atâta linişte aici, în 


lăcaşul ăsta sfânt, iar acolo - numai ispite şi o beznă în care 
te pierzi, în care rătăceşti de la primul pas...” 

În chilie se mai aflau fratele Porfiri şi un ieromonah, 
părintele Paisie. leromonahul venea din oră în oră să se 
intereseze de sănătatea părintelui Zosima, care - după cum 
află cu groază Alioşa - se simţea din ce în ce mai rău. Atât 
de rău, încât în ziua aceea nu mai putuse să şadă la sfat ca 
în fiecare seară cu fraţii monahi. De obicei, după vecernie, 
înainte de culcare, toţi călugării se adunau în chilia 
stareţului şi fiecare i se spovedea, mărturisindu-şi cu glas 
tare păcatele săvârşite peste zi, gândurile nevrednice, 
visurile, ispitele, până chiar şi certurile - dacă din 
întâmplare s-ar fi sfădit cu cineva. Unii se spovedeau în 
genunchi. Bătrânul le dădea dezlegarea, îi împăca, povăţuia 
pe toată lumea, statornicea canoanele; şi, după ce-i 
binecuvânta, îi lăsa să plece. Aceste „spovedanii” frăţeşti 
constituiau capul de acuzaţie adus stăreţiei de câtre 
adversarii acesteia, sub cuvânt c-ar fi o profanare a unei 
taine bisericeşti, aproape o luare în deşert a celor sfinte, cu 
toate că nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Unii chiar se 
sileau să argumenteze forului eparhial că în felul acesta 
spovedania nu-şi mai atingea scopul, ci îi ducea cu bună 
ştiinţă pe monahi în ispită şi păcat. Se zicea că o bună parte 
din fraţii monahi nu aveau nici o tragere de inimă să 
meargă la stareţ pentru a se spovedi şi dacă totuşi făceau 
acest pas, îl făceau numai pentru că se întruneau cu toţii la 
el, în chilie şi ca să nu treacă drept trufaşi şi răzvrătiți cu 
gândul. Se mai zvonise de asemenea că unii dintre călugări, 
seara, înainte de spovedanie, se înțelegeau între ei: „Eu am 
să spun că m-am supărat pe tine azi-dimineaţă, iar tu să 
recunoşti că-i aşa” numai ca să aibă ce mărturisi şi ca să 
scape mai uşor. Alioşa ştia că într-adevăr chiar aşa se şi 
întâmpla câteodată. Mai ştia că unii fraţi monahi erau peste 
măsură de indignaţi din pricina obiceiului care cerea ca 
orice scrisoare primită de acasă să treacă mai întâi prin 
mâinile stareţului, care o deschidea înaintea celui căruia îi 


era adresată. Se presupunea, fireşte, că toate aceste 
rânduieli erau împlinite în deplină libertate şi sinceritate, 
din adâncul sufletului, în numele supunerii de bunăvoie şi a 
îndrumărilor izbăvitoare, dar, de fapt, uneori toate se 
făceau cu făţărnicie, de ochii lumii şi fără râvnă. Totuşi, 
călugării cu experienţă şi cu oarecare prestigiu în 
mănăstire ţineau la punctul lor de vedere, chibzuind că 
„pentru cei care se adăpostiseră între zidurile sfântului 
locaş, cu gândul de a-şi căuta mântuirea, toate ascultările şi 
canoanele pe care le împlineau erau fără doar şi poate spre 
binele lor, menite să-i izbăvească; iar acela care, 
dimpotrivă, se simte împovărat şi cârteşte înseamnă că n- 
are nici o chemare pentru schimnicie şi degeaba a mai venit 
aici, în mânăstire, locul lui fiind în lume. Cât despre păcat şi 
despre ispita diavolului, nu numai printre mireni, dar nici 
chiar în locaşul Domnului nu poţi avea chezăşia că vei fi 
ferit de ele şi deci cu atât mai vârtos nu se cuvine să cauţi 
singur prilejul de a cădea în păcat”. 

— E tare slab, mereu aţipeşte, îi spuse părintele Paisie lui 
Alioşa după ce-l binecuvântă. Cu mare greutate poţi să-l 
trezeşti. Şi nici n-are rost. S-a trezit mai adineauri, acum 
vreo cinci minute, ne-a rugat să dăm din partea lui 
binecuvântarea fraţilor monahi, cerându-le să privegheze la 
noapte pentru sufletul lui. Mâine-dimineaţă vrea să se 
împărtăşească din nou. Te-a pomenit şi pe tine, Aleksei, a 
întrebat unde eşti şi i s-a spus că te-ai dus în oraş. „Da, da, 
l-am binecuvântat la plecare; acolo-i locul lui deocamdată, 
nu aici”, astea au fost cuvintele lui. A pomenit de tine cu 
drag şi cu duioşie; îţi dai seama de câtă cinste te-ai 
învrednicit? Nu pricep numai de ce a hotărât să-ţi facă 
deocamdată ascultarea în lume? Pesemne că simte ceva în 
soarta ce ţi-a fost hărăzită! Trebuie să înţelegi, Aleksei, că 
oricum ar fi, dacă te întorci în lume, te întorci numai ca să 
împlineşti ascultarea pe care ţi-a poruncit-o stareţul tău, 
nicidecum pentru deşertăciunile şi plăcerile lumeşti... 


Părintele Paisie ieşi. Nu mai încăpea nici o îndoială că 
bătrânul era pe cale să-şi dea obştescul sfârşit, deşi putea 
să mai trăiască încă o zi sau două. Alioşa îşi puse în gând cu 
toată râvna să nu mai părăsească mănăstirea şi să rămână 
la căpătâiul lui până se va săvârşi din viaţă, cu toate 
făgăduielile făcute lui Fiodor Pavlovici, doamnei Hohlakova, 
fratelui său şi Katerinei Ivanovna că se va duce să-i vadă a 
doua zi. Inima îi ardea cuprinsă de focul iubirii şi în sinea lui 
se caia amarnic din cauză că, în vreme ce colindă prin oraş, 
fusese în stare - chiar pentru o clipă numai - să uite că aici, 
la mănăstire, zăcea pe patul de moarte omul pe care-l 
cinstea mai presus de orice pe lume. Intrând în iatacul 
stareţului, îngenunche şi bătu o mătanie adâncă, până 
atinse podeaua cu fruntea, în faţa celui care zăcea în 
aşternut. Bătrânul dormea în tihnă, nemişcat, respirând 
molcom, încât aproape că nici nu-l auzeai suflând. Pe chipul 
său se vădea o linişte desăvârşită. 

Trecând din nou în odăiţa de alături - unde în dimineaţa 
aceea bătrânul îşi primise musafirii. Alioşa îşi scoase 
cizmele şi, fără să se mai dezbrace, se culcă pe divanul 
îngust şi tare, pe care dormea de la o vreme încoace, seară 
de seară, mulţumindu-se să-şi aducă numai o pernă. Cât 
priveşte salteaua, pe care taică-său îi strigase s-o ia acasă, 
de mult se lipsise de ea. Îşi scotea numai anteriul, cu care 
se învelea în chip de cuvertură. Înainte de culcare însă, 
căzu în genunchi şi se rugă îndelung. În ruga lui fierbinte 
nu-i cerea nimic altceva Atotputernicului decât să-i 
limpezească îndoielile şi să pogoare din nou în sufletul său, 
ca în alte daţi, duioşie senină, duioşia aceea ce-l cuprindea 
după ce aducea mărire şi slavă Domnului, căci 
închinăciunea lui de fiecare seară era tocmai un asemenea 
imn. Bucuria ce se aşternea atunci în inima lui era de obicei 
însoţită de un somn tihnit şi odihnitor, în timp ce-şi făcea 
rugăciunea, simţi la un moment dat în buzunar pliculeţul 
roz trimis de Katerina Ivanovna prin servitoarea care fugise 
după el până în stradă. Se zăpăci o clipă, dar îşi termina 


rugăciunea. Apoi, după oarecare ezitare, desfăcu plicul. 
Înăuntru era o scrisorică purtând semnătura Lizei, fetiţa 
doamnei Hohlakova, care făcuse tot felul de giumbuşlucuri 
pe socoteala lui în dimineaţa aceea, de faţă cu stareţul. 


„Aleksei Fiodorovici - i se destăinuia fata - îţi scriu pe furiş, 
ca să nu prindă nimeni de veste, nici chiar mămica, deşi ştiu 
că este foarte urât din partea mea. Dar nu pot să mai 
trăiesc dacă nu-ţi mărturisesc simţământul ce a încolţit în 
sufletul meu şi pe care deocamdată nimeni nu trebuie să-l 
cunoască, nimeni în afară de noi doi. Dar cum să-ţi spun 
ceea ce doresc din toată inima să-ţi împărtăşesc? Se zice că 
hârtia nu roşeşte, dar te rog să mă crezi că nu-i adevărat şi 
că şi ea poate să roşească, aşa cum am roşit şi eu. Dragă 
Alioşa, află că te iubesc, te iubesc din copilărie, de la 
Moscova, când tu erai altfel, da, cu totul altfel decât azi şi 
dragostea mea o să ţină până la sfârşitul vieţii. Inima mea 
te-a ales pe tine ca să ne unim soarta şi să ne isprăvim 
împreună zilele la adânci băâtrâneţi. Bineînţeles, cu 
condiţia ca să părăseşti mănăstirea, Chiar dacă n-avem încă 
vârsta potrivită, o să aşteptăm atâta cât spune legea. Până 
atunci am să mă fac bine, am să încep să umblu şi să 
dansez. În privinţa asta nu mai încape nici o îndoială. 

Vezi ce bine am pus totul la cale? De un singur lucru nu 
pot să-mi dau seama şi anume: ce o să crezi despre mine 
după ce ai să citeşti scrisoarea? Îmi place să râd şi să mă ţin 
de pozne, chiar azi-dimineaţă, de pildă, te-am necăjit, dar te 
asigur că adineauri, înainte de a lua pana în mână, m-am 
rugat la icoana Născătoarei, aşa cum mă rog şi acum, mă 
rog cu lacrimi în ochi. 

Taina mea se află acum în mâinile dumitale; mâine, când ai 
să vii, ştiu că n-am să mă pot uita la dumneata. Vai, Aleksei 
Fiodorovici, ce o să fie dacă şi mâine n-am să mă pot stăpâni 
şi am să izbucnesc în râs ca o proastă, aşa cum s-a 
întâmplat azi-dimineaţă când m-am uitat la dumneata? O 
să-ţi închipui că-mi arde iarăşi de şotii şi n-o să mai ai 


încredere în ceea ce ţi-am scris! De aceea te rog, te implor, 
dragul meu, dacă ai un pic de milă pentru mine, mâine, 
când o să intri, să nu te uiţi în ochii mei; mi-e teamă că 
atunci când privirile noastre s-or întâlni să nu mă umfle 
iarăşi râsul, numai când mă gândesc c-o să vii tot cu 
anteriul acela până în călcâie... Chiar de pe acum simt aşa, 
ca un fior, când îmi vin în minte toate astea... De aceea, 
dragul meu, te rog, când o să intri, să nu-mi dai nici o 
atenţie măcar câteva minute, să te uiţi într-altă parte, la 
mămica sau pe fereastră... 

Ca să vezi că până la urma ţi-am scris o scrisoare de 
dragoste; Doamne, ce am făcut! Alioşa, te rogsănu mă 
dispreţuieşti şi dacă dumneata vezi ceva rău în asta şi eşti 
supărat pe mine, iartă-mă. Soarta reputației mele, poate 
definitiv pierdută, se afla în mâinile dumitale. 

Astăzi ştiu sigur c-o să plâng. La revedere, până în clipa - 
ah, teribilă clipă! 

— Când ne vom întâlni din nou! 

Lise. 

P S. Alioşa, să vii - auzi? Să vii neapărat! Lise.” 

Uluit, Alioşa citi de două ori scrisoarea, râmase apoi pe 
gânduri şi deodată începu a râde molcom, cu inima 
înseninată. Tresări: cum putea oare să râdă, era un păcat! 
O clipă mai târziu însă râse din nou, tot atât de molcom şi 
tot atât de fericit. Puse scrisoarea la loc în plic, se închină şi 
se întinse pe divan. Frământarea ce-i stăpânea sufletul se 
potoli dintr-o dată. „Doamne, pogoară mila ta asupra 
tuturor celor pe care i-am văzut azi, izbăveşte-i pe cei 
nefericiţi, iar celor aprigi la mânie călăuzeşte-le paşii! La 
tine e mântuirea: mântuieşte-i cum vei voi. Tu, care eşti 
numai iubire, împărtăşeşte-le tuturora bucuria!” şopti el 
făcându-şi cruce şi adormi fără grijă. 

PARTEA A DOUA. 

I - PĂRINTELE FERAPONI. 

A doua zi, Alioşa se deşteptă din somn înainte de 
revărsatul zorilor. Starețul, care se trezise între timp, se 


simţea istovit de puteri; cu toate acestea, ceru să fie mutat 
din pat în fotoliu. Avea mintea limpede şi chipul său - pe 
care se zugrăvea o adâncă oboseală - era senin, aproape 
fericit, privirea - veselă, prietenoasă, îmbietoare. „Nu ştiu 
dacă o să mai apuc seara asta”, îi mărturisi el lui Alioşa; 
apoi ceru să fie spovedit şi împărtăşit fără zăbavă. Părintele 
Paisie fusese dintotdeauna duhovnicul său. După săvârşirea 
celor două taine, fu uns cu sfântul mir. leromonahii 
începură să se adune şi chilia se umplu treptat de schimnici. 
Se luminase de ziuă. Pe lângă cei de la schit veneau acum şi 
călugării de la mănăstire. După ce slujba se isprăvi, 
bătrânul ţinu să-şi ia rămas-bun de la toată lumea şi-i 
îmbrăţişa rând pe rând pe toţi. Chilia fiind neîncăpătoare, 
cei care sosiseră mai înainte ieşeau afară, ca să le facă loc 
nou-veniţilor. Alioşa nu se dezlipea de stareţ, care ceruse să 
fie din nou mutat în jilţ. Vorbea căutând pe cât îi îngăduiau 
puterile să le împărtăşească înţelepciunea sa şi glasul lui, 
deşi firav, îşi păstrase încă limpezimea. „Ani de zile v-am 
fost povăţuitor, ani şi ani de zile v-am vorbit mereu, aşa 
încât m-am obişnuit să grăiesc cu glas tare şi să vă 
călăuzesc paşii, de aceea, dragi părinţi şi fraţii mei iubiţi, 
chiar acum, cât mă vedeţi de slab şi de prăpădit, îmi vine 
mai greu să tac decât să glăsuiesc”, glumi bătrânul, privind 
cu înduioşare la monahii îngrămădiţi în jurul său. Din tot ce 
spusese stareţul atunci, Alioşa avea să-şi amintească mai 
târziu numai unele cuvinte, fiindcă, deşi graiul îi era 
desluşit şi-n glasul lui nu se simţea nici o şovăială, bătrânul 
sărea mereu de la o idee la alta. Erau atâtea lucruri despre 
care ţinea să vorbească, de parcă s-ar fi străduit să dea în 
vileag tot ce-i mai rămăsese de spus, să mai repete o dată în 
pragul morţii tot ce nu apucase să spună în viaţă până la 
sfârşit şi nu numai din dorinţa de a-i lumina, ci ca şi cum ar 
fi fost însetat să împărtăşească tuturor bucuria şi exaltarea 
ce puseseră stăpânire pe sufletul lui, să-şi deschidă pentru 
ultima oară inima faţă de toţi... 


„lubiţi-vă unii pe alţii, cuvioşilor, îi povăţui bătrânul (din 
câte putu să-şi amintească mai târziu Alioşa) şi iubiţi 
norodul ce păzeşte legile Domnului. Să nu credeţi că noi am 
fi cumva mai sfinţi decât mirenii pentru că am venit să ne 
ferecăm între zidurile acestui locaş; dimpotrivă, cine s-a 
hotărât să vină aici, prin faptul însuşi că şi-a îndreptat paşii 
încoace, a recunoscut că este mai nevrednic decât toţi 
mirenii la un loc, decât toată suflarea de pe faţa 
pământului... Şi lucrul acesta fiecare monah trebuie să-l 
simtă şi să-l priceapă, cu atât mai lămurit, cu cât îi va fi dat 
să stea mai mult închis între zidurile mănăstirii. Altfel, nici 
nu avea rost să mai vină aici. Şi doar atunci când se va 
dumeri, în sfârşit, nu numai că este mai nevrednic decât toţi 
mirenii, dar că-i e sortit să poarte faţă de toată omenirea, 
pentru toată suflarea din lume, povara întreagă a păcatelor 
omeneşti, păcatele tuturor, ca şi ale sale proprii, doar 
atunci va atinge țelul pentru c-are ne-am unit. Căci trebuie 
să ştiţi, dragii mei, că fiecare dintre noi, fără doar şi poate, 
poartă în numele tuturor vina tuturor păcatelor câte s-au 
săvârşit şi nu numai în numele lumii întregi, ci fiecare în 
parte este vinovat pentru toţi oamenii de pe faţa 
pământului şi pentru fiecare dintre ei în parte. A pricepe 
aceasta înseamnă a ajunge pe culmile vieţii monahale, ca şi 
ale vieţii oricărui om pe pământ. Fiindcă monahii nu se 
deosebesc cu nimic de ceilalţi oameni, ei sunt aşa cum ar 
trebui să fie toţi oamenii din lumea aceasta. Numai când ne 
vom da bine seama de lucrul acesta, inima noastră se va 
înduioşa, cuprinsa de o nesfârşită iubire, adevărata iubire 
ecumenică, hărăzită a nu cunoaşte niciodată saţul. Numai 
când vă veţi lumina pe deplin, fiecare dintre voi va fi în 
stare să răscumpere păcatele tuturor cu dragostea lui, să 
spele păcatele lumii întregi cu lacrimile sale... Fiecare să 
privească adânc în inima lui şi să se spovedească fără de 
istov faţă de cugetul său. Să nu vă temeţi de păcat, chiar 
atunci când simţiţi că aţi greşit, dacă într-adevăr căinţa 
voastră e cinstită şi mai ales să nu-i puneţi nici un fel de 


condiţii Domnului-Dumnezeu. Şi iarăşi vă mai spun: să nu 
vă semeţiţi. Să nu vă arătaţi semeţi nici faţă de cei mici, nici 
faţă de cei mari. Nu-i urâţi pe cei care se leapădă de voi, pe 
cei care vă hulesc şi îşi bat joc de voi sau clevetesc 
împotriva voastră. Nu-i urâţi pe atei, pe cei care învaţă de 
rău, pe materialişti, nici măcar pe cei mai răi dintre ei, nu 
numai pe cei buni, căci mulţi dintre ei sunt oameni de 
omenie, mai ales în zilele noastre. Pomeniţi-i în rugăciunile 
voastre, aşa cum vă spun: « Miluieşte-i, Doamne, pe cei care 
n-au pe nimeni să se roage pentru sufletul lor; mântuieşte-i, 
Doamne şi pe cei care nu vor să ţi se închine ţie». După 
care aveţi grijă să adăugaţi: « Rugămintea asta nu porneşte 
din mândrie, Doamne, căci eu însumi sunt cel mai nevrednic 
dintre toţi»... lubiţi norodul ce urmează căile Domnului şi 
nu lăsaţi veneticii să vă risipească turma, căci de veţi 
lâncezi în trândăvie, cuprinşi de o trufaşă scârbă de lume şi 
mai ales dacă arghirofilia va pune stăpânire pe voi, ei vor 
veni din toate ţările şi vor risipi turma voastră. Lămuriţi 
fără preget mulţimii cuvântul Sfintei Scripturi... Nu fiţi 
lacomi de bani... Nici argintul, nici aurul să nu vă ispitească, 
căutaţi să nu vă atingeţi nici de unul, nici de celălalt... 
Păstraţi în suflet credinţa şi ţineţi sus flamura ei. Cât mai 
sus...” 

Cuvântarea stareţului fusese, desigur, ceva mai dezlânată 
decât s-ar părea din cele arătate mai sus şi decât ar rezulta 
din însemnările pe care avea să şi le facă după aceea Alioşa. 
Uneori, glasul i se curma dintr-o dată şi se oprea gâfâind, 
ca şi cum ar fi încercat să-şi adune puterile, dar tot timpul 
părea că vorbeşte ca într-un extaz. Îl ascultau cu toţii 
înduioşaţi, deşi mulţi dintre cei de faţă se minunau de 
cuvintele lui, socotind că au probabil un tâlc ascuns... Mai 
târziu aveau să-şi amintească de fiecare vorbă rostită 
atunci. La un moment dat, Alioşa, care părăsise pentru 
câteva clipe chilia, fu surprins de emoția zugrăvită pe 
chipurile monahilor care se înghesuiau în chilie sau se 
îmbulzeau la uşă, părând că aşteaptă ceva. Era o aşteptare 


plină de nelinişte pentru unii, solemnă pentru alţii. loată 
lumea era încredinţată că în clipa când bătrânul va închide 
ochii, se va întâmpla un lucru cu totul extraordinar. Într-un 
fel, aşteptarea aceasta putea fi privită ca o mărturie de 
uşurătate; totuşi, chiar şi cei mai austeri dintre monahi 
păreau a fi sub înrâurirea ei. Mai ales chipul ieromonahului 
Paisie vădea cea mai adâncă austeritate. Alioşa plecase, aşa 
cum am spus, la un moment dat din chilie, chemat fiind în 
taină de un monah, trimis de Rakitin, care tocmai sosise de 
la oraş cu o scrisoare destul de ciudată din partea doamnei 
Hohlakova. Aceasta îi împărtăşea o ştire într-adevăr 
senzaţională, sosită tocmai la tanc. Printre femeile 
credincioase din popor, care fuseseră la schit în ajun să se 
închine şi să ceară binecuvântarea stareţului, se afla şi o 
bătrânică de la noi din oraş, anume Prohorovna, văduvă de 
subofițer. Mătugşica venise să întrebe dacă poate cumva să-l 
treacă în pomelnic, în rând cu cei răposaţi, pe feciorul ei 
Vasenka, plecat cu serviciul tocmai hăt-departe, în Siberia, 
la Irkutsk, dat fiind că de mai bine de un an nu maiavea nici 
o ştire de la dânsul. Starețul îi răspunsese cu asprime, 
oprind-o cu străşnicie să facă un lucru ca ăsta, care, pentru 
el, era curată vrăjitorie. O iertase totuşi, dându-şi seama cât 
era de neştiutoare şi, „ca şi cum ar fi citit în cartea 
destinului” (scria doamna Hohlakova), o mângâiase 
spunându-i: „că fecioru-său Vasenka trăieşte cu siguranţă şi 
c-o să aibă parte să-l vadă curând, sau, dacă nu, în orice caz 
va primi carte de la dânsul, aşa că să se ducă liniştită acasă 
şi să aibă răbdare”. „şi ce crezi? Adăugă entuziasmata 
doamna Hohlakova: prorocirea s-a adeverit întocmai, ba 
chiar peste orice aşteptare. N-a apucat bine băbuţa să intre 
pe uşă, că i s-a şi înmânat o scrisoare din Siberia sosită 
între timp. Mai mult chiar, în epistola trimisă din 
Ekaterinburg, Vasea îşi înştiinţa mama că e în drum spre 
Rusia, împreună cu încă un funcţionar şi că se înapoiază 
definitiv acasă, aşa că peste cel mult trei săptămâni de la 
primirea scrisorii nădăjduia să-şi îmbrăţişeze mama.” 


Doamna Hohlakova îl ruga deci stăruitor, din toată inima, 
pe Alioşa să le comunice numaidecât egumenului şi tuturor 
cuvioşilor părinţi această nouă „minune profetică”. „Irebuie 
să afle toţi, toţi!” spunea dânsa în încheiere. Scrisoarea 
părea să fi fost alcătuită în pripă; fiecare rând trăda emoția 
celei care se apucase s-o alcătuiască fără să stea mult pe 
gânduri. Alioşa însă nu mai avea ce le împărtăşi monahilor, 
întrucât între timp aflaseră cu toţii despre ce era vorba. 
Monahul pe care Rakitin îl trimisese după el să-l cheme 
avusese în acelaşi timp misiunea „să-i spună cu tot 
respectul Preasfinţiei sale părintele Paisie că Rakitin vrea 
neapărat să-i vorbească într-o chestiune foarte importantă, 
atât de importantă, că nu suferă nici cea mai mică zăbavă şi 
că-şi cere cu toată smerenia iertare pentru această 
îndrăzneală”. Călugăraşul îi adusese la cunoştinţă 
părintelui Paisie cele de mai sus înainte de a-i fi spus ceva 
lui Alioşa, aşa că, atunci când se înapoie în chilie, îndată 
după lectura scrisorii, acestuia nu-i mai rămăsese altceva 
de făcut decât s-o înmâneze duhovnicului ca pe o mărturie 
scrisă. Cât era el de sever şi de neîncrezător din fire, după 
ce citi, încruntat, rândurile care vesteau „minunea”, 
părintele Paisie nu-şi putu ascunde emoția. Ochii începură 
să-i strălucească, un zâmbet grav şi plin de convingere îi 
lumină faţa şi, fără să vrea, scăpă aceste cuvinte, la care 
nimeni nu se aştepta: 

— O să mai vedem şi altele! 

— O să mai vedem şi altele! Repetară într-un glas monahii. 
La care duhovnicul se încruntă din nou şi-i rugă să nu sufle 
o vorbă nimănui până ce ştirea nu se va adeveri pe deplin, 
căci mirenii sunt necumpătaţi de felul lor; şi apoi, 
întâmplarea aceasta „putea foarte bine să aibă o explicaţie 
firească”, adăugă el cu chibzuială, aşa, ca să fie cu sufletul 
împăcat, dar fără să pară chiar atât de convins de 
reticenţele sale. Cum era şi de aşteptat, cei de faţă îşi 
dădură numaidecât seama că vorbise numai aşa, într-o 
doară, şi, bineînţeles, în câteva clipe vestea făcu înconjurul 


mănăstirii, ajungând şi la urechile mirenilor veniţi la 
liturghie. Cel mai tulburat dintre toţi la auzul „minunii” 
petrecute fu, pe cât se pare, monahul sosit cu o zi mai 
înainte „de la Sân Silvestru”, din Obdorsk, un schituleţ 
pierdut prin îndepărtatele ţinuturi din nord. E vorba de 
călugărul care îl întâmpinase în ajun pe părintele Zosima 
împreună cu doamna Hohlakova şi care, arătându-i copila 
„tămăduită”, îl întrebase ritos: „Cum vă încumetaţi să faceţi 
asemenea lucruri?” 

Ştirea îl lăsă cu totul descumpănit pe bietul monah, care 
nu ştia ce să mai creadă. Cu o zi înainte fusese să-l vadă în 
chilioara lui de lângă prisacă pe părintele Ferapont şi se 
întorsese de acolo buimac şi răscolit până în adâncul 
sufletului. Părintele Ferapont era un călugăr bătrân, care 
trăia ca un schimnic, postind cu străşnicie şi ferecat în 
tăcere şi care, după cum am mai spus, era cel mai 
neîmpăcat duşman al părintelui Zosima şi mai ales al 
stăreţiei, orânduială care din punctul lui de vedere era pe 
cât de nesocotită, pe atât de dăunătoare. Şi cu toate că 
făcuse legământul tăcerii şi nu schimba o vorbă cu nimeni, 
părea să fie un adversar de temut, fiindcă o bună parte 
dintre călugări erau de aceeaşi părere cu el şi foarte mulţi 
credincioşi îl venerau ca pe un adevărat ascet şi ca pe un 
sfânt printre sfinţi, deşi toată lumea îl lua drept smintit. Dar 
tocmai sminteala asta a lui îi atrăgea. Părintele Ferapont n- 
ar fi călcat în ruptul capului pragul chiliei stareţului Zosima. 
Şi, cu toate că trăia printre călugării de la schit, pentru 
acelaşi motiv - vreau să zic, fiindcă îl ştiau cu toţii într-o 
ureche - nu-l sâcâiau prea mult cu respectarea regulilor 
sihăstriei. Bătrânul avea cam la vreo şaptezeci şi cinci de 
ani, dacă nu chiar mai mult şi locuia dincolo de prisaca 
schitului, într-un colţ, într-o chilioară veche de bârne, pe 
jumătate dărăpănată, lipită de zidul împrejmuitor, o chilie 
clădită demult, încă din secolul trecut, pentru un alt mare 
ascet, care făcuse de asemenea legământul tăcerii, 
părintele Iona. Acesta trăise până la vârsta de o sută cinci 


ani şi încă şi azi călugării de la mănăstire, ca şi oamenii de 
prin partea locului, povestesc fel de fel de lucruri care mai 
de care mai curioase din viaţa lui. Cu şapte ani în urmă, 
părintele Ferapont primise îngăduinţa să locuiască în 
chilioara sau, mai bine zis, cocioaba aceea stingheră, care, 
aşa părăginită cum era, semăna mai curând cu un paraclis 
datorită icoanelor dăruite de credincioşi şi păstrate acolo, 
fiecare cu candela ei, ce ardea zi şi noapte. Părintele 
Ferapont fusese pus, pasămite, să îngrijească de ele şi să 
aprindă candelele. Se spunea (şi chiar aşa şi era într- 
adevăr) că toată hrana lui se rezuma la doi funţi de pâine, 
tainul lui pe trei zile, pe care i-l aducea de două ori pe 
săptămână prisăcarul şi cu toate că acesta locuia şi el în 
preajma stupăriei, părintele Ferapont rareori se îndura să 
schimbe cu dânsul câte un cuvânt. Cei patru funţi de pâine 
şi prescura pe care părintele egumen avea grijă s-o trimită 
smintitului în fiecare duminică, după vecernie, era 
merindea lui pe o săptămână întreagă. Numai apa din cană 
îi era primenită în fiecare zi. La slujbă se ducea doar când şi 
când. Lumea, care venea să-i ceară binecuvântarea, putea 
să-l vadă stând zile întregi în genunchi, adâncit în 
rugăciune, fără să întoarcă măcar capul. Dacă se îndura 
cumva să deschidă gura, vorbea puţin şi grosolan şi tot ce 
spunea el era cam ciudat şi fără noimă. Se mai întâmplă 
totuşi, câteodată, deşi foarte rar, să aibă chef de vorbă, dar 
de cele mai multe ori nu puteai să scoţi de la el mai mult 
decât un cuvânt bizar, pe care vizitatorul îşi bătea capul 
zadarnic să-l înţeleagă, pentru că până la urmă, cu toate 
rugăminţile, schimnicul să se închidă în el, refuzând să-i dea 
orice altă explicaţie. Părintele Ferapont nu avea nici un 
rang bisericesc, era doar un monah ca toţi ceilalţi. Umblau 
tot felul de zvonuri năstruşnice pe socoteala lui - ce-i drept, 
numai printre oamenii cei mai ignoranţi - cum că ar fi fost 
în legătură cu duhurile cereşti cu care stătea adesea de 
vorbă şi de aceea îşi ţinea gura ferecată faţă de pământeni. 
Călugăraşul din Obdorsk se strecurase în stupărie şi, 


luându-se după îndrumările prisăcarului - un monah tot 
atât de tăcut şi de ursuz şi el - îşi îndreptă paşii spre 
ungherul unde se afla chilioara părintelui Ferapont. „Poate 
cu dumneata s-o îndura să grăiască, fiindcă nu eşti de prin 
partea locului, dacă nu, să ştii că nu scoţi nimic de la el”, îl 
preveni prisăcarul. După cum avea să povestească el însuşi 
mai târziu, călugăraşul nostru se apropie de chilie cu inima 
îngheţată de teamă. Era destul de târziu şi părintele 
Ferapont şedea afară, pe o băncuţă scundă, lângă uşă. Un 
ulm bătrân şi uriaş foşnea uşor deasupra capului său. 
Începea să se răcorească. Călugăraşul din Obdorsk căzu la 
picioarele rătăcitului şi-i ceru binecuvântarea. 

— Ce, n-oi fi vrând acum, călugăre, să mă pun şi eu pe 
brânci în faţa ta?! Îl luă în primire pustnicul. Scoală de 
acolo! 

Monahul se ridică de jos. 

— Binecuvântează şi vei fi binecuvântat. Şezi aci. De unde 
vii? 

Privindu-l, călugăraşul nostru fu mai ales uimit că 
părintele Ferapont, în pofida vârstei lui înaintate şi a 
postului aspru pe care-l păzea cu cea mai mare străşnicie, 
se dovedea a fi un om voinic, înalt, căruia trecerea anilor nu 
izbutise să-i încovoaie spinarea; bătrânul se ţinea drept şi, 
cu toate că avea o faţă suptă, era rumen în obraji şi sănătos. 
Se vedea cât de colo că-şi păstrase intactă forţa fizică, care 
părea să fie considerabilă. Avea o statură atletică, iar la 
vârsta lui încă nu apucase să încărunţească de tot - părul 
din cap îi era încă negru şi foarte des, la fel şi barba. Iar 
ochii mari, cenuşii, strălucitori, dar grozav de bulbucaţi, te 
încremeneau locului. Când vorbea, pronunţa apăsat vocala 
o. Umbla îmbrăcat cu un mintean lung, roşcat, dintr-o 
țesătură trainică, cum se zicea pe vremuri „de puşcăriaş”, 
ce-i lăsa gâtul şi pieptul dezgolite şi era încins cu o funie 
groasă. De sub mintean ieşea la iveală o cămaşă de pânză, 
aproape neagră, pe care n-o scotea cu lunile de pe el. Se 
spunea că purta pe sub haine, înfăşurate pe trup, nişte 


lanţuri grele, de treizeci de funţi. Iar drept încălţăminte, 
avea nişte ghete rupte, prăpădite, în care-şi vâra piciorul 
gol. 

— Vin tocmai de la Sân Silivestru, dacă ştiţi, schituleţul 
acela din Obdorsk, rosti umil pribeagul, cercetându-l puţin 
speriat cu ochişorii săi ageri. 

— Fusei şi eu pe acolo, pe la alde Silivestru al tău. Ba chiar 
şi statui o bucată de vreme acolo. Ce face Silivestru, e bine, 
sănătos? 

Călugăraşul se zăpăci. 

— Oameni fără minte şi fără rost! la spune, cum postiţi? 

— Trapeza noastră păzeşte rânduiala călugărească din 
bătrâni: în postul mare, lunea, miercurea şi vinerea nu se 
găteşte nimic. Marţea şi joia ni se dau pâine pâine albă, o 
fiertură îndulcită cu miere, poame sau varză acră şi făină de 
ovăz. Sâmbăta - ciorbă de varză, tăiţei cu mazăre şi un terci 
cu sos; totul cu oloi. În toată săptămâna, duminica, pe lângă 
ciorbă, căpătăm peşte uscat şi un terci. În săptămâna mare, 
şase zile în şir, de luni şi până sâmbătă seara, nu se cuvine 
să te ospătezi decât cu pâine şi apă şi cu verdeţuri crude, 
dar toate cu socotinţă; şi, dacă se poate, să nu mănânci 
chiar în fiecare zi, aşa cum e rânduit pentru săptămâna 
întâi din post. În sfânta Vinere mare nu punem nimic în 
gură şi tot aşa şi sâmbăta, până la ceasurile trei după- 
amiază, când ne îngăduim să luăm o fărâmă de pâine cu 
apă şi să bem câte o cană cu vin. În joia mare se găteşte 
fără oloi, în schimb, se mănâncă uscături stropite cu olecuţă 
de vin. Căci aşa a hotărât soborul din Laodiceea de joia 
mare: „Cine nu ţine ultima joi din postul mare spurcă tot 
postul”. Şi aşa, cum vă spun, e datina pe la noi. Dar ce 
înseamnă cumpătarea noastră pe lângă străşnicia cu care 
posteşti dumneata, preacuvioase - adăugă călugăraşul, 
prinzând curaj - dacă în toate zilele câte sunt într-un an, 
chiar şi de sfintele Paşti, te îndestulezi numai cu pâine şi 
apă şi tainul nostru de pâine, pe două zile, Sfinţiei cum că 
ar fi fost în legătură cu duhurile cereşti cu care stătea 


adesea de vorbă şi de aceea îşi ţinea gura ferecată faţă de 
pământeni. Sfinţiei tale ţi-ajunge o săptămână întreagă! 
Mare minune, zău, puterea asta pe care o are Sfinţia ta să 
se lipsească de toate! 

— Da', ghebele, hai? Îl întrebă tam-nisam părintele 
Ferapont pronunţând h în loc de gh. 

— Ghebele? Îl îngână nedumerit călugăraşul. 

— Ei, vezi! Eu pot să mă lipsesc de pâinea lor, nu-mi face 
trebuinţă, mă duc în pădure şi acolo găsesc şi ghebe şi 
mure ca să-mi astâmpăr foamea, pe când ei nu pot să 
trăiască fără pâine, prin urmare, diavolul îi ţine încă legaţi. 
Ştii ce spun azi limbile spurcate: cum că ce-i mult nu-i bun 
şi n-are rost să posteşti atâta. Aşa judecă ei cu mintea lor 
nelegiuită şi trufaşă. 

— Aşa e, da, chiar aşa, oftă călugăraşul. 

— I-ai văzut cum umblă cu dracu'? Îl iscodi bătrânul. 

— Cine? Întrebă cu sfială călugăraşul. 

— Acu' un an, de Rusalii, fusei la egumen, că de atunci nici 
că-i mai căleai pragul. Şi ce să vezi: unu' avea pe dracu' în 
deşte, altul, pitit sub anteriu, doar coarnele şi le lăsase 
afară, iar la altul se iţea din buzunar şi uite-aşa i se 
învârteau ochii în cap, pasămite îi era frică de mine; altul îl 
purta în măruntaie, da, da, acolo găsise să-şi facă sălaş, în 
măruntaiele lui spurcate, altuia i se agăţase de gât şi se 
ţinea vârtos de el şi umbla aşa cu el spânzurat de grumaz, 
dar de văzut nu-l vedea. 

— Dar... Dumneata? Îl iscodi călugărul din Obdorsk. 

— Dacă-ţi spun că eu văd tot, nimic nu-mi scapă! Când să 
plec de la egumen, dădui cu ochii de unul care se dosise 
după uşă, zicând că poate nu l-oi zări. Şi era ditai matahala, 
aşa, ca de vreun arşin şi jumătate, ba chiar şi mai bine. Şi 
avea o coadă, uite atâta, groasă şi cenuşie. Ce făcu, ce nu 
făcu Sarsailă, că-şi şi vâri sfârcul cozii în crăpătura uşii. 
Apăi că nici eu nu-s gogoman! Tranc cu uşa peste el, de-i 
prinsei coada înăuntru. Şi unde mi-ţi urla împeliţatul ca din 
gură de şarpe şi uite aşa se tot zvârcolea, iară eu dă-i, 


blagosloveşte-l cu sfânta cruce, o dată, înc-o dată şi înc-o 
dată! Şi aşa îi venii tartorului de hac. Să-l fi văzut cum a 
crăpat, taman ca un paing când îl stâlceşti! Acu' o fi putrezit 
în cotlonul lui, ba cred că i s-o fi şi împuţit hoitul, dară ei nu 
văd nimic şi nici nu le pute. Se împlineşte anul de când nu 
mai dădui pe acolo. Numai ţie îţi spusei taina, fiindcă nu eşti 
de pe aici. 

— Cumplite lucruri mi-a fost dat să aud din gura Sfinţiei 
tale! Şi, prinzând din ce în ce mai mult curaj, se încumetă 
să întrebe: Preafericite şi luminate părinte, adevărat să fie 
oare ce vorbeşte lumea despre Sfinţia ta, căci până hăt- 
departe peste ţâri şi mări, ţi-a mers pomina cum că zi şi 
noapte ai sta de taină cu Sfântul Duh...? 

— Coboară uneori la mine. 

— Şi cum coboară? Ce chip ia? 

— De pasăre. 

— Sfântul Duh în chip de porumbel? 

— Acela-i Sfântul Duh şi ăsta de care-ţi spun eu e Duhul 
Sfânt. Află că nu-i totuna. Duhul Sfânt coboară şi în chip de 
altă pasăre; rândunică, sticlete, piţigoi. 

— Şi cum ştii că nu-i un piţigoi de rând? 

— Fiindcă voroveşte. 

— Şi cum vorbeşte? Ce fel de grăi? 

— Grai omenesc. 

— Şi ce spune? 

— Azi, bunăoară, îmi dădu de ştire c-o să vină pe aici un 
nătărău să mă întrebe vrute şi nevrute. Prea multe pofteşti 
să ştii, călugăre! 

— Înfricoşătoare cuvinte ai rostit, Preafericite şi cuvioase 
părinte! Spuse călugăraşul dând din cap, dar în ochişorii lui 
speriaţi se desluşea o umbră de neîncredere. 

— Vezi tu copacul ăsta? Întrebă părintele Ferapont după 
un răstimp de tăcere. 

— Îl văd, Sfinţia ta. 

— Pentru ţine-i un ulm ca toţi ulmii; pentru mine însă-i 
altceva. 


— Ce anume? Stărui călugăraşul, după câteva clipe în care 
aşteptase în zadar să afle ce poate fi. 

— Să-ţi spun ce mi se întâmplă uneori peste noapte; vezi 
cele două cioturi? Câteodată, în puterea nopţii, Hristos îşi 
întinde braţele spre mine şi mă cată. Îl văd şi mă cutremur. 
Vajnică şi cumplită arătare. 

— Dar de ce ţi-e frică dacă ştii că-i Hristos? 

— Şi dacă mă ia şi mă ridică în văzduh? 

— Aşa viu? 

— N-ai auzit de înălţarea întru duh şi slavă a lui Ilie? Te ia 
o dată, aşa, în braţe şi pleacă cu tine... 

În urma acestei discuţii, monahul din Obdorsk se întoarse 
destul de nedumerit în chilioara fratelui care-i dăduse 
găzduire; oricum ar fi fost, însă inima lui înclina mai mult 
spre părintele Ferapont decât spre stareţul Zosima. 
Călugărul din Obdorsk ţinea în mare cinste postul şi deci nu 
fusese câtuşi de puţin mirat că un monah care postea cu 
atâta străşnicie ca părintele Ferapont era în stare să „vadă 
minuni”. Ce-i drept, cuvintele pustnicului păreau cam fără 
noimă, dar Dumnezeu de bună seamă ştia ce voia el să 
spună, căci îndeobşte cei săraci cu duhul spun şi fac lucruri 
chiar şi mai ciudate. Cât despre coada lui Sarsailă, pe care 
părintele Ferapont o prinsese în uşă, eră gata să creadă cu 
dragă inimă şi cu toată sinceritatea în existenţa ei reală, nu 
numai în sens simbolic. În afară de asta, înainte chiar de a fi 
venit aici, la mănăstire, simţise o aversiune faţă de stăreţie, 
pe care, deşi n-o cunoştea decât din auzite, o socotea ca 
atâţia alţii o inovaţie pur şi simplu dăunătoare. Între timp, 
cum apucase să stea o zi întreagă în mănăstire, observase 
că unii dintre fraţii monahi mai fără scaun la cap, care de 
asemenea nu se împăcau cu stăreţia, cârteau într-ascuns 
împotriva ei. Prin firea lui, călugărul din Obdorsk era un om 
descurcăreţ şi ager la minte, dornic să ştie şi să afle cât mai 
multe. Iată de ce vâlva pe care o făcuse nouă „minune”, 
săvârşită de stareţul Zosima, îl uluise peste măsură. Mai 
târziu, Alioşa avea să-şi aducă aminte că printre cei care se 


îmbulzeau să intre în chilia stareţului, sau se învârteau prin 
preajma ei, zărise în repetate rânduri mutrişoara curioasă a 
oaspetelui din Obdorsk, care rătăcea din grup în grup, 
trăgând cu urechea şi iscodind pe unul sau pe altul. Pentru 
moment, nu-i dăduse nici o atenţie; abia mai încolo avea să 
prefire în gând mai pe îndelete toate întâmplările petrecute 
în ziua aceea de pomină... Deocamdată, avea alte griji pe 
cap; simțindu-se obosit, stareţul Zosima se întinsese pe pat; 
dar, cum şedea aşa, cu ochii închişi, îşi amintise deodată de 
el şi trimisese pe cineva să-l cheme. Alioşa veni într-un 
suflet. La căpătâiul bătrânului nu se mai aflau acum decât 
părintele Paisie, părintele ieromonah şi fratele Porfiri. 
Starețul deschise cu trudă ochii şi se uită la el cu luare- 
aminte: 

— Nu te aşteaptă acasă, fiule? Îl întrebă el. Alioşa se codi 
să răspundă. 

— Poate că au nevoie de tine... Ai făgăduit ieri cuiva să 
mergi astăzi? 

— Am făgăduit... Tatii... Şi fraţilor... Şi încă cuiva... 

— Ei, vezi! Du-te. Şi nu te întrista. Să ştii că n-am să-mi 
dau obştescul sfârşit până nu voi apuca să spun, aşa ca să 
poţi auzi şi tu, ultimul cuvânt pe care buzele mele îl vor 
rosti pe lumea asta. Şi cuvântul ăsta ţie îţi este hărăzit. ie 
ţi-l voi lăsa moştenire. 'Ţie, fiul meu drag, căci ştiu că mă 
iubeşti. Şi acum du-te, dac-ai făgăduit că te duci. 

Alioşa se supuse, deşi nu se îndură să-l părăsească. 
Făgăduiala, însă, pe care bătrânul i-o făcuse, încredinţându- 
| că va avea parte să audă ultimul cuvânt rostit de el înainte 
de a se săvârşi din viaţă şi mai ales că acest cuvânt voia 
anume să i-l lase lui cu limbă de moarte, îi lumină sufletul, 
cuprins de emoție. Se grăbi deci să plece, ca să poată 
isprăvi mai curând tot ce avea de făcut la oraş şi să se 
înapoieze la vreme. Tocmai atunci părintele Paisie găsi cu 
cale să-i dea unele îndrumări, spunându-i pe neaşteptate 
câteva cuvinte care se săpară adânc în inima lui. Asta se 
petrecu îndată după ce ieşiră împreună din chilia stareţului. 


— Să nu uiţi, flăcăule, rosti din senin, fără nici un ocoliş, 
părintele Paisie, că ştiinţa lumească, cu toate mijloacele ei 
înmănuncheate într-o putere uriaşă, a cercetat mai ales în 
veacul din urmă tot ce ne-a rămas din cuvântul domnului în 
cărţile sfinte şi că după această neînduplecată cercetare, 
din tot ce purta har în sine, cărturarii lumii acesteia nu s-au 
ales cu nimic. Numai că ei au cercetat crâmpei cu crâmpei 
şi n-au ştiut să vadă întregul, încât nu se poate să nu 
cuprindă mirarea în faţa orbirii lor. Fiindcă întregul se 
înalţă în ochii lor nestrămutat, acum ca şi odinioară şi 
porţile iadului nu-s atât de largi ca să-l poată mistui. Oare n- 
a dăinuit atâta amar de vreme, nouăsprezece veacuri în şir 
şi nu dăinuieşte oare şi astăzi în sufletul atâtor oameni, ca şi 
în sufletul mulțimilor? Ba dăinuieşte chiar la fel de neclintit 
ca-n vremurile de demult şi în sufletul celor atei care ar 
vrea să spulbere totul! Căci până şi cei care tăgăduiesc 
creştinismul şi se ridică împotriva lui au fost plăsmuiţi după 
chipul şi asemănarea lui Hristos şi aşa rămân, cum au fost 
plăsmuiţi. Nici înţelepciunea, nici clocotul inimii lor n-au 
fost în stare să izvodească un alt chip pentru om pe potriva 
meritelor lui mai presus decât cel pe care ni l-a înfăţişat în 
vechime cuvântul lui Hristos. Iar din toate încercările ce s- 
au făcut, n-au ieşit decât nişte monstruozităţi. Ţine minte 
asta mai cu seamă, flăcăule, fiindcă duhovnicul tău ţi-a 
hărăzit să pleci în lume. Poate, când te vei întoarce cu 
gândul la această zi slăvită, îţi vei aduce aminte şi de 
vorbele pe care ţi le-am spus acum, să-ţi fie călăuză în viaţă, 
căci eşti crud încă şi ispitele lumeşti sunt mult prea mari ca 
să le poţi înfrunta cu puterile tale. Şi acum, du-te, orfane! 

Părintele Paisie îl binecuvântă; în timp ce ieşea pe porţile 
mănăstirii, rumegând în minte vorbele neaşteptate pe care 
le auzise, Alioşa pricepu deodată că în monahul acela auster 
şi aspru avea să găsească un nou prieten şi un cârmaci 
sufletesc plin de duioşie, ca şi cum părintele Zosima l-ar fi 
lăsat în grija lui cu limbă de moarte. „Poate chiar aşa s-au şi 
înţeles”, se gândi el. Cuvintele nebănuite şi pline de 


înţelepciune ale părintelui Paisie, aceste cuvinte în sine, 
desprinse de altele pe care le ascultase cu puţin înainte, 
dovedeau osârdia cu care noul său duhovnic căuta să-i 
înarmeze mintea crudă ca să poată înfrunta ispitele şi să 
ridice în jurul sufletului tânăr, ce-i fusese încredinţat, cel 
mai trainic zid din câte se puteau închipui. 

II - ACASĂ LA FIODOR PAVLOVICI. 

Prima grijă a lui Alioşa fu să treacă pe la taică-său. 
Apropiindu-se de casă, îşi aminti că în ajun bătrânul îi 
ceruse să intre fără să prindă de veste fratele său, Ivan. „De 
ce oare? Chibzuia în sinea lui nedumerit Alioşa. Chiar dacă 
vrea să stea de vorbă cu mine între patru ochi, de ce 
trebuie totuşi să mă strecor în casă pe furiş? În halul în care 
era aseară, s-o fi gândit probabil să-mi spună altceva şi n-a 
mai apucat”, se linişti el. Cu toate acestea, se bucură când, 
întrebând-o pe Marfa Ignatievna, care ieşise să-i deschidă 
poarta (Grigori căzuse la pat şi zăcea la el în odaie), unde e 
fratele lui, femeia îl încunoştinţă că Ivan Fiodorovici plecase 
de acasă cu vreo două ceasuri mai înainte. 

— Şi tata? 

— S-a sculat şi-şi bea cafeaua, răspunse cam înţepată 
Marfa Ignatievna. 

Alioşa intră. Bătrânul şedea singur la masă, îmbrăcat cu o 
haină de vară cam ponosită şi cu papuci în picioare. Ca să-şi 
omoare timpul, verifica nişte socoteli cu un aer destul de 
absent. Nu mai era nimeni în toată casa (Smerdiakov ieşise 
în oraş după târguieli pentru prânz). Se vedea însă că 
numai de socoteli nu-i ardea în momentul acela. Se sculase 
devreme şi căuta să pară că nu-i pasă de cele întâmplate, 
dar era tras la faţă şi arăta destul de obosit. Peste noapte îi 
apăruseră pe frunte nişte vânătăi cât toate zilele şi era 
legat acum la cap cu o basma roşie. Avea nasul umflat şi 
plin de asemenea de pete vineţii, nu prea mari, dar care 
accentuau răutatea şi iritarea zugrăvite pe chipul său. 
Bătrânul îşi dădea şi el seama de asta, aşa că-l întâmpină pe 
Alioşa cu o privire în care nu se citea nici o bunăvoință. 


— Cafeaua e rece, îi spuse el răstit, aşa că nu te îmbii să 
bei. lar azi n-am decât ciorbă de peşte de post la masă şi nu 
invit pe nimeni. De ce ai venit? 

— Aşa, ca să te întreb de sănătate, îi răspunse Alioşa. 

— Mda. De altfel, chiar eu ţi-am poruncit aseară să vii. 
Fleacuri! Ai făcut drumul de pomană. Dar ştiam eu că tot o 
să te trambalezi până aici... 

Îi vorbise în duşmănie. Se sculă apoi şi se uită în oglindă 
(poate pentru a patruzecea oară în dimineaţa aceea), 
examinându-şi cu îngrijorarea nasul umflat. După care îşi 
potrivi cu cochetărie basmaua pe frunte. 

— Îmi sade mai bine cu roşu, albul prea aduce a spital, 
declară el sentenţios. Ce se mai aude pe la voi? Ce face 
părintele Zosima? 

— E rău de tot, s-ar putea să nu mai apuce ziua de mâine, 
răspunse Alioşa, dar taică-său era cu gândul aiurea şi nu-l 
auzi; de altfel nici habar nu mai avea ce-l întrebase. 

— Ivan a ieşit în oraş, rosti el din senin. Nu ştie ce să mai 
facă să-i sufle logodnica lui Mitka, de aceea sade pe capul 
meu, adăugă apoi cu parapon, strâmbând din buze şi se 
uită la Alioşa. 

— Cum aşa? Ţi-a spus el? Se miră tânărul. 

— Da şi încă mai de mult. Altfel cum? Sunt mai bine de trei 
săptămâni de când mi-a mărturisit. Doar n-oi fi crezând c-a 
venit aici ca să mă înjunghie pe la spate, hai? Avea elun 
motiv ca să vină, nu-i aşa? 

Alioşa îşi pierdu cumpătul. 

— Vai de mine! Se poate să vorbeşti aşa? Protestă el. 

— Bani nu-mi cere, ce-i drept e drept; şi aşa tot n-ar fi 
văzut o leţcaie de la mine. Eu, dragul meu Aleksei 
Fiodorovici, dacă vrei să ştii, am de gând să mai trăiesc încă 
mult şi bine şi fiecare gologan îmi face trebuinţă. Cu cât o 
să trăiesc mai mult, cu atât o să am mai mare nevoie de 
bani, continuă el, plimbându-se de colo până colo prin 
odaie, cu mâinile în buzunarele hainei de vară, largi şi 
soioase, din pânză galbenă de in. Deocamdată, poţi să spui 


ce vrei, sunt un bărbat în toată puterea: n-am decât 
cincizeci şi cinci de ani şi mă bizui c-o să mă ţin tare încă cel 
puţin douăzeci de ani de aci înainte. Dac-o fi să îmbătrânesc 
însă şi o să mă fac urât ca dracu', femeile n-or să mai vină 
chiar cu atâta plăcere la mine şi atunci bănişorii ăştia or să- 
mi prindă bine. Uite, de aceea, dragul meu băiat, Aleksei 
Fiodorovici, de aceea pun ban peste ban, ca săam lao 
adică, aşa să ştii! Pentru mine strâng şi pentru sufleţelul 
meu, fiindcă vreau să-mi fac de cap câte zile oi mai avea, 
află de la mine. Când îţi faci de cap, viaţa e mai dulce, 
băiete; toată lumea-i foc şi pară împotriva desfrâului şi 
toată lumea trăieşte în dezmăţ şi-şi face mendrele, dar pe 
ascuns, nu aşa ca mine, la lumina zilei. Tocmai de aceea, 
fiindcă îmi place sinceritatea, toate lepădăturile au tăbărât 
asupra mea să mă sfâşie. Cât despre împărăţia cerurilor, 
Aleksei Fiodorovici, să ştii că n-o râvnesc nici atâtica şi apoi 
un om în toată firea nici n-ar avea ce să caute acolo în rai, la 
tine, chiar dacă ar exista. După mine însă, o dată ce ai 
apucat să închizi ochii, nu te mai trezeşti, puiule, în vecii 
vecilor şi din tot ce se vede aici nu mai rămâne nimic. Dacă 
vă veţi îndura să daţi de pomană pentru sufletul meu, bine, 
dacă nu, puteţi să vă duceţi dracului! Asta e filosofia mea. 
Aseară, Ivan a vorbit foarte frumos, deşi eram beţi turtă. 
Altminteri, numai gura-i de el, nu-i chiar aşa de savant cum 
vrea să pară, ce ştie el e aproape egal cu nimic; tace tot 
timpul, se uită la tine, zâmbeşte şi tace şi aşa face lumea să 
creadă că-i mare lucru de capul lui. 

Alioşa îl asculta în tăcere. 

— De ce nu vorbeşte niciodată cu mine? Şi chiar atunci 
când catadicseşte să-mi spună ceva, îşi ia nişte aere... Mare 
pramatie mai e şi Ivan ăsta al tău! Cât despre Gruşka, dacă 
vreau, pot să mă însor cu ea şi azi. Pentru că atunci când ai 
parale, e destul să vrei ceva, Aleksei Fiodorovici şi toate ţi 
se împlinesc după pofta inimii. Tocmai de asta se teme şi 
Ivan şi nu mă scapă din ochi: să nu mă căsătoresc; de aceea 
se tot ţine de capul lui Mitka şi-i dă ghes să se însoare cu 


Gruşka, vrea să mă descotorosească de ea (ce-şi închipuie 
el, că dacă n-o iau de nevastă, am să-i las lui bănişorii?!). Pe 
de altă parte, dacă Mitka se însoară cu Gruşka, Ivan 
rămâne cu logodnica cea bogată, şi-a făcut el bine 
socoteala! Mare pramatie mai e şi Ivan ăsta altău! 

— Ce nervos mai eşti! Încă te mai frământă cele 
întâmplate ieri, mai bine te-ai duce să te culci, îl sfătui 
Alioşa. 

— Uite, vezi, orice mi-ai spune tu, reflectă bătrânul ca şi 
cum abia atunci ideea asta i-ar fi răsărit în minte, nu pot să 
mă supăr pe tine; să-mi fi spus însă aşa ceva Ivan, aş fi sărit 
în sus. Numai cu tine sunt bun, altminteri sunt hain la 
suflet. 

— Nu eşti hain, viaţa te-a înrăit, zâmbi Alioşa. 

— Ascultă, am vrut să-l bag în puşcărie pe banditul ăla de 
Mitka şi nici acum nu ştiu încă ce am să fac până la urmă. 
Probabil că aşa o fi moda în ziua de azi, să-ţi nesocoteşti 
părinţii sub cuvânt că-i prejudecată; dar, după câte ştiu, nici 
chiar în momentul de faţă legea nu îngăduie copilului să-şi 
cotonogească tatăl care l-a crescut, să-l tăvălească pe jos şi 
să-l calce în picioare, umplându-i obrazul de sânge şi asta 
unde: chiar în casă la el! Şi, pe deasupra, să se mai şi laude, 
cu martori de faţă, că lasă, c-o să vină şi-o să-i facă de 
petrecanie! Dacă vreau, să vezi cum ţi-l strâng cu uşa şi-l 
bag la răcoare pentru toată tevatura de ieri! 

— Vasăzică, nu mai faci plângere împotriva lui? 

— M-a convins Ivan să nu mai fac. Puţin îmi pasă, în 
definitiv, de părerea lui, dar vezi că e ceva la mijloc... 

Bătrânul se aplecă spre Alioşa şi continuă în şoaptă, ca şi 
când i-ar fi destăinuit un secret: Dacă-l bag la răcoare, 
tâlharul, când o afla ea că eu i-am făcut bucata, o să alerge 
în braţele lui. Pe când dac-o să audă că m-a snopit în bătaie, 
om bătrân şi nevolnic, s-ar putea să-i întoarcă spatele şi să 
vină la mine să mă vadă... Nu ştiu cum o fi plămădit-o Cel- 
de-Sus, că toate le face anapoda!... O cunosc până în 
adâncul sufletului! Nu vrei un coniac? Bea şi o cafeluţă 


rece, îţi torn şi o picătură de coniac înăuntru, ca să-i dea 
gust, numai un fund de păhărel, băieţaş! 

— Nu, mulţumesc, nu vreau. Dacă-mi dai voie, uite, am să 
iau pâinişoara asta cu mine, zise Alioşa, luând de pe masă o 
franzeluţă de trei copeici şi punând-o în buzunar. Ştii, n-ar 
trebui să bei nici dumneata coniac, adăugă el, cercetând 
îngrijorat faţa bătrânului. 

— Ai dreptate, coniacul nu te linişteşte deloc, dimpotrivă, 
te întărită şi mai tare. Dar nu beau decât un păhărel... Din 
dulăpior... 

Fiodor Pavlovici descuie „dulăpiorul”, îşi turnă coniac şi, 
după ce bău, încuie la loc şi puse cheia în buzunar. 

— Ajunge, lasă, că n-o să crap dintr-un păhărel. 

— Te-ai îmbunat acum, zâmbi Alioşa. 

— Hm! Pe tine te iubesc şi fără coniac; când am de-a face 
însă cu ticăloşii, sunt tot aşa de ticălos ca şi ei. Vanka nu 
vrea să plece la Cermaşnea - şi de ce, mă rog? Sigur, 
dumnealui trebuie să fie tot timpul cu ochii în patru, să vadă 
câte parale-i dau Gruşenkăi când o veni la mine. Nişte 
nemernici cu toţii! Nici nu vreau să mai ştiu de Ivan. Cum 
dracu! a ieşit aşa? N-are nimic din sufletul nostru. Ce-şi 
închipuie dumnealui, c-o să-i las ceva?! Nici măcar 
testament n-am să fac, uite aşa, ca să ştii! lar pe Mitka am 
să-l strivesc ca pe un gândac. Noaptea, când se întâmplă să 
calc pe câte un gândac negru, numai ce-l aud pocnind - 
trosc! 

— Sub papuc. Uite-aşa o să facă: trosc! Şi Mitka al tău. Da, 
da, al tău, fiindcă tu îl iubeşti. Ca să vezi, deşi ştiu că ţii la 
el, uite, nu mi-e frică. Dar dacă în locul tău ar fi Ivan, aş 
tremura de frică, îţi spun drept, aş fi stat cu frica-n sân, 
ştiind că el îl iubeşte. Numai că Ivan nu iubeşte pe nimeni. 
Ivan nu-i de-al nostru, oameni ca el, băieţică, nu-s din 
aceeaşi plămadă cu noi, nimic nu se alege de ei, decât 
praful şi pulberea... Să adie numai puţin vântul şi praful se 
împrăştie pe loc... Când ţi-am spus aseară să treci azi pe 
aici, îmi venise o idee năstruşnică, voiam adică să aflu prin 


tine ceva în legătură cu Mitka. Dacă i-aş da, de pildă, o mie 
sau două de ruble, s-ar învoi oare, aşa calic şi lichea cum 
este, să se cărâbănească de aici, să plece undeva pentru 
câţiva ani, să zicem aşa, vreo cinci sau şi mai bine treizeci şi 
cinci de ani? Să plece însă fără Gruşenka, să renunţe la ea, 
ce crezi, ar vrea...? 

— Ştiu şi eu... Am... Am să-l întreb, bâigui Alioşa. Pentru 
trei mii de ruble, poate că... 

— Cotul! Nu mai e nevoie să-l întrebi acum! Nu trebuie! 
M-am răzgândit. Aseară mi-a intrat prostia asta în cap. Nu-i 
dau nimic, nici o leţcaie, sunt banii mei şi-i ţin pentru mine! 
Strigă bătrânul agitat. Am să-l strivesc ca pe un gândac, dar 
de dat nu-i dau nici o para chioară! Să nu-i spui nimic, să 
nu-şi facă degeaba iluzii. De altfel, nici tu n-ai ce căuta la 
mine, hai, cară-te! Stai, stai, logodnica aia, Katerina 
Ivanovna, pe care o tot ascunde de mine cu atâta grijă, se 
mărită cu el ori nu? Mi se pare că aseară ai fost pe la 
dânsa... 

— Nu vrea să renunţe la el pentru nimic în lume. 

— Uite pentru cine-şi pierd capul domnişoarele astea cu 
nasul de ceară: pentru tot felul de secături, de beţivi şi 
lichele! Acum, între noi fie vorba, băieţică, parcă ţi-e şi 
scârba când le vezi aşa serbede la faţă, ce, se compară cu... 
Ehei! Să fi avut acum anii lui şi să fi arătat cum arătam 
altădată (pentru că să ştii, măi copile, că eram mult mai 
chipeş decât el la douăzeci şi opt de ani!), mi-ar fi căzut 
toate în braţe, aşa cum îi pică lui! Mare canalie! Dar pe 
Gruşenka tot n-are s-o aibă, nu, nu, n-are s-o aibă... Îl fac 
zob! Îşi ieşise din sărite. Hai, pleacă, n-ai ce căuta la mine 
azi! Se răsti el. 

Alioşa se apropie să-şi ia rămas-bun de la taică-său şi se 
pomeni deodată sărutându-l pe umăr. 

— Ce te-a apucat? Se miră Fiodor Pavlovici. Ne mai vedem 
noi. Sau poate crezi că n-o să ne mai vedem niciodată? 

— Ba nu, te-am sărutat numai aşa, fără să-mi dau seama. 


— Bine şi eu... Şi eu... Îngăimă bătrânul, privindu-l ţintă. 
Şi cum Alioşa tocmai dădea să plece, îl strigă din urmă: 
Ascultă, băieţaş... Mai vino pe aici, vino cât de curând, la 
ciorbă de peşte, am să-ţi fac o ciorbă grozavă, nu ca asta de 
azi, să vii neapărat! Chiar mâine, auzi? Ne vedem mâine, 
da? 

După ce Alioşa trecu pragul, Fiodor Pavlovici se apropie de 
dulăpior şi mai dădu pe gât o jumătate de păhărel de 
coniac. 

— Şi cu asta, basta! Bombăni el. Încuie apoi dulăpiorul, 
puse cheiţa în buzunar şi se duse la el în iatac, unde se 
trânti istovit pe pat. O clipă mai târziu dormea dus. 

III - CÂND ÎŢI PUI MINTEA CU ŞCOLARII 


„Slavă ţie, Doamne, că nu m-a întrebat nimic de Gruşenka! 
Se gândi Alioşa în momentul când părăsea casa părintească 
spre a se duce la doamna Hohlakova. Altfel, aş fi fost silit să- 
i povestesc cum ne-am întâlnit ieri.” Îndurerat, Alioşa 
simţea că peste noapte adversarii prinseseră puteri noi şi 
că o dată cu venirea zilei inimile lor se împietriseră şi mai 
mult. „Iata e supărat şi nervos, i-a intrat ceva în cap şi nu-l 
mai scoţi dintr-ale lui, dar ce o fi cu Dmitri? Şi el probabil s- 
a înverşunat peste noapte şi clocoteşte acum furios şi el cu 
siguranţă a pus la cale ceva... Of, trebuie neapărat să-l 
găsesc, trebuie să mă văd cu el chiar azi...” 

Nu avu însă răgaz să-şi depene mai departe firul 
gândurilor: pe drum îl aştepta o întâmplare care, deşi în 
aparenţă era cu totul neînsemnată, îl tulbură până în 
adâncul sufletului. Abia apucase să traverseze piaţa şi, 
cotind pe o ulicioară ca să iasă în strada Mihailovskaia, 
paralelă cu Strada Mare, de care este despărțită numai 
printr-un şanţ (trebuie să ştiţi că oraşul nostru este 
străbătut de la un cap la altul de o mulţime de şanţuri şi 
şănţuleţe!), în dreptul podeţului, Alioşa zări un grup de 
copii între nouă şi doisprezece ani. Veneau de la şcoală, cu 
ghiozdanele în spinare, sau cu câte o taşcă de piele pe şold 


şi se pregăteau să se despartă, împrăştiindu-se pe la casele 
lor; unii erau îmbrăcaţi cu câte o hăinuţă scurtă, alţii cu 
paltonaşe, iar câţiva dintre ei purtau nişte cizmuliţe înalte, 
cu carâmbul încreţit, pentru care au o deosebită slăbiciune 
odraslele răsfăţate ale unor părinţi cu dare de mână. 
Strânşi laolaltă, băieţii discutau cu aprindere, sfătuindu-se 
pesemne între ei. Alioşa nu putea să treacă nepăsător pe 
lângă un copil şi asta încă de pe vremea când stătea la 
Moscova; îi erau mai cu seamă dragi prichindeii de trei- 
patru anişori, dar îi privea cu toată simpatia şi pe copiii de 
şcoală, de unsprezece-doisprezece ani. De aceea, cu toate 
că era frământat de atâtea griji, simţi că i-ar face plăcere să 
se apropie de grupul de băieţi şi să intre în vorbă cu ei. În 
timp ce se îndrepta spre ei, privind obrăjorii rumeni şi 
chipurile lor însufleţite, observă că fiecare ţinea în mână 
câte o piatră, unii chiar câte două. Peste şanţ, la vreo 
treizeci de paşi de ceata lor, lângă gard, se afla încă un 
puşti, tot băiat de şcoală şi el, judecând după taşca de pe 
şold; nu părea să aibă mai mult de zece ani, era palid la 
faţă, cu o figură bolnăvicioasă şi cu nişte ochişori negri care 
ardeau ca doi tăciuni aprinşi. Puştiul era numai ochi, 
pândind fiece mişcare din grupul celor şase elevi, probabil 
colegii lui de clasă, cu care plecase odată de la şcoală puţin 
mai înainte, dar de care părea să-l despartă o neîmpăcată 
duşmănie. Alioşa se apropie de băieţi şi, uitându-se la un 
ştrengar cu părul bălai, numai cârlionţi, îmbrăcat cu o 
hăinuţă neagră, spuse: 

— Pe vremea când mergeam şi eu la şcoală, aşa ca matale, 
purtam taşca pe partea stângă, ca să-mi fie mai la 
îndemână, ştii, când aveam nevoie de ceva, puteam umbla 
mai uşor înăuntru cu mâna dreaptă; matale văd c-o porţi pe 
dreapta. Nu te incomodează? 

Alioşa începuse vorba de la un amănunt de ordin practic, 
fără să fi avut câtuşi de puţin intenţia să recurgă la un 
subterfugiu. Un adult nu poate să procedeze decât aşa ca 
să poată câştiga încrederea unui copil şi cu atât mai mult a 


unei cete întregi de ştrengari. Discuţia trebuie neapărat 
angajată pe un teren practic şi cu toată seriozitatea, ca de 
la om la om. Era un lucru de care Alioşa îşi dădea seama 
instinctiv. 

— E stângaci, se grăbi să-i răspundă în locul lui un alt 
băieţaş de vreo unsprezece ani, un puştan dezgheţat, cu o 
figură sănătoasă. Ceilalţi îşi aţintiră cu toţii privirile asupra 
lui Alioşa. 

— Şi pietrele tot cu stânga le aruncă, adăugă un alt şcolar, 
în aceeaşi clipă, o piatră zbură în direcţia grupului şi-l 
atinse în treacăt pe băiatul stângaci fără să-l nimerească, 
deşi fusese azvârlită năprasnic şi cu iscusinţă. O aruncase 
puştiul de peste şanţ. 

— Pe el, copii! Nu te lăsa, Smurov! Strigară cu toţii într-un 
glas. 

Smurov (stângaciul) însă nu aşteptă să fie îmboldit a doua 
oară şi căută să-şi plătească poliţa pe loc, făcând să zboare 
asupra adversarului său un proiectil care căzu pe jos, fără 
să-şi atingă ţinta. Băieţaşul de peste şanţ ripostă la rândul 
său, luând iarăşi la ochi grupul de copii; de astă dată însă 
nimeri în Alioşa, lovindu-l destul de tare la umăr. Puştiul 
avusese grijă să se aprovizioneze cu muniţie din vreme. Se 
vedea de la treizeci de paşi după buzunarele paltonaşului 
doldora de pietre. 

— A făcut-o dinadins! Pe dumneata te-a ochit! Dumneata 
eşti Karamazov, nu-i aşa? Strigară băieţii, care mai de care, 
râzând. Haideţi, toţi odată! Arde-i! 

Şase pietre ţâşniră în acelaşi timp din mijlocul cetei de 
copii. Una dintre ele îl izbi în cap pe adversar, care căzu 
întins la pământ, ca numaidecât după aceea să sară iarăşi în 
picioare şi să răspundă cu îndârjire la atac, aruncând 
mereu cu pietre asupra grupului. Proiectilele curgeau cu 
nemiluita şi dintr-o parte şi din cealaltă; toţi băieţii ţineau 
muniţiile pregătite în buzunare. 

— Ce faceţi? Nu vi-e ruşine? Şase contra unul?! Ce, vreţi 
să-l ucideţi? Strigă Alioşa, înfruntând bombardamentul ca 


să-l ocrotească cu trupul lui pe bietul copil stingher: în 
aceeaşi clipă câţiva dintre băieţi încetară atacul. 

— Ela început mai întâi! Protestă îndârjit, cu glăsciorul lui 
subţirel de copil, un pici cu hăinuţă neagră, ai cărui ochişori 
mânioşi scăpărau scântei. E un nemernic! Adineauri l-a lovit 
cu briceagul pe Krasotkin de l-a umplut de sânge. Krasotkin 
n-a vrut să-l pârască, dar să ştiţi c-ar merita să-l zvântăm în 
bătăi... 

— Dar de ce? Probabil că tot voi l-aţi întărâtat... 

— Uite că iar v-a aruncat o piatră în spate! Vă cunoaşte, 
strigară ştrengarii. Acum vă ocheşte pe dumneavoastră, nu 
pe noi. Pe el, băieţi, hai, toţi o dată, dă-i la moacă, Smurov! 

Proiectilele se încrucişară iarăşi prin aer şi bătălia 
reîncepu cu mai multă înverşunare. O piatră îl nimeri pe 
băieţelul de peste şanţ drept în piept; copilul scoase un 
țipăt şi, izbucnind în plâns, o luă la goană în sus, spre 
Mihailovskaia, urmărit de strigătele celor din grup: „Aha! 
Te-ai speriat, ai dat bir cu fugiţii, şomoiog de câlţi!” 

— Nici nu ştiţi, Karamazov, de ce e-n stare scârba asta, ar 
trebui să-l facem harcea-parcea şi încă ar fi prea puţin! 
Stărui pricinaşul cu hăinuţă neagră şi ochişorii învăpăiaţi de 
mânie, care părea să fie mai mare decât ceilalţi. 

— Dar de ce? Îi place să pârască? Întrebă Alioşa. 
Ştrengarii se uitară unul la altul zâmbind. 

— Mergeţi spre Mihailovskaia? Continuă acelaşi băiat. 
Duceţi-vă după el... Vedeţi, s-a oprit, vă aşteaptă, se uită la 
dumneavoastră. 

— Da, da, se uita, se uită! Întăriră copiii. 

— Duceţi-vă şi întrebaţi-l dacă n-ar vrea un şomoiog de 
câlţi, unul bine scărmănat! Auziţi: aşa să-l întrebaţi, cum v- 
am spus eu. 

Puştimea se porni pe râs. Alioşa se uită la copii, care îşi 
aţintiră, la rândul lor, privirile spre el. 

— Nu vă duceţi, să nu vă lovească, îi atrase atenţia 
Smurov. 


— N-am să-i pomenesc nimic despre şomoiogul de câlţi, 
probabil că-i o poreclă cu care-l necăjiţi, am să încerc numai 
să aflu de ce sunteţi aşa porniţi împotriva lui... 

— Da, da, încercaţi, îi răspunseră în bătaie de joc copiii. 
Alioşa trecu podeţul şi începu să urce la deal, pe lângă 
uluci, spre micul dizgraţiat. 

— Luaţi seama! Îi strigară din urmă băieţii. Asta nu ştie de 
frică, să nu vă lovească cu briceagul pe la spate... Cum l-a 
lovit pe Krasotkin... 

Piciul îl aştepta fără să se clintească din loc. Apropiindu-se 
de el, Alioşa îşi dădu seama că avea de-a face cu un copil de 
vreo nouă ani, mărunţel şi plăpând, cu o mutrişoară 
prelungă şi slăbuţă şi cu o pereche de ochi negri, mari, 
care-l priveau cu ură. Băieţaşul era îmbrăcat cu un paltonaş 
vechi, jerpelit, care-i rămăsese atât de mic, încât arăta ca 
vai de el. Mânecile, prea scurte, îi scoteau la iveală braţele 
goale. Pe genunchiul drept al pantalonului se lăfăia un petic 
cât toate zilele, iar în vârful cizmuliţei de pe acelaşi picior, 
în dreptul degetului gros, se vedea o gaură mare, înnegrită 
cu cerneală. Buzunarele paltonaşului erau umflate de 
pietre. Alioşa se opri la doi paşi, măsurându-l din ochi mirat. 
Văzând că nu avea de gând să-l bată, puştiul se linişti şi-i 
spuse: 

— Eu sunt singur şi ei - şase... Dar lasă, că le vin eu de 
hac! ŞIi-l fulgeră cu privirea. 

— Mi se pare că te-a lovit rău o piatră, remarcă Alioşa. 

— Dar şi eu l-am pocnit bine în cap pe Smurov! Se lăudă 
prichindelul. 

— Ziceau că ştii cine sunt şi că dinadins ai dat cu piatra în 
mine. Ce ţi-am făcut? Întrebă Alioşa. 

Copilul se uită la el încruntat. 

— Eu nu ştiu cine eşti. Matale mă cunoşti? Îl descusu 
Alioşa. 

— Nu te lega de mine! Strigă întărâtat copilul, fără să se 
urnească totuşi din loc, ca şi cum ar fi aşteptat ceva, 
străfulgerându-l din nou cu o privire încărcată de ură. 


— Bine, mă duc, zise Alioşa. Dar să ştii că nici prin gând nu 
mi-a trecut să râd de tine. Ştiu cum îţi spun băieţii ca să te 
necăjească, dar nu vreau să repet, rămâi cu bine! 

— Călugăr puturos cu anteriu jegos! Strigă după el 
puştiul, urmărindu-l cu aceeaşi privire aprigă şi 
provocatoare şi se aşeză în poziţie de atac, fiind sigur că de 
astă data Alioşa o să tabere asupra lui să-l ia la bătaie, dar 
tânărul se mulţumi să întoarcă o clipă capul, aruncându-i o 
privire, şi-şi văzu mai departe de drum. Nu apucă să facă 
însă nici trei paşi şi cea mai mare dintre pietrele care 
umpleau buzunarele copilului îl izbi între umeri. 

— Cum aşa, mă loveşti pe furiş? Vasăzică, aveau dreptate 
băieţii când mi-au spus că ai obiceiul să ataci pe la spate?! 
Exclamă Alioşa întorcându-se. 

Dar ştrengarul - din ce în ce mai întărâtat parcă - dădu 
iarăşi în el cu o piatră, de astă dată ţintindu-l drept în faţă. 
Alioşa abia apucă să ridice braţul ca să se apere şi 
proiectilul îl izbi cu putere în cot. 

— Nu ţi-e ruşine? Ce ţi-am făcut? Strigă el. 

Convins că de rândul acesta n-o să mai scape de bătaia 
aşteptată, puştiul tăcea înfruntându-l; când văzu totuşi că 
nici de astă dată nu izbutise să-l scoată din sărite, se 
burzului mânios ca un pui de fiară. Ţâşni deodată brusc din 
loc şi, înainte ca Alioşa să poată face o mişcare, dădu buzna 
peste el, îşi aplecă brusc capul, îi apucă mâna dreaptă şi-l 
muşcă năprasnic de degetul mijlociu. Îşi înfipse dinţii cu 
sete şi timp de zece secunde nu-şi descleştă gura. Alioşa 
scăpă un țipăt de durere şi încercă să-şi tragă degetul. 
Copilul îi dădu, în sfârşit, drumul şi se trase numaidecât 
îndărăt, căutând să păstreze între ei aceeaşi distanţă. Îşi 
înfipsese dinţii lângă unghie, aproape până la os, atât de 
adânc, încât începu să mustească sângele. Alioşa scoase din 
buzunar o batistă şi-şi înfăşură strâns mâna rănită. 
Operația aceasta dură aproape un minut, timp în care 
băieţaşul rămase pe loc, în aşteptare. În cele din urmă, 
Alioşa îşi ridică spre el ochii senini. 


— Aşa, zise el. Vezi ce râu m-ai muşcat? Eşti mulţumit, da? 
Şi acu' vrei să-mi spui ce ţi-am făcut? 

Piciul se uita la el mirat. 

— Nu ştiu cine eşti, te văd acum pentru întâia oară, urmă 
tot atât de calm Alioşa, dar nu se poate să nu-ţi fi făcut 
nimic, altminteri nu m-ai fi urgisit aşa, de pomană... Hai, 
spune-mi, ce ţi-am făcut, cu ce ţi-am greşit? 

În loc să-i răspundă, puştiul izbucni în plâns şi o rupse la 
fugă pe stradă. Alioşa porni după el agale şi multă vreme 
încă îl văzu alergând din ce în ce mai departe, fără să-şi 
încetinească pasul şi fără să întoarcă o singură dată capul, 
plângând mereu amarnic. Şi-n sinea lui îşi propuse să-l 
caute neapărat, cum va avea un pic de răgaz şi să 
lămurească misterul acesta, care-l tulburase peste măsură. 
Deocamdată însă nu avea timp de pierdut. 

IV - ACASĂ LA DOAMNA HOHLAKOVA. 

După câteva minute, Alioşa ajunse la locuinţa doamnei 
Hohlakova, o casă boierească, frumoasă, de piatră, cu etaj, 
una dintre cele mai arătoase de la noi din târg. Cu toate că 
prefera să stea mai mult la conac, la o moşie a ei din altă 
gubernie, sau în casa de la Moscova, doamna Hohlakova 
mai poseda totuşi şi la noi în oraş o proprietate moştenită 
din moşi-strămoşi. După cum, tot aşa, dintre cele trei moşii 
ce alcătuiau averea sa, cea mai întinsă se află tot aici, în 
judeţ; până în momentul de faţă însă, foarte rar se 
învrednicise să se abată prin gubernia noastră. Stăpâna 
casei se grăbi să-l întâmpine, în antreu. 

— Ai primit scrisoarea prin care îţi anunţam minunea cea 
nouă? Îl întrebă precipitat doamna, care părea că nu-şi mai 
găseşte locul. 

— Da. 

— Ai arătat-o la toţi - nu-i aşa? 

— Ca să afle toată lumea. Biata bătrână s-a pomenit cu 
fecioru-său acasă! Eli l-a redat! 

— Ştiţi că-i pe moarte? 


— Da, ştiu, am auzit. O! Nici nu-ţi închipui cât doream să 
stau cu cineva de vorbă. Cu dumneata sau cu oricine. Ba 
nu, cu dumneata, fireşte, numai cu dumneata! Ce păcat că 
n-am mai apucat să-l văd o dată! Tot oraşul e în fierbere, 
toată lumea aşteaptă. Dar ştii că... E şi Katerina Ivanovna 
aici? 

— Ah, ce bine îmi pare c-am s-o văd! Se bucură Alioşa. Mă 
rugase ieri să trec neapărat azi pe la dânsa. 

— Ştiu, ştiu tot! Am aflat, mi-a povestit chiar dânsa tot, din 
fir-a-păr, ce s-a întâmplat ieri... Toată scena oribilă cu fiinţa 
aceea. Cest tragique! 444) Să fi fost în locul ei... Nu ştiu, 
zău, ce aş fi făcut dacă eram în situaţia ei! Dar şi frăţiorul 
matale, Dmitri Fiodorovici, ce om, sfinte Dumnezeule! 
Aleksei Fiodorovici, sunt atât de emoţionată, că nu îmi dau 
seama ce spun, dar închipuie-ţi că în momentul ăsta, da, 
chiar acum, stă de vorbă cu fratele dumitale, adică nu cu 
cel odios, de ieri, nu, Doamne fereşte, ci cu celălalt, cu Ivan 
Fiodorovici. Au o discuţie serioasă, serioasă de tot... Ce o fi 
între ei acum, te cutremuri numai când te gândeşti! Este 
într-adevăr ceva cumplit! Asta-i curată isterie, zău, o 
poveste de groază, nici nu-ţi vine să crezi că poate să existe 
pe lume aşa ceva! Singuri îşi sapă groapa, singuri se 
nenorocesc, Dumnezeu ştie de ce, şi, cu toate că-şi dau 
foarte bine seama că se nenorocesc, par încântați! Abia te 
aşteptam să vii! Te aşteptam cu sufletul la gură! Nu mai pot 
să suport grozăvia asta! Îţi spun, tot, tot, imediat, dar stai, 
că voiam să te întreb un lucru şi mai important, vai, 
Doamne! Era să uit tocmai ce era mai important! Nu ştiu 
ce-i cu Lise, de ce are o criză de nervi... Spune-mi ce crezi 
dumneata? Cum a auzit c-ai sosit, a apucat-o isteria! 

