Dostoievski — Idiotul

F.M. Dostoievski IDIOTUL 


Roman în patru părţi 
Traducere din limba rusă NICOLAE GANE 


PARTEA ÎNTII 


Era pe la sfîrşitul lui noiembrie. Pe o vreme de moină, către ora noua 
dimineaţa, acceleratul de Varşovia se apropia în plină viteză de 
Petersburg. Ceaţa era atit de groasă, încit lumina zilei răzbea cu greu, iar 
prin ferestrele vagoanelor, de-a lungul liniei ferate, nu se putea desluşi 
nimic la zece paşi. Printre călători se aflau şi unii care se întorceau din 
străinătate; cele mai ticsite erau însă compartimentele de clasa a treia: 
lume măruntă, oameni purtaţi de nevoie şi de treburi zilnice, venind de pe 
meleagurile mai apropiate. Cum era şi firesc, toţi păreau obosiţi, rebegiti 
de frig. cu pleoapele grele ca după o noapte de nesomn şi obrajii de o 
paloare alb-gălbuie, ca şi cînd ceata şi-ar fi pus pecetea şi pe chipurile lor. 

O dată cu revărsatul zorilor, într-un compartiment de clasa a treia, se 
treziră aşezaţi fata în fata, lîngă aceeaşi fereastră, doi călători -- amindoi 
tineri, amindoi modest îmbrăcaţi şi fără bagaje, amindoi avind o figură 
destul de plăcută şi, în sfirşit, amîndoi dornici să lege o conversaţie. Şi 
dacă cei doi ar fi bănuit în clipa aceea unul despre altul cite ciudatenii 
ascunde fiecare, ar fi rămas desigur uimiti că intimplarea îi pusese astfel 
faţă în faţă, într-un vagon de clasa a treia a trenului accelerat Varşovia - 
Petersburg. Primul să tot fi avut douăzeci şi şapte de ani - era scund şi 
îndesat: avca părul cret, batind în negru, şi nişte ochi cenusii, mici, dar 
plini de foc. Nasul îl avea mare şi cam turtit, pometii obrajilor proeminenţi, 
iar buzele-i subţiri schitau mereu un zîmbet insolent, sfidător, uneori chiar 
răutăcios. Numai fruntea, mare şi frumos boltită, părea menită să 
compenseze întrucitva partea de jos a obrazului, atenuînd asimetria unor 
trăsături prea dure. Ceea ce se arăta mai izbitor la prima vedere era 
paloarea cadaverică a feţei, care dădea chipului său un aer de istovire, cu 
toate că tînărul părea a avea o constituţie robusta; în acelaşi timp însă, 
faţa lui atrăgea atenţia prin ceva imposibil de definit, şi care lăsa totuşi să 
se ghicească un temperament framintat de clocotul unor pasiuni 
mistuitoare, ceea ce nu se potrivea citusi de putin nici cu zimbetul acela 
sfidător şi arogant şi nici cu privirea-i aspră şi plină de orgoliu. Bine 
încotoşmănat într-un cojoc de miel larg şi călduros, îmbrăcat în postav 
negru, nici nu-i păsa de frig, în timp ce vecinul său îndurase cu greu 
vitregia nopţii umede, ruseşti, de noiembrie, fără să fi fost, desigur, 
pregătit s-o înfrunte, căci n-avea pe umeri decit o pelerină largă, cu o 
glugă imensă, aşa cum obişnuiesc să poarte călătorii prin strainatati, 
departe de ţinuturile Rusiei, şi care pornind în toiul iernii să străbată 


Elveţia sau, spre exemplu, nordul Italiei, nici nu-şi pun măcar ipoteza unei 
călătorii pe o distanţă atit de mare ca de la Eidkuhnen la Petersburg. Dar 
ceea ce era potrivit şi cu totul suficient pentru Italia nici pe departe nu 
făcea faţă şi se dovedea absolut necorespunzător în condiţiile climei 
ruseşti. Posesorul pelerinei, tînăr şi el, tot cam de vreo douăzeci şi şase 
sau douăzeci şi şapte de ani, era mai înalt de statură, avea părul foarte 
bălai şi des, obrajii supti şi o barbuta rară şi ascuţită, de un blond spalacit. 
Ochii lui mari, albaştri, aveau o expresie blajină, dar şi apăsătoare 
totodată, cu acea stranie fixitate a privirii după care nu era greu de ghicit, 
chiar de la prima vedere, un epileptic. De altfel, tînărul avea trăsături 
plăcute, fine şi delicate, iar faţa îi era palidă şi, în momentul acela, 
învineţită de frig. în miini tinea o legăturică - pare-se tot bagajul lui - dintr- 
un fular decolorat. în picioare purta nişte botine cu talpă groasă şi ghetre, 
cu totul nepotrivite portului obişnuit din Rusia. Vecinul său cu pâr negru şi 
şubă de miel îl cercetă cu acea curiozitate a omului care nu are altceva 
mai bun de făcut şi, în cele din urmă, se hotărî să intre în vorbă schitind 
acel zîmbet ironic prin care unii oameni îşi trădează cu nepäsare 
satisfacția lipsită de delicateţe în fata situaţiei nenorocite a semenului lor. 

- Ti-e frig, nu-i aşa? întrebă el, miscind din umeri. 

- Ba bine că nu, răspunse vecinul cu o grabă neobişnuită. Şi cînd te 
gindesti că nu-i decît vreme de moină. Ce m-aş fi făcut dacă se nimerea să 
fie şi ger? Nici nu-mi închipuiam că-i aşa de frig la noi. Mă dezobişnuisem. 

- Vii din străinătate? 

- Da, din Elveţia. 

- Fiuu! Pînă acolo ai ajuns?... 

Călătorul cel negricios fluieră a mirare şi izbucni în ris. 

Se legă o discuţie. Era surprinzătoare bunăvoința cu care tînărul cu 
păr bălai şi pelerină elveţiană răspundea la toate întrebările vecinului său 
negricios, fără să bage de seamă că unele dintre ele puteau fi socotite fără 
rost, absolut nelalocul lor, şi uneori de o indiscretie cam insolentă. Din 
vorbă în vorbă, mărturisi că într-adevăr lipsise din Rusia vreme 
îndelungată, mai bine de patru ani, fiind bolnav; fusese trimis în 
străinătate pentru a se lecui; suferea de o stranie boală de nervi, un fel de 
epilepsie, care se manifesta prin convulsii şi tremurături. Ascultîndu-l, 
negriciosul surise ironic de cîteva ori şi la urmă pufni în ris cînd la 
întrebarea: „Ei, şi te-au vindecat?", cel cu părul bălai îi răspunse: „Nu, nu 
m-au vindecat". 

- Ehe! îmi închipui ce de-a bănet ai cheltuit degeaba, iar noi, ăştia 
de-aici, ne punem nădejdea în ei, observă veninos negriciosul. 

- Adevărat! se amestecă de alături în vorbă un domn neglijent 
îmbrăcat, de vreo patruzeci de ani, corpolent, cu nasul roşu şi coşuri pe 
obraz, avînd aerul tipic şi înfăţişarea unui slujbaş încărunţit prin cancelarii. 
E perfect adevărat, se pricep al naibii să pompeze avutiile Rusiei! 

- O, cit de mult va inselati în cazul meu! începu pe un ton blind şi 
împăciuitor pacientul medicinei elveţiene. N-aş putea să vă contrazic, 
desigur, pentru că nu ştiu exact cum stau lucrurile, însă doctorul meu şi-a 
dat ultimele economii ca să mă pot întoarce în Rusia, după ce aproape doi 
ani m-a ţinut acolo pe socoteala lui. 

— Cum adică, n-aveai pe nimeni care să te întreţină? întrebă 
călătorul cel negricios. 


— Absolut pe nimeni. Domnul Pavliscev, care luase asupra sa grija 
întreţinerii mele în Elveţia, a murit acum doi ani. l-am scris după aceea 
unei rude îndepărtate — soţiei generalului Epancin; n-am primit însă nici 
un răspuns, Neavind încotro, am plecat spre tara. 

— Si la cine ai de gînd să te duci? 

— Mă întrebaţi unde am să trag? Drept să spun, deocamdată nu ştiu 
nici eu... unde s-o nimeri... 

— Nu te-ai hotărît inca? 

Şi din nou, cei doi izbucniră în ris. 

— Te pomeneşti că tot avutul dumitaie se reduce la această boc- 
celuta? întrebă tînărul cel brunet. 

— Pun ramasag ca-i aşa cum spune dumnealui, adăugă parca 
jubilînd slujbasul cel cu nasul roşu. Sînt convins că nu mai ai alte bagaje, 
deşi rămine perfect valabilă vechea zicală că a fi sărac nu-i cine ştie ce 
mare păcat. 

Presupunerea celor doi călători părea a nu fi lipsită de temei, si 
tînărul se grăbi s-o recunoască de îndată. 

— Bocceluta dumitaie ar putea să aibă totuşi o anumită importanţă, 
urmă slujbaşul după ce se saturară de ris (de menţionat ca stapinul 
boccelutei, vazindu-i veselindu-sc atita, se asocie el însuşi în cele din urmă 
veseliei lor, ceea ce-i făcu să ridă şi mai tare), şi cu toate că sînt gata să 
pariez că nu ascunde înăuntru nici fişicuri de napoleoni şi nici galbeni 
olandezi sau austrieci, lucru uşor de constatat judecind după ghetrele de 
pe incaltamintea dumitaie confecţionată în străinătate, totuşi... căci daca 
la acest modest bagaj poţi adăuga o asemenea presupusă rudă, cum ar fi, 
de pildă, soţia generalului Epancin, al cărui nume l-ai pomenit adineauri, 
atunci şi bocceluta dumitaie, aş putea spune, va căpăta o anumită 
pondere. Bineînţeles, numai dacă generăleasa Epancina îţi este cu 
adevărat rudă, şi nu te înşeli cumva, aşa... ca omul distrat... ceea cee 
foarte, foarte firesc... mai ales cînd are multă fantezie. 

- Ei bine, trebuie să recunosc că nu sinteti deloc departe de adevăr, 
se grăbi să incuviinteze călătorul cel blond. Mă bate gîndul şi pe mine că 
mă înşel, pentru că, să vedeţi, aproape că nici nu mi-e rudă. De aceea, nici 
nu m-a surprins faptul că nu mi-a răspuns la scrisoare. Oarecum, mă 
aşteptam la asta. 

- Ai stricat degeaba banii pe hirtie şi mărci. Hm!... îmi place însă ca 
eşti un om blajin şi sincer, şi asta o spun spre lauda dumitale. Hm!... de 
altfel, cine nu-l cunoaşte pe generalul Epancin? Toată lumea îl ştie. Şi pe 
domnul Pavlişcev, răposatul, care te-a întreţinut în Elveţia, l-am cunoscut. 
Numai dacă-i vorba de Nikolai Andreevici Pavliscev, căci erau doi veri 
primari cu acest nume. Celălalt locuieşte şi acum în Crimeea. Cit despre 
Nikolai Andreevici, acela care a răposat, era un om respectabil, cu relaţii, şi 
posesorul a patru mii de suflete... 

- Aşa îl chema: Nikolai Andreevici Pavliscev, incuviinta tînărul. 
cercetîndu-l cu multă curiozitate şi luare-aminte pe domnul atotstiutor. 

Într-un anumit mediu social întîlneşti adesea indivizi din aceştia, 
întotdeauna bine informaţi, cărora nu le scapă nimic; tot neastimparul 
minţii lor iscoditoare se îndreaptă de obicei, nestăvilit, într-o singură 
direcţie, fireşte din lipsa unor interese sau preocupări mai importante, cum 
ar spune un cugetator modern. De altfel, aceasta ,,atotstiinta" a lor se 


limitează la un domeniu destul de restrins: ei ştiu unde are serviciu cutare 
sau cutare, pe cine cunoaşte, ce avere posedă, unde a fost guvernator, cu 
cine e căsătorit, ce zestre i-a adus nevasta, ce rude mai apropiate şi mai 
depărtate are, citi veri primari şi de-al doilea etc. etc... De regulă, domnii 
aceştia atotştiutori umblă rupti în coate şi primesc o leafa de 
şaptesprezece ruble pe lună. Oamenii, a căror viaţă ei o cunosc în toate 
dedesubturile, nici nu şi-ar putea explica măcar ce motive anume îi 
îndeamnă să se agite astfel; şi totuşi, pentru mulţi dintre aceşti indivizi, 
toate informaţiile acumulate cu privire la diverse persoane, care ca volum 
ar echivala cu o întreagă disciplină ştiinţifică, reprezintă o adevărată 
bucurie, s-ar zice chiar o supremă satisfacţie spirituală. 

De altfel, disciplina aceasta pare să fie deosebit de atrăgătoare, căci 
mi-a fost dat să cunosc numeroşi savanţi, literati, poeţi şi oameni politici 
care-şi aflaseră în ea realizarea supremelor reconcilieri şi țeluri şi care, 
poate, numai datorită ei făcuseră carieră. 

în timpul acestei convorbiri, tînărul negricios se uita cu o privire 
absentă pe fereastră şi căsca întruna, avind aerul omului nerăbdător să 
ajungă cît mai repede la capătul călătoriei. Părea distrat, poate chiar prea 
distrat, trădînd o stranie tulburare, care-l făcea uneori să privească fără a 
vedea, să asculte fără a auzi, să rida fără să ştie el însuşi de ce anume. 

- Dacă-mi este îngăduit, cu cine am onoarea?... se adresă deodată 
domnul cel bubos tînărului blond cu bocceluta în mina. 

— Prinţul Lev Nikolaevici Miskin, îi răspunse prevenitor cel întrebat. 

- Prinţul Miskin, Lev Nikolaevici? Nu cunosc. Mărturisesc că nici n-am 
auzit vreodată pomenindu-se acest nume, spuse cazind pe gînduri 
slujbaşul; adică nu-i vorba de nume; numele acesta are o vechime istorică 
şi se pare că-l menţionează şi Karamzin în Istoria sa, eu mă refer la 
persoană, în sensul că nu prea intilnesti astăzi la tot pasul prinți cu numele 
de Miskin; le-o fi apus faima de altădată. 

- Nici nu-i de mirare! reluă îndată prinţul. Acum nu mai există alţi 
prinți cu numele de Miskin în afară de mine şi, daca nu mă înşel, eu sînt 
ultimul din aceasta spita. În ce-i priveşte pe strămoşii mei, mulţi dintre ei 
erau odnodvorti. In schimb, tatăl meu a fost sublocotenent în armată, 
provenit din iuncheri. N-aş putea spune însă cum se face că şi generăleasa 
Epancina e o prinţesă Mişkina, care, pe linie femeiască, se pare că e şi ea 
ultima în genul ei. 

— He, he, he! Ultima în genul ei! Foarte spiritual! zise slujbaşul 
rizind. 

Gluma aduse un zimbet si pe buzele domnului cu chica neagra. 
Printul se arata cam surprins ca a izbutit sa souna un calambur, destul de 
nereusit de altfel. 

— Inchipuiti-va c-am spus-o aşa, într-o doară, explică el oarecum 
contrariat. 

— Se-ntelege, se-ntelege, îl încuraja vesel slujbaşul. 

— Dar acolo, la profesorul acela, ai urmat, cneaze, şi vreo şcoală? 
întrebă deodată negriciosul. 

— Da... am urmatun curs... 

— Uite, eu n-am învăţat nimic. 

— De altfel, nici eu n-am realizat cine ştie ce mare lucru în această 
privinţă, spuse prinţul, ca şi cum ar fi vrut să se scuze. Starea sănătăţii nu- 


mi îngăduia un studiu sistematic. 

— Pe alde Rogojin îi cunoşti? îl întrebă tot aşa de brusc tînârul cel 

negricios. 

— Nu, n-am auzit de acest nume. De altfel, nu cunosc aproape pe 

nimeni în Rusia. Pe dumneata te cheamă Rogojin? 

— Da, Parfion Rogojin. 

- Parfion? Nu cumva eşti din neamul acela al Rogojinilor... începu 
slujbaşul cu un aer important şi grav. 

- Ba da, sînt chiar din neamul acela, i-o reteză grăbit şi nerăbdător 
brunetul, care din capul locului nu vorbise decit cu prinţul, ignorîndu-l cu 
desavirsire pe slujbasul cel bubos. 

- Cum adica?... exclamă slujbaşul, raminind perplex; căscă apoi ochii 
mari şi, deodată, faţa îi luă o expresie de nemărginită admiraţie, de 
ploconire înfricoşată. Cum, eşti chiar feciorul lui Semion Parfionovici 
Rogojin, om cu vază, care a decedat acum două luni, lăsînd un capital de 
două milioane şi jumătate? 

- Şi de unde ştii, mă rog, că a lăsat exact două milioane şi jumătate? 
îl întrerupse călătorul cel oacheş, fără a catadicsi să-i arunce măcar o 
privire domnului cu nasul roşu; arătînd apoi spre dinsul printr-o mişcare 
scurtă a capului, adăugă: Ca să vezi! Nu pricep ce nărav au toţi ăştia de se 
gudură atita şi la ce le-o fi folosind să se bage unde nu le fierbe oala, ca 
nişte trepadusi?! Ce-i adevărat e că tatăl meu a dat ortul popii acum o 
lună, iar eu mă întorc de la Pskov acasă fără o letcaie. Nici ticălosul de 
frate-meu, nici mai-că-mea nu mi-au trimis o para chioară şi nici măcar de 
ştire nu mi-au dat! Chiar şi cu un cîine nu te porţi mai rău! O lună încheiată 
am zăcut la Pskov, țintuit de friguri. 

— în schimb acum pui mîna dintr-o dată pe-un milion de ruble, dacă 
nu şi mai mult. Doamne-Dumnezeule! strigă slujbaşul, plesnind din 
palme. 

— Poftim, s-a mai pomenit aşa ceva? spuse înfuriat Rogojin, aratind 
din nou spre slujbaş cu un gest minios. Ce te tot bagi, omule, că oricum nu 
capeti de la mine nici o letcaie, chiar dacă te-ai tiri în patru labe înaintea 
mea. 

— Şi am să mă tirasc, am să mă tirasc! 

— Ca să vezi! dar pricepe odată ce-ţi spun: de-gea-ba! Şi o 
saptamina-ntreaga să topäi înaintea mea, tot nu-ţi dau nimic. 

— Şi nici să nu-mi dai! Aşa-mi trebuie; nimic să nu-mi dai! lar eu tot 
am să topai. Îmi las nevasta, copiii, dar înaintea ta am să topai! Acorda-mi 
cinstea asta, rogu-te... acordă-mi-o! 

— Ptiu! făcu tînărul brunet scuipind, şi se adresă din nou prinţului. 
Acum cinci săptămîni, cu un bagaj aproape la fel cu al dumitale, fugisem 
de-acasă la Pskov, la mătuşă-mea. Acolo, am zăcut doborit de febră; între 
timp, taică-meu s-a prăpădit. L-a lovit damblaua. Să-i fie tarina uşoară, dar 
pe mine cit pe ce era să mă omoare în bătaie! Mă crezi, printe? Daca nu 
fugeam, îmi venea de hac negreşit. 

— Aşa de rău l-ai supărat? se minună prinţul, privindu-l de data 
aceasta cu multă curiozitate pe acest milionar îmbrăcat în cojoc. Faptul de 
a fi moştenit o avere si milionul ca atare puteau stirni fireşte curiozitatea 
oricui, dar pe Miskin îl surprinse şi începu să-l intereseze la Rogojin cu totul 
altceva. De altfel şi acesta părea dispus să stea de vorbă cu prinţul, deşi la 


el dorinţa de a conversa nu pornea dintr-un imbold lăuntric, ci survenea 
automat, ca o tendinţă instinctivă de a-şi ostoi zbuciumul în preajma unei 
făpturi omeneşti, privind-o şi pălăvrăgind, mai mult ca o destindere decit 
din nevoia de a-şi împărtăşi gîndurile. S-ar fi zis că boala de care suferise 
nu l-a părăsit încă si el se află şi acum într-un fel de delir pricinuit de febră. 
Cît despre slujbaş, acesta, cum s-ar zice, îl sorbea din ochi pe Rogojin şi, 
cu răsuflarea întretăiată, prindea lacom fiecare cuvintel ce ieşea din gura 
lui, de parcă ar fi fost nişte nestemate. 

— S-a înfuriat rău batrinul şi poate că avea si de ce, răspunse 
Rogojin; dar necazul al mare mi se trage de la frate-meu. Ca de la maică- 
mea ce pretenţii poţi avea! O biată batrinica. Citeşte Vieţile sfinţilor, stă la 
palavre cu tot felul de babute şi toate le vede cu ochii fratelui meu, Senka. 
El însă ar fi putut să-mi dea de ştire la timp. Las' că ştiu eu de ce n-a făcut- 
o! E drept că tocmai atunci zaceam bolnav, fără simtire. Se pare totuşi ca 
mi-au bătut o telegramă. Ca un făcut, a nimerit în mîinile mătuşă-mii, care 
de vreo treizeci de ani îşi omoară văduvia stind cit îi ziulica de mare cu 
nişte scrintiti întru cele bisericeşti. Mai dihai ca o călugăriţă. Telegrama a . 
inspaimintat-o şi, fără s-o desfaca, a dus-o la poliţie, unde zace şi acuma. li 
mulţumesc lui Konev, Vasili Vasilici, care m-a incunostintat printr-o 
scrisoare de cele intimplate. Ticălosul de frate-meu, de hapsin ce e, s-a 
apucat şi a tăiat noaptea toţi ciucurii de aur de pe giulgiul de brocart cu 
care era acoperit sicriul tatii. Cică ,,e păcat să se prapadeasca atita 
bănet!" Ei bine, doar pentru aşa ceva şi merită să putrezească în Siberia, 
numai să spun o vorbă, că asta sigur e un sacrilegiu. Tu ce zici, momiie? 
se-ntoarse el către slujbaş. Cum scrie în lege: profanarea de lucruri sfinte, 
nu-i aşa? 

— Profanare, profanare, Înălţimea voastră! încuviinţă grăbit sluj- 
başul. 

— Ajungea în Siberia pentru asta? 

— Da, da, Siberia, Siberia îl păştea! Cum mă vezi şi cum te văd! 

— Ei şi-orfi închipuind că mai zac bolnav, urmă Rogojin, 
adresîndu-i-se din nou prinţului, iar eu, fără să fi suflat o vorbă cuiva şi nici 
măcar înzdrăvenit cum trebuie, m-am suit în tren şi iată-mă acum în drum 
spre Petersburg. Ce-o să se mai mire frate-meu, Semion Semionici, cînd m- 
o vedea că apar! El îşi închipuie că nu ştiu cum mă ponegrea în fata 
răposatului! Recunosc că l-am înfuriat atunci pe bătrîn din pricina Nastasiei 
Filippovna. Ce sa fac, am păcătuit — am pacatuit! 

— Nastasia Filippovna, zici? se stradui parcă să-şi amintească de 
ceva slujbaşul, cu o expresie servilă în ochi. 

- la mai slăbeşte-mă, că n-ai de unde s-o cunoşti! îl repezi cu năduf 
Rogojin. 

- Ba, să ştii că o cunosc! răspunse triumfător slujbasul cel bubos. 

- Vezi-ţi de treabă; parcă o singură Nastasia Filippovna există pe lumea 
asta! Tare nesimtit mai eşti, omule! Se putea să nu dau peste o lichea care să se 
ţină scai de mine?! adăugă el, adresîndu-i-se prinţului. 

- Orice mi-ai spune, eu tot o cunosc! Lebedev o cunoaşte, se grozăvea 
slujbaşul. Degeaba se minie înălţimea voastră, pentru că sînt în stare să 
dovedesc că am spus adevărul adevărat! E vorba chiar de Nastasia Filippovna din 
pricina căreia tatăl dumitale te-a snopit în bătăi, adică de Nastasia Filippovna 
Baraşkova, adevărată doamnă, ca să spunem aşa, şi în felul ei tot o prinţesă. E 
încurcată cu un anume Totki, mare proprietar si arhicapitalist - Afanasi Ivanovici 


Toţki, membru în mai multe companii şi societăţi, şi pe chestia asta prieten la 
cataramă cu generalul Epancin... 

- la te uită! făcu Rogojin surprins. Ptiu, lua-l-ar naiba! O cunoaşte cu 
adevărat. 

- Lebedev ştie tot! Nimic nu-i scapă! De altfel trebuie să ştii, Luminatia 
voastră, că eu şi pe Aleksaşka Lihaciov l-am cunoscut îndeaproape, iar după 
moartea tatălui său, l-am însoţit peste tot; n-a rămas un colţişor măcar unde să 
nu fi călcat împreună; pretutindeni l-am dus; un pas nu făcea fără Lebedev. 
Acuma stă la răcoare pentru nişte datorii, dar pe atunci a avut prilejul să le 
cunoască şi pe Armance, şi pe Coralia, şi pe prinţesa Paţkaia şi pe Nastasia Filip- 
povna; şi cite si mai cite. 

- Pe Nastasia Filippovna? Vrei să spui că ea şi cu Lihaciov... îl privi înfuriat 
Rogojin; pînă şi buzele i se invinetisera şi-i tremurau de minie. 

- N-nici vorbă! N-n-nici vorbă! Nici vorbă de aşa ceva! - sări ca ars 
slujbaşul, grăbindu-se. Nici un fel de bani nu l-au putut ajuta pe Lihaciov să 
ajungă la ea! Nu, ea nu-i ca Armance. Doar Toţki poate că are trecere la dînsa. Nu 
se duce nicăieri, şi numai seara apare, în loja ei, la Teatrul Mare sau la Teatrul 
Francez. Ofițerii, cît sînt ei de lăudăroşi, nu cutează nici ei să spună vreo 
necuviinta, pentru că nimeni nu le-ar da crezare. Nu le rămîne decit să-şi 
dea cu coatele aratind spre dinsa şi să-şi şoptească: „Uite-o, asta-i 
Nastasia Filippovna aceea!" şi atit; altceva nu spun, pentru că nici n-ar 
avea ce spune. 

- Aşa este, în adevăr, întări Rogojin posomorit, incruntindu-si 
sprincenele. Se potriveşte întocmai cu ce mi-a spus şi Zaliojev atunci. Şi 
aşa s-a întîmplat, dragă printe, că într-o buna zi, trecînd pe Nevski 
Prospekt, îmbrăcat într-o scurtă ponosită de-a lui taică-meu, am văzut-o 
ieşind dintr-o prăvălie şi urcîndu-se în trăsură. Parcă m-ar fi străpuns o 
săgeată. în clipa aceea îmi iese în cale Zaliojev. Nici nu mă puteam 
compara cu el: era ferches ca o calfă de frizer, ba mai purta şi monoclu, 
cîtă vreme pe noi tata ne ţinea în cizme de iuft şi ne hrănea cu ciorbe de 
post. „Nu-i de nasul tău, îmi zice, e o adevărată prinţesă. O cheamă 
Nastasia Filippovna Baraskova şi trăieşte cu Toţki. Acuma, nu ştie cum să 
se descotorosească de dinsa, căci i-a venit, ghiuj bătrîn de cincizeci şi cinci 
de ani, să se însoare cu cea mai frumoasă fată din Petersburg." Tot atunci, 
Zaliojev îmi sugeră că, dacă vreau, pot s-o văd chiar în seara aceea la 
reprezentatia de balet de la Teatrul Mare, unde ea avea o lojă reţinută cu 
abonament. După rinduiala lui taică-meu de acasă, pas de te du la balet - 
te omoară în bătăi, nu alta! Dar mai puteam eu să ţin seama de toate 
astea?! Mă strecurai tiptil şi o ştersei pentru un ceas la teatru ca s-o mai 
văd o dată pe Nastasia Filippovna; toată noaptea n-am mai putut închide 
ochii. A doua zi dimineaţa, răposatul îmi dă două obligaţiuni de stat de 
cinci la sută, a cite cinci mii de ruble fiecare, cu poruncă spusă răspicat: 
„Du-te de le vinde; pe urmă treci şi achita-i lui Andreev şapte mii cinci sute 
de ruble, iar restul de la zece mii mi-l aduci şi mi-l predai mie în mînă; nu 
zăbovi, nu te abate pe nicăieri, de la biroul lui Andreev vii direct acasă, te 
aştept." Obligatiile le-am vîndut cu, banii i-am luat, dar la Andreev nu m- 
am dus, ci am intrat direct în magazinul englezesc, am ales o pereche de 
cercei cu briliante, fiecare aproape cit o alună. Costau cu patru sute de 
ruble peste cele zece mii pe care le aveam în buzunar; mi-am spus numele 
şi negustorul mi-a făcut credit. Apoi m-am dus la Zaliojev: „Aşa şi pe 
dincolo, ăsta mi-i pasul, du-mă, nene, direct la Nastasia Filippovna". 


Pornirăm. Cum şi pe unde am mers, crede-mă, n-aş putea să spun, căci 
mergeam în neştire, fără să-mi dau seama ce se petrece cu mine şi nu-mi 
amintesc de nimic. Ştiu numai că m-am pomenit într-un salon şi a apărut 
dinsa ca să ne primească. De altfel, nici nu m-am prezentat, nu voiam să 
ştie că eu sînt acela care oferă darul, şi atunci a vorbit Zaliojev: „Din 
partea lui Parfion Rogojin, adică în amintirea întîlnirii de ieri, binevoiti a-i 
primi", zise el. Ea deschise cutia, se uită la cercei şi zimbi: „Mulţumeşte-i 
prietenului dumitale, domnului Rogojin, pentru amabila lui atenţie", 
răspunse ea, se înclină şi se retrase. O, Doamne, de ce n-am murit în clipa 
aceea? Că doar în sinea mea, cînd m-am hotărît să mă duc la ea, mă 
gindisem: „Puțin îmi pasă; totuna, cei de acasă n-or să mă mai vada 
întorcîndu-mă viu!" Ceea ce mi s-a părut însă deosebit de jignitor a fost 
faptul că bestia aceea de Zaliojev a căutat să tragă spuza pe turta lui. Cu 
statura mea mică şi înfăţişarea de slugoi, tăceam ruşinat şi nu-mi puteam 
lua ochii de la ea, în timp ce el, din contră, îmbrăcat ca un filfizon, 
pomădat, frizat, rumen, cu o cravată în carouri la git, se tot hlizea şi se tot 
izmenea înainte-i, încît n-ar fi fost de mirare ca ea să-l fi luat pe el drept 
Rogojin. După ce ieşirăm, îi spusei: „la seama, zic, nu cumva să-ţi intre în 
cap că ai putea să te bagi pe fir, ai înţeles?" „Bine, bine, dar să te văd cum 
te descurci în fata lui Semion Parfionici!" îmi răspunse el rizind. Mar- 
turisesc că atunci îmi venea mai degrabă să mă arunc în rîu decît să mă 
întorc la tata, dar mi-am zis: „Fie ce-o fi!" şi m-am întors acasă ca un 
becisnic. 

- Vai, vai! făcu slujbaşul cutremurindu-se şi strimbindu-se. Cînd te 
gîndeşti că răposatul, nu zic pentru zece mii, dar şi pentru zece ruble, era 
în stare să-i vină de hac omului, trimiţîndu-l pe lumea cealaltă, îi explică el 
prinţului. 

Acesta se uita mirat la Rogojin, al cărui chip părea şi mai palid în 
acel moment. 

_ - Pe lumea cealaltă! se strimbă, imitindu-l, Rogojin. Ce ştii tu!... 
Intimplarea a ajuns numaidecit la urechile tatei; de altfel, Zaliojev îşi 
făcuse datoria s-o povestească pretutindeni. Taică-meu mă chemă în 
încăperile de sus şi, încuind usa, mă tinu un ceas întreg într-o buşeală. 
„Asta-i numai un mezelic, zise, o mică pregătire pentru diseară, cînd am să 
mai vin, ca să-mi iau rămas-bun de la tine în toată regula." Şi ce crezi că a 
făcut batrinul pe urmă? S-a dus acasă la Nastasia Filippovna, i-a trintit o 
plecăciune pînă-n pămînt şi începu s-o implore plingind. Pînă la urmă, ea îi 
aduse cutiuta cu cerceii şi i-o azvirli în fata: ,Tine-ti cerceii, batrine, spuse 
ea, dar să ştii că pietricelele astea preţuiesc în ochii mei de zece ori mai 
mult acuma, cînd ştiu la ce urgie s-a expus Parfion, pentru ca să mi-i dea 
în dar. Salută-l şi multumeste-i lui Parfion Semionici." Eu, în timpul acela, 
cu voia mamei, împrumutai douăzeci de ruble de la Seriojka Protuşin şi 
plecai cu trenul la Pskov; ajunsei într-un hal fără de hal. Batrinele se 
puseră să-mi citească pilde din Viețile sfinţilor. Dar eu, ametit de băutură, 
pornii să-mi topesc ultimii bănişori prin cîrciumi. M-au găsit a doua zi beat 
mort sub un gard, scuturat de friguri şi pe deasupra muşcat de cîini. Mai- 
mai să dau ortul popii peste noapte. 

- Acu', acu' să vezi cum ţi-o mai jucăm noi pe încîntătoarea Nastasia 
Filippovna! chicoti slujbaşul, frecîndu-şi miinile. O dam gata, la naiba cu 
cerceii! Ne infatisam acum cu ceva mai abitir decit nişte cercei... 


- Ascultă! Dacă te mai aud că spui măcar un singur cuvînt despre 
Nastasia Filippovna, să ştii că te iau la palme, fără să mă uit c-ai fost 
prieten cu Lihaciov! strigă Rogojin, apucîndu-l aprig de braţ. 

- Dacă dai în mine, înseamnă că nu mă vei respinge! Bate-mă! Cînd 
ai dat în cineva, l-ai legat de tine pentru totdeauna... Dar mi se pare că am 
si sosit. 

Intr-adevăr, trenul intra în gară. Rogojin spusese că nu se ştie încă 
nimic despre plecarea lui din Pskov şi cu toate astea mai multi insi îl 
aşteptau pe peron. 

Zarindu-l, ei începură să strige şi să-şi agite căciulile în aer. 

- Poftim, şi Zaliojev e aici, murmură Rogojin, care îi privea de sus cu 
un zîmbet triumfător şi răutăcios în acelaşi timp. Printe, i se adresă el 
deodată lui Miskin, nu ştiu pentru ce, dar mi-ai devenit foarte drag. Poate 
pentru că te-am întîlnit în asemenea clipe; dar l-am întîlnit, uite, şi pe 
dînsul, urmă el, aratind spre Lebedev; şi totuşi nu mi-a desteptat nici un fel 
de simpatie. Să vii să mă vezi, printe. Iti voi da jos ghetrele astea, te 
îmbrac într-o blană de jder faină; pun să-ţi facă un frac extra cu o jiletcă 
albă sau de altă culoare, după cum vei dori; îţi voi umple buzunarele cu 
bani şi... ne vom duce împreună la Nastasia Filippovna! Ce zici, vii? 

- Asculta-l, printe Lev Nikolaevici! îl îndemnă entuziasmat şi solemn 
Lebedev. Nu lăsa să-ţi scape prilejul! Nu lăsa!... 

Prinţul Miskin se salta putin de pe banca, fi 7 
Rogojin si rosti cu multa amabilitate: 

- Vin cu cea mai mare placere si iti multumesc pentru prietenia pe 
care mi-o arati. Si poate chiar astazi am sa trec pe la dumneata, daca voi 
mai avea timp. Pentru că, îţi spun sincer, şi dumneata mi-ai plăcut mult, 
mai cu seamă după ce mi-ai povestit întîmplarea cu cerceii; dar şi înainte 
de asta mi-ai plăcut, cu toate că ai o fata tare mohorita. Iti mulţumesc de 
asemenea şi pentru blana, şi pentru hainele pe care mi le promiti, căci într- 
adevăr, foarte curînd probabil, voi avea mare nevoie şi de haine, şi de 
şubă. Cit despre bani, mărturisesc că în momentul de fata n-am aproape 
nici o letcaie. 

- Bani vom avea; nici o grijă. Diseară capăt bani. Sa vii 
neapărat! 

- Bani vor fi, nici o grijă, repetă ca un ecou slujbaşul, chiar în seara 
asta! 

- Dar în privinţa femeilor, ce ai de spus, printe, eşti cumva amator? 
Hai, zi-i — nu te sfii! 

— N-u-u! Sa vezi, eu... Poate ca nu stii, dar din cauza bolii mele 
mostenite, eu nici n-am cunoscut femeia. 

- in cazul acesta, printe, striga Rogojin, da-mi voie sa te socot omul 
blajin desprins de cele lumesti, si pe alde voi Dumnezeu va ocroteste. 

— Asa-i, Dumnezeu îi ocroteşte, întări slujbasul. 

- lar tu să vii cu mine, contopistule, îi porunci Rogojin lui Lebedev, şi 
coborira cu toţii din tren. 

Aşadar, Lebedev îşi atinsese scopul. în curînd, ceata lor gălăgioasă 
porni spre Voznesenski Prospekt. Prinţul trebuia să ajungă în Liteinaia. 
Vremea era umedă şi răcoroasă; întrebă trecătorii şi, aflind că are de facut 
vreo trei verste pentru a ajunge la destinaţie, se hotări să ia o birjă. 


ntinse politicos mina lui 


Generalul Epancin locuia în casa proprie, situată nu departe de 
Liteinaia, în direcţia catedralei Spas Preobrajenie. In afară de aceasta 
(impunătoare) clădire, din care aproape cinci şesimi erau ocupate de 
chiriaşi, generalul mai avea o casă foarte mare pe Sadovaia, care-i aducea 
un venit apreciabil. Pe lîngă aceasta, era proprietarul unei fabrici în judeţul 
Petersburg şi al unei moşii întinse şi rentabile, situată chiar în apropierea 
capitalei. Se ştia că într-o vreme generalul Epancin se ocupase intens de 
nişte concesiuni şi acum figura printre marii acţionari ai mai multor 
societăţi comerciale. Trecea drept un om foarte bogat, foarte ocupat şi 
foarte influent prin relaţiile lui. Avea darul de a se face indispensabil în 
anumite instituţii, în special la serviciul său. Pentru nimeni nu constituia 
însă un secret că Ivan Feodorovici Epancin nu avea studii şi provenea din 
copiii de trupă; acest din urmă amănunt pleda, de bună seamă, în 
favoarea şi spre lauda lui; totuşi, generalul, deşi un om inteligent, îşi avea 
şi el micile slăbiciuni - între care şi faptul că nu-i plăcea să i se amintească 
de acest lucru. In tot cazul, istetimea si dibăcia lui erau de netăgăduit. 
Aşa, de pildă, îşi făcuse un obicei, un adevărat sistem de a nu căuta să 
iasă în evidenţă, de a rămîne, dacă era cazul, în umbră, neobservat; de 
aceea foarte multă lume pretuia la el tocmai această modestie şi faptul ca 
întotdeauna îşi cunoştea poziţia şi locul. Şi totuşi, de-ar fi ştiut aceia care-l 
judecau astfel ce se petrece în adincul sufletului acestui Ivan Feodorovici, 
care-şi cunoştea atit de bine locul! Deşi avea o mare experienţă a vieţii si 
anumite însuşiri absolut remarcabile, lvan Feodorovici prefera totuşi să 
apară mai curînd în chip de înfăptuitor al gindurilor altuia decît ca un om 
cu idei proprii; îi plăcea să treacă drept „omul cel mai devotat", sincer şi 
dezinteresat, ba chiar — ca să vezi încotro merge veacul! — drept un om 
de inimă, rus sadea. E drept că această din urmă postură i-a atras şi citeva 
întîmplări nostime de tot, dar generalul ştia să-şi ţină cumpătul chiar şi în 
cele mai anecdotice situaţii. Unde mai pui că norocul îl favoriza pînă şi la 
joc: risca absolut conştient sume mari şi, departe de a-şi ascunde pasiunea 
pentru jocul de cărţi, i se deda cu toată plăcerea, mai cu seamă că de cele 
mai multe ori acesta s-a dovedit a-i fi de mare folos. Societatea în care se 
complăcea era destul de pestriță, formată însă numai din ,,barosani". De 
altfel, totul era deocamdată o chestiune de viitor, timpul putea să mai 
rabde, timpul ştie să rabde multe, şi toate urmau să vină cu vremea şi la 
rîndul lor. Generalul Epancin nu avea decit cincizeci şi şase de ani. Era, cu 
alte cuvinte, în plină vigoare a unei vîrste cînd, la drept vorbind, începe 
adevărata viaţă. Constituţia lui robustă, tenul sănătos, dinţii tari, deşi cam 
înnegriţi, expresia preocupată a feţei dimineaţa la serviciu, şi veselă seara 
la masa de joc sau acasă la Luminatia sa - , toate astea, fără îndoială, 
contribuiau în chip simţitor la succesele prezente şi viitoare ale generalului 
şi-i presărau drumul vieţii cu trandafiri. 

Generalul avea o familie înfloritoare. E drept că aici nu chiar totul era 
trandafiriu, în schimb existau şi o mulţime de lucruri în jurul cărora de mult 
începuseră să graviteze, cu toată seriozitatea şi fervoarea, cele mai 
frumoase speranţe şi țeluri ale Excelenței sale. De altfel, există oare țeluri 
mai importante şi mai sfinte decit cele părinteşti? Unde te-ai putea ancora 


mai bine decit în sînul familiei! 

Soții Epancin cu cele trei fiice formau o familie legată printr-o 
afecţiune trainică. Se însurase generalul pe cînd era încă tînăr locotenent, 
cu o fată aproape de aceeaşi virstă cu el, care nu era nici frumoasă şi nici 
cine ştie ce învățată, iar toată zestrea ei se reducea la cincizeci de suflete 
— care, ce-i drept, constituiră temelia izbinzilor lui viitoare. Totuşi, 
niciodată mai tîrziu, generalul Epancin nu s-a arătat nemulţumit de 
această căsătorie prea timpurie, niciodată n-a considerat-o drept o 
nechibzuinta a tinereţii exaltate; dimpotrivă, îi purta soţiei sale atita 
respect, încerca de multe ori fata de dinsa atita sfiiciune şi teamă chiar, 
încît ajunse s-o iubească. Generäleasa descindea dintr-o familie nu cine 
ştie ce strălucită, în schimb foarte veche, familia princiară Mişkin, şi se 
mîndrea nespus cu stirpea ei. Un personaj influent de atunci, unul dintre 
acei proteguitori care au putinţă să protejeze fără să-i coste ceva, binevoi 
să se intereseze de căpătuirea tinerei prințese. El îi deschise portita junelui 
ofiţer şi-i dădu usurel un brinci pe calea norocului, cu toate că acesta nici 
nu prea avea nevoie să fie îmboldit; îi era de ajuns un semn, o privire 
încurajatoare — şi în ruptul capului, n-ar fi lăsat să-i scape ocazia! Cu 
unele mici şi rare intermitențe, cei doi soţi convietuira mai bine de 
douăzeci şi cinci de ani într-o armonie aproape desăvirşită. Ca ultimă 
mladita a unei familii nobile si poate datorită şi unor însuşiri şi calităţi 
personale, generăleasa reuşise încă din tinereţe să-şi atragă bunăvoința 
cîtorva doamne influente din înalta societate. Treptat, pe măsură ce 
situaţia materială şi poziţia socială a generalului deveneau tot mai 
prospere, ea se familiariza complet cu atmosfera din saloanele acestei 
lumi selecte. 

între timp, cele trei fete ale generalului - Aleksandra, Adelaida şi 
Aglaia — crescură şi ajunseră la vîrsta de măritiş. E drept că, după nume, 
nu erau decit odraslele generalului Epancin. în schimb, după mamă 
aparţineau aristocrației, aveau zestre frumoasă, tatăl lor putea spera să 
ajungă la cele mai înalte situaţii, iar pe deasupra - ceea ce nu era deloc 
lipsit de importanţă - toate trei erau de o frumuseţe răpitoare, chiar şi cea 
mai mare, Aleksandra, care număra douăzeci şi cinci de ani impliniti. A 
doua, Adelaida, avea douăzeci şi trei, iar cea mai mică, Aglaia, împlinise 
abia douăzeci. Aglaia era cea mai frumoasă dintre toate, şi în societate 
începuse să atragă atenţia tuturor. Dar mai era ceva: toate trei erau foarte 
instruite, străluceau prin inteligenţă şi talente. Se ştia că surorile trăiesc în 
bună înţelegere şi se ajută între ele. Se vorbea chiar de unele sacrificii 
materiale făcute de surorile mai mari în folosul celei mici — un adevărat 
idol al familiei. în societate, nu numai că nu căutau să strălucească, ci, 
dimpotrivă, se ţineau foarte modest. Nimeni nu le-ar fi putut învinui de 
trufie sau ingimfare; se ştia însă că erau mindre şi că îşi cunosc pe deplin 
valoarea. Aleksandra era muziciană; Adelaida avea talent pentru pictură; 
şi totuşi, aproape nimeni nu ştiuse de asta şi aceste însuşiri ale lor fură 
descoperite abia în ultimul timp şi cu totul la întîmplare. Într-un cuvînt, 
toată lumea avea numai cuvinte de laudă pentru cele trei surori. Adică, 
aproape toată lumea, căci existau şi rauvoitori, care vorbeau cu groază 
despre pasiunea surorilor Epancin pentru lectură, despre acea sumedenie 
de cărţi pe care le citiseră. Fiicele generalului nu se arătau deloc grăbite să 
se mărite; ştiau să pretuiasca în modul cuvenit cercurile pe care le 


frecventau, pastrind totuşi anumite rezerve. Faptul apare cu atît mai demn 
de relevat cu cit se cunoşteau veleitatile şi telurile pe care le nutrea tatăl 
lor. 

Era aproape de unsprezece cînd prinţul sună la uşa locuinţei 
generalului. Acesta ocupa, la etajul al doilea, un apartament destul de 
modest în raport cu poziţia lui socială. Un lacheu în livrea deschise uşa şi 
prinţul fu nevoit să intre în lungi tratative cu acest cerber, care se uita cu 
vădită neîncredere la dinsul şi la bocceluta lui. In cele din urmă, dupa 
declaraţia de mai multe ori repetată că este într-adevăr prinţul Miskin si ca 
are absolută nevoie să-l vadă pe general pentru o chestiune urgentă, 
lacheul îl introduse într-o încăpere mica de lîngă anticamera biroului şi-l 
predă în seama unui alt om, care îşi făcea serviciul în timpul dimineţii, 
anuntind persoanele venite pentru audienţă. îmbrăcat în frac, acesta 
părea să fi trecut de patruzeci de ani, iar după ţinuta lui gravă şi aerul 
preocupat se putea vedea cit de pătruns era el de importanţa funcţiei sale, 
căci era uşier cu însărcinări speciale pe lîngă cabinetul Excelenței sale. 

— Aşteptaţi în anticameră, iar legäturica lăsaţi-o aici, spuse el, 
aşezindu-se în fotoliul său cu o gravitate măsurată şi examinîndu-l cu o 
privire severă şi plină de mirare pe print care, fără a-şi lăsa din mina 
modestul bagaj, ocupase un scaun alături. 

— Daca-mi dai voie, am să aştept aici, în tovărăşia dumitale; căci ce 
rost are să rămîn singur acolo? 

— Aici nu se cade să aşteptaţi, fiindcă sinteti vizitator, adică oaspe. 
Vreti să vorbiti personal cu Excelenţa sa? 

Lacheul, se vede treaba, avea anumite rezerve in privinta lui si, 
neputindu-se împăca cu gîndul că va trebui să introducă un asemenea 
musafir, hotărî probabil să-l mai descoasă putin. 

— Da, am de vorbit cu generalul Epancin într-o chestiune... începu 
prinţul. 

— Nu vă întreb despre ce anume vreţi să-i vorbiti; treaba mea e să 
vă anunţ. Dar, aşa cum v-am mai spus, pînă la venirea secretarului, nu e 
cu putinţă. 

Neîncrederea omului părea să crească: prea din cale-afară se 
deosebea acest prinţ de vizitatorii obişnuiţi, cu toate că, aproape zilnic, la 
o anumită oră, generalul era nevoit să primească în chestiuni de afaceri 
tot felul de oameni. Deşi se deprinsese cu asta, ba primise chiar şi 
instrucţiuni destul de precise în această privinţă, lacheul avea totuşi mari 
îndoieli în cazul de faţă, socotind probabil că prezenţa secretarului va fi 
absolut necesară. 

— E adevărat că... veniţi chiar din străinătate? întrebă el în cele din 
urmă, aproape fără voie şi ezitind; ar fi vrut poate să întrebe: „E adevărat 
că sinteti prinţul Miskin în carne şi oase?" 

— Întocmai; am coborit adineauri din tren. Voiai, mi se pare, să mă 
întrebi dacă într-adevăr sînt prinţul Miskin, dar n-ai făcut-o din politeţe? 

— Hm... făcu lacheul surprins. 

— Te asigur că nu mint şi că n-o să ai nici o neplăcere din pricina 
mea. lar dacă mă prezint în halul acesta, cu bocceluta în mina, e numai 
pentru că în momentul de faţă mă aflu într-o situaţie nu tocmai strălucită. 

- Hm!... Vedeţi, nu de asta mă tem. Sint obligat să vă anunţ şi o sa 
vă primească secretarul. Afară de cazul cînd... Aicea-i aici... îndrăznesc să 


vă întreb, nu cumva ati venit la general ca să-i cereti vreun ajutor?... 

- A, nu! în privinţa asta poţi să fii absolut liniştit! N-am să-i cer nimic. 

- Scuzati, vă rog, dar am întrebat şi eu judecînd după înfăţişarea 
dumneavoastră... Aşteptaţi să vină secretarul; deocamdată, generalul e 
ocupat cu domnul colonel, da' vine numaidecit şi secretarul... care e în 
serviciu la Companie. 

- Dacă e vorba totuşi să aştept mai mult, te-aş ruga să-mi spui dacă 
pot să fumez pe aici, pe undeva? Am cu mine pipă şi tutun. 

- Să fumati? îl privi cu nedumerire dispretuitoare lacheul, 
nevenindu-i parcă să-şi creadă urechilor. Să fumati? Nu, fumatul e oprit 
aici; şi apoi, cum de a putut să vă treacă prin gînd aşa ceva... Hm... 
ciudată întrebare! 

- A, nu! nu m-am gîndit că aş putea să fumez în camera asta; ştiu 
bine că nu-i permis; te rugam numai să-mi arăţi un loc unde să-mi pot 
aprinde pipa, pentru că am deprins acest obicei şi n-am mai fumat de trei 
ceasuri. De altfel, poate că ai dreptate, nu degeaba se spune: cite bordeie, 
atitca obiceie! 

- Ei bine, cum să mă încumet a anunţa un om ca dumneavoastră? 
mormăi aproape fără voie lacheul. Mai intti, ca vizitator, deci ca musafir, ar 
trebui să staţi acum în camera de aşteptare şi nu aici cu mine; parcă mă 
văd tras la răspundere pentru această abatere! Sau poate aveţi cumva de 
gînd să ramineti de tot la noi?... adăugă el, aruncind încă o dată o privire 
piezişă spre bocceluta prinţului, care evident nu-i dădea pace. 

- Ba nu, n-am asemenea intenţii. Chiar dacă mi s-ar propune, n-aş 
raminc aici. Am venit numai să fac cunoştinţă cu stapinii casei şi nimic mai 
mult. 

- Cum aşa, să faceţi cunoştinţă? întrebă surprins şi din ce în ce mai 
bănuitor lacheul. Păi, nu mi-ati spus la început că ati venit cu anumite 
treburi? 

- Vezi că, de fapt, nu este vorba despre ceva precis. Şi totuşi, aş 
avea, dacă vrei, şi o anumită treabă: să cer un sfat; dar întîi de toate vreau 
să mă prezint familiei Epancin; sînt prinţul Miskin, iar soţia generalului e şi 
ea o prinţesă Miskin şi noi amindoi am fi cei din urmă descendenţi ai 
acestei familii. 

- Vasăzică, pretindeti acum că sinteti şi rubedenii? sesiză, de data 
aceasta aproape îngrozit, lacheul. 

- Şi nici asta nu s-ar putea afirma cu toată hotărîrea. Fireşte, dacă 
am începe să scormonim cu tot dinadinsul, o înrudire oarecare există, de 
bună seamă, dar e atit de îndepărtată, încit ar fi greu să dai de firul ei. |- 
am şi scris o dată generălesei din străinătate, dar n-am primit nici un 
răspuns. Şi totuşi, întorcîndu-mă în ţară, am socotit de a mea datorie să 
mă prezint. Îţi dau toate lămuririle acestea ca să-ţi împrăştii îndoielile, 
pentru că te vad tare îngrijorat. Anunţă că a venit prinţul Miskin şi însuşi 
numele acesta va fi cea mai bună explicaţie a scopului vizitei mele. O să 
mă primească — foarte bine, n-o să mă primească - nici o supărare. Deşi, 
nu-mi vine a crede că va refuza să mă primească; presupun că doamnei 
general îi va face plăcere să-l cunoască pe unicul reprezentant în viaţă al 
neamului său, de vreme ce, după cite mi-a fost dat să aud, cu siguranţă 
tine mult la obirsia ei nobilă şi pune mare pret pe spita princiară din care 
se trage. 


Felul de a vorbi atît de simplu, sincer şi deschis al prinţului avu, pe 
cît se pare, un efect cu totul contrariu aceluia pe care ar fi trebuit să-l aibă 
în mod normal. Şi cu cit era mai simplu, cu atit părea mai deplasat în cazul 
de fata, căci era exclus ca lacheul acesta încercat să nu-şi dea seama că o 
conversaţie foarte potrivită între doi oameni de aceeaşi condiţie socială 
devine cu totul nelalocul ei între un musafir şi un om. Şi fiindcă de obicei 
oamenii sînt mult mai deştepţi decit îi cred stapinii lor, lacheului nostru nu- 
i raminea decit să-şi închipuie una din două: ori că prinţul era un neispravit 
care umblă să cerşească bani, ori că e un prostănac fără pic de ambiţie, 
căci un prinţ deştept şi care se respectă n-ar fi stat în antreu de vorbă cu o 
slugă, necum să se mai şi întreţină cu ci povestindu-i despre treburile lui. 
Oricum, şi într-un caz, şi în celălalt, nu risca să fie tras la răspundere el, 
lacheul, anuntind un asemenea vizitator? 

— Ar fi totuşi bine să treceţi în camera de aşteptare, spuse el, de 
data aceasta pe un ton mult mai stăruitor. 

— Dacă stăteam acolo, nu puteam să-ţi dau toate lămuririle acestea, 
răspunse prinţul, rizind cu voie bună, şi ramineai cu aceeaşi îngrijorare din 
pricina îmbrăcămintei şi a boccelutei mele. Aşa stind lucrurile, poate ca 
nici nu mai are rost să-l aştept pe secretar şi te duci dumneata singur să 
m-anunti? 

— Nu pot sa anunt un asemenea vizitator fara voia secretarului. 
Apoi, chiar adineauri, Excelenta sa a poruncit sa nu las pe nimeni cit timp 
e ocupat cu domnul colonel; în schimb, Gavrila Ardalionici poate să intre 
oricînd. 

— Ce este el, slujbaş? 

— Cine, Gavrila Ardalionici? Nu, e în serviciu particular, la 
Companie. Da', de ce nu puneţi legăturica deoparte, uite aici. 

— M-am gindit şi eu la asta, dacă-mi dai voie. Să-mi scot, poate, si 
pelerina, ce zici? 

— De bună seamă, că doar n-o să intraţi la el aşa-mbrăcat. Prinţul se 
ridică şi-şi scoase în grabă pelerina, sub care purta o haină destul de bine 
croită, deşi cam uzată. De-a curmezişul vestei îi atirna un lant de oţel, la 
capătul căruia era prins un ceas de argint, marcă elveţiană. 

Cu toate că prinţul era un prostălău — lacheul îl şi cîntărise în sinea 
lui — totuşi sluga generalului socoti în cele din urmă că nu se cuvine să 
stea la taifas cu un vizitator al stăpînului său, deşi prinţul începuse grozav 
să-i placă într-un anumit fel, de ce anume, ce-i drept, nici el n-ar fi putut 
spune. în acelaşi timp simţea că omul acesta îl face să-şi piardă cumpatul, 
îl scoate din sărite. 

— Dar generăleasa la ce ore primeşte? întrebă Miskin, reluindu-si 
locul pe scaun. 

— Asta nu mai e treaba mea. Cred că n-are ore fixe; depinde cine 
vine. Pe croitoreasă se-ntimplă s-o primească chiar şi la unsprezece 
dimineaţa. Gavrila Ardalionici e şi el primit mai devreme ca ceilalţi, ba 
chiar şi în timpul micului dejun. 

— Aici, la voi, încăperile sînt mai călduroase iarna decit în străi- 
nătate, spuse prinţul, în schimb, acolo, aerul de afară e mai cald decit la 
noi; dar casele sînt tare friguroase iarna; un rus cu greu se poate deprinde 
cu astfel de locuinţe. 

— Şi cum adică, acolo nu se face foc în casă? 


— Ba da, sînt însă cu totul altfel construite, vreau să zic, sobele şi 
ferestrele. 

— Hm! Si ati umblat mult prin strainatati? 

— Patru ani. De fapt, am stat tot timpul aproape în acelaşi loc, într- 
un Sat. 

— Cred că v-aţi cam dezobişnuit de cele ale noastre? 

— E foarte adevărat. Nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar mă cuprinde 
uneori mirarea cum de nu mi-am uitat limba. De pildă, acum, stau de 
vorbă cu dumneata şi mereu îmi vine în gînd: „Uite că vorbesc destul de 
bine ruseste". Poate chiar din cauza asta nu-mi tace gura. De ieri, în 
adevăr, simt mereu nevoia să vorbesc ruseşte. 

— Hm! Ati stat vreodată la Petersburg? (Oricit se straduia lacheul 
să păstreze distanţa cuvenită, îi venea greu să renunţe la o conversaţie 
atit de plăcută cu un om aşa de politicos.) 

— La Petersburg? Aproape deloc. Am fost doar aşa, în trecere. Nici 
înainte nu prea am ştiut cum e pe aici, iar acum, aud că s-au produs atitea 
schimbări, încît se zice că şi cei care cunoşteau bine toate rinduielile 
trebuie să înveţe totul de la capăt. Acum se vorbeşte mult, mi se pare, de 
nişte reforme în justiţie, de un nou fel de judecată. 

— De!... Ce să zic, judecata - e tot judecată. Dar acolo pe unde ati 
umblat cum e judecata? O fi mai cu multă dreptate sau e tot asa ca pe la 
noi? 

— N-aş putea să-ţi spun, că nu prea cunosc. Despre instanţele 
noastre judecătoreşti, am auzit însă spunîndu-se lucruri foarte bune. Ş- 
apoi cînd te gindesti că la noi, de pildă, nu există pedeapsa cu moartea. 

— Dar acolo este? 

— Da. Am văzut o execuţie în Franţa, la Lyon, unde mă dusese 
Schneider. 

- Şi cum, îi duce la spinzurätoare? 

- Nu, în Franţa li se retează capul. 

- Şi ţipă rău omul? 

- Nici n-apucă să tipe. Totul se petrece într-o clipită. Omul e aşezat 
cu gitul pe butuc, de sus cade lunecînd un fel de maşinărie - ghilotină se 
cheamă — un satir mare şi lat... cade dintr-o dată cu putere... Capul sare 
retezat cit ai clipi din ochi şi se rostogoleşte în coşul din fata butucului. Mai 
groaznice sînt pregătirile; după ce i se comunică sentinţa, condamnatului i 
se dau ultimele îngrijiri; e legat şi dus la locul de execuţie, apoi îl urcă pe 
eşafod... Uite, atunci e înfiorător! Mulțimea aleargă să vadă, chiar si 
femeile, deşi acolo nu prea e privită cu ochi buni o asemenea curiozitate la 
femei. 

- Vezi bine, asta nu-i treaba lor. 

- Fireşte, ele n-au ce căuta acolo! Asemenea cazne!... Condamnatul, 
îl chema Legros, era un om în puterea vîrstei, deştept, îndrăzneţ, voinic. Ei 
bine, nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar în timp ce urca pe eşafod, plingea si 
era alb ca varul. De necrezut! E îngrozitor! Cum e cu putinţă ca cineva să 
plinga de spaimă? Nu mi-aş fi închipuit vreodată că un om, un om în toată 
firea, la vîrsta de patruzeci şi cinci de ani, care n-a ştiut ce-i aia lacrimă 
pînă atunci, poate să plinga ca un copil. Ce s-o fi petrecind în sufletul lui în 
acel minut? Ce groază, ce cutremurare îl cuprinde? La ce foloseşte această 
batjocorire a sufletului?! Porunca doar spune: „Să nu ucizi!" Şi pentru 


că un om a ucis trebuie să i se ia şi lui viata? Nu se cade. A trecut mai bine 
de o lună de atunci şi nici astăzi nu pot să uit, parcă-mi stă înaintea 
ochilor. De vreo cinci ori am visat cum s-a petrecut. 

Prinţul se insufletise şi o uşoară roseata îi coloră obrazul palid, desi 
vorbea cu acelaşi glas scăzut. Lacheul era numai urechi şi-l asculta cu 
atita interes şi simpatie, de parcă n-ar fi vrut să se smulgă de sub vraja 
vorbei lui; o fi fost şi el un om cu imaginaţie şi cu o licărire de cuget. 

- E bine, cel puţin, că omul nu se chinuieşte prea mult, zise el. 

- Ei vezi? reluă prinţul cu înflăcărare. Dumneata ai observat lucrul 
acesta şi toată lumea e de aceeaşi părere; tocmai de aceea s-a şi inventat 
ghilotina. Dar, ştii, mie mi-a trecut atunci şi un alt gînd prin minte: nu 
cumva, dimpotrivă, e mai rău aşa? O să-ţi pară ciudat, de necrezut, poate, 
dar, cu puţină imaginaţie, te poate încerca şi o asemenea idee. Gindeste- 
te, de pildă, la cele ce se-ntimpla în caz de tortură: durere, răni, chinuri 
trupesti; toate astea îl distrag pe om de la suferinţa morală într-aşa fel, 
încît, pînă în clipa morţii, numai rănile îl chinuiesc. Dar principala, cea mai 
groaznică suferinţă nu ţi-o pot pricinui rănile, ci conştiinţa, certitudinea că 
peste un ceas, apoi peste zece minute, apoi peste o jumătate de minut, 
peste o clipă, sufletul ţi se va despărţi de trup, că n-ai să mai fii om şi că 
asta-i absolut sigur; important e că-i absolut sigur. În clipa cînd ţi-ai virit 
capul în scobitură, ţi l-ai aşezat pe butuc şi aştepţi să cadă tăişul, ba îi şi 
auzi hirsiitul, uite sfertul, fragmentul acela de secundă este cel mai 
groaznic. Crede-mă, te rog, că nu-i deloc vreo fantezie de-a mea şi că 
multi susţin acelaşi lucru. Sînt atit de încredinţat că este aşa, că am să-ţi 
spun sincer părerea mea. Pedeapsa cu moartea pentru omor este o 
pedeapsă de o mie de ori mai grea decit însăşi crima de omor. Omorul pe 
baza unei sentinţe de condamnare la moarte este infinit mai groaznic decit 
omorul tilharesc. Omul pe care îl omoară hoţii noaptea în pădure sau 
altcum speră totuşi pînă-n ultima clipă că poate scăpa. Au fost cazuri cînd 
omul avea beregata tăiată şi tot încerca să fugă ori să implore îndurarea. 
Pe cînd aici, această ultimă speranţă, care face ca moartea să fie poate de 
zece ori mai uşor de suportat, îţi este dinainte luată şi fără nici un fel de 
îndoială, absolut sigur; te afli în faţa unei sentinţe şi toată grozăvia stă în 
faptul că este absolut sigur că nu vei putea s-o înlături şi să scapi; nu cred 
să existe un chin mai îngrozitor pe lume decit o asemenea certitudine. 
Pune un soldat înaintea unui tun într-o bătălie şi trage asupra lui, tot va 
mai nădăjdui încă: citeşte-i însă aceluiaşi soldat sentinţa prin care este 
condamnat absolut sigur la moarte şi-l vei vedea pierzindu-si minţile sau 
izbucnind în plins. Cine a spus că firea omenească e în stare să suporte 
aşa ceva fără să înnebunească? Ce rost are o asemenea cruzime, oribilă, 
monstruoasă şi zadarnică? Poate să fi existat vreodată un om căruia, după 
ce i s-a citit sentinţa de condamnare la moarte şi a fost lăsat o vreme 
pradă spaimei, să i se spună pina la urmă: „Du-te, ai fost iertat!" Ei bine, 
omul acela ar şti poate să ne povestească prin ce a trecut. Hristos însuşi a 
vorbit de acest înspăimântător supliciu. Nu, nu se cade ca omul să fie 
chinuit astfel! 

Deşi uşierul n-ar fi izbutit să exprime toate astea aşa cum le spunea 
prinţul, totuşi se putea citi pe faţa lui înduioşată că a înţeles bine miezul 
chestiunii. 

— Mă rog, dacă aveţi poftă de fumat, ingina el, puteţi sa vă 


aprindeti pipa, dar cit mai repejor, ca nu cumva să va poftească înăuntru. 
Uite, colea, sub scăricică. Vedeţi uşa aceea. Intraţi pe uşă, la dreapta eo 
odaita; acolo se poate, numai ati face bine să deschideţi ferestruica, să 
iasă mirosul de tutun, căci după rinduiala casei nu e îngăduit... 

Dar prinţul n-avu timp să-şi satisfacă gustul. În anticameră intră 
grăbit un tînăr cu nişte dosare în mînă. Lacheul se repezi să-i scoată blana, 
în timp ce tînărul îl măsură din ochi pe prinţ, aruncîndu-i o privire piezişă. 

— Gavrila Ardalionici, începu lacheul pe un ton confidential si 
aproape familiar, dumnealui zice că e prinţul Miskin şi neam cu conita, a 
sosit cu trenul din străinătate şi s-a prezentat aşa, cu o bocceluta în mina, 
numai Ca... 

Prinţul nu desluşi mai mult, fiindcă servitorul continuă să vorbească 
aproape în şoaptă. Gavrila Ardalionovici asculta cu atenţie şi din cînd în 
cînd se uita la prinţ cu multă curiozitate. Apoi renunţă să mai asculte şi se 
apropie cu interes de musafir. 

— Sinteti prinţul Miskin? întrebă el cu o politeţe şi amabilitate 
exagerate. 

Era un tînăr foarte frumos, tot de vreo douăzeci şi opt de ani: blond, 
de statură mijlocie, bine făcut, cu o mica barbuta napoleoniană, avea o 
figură inteligentă şi foarte frumoasă. Numai că zimbetul lui, cu toată 
amabilitatea pe care o afecta, avea ceva artificial în el; dinţii, prea regulati, 
aminteau un şirag de perle; privirea, cu toată aparenta voioşie şi 
sinceritate, trăda ascutimi iscoditoare. 

„Omul acesta cred că are cu totul altă privire cînd e singur şi probabil 
că nici nu ride vreodată", îşi zise în gînd prinţul, retinind mai mult intuitiv o 
primă impresie. 

Miskin se grăbi să-i dea toate lămuririle despre persoana lui, repetind 
pe scurt ceea ce-i spusese cu puţin înainte lacheului, iar mai înainte lui 
Rogojin. Gavrila Ardalionovici, între timp, părea că se străduieşte să-şi 
aducă aminte de ceva. 

— Nu i-aţi trimis acum un an sau chiar mai putin Elizavetei 
Prokofievna o scrisoare, din Elveţia, mi se pare? 

— Întocmai. 

— In cazul acesta, numele dumneavoastră nu este necunoscut în 
familia generalului şi cu siguranţă că n-a fost dat uitării. Doriţi să staţi de 
vorbă cu Excelenţa sa? Mă duc să vă anunţ... Generalul va fi liber îndată. 
Ar fi bine, pina atunci, să treceţi în sala de aşteptare... Pentru ce l-ai 
lăsat pe dumnealui să stea aici? se adresă el pe un ton sever servitorului. 

— Vă spuneam că aşa a dorit... 

In acest timp, uşa cabinetului se deschise brusc şi de acolo ieşi un 
militar cu o servietă în mînă, care vorbea tare şi se înclina mereu, luîndu-şi 
ramas-bun de la stapinul casei. 

— Esti aici, Ganea? Vino, te rog! striga un glas dinauntru. Gavrila 
Ardalionovici schiţă un salut cu capul în direcţia prinţului şi intră grăbit în 
cabinet. 

Peste vreo două minute, uşa se deschise iar şi glasul sonor şi afabil 
al secretarului i se adresă lui Miskin: 

— Va rog să poftiti, printe! 


Generalul Ivan Feodorovici Epancin îl primi în picioare în mijlocul 
cabinetului, uitindu-se la el cu multă curiozitate, ba făcu şi doi paşi în 
întîimpinarea lui. Prinţul se apropie şi se recomandă. 

— Ei bine, răspunse generalul, cu ce aş putea să-ţi fiu de folos? 

- O, nimic important nu mă aduce; voiam numai să fac cunoştinţă cu 
dumneavoastră. N-aş vrea să vă deranjez, căci nu cunosc nici ziua, nici 
orele dumneavoastră de primire. Dar vin direct de la gară, chiar acum am 
sosit din Elveţia... 

Generalul schiţă un început de suris, dar se opri ca pentru un 
moment de reculegere, îşi îngustă ochii, îl mai examina o dată pe vizitator 
din cap pînă-n picioare, apoi, cu un gest grăbit, îi arătă un scaun; el însuşi 
se aşeză putin într-o parte şi se întoarse spre print cu un aer nerabdator, 
de aşteptare. Ganea, în picioare, într-un colt al odăii, cerceta hirtiile de pe 
birou. 

- De obicei nu prea am răgaz să fac cunoştinţe noi, observă gene- 
ralul. intrucit însă dumneata ai probabil în vedere un scop anumit... 

- Eram sigur, întrerupse prinţul, că o să banuiti numaidecit că vizita 
mea urmăreşte un anumit scop. Vă asigur însă că, în afară de plăcerea de 
a vă cunoaşte, nici un alt motiv nu mă aduce în casa dumneavoastră. 

- Bineînţeles, plăcerea e tot aşa de mare şi pentru mine, dar nu poţi 
să te distrezi întruna; ştii, mai are omul şi treburi... În afară de asta, pînă 
acum nu pot să descopăr nimic comun între noi... nici o legătură, ca să zic 
aşa... 

- Nu-i nici o legătură, fireşte, şi nici vreun punct comun între noi. 
Căci, dacă sînt prinţul Miskin si dacă soţia dumneavoastră se trage din 
neamul nostru, asta, desigur, nu-i un motiv. înţeleg prea bine. Totuşi, altul 
nu există. Mai bine de patru ani am lipsit din Rusia, iar cînd am plecat din 
tara mă gaseam într-un hal... nu prea eram cu mintea limpede! Nici atunci 
nu prea cunoşteam viata, iar acum nici atit. Aş avea nevoie de cunoştinţa 
unor oameni de inimă; aş avea chiar şi o afacere de rezolvat şi nu ştiu la 
ce uşi să bat. Încă la Berlin mi-a venit în gînd: „îmi sînt aproape rude, să 
mă adresez mai întîi lor; cine ştie, poate că am putea să ne fim de folos 
reciproc, ei mie şi eu lor, dacă sînt oameni de inimă". Şi am avut prilejul să 
aud că sinteti tocmai asemenea oameni buni. 

- Iti sînt foarte recunoscător, zise generalul surprins. Dă-mi voie sa 
te întreb unde ai tras? 

- Deocamdată, n-am tras nicăieri. 

— inseamnă că vii la mine direct de la gară? Si... cu bagajele? 

— N-am nici un fel de bagaj, doar o bocceluta cu rufărie; de obicei o 
port cu mine. Pînă diseară, am timp să-mi caut o cameră la hotel. 

— Vasazica, ai de gind totuşi să-ţi iei o cameră la hotel? 

— O, da, fireşte. 

— După vorbele dumitale, crezusem că ai venit cu gîndul să rămii la 
mine. 

— Aşa ceva nu s-ar întîmpla decit în urma unei invitaţii din partea 
dumneavoastră. Mărturisesc însă că n-aş fi primit. Nu pentru că aş avea 
vreun motiv, ci pentru că... nu-mi stă în firea. 

— Atunci am făcut bine că nu te-am invitat şi nici nu te invit, 
îngăduie-mi, totodată, printe - pentru ca să fim pe deplin lämuriti şi pentru 


a înlătura, ca să spun aşa, orice echivoc — să trag următoarea concluzie 
din convorbirea noastră: întrucît din discuţia noastră a reiesit şi sîntem de 
acord că între noi nu poate fi vorba de vreo legătură de rudenie, deşi 
pentru mine ar fi fost, bineînţeles, deosebit de măgulitor să ne ştim rude, 
ar urma... 

— Ar urma că nu-mi rămîne altceva de făcut decit să mă ridic şi să 
plec, isprăvi vizitatorul fraza şi se ridică rizind cu multă voiosie chiar, în 
ciuda situaţiei penibile în care fusese pus. Credeti-ma că, desi nu am deloc 
experienţa vieţii şi nu cunosc nici obiceiurile şi nici felul de viaţă al 
oamenilor de aici, nu ştiu de ce, exact aşa mi-am închipuit că va decurge 
întrevederea noastră. Probabil că aşa e normal să fie... De altfel, nici la 
scrisoarea pe care v-am trimis-o nu mi-ati răspuns... Atunci, vă las cu bine 
şi scuzati pentru deranj. Privirea prinţului era în acel moment atit de 
blinda, iar zimbetul aşa de senin şi lipsit de orice urmă de resentiment, 
încît generalul îl privi deodată mai atent şi în aceeaşi clipă îl văzu cu alti 
ochi; o schimbare bruscă se produse în atitudinea gazdei. 

— Ştii, printe, spuse generalul cu un glas care nu semana cu cel de 
adineauri, oricum, eu nu te cunosc încă şi-apoi, mă gîndesc că poate 
Elizaveta Prokofievna ar dori să-l cunoască pe omul care poartă acelaşi 
nume ca ea... Mai zăboveşte puţin, dacă vrei şi dacă timpul îţi îngăduie. 

— O, timp am destul şi-mi aparţine în totalitate, n-am unde şi la ce 
să mă grăbesc (şi prinţul, fără multă ceremonie, îşi puse pe masă pălăria 
moale cu bor mare). Mărturisesc că, venind încoace, nutrisem speranţa 
că, poate, Elizaveta Prokofievna îşi va aduce aminte de scrisoarea mea. 
Adineauri, cînd aşteptam acolo, în anticameră, servitorul dumneavoastră 
m-a bănuit că aş fi dintr-aceia care vin să ceară de pomană; mi-am dat 
seama numaidecit. lar slujitorii dumneavoastră probabil că au primit în 
privinţa asta instrucţiuni severe; dar vă asigur că nu pentru asta am venit, 
ci, credeti-ma, numai şi numai ca să cunosc şi să mă apropii de oameni. 
Am impresia însă că v-am deranjat şi asta mă nelinisteste. 

— Uite ce este, printe, spuse generalul cu un zîmbet voios, mă bate 
gîndul că daca eşti cu adevărat aşa cum pari, cine ştie, poate că ne-ar face 
plăcere să te cunoaştem mai de aproape; numai că, vezi dumneata, eu 
sînt un om prea ocupat; uite şi acum, mai am de văzut şi de semnat nişte 
hirtii, pe urmă trebuie să mă duc la Alteta sa si de acolo la slujbă, incit, 
deşi aş prefera să stau de vorbă cu un om... cumsecade şi onorabil... 
totuşi... De altfel sînt aşa de convins de buna dumitale educaţie încît... Dar 
ce vîrstă ai, printe? 

— Douăzeci şi şase de ani. 

— la te uită! Te credeam mult mai tînăr. 

— Da, se spune că par mai tînăr. Cred că voi şti să mă port astfel, 
încît să nu vă stingheresc şi asta nu-mi va fi deloc greu, dat fiind că nici 
nu-mi place să plictisesc pe cineva... Şi pe urmă, am impresia că sîntem 
atit de diferiţi în aparenţă din cauza unor anumite împrejurări, încît înclin 
să cred şi eu că într-adevăr nu-i nimic comun între noi; deşi nu sînt deloc 
convins de asta; căci, la drept vorbind, adesea e numai o părere că nu 
există puncte comune, în realitate însă, ele există şi încă foarte multe... 
Numai indolenta omenească e de vină că oamenii se categorisesc unii pe 
alţii din vedere şi nu sînt în stare să găsească... Dar ceea ce spun poate că 
vă plictiseşte? Mi s-a părut chiar... 


— În două cuvinte: ai ceva avere sau, poate, te gîndeşti să-ţi găseşti 
o ocupaţie? Scuză-mă că te iau aşa... 

- Vai de mine, întrebarea dumneavoastră e firească şi mi-o explic 
foarte bine. N-am deocamdată nici o avere şi nici ocupaţie, cu toate că mi- 
ar fi trebuit. Bani, pînă acum, am avut de la străini; profesorul Schneider, 
la care mi-am urmat tratamentul şi studiile în Elveţia, mi-a dat atit cit era 
nevoie pentru drum, aşa că acum, de pildă, mi-au rămas doar citeva 
copeici. Am de rezolvat, ce-i drept, o chestiune şi aş avea nevoie de un 
sfat, dar... 

- Şi cum ai de gind să te descurci deocamdată? Care ti-au fost 
intenţiile? interveni generalul. 

- Să fac ceva, să lucrez... orice... 

- Eşti filosof, cum văd; şi totuşi... ai vreun talent, anumite aptitudini, 
măcar din acelea care să-ţi asigure cit de cit existenţa? Scuză-mă că 
insist... 

- O, dar n-aveţi de ce vă scuza. Cred că n-am nici talente, nici 
aptitudini deosebite. Mai curînd aş spune contrariul, ţinînd seama că din 
pricina sănătăţii mele n-am putut primi o instrucţiune sistematică. Dar, ca 
să-mi cîştig pîinea, cred că... 

Generalul îl întrerupse iar şi-i ceru noi amănunte. Prinţul mai povesti 
o dată ceea ce se cunoaşte din paginile anterioare. A reieşit cu acest prilej 
că generalul nu numai că auzise de răposatul Pavlişcev, dar îl şi cunoscuse 
personal. Din ce motive anume omul acesta s-a interesat direct de 
educaţia lui, nici chiar Miskin nu putea să-şi explice — probabil în 
amintirea vechii prietenii carc-l legase de tatăl său. Rămas orfan de mic, 
prinţul fusese crescut la ţară, căci pentru starea sănătăţii lui se recomanda 
sederea la aer curat. Pavlişcev îl incredintase unor cucoane batrine, rude 
dc-ale lui, moşierese de provincie; mai întîi i se dădu copilului o 
guvernantă, pe urmă un pedagog. Prinţul declară de altfel că, în ciuda 
faptului că îşi amintea aproape totul, multe lucruri nu era în stare să le 
explice multumitor, deoarece au rămas pentru el învăluite ca într-o ceaţă. 
Accesele bolii de care suferea fiind din ce în ce mai frecvente îl făcuseră 
aproape idiot (prinţul spuse întocmai cuvîntul idiot). Mai povesti apoi cum 
Pavlişcev s-a întîlnit înr-o zi, la Berlin, cu profesorul Schneider - un doctor 
elveţian care se ocupa în special de aceste boli si care înființase în 
cantonul Valais un institut psihiatric, unde trata idiotia si deficienta mintală 
prin hidroterapie şi gimnastică; se ocupa de instructia pacienţilor săi, 
urmărind dezvoltarea lor intelectuală. Şi astfel Pavlişcev îl trimise cu vreo 
cinci ani în urmă în Elveţia, internîndu-l în casa de sănătate condusă de 
acest doctor. Acum doi ani însă, Pavlişcev a murit subit fără să fi apucat 
să-şi lase ultimele dispoziţii. Schneider a continuat să-l mai ţină şi după 
aceea şi să-l trateze, încă doi ani; de vindecat n-a reuşit să-l vindece de 
tot, dar i-a fost de mare ajutor, fiindcă acum se simte mult mai bine; şi că, 
în sfîrşit, la dorinţa lui stăruitoare şi în urma unei întîmplări care l-a hotărît 
pe profesor să-l lase să plece, el s-a întors în patrie. 

Generalul nu-şi ascundea mirarea. 

- Şi cum adică, n-ai în Rusia pe nimeni, dar absolut pe nimeni? 
întrebă el. 

- Deocamdată pe nimeni... dar nadajduiesc... am primit de altfel o 
scrisoare... 


- Cel puţin, îl întrerupse iarăşi generalul fără să fi auzit ultimele 
cuvinte ale prinţului despre scrisoare, ai vreo pregătire, ai învăţat să faci 
ceva şi crezi că boala dumitale nu te-ar împiedica să ocupi, de pildă, o 
slujbă uşoară, undeva în administraţie? 

- A! nu, fără îndoială. Chiar aş dori mult să am o slujbă, pentru că 
vreau să văd ce aplicaţii am. În toţi cei patru ani cît am stat în Elveţia, am 
studiat mereu, deşi nu prea sistematic, ci aşa după propria mea metodă. 
Am citit mai ales foarte multe cărţi ruseşti. 

- Cărţi ruseşti? Atunci înseamnă că ştii carte şi poţi să scrii fără 
greşeli? 

- O, da, fireşte. 

- Foarte bine. Şi ai un scris frumos? 

- Scrierea o am excelentă. în această privinţă aş putea spune că am 
un adevărat talent de caligraf. Daţi-mi să vă scriu ceva de probă, spuse 
prinţul înflăcărîndu-se. 

- Mă rog. De aşa ceva chiar este nevoie. Şi, mai ales, îmi place 
hotarirea pe care o arăţi, printe; esti într-adevăr un om simpatic, zău asa. 

- Aveţi nişte rechizite de birou extraordinare. Ce de-a creioane şi 
condeie, ce hirtie admirabilă... Şi ce cabinet frumos aveţi! Uite un peisaj pe 
care-l cunosc: e o vedere din Elveţia. Tabloul a fost făcut probabil după 
natură; locul acesta îl cunosc, sînt convins că l-am văzut; e în cantonul Uri. 

- Tot ce se poate, deşi tabloul a fost cumpărat aici. Ganea, dă-i 
prinţului o foaie de hirtie; poftim hirtie şi un condei; poţi să te asezi la 
masuta asta. Ce ai acolo? se întoarse generalul către secretar, care 
scosese între timp din servietă o fotografie de format marc pe care i-o 
arătă. Ah! Nastasia Filippovna! Chiar dinsa ţi-a trimis-o, chiar dinsa? 
Dumneaei personal? îl descosea el pe Ganea, inviorindu-se şi plin de 
curiozitate. 

- Mi-a dat-o adineauri, cînd m-am dus să-i prezint felicitările. l-o 
cerusem mai de mult. Nu ştiu dacă nu-i cumva o aluzie din partea ei ca 
într-o zi ca asta m-am prezentat cu miinile goale, fără vreun cadou, 
adăugă Ganea cu un zimbet acru. 

- Da' de unde! Cum de a putut să-ţi treacă prin cap aşa ceva! Nu-i 
deloc în firea ei şi nu-i o femeie interesată, replică foarte categoric 
generalul. Si, între noi fie vorba, ce dar ai fi putut să-i faci? Pentru asta 
trebuie mii de ruble! Afară de cazul că i-ai fi dat şi tu o fotografie de-a ta. 
Apropo, nu ţi-a cerut-o încă? 

- Nu, nu mi-a cerut şi poate că nici n-o să mi-o ceară vreodată. Cred 
că n-aţi uitat, Ivan Feodorovici, de reuniunea de astă-seară. Aţi fost invitat 
în mod special. 

- N-am uitat, n-am uitat, fireşte. Şi am să vin negreşit. Că doar e ziua 
ei de naştere, cum aş putea să lipsesc. Douăzeci şi cinci de ani! ...Hm! ştii 
ceva, Ganea, am să-ţi dezvălui un secret. Pregates-te-te. Ne-a fagaduit, lui 
Afanasi Ivanovici şi mie, că în seara asta, cu prilejul sărbătoririi, îşi rosteste 
cuvîntul hotăritor: a fi sau a nu fi! Aşa că bagă de seamă! 

O tulburare bruscă îl făcu pe Ganea să pălească. 

- A spus dinsa aşa? întrebă el cu un tremur în glas. 

- Şi-a dat cuvintul zilele trecute. A trebuit să cedeze, în cele din 
urmă, la insistenţele noastre. Dar ne-a rugat să nu-ţi spunem nimic 
deocamdată. 


Generalul îl urmărea cu atenţie pe Ganea; aerul stingherit al acestuia 
părea că îl indispune. 

- Amintiţi-vă, Ivan Feodorovici, spuse emoţionat şi intrucitva ezitind 
Ganea, că dinsa mi-a lăsat toată libertatea să decid cum vreau pina în 
clipa cînd va lua ea o hotarire; ba şi atunci chiar, ultimul cuvînt îl am eu... 

- Care vasăzică tu... Care vasăzică... se nelinişti deodată generalul. 

- N-am spus nimic. 

- Gindeste-te în ce situaţie ne pui! 

- N-am zis că renunţ. Poate că nu m-am exprimat bine... 

- Cred şi eu! Aş vrea să te văd renuntind! spuse cu ciudă generalul, 
fără să-şi ascundă supărarea. Aici, dragul meu, nu se mai pune chestiunea 
că n-ai putea să renunti, ci e vorba cit de nerăbdător esti să primeşti 
răspunsul ei, cu cîtă plăcere şi bucurie aştepţi acest răspuns. Cei de-acasă 
ce spun? 

- Ce să spună! Acasă, totul va decurge cum vreau eu. Numai tata, 
ca de obicei, se ţine de năzbitii, a întrecut orice măsură, încît refuz să mai 
stau de vorbă cu el, dar îl tin din scurt şi, de n-ar fi mama, zău că l-aş da 
pe uşă afară. Bineînţeles, mama plinge întruna şi soră-mea e furioasă. Eu 
însă le-am declarat categoric că numai eu am dreptul să-mi hotărăsc 
propria soartă şi vreau ca toată lumea din casă să se supună voinţei mele. 
Surorii mele, cel puţin, i-am spus toate acestea răspicat, de faţă cu mama. 

- Eu, unul, drept să-ţi spun, nu mai înţeleg nimic, observă ginditor 
generalul, ridicînd din umeri şi desfăcîndu-şi braţele în semn de mirare. 
Chiar zilele trecute, ţii minte, cînd Nina Aleksandrovna a venit la mine să 
se plingă, ce se mai văita, ce se mai căina! „Dar de ce atita necaz?" o 
întreb eu — ca să aflu că pentru mama şi sora ta căsătoria aceasta ar fi o 
dezonoare. Ce dezonoare, mă rog, aş vrea să vă întreb? Cine ar putea să-i 
reproşeze ceva Nastasiei Filippovna sau să afirme ceva rău despre 
purtarea ei? Numai pentru că a trăit cu Toţki? Dar e absurd, mai ales dacă 
ţinem seama de anumite împrejurări! „Nu-i aşa că n-aţi admite-o în 
societatea fiicelor dumneavoastră?" zice. Ca să vezi la ce se gîndeşte! Dar 
nu înţeleg cum de nu ţine seama Nina Aleksandrovna de... 

- De situaţia ei? îl ajută Ganea pe general să-şi isprăvească gîndul. 
Îşi cunoaşte ea foarte bine locul, nu fiţi supărat pe dinsa. De altfel, chiar 
atunci i-am făcut un scandal teribil ca să se înveţe minte şi să nu se mai 
amestece în treburile altora. Şi totuşi, dacă mai avem linişte în casă, poate 
e numai fiindcă ultimul cuvint n-a fost rostit încă, dar putin mai trebuie ca 
să se dezlantuie furtuna. Daca în seara asta lucrurile se lamuresc definitiv, 
e limpede că atunci totul va răbufni pe faţă. 

Prinţul auzi toată conversaţia asta aplecat la masuta din colt, asupra 
probei sale de caligrafie. Isprävind, se apropie de masa ca să predea hirtia 
generalului. 

— Aşadar, asta-i Nastasia Filippovna? tngina el, cercetind cu multă 
atenţie şi curiozitate portretul. Frumoasă făptură! mai adăugă Miskin cu 
înflăcărare. 

Şi, într-adevăr, fotografia înfăţişa o femeie tînără de o rară fru- 
musete. Era îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră, cu o croială foarte 
simplă şi elegantă, dar fără pretenţie; părul, probabil castaniu, era strîns 
într-o pieptănătură simplă de tot, ochii îi avea negri şi profunzi, fruntea 
ginditoare; chipul, putin cam slab şi poate prea palid, exprima pasiune, 


lăsînd să se întrevadă şi o umbră de trufie. Ganea şi generalul se uitau 
uluiti la Miskin... 

— Cum adica, Nastasia Filippovna? O cunosti dumneata pe Nastasia 
Filippovna? tntreba generalul. 

- Da; sînt numai de douăzeci şi patru de ore în Rusia si am avut 
prilejul să aud vorbindu-se de această femeie minunată, răspunse prinţul 
şi povesti despre întîlnirea cu Rogojin şi tot ce aflase de la acesta. 

— Ce-o mai fi şi asta! zise generalul, cuprins din nou de nelinişte; 
ascultase cu multă atenţie istorisirea prinţului şi acum îl fixă pe Ganea cu 
o privire iscoditoare. 

- Vreo mitocănie, desigur, murmură Ganea puţin tulburat; le ce te 
poţi aştepta de la un negustoras zurbagiu pus pe chefuri şi dezmat. Am 
mai auzit eu ceva despre o ispravă de-a lui. 

— Aşa e, am auzit şi eu, îşi aduse aminte generalul. După 
intimplarea aceea cu cerceii, Nastasia Filippovna ne-a povestit totul de-a 
fir a păr. Dar acum e altceva. Poate că într-adevăr e vorba la mijloc de un 
milion şi... de o pasiune. O pasiune brutală, să zicem, dar oricum e pasiune 
şi se cam ştie de ce-s capabili domnişorii aceştia cînd o iau razna... Hm! 
numai de n-ar ieşi de-aici vreo incurcatura! conchise generalul, cazind pe 
gînduri. 

— Vă sperie milionul? rînji Ganea. 

— Tu nu te temi, fireşte? 

— Ce impresie ţi-a facut, printe? îl întrebă deodată Ganea pe Miskin. 
Are aerul unui om serios sau e o puşlama ordinară? Aş vrea să ştiu părerea 
dumitale personală. 

În sufletul lui Ganea se petrecea probabil ceva neobişnuit, făcîndu-l 
să pună această întrebare. Părea că un gînd nou îi incoltise în minte şi-i 
sclipea nerăbdător în ochi. Cît despre general, a cărui sinceră nelinişte era 
vădită, se uită chioris la print, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la cine ştie ce 
mare lucru de pe urma răspunsului său. 

— Nu ştiu cum să vă spun, reflectă prinţul, numai că mie personal 
mi-a făcut impresia unui om cuprins de o mare pasiune, ba aş zice chiar de 
o pasiune bolnăvicioasă. De altfel, el însuşi are încă aerul unui om 
suferind. Nu este exclus ca din primele zile la Petersburg chiar să cadă 
iarăşi la pat, mai cu seamă dacă nu se cruta şi se apucă de chefuri. 

— Asa? Asta e impresia dumitale? se agata generalul de aceasta 
supozitie. 

— Da, e impresia pe care mi-a făcut-o. 

— Ce are a face ca peste citeva zile ar putea sa cada la pat, zise 
Ganea, surizind răutăcios din colţul buzelor. Asemenea istorii se pot 
întîmpla fără să fie nevoie de cine ştie ce mult timp şi n-ar fi exclus să se 
întîmple ceva chiar şi în seara asta... 

— Hm!... Tot ce se poate. Dar atunci totul va depinde de ceea ce i se 
va năzări Nastasiei Filippovna, murmură generalul. 

— Şi o ştiţi cum e citeodata! 

— Ce vrei să spui? strigă generalul indispus la culme. Ascultă, 
Ganea, te rog astăzi să n-o contrazici, caută să fii... într-un cuvînt să-i intri 
în voie... Hm! ... ce te hlizesti la mine? Ascultă, Gavrila Ardalionici, ar fi, 
cred, nimerit, ba chiar foarte nimerit momentul să ne întrebăm: în 
definitiv, ce anume urmărim noi? Căci, în ceea ce mă priveşte, interesul 


meu personal în afacerea asta, înţelegi, e pe deplin asigurat şi nimic nu m- 
ar putea îngrijora; într-un fel sau altul, ce-i al meu e pus deoparte. Totki nu- 
şi va schimba hotărîrea, prin urmare nu risc nici o pierdere şi, dacă totuşi 
îmi bat capul cu asta acum, e numai pentru binele tău. Gindeste-te, 
aşadar; ce naiba, n-ai încredere în mine? Că doar eşti un om... într-un 
cuvînt, un om deştept, şi m-am bizuit pe tine... Or, în cazul de faţă, acest 
lucru €...€... 

— E lucru de căpetenie, isprăvi Ganea, venind iarăşi în ajutorul 
generalului, vădit încurcat, şi buzele lui se schimonosiră într-un zimbet 
veninos pe care nici măcar nu încercă să-l ascundă. Îşi atinti privirea 
febrilă în ochii generalului, ca şi cum ar fi vrut ca acesta să-i citească tot 
gîndul. Generalul se făcu roşu de minie. 

— Da, da, precum ai spus! A şti să fii deştept este un lucru de 
căpetenie! întări el, sfredelindu-l cu privirea pe interlocutorul său. Nu ţi se 
pare că eşti cam ridicol, Gavrila Ardalionici? îmi face impresia că te bucură 
chiar apariţia acestui fecioras de negustor, ca şi cum ai vedea în el o 
scăpare pentru tine. Aici însă trebuie judecat bine din capul locului; trebuie 
să cumpăneşti bine situaţia şi... şi să procedezi în consecinţă, drept şi 
cinstit, şi asta e valabil pentru amîndouă părţile; iar de nu... e preferabil s- 
o spui dinainte, ca să nu-i compromiti pe alţii, cu atît mai mult cu cit ai 
avut vreme destulă pentru asta; şi nici acum nu-i prea tirziu de altfel 
(generalul ridică sprincenele semnificativ), cu toate ca mai sînt doar citeva 
ceasuri... Ai înţeles ce vreau să spun? Ai înţeles? Chiar aşa, zău, accepti ori 
nu? Dacă nu accepti, spune şi — mă rog... nimeni nu te sileşte, Gavrila 
Ardalionici, nimeni nu te împinge cu forţa într-o cursă, dacă ti se pare 
cumva că la mijloc e vreo cursă. 

— Accept, rosti cu glasul pe jumătate, dar cu un ton hotărît, Ganea, 
apoi tăcu posomorit, lăsîndu-şi privirea în pămînt. 

Generalul era satisfăcut. Ce-i drept, se cam pripise şi acum îşi făcea 
reproşuri de a fi întrecut măsura. Cînd deodată, întoreîndu-se spre musafir, 
o nelinişte subită i se aşternu pe faţă la gindul că acesta auzise toată 
conversaţia. În aceeaşi clipă însă liniştea îi reveni; o singură privire 
aruncată asupra prinţului i-a fost de ajuns pentru a nu-şi mai face griji în 
această privinţă. 

— Formidabil! strigă el, privind proba de scris pe care i-o 
prezentase prinţul. Dar e un adevărat model de caligrafie! Şi încă un 
model din cele mai reuşite! Priveşte, Ganea, ce talent! 

Pe o foaie groasă de hirtie velină prinţul scrisese cu caractere 
medievale ruseşti propoziţia: 

„ Precicucernicul egumen Pafnutie şi-a pus iscălitura. " 

- Aveţi aici, explică el cu deosebită plăcere şi multă insufletire, 
iscălitura stareţului Pafnutie, aflată pe un manuscris din secolul al 
paisprezecelea. Ştiau să iscălească frumos egumenii şi mitropoliţii de 
odinioară, ba cu ce gust citeodata, cu cîtă sîrguinţă! Dacă aveţi în 
biblioteca dumneavoastră ediţia lui Pogodin, domnule general, aţi putea să 
vă convingeti. Mai departe vine un alt model de scriere: iată, aici aveţi o 
probă de caligrafie ronda pe care o intrebuintau francezii în secolul trecut, 
unele litere nici nu mai seamănă cu cele de azi; era scrisul curent de 
atunci, acela al scribilor oficiali; specimenul care mi-a servit de model 
provine de la unul dintre ei, veţi recunoaşte şi dumneavoastră ca nue 


lipsit de unele calităţi reale. Priviţi acest d şi acest a aşa de frumos 
rotunjite. Am încercat să transpun acest caracter de scriere franceză în 
litere ruseşti, ceea ce nu-i deloc uşor, dar am izbutit şi văd că iese destul 
de frumos. Poftim şi o altă scriere, foarte originală şi foarte frumoasă chiar 
aici: „Prin .sirguinta învingi orice." Este caligrafia cancelariilor ruseşti sau, 
dacă doriţi mai precis, a cancelariilor militare. Aşa se scriu documentele 
oficiale care trebuie adresate unor personaje importante. Literele sînt 
toate ronde, trăsătura e neagră, dar sînt făcute cu mult gust. Un caligraf n- 
ar admite asemenea ornamente sau, mai bine zis, asemenea intenţii de 
ornamentatie, vedeţi, aceste codițe mici neisprăvite - dar daca le priviţi în 
ansamblu, aici se reflectă un caracter, se întrevede chiar sufletul unui scrib 
cazon; el ar fi vrut parcă să dea friu liber fanteziei, să asculte de inspiraţia 
talentului său, dar gulerul vestonului de militar e strîns încheiat în copci, 
spiritul de disciplină a răzbit pînă şi în scris. Ce să zic, e un lucru admirabil! 
Modelul acesta mi-a căzut în mina cu totul din întîmplare şi unde credeţi? 
— în Elveţia! Recent de tot şi m-a impresionat mult. Asta-i o scriere 
englezească obişnuită, simplă şi sobră; eleganța nici că ar putea merge 
mai departe; aici totul e superb, încîntător, un adevărat sirag de perle, e 
perfecțiunea însăşi; dar iată şi o variantă frantuzeasca a acestui scris, am 
împrumutat-o de la un comis-voiajor francez; de fapt, e aceeaşi scriere 
engleză, cu aceleaşi caractere, cu deosebire că linia neagră e un pic mai 
densă, mai îngroşată, ceea ce face ca proporţiile de lumină să nu fie 
respectate; remarcati de asemenea că şi ovalul suferă o uşoară 
modificare: e putin mai rotunjit; în plus aici mai găsim şi un adaos 
ornamental, dar ornamentul este un lucru extrem de delicat, care ascunde 
mii de primejdii! Înfloriturile cer un gust extraordinar; dar dacă sînt izbu- 
tite, dacă proporţiile au fost găsite — o asemenea scriere nu mai suferă 
nici o comparaţie, rămii pur şi simplu fermecat! 

— Oho! Ce subtilitati de amănunt! zise generalul rizind. Păi 
dumneata, cum văd, eşti mai mult decit un simplu caligraf, eşti un artist! 
Tu ce zici, Ganea? 

— E uimitor, întări secretarul, şi aş putea spune - un artist pe deplin 
conştient de menirea lui, adăugă el cu un suris ironic. 

— Dumneata rizi. N-ai decit. Nu-ţi dai seama că aici e vorba de o 
adevărată carieră, urmă generalul. Nici nu ştii, printe, cărei personalităţi 
importante te vom pune să scrii scrisori! Am putea foarte bine, chiar de la 
început, să-ţi oferim treizeci şi cinci de ruble pe luna. Dar văd că s-a facut 
douăsprezece şi jumătate, se întrerupse el din vorbă, uitîndu-se la ceas; să 
ne înţelegem, printe, căci sînt grăbit şi poate n-o să mai avem ocazia să ne 
întîlnim astăzi! la loc puţin; ţi-am explicat că nu e chip să te primesc prea 
des, în schimb doresc sincer să-ţi vin cit de cit în ajutor, ca să poţi face 
faţă, adică, nevoilor celor mai urgente; pe urmă te descurci singur cum 
ştii. Am să-ţi caut un loc într-o cancelarie; n-ai să ai cine ştie ce mult de 
lucru, dar trebuie să fii conştiincios şi punctual. Acum, în ce priveşte 
găzduirea dumitale. Gavrila Ardalionici Ivolghin, tînărul meu prieten aici 
prezent, cu care te rog să faci cunoştinţă, locuieşte în familie; mama şi 
sora lui au două-trei odăi mobilate pe care le dau cu chirie, inclusiv 
serviciul, la persoane de bună condiţie. Nina Aleksandrovna, sînt convins, 
va tine seama de recomandatia mea. Pentru dumneata, printe, e mai mult 
decit o comoară, mai întîi pentru că în loc sa fii singur, vei fi, ca să spun 


aşa, în sînul familiei, căci, după părerea mea, nu poţi, la început, să rămii 
singur cuc într-o capitală ca Petersburgul. Nina Aleksandrovna şi Varvara 
Ardalionovna, mama şi sora lui Gavrila Ardalionici, sînt nişte doamne 
onorabile pentru care am cea mai mare consideraţie. Nina Aleksandrovna 
este soţia unui vechi camarad al meu, generalul Ardalion Aleksandrovici, 
actualmente pensionar. E adevărat că în urma unor împrejurări cu totul 
speciale am încetat să-l mai văd, ceea ce însă nu mă împiedică să-i 
păstrez într-un anumit fel toată stima. Toate astea ti le spun, printe, ca să 
te fac să înţelegi că va fi din parte-mi o recomandare, ca să zic aşa, 
personală, care mă angajează şi că, prin urmare, răspund oarecum pentru 
dumneata. Costul pensiunii e din cele mai moderate şi sper că leafa 
dumitale îţi va permite în curînd să faci faţă acestei cheltuieli. E drept că 
omul mai are nevoie şi de ceva bani de buzunar; cred însă că n-ai să te 
superi, dragă printe, daca-ti atrag atenţia că ar fi mai cuminte să eviti 
banii de buzunar şi, în general, nici să nu porţi bani în buzunar. Ti-o spun 
după părerea pe care mi-am făcut-o despre firea dumitale. Dat fiind însă 
că în momentul de faţă punga dumitale e absolut goală, permite-mi să-ţi 
ofer această hîrtie de douăzeci şi cinci de ruble. Bineînţeles, ne vom socoti 
mai tîrziu, şi dacă eşti într-adevăr un om aşa de sincer şi bun la inimă cum 
te arată vorba, sper că nici în privinţa asta n-are să se ivească vreo 
dificultate între noi. Şi dacă îţi acord atita atenţie, e numai pentru că am 
anumite proiecte în privinţa dumitale; într-o zi le vei cunoaşte. Vezi ce 
sincer sînt. Sper, Ganea, că nu vei avea nimic de obiectat ca prinţul să 
locuiască la voi? 

- O, dimpotrivă! Maică-mea va fi chiar încîntată... răspunse cit se 
poate de politicos şi prevenitor Ganea. 

- Mi se pare că pînă acum nu aveţi ocupată decit o singură cameră; 
cum îl cheamă pe locatar? Ferd...? Fer... 

— Ferdiscenko. 

- Exact. Dar sa ştii că nu-mi place deloc acest Ferdiscenko al vostru; 
un fel de măscărici ordinar. Şi nu înţeleg de ce Nastasia Filippovna îl 
încurajeză atit. Să fie oare cu adevărat rudă cu ea? 

— Aş! eo glumă şi atit! Ce rubedenie? Nici în clin, nici in mineca. 

— Ei, atunci, dă-l dracului! Ei bine, printe, eşti mulţumit sau nu? 

- Vă mulţumesc, Excelenţă, aţi dat dovadă de multă mărinimie faţă 
de mine, cu atît mai mult că nici măcar nu v-am cerut sprijinul; şi nu o 
spun din mindrie; adevărul e că realmente nu ştiam unde să-mi pun capul. 
Ce-i drept, adineauri, Rogojin m-a invitat să mă duc la el. 

- Rogojin? Ei bine, cred ca nu face; ti-as da un sfat părintesc sau, 
dacă ţi-e mai pe plac, un sfat prietenesc: să-l scoţi din cap pe domnul 
Rogojin asta. Si, în general, te-aş sfătui să-ţi limitezi relaţiile la familia în 
care ai să stai. 

- Pentru că sinteti aşa de bun cu mine, începu prinţul, aş avea de 
rezolvat o chestiune. Am primit o comunicare... 

— Te rog să mă scuzi, întrerupse generalul, dar nu mai dispun de nici 
un minut măcar. Mă duc să te anunţ Lizavetei Prokofievna; dacă dorinţa ei 
va fi să te primească chiar acum (am eu grijă să te prezint în modul cel 
mai favorabil), te sfătuiesc să profiti de ocazie şi să-i intri în voie, căci 
Lizaveta Prokofievna poate să-ţi fie de mare folos; doar purtaţi acelaşi 
nume. De n-o vrea acum, să nu fie cu supărare, vei veni altă dată. iar tu, 


Ganea, uită-te putin la socotelile astea; am încercat cu Fedoseev adineauri 
să le dăm de capăt. Ar fi bine să nu uităm, să le includem... 

Şi generalul ieşi, fără ca prinţul să mai fi apucat să-i vorbească de 
chestiunea care-l preocupa, deşi încercase de vreo patru ori să aducă 
vorba. Ganea aprinse o ţigară, oferindu-i una şi prinţului; acesta primi şi, 
nevoind să-l deranjeze pe secretar, începu să examineze încăperea. 
Privirea lui Ganea luneca fără să zăbovească asupra hirtiei intesate cu cifre 
pe care generalul i-o dăduse s-o studieze. Era distrat; zimbetul, privirea, 
ingindurarea lui Ganea devenira şi mai apăsătoare pentru print, dupa ce 
ramasera singuri. Deodata, Ganea se apropie de print, care in momentul 
acela se oprise linga masuta si examina din nou portretul Nastasiei 
Filippovna. 

- Asadar, iti place o astfel de femeie, printe? intreba el pe 
neaşteptate, scrutindu-l cu privirea; un gind tainic paru sa 
tncolteasca în mintea lui. 

- Ce chip extraordinar! răspunse prinţul, şi sînt convins că nici soarta 
ei nu este din cele mai banale. E plină de voiosie şi totuşi se vede ca a 
suferit mult, nu-i aşa? O trădează ochii şi, uite, pometii aceştia delicat 
conturati, aceste două punctulete sub ochi, la curmătura obrajilor. E plină 
de mindrie; ba şi de orgoliu, poate; dar n-aş şti să spun dacă e buna sau 
rea la suflet. Ah, ce mult aş vrea să fie bună! Atunci totul ar fi salvat! 

- Dumneata te-ai căsători cu o femeie ca asta? reluă Ganea cu 
privirea-i febrilă mereu atintita în ochii prinţului. 

- Eu nu pot sa mă căsătoresc cu nici o femeie, sînt un om bolnav, 
răspunse prinţul. 

- Dar Rogojin s-ar însura cu ea? Ce crezi? 

- Cum să-ţi spun, de însurat cred că s-ar însura şi miine, numai că n- 
ar trece o săptămînă şi s-ar putea întîmpla s-o şi înjunghie. 

Cuvintele acestea avură asupra lui Ganea un efect cu totul 
neaşteptat: fu cuprins deodată de un tremur atit de violent, încît prinţul 
abia se stapini să nu scoată un tipat. 

- Ce ai? biigui el, apucîndu-l de brat. 

- Luminatia voastră, Excelenţa sa generalul vă roagă să poftiti la 
Excelenţa sa Elizaveta Prokofievna, anunţă lacheul, apărut în clipa aceea 
în uşă. Prinţul îl urmă pe lacheu. 


IV 


Surorile Epancin erau, toate trei, nişte domnişoare înalte, de o 
constituţie robustă şi se bucurau de o sănătate înfloritoare; aveau umerii 
sculpturali, pieptul voinic, braţe puternice, aproape bărbăteşti, şi, 
bineînţeles, potrivit forţei şi sănătăţii lor, uneori le plăcea să manince bine, 
fapt pe care de altfel nici nu încercau să-l ascundă, cu toate că mama lor, 
generăleasa Lizaveta Prokofievna, era scandalizată ori de cite ori le vedea 
înfulecînd cu o poftă atit de nestapinita. Deoarece, cu tot respectul 
aparent pe care i-l arătau fiicele, opiniile ei pierduseră de multă vreme 
autoritatea indiscutabilă de altădată, încît acordul tacit al celor trei fete 
ieşea întotdeauna biruitor, generăleasa, în interesul demnităţii sale 
personale, socotea că-i mai nimerit să se abţină de la orice observaţie. E 
drept însă că firea omului adesea refuză să se supună înţelepciunii; din an 


în an Lizaveta Prokofievna devenea tot mai capricioasă şi mai nestapinita, 
ba ajunsese chiar să aibă şi ciudatenii; noroc că-i raminea la indemina un 
soţ supus şi răbdător asupra căruia îşi vărsa de obicei tot năduful, pentru 
ca după aceea armonia să se reîntroneze în familie şi lucrurile să meargă 
cum nu se poate mai bine. 

De altfel, nici generăleasa nu se putea plinge că n-ar avea poftă de 
mîncare şi de obicei la douăsprezece şi jumătate se aşeza şi ea împreună 
cu fiicele ei la masă, în faţa unui mic-dejun copios, care semăna mai mult 
cu o masa de prînz. Inainte de aceasta, domnişoarele mai obişnuiau sa 
bea şi cite o ceaşcă de cafea care li se servea la pat, la ora zece 
dimineaţa, în clipa cînd se trezeau; aşa le placuse şi aşa rămăsese rinduit 
o dată pentru totdeauna. lar la douăsprezece şi jumătate, în sufrageria cea 
mică, vecină cu camerele Lizavetei Prokofievna, se punea masa. Uneori, la 
gustarea asta intimă lua parte şi generalul, cînd îi permiteau bineînţeles 
ocupațiile. Se servea ceai, cafea cu lapte, brînză, unt, miere şi nişte clătite 
care-i plăceau la nebunie generălesei, pirjoale etc, ba chiar şi supă 
fierbinte, in dimineaţa zilei cînd începe povestea noastră, toată familia, 
adunată în sufragerie, aştepta sosirea generalului, care promisese că vine 
la douăsprezece şi jumătate. Dacă ar fi întîrziat măcar cu un minut, 
generăleasa ar fi trimis să-l cheme, dar, ca de obicei, el a fost punctual. 
Apropiindu-se de soţia sa pentru a-i săruta mina, generalul observa de 
astă dată pe fata ei o expresie stranie. Şi cu toate că presimtise încă din 
ajun că întocmai aşa se vor desfăşura lucrurile astăzi din pricina unei 
„anecdote" (după cum obişnuia el să spună) şi aseară chiar, înainte de a 
adormi, se framintase putin din cauza asta, neliniştea îl cuprinse iarăşi. 
Fetele veniră pe rînd să-l sărute şi, fără să fi existat un motiv de supărare, 
se simţea că nici aici lucrurile nu stau ca de obicei. E drept că generalul 
devenise excesiv de bănuitor în ultima vreme din cauza unor anumite 
împrejurări, dar ca tată şi soţ cu experienţă, care ştia să fie abil, se grăbi şi 
de data aceasta să-şi ia măsurile de prevedere. 

Poate că nu vom ştirbi prea mult cursivitatea povestirii noastre dacă 
vom zabovi putin aici pentru a da unele lămuriri suplimentare, ce ne vor 
ajuta să conturăm mai precis raporturile ce se definiseră în sînul familiei 
Epanein şi împrejurările în care se afla ea la începutul acestei istorisiri. 
Spuneam mai adineauri că deşi generalul nu urmase cine ştie ce multe 
şcoli, raminind, dupa propria lui expresie, un simplu „autodidact, era 
totuşi un sot şi un tată abil şi cu experienţă. Adoptase, între altele, 
sistemul de a nu-şi zori fetele la măritiş, adică „nu se ţinea mereu de capul 
lor" şi nu prea le plictisea cu dorinţa lui părintească de a le vedea 
căpătuite, cum se întîmplă, în mod firesc şi involuntar de altfel, pînă şi în 
familiile cele mai aşezate cărora destinul le-a hărăzit o numeroasă 
progenitură feminină. Generalul ajunsese s-o convingă şi pe nevastă-sa să 
adere la sistemul său, deşi aplicarea lui se dovedea a fi destul de 
anevoioasă — cu atit mai anevoioasă cu cit era împotriva firii; dar 
argumentele generalului aveau temeinicia lor, bazate fiind pe fapte 
palpabile. Unde mai pui că, lăsate în voia lor, libere de a decide ele însele 
în această privinţă, fetelor, în cele din urmă, trebuia, fireşte, să le vină 
mintea la cap şi, lăsînd la o parte capriciile şi pretenţiile exagerate, ar fi 
început să acţioneze energic şi cu tragere de inimă; părinţilor nu le-ar mai 
rămîne decit să vegheze discret, dar neabătut, ca nu cumva să se producă 


vreo alegere fantezistă ori vreo tendinţă nelalocul ei, pentru ca, la 
momentul oportun, să intervină spre a îndruma lucrurile cu hotarire pe 
fagasul cel firesc şi dorit. In sfîrşit, mai trăgea în cumpănă şi faptul că 
averea şi poziţia socială a familiei creşteau an de an, în progresie 
geometrică, aşa încît, pe măsură ce vremea trecea, domnişoarele Epanein 
deveneau partide din ce în ce mai atrăgătoare. Dar iata că peste toate 
aceste socoteli şi argumente de netăgăduit interveni un fapt nou: fiica cea 
mai mare, Aleksandra, deodată şi aproape pe neaşteptate (aşa cum se 
întîmplă de obicei) împlini douăzeci şi cinci de ani. Aproape în acelaşi timp, 
Afanasi Ivanovici Totki, om de lume, cu relaţii înalte în societatea cea mai 
aleasă şi pe deasupra putred de bogat, îşi manifestă din nou vechea lui 
dorinţă de a-şi întemeia un cămin. Era un om de vreo cincizeci şi cinci de 
ani, cu o fire delicată şi gusturi ultrarafinate. Tinea să contracteze o 
căsătorie convenabilă şi era un mare cunoscător şi admirator al frumuseţii 
feminine. Fiind în ultimul timp într-o foarte strinsa prietenie cu generalul 
Epancin, întărită mai ales prin faptul că deveniseră asociaţi la mai multe 
întreprinderi financiare, îi mărturisi într-o zi intenţia sa şi, sub cuvînt că-i 
solicită un sfat prietenesc şi îndrumare, îl întrebă dacă ar fi sau nu agreată 
o eventuală cerere în căsătorie din partea lui, cu una dintre fiicele 
generalului. 

Curgerea lină şi fericită a vieţii familiei Epancin intra, aşadar, într-un 
moment de cotitură. 

Cea mai frumoasă dintre toate era, aşa cum am mai spus, sora cea 
mică — Aglaia. Dar pina şi Totki, cu tot egoismul lui nemăsurat, a înţeles 
că nu într-acolo trebuie să-şi îndrepte privirile şi că Aglaia e sortită altuia. 
Poate că o dragoste exagerată şi o prietenie prea înflăcărată a surorilor ei 
făceau ca lucrurile să meargă prea departe în această privinţă, dar ele, cu 
toată sinceritatea, făureau în visurile lor pentru Aglaia un destin care să fie 
idealul posibil al paradisului pe pămînt. Viitorul sot al Aglaiei trebuia să 
aibă toate calităţile, toate perfectiunile, fără a mai vorbi şi de avere. Ba 
între ele rămăsese chiar stabilit, printr-o înţelegere tacită şi fără prea 
multe conciliabule, să facă, în caz de nevoie, şi unele sacrificii materiale în 
favoarea celei mai mici pentru a-i asigura o dotă cu totul neobişnuită, 
colosală. Părinţii ştiau asta; de aceea, cînd Toţki îşi destăinui intenţiile 
matrimoniale, ei erau aproape convinşi că una dintre fetele mai mari va 
consimti la această căsătorie, cu atît mai mult că în cazul lui Afanasi 
Ivanovici nici nu se punea problema zestrei. Om practic şi cu experienţă, 
generalul primi cu toată consideratia propunerea lui Totki. Intrucit însă 
chiar Totki, silit de anumite împrejurări, manifesta multă prudenţă, si 
demersul lui părea că sondează deocamdată terenul, părinţii, la rîndul lor, 
se mărginiră să-l facă cunoscut fetelor mai mult prin aluzii delicate. 
Răspunsul pe care-l obtinura n-a fost nici el prea precis, totuşi suficient 
pentru a-i convinge că, într-o asemenea eventualitate, Aleksandra n-ar res- 
pinge propunerea lui Totki. Era o fata cu caracter hotărît, dar blinda din fire 
şi intelegatoare; ar fi primit să se mărite cu Totki de bună voie şi o data 
cuvîntul dat, l-ar fi ţinut negreşit. Nu era deloc ahtiată după lux si nu 
numai că nu ar fi adus în căsnicie şi în viaţa bărbatului ei cine ştie ce griji 
sau schimbări neobişnuite, ci, dimpotrivă, ar fi realizat un cămin tihnit şi 
plin de mulţumire. Fără a fi o frumuseţe răpitoare, avea totuşi un fizic 
plăcut. Deci, ce ar fi putut Totki să-şi dorească mai mult? 


Şi, totuşi, afacerea tărăgăna. Printr-o înţelegere amicală, Totki şi 
generalul conveniseră să se abţină deocamdată de la orice demersuri 
oficiale şi, ca atare, irevocabile. De altfel, nici părinţii nu se hotarisera încă 
să aducă vorba deschis înaintea fetelor. Pe de altă parte, începuse parcă 
să-şi facă loc şi o disonanta: Lizaveta Prokofievna se arăta din ce în ce mai 
nemulțumită - lucru destul de grav. Era la mijloc o chestiune delicată, o 
împrejurare pe cit de curioasă, pe atit de încîlcită, care putea să 
compromită situaţia, ba chiar să zădărnicească totul. 

„Încurcătura" (cum îi spunea Totki) începuse demult, cu vreo 
optsprezece ani în urmă. În imediata vecinătate cu unul dintre cele mai 
frumoase domenii ale sale, situate într-o gubernie centrală, se zbătea în 
nevoi şi greutăţi un mic proprietar, copleşit de necazuri. Era un om care 
ajunsese de pomină prin necontenitele sale ghinioane - fost ofiţer, născut 
dintr-o familie nobilă de vita mai veche chiar decit a lui Totki, şi pe care-l 
chema Filipp Aleksandrovici Baraşkov. Plin de datorii şi înglodat în ipoteci, 
omul izbutise, în cele din urmă, datorită unei munci de ocnaş, în rînd cu 
ţăranii, sâ-şi pună într-o oarecare rinduiala mosioara lui. La cea mai mica 
izbîndă, nenorocitul îşi recăpăta de obicei încrederea şi prindea din nou 
curaj. Înaripat şi plin de speranţe, se repezise pentru cîteva zile în capitala 
judeţului ca să încerce a cădea la învoială cu unul dintre principalii lui 
creditori. A treia zi după sosirea în oraş, se trezi cu starostele sătucului 
său, venit în goana mare, călare, cu barba pirlita şi fata plină de arsuri, să-i 
aducă vestea că „ieri, în amiaza mare, conacul a ars pînă în temelii şi că în 
flăcări s-a prapadit şi conita, numai copilaşii au scăpat teferi". O asemenea 
surpriză nici chiar Baraşkov, care inghitise pînă atunci atitea „hapuri" din 
partea sorții, n-o mai putuse suporta; cu mintea zdruncinată, se sfirsi 
peste o lună de zile, răpus de congestie cerebrală... Mosioara lui, vaduvita 
de ţărani, plecaţi care încotro să-şi caute un rost în lume, fu vîndută la 
mezat; cît despre cele două fetiţe, una de şase, cealaltă de şapte ani ele 
fură luate prin mărinimia lui Afanasi Ivanovici Totki şi încredințate - spre a 
fi crescute şi educate — administratorului său de moşie, fost funcţionar, 
neamt de origine şi tata al unei familii numeroase. Curind după aceea, cea 
mai mică dintre surorile orfane muri de tuse convulsivă, şi astfel Nastia 
rămase singură. Toţki, care se afla pe atunci în străinătate, uitase complet 
de existenţa celor două fetiţe. Trecuseră cam cinci ani, cînd, într-o zi, lui 
Afanasi Ivanovici îi veni în gînd să-şi viziteze moşia, şi cu acest prilej, în 
conacul său, printre copiii administratorului, îi atrase deodată atenţia o 
fetiţă fermecătoare, de vreo doisprezece ani, vioaie, deşteaptă şi care 
promitea să devină mai tirziu o frumuseţe rară; în privinţa asta, Afanasi 
Ivanovici avea un ochi ager şi încercat. De data aceasta zăbovi la moşie 
doar cîteva zile, totuşi avu grijă să dea dispoziţiile cuvenite, în urma cărora 
în educaţia fetiţei interveniră oarecare schimbări; fu angajată o 
guvernantă elveţiană, femeie în vîrstă, respectabilă şi cu multă experienţă 
în domeniul educaţiei alese a tinerelor fete şi care, pe lîngă limba 
franceză, preda şi diferite alte discipline. Instalată la conac, guvernanta se 
ocupă intens de educaţia micutei Nastia. După patru ani, perioada aceasta 
de educaţie multilaterală luă sfîrşit. Guvernanta plecă, iar pe Nastia, din 
împuternicirea lui Afanasi Ivanovici, a venit s-o ia o boieroaică, vecina 
domnului Totki de lîngă o altă proprietate, situată într-o gubernie mai 
îndepărtată. Era o mosioara nu prea întinsă, cu o căsuţă modestă de birne, 


proaspăt construită şi mobilată cu un gust deosebit. Unde mai pui că şi 
sătucul purta un nume semnificativ — Otradnoie(îmbucurător, plăcut.). 
Moşiereasa a instalat-o pe Nastia în acest cămin tihnit şi, cum era văduvă, 
fără copii, şi locuia doar la o verstă depărtare de Otradnoie, veni şi ea să 
stea acolo împreună cu Nastia, căreia i se dadura în serviciul ei o batrina 
chelăreasă şi o tînără, dar foarte priceputa, cameristă. In conacul de la 
Otradnoie, Nastia găsi instrumente muzicale, o bibliotecă frumoasă cu 
cărţi instructive şi romane sentimentale potrivite pentru o tînără fată, 
tablouri, stampe, creioane, pensule, culori, o foarte nostima catelusa, iar 
după două săptămîni descinse şi Totki... De atunci el îndrăgi în mod 
deosebit acest sătuc al său pierdut în mijlocul stepelor; vară de vară venea 
să petreacă acolo trei luni, şi aşa se scurseră vreo patru ani de viaţă 
tihnită, plină de farmec şi fericire. 

Dar iată că într-o zi — pe la începutul iernii, patru luni după ultima 
vizită a lui Afanasi Ivanovici la Otradnoie, unde, de data asta, nu zăbovise 
decit două saptamini - se räspindi zvonul sau, mai bine zis, ajunse la 
urechile Nastasiei Filippovna vestea că Afanasi Ivanovici ar avea de gind sa 
se însoare la Petersburg cu o tînără frumoasă şi de neam, cu alte cuvinte e 
pe punctul de a face o partidă strălucită. Mai tîrziu, zvonul se dovedi a nu 
fi tocmai exact în toate amănuntele, căci fusese vorba doar de un proiect 
de căsătorie şi încă foarte îndoielnic ca perspectivă de realizare. Şi totuşi, 
din clipa aceea, în firea Nastasiei Filippovna interveni o schimbare bruscă 
şi cu totul neasteptata. Ea manifestă deodată o atit de aprigă hotarire şi 
spirit de iniţiativă, încît vadi prin aceasta un caracter cu totul nebănuit. 
Fără să stea mult pe ginduri, părăsi brusc colţul ei tihnit de ţară şi, făcînd 
singură drumul pina la Petersburg, apăru pe neaşteptate la locuinţa lui 
Totki. Revenindu-şi din uluiala primului moment, acesta încercă s-o 
readucă la bunele sentimente, dar de la început chiar, se dovedi că în felul 
de a discuta cu ea totul trebuie schimbat: şi limbajul, şi tonul, şi 
diapazonul vocii, şi subiectele de conversaţie plăcută şi elegantă pe care 
le folosise cu atît succes pina atunci, şi logica argumentării - într-un cuvînt, 
absolut totul. In fata-i şedea acum o altă femeie cu mult deosebită de 
aceea pe care o cunoscuse pina atunci şi pe care de abia cu cîteva luni în 
urmă, în luna iulie, o lăsase în cătunul Otradnoie. 

Isi dădu seama, în primul rînd, că aceasta nouă femeie ştie şi 
înţelege extraordinar de multe lucruri - atît de multe, încit îl cuprindea 
uimirea: de unde putuse ea să capete atitea cunoştinţe şi informaţii, să-şi 
formeze idei precise asupra atitor lucruri? (Să le fi acumulat oare din mica 
ei bibliotecă de domnişoară?) Dar nu numai atit: chiar şi din punct de 
vedere juridic era foarte bine edificată asupra multor chestiuni şi căpătase 
o cunoaştere temeinică dacă nu a lumii, cel puţin a felului cum se petrec 
unele lucruri în societate. In al doilea rînd, i se schimbase parcă şi firea, 
caracterul. Nu mai era fiinţa aceea sfioasă, cu stări sufleteşti nedefinite, 
uneori plină de farmecul unei zburdălnicii şi naivitati adorabile, alteori 
tăcută şi îngîndurată, mirată sau neîncrezătoare, înlăcrimată, cuprinsă de 
nelinişti şi neastimpar... 

Nimic din toate astea: înaintea lui Totki ridea acum în hohote şi-l 
săgeta cu împunsături şi sarcasm veninos o făptură neaşteptat de 
necunoscută, surprinzătoare şi care îi mărturisi fără înconjur că n-a avut 
niciodată pentru dînsul decit cel mai profund dispreţ, un dezgust mergind 


pina la greață, simtaminte ce s-au născut în sufletul ei îndată dupa 
surpriza primului moment. Această femeie nouă îi declara verde-n faţă că 
de fapt putin i-ar păsa dacă el s-ar insura chiar acum şi cu oricine, dar caa 
venit anume să-l împiedice de la această căsătorie, şi numai din răutate n- 
o să-l lase să se însoare, pentru că aşa vrea ea şi că, prin urmare, aşa se 
va întîmpla, „fie chiar şi numai pentru a-mi bate joc de tine în voie, pentru 
că, în sfîrşit, mi-a venit şi mie rîndul sa rid". 

Aşa cel puţin se exprimase ea, deşi poate că nici n-a spus tot ce 
avea pe suflet. Şi în timp ce Nastasia Filippovna cea noua, cu un ris 
batjocoritor, îi aruncă toate astea în obraz, Afanasi Ivanovici chibzuia în 
tăcere situaţia, încercînd să-şi pună puţină ordine în gîndurile răvăşite. Dar 
n-a fost chiar aşa de uşor. l-au trebuit aproape două săptămîni ca, tot 
cumpănind şi cîntărind, să găsească o soluţie. în cele din urmă, hotărîrea 
fu luată. Fapt este că Afanasi Ivanovici număra pe atunci vreo cincizeci de 
ani, era un om cu greutate, care-şi cistigase de mult o poziţie temeinică în 
societate. Preocupat în gradul cel mai înalt de multumirea lui personală, el 
tinea mai presus de toate la liniştea şi confortul său, dupa cum se şi cădea 
unui om atît de onorabil. Nici cea mai mică abatere, nici cea mai uşoară 
şovăială nu era de îngăduit în privinţa celor ce se statorniciseră de 
întreaga alcătuire a vieţii, desävirsindu-se într-o formă atit de frumoasă. Pe 
de altă parte, experienţa şi deprinderea de a privi lucrurile mai adînc îl 
făcură curînd pe Totki să se convingă că de data aceasta avea de-a face cu 
o fiinţă de la care te poţi aştepta la orice, o fiinţă în stare nu numai să 
amenințe, dar şi să acţioneze, căci nimic, dar absolut nimic n-ar fi oprit-o 
să-şi ducă amenințările la îndeplinire; era pornită, fără îndoială, să sfideze 
orice, să-şi bată joc de toate şi de toţi şi chiar de ea însăşi, încît orice 
încercări de a o ispiti şi cuminţi s-ar fi dovedit zadarnice. Substratul 
izbucnirii sale ascundea, de bună seamă, resorturi nebănuite de cu totul 
altă natură, într-un haos sufletesc total - deopotrivă protestul nesăbuit al 
unei inimi răzvrătite, o indignare romantică, Dumnezeu ştie împotriva cui 
şi pentru ce, un sentiment nepotolit de ură şi dispreţ depăşind orice 
măsură — într-un cuvînt, ceva extrem de ridicol şi de neconceput în 
rîndurile bunei societăţi, şi care pentru orice om onorabil, dacă i se 
întîmplă să intervină în viaţa lui, constituie o adevărată pedeapsă 
dumnezeiască, o calamitate. Bineînţeles că averea şi relaţiile lui Totki îi 
permiteau oricînd să recurgă la o mică şi foarte nevinovată ticăloşie care 
să-l scoată din încurcătură. Pe de altă parte, era limpede că din punct de 
vedere juridic, să zicem, Nastasia Filippovna nu-i putea pricinui aproape 
nici un prejudiciu; nici măcar un scandal mai mare n-ar fi reuşit să 
stirneasca - atit de uşor putea fi oricînd făcută inofensivă. Dar toate 
acestea erau valabile numai în cazul cînd Nastasia Filippovna ar fi fost 
hotărită să procedeze ca orice altă femeie în situaţia ei şi cum se 
procedează în general în asemenea cazuri, adică să nu forţeze prea mult 
nota. Şi uite, tocmai aici i-au fost de mare folos lui Totki perspicacitatea şi 
ochiul lui ager, căci ştiuse să ghicească aproape fără greş că Nastasia 
Filippovna însăşi îşi dă perfect de bine seama cit de neputincioasă este din 
punct de vedere juridic şi că, de fapt, cu totul alt gînd tncoltise în mintea-i 
şi în ochii ei scînteietori... Dispreţuind orice, pînă şi propria sa persoană 
(trebuia multă perspicacitate şi inteligenţă pentru a ghici în momentul 
acela că, de fapt, ea nu mai ţinea de mult la propria-i persoană şi pentru a- 


| face pe el, scepticul şi cinicul monden, să intuiască gravitatea acestei 
stări sufleteşti), Nastasia Filippovna era în stare să se piardă iremediabil si 
în chipul cel mai oribil, să apuce drumul Siberiei şi al ocnei, numai pentru a 
avea satisfacția de a fi reuşit să-şi bată joc în voie de omul care-i inspirase 
o aversiune atit de inumana. Afanasi Ivanovici n-a încercat niciodată să 
ascundă că era cam laş din fire sau, mai bine zis, conservator în cel mai 
înalt grad. Prevenit, de pildă, că va fi omorit în timpul cununiei sau că i s-ar 
putea întîmpla altceva, foarte ridicol, indecent şi potrivnic convenientelor 
sociale, el s-ar speria, dar nu atit de faptul că va fi omorît, rănit, însîngerat 
sau scuipat în obraz în public ş.a.m.d., ci că toate astea i se vor fi întîmplat 
într-un chip atît de nefiresc şi dezagreabil. Or, comportarea Nastasiei Filip- 
povna îi prevestea tocmai aşa ceva, cu toate că ea nu spusese încă nimic; 
el însă îşi dădea bine seama că ea îl studiase şi-l cunoştea atit de bine, 
încît va şti cum să-l lovească. Si întrucît căsătoria vizată nu era decit un 
simplu proiect, Afanasi Ivanovici se resemna şi cedă în faţa Nastasiei 
Filippovna. 