— Maman, mi se pare că dumneata ai acum o criza, nu eu! 
Ciripi Lise din odaia de alături. Uşa rămăsese puţin 
întredeschisă, iar glăsciorul era uşor alterat, ca atunci când 
cineva abia se ţine să nu pufnească în râs. Alioşa băgase de 
seamă imediat că uşa nu era bine închisă şi se gândea că 


probabil în momentul acela fata se uita la el din jilţ, numai 
că el nu putea să vadă dacă într-adevăr îl privea. 

— Nici n-ar fi de mirare, Lise, nici n-ar fi de mirare... Eşti 
atât de capricioasă, încât mare minune dacă n-o să am un 
atac de nervi. E tare bolnavă, Aleksei Fiodorovici, toată 
noaptea i-a fost rău, a avut temperatură, a gemut! A fost un 
chin până dimineaţa şi a venit, în sfârşit, Herzenstube. 
Doctorul spune că nici el nu mai înţelege nimic şi că trebuie 
să avem răbdare. Asta-i Herzenstube, ce poţi să-i faci, de 
câte ori îl chemăm, spune că nu pricepe nimic! Cum a aflat 
c-ai sosit, Lise a scos un țipăt, a început să tremure toată şi 
a poruncit s-o aducem, aici, în odăiţa ei de altădată... 

— Da' de unde, mamă, habar n-aveam c-a venit, să nu-ţi 
închipui că din pricina lui am cerut să mă aduceţi aici... 

— Nu-i adevărat, Lise, Iulia a avut grijă să-ţi raporteze 
îndată ce l-a văzut pe Aleksei Fiodorovici venind încoace. N- 
ai pus-o tu să stea la pândă? 

— Mămică scumpă, zău, n-are nici un haz ce spui matale! 
Şi dacă vrei să-ţi îndrepţi greşeala, spunând un lucru 
foarte, foarte inteligent, comunică-i atunci, rogu-te, din 
partea mea stimatului domn Aleksei Fiodorovici, care a 
intrat adineauri în casă, că dacă a mai avut obrazul să vină 
azi pe la noi, după tot ce a fost ieri şi când ştie că toată 
lumea râde de el, înseamnă că n-are într-adevăr nici o 
licărire de spirit. 

— Lise, prea te întreci cu gluma! Până la urmă, am să mă 
văd silită să iau măsuri drastice, să ştii! Cine râde de 
dânsul? Eu sunt fericită c-a venit, aveam nevoie să-l văd, 
nevoie urgenta. Vai, Aleksei Fiodorovici, nu poţi să-ţi 
închipui ce-i pe sufletul meu! 

— Dar ce ai, mămică scumpă, spune-mi ce ai? 

— Ce am? Ah, capriciile astea ale tale, Lise, firea ta 
schimbătoare, boala, noaptea asta îngrozitoare cu 
temperatură şi eternul Herzenstube, care mă scoate din 
sărite, da, da mai ales el, iarăşi şi iarăşi el! Şi atâtea şi 
atâtea altele... Şi, în sfârşit, minunea asta! Am fost ca 


năucă, nu ştii cât m-a zguduit, dragul meu Aleksei 
Fiodorovici! Şi pe urmă dincolo, în salon, toată tragedia 
asta pe care nu mai pot s-o suport, zău! Îţi spun cinstit, pur 
şi simplu nu mai pot! În definitiv, poate că nu-i decât o 
comedie şi nu o tragedie. Ce crezi, stareţul Zosima o mai 
duce până mâine? O, Doamne! Nu ştiu ce se întâmplă cu 
mine, închid uneori ochii şi mi se pare că totul este absurd, 
absurd... 

— V-aş ruga, dacă nu vă supăraţi, îi tăie vorba deodată 
Alioşa, să-mi daţi ceva, o bucată de pânză curată să mă leg 
la deget. M-am rănit şi acum mă doare din ce în ce mai rău. 

Alioşa îşi descoperi degetul vătămat. Batista era plină de 
sânge. Doamna Hohlakova trase un țipăt şi se grăbi să 
închidă ochii. 

— Doamne-Dumnezeule, ce rană îngrozitoare! 

Cum zări însă muşcătura de la degetul lui Alioşa, Lise dădu 
brusc uşa de perete. 

— Vino, vino înăuntru, îi porunci ea insistent, pe un ton 
care nu mai îngăduia nici o împotrivire, să lăsăm prostiile! 
Doamne, cum ai putut să stai atâta timp fără să spui nimic? 
Putea să-şi piardă tot sângele, mamă! Unde te-ai rănit? 
Cum? Înainte de toate, aduceţi apă, apă! Rana trebuie 
spălată, să ţii adică degetul în apă rece, ca să treacă 
durerea şi să-l laşi aşa mult, mult... lute, iute, mamă, adu-mi 
un vas cu apă. Mai repede, rosti ea surescitată. Era pur şi 
simplu înspăimântată: rana lui Alioşa o făcuse să se piardă 
cu firea. 

— Poate c-ar trebui să trimitem după Herzenstube? 
Întrebă doamna Hohlakova. 

— Mamă, ai să mă omori! Ce crezi c-o să facă Herzenstube 
al dumitale? O să vină şi o să spună iarăşi că nu pricepe 
nimic! Apă, apă! Mamă, pentru Dumnezeu, du-te matale şi 
spune-i Iuliei să se grăbească. Şi fata asta, tocmai când ai 
mai multă nevoie de ea, cine ştie pe unde cască gura, 
niciodată nu e în stare să fie ceva mai sprintenă! Mai iute, 
mamă, mai iute, altfel, simt că mor... 


— Dar nu e decât un fleac! Exclamă Alioşa, speriat de 
panica lor. 

Iulia sosi într-un suflet, aducând un vas cu apă. Alioşa îşi 
muie degetul în lighean. 

— Mamă, pentru Dumnezeu, adu nişte scamă, te rog, nişte 
scamă şi apa aceea tare pentru tăieturi, am uitat cum îi 
zice, aceea aşa, tulbure! Avem, avem... Mamă, ştii unde-i 
flaconul, la matale în iatac, în dulăpior, în dreapta, e un 
flacon mare şi tot acolo-i şi scama... 

— 'Ţi-aduc imediat tot ce vrei, Lise, numai nu striga aşa şi 
nu te alarma. Vezi cât de stoic suportă durerea Aleksei 
Fiodorovici. Unde te-ai putut răni în halul ăsta? 

Doamna Hohlakova ieşi valvârtej pe uşă. Lise tocmai asta 
şi aştepta. 

— Întâi şi-întâi, să-mi răspunzi la ce te întreb, îl luă ea în 
primire. Unde ai fost în stare să-ţi faci o asemenea rană? Pe 
urmă mai avem şi altceva de vorbit. Ei? 

Simţind cât era de preţios pentru ea răgazul acesta, 
deoarece maică-sa se putea întoarce din moment în 
moment, Alioşa îi povesti în câteva cuvinte, lăsând deoparte 
detaliile, dar destul de limpede şi de precis, ciudata lui 
păţanie cu şcolarii. După ce-l ascultă până la capăt, Lise 
ridică braţele spre cer. 

— Ei, spune-mi şi mie dacă se poate ca un om ca dumneata 
şi încă îmbrăcat aşa cum eşti, să-şi pună mintea cu nişte 
puşti?! Izbucni ea mânioasă, ca şi cum ar fi avut cine ştie ce 
drepturi asupra lui. Înseamnă că şi dumneata eşti un copil 
ca şi ei şi încă unul mic de tot, cel mai mic dintre toţi! Dar 
trebuie neapărat să afli ce-i cu băieţaşul acela răutăcios şi 
să-mi povesteşti tot; am impresia că aici se ascunde un 
secret. Şi acum să trecem la altele; mai întâi însă aş vrea să 
ştiu ceva; Aleksei Fiodorovici, poţi dumneata, cu toate 
durerile pe care le simţi în momentul ăsta, să vorbeşti 
despre nişte lucruri fără importanţă, dar să vorbeşti ca un 
om cu capul pe umeri? 

— Bineînţeles, de altfel, nici nu mă mai doare. 


— Asta pentru ca ţii degetul în apă. Trebuie s-o schimbăm 
imediat, pentru că se încălzeşte foarte repede. Iulia, adu 
imediat o bucată de gheaţă din beci şi un alt vas cu apă. Ei 
şi acum, fiindcă a plecat, să vorbim serios: Aleksei 
Fiodorovici, dragul meu, fii bun, te rog şi dă-mi înapoi 
scrisoarea pe care ţi-am trimis-o ieri, dă-mi-o chiar acum, 
fiindcă mămica se poate întoarce în orice clipă şi n-aş 
vrea... 

— N-o am la mine. 

— Ba nu-i adevărat, o ai la dumneata. Eram sigură c-o să- 
mi răspunzi aşa. E aici în buzunarul ăsta. Nici nu ştii cât am 
regretat toată noaptea gluma asta stupidă. Dă-mi-o imediat, 
zău, dă-mi-o! 

— Am lăsat-o la mănăstire. 

— Cred că nu mă mai poţi socoti o copilă, o fetiţă mică, 
mică de tot, după o farsă idioată ca asta cu scrisoarea, nu-i 
aşa? le rog să mă ierţi pentru asemenea nerozie; oricum ar 
fi însă, scrisoarea trebuie să mi-o aduci înapoi; dacă e 
adevărat că n-o ai acum la dumneata, să mi-o aduci chiar 
azi, neapărat! 

— Astăzi în nici un caz n-am să pot, pentru că mă întorc la 
mănăstire şi după aceea vreo două, trei sau poate chiar 
patru zile n-am să mai vin pe la dumneavoastră: ştii că 
părintele Zosima... 

— Patru zile! Ei, asta-i bună! Ascultă, ai râs mult de mine? 

— Defel. 

— De ce? 

— Pentru că am crezut tot ce mi-ai scris. 

— Mă jigneşti! 

— Câtuşi de puţin. Când am citit scrisoarea, m-am gândit 
că toate au să se întâmple exact aşa cum ai spus, fiindcă a 
doua zi chiar, după ce părintele Zosima o să închidă ochii, 
trebuie să părăsesc mănăstirea. Pe urmă vreau să-mi 
termin şcoala, să-mi dau toate examenele, iar când vom 
împlini amândoi vârsta cerută de lege, ne vom căsători. Am 
să te iubesc. N-am avut încă răgazul să cuget mai bine la 


toate astea, dar sunt convins că n-aş putea găsi nicăieri o 
soţie mai buna ca dumneata şi stareţul mi-a spus să mă 
însor neapărat... 

— Dar ce sunt eu decât o biată infirmă, purtată de colo 
până colo cu jilţul? Se împotrivi Lise cu obrajii învăpăiaţi. 

— Am să te plimb chiar eu, dar sunt sigur că până atunci o 
sa te faci sănătoasă. 

— Eşti nebun, rosti Lise nervoasă, dacă poţi să tragi o 
concluzie atât de năstruşnică dintr-o gluma fără nici un 
temei!... Ah, uite că vine şi mama, cred că era şi timpul. De 
ce ai stat atâta, mamă? Nu ştiu cum faci dumneata că 
totdeauna întârzii! Ah, uite-o şi pe Iulia cu gheaţa! 

— Of, Doamne, Lise, nu ţipa, te rog, nu mai ţipa aşa! Din 
pricina ţipetelor tale simt că... Ce să fac dacă te-ai apucat 
să vâri scama în altă parte?... Am căutat-o de am 
înnebunit... Îmi vine să cred c-ai făcut-o într-adins. 

— De unde puteam să ştiu c-o să vină muşcat de deget? 
Atunci poate chiar o făceam într-adins. Mămico, înger 
scump, ai început să spui mata lucruri foarte spirituale! 

— Bine, fie şi spirituale, dacă îţi face ţie plăcere, dar zău, 
Lise, ce inimă ai tu ca să vorbeşti aşa despre degetul lui 
Aleksei Fiodorovici şi despre toate celelalte?... Of, dragul 
meu Aleksei Fiodorovici, uite, aşa mă omoară: nu că mi-aş 
face sânge rău pentru orice fleac, nici pentru Herzenstube 
sau mai ştiu eu pentru cine, ci toate la un loc, crede-mă 
sunt prea multe, mai multe decât pot să îndur! 

— Ajunge, mamă, lasă-l pe Herzenstube în pace, râse 
înveselită Lise. Dă încoace repede scama şi apa. Nu-i decât 
apă de plumb, Aleksei Fiodorovici, mi-am adus aminte, în 
sfârşit, cum îi spune, dar să ştii că-i un leac miraculos. 
Mamă, închipuieşte-ţi că s-a încăierat cu nişte băieţi pe 
stradă şi că unul dintre ei l-a muşcat de deget! Ei, spune şi 
dumneata dacă nu-ţi vine să crezi că şi el este un copil, un 
copilaş mic de tot şi dacă mai are mutră după toate astea să 
se însoare, pentru că nu ştii, mama, dumnealui vrea să se 


însoare! Închipuieşte-ţi numai cum i-ar şedea însurat, nu-i 
aşa că te umflă râsul, să mori de râs, nu-i aşa? 

Lise râdea nervos şi mărunt, ca de obicei, uitându-se galeş 
la Alioşa. 

— Cum să se însoare, Lise, de unde şi până unde şi pe 
urmă, zău, nu se face să... Când s-ar putea ca băiatul acela 
să fi fost turbat... 

— Vai, mamă! Crezi ca există copii turbaţi? 

— De ce să nu existe, Lise? Râzi de parcă aş fi spus cine 
ştie ce nerozie. Se prea poate ca băiatul acela să fi fost 
muşcat de un câine bolnav de turbare şi să fi turbat şi el, iar 
acum, la rândul lui, e-n stare să muşte pe oricine s-ar 
întâmpla să fie în preajma lui. Vai, ce frumos te-a bandajat 
la deget, Aleksei Fiodorovici, eu n-aş fi putut. Te mai doare? 

— Aproape deloc. 

— Nu ţi-e frică de apă? Îl iscodi Lise. 

— Haide, ajunge, poate că nu mi-am dat seama când am 
pomenit de turbare, am spus şi eu aşa, o vorbă în vânt şi 
uite c-ai şi început iarăşi cu ironiile! Katerina Ivanovna, cum 
a aflat c-ai sosit, s-a repezit la mine, zice că vrea neapărat 
să te vadă, abia aşteaptă să dea ochii cu dumneata. 

— Vai, mamă! Du-te dumneata singură; el nu poate să 
meargă, nu vezi cât suferă, săracul? 

— Nu mă mâi doare deloc, de ce să nu mă duc?... Protestă 
Alioşa. 

— Cum? Pleci? Aşa, vasăzică! De ăştia-mi eşti?! 

— Dar de ce? Cum termin ce am de vorbit, vin înapoi şi 
atunci o să putem pălăvrăgi cât pofteşti. Vreau s-o văd chiar 
acum pe Katerina Ivanovna, fiindcă, în orice caz, ţin să mă 
întorc cât mai repede la mănăstire. 

— Mamă, ia-l de aici imediat şi du-te cu el! Aleksei 
Fiodorovici, nu te mai osteni să treci pe la mine după ce stai 
de vorbă cu Katerina Ivanovna. Nu mai zăbovi şi du-te la 
mănăstire, acolo-i locul dumitale. Cale sprâncenată! Eu 
vreau să dorm, n-am închis ochii toată noaptea. 


— Vai, Lise, glumeşti probabil, dar ce-ar fi dacă ai încerca 
într-adevăr să aţipeşti puţin! Exclamă doamna Hohlakova. 

— Nu ştiu ce i-am făcut de... Uite, aş mai putea să stau 
încă trei minute, dacă vrei chiar cinci... Bâigui Alioşa. 

— Chiar cinci! la-l mai repede de aici, mamă, e un 
monstru! 

— Ce înseamnă asta, Lise, ai înnebunit? Să mergem, 
Aleksei Fiodorovici, nimeni nu poate să-i intre în voie astăzi 
şi mi-e teamă să n-o enervez şi mai tare. O, ce calamitate e 
o femeie nervoasă, Aleksei Fiodorovici! Sau, mai ştii, poate 
că într-adevăr i s-o fi făcut somn de când eşti aici. Mare 
minune cum ai reuşit atât de repede s-o adormi! Ce 
fericire! 

— Vai, mămico, nu ştii ce plăcere îmi face când te aud 
vorbind aşa, te pup pentru asta, mămico! 

— Şi eu şi eu, Lise. Ascultă, Aleksei Fiodorovici, spuse 
precipitat doamna Hohlakova, cu un aer grav şi misterios, 
ieşind din cameră cu Alioşa, n-aş vrea câtuşi de puţin să te 
influenţez şi nici să ridic vălul de pe ceea ce se petrece 
acolo în momentul de faţă, dar intră, te rog, înăuntru şi ai 
să-ţi dai seama ce lucruri îngrozitoare se întâmpla. Este cea 
mai fantastică comedie; nu încape nici o îndoială că-i 
îndrăgostită de fratele dumitale Ivan Fiodorovici şi în 
acelaşi timp face tot ce se poate ca să se convingă că-l 
iubeşte totuşi pe celălalt frate al dumitale, pe Dmitri 
Fiodorovici. E îngrozitor, nu-i aşa? Am să intru şi eu cu 
dumneata şi, dacă n-au să mă gonească, am să caut să stau 
până la capăt. 

V - O CRIZĂ DE ISTERIE ÎN SALON. 

În salon, discuţia era pe sfârşite; cu toată fermitatea 
întipărită pe chipul său, Katerina Ivanovna era peste 
măsură de agitată. În clipa când Alioşa şi doamna 
Hohlakova intrară în odaie, Ivan Fiodorovici tocmai se 
ridicase să plece. Era ceva mai palid ca de obicei şi Alioşa îl 
cerceta din ochi îngrijorat. Şi pe bună dreptate, deoarece 
sosise momentul când avea să cunoască în sfârşit 


dezlegarea unei probleme chinuitoare, a îndoielilor care-l 
frământau de la o vreme încoace. De mai bine de o lună, în 
diferite ocazii, ba unul, ba altul căutase să-i argumenteze că 
Ivan o iubea cu adevărat pe Katerina Ivanovna şi mai ales 
că ar fi avut intenţia să i-o „sufle” lui Miţea. Până mai 
deunăzi ideea aceasta i se păruse cu totul neverosimilă, 
deşi îi făcuse destul sânge rău. Alioşa ţinea la amândoi fraţii 
săi şi se gândea cu inima strânsă c-ar putea să existe o 
rivalitate între dânşii. Cu toate acestea, în ajun Dmitri 
Fiodorovici îi mărturisise cât era de fericit la gândul că 
frate-său s-ar putea să-i fie rival, ceea ce, zicea el, îi era de 
mare folos. Cum şi în ce privinţă? Ca să se însoare cu 
Gruşenka? Bine, dar aceasta - cel puţin asta era părerea lui 
Alioşa - ar fi fost într-adevăr o soluţie disperată, ultima la 
care s-ar fi putut opri. Pe de altă parte, tot până mai 
deunăzi, crezuse cu tot dinadinsul în dragostea pătimaşă pe 
care Katerina Ivanovna se îndărătnicea să i-o poarte lui 
Dmitri - asta însă numai până în ajun. Cine ştie de ce, îi 
intrase ei în cap că nu poate iubi cu nici un chip un om în 
genul lui Ivan, ci numai un bărbat ca Dmitri, aşa cum era el 
şi oricât de monstruoasă ar fi părut această dragoste... Cu o 
seară înainte însă, când apăruse în scenă Gruşenka, Alioşa 
îşi schimbase întrucâtva părerea. Cuvântul „isterie”, rostit 
la un moment dat de doamna Hohlakova, îi dăduse o 
tresărire lăuntrică, deoarece în noaptea aceea, când se 
crăpa de ziuă, plutind între somn şi trezie, şoptise, ca şi 
cum ar fi fost încă sub impresia unui vis: „Isterie, curată 
isterie!” şi chiar aşa şi era; visase peste noapte toate 
întâmplările la care asistase în ajun acasă la Katerina 
Ivanovna. Cu atât mai mult fusese impresionat acum de 
convingerea nestrămutată cu care doamna Hohlakova 
susţinea sus şi tare că Katerina Ivanovna îl iubea fără doar 
şi poate pe fratele lui, Ivan şi că, în acelaşi timp, căuta să se 
mintă singură, cu bună ştiinţă; că pretinsa ei dragoste 
pentru Dmitri nu era decât un joc, un zbucium isteric”, o 
amăgire, un sentiment iluzoriu, dictat, pasămite, de nu ştiu 


ce obligaţie de recunoştinţă. „Poate că aşa o fi într-adevăr”, 
se gândi el. Dar atunci care era situaţia lui Ivan? Alioşa 
simţea instinctiv că, prin firea ei, Katerina Ivanovna era 
făcută să domine, iar ca să-şi exercite dominaţia avea 
nevoie de un bărbat ca Dmitri, în nici un caz de unul pe 
măsura lui Ivan. Dmitri (chiar dacă asta s-ar fi întâmplat 
după un răstimp mai îndelungat) putea, în cele din urmă, 
să-şi plece grumazul, supunându-i-se, „spre fericirea lui”, 
ceea ce Alioşa aproape că-i şi dorea, pe când Ivan - nu; Ivan 
niciodată n-ar fi fost în stare să se încline în faţa ei. De 
altminteri, o asemenea umilinţă nu i-ar fi adus nicidecum 
fericirea. Cel puţin, asta era părerea pe care mezinul o avea 
despre Ivan, deşi nici el n-ar fi ştiut să spună de ce. Muncit 
de aceste gânduri şi îndoieli, Alioşa intră în salon. În 
momentul când păşea peste prag, însă, îi fulgeră prin minte 
o altă idee, cu totul neaşteptată: „Dar dacă dânsa nu-l 
iubeşte nici pe unul, nici pe celălalt?” Trebuie să spunem că 
Alioşa se simţea prost de câte ori avea asemenea 
preocupări şi că în ultima lună, de când îl obsedau mereu, 
îşi făcea imputări la tot pasul. „Ce mă pricep eu în dragoste, 
de unde şi până unde cunosc atât de bine inima femeilor şi, 
deci, cum îndrăznesc să trag vreo concluzie?” se mustra el 
de fiecare dată. Erau totuşi lucruri la care nu se putea să 
nu se gândească. 

Simţea instinctiv că rivalitatea celor doi fraţi ai lui era o 
problemă mult prea importantă pentru viaţa fiecăruia 
dintre ei, o problemă de care depindeau multe. „O lighioană 
care o să înghită altă lighioană”, spusese la un moment dat, 
în ajun, Ivan, vorbind despre tatăl lor şi despre Dmitri. Prin 
urmare, Dmitri era în ochii lui „o lighioană” şi încă de cine 
ştie câtă vreme. Poate chiar din clipa când o cunoscuse pe 
Katerina Ivanovna. Probabil că-l luase gura pe dinainte cu 
cuvintele acestea fără să vrea, ceea ce era cu atât mai 
semnificativ. În cazul ăsta, cum ar mai putea fi vorba de 
pace? Nu era oare un motiv în plus de ură şi zavistie în 
familia lor? Şi apoi, de care dintre ei trebuia să-i fie milă? Şi 


ce să le dorească? 'Ținea deopotrivă la amândoi, dar ce ar fi 
fost de dorit pentru unul, ca şi pentru celălalt, prinşi cum 
erau în asemenea cumplite contradicții? Orice om şi-ar fi 
pierdut capul, cu atât mai mult el, care, prin firea lui, nu 
putea să suporte incertitudinea. Dragostea pe care le-o 
purta avea un caracter activ. Alioşa nu era în stare, atunci 
când iubea pe cineva, să rămână în pasivitate, trebuia 
neapărat să-l ajute într-un fel sau altul. Dar ca să ajuţi un 
om trebuie mai întâi să ştii exact ce vrei, să ştii adică de ce 
are nevoie şi ce i-ar fi de folos fiecăruia în parte şi după 
aceea să procedezi cum e mai bine. Dar ce te faci când în 
locul unui ţel precis nu găseşti decât incertitudini şi haos? 
Doamna Hohlakova pomenise mai adineauri de „isterie”, 
dar ce putea el să înţeleagă din toată isteria aceasta? Era o 
adevărată harababură, din care nu pricepea nici o iotă 
măcar! 

Dând cu ochii de el, Katerina Ivanovna se arătă încântată 
şi se grăbi să-l oprească pe Ivan Fiodorovici, care tocmai se 
ridicase să plece. 

— O clipă! Mai stai puţin. Vreau să aud şi părerea unei 
persoane în care am o încredere oarbă. Katerina Osipovna, 
rămâi şi dumneata, spuse apoi, adresându-se doamnei 
Hohlakova. Îl pofti pe Alioşa să ia loc lângă dânsa, faţă în 
faţă cu doamna Hohlakova, care se aşeză alături de Ivan 
Fiodorovici. 

— Acum îi am în jur pe toţi prietenii mei dragi, singurii mei 
prieteni de pe lume! Rosti ea cu ardoare. Lacrimi sincere de 
suferinţă tremurau în glasul ei şi în momentul acela inima 
lui Alioşa se deschise din nou, plină de simpatie pentru ea. 
Dumneata, Aleksei Fiodorovici, ai fost ieri de faţă la scena 
aceea... Teribilă şi ai văzut cum m-am purtat. Dumneata, 
Ivan Fiodorovici, n-ai nici cea mai mică idee de ceea ce s-a 
întâmplat; el însă a văzut cu ochii lui. Ce o fi crezut despre 
mine, nu ştiu; atâta ştiu doar: că dacă astăzi s-ar repeta 
scena de ieri, uite, chiar acum, sentimentele mele ar fi întru 


totul identice, aş spune aceleaşi vorbe şi m-aş purta exact 
ca şi atunci. Îţi aminteşti - nu-i aşa, Aleksei Fiodorovici? 

— 'Tot ce am făcut; ţii minte că la un moment dat ai 
încercat să mă opreşti... (spunând acestea, se aprinse la 
faţă şi ochii îi scăpărară în cap). Ei, uite, află acum de la 
mine, Aleksei Fiodorovici, că nu mă pot împăca defel cu 
trecutul, te rog să mă crezi pe cuvânt. În clipă de faţă nici 
nu ştiu măcar dacă-l mai iubesc. Mi-e milă de el şi mila nu 
este chiar cea mai bună dovadă de dragoste. Dacă mi-ar fi 
drag, dacă aş putea să-l mai iubesc aşa cum l-am iubit, 
poate că nu mi-ar fi milă de el acum, ci l-aş uri... 

Glasul i se frânse deodată şi genele îi străluciră, înrourate 
de lacrimi. Alioşa simţi ca o tresărire lăuntrică: „Fata asta 
este sinceră şi cinstită şi... Într-adevăr nu-l mai iubeşte pe 
Dmitri!” 

— Aşa este, ai dreptate! Exclamă doamna Hohlakova. 

— Stai puţin, dragă Katerina Osipovna, nu v-am spus încă 
ceea ce era mai important, adică hotărârea pe care am luat- 
o astă-noapte. Îmi dau seama că lucrul pe care l-am pus la 
cale s-ar putea să fie îngrozitor pentru mine, dar ştiu că n- 
am să-mi calc niciodată - niciodată, vă asigur! 

— Legământul făcut cu mine însămi şi că am să mă ţin de 
el până la sfârşitul zilelor. Bunul, dragul şi mărinimosul meu 
sfetnic pe care m-am bizuit totdeauna, ca unul ce cunoaşte 
atât de bine inima omului, singurul meu prieten din lume, 
Ivan Fiodorovici, mă aprobă întru totul şi laudă hotărârea la 
care m-am oprit... El ştie ce mi-am pus în gând. 

— Da, o aprob, rosti Ivan Fiodorovici cu o voce scăzută, 
dar fără nici o şovăire. 

— Aş vrea totuşi ca şi Alioşa (vai, Aleksei Fiodorovici, te 
rog să mă ierţi că ţi-am spus aşa!), da, aş vrea ca şi Aleksei 
Fiodorovici să-mi confirme de faţă cu cei doi prieteni ai mei 
dacă am sau nu dreptate. Nu ştiu de ce, dar inima îmi 
spune, dragă Alioşa, frăţiorul meu scump (fiindcă - nu-i 
aşa? 


— Dumneata eşti scumpul meu frăţior), continuă ea cu 
însufleţire, cuprinzându-i degetele reci cu mânuţa ei 
fierbinte, îmi spune mie inima că părerea dumitale, 
aprobarea dumitale au să mă liniştească, oricât de mari ar 
fi suferinţele mele, că vorbele pe care le voi auzi din gura 
dumitale au să-mi aducă alinarea şi au să mă împace cu 
soarta mea, da, da, aşa îmi spune mie inima! 

— Nu ştiu ce vreţi de la mine... Răspunse Alioşa, 
îmbujorându-se. Ştiu doar atât, că vă iubesc şi că în clipa 
asta vă doresc mai multă fericire decât mie însumi!... 
Numai că, vedeţi, eu nu mă pricep în treburile de felul 
acesta... se grăbi el să adauge fără nici o socoteală. 

— În treburile de felul acesta, Aleksei Fiodorovici, da, în 
asemenea treburi, în împrejurarea de faţă, nimic nu 
preţuieşte mai mult decât cinstea şi datoria şi încă ceva, ce 
anume n-aş şti să-ţi spun, în orice caz un sentiment înalt, 
poate mai presus chiar decât datoria. Este vorba de un 
sentiment covârşitor, care a pus deplină stăpânire pe inima 
mea şi mă atrage cu o putere irezistibilă. Hotărârea mea 
este luată şi v-o pot împărtăşi în două cuvinte: chiar dacă s- 
ar întâmpla ca el să se însoare cu... Fiinţa aceea, începu ea 
solemn, chiar dacă s-ar însura cu femeia aceea pe care n- 
am s-o pot ierta în vecii vecilor, eu totuşi n-am să-l părăsesc! 
De azi încolo, puteţi fi siguri, n-am să-l mai părăsesc 
niciodată, niciodată, vă spun! Repetă ea cu un fel de 
exaltare isterică, bolnăvicioasă, uşor forţată. Ceea ce nu 
înseamnă c-am să mă ţin pas cu pas după el, că n-am să-l las 
în pace nici un moment, silindu-l să dea mereu cu ochii de 
mine; dimpotrivă, intenţia mea e să plec din localitate, să 
mă mut în alt oraş, indiferent unde, însă toată viaţa, da, 
toată viaţa am să fiu neîncetat cu gândul la el. lar când îşi 
va da seama cât e de nefericit cu femeia aceea - şi asta o să 
se întâmple foarte curând - să aibă la cine veni, ştiind c-o să 
găsească în mine un prieten, o soră... Numai o soră, 
bineînţeles - fiindcă nimic din ce-a fost între noi nu mai 
poate fi - dar până la urmă se va convinge, sper, că sora 


asta este fiinţa cea mai devotata, pe a cărei dragoste se 
poate bizui până la capăt şi care şi-a jertfit pentru el toată 
viaţa. Şi sunt sigură c-am să izbutesc, nu se poate, am să fiu 
atât de stăruitoare, încât va ajunge să mă cunoască în 
sfârşit şi atunci o să-mi destăinuiască tot ce zace în sufletul 
lui, fără să se mai ruşineze de mine! Exclamă ea aproape ca 
într-un delir. Vreau să se închine la mine ca la Dumnezeu - 
cel puţin atâta îmi datorează şi el, după ce m-a trădat şi 
după tot ce am avut de suferit ieri din pricina lui. Şi o să 
vadă atunci c-am să-i rămân credincioasă până la sfârşitul 
zilelor, cu toate că el şi-a călcat cuvântul faţă de mine şi m-a 
înşelat. Am să fiu... Am să caut să fiu instrumentul fericirii 
lui (nu ştiu cum să mă exprim mai bine!), resortul, 
mecanismul fericirii lui şi asta toată viaţa, da, da, aşa cum 
vă spun, toată viaţa, în aşa fel ca să se poată bucura de ea 
cât o mai avea de trăit de aci înainte! Asta-i hotărârea pe 
care am luat-o! Şi Ivan Fiodorovici îmi dă dreptate. 

Gâfâia. Poate că ar fi vrut să-şi mărturisească gândurile cu 
mai multă demnitate, ceva mai sobru şi mai firesc, dar se 
grăbise să spună tot ce avea de spus şi de aceea vorbise 
fără nici un fel de reticenţe. Cuvintele ei vădeau o juvenilă 
impetuozitate şi, în acelaşi timp, o puternică surescitare, 
prilejuită de incidentul din ajun, precum şi de nevoia de a se 
înălța în ochii lor. Îşi dădu şi ea seama de asta şi se întunecă 
deodată la faţă, mijindu-i în ochi o expresie răutăcioasă. 
Alioşa observă imediat schimbarea şi i se strânse inima de 
mila. Tocmai atunci se găsi şi Ivan să toarne gaz peste foc. 

— Eu n-am făcut decât să-mi exprim o părere, zise el. La 
oricare altă femeie, această hotărâre ar fi părut exagerata 
şi i-ar fi zdrobit inima. Ceea ce nu e cazul cu dumneata. Alta 
în locul dumitale nu ar fi avut dreptate, dumneata însă o ai. 
Nu ştiu cum aş putea să lămuresc acest lucru, dar îmi dau 
seama că eşti perfect sinceră şi de aceea îţi dau dreptate... 

— Da, dar numai pentru un minut... Şi ce înseamnă 
minutul acesta? Jignirea pe care a suferit-o ieri, iată ce, 
nimic altceva! Exclamă doamna Hohlakova, care, deşi îşi 


propusese să nu se amestece în nici un fel, îşi pierduse 
răbdarea şi intervenise brusc în discuţie, părerea ei fiind 
cea mai aproape de adevăr. 

— Da, da, aşa este, continuă Ivan cu aprindere, furios că 
fusese întrerupt. Aşa este, dar dacă în cazul altei femei 
minutul acesta putea fi determinat numai de impresia 
scenei de ieri şi ar fi durat exact un minut, cunoscând firea 
Katerinei Ivanovna, sunt convins că pentru dânsa o să 
dureze toată viaţa. Ceea ce pentru alţii n-ar fi decât o vorbă 
în vânt pentru dânsa va rămâne pururea o datorie sfântă, 
grea, chiar apăsătoare, dar fără doar şi poate 
nestrămutată. Sentimentul datoriei împlinite va fi hrana sa 
sufletească! De aci înainte, viaţa dumitale, Katerina 
Ivanovna, va fi ocupată cu contemplarea dureroasă a 
propriilor dumitale sentimente, a eroismului şi a suferinţei 
de care ai avut parte. Odată şi odată însă, suferinţa trebuie 
să se domolească, pentru a se transforma într-o dulce 
contemplare a unei hotărâri realizate cu consecvență până 
la capăt, o hotărâre orgolioasă în fond, pentru că s-a născut 
din orgoliu, şi, în orice caz, presupune mult curaj din partea 
dumitale. Oricum ar fi, dumneata ai să învingi până la urmă 
şi conştiinţa acestei biruinţe îţi va da cea mai deplină 
satisfacţie, în felul acesta ajungând să te împaci şi cu 
restul... 

Nu era greu să-ţi dai seama că Ivan vorbeşte cu necaz şi c- 
o făcea cu un anumit scop, ba, mai mult chiar, nici măcar nu 
căuta să ascundă intenţia ironica 

— Vai, Doamne, dar e cu totul altceva, cu totul altceva! Îl 
întrerupse din nou doamna Hohlakova. 

— Aleksei Fiodorovici, vorbeşte dumneata! Trebuie, 
trebuie neapărat să cunosc şi părerea dumitale! Exclamă 
Katerina Ivanovna, izbucnind în plâns. 

Alioşa se ridică imediat în picioare. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic! Îngăimă ea printre lacrimi, sunt 
nervoasă după o noapte întreagă de insomnie, dar alături 
de doi prieteni buni, ca dumneata şi fratele dumitale, mă 


simt încă tare... Pentru că ştiu că voi doi n-o să mă părăsiţi 
niciodată... 

— Din păcate, chiar mâine trebuie să plec la Moscova, aşa 
încât o să ne luăm rămas-bun pentru mai multă vreme... N- 
am ce face... O anunţa din senin Ivan Fiodorovici. 

— Mâine chiar, la Moscova?! Exclamă Katerina Ivanovna 
cu figura crispată. Ah, Doamne, ce fericire! Adăugă apoi cu 
glasul schimbat şi cu ochii zvântaţi de lacrimi. 

De la o clipă la alta se petrecuse în ea o transformare atât 
de neaşteptată, încât Alioşa nu ştia ce să mai creadă: acum 
nu mai vorbea o tânără fată jignită de moarte, care până 
mai adineauri se zbuciumase cu inima însângerată, ci o 
femeie cu desăvârşire stăpână pe sine, care, judecind după 
înfăţişare, părea mulţumită, dacă nu chiar încântată. 

— O, să nu-ţi închipui cumva că sunt fericită pentru că 
pleci, bineînţeles că nu! Se corectă ea imediat cu cel mai 
fermecător zâmbet al unei femei de lume. Sunt convinsă că 
unui prieten ca dumneata nici n-ar putea să-i treacă prin 
gând una ca asta; dimpotrivă, nici nu-ţi dai seama ce râu 
îmi pare că sunt nevoită să mă lipsesc de prezenţa dumitale 
(spunând aceasta, se repezi la Ivan, să-i strângă cu efuziune 
mâinile), dar mă bucur din toată inima c-o să ai prilejul să 
vorbeşti personal cu mătuşa mea şi cu Agasa şi o să le poţi 
înfăţişa situaţia în care mă aflu în momentul de faţă în toată 
grozăvia ei. Agaşei te-aş ruga chiar să-i spui totul cinstit, 
deschis, însă nu ştii ce nenorocită am fost şi ieri şi azi- 
dimineaţă şi cât m-am frământat gândindu-mă cum sa fac 
să le împărtăşesc vestea asta cumplită... Pentru nimic în 
lume nu mă simt în stare să aştem pe hârtie tot ce s-a 
întâmplat ieri... Dar, dacă-i vorba să pleci dumneata, o să-mi 
vină mai uşor să le scriu, ştiind c-ai să fii şi dumneata acolo 
în momentul când au să deschidă scrisoarea mea şi o să le 
poţi da toate explicaţiile. O, ce fericită sunt! Dar, 
bineînţeles, numai din pricina asta, te rog să mă crezi. 
Fiindcă nimeni nu te-ar putea înlocui pe dumneata... Mă 


duc să le scriu... Încheie ea brusc, pregătindu-se să iasă din 
odaie. 

— Şi Alioşa? Cum rămâne cu părerea lui Aleksei 
Fiodorovici, pe care ziceai că ţii atât de mult s-o cunoşti? 
Întrebă doamna Hohlakova, puţin iritată, cu o nuanţă 
sarcastică în glas. 

— N-am uitat de ea, răspunse Katerina Ivanovna, oprindu- 
se locului, dar nu înţeleg de ce eşti atât de pornită 
împotriva mea tocmai acum, când vezi şi dumneata ce se 
întâmplă, Katerina Osipovna? Îi reproşa ea cu amărăciune 
şi mânie. Am spus şi repet: am nevoie de sfătui său, mai 
mult chiar, ţin cu tot dinadinsul să cunosc ultimul său 
cuvânt! Şi am să fac exact aşa cum va hotări că-i mai bine, 
ca să-ţi dai seama cât preţuieşte pentru mine părerea 
dumitale, Aleksei Fiodorovici... Dar ce ai? 

— Niciodată n-aş fi crezut, niciodată nu mi-aş fi putut 
închipui una ca asta! Exclamă Alioşa îndurerat. 

— Ce anume? 

— Cum se poate, când te-anunţă că pleacă la Moscova, să 
te arăţi atât de fericită? Ai făcut-o intenţionat! Pe urmă ai 
căutat să-i explici că, de fapt, nu-i chiar o fericire atât de 
mare, ci că, dimpotrivă, îţi pare rău că pierzi... Un prieten, 
dar şi asta tot intenţionat ai spus-o... Aşa, ca la teatru, pur 
şi simplu ai jucat o comedie! 

— Cum, ca ia teatru?... Ce înseamnă asta? Se încruntă 
Katerina Ivanovna, îmbujorându-se toată. 

— Oricât ai spune că-l regreţi ca prieten, nu te-ai ferit, 
totuşi, să-i trânteşti în faţă că-ţi pare foarte bine că pleacă, 
îngăimă Alioşa, care stătea mai departe în picioare, aşa cum 
rămăsese de când se ridicase de pe divan. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui... 

— Nici eu... În momentul acesta parcă mi s-a luminat 
deodată totul... Îmi dau seama că nu mă exprim cum 
trebuie, dar până la urmă trebuie să spun tot ce am de 
spus... Continuă el, cu o voce tremurătoare, sugrumată de 
emoție. Acum sunt convins că dumneata nu-l iubeşti pe 


Dmitri... Şi nici nu l-ai iubit vreodată... Şi cred că nici el nu 
te iubeşte... Şi n-a fost niciodată îndrăgostit de dumneata... 
Poate cel mult te-a respectat... Nu ştiu cum am curajul să 
spun toate astea, dar odată şi odată tot trebuie să dea 
cineva pe faţă adevărul... Fiindcă aici, cum văd, nimeni nu 
îndrăzneşte să spună adevărul... 

— Adevărul? Care adevăr? Îl întrerupse Katerina Ivanovna 
într-o izbucnire aproape isterică. 

— Adevărul... Îngăimă Alioşa, ca şi cum s-ar fi prăbuşit în 
gol. Cheamă-l pe Dmitri - am să-l scot din pământ dacă-i 
nevoie - să vină aici, să te ia de mână, apoi să-l ia de mână 
pe Ivan şi să vă unească pe vecie. Dumneata îl chinuieşti pe 
Ivan pentru că ţii la el... Îl faci să sufere pentru că, de fapt, 
pe Dmitri nu-l iubeşti cu adevărat, e mai curând un fel de 
isterie... Pentru că aşa ţi-a intrat în cap... 

Alioşa se opri brusc şi nu mai scoase nici un cuvânt. 

— Eşti... Eşti... Un copil descreierat! Asta eşti! I-o reteză 
scurt Katerina Ivanovna, palidă la faţă şi cu gura strâmbată 
de furie. 

Ivan Fiodorovici pufni a râs şi se sculă în picioare, ţinând 
pălăria în mână. 

— Te înşeli, Alioşa, băieţaşule! Rosti el cu expresie pe care 
Alioşa nu avusese până atunci prilejul s-o vadă pe chipul 
său, o expresie juvenilă de deplină sinceritate, împletită cu 
o emoție spontană, vie, nestăvilită. Katerina Ivanovna nu m- 
a iubit niciodată! Iotuşi, ştia c-o iubesc, deşi nu i-am 
mărturisit niciodată dragostea mea; ştia, dar nu m-a iubit. 
Şi nici nu cred că m-a considerat prieten vreodată, în nici 
un moment; este o femeie prea orgolioasă ca să aibă nevoie 
de prieteni. Mă ţinea lângă dânsa numai ca să se răzbune. 
Eu eram silit să plătesc toate jignirile, toate insultele pe 
care le-a avut de suportat zi de zi, tot timpul, din partea lui 
Dmitri, de la prima lor întâlnire... De atunci chiar i-a rămas 
ca un ghimpe în inimă, fiindcă de la prima lor întâlnire a 
trebuit să fie insultată. Aşa e ea făcută! Şi-n tot acest timp 
menirea mea a fost s-o ascult vorbindu-mi necontenit 


despre dragostea sa pentru Dmitri. Acum plec, dar să ştii, 
Katerina Ivanovna, că de fapt dumneata pe el îl iubeşti, poţi 
să mă crezi pe cuvânt. Cu cât te insultă mai greu, cu atât 
eşti mai îndrăgostită de dânsul. Probabil că-i ceva morbid la 
mijloc, aş spune chiar isteric. Fiindcă dumneata îl iubeşti 
aşa cum e şi numai aşa îl iubeşti, pentru că te jigneşte. Dacă 
s-ar îndrepta cumva, sunt convins că l-ai părăsi numaidecât 
şi nici nu te-ai mai gândi măcar la dânsul. Dumneata ai 
nevoie de el ca să te poţi extazia în fiece clipă de eroismul 
de care dai dovadă, rămânându-i credincioasă şi în acelaşi 
timp să-i poţi reproşa necontenit necredinţa lui. Tot ce faci 
dumneata e numai din orgoliu. O, nu mă îndoiesc câtuşi de 
puţin că te simţi într-adevăr umilita, înjosită, dar nimeni nu- 
i de vină decât orgoliul dumitale... Sunt prea tânăr şi te-am 
iubit din toată inima. N-ar fi trebuit să-ţi spun toate astea, 
ar fi fost poate mai demn din partea mea să plec fără un 
cuvânt, îmi dau seama şi te-aş fi scutit totodată de o jignire 
în plus. Dar plec departe acum şi nu cred c-am să mă mai 
întorc vreodată aici. Ne despărţim pentru totdeauna... Sunt 
sătul de atâtea istericale... Şi cu asta am terminat, nu ştiu 
ce-aş mai avea de spus... Rămâi cu bine! N-aş vrea să fii 
supărată pe mine cumva, fiindcă, te rog să mă crezi, sunt de 
o mie de ori mai pedepsit decât dumneata; numai faptul că 
n-am să te mai văd niciodată şi încă-i destul. Rămâi cu bine! 
Nu-mi da mâna, n-am nevoie. Ai fost prea conştientă atâta 
timp cât m-ai chinuit ca să te pot ierta. Poate, cine ştie, mai 
încolo cândva, am să te iert totuşi, dar acum n-am ce face 
cu mâna dumitale. Den Dank, Dame, begehr ich nicht! 445) 
adăugă el cu un zâmbet silit, dovedind astfel, spre 
surprinderea tuturor, că şi el obişnuia să-l citească pe 
Schiller, ba chiar să-l recitească de atâtea ori, încât să-i 
înveţe pe de rost poeziile, lucru pe care până atunci Alioşa 
niciodată nu şi l-ar fi putut închipui. Cu aceste cuvinte, Ivan 
ieşi din salon fără să-şi ia rămas-bun măcar de lă stăpâna 
casei, doamna Hohlakova. Alioşa îşi frângea disperat 
mâinile. 


— Ivan, vino înapoi! Îl strigă el pierdut. Nu, nu, ştiu, 
pentru nimic în lume n-o să se mai întoarcă! Rosti apoi, ca 
săgetat de un gând copleşitor. Şi numai eu, numai eu sunt 
de vină, eu am început! Cu câtă răutate a vorbit Ivan şi ce 
urât! A fost nedrept şi veninos... Continuă Alioşa, care 
părea că începuse să delireze. 

Katerina Ivanovna se răsuci pe loc şi ieşi din odaie. 

— N-ai făcut nimic rău, fii pe pace, ăi fost un înger, zău, un 
înger adevărat, îi şopti încântată doamna Hohlakova 
tânărului, care se frământa neîmpăcat. Am să fac tot ce-mi 
stă în putere ca să-l împiedic să plece la Moscova... 

Şi pentru ca disperarea în care se zbătea Alioşa să fie şi 
mai cumplita, gazda părea transfigurată de bucurie. În 
momentul acela Katerina Ivanovna intră din nou în salon, 
ţinând în mână două hârtii de câte o sută de ruble. 

— Am o mare rugăminte la dumneata, Aleksei Fiodorovici, 
începu ea cu un glas în aparenţă liniştit şi molcom, ca şi 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Acum o săptămână - da, aşa 
mi se pare, acum o săptămână a fost - Dmitri Fiodorovici, 
probabil împins de mânie, a avut o ieşire foarte urâtă faţă 
de cineva pe care l-a umilit pe nedrept. Există undeva, pe 
aici, un local rău famat, un fel de tavernă. Acolo s-a întâlnit 
cu un fost ofiţer, un căpitan, omul de încredere al tatălui 
dumitale, care se foloseşte de el ca să-i aranjeze anumite 
afaceri. Nu ştiu ce o fi avut Dmitri Fiodorovici cu căpitanul 
ăsta, că era furios pe el, mai mult n-aş putea să-ţi spun. 
Cum l-a văzut însă, l-a înşfăcat de barbă, l-a scos afară din 
local şi, fără să ţină seama că era atâta lume în jur, l-a târât 
aşa prin mijlocul străzii, punându-l într-o situaţie cât se 
poate de umilitoare. Se pare că băiatul ofițerului, un copil 
de şcoală, care era acolo de faţă, s-a luat după ei, plângând 
şi rugându-se de Dmitri Fiodorovici să-l cruţe pe taică-său; 
se ducea când la unul, când la altul, cerând cu lacrimi în 
ochi ajutor, dar toată lumea râdea. lartă-mă, Aleksei 
Fiodorovici, dar de câte ori îmi amintesc de asta şi mă 
gândesc că el a fost capabil să facă un lucru atât de ruşinos, 


mă cuprinde indignarea... Aşa ceva numai Dmitri 
Fiodorovici poate fi în stare să facă la mânie... Când e robit 
de patimile lui!... Nici măcar nu pot să povestesc ca lumea... 
Mereu pierd şirul. Am căutat să mă interesez de 
nenorocitul acela şi am aflat că este un biet om amărât ca 
vai de el şi că se numeşte Sneghirev. Nu ştiu ce-o fi făcut de 
l-au dat afară din armată... Şi acum se zbate în cea mai 
neagră mizerie, cu o casă întreagă de copii, dintre care unii 
bolnavi şi o nevastă care, după câte mi s-a spus, nu e în 
toate minţile. Locuieşte de mult în oraş şi-şi câştigă şi el 
pâinea cum poate, copiază diferite acte, dar cu ce 
agoniseşte abia dacă-şi ţine zilele. M-am uitat la 
dumneata... Adică m-am gândit, nu ştiu ce am de mă încurc 
mereu aşa... Aleksei Fiodorovici, dragul meu Aleksei 
Fiodorovici, aş vrea să te rog pe dumneata să-ţi faci drum 
până acolo şi să cauţi să intri, sub un pretext oarecare, la el 
în casă, adică la fostul ofiţer - of, Doamne, iarăşi m-am 
încurcat! 

— Şi cât se poate de delicat şi cu toate menajamentele, aşa 
cum ştii numai dumneata (Alioşa roşi brusc), să-i dai acest 
ajutor, două sute de ruble. O să primească... Adică o să-l 
convingi dumneata să primească... Sau nu, cum să facem? 
Vezi, nu este vorba de o despăgubire pentru ce a pătimit. N- 
am câtuşi de puţin intenţia să-l plătesc ca să renunţe la 
proces (se pare c-ar avea de gând să depună o plângere 
împotriva lui Dmitri Fiodorovici), nu, totul porneşte numai 
dintr-un sentiment de milă, din dorinţa de a-i da o mână de 
ajutor, mână pe care i-o întinde logodnica lui Dmitri 
Fiodorovici, nicidecum el... Într-un cuvânt, cred că ştii 
dumneata ce să-i spui... M-aş duce chiar eu, dar sunt 
convinsă că dumneata o să te descurci mai bine decât mine. 
Locuieşte în strada Ozernaia, în casa precupeţei 
Kalmâkova... Te rog din suflet, Aleksei Fiodorovici, fă asta 
pentru mine; şi acum... Trebuie să plec, mă simt cam 
obosită... La revedere. 


Şi, întorcându-se brusc, dispăru după draperie, înainte ca 
Alioşa să fi apucat să sufle o vorba, deşi dorea cu tot 
dinadinsul să-i mai spună ceva. Poate să-i ceară iertare, să-i 
arate că numai el era vinovat, orice, numai să-i spună ceva. 
Inima i se frângea de durere şi n-ar fi vrut să plece aşa, fără 
un singur cuvânt. Doamna Hohlakova îl luă însă de braţ şi-l 
trase după dânsa afară. În antreu se opri ca să-l mai ţină de 
vorba, întocmai ca la venire. 

— E mândră, caută pe cât poate să se stăpânească, dar e o 
inimă de aur, o fiinţă încântătoare, mărinimoasă! Îi şopti 
gazda. O, nu poţi să-ţi închipui ce dragă îmi e, mai ales, 
uneori şi ce bine, ce bine îmi pare din nou în clipa de faţă! 
Dragul meu Aleksei Fiodorovici, dumneata n-ai de unde să 
ştii, dar noi toţi, toţi şi eu şi cele două mătuşi ale ei, toată 
lumea, chiar şi Lise, de o lună încoace, nu dorim altceva şi 
nu ne rugăm lui Dumnezeu decât să se despartă odată de 
scumpul dumitale frăţior, Dmitri Fiodorovici, care nici habar 
n-are de ea şi n-o iubeşte nici măcar atâtica şi să se mărite 
cu Ivan Fiodorovici, un băiat admirabil, cult, care o pierde 
din ochi de dragă ce-i este. Am pus la cale un adevărat 
complot şi poate numai din pricina asta nu m-am hotărât 
încă să plec... 

— Dar aţi văzut cum a plâns, s-a simţit atât de jignită! 
Protestă Alioşa. 

— Să nu te încrezi niciodată în lacrimile unei femei, 
ascultă-mă pe mine, Aleksei Fiodorovici. În cazurile astea 
mă declar totdeauna împotriva femeii şi cred că dreptatea-i 
de partea bărbatului! 

— Mamă, dumneata ai să-l strici până la urmă, vrei 
pesemne să-l nenoroceşti! Se auzi de după uşă glăsciorul 
subţiratic al Lizei. 

— Nu, nu! Eu sunt de vină, numai eu! Se tângui 
nemângâiat Alioşa şi, cuprins de o copleşitoare ruşine 
pentru ieşirea lui de adineauri, îşi acoperi faţa cu mâinile. 

— Dimpotrivă, ai fost un înger, crede-mă, un înger! Am 
spus şi o repet de o mie de ori! 


— Mamă, de ce zici c-a fost un înger? Se înfiripă din nou 
glăsciorul Lizei. 

— Când am văzut toate astea, nu ştiu de ce am avut 
deodată impresia că-l iubeşte, de fapt, pe Ivan, continuă 
Alioşa, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea ei şi atunci, fără să 
vreau, mi-a scăpat prostia aceea... Ce o să se întâmple, 
Doamne, ce o să fie? 

— Cu cine, cu cine? Se amestecă din nou în vorbă Lise. 
Mamă, vrei să mă omori cu zile. 'Te întreb mereu şi matale 
nici nu te gândeşti să-mi răspunzi! 

În momentul acela servitoarea dădu buzna pe uşă. 

— Vai, coniţa, i-e rău Kăterinei Ivanovna... Plânge... se 
zbate, are o criză de nervi... 

— Dar ce s-a întâmplat? Strigă Lise, de astă dată alarmată 
de-ă binelea. Mamă, să vezi că până la urmă o săameu o 
criză în locul ei! 

— Lise, pentru numele lui Dumnezeu, nu ţipa, vrei să mă 
omori? Sunt lucruri pe care la vârsta ta nu se cade încă să 
le cunoşti şi care nu îi interesează decât pe oamenii mari; 
lasă, că vin eu mai încolo să-ţi spun tot, adică atâta cât se 
poate. O, Doamne, mă duc, trebuie să mă duc!... Să ştii că-i 
un semn bun dacă are o criză, Aleksei Fiodorovici, ascultă- 
mă pe mine, nici nu-ţi închipui ce lucru excelent poate fi o 
criză de nervi! E tocmai ce-i trebuia. În asemenea cazuri, 
mă declar totdeauna împotriva femeilor, n-am să mă pot 
împăca niciodată cu lacrimile şi cu istericalele astea 
muiereşti. Iulia, dă fuga şi spune-i că vin numaidecât. Cine-i 
de vină decât dumneaei dacă Ivan Fiodorovici şi-a luat 
lumea în cap şi a plecat?! Dar până la urmă să ştii că n-o să 
plece la Moscova. Lise, pentru Dumnezeu, nu mai ţipa! A, 
da, nu ţipi tu, eu am ţipat, iart-o pe mămica ta, dar sunt atât 
de fericită, fericită, fericită! Ai văzut, Aleksei Fiodorovici, ce 
tânăr părea Ivan Fiodorovici adineauri, când a ieşit din 
salon? A spus tot ce a avut de spus şi a plecat! Îl consideram 
un savant, un om care a trecut pe la universitate şi, când 
colo, cine s-ar fi aşteptat să-l audă vorbind cu atâta căldură 


şi sinceritate, cu atâta prospeţime, ca un tânăr fără 
experienţă, tânăr, tânăr de tot şi atât de frumos, atât de 
frumos cum numai dumneata puteai să vorbeşti... Şi poezia 
aceea germană, puteam să jur că eşti chiar dumneata! 
Alerg, Aleksei Fiodorovici, vezi, grăbeşte-te şi dumneata să 
te achiţi de misiunea ce ţi s-a dat şi caută să fii cât mai 
repede îndărăt. Lise, nu ai nevoie de nimic? Pentru 
Dumnezeu, nu-l mai reţine pe Aleksei Fiodorovici nici un 
moment, lasă, c-o să se întoarcă îndată la tine... 

Doamna Hohlakova se îndură, în sfârşit, să plece. Înainte 
de a ieşi din casă, Alioşa încercă să deschidă uşa Lizei. 

— Pentru nimic în lume! Protestă fata. Acum chiar că nu 
mai vreau să te văd. Vorbeşte prin uşă. la spune, cum se 
face c-ai ajuns îngeraş? Atâta vreau să ştiu. 

— Dintr-o prostie, Lise şi încă ce prostie! Te las acum! 

— Nu pleca! 

— Lise, nici nu-ţi închipui ce-i pe sufletul meu! Vin îndată, 
dar să ştii că mi s-a întâmplat o mare, mare nenorocire! Şi 
Alioşa se năpusti pe uşă afară, în stradă. 

VI - O ALTĂ CRIZĂ DE ISTERIE, ÎNTR-O IZBĂ. 

Era într-adevăr grozav de nenorocit, aşa cum nu i se mai 
întâmplase decât rareori până atunci. Nu putea să 
înţeleagă ce-l apucase să intervină într-un chip atât de 
stupid, „auzi ce nerozie am fost în stare să fac şi încă într-o 
chestiune de ordin sentimental! Ce mă pricep eu în 
treburile astea, ce-aş putea să înţeleg din ele?” se mustra el 
poate pentru a suta oară în ziua aceea, simțind cum îi 
dogoresc obrajii. „Vai, ce ruşine! Şi ruşinea încă n-ar fi fost 
nimic, ce-am căutat am găsit şi pe drept cuvânt; din păcate, 
însă, cine ştie ce alte necazuri cumplite au să se mai işte de 
aici şi toate numai din pricina mea... Şi când mă gândesc că 
stareţul Zosima m-a trimis să împac oamenii şi să-i unesc! 
Asta se cheamă, oare, a-i uni?” şi, aducându-şi aminte din 
nou cum „le unise mâinile”, îi veni să intre în pământ de 
ruşine. „Am fost de bună-credinţă, de cea mai perfectă 
bună-credinţă, numai că altă dată n-ar strica să fiu ceva mai 


inteligent”, hotări în sinea lui, fără a schiţa măcar un 
zâmbet în faţa acestei concluzii neaşteptate. Misiunea pe 
care Katerina Ivanovna i-o încredinţase îi îndrumă paşii 
spre strada Ozernaia, iar întâmplarea făcea ca frate-său 
Dmitri să locuiască în acelaşi cartier, pe o străduţă 
învecinată. Îşi propuse, aşadar, ca, înainte de a se duce la 
căpitan, să se abată în orice caz şi pe la dânsul, deşi 
presupunea că n-o să-l găsească acasă. Bănuia c-o să se 
ascundă de el; cu orice preţ însă trebuia să dea de urma lui. 
Timpul trecea; şi de când plecase de la mănăstire, clipa de 
clipă, necontenit fusese cu gândul la bătrânul stareţ, care 
se stingea din viaţă. 

În acelaşi timp, mai era un lucru care îl preocupa cu 
deosebire, o bănuială pe care i-o trezise rugămintea 
adresată de Katerina Ivanovna; aceasta pomenise la un 
moment dat despre un copil de şcoală, băiatul căpitanului 
cu pricina, care, zicea dânsa, alergase după taicăâ-său, 
plângând în hohote şi în aceeaşi clipă lui Alioşa îi trecuse 
prin gând că nu putea să fie de bună-seamă altul decât 
ştrengarul care-l muşcase de deget, în vreme ce îl tot 
descosea, vrând să afle cu ce-i greşise. Era aproape sigur 
că nu putea fi decât acelaşi băiat, deşi n-ar fi putut să spună 
pe ce se bizuia certitudinea lui. Preocupările acestea, 
străine de frământarea ce îl obsedase până atunci, izbutiră 
pentru câteva clipe să-i abată într-altă parte atenţia şi 
Alioşa hotări în sinea lui să nu se mai gândească la 
„nenorocirea pe care o dezlănţuise” şi nici să se mai 
zbuciume atâta, chinuit de regrete zadarnice; să facă ce 
avea de făcut şi ce o fi să fie! Şi-n felul acesta mai prinse un 
pic de curaj. În clipa când cotea spre ulicioara unde locuia 
Dmitri, îl răzbi deodată foamea; scoase din buzunar 
franzeluţa pe care o luase de acasă şi se ospăta. Şi o dată 
cu asta se simţi mai întremat. 

Dmitri nu era acasă. Gazdele - un bătrân tâmplar, nevastă- 
sa şi fecioru-său - îl priviră cam bănuitori. „De două zile n-a 
mai dat pe acasă, o fi plecat undeva”, se mulţumi să 


răspundă unchiaşul la stăruinţele lui. Alioşa îşi dădu seama 
că tâmplarul fusese dăscălit să-i răspundă aşa. La 
întrebarea lui dacă nu cumva era la Gruşenka, sau poate se 
ascundea iarăşi la Foma (intenţionat căutase să le arate că 
e la curent cu aceste intimităţi) gazdele îl priviră aproape 
îngrozite. „Îi ţin partea, înseamnă deci că-l iubesc, se gândi 
Alioşa; asta nu-i râu.” 

În sfârşit, izbuti să găsească pe strada Ozernaia casa 
precupeţei Kalmâkova, o magherniţă dărăpănată şi 
povârnită într-o rână, cu trei ferestre spre stradă şi o curte 
plină de gunoaie, în mijlocul căreia adăsta, stingheră, o 
vacă. Uşa de la intrare dădea într-o tindă; în odaia din 
stânga locuiau gazdele - o bătrână cu fiică-sa, destul de 
vârstnică şi ea, şi, pe cât se părea, la fel de surde 
amândouă. La întrebarea lui - pe care se văzu silit s-o 
repete de câteva ori - dacă stătea cumva acolo căpitanul 
Sneghirev, una dintre ele se dumeri în sfârşit că era vorba 
de chiriaşii lor şi-i arătă cu degetul uşă de vizavi, care 
răspundea tot în tindă. Locuinţa în care se aciuase fostul 
ofiţer era, de fapt, o izbă ţărănească. Alioşa pusese tocmai 
mâna pe clanţă, dând să deschidă uşa, când se opri mirat 
de liniştea mormântală ce domnea înăuntru. Ştia totuşi din 
spusele Katerinei Ivanovna că Sneghirev locuia cu familia. 
„Ori dorm, ori poate că m-au auzit venind şi aşteaptă să 
deschid; mai bine să bat la uşă”, se gândi el şi ciocăni uşor. 
În sfârşit, după câteva clipe, cineva dinăuntru se învrednici 
să-i răspundă. 

— Cine-i acolo? Strigă tare un glas care încerca să pară 
mânios. 

Alioşa împinse uşa şi păşi peste prag. Odaia în care intrase 
era destul de încăpătoare, deşi ticsită de oameni şi de 
calabalâcuri. În stânga se desluşea un uriaş cuptor rusesc 
de ţară. De la cuptor şi până la fereastra din stânga, din 
perete în perete, era întinsă o frânghie pe care se zvântau 
tot soiul de cârpe. De o parte şi de alta, lipite de perete, se 
aflau două paturi, acoperite cu pături croşetate. Pe unul 


dintre ele se lăfăiau patru perne îmbrăcate în stambă, puse 
teanc una peste alta, după mărime, în timp ce pe cel din 
dreapta nu se zărea decât o singură perniţă mică. Colţul din 
fund, din aceeaşi parte, era mascat de o perdea sau un 
cearşaf întins tot pe o frânghie. Acolo era dosit încă un pat, 
înjghebat dintr-o laviţă alăturată de un scaun, O masă 
rustică de brad, pătrată, stătea împinsă spre fereastră din 
mijloc. Cele trei ferestre, fiecare cu câte patru ochiuri de 
geam verzui şi năclăite de murdărie, erau închise ermetic, 
nelăsând să răzbată înăuntru nici un firicel de aer şi nici 
suficientă lumină. Pe masă se aflau o tigaie cu nişte resturi 
de omletă, o felie de pâine din care muşcase cineva şi un 
clondir de o jumătate de litru, pe fundul căruia mai stăruia 
un dram de fericire pământească. Lângă patul din stânga, 
pe un scaun, şedea o femeie cu aere de cucoană, îmbrăcată 
într-o rochie de stambă. Era trasă la faţă şi gălbejită; obrajii 
ei scofâlciţi dădeau în vileag de la prima ochire că era vorba 
de o persoană suferindă. Dar ceea ce-l izbi dintru început 
pe Alioşa fu privirea sărmanei cucoane: nedumerită şi 
totodată plină de ifose. 'Tot timpul, de altfel, cât musafirul se 
întreţinu cu stăpânul casei, bolnava nu încetă să-şi plimbe 
de la unul la altul ochii ei mari, căprui, care oglindeau 
aceeaşi trufaşă mirare. Alături de ea, la ferestruica din 
stânga, stătea o fată tânără, lipsită de orice farmec, cu 
părul roşcat şi rar, îmbrăcată sărăcăcios, dar curăţel. Alioşa 
observă că-l măsura cu dispreţ. La dreapta, tot lângă pat, se 
zărea încă o făptură de sex feminin. O biată fiinţă oropsită, 
de vreo douăzeci de ani, gheboasă şi beteagă, care, după 
cum află mai apoi Alioşa, avea amândouă picioarele 
anchilozate. Două cârje stau rezemate în ungherul dintre 
pat şi perete. Fata îl învălui într-o privire plină de blândeţe; 
avea nişte ochi nespus de frumoşi şi de blajini. La masă, 
înghițind ultimul dumicat din omletă, şedea un domn 
roşcovan de vreo patruzeci şi cinci de ani, mai mult scund 
decât înalt, uscăţiv şi firav la trup, cu o bărbuţă rară, 
roşcată, care semăna grozav cu un ghem zbârlit de câlţi 


(asemănarea aceasta şi mai cu seamă porecla „şomoiog de 
câlţi”, după cum îşi aminti mai apoi Alioşa, îi răsăriseră în 
minte din primul moment). Era, probabil, cel care-l 
întrebase: „Cine-i acolo?” fiindcă alt bărbat nu se mai afla în 
odaie. În clipa când Alioşa intră înăuntru, omul sări 
numaidecât de la masă şi, ştergându-se în pripă la gură cu 
un şervet rupt, se grăbi să-i iasă înainte. 

— Un călugăr care umbă cu cerşitul pentru mânăstire; a şi 
găsit cine să-l miluiască! Pufni fetişcana care stătea în 
picioare în colţul din stânga al camerei. 

Insul, care se repezise să-şi întâmpine oaspetele, se răsuci 
pe călcâie spre ea şi, cu un glas întretăiat de emoție, 
răspunse: 

— Ba nu, stimată Varvara Nikolavna, e vorba de altceva! 
Cum de n-aţi ghicit, preaonorată duducuţă? Apoi, 
întorcându-se către Alioşa: îmi daţi voie, cucoane, nu vă fie 
cu supărare, să vă întreb, la rândul meu, ce v-a îndemnat, 
mă rog dumneavoastră, să vizitaţi aceste... Subterane? 

Alioşa îl privi cu atenţie; nu-şi amintea să-l fi văzut 
vreodată până atunci. Avea ceva colţuros în figură, ceva 
răvăşit şi surescitat. Precum se vede, trăsese binişor la 
măsea, deşi nu era chiar beat. Părea arogant şi în acelaşi 
timp - lucru ciudat - fricos ca un iepure. Arăta ca un om 
care pătimise multă vreme şi fusese din plin umilit, dar care 
acum ar fi vrut să scoată capul în lume. Sau, mai curând, ca 
un om care abia aşteaptă să te lovească, dar în acelaşi timp 
se teme să nu-l cotonogeşti tu. În felul său de a vorbi, până 
şi-n glasul cu ascuţimi supărătoare urechii se simţea ceva 
deosebit, un fel de umor dement, uneori maliţios, alteori 
timid, inegal şi cu intermitențe. Întrebase despre 
„subterane” tremurând tot, cu ochii holbaţi şi băgându-se în 
sufletul lui Alioşa, care, fără să vrea, se dăduse un pas 
înapoi. Purta o haină ieftină de nanchin, de culoare 
deschisă, cârpită şi pătată peste tot şi prea largă pentru el. 
Pantalonii în carouri avuseseră probabil şi ei cândva o 
culoare deschisă, care de mult nu mai era la modă. Dintr-o 


stofă subţire, mototoliţi, stăteau parcă să se ridice pe picior, 
ca şi cum i-ar fi rămas prea scurţi, ca la un copil în creştere. 

— Numele meu €... Aleksei Karamazov... se prezentă 
încurcat Alioşa. 

— Ne-am dat din primul moment seama, mă rog 
dumneavoastră, cucoane, îi răspunse prompt insul, 
arătându-i astfel că ştia cu cine are de-a face chiar dacă nu 
şi-ar fi declinat numele. Îmi daţi voie să mă prezint şi eu: 
căpitanul Sneghirev. Am dori, totuşi, nu vă fie cu supărare, 
să cunoaştem şi noi motivul ce v-a determinat să... 

— Eram, aşa, în treacăt pe aici. Voiam să vă spun vreo 
două cuvinte, ceva personal... Dacă-mi permiteţi... 

— În cazul acesta, mă rog dumneavoastră, aveţi aici un 
scaun. Poftiţi de staţi. Ştiţi, cum se spunea în comediile de 
odinioară: „Poftiţi de staţi!” şi, trecând imediat la faptă, 
căpitanul întinse mâna spre un scaun liber (un scaun rustic 
de brad, necapitonat) şi-l împinse în mijlocul camerei; apoi, 
luând încă unul aidoma pentru el, se aşeză în faţa lui Alioşa 
atât de aproape, încât li se atingeau genunchii. 

— Nikolai Ilici Sneghirev, mă rog dumneavoastră, fost 
căpitan de infanterie în armata rusească, deşi stigmatizat 
din pricina viciilor sale degradante, totuşi căpitan. De fapt, 
ar trebui acum să mă numesc „Mă rog dumneavoastră” în 
loc de Sneghirev, întrucât, începând din a doua jumătate a 
vieţii, cucoane, am început să folosesc această formula. Mă 
rog dumneavoastră, este apanajul umilinţei, cucoane. 

— Ai dreptate, zâmbi Alioşa. Se naşte însă întrebarea dacă 
apanajul ăsta e involuntar sau folosit cu bună ştiinţă. 

— Dumnezeu mi-e martor că nu poate fi decât involuntar. 
Niciodată n-am tămâiat pe nimeni cu „mă rog 
dumneavoastră”. M-am prăbuşit însă, la un moment dat şi 
când m-am sculat de jos vorbeam cu „mă rog 
dumneavoastră”. Şi asta-i tot din voinţa Celui-de-Sus. Cum 
văd, vă interesează problemele de actualitate, cucoane. Aş 
vrea totuşi să ştiu prin ce am izbutit să trezesc curiozitatea 
domniei voastre, ca să binevoiţi a-mi face această vizită, 


deşi, după cum vedeţi, condiţiile în care locuiesc nu-mi 
îngăduie să ofer cuiva ospitalitate. 

— Am venit pentru... Istoria aceea... 

— Care istorie? Îl întrerupse nerăbdător fostul ofiţer. 

— Ştiţi... E vorba de incidentul acela dintre dumneata şi 
fratele meu, Dmitri Fiodorovici, îi explică din ce în ce mai 
stingherit Alioşa. 

— Ce incident? A, incidentul acela! Vasăzică, venirea 
dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, e în legătură cu 
„şomoiogul de câlţi”, vreau să spun cu ţăcălia mea? Domnul 
Sneghirev făcu o mişcare atât de bruscă, încât îl lovi cu 
genunchii. Buzele i se subţiaseră ca un fir de aţă. 

— Nu înţeleg... 

— A venit să mă pârască, tată! L-am muşcat de deget! Se 
auzi deodată de după perdea glăsciorul băieţelului cu care 
Alioşa se întâlnise în dimineaţa aceea. 

Draperia se dădu la o parte şi Alioşa îşi văzu adversarul 
întins pe pătuceanul înjghebat dintr-o laviţă şi un scaun în 
colţul de cinste, sub icoane. Copilul era învelit cu paltonaşul 
lui şi cu o plăpumioară veche umplută cu vată. Părea bolnav 
şi, judecind după privirea-i arzătoare, avea probabil febră. 
Se uita ostentativ la Alioşa cu alţi ochi decât în dimineaţa 
aceea, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „Să te vedem dacă 
aici, acasă, mai îndrăzneşti să te atingi de mine!” 

Fostul ofiţer făcu o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să se 
scoale de pe scaun. 

— Care deget, mă rog dumneavoastră? V-a muşcat de 
deget, nu vă fie cu supărare? 

— Da... S-a încăierat pe stradă cu băieţii - ei erau şase, iar 
el era singur. Am vrut să mă apropii şi a dat cu piatra în 
mine, pe urmă m-am trezit cu încă o piatră în cap. L-am 
întrebat atunci ce i-am făcut. Nici nu ştiu când s-a repezit la 
mine şi şi-a înfipt dinţii în degetul meu până la os. De ce? N- 
am reuşit încă să aflu nici acum. 

— Stai, că mi ţi-l croiesc eu acuşi cu nuiaua, cucoane! Îl 
bat de-l zvânt, mă rog dumneavoastră! Zbieră fostul ofiţer, 


sărind năprasnic în picioare. 

— Dar n-am venit să mă plâng, v-am povestit numai ce s-a 
întâmplat... Vă rog să nu-l bateţi. De altminteri, mi se pare 
că-i bolnav... 

— Dar ce, credeaţi chiar c-o să-l bat, nu vă fie cu 
supărare? C-o să-l altoiesc pe Iliuşecika, puiul tatii, chiar 
acum pe loc, în faţa Măriei voastre, pentru deplina 
dumneavoastră satisfacţie? Chiar atât de grăbit sunteţi, 
Măria voastră? Sneghirev se răsuci atât de brusc spre 
Alioşa, încât ţi-ai fi închipuit că-i gata-gata să tabere asupra 
lui. Îmi pare foarte râu pentru gingaşul dumneavoastră 
deget, cucoane, dar decât să-l croiesc cu nuiaua pe 
Iliuşecika, pentru dreapta mulţumire a Măriei voastre, n-aţi 
binevoi mai curând să-mi retez chiar acum, mă rog 
dumneavoastră, cu cuțitul, aste patru degete de la mână? 
Cred că patru degete ajung ca să vă potolească setea de 
răzbunare, nu vă fie cu supărare... N-o să-mi pretindeţi şi 
pe al cincilea, cucoane...? 

Se opri, ca şi cum i s-ar fi pus un nod în gât. Fiece muşchi 
de pe obraz îi zvâcnea şi se uita la Alioşa cu figura crispată, 
înfmntându-l din ochi. Părea turbat de mânie. 

— Acum cred c-am înţeles tot, în sfârşit, rosti molcom, cu 
tristeţe în glas Alioşa, fără să se ridice de pe scaun. Băiatul 
dumitale este un copil bun, care-şi iubeşte tatăl, şi-mi dau 
seama că s-a repezit să mă muşte numai fiindcă sunt fratele 
omului care te-a umilit... Acum înţeleg tot, repetă el 
îngândurat. Dar fratele meu, Dmilri Fiodorovici, se căieşte 
pentru ce-a făcut, ştiu asta şi dacă ar putea să vină aici, sau, 
mai bine, dacă ar avea prilejul să se întâlnească din nou cu 
dumneata în acelaşi local, ţi-ar cere iertare în faţa tuturor... 
Dacă dumneata ţii la lucrul acesta. 

— Care va să zică, după ce mi-a jumulit barba, din moment 
ce a spus „pardon”, înseamnă că s-a achitat de orice 
obligaţie, mă rog dumneavoastră şi deci mă pot socoti pe 
deplin satisfăcut? Nu-i aşa? 


— O, nu dimpotrivă, o să facă tot ce ai să spui dumneata, 
orice ar fi să-i ceri! 

— Prin urmare, dacă i-aş pretinde, bunăoară, Excelenței 
sale să înghenunche în faţa mea, în spelunca aia care, 
chipurile, se numeşte „Stolicinâi gorod” 1467, nu vă fie cu 
supărare, sau în piaţa din centrul oraşului, ar face-o şi pe 
asta, mă rog dumneavoastră? 

— Da. 

— M-aţi dat gata, cucoane! M-aţi înduioşat până la lacrimi, 
mă simt copleşit, nu vă fie cu supărare! Aşa sunt eu, 
sentimental din fire. În cazul ăsta, mă rog dumneavoastră, 
să-mi daţi voie să mă prezint şi să vă fac cunoştinţă cu toată 
familia mea: cele două fiice şi fiul meu, sângele meu, 
cucoane. Că dac-o fi să mor, cine o să-i mai iubească? lar 
dacă mi-o fi dat să trăiesc, cine, decât ei, mititeii, ar putea 
să îndrăgească o pramatie ca mine? Bunul Dumnezeu a 
potrivit el bine lucrurile pentru fiecare om, cucoane. Căci şi 
unul ca mine trebuie să aibă parte de dragostea cuiva... 

— Aşa e, nici nu ştii ce adevăr ai spus! Suspină Alioşa. 

— Isprăveşte odată cu maimuţărelile astea! E destul să-ţi 
intre-n casă orice dobitoc, ca să te faci de batjocură în faţa 
lui! Îl ocărt fata care stătea în picioare lângă geam, 
întorcând spre el o faţă scârbită, pe care se citea cel mai 
adânc dispreţ. 

— Puţină răbdare, Varvara Nikolavna 147), daţi-mi voie 
să-mi susţin ideea până la capăt, îi răspunse autoritar taică- 
său, privind-o totuşi într-un fel ce arăta că, de fapt, îi dă 
dreptate. Apoi, întorcându-se din nou spre Alioşa: Aşa 
suntem noi - adică dumneaei! Şi nimic pe lumea asta El nu 
binecuvânta... 448) în cazul de faţă însă, fiind vorba de 
genul feminin: „ea nu binecuvânta...”; şi acum, permiteţi-mi 
să vă prezint soţiei mele, Arina Petrovna. Doamna, care-i în 
vârstă de patruzeci şi trei de ani, e beteagă de picioare, 
adică, vreau să spun, are amândouă picioarele, numai că nu 
poate să umble cu ele, mă rog dumneavoastră. E dintr-o 
familie de oameni simpli, nu vă fie cu supărare. Arina 


Petrovna, zâmbiţi, vă rog. Dumnealui este Aleksei 
Fiodorovici! Şi apucându-l de braţ cu o putere pe care n-ai 
fi bănuit-o la el, Sneghirev îl sili să se ridice de pe scaun. Vă 
prezint unei doamne, se cuvine deci să vă ridicaţi, nu vă fie 
cu supărare! Mămico, să ştii că nu e una şi aceeaşi 
persoană cu Karamazov, acela care... hm şi aşa mai 
departe, e fratele dumnealui, un om apreciat de toată 
lumea pentru virtutea şi faptele sale bune. Daţi-mi voie, 
Arina Petrovna, daţi-mi voie, mămico, să vă pup mai întâi 
mânuşiţa. 

Şi se aplecă să-i sărute mâna cu respect şi duioşie. 
Revoltată, fata de la geam se întoarse cu spatele, ca să nu 
mai fie silită să privească spectacolul acesta. Privirea 
semeaţă şi mândră a soţiei lui Sneghirev se lumină deodată, 
plină de bunăvoință. 

— Bună ziua, luaţi loc, domnule Cemomazov. 

— Karamazov, mămico, Karamazov! E o femeie simplă, nu 
vă fie cu supărare! Îi şopti Sneghirev lui Alioşa. 

— C-o fi Karamazov sau mai ştiu cum, eu am să-i spun tot 
Cemomazov... Luaţi loc, de ce v-a sculat de pe scaun? 
Doamna fără picioare, spune el; am picioare, domnule, dar 
îs umflate ca nişte butuci, iar eu m-am uscat taman ca o 
scândură. Ehe, altădată eram grasă de plesneam, acuşica 
însă nu-ş ce o fi cu mine, că parc-am înghiţit un ac... 

— E o femeie simplă, mă rog dumneavoastră, simplă de 
tot! Îi suflă din nou căpitanul. 

— Vai, tată, tată! Îl dojeni cocoşată, care tăcuse tot timpul 
până atunci, şi-şi ascunse faţa în batistă. 

— Caraghiosule! Se burzului domnişoara de la fereastră. 
— Uite, aşa merge treaba pe la noi, zise mămica arătând 
cu mâna spre fete. Cum se adună norii pe cer, dar norii trec 
şi iarăşi o să cânte muzica. Pe vremuri, când eram militari, 

toată ziua casa ni-era plină de musafiri, uite, aşa ca 
dumneavoastră. Că mie, domnule, să ştiţi că nu-mi place 
lucru amestecat, una-i tanda, alta-i manda. Că orice suflet 
de om e slobod să iubească pe cine i-e drag. Mă pomenesc 


odată cu ţârcovniceasa că vine la mine şi-mi spune: 
„Aleksandr Aleksandrovici e un om să-l pui la rană, zice, da' 
Nastasia Petrovna, zice, e o scorpie”. „Ce-ţi pasă, zic eu, 
fiecare iubeşte pe cine-i place, da' tu ce eşti decât o 
stârpitură şi puţi ca un hoit de cal!” „Apăi că ţie, zice, ţi-ar 
trebui cineva să te mai ţină în frâu.” „Llă vezi, ia vezi, 
nepricopsito, zic, ai tu mutră să mă înveţi pe mine!” „Eu, 
zice, când dau un vânt aproape că nu se simte, dar ale tale 
sunt puturoase rău.” „Întreabă-i, zic, pe toţi domnii ofiţeri 
dacă vânturile mele sunt puturoase sau dacă n-au nici un 
miros.” De atunci parcă mi s-a înfipt un ghimpe în inimă. 
Deunăzi, şedeam aici şi numai ce văd că intră în casă 
generalul ăla, ştii, care a fost la noi de Paşti. „Spuneţi-mi, 
Excelenţă, îl întreb eu, o cucoană de neam poate ori nu să 
dea vânturi când pofteşte?” „Da, zice, n-ar strica să 
deschideţi un geam sau uşa, că e aer cam închis aici.” şi, 
uite, aşa păţesc mereu! 

„EU, Zic, nu vreau să-ţi stric aerul, o să dau să-mi facă nişte 
botine şi o să plec pe-aici încolo.” Puii mamii dragi, 
scumpeturile mamii, n-o ţineţi de rău pe mămica voastră! 
Nikolai Ilici, dragule, cu ce ţi-am greşit? Nu-l am decât pe 
Iliuşecika, numai el, când vine de la şcoală, mă alintă. 
Aseară mi-a adus un măr. lertaţi-mă, puii mamii, scumpi şi 
dragi, iertaţi-o pe mămica voastră, înduraţi-vă de ea, că-i 
singură-singurică pe lume! De ce vi-e aşa silă de vânturile 
mele? 

Biata femeie izbucni în plâns, lacrimile ţâşneau gârlă din 
ochii ei. Căpitanul se duse repede lângă ea. 

— Mămico, mămico, draga mea, nu mai plânge, destul, 
zău, nu mai plânge! Nu eşti singură pe lume! 'Toţi te iubim, 
te adorăm, toţi, toţi! 

Îi sărută din nou mâinile, o mângâie cu duioşie pe obraz, 
apoi luă şervetul de pe masă şi-i şterse faţa. Alioşa avu 
impresia că şi lui îi străluceau lacrimile printre gene. 
Deodată, Sneghirev se răsuci brusc spre el şi-l întrebă 
furios: 


— Ei, ai văzut? Ai auzit? 