Hotarirea lui a fost influenţată şi de o altă împrejurare: era greu să-şi 
închipuie cineva cit de putin semăna, ca înfăţişare, această nouă Nastasia 
Filippovna cu cea dinainte. Pina atunci păruse doar o fetiţă foarte drăguță, 
iar acum... Toţki nu-şi putu ierta multă vreme faptul că în toţi aceşti patru 
ani nu ştiuse să vadă ceea ce părea atit de evident, ba şi frapant 
citeodata. E drept că aici conta mult şi împrejurarea că cele două profiluri 
ale ei, şi cel fizic, şi spiritual suferiseră între timp o transformare adinca. El 
îşi amintea, de altfel, că şi înainte se-ntimpla uneori să-i vină gînduri 
stranii cînd se uita, de pildă, în ochii ei: o întunecime profundă şi 
misterioasă se cerea pătrunsă în adincul lor ca o enigmă. În ultimii doi ani, 
Afanasi Ivanovici raminea deseori surprins de schimbarea ce se produsese 
la Nastasia Filippovna; devenea tot mai palidă şi - lucru ciudat - această 
paloare o făcea parcă şi mai frumoasă. Ca toţi craii care şi-au făcut de cap 
în voie, ducînd o viata destrăbălată, Totki tratase la început cu multă 
uşurinţă cucerirea lesnicioasă a acestui suflet inocent; dar în ultima vreme 
se văzu nevoit să-şi pună de mai multe ori întrebarea dacă nu greşise 
judecînd-o astfel pe Nastasia Filippovna. În tot cazul, încă din primăvara 
dinainte, hotărise în sinea lui s-o mărite cit mai curînd cu vreun domn 
aşezat şi cumsecade, cu slujba într-o altă gubernie, bineînţeles asigurindu- 
i o dota frumuşică. (O, ce crunt si cu cîtă satisfacţie îşi bătea joc de toate 
astea Nastasia Filippovna!). Dar acum, ispitit de noutatea descoperirii sale, 
Afanasi Ivanovici se gîndi c-ar putea s-o exploateze din nou pe această 
femeie. Se hotărî deci s-o instaleze la Petersburg, inconjurind-o cu bogăţie 
şi confort. Dacă nu i-a mers într-un anumit fel, de ce n-ar încerca să-şi 
realizeze scopul şi pe altă cale: Nastasia Filippovna, etalată ca o curtezană 
de lux, putea să-i satisfacă oricînd orgoliul de cuceritor într-un anumit cerc 
de cunoscuţi. 

Trecură cinci ani de viaţă în Petersburg şi, cum era şi firesc, în acest 
răstimp, multe lucruri se limpeziră de la sine. Situaţia lui Afanasi Ivanovici 
nu era deloc de invidiat; partea cea mai proastă era că o dată intrată frica 
în el, i-a fost cu neputinţă să scape de acest simtamint. Se temea, fără să 
ştie de ce anume, se temea pur şi simplu de Nastasia Filippovna. Intr-o 
vreme, în primii doi ani, îşi închipuise că Nastasia Filippovna ar fi vrut ca el 
s-o ia în căsătorie, şi dacă tăcea, era numai dintr-un exagerat orgoliu, 


asteptind cu perseverenţă să facă el primul propunerea. Pretentia ar fi fost 
nelalocul ei; Afanasi Ivanovici îşi incretea plictisit fruntea şi raminea 
îndelung adincit în gînduri grele. Sore marca şi oarecum neplăcuta lui 
surprindere (ciudatenie a inimii omeneşti!), avu prilejul să se convingă într- 
o zi că o eventuală cerere în căsătorie ar intimpina un refuz categoric din 
partea Nastasiei Filippovna. Multă vreme n-a fost în stare să înţeleagă. O 
singură explicaţie îi părea plauzibilă: mîndria acestei femei „jignite si 
prapastioase" mergea pina acolo, incit ar fi preferat să piardă pina şi 
situaţia cea mai strălucită, numai ca să-şi poată arăta o dată mai mult 
disprețul printr-un refuz. Din nefericire pentru el, Nastasia Filippovna 
apucase între timp să aibă asupră-i un ascendent din ce în ce mai mare. 
Nici cele mai mari avantaje n-ar fi reuşit s-o ademenească şi cu toate că 
acceptase confortul care-i fusese oferit, continua să ducă o viată foarte 
modestă şi în cei cinci ani care se scurseseră nu-şi adunase aproape nici 
un fel de economii. In dorinţa lui de a rupe aceste lanţuri, Afanasi Ivanovici 
se gîndi să recurgă la un mijloc destul de ingenios: pe nesimţite, cu multă 
iscusinta, o supuse unei acţiuni de continuă seducţie cu ajutorul dibaci a 
fel de fel de cuceritori irezistibili; dar nici unul dintre aceşti bărbaţi ideali: 
prinți, husari, secretari de legatie, poeţi, romancieri şi chiar socialişti — nici 
unul nu produse asupra Nastasiei Filippovna nici cea mai mică impresie, ca 
şi cum avea o piatră în loc de inimă şi sentimentele-i secaseră pentru 
totdeauna. Trăind destul de retrasă, îşi petrecea vremea citind, chiar 
studiind, făcînd muzică. Relaţiile ei erau restrinse: o vizitau mereu citeva 
văduve de funcţionari sărace şi caraghioase, două actriţe şi nişte femei 
batrine; tinea mult la familia numeroasă a unui învăţător respectabil, în a 
cărui casă era primită cu multă dragoste şi căldură sufletească. Seara, de 
cele mai multe ori, se adunau la ea cinci-şase cunoscuţi, dintre care 
aproape nelipsit era si Totki. De curînd fusese introdus în societatea 
Nastasiei Filippovna, ce-i drept nu fără greutate, şi generalul Epancin. În 
acelaşi timp, absolut fără nici o dificultate şi simplu de tot, se introduse 
printre cunoştinţele ei şi un tînăr funcţionar, pe nume Ferdiscenko, un fel 
de măscărici ordinar şi obraznic, care făcea pe spiritualul şi umbla ahtiat 
după băutură. Venea din cînd în cînd şi un tînăr tăcut şi cam ciudat, pe 
nume Ptitin, modest, punctual, îngrijit îmbrăcat, care se ridicase dintr-un 
mediu de oameni săraci şi devenise cămătar. Apăru, în sfîrşit, în casa ei şi 
Gavrila Ardalionovici... în cele din urmă, Nastasia Filippovna căpătă o faimă 
ciudată: toată lumea vorbea despre frumuseţea ei şi atita tot; nimeni nu 
putea să se laude cu vreo favoare, nimeni nu putea să povestească ceva 
compromitator pe seama ei. O asemenea reputaţie, cultura, inteligenţa 
sclipitoare şi manierele alese ale Nastasiei Filippovna îl întăriră defintiv pe 
Afanasi Ivanovici în urmărirea unui anumit plan pe care şi-l propusese mai 
de mult. Era exact momentul cînd în toată istoria aceasta interveni 
energic, luînd parte foarte activă, şi generalul Epancin. Adresindu-i-se atit 
de amabil lui Ivan Feodorovici pentru a-i cere sfatul prietenesc cu privire la 
una dintre fiicele sale, Totki socoti de a sa datorie să-i mărturisească 
deschis şi sincer totul. In acelaşi timp, declară categoric că este decis să 
nu dea înapoi şi, la nevoie, să recurgă /a orice mijloc pentru a-şi cîştiga 
libertatea; că nu s-ar linişti nici chiar dacă Nastasia Filippovna din proprie 
iniţiativă i-ar oferi libertatea deplină de acţiune; că nu l-ar satisface nici un 
fel de promisiuni verbale şi are nevoie de garanţii depline şi concrete. Se 


intelesera să acţioneze împreună. Hotarira mai întîi să recurgă la 
mijloacele cele mai blinde, apelind mai ales „la coardele sensibile ale 
inimii". Se duseră împreună la Nastasia Filippovna şi Toţki începu prin a-i 
mărturisi sincer şi fără înconjur toată grozăvia situaţiei insuportabile în 
care se afla; se recunoscu vinovat de răul pe care i-l pricinuise, dar îi spuse 
deschis că nu-şi regretă fapta iniţială, deoarece este un afemeiat înrăit şi 
incapabil să reziste tentatiilor, dar că acum vrea să se însoare si că soarta 
acestei căsătorii distinse din lumea bună se afla în miinile Nastasiei 
Filippovna; că, într-un cuvint, aştepta totul de la inima ei generoasă. Apoi 
luă cuvîntul generalul Epancin în calitatea lui de părinte; vorbi cu mult 
bun-simt, evitind sentimentalismele, şi se mărgini să spună doar atit, că 
recunoaşte dreptul ei de a hotări soarta lui Afanasi Ivanovici; cu un aer de 
supremă resemnare şi încredere arătă apoi că fericirea uneia dintre fiicele 
sale, ba poate şi a celorlalte două, depindea acum de hotărîrea pe care o 
va lua Nastasia Filippovna. La întrebarea acesteia „ce anume vor de la 
dinsa", Toţki răspunse cu aceeaşi sinceritate, marturisindu-i că fusese atit 
de speriat cu cinci ani în urmă, încît nu-şi mai poate recăpăta liniştea decit 
în cazul cînd Nastasia Filippovna ar contracta o căsătorie. Se grăbi să 
adauge îndată că, din partea lui, o asemenea dorinţă ar fi desigur absurdă 
dacă ar fi lipsită de anumite temeiuri. Remarcase personal şi de altfel 
aflase cu precizie că un tînăr dintr-o familie onorabilă, anume Gavrila 
Ardalionovici lvolghin, pe care dinsa îl cunoaşte, şi care o vizitează din cînd 
în cînd, este îndrăgostit cu patimă de ea, şi că, fără îndoială, şi-ar da 
bucuros jumătate din viaţă pentru a-i cîştiga simpatia. Gavrila 
Ardalionovici îi făcuse personal această destăinuire din toată inima-i tînără 
şi curată, ca unui prieten, şi că despre acest lucru ştie şi Ivan Feodorovici, 
protectorul lui. În sfîrşit, dacă el, Afanasi Ivanovici, nu se înşală, Nastasia 
Filippovna a aflat mai de mult despre dragostea acestui tînăr şi că personal 
a avut impresia că este înclinată să-l încurajeze. De bună seamă, lui, mai 
mult ca oricui, îi vine greu să-i vorbească despre toate acestea. Dar dacă 
Nastasia Filippovna ar admite totuşi că el, Toţki, în afară de dorinţa egoistă 
de a-şi asigura propria fericire, este animat în acelaşi timp şi de dorinţa de 
a o ajuta măcar cit de cit, ar înţelege că de mult i se pare cam ciudată, ba 
chiar nefirească viaţa aceasta solitară în care se complace; că toate astea 
nu sînt decit o rătăcire, un marasm păgubitor, o totală neîncredere în 
reînnoirea vieţii, care, în dragoste şi în familie, ar putea renaşte aşa de 
frumoasă, capatind astfel un alt tel; că ceea ce face ea eo irosire 
zadarnică a unor aptitudini deosebit de strălucite poate, o refugiere 
autoadmirativă în propria-i tristeţe, într-un cuvînt, un fel de romantism 
nevrednic nici de înţelepciunea şi nici de inima generoasă a Nastasiei 
Filippovna. Repetind încă o data că mai greu decit pentru oricare altul îi 
vine lui să vorbească în această chestiune delicată, încheie exprimîndu-şi 
speranţa că Nastasia Filippovna nu-i va răspunde prin dispreţ, dacă, din 
dorinţa sinceră de a-i asigura viitorul, el îi va oferi suma de şaptezeci şi 
cinci de mii de ruble. Mai adăugă, pentru a fi mai lămurit, că suma aceasta 
a şi fost prevăzută pe numele ei în testamentul său; nu era deci vorba de 
vreo despăgubire... şi, în sfîrşit, pentru ce să nu admită, şi în felul acesta 
să-i ierte o dorinţă atit de firească - de a-şi împăca întrucitva conştiinţa 
etc, etc., adică tot ce se spune de obicei în asemenea cazuri. Afanasi 
Ivanovici perora mult şi cu mare elocinta, strecurind în treacăt afirmaţia 


deosebit de semnificativă că, în privinţa acestor şaptezeci şi cinci de mii, 
pomeneşte pentru prima dată acum, şi nimeni altul, nici măcar Ivan 
Feodorovici, care e aici de faţă, n-a ştiut nimic despre asta; într-un cuvînt, 
nu ştie nimeni. 

Răspunsul Nastasiei Filippovna îi uimi pe cei doi prieteni. 

În comportarea ei nu numai că nu se manifestă nici urmă ironia de 
altădată, de vrajmasie şi ură, nimic din ceea ce ar fi semănat cu acel hohot 
batjocoritor la a cărui simplă amintire pe Totki îl şi treceau fiorii, ci, 
dimpotrivă, părea că este încîntată că poate să stea de vorbă în sfirşit cu 
cineva, prieteneşte şi cu inima deschisă. Mărturisi că de multă vreme 
dorea să ceară un sfat prietenesc, dar că numai mindria o împiedicase s-o 
facă; acum însă, cînd gheaţa a fost ruptă, totul se schimbă şi e bucuroasă 
de prilejul care i se oferă. Cu un zimbet trist la început, apoi, înviorată şi 
rizind voios, declară că, în orice caz, nici nu mai poate fi vorba de furtuna 
de altădată; i se schimbase de mult felul de a privi unele lucruri şi, dacă 
inima ei nu se schimbase în privinţa aceasta, ea a trebuit totuşi să 
înţeleagă şi să le accepte, resemnindu-se în fata faptelor împlinite; o data 
făcut, un lucru rămîne făcut, ce a fost a fost; de aceea i se pare chiar ciu- 
dat că Afanasi Ivanovici continuă să fie speriat. Apoi se întoarse către Ivan 
Feodorovici şi, pe un ton de respect deosebit, îi spuse că auzise de mult 
numai lucruri bune despre fiicele lui şi că avea pentru ele o consideraţie 
sinceră şi profundă. Numai gîndul că le-ar putea fi de oarecare folos o 
umplea de mindrie şi fericire. E adevărat că acum îi este greu, se simte 
foarte deprimata şi o copleseste ,,uritul". Afanasi Ivanovici îi ghicise 
gindurile; ar fi vrut să renască, dacă nu în dragoste, cel puţin în familie să- 
şi găsească un scop nou în viaţă; dar în ce-l priveşte pe Gavrila 
Ardalionovici, nu putea spune mare lucru. Se pare, într-adevăr, că el o 
iubeşte; ea însăşi simţea că ar putea să-l iubească la rindu-i, daca ar fi 
sigură de trăinicia afecțiunii lui; dar el e atit de tînăr, chiar dacă s-ar 
presupune că e sincer; de aceea îi vine greu să se hotărască. li place mai 
ales că el munceşte şi se zbate să-şi întreţină singur familia. Aude despre 
el că e un om energic, mindru şi întreprinzător, că vrea să facă neapărat 
carieră, Sa răzbată. Mai ştia ca Nina Aleksandrovna Ivolghina, mama lui 
Gavrila Ardalionovici, este o femeie admirabilă şi demnă de tot respectul; 
că Varvara Ardalionovna, sora lui, e o fată cu însuşiri frumoase şi foarte 
energică; Ptitin i-a vorbit mult de dinsa. După cit i se spusese, ele suportau 
cu mult curaj loviturile sorții; ar fi vrut să le cunoască, dar se pune între- 
barea dacă ele ar primi-o bucuros în familia lor. în general, n-ar avea 
obiecţii împotriva unei eventuale căsătorii cu acest tînăr, dar chestiunea 
trebuie bine cîntărită; de aceea roagă să nu fie zorită. Cit despre cele 
şaptezeci si cinci de mii - Afanasi Ivanovici n-are de ce să se simtă 
stingherit. Ea cunoaşte valoarea banului şi, fără îndoială, va primi suma 
oferită. Îi este recunoscătoare lui Afanasi Ivanovici pentru delicatetea de a 
nu-i fi pomenit despre asta nu numai lui Gavrila Ardalionovici, ci şi 
generalului; părerea ei este însă că n-are nici un rost să i se ascundă 
tinărului acest fapt. Ea n-are nimic de ascuns şi nici de ce să-i fie ruşine 
pentru banii aceştia. În tot cazul, nu se gîndeşte să ceară iertare nimănui 
şi vrea să se ştie acest lucru. De altfel, nici nu s-ar mărita cu Gavrila 
Ardalionovici înainte de a se fi convins că atit el, cît şi toţi ai lui nu mai 
păstrează nici o rezervă în privinţa ei. La urma urmei, trebuie să ştie o dată 


pentru totdeauna că ea nu se consideră deloc vinovată şi ar fi fost mai 
bine ca Ardalionovici să afle în ce condiţii a stat ea în aceşti cinci ani la 
Petersburg, care au fost adevăratele raporturi între ea şi Afanasi Ivanovici 
în tot timpul acesta şi ce avere a putut să-şi agonisească. Si, în sfîrşit, 
chiar dacă ea acceptă acum acesta sumă de bani, e bine să se ştie căo 
primeşte nu ca un preţ al dezonoarei suferite ca tînără fată, pentru care ea 
n-avea nici o vină, ci numai cu titlul de despăgubire pentru viaţa ei 
distrusă. 

Spre sfîrşit, Nastasia Filippovna vorbi chiar cu atita înflăcărare şi 
surescitare despre toate astea (ceea ce, de altfel, era şi firesc), încît 
generalul se declară foarte mulţumit, socotind afacerea ca şi încheiată. 
Totki însă, care nici pînă acum nu se putuse elibera de sub teroarea 
spaimei iniţiale, nu prea era dispus să creadă şi mult timp se temu să nu-i 
fi jucat vreo nouă festă. Tratativele începură totuşi; speranţa pe care cei 
doi prieteni îşi întemeiaseră manevra, şi anume posibilitatea unei afecţiuni 
din partea Nastasiei Filippovna pentru Ganea, părea să prindă consistenţă, 
încît pînă şi Afanasi Ivanovici începea uneori să spere în posibilitatea unui 
succes. Între timp, Nastasia Filippovna avu o scurtă explicaţie cu Ganea; 
cuvinte se rostiră foarte puţine, ca şi cum toată discuţia aceasta era 
extrem de penibilă pentru pudoarea tinerei femei. îngăduindu-i lui Gavrila 
Ardalionovici s-o iubească, ea declară ferm şi categoric că nu voia să fie cu 
nimic legată pînă la căsătorie (dacă această căsătorie va avea loc!) şi că 
îşi rezervă dreptul de a spune ,,nu" chiar şi în ultimul moment; de acelaşi 
drept dispune şi Ganea. Curînd şi cu totul întîmplător, Ganea avu prilejul 
să se convingă că Nastasia Filippovna aflase deja pînă-n amănunt că 
familia lui nu o vede cu ochi buni şi se opune acestei căsătorii şi că din 
pricina aceasta se iscaseră şi neînţelegeri în casa lor; ea nu-i pomenise 
nimic, cu toate că el se aştepta în fiecare zi să se deschidă vorba despre 
asta. S-ar putea, de altfel, da şi alte amănunte cu privire la complicațiile 
ivite în legătură cu acest proiect de căsătorie şi tratativele ce s-au dus, dar 
mă tem că şi aşa am anticipat prea mult, mai ales că unele fapte despre 
care se vehiculau diferite zvonuri apăreau încă într-o formă destul de vagă 
şi de confuză. Aşa, de pildă, se spunea că Totki ar fi aflat de undeva cum 
că Nastasia Filippovna stabilise relaţii secrete, şi a căror natură nu era 
deloc limpede, cu domnişoarele Epancin fără ştirea părinţilor lor — ceea ce 
părea cu totul neverosimil. În schimb, un alt zvon, foarte plauzibil de altfel, 
era prevestitor de atitea primejdii, încît Totki nu putea să nu ţină seama de 
el şi era îngrozit ca în faţa unui coşmar. Auzise ca lucru absolut cert că 
Nastasia Filippovna ştia prea bine motivul pentru care Ganea se însoară cu 
ea: că-l interesează numai banii, că Ganea avea un suflet meschin, lacom, 
violent, invidios şi că e stapinit de un orgoliu fără margini, aproape 
monstruos; că deşi pînă atunci urmărise cu toată patima s-o cucerească pe 
Nastasia Filippovna, acum însă, cînd cei doi prieteni îşi propuseră să 
speculeze această pasiune tot mai puternică în folosul lor printr-un tîrg, în 
care Nastasia Filippovna devenise obiect al negocierilor spre a-i fi vinduta 
ca soţie legitimă, Ganea ar fi început s-o urasca, detestind-o ca pe un 
coşmar. În sufletul lui îşi făcură loc, într-un amestec ciudat, pasiunea şi 
ura, şi cu toate că dupa amarnice ezitări, consimti în cele din urmă să se 
însoare cu această „femeie ticăloasă", în sinea lui jură să se răzbune crunt 
şi „să-i vină de hac", mai tîrziu, cum s-ar fi exprimat, chipurile, el însuşi. Se 


zice că Nastasia Filippovna ştia foarte bine toate acestea şi uneltea, la 
rindu-i, ceva pe ascuns. Toate acestea îl îngroziră într-aşa hal pe Afanasi 
Ivanovici, încît nu îndrăzni să-şi împărtăşească teama nici măcar 
generalului Epancin. Totuşi, erau momente cînd Totki, ca toţi oamenii slabi 
din fire, prindea curaj şi-şi recăpăta uşor încrederea; aşa, de pildă, a fost o 
mare uşurare pentru dinsul cînd Nastasia Filippovna le fagadui în sfîrşit 
celor doi prieteni să dea un răspuns hotărît în seara zilei ei de naştere. Dar 
zvonul cel mai ciudat şi cel mai de necrezut a fost acela care-l privea 
personal pe respectabilul Ivan Feodorovici, zvon care, din nefericire, părea 
să se adeverească pe zi ce trece tot mai mult. 

La prima vedere, s-ar fi zis că e o absurditate, cea mai nastrusnica 
nascocire. Era greu de crezut că Ivan Feodorovici, pe povirnisul unei vîrste 
respectabile, cu înţelepciunea lui admirabilă şi cunoaşterea temeinică a 
vieţii ş.a.m.d., s-ar putea aprinde după Nastasia Filippovna şi încă într-un 
asemenea hal, zice-se, încît capriciul acesta devenise un fel de patimă. Pe 
ce anume conta el în cazul acesta era greu de spus; poate chiar pe 
concursul lui Ganea. în orice caz, Totki avea oarecare bănuieli în aceasta 
privinţă; bănuia că între general şi secretarul lui intervenise o învoială 
tacită, cum se întîmplă între oamenii care se înţeleg dintr-o privire. Ştiut 
este de altfel că, pradă unei mari pasiuni, bărbatul, mai ales la o vîrstă mai 
înaintată, devine orb cu desavirsire şi este gata să nutrească speranţă 
chiar şi acolo unde ea nici n-ar putea exista; mai mult, îşi pierde judecata 
şi se poartă ca un baietandru, chiar daca din fire ar fi omul cel mai 
ponderat şi cu scaun la cap. Se mai vorbea că, pentru aniversarea naşterii 
Nastasiei Filippovna, generalul i-a pregătit în dar un superb sirag de perle, 
care-l costase o sumă fabuloasă şi pe care punea mult preţ, deşi nu ignora 
faptul că Nastasia Filippovna nu era o femeie interesată. Încă din ajunul 
zilei cînd urma să ofere cadoul, era ca într-o febră, străduindu-se cu 
abilitate să nu se trădeze. La urechile generălesei însă a şi ajuns zvonul 
despre mărgăritare. E drept că ea se cam obisnuise cu înclinația spre 
frivolitate a soţului ei, dar un asemenea pas nu putea fi trecut cu vederea; 
zvonurile despre şiragul de mărgăritare începură s-o obsedeze. Generalul, 
la rîndul său, prinsese şi el de veste la timp; oarecare aluzii făcute în ajun 
îi atraseră luarea-aminte; presimtea o explicaţie serioasă pe care ar fi vrut 
s-o evite. lată pentru ce, în dimineaţa aceea în care începe povestea 
noastră, el nu era deloc dispus să ia dejunul în sînul familiei. Chiar înainte 
de vizita prinţului, îşi propusese să se eschiveze de la masă, pretextind o 
afacere oarecare şi să plece de acasă, evitind astfel o discuţie nedorită cu 
familia. Ar fi vrut să cîştige măcar o singură zi, dar mai cu seamă să-şi 
asigure libertatea, fără umbră de siciiala, pentru seara aceea. Şi deodată - 
nici că se putea mai nimerit - se pomeni cu acest prinţ. „Chiar Dumnezeu 
mi l-a trimis!" îşi zise generalul în gînd, păşind în salonaşul soţiei sale. 


V 


Lizaveta Prokofievna era mindra de originea ei. Va închipuiţi aşadar 
ce a simţit cînd pe neaşteptate, fără nici un fel de menajamente, i se 
spuse că ultimul reprezentant al neamului ei, acel print Miskin, de care 
parcă mai auzise vorbindu-se, nu era decit un sărman idiot şi aproape 
cerşetor, gata să primească de pomană. Tocmai pe efectele acestei ştiri 


conta generalul, sperind că va stirni atita senzaţie, încît toate celelalte sa 
rămînă deocamdată uitate. 

De obicei, în faţa unor împrejurări şi situaţii dificile, Lizaveta 
Prokofievna raminea cu ochii holbati, putin aplecată pe spate, cu privirea 
atintita în gol, fără să rostească un cuvint. Era o femeie de statură înaltă si 
cam de o seamă cu soţul ei; părul, de culoare închisă, încă destul de des, 
începuse să incarunteasca vizibil; era cam uscativa şi avea nasul putin 
coroiat, obrajii galbeni şi supti, buze subţiri. Deşi înaltă, fruntea îi era 
îngustă, iar ochii cenuşii, destul de mari, căpătau uneori expresia cea mai 
neaşteptată. Avusese cîndva naivitatea să creadă că privirea ei are ceva 
neobişnuit, de mare efect, şi a rămas pentru totdeauna cu convingerea 
aceasta nestrămutată. 

— Să-l primesc, zici? Să-l primesc chiar acum? Si, rotindu-şi ochii, 
generăleasa îi atinti aprig asupra lui Ivan Feodorovici, care nu-şi afla locul. 

- O, în privinţa asta nici o grijă, nu-i nevoie de nici un fel de 
ceremonie, draga mea, bineînţeles numai dacă vrei să-l vezi, se grăbi să 
explice generalul. E ca un copil, şi încă un copil care-ţi face milă; suferă de 
o boală cu crize, vine din Elveţia, a sosit adineauri, direct de la gară; e 
îmbrăcat cam straniu, într-un fel de haine nemtesti, şi n-are o letcaie, 
literalmente nici un ban, aproape să plinga. l-am dat douăzeci şi cinci de 
ruble şi vreau să-i găsesc un loc de contopist în cancelaria noastră. lar pe 
voi, mesdames, vă rog să-i dati ceva de mîncare, căci se pare că-i e şi 
foame... 

— Mă uimeşti, reluă pe acelaşi ton generăleasa; i-e foame şi suferă 
de o boală cu crize? Ce fel de boală şi ce fel de crize? 

- O! nici o grijă, crizele nu-i revin chiar aşa de des; de altfel e 
aproape ca un copil, deşi pare să ştie ceva carte, e instruit. Voiam să vă 
rog, mesdames, să-l supuneti la un examen, adăugă generalul, adresindu- 
se din nou fiicelor lui; oricum, n-ar fi rău să aflu ce aptitudini are. 

- La un e-xa-men? repetă tărăgănat generaleasa şi, uluita la culme, 
începu din nou să-şi rotească ochii de la cele trei fete la bărbatu-său şi 
invers. 

- Ah! draga mea, n-o lua chiar aşa... de altfel, cum vrei tu, am socotit 
că ar fi cazul să-l primim bine, cu ospitalitate, şi să-l introducem în casa 
noastră, făcînd prin asta o faptă bună. 

— Să-l introducem în casa noastră? Tocmai din Elveţia?! 

- Elveţia n-ar fi o piedică. Dar, repet, fă cum vrei. Am insistat, în 
primul rînd, pentru că purtaţi acelaşi nume de familie şi, cine ştie, poate că 
sinteti chiar rude, în al doilea rînd, pentru că sărmanul nu ştie nici măcar 
unde să se aciuiască. Mi-am închipuit că, fiind vorba de un om din familia 
noastră, vei dori, totuşi, să-l cunoşti. 

- Fireşte, muman, mai ales că nu-i nevoie de nici un fel de cere- 
monie; şi apoi omul vine de la drum, i-o fi foame, de ce să nu-l ospătăm; n- 
ai auzit că n-are unde să se ducă? interveni fiica cea mare, Aleksandra. 

— Şi unde mai pui că e atit de copilăros, v-am spus doar, bun să se 
joace de-a v-aţi ascunselea. 

— De-a v-aţi ascunselea? Cum vine asta? 

— Ah, manian, nu te mai preface atit, interveni cu ciudă Aglaia. 

Sora cea mijlocie, Adelaida, fire veselă şi hazlie, nu mai putu să 
reziste şi izbucni în ris. 


— Cheama-l, papa, nu vezi că maman este de acord, hotărî Aglaia. 

Generalul sună şi porunci să fie introdus prinţul. 

— Dar cu o condiţie: să i se lege neapărat un şervet la git cînd se va 
aşeza la masă, declară generäleasa. Să fie chemat Feodor sau Mavra... să 
stea la spatele lui şi sâ-l supravegheze cînd mănîncă. E liniştit cel putin? 
Nu face gesturi dezordonate? 

— Dimpotrivă, e chiar foarte bine crescut, are maniere alese. Cam 
simplu uneori... Dar iată-l că vine! Dati-mi voie să vi-l prezint pe ultimul 
descendent al familiei sale, prinţul Miskin, poartă acelaşi nume, ba poate 
chiar ne este şi rudă; luaţi-l sub oblăduirea voastră. Toată lumea va trece 
acum să ia micul dejun, printe, de aceea te rog să ne faci cinstea... Pe 
mine însă mă scuzati, am cam intirziat şi trebuie să mă grăbesc... 

— Ştim noi unde te grăbeşti dumneata, rosti cu o mină gravă 
generaleasa. 

— Ma grabesc, ma grabesc, draga mea, sint in intirziere! Va 
recomand, mesdames, să-i dati albumele voastre să vă scrie ceva, veţi 
vedea ce talent extraordinar de caligraf are! Adineauri, la mine în birou, 
mi-a scris cu caractere vechi „Egumenul Pafnutie şi-a pus iscalitura"... Ei, 
la revedere. 

— Pafnutie? Egumen? la stai, stai putin, încotro fugi şi ce-i cu 
Pafnutie? strigă generăleasa cu vădit necaz şi nelinişte în glas, încercînd 
să-l oprească pe bărbatu-său care o luase aproape la fugă. 

— Da, da, draga mea, a existat pe vremuri un egumen cu acest 
nume... dar trebuie să ajung cit mai repede la conte, mă aşteaptă de mult, 
chiar el m-a chemat... La revedere, printe! 

Şi generalul se făcu nevăzut. 

— Ştiu cu ce fel de conte! spuse tăios Lizaveta Prokofievna şi. 
enervată, îşi îndreptă privirea asupra prinţului. Despre ce vorbeam? se 
strădui ea să-şi aducă aminte, plină de naduf. Ei, asta-i bună! A da, ce-i cu 
egumenul? 

— Maman, o dojeni Alcksandra, iar Aglaia batu chiar din picior. 

— Lasă-mă să vorbesc, Aleksandra Ivanovna, replică aspru ge- 
nerăleasa, vreau şi eu să ştiu. la loc aici, printe, în fotoliul acesta, în fata 
mea, nu acela, uite aici, la soare, la lumină, ca să-ţi pot vedea faţa. Ei bine, 
despre ce fel de egumen e vorba? 

— Egumenul Pafnutie, răspunse prinţul serios şi grav. 

— Pafnutie? E interesant; ei bine, şi ce-i cu el? Generăleasa întreba 
scurt, cu un glas tăios şi nerăbdător, fără a-l slăbi pe prinţ cu privirea, iar 
în timp ce acesta explica, ea dădea mereu din cap după fiecare vorbă a lui. 

— Egumenul Pafnutie a trăit în secolul al paisprezecelea, începu 
prinţul, era stareţul unei sihăstrii de pe Volga, în ţinutul care se numeşte 
astăzi Kostroma. Era cunoscut prin viata lui de sfint; umblase în solie la 
Hoardă, ajungînd la rînduirea unor treburi din acea vreme, prilej cu care îşi 
pusese iscălitura pe un document. Mi-a căzut în mînă un facsimil după 
această semnătură şi, fiindcă mi-a plăcut grozav scrierea, am studiat şi am 
deprins-o. Adineauri, generalul, supunîndu-mă la o probă de caligrafie, 
pentru a-şi da seama dacă poate să-mi facă rost de o slujbă, am scris mai 
multe fraze cu caractere diferite şi, printre ele, am reprodus-o şi pe asta cu 
„Egumenul Pafnutie şi-a pus iscalitura". Generalului i-a plăcut mult şi de 
aceea şi-a adus aminte de ea. 


— Aglaie, spuse generaleasa, tine minte: Pafnutie sau, mai bine, 
notează-ţi, altminteri sînt sigură că o să uit. Dar crezusem că e vorba de 
ceva mai interesant. Şi unde-i iscălitura? 

— A rămas, cred, în cabinetul generalului, pe masă. 

— Trimiteţi pe cineva s-o caute şi să mi-o aducă numaidecit. 

— Dacă doriţi, pot s-o mai scriu o dată. 

— Desigur, maman, interveni Aleksandra, iar acum ar fi mai bine să 
ne aşezăm la masă, ni s-a făcut foame. 

— Bună idee, aprobă generaleasa. Să mergem, printe; ţi-e foame 
tare? 

— Da, acum mi-e cam foame, şi vă sînt foarte recunoscător. 

— E foarte bine că eşti politicos, şi observ că nu eşti deloc aşa de... 
original, cum au binevoit să mi te recomande. Vino. la loc aici, în faţa mea, 
îl pofti ea grijuliu cînd ajunseră în sufragerie. 

- Vreau să te văd mai bine. Aleksandro, Adelaido, aveţi grijă de prinţ. 
Nu-i aşa că nu-i chiar atît de... bolnav? Poate că nici de şervet nu-i 
nevoie... iti legau şervet la git, printe, cînd stateai la masă? 

- Înainte vreme, în copilărie, cînd aveam vreo şapte ani, mi se pare 
că-mi legau, dar acum iau şervetul şi mi-l desfac pe genunchi cînd m-aşez 
la masă. 

- Aşa şi trebuie. Dar crizele? 

- Crizele? repetă prinţul puţin mirat. Acum mi se întîmplă destul de 
rar să am crize. De altfel, nu ştiu nici eu; după cum mi s-a spus, clima de 
aici n-o să-mi priască. 

- Ascultaţi-l ce bine vorbeşte, observă generăleasa, adresindu-se 
fiicelor ei şi continuînd să dea din cap după fiecare cuvint al prinţului, nici 
nu mă aşteptam. Vasăzică, n-a fost decit o flecăreală, ca de obicei, şi nimic 
adevărat. Ospateaza-te, printe, şi povesteşte-ne despre dumneata; unde 
te-ai născut, unde ai crescut şi ce ai învăţat? Vreau să ştiu tot ce te 
priveşte; mă interesează nespus. 

Prinţul mulţumi şi, mîncînd cu multă poftă, reîncepu povestirea pe 
care o mai spusese de citeva ori în dimineaţa aceea. Generăleasa părea 
din ce în ce mai mulţumită. Cele trei fete ascultau şi ele destul de atente. 
Încercară apoi să reconstituie din memorie vechimea neamului lor, în 
speranţa că vor găsi o spita comună. Prinţul se dovedi a-şi cunoaşte destul 
de bine genealogia; pina la urmă însă, oricît s-au străduit, nu s-a putut 
stabili aproape nici un fel de legătură de rudenie între el şi generăleasa. 
Doar nişte strămoşi şi nişte străbunice de-ale lor dacă mai puteau fi 
socotiți rude de departe. Această conversaţie aridă părea să-i fi fost pe 
plac îndeosebi generălesei care, oricît de mare i-a fost dorinţa, niciodată 
pînă atunci n-a dat peste un interlocutor dornic s-o asculte vorbind despre 
arborele genealogic; iată de ce se sculă de la masă neobişnuit de 
înviorată. 

- Acum să trecem cu toţii în coltisorul nostru preferat, spuse ea, 
acolo să ni se aducă şi cafeaua. Avem o odaie comună, îi explică ca 
prinţului pe cînd ieşeau din sufragerie, propriu-zis e micul meu salonaş, 
unde ne adunăm ori de cite ori sîntem singure, unde ne îndeletnicim 
fiecare cu treburile noastre. Aleksandra, fiica mea mai mare, cîntă la pian, 
citeşte sau brodează; Adelaida pictează peisaje şi portrete (numai că nu le 
mai isprăveşte niciodată), iar Aglaia îşi omoară timpul, fără să facă nimic. 


Nici eu nu prea am de făcut mare lucru; de orice m-aş apuca, nu-mi 
reuşeşte şi pace. Uite că am ajuns; ia loc, printe, aici, lîngă şemineu, si 
povesteşte-ne. Vreau să ştiu cum te pricepi să povesteşti ceva. Vreau să 
mă lămuresc deplin în privinţa dumitale şi, cînd mă voi intilni cu prinţesa 
Belokonskaia, îi voi povesti batrinei totul despre dumneata. Vreau sa te 
cunoască cu toţii. Haide, începe. 

- Nu ţi se pare, maman, că e foarte greu să povesteşti aşa, la 
comandă, obiectă Adelaida, care între timp îşi aranjase şevaletul, îşi luase 
pensulele şi paleta şi se apucase să picteze acelaşi peisaj, început de 
multă vreme, pe care-l copia după o stampă. 

Aleksandra şi Aglaia se asezara amindoua pe o canapea şi, 
încrucişindu-şi braţele, se pregătiră să asculte conversaţia. Prinţul observă 
că toată lumea îl priveşte cu o atenţie deosebită. 

- O vorbă n-aş scoate, dacă mi s-ar porunci în felul acesta, adăugă si 
Aglaia. 

- Dar de ce? Ce mare lucru? De ce, adică, n-ar povesti? Ce, n-are 
limbă? Vreau să ştiu cum vorbeşte. Ei bine, spune ceva. Povesteşte-ne 
cum ţi-a plăcut Elveţia, prima impresia a dumitale. O să vedeţi că începe 
îndată şi încă foarte frumos. 

- Impresia a fost puternică... începu prinţul. 

- Vedeţi, vedeţi, se agită nerăbdătoare Lizaveta Prokofievna, 
adresîndu-se fiicelor ei, v-am spus că o să înceapă. 

- Dar lasă-l acum cel puţin să vorbească, maman, o opri Aleksandra. 
Prinţul acesta e mai curînd un impostor decit un idiot, şopti ea la urechea 
Aglaiei. 

- Şi pe mine mă bate gîndul, îl suspectez mereu, răspunse Aglaia. Ce 
urit din partea lui că se pretează la un asemenea joc. Ce o fi urmărind 
oare? Să ne ciştige simpatia? 

- Prima impresie a fost foarte puternică, repetă prinţul. Cînd m-au 
dus din Rusia în străinătate, trecînd prin diferite oraşe nemtesti, priveam 
în jur şi, ţin minte, nu întrebam nimic. Înainte de asta avusesem o serie de 
crize foarte violente şi chinuitoare şi, de regulă, după fiecare asemenea 
revenire a bolii cu crize repetate, cădeam într-o stare de prostratie. Imi 
pierdeam memoria cu desavirsire şi, cu toate că mintea continua să 
lucreze, în schimb cursul logic al ideilor mi se întrerupea mereu. Nu eram 
în stare să leg mai mult de două-trei idei consecvente. Cel puţin aşa mi se 
pare. lar după ce crizele treceau, redeveneam sănătos şi puternic, uite, ca 
acum. Mi-aduc aminte că pe atunci mă năpădise o tristeţe profundă, un fel 
de nostalgie iremediabilă. Aproape îmi venea să pling; simţeam în mine, 
mereu trează, o nelinişte plină de mirare; m-a impresionat mai ales faptul 
că toate cele din jur le simţeam străine de mine; de acest lucru mi-am dat 
seama imediat. Tot ce era străin mă deprima peste măsură. Mi-am revenit 
complet din întunecarea aceasta a minţii abia cînd am ajuns în Elveţia, la 
Basel; ţin minte ca acum: era seara şi m-a trezit din toropeală zbieretul 
unui măgar, în piaţă. Măgarul m-a impresionat grozav, mi-a făcut nu ştiu 
de ce, o nespusă plăcere şi toate în creierul meu s-au limpezit dintr-o dată. 

— Un măgar? Mi se pare puţin ciudat, observă generăleasa. Deşi n-ar 
fi deloc ciudat, daca te gindesti că vreuna dintre noi, de aici, ar fi în stare, 
cine ştie, să se îndrăgostească de un măgar, spuse generăleasa, privind 
minioasa la fetele ei care izbucnisera în ris. Despre asta se vorbeşte chiar 


şi în mitologie. Continua, printe. 

— De atunci mi-s dragi măgarii. Aş zice chiar că simt pentru aceste 
animale multă simpatie. Am început să mă informez asupra lor, căci pina 
atunci nu mai văzusem măgari şi m-am convins curînd că sînt nişte 
dobitoace foarte utile, cu multă putere de muncă, rezistente, răbdătoare, 
necostisitoare în gospodărie şi deci foarte convenabile. Şi deodată, 
datorită acestui măgar, am îndrăgit toată Elveţia, încît dispăru complet şi 
melancolia care mă apăsase pina atunci. 

— Toate astea mi se par foarte ciudate, dar să lăsăm la o parte 
măgarul; să trecem la alt subiect. Ce tot rizi acolo, Aglaie? Şi tu, Adelaido? 
Prinţul ne-a povestit aşa de frumos despre acest măgar. L-a văzut cu ochii 
lui, dar tu ce-ai văzut? Doar n-ai fost în străinătate. 

— Ba am văzut şi eu un măgar, maman, spuse Adelaida. 

— lar eu l-am şi auzit, adăugă Aglaia. Fetele izbucniră din nou în ris. 
Prinţul rîse şi el. 

— E foarte urit din partea voastră! exclamă generăleasa dojenitor. 
lartă-le, printe, de fapt au inimă bună. Mă cert mereu cu ele, dar le iubesc 
mult. Sînt fluşturatice, zvăpăiate, nişte zănatice. 

— Nu face nimic, spuse prinţul rizind; în locul lor, aş proceda la fel. 
Ţin totuşi să iau apărarea măgarului: măgarul e o făptură blajină şi 
folositoare. 

— Dar dumneata eşti blajin, printe? întreb asa, de curiozitate, zise 
generaleasa. 

Urmă iarăşi o explozie de ris. 

— lar ne joacă festa afurisitul acela de măgar; nici nu mă gindisem la 
el! se scandaliză generăleasa. Crede-ma, te rog, printe, n-am vrut să fac 
nici 0... 

— Aluzie? O, nici nu mă îndoiesc! 

Şi prinţul continua sa rida din toată inima. 

— E foarte bine că rizi. Înseamnă că eşti un tînăr tare bun la inimă, 
conchise generăleasa. 

— Uneori sînt şi rău, răspunse prinţul. 

— lar eu sînt bună, declară deodată sententios generăleasa, şi, daca 
vreţi, sînt totdeauna bună, şi e singurul meu defect, de fapt, pentru că nu 
trebuie să fii totdeauna bun. Îmi ies din sărite foarte des, uite, mă supăr pe 
ele sau pe Ivan Feodorovici mai ales, dar partea proastă e că sînt si mai 
bună atunci cînd mă înfurii. Adineauri, înainte de a fi intrat dumneata, 
eram supărată şi m-am făcut că nu înţeleg nimic şi că nici nu sînt în stare 
să pricep ceva. Mi se întîmplă de-astea; parc-aş fi un copil. Aglaia mi-a dat 
o lecţie; iti mulţumesc, Aglaie. De altfel, toate astea sînt mofturi. N-oi fi 
chiar aşa de grea de cap cum par şi cum ar vrea să mă prezinte fetele 
mele. Am caracter şi nu prea mă las intimidată. De altfel, vi le spun toate 
astea fără răutate. Aglaie, vino şi mă sărută, aşa... acum destul cu 
sentimentalismele, o potoli ea pe Aglaia, care, după ce o sărută pe maică- 
sa cu foc pe gură, se repezi să-i sărute şi mina. Continuă, printe. Poate ca 
iti amintesti şi ceva mai interesant decit povestea cu măgarul. 

- Orice aţi spune, nu înţeleg, interveni din nou Adelaida, cum poate 
cineva să se apuce a povesti aşa, direct, la comandă. Eu una n-aş fi în 
stare. 

- Uite că prinţul e în stare, pentru că prinţul e foarte deştept, şi-i mai 


deştept decit tine cel puţin de zece ori, dacă nu şi de douăsprezece ori. 
Sint convinsă că ai s-o simţi şi tu îndată. Dovedeste-le-o, printe; continuă. 
Pe măgar, de fapt, am putea foarte bine să-l lăsăm deoparte. Ei, ce ai mai 
văzut în străinătate, în afară de măgar? 

- în orice caz, chiar şi ceea ce a spus despre măgar a fost destul de 
inteligent, remarcă Aleksandra. Prinţul a povestit într-un mod atit de 
interesant despre boala lui, cum datorită unui şoc din afară şi-a revenit şi 
cum totul a început să-i placă după aceea. Am fost întotdeauna curioasă 
să ştiu cum îşi pierd oamenii mintea şi cum şi-o recapătă după aceea. Mai 
ales cînd toate astea se-ntimpla brusc, pe neaşteptate. 

- Nu-i aşa? Nu-i aşa? se învioră generăleasa. Văd că nici tu nu dai în 
gropi, ba, uneori, se întîmplă sa ai sclipiri de deşteptăciune; hai, ispraviti 
odată cu risul! Ai rămas, mi se pare, la descrierea naturii elveţiene, printe? 
Aşadar... 

- Am ajuns la Lucerna şi acolo m-au dus să fac o plimbare pe lac. îmi 
dădeam seama cit e de frumos, şi totuşi simţeam o grea apăsare pe suflet. 

- De ce, adică? întrebă Aleksandra. 

- Nu ştiu. Dar de cite ori am prilejul să admir asemenea privelişti ale 
naturii, întotdeauna încerc la început un sentiment de apăsare şi nelinişte; 
îmi place nespus, dar mă şi tulbură. De altfel, în acea vreme, eram încă 
bolnav.. 

- In ce mă priveşte, tare aş vrea să le văd, spuse Adelaida. Şi nu 
înţeleg, cînd o să ne învrednicim şi noi odată să mergem în străinătate. De 
doi ani de zile caut în zadar un subiect de tablou: 

Orientul, sudul, descrise sint de mult... 

... Sugerează-mi un subiect de tablou, printe. 

- Mărturisesc că nu mă pricep deloc la pictură. După mine, cred că e 
de ajuns să priveşti, şi apoi să pictezi. 

- Tocmai că nu ştiu să privesc. 

- Ce tot vorbiti în cimilituri? Nu înţeleg nimic! îi întrerupse Lizaveta 
Prokofievna. Cum vine asta: „Nu ştiu să privesc?" Ai ochi — n-ai decit să te 
uiţi. Dacă nu ştii să vezi aici, n-ai să ştii nici în străinătate. la, mai bine 
povesteste-ne ce ai văzut dumneata acolo, printe. 

- Aşa da, e mult mai bine, adăugă Adelaida. Că doar prinţul în 
străinătate a învăţat să privească. 

- De, cum să vă spun... Acolo, de fapt, mi-am căutat sănătatea: dacă 
am învăţat să privesc sau nu - asta nu ştiu. Dar un lucru e cert, că aproape 
tot timpul m-am simţit tare fericit. 

- Fericit! Dumneata ştii să fii fericit? strigă Aglaia. Atunci cum spui că 
n-ai învăţat să priveşti? Ai putea să ne înveţi şi pe noi. 

- Chiar aşa, zău, te rugăm, invata-ne si pe noi, o sustinu rizind 
Adelaida. 

- N-am ce să vă învăţ, rise la rîndul lui şi prinţul. Cit timp am stat în 
străinătate, n-am părăsit aproape deloc satul acela elveţian; rareori mi se 
întîmpla să ies şi mă duceam numai prin împrejurimi; ce aş putea să vă 
spun? La început, atita doar că nu mă plictiseam; apoi am simţit că mă 
refac repede; pe urmă am învăţat să preţuiesc tot mai mult, din ce în ce 
mai mult fiecare zi din viaţă, lucru de care devenisem conştient. Mă 
culcam seara plin de mulţumire, iar dimineaţa mă sculam şi mai fericit. 
Cauza? E destul de greu de explicat. 


- De aceea nu mai aveai poftă să te duci nicăieri şi inima nu te îmbia 
la nimic? întrebă Aleksandra. 

- La început, la început de tot, mă îndemna inima s-o iau din loc şi 
mă simţeam cuprins de o mare emoție. Mă gindeam mereu la viata ce ma 
aşteaptă; încercam să-mi întrezăresc destinul; ba erau momente cînd 
ajungeam la o nelinişte extremă. Ştiţi, există asemenea momente mai cu 
seamă atunci cînd eşti singur. Era acolo o micuta cascadă şi se prăvălea 
aproape vertical, de sus dintr-un munte, un şuvoi subţire de apă, zglobiu, 
spumos; deşi cădea foarte de sus, părea că e jos de tot, se afla la vreo 
jumătate de kilometru de locuinţa noastră şi totuşi aveai impresia că-i 
numai la cincizeci de paşi. Noaptea, îmi plăcea să-i ascult zgomotul; şi, 
uite, în momentele acelea mă cuprindea o mare tulburare. Sau, uneori, mi 
se întîmpla să mă afund singur, ziua în amiaza mare, undeva în munţi; de 
jur-împrejur numai brazi înalţi, seculari, cu miros îmbătător de răşină; 
sus, pe virful unei stînci, străjuiau ruinele unui vechi castel medieval; 
sătucul nostru, jos, abia se zărea pierdut în vale; soarele sclipitor, cerul 
adînc albastru, o linişte nesfirsita. Ei bine, atunci într-adevăr simţeam în 
mine un dor nelămurit, un îndemn nostalgic de a porni mai departe, ca la o 
chemare, şi mi se părea că, dacă aş merge tot înainte, dacă aş străbate 
dunga aceea unde cerul se uneşte cu pămîntul, aş afla poate dezlegarea 
enigmei si mi s-ar infatisa îndată o viata nouă, de o mie de ori mai tumul- 
tuoasă, mai clocotitoare decît a noastră; visam un oraş mare, ca Napoli, 
plin de palate, de forfotă, de viaţă... şi cîte şi mai cîte nu-mi treceau prin 
închipuire. Şi într-o zi am ajuns la ideea că şi într-o închisoare poţi afla o 
viaţă de o bogăţie nemăsurată. 

- Ideea aceasta lăudabilă am citit-o la doisprezece ani, în 
„Crestomaţia" mea, spuse Aglaia. 

- Toate astea nu-s decit pură filosofie, observă Adelaida, eşti un 
filosof şi se pare că ai venit să ne converteşti şi pe noi. 

- Poate aveţi dreptate, răspunse prinţul zimbind, îmi place în adevăr 
să filosofez şi, cine ştie, poate că aş avea şi gindul acesta de a converti... 
Tot ce se poate; nu-i deloc exclus. 

- lar filosofia dumitale, reluă Aglaia, e aidoma cu aceea pe care o 
profesează Eulampia Nikolaevna, văduvă de slujbaş, care vine pe la noi 
doar-doar o să-i pice cite ceva. Pentru dinsa, toată problema vieţii se 
reduce la ieftinătate; n-are altă grijă decit să-şi ducă zilele fara mare 
cheltuială, nu vorbeşte decît de bani, şi să nu crezi că n-are, eo 
prefăcută... La fel şi cu viaţa dumitale de o bogăţie imensă într-o 
închisoare, ba poate şi cu acea fericire de patru ani, la tara, pentru care ti- 
ai vindut oraşul visurilor - Napoli, şi, pe cît se pare, nu fără beneficii, deşi 
pe un preţ de nimica. 

— In ce priveşte viaţa în închisoare, s-ar mai putea sta de vorbă, 
obiectă prinţul. Printre bolnavii aflaţi în tratament la profesorul meu, am 
cunoscut un om care a stat întemnițat doisprezece ani; avea crize dese, iar 
cînd era prea surescitat plingea, ba o dată a încercat chiar să se sinucidă. 
Omul acesta mi-a povestit viaţa lui din închisoare. Era foarte tristă, dar, vă 
asigur, nu şi o viaţă de nimica. Toate impresiile lui se reduceau la prietenia 
cu un păianjen şi la un copăcel ce-i creştea sub fereastră... Dar sa vă 
povestesc mai bine despre cazul unui alt om, pe care l-am întîlnit anul 
trecut. 1 se întîmplase ceva cu totul ciudat... Ciudat mai cu seamă prin 


faptul că se întîmplă foarte rar. Omul acesta fusese urcat într-o zi, împre- 
ună cu alţi condamnaţi, pe eşafod şi i se citise sentinţa: era condamnat la 
moarte prin împuşcare pentru crimă politică. Douăzeci de minute după 
aceea, i se anunţă gratierea, prin comutarea pedepesei. Dar în intervalul 
dintre cele două sentinţe, timp de vreo douăzeci de minute sau cel puţin 
un sfert de ceas, nefericitul trăise cu neindoioasa convingere că peste 
cîteva clipe firul vieţii lui se va curma pentru totdeauna. II ascultam cu un 
nepotolit interes şi eram atit de dornic să-i cunosc impresiile pe care le-a 
trăit în acele momente, încit îi ceream mereu noi şi noi amănunte. | se 
întipărise în minte totul cu o precizie extraordinară şi spunea că niciodată 
nu va fi în stare să uite nimic din cele trăite în acele momente. La vreo 
douăzeci de paşi de eşafod, împrejurul căruia stăteau soldaţii şi mulţimea, 
se inaltau trei stilpi, pentru că erau mai multi condamnaţi; îi duseră pe 
primii trei la stilpii aceştia, îi îmbrăcară în vesmintul morţii (nişte 
cămeşoaie lungi, albe), iar pe ochi li se traseră nişte bonete, tot albe, ca să 
nu vadă puştile; apoi îi legară de cite un stilp, iar în fata fiecăruia se alinia 
cîte un rînd de soldaţi. Cunoscutul meu era al optulea pe lista 
condamnaților şi deci urma să fie executat în seria a treia. Un preot, cu o 
cruce în mînă, se apropie rînd pe rînd de fiecare. Asta însemna că nu le 
rămăseseră decit cinci minute de trăit, atita tot. El spunea ca cele cinci 
minute îi părură de o durată nesfirşită, de o bogăţie imensă; i se părea că 
în aceste cinci minute are de trăit atitea vieţi, încît n-avea nici un rost să 
se gindeasca de pe acum la clipa cea din urmă şi, ca atare, omul se apucă 
să-şi facă ultimele dispoziţii; îşi împărţi deci timpul în felul următor: două 
minute pentru a-şi lua rămas-bun de la prieteni, două — ca să se 
gindeasca la sine însuşi şi-i mai rămînea un minut ca să arunce cea din 
urmă privire în jurul său. îşi amintea perfect că făcuse tocmai aceste trei 
dispoziţii şi exact acest calcul. Se despartea de viata la douăzeci şi şapte 
de ani, plin de sănătate şi de vigoare. Luîndu-şi rămas-bun de la prieteni, 
îşi amintea că îi adresase unuia dintre ei o întrebare lipsită de orice 
importanţă şi că aşteptase cu mult interes răspunsul. Apoi, după ce-şi luă 
rămas-bun de la prieteni, urmară cele două minute pe care le destinase ca 
să se gindească /a sine însuşi. Ştia dinainte la ce se va gîndi: voia anume 
să-şi închipuie cît se poate mai iute şi mai limpede ce va urma; cum vine 
asta, că, uite, el acum există, trăieşte, iar peste trei minute va fi cu totul 
altceva sau poate altcineva — dar cine anume? Şi unde va fi? Pentru toate 
aceste întrebări, spera să găsească răspuns în răstimpul celor două 
minute! În apropiere era o biserică şi turla aurită a catedralei strălucea în 
bătaia razelor unui soare sclipitor. Îşi amintea că nu şi-a putut lua ochii de 
la această turlă scăldată in raze scinteietoare pe care le răsfringea; nu se 
putea desprinde de aceste luciri; i se părea că ele sînt firea cea nouă cu 
care el, peste trei minute, se va contopi într-un fel oarecare... Nesiguranta 
necunoscutului şi oroarea fata de acel ceva nou care va fi şi trebuie să 
survină îndată erau insuportabile; dar nimic, spunea el, nu i se păruse în 
acele clipe mai îngrozitor decit gîndul continuu: „Dar dacă ar fi să nu mor? 
Dacă ar fi să mă întorc la viaţă — ce infinit! Şi mi-ar aparţine în întregime! 
Aş transforma atunci orice clipită într-un secol, n-aş pierde nici una măcar, 
aş drămui cu zgircenie fiecare minut, pentru a nu irosi nimic zadarnic!" 
Spunea că în cele din urmă gîndul acesta îi devenise atit de nesuferit, atit 
de chinuitor, încît ar fi vrut sa fie împuşcat cit mai repede. 


Prinţul se opri brusc; toată lumea aştepta ca el să continue şi să 
tragă o concluzie. 

- Ai terminat? întrebă Aglaia. 

- Poftim? Da, am terminat, zise prinţul, smulgindu-se dintr-o 
ingindurare de o clipă. 

- Şi pentru ce ai povestit asta? 

- Aşa... pentru că mi-am amintit... venise vorba... 

- Eşti cam eliptic, observă Aleksandra; dumneata, printe, ai vrut, 
probabil, să demonstrezi că nici clipita cea mai scurtă nu trebuie 
dispretuita, iar uneori cinci minute valorează mai mult decit o comoară. 
Toate acestea sînt cit se poate de lăudabile, dar, dacă-mi dai voie, o data 
ce prietenului dumitale care ţi-a povestit toate aceste grozăvii... i s-a 
comutat pedeapsa, prin urmare i s-a acordat această „viaţă infinită". Ei 
bine, ce-a făcut el apoi cu această bogăţie a lui? A trăit „calculînd" fiecare 
clipă? 

- A, nu; mi-a spus-o chiar el - căci l-am întrebat şi despre asta - si mi- 
a mărturisit că n-a trăit deloc aşa şi că, dimpotrivă, irosise fără rost multe, 
multe clipe. 

- Prin urmare, aveţi experienţă concludentă, care dovedeşte că nu e 
chip să trăieşti ,dramuind" orice clipă. Dintr-un motiv sau altul, dar nu e 
chip. 

- Da, dintr-un motiv sau altul, dar nu e chip, repetă prinţul, aşa mi s- 
a părut şi mie... Şi totuşi nu-mi vine a crede... 

- Cu alte cuvinte, crezi că îţi vei trăi viaţa mai raţional decit toţi 
ceilalţi? întrebă Aglaia. 

- Da, mă gindeam şi la asta uneori. 

- Şi te mai gindeşti şi acum? 

- Da... mă gîndesc şi acum, răspunse prinţul, continuînd s-o 
privească pe Aglaia cu un zîmbet blind şi chiar sfios; dar îndată după 
aceea rise iar, uitindu-se inveselit la ea. 

- Esti modest, n-am ce zice! spuse ea aproape enervata. 

- Observ ca sinteti foarte curajoase, de vreme ce puteti ride de asta; 
pe mine insa, cele povestite de acel om m-au impresionat atit de mult, ca 
dupa aceea le-am trait in vis, am visat tocmai acele cinci minute... 

Aruncă din nou asupra interlocutoarelor sale o privire gravă şi 
banuitoare totodată... 

- Nu cumva sinteti supărate pe mine? întrebă el, deodată, cu un aer 
încurcat, dar uitîndu-se drept în ochii lor cu aceeaşi privire deschisă. 

- Pentru ce? strigară ele mirate. 

- Pentru c-ar putea să vi se pară că vreau mereu să vă povatuiesc... 

Cuvintele lui stîrniră un ris general. _ 

- Dacă sinteti supărate, vă rog să ma iertati, reluă prinţul. Imi dau 
bine seama că am trăit mai puţin decit alţii şi mai puţin ca oricare altul 
cunosc viaţa. Poate că vorbesc uneori într-un fel foarte ciudat... 

Aici, prinţul se opri încurcat. 

- Dacă spui că ai fost fericit, înseamnă că n-ai trăit mai puţin, ci mai 
mult decit alţii, şi atunci de ce nu eşti sincer şi te justifici mereu? nu-l 
slăbea deloc Aglaia, vorbind cu severitate. Şi nu-ţi face griji, te rog, de 
faptul că ai avea aerul să ne povatuiesti; nu-i cine ştie ce mare triumf 
pentru dumneata în toate astea. Cu atitudinea dumitale de resemnare 


fatalistă, poţi să umpli de fericire şi o sută de ani de existenţă. Dumneata, 
fie că ţi se arată o execuţie capitală, fie că ţi se arată degetul cel mic, eşti 
în stare, şi într-un caz, şi în celălalt, să scoţi o idee deopotrivă de lăudabilă 
şi să mai ramii şi mulţumit. În felul acesta se poate trăi mult şi bine. 

- De ce te înfurii? Nu înţeleg, interveni generăleasa, care observase 
tot timpul, atent, chipurile vorbitorilor. Şi despre ce anume vorbiti, de 
asemenea nu pot pricepe. Ce-i cu degetul cel mic şi ce-s prostiile astea? 
Prinţul vorbeşte admirabil, numai că tot ce spune e puţin cam trist. De ce-l 
faci să se descurajeze? Cînd a început să ne povestească, ridea, şi acum 
uită-te la el ce abătut e. 

- Nu-i nimic, maman. Regret, printe că dumneata personal n-ai văzut 
o execuţie capitală; te-aş fi întrebat ceva. 

- Ba am văzut o asemenea execuţie, răspunse prinţul. 

- Ai văzut? izbucni Aglaia. Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta 
chiar de la început. De necrezut! Dar dacă ai văzut o execuţie, cum poţi să 
sustii că în tot acest timp ai fost fericit? Spune şi dumneata, n-am eu 
dreptate? 

- Au fost cazuri de execuţii în satul dumitale? întrebă Adelaida. 

- Am văzut la Lyon, unde m-a dus Schneider. Intimplarea a facut să 
asist tocmai la o asemenea execuţie. 

- Şi ţi-a plăcut mult? E foarte instructiv? Edificator? îl asalta Aglaia 
cu întrebările. 

- Nu mi-a plăcut deloc şi am fost chiar bolnav multă vreme după 
aceea, dar mărturisesc că am privit tot timpul ca fascinat, nu puteam să- 
mi desprind ochii. 

- Nici eu n-aş fi putut să-mi desprind ochii, spuse Aglaia. 

- Nu prea le place acolo cînd femeile vin să privească asemenea 
spectacole; numele femeilor care manifestă asemenea curiozitate sînt 
date chiar la gazetă. 

- Vasăzică, dacă ei socot că asta nu-i treaba femeilor, prin însuşi 
faptul acesta vor să spună că-i a bărbaţilor. li felicit pentru o astfel de 
logică. Şi dumneata eşti de aceeaşi părere, fără îndoială. 

- Povesteşte-ne despre execuţia la care ai fost martor, o întrerupse 
Adelaida. 

- Aş prefera să n-o fac acum... îngăimă prinţul ezitind si 
întunecîndu-se la faţă. 

- S-ar zice că nu te lasă inima să ne impartasesti şi nouă impresiile 
dumitale, strecură malitios Aglaia. 

- Nu de asta, ci pentru că am mai povestit chiar adineauri despre 
această execuţie. 

- Cui ai povestit-o? 

- Lacheului dumneavoastră, pe cînd aşteptam... 

- Care lacheu? întrebară ele în cor. 

- Lacheului cu părul alb şi cu faţa roşcată din anticameră, în timp ce 
aşteptam să fiu introdus la Ivan Feodorovici. 

- Ciudat! făcu generaleasa. 

- Prinţul e democrat, i-o reteză Aglaia. Ei bine, din moment ce ai 
putut să-i povesteşti lui Aleksei, cred că nici pe noi n-ai să ne refuzi. 

- Vreau să aud neapărat, stărui Adelaida. 

- Adineauri, se întoarse către ea prinţul, insufletindu-se din nou (se 


pare că el se insufletea foarte repede, vădind totdeauna multă încredere în 
interlocutor), adineauri, cînd m-ai întrebat de un subiect de tablou, mi-a 
venit într-adevăr în gînd să-ţi sugerez unul: chipul unui condamnat la 
moarte în clipa ce precede căderea tăişului ghilotinei, cînd el stă încă în 
picioare pe eşafod, înainte de a-şi pune capul pe butuc. 

- Cum! Chipul? Numai chipul? întrebă Adelaida. Ar fi un subiect 
ciudat, şi ce tablou ar fi acela? 

- Nu ştiu. Şi de ce adică să nu fie? insistă prinţul cu vioiciune. Am 
văzut nu de mult, la Basel, un tablou asemănător. Aş vrea să vi-l descriu... 
Am să vă povestesc într-o zi... M-a impresionat adînc. 

- Tabloul acela din Basel ai să ni-l descrii negresit alta dată, spuse 
Adelaida, dar acum lămureşte-mă în privinţa tabloului execuţiei. Poţi să mi- 
| descrii şi să-mi spui cum îţi închipui dumneata că ar putea fi realizat? Să 
zugrăvesc pur şi simplu numai faţa condamnatului? Şi ce fel de expresie 
avea? 

- Exact cu un minut înaintea morţii — se grăbi să înceapă prinţul cu 
toată ardoarea, lăsîndu-se îndată furat de amintiri şi uitînd, pare-se, cu 
totul de ceea ce-l înconjura - adică în momentul cînd condamnatul, după 
ce a urcat treptele scaritei, a pus piciorul pe esafod, în clipa aceea el şi-a 
întors ochii spre mine; i-am privit faţa şi am înţeles totul... De altfel, cum 
se poate povesti aşa ceva!? Aş fi vrut grozav ca dumneata sau altcineva să 
redea pe pinza acest moment! Dar mai bine dumneata, dumneata s-o faci! 
M-am gîndit încă atunci că ar fi fost foarte util un asemenea tablou. Ştiţi, 
ar trebui să apară în el tot ce a fost mai-nainte, absolut tot. Era în 
închisoare şi nu-şi aştepta execuţia decit cel mai devreme peste o 
săptămină; îşi făcuse, nu ştiu cum, socoteala că formalitatile au să mai 
dureze, că hirtiile vor mai intirzia pe undeva şi astfel o să mai treacă o 
săptămînă. Şi deodată, nu se ştie prin ce împrejurare, durata acestei 
proceduri a fost scurtată. La ora cinci dimineaţa dormea încă. Era sfîrşitul 
lui octombrie; la ora cinci e încă frig şi întuneric. Insotit de gardian, 
directorul închisorii intră şi-l zgiltiie uşurel de umăr; el se ridică sprijinindu- 
se într-un cot şi dă cu ochii de flacăra felinarului: „Ce este?" — „La ora 
zece, execuţia." încă buimac de somn, nu-i vine a crede, încearcă să-i 
convingă că ordinul de execuţie va veni abia peste o săptămînă, dar după 
ce se dezmeticeşte complet, îşi curmă brusc vorba. Aşa mi s-a povestit. Pe 
urmă, cică, ar fi zis: ,,E greu, totuşi, aşa, deodată..." Apoi tacu iar şi nu mai 
scoase nici un cuvînt. Cele trei-patru ore care urmează după aceea se 
scurg cu pregătirile de rigoare: vizita preotului, dejunul, la care i se aduce 
de data aceasta carne, vin şi cafea (ca să vedeţi ce ironie! Cita cruzime! Si 
totuşi oamenii aceştia procedează aşa dintr-un imbold curat, fiind sincer 
convinşi în naivitatea lor că fac un act de omenie); urmează apoi toaleta 
(ştiţi, probabil, ce-nseamnă toaleta unui condamnat la moarte?) şi, în 
sfirsit, omul este scos si dus în oraş, la eşafod... Mă bate gindul că în acele 
clipe, în timp ce era transportat spre eşafod, i se părea că mai are încă 
mult de trăit. Şi poate că în acest ultim drum îşi spunea în gînd că mai are 
de trăit o veşnicie întreagă: „Mai sînt încă trei străzi de străbătut, e vreme 
destulă înainte. Cînd voi ajunge la capătul străzii acesteia, îmi mai rămîne 
una, apoi a treia, unde e o brutărie pe partea dreaptă... Mai e destul pina 
s-ajungem acolo!". Împrejur, o mulţime zgomotoasă, zece mii de capete, 
zece mii de perechi de ochi. Trebuie să suporţi totul şi mai ales gîndul: 


„Sînt acolo zece mii şi nici unul dintre ei nu va fi executat, numai eu voi 
muri!". Ei bine, astea sînt preliminariile. O scarita duce pina la ghilotină; 
înainte de a urca, condamnatul izbucni în plins, şi era doar un om în toată 
firea, care nu ştia ce-i aia frică; a fost, se spune, un mare criminal. Îl 
însoțea un preot, care nu-l părăsea nici pentru o clipă; a mers cu el şi în 
căruţă şi-i tot vorbea întruna; mă îndoiesc ca nenorocitul să fi auzit ce 
spune, şi chiar dacă încerca să-l asculte, cred că după al treilea cuvint nu 
mai era în stare să înţeleagă nimic. Sint sigur că în realitate asa se 
întîmplă. Şi iată că începu să urce scarita; lanţurile de la picioare îl sileau 
să facă paşi mici. Preotul, un om deştept, se vede, încetă să-i mai 
vorbească şi-i întindea numai crucea s-o sărute. În timp ce urca treptele, 
condamnatul era foarte palid, iar cînd a pus piciorul pe eşafod şi s-a oprit, 
chipul lui se făcu alb ca varul, dar absolut ca varul. Îmi închipui că 
picioarele-i tremurau, se îndoiau, se intepeneau anchilozate, şi-i venea 
greață, ca şi cum i se puneau noduri în git, care-l înecau şi-i provocau nişte 
spasme în stomac. Aţi avut vreodată senzaţia asta, într-un moment de 
mare spaimă, cînd mintea îşi păstrează luciditatea, dar rămîne absolut 
inertă? Mie mi se pare că, dacă, de pildă, te trezeşti brusc în faţa unei 
primejdii inevitabile, care-ţi aduce pieire sigură, să zicem că se darima 
casa peste tine, simţi deodată o nevoie irezistibilă de a te lăsa jos, de a 
închide ochii într-o aşteptare resemnată — fie ce-o fi!... Şi iată, anume cînd 
a început această slăbiciune, preotul cu un gest grăbit îi duse crucea la 
buze - o cruce mică de argint, cu patru braţe, ca la catolici - , gest pe care- 
| repetă des, aproape în fiecare frintura de minut. Si în momentul cînd 
crucea îi atingea buzele, condamnatul deschidea ochii şi se mai înviora 
parcă pentru cîteva clipe şi din nou picioarele i se puneau în mişcare. 
Săruta crucea avid, în grabă, ca şi cum, zorit fiind la drum lung, ar fi căutat 
să-şi facă niscaiva rezerve, aşa, pentru orice eventualitate; mă îndoiesc 
însă că în acele clipe o făcea sub impulsul unui sentiment religios. Şi tot 
aşa pînă cînd îl îngenuncheară în faţa butucului... Curios, dar rareori se- 
ntimpla ca în aceste ultime secunde un condamnat să leşine! Dimpotrivă, 
mintea înregistrează cu o iuteala extraordinară şi lucrează, banuiesc, 
intens, ca un mecanism în plină acţiune; îmi închipui că tot felul de gînduri 
răsar şi navalesc, învălmăşindu-se, intrerupindu-se, tot frînturi, crimpeie, 
nici unul închegat, ba unele poate ridicole de tot şi cu totul absurde: „Uite, 
asta care se uită drept la mine - are un neg pe frunte... Calaului i-a ruginit 
nasturele de jos de la haină..." Şi în acelaşi timp înţelegi totul, retii totul; 
există mai cu seamă un punct care te obsedează şi n-ai cum să-l uiţi, aşa 
încît nici cunoştinţa nu poţi să ţi-o pierzi - şi totul converge şi se învirte în 
jurul acestui punct. Şi cînd te gindesti că aşa continuă pina la ultimul sfert 
de secundă, cînd gitul e pe butuc, şi aşteaptă, şi... ştie, şi deodată aude 
deasupră-i lunecarea hirsiita a tăişului! Asta nu se poate să nu auzi! Eu, 
dac-aş fi stat cu capul pe butuc, aş fi ascultat anume şi aş fi auzit. Poate că 
nu durează decit a zecea parte dintr-o clipită, dar nu se poate să nu auzi! 
Mai există încă şi astăzi unele păreri care susţin că, poate, capul, după ce 
a fost retezat şi desprins de corp, ştie, poate, timp de o secundă, că a fost 
tăiat şi s-a rostogolit - ce judecată! Dar dacă-s cinci secunde şi nu una!... 
Ar trebui să infatisezi eşafodul in aşa fel ca să se vadă în prim-plan şi 
foarte desluşit numai ultima treaptă de sus a scäritei; condamnatul a şi 
pus piciorul pe ea; pictează-i capul, faţa albă ca varul; preotul îi întinde 


crucea, condamnatul îşi tuguie avid buzele invinetite şi priveşte, şi... ştie 
totul. Crucea şi capul — acesta e tabloul; preotul, călăul şi cele două 
ajutoare ale sale, apoi, mai jos, citeva capete şi perechi de ochi din 
mulţime - toate astea se pot lăsa pe planul al treilea, oarecum în 
clarobscur, ca elemente accesorii... Cam aşa îmi închipui că ar trebui să 
arate tabloul... Prinţul tăcu şi le privi pe rînd. 

- Da, fireşte, asta nu prea seamănă a resemnare fatalistă, murmură 
Aleksandra ca pentru sine. 

- Acum să ne povesteşti cum ai fost îndrăgostit, spuse Adelaida. 
Prinţul o privi cu mirare. 

- Ascultă, reluă tinara fată cu o grabă neobişnuită pentru ea, mi-ai 
făgăduit să vorbeşti despre tabloul pe care l-ai văzut la Basel. Acum însă 
vreau să te aud povestindu-ne cum ai fost îndrăgostit; nu încerca să negi, 
sînt convinsă că ai fost îndrăgostit. Şi-apoi, dumneata, cum începi să 
povesteşti ceva, încetezi să mai fii filosof. 

- Şi cum termini de povestit, te ruşinezi parcă de faptul că te-ai lăsat 
ispitit să povestesti, observă deodată Aglaia. Pentru ce? 

- Prostii! spuse generăleasa, uitîndu-se cu indignare la Aglaia. 

- Într-adevăr, e o reflecţie nu prea inteligentă, o sustinu Aleksandra. 

- N-o crede, printe, i se adresă generăleasa, o face într-adins, dintr- 
un fel de incapatinare; în realitate, nu-i chiar aşa de prost crescută; sa nu- 
ti închipui cine ştie ce, pentru că se leagă de dumneata. Or fi pus iar ceva 
la cale; altminteri, sînt convinsă că te-au îndrăgit. Le cunosc eu după 
expresia feţei. 

— Şi eu le-am ghicit pe fiecare după figură, răspunse prinţul, 
accentuindu-si cu tilc vorbele. 

— Cum asta? întrebă Adelaida curioasă. 

— Ce ştii despre noi? îi tinura isonul şi celelalte două surori. Dar 
prinţul rămase tăcut şi ginditor; fetele aşteptau răspunsul. 

— Vă spun mai tirziu, zise el încet şi pe un ton grav. 

— Hotărit lucru, dumneata vrei să ne faci curioase, strigă Aglaia, şi 
ce aer solemn! 

— Fie şi aşa, se agită iarăşi Adelaida; dar dacă esti un atit de bun 
fizionomist, fără îndoială că ai fost şi îndrăgostit; prin urmare am ghicit. 
Povesteşte-ne aşadar. 

— Nu am fost îndrăgostit, răspunse prinţul cu acelaşi ton liniştit şi 
serios; eu... am fost fericit într-altfel. 

— Dar cum, în ce fel? 

— Bine, o să vă povestesc, spuse prinţul cuprins parcă de o adinca 
îngîndurare. 


VI 


- Mă uit acum la dumneavoastră, începu el într-un tirziu, cum mă 
priviţi cu atita curiozitate, încît, dacă n-aş satisface-o pe loc, aţi fi în stare 
să vă supăraţi pe mine. Glumesc, fireşte, se grăbi el să adauge zimbind. 
Acolo... în sat erau mulţi copii, o droaie de şcolari. N-aş putea spune că-i 
invatam, a - nu! îl aveau pentru asta pe învățătorul Jules Thibaud; îi mai 
invatam şi eu cite ceva, dacă vreţi, dar mai ales îmi plăcea să mă aflu în 
mijlocul lor, şi aşa îmi petrecui între ei toţi cei patru ani cît am stat acolo. 


N-aveam nevoie de nimic altceva. Le spuneam tot, nu le tăinuiam nimic. în 
cele din urmă, părinţii începură să se arate nemulţumiţi, pentru că micuţii 
nu mai puteau fără mine si se adunau mereu în juru-mi, iar învățătorul 
deveni cel mai mare duşman al meu. Mi-am făcut mulţi duşrnani acolo, şi 
tot numai din cauza copiilor. Pina şi Schneider m-a dojenit pentru asta. Si 
de ce le-a fost atita teamă? Copilului poţi să-i spui tot. M-a mirat 
întotdeauna ideea greşită pe care adulţii şi-o fac despre copii; ce puţin îi 
cunosc şi-i înţeleg chiar şi părinţii înşişi! Nu trebuie să le ascundem nimic 
copiilor sub pretext că sînt încă mici şi că la vîrsta lor e prea devreme să 
cunoască unele lucruri. Ce tristă şi nenorocită mentalitate! Şi cît de bine îşi 
dau seama copiii că părinţii lor îi consideră drept nestiutori şi inapti să 
înţeleagă, cînd în realitate ei înţeleg totul! Oamenii mari nici nu bănuiesc 
că pînă şi în chestiunile cele mai dificile copilul poate da un sfat de o 
extremă importanţă. O, Doamne! Cînd vezi păsăruica asta micuță şi 
drăgălaşă că se uită la tine cu ochi plini de încredere şi aşteptare fericită, 
cum să nu-ţi fie ruşine s-o înşeli! li numesc pitulici, pentru că păsărelele 
sînt cele mai bune vietati din cite există pe lume. De fapt, toată supărarea 
din sat împotriva mea a început din altă cauză... Cit despre Thibaud, la el 
era pur şi simplu invidie; începu mai întîi prin a clătina din cap, mirindu-se 
cum de pricepeau copiii tot ce le spuneam eu, şi aproape că nu înțelegeau 
deloc cele ce le spunea el; pe urmă se apucă să rida de mine cînd îi spusei 
că, de fapt, noi amindoi n-o să-i învăţăm nimic, ci avem de învăţat multe 
de la ei. Şi cum de a putut să mă invidieze şi să mă calomnieze, cînd el 
însuşi trăia în mijlocul copiilor?! Contactul cu copiii e aşa de înviorător... 
Apropierea lor îţi vindecă sufletul... Acolo, în sanatoriu, printre bolnavii 
profesorului Schneider, se afla un om extrem de nenorocit. Nu ştiu dacă 
poate exista o nenorocire mai mare decit asta. Fusese internat pentru a fi 
tratat de alienare mintală; după părerea mea însă nu era nebun, atita doar 
că suferea groaznic — asta era toată boala lui. Şi dac-ati şti ce devenira 
pentru el, către sfîrşit, copiii noştri... Dar despre bolnavul acesta mai bine 
să vă spun mai pe urmă; acum am să vă povestesc numai de unde şi cum 
s-a pornit zizania. La început, copiii se cam fereau de mine. Nu eram nici 
pe departe de seama lor, de felul meu sînt şi cam greoi în mişcări şi foarte 
neindeminatic; ştiu de asemenea că sînt şi urit... pe deasupra mai eram şi 
străin. întîi rideau şi îşi băteau joc de mine, apoi începură să arunce chiar 
cu pietre în urma mea, după ce m-au surprins sarutind-o pe Marie. Şi n-am 
sărutat-o decit o singură dată... Nu, nu rideti, se grăbi prinţul să le prevină 
zimbetele, nu era nici pomeneala de dragoste. Dac-ati şti ce fiinţă 
nenorocită era această fată, cred că vi s-ar rupe inima de milă, ca şi mie. 
Era de acolo din sat şi locuia cu mama ei batrina într-o căsuţă veche, 
dărăpănată, o cocioabă luminată de două ferestruici... La una dintre aceste 
ferestruici, într-o despartitura de scînduri, bătrînă vindea diferite 
maruntisuri ieftine: ata, şireturi, ţigări, săpun, şi cu asta se tinea, căci era 
suferindă, cu picioarele mereu umflate şi nevoită să stea mai mult pironită 
locului. Marie avea douăzeci de ani, era slabuta si plapinda; cu toate că 
ftizia se cuibărise de mult timp în pieptul ei şubred, ea continua să 
muncească de dimineaţă pina-n seară, angajindu-se cu ziua la munci grele 
prin case, unde freca podelele, spăla rufe, mătura curţile, dădea de 
mîncare vitelor. Un comis-voiajor francez o seduse şi o luă cu el, iar după o 
săptămînă o părăsi. Lăsată pe drumuri, ea se întoarse acasă, cerind de 


pomană de-a lungul şoselelor; ajunse murdară, în zdrente, cu papucii rupti; 
mersese pe jos o săptămînă întreagă, dormind pe cîmp, de unde se 
alesese cu o răceală puternică; picioarele îi erau însîngerate, mîinile 
umflate şi pline de degeraturi şi de crăpături. De altfel, nici înainte nu era 
frumoasă; numai ochii îi avea blinzi, plini de bunătate şi nevinovăție. Era 
nemaipomenit de tăcută. Într-o zi, încă înainte de a i se întîmpla asta, 
lucrînd la ceva, ea începu deodată să cînte, şi-mi amintesc că toţi cei din 
jur ramasera uluiti şi pufniră în ris: ,,Marie cîntă! Ce spui? Auziti, Marie 
cîntă!" Ea se ruşina grozav şi de-atunci nimeni n-o mai auzi scotind un 
sunet. 

Pe atunci lumea se mai purta cu ea destul de omenos, ba şi cu 
destulă bunăvoință; dar cînd se întoarse bolnavă şi zdrentaroasa, nimeni 
nu avu fata de dinsa nici un pic de milă. Ce cruzi sînt oamenii în asemenea 
împrejurări! Ce mentalitate îngustă şi încuiată, ce concepţii înapoiate au ei 
în această privinţă! Prima a fost maica-sa, care îşi intimpina fata cu ură şi 
dispreţ: „M-ai facut de risul lumii". Şi tot ea a fost cea dintii care o expuse 
insultelor mulţimii; cînd se raspindi în sat vestea că s-a întors Marie, 
bătrîni, copii, femei, fete tinere - toată lumea alergă s-o vadă; aproape tot 
satul, minat de curiozitate, navali în cocioaba batrinei. Marie, lihnită de 
foame, cu îmbrăcămintea zdrentuita, zăcea pe jos, la picioarele batrinei, şi 
plîngea amarnic. În faţa mulţimii adunate, ea îşi acoperi faţa cu păru-i 
răvăşit şi-şi lipi fruntea de podea. Toată lumea se uita la dinsa ca la un 
monstru; bătrînii o înjurau, tinerii îşi băteau joc, femeile o ocărau şi se 
uitau cu scîrbă la ea, ca la un păianjen hidos. Maică-sa a îngăduit toate 
astea, ba chiar îi aproba şi încuraja dînd din cap, şi era doar bolnavă rău 
batrina în acea vreme, aproape pe moarte; la vreo două luni după aceea a 
şi murit; şi, cu toate că ştia că i se apropie sfirşitul, nu s-a gîndit nici pînă 
în ultimul moment să se împace cu fiica ei, nu-i adresa nici un cuvînt, o 
trimitea să se culce în tindă şi o lăsa nemincata. În fiecare zi trebuia să-şi 
îmbăieze picioarele bolnave în apă caldă; Marie i le spăla şi o îngrijea; 
batrina îi primea serviciile fără să-i adreseze un cuvintel, măcar o vorbă de 
mingiiere. Marie suporta totul cu resemnare, şi mai tîrziu, după ce am 
cunoscut-o, am putut să observ că ea însăşi aproba toate astea şi se 
considera fiinţa cea mai netrebnică. Atunci cînd batrina căzu la pat, 
femeile din sat veniră s-o îngrijească pe rînd, după obiceiul locului. Dar 
Marie nu mai căpătă de mincare deloc; toţi în sat o alungau cu ocari şi 
nimeni nu-i mai dădea de lucru ca altădată. Oricine se socotea în drept s-o 
împroaşte cu noroi, iar bărbaţii nici n-o mai considerau drept femeie şi-i 
spuneau fel de fel de scîrnăvii. Citeodata, foarte rar, cînd se îmbătau 
duminica, îi mai aruncau cite un gologan în bătaie de joc; Marie îi aduna de 
jos tăcută. încă de atunci începuse să scuipe sînge. Cu timpul, 
îmbrăcămintea i se zdrentuise într-atit, că de ruşine, nu mai îndrăznea să 
se arate în lume; desculta umbla încă de la întoarcerea ei în sat. Cam pe 
atunci, copiii de la şcoală - erau în total peste patruzeci - începură să se 
tina după dinsa cete-cete, necăjind-o şi chiar aruneînd în ea cu noroi. Fata 
se rugă de păstorul satului s-o lase să-i păzească cireada, dar el o alungă. 
Totuşi, ea se duse a doua zi cu cireada şi tot aşa şi în zilele următoare. In 
curînd, păstorul începu să-şi dea seama de folosul pe care-l avea de pe 
urma ei şi n-o mai alungă; ba uneori îi dădea şi de mîncare din ceea ce 
raminea de la prinzul său, niţică brînză şi pîine. Socotea că prin asta 


săvirşeşte un mare act de bunăvoință şi milostenie. Cînd batrina ei mamă 
muri, preotului nu-i fu ruşine s-o beştelească pe Mărie în mod public, în 
plină biserică. Imbracata în zdrentele ei mizerabile, ea stătea în fata 
sicriului şi plîngea. Se adunase multă lume ca s-o vada cum o să plinga si 
o să meargă după coşciug. Pastorul, om tînăr încă, a cărui ambiţie era să 
devină mare predicator, se adresă mulţimii, aratind-o pe Marie: „lată cine 
a pricinuit moartea acestei femei respectabile (şi nu era adevărat, căci 
batrina căzuse bolnavă cu vreo doi ani în urmă). Uitaţi-vă la ea, e în fata 
voastră şi nu îndrăzneşte să-şi ridice ochii, pentru că a fost stigmatizată de 
degetul Domnului; iat-o desculta şi zdrentaroasa, pildă vie, ca să ia aminte 
toate acelea care-şi pierd virtutea. Şi cine este ea? E chiar fiica decedatei" 
şi aşa mai departe. E de necrezut, poate, dar mirsavia asta le-a plăcut 
aproape tuturor. ...Aici însă lucrurile luară o întorsătură cu totul 
neaşteptată: interveniră copiii, luînd apărarea nenorocitei, căci în timpul 
acela, copiii erau de-acum de partea mea şi începuseră s-o iubească pe 
Marie. lată cum s-a întîmplat. Doream s-o ajut cu ceva pe biata nenorocită. 
l-ar fi prins bine nişte bani, dar acolo, în Elveţia, n-am avut niciodată o 
para. In schimb, aveam la mine un ac de cravată cu diamant şi l-am vîndut 
unui telal ambulant care-şi făcea negustoria umblind din sat în sat. Imi 
dădu opt franci pe ac, care valora pe puţin patruzeci. Multă vreme n-am 
putut să dau cu ochii de Mărie singură. In sfîrşit, o găsii afară din sat, pe o 
cărare ce ducea sus pe munte. In dosul unui copac, i-am dat cei opt franci, 
sfătuind-o să-i cheltuiască cu socoteală, pentru că n-o să mai pot să-i dau 
alţii. Apoi am sărutat-o şi i-am spus să nu-şi închipuie că umblu cu vreun 
gînd rău şi că o sărut nu pentru că aş fi îndrăgostit de dinsa, ci pentru că 
mi-e milă, şi că n-am socotit-o vinovată chiar de la început, ci numai o 
fiinţă nefericită. Aş fi vrut tare mult să-i spun cuvinte de mîngiiere pornite 
din inimă, s-o conving că nu trebuie să se socoată atit de nenorocită în 
faţa celorlalţi. Dar ea mi se pare că nu m-a înţeles. Mi-am dat seama de 
asta imediat, deşi a stat tot timpul tăcută în fata mea, cu ochii în pămînt şi 
ruşinîndu-se grozav. Cînd am terminat, îmi sărută mina; i-am prins-o îndată 
pe a ei şi am vrut Sa i-o sărut, dar şi-o trase iute. Aici ne surprinsera copiii, 
o ceată întreagă; pe urmă am aflat că ei se ţineau de multă vreme după 
mine. incepura să fluiere, să bată din palme şi să rida. Marie o luă la fugă. 
Am vrut să le spun ceva, să le vorbesc, dar dădură să arunce cu pietre în 
mine. În aceeaşi zi aflară cu toţi, ştia tot satul, şi toate se sparseră iarăşi în 
capul sărmanei Mărie; le devenise şi mai nesuferită. Auzisem chiar 
spunîndu-se că fusese vorba să i se dea o pedeapsă, dar, slavă Domnului, 
nu s-a ajuns pina acolo; copiii însă n-o mai lăsară deloc în pace; o necajeau 
şi mai mult şi aruncau cu noroi în ea; ca să scape de ei, sărmana o lua la 
fugă pierzindu-si răsuflarea şi înecîndu-se în tuse, dar ei se ţineau scai 
după dinsa, urlînd şi fluierînd. Intr-o zi, era cit pe ce să sar la ei cu bătaia. 
Pe urmă încercai să-i fac să înţeleagă; le vorbeam în fiecare zi, de cite ori îi 
întilneam. Uneori, se opreau şi mă ascultau, deşi continuau s-o injure. Le- 
am povestit cit era de nenorocită; curînd au încetat s-o mai insulte si, 
zărind-o, se departau în tăcere. Incetul cu încetul, începură să intre în 
vorbă cu mine. Nu le-am ascuns nimic; le-am povestit totul. De data 
aceasta mă ascultară cu multă atenţie şi în curînd se arătară intelegatori si 
miloşi fata de Marie. Unii din ei, cînd o intilneau, o salutau prietenos; 
oamenii de-acolo, cînd se întîlnesc, de obicei îşi dau bună ziua — indiferent 


dacă sînt cunoscuţi sau nu — îşi scot pălăria sau se înclină sau fac o 
mişcare din cap şi-şi spun cuvinte de salut. Îmi închipui cît de mirată a fost 
Marie. Intr-o zi, două fetiţe făcură rost de cite ceva de-ale mincarii şi-i 
dusera ei, pe urmă veniră să-mi spună că pe Marie o podidise plinsul şi că 
acum ele o iubesc mult de tot. În curînd, toţi copiii au îndrăgit-o pe Mărie şi 
în acelaşi timp mă îndrăgiră dintr-o dată şi pe mine. Veneau mereu la 
mine, rugindu-ma să le povestesc cite ceva; se pare că povesteam frumos, 
deoarece le plăcea să mă asculte. Şi, de fapt, tot ce-am învăţat şi am citit 
eu acolo în trei ani a fost pentru a avea ce să le povestesc copiilor. Cînd, 
după aceea, toată lumea porni să mă învinuiască, chiar şi Schneider, 
pentru faptul că le vorbesc copiilor ca unor oameni mari şi nu le ascund 
nimic, le răspundeam că e o ruşine să-i minţi, că, oricît s-ar căuta să li se 
ascundă, copiii tot vor afla ceea ce vor să ştie, dar o vor afla denaturat şi 
poate într-un sens murdar, pe cînd de la mine vor şti numai adevărul, care 
nu va tulbura seninătatea sufletului lor curat. E de ajuns numai să-şi aducă 
aminte fiecare de propria lui copilărie ca să vadă că am dreptate. Dar ei n- 
au fost de acord cu mine... O sărutasem pe Mărie cu două săptămîni 
înainte de a fi murit bătrîna ei mamă. Între timp se petrecură cele ce v-am 
povestit acum şi toţi copiii erau de partea mea cînd pastorul îşi tinu 
predica lui de înfierare împotriva lui Marie. Le-am povestit şi explicat fapta 
pastorului; ei toţi se suparara, ba unii dintre ei fură atit de indignati, încît 
aruncară cu pietre în ferestrele casei lui, soargindu-i geamurile. l-am oprit, 
pentru că asta era de-acum o faptă rea, dar în sat s-a ştiut totul 
numaidecit şi atunci se dezlantuira impotriva-mi că le stric copiii. Părinţii 
mai constatară pe urmă că toţi copiii ţineau mult la Marie şi asta-i sperie 
grozav. Dar Marie era deja fericită. Copiilor li se interzisese să mai dea 
ochii cu ea, dar ei se duceau s-o vadă pe ascuns, la locul unde păştea 
cireada, cam la o jumătate de verstă de la marginea satului; îi aduceau 
cîte ceva bun de mîncare, iar unii veneau numai ca s-o imbratiseze, s-o 
sărute şi să-i spună doar atit: Je vous aime. Marie! Apoi o luau în goana 
mare înapoi. Marie se simţea copleşită de această neaşteptată fericire, la 
care nici nu îndrăznise vreodată să viseze; îi era şi ruşine şi se bucura în 
acelaşi timp. Dar copiii, şi mai ales fetiţele, se duceau anume s-o vadă ca 
să-i spună că o iubesc şi că eu le vorbesc mereu de dinsa. l-au mai spus că 
le-am povestit toată istoria ei şi că de aceea toţi copiii o iubesc şi îi doresc 
să fie fericită şi că o vor iubi întotdeauna. Pe urmă alergau la mine, fericite 
şi grijulii, să-mi spună c-o văzuseră pe Maric şi că ea îmi trimite salutări. 
Seara, mă duceam la cascadă; acolo era un loc cu totul ferit dinspre sat, 
străjuit de plopi; în locul acela, către seară, se adunau ei toţi, unii chiar pe 
ascuns. Pare-se că dragostea mea pentru Marie îi incinta nespus şi acesta 
a fost singurul lucru în privinţa căruia i-am înşelat în tot timpul şederii 
mele acolo; i-am lăsat să creadă că sînt îndrăgostit de Mărie, că o iubesc, 
cu toate că nu-i purtam decit un sentiment de profundă compătimire. 
Bănuiam că ar fi rămas tare dezamagiti dacă totul nu se adeverea a fi 
exact aşa cum îşi închipuiseră şi hotăriseră ei; de aceea, prin tăcerea mea 
complice le întăream credinţa că mi-au ghicit taina. Şi cîtă gingăşie şi 
sensibilitate delicată izvorau din inimile acestea micute! Li s-a părut, de 
pildă, că este cu neputinţă ca bunul lor Leon s-o iubească atit pe Marie, iar 
Marie să fie aşa de prost îmbrăcată şi chiar desculta. Şi ce să vedeţi: i-au 
făcut rost de pantofi, de ciorapi, de lenjerie şi chiar de o rochie. La ce 


anume şiretlicuri au recurs — nu ştiu; toată ceata a pus umărul. Cînd îi 
întrebam despre asta, rideau fericiţi şi se stirnea un haz mare, iar fetiţele 
băteau din palme şi mă sărutau. Din cînd în cînd, mă duceam şi eu s-o văd 
pe Marie pe furiş. Starea ei se agravase şi aproape că nu mai putea să 
umble. în cele din urmă, încetă serviciul la păstor, deşi se mai ducea în 
fiecare dimineaţă cu cireada la cîmp. Se retrăgea într-un locşor ferit de 
priviri, se aşeza rezemindu-se de o stinca şi sta aşa, aproape nemiscata, 
pînă cînd cireada pornea înapoi spre sat. Sleită de puteri, respirind din 
greu, îşi petrecea toată ziua într-un fel de toropeală, cu ochii închişi, cu 
capul sprijinit de stinca; fata îi devenise lividă, numai piele şi os, ca la un 
schelet, broboane de sudoare îi acopereau fruntea şi timplele. In starea 
asta o găseam întotdeauna. Veneam acolo numai pentru cîteva clipe, căci 
nu voiam să mă vadă nimeni. Cum mă apropiam, Marie tresărea, 
deschidea ochii şi-mi prindea miinile ca să le sărute. Nu mă opuneam, 
fiindcă îmi dădeam seama că era singura ei fericire. Tot timpul cit stăteam 
acolo tremura şi plingea; e drept ca de vreo cîteva ori se strădui să-mi 
spună ceva, dar era greu de desluşit vorbele ei. Părea ieşită din minţi, într- 
atit era de tulburată, ca într-un fel de extaz. Uneori mă însoțeau şi copiii. 
De obicei, în asemenea cazuri ramineau la oarecare distanţă, stind de 
strajă şi păzindu-ne parcă, nici ei nu ştiau de cine şi de ce. Şi asta le făcea 
o deosebită plăcere. După ce plecam, Mărie raminea iarăşi pironită pe 
locul ei, cu ochii închişi, cu capul sprijinit de stinca, lăsîndu-se poate în 
voia unui vis. Într-o dimineaţă n-a mai fost în stare să iasă ca de obicei cu 
cireada şi a rămas acasă, în căsuţa ei pustie. Copiii aflară îndată şi 
aproape toţi veniră în ziua aceea s-o viziteze; zăcea în pat şi n-avea pe 
nimeni lîngă dinsa. Timp de două zile, copiii o îngrijiră singuri, cu rîndul. Pe 
urmă, cînd se duse vestea în sat că Mărie era pe moarte, cîteva batrine 
veniră cu schimbul la capatiiul ei. Oamenii din sat se pare că fură si ei 
cuprinşi de milă pentru biata Mărie; în orice caz, nimeni nu mai oprea 
copiii să se apropie de dinsa şi nu-i mai ocăra ca înainte. Bolnava zăcea 
într-o continuă toropeală, dar somnul ei era agitat şi tuşea îngrozitor. 
Bătrîncle nu mai lăsară copiii să intre în odaie, dar cei mici alergau pentru 
o clipă doar la fereastra ei ca să-i spună: Bonjour, notre bonne Marie. Şi ea, 
cum îi zărea ori le auzea glasul, se înviora deodată şi, netinind seama de 
îndemnurile batrinelor, încerca să se ridice rezemindu-se într-un cot şi le 
mulțumea din cap micilor săi prieteni. Copiii continuau să-i aducă bunatati, 
dar ea nu mai putea mînca. Mulțumită lor, vă asigur, muri aproape fericită. 
Mulțumită lor, îşi uită soarta amară, primind parcă de la ei iertare, pentru 
că pînă la ultima suflare a fost stapinita de gîndul că e o mare păcătoasă. 
Ca nişte păsărele în zbor apăreau la ferestrele ei, strigindu-i în fiecare 
dimineaţa: ,, Nous t'aimons. Marie". Moartea nu intirzie mult. Crezusem că 
va mai rezista o vreme. în ajunul morţii, înainte de a apune soarele, m-am 
dus s-o văd; mă recunoscu, şi atunci i-am strîns mîna pentru cea din urmă 
oară; cit era de uscată mina asta! lar a doua zi dimineaţa veniră să-mi 
spună că Marie a murit. De data aceasta, nimeni n-a mai fost în stare să-i 
împiedice pe copii; ei singuri împodobiră sicriul cu flori şi-i puseră o 
cunună pe cap. La biserică, pastorul nu mai tună împotriva aceleia pe 
care, vie, o terfelise. De altfel, veniseră la inmormintare doar cîţiva curiosi. 
Dar în clipa cînd trebuia ridicat sicriul, toţi copiii se repeziră să-l ducă şi, 
fiindcă n-aveau destulă putere, sprijineau cit puteau cu minutele lor, 


căutau să ajute pe de lături, alergind după sicriu cu obrajii scaldati în 
lacrimi. De atunci, mormîntul lui Marie a devenit obiectul grijii lor 
permanente; de jur-împrejur au sădit trandafiri şi în fiecare an, mereu, îl 
împodobesc cu flori. Dar tot de la inmormintarea aceea mi se trag şi hula, 
şi prigoana satului întreg, pornit împotriva mea din pricina copiilor. 
Instigatorii principali erau pastorul şi învățătorul. Copiilor li s-a interzis 
categoric să se mai întiîlnească cu mine, şi Schneider îşi luă chiar obligaţia 
să vegheze ca să nu se mai întîmple acest lucru. Cu toate acestea, ne 
vedeam din cînd în cînd, vorbeam de departe prin semne. îmi trimiteau 
biletele. Mai tirziu, lucrurile se potolira, dar pînă atunci am trăit zile de o 
nespusă frumuseţe, căci datorită acestei prigoane m-am împrietenit parcă 
şi mai mult cu aceşti copii. E drept că în ultimul an ajunsesem aproape la o 
bună înţelegere cu Thibaud şi cu pastorul. In schimb, Schneider mi-a vorbit 
mult şi m-a judecat aspru pentru ,sistemul” meu dăunător în comportarea 
fata de copii. Ca şi cum aş fi avut vreun sistem! In cele din urmă, chiar în 
ajunul plecării mele, Schneider îmi împărtăşi părerea ciudată pe care şi-o 
făcuse despre mine şi anume: mi-a spus că s-a convins pe deplin că eu 
însumi sînt un copil, copil în adevăratul sens al cuvîntului, cu desavirsire 
un copil; că numai la chip şi statură par a fi un adult, dar în ce priveşte 
gradul de dezvoltare, ca suflet şi caracter, ba poate şi ca intelect, nu sînt 
un om format, matur, şi aşa voi rămîne de-acum încolo, chiar dacă aş trăi 
pînă la vîrsta de şaizeci de ani. Am ris cu poftă, pentru că n-avea dreptate, 
fireşte, căci ce fel de copil aş fi eu: am eu aerul unui baietas, chiar aşa, 
zău? Un lucru e totuşi adevărat: nu-mi place să am de-a face cu adulţii, cu 
oamenii maturi, şi de mult am băgat de seamă — nu-mi place, pentru că 
nu ştiu să mă port cu ei. Orice mi-ar vorbi, oricît de bine s-ar purta cu 
mine, totuşi cu ei, nu ştiu de ce, nu mă simt în apele mele, cu ei mă simt 
stingher; de aceea, pentru mine nu există fericire mai mare decit să mă 
pot refugia cît mai des la tovarăşii mei, iar aceştia au fost întotdeauna 
copiii; şi nu pentru că eu însumi aş fi un copil, ci pentru că mă simt pur şi 
simplu atras de ei. 

La începutul şederii mele acolo - încă în perioada cînd rătăceam 
singur şi trist prin munţi - mi se-ntimpla pe neaşteptate să-i tntilncsc 
uneori mai ales la amiază, cînd ieşeau în stoluri gălăgioase de la şcoală, cu 
ghiozdanele şi cu tablitele lor, cu joaca, cu risul şi larma lor, şi atunci tot 
sufletul meu se avinta deodata spre ei. Nu stiu, dar incercam un sentiment 
de nespusa incintare ori de cite ori îi întîlneam. Mă opream si rideam de 
fericire uitindu-ma la picioruşele lor micute şi zvelte in necontenita 
miscare, la droaia de baietasi si fetite care zburdau in voie, la risetele si 
lacrimile lor (caci, venind de la scoala, in drum spre casa, multi dintre ei 
gaseau vreme sa se ia la harta, sa plinga si iar sa se impace sau sa se 
apuce de joacă). În asemenea clipe, îmi uitam cu desävirsire tristul alean. 
lar mai pe urmă, în cei trei ani următori, nici nu puteam înţelege cum 
anume şi ce doruri îi chinuiesc pe oameni. Tot destinul meu se înturna 
mereu spre cei mici. Mă infratisem chiar cu gîndul că nu voi părăsi 
niciodată satul acela şi nu mi-aş fi putut închipui că într-o zi mă voi 
întoarce aici, în Rusia. Mi se părea că voi ramine acolo, dar mi-am dat 
seama în cele din urmă că Schneider nu putea să mă întreţină la infinit. 
Între timp, interveni o împrejurare, o afacere aşa de importantă se pare, 
încît Schneider însuşi mă zori să plec, luînd asupra lui cheltuielile 


călătoriei. Acum trebuie să văd cum stau lucrurile, despre ce anume este 
vorba şi să mă sfătuiesc cu cineva. Soarta mi se va schimba poate cu 
totul, dar nu asta interesează şi nici nu este lucrul cel mai important. 
Principalul e că viaţa mea s-a schimbat acum radical. Am lăsat acolo multe 
lucruri dragi, prea multe. Totul s-a destrămat. Pe drum, în tren, mă 
gîndeam: „Intru acum în lume, în rîndul oamenilor; nu cunosc deocamdată 
felul de a fi al acestor oameni, dar o existenţă nouă a început pentru 
mine". M-am hotărît să-mi orînduiesc o viata de om cinstit şi mergind pe 
un drum drept. Îmi va fi greu şi mă voi plictisi poate în mediul acesta. Mi- 
am propus însă pentru început să fiu sincer şi prevenitor cu toţi; mai mult 
cred n-o să-mi pretindă nimeni. Poate că şi aici mă vor privi ca pe un copil 
- n-au decit! Şi încă ceva: toţi mă iau, nu ştiu de ce, drept un idiot; e 
adevărat că am fost într-o vreme bolnav, ajunsesem într-o stare atit de 
gravă, încît păream cu adevărat un idiot. Dar ce fel de idiot e acela care îşi 
dă prea bine seama că lumea îl consideră idiot? Intru într-o casă, să zicem, 
şi mă gîndesc: „Oamenii ăştia mă iau drept idiot, şi de fapt sînt cu mintea 
clară, iar ei nu-şi dau seama de asta..." îmi revine mereu gîndul acesta. 
De-abia cînd am primit la Berlin cîteva scrisorele pe care ei, copiii, se şi 
grăbiră să mi le trimită imediat după plecarea mea de acolo, am înţeles cit 
îmi erau de dragi. Îţi vine tare greu cînd primeşti prima scrisoare din 
locurile de unde ai plecat! Cit erau de trişti cînd mă petreceau la gară! Cu 
o lună înainte încă, nu vorbeau decît despre plecarea mea: Leon s 'en va, 
Leon s'en va pour toujours! Ca şi înainte, ne întîlneam în fiecare seară 
lîngă cascada şi vorbeam numai de viitoarea noastră despărţire. Citeodata, 
copiii îşi regăseau vechea lor veselie, dar în momentul cînd trebuia să ne 
întoarcem în sat luaseră obiceiul să mă stringa tare în braţe, ceea ce nu 
făceau înainte. Cite unul venea pe la mine, pe furiş, fără să-l ştie ceilalţi, 
numai ca să mă imbratiseze si să mă sărute între patru ochi. La plecare, 
toţi veniră în stol să mă conducă pina la gară, la o depărtare de o versta 
de satul nostru. Pe drum se străduiau sa nu plinga, dar multi nu se puteau 
stapini, mai ales fetiţele plingeau cu glas tare. Ne grabeam să nu intirziem, 
dar din cînd în cînd tisnea din mulţimea lor cîte unul, alerga spre mine, ma 
imbratisa cu minutele-i gingaşe şi mă săruta in drum, oprind din mers tot 
convoiul, şi atunci, deşi eram tare zoriti, se opreau cu toţii şi aşteptau 
pînă-şi lua rămas-bun. După ce m-am urcat în vagon şi trenul se puse în 
mişcare, toţi strigară într-un glas: „Ura!" şi rămaseră tintuiti pe peron pina 
cînd trenul nu se mai văzu deloc; de altfel nici eu n-am putut să-mi smulg 
privirea pînă cînd nu i-am pierdut din ochi... Ştiţi, cînd am intrat adineauri 
aici şi m-am uitat la chipurile dumneavoastră plăcute - în ultimul timp m- 
am deprins să observ cu multă atenţie feţele oamenilor — şi am auzit 
primele dumneavoastră cuvinte, mi s-a luat parcă deodată o piatră grea 
de pe suflet, pentru prima dată de cînd am plecat de acolo. Şi în aceeaşi 
clipă m-am gindit că, poate într-adevăr, fac parte dintre puţinii oameni 
norocosi, pentru ca, dupa cit ştiu, rar se intimpia să întîlneşti persoane pe 
care sa le indragesti dintr-o singura privire, si uite ca am avut norocul sa 
vă întîlnesc de cum am coborit din tren. Ştiu prea bine că e cam penibil sa 
te apuci să-ţi impartasesti sentimentele la toată lumea şi totuşi, uite, 
dumneavoastră vi le spun şi nu mi-e deloc ruşine. Imi place să duc o viata 
retrasă şi nu voi mai veni poate multă vreme pe aici. Dar să nu mi-o luaţi 
în nume de rău; n-o spun pentru că nu mi-ar fi foarte prețioasă societatea 


dumneavoastră, şi nici n-aş vrea să vă închipuiţi că m-am simţit jignit 
pentru ceva. Mi-aţi cerut să va spun ce impresie mi-au făcut chipurile 
dumneavoastră şi ce anume am putut observa. V-o spun cu plăcere. 
Dumneata. Adelaida Ivanovna, ai o fata fericită; dintre toate trei, chipul 
dumitale e cel mai plăcut. Pe lîngă faptul că eşti frumoasă, privindu-te, 
oricine ar spune: „Faţă blinda şi bună ca a unei surori". In raporturile 
dumitale cu oamenii eşti simplă, de o veselie naturală şi în acelaşi timp 
izbuteşti uşor să citeşti în inima oamenilor. Aceasta este impresia pe care 
mi-a sugerat-o fata dumitale. Dumneata, Aleksandra Ivanovna, ai de 
asemenea un chip frumos, fermecator, dar in inima dumitale tainuiesti se 
pare o tristete, un dor; ai un suflet foarte bun, fara indoiala, nu esti insa 
vesela. Chipul dumitale are ceva aparte, care imi aminteste de Madona lui 
Holbein de la Dresda. lata, asadar, si in ce priveste fata dumitale; am 
ghicit sau nu? Pentru ca vad ca ma socotiti un fel de ghicitor. Cit despre 
dumneavoastră, se întoarse el deodată către generăleasă, chipul 
dumneavoastră nu numai că îmi sugerează, dar îmi permite să fiu pe 
deplin încredinţat că, în ciuda vîrstei, sinteti un adevărat copil, în toate, în 
toate, în tot ce e bun şi în tot ce e rău. Sper că n-o să vă supăraţi pe mine 
dacă vorbesc astfel? V-am spus doar ce reprezintă pentru mine copiii şi ce 
sentimente nutresc fata de ei. Şi să nu vă tnchipuiti, iarăşi, că dacă v-am 
vorbit cu atita sinceritate despre chipurile dumneavoastră, am făcut-o din 
naivitate: o, nu, nu-i asta! Am fost condus şi eu, poate, de un anumit gînd 
în această privinţă. 


VII 


Prinţul isprăvi. Toată lumea, inclusiv Aglaia, îl privea cu ochi 
zimbitori; dar mai cu seamă părea încîntată Lizaveta Prokofievna. 

— Bun examen, n-am ce zice! Halal să vă fie! strigă ea. Ei bine, 
domnisoarelor, vă pregateati să-l luaţi sub ocrotirea voastră, ca pe un biet 
neajutorat, şi iată că el este acela care de-abia dacă acceptă să vă 
onoreze cu prezenţa lui şi încă prevenindu-vă că nu va veni decit din cînd 
în cînd. lată-ne, aşadar, puse cu binişorul la punct, ca nişte neroade ce 
sîntem, dar mai ales Ivan Feodorovici. Şi-mi pare cit se poate de bine. 
Bravo, printe! Dumnealui ne sfătuise adineauri să te supunem la un 
examen. lar ceea ce ai spus de expresia feţei mele este perfect adevărat: 
sînt un copil, o ştiu prea bine. O ştiam şi înainte de a mi-o fi spus 
dumneata; cu un singur cuvînt mi-ai exprimat gindul. Cred că ai o fire 
asemănătoare cu a mea şi sînt încîntată; semănăm la caracter ca două 
picături de apă. Numai atit, că dumneata eşti bărbat, iar eu - femeie, si ca 
n-am fost şi nu cunosc Elveţia; asta-i toată deosebirea. 

- Eu aş zice să nu ne pripim, maman! strigă Aglaia. Prinţul spunea 
că în toate mărturisirile acestea, pe care le-a făcut aici, s-a lăsat condus de 
un anume gînd, şi că toate îşi au tilcul lor. 

- Aşa e, o sustinura rizind celelalte două. 

- Nu rideti, dragele mele; el singur e poate mai istet decit voi toate la 
un loc. Veţi vedea. Dar, printe, n-ai spus nimic de Aglaia? Ea aşteaptă, şi 
eu de asemenea. 

- Acum nu pot să spun nimic; altă dată poate. 

- De ce? N-o găseşti suficient de interesantă? 


- O, dimpotrivă, e de o frumuseţe extraordinară. Dumneata, Aglaia 
Ivanovna, eşti aşa de frumoasă, că i-e frică omului să te privească. 

- Asta-i tot? Dar caracterul? insistă generăleasa. 

- E greu de judecat frumuseţea. Nu sînt încă în măsură s-o fac. 
Frumuseţea e o enigmă. 

- Aşadar, îi propui Aglaiei să dezlege o enigmă, spuse Adelaida. la să 
te vad, Aglaia. Vasăzică e frumoasă, printe? 

-Negrăit de frumoasă! răspunse înflăcărat prinţul, uitindu-se cu 
admiraţie la Aglaia. Aproape ca Nastasia Filippovna, deşi chipul ei e cu 
totul altfel. 

Mama şi fiicele se priviră surprinse. 

- Ca ci-i-nee? făcu tărăgănat generăleasa. Ca Nastasia Filippovna ai 
zis? Care Nastasia Filippovna? Unde ai văzut-o dumneata pe Nastasia 
Filippovna? 

- Adineauri, Gavrila Ardalionovici i-a arătat portretul ei lui Ivan 
Feodorovici. 

- Cum? l-a adus portretul ei lui lvan Feodorovici? 

- Da, ca să i-l arate. Nastasia Filippovna i-a dăruit astăzi lui Gavrila 
Ardalionoviei portretul ei ca amintire, iar el l-a adus ca să i-l arate lui Ivan 
Feodorovici. 

- Vreau să-l văd! se răsuci în loc generăleasa. Unde e portretul? Dacă 
i l-a dăruit lui, înseamnă că-l are şi, de bună seamă, n-a plecat încă. In 
fiecare miercuri cînd vine la birou, nu pleacă niciodată înainte de ora 
patru. Să vină imediat Gavrila Ardalionoviei! Ba nu, în ce mă priveşte, nu 
prea ard de dorinţa să-l văd. Fii bun, dragă printe, du-te de-i cere portretul 
şi adă-mi-l aici. Spune-i că am vrea să-l vedem şi noi. Te rog. 

- Eun om interesant, nimic de zis, dar e cam naiv şi simplu, observă 
Adelaida după ce prinţul ieşi din salonaş. 

- Simplu din cale-afară, întări Aleksandra, ba aş zice că e aproape 
caraghios. 

Dar şi una, şi cealaltă păreau că nu-şi exprimă în întregime gîndul. 

- Totuşi, la caracterizarea chipurilor noastre s-a descurcat destul de 
bine, zise Aglaia; a ştiut să măgulească pe toată lumea, chiar şi pe 
maman. 

- Ce vorbă-i asta, c-a ştiut să mă măgulească? se burzului gene- 
răleasa. Mă rog, fie şi aşa, dacă ţineţi neapărat, dar în cazul acesta eu aş 
zice că mai mult m-am simţit eu măgulită decit a fost în intenţia lui să mă 
măgulească. 

- Tu crezi că din partea lui a fost pur şi simplu un joc abil? întrebă 
Adelaida. 

- Am impresia că nu-i chiar aşa de naiv cum pare. 

- Ei, gata, v-aţi şi pornit! se minie generăleasa. După mine, voi sinteti 
mai caraghioase decit el. E cam simplut, ce-i drept, dar e cu cap, 
bineînţeles, în sensul cel mai nobil al cuvîntului. întocmai ca şi mine. 

„E urit, fireşte, că mi-a scăpat vorba asta cu portretul, îşi făcea 
mustrări prinţul, indreptindu-se spre cabinetul generalului... Dar...cine ştie, 
poate că e mai bine că le-am spus..." în mintea lui miji atunci un gînd 
ciudat, ce-i drept, foarte nedesluşit încă. 

Gavrila Ardalionovici nu plecase; lucra la birou cufundat în hirtiile lui; 
fără îndoială că nu degeaba Societatea pe acţiuni îi plătea leafa. Păru 


foarte contrariat cînd prinţul i-a cerut portretul cu pricina, povestindu-i 
cum de au ajuns doamnele Epancin să afle despre existenţa lui. 

- A naibii treabă! Ce nevoie aveai să trancanesti fără rost! strigă el 
înciudat. Parcă, ce ştii dumneata... Zi-i idiot şi pace! mormăi el. 

- lartă-mă, am spus-o aşa, într-o doară; a venit, nu ştiu cum, vorba 
şi am zis ca Aglaia e tot aşa de frumoasă ca Nastasia Filippovna. 

Ganea îi ceru amănunte, şi prinţul povesti tot. Din nou Ganea se uită 
la Mişkin cu o expresie batjocoritoare. 

- Vad că ţi-e capul numai la Nastasia Filippovna... murmură el, dar se 
opri numaidecit, furat de un gînd. Era vădit tulburat. Prinţul îi aminti de 
portret. 

- Ascultă, printe, zise deodată Ganea, ca straluminat de o idee 
salvatoare, am o mare rugăminte... dar nu ştiu, zău... 

Tăcu încurcat, fără să isprăvească; în sufletul lui părea că se dăo 
luptă aprigă şi-i venea greu să ia o hotärire. Prinţul aştepta mut. Ganea îi 
mai scrută o dată faţa cu o privire iscoditoare. 

- Prinţe, se decise el în cele din urmă, acolo, în momentul de fata... 
din pricina unor împrejurări cu totul ciudate... şi ridicole... şi pentru care, 
de altfel, eu n-am nici o vină... în sfîrşit, n-are rost să-ţi mai explic acum; 
acolo se pare că lumea e cam supărată pe mine şi de aceea o bucată de 
vreme aş prefera să nu mă duc la ele fără să fiu poftit. Aş avea însă mare 
nevoie să-i vorbesc chiar acum Aglaiei Ivanovna. Pentru orice 
eventualitate, i-am scris cîteva cuvinte (în miinile lui apăru un biletel 
împăturit cu grijă), şi, uite, nu ştiu cum sa i-l transmit. N-ai vrea dumneata, 
printe, să încerci a-i inmina chiar acum Aglaiei Ivanovna aceste rînduri? 
Dar Aglaiei Ivanovna personal, adică să nu vadă nimeni, înţelegi? De fapt, 
nu-i cine ştie ce secret... totuşi... Te rog să-mi faci acest serviciu! 

- Drept să-ţi spun, mi-e cam penibil, răspunse prinţul. 

- Ah, printe, e ceva foarte important pentru mine! se rugă Ganea. 
Poate că ea o să vrea să-mi răspundă... Crede-mă că o împrejurare cu totul 
excepţională şi de cea mai mare urgenţă mă face să recurg la dumneata şi 
să stărui atit... Cum aş putea face să-i parvină?... E foarte important... E de 
cea mai mare importanţă pentru mine... 

Se temea de un eventual refuz al prinţului şi-l privea stăruitor, cu o 
rugăminte mută şi plină de teamă în ochi. 

- Bine, accept; voi transmite biletul. 

- Dar aşa, ca nimeni să nu observe, îl implora Ganea prinzind din ce 
în ce mai mult curaj; mă încred în cuvîntul dumitale de onoare, printe. 

- N-am să-l arăt nimănui, îl linişti Miskin. 

- Plicul nu-i lipit, dar... lăsă să-i scape, ca din întîmplare, secretarul; 
se opri însă încurcat, dindu-si seama ca a mers prea departe cu 
indelicatetea. 

- O, nici o grijă, n-am să-l citesc, răspunse simplu prinţul şi, luînd 
portretul, ieşi din cabinet. 

Rămas singur, Ganea îşi duse miinile la cap: 

- Un singur cuvînt din partea ei şi... poate că aş rupe, zau!... Nu mai 
era în stare să se aşeze din nou la lucru şi, cuprins de emoție şi nerăbdare, 
începu să se plimbe agitat dintr-un capăt în celălalt al încăperii. 

În timpul acesta, prinţul se întorcea tăcut în apartamentul doam- 
nelor. Îl indispunea mult însărcinarea pe care o primise şi deopotrivă de 


neplăcut îl surprinsese însuşi faptul de a fi aflat că Ganea îi scria Aglaiei. 
Strabatind şirul de odăi ce duceau spre salon, se opri deodată, ca şi cum 
şi-ar fi adus aminte de ceva foarte important, pe urmă se uită împrejur, se 
apropie de fereastră şi cercetă chipul Nastasiei Filippovna din portret. 

Ar fi vrut poate să descifreze acel ceva neobişnuit care îl tulburase 
adineauri, cînd a zărit în treacăt portretul la general. Prima impresie a fost 
atit de puternică, încît nu-l părăsise o clipă, şi acum se grăbea să şi-o 
verifice. Chipul acesta, de o frumuseţe rară, tăinuia în el ceva ce i s-a 
părut acum şi mai tulburător. O mindrie fără margini, amestecată cu 
dispreţ, ba şi cu ură poate, părea să exprime această faţă, şi în acelaşi 
timp cîtă bunătate, încredere şi sinceritate iradiau din ea! Contrastul 
acesta era atit de izbitor şi neaşteptat la asemenea trăsături, încit trezea 
un dureros sentiment de milă. Această frumuseţe răpitoare era aproape de 
nesuportat, atît de bizară apărea cu fata aceea palidă, obrajii uşor supti şi 
ochii arzători. Stranie frumuseţe! Prinţul nu-şi putu lua ochii de pe 
fotografie; se smulse apoi de sub vraja pe care o exercita asupra lui, privi 
în jur şi, asigurîndu-se că nu-l vede nimeni, duse cu un gest grăbit 
portretul la buze şi sărută imaginea tinerei femei. Cînd, după un minut, 
ajunse în salon, părea cu desăvârşire liniştit. 

Dar în momentul cînd intră în sufragerie (penultima încăpere în drum 
spre salon), aproape se ciocni în uşă cu Aglaia. Era singură. 

- Gavrila Ardalionovici m-a rugat să vă transmit asta, spuse prinţul, 
întinzîndu-i biletul. 

Aglaia se opri, luă plicul şi-l privi pe Miskin într-un fel foarte ciudat. 
Faţa ei nu trăda nici cea mai mică tulburare, cel mult o vagă nedumerire; 
dar şi aceasta părea că se referă mai mult la prinţ. Cu privirea ei calmă şi 
mindra avea aerul că-i cere socoteală - de unde şi pina unde a ajunsel sa 
fie amestecat în această afacere cu Ganea. Doua-trei clipe ramasera asa 
nemiscati unul în fata altuia; la urmă, o expresie batjocoritoare abia 
perceptibilă lunecă pe chipul Aglaiei şi cu un zîmbet uşor pe buze fata se 
îndepărtă. 

Citva timp, generăleasa examina tăcută si cu un aer dispretuitor 
portretul Nastasiei Filippovna, ţinîndu-l ostentativ cu mina întinsă la o 
oarecare depărtare. 

- Da, e frumoasă, rosti ea în sfirşit, chiar foarte frumoasă. Am văzut- 
o de două ori, dar numai de la distanţă. Si zici că preferi acest gen de 
frumuseţe? îl întrebă ea deodată pe Miskin. 

- Da... acest gen, răspunse el cu un efort vizibil. 

- Adică, exact genul acesta? 

- Exact genul acesta. 

— Pentru ce? 

— Faţa asta... ascunde multă suferinţă, îngăimă aproape fără voie 
prinţul, ca şi cum şi-ar fi vorbit mai mult sieşi decit pentru a da un răspuns 
la întrebarea pusă. 

— Îmi vine să cred mai curînd că... baţi cîmpii, hotărî generăleasa si, 
cu un gest plin de trufie, aruncă portretul pe masă. 

Îl luă întîi Aleksandra; Adelaida se apropie şi ea de soră-sa; apoi 
începură amîndouă să-l examineze. În clipa aceea, Aglaia intră în salon. 

— Cită forţă! strigă deodată Adelaida, care, peste umărul surorii sale, 
privea cu nesat fotografia. 


— Unde? Ce fel de forţă? se rasti Lizaveta Prokofievna. 

— Asemenea frumuseţe e o forţă! spuse cu vioiciune Adelaida. Cu o 
astfel de frumuseţe poţi răsturna lumea întreagă! 

Şi se întoarse ingindurata la şevaletul ei. Aglaia aruncă în treacăt o 
scurtă privire asupra fotografiei, îşi îngustă ochii, lăsă buza de jos să-i iasă 
putin în afară şi se departa, asezindu-se deoparte, cu braţele încrucişate. 

Generaleasa luă clopotelul de pe masa şi sună. 

— Spune-i lui Gavrila Ardalionovici să poftească aici; vezi că e în 
cabinet, îi porunci ea feciorului. 

— Maman! strigă cu un ton de avertizare Aleksandra. 

— Vreau să-i spun două vorbe şi atita tot! i-o reteză scurt 
gencerăleasa. curmind din capul locului orice obiectie; era vădit enervata. 
Trebuie să ştii, printe, că de la o vreme încoace, noi, aici, o ţinem întruna 
numai în şuşoteli şi secrete. Numai în secrete! Cică aşa cere eticheta, 
bunele maniere. Mofturi! Şi asta într-o chestiune în care e nevoie să se 
procedeze, în primul rînd. sincer şi cinstit, ca totul să fie limpede. Se pun la 
cale tot felul de mariaje; nu-mi plac mariajele astea... 

— Maman, ce ţi-a venit? încercă din nou s-o oprească Aleksandra. 

— Ce vrei. scumpa mea fiică? Parcă ţie îţi plac? Lasă să audă şi 
prinţul, sîntem doar prieteni, eu, în orice caz aşa mă consider. Lui 
Dumnezeu îi sînt pe plac oamenii buni, şi n-are nevoie de tot felul de 
răutăcioşi şi mofturoşi, mai cu seamă de mofturoşii care azi hotărăsc una, 
iar mîine alta. Pricepi, dumneata, Aleksandra Ivanovna, cum vine asta? 
Trebuie să-ţi spun printe, că dumnealor mă socot cam trăsnită, eu, însă, 
ştiu să văd ce e bine şi ce nu. Pentru că principalul e să ai inimă, toate 
celelalte sînt mofturi. Bineînţeles că e nevoie să ai şi minte... ba, poate, cel 
mai important lucru este tocmai mintea. Nu zimbi, Aglaio, nu-i nici o 
contradicţie în ceea ce spun acum; o proastă cu inimă şi fără minte poate 
fi la fel de nefericită ca şi o proastă care nu e lipsită de minte, dar nu are 
pic de inimă. E un adevăr cunoscut. Eu sînt o proastă cu inimă şi fără 
minte, iar tu eşti o proastă cu minte limpede, dar fără inimă; şi tu, şi eu 
sîntem deopotrivă de napastuite şi suferim deopotrivă. 

— Si, mă rog, cine te năpăstuieşte atita, dragă maman? nu se putu 
abtine Adelaida, care, singura dintre toate, părea că-şi păstrase voia bună. 

— Întîi şi întîi, căpoasele mele fiice, răbufni generăleasa, şi cred că e 
prea de ajuns şi atita, aşa încit n-are rost să mai pomenim si de altele. Am 
pălăvrăgit destul. Ramine de văzut cum o sa vă descurcati voi amindoua 
(pe Aglaia n-o pun la socoteală) cu deşteptăciunea şi limbutia voastră, şi 
dacă dumneata, preastimată Aleksandra Ivanovna, ai să fii fericită cu 
onorabilul dumitale domn... Aha!... făcu ea, văzindu-l pe Ganea care 
apăruse în uşă, iată încă o apariţie matrimonială. Bună ziua! răspunse ea 
la salutul acestuia, fără a-l pofti sa sada. Aud că te casatoresti, e adevărat? 

- Eu?... Mă căsătoresc?... Cum, adică, să mă căsătoresc?... îngăimă 
Gavrila Ardalionovici luat prin surprindere. Părea tare încurcat. 

— Adică, te însori, daca-ti place mai mult cuvîntul! E adevărat? 

- N-nu... cu... n-nici gînd, minţi Ganea şi sîngele îi navali în obraz. 
Aruncă o privire fugară spre Aglaia, care sta deoparte şi nu-l slăbea din 
ochi, observind tulburarea lui cu o expresie rece şi calmă. 

- Nu? Ai spus nu? îşi continuă interogatoriul neîndurător Lizaveta 
Prokofievna. Bine, voi reţine, aşadar, că azi, miercuri dimineaţă, la 


întrebarea pe care ţi-am pus-o, ai răspuns ,,nu". Ce zi e astăzi, miercuri? 

— Cred că da, maman, răspunse Adelaida. 

— Niciodată nu ştiţi ce zi este. În cîte sîntem astăzi? 

— În douăzeci şi şapte, spuse Ganea. 

— În douăzeci şi şapte? Perfect, e bine de ştiut. Acum, la revedere, 
ai mult de lucru, mi se pare; e vremea să mă îmbrac, trebuie să ies; ia-ti 
portretul. Transmite-i salutări din partea mea nefericitei Nina 
Aleksandrovna. Cu bine, dragă printe! Vino cit mai des pe la noi, iar eu am 
să trec anume pe la batrina Belokonskaia, ca să-i vorbesc de dumneata. Iti 
mărturisesc sincer, dragul meu: sînt încredinţată că Dumnezeu mi te-a 
adus anume tocmai din Elveţia la Petersburg. Ai venit desigur şi pentru 
alte treburi, dar mai ales pentru asta. Aşa a voit Cel de Sus. La revedere, 
domnişoarelor. Aleksandro, vino puţin la mine. 

Generăleasa ieşi. Zdrobit, năuc, înfuriat, Ganea luă de pe masă 
portretul şi, cu un zîmbet forţat, i se adresă prinţului: 

— Prinţe, plec chiar acum acasă. Dacă nu te-ai răzgindit cumva şi 
vrei să rămii la noi, vino acum cu mine, căci nu ne cunoşti nici măcar 
adresa. 

— Aşteaptă o clipă, printe, spuse Aglaia, ridicîndu-se brusc de pe 
fotoliu. Aş vrea să-mi scrii mai întîi ceva în album. Tata mi-a spus că eşti un 
caligraf excelent. Aduc îndată albumul. 