— Am văzut şi am auzit, îngăimă Alioşa. 

— Tată, tată! Cum poţi dumneata să te... Dă-l afară, tată! 
Izbucni fără veste băieţelul, ridicându-se în capul oaselor în 
pătucean şi fulgerându-l cu ochişorii lui învăpăiaţi. 

— Termină odată cu mascarada asta, nu ţi-e lehamite de 
maimuţărelile astea neroade, care nu duc niciodată la 
nimic?... Se oţări Varvara Nikolaevna scoasă din fire, 
bătând cu piciorul în podea, fără să se clintească de la locul 
ei. 

— De astă dată vă dau dreptate, da, aveţi tot dreptul să fiţi 
supărată, Varvara Nikolavna, am să vă fac pe plac. Puneţi- 
vă căciuliţa pe cap, Aleksei Fiodorovici; numai o clipă, să-mi 
iau şi eu şapca şi plecăm. Avem de vorbit lucruri serioase, 
dar nu aici, între zidurile astea. Duduia de colo este fata 
mea, Nina Nikolaevna, am uitat sa v-o prezint - un înger cu 
chip de om... Un înger picat din cer printre muritorii de 
rând... Dacă puteţi concepe una ca asta... 

— Uite la el cum tremură ca varga, de parcă l-ar fi apucat 
năbădăile! Continuă furioasă Varvara Nikolaevna. 

— Şi dumneaei, care bate din picior şi care m-a gratificat 
adineauri cu numele de caraghios, este tot un înger cu chip 
de om şi pe drept cuvânt mă face de două parale. Să 
mergem, Aleksei Fiodorovici, ca să isprăvim odată... Şi, 
apucându-l de braţ, ieşi cu el afară, în stradă. 

VII - ŞI LA AER CURAT 

— Aici e aer curat, pe când în vastele mele apartamente 
simţi că te înăbuşi în toate privinţele. Să facem câţiva paşi 
împreună, cucoane. Aş fi încântat să ştiu c-am reuşit cumva 
să vă trezesc interesul. 

— Şi eu am ceva să-ţi spun, un lucru foarte important... 
Zise Alioşa, dar nu ştiu cum să încep. 

— Puteam, oare, să nu mă gândesc din primul moment că 
aveţi ceva de vorbit cu mine? Altminteri, dacă n-aţi fi avut 
treabă cu mine, în vecii vecilor nu mi-aţi fi călcat în casă. 
Sau poate c-aţi venit într-adevăr numai ca să vă plângeţi de 


copilul meu... Parcă n-aş crede. Dar, fiindcă veni vorba de 
băiat, adineauri n-am avut cum să vă spun tot ce s-a 
întâmplat, acum însă am să vă arăt lucrurile aşa cum au 
fost. Vedeţi dumneavoastră, şomoiogul de câlţi - ştiţi care, 
ţăcălia mea - era ceva mai bogat acum o săptămână; aşa m- 
au poreclit copiii de la şcoală, „şomoiog de câlţi”, din pricina 
ţacăliei. Şi, cum vă spuneam, scumpul dumneavoastră 
frăţior Dmitri Fiodorovici şi-a înfipt atunci mâna în bărbuţă 
mea şi m-a târât aşa afară din cârciumă, în mijlocul pieţei; 
că un făcut, tocmai atunci s-a întâmplat să iasă şi copiii de la 
şcoală şi printre ei şi Iliuşa al meu. Când m-a văzut în ce hal 
eram, s-a repezit la mine ţipând: „Iată, tăticule!” S-a agăţat 
de mine, m-a strâns cu braţul lui, căznindu-se să mă scape 
din ghearele agresorului: „Lăsaţi-l, lăsaţi-l, unde se ruga de 
el în gura mare, e tata, e tăticul meu, vă rog, iertaţi-l!” Da, 
da, chiar aşa a strigat: „lertaţi-l!”; i-a apucat mâna cu 
mâinuţele lui de copil, mâna cu care îmi căra pumni şi i-a 
sărutat-o... N-am să uit toată viaţa obrăjorul lui în 
momentul acela, nu, n-am să-l uit niciodată...! 

— Îţi jur că fratele meu o să-şi ceară iertare cu toată 
căinţa, chiar în genunchi, dacă doreşti, acolo, în mijlocul 
pieţei! Izbucni Alioşa. Am să-l silesc s-o facă, altminteri, nici 
nu mai vreau să ştiu că mi-e frate! 

— Aha! Vasăzică, era numai aşa, un proiect! Nu vine din 
partea dumnealui, ci porneşte numai din generozitatea 
inimii dumneavoastră nobile. Trebuia să-mi spuneţi ăsta de 
la început. A, nu, dacă-i aşa, daţi-mi voie să vă vorbesc eu 
despre cavalerismul şi despre noblețea fratelui domniei 
voastre - ca fost ofiţer - fiindcă atunci şi-a dat arama pe faţă 
cu prisosinţă. În sfârşit, când a terminat de dărăcit 
şomoiogul asta de câlţi, mi-a dat drumul şi ce credeţi că-mi 
spune: „şi tu eşti ofiţer, zice, ca şi mine, dacă poţi să faci 
rost de un martor, om de onoare, trimite-l la mine; sunt 
dispus să-ţi dau satisfacţie, deşi nu eşti decât o secătură!” 
Sunt exact cuvintele lui. Ce spirit cavaleresc, nu-i aşa? Am 
plecat apoi cu lliuşa, dar sunt sigur că scena asta de familie 


s-a întipărit pentru toată viaţa în inimioara lui. Ei, cum 
putem noi să ne mai păstrăm boieria? Judecăţi şi 
dumneavoastră, nu vă fie cu supărare, aţi intrat adineauri 
la mine în palat şi ce aţi văzut? Trei domniţe, dintre care 
una oloagă şi cam într-o ureche, alta tot aşa, beteaga de 
picioare şi gheboasă, iară treia cu picioarele tefere, dar foc 
de deşteaptă, prea deşteaptă chiar, e înscrisa la facultate, la 
Petersburg şi se zbate să plece înapoi, cu gândul de a 
descoperi pe malurile Nevei drepturile femeii ruse. Despre 
Iliuşa nu mai vorbesc, n-are decât nouă ani, mititelul şi e un 
suflet stingher pe lume. Dacă ar fi să mă prăpădesc, ce 
credeţi c-o să se întâmple în „subteranele” mele, atât aş 
vrea să vă întreb. Să-l provoc la duel? Şi dacă mă omoară 
pe loc, ce soartă or să aibă cu toţii? Ce o să se aleagă de ei? 
Ba cine ştie dacă nu s-ar putea să am ghinionul să rămân 
doar schilod şi să nu mai fiu bun de nimic, dar gura, vezi, 
cere de mâncare! Cine să-i astâmpere foamea, cine să mă 
hrănească pe mine, cine să-i hrănească pe toţi? Să-mi trimit 
copilul pe stradă să cerşească în loc să meargă la şcoală? 
Aşa că nu vă fie cu supărare, dar propunerea dumnealui 
pentru mine nu poate fi decât o vorbă în vânt şi fără nici o 
noimă, nimic mai mult. 

— Ba nu, o să-ţi ceară iertare, o să se închine până la 
pământ în faţa dumitale, chiar acolo, în mijlocul pieţei! 
Exclamă din nou Alioşa cu o scăpărare în ochi. 

— Mă gândeam să-l dau în judecată, continuă căpitanul, 
dar deschideţi numai puţin codul şi vedeţi cam ce daune aş 
putea să primesc pentru asemenea insultă din partea celui 
care m-a ofensat. Şi pe urmă nu vă mai spun că Agrafena 
Aleksandrovna m-a chemat la dânsa şi a început să strige la 
mine: „Să nu te prind că-l dai în judecată; numai să 
îndrăzneşti, că ţi-o coc eu! Am să dau sfoară în tot oraşul, să 
afle toată lumea că te-a bătut pentru că eşti un pungaş şi 
până la urmă ai să vezi că tot o să înfunzi puşcăria - eu ce- 
am fost decât un simplu mijlocitor? 


— Şi din ordinul cui lucrat! Nu m-a mânat chiar dumneaei 
împreună cu Fiodoi Pavlovici? „şi asta încă nu-i tot, zice, să 
ştii c-am să-ţi fac vânt şi nu mai vezi un gologan de la mine. 
Ba am să-i spun jupânului - aşa-i zice dumneaei lui 
Samsonov, «jupânul» ca să-ţi facă vânt.” şi atunci am stat eu 
şi m-am gândit: dacă şi negustorul mă izgoneşte, ce se 
întâmplă cu mine, de la cine mai apuc să câştig şi eu un 
ban? Că numai pe ei doi îi mai aveam ca să câştig o bucată 
de pâine, fiindcă tatăl dumneavoastră, Fiodor Pavlovici, mi-a 
retras încrederea dumisale pentru un motiv care însă n-are 
nimic de-a face cu povestea asta. Mai mult încă, după ce m- 
a pus să semnez nişte chitanţe, are de gând să mă dea chiar 
dumnealui în judecată. Ce puteam deci să fac decât să tac şi 
să-nghit? Cât despre „subteranele” mele, le-aţi văzut şi 
dumneavoastră. Şi acum aş vrea să va întreb ceva, dacă nu 
vi-e cu supărare: v-a muşcat rău de deget lliuşa al meu? 
Adineauri, de faţă cu el, nu puteam să vă cer mai multe 
amănunte. 

— Da, m-a muşcat foarte rău, era ca turbat. De-abia acum 
îmi dau seama că voia să se răzbune pe mine, ştiind că mă 
cheamă tot Karamazov, mai bine zis să te răzbune pe 
dumneata. Dar să fi văzut ce era când s-au bătut cu 
pietrele! E foarte periculos, ar putea să-l omoare, sunt copii 
fără minte, cine ştie cum îl nimereşte aşa, din senin, o 
piatră şi-i sparge capul! 

— Şi aşa l-a pocnit una, dar nu la cap, ci în piept, ceva mai 
sus de inimă. Chiar azi s-a întâmplat, are o vânătaie cât 
toate zilele, a venit acasă plângând; gemea, mititelul şi 
acum, uite, a căzut la pat. 

— Ştii dumneata că tot el este cel care caută râcă? E furios 
pe toţi din pricina dumitale; copiii mi-au povestit că deunazi 
l-ar fi lovit cu un briceag în coastă pe unul dintre colegii lui, 
Krasotkin, aşa mi se pare că-l cheamă... 

— Am aflat şi asta şi mă cam pune pe gânduri, pentru că 
tatăl lui Krasotkin e funcţionar şi s-ar putea să dau de 
bucluc. 


— Eu te-aş sfătui, urmă cu însufleţire Alioşa, să nu-l mai 
trimiţi la şcoală câtva timp, până ce o să se liniştească 
băiatul... Şi o să-i treacă mânia... 

— Mânia! Repetă căpitanul. Da, da, ai dreptate şi încă ce 
mânie! O fărâmă de om şi o mânie atât de cumplită! Dacă- 
mi daţi voie, să vă explic şi istoria asta. După întâmplarea cu 
pricina, băieţii au început să se lege de el, împuindu-i toată 
ziua urechile cu şomoiogul de câlţi. Aşa-s copiii, nu ştiu ce-i 
mila: fiecare în parte este un îngeraş, dar când sunt 
împreună şi mai cu seamă la şcoală, adeseori nu cruţă pe 
nimeni. Şi, cum vă spun, aţâţă-l hărţuiau, că Iliuşecika nu 
mai avea pace o clipă de răul lor, până ce, treptat, în 
sufletul lui s-ă trezit sentimentul demnităţii. Un băiat 
obişnuit, un fiu mai slab, s-ar fi resemnat până la urmă şi ar 
fi ajuns să-i fie ruşine de taică-său; dar băieţelul meu, nu, el 
a căutat să le ţină piept tuturor, aşa, de unul singur, luându- 
mi apărarea. A sărit să-şi apere tatăl, să apere dreptatea, 
adevărul. Prin ce-o fi trecut bietul copil atunci când îi săruta 
mâinile scumpului dumneavoastră frăţior, rugându-l cu 
lacrimi în ochi: „lertaţi-l, zău, iertaţi-l pe tăticul meu, iertaţi- 
l pe tata!” ştie numai Dumnezeu şi cu mine. Uite, aşa ajung 
copiii noştri, adică nu ai celor de seama dumneavoastră, ci 
copiii noştri, ai unor bieţi oameni săraci şi dispreţuiţi, dar 
de familie bună - aşa, zic, ajung să afle la nouă anişori ce 
înseamnă dreptatea pe acest pământ. Cei cu dare de mână 
nu vor apuca niciodată, câte zile or avea, să cunoască 
durerea în toată profunzimea ei, pe când puiul tatii, 
Iliuşecika, în momentul când i-a sărutat mâinile fratelui 
dumneavoastră ă descoperit dintr-o dată pe de-a-ntregul 
adevărul vieţii! Adevărul acesta i-a pătruns până-n adâncul 
inimii, strivindu-l! Strigă pătimaş şi cu un fel de exasperare 
căpitanul, lovind cu mâna dreaptă strâns încleştată în 
palma celei stângi, ca şi cum ar fi vrut să-i arate cum îl 
strivise „adevărul” pe Iliuşa. În ziuă aceea a avut febră, 
mititelul şi toată noaptea s-a zvârcolit aiurind. Aproape că 
n-a scos o vorbă mai tot timpul până la culcare, stătea mut 


în colţişorul lui, dar din când în când îl observam că se uită 
la mine, ca numaidecât după aceea să se lipească iar de 
fereastră, făcându-se că învaţă, deşi sunt convins că, numai 
de lecţii nu-i ardea. A doua zi m-am îmbătat criţă din necaz, 
ca un păcătos ce sunt şi nici habar nu mai am ce s-a mai 
întâmplat. Mămica a plâns, sărăcuţa - nici nu ştiţi ce dragă 
mi-e! 

— Şi de parapon am băut şi ultimul ban. Nu vă uitaţi aşa, 
cu dispreţ, la mine, cucoane: în Rusia beţivii sunt oamenii 
cei mai de treabă. Adicătelea, oamenii cei mai de treabă în 
ţara noastră sunt şi cei mai beţivi. Şi aşa, cum vă spun, a 
doua zi am zăcut beat mort şi nu mai ştiu prea bine ce s-a 
întâmplat cu Iliuşa şi tocmai în dimineaţa aceea băieţii au 
început să se agate de el: „şomoiog de câlţi, îi strigau în 
bătaie de joc, mai ţii minte cum l-au tras pe tat-tu afară din 
crâşmă de ţăcălie şi cum alergai pe lângă ei, rugându-te să-l 
ierte?” A treia zi, când s-ă întors de la şcoală, era galben ca 
un mort. „Ce-i cu tine?” Da' el, nimic - tăcea. În casă nu 
puteam să-l descos, fiindcă ar fi sărit numaidecât cu gura 
domnişoarele şi mămica; fetele, de altminteri, aflaseră totul 
din primul moment. Varvara Nikolavna a început să 
bombăne: „Caraghiosule, panglicarule, nu există oare ceva 
serios în casa asta?” „Ai dreptate, i-am zis, Varvara 
Nikolavna, mai există oare un dram de seriozitate în casa 
asta?” şi-aşa am scăpat de gura ei. Pe înserat însă l-am scos 
pe copil la plimbare. Ştiţi în fiecare seară ieşim amândoi să 
facem câţiva paşi, uite, chiar pe drumul ăsta pe care am 
apucat-o acum, de aici din poartă şi până la bolovanul acela 
mare stingher de colo, de lângă gard - vedeţi? 

— Unde începe izlazul comunal; îmi place fiindcă e pustiu 
pe aci şi e foarte frumos. Mergeam ca de obicei, ţinându-l 
de mânuţă; are o mânuţă mică, mică de tot, cu degete reci, 
subţirele; ştiţi, mititelul e cam bolnăvior, e slab de piept. 
„Lăticule, mă pomenesc cu el ca spune deodată, tăticule!” 
„Ce este?” îl întreb eu: mă uit la el şi-i văd sticlindu-i 
ochişorii. „Lăticule, cum s-a purtat atunci cu dumneata 


LIA 


LLA 


„Ce poţi să-i faci, Iliuşa!” zic. „Să nu te împaci cu el 
niciodată, auzi, tăticule, nu cumva să te împaci! Băieţii spun 
că ţi-ar fi dat zece ruble pentru asta.” „Nu, Iliuşa, îl liniştesc 
eu, pentru nimic în lume n-aş primi un ban de la el!” şi unde 
începe să tremure tot şi-mi ia mâna între minutele lui să mi- 
o sărute. „Lăticule, zice, zău, tăticule, de ce nu-l provoci la 
duel? La şcoală băieţii râd de mine, spun că eşti laş, că n-ai 
curaj să te baţi cu el şi c-o să primeşti cu siguranţă cele 
zece ruble pe care vrea să ţi le dea.” „Nu pot, Iliuşa, să-l 
provoc, n-am încotro”, îi răspund eu şi caut să-i explic în 
câteva cuvinte ceea ce ţi-am arătat şi dumitale mai 
adineauri. M-a ascultat. „lată, zice, tăticule, numai să nu te 
împaci cu el; lasă, când am să fiu mare, am să-l provoc eu şi 
am să-l omor!” De-aţi fi văzut cum îi ardeau ochişorii, ca 
nişte tăciuni aprinşi! Oricum, însă, ca tată, da, trebuia să-i 
spun ceva, măcar un cuvânt despre dreptate: „E păcat, zic, 
să omori un om, chiar şi în duel”. „Iată, zice, tăticule, când 
am să mă fac mare, am să mă reped odată la el, am să-l 
dobor la pământ, am să-i zvârl cât colo sabia din mână şi pe 
urmă am să ridic spada asupra lui şi am să-i spun: «Aş 
putea să-ţi iau viaţa acum, dar treacă de la mine, uite, te 
iert!» „Vă daţi seama ce gânduri a frământat în aste două 
zile căpşorul lui? Zi şi noapte n-a rumegat în sinea lui decât 
cum să se răzbune cu spada în mână; cred că şi noaptea tot 
asta vedea în delir. Din ziua aceea venea mereu de la şcoală 
bătut măr; din păcate, însă, lucrurile astea le-am aflat de- 
abia deunăzi şi cred că dumneata ai dreptate: nu trebuie 
să-l mai las la şcoală. Când am auzit cum se războieşte aşa, 
singur-singurel, cu întreaga clasa şi-i asmute pe toţi, cum 
mi s-a înverşunat copilul şi ce revoltă mistuitoare clocoteşte 
în inimioara lui, am început să tremur pentru el. Şi iarăşi 
am ieşit amândoi la plimbare. „Iată, îl aud deodată, cum 
mergea aşa, tăticule, e adevărat, oamenii bogaţi sunt cei 
mai tari din lume?”, Da, Iliuşa, îi răspund, când ai avere, 
nimeni pe lume nu se poate măsura cu tine.” „Lăticule, zice, 
să vezi că eu am să mă îmbogăţesc; am să mă fac ofiţer şi 


am să mă bat cu duşmanii şi, când am să-i răpun pe toţi, 
ţarul o să mă răsplătească. Pe urmă am să mă întorc iar 
acasă şi atunci să mai îndrăznească cineva...!” Apoi a tăcut 
şi după câtva timp, îl aud iar spunându-mi (îi tremura guriţa 
de emoție): „Lăticule, zice, oraşul ăsta al nostru e tare 
păcătos”. „Ai dreptate, îi răspund, Iliuşecika, nu-i nici o 
bucurie să trăieşti în oraşul asta!” „Tăticule, hai să ne 
mutăm în alt oraş, într-unui mai ca lumea, undeva unde nu 
ne cunoaşte nimeni.” „Sigur că da, zic, o să ne mutăm, 
Iliuşecika, numai să strâng ceva bani şi ne mutăm imediat.” 
Îmi părea bine să-i pot alunga gândurile negre, 
îndreptându-i atenta într-altă parte; şi am început să croim 
amândoi tot felul de planuri, chibzuind ce o să facem când o 
să ne mutăm aiurea, cum o să cumpărăm un căluţ şi o 
teleguţă. Pe fete şi pe mămica o să le suim în trăsură şi-o să 
le învelim bine, iar noi o să mergem pe de lături; pe elo să-l 
urc când şi când pe cal, iar eu am să vin pe jos, că de, 
căluţul se cheamă c-o să fie al nostru şi n-o să ne lase inima 
să-l împovărăm prea mult. Şi iac-aşa o s-o pornim la drum... 
Nu vă închipuiţi ce încântat era, se bucura mai ales c-o să 
aibă un căluţ al lui şi o să umble călare. Ştiţi şi 
dumneavoastră doar că oricare copil de rus, încă din 
leagăn, duce dorul unui căluţ. Am pălăvrăgit aşa multă 
vreme în seara aceea. „Slavă Domnului, mă gândeam, cum- 
necum, bine c-am izbutit să-l împac!” Asta a fost acum două 
zile, seara; ieri însă probabil că s-a mai întâmplat iarăşi 
ceva. Dimineaţa s-a dus la şcoală şi când a venit mai apoi 
acasă era negru la faţă de supărare. Seara l-am luat ca de 
obicei de mânuţă şi am plecat împreună să ne plimbăm; 
tăcea, tot timpul n-a scos un cuvânt. La un moment dat, s-a 
stârnit vântul, soarele s-a ascuns în nori; mirosea a toamnă 
afară şi începuse să amurgească. Am mers o bucată de 
vreme, abătuţi amândoi. „Ei, fătul meu, zic, ia să vedem noi 
cum să facem să ne pregătim de drum”, căutând, chipurile, 
să deschid iar discuţia din ajun. Nu mi-a răspuns nimic. Am 
simţit doar cum i-au tresărit degeţelele în palma mea - „Ei, 


LIA 


mă gândesc, e de râu, cine ştie ce s-o mai fi întâmplat 
Ajunsesem, ca şi acum, în dreptul pietroiului ăstuia şi m-am 
aşezat jos. Sus, în tării, roiau zmeiele de hârtie şi se înălţau 
vâjâind - să fi fost vreo treizeci, dacă nu şi mai bine, că doar 
acum e sezonul lor. „Iliuşa, zic, ar trebui să înălţăm şi noi 
zmeul; să-l caut să-l lipesc pe cel de anul trecut; unde l-am 
pus?” Băiatul tatii însă tăcea mâlc şi se uita într-o parte; nici 
măcar nu s-a învrednicit să întoarcă faţa spre mine. În 
aceeaşi clipă, o răbufnire de vânt a prins a învârteji colbul 
prin aer şi numai ce mă pomenesc cu el că se repede la 
mine, să-mi înlănţuie grumazul cu mânuţele şi mă strânge 
tare, tare. Ştiţi, când un copile tăcut din fire şi are o 
inimioară mândră, se luptă cât poate mai mult să nu plângă, 
dar când se umple paharul, atunci să te ţii, lacrimile nu 
curg, ci ţâşnesc gârlă, un adevărat potop. Toată faţa mi-a 
scăldat-o cu şiroaie de lacrimi fierbinţi. Plângea cu hohote, 
mititelul şi se zvârcolea, strângându-mă în braţe. Şedeam 
aici, pe piatră. „lăticule, striga, tăticul meu drag, cum a 
putut să te înjosească aşa?” M-a podidit şi pe mine plânsul 
şi am stat amândoi îmbrăţişaţi, uşurându-ne împreună 
amarul. „lăticule, tăticuţule!” mă tot chemă mereu. „Iliuşa, 
Iliuşa!” îi răspundeam. Nu ne-a văzut nimeni, nimeni decât 
bunul Dumnezeu şi mă gândesc c-o fi luat poate în seamă 
lacrimile vărsate atunci şi mi ie-o fi trecut la răboj. Vă rog 
să-i mulţumiţi pentru asta frăţiorului dumneavoastră, 
Aleksei Fiodorovici. Nu, cucoane, de dragul Măriei tale n-o 
să-mi bat eu copilaşul! 

Acum, că-i povestise tot ce-i stătea pe suflet, avu din nou o 
izbucnire de obidă în care se simţea aceeaşi exasperare 
aproape dementă ca şi mai înainte. Alioşa simţi totuşi că 
reuşise să-i câştige încrederea şi că în nici un caz n-ar fi 
primit „să discute” în felul acesta dacă ar fi fost altcineva în 
locul lui, nici nu i-ar fi destăinuit ceea ce-i împărtăşise până 
atunci. Asta îi dădu curaj. 

— Ah, exclamă Alioşa, căruia îi lăcrăma inima, nu ştiu cum 
aş face să mă împac cu băiatul dumitale! Dacă ai vrea 


dumneata să... 

— Bine, murmură căpitanul. 

— Stai, stai, nu-i numai atât, mai avem şi altceva de vorbit, 
cu totul altceva. Ascultă, continuă Alioşa înfrigurat, am venit 
cu o misiune la dumneata; fratele meu, Dmitri, s-a purtat 
tot aşa de rău şi cu logodnica lui, pe care a jignit-o, un suflet 
nobil cum nu cred să mai existe altul pe lume, probabil o 
cunoşti şi dumneata din auzite. Şi dacă-ţi spun că s-a purtat 
rău cu dânsa şi a ofensat-o, să ştii că am tot dreptul s-o fac 
şi nu numai că am dreptul, dar sunt chiar dator s-o fac, căci, 
aflând cum te-a insultat şi în ce strâmtoare eşti în momentul 
de faţă, m-a trimis... Adineauri... Să-ţi aduc acest ajutor... 
Din partea ei... Numai din partea ei. Să nu te gândeşti 
cumva c-ar putea fi de la el, adică de la Dmitri, care a 
părăsit-o, nu, asta în nici un caz, nici de la mine - fratele lui 
- nici de la oricine altcineva; e numai din partea ei! Te 
roagă, te imploră să primeşti ajutorul ăsta... Şi unul şi altul 
aţi fost insultaţi de aceeaşi persoană... Şi dânsa tot atât de 
greu a fost jignită (dacă jignirile pot fi cântărite cumva) şi în 
momentul acela s-a gândit la dumneata. E ca şi cum o soră 
ar căuta să-şi ajute fratele... Dânsa mi-a dat în grijă să te 
înduplec a primi banii aceştia, două sute de ruble, din 
partea ei, ca de la o soră! N-o să ştie nimeni, te rog să mă 
crezi, poţi să fii sigur că n-o să auzi nici un fel de vorbe 
răuvoitoare din pricina lor... lată-i, şi-ţi jur pe orice vrei că 
trebuie să-i primeşti, altfel... Altfel ar însemna că în toată 
omenirea de pe faţa pământului nu există decât duşmănie! 
Mai sunt însă şi fraţi pe lumea asta... Ai un suflet nobil... 
Trebuie, nu se poate să nu înţelegi lucrul ăsta! 

Şi Alioşa îi întinse cele două hârtii noi-nouţe de câte o suta 
de ruble. Se opriseră amândoi în dreptul pietroiului de 
lângă gard; nu se zărea ţipenie de om în împrejurimi. Pe cât 
se părea, vederea bancnotelor avusese un efect 
extraordinar asupra căpitanului; bietul om tresări, însă 
numai din pricina surprizei încercate în primul moment; 
numai la asta nu s-ar fi aşteptat, niciodată nu i-ar fi trecut 


prin gând că lucrurile ar putea să ia o asemenea 
întorsătură. Nici în vis măcar nu şi-ar fi închipuit că ar fi 
posibil să capete vreodată de la cineva un ajutor cât de mic, 
darmite o sumă atât de importantă! După ce luă banii, preţ 
de un minut aproape nu izbuti să articuleze un singur 
cuvânt, în timp ce pe chipul său se aşternuse parcă o 
lumină nouă. 

— Mie, mie vreţi să-mi daţi atâţia bani, două sute de 
ruble?! Sfinte Dumnezeule! De patru ani n-am mai văzut 
atâta bănet, Doamne! Ca o soră... Zici dumneata... Adevărat 
să fie, zău, e adevărat? 

— Îţi jur că tot ce ţi-am spus este adevărul curat! Exclamă 
Alioşa. 

Căpitanul se rumeni deodată la faţă. 

— Stai puţin, dragul meu, stai puţin, dacă primesc banii 
ăştia, nu înseamnă că sunt un nemernic, nu-i aşa? Cel puţin 
în ochii dumitale, Aleksei Fiodorovici, n-am să fiu, nu-i aşa? 
Spune drept! N-am să fiu un ticălos? Nu, nu, ascultă-mă, 
Aleksei Fiodorovici, ascultă-mă, omul vorbea înfrigurat, 
punând mereu mâna pe el, dumneata vrei să mă convingi 
cu tot dinadinsul să primesc banii ăştia sub cuvânt că vin 
din partea unei „surori”, dar, în sinea dumitale, n-o să mă 
dispreţuieşti dacă-i primesc, ce zici? 

— Nu, nu! Îţi jur pe mântuirea sufletului meu că nu! Şi 
nimeni n-o să afle nimic niciodată, n-o să ştim decât noi, 
adică eu, dumneata, dânsa şi încă o doamnă, o bună 
prietenă a ei... 

— Că mult îmi pasă mie de cucoană aceea! Ascultă, Aleksei 
Fiodorovici, ascultă, a venit momentul să-mi dai ascultare, 
trebuie neapărat să mă asculţi până la capăt, fiindcă 
dumneata nici nu poţi să concepi ce înseamnă pentru mine 
aste două sute de ruble! Continuă nenorocitul cuprins 
treptat de o haotică şi în acelaşi timp aprigă exaltare. Părea 
buimac şi rostea cuvintele precipitat, cu sufletul la gură, ca 
şi cum s-ar fi temut că n-o să-l lase să spună tot ce avea pe 
suflet. Se cheamă deci că banii ăştia i-am căpătat în mod 


cinstit din partea unei „surori”, o femeie sfântă, vrednică de 
tot respectul, dar, în afară de asta, ştii dumneata că aş 
putea, în sfârşit, să îngrijesc de sănătatea mămichii şi a 
Ninocikăi, draga tatii, îngeraşul meu ghebos? Doctorul 
Herzenstube, în bunătatea inimii sale, a fost într-o zi la noi 
acasă şi le-a consultat pe amândouă un ceas întreg. „Nu 
pricep nimic”, mi-a mărturisit în cele din urmă şi totuşi, apa 
minerală care se găseşte la farmacia din oraş (şi pe care i-a 
prescris-o, i-ar fi cu siguranţă de folos; i-a mai recomandat 
şi nişte băi pentru picioare. Apa minerală costă treizeci de 
copeici şi ar trebui să bea vreo patruzeci de sticle. Am luat 
reţeta şi am pus-o pe policioara de sub icoane şi tot acolo 
stă şi acum. Ninocikăi a spus să-i facem nişte băi fierbinţi cu 
nu ştiu ce soluţie, de două ori pe zi, dimineaţa şi seara; păi, 
spune şi dumneata, cum putem noi să urmăm asemenea 
tratament în vastele noastre apartamente - fără slugi, fără 
nici un ajutor, fără cadă, chiar şi fără apă? Şi Ninocika - nu 
ţi-am spus încă - este reumatică, noaptea o doare toată 
partea dreaptă, mult se mai chinuieşte, sărăcuţa, şi, dacă 
vrei să mă crezi, nu scoate nici măcar un geamăt, îngeraşul, 
se stăpâneşte cât poate ca să nu ne deranjeze cumva, să nu 
ne trezească din somn. De mâncat, mâncăm ce se găseşte, 
ce se întâmplă să fie pe masă, dar Ninocika se mulţumeşte 
totdeauna cu resturile, cu ceea ce de obicei lepezi la câini. 
„şi atâta încă-i prea mult pentru mine, vă iau bucăţica de la 
gură, îmi dau seama că sunt o povară atârnată de gâtul 
vostru.” Auzi, e prea mult pentru dânsa! În bunătatea ei 
îngerească, biata copilă se roagă pentru fericirea noastră, a 
tuturor. De nu era dânsa cu vorba ei blajină, la noi în casă 
ar fi fost iadul pe pământ. Până şi pe Varia reuşeşte s-o 
îmblânzească. Şi totuşi, nici Varvara Nikolavna, să ştiţi, nu-i 
de condamnat şi ea este un înger, pentru care soarta a fost 
tot atât de vitregă. A venit acasă astă-vară cu ceva bani 
agonisiţi din meditații, şaisprezece ruble, pe care le pusese 
deoparte, ca să se poată întoarce în octombrie la 
Petersburg. lar noi i-am luat banii şi i-am păpat frumugşel şi 


acum nu mai are cu ce pleca la Petersburg. Şi chiar de-ar fi 
avut, tot n-ar fi putut să ne părăsească, pentru că, ştii, biata 
fată munceşte pentru noi ca un ocnaş; duce toată casa în 
spinare, ca un cal de dârvală; ea are grijă de toţi, cârpeşte, 
spălă, mătură, o culcă pe mămica şi mămica e tare 
năzuroasă, mămica începe să plângă din orice fleac, ce să-i 
faci dacă nu e în toate minţile!... Păi cu aste două sute de 
ruble aş putea să iau servitoare, pricepi dumneata, Aleksei 
Fiodorovici? Aş avea cu ce să îngrijesc de sănătatea celor 
ce-mi sunt dragi, aş putea, pe urmă, să-i dau bani de drum 
studentei noastre ca să plece la Petersburg, să cumpăr 
carne, să inaugurez un nou regim de alimentaţie la noi în 
casă. O, Doamne, mi se pare că visez! 

Alioşa simţea crescându-i inima în faţa bucuriei pe care i-o 
prilejuise; bietul om se hotărâse în sfârşit să accepte 
ajutorul. 

— Stai, Aleksei Fiodorovici, stai puţin! În mintea 
căpitanului se născuse o nouă himeră şi sărmanul de el 
continuă cu o volubilitate frenetică. Ştii dumneata că s-ar 
putea să se realizeze în sfârşit şi visul lui Iliuşa? Să 
cumpăram adică un căluţ şi o trăsurică, un telegar negru ca 
pana corbului, aşa-i place lui, să fie neapărat negru ca pana 
corbului şi s-o pornim la drum, aşa cum am plănuit acum 
trei zile! Cunosc pe cineva în gubernia K., un avocat, 
prieten din copilărie, care mi-a trimis vorbă printr-un om de 
încredere că, dac-aş vrea să merg acolo, mi-ar da un post 
de secretar la el în birou. Cine ştie, poate chiar mi l-ar da... 
Le-aş urca pe mămica şi pe Ninocika în teleguţă, pe Iliuşa I- 
aş sui pe capră, iar eu aş merge pe jos, după trăsură, şi, 
încet-încet, până la urmă am sosi... Doamne, dacă aş putea 
scoate de la cineva o mică datorie, de la care mi-am luat de 
mult nădejdea, mă gândesc! Că mi-ar ajunge şi pentru asta! 

— O să-ţi ajungă, cu siguranţă c-o să-ţi ajungă! Exclamă 
Alioşa. Katerina Ivanovna o să-ţi mai dea bani, cât ţi-or 
trebui. Şi pe urmă, ştii, am şi eu ceva bani, ia cât ai nevoie. 
Trebuie să iei de la mine, te rog să primeşti ca de la un 


frate, de la un prieten, o să mi-i dai înapoi când o să poţi... 
Fiindcă o să te îmbogăţeşti, sunt sigur c-o să te îmbogăţeşti! 
Şi, să ştii de la mine, nici nu puteai să găseşti o soluţie mai 
fericită decât mutarea asta într-alt oraş! Crede-mă, ar fi 
într-adevăr o salvare şi pentru dumneata şi mai ales pentru 
băiatul dumitale, numai că trebuie să pleci cât mai repede, 
până nu începe iarna, frigul... Ai să ne scrii de acolo şi o să 
rămânem prieteni... Nu, nu este un vis! 

Alioşa era atât de mulţumit, încât se repezi să-l 
îmbrăţişeze. Se opri însă numaidecât, privindu-l atent: cu 
gâtul întins, cu buzele ţuguiate, palid la faţă şi surescitat, 
Sneghirev mişca din buze, ca şi cum ar fi vrut să spună 
ceva, dar fără să scoată nici un sunet. Nu se auzea nimic, 
doar gura i se mişca întruna, se mişca fără rost, într-un chip 
ciudat. 

— Ce ai? Strigă Alioşa, tresărind fără să vrea. 

— Aleksei Fiodorovici... Eu. Dumneata. Bolborosi bietul 
nepricopsit, privindu-l fix, cu aerul unui om care se 
pregăteşte să se arunce în gol, deşi pe buzele lui flutura un 
zâmbet uşor. Eu... Dumneata... Vreţi să vă arăt o 
scamatorie, cucoane? Şopti el deodată dintr-o suflare, de 
astă dată fără să se mai bâlbăie. 

— Ce scamatorie? 

— O scamatorie grozavă, cucoane, un hocus-pocus! 
Stăruia căpitanul, continuând să vorbească în şoaptă; avea 
gura sucită spre sânga şi se uita ţintă la Alioşa, mijind 
ochiul stâng. 

— Ce ai? Nu înţeleg, despre ce-i vorba? Strigă Alioşa 
îngrozit. 

— Ia uite-aici, uite! Trâmbiţă cu o voce ascuţită căpitanul. 
Şi, fluturându-i pe dinaintea ochilor cele două hârtii 
filigranate, pe care le ţinuse până atunci de un colţ între 
degetul mare şi arătătorul mâinii drepte, le apucă deodată 
şi, făcându-le ghem, le mototoli în palmă. Ai văzut? Ai 
văzut? Urla el, alb ca varul la faţă de mânie, şi, ridicând 
pumnul în aer, trânti cu toată puterea ghemotocul în nisip. 


Ai văzut? Repetă el, arătându-i bănii cu degetul. Şi acum - 
poftim!... Săltând brusc piciorul, izbi cu sete în pământ şi 
strivi sub călcâi, furibund, bancnotele, ca scos din minţi, 
dând din mâini şi ţipând în gura mare, gata-gata să se 
înăbuşe. Uite ce fac cu banii dumitale! Uite ce fac cu banii 
dumitale! Poftim! Apoi sări în lături şi se proţăpi în faţa lui 
Alioşa, mândru nevoie mare. Du-te şi spune-le celor care te- 
au trimis că şomoiogul de câlţi nu-şi vinde onoarea! Strigă 
el cu braţele ridicate la cer. 

Şi, răsucindu-se pe călcâie, o rupse la fugă. După câţiva 
paşi se opri locului, se întoarse şi-i făcu lui Alioşa un semn 
de rămas-bun cu mâna. Dădu apoi iarăşi să plece, dar, după 
alţi câţiva paşi, se opri din nou. De astă dată zâmbetul ce-i 
schimonosea obrazul dispăruse şi faţa-i era năpădită de 
lacrimi. Învălmăşit, înecându-se de plâns, căpitanul strigă 
cu 0 voce spartă: 

— Ce i-aş fi spus băieţelului meu dacă primeam banii ăştia 
drept despăgubire pentru onoarea mea terfelită? 

Şi o luă iar la fugă, fără să mai arunce o singură privire 
îndărăt. 

Alioşa îl urmări cu o adâncă tristeţe în ochi. O, îşi dădea 
foarte bine seama că până în ultima clipă bietul om nici nu 
gândise măcar c-o să mototolească şi o să lepede banii! 
Fugarul nu-şi mai încetini pasul, nici nu se mai uită înapoi! 
Şi de astă dată Alioşa era convins că n-o să se mai întoarcă. 
Nu voia nici să se ţină după el, nici să-l cheme; ştia el de ce. 
Dar când bietul om vitregit de soartă se făcu nevăzut, 
tânărul se aplecă să ridice de jos cele două hârtii. Erau doar 
mototollite şi înfundate în nisip, dar intacte, ba chiar foşniră 
ca nişte bancnote noi în momentul când le desfăcu, 
încercând să netezească. Le întinse cutele cu palma, apoi le 
împături şi duse la Katerina Ivanovna să-i raporteze că 
misiunea pe a i-o încredinţase se încheiase fără nici un 
succes. 

I - LEGĂMÂNTUL. 


Doamna Hohlakova se grăbi să iasă şi de astă dată în 
întâmpinarea lui Alioşa. Era alarmată şi nu-şi mai găsea 
nicăieri locul: se întâmplase ceva foarte grav. După criza pe 
care o avusese, Katerina Ivanovna căzuse într-un leşin, 
urmat de o stare de slăbiciune cumplită, distrugătoare; s-a 
culcat şi, cum a închis ochii, a început să delireze. „Are 
febră, am trimis după Herzenstube şi le-am chemat şi pe 
mătuşile ei. Cucoanele au şi sosit, sunt aici, dar 
Herzenstube n-a catadicsit încă să vină. Toată lumea-i 
strânsă în jurul ei în iatac şi aşteaptă. Ce o mai fi şi asta, 
Doamne, ce-o mai fi! Nu-şi dă seama de nimic! Mi-e teamă 
să nu aibă un atac.” 

În timp ce relata toate astea, doamna Hohlakova avea 
aerul unui om într-adevăr speriat şi tot timpul se lamenta. 
„E. grav de tot, foarte grav!” repeta întruna, aproape la 
fiecare cuvânt, ca şi cum ceea ce se întâmplase mai înainte 
ar fi fost nimica toată pe lângă ce era acum. Alioşa o asculta 
cu o strângere de inimă; când încercă să-i povestească însă 
aventura lui, gazda îl întrerupse de la primele vorbe: n-avea 
nici o clipă de pierdut. Îl rugă, deci, să-i ţină de urât un 
moment Lisei şi s-o aştepte. 

— Dragul meu Aleksei Fiodorovici, îi şopti ea la ureche, nu 
ştii ce surpriză am avut cu Lise, aproape că mi-au dat 
lacrimile! I-am iertat tot. Închipuieşte-ţi, imediat după 
plecarea dumitale a avut remuşcări, îi părea grozav de rău 
că şi-a bătut joc de dumneata şi ieri şi azi-dimineaţă. Adică, 
de fapt, nu se poate spune că şi-a bătut joc, a fost numai 
aşa, o glumă. Îi venea să plângă de necaz, atât de răui-a 
părut, încât nici nu-mi venea să-mi cred ochilor. Niciodată 
până acum n-a avut remuşcări cu adevărat, nici chiar când 
râdea de mine; se caia numai aşa, în joacă. Dumneata ştii că 
râde mereu de mine? De data asta însă s-a căit cu tot 
dinadinsul, de data asta e un lucru cât se poate de serios. 
Ţine foarte mult la părerea dumitale, Aleksei Fiodorovici şi 
te-aş ruga să nu fii supărat pe dânsa şi nici să n-ai pretenţii 
prea mari de la ea. Eu caut tot timpul s-o menajez, tot 


timpul, fiindcă nici nu-ţi închipui ce fată inteligentă e! Îmi 
mărturisea adineauri că i-ai fost bun prieten în copilărie, 
„cel mai sincer prieten din copilăria mea”, aşa zicea; auzi, 
cel mai sincer - şi atunci eu ce mai sunt? De altfel, să ştii că 
toate sentimentele ei sunt foarte serioase şi amintirile şi 
mai ales vorbele ce-i ies din gură! Uneori scoate aşa câte un 
cuvânt că rămâi cu gura căscată şi asta tocmai când te 
aştepţi mai puţin. De pildă, povestea aceea cu pinul: când 
Lise era mică de tot, aveam în grădină un pin, adică poate 
c-o mai fi tot acolo şi acum, aşa că n-are rost să vorbesc la 
trecut. Pinii doar nu sunt ca oamenii, nu se schimbă chiar 
aşa, de la o zi la alta. „Mamă, îmi spune ea mai deunăzi, eu 
mi-aduc aminte de un pin ca din vis”, sau cam aşa ceva, nu 
mai ştiu, poate că s-a exprimat altfel, fiindcă, vezi 
dumneata, era un joc de cuvinte şi „ca din vis” parcă nu 
sună aşa bine, e chiar stupid, iar fetiţa mea a făcut un 
calambur atât de original, încât, hotărât, nu mă simt în 
stare să-l redau. De altminteri, nici nu mai ţin minte ce mi-a 
spus. Şi acum te las într-un hal fără hal, zău, mi-e teamă să 
nu înnebunesc. Vai, Aleksei Fiodorovici, ştii dumneata că 
până acum de două ori mi-am pierdut minţile, dar m-au 
îngrijit şi-am scăpat. Du-te la Lise. Dă-i curaj, dumneata te 
pricepi atât de bine să îmbărbătezi omul! Lise, striga ea, 
apropiindu-se de uşa fetei, ţi l-am adus pe Aleksei 
Fiodorovici, cu toate că te-ai purtat atât de urât cu el şi l-ai 
jignit. Şi totuşi, uite, nu s-a supărat pe tine, crede-mă, nu e 
câtuşi de puţin supărat, dimpotrivă, se miră chiar cum de ţi- 
a trecut prin minte c-ar putea să se supere. 

— Merci, maman; intră, Aleksei Fiodorovici. 

Alioşa paşi în cameră. Lise se uită la el intimidată şi se 
înroşi până în vârful urechilor. Îi venea să intre în pământ 
de i ruşine şi, aşa cum se întâmplă de obicei când te simţi la 
strâmtoare, începu să vorbească repede-repede despre tot 
felul de lucruri cu care ea n-avea nimic de-a face, ca şi când 
ar fi fost singura ei preocupare în momentul acela. 


— Aleksei Fiodorovici, am aflat de la mama istoria celor 
două sute de ruble şi ştiu c-ai avut o misiune de îndeplinit... 
pe lângă ofiţerul acela... Mi-a spus tot, tot ce s-a întâmplat, 
atunci, când cu scandalul - e într-adevăr ceva îngrozitor! 

— În ce hala fost umilit bietul om şi cu toate că mama nu 
prea are talent la povestit... Sare mereu de la una la alta... 
Uite aşa îmi curgeau lacrimile în timp ce o ascultam. Spune- 
mi cum a fost, i-ai dat banii? Ce face, sărmanul de el? 

— "Tocmai asta e, că n-am apucat să-i dau nimic. Toate mi- 
au ieşit pe dos, răspunse Alioşa, silindu-se la rândul lui să-i 
arate că era preocupat exclusiv de faptul că demersul lui 
dăduse greş şi căutând un subiect de discuţie cât mai 
neutru. 

Lise însă observă din capul locului că se ferea să se uite în 
ochii ei, făcând vădite eforturi să vorbească despre lucruri 
indiferente. Alioşa se aşeză pe un scaun la masă şi începu să 
depene peripeţiile prin care trecuse; de la primele cuvinte 
însă i se risipi stânjeneala şi istorisirea lui reuşi s-o prindă 
cu totul pe Lise. Se afla încă sub impresia recentelor 
întâmplări şi, emoţionat cum era până în adâncul sufletului, 
îi înfăţişă totul din fir-a-păr în chipul cel mai sugestiv. 
Odinioară, pe vremea când locuia la Moscova şi se ducea pe 
la Lise, îi plăcea să-i povestească copilei câte-n lună şi-n 
stele, lucruri trăite de el sau citite prin cărţi, ori să-şi 
amintească de cine ştie ce isprăvi din copilărie. Uneori 
urzea cu închipuirea tot felul de năzdrăvănii, ticluind 
adevărate romane, cel mai adesea pline de haz. Şi li se 
părea acum că sunt din nou împreună la Moscova, aşa cum 
erau cu doi ani mai înainte. Lise se arăta adânc mişcată de 
tot ce-i era dat să afle din gura lui Alioşa; îi vorbi mai ales 
cu multă căldură despre „lliuşecika”, al cărui portret 
încercă să i-l înfăţişeze. După Ce-i zugrăvi scena în care 
bietul căpitan călcase banii în picioare, Lise nu se mai putu 
stăpâni: 

— Vasăzică, n-ai apucat să-i dai banii? Strigă ea. L-ai lăsat 
aşa, să plece? Sfinte Dumnezeule, cum se poate, de ce n-ai 


alergat după el...? 

— Nu, Lise, am făcut mai bine că n-am alergat, răspunse 
Alioşa. Şi, ridicându-se de pe scaun, începu să se plimbe, 
îngândurat, de colo până colo prin odaie. 

— Mai bine? De ce crezi că-i mai bine? Săracii oameni, au 
rămas fără o bucată de pâine, au să ajungă muritori de 
foame...! 

— N-au să ajungă, fiindcă până la urmă totuşi au să 
primească banii. Ai să vezi că mâine căpitanul o să-i 
primească, îţi garantez; da, mâine o să-i ia în orice caz, zise 
Alioşa, furat de gânduri, măsurând de la un cap la altul 
încăperea. La un moment dat, se opri în faţa ei: Vezi, Lise, 
chiar dacă am făcut o greşeală, îi mărturisi el, să ştii că tot 
răul e spre bine. 

— Ce greşeală ai făcut? Şi de ce eşti atât de convins c-o să 
fie bine? 

— Uite de ce: căpitanul este slab de înger şi sperios. Un 
biet om chinuit, dar bun la suflet. Stau şi mă întreb de ce s- 
o fi simţit oare, aşa din senin, ofensat şi ce i-a venit să calce 
banii în picioare? Te asigur că până în ultima clipă nici 
habar n-a avut c-o să reacționeze aşa. Şi bănuiesc că sunt 
mai multe motive în joc, care l-au făcut să se simtă umilit... 
Nici nu se putea altfel în situaţia lui... În primul rând, cred 
că nu i-a venit deloc la îndemână când şi-a dat seama că s-a 
bucurat prea tare de banii aceştia în faţa mea, în loc să fi 
căutat să-şi ascundă entuziasmul. Dacă s-ar fi bucurat mai 
puţin şi nu m-ar fi lăsat sa vadă cât de bine-i părea, dacă ar 
fi stat la îndoială şi ar fi făcut fasoane ca alţii, sau ar fi 
strâmbat din nas primindu-i, ar fi putut să-i ia fără nici un 
inconvenient, dar el, vezi, şi-a manifestat prea sincer 
bucuria şi asta este umilitor. Ah, Lise, ce să-i faci dacă omul 
e sincer şi de treabă, e tot ce poate fi mai rău în asemenea 
cazuri! Avea voce stinsă, sugrumată şi turuia mereu din 
gură, repede-repede, iar la un moment dat a chicotit, ba nu, 
nu - a plâns. Zău, a plâns de fericire... Mi-a vorbit despre 
fetele lui... Mi-a spus că i s-ar fi propus un post undeva în 


alt oraş... Dar după ce şi-a deşertat inima, s-a simţit prost 
dintr-o dată că mi-a mărturisit totul. Şi din momentul acela 
a început să mă urască. Ştii, sunt unii nevoiaşi, ca el 
bunăoară, care se ruşinează grozav de sărăcia lor. Şi mai 
ales, cred, s-a simţiţi umilit pentru că a fost în stare să 
cedeze cu atâta uşurinţă şi să se arate dispus să se 
împrietenească prea repede. De unde la început s-a repezit 
la mine, chipurile, ca să mă intimideze, deodată, cum a 
văzut banii, mi-a sărit de gât. Puțin a lipsit ca să mă ia în 
braţe, mereu punea mâna pe mine. Şi asta iarăşi! L-a făcut 
să se simtă umilit; iar eu, pe deasupra, am mai făcut o mare 
greşeală, o greşeală de neiertat: i-am spus că, dacă n-o să 
aibă destule parale ca să plece în altă parte, o să-i mai dăm 
nişte bani, c-o să-i dau şi eu cât i-o trebui. A rămas ca 
trăsnit: de ce trebuia să-i vin şi eu în ajutor? Ştii, Lise, nu 
există nimic mai penibil pentru omul sărac decât să vadă 
toată lumea îmbulzindu-se să-l ajute, aşa, din senin, fără 
nici un motiv şi copleşindu-l cu milosteniile ei... Aşa spune 
părintele stareţ Zosima. Nu văd cum aş putea să-ţi explic 
mai bine, dar e un lucru pe care am avut de multe ori 
prilejul să-l observ. Dar ceea ce mi se pare mai important 
este faptul că, deşi până în ultima clipă nici habar n-a avut 
c-o să arunce banii, totuşi, a presimţit c-o s-o facă, sunt 
sigur. De aceea bucuria lui a fost atât de mare, pentru că în 
adâncul lui simţea c-o să-i arunce... Şi din aceeaşi pricină, 
cu toate că, la primi vedere, s-ar părea c-am dat greş, să ştii 
că totuşi e bine. Şi sunt convins că-i mai bine aşa, mult mai 
bine chiar decât m-aş fi aşteptat... 

— Dar de ce, spune-mi, de ce crezi că-i aşa bine? Îl 
întrerupse Lise nedumerită. 

— Dacă ar fi primit pur şi simplu banii, în loc să-i calce în 
picioare, n-ar fi trecut nici un ceas poate şi, întorcându-se 
acasă, şi-ar fi plâns amarnic umilinţa şi atunci n-ar mai fi 
fost nimic de făcut. Ar fi plâns şi a doua zi în zori ar fi venit 
întins la mine şi mi i-ar fi aruncat în faţă, i-ar fi călcat în 
picioare, aşa cum s-a întâmplat adineauri. Pe când aşa, a 


plecat acasă mândru şi triumfător, deşi în sinea lui era 
încredinţat că „şi-a mâncat norocul”. În cazul acesta nu-i 
nimic mai uşor decât să-l conving mâine să primească banii, 
din moment ce a dovedit cu prisosinţă că este un om de 
onoare, lepădându-i din mână şi călcându-i în picioare... 
Doar n-avea de unde să ştie atunci când i-a mototolit şi i-a 
aruncat pe jos că a doua zi am să-i aduc înapoi. Şi totuşi, 
avea mare nevoie de bani. Acum este mândru de ceea cea 
făcut, dar la noapte are să-şi dea seama, gândindu-se cât de 
bine i-ar fi prins ajutorul de care s-a lipsit. O să se frământe 
toată noaptea, o să-i vadă şi-n vis şi mâine va fi în stare 
chiar să umble după mine ca să-şi ceară scuze. Atunci am să 
vin şi am să-i spun: „Eşti un om mândru, ai dovedit-o din 
plin, te rog să ne ierţi şi să primeşti banii!” şi ai să vezi c-o 
să-i primească! Şi, declarând „c-o să-i primească!”, Alioşa 
avea un aer aproape fericit. Lise bătu din palme. 

— Sigur că da, ai dreptate, acum am înţeles, în sfârşit! Vai, 
Alioşa, de unde le ştii dumneata pe toate? Eşti atât de tânăr 
şi totuşi te pricepi să citeşti în adâncul sufletului omenesc... 
Mie niciodată nu mi-ar fi trecut aşa ceva prin minte... 

— Totul e să-l putem convinge că n-are de ce să se creadă 
mai prejos decât alţii, că, deşi primeşte bani de la noi, 
suntem, toţi o apă şi un pământ, continuă Alioşa volubil, ba 
cine ştie dacă el nu e ceva mai răsărit decât noi... 

— Ceva mai răsărit... Ce frumos ai spus, Aleksei 
Fiodorovici! Dar continuă, te rog, de ce te-ai oprit? 

— Stai, nu m-am exprimat bine... Nu „ceva mai răsărit”, 
dar n-are a face, pentru că... 

— Sigur că n-are a face, bineînţeles! Iartă-mă, Alioşa, 
dragul meu... Ştii, până acum nu te-am respectat... Adică 
te-am respectat totuşi, dar aşa ca şi cum am fi fost pe 
aceeaşi treaptă, dar de azi încolo, te rog să mă crezi, am să 
te respect! Ca pe un om superior... Dragă Alioşa, zău, să nu 
te superi că, fac „spirite”, spuse ea, apropiindu-se o clipă, 
emoţionată. Ce vrei, eu sunt un copil prost, pe când 
dumneata, dumneata... Ascultă, Aleksei Fiodorovici, nu 


cumva concluziile la care am ajuns noi, adică dumneata... 
ba nu, mai bine noi... Ascund un grăunte de dispreţ faţă de 
omul acela, sărmanul... Pentru? Că-i disecăm sufletul, aşa, 
cu aerul c-am fi mai presus decât el, ce zici? De unde putem 
şti noi chiar atât de sigur c-o primească banii? 

— Nu, Lise, aici nu se ascunde nici un fel de dispreţ, îi 
răspunse cu fermitate Alioşa, ca şi cum s-ar fi aşteptat la 
asemenea întrebare. M-am gândit la asta pe drum, venim 
încoace. Judecă şi dumneata: mai poate fi vorba de dispută 
când şi noi, doar, suntem la fel cu el, când toată lumea este 
apă şi-un pământ? Oameni suntem cu toţii şi niciunul din 
noi nu poate pretinde c-ar fi mai bun decât el. Şi chiar 
zicem c-ar putea fi aşa, oricare dintre noi în locul lui ar fost 
la fel... Nu ştiu ce părere vei fi având dumneata, Lise; dar 
eu în multe privinţe îmi dau seama că sunt mic la suflet, pe 
când despre el, dimpotrivă, n-aş putea spune că are suflet 
Mic, ci doar prea delicat... Nu, Lise, aici nu poate vorba de 
nici un fel de dispreţ! Ştii ce mi-a spus odată părintele 
Zosima? „loţi oamenii, fără deosebire, trebuie trataţi ca 
nişte copii mici, unii chiar ca nişte bolnavi în spital”... 

— Sigur că da, Aleksei Fiodorovici, sigur, dragul meu, ce- 
ar fi să tratăm şi noi oamenii ca pe nişte bolnavi? 

— De ce nu, Lise? Sunt gata s-o fac, numai că nu mă simt 
încă destul de pregătit pentru asta, uneori îmi pierd 
răbdare alteori nu sunt în stare să văd nimic. Dumneata eşti 
altfel. 

— Da' de unde! Aleksei Fiodorovici, sunt atât de fericită! 

— Ce bine-mi pare să te aud spunând aşa, Lise! 

— Aleksei Fiodorovici, câteodată eşti bun ca pâinea caldă, 
alteori însă pari nu ştiu cum, puţin cam pedant... Şi totuşi, 
când te privesc mai bine, îmi dau seama că nu eşti deloc 
pedant. Du-te de deschide uşa, aşa, binişor şi vezi dacă nu 
cumva mămica trage cu urechea, îi şopti ea repede, 
nervoasă. 

Alioşa se duse să deschidă uşa şi o asigură că nu era 
nimeni să asculte ce vorbeau. 


— Vino aici, Aleksei Fiodorovici, şopti Lise roşind până în 
vârful urechilor. Dă-mi mâna, uite-aşa! Ascultă, trebuie să-ţi 
fac o mărturisire: ştii, scrisoarea de ieri n-a fost o glumă, 
aşa cum ţi-am spus, ci era ceva serios... 

Şi-şi acoperi numaidecât ochii, cuprinsă de sfială după o 
asemenea spovedanie. Apoi îi apucă brusc mâna şi i-o 
sărută cu înfocare de trei ori. 

— Minunat! Ah, Lise, minunat! Exclamă Alioşa în culmea 
fericirii. Eram sigur că nu putea fi decât ceva serios. 

— Poftim! Dumnealui era sigur! Chicoti Lise încântată. Şi, 
îmbujorându-se şi mai tare, îi depărta mâna, fără să-i dea 
totuşi drumul. Eu îi sărut mâna şi el nu găseşte altceva de 
spus decât „minunat”! Dojana se dovedea a fi însă cu totul 
neîndreptăţită, fiindcă şi Alioşa era grozav de emoţionat. 

— Aş vrea să-ţi fiu pe plac totdeauna, Lise, dar zău dacă 
ştiu cum să fac... Îngăimă tânărul, roşind la rândul său. 

— Alioşa, dragul meu, după ce că eşti încrezut, mai eşti şi 
obraznic. Auzi dumneata! Domnul a catadicsit să mă aleagă 
drept soţie şi acum, gata, nu-i mai pasă de nimic! Era sigur 
că i-am scris serios, auzi, auzi! Dar asta-i curată obrăznicie! 

Alioşa izbucni în râs. 

— De ce, nu trebuia să fiu sigur? Chiar atât de rău am 
făcut? 

— Vai, Alioşa, dimpotrivă, ai făcut foarte, foarte bine! Lise 
îl privea galeş, fericită. 

Alioşa îşi lăsase mai departe mâna într-a ei. Şi, cum şedea 
aşa, se aplecă deodată şi o sărută pe gură. 

— Ce-i asta? Ce faci? Protestă fata. 

Alioşa se fâstâci. 

— lartă-mă dacă am greşit cumva... Mi se pare c-am făcut 
o prostie... Dar mi-ai reproşat că sunt rece şi atunci te-am 
sărutat... Acum îmi dau seama că m-am purtat ca un 
dobitoc... 

Lise începu să râdă şi-şi ascunse faţa în palme. 

— Cu hainele astea pe dumneata! Exclamă ea fără voie, 
râzând în hohote. Însă numaidecât încetă să râdă şi-şi ticlui 


o mutră serioasă, aproape încruntată. Mai domol cu 
sărutatul, Alioşa, fiindcă niciunul dintre noi nu se pricepe la 
treaba asta şi pe urmă mai avem încă mult de aşteptat, 
încheie ea brusc. Mai bine spune-mi, de ce vrei să te însori 
cu o fată proastă ca mine şi, pe deasupra şi bolnavă, 
dumneata, un om atât de inteligent, care pătrunde cu 
gândul până în miezul lucrurilor şi căruia nu-i scapă nimic? 
Vai, Alioşa, de-ai şti ce fericită sunt tocmai fiindcă îmi dau 
seama că nu merit un om ca dumneata! 

— Ba meriţi, Lise, zău meriţi! Zilele acestea am să 
părăsesc mănăstirea. Şi, de vreme ce mă întorc în lume, 
trebuie să mă însor, ştiu asta. Aşa mi-a poruncit el. Şi atunci 
pe cine aş putea să iau de nevastă dacă nu pe dumneata?... 
Şi cine în afară de dumneata ar vrea să se mărite cu mine? 
E un lucru la care m-am gândit bine. În primul rând, 
dumneata mă cunoşti din copilărie, pe urmă ai o mulţime de 
calităţi care mie îmi lipsesc cu desăvârşire. Ai o fire mai 
veselă decât a mea şi mai ales un suflet mai neprihănit, 
fiindcă mie mi-a fost dat să mă lovesc până acum de multe, 
foarte multe greutăţi în viaţă... Dumneata nu ştii, dar şi eu 
sunt un Karamazov, din păcate! Ce-mi pasă că râzi şi 
glumeşti chiar şi pe socoteala mea! Dimpotrivă, îmi place să 
te aud râzând... Numai că dumneata când râzi pari un 
copil, în timp ce în sinea dumitale eşti frământată de 
gânduri, ca o adevărată martiră... 

— Ca o martiră? Cum asta? 

— Da, Lise, să luăm de pildă întrebarea dumitale de 
adineauri: dacă nu cumva în adâncul nostru nu se ascunde 
un grăunte de dispreţ pentru nefericitul acela, din moment 
ce suntem în stare să-i disecăm sufletul? Este o întrebare 
pe care numai o martiră o putea iscodi... Eu nu ştiu cum să 
mă exprim, dar omul căruia îi pot încolţi asemenea gânduri 
în minte este capabil să sufere cu adevărat. Stând acolo, în 
jilţul dumitale, probabil că te-ai gândit la o mulţime de 
lucruri... 


— Alioşa, dă-mi mâna, de ce nu mi-o laşi? Murmură Lise cu 
un glas stins, copleşit de fericire. Ascultă, Alioşa, cum o să 
umbli îmbrăcat după ce ai să părăseşti rasa călugărească? 
Nu râde, te rog şi nu te supăra că ţi-am pus întrebarea asta, 
pentru mine să ştii că-i un lucru foarte, foarte important. 

— Drept să-ţi spun, nu m-am gândit încă la asta, Lise, dar 
am să mă îmbrac aşa cum vrei dumneata. 

— Mi-ar plăcea să porţi haină de catifea albastru-închis, 
jiletcă albă de pichet şi pălărie gri, moale... Spune-mi, ce ai 
crezut adineauri, când m-am lepădat de scrisoarea mea? Ai 
fost convins, nu-i aşa, că nu te iubesc? 

— Câtuşi de puţin. 

— Ah, ce om imposibil eşti! Nu pot să te sufăr! 

— Vezi, eu am ştiut că... Mi s-a părut că mă iubeşti, dar am 
căutat să-ţi dau impresia că-n sinea mea sunt convins că nu 
mă iubeşti, aşa... ca să nu te simţi stingherită... 

— Cu atât mai rău! Cu atât mai rău, şi, poate, cu atât mai 
bine. Alioşa, mi-eşti drag de nu mai pot! Adineauri, în timp 
ce te aşteptam să vii, mă gândeam aşa: am să-i cer 
scrisoarea şi dacă el o s-o scoată liniştit din buzunar să mi-o 
dea înapoi (lucru pe care nu m-aş fi mirat să-l faci, ştiindu- 
te cum eşti), înseamnă că nu mă iubeşte deloc, nu simte 
nimic pentru mine, nu-i decât un băieţaş prost, care nici nu 
merită să fie iubit şi deci trebuie să-mi iau nădejdea de la el. 
Dumneata însă ai lăsat scrisoarea în chilie şi atunci am 
prins curaj; nu-i aşa că ai lăsat-o înadins la mănăstire, 
bănuind că am să ţi-o cer înapoi, fiindcă nu te-ai fi îndurat 
să mi-o dai? Nu-i aşa? Spune dacă nu-i aşa? 

— Ba nu, Lise, nu-i aşa, scrisoarea se află la mine şi 
adineauri tot la mine era, uite-aici, în buzunar. Alioşa scoase 
râzând plicul şi i-l arătă de departe. Dar să ştii că nu ţi-o 
mai dau, mulţumegşte-te să te uiţi la ea aşa cum o ţin în 
mână. 

— Cum? Prin urmare, ai minţit adineauri? Dumneata, un 
călugăr, eşti în stare să minţi? 


— Ei da, se prea poate să fi minţit, râse Alioşa. Am minţit 
însă numai ca să nu mi-o iei înapoi. Ţin foarte mult la ea! 
Adăugă el cu patos, îmbujorându-se tot. Scrisoarea asta n- 
am s-o dau nimănui, niciodată, cât oi trăi! 

Lise îl privea în extaz. 

— Alioşa, ciripi ea, vezi dacă nu cumva mama trage cu 
urechea la uşă. 

— Bine, Lise, am să mă uit, dar nu crezi c-ar fi mai bine să 
n-o fac, ce zici? De ce s-o bănuim pe mama dumitale de un 
lucru atât de urât? 

— Urât? De ce urât? Dimpotrivă, are tot dreptul, cred, să 
asculte la uşa fiicei sale, nu văd ce-ar fi atât de urât aici, se 
înfierbântă Lise. Fii sigur, Aleksei Fiodorovici, că atunci 
când o să fiu şi eu mamă şi o să am o fată aşa ca mine, nimic 
n-o să mă împiedice să ascult la uşa ei. 

— Vorbeşti serios, Lise? Bine, dar dumneata ştii că asta nu- 
i frumos deloc? 

— O, Doamne, de ce vrei dumneata neapărat să fie urât?! 
Înţeleg, dacă ar fi vorba de o discuţie oarecare într-un salon 
şi aş trage cu urechea, atunci într-adevăr ar fi un lucru 
destul de urât din partea mea, dar când ştii că propria ta 
fiică stă închisă într-o odaie cu un băiat... Ascultă, Alioşa, să 
nu-ţi închipui cumva că, după ce o să ne cununăm, n-o să te 
spionez şi pe dumneata şi pe deasupra să ştii că am să-ţi 
deschid toate scrisorile şi am să le citesc... Să nu spui că nu 
te-am prevenit... 

— Fireşte, dacă-i aşa... se bâlbâi Alioşa, dar, zău, nu-i 
frumos... 

— Cu ce dispreţ mi-o spui, Alioşa! Hai, dragul meu, să nu 
ne certăm chiar de la început, mai bine să vorbim deschis; e 
adevărat, nu se cade să tragi cu urechea, fiindcă e un lucru 
foarte urât, dreptatea e de partea dumitale, deci nu de 
partea mea şi totuşi, oricum ar fi, eu am să trag cu urechea. 

— Bine, fă cum vrei. În ce mă priveşte, tot n-ai ce vedea şi 
nici ce auzi, încuviinţă el râzând. 


— Alioşa, dar n-o să ieşi din cuvântul meu, nu-i aşa? Şi asta 
trebuie tot aşa stabilit de la bun început. 

— Cu cea mai mare plăcere, Lise, nu însă când e vorba de 
ceva foarte important. În asemenea cazuri, chiar dacă n-ai 
să fii de acord cu mine, eu n-am să fac decât aşa cum îmi 
dictează conştiinţa. 

— Aşa şi trebuie. De altminteri, să ştii, sunt gata să te 
ascult şi nu numai în lucrurile importante, dar în orice ar fi, 
ţi-o jur de pe acum şi asta până la sfârşitul vieţii! Declară 
pătimaş Lise. Şi cu dragă inimă, Alioşa, cu cea mai mare 
bucurie! Mai mult chiar: îţi jur că niciodată, auzi, niciodată, 
n-am să te spionez, nici n-am să-ţi citesc scrisorile, pentru 
că dumneata ai dreptate, nu eu. Oricât de curioasă aş fi să 
trag cu urechea - şi ştiu c-o să fiu grozav de curioasă - n-am 
s-o fac, din moment ce dumneata consideri că e un lucru 
urât. Eşti îngerul meu păzitor... Ascultă, Aleksei Fiodorovici, 
de ce eşti aşa trist de câteva zile încoace? Şi ieri ai fost trist 
şi azi tot aşa. Ştiu că ai o mulţime de necazuri pe cap, dar 
mi se pare că în afară de ele mai e şi altceva, poate ceva 
ascuns. 


— Da, Lise, am un secret care mă apasă, ceva dureros, îi 
mărturisi trist Alioşa. Văd că mă iubeşti într-adevăr, din 
moment ce ai ghicit. 

— Dar ce este? Ce te face să fii aşa de abătut? Poţi să-mi 
spui? Se rugă ea cu sfială. 

— Am să-ţi spun altă dată... Da, altă dată... Îi răspunse 
Alioşa încurcat. Acum poate că n-ai să înţelegi. Şi nici eu n- 
aş şti să te lămuresc. 

— Cred că te frămânţi din pricina fraţilor şi a tatălui 
dumitale, nu-i aşa? 

— Da, mă gândesc şi la ei... Spuse el dus pe gânduri. 

— Să ştii că nu-mi place deloc fratele dumitale Ivan 
Fiodorovici, Alioşa, îi mărturisi brusc Lise. 

Alioşa rămase mirat de această declaraţie, dar nu-i ceru 
nici o explicaţie. 

— Mi-e teamă că fraţii mei au să-şi frângă gâtul, urmă el şi 
tata tot aşa. Singuri se nenorocesc, cu mâna lor, şi-i mai 
trag şi pe alţii după ei. Mă gândesc la „forţa aceea sălbatică 
a Karamazovilor”, despre care a pomenit într-o zi părintele 
Paisie - o forţă elementară, brută, străină de orice năzuinţe 
spirituale... Nu ştiu dacă forţa aceasta va fi fost şi ea 
binecuvântată cu har dumnezeiesc. Dar ştiu, în schimb, că 
şi eu sunt un Karamazov... Călugăr, zici? Călugăr - eu? 
Lise! Ai spus că sunt călugăr, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi totuşi, poate că nici măcar nu cred în Dumnezeu... 

— Nu crezi în Dumnezeu? Ce vorbeşti? Îngână temătoare, 
în şoaptă, Lise. 

Alioşa însă nu-i mai răspunse nimic. Cuvintele lui 
neaşteptate păreau să ascundă ceva prea misterios şi prea 
intim în acelaşi timp, lucruri pe care nici el însuşi, probabil, 
nu reuşise încă să le lămurească prea bine, dar care, fără 
doar şi poate, îi dădeau de gândit. 

— Şi tocmai acum, prietenul meu, omul cel mai bun de pe 
pământ, se pregăteşte să părăsească lumea aceasta. Dacă 
ai şti, Lise, cât de apropiat sunt sufleteşte de omul acesta, 


ce strâns legat sunt de el! Am să rămân singur de tot... Şi 
atunci am să vin la dumneata... De acum înainte ne e dat să 
fim mereu împreună... 

— Da, da, o să rămânem, împreună, amândoi! Tot timpul o 
să fim împreună de aici înainte, zi de zi, toată viaţa! Ştii ce: 
sărută-mă, îţi dau voie. 

Alioşa o sărută. 

— Acum du-te şi Hristos să te păzească de rele! (şi făcu 
asupra lui semnul crucii.) Du-te la el, du-te, poate că-l mai 
apuci în viaţă! A fost o cruzime din partea mea că nu te-am 
lăsat să pleci. Am să mă rog azi pentru sufletul lui şi pentru 
dumneata. Alioşa, ce fericiţi o să fim! O să fim fericiţi, nu-i 
aşa? 

— Aşa cred, Lise. 

Alioşa se despărţi de ea fără să mai treacă pe la doamna 
Hohlakova să-şi ia rămas-bun. Dar, cum deschise uşa ce 
dădea spre scară, se pomeni faţă în faţă cu stăpâna casei. 
De la primul cuvânt, Alioşa îşi dădu seama că-i aţinuse 
calea. 

— Aleksei Fiodorovici, este ceva de speriat! Auzi, ce 
copilării, ce năzbâtii pot să-i dea prin gând! Sper că n-o să- 
ţi faci nici un fel de iluzii... Astea-s prostii, prostii, prostii! 
Exclamă doamna, ducându-se întins la el. 

— Numai vă rog să nu-i spuneţi nimic, stărui Alioşa, mi-e 
teamă să nu se enerveze şi asta îi face rău. 

— În sfârşit, mă bucur că aud un cuvânt înţelept din gura 
unui tânăr cu mintea întreagă! Înseamnă deci că dumneata 
ai acceptat toate năzbâtiile ei numai pentru că ţi-era milă 
de dânsa, ştiind cât e de bolnavă, sărăcuţa, ca să n-o superi 
cumva contrazicând-o? 

— Da' de unde! Am vorbit cât se poate de serios, răspunse 
apăsat Alioşa. 

— Este imposibil să fie ceva serios, nici n-aş putea să 
concep una ca asta! Să ştii că n-am să te mai primesc în 
casă; asta în primul rând şi pe urmă am să plec din oraş şi 
am s-o iau şi pe ea cu mine. 


— Dar de ce? Mai avem încă atâta vreme, în orice caz, 
trebuie să mai aşteptăm cel puţin un an şi jumătate. 

— Sigur că da, Aleksei Fiodorovici, ai dreptate. Într-un an 
şi jumătate o să aveţi tot timpul să vă certaţi de o mie de ori 
şi să vă despărțiți. Dar nu ştii ce-i pe sufletul meu, sunt atât 
de nenorocită! Or fi ele prostii, dar ce pot să fac, uite, m-au 
dat gata! Mă simt exact ca Famusov în scena finală; 
dumneata eşti Ciaţki, iar ea Sofia 4497. Ca să vezi ce 
coincidenţă: am fugit într-un suflet ca să-ţi ies înainte pe 
scară, la fel ca în piesă; şi acolo, tot aşa, deznodământul 
fatal se petrece pe scară! Am auzit tot şi nu ştiu cum de m- 
am ţinut să nu cad. Aici, vasăzică, era explicaţia unei nopţi 
întregi de chinuri şi a nevricalelor de adineauri! Fetei îi 
arde de dragoste şi mama se dă de ceasul morţii! Nu-mi 
mai rămâne decât să-mi sap singură mormântul. Şi acum, 
partea a doua şi cea mai importantă: ce e cu scrisoarea 
aceea despre care vorbeaţi mai înainte? Te rog să mi-o arăţi 
imediat! 

— Nu, nu se poate. Spuneţi-mi mai bine cum se mai simte 
Katerina Ivanovna, eram nerăbdător să ştiu ce mai face. 

— Tot aşa, aiurează, nu şi-a revenit încă. Au sosit şi 
mătuşile; oftează tot timpul şi-şi dau nişte aere, de parc-ar 
fi cine ştie cine!... L-am chemat pe Herzenstube, care s-a 
speriat atât de rău, că nu mai ştiam ce să-i fac să-şi vină în 
fire, eram gata chiar să trimit după un doctor. L-am trimis 
acasă cu trăsura. Şi acum de unde ai mai ieşit şi dumneata 
cu scrisoarea aceea?! Ai dreptate, mai e până atunci încă 
vreun an şi jumătate... Dar, te rog, gândeşte-te la tot ce ai 
mai sfânt şi mai scump pe lume, gândeşte-te la duhovnicul 
dumitale, care trage să moară şi arată-mi scrisoarea, 
Aleksei Fiodorovici, doar sunt mama ei! Dacă vrei, o ţii 
dumneata şi mă laşi s-o citesc, nu ţi-o iau din mână. 

— Nu, Katerina Osipovna, chiar dacă ar fi cu permisiunea 
ei, tot nu v-aş arăta scrisoarea. Lăsaţi, c-o să vin mâine şi 
atunci o să putem sta de vorbă, dacă poftiţi, despre una sau 


alta. Şi acum, la revedere! Şi Alioşa se grăbi să iasă afară, 
în stradă. 

II - SMERDIAKOV CU CHITARA. 

Alioşa nu avea timp de pierdut. În momentul când îşi lua 
rămas-bun de la Lise, o idee năstruşnică îi fulgerase prin 
cap şi anume, cum să facă să-l prindă printr-un tertip pe 
Dmitri, care probabil că se ascundea de el. Era destul de 
târziu, trecuse de trei după-amiază. Dorea din tot sufletul 
să ajungă cât mai curând la mănăstire, la căpătâiul 
„prealuminatului” care se afla pe patul de moarte, dar 
nevoia de a da ochii cu Dmitri se dovedi şi mai puternică 
decât dorinţa ce-l mâna într-acolo; cu fiecare ceas ce 
trecea, în mintea lui se înrădăcina convingerea că până la 
urmă nu se poate să nu se producă o catastrofă 
îngrozitoare. Ce fel de catastrofă, nu ştia nici el prea 
lămurit, după cum nu ştia nici ce o să-i spună fratelui său. 
„Chiar dacă s-ar întâmpla ca binefăcătorul meu să moară 
fără mine, cel puţin n-o să am toată viaţa remuşcări, 
gândindu-mă că îmi stătea în putere să-l salvez pe Dmitri şi 
totuşi n-am făcut-o, mi-am văzut de drum mai departe, 
grăbindu-mă să ajung acasă. lar dacă voi reuşi să-l scot la 
liman, nu înseamnă oare c-am ascultat de porunca 
duhovnicului meu?” 

Chibzuise în sinea lui să-l ia pe Dmitri pe nepusă masă şi 
iată cum: sărind gardul, aşa cum făcuse în ajun, putea 
foarte lesne să pătrundă în grădină şi să intre pe furiş în 
chioşc. „Dacă nu dau de el, se gândea Alioşa, am să mă 
ascund în chioşc, fără să le spun nimic nici lui Foma şi nici 
gazdelor şi la nevoie, chiar am să stau acolo să-l aştept până 
diseară. În cazul când tot mai umblă s-o prindă pe 
Gruşenka, nu se poate să nu vină în chioşc...” Alioşa nu 
zăbovi prea mult să-şi ticluiască planul în amănunţime, în 
schimb era hotărât să-l pună în aplicare chiar de-ar fi să nu 
se mai întoarcă la mănăstire... 

Totul se petrecu însă aşa cum chibzuise, fără să întâmpine 
nici o piedică în cale; sări gardul cam în acelaşi loc pe unde 


trecuse în ajun şi reuşi să se strecoare tiptil în chioşc. N-ar 
fi vrut să bage nimeni de seamă, fiindcă şi prorietăreasa şi 
Foma (dacă erau cumva acasă) îi ţineau, desigur, partea lui 
Dmitri şi nu ieşeau din cuvântul lui, şi, prin urmare, s-ar fi 
putut ori să nu-l lase pe Alioşa să intre în grădină, ori să se 
ducă îndată să-i dea de ştire lui Dmitri că-l caută cineva. Nu 
era nimeni în chioşc. Alioşa se aşeză pe bancă, la fel cum 
făcuse cu o seară înainte şi rămase să-şi aştepte fratele. Şi, 
cum şedea aşa, începu să cerceteze din priviri chioşcul, 
care i se păru mult mai dărăpănat şi mai urât decât în ajun. 
În schimb, era o zi tot atât de frumoasă ca şi cea de ieri. Pe 
masa vopsită în verde se vedea un rotocol lăsat de 
păhăruţul cu coniac ce se vărsase, probabil, cu o zi mai 
înainte. 'Iot felul de gânduri răzlețe şi nepotrivite cu 
împrejurările i se perindau prin minte, aşa cum se întâmplă 
i îndeobşte de câte ori aştepţi pe cineva şi te cuprinde 
urâtul; se întreba bunăoară de ce intrând în pavilion se 
aşezase exact în acelaşi loc ca şi ieri şi nu în altă parte? 
Apoi se simţi deodată abătut, abătut şi neliniştit din pricina 
nesiguranţei în care se afla. Nu trecu însă nici un sfert de 
oră şi undeva, pe aproape, prinse a picura un cântec de 
chitară. Zvonul venea dintr-un boschet aflat la vreo 
douăzeci de paşi, unde se aciuase probabil cineva, sau se 
oprise chiar în momentul acela. Alioşa îşi aminti că-n ajun, 
seara, când se despărţise de fratele său, zărise, sau cel 
puţin aşa i se păruse, lângă gard, la umbra unui tufiş, o 
bancă scundă verde. Prin urmare, erau nişte oaspeţi care 
poposiseră acolo. Dar cine putea fi oare? O voce siropoasă 
de bărbat cânta în falset, acompaniindu-se c chitara: 

Ce alean neîmpăcat. 

Cu lanţuri m-a ferecat, Doamne, ndură-te de mine, Şi de 
mine şi de ea! 

De ea, de iubita mea! 

Şi de mine şi de ea! 150) 

Cântărețul se întrerupse. După glasul în falset şi după felul 
cum prefira melodia, părea să fie un lacheu. O altă voce, 


feminină, duioasă şi parcă puţin temătoare, gunguri, 
sclifosindu-se: 

— De ce nu veniţi mai des pe la noi, Pavel Fiodorovici, zău, 
de ce ne ocoliţi? 

— Deloc, răspunse glasul partenerului, care, deşi destul de 
curtenitor, avea un ton categoric şi plin de demnitate. 
Probabil că se simţea stăpân pe situaţie, în timp ce femeia 
căuta să i se vâre în suflet. 

„Trebuie să fie Smerdiakov, se gândi Alioşa, cel puţin aşa 
îmi face impresia după voce, iar duduia nu poate fi decât 
fata proprietăresei, care s-a întors de curând de la 
Moscova, aceea care umblă în rochie cu trenă şi se duce să 
ceară câte o strachină de ciorbă de la Marfa Ignatievna...” 

— Îmi plac la nebunie poeziile, bineînţeles dacă-s bune, se 
auzi din nou vocea feminină. De ce nu mai cântaţi? 

Şi glasul răsuna iar: 

Nu vreau sceptru, nici domnie, Draga mea mândră să fie. 

Ţine-o, Doamne, sănătoasă, Şi pe mine şi pe ea! 

Pe ea, pe iubita mea! 

Şi pe mine şi pe ea! 

— Ultima dată parcă era mai frumos, îşi dădu cu părerea 
femeia. Aţi cântat tot aşa, cu sceptrul şi cu domnia şi după 
aceea: „Draga mea dulce să fie”. E mai duios, nu? Se vede 
c-aţi uitat cuvintele. 

— Poeziile sunt nişte aiureli! I-o reteză Smerdiakov. 

— Vai, cum se poate?! Eu mă înnebunesc după ele. 

— Cai verzi pe pereţi, ascultă-mă pe mine! Gândeşte-te şi 
dumneata: unde s-a pomenit pe lumea asta cineva care să 
vorbească în rime? Dacă toţi oamenii ar vorbi aşa... Uite, să 
zicem bunăoară că stăpânirea ar porunci tuturor să 
vorbească numai în rime, crezi dumneata c-am mai apuca 
atunci să spunem chiar tot ce ne trece prin gând? De-aia, 
Zic, poeziile nu-s treabă serioasă, Măria Kondratievna. 

— Ce om deştept sunteţi dumneavoastră! Toate le ştiţi! Se 
gudură, din ce în ce mai insinuantă, vocea feminină. 


— Aş fi putut să ştiu şi mai mult decât acum, aş fi ajuns să 
cunosc câte-n lună şi-n stele, dar ce vrei, dacă aşa mi-a fost 
mie scris de când am venit pe lume!... Altminteri, să fi 
îndrăznit careva să mă facă lepădătură, fiindcă sunt copil 
din flori şi maică-mea a fost Smerdiaşciaia, l-aş fi ucis în 
duel, cu pistolul! Că la Moscova tot aşa îmi scoteau mereu 
ochii cu obârşia mea şi ştiu de ce: pentru că Grigori 
Vasilievici nu şi-a ţinut gura şi le-a spus tot, ce şi cum s-a 
întâmplat. Grigori Vasilievici mă ocărăşte că de ce să 
cârtesc dac-aşa mi-a fost dat să mă nasc... „Păi, zice, tu i-ai 
rupt matca.” Auzi, matca! Fie şi-aşa, dar zău dacă n-ar fi 
fost mai bine pentru mine să mă fi ucis careva în pântecele 
mamei decât sa mai fi văzut lumina zilei! Că toată lumea din 
piaţă vorbeşte, ba chiar şi mămica dumitale - ce să-ţi mai 
spun, că ştii şi dumneata cât poate fi de nedelicată - a 
încercat de câteva ori să-mi dea peste nas, zicând că umbla 
cu o claie de păr pe atâta în cap şi era o stârpitură de om de 
vreo doi arşini şi cevaşilea. De ce oare cevaşilea, când e mai 
simplu să spui ca tot omul, ceva? Vezi dumneata, voia, 
chipurile, să vorbească simandicos, dar astea-s fineţuri de 
mitocan, gusturi de ţoapă. Cum crezi c-ar putea mojicimea 
să simtă ce simte omul cu carte? Mujicul rus nu poate să 
simtă nimic, fiindcă e incult. De copil chiar, când auzeam pe 
câte cineva spunând „cevaşilea”, îmi venea să urlu de ciudă. 
Urăsc întreaga Rusie, Maria Kondratievna. 

— Să fi fost un bujor de iuncheraş, ori vreun husar tras 
prin inel, n-aţi mai fi vorbit aşa, aţi fi scos sabia din teacă şi 
v-aţi fi dat sângele pentru Rusia! 

— Pentru nimic în lume n-aş vrea să fiu husar, Maria 
Kondratievna, dimpotrivă, i-aş stârpi de pe faţa pământului 
pe toţi militarii! 

— Şi atunci cine o să ne mai apere ţara dacă dă duşmanul 
peste noi? 

— Nu-i nevoie s-o apere nimeni. În 1812 a fost invazia cea 
mare a oştilor lui Napoleon Î, împăratul franţujilor, nu ăsta 
de acum, ci taică-său. Ce bine ar fi fost dacă ar fi pus atunci 


stăpânire pe noi franţujii! Un neam de oameni inteligenţi, 
care ar fi cucerit o nație tâmpită, alăturându-şi-o. Atunci 
altfel ar fi arătat lucrurile aici, la noi... 

— Crezi că acolo, la ei acasă, sunt mai breji? Eu, una, 
drept să spun, n-aş da un băiat fercheş de la noi pe trei 
tinerei de-ai lor, oricât ar fi ei de engleji! Zise Maria 
Kondratievna cu dulceaţă în glas, însoţindu-şi probabil 
cuvintele cu o privire nespus de galeşă. 

— Sunt gusturi şi gusturi... 

— Dumneavoastră însă semănaţi a străin, da, da, chiar aşa, 
un străin de neam mare, mare de tot, nu mi-e ruşine s-o 
spun. 

— Dacă vrei să ştii, toţi sunt nişte stricaţi - şi ai noştri şi cei 
de acolo. Nişte secături, toţi, numai că cei de acolo umblă 
cu cizme de lac, iar puşlamaua noastră pute a sărăcie şi nici 
măcar nu-i pasă... Poporul rus ar trebui bătut cu nuiele, aşa 
cum pe bună dreptate spunea ieri Fiodor Pavlovici, cu toate 
că şi el e nebun de legat, ca şi feciorii lui! 

— Parcă ziceaţi ieri că aveţi foarte mult respect pentru 
Ivan Fiodorovici. 

— Da, dar dumnealui m-a făcut lacheu puturos. Cine ştie 
ce-o fi crezând că mocneşte în mine! Ei, să fi avut eu ceva 
parale în buzunar, de mult mi-aş fi luat tălpăşiţa! Dmitri 
Fiodorovici se poartă mai rău ca o slugă, e prost ca noaptea 
şi mai sărac ca un argat. Nu ştie să facă nimic şi totuşi, uite 
că are căutare. Poate că n-oi fi eu bun decât să stau la 
coada tigăii, dar dacă am noroc, aş putea să deschid la 
Moscova, undeva, pe Petrovka, un cafe-restaurant. Fiindcă 
ştiu să fac specialităţi şi nimeni la Moscova, decât doar 
dacă-i venit din străinătate, nu se pricepe să servească 
delicatese. Dmitri Fiodorovici e tinichea, dar, dacă l-ar 
provoca la duel pe cutare fecior de conte, să vezi că i s-ar 
da satisfacţie şi te întreb, de ce ar fi mai breaz? În primul 
rând, e mai prost decât mine. Ce de bănet a irosit aşa, fără 
nici un rost...! 


— Trebuie să fie tare frumos un duel! Îşi dădu cu părerea 
Maria Kondratievna. 

— De ce? 

— Parcă te ia aşa cu fiori; ce curaj, mai ales când te 
gândeşti că nişte ofiţeri tinerei stau faţă în faţă şi trag cu 
pistolul pentru vreo damicelă! Taman ca la panoramă. Ce 
păcat că domnişoarele n-au voie să privească, fiindcă, zău, 
grozav aş fi vrut să văd şi eu un duel! 

— O fi frumos când eşti tu cel care ocheşte, dar când vezi 
un pistol aţintit drept spre mutra ta, parcă simţi că te cam 
strânge în spate. O iei numaidecât din loc, Maria 
Kondratievna. 

— Cum se poate?! Un om ca dumneavoastră? 
Smerdiakov nu mai catadicsi să-i răspundă. După o clipă 
de tăcere, chitara prinse a zbârnâi din nou şi vocea în falset 

cântă şi ultima strofă: 

Chiar de-aş trage la edec, De plecat tot am să plec, Viaţa 
vesel să-mi petrec, Cuib să-mi fac în capitală! 

Jalea să mi-o-ngrop, amin! 

În veci să nu mai suspin! 

În vecii vecilor, amin! 

În momentul acela se întâmplă un lucru cu totul 
neprevăzut: Alioşa strănută. Perechea de pe bancă amuţi. 
Alioşa se ridică şi porni într-acolo. Era într-adevăr 
Smerdiakov - gătit foc, pomădat, frezat, cu ghete de lac. 
Chitara zăcea alături de el, pe bancă. Partenera era Maria 
Kondratievna, fiica proprietăresei; îmbrăcată cu o rochie 
albastră cu o trenă de vreo doi arşini, fata părea destul de 
curăţică, deşi era cam bucălată şi plină toată de pistrui pe 
faţă. 

— Nu ştii, fratele meu Dmitri se întoarce curând? Întrebă 
Alioşa cât se poate de calm. 

Smerdiakov se ridică într-o doară de pe locul lui; Maria 
Kondratievna făcu şi ea la fel. 

— De unde vreţi să ştiu ce face Dmitri Fiodorovici? Mai zic, 
dacă eram paznicul dumnealui, dar nu sunt, răspunse agale 


şi răspicat Smerdiakov, pe un ton arogant. 

— Te-am întrebat numai dacă ştii cumva, îl lămuri Alioşa. 

— Nu ştiu nimic despre dumnealui şi nici nu sunt curios. 

— Fratele meu mi-a spus că dumneata îl ţii la curent cu tot 
ce se petrece în casă şi că i-ai făgăduit să-l anunţi când o 
veni Agrafena Aleksandrovna. 

Imperturbabil, Smerdiakov ridică ochii spre el. 

— Dar, mă iertaţi că vă întreb, cum aţi ajuns aici, fiindcă, 
după câte ştiu, poarta e închisă cu zăvorul de mai bine de 
un ceas? Îl iscodi el, privindu-l drept în ochi. 

— Am sărit gardul dinspre ulicioară şi am intrat în chioşc. 
Sper că n-o să vă supăraţi?... Adăugă Alioşa, întorcându-se 
către Maria Kondratievna. Trebuie neapărat să dau de 
fratele meu cât mai urgent. 

— Vai, cum s-ar putea să ne supărăm pe dumneavoastră! 
Protestă, izmenindu-se, Maria Kondratievna, măgulită de 
faptul că Alioşa binevoise să-i ceară scuze. Şi Dmitri 
Fiodorovici tot aşa vine în chioşc de cele mai multe ori, încât 
nici nu prindem de veste când a sosit. 

— Nu ştiu unde să-l caut şi ţin foarte mult să-l văd. Poate 
că ştii dumneata unde este. Te rog să mă crezi că e vorba 
de un lucru foarte important, mai ales pentru dânsul. 

— Dumnealui nu ne spune niciodată nimic, ciripi Maria 
Kondratievna. 

— Chiar şi aici, când vin la dumnealor, cum s-ar zice, ca la 
nişte vechi cunoştinţe, începu iar Smerdiakov, Dmitri 
Fiodorovici tabără pe capul meu şi caută să mă tragă de 
limbă, nu şi nu că să-i spun ce face boierul, cine vine şi cine 
pleacă de la dumnealui şi dacă n-aş putea să-i mai dau şi 
alte noutăţi despre dânsul. De două ori chiar m-a ameninţat 
că mă omoară. 

— Chiar aşa? Se miră Alioşa. 

— Ce contează pentru dumnealui, cu firea pe care o are, 
după cum aţi binevoit, cred, să vă daţi seama şi 
dumneavoastră ieri! „Dacă, zice, o scap cumva din ochi pe 
Agrafena Aleksandrovna şi-o să se întâmple să rămână 


peste noapte acasă la noi, tu eşti primul care o să mi-o 
plăteşti cu capul.” 

Nici nu ştiţi ce frică mi-e de dumnealui, că, de nu mi-ar fi 
aşa frică, de mult ar fi trebuit să-l dau pe mâna autorităţilor. 
Dumnezeu ştie ce e-n stare să facă! 

— Deunăzi i-a spus: „Am să te pisez uite-aşa, ca-n piuliţă!” 
întări Maria Kondratievna. 

— Ca-n piuliţă?! Astea-s sigur vorbe în vânt... Îi linişti 
Alioşa. Dacă aş şti cum să dau acum de dânsul, aş putea să-i 
pomenesc şi despre asta. 

— Tot ce pot să vă spun, îşi luă inima în dinţi Smerdiakov, 
este că vin aici ca vechi prieten, că doar, nu-i aşa, suntem 
vecini, altminteri ce rost ar avea? Pe de altă parte, aflaţi că 
Ivan Fiodorovici m-a trimis dis-de-dimineaţă acasă la fratele 
dumnealui, în strada Ozernaia, aşa, cu mâna goală, fără nici 
un bilet, poruncindu-mi să-i spun lui Dmitri Fiodorovici să 
vină negreşit astăzi la restaurantul din piaţă, să ia masa 
împreună. M-am dus, dar nu l-am găsit acasă, deşi nu era 
decât ora opt. „A fost, dar s-a isprăvit”, m-au lămurit 
gazdele. Parc-ar fi înţeleşi între ei. Aşa că s-ar putea ca în 
momentul ăsta să fie la restaurant cu fratele dumnealui, 
fiindcă Ivan Fiodorovici n-a venit azi la masă, iar Fiodor 
Pavlovici a mâncat acum o oră şi s-a întins puţin să se 
odihnească. Dar vă rog din suflet să nu-i pomeniţi numele 
meu, că dumnealui e-n stare să ia zilele unui om pentru 
nimica toată! 

— Ivan l-a poftit, vasăzică, la restaurant? Întrebă Alioşa 
precipitat. 

— Da. 

— La „Stolicinâi gorod”, în piaţă? 

— Chiar aşa. 

— Tot ce se poate! Exclamă Alioşa, tulburat peste măsură, 
îţi mulţumesc, Smerdiakov, mi-ai spus un lucru care mă 
interesa foarte mult, mă duc imediat acolo. 

— Numai să nu mă daţi de gol! Îi aminti din nou 
Smerdiakov. 


— Fii pe pace, am să spun c-am intrat numai aşa, din 
întâmplare. 

— Unde vă duceţi? Staţi, să vă deschid poarta, strigă după 
el Maria Kondratievna. 

— Pe aici e mai aproape, am să sar iarăşi gardul. 

Vestea aflată îl răscolise adânc. Porni întins spre 
restaurant. Nu era, desigur, recomandabil să intre înăuntru 
cu straiele lui monahale, putea însă foarte bine să întrebe 
de ei la intrare, sau să-i roage să coboare o clipă. Dar în 
momentul când ajunse în dreptul localului, o fereastră se 
deschise larg şi Ivan îi strigă jos, în stradă: 

— Alioşa, n-ai putea să vii puţin până la mine? i-aş fi 
foarte îndatorat... 

— Cu dragă inimă, numai că nu ştiu dacă se cade să intru 
aşa cum sunt îmbrăcat. 

— Sunt într-un separeu, aşteaptă-mă în pridvor, că vin să 
te iau... 

O clipă mai târziu, Alioşa stătea la o masă lângă fratele 
său. Ivan mânca singur. 

III - FRAŢII AU PRILEJUL SĂ SE CUNOASCĂ MAI 
ÎNDEAPROAPE. 

De fapt, masa ocupată de Ivan nu se afla într-un separeu, 
ci era aşezată în colţul de lângă fereastră, despărţit de 
restul încăperii printr-un paravan; cei care şedeau acolo 
erau feriţi de orice privire indiscretă. Era prima sală de la 
intrare, unde se afla şi bufetul instalat de-a lungul unui 
perete. Ospătarii forfoteau necontenit încolo şi-ncoace. Nu 
se zărea decât un singur consumator, un bătrânel, după 
aspect militar în rezervă, care-şi bea ceaiul într-un ungher. 
În schimb, celelalte saloane erau pline de freamătul 
obişnuit al localului, se auzeau ţipete, dopurile săreau 
pocnind zgomotos, bilele se ciocneau pe masa de biliard, 
orga vuia. Ivan, după câte ştia Alioşa, nu punea aproape 
niciodată piciorul în restaurantul acela şi în general nu prea 
era amator de asemenea locante; prin urmare, intrase 


acolo numai în speranţa că se va putea întâlni cu Dmitri, aşa 
cum îi trimisese vorbă. Dmitri însă nu venise. 

— Să-ţi comand o ciorbă de peşte sau altceva, doar nu 
trăieşti numai cu ceai! Zise Ivan, care părea cât se poate de 
încântat că izbutise să pună mâna pe Alioşa. Tocmai 
isprăvise de mâncat şi-şi sorbea ceaiul. 

— Aş lua o ciorbă de peşte şi pe urmă un ceai, mi-e o 
foame de lup, primi cu bucurie Alioşa. 

— Dar nişte dulceaţă de vişine nu vrei? Am văzut că au la 
bufet. 'Ţi-aduci aminte ce mult îţi plăcea dulceaţa de vişine 
când erai mic, la Polenov? 

— N-ai uitat? Bine, să-mi aducă dacă vrei tu şi acum tot 
aşa de mult îmi place. 

Ivan sună şi-i ceru ospătarului o ciorbă, un ceai şi 
dulceaţă. 

— N-am uitat nimic, Alioşa, te ţin minte copil până pe la 
vreo unsprezece ani - eu mergeam atunci pe cincisprezece. 
La anii aceia, când există asemenea diferenţă de vârstă 
între ei, de obicei fraţii nu izbutesc să fie prea apropiaţi 
unul de altul. Nici nu ştiu măcar dacă mi-erai cumva drag 
pe atunci. Pe urmă, în primii ani după ce am plecat la 
Moscova, am şi uitat de tine. Mai târziu, când ai venit şi tu 
acolo, mi se pare că ne-am întâlnit o singură dată, nici nu 
mai ştiu unde. Şi acum, uite, sunt mai bine de trei luni de 
când am sosit aici şi până astăzi n-am schimbat un cuvânt. 
Mâine e vorba să plec iarăşi şi, în timp ce şedeam aici, mă 
gândeam: „Cum aş face să dau de el ca să-mi iau rămas- 
bun?” şi chiar în momentul acela te-am văzut trecând. 

— 'Ţineai chiar aşa de mult să mă vezi? 

— Mult de tot; aş vrea să te cunosc în sfârşit şi să-ţi dau şi 
ţie prilejul să mă cunoşti. Şi, cu asta, să ne luăm rămas-bun. 
După mine, cel mai bun lucru este să faci cunoştinţă cu un 
om înainte de despărţire. Să nu crezi că n-am observat în 
aceste trei luni cum mă urmăreai tot timpul cu privirile, 
simţeam mereu în ochii tăi că aştepţi ceva. E tocmai ceea ce 
mă scoate din fire, de aceea nici n-am căutat să mă apropii 


de tine. Până la urmă însă am învăţat să te stimez: „Puştiul 
ăsta, mi-am zis eu, e un om tare”. la aminte la ce-ţi spun, să 
ştii că vorbesc foarte serios, deşi cu râsul pe buze. Eşti tare, 
nu-i aşa? Îmi plac oamenii tari, indiferent de domeniul în 
care şi-ar exercita tăria lor de caracter, chiar dacă nu sunt 
decât nişte băieţandri ca tine. Privirea ta, în care se simţea 
o continuă aşteptare, nu m-a îndepărtat, dimpotrivă, cu 
timpul mi-a trezit simpatia... Am impresia că ţii la mine, deşi 
nu văd de ce, Alioşa... 

— Într-adevăr, mi-eşti drag, Ivan. Ştii ce spune Dmitri: 
„Ivan este tăcut ca un mormânt”. lar eu spun: Ivan este o 
enigmă. Şi până în clipa de faţă ai rămas o enigmă pentru 
mine, deşi am înţeles o mulţime de lucruri. Păcat numai că 
nu le-am înţeles decât azi-dimineaţă! 

— Ce anume? Întrebă râzând Ivan. 

— N-ai să te superi? Zâmbi la rândul său Alioşa. 

— Spune! 

— Mi-am dat seama că eşti tot atât de necopt ca oricare 
tânăr la douăzeci şi trei de ani, un băieţaş care abia a 
deschis ochii pe lume naiv şi cuminte, un pui de om cu caşul 
la gură, un copil! Sper că nu te-am supărat prea tare...? 

— Dimpotrivă, e o coincidenţă într-adevăr uluitoare! 
Exclamă vesel şi cu însufleţire Ivan. Închipuieşte-ţi că după 
întrevederea de azi-dimineaţă, ştii, atunci când am fost la 
dânsa, tot timpul m-am gândit numai la asta, la naivitatea 
mea de copil cu caşul la gură, la lipsa de experienţă tipică 
pentru un tânăr de douăzeci şi trei de ani! Exact cuvintele 
cu care ai început tu, ca şi cum mi-ai fi ghicit gândurile. Ştii 
ce-mi spuneam adineauri, stând aici? Dacă n-aş avea 
încredere în viaţă, dacă mi-aş pierde credinţa în femeia 
iubită, în existenţa ordinii universale, dacă m-aş convinge că 
totul nu este decât un haos blestemat şi fără nici o noimă, 
poate chiar diabolic, de ar fi să sufăr cele mai cumplite 
dezamăgiri ce se pot abate asupra unui om, eu tot aş mai fi 
dornic să trăiesc, fiindcă, o dată ce mi-am lipit buzele de 
cupa vieţii, nu m-aş îndura s-o smulg de la gură până n-aş 


deşerta-o până la fund! Când am să ajung la treizeci de ani, 
probabil, am să lepăd cupa din mână, chiar dacă n-am s-o 
golesc până la fund, am să mă dau foarte frumos deoparte 
şi am să mă duc... Nici eu nu ştiu unde... Dar până atunci - 
sunt sigur de asta - tinereţea mea va reuşi să treacă peste 
orice - şi peste dezamăgiri şi peste dezgustul de viaţă. M- 
am întrebat de multe ori: există oare pe lume o deznădejde 
atât de covârşitoare încât să înăbuşe cu desăvârşire în mine 
pofta asta turbată de viaţă, de care poate ar trebuie chiar 
să-mi fie ruşine? Şi am hotărât în sinea mea că nu există, cel 
puţin până la treizeci de ani, fiindcă după aceea mi se pare 
că nici eu n-o să mai am chef să trăiesc. Sunt unii moralişti - 
mai toţi, nişte mucoşi atinşi de ftizie şi mai cu seamă poeţii - 
care s-au găsit să condamne pofta asta de viaţă, numind-o 
„ticăloasă”. Se prea poate să fie o trăsătură caracteristică a 
celor din neamul Karamazovilor, pe care, desigur, o ai şi tu, 
dar nu înţeleg de ce trebuie să fie neapărat „ticăloasă”... 
Câtă forţă centripetă mai are încă planeta noastră, Alioşa! 
Vreau să trăiesc şi am să trăiesc chiar în pofida oricărei 
logici! Să zicem că n-aş crede în existenţa ordinii universale 
şi totuşi, uite, mi-s dragi mugurii cleioşi” ce se deschid 
primăvara, mi-e drag cerul albastru, mi-s dragi unii oameni, 
care - mă crezi? 

— Nici măcar nu-mi dau seama pentru ce anume mă 
atrag, mi-e drag uneori eroismul omenesc, virtute în care 
poate de mult am încetat să mai cred, dar pe care, totuşi, în 
adâncul meu, o cinstesc ca pe o amintire. Uite, că ţi s-a adus 
ciorba, poftă bună! Aşa-i că-i gustoasă? Se pricep s-o 
prepare. Am de gând să călătoresc prin Europa, Alioşa. 
Vreau să plec de aici; ştiu că mă duc într-un cimitir, dar nu 
pot să-ţi spun cât îl iubesc şi ce înseamnă pentru mine 
cimitirul ăsta! Atâţia răposaţi dragi zac în pământ acolo, 
fiecare piatră de mormânt vorbeşte despre o viaţă apusă ca 
o flacără ce s-a stins, despre credinţa pătimaşă în eroismul 
lor, despre lupta pe care au purtat-o în numele adevărului şi 
al ştiinţei lor! Parcă mă şi văd cum am să cad în genunchi şi- 


am să sărut pietrele, stropindu-le cu lacrimi, deşi în inima 
mea sunt convins că nu-i decât un cimitir şi nimic mai mult. 
Nu vor fi lacrimi de disperare, fiindcă, vărsându-le, mă voi 
simţi fericit. Înduioşarea ce mă va cuprinde va fi o voluptate 
pentru mine. Mi-s dragi mugurii cleioşi ce se deschid 
primăvara, cerul albastru, asta este! Nu mai e vorba nici de 
rațiune şi nici de logică - iubeşti cu toate măruntaiele şi cu 
tot sufletul tău, îţi iubeşti clocotul primei tinereţi... Pricepi 
ceva din toată poliloghia asta, Alioşka, sau nu pricepi nici o 
iotă? Îl întrebă brusc Ivan, râzând. 

— 'Te înţeleg foarte bine, Ivan; simţi nevoia să iubeşti cu 
toată fiinţa şi cu tot sufletul tău, aşa cum tu însuţi ai spus 
atât de frumos şi mă bucur grozav că ai asemenea poftă de 
viaţă! Exclamă Alioşa. Cred că toată lumea trebuie să 
iubească viaţa mai presus de orice. 

— Să iubeşti viaţa mai mult chiar decât rostul ei? 

— Negreşit, s-o iubeşti mai presus decât logica, precum 
singur ai spus, chiar în pofida logicii, căci numai aşa ai să-i 
înţelegi rostul. De mult mi se năzărea asta. Menirea ta, 
Ivan, este pe jumătate împlinită, ai reuşit să duci la bun 
sfârşit o parte din ea: ţi-era drag să trăieşti! Acum nu-ţi mai 
rămâne decât să te îngrijeşti de cealaltă jumătate şi eşti 
salvat. 

— Şi tu vrei acum să salvezi neapărat cealaltă jumătate? 
Dar, cel puţin aşa mi se pare, nu m-am dat încă învins. Şi în 
ce constă cealaltă jumătate, cum zici tu? 

— În faptul că trebuie să-i sculăm din morţi pe cei care 
poate nici n-au murit cu adevărat. Vrei să-mi torni puţin 
ceai? Îmi pare bine că putem sta de vorbă în sfârşit. 

— Cum văd, eşti în vervă. Îmi plac grozav les professions 
de foi 451) ale unor novici... Aşa, ca tine. Eşti un om tare, 
Aleksei! E adevărat c-ai de gând să pleci din mănăstire? 

— Da. Bătrânul vrea să mă trimită în lume. 

— Prin urmare, s-ar putea să ne mai întâlnim din nou pe la 
treizeci de ani, când am de gând să dau la o parte încetul cu 
încetul cupa. Tata, în schimb, n-o să se-ndure să renunţe la 


ea nici la şaptezeci de ani - mi-a spus-o cu gura lui şi încă 
foarte serios, cu toate că de obicei îi place să facă pe 
bufonul. S-a înşurubat în senzualitatea lui, ca şi cum ar fi 
încremenit pe un soclu de piatră... Am impresia, de altfel, 
că după treizeci de ani nici nu-ţi mai rămâne altă resursă 
decât senzualitatea... Dar s-o duci până la şaptezeci de ani, 
într-adevăr te apucă jalea! Mai bine să te opreşti la treizeci, 
cel puţin aşa mai păstrezi „o umbră de nobleţe” şi te poţi 
amăgi singur. Nu l-ai văzut cumva pe Dmitri azi? 

— Nu, nu l-am văzut, în schimb m-am întâlnit cu 
Smerdiakov. 

Şi Alioşa îi povesti în treacăt, dar destul de amănunţit, 
întâlnirea lui cu Smerdiakov. Ivan îl asculta posomorât, ba 
chiar insistă să repete unele lucruri. 

— M-a rugat să nu-i pomenesc lui Dmitri că mi-ar fi spus 
ceva, încheie Alioşa. 

Ivan se încruntă şi căzu pe gânduri. 

— De ce te-ai întunecat aşa? Din pricina lui Smerdiakov? Îl 
întrebă Alioşa. 

— Da. Să-l ia dracu'! Voiam într-adevăr să-l văd pe Dmitri, 
dar acum nu mai am nici un chef... Răspunse Ivan în silă. 

— Şi vrei să pleci chiar atât de curând? 

— Da. 

— Şi cum rămâne cu tata, cu Dmitri? Ce sfârşit o să aibă 
zavistia asta dintre ei? Întrebă neliniştit Alioşa. 

— Mereu aceeaşi litanie! Ce mă interesează pe mine? Ori 
poate crezi că m-a pus cineva să-l păzesc pe fratele meu 
Dmitri? I-o reteză iritat Ivan, dar numaidecât după aceea 
adăugă zâmbind cu amărăciune: Aşa cum i-a răspuns Cain 
lui Dumnezeu când l-a întrebat despre fratele lui ucis. 
Probabil că la acelaşi lucru te-ai gândit şi tu în clipa asta, 
nu? Dar ce dracu', doar n-o să rămân aici să-l 
supraveghez?! Am isprăvit tot ce am avut de făcut şi acum 
plec. Nu cumva îţi închipui c-aş fi gelos pe Dmitri, că în aste 
trei luni n-am căutat decât să i-o suflu pe aleasa inimii sale, 
Katerina Ivanovna? La naiba, aveam destule altele pe cap! 


Acum, c-am terminat, plec. Ai văzut şi tu c-am terminat, ai 
fost acolo de faţă. 

— Când? Deunăzi, la Katerina Ivanovna? 

— Da, m-am descotorosit cât ai bate din palme. Ei şi? Ce- 
mi pasă mie de Dmitri? N-are nici un amestec aici. Aveam 
socotelile mele cu Katerina Ivanovna. Ştii şi tu doar că 
Dmitri s-a purtat tot timpul ca şi cum ar fi fost de conivenţă 
cu mine. Dinspre partea mea, nu i-am cerut nimic, el singur 
mi-a încredinţat-o solemn, împreună cu binecuvântarea lui. 
Aşa-i că-ţi vine să râzi? Nu, Alioşa, nu, nici nu poţi să-ţi 
închipui ce uşurat mă simt acum! Adineauri, stând aici la 
masă - mă crezi? 

— Mi-a venit chef să comand şampanie, ca să sărbătoresc 
cel dintâi ceas de libertate. Ptiu, după o jumătate de an, să 
mă văd, aşa, deodată, scăpat de toate! Nici n-aş fi bănuit 
ieri ca ajunge numai să vrei, ca să isprăveşti, fără să te 
coste nimic. 

— Vorbeşti despre dragostea ta, Ivan? 

— Despre dragostea mea, dacă ţii neapărat. Da, m-am 
îndrăgostit de o fată, o domnişoară de la pension. Cât m-am 
chinuit lângă ea şi cât m-a chinuit ea pe mine! Şi deodată, 
cum şedeam aşa lângă ea... Totul s-a spulberat. Acum 
câteva ceasuri am vorbit ca din carte, dar pe urmă, când 
am ieşit afară, mi-a venit să râd, nu ştiu dacă mă crezi? Da, 
da, poţi să mă crezi pe cuvânt. 

— Şi acum văd că mi-o spui cu atâta veselie, observă 
Alioşa, cercetând chipul fratelui său, care într-adevăr se 
luminase deodată. 

— De unde să fi ştiut că n-o iubeam deloc, dar deloc? He- 
he! Şi acum mi-am dat seama că n-o iubesc! Şi totuşi, 
muream după ea, atât de mult îmi plăcea! Chiar deunăzi, în 
timp ce-mi rosteam discursul, îmi plăcea grozav. Ca să-ţi 
spun drept, îmi place şi acum şi totuşi, nu mi-a fost greu s-o 
părăsesc. Sau te gândeşti poate că mă laud? 

— Nu. Dar cine ştie dacă va fi fost o dragoste adevărată! 


— Alioşka, râse Ivan, ce te pricepi tu în dragoste ca să 
vorbeşti despre ea?! Zău, nu-ţi sade bine! Dar ce ieşire, ce 
ieşire ai avut deunăzi! Aoleu! Am uitat să te pup pentru 
asta... Cât m-a canonit! Cu adevărat mi-am pierdut vremea 
admirându-i istericalele... Of, ştia dumneaei c-o iubesc! Pe 
mine mă iubea, nu pe Dmitri, sublinie vesel Ivan. Pentru 
Dmitri n-are decât o atracţie morbidă, isterică. 'Tot ce i-am 
spus deunăzi este perfect adevărat. Numai că, vezi tu, o să 
treacă poate cincisprezece sau douăzeci de ani până să-şi 
dea seama că nu e câtuşi de puţin îndrăgostită de Dmitri, că 
mă iubeşte numai pe mine, omul pe care nu face decât să-l 
chinuiască. S-ar putea totuşi ca să nu-şi dea seama 
niciodată de asta, cu toată lecţia pe care i-am servit-o azi. Şi 
atunci e, mai bine aşa: să mă scol şi să plec o dată pentru 
totdeauna. Ce-o fi făcând acum? Spune-mi ce s-a mai 
întâmplat după plecarea mea? 

Alioşa îi vorbi despre criza de nervi a Katerinei Ivanovna; îi 
povesti cum avusese un atac subit, pierzându-şi cunoştinţa 
şi că şi acum încă mai era în delir. 

— Nu cumva te-o fi minţit Hohlakova? 

— N-aş crede. 

— Trebuie să aflăm ce-i cu ea. De altfel, nimeni încă, după 
câte ştiu, n-a murit dintr-o criză de isterie. Ce ţi-e şi cu 
istericalele astea! Cred că Dumnezeu, în marea lui 
bunătate, anume i le-a hărăzit femeii. Nu, n-am să mai trec 
pe acolo. La ce să mă amestec iar? 

— Şi totuşi, adineauri i-ai spus că nu te-a iubit niciodată. 

— Într-adins am făcut-o, Alioşka! Am să comand şampanie, 
vreau să ciocnim pentru eliberarea mea. Nici nu ştii ce 
fericit sunt! 

— Lasă, frate, mai bine nu... se împotrivi Alioşa. Şi aşa nu 
prea mă simt în apele mele. 

— Văd eu că eşti abătut de câtăva vreme. 

— Şi ai de gând să pleci chiar mâine-dimineaţă? 

— Dimineaţă? N-am spus că plec de dimineaţă... Adică, 
cine ştie, poate că aşa o să fac... Dacă vrei să mă crezi, am 


luat astăzi masa aici numai ca să nu mănânc între patru 
ochi cu bătrânul, atâta m-a scârbit. Mi-aş fi luat eu de mult 
talpăşiţa. Dar de ce te nelinişteşte plecarea mea? Mai avem 
încă timp berechet până atunci. O eternitate întreagă, 
nemurirea! 

— Ce fel de eternitate dacă pleci mâine? 

— Ei şi, ce-are a face? Spuse râzând Ivan. O să avem 
destulă vreme să ne spunem tot ce avem de spus, doar 
pentru asta suntem aici! Ce te uiţi aşa mirat la mine? 
Răspunde: pentru ce crezi că ne aflăm aici? Că să vorbim 
despre dragostea mea pentru Katerina Ivanovna, despre 
babacul sau despre Dmitri? Despre străinătate? Despre 
situaţia fatală a Rusiei? Ori despre împăratul Napoleon? 
Pentru asta, da? 

— Bineînţeles că nu. 

— Prin urmare, îţi dai şi tu seama că nu pentru ăsta. 
Fiecare cu ale lui; noi, ăştia, copilandrii cu caşul la gură, 
trebuie să rezolvăm în primul rând problemele externe, 
asta-i grija noastră cea mai mare. În clipa de faţă tot 
tineretul rus nu face decât să discute asemenea probleme. 
Aşa cum oamenii vârstnici nu sunt preocupaţi decât de 
chestiunile practice! la spune-mi, de ce ai fost tot timpul cu 
ochii pe mine trei luni de zile? Nu ca să mă iscodeşti? Ca şi 
cum ai fi vrut să mă întrebi: „Crezi oare în ceva, sau nu 
crezi în nimic?” Asta voiau să spună privirile pe care mi le-ai 
aruncat în aste trei luni, Aleksei Fiodorovici, nu-i aşa? 

Alioşa zâmbi: 

— Fie şi aşa. Nu cumva râzi de mine acum? 

— Să râd de tine? Cum aş putea să-mi necăjesc frăţiorul, 
Care trei luni de zile încheiate m-a privit întruna, ca şi cum 
ar fi aşteptat ceva din partea mea. Uită-te în ochii mei, 
Alioşa şi eu sunt tot un puşti, un copilandru care abia a 
deschis ochii, ca şi tine, atâta doar că eu nu sunt novice. Ce 
crezi tu că fac azi băieţii de o vârstă cu noi în Rusia? Sau cel 
puţin unii dintre ei? Să luăm, bunăoară, cârciuma asta 
infectă; se strâng cu toţii aici şi se aşează în câte un colţ. Nu 


se cunosc între ei şi, după ce vor ieşi din local, timp de 
patruzeci de ani după aceea nu vor mai şti nimic unul 
despre altul. Ei şi? În jurul căror lucruri se învârt discuţiile 
pe care le poartă de câte ori au o clipă de răgaz, aici, în 
cârciumă? Numai şi numai în jurul unor probleme de 
importanţă universală: „Ce părere aveţi despre existenţa lui 
Dumnezeu? Dar despre nemurire?” Iar cei care nu cred în 
Dumnezeu vor discuta, la rândul lor, despre socialism şi 
despre anarhism, despre transformarea lumii după un nou 
calapod, ceea ce, în definitiv, e cam acelaşi lucru, 
problemele sunt aceleaşi în fond, numai că sunt privite 
dintr-un alt punct de vedere. În zilele noastre, un număr 
infinit de tineri ruşi, care mai de care mai originali, nu fac 
altceva decât să dezbată asemenea chestiuni. Nu este aşa? 

— Da, pentru adevărații ruşi existenţa lui Dumnezeu sau 
nemurirea sufletului, sau aşa cum spui tu, aceleaşi 
probleme privite dintr-un alt punct de vedere, sunt 
probleme esenţiale şi, deci, e normal să fie aşa, rosti Alioşa, 
privindu-şi fratele cu surâsul lui blajin şi parcă întrebător. 

— Ascultă, Alioşa, a fi rus nu înseamnă totdeauna a fi 
deştept; îţi spun, nu există ceva mai stupid decât 
preocupările adolescenților ruşi din zilele noastre. Pe unul 
dintre ei însă eu personal îl iubesc din toată inima! 

— Ce bine ai adus-o din condei! Rosti Alioşa râzând. 

— Hai, spune, porunceşte, cu ce să încep: cu Dumnezeu? 
Există Dumnezeu ori nu există? 

— Începe cu ce vrei, chiar şi cu „celălalt punct de vedere”. 
Ieri, acasă, la tata, parcă mi-aduc aminte, ai declarat că nu 
există. 

Alioşa îl scrută mai adânc cu privirea. 

— Ieri voiam numai să te necăjesc, pentru că vedeam cum 
îţi scăpărau ochişorii. Dar acum nu mă dau în lături de lao 
discuţie serioasă. Doresc să mă apropii de tine, Alioşa. Vezi 
tu, eu nu am prieteni şi caut pe cât pot să mi-i fac. Ce-ai zice 
dacă, totuşi, aş admite existenţa lui Dumnezeu? (Ivan râse.) 
Nu ţi-ai fi închipuit una ca asta, nu-i aşa? 


— Bineînţeles, dacă nu cumva glumeşti şi de astă dată. 

— Glumesc! Ieri, în chilia stareţului tău, tot aşa mi s-a 
spus: că glumesc. Vezi, dragul meu, în secolul al 
optsprezecelea, un bătrân învechit în rele (52) a declarat 
că dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat, si'il 
n'existait pas Dieu, il faudrait l'inventer. Şi într-adevăr, omul 
este acela care l-a născocit pe Dumnezeu. Surprinzător, aş 
zice chiar miraculos, nu este însă faptul că Dumnezeu 
există, ci miracolul constă tocmai în aceea că ideea 
necesităţii unui dumnezeu - idee atât de sfântă, de 
emoţionantă şi plină de înţelepciune şi care nu poate decât 
să-i facă cinste omului s-a putut înfiripa în căpăţâna unei 
fiare sălbatice şi crude ca el. În ce mă priveşte, am renunţat 
de mult să mă gândesc dacă în realitate omul este cel care 
l-a creat pe Dumnezeu sau Dumnezeu cel care l-a creat pe 
om! Bineînţeles, n-am să mă apuc să inventariez acum toate 
axiomele actuale pe care tineretul rus le-a scos prin 
deducție din ipotezele europene, căci ceea ce în Europa 
este o simplă ipoteză la noi devine numaidecât axiomă şi nu 
numai pentru tineretul rus, ci chiar şi pentru profesorii săi, 
care de cele mai multe ori sunt tot nişte adolescenţi. Voi 
trece deci peste toate aceste ipoteze. De fapt, care este 
problema ce ne interesează? Să-ţi dezvălui în cel mai scurt 
timp cine sunt, adică ce fel de om sunt, ce cred şi ce 
năzuinţe am, nu-i aşa? Drept care îţi declar de la bun 
început că admit existenta lui Dumnezeu, o admit pur şi 
simplu fără nici un fel de complicaţii. Cu o singură rezervă 
totuşi: dacă Dumnezeu există şi a creat într-adevăr 
pământul, atunci fără îndoială că l-a plăsmuit după legile 
geometriei lui Euclid, sădind totodată în mintea omului 
noţiunea celor trei dimensiuni spaţiale. Cu toate astea, s-au 
găsit şi se mai găsesc încă şi azi geometri şi filosofi, unii 
chiar străluciți 453), care pun la îndoială faptul că 
universul nostru, sau, mai bine zis, întreaga creaţie ar fi fost 
alcătuită după principiile geometriei euclidiene; aceştia 
presupun, bunăoară, că două linii paralele care - după 


Euclid - nu se întâlnesc niciodată pe pământ ajung totuşi să 
se întâlnească undeva în infinit. În ce mă priveşte, dragul 
meu, consider că, din moment ce nici atâta lucru nu sunt în 
stare să pricep, ce rost mai are atunci să vorbesc despre 
Dumnezeu! Mărturisesc cu toată umilinţa că nu mă simt 
capabil să rezolv probleme de felul acesta; spiritul meu 
euclidian, realist, refuză să caute soluţia unor probleme ce 
nu au nimic de-a face cu lumea asta. Şi tot aşa te sfătuiesc 
şi pe tine, dragul meu Alioşa, să nu-ţi frămânţi în zadar 
mintea cu asemenea şarade şi mai ales să nu-ţi pui 
niciodată întrebarea dacă Dumnezeu există sau nu. Sunt 
lucruri ce depăşesc posibilităţile unei inteligenţe iniţial 
înzestrate cu noţiunea celor trei dimensiuni spaţiale. 
Aşadar, cum spuneam, admit existenţa lui Dumnezeu; o 
admit cu dragă inimă, după cum admit deopotrivă 
înţelepciunea, ca şi finalitatea lui, care ne este cu 
desăvârşire necunoscută; cred în ordinea, în sensul vieţii, 
cred în armonia eternă, cu care - zice-se - ne vom contopi 
cândva, cred în cuvântul spre care tinde întregul univers şi 
care, fiind el însuşi Dumnezeu, este în acelaşi timp 
„aspiraţia către dumnezeire”, cred în toate câte mai sunt, 
chiar şi în infinit. Ce puzderie de cuvinte s-au făurit ca să 
exprime toate astea! Pe cât se pare, sunt pe calea cea bună, 
nu-i aşa? Şi tocmai închipuieşte-ţi că, în ultimă instanţă, 
totuşi, eu nu accept lumea asta a lui Dumnezeu în 
finalitatea ei, n-o accept, deşi ştiu că există; pur şi simplu n- 
o admit. Nu spun că nu-l accept pe Dumnezeu, înţelege-mă, 
ci nu accept lumea plăsmuită de el, această creaţie divină şi 
nici prin gând nu mi-ar trece c-am s-o pot accepta vreodată. 
În privinţa asta am de făcut o rezervă: sunt sigur, ca un 
prunc nevinovat, că suferinţele se vor tămădui şi vor pieri 
fără urmă, că toată farsa asta penibilă a contradicţiilor 
umane se va spulbera ca un jalnic miraj, ca o născocire 
meschină a spiritului omenesc euclidian, nevolnic şi micuţ 
cât un atom; în sfârşit, că în clipa finalului suprem, în 
momentul armoniei eterne, se va petrece şi va ieşi la lumină 


ceva atât de extraordinar, încât toate inimile vor dobândi 
împăcarea, toate nemulţumirile vor fi astâmpărate, toate 
crimele - ispăşite şi tot sângele pe care l-au vărsat oamenii 
- răscumpărat şi atunci vom ajunge poate nu numai să 
iertăm, dar să şi găsim o justificare pentru tot ce se 
întâmplă pe faţa pământului! Fie, fie, să iasă la lumină şi să 
se statornicească, n-are decât! Dar eu, unul, nu accept - şi 
nici nu vreau să accept - asta! Chiar dacă două linii paralele 
vor ajunge să se întâlnească la un moment dat, chiar dacă 
am să văd cu ochii mei lucrul acesta şi, văzându-l, am să 
recunosc din gură că-i adevărat, n-am să-l accept totuşi. Şi 
acum ştii cine sunt eu, Alioşa şi care-i teza mea. [i-am 
vorbit cât se poate de serios. Anume am început discuţia 
într-un mod cu totul absurd, dar până la urmă am ajuns la 
spovedanie şi pe tine asta te interesa. Nu te aşteptai să-ţi 
vorbesc despre Dumnezeu, ţineai numai să afli în ce anume 
crede scumpul tău frate. Şi, precum vezi, ţi-am spus. 

Încheind această lungă tiradă, Ivan se arătă cuprins de o 
emoție pe cât de puternică, pe atât de neaşteptată. 

— Şi pentru ce zici c-ai început discuţia „într-un mod cu 
totul absurd”? Întrebă Alioşa, privindu-l îngândurat. 

— În primul rând ca să nu dezmint firea mea rusească: 
discuţiile care se poartă la noi în jurul acestui subiect sunt 
în genere pur şi simplu absurde. În al doilea rând, cu cât un 
lucru e mai absurd, cu atât are mai multe şanse să se 
apropie de fondul unei probleme. Cu cât e mai absurd, cu 
atât este mai evident. Absurditatea este simplă şi concisă, în 
timp ce inteligenţa recurge la tot felul de subterfugii şi 
ascunzişuri. Inteligența este vicleană, iar absurditatea - 
sinceră şi naivă. Adineauri, bunăoară, mărturisindu-ţi 
disperarea mea, cu cât am căutat să ţi-o arăt în toată 
absurditatea ei, cu atât am fost parcă mai câştigat. 

— Poţi să-mi explici şi mie de ce „nu accepţi lumea 
aceasta”? Îl întrebă Alioşa. 

— Fireşte, nu-i nici un secret la mijloc, aici chiar 
intenţionam să ajung. Frăţiorul meu drag, să ştii că nu 


vreau nici să te corup, nici să-ţi zdruncin cumva 
convingerile, dimpotrivă, poate că dorinţa mea este să mă 
lecuiesc prin tine. 

Pe buzele lui Ivan înflori deodată un zâmbet de copilaş 
cuminte. Niciodată până atunci Alioşa nu-l văzuse zâmbind 
aşa. 

IV - RĂZVRĂTIREA 

— Trebuie să-ţi mărturisesc încă ceva, urmă Ivan. Eu n-am 
putut niciodată să pricep cum e posibil să-ţi iubeşti 
aproapele. Fiindcă, cel puţin aşa mi se pare mie, tocmai pe 
acela care-ţi este mai apropiat nu poţi să-l iubeşti decât, 
cine ştie, doar aşa, de la distanţă. Am citit undeva despre 
Ioan cel Milostiv (un sfânt) că, venind la el într-o zi un ins 
flămând şi rebegit de frig şi rugându-l să-l încălzească, 
sfântul l-a culcat cu el în pat şi, îmbrăţişându-l, i-a suflat în 
gura puturoasă, fiindcă bietul om pătimea de nu ştiu ce 
boală cumplită. Ei, uite, eu sunt convins că toate faptele 
astea săvârşite de el pornesc dintr-o înclinaţie morbidă, un 
fel de isterie, că sfântul n-a fost sincer, dragostea lui fiind 
dictată de datorie, o penitenţă pe care şi-a impus-o singur. 
Nu poţi iubi un om decât dacă-şi ascunde faţa; e destul să-i 
vezi chipul, ca dragostea să dispară pe loc. 

— Ştiu, fiindcă ne-a vorbit şi părintele Zosima despre asta 
şi nu numai o dată, observă Alioşa; de multe ori, zicea 
dânsul, înfăţişarea e o piedică în calea dragostei faţă de 
semeni pentru unii oameni care n-au ajuns încă să cunoască 
viaţa. Există, totuşi, pe lume atâta dragoste, Ivan şi 
dragostea asta, ştiu bine, se apropie foarte mult de cea a lui 
Hristos, te rog să mă crezi pe cuvânt... 

— Eu, ce să-ţi spun, n-am cunoscut încă şi nici nu pot să 
pricep aşa ceva - şi ca mine sunt mulţi. Se pune întrebarea 
dacă ăsta se datoreşte unor deficienţe înnăscute sau e ceva 
inerent firii omeneşti. După mine, dragostea creştinească 
faţă de aproape este un miracol imposibil pe pământ. 
Hristos a fost Dumnezeu. Adică ceea ce nu suntem noi. Să 
presupunem, de pildă, că eu aş avea o suferinţă adâncă; 


nimeni altul însă n-o să-şi poată da seama vreodată cât 
sufăr, pentru că este altul, nu eu, şi, în afară de asta, foarte 
rar întâlneşti un om care să admită că semenul lui poate fi 
un martir (ca şi cum ar fi cine ştie ce titlu de nobleţe!). Şi 
ştii de ce nu vrea să admită? Pentru simplul motiv că, să 
zicem, miros urât, sau mutra mea i se pare stupidă, ori 
pentru că odată, nu mai ştiu când, l-am călcat pe picior. Şi 
apoi, sunt suferinţe şi suferinţe: o suferinţă umilitoare, 
pentru mine degradantă, cum ar fi, de pildă, foamea, mai 
degrabă poate să trezească mila cuiva; dacă însă suferinţa 
mea este de un ordin superior, bunăoară dacă, să zicem, aş 
avea de pătimit pentru o idee, prea puţini ar fi dispuşi să-i 
dea crezământ şi asta doar în cazuri extrem de rare, pentru 
că, uitându-se la mine, ar constata că n-am chipul pe care, 
după părerea lor, ar trebui să-l aibă omul sortit să sufere în 
numele unei idei. Şi asta ajunge ca să-mi retragă pe loc 
bunăvoința lor şi fii sigur că n-o fac din răutate, nu, câtuşi 
de puţin! De aceea, cred eu, cerşetorii şi, mai ales, boierii 
scăpătaţi n-ar trebui să scoată niciodată capul în lume, 
mulţumindu-se să ceară de pomană prin gazete. Teoretic, 
fireşte, poţi să-ţi iubeşti aproapele, dar numai aşa, de la 
distanţă, niciodată însă când e-n preajma ta. Dacă totul pe 
lume s-ar petrece aşa ca pe scenă, ca într-un balet, unde 
milogii apar costumaţi în zdrenţe de mătase şi dantele 
rupte şi cerşesc dansând cu cea mai desăvârşită graţie, 
atunci ai putea cel puţin să-i admiri. Să-i admiri, însă nu să-i 
şi iubeşti. Dar cred că m-am cam întins la vorbă. Ţineam 
oricum să-ţi împărtăşesc punctul meu de vedere. Aş fi vrut 
să-ţi vorbesc despre suferinţa omenească în genere, dar 
poate că-i mai bine să ne limităm numai la suferinţele 
copiilor. În felul acesta, argumentaţia mea o să se reducă, 
probabil, cam la o zecime din ceea ce ar fi trebuit să fie, dar 
e mai bine totuşi să ne oprim numai asupra copiilor. Este în 
dezavantajul meu, bineînţeles, dar n-are a face. În primul 
rând, copiii îţi sunt dragi, chiar dacă-i ai tot timpul lângă 
tine, chiar dacă-s nespălaţi sau urâţi (deşi mi se pare că nu 


există copii urâţi). Şi, pe urmă, nu-mi face plăcere să 
vorbesc despre adulţi nu numai pentru că sunt respingători 
şi nu merită să fie iubiţi, dar şi pentru că apasă asupra lor 
un păcat: acela de a fi muşcat din mărul oprit, de a fi ajuns 
astfel să cunoască binele şi răul. Aş spune că şi astăzi încă 
se mai înfruptă din mărul oprit. Pe când copilaşii n-au 
apucat să se înfrupte din el şi deocamdată nu au nici un 
păcat. 'Ţie îţi plac copiii, Alioşa? Ştiu că-ţi plac şi sunt 
convins că mă înţelegi de ce nu vreau să-ţi vorbesc decât 
despre ei. Şi dacă suferă atât de crunt pe lumea asta, este 
pentru ca sunt sortiţi, probabil, să ispăşească păcatele 
săvârşite de părinţii lor, atunci când au muşcat din măr; 
asta încă e o explicaţie metafizică, pentru care sufletul unui 
pământean nu poate avea nici o înţelegere. Nu se poate ca 
un nevinovat - un biet prunc neprihănit - să sufere pentru 
alţii. N-o să-ţi vină poate să crezi, Alioşa, dar să ştii că-mi 
sunt nespus de dragi copiii. Să observi că tocmai oamenii 
cruzi, pătimaşi, sângeroşi, ca de-alde noi, ăştia din neamul 
Karamazovilor, iubesc uneori din toată inima copiii. Vezi tu, 
copiii, cât sunt încă prunci, adică până pe la vreo şapte ani, 
bunăoară, se deosebesc teribil de oameni: parcă ar fi nişte 
fiinţe complet diferite, înzestrate cu altă fire. Am cunoscut 
cândva un tâlhar care asasinase familii întregi de-a lungul 
carierei sale, pătrunzând pe furiş noaptea prin case să 
jefuiască şi care, printre alte victime, înjunghiase şi câţiva 
copii. Curios e însă că, la puşcărie, prinsese dragoste de ei. 
Tot timpul nu făcea decât să stea la fereastră şi să se uite la 
copiii care se jucau prin curtea închisorii. Ba chiar îl 
obişnuise pe unul dintre ei - un prichindel, uite, atâtica - să 
se apropie de ferestruica lui şi cu timpul piciul ajunsese să 
se împrietenească cu el... Tu nu ştii pentru ce îţi spun toate 
astea, Alioşa? Mă doare capul îngrozitor şi nu ştiu de ce mă 
simt atât de deprimat... 

— Ai un aer ciudat, se nelinişti Alioşa, parcă nu eşti în 
apele tale. 


— Nu de mult, la Moscova, un bulgar mi-a vorbit, urmă 
Ivan Fiodorovici fără să-i dea ascultare, despre atrocitățile 
săvârşite de turci şi cerchezi în Bulgaria de teama unei 
răscoale generale a slavilor; trec totul prin foc şi sabie, 
violează femeile, omoară copiii, ţintuiesc prizonierii de 
garduri, petrecându-le cuie prin urechi, şi-i lasă aşa toată 
noaptea, ca a doua zi să-i atârne cu laţul de gât şi aşa mai 
departe; nişte grozăvii că ţi se face pârul măciucă. Am auzit 
spunându-se uneori că omul e crud „ca o fiară”, ceea ce, 
după mine, este o nedreptate strigătoare la cer şi o insultă 
pentru bietele jivine; nici o fiară de pe faţa pământului nu 
se poate compara în privinţa asta cu omul, a cărui cruzime 
aproape că atinge perfecțiunea. Un tigru se mulţumeşte să- 
şi sfâşie şi să-şi înfulece prada, e tot ce ştie el sa facă. Nici 
prin minte nu i-ar trece, bunăoară, să ţintuiască oamenii de 
urechi, lăsându-i să se chinuie aşa o noapte întreagă, chiar 
dacă ar putea s-o facă. Turcii, mai cu seamă, simt o 
voluptate deosebită să tortureze copiii, începând cu cei 
nenăscuţi pe care îi scot cu jungherul, spintecând pântecele 
ce i-a zămislit şi sfârşind cu pruncii pe care-i aruncă în aer, 
ca să-i prindă apoi în vârful baionetelor, sub ochii mamei. 
Plăcerea lor cea mai mare era tocmai ca mama să fie de 
faţă la spectacol. lată însă o scenă care mi s-a părut într- 
adevăr impresionantă. Închipuieşte-ţi un sugar în braţele 
maică-sii, încremenită de spaimă în mijlocul unui grup de 
turci care au tăbărât peste ei în casă. Ce crezi că le dă prin 
gând ticăloşilor? Spune şi tu daca nu-i o figura grozavă: 
care mai de care mângâie pruncul şi se hlizesc la el ca să-l 
facă să râdă şi până la urmă reuşesc, mititelul începe să 
râdă. Atunci, unul dintre ei aţinteşte asupra lui pistolul de la 
o distanţa de-o palmă. Băieţelul râde fericit şi întinde 
mânuţele, dând să apuce jucăria aceea strălucitoare; în 
momentul acela bestia apasă pe trăgaci, slobozindu-i 
glonţul drept în faţă, şi-i zdrobeşte căpşorul... Artistic, nu-i 
aşa? Se zice că turcii se prăpădesc după dulciuri... 

— De ce-mi spui toate astea, frăţioare? 


— Ştii ce cred eu? Dacă diavolul nu există şi este numai o 
născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a plăsmuit 
după chipul şi asemănarea lui. 

— Adică la fel ca pe Dumnezeu... 

— Te pricepi să întorci vorba, cum zice Polonius în Hamlet 
începu a râde Ivan. Gata, m-ai prins, n-am încotro, ba chiar 
îmi pare bine! Dar frumos mai trebuie să arate Dumnezeul 
ăsta al tău dacă omul l-a plăsmuit după chipul şi 
asemănarea sa! M-ai întrebat de ce-ţi spun toate astea?... 
Vezi tu, sunt mare amator de curiozităţi, pe care-mi place să 
le colecţionez - fie că le găsesc prin ziare, fie că-mi notez ce 
mi se povesteşte, aşa cum se întâmplă. Există, bunăoară, tot 
felul de anecdote picante, din care am reuşit să-mi 
alcătuiesc o colecţie destul de frumoasă. Turcii, fireşte, nu 
puteau nici ei să lipsească, dar ei sunt de pe alte meleaguri. 
Cunosc însă unele cazuri autohtone, poate ceva mai 
interesante decât ale turcilor. Ştii, la noi, bătaia, nuielele şi 
biciul sunt la mare cinste, bătaia este ceva naţional; unde s- 
a pomenit la noi să ţintuiască cineva un om de urechi? 
Oricum, de, se cheamă ca suntem europeni, dar nuielele, 
biciul sunt specialitatea noastră şi pentru nimic pe lume n- 
am renunţa la ele! Se pare că în străinătate bătaia a ieşit 
din uz. Nu ştiu, poate acolo moravurile s-au îmblânzit, sau 
legile au fost în aşa fel întocmite, încât nimeni să nu-şi mai 
permită a croi bice pe spinarea cuiva, dar, ca să suplinească 
această lacună, oamenii au înlocuit bicele cu altceva, tot aşa 
specific naţional, atât de specific, încât la noi ar părea 
absolut imposibil, deşi se zice că ar fi început să prindă şi 
aici, mai ales de când cu prozelitismul religios din înalta 
societate. Am acasă o broşură încântătoare, tradusă din 
limba franceză, în care se povesteşte o întâmplare destul de 
recentă petrecută acum vreo cinci ani, când a fost executat 
la Geneva un criminal, un anume Richard, un tâlhar pare- 
mi-se, de vreo douăzeci şi trei de ani, care, înainte de a se 
urca pe eşafod, s-a pocăit, întorcându-se în sânul bisericii 
creştine. Numitul Richard era un copil din flori, pe care 


părinţii îl dăduseră de suflet, cam pe la vârsta de şase ani, 
unor ţărani de la munte, nişte ciobani elveţieni, care-l 
luaseră să-l crească numai ca să-l pună la muncă. Băiatul 
crescuse, aşadar, ca un pui de fiară, fără să fi învăţat nimic; 
ba, mai mult chiar, încă de când împlinise şapte anişori, 
ciobanii îl trimiseseră cu turma la păscut, pe ploaie şi pe 
frig, aproape golaş şi mai mult flămând decât mâncat. Nu 
mai e nevoie să-ţi spun că nici unuia dintre ei nu-i păsa de 
bietul copil şi nu simţea nici un fel de mustrare de cuget, 
dimpotrivă, fiecare se socotea îndreptăţit să nu-i poarte de 
grijă, de vreme ce Richard le fusese dat pe veresie, aşa, ca 
un lucru oarecare, şi, deci, nu vedeau pentru ce ar fi 
obligaţi să-i dea de mâncare. Richard spune în mărturisirea 
lui că în anii aceia, aidoma fiului risipitor din Evanghelie, 
jinduia după lăturile pe care ciobanii le dădeau porcilor 
puşi la îngrăşat pentru vânzare; băiatul n-avea însă parte 
nici măcar de atât, şi-l băteau de câte ori şterpelea din 
hrana pentru porci. Aşa îşi petrecuse el copilăria şi 
adolescenţa, până când, crescând şi prinzând puteri, se 
apucase de furat. Sălbaticul îşi agonisea pâinea muncind cu 
ziua la Geneva, ca să cheltuiască tot câştigul pe băutură, 
trăia în rând cu drojdia societăţii şi până la sfârşit a ajuns să 
asasineze un bătrân ca să-l jefuiască. A fost prins 
bineînţeles, judecat şi condamnat la moarte. Prin partea 
locului sentimentalismul nu prea are căutare. În puşcărie, 
Richard a fost luat în primire de preoţi şi de membrii 
diverselor asociaţii creştine, de tot felul de cuconiţe 
însufleţite de simţăminte filantropice şi aşa mai departe. L- 
au învăţat să citească şi să scrie, i-au tălmăcit cuvântul 
Evangheliei şi atâta l-au catehizat şi l-au dăscălit, l-au tocat 
la cap şi i-au împuiat urechile, că până la urmă l-au făcut să- 
şi mărturisească solemn crima. Ba, mai mult chiar, s-a 
apucat să scrie cu mâna lui o declaraţie adresată 
tribunalului, prin care recunoştea că este cu drept cuvânt 
un ticălos, dar că, între timp, s-a învrednicit să descopere 
adevărul şi că Dumnezeu l-a luminat, împărtăşindu-i harul 


cunoaşterii. Lucrul acesta a făcut vâlvă mare în rândurile 
populaţiei bigote şi filantropice a Genevei. Toată elita 
oraşului, tot ce era mai de soi, persoanele cu cea mai aleasă 
educaţie au luat cu asalt închisoarea. Care mai de care vrea 
să-l strângă în braţe şi să-l sărute pe Richard. „Eşti fratele 
nostru, harul Domnului a pogorât asupra ta!” strigau toţi 
într-un glas. Richard lăcrăma de înduioşare: „Da, harul 
Domnului a pogorât asupra mea. În copilărie eram fericit să 
mă pot înfrupta din hrana porcilor; abia acum însă am 
cunoscut fericirea cea adevărată şi mor întru Domnul!”,... 
Da, da, Richard, mori întru Domnul, ai vărsat sânge 
omenesc şi trebuie să mori întru Cel-de-Sus. Chiar dacă n-ai 
nici o vină - fiindcă nu cunoşteai cuvântul lui Dumnezeu pe 
vremea când jinduiai la belşugul porcilor şi când te snopeau 
în bătăi pentru că le şterpeleai din mâncare (ceea ce, de 
altminteri, este foarte urât, căci furtul e un lucru oprit) - ai 
vărsat totuşi sânge omenesc şi trebuie să-ţi ispăşeşti 
păcatul prin moarte.” Soseşte, în sfârşit şi ultima zi hărăzită 
osânditului. Richard, cu obrazul scăldat în lacrimi, repetă 
întruna înduioşat: „E ziua cea mai frumoasă din viaţa mea, 
dat fiind că mă înfăţişez stăpânului ceresc!” „Dă, îi ţin isonul 
într-un glas preoţii, judecătorii şi cuconiţele cu sentimente 
filantropice, este cea mai fericită zi din viaţa ta, căci vei 
intra în împărăţia cerurilor!” şi-l petrec toţi cu alai la 
eşafod, căruţa infamiei în care l-au suit pe Richard fiind 
urmată de echipaje şi de mulţimea celor care merg pe jos. 
Ajung la locul osândei. „Mori, frate”, îl îmbărbătează cu toţii 
pe Richard. „Mori întru Domnul, căci ai avut parte să 
cunoşti fericirea!” şi fratele Richard, sub o ploaie de 
sărutări frăţeşti, este împins spre eşafod, urcat pe trepte, 
aşezat sub cuțitul ghilotinei, după care i se taie capul - tot 
aşa frăţeşte - pentru că s-a împărtăşit din harul ceresc! 
Cazul este, cred, reprezentativ. Broşurică a fost tradusă de 
nu ştiu care filantrop rus cu concepţii luterane, din înalta 
societate şi distribuită ca supliment gratuit o dată cu 
diferite ziare şi publicaţii. Figura cu Richard este 


interesantă prin faptul că e naţională. La noi ar părea 
absurd să decapitezi pe cineva numai pentru că s-a 
învrednicit să fie frate cu tine şi pentru că harul Domnului a 
pogorât asupra lui, dar, repet, avem şi noi asemenea 
fenomene interesante. Bunăoară, la noi nu există o 
desfătare mai mare, mai intimă decât tortura consacrată 
prin tradiţie, ca să zic aşa naţională, a bătăii cu biciul. 
Nekrasov pomeneşte într-o poezie (54) despre un mujic 
care-şi loveşte calul cu pleasna biciului peste ochi, peste 
„ochii lui blânzi”. Cine n-a avut parte să vadă astfel de 
scene? Este ceva specific rusesc. Nekrasov descrie căluţul 
numai piele şi oase, covârşit de o povară peste puterile lui. 
Carul s-a împotmolit în noroi şi bietul căluţ se trudeşte 
zadarnic să-l urnească din făgaşuri. Mujicul îl bate, îl bate 
cu înverşunare, croindu-l aşa cum apucă, înfierbântat de 
beţia loviturilor; îl speteşte în bătaie în neştire, cărându-i la 
bice cu nemiluita. „N-oi fi putând, ştiu, dar trebuie să 
urneşti carul de aici, chiar de-ai crăpa, numai să-l urneşti!” 
Gloaba se smuceşte, în timp ce mujicul n-o slăbeşte deloc, 
plesnindu-l cu şfichiul peste ochi pe nefericitul dobitoc fără 
apărare, peste „ochii lui blânzi”, înlăcrimaţi. Mârţoaga se 
opinteşte, reuşind, în sfârşit, să scoată carul din făgaş şi 
porneşte mai departe, într-o rână, umilită, tremurând toată 
şi abia mai suflând, cu un mers şontâcăit, penibil, curios. 
Scena, aşa cum o descrie Nekrasov, este cutremurătoare, 
totuşi, acolo este vorba numai de un cal şi de ce a făcut 
Dumnezeu pe lume calul dacă nu ca să fie bătut? Aşa cel 
puţin ne-au învăţat tătarii, lăsându-ne ca amintire cnutul. 
De altfel şi oamenii au parte uneori de bice pe spinare. Să 
luăm, bunăoară, cazul unui anume domn bine 155%, omcu 
şcoală, intelectual care, împreună cu consoarta lui, îşi bate 
sistematic copila, o fetiţă de şapte anişori, biciuind-o cu 
nuiele; am notat totul foarte exact. Tăticul se bucură chiar 
când nuielele au noduri: „Aşa are s-o doară mai tare”, zice 
el şi se apucă să-şi „croiască” odrasla. Ştiu că există oameni 
care simt o plăcere sadică să bată, plăcere care sporeşte cu 


fiecare lovitură, în timp ce sângele lor se aprinde ca o 
flacără tot mai vie, clipă cu clipă. Omul îşi bate copila un 
minut, cinci, zece, mai mult şi loviturile se înteţesc mai 
aprige şi mai dureroase. Fetiţa ţipă ca din gură de şarpe, 
apoi nici să ţipe măcar nu mai poate, se îneacă: „Iată, tată, 
tăticule, tăticuţule!” Prin nu ştiu ce diabolică întâmplare, 
afacerea, devenind scandaloasă, ajunge în faţa tribunalului. 
E angajat un avocat. Poporul rus şi-a spus de mult părerea 
despre avocaţi - pentru el un avocat este „un suflet de 
vânzare”. Şi avocatul nostru începe să vocifereze, 
apărându-şi clientul: „Cazul e pe cât de simplu, pe atât de 
banal, o chestiune strict familială, un tată care-şi bate 
copilul şi trebuie să recunoaştem că e o ruşine pentru 
epoca noastră că un caz de felul acesta poate fi adus în faţa 
instanţei!” Convins de argumentele apărătorului, juriul se 
retrage pentru deliberare, ca, după câtva timp, să se 
reîntoarcă în sală şi să dea sentinţa; acuzatul e achitat. 
Publicul jubilează: aşadar călăul a fost achitat! Ce rău îmi 
pare că n-am fost de faţă, fiindcă aş fi cerut să se instituie o 
bursă de onoare pentru zbirul acesta!... Ei, ce zici, mai 
mare dragul să vezi asemenea scene! Am însă alte cazuri şi 
mai grozave şi tot în legătură cu cei mici, nici nu ştii ce 
multe am strâns, Alioşa, o colecţie întreagă de cazuri din 
viaţa copiilor ruşi! Bunăoară, o fetiţă de vreo cinci anişori, 
pe care părinţii - altminteri „oameni culţi, bine situaţi, 
respectabili, cu educaţie aleasă” - nu puteau s-o sufere. Îţi 
repet, există indivizi care simt o plăcere deosebită să 
maltrateze copiii, însă numai şi numai copiii. Cu toţi ceilalţi 
reprezentanţi ai speciei omeneşti tartorii ăştia se poartă 
frumos, cu mânuşi, ca nişte persoane civilizate şi umane, 
da, sunt europeni până în măduva oaselor, atâta doar că le 
face plăcere să tortureze copiii pe care îi iubesc tocmai 
pentru că le procură asemenea voluptate! Lipsa de apărare 
a unor biete făpturi care n-au pe cine să cheme într-ajutor, 
încrederea lor angelică este cu atât mai mult o tentaţie 
pentru aceşti sadici, tentaţie care le înfierbântă sângele 


spurcat! În sufletul fiecăruia dintre noi, de altminteri, zace 
o fiară - fiara patimilor neîmblânzite care caută să se 
smulgă din lanţ - fie că-i vorba de o mânie turbată, de 
instinctele sadice aţâţate de ţipetele victimei, sau de mai 
ştiu ce beteşuguri căpătate după o viaţă de desfrâu, 
podagră, boală de ficat şi aşa mai departe. Şi, cum îţi 
spuneam, sărmana copilă urgisită era supusă de părinţii ei - 
oameni civilizaţi, mă rog! 

— La cele mai variate torturi. O snopeau în bătăi, o 
biciuiau şi o călcau în picioare fără nici un motiv, încât 
mititica de ea avea tot trupuşorul plin de vânătăi. Ca, în cele 
din urmă, cruzimea lor să atingă o adevărată culme a 
rafinamentului: iarna, în toiul gerului, o ţineau toată 
noaptea încuiată în privată, sub cuvânt că nu se cere afară 
când o prind nevoile peste noapte (ca şi când un biet prunc 
de cinci ani, care doarme dus, cufundat în somnul lui de 
îngeraş, poate fi deprins cumva să se trezească atunci când 
trebuie să se ceară afară!), o ungeau pe obraz cu 
excremente, pe care o sileau chiar să le mănânce şi cine 
crezi că făcea treaba asta? Însăşi mamă-sa, da, da, mama 
ei! O mamă care e în stare să doarmă liniştită, în timp ce se 
aud ţipetele nefericitului copilaş, încuiat în miez de noapte 
în privată! Poţi tu să-ţi închipui cum o fiinţă atât de micuță, 
care nici nu e în stare încă să-şi dea bine seama ce se 
întâmplă cu ea, stă închisă în locul acela infect, pe întuneric 
şi în frig, şi, bătându-se cu pumnişorii ei mici în pieptul 
zbuciumat de plâns, cu obrajii scăldaţi în lacrimi fierbinţi, 
lacrimi suave, curate şi pline de nevinovăție, se roagă lui 
„Doamne, Doamne”, s-o scape! Spune-mi, pricepi tu ceva 
din toată inepţia asta, prietenul şi fratele meu, dragul şi 
smeritul meu novice? Eşti tu cumva în măsură să-mi explici 
care-i rostul ei pe pământ şi la ce ne poate folosi?! Se zice 
că omul n-ar putea trăi fără ea, fiindcă atunci n-ar mai avea 
posibilitatea să facă deosebirea dintre bine şi rău. Dar 
pentru ce să cunoşti deosebirea asta blestemată dintre bine 
şi rău dacă trebuie plătită atât de scump? Toată ştiinţa 


lumii, adunată la un loc, nu face cât lacrimile bietei copile şi 
ruga ei către „Doamne, Doamne”. Nu-ţi vorbesc despre 
suferinţele oamenilor în toată firea, treabă lor dacă au 
muşcat din mărul oprit, dracu' să-i ia!... 

— Dar copiii, mititeii de ei! Mi se pare că te chinuiesc, 
Alioşa, am impresia că stai pe ghimpi. Poate că-i mai bine să 
încetez. 

— Ba nu, ba nu, vreau să mă chinuiesc, bâigui Alioşa. 

— N-am să-ţi mai descriu decât o singură scenă, cu titlu de 
curiozitate, fiind într-adevăr cât se poate de caracteristică. 
Am citit-o de curând într-o colecţie istorică, în Arhiv, sau 
poate în Starina (56), nu mai ţin bine minte, trebuie să 
cercetez. Asta se petrecea pe la începutul secolului, în 
vremurile de tristă amintire ale celei mai crâncene iobagii. 
Trăiască deci dezrobitorul norodului iobag! Cum îţi 
spuneam, pe atunci, la început de veac, era un general, om 
cu relaţii înalte şi mare latifundiar, unul dintre aceia (ce-i 
drept, chiar la vremea aceea destul de puţin numeroşi) 
care, retrăgându-se din activitate după o carieră 
îndelungată, erau convinşi că dobândiseră cumva dreptul 
de viaţă şi de moarte asupra celor aflaţi la cheremul lor. 
Trebuie să ştii că asemenea oameni au existat în realitate. 
Aşadar, generalul nostru se retrage la ţară, statornicindu-se 
la el, la conac, pe o moşie dotată cu două mii de suflete, şi, 
plin de ifose de nu-şi mai încape în piele, se uită de sus la 
vecinii săi mai modeşti, tratându-i ca pe nişte lingăi sau 
măscărici din suita lui. Printre altele, generalul întreţine o 
crescătorie de câini de vânătoare, o haită întreagă de 
câteva sute de copoi cu îngrijitorii respectivi şi ei aproape o 
sută la număr, toţi în uniformă şi toţi călări. Într-o bună zi, 
un copil din curte, un băieţaş de vreo opt ani, azvârlind cu o 
piatră în joacă, nimereşte întâmplător în ogarul preferat al 
generalului şi nu ştiu cum se face că-l ologeşte. „Ce are 
câinele, de ce şchiopătează, dragul de el?” întreabă zbirul. 1 
se raportează că băiatul aruncase în el cu o piatră şi-l 
lovise. „Iu ai făcut asta?” îl ia la refec generalul. „Ia să mi-l 


LIA 


înşfăcaţi!” porunceşte dumnealui. Slujitorii pun mâna pe el, 
smulgându-l din braţele maică-sii, şi-l închid în beci, unde 
rămâne toată noaptea. A doua zi dimineaţa, în zori, 
generalul se pregăteşte de plecare cu tot alaiul la vânat; se 
saltă în şa, înconjurat de oamenii lui de casă, de droaia de 
câini, de hăitaşi şi de însoțitori, toţi călări. Toată slugărimea 
de la conac stă strânsă buluc afară în curte, în frunte cu 
mama vinovatului ca să-i fie învăţătură de minte. 
Întemniţatul este scos din beci. Era o zi posomorâtă, 
ceţoasă şi rece, de toamnă, cum nu se poate mai potrivită 
pentru vânătoare. Generalul porunceşte ca băieţaşul să fie 
dezbrăcat în piele goală; îi smulg hainele de pe el, lăsându-l 
despuiat, în timp ce bietul copil, pierit de groaza, tremura 
ca varga, fără a îndrăzni măcar să crâcnească... „Goniţi-l!” 
ordonă generalul. „Fugi, fugi!” se pornesc hăitaşii să strige 
şi băiatul o rupe la fugă... „şo pe el!” urlă generalul, 
asmuţind asupra lui droaia de copoi. În cele din urmă, dulăii 
îl încolţesc şi-l rup în bucăţi sub ochii maică-sii. Pare-mi-se 
că după asta generalul a fost pus sub tutelă. Ei, ia spune... 
Ce crezi tu c-ar fi meritat să-i facă? Să-l pună la zid? Să-l 
împuşte pentru ca morala să fie satisfăcută? Zi, Alioşka! 

— Da, să-l împuşte! Murmură Alioşa cu un surâs stins, 
crispat, ridicând ochii spre Ivan. 

— Bravo! Strigă Ivan încântat. Dacă până şi tu spui asta, 
înseamnă că... Halal călugăr! Vasăzică, şi-n sufletul tău e 
cuibărit un pui de drac, Alioşa Karamazov! 

— Poate că-i absurd ce am spus, dar... 

— Ei, uite, asta e, vezi: există un „dar” la mijloc! Exclamă 
Ivan. Află de la mine, călugăraşule, că asemenea absurdităţi 
sunt mai mult decât necesare pe lume. Universul se sprijină 
pe absurdităţi şi fără ele mă întreb dacă s-ar mai putea 
întâmpla ceva pe faţa pământului. Ştim noi ce ştim! 

— Ce ştii tu? 

— Nu pricep nimic, continuă Ivan, ca şi când ar fi vorbit în 
delir şi nici nu vreau să pricep. Mă mulţumesc numai cu 
faptele. De mult mi-am pus în gând să nu mai înţeleg nimic, 


încercând să înţeleg ceva, ar însemna să trădez faptele şi 
eu ţin să mă limitez la ele... 

— Pentru ce cauţi să mă ispiteşti? Izbucni, plin de 
amărăciune, Alioşa. Ai să-mi spui odată pentru ce? 

— Mai încape vorbă?! Aici chiar voiam să ajung. Mi-eşti 
tare drag şi n-aş vrea să te pierd, Alioşa, nici să te las pe 
mâna stareţului tău, Zosima. 

Ivan tăcu o clipă, cu o umbră de tristeţe pe faţă. 

— Dacă vrei să ştii, m-am ocupat numai de cazul copiilor, 
care este şi cel mai flagrant. Pământul nostru însă este 
îmbibat de lacrimi omeneşti şi nu numai la suprafaţă, ci 
mult mai adânc, până în miezul lui, dar despre lacrimile 
astea nu-ţi mai spun nici un cuvânt, am circumscris anume 
subiectul. Nu sunt decât o ploşniţă şi recunosc, cu toată 
umilinţa, că nu pot cu nici un chip să pricep de ce lumea 
asta a fost zidită aşa cum o vedem. Cred că oamenii sunt 
singurii vinovaţi. Gândeşte-te, li s-a dat raiul şi ei au râvnit 
libertatea; au furat focul din cer, ştiind de la bun început că 
asta o să le aducă numai necazuri, prin urmare n-are rost 
să-i compătimim. O, mintea asta păcătoasă a mea, spiritul 
meu realist, euclidian, îmi spune că suferinţa există, dar că 
nu e nimeni vinovat, că toate lucrurile decurg unele din 
altele, simplu şi direct, că totul e trecător şi totul se 
compensează, dar, vezi tu, astea nu sunt decât elucubraţiile 
lui Euclid! Îmi dau seama şi de aceea nu pot, nu, nu pot 
accepta să trăiesc după asemenea concepţii absurde! Ce-mi 
pasă mie că nu există vinovaţi şi că sunt conştient de lucrul 
acesta! Eu am nevoie de răzbunare, altminteri simt c-am să 
mă distrug singur. Şi răzbunarea asta să nu se înfăptuiască 
cine ştie pe ce lume, undeva, în infinit, cine ştie când, ci 
chiar aici, pe pământ, s-o pot vedea cu ochii mei! Am crezut 
în ea şi vreau s-o văd cu ochii mei, iar dacă la ceasul acela s- 
ar întâmpla să fiu mort, vreau să mă scol din mormânt, căci 
mi-ar părea nespus de rău să se petreacă totul fără mine. 
Doar n-am suferit ca să îngraş cu fiinţa mea, cu ticăloşiile şi 
suferinţele mele, pământul pe care va înflori armonia 


viitoare, ca să se bucure de ea mai ştiu eu cine! Vreau să 
văd cu ochii mei ciuta tolănindu-se alături de leu şi victima 
îmbrăţişându-l pe cel care a înjunghiat-o. Vreau să fiu de 
faţă atunci când lumea va apuca să afle, în sfârşit, pentru ce 
a fost tot ce-a fost înainte. Dorinţa asta stă la temelia 
tuturor religiilor de pe lume şi eu sunt un om credincios. 
Dar copilaşii, cum rămâne cu ei? lată o problemă pe care 
eu, unul, îţi mărturisesc, nu mă simt în stare s-o rezolv. Îţi 
repet pentru a nu ştiu câta oară: există nenumărate 
probleme; eu însă m-am oprit numai asupra copiilor, 
deoarece în cazul lor lucrurile despre care ţi-am vorbit apar 
cu o limpezime incontestabilă. Ascultă, dacă toată lumea 
trebuie să sufere pentru a răscumpăra prin suferinţă acea 
nepieritoare armonie, ce caută aici copilaşii, explică-mi şi 
mie, te rog. În ruptul capului nu pot să înţeleg pentru ce 
sunt sortiţi să sufere şi ei şi de ce armonia trebuie neapărat 
plătită cu preţul suferințelor lor? De ce trebuie să ajungă şi 
ei băligar, să îngraşe cu făptura lor, spre binele nu ştiu cui, 
pământul pe care va înflori armonia viitoare? Îmi pot 
explica, bunăoară, solidaritatea întru păcat a oamenilor, 
după cum îmi pot explica şi solidaritatea lor în răzbunare, 
dar nu văd cum solidaritatea întru păcat se poate extinde şi 
asupra pruncilor şi dacă este adevărat că şi ei sunt 
răspunzători, deopotrivă cu părinţii, pentru fărădelegile 
săvârşite de aceştia, aşa ceva, crede-mă, depăşeşte 
înţelegerea mea, e un adevăr ce nu aparţine acestei lumi! 
Probabil un mucalit ar putea să-mi riposteze că în orice caz 
pruncul va creşte cu timpul şi va săvârşi la rândul său 
destule păcate, dar ce ne facem atunci cu băieţaşul acela de 
opt anişori rupt în bucăţi de dulăi? O, Alioşa, zău, nu vreau 
să hulesc divinitatea! Îmi dau seama ce cutremurare va fi în 
tot universul când tăriile cereşti şi toată suflarea 
pământească îşi vor uni glasurile ridicând un imn de slavă, 
când tot ce este viu sau care a trăit cândva pe lume va 
striga: „Drept eşti tu, Doamne, pentru că judecăţile tale s- 
au dat pe faţă!” Fiindcă atunci când mama se va îmbrăţişa 


cu călăul copilaşului ei, cu cel care a asmuţit copoii asupra 
lui şi câteşitrei, înlăcrimaţi, vor mărturisi în gura mare: 
„Drept eşti tu, Doamne!”, desigur, vom fi atins treapta cea 
mai înaltă a cunoaşterii şi totul se va lămuri. Ei, uite, aici 
este buba, tocmai cu gândul ăsta nu pot să mă împac! Şi, 
cât timp mai sunt încă pe lume, mă grăbesc să iau măsuri. 
Vezi tu, Alioşa, dacă într-adevăr mi-o fi dat să apuc vremea 
aceea, sau dacă am să mă scol din mormânt atunci ca să mă 
conving cu ochii mei, în clipa când mama îl va îmbrăţişa pe 
gâdele copilului, se prea poate să strig şi eu într-un glas cu 
ea: „Drept eşti tu, Doamne!” Eu însă nici atunci n-aş vrea să 
fac asemenea mărturisire. Cât mai e timp, deci, caut să-mi 
iau toate măsurile de apărare şi de aceea sunt hotărât să 
renunţ cu desăvârşire la acea supremă armonie. Fiindcă 
armonia aceasta nu merită nici măcar o lăcrimioară vărsată 
de bietul copilaş chinuit, care se bătea cu pumnişorii în 
piept într-o cuşcă împuţită, rugându-se lui „Doamne, 
Doamne” şi vărsând şiroaie de lacrimi, pe care nimeni, 
nimeni nu le-a răscumpărat! Nu merită, de vreme ce 
lacrimile lui au rămas nerăscumpărate. Şi trebuie neapărat 
să se găsească o compensație, altminteri nu poate să existe 
armonie. Dar cum, te întreb, în ce fel le răscumperi? Mi se 
pare un lucru imposibil. Răzbunându-le? La ce mi-ar folosi 
răzbunarea, ce să fac, oare, cu iadul în care sunt azvârliţi 
călăii, ce mai poate îndrepta iadul după ce aceştia au fost 
de-acum supuşi la cazne şi au murit în chinuri? Ce fel de 
armonie mai poate fi aceea, atâta timp cât admitem focul 
gheenei? Dorinţa mea e să iert şi să îmbrăţişez pe toată 
lumea, nu vreau să mai pătimească nimeni. lar dacă 
suferinţele copiilor sunt sortite să se adauge noianului de 
suferinţe necesare pentru răscumpărarea adevărului, 
declar de la bun început că tot adevărul lumii nu merită a fi 
plătit cu asemenea preţ. Nu vreau, în definitiv, ca mama să-l 
îmbrăţişeze pe ucigaşul odorului ei, pe cel care a pus câinii 
să-l sfâşie! Fiindcă nu are dreptul să-l ierte! Din partea ei, 
n-are decât să-l ierte dacă vrea să treacă peste nemărginita 


durere a inimii ei de mamă, absolvindu-l pe călău; nu are 
însă nici un drept să-l absolve în numele copilului ei sfâşiat 
de copoi, nu are dreptul să-l ierte pe ucigaş, chiar dacă 
însuşi copilul ei i-ar cere s-o facă! Şi, dacă aşa stau 
lucrurile, dacă nu-i e îngăduit să acorde această iertare, 
atunci unde mai este armonia? Există, oare, în toată lumea 
asta o singură fiinţă care să poată şi care să aibă şi dreptul 
de a ierta? Nu vreau să primesc deci armonia, din dragoste 
pentru omenire nu vreau s-o accept. Mai bine să rămân cu 
suferinţele nerăzbunate. Prefer să rămân nerăzbunat, chiar 
dacă nu am dreptate, fără a fi apucat să găsesc împăcarea 
sufletului meu mistuit de revoltă. Şi apoi, cred că s-a pus un 
preţ exagerat pe această armonie, biletul de intrare e prea 
scump pentru punga noastră. De aceea mă şi grăbesc să-l 
restitui. Şi, dacă vreau să fiu un om într-adevăr cinstit, sunt 
dator să-l restitui cât mai curând. Ceea ce şi fac. Asta nu 
înseamnă că nu accept existenţa lui Dumnezeu, Alioşa; mă 
mulţumesc doar să-i dau înapoi cu tot respectul biletul meu 
de intrare. 