Spunind aceasta, dispăru. 

— La revedere, printe, mă duc şi eu, spuse Adelaida. 

îi strînse cordial mina, zimbi prietenos si mîngiietor si se retrase, 
fără să arunce măcar o privire spre Ganea. 

— Dumneata, scrişni acesta repezindu-se spre Miskin de îndată ce 
rămaseră singuri, dumneata ai trăncănit aici şi le-ai spus că mă însor! 
continuă el aproape suierind, cu fata congestionată de furie, cu ochii 
sclipind de ură. Gură spartă, flecar nesuferit ce eşti! 

— Te asigur că n-ai dreptate, răspunse prinţul, pastrindu-si calmul si 
politetea. Nici n-am ştiut că te însori. 

- Ai auzit adineauri de la Ivan Feodorovici că totul se va hotari 
diseară la Nastasia Filippovna şi te-ai grăbit să le şi spui. Vezi că minţi! 
Altfel, de unde ar fi aflat? Cine dracu' putea să le spună, dacă nu 
dumneata? N-ai auzit aluziile pe care mi le-a facut batrina? 

- Cred ci dumneata trebuie să ştii mai bine cine le-a spus, de vreme 
ce ai impresia că ţi s-au făcut aluzii. De la mine însă n-au auzit nici un 
cuvînt. 

- Ai transmis biletelul?... Aştept să-mi dai răspunsul! îl întrerupse 
Ganea, fierbînd de nerăbdare. Dar în clipa aceea chiar, intră Aglaia şi 
prinţul nu mai avu vreme să răspundă. 

- Poftim, prinţe, spuse Aglaia, punind albumul pe masuta. Alege-ti o 
pagină şi scrie-mi ceva. Ai aici şi un condei nou-nout. Nu-i nimic daca 
penita e de oţel? Am auzit că cele de oţel nu sînt pe placul caligrafilor. 

Vorbea cu prinţul, ignorind cu totul prezenţa lui Ganea. Dar, în timp 
ce Miskin examina penita şi căuta pagina, pregătindu-se să scrie, Ganea se 
apropie de cămin, la dreapta prinţului, unde Aglaia stătea în picioare şi, cu 
un glas întretăiat si tremurind de emoție, îi spuse aproape soptindu-i la 
ureche: 

- Un cuvînt, un singur cuvînt din partea dumitale - şi sînt salvat. 


Prinţul se întoarse repede şi-i privi pe amindoi. Faţa lui Ganea exprima cea 
mai jalnică deznădejde; se pare că vorba pe care o rostise îi scăpă din gură 
aşa, pe negindite, la disperare. Cîteva clipe, Aglaia îl privi cu aceeaşi 
nedumerire calmă cu care se uitase adineauri şi la print cînd se întîlniseră 
în sufragerie şi era limpede că această atitudine calmă şi nedumerirea ei 
în faţa celor ce i se spuneau, ca şi cum n-ar fi înţeles nimic, erau pentru 
Ganea mai ucigătoare în clipa aceea decit cel mai puternic dispreţ 
exprimat pe faţă. 

- Şi ce anume să scriu? întrebă prinţul. 

- Am să-ţi dictez, răspunse Aglaia, întorcîndu-se spre el. Eşti gata? Ei 
bine, scrie: „Nu mă pretez la nici un fel de tocmeala". Acum pune data jos. 
la să văd! 

Prinţul îi întinse albumul. 

- Minunat! Ai un scris admirabil! iti mulţumesc. La revedere, printe... 
Adică, stai o clipă, adăugă ea, razgindindu-se deodată. Vino cu mine, 
vreau să-ţi dăruiesc ceva, ca amintire. 

Prinţul o urmă, dar, cînd intrară în sufragerie, Aglaia rămase locului. 

- Citeşte asta, spuse ea, intinzindu-i biletul trimis de Ganea. Prinţul îl 
luă şi se uită la Aglaia întrebător. 

- Ştiu bine că nu l-ai citit şi că nu poţi fi confidentul acestui om. 
Citeşte, vreau să-i cunoşti conţinutul. 

Biletul, scris probabil în mare grabă, cuprindea următoarele: 

Astăzi, soarta mea se va decide, dumneata ştii în ce fel. Astăzi va 
trebui să-mi dau cuvîntul, irevocabil. N-am nici un drept la compätimirea 
dumitale şi nici nu îndrăznesc să-mi fac speranţe; dar mi-ai spus odată o 
vorbă, ai rostit un singur cuvint, şi cuvîntul acesta a strălucit în negura 
existenței mele, devenind pentru mine un far călăuzitor. Spune-mi şi acum 
un cuvint asemănător şi mă vei salva de la pierzanie! Spune-mi numai 
atit: rupe totul, şi o fac chiar astăzi. O! ce te-ar costa să spui asta? Prin 
acest cuvînt nu-ţi cer decit un semn de compasiune față de mine - un 
semn numai şi nimic mai mult, nimic! Nu îndrăznesc să-mi făuresc visuri, 
să nutresc vreo speranță, căci mă simt nedemn de ea. Dar cuvintul 
dumitale îmi va da tăria, care-mi lipseşte acum, de a-mi suporta mai 
departe sărăcia, de a mă resemna, ba chiar de a accepta cu bucurie 
situația disperată în care mă aflu. Voi accepta lupta, voi fi fericit s-o înfrunt 
şi să renasc prin această luptă cu puteri reinnoite! 

Trimite-mi dar acel cuvînt din milă (din milă numai, ţi-o jur!). Nu te 
supăra pe un om ajuns la disperare, un om care se îneacă, pentru că a 
îndrăznit să facă o ultimă sfortare ca să scape de pierzanie. 

G.I. 

- Omul acesta pretinde şi încearcă să mă convingă şi pe mine, 
începu Aglaia cu glas tăios, dupa ce prinţul isprăvi de citit, că acest cuvînt 
„rupe totul" nu-i deloc compromitator pentru mine si nu mă obligă la 
nimic, oferindu-mi, după cum vezi, şi un fel de garanţie în scris pe acest 
bilet. Observă cu cîtă naivitate s-a grăbit el să sublinieze unele cuvinte şi 
cît de transparent apare, cu cîtă brutalitate i se străvede gîndul ascuns. El 
ştie, de altfel, că dac-ar rupe totul, însă din proprie iniţiativă, fără să 
aştepte un cuvint de la mine, fără să-mi vorbească măcar de asta, fără a 
nutri vreo speranţă în privinţa mea, ştie, zic, că atunci, poate, mi-aş 
schimba sentimentele faţă de el şi i-aş deveni o adevărată prietenă! O ştie 


bine! Dar e un suflet meschin; ştie şi totuşi nu poate să se hotărască; ştie 
şi totuşi cere garanţii. Nu este în stare de o hotarire bazată pe convingere 
şi încredere. Pentru ca să renunţe la o sută de mii de ruble, vrea să-i acord 
anticipat un început de făgăduială, spre a putea spera să-mi obţină mina. 
Cît despre cuvîntul pe care i l-aş fi spus într-o zi... de care aminteşte în 
scrisoare, cuvîntul care i-ar lumina, chipurile, viaţa, e o minciună sfruntată. 
Într-o zi, fiindu-mi milă de el, i-am arătat într-adevăr puţină compasiune. 
Dar e un cinic şi un neobrăzat; şi-a făcut numaidecit socoteala că ar putea 
să nutrească anumite speranţe; mi-am dat seama îndată. De atunci umblă 
mereu să-mi întindă curse, ca şi acum, de altfel. Dar mi-e de ajuns; ia bile- 
tul acesta şi dă-i-l îndată ce veţi ieşi de la noi, în orice caz, nu mai înainte. 

— Şi ce să-i transmit ca răspuns din partea dumitale? 

— Nimic, fireşte. E cel mai bun răspuns. Aşadar, vrei sa 
locuieşti la ei? 

— Ivan Feodorovici m-a sfătuit adineauri, răspunse prinţul. 

— Va trebui să te păzeşti de el, te previn; n-are să-ţi ierte că i-ai adus 
biletul înapoi. 

Aglaia strînse uşor mina prinţului şi ieşi. Avea fata gravă si 
încruntată, şi nici nu schiţă măcar un zîmbet cînd îşi luă ramas-bun de la 
el. 

— Îndată, să-mi iau numai bocceluta şi plecăm, îi spuse prinţul lui 
Ganea. 

Acesta bătu din picior în semn de nerăbdare. Se făcuse negru de 
minie. În sfîrşit, amîndoi ieşiră în stradă, prinţul cu bocceluta în mînă. 

— Răspunsul? Răspunsul? îl asalta Ganea. Ce ţi-a spus? l-ai dat 
scrisoarea? 

Fără un cuvînt, prinţul îi întinse biletul. Ganea rămase ca trăsnit. 

— Cum! Biletul meu?! strigă el. Nici nu i l-ai predat? Ah, trebuia să 
mă fi gîndit! Ah, bles-te-ma-tule... Acum înţeleg de ce ea n-a priceput 
nimic adineauri! Dar cum, cum, cum de nu i l-ai dat, ah, afur-r-ri-situle... 

— Ba sa mă ierti. Dimpotrivă, am avut prilejul să i-l dau imediat dupa 
ce mi l-ai încredinţat şi întocmai aşa cum m-ai rugat dumneata. Dacă a 
ajuns iarăşi in miinile mele, e pentru că Aglaia Ivanovna mi l-a înapoiat 
acum, înainte de plecare. 

— Cum? Cînd? 

— Îndată după ce i-am scris în album şi cînd m-a rugat s-o urmez 
(cred că ai auzit şi dumneata?). Am intrat în sufragerie, mi-a întins biletul, 
m-a silit să-t citesc şi mi-a poruncit să ţi-l restitui. 

— Ti l-a dat să-l ci-te-e-şti! răcni Ganea. Să-l citeşti! Si l-ai citit? Se 
oprise încremenit în mijlocul trotuarului; de uluit ce era, rămăsese cu gura 
căscată. 

— Da, l-am citit adineauri la insistența ei. 

— Şi chiar ea ţi-a spus să-l citeşti? Chiar ea? 

— Exact. Altfel, fii sigur că nu mi-aş fi permis. 

Un minut, Ganea tăcu, făcînd sfortari chinuitoare pentru a-şi aduna 
gîndurile, apoi izbucni: 

— Nu se poate! Este exclus ca ea sa ţi-l fi dat să-l citeşti. Minti! L-ai 
citit din proprie iniţiativă! 

— Spun numai adevărul, răspunse prinţul cu acelaşi ton imper- 
turbabil, şi, crede-mă, regret din suflet că acest lucru îţi provoacă atitea 


necazuri şi neplaceri. 

— Dar, nenorocitule, cel putin ţi-a spus ceva cu acest prilej? Ţi-a dat 
vreun răspuns? 

— Mi-a dat, fireşte. 

- Ei? Ci vorbeşte odată, ce dracu'!... 

Şi Ganea bătu, nerăbdător, de două ori cu piciorul drept tncaltat cu 
galoş, în trotuar. 

- M-a lăsat întîi să citesc biletul, apoi mi-a spus că-i întinzi o cursă, 
că intenţia dumitale e s-o compromiti, smulgindu-i un început de 
făgăduială, ca să-ţi faci anumite speranţe, şi apoi, bazindu-te pe aceste 
speranţe, să renunti fără pagubă la cealaltă speranţă de o sută de mii de 
ruble. Ca, dacă ai fi facut asta fără să te fi tocmit cu dinsa, dacă ai fi rupt 
totul din proprie iniţiativă, fără sa-i fi cerut în prealabil garanţii, ea ar fi 
devenit poate prietena dumitale adevărată. Se pare că asta-i tot. Da, şi 
încă ceva: cînd am întrebat-o, după ce mi-a dat biletul înapoi, ce răspuns 
să-ţi transmit, mi-a spus că lipsa oricărui răspuns va fi cel mai bun răspuns 
- aşa mi se pare că s-a exprimat ea, scuză-mă, dacă nu-mi amintesc exact 
cuvintele ei şi-ţi transmit doar sensul, aşa cum l-am reţinut. 

Cuprins de o furie turbată, Ganea îşi dădu drumul fără nici o jenă. 

- A! Aşa, vasăzică! zbiera el. Îmi aruncă biletul pe fereastră! Aha! 
Dumneaei nu se pretează la nici un fel de tocmeală! Ei bine, atunci mă voi 
preta eu! Şi vom vedea! Eu n-am terminat încă... Vom mai vedea!... Las' 
că-i vin eu de hac!... 

Palid, cu fata crispată, vorbea scrisnind din dinţi, cu spume la gură, 
amenintind cu pumnul. Merseră astfel o bucată de drum. Nu se sinchisea 
deloc de prezenţa prinţului, ca şi cum s-ar fi aflat singur, în odaia lui, 
fiindcă simţea pentru el un dispreţ total. Deodată insă, un gînd îşi făcu loc 
în creierul lui infierbintat şi îl dezmetici brusc. 

- Dar cum se face, i se adresă el prinţului, ai putea să-mi explici, cum 
se face că dumitale (un idiot! adăugă el ca pentru sine), dumitale, pe care 
te cunoaşte abia de două ceasuri, ţi-a acordat atita încredere şi ţi-a facut 
asemenea confidente? 

Atit îi mai lipsea lui Ganea acum, ca peste tot zbuciumul şi la toate 
chinurile tui să se mai adauge şi invidia; pînditoare, ea se furişă îndată ca 
să-l intepe drept în inimă. 

— Uite, asta chiar că n-aş putea să-ţi explic, răspunse prinţul. Ganca 
îl privi cu duşmănie. 

— Vasăzică, pentru asta te-a chemat atunci în sufragerie, ca să-ţi 
dăruiască încrederea ei? Căci aşa parcă a spus, că vrea să-ţi dea ceva în 
dar? 

— Numai aşa cred că se poate înţelege; şi eu întocmai aşa am 
înţeles. 

— Dar pentru ce anume, naiba să mă ia? Ce-ai făcut dumneata de i- 
ai cîştigat încrederea? Ascultă, continuă să se framinte Ganea (totul în el, 
în clipa aceea, era într-un haos şi zbucium clocotitor, încît cu greu îşi putea 
aduna gîndurile); ascultă, n-ai putea să faci un efort şi să-ţi aminteşti mai 
bine şi într-o ordine cît mai exactă ce anume aţi vorbit acolo, toate 
cuvintele, chiar de la bun început? Poate că ai mai observat ceva, nu-ţi 
aduci aminte? 

— O! ba da, pot să-ţi spun, răspunse prinţul. De la început, cînd am 


intrat şi am făcut cunoştinţă, s-a deschis vorba despre Elveţia. 

— Dă-o naibii de Elvetie! 

— Pe urma, despre pedeapsa cu moartea... 

— Pedeapsa cu moartea? 

— Da; veni, nu stiu cum, vorba... Apoi le-am povestit cum am trait 
acolo trei ani, şi istoria cu o Sarmana tarancuta... 

— Nu mă interesează. Mai departe! îl zorea Ganea nerăbdător. 

— Pe urmă, despre părerea lui Schneider cu privire la caracterul meu 
şi cum m-a silit... 

— Ducă-se dracului Schneider al dumitale şi putin îmi pasă de 
părerile lui! După aceea? 

— După aceea, în legătură cu un caz pe care l-am povestit, am 
ajuns să vorbesc despre expresia feţei la om şi cu acest prilej am spus că 
Aglaia Ivanovna e aproape tot aşa de frumoasă ca Nastasia Filippovna. Si 
aici mi-a scăpat vorba despre portret... 

— Dar nu te-ai apucat să spui şi ce ai auzit vorbindu-se atunci, în 
cabinet? N-ai spus, nu-i aşa? 

— Iti repet ca nu. 

- Dar atunci, cum dracu'?... Vai de mine, nu cumva Aglaia i-a arătat 
batrinei biletul? 

- În privinţa asta poţi fi liniştit. Am stat acolo tot timpul, şi dacă i l-ar 
fi dat Lizavetei Prokofievna, aş fi văzut; de altfel, nici n-ar fi avut cînd s-o 
facă. 

- Dar poate că dumneata n-ai băgat de seamă... Ah! Idiot af-fu-risit, 
strigă el ca ieşit din minţi, nici măcar să-ţi relateze ceva ca lumea nu e în 
stare! 

O dată pornit pe invective si neintimpinind nici o ripostă, Ganea se 
lăsă în voia miniei şi, după cum se întîmplă cu unii oameni, în cele din 
urmă îşi pierdu de tot cumpatul. Nu rămăsese poate mult ca să ajungă si-l 
şi scuipe pe bietul print în obraz, atit era de furios. Şi, bineînţeles, furia l-a 
orbit cu desăvirşire; altminteri şi-ar fi dat desigur seama de mult că acela 
pe care-l numea „idiot" şi-l trata cu atîta dispreţ sesiza de fapt totul cu 
deosebită fineţe şi cu uimitoare repeziciune şi se pricepea de minune să 
relateze faptele. 

Dar aici interveni ceva cu totul neaşteptat. 

- AS vrea să-ţi atrag atenţia, Gavrila Ardalionovici, spuse prinţul 
calm, că am fost într-adevăr foarte bolnav într-o vreme şi că ajunsesem cu 
adevărat într-o stare aproape de idiotie, dar m-am vindecat de mult şi, de 
aceea, îmi este neplăcut să mai aud astăzi că mi se spune pe faţă idiot. 
Deşi, într-o măsură oarecare, ai putea fi scuzat, date fiind supărările pe 
care le ai, dar în minia dumitale ţi-ai permis să ma şi insulti de două ori. 
Lucrul acesta îmi displace şi nu-mi convine deloc, mai cu seamă aşa cum 
ai procedat dumneata acum, fără nici un motiv, de cum am făcut 
cunoştinţă; şi de aceea, întrucit tot am ajuns la o răscruce, cred că cel mai 
bun lucru e să ne despartim: dumneata o apuci la dreapta, ca să te duci 
acasă, iar eu o iau la stînga. Am douăzeci şi cinci de ruble în buzunar, 
găsesc uşor pe undeva o cameră mobilată. 

Ganea se simţi oribil; sîngele-i navali în obraz de ruşine. 

- Scuza-ma, printe, imploră el cu glas domolit, trecînd brusc de la 
tonul insolent şi injurios de pînă atunci la o politeţe extremă; pentru 


Dumnezeu, scuză-mă! Vezi cit sînt de nenorocit! Nu ştii încă aproape 
nimic, dar, dac-ai şti totul, sînt sigur că ai găsi pentru mine cuvinte de 
îngăduinţă, deşi, o ştiu prea bine, n-am nici o scuză... 

- A, nu trebuie să te scuzi atit, se grăbi să răspundă prinţul, înţeleg 
foarte bine ca eşti necăjit şi asta te face să-ţi pierzi cumpătul şi să nu-ţi 
masori cuvintele. Să mergem, aşadar, la dumneata acasă. Te urmez cu 
plăcere... 

„Nu, acum în nici un caz nu trebuie să-l las să plece, îşi spunea 
Ganea în gînd, cercetîndu-l tot timpul drumului pe Miskin cu coada 
ochiului. Intrigantul ăsta m-a făcut să-i spun totul şi să mă tradez, ca pe 
urmă să-şi scoată deodată masca... Aici trebuie să fie ceva la mijloc. Bine, 
vom mai vedea noi! Totul se va lămuri, totul, totul! Chiar astăzi!" 

Ajunseră în faţa casei unde locuia Ganea. 


VIII 


Locuinta lui Ganea, în care urcară pe o scară luminoasă, largă şi 
curată, se afla la al doilea cat al clădirii şi se compunea din şase sau şapte 
odăi, unele mai mari, altele mici de tot, destul de modestă de altfel, dar, în 
tot cazul, prea costisitoare pentru mijloacele unui slujbaş susţinător de 
familie, avind chiar o leafă de două mii de ruble. Nina Aleksandrovna şi 
Varvara Ardalionovna o aleseseră anume pentru a putea lua chiriaşi în 
pensiune, ca în felul acesta să poată fi şi ele de folos cit de cit şi să 
mărească cu ceva veniturile familiei. Ganea se împotrivise din răsputeri, 
dar în cele din urmă trebui să cedeze în fata insistențelor unite ale mamei 
şi surorii, şi, iată, de două luni erau mutaţi acolo. Ganea umbla încruntat, 
socotind că e degradant să ţii chiriaşi în pensiune; şi acum, de cite ori 
ieşea în lume, se simţea ruşinat şi umilit în cercul său, unde fusese 
obişnuit să apară totdeauna ca un tînăr de familie bună şi cu un viitor 
strălucit. Toate aceste concesii făcute sorții ingrate şi toată promiscuitatea 
aceasta enervantă însemnau pentru el profunde răni morale. Cele mai mici 
fleacuri îl iritau teribil şi dacă, pentru moment, consimtea să accepte şi să 
rabde această situaţie, o făcea numai pentru că era de acum încolo ferm 
hotărît să schimbe starea aceasta de lucruri în timpul cel mai scurt posibil. 
Dar tocmai această schimbare, tocmai soluţia asupra căreia se oprise 
constituia ea însăşi o problemă extrem de grea — a cărei rezolvare 
ameninţa să fie mult mai dificilă şi mai chinuitoare decit tot ce a fost pînă 
acum. 

Locuinta era împărţită în două printr-un coridor, în care dădeai din 
vestibul. De o parte se găseau cele trei camere destinate a fi închiriate 
unor persoane „cu recomandatii speciale"; în afară de acestea, mai era pe 
aceeaşi parte şi chiar la capătul coridorului, aproape de bucătărie, a patra 
odaie, mai mică decit celelalte, pe care o ocupa însuşi generalul în 
retragere Ivolghin, capul familiei; se culca acolo pe un divan mare, iar 
accesul în apartament îl avea prin bucătărie, pe scara de serviciu. în 
aceeaşi cameră sălăşluia şi Colea, fratele mai mic al lui Gavrila 
Ardalionovici; acolo, gimnazistul acela de treisprezece ani îşi făcea lecţiile 
şi tot acolo dormea pe un divan vechi, mic, strimt şi cu aşternutul uzat; 
însă cea mai importantă însărcinare a băiatului era să nu-l scape din ochi 
pe tatăl său, care, din zi în zi, avea tot mai multă nevoie să fie suprave- 


gheat. Prinţul fu instalat în camera din mijloc, aşezată între aceea a lui 
Ferdiscenko, la dreapta, şi o odaie încă goală, la stînga. Dar, înainte de 
asta, Ganea îl duse pe prinţ în apartamentul familiei. Partea aceasta se 
compunea din trei încăperi; o odaie mare, care se transforma la nevoie în 
sufragerie, un salon, care era folosit ca salon numai dimineaţa, iar seara îi 
servea lui Ganea de cabinet şi de cameră de culcare; în sfîrşit, o odaita cu 
uşa întotdeauna închisă, unde dormeau Nina Aleksandrovna şi Varvara 
Ardalionovna. într-un cuvint, totul era aici foarte înghesuit şi sărăcăcios. 
Ganea scrişnea din dinţi şi se silea să nu explodeze; şi, cu toate că voia şi 
se străduia să fie respectuos cu mama lui, se putea observa de la primul 
pas făcut în casa lor că se purta cu ai lui ca un tiran. 

Nina Aleksandrovna şi Varvara Ardalionovna erau în salon; croşetau 
şi discutau cu un musafir, Ivan Petrovici Ptitin. Nina Aleksandrovna părea 
cam de vreo cincizeci de ani, avea fata slabă şi trasă, cu cearcane mari 
sub ochi. Cu toată expresia bolnăvicioasă şi tristă, faţa şi privirea ei erau 
destul de plăcute; de la primele vorbe, se putea observa că avea o fire 
calmă care impunea prin seriozitate şi adevărată demnitate. Chipu-i 
adumbrit de întristare lăsa totuşi să se ghicească un caracter ferm şi 
hotărit. Era îmbrăcată foarte modest, întocmai ca o batrina, într-o rochie 
de culoare închisă, dar ţinuta şi vorba dovedeau că trăise într-un mediu şi 
într-o societate mai bune. 

Varvara Ardalionovna avea douăzeci şi trei de ani; era de statură 
mijlocie, cam slabuta la trup, dar înzestrată cu unul dintre acele chipuri 
care, fără a putea fi socotite cine ştie ce frumoase, au totuşi darul de a 
plăcea mult, de a exercita o atracţie puternică şi chiar de a stirni pasiune. 
Semana mult cu mama ei şi se îmbrăca aproape la fel cu dinsa, dintr-o 
totală lipsă de cochetărie. Privirea ochilor ei cenusii putea fi citeodata 
foarte veselă si foarte caldă, dacă nu raminea, cum se-ntimpla de cele mai 
multe ori, prea serioasă si ingindurata, ba de citva timp chiar prea gravă. 
Aceeaşi fermitate si hotarire se puteau citi şi pe fata ei, lăsînd totodată a 
se bănui la fiică un caracter mai energic şi mai întreprinzător decit al 
mamei. Varvara Ardalionovna era de felul ei cam iute din fire, se minia 
uşor, şi fratele ei se temea de dinsa în asemenea clipe. Se cam temea de 
dinsa şi musafirul care şedea acum la ei, Ivan Petrovici Ptitin. Acesta era 
un om încă tînăr — n-avea mai mult de treizeci de ani - îmbrăcat modest, 
dar cu gust, cu maniere plăcute, oarecum prea grave, de om aşezat. 
Barbuta-i castanie indica un om cu ocupaţii libere. Ştia să întreţină o 
conversaţie inteligentă şi interesantă, fără a fi prea vorbaret. În general, 
producea o impresie favorabilă. Era probabil îndrăgostit de Varvara 
Ardalionovna şi nu-şi ascundea sentimentele. Aceasta arăta faţă de el 
multă bunăvoință şi prietenie, dar ezita încă să-i răspundă la unele 
întrebări pe care i le pusese el şi care păreau că o indispun întrucitva, ceea 
ce, totuşi, nu prea avu darul să-l descurajeze pe Ptitin. Nina Aleksandrovna 
era foarte atentă faţă de el, iar în ultimul timp începuse să-i arate tot mai 
multă încredere, împărtăşindu-i din grijile şi preocupările ei. Se ştia, de 
altfel, că îndeletnicirea lui era de a plasa bani cu împrumut pe termene 
scurte, cu dobinzi mari şi contra-garantii mai mult sau mai putin sigure. 
Era bun prieten cu Ganea. 

După ce ascultă prezentarea destul de amănunţită, dar pe un ton 
sec şi în cuvinte sacadate, făcută de Ganea (care, intrînd, se mulţumi s-o 


salute scurt pe mama sa, nu-i adresă nici un cuvint surorii şi-l duse îndată 
pe Ptitin undeva, afară din salon), Nina Aleksandrovna îi adresă prinţului 
cîteva cuvinte amabile şi-i porunci lui Kolea, care tocmai se arătase în uşă, 
să-l ducă pe noul chiriaş în odaia din mijloc. Kolea era un adolescent cu 
faţa zimbitoare şi plăcută; felul lui de a vorbi deschis şi sincer, cu 
spontaneitatea proprie vîrstei, îl făcea deosebit de simpatic. 

- Dar unde-i bagajul dumneavoastră? întrebă el, introducîndu-l pe 
prinţ în odaie. 

- L-am lăsat în antreu. 

- îl aduc îndată. N-avem alţi servitori decit pe bucătăreasă şi pe 
Matriona, aşa că mai ajut şi eu la treburile casei. Varia ne comandă, ne 
muştruluieşte şi ne ceartă pe toţi. Ganea zicea că aţi sosit chiar azi din 
Elveţia, e adevărat? 

-Da. 

- E frumos în Elveţia? 

- Foarte frumos. 

- Sînt munţi acolo? 

-Da. 

- Vă aduc îndată bagajul. Intră Varvara Ardalionovna. 

- Matriona îţi pregăteşte îndată aşternutul. Lucrurile le ai în valiză? 

- N-am decit o bocceluta. Frăţiorul dumitale s-a dus să mi-o aducă; e 
în antreu. 

- Acolo nu-i nici un bagaj, doar legăturica asta; unde l-ai pus? întrebă 
Kolea, întorcîndu-se în odaie. 

- Asta-i tot bagajul meu; n-am decit atit, îl lămuri prinţul luindu-si 
bocceluta din miinile lui. 

- Asa? Si eu care mă gindeam să nu-l fi sterpelit Ferdiscenko. 

- Nu vorbi prostii! îl opri sever Varia, care îi vorbi prinţului pe un ton 
rece, distant, fără a părea însă nepoliticos. 

- Chere Bubette, cu mine ai putea să fii ceva mai drăgălaşă, că doar 
nu sînt Ptitin. 

- Chiar şi puţină bătaie nu ti-ar strica, Kolea, ca să nu mai fii prost. 
Pentru tot ce vei avea nevoie, poţi să i te adresezi Matrionei. Prinzul se 
serveşte la patru şi jumătate. Masa o poţi lua cu noi sau la dumneata în 
odaie; cum vei voi. Mergem, Kolea, să nu deranjezi. 

- Să mergem, voinţă întrupată! 

In uşă se ciocniră de Ganea. 

- Tata e acasă? i se adresă el fratelui său mai mic şi, la răspunsul 
afirmativ al acestuia, îi şopti ceva la ureche. 

Kolea dădu din cap şi ieşi în urma Varvarei Ardalionovna. 

- Două cuvinte, printe: uitasem să ti le spun din pricina... incidentului 
de adineauri. Am o rugăminte. Fii bun şi, dacă nu-ţi va fi prea greu, nu 
trăncăni nici aici despre ceea ce s-a petrecut adineauri între mine şi 
Aglaia, şi nici acolo despre ceea ce se-ntimpla aici; căci şi la noi vei avea 
ocazia să vezi destulă mizerie omenească. La urma urmei, naiba să-i ia pe 
toţi... Dar cel putin astăzi, caută să te abtii. 

- Dar te asigur c-am vorbit mult mai putin decit îţi închipui 
dumneata, răspunse prinţul, cam enervat de insistența lui Ganea. 

Raporturile dintre ei se înrăutăţeau vizibil. 

- Oricum, am avut astăzi destule necazuri şi neplăceri din pricina 


dumitale. Te rog, aşadar. 

- Aş vrea să-ţi mai atrag atenţia, Gavrila Ardalionovici, că adineauri 
nu eram deloc în cunoştinţă de cauză şi nici n-aveam vreo obligaţie de a 
tăcea. Pentru ce m-aş fi abținut să vorbesc de portret? Doar nu m-ai 
prevenit. 

— Ce încăpere mizerabilă, observă Ganea, uitindu-se împrejur cu 
dispreţ, e întunecoasă şi ferestrele dau în curte. Aproape din nici un punct 
de vedere, venirea dumitale la noi nu prea a fost nimerită. Ei, dar asta nu 
mă priveşte; nu sînt eu acela care se ocupă cu închirierea camerelor. 

Pe usa îşi vîri capul Ptitin şi-l chemă pe Ganea; acesta îl părăsi îndată 
pe prinţ, deşi ar fi vrut parcă să mai spună ceva; ezita, ca şi cum îi era 
ruşine să înceapă; de altfel şi camerei îi găsise o mie de cusururi, se pare, 
tot pentru a-şi ascunde jena şi nehotarirea. 

De-abia apucă prinţul să se spele şi să-şi pună cit de cit la punct 
toaleta, cînd uşa se deschise iar şi se ivi un personaj nou. 

Era un domn de vreo treizeci de ani, destul de înalt, spătos, cu un 
cap enorm si o claie de par cret si roşcat. Avea o fata rumena şi carnoasa, 
buze groase, un nas lat şi turtit, nişte ochi mici, înecaţi în grăsime şi 
batjocoritori, care clipeau mereu de parcă ar fi făcut semne cuiva. In 
ansamblu, avea un aer destul de impertinent. Era îmbrăcat neglijent şi 
murdar. 

Mai întîi întredeschise uşa numai cit îi trebuia să-şi vire capul. Virit 
astfel, examina odaia timp de citeva secunde, după care uşa începu să se 
deschidă încet, pînă cînd în prag se înfăţişă silueta lui din cap pina în 
picioare; dar musafirul nu intră, ci rămase mai departe în uşă, continuînd 
să-l observe pe prinţ cu ochii intredeschisi. In sfîrşit, trase uşa după el, se 
apropie, se aşeză pe scaun şi, apucîndu-l cu putere pe Miskin de brat, îl 
făcu şi pe el să se aşeze pe canapea. 

- Ferdiscenko, se recomandă el, uitîndu-se ţintă şi întrebător la print. 

— Îmi pare bine, zise prinţul amuzat. 

— Un chiriaş, completă Ferdişcenko, cu ochii mereu atintiti în ochii 
noului pensionar al casei. 

- Ai venit să facem cunoştinţă? 

- Înî! făcu vizitatorul, zbirlindu-si cu un gest afectat părul si oftă; 
apoi îşi întoarse privirea într-o parte, spre un colţ al odăii. Ai bani? întrebă 
el deodată. 

— Nu prea multi. 

— Cit anume? 

— Douazeci de ruble. 

— la să-i vad. 

Prinţul scoase bancnota de douăzeci şi cinci de ruble din buzunarul 
stîng al vestei şi i-o trecu lui Ferdişcenko. Acesta desfăcu bancnota, o 
examina, o întoarse pe o parte şi pe cealaltă, apoi o privi la lumină. 

— Ciudat, spuse el cu un aer de adinca meditaţie, de ce s-or fi 
schimbind ele la culoare? Bancnotele astea de douăzeci şi cinci de ruble se 
fac uneori fumurii, pe cînd altele, din contră, se decolorează aproape 
complet. Poftim. 

Prinţul îşi luă bancnota. Ferdişcenko se ridică. 

— Am venit să te previn: în primul rînd, să nu mă imprumuti 
niciodată cu bani, pentru ca am să-ţi cer negreşit. 


— Bine. 

— Ai de gînd să plăteşti aici? 

— Se-ntelege. 

— Eu nu; alta treaba n-am? Odaia mea e alaturi, prima usa la 
dreapta, ai văzut-o? Pe la mine, n-ai de ce să te obosesti sa vii prea des; în 
schimb, eu am să te vizitez, n-avea grijă. Pe general l-ai văzut? 

- Nu. 

— Nici nu l-ai auzit? 

- Nu. 

— Fii pe pace, o să ai prilejul să-l vezi şi să-l auzi; chiar şi mie-mi cere 
bani cu împrumut! Avis au lecteur! Te-am salutat. Ce viaţă mai e şi aia, 
cînd te cheamă Ferdişcenko! 

— De ce, adică? 

— Salutare. 

Şi se îndreptă spre uşă. Prinţul află mai tîrziu că domnul acesta îşi 
propusese cu tot dinadinsul să treacă drept un original şi să uimească 
toată lumea prin glumele lui năstruşnice; se pare însă că rolul acesta nu 
prea-i reuşea, iar ieşirile lui excentrice de multe ori produceau asupra 
unora o impresie foarte neplăcută, ceea ce-l întrista sincer, fără sâ-l facă, 
totuşi, să renunţe la această meteahnă. Dar în momentul cînd dădu să 
iasă, inttmplarea îi oferi de data aceasta un bun prilej de reabilitare. Chiar 
în uşă se ciocni cu un domn care tocmai intra; lăsîndu-l să treacă pe acest 
nou musafir, de asemenea necunoscut prinţului, Ferdişcenko făcu de 
cîteva ori cu ochiul în spatele nou-venitului, vrind parcă să-l prevină pe 
Miskin de primejdie şi în felul acesta se simţi îndreptăţit să se retragă cu 
un aer satisfăcut. 

Celălalt domn, de vreo cincizeci şi cinci de ani sau poate chiar şi mai 
mult, era de statură înaltă şi destul de corpolent, cu faţa rosie-vinata, 
puhavă si cărnoasă, încadrată de nişte favoriţi stufosi, încărunţiţi, şi cu 
mustati; ochii îi avea mari şi putin cam bulbucati, înfăţişarea domnului 
acestuia ar fi fost destul de impunătoare dacă n-ar fi avut aerul acela de 
oboseală, de labartare, de degradare, care se observa în toată făptura lui. 
Purta o redingotă veche, cam roasă în coate şi o cămaşă nu tocmai curată. 
Din apropiere duhnea a vodcă, în schimb mişcările şi gesturile lui, puţin 
cam studiate, trădau grija deosebită de a impune prin distincţie şi 
demnitate. Domnul se apropie de Mişkin fără grabă, zimbind afabil, îi luă 
mina şi, fără să rostească un cuvint, o tinu într-a lui, uitindu-se la el cu o 
atenţie afectată şi examinîndu-i trăsăturile, ca şi cum ar fi voit să 
descopere un chip cunoscut. 

- Fireşte! E leit taicâ-său! declară musafirul cu un aer grav şi 
solemn. El, în carne şi oase, parcă l-aş vedea aievea! Am auzit pro- 
nuntindu-se un nume cunoscut şi drag şi mi-am amintit de un trecut de 
neuitat... Prinţul Miskin? 

- Exact. 

- Generalul Ivolghin, în retragere şi în mizerie. Prenumele dumitale, 
dacă-mi este permis? 

- Lev Nikolaevici. 

- Da, da! Fiul prietenului meu, aş putea spune al tovarăşului din 
copilărie, Nikolai Petrovici. 

- Pe tatăl meu îl chema Nikolai Lvovici. 


- Pardon, Lvovici, se corectă generalul fără grabă, cu siguranţa 
omului care ştie foarte bine că este aşa şi că a greşit numai dintr-o simplă 
scăpare. Se aşeză pe un scaun şi, apucîndu-l din nou pe Miskin de mina, îl 
făcu să stea lingă el. Te-am purtat doar în braţe. 

- Adevărat? întrebă prinţul. Tata a murit de mai bine de douăzeci de 
ani. 

- Da, douăzeci de ani; mai exact, de douăzeci de ani şi trei luni. Am 
fost colegi de şcoală; cum mi-am isprăvit studiile, am intrat în armată. 

- Şi tata a fost în armată: era sublocotenent în regimentul 
Vasilkovski. 

- În regimentul Belomirski. A fost mutat în regimentul acesta puţin 
înainte de a-şi da obştescul sfîrşit. Am stat la căpătiiul lui şi i-am dat cea 
din urmă binecuvintare. Mama dumitale... 

Generalul se opri ca într-o pioasă reculegere. 

- Mama a murit şi ea şase luni după aceea, în urma unei răceli, spuse 
prinţul. 

- Nu de răceală. Nu de răceală, poţi să dai crezare unui om bătrîn. 
Eram acolo, eu am inmormintat-o... De durere şi lacrimi după prinţul ei s-a 
prăpădit, nu de răceală. Da, o tin minte bine şi pe prinţesă. Ce ti-i şi cu 
tineretile astea! Pentru ea, prinţul si cu mine, care eram prieteni din 
copilărie, era cit pe ce să ne facem unul celuilalt de petrecanie. 

Prinţul îl asculta cu oarecare neîncredere. 

- Eram îndrăgostit la nebunie de mama dumitale încă înainte de a se 
fi măritat, pe cînd era logodită cu prietenul meu. Prinţul băgă de seamă şi, 
afectat, se formaliza. Vine la mine într-o dimineaţă, înainte de şapte, şi mă 
trezeşte. Mă îmbrac uimit; tăcere şi de o parte şi de cealaltă; am înţeles 
totul. Prinţul scoate din buzunar două pistoale. Prin batistă. Fără martori. 
La ce bun ne trebuiau martori cînd, peste cîteva minute, urma să ne 
trimitem reciproc pe lumea cealaltă. în doi timpi şi trei mişcări, pistoalele 
fură încărcate, batista întinsă si noi în poziţie: fata-n fata, cu ţevile 
pistoalelor lipi" te în dreptul inimii celuilalt, ne privim în ochi. Deodată, 
şiroaie de 
lacrimi ţişniră din ochii nostri şi mîinile ne tremurară. La amindoi, la 
amindoi deodată! Ei, şi atunci, fireşte, ne imbratisam şi între noi începu o 
întrecere în generozitate. Prinţul strigă: „Să fie a ta!" Eu la rîndul meu: „Ba 
a ta să fie!" într-un cuvint... într-un cuvînt... ai venit... să locuiesti la noi? 

- Da, pentru citva timp, probabil, răspunse prinţul cu ezitare în glas. 

- Printe, te roagă mama să poftesti la dinsa, strigă Kolea, între- 
deschizind uşa. 

Prinţul se ridică să plece, dar generalul îi puse mîna pe umăr şi îl sili 
printr-un gest, care ar fi vrut să-i arate toată prietenia lui, să rămînă pe loc. 
- Ca un adevărat prieten al tatălui dumitale, vreau să te previn, 

începu generalul, că eu, după cum vezi, printr-o catastrofa tragică, am 
avut de suferit. Dar nu condamn pe nimeni! Pe nimeni! Nina 
Aleksandrovna e o femeie admirabilă. Varvara Ardalionovna, fiică-mea, e o 
fiinţă minunată! Împrejurările ne silesc să ţinem chiriaşi. E o degradare 
nemaipomenită!... Eu, care eram cit pe ce s-ajung general-guvernator!... 
Dar pe dumneata sintem oricind bucurosi sa te avem la noi. in casa mea 
însă se petrece o adevărată tragedie! Prinţul îl privi întrebător si cu multă 
curiozitate. 


- Se pune la cale o căsătorie, o căsătorie monstruoasă. O căsătorie 
între o femeie cu purtări dubioase şi un tînăr care, miine-poimiine, ar 
putea ajunge kammerjunker. Vor să introducă femeia asta în casa unde 
locuiesc soţia şi fiica mea! Dar cîtă vreme sînt în viata, ea nu va intra aici! 
Mă culc pe pragul uşii şi... las' să calce peste trupul meu!... Cu Ganea 
aproape că nici nu mai vorbesc, evit să dau ochii cu el. Am vrut să te 
previn, pentru că oricum vei afla şi vei fi martor, o dată ce rămii la noi. Dar 
eşti fiul prietenului meu şi sînt în drept să sper... 

- Printe, fii bun te rog, şi pofteste la mine în salon, se auzi din usa 
vocea Ninei Aleksandrovna, care venise să-l cheme personal. 

- Închipuieşte-ţi, draga mea, strigă generalul, din vorbă în vorbă mi- 
am amintit că pe prinţ l-am ţinut în braţe cînd era mic. 

Nina Aleksandrovna îi aruncă o privire dojenitoare bărbatului ei, 
uitindu-se apoi iscoditoare la print; dar nu spuse nici un cuvînt. Prinţul o 
urmă în salon; în clipa însă în care se aşezară şi Nina Aleksandrovna 
începu să-i spună ceva foarte grăbită şi aproape pe şoptite, iată-l pe 
general intrind şi el în salon. Nina Aleksandrovna tăcu brusc şi cu o 
nemulţumire vădită se aplecă deasupra lucrului de mina. Generalul, căruia 
nu putea să-i scape nemulţumirea nevestei sale, continuă totuşi să rămînă 
în cea mai bună dispoziţie sufletească. 

— Fiul prietenului meu! strigă el, adresîndu-i-se Ninei Aleksandrovna. 
Şi ce surpriză neaşteptată! Nici nu mi-aş fi închipuit că e cu putinţă aşa 
ceva. Dar, draga mea, se poate să nu-ţi aduci aminte de răposatul Nikolai 
Lvovici? Cred că l-ai apucat încă în viaţă acolo... La Tver? 

— Nu-mi amintesc de Nikolai Lvovici. E tatăl dumitale? îl întrebă ea 
pe Miskin. 

— Da, dar dupa cite stiu, a murit la Elizavetgrad si nu la Tver, 
observa printul cu sfiala. Pavliscev mi-a spus... 

— La Tver, preciza generalul, a fost transferat la Tver putin inainte 
de moarte, ba chiar tnainte de a se imbolnavi. Erai inca prea mic pentru a 
tine minte toate astea; Pavliscev a putut sa se insele, cu toate ca era un 
om demn de toata admiratia. 

— L-ati cunoscut si pe Pavliscev? 

— Un om şi jumătate; am fost doar martor ocular. L-am binecuvintat 
pe patul de moarte... 

— Tatăl meu urma să fie judecat, dacă nu murea, reluă prinţul, desi 
n-am putut afla niciodată de ce anume era acuzat; a murit la spital. 

— A, da, afacerea aceea cu soldatul Kolpakov; fireşte că ar fi fost 
achitat. 

— Da? Ştiţi sigur? întrebă prinţul cu un interes crescînd. 

— Eu să nu ştiu! strigă generalul. Consiliul de război n-a putut să ia 
nici o hotarire. Era o afacere absurdă! Aş zice chiar misterioasă: moare 
subit comandantul companiei a doua, căpitanul Larionov; în locul lui e 
numit provizoriu prinţul; bine. Soldatul Kolpakov fură de la un camarad un 
fus de toval, îl vinde şi cheltuieşte banii pe băutură; bine. Prinţul (şi bagă 
de seamă că toate astea se-ntimpla de fata cu plutonierul-major şi cu un 
caporal), prinţul, zic, îi face o aspră morală lui Kolpakov şi-l ameninţă cu 
bătaia. Foarte bine. Kolpakov se duce în dormitorul companiei, se culcă pe 
patul lui şi după un sfert de ceas moare. Perfect. Dar e un caz extraor- 
dinar, aproape de necrezut. Oricum ar fi, Kolpakov e îngropat; prinţul 


înaintează raportul şi Kolpakov este şters din matricole. S-ar părea că totul 
e în regulă, nu-i aşa? Dariată că la vreo şase luni după aceea, cu prilejul 
unei inspecții a brigăzii, se constată că soldatul Kolpakov se află viu şi 
nevătămat în rîndurile companiei a treia din batalionul doi al regimentului 
de infanterie Novozemleansk, din aceeaşi brigadă şi aceeaşi divizie! 

- Cum se poate? făcu prinţul mirat peste măsură. 

- Lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa, e o eroare la mijloc, interveni 
deodată Nina Aleksandrovna, privindu-l pe Miskin cu un aer plin de tristeţe 
şi amărăciune. Mon mari se trompe. 

- Bine, draga mea, e uşor de spus se trompe, dar ia încearcă sa 
rezolvi un asemenea caz. Toţi au rămas trasniti. As fi primul care să spun 
qu'on se trompe. Din nefericire însă, am fost martor la cele intimplate si 
am făcut parte chiar din comisie. S-au făcut tot felul de anchete şi 
confruntări, iar rezultatul a fost că era absolut chiar el, Kolpakov în carne şi 
oase, soldatul Kolpakov, care, cu şase luni în urmă, fusese îngropat cu tot 
ceremonialul obişnuit în răpăit de tobe. Desigur, e un caz extraordinar, 
aproape de necrezut, recunosc, totuşi... 

- Tată, ti s-a servit prinzul, îl anunţă Varvara Ardalionovna, intrind în 
salon. 

- Aha! foarte bine, perfect! Mi s-a făcut chiar foame... într-adevăr, 
cazul, am putea spune că este intrucitva psihologic... 

- lar ti se răceşte supa, stăruia, nerabdatoare, Varia. 

- Indata, îndată, mormăi generalul, ieşind din odaie. „Şi cu toate 
anchetele întreprinse..." se mai auzi gura lui din coridor. 

- Va trebui să-i treci cu vederea multe lucruri lui Ardalion 
Aleksandrovici, dacă rămii la noi, îi spuse Nina Alcksandrovna prinţului; 
cred însă că n-o să te supere prea mult; masa o ia singur. Ce să-i faci! 
Fiecare cu metehnele şi cu... trăsăturile sale speciale; cred că eşti de acord 
cu mine în această privinţă; alţii poate că au şi mai multe decit aceia care 
sînt de obicei aratati cu degetul. Un lucru însă aş vrea să te rog: daca 
cumva bărbatul meu îţi va cere bani pentru chirie, spune-i că mi-ai achitat 
mie. Fireşte că şi ceea ce, eventual, i-ai da lui Ardalion Aleksandrovici ar fi 
socotit tot în contul chiriei; dar, dacă ţi-am vorbit despre asta, e numai şi 
numai din dorinţa ca totul să fie absolut limpede şi fără echivocuri... Ce 
este, Varia? 

Varia intră tăcută şi îi întinse mamei sale portretul Nastasiei 
Filippovna. Nina Aleksandrovna tresări aproape speriată, apoi, cu un 
sentiment penibil de amărăciune, privi cîtva timp fotografia şi la urmă 
ridică întrebătoare ochii spre Varia. 

- | l-a dăruit astăzi dumneaei personal, zise Varia, şi pare-se că asta- 
seară, la ea acasă, se decide totul. 

- Astă-seară? repetă Nina Aleksandrovna cu glasul stins. În definitiv, 
ce să ne mirăm atit? E limpede că nu mai putem avea nici o speranţă de 
acum înainte; prin acest suvenir, ea îşi vesteşte hotărîrea... e cit se poate 
de limpede. Chiar el a venit să ţi-o arate? adăugă ea mirată. 

- Ştii doar că de o lună nu mai vorbim aproape deloc. Am aflat totul 
de la Ptitin; portretul însă l-am găsit pe jos, lîngă masuta, şi l-am ridicat. 

- Aş vrea să te întreb, i se adresă deodată Nina Aleksandrovna lui 
Miskin, căci pentru asta te-am poftit aici, îl cunoşti de mult pe fiul meu? L- 
am auzit spunînd că de-abia astăzi ai sosit de undeva din străinătate, mi 


se pare? 

Prinţul dădu cîteva lămuriri despre sine, omitind de data aceasta o 
bună parte din istorisirea lui, repetată de atitea ori în dimineaţa aceea. 
Nina Aleksandrovna şi Varia îl ascultară cu multă atenţie. 

— Să nu-ţi închipui că, punindu-ti această întrebare, încerc să aflu 
de la dumneata ceva despre Gavrila Ardalionovici, observă Nina 
Aleksandrovna, să nu-ţi faci cumva o idee greşită in această privinţă. Căci, 
dacă există într-adevăr lucruri pe care el n-ar vrea sa ni le spună, n-am de 
ce să caut a le afla pe căi lăturalnice. Mi-am permis să te întreb numai 
pentru că adineauri, în prezenţa dumitale, şi pe urmă, după ce ai ieşit şi |- 
am întrebat despre dumneata, Ganea mi-a răspuns: „Ştie tot, n-aveţi de ce 
vă sinchisi!" Ce-nseamna asta? Adică, aş vrea să ştiu în ce măsură... 

Deodată apăru Ganea şi, în urma lui Ptitin; Nina Aleksandrovna se 
întrerupse brusc. Prinţul rămase pe scaun, lîngă dinsa, iar Varia se trase 
deoparte; portretul Nastasiei Filippovna era în acelaşi loc vizibil, pe masuta 
de lucru a Ninei Aleksandrovna, chiar sub ochii ei. Zărindu-l, Ganea se 
încruntă; îl luă înciudat şi -l aruncă pe biroul lui din celălalt capăt al odăii. 

— Aşadar, astăzi, Ganea? întrebă calm Nina Aleksandrovna. 

— Ce să fie astăzi? tresări el, şi deodată se năpusti asupra lui 
Miskin: Aha, înţeleg! Se vede că şi aici ţi-ai dat drumul!... Dar ce-i asta? 
Pesemne că-i o o boală la dumneata? Nu eşti în stare să-ţi ţii deloc gura? 
Dar înţelegeţi odată, Luminăţia voastră... 

— Aici eu sînt de vină, Ganea, numai eu şi nimeni altul, îl întrerupse 
Ptitin. 

Ganea îl privi nedumerit. 

— Nu crezi că-i mai bine aşa, Ganea, de vreme ce totul e ca şi 
hotărît, murmură încurcat Ptitin şi, tragindu-se deoparte, se aseza în fata 
biroului, scoase din buzunar o hirtiuta scrisă cu creionul şi începu s-o 
cerceteze cu atenţie. 

Ganea rămase în picioare posomorit şi aştepta cu nelinişte obişnuita 
scenă de familie. Nici nu se gîndi să-i ceară scuze prinţului. 

— Dacă totul e hotărit, fireşte că Ivan Petrovici are dreptate, spuse 
Nina Aleksandrovna, nu te mai încrunta, te rog, şi stapineste-ti nervii; n- 
am să te întreb nimic din ceea ce nu vrei tu singur să-mi spui şi te asigur 
că m-am împăcat cu gîndul şi n-ai să auzi de la mine o vorbă, încit fă bine, 
Ganca, nu te mai enerva degeaba. 

Rosti cuvintele acestea fără să se oprească din lucru şi cu un glas 
care părea într-adevăr foarte calm. Ganea păru surprins; din prudenţă însă 
tăcu şi, cu ochii la maică-sa, aşteptă să vadă ce o să-i mai spună. Certurile 
de familie îi făcuseră mult sînge rău în ultimul timp. Nina Aleksandrovna 
surprinse această rezervă în atitudinea fiului ei şi adăugă cu un suris amar: 

— Văd că tot nu eşti convins încă şi nu mă crezi. Fii pe pace, nu vor fi 
nici lacrimi, nici rugăminţi, ca pînă acum, din partea mea cel putin. Nu 
urmăresc decit fericirea ta, o ştii prea bine; acum m-am resemnat, dar cu 
inima sînt mereu alături de tine, fie că raminem împreună, fie că ne vom 
despărţi. Bineînţeles, nu vorbesc decit în ce mă priveşte; nu poţi să 
pretinzi acelaşi lucru şi de la sora ta... 

— Aha, mereu ea! strigă Ganea, aruncîndu-i o privire batjocoritoare 
şi plină de duşmănie surorii sale. Dar bine, mamă dragă! M-am jurat o dată 
şi-ţi dau din nou cuvintul că nimeni şi niciodată nu va îndrăzni să te 


desconsidere cit voi fi eu aici şi cîte zile voi avea. Oricine ne-ar trece 
pragul va trebui să-ţi poarte cel mai mare respect... 

Bucuria lui Ganea, venită aşa de neaşteptat, era atit de mare, încit 
se uita la mama lui aproape împăcat, aproape cu duioşie. 

— Nici nu m-am temut vreodată pentru mine, Ganea, o ştii doar; nu 
pentru mine eram îngrijorată şi m-am framintat tot timpul acesta. Se 
spune că astăzi, la voi acolo, totul se va hotărî. Dar ce anume se 
hotărăşte? 

— A făgăduit să-mi dea răspuns astă-seară, dacă e de acord sau nu, 
o informă Ganea. 

— De trei săptămîni aproape ne tot ferim să vorbim despre asta. 
Acum, cînd totul e lămurit, imi permit să-ţi pun o întrebare; cum de a putut 
ea să consimtă şi chiar să-ţi ofere în dar portretul ei, cînd tu n-o iubeşti? 
Este cu putinţă oare ca tu, cînd e aşa... aşa de... 

— Aşa de experimentată, vrei să spui? 

— N-am vrut să spun chiar asta. Nu înţeleg cum de ai putut s-o 
convingi să se încreadă în tine? 

O enervare putin obişnuită pentru Nina Aleksandrovna rabufni în 
această întrebare. După un moment de gindire, Ganea reluă pe un ton 
sarcastic: 

- Vad că nici de data aceasta, mama, nu te-a rabdat inima şi n-ai 
ştiut să te abtii; aşa au început întotdeauna certurile între noi. Spuneai ca 
n-or să mai fie nici întrebări, nici reproşuri şi uite că au si început! Să 
lăsăm mai bine şi să nu mai vorbim despre asta. Cel puţin, aceasta a fost 
intenţia dumitale... Niciodată, pentru nimic în lume, n-am să te părăsesc; 
altul, în locul meu, ar fugi de aşa o soră. Priveşte cu ce ochi se uită acum 
la mine! Să ne oprim aici! Eram aşa de fericit... Şi de ce crezi că o înşel pe 
Nastasia Filippovna? Cit despre Varia, să facă ce o vrea. Ei, şi acum ajunge. 
E timpul să isprăvim odată. 

Cu fiecare cuvînt pe care-l rostea, Ganea se aprindea din ce în ce, 
masurind în neştire, cu paşi mari, odaia în lung şi-n lat. Discuţiile în jurul 
acestei chestiuni erau întotdeauna un punct nevralgic pentru toţi membrii 
familiei. 

- Am spus că dacă ea intră în casa asta, eu plec, şi am să mă tin de 
cuvînt, declară Varia. 

- Din încăpăţinare! zbieră Ganea. Tot din încăpăţinare nu vrei nici să 
te măriţi. Ce te repezi aşa la mine? Crezi că mă sperii? Putin îmi pasă de 
dumneata, Varvara Ardalionovna; poftim, poţi să-ţi iei valea chiar şi acum, 
dacă vrei. Mi s-a făcut lehamite! Cum? Te-ai hotărit, în sfîrşit, să ne laşi 
singuri, printe? îi strigă el lui Miskin, văzindu-l că se ridică de pe scaun. 

După felul cum vorbea se simţea că Ganea ajunsese în acel hal de 
enervare cînd omul începe să se complacă în această stare, lăsîn-du-se în 
voia ei, fără a încerca să se stâpinească şi fără să-i mai Pese de urmări. 
Prinţul, care era în pragul uşii, se întoarse cu mtentia să-i răspundă, dar 
văzînd fata descompusa a aceluia care-l Jignise, şi-a dat seama că nu mai 
lipsea decit o singură picătură ca Paharul să se reverse; de aceea nu spuse 
nimic şi ieşi din încăpere. Citeva clipe după aceea, auzind tonul ridicat şi 
glasurile din ce în ce mai enervate din salon, înţelese că fără el discuţia a 
devenit mai aprigă şi mai înverşunată. 

Ca să ajungă în odaia lui, prinţul trebuia să treacă din salon în antreu 


şi de acolo în coridor. Ajungind în dreptul uşii de intrare, băgă de seamă ca 
cineva de afară trăgea cu disperare de şnurul clopotelului care nu scotea 
decit un zbirntit neputincios; se stricase evident ceva la sonerie. Prinţul 
trase zăvorul, deschise uşa şi, cutremurat de un fior rece, se dădu în lături. 
în faţa lui era Nastasia Filippovna. O recunoscu numaidecit după fotografie. 
Cînd îl zări în uşă, ochii îi scînteiară cu ciudă; păşi repede în antreu, 
împingîndu-l la o parte cu umărul, şi-i spuse cu glas iritat, în timp ce-şi 
scotea mantoul: 

— Dacă ţi-e lene să dregi soneria, s-ar cădea cel puţin să stai în 
antreu ca să deschizi cînd bate cineva. Poftim, acum mi-a scăpat şi blana 
pe jos, gogomanule! 

Blana, într-adevăr, căzuse pe podea; Nastasia Filippovna, neavînd 
răbdare să aştepte pina s-o dumeri el s-o ajute să-şi scoată blana, şi-o 
lepădase de pe umeri şi, fără să se uite înapoi, i-o zvirli în braţe, dar 
prinţul nu mai apucă s-o prindă din zbor. 

— Meriti să te dea afară. Du-te şi mă anunţă! 

Prinţul vru să spună ceva, dar tulburarea îi era aşa de mare, că nu 
putu să articuleze nici un cuvînt şi, buimac, porni spre salon cu blana în 
mînă, aşa cum o ridicase de jos. 

— Ei, poftim, acum se duce cu blană cu tot! De ce ai luat-o? Ha, ha, 
ha! Mare natarau! 

Prinţul se întoarse şi-şi atinti privirea înmărmurită asupra Nastasiei 
Filippovna. Vazind-o că ride, zimbi şi el, dar limba-i rămase lipită de cerul 
gurii. În momentul cînd o văzuse în uşă, pălise groaznic, iar acum sîngele-i 
năvăli din nou în obraz. 

— Dar ce-i cu idiotul ăsta? strigă ea, batind din picior înfuriată. Unde 
te duci? Pe cine ai să anunti, mă rog? 

— Pe Nastasia Filippovna, îngăimă prinţul. 

- Şi, mă rog, de unde mă cunoşti? îl întrebă ea uimită. Nu te-am 
văzut niciodată. Ei, hai, du-te şi m-anunta... Ce larmă se aude acolo? 

- Se ceartă, răspunse prinţul, şi porni spre salon. 

Deschise uşa într-un moment cînd discuţia atinsese punctul cul- 
minant şi ameninţa să ia cine ştie ce întorsătură: Nina Aleksandrovna 
uitase cu totul că, resemnată, „se împăcase cu gindul"; de altfel, acum o 
apăra pe Varia. Ptitin renuntase de-acum la contemplarea foii mizgalite cu 
creionul şi trecuse şi el de partea surorii lui Ganea. Nu-i vorbă, Varia nu se 
lăsa nici ea bătută cu una cu două şi, în general, nu era dintre cele 
sperioase. Dar grosolăniile fratelui ei deveneau, cu fiece cuvint, tot mai 
jignitoare şi de nesuportat, în asemenea cazuri, ea înceta să mai 
vorbească, multumindu-se doar să-l tintuiasca cu o privire plină de 
batjocură. Ştia că privirea aceasta nimicitoare avea darul să-l enerveze la 
culme şi să-l facă să turbeze. Exact în momentul acela de extremă 
încordare prinţul păşi în salon, anuntind: 

- Nastasia Filippovna! 


IX 


În salon se asternu o linişte desavirsita; consternati, se uitau cu toţii 
la prinţ, ca şi cum n-ar fi înţeles ce vrea să spună sau, poate, nevoind chiar 
să-l înţeleagă. Ganea încremenise de spaimă. 


Venirea Nastasiei Filippovna, mai ales în împrejurările acestea, era 
pentru toată lumea o surpriză dintre cele mai bizare şi prevestitoare de 
complicaţii. în primul rînd, era aproape de necrezut faptul că Nastasia 
Filippovna apărea în casa lor; pînă atunci se arătase aşa de mindra, incit 
niciodată în conversațiile ei cu Ganea nu-şi exprimase dorinţa de a-i 
cunoaşte familia, iar în ultima vreme nici nu mai pomenea de ei, ca şi cum 
nici n-ar fi existat. Întrucîtva bucuros ca m felul acesta se amînă o discuţie 
extrem de penibilă în sînul familiei, în adîncul inimii Ganea se simţea totuşi 
profund jignit pentru o asemenea lipsă de consideraţie. în tot cazul, se 
aştepta din partea Nastasiei Filippovna mai degrabă la ironii şi rautati pe 
seama familiei lui decit la un act de politeţe; ea era la curent, o ştia prea 
bine, cu tot ce se petrecea la ei în casă de cînd îi ceruse mina şi cunoştea 
părerea rudelor iui despre dinsa. De aceea, vizita ei tocmai acum, după ce- 
i dăruise portretul şi chiar în ziua cînd îşi serba onomastica şi în care 
făgăduise să-şi spună cuvintul decisiv, putea să însemne o dovadă 
anticipată a înseşi acestei hotäriri. 

Nedumerirea cu care se uitau cu toţii la print nu tinu mult; Nastasia 
Filippovna apăru în persoană în uşa salonului şi, intrînd, îl împinse din nou 
pe Miskin la o parte cu un gest uşor. 

- În sfîrşit, am reuşit să pătrund... Pentru ce ati legat clopotelul de la 
intrare? rosti ea voioasă, intinzindu-i mina lui Ganea, care se şi repezise în 
înttmpinarea ei. Ce fata nenorocită ai! Nu vrei să mă prezinti?... 

Complet zăpăcit, Ganea o prezentă mai întîi Variei, şi cele două 
femei, înainte de a-şi întinde mina, schimbară priviri ciudate. Nastasia 
Filippovna, ce-i drept, ridea, simulînd veselia, dar Varia nici nu-şi dădu 
osteneala să se prefacă: o privea ţintă, cu sprincenele încruntate, fără ca 
pe faţa ei să se ivească nici cea mai mică urmă din zimbetul de politeţe 
obişnuită ce se impunea în asemenea ocazii. Ganea era mai mult mort 
decit viu; nu avea cum şi nici nu era momentul s-o roage să-şi schimbe 
atitudinea, dar o fulgeră pe soră-sa cu o privire atît de amenințătoare, tncit 
Varia înţelese ce însemna această clipă pentru fratele ei. Totuşi socoti, 
probabil, că ar fi cazul să cedeze şi buzele ei schiţară un zîmbet şters 
înaintea musafirei. (Trebuie spus că în ciuda întâmplărilor din ultima 
vreme, toţi membrii familiei lvolghin ţineau mult unul la altul.) 

Situaţia o drese întrucitva Nina Aleksandrovna, cu toate că fiul ei, 
pierzindu-si de tot cumpătul, făcuse greşeala de a o prezenta pe Nastasia 
Filippovna mai întîi surorii, iar pe mamă-sa, luînd-o de brat, o conduse spre 
musafiră. N-apucă însă Nina Aleksandrovna să-i spună cu amabilitate 
despre „plăcerea deosebită pe care etc..." că vizitatoarea, fără s-o asculte 
pînă la capăt, se aşeză (înainte de a fi fost poftită) pe canapeluta din colţul 
de lingă fereastră şi exclamă, adresîndu-i-se lui Ganea: 

— Dar unde-i cabinetul dumitale de lucru? Si... şi unde stau chiriaşii? 
Mi se pare că închiriaţi camere cu pensiune, nu-i asa? 

Ganea se făcu stacojiu la fata şi, bilbiindu-se, încercă să răspundă 
ceva, dar Nastasia Filippovna îi luă vorba din gură. 

— Nu văd unde mai încap şi chiriaşii? Nici măcar o cameră de lucru 
nu ai. Şi, mă rog, rentează asta? îi adresă ea întrebarea Ninei 
Aleksandrovna. 

— E cam multă bătaie de cap, fireşte, dar un mic venit tot aduce, 
răspunse Nina Aleksandrovna. De altfel, de-abia... 


Dar Nastasia Filippovna iarăşi n-o ascultă pina la sfîrşit; îşi întoarse 
privirea spre Ganea si, rizind, îi strigă: 

— Ce faţă ai! Dumnezeule, dacă ţi-ai vedea faţa în oglindă acum... 

In cele cîteva clipe cît dură hazul musafirei, faţa lui Ganea devenise 
într-adevăr de nerecunoscut: încremenirea, consternarea lui comică şi laşă 
dispărură brusc; sîngele-i fugi din obraji, buzele i se schimonosiră 
convulsiv; mut şi înspăimîntător de palid, cu fata crispată şi cu ochii ficsi şi 
plini de ură, îşi privea musafira cum se amuză pe socoteala lui. 

Dar de faţă la toată scena asta mai era un observator, care, la rîndul 
lui, de abia îşi revenise din buimăceala primului moment după apariţia 
Nastasiei Filippovna şi care, deşi rămăsese „stană de piatră" lîngă uşă, 
sesiză totuşi paloarea neobişnuită şi schimbarea prevestitoare de rău a 
feţei lui Ganea. Observatorul acesta era prinţul Miskin. îngrozit, el se 
desprinse de lîngă uşă, se îndreptă cu paşi automati spre Ganea şi-i spuse 
încet: 

— Bea puţină apă şi nu te mai uita aşa... 

Era limpede că rostise aceste cuvinte fără nici o intenţie sau gînd 
ascuns, ci cu totul spontan, pe negindite; şi totuşi, intervenţia lui a avut un 
efect cu totul neaşteptat. S-ar fi zis că toată furia lui Ganea se revarsă 
deodată asupra prinţului; îl apucă de umăr şi, fără un cuvînt, ca şi cum 
glasul îi pierise, îl tintui cu o privire plină de ură şi răzbunare. O emoție 
generală îi cuprinse pe cei de faţă; Nina Aleksandrovna lăsă chiar să-i 
scape un țipăt uşor; Ptitin, neliniştit, făcu un pas înainte. Kolea şi 
Ferdiscenko, care tocmai intrau, se opriseră în uşă încremeniţi; numai 
Varia singură rămase nemişcată lîngă mama ei, în picioare, cu braţele 
încrucişate pe piept, urmărind scena cu o privire încruntată. 

Dar în aceeaşi clipă, printr-un efort nemaipomenit, Ganea izbuti să 
se stapineasca, izbucnind într-un ris nervos. 

- Ce spui, printe? Parcă ai fi doctor, strigă el pe cit i-a fost cu putinţă 
mai vesel şi mai prietenos; vrei să mă sperii? Nastasia Filippovna, îmi dai 
voie să ţi-l prezint pe acest personaj rarisim, cu toate ca şi eu personal nu 
l-am cunoscut decit azi-dimineata. 

Nastasia Filippovna îl privea nedumerită. 

— Print? E print? închipuiţi-vă că adineauri, în vestibul, l-am luat 
drept lacheu şi i-am poruncit să m-anunte! Ha, ha, ha! 

- Nu-i nimic, nu-i nimic! se grăbi să se amestece în vorbă 
Ferdiscenko, bucuros că lucrurile s-au aplanat. Nu face nimic: se non e 
vero... 

— Ba, mi se pare că ţi-am spus şi vorbe de ocară, printe. larta-ma, te 
rog. Ferdiscenko, cum de eşti dumneata aici, la ora asta? Mă gin-deam că 
cel puţin pe dumneata n-am să te găsesc aici... Cum ai spus? Prinţul 
Miskin? îl mai întrebă ea încă o dată pe Ganea, care continua să-l tina de 
umăr pe prinţ şi după ce isprăvise prezentarea. 

— Chiriaşul nostru, preciza Ganea. 

Era limpede că pe Mişkin îl prezentau aici ca pe un specimen ciudat 
şi că deplasarea atenţiei asupra lui servea drept prilej fericit pentru familie 
de a ieşi cumva din situaţia falsă în care se pomenise; cei din jur aproape 
că-l împingeau spre Nastasia Filippovna; mai mult decit atit, prinţul auzi 
rostindu-se foarte deslusit cuvîntul ,,idiot". Il spusese şoptit careva în 
spatele lui. Ferdiscenko, desigur, ca s-o informeze probabil pe Nastasia 


Filippovna. 

- Spune-mi, pentru ce nu mi-ai atras atenţia adineauri, cînd m-am... 
înşelat aşa de urit în privinţa dumitale? urmă Nastasia Filippovna, 
măsurîndu-l pe print din cap pina în picioare fără nici un fel de sfială; 
aştepta nerăbdătoare răspunsul, fiind convinsă că prostia pe care o va 
debita acesta îi va oferi un prilej de veselie. 

- Am fost surprins de apariţia dumitale neaşteptată... îngăimă 
prinţul. 

- Dar cum de-ai ştiut că sînt eu? M-ai mai văzut undeva înainte? în 
adevăr, acum îmi pare şi mie că te-am mai zărit cîndva! Si, dă-mi voie să 
te întreb, pentru ce ai rămas atit de uluit adineauri? Ce ţi s-a părut uluitor 
la mine? 

- Acu'-i acu'! se amestecă iar Ferdiscenko cu obişnuitele-i 
schimonoseli. Ei, haide, dă-i drumul, ce mai aştepţi! Pti-i... cîte si mai cite 
n-aş spune eu la o asemenea întrebare! Ci vorbeşte odată, omule. Uhu- 
u!... dar mare nating mai eşti, printe, după toate astea! 

- Şi eu, în locul dumitale, aş spune multe lucruri, îi răspunse prinţul 
rizind. Mai adineauri m-a impresionat grozav portretul dumitale, se 
întoarse el din nou către Nastasia Filippovna; pe urmă am vorbit de 
dumneata cu doamnele Epancin... iar în dimineaţa asta înainte de a ajunge 
la Petersburg, în tren, mi-a vorbit mult despre dumneata Parfion Rogojin... 
în clipa cînd ţi-am deschis uşa, tot la dumneata mă gindeam şi, deodată, ai 
apărut înainea ochilor mei. 

- Dar cum m-ai recunoscut? 

- Pentru că văzusem mai înainte portretul dumitale şi... 

- Si... mai ce? 

- Si pentru ca erai intocmai asa cum mi te-am inchipuit... mi se pare 
si mie acum ca te-am mai vazut si alta data... 

- Unde? Cind? 

- Ochii dumitale imi par asa de cunoscuti... dar nu, e cu neputinta! 
Am spus-o într-o doară, fără să mă gindesc... N-am locuit niciodată în 
Petersburg. Poate... în vis... 

- Bravo, printe! strigă Ferdiscenko. îmi retrag se non e vero-ul meu. 
Ce mai...! Toate vorbele astea îi vin din pricina naivitatii!... adăugă el 
compătimitor. 

Prinţul pronuntase cele cîteva fraze cu glasul sugrumat de emoție, 
respirînd greu şi întretăiat. Totul în el vădea o tulburare neobişnuită. 
Nastasia Filippovna îl privea cu multă curiozitate, fără să mai ridă însă... 
Deodată, în spatele cercului care se formase în jurul prinţului şi al tinerei 
femei, se auzi un glas răsunător, care avu 
efectul, ca să zicem aşa, să despice grupul în două, şi în faţa Nastasiei 
Filippovna apăru însuşi capul familiei, generalul Ivolghin. Era în frac, cu un 
plastron de o albeata imaculată; mustatile îi erau proaspăt cănite. 

Apariţia aceasta a lui Ardalion Aleksandrovici venea să pună virf 
tuturor încercărilor cîte-i fură date lui Ganea să îndure în ziua aceea. 

Vanitos peste măsură, cu un amor propriu aproape bolnăvicios, el se 
zbătuse în ultimele două luni să-şi găsească măcar un singur punct de 
reazem de la care să pornească onorabil pe drumul ce şi-l propusese; dar 
simțindu-se novice, lipsit de experienţă, se temea ca nu cumva să dea 
greş şi să se împotmolească; de aceea, în disperare de cauză, hotărise să 


recurgă cel puţin acasă la el, unde se purta ca un adevărat despot, la cele 
mai drastice măsuri. în fata Nastasiei Filippovna nu-şi dăduse încă arama 
pe faţă; ea ştiuse să-l ţină pînă în ultima clipă în şah, făcînd cu el jocul de- 
a pisica şi şoarecele; şi iată ca acum el, „cerşetorul acesta nerabdator", 
cum îl caracterizase odată Nastasia Filippovna, lucru ce i se adusese 
neintirziat la cunoştinţă, făcîndu-l să-şi jure cu toate jurămintele posibile 
că-i va plăti mai tîrziu această jignire cu virf şi îndesat (deşi uneori mai 
visa să împace de s-o putea lucrurile, aplanind toate contradicţiile), el, 
Ganea, se văzu acum în situaţia de a bea pina la fund paharul amarnic ce-i 
fusese hărăzit şi, mai ales, în ce clipe! Dar soarta îi mai hărăzise, se vede, 
încă un supliciu neprevăzut, şi poate cel mai cumplit pentru un om orgolios 
ca dînsul; trebuia să-i crape obrazul de ruşine pentru ai săi, în propria-i 
casă! Şi atunci un gînd fulgerător scapără prin mintea-i infierbintata: „Dar 
merită oare să îndur toate chinurile astea pentru recompensa la care mă 
aştept?" 

Într-adevăr, în momentul acela se producea aievea faptul 
cutremurător care în timpul acestor două luni îi apăruse numai în vis, ca 
un coşmar, umplîndu-l de groază si de ruşine: întîlnirea tatălui său cu 
Nastasia Filippovna. Citeodata, intaritindu-se şi batindu-si joc de sine însuşi 
în gînd, încercase să şi-l închipuie pe general asistînd la celebrarea 
cununiei lui şi n-avusese niciodată suficientă tărie să-şi imagineze tabloul 
pînă la capăt, într-atit de odioasă i se părea scena. Se poate ca Ganea să fi 
exagerat mult în această privinţă, dar cam aşa se întîmplă, de obicei, cu 
firile vanitoase, în aceste două luni, se gindise mult la asta si hotărise 
ferm, propunindu-si ca orice s-ar întîmplă, să-l tempereze pe tatăl său 
măcar pentru un timp şi, de va fi posibil, chiar să-l expedieze din 
Petersburg, cu voia sau fără voia Ninei Alcksandrovna. Acum zece minute, 
cînd a apărut Nastasia Filippovna, Ganea, în tulburarea lui, uitase de tot că 
generalul ar putea să apară în orice clipă şi nu luase nici o măsură pentru 
a preintimpina această primejdie. Şi iată-l pe Ardalion Aleksandrovici 
facîndu-şi apariţia în salon, ba încă în mare ţinută, şi tocmai în momentul 
cînd Nastasia Filippovna căuta să-şi batăjoc de Ganea şi de ai lui! (Ganea 
era absolut convins de acest lucru.) într-adevăr, ce alt sens putea să aibă 
această vizită a ei? N-ar fi venit decit pentru a încerca o apropiere de 
mama şi sora lui, ori pentru a le jigni - una din două. Judecind însă dupa 
atitudinea pe care o adoptară cele două părţi, nu-şi mai putea face nici o 
iluzie în această privinţă, situaţia se definea clar: mama şi sora lui stăteau 
deoparte, umilite, în timp ce Nastasia Filippovna părea că uitase cu totul 
de prezenţa lor... Şi dacă se purta aşa, fără îndoială că urmărea un alt 
Scop! 

Ferdiscenko se repezi, îl prinse pe general de brat si—l conduse la 
Nastasia Filippovna. 

— Ardalion Aleksandrovici lvolghin, se prezentă ceremonios 
generalul si se înclină cu un zîmbet afabil pe buze în fata tinerei femei. Un 
batrin şi nefericit ostaş, tatăl unei familii care se mîngiie cu speranţa să 
numere în curînd printre membrii ei şi pe cea mai îneîntătoare... 

Dar nu mai isprăvi; Ferdiscenko se grăbi să-i împingă din spate un 
scaun pe care generalul, care se cam simţea cu forţele slăbite la ora aceea 
de după prînz şi nu prea stătea sigur pe picioare, se lăsă sau, mai bine zis, 
căzu cu toată greutatea, ceea ce nu-l făcu citusi de putin să-şi piardă 


cumpătul. Aşezat înaintea Nastasiei Filippovna, duse încet şi zimbind 
radios degetele ei fine la buze şi le sărută galant. De regulă, pe Ardalion 
Aleksandrovici era greu să-l scoată cineva dintr-alc lui. Afară de oarecare 
neglijenţă în ţinută, era încă destul de prezentabil, lucru de care era 
perfect conştient. Altădată frecventase societatea selectă şi numai de vreo 
cîţiva ani fusese cu desăvirşire pus la index. De atunci se lăsase tirit în 
voie de unele patimi şi slăbiciuni; asta nu l-a împiedicat totuşi să păstreze 
aceeaşi eleganţă în gesturi şi în ţinută. Nastasia Filippovna păru extrem de 
mulţumită să-l vadă pe Ardalion Aleksandrovici de care, fără îndoială, 
auzise vorbindu-se. 

- Am auzit că fiul meu... începu Ardalion Aleksandrovici. 

- Da, fiul dumitale! Dar şi dumneata, halal tătic, n-am ce zice! De ce 
nu vii niciodată pe la mine? Te ascunzi dumneata ori fiul dumitale vrea să 
te ţină ascuns? Dumneata, cel puţin, ai putea să mă vizitezi, fără riscul de 
a compromite pe cineva. 

— Copiii din secolul al nouăsprezecelea şi părinţii lor... se porni din 
nou generalul. 

— Nastasia Filippovna! Dă-i voie, te rog, lui Ardalion Aleksandrovici 
să iasă pentru un moment, îl caută cineva care ar voi să-i vorbească într-o 
chestiune, zise tare Nina Aleksandrovna. 

- Să-i dau voie? Pentru ce? Am auzit atitea vorbindu-se despre el şi 
doream de multă vreme să-l cunosc! Şi ce treburi, mă rog, poate să aibă 
acum? Nu-i la pensie? N-ai să mă parasesti, generale, nu-i asa? 

- Îţi făgăduiesc că va veni la dumneata în vizită, dar acum are 
nevoie de puţină odihnă. 

— Auzi, Ardalion Aleksandrovici, cică dumneata ai nevoie de odihnă! 
strigă Nastasia Filippovna cu o mină nemulțumită şi capricioasă de fetiţă 
alintată căreia i se ia jucăria preferată. 

Cît despre general, parcă înadins făcea tot ce-i sta în putinţă ca să 
pară şi mai ridicol. 

— Draga mea! Draga mea! făcu el cu reproş către nevastă-sa, 
ducindu-si cu un gest afectat şi solemn mina la inimă. 

— Nu crezi că e cazul să plecăm de aici, mamă? întrebă Varia cu glas 
tare. 

- Nu, Varia, vreau să ramin pina la capăt. 

Nastasia Filippovna auzi fireşte şi întrebarea şi răspunsul, dar asta o 
înveseli parcă şi mai mult. începu îndată să-l asalteze pe general cu tot 
felul de întrebări, şi în scurt timp acesta, foarte dispus si plin de emfază, 
perora încurajat de hohotele de ris ale celorlalţi. Kolea îl trase pe print de 
haină. 

- Poate reusiti cumva să-l scoateţi de aici! Nu s-ar putea? încercaţi, 
vă rog! Lacrimi de indignare străluceau în ochii bietului băiat. Ah, afurisitul 
de Ganea! adăugă el încet. 

- Am fost într-adevăr în raporturi de mare prietenie cu Ivan 
Feodorovici Epancin, se lansa generalul tot mai mult, raspunzind 
prevenitor la întrebările Nastasiei Filippovna. Eu cu dinsul şi cu răposatul 
Lev Nikolaevici Miskin, pe al cărui fiu l-am îmbrăţişat astăzi după ce nu-l 
mai văzusem de douăzeci de ani, eram trei prieteni nedespartiti, ca să zic 
aşa, o cavalcadă, ca cei trei muşchetari: Athos, Porthos şi Aramis. Dar, vai! 
Unul e în mormint, răpus de o calomnie şi de un glonţ, celălalt e înaintea 


domniilor voastre şi mai luptă împotriva calomniilor şi a gloantelor... 

- Împotriva gloantelor? exclamă mirată Nastasia Filippovna. 

- Sînt aici, în pieptul meu; le-am primit la asediul Carsului şi, cînd e 
vreme rea, le simt. Altminteri, trăiesc ca un filosof: mă plimb, joc dame la 
cafeneaua mea preferată, ca un burghez retras din afaceri, şi citesc 
I'Independance. în ce-l priveşte însă pe Porthos al vostru, pe Epancin, 
cu el am rupt orice relaţii de la o istorie care mi s-a întîmplat în tren, acum 
trei ani, la mijloc fiind o catelusa. 

- Ocatelusa? Cum vine asta? întrebă cu o vădită curiozitate 
Nastasia Filippovna. Ce fel de catelusa? Dă-mi voie... în tren?... adăugă ea, 
ca şi cum vorbele generalului i-ar fi adus aminte de ceva. 

- De fapt, e o întîmplare stupidă, nici nu merită s-o mai povestesc; 
totul s-a iscat din pricina guvernantei prinţesei Belokonskaia, Mistress 
Schmidt, dar... zău, nu merită s-o mai spun. 

- Ba da, să ne povestesti neapărat! stărui amuzata Nastasia Fil- 
ippovna. 

- Nici eu n-am auzit-o încă! observa Ferdiscenko. C'est du nouveau. 

— Ardalion Aleksandrovici! se auzi iarăşi glasul rugator al Ninei 
Aleksandrovna. 

— Tăticule, te caută cineva! strigă disperat Kolea. 

— E o întîmplare stupidă si aş putea să v-o spun în două cuvinte, 
începu generalul, umflindu-se în pene. Sînt doi ani de atunci; da! aproape 
doi ani; tocmai se inaugurase linia ferată N... Trebuind să fac o călătorie 
extrem de importantă, iau un bilet de clasa întîi (eram îmbrăcat civil), intru 
în compartiment, mă aşez şi aprind o ţigară. Mai bine zis, continuu să 
fumez, căci îmi aprinsesem ţigara înainte de a mă fi urcat în vagon. Eram 
singur în compartiment. Fumatul nu era nici permis şi nici interzis, adică 
puteai să te consideri pe jumătate autorizat; depinde cu ce persoane 
călătoreai, iar acum fereastra era deschisă. Deodată, în momentul cînd 
trenul era să pornească, două doamne, una dintre ele cu o catelusa 
latoasa în braţe, se instalară drept în fata mea; întirziaseră; doamna 
cu catelusa era îmbrăcată foarte luxos, cu o rochie albastru-deschis; 
cealaltă, mai modestă, era într-o rochie de mătase neagră cu pelerină. 
Amindoua erau destul de dragute; aveau privirea mindra şi vorbeau 
englezeşte. Eu, bineînţeles, nimic, fumam ca şi cum aş fi fost singur. De 
fapt, mă gindisem la un moment dat să arunc ţigara, dar întrucit fereastra 
rămăsese deschisă, am continuat să fumez, dînd fumul pe fereastră. 
Căţeluşa dormea pe genunchii doamnei cu rochia albastră, micuță cit 
pumnul, neagră, cu labute albe, un exemplar rar de tot. Avea o zgarda de 
argint cu o inscripţie. Eu - nimic; fumez înainte. Bag de seamă însă că 
doamnele încep parcă să dea semne de nervozitate, din pricina tigarii, 
bineînţeles. Una din ele mă fixă printr-un lornion de baga. Eu, tot aşa — 
îmi văd mai departe de fumat, căci, la urma urmei, nu-mi spuseseră încă 
nimic! Dac-ar fi vorbit, dacă m-ar fi prevenit, dacă m-ar fi rugat, zic şi eu! 
Căci, rogu-vă, la ce bun îi e dată omului limba?! Dar nu, ele tăceau de 
parcă luaseră apă în gură... Deodată - şi asta fără cel mai mic avertisment 
prealabil, dar, vă spun, absolut fără nici unul, ca şi cum şi-ar fi pierdut 
minţile, cucoana cu rochie albastră îmi smulge ţigara din mînă şi o aruncă 
pe fereastră. Trenul aleargă. Ma uit la dinsa buimac. O femeie sălbatică; 
ce mai, o femeie cu totul primitivă; altfel, trebuie să recunosc, bine făcută, 


durdulie, 'năltuţă, blondă şi rumena (poate cam prea exagerat), cu ochii 
numai fulgere — să mă sfişie nu altceva! Fără să spun o vorbă, cuo 
politeţe neobişnuită, cu o politeţe desavirsita, cu o politeţe ultrarafinata, 
ca să zic aşa, mă ridic, mă aplec spre catelusa, o apuc delicat de ceafă şi 
zvirr... o arunc pe fereastră după ţigară! Numai cit a schelălăit un pic! 
Trenul alerga mereu înainte... 

- Esti un monstru! exclamă Nastasia Filippovna, rizind si bătînd din 
palme ca o fetiţă. 

- Bravo, bravo! strigă Ferdişcenko. 

Ptitin zimbi şi el, cu toate că apariţia generalului nu-i făcea nici o 
plăcere; chiar şi Kolea izbucni în ris, strigind: „Bravo!" 

- Şi aveam dreptate, aveam de trei ori dreptate! urmă cu 
înflăcărare generalul triumfător. Pentru că, dacă-i interzis să intri în vagon 
cu ţigara aprinsă, cu atît mai mult nu-i voie să intri cu cîini. 

- Bravo, tăticule! strigă Kolea, entuziasmat. Admirabil! Şi eu aş fi 
făcut la fel, la fel! 

- Dar doamna cu catelusa? întrebă Nastasia Filippovna, nerăbdătoare 
să afle ce-a urmat după aceea. 

- Doamna? Ei, uite, tocmai aici a fost tot pocinogul, răspunse 
Ardalion Aleksandrovici incruntindu-se. Fără să spună un cuvint, fără sa ma 
facă atent, fără nici un avertisment, în sfîrşit, ea - pleosc! îmi dă o palma 
teribilă! O femeie sălbatică, ce să spun; dar absolut primitivă! 

- Şi dumneata ce-ai făcut? 

Generalul lăsă ochii în jos, ridică sprincenelc, inalta din umeri, strînse 
buzele, îşi desfăcu braţele şi, după un moment de tăcere, se înclină: 

- Recunosc, mi-am dat şi eu drumul! 

- Şi-ai lovit tare? Tare? 

- O! va asigur că nu! Mai mare scandalul, căci de lovit, n-am lovit 
prea tare. O singură dată, ca să nu prindă gust şi să mai repete; am 
procedat în scop de apărare, ca să zic aşa. Din nenorocire, îşi vîrise dracul 
coada; doamna în rochie albastră era o englezoaică, guvernantă în casa 
prinţesei Belokonskaia sau chiar o prietenă a casei, iar doamna în negru 
era cea mai mare dintre fiicele prinţesei o fată batrina de vreo treizeci şi 
cinci de ani. Se ştie doar ce relaţii strînse există între generăleasa 
Epancina şi familia Belokonski. Leşinuri, lacrimi, doliu dupa catelusa 
favorită, cele şase domnişoare prințese ţipă, englezoaica ţipă, o 
harababură de nedescris! M-am dus, bineînţeles, să-mi exprim părerea de 
rău, să-mi cer scuze, dar nu m-au primit; le-am scris o scrisoare; n-au vrut 
să-mi primească nici scrisoarea. De acolo mi s-au tras toate necazurile; 
neintelegerea cu familia Epancin, ruptura şi dizgratia! 

- Dar, dă-mi voie, cum vine asta? întrebă deodată Nastasia Fi- 
lippovna. Acum cinci-şase zile, am citit in l'Independance, citesc regulat 
ziarul acesta, o istorie la fel! Dar exact la fel! Cazul s-a petrecut într-un 
vagon pe o linie de cale ferată germană, între un francez şi o englezoaica; 
şi acolo era vorba de o ţigară de foi smulsă şi de o catelusa aruncată pe 
fereastră si, în sfîrşit, deznodamintul a fost aidoma ca în povestea 
dumitale. Pînă şi rochia cucoanei era tot de un albastru-deschis! 

Generalul se făcu roşu ca racul; Kolea roşi şi el şi se luă cu miinile de 
cap; Ptitin îşi plecă ochii jenat. Singur Ferdişcenko mai ridea în hohote. Cit 
despre Ganea, de prisos să mai spunem că stătea ca pe ghimpi, îndurînd 


tăcut chinul cel mai groaznic... 

— Dar vă asigur, mormăi generalul, că exact acelaşi lucru mi s-a 
întîmplat şi mie... 

— Tata a avut într-adevăr un conflict cu Mistress Schmidt, 
guvernanta printeselor Belokonski, exclamă Kolea; îmi amintesc şi eu. 

- Cum! Exact la fel? Două întîmplări absolut identice în toate 
amănuntele, inclusiv culoarea rochiei, e cu putinţă să fi avut loc la cele 
două extremităţi ale Europei? continuă fără milă Nastasia Fi-lippovna. Am 
să-ţi trimit l'Independance Belge! 

- Nu uitaţi însă, insista generalul, că mie mi s-a întîmplat asta cu doi 
ani în urmă. 

— Asta, da! într-adevăr, ar fi o explicaţie! 

Nastasia Filippovna ridea în hohote, ca apucată de isterie. 

- Tată, vreau să-ţi spun ceva între patru ochi, zise Ganea cu glas 
tremurător şi chinuit, apucîndu-l pe general de umăr. O ură nemărginită 
clocotea în privirea lui. 

În aceeaşi clipă se auzi sunetul strident al clopotelului smucit cu 
putere. La asemenea smucitură, cordonul soneriei n-ar mai fi rezistat şi a 
doua oară. Se anunţa o vizită ieşită din comun. Kolea alergă să deschidă. 


X 


Antreul se umplu deodată de o hărmălaie nemaipomenită; cei din 
salon avură impresia că mai mulţi oameni pătrunseseră în casă şi că alţi 
mulţi continuau să intre. Mai multe glasuri răsunau deodată; se auzea 
zarvă şi pe scări, semn că uşa de la intrare era mereu deschisă. Erau nişte 
oaspeţi din cale-afara de ciudati. Toţi se uitară unii la alţii, întrebîndu-se ce 
vrea să însemne asta. Ganea se repezi în salon, dar acolo pătrunseseră 
deja cîţiva indivizi. 

- Aha, uite-l şi pe luda! strigă o voce care-i păru cunoscută prinţului. 
Buna, Ganka, ticalosule! 

— Uite-l, e chiar dumnealui în persoană! tinu isonul o altă voce. 
Prinţul nu mai avu nici o îndoială: primul care vorbise era Rogojin, al doilea 
- Lebedev. 

Ganea rămase trăsnit în pragul salonului, uitindu-se, fără a încerca 
să se opună invaziei celor zece-doisprezece indivizi care-l însoțeau pe 
Rogojin. Era o ceată foarte pestriță şi nu numai pestriță, dar şi scandalos 
de gălăgioasă. Unii dintre ei intrau aşa cum veniseră din stradă, cu 
paltoanele şi subele pe ei. Ce-i drept, nici unul nu era beat crita, cu toţii 
însă păreau putin cu chef. Simteau, probabil, nevoia să se tina unii de alţii 
ca să intre; nici unul dintre ei n-ar fi îndrăznit s-o facă singur; de aceea 
mergeau buluc, impingindu-se din spate. Pînă şi Rogojin înainta păşind cu 
bagare de seamă şi oarecum nesigur, în fruntea bandei, deşi se vedea cit 
colo că venise cu un anumit scop; părea preocupat şi nervos. Ceilalţi 
formau corul sau, mai bine zis, banda, pe care o luase cu el ca să-l susţină 
la nevoie. Pe lîngă Lebedev, mai era şi Zaliojev, cel cu părul cirliontat, 
care-şi lăsase suba în antreu şi intrase degajat şi ferches. Ca el mai erau 
vreo doi-trei indivizi, probabil fecioraşi de negustori. Apoi, urmau: un domn 
îmbrăcat într-o manta de croială militară; un omulet extraordinar de gras 
care ridea mereu; un individ de statură atletică, tot foarte gras, mohorit şi 


tăcut, şi care părea că se bizuie grozav pe puterea pumnilor săi. Mai era 
acolo şi un student la medicină, şi un polonez pirpiriu, care se tot invirtea 
ca un titirez printre ei. Pe scări, două doamne se uitau în antreu, dar nu se 
hotărau să intre: Kolea le trînti uşa-n nas şi puse zăvorul. 

- Bună, Ganka, ticălosule! Nu te aşteptai să-l vezi pe Parfion Rogojin, 
ai? repetă Rogojin, protapindu-se în fata lui Ganea, care rămăsese 
încremenit în uşa salonului. Dar în aceeaşi clipă Rogojin o zări, drept în 
faţa lui, pe Nastasia Filippovna. De bună seamă că nici prin gînd nu-i 
trecuse că are s-o intilneasca acolo, căci vederea tinerei femei produse 
asupra lui un efect uluitor; sîngele îi pieri din obraz, iar buzele i se 
invinetira. Vasăzică, tot e adevărat! îşi spuse el încet, aproape buimac. S-a 
isprăvit!... Ei bine... Ai să-mi răspunzi tu pentru asta! scrisni el printre dinţi, 
fulgerîndu-l pe Ganea cu o privire plină de ură. Las'ca... Ah!... 

Gifiia abia tragindu-si sufletul şi cuvintele îi ieşeau anevoie din gură. 
înainta ca un halucinat, dar cînd să treacă pragul salonului, dădu cu ochii 
de Nina Aleksandrovna şi de Varia şi se opri neho-tărit. în urma lui apăru 
Lebedev, ametit ca de obicei şi ţinîndu-se după Rogojin ca o umbră; apoi 
veniră, unul după altul: studentul, atletul, Zaliojev, care saluta în dreapta 
şi-n stînga, şi în sfîrşit se strecură şi grăsunul. Prezenţa doamnelor îi cam 
stinjenea si le cam încurca, se vede, socotelile, dar asta, bineînţeles, 
numai în primele momente, pînă să-şi dea drumul, pînă la cel dintii prilej 
cînd, simțindu-se în largul lor, vor da semnalul vociferind care mai de care 
şi dezlantuindu-se apoi în voie... Şi atunci, nimic nu i-ar mai opri, nici chiar 
prezenţa doamnelor. 

- Cum? Si tu esti aici, printe? aruncă în treacăt Rogojin, mirat 
intrucitva de această întîlnire. Si tot cu ghetrutele dumitale, e-eh! făcu el, 
uitînd în aceeaşi clipă de print şi indreptindu-si privirea din nou spre 
Nastasia Filippovna, spre care înainta mereu, atras parcă de o forţă 
magnetică. 

Nastasia Filippovna, la rîndul ei, se uita la musafirii aceştia nepoftiti 
cu un amestec de curiozitate şi îngrijorare. 

În sfîrşit, Ganea îşi reveni din buimăceală. 

— Dar, dati-mi voie, ce înseamnă asta, domnilor? se răsti el pe un 
ton ridicat, masurindu-i cu o privire aspră pe intrusi şi adresin-du-se 
îndeosebi lui Rogojin. Doar n-aţi intrat într-un grajd. Aici de faţă se află 
mama şi sora mea... 

— Vedem şi noi că sînt mama şi sora ta, mirii Rogojin printre dinţi. 

— Vedem că sînt mama şi sora, adăugă Lebedev ca să se afle şi el în 
treabă. 

Domnul cu pumnii, crezînd probabil că sosise momentul, începu să 
mormăie ceva. 

— E nemaipomenit! ţipă Ganea cu glas isteric, strident. Am să vă 
poftesc în primul rînd să treceţi cu toţii în salon şi pe urmă aş vrea să 
cunosc... 

— Nu ne cunoşti, ai? se oţări cu înveninare Rogojin, fără să se 
urneasca din loc. Nu-l mai recunosti pe Rogojin? 

— Mi se pare că te-am mai întîlnit undeva, însă... 

— la te uită, i se pare că m-a întîlnit undeva! Nici trei luni nu-s de 
cînd mi-ai luat două sute de ruble la cărţi, din banii tatii; a murit batrinul 
fără să afle de isprava asta; tu m-ai atras în cursă, iar Kniff măsluia cărţile. 


Nu-ţi mai aduci aminte, ai? Ptitin e martor! Păi, tu, pentru trei ruble, daca 
le scot acum din buzunar, eşti în stare să te tirasti în patru labe pina la 
Vasilievski Ostrov - iată cine-mi eşti tu! Suflet de lichea! Şi acum, tot ca să 
te cumpăr am venit; nu te uita ca am intrat în cizme, am bani berechet, 
amice; te pot cumpăra cu tot neamul tău... Să vreau, vă cumpăr pe toţi! 
Cumpăr tot! se infier-binta şi parcă se ametea din ce în ce Rogojin. E-eh! 
strigă el, Nastasia Filippovna, nu mă goni, ci spune-mi doar atit: te cununi 
cu el ori ba? 

Întrebarea lui Rogojin răsună cu disperarea omului care se 
prabuseste şi-şi agaţă ultima nădejde de ruga lui către o zeitate, sj 
totodată cu îndrăzneala condamnatului la moarte, care nu mai are nimic 
de pierdut. Aştepta răspunsul cu inima înfiorată de teamă şi îndoială. 

Nastasia Filippovna îl măsură cu o privire mindra şi batjocoritoare; 
apoi uitindu-se pe rînd la Varia, la Nina Aleksandrovna şi la Ganea, îşi 
schimbă deodată atitudinea. 

— Nici gînd. Dar ce-i cu dumneata? De unde şi pînă unde ţi-a venit 
să-mi pui asemenea întrebare? răspunse ea încet şi grav, dar cu vădită 
mirare în glas. 

- Nu? Nu!! strigă Rogojin nebun de fericire. Aşadar, nu? Si ei mi-au 
spus ca... Ah! Ce oameni!... Auzi, Nastasia Filippovna! Ei zic că te-ai logodit 
cu Ganca! Cu dinsul! Cum se poate aşa ceva? (Le-am spus-o tuturor!) Păi, 
cu o sută de ruble, îl cumpăr cu totul! îi dau o mie de ruble, trei mii, ca să 
renunţe, şi să vezi că e în stare s-o şteargă în ajunul nunţii şi să mi-o lase 
mie pe logodnica lui! Ce zici, Ganka, ticălosule! Ai lua trei mii, nu-i aşa? 
lată-le! D-aia am venit, să-mi dai în scris că te retragi şi renunti; am spus 
că te cumpăr şi am să te cumpăr! 

— leşi afară de aici, nu vezi ca eşti beat! strigă Ganea, care se făcea 
cînd roşu, cînd galben la faţă. 

Răcnetul lui violent fu urmat de o explozie de vociferări, căci toată 
banda lui Rogojin nu aştepta decit o provocare ca să intervină. Lebedev se 
plecă la urechea lui Rogojin şi, vorbindu-i în şoaptă, căuta să-l convingă de 
ceva. 

- Ai dreptate, slujbaşule, răspunse Rogojin. Ai dreptate, betivanule! 
E-hei! Fie ce-o fi! Nastasia Filippovna! racni el, uitindu-se la ea ca un 
smintit, întîi cu oarecare teamă, apoi din ce în ce mai sigur pe el, cu 
îndrăzneală neruşinată. Poftim aici optsprezece mii! - şi cu aceste vorbe 
trinti înaintea ei, pe masuta, un teanc de bancnote învelit în hirtie albă si 
legat cruciş cu un şnur subţire. Tine-i! Şi... şi mai aduc încă! 

Ar mai fi vrut să spună ceva, dar nu îndrăzni să-şi exprime gîndul 
pînă la capăt. 

- Nu, nu, nu! se aplecă din nou Lebedev îngrozit la urechea lui 
Rogojin; se putea ghici ca îl înspăimîntase enormitatea sumei şi acum 
încerca să-l convingă să înceapă tratativele cu o sumă mai mică. 

- Apăi, fratioare, văd că în treburile astea nu te pricepi defel... si eu, 
ca prostul, m-am luat dupa tine... Amindoi sîntem nişte dobitoci! se 
dezmetici deodată Rogojin, tresărind sub privirea scînteietoare a Nastasiei 
Filippovna. E-hei! rău am făcut că te-am ascultat, adăugă el cu cea mai 
profundă cainta în glas. 

Observind fata descompusă a lui Rogojin, Nastasia Filippovna se 
porni pe ris. 


- Optsprezece mii de ruble, mie? Uite că ţi-ai şi dat în petic! A 
răbufnit mujicul din tine, spuse ea deodată cu o familiaritate plină de 
cinism şi dădu să se ridice de pe canapea, ca şi cum ar fi intenţionat să 
plece. 

Cu inima îngheţată, Ganea urmărea toată scena. 

- Ei bine, patruzeci de mii, patruzeci, şi nu optsprezece! strigă atunci 
Rogojin. Vanka Ptitin şi cu Biskup mi-au făgăduit să facă rost de patruzeci 
de mii de ruble pînă deseară, la ora şapte. Patruzeci de mii - bani gheaţă! 

Lucrurile luau o întorsătură urita de tot, dar ca un făcut, Nastasia 
Filippovna continua să rida şi nu pleca, parcă înadins căutînd să lungeasca 
scandalul. Nina Aleksandrovna şi Varia se ridicară şi ele, asteptind în 
tăcere sfîrşitul acestei scene penibile; ochii Variei scăpărau de minie; dar 
mai ales asupra Ninei Aleksandrovna toate astea produseră un efect 
înspăimîntător: tremura toată, gata-gata să leşine. 

- Dacă n-ajunge, atunci - o sută! Astăzi chiar îţi pun pe masă o sută 
de mii! Ptitin, mort-copt, să mi-i scoţi de unde ştii, din pămînt, din piatră 
seacă... O sa te infrupti şi tu, n-avea grijă! 

- Ai înnebunit, îi şopti Ptiţin, apropiindu-se iute şi apucîndu-l de brat. 
Eşti beat, au să cheme poliţia. Unde crezi că te afli? 

- Lăudăroşenie de om beat, rosti Nastasia Filippovna, vrind Parcă să-l 
întărite. 

- Nu, nu mă laud, jur ca-ti aduc întreaga sumă! Deseară o ai Ptitin, 
suflet de cămătar, mă bizui pe tine; fă pe dracu' în patru, ia dobinda cit 
vrei, numai să-mi faci rost de o sută de mii pînă deseară; să vadă ei ce 
poate Rogojin, să ştie că pentru asta banii la mine nu contează! se 
dezlantui el, cuprins de o bucurie frenetică. 

- Dar ce-nseamnă toate astea, mă rog?! se repezi deodată 
Ardalion Aleksandrovici, indreptindu-se amenintator spre Rogojin. 

Izbucnirea neasteptata a batrinului, care pina atunci statuse 
molcom, paru destul de caraghioasa. Se auzira risete. 

- Si asta ce mai vrea? se înveseli Rogojin. Hai cu mine, mosule, să-ţi 
dau de baut! 

- Ce mirsavie! strigă Kolea, cu lacrimi de ruşine şi de ciudă în ochi. 

- Oare nu se găseşte nimeni care s-o scoată de aici pe dezmatata 
asta? izbucni Varia, tremurind de minie. 

- Dezmatata asta - sînt eu, care vasăzică! ripostă cu o veselie 
dispretuitoare Nastasia Filippovna. Şi cînd mă gîndesc c-am venit ca o 
proastă să-i invit la mine, la serată. Uite cum mă trateză surioara dumitale, 
Gavrila Ardalionovici! 

Citva timp, Ganea rămase ca lovit de trăsnet după ieşirea surorii lui, 
dar văzînd ca de data aceasta Nastasia Filippovna este hotărită să plece cu 
adevărat, se năpusti ca un turbat la Varia, apucind-o brutal de brat. 

- Ce-ai făcut? urlă el, privind-o în ochi, de parcă ar fi vrut s-o prefacă 
în scrum pe loc. Era evident că îşi ieşise din minţi şi că nu mai era în stare 
să judece. 

- Ce-am făcut? Încotro mă tragi? Vrei poate să mă duc să-i cer iertare 
pentru ca a insultat-o pe mama şi că a venit să-ţi facă de ris casa, om de 
nimic ce esti! ţipă din nou Varia, tnfruntindu-si fratele cu o privire 
triumfătoare şi plină de sfidare. 

Citeva clipe statură aşa încremeniţi unul în fata celuilalt; Ganea 


continua s-o tina de brat. Varia îşi smuci o dată şi încă o dată mina, 
încercînd s-o desprindă din strinsoarea lui, dar nu izbuti şi deodată, scoasă 
din fire, îi scuipă drept în obraz. 

- Aşa fată zic si eu! strigă Nastasia Filippovna. Bravo, Ptitin, 
felicitările mele! 

Ganea văzu negru în faţa ochilor şi, în neştire, ridică braţul s-o 
lovească pe soră-sa. Un moment, şi lovitura era să cadă în plin, cînd, 
deodată, un alt brat se interpuse si—I opri pe acela al lui Ganea. 

Între acesta şi soră-sa se postase prinţul. 

- Ce faci? Opreşte-te! spuse acesta apăsat, cu toate că din pricina 
emotiei tremura şi el din tot corpul. 

- larăşi dumneata! Pînă cînd ai să-mi tot stai în cale! urlă Ganea si, 
eliberînd deodată braţul Variei, se întoarse către Miskin şi, înnebunit de 
furie, îl lovi cu toată puterea peste obraz. 

-Ah! făcu Kolea, fringindu-si mîinile. O, Doamne! 

Din toate părţile izbucniră strigăte şi exclamatii de indignare. Prinţul 
îngălbeni. Îl privi pe Ganea drept în faţă cu o ciudată expresie de dojana; 
buzele-i tremurau, încercînd zadarnic să articuleze ceva, apoi se 
schimonosiră într-un zimbet straniu şi cu totul nelalocul lui. 

- De mine... nu-mi pasă... dar pe ea... n-am să ingadui!... murmură el 
în cele din urmă, însă nu se mai putu stapini, se îndepărtă brusc de Ganea, 
îşi acoperi fata cu mîinile si retragindu-se într-un colt al încăperii, cu fata la 
perete, îngăimă cu un glas întretăiat: 

- O! ce ruşine o să-ţi fie mai tirziu pentru ceea ce-ai făcut! 

Ganea, într-adevăr, înlemnise pe loc, părea cu desavirsire zdrobit. 
Kolea alergă să-l imbratiseze şi să-l sărute pe Miskin; dupa el se îmbulziră 
în jurul prinţului: Rogojin, Varia, Ptitin, Nina Alek-sandrovna — toată lumea, 
chiar şi batrinul Ardalion Aleksandrovici. 

- Nu-i nimic, nu face nimic! murmura prinţul, raspunzind 
fiecăruia cu acelaşi zimbet straniu pe buze. 

- Şi ce o să mai regrete încă! strigă Rogojin. O să-ţi crape obrazul 
de ruşine, Ganka, că ai putut să jigneşti un asemenea... mieluşel (nu 
găsise alt cuvint). Prinţe, suflet neprihănit, prietene, lasă-i în plata 
Domnului; dă-i încolo şi vino cu mine! Ai să vezi cum ştie să iubească 
Rogojin! 

Nastasia Filippovna rămase şi ea profund impresionată de Purtarea 
lui Ganea şi de răspunsul prinţului. Veselia prefăcută care se armoniza aşa 
de puţin cu figura ei, de obicei palidă şi visătoare păru că face loc unui 
sentiment nou. Se vedea totuşi că se străduieşte să nu-l trădeze şi 
expresia batjocoritoare de pina atunci mai stăruia încă pe chipul ei 
transfigurat. 

- Si totuşi, fata lui îmi pare atit de cunoscută, murmură ea, devenind 
deodată gravă la amintirea că acelaşi gînd îi mai venise si adineauri. 

- Şi dumitale nu ţi-e ruşine? Oare esti într-adevăr aşa cum ai vrut să 
apari aici? Dar cum este posibil? îi strigă deodată prinţul cu un accent de 
adinca şi sinceră dojana în glas. 

Surprinsă, Nastasia Filippovna deschise ochii mari de uimire, dar se 
grăbi să-şi ascundă într-un zîmbet silit consternarea; aruncînd apoi o 
privire scurtă către Ganea, dădu să iasă. Inainte de a ajunge însă în 
antreu, se întoarse din drum, se apropie în grabă de Nina Aleksandrovna şi 


apucîndu-i mîna o duse la buze. 

- Într-adevăr, eu nu sînt aşa cum par; el mi-a ghicit bine firea, şopti 
ea cu vocea sugrumată de dorinţa arzătoare de a fi crezută, roşindu-se de 
emoție; apoi se întoarse brusc şi ieşi de data aceasta cu atita repeziciune, 
încît nimeni n-avu timp să se dumereasca pentru ce anume se întorsese 
din drum. O văzuseră cu toţii vorbindu-i ceva încet Ninei Aleksandrovna şi 
li se păruse că i-a sărutat mina. Varia însă văzuse şi auzise totul şi, uluită, 
o urmări cu privirea pina ce tinara femeie dispăru dupa uşă. 

Venindu-şi în fire, Ganea se repezi s-o conducă pe Nastasia Fi- 
lippovna, dar o ajunse abia pe scară. 

- Nu mă mai conduce! strigă ea. La revedere, pe deseară! Sa nu uiţi 
să vii, ai auzit? 

El se întoarse abătut, framintat de ginduri confuze, pradă unei 
îndoieli a cărei apăsare o simţea mai grea ca oricînd pe suflet, li revenea 
mereu în minte şi prinţul. Era atit de absorbit de ginduri. că aproape nici 
nu observă cum prin faţa lui trecu în iureş toată şleahta lui Rogojin. 
Oamenii aceştia ieşeau vorbind zgomotos şi, în graba plecării, îl înghesuiră 
pe Ganea în uşă, ţinîndu-se grămadă după Rogojin, care mergea în frunte 
împreună cu Ptiţin, căutînd să-l convingă de ceva foarte important si care 
nu suferă nici o aminare. 

- Nu ţi-a mers, Ganka! strigă Rogojin, trecînd pe lingă el. Ganea se 
uită în urma lor nedumerit. Teama şi bănuiala i se strecurau ca un şarpe în 
inimă. 


XI 


Prinţul părăsi salonul şi se retrase în odaia lui. Kolea veni îndată 
după el ca să-l consoleze. Bietul băiat părea că nu se mai poate despărţi 
de Miskin. 

- Ai facut bine că ai plecat, spuse el. Acum o să înceapă acolo o 
zarvă şi mai mare; aşa ţine întruna, zi de zi, şi asta numai din pricina 
acestei Nastasia Filippovna. 

- S-a cam adunat aici, în casa voastră, multă amărăciune şi suferinţă 
în sufletul fiecăruia, Kolea, observă prinţul. 

- Da, e multă. Ce să mai vorbim. Noi singuri sîntem de vină. Dar, 
uite, am un prieten bun, acela e şi mai nefericit. Vrei să-ţi fac cunoştinţă 
cu el? 

- Vreau. Un camarad de-al dumitale, probabil? 

- Da, mi-e aproape ca un camarad. îţi explic eu mai tîrziu... E 
frumoasă Nastasia Filippovna? Ce zici? N-o mai văzusem pina azi şi tare 
voiam s-o admir şi eu. Drept să-ţi spun, m-a orbit, l-aş ierta totul lui Ganka, 
dac-ar lua-o din dragoste; dar de ce primeşte bani? Aici e toată grozăvia! 

- Drept să-ţi spun, fratele dumitale nu mi-a făcut o impresie prea 
bună. 

- Cred şi eu! După ce... Dar ştii, nu pot să mă împac deloc cu acest 
fel stupid de a vedea lucrurile. Dacă un nebun, un imbecil sau un ticălos 
ieşit din minţi se apucă să palmuiasca pe cineva, omul acela rămîne 
dezonorat pentru toată viaţa şi nu-şi poate spăla dezonoarea decit cu 
sînge sau numai dacă acela care l-a insultat îi cere iertare în genunchi. 
După mine, e absurd, e o tiranie. Mascarada lui Lermontov se întemeiază 


pe un asemenea fapt care, după Părerea mea, e curată prostie. Adică 
vreau să spun că e cevanefiresc. Las' că şi autorul era aproape un copil 
cînd a scris această dramă. 

— Pe sora dumitale am admirat-o. 

— Cum l-a scuipat pe Ganka drept în bot! Are un curaj 
nemaipomenit. Uite, dumneata nu l-ai scuipat şi sînt sigur că nu din lipsă 
de curaj. Dar iat-o că vine şi ea; vorbeşti de lup şi lupu-i la uşă. Eram sigur 
că o să vină; are un suflet nobil, deşi nu-i fara de cusururi. 

— N-ai ce căuta aici, îl luă la rost Varia de cum îl văzu, du-te la tata! 
Te cam plictiseşte, nu-i aşa, printe? 

— Dimpotrivă. 

— Ei, haide, haide, a şi început să-şi arate autoritatea de soră mai 
mare! ăsta-i unul dintre cusururile ei. Ştii, eram sigur că tata se va duce cu 
Rogojin. Acum îşi muşcă degetele, probabil, pentru purtarea lui. la să 
mă duc să văd în ce ape se scaldă, adăugă Kolea, ieşind. 

— Slava Domnului, am dus-o pe mama de-am culcat-o şi n-a mai 
reînceput discuţia. Ganea e ruşinat şi abătut. Are şi de ce, vezi bine. Ce 
lectie!... Am venit, printe, să-ţi mulţumesc încă o data şi să te întreb un 
lucru: nu-i aşa că n-ai văzut-o niciodată pînă acum pe Nastasia Filippovna? 

— Nu, niciodată. 

— Atunci cum se face că i-ai spus în fata: „Nu esti aşa cum vrei să 
pari!" şi cred că ai ghicit bine. Am aflat acum că, într-adevăr, nu e deloc 
aşa cum a vrut să arate. Şi totuşi nu pot s-o înţeleg. E clarcă a venit cu 
gîndul să ne jignească; în privinţa asta nu încape îndoială. Am auzit 
eu şi înainte povestindu-se despre ea lucruri stranii. Dar, dacă a venit să 
ne invite, de ce s-a purtat aşa urit fata de mama? Ptiţin o cunoaşte foarte 
bine şi zice că nici n-o mai recunoştea adineauri. Dar atitudinea ei faţă de 
Rogojin? Cum se poate să vorbeşti aşa, dacă te respecţi, şi încă în casa în 
care... Şi mama e foarte necăjită de cele ce ţi s-au întîmplat. 

— Nu-i nimic! zise prinţul, făcînd un gest cu mina... 

— Şi ce cuminte şi ascultătoare a fost faţă de dumneata!... 

— Cum adică, ascultătoare? 

- l-ai spus că e ruşinos pentru dinsa să se poarte aşa, şi îndată s-a 
schimbat. Ai autoritate asupra ei, printe, adăugă Varia cu un zimbet uşor. 

Uşa se deschise şi, spre surprinderea amindurora, intră Ganea. 
Prezenţa Variei nu-l stingheri cîtuşi de putin; citva timp rămase în prag, pe 
urmă, cu paşi hotăriţi, se apropie de print. 

- Printe, m-am purtat ca un netrebnic, iartă-mă, spuse el deodată cu 
multă simţire. Chipul lui exprima o profundă cainta. Prinţul îl privi cu 
mirare şi nu se grăbi să-i răspundă. Ei bine, iartă-mă! lartă-mă, odată! 
insista nerăbdător Ganea. Haide, dacă vrei, iti sărut mina! 

Uimit şi totodată adînc mişcat, Miskin îl îmbrăţişa fără să spună un 
cuvînt. Cei doi se sărutară în semn de sinceră împăcare. 

- Nici nu mi-atn închipuit că eşti aşa, rosti în sfîrşit prinţul, respirind 
uşurat. Am crezut că... nu eşti în stare să... 

- Să-mi recunosc greşeala?... Şi cum de mi-a venit adineauri să te 
socot un idiot? Dumneata observi ceea ce alţii n-ar fi în stare nici să-şi 
închipuie, necum să vadă vreodată. Cu dumneata e bine să stea omul mai 
mult de vorbă, dar... mai bine, nu trebuie! 

- Uite în fata cui ar mai trebui să-ţi ceri iertare, zise prinţul, aratind-o 


pe Varia. 

- În zadar, în cazul de faţă am de-a face cu un duşman. Fii sigur, 
printe, că am încercat şi nu o singură dată; la ea nu găseşti o iertare 
sinceră! zise cu amărăciune Ganea, întoreînd faţa de la Varia. 

- Ba te iert! zise deodată Varia. 

- Şi ai să mergi diseară la Nastasia Filippovna? 

- Merg, dacă spui tu; dar mai e cu putinţă să mă duc acum după tot 
ce s-a întîmplat? Gindeste-te şi tu. 

- Dar nu-i deloc aşa cum pare. N-ai văzut ce inegală e! Totul a fost o 
prefăcătorie. Hachite! şi Ganea rise cu răutate. 

- Sînt convinsă că în realitate e altfel, că totul n-a fost decit un joc; 
dar ce joc! Tu nu-ţi dai seama, Ganea, cum te tratează ea? A sărutat mina 
mamei, e foarte adevărat. Să zicem că şi jocul la care s-a pretat n-a fost 
decit o hachita, că şi impertinenta ei era tot un joc, mă rog, admit si asta; 
dar gindeste-te că, în fond, ea şi-a bătut joc de tine! Crcde-ma, dragă 
frate, că toată umilinţa asta nu se poate răscumpăra cu cele şaptezeci şi 
cinci de mii de ruble! Te ştiu capabil de sentimente nobile, şi de aceea ţi-o 
spun. Şi n-ar trebui să te duci nici tu acolo, zău! Fereşte-te! Nu văd 
sfirsindu-se toate astea cu bine. 

Şi cu aceste vorbe spuse cu multă convingere şi pasiune, Varia, 
extrem de tulburată, părăsi în grabă odaia. 

- Uite, aşa sînt toţi ai mei! spuse Ganea cu un zîmbet amar în colţul 
buzelor. Dar ce-şi închipuie ei, că nu-mi dau seama de toată situaţia? Cînd, 
de fapt, eu ştiu şi unele lucruri pe care ei nici nu le banuiesc. 

Ganea se aşeză pe canapea cu dorinţa vădită de a-şi prelungi vizita. 

- În cazul acesta, spuse cu sfială prinţul, mă întreb cum de ai putut 
accepta asemenea chin, ştiind că cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble nu- 
| compensează nici pe departe? 

- Nu vreau să mă înţelegi greşit, murmură Ganea, dar, fiindcă veni 
vorba, spune-mi, ce crezi dumneata, aş vrea să-ţi cunosc părerea: face 
oare să suporţi tot „chinul“ acesta pentru şaptezeci şi cinci de mii de 
ruble? 

- Eu cred că nu face. 

- Ei da, fireşte. Şi e ruşinos să contractezi o asemenea căsătorie? 

- Foarte ruşinos. 

- Ei bine, să ştii că am să fac totuşi acest pas, orice s-ar întîmpla. 
Adineauri mai stăteam la îndoială, dar acum nu! Nu-i nevoie să mai starui! 
Ştiu dinainte ce-ai să-mi spui... 

- Nu e tocmai ceea ce gindesti dumneata. Voiam să-ţi spun ca mă 
surprinde siguranţa dumitale extraordinară... 

- Cum? Ce siguranţă? 

- Siguranţa pe care o ai cum că Nastasia Filippovna te va lua 
negresit, de parcă ati fi căzut la invoiala; în al doilea rînd, admitind chiar 
că te-ar lua, mă mir de siguranţa dumitale că vei pune mina negresit pe 
cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble. De altfel, bănuiesc că sînt multe 
lucruri pe care eu nu le cunosc. 

Ganea se smuci, aplecîndu-se spre Miskin. 

— Fireşte că nu ştii totul, zise el; şi ca ce chilipir, mă rog, mi-aş lua 
altfel, aşa, fără nici un motiv, o belea ca asta pe cap? 

— Dacă nu mă insel, asemenea cazuri sînt frecvente: respectivul se 


însoară pentru bani, iar banii rămîn în miinile nevestei. 

— Ei bine, în cazul de faţă acest lucru nu se va întîmpla... Aici... e 
altceva la mijloc... murmură Ganca, într-o ingindurare tulbure. Cit priveşte 
răspunsul ei, nu mai am nici o îndoială, se grăbi el să adauge. Ce te face 
să crezi că ar putea să mă refuze? 

— Nu ştiu nimic, afară de ceea ce am văzut; de altfel şi Varvara 
Ardalionovna, după cum ai auzit, este de părere... 

— Bine, ele nici nu mai ştiu ce să născocească. lar în ce priveşte 
purtarea ei faţă de Rogojin, sînt convins că a vrut numai să-şi bată joc de 
el. La început mi-a cam fost teamă, dar acum sînt sigur de asta. Te 
gindesti poate la felul cum s-a purtat cu mama, cu tata şi cu Varia? 

— Şi cu dumneata. 

— Să zicem; dar aici eu nu văd decit un gest de răzbunare muie- 
rească şi nimic mai mult. E o femeie extrem de susceptibilă, plină de 
nazuri şi ambițioasă... întocmai ca un slujbaş şters de pe lista de avansari! 
A vrut să-şi arate puterea şi totodată disprețul fata de ele. Ei da, si fata de 
mine, nu contest... şi, totuşi, o să se mărite cu mine. Nici nu-ţi închipui de 
ce este capabil uneori omul cînd se crede atins în amorul propriu; ea mă 
consideră un mare ticălos, pentru că, şti-ind-o amanta altuia, o iau cu atita 
cinism pentru bani şi nici nu se gîndeşte că altul, în locul meu, s-ar purta şi 
mai mirsav: s-ar lega de dinsa, i-ar împuia capul cu tot felul de 
fantasmagorii liberalo-progresiste, ba i-ar vîntura generos şi cîteva fraze 
sforăitoare despre problema femeiască, pina i-ar suci capul de-a binelea 
şi iat-o supusă si docilă întocmai ca firul de ata virit în urechea acului. Ar 
face-o să creadă pe muierusa aceasta tifnoasa si susceptibilă (şi nu-i deloc 
greu s-o faci!) că o ia în căsătorie numai pentru ,,nobletea ei sufletească si 
pentru inima ei indurerata", cînd în realitate tot pentru bani ar lua-o. li 
displac, pentru că sînt sincer şi nu vreau să mă Prefac; de fapt, aşa ar fi 
trebuit să procedez. Dar ceea ce face ea nu-i acelaşi lucru? Atunci, pentru 
ce atita dispreţ faţă de mine şi toată comedia aceasta de prost gust? Ei 
bine, să-ţi spun eu pentru ce! Pentru ca şi eu, la rindu-mi, în loc să mă 
înjosesc, vreau să rămîn cu capul sus. Nu-i nimic, vom mai vedea! 

— Spune, ţi-a fost dragă înainte de asta? 

— La început, am iubit-o. Şi nu puţin... Există femei care sînt bune 
numai pentru a fi metrese şi atît. Nu vreau să zic că mi-a fost amantă. 
Dacă o să vrea să trăiască în pace cu mine, să fie o femeie cuminte, voi fi 
şi eu om de treabă; dacă se răzvrăteşte şi o ia razna, o las imediat şi plec 
cu banii. Nu vreau să mă fac de ris; în primul rînd şi înainte de toate, nu 
vreau să par ridicol. 

— Mi se pare, totuşi, că Nastasia Filippovna e o femeie inteligentă, 
observă cu prudenţă prinţul. Ce rost avea, presimtind viata care-o 
aşteaptă, să se lase atrasă în cursă? Ar putea să se mărite cu altul, lată ce 
mă miră. 

— Păi, tocmai aici e buba şi pe asta se bazează tot calculul ci! Nu ştii 
totul, printe.. aici se ascunde... şi, în afară de asta, ea e convinsă că o 
iubesc la nebunie, ţi-o jur; mai mult, mă bate gîndul că şi ea mă iubeşte, în 
felul ei, bineînţeles, vorba ceea: „Faţă de cel drag, cu artag". Toată viata 
mă va considera un fel de escroc sentimental (poate că e tocmai ceea ce-i 
trebuie); şi, cu toate acestea, mă va iubi în felul ei; o şi văd făcînd planuri, 
aşa în felul ei. Are fire de rusoaică sută-n sută, ţi-o spun; dar si eu fi 


pregătesc o surpriză. Scena de adineauri cu Varia a fost foarte bine venită 
pentru mine. Nastasia Filippovna a avut dovada dragostei mele, a văzut şi 
s-a convins că, pentru ea, aş rupe toate legăturile mele, chiar şi cele de 
familie. Vasăzică, nu sîntem nici noi aşa de proşti, te asigur. Să nu-ţi 
închipui cumva că sînt un flecar. într-adevăr, poate că fac rău. dragul meu 
prinţ, că mă destăinuiesc acum. Dar am tăbărit asupra dumitale pentru că 
eşti primul om adevărat care mi-a ieşit în cale; te rog să nu iei acest „am 
tabarit" drept un calambur. Sper că nu mai eşti supărat pe mine pentru 
ceea ce s-a întîmplat adineauri, nu-i aşa? Poate-i pentru prima dată, de doi 
ani încoace, că vorbesc de ceea ce mă doare. Aici sînt foarte puţini oameni 
cinstiţi; mai cinstit decit Ptitin nu e nici unul. Vad ca îţi vine să rizi sau mi 
s-a părut? 

Ticăloşii iubesc oamenii cinstiţi! - nu ştiai asta? Or, eu... şi totuşi, prin 
ce sînt eu ticălos, ai putea să-mi spui cu mîna pe conştiinţă? De ce toată 
lumea, luîndu-se după dinsa, îmi spune ticălos, încît eu însumi, luîndu-mă 
după ei şi după dinsa, încep să mă consider un ticălos? Cred că tocmai 
asta este o adevărată ticăloşie! 

— De aici încolo, n-am să te mai socot niciodată ticălos, spuse 
prinţul. Adineauri te luasem drept un nemernic şi deodată mi-ai făcut 
bucuria asta; e o lecţie în plus, pentru mine, că nu trebuie să judeci 
niciodată în pripă. Acum văd că nu numai criminal, dar nici măcar un om 
prea stricat nu poţi fi socotit. După mine, eşti omul cel mai obişnuit, fără 
pic de originalitate, care pe deasupra mai e şi lipsit de caracter. 

Ganea schiţă un zîmbet sarcastic, dar tacu. Dindu-si seama că 
aprecierea aceasta nu i-a fost pe plac, prinţul se simţi stingherit şi nu mai 
scoase nici el o vorbă. 

— Ţi-a cerut tata bani? întrebă Ganea deodată. 

- Nu. 

— Daca-ti cere, să nu-i dai. Şi cînd te gindesti că a fost un om cit se 
poate de treabă, tin minte perfect. Era primit în societatea bună. Si totuşi, 
ce repede decad toţi oamenii aceştia de altădată şi foarte de treabă! Cum 
li se schimbă condiţiile în mai rău şi sînt scoşi din făgaşul lor obişnuit, cum 
nu mai raminc nimic din fala lor — praf şi pulbere s-alege. Altădată nu 
mintea în halul asta, crede-mă; era un exaltat şi-i plăcea, poate, sa 
exagereze putin, iar acum — ascultă-l numai cite nu îndrugă! De vină e 
alcoolul, desigur. Ştii că întreţine legături cu o femeie? Deci nu e vorba de 
nişte gogorite nevinovate. Nu înţeleg deloc răbdarea aceasta îngerească a 
mamei. Ţi-a vorbit despre asediul de la Klars? Sau cum avea el un cal sur 
lăturaş care deodată a început să vorbească în grai omenesc? Ti le toarnă 
fără să clipească măcar. 

Şi Ganea rise cu poftă. 

— De ce te uiţi aşa la mine? îl întrebă el pe Mişkin. 

- M-a surprins rîsul dumitale sincer; are încă accente de ris 
copilăresc. Uite şi adineauri, ai venit să te împaci cu mine şi mi-ai spus: 
„Dacă vrei, îţi sărut şi mina", exact cum fac copiii cînd vor să fie iertati. 
Inseamnă că mai eşti capabil de astfel de imbolduri si cuvinte. Şi deodată, 
te apuci să-mi ţii un adevărat discurs despre tot felul de treburi sinistre, 
despre cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble. Mărturisesc că toate astea 
mi se par absurde, aproape de necrezut. 

- Şi ce vrei să spui cu asta? 


- Că iei lucrurile cu prea multă uşurinţă. Înainte de a face un pas atît 
de important, n-ar trebui oare să chibzuieşti mai bine? Nu cumva Varvara 
Ardalionovna are dreptate? 