— Asta e răzvrătire... Murmură cu ochii în pământ Alioşa. 

— Răzvrătire? N-aş fi vrut să aud din gura ta cuvântul 
ăsta, rosti Ivan apăsat. Crezi tu că ar putea cineva să 
trăiască tot timpul în răzvrătire? Ei uite, eu aşa vreau să 
trăiesc. Te rog stăruitor să-mi răspunzi cinstit la o 
întrebare: închipuieşte-ţi că ţi-ar fi dat să clădeşti cu mâna 
ta destinul omenesc spre fericirea tuturor, ca lumea să se 
poată bucura în sfârşit de linişte şi pace, dar că, pentru a 
ridica această construcţie, trebuie neapărat, e absolut 
necesar să ucizi în chinuri o singură făptură plăpândă, 
bunăoară pe copilaşul acela care se bătea cu pumnişorii în 
piept, să pui la temelia construcţiei lacrimile lui 
nerăzbunate. Spune, ai accepta în aceste condiţii să fii tu 
arhitectul? Mărturiseşte cinstit! 

— Nu, n-aş accepta, rosti încet Alioşa. 

— Ai putea să concepi că oamenii pentru care vrei s-o 
durezi ar accepta să primească o fericire ce-şi trage obârşia 


din sângele nevinovat al micului martir şi crezi tu că, 
primind-o, ei ar putea să fie pururea fericiţi? 

— Nu, n-aş putea să concep aşa ceva. Apoi, deodată i se 
aprinse o lumină în ochi: Frate, vorbi Alioşa în continuare, 
m-ai întrebat adineauri dacă există pe lumea asta o singură 
fiinţă care să poată şi să aibă dreptul de a ierta? Fiinţa 
aceasta există, să ştii şi poate să ierte totul şi să-i ierte pe 
toţi, da, da, pe toţi şi toate pentru tot, fiindcă ea însăşi şi-a 
dăruit sângele nevinovat pentru toţi şi pentru toate. Şi tu o 
cunoşti, ea este într-adevăr temelia clădirii de care vorbeai, 
către ea se vor ridica glasurile tuturor spre a-i spune: 
„Drept eşti tu, Doamne, pentru că judecăţile tale s-au dat 
pe faţă!” 

— Aha, el, unicul neprihănit şi sângele lui! Nu, nu l-am 
uitat, dimpotrivă, mă miram tot timpul că nu-l scoţi din 
sertar mai curând, potrivit bunului obicei al celor din tagma 
ta, care în orice discuţie se referă la EI, în tot momentul. Am 
să-ţi spun ceva, Alioşa, dar să nu râzi; acum vreun an am 
compus un poem. Dacă mai poţi să pierzi încă zece minute, 
ţi-l povestesc. 

— Ai scris un poem? 

— A, nu, nu l-am scris! Râse Ivan. În viaţa mea n-am 
îmbinat nici două rime. L-am plăsmuit numai şi am căutat 
să-l memorez. L-am plăsmuit în focul inspiraţiei. Tu o să fii 
primul meu cititor, adică primul om care-l va auzi. Care 
autor s-ar îndura să piardă o asemenea ocazie unică? (Ivan 
zâmbi.) Să ţi-l povestesc sau nu? 

— Te ascult. 

— Poemul meu se numeşte Marele inchizitor. Este un lucru 
absurd, dar ţin totuşi să-l cunoşti. 

V - MARELE INCHIZITOR 

— Numai că şi aici e nevoie de o introducere, altminteri nu 
se poate, vreau să zic de o introducere literară! 

— Adăugă Ivan râzând. Ca să vezi - eu şi literat! Acţiunea 
se petrece în secolul al şaisprezecelea, pe vremea când - 
cred c-ai învăţat asta la şcoală - forţele providenţiale 


interveneau în mod curent în operele poetice. Şi nu mă 
refer numai la Dante. În Franţa, slujbaşii judecătoreşti şi 
chiar călugării din mănăstiri organizau adevărate 
spectacole, în care Maica Domnului, îngerii, sfinţii, Hristos 
şi până şi Dumnezeu apăreau pe scenă figurând printre 
personaje. La epoca respectivă, asemenea spectacole erau 
extrem de naive. În Notre-Dame de Paris (57) Victor Hugo 
arată cum în capitala Franţei, sub Ludovic al XI-lea, pentru 
a sărbători naşterea dauphin-ului 458), s-a dat în sala 
primăriei o reprezentaţie populară gratuită înfăţişând Le 
bon jugement de la tres sainte et gracieuse Vierge Marie 
159), reprezentaţie în desfăşurarea căreia Fecioara Mana 
apare în persoană pe scenă pentru a-şi rosti le bon 
jugement. La noi, la Moscova, înainte de Petru cel Mare, 
aveau, de asemenea, loc, din vreme în vreme, spectacole 
dramatice similare, inspirate de diverse episoade din 
Vechiul Testament. Tot în aceeaşi perioadă circulau o 
mulţime de povestiri şi „stihuri”, în care interveneau, după 
necesităţile acţiunii, sfinţii, îngerii şi, în general toţi 
reprezentanţii puterii cereşti. În mănăstirile noastre, 
călugării tălmăceau, transcriau, ba chiar şi compuneau 
asemenea poeme - şi asta când? 

— Tocmai pe vremea tătarilor! Există, bunăoară, un poem 
religios (bineînţeles tradus din greceşte), intitulat Trecerea 
Maicii Domnului prin vămile văzduhului, cuprinzând unele 
scene care cred că nu sunt cu nimic inferioare celor 
zugrăvite de Dante. Dorind să viziteze iadul, Maica 
Domnului, călăuzită de arhanghelul Mihail, străbate „vămile 
văzduhului”. Prin faţa ochilor săi se perindă păcătoşii, cu 
osândele la care sunt supuşi. Printre altele, exista acolo, în 
iad, o categorie destul de curioasă de osândiţi, ce-şi 
ispăşesc pedeapsa în focul gheenei - cei care se afundă atât 
de adânc în vâltoarea flăcărilor, încât nu mai sunt în stare 
să iasă la suprafaţă şi până la urmă „îi uită Dumnezeu”, o 
expresie extraordinar de sugestivă şi de profundă, nu-i aşa? 
Uimită şi cu lacrimi pe obraji, Maica Domnului cade în 


genunchi în faţa tronului divin, rugându-se de iertare 
pentru toţi păcătoşii din iad, pe care i-a văzut canonindu-se 
acolo, absolut pentru toţi, fără excepţie. Convorbirea ei cu 
Dumnezeu e colosal de interesantă! Preacurata se roagă 
din tot sufletul, stăruind din răsputeri, iar când părintele 
ceresc îi arătă mâinile şi picioarele străpunse de piroane ale 
fiului ei, întrebând-o: „Pot eu să-i iert oare pe cei care l-au 
chinuit?” Maica Precista se adresează sfinţilor, mucenicilor 
şi tuturor îngerilor şi arhanghelilor, solicitându-i să cadă 
împreună cu ea la picioarele Domnului şi să ceară îndurare 
pentru toţi păcătoşii, absolut toţi, fără nici o deosebire. 
Până la urmă, Cel-de-Sus se lasă înduplecat de rugăminţile 
ei şi hotărăşte ca, în fiecare an, caznele să înceteze o 
bucată de timp, începând din vinerea mare şi până în ziua 
Sfintei treimi. Păcătoşii din iad îi mulţumesc, preamărindu-l: 
„Drept eşti tu, Doamne, că ai făcut această judecată!” Dac- 
aş fi scris poemaşul atunci, cred c-ar fi ieşit ceva în acelaşi 
gen. La mine apare în scenă el; ce-i drept, nu are decât o 
apariţie mută, tot timpul nu scoate un cuvânt. Au trecut 
cincisprezece veacuri de când a promis că va cobori din nou 
din împărăţia lui, cincisprezece veacuri de când prorocul 
său a dat de ştire lumii: „Eu vin curând”. „lar de ziua şi 
ceasul acela nimeni nu ştie, nici Fiul, ci numai Iatăl”, aşa 
cum a mărturisit el însuşi când sălăşluia încă pe pământ. 
Omenirea îl aşteaptă însă cu aceeaşi credinţă şi duioşie. O, 
îl aşteaptă chiar cu o râvnă şi mai mare, dat fiind că s-au 
scurs cincisprezece veacuri de când cerul a încetat să mai 
făgăduiască ceva omului. 

Crede doar ce inima ta îţi doreşte, Căci nimic cerul nu-ţi 
mai făgăduieşte! 160) 

Crede numai ceea ce inima ta îţi doreşte! Este adevărat că 
pe vremea aceea se mai întâmplau încă destule minuni. 
Erau sfinţi care înfăptuiau o seamă de tămăduiri 
miraculoase; sau drept-credincioşi cărora - după cum stă 
scris în povestea vieţii lor - li se arăta aievea însăşi Crăiasa 
cerurilor. Diavolul stătea însă de veghe, iar lumea începuse 


să pună la îndoială asemenea minuni. locmai atunci, în 
Nord, în Germania, a ieşit la iveală o nouă şi cumplită erezie 
161). O stea uriaşă „arzând că o faclă” (adică biserica) „a 
căzut peste izvoarele apelor şi apele s-au făcut amare ca 
pelinul” 462|. Ereticii aceştia luau în deşert numele 
Domnului, tăgăduindu-i minunile. În schimb, cu atât mai 
arzător, mai vârtos credeau în ele cei care îşi păstraseră 
neştirbită cucernicia. La fel ca odinioară, omenirea îl 
aştepta şi-l iubea, punându-şi toată credinţa în el şi dorind 
să pătimească şi să moară pentru slava Lui... Atâtea veacuri 
îşi ridicase glasul spre el, rugându-l cu râvnă şi smerenie: 
„Vino, Doamne!” Atâtea veacuri îl implorase, încât, până la 
urmă, în nemăsurata lui milă, s-a înduplecat să pogoare din 
nou în mijlocul ei. Şi, întruchipându-se din nou, s-a arătat în 
fiinţă - precum mărturisesc cărţile sfinte - unor drept- 
credincioşi, mucenici şi anahoreţi. La noi, Tiutcev 163)- 
care credea cu nestrămutată convingere în cuvântul său, a 
vestit: 

Purtând din greu povara crucii sale, Ca rob umil, cerescul 
împărat, O, glie, până-n zări te-a colindat, Blagoslovind 
meleagurile tale. 

Şi aşa a fost, să ştii. Într-o zi, deci, a hotărât să se arate 
măcar pentru o clipă mulţimii, norodului ce se chinuia, 
pătimind, cu sufletul încărcat de păcate, dar care-l iubea 
totuşi cu o dragoste copilărească. Acţiunea imaginată de 
mine se petrece în Spania, la Sevilla, în cele mai crâncene 
timpuri ale Inchiziției, când în tot cuprinsul ţării, întru 
preamărirea Celui-de-Sus, zilnic se aprindeau ruguri şi: 

În autodafeuri, ereticii. 

Cu fast ardeau pe rug, În crude sacrificii... (64) 

Fireşte, nu e vorba de cea de-a doua venire din veacul de 
apoi, când urmează să se înfăţişeze - după cum el însuşi a 
făgăduit - în toată slava sa cerească, ivindu-se fără veste, 
„precum fulgerul ce porneşte de la Răsărit şi se arată până 
la Apus”. Nu, dorea numai să coboare o clipă în mijlocul 
odraslelor sale şi anume chiar în locul unde se înălța 


vâlvătaia rugurilor pe care erau daţi pradă focului ereticii. 
În nemărginita lui îndurare, voia să umble din nou printre 
oameni cu chipul pe care-l purtase cu cincisprezece veacuri 
în urmă. A descins, deci, într-una dintre pieţele „toride” ale 
oraşului meridional, în care nu mai departe decât în ajun, în 
prezenţa regelui, a curţii, a cavalerilor, a cardinalilor şi a 
fermecătoarelor doamne de la palat, sub ochii poporului din 
Sevilla, ce venise în număr mare la faţa locului, marele 
inchizitor arsese pe rug „cu fast”, ad majorem gloriam Dei 
165), aproape o sută de eretici. Apare acolo din senin, pe 
tăcute, fără să prindă nimeni de veste şi totuşi, oricât ar 
părea de ciudat, toată lumea îşi dă seama că este el. Pasajul 
acesta ar putea să fie cel mai frumos din tot poemul, căci 
arată cum se face că toţi l-au recunoscut. 

Mânat de o forţă irezistibilă, poporul se strânge în 
preajma lui, înconjurându-l; clipă de clipă, mulţimea 
sporeşte ţinându-se pas cu pas după dânsul. Şi-n vremea 
asta, el trece tăcut mai departe, cu acelaşi surâs plin de 
îndurare nemărgănită. Soarele dragostei arde în inima lui şi 
razele Luminii, Cunoştinţei şi Puterii, ce se revarsă din 
privirile sale, răspândindu-se asupra gloatei, trezesc în 
sufletul fiecăruia o iubire plină de osârdie pentru dânsul. Cu 
braţele întinse, el îi binecuvântează pe toţi şi simpla 
atingere a mâinilor lui, sau chiar numai a veşmintelor sale, 
are virtutea de a lecui orice beteşug. „lămăduieşte-mă, 
Doamne, ca să te pot vedea la faţă!” strigă spre elun 
bătrân orb din născare, şi-n aceeaşi clipă solzii ce-i 
acopereau ochii cad şi orbul îşi recapătă vederea şi poate 
să-l privească. Poporul plânge şi sărută pământul pe care 
calcă el. Copiii îi aruncă flori în cale, cântând şi 
preamărindu-l: „Osana! El, este!” zboară din gură în gură 
zvonul prin mulţime. „Nu poate fi decât el!” Continuându-şi 
drumul, el nu-şi încetineşte paşii decât în pridvorul 
Catedralei din Sevilla, unde tocmai fusese adus cu plânsete 
şi jale un sicriaş alb în care se află o fetiţă de şapte ani, 
singura fiică a unui cetăţean de frunte din partea locului. 


Sumedenie de flori sunt presărate peste trupşorul 
neînsufleţit. „Lasă, că el o să-ţi învie copila”, îi strigă 
norodul mamei înlăcrimate. Parohul catedralei, care ieşise 
în pridvor să întâmpine sicriul, priveşte în jur mirat şi se 
încruntă. Deodată, mama pruncului mort scoate un geamăt 
şi se aruncă la picioarele lui: „Dacă eşti într-adevăr tu, 
trezeşte-mi la viaţă copila!” îl imploră femeia cu braţele 
întinse spre dânsul. Procesiunea de înmormântare se 
opreşte în loc şi racla este lăsată jos în pridvor, în dreptul 
lui. El îşi coboară ochii cu milă şi buzele lui şoptesc din nou, 
abia auzit: „Ialita, kumi!” 166) şi „fata s-a sculat”. Copila se 
trezeşte, se ridică în capul oaselor din coşciug şi se uită cu 
ochi mari, nedumerită, în jur. Un zâmbet i-a înflorit pe chip 
şi încă mai ţine în mână buchetul de trandafiri albi cu care 
fusese aşezată în sicriu. Poporul freamătă şi plânge 
cutremurat. Tocmai atunci se întâmplă să treacă prin faţa 
catedralei cardinalul, marele inchizitor. Este un bătrân de 
aproape nouăzeci de ani, înalt şi drept, cu faţa suptă şi ochii 
adânciţi în orbite, nişte ochi în care încă mai tremură o 
licărire uşoară, ca o scânteie. 

O, de astă dată cardinalul nu mai poartă odăjdiile 
fastuoase cu care l-au împodobit în ajun, în văzul mulţimii, 
în momentul când duşmanii credinţei romane piereau 
mistuiţi de flăcările rugului! Nu, acum nu are pe el decât 
vechea lui rasă călugărească, făcută din pânză groasă. În 
urma lui, la oarecare depărtare, păşesc ajutoarele şi servii 
lui, cu chipuri sumbre, straja lui „sfântă”. Oprindu-se în faţa 
mulţimii, prelatul o cercetează din ochi de la distanţă. Vede 
tot: coşciugul depus la picioarele lui şi copila înviată din 
morţi şi deodată se întunecă la faţă. Sprâncenele-i cărunte 
şi dese se încruntă, şi-n privirea lui scapără o lumină 
sinistră. Ridicând braţul, cardinalul face semn străjerilor să- 
l ia. Şi atât de mare este autoritatea lui, atât de strunit şi de 
plecat este poporul, deprins să i se supună fără a crâcni, 
încât gloata se dă în lături din calea lor şi, în mijlocul unei 
tăceri mormântale, gărzile pun mâna pe el şi-l duc. Ca la o 


poruncă, mulţimea se pleacă până la pământ în faţa 
bătrânului inchizitor, care o binecuvântează şi pleacă mai 
departe. Străjile coboară cu prizonierul în temniţa boltită, 
sumbră şi strâmtă din clădirea străveche, unde se ţin 
şedinţele tribunalului sfânt. Ziua se stinge şi întunecimile 
nopţii toride şi „neînsufleţite” învăluie Sevilla. Aerul e 
înmiresmat „de lauri şi lămâi” (67). În bezna groasă ce 
domneşte în închisoare, uşa de fier se deschide şi marele 
inchizitor, purtând o lampă în mână, pătrunde încet 
înăuntru. Este singur; uşa se închide la loc în urma lui. 
Bătrânul se opreşte în dreptul uşii, privindu-l lung, un 
minut sau două, drept în faţă. Apoi se apropie de el pe 
îndelete, pune lampa pe masă şi rosteşte: „Iu eşti? Tu? 
Neprimind însă nici un răspuns, se grăbeşte să adauge: 
Taci, nu spune nimic. Ce ai putea să mai spui? Ştiu prea 
bine ce! Numai că tu n-ai dreptul să mai adaugi nimic la 
cele mărturisite odinioară. De ce ai venit atunci să ne 
tulburi? Căci venirea ta nu face decât să ne tulbure, cred 
că-ţi dai seama. Ştii tu însă ce o să se întâmple mâine? Eu 
nu te cunosc şi nici nu vreau să ştiu dacă eşti tu acela sau 
semeni numai cu el; oricum ar fi, mâine am să te osândesc 
şi am să te ard pe rug, ca pe cel mai nelegiuit dintre eretici 
şi ai să vezi atunci cum norodul, care azi ţi-a sărutat 
picioarele, la un singur semn al meu, se va repezi să adune 
tăciunii împrăştiaţi în jurul rugului tău spre a înteţi focul, 
ştii tu asta? Da, poate că ştii”, răspunde tot el tulburat, dus 
pe gânduri, cu ochii pironiţi asupra deţinutului. 

— Zău, nu pricep, Ivan, ce înseamnă asta... Spuse zâmbind 
Alioşa, care-l ascultase tăcut până atunci. E numai o simplă 
fantezie sau e vorba de o eroare din partea bătrânului, de 
un absurd quiprogquo 168). 

— N-ai decât să alegi cea de-a doua alternativă, dacă-ţi 
place, râse Ivan şi dacă realismul nostru contemporan a 
reuşit să te acapareze în asemenea măsură, încât să nu mai 
poţi accepta nimic ce ţine de domeniul fanteziei, fie chiar un 
quiproquo, dacă vrei. Ce-i drept, continuă el râzând, 


bătrânul meu are nouăzeci de ani, şi, cu ideea lui fixă, se 
prea poate să-şi fi pierdut minţile. Cât îl priveşte pe deţinut, 
înfăţişarea lui avea într-adevăr prin ce să-l uimească. Dar 
tot aşa de bine, în definitiv, ar putea să fie numai o 
halucinație, vedenia unui moşneag de nouăzeci de ani în 
pragul morţii, cu imaginaţia înfierbântată de autodafeul din 
ajun, căruia îi căzuseră jertfă o sută de eretici. La urma 
urmei însă, ce ne interesează pe noi dacă-i un quiprogquo 
sau dacă-i vorba de o fantezie gratuită? Bătrânul trebuie să 
spună, în sfârşit, tot ce are de spus, tot ce a gândit în sinea 
lui timp de nouăzeci de ani, să dea în vileag tot ce a ţinut 
închis în el, în aceşti nouăzeci de ani. 

— Şi deţinutul? Nu spune nimic? Se mulţumeşte doar să se 
uite la bătrân şi să tacă? 

— E obligat în orice caz să tacă, răspunse Ivan, din nou cu 
zâmbetul pe buze. N-ai auzit ce i-a spus mai înainte 
bătrânul? Că n-are dreptul să mai adauge nici un cuvânt la 
cele mărturisite odinioară. Dacă vrei, într-asta rezidă însăşi 
esenţa catolicismului roman, aşa cel puţin cred eu: „lu i-ai 
încredinţat totul papei şi deci, în momentul de faţă, totul se 
află în mâna lui; tu nu mai ai deocamdată ce căuta printre 
noi, nu ne mai tulbura, măcar până ce va să vină vremea de 
apoi”. Asta o spun chiar ei şi nu numai c-o spun, dar o aştem 
pe hârtie, cel puţin iezuiţii. Am citit cu ochii mei, scris negru 
pe alb, de teologii lor. „Mai ai tu dreptul oare să ne dezvălui 
fie şi o singură taină a lumii din care vii?” îl cercetează mai 
departe bătrânul, ca tot el să-şi răspundă până la urmă: 
„Nu, nu mai ai dreptul acesta, fiindcă nu trebuie să mai 
adaugi nimic la cele mărturisite cândva, nici să le răpeşti 
oamenilor libertatea pentru care te-ai luptat din răsputeri 
cât ai fost aici pe pământ. Orice lucru nou pe care l-ai vesti 
oamenilor ar atinge cumva libertatea lor de credinţă, căci 
ar lua înfăţişarea unui miracol, şi, după câte ştiu, în urmă cu 
o mie cinci sute de ani pentru tine nu era nimic mai scump 
pe lume decât libertatea credinţei. Nu spuneai chiar pe 
vremea aceea: «Vreau să fiţi liberi cu adevărat»? Ai avut 


acum prilejul să-i vezi pe oamenii aceştia «liberi», rosteşte 
deodată bătrânul, zâmbind dus pe gânduri. Ca să continue 
apoi, măsurându-l cu o privire încruntată pe captivul său: 
Da, să ştii că ne-a costat scump treaba asta, dar acum, am 
ajuns, în fine, să ducem, în numele tău, la bun sfârşit 
misiunea noastră. Cincisprezece veacuri ne-am canonit cu 
libertatea asta, dar acum am isprăvit, da, da, am isprăvit o 
dată pentru totdeauna. Ce, nu crezi c-am isprăvit pentru 
totdeauna? Te uiţi la mine blând şi nu vrei măcar să mă 
învredniceşti cu un cuvânt de indignare? Cu toate astea, 
tocmai acum, poţi să mă crezi, acum, în momentul de faţă, 
oamenii poartă în ei mai adânc ca oricând înrădăcinată 
convingerea că sunt liberi, cu desăvârşire liberi, deşi chiar 
ei ne-au oferit libertatea lor, depunând-o smeriţi la 
picioarele noastre. Asta e ceea ce am izbutit noi să facem, 
dar, te întreb, asta e oare cu adevărat libertatea dorită de 
tine, libertatea pe care ai visat-o?” 

— Tot nu pricep, îl întrerupse din nou Alioşa, e o ironie, 
vrea cumva să glumească pe socoteala lui? 

— Câtuşi de puţin. Bătrânul e convins, dimpotrivă, că 
faptul de a fi sugrumat, în sfârşit, libertatea ca să-i 
fericească pe oameni este un merit al său şi al ciracilor lui. 
„Fiindcă numai acum, i se destăinuie el (bineînţeles e vorba 
de Inchiziţie), suntem în măsură pentru prima oară să ne 
gândim la fericirea oamenilor. Aşa cum a fost el plămădit, 
omul e un răzvrătit din fire, dar crezi tu oare că răzvrătiţii 
pot avea parte de fericire? Ţi s-a spus răspicat, stăruie 
bătrânul, ţi s-a atras doar atenţia asupra acestui lucru, ţi s- 
au dat destule avertismente, pe care însă tu le-ai nesocotit 
deopotrivă, respingând singurul mijloc care putea să-i facă 
pe oameni fericiţi. Noroc că, plecând dintre noi, ai avut 
grijă să laşi totul în seama noastră. Ne-ai hărăzit, ai întărit 
prin cuvântul tău dreptul pe care ni l-ai încredinţat de a 
lega şi dezlega totul şi cred că n-ai de gând acum - sigur că 
da, nici nu poate măcar să-ţi treacă prin gând cumva să ne 
privezi de el! Atunci de ce ai venit să ne tulburi?” 


— Cum adică, „ţi s-au dat destule avertismente şi 
îndrumări”? Întrebă Alioşa. 

— Ei uite, tocmai ăsta e punctul principal asupra căruia 
caută să insiste cardinalul. „Înfricoşatul şi preaiscusitul duh, 
duhul nimicniciei şi al nefiinţei - îl mustră mai departe 
bătrânul - strălucitul duh a grăit către tine în pustiu 4697, 
şi, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, el a încercat să 
te «ispiteascăâ». E drept, ori nu? Există oare un adevăr mai 
deplin decât acela pe care el ţi l-a dezvăluit, punânduc-ţi cele 
trei întrebări, sau, precum spun Scripturile, cele trei 
«ispitiri» ale tale, adevăr pe care tu l-ai respins? Şi totuşi, 
dacă va fi avut loc vreodată pe lume o minune fără de 
seamăn, ea s-a întâmplat numai şi numai atunci, în ziua 
celor trei ispitiri. Căci în asta constă toată minunea, în 
faptul că cele trei întrebări au fost rostite. Dacă ne-am 
închipui bunăoară, să zicem, că întrebările puse de 
înfricoşatul duh ar fi pierit fără urmă în cărţi şi c-ar trebui 
deci reconstituite cumva, plăsmuite din nou, alcătuite vorba 
cu vorbă, pentru a putea fi puse la locul lor în Scripturi şi că 
în acest scop ar fi fost adunate laolaltă toate capetele 
luminate de pe faţa pământului - toţi dregătorii, cei mai de 
seamă păstori ai bisericii, învățații, filosofii, poeţii - 
reîncredinţându-li-se misiunea de a născoci, de a formula 
trei întrebări, care nu numai să fie pe măsura unui 
eveniment de o însemnătate atât de mare, dar şi să exprime 
în acelaşi timp în trei cuvinte, sau, mai bine zis, în trei 
poziţii pe înţelesul minţii omeneşti, întreaga istorie de mai 
târziu a umanităţii şi a universului - crezi tu, oare, că tot 
acest areopag format din înţelepţii pământului ar fi în stare 
să dea în vileag ceva care să se asemuiască măcar pe 
departe prin forţă şi prin adâncime cu cele trei întrebări pe 
care într-adevăr ţi le-a pus atunci în pustiu puternicul şi 
iscusitul duh? Aceste întrebări, miracolul prin care ele au 
ieşit la lumină dovedesc îndeajuns că aici avem de-a face nu 
cu inteligenţa omenească, a cărei soartă e pieritoare, ci cu 
o inteligenţă nepieritoare şi desăvârşită. Fiindcă aceste trei 


întrebări, atât de strâns legate între ele, preconizează 
întreaga desfăşurare de mai târziu a istoriei lumii, 
constituind totodată cele trei formule în care se îmbină 
toate contradicţiile istorice nerezolvate ale firii omeneşti. Pe 
vremea aceea era un lucru de care nimeni nu-şi putea da 
seama chiar atât de precis, viitorul fiind încă învăluit în 
neguri; acum însă, după ce au trecut cincisprezece veacuri, 
vedem că în aceste trei întrebări era cuprins totul şi că tot 
ce preconizaseră ele s-au adeverit în aşa măsură, încât nu 
se mai poate adăuga sau înlătura nici o iotă. 

Hotărăşte deci singur cine avea dreptate: tu sau acela 
care ţi le-a pus? Aminteşte-ţi prima întrebare, dacă nu 
cuvânt cu cuvânt, cel puţin sensul ei: «Vrei să te duci în 
lume aşa, cu mâinile goale, făgăduind oamenilor o libertate 
pe care ei, în ignoranţa şi becisnicia lor înnăscută, nu pot s- 
o înţeleagă, de care chiar se feresc, îngroziţi, fiindcă nu 
există şi nici n-a existat vreodată nimic mai insuportabil 
pentru om şi pentru societate decât libertatea! Vezi pietrele 
astea din acest pustiu dogorit de arşiţă? Porunceşte ca ele 
să se facă pâini şi omenirea întreagă, plină de recunoştinţă, 
va alerga pe urmele tale ca o turmă ascultătoare, deşi tot 
timpul va fi cu frica-n sân ca nu cumva, la un moment dat, 
să-ţi retragi braţul întins şi, o dată cu asta, să se 
isprăvească şi pâinea dăruită de tine». Tu însă n-ai vrut să-l 
lipseşti pe om de libertate şi ai respins o asemenea 
propunere, socotind că nu mai poate fi vorba de libertate, 
de vreme ce supunerea a fost cumpărată cu pâine. Drept 
care ai răspuns că omul nu trăieşte numai cu pâine; ştii tu 
însă că în numele acestei hrane pământeşti duhul 
pământului se va ridica împotrivă-ţi şi, dând piept cu tine, te 
va birui şi că atunci toată lumea îl va urma, strigând în gura 
mare: «Cine este asemenea fiarei, care a făcut să se 
pogoare focul din cer?» ştii tu oare că peste veacuri, 
omenirea va da glas prin gura înţelepţilor şi a învăţaţilor săi 
că nu există pe lume crimă şi, prin urmare, nu există nici 
păcat, ci numai flămânzi? « Dă-le mai întâi de mâncare şi 


abia după aceea le poţi cere să respecte virtutea!» - va sta 
scris pe steagul celor care se vor scula împotriva ta, 
nimicind templul durat de tine. Pe ruinele templului tău se 
va zidi o altă clădire, un nou şi înfricoşător Turn Babel; se 
va înălța piatră cu piatră, cu toate că şi el va împărtăşi 
soarta celui dintâi, rămânând, ca şi acela, neterminat; 
puteai totuşi să-i scuteşti pe oameni de toată această trudă 
de prisos, să le cruţi o mie de ani de suferinţe, fiindcă, până 
la urmă, tot spre noi se vor îndrepta, după ce se vor fi 
canonit în zadar zece veacuri în şir să-şi isprăvească turnul! 
Şi atunci, ne vor căuta iarăşi pe sub pământ, prin 
catacombele în care vom sta ascunşi (fiindcă ne va fi dat să 
fim din nou persecutați şi schingiuiţi) şi găsindu-ne în cele 
din urmă, vor ridica glasul spre noi: « Daţi-ne pâine, căci cei 
care ne-au făgăduit să pogoare focul din ceruri pentru noi 
nu ni l-au dat!» şi noi vom izbuti să ridicăm până la capăt 
turnul început de ei, căci cine va da de mâncare mulţimii va 
apuca să-l ducă la bun sfârşit şi noi vom fi aceia care o vom 
hrăni în numele tău, amăgind-o în numele tău. O, în vecii 
vecilor, fără noi, oamenii nu vor ajunge să-şi astâmpere 
foamea! Toată înţelepciunea lumii nu va putea să le dea 
pâine atâta timp cât vor rămâne liberi; dar ai să vezi că, 
până la urmă, ne vor aduce singuri plocon libertatea şi, 
depunând-o la picioarele noastre, ne vor spune: «înrobiţi- 
ne, dar astâmpăraţi-ne foamea!» 

Abia atunci vor înţelege în fine că libertatea şi faptul de a 
avea pâine în realitate şi cu prisosinţă, aşa ca să ajungă 
pentru toată lumea, sunt două lucruri incompatibile, fiindcă 
în vecii vecilor oamenii nu vor fi în stare să împartă pâinea 
între ei! Şi în acelaşi timp se vor convinge că niciodată nu 
vor putea fi liberi, fiindcă sunt slabi de înger, dedaţi la rele, 
becisnici şi îndărătnici. Tu le-ai făgăduit pâinea cerească, 
dar, iarăşi te întreb, crezi într-adevăr că poate avea acelaşi 
preţ în ochii stirpei omeneşti, nevolnice, desfrânate şi 
pururea nerecunoscătoare ca pâinea reală, pământească? 
Dacă, în numele pâinii cereşti, se vor găsi câteva mii sau 


zeci de mii de suflete care să te urmeze, cum rămâne cu 
milioanele şi zecile de mii de milioane de făpturi omeneşti 
incapabile să renunţe la hrana pământească pentru cea 
făgăduită în ceruri? Sau ţie nu-ţi sunt dragi decât cele 
câteva zeci de mii de suflete mari şi puternice, celelalte 
milioane - nenumărate, că nisipul mării - de oameni slabi de 
înger, dar care te iubesc cu adevărat, fiind menite să 
slujească doar ca un suport material celor puternici şi 
oţeliţi? Nu, nouă ne sunt deopotrivă de dragi şi cei slabi din 
fire. Deşi nărăviţi şi îndărătnici, până la urmă tot ei vor fi cei 
mai supuşi. Cuprinşi de admiraţie, aceştia ne vor socoti 
nişte zei, ca unii ce vom domni asupra lor - atât de 
înfricoşătoare li se va părea până la urmă libertatea! Dar 
noi vom căuta să-i convingem că nu facem decât să 
ascultăm de porunca ta şi că domnim în numele tău. Îi vom 
înşela astfel din nou, de astă dată însă n-o să-ţi îngăduim să 
vii printre noi. Şi în acelaşi timp, înşelătoria aceasta va fi un 
nesecat izvor de suferinţă pentru noi, fiindcă vom fi mereu 
nevoiţi să minţim. lată care este sensul primei întrebări ce 
ţi s-a pus atunci, în pustiu şi iată ce ai respins în numele 
libertăţii pe care o preţuiai mai presus de orice. În ea 
sălăşluia ferecată taina cea mare a lumii acesteia. 
Învrednicindu-te să primeşti miracolul «pâinii», ai fi reuşit 
să împlineşti acea năzuinţă eternă a omului - şi nu numai a 
fiecărui individ în parte, ci a întregii umanităţi - pururea 
dornic să ştie în faţa cui trebuie să-şi îndoaie genunchii! 
Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică şi 
mai chinuitoare decât aceea de a afla mai degrabă în faţa 
cui se cuvine să se plece până la pământ. Numai că el vrea 
să se plece înaintea unei forţe indiscutabile, atât de 
indiscutabile, încât toată lumea s-o respecte, îndoindu-şi 
genunchii în faţa ei. Căci, în primul rând, aceste fiinţe 
vrednice de plâns vor să găsească pe cineva în faţa căruia 
să se plece până la pământ, un om care să se ridice 
deasupra celorlalţi, în care să creadă lumea întreagă şi 
căruia să i se închine toţi, absolut toţi. De la începutul 


începutului necesitatea de a generaliza supunerea a 
constituit preocuparea cea mai arzătoare a fiecărui om în 
parte, precum şi a întregii umanităţi. Din pricina acestei 
necesităţi, oamenii s-au tăiat adesea cu săbiile. Şi făurindu- 
şi singuri zei, s-au ameninţat unii pe alţii: «Lepădaţi-vă de 
zeii voştri, strigau ei şi veniţi de vă închinaţi celor care se 
află în mare cinste la noi, altfel, va fi vai şi amar de voi şi de 
zeitățile voastre!» şi aşa o să fie până la sfârşitul veacurilor. 
Chiar atunci când vor pieri toţii zeii de pe faţa lumii, vor 
continua totuşi să îngenuncheze în faţa idolilor. Şi tu ai ştiut 
asta, nu se poate să nu fi cunoscut această fundamentală 
taină a firii omeneşti şi totuşi, cunoscând-o, ai refuzat unica 
emblemă infailibilă ce ţi s-a oferit şi în virtutea căreia 
omenirea ţi s-ar fi supus fără să crâcnească, emblema pâinii 
reale, pământeşti. Tu însă ai refuzat-o în numele libertăţii şi 
al pâinii cereşti. Am să-ţi arăt acum ce ai făcut mai departe, 
iarăşi şi iarăşi în numele libertăţii! Adevăr zic ţie că sufletul 
omenesc nu cunoaşte altă grijă mai chinuitoare decât aceea 
de a găsi cui să-i încredinţeze mai degrabă harul libertăţii 
cu care această nefericită făptură se naşte pe lume. Numai 
aceluia însă care va izbuti să-i împace conştiinţa îi va fi dat 
să pună stăpânire şi pe libertatea lui. 

Emblema ce ţi s-a oferit o dată cu pâinea avea toţi sorții de 
izbândă; dă-i pâine şi omul ţi se va supune fără greş, e cea 
mai sigură chezăşie; dar dacă în acelaşi timp cineva - nu tu, 
altcineva - s-ar întâmpla să-i prindă în mreajă conştiinţa, o, 
atunci, să ştii, e-n stare să se lipsească până şi de pâinea cu 
care îl îmbii şi să-l urmeze pe acela care va fi izbutit să-i 
subjuge cugetul. Aici, recunosc, dreptatea era de partea ta. 
Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru 
ce trăieşti. Fără o noţiune precisa a rostului său pe lume, în 
vecii vecilor omul n-ar accepta să trăiască; mai curând şi-ar 
face singur seama decât să-şi ducă mai departe existenţa pe 
pământ, chiar dacă în jurul lui ar fi maldăre de pâine. Asta 
este realitatea; dar ce s-a ales până la urmă? În loc să cauţi 
a pune stăpânire asupra oamenilor, îngrădindu-le 


libertatea, tu te-ai străduit să-i desfăşori cât mai larg 
fruntariile! Ai uitat, se vede, că omul preferă liniştea şi chiar 
moartea libertăţii de a alege singur între bine şi rău! 
Fiindcă nu există ceva mai ademenitor pentru el decât 
libertatea conştiinţei, dar în acelaşi timp nu există ceva mai 
cumplit! Iar tu în locul unor principii temeinice, care ar fi 
statornicit o dată pentru totdeauna liniştea în conştiinţa 
umană, ai ales tot ce poate fi mai ciudat, mai nedesluşit şi 
mai vag, tot ce depăşeşte puterile oamenilor, procedând aşa 
ca şi cum nu i-ai fi iubit câtuşi de puţin. Cine? Tocmai tu, 
care ai pogorât pe pământ ca să-ţi jertfeşti viaţa pentru ei! 
În loc de a căuta să le zălogeşti libertatea, tu le-ai sporit-o şi 
mai mult, aruncând pe veci chinuitoarea ei povară asupra 
împărăției sufletului omenesc. Ai vrut să ai parte de 
dragostea liber consimţită a omului, ai dorit ca el să te 
urmeze de bunăvoie, ademenit şi subjugat de tine, de ideea 
ta. În locul legii străbune, pe care se putea bizui din 
momentul acela, omul trebuia să aleagă cu inima slobodă ce 
este rău şi ce este bine, având înaintea ochilor doar chipul 
tău drept călăuză menită să-i îndrume paşii, dar cum de nu 
te-ai gândit că, aşezând pe umerii lui o povară atât de grea 
ca libertatea de a alege, până la urmă el va ajunge să pună 
la îndoială până şi chipul tău şi să tăgăduiască adevărul 
propovăduit de tine? Într-o bună zi oamenii vor mărturisi în 
gura mare că adevărul nu poate sălăşlui în tine, fiindcă era 
cu neputinţă să-i urgisească cineva atât de cumplit ca tine, 
lăsându-i să se zbată într-o incertitudine atât de 
chinuitoare, cu atâtea griji pe cap şi atâtea probleme fără 
dezlegare! În felul acesta, tu însuţi ai pus la cale surparea 
împărăției tale şi n-ai deci nici un drept să arunci vina pe 
alţii. Asta să fie oare, spune, ceea ce ţi s-a oferit? În lume nu 
există decât trei forţe, unicele pe pământ, în măsură să 
înfrângă şi să subjuge definitiv, în numele propriei lor 
fericiri, conştiinţa acestor becisnici răzvrătiți. Şi aceste 
forţe sunt miracolul, taina şi autoritatea. Tu însă le-ai 
respins pe câteşitrele, rând pe rând, prin exemplul pe care 


tu însuţi l-ai dat. Urcându-te pe streaşină templului, 
preaiscusitul şi înfricoşatul duh ţi-a spus: «De eşti tu fiul lui 
Dumnezeu, aruncă-te jos, căci scris este: El va porunci 
îngerilor săi să vegheze asupra ta şi ei te vor ridica pe 
mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul tău; numai 
aşa vei ajunge să afli de eşti cu adevărat fiul lui Dumnezeu 
şi cât de puternică este credinţa ta în tatăl ceresc». Tu însă 
l-ai ascultat până la capăt, dar ai refuzat să faci ceea ce-ţi 
propunea el; n-ai vrut să te laşi dus în ispită şi nu te-ai 
aruncat jos. O, fireşte, ai fost într-adevăr plin de măreție, 
superb ca un Dumnezeu! Dar crezi tu oare că oamenii, 
seminţia aceasta slabă şi răzvrătită, sunt zei? O, bineînţeles, 
în momentul acela ţi-ai dat seama că dacă ai fi făcut un 
singur pas, o singură mişcare ca să te arunci în gol, ar fi 
însemnat să-l ispiteşti pe Dumnezeu şi să-ţi pierzi totodată 
credinţa în el, aşa încât, ajungând jos, te-ai fi zdrobit de 
pământul pe care veniseşi să-l izbăveşti, spre bucuria 
preaiscusitului duh care încercase să te ispitească. Dar încă 
o dată îţi spun: sunt oare mulţi pe lume ca tine? Ai fost tu în 
stare să crezi cu tot dinadinsul - fie chiar numai o clipă - că 
oamenii au atâta putere în ei ca să înfrunte asemenea 
ispită? Sau îţi închipui cumva că firea omenească a fost în 
aşa fel plămădită, încât prin însăşi alcătuirea ei să respingă 
miracolul şi că în momentele de cumplită răscruce, când 
sufletul lui este bântuit de cele mai grele şi mai chinuitoare 
probleme, omul se poate mulţumi cu ceea ce inima sa are 
toată libertatea să aleagă? O, tu ai ştiut că eroismul faptei 
tale va fi pomenit în Scripturi şi că va răzbate astfel prin 
veacuri până în vremea de apoi şi în sinea ta ai nădăjduit 
că, mergând pe urmele tale, omul va rămâne alături de 
Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de minuni. Cum de nu te- 
ai gândit însă că, lepădându-se de minuni, el se va lepăda în 
acelaşi timp şi de Dumnezeu, fiindcă, de fapt, nu-l caută pe 
Dumnezeu, cât mai ales minunile sale? Şi cum nu poate să 
trăiască fără minuni, omul va încerca să şi le făurească 
singur, dând crezare miracolelor plăsmuite de el, 


închinându-se în faţa minunăţiilor săvârşite de vraci, în faţa 
farmecelor urzite de vrăjitoare, chiar dacă ar fi de o sută de 
ori un răzvrătit, un eretic sau un ateu. lu nu te-ai 
învrednicit să cobori de pe cruce când cei din jur îşi băteau 
joc de tine şi te aţâţau, strigânduc-ţi: « Pogoară-te acum de 
pe cruce, vom vedea şi vom crede!» Tu nu te-ai învrednicit 
să cobori, fiindcă nu voiai să-l câştigi pe om printr-o 
minune, aşteptând o credinţă liber consimţită din partea lui, 
nicidecum prilejuită de un miracol. Ceea ce doreai tu cu 
ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob 
fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase. 

Dar şi de astă dată ai greşit, socotindu-i pe oameni mai 
presus de ceea ce se arată a fi în realitate, când ei nu sunt 
decât nişte robi, cu toate că, aşa cum au fost plăsmuiţi, în 
sufletul lor mocneşte răzvrătirea. Priveşte în jurul tău şi 
judecă singur: au trecut cincisprezece veacuri, du-te acum 
şi vezi: cine sunt cei pe care i-ai înălţat până la tine? Îţi jur 
că omul este mult mai nevolnic şi mai ticălos decât l-ai 
crezut tu! Te poţi cumva bizui să facă ceea ce ai făcut tu? 
Preţuindu-l peste măsură, ai procedat ca şi când n-ai fi avut 
nici cea mai mică îngăduinţă, fiindcă însemna să ceri de la 
el mai mult decât putea să de - şi cine? Tocmai tu, care l-ai 
iubit mai presus decât pe tine însuţi! Dacă însă l-ai fi prețuit 
mai puţin şi nu i-ai fi cerut decât ceea ce putea să-ţi dea, ar 
fi simţit mai mult dragostea ta, fiindcă nu l-ai fi îndatorat să 
poarte o povară chiar atât de grea. Omul este slab de înger 
şi ticălos. Ce-are a face că în momentul de faţă încearcă în 
tot locul să se răzvrătească împotriva puterii noastre, 
împăunându-se cu fapta lui? Mândria lui de răzvrătit este 
copilărească, mândrie de şcolări ce-au pus la cale o revoltă 
în clasă, izgonindu-l pe învăţător. Bucuria lor va fi însă de 
scurtă durată şi o vor plăti cu vârf şi îndesat. Vor dărâma 
templele şi vor îneca pământul în valuri de sânge. Dar până 
la urmă nu se poate să nu-şi dea seama, în nerozia lor 
puerilă, că, deşi s-au răsculat, sunt prea nevolnici ca să fie 
în stare a duce mai departe pe umeri povara propriei lor 


răzvrătiri. Şi cu obrajii scăldaţi în lacrimi nătânge, vor 
recunoaşte în sfârşit că cel care i-a plămădit, sădind în ei 
sămânţa răzvrătirii, a făcut-o, fără doar şi poate, numai în 
bătaie de joc. Vor mărturisi lucrul acesta cu deznădejdea în 
suflet şi fiece cuvânt al lor va fi un cuvânt de hulă; hulind 
însă se vor simţi şi mai nefericiţi, fiindcă prin firea lui omul 
nu se poate împăca totuşi cu blasfemia şi până la urmă va 
căuta să se răzbune pentru ea. Aşadar, nelinişte, tulburare 
şi nefericire - cu asta s-au ales oamenii după toate 
suferinţele pe care le-ai îndurat în numele libertăţii lor! 
Marele tău proroc 170!, în viziunea lui alegorică, spune căi 
s-au arătat în faţa ochilor toţi cei care au luat parte la prima 
înviere şi că erau câte douăsprezece mii cu totul din fiecare 
seminţie. Ca să fie atât de puţini, înseamnă că nici ei n-au 
fost oameni ca toţi ceilalţi, ci zei. Căci au aflat în ei destulă 
putere ca să poarte crucea şi să vieţuiască zeci de ani în 
pustiu, flămânzi şi goi, hrănindu-se cu ierburi crude şi 
rădăcini; te poţi mândri, fireşte, cu aceşti copii ai libertăţii, 
ai dragostei liber dăruite, cu sublima lor jertfă adusă de 
bunăvoie în numele tău! Aminteşte-ţi însă că aceştia erau 
doar câteva mii şi toţi plămădiţi ca nişte zei, pe când 
ceilalţi? Cu ce sunt vinovaţi oare ceilalţi, adică toţi cei 
nevolnici, care n-au fost în stare să facă ceea ce au izbutit a 
îndeplini cei căliţi din fire? Cu ce este vinovat un suflet 
plăpând dacă nu poate cuprinde asemenea haruri 
înfricoşătoare? Nu cumva tu ai pogorât din ceruri numai în 
mijlocul celor aleşi şi şi numai pentru ei? Dacă-i aşa, atunci 
la mijloc este o taină pe care mintea noastră n-o poate 
pricepe. Şi dacă există într-adevăr o taină, atunci avem tot 
dreptul să vorbim în numele ei, mărturisind în faţa lumii că 
libertatea inimii de a alege între bine şi rău nu înseamnă 
mare lucru, că totul e taina căreia oamenii sunt datori săi 
se supună orbeşte, chiar împotriva conştiinţei lor. Şi chiar 
aşa am şi procedat. Am căutat să îndreptăm ceea ce ai făcut 
tu, punând la temelia faptei tale eroice miracolul, taina şi 
autoritatea. Şi oamenii s-au bucurat că sunt din nou mânaţi 


ca o turmă şi că, în sfârşit, inima lor a fost uşurată de 
povara unui dar funest care le adusese numai necazuri. Am 
avut ori nu dreptate să procedăm aşa, propovăduind 
învăţătura aceasta oamenilor, spune! Crezi oare că noi n-am 
iubit omenirea, de vreme ce am înţeles cu atâta umilinţă 
slăbiciunile ei şi am căutat din toată inima să-i uşurăm 
povara, îngăduind firii sale nevolnice chiar şi păcatul, cu 
condiţia ca să fie săvârşit cu ştirea noastră? De ce atunci vii 
acum să ne tulburi? De ce mă priveşti în tăcere cu ochii tăi 
blânzi, convins că dreptatea e de partea ta? Mai curând aş 
vrea să te văd mânios, nu-mi trebuie dragostea ta, pentru 
că nici eu nu te iubesc. De ce aş încerca să mă prefac? Nu- 
mi dau seama oare cu cine vorbesc? Ştii dinainte tot ce aş 
avea să-ţi spun, o citesc în ochii tăi. Cum aş putea oare să 
ascund de tine taina noastră? Poate că vrei totuşi s-o auzi 
din gura mea. Atunci ascultă: noi nu suntem cu tine, cicu el, 
asta este toată taina noastră! De mult nu mai suntem cu 
tine, ci cu el, au trecut opt veacuri între timp. S-au împlinit 
opt veacuri de când am primit din mâinile lui ceea ce tu ai 
lepădat cu indignare, darul din urmă, pe care el însuşi ţi l-a 
oferit atunci, când ţi-a înfăţişat împărăţiile pământeşti. Noi 
am primit de la el Roma şi spada cezarului, decretându-ne 
stăpânitorii pământului, singurii lui împărați, deşi nici până 
în ziua de azi n-am apucat să ne desăvârşim lucrarea 
începută. Dar cine-i de vină? O, într-adevăr, lucrarea e abia 
înfiripată, dar totuşi s-a înfiripat. Va trece încă multă vreme 
până să fie dusă la bun sfârşit şi până atunci lumea va mai 
avea încă multe de îndurat, dar în cele din urmă ne vom 
ajunge țelul şi vom fi cezari. Atunci ne vom gândi la 
fericirea omenirii. Şi cu toate acestea, tu ai fi putut să 
primeşti pe loc spada cezarului. Pentru ce ai respins acest 
ultim dar? Primindu-l, ai fi împlinit toate năzuinţele 
oamenilor pe pământ: le-ai fi dat un stăpân căruia să i se 
închine, încredinţându-le propriile lor conştiinţe şi le-ai fi 
pus la îndemână mijlocul de a se uni cu toţii laolaltă într-un 
furnicar în care nu încap divergențe, fiindcă necesitatea 


alăturării mondiale este cea de-a treia şi ultima pricină de 
frământare pentru oameni. Umanitatea a dorit 
dintotdeauna să se organizeze într-o asociaţie unitară. 
Multe popoare au avut o istorie glorioasă, dar cu cât acele 
popoare se aflau la un nivel de civilizaţie mai înalt, cu atât 
erau mai nefericite, fiindcă simțeau mai adânc decât altele 
necesitatea asocierii tuturor oamenilor. Marii cuceritori, de 
talia unui lamerlan sau Ginghis-Han, au străbătut ca o 
vijelie pământul în dorinţa de a-şi întinde stăpânirea asupra 
întregului univers, dar şi ei, fie chiar inconştienţi, au 
exprimat aceeaşi nestăvilită aspirație a omenirii spre o 
asociere generală. Primind dominaţia lumii şi purpura 
cezarului, tu ai fi întemeiat o împărăție universală, 
statornicind în acelaşi timp pacea pe toată faţa pământului. 
Fiindcă cine altul ar putea fi în măsură să stăpânească 
oamenii decât acela care le stăpâneşte cugetul şi în mâinile 
căruia se află pâinea lor? Noi am primit, aşadar, spada 
cezarului şi, o dată cu asta, fireşte, ne-am lepădat de tine 
pentru a-l urma pe el. 

O, vor mai trece încă veacuri de becisnică domnie a 
gândirii libere, a ştiinţei şi a antropofagiei, fiindcă, de 
vreme ce au început să ridice Turnul Babei fără noi, vor 
ajunge, în cele din urmă, la antropofagie. Abia atunci, fiara 
se va târi la picioarele noastre şi le va linge supusă, 
stropindu-le cu lacrimi de sânge. Şi noi o vom încăleca şi 
vom înălța cupa, iar pe cupă va fi săpat cuvântul « Taină». 
Atunci, numai atunci se va statornici împărăţia păcii şi a 
fericirii omeneşti. Eşti mândru de aleşii tăi, dar tu nu ai în 
jurul tău decât puţini aleşi, în timp ce noi vom ajunge să-i 
mulţumim pe toţi. Şi pe urmă, gândeşte-te: câţi dintre cei 
aleşi sau dintre cei puternici, care ar putea să fie cândva 
aleşii tăi, nu vor fi obosit aşteptându-te, câţi dintre ei nu-şi 
îndreaptă şi nu-şi vor mai îndrepta încă forţele şi ardoarea 
inimii spre un alt ogor, sfârşind prin a ridica steagul 
libertăţii lor împotriva ta însuţi? Dar cine altul decât tine a 
înălţat acest steag? Pe când noi vom dărui tuturor fericirea 


şi nimeni atunci nu se va mai răzvrăti, oamenii nu se vor 
mai căsăpi unii pe alţii, aşa cum se căsăpesc în fiece clipă şi 
în tot locul, acum, în numele libertăţii propovăduite de tine. 
O, noi vom izbuti să-i convingem că nu vor putea ajunge cu 
adevărat liberi decât atunci când vor renunţa de bunăvoie 
la libertatea lor în favoarea noastră şi când ni se vor supune 
cu desăvârşire nouă! Vom avea oare dreptate sau vom 
rămâne de minciună? Se vor convinge însă că dreptatea e 
de partea noastră când îşi vor aminti în ce cumplită sclavie 
şi în ce frământare îi împinsese libertatea ta. Deplina 
independenţă, gândirea liberă şi ştiinţa îi vor afunda într-o 
junglă atât de încâlcită şi le vor pune în faţă asemenea 
miracole şi taine atât de bine ferecate, încât unii dintre ei - 
cei răzvrătiți şi aprigi - îşi vor face singuri seama; alţii - şi ei 
răzvrătiți, dar nevolnici - se vor nimici unii pe alţii; iar 
restul - cei becisnici şi nefericiţi - se vor târî la picioarele 
noastre mărturisind în gura mare; «Da, aţi avut dreptate, 
voi singuri stăpâniţi taina, de aceea ne-am întors la voi, 
izbăviţi-ne de noi înşine!» Primind pâinea din mâna noastră, 
îşi vor da seama, fireşte, că nu facem decât să le luăm 
pâinea, pe care au dobândit-o ei înşişi prin munca braţelor 
şi s-o împărţim între ei; şi-şi vor da seama deopotrivă că nu- 
i vorba de nici o minune la mijloc, că noi nu prefacem 
pietrele în pâine, dar nu se vor bucura atât de pâine, cât 
mai ales pentru că o primesc din mâna noastră! Fiindcă îşi 
vor aduce aminte, desigur, că odinioară, înainte de venirea 
noastră, pâinea pe care o câştigau prin puterea braţelor se 
preschimba în piatră din clipa când o luau în mână şi că, de 
când s-au întors la noi, pietrele din mâna lor s-au prefăcut 
iarăşi în pâine. Şi atunci se vor dumeri pe deplin ce mult 
înseamnă să te supui pe veci! Atâta timp însă cât oamenii nu 
vor înţelege lucrul acesta, vor fi nefericiţi. Spune-mi, cui i se 
datoreşte în primul rând incapacitatea lor de a înţelege? 
Cine a fărâmiţat turma şi a împrăştiat-o pe căi 
necunoscute? Turma se va aduna însă la loc şi se va supune 
iarăşi, de astă dată pentru totdeauna. Şi atunci noi vom 


hărăzi oamenilor o fericire tihnită şi umilă, o fericire pe 
măsura unor făpturi nevolnice, aşa cum au fost plămădiţi. O, 
ai să vezi că până la urmă vom izbuti să-i convingem să nu 
se mai ţină mândri, fiindcă numai tu le-ai băgat asemenea 
fumuri în cap când ai căutat să-i ridici atât de sus! Noi le 
vom dovedi că sunt slabi, că nu sunt decât nişte bieţi prunci, 
dar că fericirea hărăzită copiilor este mai dulce ca oricare 
alta. Şi atunci, cuprinşi de sfială, cu ochii aţintiţi spre noi, se 
vor strânge în jurul nostru înfricoşaţi, ca nişte pui sub 
aripile cloştii. Privindu-ne cu admiraţie şi în acelaşi timp cu 
un fior de spaimă, se vor simţi mândri cu noi, văzând cât 
suntem de puternici şi de inteligenţi şi cât de lesne am 
izbutit să domesticim o turmă năbădăioasă de milioane şi 
milioane de capete. Vor tremura zgribuliţi în faţa mâniei 
noastre, gândurile lor vor fi din ce în ce mai timide, ochii - 
veşnic înrouraţi de lacrimi, ca la copii sau la femei, pentru 
ca, la un singur gest din partea noastră, să treacă tot atât 
de uşor la veselie şi râs, cu chipurile luminate de o bucurie 
copilăroasă şi cu cântece fericite pe buze. Nici vorbă c-o să- 
i punem să muncească, dar în orele libere vom căuta să le 
înjghebăm o viaţă plăcută, ca un joc de copii, cu cântece 
naive, cu coruri şi dansuri nevinovate. O, le vom da voie 
chiar să şi păcătuiască, ştiindu-i slabi de înger şi becisnici şi 
ei, la rândul lor, ne vor iubi ca nişte copii pentru că vom fi 
fost atât de toleranţi! Le vom spune că oricare dintre 
păcatele lor va fi de bună seamă răscumpărat, de vreme ce 
a fost săvârşit cu învoirea noastră şi că numai şi numai din 
dragoste le îngăduim să păcătuiască, luând asupra noastră 
pedeapsa ce li se cuvine. Şi, luând-o asupra noastră, cu atât 
mai vârtos ei ne vor iubi ca pe nişte binefăcători care-i vor fi 
izbăvit de povara păcatelor înaintea lui Dumnezeu. În 
schimb, nu vor păstra nici o taină faţă de noi, nu vor căuta 
să ne ascundă nimic. Şi după cum vor fi sau nu ascultători, 
le vom permite sau îi vom opri să trăiască cu soțiile şi 
ibovnicele lor, să facă sau nu copii cu ele şi ei se vor supune 
cu dragă inimă, fericiţi. Cele mai chinuitoare secrete ce le 


apasă conştiinţa vor veni să ni le mărturisească nouă, 
dezvăluindu-ne tot, absolut tot ce au pe suflet şi noi îi vom 
dezlega; iar ei vor fi bucuroşi să se încreadă în cuvântul 
nostru, pentru că, bizuindu-se pe noi, vor scăpa de o grijă 
împovărătoare şi de înfricoşătorul chin la care îi supune în 
momentul de faţă necesitatea de a alege singuri şi în 
deplină libertate. Şi astfel vor fi toţi fericiţi, milioane de 
făpturi omeneşti, toţi în afară de cei o sută de mii, în mâinile 
cărora se află destinele lor. Fiindcă numai noi, deţinătorii 
secretului, noi singuri vom fi nefericiţi. Vor fi mii de milioane 
de prunci fericiţi şi o sută de mii de martiri care-şi vor lua 
asupra lor povara blestemată a cunoaşterii binelui şi râului. 
Ei vor muri în pace, se vor săvârşi din viaţă în numele tău şi 
dincolo de mormânt nu vor găsi decât moarte. lar noi vom 
păstra cu grijă secretul şi, pentru fericirea lor, îi vom amăgi, 
făgăduindu-le o răsplată veşnică în ceruri. Fiindcă, de bună 
seamă, chiar dacă lumea de apoi ar exista cu adevărat, ea 
nu va fi fost făcută pentru făpturile de seama lor. Se zice că, 
aşa cum s-a prorocit, vei veni din nou printre noi şi biruinţa 
va fi a ta; vei veni însoţit de ceata celor aleşi, a celor mândri 
şi puternici; însă noi vom spune atunci că aceştia nu s-au 
izbăvit decât pe ei, în timp ce noi am izbăvit toată lumea. 

Se zice de asemenea că la vremea aceea desfrânată ce 
şade pe fiară 471), ţinând în mâinile ei cupa tainei, va fi 
dezonorată şi că din nou se vor răzvrăti cei nevolnici şi, 
sfâşiind purpura de pe ea, îi vor despuia trupul «nemernic». 
Eu însă mă voi ridica atunci şi-ţi voi arăta mii de milioane de 
prunci fericiţi, care n-au ştiut ce este păcatul. Şi noi, cei 
care am luat asupra noastră greşelile lor, pentru ca să 
poată avea parte de fericire, vom veni în faţa ta şi-ţi vom 
spune: «Judecă-ne, dacă poţi şi dacă te încumeţi s-o faci». 
Află că nu mă tem de tine. Să ştii că şi eu am stat în pustie, 
că şi eu m-am hrănit cu aguride şi rădăcini, că şi eu am 
binecuvântat libertatea pe care tu le-ai hărăzit-o oamenilor, 
că şi eu mă pregăteam să ajung în rândul aleşilor tăi, în 
rândul celor căliţi şi puternici cu dorinţa «de a împlini 


numărul». M-am dezmeticit însă şi n-am vrut să mai slujesc 
asemenea nebunie. Înapoindu-mă, aşadar, m-am alăturat 
mulţimii celor care s-au străduit să îndrepte lucrarea ta. I- 
am părăsit pe cei mândri şi m-am întors către cei umili, 
pentru a zămisli fericirea lor. Aşa va fi, cum ţi-am spus şi 
împărăţia noastră va lua fiinţă. Îţi repet: mâine chiar ai să 
vezi cum, la un singur gest din partea mea, turma asta atât 
de supusă se va repezi să îngrămădească jăraticul la 
poalele rugului, pe care îţi vei ispăşi osânda, fiindcă ai venit 
să ne tulburi. Căci nimeni pe lume nu cred să fi meritat 
cândva mai mult decât pedeapsa prin foc! Mâine deci am să 
te ard pe rug. Dixi (72) , 

Ivan se opri. Vorbise cu atâta însufleţire, încât se 
înfierbântase; isprăvind, un zâmbet îi lumină toată faţa. 

Alioşa, care-l ascultase până atunci în tăcere, cu toate că, 
spre sfârşit, din ce în ce mai tulburat de cuvintele lui, voise 
de câteva ori să-l întrerupă, făcând vădite sforţări să se 
stăpânească, se porni ca rupt din lanţ: 

— Bine, dar... Dar e absurd! Izbucni el deodată, cu obrajii 
înflăcăraţi. Poemul tău este spre lauda lui lisus, nicidecum o 
ponegrire... Aşa cum ai vrut. Cine poate să creadă ce spui 
tu despre libertate? Oare aşa se cade s-o înţelegem? Asta să 
fie oare concepţia religiei ortodoxe?... Ceea ce arăţi tu 
acolo e Roma şi nici măcar întreaga Romă... Este o erezie, e 
tot ce poate fi mai rău în sânul catolicismului, Inchiziția, 
iezuiţii!... Inchizitorul tău e numai o ficţiune, aşa ceva nu-i 
cu putinţă să existe! Care sunt păcatele oamenilor pe care 
zice că le ia asupra lui? Cine sunt aceşti deținători de taine 
care acceptă să poarte povara nu mai ştiu cărui blestem 
pentru a ferici omenirea? Când s-a văzut aşa ceva? Îi 
cunoaştem noi pe iezuiţi şi ştim câte lucruri urâte se spun 
pe socoteala lor! Cum îi înfăţişează însă poemul tău? Sunt 
altfel, crede-mă, cu totul altfel decât îi prezinţi tu... De fapt, 
menirea lor e să alcătuiască armata Romei în slujba 
viitorului imperiu mondial, în fruntea căruia urmează să fie 
suveranul pontif... Asta e idealul lor. Un ideal care nu 


ascunde nici o taină şi nici un fel de sublimă melancolie... În 
fond, nu este decât cea mai vulgară râvnire de putere, o 
lăcomie după josnicele plăceri lumeşti, dorinţa de a 
subjuga... de a întrona o nouă stare de sclavie, în care ei să 
joace rolul unor latifundiari... Asta-i tot. Se prea poate ca 
până la urmă nici să nu creadă în Dumnezeu. Inchizitorul 
tău cu inima îndurerată nu este decât o fantezie... 

Ivan râse. 

— Stai, stai! Cum te-ai aprins! Fantezie, zici tu? Fie şi aşa! 
Se înţelege de la sine că nu poate fi decât o fantezie! Aş 
vrea totuşi să te întreb ceva: eşti convins într-adevăr că 
mişcarea catolică din ultimele secole nu se rezumă decât la 
setea de putere, la dorinţa de a dobândi unele satisfacţii 
josnice? Nu cumva părintele Paisie ţi-a băgat în cap ideile 
astea? 

— Da' de unde, dimpotrivă! Părintele Paisie spunea într-o 
zi cam aceleaşi lucruri ca şi tine... Bineînţeles, nu chiar 
aceleaşi, se grăbi să-şi ia vorba înapoi Alioşa. 

— E o indicație cât se poate de prețioasă, oricât ai protesta 
că n-ar fi „chiar aceleaşi lucruri”. Eu te întreb de ce crezi tu 
că iezuiţii şi inchizitorii s-au unit numai şi numai ca să-şi 
asigure o meschină fericire pământeană? De ce dintre ei n- 
ar putea să răsară un martir, unul singur, mistuit de o 
covârşitoare suferinţă, însufleţit de dragoste faţă de 
oameni? Presupune că printre cei care aleargă după 
meschinele bunuri materiale s-ar ivi un singur om, unul 
singur, leit bătrânul inchizitor, un om care s-a hrănit cu 
rădăcini în pustie şi s-a canonit din răsputeri să-şi biruie 
trupul, ca să poată fi cu desăvârşire liber şi să atingă astfel 
perfecțiunea şi care, în acelaşi timp, toată viaţa lui a iubit 
omenirea; unul singur care şi-a dat seama, la un moment 
dat, că disciplina perfectă a voinţei nu constituie o 
satisfacţie morală chiar atât de mare când vezi că milioane 
de alte fiinţe, plăsmuite după chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu, sunt sortite să rămână într-o stare de plâns, că 
niciodată făpturile acestea nu vor fi în stare să-şi 


cucerească libertatea, că, aşa cum sunt, nişte bieţi 
răzvrătiți fără vlagă, niciodată nu vor ajunge coşcogea 
uriaşii în măsură să ducă la bun sfârşit construcţia Turnului, 
că armonia la care visa marele idealist nu avea nici în clin, 
nici în mânecă cu asemenea gânsaci. Şi când şi-a dat seama 
de toate acestea, a făcut cale întoarsă şi s-a alăturat... 
Oamenilor inteligenţi. Tu crezi că n-ar fi posibil aşa ceva? 

— Cui să se alăture? Cine sunt oamenii aceştia inteligenţi? 
Izbucni pătimaş Alioşa. Niciunul dintre ei nu are un grăunte 
de inteligenţă, niciunul nu deţine vreo taină sau vreun 
secret... Ateismul, iată singura lor taină! Inchizitorul tău nu 
crede în Dumnezeu, ăsta-i tot secretul lui! 

— Şi dacă-ar fi aşa? În sfârşit, acum văd c-ai înţeles şi tu 
despre ce-i vorba. Aşa este, într-adevăr ăsta-i tot secretul 
lui, dar nu-ţi închipui ce suferinţă cumplită trebuie să fie 
asta pentru un om care şi-a irosit viaţa în pustiu, fără a 
înceta o singură clipă să iubească oamenii? Spre asfinţitul 
zilelor lui, ajunge să se lămurească însă pe deplin că numai 
îndrumările înfricoşătorului duh erau în măsură să 
organizeze cât de cât existenţa unor răzvrătiți atât de 
neputincioşi, unor „fiinţe neisprăvite, făcute numai de 
probă, plăsmuite în bătaie de joc”. Convins de aceasta, el îşi 
dă limpede seama că trebuie să meargă pe calea arătată de 
înţelepciunea înfricoşătorului duh al morţii şi al distrugerii, 
şi, fără a pregeta în faţa minciunii şi a înşelătoriei, îi 
conduce cu bună ştiinţă pe oameni la moarte şi la 
distrugere, amăgindu-i tot timpul, ca nu cumva să observe 
încotro sunt purtaţi, ca măcar pe parcurs sărmanii orbeţi să 
aibă iluzia fericirii. Bagă de seamă: este vorba de o 
înşelăciune săvârşită în numele celui în care bătrânul îşi 
pusese toată credinţa, ţinând o viaţă întreagă ochii aţintiţi 
spre idealul propovăduit de el! Oare asta nu înseamnă o 
nenorocire destul de mare? Şi dacă s-ar găsi unul singur ca 
el, care să se aşeze în fruntea acelei armate „lacome de 
putere, râvnind doar la josnice plăceri”, nu crezi că-i 
suficient pentru a urzi o tragedie? Ba pot să-ţi spun chiar 


mai mult: unul singur ca el ajunge pentru a se descoperi, în 
sfârşit, adevărata idee călăuzitoare a întregului catolicism 
roman, cu toate armiile şi iezuiţii lui, ideea supremă a 
acestei mişcări. Îţi mărturisesc cinstit: sunt convins că acest 
om unic n-a fost nici un moment absent din rândurile celor 
aflaţi în fruntea mişcării. Cine ştie dacă asemenea excepţii 
nu se vor fi găsit şi printre înalții pontifi romani! Poate 
bătrânul ăsta afurisit, care, în felul lui, iubeşte cu o 
nemăsurată dragoste omenirea, mai există încă şi azi şi 
chiar în mai multe exemplare, sub înfăţişarea unor moşnegi 
singuratici ca şi dânsul şi unici în felul lor. Şi nu printr-o 
simplă coincidenţă, ci ca o organizaţie, o uniune secretă, de 
mult înjghebată pentru a păstra cât mai bine taina, despre 
care ţi-am vorbit, ferind-o cu grijă de lumea celor mărunți şi 
neputincioşi, pentru ca să-i poată face fericiţi. Trebuie să 
existe asemenea asociaţie, nu se poate să nu existe. Mi se 
pare că şi masonii au la origine tot ceva similar, de aceea 
cred că şi sunt priviţi cu atâta ură de catolici, care văd în ei 
nişte concurenţi, o sciziune a mişcării lor, când, de fapt, ar 
trebuie să fie o singură turmă şi un singur păstor... 
Apărându-mi însă excepţia, mi-e teamă să nu fac impresia 
unui scriitor care nu admite nici un fel de critică. Ajunge cât 
am vorbit. 

— Poate că şi tu eşti mason! Exclamă Alioşa. Nici tu nu 
crezi în Dumnezeu, adăugă el cu amărăciune şi în 
momentul acela i se păru că zăreşte un licăr de ironie în 
privirea lui Ivan. Cum se termină poemul tău? Întrebă el cu 
ochii în pământ. Sau poate că s-a şi terminat? 

— Mă gândeam la următorul epilog: inchizitorul a spus tot 
ce avea de spus şi aşteaptă acum răspunsul prizonierului 
său. Tăcerea lui îl apasă. L-a ascultat tot timpul cu luare- 
aminte, liniştit, privindu-l pătrunzător, drept în ochi, fără să- 
i obiecteze nimic. Bătrânul ar vrea totuşi să-i audă glasul, 
să-i spună ceva, orice, măcar un cuvânt, fie el cât de amar, 
cât de cutremurător. Acesta însă se apropie de el şi sărută 
blând buzele ofilite ale bătrânului de nouăzeci de ani. E 


singurul lui răspuns. Inchizitorul tresare. Ceva îi tremură în 
colţul gurii; se îndreaptă apoi spre uşă, o deschide şi spune: 
„Du-te şi să nu mai vii... Să nu mai vii... Niciodată, 
niciodată!” şi-l lasă să iasă „în noaptea ce învăluie piaţa 
oraşului”. lar prizonierul pleacă. 

— Şi bătrânul? 

— Sărutul îi rămâne ca un balsam pe inimă şi totuşi, 
stăruie mai departe, neclintit, în hotărârea lui. 

— Ca şi tine, nu-i aşa? Răbufni Alioşa îndurerat. 

Ivan începu să râdă. 

— 'Toate astea sunt cai verzi pe pereţi, Alioşa! O simplă 
fantezie, fără nici un sens, a unui student cu o imaginaţie 
deşucheată, care în viaţa lui n-a scris nici măcar două 
versuri. De ce vrei să iei totul în serios? Nu cumva îţi 
închipui că voi fi având de gând acum să mă duc la ei, acolo, 
la iezuiţi, să mă înrolez printre cei care se căznesc să 
îndrepte lucrările sale? O, Doamne, mult crezi că-mi pasă 
mie de toate astea?! Ţi-am spus doar: să ajung numai la 
treizeci de ani şi pe urmă gata, trântesc cupa de pământ! 

— Şi mugurii cleioşi şi mormintele dragi şi cerul albastru şi 
aleasa inimii tale? Cum ai să trăieşti, de unde ai să iei 
dragostea pe care zici că le-o porţi? Continuă cu lacrimi în 
glas Alioşa. Poţi oare să-ţi duci mai departe viaţa cu iadul 
asta în inimă şi în cuget, spune-mi, poţi? Nu, sunt sigur că 
de aceea pleci, ca să te înrolezi la ei... lar dacă nu, ai să te 
omori, fiindcă n-ai să poţi rezista până la urmă! 

— Există totuşi o putere în stare să reziste la orice! Rosti 
Ivan cu un zâmbet de gheaţă. 

— Care? 

— Puterea Karamazovilor... Puterea ce-o trag din ticăloşia 
lor. 

— Puterea de a te cufunda până peste cap în desfrâu, de a- 
ţi pângări şi sugruma sufletul, da? 

— Poate şi asta... Dacă până la treizeci de ani n-am să 
izbutesc, cine ştie, să scap cu faţa curată, căci... După 
aceea... 


— Cum ai să izbuteşti? Cu ajutorul cui? Cu ideile pe care le 
ai e imposibil. 

— Tot cu mijloacele Karamazovilor. 

— Adică „totul este permis”? Asta vrei să spui? 

Ivan se încruntă, galben ca ceara la faţă. 

— Aha! Rosti el cu un rânjet forţat. Văd c-ai prins cuvintele 
care l-au scos din sărite deunăzi pe Miusov... Şi pe care 
Dmitri le-a parafrazat cu atâta candoare! Da, poate şi aşa, 
dacă-i vorba că „totul este permis”! Nu retractez. De altfel, 
formula găsită de Mitenka nu-i chiar aşa rea. 

Alioşa se uita la el fără să scoată un cuvânt. 

— Trebuie să plec, frăţioare. Credeam că în toată lumea 
asta te am măcar pe tine, continuă Ivan dintr-o dată 
înduioşat. Văd însă că în inima ta nu există nici un locşor 
pentru mine, dragul meu sihastru. Nu înţeleg să renunţ la 
formula „totul este permis”, de aceea sunt sigur c-ai să te 
lepezi de mine, nu-i aşa? 

Alioşa se ridică, se apropie de el şi-l sărută blând pe gură. 

— E un plagiat! Exclamă Ivan cuprins de o-subită exaltare. 
Ai copiat gestul descris în poemul meu! Totuşi, îţi 
mulţumesc. Şi acum, să mergem, Alioşa; nici tu, nici eu nu 
mai avem vreme de pierdut. 

Fraţii părăsiră localul, oprindu-se totuşi încă o clipă în 
prag. 

— Ascultă, Alioşa, rosti Ivan cu fermitate, dacă o să mai am 
încă putere să trăiesc pentru mugurii cleioşi, crede-mă c- 
am să-i iubesc numai de dragul tău. E destul să ştiu că exişti 
undeva pe lume ca să nu-mi fie lehamite de viaţă. Eşti 
mulţumit? Dacă vrei, ia-o drept o declaraţie de dragoste. Şi 
acum, drumurile noastre se despart. Ajunge, auzi tu? 
Ajunge cât am vorbit! Chiar dac-ar fi să nu plec totuşi mâine 
(deşi sunt aproape sigur) şi s-ar întâmpla să ne mai vedem, 
să nu-mi pomeneşti nimic despre toate astea. Te rog din tot 
sufletul. Cât despre Dmitri, de asemenea te rog stăruitor să 
nu-mi mai aduci niciodată vorba de el, încheie Ivan iritat. Şi 
cu asta, am spus tot ce aveam de spus, nu-i aşa? În schimb, 


îţi promit că la treizeci de ani, când o să „trântesc cupa de 
pământ”, oriunde te-ai afla, voi veni să mai stau de vorbă cu 
tine... Chiar de s-ar întâmpla să fiu în momentul acela în 
America, auzi tu? Am să vin special pentru asta. Sunt tare 
curios să ştiu cum ai să arăţi atunci. la seama, ţi-am promis 
solemn. S-ar putea, totuşi, ca de astă dată să ne luăm 
rămas-bun pentru mai multă vreme, poate pentru şapte sau 
chiar zece ani. Haide, du-te la pater Seraphicus al tău, care 
e gata să-şi dea obştescul sfârşit; mi-e teamă să nu-mi porţi 
pică fiindcă te-am reţinut, dacă s-ar întâmpla să moară în 
lipsa ta. La revedere, sărută-mă încă o dată, aşa şi acum du- 
te... 

Ivan se răsuci pe călcâie şi-şi văzu de drum, fără să mai 
întoarcă o singură dată capul. La fel cum plecase cu o seară 
înainte Dmitri, deşi în cu totul alte împrejurări decât cele de 
faţă. Gândul acesta străbătu ca o săgeată cugetul adumbrit 
de tristeţe şi amărăciune al lui Alioşa, care mai rămase o 
clipă locului să se uite după fratele său. Abia în momentul 
acela observă că Ivan se leagănă în mers şi că, privit din 
spate, părea să aibă umărul drept mai căzut. Niciodată 
până atunci nu băgase de seamă lucrul acesta. Apoi Alioşa 
se rupse tot atât de brusc din loc şi o porni întins, mai mult 
alergând, spre mănăstire. Începuse să se întunece şi simţea 
o uşoară strângere de inimă; ceva nedefinit i se strecura în 
suflet, o presimţire pe care nu putea s-o lămurească. Ca şi 
în ajun, se stârnise vântul şi pinii seculari fremătau cu un 
vuiet lugubru când intră în pădurea de lângă schit. Mergea 
cu paşi iuți aproape în goană. „Pater Seraphicus, cine ştie 
de unde o fi luat Ivan numele ăsta! Cugeta în sinea lui 
Alioşa. Ivan, bietul de tine, când mi-o fi dat, oare, să te mai 
văd?... Ah, în sfârşit, uite şi schitul! Doamne! Da, da, numai 
el, numai pater Seraphicus poate să mă izbăvească... Da, 
numai la el mi-e scăparea!” 

Adeseori după aceea Alioşa avea să se întrebe nedumerit 
cum de fusese în stare în momentul când se despărţise de 
Ivan, să uite cu totul de Dmitri. Când nu mai departe decât 


în dimineaţa aceleiaşi zile îşi pusese în gând cu tot 
dinadinsul să se facă luntre şi punte şi să dea de urma lui, 
şi-n orice caz să nu plece până nu va fi apucat să stea de 
vorbă cu el, chiar de ar fi fost să nu se mai întoarcă în 
noaptea aceea la mănăstire. 

VI - UN CAPITOL CARE DEOCAMDATĂ NU E PREA 
LIMPEDE. 

Luându-şi rămas-bun de la Alioşa, Ivan Fiodorovici îşi 
îndreptă paşii spre casa părintească. Dar ce curios: cu cât 
se apropia de casă, o senzaţie apăsătoare de urât punea din 
ce mai adânc stăpânire pe sufletul lui. Şi nu atât 
posomoreala aceea i se părea curioasă, cât mai ales faptul 
că nu putea să-şi dea seama de unde venea. | se mai 
întâmplase doar şi altă dată să nu se simtă în apele lui, cu 
atât mai mult deci n-avea de ce să se mire că era abătut în 
ajunul zilei când trebuia să rupă toate firele ce-l ţineau 
prins de oraşul acela şi să purceadă pe un drum nou, în 
necunoscut; la fel de singur ca şi mai înainte, cu atâtea şi 
atâtea speranţe înflorite în inimă fară nici un temei, 
aşteptând o mulţime de lucruri de la viaţă, poate chiar mai 
multe, incapabil totuşi să definească nici nădejdile, nici 
aşteptările şi nici dorinţele de care era bântuit. Poate că 
sufletul lui începuse a tânji după tot ceea ce îi oferea nou şi 
necunoscut viaţa spre care pornea, dar nu din cauza asta 
era atât de tulburat. „Nu cumva mi s-a făcut lehamite de 
casa părintească?” se întrebă el. Într-adevăr, sunt atât de 
scârbit, încât, deşi sunt convins că-i pentru ultima oară că-i 
mai trec pragul blestemat, mă cutremur numai când mă 
gândesc”... Dar nu, nu era asta. „Poate din pricina 
despărțirii de Alioşa şi a discuţiei dintre noi? Ani de zile am 
tăcut chitic, fără să fi deschis o singură data vorba faţă de 
cineva despre asta şi acum i-am împuiat urechile cu tot felul 
de nerozii!” Îi era necaz, lipsa lui de experienţă şi vanitatea 
sa juvenilă sufereau pentru că nu se pricepuse să dea în 
vileag tot ceea ce simţea că trebuie să-i spună, mai ales lui 
Alioşa, singurul om de la care, cu siguranţă, sufletul lui mai 


avea ceva de aşteptat. Fireşte că şi ăsta putea fi un motiv 
destul de puternic, îi era ciuda pe sine, îi venea să-şi muşte 
mâinile de necaz şi totuşi... Totuşi era altceva. „Sunt plictisit 
de moarte şi nici eu nu ştiu ce vreau. Mai bine să nu mă mai 
gândesc.” 

Încercă, deci, „să nu se mai gândească”, ceea ce însă nu-l 
făcu să se simtă câtuşi de puţin uşurat. Senzaţia devenea 
din ce în ce mai supărătoare, mai enervantă, cu atât mai 
mult cu cât îşi dădea seama că era prilejuită de o cauză 
exterioară, accidentală. Aşa cum uneori îţi stăruie în faţa 
ochilor o persoană sau un obiect oarecare, căruia, fiind 
ocupat sau prins într-o discuţie, nu-i acorzi nici un fel de 
atenţie. Cu cât trece timpul însă, persoana sau obiectul 
respectiv ajunge să te scoată din fire şi te perpeleşti aşa o 
bucată de vreme, până ce reuşeşti, în sfârşit, să-ţi dai 
seama de pricina care te indispune şi s-o înlături. De cele 
mai multe ori e ceva derizoriu, o bagatelă, un lucruşor 
răzleţ, o batistă căzută pe jos, o carte pe care n-ai pus-o la 
loc în raft etc, etc. Iritat şi posomorât Ivan Fiodorovici coti 
spre casă şi dintr-o dată, când mai avea doar cincisprezece 
păşi până la poartă, se dumeri ce anume îl făcuse să se 
simtă prost dispus şi-l sâcâise tot timpul până atunci. 

Pe banca din faţa porţii şedea Smerdiakov, lacheul lui 
Fiodor Pavlovici, care ieşise pe înserat afară să se 
răcorească. Cum îl zări de departe, Ivan Fiodorovici 
înţelese că Smerdiakov fusese acela care-i stricase liniştea 
toată ziua şi că nu putea să-l vadă în ochi. Senzaţia 
apăsătoare de mai înainte se limpezi în fine, căpătând un 
contur. Adineauri, când Alioşa îi relatase întâlnirea lui cu 
Smerdiakov, simţise un fior de dezgust ce-i întunecase 
sufletul, trezindu-i aversiunea. În focul discuţiei, în care se 
antrenase cu fratele său, uitase de Smerdiakov, deşi 
senzaţia aceea penibilă şi nedefinită stăruia mai departe în 
el, ca, după ce se despărţise de Alioşa, rămânând singur, să 
iasă din nou la iveală. „Cum e posibil ca un nemernic sadea 


LLA 


ca ăsta, fir-ar el să fie, să mă neliniştească în aşa hal? 
gândi el cu o răbufnire de ură. 

Într-adevăr, de o bucată de vreme, mai ales în ultimele 
zile, nu ştiu ce-i căşunase pe omul acesta că nu putea să-l 
mai înghită deloc; totodată, Ivan Fiodorovici începuse să-şi 
dea seama că, din zi în zi, aversiunea lui creştea tot mai 
mult. Poate că sentimentul acesta căpătase un relief atât de 
izbitor în ultima vreme, tocmai pentru că în primele zile 
după sosirea sa în localitate avusese cu totul altă atitudine 
faţă de Smerdiakov; îl privise cu simpatie, socotindu-l, în 
felul lui, un original. Obişnuia chiar să stea de vorbă cu el, 
deşi unele dintre ideile sale i se păreau destul de absurde şi 
mai cu seamă era uimit de haosul ce domnea în mintea lui, 
după cum, de asemenea, nu putea să înţeleagă de ce-i atât 
de agitat un ins „contemplativ” ca el. Ajunseseră să discute 
până şi unele probleme filosofice, întrebându-se, bunăoară, 
de unde izvorâse lumina în ziua întâi a creaţiei, când 
soarele, luna şi stelele aveau să fie făurite abia în cea de-a 
patra zi. Foarte curând, însă, Ivan Fiodorovici putuse să-şi 
dea seama că pe Smerdiakov nu-l interesau nici soarele, 
nici luna, nici stelele; oricâtă atenţie ar fi meritat acest 
subiect, el nu ocupa decât locul al treilea în cadrul 
preocupărilor lui şi că, de fapt, cu totul altele erau lucrurile 
ce-l frământau. În schimb, cu prilejul acestor discuţii, 
constatase că acesta era excesiv de orgolios, iar pe 
deasupra şi foarte susceptibil. Orgoliul lui nemăsurat avea 
darul să-l irite pe Ivan Fiodorovici. Aşa se născuse în el 
antipatia. Mai târziu intrase zâzania în casă, apăruse 
Gruşenka, fusese apoi scandalul cu Dmitri, necazurile 
curgeau unul după altul. Cei doi tineri comentau de obicei 
toate întâmplările petrecute sub ochii lor, Smerdiakov, 
îndeobşte, cu multă înfrigurare, deşi niciodată nu spunea 
deschis ce gânduri avea. lar atunci când scăpa fără să vrea 
câte un cuvânt, intenţiile pe care le dădea în vileag erau 
atât de lipsite de logică, de incoerente, încât Ivan 
Fiodorovici nu ştia ce să creadă. Şi mai ales erau totdeauna 


se 


extrem de vagi. Smerdiakov avea mania să-l descoasă, să-i 
pună tot felul de întrebări ocolite, cu o tactică pregătită din 
vreme, curmând brusc discuta sau grăbindu-se să schimbe 
vorba când îi cerea să-i explice pentru ce-l întreba. Ceea ce- 
] scotea îndeosebi din sărite pe Ivan Fiodorovici şi-i sporea 
şi mai mult antipatia era familiaritatea inexplicabilă şi 
supărătoare pe care Smerdiakov începuse cu timpul s-o 
manifeste faţă de el. Nu se putea plânge, totuşi, că el şi-ar fi 
îngăduit cumva să fie nepoliticos cu el, dimpotrivă: 
Smerdiakov îi vorbea întotdeauna cu cel mai mare respect, 
dar în aşa fel, încât s-ar fi zis că erau amândoi de conivenţă, 
că există între ei nu ştiu ce complicitate secretă, sau ca şi 
cum ar fi rostit o cuvenită formulă al cărei tâlc îl cunoşteau 
numai ei doi şi care trebuia să rămână cu desăvârşire 
enigmatică pentru muritorii de rând ce forfoteau în jurul 
lor. Totuşi, o bună bucată de vreme, Ivan Fiodorovici nu 
izbutise să desluşească adevărata cauză ce determinase 
aversiunea lui tot mai accentuată şi pe care abia în ultimele 
zile începuse s-o întrezărească. De aceea, enervat cum era 
şi scârbit, ar fi vrut de astă dată să treacă pe lângă el fără o 
vorbă, fără să-i arunce măcar o privire. Smerdiakov însă se 
ridică în picioare şi acest simplu gest îl făcu să bănuiască 
imediat că individul avea să-i spună ceva. Se uită la el şi se 
opri din mers; la gândul însă că se oprise, totuşi, în loc să-şi 
vadă de drum, aşa cum avusese intenţia la început, se 
burzului în sinea lui de ciudă. Furios şi plictisit, cercetă din 
ochi chipul supt, de scapet, al lui Smerdiakov, cu părul lins 
pe tâmple şi moţ în frunte. Acesta îl privea ironic, mijindu-şi 
uşor ochiul stâng, ca şi cum ar fi vrut să zică: „încotro? Se 
poate să treci aşa pe lângă mine fără să te opreşti o clipă? 
Vezi bine doar că noi, ca doi oameni inteligenţi ce suntem, 
avem atâtea de discutat!” Ivan Fiodorovici se cutremură tot 
de scârbă. 

„Dă-te la o parte, secătură, doar n-oi fi crezând c-am să 
stau la taclale cu tine, dobitocule!” îi veni să răcnească, dar, 


spre marea lui mirare, se pomeni rostind cu totul alte 
cuvinte. 

— Tata doarme sau s-a sculat? Întrebă el încet şi umil, ca şi 
cum ar fi vorbit altcineva în locul lui şi tot aşa, fără să ştie 
cum, se aşeză pe bancă. 

El însuşi fusese aproape înspăimântat de propria-i umilinţă 
în momentul acela, aşa cum avea să-şi amintească mai 
târziu, reconstituind scena. Smerdiakov se proţăpise în faţa 
lui, cu mâinile la spate, uitându-se la el sigur de sine, 
aproape cu severitate. 

— Încă doarme, îi răspunse el tacticos (cum s-ar zice: „Tu 
ai căutat să intri în vorbă, nu eu”), plecându-şi făţarnic 
privirile. Mă mir de dumneavoastră, domnule! 

— Adăugă el, întinzând piciorul drept înainte şi jucându-se 
cu vârful ghetei de lac. 

— De ce te miri? Îl întrebă răstit Ivan Fiodorovici, căutând 
să pară calm, deşi îşi dădea seama cu repulsie că era foarte 
nerăbdător să afle despre ce voia să-i vorbească feciorul şi 
că n-are să se clintească de acolo până nu-şi va fi 
astâmpărat curiozitatea. 

— De ce nu plecaţi-la Cermaşnea? Îl întrebă Smerdiakov, 
zâmbind cu familiaritate. Şi, cum se uita la el, mijind ochiul 
stâng, parcă voia să-i spună: „Dacă eşti ager la minte, nu se 
poate să nu pricepi de ce zâmbesc!” 

— Ce să caut la Cermaşnea? Se miră Ivan Fiodorovici. 

Smerdiakov nu-i răspunse numaidecât. 

— Fiodor Pavlovici atât a stăruit să vă duceţi, rosti el agale, 
ca şi cum n-ar fi acordat nici un fel de importanţă cuvintelor 
lui: „De, ţi-am dat şi eu o explicaţie la întâmplare, numai 
aşa, ca să zic ceva”. 

— Ei, fir-ar să fie! Se burzului Ivan Fiodorovici, bruscându- 
l deodată, de unde până atunci fusese atât de umil. 
Vorbeşte odată lămurit, ce vrei? 

Smerdiakov îşi trase piciorul drept, alăturându-l de 
celălalt şi se îndreptă din spate, continuând să-l privească 
liniştit, cu acelaşi surâs ironic pe buze. 


— Nimic, ce să vreau... Am spus şi eu aşa, fiindcă veni 
vorba... 

Preţ de un minut, aproape, niciunul dintre ei nu mai 
scoase un cuvânt. Ivan Fiodorovici îşi dădea prea bine 
seama c-ar fi trebuit să se scoale furios şi să plece. Dar 
Smerdiakov stătea mai departe proţăpit în faţa lui, în 
aşteptare: „la să văd, ai să-ţi ieşi ori nu din sărite?” Cel 
puţin aşa făcea impresia, în cele din urmă, Ivan Fiodorovici 
dădu să se ridice. Smerdiakov prinse mişcarea. 

— Sunt într-o situaţie îngrozitoare, Ivan Fiodorovici, nu 
ştiu cum să fac să ies la liman... Începu el cu un glas dârz, 
răspicat, deşi, rostind aceste cuvinte, scăpase un oftat. 

Ivan Fiodorovici se aşeză la loc pe bancă. 

— Parcă au înnebunit amândoi ori au dat în mintea 
copiilor, urmă celălalt. Vreau să zic, tatăl şi frăţiorul 
dumneavoastră, Dmitri Fiodorovici. Gândiţi-vă că Fiodor 
Pavlovici o să se scoale acuşica din somn şi, cum o deschide 
ochii, o să înceapă iar să mă piseze în tot momentul: „N-a 
venit? De ce n-o fi venit?” şi tot aşa o s-o ţină până la miezul 
nopţii, ba chiar şi mai târziu încă. Dacă Agrafena 
Aleksandrovna nu vine nici azi (şi tare mă tem că nici prin 
gând nu-i trece măcar!), mâine dimineaţă dumnealui iar o 
să tabere pe mine: „De ce n-o fi venit? Ce-o fi având de nu 
vine? Când o să vină?” Ca şi cum eu aş fi cu ceva vinovat în 
toată istoria asta... Pe de altă parte, nu apucă bine să se 
însereze şi numai ce-l vezi pe frăţiorul dumneavoastră că 
apare nitam-nisam prin vecini, uneori chiar ziua-n amiaza 
mare, cu pistolul în mână şi că începe să urle la mine: „Bagă 
de seamă, ticălosule, bagă de seamă, ciorbă lungă! Dacă o 
scapi cumva din ochi şi nu-mi dai numaidecât de ştire c-a 
venit, îţi zbor creierii pe loc!” Mai trece o noapte şi Fiodor 
Pavlovici iarăşi o ia de la capăt să-mi scoată sufletul: „De ce 
n-o fi venit? Când o să vină?” Ca şi cum în ochii amândurora 
numai eu sunt de vină că cucoană dumnealor nu vrea să 
poftească! Şi parcă din zi în zi, ceas de ceas, sunt din ce în 
ce mai oţărâţi amândoi. Uneori, mi-e aşa teamă, că-mi vine 


să-mi pun capăt zilelor. Nu ştiu la ce mă pot aştepta de la 
dumnealor, domnule?! 

— De ce te-ai băgat? Cine te-a pus să-i spui toate cele lui 
Dmitri Fiodorovici? Îl luă la rost, iritat, Ivan Fiodorovici. 

— Păi ce puteam să fac? Şi apoi, dacă vreţi să ştiţi, nu m- 
am băgat singur, de capul meu. La început am tăcut chitic, 
nu mă încumetam să-l înfrunt şi cu timpul a ajuns să facă 
din mine sluga dumnealui, cum s-ar zice, un fel de Liciardă, 
la dispoziţia lui. De atunci nu ştie decât una şi bună: „Ile 
omor, bestie, dacă o scapi din ochi!” Să vedeţi, domnule, 
dacă mâine n-o să m-apuce iarăşi boala copiilor, şi, când m- 
apucă, mă ţine mult de tot. 

— "Te ţine mult? Cum adică? 

— Mult, mult de tot. Câteva ceasuri, poate şi o zi întreagă 
sau două, dacă nu chiar şi trei zile. Odată, când am căzut 
din pod, m-a ţinut aşa trei zile în şir. Mă lăsa puţin şi iar mă 
apuca - trei zile, cum vă spun, n-am ştiut pe ce lume sunt. 
Fiodor Pavlovici a trimis atunci după doctorul nostru, ştiţi, 
după Herzenstube, care mi-a pus gheaţă pe frunte şi mi-a 
mai dat să mai fac încă ceva... Puteam să mă curăţ atunci. 

— Bine, dar, după câte am auzit, crizele de epilepsie nu 
pot fi prevăzute dinainte, nimeni nu poate să-şi dea seama 
când vin. De unde ştii c-o să ai mâine o criză?! Îl luă în 
primire Ivan Fiodorovici, scos din fire şi în acelaşi timp 
curios. 

— Asta cam aşa e, nu se poate şti dinainte. 

— Şi pe urmă, data trecută, după cum zici, ai căzut din 
pod. 

— Păi în fiecare zi mă urc în pod, aşa că n-ar fi de mirare 
să cad şi mâine. Dacă nu din pod, atunci poate în beci, că şi 
în beci mă duc în fiecare zi după una său alta. 

Ivan Fiodorovici îl privi lung. 

— Cum văd eu, îmi îndrugi moşi-pe-groşi, nu pricep unde 
vrei s-ajungi... Rosti el cu glas scăzut, deşi parcă 
ameninţător. Nu cumva vrei să te prefaci? Să simulezi o 
criză de epilepsie care să te ţină trei zile? 


Smerdiakov stătea cu ochii în pământ şi-şi tot făcea de 
lucru cu vârful botinei drepte. Apoi îşi mută greutatea 
trupului de pe un picior pe altul, ridică fruntea şi-i răspunse 
rânjind: 

— Chiar dacă, să zicem, aş face-o, adică dacă aş putea să 
mă prefac, ceea ce-i floare la ureche pentru un om 
priceput, aş avea tot dreptul să mă folosesc de mijlocul ăsta 
ca să scap cu viaţă, fiindcă, vedeţi, dacă s-ar întâmpla să zac 
la pat şi tocmai atunci să vină Agrafena Aleksandrovna la 
tăticul domniei voastre, cum ar avea obraz dumnealui să-i 
ceară socoteală unui biet bolnav că de ce nu l-a înştiinţat? I- 
ar fi ruşine. 

Ivan Fiodorovici sări în sus, cu faţa crispată de indignare. 

— Ei, fir-ai tu să fii! Ce tremuri atâta pentru viaţa ta? 
Ameninţările lui Dmitri sunt vorbe spuse la mânie, atâta tot. 
Nu-ţi fie teamă c-o să te omoare. De omorât poate c-o să 
omoare pe cineva, dar nu pe tine! 

— Ba dumnealui poate să omoare un om cum ar strivi o 
muscă. Şi în primul rând pe mine. Dar, ca să vă spun drept, 
mai mult mi-e teama de altceva: mă tot gândesc să nu fiu 
luat drept complicele dumnealui daca l-o împinge păcatul să 
ridice mâna asupra tatălui dumneavoastră. 

— De ce să te ia drept complice? 

— lac-aşa. Au să creadă c-am fost înţeles cu dumnealui, 
fiindcă i-am destăinuit nişte semnale pe care le aveam între 
noi. 

— Ce semnale? Şi cui zici că le-ai destăinuit? Vorbeşte mai 
lămurit, lua-te-ar dracu' să te ia! 

— Trebuie să vă mărturisesc, urmă tărăgănat, flegmatic şi 
doctoral Smerdiakov, că noi doi, adică Fiodor Pavlovici şi cu 
mine, avem un secret. După cum ştiţi (dacă aţi băgat de 
seamă!), de câteva zile, când se înnoptează, sau chiar cum 
începe să se întunece afară, dumnealui se încuie în casă. 
Dumneavoastră de obicei vă urcați devreme în odaie, 
barem ieri n-aţi coborât toată ziua, de aceea poate că nu 
ştiţi cum se ferecă dumnealui peste noapte cu câte şapte 


zăvoare de la un timp încoace. Poate să vină oricine, că nu 
deschide la nimeni. Nici chiar lui Grigori Vasilievici nu i-ar 
descuia, doar dacă l-ar recunoaşte după glas că-i dânsul. 
Numai că Grigori Vasilievici n-are ce să caute, pentru că în 
casă acum nu servesc decât eu. Aşa a hotărât dumnealui de 
când a început toată dandanaua asta cu Agrafena 
Aleksandrovna. Acum câteva zile însă, mi-a poruncit să nu 
mai stau cu dânsul peste noapte, să mă duc să dorm cu 
bătrânii, numai să am grijă să nu aţipesc până după miezul 
nopţii. Să stau de veghe şi, din când în când, să mă scol şi să 
mai dau câte o raită prin curte. S-o pândesc pe Agrafena 
Aleksandrovna, fiindcă, în ultimele zile, parcă şi-ar fi ieşit 
din minţi, aşa o aşteaptă. Probabil şi-a făcut următoarea 
socoteală: dacă vine, nu poate să vină decât noaptea târziu, 
prin ulicioară, fiindcă i-e frică de Dmitri Fiodorovici (Mitka, 
aşa cum îi zice dumnealui). „Tu, zice, rămâi de pază până la 
miezul nopţii sau chiar şi mai târziu. Cum vei zări-o venind, 
aleargă să-mi dai de ştire, bate-mi în uşă sau la geamul 
dinspre grădină. Baţi aşa de doua ori rar: un, doi, p-ormă 
de trei ori repede: cioc-cioc-cioc. Atunci am să ştiu că-i ea şi 
am să descui binişor uşa.” Mi-a mai arătat încă un semn, 
asta în cazul când s-ar întâmpla ceva extraordinar. Să bat 
adică mai întâi de două ori repede: cioc-cioc, apoi să stau o 
clipă şi să ciocănesc iar, dar numai o singură dată şi tare de 
tot. Atunci dumnealui o să înţeleagă că s-a petrecut ceva 
neprevăzut şi că trebuie să stau de vorbă cu dânsul şi o să- 
mi deschidă, iar eu mă strecor înăuntru şi să-i dau raportul. 
Asta în cazul când Agrafena Aleksandrovna, în loc să vină 
dânsa, ar trimite răspuns prin cineva. Ş-apoi s-ar putea să 
ne pomenim cu Dmitri Fiodorovici şi atunci iar trebuie să-l 
înştiinţez că-i pe aproape. Nici nu ştiţi cum tremură de frica 
lui Dmitri Fiodorovici! Dacă s-ar întâmpla, bunăoară, să-l 
zăresc pe Dmitri Fiodorovici dând târcoale casei, mi-a 
poruncit să viu neapărat să-i bat de trei ori în uşă, orişice ar 
fi, chiar dacă s-ar întâmpla ca între timp să fi sosit Agrafena 
Aleksandrovna şi ar fi încuiat cu dânsa înăuntru. Aşa că 


primul semnal - cinci bătăi în uşă - vrea să zică: „A venit 
Agrafena Aleksandrovna”, iar al doilea, trei ciocănituri: 
„Trebuie să vă spun ceva”. Mi-a arătat chiar dumnealui de 
câteva ori şi m-a dăscălit, ca să-mi intre bine în cap. Şi cum 
nimeni pe lume decât noi, adică dânsul şi cu mine, habar n- 
are de semnalele astea, cum o să audă ciocănind, 
dumnealui o să vină să-mi deschide fără grija şi fără să mai 
întrebe nimic (mai ales se teme să ridice glasul!). 

Din păcate însă, acum Dmitri Fiodorovici le cunoaşte şi 
dânsul. 

— Cum de-a aflat? Cine i le-a destăinuit? Tu? De ce te-ai 
apucat să-i spui? 

— De frică. Puteam oare să nu-i spun nimic? Dmitri 
Fiodorovici mă tot strângea mereu cu uşa; „Minţi, văd eu 
că-mi ascunzi ceva! Am să-ţi rup picioarele, auzi tu?” şi 
atunci i-am mărturisit secretul, ca să vadă că-i sunt într- 
adevăr credincios şi să fie convins că nici prin gând nu-mi 
trece să-l mint, dimpotrivă, îi spun tot ce ştiu. 

— Dacă bănuieşti cumva că s-ar putea folosi de semnalele 
astea ca să intre în casă, fă tot ce poţi ca să-l împiedici. 

— Dar dacă s-o întâmpla să zac bolnav în pat, cum aş 
putea să-l împiedic, vă întreb, dacă, să zicem, m-aş 
încumeta s-o fac, aşa cum îl ştiu furios? 

— Ei, fir-ar al naibii! Eşti chiar atât de convins că mâine o 
să te apuce o criză de epilepsie, lua-te-ar naiba să te ia? Nu 
cumva îţi râzi de mine? 

— Cum aş îndrăzni să fac glume pe socoteala domniei 
voastre? De asta credeţi că-mi arde mie acum, când tremur 
tot de frică? Parcă văd că mâine o să mă pălească iar boala 
copiilor, simt eu c-o să mă pălească de frică! 

— Drăcia dracului! Dacă s-o întâmpla să cazi la pat, n-are 
decât să stea de pază Grigori. Atrage-i atenţia să nu-i dea 
voie să intre în casă. 

— Pot eu să-i destăinui semnalele fără ştirea boierului? Şi 
pe urmă, Grigori Vasilievici n-are cum să-l audă când vine şi 
nici cum să-l împiedice să intre, fiindcă şi dânsul boleşte de 


ieri şi tocmai că Marfa Ignatievna zicea că vrea să-l 
doftoricească mâine. Aşa e vorba, cel puţin. Să vedeţi cum 
vine treaba asta, fiindcă-i foarte interesant: Marfa 
Ignatievna cunoaşte un leac care nu se întâmpla niciodată 
să-i lipsească din casă. Este o băutură foarte tare, dreasă cu 
buruieni, ce fel de buruieni n-aş şti să vă spun, asta-i 
secretul dumneaei. Şi uite aşa, de vreo trei ori pe an mi ţi-l 
ia pe Grigori Vasilievici şi-l doftoriceşte cu băutura aceea 
secretă de câte ori îl apucă durerile de şale şi ologeşte de 
picioare. Şi asta se întâmpla cam de trei ori într-un an. 
Atunci, dumneaei ia un ştergar, îl moaie în zeamă şi mi ţi-l 
freacă zdravăn o jumătate de oră, până i se roşeşte toată 
pielea, ba chiar parcă se şi umflă oleacă, iar ce mai rămâne 
în sticlă îi dă dumnealui să bea, spunând în acelaşi timp o 
rugăciune, adică nu i-o dă chiar pe toată, fiindcă mai lasă şi 
pentru dânsa un strop. După aceea trage şi dumneaei o 
duşcă. Dar cum niciunul dintre ei n-are darul beţiei, cad 
amândoi morţi şi dorm duşi ceasuri în şir. A doua zi, 
dimineaţa, Grigori Vasilievici mai totdeauna se ridică din 
pat sănătos tun, numai biata Marfa Ignatievna se scoală cu 
durere de cap. Dacă, aşa cum v-am spus, Marfa Ignatievna 
se ţine într-adevăr de cuvânt, mi-e teamă că niciunul dintre 
ei n-o să audă nimic, aşa că nu văd cine o să-l poată 
împiedica pe Dmitri Fiodorovici să intre în casă. Au să 
doarmă buştean amândoi. 

— Moşi-pe-groşi! Prea ar fi să se potrivească toate la ţanc: 
pe tine să te apuce o criză, ei să zacă aşa, ca duşii de pe 
lume! Răbufni Ivan Fiodorovici, încruntându-se 
ameninţător. Său poate că, adăugă el fără să vrea, aşa vei fi 
având tu de gând să potriveşti lucrurile...? 

— Cum aş putea să le potrivesc... Şi la ce bun. Totul 
depinde numai de Dmitri Fiodorovici, de ce o fi pus dânsul 
la cale... Dacă i s-a năzărit să facă ceva - o să facă; dacă nu, 
doar n-am să umblu acum după dânsul ca să-i dau ghes să 
intre buzna peste tatăl dumneavoastră! 


— De ce să vină la tata? Nu înţeleg ce-ar putea să caute la 
dânsul şi încă aşa, pe furiş, din moment ce, aşa cum pretinzi 
tu, Agrafenei Aleksandrovna nici măcar nu-i trece prin gând 
să poftească, continuă Ivan Fiodorovici, palid de mânie. 
Chiar tu ai spus aşa mai adineauri. De altfel, de când am 
intrat aici în casă am fost sigur că târâtura aia n-o să vină în 
casă, el îşi face iluzii. Şi atunci, te întreb, pentru ce Dmitri 
ar putea să tabere peste dânsul? Dacă ea tot n-are de gând 
să calce pragul acestei case? Spune! Vreau să ştiu ce crezi 
tu. 

— Ce vă interesează ce cred eu? Ştiţi foarte bine de ce o 
să vină! Căci de venit o să vină negreşit, fie mânat de furie, 
fie că, neîncrezător cum e de felul lui, când o să prindă de 
veste că sunt bolnav, o să intre la bănuială şi atunci n-o să-şi 
mai găsească astâmpăr până n-o să pătrundă în casă 
valvârtej, s-o răscolească de la un capăt la altul, răsturnând 
totul cu josul în sus, aşa cum a făcut rândul trecut. Să vadă 
cu ochii lui dacă n-a intrat cumva pe furiş înăuntru. Şi apoi, 
dumnealui ştie prea bine că Fiodor Pavlovici a pregătit 
pentru dânsa un plic, uite, cam aşa, pe care a pustrei 
peceţi şi l-a legat cu panglicuţă, scriind cu mâna dumnealui: 
„îngeraşului meu Gruşenka, pentru când o vrea să vină la 
mine”, ca după trei zile să adauge: „Puişorului meu drag”. 
Tocmai asta mă pune pe gânduri. 

— Mofturi! Protestă Ivan Fiodorovici scos din fire. Dmitri 
în ruptul capului n-ar fi în stare să-l jefuiască şi cu atât mai 
puţin să-l ucidă pentru asta pe tata. Mai curând ar fi putut 
să-l omoare ieri din pricina Gruşenkăi, să-l ucidă prosteşte 
într-un moment când, orbit de mânie, nu şi-ar fi dat seama 
ce face, dar de jefuit - nu! Aşa ceva în nici un caz n-o să 
facă! 

— Numai că, vedeţi, e foarte strâmtorat acum, Ivan 
Fiodorovici şi are nevoie urgentă de bani. Nici nu ştiţi cum 
îi crapă buza după bani în momentul ăsta! Îl lămuri 
Smerdiakov, răspicat şi în acelaşi timp perfect liniştit. Pe 
deasupra, dumnealui e convins că, de fapt, banii ăştia, trei 


mii de ruble, sunt ai dumisale. Chiar dânsul mi-a spus: 
„Tata, zice, mi-a rămas dator trei mii de ruble în cap”. Şi 
apoi, nu ştiu dacă vă daţi seama, Ivan Fiodorovici, dar mai e 
încă un clenci la mijloc. Mai mult ca sigur ca Agrafena 
Aleksandrovna, dacă ar vrea, l-ar putea sili pe boier să se 
însoare cu dânsa. Numai să vrea dumneaei şi n-ar fi de 
mirare să-i căşuneze şi treaba asta. Ziceam adineauri că n-o 
să-i facă cheful boierului bătrân să vină la dânsul, dar cine 
ştie dacă dumneaei n-o fi poftind ceva mai mult, poate căi 
s-o fi năzărit să fie cucoană!... Mi-aduc aminte că, odată, 
ibovnicul dumneaei, negustorul Samsonov, i-a spus că asta 
n-ar fi o afacere proastă şi a râs. Şi pe urmă, ea nu-i chiar 
aşa seacă la minte. Ce interes ar avea să se mărite cu un 
golan ca Dmitri Fiodorovici? În cazul ăsta, vă daţi seama, 
Ivan Fiodorovici, că, aşa cum stau lucrurile, nici 
dumneavoastră, nici Dmitri Fiodorovici şi nici frăţiorul 
dumneavoastră, Aleksei Fiodorovici, n-o să vă mai alegeţi cu 
nimic când o fi să moară boierul cel bătrân, n-o să vă 
rămână nici o para chioară. Căci dacă Agrafena 
Aleksandrovna s-o mărita totuşi cu dânsul, fiţi sigur c-o să 
facă asta numai şi numai ca să poată trece pe numele ei 
toată averea, tot bănetul care l-o avea dumnealui. Pe când 
dacă babacul dumneavoastră s-ar întâmpla să închidă ochii 
acum, până nu apucă să se însoare, aţi avea de primit cel 
puţin câte patruzeci de mii de ruble fiecare, chiar şi Dmitri 
Fiodorovici, care i-e drag boierului ca sarea-n ochi, fiindcă 
dumnealui, poate că v-a venit cumva la ureche treaba asta, 
n-a făcut nici un fel de testament... Şi dumnealui, Dmitri 
Fiodorovici, e la curent cu toate astea... 

Obrazul lui Ivan Fiodorovici se înăspri. Tânărul se scutura 
ca de un fior şi se înroşi la faţă. 

— Şi atunci, îl întrerupse el brusc pe Smerdiakov, de ce mă 
sfătuieşti să plec imediat la Cermaşnea? La ce te-ai gândit 
când m-ai îndemnat să plec? Cine ştie ce se mai poate 
întâmpla aici după plecarea mea... 

Ivan Fiodorovici începu să gâflie. 


— Chiar aşa... Rosti Smerdiakov, agale, ca omul care ştie 
bine ce spune, privindu-l ţintă pe Ivan Fiodorovici. 

— Cum, chiar aşa? Îl îngână, fulgerându-l cu o privire 
scăpărătoare, încărcată de ameninţări, Ivan Fiodorovici, 
care abia îşi mai ţinea cumpătul. 

— V-am spus toate astea fiindcă mi-e milă de 
dumneavoastră. Zău dacă n-aş lăsa totul baltă în locul 
dumneavoastră! La ce să mai stau aici cu balamucul astă? 
Adăugă Smerdiakov, uitându-se fără sfială în ochii 
scânteietori ai lui Ivan Fiodorovici. 

Câteva clipe niciunul dintre ei nu mai rosti un cuvânt. 

— Mare dobitoc trebuie să fii, dar... Şi un ticălos fără 
pereche! Izbucni deodată Ivan Feodorovici, sculându-se de 
pe bancă. 

Dădu iar să intre pe poartă, dar se şi întoarse din nou 
către fecior. 

În momentul acela se petrecu ceva curios: muşcându-şi 
buzele, cuprins de mânie, Ivan Fiodorovici încleşta pumnii, 
gata să tabere asupra lui Smerdiakov. Prinzând de veste, 
acesta se trase imediat la o parte. Ivan Fiodorovici însă 
renunţa şi, tăcut şi parcă dezorientat, se îndreptă spre 
poartă. 

— Dacă vrei să ştii, mâine, dis-de-dimineaţă, plec la 
Moscova! Îi aruncă el furios, apăsând pe cuvinte. El însuşi 
avea să se mire mai apoi, întrebându-se ce i-o fi venit să-i 
spună lui Smerdiakov că pleacă la Moscova. 

— E cel mai bun lucru, se grăbi să-i răspundă celălalt, ca şi 
cum n-ar fi aşteptat decât asta. Numai că, în cazul când s-ar 
întâmpla ceva, s-ar putea să vă cheme de la Moscova printr- 
o telegramă. 

Ivan Fiodorovici se opri din nou locului şi se întoarsei spre 
el, dar între timp şi cu Smerdiakov se petrecu parcă o 
schimbare. Familiaritatea şi sângele rece cu care-i vorbise; 
până atunci dispăruseră ca prin farmec. Încordat, atent, 
chipul, său avea de astă dată o expresie timidă, slugarnică, 
în timp ce privirea lui iscoditoare, pironită în ochii lui Ivan 


Fiodorovici, părea să-l întrebe: „Nu mai ai nimic de spus, 
nimic de adăugat?” 

— Dar... În cazul când s-ar întâmpla ceva, ar putea tot aşa 
de bine să mă cheme şi de la Cermaşnea! Zbieră în gura 
măre Ivan Fiodorovici, fără să ştie nici el de ce ridicase 
glasul. 

— Da, sigur, s-ar putea să vă cheme şi de acolo... Şopti 
Smerdiakov, pierzându-şi parcă dintr-o dată curajul, fără a 
înceta totuşi să-l privească drept în ochi. 

— Numai că Moscova e mai departe şi Cermaşnea - colea. 
De ce ţii neapărat să plec la Cermaşnea, îţi pare rău de 
banii cheltuiţi cu călătoria, sau ţi-e milă cumva de mine că 
trebuie să umblu atâta pe drumuri? 

— Chiar aşa... Îngăimă Smerdiakov cu o voce şovăielnică şi 
un zâmbet mârşav pe buze, gata parcă să sară înapoi la cel 
mai mic gest. 

Dar, spre marea lui mirare, Ivan Fiodorovici izbucni într- 
un hohot de râs şi aşa, râzând, intră pe poartă. Cine l-ar fi 
văzut în momentul acela n-ar fi câtuşi de puţin convins că 
râsul lui putea fi o explozie de veselie. De altfel, nici el, 
pentru nimic în lume, n-ar fi fost în stare să explice lămurit 
ce se petrecea în sufletul său. Mergea ca şi cum ar fi fost 
pus în mişcare de un resort. 

VII - „E O PLĂCERE SĂ STAI DE VORBĂ CU UN OM 
DEŞTEPT” 

Ivan Fiodorovici vorbea la fel cum se şi mişca, tot ca un 
automat. Intrând pe uşă, se întâlni cu Fiodor Pavlovici în 
sală şi cum îl văzu începu să dea din mâini şi să strige: „Nu 
mai trec pe la dumneata, urc la mine, la revedere”. Şi se 
strecură pe lângă taică-său, evitând să-l privească. Poate că 
în momentul acela era prea înverşunat împotriva lui, totuşi, 
chiar şi Fiodor Pavlovici rămase mirat de ostilitatea pe care 
i-o arătase atât de făţiş. Bătrânul avea probabil să-i spună 
ceva şi, dornic să i se destăinuie mai curând, se grăbise să-i 
iasă în întâmpinare pe sală; surprins însă de o privire 


ironică, până ce acesta urcă treptele ce duceau la etaj, 
dispărând din câmpul vederii sale. 

— Ce l-o fi apucat? Îl întrebă el pe Smerdiakov, care 
intrase în casă imediat după Ivan Fiodorovici. 

— Cine ştie de ce s-o fi supărat?! Îi răspunse în doi peri 
lacheul. 

— Dracu' să-l ia! N-are decât să se supere dacă-i place! 
Adu samovarul şi şterge-o! Fuga! Marş! Nimic nou? 

Şi începu să-l descoasă din fir-a-păr, exact aşa cum 
spusese mai adineauri Smerdiakov, plângându-i-se lui Ivan 
Fiodorovici, adică numai şi numai în legătură cu musafira 
mult aşteptată. Putem, deci, trece cu uşurinţă peste discuţia 
lor. O jumătate de ceas mai pe urmă, casa avea toate uşile 
zăvorâte şi bătrânul maniac se plimba de unul singur prin 
încăperi, tremurând de nerăbdare, aşteptând din clipă în 
clipă să audă cele cinci ciocănituri, precum convenise. Din 
când în când îşi arunca ochii pe fereastră, deşi afară era 
întuneric beznă şi nu se zărea nimic. 

Se făcuse foarte târziu, dar Ivan Fiodorovici încă mai 
stătea de veghe, cugetând la tot felul de lucruri. În noaptea 
aceea se culcă după orele două. Nu vom împărtăşi, totuşi, 
cititorilor mersul gândurilor lui şi nici nu credem c-ar fi 
momentul acum să pătrundem în tainiţele acestui suflet; 
odată şi odată îi va veni şi lui rândul. De altminteri, chiar 
dacă am încerca s-o facem, ar fi prea complicat, cu atât mai 
mult cu cât nici nu poate fi vorba de o înlănţuire de gânduri, 
ci mai curând de ceva destul de haotic şi în primul rând de 
o stare acută de surescitare. El însuşi îşi dădea seama că 
pierduse orice control. Îi căşuna ba una, ba alta, tot felul de 
toane ciudate, uneori chiar cu totul năstruşnice. Aşa, de 
pildă, la un moment dat, târziu după miezul nopţii, simţi o 
dorinţă irezistibilă, chinuitoare să coboare, să descuie uşa, 
să dea apoi buzna în încăperile slugilor şi să-l snopească în 
bătaie pe Smerdiakov. Dacă însă l-ar fi întrebat cineva 
pentru ce, cu siguranţă că n-ar fi fost în stare să găsească 
nici o explicaţie, decât doar aceea că-l ura din răsputeri pe 


lacheu, ca şi când n-ar fi avut un duşman mai înverşunat 
decât el pe lume. Pe de altă parte, de câteva ori în noaptea 
aceea îl cotropi din senin o teamă inexplicabilă, umilitoare, 
o teamă care - simţea lămurit - îi sleia cu desăvârşire trupul 
de vlagă, îl durea capul şi se-nvârtea pământul cu el. Oură 
năprasnică îi strângea inima ca într-un cleşte şi parcă 
simţea nevoia să se răzbune pe cineva. Îl ura până şi pe 
Alioşa când îşi amintea de discuţia pe care o avusese cu 
dânsul, ceva mai înainte; în unele clipe se ura chiar şi pe 
sine. Cât despre Katerina Ivanovna, o uitase cu desăvârşire, 
aşa cum avu prilejul să constate mai apoi şi cu atât mai mult 
fu surprins de faptul acesta cu cât ţinea minte precis că în 
clipa când se lăudase în salonul doamnei Hohlakova c-o să 
plece chiar a doua zi la Moscova, îşi spusese singur în gând: 
„Fugi încolo! Cine te crede c-o să pleci, nu e decât o 
fanfaronadă... Nu te poţi smulge de aici chiar aşa de lesne 
cum vrei tu să arăţi!” Mult mai târziu, încercând să 
reconstituie întâmplările din noaptea aceea, Ivan 
Fiodorovici îşi aminti, scârbit până în adâncul sufletului, 
cum din când în când se scula brusc de pe divan şi, tiptil- 
tiptil, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l spioneze cineva, se 
ducea să deschidă uşa şi ieşea pe scară, să tragă cu 
urechea la zgomotele ce se auzeau de la parter, ascultând 
cum se plimbă de colo până colo, agitat, Fiodor Pavlovici; 
stătea aşa mult la pândă, câte cinci minute în şir, cuprins de 
o curiozitate bizară, cu răsuflarea oprită, simțind cum îi 
zvâcneşte inima în piept; nici el însuşi însă n-ar fi putut să 
spună cu ce scop făcea toate acestea şi pentru ce trăgea cu 
urechea. Tot restul vieţii lui avea să se gândească la fapta 
aceasta ca la o „ticăloşie”, socotind-o în adâncul sufletului 
drept cea mai urâtă dintre toate câte le săvârşise în zilele 
sale. Şi totuşi, în momentul acela, s-ar fi putut spune că în 
sufletul, lui nu era nici măcar un grăunte de ură împotriva 
lui Fiodor Pavlovici. Era împins numai de o aprigă 
curiozitate, şi-n timp ce-i auzea astfel paşii, căuta să-şi 
imagineze cam ce-ar putea să facă bunăoară acolo la 


dânsul, în apartament: îl simţea sau şi-l închipuia uitându-se 
când şi când pe fereastră în bezna de afară, îl vedea apoi 
oprindu-se brusc în mijlocul camerei, cu urechile ciulite, în 
continuă aşteptare, doar-doar va ciocăni cineva; pentru 
asta şi ieşise de două ori de la el, din odaie. Când, pe la 
orele două din noapte, totul se linişti şi Fiodor Pavlovici se 
înduplecă, în sfârşit, să se ducă la culcare, se întinse şi el în 
aşternut, ferm hotărât să adoarmă cât mai degrabă, 
simțindu-se răpus de oboseală. 

Şi într-adevăr se cufundă într-un somn greu, fără vise; în 
schimb, se trezi destul de devreme, pe la şapte, după ce se 
luminase de ziuă. Deschizând ochii, constată, spre 
surprinderea lui, că se simţea ca niciodată plin de energie. 
Sări jos din pat, se îmbrăcă în pripă, scoase apoi 
geamantanul şi, repede-repede, se apucă să-şi facă 
bagajele. Cu o zi mai înainte, spălătoreasă venise să-i aducă 
rufăria şi la gândul că toate se potriviseră la tanc şi nimic 
nu-l oprea să plece aşa, brusc, un zâmbet îi miji pe buze. 
Fiindcă plecarea lui trebuia neapărat să fie bruscă. Deşi în 
ajun declarase de câteva ori (faţă de Katerina Ivanovna, iar 
mai pe urmă faţă de Alioşa şi de Smerdiakov) c-o să plece a 
doua zi, în momentul când se culcase - ţinea minte precis - 
nici habar nu mai avea de călătorie, sau în orice caz nici nu- 
i trecuse prin minte că, sculându-se din pat, în ziua 
următoare, prima lui grijă va fi să-şi împacheteze lucrurile. 
În sfârşit, aşeză tot ce avea de pus în geamantan şi în sacul 
de voiaj. Pe la nouă, când Marfa Ignatievna veni să-l 
întrebe, ca de obicei, unde vrea să ia ceaiul, la dânsul în 
odaie sau jos, Ivan Fiodorovici cobori aproape bine dispus, 
deşi vorbele, ca şi gesturile lui erau cam pripite şi 
dezordonate. Îşi salută destul de afectuos tatăl şi ţinu cu tot 
dinadinsul să afle cum o duce cu sănătatea, apoi, fără să 
mai aştepte răspunsul, îl înştiinţa că peste o oră pleacă 
definitiv la Moscova şi că-l roagă să-i facă rost de cai. 
Bătrânul îl ascultă fără să manifeste nici un fel de surpriză, 
uitând chiar să se arate mâhnit, cel puţin aşa, din politeţe, 


că-i pleacă băiatul; în schimb, începu să dea semne de 
nerăbdare, amintindu-şi în acelaşi moment de o afacere 
foarte importantă pentru el: 

— Ei, vezi, vezi cum eşti! Nu mi-ai spus nimic aseară... N- 
are a face, nici acum nu e încă timpul pierdut. Fă-mi şi tu un 
hatâr, sufletele şi treci înainte prin Cermaşnea. Din gară de 
la Volovoe nu-s decât vreo douăsprezece verste până acolo, 
un mic ocol; o iei la stânga şi ajungi îndată la Cermaşnea. 

— Mi-e peste putinţă, zău, nu pot... Sunt optzeci de verste 
până la staţia de cale ferată şi trenul spre Moscova pleacă 
la şapte seara, abia dacă am timp să-l prind. 

— Lasă, că-l prinzi tu mâine sau poimâine; azi însă, te rog, 
du-te la Cermaşnea! Măcar atâta să faci şi tu ca taică-tău să 
fie cu inima împăcată! Să nu fi fost ocupat, m-aş fi dus chiar 
eu mai de mult; e vorba de ceva extrem de urgent, o ocazie 
excepţională, numai că, din păcate, nu pot să lipsesc pentru 
moment din oraş... Vezi tu, am o pădurice acolo, de fapt 
sunt două loturi - unul la Beghicevo şi altul la Diacikino, 
amândouă încă neexploatate. Negustorii Maslovâă, ştii care, 
tatăl şi feciorul, nu vor să-mi dea mai mult de opt mii de 
ruble şi abia anul trecut s-a prezentat un cumpărător care- 
mi oferea douăsprezece mii, acela însă nu era din partea 
locului, asta-i socoteala. Aici, la noi, nu există, cum s-ar zice, 
o piaţă de desfacere; Maslovâ ăştia, tatăl şi fecioru-său, au o 
avere de sute de mii de ruble, ei taie şi spânzură, ce-ţi dau, 
aia iei, fiindcă nimeni n-ar îndrăzni să le facă vreo 
concurenţă. Părintele din Ilinskoe mi-a scris însă joia 
trecută c-ar fi venit un negustor pe care-l cunosc destul de 
bine, unul Gorstkin, din Pogrebovo, adică tot cineva care 
nu-i de prin partea locului şi deci n-are de ce să-i ştie de 
frică lui Maslov, aici e clenciul. Zice că ar da pentru 
pădurice unsprezece mii în cap, auzi? Şi nu rămâne decât o 
săptămână, aşa scrie părintele. Dacă te-ai duce tu să te 
înţelegi cu el... 

— De ce nu-i scrii părintelui să se ocupe dânsul de treaba 
asta? 


— Ce se pricepe părintele? N-are ochi pentru aşa ceva. 
Altminteri, un giuvaier de om, ce să-ţi spun, uite, oricând i- 
aş încredința douăzeci de mii de ruble, aşa fără nici o 
chitanţă... Numai că n-are ochi pentru aşa ceva, parcă n-ar 
fi bărbat în toată firea, îl înşeală şi o cioară. Şi când te 
gândeşti că-i om cu carte!... lar Gorstkin, aşa cum îl vezi, 
îmbrăcat ca un mujic, cu scurteica lui albastră, e un 
pehlivan fără pereche, aici e buba: minte de îngheaţă apele! 
Uneori stai şi te întrebi ce l-o fi apucat. Acum doi ani, de 
pildă, ne-a spus că i-ar fi murit nevasta şi c-ar fi însurat cu 
alta şi când colo era o minciună gogonată: nevastă-sa nici 
gând n-avea să moară, trăieşte şi acum şi la trei zile o dată, 
îi trage câte un pui de bătaie! Vreau să ştiu dacă nu cumva 
şi acum ne duce cu preşul, dacă are într-adevăr intenţia să 
cumpere şi e dispus să dea unsprezece mii. 

— Păi nici eu n-am să fac vreo scofală, dacă-i vorba, fiindcă 
tot atât de puţin mă pricep şi eu în treburile astea. 

— Stai, aşteaptă puţin, nu te pripi, o să-şi dau eu unele 
indicaţii. Pe Gorstkin îl cunosc ce-i poate pielea de ani de 
zile, doar facem afaceri împreună. Vezi tu, trebuie să te uiţi 
cu atenţie la barba lui; are o amărâtă de bărbuţă roşcată şi 
rară. Dacă observi că-i tremură cumva şi, că, în timpul 
discuţiei, omul se înfurie la un moment dat, atunci să ştii că 
vorbeşte serios şi vrea să ajungă la o înţelegere; iar dacă-şi 
mângâie aşa barbişonul, cu mâna stângă, zâmbind, 
înseamnă că vrea să te tragă pe sfoară, face pe şmecherul. 
Să nu te uiţi niciodată în ochii lui, că după ochi nu poţi să-l 
cunoşti, e dat dracului! Să fii atent numai la barbişonul lui. 
Am să-ţi dau un răvaş pentru el, să i-l arăţi. Îl cheamă 
Gorstkin, dar nimeni nu-i spune pe numele lui adevărat, 
fiindcă gura lumii l-a poreclit Copoiul, aşa l-am apucat; ai 
grijă, totuşi, să nu-i spui aşa, fiindcă se supără. Dacă te 
învoieşti cu el şi-ţi dai seama că treaba se face, scrie-mi 
două cuvinte. Numai atât: „E serios”. Să ţii morţiş la preţ, 
unsprezece mii în cap; hai, o mie, să zicem, poţi să-i mai 
laşi. Gândeşte-te şi tu, de la opt la unsprezece e o diferenţa 


de trei mii de ruble. E ca şi cum aş fi găsit banii ăştia pe 
drum! Să ştii că nu-i chiar aşa uşor sa pui mâna pe un 
muşteriu şi, zău, îmi crapă buza după bani! Numai să-mi dai 
de ştire că-i lucru serios, şi-mi fac eu timp să mă reped pân- 
acolo ca să închei târgul. Altminteri, n-are rost să umblu pe 
drumuri: cine poate să ştie dacă popa nu visează cai verzi 
pe pereţi? Zi, te duci sau nu te duci? 

— Ei, scuteşte-mă odată, n-am timp! 

— Atâta hatâr să-i faci şi tu lui taică-tău! Ce-ţi fi având aşa 
inimi de piatră cu toţii? Ce contează pentru tine o zi sau 
două? Unde-ţi arde aşa să zbori acum, la Veneţia? Doar n-o 
să se dărâme Veneţia în aste două zile. L-aş trimite pe 
Alioşa, dar ce se pricepe el în socoteli dintr-astea? De aceea 
stărui să pleci tu, fiindcă te ştiu om cu scaun la cap. Ce, 
parca eu nu văd? N-oi fi făcând negoţ de cherestea, dar de 
priceput te pricepi. Trebuie să-ţi dai seama numai dacă 
vorbeşte serios ori nu. [ine minte ce ţi-am spus, dacă-i 
tremură bărbuţa înseamnă că are intenţii serioase. 

— Cum văd eu, chiar dumneata mă îndemni să plec la 
Cermaşnea! Ei, drăcia dracului! Exclamă Ivan Fiodorovici 
cu un zâmbet răutăcios. 

Fiodor Pavlovici nu luă în seamă răutatea, sau poate că nu 
voi s-o bage în seamă, mulţumindu-se numai cu zâmbetul. 

— Vasăzică, te duci, da? Un moment, să-ţi dau scrisorica! 

— Nu ştiu dacă mă duc, am să văd pe drum. 

— Ce să mai vezi pe drum, acu' trebuie să te hotărăşti. Zău 
aşa, dragul tatii, te rog eu! Daca se face afacerea, scrie-mi 
două rânduri, pe care i le dai părintelui şi o să aibă el grijă 
să-mi trimită cât mai degrabă răvăşelul. Pe urmă poţi să 
pleci sănătos la Veneţia, nu te opresc. O să-ţi dea părintele 
cai să te întorci în gară, la Volovoe. 

Bătrânul era într-al nouălea cer; ticlui la iuţeală biletul, 
trimise apoi după cai, porunci o gustare, coniac. De obicei, 
când avea un prilej de bucurie, era grozav de expansiv; de 
astă dată însă căuta să se stăpânească. Nu suflă nici un 
cuvânt, bunăoară, despre Dmitri Fiodorovici. Şi nu părea 


câtuşi de puţin emoţionat de faptul că se despărţea de 
fecioru-său. S-ar fi zis că nici nu găsea măcar ce să-i spună. 
„Probabil că-i sătul până-n gât de mine”, se gândea Ivan 
Fiodorovici, băgând de seamă lucrul acesta. Numai atunci 
când îl petrecu până în prag, bătrânul începu să se agite şi 
dădu să-l îmbrăţişeze. Ivan Fiodorovici însă se grăbi să-i 
întindă mâna, căutând să scape de pupături. Bătrânul 
prinse numaidecât mişcarea şi se opri. 

— Domnul cu tine! Îl mai binecuvântă o dată din prag. Ai 
să mai vii pe aici cândva, nu? Hai, vino, să ştii că-mi faci o 
bucurie. Hristos să te aibă în paza lui! 

Ivan Fiodorovici se urcă în trăsură. 

— La revedere, Ivan şi să nu fii chiar aşa supărat pe mine! 
Îi strigă pentru ultima oară taică-său. 

Toţi ai casei - Smerdiakov, Marfa şi Grigori - ieşiseră să-l 
conducă. Ivan Fiodorovici îi cinsti pe fiecare cu câte zece 
ruble. După ce se sui în trăsură, Smerdiakov se repezi să 
aşeze mai bine velinţa. 

— Vezi... Mă duc la Cermaşnea... Spuse fără să vrea Ivan 
Fiodorovici, rostind aceleaşi cuvinte ce-i scăpaseră din gură 
în ajun, de astă dată însoţite de un râs nervos. Şi multă 
vreme râsul acesta avea să-i răsune în urechi. 

— Are dreptate lumea când zice că-i o plăcere să stai de 
vorbă cu un om deştept! Răspunse apăsat Smerdiakov, 
uitându-se drept în ochii lui. 

Trăsura o porni din loc. Călătorul nostru rămase pe 
gânduri, privind în acelaşi timp cu nesaţ ogoarele, dealurile, 
copacii, stolul de gâşte în tăria cerului înalt şi senin. Răsuflă 
uşurat. Încercă apoi să intre în vorbă cu surugiul, ba chiar 
păru grozav de interesat de răspunsul acestuia, ca după o 
clipă să-şi dea seama că, de fapt, cuvintele mujicului îi 
trecuseră pe la ureche şi că habar n-avea ce-i spusese el. 
Tăcu, învăluit de voluptatea clipei: aerul era proaspăt, rece 
şi cerul - albastru. În momentul acela îi trecură prin minte 
chipurile lui Alioşa şi al Katerinei Ivanovna, dar se mulţumi 
să zâmbească şi, suflând uşor peste acele năluciri dragi, le 


făcu să se destrame. „Odată şi odată o să le vină şi lor 
timpul”, chibzui în sinea lui. Ajungând la poştă, schimbă 
telegarii şi zbură mai departe spre Volovoe. „De ce mi-o fi 
spus că-i mai mare dragul să stai de vorbă cu un om 
deştept? Se gândi el la un moment dat, simțind cum i se taie 
răsuflarea. Şi ce m-o fi apucat să-l înştiinţez că plec la 
Cermaşnea?” Sosi, în sfârşit, la staţia Volovoe. Nici n-apucă 
bine să coboare din trăsură, că se şi pomeni înconjurat de 
surugii. Pentru cele douăsprezece verste pe care le avea de 
făcut până la Cermaşnea, trebuia să tocmească singur o 
droşcă. Porunci să înhame caii şi intră în han. Privi în jurul 
lui, se uită şi la nevasta căpitanului de poştă şi ce-i veni că 
deodată ieşi din nou în cerdac. 

— Nu-i nevoie, nu mai plec la Cermaşnea. Ce ziceţi, băieţi, 
am timp să apuc trenul de şapte? 

— Ajungeţi taman la tanc, boierule. Înhămăm caii? 

— Hai, daţi-i zor! Mâine n-are nimeni drum spre oraş? 

— Ba da, Mitri. 

— N-ai vrea să-mi faci un serviciu? Treci pe la taică-meu 
pe acasă - ştii unde? La Fiodor Pavlovici Karamazov - şi 
spune-i că n-am mai plecat la Cermaşnea. Poţi să te duci? 

— Cum să nu pot, mă duc neapărat, că doar îl cunosc pe 
Fiodor Pavlovici, ehe, încă de când! 

— Uite şi bacşişul, nu ştiu dacă el o să-ţi dea ceva... 
Adăugă Ivan, râzând bine dispus. 

— Cam aşa, îi ţinu isonul Mitri. Mulţămim frumos, 
boierule; fiţi pe pace, că mă duc. 

La ora şapte seara, Ivan Fiodorovici se urcă în tren şi 
porni ca vântul spre Moscova. „În lături cu tot ce a fost 
până acum! Am rupt definitiv cu trecutul şi orice veste m-ar 
ajunge din urmă, orice ar fi, nu mai răspund, nu vreau să 
mai întorc nici o clipă capul înapoi. Să plec, da, să plec într- 
o lume nouă, pe alte meleaguri, fără să mai privesc 
îndărăt!” 

În loc să simtă însă vreo bucurie, sufletul i se întunecase, 
înecat în beznă, iar inima i se strângea, biruită de o tristeţe 


cumplită, cum nu mai încercase până atunci. Toată noaptea 
se zbuciumă aşa, în timp ce trenul gonea mai departe. Abia 
în zori, când ajunse la Moscova, parcă se mai dezmetici. 

— Sunt un ticălos! Îşi şopti el. 

Cât despre Fiodor Pavlovici, după plecarea băiatului, 
parcă-i crescuseră aripi. Preţ de vreo două ceasuri se simţi 
aproape fericit, închinând de unul singur păhăruţul cu 
coniac, dar tocmai atunci se întâmplă un lucru pe cât de 
neplăcut, pe atât de important şi care-i făcu destul sânge 
rău: ducându-se să aducă ceva din pivniţă, Smerdiakov 
căzu cum puse piciorul pe scară. Norocul lui că Marfa 
Ignatievna, care tocmai era prin curte, prinse de veste 
numaidecât. Nu-l văzuse căzând, în schimb, auzise ţipătul 
acela ciudat, caracteristic, pe care îl cunoştea mult prea 
bine - ţipătul epilepticului lovit de o criză. N-ar fi putut, 
aşadar, să spună dacă atacul se produsese în clipa când 
feciorul cobora scara, din care pricină se prăbuşise în 
nesimţire, sau dacă, dimpotrivă, căzuse mai întâi şi prin 
urmare comoţia suferită fusese aceea care provocase criza. 
Nimeni nu putea să ştie mai mult, dat fiind că îl găsiseră jos 
în pivniţă, zbătându-se cuprins de convulsii, cu spume la 
gură. La început se temuseră să nu-şi fi rupt o mână sau un 
picior, dar „îl păzise Dumnezeu”, cum spunea Marfa 
Ignatievna şi nu i se întâmplase nimic, în schimb, se 
canoniseră mult cu el până să-l scoată afară din pivniţă. Şi 
nici n-ar fi reuşit de n-ar fi fost vecinii să-i ajute. Până şi 
Fiodor Pavlovici, care asistase speriat şi parcă rătăcit la 
toată ceremonia, le dăduse o mână de ajutor. Bolnavul nu-şi 
venea deloc în fire; crizele îl lăsau pentru o bucată de 
vreme, ca să izbucnească apoi cu şi mai multă putere şi toţi 
presupuseră că lucrurile aveau să se petreacă exact aşa 
cum fusese cu un an înainte, când din nebăgare de seamă 
căzuse din pod. Ţineau minte că atunci îi puseseră gheaţă la 
cap, şi, cum în pivniţă rămăsese un pic de gheaţă, Marfa 
Ignatievna se apucă să-l oblojească pe bolnav. Pe înserat, 
Fiodor Pavlovici trimise după Herzenstube, care sosi 


numaidecât. Medicul îl examina cu toată atenţia pe 
Smerdiakov (era un doctor bătrân, respectabil, cu multă 
experienţă şi care-şi consulta foarte meticulos pacienţii, 
mult mai conştiincios decât alţi confraţi ai săi de la noi din 
gubernie) şi declară în cele din urmă că era vorba de o 
criză excepţională, dacă nu chiar „primejdioasă”, că 
deocamdată el, Herzenstube, n-a reuşit încă să se 
lămurească, dar că a doua zi dimineaţa, dacă mijloacele 
folosite până atunci nu vor fi dat rezultate, va recurge la 
alte remedii. Bolnavul rămase să zacă în căscioara din 
curte, într-o cămăruţă alăturată de odaia în care locuiau 
Grigori şi Marfa Ignatievna. Din momentul acela necazurile 
începură să curgă cu duiumul pe capul bietului Fiodor 
Pavlovici; pentru prânz veni să-i gătească Marfa Ignatievna, 
care-i făcu o supă „lături sadea”, în comparaţie cu supa pe 
care i-o servea de obicei Smerdiakov, în timp ce friptura era 
atât de uscată, că nici nu puteai să-ţi înfigi dinţii în ea. La 
reproşurile pline de amărăciune, deşi pe deplin 
îndreptăţite, ale stăpânului, Marfa Ignatievna îi riposta că 
găina fusese bătrână şi că dumneaei nu fusese la şcoală să 
înveţe bucătăria. Către seară, alt ghinion: i se aduse la 
cunoştinţă că Grigori, care se cam plângea de dureri de 
vreo două zile, căzuse la pat, nici nu se mai putea mişca. 
Fiodor Pavlovici îşi bău la repezeală ceaiul şi se încuie în 
casă, pradă celei mai răscolitoare, mai cumplite aşteptări. 
Gruşenka trebuia să vină în aceeaşi seară, de astă dată nu 
mai încăpea nici o îndoială dacă era să se bizuie pe vorbele 
lui Smerdiakov, care, dimineaţa, înainte de criză, îl 
asigurase că dânsa îi făgăduise c-o să vină neapărat. 
Bătrânului berbant îi bătea inima să se spargă, în vreme ce 
se plimba de colo până colo prin odăile pustii, trăgând cu 
urechea la cel mai mic zgomot. Trebuia să ia bine seama; 
cine ştie dacă Dmitri Fiodorovici nu stătea la pândă 
undeva?! Prin urmare, în momentul când dânsa avea să-i 
ciocănească în geam (Smerdiakov îi spusese cu două zile 
mai înainte că-i explicase unde să bată), trebuia să se ducă 


repede să-i deschidă, să n-o ţină nici o clipă în antreu, ca nu 
cumva - Doamne fereşte! 

— Să se sperie şi s-o şteargă pe aci încolo. De aceea era 
foarte neliniştit, dar, în acelaşi timp, niciodată până atunci 
inima lui nu fusese legănata de o speranţă atât de dulce: nu 
se putea să nu vină, era convins că de astă data avea să vină 
în sfârşit... 

I - PĂRINTELE ZOSIMA ŞI OASPEŢII LUI. 

Intrând cu inima neliniştită, sfâşiată de durere, în chilia 
stareţului, Alioşa se opri în prag uluit; de unde se temea c-o 
să-l găsească pe moarte, gata să-şi dea sfârşitul, poate chiar 
fără cunoştinţă, îl văzu stând în jilţ, slab ca o umbră, dar 
vesel şi luminat la faţă, în mijlocul oaspeţilor, cu care vorbea 
tihnit şi senin. Nu se ridicase decât de vreun sfert de oră 
din pat, dar oaspeţii veniseră mai de mult la el în chilie şi-l 
aşteptaseră să se trezească, bizuindu-se pe spusele 
părintelui Paisie, care-i asigurase cu toată convingerea că 
„învățătorul se va mai scula o dată ca să stea de vorbă cu 
cei dragi, aşa după cum făgăduise dimineaţa”. Părintele 
Paisie avea o încredere oarbă în făgăduiala bătrânului 
muribund, ca în tot cuvântul ce-i ieşea din gură şi chiar 
dacă l-ar fi văzut zăcând fără cunoştinţă şi fără suflare, 
ştiind că-i promisese să se mai scoale o dată spre a-şi lua 
rămas-bun de la ei, s-ar fi îndoit probabil de moartea lui şi 
ar fi aşteptat să se trezească din clipă în clipă ca să se ţină 
de cuvânt. Spre dimineaţă, ducându-se să se întindă pe pat, 
părintele Zosima îl înştiinţase: „N-am să închid ochii până 
nu-mi voi mai desfăta inima, stând de vorbă cu voi, iubiții 
mei, până nu voi apuca să mai privesc chipurile voastre 
dragi şi să-mi deschid pentru ultima oară sufletul 
destăinuindu-mă vouă”. Pentru această ultimă întâlnire se 
întruniseră la el în chilie cei mai credincioşi prieteni ai săi. 
Erau patru la număr: ieromonabhii Iosif şi Paisie, apoi 
părintele ieromonah Mihail, egumenul schitului, un om 
între două vârste, din popor şi fără prea multă învăţătură, 
dar cu o mare tărie lăuntrică şi însufleţit de o credinţă pe 


cât de naivă, pe atât de nestrămutată; după înfăţişare, 
părea aspru din fire, când, de fapt, avea o inimă simţitoare, 
deşi căuta să-şi ascundă cu un fel de sfială gingăşia simţirii. 
Al patrulea musafir era fratele Anfim, un călugăr bătrân, 
om simplu, neam de ţărani săraci lipiţi pământului, abia 
ştiind să desluşească buchile, tăcut şi smerit, cel mai umil 
printre umili; monahul avea aerul unui ins care trăia sub 
impresia covârşitoare a unui lucru înfricoşător şi plin de 
măreție, un lucru pe care mintea lui neştiutoare nu era în 
stare să-l înţeleagă. Părintele Zosima ţinea nespus de mult 
la omul acesta atât de smerit, pentru care toată viaţa 
avusese o stimă deosebită, deşi rareori poate i se 
întâmplase să schimbe câteva vorbe cu el. Ani de zile, pe 
vremuri, colindaseră împreună sfânta Rusie. Trecuseră 
între timp patruzeci de ani; pe atunci, părintele Zosima abia 
intrase în cinul monahicesc, făcându-şi ucenicia într-o 
mănăstire săracă şi prea puţin cunoscută din Kostroma, 
pentru care pornise să strângă danii însoţit de părintele 
Anfim. Atât gazda, cât şi oaspeţii stăteau în cea de-a doua 
odaie a stareţului, acolo unde - aşa cum am arâtat mai 
înainte - se afla patul acestuia, o încăpere atât de strâmtă, 
încât musafirii (în afară de novicele Porfiri, care rămăsese 
în picioare) abia dacă aveau loc să şadă, înghesuiți în jurul 
jilţului, pe scaunele aduse de alături, începuse să se 
întunece şi chilioara era luminată de candele şi luminările 
de ceară aprinse în faţa icoanelor. Dând cu ochii de Alioşa, 
care se oprise cuprins de sfială în prag, bătrânul zâmbi 
fericit şi întinse mâna spre el. 

— Bună ziua, fătul meu drag şi cuminte, bine că te văd, în 
sfârşit! Ştiam c-o să vii. 

Alioşa se apropie de duhovnicul său şi, căzându-i la 
picioare, izbucni în lacrimi. Inima i se frângea de durere şi, 
înfiorat de teamă în adâncul sufletului, puţin mai lipsea ca 
să plângă în hohote. 

— Lasă, nu mă jeli, că n-am murit încă, zâmbi stareţul, 
punându-i mâna dreaptă pe creştet. Mă vezi doar că stau 


liniştit de vorbă, cine ştie, poate c-o să mai trăiesc încă 
douăzeci de ani de aci înainte, aşa cum mi-a urat aseară 
femeia aceea de ispravă din Vâşegorie, care a venit la mine 
cu fetiţa ei, Lizaveta. Binecuvântează, Doamne, mama şi 
copila Lizaveta (şi făcu semnul crucii). Porfiri, ai dus 
pomana unde ţi-am spus eu? 

Îşi amintise pesemne de cele şaizeci de copeici pe care 
inimoasa vizitatoare i le dăruise pentru a milui „pe una mai 
nevoiaşă decât ea”. Rostul acestor pomeni este de a 
dobândi iertarea păcatelor printr-un act de ispăşire liber 
consimţită şi ele trebuie făcute numai din banii câştigaţi 
prin sudoarea frunţii. Încă de cu seară, stareţul îl trimisese 
pe Porfiri la o târgoveaţă, o văduvă împovărată de copii, 
căreia îi arsese casa din temelii, aşa încât ajunsese acum să 
cerşească din uşă în uşă. Novicele se grăbi să-l liniştească 
spunându-i că îndeplinise întocmai porunca lui, ducându-se 
să dea obolul acesta „din partea unei binefăcătoare 
necunoscute”. 

— Ridică-te, fiule, grăi apoi bătrânul către Alioşa, ca să-ţi 
pot vedea faţa. Ai fost pe acasă, da? Te-ai întâlnit cu fratele 
tău? 

Cu atât mai curioasă i se păru lui Alioşa întrebarea atât de 
precisă pe care i-o pusese stareţul cu cât acesta se referise 
la unul singur dintre fraţii lui, dar la care anume dintre ei? 
Pentru asta, vasăzică, îl îndepărtase de lângă dânsul şi în 
ziua trecută şi în cea de azi! 

— Numai cu unul dintre ei, răspunse tânărul. 

— Eu te întreb de fratele tău mai mare, acela de ieri, în 
faţa căruia am făcut o plecăciune până la pământ. 

— Cu dânsul nu m-am văzut azi, n-a fost chip să-l găsesc. 

— Grăbeşte-te să dai cât mai curând de el, du-te iarăşi 
mâine şi caută-l, nu mai zăbovi, fiule, lasă tot şi du-te. Poate 
c-o să ajungi la vreme, până nu se întâmplă o nenorocire. 
Ieri m-am închinat până la pământ în faţa pătimirilor ce-l 
aşteaptă. 


Starețul tăcu, furat de gânduri. Cuvintele lui aveau ceva 
straniu. Părintele Iosif, care-l văzuse cu ochii lui pe stareţ 
cum se prosternase în ajun cu fruntea la pământ, schimbă o 
privire cu părintele Paisie. Alioşa îşi pierdu cumpătul. 

— Părinte, învăţătorule, strigă el tulburat până în adâncul 
sufletului, vorbele Sfinţiei tale sunt prea nelămurite... Ce 
pătimiri îl aşteaptă? 

— Prea vrei să ştii multe, fiule. Vezi tu, ieri am avut aşa, ca 
o presimţire cumplită... Cum să-ţi spun, ieri mi s-a părut că- 
i citesc în ochi toată ursita. A avut o privire... O privire care 
m-a cutremurat până în adâncul inimii, pentru că am 
apucat să desluşesc în ea soarta pe care omul ăsta şi-o 
pregătea singur, cu mâna lui. Numai o dată sau de două ori 
în viaţă mi-a fost dat să citesc asemenea lucruri în ochii 
oamenilor... ca şi când tot ce le-a fost scris s-ar fi oglindit 
într-o clipă în privirea lor şi vai, din păcate, ursita li s-a 
împlinit întocmai! Te-am trimis la el, Aleksei, în nădejdea că, 
poate, chipul fratelui său îi va uşura inima. Dar totul vine de 
la Domnul-Dumnezeu şi toate în mâna lui se află. „Amin, 
amin, grăiesc vouă, grăuntele de grâu când cade pe 
pământ, dacă nu va muri, rămâne stingher; dar dacă va 
muri, aduce multă roadă”. Să-ţi fie spre luare-aminte. Află 
acum de la mine, Aleksei, că adeseori, în petrecerea mea pe 
acest pământ, te-am binecuvântat pentru chipul tău, urmă 
bătrânul cu un zâmbet blajin. Şi iată, stau şi mă gândesc: 
chiar dacă ţi-a fost dat să părăseşti aceste ziduri, sălăşluind 
printre mireni, vei rămâne tot monah. Vei avea parte de 
mulţi duşmani în lume, dar şi duşmanii vor ajunge să te 
îndrăgească. Viaţa îţi vă semăna în cale destule necazuri, 
dar tocmai în ele tu vei afla fericirea şi, binecuvântând 
viaţa, îi vei face şi pe alţii s-o binecuvânteze şi asta 
înseamnă mai mult decât toate. Aşa eşti tu făcut. Sfinţiile 
voastre, grăi mai departe, înduioşat, către oaspeţii săi, 
niciodată până acum n-am mărturisit - nici chiar acestui 
tânăr - de ce-mi este el atât de drag. Ascultaţi: pentru mine 
chipul lui a fost pururea legat de o amintire şi în acelaşi 


timp mi s-a părut că prevesteşte ceva. În zorii vieţii mele, 
am avut un frate mai mare, care s-a săvârşit sub ochii mei, 
în floarea tinereţii, la numai şaptesprezece ani, pe când eu 
eram abia o fărâmă de copil. Cu trecerea vremii, am putut 
să mă încredinţez că acest frate al meu a fost pentru mine 
ca un semn de sus, o prorocire, că de nu mi-era dat să-l 
întâlnesc în calea vieţii mele, de n-ar fi fost el lăsat să treacă 
pe acest pământ, nici eu poate nu aş fi ajuns a îmbrăca 
straie monabhiceşti, nici n-aş fi apucat drumul cel plin de 
har! Şi acea arătare mi s-a înfăţişat întâi şi-ntâi în copilărie, 
pentru ca acum, când firul zilelor mele se apropie de sfârşit, 
s-o văd iarăşi aievea în faţa ochilor. Veţi fi ascultând poate 
cu uimire vorbele ce vi le spun, Sfinţiile voastre, cu atât mai 
mult cu cât Aleksei nu seamănă ca două picături de apă cu 
el, ci doar aduce cumva la chip cu fratele meu; totdeauna 
însă mi s-a părut că sufletele lor sunt făcute din aceeaşi 
plămadă, aidoma unul cu altul, încât parcă îl aveam în toată 
ziua şi-n tot ceasul înaintea ochilor pe celălalt, pe fratele 
meu, care din nou mi se arătase în taină, la asfinţitul 
petrecerii mele pământeşti, ca o amintire de demult şi în 
acelaşi timp ca o prorocire. Adesea, eu însumi eram uluit de 
această nălucire. Ascultă, Porfiri, urmă stareţul, adresându- 
se novicelui. De multe ori ţi-am văzut faţa întunecată de 
mâhnirea ce-ţi căşuna dragostea mea pentru Aleksei. Ai 
aflat acum de ce sufletul meu s-a îndreptat cu mai mare 
iubire către el, dar mai află încă, fiule, că tu însuţi îmi eşti 
tare drag şi adesea m-am căit de întristarea ta. Vouă, dragii 
mei, aş vrea să-mi deschid inima şi să vă vorbesc despre 
acel frate al meu, săvârşit în floarea tinereţii, căci el e 
mărturia cea mai de preţ, cea mai mişcătoare şi mai plină 
de tâlc din câte am cules în zilele mele. Cu duioşie sufletul 
meu se întoarce către ea şi parcă văd în clipa asta 
desfăşurându-se toată calea ce-am străbătut-o şi mai trăiesc 
o dată tot ce-am trăit, de-a rândul, din zorii vieţii până-n 
asfinţit... 


E locul să arătăm aici că aceste ultime cuvinte, pe care 
stareţul le-a schimbat cu oaspeţii săi în ziua sorocită a fi cea 
din urmă din viaţa sa, sunt păstrate în scris, în parte cel 
puţin. Aleksei Fiodorovici Karamazov a avut grijă să le 
aştearnă pe hârtie, aşa cum i se întipăriseră în minte, la 
câtva timp după moartea bătrânului. Ar fi greu de spus 
dacă se va fi mulţumit să noteze numai cuvintele rostite 
atunci, sau dacă nu va fi adăugat cumva şi câte ceva din 
cele auzite cu alte prilejuri din gura învățătorului său. În 
afară de aceasta, judecind după felul cum sunt redactate 
însemnările acestea, s-ar zice că părintele Zosima vorbise 
fără întrerupere, ca şi când le-ar fi povestit prietenilor din 
fir-a-păr viaţa sa. Cu siguranţă însă că, aşa cum reiese chiar 
din mărturisirile lui Aleksei Fiodorovici, întrevederea se 
desfăşurase cu totul altfel; toată lumea luase parte la 
discuţie, deşi musafirii se feriseră să rupă şirul vorbelor 
bătrânului, silindu-se a grăi cât mai puţin. Totuşi, din când 
în când, interveniseră şi ei în cursul povestirii, fiecare având 
câte ceva de adăugat sau de istorisit unele lucruri. Pe de 
altă parte, nici bătrânul nu putea să vorbească aşa, întruna, 
fiindcă uneori simţea că se înăbuşă şi i se tăia glasul; 
câteodată, chiar, se ducea să se întindă un pic pe pat, ca să 
se întremeze, fără să aţipească, în timp ce oaspeţii stăteau 
mai departe la locurile lor, aşteptându-l. În vreo două 
rânduri, discuţia încetase, pentru ca toată lumea să dea 
ascultare Evangheliei citite de părintele Paisie. Pare totuşi 
ciudat că nici unuia dintre cei de faţă nu i-ar fi trecut prin 
minte că stareţul avea să închidă ochii pe veci în aceeaşi 
noapte; în seara aceea, ultima ce-i era dat s-o petreacă 
printre cei vii, după ce adormise adânc peste zi, s-ar fi zis 
că prinsese puteri noi, care-l ajutaseră să stea vreme 
îndelungată de vorbă cu cei apropiaţi. Însufleţirea aceea 
extraordinară se datora, desigur, emoţiei pe care i-o 
prilejuiseră aceste ultime clipe, din păcate însă numai 
pentru scurt timp, căci în aceeaşi noapte viaţa i se curmase 
brusc... Despre asta însă vom vorbi mai târziu. Acum aş 


vrea numai să atrag atenţia cititorului că am socotit de 
cuviinţă să nu-i împărtăşesc aici toată discuţia cuvânt cu 
cuvânt, mulţumindu-mă să redau numai povestirea 
stareţului după însemnările făcute de Aleksei Fiodorovici 
Karamazov. Mai concis, adică şi mai puţin obositor, deşi - 
repet - multe lucruri sunt reminiscenţe din alte convorbiri 
înmănuncheate laolaltă. 

II - ÎNTÂMPLĂRI DIN VIAŢA IEROMONAHULUI STAREŢ 
ZOSIMA RĂPOSAT ÎNTRU DOMNUL, POVESTITE DE EL 
ÎNSUŞI ŞI SCRISE DE ALEKSEI FIODOROVICI 
KARAMAZOV. 

Date biografice 


A) Despre fratele stareţului Zosima, săvârşit în floarea 
tinereţii, lubiţii mei, aflaţi Cuvioşiile voastre că am văzut 
lumina zilei într-o gubernie din îndepărtatele ţinuturi de la 
miazănoapte, în târgul V. Taică-meu era boier de viţă nobilă, 
dar fără a fi totuşi om cu vază şi fără a avea cin mare. La 
drept vorbind, nu-mi amintesc deloc de dânsul, fiindcă s-a 
stins din viaţă când eu eram un copil de numai doi anişori. 
După moartea lui, mama a rămas cu o căsuţă de bârne şi 
ceva cheag, nu cine ştie ce, doar atâta cât să poată vieţui cu 
copii fără să ştie ce-i sărăcia. Eram doi copii: eu, Zinovie şi 
fratele meu, Markel, mai mare decât mine cu vreo opt arii. 
Markel era iute din fire, din te miri ce îi sărea ţandăra, 
altminteri, bun la suflet, niciodată nu l-am auzit să-şi bată 
joc de cineva. Acasă, cu mine, cu măicuţa noastră, cu 
slugile, era atât de tăcut, că te prindea mirarea. Silitor la 
învăţătură, nu-i plăcea să lege prieteşug cu ceilalţi şcolari, 
dar nici să se ia la harţă cu ei, cel puţin aşa avea să-mi 
povestească mai târziu mama. Cu vreo şase luni înainte de a 
muri - avea pe atunci şaptesprezece ani împliniţi - începuse 
să-şi facă mereu drum pe la un suflet stingher de la noi din 
târg, pare-mi-se un deportat politic, trimis din Moscova în 
surghiun pentru că era liber cugetător. Mare cărturar 
altminteri, înţelept între înţelepţii Universităţii din Moscova. 


Omul acesta îl îndrăgise pe Markel şi-l primea cu inima 
deschisă. Seară de seară aproape, fratele meu se ducea la 
dânsul şi aşa a petrecut toată iarna, până când l-au chemat 
înapoi din surghiun, ca să ia în primire o slujbă de stat la 
Petersburg, ca urmare a cererii lui, fiindcă avea sprijinul 
unor obraze de soi. Intrasem în postul cel mare, dar Markel 
nu voia defel să postească, se certa cu toată lumea din casă 
şi ne lua pe toţi în răspăr: „Ce parascovenii mai sunt şi 
astea? Zicea el. Nu există Dumnezeu”. Mi-aduc aminte că 
vorbele lui ne băgau pe toţi în răcori şi pe mama şi pe slugi, 
ba chiar şi mie - deşi eram încă un copil, abia împlinisem 
nouă ani - îmi stătea inima în piept de spaimă când auzeam. 
Aveam patru slugi la noi în casă, câteşipatru iobagi 
cumpăraţi pe numele unui moşier, o cunoştinţă de-a 
noastră. Ţin minte că din aceşti patru oameni mama a 
vândut-o cu şaizeci de ruble pe bucătăreasa Afimia, care 
era bătrână şi şchioapă, tocmind în locul ei o slujnică cu 
simbrie. În cea de-a şasea săptămână din post, fratele meu 
s-a simţit rău de tot; de felul lui totdeauna fusese plăpând şi 
lingav şi de mult îl păştea o boală de piept. Era un băiat 
năltuţ, dar firav şi avea un chip pe care ţi-era drag să-l 
priveşti. Nu ştiu ce s-o fi întâmplat, se vede că răcise, dar 
doctorul, pe care mama îl chemase degrabă, i-a spus în 
taină că are ftizie galopantă şi că atâta i-a fost sorocul, până 
în primăvară. Mama a început, biata, să plângă şi să se 
roage de el, luându-l cu binişorul (ca să nu-l sperie), să 
meargă la biserică, să postească şi să se împărtăşească 
primind sfintele taine. La vremea aceea încă mai umbla pe 
picioare. Fratele meu s-a mâniat însă şi a prins a huli 
locaşul Domnului, dar după aceea a căzut pe gânduri: şi-a 
dat seama pesemne că boala lui e rea şi necruțătoare şi că 
din pricină asta mamă se ţinea de el să ia calea bisericii 
(atâta timp cât mai putea umbla), să postească şi să se 
împărtăşească. Ştia de mult, de altminteri, că-l roade un 
morb ascuns; cu un an înainte, ne spusese odată la masă, 
liniştit de parcă n-ar fi fost nimic: „Cine ştie cât o să mai 


trăiesc, poate că nu apuc nici anul”. Parcă şi-a prorocit 
singur sfârşitul. Au mai trecut trei zile şi am intrat în 
Săptămână patimilor. De marţi dimineaţa, fratele meu a 
început să postească, s-a dus chiar şi la biserică. 