- Aha, principiile de morală! Că mă port ca un băieţandru, îmi dau 
seama şi eu, îl întrerupse Ganea cu aprindere, chiar şi prin faptul că am 
început acum această discuţie cu dumneata, dau dovadă de lipsă de 
seriozitate. Nu din calcul, printe, mă angajez eu în această căsătorie, 
continuă el dindu-si arama pe faţă, ca un tînăr atins în orgoliul lui. Dacă aş 
face-o din calcul, aş da greş cu siguranţă, pentru că nici la minte, nici la 
caracter nu sînt încă îndeajuns de copt. Mă las minat de patimă, de o mare 
ambiţie, pentru că urmăresc un scop mult mai important. îţi închipui, 
desigur, că îndată ce pun mina pe cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble, 
mă şi reped să-mi cumpăr o trăsură? Nici gînd. Ramin cu haina asta, pe 
care o port de trei ani, renunţ şi la toate legăturile mele de la club. Vreau 
să iau exemplu de la oamenii căpătuiţi. Avem prea puţini oameni de acest 
fel, care stăruiesc şi izbutesc; şi eu cu orice preţ vreau să izbutesc. Totul e 
să ştii să perseverezi pînă la capăt - iată secretul. La şaptesprezece ani, 
Ptitin dormea în stradă, vindea bricege şi a început cu o copeică; acum are 
un capital de şaizeci de mii de ruble, dar, ca să ajungă aici, ce viaţă de 
cîine a dus şi cîtă echilibristică a trebuit să facă! Eu însă vreau să fac un 
salt, să trec peste toate încercările acestea umilitoare şi să pornesc 
deodată cu un capital; peste cincisprezece ani, toată lumea vazindu-ma, 
va spune: „lată-l pe lvolghin, regele finantelor!". Zici că nu sînt un om 
original. Să ştii, dragă printe, că nimic nu poate fi mai jignitor pentru un 
om din zilele noastre şi de pe la noi, decit să i se spună că este lipsit de 
originalitate, că e slab de caracter, că nu are talente deosebite si că deci e 
un om de duzină. Nu mi-ai fi făcut nici măcar cinstea să mă consideri un 
ticălos în lege. Adineauri aş fi vrut să te sfişii pentru asta. M-ai jignit mai 
tare decit Epancin, care mă crede în stare să-mi vind nevasta (şi, notează, 
fără să fi venit vorba măcar printr-o aluzie, provocare sau mai ştiu eu cum, 
ci în simplitatea lui sufletească, notează, te rog!). Toate astea mă rictie de 
mult şi mă scot din sărite, dragă printe, şi de aceea sînt decis să fac bani. 
O dată capatuit, fii sigur că voi deveni un om extrem de original. Ceea ce-i 
mai urit şi mai dezgustător e că banul iti aduce pina şi talent. Si aşa va fi 
pina la sfîrşitul veacurilor. Vei spune poate că toate astea sînt copilării sau 
visuri deşarte! Fie şi aşa, cu atit mai cu haz vor fi toate pentru mine cînd 
aceste visuri vor deveni realitate. Rira bien qui rira le dernier! Adică, de ce 
mă umileşte Epancin? Din răutate, crezi? Nicidecum. Numai pentru faptul 
că din punctul lui de vedere sînt prea insignifiant. Pe cînd, dacă... Ei, dar 
am vorbit destul se pare şi e timpul să plec. îl văd pe Kolea aratindu-si a 
doua oară nasul pe uşă, ceea ce înseamnă că eşti aşteptat la masă. lar eu 
o şterg de-acasă. Am să vin din cînd în cînd să te văd. N-are să-ţi fie rau la 
noi; acum vei fi tratat aici ca un membru al familiei. Vezi numai să nu mă 
divulgi cumva. Am impresia că noi doi vom fi sau prieteni sau duşmani. 
Cum crezi, printe, daca adineauri ti-as fi sărutat mina (cum voiam să-o fac 
din toată inima), ti-as fi devenit din cauza asta duşman ori nu? 

- Negreşit mi-ai fi devenit duşman, dar nu pentru totdeauna; în cele 
din urmă, mi-ai fi iertat-o, hotărî prinţul după un pic de gîndire şi începu să 
rida. 

- Ehe! Cu dumneata, omul trebuie să fie cu ochii în patru. Ce naiba, 


chiar şi aici ai reuşit să-mi strecori ceva venin. Mai ştii, poate că realmente 
îmi eşti duşman? Apropo, ha, ha, ha! Am uitat să te întreb: să fie adevărat 
ceea ce mi s-a părut, că Nastasia FilipPovna îţi place mult? 

- Da... îmi place. 

- Nu cumva te-ai îndrăgostit de ea? 

- N-nu! 

- Atunci de ce ai roşit şi pari tulburat? Bine, bine, n-am să rid;la 
revedere. Şi totuşi, n-ai să mă crezi poate, dar să ştii că e o femeie foarte 
virtuoasă. Să nu crezi că trăieşte cu ăla, cu Totki. De mult nu mai e nimic 
între ei! Nu ştiu dacă ai observat că, de fapt, ea e sfioasă şi chiar adineauri 
a avut momente de ezitare şi de jena, Crede-ma. Si, uite, femeilor cu firea 
ei mai ales le place grozav să domine. Ei, te las cu bine! 

Ganea părăsi camera mult mai degajat decit intrase; îşi recăpătase 
încrederea şi buna dispoziţie. Vreo zece minute după aceea, prinţul 
rămase nemişcat, pe gînduri. 

Kolea crăpă din nou usa, virindu-si capul. 

— N-am să stau la masă, Kolea; am dejunat bine azi-dimineata, la 
Epancini. 

Kolea nu plecă însă, ci se strecură înăuntru şi-i întinse prinţului o 
scrisorică împăturită şi sigilată. Era un bilet de la general. Se vedea după 
expresia feţei băiatului cît de neplăcută era pentru el însărcinarea asta. 
Prinţul citi biletul, se sculă şi-şi luă pălăria. 

— E la doi paşi de aici, îngăitnă Kolea ruşinat. Şi-a comandat o sticlă 
şi bea. Nu înţeleg cum de a reuşit să facă să i se dea pe credit. Darvă rog 
să nu spuneţi nimănui că v-am dat biletul! De o mie de ori m-am jurat să 
nu mai duc aceste biletele, dar mă cuprinde mila; şi încă ceva: nu e nevoie 
deloc să vă sinchisiti de dinsul, dati-i acolo ceva maruntis şi gata. 

— De fapt, Kolea, si asa am avut de gind sa stau putin de vorba cu 
tatăl tau... într-o chestiune... Să mergem dar... 


XII 


Kolea îl conduse pe prinţ într-o cafenea cu biliard din apropiere, pe 
Liteinaia, la parter, cu intrarea direct din stradă. Aici, într-o odaita separată 
imediat la dreapta, Ardalion Aleksandrovici, instalat ca un musteriu 
obişnuit al localului, la o masuta în fata unei sticle, tinea în mină 
L'Independance Belge. Era în aşteptarea prinţului; cum îl văzu, lăsă gazeta 
deoparte şi se lansă cu pasiune într-o explicaţie pe cit de incilcita, pe atit 
de interminabilă, din care, de altfel prinţul n-a înţeles aproape nimic, 
dat fiind că generalul era de-acum bine afumat. 

- Zece ruble nu am, îl întrerupse prinţul, dar, uite, ia această hirtie 
de douăzeci şi cinci, schimb-o şi dă-mi restul, pentru că altminteri rămîn 
fără o para. 

- A, fireşte, şi chiar îndată... 

- lar eu, generale, la rîndul meu, am să-ţi fac o rugăminte. Ai fost 
vreodată la Nastasia Filippovna? 

- Eu? Eu sa nu fi fost? Cum se poate! Ce întrebare! Am fost, dragul 
meu, am fost de atitea ori! strigă generalul într-un acces de supremă 
satisfacţie şi cu un fel de ironie triumfătoare. Dar, în ultimul timp, am 
încetat s-o mai vizitez, pentru că nu vreau să încurajez un mariaj indecent. 


Ai văzut-o şi dumneata, ai fost martor azi-di-mineata; am facut tot ce 
putea face un tată, dar un tată bun şi indulgent; acum însă va intra în 
scenă un alt fel de tată, şi atunci vom vedea de partea cui vor fi sorții de 
izbinda; va izbuti oare un batrin militar, care s-a acoperit de glorie, sa 
zădărnicească o intrigă? Sau o curtezană fără de ruşine va reuşi să intre 
într-o familie de condiţie bună? 

- Şi eu voiam tocmai să te rog, dacă, în calitate de cunoscut, n-ai 
putea să mă introduci diseară la Nastasia Filippovna. Trebuie s-o văd 
neapărat chiar astăzi, într-o chestiune urgentă, şi nu ştiu cum să fac să 
ajung la dinsa. l-am fost prezentat adineauri, dar n-am fost invitat, si 
serata de azi e cu invitaţii. De altfel, sînt gata să trec peste unele 
conveniente, chiar cu riscul de a părea ridicol sau de a mă expune la 
batjocură, numai să găsesc mijlocul de a intra în casa ei. 

- Extraordinar cum ideea dumitale, tînărul meu prieten, a coincis 
exact, dar absolut exact, cu a mea! strigă generalul entuziasmat. Doar nu 
pentru maruntisul ăsta te-am chemat, urmă el, culegind totuşi bancnota 
de pe masa şi virind-o în buzunar, te-am chemat tocmai pentru a-ţi 
propune să întreprindem împreună o expediţie la Nastasia Filippovna sau, 
mai bine zis, o expediţie împotriva Nastasiei Filippovna! Generalul Ivolghin 
şi prinţul Miskin! Cum o să i se pară oare? lar eu, în chipul cel mai amabil, 
cu prilejul zilei onomastice, îmi voi afirma, în sfirşit, voinţa - chiar dacă 
numai indirect, pe ocolite, dar va fi exact ca şi cum i-aş spune-o verde în 
fata. Şi atunci Ganea va avea de ales: ori rămîne cu tatăl său, batrinul 
militar care s-a acoperit de glorie şi care... ca să zic aşa... şi aşa mai 
departe, ori... Dar fie ce-o fi! Ideea dumitale este excelentă şi extrem de 
bine venită. La ora nouă precis plecăm într-acolo; pînă atunci mai avem 
destul răgaz. 

- Stă departe de aici? 

- Cam departe: lîngă Teatrul Mare, chiar acolo, într-un colt al pieţei, 
în casa Mitovtovei, la catul întîi... N-o să fie multă lume, cu toate că-şi 
serbează onomastica, şi, de bună seamă, serata nu se va prelungi pina 
tirziu... 

Se înserase de mult, iar prinţul tot mai stătea la cafenea, continuînd 
să asculte flecăreala generalului şi asteptind zadarnic să sfirseasca măcar 
una dintre nenumăratele istorii şi anecdote pe care le debita fara şir. De la 
venirea prinţului îşi mai comandase o sticlă, pe care o termină cam după 
un ceas, apoi mai ceru una şi o goli şi pe asta. E foarte probabil că în 
timpul acesta generalul avu vreme destulă să-i povestească aproape toată 
viaţa lui. în cele din urmă, prinţul se ridică, spunînd că nu mai poate 
aştepta. Generalul goli sticla, sorbind şi ultimele picături din pahar, se 
sculă şi, cu un pas nesigur, ieşi din cafenea. Prinţul era disperat. Nu 
înţelegea cum de a putut să se încreadă cu atita uşurinţă în cuvîntul 
generalului. De fapt, nu aşteptase altceva de la acesta decit să-l introducă 
la Nastasia Filippovna, chiar şi cu riscul unui mic scandal, dar acum 
scandalul ameninţa să depăşească orice limită, deoarece generalul era 
tare beat; cuprins de o vervă inepuizabilă, vorbea fără contenire, cu patos, 
cu lacrimi în glas, mereu despre unul şi acelaşi lucru: cum că membrii 
familiei lui au o comportare revoltătoare, că din cauza aceasta totul se 
duce de rîpă şi că e timpul să intervină şi să pună capăt acestei situaţii. 
leşiră în sfirsit pe Liteinaia. Se menținea aceeaşi vreme urita de moină; pe 


străzi sufla un vînt caldut şi jilav, trasurile plescăiau prin noroi, caldarimul 
rasunind deopotrivă sub copitele potcovite ale cailor trapasi ca şi ale 
mirtoagelor. De-a lungul trotuarelor se scurgea, tristă si zgribulită, 
mulţimea de pietoni. Ici-colo se loveau şi de cite un betivan. 

- Vezi apartamentele luminate de la primul etaj al acestei clădiri? 
trăncănea generalul. Aici locuiesc tot camarazi de-ai mei, iar eu, care sînt 
mai vechi în grad şi care am suferit mai mult decit ei, sînt nevoit să mă 
tirasc pe jos pina la Teatrul Mare ca să fac o vizită unei femei 
compromiţătoare! Un om cu treisprezece gloanţe în piept! Poate nu-ţi vine 
a crede? Şi totuşi, Pirogov a trimis o telegramă special pentru mine la Paris 
şi a părăsit pentru un timp Sevastopolul asediat, iar Nelaton, medicul 
Curţii franceze, a obţinut în numele ştiinţei un permis de liberă trecere de 
la Paris pînă la Sevastopolul asediat pentru a mă examina pe mine. Ştiu şi 
cei de sus despre asta: „A, e lvolghin, acela care are treisprezece gloan- 
te..." Aşa mă ştie lumea! Vezi dumneata, printe, casa aceasta? Aici, la 
primul etaj, locuieşte unul dintre vechii mei camarazi, generalul Sokolovici, 
împreună cu numeroasa şi preadistinsa lui familie. Uite, casa asta, alte trei 
pe Nevski Prospekt şi două pe Morskaia — iată tot cercul meu de 
cunoştinţe, vreau să spun de cunoştinţe de-ale mele personale. Nina 
Aleksandrovna s-a resemnat de multă vreme în faţa împrejurărilor. Eu însă 
nu pot să uit... şi, ca să spun aşa, mă recreez într-un cerc ales, în 
societatea foştilor mei camarazi şi subalterni, care şi acum încă toţi mă 
adoră. Generalul acesta Sokolovici (n-am mai trecut de multişor pe la el şi 
nici pe Anna Feodorovna n-am mai văzut-o)... Ştii, dragă printe, cînd ai 
renunţat să mai faci primiri acasă, parcă nici ţie nu-ţi vine să te mai duci 
pe la alţii. Şi totuşi... hm... mi se pare că dumneata nu mă crezi... Dar, la 
urma urmei, nu văd de ce nu l-aş prezenta acestei încîntătoare familii pe 
fiul celui mai bun prieten al tovarăşului meu din copilărie? Generalul 
Ivolghin şi prinţul Miskin! Vei avea prilejul să cunoşti o tînără fata 
adorabilă, dar ce spun, nu una, două, chiar trei - podoaba capitalei şi a 
lumii bune: frumuseţe, maniere alese, talent... preocupări înalte... 
problema feminină, versuri - toate acestea s-au adunat la un loc, într-un 
amalgam variat, fără a mai pune la socoteală şi cele pe puţin optzeci de 
mii de ruble zestre pentru fiecare — bani gheaţă - ceea ce nu strică 
niciodată, independent de ce problemă feminină sau de ordin social... într- 
un cuvînt, trebuie numaidecit să te introduc în casa asta, e de datoria mea 
s-o fac. Generalul Ivolghin şi prinţul Miskin! 

— Chiar acum? Dar ai uitat... începu prinţul. 

— N-am uitat nimic, vino! Aici, pe scara aceasta superbă. Ma mir ca 
lipseşte portarul, a, da... e sărbătoare şi e învoit, probabil. Nu l-au dat încă 
afară pe betivanul acesta. Mie şi numai mie îmi datorează Sokolovici 
acesta tot norocul lui în viaţă şi în serviciu; dar... iată că am ajuns. 

Fără nici o împotrivire, de teamă să nu-l indispună, prinţul îl urma 
supus şi rabdator; de altfel, era convins că generalul Sokolovici şi toată 
familia lui nu sînt decit o invenţie subită a unei fantezii exaltate, aşa încit 
amindoi vor cobori imediat scara; dar, spre marea lui spaimă, speranţa 
aceasta începu să se destrame, căci generalul îl conducea într-adevăr cu 
siguranţa omului ce cunoaşte bine rosturile casei; în fiecare moment 
dădea amănunte biografice sau topografice de o precizie aproape 
matematică. Cînd, în sfîrşit, au ajuns la primul etaj şi generalul întinse 


mîna ca să sune la uşa unui frumos apartament din dreapta, prinţul fu 
gata s-o ia la fugă, dar o împrejurare cu totul stranie îl tinu pe loc o clipă. 

— Te înşeli, generale, spuse el, văd că pe uşă scrie Kulakov, şi 
dumneata spui că mergi la Sokolovici. 

— Kulakov... Kulakov... nu-nseamnă încă nimic. Locuinta asta ea lui 
Sokolovici, si eu sun la Sokolovici; puţin îmi pasă de Kulakov... 
Uite că vine cineva să deschidă. 

Uşa se deschise, într-adevăr. Feciorul îi anunţă pe vizitatori că 
»stapinii nu sînt acasă". 

— Păcat! Ti-i, ce păcat! Parca-i un făcut! repetă de mai multe ori, cu 
cea mai sinceră părere de rau, Ardalion Aleksandrovici. Să spui, dragutule, 
cînd stapinii se vor întoarce, că generalul Ivolghin şi prinţul Miskin au 
vrut să le prezinte omagii şi stima lor deosebită, şi că au fost 
dezolati, foarte dezolati... 

În momentul acela apăru în antreu altcineva de-al casei. Era o 
doamnă de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată cu o rochie închisă, probabil 
menajera sau poate guvernanta. Auzind de numele generalului Ivolghin şi 
al prinţului Miskin, se apropie cu oarecare curiozitate amestecată cu 
neîncredere. 

- Maria Aleksandrovna nu-i acasă, spuse ea, uitindu-se lung mai ales 
la general; a plecat cu domnişoara, cu Aleksandra Mihailovna, la bunica. 

- Nici Aleksandra Mihailovna nu-i acasă? Ah! Dumnezeule, ce 
neşansă! Si închipuieşte-ţi, doamnă, că ghinionul acesta mă 
urmăreşte întotdeauna. Vă rog foarte mult să le transmiteti omagiile mele, 
iar Aleksandrei Mihailovna să-i amintiţi... într-un cuvînt, că-i doresc din 
toată inima ceea ce-şi dorea chiar ea, joi seara, cînd asculta balada lui 
Chopin; dinsa tine minte, precis... Cele mai sincere urări! Generalul 
Ivolghin şi prinţul Miskin! 

- N-am să uit, răspunse doamna, devenind mai încrezătoare şi 
făcînd o reverență. Coborind scările, generalul îşi mai exprimă o data, cu 
aceeaşi înflăcărare, cele mai vii păreri de rău că n-a putut să-i facă 
prinţului cunoştinţă cu o familie atit de încîntătoare. 

- Ştii, dragul meu, am un suflet de poet, ai observat poate? De 
altfel... de altfel, cred că am greşit şi n-am nimerit unde trebuie, conchise 
el deodată. Familia Sokolovici, acum îmi aduc aminte, locuieşte în altă 
casă, şi chiar, dacă nu mă insel, sînt cu toţii la Moscova în momentul de 
faţă. Da, o mică eroare, dar... nu face nimic. 

- Un singur lucru aş vrea să ştiu, observă prinţul descurajat, dacă 
mai pot să mă bizui pe dumneata ori să mă duc singur la Nastasia 
Filippovna? 

- Dacă mai poţi să te bizui pe mine? Să te duci singur? Cum vine 
asta, cînd pentru mine e o chestiune de prim ordin, o chestiune de care 
depinde soarta întregii mele familii? Nu-l cunoşti pe Ivolghin, dragă 
prietene! Cine spune „Ivolghin" spune „zid“; bizuie-te pe Ivolghin ca pe un 
zid, aşa se spunea despre mine în escadronul unde mi-am început cariera. 
Dar să intrăm un minut în casa în care, de citiva ani, imi alin sufletul dupa 
grijile şi frămîntările vieţii. 

- Vrei să treci pe la dumneata pe-acasâ? 

- Nu! Vreau... s-o vad pe doamna Terentieva, văduva căpitanului 
Terentiev, fostul meu subaltern... şi chiar prieten... Aici, la căpitănească, eu 


renasc sufleteşte şi capăt puteri ca sa-ndur vitregia sorții şi necazurile din 
sînul familiei. Şi, fiindcă tocmai astăzi port o grea povară pe conştiinţă, aş 
vrea... 

- Mi se pare, murmură prinţul, că am făcut o mare prostie adineauri 
deranjindu-te. De altfel, aşa cum dumneata acum... Adio! 

- Vai, dar cum aş putea, cum aş putea să te las să pleci tocmai acum, 
tînărul meu prieten! se agită generalul. E o văduvă, mama de familie, care 
face să vibreze în inima ei nişte coarde ce au ecou în toată fiinţa mea. 
Vizita la dinsa nu va dura decit cinci minute; aici sînt, ca să spun aşa, ca la 
mine acasă; mă spăl, îmi refac puţin toaleta, pe urmă luăm o trăsură şi 
zburam pina la Teatrul Mare. Te asigur, am nevoie de dumneata toată 
seara... Aici, în casa asta... Am ajuns... Tu eşti, Kolea? Marfa Borisovna e 
acasă ori ai sosit şi tu abia acum? 

- Ba nu, răspunse Kolea, de care dădură în faţa uşii de la intrare. Sînt 
aici de mult; Ippolit s-a simţit mai rău şi a trebuit să stea în pat de 
dimineaţă. M-am dus alături, la băcan, să-i cer cărţile de joc. Marfa 
Borisovna te aşteaptă. Dar, tată, în ce hal eşti!... adăugă Kolea, observind 
ţinuta şi mersul tatălui său. Ei, hai să intrăm! 

Prezenţa lui Kolea îl îndemnă pe prinţ să-l însoţească pe general pînă 
la Marfa Borisovna, cu gîndul să stea doar un minut. Avea nevoie de Kolea; 
era decis să-l lase pe general acolo şi nu-şi putea ierta faptul că a putut să 
se încreadă în el. Urcară mult, tocmai la al treilea etaj, pe scara de 
serviciu. 

- Vrei să i-l prezinti pe print? întrebă Kolea, urcînd. 

- Da, dragă, vreau să-l prezint; generalul Ivolghin şi prinţul Miskin; 
dar Marfa Borisovna... cum e... 

- Ştii, tată, ar fi mai bine să nu te duci! Îţi sare în cap! De alaltăieri 
n-ai mai dat pe aici, iar dinsa aşteaptă banii. De ce i-ai făgăduit? 
Totdeauna faci aşa! Acum, tin-te bine! 

In sfîrşit, după ce urcară trei etaje, se opriră înaintea unei uşi joase. 
Generalului îi cam pierise, se vede, curajul, căci îl tot împingea pe Mişkin 
înainte. 

- Eu rămîn aici, mormăia el. Vreau să-i fac o surpriză... Kolea intra 
cel dintîi. O doamnă, de vreo patruzeci de ani, sulemenita tare, în 
scurteică şi papuci, cu părul împletit în cosite, apăru în uşă; surpriza 
pregătită de general se spulberă. De cum îl zări, femeia începu să tipe: 

- A-a, om rău şi viclean ce eşti, mă aşteptam eu! De mult îmi spunea 
inima!... 

- Să intrăm, nu face nimic, biigui generalul, îndemnîndu-l pe print şi 
încercînd s-o întoarcă în glumă. 

Dar nu i-a mers. De îndată ce intrară, trecînd printr-un salonaş 
strimt, mobilat cu o jumătate de duzină de scaune cu speteaza şi fundul 
din împletitură şi cu două masute de joc, stapina casei reîncepu pe un ton 
plingäret şi siciitor, devenit, se vede, tonul obişnuit în raporturile lor. 

- Să-ţi fie ruşine, barbar afurisit, călăul familiei mele, barbar şi 
despot! M-ai prădat, m-ai stors pînă-n măduva oaselor şi tot nu eşti 
mulţumit. Cit o să te mai rabd, om fără inimă şi fara pic de ruşine! 

- Marfa Borisovna, Marfa Borisovna! E... prinţul Miskin. Generalul 
Ivolghin şi prinţul Miskin! bolborosea Ardalion Aleksandrovici intimidat si 
zăpăcit. 


- Nici n-ai să mă crezi poate, i se adresă ea deodată prinţului, dacă 
ti-as spune ca acest om neruşinat m-a jefuit de tot avutul bietilor mei copii 
orfani?! A furat tot, a dus tot, a vindut tot, mi-a amanetat tot, n-a cruțat 
nimic. La ce-mi folosesc hirtoagele tale de garantie, om viclean şi 
mincinos? Răspunde, netrebnicule, cu ce o să-mi hrănesc orfanii? Uitaţi-vă 
la el, şi acum e beat, abia se tine pe picioare... Cu ce l-oi fi supărat eu pe 
bunul Dumnezeu de mă pedepseşte aşa, răspunde, ticălosule, răspunde, 
călăule! 

Dar generalului nu-i mai păsa de toate astea. 

- Marfa Borisovna, iată douăzeci şi cinci de ruble, e tot ce pot... 
datorită bunului meu prieten. Dragă printe, m-am înşelat amarnic! Aşa e... 
viata... Şi acum... scuzaţi-mă, mă simt cam... ostenit, spuse Ardalion 
Aleksandrovici. proptit în mijlocul odăii şi înclinîndu-şi capul în dreapta şi în 
stînga. Cam obosit... scuzati-ma! Lenocika, drăguță, perna... 

Lenocika, o fetiţă de opt ani, fugi îndată să aducă o pernă pe care o 
puse pe o canapea jerpelită. Generalul se aşeză pe canapea cu intenţia de 
a spune încă multe, dar în aceeaşi clipă se lăsă moale pe într-o rina, şi 
întorcîndu-se cu faţa la perete, adormi îndată asemenea unui prunc 
nevinovat. Cu un gest ceremonios şi plin de amărăciune, Marfa Borisovna 
îi arătă prinţului un scaun lîngă masuta de joc, se aşeză şi ea în fata lui, îşi 
propti capul pe mina dreaptă şi privindu-l ţintă începu să suspine şi să se 
jeluiască. Trei copii, două fetiţe şi un băieţel, Lenocika fiind cea mai mare, 
venira şi ei în jur, se proptiră cu minutele de marginea mesei şi se uitau 
curioşi la Mişkin. Din odaia de alături ieşi Kolea. 

- Îmi pare bine că te-am întîlnit aici, Kolea, îi spuse prinţul. N-ai putea 
să mă ajuţi? Trebuie să mă duc negreşit la Nastasia Filippovna. Îl rugasem 
adineauri pe Ardalion Aleksandrovici să mă conducă, dar uite ca a şi 
adormit. Vrei să-mi arăţi drumul, căci nu mă orientez prea bine şi nici nu 
cunosc măcar străzile. Adresa o ştiu: lîngă Teatru! Mare, casa Mitovtovei. 

- De Nastasia Filippovna e vorba? Păi, n-a stat niciodată acolo şi nici 
tata n-a fost vreodată la dinsa, dacă vrei să ştii! Cum de ai putut să te 
încrezi în el? Nastasia Filippovna locuieşte aproape de 
Vladimirskaia, pe strada Piati Uglov; nu e departe de aici. Vrei să mergem 
acum? E ora nouă şi jumătate. Te conduc eu. 

Amindoi plecară numaidecit şi fiindcă prinţul nu avea nici măcar cu 
ce să plătească o birjă, au trebuit să facă drumul pe jos. 

- Voiam să-ţi fac cunoştinţă cu Ippolit, spuse Kolea. Este fiul cel mai 
mare al acestei căpitănese şi era în odaia de alături; e bolnav, azi a zăcut 
la pat toată ziua. Un om cam ciudat şi din cale-a-fară de susceptibil; de 
aceea, m-am gindit că poate s-ar simţi stingherit în faţa dumitale, mai cu 
seamă că ai fost martor la scena de adineauri... Pe mine mă atinge mai 
putin, fiind vorba de un tată, pe cînd la el, în cauză e chiar mama; oricum 
e o deosebire, deoarece, pentru bărbaţi, într-o asemenea situaţie, nu e 
nimic ruşinos. Nu ştiu, poate că e o prejudecată la mijloc care mă 
îndeamnă să cred că oamenii n-au dreptate cînd fac deosebire între sexe, 
condamnind la femeie ceea ce se trece cu vederea bărbatului. Uite, Ippolit 
e un băiat admirabil, dar se lasă stapinit şi el de anumite prejudecăţi. 

- E bolnav de plamini? 

— Aşa se pare. Şi poate c-ar fi mai bine pentru el să moară cit mai 
curînd ca să scape. Eu, cel puţin, în locul lui, aş fi preferat să mor decit să 


lungesc acest chin. îi e milă de fraţii şi surorile mai mici pe care i-ai văzut 
adineauri. Daca ar fi cu putinţă şi am avea bani, ne-am părăsi amindoi 
familiile şi ne-am muta împreună. E visul nostru. Da! Cînd i-am povestit 
mai înainte patania dumitale, a fost indignat. Zicea că cine primeşte o 
palmă şi nu-l provoacă la duel pe cel care l-a insultat e un laş. De altfel, e 
aşa de nervos şi de pornit în ultima vreme, că nici nu-l mai contrazic. Aşa, 
vasăzică, Nastasia Filippovna te-a invitat la dînsa? 

— Tocmai că nu m-a invitat. 

— Atunci cum vrei să te duci acolo? strigă Kolea, oprindu-se de 
mirare în mijlocul trotuarului. Şi... mergi în hainele astea? Păi... are 
musafiri astăzi. 

— De fapt, nici eu nu ştiu cum am să fac. Mă primeşte - bine; nu mă 
primeşte — n-am încotro, fie ce-o fi! Cît despre haine — n-am altele. 

— Ai treabă cu Nastasia Filippovna? Sau te duci numai pour passer 
le temps ,,in lumea buna"? 

— Ba nu pentru asta, adică... propriu-zis, aş avea treabă... dar, vezi, 
asta e cam greu de explicat... 

— Pentru ce anume te duci, asta te priveşte. Principalul e ca nu te 
dai în vînt ca să petreci cu orice preţ o seară în societatea încîntătoare a 
unor curtezane, generali şi camatari. Dac-ar fi asa, printe, iarta-ma că ţi-o 
spun, aş ride din suflet de dumneata şi te-aş dispretui. Pe la noi nu prea 
există oameni cinstiţi, încît n-ai pe cine să respecţi. Fără să vrei, îi priveşti 
pe toţi cu dispreţ, iar ei pretind să fie respectaţi. Chiar şi Varia. Ai observat, 
printe, că în epoca noastră te ciocneşti numai de aventurieri? Si mai ales 
la noi, în Rusia, în scumpa noastră patrie. Cum s-a ajuns la asta, nu pricep. 
Totul părea clădit pe nişte temelii atît de trainice, iar acum ce să vezi? 
Toată lumea o recunoaşte; se vorbeşte şi se scrie peste tot despre asta. 
Presa demască, acuză; la noi toţi demască şi acuză. Cei dintii, au început 
părinţii să cedeze, ruşinîndu-se de vechea lor morală. La Moscova, un 
părinte îşi îndemna fiul să facă orice, numai bani să iasă; s-a scris şi în 
ziare. Uite, de pildă, generalul meu. Ce-a ajuns? Şi totuşi, convingerea mea 
este că e un om cinstit, crede-mă! Si dacă a ajuns în halul în care îl vezi - e 
numai din cauza băuturii şi a vieţii dezordonate pe care o duce. Zău aşa! 
Mi se rupe inima pentru el; nu îndrăznesc s-o spun, pentru că toţi m-ar lua 
în ris, dar tare mi-e milă de el. Pe de altă parte, toţi desteptii ăştia — nu-i 
nimic de capul lor! Nişte cămătari, toţi pînă la unul. Ippolit aprobă cămă- 
tăria, susţine că fără asta nu se poate şi vorbeşte despre nişte crize 
economice, de un fel de fluxuri şi refluxuri, lua-le-ar naiba! Mă supără 
grozav cînd îl aud vorbind aşa, dar ce să-i faci - e înveninat râu. 
închipuieşte-ţi că mama lui, căpităneasa, stoarce bani de la general şi tot 
lui îi împrumută cu dobîndă mare pe termene scurte; mai mare ruşinea! 
Dar ştii că mama, mama mea, Nina Aleksandrovna, generăleasa, îl ajută 
cît se poate pe Ippolit cu bani, cu haine şi lenjerie, cu de toate, chiar si 
copiilor le trimite cite ceva prin el, pentru că mama lor nu are grijă de ei. Şi 
Varia la fel. 

- Vezi, spuneai că nu mai există oameni cinstiţi, oameni dintr-o 
bucată, că toţi nu sînt decit nişte cămătari; iată însă că sînt şi altfel de 
oameni: mama dumitale şi cu Varia, de pildă. Să-i ajuţi tocmai pe ei, şi în 
asemenea condiţii, nu este oare un semn de tărie sufletească? 

- Varia o face mai mult din orgoliu, din ambiţie, ca să nu se lase mai 


prejos decît mama; pe cînd mama, cu adevărat... o stimez pentru asta. Da, 
o aprob şi-i admir purtarea. Chiar şi Ippolit e mişcat, cit îi el de înrăit. La 
început ridea şi găsea că e o înjosire din partea mamei; acum însă, îl văd 
uneori foarte impresionat. Hm! Aşadar, dumneata numesti asta tărie 
sufletească? lau notă. Ganea nu ştie nimic; altfel ar spune că e încurajare 
la vicii... 

- Ganea nici nu ştie? Îmi vine să cred acum că el nu cunoaşte şi 
multe alte lucruri, zise prinţul, furat de gînduri. 

- Dar ştii, printe, dumneata îmi placi foarte mult. Felul cum te-ai 
purtat mai adineauri nu-mi iese din minte. 

- Şi dumneata îmi placi, Kolea. 

- Aş vrea să te întreb cum ai de gînd să-ţi aranjezi viaţa aici? În 
curînd o să am o ocupaţie şi o să cîştig cit de cit. Hai să luăm o locuinţă 
împreună: eu, dumneata şi cu Ippolit; iar tata va găsi la noi adăpost ori de 
cîte ori va fi la ananghie. 

- Cu cea mai mare plăcere. Dar lasă că mai vorbim noi despre asta. 
Acum sînt foarte... foarte tulburat. Cum! Am şi ajuns? în casa asta, 
vasăzică... Ce intrare somptuoasă! Cu portar în uniformă. Nu ştiu, zău, 
Kolea, dacă am făcut bine că am venit. 

Prinţul rămase locului, nehotărit. 

- Ai să-mi povesteşti mîine. Curaj! Nu te pierde cu firea. Îţi urez 
succes, pentru că şi eu împărtăşesc întru totul părerile dumitale. Rămii cu 
bine. Acum mă întorc la Ippolit şi am să-i împărtăşesc şi lui propunerea pe 
care ţi-am făcut-o. Nici nu mă îndoiesc că au să te primească; să n-ai nici o 
teamă! E o femeie teribil de originală. Urcă scara asta, la primul etaj, o să 
te conducă portarul. 


XIII 


Cu mare îndoială în suflet, prinţul urcă scara, facindu-si mereu curaj. 
„Tot ce-ar putea să mi se intimple mai rău, îşi făcea el socoteala, e să nu 
mă primească şi să-şi facă o părere proastă despre mine, ori să mă 
primească şi să-mi rida-n nas... Dar ce importanţă are acum?" În adevăr, 
nu de asta se temea el, ci îl frămînta mai ales o altă întrebare, la care nu 
găsea nici un răspuns liniştitor: „Ce avea de gînd totuşi să facă acolo si 
pentru ce anume venise?" Admitind chiar că ar găsi un prilej potrivit 
pentru a-i spune Nastasiei Filippovna: „Nu te mărita cu omul acesta, te 
nenoroceşti; el nu te iubeşte, îţi rivneşte numai banii, el singur mi-a spus- 
O, Si Aglaia Epancina mi-a vorbit la fel, iar eu am venit să te previn". Ar fi 
oare corect din anumite puncte de vedere? Intervenea aici o altă 
chestiune, de o importanţă neasemuita pentru el, încit îi era frică să se 
gindeasca la asta; nu credea posibil şi nu îndrăznea sa admită cel putin ca 
ar putea s-o pună şi nici măcar nu ştia cum s-o formuleze; sîngele-i năvăli 
în obraz şi-l treceau fiori numai la gîndul unei asemenea eventualitati. Dar, 
cu toate aceste ezitări şi îndoieli, intră şi întrebă de Nastasia Filippovna. 

Nastasia Filippovna ocupa un apartament nu prea mare, dar într- 
adevăr splendid mobilat. În aceşti cinci ani de viaţă la Petersburg a fost o 
vreme, mai ales la început, cînd Afanasi Ivanovici s-a arătat deosebit de 
darnic fata de ea, neprecupetind nici un fel de cheltuieli; spera să-i cîştige 
dragostea şi încerca s-o încînte oferindu-i o viaţă plină de confort; ştia ce 


uşor se deprinde omul cu luxul şi ce greu îi vine să renunţe la el, dupa ce i- 
a devenit o necesitate. În această privinţă, Totki raminea fidel vechilor 
tradiţii din vremuri bune, fără a căuta să le schimbe citusi de putin si 
pastrind un respect nemarginit fata de puterea de subjugare a lucrurilor ce 
desfată simţurile. Nastasia Filippovna nu refuza luxul ce i se oferea, ba s-ar 
zice chiar că nu-i displăcea, deşi — şi aici e partea curioasă a comportării 
ei — nu se lăsa dominată, stapinita de aceasta viata de lux, ca si cum ar fi 
putut să se lipsească oricînd de ea; ba ori de cîte ori avea prilejul, ţinea să 
i-o declare pe fata lui Totki, ceea ce îl contraria nespus. De altfel, mai erau 
şi multe alte amănunte în felul de a fi al Nastasiei Filippovna care îl 
impresionau neplăcut (iar mai pe urmă i-au provocat şi dezgustul). Fără a 
mai vorbi de speța aceea nesuferită de oameni dezagreabili la înfăţişare în 
anturajul cărora se complăcea uneori, ea lăsa cînd şi cînd să răzbească din 
firea ei şi alte înclinații extrem de ciudate, vădind un amestec barbar de 
gusturi cu totul diferite, precum şi o capacitate de a se împăca şi de a se 
mulţumi cu unele procedee şi maniere pe care un om de condiţie şi rafinat 
nici n-ar putea să le conceapă. într-adevăr, dacă s-ar fi întîmplat, de pildă, 
ca Nastasia Filippovna să dea dovadă, la un moment dat, de o nostimă şi 
drăgălaşă ignoranță şi n-ar fi ştiut, să zicem, că fetele de la tara nu pot 
purta lenjerie fină de sifon, cum poartă ea, cu siguranţă lucrul acesta nu I- 
ar fi indispus pe Afanasi Ivanovici. Spre asta tindea la început toată 
educaţia pe care o primise Nastasia Filippovna, cam astfel de rezultate 
urmărea programul educativ al lui Totki, de altfel, foarte versat în acest 
domeniu. Şi totuşi, vai! rezultatele se dovediră a fi cu totul 
nesatisfăcătoare în cazul Nastasiei Filippovna. Se ascundea în firea ei 
ciudată ceva ce-l uimea pina si pe Afanasi Ivanovici prin originalitatea 
extraordinar de captivantă, care uneori exercita şi astăzi încă o puternică 
atracţie asupra lui, deşi îşi dădea bine seama că toate proiectele şi 
socotelile lui de pînă atunci cu privire la Nastasia Filippovna se năruiseră 
iremediabil. 

Spre surprinderea prinţului Miskin, subreta care îi deschise uşa 
(stapina casei tinea în serviciul ei numai personal feminin) îi ascultă 
rugămintea de a fi anunţat fără nici un fel de mirare. Nici încălţămintea lui 
murdară, nici pălăria cu borurile largi, nici pelerina şi nici aerul sfios şi 
stîngaci n-o impresionară cîtuşi de puţin. Îl ajută să-şi scoată pelerina, îl 
pofti să aştepte în vestibul şi se duse îndată să-l anunţe. 

Societatea care se adunase în seara aceea la Nastasia Filippovna se 
reducea numai la vreo cîţiva oaspeţi, obişnuiţi ai casei. Erau relativ puţini 
faţă de numărul acelora care veneau de obicei în această zi aniversară la 
tinăra femeie. In primul rînd erau prezenţi Afanasi Ivanovici Totki şi Ivan 
Feodorovici Epancin; amîndoi păreau bine dispuşi, cu toate că sub masca 
politetii îşi ascundeau destul de prost neliniştea, asteptind declaraţia 
oficială făgăduită de Nastasia Filippovna în legătură cu Ganea. În afară de 
ei, mai era, fireşte, şi Ganea; tăcut, foarte îngrijorat, el nu-şi dădea 
osteneala să fie „prea amabil"; stătea cam deoparte, fără să scoată o 
vorbă. Nu se putuse decide s-o aducă şi pe soră-sa, dar nici Nastasia 
Filippovna, se pare, nu bagase în seamă absenţa Variei; în schimb, îndată 
ce-l văzu pe Ganea, făcu aluzie la scena dintre el şi prinţ. Generalul, care 
încă nu ştia cele întîmplate, voi să afle despre ce era vorba. Atunci Ganea 
povesti pe un ton sec şi reţinut, dar cu toată sinceritatea, incidentul, 


adăugind imediat că şi-a cerut scuze prinţului. Totodată îşi exprimă în 
termeni foarte categorici părerea că i se pare destul de ciudat şi nu vede 
de ce se spune că prinţul e „un idiot, că el îl consideră, dimpotrivă, foarte 
inteligent şi că, în orice caz, prinţul e un om care ştie ce vrea". Nastasia 
Filippovna îi ascultă părerea cu multă atenţie, fără să-l slăbească din ochi; 
numaidecit veni vorba şi despre Rogojin, care luase o parte atit de activa 
în intimplarile din dimineaţa acelei zile; de persoana lui s-au interesat în 
mod special Afanasi Ivanovici şi Ivan Feodorovici Ptitin s-a dovedit a fi în 
măsură să spună şi alte lucruri interesante despre Rogojin, întrucît 
alergase aproape pina la ora nouă seara să-i aranjeze acestuia diferite 
treburi băneşti. Rogojin pretindea categoric să i se procure chiar astăzi o 
sută de mii de ruble. „E drept că era cam beat, adauga Ptitin, dar suta de 
mii de ruble, cu toate că nu-i chiar aşa uşor de găsit, se pare că, în cele din 
urmă, o va căpăta; nu se ştie însă dacă banii îi va avea chiar astăzi şi dacă 
i se va inmina suma întreagă dintr-o dată; aleargă mai multi pentru el: şi 
Kinder, şi Trepalov, şi Biskup; oferă orice dobinda şi, bineînţeles, toate 
astea le face sub puterea băuturii şi a bucuriei neaşteptate..." încheie 
Ptitin. Toate noutăţile acestea au fost ascultate cu vădit interes, dar într-o 
tăcere aproape lugubră. Nastasia Filippovna tăcea, nedorind, probabil, să- 
şi exprime părerea; la fel şi Ganea. Generalul Epancin, în străfundul 
sufletului, era poate cel mai îngrijorat dintre toţi; perlele oferite de el în 
cursul dimineţii fuseseră primite cu o amabilitate prea distantă şi cu un 
suris cam ciudat. Singur Ferdiscenko, dintre toţi oaspeţii, era plin de voie 
bună, veselia lui fiind puţin cam zgomotoasă; ridea în hohote uneori chiar 
fără nici un motiv şi numai pentru că singur îşi luase rolul de măscărici. 
Pina şi Afanasi Ivanovici, care era cunoscut ca un vorbitor strălucit şi 
spiritual, şi care, de obicei, la asemenea reuniuni, dădea tonul 
conversatiei, părea acum indispus şi, ceva cu totul de mirare la el, vizibil 
stingherit. Ceilalţi musafiri, cum s-a mai spus, puţini la număr (un biet 
profesor de liceu, bătrîn, invitat Dumnezeu ştie de ce, şi un foarte tînăr 
necunoscut, atît de timid, încît toată seara n-a scos o vorbă, o actriţă 
vioaie de vreo patruzeci de ani, şi o altă doamnă, tînără, extrem de 
frumoasă, admirabil îmbrăcată, dar neobişnuit de tăcută), nu numai că nu 
erau în stare să învioreze cit de cît conversaţia, ci pur şi simplu, uneori nici 
nu ştiau despre ce ar putea să vorbească. 

lată de ce sosirea prinţului se nimeri a fi cît se poate de binevenită. 
Anuntarea lui provocă surprindere, nedumerire, ba şi cîteva zimbete 
ironice, mai cu seamă cînd cei de fata intelesera din mirarea Nastasiei 
Filippovna că ea nici nu se gindise să-l invite. Dar în aceeaşi clipă Nastasia 
Filippovna manifestă atita bucurie, încît mare parte din oaspeţi arborară o 
mină de circumstanta, pregătindu-se să-l intimpine cu risete şi voie bună 
pe acest musafir neaşteptat. 

- Să zicem că o face mai mult dintr-o inocenta sufletească, conchise 
Ivan Feodorovici Epancin, şi cu toate ca, în general, nu e bine să încurajezi 
asemenea porniri, totuşi nu e rau ca a venit; în momentul de fata, oricît de 
ciudată ar fi maniera aceasta de a se infatisa nepoftit, după cit îl cunosc, 
vom avea, cred, prilejul de a ne înveseli puţin. 

- Cu atît mai mult, cu cit singur şi-a căutat-o! se grăbi să adauge 
Ferdiscenko. 

- Adică? întrebă aspru generalul, care nu-l suferea pe Ferdiscenko. 


- Îşi va plăti adică taxa de intrare, îl lămuri celălalt. 

- De! Prinţul Miskin, oricum, nu-i un Ferdişcenko, zise răutăcios 
generalul, care nu se putea împăca cu gindul că se afla cu Ferdişcenko în 
aceeaşi societate şi încă pe picior de egalitate. 

- Ei, generale, fii mai îngăduitor fata de Ferdiscenko, răspunse 
acesta, zimbind cu tîlc. Eu mă bucur aici de drepturi speciale. 

- Şi care sînt, mă rog, aceste drepturi speciale? 

- Data trecută, am avut onoarea să le arăt într-o expunere amă- 
nuntita. O să le mai spun o dată astăzi, pentru Excelenţa voastră. Vedeţi, 
Excelenţă, toţi sînt spirituali, numai eu nu sînt. În schimb, am obţinut 
permisiunea de a spune adevărul, căci se ştie că numai aceia spun 
adevărul, care n-au spirit. Mai mult, sînt un om răzbunător, din aceeaşi 
lipsă de spirit. Rabd cu resemnare orice ofensă, dar numai pina la cel dintii 
eşec pe care-l suferă ofensatorul; cum i se întîmplă ceva neplăcut, i-o 
reamintesc numaidecit şi mă razbun cu virf şi îndesat; lovesc cu copita, 
cum s-a exprimat Ivan Petrovici Ptitin, care, fie vorba între noi, nu 
obişnuieşte să dea cu copita. Cunoşti, Excelenţă, fabula lui Krilov Leul si 
Măgarul ? Ei bine, în această situaţie sîntem noi, dumneata şi cu mine, de 
parcă ar fi fost scrisă anume pentru noi doi. 

— Am impresia că te cam întreci cu măsura, Ferdiscenko, se indignă 
generalul. 

— De ce adică, Excelenţă? reluă încîntat Ferdişcenko, care numai 
atit aştepta ca să poată umfla şi încîlci cît mai mult lucrurile. Nici o grijă, 
Excelenţă, doar îmi cunosc lungul nasului; dac-am spus că sîntem, 
dumneavoastră şi cu mine, leul şi măgarul din fabula lui Krilov, e pentru că 
îmi asum, bineînţeles, rolul Magarului, iar Excelenţa voastră sinteti Leul, 
întocmai cum se spune în fabulă: 

„Puternicul leu, spaima pădurilor, La batrinete, ajunsese de plins." 

lar eu, Excelenţă, sînt Măgarul. 

— Asupra acestui ultim punct sînt absolut de acord, lăsă să-i scape 
generalul. 

Toate acestea, bineînţeles, fură spuse cu multă malitiozitate şi cu 
intenţia vădită de a intepa; dar, printr-o înţelegere tacită a obisnuitilor 
casei, a rămas statornicit ca lui Ferdişcenko să-i fie îngăduit să joace rolul 
de măscărici. 

— Păi, dacă sînt primit şi tolerat aici, strigase el într-o zi, e numai 
pentru că vorbesc aşa sau poate anume ca să vorbesc aşa. Altfel, cum e 
posibil să mă primească cineva? Parcă eu nu-mi dau seama. Pot să stau 
eu, un Ferdiscenko, alături de un gentleman distins ca Afanasi Ivanovici? 
Nu rămîne decit o singură explicaţie: mi se dă un loc lîngă dînsul tocmai 
pentru că e ceva de neînchipuit. 

Deşi cam grosolane, aceste ieşiri se dovedeau uneori destul de 
usturătoare, ba şi veninoase citeodata, şi tocmai de aceea, se pare, îi 
făceau plăcere Nastasiei Filippovna. Cei care doreau să frecventeze salonul 
ei erau nevoiţi să-l asculte şi să-l rabde pe Ferdişcenko. Şi poate că nu se 
înşela deloc presupunind că era primit acolo tocmai pentru faptul că 
prezenţa lui devenise, chiar de la început, insuportabilă pentru Totki. 
Ganea, pe de altă parte, a avut şi el de îndurat nenumărate mizerii din 
partea lui Ferdiscenko, care şi în această privinţă a ştiut să-i fie de mare 
folos Nastasiei Filippovna. 


— În ce-l priveşte pe prinţ, ce va să vie, eu îl voi pune să ne cînte o 
romanta la moda, fistichie, încercă o noua butadă Ferdişcenko, tragind cu 
coada ochiului spre Nastasia Filippovna pentru a vedea ce impresie a 
produs. 

— Nu cred că ai nimerit, Ferdişcenko, şi, în general, te-aş ruga să-ţi 
mai temperezi zelul, observă cu răceală Nastasia Filippovna. 

- Mă ro-og! Dacă se bucură de ocrotirea dumneavoastră specială, 
atunci, fireşte, se schimbă socoteala, voi fi mai îngăduitor... 

Dar, fără să-l mai asculte, Nastasia Filippovna se ridică şi se duse în 
întîmpinarea musafirului. 

- Regret mult că, în graba plecării, am uitat să te invit azi-dimineata, 
începu ea venind spre Miskin. De aceea sînt încîntată că-mi oferi acum 
prilejul să-ţi mulţumesc şi să te felicit pentru iniţiativa de care ai dat 
dovadă. 

În timp ce vorbea, se uita cu atenţie la Miskin, încercînd să ghicească 
pe chipul lui motivul vizitei. 

Dac-ar fi fost mai puţin tulburat, prinţul ar fi putut să răspundă la 
cuvintele acestea amabile; dar era atit de impresionat, orbit aproape, încît 
nu putu scoate nici un cuvînt. Nastasia Filippovna remarcă acest lucru nu 
fără satisfacţie. În seara aceea era deosebit de frumos îmbrăcată şi 
producea o impresie extraordinară. Luîndu-l pe Miskin de brat, îl conduse 
în salon. În prag, prinţul se opri deodată si cu vocea sugrumata de emotie 
îi vorbi într-o şoaptă grăbită: 

— În dumneata, totul e perfecţiune... chiar şi faptul că eşti slabă şi 
palidă... Nici n-aş fi putut să mi te închipui altfel decît aşa cum esti. 
Doream atît de mult să vin la dumneata... Eu... iartă-mă... 

- Nu te scuza, răspunse rizind Nastasia Filippovna, altfel rişti să se 
împrăştie farmecul originalității şi al surprizei. Vasăzică, e adevărat ceea 
ce se spune despre dumneata, că eşti un om ciudat. Aşadar, mă consideri 
o perfecţiune? 

- Da. 

- Cu tot spiritul dumitale de observaţie, te înşeli. Chiar astăzi vei 
avea prilejul să te convingi de contrariul. Şi îl prezentă pe Mişkin invitaţilor, 
dintre care o parte îl cunoşteau. Totki, bineînţeles, găsi un cuvînt amabil 
pentru nou-venit. Conversatia, care lincezea, păru ca se invioreaza putin. 
Toate limbile se dezlegară toţi căpătară bună dispoziţie. Nastasia 
Filippovna îl pofti pe print să ia loc lîngă dinsa. 

- Mai e cazul să ne mirăm oare de venirea prinţului? strigă 
Ferdişcenko, a cărui voce le domina pe celelalte. Acum, totul e limpede şi 
lucrurile vorbesc de la sine! 

- Totul e mai mult decit limpede şi lucrurile sînt mai mult decit 
grăitoare, îi tinu deodată isonul Ganea, renuntind la mutismul de pina 
atunci. Îl observ astăzi întruna pe prinţ din momentul cînd, în cabinetul lui 
Ivan Fcodorovici, portretul Nastasiei Filippovna i-a atras pentru prima oară 
atenţia. Îmi amintesc foarte bine că încă de-atunci mi-a trecut prin cap un 
gînd care acum pare a se adeveri pe deplin si pe care, de altfel, mi l-a 
confirmat prinţul prin mărturisirea ce mi-a făcut-o. 

Toate astea Ganea le rosti pe un ton grav, fără nici o urmă de glumă, 
aproape morocănos, ceea ce păru destul de ciudat. 

- Nu ţi-am făcut nici o mărturisire, vorbi domol prinţul, roşindu-se 


pînă la urechi, am răspuns numai la o întrebare a dumitale. 

- Bravo, bravo! se entuziasma Ferdişcenko. Cel puţin, e sincer; e şi 
istet, şi sincer! 

Toată lumea rise zgomotos. 

- Dar nu mai tipa asa, Ferdişcenko, observa scîrbit, fără să ridice 
glasul, Ptitin. 

- Nu bănuiam că ai fi capabil de asemenea prouesses, printe, îl 
ironiza Ivan Feodorovici. Ai întrecut orice aşteptare! Şi eu care te credeam 
un filosof! Cînd colo, eşti omul care tace şi face! 

- Cînd mă uit la print, că s-a înroşit la această glumă nevinovata ca 
o fată de pension, îmi dau seama că-i un tînăr destoinic, insufletit de cele 
mai lăudabile intenţii, rosti neaşteptat sau, mai bine zis, molfăi batrinul 
profesor sexagenar, de la care nimeni nu se aşteptase că va deschide gura 
în seara aceea. 

Se stirni un ris general. Crezind, probabil, că a spus cine ştie ce 
vorbă de duh, batrinelul se porni, la rîndul lui. sa rida cu mare poftă, pina 
ce, la urmă, se înecă într-un violent acces de tuse. Nastasia Filippovna, 
căreia, nu se ştie de ce, îi plăcea să se înconjoare cu tot felul de bătrîni şi 
batrine, de cele mai multe ori nişte oameni blajini şi săraci cu duhul, se 
duse repede la el, îl mîngiie şi-l sărută pe obraji şi-i mai oferi o ceaşcă de 
ceai. li ceru apoi jupinesei să-i aducă o mantilă, în care se înfăşură, 
poruncind să se mai pună lemne pe foc. La întrebarea cit e ceasul, 
jupîneasa îi răspunse că e zece şi jumătate. 

- Domnilor, am o propunere: să bem şampanie! anunţă deodată 
Nastasia Filippovna. O am pregătită. Poate că şampania o să vă mai 
înveselească puţin. Vă rog, fără multe ceremonii. 

Invitatia aceasta, făcută într-o formă atit de naivă, păru cit se poate 
de ciudată din partea Nastasiei Filippovna; era cunoscută ţinuta deosebit 
de sobră a seratelor ei în general. Atmosfera şi aşa se mai înviorase puţin, 
deşi se resimțea o încordare nefirească. Bineînţeles, propunerea de a 
ciocni un pahar de şampanie n-a fost respinsă; primul se declară de acord 
generalul; exemplul lui fu urmat de doamna cea dezghetata, apoi de 
batrinul profesor, de Ferdiscenko şi, în sfîrşit, de toată lumea. Totki luă si el 
O cupă, cu gîndul, probabil, de a nu face opinie separată de exuberanta 
putin obişnuită a oaspeţilor, pe care ar fi vrut s-o tempereze pina la 
limitele unei simple voioşii mondene. Numai Ganea nu se atinse de bău- 
tură. Cit despre Nastasia Filippovna, ea tinu să declare că va bea trei cupe 
cu şampanie. De altfel, felul ei ciudat de a fi în seara aceea, cu mişcări 
febrile, cu izbucniri neaşteptate şi inexplicabile de ris nervos alternind 
brusc cu momente de ingindurare şi priviri melancolice părea să ascundă o 
enigmă. Nu e de mirare că unii fură înclinați să creadă că are febră, pentru 
ca la urmă să-şi dea seama că în realitate erau semnele unei aşteptări 
înfrigurate a ceva ştiut numai de dinsa, judecind după gesturile de 
nerăbdare pe care le lăsa să-i scape şi de faptul că devenea din ce în ce 
mai distrată. 

- Mi se pare că ai un pic de febră? îi spuse doamna cea vioaie. 

- Ba chiar o febră în toată legea; de aceea am şi pus mantila asta pe 
mine, răspunse Nastasia Filippovna, care făcea fete-fete, străduindu-se să- 
şi stapineasca fiorul ce o străbătea din cînd în cînd. 

O mişcare de nelinişte se produse printre musafiri. 


- N-ar fi mai bine s-o lăsăm pe gazda noastră să se odihnească? îşi 
dădu cu părerea Totki, aruncind o privire spre Ivan Feodorovici. 

- Nu, domnilor! Vă rog să ramineti. Am nevoie în mod deosebit de 
prezenţa dumneavoastră astă-seară, stărui cu un ton grav şi apăsat 
Nastasia Filippovna. 

Şi cum aproape toţi invitaţii aflaseră între timp că în seara aceea 
urma să fie luată o hotărîre foarte importantă, cuvintele ei li se părură cit 
se poate de semnificative. Generalul şi Totki schimbară din nou cite o 
privire. Ganea tresări, stapinindu-si cu greu nelinistea. 

- Hai să jucăm un petit jeu, propuse doamna cea dezghetata. 

- Cunosc un petit jeu admirabil şi foarte original, sări Ferdiscenko; în 
orice caz, n-a fost jucat decit o singură dată în lume, cred; din păcate, n-a 
prins. 

- Ce joc anume? întrebă doamna cea dezghetata. 

- Ne adunaserăm într-o zi mai mulţi inşi la o masă prietenească şi, 
bineînţeles, eram cam ametiti. Deodată, cineva face propunerea ca fiecare 
dintre cei prezenţi, fără să se scoale de la masă, să povestească ceea ce în 
străfundul conştiinţei lui i se pare c-ar fi cea mai urită faptă din viata lui; 
condiţia esenţială era să spui cu toată sinceritatea adevărul, gol-golut, fara 
să baţi cîmpii. 

- Ciudată idee, observă generalul. 

- Adevărat, nimic mai ciudat, Excelenţă, dar tocmai aici e tot 
farmecul. 

- Ideea-i ridicolă, zise Totki; de altfel, n-ar avea decit o singură 
explicaţie: e un fel de a te lăuda. 

- Poate tocmai de asta era şi nevoie, Afanasi Ivanovici. 

- La un astfel de joc, îţi vine mai degrabă să plingi decit să rizi, 
remarcă doamna cea dezghetata. 

- E o idee pur şi simplu absurdă, declară Ptitin. 

- Şi aţi reuşit? întrebă Nastasia Filippovna. 

- Tocmai că nu am reuşit; rezultatul a fost deplorabil. Fiecare, 
bineînţeles, a povestit cîte ceva, multi au spus adevărul, ba unii, n-o sa ma 
credeţi, povesteau cu un fel de voluptate; numai că, pînă la urmă, toată 
lumea s-a simţit ruşinată. Altminteri, a fost destul de nostim şi cu haz, într- 
un anumit sens, bineînţeles. 

- Să ştii că ideea nu e rea! se învioră deodată Nastasia Filippovna. Eu 
zic să încercăm, domnilor. Adevărul e că nu prea ne distrăm. Dacă fiecare 
dintre noi ar consimti să povestească ceva... în acest gen... dacă vrea, 
bineînţeles; nimeni nu-i obligat; libertate deplină... ei, ce spuneţi? Poate că 
am rezista pînă la capăt, ai? Cel puţin e ceva foarte original. 

- E o idee genială! strigă Ferdiscenko. De altfel, doamnele se exclud, 
participă numai bărbaţii; vom trage la sorţi, ca şi atunci! Neapărat! Cine 
nu vrea cu tot dinadinsul este liber să se abţină, deşi n-ar fi deloc lăudabil! 
Scrieţi-vă numele pe o bucăţică de hirtie, domnilor, şi depuneti-le aici, în 
pălăria mea; prinţul o să tragă. Jocul nu-i deloc complicat; fiecare va 
povesti cea mai urită faptă din viaţa lui, e cel mai uşor lucru, domnilor! O 
să vă convingeti! Dacă cineva va avea o eclipsă subită de memorie, ma 
însărcinez să-i aduc eu aminte de cite ceva. 

Ideea aceasta genială n-a fost însă pe placul nimănui. Unii se 
încruntau, alţii zimbeau ironic, cîţiva ridicară obiecţii, dar fara să insiste 


prea mult, ca, de pildă, Ivan Feodorovici, care prefera să n-o contrazică pe 
Nastasia Filippovna, vazind-o atît de pasionată pentru ideea aceasta 
stranie. Căci în dorinţele ei, cînd se decidea să manifeste vreuna, fie chiar 
şi cea mai capricioasă şi absolut inutilă pentru dinsa, Nastasia Filippovna 
era furtunatoasa şi neîndurătoare. Întocmai aşa se-ntimplase si acum; 
părea foarte surescitată, nu-şi găsea astimpar, izbucnea într-un ris nervos 
şi isteric, în special cînd Totki, îngrijorat de starea ei, încercă s-o determine 
să renunţe. Ochii ei negri scînteiau, două pete roşii îi apărură pe obrajii 
palizi. Poate expresia de plictiseală şi dezgust de pe feţele unora dintre 
musafiri îi atita şi mai mult pofta de a le juca un renghi sau, poate, îi 
plăcea tocmai brutalitatea şi cinismul acestei idei nastrusnice, iar citiva 
erau incredintati că ea urmărea, de fapt, un anume gînd ascuns. Treptat, 
aproape toţi consimtira; oricum, era destul de nostim şi interesant, iar 
pentru unii chiar foarte ademenitor. Ferdişcenko, mai ales, nu-şi găsea 
locul de nerăbdare. 

- Dar dacă e ceva ce nu se poate povesti... în prezenţa doamnelor? 
cuteză să întrebe, biruindu-şi timiditatea, tînărul cel tăcut. 

- Ei bine, ai să povesteşti altceva; lucruri urite găseşti totdeauna cite 
vrei, îl lămuri Ferdişcenko, nu fi copil! 

- Dar uite, eu, de pildă, nu ştiu care anume dintre faptele mele 
trebuie s-o consider drept cea mai urita, interveni, la rîndul ei, doamna cea 
dezghetata. 

- Cucoanele sînt scutite să povestească, adică în sensul că nu sînt 
obligate; dacă totuşi le vine inspiraţia, acceptăm cu recunoştinţă. De 
asemenea şi bărbaţii, care nu vor cu nici un preţ, sînt scutiţi. 

- Dar cum se va putea şti că nu mint? întrebă Ganea, iar dacă vom 
minţi, tot sensul şi farmecul jocului se pierde. Şi cine va avea curajul să 
spună adevărul curat? Imposibil să nu spună şi minciuni. 

- Chiar şi atunci, perspectiva de a vedea cum minte omul e de ajuns 
de ispititoare. De altfel, tu, Ganecika, poţi să fii liniştit în privinţa asta, 
pentru că fapta ta cea mai urită este şi aşa arhicunoscută. Dar ginditi-va 
numai, domnilor, exclamă deodată Ferdişcenko, într-un fel de extaz, 
gîndiţi-vă numai cu ce ochi ne vom uita unii la alţii după aceea, miine, de 
pildă! 

- Dar cum se poate aşa ceva? Nastasia Filippovna, îmi place să cred 
că nu-i ceva serios? întrebă Totki cu demnitate. 

- Cine se teme de lup nu se duce în pădure! replică ea cu un zimbet 
răutăcios. 

- Dar, dă-mi voie, domnule Ferdiscenko, cum poţi dumneata să faci 
din asta un joc de societate? stărui Totki din ce în ce mai nelinistit. Te 
asigur că asemenea lucruri nu izbutesc niciodată; singur ai spus că rîndul 
trecut a dat greş. 

- Cum, a dat greş? N-am povestit eu data trecută cum am furat trei 
ruble? Uite aşa, m-am apucat şi am povestit. 

- Să zicem. Totuşi, n-ai avut posibilitatea să povesteşti totul în aşa fel 
încît să pară adevărat şi să ţi se dea crezare? Şi Gavrila Ardalionovici are 
dreptate cînd spune că la cea dintii notă falsă tot jocul îşi va pierde hazul. 
Respectarea adevărului în cazul de faţă presupune o lăudăroşenie de prost 
gust, ceea ce pentru noi ar fi de neconceput şi cu totul deplasat! 

— Retin subtilitatea remarcii şi constat că rafinamentul dumitale, 


stimate Afanasi Ivanovici, începe să mă impresioneze chiar si pe mine, 
strigă Ferdiscenko. Vedeţi, domnilor, spunînd că n-am putut istorisi furtul 
meu în aşa fel ca să pară verosimil, Afanasi Ivanovici lasă să se înţeleagă 
de fapt, într-un mod fin şi delicat, că n-aş fi putut fura (pentru că despre 
aşa ceva e necuviincios să vorbeşti cu glas tare), deşi, poate, în adincul 
sufletului este perfect convins că Ferdiscenko ar fi fost în stare să comită 
un furt! Dar să revenim, domnilor, la jocul nostru; biletelele cu numele 
dumneavoastră au fost adunate, mi l-ai dat şi dumneata, Afanasi 
Ivanovici, prin urmare, nimeni nu refuză! Şi acum, printe, trage dumneata! 

Prinţul băgă mîna în pălărie şi scoase primul nume, care se nimeri să 
fie al lui Ferdiscenko; apoi ieşiră pe rînd numele celorlalţi; Ptitin - al doilea, 
generalul - al treilea, Afanasi Ivanovici - al patrulea, prinţul - al cincilea, 
Ganea - al şaselea ş.a.m.d. Doamnele s-au abținut. 

— O, Doamne, ce ghinion! strigă Ferdiscenko. Speram ca primul sa 
iasă prinţul şi apoi generalul. Dar, slavă Domnului că cel puţin după mine 
urmează Ivan Petrovici; tot e ceva, voi avea şi eu o satisfacţie. După cum 
vedeţi, domnilor, mie îmi revine să dau pildă de generozitate, şi nici nu vă 
puteţi închipui cît de mult regret în clipa de faţă că sînt un personaj atit de 
neînsemnat şi cu nimic vrednic de luat în seamă; pina şi cinul îmi este 
dintre cele mai neînsemnate din lume; ce importanţă are şi pe cine poate 
interesa că Ferdiscenko a făcut o faptă urita? Şi care-i, in defintiv, cea mai 
urita faptă pe care am savirsit-o? Sint pus în fata unui embarras de 
richesse. Ar fi cazul, poate, sa mai povestesc o data despre furtul acela, ca 
să-i dovedesc lui Afanasi Ivanovici că poţi fura chiar si fara sa fii hot. 

— Deocamdată însă imi dovedeşti, domnule Ferdiscenko, că un om e 
în stare să simtă o adevărată voluptate povestindu-si mirsaviile fără să fie 
măcar rugat... Dar, la urma urmei... fă cum vrei, domnule Ferdiscenko. 

- Dar începe odată, Ferdiscenko. Te-ai apucat să trancanesti vrute şi 
nevrute şi în felul acesta n-ai să mai isprăveşti niciodată! porunci iritată 
Nastasia Filippovna, dînd semne de nerăbdare. 

Toată lumea băgă de seamă că după accesul acela de ris isteric, ea 
devenise dintr-o dată morocanoasa şi extrem de irascibilă, ceea ce n-o 
împiedica să stăruie cu o incapatinarc despotică în acest nou capriciu 
năstruşnic. Afanasi Ivanovici suferea nespus. || înfuria pe deasupra şi Ivan 
Feodorovici, care continua să-şi soarbă şampania, calm şi tacticos, ca şi 
cum nu se întîmpla nimic neobişnuit, ba poate pregătindu-se sufleteşte să 
povestească şi el ceva, cînd îi va veni rîndul. 


XIV 


— Nu sînt un om spiritual, Nastasia Filippovna, şi tocmai de aceea 
spun uneori vrute şi nevrute! strigă Ferdişcenko, începîndu-şi istorisirea. 
Dacă aş avea talentul lui Afanasi Ivanovici sau al lui Ivan Petrovici, as 
tăcea şi eu acum întocmai ca Afanasi Ivanovici şi Ivan Petrovici. Printe, as 
vrea să ştiu părerea dumitale; uite, mie mi se pare că în lumea asta sînt 
mult mai multi hoţi decît oameni cinstiţi, şi că nu există om, cit de cinstit 
ar fi el, să nu fi furat ceva măcar o dată în viaţă. E părerea mea, de unde 
nu trebuie neapărat să se tragă concluzia că eu consider că lumea ar fi în 
întregime compusă din hoţi, cu toate că uneori, zău, tare îmi vine să cred 
că aşa este. Dumneata ce zici? 


— U-uf, că incilcit mai vorbeşti! se necaji Daria Alekseevna. Si ce-s 
bazaconiile astea pe care le spui acum; nu se poate ca toată lumea 
neapărat să fi furat ceva în viaţă; eu una n-am furat niciodată nimic. 

— Bine, să zicem că dumneata n-ai furat niciodată nimic, Daria 
Alekseevna; să vedem însă ce are de spus prinţul, care uitati-va cum s-a 
înroşit? 

- Mi se pare că dumneata ai spus un adevăr, numai că exagerezi 
mult, răspunse prinţul, care într-adevăr se făcuse roşu la faţă. 

— Dar dumneata personal, printe, n-ai furat niciodată? 

- Bine, dar e ridicol! Gindeste-te ce spui, domnule Ferdiscenko, 
interveni generalul. 

- Recunoaşte mai bine că, pur şi simplu, atunci cînd a venit mo- 
mentul s-o faci, ţi-e ruşine să povesteşti, şi acum încerci să-l amesteci şi 
pe print în pelteaua dumitale, profitind de faptul că e un om blajin şi 
paşnic, vorbi răspicat Daria Alekseevna. 

— Ferdiscenko, ori începi odată să povestesti, ori taci din gură şi 
vezi-ti de treabă. Ne faci să ne pierdem răbdarea! îl repezi, varsindu-si 
năduful, Nastasia Filippovna. 

— Îndată, Nastasia Filippovna; căci, dacă prinţul a recunoscut, iar eu 
consider că răspunsul prinţului echivalează cu o adevărată mărturisire, ce- 
ar putea spune atunci oricare altul (nu vreau să numesc pe nimeni), dac-ar 
vrea să fie sincer? În ceea ce mă priveşte, domnilor, mai că n-aş avea cine 
ştie ce mare lucru de adăugat la ceea ce ştiţi; e o treabă pe cît de simplă, 
pe atît de murdară si tîmpită. Dar vă asigur că nu sînt hot; iar cum s-a 
întîmplat că am furat totuşi, nu ştiu nici eu. Acum doi ani, într-o duminică, 
eram la tara, la Semion Ivanovici Iscenko. Avea invitaţi la masă. După 
prinz, bărbaţii au mai rămas la masă, la un pahar de vin. La un moment 
dat, mi-a venit s-o rog pe Maria Semionovna, fiica amfitrionului nostru, sa 
ne cînte ceva la pian. Trecînd prin odaia de alături, zăresc o bancnotă 
verde, o hirtie de trei ruble, pe masa de lucru a Mariei Ivanovna; o 
scosese, pesemne, pentru cine ştie ce trebuinta a casei. In odaie, nimeni. 
lau hirtia şi o bag în buzunar. Pentru ce? Nu ştiu. Ce anume m-a făcut s-o 
iau nu pot să-mi dau seama nici astăzi. M-am întors apoi repede înapoi în 
sufragerie şi mi-am reluat locul la masa. Am aşteptat cu emoție să văd ce 
se va intimpla; eram destul de agitat şi vorbeam întruna, povesteam 
anecdote, rideam; pe urmă m-am apropiat de cercul cucoanelor. Cam după 
o jumătate de oră, s-a observat dispariţia bancnotei şi au început să 
întrebe slujnicele. Bănuiala a căzut pe una dintre ele, Daria. Am manifestat 
un interes deosebit, luînd parte activă la cercetări; îmi amintesc chiar că, 
văzind-o pe Daria zăpăcită de tot am îndemnat-o să mărturisească, 
asigurind-o de indulgenta şi iertarea Mariei Ivanovna, şi toate astea cu 
multă convingere, în faţa lumii. Toţi mă priveau, iar eu simţeam o plăcere 
extraordinară la gindul că în timp ce-i tineam slujnicii predica asta 
moralizatoare, bancnota zăcea cuminte în buzunarul meu. Cele trei ruble 
le-am băut în aceeaşi seară la un restaurant. Am intrat şi am cerut o sticlă 
de Chateau-Laffitte; niciodată pina atunci nu mi se-ntimplase să comand o 
sticlă de vin fara să mai iau şi altceva; voiam să scap cit mai repede de 
banii aceia. De altfel, cine ştie ce mari mustrări de cuget n-am mai simţit 
nici atunci şi nici mai tîrziu. A doua oară n-aş mai face-o, fireşte; mă veţi 
crede sau nu, voia dumneavoastră, mi-e totuna. Ei, şi cam asta-i totul. 


— Numai că, desigur, nu-i cea mai urita faptă a dumitale, spuse 
Daria Alekseevna în sila. 

— E mai curînd un caz psihologic decit o faptă condamnabilă, 
observa Afanasi lvanovici. 

— Si slujnica? intreba Nastasia Filippovna, fara sa-si ascunda o 
puternica pornire de dezgust. 

— Servitoarea, bineînţeles, a fost dată afară a doua zi. E o casa cu 
principii severe. 

— Şi ai lăsat să fie concediată? 

— Asta-i bună! După dumneata, ar fi trebuit să mă predau pe mîna 
justiţiei, nu? rînji Ferdiscenko, intrucitva contrariat de impresia neplăcută 
pe care povestea lui o produsese asupra tuturor. 

— Ce mirsavie! exclamă Nastasia Filippovna. 

— Ei, asta-i acum! Nu cumva vreţi ca un om să vă istorisească cea 
mai urită faptă din viata lui, iar această faptă să apară totodată şi într-o 
aureola de strălucire! Faptele cele mai urite sînt întotdeauna şi mirsave, 
Nastasia Filippovna, şi vom fi îndată lamuriti în privinţa asta ascultîindu-l pe 
Ivan Petrovici. De altfel, citi nu sînt dintre cei care sînt lustruiti pe din 
afară, avînd aparenţă de virtute numai pentru că dispun de caleaşca 
proprie? Mulţi au caleaşca proprie... Dar prin ce anume mijloace... 

Într-un cuvînt, Ferdiscenko îşi pierdu cu desavirsire cumpătul, 
înfuriindu-se atît de tare, încit întrecu orice măsură; pina şi faţa i se 
schimonosi. Oricit de ciudat ar părea, dar nu era exclus că el se asteptase 
ca povestirea lui să producă un alt efect. Asemenea ,,gafe" şi „lăudăroşenii 
de prost gust", cum spunea Totki, i se intimplasera adesea lui Ferdiscenko 
şi se potriveau întru totul cu firea lui. 

Nastasia Filippovna tresări de minie, privindu-l ţintă în ochi; 
Ferdiscenko ingheta de frică şi tăcu milc: mersese prea departe! 

— N-ar fi mai bine să ne oprim aici? întrebă cu viclenie Afanasi 
Ivanovici. 

— E rîndul meu, dar am să profit de libertatea de a mă abtine şi n- 
am să povestesc nimic, declară hotarit Ptitin. 

— Nu vrei? 

— Nu pot, Nastasia Filippovna. De altfel, consider că un asemenea 
joc e absurd. 

— Generale, mi se pare că ţi-a venit rîndul, îi spuse Nastasia Fi- 
lippovna lui Ivan Feodorovici. Dacă refuzi şi dumneata, tot jocul va fi 
compromis şi o să-mi pară rău, pentru că îmi propusesem să povestesc în 
sfîrşit şi eu un fapt „din propria-mi viaţă", numai că voiam s-o fac după 
dumneata si după Afanasi Ivanovici. Trebuie deci să mă încurajați, isprăvi 
ea zimbind. 

— A! din moment ce faceţi această promisiune, strigă înflăcărat 
generalul, sînt gata să vă povestesc şi întreaga mea viaţă, dar mărturisesc 
că, asteptindu-mi rîndul, îmi pregatisem în gînd întîmplarea... 

— Şi e de ajuns să te uiţi numai la înfăţişarea Excelenței sale ca să-ţi 
dai seama cu ce satisfacţie literară şi-a ticluit mica-i istorioară, îndrăzni să 
observe, oarecum stînjenit, Ferdiscenko, schitind un zîmbet veninos. 

Nastasia Filippovna aruncă o privire fugară spre general şi-i veni şi ei 
să zimbească. Dar se vedea că amărăciunea şi dezgustul puneau tot mai 
mult stapinire pe dinsa. lar promisiunea ei de a povesti îl alarmă şi mai 


mult pe Afanasi Ivanovici. 

- Mi s-a întîmplat şi mie ca la toată lumea, domnilor, să comit unele 
fapte nu tocmai elegante, în cursul existenţei mele, începu generalul, dar, 
ceea ce e mai curios, istoria pe care vreau să v-o povestesc acum, eu 
însumi o consider ca fiind cea mai urita întîmplare din viata mea. De atunci 
au trecut aproape treizeci şi cinci de ani şi nici pînă acum nu pot să scap 
de un sentiment penibil, ca să zic aşa, ceva care mă riciie pe inimă ori de 
cite ori mi-aduc aminte de acea întîmplare. De altfel, toată patania asta, 
trebuie să vă spun, a fost o mare stupizenie. Eram pe atunci sublocotenent 
şi-mi omoram zilele într-o unitate oarecare. Ei bine, se ştie ce-i viaţa de 
sublocotenent: singele-ti fierbe, punga-i goală şi toată gospodăria o duci 
într-o traistă. Imi dădură şi o ordonanţă, cu numele de Nikifor, care se 
apucă plin de zel să se îndeletnicească cu treburile casnice: tirguia, răzuia, 
curăța, cosea, aduna de unde şi cum putea, ba uneori chiar şi sterpelea de 
ici de colo, îndată ce se ivea ocazia, orice obiect care-mi putea fi de folos 
în mica mea gospodărie; era un om foarte devotat şi cinstit. Eu, 
bineînţeles, eram aspru, dar drept. Trebuind să cantonam citva timp într- 
un orăşel, am fost cartiruit într-un fel de mahala, la o văduvă de 
sublocotenent în retragere. Batrinica avea pe putin optzeci de ani. Locuia 
într-o casă de lemn, veche, dărăpănată, şi era aşa de nevoiaşă, că nici 
îngrijitoare nu ţinea. Altădată avusese o familie numeroasă, dar, cu timpul, 
unii s-au prapadit, alţii s-au împrăştiat ori au dat-o uitării, iar bărbatul şi-l 
îngropase cu vreo patruzeci şi cinci de ani în urmă. Tinuse lîngă ea cu 
cîţiva ani înainte o nepoată, una gheboasa şi rea ca o vrăjitoare, atit de 
rea, că într-o zi, cică, o muscase pe batrina de deget. Dar se prăpădi şi 
nepoata, aşa că de trei ani batrina se chinuia singură-singurică. Mă 
plictiseam în casa ei groaznic; de altfel, era atit de redusă, că nu era chip 
să scoţi măcar o vorbă de la ea. La urmă, îmi fură un cocos. Faptul nu prea 
a fost lămurit nici pînă astăzi, dar nimeni altul nu putea s-o facă. Din 
pricina acestui cocoş, ne-arn certat şi încă rău de tot; scurt timp după 
aceea, la cea dintii cerere a mea, mi s-a dat o altă locuinţă, în celălalt 
capăt al oraşului, la un negustor bărbos, parcă-l văd şi-acum, tatăl unei 
foarte numeroase familii. Ne-am mutat cu Nikifor, bucuroşi că am scăpat 
de babornita şi de cocioaba ei. Trei zile mai tîrziu, cînd m-am întors de la 
exerciţii, Nikifor îmi raportează că adică „rău aţi făcut, înălţimea voastră, 
că aţi lăsat castronul la gazda cea veche, căci nu mai avem în ce să servim 
supa". Am rămas, fireşte, uimit: „Cum se poate? Nu înţeleg. Cum de a 
rămas castronul nostru la vechea gazdă?" Nikifor, surprins, la rîndul său, 
raportează mai departe că la plecarea noastră gazda n-a vrut să-i dea 
castronul, pentru motivul că i-aş fi spart o oală de a ei şi chiar eu i-aş fi 
oferit acest castron ca despăgubire. Ticăloşia asta m-a scos bineînţeles din 
sărite; sîngele mi se infierbinta, sării din loc şi ma dusei glonţ la locuinţa 
babei. Ajung, ca să spun aşa, furios la culme; mă uit, sta singură ghemuită 
într-un colţ al tindei, ca şi cum s-ar fi pitit de căldura soarelui, cu obrazul 
rezemat într-o mînă. Incep s-o iau la rost, că adică „eşti aşa şi pe 
dincolo..." Ştiţi cît e de bogat vocabularul rus în ocări. Numai că bag de 
seamă ceva ciudat în înfăţişarea batrinei: stă aşa, cu ochii holbati la mine, 
nu scoate nici un cuvînt, mă priveşte într-un fel cu totul ciudat şi se tinguie 
parcă, clătinîndu-se încet. Atunci mă potolesc puţin, o cercetez mai atent, 
dau s-o descos, nici un răspuns. Am mai stat aşa citeva clipe, neştiind ce 


să fac; mustele biziiau, soarele scăpata spre asfintit, linişte de mormint; în 
sfîrşit, plec foarte consternat. Aflu pe drum că mă cheamă maiorul, dupa 
aceea a trebuit să trec şi pe la companie, încît am ajuns acasă pe-nserate. 
De cum am intrat, Nikifor al meu sare cu gura: „Ştiţi, înălţimea voastră, că 
vechea noastră gazdă a dat ortul popii?" „Cînd?" „Chiar în seara asta, 
acum un ceas şi jumătate". Deci, în timp ce eu o înjuram, ea îşi dădea 
sufletul. Credeti-ma, faptul acesta m-a zguduit atît de puternic, că abia am 
putut să-mi vin în fire. Nu-mi ieşea din minte batrina, ba începusem chiar 
S-O şi visez noaptea. Nu eram deloc superstitios, şi totuşi, a treia zi, m-am 
dus la biserică, la inmormintare. într-un cuvînt, pe măsură ce trece timpul, 
îmi revine tot mai des în gînd chipul nenorocitei bătrîne. Nu de alta, dar îţi 
apare în fata aşa ca o nălucire şi ti se stringe inima de urit. La urma urmei, 
mi-am zis eu, de ce să-mi fac atita sînge rău? în primul rînd, e vorba deo 
femeie, adică de o fiinţă omenească sau, cum se spune astăzi, pe la noi, 
de o făptură umană, care, la drept vorbind, şi-a trăit traiul, şi-a mîncat 
mălaiul. Cîndva avusese şi ea copii, bărbat familie, rude şi, ca să zic aşa, o 
forfoteală în jurul ei, cu zimbete si glasuri, şi deodată — basta, scrum s-a 
ales din toate, de parcă nici n-au fost, iar ea a rămas singură pe lume, ca... 
o muscă ce poartă povara blestemului milenar. Şi iată, în sfîrşit, a dat 
Dumnezeu de i-a sosit şi ei veleatul. La asfintitul soarelui într-o caldă 
înserare de vară batrina mea îşi ia şi ea zborul din lumea aceasta 
păcătoasă - fireşte, aici nu trebuie să lipsească şi un gînd moralizator - şi 
iată că în clipa aceea supremă, în loc de lacrimi şi rugăciuni care s-o înso- 
teasca în ultima ei călătorie, un sublocotenent fluşturatic, înfipt tantos 
înaintea ei, cu pumnul în şold, o prohodeşte cu un potop de înjurături 
ruseşti din cele mai deşucheate; şi toate acestea numai din pricina unui 
castron. Am greşit, fără îndoială, şi, dacă astăzi, după scurgerea vremii şi 
în urma schimbărilor ce intervin în firea omului, îmi amintesc de fapta mea 
de odinioară cu mai mult sîngc rece, ca despre o faptă cu totul străină de 
mine, de parcă nici n-aş fi savirsit-o eu, totuşi şi astăzi încă mai încerc 
mustrări de cuget. Repet însă că-mi pare ciudat să nu văd de ce să-mi fac 
reproşuri, pentru că, la urma urmei, n-am fost chiar aşa de vinovat în toată 
întîmplarea asta; de ce i-o fi venit să moară tocmai în momentul acela? 
Există, de fapt, şi o justifcare: e vorba de un caz intrucitva psihologic. Cu 
toate astea, n-am putut să-mi împac conştiinţa decit luînd asupra-mi, 
acum cincisprezece ani, întreţinerea a două paturi într-un azil de săraci, 
pentru ca două femei batrine şi bolnave să-şi găsească acolo adăpost si 
alinare la sfîrşitul zilelor. Acum mă bate gîndul să le transform în donaţie 
pe veci, lăsînd în acest scop, prin testament, un capital corespunzător. 
Asta am vrut să vă mărturisesc. Ei bine, şi o repet, poate că m-am făcut 
vinovat de multe păcate în viaţă, dar undeva, în străfundurile conştiinţei 
mele, socot fapta aceasta drept cea mai urita dintre toate cite le-am 
savirsit. 

— Departe de a fi cea mai urita faptă din viata dumitale, Excelenţă, 
este dimpotrivă una dintre acelea care-ţi face cinste; l-ai dat gata pe 
Ferdişcenko, conchise acesta mucalit. 

- Într-adevăr, generale, nu-mi închipuiam să ai o inimă aşa de bună; 
e chiar păcat, spuse în treacăt Nastasia Filippovna. 

- Păcat? Dar pentru ce? întrebă rizind afabil Ivan Feodorovici, şi cu un 
aer satisfăcut, sorbi din cupa de şampanie. 


Acum îi venise rîndul lui Afanasi Ivanovici, care îşi pregătise şi el o 
istorioară. Toată lumea era convinsă că nu se va da în lături ca Ivan 
Petrovici şi, pentru anumite motive, toţi aşteptau cu o curiozitate 
deosebită povestea lui, tragind cu coada ochiului spre Nastasia Filippovna. 
Cu multă demnitate, care se armoniza perfect cu înfăţişarea lui 
impunătoare, Afanasi Ivanovici îşi începu una dintre „drăgălaşele lui 
istorioare", povestite pe un ton amabil şi plăcut. (Trebuie menţionat de 
altfel că avea într-adevăr o ţinută impozantă: înalt, trupeş, cu un început 
de chelie, putin încărunţit, cu nişte obraji rumeni, cam puhavi şi flescäiti, 
ce-i drept, şi cu dantură falsă. Se îmbrăca sobru şi elegant, purtind 
întodeauna cămăşi fine. Miinile lui albe si plinute atrăgeau privirile. Un 
inel, împodobit cu un diamant scump, strălucea la arătătorul miinii drepte.) 
În tot timpul cît a durat povestirea lui, Nastasia Filippovna era atît de 
absorbită, cercetindu-si danteluta care-i împodobea mineca, şi pe care o 
ciupea întruna cu două degete ale miinii stîngi, încît nu avu vreme să 
ridice măcar o dată ochii către povestitor. 

- Ceea ce îmi uşurează cu osebire sarcina, începu Afanasi Ivanovici, 
este condiţia principală de a nu povesti decit fapta cea mai urita din viata 
mea. În cazul acesta, bineînţeles, nu pot sta mult pe gînduri: alegerea e 
uşoară, numai să te laşi îndemnat de glasul conştiinţei şi de imboldul 
inimii. Mărturisesc cu amărăciune că printre nenumăratele fapte uşuratice 
şi poate chiar... nesăbuite din care îmi fac o vină, există una a cărei 
amintire mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna. Întîmplarea s-a 
petrecut acum douăzeci de ani; eram pe atunci la ţară, la Platon Ordintev, 
care tocmai fusese ales maresal al nobilimii şi venise să-şi petreacă 
sărbătorile de iarnă în provincie cu tinara lui nevastă. Se apropia ziua de 
naştere a Anfisei Alekseevna şi se pregăteau două baluri. Pe vremea aceea 
făcea furori în lumea bună minunatul roman al lui Dumas-fiul La damme 
aux cumelias, care, după părerea mea, va ramine veşnic tînăr şi nemuritor. 
Toate femeile erau entuziasmate de această carte, cel puţin acelea care o 
citiseră. Farmecul naraţiunii, caracterizarea 
originală a personajului principal, lumea captivantă, supusă unei analize 
fine pînă în cele mai subtile trăsături, şi, în sfîrşit, toate amănuntele acelea 
fascinante, presărate în paginile cărţii (ca, de pildă, acela cu privire la 
împrejurările in care eroina purta cînd buchete de camelii albe, cînd 
buchete de camelii roşii), într-un cuvînt, toate detaliile acelea pline de 
încîntare, luate laolaltă, produceau o impresie aproape zguduitoare. Erau 
la modă cameliile şi fiecare voia să le aibă; florile acestea deveniseră 
accesoriul obligatoriu al unei toalete de bal; vă întreb acum, cit de lesne 
puteai să ţi le procuri într-un oraş de provincie, unde toată lumea umbla 
nebună după camelii? Petea Vorhovskoi era pe atunci îndrăgostit foc de 
Anfisa Alekseevna. Nu ştiu precis dacă era ceva între ei, adică vreau să 
spun că nu ştiu dacă el era îndreptăţit să aibă vreo speranţă. Ştiu atit că 
bietul băiat îşi pierduse capul căutînd să-i procure nişte camelii Anfisei 
Alekseevna pentru balul ce se anunţase. Se ştia că Sofia Bezpalova şi 
contesa Sotkaia — o petersburgheză aflată în vizită la soţia guvernatorului 
- aveau să vină amindoua cu buchete de camelii albe. Anfisa Alekseevna, 
vrind să producă un efect cu totul deosebit, dorea să aibă camelii roşii. 
Bietul Platon nu mai ştia ce să facă, zadarnic cutreierase tot ţinutul; deh, 
ca soţ, se angajase să-i găsească aceste flori, ba chiar le şi dibuise într-un 


loc. Culmea ghinionului însă, i-a luat-o înainte Mitişceva, Katerina 
Aleksandrovna; le cumpărase pe toate în ajun; şi unde mai pui că 
Mitişceva era o rivală temuta pentru Anfisa Alekseevna; aproape în toate 
cele erau la cuțite. Fireşte, urmară lacrimi, criză de nervi, leşinuri. Platon 
era distrus. Dacă Petea ar fi izbutit în momentul acela critic să procure de 
undeva un buchet de camelii roşii, treburile lui sentimentale ar fi putut 
avansa cu o repeziciune nebănuită - recunoştinţa femeii, în asemenea 
cazuri, n-are margini. Şi cît a mai alergat, cît s-a zbătut, bietul băiat, dar 
era o chestiune aproape nerezolvabilă. Vorba ceea: de unde nu-i, nici 
Dumnezeu nu cere. Cînd deodată, chiar în ajunul zilei de naştere a Anfisei 
Alekseevna, cînd urma să dea şi balul, mă întîlnesc cu Petea, pe la 
unsprezece ceasuri seara, la o vecină de-a lui Ordintev, la Maria Pctrovna 
Zubkova. Radia de fericire. „Ce-i cu tine?" îl întreb. „Am găsit, zise, 
Evrika!" „Ei bine, prietene, m-ai dat gata! Unde? Cum?" „La Eksaisk (un 
orăşel situat la douăzeci de verste distanţă, într-un alt district); e acolo un 
negustor bărbos şi bogat; îl cheamă Trepalov; e însurat, dar n-are copii şi, 
în locul lor, tine, împreună cu batrina lui, nişte canari; au şi pasiunea 
florilor; acolo se găsesc camelii." ,Bine, dar n-ai nici o siguranţă; si daca n- 
o să-ţi dea?" Am să-i cad în genunchi, am să mă tiräsc la picioarele lui şi 
nu plec pînă nu-mi dă!" „Şi cînd pleci?" „Miine, la cinci dimineaţa." „Ei, într- 
un ceas bun!" M-am bucurat sincer pentru bietul băiat. Mă întorc la 
Ordintev; trecuse de unu noaptea; mă pregătesc de culcare, cu gîndul 
mereu la Petea; deodată îmi vine o idee năstruşnică. Zis şi făcut. Mă 
strecor pe furiş la bucătărie, îl scol pe Saveli vizitiul, îi pun în mina 
cincisprezece ruble; „înhamă caii! Într-o jumătate de ceas, trăsura să fie 
gata!" Nu trecu nici o jumătate de ceas şi trăsura, bineînţeles, mă aştepta 
la poartă. Anfisa Alekseevna, după cum auzisem, avea migrenă, febră, 
delir. Mă urc în trăsură şi dus am fost; la cinci ajung la Ekşaisk, trag la un 
han şi aştept să se facă ziuă; pe la ora şapte mă duc la Trepalov. „Aşa şi pe 
dincolo, ai camelii? Taicutule, bunule, ajută-mă, scapă-mă, uite, te rog în 
genunchi!" „Nu, nu se poate, n-am de dat!" îmi răspunde negustorul, un 
batrin înalt, cu părul de nea şi fata aspră. îi cad la picioare, încep să ma 
rog de el. „Ce faci, flăcăule?" zise el speriat. „E vorba de viata unui om!" 
răcnesc eu. „Ei, dacă-i aşa, ia-le şi Dumnezeu să te ajute!" Numaidecit 
alesei toate cameliile roşii; avea o seră micuță — o minune! Batrinul 
oftează. îl vedeam că se desparte de ele cu durere. Scot o sută de ruble. 
„Nu, taicuta, nu mă jigni, te rog-" „Atunci, dă-mi voie să te rog, 
preavenerabile, să dăruieşti suta asta de ruble spitalului din localitate 
mărinimoasă ţi plăcută lui Dumnezeu; am să-i dau cu bucurie întru 
pomenirea numelui şi pentru sănătatea dumitale." Mi-a plăcut grozav 
acest batrin rus, ca să zic aşa, rus sadea, de la vraie souche. Fericit de 
izbîndă, am făcut cale întoarsă, dar am luat-o pe alt drum, casănu mă 
întîlnesc cu Petea. De îndată ce am ajuns, i-am trimis buchetul Anfiseii 
Alekseevna, ca să-l aibă înaintea ochilor cînd se va trezi. 

Vă puteţi închipui cîtă bucurie şi lacrimi de recunoştinţă! Platon care 
în ajun fusese nenorocit, zdrobit, distrus, plingea acum fericit în braţele 
mele. Vai! toţi bărbaţii sînt la fel încă de la crearea căsătoriei legitime! Nu 
îndrăznesc să mai adaug nimic; mă voi mărgini să spun numai că acest 
episod puse capăt oricăror speranţe ale bietului Petea. Mă gindisem chiar 


că, atunci cînd va afla, va sări la mine să mă omoare şi mi-am luat toate 
măsurile de prevedere, dar lucrurile luară o întorsătură cu totul 
neprevăzută: de supărare, Petea căzu într-un leşin, apoi făcu febră mare, 
iar a doua zi dimineaţa se zbătea în ghearele unei congestii cerebrale. 
Peste o lună, cînd se restabili, ceru să fie trimis în Caucaz; pe scurt, un 
adevărat roman! La urmă, a fost omorit în Crimeea. Fratele lui, colonelul 
Stepan Vorhovskoi, era în vremea aceea comandant de regiment şi s-a 
distins pe cîmpul de bătălie. Mărturisesc că mulţi ani după aceea am avut 
deseori mustrări de cuget; de ce, pentru ce a fost nevoie să-i dau lovitura 
aceasta sărmanului Petea? Hai să zicem, să fi fost cel puţin îndrăgostit. 
Dar aşa, numai pentru o şotie prostească, dintr-un simplu berbantlic şi 
atita tot! Poate că dacă nu i-as fi luat buchetul atunci, cine ştie, omul trăia, 
şi astăzi ar fi fost fericit şi nici nu s-ar fi gindit vreodată să se ducă să lupte 
cu turcii. 

Afanasi Ivanovici încheiase cu acelaşi ton grav şi plin de demnitate 
cu care îşi începuse povestirea. Cînd isprăvi, musafirii au putut observa 
cum ochii Nastasiei Filippovna scînteiară straniu, iar buzele îi tremurară. 
Toate privirile erau îndreptate spre ei doi. 

— L-au păcălit pe Ferdişcenko! L-au tras pe sfoară! Şi încă cum! se 
văicărea Ferdiscenko, tntelegind că e cazul să spună neapărat si el ceva. 

— Cine ţi-e de vină, dacă nu ştii pe ce lume trăieşti! Uite, învaţă şi 
dumneata de la cei cu scaun la cap! îi replică aproape triumfătoare Daria 
Alekseevna. (Era o veche şi devotată prietenă şi confidenta a lui Totki.) 

— Ai dreptate, Afanasi Ivanovici, jocul acesta e din cale-afară de 
plictisitor şi ar fi cazul să-l încheiem mai repede, spuse Nastasia 
Filippovna. Povestesc şi eu ce am fagaduit şi pe urmă să jucăm mai bine 
cărţi. 

- Dar mai întîi istorioara promisă! o sustinu generalul cu însufleţire. 

- Printe, i se adresă pe neaşteptate Nastasia Filippovna lui Miskin 
aceşti doi vechi prieteni ai mei, generalul şi Afanasi Ivanovici, mă tot 
îndeamnă să mă mărit. Care-i părerea dumitale, dă-mi un sfat; să mă 
mărit sau nu? Am să fac aşa cum vei spune dumneata. 

Afanasi Ivanovici îngălbeni, generalul rămase încremenit; toţi 
ridicară capetele, făcînd ochii mari. Singele ingheta în vinele lui Ganea. 

- Cu... cu cine? întrebă prinţul abia desluşit. 

- Cu Gavrila Ardalionovici lvolghin, răspunse Nastasia Filippovna tare 
şi răspicat. 

Citeva secunde se aşternu o linişte desăvirşită; prinţul făcea sfortari 
vădite să spună ceva, ca şi cum o greutate teribilă îi apăsa pieptul. 

- N-nu... Să nu te mariti! îngăimă el în sfîrşit, rasuflind din greu. 

- Aşa va fi! Gavrila Ardalionovici! i se adresă autoritar şi solemn 
Nastasia Filippovna. Ai auzit cum a hotărît prinţul? Acesta e şi răspunsul 
meu; şi acum, să isprăvim o dată pentru totdeauna cu această chestiune. 

- Nastasia Filippovna! o dojeni cu glas tremurător Afanasi Ivanovici. 

- Nastasia Filippovna! rosti şi generalul pe un ton grav şi 
convingător, deşi părea vădit alarmat. 

O mişcare generală de nelinişte şi emoție se produse în rîndul 
invitaţilor. 

- Dar ce s-a întîmplat, domnilor? urmă ea, privindu-i parcă a mirare 
pe cei din jur. Pentru ce această emoție? De v-aţi vedea acum în oglindă! 


- Dar adu-ti aminte, Nastasia Filippovna, biigui consternat Totki, te-ai 
legat prin cuvint, ai făgăduit... absolut nesilită de nimeni, şi ai fi putut să 
cruti cel putin... imi este penibil... şi mă exprim greu şi... fără îndoială, sînt 
tulburat, dar... într-un cuvînt, astăzi... într-un astfel de moment, şi în fata... 
lumii - să rezolvi o chestiune atit de serioasă, o chestiune de onoare şi de 
inimă... de care depinde... 

— Nu te înţeleg, Afanasi Ivanovici, dumneata, într-adevăr, vorbeşti 
cam incilcit... Ce înseamnă cuvintele acestea „în fata lumii"? Oare nu 
sîntem într-un cerc de prieteni din cei mai intimi? Ş-apoi, de ce vorbeşti de 
„joc"? Voiam, într-adevăr, să vă povestesc o istorie; ei bine, iată, v-am 
spus-o; nu vă place? Şi de ce găseşti că nu-i serios? Ai auzit doar, i-am 
spus prinţului: „Am să fac aşa cum vei spune dumneata!" Dac-ar fi spus 
da, mi-aş fi dat imediat consimtamintul; dar a spus nu, si am refuzat. În 
clipa aceea, toată viata mea atirna de un fir de păr; ce vrei mai serios? 

— Dar, bine, ce amestec are prinţul aici? Şi ce reprezintă, la urma 
urmei, prinţul pentru dumneata? mormăi generalul, care abia putu să-şi 
stăpînească indignarea, văzînd ca se dă atita importanţă părerii lui Miskin. 

— lată ce este prinţul pentru mine: e primul om, din citi am 
cunoscut pînă acum, în al cărui devotament sincer simt că mă pot încrede 
cu adevărat. A crezut în mine de la cea dintii privire şi de aceea cred şi eu 
în el. 

— Nu-mi rămîne decît să-i aduc mulţumiri Nastasiei Filippovna 
pentru extrema delicateţe cu care a... procedat faţă de mine, putu să 
articuleze în sfîrşit Ganea, cu glas tremurător, gura crispată şi faţa albă ca 
varul. Fără îndoială că aşa şi trebuia să se-ntimple... Dar... prinţul... Prinţul, 
în toată afacerea asta... 

— Vrea să pună mina pe cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble, nu-i 
aşa? îl intrerupse Nastasia Filippovna. Asta ai vrut să spui? Nu tagadui, sînt 
sigură că la asta te-ai gîndit! Afanasi Ivanovici, am uitat să adaug: 
pastreaza-ti cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble şi să ştii că-ţi redau 
libertatea fără nici o răscumpărare. Ajunge! E timpul să respiri şi 
dumneata mai liber! Doar nu e glumă: nouă ani şi trei luni! De miine totul 
va merge pe un nou făgaş, iar astăzi e ziua mea, şi sînt absolut liberă şi 
independentă pentru prima oară în întreaga-mi viata! Generale, ia-ti şi 
dumneata colierul înapoi, dă-i-l nevestei dumitale, iată-l; iar miine 
părăsesc şi acest apartament, prin urmare, de acum încolo, domnilor, nu 
vom mai avea serate! Apoi se ridică hotărită să se retragă. 

- Nastasia Filippovna! Nastasia Filippovna! se auzi din toate părţile. 
Cu toţii se repeziră către tinara femeie, înghesuindu-se în jurul ei si 
ascultind cu emoție cuvintele-i înfrigurate; nimeni nu înţelegea ce anume 
se întîmplă; se produse o agitaţie şi o învălmăşeală generală. Deodată, 
clopotelul de la uşa de intrare zbimii, smucit cu violenţă, ca şi atunci, la 
Ganea acasă. 

- Aha! lată şi deznodamintul! În sfîrşit! E unsprezece şi jumătate! 
strigă Nastasia Filippovna. Vă rog să luaţi loc, domnilor, se apropie 
deznodamintul! 

Spunind acestea, se aşeză cea dintii. Un zimbet straniu îi flutura pe 
buze. Amutise, stînd într-o aşteptare înfrigurată şi privind ţintă spre uşă. 

- Rogojin, cu cele o sută de mii de ruble, fără îndoială, îşi zise în 
şoaptă Ptitin. 


XV 


Intra camerista Katia cu un aer speriat: 

- Dumnezeule sfinte, ce-i acolo, Nastasia Filippovna! Au năvălit vreo 
zece oameni, toţi beti, au dat buzna în antreu şi vor să-i las înăuntru; cică, 
e Rogojin, şi dumneavoastră ştiţi despre ce este vorba. 

- Bine, Katia, introdu-i imediat pe toţi. 

- Chiar pe toţi, Nastasia Filippovna? Dar sînt într-un hal făr'de hal! Să- 
i vedeţi numai! 

- Lasa-i să intre, Katia, toţi pînă la unul, nu-ţi fie frică; de altfel, chiar 
dacă ai încerca să-i împiedici, tot au să intre. Auzi ce tărăboi fac, ca şi azi- 
dimineaţă! Domnilor, continuă ea, adresîndu-se musafirilor, vă indispune 
poate că primesc asemenea vizitatori în prezenţa dumneavoastră. Regret 
mult şi va cer scuze, dar altă soluţie nu există şi tare aş vrea să consimtiti 
cu toţii a fi martorii acestui deznodamint; de altfel, veţi proceda cum veţi 
crede de cuviinţă... 

Invitaţii nu conteneau să susoteasca între ei, schimbind priviri 
nedumerite; dar nu încăpea îndoială că toate acestea fuseseră puse la cale 
dinainte şi că pe Nastasia Filippovna, care, de bună seamă, îşi pierduse 
minţile, tot n-aveai cum s-o scoţi dintr-ale ei în momentul de faţă. Toţi erau 
grozav de curioşi să vadă ce va urma. De altfel, nici nu prea era cazul să 
fie îngrijoraţi. Nu se aflau printre ei decit două doamne: Daria Alekseevna 
şi necunoscuta aceea frumoasă şi tăcută. Cea dintii mai văzuse multe în 
viaţa ei şi nu se pierdea cu firea aşa cu una cu două. Cea de-a doua n-avea 
cum să înţeleagă despre ce era vorba. Era o străină, o nemtoaica, si nu 
ştia nici o iotă ruseşte; pe deasupra, se pare că pe cit era de frumoasă, pe 
atit era de proastă. Devenise un obicei în anumite cercuri s-o invite, fie 
chiar şi numai pentru desfătarea ochiului oaspeţilor, fiindcă era decorativă 
în toaleta ei somptuoasă şi cu pieptănătura ca de expoziţie, întocmai cum 
unii împrumută de pe la vecini, pentru serate, un tablou sau un vas de 
pret, o statuie sau orice alt obiect de artă. Cit despre bărbaţi, Ptitin, de 
pildă, era prieten cu Rogojin; Ferdiscenko se simţea ca peştele în apă; 
Ganecika nu putea să-şi vină încă în fire, deşi simţea vag cum o putere de 
nebiruit îl îndeamnă să rămînă pina la capăt țintuit la stilpul infamiei. 
Bătrînul profesor nu pricepea nimic şi, văzînd agitația din jur şi nelinistea 
extraordinară a Nastasiei Filippovna, tremura de frică, mai-mai să plinga; 
dar mosnegutul ar fi preferat să moară decit s-o părăsească într-un 
asemenea moment pe Nastasia Filippovna, pe care-o adora ca pe o 
nepoată adevărată. Cit îl priveşte pe Afanasi Ivanovici, toată aventura 
aceasta era, desigur, compromiţătoare pentru demnitatea lui, dată fiind 
mai ales întorsătura nebunească pe care-o luase; cum toate acestea însă îl 
priveau direct, nu putea să plece înainte de a fi lămurit lucrurile definitiv, 
cu atît mai mult cu cit două trei vorbe pe care le scăpase în treacăt 
Nastasia Filippovna îl puseseră pe gin-duri. De aceea hotari să rămînă pina 
la capăt, adoptind o atitudine de simplu spectator, singura potrivită de aici 
înainte pentru demnitatea lui. Numai generalul Epancin, jignit peste 
măsură de felul ostentativ şi oarecum scandalos cu care îi fusese înapoiat 
cadoul, putea desigur să fie şi mai supărat de toate excentricitatile 
acestea, iar apariţia neaşteptată a lui Rogojin venea să puna capac la 


toate; un om ca el făcuse oricum o concesie prea mare acceptind să ia loc 
alături de Ptitin şi Ferdiscenko; ceea ce săvirşise însă sub imboldul pasiunii 
putea fi învins, la urma urmei, de sentimentul datoriei, al conştiinţei 
rangului său social şi de respectul fata de sine însuşi, astfel încît prezenţa 
lui Rogojin şi a companiei lui în societatea Excelenței sale îi repugna cu 
totul. 

— Ah, generale, îl întrerupse Nastasia Filippovna chiar de la primele 
cuvinte, mi-au ieşit din cap toate astea! Dar fii sigur că prevăzusem o 
asemenea eventualitate. Dacă e într-adevăr aşa de jignitor pentru 
dumneata, nu mai insist să rămii, cu toate că aş fi dorit mult ca tocmai 
dumneata să fii de faţă în momentul acesta. În tot cazul, îţi sînt 
recunoscătoare pentru vizita dumitale şi pentru frumoasa dumitale 
atenţie, dar dacă totuşi ţi-e frică... 

-Nici un cuvînt mai mult, Nastasia Filippovna! strigă generalul într-un 
avint de generozitate cavalerească. Cui spui toate astea? Numai din 
devotament, şi tot aş rămîne lîngă dumneata, iar dacă vreun pericol... De 
altfel, mărturisesc, curiozitatea mea e atitata în cel mai înalt grad. Ma 
temeam numai ca nu cumva ăştia să strice covoarele sau să spargă ceva... 
După părerea mea, n-ar trebui să-i primeşti deloc, Nastasia Filippovna! 

- Rogojin în persoană! anunţă Ferdiscenko. 

— Ce crezi, Afanasi Ivanovici? apucă să-i şoptească în grabă 
generalul lui Totki. Nu cumva a înnebunit? Vorbesc la propriu, în sensul 
adevărat al cuvîntului, în accepţia lui medicală. Ce zici? 

- Ti-am mai spus că dintotdeauna avea ciudatenii, se eschivă cu 
dibăcie de la un răspuns direct Afanasi Ivanovici. 

- Şi dacă ţii seama şi de starea asta a ei febrilă... Ceata lui Rogojin 
era aproape în aceeaşi formaţie ca şi în dimineaţa acelei zile, la Ganea; i 
se adăugase numai un batrinel desucheat, fost cîndva redactor al unei 
dubioase gazete de scandal şi despre care circula o anecdotă, cum că şi-ar 
fi amanetat dantura falsă, montată în aur, pentru băutură, precum şi un 
fost sublocotenent, a cărui înfăţişare lăsa să se ghicească în el un 
concurent serios şi un rival al individului cu pumnii zdraveni; nimeni din 
ceata lui Rogojin nu-l cunoştea; fusese cules de pe partea însorită a 
bulevardului Nevski Prospekt, unde oprea trecătorii, solicitînd, în stilul lui 
Marlinski, să-l ajute cu bani, sub pretextul curios că în timpurile lui de 
glorie dădea şi el cîte cincisprezece ruble dintr-o dată celor care-i cereau 
de pomană. De cum se cunoscuseră, cei doi concurenţi resimtira o 
puternică aversiune reciprocă. Domnul cu pumnii zdraveni se considera 
jignit de admiterea „pomanagiului" în ceata lor şi, cum era în general tăcut 
din fire, se marginea să scoată din cînd în cînd cite un mormait de urs, 
uitindu-se cu dispreţ suveran la „pomanagiu" cînd acesta, fiind un om 
manierat şi cu simţ diplomatic, încerca „să se dea bine" pe lîngă el. După 
înfăţişare, sublocotenentul părea să fie dintre aceia care „la treabă" 
izbutesc mai multe prin dibăcie şi pricepere decit prin forţă fizică; unde 
mai pui că era şi mai mic de statură în comparaţie cu domnul cel bătăuş. 
Foarte delicat, pe ocolite, evitind orice discuţie în contradictoriu, dar 
fudulindu-se teribil, făcu de mai multe ori aluzie la avantajele şi 
superioritatea boxului englezesc; într-un cuvint, se arăta un fervent 
admirator al Apusului. La auzul cuvîntului „box", domnul cel atletic schiţă 
un zimbet dispretuitor de om ofensat şi, fără a-i face onoarea unei 


încăierări directe, la rîndul său ca din întîmplare, îi vinturase de cîteva ori 
pe sub nas un atribut eminamente naţional - un pumn enorm, noduros, 
acoperit cu un fel de puf roşcat — şi pentru toată lumea fu limpede că 
dacă acest atribut eminamente naţional s-ar abate asupra cuiva, l-ar face 
una cu pămîntul. 

Beat „criţă" nu era nici unul datorită straduintelor lui Rogojin care, 
preocupat de vizita pe care urma să i-o facă Nastasiei Filippovna, luase 
încă de dimineaţă toate măsurile pentru a tempera zelul „sugativ" al 
partenerilor săi. El însuşi izbuti să se dezmeticeasca din ameteala băuturii, 
în schimb umbla buimac de pe urma tuturor impresiilor acelei zile 
zbuciumate cum n-a mai fost alta în viata lui. Un singur gînd îl urmărea ca 
o obsesie de fiece clipă. Pentru înfăptuirea lui se zbătuse de la ora cinci 
după-amiază si pînă la unsprezece seara, pradă neliniştii şi îndoielii, tratind 
cu tot felul de cămătari, ca de-alde Biskup şi Kinder, care înnebuniseră 
aproape, alergind să-i împlinească vrerea. Pina la urmă, cele o sută de mii 
de ruble, bani gheaţă, la care Nastasia Filippovna făcuse în treacăt o aluzie 
vagă şi ironică, fură procurate, deşi cu o dobinda atit de exorbitantă, că 
pînă şi Biskup, ruşinat, nu îndrăznea să vorbească cu Kinder despre asta 
decit în şoaptă. 

Ca şi în dimineaţa acelei zile, Rogojin păşea în frunte, urmat de 
ceilalţi care, deşi patrunsi de conştiinţa unei anume superioritati, nu 
puteau să-şi infringa un sentiment de teamă. Mai cu seamă, şi numai 
Dumnezeu ştie de ce, îi intimida Nastasia Filippovna. Unii dintre ei erau 
chiar convinşi că vor fi neapărat ,,zvirliti pe scară-n jos". Printre aceştia se 
afla şi elegantul, irezistibilul Zaliojev. Dar ceilalţi, cu deosebire domnul cu 
pumnii zdraveni, fără a o arăta pe faţă, nutreau pentru Nastasia Filippovna 
cel mai mare dispreţ, amestecat cu ură, şi de aceea au venit la ea ca la 
asediul unei cetăţi duşmane. Totuşi, luxul primelor două odăi le impuse, 
fără voie, un respect şi un fel de teamă; erau acolo atîtea lucruri noi 
pentru ei, mobile rare, tablouri, o statuie mare a zeiţei Venus şi cîte şi mai 
cîte! Toate astea, bineînţeles, nu-i împiedicară să se înghesuie cu o 
curiozitate de bădărani pînă în salon, după şeful lor; de cum îl zăriră însă 
pe generalul Epancin printre oaspeţii Nastasiei Filippovna, domnul cu 
pumnii zdraveni, „pomanagiul" si încă vreo doi-trei s-au simţit la început 
atit de intimidati, încît începură să se dea putin cite putin îndărăt pina se 
retraseră în odaia de alături. Singur Lebedev, printre alţi cîţiva mai 
indrazneti, părea cel mai hotarit şi mergea aproape cot la cot cu Rogojin, 
conştient fiind de ceea ce va să zică un milion patru sute de mii de ruble 
capital lichid şi o sută de mii bani peşin pe care-i aducea plocon acum, 
imediat. Trebuie menţionat că toţi, chiar şi Lebedev, nu aveau o idee 
desluşită despre limitele puterii lor, şi nu ştiau în ce măsură le era sau nu 
îngăduit totul. Lebedev, de pildă, era gata să jure uneori că absolut totul le 
este îngăduit; în unele momente, în schimb, simţea un vag îndemn de a-şi 
aduce aminte, pentru orice eventualitate, şi de unele articole din codul 
penal, mai ales de cele încurajatoare şi liniştitoare. 

Cu totul alta a fost impresia pe care a produs-o salonul Nastasiei 
Filippovna asupra lui Rogojin. De cum se ridică draperia şi o zări pe 
Nastasia Filippovna, el nu mai ştiu de nimeni şi de nimic, la fel ca şi în 
dimineaţa aceea, ba şi mai mult poate. Păli brusc şi rămase o clipă 
neclintit; se putea ghici cît de năvalnic îi bate inima. Sfios, pierdut, privi 


cîteva clipe fără a-şi putea lua ochii de la Nastasia Filippovna, apoi, 
deodată, ca scos din minţi, se îndreptă împleticindu-se spre masă; în drum 
se împiedică de scaunul lui Ptitin, călcînd apoi cu cizmele lui murdare 
dantela superbei rochii pe care o purta frumoasa nemtoaica; dar nici nu 
băgă de seamă, nici nu-şi ceru scuze. Ajuns lîngă masă, depuse un obiect 
straniu, pe care îl ţinea cu amîndouă miinilc de cînd intrase în salon. Era 
un pachet mare, învelit cu grijă într-un număr din Birjeviie vedomosti si 
strîns legat din toate părţile cu o sfoară din acelea cu care se leagă 
capatinile de zahăr. Rămase după aceea pironit locului, cu braţele 
atirnindu-i de-a lungul trupului, ca şi cum şi-ar fi aşteptat sentinţa. Purta 
acelaşi costum, numai că acum mai avea la git un fular nou de mătase, de 
un roşu aprins combinat cu verde, pe care stătea înfiptă o agrafă cu un 
briliant enorm, reprezentînd un carabus, iar pe degetul murdar al miinii 
drepte un inel masiv cu briliante. Lebedev se oprise la vreo trei paşi de 
masă. Katia şi Paşa, cameristele Nastasiei Filippovna, veniră şi ele în mare 
grabă şi acum stăteau pitite după draperiile pe jumătate trase, privind cu 
ochii holbati de spaimă şi nedumerire. 

- Ce-i asta? întrebă Nastasia Filippovna, examinîndu-l cu atenţie si 
curiozitate pe Rogojin şi aratind cu ochii ,obiectul". 

— Suta de mii de ruble, răspunse el cu glasul sugrumat. 

- Aşa. Te-ai ţinut, vasăzică, de cuvint! Ce om! Şezi, te rog, aici, ne 
scaunul acesta; poate că mai tirziu o să am ceva să-ţi spun. Cine sînt 
oamenii aceştia care te însoțesc? Tot cei de adineauri? Ei bine, spune-le să 
intre şi să ia loc. Uite, pe canapeaua de colo sau pe aceasta de aici. Poftim 
şi aceste două fotolii... Dar ce-i cu ei, parcă n-ar voi să intre? 

Într-adevăr, cîţiva dintre însoțitorii lui Rogojin, intimidati, bătuseră în 
retragere şi aşteptau în odaia vecină; o parte din ei au rămas în salon şi 
acum, la invitaţia Nastasiei Filippovna, începură să se aşeze, care unde 
putea, căutînd să fie cît mai departe de masă, mai mult prin colţuri, unde 
să poată sta neobservati, în timp ce alţii îşi reveneau din buimăceală, 
recapatindu-si destul de repede curajul. Rogojin se aşeză şi el pe scaunul 
ce-i fusese indicat, dar, citeva clipe după aceea, se ridică şi rămase în 
picioare în tot timpul scenei ce a urmat. Încetul cu încetul i-a cercetat pe 
rind cu privirea pe toţi musafirii. Cînd dădu cu ochii de Ganea, un zîmbet 
înveninat i se aşternu pe faţă şi murmură ca pentru sine: „Uite-l şi pe 
ăsta!" Prezenţa generalului şi a lui Afanasi Ivanovici îl lăsă aproape rece. 
Zărindu-l însă pe Miskin alături de Nastasia Filippovna, uimirea-i fu aşa de 
mare, incit, fără voie, ochii îi rămaseră mult timp atintiti asupra acestuia; 
părea că nu este deloc în stare să-şi explice prezenţa prinţului acolo. De 
altfel, făcea uneori impresia unui om cu conştiinţa rătăcită, cuprins de 
delir. Pe lîngă zguduirile din această zi, noaptea precedentă o petrecuse în 
tren, ceea ce înseamnă că nu dormise aproape patruzeci şi opt de ore. 

- Sint o sută de mii de ruble, domnilor, aici în pachetul acesta 
murdar, spuse Nastasia Filippovna, adresîndu-se celor de faţă cu un fel de 
sfidare plină de neastimpar. Mai devreme zbierase ca un smintit că-mi 
aduce seara o sută de mii de ruble şi-l tot aşteptam să apară. Venise să 
mă cumpere dumnealui şi se tirguia ca la mezat; a început cu optsprezece 
mii de ruble, a săltat apoi dintr-o dată la patruzeci de mii şi la urmă iată şi 
suta de mii întreagă. Orice s-ar zice, s-a ţinut de cuvint! Dar priviţi-l ce 
palid e!... Toate acestea s-au petrecut în dimineaţa asta, la Ganecika 


acasă; mă dusesem să-i fac o vizită mamei lui, să cunosc viitoarea mea 
familie; dar acolo, soră-sa mi-a strigat în faţă: „Oare nu se găseşte nimeni 
aici care s-o dea afară pe dezmatata asta?" şi l-a scuipat pe frate-sau, pe 
Ganecika drept în obraz. E o fată cu caracter! _ 

— Nastasia Filippovna! făcu generalul cu dojana. Incepuse sa 
înţeleagă intrucitva, în felul său, situaţia. 

— Ce-i, generale? Nu-i frumos, nu-i aşa? la să isprăvim cu farsa asta! 
Că am avut lojă la Teatrul Francez şi am stat acolo în chip de virtute 
inaccesibilă, şi timp de cinci ani fugeam ca o sălbatică de toţi cei care 
umblau după mine, făcînd pe inocenta, ei bine - toate astea n-au fost decit 
o prostie, un moft! lată că, după cinci ani de viaţă virtuoasă, a venit el, şi 
chiar aici, în fata tuturor, imi trinteste pe masă un plocon de o sută de mii 
de ruble şi, fără îndoială, m-aşteaptă şi o troica la poartă. Atit preţuiesc eu 
în ochii lui — o sută de mii de ruble! Ganecika, văd că tot mai eşti supărat 
pe mine! Dar cum de te-ai putut gîndi o clipă măcar să mă introduci în 
familia ta? Pe una ca mine, care se înhăitează cu Rogojin! Îţi aminteşti ce a 
spus prinţul adineauri? 

— Nu asta am vrut să spun. Dumneata nu eşti o astfel de femeie! 
Departe de a te cobori pînă la Rogojin! îngăimă prinţul cu glas tremurător. 

— Ajunge, Nastasia Filippovna, maicuta, ajunge, porumbito, zău! n-o 
mai rabdă inima pe Daria Alekseevna. Dacă ţi s-a făcut lehamite de ei, de 
ce să le cauţi în coarne! Nici nu-mi vine a crede că te-ai putea duce după 
unul ca ăsta, chiar şi pentru o sută de mii de ruble! Ce-i drept, suta de mii 
e o sumă! Nu-i de lepădat! Dar n-ai decit să pui mîna pe bani, iar pe 
dumnealui trimite-l la plimbare, altceva nici nu merită unu' ca el; ehei, să fi 
fost în locul tău, cum îi mai făceam vint!... N-aş ezita o clipă!... 

Se înfuriase rău de tot Daria Alekseevna rostind aceste cuvinte. Era 
o femeie tare bună la suflet şi simtitoare, nevoie mare. 

— Nu te necăji, Daria Alekseevna, răspunse zimbind Nastasia 
Filippovna, i-am spus-o doar aşa, fără supărare. N-am de ce să-i port pică. 
Intr-adevăr, nu ştiu nici ce nebuneală m-apucase, c-am vrut să intru într-o 
familie onorabilă! Am cunoscut-o pe mama lui şi i-am sărutat mina. Si 
dacă adineauri, la voi, mi-am cam bătut joc de tine, Ganecika, am făcut-o 
într-adins, ca să mă conving pentru cea din urmă oară de ce eşti tu în 
stare. Şi tare m-ai minunat, zău asa! La multe m-aş fi aşteptat, dar la asta 
nu! Şi cum de ai putut să te gindesti măcar să mă iei de nevastă, ştiind ca 
în ajunul căsătoriei tale generalul îmi dăruieşte un asemenea colier scump 
de perle, iar eu îl primesc! Dar Rogojin? Păi, ăsta, în propria ta casă, de 
fata cu mama şi cu sora ta, a vrut să mă cumpere, stînd la tocmeală, şi 
totuşi asta nu te-a împiedicat să vii după aceea să-mi ceri mîna! Ba, erai 
gata s-o aduci şi pe soră-ta! Să fi avut dreptate Rogojin, spunînd despre 
tine că, pentru trei ruble, ai fi în stare să te tirasti în patru labe tocmai pina 
la Vasilievski Ostrov? 

- Se duce tiris, îl cunosc eu! întări Rogojin încet, dar cu un aer de 
profundă convingere. 

- Hai să zicem, dacă erai muritor de foame, treacă-meargă; dar, 
după cite ştiu, ai o leafă destul de frumusica. Si cu toate astea nu numai 
că te-ai pretat la afacerea asta ruşinoasă, dar, cînd te gindeşti, pe 
deasupra, că erai cît pe ce să te însori cu o fiinţă nesuferită (căci ştiu bine 
că mă urasti!). Acum m-am convins şi eu că pentru bani un asemenea om 


ar fi în stare să bage şi cuțitul în tine! l-a cuprins pe toţi o lăcomie, încît se 
dau în vint dupa bani ca nişte apucati. Vezi cite un tinc, nici nu i s-a uscat 
laptele pe buze, şi dă din coate să ajungă cămătar. Ar fi în stare să 
înfăşoare briciul în mătase şi să-i taie beregata şi celui mai bun prieten al 
său ca unui berbec, furisindu-se pe la spate, aşa cum am citit undeva, nu 
de mult. Ce mai... eşti un mare neruşinat! Şi eu sînt o neruşinată, dar tu 
m-ai întrecut. Cit despre curtezanul cu buchetele, nici n-am cuvinte... 

- Cum poţi, cum poţi să vorbeşti aşa, Nastasia Filippovna! strigă, 
plesnindu-şi palmele, generalul, sincer dezolat. Dumneata, totdeauna aşa 
de delicată, care judecai atît de frumos! Şi deodată, ce limbaj! Ce expresii! 

— Generale, acum sînt ametita şi vreau să petrec, rise deodată 
Nastasia Filippovna. Azi e ziua mea, sărbătoarea mea, triumful meu, îl 
aşteptam de mult. Daria Alekseevna, îl vezi pe amatorul acesta de flori, 
Monsieur aux camelias, uite-l cum stă acolo şi-şi ride de noi... 

— Nu rid, Nastasia Filippovna, ci doar ascult cu cea mai mare 
atenţie, replică Totki cu demnitate. 

— Ei bine, pentru ce, în loc să-i redau libertatea, l-am chinuit cinci 
ani de-a rîndul? Merita el asta? E asa cum îl arată firea şi altfel nu poate 
fi... Ba, e încredinţat poate că-i datorez şi recunoştinţă: m-a învăţat omul, 
m-a întreţinut ca pe o contesă, a cheltuit o avere cu mine; încă în provincie 
căuta să mă mărite cu un om destoinic, iar aici mi l-a găsit pe Ganecika; şi 
ce crezi, de cinci ani am încetat să mai trăiesc cu el şi în tot acest timp am 
continuat să primesc bani de la el, pentru că socoteam că-i dreptul meu! 
Dar o luasem pe calea cea greşită! Tu spui: ia suta de mii de ruble şi 
trimite-l la plimbare, dacă ţi s-a făcut lehamite. E adevărat că mi-e 
lehamite... Puteam să mă mărit de multă vreme, şi nu cu unul ca 
Ganecika, dar gindul acesta ma scirbea. Si la ce bun mi-am irosit cinci ani 
din viata, hranindu-mi sufletul cu fiere? Şi totuşi, ai să mă crezi ori nu, 
acum patru ani mă întrebam citeodata dacă n-ar fi mai bine să mă mărit 
cu Afanasi Ivanovici al meu. Din rautate mă gindeam pe atunci la asta; în 
vremea aceea, cite nu-mi treceau prin cap! Şi puteam să-l oblig! Chiar el 
îmi trăgea clopotele şi-mi dădea a înţelege. Nu mă crezi? Ştiu bine că nu 
era sincer, mă mintea, dar e aşa de pofticios, că se lasă uşor cînd e vorba 
să-şi facă mendrele. Pe urmă, mulţumesc lui Dumnezeu, m-am gîndit că 
nici măcar atita ură nu merită! Şi deodată aşa m-am scirbit de el, încît 
chiar dacă mă cerea în căsătorie, îl refuzam. Cinci ani am jucat farsa asta! 
Decit aşa, mai bine s-ajung o femeie de stradă, căci acolo mi-e locul! Ori 
să-mi fac de cap plecînd cu Rogojin, ori, de miine chiar, mă fac 
spălătoreasă! Căci nimic din ceea ce-i pe mine nu-i al meu; cînd o fi să 
plec — am să-i arunc în obraz totul, îi las pînă şi ultima zdreanta, iar cînd 
n-am să mai am nimic, cine o să mă mai vrea? la întreabă-l pe Ganea, mă 
ia el atunci de nevastă? Nici chiar Ferdişcenko nu m-ar lua!... 

- Ferdiscenko poate că nu te-ar lua, Nastasia Filippovna, sînt un om 
sincer, interveni Ferdiscenko, în schimb, prinţul te-ar lua sigur! Dumneata 
stai şi te tot văicăreşti, dar mai bine te-ai uita o clipă la prinţ! îl observ de 
mult... 

- E adevărat? îl întrebă ea pe Miskin. 

- Adevărat, rosti prinţul aproape în şoaptă. 

- Şi m-ai lua aşa cum sînt, săracă de tot? 

- Te-aş lua oricum, Nastasia Filippovna... 


- Altă comedie! murmură generalul. Era de prevăzut! 

Prinţul fixă o privire tristă, gravă şi pătrunzătoare pe chipul Nastasiei 
Filippovna, în timp ce ea continua să-l examineze. 

- Poftim, s-a găsit cine! spuse deodată, adresîndu-i-se din nou Dariei 
Alckseevna. Nu mă îndoiesc că i-a venit aşa, din bunătatea inimii, îl 
cunosc. Uite, mi-am şi găsit un binefăcător! Dar cine ştie, o fi poate 
adevărat ce se spune despre el că e... într-o doagă. Si din ce ai să trăieşti, 
mă rog, dacă eşti atit de îndrăgostit, că ai fi în stare, tu, un prinţ de sînge, 
să mă iei de nevastă din miinile lui Rogojin? 

- Te iau curată şi cinstită, Nastasia Filippovna, şi nu din miinile lui 
Rogojin, răspunse prinţul. 

- Cum adică, eu şi cinstită? 

- Da, dumneata. 

- Ei, asta e ceva... ca în romane; nişte aiureli din vremuri apuse, 
dragă printe; acum lumea s-a deşteptat şi bazaconiile astea nu mai prind! 
Şi-apoi, cum poţi să te gindeşti la însurătoare, cînd dumneata însuţi ai 
avea nevoie de o dădacă! 

Prinţul se ridică şi cu un glas sfios şi tremurător, avînd însă aerul 
unui om pe deplin convins de ceea ce spune, rosti apăsat: 

- Poate că ai dreptate, Nastasia Filippovna, eu nu mă pricep la nimic, 
nu cunosc nimic, dar... socot că dumneata îmi vei face onoarea şi nu eu 
dumitale. Eu... nu sînt nimic, pe cînd dumneata ai cunoscut suferinţa şi ai 
ieşit neîntinată din astfel de infern. Asta înseamnă mult. N-ai de ce să te 
simţi dezonorată şi să pleci cu 
Rogojin. Eşti prea întăritată acum... l-ai înapoiat şaptezeci de mii de ruble 
domnului Totki şi spui că pleci şi-i laşi totul, totul. Care de aici ar fi în stare 
să facă la fel? Eu... Nastasia Filippovna... te iubesc. Aş muri pentru 
dumneata, Nastasia Filippovna. N-aş permite nimănui să spună un singur 
cuvînt rău despre dumneata, Nastasia Filippovna... Dacă o să fim săraci, 
am să muncesc, Nastasia Filippovna... La auzul acestor cuvinte ale 
prinţului, Ferdiscenko şi Lebedev chicotiră iar generalul îşi drese glasul, 
tuşind pe-nfundate. Ptitin şi Totki nu se putură opri să nu zimbeasca, 
străduindu-se s-o facă cit mai discret. Ceilalţi rămaseră pur şi simplu cu 
gurile căscate. 