„O fac numai de hatârul dumitale, mamă, că să te luminezi 
şi să fii cu inima împăcată”, a zis el. Pe mama a podidit-o 
plânsul, plângea săraca şi de bucurie, dar şi de măre foc: 
„Se vede că i-or fi zilele numărate, prea s-a schimbat aşa 
deodată”, se gândea ea. Markel însă n-a apucat să bată 
prea mult pragul bisericii, a căzut îndată la pat, aşa încât s- 
a spovedit şi a primit împărtăşania acasă. Erau nişte zile 
senine, însorite şi înmiresmate, de primăvară: în anul acela 
Paştele cădea târziu. Toată noaptea fratele meu tuşea să-şi 
spargă pieptul şi dormea ca vai de el, dar dimineaţă numai 
ce-l vedeai că se îmbrăcă şi se aşeza în jilţ. Aşa îl am şi acum 
în faţa ochilor: liniştit şi blând, cu zâmbetul pe buze, mistuit 
de boală, dar vesel şi fericit. Părea alt om, atât de 
neaşteptată era schimbarea ce se petrecuse în sufletul lui. 
Bunăoară, dădacă noastră luase obiceiul că intra câteodată 
la el în cameră: „Hai, puişorule, îl îmbia bătrânica, să aprind 
şi aici la tine o candelă la icoană!” Altădată n-ar fi îngăduit 
cu nici un preţ să ardă candela în odaie la el şi nu s-ar fi sfiit 
chiar s-o stingă; acum însă o poftea el singur: „Aprinde-o, 
bunicuţo, aprinde-o. Înainte nu vă lăsam s-o aprindeţi, ca un 
nemernic ce am fost. Când aprinzi candela, îi ridici slavă lui 
Dumnezeu şi cum stau aşa şi mă uit la dumneata, sufletul 
mi se bucură şi mă închin şi eu. Înseamnă că amândoi ne 
rugăm aceluiaşi Dumnezeu!” Vorbele lui ne păreau ciudate; 
mama se ascundea în iatac şi plângea, dar când intra la el, 
îşi zvântă lacrimile şi căută să i se arate cu o faţă senină. 
„Nu plânge, măicuţă dragă, o îmbuna el, scris e să mai 
petrec încă mult printre voi şi să ne veselim împreună, prea 
e frumoasă viaţa şi plină de bucurie!” „Vai, dragul mamei, 
unde-i bucuria, când toată noaptea arzi ca pară focului şi 
tusea îţi seacă pieptul!” „Măicuţă, zicea el, nu plânge, viaţa 
e un rai în care toţi ne desfătăm, numai că noi nu vrem să 
ne dăm seama de asta, căci dacă am vrea, chiar mâine tot 
pământul ar fi un rai.” Vorbele lui sunau atât de ciudat şi cu 
atâta hotărâre, încât toată lumea se minuna şi lăcrima 
înduioşată. Adeseori veneau prietenii să ne vadă. „Dragii 


mei, îi întâmpina el, zău, nu ştiu prin ce m-am făcut vrednic 
de dragostea voastră... Cum am putut să n-o văd până acum 
şi să n-o preţuiesc cum se cuvine?” De câte ori slugile intrau 
la el în cameră, nu înceta să le spună: „Dragii mei, de cemă 
slujiţi? Sunt eu oare vrednic să mă slujiţi? Dacă s-o milostivi 
Dumnezeu şi mi-o îngădui să mai trăiesc, am să vă slujesc şi 
eu pe voi, fiindcă toţi trebuie să ne slujim unii pe alţii”. 
Mama îl asculta şi dădea din cap: „Băiatul mamei, nu tu, ci 
suferinţă ta vorbeşte prin tine”. „Măicuţă dragă, lumina 
vieţii mele, o dezmierda el, aşa e dat pe lume, se vede, să fie 
stăpâni şi slugi, dar eu, uite, aş vrea să fiu sluga slugilor 
mele şi să le slujesc, aşa cum mă slujesc ele pe mine. 
Trebuie să ştii, măicuţă, că fiecare dintre noi e vinovat de 
toate şi faţă de toţi, iar eu mai mult decât oricine!” Mama 
zâmbea printre lacrimi: „Cum poţi tu să fii vinovat faţă de 
toţi şi încă mai mult ca oricine? Sunt doar atâţia tâlhari şi 
ucigaşi pe faţa pământului; tu însă ce păcate ai săvârşit să 
te împovărezi mai mult decât toţi?” Măicuţă dragă, sângele 
tău sunt, zicea el (rostea uneori nişte cuvinte atât de 
duioase, că te şi mirai ascultându-l) şi carne din carnea ta, 
lumina vieţii mele, să ştii că într-adevăr e aşa cum îţi spun: 
fiecare dintre noi este vinovat pentru toţi şi pentru toate, 
faţă de toţi şi faţă de toate. Nu ştiu cum să-ţi lămuresc mai 
bine lucrul acesta, dar simt că aşa este şi asta mă doare. 
Cum putem să trăim oare şi să ne înveninăm singuri fără să 
vedem nimic, nimic?” în fiecare dimineaţă se trezea tot mai 
duios şi mai fericit, fremătând de iubire. Când intra 
doctorul - venea acum să-l vadă un medic bătrân, un neamţ, 
Eisenschmidt - îl întreba în glumă: „Ce zici, doctore, mai 
trăiesc o zi, două?” „Nu o zi, două, ci luni şi ani de zile o să 
mai trăieşti!” îi răspundea bătrânul. „Luni şi ani de zile! Se 
minuna el. La ce bun să mai numărăm zilele, când e de 
ajuns una singură pentru ca omul să cunoască pe deplin 
fericirea! Dragii mei, de ce să ne învrăjbim, de ce să ne 
îngâmfăm şi de ce să purtăm necaz unul altuia, haidem mai 
bine în grădină, să ne plimbăm şi să ne zbenguim, să ne 


iubim între noi şi să ne lăudăm, să ne îmbrăţişăm şi să 
binecuvântăm bunătăţile vieţii!” „Fiul dumitale nu mai are 
mult de trăit, i-a mărturisit doctorul mamei mele, care 
ieşise cu el în cerdac să-l petreacă. Boala i-a rătăcit 
minţile.” Ferestrele odăii lui dădeau în grădină; aveam o 
grădiniţă umbrită de copaci bătrâni, ramurile înmuguriseră 
şi păsărelele călătoare se întorseseră pe la cuiburi şi-i 
ciripeau la geam, desfătându-l cu cântecul lor. Fratele meu 
se uita la ele cu drag, fericit că veniseră înapoi şi le cerea 
iertare: „Păsărelele Domnului, fericite păsărele, iertaţi-mă, 
căci şi faţă de voi am greşit!” Nimeni nu pricepea ce vrea să 
spună, în timp ce el plângea de bucurie: „Câtă slăvită 
frumuseţe a răspândit Dumnezeu în jurul nostru: păsărele, 
copaci, păşuni, semnul cerului, numai eu am trăit în 
ticăloşie, numai eu am pângărit totul şi n-am ştiut să văd 
frumuseţea şi slava!” „Prea multe păcate iei asupra ta”, 
lăcrima biata mamă. „Măicuţă dragă, lumina vieţii mele, nu 
plâng de obidă, ci de bucurie; vreau să mă simt vinovat în 
faţa tuturor, fiindcă nu sunt destoinic să-i iubesc mai mult şi 
nici nu ştiu să-ţi lămuresc ce simt. Dacă am greşit cumva 
faţă de ei, au să mă ierte şi atunci va fi raiul pentru mine. 
Oare nu sunt cu adevărat în rai acum?” 

Câte şi mai câte nu ne-a mai spus el atunci, că nici nu-mi 
amintesc. Într-o zi am intrat fără veste la dânsul în odaie, 
când era singur. Se însera, cerul era senin şi soarele, în 
asfinţit, poleia încăperea, prefirându-şi razele pieziş. M-a 
chemat lângă el, şi, când m-am apropiat, m-a cuprins de 
umeri şi m-a privit în ochi drăgăstos şi înduioşat; nu mi-a 
spus nimic, s-a uitat doar aşa, la mine, o clipă. „Du-te, mi-a 
zis apoi, du-te de te joacă, trăieşte în locul meu!” Am 
zbughit-o afară şi mi-am văzut dejoacă. Mereu însă de 
atunci mi-am adus aminte cum m-a legat cu limbă de 
moarte să trăiesc viaţa pe care n-a apucat s-o trăiască. 
Atâtea lucruri frumoase şi minunate ne-a tot spus, lucruri 
pentru care noi, din păcate, n-am avut înţelegerea potrivită. 
La două săptămâni după Paşti, fratele meu a murit; şi a 


murit cu mintea întreagă şi limpede. De vorbit, nu mai 
putea să vorbească, dar a rămas aşa cum îl ştiam până în 
ultima clipă; se uita vesel la noi, îi râdeau ochii, ne căută cu 
privirile prin casă, ne zâmbea, ne făcea semn să venim 
lângă el. În târg trecerea lui dintru cele pământeşti a făcut 
multă vâlvă. Fireşte că toate astea pe mine m-au zguduit, 
dar nu peste măsură, deşi la înmormântare am plâns 
amarnic. Nu eram decât un copilandru, încă destul de crud 
şi totuşi, simţământul pe care l-am încercat atunci a lăsat o 
urmă neştearsă în inima mea. Cândva trebuia să se 
trezească şi să pună din nou stăpânire asupra mea. Aşa 
cum s-a şi întâmplat. 


B) Despre rostul Sfintei Scripturi în viaţa părintelui 
Zosima, După ce fratele meu a închis ochii, am rămas 
singur cu mama. Şi cum nu mă avea decât pe mine şi nu 
eram chiar atât de săraci - dimpotrivă, ne puteam socoti 
chiar destul de înstăriți - cei din preajma noastră o sfătuiră 
pe maică-mea să mă trimită la Petersburg, aşa cum făceau 
şi alţi părinţi cu odraslele lor. Ţinându-mă acasă, ziceau ei, 
s-ar putea, cine ştie, să-mi strice norocul. Drept care o 
povăţuiră să mă ducă la Petersburg, să mă dea la şcoala 
militară, ca mai apoi să intru în garda împărătească. Mama 
a stat în cumpănă; nu se îndura, sărmana, să se despartă de 
mine, că doar atâta fecior mai avea, dar până la urmă a 
plâns ce-a plâns şi s-a înduplecat, zicând că în felul acesta 
voi fi poate mai fericit. M-a dus la Petersburg şi m-a dat la 
şcoală şi de atunci nici c-am mai avut parte s-o văd, căci 
după trei ani s-a stins din viaţă şi ea; trei ani, atâta doar a 
mai apucat să ne jelească şi să se frământe pentru noi. Din 
timpul cât am huzurit acasă nu mi-au rămas decât amintiri 
frumoase, căci nimic nu-i mai de preţ pe lume pentru om 
decât amintirea copilăriei petrecute în căminul părintesc, 
dacă dragostea şi buna înţelegere sălăşluiesc cât de cât în 
casă. Cât de păcătoasă ar fi o familie, aducerile-aminte pe 
care ţi le lasă petrecerea în sânul ei au încă duioşia lor dacă 


sufletul tău este destoinic să se înduioşeze, în rândul 
amintirilor păstrate din casa părintească se află şi Sfânta 
Scriptură, către care am simţit multă curiozitate încă de 
când eram un prichindel. Aveam pe atunci o carte - istoria 
sfântă - împodobită cu poze de toată frumuseţea, căreia îi 
spunea: O sută patru cucernice povestiri din „Vechiul” şi 
„Noul Testament” 173). Pe ea am deprins să citesc. Şi am 
ţinut-o cu grijă până-n ziua de azi, uite-o colo, pe policioară, 
ca pe un scump giuvaier. Nici nu împlinisem opt ani însă, 
când am simţit pentru întâiaşi dată că se aprinde ca o 
lumină în sufletul meu; pe vremea aceea nu apucasem încă 
să învăţ buchile, într-o zi, ducându-se să asculte liturghia, 
mama a mers numai cu mine la biserică (fratele meu nu ştiu 
pe unde era). Asta se întâmpla într-o luni, în Săptămâna 
patimilor. Era o zi însorită şi parcă văd şi acum ca aievea 
cum se ridica egal din cădelniţă fumul de tămâie, urcând 
spre bolta înaltă, în timp ce de acolo, de sus, printr-o 
ferestruică îngustă, se revărsau peste capetele noastre 
razele luminii cereşti în care fumul îmbălsămat părea să se 
mistuie. Priveam pătruns de tot ce vedeam şi pentru întâia 
oară în viaţă am înţeles şi am primit în adâncul inimii 
cuvântul lui Dumnezeu. Un tinerel a ieşit mai apoi în 
mijlocul bisericii cu o carte în braţe, o carte atât de mare, 
încât mi s-a părut că abia putea s-o ducă; ţâncul a aşezat-o 
pe analoghion, a deschis-o şi a început să citească. Atunci 
am desluşit pentru întâia oară tâlcul scripturilor slomnite în 
locaşul Domnului. „Era în ţinutul Uz 474) un om drept şi 
cucernic şi omul acesta avea atâtea şi atâtea cămile, atâtea 
şi atâtea oi şi măgari şi copiii lui ce-i odrăslise se desfătau, 
iar el îi iubea ca pe ochii din cap şi mult se ruga pentru ei 
Celui-de-Sus, gândind că poate vor fi greşit cumva 
desfătându-se. Şi iată că satana a venit dimpreună cu 
îngerii lui Dumnezeu şi, înfăţişându-se stăpânului ceresc, i-a 
spus că a cutreierat lumea în lung şi-n lat, umblând pe 
pământ şi pe sub pământ. « Văzutu-l-ai pe robul meu lov?» L- 
a întrebat Domnul. Şi lăudatu-s-a în faţa lui cu robul său cel 


plin de har Iov. Iară diavolul a zâmbit la cuvintele sale, 
grăind: « Lasă-l pe mâna mea şi vedea-vei atunci că robul 
tău va cârti împotriva ta şi glăsuind te va blestema în gura 
mare». Şi Dumnezeu l-a lăsat pe robul său drept şi iubit pe 
mâna satanei şi diavolul dosăditu-l-a, lovind în copiii şi vitele 
lui şi i-a spulberat toată avuţia, ca şi când trăsnetul din 
ceruri s-ar fi abătut mistuind-o. Iar Iov, rupând veşmintele 
de pe el, s-a aruncat cu faţa la pământ şi a dat glas: «Gol am 
ieşit din pântecele mumei şi gol mă voi întoarce în ţărână. 
Domnul a dat, Domnul a luat - fie numele Domnului 
binecuvântat!» „Sfinţiile voastre, iertaţi-mi, rogu-vă, 
lacrimile, dar toată pruncia mi se înfiripă acum ca aievea în 
faţa ochilor şi parcă din nou în pieptu-mi freamătă suflarea 
copilului de opt anişori şi inima mi-e pătrunsă de acelaşi 
fior, de aceeaşi uimire şi bucurie ca şi atunci. În ziua aceea 
toate erau făcute să mă uluiască: şi cămilele şi satana, care 
se încumeta a grăi către Dumnezeu şi Dumnezeu, care se 
îndurase a da pieirii pe robul său şi robul însuşi, care 
strigase: „Lăudat fie numele Tău, cu toate că mă 
pedepseşti!” şi tot aşa m-a mişcat zvonirea domoală şi dulce 
de cântec ce împânzea biserica: „împlinească-se ruga mea!” 
şi fumul de tămâie pe care-l cădelniţa preotul şi rugăciunea 
murmurată în genunchi. Şi până în ziua de azi, ori de câte 
ori mi-a fost dat să citesc această istorisire din Sfânta 
Scriptură, mi-au curs lacrimile. Nu mai departe decât ieri, 
bunăoară. Câtă măreție şi ce nepătrunse taine pentru 
mintea noastră! Am aflat mai târziu în gura celor care iau în 
deşert numele lui Dumnezeu şi-şi bat joc de credinţă 
cuvinte pline de trufie: „Cum de s-a înduplecat Dumnezeu, 
zic ei, să lase pe cel mai iubit dintre aleşii lui în ghearele 
diavolului, cum de a încuviinţat necuratului să-i 
prăpădească vlăstarele şi să-l năpăstuiască, lovindu-l cu o 
boală atât de ticăloasă, încât îşi curăța cu un ciob rănile de 
puroi? Şi pentru ce? Ca să se poată mai apoi lăuda faţă de 
satană: « Vezi dară cât se învredniceşte a răbda pentru mine 
alesul meu!» „Măreţia şi taina sălăşluiesc tocmai în faptul 


că aici adevărul pieritor ăl lumii acesteia şi adevărul cel 
veşnic stau faţă în faţă. Şi adevărul veşnic se dovedeşte a fi 
mai presus decât adevărul lumii acesteia. Ca-n vremea de 
început a facerii, când Dumnezeu îşi încheia truda 
fieştecărei zile zicând: „Făcut-am şi ce am făcut e bine”, 
ziditorul s-a uitat la Iov şi s-a lăudat cu zidirea sa. lar lov, 
aducându-i slavă, nu l-a slujit numai pe dânsul, ci scris a fost 
a sluji în veci de veci fieştecăreia dintre zidirile sale, din 
seminţie în seminţie, căci pentru ăsta a fost plămădit. 
Doamne, ce izvod şi ce învăţătură! Ce minunat izvod e 
Sfânta Scriptură, ce har şi ce putere fost-au dăruite o dată 
cu ea omului! Parcă lumea întreagă şi omul şi firea lui cea 
lăuntrică sunt săpate în piatră, totul e arătat, totul capătă 
un nume şi asta pentru vecie! Câte taine dezghiocate şi 
mărturisite: Dumnezeu îl ridică din nou pe Iov din mişelie 
şi-i dă înapoi bogăţia părăduită; anii trec şi lov e 
binecuvântat cu alte vlăstare, pe care aşijderea le iubeşte... 
Doamne! Cum poate el oare să-i mai iubească pe nou- 
născuţi, când ceilalţi copii nu mai sunt, când ceilalţi i-au fost 
luaţi? Oare când îşi aduce aminte de ei mai poate el să fie 
fericit cu aceştia din urmă, aşa cum era odinioară între ai 
săi, să fie cu adevărat fericit, oricât de dragi i-ar fi cei 
odrăsliţi acum? Da, poate, fireşte că poate; e însăşi marea 
taină a vieţii ce preschimbă cu timpul durerea de demult în 
blândă şi înduioşată bucurie; în locul clocotitoarei tinereţi 
se aşterne bătrâneţea, cu blajina ei seninătate; nu e zi de la 
Dumnezeu în care să nu binecuvântez răsăritul soarelui, 
slăvindu-l ca şi altădată în sufletul meu, dar şi mai drag îmi 
este asfinţitul, ce-şi prefiră pieziş razele-i lungi de lumină, 
amintirile duioase şi învăluitoare, chipurile scumpe ce 
înfloresc lunga şi blagoslovita cale a vieţii mele. 

Şi peste tot pogoară adevărul divin, ce mângâie, împacă şi 
apleacă inima spre iertare! Zilele mele sunt numărate, ştiu, 
simt asta, dar mai ştiu, de asemenea, că atât cât mi-o fi dat 
să trăiesc, viaţa mea pământească se îndreaptă cu fiece 
revărsat de zori către o altă viaţă, o viaţă fără de sfârşit şi 


pe care nimeni n-o cunoaşte, dar care se apropie pas cu 
pas. Presimţind-o, sufletul meu se umple de slavă şi tresaltă 
înfiorat, mintea mi se luminează şi inima lăcrimează de 
bucurie... Prietenii şi învățătorii mei, mi-a fost dat de multe 
ori să aud, iar în vremea din urmă tot mai mult umblă vorba 
că slujitorii Domnului şi îndeosebi cei de la ţară, s-ar plânge 
cu amar că simbria lor e neîndestulătoare şi că viaţa ce-o 
trăiesc e prea umilită. Şi ei mărturisesc făţiş, cu orice prilej 
şi-n tot locul, chiar şi în ziare - am citit cu ochii mei - că nu 
mai sunt în stare a tălmăci norodului cuvântul Evangheliei 
deoarece cu aşa simbrie nu ajung să-şi acopere nevoile şi, 
deci, de vor veni luteranii şi ereticii şi vor căuta să le 
răpească turma, dinspre partea lor, n-au decât, de vreme ce 
sunt plătiţi ca vai de lume. Doamne! Mă gândesc în sinea 
mea, fă să le prisosească simbria pe care pun atâta preţ 
(căci plângerea lor e îndreptăţită), dar adevăr grăiesc vouă: 
de este cineva vinovat, apoi să ştiţi ca noi înşine suntem 
întâi şi-ntâi barem pe jumătate! Să zicem că slujitorul 
Domnului n-ar avea răgaz cât i-ar trebui, să zicem că într- 
adevăr ar fi legat pe de o parte de munca câmpului, pe de 
alta de slujba bisericească; chiar aşa de ar fi, doar nu se 
osteneşte zi de zi întruna, tot îi mai rămâne vreme măcar 
un ceas pe săptămână să-şi amintească şi de Dumnezeu. De 
altminteri, ogorul nu trebuie îngrijit chiar tot anul. Şi-aşa, 
de s-ar strădui să adune norodul o dată pe săptămână, la 
ceas de seară, fie şi copiii pentru început, că pe urmă, 
auzind părinţii, bineînţeles c-au să vină şi ei. N-are nevoie 
pentru asta să ridice cine ştie ce palate; poate prea i bine 
să-i primească pe toţi la el în casă; să nu-i fie teamă cumva 
c-o să-i facă murdărie, că doar nu-i cheamă la dânsul decât 
pentru un ceas! Şi deschizând în faţa lor această carte, să 
citească din ea fără vorbe umflate, fără fandoseli şi fără 
împăunare, să citească simplu, bucuros că le împărtăşeşte 
învăţătura Evangheliei şi că ei îl ascultă; cu drag să le 
citească Sfânta Scriptură şi doar să se oprească din când în 
când spre a le lămuri câte un cuvânt al cărui tâlc nu-l poate 


cunoaşte un om fără carte. Să fie fără grijă c-au să 
înţeleagă tot, nu se poate să nu afle drum spre inima unui 
credincios pravoslavnic! Să le citească despre Avraam şi 
despre Sarra, despre Isaac şi Rebecca, să le citească apoi 
cum s-a dus Iacov la Laban şi cum s-a luptat în vis cu 
stăpânul ceresc, zicând: „înfricoşat este locul acesta” şi 
sufletul smerit al norodului de rând se va minuna. Să le 
citească mai ales copilaşilor cum l-au vândut rob fraţii lui pe 
Iosif, mai mic decât ei şi cel mai iubit, iscusit tălmăcitor de 
vise şi proroc plin de har şi cum i-au spus pe urmă tatălui 
lor că fusese sfâşiat de o fiară, înfăţişându-i veşmintele lui 
mânjite cu sânge. Să le arate cum au venit mai apoi fraţii lui 
după hrană în Egipt şi cum nu l-au recunoscut pe Iosif, 
acum mare dregător şi cum el, iubindu-i, totuşi i-a urgisit cu 
pâră, i-a învinuit şi l-a oprit lângă sine pe Beniamin. „Dragi 
îmi sunteţi şi vă urgisesc, pentru că-mi sunteţi dragi.” Căci 
niciodată în viaţa lui nu i-a ieşit din minte cum l-au vândut 
în deşertul bântuit de arşiţă, la fântână, unor neguţători şi 
cum el şi-a frânt mâinile şi s-a rugat cu lacrimi în ochi să nu- 
l vândă rob în ţară străină, dar când i-a văzut iarăşi, după 
ani şi ani, inima lui din nou s-a umplut de o neţărmurită 
dragoste şi, iubindu-i, i-a obijduit şi i-a canonit. Prea 
cumplită fiindu-i însă suferinţa, s-a ascuns în alta odaie şi, 
căzând pe pat, a plâns cu amar; şi-a şters apoi ochii, a ieşit 
cu chipul luminat de bucurie şi a grăit către ei înseninat: 
„Dragilor, sunt eu, Iosif, fratele vostru!” Să le spună cât s-a 
bucurat bătrânul Iacov aflând că scumpul său fecior e 
teafăr şi cum s-a îndurat de şi-a părăsit ţara şi a plecat în 
Egipt şi cum s-a săvârşit pe pământul acela străin, după ce 
a rostit cu limbă de moarte o prorocire, măreaţă între toate, 
pe care a ţinut-o zăvorâtă în taină toată viaţa în inima sa 
blândă şi temătoare de Dumnezeu, arătând că din seminţia 
lui, din mlădiţa lui luda, va ieşi cea mai temeinică nădejde a 
lumii, acela care-i va aduce împăcarea şi o va izbăvi! 
Sfinţiile voastre şi dascăli iubiţi, iertaţi-mă şi nu vă fie cu 
supărare dacă vă tâlmăcesc din nou ca un prunc ceea ce voi 


prea bine cunoaşteţi şi mi-aţi putea tălmăci de o sută de ori 
mai iscusit şi mai cu strălucire. Osârdia îmi îmbulzeşte 
cuvintele pe buze, căci tare mi-e dragă luminata Scriptură. 
Fie-mi iertate lacrimile. Aşijderea de-ar lăcrima şi slujitorul 
Domnului, citind aceste cuvinte, va vedea că inimile celor 
care-l ascultă se vor zgudui. Ajunge pentru ăsta o sămânță, 
un grăuncior mic, mic de tot: aruncaţi-o în sufletul 
norodului de rând şi puteţi fi încredinţaţi că nu se va irosi în 
zadar, dimpotrivă, va dăinui până la sfârşit în inima lui, 
sălăşluind acolo tăinuită în beznă, în miasmele păcatelor, ca 
o scânteiere de lumină şi ca o slăvită aducere-aminte. Vă 
îndoiţi cumva că norodul va putea să înţeleagă? Încercaţi 
atunci să-i citiţi mai departe mişcătoarea poveste, atât de 
duioasă, a preafrumoasei Estera şi a trufaşei Vaşti 175); 
sau minunata păţanie a prorocului Ilona 476) în pântecele 
chitului. De asemenea, nu uitaţi parabolele Domnului 
nostru şi mai cu osebire cele înfăţişate în Evanghelia lui 
Luca (eu aşa am făcut totdeauna) şi nici întoarcerea lui Saul 
177) pe calea credinţei, precum e arătată în Faptele 
apostolilor (asta negreşit, da, negreşit!). Citiţi-le, în sfârşit, 
din Minei măcar viaţa lui Aleksei, omul lui Dumnezeu, 
bunăoară şi a celei mai mari muceniţe, Maria Egipteanca, 
căreia fostu-i-a hărăzit să-l vadă pe Dumnezeu şi să-l poarte 
pe Mântuitorul în sufletul ei şi veţi câştiga neapărat inima 
norodului cu aceste meşteşugite istorisiri. Pentru asta 
slujitorul Domnului n-ar trebui să jertfească decât un ceas 
pe săptămână, un singur ceas, oricât de neîndestulătoare i- 
ar fi simbria! Şi ar putea atunci să se încredinţeze cât e de 
milostiv şi de recunoscător poporul nostru şi cum ştie să-l 
răsplătească însutit pentru osteneala lui! Văzându-i 
strădania şi auzindu-i cuvintele duioase, norodul îl va ajuta 
cu dragă inimă să-şi muncească ogorul şi cu aceeaşi 
îndatorinţă îl va ajuta la roboteala casei şi mai vârtos îl va 
cinsti ca până atunci, sporindu-i astfel micşoara lui simbrie. 
Sunt lucruri simple, atât de simple, că ne şi sfiim uneori a le 
da în vileag de teamă să nu râdă lumea de noi şi totuşi, 


mijlocul acesta e fără greş! Cine n-are credinţă în 
Dumnezeu, acela nu crede nici în poporul lui. lar cine crede 
în poporul lui Dumnezeu se va învrednici să-i vadă 
cucernicia, chiar dacă până atunci n-a avut ochi s-o 
cunoască. Numai norodul, cu puterea ce va să vină a 
duhului său, va izbuti să-i întoarcă la dreapta credinţă pe 
ateii noştri ce s-au rupt de pământul strămoşesc. Şi apoi, ce 
preţ mai are învăţătura lui Hristos când nu vine să se 
adauge pilda? Fără cuvântul sfânt, norodul e ursit pieirii, 
căci sufletul său este însetat de acest cuvânt şi de orice 
pildă grăitoare. În tinereţea mea, să tot fie vreo patruzeci 
de ani de atunci, am colindat cu părintele Anfim întreaga 
Rusie, strângând oboluri pentru mănăstire şi într-o noapte 
am mas în mijlocul pescarilor pe malul unui râu mare, 
navigabil. Alături de noi a poposit un flăcăiaş de vreo 
optsprezece ani, plăcut la înfăţişare, care se grăbea să 
ajungă la locul unde, a doua zi, împreună cu alţi luntraşi, 
trebuia să tragă la edec şlepul unui neguţător. Băiatul 
privea cu ochii lui limpezi şi duioşi cuprinsurile. Era o 
noapte senină, blândă şi caldă, o noapte de iulie. Aburi se 
ridicau de pe faţa râului, ce curgea în matca-i largă, făcând 
să adie spre țărm o suflare răcoroasă; peştişorii se zbăteau 
când şi când în apă, păsărelele amuţiseră, întreaga fire, 
molcomită, se închina cucernic lui Dumnezeu. Numai eu şi 
cu băietanul acela privegheam, stând împreună de vorbă 
despre frumuseţea lumii acesteia şi despre nepătrunsa ei 
taină. Fiecare firicel de iarbă, fiecare gâză, furnica sau 
albină aurie, deşi lipsită de judecată, îşi cunoaşte ca prin 
minune drumul, dovedind astfel cereasca taină pe care o 
împlineşte necontenit. Vedeam cum la auzul cuvintelor mele 
inima chipeşului flăcăiandru începea să se înfierbânte. Mi-a 
mărturisit atunci cât de dragi îi sunt pădurea şi „păsărelele 
codrului”. Se pricepea să le prindă, învățase a desluşi graiul 
lor şi ştia cum să le ademenească: „Pentru mine nu poate fi 
ceva mai frumos pe lume decât pădurea, zicea el; deşi 
lumea cu toate ale ei este frumoasă”. „Drept ai vorbit, am 


adăugat eu, totul pe lume-i frumos, neasemuit de frumos, 
pentru că-i adevărat. Priveşte calul, prietenul de nădejde al 
omului, ce mândru animal! Sau boul, sortit să-l hrănească 
pe om şi să muncească pentru el, vezi-l cum stă pururea 
trist, cu capul plecat. Te uiţi la ei şi te miri de atâta 
blândeţe, atâta bunătate şi atâta încredere câte se vădesc 
în toată făptura lor! Ce frumoşi sunt şi cât de legaţi de 
stăpânul lor, care adesea îi bate fără nici un pic de milă!... 
Ţi se înmoaie inima numai când te gândeşti că sunt fără de 
prihană, căci toată făptura, da, tot ce-a fost zămislit pe 
lumea asta, în afară de om, este fără prihană şi deci Hristos, 
înainte de a fi lângă noi, e alături de fiinţele 
necuvântătoare.” „Cum, s-a mirat flăcăul şi dobitoacele îl 
poartă în sufletul lor pe Hristos?” „Fireşte, i-am răspuns, 
Dumnezeu este unul şi acelaşi pentru toţi, orice făptură, 
orice lighioană, orice frunzuliţă năzuieşte către el, cântă 
slava lui şi aleanul şi-l mărturiseşte lui Hristos, i-l 
mărturiseşte în neştire, ceea ce este însăşi taina vieţii sale 
fără de prihană. Uite, bunăoară ursul care rătăceşte colo, 
prin pădure, ce fioros e şi ce crunt şi totuşi, când te 
gândeşti, nu are nici un păcat.” I-am povestit atunci cum, 
odată, la un mare sfânt, care-şi căuta mântuirea sufletului 
într-o chilioară ascunsă în desişul pădurii, a venit un urs şi 
cum sfântul, înduioşat, nu s-a temut să înfrunte fiara şi, 
ieşindu-i în întâmpinare, i-a dat pâine şi i-a zis: „Du-te cu 
Dumnezeu, Hristos să te aibă în pază!” şi cum sălbăticiunea 
a plecat îmblânzită şi ascultătoare, fără să-i pricinuiască 
vreun rău. Tânărul s-a tulburat aurind că ursul plecase din 
calea lui fără să-i căşuneze sihastrului vreo stricăciune şi că 
Hristos o are şi pe fiară în paza sa. „Ce frumos, a zis el, ce 
frumuseţe şi minunăţie e-n tot ce a lăsat pe lume bunul 
Dumnezeu!” şi-a stat aşa lângă mine, adâncit într-o 
molcomă şi dulce visare. Atunci mi-am dat seama c-a 
înţeles. A adormit apoi alături de mine, uşor şi nevinovat ca 
un prunc. Blagoslovită fie, Doamne, tinereţea! Înainte de 


culcare, m-am rugat pentru el. Pogoară, Doamne, pacea şi 
lumina în sufletul făpturilor tale! 


C) Amintiri din anii petrecerii în lume a stareţului Zosima 
în primăvara vieţii. Duelul. 

La Petersburg am avut de stat vreme îndelungată la şcoala 
militară, aproape opt ani şi viaţa pe care o începusem a 
şters multe dintre amintirile copilăriei, fără să mă facă a le 
da cu desăvârşire uitării. În schimb, căpătasem atâtea 
deprinderi şi chiar păreri noi, încât devenisem o fiinţă 
aproape sălbatică, crudă şi absurdă. În primul rând, o data 
cu limba franceză, îmi însuşisem o spoială de bună-cuviinţă 
şi de aleasă purtare în lume; în acelaşi timp însă pentru 
ostaşii care ne slujeau la şcoală nu aveam decât dispreţ, 
socotindu-i nişte vite încălţate, iar eu poate mai cu osebire, 
fiindcă de felul meu primeam mai lesne decât alţi colegi 
orice înrâurire. O dată ajunşi ofiţeri, eram gata oricând să 
ne vărsăm sângele când ar fi fost în joc onoarea 
regimentului nostru, cu toate că, de fapt, nimeni dintre noi 
nici habar n-avea ce înseamnă onoare, căci, dacă ar fi aflat, 
ar fi râs cu hohote. Înfumurarea deşartă, chefurile şi 
zurbalâcurile erau pentru noi prilej de mândrie. N-aş putea 
spune c-am fi fost nărăvaşi din fire, dimpotrivă, eram nişte 
băieţi de treabă, atâta numai că ne purtam ca nişte 
bezmetici şi eu poate mai abitir decât toţi, mai cu seamă că 
aveam şi ceva parale, aşa încât o pornisem abraş înainte, cu 
toate pânzele sus, mânat de neastâmpărul năprasnic al 
tinereţii. Ceea ce mă miră mai ales acum este că, deşi pe 
vremea aceea mi-era drag să citesc, niciodată, din câte ţin 
minte, nu mi s-a întâmplat să deschid Biblia, de care totuşi 
nu m-aş fi despărţit cu nici un chip, purtând-o mereu cu 
mine; pesemne că, fără să-mi dau seama, aveam grijă s-o ţin 
pentru „ziua şi ceasul acela” când mi-era dat s-o deschid 
iarăşi. După patru ani de slujbă în armată, am ajuns, în cele 
din urmă, în oraşul K., unde pe vremea aceea regimentul 
nostru se afla în garnizoană. În oraş era lume multă şi de 


tot felul, oameni veseli, primitori şi înstăriți; găseam 
pretutindeni uşa larg deschisă, fiind prin firea mea băiat de 
viaţă şi mai cu seamă pentru că aveam ceva parale; şi banii, 
cum se ştie, au multă căutare. Acolo s-a ivit împrejurarea ce 
m-a făcut să apuc drumul mănăstirii. Am prins drag de o 
tânără domnişoară drăgălaşă, inteligentă şi cuminte. O 
fiinţă pururea zâmbitoare şi senină, cu o fire aleasă, fata 
unor oameni respectabili, bogaţi şi cu vază, persoane 
simandicoase şi cu trecere în lume. Eram primit cu braţele 
deschise, ca un prieten al casei. Mi s-a părut că tânăra fată 
mă privea cu ochi dulci, şi, amăgită de o nălucire, inima 
mea a luat numaidecât foc. Abia mai încolo am apucat să-mi 
dau seama că de fapt n-o iubeam cu râvna unui suflet 
înflăcărat, ci preţuiam doar mintea-i ageră şi simţirea-i 
aleasă, însuşiri care nu se putea să nu-mi trezească 
respectul. Şi dacă totuşi am pregetat să-i cer mâna, am 
făcut-o numai din egoism: îmi venea greu, mă înfricoşam 
chiar la gândul c-ar trebui să mă despart în floarea tinereţii 
de ispitele vieţii slobode şi fluşturatice de holtei, mai ales că 
aveam bani destui pe mână. Am adus totuşi vorba pe 
departe despre asta, dar, până una-alta, amânam mereu un 
pas care mi-ar fi putut lega soarta. Tocmai atunci s-a 
întâmplat să fiu trimis pentru două luni în misiune în alt 
judeţ. La întoarcere am aflat că între timp domnişoara se 
măritase cu un bogat moşier din împrejurimi, care, deşi 
ceva mai în vârstă decât mine, era încă tânăr, avea legături 
în capitală, în lumea cea mai de soi - lucruri de care 
duceam lipsă cu desăvârşire - un om subţire, politicos, tobă 
de carte, pe când ce ştiam eu era mai nimic. Am rămas ca 
trăsnit şi-am simţit că-mi pierd capul. Culmea era că abia 
atunci mi-a fost dat să aud pentru întâia oară că tânărul 
moşier era mai de mult logodit cu fata pe care o îndrăgisem 
şi-l întâlnisem chiar adeseori la ea în casă; niciodată însă 
nu-l luasem în seamă, orbit cum eram de fumurile mele. Cu 
atât mai vârtos, deci, m-am simţit jignit: cum se poate ca 
toată i lumea să ştie că-i logodită şi eu nici habar să n-am? 


O mânie turbată m-a cotropit din senin. Roşu de furie, mi- 
am amintit că de câteva ori îi mărturisisem aproape deschis 
dragostea mea şi ea nu mă oprise niciodată şi nu suflase o 
singură vorbă, prin urmare - am hotărât eu - îşi bătuse joc 
de mine. Mai târziu mi-am dat seama, aşa cum era şi firesc, 
că nici prin gând nu-i trecuse să-şi râdă de mine, 
dimpotrivă, mi-am adus aminte că de câte ori am încercat 
să-i împărtăşesc simţămintele mele, m-a întrerupt 
sprinţară, grăbindu-se să schimbe vorba, dar în prima clipă 
n-am fost în stare să văd lucrurile aşa cum erau, lăsându- 
mă copleşit de o aprigă dorinţă de răzbunare. Ce curios mi 
se pare acum, când mă gândesc, că mânia şi înverşunarea 
de care eram stăpânit îmi stăteau ca o povară pe suflet şi 
mă scârbeau din cale-afară. Nu eram hain din fire şi nu 
puteam să ţin multă vreme o supărare, dar căutam din 
răsputeri să-mi înveninez inima. Era infam ceea ce făceam 
şi fără nici o noimă. Am tot pândit un prilej şi, într-o bună zi, 
când se afla mai multă lume de faţă, am făcut tot ce-am 
putut ca să-l jignesc pe „rivalul” meu. Se înţelege că pricina 
era cu totul străină de cea adevărată: l-am luat în răspăr în 
legătură cu părerea pe care şi-o mărturisise cu privire la o 
împrejurare de mare însemnătate la vremea aceea - 
trebuie să ştiţi că asta se întâmpla prin 1821 - şi după câte 
am auzit spunându-se mai apoi, mi-am bătut joc de el cu 
mult haz şi cu iscusinţă. 

Am potrivit apoi lucrurile în aşa fel ca să-mi ceară 
socoteală şi atunci i-am răspuns atât de obraznic, încât n-a 
mai avut încotro, a trebuit să ridice mănugşa, cu toate că eră 
o deosebire ca de la cer la pământ între noi: nu numai că 
eram mult mai tânăr decât el, dar nici nu prezentam vreo 
importanţă, nu aveam cine ştie ce rang! Mai târziu, am aflat 
sigur că primise provocarea mea mai mult din gelozie: încă 
de pe când era logodit îi căşunase pe mine şi intrase la 
bănuieli şi de aceea acum chibzuise în sinea lui că de n-ar fi 
avut curaj a se duela cu mine, după ce-l înfruntasem, auzind 
de cele întâmplate, fără să vrea, soţia sa o să-l dispreţuiască 


şi dragostea ei putea să fie ştirbită. Am găsit fără nici o 
bătaie de cap un martor, camarad de arme, locotenent la 
noi în regiment. Pe atunci, deşi pedepsite cu asprime, 
duelurile erau la mare cinste printre militari, ca să vedeţi ce 
lesne se înfiripă şi prind rădăcini în lume cele mai nesăbuite 
prejudecăţi! Era spre sfârşitul lui iunie; a doua zi, la şapte 
dimineaţa, trebuia să ne întâlnim undeva la marginea 
oraşului, dar, ca un făcut, tocmai atunci s-a întâmplat ceva 
menit să schimbe sorții. Seara, întorcându-mă din oraş, 
oţărât şi înveninat cum eram, m-am înfuriat pe ordonanța 
mea Afânaşi şi i-am ars două palme peste obraji. Cu atâta 
îndârjire l-am lovit, încât l-am umplut de sânge. Afânaşi era 
doar de câtăva vreme la mine şi mi se întâmplase să-l bat şi 
altă dată, niciodată însă atât de crunt, de sălbatic. Au trecut 
de atunci patruzeci de ani, dar, nu ştiu dacă mă credeţi, 
până şi azi mă cuprinde ruşinea şi-mi sângerează inima de 
câte ori mi-aduc aminte de asta. În seara aceea însă m-am 
culcat şi am dormit dus vreo trei ceasuri, ca să mă trezesc 
tocmai când se crăpa de ziuă. Şi, cum îmi pierise somnul, m- 
am sculat din pat şi m-am dus să deschid geamul; aveam o 
fereastră care dădea în grădină, afară răsărea soarele, era 
cald şi frumos şi păsărelele ciripeau: „Dar ce să fie asta, de 
ce oare mă simt covârşit de ruşine şi atât de mişel? Mă 
întrebam în sinea mea. Nu cumva pentru că mă duc la o 
vărsare de sânge? Nu, parcă n-ar fi asta. Atunci poate că 
mi-e frică de moarte?... Mă tem să nu mă ucidă? Nu, nici 
gând, e vorbă de altceva...” şi dintr-o dată s-a făcut lumină 
în cugetul meu: da, asta era. Aseară l-am snopit în bătaie pe 
Afânaşi! Vedeam ca aievea cele întâmplate, ca şi când m-aş 
fi apucat iar să-l bat; Afânaşi stând smirnă în faţa mea, în 
timp ce-l cârpesc peste obraji, stând aşa, înţepenit, cu 
braţele lipite de trup, cu fruntea sus şi ochii holbaţi, aţintiţi 
spre mine, ca şi când s-ar fi aflat în front şi tresărind la fiece 
lovitură, fără a îndrăzni măcar să ridice braţul ca să se 
apere! Ce înjosire: un om în stare să-l bată pe semenul lui! 
Ce ticăloşie! Amintirea asta mi-a rămas înfiptă ca un ac 


ascuţit în inimă. Stăteam ca năuc, în timp ce afară soarele 
scălda totul în lumină, frunzuliţele se bucurau scânteind în 
bătaia razelor lui, iar păsărelele cântau slavă Celui-de-Sus... 
Mi-am cuprins faţa în mâini şi, prăbuşindu-mă pe pat, am 
plâns cu lacrimi amare. Mi-am adus aminte atunci de fratele 
meu Markel şi de vorbele cu care le întâmpina pe slugi cu 
puţin înainte de a-şi da obştescul sfârşit: „Dragii mei dragi, 
de ce mă slujiţi, de ce-mi arătaţi atâta iubire, sunt eu 
vrednic oare să mă slujiţi? „Sunt eu vrednic oare?” m-am 
întrebat ca din senin. Aşa şi era: prin ce mă învrednicisem 
oare să fiu slujit de un om făcut ca şi mine după chipul şi 
asemănarea lui Dumnezeu? Pentru întâia oară în viaţă îmi 
puneam această întrebare. „Măicuţă dragă, sângişorul meu, 
fiecare dintre noi e vinovat pentru toţi ceilalţi, numai că 
nimeni nu-şi dă seama de asta, căci, de-ar ajunge să afle, ar 
fi raiul pe pământ!” „Doamne, s-ar putea oare să nu fie aşa? 
Mă gândeam cu lacrimile pe obraz. Ba nu, aşa este, sunt 
mai vinovat şi mai ticălos decât oricare alt om de pe faţa 
pământului!” Atunci abia mi s-a arătat în adevărată-i lumină 
fapta pe care o pusesem la cale. Mă duceam să omor un om 
de treabă, inteligent, un suflet ales, care nu-mi greşise cu 
nimic; să întunec poate pe veci fericirea soţiei sale, s-o fac 
să se mistuie de suferinţă, ba poate chiar să-i sap 
mormântul... Zăceam aşa, cu obrazul afundat în pernă, fără 
să-mi dau seama cum trece timpul, când m-am pomenit la 
mine în odaie cu camaradul meu de regiment, locotentenul 
care venise înarmat cu pistoale. „A, s-a mirat el, te-ai şi 
sculat? Atunci să mergem.” Am simţit deodată că-mi pierd 
capul şi n-am mai ştiut ce-i cu mine; am ieşit totuşi afară şi 
am dat să ne suim în trăsură. „Aşteaptă-mă puţin, i-am spus 
deodată camaradului meu, mă întorc numaidecât, mi-am 
uitat punga pe masă.” şi am şi zbughit-o în casă, ducându- 
mă glonţ spre odăiţa lui Afânaşi. „Afânaşi, i-am vorbit eu, ţi- 
am tras două palme aseară, te rog să mă ierţi.” Ostaşul a 
tresărit, ca şi când s-ar fi speriat, dar în aceeaşi clipă i-am 
întâlnit privirea şi am citit în ochii lui că nu era de ajuns... 


Atunci, aşa cum eram cu epoleţii pe umăr, i-am căzut la 
picioare, atingând pământul cu fruntea: „lartă-mă, te rog 
Bietul om a încremenit de spaimă. „înălţimea voastră, 
conaşule, boierule, nu se cade... Sunt oare vrednic eu...” şi 
a început să plângă, tot aşa ca şi mine puţin mai înainte, şi, 
cuprinzându-şi faţa în palme, s-a întors spre fereastră, 
cutremurat de plâns. Am alergat afară şi, sărind în trăsură, 
am strigat: „Mână!” Apoi, întorcându-mă către colegul meu: 
„ţi s-a întâmplat vreodată să vezi cu ochii tăi un învingător? 
Îl ai acum în faţa ta!” Tot drumul am râs şi nu mi-a tăcuto 
clipă gura. Ce-oi fi pălăvrăgit habar n-am. Camaradul meu 
se tot uita la mine. „Ei, bravo, aşa-mi place, băiete, văd eu c- 
o să faci cinste uniformei!” Când am ajuns la locul 
statornicit, i-am găsit pe ceilalţi aşteptându-ne. Ne-am 
aşezat - potrivit cu rânduielile duelului - la o depărtare de 
doisprezece paşi unul de altul. El era sorocit să tragă cel 
dintâi. Mă simţeam cu inima uşoară şi-l priveam drept în 
faţă, fără să clipesc, şi, cum mă uitam aşa la el, mi-era 
nespus de drag, fiindcă ştiam dinainte ce o să urmeze. L-am 
văzut slobozind arma; glonţul mi-a zgâriat obrazul şi mi-a 
sângerat puţin urechea. „Slavă Domnului, am suspinat eu, 
bine că n-aţi făcut moarte de om!” şi, luând în mână 
pistolul, m-am răsucit pe călcâie şi l-am azvârlit hăt- 
departe, în pădure. „Acolo ţi-e locul!” am strigat. După 
care, întorcându-mă cu faţa spre adversarul meu: „Stimate 
domn, am rostit, iertaţi, vă rog, supărarea pe care v-a 
pricinuit-o un tânăr zevzec, silindu-vă să trageţi cu arma în 
el. Zece ca mine nu fac cât domnia voastră, ba poate nici 
atâta nu preţuiesc. Spuneţi-i din partea mea aceste cuvinte 
fiinţei pe care o cinstiţi mai presus de orice pe lume.” Nici 
n-am apucat bine să isprăvesc şi câteşitrei au tăbărât cu 
gura pe mine. Adversarul meu era furios de-a binelea. „Se 
poate una ca asta, m-a dojenit el, dacă n-aveaţi de gând să 
vă bateţi, pentru ce ne-aţi mai pus pe drumuri?” „leri am 
fost un zevzec, i-am răspuns eu, vesel. Azi însă mi-a venit 
mintea la cap.” „în privinţa zilei de ieri, nu zic nu, aveţi 


LIA 


dreptate, azi însă nu prea pare să fie aşa, judecând după 
purtarea domniei voastre.” „Bravo, minunat! Am spus eu 
bătând din palme. Aşa-mi trebuie, recunosc, dreptatea e 
întru totul de partea domniei voastre.” „Stimate domn, aveţi 
de gând să trageţi sau nu?” „Nu, i-am întors eu vorba, 
dumneavoastră puteţi trage, dacă vreţi, dar cred c-ar fi mai 
bine să ne lăsăm amândoi păgubaşi.” Martorii urlau ca din 
gură de şarpe şi mai cu seamă locotenentul nu-şi găsea 
astâmpăr deloc: „Se poate să faci de râs regimentul?! Auzi, 
să-ţi ceri iertare în toiul duelului, aşa ceva nu s-a mai 
pomenit! Zău, dacă ştiam...!” M-am uitat la câteşitrei şi am 
urmat de astă dată fără a mai zâmbi: „Domnii mei, e chiar 
atât de necrezut oare să vezi în ziua de azi un om care se 
căieşte de prostia lui şi-şi recunoaşte cinstit greşeala?” „Dar 
nu în timpul unui duel!” a zbierat martorul meu. „Vasăzică, 
de asta sunteţi supăraţi? M-am dumerit eu. Fireşte c-ar fi 
fost mai bine să-mi cer iertare când am ajuns aici, înainte 
de a fi apucat dumnealui să tragă, ca să nu-l silesc a săvârşi 
cumva un păcat de moarte. Numai că rânduielile lumii 
noastre sunt atât de anapoda ticluite, încât n-am putut să 
fac astfel, căci abia după ce am stat în bătaia pistolului la o 
depărtare de doisprezece paşi, cuvintele mele au căpătat 
greutate. Altminteri, adică dacă mi-aş fi mărturisit greşeala 
înainte de a fi slobozit dânsul arma, aţi fi zis: « Ce suflet de 
mişel, s-a speriat numai cât a văzut pistolul, n-are rost să-i 
dăm ascultare!» Domnilor, le-am vorbit eu din adâncul 
inimii, priviţi în jur şi vedeţi cu ce minunate daruri ne-a 
binecuvântat Ziditorul: ceru-i senin, aerul proaspăt, iarba 
abia încolţită, păsărelele cântă, firea întreagă e plină de har 
şi fără de prihană, numai noi, oamenii, suntem fără minte, 
nu vrem să recunoaştem izvodirea lui Dumnezeu şi nu ne 
dăm seama că viaţa noastră e un rai. Căci dacă ne-am 
îndupleca să recunoaştem lucrul acesta, în aceeaşi clipă 
raiul în toată măreţia lui s-ar statornici pe faţa pământului 
şi cu toţii ne-am îmbrăţişa lăcrimând...” Aş mai fi avut încă 
multe de spus, dar n-am mai apucat, mi s-a tăiat răsuflarea 


şi un dulce fior, fiorul tinereţii mele, mi-a umplut inima de o 
negrăită fericire, aşa cum niciodată nu mai simţisem până 
atunci. „Ioate acestea sunt bune şi adevărate, a încuviinţat 
adversarul meu. Cum văd eu, sunteţi un om cucernic şi în 
orice caz foarte original.” „La voia dumneavoastră, dacă vă 
place să mă luaţi peste picior, am râs eu, mai târziu însă o 
să-mi daţi dreptate.” „Sunt gata s-o fac de pe acum, s-a 
grăbit el să adauge, dacă doriţi, poftim, vă întind mâna, 
cred că vorbiţi într-adevăr cu sinceritate.” „Nu, m-am 
împotrivit eu, n-a sosit încă vremea, o să mi-o întindeţi mai 
încolo, când am să fiu mai bun şi mă voi socoti vrednic de 
stima domniei voastre, atunci poate îmi veţi da mâna şi bine 
veţi face.” şi cu aceste cuvinte am purces spre casă; 
martorul meu m-a boscorodit tot drumul, iar eu îl 
îmbrăţişam mereu şi-l sărutam. Întâmplarea a ajuns 
numaidecât la urechile camarazilor mei de regiment şi în 
aceeaşi zi au ţinut sobor să mă judece. „A făcut de ruşine 
uniforma, trebuie neapărat să-şi dea demisia”, le-a fost 
osânda. S-au găsit însă şi unii care mi-au luat apărarea: „A 
stat fără să clipească în bătaia pistolului”. „Da, dar i-a fost 
frică să nu-l nimerească pe urmă vreun glonţ şi s-a grăbit 
să-şi ceară iertare înainte de a se fi isprăvit duelul.” „Dacă i- 
ar fi fost frică, se îndârjeau sprijinitorii mei, ar fi tras mai 
întâi şi abia după aceea şi-ar fi cerut iertare, pe când el, aţi 
văzut, şi-a aruncat arma încărcată în pădure, nu, aici 
trebuie să fie altceva la mijloc, ceva cu totul aparte.” Mă 
uitam la ei şi-mi venea să râd. „Dragi prieteni - i-am 
întrerupt în cele din urmă - şi iubiții mei camarazi, n-are 
rost să vă tulburaţi atâta pe seama demisiei mele de vreme 
ce am şi înaintat-o; azi-dimineaţă chiar am lăsat-o la 
cancelaria regimentului, şi, îndată ce va fi primită, am de 
gând să plec la mănăstire, anume pentru asta mi-am şi dat 
demisia.” La auzul acestor cuvinte, au izbucnit cu toţii în 
râs. „De ce nu ne-ai spus de la început? Strigau care mai de 
care. Acum s-au lămurit lucrurile, n-avem căderea să 
judecăm un monah!” şi să te ţii şolticării şi haz! Râdeau însă 


fără nici o răutate şi glumeau voioşi şi cu inima uşoară, de 
parcă m-ar fi îndrăgit cu toţii din senin, chiar şi cei mai 
înverşunaţi duşmani ai mei. O lună întreagă, până mi s-a 
primit demisia, m-au purtat ca pe palme. „Părintele!” îmi 
spuneau toţi în glumă. Fiecare găsea câte o vorbă bună 
pentru mine, unii căutau să mă înduplece să-mi strămut 
gândul, alţii mă căinau: „Ce o să te faci?” Sau: „Băiatul are 
curaj, a stat neclintit sub focul pistolului, putea foarte bine 
să tragă la rândul lui; pasămite a visat în ajun că menirea 
lui e să intre la mănăstire, de aceea, vezi, a făcut ce a 
făcut!” La fel am fost întâmpinat şi de lumea simandicoasă 
de la noi din oraş. De unde până atunci nu aveam cine ştie 
ce căutare, găseam, ce-i drept, pretutindeni uşile deschise, 
dar atâta tot; acum, că-mi mersese vestea pentru isprava 
mea, care mai de care ţinea să mă cheme şi să mă aibă 
oaspete, iar dacă râdeau de mine, râsul lor pornea din 
dragoste. Trebuie să vă mai spun că, deşi toată lumea 
vorbea deschis despre duel, răfuiala noastră nu avusese nici 
o urmare proastă, deoarece adversarul meu era rudă de 
aproape cu generalul. Cum duelul se încheiase fără să fi 
curs sânge, aşa ca o hârjoană între oameni mari şi cum, pe 
de altă parte, îmi înaintasem demisia pe loc, oamenii 
stăpânirii socotiseră cu cale să ia totul în glumă. Atunci am 
început şi eu să vorbesc fără nici o sfială despre această 
împrejurare, deşi toată lumea râdea de mine, dar, cum v-am 
mai spus, nimeni nu râdea cu răutate, ci cu inima plină de 
duioşie. De obicei, vorbeam serile, în mijlocul cuconetului; 
femeile mai ales mă ascultau atunci drag şi-i sileau şi pe 
bărbaţi să ia aminte. Unii îmi râdeau în faţă: „Cum pot eu să 
fiu vinovat pentru toată lumea, ce sunt eu de vină bunăoară 
că dumitale ţi s-a năzărit să faci cutare lucru?” La care 
răspundeam: „îmi dau seama că nu puteţi pricepe lucrul 
acesta, de vreme ce omenirea a apucat de mult o altă cale şi 
ne-am obişnuit să luăm minciuna drept adevăr, ba le mai 
cerem şi altora să umble cu minciuna. O singură dată în 
viaţă am căutat să urmez porunca inimii mele şi vedeţi ce-a 


ieşit până la urmă: în ochii domniilor voastre trec drept un 
scrântit, un biet om sărac cu duhul; mă iubiţi şi în acelaşi 
timp vă bateţi joc de mine.” „Cum să nu fie iubit un om ca 
dumneata?” a rostit gazda râzând; în seara aceea casa era 
plină de musafiri. Deodată, din mijlocul oaspeţilor s-a 
desprins tânăra persoană din pricina căreia se iscase duelul 
şi pe care până de curând o socoteam sorocită să fie 
logodnica mea; nici nu băgasem de seamă când sosise la 
sindrofie. Cum ziceam, aşadar, s-a ridicat de la locul ei, s-a 
apropiat de mine şi mi-a întins mâna: „Dă-mi voie să-ţi spun, 
a rostit dânsa, că mie nici prin gând nu-mi trece să râd de 
dumneata, dimpotrivă, îţi mulţumesc cu lacrimi în ochi şi ţin 
să-ţi arăt toată stima mea pentru ceea ce ai făcut”. Îndată s- 
a alăturat de noi şi soţul şi într-o clipă s-a strâns toată 
lumea în jurul meu şi fiecare parc-ar fi vrut să mă ia în 
braţe. Eram fericit. O dată cu ceilalţi s-a apropiat şi un 
domn între doua vârste, la care pentru întâia oară m-am 
uitat atunci mai cu luare-aminte, deşi nu avusesem prilejul 
să-l întâlnesc în lume şi ştiam chiar şi cum îl cheamă, numai 
că niciodată nu-i fusesem prezentat şi nici nu schimbaserăm 
vreo vorbă împreună. 


D) Oaspetele de taină. 

Omul acesta venise mai de mult la noi în oraş, unde fusese 
numit într-un post însemnat şi se bucura de mare trecere în 
ochii tuturor; bogat fiind, îi mersese vestea pentru 
milosteniile lui - bunăoară, dăruise pentru înzestrarea 
azilului de bătrâni şi a orfelinatului din localitate o suma 
destul de frumoasă şi făcea îndeobşte mult bine într-ascuns, 
fără nici o vâlvă, lucru care s-a aflat abia după moartea lui. 
Când l-am cunoscut, să tot fi avut vreo cincizeci de ani. 
Părea o fire închisă, judecind după înfăţişare şi era zgârcit 
la vorbă; se însurase de zece ani cu o femeie tânără şi avea 
trei copii mici. A doua zi după sindrofia despre care am 
vorbit, şedeam la mine acasă, când uşa s-a deschis pe 
neaşteptate şi domnul acela a intrat în odaie. 


Trebuie să vă spun că între timp schimbasem locuinţa; a 
doua zi chiar, după ce-mi înaintasem demisia, m-am mutat 
la o vădană de condicar, o femeie bătrână, care avea grijă şi 
de gospodărie. M-am mutat, fiindcă în ziua aceea cu duelul, 
întorcându-mă acasă, m-am grăbit să-l trimit pe Afânaşi 
înapoi, la regiment; îmi era ruşine, drept să vă spun, să-l 
mai privesc în ochi după cele întâmplate. Ca să vedeţi cât 
de lesne se poate ruşina chiar şi de o faptă bună un mirean 
ce nu şi-a pregătit încă sufletul! 

Păşind pragul odăii, oaspetele meu a început prin a-mi 
mărturisi: „De câteva zile vă ascult cu luare-aminte prin 
diferite case unde am fost şi am ţinut să vă cunosc 
îndeaproape ca să putem sta de vorbă mai pe îndelete. M- 
aţi îndatora foarte mult, domnul meu, dacă nu vă e cu 
supărare”. „Cu cea mai mare plăcere, ba chiar e o cinste 
pentru mine”, i-am răspuns, mirat eu însumi, văzând cât de 
adânc mă tulburase musafirul meu de la cea dintâi privire. 
Multă lume mă asculta cu râvnă şi mă descosea în fel şi 
chip, dar nimeni nu se apropiase încă de mine cu o 
înfăţişare atât de serioasă, de gravă. Mai mult chiar, venise 
anume acasă la mine ca să putem sta de vorbă. „Mi-am dat 
seama că sunteţi un om de caracter, a spus el, aşezându-se, 
căci nu v-aţi temut să vă puneţi în slujba dreptăţii, ştiind că 
s-ar putea să aveţi de înfruntat disprețul obştesc.” „Cred că 
laudele domniei voastre sunt cam necumpătate”, i-am 
răspuns. „Defel, a stăruit dânsul, sunt convins că-i mult mai 
greu decât s-ar putea bănui să înfăptuieşti un lucru ca ăsta. 
La drept vorbind, a adăugat el, asta m-a uimit mai presus 
de orice şi m-a făcut să vin încoace. Dacă, fie-mi iertat, 
curiozitatea mea nu vă supără şi nu vi se pare nelalocul ei, 
v-aş ruga să-mi spuneţi ce anume aţi simţit în clipa când v- 
aţi hotărât să cereţi iertare în timpul duelului, dacă, fireşte, 
vă mai aduceţi aminte ce s-a petrecut atunci în sufletul 
domniei voastre? Să nu vă închipuiţi că-i o întrebare lipsită 
de orice temei, dimpotrivă, dacă v-am pus-o, am făcut-o cu 
un scop ascuns, pe care, de bună seamă, am să vi-l 


destăinuiesc cândva, de va vrea Dumnezeu să ne apropie 
mai mult.” 

În timp ce vorbea îl priveam drept în faţă, şi, cum mă 
uitam aşa la el, am simţit deodată trezindu-se în mine o 
încredere nemărginită şi în acelaşi timp o curiozitate pe 
care n-o mai încercasem până atunci şi mi-am dat seama că 
într-adevăr ascundea în sufletul lui o mare taină. „Vreţi să 
ştiţi ce am simţit atunci când i-am cerut iertare 
adversarului meu, i-am răspuns. Cred însă că ar trebuie mai 
întâi să vă spun unele lucruri pe care încă nu le cunoaşte 
nimeni.” şi i-am povestit întâmplarea cu Afânaşi şi cum am 
căzut în genunchi la picioarele ordonanţei. Şi am încheiat 
cu următoarele cuvinte: „Cred că înţelegeţi acum, când aţi 
aflat cum stau lucrurile, de ce mi-a venit atât de uşor în 
timpul duelului să-i cer iertare adversarului meu; primul 
pas l-am făcut încă de acasă şi, o dată ce am purces pe 
acest drum, nimic nu mi s-a mai părut peste mână, 
dimpotrivă, a fost o fericire pentru mine, îmi creştea inima 
de bucurie”. 

M-a ascultat până la capăt, privindu-mă cu ochi buni. 
„Interesant. Da, da, grozav de interesant, am să mai trec pe 
aici cu voia dumneavoastră.” De atunci venea aproape 
seară de seară pe la mine. Şi poate că ne-am fi împrietenit, 
dacă şi-ar fi deschis inima, dar de fiecare dată se ferea să 
vorbească despre sine, mulţumindu-se să mă descoasă. Cu 
toate acestea, începusem să-l îndrăgesc şi-i spuneam fără 
ocolişuri tot ce simţeam; mă gândeam că n-am nevoie să mi 
se destăinuiască, fiindcă şi aşa îmi dădeam seama îndeajuns 
că-i un om drept. Pe deasupra, mă simţeam măgulit că un 
om atât de serios venea să stea de vorbă cu mine, care 
eram aproape un copil pe lângă el şi că părerile mele nu 
erau nesocotite. Şi cum era un om luminat, am învăţat de la 
el o mulţime de lucruri folositoare. 

Într-o zi mi-a spus: „şi eu cred de mult că viaţa e într- 
adevăr un rai, adăugind apoi: numai la asta mă gândesc tot 
timpul”. Mă privea zâmbind: „Cred mai vârtos decât 


dumneata lucrul acesta, ai să afli într-o zi de ce”. Îl 
ascultam şi mă gândeam: „Vrea să-mi mărturisească ceva”. 
„Raiul sălăşluieşte în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi, 
îl port şi eu, desigur, ascuns în sufletul meu şi dacă aş vrea, 
chiar mâine mi s-ar dezvălui şi m-aş putea bucura toată 
viaţa de bunătăţile lui”, vorbea cu un fior în glas şi mă 
privea tainic, ca şi când ar fi vrut să mă ispitească. Cu bună 
dreptate ai judecat că fiecare om, în afară de propriile sale 
păcate, e vinovat pentru toţi şi pentru toate, a adăugat el. 
Mă miră că ai putut să cuprinzi această idee în toată 
desfăşurarea ei. Şi tot atât de adevărat este că, atunci când 
oamenii vor ajunge să-şi dea seama de asta, împărăţia 
cerurilor se va statornici pe pământ, nu va mai fi un vis, ci o 
realitate”. „Dar când o să se împlinească asta? Crezi oare c- 
o să se poată împlini vreodată? Am strigat eu cu durere în 
suflet. Dacă e tot un vis?” „Vasăzică, dumneata 
propovăduieşti un lucru în care nu crezi? M-a dojenit el. Să 
ştii însă că visul acesta, cum îl numeşti dumneata, se va 
înfăptui fără doar şi poate, să nu te îndoieşti niciodată c-o să 
se înfăptuiască. Dar nu chiar acum, fiindcă totul se supune 
anumitor legi. E vorba de o prefacere morală, de alcătuirea 
sufletului omenesc. Ca să ajungi a preface lumea, trebuie 
mai întâi ca sufletul omenesc să se schimbe, să se 
îndrumeze pe un alt făgaş. Oamenii nu se vor putea înfrăţi 
decât atunci când fiecare dintre ei se va simţi cu adevărat 
frate cu semenul său. Oamenii nu vor izbuti niciodată nici 
cu ajutorul ştiinţei şi nici în numele propriilor interese să 
împartă fără părtinire avutul şi drepturile. Fiecare va socoti 
că are mai puţin decât i se cuvine şi va cârti. Şi pizmuindu-l 
pe vecinul său, va încerca să-i vină de hac. Dumneata 
întrebi când se va împlini acest vis? De împlinit se va împlini 
fără îndoială, dar numai după ce se va fi încheiat vremea 
însingurării în care oamenii stăruie să trăiască.” „Vremea 
însingurării?” am întrebat nedumerit. „Da, a însingurării, a 
celei mai crâncene izolări de care lumea e stăpânită mai cu 
seamă în veacul nostru. Şi vremea asta nu s-a încheiat, vezi 


bine, nu i-a sosit încă sorocul. Astăzi, fiecare om tinde să se 
înstrăineze cât mai mult de cei din preajmă, căutând în sine 
tot ce-i poate da viaţă din plin, şi, cu toate strădaniile lui, nu 
numai că nu izbuteşte să priceapă sensul adevărat al vieţii, 
dar până la urmă ajunge la un fel de sinucidere, în loc să se 
cunoască pe sine şi să desluşească rostul său pe lume, 
rămâne un izolat. În veacul nostru societatea se 
fărâmiţează, fiecare om se retrage în sine ca într-o vizuină, 
se însingurează, se fereşte de ceilalţi şi-şi ascunde avutul, 
ca până la urmă să se înstrăineze cu totul de ei şi să-i 
îndepărteze din preajma lui. Şi căutând să strângă de unul 
singur cât mai multe bogății se gândeşte: « Ce puternic 
sunt, am pe ce mă bizui». Nu ştie, zevzecul, că, pe măsură 
ce strânge, se înnămoleşte tot mai mult într-o sinucigaşă 
neputinţă. Omul s-a învăţat să nu se mai bizuie decât pe 
mijloacele lui, şi, răzleţindu-se de obşte, a ajuns cu timpul 
să nu-şi mai pună nici o nădejde în ajutorul semenilor, să nu 
mai creadă în oameni, nici în omenire, să tremure numai de 
teamă că s-ar putea cumva irosi agoniseala lui şi drepturile 
pe care le-a câştigat. Pretutindeni, în ziua de azi, mintea 
sceptică a omului a început să nu-şi mai dea seama că 
adevărata chezăşie a vieţii nu poate fi dobândită numai prin 
străduinţele proprii, oricât s-ar osteni de unul singur, că 
pentru asta trebuie ca toţi oamenii să se străduiască 
împreună, cu puteri unite. Dar odată şi odată trebuie să se 
împlinească sorocul şi atunci această completă însingurare 
va lua sfârşit şi în aceeaşi clipă toţi se vor dumeri dintr-o 
dată cât de potrivnică firii era izolarea în care se 
ferecaseră. Asta va fi năzuinţa vremii şi se vor minuna 
oamenii acelui veac cum de-au putut zăcea atâta timp în 
beznă, fără o zare de lumină. Şi tot atunci se va arăta pe 
cer semnul ce va înfăţişa pe fiul omului... Dar până va sosi 
clipa aceea trebuie să nu lăsăm din mână steagul şi măcar 
când şi când, fie chiar în împrejurări răzlețe, omul e dator 
să dea pildă, smulgându-se din izolarea şi înstrăinarea sa, 
pentru a săvârşi o încercare eroică, împletind o legătură de 


strânsă şi duioasă frăţietate între semeni, chiar dacă ar fi să 
treacă în ochii tuturor drept nebun. Trebuie neapărat să 
facă asta pentru ca măreaţa idee să nu se irosească...” 

Şi aşa petreceam seară de seară în discuţii arzătoare ce 
ridicau sufletul în slavă. Părăsisem sindrofiile, din ce în ce 
mai rar călcam prin saloane; de altfel, nici nu mai eram, 
cum se zice, la modă. O spun fără să fac nimănui vreo vină, 
pentru că mă bucuram de aceeaşi dragoste din partea 
tuturor şi eram întâmpinat peste tot cu plăcere, dar trebuie 
să recunoaştem că moda este atotputernica stăpână, căreia 
toată lumea i se pleacă. Cât despre oaspetele meu de taină, 
ajunsese până la urmă să-mi câştige admiraţia nu numai 
pentru strălucitele comori ale minţii sale, ce-mi dădeau 
mereu prilej de încântare, dar şi pentru că-l simţeam 
frământat de ceva, îmi spunea parcă inima că pune la cale 
în sinea lui nu ştiu ce ispravă măreaţă. La rândul lui, de 
bună seamă, îi plăcea faptul că nu arătam nici un fel de 
curiozitate, că nu încercam să-l trag de limbă, ferindu-mă, 
dimpotrivă, să mă dau în vorbă, măcar pe departe, despre 
ceea ce ţinea ascuns într-însul. Totuşi, de la o vreme, am 
băgat de seamă că şi dânsul ardea de dorinţa de a-mi 
împărtăşi unele lucruri. Cel puţin cam la o lună, după ce-mi 
intrase pentru întâia oară în casă, era chiar evident. „ştii, 
mi-a spus într-o zi, la noi în oraş lumea este din cale-afară 
de curioasă şi a început să fie intrigată, se miră că vin atât 
de des pe la dumneata; nu-i nimic, în curând totul o să se 
lămurească.” Uneori se întuneca din senin, muncit de o 
nelinişte cumplită, dar, mai totdeauna, se scula atunci 
numaidecât şi pleca. Alteori se uita la mine lung, 
pătrunzător. „Uite, acum o să-mi spună ce are pe suflet”, 
mă gândeam, dar el se răzgândea între timp şi începea să 
vorbească despre cine ştie ce lucru banal şi din cale-afară 
de cunoscut. Câteodată mi se plângea de dureri de cap. 
Într-o zi, după ce a vorbit cu însufleţire multă vreme, l-am 
văzut pălind deodată. Trăsăturile i s-au încordat şi a rămas 
cu ochii pironiţi asupra mea. 


— Ce aveţi, nu vă simţiţi bine? L-am întrebat eu. Tocmai mi 
se văitase că-l doare capul. 

— Ştii... Eu... Am ucis un om. 

Zâmbea, dar era galben la faţă ca un mort. „De ce o fi 
zâmbind?” mi-a fulgerat prin gând înainte de a fi apucat să 
mă dezmeticesc. Am pălit la rândul meu şi am dat un 
strigăt: 

— Ce-aţi spus? 

— Vezi, mi-a fost greu pân-am rostit primul cuvânt, a 
adăugat cu o fluturare de surâs, dar de astă dată cred c-am 
păşit pe drumul cel bun. Deci, mai departe. 

Multă vreme nu mi-a venit să-l cred şi n-am pus nici un 
temei pe cuvintele sale, decât după ce trei zile în şir a venit 
la mine şi mi-a povestit totul în amănunţime. Întâi mi s-a 
părut că-şi pierduse minţile, ca până la urmă să mă conving, 
îndurerat şi încremenit de uimire, că spunea adevărul. Cu 
paisprezece ani în urmă, oaspetele meu săvârşise o crimă 
amarnică şi o cutremurătoare nelegiuire, ridicând zilele 
unei tinere şi frumoase doamne, văduvă de moşier, care 
avea la noi în oraş o casă, unde trăgea de câte ori venea de 
la moşie. Era îndrăgostit de ea şi-i mărturisise patima ce-l 
stăpânea, căutând s-o înduplece a se mărita cu dânsul. 
Doamna avea însă inima zălogită, iubea un alt bărbat, un 
ofiţer superior, boier de viţă, care se întâmplă tocmai să fie 
într-o campanie şi pe care abia-l aştepta să se întoarcă. Aşa 
stând lucrurile, cererea lui în căsătorie întâmpinase o 
împotrivire nestrămutată şi văduva îl rugase să nu mai vină 
pe la dânsa. Încetase deci s-o mai vadă; în schimb, 
cunoscând toată orânduirea locuinţei, într-o noapte, 
pătrunse tiptil în grădină şi, cu o îndrăzneală neasemuită, 
se strecurase în casă ei prin acoperiş, fără să ţină seamă că 
în orice clipă putea să dea cineva peste el. Adesea însă, 
fărădelegile săvârşite cu asemenea cutezanţă se întâmplă 
să izbutească mai lesne decât altele. Aşadar, după ce se 
furişase în casă printr-o ferestruică a podului, coborâse 
scara ce ducea spre odăile de locuit, ştiind că slugile uită 


descuiată uşa de jos. Se bizuise deci pe neglijenţa lor şi nu 
se înşelase. Orbecăind pe întuneric, luase în şir încăperile 
până ajunsese în dormitor, unde se afla o candelă aprinsă. 
Ca un făcut, cele două cameriste, care de obicei rămâneau 
în apropierea stăpânei peste noapte, plecaseră fără ştirea 
ei în vecini, la cineva care-şi serba onomastica. Celelalte 
slugi se culcau la parter, fie în bucătărie, fie în odaia lor. În 
clipa când a intrat în iatac şi a văzut-o pe iubita lui 
adormită, i s-a învâlvorat din nou patima şi, cu sufletul 
înveninat de gelozie, s-a simţit cotropit de o dorinţă 
năprasnică de răzbunare. Aproape fără să-şi dea seama ce 
face, ca un om beat, s-a apropiat de pat şi i-a împlântat în 
inimă un pumnal. Biata femeie nici n-a mai apucat să dea un 
țipăt. Pe urmă, cu un sânge rece mârşav şi cu o diavolească 
iscusinţă, a potrivit totul în aşa fel ca bănuiala să cadă 
asupra oamenilor din casă: i-a şterpelit mai întâi punga cu 
bani, a descuiat apoi scrinul cu cheile găsite sub pernă şi a 
mai furat şi de acolo câteva lucruri la întâmplare, ca o slugă 
nepricepută, lăsând adică hârtiile de valoare şi mulţumindu- 
se numai cu gologanii şi câteva giuvaieruri de aur, mai 
arătoase, fără a băga în seama altele mai mici, dar mult mai 
de preţ. 

N-a plecat însă fără să fi luat cu sine şi o amintire, despre 
care voi avea prilejul să vorbesc mai încolo. A şters-o afară 
la fel cum intrase. Nici a doua zi, când toată lumea a fost în 
picioare şi nici după aceea nimeni n-a bănuit vreodată cine 
era adevăratul ucigaş! De altfel, nici nu apucase să afle 
cineva de dragostea lui, fiindcă era un om tăcut din fire, 
scump la vorbă şi nu avea prieteni faţa de care să-şi fi 
deschis inimă. Toţi îl socoteau o cunoştinţa oarecare de-a 
răposatei, nu chiar atât de apropiată, deoarece în ultimele 
două săptămâni nici nu-i mai călcase în casă. Din capul 
locului a căzut bănuiala pe un slujitor iobag, anume Piotr. 
Cu atât mai mult cu cât împrejurările erau împotriva lui. 
Răposata, care era îndatorată să dea un flăcău pentru 
oştire din rândul ţăranilor de pe moşia sa, avea de gând, 


după cum ea însăşi mărturisise, să-l trimită pe Piotr la 
cătănie, fiindcă era holtei şi cam nărăvaş din fire. Argatul 
ştia şi el treaba asta. Lumea îl auzise chiar amenințând la 
cârciumă, întărâtat de băutură, c-o să-şi omoare stăpâna. 
Cu două zile înainte de crimă fugise de acasă şi stătuse 
ascuns undeva în oraş, nu se ştie unde. A doua zi după 
nenorocire, nişte oameni dăduseră peste el, beat mort, în 
drum, la marginea târgului. Avea asupra lui un cuţit şi 
palma dreapta mânjită cu sânge. Ce-i drept, bietul 
năpăstuit o ţinea una şi bună, zicând că-i cursese sânge din 
nas, dar cine să-l creadă! Slujnicele, la rândul lor, au 
mărturisit că fuseseră la o petrecere şi că uşa de la intrare 
rămăsese deschisă până la înapoierea lor. Mai erau încă şi 
alte dovezi asemănătoare, în numele cărora argatul a fost 
arestat, deşi nu se ştia, bietul cu nici un păcat pe suflet. Şi, 
după ce l-au băgat la închisoare, i s-a făcut proces, ca după 
o săptămână împricinatul să cadă bolnav la pat şi să-şi 
sfârşească zilele la spital, fără să-şi fi venit în simţiri. Drept 
care s-a închis dosarul şi procesul n-a mai avut nici o 
urmare, aşa încât judecătorii, autorităţile, toată lumea din 
oraş a rămas încredinţată că într-adevăr ucigaşul nu putea 
fi decât argatul decedat. Atunci a început canonul. 
Oaspetele de taină, cu care între timp legasem prietenie, 
mi-a povestit că în primele zile a avut şi nu prea mustrări de 
cuget. Multă vreme, ce-i drept, i-a părut rău după femeia 
iubită; îl durea gândul că nu mai era în viaţă şi că, ucigând- 
O, o dată cu ea ucisese şi dragostea lui, fără să fi stins în 
acelaşi timp şi focul ce-i mistuia inima. Niciodată însă nu se 
caise pentru sângele nevinovat pe care-l vărsase, ca şi când 
n-ar fi omorât cu mâna lui un om. Simţea că-şi pierde 
minţile numai când îşi închipuia că fiinţa jertfită de el ar fi 
putut să ajungă în braţele altui bărbat şi vreme îndelungată 
a socotit că nu era posibil să facă altfel. În primele zile după 
săvârşirea omorului s-a frământat din pricina argatului 
iobag care fusese arestat, dar boala şi apoi moartea 
acestuia au avut darul să-l liniştească; pe cât se părea, omul 


nu murise de spaimă sau pentru că fusese arestat (aşa cel 
puţin judeca el pe atunci), ci fiindcă-l răzbise răceala în 
noaptea când, după ce fugise de la stăpâna lui, zăcuse beat 
mort în drum până în zori pe pământul jilav. Banii şi 
giuvaierurile furate nu-i împovărau câtuşi de puţin cugetul, 
deoarece nu săvârşise jaful ca să-şi umple buzunarele 
(privind lucrurile tot din punctul lui de vedere de atunci), ci 
ca să încurce firele cercetărilor. Nu era vorba de o sumă 
prea mare şi, de altminteri, s-a şi grăbit să înzestreze cu ea, 
rotunjind-o cât a putut mai mult, azilul de bătrâni care 
tocmai luase fiinţă la noi în oraş. Prin această danie 
nădăjduia să-şi împace cugetul şi curios e că, într-adevăr, a 
izbutit să-şi uşureze sufletul de povară pentru o bună 
bucată de timp. Asta am aflat-o chiar din gura lui. După 
aceea, a căutat să-şi facă necontenit de lucru, îndeplinindu- 
şi slujba cu o nepregetată sârguinţă, ba chiar a cerut să i se 
încredinţeze o sarcină pe cât de spinoasă, pe atât de grea, 
care i-a dat de furcă doi ani încheiaţi, şi, având o voinţă de 
fier, a izbutit să uite aproape cu totul cele întâmplate, iar 
dacă i se întâmpla câteodată să-i răsară trecutul în minte, 
se silea să-şi abată gândurile aiurea. S-a străduit apoi să 
facă numai bine în jur, a întocmit şi a înzestrat cu sume 
mari de bani tot felul de aşezăminte folositoare de la noi din 
oraş, încât ajunsese să fie cunoscut în amândouă capitalele 
şi chiar să fie ales, atât la Moscova, cât şi la Petersburg, în 
rândul eforilor ce chiverniseau o seamă de societăţi 
filantropice. Încetul cu încetul însă, nelinişti chinuitoare, 
cărora în zadar căuta să li se împotrivească, au început a-l 
bântui. Tocmai atunci s-a întâmplat să întâlnească o fată 
frumoasă şi isteaţă şi, placându-i, s-a şi însurat cu ea. Spera 
să poată lua viaţa de la capăt şi, străduindu-se din toată 
inima să-şi împlinească datoriile ce le avea faţă de nevastă 
şi de copii, să scape de tristeţea unui trai singuratic şi de 
umbrele trecutului. Aşteptările lui însă s-au dovedit 
înşelătoare. Un gând sâcâitor a început a-i sfredeli cugetul 
încă din prima lună de căsnicie: „Soţia mea mă iubeşte, ce-i 


drept, dar ce-ar fi să afle adevărul?” Iar mai apoi, când a 
purces grea şi s-a grăbit să-l bucure împărtăşindu-i vestea, 
s-a simţit şi mai tulburat: „Cum pot să dau viaţă unei fiinţe 
noi, când am luat altei fiinţe zilele?” Copiii veneau unul 
după altul şi, o dată cu naşterea lor, îl copleşeau gândurile: 
„Cum o să am puterea să-i iubesc, să-i cresc, să le luminez 
mintea, cum aş putea îndrăzni să le vorbesc despre virtute, 
când mâinile mele sunt pătate cu sânge omenesc?” Avea 
nişte drăgălaşi de copii, că toată ziua ar fi stat să-i 
dezmierde şi totuşi: „Nu mă lăsa inima să privesc chipurile 
lor senine şi neprihănite, nu mă simţeam vrednic de atâta 
fericire”. Făptura răpusă cu mâinile lui, viaţa ei secerată în 
floare, sângele care cerea să fie răzbunat începură să nu-i 
mai dea pace o clipă, ţinându-se pas cu pas după dânsul, ca 
nişte vedenii fioroase şi amenințătoare. Vedenii cumplite îl 
chinuiau şi-n somn. Fiind însă, aşa cum am spus, un om 
tare, multă vreme s-a perpelit aşa fără să crâcnească. 
„Poate că suferinţa îndurată în tăcere îmi va spăla până la 
urmă păcatul”, chibzuia în sinea lui. Se înşela amarnic şi de 
astă dată; cu cât trecea timpul, cu atât canonul era mai 
necruţător. Toată lumea îi purta respectul pentru 
binefacerile lui, deşi se temea de el, fiindcă umbla tot 
încruntat şi ursuz, dar pe măsură ce se vedea crescând în 
ochii tuturor, mai aprig se zbuciuma în adâncul sufletului, 
încât aproape că nu mai putea să îndure. Mi-a mărturisit că 
uneori îi venea să-şi curme viaţa. Mai târziu însă i-a încolţit 
un alt gând în minte, a prins să urzească în taină un vis care 
la început i s-a părut atât de nesăbuit, încât nu vedea cum |- 
ar fi putut aduce la îndeplinire, dar care, pe zi ce trecea, 
prindea rădăcini tot mai adânci în el. Îi căşunase, adică, să 
se scoale într-o bună zi, şi, ieşind în faţa mulţimii, să 
mărturisească în gura mare c-a omorât un om. Trei ani s-a 
tot frământat, urmărit de gândul acesta, punând la cale în 
fel şi chip cum să-l înfăptuiască. În cele din urmă, credinţa 
că mărturisindu-şi nelegiuirea se va uşura de povară şi va 
redobândi de-a pururi liniştea pierdută a pus cu totul 


stăpânire pe sufletul lui. În acelaşi timp însă se cutremura 
de groază numai când se întreba cum să dea în vileag 
adevărul? Tocmai atunci a avut loc duelul meu. „A fost 
destul să mă uit la dumneata, ca să-mi calc pe inimă”, mi s-a 
destăinuit el. Îl priveam fără să scot un cuvânt. 

— Cum se poate, am strigat deodată, ridicând braţele spre 
cer, un lucru de nimic ca ăsta să fie în stare să trezească în 
sufletul dumitale o hotărâre atât de covârşitoare? 

— Nu uita că hotărârea asta s-a plămădit în mine timp de 
trei ani, mi-a răspuns el, nu mai lipsea decât imboldul care 
s-o pună în mişcare, şi-acest imbold mi l-a dat acest lucru de 
nimic, cum zici dumneata. Te-am văzut şi, văzându-te, m-am 
mustrat în sinea mea şi te-am invidiat, a adăugat el cu 
asprime. 

— N-o să te creadă nimeni, am clătinat eu din cap, doar au 
trecut paisprezece ani de atunci! 

— Am dovezi temeinice. E de ajuns să le înfăţişez. M-au 
podidit lacrimile şi l-am îmbrăţişat. 

— Un singur lucru te-aş ruga să-mi spui, a urmat el (ca şi 
cum de cuvântul meu ar fi atârnat totul!), ce să fac cu soţia, 
cu copiii? Biata femeie, mi-e teamă să nu se prăpădească de 
durere, iar copiii - cu toate că n-au să-şi piardă nici rangul 
şi nici averea - au să rămână toată viaţa odraslele unui 
ucigaş. Şi ce amintire, o, Doamne, ce amintire am să le las! 

Nu găseam nimic să-i spun. 

— Cum să mă despart de ei, să nu-i mai văd niciodată? 
Fiindcă n-am să-i mai văd niciodată! 

Am rostit în gând o rugăciune şi m-am ridicat în picioare. 
Tremura sufletul în mine. 

— Şi atunci? M-a întrebat el. 

— Du-te şi mărturiseşte-ţi păcatul în faţa oamenilor. Totul 
pe lume este trecător, singur adevărul e veşnic. Copiii au să 
se facă mari şi atunci au să-şi dea seama de toată măreţia 
faptei dumitale. 

La plecare, hotărârea lui părea nestrămutată. După aceea 
însă, timp de două săptămâni, seară de seară a tot venit pe 


la mine: pregeta mereu, nu găsea destulă tărie în el. Mult 
m-a mai chinuit în vremea asta! Uneori părea pe deplin 
hotărât şi-mi vorbea cu lacrimi în glas: 

— Ştiu că din clipa când voi da totul pe faţă, raiul îşi va 
deschide porţile pentru mine şi le va deschide fără nici o 
zăbavă. De paisprezece ani viaţa mea e un iad. De astă dată 
vreau să-mi ispăşesc păcatul. Voi îndura cu supunere 
suferinţa şi voi începe o viaţă nouă. Poţi cutreiera lumea cu 
minciuna în suflet, dar de întors nu te mai poţi întoarce 
îndărăt. Azi nu numai pe aproapele meu, dar nici chiar pe 
copiii mei nu mă lasă inima să-i iubesc. Doamne, copiii mei! 
Poate c-au să-şi dea seama cândva cât m-am chinuit şi n-au 
să mă osândească! Nu în forţă, ci în dreptate sălăşluieşte 
Dumnezeu. 

— Nu se poate să nu înţeleagă cât de vitează-i fapta 
dumitale, îl mângâiam eu, dar nu acum, neapărat mai târziu 
îşi vor da seama că ai slujit dreptatea, adevărul ceresc, 
care-s mai presus de orice... 

Pleca mai liniştit, dar a doua zi venea iarăşi, palid la faţă 
de mânie şi mă lua în primire ironic: 

— De câte ori vin la dumneata, te uiţi atât de curios la 
mine, ca şi cum m-ai întreba: „lot n-ai făcut nimic?” 
Aşteaptă, nu te grăbi să mă dispreţuieşti. Nu-i chiar atât de 
uşor cum ţi se pare. S-ar putea, totuşi, să nu fac pasul 
acesta. Sper că n-ai să mă denunţi... 

Nu numai că nu mi-aş fi îngăduit să-i arăt o curiozitate ce 
nu-şi avea locul, dar nici măcar să-mi ridic ochii la dânsul nu 
cutezam. Mă simţeam stors de puteri, ca după o boală grea 
şi sufletul meu era mereu înlăcrimat. Îmi pierise până şi 
somnul. 

— Adineauri m-am despărţit de soţia mea, îmi mărturisea 
el. Ştii dumneata ce înseamnă o soţie? La plecare 
ştrengăruşii mi-au strigat: „La revedere, tăticule, vino 
repede înapoi, să citim împreună Revista copiilor”. Nu, 
dumneata nu poţi să înţelegi asta! Nenorocirea altuia nu 
sădeşte în mintea nimănui înţelepciunea. 


Îi scânteiau ochii şi-i tremurau buzele. A izbit cu pumnul 
de au sărit toate lucrurile de pe masă. De felul lui îl ştiam 
un om potolit; niciodată până atunci nu-l văzusem ieşindu-şi 
din fire. 

— Trebuie neapărat s-o fac? A strigat el. Crezi într-adevăr 
că trebuie? Nimeni n-a fost osândit, nimeni nu putrezeşte în 
ocnă din pricina mea, argatul a murit de moarte bună. lar 
sângele, sângele l-am răscumpărat prin atâta canon şi 
suferinţe! De altfel, nici n-au să mă creadă, n-au să pună 
nici un temei pe dovezile aduse de mine. Trebuie totuşi să 
mărturisesc, trebuie într-adevăr? Sunt gata să-mi ispăşesc 
până la capăt nelegiuirea, numai să nu-mi nenorocesc soţia 
şi copilaşii! Este oare drept să-i trag în prăpastie după 
mine? Nu ne înşelăm cumva? Unde este adevărul? Şi apoi, 
oamenii vor şti oare să-l înţeleagă şi să-l preţuiască precum 
se cuvine, sunt ei în stare să-l recunoască? 

„Doamne, m-am gândit eu, tot îi mai pasă încă de părerile 
lumii!” Mi-era aşa milă de el, că i-aş fi împărtăşit cu dragă 
inima soarta să fi ştiut că-i pot aduce vreo uşurare. Părea 
cuprins de o deznădejde fără margini. Îmi dădeam seama 
că nu minţea şi sufletul meu viu s-a cutremurat înțelegând 
ce înseamnă să iei o asemenea hotărâre. 

— Spune-mi, ce să fac? Soarta mea e-n mâinile dumitale! A 
strigat el din nou. 

— Du-te şi mărturiseşte... Am şoptit eu. 

Simţeam că mi se frânge glasul şi totuşi am rostit toate 
cuvintele răspicat. Şi luând de pe masă Sfânta Scriptură în 
tălmăcirea rusă, am deschis-o la Evanghelia lui loan, 
capitolul XII, versetul 24: „Amin, amin, grăiesc vouă, 
grăuntele de grâu, când cade în pământ, dacă nu moare, 
rămâne stingher; iar dacă moare, aduce multa roadă.” 
Citisem versetul acesta cu puţin înainte de venirea lui. 

La citit şi el. „Aşa e”, a recunoscut el cu un zâmbet amar. 
A tăcut câteva clipe, apoi a adăugat: „Găseşti nişte lucruri 
în cărţile astea că rămâi uluit. E aşa de simplu să le vâri în 
ochii altora... Dar cine le-a scris? Oamenii? Nu cred!” 


— Sfântul Duh, i-am răspuns eu. 

— Nu te costă nimic s-o spui, a zâmbit el din nou, de astă 
dată însă cu un fel de ură parcă. 

Am luat iarăşi cartea, am deschis-o şi i-am arătat Epistola 
către evrei, capitolul X, versetul 31. Am citit: „Înfricoşat 
lucru este să cădem în mâinile lui Dumnezeu cel viu!” 

Citind, a tresărit înfiorat şi a azvârlit cartea pe masă. 

— Cutremurătoare cuvinte! Ai ştiut într-adevăr ce să alegi. 
S-a sculat apoi în picioare. Rămâi cu bine, a adăugat el, s-ar 
putea să nu mai vin niciodată... O să ne întâlnim în rai. Sunt 
paisprezece ani, vasăzică, de când am căzut „în mâinile 
viului Dumnezeu”, aşa se cheamă aceşti paisprezece ani. 
Mâine am să mă rog de mâinile acestea să mă dezlege... 

Aş fi vrut să-l iau în braţe să-l sărut, dar n-am îndrăznit: 
era încruntat la faţă şi avea o privire grea. L-am lăsat să 
plece. „Doamne, a izbucnit un glas înlăuntrul meu, unde s-a 
dus omul ăsta?” şi, căzând în genunchi în faţa icoanei, am 
plâns şi m-am rugat pentru el la Sfânta născătoare, 
ocrotitoarea noastră şi degrabă ajutătoare tuturora. Am 
stat aşa în rugăciune, cu lacrimile pe obraz, o jumătate de 
ceas. Era târziu, aproape de miezul nopţii, când uşa s-a 
deschis deodată şi m-am pomenit cu el din nou în odaie. Nu 
ştiam ce să cred. 

— Unde-ai fost? L-am întrebat. 

— Mi se pare c-am uitat ceva... A murmurat el... O 
batistă... Dar chiar dacă n-am uitat nimic, lasă-mă să mă 
odihnesc puţin pe scaun... 

S-a aşezat. Rămăsesem în picioare în faţa lui. 

— Şezi şi dumneata, m-a poftit el. 

Preţ de vreo două minute, niciunul dintre noi n-a mai spus 
nimic; stătea aşa şi se uita la mine; într-un târziu, a zâmbit - 
mi s-a întipărit de-a pururi în minte surâsul lui de atunci - 
şi, sculându-se de pe scaun, m-a strâns cu putere la pieptul 
său şi m-a sărutat... 

— Adu-ţi aminte cum am venit din nou la tine astă-seară, 
mi-a spus. Niciodată, auzi, niciodată să nu uiţi asta! 


Pentru prima oară de când ne cunoşteam mă tutuise. A 
deschis apoi uşa şi a plecat. „Mâine, deci”, mi-am zis eu 
atunci în gând. 

Şi aşa a fost. Habar n-aveam că a doua zi îşi sărbătorea 
ziua de naştere. Cum de la o vreme nu prea ieşeam în lume, 
n-aveam de unde să ştiu. În fiecare an, cu prilejul acesta, 
avea zaiafet mare acasă, aproape tot oraşul se strângea la 
el. La fel s-a întâmplat şi în anul acela. După masă a venit în 
mijlocul musafirilor cu o hârtie în mână, un raport îndreptat 
către mai-marii săi. Şi cum şeful lui se afla printre oaspeţi, a 
dat citire de faţă cu toţi înscrisului prin care arăta din fir-a- 
păr cum săvârşise omorul. „Dumnezeu mi-a luminat 
sufletul, spuse el în încheiere, şi, ca un nelegiuit ce sunt, cu 
vrerea mea mă surghiunesc dintre oameni, căci vreau să-mi 
ispăşesc păcatul!” A adus apoi şi a aşezat pe masă 
mărturiile prin care socotea să-şi dovedească vinovăția şi pe 
care le păstrase cu grijă timp de paisprezece ani: 
medalionul şi crucea desprinse de la gâtul victimei şi cele 
câteva bijuterii de aur pe care le furase ca să abată aiurea 
bănuielile; medalionul cuprindea chipul logodnicului 
răposatei. Pe lângă lucrurile acestea mai erau acolo un 
carnet de însemnări şi două scrisori: una din partea 
logodnicului, care-i dădea de ştire c-o să se întoarcă în 
curând şi răspunsul pe care victima tocmai se apucase să-l 
scrie şi-l lăsase neisprăvit pe masă, cu gândul c-o să-l 
trimită a doua zi la poştă. Ce-l făcuse oare să ia cu sine 
scrisorile? Şi pentru ce păstrase paisprezece ani încheiaţi 
aceste mărturii, când mai cuminte ar fi fost să le distrugă? 
Să vedeţi însă ce s-a întâmplat: oaspeţii au rămas 
încremeniţi de uimire şi s-au înfiorat de spaimă, dar nimeni 
nu i-a dat crezare, deşi toată lumea l-a ascultat până la 
capăt cu luare-aminte. L-au ascultat însă ca pe un bolnav şi, 
la câteva zile după aceea, tot oraşul îl căina, zicând că 
bietul om se smintise. Cu toate astea, autorităţile şi justiţia 
s-au văzut silite să dea curs mărturisirilor lui, trăgându-l la 
judecată, dar după câteva zile cercetările au fost 


întrerupte, pentru că, deşi lucrurile şi scrisorile înfăţişate 
dădeau de gândit, numai pe temeiul lor - chiar dacă într- 
adevăr erau ale răposatei - nu putea fi osândit. De altfel, n- 
ar fi fost de mirare să i le fi încredinţat chiar ea cu mâna ei. 
După câte am aflat mai apoi, prietenii şi familia victimei le 
recunoscuseră ca fiind ale ei, aşa că dinspre partea asta nu 
mai încăpea nici o îndoială. Nici de astă dată, aşadar, 
procesul nu s-a judecat. Cinci zile mai apoi s-a răspândit 
vestea că nenorocitul era greu bolnav şi că nu se ştia dacă 
mai scapă cu viaţă. Ce-a avut, n-aş putea să spun, pe câte se 
pare suferea de inimă, dar, la stăruinţele soţiei şi după o 
amănunţită cercetare, medicii chemaţi la un consult au 
descoperit că nici creierul nu era zdravăn. Eu, bineînţeles, 
n-am suflat un cuvânt, deşi toată lumea, curioasă, căuta să 
mă tragă de limbă, iar când mi-am mărturisit dorinţa de a-l 
vedea, am întâmpinat o statornică împotrivire, mai ales din 
partea soţiei sale. „Dumneata l-ai scos din minţi, m-a luat ea 
la rost. Şi aşa era ursuz de felul lui, iar în ultima vreme 
toată lumea a băgat de seamă că nu e în apele lui şi că are 
tot felul de ciudăţenii. Nu mai lipseai decât dumneata ca să- 
| faci din om neom! Atâta l-ai descântat, că i-ai zăpăcit 
minţile; o lună întreagă, zi şi noapte, când îl căutai, era la 
dumneata acasă.” şi ce credeţi? Nu numai soţia lui, dar tot 
oraşul mă trăgea la răspundere: „Numai dumneata eşti 
vinovat”. Ce puteam să le spun? În sufletul meu mă 
bucuram, fiindcă pentru mine boala care se abătuse asupra 
lui era o mărturie vădită a îndurării lui Dumnezeu faţă de 
cel care singur se înfierase şi tot singur căutase să-şi ia 
pedeapsa. Nu puteam să cred că este nebun. În sfârşit, mi- 
au îngăduit să dau ochii cu dânsul; el însuşi ceruse stăruitor 
să mă vadă, ca să-şi ia rămas-bun de la mine. Când am 
intrat în odaie, mi-am dat seama că nu numai zilele, dar 
până şi ceasurile îi sunt numărate. Era slab, gălbejit, îi 
tremurau mâinile şi sufla greu; privirea, în schimb, îi era 
senină şi plină de duioşie. 


— S-a făcut! Mi-a spus el. Te aştept de atâta timp; dece n- 
ai venit până acum? 

Nu i-am spus că familia lui mă oprise să-l văd. 

— lată că Dumnezeu s-a milostivit de mine şi mă cheamă la 
el. Ştiu c-am să mor, dar pentru întâia oară, după atâta 
amar de ani, sufletul meu e din nou fericit şi împăcat. Raiul 
mi-a deschis porţile din clipa când am făcut ce trebuia să 
fac. Acum inima mi-a dat slobozenie să-mi iubesc şi să-mi 
sărut copiii. Nici ei nu vor să mă creadă, aşa cum nu m-a 
crezut nimeni, nici nevasta, nici oamenii legii şi nici n-au să 
pună vreodată temei pe spusele mele. E cea mai bună 
dovadă că Domnul s-a milostivit de odraslele mele. Am să 
mor şi numele ce-l vor moşteni va rămâne fără de pată. Îl 
simt acum pe Dumnezeu în mine şi sufletul mi-e slăvit ca în 
rai... Mi-am împlinit datoria... 

Abia putea să vorbească, mereu i se tăia răsuflarea, dar în 
acelaşi timp îmi strângea mâna cu nădejde şi ochii îi ardeau 
în cap. N-am putut să schimbăm multe cuvinte, căci soţia lui 
îşi făcea mai tot timpul de lucru la dânsul în odaie. A mai 
apucat totuşi să-mi şoptească: 

— Îţi mai aduci aminte cum am venit din nou la tine, 
atunci, în toiul nopţii? Îţi mai aminteşti că ţi-am spus să nu 
uiţi niciodată împrejurarea asta. Ştii de ce mă întorsesem? 
Ca să te omor! 

M-am cutremurat. 

— După ce am plecat de la tine, am rătăcit multă vreme pe 
străzi în miez de noapte, luptându-mă cu mine însumi. Şi 
deodată m-am simţit cuprins de o ură cumplită împotriva ta. 
„Sunt în puterea lui, e singurul meu judecător şi nu pot 
pregeta să-mi fac mâine osânda, fiindcă el ştie tot.” Nu mă 
temeam că ai putea să mă dai în vileag (nici prin gând nu 
mi-ar fi trecut una ca asta), dar îmi ziceam: „Cum o să mai 
îndrăznesc să mă uit în ochii lui dacă nu mă duc să mă 
denunţ de bunăvoie?” Chiar dacă te-ai fi aflat în cine ştie 
care parte a lumii, peste mări şi ţări, numai faptul că eşti în 
viaţă mi s-ar fi părut din cale afară de chinuitor! Cu nici un 


chip n-aş fi putut să mă împac cu gândul că trăieşti, 
cunoscând totul despre mine şi că mă judeci. Te uram ca şi 
cum tu ai fi fost singurul vinovat. M-am înapoiat atunci la 
tine, ştiind că ai pe masă un pumnal... le-am poftit să te 
aşezi şi am stat aşa în cumpăna preţ de un minut. Dacă te- 
aş fi ucis, eram fără îndoială pierdut: mi-aş fi sfârşit zilele la 
ocnă pentru omor, chiar dacă n-aş fi pomenit nimic despre 
crima mea din trecut. Prea puţin însă îmi păsa de asta 
atunci, nici nu voiam să mă gândesc la asta. Te uram şi-mi 
căşunase cu tot dinadinsul să mă răzbun pe tine pentru 
toate câte mi-a fost dat să pătimesc. Dar până la urmă 
satana a fost biruit în sufletul meu de stăpânul ceresc. 
Totuşi, să ştii că niciodată n-ai fost mai aproape de moarte 
ca în noaptea aceea... 

O săptămână mai târziu şi-a dat obştescul sfârşit. Tot 
oraşul a mers după sicriul lui, petrecându-l la locul de veci. 
Protoiereul a rostit o cuvântare înduioşătoare. Lumea 
vorbea cu întristare despre boala cumplită care-i curmase 
înainte de vreme firul vieţii. lar după înmormântare, nu mai 
avea nimeni ochi să mă vadă, ba mulţi chiar mi-au închis 
uşa. Totuşi, unii - deocamdată numai câţiva, mai apoi însă 
din ce în ce mai mulţi - au început să pună oarecare temei 
pe mărturisirile sale. Ba unul, ba altul venea pe la mine, 
încercând a mă iscodi, cuprins de curiozitate şi cu o 
mulţumire ascunsă: mult se mai bucură muritorii când un 
om drept cade-n păcat! N-a fost chip să scoată însă nimic de 
la mine; de altfel, după o bucată de vreme, am plecat 
pentru totdeauna din oraş. Cinci luni mai târziu, Dumnezeu 
m-a învrednicit să apuc drumul cel drept şi smerit al 
schimniciei, binecuvântând destinul care m-a luminat şi mi- 
a călăuzit paşii. lar pe robul lui Dumnezeu Mihail l-am 
pomenit până în ziua de azi în toate rugăciunile mele. 

III - DIN VORBELE ROSTITE DE STAREŢUL ZOSIMA ŞI 
DIN ÎNVĂŢĂTURILE SALE 


E) Monahul rus şi menirea ce s-ar cădea s-o aibă. 


Sfinţi părinţi şi învăţători, vă întreb, ce este călugărul? În 
zilele noastre, oamenii luminaţi rostesc uneori în batjocură 
numele ăsta, alteori chiar în gura lor pare a fi o vorbă de 
ocară. Cu cât trece timpul şi mai vârtos se întâmpla asta. 
Căci din păcate, vai, sunt destui trântori, destui stăpâniţi de 
dorul bucatelor şi de poftele trupului, destule haimanale 
dezmăţate şi printre feţele călugăreşti! Oamenii luminaţi şi 
de lume îi arată cu degetul: „Sunteţi nişte trândavi, nişte 
mădulare prisoselnice ale obştii, nişte milogi neobrăzaţi, 
deprinşi a trăi din osteneala altora!” şi cu toate acestea câţi 
călugări smeriţi şi blajini caută cu însetare singurătatea şi 
nu au altă râvnă în sufletul lor decât să se roage fierbinte în 
tacere lui Dumnezeu! Despre aceştia oamenii luminaţi nu 
suflă un cuvânt, binevoind a-i trece sub tăcere, dar mult s- 
ar mai minuna cei cu multă ştiinţă de carte să mă audă 
mărturisind că poate tocmai în mijlocul acestor blajini şi 
cucernici, care nu doresc altă nevoinţă în sinea lor decât să 
se roage în sihăstrie, stă izbăvirea pământului rus în tot 
cuprinsul lui! Despre aceştia cu drept cuvânt se poate 
spune că sunt pregătiţi pentru „ziua şi ceasul acela”. Până 
atunci, ei păstrează în sihăstria lor chipul lui Hristos, plin de 
slavă şi nevătămat, în lumina neprihănită a cerescului 
adevăr, aşa cum ne-a fost lăsat moştenire de sfinţii părinţi ai 
bisericii, de apostoli şi mucenici, iar când va fi trebuinţă, ei 
vor şti să-l pună în faţa adevărului zăticnit al lumii acesteia. 
Măreaţă idee! Şi steaua aceasta se va aprinde la răsărit. 

Şi acum am să vă împărtăşesc credinţa ce o am despre 
menirea călugărului în lume. Să fie oare numai o trufaşă 
amăgire? Uitaţi-vă la mirenii care în deşertăciunea lor ar 
vrea să se ridice deasupra turmei păstorite de Dumnezeu. 
Nu vi se pare că ei schimonosesc chipul Domnului şi 
adevărul său? Aceia au ştiinţa de partea lor, dar ştiinţa se 
bizuie pe simţuri, iar sufletul - pe jumătatea mai aleasă a 
fiinţei omeneşti - este pus la popreală şi năpăstuit cu o 
aprigă mulţumire, aproape cu ură. În vremea din urmă tot 
mai mult proslăvesc libertatea, dar ce înseamnă, de fapt, 


această libertate a lor? Robia şi pieirea lor sufletească. „De 
ai nevoi, zic ei, îndestulează-le, căci deopotrivă eşti în 
drepturi cu puternicii lumii şi cu cei mai avuţi bogătaşi. Nu 
te sfii să ţi le îndestulezi, dimpotrivă, caută să le sporeşti”, 
iată învăţătura vremurilor de azi. Şi în ochii lor ea înseamnă 
libertatea. Dar unde duce până la urmă dreptul acesta de a- 
ţi spori nevoile? Cei bogaţi ajung nişte însinguraţi şi-şi lasă 
sufletul să se părăginească, iar cei săraci sunt cuprinşi de 
zavistie şi ucid, fiindcă li s-a dat dreptul, dar nu li s-a arătat 
în acelaşi timp mijlocul de a-şi îndestula nevoile. Se 
vorbeşte că oamenii se unesc tot mai strâns, între ei s-au 
împletit legături de frăţietate, căci au biruit depărtările, 
împărtăşindu-şi unii altora gândurile pe căile văzduhului. 
Să nu daţi, vai, crezământ acestei uniri! Înţelegând prin 
libertate sporirea şi grabnica îndestulare a nevoilor, ei îşi 
strică firea, făcând să se nască în sufletul lor puzderie de 
pofte zănatice şi fără de rost, însuşindu-şi cele mai deşarte 
deprinderi şi năravuri. Şi nu mai trăiesc decât pentru a se 
pizmui, a-şi îndestula pântecele şi a se făli. A petrece în 
ospeţe, a ieşi în lume, a avea caleşti, ranguri mari şi robi 
care să te slujească a ajuns în vremea de azi o nevoie 
covârşitoare, mai presus chiar decât viaţa, cinstea şi iubirea 
de oameni, care cu dragă inimă îi sunt jertfite. Nu-i de 
mirare că unii îşi pun capăt zilelor pentru ea. La fel se 
întâmplă şi cu cei care nu sunt bogaţi, iar cei lipsiţi de 
mijloace caută deocamdată să-şi înece în beţie neputinţa de 
a-şi împlini nevoile. N-o să mai treacă mult însă, şi-n loc de 
vin se vor îmbăta cu sânge, împinşi fiind pe calea aceasta. Şi 
atunci vă întreb: poate fi liber un om ca ăsta? Cineva, „un 
luptător pentru o idee”, mi-a mărturisit cândva că la 
închisoare, nemaiavând nici un fir de tutun, atâta s-a 
canonit din pricina acestei oprelişti, încât ar fi fost gata să 
se lepede chiar şi de „ideea” pe care o slujea în schimbul 
tutunului. Şi totuşi l-am auzit spunând: „Mă duc să lupt 
pentru binele omenirii”. Unde să se ducă şi de ce putea fi în 
stare un om ca ăsta? De o vitejie de o clipă doar, pentru că 


nu văd cum ar fi putut să îndure multă vreme suferinţa. Să 
ne mai mirăm atunci dacă, în loc de a cuceri libertatea, 
oamenii au căzut în robie? Şi că, în loc de a se osteni pentru 
iubirea frăţească şi unirea lor, au ajuns, dimpotrivă, să se 
rupă unii de alţii şi să se înstrăineze, precum spunea odată 
oaspetele meu de taină şi învățătorul meu? Tocmai de aceea 
râvna de a sluji omenirea, ideea înfrăţirii tuturor şi a 
desăvârşirii lor se stinge treptat în lume, fiind privită cu un 
zâmbet zeflemitor. Şi pe drept cuvânt, căci trebuie să ne 
gândim: cum se poate dezbăra de năravurile sale şi unde 
poate să meargă cel care-a căzut rob poftelor sale, de 
vreme ce s-a obişnuit să-şi îndestuleze fără zăbavă atâtea 
nevoi pe care el însuşi le-a scornit? Ferecat cum este în 
singurătatea lui, nici nu-i mai pasă de ceilalţi. Aşa că dacă 
oamenii au ajuns să agonisească o mulţime de bunuri, în 
schimb li s-au împuţinat bucuriile. 

Cu totul osebit este drumul monahicesc. Lumea îşi bate joc 
când aude de ascultare, de post şi de rugăciune şi totuşi, 
ele sunt cărările ce duc spre adevărata libertate: prin ele 
izgonesc de la mine toate nevoile prisoselnice şi fără de nici 
un folos, pun zăbală voinţei celei spre deşertăciune şi trufie 
aplecate şi o biciuiesc prin ascultare şi aşa, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, voi dobândi libertatea duhului meu şi veselirea 
sufletului! Cine este, aşadar, mai vrednic să înalțe în lumină 
marea ta idee şi s-o slujească: bogatul zăvorât în 
singurătatea lui sau omul eliberat de tirania agoniselilor şi a 
năravurilor? Sunt unii care-i aduc mustrări monahului 
pentru că s-a răznit de lume: „Ie-ai ferecat între zidurile 
mănăstirii ca să-ţi mântuieşti sufletul, lăsând de izbelişte 
omenirea, căreia, în numele dragostei frăţeşti, s-ar cuveni 
a-i fi slujitor”. Veni-vă însă ziua când vom vedea cine a 
slujito mai cu folos, sădind iubirea frăţească, între oameni! 
Ei sunt cei care s-au ferecat, nu noi, numai că nu-şi dau 
seama de asta! În trecut, din sânul nostru au ieşit 
călăuzitori ai poporului; de ce n-ar mai ieşi încă şi azi? 
Oamenii aceştia smeriţi şi blânzi, dedaţi cu postul şi cu 


tăcerea, se vor ridica odată şi odată şi vor porni la luptă 
pentru ideea cea măreaţă. Izbăvirea Rusiei se află în 
mâinile poporului său. lar mănăstirea rusă a stat totdeauna 
alături de popor. Şi dacă astăzi poporul rus este însingurat 
şi noi tot aşa suntem. Norodul împărtăşeşte credinţa 
noastră şi un luptător care nu va purta credinţa în sufletul 
său nu va izbuti nimic la noi, în Rusia, oricât ar fi el de 
cinstit în inima lui şi de scăpărător ca minte. Ţineţi minte ce 
vă spun. Poporul îl va întâmpina pe ateu şi-l va birui şi 
atunci se va statornici o Rusie pravoslavnică pe deplin 
unită. Fiţi, aşadar, străjile acestui popor şi vegheaţi asupra 
sufletului său. Creşteţi-l în tăcere. lată menirea voastră 
duhovnicească, fiindcă poporul este locaşul lui Dumnezeu. 


F) Despre stăpâni şi slugi; dacă e cu putinţă ca stăpânul şi 
sluga să fie fraţi întru duh. 

O, Doamne, cine-i acela care spune că poporul e fără 
prihană? Văpaia ticăloşiei îl încinge ceas cu ceas, numai că 
scânteia ce-a aprins-o a sărit din tagma celor bogaţi, 
înstrăinarea s-a pripăşit, aşijderea, şi-n mijlocul poporului: 
din sânul lui ies la iveală chiaburii şi lipitorile satului; 
neguţătorul este tot mai ahtiat după onoruri, îşi dă ifose de 
om luminat, deşi abia dacă slomneşte buchiile şi de aceea se 
îndărătniceşte ca un netrebnic a nesocoti datinele din 
bătrâni şi se ruşinează de credinţa strămoşească. I-a 
căşunat să stea alături de obrazele alese, cu toate că nu-i 
decât un mujic ticăloşit! Poporul e măcinat de patima beţiei 
şi nu se îndură a lepăda de la sine paharul cu vin. Când te 
gândeşti cât de hain se poartă cu ai săi, cu nevasta, ba chiar 
şi cu pruncii! Şi asta numai din pricina băuturii. Am văzut 
trudind prin fabrici copii de zece ani: plăpânzi, piperniciţi, 
gârbovi şi dedaţi la rele. O încăpere în care abia puteai să-ţi 
tragi suflarea, vuietul maşinilor şi câtu-i ziulica de mare 
numai muncă şi iarăşi muncă, vorbe neruşinate şi peste 
toate beţia. Asta să-i fie oare hărăzit unui suflet de copil? 
Când el tocmai ar trebui să se bucure de lumina soarelui, să 


se joace ca toţi cei de-o seamă cu el, să vadă la tot pasul 
numai pilde frumoase, să aibă parte măcar de o fărâmă de 
dragoste. De aceea vă spun, cucernici monahi, asemenea 
lucruri nu se cade a mai dăinui pe faţa pământului, trebuie 
curmate în sfârşit suferinţele bieţilor copilaşi! Ridicaţi-vă 
deci fără zăbavă şi propovăduiţi aceste învățături lumii. Şi 
totuşi, adevăr grăiesc vouă, Dumnezeu va mântui Rusia, 
căci, deşi norodul zace afundat în mlaştina păcatelor şi nu 
are tăria să-şi părăsească stricatele-i năravuri, el ştie totuşi 
că păcatul a fost osândit de Dumnezeu şi că, săvârşindu-l, 
cade-n greşeală; fiindcă norodul crede în Dumnezeu şi în 
puterea dreptăţii şi e în stare să verse lacrimi de căinţă. În 
timp ce mai-marii lumii s-au lepădat de aceste lucruri şi, 
bizuindu-se mai presus de orice pe ştiinţă, vor să 
înscăuneze dreptatea pe faţa pământului călăuziţi numai de 
făclia minţii lor şi nu de Hristos, ca odinioară; ba mai mult 
încă, au răspândit zvonul că nu există nici fărădelege şi nici 
păcat. Şi aşa cum judecă el lucrurile, au dreptate: de vreme 
ce-l tăgăduiesc pe Dumnezeu, nu mai poate fi vorba de 
păcat. În Europa noroadele au început să se ridice cu arma 
în mână împotriva celor bogaţi şi pretutindeni căpeteniile 
lor le îndeamnă la vărsare de sânge, arătându-le că mânia 
ce le umple sufletele e pe deplin întemeiată. Dar 
„blestemată-i mânia lor, căci crudă este”. Rusia însă 
mântuită va fi de Dumnezeu, aşa cum a mai fost şi-n alte 
vremuri. Mântuirea ei se află în sânul poporului său, în 
credinţa şi smerenia lui. Sfinţiile voastre, duhovnici şi 
dascăli, păstraţi cu grijă credinţa norodului. Căci ce vă spun 
nu este nălucire: toată viaţa am fost uimit de câtă cinstită şi 
aleasă demnitate sălăşluieşte în sânul marelui nostru 
popor! Am văzut-o eu însumi şi mi se cuvine deci s-o 
mărturisesc; am văzut-o şi m-am minunat, am desluşit-o 
prin negura păcatelor în care poporul se zbate, am 
întrezărit-o sub înfăţişarea lui ticăloasă. 

Sunt două veacuri de când zace încătuşat şi, totuşi, nici 
acum nu se îndeamnă să fie slugarnic; portul şi graiul lui au 


rămas slobode ca şi mai înainte. Nu este nici răzbunător, 
nici pizmaş. „Lu eşti de neam mare, bogat, deştept şi 
înzestrat - pare să-ţi spună - să-ţi dea Dumnezeu sănătate. 
Înţeleg să te respect, dar ştiu în acelaşi timp că şi eu sunt 
om. Înţeleg să te respect şi nu jinduiesc după bunurile tale. 
Şi-n felul acesta îmi dovedesc demnitatea mea omenească.” 
Chiar dacă nu spune aşa (fiindcă nu ştie încă s-o spună), aşa 
face de fapt. Am văzut cu ochii mei şi-am avut prilejul să-mi 
dau seama de asta. Nu ştiu dacă-mi veţi da crezământ, dar 
cu cât omul nostru din popor e mai sărac şi mai smerit, cu 
atăt firea lui aleasă iese mai bine în vileag şi ştiţi de ce? 
Pentru că cei groşi la pungă, chiaburii şi ciocoii din sat, sunt 
- cei mai mulţi - stricaţi şi putregăiţi până-n măduva 
oaselor. Mare, mare-i greşeala noastră, a monahilor şi mult 
e vinovată nesăbuinţa şi nepăsarea noastră! Dar Dumnezeu 
va mântui făptura lui, căci Rusia noastră mare este prin 
smerenia ei. Mi-ar fi drag să văd - şi uneori parcă şi văd ca 
aievea - ce ne aşteaptă în viitor: veni-vă ziua când cel mai 
netrebnic dintre bogătaşi se va ruşina de avuţiile lui faţă de 
cei lipsiţi de toate bunurile şi când săracul, văzându-i 
ispăşenia, va înţelege şi cu dragă inimă îi va îngădui şi-i va 
plăti cu dezmierdare ruşinea ce-l cinsteşte. Aşa va fi 
sfârşitul, credeţi cuvântul meu, căci într-acolo ni se 
îndreaptă paşii. Egalitatea stă mai înainte de toate în 
demnitatea morală a oamenilor şi lucrul ăsta nu va fi înţeles 
decât aici, la noi în ţară. Să se înfrăţească şi atunci vor 
ajunge să trăiască laolaltă în bună frăţietate; dar atâta timp 
cât nu se vor înfrăţi nu vor şti să-şi împartă bunurile între 
ei. Să păstrăm deci chipul domnului nostru Hristos şi el va 
străluci ca un nepreţuit diamant asupra lumii întregi... 
Amin, amin zic vouă! 

Sfinţiile voastre, duhovnici şi învăţători, mi-a fost dat să 
trăiesc cândva o împrejurare ce mi-a adus lacrimi în ochi. 
Pe vremea când pribegeam prin ţară, ajungând în orăşelul 
K., m-am întâlnit cu Afânaşi, fosta mea ordonanţă; trecuseră 
opt ani de când mă despărţisem de dânsul. M-a zărit din 


întâmplare în piaţă şi, recunoscându-mă, n-a ştiut cum să 
vină mai repede la mine. Doamne, ce bucurie pe el! „Cum, 
dumneavoastră sunteţi, boierule? Văd bine oare, 
dumneavoastră să fiţi?” M-a luat la dânsul acasă. Între timp 
fusese lăsat la vatră, se însurase şi avea doi copii mici. 
Făcea negoţ pe picior, avea împreună cu nevastă-sa o 
tarabă în piaţă. Locuiau cu toţii într-o odăiţă sărăcăcioasă, 
dar curată şi primitoare. M-a poftit să şed, a pus samovarul 
şi-a trimis îndată după femeia lui, de-ai fi zis că era cine ştie 
ce zi mare pentru el fiindcă-i intrasem în casă. Mi-a adus 
copiii să-i văd şi m-a rugat: „Binecuvântaţi, Sfinţia voastră!” 
„N-am har să-i binecuvântez, căci nu sunt decât un călugăr 
de rând, i-am zis eu, dar am să mă rog lui Dumnezeu pentru 
ei; pe tine, Afânaşi Pavlovici şi aşa te pomenesc în toate 
rugăciunile mele, încă de atunci - ţi-aduci aminte, nu? 

— Căci tot ce-a fost după aceea de la tine mi se trage.” şi 
am căutat să-i lămuresc, aşa cum m-am priceput, cele 
întâmplate. Şi ce să vedeţi? Bietul om se tot uita la mine şi 
parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor că eram într-adevăr 
eu, fostul lui ofiţer, arătând aşa cum arătam îmbrăcat în 
straie călugăreşti; în cele din urmă, l-a podidit plânsul. „De 
ce lăcrimezi, omule, l-am dojenit, să ştii că pururea am să te 
port în gândul meu; cuvine-se mai curând să te bucuri cu 
mine, fătul meu, căci luminoasă şi fericită e calea pe care 
am purces.” Abia dacă scotea câte un cuvânt, ofta întruna şi 
clătina din cap, uitându-se la mine cu duioşie. „Ce s-a făcut 
cu averea domniei voastre?” m-a întrebat el. „Am dăruit-o 
mănăstirii, i-am răspuns, căci acolo trăim cu toţi în obşte.” 
Am băut ceaiul şi m-am ridicat să-mi iau rămas-bun şi 
numai ce-l văd că-mi aduce cincizeci de copeici pentru 
mănăstire, după care îmi îndeasă grăbit în mână încă un 
gologan de cincizeci: „Asta-i pentru domnia voastră, prinde 
bine la drum, în pribegie, boierule”. Am primit obolul, am 
făcut o plecăciune în faţa lui şi a femeii sale şi am plecat 
gândindu-mă fericit: „în clipa asta pesemne amândoi, unul 
acasă, iar celălalt călător, suspinăm, dând din cap împăcaţi 


şi cu inima înveselită şi ne minunăm cum de-a făcut 
Dumnezeu să ne încrucişăm paşii”. De atunci nu l-am mai 
văzut niciodată. l-am fost stăpân şi el mie slugă şi iată că 
ne-am strâns în braţe cu drag, înduioşaţi şi astfel între noi 
s-a încheiat minunata înfrățire ce s-ar cădea să-i lege pe toţi 
oamenii. Am stat şi-am cugetat îndelung asupra acestei 
împrejurări şi azi încă mă întreb: Să fie oare chiar aşa greu 
de crezut că această măreaţă şi curată înţelegere între 
oameni s-ar putea statornici pretutindeni pe meleagurile 
noastre când îi va fi sunat ceasul? Eu cred cu tot dinadinsul 
că se va statornici şi că se apropie ceasul acela. 

Aş mai avea câte ceva să vă spun în legătură cu slugile. 
Odinioară, în tinereţe, mă oţăram adesea din pricina lor: ba 
că „bucătăreasa adusese la masă mâncarea prea fierbinte”, 
ba că „ordonanța nu-mi periase cum trebuie hainele”. 
Cuvintele auzite în copilărie în gura dragului meu frăţior 
mi-au deschis însă ochii: „Sunt eu vrednic oare să mă 
slujească un om şi se cuvine oare să-i poruncesc numai 
pentru că omul ăsta-i sărac şi fără carte?” Încă de pe atunci 
chibzuiam cu uimire cât de târziu ne vin în minte lucrurile 
cele mai simple şi mai bătătoare la ochi. Slugile au rostul lor 
în viaţă şi fără ele nu se poate, dar lasă şi fă în aşa fel ca 
sluga ta să aibă sufletul mai slobod decât dacă nu ţi-ar fi 
slujit ţie. De ce n-aş putea oare să-mi slujesc la rândul meu 
sluga, s-o slujesc aşa ca să-şi dea seama de asta fără nici o 
îngâmfare din partea mea şi nici o umbră de bănuială din 
partea ei? De ce nu m-aş apropia de ea şi de ce n-aş primi-o 
în sânul familiei, bucurându-mă în sinea mea c-am primito? 
E un lucru pe care-l cred cu putinţă chiar şi acum, dar 
odată şi odată, când omul nu-şi va mai căuta slugi ca în ziua 
de azi şi nu se va mai îndura să facă din aproapele său o 
slugă să-i muncească, ci, dimpotrivă, sufletul lui va râvni cu 
tot focul să-şi slujească semenii, după cuvântul Evangheliei, 
lucrul acesta va sta la temelia minunatei uniri sortite să-i 
lege pe oameni în timpul ce va să vină. De ce n-ar putea 
oare omul să-şi afle mulţumirea numai în fapte de vrednicie, 


cum ar fi luminarea minţilor şi milostenia faţă de alţii, iar nu 
în plăcerile josnice pe care şi le împlineşte azi: îndestularea 
stomacului, desfrâul, trufia şi lauda de sine? Când oare nu 
va mai jindui să se ridice deasupra altora şi când va înceta 
să-i pizmuiască? Să fie numai un vis? Ba nu, cred, 
dimpotrivă, cu tot dinadinsul că aşa o să fie şi mai cred 
aşijderea că ceasul se apropie. Râd unii şi alţii de mine şi 
mă tot iscodesc, întrebându-mă: când socotesc oare c-o să 
vină ceasul şi ce mă face să cred c-o să vină cu adevărat? 
Mă bizui însă că noi, cu ajutorul lui Hristos, vom ajunge să 
înfăptuim acest minunat vis. Câte idei în istoria lumii n-au 
părut deşarte năluciri, pentru ca, totuşi, zece ani mai 
târziu, când a sosit tainicul lor soroc, să se răspândească 
peste tot pământul. Adevăr grăiesc vouă, aşa va fi şi la noi: 
poporul nostru va străluci în faţa lumii întregi şi toţi vor 
spune atunci: „lată că piatra pe care ziditorii au dat-o 
deoparte scris a fost să ajungă piatră de temelie”. lar pe cei 
care-şi bat jos de visul acesta cuvine-se să-i întrebăm: „Dacă 
ceea ce spunem noi nu înseamnă pentru voi decât vorbe în 
vânt, când aveţi de gând dar să înălţaţi capiştea voastră şi 
să statorniciţi dreptatea pe pământ fără ajutorul lui Hristos, 
călăuziţi numai de facla minţii voastre?” şi dacă ei vor 
glăsui, zicând sus şi tare că drumul pe care merg ei este 
singurul ce duce spre unirea desăvârşită a oamenilor, asta 
doar cei mai naivi dintre ei sunt în stare să creadă, atât de 
naivi chiar, încât stai şi te miri de ei. Se poate spune pe 
bună dreptate că închipuirea lor e mult mai bogată şi că-şi 
fac mai multe năluciri decât noi. Şi-au pus în gând să 
înscăuneze dreptatea în lume, dar, lepădându-se de Hristos, 
vor ajunge până la urmă să scalde pământul în sânge, căci 
sângele cheamă alt sânge după sine şi cel care ridică sabia 
de sabie va pieri. Dacă n-ar fi fost făgăduinţa lui Hristos în 
această privinţă, s-ar nimici de bună seamă între ei până ce 
n-ar mai rămâne decât doi oameni pe lume. Dar cine ştie 
dacă şi aceştia doi, în deşertăciunea lor, vor fi în stare să-şi 
ţină patimile în frâu şi dacă nu cumva unul dintre ei n-o să-l 


răpună pe celălalt, ca, rămânând apoi stingher, să-şi facă 
singur seama. Aşa s-ar întâmpla dacă Hristos n-ar fi 
făgăduit să curme vremea aceea de dragul celor smeriţi şi 
blajini. După duel - încă nu lepădasem uniforma pe atunci - 
am căutat într-o zi să aduc vorba la o sindrofie despre slugi, 
şi-mi amintesc că toată lumea s-a arătat mirată: „Păi cum 
adică, m-au întrebat, să poftim slugile pe divan şi să le 
aducem noi ceaiul la nas?” „De ce nu? Le-am, răspuns. 
Măcar din când în când.” Ceea ce a stârnit un hohot de râs. 
Întrebarea era uşuratică, iar răspunsul meu vag - nu prea 
lămurit, dar cred că şi aşa cuprindea totuşi un grăunte de 
adevăr. 


G) Despre rugăciune, dragoste şi despre legăturile cu alte 
lumi. 

Fătul meu, ia seama şi nu uita să te rogi. Fiece rugăciune, 
dacă este pornită din inimă, mărturiseşte un simţământ 
nou, iar acel simţământ e la rândul său izvorul unei idei noi, 
ce nu ţi-a trecut niciodată prin minte până atunci şi care te 
va îmbărbăta; astfel, îţi vei da seama că rugăciunea aduce 
cu sine un spor de înţelepciune. Nu uita deci să spui în 
fiecare zi în gând, ori de câte ori îţi stă în putinţă: 
„Miluieşte, Doamne, pe toţi cei care s-au înfăţişat astăzi 
înaintea ta”. Căci nu e ceas şi nu e clipă în care mii de 
oameni să nu părăsească viaţa pământească, iar sufletele 
lor urcă la ceruri. Şi câţi dintre ei nu se despart de lume 
însinguraţi şi stingheri, cu amară tristeţe şi adâncă mâhnire 
la gândul că nu-i nimeni să plângă după ei, că nimeni, 
poate, n-are habar de mai trăiesc sau nu! Şi cine ştie dacă 
tocmai atunci, din celălalt capăt al pământului, nu se înalţă 
spre Domnul ruga ta pentru odihna sufletului lor, deşi nu i- 
ai cunoscut în viaţă şi nici ei nu te-au cunoscut pe tine. Cât 
de înduioşat va fi sufletul singuratic ce se înfăţişează cu 
teamă înaintea Domnului când va simţi că în clipa 
înfricoşată mai e totuşi cineva pe lume care se roagă pentru 
el, o fiinţă pământeană care-l iubeşte! Şi Dumnezeu va câtă 


cu drag la voi amândoi, căci dacă tu te-ai îndurat de sufletul 
acela, cu atât mai vârtos se va îndura el, în nemărginita lui 
milă şi dragoste. Şi-l va ierta poate tocmai pentru 
rugăciunile tale. 

Fraţilor, nu pregetaţi, cuprinşi de spaimă în faţa ticăloşiei 
oamenilor; iubiţi-i aşa ticăloşi cum sunt, căci astfel iubirea 
voastră va fi după chipul şi asemănarea iubirii lui 
Dumnezeu, ridicându-se pe culmea cea mai înaltă a 
dragostei pământeşti. Iubiţi toată zidirea dumnezeiască, în 
întregimea ei, precum şi fiecare grăunte de nisip în parte. 
Cătaţi cu drag la fiece frunzuliţă, la fiece rază de soare. 
Iubiţi dobitoacele necuvântătoare şi firul de iarbă, iubiţi 
orişice lucru neînsufleţit. Iubind, veţi înţelege taina divină 
ce se ascunde în toate şi, desluşind-o o dată pentru 
totdeauna, cu fiecare zi vi se va arăta tot mai lămurit. 
Numai aşa veţi putea îmbrăţişa întreaga lume cu o dragoste 
desăvârşită, atotcuprinzătoare. lubiţi dobitoacele: către ele 
şi-a îndreptat Dumnezeu mai întâi gândul şi le-a hărăzit o 
bucurie senină. Nu le-o stricaţi şi nu le chinuiţi, feriţi-vă să 
le răpiți bucuria de a trăi, spre a nu sta împotriva celor 
lăsate de Dumnezeu. Omule, nu te semeţi, socotindu-te mai 
presus decât dobitocul necuvântător, căci el fără de prihană 
este, pe când tu, cu toată semeţia ta, pângăreşti pământul 
oriunde îţi calcă piciorul, şi-n urma ta rămâne o dâră de 
putregai. Şi, din păcate, aşa se întâmplă aproape cu fiecare 
dintre noi! lubiţi mai cu osebire pruncii, căci şi ei sunt fără 
de prihană, ca îngerii din cer şi trăiesc pentru a ne umple 
sufletul de duioşie şi pentru a ne curăța inimile noastre 
păcătoase, luminând asupra noastră ca un semn ceresc. Vai 
de cel care umileşte un prunc! Eu de la părintele Anfim am 
învăţat să iubesc copiii; aşa cum îl vedeţi, dragul de el, tăcut 
şi smerit, odinioară, cu banii adunaţi din cerşit, cumpăra 
turtă dulce şi bomboane pentru ei, bucurându-i deopotrivă 
pe toţi; nu putea să treacă pe lângă un copilaş fără să i se 
moaie inima, aşa-i el făcut. 


Ţi se întâmplă uneori să stai în cumpănă, nedumerit, în 
faţa păcatului omenesc, întrebându-te: „Cum să-l iau, cu 
anasâna sau cu smerită dragoste?” Alege totdeauna 
dragostea cea smerită. Şi dacă te-ai hotărât aşa, o dată 
pentru totdeauna, nu-ţi va fi greu să cucereşti întreaga 
lume. Dragostea împletită cu smerenie este o putere 
înfricoşătoare, mai vajnică decât oricare alta de pe faţa 
pământului, căci n-are asemănare. Zi de zi, clipă de clipă, să 
iei aminte la tot ce faci şi să cauţi să fii cumpătat. Mai 
deunăzi, bunăoară, ai trecut furios, cu sufletul învrăjbit şi 
cu vorbe de ocară în inimă, pe lângă un copilaş, fără să te 
sinchiseşti de el, fără să-l fi văzut măcar, dar chipul tău 
aprig şi fioros a lăsat poate o urmă în inimioara lui 
plăpândă, şi, fără să-ţi dai seama, ai aruncat în sufletul lui o 
sămânță rea, ce s-ar putea să încolţească. Şi ştii de ce? 
Pentru că n-ai căutat să-ţi fereşti obrazul de privirea lui şi n- 
ai ştiut să sădeşti în tine o iubire sârguincioasă şi grijulie. 
Fraţilor, iubirea ne învaţă să trăim, dar trebuie să ştii mai 
întâi cum să dobândeşti puterea aceasta scump plătită, pe 
care o câştigi numai prin străduinţe îndelungate şi după 
multă zăbavă. Dragostea întâmplătoare, de o clipă, nu 
preţuieşte nimic, căci de vrei să iubeşti se cade să iubeşti 
până la sfârşitul zilelor tale. Întâmplător poate iubi oricine, 
chiar un nelegiuit. Răposatul meu frate cerea iertăciune 
chiar şi păsărelelor; pare un lucru năstruşnic şi totuşi, cât e 
de înţelept, căci lumea e ca oceanul, unde totul curge, totul 
se învălmăşeşte; loveşti într-un loc şi iată că ţi se răspunde 
tocmai din celălalt capăt al pământului. Chiar dacă a cere 
iertăciune păsărelelor poate părea o sminteală, nu este mai 
puţin adevărat că şi pasărea cerului şi copiii şi orice 
vieţuitoare din preajma ta ar trăi mai nestingherită - cât de 
puţin, dar totuşi mai nestingherită - dacă omul ar fi mai cu 
frica lui Dumnezeu. Adevăr grăiesc vouă, lumea e ca 
oceanul cel fără margini. Însufleţit de o neţărmurită 
dragoste, cu inima răpită ca de un farmec, te-ai închina 
atunci şi păsărelelor, rugându-le să-ţi ierte păcatele. 


Cuvine-se, deci, să preţuieşti această răpire chiar dacă 
oamenii o socotesc o nebunie. 

Prieteni dragi, rugaţi-vă Domnului să vă binecuvânteze 
dăruindu-vă bucuria. Bucuraţi-vă ca nişte copii, ca păsările 
văzduhului. Să nu vă înspăimânte ticăloşia oamenilor, nici 
să vă gândiţi că v-ar putea zăticni în ostenelile voastre, 
zădărnicindu-vă truda. Să nu ziceţi: „Vajnic este păcatul, 
aprigă ticăloşia şi plină de vârtoşie răutatea ce ne 
înconjoară când noi suntem singuri şi slabi. Răutatea lumii 
va ridica stavilă în calea străduinţelor noastre, osteneala şi 
toată fapta bună nu vor fi de nici un folos”. Nu lăsaţi să vă 
biruie deznădejdea, feţii mei! Nu e decât un mijloc ca să 
scapi de ea: lasă de-ţi încarcă sufletul cu toate păcatele 
oamenilor, socotindu-te singurul vinovat. Şi pe bună 
dreptate, prietene drag, căci, de îndată ce te vei simţi în 
adâncul inimii răspunzător pentru toţi şi pentru toate, ai să- 
ţi dai seama că este într-adevăr aşa, că numai tu eşti 
vinovat de toate şi faţă de toţi. Iar dacă, dimpotrivă, încerci 
să arunci metehnele tale, trândăvia şi neputinţa ta în seama 
celorlalţi, vei sfârşi prin a cădea în ispita trufiei satanice şi 
prin a cârti împotriva lui Dumnezeu. Căci trufia e meşteşug 
diavolesc şi anevoie ne putem da seama de ea, aici, pe 
pământ, de aceea ne putem înşela atât de uşor şi cădea atât 
de lesne în greşeală, ba încă, pe deasupra, suntem 
încredinţaţi c-am făcut cine ştie ce lucru minunat şi de 
ispravă. Multe dintre cele mai straşnice simţăminte şi 
imbolduri ale firii noastre nu le putem pricepe aici, pe 
pământ; nu te lăsa uluit de ispită, nici nu-ţi închipui cumva 
că pe temeiul acesta te-ai putea dezvinovâăţi; judecătorul 
ceresc nu-ţi va cere să dai socoteală pentru ceea ce mintea 
ta nu s-a învrednicit să priceapă, ci pentru ceea ce era pe 
înţelesul tău. Şi ai să te încredinţezi că aşa este când ai să 
te înfăţişezi la scaunul judecății, pentru că atunci ai să le 
vezi pe toate aşa cum sunt şi n-ai să mai poţi tăgădui nimic. 
Este adevărat că trăind pe pământ, orbecăim în întuneric şi 
de n-am avea în faţa noastră luminosul chip al lui Hristos, 


ne-am pierde cu toţii, aşa cum s-a întâmplat cu seminţia de 
dinainte de potop. Multe lucruri sunt ascunse privirii 
muritorilor, în schimb, sălăşluieşte în noi tainica simţire a 
legăturii noastre vii cu lumea cealaltă, o lume mai 
desăvârşită şi plină de slavă, iar rădăcinile gândurilor şi 
simţămintelor noastre nu aici se află, ci pe alt tărâm. De 
aceea spun înţelepţii că aici, pe pământ, nu suntem, în stare 
a pătrunde în miezul lucrurilor. Luând sămânță din altă 
lume, Dumnezeu a semănat-o pe aceste cuprinsuri 
pământene. Grădina lui a crescut, tot ce a putut să 
încolţească a răsărit, dar mlădiţele tinere trăiesc numai 
datorită legăturii lor tainice cu lumea cealaltă şi dacă 
simţământul acesta slăbeşte sau se stinge cu totul, moare şi 
ceea ce a răsărit în tine din sămânţa sădită de Dumnezeu. 
Atunci viaţa nu mai are nici un farmec pentru tine, ba chiar 
începe să te scârbească. Asta-i credinţa mea. 


H) Poţi fi oare judecătorul semenilor tăi? Despre păstrarea 
credinţei până la sfârşit. 

Pururea să-ţi aduci aminte că n-ai căderea să-l judeci pe 
altul. Înainte de a judeca un răufăcător, judecătorul însuşi 
ar trebui să-şi dea seama că păcatele sale sunt cel puţin tot 
atât de mari ca şi ale celui care-şi aşteaptă osânda, că şi el e 
vinovat pentru toţi şi pentru toate, poate chiar şi pentru 
nelegiuirea săvârşită de omul pe care trebuie să-l judece. 
Numai când va înţelege pe deplin lucrul acesta, va putea fi 
judecător. S-ar părea că bat câmpii şi totuşi, e aşa cum vă 
spun. Dacă inima mea ar fi fără prihană, poate că n-ar mai fi 
fost nici răufăcătorul care stă în faţa mea. lar dacă te simţi 
într-adevăr vinovat de fărădelegea săvârşită de acela pe 
care-l judeci în sinea ta, primeşte şi pedeapsa ce i se cuvine, 
ispăşind-o în locul lui şi îngăduie-i să plece fără să-l 
dojeneşti. Chiar dacă legea te sileşte să-l judeci, cearcă să 
faci aşa pe cât îţi stă în putinţă, căci, plecând de la tine, el 
însuşi se va osândi mai straşnic chiar decât l-ai putea tu 
osândi. lar dacă inima lui rămâne împietrită la sărutul tău 


şi-şi bate joc de tine, nu te lăsa ispitit: înseamnă că încă nu 
i-a sosit sorocul să deschidă ochii; dar o să sosească totuşi 
cândva şi chiar de nu va fi aşa, nu-i nimic: dacă nu el, altul 
va înţelege în locul lui şi, cuprins de mustrări, se va învinui, 
osândindu-se singur şi astfel dreptatea va fi împlinită. 
Crede, crede şi nu te îndoi de cuvintele mele, căci şi sfinţii 
au nădăjduit şi au crezut în adevărul acesta. 

Cată şi te osteneşte, muncind fără preget. Dacă seara, la 
culcare, îţi vei aduce aminte: „cutare sau cutare lucru am 
uitat să-l fac”, scoală din pat şi fă ce aveai de făcut. Dacă în 
preajma ta oamenii sunt răi şi tembeli şi nu vor să-ţi dea 
ascultare, cazi la picioarele lor şi cere-le iertare, căci 
nimeni altul decât tine nu e vinovat dacă nu vor să-şi plece 
urechea la vorbele tale. Dacă se vor afla inimi încrâncenate 
ce nu vor îngădui învăţătura ta, slujeşte-le în tăcere şi cu 
smerenie, fără a pierde nădejdea. Dacă toţi se vor 
îndepărta de tine şi te vor alunga cu silnicie dintre ei şi de 
va fi să rămâi singur, aşterne-te cu faţa la pământ şi, 
sărutându-l, stropeşte-l cu lacrimile tale; pământul va rodi 
datorită acestor lacrimi, chiar dacă, în singurătatea ta, 
nimeni n-a fost să te vadă, nici nu te-a auzit plângând. 
Neclintit fii în credinţa ta până la capăt, crede chiar dacă 
toţi oamenii de pe pământ s-ar fi lepădat de credinţă şi 
numai tu, unul, ai păstrat candela nestinsă, aducând prinos 
şi laudă lui Dumnezeu, tu unul care-ai umblat până la urmă 
pe cărările lui. lar de s-ar întâmpla să fiţi doi, bucură-te, 
căci voi amândoi veţi fi împreună o lume întreagă, lumea 
iubirii celei vii; îmbrăţişaţi-vă cu duioşie şi numele Domnului 
lăudaţi, căci cuvântul său s-a împlinit fie măcar în voi doi. 

Iarăşi îţi spun, de s-ar întâmpla să cazi în păcat şi ticăloşia 
ta sau răutatea ce ai săvârşit fără de veste te vor întrista de 
moarte, bucură-te pentru alţii, pentru vrednicia celui drept, 
bucură-te că, deşi tu ai greşit, ela rămas fără de prihană şi 
nu şi-a spurcat inima. 

Dacă mişelia oamenilor te va umple de mânie şi de 
cumplită amărăciune, dacă sufletul tău se va îndârji asupra 


lor, ai grijă mai cu seamă de leapădă de la tine 
înverşunarea; du-te şi caută truda cea grea pedepsindu-te, 
ca şi cum tu singur ai fi vinovat de tot păcatul ce l-au 
înfăptuit. Primeşte şi îndură suferinţa fără să cârteşti şi 
inima ta se va îmbuna şi vei înţelege că numai tu porţi cu 
adevărat păcatul, de vreme ce, ca unul ce-ai rămas 
neprihănit, aveai îndatorinţa să luminezi calea celor rătăciţi 
şi n-ai făcut-o. Luminând în drumul lor, făclia din mâna ta le- 
ar fi îndreptat paşii, iar făptaşul s-ar fi oprit de la 
nelegiuirea ce-a săvârşit-o; chiar dacă făclia ar fi să ardă de 
prisos şi ţi-ai da seama că lumina ei nu-i duce pe calea 
mântuirii, rămâi neclintit şi nu te îndoi de puterea luminii 
cereşti: fii încredinţat că, dacă nu s-au învrednicit încă să se 
izbăvească, se vor izbăvi mai târziu. Şi dacă nu se vor izbăvi 
ei nici apoi, se vor izbăvi atunci odraslele lor, căci făclia ta 
nu se va stinge chiar dacă tu vei închide ochii. Cel fără de 
prihană moare, dar lumina lui arde mai departe. lar 
mântuirea vine totdeauna după săvârşirea mântuitorului. 
Seminţia omenească îi alungă de la sine pe proroci şi-i 
omoară, dar, pe de altă parte, oamenii cinstesc mucenicii, 
îndrăgindu-i după ce i-au canonit. Tu însă cată şi trudeşte 
pentru toată lumea, gândind la timpul ce va să vină. Nu 
căuta răsplată, căci şi aşa mare este răsplata ce ţi-a fost 
hărăzită pe acest pământ, bucuria duhovnicească de care 
au parte numai cei drepţi. Nu te înfricoşa de cei puternici, 
nici de cei mari, fii înţelept şi grijeşte de păstrează un chip 
cuviincios. Nu nesocoti dreapta măsură, nu uita sorocul, ci 
învaţă să le cunoşti. Când rămâi singur, roagă-te lui 
Dumnezeu. Cu dragă inimă să te aşterni la pământ şi să-l 
săruţi. Sărută-l şi iubeşte-l cu neţărmurită dragoste şi fără 
istov, iubeşte pe toţi şi pe toate şi inima ta să fie răpită în 
slavă prin rugăciune. Scaldă pământul cu lacrimile bucuriei 
tale şi scumpe să fie lacrimile acestea pentru tine. Nu te 
ruşina de răpirea ce te-a cuprins, dimpotrivă, preţuieşte-o 
ca pe un har ceresc, har fără seamăn, din care numai cei 
aleşi se împărtăşesc. 


[) Despre iad şi despre focul gheenei - cugetări 
duhovniceşti. 

Sfinţiile voastre, monahi şi învăţători, stau uneori şi mă 
întreb: „Ce este iadul?” şi cuget în sinea mea: „E suferinţa 
de a nu mai putea să iubeşti”. O singură dată în vecia cea 
fără de început şi sfârşit, pe care n-o poţi cuprinde cu 
gândul nici în timp, nici în întindere, i-e dat unui suflet, prin 
întruparea lui pe pământ, putinţa să spună: „Sunt şi 
iubesc”. O dată, numai o singură dată îi e hărăzită o clipă de 
iubire sârguincioasă, vie; de aceea tocmai i-a şi fost sorocit 
să sălăşluiască pe pământ, până va să i se împlinească „ziua 
şi ceasul”. Şi totuşi, sufletul cel fericit a lepădat de la sine 
neasemuitul dar pe care n-a ştiut a-l preţui cum se cuvine, 
luându-l în râs şi nu s-a învrednicit pe nimeni a iubi, ci a 
rămas nesimţitor. Părăsind lumea aceasta, sufletul ajunge în 
sânul lui Avraam şi stă de vorbă cu Avraam ca în parabola 
lui Lazăr 478) şi a bogătaşului; se bucură de priveliştea 
raiului şi poate să urce chiar până la Dumnezeu, dar tocmai 
aici începe suferinţa lui cea mare, căci, neiubind pe nimeni, 
i-a fost dat să se înalțe în slava lui Dumnezeu şi el, care a 
nesocotit dragostea, are parte să şadă alături de cei care s- 
au învrednicit a iubi. Şi cunoscând acestea toate cu 
limpezime, sufletul îşi aduce sieşi mustrări: „Azi ştiu tot, 
cugetă el şi aş vrea să iubesc, dar iubirea mea nu mai poate 
fi o faptă scrisă în cartea vieţii şi nici jertfă nu mai poate fi, 
căci petrecerea mea printre muritori şi-a împlinit sorocul şi 
Avraam nu va veni să răcorească măcar cu un strop de apă 
vie (adică să-mi redea fosta viaţă pământească), văpaia 
setei de dragoste sufletească ce mă mistuie, a dragostei pe 
care am nesocotit-o cât am fost pe pământ; împlinitu-s-au 
vremurile şi ceasul meu a trecut! Oricât aş fi de fericit să-mi 
jertfesc viaţa pentru alţii, acum nu se mai poate, căci viaţa 
pe care o puteam aduce prinos dragostei s-a istovit şi o 
adâncă genune o desparte de veşnicia în care acum 
sălăşluiesc!” Se vorbeşte despre focul gheenei ca de un 


lucru cu o existenţă reală; nu încerc a pătrunde taina 
aceasta de care mă tem, dar mă gândesc că dacă ar fi cu 
adevărat aşa, păcătoşii s-ar bucura cu drept cuvânt, căci 
suferinţa pe care ar încerca-o cu simţurile i-ar face să uite, 
fie măcar pentru o clipă, suferinţa morală, care este mult 
mai înfricoşătoare. Şi de această din urmă suferinţă nu pot 
fi izbăviţi, căci ea se află chiar înăuntrul lor, nicidecum în 
afară. Să zicem însă că ne-ar sta în putere să-i scăpăm de 
ea; mă întreb: oare atunci nu s-ar simţi ei şi mai nenorociţi? 
Chiar dacă drepţii din grădinile raiului i-ar ierta, văzându-i 
cât de cumplit se canonesc, şi, în dragostea lor nemărginită, 
i-ar chema lângă ei, suferinţele lor ar spori, căci ar aprinde 
în ei, încă şi mai puternic, flacăra dorinţei de a le răspunde 
cu o iubire vie şi recunoscătoare, care însă acum nu mai 
este posibilă. Mă gândesc însă cu sfială că, cine ştie, poate 
până la urmă, dându-şi seama de neputinţa lor, vor simţi 
totuşi o uşurare şi că, primind dragostea celor drepţi fără a 
fi în stare să răspundă la ea, vor afla în însăşi resemnarea 
lor putinţa de a închipui cumva icoana iubirii sârguincioase 
pe care au nesocotit-o pe pământ şi de a înfiripa în ei ceva 
care să-i semene... Îmi pare rău, fraţilor şi prieteni dragi, că 
nu ştiu să vă împărtăşesc mai lămurit gândurile mele... Dar 
vai de cei care şi-au pus singuri capăt zilelor, vai de 
sinucigaşi! Cred că nu pot fi suflete mai nenorocite decât 
ale lor. Zice-se că-i păcat să te rogi pentru odihna lor şi 
biserica se leapădă de ei, aşa precum ni se arată, dar în 
adâncul inimii mele cred totuşi c-am putea să ne rugăm şi 
pentru ei. lubirea nu poate fi prilej de supărare pentru 
Hristos. Toată viaţa m-am rugat în taină pentru ei, vă 
mărturisesc cinstit, cuvioşilor şi acum încă nu uit să-i 
pomenesc în fiecare zi în rugăciunile mele. 

O, de bună seamă că în temniţele iadului sunt zăvoriţi 
aşijderea şi cei care s-au lăsat ispitiţi de păcatul trufiei 
deşarte şi al cruzimii, deşi au cunoscut, fără doar şi poate, 
au avut parte chiar să vadă adevărul cel nebiruit; sunt acele 
fiinţe îngrozitoare care s-au legat cu tot sufletul de satana, 


însuşindu-şi trufia lui. Cu bună ştiinţă au ales aceştia 
temniţele iadului şi chinul lor nu va avea în vecii vecilor 
sfârşit, căci se cheamă că sunt cu a lor voinţă pătimitori. 
Blestemându-l pe Dumnezeu şi viaţă ce le-a fost dată, ei s- 
au blestemat singuri. Şi precum flămândul în pustiu îşi 
minte foamea, sugând propriul său sânge, la fel şi ei se 
hrănesc cu trufia lor înverşunată. De săturat însă nu se vor 
sătura niciodată, pentru că nu se înduplecă să primească 
iertarea şi-l blestemă pe Dumnezeu, care-i cheamă la el. 
Ochii lor nu-l pot privi decât cu ură şi ar dori ca viul 
Dumnezeu să piară, nimicindu-se şi pe sine şi nimicind şi 
toată zidirea izvodită de el. Aceştia în veci vor arde în 
viitoarea mâniei lor, râvnind cu nesaţ moartea şi nefiinţa. 
Dar pururi moartea se va depărta de ei... 

Aici se încheie manuscrisul lui Aleksei Fiodorovici 
Karamazov. Precum v-am mai spus, e vorba doar de nişte 
însemnări fragmentare, sporadice. Bunăoară, informaţiile 
biografice pe care le cuprind nu se referă decât la tinereţea 
stareţului. Iar învăţăturile şi cugetările lui au fost 
înmănuncheate laolaltă, deşi n-au fost împărtăşite 
ascultătorilor cu prilejul ultimei întrevederi, ci în diferite 
împrejurări şi la date deosebite. Nu putem şti care anume 
sunt cuvintele rostite de dânsul înainte de moarte, deoarece 
nicăieri lucrul acesta nu e menţionat cu precizie şi dacă am 
sta să socotim în ce măsură au intrat în alcătuirea acestui 
manuscris poveţele lui din trecut, am constata că, de fapt, 
Aleksei Fiodorovici a căutat să redea numai caracterul 
ultimei convorbiri şi spiritul în care s-a desfăşurat. Bătrânul 
s-a sfârşit fără veste. Oaspeţii săi din ultima seară ştiau că 
nu mai are mult de trăit, dar nu se aşteptau, oricum, să se 
stingă chiar atât de repede, dimpotrivă, după cum am 
arătat mai înainte, văzându-l atât de vioi şi sârguincios la 
vorbă, prietenii erau convinşi că starea sănătăţii sale se 
îmbunătăţise simţitor, deşi poate numai în chip trecător. Cu 
cinci minute înainte de moarte, după cum povesteau mai 
apoi, nimeni dintre ei nu s-ar fi gândit c-o să se 


prăpădească. Bătrânul a simţit deodată o săgetătură în 
piept, s-a făcut alb ca varul şi şi-a apăsat cu putere mâinile 
pe inimă. Într-o clipă au sărit cu toţii în picioare şi s-au 
repezit să-l ajute; aşa suferind cum era, stareţul le-a zâmbit 
şi, lăsându-se să lunece cu încetul din jilţ pe podea, cu faţa 
la pământ şi braţele desfăcute, luminat de o fericire 
extatică, a sărutat pământul, precum el însuşi îi învățase 
mai înainte, apoi, şoptind o rugăciune, şi-a dat sufletul în 
tihnă şi bucurie. Ştirea morţii lui s-a răspândit ca fulgerul 
prin schit, ca să ajungă îndată şi la mănăstire. Prietenii 
răposatului întru Domnul şi cei care îndeplineau îndeobşte 
în sânul cinului mănăstiresc acest ceremonial s-au îngrijit 
de dichiseala rămăşiţelor pământeşti după datina 
strămoşească, în timp ce fraţii călugări intrau rând pe rând 
în biserică. După cum s-a aflat mai târziu, înainte de a se fi 
luminat de ziuă, vestea se întinsese prin târg. Dimineaţa 
evenimentul era comentat în tot oraşul şi o droaie de 
oameni şi luaseră drumul spre mănăstire. Vom avea însă 
prilejul să vorbim despre toate astea în cartea următoare, 
şi, anticipând asupra desfăşurării întâmplărilor, ne vom 
mulţumi deocamdată să spunem că înainte chiar de 
asfinţitul soarelui s-a petrecut un lucru atât de neaşteptat şi 
- judecind după vâlva pe care a stârnit-o în rândurile 
monahilor, ca şi în oraş, atât de curios şi-n acelaşi timp atât 
de alarmant, de inexplicabil - încât până în ziua de azi, deşi 
au trecut atâţia ani de atunci, amintirea acelei zile pline de 
frământare a rămas încă proaspătă... 


SFÂRŞIT 


11) „Karamazov” - modificare a numelui cunoscutului 
terorist Karakozov, care a săvârşit atentatul din 4 aprilie 
1866 împotriva ţarului Alexandru al II-lea. În notele 


pregătitoare la roman Dostoievski face direct aluzie la 
Dmitri Karakozov. 

12) Dostoievski intenţiona să scrie un al doilea roman 
despre Karamazovi. Acţiunea căruia trebuia sa se plaseze la 
sfârşitul deceniului al 8-lea şi începutul deceniului al 9-lea 
al secolului. După mărturiile Annei Grigorievna 
Dostoievskaia - născută Snitkina (1846-1918), cea de-a doua 
soţie a scriitorului - acesta avea de gând să dedice în 
întregime anul 1881 scrierii Jurnalului, iar anul 1882 
continuării Fraţilor Karamazov. Moartea l-a împiedicat să-şi 
realizeze proiectul. 

13) Expresie împrumutată dintr-o poezie a lui Lermontov 
(Nu crede, nu te-n-crede-n tine, visătorule tânăr - 1839). 

14) Pierre Joseph Proudhon (1809-1865), filosof şi 
economist francez, ilustru reprezentant al anarhismului; i-a 
cunoscut personal pe Bakunin, Herzen, Lev Tolstoi. În 
scrierile sale, Dostoievski s-a referit adesea la el. 

15) Mihail Aleksandrovici Bakunin (1814-1876), 
revoluţionar rus, unul dintre fondatorii şi ideologii 
anarhismului şi narodnicismului, prieten cu Belinski, 
Herzen, Turgheniev. Dostoievski l-a întâlnit prima oară la 
Londra, în 1862. 

16) Acestea sunt: 22 februarie, când a început revolta 
poporului împotrivi aristocrației şi guvernului; ziua 
următoare cu ciocniri armate şi lupte pe baricadă; şi 24 
februarie, cea a victoriei temporare a insurgenților, 
materializată în demisia guvernului Guizot, abdicarea 
regelui şi proclamare celei de-a Doua Republici. 

17) Ar trebui inventate (fr.). 

18) Am văzut umbra unui vizitiu care, cu umbra unei 
perii, freca umbra unei trăsuri (fr.) - reproducere liberă a 
unor versuri dintr-o parodie burlescă de Charles Perrault 
(1628-1703). 

19) Paisie Velicikovski (1722-1794)-vestit călugăr şi 
cărturar; a sihăstrit prin părţile Moldovei şi Munteniei. 

110) Cunoscută mănăstire în gubernia Kaluga. 


111) Dostoievski precizează că e vorba de călugărul 
Partenie, autorul unei cărţi despre peregrinările sale prin 
Moldova, Turcia şi Palestina. 

112) Un cavaler desăvârşit! (Fr.). 

113) Funcţionar asasinat la Moscova la sfârşitul anului 
1869 într-o casa de toleranța; crima făcând la vremea ei 
mare vâlvă. Cazul von Sohn este Pomenit de Dostoievski şi 
în romanul Adolescentul. 

114) Joc de cuvinte: napravnik = îndrumător, călăuza şi 
Napravnik E. F., compozitor şi dirijor la Opera din 
Petersburg. 

115) Acesta a vizitat Rusia la invitaţia împărătesei 
Ecaterina a l-a în anul 1773. 

116) Ecaterina Romanovna Daşkova (1743-1810), adeptă 
şi susținătoare a împărătesei Ecaterina a Il-a. 

117) Arma Dostoievskaia arata că această întâmplare e 
descrisă de autor sub impresia zguduitoare produsă asupra 
lui de moartea fiului său Alioşa în anul 1878. Dostoievski 
începe lucrul la romanul Fraţii Karamazov în acelaşi an. 

118) (leremia, 31 - Prorocie privitoare la Mesia.) 4119) 
Referire la pasajul din Biblie, în care Ieremia o înfăţişează 
pe Rabhila jelindu-şi copiii - „Aşa zice Domnul: Glas se aude 
în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi plânge copiii şi 
nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt”. 

120) Curent extremist în catolicism, care susţinea 
infailibilitatea şi puterea nelimitata a papei în chestiunile 
bisericeşti şi laice. 

121) Grigore al VIl-lea (Hildebrand) (1073-1085). 

— Aprox. 1020-1085 - papă la Roma 122) Este vorba de 
lovitura de stat a lui Ludovic Bonaparte din 2 decembrie 
'851, care a pus bazele regimului bonapartist al celui de-Al 
Doilea Imperiu. 

123) Una dintre cele mai bune traduceri în limba rusa a 
Hoţilor îi aparţine lui Mihail Dostoievski, fratele 
romancierului. În vara anului 1880, pe când lucra la ultima 
parte a Fraţilor Karamazov, Dostoievski le citea copiilor săi 


piesa lui Schiller; temele de baza ale tragediei schilleriene - 
lupta dintre fraţi, paricidul - sunt prezente în cartea lui 
Dostoievski, de unde şi analogia făcuta aici între situaţia 
familiei Karamazov şi aceea din familia contelui von Moor. 

124) Specie de peşte mărunt de apă dulce. 

125) Mai multă nobleţe decât sinceritate (fr.). 

126) Mai multa sinceritate decât nobleţe (fr.) 4127) 
Cuvinte rostite de Karl Moor în Hoţii lui Schiller. 

128) Lichior de mure, preparat în casă. 

129) Stăpân de iobagi; domn. 

130) Într-o scrisoare adresată soţiei sale în 1875, 
Dostoievski arata: „Citesc Cartea lui lov şi ea mă duce într- 
o stare de extaz bolnăvicios, mă las de citit şi mă plimb câte 
un ceas prin cameră, aproape plângând. Cartea asta, Ania, 
ciudat, este una dintre primele cărţi care m-au zguduit pe 
când eram copil”. 

131) Călugăr din secolul VII, de la care au rămas câteva 
cărţi de învăţătură religioasă. 

132) Versuri dintr-o poezie de N. A. Nekrasov, apărută în 
revista Otecestvennâe zapiski (1846); Dostoievski o mai 
citează în Satul Stepanicikovo şi în însemnările din 
subterană. 

133) Din poezia lui Goethe, Dumnezeiesc (1783), în 
româneşte de Maria Banuş. 

134) Oda bucuriei, una dintre cele mai cunoscute poezii 
schilleriene, scrisa în anul 1785. 

135) De fapt, Dmitri Karamazov îşi începe spovedania nu 
cu Oda bucuriei, ci cu o alta poezie a lui Schiller, 
Sărbătoarea din Eleusis (1798). 

136) Din Oda bucuriei de Fr. Schiller, în româneşte de. 
C. Mătăsaru. Miţea recita mai întâi strofa a patra, apoi cea 
de-a treia. 

(37) În rusă, lineinâi batalion, aparţinând trupelor de 
grăniceri. 

138) După legenda biblică, măgarul lui Valaam a început 
să vorbească în urma bătăilor primite. 


139) Manual apărut în 1845, alcătuit de S. N. Smaragdov, 
profesor la liceul Aleksandrovski din Sankt Petersburg. 

140) Totul e o porcărie (fr.) 441) Are ceva din Piron (fr.): 
Alexis Piron (1689-1773), poet francez, autor de epigrame 
licenţioase. 

142) Fetele bătrâne (fr.). 

143) Deşi descoperită în anul 1821, Antarctida a fost 
puţin studiată în secolul trecut şi nici nu era socotita cel de- 
al şaselea continent. 

144) E tragic! (Fr.) 445) N-am, doamnă, nevoie de nici o 
răsplată! (germ.); din poezia Mânuşa de Fr. Schiller; în 
româneşte de I. C. Mătăsaru. 

146) „Oraşul-capitală”, metropola. 

(47) Într-o adresare familiară, patronimul poate fi, spre 
exemplu, Nikolavna, în loc de Nikolaevna; sau Nikolaici în 
loc de Nikolaevici. 

148) Versurile finale din poezia lui Puşkin, Demonul 
(1823). 

149) Personaje din piesa lui Griboiedov Prea multă minte 
strică (1822-23). 

150) Dostoievski îi scria în legătura cu acest cuplet lui N. 
A. Liubimov la 10 mai 1879: „Acest cântec nu e compus, ci 
cules de mine la Moscova. L-am auzit acum 40 de ani. El 
apare la mine pentru prima oară.” (Bâloe, 1919, nr-l5, 
pag.102). 

151) Profesiunile de credinţă (fr.). 

152) Autorul se referă la Voltaire. 

153) Este vizat Nikolai Lobacevski (1792-1856), unul 
dintre creatorii geometriei neeuclidiene (54) Înainte de 
amurg (1859), din ciclul Despre starea vremii. Dostoievski 
reluase tema acestei poezii într-unui din episoadele 
romanului Crimă şi pedeapsă. 

155) Bancherul Kroneberg, dat în judecată pentru 
maltratarea fiicei sale în vârstă de şapte ani. În Jurnalul 
unui scriitor (februarie, 1876), Dostoievski consacră un 
întreg capitol acestui caz judiciar. 


156) Russkii arhiv şi Russkaia starina - cele mai 
importante reviste istorice ale timpului. 

157) Dostoievski aprecia acest roman ca fiind „un lucru 
genial, măreț” şi publicase prima traducere rusă a cărţii în 
revista sa Vremea (1862). În expunerea făcută probabil din 
memorie, se strecoară unele inexactităţi. 

158) Prinţul moştenitor (fr.). 

159) Dreapta judecată a preasfintei şi milostivei Fecioare 
Maria (fr.). 

160) Versuri din poezia lui Schiller, Dorinţa (1801). 

161) Dostoievski are în vedere Reforma (sec. XVI e.n.). 

162) „. Şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând ca o făclie 
şi a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele 
apelor. Şi numele stelei se cheamă Absintos. Şi a treia parte 
din ape s-a făcut ca pelinul şi mulţi dintre oameni au murit 
din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare.” 
(Apocalipsa. 

— VIII, 11 - 12) 463) Poetul Fiodor Tiutcev (1803-1873) s- 
a bucurat de înalta apreciere a lui Dostoievski. Versurile 
citate sunt din ultima strofă a poeziei Satele astea sărace. 
(1855). 

164) Proveniența acestor versuri n-a fost stabilită; se 
crede ca aparţin romancierului. 

165) Deviza iezuiţilor: întru cea mai mare slavă a lui 
Dumnezeu (lat.). 

166) Copila, scoală-te (în Ib. Greacă) - Luca, VIII.54. 

167) Vers din piesa lui Puşkin, Oaspetele de piatra (Scena 
II). 

168) Neiîinţelegere, confuzie (lat.) (69) Marele inchizitor 
se refera la cele trei încercări ale diavolului de a-l duce pe 
Hristos în ispita. (Matei, cap. IV; Marcu, cap. I; Luca, cap. 
IV). 

170) Sfântul loan Teologul, autorul Apocalipsei. 

171) Imagine din Apocalipsa, cap. 17. 

172) Am spus (lat.). 


173) Cartea se păstrează la Muzeul FE. M. Dostoievski; se 
pare că după ea scriitorul a învăţat să citească. 

174) Partea septentrională a Arabiei unde, conform 
legendei, a trăit Iov. 

175) Vaşti, soţia lui Artaxerxe cel Mare; Estera, nepoata 
lui Mardoheu, pe care Artaxerxe o ia de soţie şi o 
încoronează regină după alungarea trufaşei Vaşti, este acea 
care obţine de la rege iertarea ludeilor. 

176) Unul dintre cei doisprezece profeţi minori. Legenda 
biblica arata ca a fost în mod miraculos redat vieţii după ce 
a petrecut trei zile în pântecele unei balene 477) 
Persecutor al creştinilor, despre care legenda spune ca, 
mergând pe drumul Damascului, a avut o revelaţie divină, 
în urma căreia s-a convertit la creştinism, luând numele de 
Pavel; martirizat la Roma în anul 67 şi ulterior canonizat. 

178) Luca, XVI, 19-31.