- ... Si, cine ştie, poate că nici n-o sa fim aşa de săraci, ci dimpotrivă, 
foarte bogaţi, Nastasia Filippovna, continuă prinţul cu aceeaşi voce 
sfioasă. De altfel, nu ştiu încă nimic sigur, şi-mi pare rău că de cînd am 
sosit, în cursul zilei de azi, n-am putut afla ceva mai precis, dar am primit 
în Elveţia o scrisoare de la Moscova, din partea unui domn, pe nume 
Salazkin, care îmi face cunoscut că e posibil să intru în posesia unei 
moşteniri foarte importante. lată scrisoarea. 

Şi la aceste cuvinte, prinţul scoase o scrisoare din buzunar. 

- Nu cumva aiurează? mormăi generalul. E o adevărată casă de 
nebuni! 

Urmă o clipă de tăcere. 

- Ai spus, mi se pare, printe, că scrisoarea e de la Salazkin? întrebă 
Ptitin. E un om foarte cunoscut în anumite cercuri, are reputaţia unui om 
de afaceri cît se poate de serios şi priceput şi, dacă această comunicare 
vine chiar de la el, poţi într-adevăr să-i dai deplină crezare. Din fericire, 
cunosc scrisul lui Salazkin întrucît am avut, nu de mult, nişte afaceri cu 


el... Dacă mi-ai da voie să-mi arunc ochii pe această scrisoare, aş putea 
să-ţi spun cu precizie dacă e scrisă de el. 

Fără nici un cuvînt, prinţul, cu o mina tremurinda, îiî 
lui Ptitin. 

- la stati, cum vine asta? sări deodată generalul, uitindu-se la ceilalţi 
ca un om scos din minţi. Cu adevărat, e vorba de o moştenire? 

Toate privirile se îndreptară spre Ptitin, care citea scrisoarea. O noua 
întîmplare senzationala venea să atite curiozitatea tuturor. Ferdişcenko nu- 
şi mai găsea astimpar; Rogojin, nedumerit, îşi plimba privirea din ce în ce 
mai neliniştită, uitindu-se inspaimintat cînd la print, cînd la Ptitin. Daria 
Alekseevna, în aşteptare, stătea ca pe ghimpi. Pînă şi Lebedev îşi pierdu 
răbdarea şi, parasindu-si colţul, se posta în spatele lui Ptitin, încercînd sa 
parcurgă din ochi scrisoarea, peste umărul acestuia, cu mutra unui om 
care se teme să nu se trezească deodată cu un ghiont în spate. 


ntinse scrisoarea 


XVI 


— E o chestiune sigură, declară în sfîrşit Ptitin, împăturind 
scrisoarea şi înapoind-o prinţului. Primeşti, fără nici o bătaie de cap, pe 
baza unui testament indiscutabil al mătuşii dumitale, un foarte însemnat 
capital. 

- Cu neputinţă! izbucni generalul, explodind parcă. Toţi ramasera din 
nou cu gura căscată. 

Ptitin explică, adresîndu-i-se în special lui Ivan Feodorovici, că o 
mătuşă de-a prinţului, pe care el n-a cunoscut-o, de altfel, niciodată 
personal, murise cu cinci luni în urmă; defuncta, sora cea mai mare a 
mamei prinţului, era fata unui negustor, pe nume Papusin, care, după cea 
dat faliment, a murit în mizerie la Moscova. În schimb, fratele mai mare al 
acestui Papuşin, mort şi el de curînd, fusese un negustor cu renume 
datorită averii sale. Acum un an îi pierduse rind pe rînd, la interval de o 
lună, pe cei doi fii ai săi, şi bătrînul fusese aşa de zdrobit de aceasta 
nenorocire, incit în scurtă vreme după aceea se prăpădi şi ei. Era văduv, şi 
toată averea lui trecu unei nepoate - mătuşa prinţului, o femeie foarte 
săracă, trăind din mila altora. În momentul cînd îi veni moştenirea lui 
Papuşin, mătuşa aceasta, suferindă de dropică, era pe patul de moarte, 
dar amintindu-si de prinţul Miskin, îl însărcina de îndată pe Salazkin să-l 
caute şi, între timp, a mai apucat să-şi facă şi testamentul. Cum se vede, 
nici prinţul şi nici doctorul la care a locuit în Elveţia n-au mai aşteptat o 
înştiinţare oficială sau informaţii suplimentare şi, după primirea scrisorii lui 
Salazkin, prinţul se hotari să vină personal. 

— Nu pot să-ţi spun decit atit, încheie Ptitin, adresindu-i-se prinţului, 
că drepturile dumitale asupra moştenirii par să fie pe deplin legale şi 
incontestabile, iar în ceea ce-l priveşte pe Salazkin poţi să fii încredinţat că 
tot ce ţi-a scris el este sută-n sută exact. Felicitările mele, printe! Nu este 
exclus ca toată moştenirea să se ridice cam pina la un milion şi jumătate 
de ruble, dacă nu si mai mult, dat fiind că Papusin a fost un negustor 
foarte bogat. 

— Ptii, ce noroc pe capul celui din urmă print din neamul Miskinilor! 
zbieră Ferdişcenko. 

— Urra! făcu si Lebedev cu vocea lui ragusita de betivan. 


— Şi eu care l-am împrumutat azi-dimineata cu douăzeci şi cinci de 
ruble, saracutul de el, ha, ha, ha! Curată fantasmagorie! se minuna 
generalul care nu reuşea să-şi revină din buimaceala. Ei, dacă-i aşa, să-ţi 
prezint felicitări! Omagiile mele! Şi, ridicîndu-se de la locul lui, se duse să-l 
îmbrăţişeze pe print. 

După el au început să se ridice şi ceilalţi, înghesuindu-se în jurul lui 
Miskin. Apărură în salon chiar şi aceia dintre însoțitorii lui Rogojin care 
rămăseseră în camera vecină. Se iscă un adevărat vacarm, în care se 
amestecau crimpeie de vorbe, exclamatii, ba se auziră şi glasuri care 
cereau şampanie; cu toţii se agitau, se înghesuiau într-o zăpăceală de 
nedescris. De Nastasia Filippovna, toată lumea aproape că uitase în acel 
moment, deşi ea era gazda şi organizase această serată. Dar îndată după 
aceea şi-au amintit cu toţii că prinţul, chiar acum, în faţa lor, o ceruse 
propriu-zis în căsătorie. Toată tărăşenia din seara aceea se dovedea a fi 
înzecit mai aiurită şi mai teribilă de cum păruse la început. Uimit la culme, 
Totki ridica mereu din umeri; singur el mai rămăsese pe scaun, pe cînd toţi 
ceilalţi se îmbulzeau care mai de care în jurul mesei. Cu toţii fură de acord 
mai tîrziu că exact în momentul acela Nastasia Filippovna începu să dea 
semne vădite de sminteală. Rămăsese pironită pe scaun, plimbindu-si o 
vreme ochii prin salon si uitindu-se la fiecare din cei de fata cu o privire 
stranie, uimită, fără să înţeleagă ce anume se petrece, şi străduindu-se 
zadarnic să se dumerească. Apoi se întoarse brusc către prinţ şi, 
tncruntindu-si sprincenele amenintator, îl examina cu atenţie; pentru o 
clipită poate i se năzărise că totul nu a fost decit un joc, o glumă, dar 
înfăţişarea prinţului, felul cum o privea îi spulberă orice îndoială. Deveni 
ginditoare, pe urmă zimbi iar, fără a-şi da seama probabil pentru ce 
anume... 

- E adevărat aşadar, voi fi prinţesă! murmură ea ca pentru sine cu o 
nuanţă de ironie si, intilnind din întîmplare privirea Dariei Alekseevna, 
izbucni în ris. Ce deznodamint neaşteptat!... Nu-mi închipuiam... Dar de ce 
stati în picioare, domnilor? Vă rog, luaţi loc, felicitati-ma pentru logodna 
mea cu prinţul! Mi se pare că cineva a dorit şampanie; Ferdiscenko, du-te 
şi porunceste să vină mai repede sampania. Katia, Paşa, adauga ea 
deodată, zărindu-şi cameristele în uşă, veniţi încoace; ştiţi că mă mărit? 
Cu un print; are un milion şi jumătate; e prinţul Miskin şi mă ia de soţie! 

- Să fie cu noroc, maicuta, era şi timpul! Nu lăsa să-ţi scape prilejul! 
strigă Daria Alekseevna, profund zguduită de cele intimplate. 

- Stai lingă mine, printe, urmă Nastasia Filippovna, uite aşa; a, iată 
că a venit şi şampania! Aştept să-mi prezentaţi omagiile dumneavoastră, 
domnilor! 

- Ura! strigară mai multe glasuri. Mulţi, şi printre ei aproape toţi 
acolitii lui Rogojin, se înghesuiră în jurul tăvilor cu şampanie. Dar cu toate 
că vociferau care mai de care şi erau gata să-şi dea drumul şi mai mult, 
unii dintre ei au simţit chiar şi în atmosfera aceea plină de ciudatenii şi 
zăpăceală generală că decorul se schimbă. Alţii, dezorientati si 
neîncrezători, aşteptau să vadă ce o să se mai intimple. Cei mai multi 
însă schimbau păreri pe şoptite, socotind că nu-i nimic neobişnuit în toată 
afacerea asta, că s-au mai văzut printi căsătorindu-se cu te miri cine, ba 
unii chiar si cu tiganci-cintarete de prin localuri. In ce-l priveşte pe Rogojin, 
acesta stătea buimac şi privea înjur, cu faţa schimonosită, pe care încre- 


menise un zîmbet plin de nedumerire. 

— Gindeste-te ce faci, printe dragă; vino-ti în fire, omule! sopti 
îngrozit generalul, apropiindu-se de print si trăgîndu-l de mineca pe furiş. 

Nastasia Filippovna observă mişcarea şi izbucni în hohote de ris. 

— Nu, generale! De-acum sînt şi eu o prinţesă, ai auzit? Prinţul nu va 
îngădui să fiu insultată! Afanasi Ivanovici, de ce nu-mi prezinti felicitări? 
Acum, peste tot, am să stau în rînd cu nevasta dumitale; nu e rau sa ai un 
astfel de soţ, ce zici? Are un milion şi jumătate, e prinţ şi, pe lîngă toate, se 
spune că e şi idiot; ce poate fi mai bine? Abia acum începe pentru mine o 
viata nouă! Ai întîrziat, Rogojin! la-ti pachetul; eu mă mărit cu prinţul şi voi 
fi mai bogată decit tine. 

De-abia acum Rogojin izbuti să-şi dea seama de ceea ce se petrece. 
O suferinţă de neînchipuit i se întipări pe obraz. Fringindu-si mîinile de 
disperare, scoase un geamăt din piept. 

— Lasă-te păgubaş! răcni el către print. Cuvintele lui stirnirä un haz 
general. 

— Nu cumva ai vrea să se lase păgubaş de dragul tău? îl ironiza 
Daria Alekseevna cu un aer triumfător. Atita ştii: să trintesti banii pe masă, 
mitocan ce eşti! Prinţul o ia de nevastă, auzi? lar tu ai venit aici să-ţi faci 
mendrele. 

— O iau eu! Mă însor chiar acum, în clipa asta! Dau tot ce am... 

— Uită-te la el! A venit beat de la crişmă, ar trebui dat pe uşă afară! 
se înverşuna Daria Alekseevna în culmea indignării. 

Risetele se intetira. 

— Auzi, printe, zise Nastasia Filippovna, adresindu-i-se lui 
Miskin, auzi cum se tocmeste un badaran pentru logodnica ta? 

— El e beat acum, rosti printul. Te iubeste mult. 

— Şi n-are să-ţi crape obrazul de ruşine, mai tîrziu, că te-ai însurat 
cu una care era cit pe ce să fugă cu Rogojin? 

- Aveai febră în momentul acela, şi acum ai febră, şi parcă ai fi în 
delir. 

— Şi n-ai să te simţi ruşinat cînd ti se va spune că nevasta-ta a fost 
tiitoarea lui Totki? 

— Nu, n-am sa ma simt rusinat... Doar nu din voia dumitale ai ajuns 
la Totki. 

— Şi n-ai să-mi scoţi ochii niciodată cu asta? 

— Nu, niciodată! 

— la seama, nu jura pentru toată viata! 

— Nastasia Filippovna, rosti prinţul domol, cu blindete şi compasiune 
în glas, ţi-am spus adineauri că m-aş simţi onorat dacă mi-ai acorda mina 
şi că prin asta nu eu, ci dumneata mi-ai face o mare cinste. Ai zimbit 
atunci şi am auzit şi risetele celor din jur. Poate m-am exprimat într-un fel 
caraghios sau poate că am fost ridicol; dar mi s-a părut întotdeauna că... 
ştiu ce înseamnă onoarea şi sînt sigur că am spus un lucru adevărat. 
Adineauri voiai să porneşti pe drumul pierzaniei, fără putinţă de întoarcere, 
şi niciodată nu ţi-ai fi iertat asta, deşi nu ai nici o vină. E cu neputinţă ca 
viaţa dumitale să fie distrusă pentru totdeauna. Şi dacă Rogojin a venit 
aici, iar Gavrila Ardalionovici a vrut să te amăgească, ce rost are să vor- 
beşti mereu despre asta? Ceea ce ai făcut dumneata, o repet, puţini 
oameni ar fi în stare să facă, şi dacă ai vrut să pleci cu Rogojin, n-a fost 


decit o criză, ai fost descumpănită, suferindă. De altfel, criza aceasta nu ti- 
a trecut de tot nici acum şi ar fi mai bine să te culci. Cu Rogojin n-ai fi 
putut sta în nici un caz, şi a doua zi chiar ai fi preferat să te faci 
spălătoreasă decit să rămii cu el. Ai o fire mindra, Nastasia Filippovna, dar 
poate că esti atît de nefericită, incit te crezi vinovată cu adevărat. Ai 
nevoie de multă îngrijire, Nastasia Filippovna. Eu te voi îngriji. Adineauri ti- 
am văzut portretul şi am avut impresia că regăsesc în el trăsături 
cunoscute. Şi mi s-a părut ca mă chemai de mult... Eu... te voi respecta 
toată viaţa, Nastasia Filippovna, încheie prinţul brusc, revenindu-şi parcă şi 
roşind la gîndul că se destăinuia astfel în prezenţa unor oameni care nu 
vor fi niciodată în stare să-l înţeleagă. 

Ptitin îşi lăsase din decenta capul în jos şi se uita în podea, întimp ce 
Toţki cugeta: „O fi el idiot, dar ştie că prin lingusire reuşeşti mai uşor să-ţi 
atingi scopul; ce ţi-e si cu firea omului!" 

Prinţul observă că, din colţul său, Ganea îl fixa cu ochi scînteietori, ca 
şi cum ar fi vrut sâ-l prefacă în scrum. 

- Ce om de treabă! spuse tare Daria Alekseevna înduioşată. 

- Un om cu carte, dar pierdut iremediabil! murmură generalul. Totki 
îşi luă pălăria cu gîndul să plece neobservat. Se intelesese din ochi cu 
generalul să iasă împreună. 

- Iti mulţumesc, printe! Nimeni pînă acum nu mi-a vorbit aşa, spuse 
Nastasia Filippovna. Toţi îmi dădeau tircoale ca să mă cumpere şi nici un 
om cumsecade nu m-a cerut în căsătorie. Ai auzit, Afanasi Ivanovici? Cum 
ti se pare tot ce mi-a spus prinţul? Aproape necuviincios, nu-i aşa?... 
Rogojin! Aşteaptă, nu pleca. De altfel, văd că nici nu eşti prea grăbit. Se 
prea poate să merg totuşi cu tine. Incotro voiai să mă duci? 

- La Ekaterinhof, raportă scurt, din colţul său, Lebedev. Rogojin 
tresări, se uită cu ochi mari la Nastasia Filippovna de parcă nu-i venea să 
creadă. Părea cu totul năuc, ca şi cum ar fi primit o lovitură zdravana de 
măciucă în cap. 

- Dar ce-ţi veni, soro? Precis că te-a apucat iar criza; ai înnebunit? 
strigă speriată Daria Alekseevna. 

- Nu cumva ai crezut că-i serios? sări din loc Nastasia Filippovna, 
hohotind. Cum ţi-ai putut închipui că aş fi în stare să distrug viata acestui 
prunc nevinovat? Asa ceva i-ar sta bine lui Afanasi Ivanovici, care se 
pricepe să oblăduiască fiinţe nevinovate! Să mergem, Rogojin! Da' unde-i 
pachetul? Chiar dacă vrei să te însori cu mine, banii totuşi să mi-i laşi. Nu 
se ştie, poate că nici nu mă mărit cu tine. Ce-ai crezut, că dacă mi-ai 
propus să mă iei de nevastă, pachetul îţi rămîne ţie? Nu se prinde! Sînt şi 
eu o neobrazata! Am fost tiitoarea lui Totki... Prinţe! Perechea potrivită 
pentru tine ar fi Aglaia Epancina, nu Nastasia Filippovna; dacă m-ai lua, 
Ferdiscenko te-ar arăta cu degetul! Ştiu, nu-ţi pasă de asta; dar mi-eteamă 
că am să te nenorocesc şi, mai devreme sau mai tîrziu, tot nu scap de 
dojenile tale! Cit despre marea cinste pe care, chipurile, ti-as face-o, 
întreabă-l pe Totki, e în măsură să te lămurească. lar tu, Ganecika, să-ţi iei 
gîndul de la Aglaia Epancina, ştii asta? Dacă nu te tocmeai cu ea, se ducea 
cu siguranţă după tine! Aşa sinteti voi, bărbaţii: fie că-i o femeie 
destrabalata, fie că-i una cinstită, pentru voi totuna-i şi uite că ai dat 
greş... Ce-ai rămas aşa, cu gura căscată, generale? 

— Sodomă. Asta-i adevărată Sodomă! repeta generalul, dînd din 


umeri. Între timp se ridicase de pe canapea. 

Toată lumea era din nou în picioare. Nastasia Filippovna părea că-şi 
pierduse cu adevărat minţile. 

-Nu, nu se poate! gemu prinţul, fringindu-si miinile. 

— Ba bine că nu! Ai luat cumva în serios tot ce ţi-am spus? Am şi eu 
poate mindria mea, aşa dezmatata cum sînt! Adineauri spuneai că-s 
perfecțiunea întruchipată; frumoasă perfecţiune, n-am ce zice, care numai 
pentru a se fuduli că a călcat în picioare un milion şi un titlu de prinţesă se 
cufundă într-o viaţă de desfriu! Ce fel de soţie aş putea să-ţi fiu, după 
toate astea? Afanasi Ivanovici, ai văzut cum am azvirlit un milion pe 
fereastră? Şi dumneata, care erai sigur că mă fericeşti cu Ganecika şi cu 
cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble ale dumitale! Pastreaza-ti banii, 
Afanasi Ivanovici (să te fi ridicat cel putin pina la suta de mii; Rogojin a fost 
mai galant!). Dar pe Ganecika îl voi răsplăti eu, mi-a venit o idee. Acum 
însă vreau să petrec, doar sînt o femeie pierdută! Zece ani am stat în 
temniţă, acum m-a ajuns şi pe mine norocul! Ce mai aştepţi, Rogojin? 
Haide! 

— Haidem! zbieră Rogojin ca un smintit. Hei, voi de-acolo... aduceţi 
vin... pentru toată lumea! lu-hu-hu! 

— Vin... vin... Vreau să beau, să petrec. Va fi şi muzică? 

— Da, da, o să fie! Nu te apropia! răcni din nou Rogojin ca ieşit din 
minţi, văzînd că Daria Alekseevna se îndrepta spre Nastasia Filippovna. Ea 
mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis! 

Se sufoca de fericire; se invirtea în jurul Nastasiei Filippovna, strigind 
tuturor: „Nu vă apropiaţi!" Toată ceata lui se înghesuise acum în salon. Unii 
beau, alţii strigau şi rideau; toţi erau foarte veseli şi nu mai simțeau nici 
cea mai mică jenă. Ferdişcenko sonda terenul, să vadă de nu e chip cumva 
să se oploseasca pe lîngă ei. Generalul şi Totki dădură din nou să plece. 
Ganea era şi el cu pălăria în mînă, dar rămase locului, nemişcat şi mut, ca 
şi cum nu se putea smulge de la spectacolul ce-l avea înaintea ochilor. 

- Nu vă apropiaţi! răcnea Rogojin. 

- Dar ce te-a apucat de zbieri asa? îl domolea rizind Nastasia 
Filippovna. Sînt încă stapina aici, la mine acasă şi, daca vreau, te pot da pe 
uşă afară. Nu ţi-am luat încă banii, sînt tot acolo, pe masă; adă pachetul! 
Pachetul conţine o sută de mii de ruble, zici? Ce scîrnăvie! Ce-i, Daria 
Alekseevna? Faceam mai bine să-l nenorocesc pe dinsul? (îl arată pe 
print.) Insuratoare îi trebuia lui? Mai degrabă ar avea nevoie de o dădacă; 
lasă că o să facă generalul pe dădaca; ia te uită ce se mai invirteste în 
jurul lui! Priveşte, printe, logodnica ta a luat bani de la altul, pentru ca eo 
tirfa, şi tu voiai să te însori cu ea? Dar de ce plingi? Ti-e aşa de greu? 
Haide, rizi, fii vesel ca mine, îi dădea mereu pe acelaşi ton Nastasia Filip- 
povna, în timp ce pe obraji i se prelingeau două lacrimi mari. Lasă-te în 
voia vremii — totul va trece! Mai bine să te razgindesti acum decit mai 
tîrziu... Dar ce v-aţi apucat acum să bociti cu toţii? Uite, si Katia plinge! Nu 
trebuie, Ratia dragă! N-am să vă las fără ajutor, nici pe tine şi nici pe Pasa; 
am si dat dispoziţiile trebuincioase; iar acum, ramineti cu bine! O fată 
cinstită ca tine a fost pusă să mă servească pe mine, o destrăbălată! Aşa-i 
mai bine, printe, crede-mă, aşa-i mai bine; mai tirziu m-ai fi disprețuit si n- 
am fi fost fericiţi! Nu te jura, tot n-am să te cred! Şi pe urmă, oricum, ar fi 
fost o mare nerozie!... Mai bine să ne luăm ramas-bun ca doi prieteni, căci, 


de fapt, eu sînt o visătoare, şi îţi închipui ce ar fi ieşit! Parcă eu n-am visat 
să te întîlnesc odată şi odată? Ai dreptate, de mult visez la asta; încă de pe 
atunci, în cei cinci ani cît am stat singură-singurică la conacul lui, la ţară; 
de multe ori mă luam cu gindul şi îmi închipuiam că un om întocmai ca 
tine, bun, cinstit, frumos şi chiarla fel de neajutorat, îmi iese deodată în 
cale şi-mi spune: „N-ai nici o vină, Nastasia Filippovna, iar eu te ador!" Sa 
înnebuneşti, nu alta, de atita frumuseţe... şi deodată se înfiinţa ăsta; în 
fiecare an îşi petrecea două luni la tara, pe urmă pleca, lăsîndu-mă 
pîngărită, înjosită, batjocorită, încît de o mie de ori am vrut să-mi fac 
seama, să mă arunc în lac, dar am fost laşă, n-am avut destulă tărie să mă 
hotărăsc; acum însă... Rogojin, eşti gata? 

- Gata. Nu vă apropiaţi! 

- Gata! Gata! se auziră mai multe glasuri. 

- Troicile cu zurgălăi ne aşteaptă! Nastasia Filippovna luă pachetul în 
mina. 

- Ganka, ma ispiteste un gind: sa te despagubesc; pentru ce ai 
pierde chiar totul?! Rogojin, e adevărat ca pentru trei ruble s-ar tîri în patru 
labe pina la Vasilievski Ostrov? 

- Aşa este! 

- Ei bine, ascultă, Ganea, vreau să-ţi mai admir o data sufletelul; m- 
ai chinuit de ajuns în aceste trei luni, acum e rîndul meu. Vezi pachetul 
ăsta? Sint aici o sută de mii de ruble! Uite, îl arunc îndată în focul din 
cămin, toţi cei de faţă vor fi martori... în clipa cînd va fi cuprins de flăcări, 
du-te şi scoate-l din vilvataie, dar cu miinile goale, fără manusi, cu 
minecile suflecate. Daca faci asta, pachetul e al tau şi toţi banii iti aparţin. 
Ai să te frigi putintel la degetele, dar face, e vorba de o sută de mii de 
ruble, gindeste-te! întinzi mîna şi cit ai clipi l-ai şi scos, nu-i mare lucru! lar 
eu iti voi admira sufletelul, cum te îndeamnă să te bagi în flăcări după 
banii mei. Toată lumea e martoră că pachetul va fi al tau. lar dacă nu-l 
scoţi, o să-l mistuie flăcările, o să ardă, căci nu voi îngădui nimănui altuia 
să se atingă de el. Dati-va cu toţii la o parte! Banii aceştia îmi aparţin! 
Rogojin mi-i dă ca să petrec o noapte cu el. Nu-i aşa că banii sînt ai mei, 
Rogojin? 

- Ai tăi, bucuria mea! Ai tăi, crăiaso! 

- Ei bine, dati-va la o parte, fac ce vreau, să nu mă împiedicaţi! 
Ferdiscenko, atita focul! 

- Nastasia Filippovna, nu ma ajuta puterile, raspunse acesta nauc. 

- U-uf! făcu tinara femeie cu dispreţ si, apucînd clestele-vatrai 
rascoli doi taciuni încinşi ce pilptiau încă, apoi zvirli pachetul în focul abia 
izbucnit. 

Un strigăt general umplu salonul; cîţiva îşi făcură chiar semnul crucii. 

— A înnebunit! A înnebunit! se auzea din toate părţile. 

— Oare... n-ar trebui... s-o legăm? îi spuse încet generalul lui Ptitin. 
Sau să trimitem după... căci e nebună! Nu-i aşa că-i nebună? ... Asta-i 
nebunie curată! 

— N-nu, poate că nu-i tocmai nebunie, răspunse Ptitin care, 
tremurind şi alb ca varul, nu era în stare să-şi desprindă ochii de la 
pachetul ce începea să se aprindă. 

— E nebună! Nu-i aşa că nu-i în toate minţile? o ţinea una şi bună 
generalul, agatindu-se acum de Totki. 


— Ti-am spus doar că e o femeie excentrică, murmură Afanasi 
Ivanovici, făcînd şi el fete-fete. 

— Şi cînd te gindesti că e vorba de o sută de mii de ruble, nu 
glumă!... 

— Doamne, Doamne! se auzea din toate părţile. Toţi se îmbulzeau în 
jurul căminului, curioşi să vada cu ochii lor, şi nu-şi puteau stapini 
strigătele de uimire... Citiva se urcară pe scaune, ca să privească pe 
deasupra capetelor. Daria Alekseevna, inspaimintata, se refugie în odaia 
de alături şi vorbea acum în şoapte întretăiate cu Paşa şi Katia. Nemtoaica 
cea frumoasă o şi luase din loc. 

— Maiculita! Suflet milostiv! Stapina atotputernică! strigă Lebedev, 
cazind în genunchi înaintea Nastasiei Filippovna, cu braţele întinse spre 
cămin. O sută de mii de ruble! O sută de mii! Le-am văzut, pachetul a fost 
făcut sub ochii mei! Măiculiţă! Zînă bună! Îndură-te! Porunceste-mi să mă 
vîr în cămin, intru cu totul, bag în foc capul meu înălbit de griji... O soţie 
bolnavă, neputincioasa, treisprezece copii orfani în casă, tatăl îngropat 
săptămîna trecută, un om care moare de foame. Nastasia Filippovna! 

Si, tiptnd ca din gură de şarpe se şi tiri spre cămin. 

- Inapoi! strigă Nastasia Filippovna, îmbrîncindu-l la o parte. Dati-va 
la o parte cu toţii! Ganea, ce mai stai? Lasă ruşinea la o parte! Hai, du-te 
de-ti ia pachetul! E norocul tau! 

Dar bietul Ganea suportase prea multe în ziua aceea pentru a fi în 
stare să mai reziste şi la aceste ultime şi neaşteptate încercări. Toţi se 
dadura la o parte, lăsindu-l fata-n fata cu Nastasia Filippovna. Se aflau la 
trei paşi unul de altul. In picioare, Nastasia Filippovna aştepta, şi privirea ei 
scînteietoare nu-l slăbea deloc pe Ganea. Acesta, în frac, înmănuşat, cu 
pălăria în mina, stătea înaintea ei fără să spună un cuvint şi, cu braţele 
încrucişate, privea focul. Un zîmbet de om smintit rătăcea pe chipul său 
livid. E drept, nu putea, nu era în stare să-şi întoarcă ochii de la foc, de la 
pachetul atins de flăcări, dar ceva nou părea că începe să-i piîlpiie în suflet; 
s-ar fi zis că jurase să suporte pina la sfîrşit acest supliciu; stătea pironit 
locului, întocmai ca o stană de piatră şi, după citeva clipe, toată lumea 
înţelese că nu se va duce să scoată pachetul din foc, că nu vrea să-l 
scoată şi că va lăsa să ardă suta de mii de ruble. 

- Baga de seamă, dacă.-l laşi să ardă, nu mai scapi de batjocură şi de 
gura lor, îi strigă Nastasia Filippovna, şi sînt sigură că după asta ai să te 
spînzuri. Nu glumesc deloc! 

Flăcările ce se ridicaseră la început între cei doi tăciuni încinşi 
păreau mai întîi că se vor stinge sub greutatea pachetului. Nu se mai văzu 
decit o para mică, albăstruie, care mai pilpiia la capătul taciunelui de 
dedesubt. Dar iată că o limbă roşiatică, subţire şi prelungă linse pachetul, 
focul se agata alergind în sus pe margini şi, deodată, pachetul fu cuprins în 
întregime de flăcări şi o vilvataie se înalţă deasupra lui. Un strigăt izbucni 
din toate piepturile. 

-Nastasia Filippovna, îndură-te, maiculita! se tinguia Lebedev, 
repezindu-se din nou spre foc, dar Rogojin îl dădu la o parte, imbrincindu-| 
cu piciorul. 

Rogojin nu-şi mai putea lua privirea de la Nastasia Filippovna. 
Fascinat, o sorbea din ochi. Era în al nouălea cer. 

- Crăiasă, adevărată crăiasă! repeta el întruna, adresîndu-se la 


fereală celor din dreapta si din stînga sa. E de-a noastră, aşa sîntem noi, 
cei din tagma noastră! strigă el în neştire. Aţi văzut, şnapanilor? Straşnic! 
Care dintre voi ar fi în stare să facă aşa ceva, ai? Prinţul observa toată 
scena în tăcere şi cu un aer îndurerat. 

— jl scot cu dinţii pentru o mie de ruble numai, se oferi deznădăjduit 
Ferdiscenko. 

— Parcă ce, eu n-aş putea să-l scot cu dinţii? se scandaliza scrisnind 
aprig din dinti, domnul cu pumnii zdraveni, postat in spatele celorlalti; 
apoi, apucat, se vede, de un adevarat acces de exasperare, zbiera: La 
naiba! Arde! O să ardă totul, n-auziti? 

— Arde! arde! strigau acum toţi într-un glas, înghesuindu-se buluc 
mai aproape de cămin. 

— Ganea, nu te mai codi; te îndemn pentru ultima oară! 

— Dar sari odată! urlă Ferdiscenko, scos din minţi; apoi, nemaistiind 
ce face, se repezi şi-l trase pe Ganea de mineca: Bagă-te, fandositule! 
Arde, nu-ntelegi! A-ah, afurisitul! 

Ganea îl imbrinci pe Ferdiscenko, se întoarse şi se îndreptă spre usa; 
dar n-apucă să facă nici doi paşi, se clătină şi se prăbuşi ca străfulgerat pe 
podea. 

— A leşinat! strigară ceilalţi. 

— Ai milă, maiculita, că scrum se alege din ei! gemu Lebcdev. 

— Or să ardă aşa, degeaba! urlau ceilalţi. 

— Katia, Paşa, unde sinteti? Repede - apă, spirt! strigă Nastasia 
Filippovna, aruncindu-si ochii spre Ganea, care zăcea cu fata-n jos; apucă 
apoi cleştele şi trase pachetul din cămin. 

Aproape în întregime învelişul de hirtie fusese pirjolit, dar se văzu 
numaidecit că tot conţinutul rămăsese intact. Teancul de bancnote fusese 
înfăşurat într-un ziar din trei file şi banii erau neatinşi. Toată lumea răsuflă 
uşurată. 

— Doar o singură miişoară dacă a fost puţin atinsă, restul a scăpat, 
constată cu înduioşare Lebedev. 

— Întreaga sumă îi aparţine! Tot pachetul e al lui! Ati auzit, 
domnilor? anunţă cu glas tare Nastasia Filippovna, depunind 
pachetul alături de Ganea. Nu s-a băgat să-l scoată, s-a ţinut dirz. 
Inseamnă că simţul de demnitate e mai tare la el decît lăcomia de bani. 
Nu-i nimic, o să-şi vină în fire! Altfel, m-ar fi înjunghiat poate... uite că 
începe să-şi revină. Generale, Ivan Petrovici, Daria Alekseevna, Katia, Paşa, 
Rogojin, ati auzit? Pachetul e al lui, al lui Ganea. I-l dau drept 
despăgubire... Pentru ce anume, n-are importanţă. Să-i spuneţi. Să-l 
găsească lîngă el cînd s-o trezi... Să mergem, Rogojin! Adio, printe, pentru 
prima oară am întîlnit un om adevărat! Adio, Afanasi Ivanovici, merci! 

Toată ceata lui Rogojin porni acum lărmuind în alai spre ieşire, în 
urma şefului lor şi a Nastasiei Filippovna. În antreu, slujnicele îi tinura 
blana; bucătăreasa Marfa veni în fugă de la bucătărie. Nastasia Filippovna 
le sărută pe toate. 

- Cum se poate, conita, sa ne parasesti pentru totdeauna? Si pe noi 
cui ne laşi? Unde vrei să te duci? Tocmai acum, într-o zi ca asta? întrebau 
servitoarele, plingind si sărutîndu-i mîinile. 

- Mă duc să fac trotuarul, Katia, ai auzit, acolo-i locul meu, iar de nu, 
ma fac spălătoreasă! Mi-ajunge cit am stat cu Afanasi Ivanovici! Salută-l 


din partea mea şi să mă iertati dacă vreodată, la supărare, v-am necajit cu 
ceva... 

Prinţul alergă şi el spre ieşire, in timp ce Rogojin şi însoțitorii lui se 
instalau în cele patru sănii cu zurgălăi trase la scară. Generalul izbuti să-l 
ajungă din urmă, pe trepte. 

- Ce ai de gind să faci, printe, vino-ti în fire, omule! încercă el să-l 
oprească, luîndu-l de braţ. Las-o, frate! Nu vezi cum e? îţi vorbesc ca un 
părinte... 

Prinţul îl privi fără să-i spună un cuvint, se desprinse şi cobori 
treptele în fugă. 

Generalul Epancin ajunse la poartă tocmai în momentul cînd alaiul 
de troici se puse în mişcare şi avu astfel prilejul să vadă cum prinţul sări în 
cea dintii trăsură ce-i ieşi în cale, strigindu-i birjarului să mine spre 
Ekaterinhof, pe urmele alaiului. în acelaşi moment, o trăsurică elegantă, 
înhămată cu un cal sur de rasă, trase în faţa scării, şi generalul porni, 
ducînd cu el acasă şiragul de perle pe care avusese grijă să şi-l ia, în timp 
ce în minte-i începeau să-i incolteasca noi speranţe si tot felul de proiecte. 
In noianul acestor proiecte răsări de vreo două ori şi imaginea seducătoare 
a Nastasiei Filippovna, făcîndu-l să suspine din rărunchi: 

— Păcat de ea! într-adevăr, mare păcat! O femeie pierdută! O 
smintită... Cît despre prinţ, dată fiind schimbarea situaţiei, îi trebuie altfel 
de soţie; acum, Nastasia Filippovna chiar că nu i se potriveşte deloc... 

Cam în acelaşi sens răsunară şi cuvintele pline de înţelepciune şi de 
judecată matură pe care le schimbară alţi doi dintre invitaţii Nastasiei 
Filippovna, şi care găsiseră cu cale să facă o mică plimbare pe jos. 

— Ştii, Afanasi Ivanovici, cam asa se pare că se întîmplă la japonezi, 
observa Ivan Petrovici Ptitin. La ei, cică, cel ofensat se duce la ofensatorul 
său şi-i spune: „M-ai ofensat, de aceea am să-mi spintec pintecele de fata 
cu tine", resimtind, pesemne, o satisfacţie extraordinară de pe urma unei 
asemenea răzbunări. Ciudate firi şi caractere mai există pe lumea asta, 
Afanasi lvanovici! 

— Vasazica găseşti aici o anumită asemănare de situaţii? răspunse 
Totki zimbind. Hm, da! Nimic de zis, o comparaţie cit se poate de originală 
şi... cu tilc. Dar ai văzut şi dumneata, scumpe Ivan Petrovici, că în ce ma 
priveşte, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă; cred că vei fi de acord că nu 
mi se poate pretinde imposibilul? Ai să recunoşti de asemenea că în 
femeia asta stă ascunsă o comoară de calităţi rare... strălucite. Adineauri, 
am vrut chiar să-i spun, dacă mi-aş fi putut permite în mijlocul vacarmului 
aceluia nebunesc, să-i arăt, drept răspuns la reprosurile ei, că ea însăşi, 
aşa cum o vedeam cu toţii, e cea mai bună justificare a purtării mele. Într- 
adevăr, cine nu şi-ar fi pierdut capul... uneori punind la bătaie chiar totul, 
pentru o asemenea femeie? Ai văzut, necioplitul acela de Rogojin cum i-a 
pus pe masă o sută de mii de ruble?! Să zicem că tot ce s-a petrecut în 
seara asta a fost aberant, romantios, lipsit de decenta; în schimb, cîtă 
extravaganta şi originalitate. Spune şi dumneata, n-am dreptate? 
Dumnezeule, ce nu s-ar fi putut face cu un astfel de caracter şi o 
asemenea frumuseţe! Zadarnice au fost, se vede, toate strădaniile şi 
ostenelile, toată învăţătura şi toată educaţia ce i s-au dat! Nimic nu s-a 
ales din ele. Totul s-a irosit în vînt. Un diamant neşlefuit! - am mai spus-o 
de atitea ori... 


Şi Afanasi Ivanovici scoase un oftat adînc. 


PARTEA A DOUA 


Două zile după ciudata întîmplare de la serata Nastasiei Filippovna, 
cu care se încheie prima parte a istorisirii noastre, prinţul Miskin se grăbi 
să plece la Moscova pentru a intra în posesia moştenirii ce-i venise atit de 
neaşteptat. Se spunea pe atunci că şi alte cauze ar mai fi determinat 
această plecare grabnică; dar nu dispunem decît de prea puţine informaţii 
asupra acestui punct, ca şi asupra peripetiilor prinţului la Moscova sau, 
mai exact, în timpul celor şase luni cît a lipsit din Petersburg. Chiar şi cei 
care, din anumite motive, nu erau indiferenți fata de soarta lui n-au primit 
în acest răstimp nici o ştire de la dinsul. Unele zvonuri, ce-i drept, mai 
ajungeau din cînd în cînd la urechile lor, dar pe lîngă faptul că apăreau 
aproape toate deosebit de stranii, mai erau şi foarte contradictorii, 
batindu-se adesea cap în cap. Cel mai mult, bineînţeles, se interesau de 
prinţ membrii familiei Epancin, deşi, la plecare, nici nu avusese timp să-şi 
ia ramas-bun de la ei. Este adevărat că generalul se tntilnise între timp cu 
el de vreo două-trei ori pentru a discuta împreună nişte chestiuni 
importante; dar daca Ivan Feodorovici personal tinuse să se intilneasca cu 
prinţul, el nu găsi totuşi cu cale să împărtăşească lucrul acesta şi familiei 
sale. Şi, în general, la început, adică aproape o lună întreagă după 
plecarea lui Miskin, printr-o înţelegere tacită a familiei, rămăsese hotărit sa 
nu se mai vorbească de el. Singură Lizaveta Prokofievna fu aceea care tinu 
să declare încă din primul moment „că se înşelase groaznic asupra 
prinţului"; pentru ca, două sau trei zile după aceea, să adauge, dar de data 
aceasta în termeni generali, fără a indica vreun nume, că 
„trăsătura cea mai importantă din viaţa ei a fost aceea de a se fi înşelat 
mereu în aprecierea oamenilor". În sfîrşit, zece zile mai tîrziu, bosumflindu- 
se pentru ceva pe fiicele ei, conchise sententios: „Destul am greşit în 
aprecierile mele; de azi înainte, s-a terminat!". E cazul să menţionăm 
totodată că în casa lor, pentru multă vreme după aceea, se instaura o 
atmosferă deprimantă, de nelinişte sj încordare, de suspiciuni şi 
nemulțumiri reciproce cu greu stapinite; toată lumea umbla posomorită, 
încruntată. Generalul era ocupat cu afacerile lui zi şi noapte; rareori se 
întîmplase să fie atit de activ şi de absorbit de treburi, mai ales în cadrul 
serviciului. Acasă, printre ai lui, nu apărea decit foarte rar şi pentru citeva 
minute doar. Cit despre domnisoarele Epancin, ele, fireşte, nu şi-au 
exprimat nici o părere cu glas tare. Nu era exclus faptul ca nici atunci cînd 
ramineau singure, să nu-şi destăinuie chiar totul una alteia. Firi mindre şi 
orgolioase, preferau citeodata să păstreze o anumită rezervă chiar şi între 
ele; de altfel, se înțelegeau nu numai de la primul cuvînt, ci de la cea dintii 
privire, încît, de multe ori, discuţiile lungi nu-şi mai aveau rostul. 

Un singur lucru n-ar fi scăpat totuşi unui observator din afară, dacă 
s-ar fi întîmplat să fie acolo vreunul: că, judecind după datele de mai sus, 
puţine cite erau, prinţul lăsase totuşi în casa Epancinilor o impresie 


puternică, deşi nu-i vizitase decit o singură dată şi numai în treacăt. Poate 
că era efectul unei curiozitati fireşti şi explicabile fata de unele ieşiri 
excentrice şi peripeții ciudate ale acestuia. Oricum ar fi fost, o asemenea 
impresie exista. 

Încetul cu încetul, chiar şi zvonurile răspîndite în oraş deveniră din ce 
în ce mai confuze şi curînd se topiră în negura uitării. Se vorbea, ce-i 
drept, de un printisor cam prostănac (nimeni nu putea să-i precizeze 
numele), care, moştenind deodată o avere uriaşă, se însurase cu o 
frantuzoaica în trecere, renumită dansatoare de cancan de la Chateau des 
Fleurs. Alţii spuneau că moştenirea o primise un general, iar pe celebra 
dansatoare frantuzoaica o luase de nevastă un negustor rus, putred de 
bogat, despre care se spunea că la nunta lui, numai aşa ca să se dea mare 
şi fiind beat crita, arsese la flacăra unei luminări fantastica sumă de şapte 
sute de mii de 
Ruble, în bonuri de stat ale ultimului împrumut. Toate zvonurile astea se 
potoliră însă curînd, căci între timp interveniră şi alte evenimente. Aşa, de 
pildă, ceata lui Rogojin, în care se găseau oameni în măsură să dea 
oarecare lămuriri, plecă toată la Moscova, urrnîndu-şi căpetenia, exact la o 
săptămînă după cheful monstru pe care-l făcuseră la Gara Ekaterinhof, de 
faţă fiind şi Nastasia Filippovna. După cum spuneau gurile rele, ea 
dispăruse chiar a doua zi; o credeau refugiată la Moscova, presupunere ce 
părea să se confirme prin plecarea bruscă a lui Rogojin acolo. 

Se vehiculară de asemenea zvonuri şi pe socoteala lui Gavrila 
Ardalionovici lvolghin, care era şi el destul de cunoscut în anumite cercuri. 
Dar o împrejurare veni să curme acele zvonuri: tînărul căzu greu bolnav şi 
nu a mai fost văzut nicăieri în societate şi nici chiar la slujbă. Boala îl 
tintuise la pat timp de o lună încheiată, iar cînd se însănătoşi, îşi dădu 
demisia de la societatea pe acţiuni şi postul lui de secretar fu ocupat de un 
altul. Nu se mai duse nici la generalul Epancin, aşa că şi aici apăru un alt 
funcţionar. Duşmanii lui Gavrila Ardalionovici ar fi fost indreptatiti să 
creadă că nu mai îndrăznea să se arate undeva, într-atit era de ruşinat de 
ce i se intimplase. Totuşi, boala lui nu numai că n-a fost o prefăcătorie, ci 
avusese şi urmări destul de grave; tînărul devenise ipohondru, posac, 
irascibil. În aceeaşi iarnă, Varvara Ardalionovna se mărită cu Ptitin; toţi 
cunoscutii lor îşi explicau această căsătorie prin faptul că Ganea, renuntind 
la ocupațiile lui, nu mai avea cum să-şi întreţină familia, ba chiar el însuşi 
avea nevoie de ajutor şi îngrijire. 

În paranteză fie spus, în casa generalului Epancin nu se mai vorbea 
deloc de Gavrila Ardalionovici, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Si 
totuşi, şi acolo, toată lumea auzise (surprinzător de repede chiar) despre 
un fapt cu totul remarcabil în privinţa lui: după noaptea aceea fatală de la 
Nastasia Filippovna, atit de dureroasă pentru el, Ganea, ajuns acasă, nu se 
culcă, ci aşteptă cu o înfrigurată nerăbdare întoarcerea prinţului. Acesta, 
plecat şi el la Ekaterinhof, se întoarse abia la ora şase dimineaţa. Atunci 
Ganea veni în odaia lui Mişkin şi depuse pe masă pachetul de bancnote 
pirjolit pe care Nastasia Filippovna i-l făcuse cadou, în timp ce el zăcea 
lesinat. Îl rugă stäruitor pe print să i-l înapoieze Nastasiei Filippovna de 
îndată ce se va ivi prilejul. Ganea intrase la print stapinit de resentimente 
puternice, de ură şi dezolare; dar după schimbul de cuvinte pe care-l avu 
chiar de la început cu prinţul, rămase în odaia acestuia mai bine de două 


ceasuri, in care timp plinse amarnic. Se despartira prieteni. 

Ştirea aceasta, pe care toată familia generalului o aflase, era perfect 
exactă, după cum s-a şi adeverit mai tîrziu. Desigur, trebuie să pară destul 
de ciudat că asemenea ştiri s-au putut raspindi şi cunoaşte atit de repede; 
aşa, de pildă, tot ce se petrecuse la Nastasia Filippovna ajunse chiar a 
doua zi la urechile doamnelor Epancin şi încă în cele mai mici amănunte. 
Cît despre zvonurile privitoare la Gavrila Ardalionovici, s-ar fi putut 
presupune că au fost transmise de Varvara Ardalionovna, care începuse de 
la o vreme încoace să le viziteze destul de des pe surorile Epancin; ba 
reuşise chiar să stabilească, în scurt timp, legături mai strînse, cu ele spre 
marea mirare a Lizavetei Prokofievna. Dar cu toate că Varia socoti de 
cuviinţă să caute prietenia domnişoarelor Epancin, greu se poate 
presupune că le-ar fi vorbit despre fratele ei. Era, în felul ei, o femeie 
mîndră, ceea ce n-o împiedicase să se introducă într-o casă de unde 
fratele ei fusese, ca să zicem aşa, dat afară. Inainte vreme, deşi se 
cunoşteau de mult, rareori se-ntimpla să se tntilneasca. De altfel şi acum 
Varia nu apărea aproape niciodată în salon, ci urca pe scara de serviciu, ca 
şi cum ar fi intrat intimplator, fiind în trecere pe acolo. Lizaveta 
Prokofievna nu prea o inghitea, cu toate că avea multă stimă pentru Nina 
Aleksandrovna, mama Varvarei Ardalionovna. Surprinsă, scandalizată, 
generăleasa nu mai putea de indignare, considerind această prietenie ca 
un nou capriciu şi o manifestare de independenţă din partea fiicelor ei, 
„care nici nu mai ştiu ce să născocească pentru a-i face în ciudă"; între 
timp însă, Varvara Ardalionovna îşi continuase vizitele în casa lor atit 
înainte cit şi după căsătoria ei. 

Cam la o lună după plecarea prinţului, doamna Epancina primi o 
scrisoare de la batrina prinţesă Belokonskaia, care cu două săptămîni 
înainte se dusese să-şi vadă fiica cea mare măritată la Moscova, şi se 
putea presupune că această scrisoare produsese o putemică impresie 
asupra generalesei. Cu toate că nu impartasise nimic din conţinutul acelei 
scrisori nici fiicelor şi nici lui Ivan Feodorovici, nu putea să treacă pentru 
nimeni neobservat faptul că dintr-o dată deveni foarte neliniştită, agitată 
chiar, iar pe de altă narte foarte comunicativa cu fetele ei, deschizind 
mereu vorba despre tot felul de subiecte străine de preocupările lor de 
pînă atunci; era vădit că dorea să se destăinuiască, dar, nu se ştie din ce 
motive, se mai stăpînea încă. În ziua cînd primi scrisoarea, se arătă 
deosebit de prietenoasă şi bună cu toată lumea, iar pe Aglaia şi pe 
Adelaida le îmbrăţişa duios, recunoscindu-si o oarecare vină fata de ele; 
dar despre ce anume vină era vorba, nici una, nici cealaltă nu s-au putut 
dumeri. Pina şi fata de Ivan Feodorovici, pe care o lună întreagă îl tinuse în 
dizgrație, pina şi fata de el părea că începe să se imbuneze. Bineînţeles, a 
doua zi se necăji şi se minie foc pentru slăbiciunea de a se fi arătat atit de 
sentimentală în ajun, încît pînă la masă reuşi iarăşi să se certe cu toată 
lumea; dar, spre seară, cerul se însenină din nou. În general, în tot cursul 
săptăminii aceleia, se arătă destul de bine dispusă, ceea ce nu i se mai 
tntimplase cam de mult. 

N-a trecut o saptamina, şi o altă scrisoare sosi de la prinţesa 
Belokonskaia. De data aceasta, generăleasa se hotări să vorbească. Pe un 
ton solemn, declară că ,bätrina Belokonskaia" (cînd vorbea de prinţesă, n- 
o numea decit aşa) îi comunică ştiri foarte îmbucurătoare despre acel... 


„original, despre prinţul Miskin, adică!" Batrina îl căutase la Moscova, se 
informase asupra lui şi aflase lucruri foarte bune; apoi, prinţul îi făcu vizita 
de rigoare şi, se vede treaba, lăsase o impresie deosebită, de vreme ce ea 
l-a invitat s-o viziteze zilnic, la amiază, între orele unu şi două, şi ca într- 
adevăr prinţul vine la ea în fiecare zi şi pînă acum n-a reuşit s-o 
plictisească", încheie generăleasa, adăugind că ,,batrina" l-a introdus pe 
prinţ în două-trei case onorabile. „Foarte bine face că nu trăieşte ca un 
huhurez si nu se intimidează ca un prost!" Domnisoarele, ascultind toate 
acestea, remarcara indata ca mamica lor le cam ascundea multe lucruri 
din scrisoare, asupra cărora ele au fost puse poate la 

curent de Varvara Ardalionovna, care putea şti şi, desigur, aflase tot ce 
ştia Ptitin despre print si de sederea lui la Moscova. De altfel Ptitin, pare- 
se, era într-adevăr în măsură să fie mai bine informat decit oricare altul. 
Era un om tăcut din fire şi discret în chestiunile de afaceri; Variei însă, fără 
îndoială, nu-i ascundea nimic. Un motiv în plus pentru generăleasă de ao 
socoti şi mai nesuferită. 

In tot cazul, gheaţa fusese spartă şi se putea vorbi acum cu glas tare 
despre prinţ. Pe de altă parte, împrejurarea aceasta scoase la iveală încă o 
dată impresia puternică şi interesul extraordinar pe care prinţul îl 
deşteptase la toţi membrii familiei Epancin. Generăleasa rămase chiar 
surprinsă de impresia pe care au produs-o asupra fiicelor ei noutăţile de la 
Moscova. lar domnişoarele, la rîndul lor, se minunară de această stranie 
nepotrivire dintre vorbele şi purtarea mamei lor, care, pe de o parte, 
declarase aşa de solemn că „trăsătura cea mai caracteristică din viaţa ei a 
fost aceea de a se fi înşelat în aprecierea oamenilor", iar pe de altă parte o 
solicitase pe „influenta" prinţesă Belokonskaia să-şi îndrepte atenţia bine- 
voitoare asupra prinţului şi făcuse asta, probabil, cu preţul multor 
rugaminti si implorări, căci ,,batrina", în anumite privinţe, nu se lăsa uşor 
înduplecată. 

De îndată ce gheaţa fu spartă şi se simţi în atmosferă un suflu nou, 
prinse glas şi generalul, care, la rîndul lui, se grăbi să comunice tot ce ştia. 
Se constată cu acest prilej că şi pe el îl preocupase mult chestiunea. 
Lămuririle pe care le aduse el se refereau aproape exclusiv la „aspectul 
material, practic al problemei". A reieşit astfel că, actionind numai şi 
numai în interesul prinţului, generalul a însărcinat doi domni de încredere 
şi destul de influenţi în felul lor la Moscova să-l supravegheze pe prinţ şi în 
special pe împuternicitul acestuia, Salazkin. Tot ce se spunea de moştenire 
sau „ca să zic aşa, faptul în sine" s-a adeverit pe deplin; numai că 
zvonurile publice îi cam exageraseră valoarea. Averea şi afacerile lui 
Papuşin erau destul de încurcate; lăsase datorii, se iviră cîţiva pretendenți 
care, la rîndul lor, revendicau succesiunea; mai mult, nevoind să ţină 
seama de nici un sfat, prinţul se dovedise lipsit de orice simţ 
practic. De bună seamă, el, generalul, îi dorea „reuşită şi, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, spor în toate"; îi plăcea s-o declare acum, cînd gheaţa tăcerii" 
se spărsese, „cu toată sinceritatea", căci „băiatul acesta, deşi e cam 
trasnit", merita totuşi pe deplin să fie încurajat. Dar si în împrejurarea 
aceasta prinţul a făcut destule nerozii: se prezentaseră, de pildă, unii 
creditori ai defunctului negustor pe bază de acte discutabile sau chiar fără 
nici un temei juridic, ba alţii, aflind ce fel de om este prinţul, nu aduceau 
nici un fel de acte în sprijinul pretențiilor lor. Şi totuşi, prinţul îi satisfăcuse 


pe toţi, deşi prietenii lui îl preveniseră că nici unul dintre reclamantii 
aceştia nu-şi pot dovedi drepturile; el însă a socotit de cuviinţă să 
procedeze aşa numai pentru că unii dintre ei păreau să fi fost într-adevăr 
prejudiciati. 

Generăleasa observa la rîndul ei că şi batrina Belokonskaia îi scrisese 
în acelaşi sens şi că ,,e o prostie din partea lui, iar prostia n-are leac", 
adăugă ea tăios, deşi după faţa ei se vedea cit era de mulţumită de 
comportarea acestui „nerod". In cele din urmă, generalul băgă de seamă 
că nevasta lui se interesa de prinţ de parcă ar fi fost propriul ei fiu, şi că 
prea o copleseste pe Aglaia cu tot felul de drăgălăşenii. Toate acestea il 
determinară pe general să adopte atitudinea şi aerul grav al omului 
preocupat de rezolvarea unor afaceri destul de importante. 

Dar acest interludiu plăcut nu tinu mult. După două săptămîni, 
interveni din nou o schimbare bruscă; din nou Lizaveta Prokofievna se 
îmbufna, şi generalul, dupa ce ridică de mai multe ori, nedumerit, din 
umeri, fu nevoit să se supună iarăşi unui nou regim al „tăcerii de gheaţă". 
Fapt e că generalul primise, cu două săptămîni in urmă, pe căi lăturalnice, 
o ştire destul de laconică şi oarecum confuză, în orice caz însă absolut 
sigură, cum că Nastasia Filippovna, după ce fugise la Moscova, fusese 
descoperită de Rogojin; apoi dispărută din nou şi din nou regăsită, îi 
dăduse în cele din urmă cuvîntul să se mărite cu el. Şi iată că după două 
săptămîni, Excelenţa sa primeşte neaşteptat vestea că Nastasia Filippovna 
dispăruse pentru a treia oară, pare-se chiar în ziua nunţii, şi de atunci se 
ascunde undeva prin provincie; în acelaşi timp însă dispăruse din Moscova 
şi prinţul Miskin, lăsîndu-şi toate afacerile în seama lui Salazkin; „a plecat 
cu dinsa ori a pornit pe urmele ei — nu se ştie dar e ceva la mijloc", 
conchise generalul. Lizaveta Prokofievna, la rîndul ei, primise şi ea unele 
veşti neplăcute. In cele din urmă, timp de două luni după plecarea 
prinţului, aproape că nu s-a mai vorbit de el nimic la Petersburg şi de 
atunci „gheaţa tăcerii" nu se mai spărsese în casa familiei Epancin. Totuşi, 
Varvara Ardalionovna continua regulat, ca şi înainte, să le viziteze pe 
surorile Epancin. 

Ca încheiere, în ce priveşte toate ştirile şi zvonurile acestea, trebuie 
să mai adăugăm de asemeni că spre primăvară surveniră atitea schimbări 
şi perturbari în sînul familiei Epancin, încît era exclus ca prinţul să nu fie 
uitat, mai ales că el personal nu le-a mai dat, voit poate, nici un semn de 
viaţă. In cursul iernii s-au decis în sfîrşit să petreacă vara în străinătate, 
urmînd să plece Lizaveta Prokofievna şi fetele; generalul, bineînţeles, n- 
avea vreme de pierdut pentru „asemenea distracţii desarte". Hotarirea 
aceasta a fost luată la staruintele repetate ale domnisoarelor; ele erau 
încredințate că părinţii nu voiau să le ducă în străinătate numai pentru că 
se gindeau mereu la măritişul lor şi erau tot timpul preocupaţi să le ga- 
sească partide potrivite. Se prea poate ca acum să-şi fi zis şi părinţii că 
gineri se găsesc pretutindeni şi că, departe de a strica, o călătorie în 
străinătate, în timpul verii, ar putea, dimpotrivă, „să fie chiar de folos". în 
treacăt trebuie amintit că proiectul de căsătorie dintre Toţki şi fiica lor cea 
mare, Aleksandra Ivanovna, a trebuit să fie definitiv abandonat şi că din 
partea lui Afanasi Ivanovici nici n-a mai urmat o cerere oficială în acest 
sens. Totul se făcu oarecum de la sine, fără prea multe discuţii şi fără 
frictiuni în familie. De la plecarea prinţului, prin aceeaşi înţelegere tacită 


din partea ambelor părţi, în jurul acestei chestiuni se aşternu o tăcere 
absolută. Era şi asta una dintre pricinile care au contribuit la starea de 
spirit apăsătoare ce pusese stapinire pe membrii familiei Epancin, cu toate 
că generăleasa tinu să declare pe loc că e nespus de bucuroasă şi poate 
să-şi facă „cruce cu amindoua miinile" că toate s-au întîmplat aşa cum s- 
au întîmplat. Generalul, ajuns iar în dizgrație, deşi îşi dădea seama că are 
şi el partea lui de vină, a fost multă vreme mihnit; îl regreta pe Afanasi 
Ivanovici. „Ce avere şi ce om destoinic!" Curînd, generalul auzi că Afanasi 
Ivanovici căzuse în mrejele unei frumoase frantuzoaice din societatea 
înaltă, o marchiză legitimistă aflată în vizită la Petersburg, că 
intenţionează să se căsătorească cu ea şi că, după aceea, o va urma la 
Paris, iar de acolo undeva, în Bretania. „L-a dat gata frantuzoaica! E un om 
pierdut", conchise generalul. 

Pregătirile pentru plecarea în străinătate a doamnelor Epancin erau 
în toi cînd o împrejurare neaşteptată veni să le răstoarne toate planurile şi, 
spre marea satisfacţie a părinţilor, proiectul a trebuit să fie aminat. La 
Petersburg sosi, venind din Moscova, un oarecare print $., om cu situaţie, 
cunoscut de altfel prin nenumăratele sale calităţi. Era unul dintre acei 
cinstiţi şi modeşti pionieri ai progresului, cum s-au văzut aparind în anii din 
urmă, care doresc sincer să se facă utili, lucrează fără preget şi se disting 
printr-o facultate extrem de prețioasă, aceea de a găsi mereu ceva de 
întreprins. Fără a căuta să iasă în evidenţă, fără a se amesteca în luptele 
violente şi sterile dintre diverse partide politice, fără să se creadă o 
personalitate de prim rang, prinţul îşi dădea foarte bine seama de nevoile 
epocii contemporane. Deţinuse un timp o slujbă destul de bună, apoi se 
angajase într-o activitate intensă în cadrul zemstvei. Pe lîngă aceasta, mai 
colabora, în calitate de membru corespondent, la publicaţiile mai multor 
societăţi ştiinţifice ruseşti. Împreună cu un prieten tehnician, datorită 
cercetărilor şi documentărilor făcute, contribuise la îmbunătăţirea deosebit 
de avantajoasă a proiectului de traseu al uneia dintre cele mai importante 
linii ferate. Era de vreo treizeci şi cinci de ani şi făcea parte din 
protipendadă; poseda şi o avere „frumuşică şi indiscutabila", cum se 
exprimase generalul, care avusese prilejul să-l întilnească şi să-l cunoască 
pe acest prinţ la conte, şeful său ierarhic, în legătură cu o afacere destul 
de importantă. La rîndul lui, prinţul, din anumite considerente, nu evita 
contactul cu „oamenii de afaceri" ruşi. Prin forţa lucrurilor, foarte curînd, 
nou-venitul făcu cunoştinţă si cu familia Epancin. Adelaida Ivanovna, sora 
cea mijlocie, îl impresionă destul de puternic. Spre sfîrşitul iernii, făcu 
cuvenita cerere în căsătorie. Pretendentul fu pe placul Adelaidei, la fel 
cîştigă şi simpatia Lizavetei Prokofievna. Generalul era în culmea fericirii. 
Călătoria în străinătate a trebuit să fie, bineînţeles, aminata, iar nunta a 
fost hotarita pentru începutul primăverii. 

De altfel, Lizaveta Prokofievna şi celelalte două fete ar fi putut pleca 
pe la mijlocul ori pe la sfîrşitul verii, pentru o lună-două în străinătate, ca 
să-şi mai alunge tristeţea despărțirii de sora mijlocie Adelaida. Dar se mai 
ivise ceva neprevazut: la sfîrşitul primăverii (căsătoria Adelaidei fusese 
aminata pina pe la mijlocul verii), prinţul Ş. introduse la Epancini o rudă 
îndepărtată de a lui, pe un oarecare Evgheni Pavlovici R., cu care întreținea 
de altfel relaţii foarte strînse. Era un tînăr de vreo douăzeci şi opt de ani, 
cu rangul de aghiotant la curtea imperială, frumos ca un cadru, de neam, 


spiritual, strălucitor, „om cu principii moderne", „foarte instruit" şi, unde 
mai pui, posesor al unei averi fantastice. În privinţa acestui ultim punct, 
generalul, ca de obicei, avea unele rezerve. Se informase: „într-adevăr, se 
pare că posedă avere, dar chestiunea mai trebuia verificată". Batrina 
Belokonskaia scrisese de la Moscova, recomandindu-l în termenii cei mai 
caldurosi pe acest tînăr aghiotant, „om de viitor". Exista totuşi şi un punct 
negru: îşi cîştigase o faimă puţin cam dubioasă de pe urma cîtorva 
aventuri galante şi ,victorii" uşoare asupra unor inimi zdrobite. De cum o 
văzu pe Aglaia, deveni un musafir nelipsit în casa Epancinilor. E drept, 
nimic nu fusese încă spus, nici chiar pe ocolite; totuşi, părinţii căzură de 
acord că nu era momentul potrivit pentru o călătorie în străinătate tocmai 
acum. Poate numai Aglaia era de altă părere. 

Toate acestea se întîrnplară cu puţin înainte de a fi reintrat eroul 
nostru în scenă. Judecind după aparente, bietul Miskin fusese între timp cu 
desavirsire dat uitării la Petersburg. Dacă ar fi apărut acum deodată în 
mijlocul cunoştinţelor sale, s-ar fi simţit ca un om căzut din cer. Şi totuşi 
găsim că este cazul, înainte de a încheia aceasta lungă introducere, să mai 
relatăm cititorului încă un fapt care ar putea eventual să-l intereseze. 

Kolea Ivolghin, imediat după plecarea prinţului, îşi continuă o vreme 
felul obişnuit de viaţă, adică se ducea la liceu, îl vizita pe prietenul său 
Ippolit, îl supraveghea pe general şi îi dădea ajutor Variei la treburile 
gospodăriei, îndeplinind diferite comisioane, între timp, chiriaşii se făcură 
nevazuti unul după altul; trei zile după scena de la Nastasia Filippovna, 
Ferdiscenko dispăru fără veste şi nu se mai auzi nimic despre dinsul; s-a 
vînturat la un moment dat un zvon cum că se dedase cu totul betiei, dar 
zvonul n-a fost confirmat. Prinţul, după cum se ştie, plecase la Moscova, 
aşa că odăile rămaseră goale. Mai tirziu, cînd Varia se mărită, Nina 
Aleksandrovna şi Ganea se mutară împreună cu dinsa la Ptitin, în cartierul 
Izmailovski Polk. Cit îl priveşte pe generalul Ivolghin, i se întîmplă ceva cu 
totul neaşteptat: prietena lui, căpităneasa, pentru care iscălise, în diferite 
rînduri, polite în valoare de două mii de ruble, îl băgă la puşcărie, fără nici 
o jenă, pentru aceste datorii. Felul acesta de lichidare a conturilor căzu ca 
o năpastă pe capul sărmanului Ardalion Aleksandrovici, adevărată „victimă 
a încrederii sale nemărginite în noblețea inimii omeneşti, în general 
vorbind". Luîndu-şi obiceiul comod de a semna cu uşurinţă polite si trate, 
generalului nici prin minte nu i-a trecut că aceste hirtii i-ar putea pricinui 
vreun neajuns. Credea că toate se aranjează de la sine. Cînd colo, se 
înşelase. „Şi zici, să mai ai după asta încredere in oameni", vocifera el 
indignat, stînd la un pahar de vin cu noii săi prieteni din casa lui Tarasov şi 
povestindu-le peripeții care de care mai nastrusnice în legătură cu asediul 
cetăţii Kars şi cu soldatul înviat din morţi. De altfel se deprinsese destul de 
repede cu noua lui situaţie. Ptitin si Varia susțineau că acolo era de fapt 
locul cel mai potrivit pentru el; Ganea le împărtăşea părerea. Singură, 
biata Nina Aleksandrovna piîngea în ascuns (lucru neobişnuit, care îi mira 
pe cei din jur) şi, cu toate că era mereu suferindă, se ducea să-l vadă pe 
deţinut cît mai des cu putinţă. 

Dar de la „păţania generalului", cum spunea Kolea, şi, mai ales, după 
căsătoria surorii sale, rămas de capul lui, băiatul o cam luase razna şi în 
ultimul timp aproape că nu mai dădea pe acasă nici măcar noaptea. Se 
spunea că legase multe cunoştinţe noi; mai mult, devenise un nelipsit 


vizitator al închisorii datornicilor. De altfel, Nina Aleksandrovna nici nu ar fi 
putut să se descurce acolo fără el, iar acasă era lăsat cu totul în voia lui. 
Varia, care altădată îl tinuse din scurt şi-l muştruluise atît, nu-l mai întreba 
acum, nici măcar din curiozitate, unde şi cum îşi petrece timpul; iar Ganea, 
spre suprinderea tuturor celorlalţi membri ai familiei, intra tot mai des în 
vorbă cu fratele său mai mic, ba uneori, cu toată ipohondria lui stătea ore 
întregi la discuţie cu el, ca un prieten, ceea ce nu se prea întîmpla înainte 
vreme. Altădată, Ganea, bărbat în toată firea, împlinise douăzeci şi şapte 
de ani, nu catadicsea să-i acorde lui Kolea, fratele său mezin, un puşti de 
cincisprezece ani, nici pic de atenţie; era foarte sever cu el şi îi îndemna şi 
pe ceilalţi ai casei să se poarte la fel, şi la tot pasul îl ameninţa că-i „rupe 
urechile", ceea ce îl scotea pe Kolea din sărite şi-l aducea „la capătul 
răbdării omeneşti". S-ar fi zis că acum Ganea avea chiar nevoie de fratele 
său mai mic. Acesta, la rindu-i, impresionat de faptul că Ganea refuzase 
suta de mii de ruble dăruită de Nastasia Filippovna, era gata să-i ierte 
multe păcate. 

Trecură trei luni de la plecarea prinţului, cînd la urechile familiei 
Ivolghin ajunse ştirea că în răstimp Kolea făcuse cunoştinţă cu familia 
Epancin şi că era foarte bine primit de domnişoare. Vestea o adusese, 
fireşte, Varia; de altfel, Kolea n-o rugase pe sora lui să-l introducă acolo, ci 
se „descurcase singur". încetul cu încetul, Epancinii îl îndrăgiră. La început, 
generăleasa îl tinu la distanţă, tratîndu-l cu răceală, dar curînd deveni 
binevoitoare, pentru că „era sincer şi deschis şi nu obişnuia să 
linguşească". Si, într-adevăr, Kolea nu umbla cu linguşiri; stiuse să se 
situeze fata de noii lui prieteni pe un picior de egalitate, asigurindu-si o 
anumită independenţă: chiar dacă-i citea uneori generălesei cărţi şi ziare, 
o făcea numai pentru că era din fire îndatoritor. De vreo două ori, totuşi, se 
certă grozav cu Lizaveta Prokofievna, declarindu-i că este o tirana şi că n- 
are să-i mai calce pragul niciodată. Prima oară, cearta seiscă în jurul 
„problemei feminine", iar a doua oară într-o discuţie cu privire la anotimpul 
cel mai potrivit pentru prinderea scatiilor. Oricit de ciudat ar părea, însă a 
treia zi după ceartă, generăleasa îi trimisese un biletel printr-un servitor, 
rugîndu-l să vină neapărat la ei. Fără să facă nazuri, Kolea se prezentă 
imediat. Singură Aglaia se arătase, nu se ştie de ce, chiar din capul locului, 
foarte distantă fata de el şi-l trata de sus; se-ntimpla însă ca tocmai ea sa 
se trezească din partea lui cu o surpriză care o uimi nespus. Intr-o zi, 
Kolea, se folosi de un moment cînd se aflau singuri şi-i întinse o scrisoare, 
mărginindu-se să-i spună că a fost rugat să i-o inmineze personal. Aglaia îl 
măsură încruntată pe „puştiul acesta încrezut", dar n-apucă să-i spună 
nimic, căci băiatul se retrase îndată. Ea desfăcu scrisoarea şi citi 
următoarele: 

Cîndva m-ai onorat cu încrederea dumitale. Poate azi m-ai dat cu 
totul uitării. Cum se face ca-ti scriu? Nu ştiu nici eu; dar n-am putut rezista 
dorinței de a-ţi reaminti dumitale şi numai dumitale de existenţa mea. De 
multe ori am avut nevoie de voi tustrele, dar dintre toate nu te vedeam 
decit pe dumneata. Am nevoie de dumneata, foarte mare nevoie. In ceea 
ce mă priveşte, n-aş avea nimic să-ţi scriu, nimic să-ţi povestesc. De altfel, 
nici nu era în intenţia mea; atit doar că aş dori mult de tot să te ştiu 
fericită. Eşti fericită? lata tot ce voiam să-ți spun. 

Cu sentimente fratesti 


pr. L. Mişkin. 

Isprăvind de citit acest biletel scurt şi cam incoerent, Aglaia se 
îmbujora la faţă şi rămase pe gînduri. Nu ne-ar fi uşor să redăm cursul 
ideilor ei. Între altele, se întrebă numaidecit: „E cazul oare să arăt 
scrisoarea cuiva?" Se simţea cam ruşinată. În cele din urmă, cu un zîmbet 
oarecum straniu şi ironic, viri biletul în sertarul masutei. A doua zi îl scoase 
şi îl puse într-o carte groasă, aşa cum proceda de obicei cu hirtiile pe care 
voia să le aibă la indemina. Abia după o săptămînă, constată intimplator 
că acea carte era: Don Quijote de la Mancha. Aglaia pufni în ris fără să ştie 
de ce. 

N-am putea spune de asemenea dacă tinăra fată îi mai arătă vre- 
uneia dintre surori scrisorica aceasta. 

Dar încă în timp ce o citea, îi veni deodată în gind o întrebare: „Cum 
se poate ca prinţul să şi-l aleagă pe acest baietandru încrezut si fanfaron 
drept confident pentru corespondenţa lui? Să fie singurul om de încredere 
pe care îl are aici?" Desi afişind un dispreţ total, fata nu s-a putut abtine de 
a-i lua interogatoriul lui Kolea. De obicei extrem de susceptibil, Kolea nu 
dădu, de data asta, nici cea mai mică atenţie tonului ei jignitor; ci declară 
scurt şi destul de rece că într-adevăr, pentru orice eventualitate, îi dăduse 
prinţului adresa lui în momentul plecării acestuia din Petersburg, oferindu-i 
serviciile sale, dar că aceasta era prima însărcinare şi prima comunicare 
scrisă din partea prinţului şi, drept dovadă, îi întinse biletul adresat lui 
personal cu acest prilej. Fără nici o jena, Aglaia luă biletul şi citi 
următoarele: 

Dragă Kolea, fii aşa de bun şi transmite biletul închis şi alăturat aici 
Aglaiei Ivanovna. Cu bine. 

Cu prietenie, al dumitale, pr. L. Miskin 

- E ridicol să-ţi alegi drept confident un puşti, rosti Aglaia pe un ton 
jignitor, înapoindu-i biletul lui Kolea; apoi ieşi dispretuitoare din odaie. 

Era prea mult pentru Kolea! Mai ales că-i ceruse lui Ganea, anume 
pentru întrevederea aceasta, un fular verde, nou-nout, fără să-i dea vreo 
explicaţie. Se simţi profund jignit. 


Era în primele zile ale lunii iunie şi de o săptămînă capitala se bucura 
de o vreme excepţional de frumoasă. Cum familia Epancin avea la 
Pavlovsk o splendidă vilă proprie, Lizaveta Prokofievna hotărî dintr-o data 
plecarea la vilă şi, după două zile de pregătiri febrile, întreaga familie se 
instala la Pavlovsk. 

A doua sau a treia zi după plecarea Epancinilor, sosi de la Moscova, 
cu trenul de dimineaţă, prinţul Lev Nikolaevici Miskin. In gară nu-l aştepta 
nimeni; totuşi, la coborirea din vagon, i se paru că a zărit, în mulţimea ce 
se îmbulzea în jurul călătorilor, scînteind doi ochi arzători care îl săgetară 
cu o căutătură ciudată. Privi mai atent ca să vadă cui aparţineau ochii 
aceia, dar nu-i găsi. A fost o simplă nălucire, de bună seamă, şi totuşi 
rămase cu o senzaţie neplăcută. De altfel, prinţul era şi aşa destul de trist 
şi de ingindurat şi părea coplesit de griji apăsătoare. 

Birjarul îl duse la un hotel de mina a treia, nu departe de Liteinaia. 
După ce se instala în două odäite întunecoase şi sărăcăcios mobilate, 


prinţul se spălă, îşi schimbă hainele şi se grăbi să iasă, avind aerul unui 
om care se teme să nu intirzie la o întîlnire. 

Dacă vreunul dintre cei care l-au cunoscut cu şase luni în urmă, la 
Petersburg, l-ar fi zărit în momentul acela, ar fi constatat, fără îndoială, o 
schimbare foarte avantajoasă în exteriorul lui. Şi totuşi, poate că nu era 
tocmai aşa. Numai ţinuta îi era cu totul alta: purta acum haine 
confecţionate de un croitor bun, la Moscova, care totuşi aveau un cusur; 
prea erau făcute după ultima modă (cum se întîmplă cu hainele lucrate de 
croitori conştiincioşi, dar nu prea talentaţi, mai ales atunci cînd clientul nu 
manifestă prea mare interes în această privinţă), încît un om dispus să se 
amuze cercetindu-| mai atent pe print ar fi găsit, de bună seamă, motive 
să rida. Dar cite nu i se par de ris unui om pornit pe zeflemea! 

Prinţul luă o trăsură şi-i spuse birjarului să-l ducă în Peski. Pe una 
dintre străzile Rojdestvenski, el se opri in fata unei căsuțe de lemn. Spre 
surprinderea lui, căsuţa era frumoasă, curată, bine întreţinută, cu grădiniţă 
de flori împrejur. Ferestrele dinspre stradă erau deschise, lăsînd să se audă 
o avalanşă de cuvinte rostite cu glas tare, aproape nişte strigăte, ca şi cum 
cineva citea cu glas tare sau ţinea un discurs; glasul era întrerupt din cînd 
în cînd de risete zgomotoase. Prinţul intră în curte, urcă treptele cerdacului 
şi bătu la uşă. O bucătăreasă, cu minecile suflecate, veni să-i deschidă. 
Vizitatorul întrebă de domnul Lebedev. 

- Uite-l colo, răspunse ea, aratind cu degetul spre ,salon". 

Odaia aceasta, cu pereţii tapetati în albastru-închis, era mobilată 
convenabil şi chiar cu oarecare pretenţie, adică avea o masă rotundă, o 
canapea, o pendulă de bronz, o oglindă îngustă, dreptunghiulară, 
rezemată între cele două ferestre, şi o mică lustră de cristal, suspendată 
de tavan cu un lanţ de bronz. Domnul Lebedev stătea în picioare în 
mijlocul odăii, cu spatele spre uşă. Era fără haină, îmbrăcat ca de vară, 
numai în vestă, perora şi se bătea cu mina în piept. Auditorii lui erau: un 
băiat de cincisprezece ani cu faţa rizătoare şi deşteaptă, care ţinea o carte 
în mînă, o fată de douăzeci de ani îmbrăcată în doliu, cu un prunc în braţe, 
o fetiţă de treisprezece ani, şi ea în rochita de doliu, care ridea în hohote 
cu gura pina la urechi, si, în sfîrşit, un tînăr de douăzeci de ani, destul de 
chipeş, culcat pe o canapea; avea o faţă smeadă, ochi mari, negri, părul 
lung şi des, precum şi tuleie mai răsărite, cu pretenţie de barbişon şi 
favoriţi. Se pare că acesta din urmă îl întrerupea mereu pe orator 
contrazicîndu-l, ceea ce stirnea, se vede, hazul zgomotos al celorlalţi. 

— Lukian Timofeici, n-auzi, Lukian Timofeici? la, uită-te încoa'! Ei, dar 
parcă are cine să mă audă! 

Şi făcînd un gest a lehamite, bucătăreasa plecă roşie de minie. 

Lebedev întoarse capul şi, zărindu-l pe print, rămase citva timp 
înmărmurit; pe urmă se repezi spre el, arborînd un zîmbet servil, dar, 
înainte de a se apropia de musafir, uimirea îl tintui locului; avu totuşi 
puterea să exclame: 

— Ex-ex-excelentissime print! 

Deodată, ca şi cum nu şi-ar fi venit inca în fire, se întoarse si, pe 
negindite, se năpusti asupra fetei în doliu, cea cu copilul în braţe; mişcarea 
a fost aşa de bruscă, încit ea se dădu puţin îndărăt, dar aici Lebedev se 
întoarse pe loc spre fetiţa de treisprezece ani, care, în picioare pe pragul 
odăii vecine, nu se mai oprea din ris. Fetiţa scoase un țipăt şi o zbughi la 


bucătărie. Lebedev continuă să se burzuluiască, batind din picior în urma 
ei, dar, dînd cu ochii de prinţ, care-l privea mirat, se simţi obligat să spună 
în chip de lămurire: 

- Pentru... mai mult respect, he, he, he! 

- Nu e nevoie... încercă să protesteze prinţul. 

- Îndată, îndată, îndată... într-o clipită! 

Şi Lebedev dispăru din odaie. Prinţul îi privi cu mirare pe toţi; pe fata 
în doliu, pe băiat şi pe tînărul întins pe canapea; toţi trei se prăpădeau de 
ris. Prinţul rise şi el. 

- S-a dus să-şi pună redingota, spuse băiatul. 

- îmi pare rău... am crezut că... începu prinţul. Souneti-mi, e 
cumva... 

- Crezi că-i beat? strigă tînărul întins pe canapea. Nu! N-a băut decit 
trei sau patru păhărele, hai să zicem cinci, dar ce are a face? Aşa-i 
rinduiala lui. 

Prinţul se întoarse către cel care vorbea, dar tinara fată interveni şi, 
cu o expresie de sinceritate naivă pe chipu-i drăgălaş, lămuri: 

- Nu bea niciodată mult dimineaţa; dac-ai venit cu vreo treabă, 
vorbeşte-i acum; e momentul cel mai potrivit. Cînd se întoarce seara, e 
ametit de-a binelea; şi atunci mai mult plînge si ne citeşte din Sfinta 
Scriptură, pentru că nu sînt nici cinci săptămîni de cînd am pierdut-o pe 
mama. 

- Bănuiesc că a şters-o ca să mai cîştige timp; îi vine pesemne greu 
să-ţi răspundă dintr-o dată, spuse rizind tînărul de pe canapea. Pun 
rămăşag că are de gînd să-ţi joace un renghi şi în clipa aceasta chibzuieşte 
cum să-l ticluiasca mai bine. 

Lebedev apăru îmbrăcat în redingotă. 

- Nu sînt nici cinci săptămîni! Nici cinci săptămîni! se smiorcăi el, 
clipind des şi tragind din buzunar o batistă ca să-şi şteargă lacrimile. Am 
rămas orfani! 

- Dar de ce ţi-ai pus haina asta ponosită? întrebă fata. Ai chiar aici, în 
dosul uşii, o redingota nou-nouta; n-ai găsit-o? 

- Taci, gaito! strigă la ea Lebedev. U-uf, tu! făcu el, batind din 
picioare. Dar de data aceasta, izbucnirea tatălui îi stîrni doar risul. 

- Nu mă sperii. Eu nu sînt Tania şi n-am să fug. Pe Liubocika însă, 
parcă vad că o trezesti şi o să aibă iarăşi crampe... Ce tipi aşa? 

- Ferească sfintul! Puschea pe limbă-ţi!... se sperie deodată 
Lebedev şi, repezindu-se spre copilul care dormea în braţele fiicei sale, 
făcu deasupra-i, de cîteva ori, împungiînd aerul şi cu o mutră speriată, 
semnul crucii. Păzeşte-o, Doamne! Apără şi o ocroteşte! Pruncul acesta 
este fetiţa mea, Liubov, continuă el, adresindu-se prinţului; e născută din 
căsătorie legitimă de răposata nevastă-mea Elena, moartă la facere. lar 
gaita asta e fiica mea, Vera, în doliu.. Şi acesta, acesta, oh! acesta... 

— Ei, ce te-ai oprit? strigă tînărul. Haide, zi-i înainte, nu te sfii! 

— Alteță! strigă deodată Lebedev ca un apucat. Ai citit în ziare 
despre asasinarea membrilor familiei Jemarin? 

— Da, răspunse prinţul oarecum surprins. 

— Ei bine, iată-l pe adevăratul asasin al familiei Jemarin; el e, chiar 
el! 

- Ce spui?! se minună prinţul. 


- E un fel simbolic de a vorbi; e al doilea viitor asasin al unei alte 
familii Jemarin, daca va mai exista eventual. Pentru asta se pregăteşte... 

Toţi izbucniră în hohote de ris. Prințului îi trecu prin cap că poate, 
într-adevăr, Lebedev se tine de şotii şi se maimutareste înadins pentru că 
presimte cam ce întrebări i se vor pune şi, neştiind ce să răspundă, 
încearcă să mai cîştige timp. 

- E un răzvrătit! Un conspirator! vocifera Lebedev ca un apucat. Ei 
bine, cum aş putea, cum aş avea dreptul să-l consider pe individul acesta, 
un om aşa de rău de gură, un destrăbălat, un astfel de netrebnic, să-l 
consider drept propriul meu nepot, fiul unic al defunctei mele surori 
Anisia? 

- Dar taci odată, că eşti beat! Închipuieşte-ţi, printe, i-a trasnit acum 
să se apuce de avocatură, umblă pe la diferite instanţe judecătoreşti cu fel 
de fel de procese şi face exerciţii de oratorie tinind acasă copiilor 
discursuri. Acum vreo cinci zile a pledat înaintea unui complet al 
judecătorilor de pace. Şi pe cine crezi că a apărat? Nu pe femeia batrina, 
prădată de cinci sute de ruble - toată averea ei - de un hraparet camatar, 
cu toate că biata femeie îl rugase, îl implorase s-o ajute, s-o apere; nu pe 
victima nenorocită, ci chiar pe spoliator, pe cămătarul Zeidler, pentru că 
acesta i-a făgăduit cincizeci de ruble. 

- Cincizeci de ruble, dacă obţin cîştig de cauză şi numai cinci ruble în 
cazul cînd pierd, preciza Lebedev pe un ton redevenit brusc calm şi potolit, 
ca şi cum n-ar fi răcnit cu cîteva clipe înainte. 

- Ei, şi a dat greş, bineînţeles; cu justiţia de azi nu mai merge ca 
altădată; s-a făcut pur şi simplu de rîs. Totuşi, el personal a rămas foarte 
mulţumit, se pare, de felul cum s-a prezentat; „Gîndiţi-vă, zice, domnilor 
judecători, cu dreptate si fără partinire, ginditi-va că un biet batrin, olog, 
trăind dintr-o muncă onorabilă, este lipsit de ultima lui bucată de piine; 
amintiti-va de cuvintele înțelepte ale legiuitorului: «Clementa să 
domnească în tribunale»". Şi, mă crezi, nu e zi de la Dumnezeu să nu ne 
spună în fiecare dimineaţă pledoaria, repetind-o cuvînt cu cuvint, exact 
aşa cum a rostit-o la proces; chiar şi acum, înainte de a intra dumneata, 
ne-a pus s-o ascultăm pentru a cincea oară, atit de mult îi place. Şi o 
spune cu atita pasiune, încit se vede cit colo ce încîntat e de sine însuşi. 
Acum se pregăteşte să mai pledeze într-un alt proces. Dumneata eşti 
prinţul Miskin, dacă nu mă înşel? Kolea mi-a vorbit mult despre dumneata 
şi susţine că n-a întîlnit om mai inteligent pe lume... 

- Şi e foarte adevărat! Nu există! Nu există un om mai inteligent pe 
lume! se grăbi să-i ţină isonul Lebedev. 

- Dumnealui, în orice caz, nu e sincer, să n-ai nici o îndoială. Kolea o 
spune pentru că te iubeşte, iar ăsta pentru că vrea să te linguşească; în ce 
mă priveşte, n-am deloc intenţia să te lingusesc; fii sigur de asta. Se pare 
însă că ai mult bun-simt. Ei bine, fii judecător între mine şi dinsul. Ce zici, 
vrei să-l luăm pe prinţ ca arbitru? se adresă el unchiului său. Sînt chiar 
mulţumit, printe, că intimplarea te-a adus aici. 

- Vreau! strigă hotărit Lebedev şi aruncă fără voie o privire asupra 
celorlalţi, care începură să se adune din nou în odaie. 

- Dar ce neînțelegere aveţi? întrebă prinţul şi fata i se schimonosi 
dureros. 

Simti cum îl încearcă o puternică durere de cap, la care se adaugă 


conştiinţa tot mai clară că Lebedev face un joc, căutînd sa amine cit mai 
mult explicaţia la care se aştepta. 

- lată despre ce-i vorba. Sînt nepotul lui, aici a spus adevărul deşi, 
de obicei, minte la orice pas. Nu mi-am terminat studiile universitare, dar 
vreau să le termin şi o voi face, pentru că am voinţă. Pînă atunci însă, ca 
să pot trăi, vreau să ocup un post de douăzeci şi cinci de ruble la calea 
ferată. Recunosc că el m-a ajutat de vreo două-trei ori pînă acum, că am 
avut nişte bani, douăzeci de ruble, dar i-am pierdut la cărţi. Într-adevăr, 
printe, am fost atît de las, atît de nemernic, că i-am pierdut la joc! 

- Si cu cine a jucat? Cu un şnapan, care nici nu merita să i se 
plătească! strigă Lebedev. 

- De acord, e un şnapan, dar trebuia totuşi să-i plătesc, urmă tînărul. 
Că este un ticălos, sînt şi eu convins şi pot s-o dovedesc oricînd, şi nu 
pentru că te-a snopit în bătaie. E vorba, printe, de un ofiţer reformat din 
fosta bandă a lui Rogojin, care predă boxul; ei toţi umblă acum fără 
căpătii, după ce i-a alungat şeful. Dar, ce-i mai rău, ştiam că-i un 
nemernic, un şarlatan, un pungaş, şi totuşi m-am aşezat cu el la joc, 
riscînd şi ultima rublă; mă gindeam: dacă pierd, mă duc la unchiul Lukian, 
mă rog frumos de el, îi fac o plecăciune şi n-are să mă refuze. E o josnicie, 
recunosc, curată josnicie! O ticalosie premeditata! 

- Exact, o ticăloşie premeditată! repetă după el şi Lebedev. 

- Stai, nu te bucura încă! strigă nepotul enervat. Uite-l cum 
jubilează. Am venit la dinsul, printe, şi i-am mărturisit totul, fără să mă 
crut citusi de putin; mi-am făcut un proces de conştiinţă, nu m-am menajat 
şi n-am ezitat deloc în alegerea termenilor prin care mi-am calificat 
purtarea. Cred că am procedat corect, nu? Cei de faţă îmi sînt martori, şi 
totuşi, ca să ocup postul de care vă spuneam, am neapărată nevoie să mă 
înţolesc putin; aşa zdrentuit cum sînt, prea seman a cerşetor. Uitaţi-vă la 
ghetele mele! Mi-e imposibil să mă prezint la post în halul ăsta, iar dacă nu 
mă prezint la termenul fixat, altul îmi ocupă locul şi rămîn iarăşi de 
izbelişte căci cine ştie cînd se mai iveşte un prilej ca ăsta. Acum cer pentru 
ultima oară cincisprezece ruble şi mă oblig să nu mai apelez niciodată la 
bunăvoința lui şi, în plus, promit să-i restitui în trei luni întreaga datorie, 
pina la ultima copeica. Am să mă tin de cuvînt. Ştiu să mă mulţumesc cu 
pîine şi cvas luni de-a rîndul, pentru că am voinţă. Leafa mea, pe trei luni, 
va fi de şaptezeci şi cinci de ruble; cu ceea ce-i mai datorez dinainte, ar 
face în total treizeci şi cinci de ruble datorie; aşadar, voi avea cu ce sâ-i 
plătesc. Mă rog, sâ-mi ceară, dacă vrea, orice dobinda. Ce, nu mă 
cunoaşte? intreaba-l, printe: banii pe care mi i-a împrumutat cu alte ocazii 
nu i-am dat înapoi? Atunci, pentru ce se incapatineaza atît? E supărat pe 
mine pentru că i-am plătit locotenentului ăluia; alte motive n-are! Ca să 
vezi ce fel de om e: nici el nu profită, dar nici altul să nu se bucure! 

- Şi nu mai pleacă odată! izbucni Lebedev. S-a întins, dupa cum il 
vezi, pe canapea, şi nici gînd să plece. 

- Cred că ţi-am spus-o destul de limpede: nu plec de-aici pînă ce nu- 
mi dai ce ţi-am cerut. De ce zimbesti, printe? Se pare că nu-mi dai 
dreptate. 

- Nu zimbesc, dar găsesc că, într-adevăr, nu prea ai dreptate, 
răspunse acesta oarecum în silă. 

- Vorbeşte deschis, spune fără înconjur că n-am deloc dreptate. 


Pentru ce acest „nu prea"? 

- Dacă vrei, iti spun că n-ai deloc dreptate. 

- Dacă vreau! Asta-i nostim! Crezi oare că nu-mi dau seama că 
pretenţiile mele sînt cam lipsite de bun-simt, că banii îi aparţin lui, că este 
liber să facă ce vrea şi că procedeul meu seamănă puţin cu o încercare de 
a-i silui voinţa? Dar dumneata, printe... nu cunoşti viata. Dacă nu le dai 
ăstora o lecţie, nu se învaţă minte. Trebuie să-i dădăcim. Intentiile mele 
sînt absolut cinstite; conştiinţa îmi spune că n-am să-l fac să piardă nimic, 
îi voi înapoia capitalul cu dobinda. Va avea şi o satisfacţie morală: să mă 
vadă umilit. Ce mai vrea aşadar? Ce justificare poate avea existenţa lui, 
dacă nu aduce vreun folos? Căci, la drept vorbind, ce mare ispravă face el? 
Ba nu, zău, uită-te puţin ce face. Întreabă-l cum se poartă cu alţii şi cum 
înşală oamenii. În ce fel şi-a cîştigat casa asta? Îmi pun capul că şi pe 
dumneata a apucat să te înşele, ba şi-a făcut planul cum să te mai înşele 
şi de aici încolo! Zimbesti, văd că nu-ţi vine să crezi, asa-i? 

— Mi se pare că toate astea nu prea au a face cu chestiunea 
dumitale, observă prinţul. 

— Ea treia zi de cînd, uite, zac aici si, crede-mă, cite nu mi-au fost 
date să vad şi să aud! strigă înainte tînărul fără să-l mai asculte pe print. 
Inchipuieste-ti că pe îngerul acesta, fata asta, acum orfană care e 
verişoara mea primară şi fiica lui, o bănuieşte şi în fiecare noapte caută 
dacă nu-i ascuns vreun drăguţ în odaia ei! Vine şi în camera asta, în virful 
picioarelor, şi se uită sub canapea. Aproape că s-a scrintit de atita 
bănuială, neîncredere şi suspiciune de adevărat maniac; în fiecare colt 
vede numai hoţi. Noaptea, sare mereu din pat şi de şapte ori cel puţin 
controlează dacă ferestrele şi uşile sînt bine zăvorite, se uită pînă şi în 
sobă. în faţa instanţelor judecătoreşti, ia apărarea escrocilor şi şarlatanilor, 
iar noaptea se scoală să se închine uite aici, în salonul ăsta; cade în 
genunchi, face mătănii, izbind cu fruntea în duşumea, uneori cite o 
jumătate de ceas neîntrerupt, şi pentru cine nu se roagă numai, pe cine nu 
pomeneşte în rugăciunile lui de betiv?! S-a rugat pentru odihna sufletului 
contesei Du Barry, l-am auzit chiar eu, de altfel, l-a auzit şi Kolea; s-a 
scrîntit de-a binelea. 

— || vezi, îl auzi cum îşi bate joc de mine, printe! strigă Lebedev 
înroşindu-se, şi de data aceasta pierzindu-si cumpătul. Dar dumnealui nu 
ştie sau poate că nu vrea să ştie că acest betivan şi netrebnic, mincinos şi 
ticălos, cum îi place să-mi spună, poate că ar merita respectul lui, fie chiar 
şi numai pentru faptul că pe dumnealui, deşteptul şi spiritualul, atunci 
cînd s-a născut, l-am infasat în scutece şi l-am spălat în copaie, căci sora- 
mea Anisia, rămasă văduvă, se zbătea în cea mai neagră mizerie; şi eu, 
care eram tot aşa de sărac ca şi ea, am stat de veghe nopţi întregi la 
căpătiiul bolnavilor — al mamei şi al copilului. Furam de la portar lemne ca 
să le încălzesc odaia, îi cintam micutului şi băteam din palme ca să-l 
ogoiesc, în timp ce-mi ghiorăiau matele de foame, şi uite aşa l-am scăpat 
din ghearei morţii şi l-am dădăcit ca să crească mare şi să-şi bată joc de 
mine acum! Şi ce mare crimă dacă mi s-a năzărit şi mie o dată să mă rog 
pentru odihna sufletului contesei Du Barry, ce te priveşte asta? Eu, printe, 
acum trei zile am citit, pentru prima dată în viaţa mea, 
biografia acestei femei într-un dicţionar istoric. Ştii tu cine a fost această 
Du Barry? Spune, ştii sau nu? 


- Păi, sigur, numai tu ştii, nu-i aşa? mormăi tînărul, voind să fie ironic, 
dar vădit încurcat. 

- Era o contesă care, ieşită din mocirlă, a domnit şi a guvernat ca o 
regină şi căreia o mare împărăteasă i-a scris cu mina ei o scrisoare în care 
i se adresa: ma cousine! La ceremonia lever du roi (ştii tu ce era lever du 
roi, neisprăvitule?), un cardinal, nunțiul papal, s-a oferit să-i pună ciorapii 
de mătase; un personaj atit de înalt şi atit de sfint a socotit asta ca o 
onoare pentru el! Ştiai tu asta? După mutra ta, văd că nu ştiai! Şi ce 
moarte a avut? Răspunde, dacă ştii! 

- Termină odată! Mă plictisesti. 

- Ei bine, după toate onorurile acestea, după ce a domnit aproape 
ca o regină, a fost dusă, tirita la ghilotină de călăul Samson; n-a avut nici o 
vină, dar trebuia sacrificată pentru satisfacerea mitocanimii pariziene; nu 
putea să înţeleagă, sărmana, ce se întîmplă cu dinsa, atit de mare îi era 
spaima. Cînd Samson i-a aplecat capul şi a imbrincit-o sub cuțitul 
ghilotinei, ceilalţi se prăpădeau de ris; ea însă începu să strige: Encore un 
moment, monsieur le hourreau, encore un moment! adică: „O clipă, numai 
o clipă, aşteaptă, domnule calau!" Ei bine, pentru clipita aceasta, 
Dumnezeu o va ierta poate, căci un mai mare supliciu pentru sufletul 
omenesc nici nu e de închipuit măcar. Tu ştii ce înseamnă cuvintul acesta 
supliciu? E tocmai starea sufletească nenorocită în care s-a aflat ea. Ei, şi 
cînd am citit eu despre strigătul contesei implorind răgazul de o clipită, mi 
s-a strîns inima ca într-un cleşte. Şi ce-ţi pasă tie, vierme ce esti, că, 
făcîndu-mi rugăciunea de seară, m-am gindit să implor mizericordia divină 
pentru o mare păcătoasă? Daca am făcut-o, e ca nimeni, poate, de cînd a 
murit ea, nu i-a acordat o pioasă amintire. Şi pe cealaltă lume i-ar fi plăcut, 
poate, să simtă că s-a găsit pe pămînt un păcătos ca şi dinsa, care, o data 
cel puţin, s-a gindit să se roage şi pentru odihna sufletului ei. De ce rizi? 
Nu crezi,nu? 

- Dar ce ştii tu? De altfel, nici n-ai spus tot adevărul; dacă mi-ai 
scultat rugăciunea, trebuia să ştii că nu m-am rugat numai pentru contesa 
Du Barry, ci am spus aşa: „Odihneşte, Doamne, sufletul adormitei, roabei 
tale, marea păcătoasă ce a fost contesa Du Barry şi pe toate deopotrivă 
ei"; asta e cu totul altceva, căci există multe pacatoase ca ea şi 
numeroase sînt victimele destinului schimbător care în viaţă au suferit 
loviturile sorții, şi acum, pe cealaltă lume îndură chinuri şi gem şi aşteaptă; 
m-am rugat atunci şi pentru tine, şi pentru cei deopotrivă tie, nesimtiti şi 
cruzi, dacă vrei să ştii, de vreme ce ai avut neobrăzarea să tragi cu 
urechea, ca să afli pentru ce anume mă rog... 

— Bine, destul, poţi să te rogi pentru cine vrei, naiba să te ia, şi nu 
mai face atita gură! îl întrerupse nepotul cu ciudă. Nici nu stiai, printe, ca 
avem în fata noastră un erudit! adăugă el cu un zimbet jenat. De lao 
vreme încoace citeşte mereu cărţi şi memorii de acest gen. 

— Unchiul dumitale, totuşi... nu-i deloc un om lipsit de simtire, 
obiectă cu vădit efort prinţul. Tînărul acesta îi devenea din ce în ce mai 
antipatic. 

— Să nu te apuci cumva să-l lauzi, că-şi ia nasul la purtare. Atit 
aşteaptă. Priveşte cum îşi duce mina la inimă şi, cu gura pina la urechi, nu 
mai poate de fericire, intr-atit îl încîntă cuvintele dumitale. Poate că nu-i 
lipsit de simtire, mă rog, dar e un şarlatan, iată nenorocirea. Ş-apoi, bea de 


stinge şi e zăpăcit ca toţi cei care au darul betiei. Îşi iubeşte copiii, 
recunosc, o respecta pe mătuşă-mea, răposata lui nevastă... Şi pe mine 
mă iubeşte, ba în testamentul lui mi-a lăsat şi mie o parte. 

— N-am să-ţi las nimic! strigă înverşunat Lebedev. 

— Ascultă, Lebedev, începu pe un ton hotărît prinţul, întorcîndu-şi cu 
dezgust privirea de la tînărul obraznic, ştiu din experienţă că, atunci cînd 
vrei, eşti om de treabă... N-am timp de pierdut, şi dacă... lartă-mă, care-ţi 
este numele? Am uitat. 

— Ti-Ti-Timofei. 

— Si mai cum? 

— Lukianovici. 

Toată lumea din odaie pufni în ris. 

- Minte! strigă nepotul. Pînă şi aici a minţit! Printe, nu-l cheamă 
Timofei Lukianovici, ci Lukian Timofeevici. la spune acum, de ce ai minţit? 
Ori Lukian, ori Timofei, nu-i totuna pentru tine? Şi ce importanţă poate 
avea asta pentru prinţ? Minte, numai fiindcă minciuna i-a intrat în sînge, 
crede-mă! 

- Chiar e adevărat? întrebă nerăbdător prinţul. 

- Într-adevăr, mă cheamă Lukian Timofeevici, recunoscu ruşinat 
Lebedev şi, plin de umilinţă, îşi plecă ochii, ducîndu-şi din nou mina la 
inimă. 

- Atunci ce rost avea să-mi spui altfel, ah, Dumnezeule! 

- Din autoinduiosare, sopti Lebedev, plecîndu-şi capul cu un aer din 
ce în ce mai umilit. 

- Vai, Lukian Timofeevici, parcă asta-i autoînduioşare! Eh, dac-aş şti 
numai unde să-l găsesc pe Kolea acum! zise prinţul, dînd să plece. 

- Îţi spun eu unde-i Kolea, se oferi tînărul. 

- Nu, nu, nu! se împotrivi Lebedev, fisticindu-se ca un om prins cu 
ocaua mică. 

- Kolea astă-noapte a dormit aici, iar de dimineaţă a pornit în 
căutarea generalului, pe care, Dumnezeu ştie de ce, printe, l-ai ajutat sa 
iasă din puşcărie. leri, generalul promisese că vine să doarmă şi el la noi, 
şi n-a venit. E mai mult ca sigur că a rămas peste noapte la hotelul ,Vesi", 
aici, în apropiere. Încît Kolea trebuie să fie cu el, dacă nu s-a dus cumva la 
Pavlovsk, la Epancini. Avea bani, şi voia să se ducă acolo încă de ieri. 
Aşadar, nu poate fi decit la „Balanţa" ori la Pavlovsk. 

- La Pavlovsk, la Pavlovsk!... lar noi, să trecem în grădiniţă... să luăm 
o cafeluţă... 

Şi Lebedev îl apucă de brat şi aproape că-l tiri pe print afară din 
odaie. Traversară curtea şi intrară într-o grădiniţă încîntătoare, unde, 
datorită timpului frumos, toţi copacii înfrunziseră. Lebedev îl pofti pe 
Miskin să ia loc pe o bancă de lemn vopsită în verde, înaintea unei mese 
fixe de aceeaşi culoare, iar el se aşeză în faţa lui. După un minut, într- 
adevăr, li se servi şi cafeaua. Prinţul n-o refuză. Lebedev, cu o expresie 
slugarnică, nu-şi lua ochii de pe faţa lui, gata parcă să-i împlinească orice 
dorinţă. 

— Nici nu mi-aş fi închipuit că ai o gospodărioară atit de frumoasă, 
spuse prinţul, care părea că se gîndeşte aiurea. 

— Or-orfani, începu Lebedev, schimonosindu-si fata, dar se 
întrerupse numaidecit. 


Prinţul privea distrat înaintea lui şi, desigur, uitase de întrebare. Mai 
trecu un minut; Lebedev aştepta, cu ochii atintiti mereu spre musafir. 

— Aşadar? întrebă prinţul, smulgindu-se parcă din ingindurarea lui. 
A, da! Dumneata, Lebedev, ştii foarte bine despre ce e vorba; am venit în 
urma scrisorii pe care mi-ai trimis-o. Vorbeşte. 

Lebedev se fistici iar, vru să spună ceva, dar nu putu scoate decit 
nişte sunete nedeslusite. Prinţul aştepta cu un zîmbet trist pe buze. 

— Te înţeleg foarte bine, Lukian Timofeevici. Nu te asteptai, 
probabil, să mă vezi aici. Ţi-ai închipuit că nu-mi voi părăsi birlogul la cea 
dintii înştiinţare a dumitale şi mi-ai scris ca să te achiti de o indatorire pe 
care ai socotit că o ai. Eu însă am venit, după cum vezi. Ei, haide, nu căuta 
să mă induci în eroare. încetează de a mai sluji la doi stapini. Rogojin e aici 
de trei săptămîni, ştiu tot. Ai izbutit să i-o mai vinzi, ca şi rîndul trecut, sau 
nu încă? Spune drept. 

— Singur a descoperit-o; chiar el singur, bestia. 

— Nu-l mai înjura; ce-i drept, a procedat cam urit cu dumneata... 

— M-a bătut, m-a stilcit în bătăi! se tingui cu amărăciune Lebedev. 
La Moscova, a asmutit un cîine asupra-mi, un cîine de vînătoare, care m-a 
fugărit de-a lungul străzii. O catea teribilă. 

— Mă crezi un copil, un naiv, Lebedev. Hai, spune-mi, e adevărat că 
ea l-a părăsit la Moscova? 

— Adevărat, adevărat! Şi de data asta, tot în momentul cînd se 
pregătea s-o ducă la cununie. El număra minutele ce mai rămăseseră pina 
să pornească alaiul, cînd ea a şters-o, fără veste, la Petersburg. S-a 
prezentat direct la mine: „Scapă-mă, Lukian, găseşte-mi un adăpost şi să 
nu-i sufli un cuvînt prinţului..." Se temea de dumneata, printe, şi mai abitir 
decit de el, şi tocmai aici e marea înţelepciune! 

Şi la aceste cuvinte, Lebedev făcu o mutră şireată,ducîndu-şi degetul 
la frunte. 

- Şi acum iar ai mijlocit întîlnirea lor, nu-i aşa? 

- Excelentissime prinţ, cum aş fi putut... cum aş fi putut 
împiedica această întîlnire? 

- Bine, să lăsăm astea acum, aflu eu totul pe altă cale. Spune-mi 
numai unde se află în momentul de fata? La dinsul? 

- A, nu! Nici gînd! Stă singură. „Sînt liberă", zice, şi susţine întruna, 
mortis, că e absolut liberă. Ştii, printe, staruie mult asupra acestui lucru. 
Stă tot acolo, în cartierul Peterburgskaia Storona, la cumnată-mea, după 
cum ţi-am scris. 

- Şi acuma-i tot acolo? 

- Acolo, dacă nu cumva s-a dus la Pavlovsk, pe vremea asta 
frumoasă, la vila Dariei Alekseevna. „Sint liberă de tot", zice. Chiar ieri i se 
lăuda grozav lui Nikolai Ardalionovici că e liberă şi independentă. Semn 
rău, adăugă rinjind Lebedev. 

- Kolea se duce des s-o vadă? 

- E un zăpăcit băiatul asta, de neînțeles şi prea din cale-afară gură- 
spartă. 

- De mult nu te-ai mai dus pe la dinsa? 

- Mă duc în fiecare zi, în fiecare zi. 

- Vasăzică ai fost şi ieri? 

- N-nu; n-am fost de trei zile. 


- Ce păcat că eşti cam afumat, Lebedev! Altfel, te-aş fi întrebat ceva. 

- Vai de mine! Se poate? O picătură n-am pus în gură. Lebedev se 
făcu ochi şi urechi. 

- Spune-mi cum era cînd ai văzut-o ultima oară? 

- U-un suflet care caută... 

- Care caută? 

- Mereu parcă e într-o necontenită căutare, ca şi cum ar fi pierdut 
ceva. In ce priveşte căsătoria proiectată, pînă şi gîndul o scîrbeşte şi orice 
aluzie o ia drept jignire personală. De Rogojin nu-i pasă nici cît de o coajă 
de nucă, nici gînd nu are; ba nu, mă înşel se gindeste la el, însă cu teamă, 
cu groază; nici nu îngăduie să i se pomenească numele în prezenţa ei. Se 
întîlnesc numai de nevoie şi el simte asta! Nu-i a bine!... Ea n-are 
astimpăr, e batjocoritoare rea de gură si înverşunată foc... 

- Rea de gură şi înverşunată? 

- E aşa de irascibilă, că data trecută era cit pe ce sa măia la 
păruială numai pentru un cuvintel. Am izbutit s-o potolesc aducînd vorba şi 
citindu-i din Apocalipsă. 

- Cum aşa? întrebă prinţul, crezind că l-a înşelat auzul. 

- Da, da, citindu-i Apocalipsă. E o femeie cu multă fantezie, he, he! 
şi am mai observat ca are o predilecție deosebită pentru subiecte 
serioase, fie chiar şi cu totul străine de ea. Ţine la mine, ţine foarte mult şi 
se simte chiar măgulită cînd vin să mai discut cu dinsa. Da, da. lar eu sînt 
tare în tălmăcirea Apocalipsei, căci mă îndeletnicesc cu asta de 
cincisprezece ani. A fost de acord cu mine că sîntem în epoca prefigurată 
acolo prin al treilea cal, armăsarul cel negru, şi prin calaretul care tine în 
mînă o cumpănă, căci în veacul nostru totul se bizuie pe balanţă şi pe 
contracte, toţi oamenii urmăresc numai dreptul lor: ,,0 măsură de griu 
pentru un dinar şi trei măsuri de orz pentru un dinar..." Pe deasupra, mai 
vor să-şi păstreze şi spiritul liber, şi o inimă curată, şi trupul sănătos, şi 
toate darurile cereşti laolată. Dar, bizuindu-se numai pe drepturi, oamenii 
nu vor izbuti să şi le păstreze, iar la urmă va veni calul cel fără de culoare, 
şi cu el odată aceea ce poartă numele de Moarte, pe urmă din toate se va 
alege iadul... Despre asta vorbim noi ori de cite ori ne adunam şi trebuie 
să spun că are asupra ei un efect grozav. 

- Dar dumneata personal crezi în lucrurile astea? întrebă prinţul, 
aruncind o privire ciudată asupra interlocutorului său. 

- Cred şi le tălmăcesc. Căci sărac sînt şi gol, un atom în virtejul lumii. 
Cine-i acordă lui Lebedev vreo consideraţie? Fiecare caută să-şi bată joc de 
el şi oricine dă în el cu piciorul. Pe cînd aici, după cum se talmaceste în 
Apocalipsă, sînt deopotrivă cu orice potentat. Căci mare e forţa 
inteligenţei! Aici ea îşi spune cuvintul şi am văzut în fata-mi un potentat, 
tremurind în fotoliul său... zguduit fiind de puterea inteligenţei. Acum doi 
ani, în săptămîna patimilor, Excelenţa sa Nil Alekseevici - la al cărui 
departament eram slujbaş - auzind de mine, mă cheamă anume prin Piotr 
Zaharici în cabinetul său. „E adevărat, mă întreabă el cînd am rămas 
singuri, că eşti magistru în ale antihristului?" Şi nu i-am ascuns: „Da, zic, 
eu sînt acela" şi mă apucai pe dată să-i tălmăcesc viziunea alegorică 
încîlcită, fără a imblinzi culorile întunecate ale tabloului înfricoşător, ci, 
dimpotrivă, ingrosindu-le dinadins, ba am mai adăugat şi cifre, i-am 
dovedit prin calcule. La început zimbea, dar cifrele şi asemănările îl făcură 


să tremure. M-a rugat să închid cartea şi să plec, apoi mi-a fixat o 
gratificatie de Paşti, iar în Săptămîna luminată a dat ortul popii. 

- Ce spui?! 

- Precum am zis. A căzut din trăsură, într-o după-amiază... s-a lovit la 
timpla şi a murit pe loc, ca un prunc, ca un prunc nevinovat. Avea 
şaptezeci şi trei de ani bătuţi pe muchie, nişte obraji rumeni, părul alb, 
veşnic parfumat, şi zimbea întruna, ca un copilaş. Piotr Zaharici îşi aminti 
atunci: „l-ai prezis-o". 

Prinţul se ridică. Lebedev fu mirat, dezamăgit chiar, văzînd ca Miskin 
se pregătea să plece. 

- Ai devenit cam prea nepăsător, printe, he, he! îndrăzni să-şi spună 
gindul Lebedev, pastrind aceeaşi expresie slugarnica pe fata. 

- Nu prea mă simt bine, mi-e capul greu, desigur din pricina 
călătoriei, răspunse prinţul încruntîndu-se. 

- De ce nu pleci pentru un timp undeva, la o vilă din împrejurimi? 
încercă să aducă vorba de departe Lebedev. 

Prinţul rămase pe ginduri. 

- Uite, şi eu mă mut afară din oraş, cu toţi ai mei, peste vreo trei zile. 
E mai sănătos şi pentru nou-născut; între timp oi cîrpi pe ici pe colo şi 
căsuţa asta. Mă gindesc să plecăm la Pavlovsk. 

- Cum, şi dumneata tot la Pavlovsk te duci? întrebă prinţul într-o 
oară. Cum vine asta, toată lumea de aici pleacă la Pavlovsk? Si zici că ai 
acolo o vilă proprie? i 

- Nu se duce chiar toată lumea la Pavlovsk. In ceea ce mă priveşte, 
Ivan Petrovici Ptitin mi-a cedat una dintre vilele lui cumpărată pe nimica 
toată. Poziţie frumoasă, pe deal, verdeață multă, viata-i destul de ieftină, 
lume buna, muzică; de aceea, toţi dau navala acolo. Eu, de fapt, am sa ma 
instalez în pavilionul din fundul curţii, iar vila propriu-zisă... 

- Ai închiriat-o? 

— Nu-n-nu. Nu... tocmai... 

- Închiriază-mi-o mie, propuse deodată prinţul. 

Se pare că aici voia să ajungă si Lebedev. Cu citeva clipe înainte îi 
încolţise în minte ideea aceasta. Si, de fapt, nu mai avea nevoie de chiriaş, 
căci primise o ofertă sigură şi fusese anunţat personal de ofertant că e 
aproape hotărit să ocupe vila. Lebedev însă ştia perfect de bine că, în 
realitate, acel ,aproape" echivala cu „mai mult decit sigur". Dar, într-o 
clipită, îşi făcu în gînd socoteala că ar fi mult mai interesant şi mai cu folos 
să i-o dea cu chirie prinţului, profitind de faptul că răspunsul primului 
ofertant nu era absolut categoric. Il ispiti această nouă şi neprevăzută 
întorsătură a lucrurilor, atitindu-i imaginaţia. lată de ce propunerea 
prinţului îl entuziasma peste măsură şi, cînd acesta se interesă de preţ, 
Lebedev dădu din miini, voind parca să spună că-i o chestiune cu totul 
lipsită de importanţă. 

— Bine, cum vrei; am să mă interesez eu; nu vei fi în pagubă. 
Amindoi se îndreptară spre ieşirea din grădină. 

— As putea... aş putea... dacă doreşti, preaonorate print, aş putea 
să-ţi comunic, asupra aceleiaşi chestiuni, cîteva lucruri foarte interesante, 
bolborosi Lebedev, nemaiştiind de bucurie cum să-i fie pe plac prinţului. 

Miskin se opri. 

— Şi Daria Alekseevna are o vilişoară la Pavlovsk. 


- Ei şi? 

— lar binecunoscuta persoană e prietenă cu dinsa şi, de bună 
seamă, intenţionează s-o viziteze destul de des la Pavlovsk. Cu un anumit 
Scop. 

- Adică? 

— În altă ordine de idei, Aglaia Ivanovna... 

— Lasă asta, Lebedev! îl întrerupse prinţul cu un sentiment penibil 
ca şi cum l-ar fi atins într-un punct dureros. E... cu totul altceva. Spune mai 
bine cînd esti hotărît să pleci. Pentru mine, cu cit mai curînd, cu atit mai 
bine, căci am tras la hotel... 

Prinşi în discuţie, ieşiră în grădină şi, fără să mai intre în casă, 
străbătură curticica, apropiindu-se de portita. 

— In cazul acesta, n-ar fi mai bine, propuse grăbit Lebedev, să te 
muti de la hotel la mine chiar astăzi, iar poimiine să plecăm cu toţii la 
Pavlovsk? 

— Să văd, răspunse prinţul ginditor şi ieşi pe poartă. Lebedev privi în 
urma lui mirat. Îl surprinse aerul distrat al prinţului, care, plecînd, nu şi-a 
luat ramas-bun, nu i-a spus un cuvint şi nu l-a salutat măcar cu un gest din 
cap, ceea ce nu se potrivea citusi de putin cu firea şi obişnuita politeţe a 
lui Miskin. 


Se făcuse aproape ora douăsprezece. Miskin ştia că singurul membru 
al familiei Epancin pe care l-ar fi putut găsi acum în oraş, fără a fi totuşi 
sigur de asta, era generalul, reţinut de serviciu la Petersburg. Dacă avea 
norocul să-l vadă pe Ivan Feodorovici, poate ca acesta l-ar lua cu el, chiar 
în după amiaza-aceea, la Pavlovsk; dar mai era o vizită pe care prinţul 
tinea mult s-o facă în dimineaţa aceea. Cu riscul de a pierde întîlnirea cu 
generalul şi de a fi nevoit sa amine pe a doua zi plecarea la Pavlovsk, se 
hotări să se ducă în căutarea casei care-l interesa atit. 

Vizita aceasta prezenta pentru el, într-o privinţă, anumite riscuri. 
Şovăia, neştiind cum e mai bine să procedeze. Casa, pe cit ştia, era situată 
în strada Gorohovaia, nu departe de Sadovaia; în cele din urmă porni într- 
acolo, în speranţa că pe drum se va decide într-un fel sau altul. 

Ajungind în centru, prinţul îşi dădu seama cu mirare că pe măsură ce 
se apropie de locul unde se întretaie străzile Gorohovaia si Sadovaia il 
cuprinde o tulburare neobişnuită; nici nu se aştepta ca inima să-i bată cu 
atita putere. O clădire îi atrase atenţia încă de la distanţă, poate fiindcă 
avea o înfăţişare ciudată, şi abia mai tîrziu prinţul îşi aminti că în 
momentul acela îl străfulgerase gîndul: „Asta trebuie să fie". Cuprins de 
curiozitate se apropie de clădire ca să-şi verifice presupunerea; simţea că 
i-ar fi, nu ştia nici el de ce, foarte neplăcut să constate că a ghicit bine. Era 
o casă mare, mohorită, de culoare verde-cenusie, cu trei caturi şi fără 
vreun stil arhitectonic definit. 

Cîteva clădiri de acest fel, puţine la număr, e adevărat, zidite la 
sfîrşitul veacului trecut, rămăseseră neschimbate tocmai pe străzile 
acestea ale Petersburgului (oraşul în care totul se schimbă vertiginos). 
Solid construite, ele se disting prin grosimea zidurilor şi printr-un număr 
foarte redus de ferestre, aşezate la distanţă mare una de alta. Catul de jos 


adăposteşte de cele mai multe ori dugheana vreunui zaraf, iar geamurile 
sînt zăbrelite. Scapetul-zaraf ocupă de obicei un apartament deasupra 
prăvăliei. Aspectul exterior ca şi interiorul acestor case este rece şi 
neospitalier, totul aici pare ursuz şi neîncrezător, ca şi cum ar sta mereu la 
pîndă; dar de unde anume vine această impresie, judecînd numai după 
înfăţişarea casei, ar fi greu de explicat. Stilul, contururile arhitecturale îşi 
au, desigur, tainele lor. Casele acestea sînt mai toate locuite aproape 
exclusiv de mari negustori. 

În momentul cînd se apropie de poarta principală, prinţul văzu o 
tăbliță pe care era scris: Proprietatea lui Rogojin - membru de vază al 
tagmei negustoresti. 

Învingîndu-şi şovăielile, Mîşkin se strecură pe uşa cu geamlic care se 
trinti zgomotos în urma lui şi începu să urce treptele scării principale care 
ducea la etaj. Era o scară oribilă, de piatra, întunecoasă şi cu pereţii vopsiți 
în roşu. Prinţul ştia că Rogojin ocupă cu mama şi cu fratele lui tot etajul 
întîi al acestei case mohorite. Servitorul care veni să-i deschidă îl conduse, 
fără să-i mai anunţe, printr-un şir întreg de încăperi; străbătură astfel mai 
întîi o sală de primire cu pereţi de marmură, cu parchet de stejar şi mobilă 
greoaie, în stilul anilor '20, pe urmă un labirint întreg de odăi mici şi 
întortocheate, trebuind mereu să urce sau să coboare citeva trepte, şi, în 
sfirsit, bătură la o uşă pe care le-o deschise chiar Parfion Semionici. Dind 
cu ochii de prinţ, acesta păli şi rămase un timp stană de piatră, cu privirea 
fixă, inspaimintata şi cu gura crispată într-un zîmbet plin de nedumerire, 
ca şi cum vizita lui Miskin ar fi fost realmente o imposibilitate, o apariţie 
fantomatică. Deşi prinţul se aşteptase să-l vadă surprins, simţi totuşi cum 
îl cuprinde consternarea. 

- Parfion, poate că am ales un moment nepotrivit, pot să plec, spuse 
el încurcat. 

- Nu, nu, e foarte potrivit, foarte potrivit! răspunse Rogojin, venindu- 
şi în fire. Intră, te rog! 

Se tutuiau. La Moscova se văzuseră des, uneori ceasuri întregi, ba au 
fost şi cîteva momente în intilnirile lor care se întipăriseră adînc în sufletul 
fiecăruia. De atunci însă trecuseră mai bine de trei luni, şi acum se 
revedeau din nou. 

Paloarea şi tremurul convulsiv mai zăboveau pe faţa descompusă a 
lui Rogojin, care cu toate că îşi poftise musafirul înăuntru părea încurcat, 
pradă unei tulburări extraordinare. În timp ce îl conducea pe nou-venit 
spre fotoliu, poftindu-l să ia loc lîngă masă, acesta se întoarse din 
întîmplare spre Rogojin şi surprinse în privirea lui o expresie cu totul 
neobişnuită, pe cit de grea, pe atit de ciudată, şi care îl făcu pe Miskin să 
se oprească nedumerit. O amintire recentă, sumbră şi apăsătoare îi stărui 
în minte. În picioare, nemişcat, privi cîtva timp drept în ochii lui Rogojin, 
care, din primul moment, sclipiră cu licăriri stranii. în cele din urmă, Parfion 
Semionici schiţă un zimbet la fel de tulburat şi buimac. 

- De ce mă priveşti aşa? murmură el. la loc! Prinţul se aşeză. 

- Parfion, zise acesta, te rog să-mi spui drept, ştiai ori nu ştiai că am 
să vin astăzi la Petersburg? 

- Eram aproape sigur că ai să vii, răspunse Rogojin, şi vad ca nu m- 
am înşelat, adăugă el cu un zîmbet înveninat de data aceasta Dar cum 
puteam să ştiu că pici tocmai azi? 


Tonul tăios şi răstit cu care-şi rostise Rogojin întrebarea îl uimi şi mai 
mult pe prinţ. 

— Şi chiar dac-ai fi ştiut că vin tocmai azi, ce rost are să te enervezi 
aşa? spuse încet şi cu blindete prinţul. 

- Îmi dau seama că n-a fost o vorbă aruncată la întîmplare. Dar nu 
înţeleg tilcul întrebării tale. 

- Adineauri, coborind din vagon, am surprins o privire exact ca aceea 
cu care m-ai fixat chiar acum pe la spate. 

— Hm! Şi a cui era privirea aceea, mă rog? mormăi Rogojin banuitor. 

Prinţul avu impresia că vorbele lui îl făcură pe Rogojin să tresară în 
momentul acela. 

- Nu ştiu; încep să cred că mi s-a năzărit; în ultima vreme am din ce 
în ce mai des tot felul de năluciri. Trebuie să-ţi mărturisesc, Parfion, că 
încep să am aproape aceleaşi senzaţii pe care le-am avut şi acum cinci 
ani, cînd îmi veneau crizele. 

— De, se poate să ţi se fi năzărit, eu nu ştiu nimic... îngăimă 
Rogojin. 

Zimbetul prietenos şi binevoitor care se ivise pe fata lui distona cu 
expresia ochilor şi cu întreaga lui figură pinditoare, ca si cum zimbetul 
acela s-ar fi dezarticulat, frînt în două, iar toate straduintele sale de a-l 
reînchega ramineau zadarnice. 

— Ai de gind să te întorci înapoi, în străinătate? întrebă el şi adăugă 
numaidecit: iti mai aduci aminte cum am călătorit împreuna în tren, 
toamna trecută, de la Pskov la Petersburg? Erai într-o pelerină şi cu nişte 
ghetre, ţii minte? 

Şi Rogojin izbucni într-un ris plin de răutate, bucuros parca să şi-o 
dea în vileag. 

— Ramii definitiv în locuinţa asta? se interesă prinţul, plimbindu-si 
privirea prin cabinet. 

- Bineînţeles, sînt doar acasă la mine. Unde vrei să stau? 

- Nu ne-am mai văzut de mult. Am auzit spunîndu-se pe socoteala ta 
asemenea lucruri, încît nici nu-mi venea să cred că era vorba de tine. 

- Gura lumii slobodă, se eschivă sec Rogojin. 

- Totuşi ţi-ai concediat toată banda, stai închis în casă şi nu te mai ţii 
de năzdrăvănii. E mare lucru. Casa e a ta ori o aveţi în coproprietate? 

- Ea maică-mii. Dinsa ocupă încăperile din fund, separate de 
apartamentul meu printr-un coridor. 

- Şi fratele tău unde stă? 

- Fratele meu, Semion Semionici, locuieşte în pavilionul din curte. 

- E căsătorit? 

- Vaduv. De ce ţii să ştii toate astea? 

Prinţul îl privi fără să răspundă; cum era absorbit de ginduri, poate 
că nici nu auzise întrebarea. Rogojin nu mai stărui nici el şi rămase în 
aşteptare. Între ei se aşternură cîteva clipe de tăcere. 

- Venind încoace adineauri, ţi-am recunoscut casa de departe, spuse 
prinţul într-un tîrziu. 

- Cum asta? 

- Nu ştiu. înfăţişarea casei voastre poartă pecetea întregii 
familii, amprenta vieţii Rogojinilor de-a lungul mai multor generaţii; dar 
dacă m-ai întreba cum am ajuns la concluzia asta, n-aş fi în stare să-ţi 


explic. Mai ştii, o fi şi asta o năzărire. Fapt e că mă cuprinde groaza cînd 
mă gîndesc că încep să capăt obsesii. Înainte nici nu mi-aş fi putut închipui 
înfăţişarea casei în care locuiesti; de îndată ce am zărit-o însă, mi-am si 
spus: „Exact aşa trebuie să arate casa lui!" 

- Ca să vezi! biigui Rogojin schitind un zimbet şters, neizbutind să 
descifreze bine sensul reflectiei confuze a prinţului. Casa aceasta a 
construit-o bunicul meu, explică el, şi de atunci a locuit în ea o familie de 
scapeti, pe nume Hludiakov; stau şi acum la noi, cu chirie. 

- E tare mohorită. Sumbră casă ai, observă prinţul, rotindu-şi încă o 
dată privirea prin încăpere. 

Era o cameră mare, înaltă, întunecoasă, ticsită cu tot felul de mobile, 
în cea mai mare parte mese de scris enorme, dulapuri pline de condici, 
registre şi diverse hirtoage. O canapea largă, de marochin roşu, îi servea 
probabil de pat lui Rogojin. Pe masa lîngă care gazda îl poftise să ia loc, 
prinţul zări două-trei cărţi; printre ele un volum din Istoria lui Soloviev 
fusese lăsat deschis, avînd un semn de carte între pagini. Pe pereţi atirnau 
în rame aurite cîteva tablouri în ulei, atit de înnegrite de timp, incit cu greu 
se putea desluşi ce anume reprezentau. Un portret în mărime naturală îi 
atrase atenţia prinţului; infatisa un bărbat de vreo cincizeci de ani, 
îmbrăcat într-o redingotă lungă, de croială nemteasca, purtind la git două 
decoraţii, cu o barbă încărunţită, scurtă şi rară, cu chipul galben si brazdat 
de cute adinci, cu o privire bănuitoare de om ascuns şi chinuit sufleteşte. 

- E tatăl tău? întrebă prinţul. 

- Exact; în toată măreţia lui, răspunse cu un zîmbet silit Rogojin, gata 
parca să trinteasca vreo glumă grosolană pe seama defunctului sau 
părinte. 

- Se ţinea de secta celor de credinţă veche? 

- Nu, se ducea la biserică; dar, ce-i drept, îl auzeam de multe ori 
spunînd că vechea credinţă e mai bună. Pe scapeti îi avea la inimă. Aici 
era cabinetul lui. Pentru ce m-ai întrebat dacă era de credinţă veche? 

- Nunta o faci aici? 

- D-da, aici, răspunse Rogojin, tresărind la auzul acestei întrebări 
neaşteptate. 

- Va fi în curînd? 

- Ştii că nu depinde de mine. 

- Parfion, nu sînt duşmanul tău şi nu vreau să-ţi stau în cale. Îţi repet 
acum, aşa cum ţi-am mai spus-o şi altă dată, într-o împrejurare 
asemănătoare. Cînd te pregăteai de căsătorie la Moscova, nu eu te-am 
împiedicat, ştii foarte bine. Prima dată, ea singură a fugit aproape de la 
cununie şi a venit la mine, rugindu-ma s-o „scap" de tine. Sint propriile ei 
cuvinte. Pe urmă a fugit şi de la mine. Tu airegăsit-o şi în momentul cînd 
trebuia s-o duci la altar, a fugit iarăşi să se ascundă aici, la Petersburg, 
după cite am auzit. E adevărat? Cel putin, aşa mi-a scris Lebedev. lata 
pentru ce am venit. Cît despre împăcarea voastră, am aflat abia ieri, în 
tren, de la unul dintre foştii tăi prieteni, Zaliojev, dacă ţii neapărat să ştii. 
In ce mă priveşte, veneam la Petersburg cu un scop precis: s-o conving să 
plece în străinătate ca să se trateze; e foarte bolnavă şi trupeşte, şi 
sufleteşte, dar mai ales sufleteşte, şi, după părerea mea, are nevoie de 
multă îngrijire. N-aveam de gînd s-o însoțesc, voiam numai s-o conving, 
să-i aranjez plecarea şi atît. Îţi vorbesc cît se poate de sincer. Dacă e 


adevărat însă că între timp v-aţi împăcat din nou, nici nu mă mai arăt în 
ochii ei şi nici la tine n-am să mai vin vreodată. Ştii foarte bine că nu caut 
să te amagesc şi că am fost întotdeauna sincer cu tine. Niciodată nu ţi-am 
ascuns gîndurile mele în privinţa asta şi întotdeauna am susţinut că o 
căsătorie cu tine ar fi fatală pentru ea. Ca şi pentru tine, de altfel... ba 
poate mai mult pentru tine. Aş fi foarte mulţumit să aflu că v-aţi despărţit 
din nou, dar personal nu voi face nimic ca să contribui la asta. Fii dar pe 
pace şi nu mă bănui. De altfel, ştii prea bine că nu ţi-am fost niciodată rival 
în adevăratul sens al cuvintului, chiar şi atunci cînd ea te-a părăsit ca să 
vină la mine. Tu rizi; ştiu ce te face să rizi. Da, da, am stat acolo separat si 
chiar în localităţi diferite; tu eşti absolut convins de asta, fiindcă ştii 
perfect de bine că este aşa. Ti-am mai explicat că tin la ea „nu din 
dragoste, ci din milă". Cred că e o definiţie care nu poate lăsa nici un 
dubiu. Mi-ai spus atunci că ai înţeles sensul acestor cuvinte ale mele. Aşa 
să fie oare? Le-ai înţeles cu adevărat? Nici nu-ţi dai seama cu cîtă 
dusmanie mă priveşti! Am venit să te liniştesc, să te impac, pentru că şi tu 
îmi eşti drag. Te iubesc şi ţin la tine mult, Parfion. Şi acum plec şi nu voi 
mai reveni niciodată. Rămii cu bine. 

Prinţul se ridică. 

- Mai stai cu mine, spuse încet Parfion fără să se mişte din locul lui, 
sprijinindu-şi capul cu mina dreaptă, nu te-am văzut de mult. 

Miskin se aşeză din nou. Si iarăşi tăcură un timp. 

- Cînd nu te văd, cînd nu te am în faţa mea, Lev Nikolaevici simt 
îndată împotriva ta o cumplită înverşunare. În aceste trei luni cît nu te-am 
văzut, crede-mă, n-a fost o clipă ca să nu te urăsc. Aş fi fost în stare, zău, 
să-ţi dau şi otravă, de s-ar fi putut cumva. Pina acolo am ajuns. Dar acum, 
nu-i nici un sfert de oră de cînd eşti cu mine şi toată ura mi-a dispărut; îmi 
eşti la fel de scump ca şi înainte. Mai stai un pic cu mine... 

- Cînd sînt cu tine, imi dai crezare, dar cum plec de lîngă tine iti 
pierzi încrederea şi începi să mă bănuieşti din nou. Semeni cu tatăl tău! 
răspunse Miskin cu un zimbet prietenesc, silindu-se să nu-şi trădeze 
sentimentele. 

- Mă încred în glasul tău cînd sîntem împreună. Înţeleg bine că nu 
putem fi puşi pe aceeaşi treaptă noi amindoi, eu şi cu tine... 

- Pentru ce ai adăugat asta? Si, uite, iar te-ai tulburat, spuse prinţul, 
uitîndu-se uimit la Rogojin. 

- In privinţa asta, fratioare, se pare că părerea noastră nu mai 
contează, răspunse acesta, altceva hotărăşte. Nici dragostea noastră nu e 
la fel, ne deosebim în toate, continuă el cu glas scăzut şi după un minut de 
tăcere: dragostea ta e o dragoste de milă. Drept să-ţi spun, eu nu simt nici 
un fel de milă pentru dinsa. De altfel şi ea, sînt convins, nu simte pentru 
mine decit ură. In fiecare noapte o văd în vis cum îşi bate joc de mine cu 
altul şi, de fapt, ce să ne furăm căciula, aşa şi este. E vorba să ne 
cununăm curînd, dar văd că de mine nici nu-i pasă, ca şi cum şi-ar 
schimba pantofii sau manusile. Mă crezi? N-am mai văzut-o de cinci zile, 
pentru că nu îndrăznesc să mă prezint în faţa ei. „Pentru ce-ai venit?" o să 
mă întrebe. Cite n-a trebuit să îndur de la dinsa, cum şi-a mai bătut joc... 

- Cum adică să înduri? Ce vorbeşti? 

- Parcă nu ştii cum stau lucrurile. N-ai fost tu acela cu care a fugit, 
parasindu-ma chiar ,,in ziua cununiei", cum te-ai exprimat chiar adineauri? 


- Dar tu ştii că nu e cazul... 

- Nu m-a făcut de ris şi la Moscova cu un ofiţer, cu Zerntiujnikov? 
Ştiu precis că şi-a bătut joc de mine, şi asta după ce a fixat ea însăşi ziua 
cununiei. 

— Cu neputinţă! strigă prinţul. 

— Ştiu precis, întări cu convingere Rogojin. Vrei să spui că ea nu 
este la fel cu altele? Ce înseamnă, adică, vorba asta că nu este la fel cu 
altele?! Mofturi! Cu tine, poate, nu se va arăta astfel şi s-ar îngrozi ea 
însăşi la un asemenea gind, dar cu mine se poartă întocmai ca şi cum ar fi 
din alea. Te asigur. Mă tratează ca pe o cirpa. Aventura cu Keller, ofiţerul 
acela care se îndeletnicea cu boxul, a pus-o la cale anume şi numai ca să- 
şi bată joc de mine... Dar nici nu ştii cîte mi-a mai făcut la Moscova! Şi ce 
de-a banet am cheltuit... 

— Atunci... cum te mai poţi însura? Ce-ai să faci după aceea? 
întrebă prinţul îngrozit. 

Rogojin se uită la prinţ cu o privire grea, înfricoşătoare, şi nu 
răspunse nimic. 

— Azi se împlinesc cinci zile de cînd n-am mai fost la dînsa, urmă el 
după un minut de tăcere. Mi-e frică să nu mă dea afară. „Sînt încă stapina 
pe mine, zice, dacă vreau, te alung pentru totdeauna şi plec în străinătate" 
(de altfel, de la dinsa ştiu că are de gind să plece în străinătate, observa el 
parcă în treacăt, privind cu înţeles drept în ochii prinţului); citeodata, într- 
adevăr, se vede că vrea numai să mă sperie şi nu ştiu de ce tot fi vine să 
rida cînd mă priveşte. Alteori mă priveşte încruntată, sta bosumflata şi nu 
scoate un cuvînt; uite de asta mă tem. Chibzuind în toate felurile, mi-am 
zis să nu mă mai duc la ea cu mina goală; ei bine, m-a primit în focuri de 
zeflemea, iar la urmă s-a şi înfuriat. l-am adus un şal, cum poate n-a mai 
văzut, cu toate că a dus o viaţă de lux; i l-a dăruit cameristei Katka. lar 
de cununie, nici nu mă mai încumet să deschid vorba! Ce fel de mire oi fi 
eu, cînd nu îndrăznesc nici măcar să-mi vizitez logodnica? Şi uite, stau aici, 
închis între patru pereţi, iar cînd nu mai pot suporta, pornesc înnebunit din 
casă şi umblu disperat pe strada ei, strecurîndu-mă pe furiş prin faţa casei 
ori stau ascuns pe după colţuri. Intr-o zi am stat asa de strajă în dreptul 
porţii ei pînă aproape s-a crăpat de ziuă; căzusem pe atunci la bănuială. M- 
a zărit, pesemne, prin fereastră. ,,Ce-ai fi făcut, zice, dacă aveai dovada că 
te insel?" N-am mai fost în stare să mă stapinesc şi i-am răspuns: „Ştii şi 
tu, ce să-ţi mai spun." 

- Ce ştie, adică? 

- Deh! parcă eu unul ştiu ce anume! răbufni cu un ris răutăcios 
Rogojin. La Moscova, am urmărit-o tot timpul, dar n-am prins-o cu nimeni. 
Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi îi spun: „Mi-ai făgăduit să te cununi cu 
mine. Ai să intri într-o familie cinstită, dar tu ştii cine-mi eşti? Asta eşti..." 
aşa şi pe dincolo, şi i-am spus-o pe şleau 

- l-ai spus aşa? 

- Da. 

- Şi? 

- După toate astea, zice, poate că nici ca lacheu nu te-aş lua la mine, 
necum să-ţi fiu de nevastă; aşa să ştii! „Dar nici eu nu plec aşa, cu una cu 
două, de aici. O singură moarte are omul, zic, fie ce-o fi!" „Atunci, zice, îl 
chem îndată pe Keller şi-i spun să te ia de guler şi să te dea afară." Cînd 


am auzit vorba asta, m-am repezit la dinsa şi am snopit-o în bătaie. 

- Nu se poate! strigă prinţul. 

- Crede-mă, aşa a fost, rosti Rogojin cu glasul stins, dar cu ochii 
numai văpăi. O zi şi o noapte, şi încă o zi, am stat fără să mă misc din 
odaia ei, fără să dorm, fără să mănînc, fără să beau; am stat şi în genunchi 
în fata ei. „Chiar de-aş şti că mor şi tot nu plec, pînă nu ma ierti; iar daca 
pui să mă dea afară — mă înec; pentru că, ce mă fac eu fără tine?" Toată 
ziua aceea, a fost ca o smintita; ba plingea, ba zicea că bagă cuțitul în 
mine, ba mă improsca cu insulte, l-a chemat pe Zaliojev, pe Keller, pe 
Zemtiujnikov şi pe alţii; mă arăta cu degetul şi-şi bătea joc de mine în faţa 
tuturor. „Să mergem, zice, domnilor, cu toţii la teatru. N-are decît sa 
rămînă aici. dacă nu vrea să plece; doar nu-s legată de dinsul. Am sa spun 
sa-ţi aducă un ceai, Parfion Semionici, ţi-o fi foame, că doar n-ai mîncat 
nimic astăzi." Se întoarse singură de la teatru. „Sînt nişte fricoşi, nişte laşi, 
începu ea, se tem de tine, şi pe mine vor să mă sperie. „Nu pleacă el asa 
cu una cu două, zic ci, ba e in stare să te şi înjunghie." „lar eu, uite, ma 
duc la culcare şi nici măcar nu punzăvor la uşa dormitorului; ca să ştii cîtă 
frică am de tine! Ca s-o ştii şi să vezi cu ochii tăi! Ai băut ceaiul?" „Nu, am 
răspuns eu, şi nici nu-l beau." „Vrei să faci pe grozavul, dar să ştii că nu te 
prinde deloc." Şi făcu întocmai cum spuse: nu-şi încuie uşa peste noapte. A 
doua zi, cînd ieşi din dormitorul ei, îmi zise rizind: „Ce, ai înnebunit? Vrei să 
mori de foame?" „Să ma ierti", zic. „Nu vreau să te iert si nu te iau, ţi-am 
mai spus. Şi ai stat aşa, toată noaptea, în fotoliul ăsta, fără să închizi un 
ochi?" „Da, n-am dormit deloc." Tare deştept mai eşti! Te pomeneşti că iar 
refuzi să bei un ceai şi să mäninci?" ,Ti-am spus, nu iau nimic în gură pina 
nu-mi spui că m-ai iertat!" ,,Dac-ai şti numai ce bine îţi sade cu 
încăpăţinarea asta, zice, îţi lipsea cum îi lipseşte chelului tichia de 
mărgăritar! îţi închipui cumva că mă sperii? Tare-mi pasă mie că ai să stai 
flămînd. N-ai decit să nu maninci, atita pagubă!" Se supără foc, dar îi trecu 
repede şi iar porni să-şi bată joc de mine. Şi m-am mirat grozav atunci că 
nu-mi purta deloc pică. Şi totuşi nu e dintre acelea care să uite repede raul 
ce i s-a făcut. Altora nu le-ar trece uşor cu vederea. Mi-a venit atunci în 
gînd ca mă dispretuieste într-atit, încît nici ură nu binevoieşte să-mi 
poarte. Şi, crede-mă, ăsta e adevărul. „Ştii, mă întreabă ea, cine-i papa de 
la Roma?" „Am auzit", răspund eu. „Mi se pare că nu prea ai învăţat istoria 
universală, Parfion Semionici?" „Eu n-am învăţat, zic, nimic." „Să-ţi dau 
atunci să citeşti ceva. Un papă d-ăştia s-a supărat pe un împărat, şi acela, 
înainte de a căpăta iertare, a trebuit să stea trei zile fără să bea, fără să 
manince, descult şi îngenuncheat în fata porţilor palatului papal. In timpul 
celor trei zile cît acest împărat a stat în genunchi, ce ginduri crezi că l-au 
framintat? Ce jurăminte şi-o fi făcut în sinea lui?... Dar stai, să-ţi citesc 
chiar eu povestea asta!" Alergă după carte. „E scrisă în versuri", zice şi 
începe să-mi citească nişte poezii, în care se spunea cum împăratul umilit 
jură să se răzbune pe acel papă. "Oare nu ţi-a plăcut deloc ce ţi-am citit, 
Parfion Semionici?" „Tot ce-ai citit e foarte adevărat", i-am răspuns eu. 
„Aha! găseşti aşadar că-i adevărat; înseamnă că şi tu, acum, îţi faci 
aceeaşi socoteală: lasă că-i plătesc eu toate astea cînd s-o mărita cu mine; 
i le plătesc cu virf şi îndesat!" „Nu ştiu, zic, poate că într-adevăr ăsta mi-i 
gîndul!” „Cum adică nu ştii?" „Uite aşa, zic, nu ştiu, nu la asta mă gîndesc 
acum." „Şi la ce te gindesti, mă rog?" „Uite, zic, cînd te ridici de la locul 


tău, cînd treci pe lîngă mine, te privesc şi te urmăresc din ochi; aud 
foşnetul rochiei tale şi inima-mi tresaltă în piept; iar după ce părăseşti 
odaia, îmi amintesc orice vorbă spusă de tine, şi cu ce glas, şi ce anume ai 
spus; iar în noaptea asta nu m-am gîndit chiar la nimic; am tot ascultat 
cum respiri, cum te-ai mişcat de vreo două ori în somn..." „le pomeneşti că 
nici la faptul că m-ai bătut nu te-ai mai gindit sau poate c-ai şi uitat?" îmi 
spunea ea rizind. „Ba poate că mă gindesc, nu ştiu nici eu." „Şi dacă nu te 
iert şi refuz să mă mărit cu tine?" ,,Ti-am spus, mă înec", „Cine ştie, poate 
înainte de a face asta, m-ai omori întîi pe mine..." Spunind aceste vorbe, 
căzu pe gînduri. Pe urmă se supără şi părăsi odaia. Un ceas după aceea o 
văd revenind tare întunecată la faţă. „Uite ce este, Parfion Semionici, îmi 
zise, m-am hotărît, te iau, dar nu pentru că m-aş teme de tine, ci pentru că 
oricum nu mai am zile. Cine va putea spune ce şi cum e mai bine!? Stai 
colea, îţi aduce îndată masa. Si să ştii că, dacă mă mărit cu tine, am să-ţi 
fiu o soţie credincioasă, de asta să n-ai grijă şi nici o îndoială." Se opri o 
clipită, pe urmă adăugă: „Îmi pare bine totuşi că n-ai suflet de slugoi, m- 
am convins de asta; şi cu care crezusem la început că eşti sută-n sută o 
fire de lacheu". Si chiar pe loc stabili ca însăşi ziua cununiei noastre, ca 
peste o săptămînă să dispară neaşteptat fugind de mine la Petersburg şi 
cerindu-i adăpost lui Lebedev. Cînd am regăsit-o aici, mi-a spus: „Să ştii că 
n-am renunţat definitiv la gîndul să mă mărit cu tine; vreau numai să mai 
aştept cit mi-o fi pofta, pentru că mai sînt încă stapina pe mine. Mai 
aşteaptă şi tu, dacă vrei". Şi uite asta se petrece cu noi acuma... Tu ce 
crezi de toate astea, Lev Nikolaevici? 

- Dar tu ce gindesti? îi întoarse prinţul întrebarea, privindu-l cu 
tristeţe pe Rogojin. 

- Parcă sînt în stare să gîndesc?! lăsă să-i scape acesta chinuit. Ar fi 
vrut să mai adauge ceva, dar tacu, coplesit de o nesfirsita durere. 

Prinţul se ridică, hotărît să plece. 

- Oricum ar fi, eu n-am să-ţi stau în cale, spuse el, încet. pierdut, ca 
şi cum ar fi răspuns unui gînd al său ascuns, şi ştiut numai de dinsul. 

- Un lucru nu înţeleg eu, să mă tai! se aprinse deodată Rogojin şi 
ochii îi scînteiară. Cum de te lasă inima să mi-o cedezi atit de uşor cînd 
încă mai alaltăieri tînjeai după dinsa şi te chinuiai amarnic! Sau poate că 
n-o mai iubeşti? Dar atunci ce zor nevoie aveai să alergi în goana mare la 
Petersburg? De mila ei? (Si un zîmbet răutăcios îi schimonosi din nou fata.) 
He, he! 

- Crezi că te mint? întrebă prinţul. 

- Ba eu te cred, dar nu mă dumeresc deloc. Mi se pare ca mila ta e 
mai pirdalnica decit dragostea mea! 

Faţa i se aprinse de o pornire răutăcioasă care se cerea descărcată. 

- Într-adevăr, e cam greu să înţeleagă omul unde sfirseste la tine 
dragostea şi unde începe ura, zise prinţul surizind, iar de va trece 
dragostea, va fi jalea şi mai mare. Asta s-o ştii de la mine, dragă Parfion! Si 
tare mă tem că... 

- Că am să implint cuțitul în ea? Prinţul tresări înfiorat. 

- Ai s-o urăşti groaznic pentru toată dragostea ta de astăzi, pentru 
toate chinurile pe care le înduri acum. Mai mult ca orice mă surprinde însă 
că ea consimte totuşi să se mărite cu tine. leri, cînd am auzit de asta, nu- 
mi venea să cred şi am simţit o apăsare grea pe suflet. De două ori pina 


acum s-a lepădat de tine şi a fugit chiar în momentul cînd urma s-o duci la 
cununie, înseamnă că presimte ea ceva!... De ce te-o fi acceptind iarăşi? 
Pentru banii tai? E absurd. De altfel, cu felul tau de a cheltui, cred ca nu ti- 
a mai rămas cine ştie cit. Să fie oare numai din dorinţa de a se mărita? Ar 
fi putut doar să facă şi altă alegere. Oricare altul ar fi de preferat, căci te 
pomeneşti c-ai fi în stare s-o înjunghii într-o zi, şi lucrul acesta a ajuns să-l 
înţeleagă şi ea prea bine. O atrage cumva tăria dragostei tale. Tot ce se 
poate... Am auzit că sînt femei care ţin să fie iubite în felul acesta... numai 
că... 

Prinţul se opri fără să-şi termine fraza, furat de ginduri. 

- Pentru ce ai suris din nou uitindu-te la portretul lui taică-meu? 
întrebă Rogojin, care urmărea cu atenţie încordată cele mai mici, cele mai 
fugare schimbări pe chipul prinţului. 

— Pentru ce am suris? Mi-a venit în gînd că, dacă nu te lovea 
năpasta aceasta, dacă nu intervenea dragostea asta nefericită, ai fi 
devenit întocmai ca şi tatăl tău; şi poate că în cel mai scurt timp te-ai fi 
zăvorit in casa asta, cu o soţie tăcută şi supusă, aspru şi zgircit la vorbă, 
ursuz şi neîncrezător în oameni, fără măcar să simţi nevoia de a sta cu 
cineva de vorbă, multumindu-te să stringi bani străin de toţi şi de toate. 
Cel mult, şi asta poate abia la batrinete, ai fi găsit vreun cuvînt de laudă 
pentru cărţile cele vechi şi te-ai fi însufleţit putin tălmăcind puterea 
ascunsă în semnul crucii cu două degete.... 

— iti baţi joc de mine. Dar să ştii că acelaşi lucru, aproape cuvînt cu 
cuvînt, mi l-a spus şi ea deunăzi cînd s-a oprit în faţa acestui portret! 
Curios, cum ati ajuns să vă potriviti în toate... 

— Cum, a şi fost la tine? întrebă prinţul intrigat. 

— A fost. A privit îndelung portretul şi m-a descusut apoi, intrebindu- 
mă despre răposatul taică-meu. „Uite, exact aşa ai fi ajuns şi tu, îmi spuse 
ea la sfîrşit cu un surfs pe buze; tu, Parfion Scmionici, ai pasiuni puternice, 
patimi care te-ar duce direct la ocnă, în Siberia, dacă n-ai avea şi 
deşteptăciune, căci eşti tare deştept." (Mă crezi? întocmai aşa a spus. 
Pentru prima oară auzeam o asemenea vorbă de la ea!) „Mai bine te-ai 
lăsa de mofturile şi nazdravaniile tale si, cum esti un om fără carte, te-ai 
apuca să stringi bani; te-ai aseza, ca şi tatăl tău, în casa asta cu scapetii 
tăi; poate, la sfîrşit, te-ai converti şi tu la credinţa lor; şi ţi-ai îndrăgi într- 
atit bănişorii, că ai face curînd nu două milioane, ci zece, chit că în cele din 
urma ai muri de foame pe sacii tăi cu aur, căci aşa eşti tu, în orice pui 
pasiune, toate le faci cu patimă." Exact aşa mi-a spus, îţi repet aproape 
vorbă cu vorbă. Nu se mai intimplase înainte vreodată să-mi vorbească în 
acest fel. De obicei nu-mi vorbeşte decit de fleacuri sau mă ia peste picior; 
de altfel, şi de data aceasta o începuse tot în glumă şi în bătaie de joc; 
pînă la urmă însă, chipul se întunecă: a cercetat toate încăperile şi tot 
timpul părea că o tnspaiminta ceva - „Schimb totul aici, zic eu, transform 
complet locuinţa asta sau poate e mai bine să cumpăr altă casă şi să stăm 
acolo după cununie!" „Nici să nu te gindesti, zice, nu schimbi nimic, o sa 
stăm aici, cum este. Vreau să trăiesc lîngă mäicuta ta, zice, cînd îţi voi fi 
evastă." O dusei la mama; s-a purtat cu mult respect, ca o fiică Hevarata. 
Maică-mea şi înainte, iată, mai bine de doi ani, era cu mintea cam 
zdruncinată (e bolnavă rău), iar de la moartea tatii a dat în mintea copiilor; 
nu scoate o vorbă, au lăsat-o picioarele şi numai cum vede că intră cineva, 


dă din cap în semn de binete; de nu-i dai să manince şi trei zile ar sta fara 
să bage de seamă, l-am luat mina dreaptă şi i-am unit degetele. 
„Binecuvînteaz-o, maicuta, zic, merge dupa mine cu cununie." lar ea 
sărută mina mamei cu atita simţire şi-mi spune apoi: „Se vede ca multe a 
suferit în viaţă maică-ta". Cînd a zărit pe masă cartea asta: „la te uită, te- 
ai apucat să citeşti Istoria Rusiei?" zice. (Chiar ea mă îndemnase într-o Zi, 
la Moscova: „Ar trebui să te mai instruieşti şi tu puţin; citeşte măcar Istoria 
Rusiei de Soloviov, că tare mai eşti întunecat la minte.) Bine faci, 
încuviinţă ea, citeşte-o. Dacă vrei, iti fac o lista de cărţi pe care să le citeşti 
în primul rind". Niciodată, niciodată pînă atunci nu-mi vorbise aşa, încît 
ramasei uluit; pentru prima oară am respirat şi eu ca un om viu. 

- Mă bucură foarte mult ceea ce-mi spui, Parfion, zise prinţul cu 
sinceritate. Cine ştie? Poate că va da Dumnezeu şi o să vă intelegeti. 

- Nu mai cred în aşa ceva! strigă Rogojin cu durere în glas. 

- Ascultă, Parfion, se poate oare, dacă o iubeşti atit, să nu vrei să-i 
cîştigi respectul? Şi dacă ai dori-o din toată inima, se poate să nu 
nădăjduieşti? Adineauri am spus că nu pricep de ce se mărită cu tine. Şi cu 
toate că nu pot să dezleg misterul, un lucru rămîne totuşi neindoios 
pentru mine, că trebuie să fie la mijloc un motiv temeinic, dictat de 
rațiune. De dragostea ta ea nu se îndoieşte. Probabil că nu se îndoieşte că 
ai anumite calităţi sufleteşti. Nici nu s-ar putea să fie altfel! Ceea ce mi-ai 
povestit acum îmi întăreşte părerea. Chiar tu singur ai spus că a ştiut să-ţi 
vorbească cu totul altfel decit iti vorbise si de cum te tratase pînă atunci. 
Eşti banuitor, din pricina asta ai exagerat tot ce ti s-a părut rau la ea. Sint 
sigur că ea te pretuieste mai mult decit îţi închipui tu. Altminteri,ar 
însemna că, maritindu-se cu tine, ea, în mod conştient, se aruncă în 
bulboană sau în virful jungherului, ştiind că o aşteaptă o moarte sigură. 
Crezi că e cu putinţă aşa ceva? Cine se duce de bună voie la moarte prin 
înec sau înjunghiere? 

Cu un zîmbet amar, Parfion ascultă pina la sfîrşit argumentarea 
înflăcărată a prinţului. Convingerea lui părea nestrămutată. 

- Ce privire întunecată ai în clipa asta, Parfion, cînd te uiţi la mine! 
lăsă să-i scape prinţul sub povara unui sentiment apăsător. 

- Vasăzică, bulboana sau jungherul! îngăimă în cele din urmă 
Rogojin. Păi, tocmai de aceea se şi mărită cu mine, că se aşteaptă să piară 
de mina mea! Într-adevăr, printe, se poate să nu fi ghicit pînă acum care e 
miezul lucrurilor? 

- Nu te înţeleg. 

- Deh! Cine ştie, poate că într-adevăr nu înţelege omul, he, he! Nu 
degeaba se spune că... eşti cam... aiurit. Pe un altul îl iubeşte ea, pricepe! 
Aşa cum o iubesc eu pe dinsa, ea îl iubeşte pe celălalt. Şi cine-i acela pe 
care îl iubeşte, ştii? Tu eşti acela! Ce, n-ai ştiut? 

- Eu? 

- Da. Dragostea ei pentru tine a început din seara aceea, cînd am 
fost la onomastica ei. Numai că şi-a virit în cap că nu-i este îngăduit să se 
mărite cu tine, pentru că te-ar expune la ris şi batjocură şi ti-ar distruge 
viata. „Se ştie doar cine sînt", zicea ea. Şi acum repetă mereu acelaşi 
lucru. Mi-a spus-o chiar ea, pe faţă, fără înconjur. Se teme să nu te 
nenorocească şi să te facă de risul lumii; cu mine însă crede că ar putea să 
se mărite fără să aibă asemenea scrupule, iată cum mă respectă, reţine 


bine. 

- Şi atunci cum îţi explici că te părăsise ca să vină la mine, iar...de la 
mine... 

- De la tine s-a reîntors iarăşi la mine! Ehei! Cînd şi-a băgat ea ceva 
în cap, nu-i mai scoţi nici cu cleştele. Acum e parcă într-o continuă stare de 
delir. Ba îmi strigă: „Mă mărit cu tine, ca şi cum m-aş arunca într-o 
bulboană. Grabeste căsătoria!" Mă zoreşte, fixează ziua cununiei, iar cînd 
se apropie ziua stabilită, începe să dea dărăt, o cuprinde spaima sau îi vin 
alte năzbitii în cap; Dumnezeu o mai înţeleagă, ai văzut-o şi tu; plînge, 
ride, îşi fringe miinile. Şi atunci, ce să ne mai mirăm că a fugit de la tine? A 
făcut-o pentru că şi-a dat seama ce mult te iubeşte. A fost peste puterile ei 
să mai rămînă la tine. Uite, spuneai adineauri că am alergat atunci prin 
toată Moscova pînă am găsit-o; greşeşti amarnic - ea singură a venit la 
mine. „Fixează ziua cununiei, zice, eu sînt gata!" şi deodată: „Vreau 
şampanie! Să mergem la ţigani!" Dacă nu existam eu, de mult s-ar fi 
aruncat în apă, te asigur. Poate că tocmai de aceea nu se îneacă, pentru 
că lîngă mine vede un sfîrşit şi mai cumplit decit fundul apei. De ciudă, de 
necaz se mărită cu mine... şi dacă o să ma ia, să ştii că numai de ciudă are 
s-o facă. 

- Atunci cum poţi tu... cum poţi! strigă prinţul şi se opri, uitîndu-se 
îngrozit la Rogojin. 

- Ei, hai, ispraveste-ti gindul, adăugă acesta rînjind; vrei să-ţi spun eu 
ce gînduri îţi trec acum prin cap? Tu judeci aşa: „Cum e posibil să se mărite 
ea acum cu el? Cum se poate îngădui aşa ceva?" Ce mai vorbă, parcă nu 
ştiu eu ce-i în capul tău acum... 

- Nu pentru asta am venit aici, Parfion, ţi-am spus doar, altul mi-a 
fost gîndul... 

- Bine, să zicem că altceva te-a adus aici şi că altul ţi-a fost gîndul, 
dar acum, nici vorbă că la asta te gindesti, he, he! Ei hai, ajunge! Ce te-ai 
tulburat aşa? E cu putinţă să nu fi ştiut nimic pînă acum? Ma uimesti! 

- Toate astea iti vin din pricina geloziei, Parfion, eşti bolnav, şi de 
aceea exagerezi totul fără limite... îngăimă prinţul, pradă unui zbucium 
extraordinar. Reculege-te puţin! 

- Lasă asta, mormăi Parfion si, smulgind din miinile prinţului un 
cutitas pe care acesta îl luase de pe masa, de lingă carte, îl puse iute la 
locul lui. 

- Bănuiam eu c-aşa o să fie, parcă aveam o presimţire... cînd am 
ajuns la Petersburg, urmă prinţul, şi n-am vrut să vin aici. Voiam să-mi 
smulg din inimă, să uit tot ce se petrecuse aici! Acum, rămii cu bine... Dar 
ce ai? 

In timp ce vorbea, fără să-şi dea seama, prinţul luase din nou 
cutitasul de pe masă şi din nou Rogojin i-l smulse din miini şi îl aruncă la 
loc. Era un cutitas destul de obişnuit, cu minerul din corn de cerb şi lama 
lungă cam de vreo cincisprezece centimetri. 

Vazind că insistența cu care îi smulsese din mina acest cuţit atrage 
în mod deosebit atenţia prinţului, Rogojin îl apucă cu o ciudă plină de 
venin, îl puse între filele cărţii, pe care o aruncă apoi pe o altă masă. 

— Îl foloseşti pentru tăiat filele, probabil? întrebă prinţul cu acelaşi 
aer distrat, absorbit parcă de o puternică îngîndurare. 

— Da, pentru tăiat filele ... 


— E un cuţit de grădinar, dacă nu mă înşel? 

— Exact. Şi ce, cu un cuţit de grădinar nu se pot tăia foile unei cărţi? 

— Dar e... e absolut nou. 

— Ei şi ce dacă-i nou? Adică n-am dreptul să cumpăr un cuţit nou? 
izbucni în cele din urmă Rogojin ca un apucat, nemaiputindu-si stapini 
enervarea ce creştea cu fiecare cuvînt. 

Prinţul tresări şi se uită ţintă în ochii lui Rogojin. 

— Dar ce-i cu noi?! începu el deodată să rida, revenindu-şi brusc din 
îngîndurare. lartă-mă, prietene; cînd mi-e capul greu ca acum şi mai am pe 
deasupra şi simptomele bolii care mă încearcă... devin foarte, foarte 
distrat şi ridicol. Nu asta voiam să te întreb... Venisem cu totul pentru 
altceva... Dar, uite, că nu-mi mai amintesc ce anume am vrut să-ţi spun. 
Rămii cu bine... 

— Nu pe acolo, spuse Rogojin... 

— Am uitat! 

— Pe aici, pe aici, te conduc eu. 


IV 


Străbătură aceleaşi odăi prin care prinţul trecuse mai adineauri. 
Rogojin mergea înainte, prinţul îl urma. Intrară în salonul cel mare. Aici, pe 
pereţi atirnau mai multe tablouri - portrete de episcopi şi peisaje, în care 
cu greu se putea desluşi ceva. Deasupra uşii ce ducea în odaia alăturată 
era prins un tablou de nişte dimensiuni destul de ciudate: lat de aproape 
doi metri şi numai de vreo treizeci de centimetri înălţime. Pe pînză era 
înfăţişat Mintuitorul scoborit de pe cruce. Prinţul îl cuprinse într-o privire 
fugară, şi-i licări prin minte o vagă amintire, dar nu mai intirzie în fata 
tabloului, ci dădu să iasă cît mai repede, indreptindu-se spre uşă. Voia sa 
scape de atmosfera apăsătoare a acestei case mohorite. Dar Rogojin se 
opri în fata pinzei. 

- Uite, vezi, toate tablourile astea, zise el, au fost cumpărate de 
răposatul taică-meu cu preţul derizoriu de o rublă sau două la diferite 
licitaţii; îi plăcea să facă asemenea cumpărături. Un cunoscător venise 
într-o zi să le vadă şi zicea ca toate sînt nişte mizgălituri, afară de ăsta de 
deasupra uşii, care a fost plătit tot cu două ruble, dar, cică, nu-i 
mizgalitura. Pe cînd trăia tata, cineva i-a oferit pe el trei sute cincizeci de 
ruble, iar Saveliev lvan Dmitrici, un negustor care se prapadeste dupa 
asemenea lucruri, îi dădea patru sute, ba aud că săptămîna trecută i s-au 
oferit fratelui meu Semion Semionici cinci sutare. L-am păstrat pentru 
mine. 

- E... e o copie după Hans Holbein, spuse prinţul după ce examina 
tabloul, şi, după cit pot judeca, fără a mă pretinde mare cunoscător, eo 
copie excelentă. Am văzut originalul în străinătate şi nu pot să-l uit... Dar... 
ce ai? 

Într-adevăr, fără să se mai ocupe de tablou, Rogojin o luă brusc din 
loc, pornind înainte. Desigur, felul acesta distrat şi repezit de comportare a 
lui Rogojin se putea explica intrucitva prin acea stare ciudată de extrema 
surescitare de care părea să fie stapinit în acele momente; şi totuşi, prinţul 
rămase surprins şi contrariat de această întrerupere bruscă a conversatiei, 
pe care n-o începuse el, precum şi de faptul că Rogojin nici nu-i răspunse 


la întrebare. 

- Ascultă, Lev Nikolaevici, de mult voiam să te întreb: tu crezi în 
Dumnezeu sau nu crezi? reluă tot atit de neaşteptat Rogojin, după ce făcu 
cîţiva paşi. 

- Ce întrebare ciudată şi... cum te uiţi! exclamă fără voie prinţul. 

- Îmi place să privesc tabloul acesta, murmură Rogojin după un 
moment de tăcere, uitind parcă iarăşi de întrebarea lui. 

- Tabloul acesta? strigă prinţul, lovit deodată de un gînd 
neaşteptat. Tocmai tabloul acesta! Pai, eu cred că privind tabloul acesta, 
unii ar putea mai degrabă să-şi piardă credinţa decit să se întărească în 
ea! 

- Mai ştii, poate că se pierde cu adevărat, fu de acord Rogojin, spre 
surprinderea interlocutorului său. 

Ajunseseră la uşa de ieşire. 

- Cum! zise prinţul, oprindu-se brusc. Ce vorbeşti? Eu am spus-o 
aproape în glumă, pe cînd tu vad că o iei chiar în serios! Şi ce-i cu 
întrebarea asta, dacă cred sau nu în Dumnezeu? 

- Am zis şi eu aşa, într-o doară. De altfel, voiam mai de mult să te 
întreb. Astăzi, foarte multă lume şi-a pierdut credinţa. O fi adevărat oare 
(că doar ai umblat prin străinătate) ce mi-a spus cineva la beţie, că la noi 
în Rusia sînt mai mulţi necredincioşi decit în orice altă ţară? „Nouă ne vine 
mult mai uşor în privinţa asta, pentru că am mers, zice, mult mai departe 
decit ei..." 

Rogojin puse această întrebare cu un zîmbet veninos pe buze, apoi 
deschise brusc usa şi, cu mina pe clanta, aşteptă ca prinţul să iasă. Mirat, 
acesta păşi peste prag. Rogojin îl urmă pe scară şi închise uşa. Amindoi se 
opriră faţă în faţă şi statură aşa o bucată de vreme cu aerul unor oameni 
care au uitat unde au ajuns şi ce au de făcut. 

- Aşadar, rămii cu bine, spuse prinţul, intinzindu-i mîna lui Rogojin. 

- Cu bine, răspunse celălalt şi strînse cu putere, dar ca un automat, 
mîna ce-i fusese întinsă. 

Prinţul cobori o treaptă, apoi se opri locului. 

- În ce priveşte credinţa, începu el zimbind (nu voia să-l lase, 
probabil, fără un răspuns pe Rogojin şi totodată însufleţindu-se sub 
impulsul unei amintiri subite), în ce priveşte credinţa, săptămîna trecută, 
în decurs de două zile, mi-a fost dat să am patru mărturii diferite. Intr-o 
dimineaţă, călătorind cu trenul pe o nouă linie ferată, am făcut cunoştinţă 
în compartiment cu domnul S. şi am discutat cu el vreo patru ceasuri. Am 
auzit vorbindu-se mult despre acest om; era cunoscut mai ales ca un ateu 
convins. E într-adevăr foarte cult şi instruit şi eram bucuros că am prilejul 
să mă intretin cu un adevărat om de ştiinţă. Unde mai pui că e un om 
extrem de bine crescut, şi îmi vorbea întocmai ca unui egal în cunoştinţe şi 
cultură. El nu crede în Dumnezeu. Ceea ce m-a surprins însă, în tot timpul 
conversatiei noastre, e că tot ce spunea el părea cu totul altceva decit 
obiectul discuţiei, şi m-a surprins mai ales pentru că şi înainte, ori de cite 
ori mi se întîmpla să stau de vorbă cu necredincioşii sau să le citesc 
cărţile, am avut impresia întotdeauna că ceea ce spun ei şi ceea ce scriu în 
cărţile lor e cu totul altceva, nu atinge miezul chestiunii, deşi în aparenţă 
ai fi zis că e tocmai ceea ce trebuie. l-am şi spus-o atunci lui S., dar se 
vede că n-am ştiut să-i explic sau m-am exprimat prea confuz, căci n-a 


priceput nimic... Seara am poposit într-un oraş, capitală de judeţ. În hotelul 
unde am tras se făptuise peste noapte o crimă şi toată lumea nu vorbea 
decit despre acest eveniment. Doi ţărani mai în vîrstă, oameni în toată 
firea, care nu erau nici măcar beti şi care se cunoşteau de mult, ba se pare 
că erau şi buni prieteni, după ce îşi băură ceaiul, se duseră să se culce 
într-o camaruta pe care o luaseră pentru amindoi. Unul dintre ei observase 
de două zile la tovarăşul său un ceas de argint, cu o bentita galbenă de 
mărgele în chip de lantisor şi de care nu ştiuse nimic pînă atunci. Omul 
acesta nu era un hoţ, ba se zice că era cinstit şi ca stare materială nu 
putea fi socotit un ţăran sărac. Dar ceasul îi plăcu şi-i ispiti atît de mult, că 
în cele din urmă nu se putu stapini, luă un cuţit şi cînd prietenul lui se 
întoarse cu spatele, se apropie de el, ridică ochii spre cer, îşi făcu semnul 
crucii şi inaltind în gînd o rugă fierbinte: ,,larta-ma, Doamne Isuse 
Hristoase, pe mine Păcătosul!", îl înjunghie dintr-o singură lovitură, ca pe 
un berbec, după care îi luă ceasul. 

Rogojin izbucni într-un hohot de ris nebun. Părea destul de ciudat 
risul acesta zgomotos la un om care pînă atunci fusese tot timpul într-o 
stare de extremă depresiune sufletească. 

— Ei, uite, asta mi-a plăcut grozav! Aşa ceva înţeleg şi eu! strigă el 
cu un ris convulsiv, aproape sufocîndu-se; unul nu crede deloc în 
Dumnezeu, iar celălalt crede pina într-atit, că îşi face rugăciunea chiar şi 
atunci cînd implinta jungherul în oameni! Nu, aşa ceva, fratioare, nu se 
poate născoci! Ha-ha-ha! E straşnic!... 

— jn dimineaţa următoare m-am dus să mă plimb prin oraş, urmă 
prinţul de îndată ce veselia lui Rogojin se mai potoli, deşi risul îi mai 
schimonosea buzele într-un tremur convulsiv; mergind pe trotuarul de 
lemn, îmi iese în cale un soldat zdrentaros. Mă opreşte: „Nu cumperi, 
boierule, crucea asta de argint, ţi-o dau pentru douăzeci de copeici; e de 
argint curat!" Avea în mina o cruce de formă bizantină, cu opt capete, pe 
care o scosese desigur de la git; era legată cu un snurulet albastru 
ponosit. Dar se vedea cit colo că era o cruce de cositor. Am scos din 
buzunar o monedă de douăzeci de copeici şi i-am dat-o soldatului, iar 
crucea mi-am pus-o chiar atunci la git; multumirea de a fi păcălit un boier 
nating i se citea pe fata şi sînt convins că s-a dus numaidecit să-şi 
cheltuiască banii pe băutură. Pe atunci încă mă aflam sub năvala puternică 
a primelor impresii din patrie, căci îmi dădeam seama că altădată nu 
înţelegeam nimic din viata Rusiei, creşteam ca un nevolnic, iar în timpul 
celor cinci ani cît am stat în străinătate nu-mi reveneau în memorie decit 
nişte amintiri vagi şi fantomatice. Mi-am continuat drumul, hotărît în gînd 
să nu mă grăbesc a-l condamna pe acest vinzator de credinţă. Dumnezeu 
ştie ce zace în inimile astea slabe de betivi. Cam peste un ceas, pe cînd 
mă intorceam la hotel, întîlnesc o taranca cu un prunc în braţe. Femeia era 
încă tînără, copilul să fi avut vreo şase săptămîni. Tocmai atunci copilul îi 
zimbise, după spusa ei, pentru prima oară de cînd venise pe lume. O văd 
deodată pe taranca facindu-si semnul crucii cu multă evlavie. „Ce s-a- 
ntîmplat, nevestico?" o întreb. Pe atunci voiam să aflu cit mai multe şi la 
orice puneam întrebări. „Uite aşa, zice, după cum se bucură o mamă cînd 
îşi vede pentru prima dată pruncul zimbind, tot aşa se bucură şi 
Dumnezeu, sus în cer, cînd vede un păcătos inaltind spre el o rugă pornită 
din inimă." În aceste cuvinte simple, o femeie din popor a exprimat o idee 


atit de profundă, atit de subtilă şi cu adevărat religioasă; o idee în care se 
cuprinde tot fondul creştinismului, cu alte cuvinte, ideea unui Dumnezeu 
care pentru noi este un adevărat părinte şi care se bucură pentru un om 
aşa cum un tată se bucură pentru propriul său copil! Acesta este 
fundamentul învăţăturii lui Hristos! O simplă femeie de la ţară. E drept, era 
mamă... si, cine ştie, poate chiar nevasta acelui soldat. Ascultă, Parfion, m- 
ai întrebat adineauri — iată răspunsul meu: conţinutul sentimentului 
religios, în esenţa lui, scapă oricăror consideraţii şi raționamente şi nu 
poate fi ştirbit de nici o abatere, de nici o crimă, de nici un fel de ateism; 
este aici ceva care rămîne şi care va rămîne mereu în afara tuturor acestor 
elemente, ceva pe lîngă care se vor invirti mereu, bijbiind şi lunecind, tot 
felul de atei, vorbind mereu despre cu totul altceva, tntrucit mereu le va 
scăpa miezul însuşi, ca ceva ce depăşeşte înţelegerea lor. Important este 
însă că, mai curînd sau mai bine decit la oricare altul, acest lucru se poate 
observa în sufletul unui rus, asta ca o concluzie a mea personală. Este una 
dintre cele dintii convingeri ferme cu care m-am ales din contactul meu 
direct cu Rusia noastră. E un tarim imens de activitate aici, Parfion! E mult 
de facut aici, în lumea noastră rusească, crede-mă. Adu-ti aminte de 
întîlnirile si de discuţiile pe care le-am avut împreună într-o vreme, la 
Moscova... Şi n-am voit deloc să mă întorc aici acum! Şi cu tine speram să 
mă întîlnesc în cu totul alte împrejurări! Şi... dar ce să mai vorbim acum!... 
Rămii cu bine! Dumnezeu să te aibă în paza lui! 

Se întoarse şi porni, coborind treptele. 

— Lev Nikolaevici, strigă Parfion de sus cînd prinţul ajunse jos, 
crucea pe care ai cumpărat-o de la soldat o ai la tine? 

- Da, o port la piept. 

- Arată-mi-o! 

Altă ciudatenie! Prinţul statu un pic pe ginduri, apoi urcă trep. tele 
înapoi şi-i arătă crucea fără s-o scoată de la git. 

— Dă-mi-o mie, spuse Rogojin. 

— Pentru ce? Ziceai că nu... 

Prinţul n-ar fi vrut să se despartă de această cruce. 

— Am s-o port eu, iar tie ţi-o dau pe a mea, s-o porţi tu. 

— Vrei să facem schimb de cruciulite? Fie si aşa, Parfion, dacă e 
vorba de asta — sînt fericit să ne infratim! 

Prinţul îşi scoase crucea de cositor de la git, iar Parfion pe a lui de 
aur şi făcură schimbul. Rogojin rămase mut. Cu multă surprindere şi cu 
durere în suflet, prinţul observă că neîncrederea de pînă atunci şi surisul 
amar, aproape ironic, nu se şterseseră de pe faţa fratelui său de cruce, în 
orice caz erau clipe cînd această neîncredere se vădea destul de limpede. 
Apoi Rogojin luă, tot fără să spună vreun cuvînt, mina lui Miskin şi citva 
timp paru ca stă pe gînduri; pe urmă îl trase deodată dupa el şi, cu o 
şoaptă abia perceptibilă, îl îmbie cu un ,Vino". Străbătură palierul scării de 
la primul cat şi sunară la o uşă ce dădea în partea opusă celei de unde 
ieşiseră. N-avură mult de aşteptat. O femeie batrina, girbovita, îmbrăcată 
în negru şi legată la cap cu o broboadă, veni să deschidă usa şi, vazindu-| 
pe Rogojin, făcu o plecaciune adinca. El o întrebă ceva, dar, fără să-i 
aştepte răspunsul, îl conduse pe print înăuntru. Si aici se perinda un şir de 
odăi întunecoase, de o curăţenie ciudată, glacială, aranjate rigid cu 
mobilier batrinesc, îmbrăcat cu huse de un alb imaculat. Fără a se anunţa, 


Rogojin îl introduse pe prinţ într-un fel de salonaş, despărţit în două printr- 
un perete subţire din lemn de mahon, avînd pe ambele parti cîte o uşă, în 
spatele căruia se găsea, probabil, un dormitor. Intr-un colţ al salonaşului, 
lîngă sobă, stătea în fotoliu o batrina, putintica la trup si care se tinea încă 
destul de bine: obrazul ei era rotund şi plăcut la vedere, arăta destul de 
sănătos; doar părul îl avea alb şi-ţi dădeai seama de la cea dintii privire că 
ajunsese în mintea copiilor. Îmbrăcată cu o rochie de lina neagră, purta la 
git un bariz mare de aceeaşi culoare, iar pe cap o bonetă albă, foarte 
curată, legată cu panglici negre. Picioarele i se sprijineau pe un scăunaş. 
Lîngă dinsa împletea cu andrele, tăcută, o altă batrinica, mai în vîrstă, 
îmbrăcată tot în doliu şi cu o bonetă albă pe cap - vreo femeie oploşită pe 
lîngă casă. Cu siguranţă că tot timpul şi-l petreceau împreună fără să 
schimbe o vorbă. Prima batrina, de îndată ce-i văzu intrind, le zimbi şi 
dădu de cîteva ori bucuroasă din cap în semn de bun-venit. 

— Măicuţă, spuse Rogojin după ce-i sărută mina, iată-l pe bunul meu 
prieten, prinţul Lev Nikolaevici Miskin; am făcut schimb de cruciulite; cit 
am stat la Moscova, mi-a fost ca un frate şi mi-a făcut mult bine. 
Binecuvinteaza-l, mamă, ca şi cum ai binecuvinta un fiu. Dă-mi mina, 
maicuta, să-ţi unesc degetele... 

Dar înainte ca Parfion să-i apuce mina, batrina ridică împreună cele 
trei degete şi, de trei ori, făcu cu evlavie semnul crucii asupra prinţului, 
după care mai dădu o data din cap, privindu-l cu multă duiosie. 

- Acum să mergem, Lev Nikolaevici, spuse Rogojin, pentru asta te- 
am adus aici... 

Cînd ajunseră iarăşi pe scară, el mai adăugă: 

— Ai văzut? Nu înţelege nimic din ce i se spune şi nici acum n-a 
înţeles ce i-am vorbit eu şi uite că te-a binecuvintat; înseamnă că aceasta 
i-a fost vrerea... Acum, să ne luam rămas-bun, e timpul să ne vedem 
fiecare de treburile noastre. 

Şi cu aceste cuvinte deschise uşa spre apartamentul lui. 

- Lasă-mă cel putin să te imbratisez înainte de a ne despărţi, om 
ciudat ce eşti! strigă prinţul cu o caldă dojana în ochi şi-i întinse braţele. 

Parfion le ridică pe ale lui, dar aproape imediat le lăsă să-i cadă. 
Rămase nemişcat, ferindu-şi ochii de privirea prinţului. Nu se simţea în 
stare să-l imbratiseze. 

- Vezi bine! Chiar dacă te-am făcut să-mi dai crucea ta, pentru un 
ceasornic însă tot n-am să te înjunghii! bolborosi el abia desluşit, izbucnind 
apoi într-un ris ciudat. Dar în aceeaşi clipă, o schimbare neaşteptată se 
produse în el: o paloare de moarte îi acoperi faţa, buzele începură să-i 
tremure şi ochii i se aprinseră. 

Ridicînd braţele, îl strînsc pe prinţ cu putere la pieptul lui şi-i spuse 
cu glasul sugrumat de emoție: 

- Ei bine, ia-o, dacă aşa vrea soarta! A ta să fie! Ti-o cedez! Sa-l tii 
minte pe Rogojin! 

Şi, părăsindu-l pe prinţ, Rogojin intră grăbit în locuinţa lui fără să se 
mai uite înapoi şi trase cu zgomot uşa după el. 


V 


Prinţul ajunse tîrziu la Epancin, abia pe la două şi jumătate, şi nu-l 


mai găsi pe general acasă. Lăsîndu-şi cartea de vizită, hotărî să-l caute pe 
Kolea la hotelul „Balanţa" şi eventual, daca nu l-ar găsi acolo, să-i lase un 
biletel. La „Balanţa' i s-a spus că Nikolai Ardalionovici a ieşit de dimineaţă, 
dar a lăsat vorbă, pentru cazul cînd cineva ar întreba de dinsul, că se va 
întoarce pe la ora trei. Dacă însă pina la trei şi jumătate nu se va întoarce, 
înseamnă că a plecat la Pavlovsk, la vila generălesei Epancina, şi că deci 
va lua masa acolo. Prinţul hotărî să-l aştepte şi cu acest prilej să îmbuce 
ceva. 

Pînă la trei şi jumătate, Kolea nu se întoarse şi nici la patru. Prinţul 
ieşi din hotel şi porni în neştire pe stradă, fără să se întrebe încotro anume 
merge. La începutul verii se-ntimpla uneori la Petersburg să se 
statornicească, pentru foarte scurtă vreme de altfel, un timp minunat, cu 
zile însorite, calde, senine. Se nimerise tocmai să fie una dintre aceste zile 
rare. Citva timp prinţul rătăci fără nici un tel. Nu cunoştea bine oraşul. 
Uneori se oprea la cite o răscruce. în fata unor clădiri, într-o piaţă, pe un 
pod; la un moment dat intra într-o cofetărie, ca să mai răsufle puţin. 
Citeodată se apuca să cerceteze cu multă curiozitate trecătorii, dar de cele 
mai multe ori nu dădea nici o atenţie nimănui şi nici nu băga de seamă pe 
unde umblă. Trăia clipe grele, de mare nelinişte şi de încordare chinu- 
itoare, şi instinctiv căuta singurătatea. Simtea nevoia să fie singur şi de a 
se lăsa în voia acestui supliciu moral, raminind absolut pasiv la toate, fara 
a mai căuta vreo soluţie sau ieşire. Refuza cu dezgust să rezolve avalansa 
de nedumeriri care-i dădeau năvală în suflet, înecîndu-i întreaga fiinţă. „In 
definitiv, ce vină am eu în toate astea?" mormăi el ca pentru sine, aproape 
fără să-şi dea seama de înţelesul cuvintelor sale. 

Pe la ora şase se pomeni păşind pe peronul gării de unde pornea 
linia de cale ferată Petersburg - Tarskoie Selo. Singurătatea îi deveni 
insuportabilă. Un nou imbold îi încălzi deodată inima şi pentru o clipă risipi 
cu lumina-i sclipitoare bezna în care tînjea şi se zbătea sufletul lui chinuit. 
Scoase un bilet pentru Pavlovsk şi aşteptă cu nerăbdare momentul 
plecării. Dar, fără îndoială, ceva îl urmărea, ceva real şi nu o nălucire 
fantastică, cum poate ar fi fost dispus s-o creadă de la început. In 
momentul cînd trebuia să urce în vagon, aruncă deodată biletul pe care-l 
cumpărase şi părăsi în grabă gara, adincit în gînduri. Citva timp după 
aceea, în stradă, parcă îşi aduse aminte de ceva, ca şi cînd s-ar fi dumerit 
brusc asupra unui lucru deosebit de straniu, ce de prea multă vreme îl 
obseda. Avu conştiinţa subită a unei preocupări care-l obsedase de mult 
timp, dar de care nu-şi dăduse seama pina atunci; de vreo cîteva ceasuri, 
încă la „Balanţa" sau poate înainte de a fi ajuns acolo, se pomeni deodată 
că începe să caute ceva cu privirea înjur. Pe urmă uita de asta un timp 
oarecare, o jumătate de oră sau mai mult, ca după aceea să privească 
iarăşi neliniştit şi iscoditor în toate părţile. 

În clipa în care îşi dădu seama de preocuparea aceasta bolnăvi- 
cioasă, pînă atunci absolut inconstienta, şi care de atita timp se încuibase 
în el, în memoria lui se deşteptă brusc şi o altă amintire, ce i se păru acum 
extrem de interesantă; îşi aminti anume că-n momentul cînd observase că 
tot caută ceva împrejurul lui, stătea pe trotuar, în faţa vitrinei unei prăvălii, 
şi cerceta cu multă atenţie şi curiozitate mărfurile expuse în vitrină. O 
dorinţă nestăvilită îl îndemna acum să verifice numaidecit: stătuse el cu 
adevărat, mai adineauri (poate să fi trecut doar cinci minute de atunci), în 


faţa ferestrei acelei prăvălii sau i se năzărise numai? Să nu fie vreo 
confuzie la mijloc! Exista în realitate acea prăvălie cu mărfurile văzute în 
vitrină sau nu? Pentru că, într-adevăr, arc astăzi o stare deosebit de 
bolnăvicioasă, asemănătoare aceleia care preceda altă dată crizele lui de 
epilepsie. Ştia că în perioada premergătoare acestor momente devenea 
extrem de distrat şi că adesea confunda lucrurile şi persoanele atunci cînd 
nu izbutea să şi le fixeze mai cu atenţie. Dar mai avea un motiv pentru 
care ar fi vrut în mod special să se convingă dacă într-adevăr se oprise sau 
nu în fata pravaliei - printre obiectele expuse în vitrină era unul pe care il 
cercetase în mod deosebit şi-l evaluase chiar la preţul de şaizeci de 
copeici, lucru de care-şi aducea perfect de bine aminte cu toată tulburarea 
şi dezordinea în idei. Prin urmare, dacă prăvălia aceasta exista cu adevărat 
şi dacă obiectul cu pricina se află în vitrină printre articolele expuse, 
înseamnă că tocmai acest obiect îl determinase să se oprească. Înseamnă 
că obiectul acesta prezenta pentru el un interes atît de mare, incit îi 
atrăsese atenţia chiar şi într-un asemenea moment de cumplită confuzie 
sufletească în care se afla atunci cînd a părăsit gara. Mergea fixînd cu o 
privire chinuită vitrinele din partea dreaptă a trotuarului şi inima-i bătea 
puternic de emoție şi nerăbdare. Dar iată şi prăvălia, a găsit-o în sfirşit! Se 
depărtase de ea cu vreo cinci sute de paşi, cînd i-a venit ideea să se 
întoarcă. lată şi obiectul acela de şaizeci de copeici. ,,Ei, da, fireşte, nu 
face mai mult de şaizeci de copeici!" îşi spuse prinţul zărindu-l şi începu sa 
rida. Dar risul lui avea ceva isteric în el; simţi o apăsare grea pe suflet. Isi 
aduse aminte foarte precis acum că exact în locul acesta, stind în fata 
acestei vitrine, se întorsese brusc şi atunci, ca mai adineauri, a surprins 
asupra sa ochii lui Rogojin. incredintindu-se deci că nu se înşelase (lucru 
de care, de altfel, fusese convins şi înainte de această verificare), se 
depărta în grabă de prăvălie. Toate acestea se cereau neapărat gindite şi 
cît mai repede; îi era limpede acum că nici ceea ce i se intimplase în gară 
n-a fost o năzărire, ci un fapt absolut real şi de bună seamă strîns legat de 
starea lui de nelinişte anterioară. Dar şi de data aceasta un dezgust 
lăuntric, groaznic şi de neinfrint îl covirsi, făcîndu-l să renunţe de a mai 
reflecta; nu mai era în stare să cugete la cele petrecute şi gîndurile lui se 
îndreptară cu totul în altă parte. 

Se gindea mai ales la faptul că în momentele de accentuare a bolii 
imediat premergătoare crizei de epilepsie (în cazul cînd aceasta se 
producea în stare de veghe), exista un grad de încordare maximă, cînd în 
starea lui de totală descurajare, de adinca depresiune sufletească, 
interveneau brusc cîteva clipe în cursul cărora creierul parcă i se înflăcăra 
fulgerător şi toate resorturile lui vitale, incordindu-se cu o forţă 
extraordinară, se declanşau într-un formidabil elan de trăire. Senzatia 
vieţii, a conştiinţei de sine căpătau o intensitate aproape înzecită în clipele 
acelea cu intermitențe de fulger. O claritate extraordinară îi lumina mintea 
şi inima. Toate fra-mintarile, tot zbuciumul, toate îndoielile lui păreau că se 
împrăştie dintr-o data, topindu-se într-o armonie desavirsita, într-o linişte 
senină plină de bucurii şi speranţe, de supremă înţelepciune şi de o 
conştiinţă deplină a finalitatii. Dar momentele acestea de luciditate, 
sclipirile acestea nu erau decit presentimentul secundei finale (niciodată 
nu dura mai mult de o secundă), cu care se anunţa atacul propriu-zis. 
Secunda aceea era, desigur, insuportabilă. Meditind mai tîrziu, după criză, 


asupra acestui moment culminant, prinţul îşi spunea adesea că, de fapt, 
toate aceste clipe fulgerătoare şi sclipiri de supremă autopercepere 
senzitivă şi de intensă conştiinţă de sine şi deci şi de „trăire superioară" nu 
sînt altceva decit simptome de boală, tulburări ale stării normale, iar daca 
este aşa, nu mai poate fi vorba de o trăire superioară, ci, dimpotrivă, de 
una de ordin cu totul inferior; şi totuşi, ajunse în cele din urmă la o 
concluzie paradoxală: „în definitiv, ce importanţă are că e o stare de 
boală? hotäri el în sfîrşit. Ce-mi pasă mie că este o tensiune anormală, de 
vreme ce rezultatul, minutul acela de trăire, evocat şi analizat apoi în stare 
normală, după acces, se dovedeşte a fi în cel mai înalt grad armonie şi 
frumuseţe, oferă o senzaţie euforica, nemaiincercata şi nebanuita pina 
atunci, o senzaţie de plenitudine, de echilibru, de împăcare, senzaţia 
contopirii, într-un elan extatic de rugă, cu cea mai sublimă sinteză a 
vieţii?" Această formulare nebuloasă, i se părea totuşi îndeajuns de 
explicită, atît doar că-i exprima deocamdată prea slab gîndul. In ce 
priveşte însă faptul că toate astea ar fi într-adevăr „frumuseţe şi rugă", că 
ar fi chiar „sinteză sublimă a vieţii", nu putea avea nici cea mai mică 
îndoială, nici să admită măcar posibilitate unei îndoieli. Căci părea exclus 
ca viziunea acelui moment să fi fost numai o halucinație provocată de 
haşiş, de opiu sau alcool care umilesc raţiunea şi stilcesc sufletul, nălucire 
cu totul anormală şi aberantă. Despre asta putea să-şi dea seama foarte 
bine după ce trecea criza. Clipele acelea nu erau decit o activitate 
extraordinar de intensă a conştiinţei de sine, dacă ar fi să definim această 
stare cît mai scurt — conştiinţă de sine, şi totodată cea mai nemijlocită 
atotpercepere senzorială. Dacă în secunda aceea, adică în ultima clipă 
conştientă dinaintea accesului, apuca să-şi spună lămurit şi în deplină 
cunoştinţă de cauză: „Da, pentru clipa aceasta, merită să-ţi dai viata!", 
fără îndoială că singură această clipă pretuia cit o viată întreagă. De altfel, 
aspectul dialectic al concluziei sale nu-l preocupa citusi de putin: 
prostratia, destrămarea sufletească, idiotizarea apăreau ca o urmare 
evidentă a acestor „clipe sublime". Nu s-ar fi încumetat, de bună seamă, 
să-şi susţină punctul de vedere într-o eventuală discuţie teoretică. Isi 
dădea seama că această concluzie la care a ajuns, cu alte cuvinte, ceea ce 
gindea el despre minutul acela, conţinea desigur o eroare şi totuşi 
realitatea senzatiei încercate îi punea cugetul la grea încercare. Ce poate fi 
mai de netăgăduit decit realitatea faptului însuşi? Căci faptul în sine se 
petrecuse; în timpul secundei aceleia, el apucase doar să-şi spună că prin 
fericirea nemăsurată pe care o simtise din plin, secunda aceasta putea sa 
pretuiasca cît o viata întreagă. „În momentul acela, cum îi spunea el într-o 
zi lui Rogojin în timpul nenumăratelor intilniri de la Moscova, în momentul 
acela se pare că încep să pătrund semnificaţia extraordinară a cuvîntului, 
potrivit căruia: timpul nu mai merge. Mă gindesc, adăugă el zimbind, că 
este o secundă aidoma aceleia în care nici nu apucase să se verse apa din 
ulciorul răsturnat de epilepticul Mahomed, în timp ce acesta izbutise să 
cuprindă într-o privire toate locasurile lui Allah." Da, da, la Moscova 
stătuse de multe ori de vorbă cu Rogojin şi acesta n-a fost singurul subiect 
a conversatiilor lui intime. „Rogojin a mărturisit adineauri că i-a fost atunci 
ca un frate; şi a spus-o azi pentru prima oara",a conchis prinţul în gînd. 

Medita la toate astea stind pe o bancă, sub un copac, în Letnii. Era 
pe la şapte seara. Parcul rămăsese pustiu; o umbră întunecoasă învălui 


pentru un moment soarele în asfintit. Căldura înăbuşitoare prevestea 
furtună. Era ceva ispititor în dispoziţia aceasta contemplativă în care se 
complacea acum. Se crampona, prin noianul de amintiri şi raționamente, 
de orice obiect din afară, şi asta îl distrăgea; se străduia din răsputeri să 
uite ceva, ceva prezent si esenţial, dar, la cea dintii privire aruncată în jur, 
îi revenea de îndată acelaşi gînd sumbru, un gînd chinuitor, ca o obsesie, 
de care ar fi vrut sa scape. Isi aminti la un moment dat că mai adineauri, 
mincind la restaurant, discutase cu chelnerul despre un asasinat foarte 
ciudat, întîmplat de curînd şi care stîrnise o mare vilvă. Dar de-abia îşi 
aminti de asta şi un nou impuls lăuntric schimbă brusc cursul gîndurilor lui. 

O dorinţă extraordinară, nestapinita, un fel de tentatie de neînvins îi 
încleşta deodată voinţa. Se ridică de pe bancă, părăsi grădina şi porni 
automat spre cartierul Peterburgskaia Storona. Mai înainte, pe cheiul 
Nevei, îl rugase pe un trecător să-i arate în ce parte vine cartierul acesta 
de dincolo de Neva. Omul i-a explicat cum să ajungă acolo; dar atunci el 
renuntase să se mai ducă. De altfel, ştia că n-avea rost să mai meargă 
astăzi acolo. Adresa o avea de mult şi putea găsi uşor locuinţa rudei lui 
Lebedev, dar era aproape sigur că nu o va găsi acasă. „A plecat cu 
siguranţă la Pavlovsk; altfel, Kolea mi-ar fi lăsat o vorbă la «Balanța», cum 
ne invoiseram." De aceea, nu pentru a o vedea pe dinsa se ducea acum 
acolo, fireşte. O curiozitate bolnăvicioasă, chinuitoare, îl îmboldea acum, 
ca o tentatie. Căci un gind, o idee subită şi cu totul nouă, îi incolti în 
minte... 

Pentru el însă era prea de ajuns faptul că pornise şi, mai ales, că ştia 
unde se duce; peste puţin timp mergea absorbit de gînduri, fără să mai 
observe pe unde trece. Cugetind mai departe la „ideea lui subită", îi reveni 
deodată senzaţia de silă, de apăsare insuportabilă. 

Cu o dureroasă încordare a atenţiei, observa tot ce i se ivea înaintea 
ochilor, privea cerul, Neva. Intră la un moment dat în vorbă cu un copilaş 
întîlnit în drum. Poate că şi starea lui premergătoare crizei de epilepsie se 
intensifica din ce în ce mai mult. Se pare că furtuna, care se simţea de 
mult în văzduh, se apropia amenintator. Cînd şi cînd se auzeau rabufnind 
tunete îndepărtate. Aerul devenise înăbuşitor... 

Dar iată că acum începu să-i revină în minte, precum revine uneori, 
ca o obsesie absurdă, un laitmotiv muzical plicticos, chipul nepotului lui 
Lebedev, pe care-l văzuse mai devreme. Mai ciudat însă era faptul că-i 
apărea sub înfăţişarea ucigaşului de care amintise Lebedev prezentîndu-i-l 
pe acest nepot al său. Într-adevăr, citise şi el, nu de mult, despre acest 
asasinat. De altfel, de la întoarcerea lui în Rusia, citise şi auzise 
povestindu-se numeroase cazuri de acest fel, iar în ultimul timp urmărea 
cu multă perseverenţă acest aspect din viaţa ţării. Chiar şi astăzi, intrînd în 
vorbă cu chelnerul care-i servise masa la prînz, a arătat un interes 
deosebit, stăruind să afle cit mai multe amănunte despre acest asasinat al 
Jemarinilor. Isi aduse aminte acum că omul se declarase de acord cu el în 
privinţa acestui caz. Isi mai aminti şi de figura chelnerului; nu era prost 
deloc, cu scaun la cap şi măsurat la vorbă, dar, la drept vorbind, „numai 
Dumnezeu ştie ce fel de om este. E greu să pătrunzi în sufletul unor 
oameni necunoscuţi, într-o ţară pe care abia începi s-o cunoşti". Şi totuşi, 
începuse să creadă cu toată tăria în însuşirile minunate ale sufletului 
rusesc. „O, cîte lucruri noi, cu totul nebănuite, neaşteptate şi nemaiauzite 


aflase el în timpul acestor şase luni! Dar sufletul altuia e o taină greu de 
pătruns; tot astfel şi sufletul rus e o enigmă, pentru multă lume - o enigmă 
de nepatruns. lată el, de pildă, de atita vreme se află în relaţii strînse cu 
Rogojin, relaţii de prietenie, raporturi fratesti — şi totuşi, ar putea oare să 
susţină că-l cunoaşte pe Rogojin? Şi cînd te gindesti ce haos, ce 
dezlantuire neinfrinata şi cîtă ticăloşie există uneori în tot ce se petrece în 
jurul lui! Şi ce individ respingător, înfumurat şi plin de sine mai e şi nepotul 
acesta al lui Lebedev! Dar ce-i cu mine? (îşi continuă prinţul reflectiile.) 
Parcă el este acela care a ucis cele şase fiinţe? Mi se pare că încep să le 
cam încurc... Ciudat. Simt că-mi vijiie capul... Dar ce fata simpatică si 
fermecătoare avea fata cea mai mare a lui Lebedev, aceea care ţinea 
copilul în braţe, ce expresie de nevinovăție aproape copilărească şi ce ris 
cristalin! E ciudat că uitase aproape cu desăvirşire acest chip şi nu-şi 
adusese minte de el decit abia acum. Şi Lebedev, care se ratoieste la ai lui 
batind din picior, desi, probabil, îi adoră pe toţi. Dar ceea ce-i şi mai 
neîndoielnic, aşa cum doi ori doi fac patru, e că acest Lebedev îşi adoră 
nepotul! 

Dar ce i-o fi venit deodată să-i judece pe toţi cu atîta neindurare? Si 
tocmai el, care i-a văzut astăzi pentru prima oară, tocmai el să pronunţe o 
sentinţă atît de categorică? lată, Lebedev, de pildă, nu-i apăruse astăzi ca 
o adevărată enigmă? Se aştepta el oare să descopere un astfel de om în 
Lebedev? Parcă aşa îl cunoscuse şi şi-i închipuise pe Lebedev pînă acum? 
Lebedev şi contesa Du Barry - Dumnezeule! Totuşi, dacă Rogojin va ucide, 
cel puţin o va face cu mai multă socoteală. Un instrument comandat 
anume, după un desen conceput dinainte, şi şase persoane răpuse în stare 
de delir! Parcă Rogojin ar avea un instrument comandat dinainte, după un 
anumit desen... el are... dar ce... e un lucru hotărît că Rogojin va ucide 
neapărat?!" tresări deodată prinţul. „Nu e oare o crimă, o josnicie din 
partea mea să-mi treacă măcar prin minte asemenea presupuneri!" 
exclamă el, şi sîngele îi navali în obraz de ruşine. De uimire rămăsese 
încremenit în mijlocul drumului. | se perindară deodată, în închipuire, toate 
întîmplările din ziua aceea; momentele trăite adineauri în gara Pavlovski 
şi, mai înainte, în gara Nikolaevski; şi întrebarea pe care i-o pusese lui 
Rogojin pe faţă cu privire la ochii aceia; şi crucea lui Rogojin pe care o 
purta acum la piept; şi binecuvintarea batrinei sale mame, la care îl 
dusese tinindu-l de mina, şi, în sfîrşit, îmbrăţişarea aceea înfrigurată de pe 
scară şi acea renunțare supremă a lui Rogojin - iar acum, dupa toate astea, 
să se surprindă căutînd mereu ceva împrejur, şi această prăvăiie, şi acest 
obiect... ce josnicie! Şi după toate cele petrecute, e în stare să se ducă 
acolo cu un „scop anumit", mînat de „o idee nouă, subită"! 

Cuprins de disperare şi de o suferinţă sfişietoare, prinţul voi să 
ajungă cît mai degrabă în camera lui de la hotel; se întoarse din mers şi 
porni înapoi; dar după un minut se opri, mai chibzui puţin, şi reluă drumul 
iniţial. 

De altfel, ajunsese de mult în cartierul Peterburgskaia Storona şi era 
aproape de casa cu pricina; acum doar nu se mai ducea acolo cu scopul de 
adineauri, cu acea „idee neasteptatä". Si nici nu se putea să fie altfel! Da, 
e limpede că-i revine boala; în privinţa asta nu mai avea nici o îndoială; şi 
nu era exclus ca accesul să survină chiar astăzi. Apropierea crizei explica 
totul; şi această întunecare a mintii şi ivirea ,,ideii" care îl obseda. Dar 


acum întunericul s-a destrămat, demonul e alungat, îndoielile s-au risipit, 
în inimă i s-a revărsat o nespusă bucurie! Doar n-o mai văzuse pe ea de 
atita timp, trebuie s-o vadă negresit, şi... ar fi vrut să-l intilneasca pe 
Rogojin acum; l-ar fi luat de brat şi ar fi mers împreună... Inima lui e 
curată; parcă ar putea fi rivalul lui Rogojin? Miine se va duce chiar el să-i 
spună lui Rogojin că a văzut-o; pentru ce altceva venise cu atita grabă la 
Petersburg, cum zicea adineauri şi Rogojin, dacă nu pentru a o vedea pe 
dinsa? Poate totuşi o va găsi acasă, nu-i deloc sigur că a plecat la 
Pavlovsk. 

Da, totul între ei trebuie să fie limpezit, ca să se înţeleagă dintr-o 
singură privire, să nu mai existe asemenea renuntari chinuite şi patimase 
ca aceea a lui Rogojin de adineauri, ca totul să se petreacă deschis, liber... 
înălţător. Oare sufletul lui Rogojin este incapabil de asemenea elanuri, nu 
rivneste spre lumină? Zice că o iubeşte într-altfel, că nu-i animat de 
compasiune, că „nu simte nici un fel de milă". E drept că după aceea a mai 
adăugat: „Mila ta e poate mai pirdalnica decit dragostea mea". E cert că 
se ponegreşte degeaba. Hm!... Rogojin s-a apucat să citească o carte! Dar 
însuşi faptul acesta nu-i un semn de „milă" sau, cel puţin, un început de 
„milă"? Numai simpla prezenţă a acestei cărţi nu dovedeşte oare că îşi dă 
foarte bine seama de caracterul raporturilor sale cu dinsa? Dar măr- 
turisirile lui de adineauri? Nu, nu. Aici e ceva mult mai adînc decit o simplă 
pasiune? Parcă faţa ei e din acelea care pot să insufle numai iubirea 
patimasa? Şi cum ar putea, mai ales acum. chipul acesta să inspire 
patima? Cînd, de fapt, vederea lui provoacă mai mult suferinţă şi un 
sentiment de nemarginita milă care îţi răscoleşte sufletul, cînd... Si 
amintirea vie a acestui chip chinuit făcu să se stringa de o durere 
sfişietoare inima prinţului. 

Da, sfişietoare! Îşi aminti cît suferise nu de mult, cînd a început să 
observe pentru prima oară la ea semnele nebuniei. Simţise că era gata să- 
| cuprindă deznadejdea. Şi cum de a putut s-o lase să plece atunci de la el 
ca să fugă la Rogojin? Ar fi trebuit să alerge după ea, în loc s-aştepte ştiri 
despre fugară. Dar... e cu putinţă oare ca Rogojin să nu-şi fi dat încă 
seama că e nebună? Hm... Rogojin vede peste tot numai porniri patimase! 
Şi ce gelozie absurdă! Ce a vrut să spună adineauri cu presupunerea 
aceea a lui? (Aici prinţul simţi deodată că roseste şi un fior ciudat făcu să-i 
tresalte inima.) 

Dar ce rost are acum să-şi mai aducă aminte de toate astea? 
Amindoi sînt deopotrivă de nebuni, şi ea, şi Rogojin. In ce-l priveşte pe el 
personal - ar fi absurd, aproape crud şi neomenos din parte-i, să se lase 
pradă unei iubiri patimase pentru această femeie. Da, da! Rogojin se 
ponegreşte degeaba; căci are o inimă generoasă, capabilă şi de suferinţă, 
şi de compătimire. Cînd va afla tot adevărul şi cînd se va convinge cit este 
de plîns această făptură cu mintea zdruncinată, aproape dementă - nu-i va 
ierta el oare atunci tot ce se petrecuse, toate suferinţele pe care le-a 
îndurat din pricina ei? Nu-i va deveni oare slujitor supus, frate, prieten, 
ocrotitor? Înțelegerea plină de compasiune îl va lumina şi-i va îndruma 
paşii. Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenţei 
pentru întreaga umanitate. O, cît de vinovat se simte el în faţa lui Rogojin. 
Vina lui nu are iertare şi îl dezonorează. Aşadar, nu „sufletul rusesc este o 
enigmă de nepatruns", ci propriul lui suflet rataceste în beznă, dacă a fost 


în stare să-şi închipuie o asemenea monstruozitate? Pentru cîteva cuvinte 
calde şi sincere, pornite din adincul inimii, pe care i le-a spus la Moscova, 
Rogojin îl socoate drept un frate, iar el... Dar toate astea nu sînt decit 
efectul bolii, al unei stări halucinante. Totul se va lămuri în curînd!... Cu ce 
aer întunecat a spus Rogojin adineauri că-şi „pierde credinţa"! Omul 
acesta suferă probabil groaznic. Zice că-i place „să privească acel tablou"; 
şi, de fapt, o face nu pentru că realmente îi place tabloul, ci pentru că 
simte o nevoie organică de a-l privi. Rogojin nu-i numai un suflet pasionat; 
e şi om de acţiune totuşi, un luptător; vrea să-şi recistige prin luptă 
credinţa rătăcită. În momentul de fata, el resimte atît de dureros, atît de 
chinuitor lipsa unei credinţe. Are nevoie de ea ca de aer, ca de apă!... Da! 
Omul are nevoie să creadă în ceva! Să creadă în cineva! Şi ce curios e 
totuşi tabloul acela al lui Holbein! Dar iată şi strada! Asta trebuie să fie 
casa; exact - numărul 16, „„proprietatea secretarei de colegiu Filisova". 
Aici! Prinţul sună şi întrebă de Nastasia Filippovna. 

Îi răspunse chiar stăpîna casei că Nastasia Filippovna e plecată de 
dimineaţă la Pavlovsk, la Daria Alekseevna, „şi se poate întîmpla să rămînă 
acolo cîteva zile chiar". Filisova era o femeie de vreo patruzeci de ani, 
scundă, cu o faţă ascuţită şi ochi vioi, iar privirea-i şireată avea în ea ceva 
iscoditor. La întrebarea ei cum îl cheamă, pusă cu un aer misterios, prinţul 
mai întîi nu-i răspunse nimic, apoi se razgindi şi, întorcîndu-se din drum, o 
rugă stăruitor să-i comunice Nastasiei Filippovna că a cautat-o prinţul 
Miskin. Femeia îl ascultă cu atenţie încordată şi fata ei, luînd o expresie de 
complicitate, părea că spune: „Nici o grijă, am înţeles prea bine". Se vedea 
că numele prinţului produse asupra ei o impresie dintre cele mai puternice. 
Acesta o fixă citeva clipe cu privirea pierdută, apoi se întoarse brusc şi 
porni spre hotelul la care a trăsese. Acum însă arăta cu totul altfel de cum 
era în momentul cînd sunase la poarta cumnatei lui Lebedev. In el se 
produse iarăşi, fulgerător, o schimbare extraordinară; păşea clatinindu-se, 
palid la faţă, pradă unui zbucium chinuitor, genunchii îi tremurau şi un 
zimbet vag, pierdut, rătăcea pe buzele-i invinetite; „ideea lui subită" s-a 
confirmat brusc, dovedindu-se a fi o realitate... Şi iată-l din nou subjugat 
demonului său! 

Să fi fost într-adevăr o confirmare? Era ceva din domeniul realului? 
Pentru ce acest tremur, această sudoare rece şi înfrigurare de beznă în 
suflet? Oare pentru că zărise chiar acum, din nou, ochii aceia? Dar nu 
părăsise el Grădina de vară anume ca să-i vadă! Doar în asta consta 
„ideea lui subită"! Simţise o dorinţă nestapinita să vada numaidecit „ochii 
de adineauri", pentru a se convinge definitiv că-i va intilni negresit acolo, 
lîngă casa aceea. A fost dorinţa lui arzătoare care îl împinsese să facă 
acest drum, şi atunci de ce l-a surprins, l-a zguduit într-atit faptul de a-i fi 
zărit aievea în locul acesta? Ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la asta! Ei da, 
erau exact aceiaşi ochi (că erau exact aceiaşi nu mai încăpea acum nici o 
îndoială), care-l săgetaseră din mulţime, pe peronul gării Nikolaevski, în 
dimineaţa aceasta, în momentul cînd cobora din trenul de Moscova; 
aceiaşi (dar absolut aceiaşi!) pe care cu citeva ceasuri mai tirziu, la 
Rogojin, în timp ce se aseza pe scaun, îi surprinse pe la spate tintuiti 
asupra lui. Rogojin negase atunci! ,,Si-ai cui erau ochii aceia, mă rog?" a 
întrebat el cu un suris crispat şi înfiorător de rece. lată de ce, la gara liniei 
locale spre Tarskoie Selo - cînd era gata să se urce în vagon ca să meargă 


la Aglaia, ivindu-i-se din nou ochii aceştia pentru a treia oară în acea Zi, 
prinţul avu o dorinţă arzătoare să se îndrepte spre Rogojin şi să-i spună 
tocmai lui „ai cui erau ochii aceia"! Dar fugi în neştire din gară şi nu-şi veni 
în fire decit în fata prăvăliei aceleia de cuțite, cînd se surprinse pretäluind 
la şaizeci de copeici un obiect cu minerul din corn de cerb. Un demon 
straniu, înspăimîntător, pusese definitiv stapinire pe el şi nu-l mai lăsa în 
pace. Şi în timp ce prinţul, cu gîndurile rătăcite, şedea în Grădina de vară 
pe banca, sub un tei, demonul acesta îi sopti că dacă Rogojin se 
înverşunează de dimineaţă să-l spioneze şi să-l pîndească la orice pas, 
văzînd că el n-a luat trenul pentru Pavlovsk (o descoperire, desigur 
zguduitoare pentru dinsul), se va duce cu siguranţă si poate de-a dreptul 
acolo, la casa aceea din Peterburgskaia Storona, ca să-l pîndească pe el, 
Miskin, care în dimineaţa asta chiar i-a dat cuvintul de onoare că nu va 
încerca „s-o mai vadă" şi că, de fapt, „nu pentru asta venise la 
Petersburg". Şi iată-l smucindu-se febril de pe bancă şi pornind grăbit spre 
casa aceea; de ce atunci să se mire că îl întîlneşte acolo pe Rogojin? Avea 
în faţa lui un om nefericit, cufundat într-o neagră disperare, pe deplin 
explicabilă însă. Şi omul acesta atit de nenorocit nici măcar nu căuta să se 
mai ascundă. Da, mai adineauri Rogojin negase, mintise, dar la gară 
aproape că renuntase să se mai scundă. Mai degrabă se putea spune că 
el, prinţul, încerca să se eschiveze. lar acum îl găsea pe Rogojin postat în 
faţa casei acesta, la vreo cincizeci de paşi distanţă, pe celălalt trotuar, 
asteptind cu braţele încrucişate. Nu putea să-şi închipuie că rămîne 
nevăzut şi părea că se aşezase acolo anume ca să fie zărit. Stătea ca un 
acuzator, ca un judecător, şi nu ca... Şi nu ca cine, adică? 

Dar pentru ce, în loc să se îndrepte spre dinsul, el, prinţul, o lua din 
loc, prefacindu-se că nu-l vede, cu toate că privirile lor se incrucisara. (Da, 
ochii lor s-au întîlnit! Şi ei s-au privit o clipă.) Nu se gindise chiar el, cu 
puţin înainte, să-l ia de braţ şi să se ducă împreună acolo? Nu-şi propusese 
el să meargă a doua zi să-i spună că a fost la dinsa? Oare adineauri, ajuns 
aproape la jumătatea drumului, nu învinsese demonul din el, simțind cum 
sufletul i se umple de o bucurie neaşteptată? Dar poate că, într-adevăr, 
era ceva în Rogojin, în chipul lui de astăzi, adică în comportarea, în vorba, 
în gesturile şi în privirile lui, ceva de natură să indreptateasca 
înspăimîntătoarele presimtiri ale prinţului şi odioasele insinuări ale 
demonului său? Ceva ce sare în ochi dintr-o dată, dar e greu de analizat şi 
de redat, ceva ce nu poate fi explicat şi justificat logic, şi care totuşi, în 
pofida acestei greutăţi şi imposibilitati, produce o impresie puternică, 
absolut închegată, transformîndu-se fără voie într-o certitudine... 

Adică ce fel de certitudine? (O, cit îl făcea să sufere pe print 
monstruozitatea, caracterul "umilitor" al acestei certitudini, al acestui 
„presentiment josnic", şi cît îşi reproşa el acest lucru!) „Spune, dacă poţi, 
ce fel de certitudine? îşi repeta el neîncetat cu un accent de imputare şi 
sfidare. Formuleaza-ti tot gindul, cutează să ţi-l exprimi limpede, precis, 
fără înconjur! Sînt un mizerabil! repeta el exasperat şi roşu de ruşine. Cu 
ce ochi aş mai putea eu să mă uit la acest om de azi înainte! A, ce 
cumplită zi, Dumnezeule! Ce coşmar!" 

Şi a fost un moment, către sfîrşitul acestui drum lung şi chinuitor de 
întoarcere din cartierul Peterburgskaia Storona, cînd prinţul simţi deodată 
o dorinţă irezistibilă de a se duce imediat la Rogojin si, asteptindu-i 


reîntoarcerea, să-l imbratiseze apoi scăldat în lacrimi de ruşine şi să-i 
spună totul, punînd capăt o dată pentru totdeauna acestei situaţii. Cu 
aceste gînduri, se pomeni deodată în faţa hotelului. Cît îi displăcuse chiar 
de la început hotelul acesta, coridoarele lui, clădirea în întregime, camera 
pe care o ocupa! De mai multe ori, în timpul zilei, se gindise cu dezgust ca 
va trebui să se întoarcă acolo... „Dar ce am, de am ajuns ca o femeie 
isterică, să cred astăzi în tot felul de presentimente!" se gîndi el 
batjocoritor şi enervat, oprindu-se în faţa porţii. Un nou val de ruşine 
copleşitoare, de disperare aproape, îl tintui locului chiar în momentul cînd 
trebuia să păşească pe poartă. Asa se întîmplă uneori cu oamenii loviți 
neaşteptat de o amintire insuportabilă, legată de un sentiment puternic de 
ruşine: se opri brusc în loc, pentru un moment. „Da, sînt un om fără inimă, 
un las!" repetă el posomorit şi dădu să intre, dar... se opri din nou. 

Sub bolta acelei porţi, unde nu pătrundea prea multă lumină, acum 
era întuneric beznă; norul negru de furtună care între timp învăluise cerul, 
înghițind ultimele reflexe ale înserării, acum, în momentul cînd prinţul 
ajunse în fata clădirii, se revărsă într-o ploaie torențială. În clipa cînd dădu 
să pătrundă sub bolta porţii şi apoi se opri brusc în loc, prinţul se afla 
exact la intrarea în gang. Şi deodată zări profilindu-se în semiintuneric, 
mai în fund, chiar în faţa scării ce duce în interiorul hotelului, silueta unui 
om. Omul acesta părea că stă la pinda, făcîndu-se nevăzut în aceeaşi 
clipă. Prinţul n-avu cum să-l cerceteze şi, fără îndoială, n-ar fi putut spune 
cu siguranţă cine era. De altfel, era atit de firesc ca la intrarea unui hotel 
să fie un continuu du-te-vino. Cu toate acestea, prinţul avu sentimentul 
deplin al unei certitudini nestrămutate de a-l fi recunoscut pe omul acesta 
şi că nu putea fi altul decît Rogojin. În aceeaşi clipă, se năpusti pe scară în 
urmărirea lui. Inima i se strînse dureros. „Acum se va lămuri totul!" îşi zise 
el cu o stranie convingere. 

Scara pe care se repezi Miskin ducea spre coridoarele parterului şi 
ale primului etaj, de-a lungul cărora erau înşirate camerele hotelului. Ca 
în toate casele de construcţie veche, o scară de piatră, îngustă şi 
întunecoasă, urca în spirală împrejurul unui stilp de piatră, rotund si gros. 
La primul palier de cotitură, stilpul acesta prezenta o adincitura, un fel 
de nişă, lată cam de un pas şi ceva mai mult in adincime, atit cit să incapa 
un om. Cu tot întunericul, ajungind pe palier, prinţul îşi dădu seama 
imediat că cineva era ascuns în acea adincitura. Simţi însă un îndemn 
lăuntric să treacă fără a-şi întoarce privirea într-acolo. Făcuse chiar un pas 
înainte cînd, nemaiputind rezista, întoarse capul. 

Cei doi ochi de adineauri, exact aceiaşi, se încrucişară deodată cu 
privirea lui. Omul care se ascundea în nişă făcu şi el un pas în afară. O 
clipă, amindoi rămaseră fata-n fata, aşa de apropiaţi, încît se atingeau 
aproape. Deodată, prinţul îl apucă pe celălalt de umeri şi-l întoarse cu faţa 
mai spre lumină, ca să-l vadă mai bine. 

Un fulger se aprinse în ochii lui Rogojin şi o furie turbată îi 
schimonosi chipul într-un zîmbet înfricoşător. Mina lui dreaptă se ridică, 
învîrtind un obiect lucios în întuneric; prinţul nici nu se gîndi să-l împiedice; 
atit doar îi rămase în minte că strigase: 

— Parfion, nu pot să cred!... 

Pe urma, i se paru deodata ca zabranicul intunecimii dinaintea lui se 
despica în două şi o neobişnuită lumina lăuntrică i se revarsa în suflet. 


Clipa aceasta dură o jumătate de secundă doar; totuşi, în conştiinţa lui se 
întipări limpede începutul declanşării, cel dintii sunet al urletului aceluia 
îngrozitor, care, fără voia lui, tisni afară sfişiindu-i pieptul şi pe care 
nicicum n-ar fi fost în stare să-l oprească. Pe urmă, conştiinţa i se stinse 
brusc şi totul dispăru în beznă. 

Il lovise o criză de epilepsie, boală care părea că-l părăsise de mult. 
Se ştie că accesele de epilepsie, de aşa-zisa boală ren, survin fulgerător. 
Cit ai clipi din ochi, fata se crispează groaznic şi mai ales privirea devine 
înspăimîntătoare. Trupul e apucat de convulsii şi spasme ce 
contorsionează toţi muşchii feţei. Din piept izbucneşte un urlet 
înfricoşător, neînchipuit de oribil, care nu poate fi asemuit cu nimic: parcă 
dispare din el tot ce-i omenesc, şi un observator n-ar fi în stare, în orice 
caz i-ar veni greu să-şi imagineze şi să admită, auzind aceste urlete, că 
sînt scoase de omul pe care-l are în faţa lui. S-ar putea crede mai degrabă 
că provin de la altă fiinţă, care se găseşte înăuntrul acelui nenorocit. Mulţi 
îşi descriu impresia cam în felul acesta; cert este însă că foarte mulţi, la 
vederea unui om cuprins de un acces de epilepsie, trec prin momente 
insuportabile de cea mai cumplită spaimă, cu un substrat aproape mistic- 
este de presupus că o asemenea senzaţie fulgerătoare de spaimă, 
împletită cu toate celelalte impresii înfricoşătoare ale momentului, îl făcu 
pe Rogojin să incremeneasca pe loc, imobilizindu-i braţul înarrnat, ceea ce 
îl salvă pe print de lovitura inevitabilă a cutitului care se abătea asupra lui. 
In aceeaşi clipă, prinţul se clătină şi se prabusi teapan şi, rostogolindu-se 
pe treptele de piatră ale scării, se lovi puternic la ceafă. Fără a înţelege ce 
se întîmplă, Rogojin se repezi pe scară în jos, ocoli trupul întins al 
nenorocitului şi, aproape înnebunit de groază, fugi afară din hotel. 

Zguduit de convulsii, trupul bolnavului alunecă peste cele cinci- 
sprezece trepte pînă la capătul de jos al scării. Curînd, după vreo cinci 
minute, fu descoperit zăcînd acolo şi o mare mulţime se adună în jurul lui. 
Băltoaca de singe de sub capul lui stîrni nedumeriri şi bănuieli: să fi fost un 
simplu accident sau era la mijloc o crimă? În scurt timp, unii ghiciră 
semnele epilepsiei; cineva din personalul hotelului îl recunoscu în epileptic 
pe călătorul sosit de curînd la hotel. Lucrurile se lămuriră şi luară la urmă o 
întorsătură favorabilă datorită unui concurs fericit de împrejurări, survenit 
între timp. 

Kolea Ivolghin, în loc să vină la ora patru la „Balanţa", aşa cum i-a 
fost promisiunea, plecase totuşi la Pavlovsk; dintr-un imbold inexplicabil şi 
cu totul neprevăzut, refuză invitaţia generălesei Epancina de a „lua masa" 
cu ei şi se întoarse la Petersburg. Ajuns aici pe la ora şapte seara se duse 
direct la ,Balanta". Biletul lăsat de print îl instiinta de sosirea lui în oraş si 
de aceea fugi imediat la adresa indicată acolo. Aflînd la hotel că prinţul 
iesise, Kolea cobori la bufet, unde, în aşteptare, îşi trecu timpul bind ceai şi 
ascultind muzica. Intimplator auzi vorbindu-se înjur că cineva a fost lovit 
de o criză de epilepsie şi, minat de un presentiment, se repezi îndată la 
tocul cu pricina, unde îl recunoscu pe print. Imediat fură luate toate 
măsurile. Prinţul fu transportat în camera lui. Cu toate că îşi venise în fire, 
multă vreme după aceea n-a mai fost în stare să-şi recapete deplina 
cunoştinţă. Chemat în grabă, doctorul examina rănile de la cap şi prescrise 
comprese, declarind că leziunile nu prezentau nici o primejdie. lar peste o 
oră, cînd prinţul începu să-şi dea bine seama de tot ce se întîmplă în jurul 


său, Kolea îl urcă într-o trăsură şi îl transportă de la hotel la Lebedev. 
Săritor, acesta îl primi pe bolnav cu multă insufletire şi temeneli 
reverentioase. Pentru a-i fi cit mai de folos prinţului, căută să grăbească 
plecarea la vilă şi, într-adevăr, chiar a treia zi, toţi, în frunte cu capul 
familiei, fură instalaţi la Pavlovsk. 


VI 


Vila lui Lebedev nu era cine ştie ce mare, dar de ajuns de încă- 
pătoare şi chiar aratoasa. Mai ales partea destinată pentru chiriaşi fusese 
mobilată şi infrumusetata cu multă grijă. Pe terasa destul de spațioasă din 
faţa intrării principale, cît şi pe treptele scării largi de piatră, se înşiruiau 
de o parte şi de cealaltă nişte lăzi de lemn, vopsite în verde, cu arbuşti de 
tot felul: portocali, lămii şi iasomie, ceea ce, după socoteala lui Lebedev, 
dădea vilei un aspect îmbietor şi un farmec deosebit. Găsise la 
cumpărarea vilei cîţiva dintre aceşti arbuşti pe terasă si fu atît de incintat 
de efectul pe care-l produceau, incit se grăbi să mai cumpere şi alte 
asemenea exemplare de arbuşti la o licitaţie. Cînd toţi copăceii 
achizitionati fură în sfîrşit transportaţi la vilă şi aranjaţi pe terasă, Lebedev 
cobori în ziua aceea de vreo cîteva ori treptele scării ca să-şi admire 
proprietatea din stradă şi de fiecare dată urca, în gînd, preţul pe care îşi 
propusese să-l ceară viitorului chiriaş. 

În starea de marasm, de tristeţe şi de epuizare fizică în care se 
găsea prinţul, vila aceasta îi plăcu mult. De altfel, în ziua mutării la 
Pavlovsk, adică a treia zi după criză, prinţul arăta aproape ca un om 
sănătos, deşi lăuntric nu se simţea încă restabilit. Era fericit să vadă în 
preajma lui toate chipurile acestea care timp de trei zile îl înconjuraseră cu 
atita grijă şi atenţie; pe Kolea, care în tot timpul acesta a stat aproape 
nedezlipit la căpătiiul lui, întreaga familie a lui Lebedev (în afară de nepot, 
care dispăruse din casă) şi chiar Lebedev. Cu multă plăcere chiar, a primit 
vizita generalului Ivolghin, care-i vizitase o dată şi în oraş. In ziua sosirii la 
Pavlovsk, către seară, în jurul lui se adunară pe terasă mai multe 
cunoştinţe: primul se prezentă Ganea, pe care prinţul îl recunoscu greu, 
atit de schimbat şi de slăbit era. Pe urmă veniră Varia şi Ptitin, aflaţi şi ei în 
vilegiatură la Pavlovsk. Cit despre generalul Ivolghin, acesta era aproape 
nelipsit din casa lui Lebedev şi se pare că a şi venit o dată cu ei la 
Pavlovsk. Lebedev se străduia, pe cit se putea, să nu-l lase să vină prea 
des la print şi-l tinea mereu lîngă dinsul; îi vorbea în termeni prieteneşti; 
probabil se cunoşteau de mult. Prinţul băgă de seamă că în timpul acestor 
trei zile ei se angajau uneori în dispute lungi şi aprinse; îi auzea adesea 
strigind atunci cînd discutau în contradictoriu pe teme savante, ceea ce se 
pare că-i pricinuia o mare plăcere lui Lebedev. Se putea crede că prezenţa 
generalului îi era pur şi simplu necesară. Lebedev începu să aplice aceleaşi 
măsuri de prevedere în legătură cu prinţul şi faţă de propria-i familie chiar 
din ziua sosirii la Pavlovsk; sub pretext că prinţul nu trebuie deranjat 
pentru că are nevoie de odihnă, nu lăsa pe nimeni dintre ai lui să intre la 
Miskin, bătea din picior, repezindu-se la copiii lui şi alungindu-i, chiar si pe 
Vera cu pruncul în braţe, la cea dintîi bănuială că vor să se ducă pe terasă, 
unde se afla prinţul, cu toată rugămintea acestuia de a nu îndepărta pe 
nimeni. 


- În primul rînd, nu vor mai avea nici un respect, dacă le dai atita 
nas; şi în al doilea rînd, e chiar necuviincios din partea lor... declară el, 
raspunzind la o întrebare directă a prinţului. 

- Dar pentru ce? căuta să-l convingă prinţul. Crede-mă că toate 
aceste măsuri de ocrotire şi pază mă supără grozav. Mă plictisesc stind 
singur, ţi-am mai apus-o de atitea ori, şi tot sistitul şi umblatul acesta în 
vîrful picioarelor, vinturarea la nesfirşit a miinilor în semn de oprelişte 
pentru cei ce vor să vină la mine mă indispun şi mai mult. 

Era o aluzie la faptul că Lebedev, cu toate că-i îndepărta pe toţi cei 
ai casei pe motiv că bolnavul are nevoie de linişte, intra aproape în fiecare 
minut în odaia prinţului şi de fiecare dată, virindu-si capul prin uşa 
întredeschisă, străbătea odaia din priviri, ca şi cum ar fi vrut să se asigure 
că prinţul era acolo, că nu fugise; pe urmă, umblind în virful picioarelor, 
Lebedev se apropia tiptil de fotoliul chiriaşului său, pe care această 
apariţie bruscă îl speria uneori. Mereu întreba dacă prinţul n-are nevoie de 
ceva, iar cînd acesta îi spunea în cele din urmă să-l lase în pace, Lebedev 
se întorcea supus şi, indreptindu-se tot în vîrful picioarelor spre uşă, dădea 
din miini, ca şi cum ar fi spus că intrase aşa, într-o doară, că n-are să sufle 
o vorbă, că pleacă numaidecit şi nu se mai întoarce, ceea ce nu-l împiedica 
să apară din nou, după zece minute sau cel mult un sfert de ceas. Kolea, 
care avea oricînd acces liber la prinţ, îi pricinuia prin asta lui Lebedev o 
mare amărăciune, ba uneori şi indignarea. Kolea observă că Lebedev 
obişnuia să rămînă cite o jumătate de ceas la uşa prinţului, tragind cu 
urechea la cele ce vorbeau ei amindoi şi, bineînţeles, îi aduse prinţului la 
cunoştinţă acest lucru. 

— Vasăzică te crezi stapinul meu, de mă ţii aşa sub cheie! protesta 
Miskin. Cel putin cînd sînt in vilegiatură vreau să mă misc în voie şi te 
asigur că voi primi pe cine vreau şi mă voi duce oriunde-mi va plăcea. 

- Dar se înţelege, se înţelege, dădu Lebedev din miini în semn de 
liniştire. 

Prinţul îl măsură cu privirea din cap pina-n picioare: 

- la spune, Lukian Timofeevici, ţi-ai mutat cumva aici dulăpiorul 
acela pe care-l aveai în iatacul dumitale, desupra căpătiiului? 

- Nu, l-am lăsat acolo. 

- Cum de te-ai îndurat? 

— A fost imposibil, ar fi trebuit să stric peretele... E fixat bine. 

— Te pomeneşti că ai şi aici unul la fel? 

— Am unul mai bun, mai bun; nici n-aş fi cumpărat vila altfel. 

— Aşa-a. Dar ia spune pe cine n-ai lăsat să intre aici adineauri. 
Acum o oră. 

- Pe... pe general. Într-adevăr, nu l-am lăsat, şi nici nu se cade să 
vină la dumneata. Printe, pe omul acesta îl stimez mult; e... unom 
remarcabil, nu crezi? Ei bine, ai să te convingi; şi totuşi, ai face mult mai 
bine, excelentissime prinţ, să nu-l primeşti. 

- Şi de ce, mă rog, dacă îmi este îngăduit să te întreb? Uite, şi de ce 
umbli în vîrful picioarelor şi de ce te apropii întotdeau-de mine ca şi cum ai 
vrea să-mi şopteşti mereu un secret la ureche? 

- Sînt un om de nimic, de nimic, ştiu bine, declară pe neaşteptate 
Lebedev, batindu-se umil cu pumnul în piept, dar cred că generalul ar fi un 
musafir prea ospitalier pentru dumneata. 


- Cum adică prea ospitalier? 

- Uite aşa. Mai întîi intenţionează să se mute la mine; asta încă n-ar fi 
nimic, dar se ambitioneaza cu orice pret să descopere fel de fel de grade 
de rudenie. Ne-am socotit pînă acum de vreo citeva ori cu neamurile şi a 
reieşit că sîntem cuscri. Şi dumneata eşti, după mamă, un nepot de văr 
de-al lui, lucru pe care, chiar ieri, încerca să mi-l demonstreze. lar dacă 
eşti nepotul lui, înseamnă, excclentissime prinţ, că şi noi amîndoi sîntem 
neamuri. Şi asta încă n-ar fi nimic, ia, o mică slăbiciune acolo, dar chiar 
adineauri încerca să mă convingă că toată viaţa lui, de cînd a fost numit în 
gradul de sublocotenent si pina la unsprezece iunie anul trecut, a avut în 
fiecare zi la masă la el cel putin două sute de persoane. A reieşit la sfirsit 
că musafirii nici nu se mai sculau de la masă: luau dejunul, cina şi ceaiul 
cincisprezece ceasuri în şir şi aşa vreo treizeci de ani la rînd, fără nici o 
întrerupere, decît doar pentru a se schimba fata de masă. Cînd pleca unul, 
imediat îi lua locul altul, încît în zilele de sărbătoare se adunau la el pina la 
trei sute de musafiri; iar în ziua aniversării unui mileniu de la întemeierea 
Rusiei a avut la masă peste şapte sute de oameni. Ca să vezi cit de 
ospitalier este. Şi cînd auzi de-alde astea, fără să vrei, începi să te simţi 
îngrijorat; e cam periculos să primeşti oameni de-ăştia prea ospitalieri. Şi 
atunci, m-am gindit, nu cumva ne-ar fi, dumitale şi mie, prea împovărător 
un asemenea iubitor de ospete? 

- Şi eu eram convins că eşti în cele mai bune raporturi cu dinsul. 

- Ne înţelegem ca doi fraţi; în rest - mă amuză grozav; las' să fim şi 
cuscri, ce strică, ba chiar mă şi onoreaza. Cu toate cele două sute de 
persoane şi a mia aniversare a imperiului rusesc, găsesc că e un om 
remarcabil. Vorbesc foarte sincer. Adineauri, printe, ai amintit ceva despre 
secrete, că, adică, apropiindu-mă de dumneat călcam atit de încet de 
parcă aş fi avut să-ţi spun un secret; ei bine fără să-ţi dai seama ai ghicit, 
într-adevăr am să-ţi comunic un secret: o anumită persoană mi-a dat de 
ştire că doreşte mult să aibă o întrevedere între patru ochi cu dumneata. 

— Dar de ce între patru ochi? Nu-i nevoie. Mă voi duce chiar astăzi 
la dînsa. 

— Nu, nu, dădu din miini Lebedev, şi nu că s-ar teme de ceea ce 
crezi dumneata. Si, fiindcă veni vorba, descreieratul acela vine în fiecare zi 
să se informeze de sănătatea dumitale, ştiai asta? 

— Observ că de la o vreme încoace nu-i mai spui altfel decit 
descreierat; asta îmi dă de bănuit. 

- Nu e cazul să ai bănuieli de nici un fel, se apără grăbit Lebedev; am 
vrut să spun doar că acea persoană nu se teme de el, ci de altcineva. 

- Dar de cine, spune mai repede, stărui nerăbdător printul,vazind 
strimbăturile misterioase ale interlocutorului său. 

- Intocmai ăsta-i secretul. Şi Lebedev zimbi. 

— Secretul cui? 

— Al dumitale. Chiar dumneata mi-ai interzis, excelentissime prinţ, 
să-ţi amintesc măcar... murmură Lebedev, fericit că atitase în cel mai înalt 
grad curiozitatea prinţului. Se teme de Aglaia Ivanovna. 

Prinţul încruntă sprincenele şi tacu un minut. 

- Să ştii, Lebedev, că voi fi nevoit să părăsesc vila dumitale, spuse el 
deodată. Unde-s Gavrila Ardalionovici şi Ptitinii? La dumneata? Si pe ei i-ai 
împiedicat să intre? 


- Las' c-or Sa vină, vin neapărat. Şi generalul după ei. Voi deschide 
toate uşile şi voi chema pe toată lumea, chiar şi pe fetele mele, pe toată 
lumea, pe toţi, îndată, numaidecit, îngăimă speriat Lebedev, dînd din miini 
şi alergind de la o uşă la alta. 

În momentul acela apăru pe terasă, venind din stradă, Kolea şi 
anunţă că în urma lui vine un grup de musafiri: Lizaveta Prokofievna cu 
cele trei fiice ale ei. 

— Să-i mai las să intre şi pe Ptitini, şi pe Gavrila Ardalionovici? Dar 
pe general să-l las să intre? se agită Lebedev, surprins de această nouă 
vizită. 

— De ce nu? Pe oricine vrea să mă vadă. Am impresia, Lebedev, că 
nu prea ai înţeles bine felul meu de a fi şi dea mă purta cu oamenii; şi 
chiar de la început ai luat-o pe un drum greşit. N-am nici un motiv sa ma 
feresc sau să mă ascund de cineva, îl lămuri prinţul, înveselit de-a binelea. 

Vazindu-| că ride, Lebedev crezu de cuviinţă să-i urmeze exemplul. 
Cu toată tulburarea de care părea cuprins, se vedea că vizita ce se anunţa 
îi procura o satisfacţie extraordinară. 

Ştirea adusă de Kolea se adeveri foarte curînd; o luase numai cu 
cîţiva paşi înaintea doamnelor Epancin ca să-l prevină pe Miskin, încît 
imediat apărură şi musafirii, venind din două părţi: prin terasă - doamnele 
Epancin, iar din interior soţii Ptiţin, Ganea şi generalul Ivolghin. 

Familia Epancin aflase abia atunci, de la Kolea, despre boala prinţului 
şi de faptul că el se instalase la Pavlovsk. Pînă atunci, generăleasa era într- 
o mare nedumerire. Cu două zile înainte, generalul îşi anunţă familia că 
prinţul trecuse pe la ei, la Petersburg, lăsîndu-şi cartea de vizită; această 
veste avu darul s-o convingă pe doamna Epancina ca Miskin nu va intirzia 
să-i viziteze la Pavlovsk. Zadarnic obiectaseră domnişoarele că nu trebuia 
pusă mare nădejde pe graba unui om care n-a dat un semn de viaţă timp 
de şase luni şi care, în definitiv, putea fi reţinut la Petersburg de treburi, 
căci o fi avînd şi el treburile lui! În schimb, generăleasa era gata să facă 
prinsoare că prinţul va sosi a doua zi negresit, adăugiînd că oricum „va fi 
prea tirziu". A doua zi îl aşteptă toată dimineaţa, apoi la masa de prînz, în 
sfirşit către seară şi abia cînd se înnopta, Lizaveta Prokofievna îşi pierdu 
răbdarea, căutînd prilej de ceartă cu toată lumea, fără să pomenească, 
bineînţeles, de adevăratul motiv al supărării sale. Nu se mai rosti nici un 
cuvînt în privinţa prinţului toată ziua următoare. lar cînd Aglaia, în timpul 
mesei, lăsă să-i scape imprudent cum că maman e supărată pentru că nu 
vine prinţul, iar generalul se grăbi să remarce că „nu era vina lui", Lizaveta 
Prokofievna se ridică îndată şi părăsi ostentativ sufrageria. In sfîrşit, abia 
către seară sosi Kolea şi le povesti tot ce aflase despre pataniile prinţului. 
Bineînţeles, pentru generăleasă fu un prilej de mare satisfacţie, întrucît 
presupunerile se adevereau în bună parte - totuşi Kolea trebui să înghită o 
mustrare zdravănă: „Ba se invirte pe aici zile întregi, de nu mai e chip să 
te descotoroseşti de el, ba dispare aşa din senin fără să lase o vorbă, 
necum să ne mai onoreze cu prezenţa lui". Kolea era cît pe-aci să se 
zbirleasca şi el, mai ales pentru expresia „nu mai e chip să te 
descotorosesti de el", dar îşi amină răfuiala pentru altă data, şi dacă 
expresia ar fi fost ceva mai puţin jignitoare, poate că ar fi trecut peste ea, 
într-atit îl încîntaseră tulburarea si nelinistea Lizavetei Prokofievna din 
pricina bolii prinţului. Ea starui mult sa fie trimis neintirziat cineva la 


Petersburg, ca să aducă cu primul tren un medic celebru, dar fetele se 
opuseră, ceea ce nu le împiedică s-o urmeze pe maman cînd aceasta 
hotäri pe loc să-l viziteze pe bolnav. 

- E pe patul de moarte, se agita Lizaveta Prokofievna, iar noi, aici, ne 
mai gindim la etichetă! Este el un prieten al casei sau nu? 

- Dar nici aşa, hodoronc-tronc, să ne infiintam în casa omului nu 
prea se cade, încercă s-o potolească Aglaia. 

- Mă rog, n-ai decit să nu mergi. De altfel, ar fi chiar mai bine să 
rămii acasă; dacă soseşte Evgheni Pavlovici, n-are cine să-l primească. 

Numai atit i-a trebuit Aglaiei să audă, ca să pornească imediat după 
ceilalţi, ceea ce era decisă de altfel să facă chiar de la început. Prinţul S., 
care se întreținea cu Adelaida, la propunerea tinerei fete, consimti bucuros 
să însoţească doamnele. încă de la început, de cînd cunoscuse familia 
Epancin şi auzise vorbindu-se de prinţ, manifestase un interes viu şi 
dorinţa să-l revadă. Căci se pare că-l cunoscuse undeva, cu vreo trei luni în 
urmă, şi chiar locuiseră împreună timp de două săptămîni într-un orăşel. 
Prinţul Ş. le povestise şi o sumedenie de lucruri interesante despre prinţ, 
vorbind de el cu multă simpatie, încît ocazia de a vizita o veche cunostinta 
era cit se poate de binevenită. Generalul Ivan Feodorovici lipsea în 
momentul acela de acasă, iar Evghcni Pavlovici întîrzia şi el să sosească. 

De la vila Epancinilor la aceea a lui Lebedev nu erau mai mult de trei 
sute de paşi. Prima impresie neplăcută pe care o avu Lizaveta Prokofievna 
intrînd la prinţ a fost surpriza de a-l vedea înconjurat de o întreagă 
societate, fără să mai vorbim că printre aceşti vizitatori erau vreo două-trei 
persoane pe care, hotărit lucru, nu putea să le sufere. Dar o surpriză şi mai 
mare a fost aceea de a găsi în locul unui om țintuit pe patul morţii, cum se 
aşteptase, un tînăr surizător, îmbrăcat elegant, care se îndreptase în 
intimpinarea lor şi care, judecind după înfăţişare, era perfect sănătos. Se 
opri nedumerită, spre deplina satisfacţie a lui Kolea, care, fără îndoială, ar 
fi putut foarte bine s-o lămurească încă înainte de a fi plecat de acasă că 
nu era vorba de nici un muribund şi nici de patul morţii, dar n-a făcut-o 
dintr-o dorinţă răutăcioasă de a o vedea miniata, pusă într-o situaţie 
caraghioasă atunci cînd va constata că bunul ei prieten, prinţul Miskin, e 
perfect sănătos. Kolea avu chiar obrăznicia să-i mărturisească cu glas tare 
toate acestea pentru a o zădări şi mai mult pe Lizaveta Prokofievna, cu 
care, în ciuda relaţiilor lor de prietenie, era într-o continuă ciondăneală. 

- Mai aşteaptă putin, dragul meu, nu te pripi; ride mai bine cine ride 
la urmă! îi spuse ea amenințătoare, luînd loc într-un fotoliu pe care i-l 
oferise prinţul. 

Lebedev, Ptiţin şi generalul Ivolghin se grăbiră să le ofere scaune 
domnişoarelor. Generalul îi oferi un scaun Aglaiei. Lebedev împinse unul în 
fata prinţului Ş., făcînd-o de aşa manieră, încit şi din încovoierea mai 
accentuată a şirei spinării să se vada cit de mare îi este respectul. Varia, 
ca de obicei, schimbă în şoaptă cuvinte călduroase de salut cu 
domnişoarele Epancin. 

- Adevărat, printe, credeam că te găsesc în pat, într-atit exagerasem 
lucrurile de frică şi, pentru ce aş minţi, mi s-a făcut ciudă de la început 
vazindu-ti fata radioasa, dar, ţi-o jur, asta n-a ţinut decit o clipă, n- 
avusesem încă timp să mă gîndesc. Cînd apuc să judec puţin, vorbesc şi 
mă port cu mai multă înţelepciune; cred că şi cu dumneata se-ntimpla la 


fel. În realitate, nu m-aş fi bucurat mai mult de însănătoşirea propriului 
meu fiu, dac-aş fi avut unul cum mă bucur că te văd teafăr. Şi dacă n-ai să- 
mi dai crezare, ruşinea va fi a dumitale şi nu a mea. Dar obrăznicătura 
asta de băiat îşi permite să-şi bata joc de mine. Mi se pare că l-ai luat sub 
protecţia dumitale; de aceea ţin să te previn că într-o bună zi mă voi lipsi, 
fii sigur, de onoarea şi de plăcerea de a-l mai cunoaşte. 

- Dar ce vină am eu? se ratoi Kolea. În zadar v-aş fi spus că prinţul s- 
a însănătoşit, totuna, n-aţi fi vrut să mă credeţi, pentru că era mult mai 
interesant să vi-l inchipuiti zăcînd pe patul de moarte. 

- Cit ai de gînd sa rămii aici? îl întrebă Lizaveta Prokofievna pe print. 

- Toată vara, poate chiar mai mult. 

- Sper că ai venit singur? Nu cumva te-ai însurat? 

- Nu, nu sînt însurat, răspunse prinţul, zimbind de naivitatea 
împunsăturii. 

- De ce zimbesti? Tot ce se poate întîmpla. Te-am întrebat despre 
asta în legătură cu vila; pentru ce n-ai venit să stai la noi? Avem o aripă 
întreagă care nu-i ocupată. De altfel, cum ţi-o fi vrerea. A cui e vila asta? 
ăsta-i proprietarul? ăsta? insistă ea, coborind glasul şi făcînd semn cu 
capul spre Lebedev. Ce are de se tot strimbă? 

În momentul acela, Vera, care ţinea, ca de obicei, copilul în braţe, 
apăru pe terasă. Lebedev, care se tot invirtea printre scaune neştiind cum 
să-şi justifice prezenţa, pentru că nu dorea în ruptul capului să se retragă, 
de îndată ce o văzu, se napusti la ea vinturindu-si braţele ca s-o alunge de 
pe terasă; mai mult decit atît, pierzindu-si stăpînirea de sine, începu să 
bată din picioare. 

- Ce-i cu el? E nebun? întrebă generăleasa mirată. 

- Nu, vedeţi că e... 

- E beat, poate? Societatea în care te complaci cam lasă de dorit, 
adăugă ea după ce-şi roti privirea şi asupra celorlalţi vizitatori. Dar ce fată 
drăguță! Cine este? 

- E Vera Lukianovna, fiica acestui Lebedev. 

- Ah... E foarte drăguță. Vreau s-o cunosc. 

Între timp, Lebedev, care auzise cuvintele de laudă ale Lizavetei 
Prokofievna, o şi trăgea de mina pe fiică-sa, ca s-o prezinte generălesei. 

- Orfani, nişte bieti orfani! se văicărea el pe un ton plingaret, 
apropiindu-se de Lizaveta Prokofievna. Şi acest prunc nevinovat e tot 
orfan; e sora ei, fiica mea Liubov, născută din căsătorie legitimă cu 
răposata nevasta-mea Elena, care acum şase săptămîni a murit la facere 
prin voinţa Domnului... da-a... îi ţine loc de mamă, cu toate că nu-i decit 
soră şi nimic mai mult decit soră... nimic mai mult, nimic mai mult... 

- lar dumneata, domnule, să ma ierti, nu eşti decît un nating şi nimic 
mai mult... Şi acum, destul, pricepi de bună seamă şi singur... reteză 
generăleasa cu o indignare abia stapinita. 

- Aşa este, întocmai! răspunse el, înclinîndu-se cu cel mai mare 
respect. 

- Domnule Lebedev, se spune că ştii să tălmăceşti Apocalipsa, e 
adevărat? întrebă Aglaia. 

- E foarte adevărat... de cincisprezece ani mă ocup... 

- Am auzit despre dumneata. S-a scris şi în ziare, dacă nu mă insel! 

- Ba nu, era vorba de un alt tălmăcitor, dar acela a murit, şi acum 


am rămas eu în locul lui, lămuri Lebedev, nemaiputind de fericire. 

- Sîntem vecini si ti-as fi îndatorată dacă într-una din zile ai veni să- 
mi explici Apocalipsa. Am citit-o, dar n-am înţeles nimic. 

- Mă simt obligat sa vă previn, Aglaia Ivanovna, că toate astea sunt 
pură şarlatanie, vă rog să mă credeţi, se amestecă neaşteptat generalul 
Ivolghin, care stătea ca pe ghimpi şi pindea nerabdator prliejul să intre în 
vorbă; apoi, asezîndu-se lîngă Aglaia Ivanovna, continuă: Fără îndoială, 
viaţa în vilegiatură îşi are metehnele şi plăcerile ei şi, desigur, primirea 
unui impostor atit de original ca să-l auzi tălmăcind Apocalipsa este o 
fantezie ca oricare alta, ba aş spune chiar o fantezie cu totul aparte, care 
denotă o inteligentă remarcabilă, dar... se pare că mă priviţi cu mirare? 
Generalul Ivolghin, am onoarea să mă prezint. Cînd erati micuță, v-am 
purtat în braţe, Aglaia Ivanovna. 

—  Încîntată. Le cunosc pe Varvara Ardalionovna şi pe Nina 
Aleksandrovna, ingina Aglaia, care se străduia să nu pufneasca în ris. 

Lizaveta Prokofievna simţi cum singele-i navaleste în obraz. Ceva ce 
de mult mocnise în inima ei îşi cerea dreptul de a răzbi la suprafaţă. Nu-l 
putea suferi pe generalul Ivolghin, pe care-l cunoscuse altădată, dar cu 
care, de foarte multă vreme, încetase orice relaţii. 

— Minti, domnul meu, minţi ca de obicei. Niciodată n-ai purtat-o în 
braţe! i-o reteză ea, clocotind de indignare. 

— Ai uitat, maman; mi-aduc aminte şi eu că m-a purtat în braţe cînd 
eram micuță, declară pe neaşteptate Aglaia. Locuiam pe atunci la Tver şi 
aveam şase ani. Îmi aduc aminte că mi-a făcut un arc şi o săgeată, m-a 
învăţat să trag şi-am omorit un porumbel. Va mai amintiţi de porumbelul 
pe care l-am omorît împreună? 

— lar mie mi-a adus un coif de carton şi o sabie de lemn, mi-aduc 
aminte şi eu! exclamă Adelaida. 

— Şi eu îmi amintesc, întări la rîndul ei şi Aleksandra. V-aţi certat 
atunci din cauza porumbelului rănit şi ati fost puse amindoua la colt; 
Adelaida aşa a stat la colţ, cu coiful şi cu sabia ei. 

Generalul i-a spus Aglaiei aşa, într-o doară, că o tinuse în braţe, ca 
să intre în vorbă şi numai pentru că în felul acesta obişnuia el sa înceapă 
conversaţia cu orice persoană tînără cu care făcea cunoştinţă. De data 
aceasta însă, tntimplarea făcu să spună adevărul, un adevăr pe care el 
însuşi îl uitase de mult. De aceea, cînd Aglaia îşi aminti de porumbelul pe 
care-l omoriseră amindoi, memoria batrinului se lumină deodată şi, cum se 
întîmplă adesea la batrinete, toate amănuntele acestui fapt, petrecut într- 
un trecut îndepărtat, îi răsăriră vii în minte. Ar fi greu de spus ce anume 
din amintirile acestea a putut să-l emotioneze atît de puternic pe bietul 
general, putin ametit, dupa cum îi era obiceiul, dar fără îndoială ca 
batrinul, brusc, fu profund înduioşat. 

- Îmi amintesc, ţin minte tot! strigă el. Aveam pe atunci gradul de 
căpitan. Erai aşa de micuță, aşa de drăguță! Nina Aleksandrovna... 
Ganea... Veneam în casă... eram primit... Ivan Feodorovici... 

- Şi uite unde-ai ajuns acum! îi luă vorba din gură generăleasa. 
înseamnă că nu ţi-ai înecat de tot în băutură bunele sentimente, de vreme 
ce o amintire ca asta a putut sa te readucă la simtire omenească! l-ai facut 
soţiei tale o viaţă de chin. În loc să fii o călăuză pentru copiii tăi, ai ajuns 
să stai la puşcărie pentru datorii. Pleacă de aici, domnul meu, du-te de te 


ascunde undeva, după vreo uşă, într-un colt, şi varsă lacrimi amare; adu-ti 
aminte de vremea cînd erai om de treabă şi poate bunul Dumnezeu te va 
ierta. Du-te, du-te, îţi vorbesc serios. Nu există un mijloc mai bun de 
îndreptare decit să te gindesti cu pocăință la cele ce-ai savirsit. 

De fapt nici nu era nevoie să i se atragă atenţia că primise o 
admonestare serioasă; ca tot omul căzut în patima betiei, generalul era 
foarte simţitor şi, ca toţi cei pe care băutura i-a tras la fund, reträia cu 
multă durere şi amărăciune amintirile unui trecut fericit. Se ridică umil şi 
se îndreptă spre uşă, ceea ce o dezarmă imediat pe Lizaveta Prokofievna 
căreia i se făcu deodată milă de el. 

- Ardalion Aleksandrovici, dragutule, strigă ea în urma-i, mai stai un 
pic, păcătoşi sîntem cu toţii; cînd ai să-ţi mai usurezi conştiinţa, să treci pe 
la mine, să stam putintel de vorbă, sa ne mai aducem aminte de trecut. Eu 
sînt poate de o sută de ori mai păcătoasă decit tine; ei, şi acum pleacă 
sănătos, du-te, ce mai stai... se reculese ea, de teamă că batrinul Ivolghin 
ar fi în stare să se întoarcă. 

- Poate că-i mai bine să-l laşi singur acum, îl opri prinţul pe Kolea, 
care se şi repezise pe urmele tatălui său. Altminteri te pomeneşti că peste 
un minut se va razgindi, şi s-a dus tot farmecul acestei clipe. 

- E adevărat, lasă-l în pace; ai să te duci la el peste o jumătate de 
ceas, hotări Lizaveta Prokofievna. 

- lată ce-nseamnă să i se spună omului măcar o singură dată în viaţă 
adevărul; l-a răscolit pina la lacrimi! îndrăzni să-şi dea cu părerea Lebedev. 

- Las'că nici tu, domnul meu, se pare ca nu te laşi mai prejos dacă 
ceea ce-am auzit e adevărat, îl repezi fără crutare Lizaveta Prokofievna. 

Raporturile între musafirii adunaţi în momentul acela la prinţ 
începură treptat să se contureze. Prinţul, bineînţeles, îşi dădu seama 
imediat şi fu în măsură să aprecieze în toată valoarea prietenia pe care i-o 
arătau generăleasa şi fiicele ei şi tinu să declare că şi el, cu putin înainte 
de vizita lor, avea de gînd să vină să le vada, netinind seama nici de boală 
şi nici de ora destul de tirzie. Lizaveta Prokofievna, cercetindu-i cu privirea 
pe toţi cei adunaţi la el, îi răspunse că nimic nu l-ar împiedica să-şi pună în 
aplicare proiectul chiar acum. Ptitin, ca de obicei politicos şi rezervat, nu 
întîrzie să se retragă, plecînd spre pavilionul lui Lebedev şi indemnindu-l si 
pe acesta să facă la fel. Lebedev promise că vine numaidecit; Varia, care 
între timp se întreţinuse cu fetele Epancin, rămase pe loc; atit ea, cit şi 
fratele ei erau foarte mulţumiţi de plecarea tatălui lor; curînd după aceea, 
Ganea urmă şi el exemplul lui Ptitin. în timpul celor cîteva minute pe care 
le petrecu pe terasă în prezenţa doamnelor Epancin, avusese o atitudine 
rezervată, dar demnă, şi nu s-a tulburat deloc de privirile încruntate ale 
Lizavetei Prokofievna, care, în două rînduri, îl măsură din cap pina-n 
picioare. Intr-adevăr, cei care-l cunoscuseră altădată puteau să-şi dea 
seama că în felul de a fi al lui Ganea se produsese o mare schimbare, ceea 
ce îi plăcu mult Aglaiei. 

- Persoana care a ieşit acum e Gavrila Ardalionovici, nu-i aşa? întrebă 
ea deodată, aşa cum îi plăcea uneori să intervină brusc în conversaţia 
altora, aruncînd o vorbă neaşteptată, spusă tare şi răspicat, fără a se 
adresa cuiva anume. 

- Da, răspunse prinţul. 

- E aproape de nerecunoscut. S-a schimbat mult de tot şi... vădite o 


schimbare în bine, adăugă Aglaia. 

- Mă bucur pentru el, spuse prinţul. 

- A fost foarte bolnav, explică Varia cu compătimire în glas, care-i 
trăda o ascunsă bucurie. 

— Adică ce schimbare în bine vezi tu la el? întrebă nedumerita 
Lizaveta Prokofievna cu o nuanţă de minie şi chiar de spaimă în glas. Ce-ti 
veni? Nici o schimbare în bine. Ce anume găseşti încîntător la el? 

— Ce poate fi mai încîntător decît „cavalerul sărman"! strigă Kolea 
deodată, adăpostit după scaunul Lizavetei Prokofievna. 

— La asta subscriu şi eu, spuse prinţul Ş. rizind. 

— Sint de aceeaşi părere, declară solemn Adelaida. 

— Ce „cavaler sarman"? întrebă generăleasa, uitîndu-se pe rind, cu 
ciudă şi nedumerire, la cei trei care vorbiseră; dar, bagind de seamă că 
Aglaia se îmbujora la fata, adăugă cu naduf: Vreo prostie de-a voastră, 
desigur! Ce-i cu acest „cavaler sărman'", mă rog? 

— Doar nu-i intiia oară că puştiul ăsta, protejatul dumitale, dena- 
turează şi rastalmaceste cuvintele altora! răspunse Aglaia cu o indignare 
dispretuitoare. 

De fiecare data cînd i se-ntimpla Aglaiei să aibă asemenea izbucniri 
de minie (şi i se-ntimpla cam des), aproape întotdeauna, în ciuda expresiei 
aparent grave şi pline de aprigă hotarire, chipul ei înfuriat trada în acelaşi 
timp atita naivitate copilărească, de scolarita răsfăţată, încit cei din jur cu 
greu îşi puteau stapini risul, spre exasperarea fetei, care nu înţelegea de 
ce rid ceilalţi şi „cum pot, cum îndrăznesc ei să rida?" La fel şi de data 
aceasta, izbucniră în ris surorile ei, prinţul Ş., ba chiar şi prinţul Lev 
Nikolaevici zimbi, rosind fără voie; cit despre Kolea, în culmea multumirii, 
ridea cu hohote. Ca rezultat, Aglaia se înciuda şi mai tare, ceea ce o făcu 
să pară şi mai frumoasă. Îi stătea bine ori de cîte ori se tulbura pentru 
ceva, dar mai ales cînd se necăjea pentru această tulburare. 

— De cite ori n-a răstălmăcit dumnealui chiar şi vorbele dumitale, 
adăugă ea, adresîndu-se mamei sale. 

— Dar eu mă refer la o exclamatie a dumitale, nu se dădu bătut 
Kolea. Acum o lună, răsfoind Don Quijote, ai exclamat că nu-i nimeni mai 
încîntător decît „cavalerul sarman"! Nu ştiu la cine te-ai gindit atunci: la 
Don Quijote, la Evgheni Pavlici sau la altcineva, în orice caz te gindeai la 
cineva anume şi ai vorbit mult, mult... 

— Mise pare că te cam întreci cu gluma, dragutule, în presupunerile 
tale, îl întrerupse înciudată Lizaveta Prokofievna. 

— Toată lumea a vorbit atunci, nu numai eu, continuă netulburat 
Kolea, toată lumea a vorbit şi mai vorbeşte şi acum, îi dădea el înainte cu 
gura. Uite, chiar şi acum, prinţul Ş., Adelaida Ivanovna şi ceilalţi s-au 
declarat pentru „cavalerul sarman"; prin urmare, „cavalerul sarman" 
există, sînt convins că există şi cred că numai din cauza Adelaidei 
Ivanovna n-am putut afla pînă acum cine este acel „cavaler sarman". 

— Asta-i bună! Ce vină am eu? se apără rizind Adelaida. 

— Vina dumitale e că n-ai vrut să-i faci de petrecanie! Aglaia 
Ivanovna te-a rugat doar atunci să schitezi portretul „cavalerului sarman" 
şi ti l-a descris, sugerind şi subiectul tabloului, aşa cum îl concepuse ea; îţi 
mai aminteşti subiectul? N-ai vrut... 

— Dar cum era să-i fac portretul? Pe cine aş fi zugrăvit? Aşa cum mi 


l-a descris Aglaia, acest „cavaler sarman"... 

Nu-şi sălta ca înainte Viziera de pe-obraz... 

Ce chip aş fi putut concepe? Ce să zugrăvesc - o reţea de oţel? Un 
anonim? 

— Nu pricep nimic; despre ce vizieră vorbiti? se enerva generăleasa, 
care începuse să înţeleagă foarte bine cam cine era subinteles prin 
numele acesta (de bună seamă că ceilalţi ştiau de mult persoana vizată) 
de „cavaler sarman". Dar ceea ce puse virf la toate şi o făcu să explodeze 
era faptul că la un moment dat observă ca prinţul Lev Nikolaeviei se ruşina 
şi se înroşi ca un bäietandru. 

- N-o să ispräviti odată cu aceasta nerozie sau aveţi de gînd s-o tineti 
aşa la infinit? Imi explicati sau nu ce-i cu acest „cavaler sarman", un secret 
atit de grozav, că nu-i chip să-l aflăm şi noi? 

Un nou val de risete a fost singurul răspuns pe care-l primi 
generăleasa. 

- E vorba pur şi simplu de o foarte curioasă poezie rusească despre 
un „cavaler sarman", interveni în sfîrşit prinţul $., voind să aplaneze 
lucrurile şi să schimbe subiectul. Un fragment fără început şi fără sfîrşit. 
Acum o lună, într-o după-amiază, eram adunaţi cu toţii şi, ca de obicei, 
rideam şi căutam un subiect pentru viitorul tablou al Adelaidei Ivanovna. 
După cum ştiţi, problema aceasta constituie de multă vreme o preocupare 
continuă a familiei. Cu această ocazie s-a propus ca subiect figura 
„cavalerului Sarman"; cine anume l-a sugerat nu-mi mai aduc aminte... 

- Aglaia Ivanovna! strigă Kolea. 

- Poate, nu tăgăduiesc, numai că nu-mi mai amintesc, urmă prinţul 
Ş. Unii au făcut haz de acest subiect, considerîndu-l pur şi simplu ridicol, 
alţii l-au găsit extrem de interesant, dar cu toţii au fost de părere că pentru 
a-l infatisa pe „cavalerul sarman" trebuie căutată o figură potrivită care să 
servească drept model; s-au trecut în revistă toate figurile cunoştinţelor 
noastre, dar nici una nu se potrivea şi lucrurile s-au oprit aici; asta-i tot; nu 
înţeleg pentru ce i-a trebuit lui Nikolai Ardalionovici să mai aducă vorba de 
asta? Ceea ce a avut haz şi era nimerit atunci nu se mai potriveşte şi nu 
prezintă nici un interes acum. 

- Pentru că ascunde, probabil, o nouă prostie răutăcioasă şi jig- 
nitoare, i-o reteză cu asprime Lizaveta Prokofievna. 

- Nu-i nici o prostie, ci dimpotrivă, numai stima cea mai profundă, 
declară Aglaia cu totul neaşteptat şi pe un ton grav şi plin de importanţă. 

Aglaia, între timp, îşi recăpătase calmul, izbutind să-şi învingă 
tulburarea. Mai mult, judecînd după expresia feţei şi a ochilor ei, se putea 
crede că este chiar bucuroasă de întorsătura neaşteptată pe care o luase 
gluma şi că toată schimbarea asta se produsese la dinsa exact din 
momentul cînd tulburarea crescîndă a prinţului devenise prea bătătoare la 
ochi. 

— Ba rid ca nişte smintiti, ba, te miri de ce si de unde, proclamă cea 
mai profundă stimă! Aţi căpiat? Ce fel de stimă? Răspunde imediat, ce ţi s- 
a năzărit de ai început să îndrugi aşa, din senin despre nu ştiu ce fel de 
stimă profundă? 

— Stima cea mai profundă, continuă pe acelaşi ton grav şi 
impunător Aglaia, raspunzind la întrebarea minioasa a mamei sale pentru 
că în versurile acestea este descris un om capabil, în primul rînd, să aibă 


un ideal, în al doilea, făurindu-şi un ideal, să creadă în el cu toată puterea 
fiinţei lui, iar crezind în el să i se dăruiască în întregime, închinîndu-i fără 
preget întreaga-i viata. Cam rar se poate întîlni aşa ceva în epoca noastră. 
În versurile acelea nu ni se spune care era anume idealul „cavalerului 
sărman", dar reiese limpede că e vorba de un chip atît de luminos, o 
adevărată „întruchipare a frumuseţii pure", încît înamoratul cavaler s-a 
simţit îndemnat să-şi lege la git un şirag de mătănii în loc de eşarfă. E 
drept că mai apare acolo şi o deviză cam enigmatică, gravată pe scutul 
său prin trei litere, N.F.B... 

- A.M.D., rectifică Kolea. 

- lar mie îmi place să spun N.F.B. şi aşa am să spun, îl întrerupse 
tăios şi cu ciudă Aglaia. În tot cazul, un lucru e limpede, că oricine ar fi fost 
doamna lui, orice ar fi făcut, amănuntul acesta nu-l interesa citusi de putin 
pe sărmanul cavaler. Era de ajuns că o alesese şi se încrezuse în 
„frumuseţea ei pură" pentru a i se închina de-a pururi; tocmai aici e 
meritul lui mare, că declarîndu-se o dată pentru totdeauna spadasinul ei, 
restul nu mai avea nici o importanţa pentru el, chiar dacă ar fi ajuns pe 
urmă o hoata; era dator să creadă în ea mai departe şi să lupte pentru 
frumuseţea ei neprihănită. Poetul a vrut, se pare, să reunească într-un 
singur chip neasemuit semnificaţia uriaşă a iubirii platonice proprie 
cavalerismului medieval, întruchipată în dragostea sublimă a unui cavaler 
„fără teamă şi fără prihană"; bineînţeles, toate acestea sînt de domeniul 
idealului, darla „cavalerul sarman", sentimentul acesta a atins gradul cel 
mai înalt, ajungînd pînă la ascetism; trebuie să recunoaştem că facultatea 
de a iubi astfel este extrem de grăitoare şi de semnificativă, şi a avea 
asemenea sentimente oglindesc o trăsătură de caracter de mare 
profunzime şi, dintr-un anumit punct de vedere, foarte lăudabilă chiar, 
vădind un suflet nobil, fără a mai fi nevoie să ne gindim la Don Quijote. 
„Cavalerul sărman" e acelaşi Don Quijote, dar un Don Quijote grav, nu 
comic. La început nu-l intelesesem şi am ris de el, dar acum îl iubesc pe 
„cavalerul sărman" şi, mai ales, respect isprăvile lui cavaleresti. 

Aşa sfirşi Aglaia şi, observînd-o, era greu de spus dacă vorbea serios 
sau glumea. 

- O fi vorba de vreun nerod şi de isprăvile lui aşijderea! decise 
generăleasa. De altfel şi dumneata, domnişoară, văd că te-ai cam întrecut 
cu vorba, un întreg discurs; nu-ţi şade bine deloc! In tot cazul, nu se cade 
din partea ta, nu e îngăduit. Şi care sînt, mă rog, versurile acelea? Recită- 
le, probabil că le ştii pe de rost! Vreau să le aud numaidecit. Niciodată n- 
am putut suferi versurile si văd că presimtirea nu m-a înşelat. Rogu-te, 
printe, pentru numele lui Dumnezeu, încearcă să rezişti pînă la capăt; se 
vede treaba, soarta noastră e să răbdăm împreună, adăugă ea, adresindu- 
se lui Lev Nikolaevici. Părea indignată la culme. 

Prinţul Lev Nikolaevici voi să spună ceva, dar din cauza tulburării nu 
era în stare să scoată un cuvint. În schimb Aglaia, care-şi permisese atitea 
în „discursul" ei, nu se arăta deloc contrariată, ci, dimpotrivă, părea cît se 
poate de mulţumită. S-ar fi spus că se pregătise dinainte să recite versurile 
acestea şi că aştepta numai să ne invitată. Se ridică imediat, serioasă şi 
gravă, păşi în mijlocul terasei şi se opri cu faţa înspre fotoliul în care şedea 
prinţul. Toată lumea o privea cu mirare şi aproape toţi - prinţul Ş., surorile, 
mama ei - urmăreau cu nelinişte scena, consternati oarecum de aceasta 


nouă şotie care ameninţa să depăşească limitele ingaduite. 

Vedea însă că Aglaiei îi plăcea tocmai această gravitate solemnă 
caare se pregătea să înceapă recitarea versurilor. 

Lizaveta Prokofievna era gata-gata s-o trimită la locul ei, dar în 
momentul cînd Aglaia începu să declame balada cu pricina, doi musafiri 
neasteptati, discutind tare, urcară treptele terasei, venind dinspre stradă. 
Era generalul Ivan Feodorovici Epancin însoţit de un tînăr cu o înfăţişare 
distinsă. Apariţia lor stirni un oarecare freamat şi o vie mişcare printre 
musafiri. 


VII 


Tînărul de vreo douăzeci si opt de ani care-l însoțea pe general era 
înalt, bine făcut, cu o faţă frumoasă şi inteligentă; ochii lui mari, negri, 
străluceau de spirit şi de ironie. Aglaia, fără să-i arunce măcar o privire, 
continua să recite versurile, lăsînd să se vadă că se uită numai la prinţ şi 
că nu i se adresează decit lui. Prinţul nu mai avu nici o îndoială că toate 
astea ea le făcea intenţionat. Sosirea celor doi oaspeţi însă îi permise să 
scape de situaţia extrem de penibilă în care se afla. Zărindu-i, se ridică pe 
jumătate şi îi adresă de departe un salut amabil generalului, făcîndu-i 
semn să nu întrerupă recitarea; pe urmă trecu în spatele fotoliului său şi, 
rezemindu-se cu braţul stîng de spetează, continuă să asculte urmarea 
baladei într-o poziţie oarecum mai comodă şi, ca să zicem aşa, mai puţin 
„ridicolă" decit aşezat într-un fotoliu. La rîndul ei, Lizaveta Prokofievna îi 
invită printr-un gest imperios pe noii vizitatori să se oprească. Atenţia 
prinţului, de altfel, se îndreptă imediat asupra persoanei care-l însoțea pe 
general, deoarece bănuia că tînărul acesta este Evgheni Pavlovici 
Radomski, de care auzise vorbindu-se mult, şi la care se gindise nu o data 
pînă atunci. Îl deruta însă haina civilă a nou-venitului; Evgheni Pavlovici 
era militar. Cit timp tinu recitarea versurilor, musafirului cel nou îi flutura 
pe buze un suris ironic, ca şi cum ar fi auzit si el de „cavalerul sarman". 

„Nu este exclus să fi născocit chiar el toată povestea asta!" trecu 
prin gînd lui Miskin. 

Cu totul altceva se petrecu între timp cu Aglaia. Poza artificială şi 
aerul afectat pe care le arborase în momentul cînd se pregăti să recite 
făcură loc pe nesimţite unei atitudini pline de seriozitate şi înţelegere faţă 
de ideea poetului; Aglaia se arătă atît de pătrunsă de sensul şi tonul 
poeziei, accentua fiecare cuvînt cu atita convingere, încît nu numai că 
izbuti către sfîrşit să captiveze atenţia tuturor, ci chiar să şi justifice într-o 
oarecare măsură gravitatea exagerată cu care păşise adineauri în mijlocul 
terasei. Acum se putea crede că toată atitudinea ei de pina atunci n-a fost 
decit expresia naivă a unui respect nemarginit pentru conţinutul si 
semnificaţia adinca a versurilor pe care voia să le transmită auditoriului. 
Ochii ei străluceau, şi în două rînduri un fior de exaltare pasionată străbătu 
chipul ei minunat. Poezia suna astfel: 

Fost-a un voinic cu fală. Zis: sărmanul cavaler. 

Suflet drept şi fata pala, Un viteaz în za de fier. 

Si-i fu dată-o soartă-amară, Căci, se spune că-ntr-o zi, 

O vedenie fugară A lui inimă-ndrăgi. 

Şi de-atunci, dintr-o scinteie, Doru-l arse în văpăi, 


De atunci nici o femeie Nu priviră ochii săi. 

Îşi legă mătănii sfinte Peste gulerul de-atlaz, 

Nu-şi sălta ca înainte Viziera de pe-obraz... 

Plin de dragoste şi vise. 

Gata fiind de orişice. 

Pe-al său scut cu sînge scrise 

Trei însemne — A.M.D. 

Şi-n pustia Palestinei Călărindu-şi calul pag, 

Cînd în luptă paladinii Invocau un nume drag, 

în crunt iureş de otele. Beat de singe musulman, 

Sanda Rosa, lumen coeli! Striga el cu glas avan. 

Reîntors din bătălie în castelul său străbun, 

Trist, cu inimă pustie. Se sfirşi, curînd, nebun. 

Mai tîrziu, amintindu-şi cu consternare de toată scena aceasta, 
prinţul a fost multă vreme chinuit de o întrebare de nedezlegat pentru el: 
cum a putut ea să îmbine un sentiment atit de autentic, atit de frumos cu 
o glumă atit de răutăcioasă şi perfidă? În privinţa intenţiei de a-l intepa şi 
a-şi bate joc de el, prinţul nu avea nici o îndoială şi pe bună dreptate: 
Aglaia, recitind versurile, îşi permisese să înlocuiască literele A.M.D. cu 
N.F.B. Era sigur că auzise bine (ulterior avu prilejul să se convingă că nu se 
înşelase). În tot cazul, gluma Aglaiei - căci era o glumă, deşi cam 
răutăcioasă şi nesăbuită, fusese premeditată. De o lună toţi vorbeau (şi 
rideau) de „cavalerul sărman". Şi totuşi, oricît s-a străduit mai tirziu prinţul 
să reconstituie în memorie întreaga scenă, reieşea că în loc să pronunţe cu 
un ton ironic literele acestea, în loc să le accentueze pentru ca să facă să 
reiasă sensul lor ascuns, Aglaia le pronunţă dimpotrivă cu o seriozitate atit 
de gravă, cu o simplitate aşa de naturală şi nevinovata, incit se putea 
crede că aceste litere figurau cu adevărat în text. Şi la această constatare 
prinţul îşi simţi inima zvicnind ca de o împunsătură dureroasă. Lizaveta 
Prokofievna nu remarcă bineînţeles substituirea initialelor şi nici aluzia n-o 
sesiza. Greneralul lvan Feodorovici a înţeles doar atit, că se declamau 
nişte versuri. Printre auditori, multi au simţit cu surprindere aluzia, dar s- 
au făcut că nu bagă de seamă. Cit despre Evgheni Pavlovici (prinţul ar fi 
putut pune rămăşag), acesta nu numai că a înţeles totul, dara căutat 
chiar s-o arate: prea elocvent era zimbetul lui batjocoritor. 

- Ce minunatie! exclamă generăleasa transportată de admiraţie de 
îndată ce Aglaia isprăvi. Ale cui sînt versurile acestea? 

- Puşkin le-a scris, maman. Vai, nu ne face de ris, mai mare ruşinea! 
se scandaliza Adelaida. 

- Ba, drept să spun, mă mir cum de nu m-am prostit de tot în 
anturajul vostru, replică cu acreală Lizaveta Prokofievna. Ce ruşine! De 
îndată ce ajungem acasă, să-mi prezentaţi versurile acestea ale lui Puşkin! 

- Mi se pare că nici nu-l avem acasă pe Puşkin. 

- Doar vreo două volume, ferfenitite, care zac pe undeva din timpuri 
imemoriale, lămuri Aleksandra. 

- Trimiteţi numaidecit pe cineva la oraş să cumpere cartea, să plece 
Feodor sau Aleksei cu primul tren, mai bine Aleksei. lar tu, Aglaie, vino 
puţin încoace! Sărută-mă, ai recitat foarte frumos poezia; dacă ai spus-o 
fără gînd ascuns, din toată inima şi cu sinceritate, atunci eşti de 
compătimit, adăugă generăleasa cu voce scăzută, iar dacă ai ales-o cu un 


gînd anume, ca să-ţi baţi joc de el, află că nu te aprob, şi în cazul acesta 
era mult mai bine să n-o fi recitat deloc. Pricepi! Şi acum, du-te, 
domnişoară, mai vorbim noi în privinţa asta; am stat cam mult, e timpul să 
plecăm. 

Între timp, prinţul se duse să-l salute pe general, prilej cu care 
acesta i-l prezentă pe Evgheni Pavlovici Radomski. 

- L-am cules din drum, ca să spun aşa; chiar acum a sosit cu trenul; 
aflind că merg la Pavlovsk şi că toţi ai noştri sînt aici... 

- Aflînd că şi dumneata eşti aici, îl întrerupse Evgheni Pavlovici, şi 
cum de multă vreme îmi propusesem să caut, nu numai cunoştinţa, dar şi 
prietenia dumitale, n-am vrut să pierd prilejul. Se pare că eşti suferind? 
Abia acum am aflat... 

- Înzdrăvenit şi încîntat să te cunosc; am auzit mult şi chiar am vorbit 
despre dumneata cu prinţul S., răspunse Lev Nikolaevici intinzindu-i mina. 

După acest schimb de amabilitati, cei doi îşi strinsera mina si se 
uitară lung unul în ochii celuilalt. Conversatia deveni în curînd generală. 
Prinţul băgă de seamă (înregistra acum cu o sensibilitate extraordinară 
chiar şi unele lucruri care în mod normal scapă unei observaţii obişnuite) 
că haina civilă a lui Evgheni Pavlovici atrage în cel mai înalt grad atenţia şi 
uimirea tuturor, aşa încît toate celelalte impresii de pînă atunci palira 
deodată şi pentru moment fură uitate. Ai fi zis că schimbarea aceasta de 
ţinută constituia un fapt de o gravitate excepţională. Adelaida şi 
Aleksandra, nedumerite, îl chestionau pe Evgheni Pavlovici. Prinţul Ş., rudă 
cu nou-venitul, dădea semne de nelinişte şi îngrijorare; cît despre general, 
acesta părea tulburat peste măsură. Numai Aglaia se mulţumi să arunce o 
privire plină de curiozitate, dar absolut calmă, asupra lui Evgheni Pavlovici, 
ca şi cum ar fi vrut numai să compare dacă-i sta mai bine îmbrăcat civil, 
după care întoarse cu indiferenţă capul, ingnorîndu-l cu desavirsire. 
Lizaveta Prokofievna nu-i adresă nici ea vreun cuvint, deşi poate că era şi 
ea cam tulburată. Prinţul avu impresia că ea nu prea îl are la inimă pe 
Evgheni Pavlovici. 

- M-a uimit! M-a dat gata! repeta întruna Ivan Feodorovici, asaltat de 
întrebări. Nu-mi venea să cred ochilor cînd l-am întîlnit adineauri, la 
Petersburg. Şi ce-i veni aşa deodată? Nu înţeleg! Că doar el era acela care 
tuna şi fulgera, sustinind că nu trebuie să sărim peste cal. 

După cum reieşea din discuţii, Evgheni Pavlovici îşi anunţase mai de 
mult intenţia de a demisiona, dar, ori de cîte ori aborda acest subiect, o 
făcea pe un ton mai mult glumet, aşa încît nimeni nu-l lua în serios. De 
altfel, obişnuia să discute chiar şi despre lucrurile cele mai grave pe 
acelaşi ton glumet, incit nu se putea şti cînd vorbeşte serios şi cînd 
glumeşte, mai cu seamă atunci cînd el însuşi voia să nu fie înţeles. 

- E ceva provizoriu, am demisionat doar pentru cîteva luni. ce mult 
pentru un an, făcea haz Radomski. 

- Dar nu era cazul deloc, pe cît cunosc situaţia dumitale, protesta 
agitat generalul. 

- Dar moşiile? Chiar dumneata mă sfatuiai să le mai vizitez din cînd 
în cînd; ş-apoi, vreau şi eu să fac o plimbare în străinătate... 

Curînd discuţia alunecă spre alte subiecte, fără însă ca neliniştea şi 
îngrijorarea cu totul deosebite să se fi împrăştiat, şi prinţul, observator 
atent la tot ce se petrecea în jurul lui, putu să constate că emoția 


provocată de un fapt în aparenţă atit de neînsemnat era cam prea 
neobişnuită, ceea ce dovedea că aici se ascunde ceva ce-i 
scăpa lui. 

- Aşadar, „cavalerul sarman" a apărut din nou pe firmament? 
întrebă Evgheni Pavlovici, apropiindu-se de Aglaia. 

Spre surprinderea prinţului, ea îl măsură pe Radomski cu o privire 
întrebătoare şi chiar nedumerita, ca şi cum ar fi vrut să-i spună că nici nu 
putea fi vorba între ei de „cavalerul sărman" şi că nu înţelege rostul 
întrebării. 

- Dare tirziu, e prea tîrziu la ora asta să trimiteţi pe cineva la oraş 
să caute un volum de Puşkin, e prea tîrziu, se războia Kolea cu Lizaveta 
Prokofievna. De o mie de ori v-o repet: e prea tirziu! 

- Da, într-adevăr, e prea tîrziu acum şi cred că toate prăvăliile s-au 
închis, se amestecă şi aici Evgheni Pavlovici, departindu-se în grabă de 
Aglaia. A trecut de ora opt, adauga el, uitindu-se la ceas. 

- Am aşteptat atita pina acum, incit ar fi cazul să avem răbdare pina 
mîine, strecură la rîndul ei Adelaida. 

- De altfel, adăugă Kolea, nici nu se cuvine, e indecent ca nişte 
oameni din înalta societate să manifeste atita interes pentru literatură. 
Întrebaţi-l pe Evgheni Pavlovici. Nu, e mai onorabil să te preocupe docarul 
galben cu roţi roşii. 

- lar ai început să vorbeşti cu fraze luate din cărţi, Kolea, remarcă 
Adelaida. 

- Nici nu-i în stare să vorbească altfel, interveni Evgheni Pavlovici; 
împrumută expresii şi fraze întregi din articole de critică literară. De mult 
am plăcerea să cunosc felul de a se exprima al lui Nikolai Ardalionovici. De 
data aceasta însă, n-a vorbit cu fraze luate din cărţi. Nikolai Ardalionovici 
face cu siguranţă aluzie la docarul meu galben cu roţi roşii. Numai că între 
timp l-am schimbat - ai rămas în urmă cu evenimentele, prietene. 

Prinţul fusese atent la ceea ce spunea Radomski... Avu impresia că 
acesta se ţine cu multă demnitate, că este modest şi spiritual; dar mai cu 
seamă aprecie faptul că-l trata pe Kolea ca de la egal la egal, raspunzindu- 
i simplu şi prietenos la toate tachinările. 

- Ce-i asta? o întrebă Lizaveta Prokofievna pe Vera, fiica lui Lebedev, 
care aparu în fata ei, tinind în braţe cîteva volume de format mare, foarte 
frumos legate şi aproape noi. 

- E Puşkin, răspunse Vera. Puşkin al nostru, adăugă ea. Tata mi-a 
poruncit să vi le aduc. 

- Cum aşa? Cum vine asta? se minună Lizaveta Prokofievna. 

— Nu în dar, nu! N-aş îndrăzni să-mi permit aşa ceva! sări Lebedev 
de după umărul fiicei sale. Vi-l ofer în cost. Este Puşkin al nostru, al A 
familiei, ediţia lui Annenkov, în prezent epuizată. Îl cedez la preţ oficial. Îl 
ofer cu venerație Excelenței voastre ca să-l cumpăraţi şi să va potoliti 
astfel nobila nerăbdare a celor mai nobile sentimente literare ce vă 
insufletesc. 

— A! dacă vrei să-l vinzi, foarte bine, nu pot decit să-ţi mulţumesc. 
N-ai sa fii in pierdere, nu te teme; numai nu te mai izmeni atita, domnule! 
Am auzit vorbindu-se de dumneata, se spune ca citesti mult si cunosti o 
grămadă de lucruri, o să stam într-o zi de vorbă; vrei să-mi aduci chiar 
dumneata cărţile acestea acasă? 


— Cu venerație şi... respect! făcu strimbindu-se Lebedev, încîntat la 
culme şi cît pe ce să smulgă cărţile din miinile fiicei lui. 

- Să mi le aduci cu sau fără venerație, numai să nu mi le împrăştii 
pe drum. Dar cu o condiţie, adăugă Lizaveta Prokofievna, scrutîndu-l cu 
privirea, numai pina la uşă, n-am de gind să te primesc astăzi. Pe fiica ta 
Vera poţi s-o trimiti chiar şi acum. daca vrei; îmi place mult. 

— De ce nu spui de vizitatorii care aşteaptă afară? îl dojeni 
nerabdatoare Vera pe tatăl său. Chiar dacă nu-i anunti, ei tot au sa intre, 
au şi început să facă gură. Lev Nikolaevici, continuă ea - adresîndu-se 
prinţului, care se şi pregătise să-şi însoţească musafirele şi era cu pălăria 
în mînă, sînt patru inşi dincolo care aşteaptă He mult sa-i primiţi şi fac 
gălăgie, dar tata nu-i lasă să intre. 

- Nişte musafiri? întrebă prinţul. 

- Cică au treabă cu dumneavoastră; dar aşa cum arată, dacă nu-i 
lăsăm să între acum, ar fi în stare să vă oprească-n drum. E mai bine să-i 
primiţi, Lev Nikolaevici, după aceea la faceţi vînt. Gavrila Ardalionovici şi 
Ptitin se zbat acolo ca să-i potolească, iar ei nici nu vor s-auda măcar. 

- E fiul lui Pavlişcev! Fiul lui Pavlişcev! N-ar trebui, n-ar trebui să-i 
lăsăm! se agită Lebedev dînd din miini. Nu merită să stai de vorbă cu ei; 
nici n-ar fi de demnitatea dumitale, excelentissime prinţ, să te cobori pînă 
la ei. Crede-mă. Nu merită... 

- Fiul lui Pavlişcev! Dumnezeule! strigă prinţul consternat. Ştiu... 
ştiu... dar... îl însărcinasem pe Gavrila Ardalionovici să se ocupe de 
chestiunea asta. Chiar adineauri îmi spunea că... 

În momentul acela apăru pe terasă şi Gavrila Ardalionovici, urmat de 
Ptitin. Din odaia alăturată se auzi mare larmă; vocea sonoră a generalului 
Ivolghin părea că vrea să acopere glasurile celorlalţi; Kolea se repezi într- 
acolo. 

- Foarte interesant! observă tare Evgheni Pavlovici. „Aşadar, ştie 
despre ce-i vorba!" gîndi prinţul. 

- Care fiu al lui Pavlişcev? De unde şi pînă unde?... întreba 
nedumerit generalul Epancin, plimbindu-si de la unul la altul privirea 
întrebătoare şi în cele din urmă înţelese fără greutate că era singurul care 
nu cunoştea această nouă istorie. 

Într-adevăr, toţi păreau cuprinşi de emoție şi nerăbdare. Prinţul nu 
înţelegea cum o chestiune pur personală a lui putea să deştepte atit 
interes din partea tuturor. 

- Ar fi foarte bine ca dumneata să tranşezi personal şi chiar acum 
toată afacerea asta, spuse Aglaia, apropiindu-se de el cu un aer deosebit 
de grav, iar nouă să ne dai voie să-ţi fim martori. Vor te compromită, 
printe; e momentul să-ţi aperi drepturile cu toată străşnicia şi mă bucur de 
pe acum pentru dumneata. 

- Şi eu doresc să se pună capăt o dată pentru totdeauna acestei 
înscenări mirsave! strigă generăleasa. Fii cu băgare de seamă, printe, şi 
nu-i cruța deloc! Mi-au impuiat capul cu afacerea asta şi mult sînge rau mi- 
am făcut din pricina dumitale. Dar sînt curioasă să-i văd. Lasă-i să intre, iar 
noi mai rămînem. Aglaia a avut o idee bună. Dumneata ştii despre ce este 
vorba, printe? i se adresă ea prinţului S. 

- Am auzit, fireşte; chiar la dumneavoastră în casă. Şi tare aş vrea 
să-i văd şi eu pe tinerii aceştia, răspunse prinţul Ş. 


- Astia-s nişte nihilişti, nu-i aşa? 

- Nu, nu sînt tocmai nihilişti, se amestecă în vorbă Lebedev, făcînd 
un pas înainte, în timp ce tot corpul îi tremura de emoție, ăştia sînt şi mai 
şi; după cum spune nepotu-meu, i-au întrecut pina şi pe nihilisti. Si 
degeaba credeţi, Excelenţă, că prezenţa dumneavoastră îi va intimida. Nu 
prea se lasă ei intimidati cu una cu două. Printre nihilişti întîlneşti uneori si 
oameni instruiți, savanţi chiar; or, aceştia merg mult mai departe în sensul 
că urmăresc ceva precis, sînt în primul rînd oameni de acţiune. De fapt, e 
un fel de consecinţă a nihilismului, dar nu prin influenţa lui nemijlocită, ci 
mai mult din auzite, indirect; ei nici nu umblă să se manifeste prin vreun 
articolaş de gazetă sau aşa ceva, ci caută să se afirme direct prin fapte; 
aici nu mai e vorba că „un oarecare Puşkin" e socotit stupid sau că Rusia 
trebuie dezmembrată. Nu, nu, dumnealor, dacă le-a intrat ceva în cap, 
consideră că au tot dreptul să meargă pina-n pinzele albe şi să nu dea 
înapoi de la nici un obstacol, chiar dacă pentru asta ar fi nevoie să trimită 
pe lumea cealaltă opt, zece sau mai multe persoane. De aceea nu te-as 
sfătui, printe... 

Dar prinţul se şi îndreptase spre uşă, în intimpinarea noilor vizitatori. 

- Îi calomniezi, Lebedev, spuse el zimbind. Te-a indispus purtarea 
nepotului dumitale. Să nu-l credeţi, Lizaveta Prokoftevna. Vă asigur că alde 
Gorski şi Danilov nu sînt dccit excepţii, iar aceştia... pur şi simplu... au 
apucat pe o cale greşită... Numai că n-aş vrea să-i primesc aici, în prezenţa 
tuturor. Scuză-mă, Lizaveta Prokofievna, îi voi introduce ca să-i vedeţi, şi 
pe urmă trec cu ei alături. Poftiti, domnilor! 

Îl neliniştea de fapt un alt gînd, care ameninţa să devină o bsesie 
chinuitoare. | se păru cam ciudată coincidenta aceasta; nu cumva cineva 
potrivise intenţionat lucrurile astfel, încît oamenii aceştia să se prezinte 
exact în momentul cînd avea el în vizită cîţiva musafiri, tocmai cu scopul 
de a-l compromite şi pentru a obţine astfel cîştig de cauză? 

Dar îşi reproşa cu amărăciune această „monstruoasă şi perversă 
bănuială". Ar fi murit poate de ruşine dacă cineva ar fi putut citi în sufletul 
lui un astfel de gînd şi, în clipa cînd apărură noii lui vizitatori, era gata să 
se considere, cu toată sinceritatea, că dintre toţi cei adunaţi în juru-i el era 
cel mai de disprețuit din punct de vedere moral. 

Intrară patru tineri, urmaţi de generalul Ivolghin, infierbintat la culme 
şi pornit pe harta. Din cauza surescitarii îl lovise probabil o criză subită de 
elocinta. „Acesta tine cu mine în orice caz!" îşi spuse prinţul cu un zîmbet 
trist. Kolea se strecură şi el împreună cu tot grupul; îi vorbea aprins lui 
Ippolit, care făcea şi el parte din grup şi-l asculta cu un suris ironic în colţul 
gurii. 

Prinţul le oferi scaune noilor sosiți. Toţi patru erau aşa de tineri 
(păreau să nu fi atins nici vîrsta majoratului), încît pe oricine l-ar fi cuprins 
nedumerirea de toată zarva produsă, de importanţa ce li se dădea şi mai 
ales de ceremonialul primirii lor. Ivan Feodorovici Epancin, de pildă, care 
nu ştia şi nu înţelegea nimic „din afacerea asta nouă", se indignă la 
vederea acestor copilandri şi ar fi protestat cu siguranţă într-un mod 
oarecare, dacă nu l-ar fi intrigat ciudata pasiune cu care soţia lui se 
interesa de afacerile personale ale prinţului. Hotari totuşi să rămînă, si nu 
atit din curiozitate, cît mai ales din bunătatea inimii, socotind că prezenţa 
lui ar putea fi utilă şi că, in orice caz, îi va impresiona pe adversarii 


prinţului. Dar plecăciunea pe care i-o făcu de departe generalul Ivolghin îl 
irită din nou; Ivan Feodorovici încruntă sprincenele şi se hotari sa nu 
scoată un cuvint. 

De altfel, printre tinerii aceştia se găsea şi unul de vreo treizeci de 
ani, fostul ofiţer devenit boxer, care făcuse parte din ceata lui Rogojin şi 
care altădată dădea „cîte cincisprezece ruble de pomană cersetorilor". Se 
putea ghici că îi însoțea pe ceilalţi pentru a le da curaj, ca un adevărat 
prieten ce era, iar la nevoie şi pentru un ajutor mai consistent. Personajul 
principal din grup, adică acela care trecea drept „fiul lui Pavliscev", cu 
toate că se prezentase sub numele de Antip Burdovski, părea un tînăr de 
vreo douăzeci şi doi de ani blond, slab, de statură mai mult înaltă decit 
potrivită. Imbracat sărăcăcios, chiar neglijent, avea minecile surtucului 
slinoase pînă la luciu, iar vesta lui, uzată şi închisă pînă în git, nu lăsa să se 
vadă vreo urmă de cămaşă; un fular murdar de mătase neagră îi învălă- 
tucea ca o funie gitul; avea miinile nespălate şi obrazul foarte bubos. 
Privirea-i cu o expresie de naivitate impertinentă, dacă se poate spune 
aşa, se armoniza perfect cu faţa lipsită de orice reflexe de cugetare, de 
ironie sau emoție, exprimind doar multumirea de sine timpa a omului 
îmbătat de conştiinţa dreptului său nelimitat, care culmina cu o nevoie 
ciudată de a fi şi de a se simţi întotdeauna nedreptăţit. Vorbea agitat, 
grăbindu-se şi înghițind silabele, de parca ar fi fost gingav sau strain, desi 
era rus sadea. 

Il însoțea nepotul lui Lebedev, pe care cititorul a avut prilejul să-l 
cunoască mai înainte, şi Ippolit. Acesta din urmă, un june de vreo 
şaptesprezece, cel mult optsprezece ani, avea o fata inteligentă, pastrind 
continuu o expresie de iritare, în care ghiceai pecetea unei boli ce nu iartă. 
Era slab ca un schelet, de o paloare galben-verzuie, ochii îi scînteiau febril 
şi două pete roşii îi acopereau obrajii. Tuşea întruna. După fiecare cuvint, 
aproape după fiecare respiraţie, din pieptul lui ieşea un fel de horcăit 
şuierat. Se vedea cit colo că-l macină ftizia şi încă într-un stadiu foarte 
avansat. Ai fi zis că nu are de trăit mai mult de două-trei săptămîni. Sfirsit 
de oboseală, el se lăsă să cadă pe scaun înaintea celorlalţi, care la început 
se simtira putin stinjeniti. Dar, renuntind la orice ceremonii, îşi reluara 
îndată obişnuitul aer de importanţă, de teamă probabil să nu-şi diminueze 
demnitatea, ceea ce nu prea concorda cu reputaţia lor de oameni care 
dispretuiesc falsitatea convenientelor sociale, orice fel de prejudecăţi 
mondene, într-un cuvint, sfidează absolut totul şi nu admit decît propriile 
lor concepţii. 

- Antip Burdovski, se bilbii precipitindu-se „fiul lui Pavliscev". 

- Vladimir Doktorenko! îşi anunţă numele clar şi răspicat, ba şi cu o 
nuanţă de orgoliu, nepotul lui Lebedev, voind parcă să sublinieze cit de 
mîndru e că se numeşte Doktorenko şi nu altfel. 

- Keller! bombăni fostul ofiţer. 

- Ippolit Terentiev! răsună strident glasul schelalait al ultimului dintre 
vizitatori. 

In sfîrşit, toţi luară loc pe scaunele înşiruite în fata prinţului, pe urmă 
toţi se încruntară deodată şi, pentru mai mult curaj, îşi trecură şepcile 
dintr-o mînă în alta. Se vedea că fiecare s-a pregătit să vorbească şi totuşi 
tăceau cu toţii, într-o aşteptare încordată, agresivi şi sfidători, voind a 
spune parcă: „Ehei, nenişorule, cu noi n-o să-ţi meargă cu una cu două, pe 


noi nu ne duci de nas!" Era limpede că la cel dintii cuvînt rostit de 
orişicine, şi-ar fi dat cu toţii drumul, sărind cu gura care mai de care, 
tntaritindu-se şi intrerupindu-se unii pe alţii. 


VIII 


— Mărturisesc, domnilor, că nu mă aşteptam la această vizită, 
începu prinţul; am fost bolnav pînă mai ieri, însă chestiunea dumitale (se 
întoarse el către Antip Burdovski) i-am incredintat-o lui Gavrila 
Ardalionovici Ivolghin încă de-acum o lună, lucru despre care te-am 
înştiinţat la timp. De altfel, nu mă eschivez de la o explicaţie personală, 
numai că momentul e cam nepotrivit... la o asemenea oră... de aceea 
propun să trecem în odaia de alături,dacă discuţia nu va ţine prea mult, 
bineînţeles... După cum vedeţi, acum sunt nişte prieteni la mine în vizită şi 
vă rog să mă credeţi... 

- Prieteni... mă rog, cit poftiti, dar dati-mi voie, întrerupse deodată pe 
un ton hotărît, fără însă a ridica deocamdată glasul, nepotul lui Lebedev, 
dati-ne voie să vă declaram că ati fi putut proceda mai politicos cu noi si 
să nu ne faceţi să aşteptăm două ceasuri în antreu... 

- Desigur... şi cu... astea-s maniere de prinţ? Şi asta... dumneata, 
vasăzică, te consideri un fel de general! Dar eu nu sînt servitorul dumitale! 
Si, şi eu... se bilbîia Antip Burdovski, cuprins de o emoție teribilă; buzele-i 
tremurau, glasul trăda o profundă jignire, vorbele îi tisneau din gură cu 
stropi de salivă, de parcă s-ar fi spart un zăgaz şi puhoaiele i s-ar fi 
revărsat într-o cascada de vorbe incilcite, aşa fel că după primele zece 
cuvinte nu se mai putu înţelege nimic din toată peroratia lui. 

- Ce vreţi, maniere de print! izbucni strident, cu o voce sparta Ippolit. 

- Dacă mi se întîmpla aşa ceva mie, mormăi boxerul, adică dacă 
chestiunea m-ar fi privit direct şi personal, vreau să spun, ca un om de 
onoare ce sînt, ei bine, în locul lui Burdovski... eu... 

- Credeti-ma, domnilor, că abia de cîteva clipe am aflat că sinteti 
aici, îi asigură încă o dată prinţul. 

- Nu ne temem de prietenii dumitale, printe, oricine ar fi ei, pentru 
că sîntem în dreptul nostru! declară nepotul lui Lebedev. 

- Cu ce drept, totuşi, dacă ne este permis să întrebăm, ţipă iarăşi 
Ippolit, înfierbîntat la culme, cu ce drept supui chestiunea lui Burdovski 
judecății prietenilor dumitale? Dar poate că pe noi nu ne interesează 
părerea dumnealor; e limpede ce importanţă poate să aibă pentru noi 
judecata prietenilor dumitale!... 

- Mă rog, dacă domnul Burdovski nu doreşte să discute aici, izbuti în 
sfirşit să strecoare un cuvint şi prinţul, uimit de un asemenea început 
neaşteptat, n-avem decit să trecem în camera de alături, aşa cum v-am 
mai propus; repet încă o dată că abia acum ani aflat de venirea 
dumneavoastră... 

- Dar n-ai nici un drept, n-ai nici un drept!... prietenii dumitale... 
Asta-i!... se agită iarăşi Burdovski, aruncînd priviri bănuitoare şi sălbatice 
înjur şi pe măsură ce i se părea că este din ce in ce mai ameninţat, mai 
tncoltit, se înfierbînta mai mult. Nici un drept! mai izbuti el să articuleze, 
apoi se opri brusc, raminind nemiscat şi mut, cu trupul aplecat înainte şi 
holbind la print ochii lui miopi şi bulbucati, impinziti cu nenumătate 


vinişoare roşii. La aceasta, mirarea prinţului fu aşa de mare, încît amuti şi 
el, uitîndu-se la rindu-i cu ochii holbati la Burdovski. 

— Lev Nikolaevici! i se adresă Lizaveta Prokofievna. la citeşte asta 
îndată, chiar acum; te priveşte direct pe dumneata şi e în legătură cu 
afacerea asta. 

Cu un gest hotărit îi întinse o foaie umoristică saptaminala, 
indicîndu-i cu degetul articolul cu pricina. În momentul cînd vizitatorii 
aceştia neasteptati îşi făceau apariţia, Lebedev, care căuta să cîştige cu 
orice pret bunăvoința generălesei, răsărise lîngă ea şi, fără să spună o 
vorbă, scosese ziarul din buzunar şi-l pusese în fata ei, aratindu-i o coloană 
însemnată cu creionul. Rîndurile pe care Lizaveta Prokofievna avusese 
timpul să le parcurgă o uimiseră şi o tulburaseră nespus. 

— N-ar fi mai bine să nu citesc cu glas tare? îngăimă buimăcit 
prinţul. Aş prefera să citesc singur... mai tîrziu... 

— Atunci citeşte tu mai bine, chiar acum şi cu glas tare! se întoarse 
Lizaveta Prokofievna către Kolea, smulgind ziarul din mîinile prinţului, care 
abia apucase să-l atingă. Citeşte tare, s-audă toată lumea. 

Fire impulsivă şi pasionată, Lizaveta Prokofievna proceda uneori cam 
pripit, fără să se mai gindeasca la urmări. Ivan Feodorovici se foi, cuprins 
de nelinişte. Şi în timp ce toţi ceilalţi rămaseră nemiscati şi aşteptau cu 
nedumerire, Kolea desfăcu ziarui şi începu să citească pasajul pe care 
Lebedev se grăbi să i-l arate, plin de zel: 

Proletari şi odrasle de sînge albastru. O întîmplare de jaf printre 
nenumăratele tilharii din ziua de azi şi din toate zilele! Progres! Reformă! 
Dreptate! 

Se petrec lucruri ciudate în sfinta noastră Rusie, cum se obişnuieşte 
să i se spună, în veacul nostru de reforme şi de afaceri veroase, în evul 
acesta de afirmare a naţiunilor, cînd sutele de milioane iau in fiecare an 
drumul sträinätätii, secolul stimulării industriei şi imobilizării braţelor de 
muncă ele, etc, n-ai cum să le înşiri pe toate şi de aceea, domnilor, să 
trecem direct la fapte. S-a întimplat o istorie cam ciudată, în care este 
implicat unul dintre vlăstarele defunctei noastre aristocrații (de 
profundis!), unul dintre acele vlăstare ai cărui strămoşi s-au ruinat definitiv 
la ruletă iar părinţii au fost nevoiţi să îmbrăţişeze cariera militară, de obi- 
cei ca simpli iuncheri sau locotenenti, sfirşind în majoritatea cazurilor pe 
banca acuzaților pentru minuirea uşuratică a banilor publici, iar copiii 
acestora ori ies nişte idioţi, aidoma eroului povestirii noastre, ori sînt 
implicaţi în felurite fapte penale, pentru care, de regulă, juratii îi achită 
spre obştească pilduire şi îndreptare; ori, în sfirşit, se fac de pomină prin 
una din acele manifestări scandaloase care uimesc publicul şi adaugă o 
nouă pată de ruşine asupra epocii noastre şi aşa îndeajuns de 
compromise. Acum şase luni, cu alte cuvinte iarna trecută, odrasla noastră 
de singe albastru se întorcea în Rusia, cu ghetre la picioare după moda 
străină şi tremurind de frig într-o pelerină subţire. Venea din Elveţia, unde 
fusese supus unui tratament special contra idiotiei (sic!). Trebuie să 
recunoaştem că norocul l-a favorizat, căci, fără a mai vorbi de interesanta 
lui boală, al cărei leac şi l-a găsit în Elveţia (Cum se poate oare lecui 
cineva de idiotie? Ce părere aveţi despre asta?!!), în cazul lui s-a adeverit 
vechea zicală rusească, după care norocul trage la un anumit soi de 
oameni! ca să nu le mai zicem pe nume. Judecati şi dumneavoastră: 


rămas orfan încă din faşă de ambii părinţi - în treacăt fie zis, tată-său 
fusese locotenent în armată şi a murit în timp ce se afla în arest pentru 
faptul de a fi făcut praf la cărţi toți banii companiei sau poate chiar şi 
pentru că întrecuse măsura în aplicarea bătăii cu vergele fata de un 
subaltern al său (amintiţi-vă timpurile de atunci, domnilor!) - domnisorul 
nostru a fost crescut graţie mărinimiei unui foarte bogat moşier rus. 
Boierul acesta, pe care-l vom numi P, era pe timpurile acelea de aur 
stapin a patru mii de suflete (suflete de iobagi!). Ce-o mai fi insemnind si 
asta, intelegeti ceva, domnilor! Eu unul nu înțeleg; trebuie căutat în 
dicționar sensul acestei expresii, căci vorba poetului: 

«Desi prea veche nu e amintita intimplare,/ Dar totuşi azi aproape 
nu-ţi vine să mai dai crezare!» Boierul nostru făcea parte, după cite se 
pare, dintre trîntorii şi parazitii ruşi care-şi petrec în străinătate existența 
lor trindavă, stind vara la băi, iar iarna tocindu-si banutii în sume 
fabuloase în Paris. Se poate afirma cu toată certitudinea că în buzinutrul 
patronului de la Chateau des fleurs se scurgea (ce bafta pe el!) cel putin o 
treime din veniturile pe care le aduceau iobagii stäpfnului lor. Oricum ar fi 
fost, flusturaticul pierde-vara P. îl crescu pe cuconaşul nostru ca pe un 
print, cu guvernori şi guvernante (dragute, se-ntelege) pe care le aducea 
de la Paris. Dar aristocraticul orfan, ultima mladita a nobilei familii, era 
idiot. Guvernantele recrutate de la Château des fleurs n-au avut ce-i face 
şi, ajuns la virsta de douăzeci de ani, elevul lor nu ştia să vorbească nici 
limbi străine şi nici măcar ruseşte. Acest din urmă păcat însă e oarecum 
scuzabil. La sfirşit, cäpätina rusească de stäpin de iobagi a lui P. fu subit 
străluminată de o idee năstruşnică: în Elveţia se pricepeau să scoată dintr- 
un idiot un om deştept. De altfel, fantezia aceasta nu era lipsită de logica 
ei: parazit şi proprietar de meserie, el trebuia negreşit să-şi închipuie că, 
dacă ai bani, poţi cumpăra orice pe piață, chiar şi inteligenţă, mai cu 
seamă în Elveţia. Tratamentul, încredințat unui celebru profesor elveţian, 
tinu cinci ani, înghițind mii de ruble: idiotul, fireşte, n-a devenit inteligent, 
e de prisos s-o mai spunem, în schimb, vorbind cu indulgență, începu 
oarecum să semene a om. Într-o zi însă, P moare subit, fără să lase, 
bineînțeles, nici un fel de testament. Afacerile, cum se întîmplă de obicei, 
îi rămăseseră foarte incurcate. Se iviră o mulţime de moştenitori lacomi, 
cărora nici nu le pasa de ultimele vlăstare aristocratice care prin 
oblăduirea defunctului se tratau în Elveţia de idiotie ereditară. Oricit de 
cretin era vlăstarul nostru, îl ajută totuşi capul să-şi ducă profesorul de nas 
şi vreme de doi ani, cică, ascunzindu-i moartea binefăcătorului său, s-a 
putut bucura de tratament gratuit. Dar profesorul nu se lăsă mai prejos, 
fiind şi el un pungaş şi jumătate: văzind în cele din urmă că nu mai 
primeşte bani, speriat în special de pantagruelica poftă de mîncare a 
pacientului său, îi puse în picioare o pereche de ghetre ponosite, îl milui cu 
o pelerină care nu-i mai era de trebuintäà şi-l expedie nach Russland într-un 
vagon de clasa a treia. Ducă-se pe pustie, să nu-i mai vadă în Elveţia! S-ar 
fi putut crede că fericirea i-a întors spatele eroului nostru. Da' de unde! 
Fortuna, care omoară prin foamete gubernii întregi, îşi revarsă dintr-o dată 
toate harurile asupra puiului de aristocrat, ca ,, Nourul" lui Krilov, care 
trece peste tarinile uscate ca să se reverse deasupra oceanului. (chiar în 
momentul cînd ajunge el la Petersburg, moare la Moscova o rudă de-a 
mamei sale (care provenea, bineînțeles, dintr-o familie de mari negustori), 


un batrin negustor, fără urmaşi, un raskolnic bărbos, lăsînd o moştenire de 
mai multe milioane, sumă rotunjoară, în bani lichizi (unde e norocul acela 
să ne răsfeţe şi pe noi cititorule!) şi toate în favoarea odraslei cu sînge 
albastru în vine care se tratase de idiotie într-o casă de sănătate din 
Elveţia! Ce schimbare de decor! În jurul baronului nostru cu ghetre, căruia 
i se aprinseră la un moment dat călciiele după o frumoasă şi celebră 
curtezană, se adună deodată o mulțime de prieteni (s-au descoperii chiar 
şi rude) şi mai cu deosebire un roi de tinere fete din lumea selectă, 
dornice să contracteze o căsătorie legitimă; se putea, într-adevăr, visa o 
partidă mai avantajoasă? Mă rog: aristocrat, milionar, idiot - toate calitățile 
la un loc! Un astfel de bărbat nu găseşti chiar de ai căuta cu luminarea, şi 
nici după comandă nu ţi-l confecţionează nimeni... 

— Asta-i... Asta-i prea de tot! strigă Ivan Feodorovici indignat la 
culme. 

— Opreste-te Kolea! se rugă prinţul cu voce sugrumata. Din toate 
părţile se auziră exclamatii. 

— Sa citească! Să citească mai departe! porunci Lizaveta 
Prokofievna, care de-abia reuşea să se stapineasca. Printe, dacă-l opresti 
să citească, ne certam pentru totdeauna! 

Vrind-nevrind, Kolea a trebuit să continue; tulburat de emoție, roşu 
la faţă, el citi mai departe: 

Dar în timp ce proaspătul nostru milionar plutea, ca să zicem aşa, în 
al nouălea cer, interveni un fapt cu totul neaşteptat. Într-o bună zi se 
prezentă la dinsul un om cu o înfăţişare calmă şi severă, modest, dar 
distins. Cu o ţinută politicoasă şi demnă, în cuvinte cumpănite şi pline de 
înțelepciune şi adevăr, vizitatorul, în care se putea ghici imediat un spirit 
progresist, expune pe scurt motivul vizitei sale: e avocat, i-a fost 
încredinţat cazul litigios al unui tînăr si vine din partea clientului său. 
Tînărul acesta este de fapt fiul lui P., deşi poartă alt nume. în tinerețe, 
afemeiatul P a sedus o tînără fată, săracă şi cinstită, din personalul lui de 
serviciu; fata, deşi era iobagă, primise o educaţie după moda europeană 
(cum vedeţi, aşadar, şi aici se amestecară drepturile senioriale ale fostei 
iobăgii)- Cind inerentele urinări ale acestei legături deveniră prea 
bătătoare la ochi, el se grăbi s-o mărite cu un om modest, dar cu caracter 
nobil, care de multă vreme o iubea pe această tînără. La început i-a ajutat 
băneşte pe tinerii căsătoriţi. Curînd însă ajutorul i-a fost respins de 
bărbatul care, pe lingă că era un om de caracter, avea şi o slujbă destul de 
bună. Încetul cu încetul, nepăsătorul boier uită de fata pe care o sedusese 
şi de copilul rezultat din relaţiile lor; pe urmă, după cum se ştie, muri fără 
să lase testament. Fiul lui P, născut după căsătoria mamei lui, găsi un ade- 
vărat tată în omul generos al cărui nume îl poartă. Dar acesta murind, 
orfanului i-a revenit greaua povară de a se întreţine singur pe el şi pe 
mama suferindă şi şchioapă. Läsindu-si mama undeva, într-o gubernie 
îndepărtată, el plecă în capitală şi, printr-o muncă sirguincioasă, dînd lecţii 
copiilor de negustori, îşi asigură mijloace care i-au permis întîi să urmeze 
liceul, iar apoi să frecventeze nişte cursuri practice, tinind seama de 
telurile lui viitoare. Dar ce poţi cîştiga dînd lecţii plătite cu zece copeici ora 
pe la casele de negustori, cînd trebuie să intretii pe deasupra şi o mamă 
bolnavă şi infirmă, încît nici moartea ei acolo departe în gubernie aproape 
că nu i-a uşurat existența. Acum se pune întrebarea: Ce atitudine ar fi 


trebuit să adopte, de fapt, odrasla noastră aristocratică? Fără îndoială, 
cititorule, tu îţi închipui că şi-a spus: „„Toată viata mea am fost coplesit de 
binefacerile lui P.; acesta a cheltuit mii de ruble ca să mă crească, să-mi 
dea guvernante, să mă ţină în Elveţia, într-o casă de sănătate, ca să mă 
lecuiască de idiotie. Acum, iată cu eu dispun de milioane, iar fiul lui P., 
acest tînăr de caracter, cu nimic vinovat de greşelile unui tată uşuratic şi 
uituc, se istoveste dind lecții pentru citeva copeici. Tot ceea ce s-a făcut 
pentru mine ar fi trebuit, de fapt, să se facă pentru el. Sumele enorme 
care s-au cheltuit în interesul meu, în fond, nu erau ale mele. Numai printr- 
o greşeală a norocului orb, am putut beneficia de ele; i se cuveneau de 
fapt fiului lui P. El trebuia să profite şi nu eu, de care P. s-a interesat doar 
dintr-un simplu capriciu, uitind de obligaţiile lui de părinte; ca om cu 
adevărat nobil, delicat şi drept, ar trebui să cedez jumătate din moştenirea 
pe care o capăt fiului binefăcătorului meu; dar pentru că sint înainte de 
toate un om calculat iar pe de altă parte fiindcă înțeleg că afacerea 
aceasta n-are un temei juridic, nu voi renunța la jumătate din milioanele 
mele. Totuşi, ar fi prea meschin şi rusinos din partea mea (boiernaşul 
uitase că n-ar fi fost nici convenabil pentru el) ducă nu i-aş înapoia fiului 
lui P. cel putin zece mii de ruble pe care tatăl său le-a cheltuit ca să mă 
vindec de idiotie. E o chestiune de conştiinţă şi de dreptate! În definitiv, ce 
aş fi devenit eu dacă P. nu s-ar fi ocupat de educaţia mea şi dacă, în loc să 
se ocupe de mine, s-ar fi îngrijit de fiul său? " 

Dar nu, domnilor! lată că odraslele noastre nobile nu judecă astfel. 
Oricit s-a străduit avocatul, care din pură prietenie pentru tînăr şi aproape 
fără voia acestuia se însărcinase să-i apere interesele, oricît a încercat să-i 
demonstreze fostului pacient al casei de sănătate elveţiene, invocind 
toate consideratiile de cinste, onoare, dreptate şi chiar de cel mai practic 
şi elementar calcul, acesta rămase neclintit. Şi asta încă n-ar fi nimic, căci 
ce-i într-adevăr de neiertat şi ceea ce nici o boală, oricît de originală ar fi 
ea, n-ar putea scuza, e că milionarul acesta, de-abia ieşit din ghetrele 
profesorului său, nici n-a fost măcar în stare să priceapă că nobilul tînăr, 
care se omoară dind lecţii, nu-i cere pomană şi nici ajutor, ci dreptul şi 
bunul său, deşi din punct de vedere juridic n-ar putea s-o dovedească şi 
că, de fapt, nu era o cerere formală din partea lui, ci numai o intervenţie 
binevoitoare a prietenilor săi. Cu un aer trufaş şi plin de mulţumire că are 
acum posibilitatea de a-i strivi nepedepsit pe oameni cu milioanele lui, 
progenitura aceasta de singe albastru scoate galanton din portofelul său 
un bilet de cincizeci de ruble şi-l trimite nobilului tînăr ca o pomană 
umilitoare. Nici nu vă vine să credeţi, nu-i aşa, domnilor? Sinteti indignati, 
scandalizati, cuprinsi de revoltă, şi cu toate astea întocmai aşa a procedat! 
Bineînţeles, banii i-au fost imediat restituiti sau, mai bine zis, i-au fost 
zvirliti în obraz. Şi cum rămîne totuşi cu această chestiune a noastră? 
Nefiind de resortul justiţiei, nu rămîne decit s-o supunem judecății opiniei 
publice!O aducem şi cunoştinţa publicului, garantind exactitatea faptelor. 
Se zice că un prea bine cunoscut umorist de la noi, aflind de acest caz, ar 
fi ticluit pe loc o epigramă admirabilă, demnă să ocupe loc nu numai în 
cronica moravurilor provinciale, dar şi a celor din capitală: 

In mantaua căpătată de la Schneider, ani de-a rînd 

Liova mendrele-şi făcuse, Vremea în zadar pierzind. 

Moştenindu-şi milionul, El în ghetre. precum ştiţi, 


Ruga-şi spune în ruseşte... lar studentii-s pungasiti." 

Isprăvind de citit, Kolea trecu repede gazeta prinţului şi, fără a rosti 
un cuvînt, se ghemui într-un colt, acoperindu-si fata cu miinile. Un 
coplesitor sentiment de ruşine îl cuprinsese; sufletul său neviciat de copil, 
nedeprins cu mocirla vieţii, era zguduit peste măsură. | se părea că se 
intimplase ceva nemaipomenit de grav, o catastrofă neaşteptată, care a 
distrus totul, şi că el este cauza celor intimplate, fie numai pentru faptul 
de a fi citit cu glas tare pamfletul acela dezgustător. 

Un sentiment asemănător păreau că încearcă şi toţi ceilalţi. 

Domnişoarele erau vizibil şocate, ruşinate. Lizaveta Prokofievna îşi 
stapinea cu greu clocotul de minie şi în sinea ei poate chiar regreta 
amarnic că se amestecase în afacerea asta. Prinţul era într-o stare cum se 
întîmplă adesea în asemenea cazuri cu oamenii din cale-afara de sfiosi: i 
se făcu atit de ruşine pentru omul care a putut să scrie asemenea lucruri, 
atit de ruşine pentru musafirii lui, încît în primul moment nici nu îndrăzni 
să-i privească. Ptitin, Varia, Ganea, chiar şi Lebedev — se simțeau jenati cu 
toţii. Lucru şi mai curios însă, atît Ippolit, cit şi „fiul lui Pavliscev" păreau şi 
ei cam surprinşi, iar nemulţumirea nepotului lui Lebedev era evidentă. 
Singur boxerul şedea plin de importanţă şi perfect calm, răsucindu-şi 
mustata, şi dacă avea privirea plecată în jos, nu era de ruşine, ci mai 
degrabă dintr-o subită modestie şi dintr-un sentiment de triumf prea 
evident. Nu încăpea nici o îndoială că articolul îi plăcuse grozav. 

- Asta e prea din cale-afara! mormai Ivan Feodorovici. Parcă s-au 
adunat cincizeci de lachei ca să compună mirsavia asta. 

- Dă-ă-mi voie să te întreb, domnul meu, cum îţi îngădui să faci 
asemenea presupuneri insultătoare? se burzului, tremurind din tot corpul, 
Ippolit. 

— Asta, asta, asta pentru un om cu sufletul nobil... trebuie să 
recunosti, generale, că, dacă e vorba de un om nobil, este o adevărată 
insultă! bombăni boxerul, care la rîndul său, se simţi dator să spună ceva, 
răsucindu-şi mustatile şi dînd din umeri. 

— Mai întîi că eu nu sînt pentru dumneata ,,domnul meu" şi apoi, n- 
am de gind să-ţi dau dumitale nici un fel de explicaţie răspunse cu 
vehementa Ivan Feodorovici; apoi, fără să mai adauge un cuvint, se ridică 
şi se îndreptă spre scara terasei, raminind în picioare pe prima treaptă, cu 
spatele întors spre public; era îndignat de faptul că Lizaveta Prokofievna 
nu se gindise nici acum să se ridice şi să plece. 

— Domnilor, vă rog, domnilor, dar dati-mi voie, în sfirşit, să vorbesc 
şi eu! strigă îndurerat prinţul. Vă rog să vorbim în aşa fel ca să ne putem 
înţelege. Eu... nimic, domnilor despre articol, fie; numai că tot ce s-a scris 
acolo nu-i adevărat, totul e fals de la un capăt la altul; spun asta pentru că 
şi dumneavoastră o ştiţi; e o ruşine. De aceea nici nu-mi vine a crede că 
unul dintre dumneavoastră ar fi putut să scrie aşa ceva. 

- N-am ştiut nimic de existenţa acestui articol pina-n clipa de fata, 
declară Ippolit, şi nu-l aprob deloc. 

— Cu toate că ştiam că era scris, dar... nici eu n-aş fi sfătuit să fie 
publicat, deoarece e prematur, spuse la rîndul său nepotul lui Lebedev. 

- Eu am ştiut, dar e dreptul meu... eu.. începu să se bilbiie iar „fiul 
lui Pavliscev". 

— Cum! Chiar dumneata ai scris asta? întrebă prinţul, privindu-l cu 


mirare pe Burdovski. Nu e cu putinţă! 

- Am putea totuşi să vă contestăm dreptul de a pune astfel de 
întrebări, observă nepotul lui Lebedev. 

- M-a mirat numai faptul că domnul Burdovski a putut... dar, în 
sfîrşit, iată ce voiam să spun: din moment ce ati dat publicităţii acesta, 
tipărind articolul în presă, pentru ce v-aţi formalizat dineauri atît, cînd am 
început să vorbesc în faţa prietenilor mei? 

- În sfîrşit! murmură Lizaveta Prokofievna, clocotind de minie. 

- De altfel, dumneata, printe, n-ar trebui să uiţi, se amestecă în 
vorbă, pierzindu-si răbdarea, Lebedev, că daca ai acceptat să-i primeşti si 
să-i asculti, e numai din bunăvoința şi... neasemuita bunătate a inimii 
dumitale generoase; căci n-aveau dreptul la nici o pretenţie, cu atît mai 
mult că ai încredinţat afacerea lui Gavrila Ardalionovici, şi asta tot dintr-un 
exces de bunăvoință. Îmi permit să-ţi mai aduc aminte, excelentissime 
prinţ, că avînd în momentul de faţă prieteni în casă, o societate selectă, nu 
poţi sacrifica astfel de musafiri pentru domnii aceştia, şi că depinde numai 
de dumneata ca să-i dam pe toţi afară, imediat. Mie, ca stapin al casei, mi- 
ar face chiar cea mai mare plăcere să le fac vint... 

- Foarte bine! aprobă cu voce tunătoare tocmai din fundul încăperii 
generalul lvolghin. 

- Ajunge, Lebedev, destul, destul... începu prinţul, dar o explozie de 
strigăte de indignare îi acoperi vorbele. 

- Ba să avem. iertare, printe, acum nu se mai poate spune că-i 
destul! strigă nepotul lui Lebedev, al cărui glas le acoperi pe toate 
celelalte. Acum trebuie pusă chestiunea pe şleau, cu toată claritatea, căci 
se pare că nu e prea înţeleasă. Văd că au intervenit aici elemente de 
şicană juridică, şi pe temeiul lor sîntem ameninţaţi să fim daţi afară! Dar 
bine, printe, ne crezi aşa de proşti, ca să nu înţelegem că aceasta 
chestiune nu-i deloc juridică şi că, privind-o din punct de vedere legal, n- 
avem dreptul să-ţi pretindem nici o ieteaie! Adevărul e ca noi ştim prea 
bine că dreptul stabilit de legile în vigoare e împotriva noastră, dar mai 
ştim în acelaşi timp că avem de partea noastră un drept al omeniei, 
dreptul natural, dreptul bunului-simt şi al conştiinţei, şi chiar dacă acest 
drept nu este înscris în nici una dintre legile putrede ale mizerabilelor 
coduri omeneşti, un om înzestrat cu bun-simt, un om cinstit şi de bună- 
credinţă trebuie să rămînă cinstit şi om de omenie chiar şi atunci cînd este 
vorba de unele cazuri neinserate în coduri. lată de ce am venit aici fără 
teama de a fi daţi afară (cum aţi binevoit să ne ameninţaţi, adineauri), 
numai pentru că pretindem şi nu cersim pentru că am călcat regulile 
bunei-cuviinte, venind la o oră atit de tirzie (cu toate că nu era deloc tîrziu 
cînd am ajuns aici, dar ne-ati făcut să aşteptăm în antreu); şi dacă, dupa 
cum spuneam, am intrat fără să ne temem, e numai pentru că eram siguri 
că vom găsi în dumneata un om cu bun-simt, vreau să spun un om de 
onoare şi de conştiinţă. Da, ăsta-i adevărul, nu ne-am prezentat 
ploconindu-ne umili, n-am intrat ca nişte solicitatori care apelează la mila 
dumitale sau ca nişte pomanagii, ci am intrat cu capul sus, ca nişte 
oameni liberi, care, repet, nu se milogesc, ci pretind categoric (aţi auzit, 
noi nu cerşim, ci pretindem; notati bine asta!). Te întrebăm fără ocol şi cu 
toată demnitatea: crezi că ai dreptate în chestiunea Burdovski? Recunoşti 
că Pavliscev te-a umplut de binefaceri şi poate chiar te-a scăpat de la 


moarte? Dacă recunoşti (ceea ce pare absolut evident), nu crezi că este 
cazul, sau nu ti se pare că ar fi echitabil acum, cînd dispui de milioane, să-l 
despagubesti la rîndul dumitale pe nefericitul urmaş al lui Pavlişcev, cu 
toate că poartă numele de Burdovski? Da sau nu? Dacă spui da, cu alte 
cuvinte, dacă ai ceea ce voi numiţi în limbajul vostru onoare şi conştiinţă, 
iar în concepţia noastră nu sînt decit bunul-simt şi raţiunea, atunci dă 
satisfacţie pretentiei noastre şi cu asta am terminat. Da-ne satisfacţie fără 
rugaminti si fără mulţumiri din partea noastră; să nu te aştepţi la aşa ceva, 
pentru că nu e vorba să faci ceva pentru noi, ci pentru triumful dreptăţii. 
Dacă refuzi să ne satisfaci, cu alte cuvinte, dacă răspunzi nu, ne vom 
retrage îndată considerind afacerea ca şi încheiată. Dar îţi vom spune 
verde în faţă, în prezenţa tuturor persoanelor de aici, că eşti un om cu 
orizontul îngust şi mintea încuiată; că de aici încolo n-ai nici obrazul şi nici 
dreptul să te numesti om de onoare şi de conştiinţă, pentru că dreptul 
acesta vrei să ţi-l procuri cu un preţ prea ieftin. Am terminat. Aşa se 
prezintă chestiunea. Şi acum poţi să ne scoţi pe uşă afară, daca-ti dă 
mîna. Ai tot dreptul s-o faci, că doar eşti la dumneata acasă şi puterea e 
de partea dumitale. Dar să nu uiţi un lucru, că noi nu cerşim, ci pretindem. 
Nu cerşim, ci pretindem! 

Rostind aceste cuvinte cu multă emfază, nepotul lui Lebedev se opri. 

- Nu cerşim, ci pretindem, pretindem, pretindem!... îi tinu isonul şi 
Burdovski, devenind roşu ca racul. 

După ce nepotul lui Lebedev tăcu, printre musafiri se produse 
oarecare rumoare; se auziră chiar şi voci de protest, cu toate că, în afară 
de Lebedev, din ce în ce mai agitat, de parcă l-ar fi cuprins frigurile, toţi 
ceilalţi păreau că evită să se amestece în această afacere. (Lucru curios 
însă, Lebedev, care, bineînţeles, era de partea prinţului, părea totuşi 
mindru de elocinta nepotului său; căci numai acesta putea fi tilcul privirii 
lui extrem de satisfăcute pe care o plimbă pe feţele celor de faţă.) 

- Eu cred, începu prinţul cu o voce sugrumată, eu aşa cred, domnule 
Doktorenko, că într-o anumită măsură dumneata ai perfectă dreptate, ba 
aş putea spune chiar că ai dreptate în cea mai mare măsură şi aş fi cu 
totul de părerea dumitale, dacă n-ar lipsi ceva din afirmaţiile dumitale. Ce 
anume ai omis nu mă simt în stare şi nici n-aş şti să precizez, dar pentru 
ca aceste afirmaţii să fie pe deplin echitabile şi adevărate le lipseşte, 
desigur, ceva ce-mi scapă momentan. Dar să lăsăm asta şi să revenim la 
chestiunea noastră. Spuneti-mi, domnilor, pentru ce ati publicat articolul 
acesta? Totul nu e decit o calomnie crasă şi în concluzie, domnilor, socot 
că aţi comis o mare mirsavie. 

- Dati-mi voie!... 

- Domnule!... 

- Dar asta-i... asta-i... asta-i... se auziră exclamatii din rîndurile 
musafirilor indignati la culme. 

- În privinţa articolului, replică Ippolit cu glasul lui strident, v-am mai 
spus că nici eu, nici ceilalţi nu-l aprobăm! lata cine l-a scris, adăugă el, 
arătîndu-l pe boxer, care stătea alături de dinsul, şi l-a scris necuviincios si 
agramat, în stilul său de cazarmagiu incorigibil. E un imbecil dublat de un 
afacerist, recunosc şi nu mă dau în lături să i-o spun oricînd în faţă. Şi 
totuşi, într-o oarecare măsură, are şi el dreptate: publicitatea este dreptul 
legitim al fiecăruia şi, prin urmare, şi al lui Burdovski. lar pentru timpeniile 


lui să răspundă el singur. Cît despre protestul pe care l-am formulat 
adineauri, în numele tuturor, împotriva prezenţei prietenilor dumitale, cred 
că e nevoie să vă explic, domnilor, că am protestat numai pentru a afirma 
sus şi tare dreptul nostru, căci în realitate doream chiar să asiste şi 
martori; adineauri, înainte de a intra aici, eram toţi patru de acord asupra 
acestui punct. Oricine ar fi aceşti martori, fie chiar şi prietenii dumitale, ei 
nu vor putea să nu recunoască dreptul lui Burdovski (avînd în vedere că 
acest drept este absolut evident şi de o exactitate matematică), şi poate 
tocmai de aceea este preferabil ca martorii aceştia să fie amicii dumitale; 
cu atît mai evident are să reiasă adevărul. 

- Aşa e, am fost de acord asupra punctului acestuia, întări nepotul lui 
Lebedev. 

- Dar dacă este aşa, dacă asta era dorinţa dumneavoastră, pentru 
ce adineauri aţi făcut atita tărăboi? întrebă prinţul mirat. 

- Cit despre articol, printe, găsi prilejul să-şi plaseze cuvîntul si Keller, 
însufleţindu-se teribil şi cu un aer de satisfacţie (probabil că la aceasta 
contribuia în mare măsură şi prezenţa doamnelor), cît despre articol, mă 
recunosc a fi autorul, cu toate că am fost criticat, cum aţi auzit şi 
dumneavoastră, de prietenul meu suferind, căruia din pricina şubredei lui 
Sanatati m-am obişnuit să-i trec multe cu vederea. Eu am scris articolul şi 
l-am publicat, sub formă de corespondenţă, în ziarul unui bun prieten al 
meu. Numai versurile nu-mi aparţin şi au fost compuse de un celebru 
umorist. Lui Burdovski i-am citit textul gata redactat, însă nu în întregime, 
şi el m-a autorizat să-l public imediat, deşi cred că veţi fi cu toţii de acord 
că puteam să-l public şi fără să-i cer consimtamintul. Publicitatea este un 
drept al tuturor, nobil si salutar. Sper că dumneata, printe, eşti îndeajuns 
de progresist pentru a nu contesta... 

- Nu contest nimic, dar spune şi dumneata dacă articolul acesta nu 
este... 

- Prea tare, vrei să spui? Bine, dar aici intervin interesele superioare 
ale societăţii, cred că eşti de acord cu asta, şi apoi cum e cu putinţă oare 
să treci sub tăcere un fapt aşa de strigätor la cer? Cu atit mai rău pentru 
cei vinovaţi, dar binele societăţii înainte de toate. Cît despre unele 
inexactitati, unele hiperbole, ca să spun aşa, înţelegi şi dumneata că ceea 
ce interesează în primul rînd este scopul, iniţiativa; important este 
exemplul binefăcător pe care-l oferă, restul se poate clarifica mai tirziu; si, 
la urma urmei, aici contează si construcţia, stilul, aspectul umoristic, ca să 
zic aşa, şi, în sfîrşit, toată lumea scrie în felul acesta, nu eşti de acord? Ha, 
ha, ha! 

- Dar aţi apucat pe o cale cu totul greşită, vă asigur, domnilor! strigă 
prinţul. Ati publicat articolul, presupunind că nu voi consimti în nici un caz 
să-i dau satisfacţie domnului Burdovski; deci, cu scopul de a mă intimida şi 
într-un anumit fel de a vă răzbuna. Dar de unde ştiţi, poate că sînt hotarit 
să-l satisfac pe Burdovski. Uite, vă declar acum, fără înconjur, în faţa 
întregii asistente, că-l voi satisface. 

- lată, în sfirsit, o vorbă inteligentă şi nobilă, rostită de cel mai 
inteligent şi generos om, proclamă boxerul. 

-Dumnezeule! strigă fără voie Lizaveta Prokofievna. 

- Nemaipomenit! mormăi generalul. 

- Dati-mi voie, domnilor, dati-mi voie să vă explic cum stau de fapt 


lucrurile, imploră prinţul. Acum cinci săptămîni, aflindu-ma în localitatea 
Z., am primit vizita lui Cebarov, avocatul şi împuternicitul dumitale, 
domnule Burdovski.In articolul dumitale, domnule Keller, i-ai făcut un 
portret foarte măgulitor, urmă prinţul, întorcîndu-se cu un zimbet spre 
boxer, dar, drept să spun, el nu mi-a plăcut deloc. Am înţeles imediat că 
acest Cebarov a pus la cale toată afacerea asta şi, pesemne, tot el este 
acela care te-a îndemnat pe dumneata, domnule Burdovski, să-mi adresezi 
această pretenţie, abuzind de naivitatea dumitale, dacă e să vorbim pe 
faţă. 

- N-ai dreptul... eu... nu sînt... un naiv... îngăimă Burdovski foarte 
agitat. 

- N-aveţi nici un drept să formulati astfel de supozitii, observă pe un 
ton povatuitor nepotul lui Lebedev. 

- E pur şi simplu jignitor! ţipă Ippolit. Este o presupunere ofen- 
satoare, falsă şi străină de cauză! 

- Scuzati, domnilor, scuzati, încercă s-o dreagă prinţul, vă rog să mă 
scuzati, am crezut că e mult mai bine să vorbim deschis şi cu toată 
sinceritatea, dar, mă rog, voia dumneavoastră. l-am spus lui Cebarov că, 
lipsind din Petersburg, îl voi însărcina de îndată pe un prieten să se ocupe 
de această chestiune, urmînd să te înştiinţez şi pe dumneata, domnule 
Burdovski. Fără ocol, trebuie să vă spun domnilor, că însăşi intervenţia şi 
toată afacerea asta mi s-au părut chiar de la început foarte suspecte, dacă 
nu chiar o escrocherie, tocmai din cauză că încăpuse pe miinile lui 
Cebarov... O, nu va ofensati, domnilor! Pentru numele lui Dumnezeu, nu vă 
ofensati! strigă prinţul îngrozit, văzînd că Burdovski dă din nou semne de 
agitaţie, iar prietenii lui se pregătesc şi ei să protesteze... Dacă spun că 
am considerat afacerea asta drept o escrocherie, nu m-am referit citusi de 
puţin la cei de faţă! Doar nu-l cunoşteam pe nici unul dintre 
dumneavoastră, nici numele nu vi-l ştiam pe atunci; am judecat totul 
numai după Cebarov; vorbesc în general, pentru că... dacă aţi şti numai cu 
cîtă neruşinare am fost înşelat şi şantajat de cînd am intrat în posesia 
acestei moşteniri! 

- Trebuie să-ţi spun, printe, că eşti tare naiv, îl ironiza nepotul lui 
Lebedev. 

- Şi unde mai pui că e print şi milionar! Chiar daca ai cu adevărat o 
inimă bună şi naivă, totuşi e cert că nu poţi să te sustragi efectelor legii 
comune, declară sententios Ippolit. 

- Se poate, tot ce-i posibil, domnilor, se grăbi să recunoască prinţul, 
cu toate că nu înţeleg despre ce fel de lege comună este vorba; dar să 
urmez mai departe; v-aş ruga numai să nu vă formalizati atita; vă jur că n- 
am nici cea mai mică intenţie să vă jignesc. Şi cum vine asta, domnilor? 
Nu poate omul să rostească o singură vorbă sinceră, că îndată vă si otariti! 
In primul rînd, vreau să va spun că am rămas încremenit aflind de la 
Cebarov că există un „fiu al lui Pavliseev" şi că fiul acesta se află în 
mizerie; Pavlişeev a fost binefăcătorul meu şi prietenul tatălui meu. (Ah! 
pentru ce, domnule Keller, în articolul dumitale, ai scris asemenea 
neadevăruri despre tatăl meu? Nu a sustras nici un ban din fondul 
companiei sale şi n-a maltratat pe nici un subaltern, de asta sînt cu totul 
convins; şi nu înţeleg cum de ai putut să scrii cu mîna dumitale astfel de 
calomnii?) Dar afirmaţiile dumitale cu privire la Pavlişcev sînt cu totul 


inadmisibile; n-ai ezitat nici o clipă să-l prezinti pe omul acesta cu sufletul 
atit de nobil şi mărinimos drept un afemeiat şi fluşturatic şi ai făcut-o cu 
atita siguranţă şi îndrăzneală, ca şi cum spuneai lucruri adevărate, cînd în 
realitate era un om auster şi plin de virtuţi cum n-a mai fost altul pe lume! 
Unde mai pui că era şi un savant remarcabil; se afla în corespondenţă cu 
mai multe societăţi ştiinţifice şi a cheltuit sume importante pentru 
progresul ştiinţei. Cît despre generozitatea lui şi faptele bune pe care le-a 
săvirşit, o, desigur, ai avut dreptate spunînd că eram pe atunci aproape 
idiot şi că nu eram în stare să înţeleg bine totul (trebuie să ştii însă că 
ruseşte vorbeam totuşi şi mă descurcam destul de bine), ceea cenu mă 
poate împiedica cîtuşi de putin să apreciez acum tot ce-mi amintesc din 
acei ani... 

- Daţi-mi voie, ţipă Ippolit; nu ti se pare, printe, că devii prea 
sentimental? Ce rost au toate astea? Nu sîntem copii. Ai vrut să treci direct 
la chestiune, e bine să nu uităm că ceasurile sînt aproape zece. 

- Fie, fie, domnilor, se învoi numaidecit prinţul. La început am primit 
informaţia asta cu neîncredere, pe urmă mi-am zis că poate mă insel şi că 
nu este deloc exclus ca Pavlişcev să fi avut într-adevăr un fiu nelegitim. 
Am fost însă profund mirat, surprins chiar, de uşurinţa cu care fiul acesta 
dădea în vileag secretul naşterii sale, ştiind mai ales că-şi expune mama 
oprobriului public. Căci Cebarov mă amenintase încă de atunci că va 
publica totul... 

- Ce prostie! întrerupse cu violenţă nepotul lui Lebedev. 

- N-ai nici un drept... nici un drept! izbucni Burdovski. 

- Fiul nu răspunde pentru faptele desfrinate ale tatălui său, iar 
mama nu poartă nici o vină, se aprinse din nou Ippolit. 

- E un motiv mai mult, mi se pare, pentru a o cruța... observă cu 
timiditate prinţul. 

- Dumneata, printe, nu numai că eşti naiv, dar am impresia ca 
pasesti cu mult orice limită a naivitatii, îl luă peste picior, cu un zîmbet 
sarcastic, nepotul lui Lebedev. 

- Şi cu ce drept, mă rog, cu ce drept?... ţipă ca din gură de şarpe 
Ippolit. 

- Nici unul, nici unul, fireşte! se grăbi să recunoască prinţul. Aici ai 
dreptate, mărturisesc, s-a-ntimplat însă fără voia mea, de aceea mi-am şi 
spus de îndată că nu se cade să mă las minat de sentimentele mele 
personale în rezolvarea acestei chestiuni şi, de vreme ce eu singur am 
hotărit să mă consider dator a satisface pretenţia domnului Burdovski, în 
numele respectului nemărginit pe care-l păstrez memoriei lui Pavlişcev, e 
bine să fac asta oricum, cu alte cuvinte, indiferent dacă îl stimez sau nu pe 
domnul Burdovski. Dacă am atins acest subiect al chestiunii, domnilor, e 
numai pentru că mi s-a părut cu totul nefiresc, ca un fiu să dea în vileag 
secretul mamei sale... Pe scurt, iată ce m-a făcut mai cu seamă să cred că 
Cebarov trebuie să fie o canalie şi ca el l-a instigat pe domnul Burdovski şi, 
inducîndu-l în eroare, l-a împins la această escrocherie. 

- E prea de tot! E pur şi simplu revoltator!se amestecară de-a valma 
glasurile musafirilor, dintre care cîţiva săriră chiar în picioare. 

- Asta m-a determinat să cred, domnilor, că sărmanul domn 
Burdovski trebuie să fie un om credul, fără apărare, foarte influentabil, un 
tînăr care poate cădea uşor sub înrîurirea nefastă a unor escroci; drept 


care m-am simţit dator să-l ajut, aşa cum aş fi făcut-o pentru „fiul lui 
Pavliscev", mai întîi smulgindu-| de sub influenţa domnului Cebarov, pe 
urmă devenindu-i prieten şi călăuză devotată şi, in sfirsit, am hotărit să-i 
ofer zece mii de ruble, cu alte cuvinte, echivalentul sumei pe care după 
socoteala mea, Pavlişcev a cheltuit-o pentru mine... 

- Cum? Numai zece mii de ruble? strigă Ippolit. 

- Ei bine, printe, cum văd eu, nu prea esti tare în aritmetică, sau esti 
foarte tare să faci acum pe nepriceputul, îl apostrofă nepotul lui Lebedev. 

- Nu accept zece mii, declară Burdovski. 

- Ascultă, Antip, ce-ţi spun eu, primeşte! îl îndemnă în soapta 
desluşită boxerul, aplecîndu-se cu vioiciune pe la spatele scaunului lui 
Ippolit. Primeşte deocamdată atit, pe urmă vom mai vedea. 

- A-ascultă, domnule Miskin, vocifera Ippolit, înţelege că nu sîntem 
nişte imbecili, cum au aerul a crede toţi musafirii dumitale. Coconetul 
acesta care ne priveşte cu zimbete batjocoritoare şi, mai e şi domnul acela 
spilcuit (îl arătă pe Evgheni Pavlovici) pe care, bineînţeles, n-am onoarea 
să-l cunosc, dar despre care am auzit ceva vorbindu-se... 

- Dati-mi voie, dati-mi voie, domnilor; încă o data, nu m-ati înţeles! 
întrerupse agitat prinţul. În primul rînd, dumneata, domnule Keller, în 
articolul dumitale, ai exagerat mult importanţa averii mele; nici nu poate fi 
vorba de milioane, toată moştenirea nu reprezintă poate decit a opta sau a 
zecea parte din ceea ce vă închipuiţi voi. In al doilea rind, te înşeli cînd 
spui că întreţinerea mea în Elveţia a revenit la zece mii de ruble. Schneider 
primea şase sute de ruble pe an, iar pensiunea mea a fost plătită numai 
primii trei ani. Cît despre frumoasele guvernante pe care Pavlişcev mi le-ar 
fi adus de la Paris, ele n-au existat decit în închipuirea dumitale şi 
constituie deci încă o calomnie. După părerea mea, suma totală care a fost 
cheltuită cu mine e mult mai mică de zece mii de ruble, dar m-am oprit la 
cifra aceasta şi, pricepi dumneata, lichidind o datorie, nu-i puteam oferi 
mai mult domnului Burdovski, oricît de drag mi-ar fi el, fie chiar şi dintr-un 
sentiment de pură delicateţe, ca să nu creadă cumva că-i trimit banii 
aceştia ca pe o pomană şi nu pentru achitarea unei datorii. Nu înţeleg, 
domnilor, cum nu vă daţi seama de acest lucru! De altfel, intenţia mea era 
să-l recompensez pentru toate, oferindu-i după aceea domnului Burdovski 
prietenia mea şi un ajutor efectiv pentru îndulcirea sorții lui nefericite; e 
clar că el a fost înşelat, căci, altminteri, n-ar fi consimţit să se facă părtaş 
la o asemenea josnicie, cum a fost, de pildă, destăinuirea scandaloasă în 
privinţa mamei sale din articolul domnului Keller... în definitiv, domnilor, nu 
văd de ce vă supăraţi din nou? Aşa o să ajungem să nu ne mai înţelegem 
niciodată! De altfel, văd că am avut perfectă dreptate să trag asemenea 
concluzii! Chiar acum am avut dovada cea mai grăitoare cănu mă 
înşelasem, se străduia prinţul să-şi domolească ascultătorii, fără să-şi dea 
seama că vorbele lui îi iritau să mai mult. 

- Cum? Ce dovadă? îl asaltară ei aproape cu spume la gură. 

— Mai întîi, am putut să-mi fac acum o părere foarte lămurită despre 
domnul Burdovski, văd bine cum este el... E un om inocent pe care însă 
toată lumea îl înşală! Un om care nu ştie să se apere. De aceea, trebuie 
să-l tratez cu toată ingaduinta. În al doilea rînd Gavrila Ardalionovici - pe 
care-l însărcinasem cu lămurirea acestei chestiuni şi de la care n-am mai 
avut ştiri de multă vreme, dat fiind că am fost plecat într-o călătorie, iar 


după ce m-am reîntors la Petersburg am zăcut bolnav trei zile - Gavrila 
Ardalionovici m-a instiintat, de îndată ce ne-am revăzut, acum o oră, că 
informîndu-se îndeaproape de toate intenţiile lui Cebarov, dispune de 
dovezi precise şi că, în concluzie, Cebarov este întocmai ceea ce am 
presupus eu. Ştiu, domnilor, că mulţi mă consideră un idiot. Întrucît am 
reputaţia unui om care îşi deschide uşor punga, Cebarov a crezut şi el că 
n-ar fi nici o greutate să mă pungaseasca, speculind mai ales recunoştinţa 
pe care i-o păstrez lui Pavliscev. Dar principalul e ca... ascultați, vă rog, 
domnilor, lasati-ma să sfirşesc! Principalul e că domnul Burdovski nu este 
fiul lui Pavlişcev! Gavrila Ardalionovici mi-a comunicat adineauri 
descoperirea asta, incredintindu-ma că dispune de probe incontestabile. Ei 
bine, cum vi se pare? E aproape de necrezut, nu-i aşa, după toate cîte mi 
s-au înscenat pina acum! Notaţi bine: dovezi absolut sigure! Eu personal 
încă nu sînt convins, vă asigur; pentru moment mă îndoiesc, pentru că 
Gavrila Ardalionovici n-a avut încă timpul să-mi dea toate amănuntele; dar 
că Cebarov este o canalie nu încape nici cea mai mică îndoială acum! L-a 
indus în eroare pe bietul domn Burdovski, v-a tras pe sfoară pe 
dumneavoastră, domnilor, care ati venit să vă sustineti prietenul (căci e 
limpede că el are nevoie de sprijin, înţeleg prea bine acest lucru!); a 
abuzat de încrederea dumneavoastră ca să vă atragă într-o afacere 
murdară, pentru că în fond toată încercarea aceasta nu este altceva decit 
şantaj şi escrocherie. 

— Cum adică... escrocherie? Ce înseamnă vorba asta, că nu este 
„fiul lui Pavliscev"? Cum e cu putinta?... se auziră din toate părţile 
exclamatii. Tot grupul lui Burdovski era vădit în culmea consternării. 

- Poţi să-i spui altfel decît escrocherie? Din moment ce se dovedeşte 
că domnul Burdovski nu este „fiul lui Pavliscev", reclamatia lui constituie, 
nici mai mult nici mai putin, o escrocherie în toată regula (dacă ar fi 
cunoscut, bineînţeles, adevărul!); adevărul e însă că şi el a fost înşelat! 
Tocmai de aceea insist asupra acestui punct ca să-l justific şi repet că 
naivitatea lui îl face demn de milă şi că nu poate rămîne fără sprijin, 
altminteri va apărea şi el ca un escroc în afacerea asta. Dar sînt convins că 
nu-şi dă seama de nimic! Şi eu am fost într-o asemenea situaţie înainte de 
a pleca în Elveţia; bolboroseam şi eu cuvinte incoerente; vrei să-ţi exprimi 
gîndul şi nu poţi... înţeleg asta; îl compătimesc mult pe domnul Burdovski 
şi-mi permit s-o spun, fiindcă şi eu sînt aproape ca dinsul şi deci mie îmi 
este îngăduit să vorbesc despre asta. Si, în sfîrşit, măcar că s-a lămurit 
acum că nu mai există nici un „fiu al lui Pavliscev" şi că totul n-a fost decit 
o mistificare, eu nu-mi schimb hotărîrea şi sînt gata să restitui totuşi zece 
mii de ruble în amintirea lui Pavlişcev. Oricum, am avut intenţia, înainte de 
reclamatia domnului Burdovski, să donez banii aceştia pentru o şcoală, în 
memoria lui Pavlişcev, dar o voi cinsti, cred, tot aşa de bine oferindu-i cele 
zece mii de ruble domnului Burdovski, pentru că domnul Burdovski, chiar 
dacă nu este „fiul lui Pavliscev", a fost pus oarecum în situaţia de a rămîne 
ca un fel de „fiu al lui Pavliscev", fiindcă a fost si el crunt înşelat şi a crezut 
sincer că este într-adevăr fiul lui Pavliscev. Ascultaţi-l, aşadar, domnilor, pe 
Gavrila Ardalionovici; trebuie să punem capăt acestei neînţelegeri; nu vă 
supăraţi şi luaţi loc! Gavrila Ardalionovici ne va explica îndată totul, şi 
chiar eu, personal, mărturisesc, sînt foarte curios să aflu lucrurile în amă- 
nunt. Mi-a spus de altfel că s-a deplasat şi la Pskov pentru a o vizita pe 


mama dumitale, domnule Burdovski, care e în viaţă şi deci n-a murit, aşa 
cum te-au constrins să scrii în acel articol... Dar luaţi loc, domnilor, luaţi 
loc! 

Prinţul se aşeză, reuşind în sfîrşit să-i facă pe însoțitorii turbulenti ai 
domnului Burdovski să-şi reia locurile. În timpul ultimelor zece sau 
douăzeci de minute, sicîit de repetatele întreruperi, prinţul ricase glasul si 
se înfierbîntase într-un grad cu totul neobişnuit pentru felul lui de a fi: 
vorbea repede, pasionat, căutînd să-i facă pe toţi să-l asculte şi să-l 
înţeleagă şi, bineînţeles, a avut mai pe urmă de regretat amar unele 
cuvinte care-i scăpaseră în focul peroratiei. Dacă n-ar fi fost provocat şi 
chiar silit să-şi iasă din fire, nu şi-ar fi permis să formuleze atit de pripit si 
pe faţă unele aprecieri şi presupuneri prea hazardate şi cam indiscrete. 
Dar, de îndată ce se aşeză, o sfişietoare remuscare îi îndurera inima. In 
afară de faptul că îl ,jignise" pe Burdovski declarind de fata cu martori că il 
socotea atins de boala de care şi el se tratase în Elveţia, îşi mai reproşa 
felul brutal şi imprudent în care a procedat, oferindu-i cele zece mii de 
ruble, destinate şcolii, ca o pomană şi, ce e mai grav, în prezenţa lumii. „Ar 
fi trebuit să aştept pina miine şi să-i ofer banii aceştia între patru ochi, se 
gindea prinţul, iar acum te pomenesti că-i prea tirziu şi nu se mai poate 
repara nimic! Da, sînt un idiot, un adevărat idiot!", îşi zise el, sub apăsarea 
unui sentiment penibil de ruşine. 

Gavrila Ardalionovici, care pînă atunci se tinuse deoparte şi nu 
deschisese gura, veni la invitaţia prinţului lîngă dinsul şi îşi începu calm şi 
răspicat raportul cu privire la rezultatele cercetărilor şi demersurilor 
întreprinse în executarea misiunii ce-i fusese încredinţată. Toate discuţiile 
încetară dintr-o dată. Toată lumea, şi mai ales însoțitorii lui Burdovski, 
ascultară cu o vădită curiozitate. 


IX 


— Cred că nu vei căuta să tăgăduieşti, începu Gavrila Ardalionovici, 
adresindu-i-se direct lui Burdovski, care îl asculta surprins, privindu-l ţintă 
cu ochii holbati, cuprins parca de panică, nu vei căuta, zic, şi nu vei voi, 
desigur, să tăgăduieşti serios că eşti născut la doi ani după căsătoria 
legitimă a respectabilei dumitale mame cu domnul Burdovski, secretar de 
colegiu, părintele dumitale. Data naşterii se poate dovedi cu acte, aşa încit 
denaturarea prea evidentă şi jignitoare atît pentru dumneata, cit şi pentru 
mama dumitale cu privire la acest fapt, strecurată în articolul domnului 
Keller nu poate fi socotită decit un joc al imaginaţiei dumnealui, are a 
socotit, probabil, că în felul acesta dreptul dumitale va apare mai 
convingător şi îţi va servi astfel interesele. Domnul Keller susţine că ţi-a 
citit în prealabil articolul, deşi nu în întregime... şi, fără îndoială, a omis să- 
ti citească şi pasajul acesta... 

- Nui l-am citit, într-adevăr, întrerupse boxerul, dar toate datele îmi 
fuseseră furnizate de o persoană competentă şi... 

— Pardon, domnule Keller, îl opri Gavrila Ardalionovici, dă-mi voie să 
vorbesc. Te asigur ca va veni şi rindul articolului dumitale să fie discutat 
unde trebuie şi atunci vei da explicaţiile necesare; pentru moment însă, e 
mai bine să nu anticipăm. Cu totul din întîmplare, prin intermediul surorii 
mele, Varvara Ardalionovna Ptitina, am obţinut de la prietena ei intimă, o 


moşiereasă văduvă, pe nume Vera Alekseevna Zubkova, o scrisoare 
adresată doamnei acesteia acum douăzeci şi patru de ani de către Nikolai 
Andreevici Pavlişcev, care se afla pe atunci în străinătate. După indicaţiile 
date de Vera Alekseevna, m-am adresat apoi colonelului în retragere 
Timofei Feodorovici Viazovkin, rudă îndepărtată şi bun prieten pe vremuri 
al lui Pavliscev. Viazovkin mi-a remis alte două scrisori de-ale lui Nikolai 
Andreevici, trimise tot din străinătate. Conţinutul acestor scrisori, datele şi 
faptele cuprinse în ele, dovedesc matematic, absolut incontestabil, cu cea 
mai neîndoielnică certitudine că exact cu optsprezece luni înaintea naşterii 
dumitale, domnule Burdovski, Nikolai Andreevici plecase în străinătate 
(unde a stat trei ani neîntrerupt). Mama dumitale, după cum ştii, n-a 
părăsit niciodată Rusia... Nu e momentul să-ţi citesc scrisorile respective, 
ora fiind prea înaintată acum; mă mărginesc numai să-ţi fac cunoscut 
acest lucru. Dar dacă vrei, domnule Burdovski, vino la mine miine 
dimineaţă cu martori (cît de mulţi vei voi) şi experţi grafologi şi mă 
însărcinez să-ţi dovedesc exactitatea indestructibilă a celor afirmate de 
mine. Aşadar, toate pretenţiile dumitale se spulberă ca fiind lipsite de 
orice temei şi afacerea încetează de la sine. 

O mişcare generală cu freamat de profundă emoție se produse din 
nou printre cei prezenţi. Burdovski se smuci brusc de pe scaun. 

- Dacă-i aşa, înseamnă că am fost înşelat, înşelat, dar nu acum de 
Cebarov, ci mai de mult, mai de mult, mai demult; nu am nevoi de experți, 
nu vreau întîlnire, te cred şi renunţ... refuz cele zece mii de ruble... Adio... 

Îşi luă şapca şi dădu scaunul la o parte ca să plece. 

- Dacă poţi, domnule Burdovski, mai ramii încă cinci minute rosti cit 
se poate de calm şi prevenitor Gavrila Ardalionovici. Mai am încă de adus 
la cunoştinţă citeva fapte de cea mai mare importanţă, mai ales pentru 
dumneata, în orice caz nişte lucruri foarte interesante. După părerea mea, 
trebuie să le cunoşti. De altfel, cred că şi pentru dumneata e mult mai bine 
ca în afacerea asta să se facă lumină deplină. 

Burdovski îşi reluă locul tăcut, plecîndu-şi capul ca într-o adîncă 
ingindurare. După el se aşeză şi nepotul lui Lebedev, care se ridicase în 
picioare o dată cu prietenul său; cu toate că nu-şi pierduse nici prezenţa 
de spirit, nici siguranţa, părea totuşi profund contrariat. Ippolit şedea 
posmorit, cu un aer de tristeţe şi mirare pe fata. Chiar în momentul acela il 
apucă un acces de tuse atit de violent, încît batista pe care o duse la gură 
se coloră cu pete de sînge. Keller părea cuprins de spaimă. 

- Ai văzut, Antip, striga el amărit, nu-ţi spuneam eu mai zilele 
trecute... că poate nu eşti cu adevărat fiul lui Pavlişcev? Se auziră risete 
înfundate; cîţiva izbucniră mai zgomotos. 

— Faptul pe care-l comunici în clipa aceasta, domnule Keller, e 
foarte preţios, reluă Gavrila Ardalionovici. Totuşi, datele cele mai exacte de 
care dispun mă indreptatesc să afirm că domnul Burdovski, cu toate că 
ştia, fără îndoială, epoca naşterii lui, nu cunoştea deloc amănuntul în 
legătură cu sederea lui Pavlişcev în străinătate, unde domnul Pavliscev şi-a 
petrecut cea mai mare parte a vieţii - revenind în Rusia doar pentru 
intervale de timp foarte scurte. În afară de aceasta, călătoria de care e 
vorba e un fapt prea neînsemnat pentru ca prietenii şi cunoscutii mai 
apropiaţi ai lui Pavlişcev să-şi amintească de el dupa mai bine de douăzeci 
de ani; cu atit mai mult, domnul Burdovski n-avea de unde să ştie, el care 


nici nu era născut pe vremea aceea. Fireşte, după cum s-a văzut, n-a fost 
cînd să fie regăsite astăzi dovezile acestei călătorii. Trebuie să mărturisesc 
însă că probele de care dispun în această privinţă le-am obţinut cu totul 
întîmplător, şi se putea foarte bine să nu le obţin. De aceea, socot că 
domnului Burdovski şi chiar lui Cebarov le-ar fi fost aproape cu neputinţă 
să capete aceste informaţii, presupunînd că le-ar fi venit o astfel de idee. 
Se pare însă că nici nu s-au gindit la o asemenea ipoteză... 

— Dă-mi voie, domnule lvolghin, îl întrerupse Ippolit iritat, ce rost 
mai are toată poliloghia asta (să nu fie cu supărare)? Chestiunea e 
limpede; în ce priveşte faptul esenţial, noi sîntem de acord că aşa stau 
lucrurile şi vă dăm crezare; pentru ce să mai intrăm în toate amănuntele 
acestea penibile şi jignitoare? Vrei poate să-ţi scoţi în relief abilitatea, să 
faci să reiasă în faţa prinţului şi a noastră talentele dumitale de anchetator 
şi de detectiv? Nu cumva ai de gînd să-l scuzi şi să-l justifici pe Burdovski 
prin aceea că a intrat de buna-credinta în această afacere? Dar asta-i 
curată neobrăzare, stimate domn! Domnul Burdovski, ar trebui să ştii, n- 
are nevoie nici să fie scuzat şi nici să fie justificat de dumneata! E o jignire 
pentru dinsul; şi aşa se află într-o situaţie destul de penibilă, ar fi trebuit sa 
pricepi acest lucru... 

- Destul, domnule Terentiev, destul, reuşi în sfîrşit să-l întrerupă 
Gavrila Ardalionovici, linişteşte-te, nu te irita; eşti foarte bolnav, după cit 
se pare! Te înţeleg şi-mi pare rau pentru dumneata. In cazul acesta, daca 
vreţi, am isprăvit; cu alte cuvinte, voi fi nevoit să relatez pe scurt faptele 
care, după părerea mea, n-ar fi inutil să fie aduse şi la cunoştinţa 
dumneavoastră, adauga el, remarcind printre auditori un nou freamat 
general, care putea fi luat drept semn de nerăbdare. Aş vrea să informez 
pe toată lumea, pe bază de probe de netăgăduit, că mama dumitale, 
domnule Burdovski, s-a bucurat într-adevăr de bunăvoința şi grija lui 
Pavlişcev, numai datorită faptului că era soră buna cu tinara fată iobagă 
din serviciul său casnic de care el fusese îndrăgostit în prima lui tinereţe şi 
pe care cu siguranţa ar fi luat-o în căsătorie dacă ea n-ar fi murit subit. Am 
dovezi că împrejurarea aceasta este absolut reală, dar nu prea a fost 
cunoscută de multă lume, iar cu timpul a fost complet dată uitării. Aş 
putea apoi să te informez că mama dumitale, cînd nu împlinise încă zece 
ani, a fost luată sub ocrotirea domnului Pavlişcev, care s-a îngrijit de ea ca 
de o rudă, ocupindu-se de creşterea ei şi mai tîrziu constituindu-i chiar şi o 
zestre apreciabilă; acest fapt a avut darul să neliniştească numeroasele 
rude ale lui Nikolai Andreevici; unii presupuneau chiar că el ar putea să se 
căsătorească cu tinara lui protejată, dar adevărul este (şi în privinţa 
aceasta am dovezi de netăgăduit) că ajunsă la virsta de douăzeci de ani, 
ea se mărită din dragoste cu un funcţionar de la serviciul cadastrului, cu 
domnul Burdovski. Am aici o serie de dovezi, din care reiese că tatăl dumi- 
tale, domnule Burdovski, era un om lipsit de simţ practic şi pricepere în 
chestiunile de afaceri; după ce a pus mina pe cele cincisprezece mii de 
ruble, zestrea mamei dumitale, s-a lăsat de serviciu ca să se apuce de 
afaceri, dar a fost înşelat, a pierdut tot capitalul şi, în disperare, a început 
să bea, din care cauză s-a îmbolnăvit şi în cele din urmă a murit, opt ani 
după căsătorie. Rămasă singură, în mizerie, mama dumitale (informaţia o 
deţin de la dinsa personal) s-ar fi prăpădit, dacă n-ar fi venit ajutorul 
generos al lui Pavlişcev, care-i fixase o sumă anuală de şase sute de ruble. 


Nenumărate alte dovezi arată apoi că el te-a îndrăgit pe dumneata şi, 
după cum reiese din aceste dovezi şi din mărturia mamei dumitale, te-a 
îndrăgit mai ales pentru că în copilărie erai gingav, slabut şi bolnăvicios. 
(Pavliscev, după cum am putut să mă conving pe bază de probe temeinice, 
a avut toată viaţa lui o înclinaţie deosebită pentru ocrotirea tuturor 
napastuitilor sorții, nedreptatiti de natura, mai ales cînd era vorba de copii, 
fapt pe care-l socot de cea mai mare importanţă pentru afacerea noastră.) 
In sfîrşit (şi aici aş putea chiar să mă laud că am reuşit să obţin cele mai 
precise informaţii) - există un amănunt esenţial şi anume că, datorită 
ataşamentului acestuia plin de afecţiune faţă de dumneata (cu ajutorul lui 
ai intrat în liceu şi ţi-ai făcut studiile sub o îndrumare specială), rudele lui şi 
cei ai casei au început cu timpul să creadă că erai fiul său si catatal 
dumitale n-a fost decit un sot înşelat. Dar, amănunt vrednic de notat, 
ideea aceasta nu s-a răspîndit decit în ultimii ani ai vieţii lui Pavliscev, 
cînd rubedeniile lui începură să tremure pentru moştenire, cînd 
adevărul faptelor mai vechi fusese uitat şi nu se mai putea şti nimic precis. 
Dumneata, fără îndoială, domnule Burdovski, ai crezut la fel şi erai convins 
de asta. Mama dumitale, pe care am avut onoarea s-o cunosc personal, 
era la curent cu zvonurile acestea, dar nici pînă acum nu ştie (i-am ascuns 
şi eu acest lucru) că dumneata, fiul ei, ai crezut în temeinicia lor. La Pskov, 
domnule Burdovski, am găsit-o pe prea stimata dumitale mamă bolnavă şi 
într-o neagră mizerie, în care a căzut de la moartea lui Pavlişcev. Mi-a 
spus, cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, că dumneata eşti toată nădejdea 
ei şi numai datorită ajutorului dumitale se poate ţine pe lume; aşteaptă 
mult de la dumneata şi speră în viitoarele dumitale succese... 

- Asta întrece orice măsură! izbucni cu glas tunător şi plin de 
nerăbdare nepotul lui Lebedev. Ce rost are, la ce bun toată povestea asta? 

- E groaznic, dezgustator! se mişcă indignat din locul lui Ippolit. 

Burdovski însă nu scoase un cuvint şi nici nu se clinti măcar. 

- Ce rost are? La ce bun? se prefăcu mirat Gavrila Ardalionovi - ci 
pregătindu-se cu viclenie să-şi încheie expunerea. Intti şi întîi, pentru că 
domnul Burdovski s-a putut convinge cu acest prilej că domnul Pavliscev s- 
a ocupat de el din generozitate şi nu din datorie părintească. Cel puţin e 
bine să reţină faptul acesta domnul Burdovski, care adineauri, după citirea 
articolului, l-a susţinut şi aprobat pe domnul Keller. Vorbesc astfel pentru 
că te consider un om cu sentimente nobile, domnule Burdovski. în al 
doilea rînd, am dovedit că n-a fost la mijloc nici o escrocherie, nici chiar 
din partea lui Cebarov. E un punct foarte important chiar şi pentru mine, 
pentru că adineauri, în focul discuţiei, prinţul a lăsat să se înţeleagă cum 
că şi eu aş fi de părere că la mijloc e o afacere necurată, o escrocherie. Eu 
însă am ajuns la concluzia că, dimpotrivă, în această întîmplare toată 
lumea a fost de buna-credinta, şi, chiar dacă Cebarov este în realitate un 
marc escroc, în afacerea asta pare mai mult ca un avocat şmecher, 
chitibusar şi afacerist. Cu nasul lui de vulpoi a mirosit ca aici e rost de 
ciupeală, ba şi-o fi făcut omul socoteala că afacerea putea să-i aducă un 
cîştig serios şi nu calculase prost; se baza, pe de o parte, pe generozitatea 
şi credulitatea prinţului şi uşurinţa cu care împrăştia banii, precum si pe 
respectuoasa lui recunoştinţă fata de memoria răposatului Pavliscev, iar 
pe de altă parte (ceea ce e şi mai important), pe modul cavaleresc al 
prinţului de a-şi achita obligaţiile de onoare. Cit despre domnul Burdovski, 


se poate afirma că dinsul, pe de o parte, datorită unor convingeri ale sale 
personale, pe de alta parte, lăsîndu-se antrenat oarecum de instigatiile lui 
Cebarov şi ale celor din anturajul său, s-a angajat în afacerea asta fără a 
urmări vreun interes personal, ci mai curînd pentru a sluji cauza 
adevărului, a progresului şi umanităţii. Pe scurt, concluzia care se impune 
de la sine în virtutea faptelor expuse pînă acum e că, în ciuda tuturor 
aparentelor, domnul Burdovski este un om cu sufletul neprihanit şi, ca 
atare, prinţul poate acum, cu inima deschisă şi cugetul împăcat, să-i ofere 
prietenia şi ajutorul efectiv la care s-a referit vorbind de şcoli şi de 
Pavlişcev. 

- Opreşte-te, Gavrila Ardalionovici, opreste-te! strigă prinţul îngrozit 
de-a binelea, dar era prea tîrziu. 

— Am spus doar, am repetat de trei ori, răcni Burdovski furios, am 
spus că nu vreau bani! Nu-i primesc... Ce rost are... Nu vreau... Uite aşa! 
Plec! 

Şi dădu să plece în mare grabă, aproape fugind de pe terasă. Dar 
nepotul lui Lebedev îl apucă de braţ şi-i şopti ceva la ureche. Burdovski se 
întoarse numaidecit, scoase din buzunar un plic de format mai mare şi 
nelipit şi-l aruncă pe masuta din fata prinţului. 

- lată banii!... Cum v-aţi permis... cum aţi îndrăznit!... Banii! 

— Sint cele două sute cincizeci de ruble pe care ai îndrăznit să i le 
trimiti ca o pomană prin Cebarov, explică Doktorenko. 

- În articol scrie cincizeci! strigă Kolea. 

— lartă-mă, spuse prinţul, apropiindu-se de Burdovski, am greşit. 
Burdovski, dar nu ţi i-am trimis ca pe o pomană, crede-mă. Şi acum m-am 
făcut iar vinovat... te-am jignit. (Prinţul era dezolat, părea sfirşit de 
oboseală şi vorbea cam incoerent.) Am vorbit de escrocherie... dar asta nu 
se referă la dumneata. M-am înşelat. Am spus că erai - ca şi mine... bolnav. 
Dar nu eşti ca mine, dumneata... dai lecţii, iti intretii mama. Am spus că ti- 
ai ponegrit mama, dar dumneata o iubeşti, chiar ea zice... nu ştiam... 
Gavrila Ardalionovici nu apucase să-mi spună totul adineauri... lartă-mă. 
Mi-am permis să-ţi ofer zece mii de ruble, dar am greşit; ar fi trebuit să 
procedez altfel, iar acum... nu se mai poate, pentru ca mă dispretuiesti... 

_ Dar aici e o adevărată casă de nebuni! strigă Lizaveta Prokofievna. 

- Fireşte că-i o casă de nebuni! observă cu dispreţ Aglaia. 

Dar cuvintele ei se pierdură în larma generală; toată lumea vorbea 
tare, fiecare comenta, unii discutau, alţii rideau. lvan Feodorovici Epancin 
era în culmea indignării şi cu un aer de demnitate jignită o aştepta în 
capătul terasei pe Lizaveta Prokofievna. Nepotul lui Lebedev se grăbi să 
mai strecoare un cuvint: 

- Trebuie să recunoaştem, printe, ca ai ştiut să te servesti cu multă 
dibăcie de... boala dumitale (ca să mă exprim mai politicos); ai ştiut să 
oferi cu atîta abilitate prietenia dumitale şi banii, încît acum nici un om cu 
simţul demnităţii personale n-ar putea să-i primească. Ai făcut-o din prea 
multă naivitate sau din prea multă şiretenie... una din două, de altfel, 
dumneata o ştii mai bine. 

- Dati-mi voie, domnilor, strigă Gavrila Ardalionovici, care verificase 
între timp conţinutul plicului, aici sînt numai o sută de ruble, şi nu două 
sute cincizeci. Semnalez acest lucru, printe, numai ca să nu se ivească 
vreo neînțelegere. 


- Lasă, n-are nici o importanţă, dădu prinţul din miini, oprindu-l pe 
Gavrila Ardalionovici. 

- Ba nu-i aşa! se agata numaidecit şi de asta nepotul lui Lebedev. 
Acest „lasă" şi „n-are importanţă" al dumitale, printe, este jignitor pentru 
noi. Noi nu ne-ascundem, ci declarăm pe faţă: da, plicul nu conţine decit o 
sută de ruble în loc de două sute cincizeci; dar ce, parcă nu-i totuna?... 

- Fireşte că nu-i totuna, strecură la rîndul său, cu un aer de 
nedumerire naivă, Gavrila Ardalionovici. 

- Nu mă intrerupeti, nu sîntem aşa de neghiobi cum ne crezi 
dumneata, domnule avocat! strigă soumegind de ciudă nepotul lui 
Lebedev. Se-ntelege că e o diferenţă între o sută de ruble şi două sute 
cincizeci şi, să zicem deci, că nu-i totuna; dar important e aici principiul, ne 
interesează iniţiativa, iar dacă lipsesc o sută cincizeci de ruble, nu-i decit 
un amănunt. Ceea ce interesează e faptul că Burdovski nu acceptă 
pomana dumitale, Alteță, că ţi-o aruncă în obraz, si, din punctul acesta de 
vedere, puţin importă că-s o sută de ruble sau două sute cincizeci. 
Burdovski a refuzat zece mii de ruble, aţi văzut doar; n-ar fi adus nici suta 
asta de ruble, dacă era un om necinstit! Cele o sută cincizeci de ruble a 
trebuit să le dea lui Cebarov pentru cheltuieli de drum, ca să se deplaseze 
la print. Ati putea mai degrabă să vă bateti joc de stîngăcia noastră, de 
nepriceperea noastră în tratarea afacerilor; de altfel, aţi făcut totul pentru 
a ne face de ris; dar să nu îndrăzniţi să afirmati că nu sîntem cinstiţi. Suma 
de o sută cincizeci de ruble, domnule, o vom restitui prinţului, chiar dacă 
va trebui să adunăm ban cu ban, şi o vom întoarce cu dobinda. Burdovski 
e sărac, el nu dispune de milioane; or, Cebarov, după călătoria lui, şi-a 
prezentat nota de cheltuieli. Speram să avem cîştig de cauză... Cine, în 
locul lui, n-ar fi procedat la fel? 

— Cum cine?! exclamă prinţul S. 

— Aici te apucă nebunia, nu altceva! strigă Lizaveta Prokofievna. 

— Asta aminteşte, interveni amuzat Evgheni Pavlovici, care stătuse 
pînă atunci foarte liniştit, multumindu-se doar să observe, faimoasa 
pledoarie a unui avocat care, asistîindu-l pe un individ acuzat de crimă 
(asasinase şase persoane cu scopul de a le prăda), a tras următoarea 
concluzie în apărarea clientului său: ,,E cit se poate de firesc, aşadar, ca, în 
mizeria în care se zbătea, clientul meu să se fi gîndit să omoare aceste 
şase persoane! De altfel, care dintre noi, domnilor, în locul lui, n-ar fi făcut 
la fel?" Cam aşa ceva a spus. In orice caz, ceva foarte hazliu. 

— Ajunge! izbucni deodată Lizaveta Prokofievna aproape tremurind 
de indignare. E timpul să isprăvim comedia asta!... 

Cuprinsă de o tulburare nemaipomenită, ea îşi înălţă senmet capul si 
cu o privire scinteietoare învălui sfidător toată asistenţa, în care fara 
îndoială, în momentul acela, nu mai deosebea prietenii de duşmani. 
Clocotul de minie, stapinit cu greu atita timp, depăşind limitele oricărei 
răbdări, atinsese acel punct culminant de aprigă răbufnire cînd o răfuială 
imediată devine impulsul principal al descărcării năprasnice şi omul nu 
caută decit persoana pe care să-şi verse focul... Toţi cei care o cunoşteau 
pe Lizaveta Prokofievna intelesera îndată că se petrecuse cu ea ceva cu 
totul neobişnuit. Ivan Feodorovici îi mărturisea a doua zi prinţului S. că ,,i 
se mai intimplase ei să aibă asemenea crize, dar în halul în care a ajuns 
ieri nu prea am văzut-o; doar o dată la trei ani, dacă se mai întîmplă, în 


nici un caz mai des! în nici un caz!" mai adăugă el sententios. 

- Destul, Ivan Feodorovici! Lasă-mă! strigă Lizaveta Prokofievna. De 
ce-mi oferi braţul abia acum? Adineauri n-ai fost în stare să mă duci de 
aici; eşti doar bărbat, eşti capul familiei, datoria ta era să mă iei de urechi 
şi să mă scoţi, dacă, în prostia mea, aş fi refuzat să te ascult şi să te 
urmez. Cel puţin la fiicele tale să te fi gîndit! Acum găsim noi drumul şi 
fără tine; pentru un an întreg ne ajunge ruşinea asta... Aşteaptă, să-i 
mulţumesc mai întîi cum se cuvine prinţului! Mulţumim, printe, pentru 
plăcerea pe care ne-ai făcut-o! Şi eu, proasta de mine, mă pregătisem să 
ascult ce mai spune tineretul nostru... Dar e o infamie, infamie! E un haos, 
un scandal, nici în vis nu vezi aşa ceva! Or mai fi mulţi d-ăştia, 
Dumnezeule?! Taci, Aglaie! Taci, Aleksandro! Nu vă amestecați, că nu-i 
treaba voastră!... Şi nu te mai invirti ca un titirez în fata mea, Evgheni 
Pavlici, că mi s-a urit de dumneata!... Aşadar, tot tu, dragutule, le mai ceri 
şi iertare, se întoarse ea din nou către prinţ. lartă-mă, vasăzică, pentru că 
am îndrăznit să-ţi ofer o avere"... lar tu, zevzecule, ce ai găsit de ris? îl lua 
ea la rost pe nepotul lui Lebedeev. „Refuzăm, adică, cele zece mii de ruble; 
nu cerşim, ci pretindem!" Se face a nu şti că miine idiotul acesta se va 
duce la ei să le ofere din nou prietenia şi banii!Ai să te duci, nu-i aşa?Te 
duci,ai?Spune, da sau nu? 

- Am să mă duc, răspunse cu blindete şi smerenie prinţul. 

- L-aţi auzit! Pe asta te bizui, se întoarse generăleasa din nou spre 
Doktorenko, te şi vezi cu banii în buzunar şi de aceea faci pe grozavul, ca 
să ne arunci praf în ochi... Nu, dragul meu, asta s-o spui cui vrei, dar nu 
mie; eu una îţi văd gindurile ca în palmă şi tot jocul vostru l-am ghicit de la 
început! 

— Lizaveta Prokofievna! se rugă prinţul ruşinat. 

— Să mergem, Lizaveta Prokofievna, de mult e timpul, îl luăm şi pe 
print cu noi, spuse zimbind şi pe tonul cel mai calm cu putinţă prinţul Ş. 

Domnişoarele stăteau deoparte, vădit consternate; Ivan Feodorovici 
era speriat de-a binelea; şi toată lumea, în genere, părea extrem de 
surprinsă. Citiva, care se ţineau ceva mai deoparte de restul societăţii, 
zimbeau pe furiş şi schimbau vorbe pe şoptite; chipul lui Lebedev exprima 
o supremă încîntare. 

— Haos şi scandal, doamnă, găseşti peste tot, observă nepotul lui 
Lebedev, care de altfel era vizibil contrariat. 

— Dar nu de felul acesta! Nu de felul cum mi-a fost dat să văd 
acum, aici la voi, domnule, nu de acest fel! răspunse cu o satisfacţie 
rautacioasa şi un fel de furie isterică Lizaveta Prokofievna. Dar o sa ma 
lăsaţi odată în pace? se răsti ca la cei care încercau s-o potolească. Ei 
bine, dacă am ajuns pînă acolo, ca un avocat, cum ne-ai spus chiar acum 
dumneata, Evgheni Pavlici, să declare în plin tribunal că nimic mai firesc ca 
cineva, împins de sărăcie, să trimită pe lumea cealaltă şase persoane, 
atunci să ştiţi că se apropie sfirşitul lumii, aşa ceva nu mi-a mai fost dat s- 
aud! Acum îmi explic totul! Parcă bilbiitul, nevolnicul acesta, n-ar fi în stare 
să facă moarte de om? (Si-| arătă pe Burdovski, care-o privea complet 
năucit.) Pun rămăşag că e în stare! Banii, cele zece mii de ruble ale tale, 
poate că nu ti-i primeşte, şi poate chiar din motive de conştiinţă îi refuză, 
dar noaptea e în stare să vină să-ţi taie beregata ca să ţi-i scoată din sipet, 
şi tot cu conştiinţa împăcată o va face. Asta n-ar mai fi, după el, o faptă 


necinstită! Aici, vedeţi dumneavoastră, ar fi vorba de „un nobil impuls al 
disperării", ar fi „negare" sau dracu' mai ştie ce!... Ptiu! totul e pe dos 
acum, toată lumea e anapoda. Ai o fată pe care o creşti cu grijă şi 
deodată, în mijlocul străzii, hop! sare într-o trăsura. „Mămico, m-am 
măritat mai alaltăieri cu cutărică, Karlici sau 

Ivanici, adio!" Găsiţi că e bine aşa? E firesc, e demn de respect? Problema 
femeii? Uite, chiar şi mucosul ăsta (ea îl arătă pe Kolea), mai deunăzi, 
umbla să-mi demonstreze, cu spume la gură, că tocmai asta ar fi 
„problema feminină". Să zicem că maica-ta e o proastă, o incultă, oricum 
însă trebuie să fii om şi să te porţi cu ea ca faţă de o mamă. Şi de ce, mă 
rog, erati atit de tantosi şi cu nasul pe sus cînd ati intrat adineauri aici? Ce 
ati vrut să arătaţi cu asta? „Păzea, adică, nu cumva să indrazneasca 
careva să se apropie de noi... Sîntem cineva, nu glumă! Toate drepturile ni 
se cuvin noua, iar tu nici măcar să cricnesti în fata noastră să nu te- 
ncumeti! Nouă să ne dai cel mai mare respect şi toată consideratia, cum 
nici nu există poate, în schimb, noi te vom trata ca pe cel din urmă 
lacheu!" Dumnealor caută adevărul, sînt setosi de dreptate, dar asta nu i-a 
împiedicat să-l ponegrească pe omul acesta şi să-l calomnieze în modul cel 
mai infam într-un articol de gazetă. „Nu cerem, pretindem! Şi nu vei auzi 
din partea noastră nici un cuvînt de recunoştinţă, pentru că ceea ce faci o 
faci pentru a-ţi satisface propria conştiinţă!" Ce morală! Pai, dacă 
dumneata nu-i vei datora prinţului nici un fel de recunoştinţă, atunci şi 
prinţul, la rîndul său, poate să spună că nici el nu simte nici un fel de 
recunoştinţă fata de Pavliscev, întrucit, judecind asa, nici Pavliscev nu 
făcea acte de bunătate decit pentru împăcarea propriei lui conştiinţe. Or, 
toată pretenţia ta ţi-o întemeiezi tocmai pe această recunoştinţă a printu- 
lui fata de Pavliscev; că doar nu dumneata i-ai împrumutat bani, nu 
dumitale îţi datorează el; pe ce te bizuiai atunci, dacă nu pe sentimentul 
lui de recunoştinţă? Şi atunci cum poţi să te dezici de acest sentiment pe 
care-l pretinzi de la alţii? Nişte netrebnici! Acuză societatea că-i sălbatică 
şi lipsită de omenie pentru faptul că împroaşcă cu noroi o fată înşelată! 
Păi, dacă acuzi societatea pentru acest lucru, înseamă că recunoşti vina 
societăţii de a-i fi pricinuit fetei aceleia o mare durere. lar dacă acest lucru 
îi pricinuieşte durere, cum iti permiti atunci s-o dai la gazetă şi chiar tu s-o 
laşi la cheremul aceleiaşi societăţi fără să te gindesti că prin sta ai s-o faci 
să sufere? Nebuni şi descreierati! Nişte vanitosi plini de orgoliu! N-au 
credinţă în Dumnezeu, n-au credinţă în Hristos! Vă roade trufia şi vanitatea 
pînă într-atit, încît veţi ajunge să vă sfisiati unii pe alţii, v-o prezic eu. Si 
mai poate spune cineva că nu-i o sminteală şi haos, că tot ce se petrece 
nu-i o neruşinare? lar, după toate, naivul acesta nu mai ştie cum să le 
ceară iertare! Or mai fi oare mulţi ca voi? Vă vine a ride, ai? Că m-am făcut 
de ruşine stînd aici la palavre cu voi? Aşa este, da, nu mai e nimic de 
făcut, am patit ruşinea! lar tu, ai face bine să nu te mai hlizeşti, 
bezmeticule! (Se năpusti ea deodată asupra lui Ippolit.) De-abia îşi mai 
trage sufletul şi tot umblă să-i pervertească pe alţii. L-ai zăpăcit şi pe 
mucosul ăsta (îl arătă ea din nou pe Kolea); nu vorbeşte decit de tine; i-ai 
împuiat capul cu tot felul de baliverne; nu ai credinţă în Dumnezeu, şi pe el 
l-ai făcut ateu, cînd de fapt meriti o păruială ca să te-nveti minte, domnul 
meu! Mi-e sila de voi toti!... Mi-e lehamite! Şi aşa, vasazica, printe Lev 
Nikolaevici, ai să te duci miine la ei, nu-i aşa? Te duci, ai? mai repetă ca 


întrebarea, aproape sufocîndu-se de furie. 

— Am să mă duc, Lizaveta Prokofievna. 

— Atunci, nici nu vreau să te cunosc de azi înainte! Făcu o mişcare 
bruscă, dînd să plece, dar tot atit de brusc se razgindi. Te pomenesti că si 
la paginul ăsta ai să te duci? arătă ea spre Ippolit. Şi ce te tot holbezi la 
mine, rînjind prosteşte! ţipă ea cu un glas nefiresc şi se repezi deodată 
spre tînărul bolnav, al cărui zimbet batjocoritor o scotea din sărite. 

— Lizaveta Prokofievna! Lizaveta Prokofievna! Lizaveta Prokofievna! 
se auziră în acelaşi timp, din toate părţile, mai multe glasuri. 

— Maman, e o ruşine! strigă Aglaia. 

— Nici o grijă, Aglaia Ivanovna, o asigură cu mult calm Ippolit, în 
timp ce generăleasa îl apucase de braţ şi, fără să ştie nici ea de ce, îl 
stringea cu putere; înfiptă în fata lui, nu-şi luă privirea furioasă de pe fata 
tinarului. Nici o grijă, mama dumitale îşi va da seama numaidecit că nu se 
cade să se năpustească aşa asupra unui muribund... sînt gata să explic 
pentru ce ridem... aş fi încîntat să mi se îngăduie... 

Un acces violent de tuse, care tinu un minut întreg, îl împiedică să-şi 
isprăvească fraza. 

-Trage să moară, dar gura tot nu-i tace! strigă Lizaveta Prokofievna, 
eliberînd braţul lui Ippolit si uitîndu-se cu groază cum îşi şterge sîngele 
care-i venise pe gură. Ce să mai vorbeşti? Du-te mai bine de te culcă. 

— Asta am să şi fac, răspunse încet, cu o şoaptă răguşită, Ippolit; 
cum ajung acasă, mă întind în pat... Ştiu prea bine că nu mi-au mai rămas 
de trăit mai mult de cincisprezece zile. Chiar B. mi-a spus-o săptămîna 
trecută... De aceea, dacă-mi ingaduiti, aş vrea să spun cîteva cuvinte 
înainte de a-mi lua ramas-bun. 

— Ce, ai înnebunit? la lasă prostiile! Acum trebuie să te îngrijeşti, nu 
să ţii discursuri. Du-te, du-te şi te culcă! strigă Lizaveta Prokofievna 
speriată. 

— Daca mă culc, s-a terminat, nu mă mai scol, răspunse Ippolit cu 
un zîmbet şters; chiar ieri am vrut să mă pun în pat pentru a nu-l mai 
părăsi, dar am aminat pentru o zi-două, cit timp mă mai tin încă pe 
picioare!... Am aminat ca să vin astăzi aici, cu ei... Numai că sînt tare 
obosit... fără putere... 

— Şezi jos, şezi pe scaun, de ce stai în picioare? se nelinisti Lizaveta 
Prokofievna şi-i dădu chiar ea un scaun. 

— Va mulţumesc, reluă el cu blindete, asezati-va şi dumneavoastră 
în faţa mea, să mai stăm de vorbă... Trebuie neapărat să stăm de vorbă, 
Lizaveta Prokofievna, acum tin la asta... urmă Ippolit, zimbindu-i din nou 
generălesei. Ginditi-va că mă aflu pentru ultima oară astăzi la aer curat, în 
mijlocul naturii, şi printre oameni, printre cei vii, iar peste două săptămîni - 
sub pămînt. Cu alte cuvinte, parcă mi-aş lua rămas-bun de la oameni şi de 
la natură. Nu sînt prea sentimental şi totuşi, inchipuiti-va, sînt foarte 
mulţumit că totul s-a întîmplat aici, la Pavlovsk, cel puţin, în mijlocul 
naturii, vezi arborii inverziti. 

- Nu, nu se poate, aminam convorbirea pentru altă zi, se alarmă mai 
mult Lizaveta Prokofievna; ai febră mare. Adineauri zbierai, tipai ca din 
gură de şarpe, iar acum de-abia iti tragi sufletul, te'nabusi! 

— Lăsaţi că-mi revin îndată, numai să mă odihnesc puţin. Pentr ce nu 
voiti să-mi satisfaceti ultima dorinta?... Ştiţi, de multă vreme nadajduiam 


să vă cunosc, Lizaveta Prokofievna; am auzit atitca despre 
dumneavoastră... de la Kolea; e aproape singurul om care nu m-a părăsit... 
Sinteti o femeie originală, o femeie excentrică, m-am convins şi eu acum... 
Ştiţi că v-am şi îndrăgit puţin? 

— Doamne-Dumnezeule, şi eu care eram cit pe ce să-l lovesc! 

— V-a împiedicat Aglaia Ivanovna, daca nu mă înşel? E fiica 
dumneavoastră Aglaia Ivanovna, nu-i aşa? E atît de frumoasă, că 
adineauri, intrînd aici, am recunoscut-o imediat, cu toate că n-o văzusem 
niciodată. Lăsaţi-mă, cel puţin, să admir pentru cea din urmă oară în viaţă 
frumuseţea ei, spuse Ippolit cu jenă, schitind un zîmbet chinuit. Uite, şi 
prinţul e aici, şi soţul dumneavoastră, şi întreaga societate. De ce refuzati 
să-mi satisfaceti cea din urmă dorinţă? 

— Un scaun! porunci Lizaveta Prokofievna, dar fără să mai aştepte, 
luă unul şi se aşeză în fata lui Ippolit. Kolea, i se adresă ea poruncitor, ai 
să-l duci chiar acum acasă, iar miine vin si eu negresit... 

— Daca-mi dati voie, i-aş cere prinţului o ceaşcă de ceai... Mă simt 
tare ostenit. Ştiţi ce trebuie să facem, Lizaveta Prokofievna? Aţi vrut, mi se 
pare, să-l invitaţi pe print să ia ceaiul la dumneavoastră. Ramineti mai bine 
aici, să petrecem seara împreună, şi cu siguranţă prinţul ne va oferi la toţi 
cite o ceaşcă de ceai. lertaţi-mă că vorbesc astfel... Dar vă cunosc, sinteti 
bună, prinţul e bun şi el... sîntem cu toţii nişte oameni extrem de buni, 
buni pînă la ridicol. 

Prinţul începu să se agite; Lebedev ieşi în mare grabă, urmat de 
Vera. 

— Fie, hotărî autoritar generăleasa, vorbeşte, dar nu prea tare şi 
fără să te aprinzi. M-ai înduioşat, zău aşa... Printe! La drept vorbind, n-ai 
merita să beau ceai la tine, dar fie, am să rămîn, numai să ştiţi că n-am de 
gînd să cer scuze de la nimeni! De la nimeni, e absurd!... De altfel, pentru 
ocara pe care ţi-am făcut-o, printe, iartă-mă - dacă vrei, bineînţeles! Eu nu 
retin pe nimeni, adăugă deodată, adresindu-se cu un aer minios bărbatului 
şi fiicelor sale, ca şi cum le-ar fi reproşat ceva; pot să mă întorc acasă şi 
singură... 

Dar n-o lăsară să isprăvească. Veniră în grabă cu toţii în jurul ei. 
Prinţul îmbia pe toată lumea sa mai rămînă să ia ceaiul, scuzindu-se că nu 
se gindise mai înainte la asta. Pina şi generalul deveni extrem de amabil, 
murmurind cîteva cuvinte de politeţe şi intrebind-o grijuliu pe Lizaveta 
Prokofievna dacă nu-i era frig pe terasă. Putin a mai trebuit ca să-l întrebe 
şi pe Ippolit „dacă era de multă vreme la Universitate", dar se abtinu. 
Evgheni Pavlovici şi prinţul S., îşi recăpătară dintr-o dată buna dispoziţie si 
amabilitatea. Adelaida şi Aleksandra păreau încă mirate, deşi pe feţele lor 
se citea acum multumirea; pe scurt, toţi păreau foarte bucuroşi că, în 
sfîrşit, criza de nervi a Lizavetei Prokofievna trecuse. Numai Aglaia con- 
tinua să fie posomorită, asezindu-se retrasă mai la o parte. Toţi ceilalţi 
musafiri au rămas şi ei; nimeni nu voi să se retragă, nici chiar generalul 
Ivolghin. Dar Lebedev îi şopti în treacăt cîteva cuvinte, care se vede treaba 
că nu-i prea plăcură, căci se ascunse imediat într-un colţ. Prinţul îi adresă 
aceeaşi invitaţie şi lui Burdovski, rugîndu-l să rămînă împreună cu 
însoțitorii săi la ceai. Drept răspuns, ei murmurara ceva printre dinţi, 
pretextînd că-l vor aştepta pe Ippolit şi, separindu-se de restul societăţii, 
se aşezară în colţul cel mai îndepărtat al terasei. Ceaiul fusese probabil de 


mult pregătit la Lebedev pentru membrii familiei, deoarece fu servit 
aproape imediat. Pendula din casă batu ora unsprezece. 


X 


După ce-şi muie buzele în ceaşca pe care i-o oferise Vera Lebedeva, 
Ippolit o puse pe masă şi-şi plimbă ochii jur-împrejur. Părea foarte încurcat, 
aproape ruşinat. 

- Vedeţi, Lizaveta Prokofievna, spuse el cu o grabă ciudată, ceştile 
acestea de porțelan de cea mai fină calitate nu se scot niciodată din 
bufetul lui Lebedev, le ţine închise cu cheia; i le-a adus soţia ca zestre; 
acum însă ni s-a servit ceai în ele; e în onoarea dumneavoastră, 
bineînţeles, atit de fericit se simte el... Voi să mai adauge ceva, dar nu găsi 
cuvinte. 

— S-a fisticit, mă aşteptam la asta! zise deodată Evgheni Pavlovici la 
urechea prinţului. Semn rău, nu-i aşa? Parcă-l văd acum că de ciudă îi 
trinteste Lizavetei Prokofievna vreo necuviinta care s-o scoată iarăşi din 
sărite. 

Prinţul îl privi întrebător. 

— Nu te temi de vreo măgărie? continuă Evgheni Pavlovici. Drept 
să-ţi spun, nici eu; ba chiar aş dori să se-ntimple; nu de altceva, dar n-ar fi 
deloc rău ca simpatica noastră Lizaveta Prokofievna să primească o lecţie 
chiar astăzi, imediat; nici nu mă gindesc să plec înainte de a asista la o 
scenă ca asta. Dar ce ai? Nu te simţi bine? 

— Lasă asta, vreau să ascult. Da, nu prea ma simt bine, răspunse 
distrat, pierzindu-si răbdarea, prinţul. Auzise pronuntindu-i-se numele; 
Ippolit vorbea de el. 

— Nu credeţi? spunea Ippolit cu un ris nervos, aproape isteric. E şi 
natural să fie aşa; o să vedeţi însă că prinţul nu se va îndoi o clipă şi nici 
nu se va mira deloc. 

— Auzi, printe? întrebă Lizaveta Prokofievna, întorcîndu-se către 
el. Auzi? 

Toată lumea ridea. Lebedev se strecură grăbit lîngă generăleasa, 
învîrtindu-se cu neastimpar în fata ei. 

— Pretinde că măscăriciul ăsta, proprietarul tău... şi-a dat şi el 
obolul la ticluirea articolului pe care l-am ascultat adineauri şi unde te-au 
încondeiat aşa de frumos. l-a dat o mina de ajutor domnului acestuia, 
autorului... 

Prinţul aruncă o privire uluită spre Lebedev. 

— Pentru ce nu spui nimic? îl apostrofa Lizaveta Prokofievna batind 
din picior. 

— Ce să spun, murmură prinţul, uitîndu-se mereu la Lebedev, acum 
văd şi eu că într-adevăr aşa este. 

— E adevărat? îl întrebă ea iute pe Lebedev. 

- Purul adevăr, Excelenţă! declară acesta ferm şi hotărît, fără cea 
mai mică sfială, ducînd mina la inimă. 

- Şi încă te mai şi lauzi! strigă generăleasa, aproape să sară în sus la 
auzul acestui răspuns. 

- Sînt un nemernic, un nemernic! murmură Lebedev, lăsîndu-şi capul 
tot mai jos şi lovindu-se cu pumnii în piept. 


- Ei, şi ce mare merit, mă rog, ca te recunosti un nemernic? Crezi ca 
e de ajuns să spui: sînt un nemernic şi ai şi scăpat de încurcătură. Si nu ti- 
e ruşine, printe, să te insotesti cu astfel de oameni? Ti-am mai spus doar! 
să ştii că n-am să ţi-o iert niciodată! 

- Prinţul o sa mă ierte, spuse smerit şi cu multă convingere Lebedev. 

- Numai dintr-o nobilă pornire, doamnă! interveni neaşteptat, cu 
glas răsunător, Keller, care îşi părăsi deodată locul şi se apropie de 
Lizaveta Prokofievna. Numai şi numai dintr-o pornire nobilă şi numai ca să 
nu trădez un prieten compromis n-am amintit adineauri nimic de 
amestecul lui, cu toate că tot el îl îndemna pe prinţ să ne dea pe scări 
afară, după cum aţi auzit şi dumneavoastră. Ca să restabilim adevărul, 
declar că m-am adresat într-adevăr lui şi că i-am plătit şase ruble, dar nu 
ca să-mi îndrepte stilul, ci ca să mă informeze asupra unor fapte care, în 
mare parte, îmi erau necunoscute şi în privinţa cărora îl consideram o 
persoană competentă. Cit despre ghetre, pofta de mîncare la pensiunea 
profesorului elveţian, cifra de cincizeci de ruble în loc de două sute 
cincizeci, în sfîrşit, tot ansamblul acesta de detalii îi aparţine exclusiv lui, 
pentru care a şi primit cele şase ruble; în ceea ce priveşte stilul însă, vă 
asigur că n-are nici un merit. 

- Vreau să precizez, îl întrerupse Lebedev cu o grabă febrilă şi glas 
onctuos, provocind un nou val de risete, că am revăzut şi îndreptat numai 
prima parte a articolului; pe la mijloc însă, n-am căzut de acord şi ne-am 
certat în privinţa unui punct, aşa că n-am mai revăzut şi partea a doua. De 
aceea, frazele agramate de acolo (Şi sînt destule!) rog să nu-mi fie 
atribuite... 

- Uite ce-l doare pe dumnealui! strigă Lizaveta Prokofievna. 

- Daţi-mi voie să vă întreb: cînd a fost retusat articolul acesta? 
întrebă Evgheni Pavlovici, adresîndu-se lui Lebedev. 

— leri dimineaţă, răspunse Keller. Am avut o întrevedere şi ne-am 
angajat pe cuvînt de onoare să păstrăm secretul. 

— Cam în acelaşi timp se linguşea pe lingă tine şi te asigura de 
devotamentul lui. Ce oameni! Nu mai am nevoie de cărţile tale, să nu mi-l 
mai aduci pe Puşkin al tău, şi fiica ta să nu-mi mai calce pragul! 

Lizaveta Prokofievna voia tocmai să se ridice, cînd, väzindu-l pe 
Ippolit că ride, se răsti minioasa: 

— Aşa, vasăzică, ai vrut să-ţi baţi joc de mine?! 

— Fereasca sfintul, replică el cu un zîmbet forţat, dar trebuie să 
spun că mă uimeşte mai ales felul dumneavoastră original de a fi, cu totul 
ieşit din comun, Lizaveta Prokofievna; mărturisesc sincer, înadins l-am dat 
de gol pe Lebedev, pentru că ştiam ce efect va avea dezvăluirea mea 
asupra dumneavoastră, numai asupra dumneavoastră, căci prinţul îl va 
ierta cu siguranţă, dacă nu l-a şi iertat... ba poate că i-a găsit în gînd şi o 
scuză, nu-i aşa, printe? 

Gifiia, pe măsură ce creştea ciudata lui înflăcărare. 

— Ei şi?... făcu minioasa generăleasa, surprinsă de tonul lui. Ce vrei 
să spui cu asta? 

— Şi despre dumneavoastră am auzit povestindu-se multe lucruri de 
acest fel... mi-au făcut mare plăcere... am început să vă stimez foarte 
mult... continuă Ippolit. 

Aşa cum vorbea el acum, părea că una spune şi altul îi e gindul şi cu 


aceleaşi cuvinte ar fi vrut, de fapt, să spună cu totul altceva. Vorbea cu o 
nuanţă de ironie, dar, în acelaşi timp, era extrem de agitat, se uita 
bănuitor împrejurul lui, se încurca şi pierdea în tiece moment şirul ideilor. 
Toate acestea, unite cu paloarea chipului său de tuberculos, cu strălucirea 
febrilă a ochilor şi privirile lui halucinante, atrăgeau, bineînţeles, din ce în 
ce mai mult atenţia tuturor. 

— Ar fi trebuit, de altfel, să mă mire tare faptul, deşi (mărturisesc) 
nu cunosc deloc lumea: nu numai că aţi rămas adineauri într-o societate 
atit de compromiţătoare pentru dumneavoastră, societatea unor oameni 
cum sîntem noi, prietenii mei şi cu mine, dar le-aţi lăsat şi pe domnişoarele 
acestea să asiste la discutarea unui caz atit de scandalos, însă cred că ele 
au avut prilejul să cunoască multe lucruri din romanele citite. De altfel, 
poate că ma-nsel... căci mă cam încurc, dar, în tot cazul, cine, în afară de 
dumneavoastră, ar fi putut... la cererea unui baietandru (ei da, a unui 
baietandru, recunosc) să-şi petreacă seara aici, cu el si cu ceilalţi... sa 
asculte tot... ca să-i fie apoi ruşine a doua zi... (îmi dau seama, de altfel, că 
nu mă exprim bine). Apreciez gestul acesta şi-mi exprim tot respectul, deşi 
pe fata Excelenței sale, soţul dumneavoastră, se citeşte limpede că toate 
astea îi sînt extrem de neplăcute... Hi, hi! rîse el, încurcîndu-se definitiv şi 
deodată fu cuprins de un nou acces de tuse care, vreme de două minute, 
nu-l mai lăsă să vorbească. 

- Poftim, şi-a pierdut respiraţia! observa taios şi cu răceală Lizaveta 
Prokofievna, privindu-l pe bolnav cu o curiozitate severă. Ei bine, dragă 
băiete, să isprăvim odată. Ajunge! 

- Dă-mi voie să-ţi atrag atenţia la rîndul meu, domnule, începu 
deodată Ivan Feodorovici pe un ton enervat, că nevasta-mea se află aici la 
prinţul Lev Nikolaevici, prietenul şi vecinul nostru, şi că în tot cazul nu 
dumitale ţi-e dat, tinere, să judeci faptele Lizavetei Prokofievna şi nici nu 
ţi-e îngăduit să exprimi, în prezenţa mea, părerea pe care o ai despre 
expresia feţei mele. Aşa să ştii. Şi dacă nevasta mea a rămas aici, continuă 
el cu o enervare crescinda, a făcut-o mai degrabă de mirare, domnule, şi 
dintr-o curiozitate explicabilă, pentru a vedea nişte tineri din ziua de azi cu 
vederi foarte ciudate. Şi cu personal am rămas aici, aşa cum mă opresc 
uneori în stradă, ca să mă uit la ceva... ca la... ca la... ca la... 

- Ca la o raritate, îi veni în ajutor Evgheni Pavlovici. 

- Exact, reluă Excelenţa sa, fericit că poate ieşi din încurcătură, 
întocmai ca la o raritate. In orice caz însă, mi se pare foarte ciudat si 
mihnitor, dacă este corect gramatical să mă exprim aşa, faptul că 
dumneata, tinere, n-ai înţeles că Lizaveta Prokofievna a rămas cu 
durnneata pentru că eşti bolnav - dacă într-adevăr eşti pe moarte - dintr- 
un sentiment de milă, ca să zic aşa, deşteptat de vorbele dumitale jalnice, 
domnule, şi că numele ei, calităţile, poziţia ei socială o pun la adăpost de 
orice necuviinta... Lizaveta Prokofievna, isprăvi generalul, roşu-stacojiu de 
minie, dacă vrei să plecăm să ne luăm rămas-bun de la prea bunul nostru 
prinţ şi... 

— Mulţumesc pentru lecţie, domnule general, îl întrerupse cu o 
gravitate neaşteptată Ippolit, privindu-l ginditor. 

— Să mergem, maman, ce mai aşteptăm? spuse cu minie şi cu 
nerăbdare în glas Aglaia, ridicîndu-se ostentativ de pe scaun. 

— Inca două minute, dacă-mi dai voie, dragă Ivan Feodorovici rosti 


cu demnitate Lizaveta Prokofievna, mi se pare că are febră mare şi 
delirează; se cunoaşte după ochi; nu-l putem lăsa aici în halul acesta. Lev 
Nikolaevici, n-ar putea să rămînă la dumneata peste noapte, ca să nu fie 
nevoit să plece acum la Petersburg? Cher prince, nu te plictiseşti? se 
adresă ea într-o doară prinţului S. Apropie-te, Aleksandra, ti s-a cam zburlit 
părul, draga mea. 

Netezi părul fiicei sale, deşi nu era nevoie, pe urmă o sărută; se vede 
că numai pentru asta o şi chemase. 

— Vă credeam în stare să înţelegeţi ideile înaintate... reluă Ippolit, 
revenindu-şi din îngîndurare. Da, iată ce voiam să spun, se învioră el 
deodată cu bucuria omului care şi-a amintit subit de ceva. Burdovski vrea 
sincer să-şi apere mama, nu-i aşa? Cînd colo, reiese că el e acela care-o 
face de ris. Prinţul vrea să-i vină în ajutor lui Burdovski; îi oferă deschis si 
cu toată sinceritatea, o dată cu prietenia lui, şi o considerabilă sumă de 
bani; e singurul dintre noi toţi, poate, care nu-l dispretuieste, şi totuşi, iată- 
i, unul în fata celuilalt - ca doi duşmani... Ha, ha, ha! Cu toţii îl dispretuiti 
pe Burdovski pentru atitudinea lui urita, după părerea vostră, fata de 
maică-sa, nu-i aşa? Aşa-i? Aşa-i? Spuneţi! Vă place grozav ca totul să pară 
frumos, distins; numai asta vă interesează, nu-i aşa? (Bănuiam de mult că 
ţineţi numai la asta!) Ei bine, să ştiţi că poate nici unul dintre voi nu şi-a 
iubit mama aşa cum o iubeşte Burdovski! Dumneata, printe, ştiu că i-ai 
trimis în ascuns bani mamei lui Burdovski prin intermediul lui Ganecika. Şi 
uite, fac prinsoare, urmă el cu un hohot de ris isteric, că acum Burdovski te 
acuză de indelicatete şi te consideră rau că nu ai fost respectuos fata de 
mama lui! Sînt sigur că aşa este! Ha, ha, ha! 

Din nou răsuflarea i se opri în git şi începu să tuşească. 

- Ei, gata! Ai spus tot! Acum du-te şi te culcă, ai friguri, îl îndemnă 
nerăbdătoare Lizaveta Prokofievna, privindu-l cu îngrijorare pe bolnav. O, 
Doamne! Tot mai vorbeşte! 

- Dumitale îţi vine să rizi, mi se pare. Pentru ce rizi întruna de mine? 
Am observat că tot timpul mă ironizezi! îi spuse Ippolit, pornit pe ceartă, 
lui Evgheni Pavlovici, care, într-adevăr, ridea cu poftă. 

- Voiam numai să te întreb, domnule... Ippolit... scuză-mă, ţi-am uitat 
numele de familie. 

- Domnul Terentiev, interveni prinţul. 

- Da, Terentiev. Îţi mulţumesc, printe, adineauri a fost pronunţat, dar 
nu l-am reţinut... Voiam să te întreb, domnule Terentiev, dacă te-ai 
exprimat vreodată cum că ti-ar fi de ajuns să-i vorbeşti mulţimii un sfert de 
oră numai, oriunde, fie chiar şi de la o ferestruică, pentru ca să-i convingi 
îndată pe oameni şi să-i faci să te urmeze? 

- E foarte posibil să mă fi exprimat astfel... răspunse Ippolit, căutînd 
să-şi aducă aminte. Ba am vorbit, fireşte, mi-aduc aminte precis!... adăugă 
el repede, tnsufletindu-se din nou şi atintindu-si ferm privirea în ochii lui 
Evgheni Pavlovici. Ei, şi ce-i cu asta? 

- Absolut nimic; am întrebat numai aşa, ca să ştiu. 

Evgheni Pavlovici tacu, dar Ippolit continuă să se uite la dinsul ţintă, 
într-o aşteptare încordată. 

- Ei bine, tot n-ai isprăvit? îl apostrofă Lizaveta Prokofievna pe 
Evgheni Paviovici. Isprăveşte mai repede, dragutule, că e timpul să se 
culce; sau poate nu ştii cum să termini! Clocotea de indignare. 


- Aş vrea să adaug doar atit, reluă zimbind Evgheni Pavlovici, ca tot 
ce-au spus aici prietenii dumitale, domnule Terentiev, şi tot ce-ai expus 
dumneata personal cu un talent absolut de netăgăduit se reduce, după 
părerea mea, la teza care proclamă triumful dreptului înainte de toate, şi 
independent de orice, ba chiar excluzind tot restul, şi poate chiar înainte 
de a se cerceta şi a se şti în ce anume constă acest drept? Nu ştiu, poate 
că mă înşel? 

— Te înşeli, desigur; de fapt, nici nu te înţeleg... şi mai departe? Din 
colţul terasei se auzi o rumoare. Nepotul lui Lebedev mormăi ceva 
nedeslusit. 

— Aproape c-am isprăvit, răspunse Evgheni Pavlovici. Voiam sa spun 
numai că de la teza aceasta se poate sări foarte uşor la dreptul forţei, 
adică direct la dreptul pumnului şi al bunului-plac personal, conform 
principiului „Aşa vreau, aşa fac". Principiu la care, de altfel, foarte frecvent 
s-a recurs în lume. Nu a preconizat Proudhon dreptul forţei? în timpul 
războiului din America, mulţi liberali dintre cei mai progresişti s-au declarat 
în favoarea plantatorilor pentru motivul că negrii, fiind negri, rasă 
inferioară celei albe, dreptul forţei le aparţine albilor... 

— Ei şi? 

— Cu alte cuvinte, dumneavoastră nu negati dreptul forţei? 

— Mai departe! 

— Cel puţin sinteti consecventi; voiam numai să observ ca de la 
dreptul forţei la dreptul tigrilor şi al crocodililor sau chiar la Danilov şi la 
Gorski nu-i decit un pas. 

— Nu ştiu; mai departe? 

Ippolit aproape că nici nu-l mai asculta pe Evgheni Pavlovici şi chiar 
dacă-i spunea Ei şi? Mai departe! părea că o face mai mult în virtutea unei 
vechi deprinderi în felul lui de a discuta şi nu din atenţie sau din 
curiozitate. 

— Mai departe nimic... asta-i tot. 

— Să ştii că nu mă supăr pe dumneata, încheie cu totul neaşteptat 
Ippolit şi, fără să-şi dea seama probabil de tot ce făcea. li întinse înîna cu 
acelaşi zîmbet pe buze. 

Evgheni Pavlovici rămase mirat de acest gest, dar se grăbi să-i 
stringa mina cu aerul cel mai serios din lume, ca şi cum ar fi primit 
iertarea. 

— N-aş putea să nu adaug, spuse el cu acelaşi ton de consideraţie 
echivoca, multumirile mele pentru bunăvoința cu care m-ai lăsat să-ţi 
vorbesc, dat fiind că liberalii noştri, după cum am avut rilejul să mă 
conving de nenumărate ori, nu îngăduie niciodată ltuia să aibă păreri 
proprii şi răspund imediat preopinentului lor cu 

injurii, dacă nu chiar şi cu argumente mai tari... 

- Remarca dumitale e perfect adevărată, întări generalul Ivan 
Feodorovict; apoi, incrucisindu-si miinile la spate şi căscînd de plictiseală şi 
necaz, se duse să-şi reia locul, mai la o parte, lîngă scara de ieşire. 

- Ei, haide, ti-ajunge acum, îi spuse deodată Lizaveta 
Prokofievna lui Evgheni Pavlovici, mi s-a urit cu voi... 

- Da, e timpul, se ridică brusc şi speriat parca Ippolit, rotindu-şi înjur 
privirea îngrijorată, v-am reţinut; voiam să vă spun tot... credeam că 
totul... pentru ultima oară... N-a fost decit o fantezie... 


Se vedea că era într-o stare de adevărat delir, din care se mai 
smulgea din cînd în cînd pentru cîteva momente; şi atunci, cuprins de o 
înflăcărare trecătoare, debita frinturi de idei din mulţimea gindurilor pe 
care le framintase şi le formulase în fraze de mult învăţate, pe patul de 
suferinţă, în nesfirsitele ceasuri de singurătate şi insomnie. 

- Aşadar, adio! rosti el tăios. Credeţi că mi-e uşor să vă zic ,adio"? 
Ha, ha! îşi bătu el joc cu necaz de propria-i întrebare stingace, infuriindu-se 
parcă pentru faptul de a nu fi izbutit să exprime ceea ce dorea. Urmă apoi 
cu glas strident: Excelenţă, am onoarea să vă invit la inmormintarea mea, 
dacă, bineînţeles, veţi binevoi s-o onorati cu prezenţa dumneavoastră, şi... 
pe toată lumea, domnilor, pe toţi vă invit împreună cu generalul!... 

Apoi izbucni din nou în ris; era însă risul unui om dement.Lizaveta 
Prokofievna, speriată, se apropie de dinsul şi-l apucă de brat. Elo privi 
ţintă, cu acelaşi ris batjocoritor, care părea sa fi încremenit pe fata-i 
răvăşită de boală. 

- Ştiţi c-am venit aici anume ca să vad copacii? lata-i... (Şi arată cu 
mina spre copacii din parc.) Găsiţi ceva caraghios în asta? Nu-i aşa că nue 
deloc caraghios? o întrebă el grav pe Lizaveta Prokofievna şi deodată iar 
căzu pe ginduri; în clipa următoare însă, inalta capul, ca şi cum ar fi căutat 
cu privirea pe cineva. Il căuta pe Evgheni Pavlovici care rămăsese în 
acelaşi loc, chiar în dreapta foarte aproape de el. Dar Ippolit uitase de asta 
şi acum îşi plimba privirea asupra tuturor. A, n-ai plecat! spuse el cînd 
dădu în sfîrşit cu ochii de el. Adineauri ai facut mare haz de faptul că m-aş 
fi gîndit să ţin un discurs de un sfert de ceas la fereastră... Dar ştii dum- 
neata că am trăit mai mult decit ar arăta cei optsprezece ani ai mei? Am 
stat atita timp țintuit la pat, am privit atita pe fereastra aceea şi m-am 
gîndit atîta la toate şi despre toţi... încît...Un mort n-are vîrstă, o ştiţi. Îmi 
spuneam asta săptămîna trecută, desteptindu-ma în toiul nopţii. Ştiţi de ce 
vă este frică cel mai mult? Vă temeti mai ales de sinceritatea noastră, chit 
că ne dispretuiti! Şi gîndul acesta mi-a venit tot atunci, în noaptea aceea 
de veghe, cu capul pe pernă... Aţi crezut cumva că am vrut să-mi bat joc 
de dumneavoastră adineauri, Lizaveta Prokofievna? Nu, asemenea gînd 
era departe de mine; dimpotrivă, am vrut să vă aduc elogii... Kolea mi-a 
spus că prinţul vă consideră drept un copil... asta e bine, e frumos... Dar ce 
voiam să mai spun... îşi acoperi fata cu miinile, încercînd să-şi adune 
gîndurile. Da. Asta era. Adineauri, cînd aţi vrut să plecaţi, mi-a trecut prin 
gînd: pe oamenii aceştia, care sînt aici, n-o să-i mai văd niciodată, 
niciodată! E pentru ultima oară că mai văd copaci; de acum înainte, nu 
mai rămîne decit un zid de cărămidă roşie, zidul casei Meyer... din fata 
ferestrei mele... Ei bine, soune-le asta... încearcă să le spui: iată o fata 
frumoasă... doar eşti un mort, prezintă-te aşa, spune-le că „unui cadavru îi 
este îngăduit să spună orice"... şi că nu mai e nici un pericol ca prinţesa 
Maria Alekseevna să-l improaste cu birfa ei, ha, ha, ha... Cum, nu va vine 
sa rideti. intreba el, plimbindu-si neincrezator privirea pe fetele celorlalti. 
Stind mereu cu capul pe perna, mi-au venit multe idei... Am ajuns la 
convingerea ca natura îşi cam ride de noi, oamenii. Adineauri spuneati ca 
sint ateu, dar stiti ca natura aceasta... Pentru ce rideti iar? Sintcti de o 
cruzime nemaipomenită! spuse el deodată, priviri" du-i pe cei din jur cu o 
expresie de amarnică dojana. Să ştiţi însă că nu l-am pervertit pe Kolea, 
isprăvi el cu alt ton, de astă dată grav, amintindu-şi parcă din nou 


imputările lor. 

- Nimeni, nimeni nu ride de tine aici, linişteşte-te! se framinta 
Lizaveta Prokofievna adînc mişcată. Miine are să vină un alt doctor să te 
vadă; celălalt s-a înşelat; dar aşază-te, abia te ţii pe picioare! Aiurezi... Ah! 
ce ne facem acum cu el! strigă ea speriată, silindu-l să se aşeze iar în 
fotoliu. 

O lacrimă se prelinse pe obrazul Lizavetei Prokofievna. Vazind 
aceasta, Ippolit rămase uluit; ridică mina şi o întinse sfios spre obrazul ei, 
atingînd cu degetul stropul de lacrimă. Un zîmbet copilăros îi lumină fata. 

- Eu... începu el înviorat, nu ştiţi cît vă... îmi vorbea mereu de 
dumneavoastră cu atita entuziasm, uite, el, Kolea... îmi place entuziasmul 
lui. Nu l-am pervertit! Numai pe el îl crut din atita lume... aş fi vrut să-i las 
pe toţi în pace, pe toţi, dar n-a mai rămas nimeni, nimeni... Voiam să fiu un 
om de acţiune, să fac ceva pentru societate, aveam acest drept... Ah! cite 
lucruri n-am nazuit să fac în viata! Acum nu mai doresc nimic, nu mai 
vreau să doresc, m-am jurat să nu mai vreau nimic; las' să caute alţii, fără 
mine, adevărul! Da, natura e perfidă! De ce oare, exclamă el, insufletindu- 
se deodată, de ce oare creează ea cele mai bune fiinţe, ca la urmă să-şi 
bată joc de ele! Cine a făcut, dacă nu ea, ca singura făptură a cărei 
perfecţiune a fost recunoscută pe pămînt... cine altul dacă nu ea, natura, 
dupa ce a infatisat omenirii această perfecţiune, a făcut ca aceeaşi făptură 
sublimă să rostească cuvintul, de pe urma căruia s-a vărsat atita sînge, 
încît dacă s-ar fi vărsat dintr-o data, cu siguranţă ca s-ar fi înecat omenirea 
întreagă! O, e mai bine că mor! Şi eu aş fi spus poate vreo minciună din 
asta inspaimintatoare, pentru ca negresit natura ar fi ticluit astfel 
lucrurile!... N-am pervertit şi nici n-am convertit pe nimeni... Voiam să 
trăiesc pentru fericirea oamenilor, pentru a descoperi şi semăna 
adevărul... Mă uitam pe fereastră la zidul casei Meyer şi-mi spuneam că ar 
fi de ajuns să le vorbesc de acolo oamenilor doar un sfert de ceas, ca să 
conving pe toata lumea, pe toată lumea; şi iată că o dată în viaţa mea m- 
am întîlnit... cu voi, dacă nu cu oamenii din mulţime! Şi care-i rezultatul, ce 
a reieşit din asta? Nimic! Doar că mă dispretuiti! Prin urmare, sînt un 
imbecil, un om inutil, e timpul deci să dispar! Şi n-am ştiut să las nici o 
amintire! Nici un răsunet, nici o urmă, nici o faptă! N-am răspîndit nici o 
idee!... Nu rideti de un neghiob! Uitaţi! Uitaţi totul... uitaţi, vă rog, nu fiţi 
aşa de cruzi! Chiar dacă n-ar fi intervenit această boală, oricum mi-aş fi 
pus capăt zilelor... 

Ar fi vrut, poate, să spună mai multe, dar nu se putu stapini şi 
prăbuşindu-se în fotoliu, îşi acoperi faţa cu palmele şi începu să plingă ca 
un copil. 

- Acum ce facem cu dinsul? strigă Lizaveta Prokofievna. Se repezi 
către bolnav, îi luă capul şi-l strînse cu putere la pieptul ei, în timp ce el 
plingea în hohote. Ei, haide, haide! Nu mai plinge, destul, esti un băiat 
bun! Dumnezeu are să te ierte pentru nestiinta ta, haide, ajunge, fii 
bărbat... Pe urmă are să-ţi fie ruşine că ai plins... 

- Acasă la mine, spuse Ippolit, silindu-se să-şi ridice putin capul, am 
un frate şi surori, copii încă, micuti, sărmani nevinovaţi... Ea îi va perverti. 
Sinteti o sfinta; sinteti ca şi un copil, salvati-i! Smulgeti-i din miinile ei... 
Ea... e o ruşine... O, ajutati-i, Dumnezeu o sa vă răsplătească însutit pentru 
fapta aceasta bună, vă implor pentru Dumnezeu, în numele lui Hristos!... 


- Dar vorbeşte odată, Ivan Feodorovici! Ce facem? se răsti pierzindu- 
şi cumpătul Lizaveta Prokofievna. Fă bine şi ieşi din tăcerea dumitale 
marţială. Dacă nu iei o hotarire, să ştii că rămîn să stau aici toată noaptea, 
destul m-am lăsat tiranizată de despotismul dumitale! 

Lizaveta Prokofievna întreba cu o furie exasperată şi aştepta un 
răspuns imediat. Dar, în asemenea cazuri, cei de faţă, oricît de numeroşi 
ar fi, se mulţumesc să observe în tăcere; nu vor să se amestece sau să-şi 
ia vreo răspundere şi nu-şi spun părerea decit mult mai tîrziu. Printre 
persoanele adunate la print erau unele dispuse să rămînă acolo chiar şi 
pînă a doua zi dimineaţă, fără sa scoată o vorbă, ca Varvara Ardalionovna, 
de pildă, care toată seara a stat deoparte şi n-a rostit un cuvînt, urmărind 
şi observind totul cu o atenţie încordată, din anumite motive 
nemărturisite. 

- Eu cred, draga mea, spuse în sfîrşit generalul, că acum ar fi mult 
mai necesară aici o soră de caritate decit framintarea noastră; ar fi poate 
nevoie şi de un om serios, de încredere, pe care ne-am putea bizui. în tot 
cazul, trebuie consultat prinţul şi... să lăsăm bolnavul imediat în pace. 
Miine, ne-om mai gîndi ce am avea de făcut. 

- E aproape miezul nopţii, noi plecăm. Vine şi el cu noi sau rămîne 
aici? întrebă pe un ton provocator Doktorenko, adresîndu-se prinţului. 

- Dacă doriţi, aţi putea să ramineti cu toţii lîngă dinsul, 
răspunse prinţul, e loc destul. 

- Excelenţă, sări deodată, plin de înflăcărare, domnul Keller, 
indreptindu-se în grabă spre general, dacă e nevoie la noapte de un om de 
nădejde, sînt gata să mă sacrific pentru prietenul meu... Ce suflet! De 
multă vreme îl consider o mare personalitate, Excelenţă! Eu, desigur, mi- 
am neglijat studiile, în schimb el, cînd atacă o problemă, parcă ar înşira 
perle, Excelenta!... 

Generalul îi întoarse spatele plictisit. 

- Mi-ar părea bine să rămînă, l-aş găzdui bucuros; fără îndoială i-ar fi 
greu să se întoarcă acum la Petersburg, răspundea prinţul la întrebările 
vehemente ale Lizavetei Prokofievna. 

- Dar ce vorbeşti aşa, ca un adormit? Dacă nu vrei, spune, nu te 
sileşte nimeni, îl iau atunci la mine! Doamne, dar şi el abia se mai ţine pe 
picioare! Ce ai? Te simţi rau? 

Infatisarea în aparenţă înfloritoare a prinţului o indusese în eroare pe 
Lizaveta Prokofievna, care se pregătea să-l găsească pe patul de moarte. 
In realitate, boala lui recentă, amintirile apăsătoare legate de criză, 
întîmplările şi impresiile acestei seri agitate, incidentul penibil cu „fiul lui 
Pavliscev" şi acum complicatia aceasta cu Ippolit îl aduseră într-un hal de 
surescitare extrema, provocin-du-i o stare de tulburare febrilă. Pe lîngă 
asta, o noua grijă, o noua dilemă, s-ar putea spune, i se putea citi în ochi; 
se uita cu multă îngrijorare la Ippolit, ca şi cînd s-ar fi aşteptat din partea 
lui la o nouă ieşire, cu totul neobişnuită. 

Deodată Ippolit se ridică, inspaimintator de palid, cu fata crispata 
într-o expresie deznădăjduită, de ruşine chinuitoare, insuportabilă. Toate 
acestea se văzură mai ales în privirea duşmănoasă şi înfricoşată pe care-o 
aruncă asupra celor de fata, ca şi în zimbetul pierdut ce ratacea pe buzele- 
i tremurătoare. Isi plecă imediat ochii şi, cu acelaşi zîmbet chinuit, porni 
împleticindu-se către Burdovski şi Doktorenko, aflaţi la capătul celălalt al 


terasei; era hotarit să plece cu ei. 

- De asta mă temeam! Era de aşteptat! exclamă prinţul. Ippolit se 
întoarse brusc spre dinsul, cuprins de o furie turbată, care făcea să-i 
tremure convulsiv toţi muşchii obrazului. 

- Aşa, vasăzică, de asta te temeai! „Era de aşteptat" să se intimple 
aşa. Ei bine, află atunci de la mine că, dacă urăsc pe cineva aici (vă urăsc 
pe toţi, pe toţi), zbieră el cu un glas hiriit şi şuierător ce-i ieşea din gură cu 
stropi de salivă, apoi pe dumneata, suflet iezuit, om nevolnic, idiot, 
milionar binefăcător, pe dumneata te urăsc mai mult decit pe oricine şi 
orice pe lume! De multă vreme ţi-am ghicit firea şi te urăsc încă din ziua 
cînd am auzit vorbindu-se de dumneata, te-am urit cu ura cea mai 
cumplită... Din pricina dumitale s-au întors astfel lucrurile! Dumneata m-ai 
adus în halul acesta! L-ai făcut pe un muribund să se ruşineze de el însuşi; 
dumneata, numai dumneata eşti vinovat de purtarea asta a mea de acum, 
becisnica si laşă! Te-aş omori, dac-aş rămîne în viata! N-am nevoie de 
generozitatea dumitale, nu primesc de la nimeni nimic, ai auzit, de la ni- 
meni nimic! Adineauri eram în delir şi n-aveţi de ce, nu vă permit să 
triumfati!... Vă blestem pe toţi, o dată pentru totdeauna! 

Aici glasul îi pieri; se sufoca. 

- S-a ruşinat de lacrimile lui, îi spuse Lebedev încet Lizavetei 
Prokofievna. „Era de aşteptat!" E grozav prinţul ăsta! l-a citit în suflet ca 
într-o carte... 

Dar Lizaveta Prokofievna nici nu se uită la el. Dreaptă, cu capul sus, 
puţin lăsat pe spate, privea „aceste făpturi omeneşti" cu o seriozitate 
dispretuitoare. La ultimele cuvinte ale lui Ippolit, Ivan Feodorovici ridică din 
umeri. Nevasta lui îl măsură din cap pina-n picioare cu un aer minios, ca şi 
cum i-ar fi cerut socoteală pentru acest gest al lui, pe urmă se întoarse 
spre prinţ: 

- Îţi mulţumim, printe, prieten excentric al casei noastre, pentru 
această seară plăcută pe care am petrecut-o la dumneata. Acum, desigur, 
eşti foarte mulţumit ca ai izbutit să ne asociezi şi pe noi la extravagantele 
dumitale... Dar atit ne ajunge, scump prieten al casei noastre, îţi 
mulţumim că ne-ai dat în sfîrşit prilejul să te cunoaştem mai bine! 

Indignată la culme, ea începu să-şi aranjeze mantila, asteptind 
plecarea ,lor". În momentul acela sosi la poartă birja pe care, din porunca 
lui Doktorenko, cu un sfert de ceas mai înainte, băiatul mai mare al lui 
Lebedev, elev de liceu, se dusese s-o aducă. Generalul găsi şi el de 
cuviinţă să-şi spună părerea: 

- Într-adevăr, printe, trebuie să-ţi spun că nu m-am aşteptat... după 
relaţiile noastre de prietenie... şi, în sfîrşit, Lizaveta Prokofievna... 

- Dar ce-i asta, cum e posibil să vorbiti aşa! strigă Adelaida, care se 
apropie iute de print şi-i întinse mina. 

Cu privirea pierdută, prinţul îi zimbi consternat, cînd deodată o 
şoaptă fierbinte, întretăiată, îl dogori parcă, suierindu-i la ureche: 

- Dacă nu te laşi imediat de oamenii aceştia oribili, toată viaţa mea, 
dar toată viaţa mea am să te urăsc ca pe un duşman de moarte! Vorbise 
Aglaia. 

Era ca ieşită din minţi, dar se întoarse mai înainte ca prinţul s-o fi 
putut privi. De altfel, nici nu mai avea de cine şi de ce să se lase; între 
timp, Ippolit fusese urcat cu greu în trăsură şi grupul lui Burdovski plecă. 


- Dar bine, Ivan Feodorovici, cît o să mai tina toată povestea asta. 
Ce părere ai? Mai am mult de îndurat de la baietandrii aceştia rautaciosi? 

- În ce mă priveşte, dragă... eu, bineînţeles, sînt gata şi... Prinţul... 

Ivan Feodorovici îi întinse totuşi mina lui Miskin, dar în treacăt fără să 
fi avut timpul să i-o stringa, căci alergă grăbit, ca s-o ajungă din urmă pe 
Lizaveta Prokofievna, care, în culmea indignării, cobora ostentativ treptele 
terasei. Adelaida, logodnicul ei şi Aleksandra îşi luară rămas-bun de la 
prinţ, strîngîndu-i mîna cu căldură; la fel şi Evgheni Pavlovici, singurul, de 
altfel, care îşi păstrase buna dispoziţie de la început. 

— Ceea ce prevestisem s-a întîmplat! Păcat însă că şi dumneata 
bietul meu print, ai avut destut de suferit cu acest prilej, şopti el, zimbind 
cît se poate de prietenos. 

Aglaia ieşi fără să-şi mai ia rămas-bun. 

Dar întîmplările din seara aceea nu se încheiară aici; Lizaveta 
Prokofievna trebui să mai îndure încă o întîlnire, din cele mai neaşteptate, 
pe care soarta i-o rezervase la sfîrşit. 

În momentul cînd generăleasa cobora scara care dădea în aleea ce 
împrejmuia parcul, o trăsură superbă, o caleaşca trasă de doi cai albi, 
trecu în trap mare prin fata vilei prinţului purtind două doamne, extrem de 
elegant îmbrăcate. Dar, zece paşi mai departe, caleaşca se opri deodată şi 
una dintre doamne se întoarse repede, ca şi cum ar fi zărit din întîmplare o 
figură cunoscută. 

— Evgheni Pavlovici! Tu eşti? răsună un glas tînăr şi melodios care-l 
făcu pe print şi poate încă pe cineva să tresară. Sint fericită că te găsesc în 
sfirsit! Am trimis special un curier la Petersburg şi pe urmă încă unul dupa 
tine! Te caut de azi-dimineata. 

Evgheni Pavlovici se opri pe scară uluit. Lizaveta Prokofievna rămase 
şi ea nemişcată locului, dar nu încremenită de spaimă ca Evgheni Pavlovici 
(care avea înfăţişarea omului ce s-a pomenit din senin cu o lovitură de 
măciucă în cap); ea se uita la femeia aceea impertinentă cu acelaşi aer 
mindru şi dispretuitor cu care privise cu putin înainte „făpturile acelea". 
Dar pe loc, îşi întoarse privirea şi-l măsură scrutător pe Evgheni Pavlovici. 

— Am veşti bune pentru dumneata! urmă glasul sonor. De politele 
de la Kupferov să n-ai nici o grijă; Rogojin le-a răscumpărat cu treizeci de 
mii de ruble, l-am rugat eu. Poţi fi liniştit cel puţin încă trei luni. Cu Biskup 
şi cu ceilalţi pungasi, o să aranjam noi prin cunoscuţi. După cum vezi, totul 
e în regulă, aşa că fii fericit. Pe miine. 

Caleaşca porni iarăşi în goana cailor şi curînd dispăru după cotitură. 

- E nebună! strigă în sfîrşit Evgheni Pavlovici, roşu de minie şi 
uitindu-se nedumerit la cei din jur. Nici nu ştiu ce-a vrut să spună! Ce 
polite! Cine-i femeia asta? 

Lizaveta Prokofievna îl mai tintui cu privirea timp de două-trei 
secunde, pe urmă se întoarse brusc şi porni spre vila ei, urmată de toţi 
ceilalţi. Nu trecu mai mult de un minut după aceea şi Evgheni Pavlovici 
urcă din nou treptele terasei prinţului. Părea foarte tulburat. 

- Prinţe, spune-mi sincer, nici dumneata nu ştii ce înseamnă toate 
astea? 

- Nu ştiu absolut nimic, răspunse prinţul, care era şi el într-o stare de 
extremă tensiune nervoasă. 

- Nu? 


- Nu. 

- Nici eu, rise Evgheni Pavlovici. Pe cinstea mea dacă am vreun 
amestec cu politele alea. Crede-ma, te rog!... Dar ce ai?... Te lasă puterile. 
iti vine să leşini? 

- Ah!... nu, nu, te asigur ca nu... 


XI 


De-abia a treia zi Epancinii se înduplecară să revină la sentimente 
mai bune. Cu toate că prinţul, după obiceiul lui, îşi căută şi de data 
aceasta felurite vini, mustrindu-se pentru multe lucruri şi asteptindu-se 
sincer la o pedeapsă, în sinea lui totuşi era pe deplin convins că Lizaveta 
Prokofievna era pornită nu atit împotriva lui, cît mai ales împotriva ei 
înseşi. lată de ce tăcerea aceasta prelungită, care nu mai îngăduia nici o 
îndoială asupra nemulțumirii lor, îl împinse într-un greu şi dureros impas. 
La aceasta veniră să se adauge şi alte împrejurări, dintre care mai cu 
seamă una căpătă întimpul acestor trei zile contururi tot mai pronunţate, 
luînd treptat în închipuirea lui bolnavă, proporţii neaşteptate (prinţul îşi 
reproşa mereu de citva timp două tendinţe opuse, deopotrivă de excesive: 
pe de o parte, o încredere exagerată, „absurdă ca o obsesie", în oameni, 
pe de alta o susceptibilitate tot atit de exagerată, o predispozitie „sumbră 
şi meschina" de a se crede mereu vizat prin vorba sau fapta celorlalţi). 
Într-un cuvînt, la sfîrşitul zilei a treia, incidentul cu doamna excentrică din 
caleaşca, doamna care-l strigase pe Evgheni Pavlovici şi-i vorbise, luă în 
sufletul banuitor al prinţului proporţii înspăimîntătoare, fantasmagorice. 
Lăsînd la o parte toate celelalte aspecte ale cazului, miezul enigmei, 
pentru dinsul, se concretiza deocamdată într-o singură întrebare 
chinuitoare: are el vreo vină şi în această nouă „monstruozitate" sau 
numai...? Dar nu-şi termină gîndul ca să precizeze cine anume. Cit despre 
literele N.F.B., nu vedea decit o glumă inofensivă, cea mai nevinovată 
zburdălnicie copilărească, şi ar fi ruşinos pentru el, ba într-o anumită 
privinţă lipsit chiar de onestitate, să caute nod în papură în orice. 

De altfel, a doua zi după „seara" aceea de pomină, prinţul Miskin — 
care a fost cauza principală a tuturor incidentelor si a zarvei intimplate, 
„capul rautatilor", cum s-ar zice — avu chiar de dimineaţă plăcerea de a fi 
vizitat de prinţul S. împreună cu Adelaida, care, plimbindu-se, „au trecut 
pe acolo mai ales ca să se informeze de sănătatea lui". Un moment mai 
înainte, Adelaida observase în parc un copac batrin, foarte pitoresc, 
rămuros şi cu frunzişul verde, cu o scorbură mare şi trunchiul brăzdat de 
crăpături; ar fi vrut aşa de mult să-l deseneze, încît jumătate de ceas, cit 
tinu vizita, nu vorbi de altceva. Prinţul Ş. se arătă amabil şi prevenitor ca 
de obicei, se interesă de viata lui Miskin din trecut, aduse vorba despre 
împrejurarea în care se cunoscuseră, trecînd sub tăcere intimplarile din 
ajun. La sfîrşit, Adelaida nu se putu stapini să nu mărturisească, zimbind 
cu înţeles, că ei veniseră incognito. Atita tot; era însă de ajuns ca prinţul 
să priceapă că părinţii sau, mai bine zis, Lizaveta Prokofievna mai era 
supărată. În timpul vizitei lor de altfel, cei doi logodnici nu pronuntara un 
singur cuvînt nici despre generăleasă, nici despre Aglaia, nici chiar despre 
Ivan Feodorovici. De asemenea, cînd se despartira de Miskin, ca să-şi 
continue plimbarea, nu-i propuseră să-i însoţească şi nici nu-l invitară să 


vină pe la ei. În privinţa asta, comportarea Adelaidei a fost cît se poate de 
semnificativă; vorbind de una dintre acuarelele ei, tinara manifestă 
deodată o vie dorinţă să i-o arate prinţului. „Cum aş face s-o vezi mai 
curînd? Da! O trimit astăzi prin Kolea, dacă vine să ne vadă, sau miine, 
cînd îmi fac plimbarea cu prinţul, mai trec o dată pe la dumneata şi ţi-o 
aduc eu personal", hotari ea în cele din urmă, încîntată de a fi găsit o 
soluţie atit de fericită. 

În sfîrşit, chiar în momentul cînd voi să-şi ia rămas-bun, prinţul Ş. 
păru că-şi aminteşte deodată ceva. 

— A, da, nu ştii cumva, dragă Lev Nikolaevici, întrebă el, cine era 
persoana aceea din trăsură care l-a strigat ieri pe Evgheni Pavlici? 

— Era Nastasia Filippovna, spuse Miskin. N-ai aflat încă? Nu ştiu însă 
cine mai era cu dinsa. 

— Ştiu, am auzit! reluă prinţul S. Dar ce-o fi vrind să însemne toate 
astea? Mărturisesc că pentru mine e o mare enigmă... pentru mine şi 
pentru ceilalţi, încheie prinţul Ş. cu un ton de extremă mirare. 

— După cum am înţeles, s-a referit la nişte polite de-ale lui Evgheni 
Pavlici pe care, la cererea ei, le-ar fi răscumpărat Rogojin de la un camatar, 
răspunse foarte simplu prinţul, şi pentru care Rogojin îi va acorda lui 
Evgheni Pavlici răgaz suficient. 

— Am auzit, am auzit, dragă printe, dar o asemenea afirmaţie este 
cu totul lipsită de temei! Este exclus ca Evgheni Pavlici să fi semnat polite! 
E un om bogat... Altădată, într-adevăr, din cauza nechibzuintei lui, a avut 
cîteva încurcături băneşti, şi eu însumi l-am ajutat... Dar un om cu averea 
lui nu dă unui cămătar polite care să-i 
provoace griji. E absurd! Şi în orice caz este exclus să aibă cu Nastasia 
Filippovna asemenea relaţii care să-i permită să-l tutuiască. El se jură ca 
nu pricepe nimic, şi-l cred. lată de ce voiam să te întreb dragă printe, dacă 
nu ştii cumva? Vreau sa spun, dacă, prin vreo minune, n-a ajuns pina la 
dumneata vreun zvon oarecare? 

- Nu, nu ştiu nimic şi te asigur că n-am nici un amestec. 

- Vai, printe, ce susceptibil ai devenit! Cum mi-aş fi permis să 
presupun că ai fi putut lua parte la astfel de lucruri?... Dar te înţeleg, nu 
prea eşti în apele dumitale astăzi. 

Şi cu aceste vorbe îl imbratisa şi-l sărută pe Miskin. 

- Adică ce înţelegi prin „astfel" de lucruri? La ce anume te referi? Nu 
văd ce anume ar putea fi calificat în cazul de fata drept un ,,astfel" de 
lucru. 

- Fără îndoială, persoana aceea a vrut să arunce o umbră asupra lui 
Evgheni Pavlici, să-l compromita; de aceea a recurs la acest procedeu de 
a-i atribui, faţă de martori, cusururi pe care nu le are şi pe care nu poate 
să le aibă, răspunse destul de aspru prinţul S. 

Prinţul Lev Nikolaevici se tulbură, continuind totuşi să-l privească 
întrebător pe interlocutorul său, dar acesta tăcu. 

- Vasăzică, aici nu e vorba numai de polite? O fi la mijloc şi altceva? 
murmură în sfîrşit Miskin, vădit contrariat. 

- Da, ţi-o repet, judecă şi dumneata, ce poate fi comun între Evgheni 
Pavlici şi... această femeie, iar pe deasupra şi cu Rogojin? Inca o data, 
repet, acest om dispune de o avere imensă, ştiu cu precizie; mai mult. e în 
perspectivă de a-l moşteni pe un unchi al său. Nastasia Filippovna a 


urmărit... 

Aici prinţul S. se opri iarăşi, gindindu-se, de bună seamă, că n-ar 
trebui să-i vorbească prea mult lui Miskin despre Nastasia Filippovna. 

- În tot cazul, reiese de aici că ei se cunosc, constată Miskm după o 
clipă de tăcere. 

- Nu este exclus să se fi cunoscut; Evgheni Pavlici e un om usuratic. 
În orice caz, chiar dacă s-au cunoscut, a fost mai de mult - acum doi-trei 
ani. Pe atunci, el era în relaţii mai strînse cu Totki. Acum însă, nici vorbă nu 
poate fi de asemenea raporturi care s-o facă să-l tutuiască. După cum ştii, 
ea nici nu era pe aici, dispăruse la un moment dat. Mulţi nici nu ştiau încă 
de întoarcerea ei. l-am văzut trăsura abia de cîteva zile. 

- Şi ce trăsură admirabilă, observă Adelaida. 

- Da, e o caleaşca într-adevăr superbă. 

Tinara pereche se despărţi de prinţul Lev Nikolaevici arătîndu-i multă 
simpatie, dacă nu chiar cea mai sinceră prietenie. 

Pentru eroul nostru însă, vizita aceasta a fost pe deplin revelatoare. 
E drept că încă din noaptea trecută (şi poate chiar de mai mult timp) îşi 
făcuseră loc în cugetul lui anumite bănuieli, dar pina la această vizită nu 
îndrăznise să încerce o verificare a temeiniciei lor. Acum însă, totul 
devenea limpede; prinţul Ş. interpretase desigur în mod greşit faptul în 
sine, totuşi era foarte aproape de adevăr bănuind că la mijloc poate fi 
vorba si de o intrigă. „De altfel, nu este deloc exclus, se gindea Miskin, că 
el a înţeles totul foarte bine, dar, nevoind să mi-o spună, a preferat să dea 
această interpretare eronată. Ceea ce raminea însă în afară de orice 
îndoială era faptul că prinţul Ş. îl vizitase cu un tel precis: spera să capete 
anumite lămuriri; dacă e aşa, înseamnă că ei îl credeau amestecat direct 
în această intrigă. În afară de asta, dacă este aşa precum bănuieşte el şi 
dacă intimplarea prezintă într-adevăr atita importanţă, înseamnă că ea 
urmăreşte un scop diabolic. Dar ce scop anume? Groaznic! Şi cum s-o 
împiedici? Cînd ea se hotărăşte la ceva, n-o mai poate opri nimic!" Prinţul 
ştia asta din propria-i experienţă. „E nebună! Nebună de legat!" 

Prea multe chestiuni incilcite şi misterioase se adunaseră în 
dimineaţa aceea şi toate se cereau dezlegate neintirziat; de aceea prinţul 
era foarte abătut. Vizita Verei Lebedeva îl distra puţin; a venit la el cu 
Liubocika în braţe şi, veselă, i-a înşirat vrute şi nevrute. După Vera apăru 
sora ei mai mică, cea care-şi ţinea mereu gura întredeschisă, apoi fratele 
lor - liceanul. Băiatul asigura că, după răstălmăcirea tatălui său, „Steaua 
Pelin", care, în Apocalipsă, suie pe izvoare de ape, înseamnă reţeaua căilor 
ferate raspindite pe suprafaţa Europei. Prințului nu-i venea să creadă că 
aceasta a fost educaţia lui Lebedev; de aceea hotarira să-l întrebe chiar pe 
el, cu 
prima ocazie. De la Vera, prinţul află că încă din ajun Keller se instalase la 
dinsii şi că, după toate aparențele, n-are de gind să plece foarte curînd, 
dat fiind că-i plăcea societatea lor şi pe deasupra se împrietenise şi cu 
generalul lvolghin; de altfel, declarase categoric că a venit să stea la ei 
numai ca să-şi completeze cultura în general. Copiii lui Lebedev îi plăceau 
prinţului din ce în ce mai mult şi, pe zi ce trecea, se simţea mai bine în 
preajma lor. Kolea nu se arătă toată ziua; plecase dis-de-dimineata la 
Petersburg. (Lebedev, chemat de treburile lui, dispăruse şi el încă din zori.) 
Dar prinţul aştepta cu nerăbdare vizita lui Gavrila Ardalionovici, care 


trebuia să vină neapărat pe la el. 

Acesta sosi îndată după-masă, cam pe la ora şase şi ceva. De la 
prima aruncătură de ochi, prinţul îşi spuse că, în orice caz, domnul acesta 
trebuie să cunoască toate dedesubturile intimplarii, şi cum să nu le ştie, 
avînd asemenea surse de informatie ca Varvara Ardalionovna şi Ptitin? 
Relaţiile ce se statorniseră între Mişkin şi Ganea erau cam ciudate. Prinţul, 
de exemplu, îi incredintase acestuia cazul lui Burdovski, rugîndu-l în mod 
special să se ocupe de chestiune; dar în pofida acestor dovezi de încredere 
şi a unor întîmplări din trecut, existau totuşi cîteva puncte despre care, 
printr-un fel de înţelegere tacită, evitau să vorbească între ei, deşi, uneori, 
prinţul avea impresia că Gavrila Ardalionovici ar fi dorit poate mai multă 
sinceritate şi cordialitate în raporturile lor. Acum, de pildă, prinţului i se 
păru că, de cum intrase, Ganea avea intenţia să spargă gheaţa o dată 
pentru totdeauna între ei doi. (Dar se vede treaba că nu sosise momentul, 
căci Gavrila Ardalionovici era cam grăbit: sora lui îl aştepta la Lebedev şi 
amindoi trebuiau să se ducă undeva pentru o afacere urgentă.) 

În orice caz, chiar dacă se aşteptase la o sumedenie de întrebări. la 
confidente spontane sau la mărturisiri prieteneşti, Ganea s-a înşelat 
amarnic. În timpul celor douăzeci de minute cit tinu vizita, prinţul fu dus pe 
gînduri, aproape absent. Nici vorbă nu putea fi de întrebări sau, mai bine 
zis, de principala întrebare la care se aştepta Ganea, incit acesta se hotari 
să fie, la rîndul său, cît mai rezervat. 

Timp de douăzeci de minute, i-a vorbit cu mult haz prinţului despre 
tot felul de treburi lipsite de orice importanţă, mărginindu-se la o simplă 
flecăreală, fără a atinge punctul esenţial. 

Între altele, Ganea îl informa pe Miskin că Nastasia Filippovna se afla 
de patru zile la Pavlovsk, timp în care a şi reuşit să atragă atenţia tuturor. 
Locuia la Daria Alekseevna, într-o căsuţă modestă din strada Matrosskaia, 
şi caleaşca ei era poate cea mai frumoasă din Pavlovsk. În jurul acestei 
femei roiesc o mulţime de adoratori tineri şi mai virstnici; uneori, cavalerii 
îi escortează caleaşca. Nastasia Filippovna se arată, ca întotdeauna de 
altfel, foarte pretențioasă în alegerea cunoştinţelor şi nu primeşte decit 
musafiri aleşi pe sprinceana. Oricum, în jurul ei s-a format o adevărată 
gardă, gata să-i sară în ajutor la nevoie. Din pricina ei, un domn aflat în 
vilegiatură la Pavlovsk se certase cu logodnica lui, iar un bătrîn general era 
cit pe ce să-şi blesteme băiatul. In plimbările ei cu trasura era deseori 
însoţită de o încîntătoare fetişcană de vreo şaisprezece ani, rudă 
îndepărtată a Dariei Alekseevna; fata cîntă admirabil şi, seara, căsuţa lor 
este un loc de atracţie pentru lumea care se plimbă. De altfel, Nastasia 
Filippovna se poartă foarte decent, se îmbracă modest, fără pic de lux, dar 
cu un gust deosebit; de aceea toate doamnele ,,o invidiază pentru 
frumuseţea, pentru gustul rafinat şi pentru caleaşca ei". 

- leşirea ei excentrică de ieri, îşi dădu cu părerea Ganea, a fost 
desigur premeditată şi, bineînţeles, nu schimbă cu nimic situaţia. Doar 
dacă s-ar apuca cineva să-i caute nod în papură cu tot dinadinsul, dar şi 
atunci ar trebui să recurgă la calomnii, ceea ce, de altfel, nu va întîrzia, 
isprăvi Gavrila Ardalionovici, asteptindu-se ca prinţul să-l întrebe 
numaidecit ,,de ce anume consideră incidentul de ieri drept o ieşire 
premeditata?" Şi pentru ce calomnia „nu va intirzia?" Dar prinţul s-a 
abținut să pună vreo întrebare. 


Cu aceeaşi volubilitate şi fără să fie tras de limbă, Ganea aduse 
vorba despre Evgheni Pavlovici. După părerea lui, acesta n-o cunoscuse 
niciodată înainte pe Nastasia Filippovna şi, propriu-zis, nici astăzi n-o 
cunoştea prea bine, deoarece abia acum patru zile îi fusese prezentat de 
cineva pe promenadă, şi nu se ştie dacă a fost măcar o dată la ea acasă 
împreună cu ceilalţi admiratori. Cît despre polite, afirmaţia putea să fie şi 
adevărată (Ganea pretindea chiar că nu e lipsită de temei); Evgheni 
Pavlovici dispune, fireşte, de o avere considerabilă, „dar situaţia moşiei lui 
era cam încurcată în unele privinţe". Ajungind la aceste amănunte 
interesante, Ganea se opri din peroratia lui. In ce privea ieşirea excentrică 
de aseară a Nastasiei Filippovna, se mărgini la scurta aluzie strecurată în 
fraza de mai sus. Apoi veni Varvara Ardalionovna să-l ia pe fratele ei şi, în 
minutul cît zăbovi la prinţ, îi comunică şi ea (tot din proprie iniţiativă) că 
Evgheni Pavlovici va rămîne în cursul zilei aceleia, ba poate si a doua zi la 
Petersburg, că bărbatul ei (Ivan Petrovici Ptitin) e plecat şi el la Petersburg, 
pesemne tot pentru afacerile lui Evgheni Pavlovici şi că, după cit se pare, 
acolo nu e lucru curat. La plecare, ea mai adăugă că Lizaveta Prokofievna 
e foarte prost dispusă azi, dar si mai ciudat e ca Aglaia e la cuțite cu toată 
familia, adică nu numai cu tatăl şi cu mama ei, ci şi cu surorile ei mai mari, 
şi că „asta nu e deloc frumos din partea ei". După ce dădu, ca din 
întîmplare, şi această ultimă ştire (pentru prinţ ea avea o semnificaţie 
deosebită), Varvara Ardalionovna se retrase împreună cu fratele ei. Despre 
afacerea cu „fiul lui Pavliscev", Ganecika nu pomeni de asemeni nici un 
cuvînt, poate din falsă modestie, dar poate şi „pentru a cruta sentimentele 
prinţului". Acesta însă tinu să-i mulţumească încă o dată pentru straduinta 
depusă în rezolvarea favorabilă a chestiunii. 

Fericit că rămîne în sfîrşit singur, prinţul cobori treptele terasei, 
străbătu aleea şi intră în parc. Voia să-şi adune gindurile şi să mediteze 
puţin asupra unui pas pe care ar fi vrut să-l facă. „Pasul" însă era dintre 
acelea care nu se cer gindite, ci, dimpotrivă, trebuie făcut spontan, pe 
negindite, concretizat fără ezitare, pentru că nu rezistă unei reflecţii 
îndelungate; simţise deodată o dorinţă nestăvilită de a părăsi totul, de a se 
întoarce de unde venise pentru a se retrage undeva într-o izolare cît mai 
ferită de lume; pe scurt, să dispară cit se poate de repede, fără a-şi lua 
ramas-bun de la nimeni. Presimtea că, dacă mai rămîne fie doar cîteva zile 
încă, lumea de aici, mediul acesta îl vor absorbi definitiv şi fără putinţă de 
evadare, un destin implacabil care-l va urmări de-aici încolo fara crutare. 
Dar nu-i trebuiră nici zece minute ca să-şi dea seama că o asemenea fugă 
„Nu era cu putinţă", că ar fi o lasitate din partea lui, că în fata i se puneau 
probleme de aşa natură, încît nu avea acum nici un drept să dea înapoi şi 
nici să încerce, cel putin, să găsească o ieşire. Framintat de aceste ginduri, 
se întoarse acasă fără să observe că plimbarea lui nu durase mai mult de 
un sfert de oră. 

Lebedev tot mai intirzia în oraş, aşa încît spre seară, Keller putu să 
pătrundă în odaia prinţului şi, cu toate că de data aceasta nu era ametit de 
băutură, se porni pe destăinuiri şi efuziuni. Se vedea ca are chef de vorbă 
şi, într-adevăr, îi declară fără inconjur lui Miskin că vrea să-i povestească 
toată viaţa lui şi că numai pentru asta a rămas la Pavlovsk. Nu era chip să- 
| dai afară şi de altfel n-ar fi plecat în ruptul capului. Keller intenţiona, de 
fapt, să ţină un adevărat discurs, dar după primele cuvinte se încurcă şi, 


renuntind la orice introducere, sări direct la concluzie, mărturisind ca 
pierduse într-atit „orice urmă de simţ moral" (şi numai din cauza 
necredintei în puterea Celui de Sus), încît ajunsese chiar să fure. „Poţi să-ţi 
închipui!" 

- Ascultă, Keller, în locui dumitale, n-aş mărturisi astfel de lucruri 
fără să fie absolută nevoie, îl sfătui prinţul, dar, mai degrabă, îmi vine să 
cred că născoceşti toate astea numai ca să te ponegreşti cu tot dinadinsul. 

- Doar dumitale ţi le spun, exclusiv dumitale, şi asta numai ca sa mă 
pot îndrepta mai uşor. N-am spus-o şi nu o voi spune nimănui; sînt hotarit 
să-mi duc sub giulgiul morţii secretul în mormint! Dar, printe, dac-ai şti cit 
e de greu, în timpurile noastre, să faci rost de bani! De unde să-i procuri, 
dă-mi voie să te întreb? Un singur răspuns primeşti peste tot: „Adu-ne aur 
şi diamante, şi atunci ai să capeti", adică exact ceea ce îmi lipseşte. Iti 
închipui situaţia? 

- Pe urmă, m-am supărat. „Dar pe smaragde, zic, capăt ceva?" „Pe 
smaralgde, zice, ti-as da." „în regulă, zic, dacă-i aşa." îmi pusei pălăria pe 
cap Şi ieşii. „Lua-v-ar dracu' de ticalosi!" Aşa le-am spus, zău! 

- Dar ce, parcă aveai smaragde? 

- Eu şi smaralgde! Da' de unde! O, printe, cu ce seninătate naivă, as 
spune chiar bucolică, priveşti dumneata viaţa! 

Prințului i se făcu oarecum milă sau, mai bine zis, se simţi ruşinat. 
Un gînd îi incolti în minte. „Nu s-ar putea oare face ceva din omul acesta, 
punîndu-l sub o influenţă binefăcătoare?" Cit despre influenţa sa 
personală, avea motive s-o creadă absolut ineficace şi nu atit din 
modestie, din neîncredere în propriile sale forţe, ci pentru că avea un 
anumit fel de a privi lucrurile. Pe nesimţite, conversaţia se insufleti şi 
deveni aşa de interesantă, încit nici unul dintre ei nu se gindea să-i pună 
capăt. Keller îi destăinui cu o sinceritate uimitoare tot felul de isprăvi de- 
ale lui pe care nici un om nu s-ar fi încumetat să le împărtăşească. Ori de 
cite ori începea o nouă poveste, îşi arăta mai întîi cäinta şi se jura că 
sufletul său era „plin de lacrimi"; dar, după felul cum îşi istorisea isprăvile, 
se vedea că e încîntat şi că se mindreste cu ele, ba uneori le spunea cu 
atita haz că amindoi, si el, şi prinţul, se prăpădeau de ris. 

- Ceea ce observ la dumneata - lucru esenţial - e că dai dovadă de 
credulitate aproape copilărească şi de sinceritate impresionantă, spuse în 
cele din urmă prinţul; numai acest singur fapt ar fi de ajuns pentru a 
răscumpăra multe dintre defectele dumitale. 

- Am un suflet nobil şi generos, aidoma unui cavaler medieval! se 
învoi Keller înduioşat. Dar ştii, printe, asta numai în vis, în închipuire, în 
intenţii, ca să spun aşa; cînd e vorba de fapte însă. nu sînt bun de nimic. 
De ce oare? Nu pricep deloc. 

- Hai, nu te pierde cu firea! Acum se poate spune pe drept cuvînt că 
mi-ai mărturisit toate dedesubturile ticăloase ale firii şi ale existenţei 
dumitale; cel puţin aşa mi se pare mie şi cred că n-ar mai fi nimic de 
adăugat la cele ce mi-ai povestit; am dreptate? 

- N-ar mai fi nimic de adăugat?! strigă Keller cu o nuanţă de 
compătimire în glas. O, printe, cit de elveţian, ca să zic aşa. este încă felul 
dumitale de a judeca oamenii! 

- Cum, ai mai avea de adăugat şi altele? îngăimă prinţul cu o mirare 
sfioasă. Atunci la ce te aşteptai, ce nădăjduiai de la mine, Keller, şi pentru 


ce ai venit să-mi faci aceste mărturisiri? 

- De la dumneata? Ce nadajduiam? Mai întîi, e o plăcere pentru 
oricine să stea în preajma dumitale, să-ţi cunoască bunătatea şi sim- 
plitatea sufletului; a sta de vorbă cu dumneata e o adevărată desfătare; 
ştiu, cel puţin, că am în faţa mea o persoană plină de virtuţi; în al doilea 
rînd... în al doilea rînd... Aici se încurcă, neştiind ce să mai spună. 

- Vrei poate să-ţi împrumut bani? îi veni în ajutor prinţul. Rostise 
aceste cuvinte cit se poate de natural, cu un ton serios si chiar cu oarecare 
sfiiciune. Keller tresări, atintind o privire mirată asupra prinţului, şi izbi tare 
cu pumnul în masă. 

- Uite, cu felul acesta de a fi al dumitale, îl dai gata pe om, zău aşa, 
nici nu ştiu ce să mai spun! Mă întreb, de unde atita naivitate şi inocenta 
sufletească, cum poate nici la vîrsta de aur a omenirii nu s-a pomenit şi, în 
acelaşi timp, atita clarviziune, care-ţi dă putinţa să citeşti în sufletul omului 
ca într-o carte deschisă; spiritul dumitale de adinca observaţie psihologică 
îl străpunge ca o săgeată. Dar dă-mi voie, printe, asta merită o explicaţie, 
pentru că... sînt pur şi simplu uluit! Fireşte, scopul meu, în cele din urmă, 
era să-ţi cer un împrumut, dar mă surprinde că m-ai întrebat de bani, ca şi 
cum n-ai vedea nimic rău în asta, ca şi cum totul ar fi cît se poate de 
firesc. 

- Da... din partea dumitale e cit se poate de firesc. 

- Şi nu eşti indignat? 

- De ce să fiu? 

- Ascultă printe, am rămas aici de ieri-seara, mai întîi, fiindcă am un 
respect deosebit pentru arhiepiscopul francez Bourdaloue ( l-am savurat 
cu Lebedev pina la trei noaptea); în al doilea rind, am rămas (iti jur pe 
sfinta cruce că spun adevărul!) mai cu seamă pentru că voiam, 
împărtăşindu-ţi spovedania mea sinceră şi totală, să contribui prin asta, ca 
să spun aşa, la îndreptarea mea. Acesta mi-a fost gîndul cu care am 
adormit pe la ora patru, scăldat în lacrimi. 

- Crezi acum în cuvîntul celui mai nobil om? În momentul cînd 
atipeam plin de cele mai sincere lacrimi lăuntrice şi, ca să spun asa şi 
exterioare (pentru că, într-adevăr, plingeam cu hohote, tin minte perfect 
de bine), îmi veni în gind o idee diabolică: „Ce-ar fi, la urma urmei, dacă 
după spovedania mea i-aş cere nişte bani?" Spovedania asta, prin urmare, 
a fost un fel de „preludiu lacrimogen", ca să pregătesc terenul si, 
induiosindu-te, să-ţi storc o sută cincizeci de ruble. Şi, după părerea 
dumitale, asta nu-i o josnicie? 

- Ceea ce spui dumneata poate să nu fie tocmai exact. Poate să fi 
fost o simplă coincidenţă, s-a nimerit ca cele două idei să se confunde, 
atita tot, lucru care se întîmplă de altfel destul de frecvent. Mie mi se 
întîmplă mereu. Personal, cred că nu e bine să te laşi stapinit de aceasta 
dedublare, dar să ştii, Keller, că în cea mai mare parte vina e a mea. Cînd 
vorbeai adineauri, parcă mă vedeam pe mine. De multe ori mă bătea 
gîndul, continuă prinţul cu toată seriozitatea, vădind cel mai viu interes 
pentru acest subiect, că şi ceilalţi patesc la fel, încît, la un moment dat, 
începusem chiar să mă consolez, căci e extrem de greu să lupti contra 
acestor idei duble; am încercat pe propria mea piele. Dumnezeu ştie de 
unde şi cum se ivesc. Văd că dumneata singur califici asta drept o josnicie! 
Acum, iar o să mă framinte ideile acestea. În tot cazul, nu eu sînt acela 


care să te judec; nu ţi se pare? Ai recurs la un subterfugiu ca prin lacrimi 
să-mi storci o sumă de bani, dar nu te-ai jurat adineauri că spovedania 
dumitale a avut şi un alt scop, un scop nobil şi nu numai de interes 
mărunt? Cit despre bani, ai nevoie pentru chefuri, nu-i aşa? După 
spovedania dumitale, este bineînţeles o dovadă de laşitate. Dar, pe de altă 
parte, cum să renunti, aşa dintr-o data, la băutură şi la petreceri? Cu 
neputinţă. Atunci, ce-i de făcut? Cel mai bun lucru e să lăsăm asta în 
seama conştiinţei dumitale, ce zici? 

Spunînd astea, prinţul se uita la Keller cu o vie curiozitate. Se vedea 
că problema ideilor dedublate îl preocupa de multă vreme. 

- Nu înţeleg de ce, după toate acestea, te-or fi socotind oamenii 
idiot! exclamă Keller. 

O roseata uşoară acoperi obrazul prinţului. 

- Predicatorul Bourdaloue, de pildă, în cazul de faţă ar fi fost 
necruţător, pe cînd dumneata l-ai cruțat pe om şi m-ai judecat cu omenie! 
Şi uite, ca să mă pedepsesc eu însumi şi ca să arăt cit sînt de mişcat, nu 
vreau o sută cincizeci de ruble, mă mulţumesc cu douăzeci şi cinci, mi-ar 
ajunge! De atit am nevoie, cel putin pentru două săptămîni. De abia dupa 
două săptămîni, dacă mai vin să-ţi cer bani. Voiam să-i dau ceva în dar 
Agasei, dar nu merită. Ah, dragă printe, Dumnezeu să te aibă în paza lui! 

In clipa aceasta apăru Lebedev, care sosise tocmai atunci de la 
Petersburg. Zărind hirtia de douăzeci şi cinci de ruble în miinile lui Keller, 
se încruntă. Keller însă, vazindu-se în posesia banilor, se grăbi s-o ia din 
loc. Pe data, Lebedev începu să-l birfeasca. 

- Eşti nedrept; cainta lui era sinceră cu adevărat, zise prinţul cu 
mustrare în glas. 

- Cainta lui! Ce valoare poate să aibă o asemenea cainta? Nu m-am 
bătut şi eu în piept aseară: „Sînt un nemernic, un nemernic!", adică vorbe 
goale şi atita tot! 

- Aşadar, din partea dumitale erau numai vorbe goale? Şi eu 
credeam, dimpotrivă... 

- Ei bine, uite, dumitale am să-ţi spun tot adevărul, fiindcă ştii să-l 
pătrunzi pe om pina în adincurile sufletului; şi vorba şi fapta, şi minciuna şi 
adevărul — toate la mine merg mina-n mina şi în perfectă armonie. 
Adevărul şi faptele mă-ndeamnă - poţi să mă crezi sau nu - la o sinceră 
cainta, ţi-o jur, dar cuvintele şi minciuna îmi sînt dictate de un gînd 
diabolic (mereu prezent); „Cum să fac ca să-l amăgesc pe om, să trag un 
folos chiar şi de pe urma acestor lacrimi de cainta ale mele!" Zau aşa! 
Altuia nu i-aş spune, ar ride sau m-ar scuipa, dar dumneata, printe, judeci 
cu omenie. 

- Intocmai aşa, cuvînt cu cuvînt, mi-a spus şi el adineauri, se 
însufleţi prinţul. Şi amindoi parcă v-aţi mîndri cu asta! Mă mir de voi, 
numai că el e mai sincer decît dumneata, care faci din asta o adevărată 
meserie. Haide, destul, nu mai face mutra asta plouată, Lebedev, şi nu-ţi 
mai duce mina la inimă. Vrei să-mi spui ceva? Nu cred că ai venit 
degeaba... 

Lebcdev se codi, recurgind la obişnuitele-i strimbaturi. 

- Te-am asteptat toata ziua, ca sa-ti pun o intrebare; macar o 
singură dată în viata dumitale te conjur sa spui adevărul: avut-ai vreun 
amestec oarecare în intimplarea de ieri cu caleaşca? 


Lebedev continuă să se izmeneasca, chicotind, frecindu-si miinile, iar 
la urma recurse la un stranutat prelungit, neputindu-se hotari sa raspunda 
la intrebarea printului. 

— Vad c-ai luat parte. 

— Indirect, numai indirect! Grăiesc purul adevăr! N-am făcut altceva 
decit să anunţ la vreme o anumită persoană că o anumită societate e 
adunată la mine şi că sînt de faţă anumite persoane. 

— Ştiu, l-ai trimis pe fiul dumitale acolo, mi-a spus-o chiar el 
adineauri; şi ce-i cu intriga asta pe care aţi pus-o la cale? izbucni prinţul 
cuprins de un fel de neastimpar. 

- N-am pus-o eu la cale, ferit-a sfintul! se apără Lebedev, vinturindu- 
şi braţele, ca şi cum ar fi voit să respingă o asemenea bănuială. A fost 
urzită de alţii şi, la drept vorbind, e mai mult o fantezie decit o intrigă! 

— Despre ce e vorba, spune-mi şi mie, pentru Dumnezeu! Cum de 
nu-ţi dai seama că mă priveşte personal chestiunea asta? Nu vezi că aici 
se urmăreşte compromiterea lui Evgheni Pavlovici? 

— Printe! Excelentissime print, se sclifosi Lebedev din nou, dar 
dumneata nu mă laşi să-ţi spun tot adevărul; am încercat de mai multe ori, 
dar nu m-ai lăsat să isprăvesc... 

Prinţul chibzui o clipă. 

- Bine, te ascult, spune adevărul, rosti el în cele din urmă; fără 
îndoială, o luptă grea se dăduse în sufletul lui. 

- Aglaia Ivanovna... începu îndată Lebedev. 

- Taci, taci! strigă exasperat prinţul, şi faţa i se făcu stacojie de 
indignare sau poate şi de ruşine. Asa ceva este exclus şi e... absurd. Toate 
astea au fost născocite de dumneata sau de alţi nebuni ca dumneata. Si să 
nu te mai aud vreodată amintind despre asta. 

Seara tîrziu, trecuse de zece, cînd, în sfîrşit, veni şi Kolea, aducind o 
mulţime de noutăţi, unele de la Petersburg, altele de la Pavlovsk. Cele 
dintii, privitoare mai ales la Ippolit şi la patania din ajun, i le povesti pe 
scurt, pentru a le relua mai tîrziu, atît de grăbit era să-i comunice noutăţile 
din Pavlovsk. Acum trei ore se întorsese de la Petersburg şi, fără a mai 
trece pe la prinţ, se dusese direct la Epancini. „Acolo se petrece ceva 
îngrozitor!" Bineînţeles, pe primul plan era povestea cu caleaşca, dar se 
intimplase probabil şi altceva, ce nu putea să ştie, desigur, nici el şi nici 
prinţul. „Nu m-am apucat, fireşte, să spionez şi nici să descos pe careva 
de-ai casei; de altfel, m-au primit bine, chiar surprinzător de bine; în 
schimb, de dumneata, printe, n-au suflat o vorbă! Mai important şi 
interesant era ca Aglaia se certase cu ai Sai pentru Ganea. Exact ce şi cum 
- nu se ştie, cert este însă ca din pricina lui Ganea (inchipuieste-ti!) cearta 
a luat un caracter foarte violent, ceea ce înseamnă că motivul era grav. 
Generalul s-a întors tîrziu şi era tare indispus; împreună cu el venise şi 
Evgheni Pavlovici, foarte vesel şi prevenitor, fiind cît se poate de bine 
primit. Dar noutatea cea mare era că Lizaveta Prokofievna a chemat-o într- 
ascuns pe Varvara Ardalionovna, care tocmai se afla la domnişoare, şi i-a 
interzis o dată pentru totdeauna să-i mai calce pragul casei; ce-i drept, a 
făcut-o într-o formă cit se poate de cuviincioasă, mi-a povestit chiar Varia. 
E interesant că în momentul cînd Varia ieşi de la Lizaveta Prokofievna şi 
trecu să-şi ia ramas-bun de la domnisoare, ele nici nu ştiau măcar că i se 
interzisese să le mai calce pragul şi că e vorba de o despărţire definitivă. 


- Dar Varvara Ardalionovna a fost la mine pe la ora şapte, zise Prinţul 
mirat. 

- Ei bine, asta s-a întîmplat pe la opt. Îmi pare rău de Varia şi de 
Ganea... dar, ce să-i faci, prea se bagă în toate, nu pot trai fără intrigi. 
Niciodată n-am putut să aflu ce anume uneltesc; de altfel, nici nu ţin să fiu 
la curent. Desigur, din multe puncte de vedere caracterul lui Ganea lasă 
de dorit, însă are şi calităţi pe care e de ajuns să le cauţi ca să le 
descoperi, şi niciodată nu-mi voi ierta că nu l-am înţeles mai înainte... Nu 
ştiu dacă pot continua să mă duc la Epancini după cele întîmplate cu Varia. 
E drept că de la început chiar m-am pus pe un picior de independenţă 
completă, dar trebuie totuşi să mai chibzuiesc. 

— Degeaba îl plingi atît pe fratele dumitale, observă prinţul. Daca 
lucrurile au ajuns aici, înseamnă că Lizaveta Prokofievna îl consideră pe 
Gavrila Ardalionovici cam primejdios şi că, prin urmare, anumite speranţe 
ale lui sînt pe cale să se împlinească. 

— Cum? Ce speranţe?! strigă, în culmea mirării, Kolea. Îţi închipui 
poate că Aglaia... e cu neputinţă! 

Miskin nu spuse nimic. 

— Eşti teribil de sceptic, printe, relua Kolea după un timp, observ ca 
de la o vreme încoace te arăţi extraordinar de sceptic; începi să nu mai 
crezi în nimic şi să te complaci în tot felul de presupuneri... Am întrebuințat 
bine aici cuvîntul „sceptic"? 

— Cred că da; desi nici eu nu sînt prea sigur. 

— Ba nu, îmi retrag cuvîntul „sceptic“; am găsit o altă explicaţie, 
strigă Kolea deodată, nu eşti sceptic, ci un om stäpinit de gelozie! Esti 
teribil de gelos pe Ganea pentru o fată mindra şi frumoasă! 

Spunind asta, Kolea sări de pe scaun şi izbucni într-un ris nebun, cum 
poate nu i se mai intimplase vreodată în viata. Veselia lui n-a mai cunoscut 
margini cînd îl văzu pe print roşind din ce în ce mai mult. Ideea că prinţul 
era gelos din pricina Aglaiei îl amuza nespus. Dar hazul lui încetă brusc în 
momentul cînd îşi dădu seama că prinţul a rămas foarte mihnit. Pe urmă 
se legă între ei o conversaţie lungă şi serioasă, care tinu mai bine de o ora, 
poate chiar o oră şi jumătate. 

A doua zi, o chestiune urgentă îl sili pe prinţ să plece la Petersburg, 
unde rămase toată dimineaţa. La întoarcere, îl intilni în gară pe Ivan 
Feodorovici. Acesta îl apucă pe Miskin de brat, se uită cu fereală împrejur 
şi-l trase repede după dinsul, într-un vagon de clasa întîi. Generalul era 
dornic să-i împărtăşească lucruri importante. 

— Mai întîi, dragă printe, să nu mi-o iei în nume de rău şi, chiar dacă 
te-am supărat cu ceva, uită, te rog. Eram gata să vin încă de ieri să te văd, 
dar nu ştiam cum va reacţiona Lizaveta Prokofievna... Acasă la noi e un 
adevărat... infern, parcă s-ar fi instalat un duh necurat şi zău dacă mai 
pricep ceva. După părerea mea, dumneata eşti în orice caz mai puţin 
vinovat decit oricare dintre noi, deşi, la drept vorbind, din pricina dumitale 
s-au întîmplat toate astea. Vezi, printe, e frumos să fii filantrop, dar se pare 
că nu e totdeauna plăcut. Poate că ţi-ai dat seama şi dumneata. Eu 
preţuiesc, fireşte, bunătatea Lizavetei Prokofievna şi o stimez mult, dar... 

Şi generalul continuă să tot îndruge în acelaşi sens, iar vorbele îi 
erau din cale-afară de încilcite. Se vedea cit colo că era extrem de tulburat 
şi totodată zguduit de ceva cu totul de neînțeles pentru dinsul. 


— Ştiu foarte bine că n-ai nici un amestec aici, dar mai bine renunţă 
să ne vizitezi citva timp, ţi-o spun prieteneşte; aşteaptă să treacă furtuna. 
În ceea ce-l priveşte pe Evgheni Pavlici, urmă el cu înfocare, totul s-a 
dovedit a fi o calomnie absurdă, cea mai neagră calomnie! E o minciună 
urita, o intrigă, dorinţa de a strica totul, de a băga zizanie între noi. Vezi, 
printe, ţi-o spun confidential: între noi şi Evgheni Pavlici nu s-a spus nici un 
cuvînt, pricepi? Nu sîntem legaţi prin nimic, dar cuvîntul acesta poate fi 
rostit şi cît de curînd! Aşadar, urmăreşte să-i pună bete-n roate! Dar 
pentru ce, cu ce scop - nu mă pot dumeri! E o femeie excentrică, o femeie 
uimitoare, m-a băgat în sperieti, de mi-am pierdut şi somnul. Şi ce trăsură, 
ce cai... Fantastic! Asta e ceea ce se cheamă pe frantuzeste sic, nu-i aşa? 
Şi cine o fi noul ei protector? Alaltăieri, ca să spun drept, m-a împins 
păcatul şi l-am bănuit pe Evgheni Pavlici, zău aşa! Dar acum sînt sigură ca 
nu este el; şi dacă nu e el, ce rost are încercarea asta de a provoca o 
ruptură între noi? Asta-i întrebarea! Ca să nu-l piardă pe Evgheni Pavlici? 
Dar ţi-o repet, jur pe onoarea mea că nici n-o cunoaşte măcar şi că toată 
povestea aceea cu politele e o pură născocire! Şi cu cîtă neobrăzare îl 
tutuia în plină stradă! E limpede că la mijloc e o intrigă răuvoitoare! Un 
complot! lar noi trebuie să-l respingem cu dispreţ şi să-i arătăm şi mai 
mult consideraţie lui Evgheni Pavlici. Am vorbit în acest sens şi cu Lizaveta 
Prokofievna. Acum să-ţi spun părerea mea intimă: sînt ferm convins că 
toate astea le face dintr-o ranchiună personală, ca să se răzbune pe mine, 
ştii, pentru ceea ce a fost, deşi nu mă simt vinovat cu nimic. Îmi vine 
sîngele în obraz de ruşine de cîte ori îmi aduc aminte de asta. O credeam 
dispărută pentru totdeauna şi iat-o că apare din nou. Dar unde o fi Rogojin 
acela, mă rog? Credeam că de mult ea a devenit doamna Rogojin. 

Într-un cuvînt, generalul părea cu totul derutat. Aproape tot drumul, 
timp de o oră, el vorbi fără întrerupere, punind singur întrebări şi tot singur 
raspunzind la ele; în focul peroratiei îi stringea mina lui Miskin şi, în cele 
din urmă, îl convinse pe acesta cel puţin de un lucru, că lui personal nici 
nu i-a trecut prin minte să-l bănuiască de vreun amestec în această 
afacere. Un lucru important pentru Miskin. În încheiere, generalul povesti 
despre un unchi al lui Evgheni Pavlici, şeful unei cancelarii la Petersburg, şi 
care „ocupă un post de vază, are şaptezeci de ani, e gastronom, un batrin 
care nu se lasă încă..." Ha, ha! Ştiu că a auzit şi el de Nastasia Filippovna şi 
i-a cam dat tircoale. Am trecut adineauri pe la el; nu primeşte, e suferind; 
dar e bogat, foarte, foarte bogat, are o situaţie excelentă şi... Dumnezeu 
să-l tina încă multi ani, dar tot lui Evgheni Pavlici o să-i rămînă toată 
averea... Da, da... şi totuşi mi-e frică parcă de ceva! Nu-mi explic de ce 
anume, dar mi-e frică... S-ar zice că pluteşte ceva în aer, o nenorocire ce 
se roteşte deasupra capetelor noastre ca un liliac, şi mi-e frică, mi-e tare 
frică!... 

În sfîrşit, de-abia a treia zi, după cum am mai spus, a urmat şi 
împăcarea oficială a Epancinilor cu prinţul Lev Nikolaevici. 


XII 
Era pe la ora şapte după-amiază; prinţul se pregătea să iasă în parc, 


cînd, deodată, apăru pe terasă Lizaveta Prokofievna; era singură. 
- In primul rînd, să nu-ţi închipui cumva, începu ea, că am venit să-ţi 


cer iertare. Nu! Asta, niciodată. în toate, numai tu eşti de vină. 

Prinţul rămase tăcut. 

- Te recunoşti vinovat sau nu? 

- Tot atit ca şi dumneata. De altfel, nici dumneata, nici eu n-avem să 
ne reproşăm în chestiunea aceasta vreo intenţie rea. Alaltăieri, mă 
credeam vinovat, dar acum mi-am dat seama că lucrurile stau altfel. 

- Aşa, vasăzică! Bine: ascultă dar ce am să-ţi spun şi ia loc, pentru 
că n-am de gind să stau în picioare. Se aşezară amindoi. 

- In al doilea rind, nici un cuvînt despre mucosii aceia neobrazati! Nu 
stau de vorbă cu tine decit vreo zece minute; mi-am luat inima în dinţi şi 
am venit să-ţi cer o lamurire (ţi-ai închipuit poate cine ştie ce?), dar daca 
faci cea mai mică aluzie la neobrazatii aceia, mă ridic, plec şi totul s-a 
sfirşit pentru totdeauna între noi. 

- Bine, răspunse prinţul. 

- Dă-mi voie să te întreb: i-ai scris, acum două luni sau două luni şi 
jumătate, cam pe la Paşti, o scrisoare Aglaiei? 

- D-da, i-am scris. 

- Pentru ce? Ce i-ai scris? Arată-mi scrisoarea! 

Ochii Lizavetei Prokofievna scînteiau; tremura din tot corpul de 
nerăbdare. 

- N-o am, răspunse prinţul surprins şi fisticindu-se în ultimul grad; 
dacă scrisoarea n-a fost distrusă, ea trebuie să fie la Aglaia Ivanovna. 

- Nu căuta să te eschivezi! Ce i-ai scris? 

- Dar nu mă eschivez deloc, şi nici nu mă tem de nimic. Nu văd 
motivul pentru care nu i-aş putea scrie... 

- Taci! Ai să vorbeşti mai tîrziu. Ce conţinea scrisoarea? De ce ai 
roşit? 

Prinţul reflectă un moment. 

- Nu-ţi cunosc gîndurile, Lizaveta Prokofievna, văd numai că 
scrisoarea asta te indispune mult. Iti închipui, desigur, că aş fi putut refuza 
să răspund la o asemenea întrebare. Dar, ca să-ţi dovedesc că n-am de ce 
a mă teme, că nu regret că am scris-o şi că nici n-am de ce să roşesc 
(spunînd acestea, prinţul deveni roşu ca racul), am să ţi-o reproduc din 
memorie, căci se pare că o ştiu pe dinafară. 

Şi prinţul reproduse aproape cuvînt cu cuvînt conţinutul biletului pe 
care i-l trimisese Aglaiei. 

- Ce aiureală! Ce vrea să însemne toată incilcitura asta, după 
părerea ta? întrebă pe un ton aspru Lizaveta Prokofievna, după ce 
ascultase cu atenţie încordată relatarea prinţului. 

- Nici eu nu ştiu prea bine; tot ce pot spune e că eram atunci sub 
puterea unui sentiment sincer. Am avut acolo momente pline de senzaţia 
trăirii şi de speranţe îmbietoare. 

- Ce speranţe? 

- Mi-ar fi greu să le explic; numai că nu erau de acelea la care te 
gindesti poate dumneata în momentul acesta... Speranţe... în sfîrşit, 
speranţe de viitor, de fericire; speranţa că poate nu eram un străin acolo. 
Mă simţeam foarte mulţumit că sînt în ţara mea. Într-o dimineaţă plină de 
soare, am luat condeiul şi i-am scris o scrisoare; de ce anume ei - nu ştiu. 
Uneori, omul simte nevoia de a avea alături un suflet apropiat; am simţit şi 
eu, probabil, ceva asemănător în clipele acelea... adăugă prinţul după o 


oarecare tăcere. 

- Eşti îndrăgostit poate? 

- N-nu... l-am... scris ca unei surori; de altfel am şi semnat „fratele 
dumitale". 

- Hm! intenţionat ai făcut-o; am înţeles. 

- Îmi vine tare greu să răspund la întrebările acestea, Lizaveta 
Prokofievna. 

- Ştiu ca-ti vine greu, dar asta nu mă interesează. Ascultă, spune-mi 
cinstit, ca înaintea lui Dumnezeu: îmi spui drept ori minţi? 

- Nu mint. 

- E adevărat că nu eşti îndrăgostit de ea? 

- Cred că e adevărat. 

- Crede! Neisprăvitul acela i-a dus scrisoarea ta? 

- L-am rugat pe Nikolai Ardalionovici să... 

- Nu tine! Un neisprăvit! îl întrerupse cu naduf Lizaveta Prokofievna. 
Nu cunosc nici un Nikolai Ardalionovici! Un neisprăvit! 

— Nikolai Ardalionovici... 

— Ba-i un neispravit, iti soun eu! 

— Ba nu, Nikolai Ardalionovici nu este un neispravit, raspunse printul 
cu glas potolit, dar ferm. 

— Bine, scumpule, mai vorbim noi despre asta! 

Se opri un minut, ca să se mai liniştească şi să-şi recapete rasu- 
flarea. 

— Şi ce-i cu Cavalerul sărman? 

— Nu ştiu, n-am nici un amestec; o fi vreo glumă. 

— E tare plăcut, n-am ce zice, să te pomeneşti cu toate astea, aşa, 
pe nepusă masă! Să fie oare cu putinţă ca să aibă o slăbiciune pentru 
tine? Nu-mi explic! După ce tot ea te făcea şi ,,nerod" şi ,,idiot"? 

— Nu era neapărată nevoie să-mi relatezi toate astea, spuse mai 
mult în şoaptă şi pe un ton de reproş prinţul. 

— Nu te supăra. E o fire voluntară şi cam despotică, o nebună, o 
răzgiiată — de va îndrăgi pe cineva, neapărat îi va scoate sufletul, 
spunîndu-i vorbe muscatoare şi batindu-si joc de el pe fata; la fel am fost si 
eu la virsta ei. Dar să ştii că nu prea ai de ce să te umfli in pene, puisorule, 
nu-i de nasul tau! Nu vreau să cred că s-ar putea întîmpla aşa ceva şi nici 
nu se va întîmpla vreodată! Ti-o spun ca să-ţi bagi degrabă minţile în cap. 
Ascultă, jură-mi că nu eşti însurat cu aia. 

— Lizaveta Prokofievna, ce ti se năzare! strigă prinţul, gata să sară în 
sus de ciudă şi uimire. 

- Dar erai cit pe ce să te însori! 

- Adevarat, era sa mă însor, sopti el, lăsînd capul în jos. 

-  Vasăzică eşti îndrăgostit de ea? Pentru ea ai venit aici, nu-i aşa? 

Pentru aia? 

- Am venit pentru altceva, nu ca să mă însor, răspunse prinţul. 

- Spune, ai tu ceva sfint pe lumea asta? 

— Am. 

— Jura-mi că n-ai venit să te însori cu aia. 

— Jur pe ce vrei! 

— Te cred; sărută-mă. În sfîrşit, pot să respir uşor; dar să ştii că 
Aglaia nu te iubeşte; gindeste-te, prin urmare, la ce-ţi rămîne de făcut; si 


ţi-o mai repet; nu te va lua de bărbat, cel putin cit sînt eu în viata. Ai auzit? 

— Am auzit. 

Prinţul se simţea aşa de ruşinat, încît nu îndrăznea s-o privească în 
faţă. 

— Ascultă, te aşteptam ca pe o providenta (deşi n-ai meritat-o, dupa 
cum văd eu!); noaptea scăldam perna în lacrimi, nu de grija ta, scumpule, 
fii pe pace; am o durere a mea personală, nesfirsita, şi nu-i văd leacul. De 
aceea te aşteptam cu atita nerăbdare; cred şi acum că Dumnezeu mi te-a 
trimis ca pe un prieten, ca pe un frate. Nu am pe nimeni mai apropiat, în 
afară de bătrina Belokonskaia, iar dinsa e plecată acum; de altfel, de 
batrinete, a ajuns proastă ca noaptea. Acum răspunde-mi scurt prin da sau 
nu; ştii pentru ce-a făcut ea tărăboiul acela alaltăieri? 

— Cuvintul meu de cinste că n-am luat parte la asta şi că nu ştiu 
nimic! 

— Destul, te cred. Acum şi eu mi-am schimbat părerea în privinţa 
asta, dar pînă ieri dimineaţă îl socoteam pe Evgheni Pavlici vinovat de 
toate astea; şi alaltăieri, şi ieri încă. Dar acum, fireşte, nu pot să nu fiu de 
părerea lor; e limpede că şi-au bătut joc de el în modul cel mai neruşinat; 
cu ce scop, de ce şi pentru ce, nu se ştie (însuşi faptul acesta pare suspect 
şi dă de bănuit). In tot cazul, n-o mai dau pe Aglaia după el, orice s-ar 
întîmpla! Poate să fie un om cumsecade, n-are a face. Aveam eu îndoieli şi 
înainte, dar acum am hotărît, şi hotărît rămîne. „Întîi să mă bagati în 
mormint şi atunci n-aveţi decit să dati fata după cine vreţi", aşa i-am spus 
azi-dimineata lui Ivan Feodorovici. Vezi ce destainuiri iti fac, vezi? 

— Văd şi apreciez. 

Lizaveta Prokofievna aruncă asupra prinţului o privire pătrunzătoare; 
poate ar fi vrut să afle ce efect va produce asupra lui părerea ei despre 
Evgheni Pavlici. 

- Nu ştii nimic de Gavrila lvolghin? 

- Ba da... ştiu multe lucruri. 

- Ştiai că e în relaţii cu Aglaia? 

- Asta n-am ştiut-o, se miră, ba chiar tresări prinţul. Cum? Gavrila 
Ardalionovici e în relaţii cu Aglaia Ivanovna? Cu neputinţă! 

- De foarte puţin timp. Soră-sa şi-a tot făcut drum pe aici, toată 
iarna, säpindu-i trecerea ca un şobolan. 

- Nu cred, stărui cu tărie prinţul după ce stătu un moment pe 
gînduri, pradă unei profunde emoţii. Dac-ar fi fost adevărat, aş fi ştiut 
negreşit şi eu. 

- Te aşteptai cumva ca el să vină si, cazind la pieptu-ti, să-ţi 
mărturisească cu lacrimi în ochi? Tare naiv mai eşti! Şi caraghios! Toţi 
umblă să te păcălească ca pe un... ca pe... Şi nu ţi-e ruşine să te încrezi 
într-un asemenea om? Se poate să nu-ţi dai seama că el te duce de nas, că 
te păcăleşte în modul cel mai neruşinat? 

- Ştiu foarte bine că mă păcăleşte uneori, rosti prinţul în silă, cu 
jumătate de glas, şi Ganea îşi dă seama că ştiu... adăugă el fără a-şi mai 
isprăvi gîndul. 

- Poftim, ştie şi totuşi se încrede! Halal ţie! De altfel, din partea ta e 
şi firesc să fie aşa. De ce m-oi fi mirînd atit? Doamne-Dumnezeule! A mai 
existat vreodată un astfel de om? Ptiu! Dar ştii că acest Ganca, ori această 
Vanka au pus-o în legătură cu Nastasia Filippovna? 


- Pe cine? strigă prinţul. 

- Pe Aglaia. 

- Nu cred! Imposibil! Cu ce scop? şi prinţul sări ca ars de pe scaun. 

- Nici mie nu-mi vine a crede, cu toate că sînt dovezi. E o fată 
despotică, o zăpăcită, o nebună! O fată rea, rea, rea! rea din cale-afară, de 
o răutate cum nu-i alta! O mie de ani aş repeta că e rea! Toate s-au facut 
aşa în ultimul timp, chiar şi curca cea plouată de Aleksandra, dar aceea cel 
puţin mi-a scăpat din mînă. Şi totuşi nu cred! Poate pentru că nici nu vreau 
să cred, adăugă generaleasa ca pentru sine. De ce n-ai venit să ne mai 
vezi? îl luă ea din nou la rost pe prinţ. Aceste trei zile de ce n-ai venit pe la 
noi? strigă ea nerăbdătoare, repetind întrebarea. 

Prinţul începu să-şi expună motivele, dar Lizaveta Prokofievna îl 
întrerupse. 

- Toată lumea te ia drept un prost şi te trage pe sfoară! Ai fost ieri la 
Petersburg; pun rămăşag că te-ai dus să-l implori în genunchi pe 
nemernicul ăla ca să-ţi primească cele zece mii de ruble! 

- Nici gînd. Nu l-am văzut şi, de altfel, nu-i un nemernic. Am primit o 
scrisoare de la el. 

- Arată-mi-o! 

Prinţul scoase un plic din servietă şi i-l întinse Lizavetei Prokofievna, 
care citi: 

Stimate domn, eu n-am, fireşte, nici un drept la demnitate şi amor 
propriu în ochii lumii. Sint prea nevrednic de aşa ceva după părerea 
oamenilor. Aceasta e opinia lumii, dar nu şi a dumitale. M-am convins, 
stimate domn, că eşti poate mult superior celorlalti. Nu sînt de acord cu 
Doktorenko şi pe chestia aceasta sintem în divergență. N-as primi 
niciodată o copeică de la dumneata, dar i-ai venit în ajutor mamei mele şi- 
ti datorez recunoştinţă, cu toate că e o dovadă de slăbiciune. In tot cazul, 
mi-am schimbat părerea despre dumneata şi am socotit necesar să ţi-o 
aduc la cunoştinţă. Consider apoi că relaţiile noastre trebuie să sfirşească 
aici şi că de aci încolo nu mai pot avea loc nici un fel de legături între noi. 

Antip Budrovski. 

PS. Restul pină la două sute de ruble, pe care-l mai datorez, îi voi 
restitui negresit, cu timpul. 

- Ce aiureală! hotări Lizaveta Prokofievna, aruncîndu-i înapoi 
scrisoarea. Nu merita osteneala s-o citesc. Ce-ti veni să zimbesti asa cu 
subinteles? 

- Recunoaste, totusi, ca scrisoarea aceasta ti-a facut placere si 
dumitale. 

- Cum! incilcitura asta îmbibată de orgoliu? Dar nu vezi ca toţi ăştia 
si-au pierdut capul de ingimfare si trufie? 

- Si totusi, isi recunoaste vina si a rupt-o chiar si cu Doktorenko; ba 
cu cit e mai vanitos, cu atita trebuit să sufere mai mult în amorul lui 
propriu. Ah, ce copil eşti, Lizaveta Prokofievna! 

- Tii neapărat să-ţi trag o palmă, se vede? 

- Nu, nu ţin deloc. Dar ştiu precis că scrisoarea te bucură şi totuşi nu 
vrei să te dai de gol. De ce te ruşinezi de sentimentele dumitale? Aşa faci 
totdeauna. 

- Să nu îndrăzneşti să mai calci pe la mine! sări Lizaveta 
Prokofievna, palidă de minie. De azi înainte, să nu mai treci pragul casei 


mele niciodată! 

- lar peste trei zile, singură ai să mă chemi la voi... Cum se poate 
aşa ceva? Sint sentimentele dumitale cele mai frumoase, de ce să te 
rusinezi de ele? Singura iti dai prilej de chin şi framintare. 

- Să mor, dacă te mai chem vreodată! Şi numele am să ţi-l uit! L-am 
şi uitat! 

Şi dădu buzna spre uşă. 

- Oricum, tot mi-a fost interzis de a mai veni la voi! strigă prinţul în 
urma ei. 

- Ce-e-e? Cine ţi-a interzis? 

Se întoarse într-o clipă, ca intepata de un ac. Prinţul ezită să-i 
răspundă; îşi dădea seama că-l luase gura pe dinainte. 

- Cine ţi-a interzis să vii la noi? strigă furioasă Lizaveta 
Prokofievna. 

- Aglaia Ivanovna mi-a interzis... 

- Cînd? Vo-or-be-şte odată!... 

- Azi-dimincata mi-a trimis vorbă să nu cutez a veni în casa voastră. 

Lizaveta Prokofievna rămase înmărmurită, silindu-se să-şi dea seama 
de situaţie. 

- Cum adică ţi-a trimis vorbă? Prin cine anume? Tot prin neisprăvitul 
acela? Şi numai din gură ţi-a spus? ţipă ea din nou. 

- Am primit un biletel, lămuri prinţul. 

- Unde-i? Arată-mi-l! Imediat! 

Prinţul se gîndi un moment, apoi scoase din buzunarul vestei o 
bucăţică de hirtie pe care era scris: 

Printe Lev Nikolaevici! Dacă, după tot ce s-a intimplat, mai ai de 
gînd cumva să mă uimesti vizitind vila noastră, te asigur că eu personal nu 
voi fi printre aceia pe care prezenţa dumitale fi va incinta. 

Aglaia Epancina. 

Lizaveta Prokofievna se reculese o clipă, pentru ca imediat după 
aceea să se repeada la print si, apucîndu-l de brat, să-l tragă dupa dinsa. 

- Vii cu mine! Într-adins! Chiar acum, în clipa asta! vocifera ea ca 
scoasă din minţi. 

- Dar, gindeste-te, în felul acesta mă expun... 

- La ce? Ah, prostălăule, naiv ce eşti! Parcă n-ai fi bărbat! Dar las' că 
văd eu acum ce se-ntimpla, cu ochii mei... 

- Lasă-mă, cel puţin să-mi iau pălăria... 

- Poftim, ia-ţi mizerabila ta pălărie şi să mergem! N-ai ştiut să-ţi 
alegi măcar un fason mai de Doamne-ajută!... A scris-o, nici vorbă, numai 
de ciudă... după cele intimplate deunăzi... A scris-o de necaz, mormăia 
Lizaveta Prokofievna, care nu lăsase braţul prinţului şi-l trăgea mereu în 
urma ei. Eu ţi-am luat apărarea şi am spus cu glas tare că eşti un prost 
dacă nu vii... altfel nu ti-ar fi scris biletelul acela stupid şi necuviincios. Un 
gest indecent, nedemn de o fată de familie, bine crescută şi deşteaptă, 
deşteaptă foc!... Hm! continua ea, i s-o fi facut şi ei, fireşte, ciudă ca nu vii; 
numai că nu s-a gindit deloc că unui idiot nu trebuie să-i scrii în felul ăsta, 
că o ia de bună, literă cu literă, după cum s-a şi întîmplat de altfel. Ce ţi-ai 
ciulit urechile aşa? se răsti ea la print, dindu-si seama că o cam luase gura 
pe dinainte. li trebuie un măscărici ca tine, de mult n-a mai văzut unul în 
preajma-i, iată pentru ce te pune la încercare. Şi-mi pare foarte bine, sînt 


încîntată că o să te ia chiar acum în primire! O meriti! N-avea grijă, se 
pricepe ea la de-alde astea! Si încă ce bine se pricepe!... 


PARTEA A TREIA 


De cite ori nu auzi lamentindu-se lumea de pe la noi, cum că nu prea 
avem oameni cu spirit practic; politicieni, de pildă, avem cu prisosinta; şi 
nici de generali nu ducem lipsă - dai de ei la tot pasul; cît despre 
administratori găseşti berechet şi de tot felul, oricît de mulţi s-ar cere; cînd 
e vorba, însă, de oameni energici, înzestrați cu simţ practic - i-ai de unde 
nu-s, să-i cauţi cu luminarea! Cel putin asa se plinge toată lumea. Ba unii 
merg pînă acolo încît susţin că nici măcar personal de serviciu 
corespunzător n-am avea pe unele linii de cale ferată; şi nici vreo 
administraţie cit de cit acceptabilă nu se poate înjgheba, zic ei, în vreuna 
dintre companiile noastre de navigaţie. Ici, auzi, în punctul cutare al unei 
noi linii ferate s-au ciocnit, ori s-au prăvălit de pe pod, nişte vagoane; colo, 
se scrie, un tren era cît pe ce să ierneze în mijlocul cîmpiei întroienite: au 
plecat oamenii pentru citeva ceasuri şi au stat cinci zile în zăpadă. Dincolo, 
se povesteşte, mii de puduri de mărfuri care aşteaptă să fie expediate zac 
cîte două sau chiar trei luni de zile şi putrezesc; altundeva, mai auzi (şi nici 
nu-ţi vine a crede) un administrator, adică un fel de supraveghetor, un 
lefegiu oarecare l-a cam atins pe un tejghetar de negustor de i-a mutat 
fălcile din loc, motivindu-si zeul administrativ prin aceea că „s-a cam 
întrecut cu firea" din pricină că acela îl bătea la cap să-i expedieze marfa. 
Şi cînd te gindesti că există în tara aceasta imensă atitea servicii de stat si 
posturi de lefegii, te cuprinde groaza; toată lumea a fost sau este în slujbă, 
toţi vor să fie slujbaşi. Cum se face atunci că din atita material 
uman să nu se poată constitui o administraţie ca lumea la companiile 
noastre de navigaţie? 

Răspunsul ce ni se dă la această întrebare e cit se poate de simplu 
— atit de simplu, că explicaţia pare aproape de necrezut. E adevărat, ni se 
spune, că la noi toţi au fost ori sînt slujbasi, şi starea asta dăinuie de vreo 
două sute de ani încoace, după cel mai bun model nemtesc, de la strămoşi 
la stranepoti — dar tocmai aici e buba, că slujbasii sînt de fapt oamenii cei 
mai lipsiţi de simţ practic, ajungindu-se pînă acolo că abstractiile şi lipsa 
de cunoştinţe practice erau socotite pînă nu de mult, chiar şi de slujbaşi, 
drept cea mai mare virtute şi cea mai bună recomandare. Dar nu tagma 
functionareasca ne interesează aici, ci oamenii cu spirit practic. Este în 
afară de orice îndoială faptul că sfiiciunea şi o totală lipsă de spirit de 
iniţiativă erau considerate la noi, dintotdeauna, drept cel mai bun indiciu 
de simţ practic - părerea aceasta există şi acum. Dar de ce să ne facem 
din asta o vină specifică nouă, dacă e vorba ca părerea aceasta să fie 
luată drept o învinuire? Lipsa de originalitate era considerată 


dintotdeauna, pretutindeni, în lumea întreagă, ca fiind apanajul omului de 
afaceri serios şi practic, şi circa nouăzeci şi nouă la sută din oameni (pe 
puţin) credeau întotdeauna astfel, încît poate numai unu la sută dintre ei 
vedeau şi văd lucrurile într-un fel diferit. Marii inventatori şi oamenii geniali 
au fost consideraţi de societate, aproape întotdeauna, drept nişte neghiobi 
la inceptul activităţii lor (ba de foarte multe ori şi către sfîrşitul ei) - 
observaţie arhicunoscută de altfel şi de mult devenită banală. Dacă, de 
pildă, timp de decenii, toată lumea, deprinsă să-şi fructifice banii prin Casa 
de Depuneri, căra acolo miliarde cu dobinda de patru la sută, nu-i deloc de 
mirare că o dată cu dispariţia acestei instituţii, oamenii raminind la propria 
lor iniţiativă, cea mai mare parte din aceste milioane au fost pierdute 
iremediabil în viltoarea febrei de constituire a unor societăţi anonime pe 
acţiuni sau au intrat în buzunarele escrocilor - ceea ce, de altfel, era 
socotit ca un indiciu de bun-simt şi bună creştere conform cu uzantele 
vremii. Mai cu seamă de bun-simt; iar daca cea mai sfioasă cumintenie şi o 
apreciabilă lipsă de originalitate constituiau pînă acum la noi, după 
părerea aproape unanimă, o insusire inerentă a omului de acţiune, a 
omului de afaceri corect, ar fi fost desigur prea inoportună, indecentă şi 
reprobabilă chiar, orice schimbare bruscă. Care mamă iubitoare, de pildă, 
nu se va inspaiminta şi nu se va îmbolnăvi de frică, dacă fiul sau fiica ei 
vor ieşi cumva din făgaşul obişnuitului. „Mai bine să trăiască în îndestulare 
şi să fie fericit fără originalitate", gîndeşte orice mama, leganindu-si 
odorul. lar batrinele dădace, de cînd e lumea, îngînă acelaşi cîntec: În 
straie de aur vei umbla, grad de general vei purta!” Aşadar, pînă şi 
dădacele noastre considerau gradul de general ca pe o culme a fericirii 
pentru un rus, reprezentînd idealul naţional cel mai popular de fericire 
tihnită - suprema fericire. Şi într-adevăr, cine n-ar fi izbutit la noi, după ce 
şi-a luat cu chiu cu vai examenele şi a deţinut timp de vreo treizeci şi cinci 
de ani o slujbă de stat, cine n-ar fi izbutit să ajungă, în cele din urmă, la 
gradul de general şi să-şi adune o sumuşoară la Casa de Depuneri? În felul 
acesta, mai tot rusul ajungea, fără un efort special, să-şi cîştige un renume 
de om practic şi întreprinzător. De fapt, numai un om original sau, cum s- 
ar zice, neastimparat n-ar fi putut să se facă general la noi. Poate să fie o 
oarecare neînțelegere la mijloc; dar, în genere, se pare că este exact asa, 
şi societatea noastră avea perfectă dreptate să-şi definească astfel idealul 
de om practic. Se pare totuşi că ne-au scăpat şi multe vorbe de prisos; 
deşi în intenţia noastră era, de fapt, să dăm citeva lămuriri suplimentare 
cu privire la familia Epancin. Membrii acesteia, sau cel puţin cei mai 
ponderati şi cu scaun la cap, aveau mult de suferit de pe urma unei 
trăsături comune a familiei, complet opuse acelor virtuţi la care ne-am 
referit mai sus. Fără să-şi dea seama de faptul în sine (pentru că într- 
adevăr e greu de sesizat), ei aveau totuşi uneori sentimentul că lucrurile în 
familia lor mergeau nu ca la toată lumea. Ceilalţi duceau o existenţă 
liniştită şi monotonă - a lor era într-o necontenită framintare; toată lumea 
luneca lin ca pe şine - ei deraiau la fiece moment. În timp ce toată lumea 
dădea mereu dovezi de sfioasă cumintenie, ei - nici pomeneala. Lizaveta 
Prokofievna, ce-i urept, se cam speriau cînd lucrurile nu mergeau conform 
uzanțelor vremii, şi totuşi nu era vorba de acea sfială cuviincioasă, 
mondenă, după care tinjeau ei. Poate, în adevăr, Lizaveta Prokofievna era 
singura pe care o framintau toate acestea; domnişoarele, cărora nu le 


lipsea, de altfel, nici perspicacitatea, nici ironia, erau încă tinere; iar 
generalul, deşi avea o minte destul de pătrunzătoare (ce-i drept cam 
greoaie), în împrejurările mai dificile prefera să mormăie hm!, lăsînd, în 
cele din urmă, totul în seama Lizavetei Prokofievna. Cu alte cuvinte, toată 
răspunderea îi revenea ei. Şi nici nu se putea spune măcar că familia 
aceasta se remarca prin cine ştie ce spirit de iniţiativă personală sau că 
devia de la drumul cel drept dintr-o predilecție conştientă pentru 
originalitate, ceea ce ar fi fost cu totul lipsit de buna-cuviinta. Nicidecum! 
Nici vorbă de aşa ceva, adică nici prin gînd nu le trecea să-şi propună 
asemenea țeluri; şi cu toate acestea reieşea, pînă la urmă, că familia 
Epancin, deşi foarte onorabilă, era puţin altfel de cum trebuia să fie în 
general orice familie onorabilă. De citva timp, Lizaveta Prokofievna îşi 
virise în cap că tot răul se trage numai de la dinsa, de la caracterul ei 
»nenorocit", ceea ce îi mări si mai mult chinul. Isi spunea mereu că eo 
„excentrică, stupidă şi insuportabilă"; se framinta necontenit, pierzindu-si 
cumpătul şi nemaifiind în stare să se descurce, să găsească o ieşire nici 
chiar în cele mai obişnuite complicaţii pe care le oferă viaţa de toate zilele, 
era mereu predispusă să exagereze proporţiile nenorocirii. 

Am arătat încă de la începutul naraţiunii noastre că Epancinii se 
bucurau de stimă şi preţuire din partea tuturor celor care-i cunoşteau. 
Chiar şi Ivan Feodorovici personal, cu toată originea lui obscura, era primit 
pretutindeni cu multă consideraţie. De altfel, o şi merita pe deplin, în 
primul rînd, pentru că era un om bogat, şi nu „un oarecare", iar în al doilea 
rînd, pentru că era un om absolut onorabil, deşi cam mărginit. Se pare însă 
că o anumită opacitate intelectuală este un atribut necesar, dacă nu al 
oricărui om de afaceri, cel putin al oricărui om care vrea să facă avere. In 
sfîrşit, generalul avea maniere frumoase, era modest, ştia să tacă, dar, în 
acelaşi timp, nu se lăsa tras pe sfoară sau umilit, şi nu numai pentru că 
avea gradul de general, ci pentru că aşa-i dicta conştiinţa lui de om cinstit 
şi plin de demnitate. Pe deasupra, şi poate că nu era lucrul cel mai puţin 
important, se bucura de protectori influenţi. Cit despre Lizaveta 
Prokofievna, după cum am mai spus, se trăgea dintr-o familie de nobili de 
viţă veche, deşi pe la noi nu prea se ţine seama de vechimea neamului 
dacă omul nu are şi relaţii sociale. Dar ea a ştiut să-şi facă şi relaţii; era 
stimată şi iubită de persoane cu mare trecere şi influenţă în societate, încît 
toată lumea, fireşte, a trebuit să-i acorde respectul cuvenit şi să-i deschidă 
uşile. Cert este că necazurile ei familiale nu prea aveau cine ştie ce temei 
serios şi în orice caz erau provocate de nişte cauze minore şi exagerate 
pînă la ridicol; dar, dacă ţi-a crescut, să zicem, un neg pe nas sau pe 
frunte, eşti dispus să-ţi închipui că toată lumea n-are altă treabă decit să 
se ocupe de nasul dumitale, să te birfeasca şi să-şi bată joc de dumneata, 
chiar dacă ai avea meritul de a fi descoperit America. Ce-i drept, Lizaveta 
Prokofievna era considerată în societate drept o „originală", aceasta însă 
nu scădea cu nimic respectul unanim de care se bucura incontestabil. Dar 
iată că — din nenorocire — Lizaveta Prokofievna a ajuns să nu mai creadă 
nici măcar în faptul acesta de netăgăduit că este stimata. Gindindu-se la 
fiicele ei, îşi spunea cu durere că le strică viitorul, că are un caracter 
ridicol, compromitator, insuportabil, lucru pentru care, bineînţeles, îi 
învinuia tot pe cei din jurul său, adică pe fiicele sale şi pe Ivan Feodorovici, 
certindu-i de dimineaţă pina seara, cu toate că îi iubea cu abnegatie, 


aproape cu patimă. 

Ceea ce o îndurera mai cu seamă era gindul că şi fiicele ei mani- 
festau aceeaşi tendinţă de a deveni nişte trăsnite, nişte fiinţe „originale" 
ca si dinsa, şi că asemenea domnişoare nici că s-au mai pomenit vreodată 
şi nici nu se cade să existe pe lume. „Or să devină nişte nihiliste, asta e!" 
îşi spunea ea mereu. lar de un an încoace, şi mai ales în ultima vreme, 
gîndul acesta supărător prindea tot mai multă consistenţă. „Mai întîi, de ce 
nu se mărită? se întreba ea întruna. Ca să-şi chinuiască mama, desigur, 
văzînd în asta probabil scopul suprem al vieţii - şi nu-i deloc de mirare cu 
ideile astea noi şi cu blestemata lor problemă feminină! Nu-i căşunase 
Aglaiei acum şase luni să-şi taie splendoarea de păr? (Doamne, nici chiar 
eu n-am avut pe vremuri asemenea cozi de toată frumuseţea!) A trebuit să 
mă rog în genunchi de ea ca să lepede foarfecele din mina!... Hai să zicem 
că făcea asta din rautate, ca s-o chinuiască pe maica-sa, pentru că e o fată 
rea, nesupusă, o răzgiiată şi mai cu seamă rea, rea rea! Dar grăsana ceea 
de Aleksandra parcă nu voia şi ea să-şi reteze cositele, şi nu dintr-un moft 
şi nici din răutate, ci din naivitate şi prostie, pentru că Aglaia i-a băgat în 
cap că în felul acesta va dormi mai liniştită şi n-o s-o mai doară capul? Si 
citi, citi, citi pretendenți nu s-au perindat de cinci ani încoace? Şi unde mai 
pui că toţi erau unul şi unul, foarte potriviti, ba unii dintre ei cu totul 
admirabili chiar! Atunci de ce fac nazuri, ce mai aşteaptă? Pentru ce nu se 
mărită? Numai ca s-o necajeasca pe mama lor, altă explicaţie nu există! 
Nu există! Nu există!" 

Dar iată că, în sfirşit, răsări soarele şi pentru inima ei de mamă; 
Lizaveta Prokofievna simţea o oarecare uşurare gindindu-se că cel putin 
una dintre fiicele ei, Adelaida, este pe cale să se căpătuiască. „Scap barem 
de o belea, de o piatră din casă", spunea ea cînd i se întîmpla să-şi 
exprime gîndurile cu glas tare (în sinea ei, în schimb, folosea expresii mult 
mai gingaşe). Şi ce frumos, cit de onorabil se aranjase totul; în lumea bună 
faptul acesta era comentat cu totul favorabil şi apreciat numai în cuvinte 
de laudă. Logodnicul, era un om cunoscut, un prinţ, cu avere, un om bun 
şi, pe lingă asta, era pe placul ei, nici că se putea mai bine! Dar Lizaveta 
Prokofievna îşi făcea mai puţine griji cu fiica ei mijlocie decit cu celelalte 
două, deşi gusturile artistice ale Adelaidei puneau de multe ori la grea 
încercare inima veşnic neliniştită a Lizavetei Prokofievna. „În schimb, are o 
fire veselă şi mult bun-simt; cu asemenea calităţi nu se pierde o fata", îşi 
spunea în chip de consolare generăleasa, şi gîndul acesta o liniştea. Grija 
cea mai mare i-o pricinuia Aglaia. Apropo, în privinţa celei mari, 
Aleksandra, Lizaveta Prokofievna nu ştia exact ce atitudine să adopte şi 
cum e mai bine: să se teama pentru ea sau nu? Citeodată i se părea că 
gata, „aşa îi era sortit". Deja avea douăzeci şi cinci de ani şi deci o sa 
rămînă fată batrina. „Cu o frumuseţe ca a ei!..." Nefericita mamă îşi 
petrecea nopţile plingindi în timp ce fata dormea dusă somnul cel mai 
liniştit. „Şi ce-i cu dinsa, e o nihilistă sau numai o proastă?" Ca nu era 
deloc proastă, Lizaveta Prokofievna o ştia prea bine; pretuia mult judecata 
clară a Aleksandrei Ivanovna şi-i cerea sfatul cu plăcere. Dar că fata ei cea 
mare era o „curcă plouata" nu mai avea nici o îndoială. ,,Asa-i de potolită 
şi de domoală, că nimic n-o scoate din toropeală, nimic nu o poate tulbura. 
Dar ce zic, nici curcile plouate nu sînt chiar aşa de potolite - ptiu! M-am 
zăpăcit cu ele de tot şi nu mai ştiu ce să cred, nu mai pricep nimic!" 


Aleksandra Ivanovna îi inspira mamei sale o milă duioasă, cu totul 
inexplicabilă, şi o afecţiune mai mare chiar decit pentru Aglaia, cu toate ca 
aceasta din urmă era idolul vieţii sale. Dar izbucnirile nervoase, 
răstălmăcirile, observaţiile veninoase (prin care se manifestau cu 
deosebire grija şi afecțiunea ei maternă), epitete precum „curcă plouata" 
sau altele, nu mai puţin amuzante, reuşeau doar s-o distreze pe 
Aleksandra, stirnindu-i risul. Cîteodată, lucrurile ajungeau pina acolo încît 
fleacurile cele mai neînsemnate o supărau pe Lizaveta Prokofievna pina la 
exasperare. De pildă, Aleksandrei Ivanovna îi plăcea să doarmă mai mult si 
de obicei avea tot felul de visuri; dar visurile ei surprindeau întotdeauna 
printr-o naivitate dezarmantă şi o lipsă totală de conţinut, pe măsura unui 
copil de şapte ani. Ei bine, chiar şi inocenta visurilor acestora începuse s-o 
cam irite pe Lizaveta Prokofievna. Odată, Aleksandra Ivanovna văzu în vis 
două găini, şi ce mai ceartă se iscă din pricina asta între mamă şi fiică! De 
ce anume? — greu de spus. O singură dată, e adevărat, izbuti şi ea să aibă 
un vis puţin mai original: se făcea că vede un călugăr într-o odaie 
întunecoasă, în care îi era frică să intre. Surorile ei se grăbiră să-i relateze 
evenimentul Lizavetei Prokofievna în hohote de ris, la care aceasta se 
înfurie teribil şi le strigă cit sînt de proaste toate trei. „Hm! E tare domoala, 
ca o proastă, cu adevărat o curcă plouată, nimic nu poate s-o mişte, şi 
totuşi e aşa de tristă, citeodata sînt zile cind ti se strînge inima privind-o! 
După ce o fi tinjind oare?" Uneori, generăleasa îi punea întrebarea asta şi 
bărbatului ei şi o făcea pe un ton sec şi iritat, după bunul ei obicei, 
asteptind un răspuns neintirziat. Ivan Feodorovici încrunta sprincenele, 
scotea un hm! nehotărit, ridica din umeri si, la sfîrşit, îşi dădea cu părerea, 
desfacindu-si larg braţele: 

— Îi trebuie un bărbat! 

— Numai să dea Dumnezeu să n-aibă parte de unul ca dumneata 
Ivan Feodorici! exploda Lizaveta Prokofievna. Să nu i se nimerească unul 
cu judecata şi ideile dumitale, lvan Feodorici! Să nu fie un badaran 
necioplit ca dumneata, Ivan Feodovici!... 

Ivan Feodorovici se făcea pe dată nevăzut, iar Lizaveta Prokofievna 
se potolea după această răbufnire, pentru ca în aceeaşi seară să se arate 
deosebit de atentă, amabilă şi tandra fata de „necioplitul badaran" Ivan 
Feodorovici, fata de bunul, scumpul, adoratul ei Ivan Feodorovici, căci nu 
încetase niciodată să-l iubească, ba era chiar îndrăgostită de el; Ivan 
Feodorovici, perfect conştient de asta, avea, la rîndul său, un respect 
nemărginit pentru Lizaveta Prokofievna a lui. 

Dar chinul cel mai mare al ei, chinul necurmat era Aglaia. „îmi 
seamănă leit, de parcă ar fi portretul meu, exact aşa cum eram şi eu, îşi 
spunea Lizaveta Prokofievna. Un pui de demon împieliţat, tiranic si uricios! 
O nihilistă, o trăsnită, o nebună şi, mai cu seamă, rea, rea, rea! Ah, 
Doamne, cit de nefericită va fi în viata!" 

Şi totuşi, după cum spuneam, soarele răsărise şi pentru biata mamă 
şi totul îi apăru pentru moment într-o altă lumină. Timp de o lună aproape, 
Lizaveta Prokofievna respiră uşurată şi uită de toate grijile şi necazurile. 
Apropiata căsătorie a Adelaidei atrase atenţia şi făcu să se vorbească în 
lume şi de Aglaia, care şi ea de la o vreme încoace făcea peste tot o 
impresie excelentă prin ţinuta ei impecabilă; era ponderată, spirituală, 
sigură de ea, putin cam prea mindra, dar pina şi asta o prindea de minune! 


Şi cît de bună, supusă şi caldă a fost cu mama ei toată luna aceasta („E 
drept că pe acest Evgheni Pavlovici ar fi trebuit să-l cunoaştem ceva mai 
bine, să vedem în ce ape se scaldă; de altfel nici Aglaia se pare că nu-i dă 
mai multă importanţă decit celorlalti!") Dar ce schimbare în bine se 
observă la ea în ultima vreme: a devenit o fată admirabilă; şi cît e de 
frumoasă, Dumnezeule, cît e de frumoasă! Din zi în zi se face mai 
frumoasă! Si iată ... 

Şi iată că a apărut neisprăvitul acesta de prinţ, acest idiot nenorocit, 
şi totul s-a tulburat din nou, totul merge anapoda în casa asta! 

Ce se intimplase totuşi? 

Pentru alţii, desigur, părea că nimic nu s-a întîmplat. Dar tocmai 
aceasta era ciudatenia cea mai mare a Lizavetei Prokofievna, ca pina şi în 
încercările cele mai obişnuite ale vieţii reuşea, nu ştiu cum, întotdeauna, 
să descopere cite ceva care o înspăimiînta aşa de tare, aproape s-o 
îmbolnăvească; i se strecura în suflet o teamă nelamurita, de neînțeles şi 
tocmai de aceea foarte apăsătoare. Vă închipuiţi dar ce a simţit ea cînd, în 
noianul a tot felul de griji şi nelinişti reale sau imaginare, văzu producîndu- 
se deodată un fapt de o gravitate într-adevăr excepţională şi care promitea 
să-i pricinuiască multe framintari, îndoieli şi necazuri. 

„Şi cum au îndrăznit, cum s-au încumetat să-mi scrie anonima aceea 
oribilă ca să mă pună în gardă faţă de nemernica aceea, care, cică ar fi 
intrat în legătură cu Aglaia?" se perpelea generăleasa tot drumul pînă 
acasă, în timp ce îl tira pe Miskin dupa dinsa, ba chiar şi atunci cînd, 
ajungînd acasă, îl aşeză la masa rotundă, împrejurul căreia era adunată 
toată familia. „Cum au îndrăznit să-şi închipuie măcar aşa ceva? Dar aş 
muri de ruşine dac-aş lua de bună o singură vorbă, sau dac-aş arăta 
scrisoarea asta Aglaiei! Ce pacoste pe capul nostru, să-şi bată joc în aşa 
hal de Epancini! Şi toate astea din cauza lui Ivan Feodorici, din cauza 
dumitale, scumpul meu Ivan Feodorici! Ah! de ce nu ne-am dus mai bine la 
Elaghin! Eu am zis să mergem acolo! Să fie Varka aceea care a ticluit 
scrisoarea? Ştiu eu, sau poate... de toate astea, de toate e vinovat numai 
şi numai Ivan Feodorici! împotriva lui a uneltit creatura asta toată intriga, 
ca să-şi bată joc de dinsul pentru legăturile lor de altădată, a vrut sa-l facă 
de risul lumii, întocmai cum şi-a ris de el şi l-a dus de nas chiar şi atunci 
cînd îi căra perle... Dar, la urma urmei, sîntem amestecați cu toţii în 
această afacere, şi fiicele dumitale sînt amestecate, Ivan Feodorici, fete de 
măritat, domnişoare din cea mai bună societate; erau acolo de faţă, au 
stat şi au auzit totul; au fost amestecate şi în istoria aceea cu puşlamalele, 
bucură-te, erau şi atunci de fata şi au auzit totul cu urechile lor! Nu-l iert 
pe printisorul ăsta, niciodată nu-l voi ierta! Şi pentru ce, de trei zile, e asa 
de nervoasă Aglaia? Pentru ce s-a supărat pe surorile ei, chiar şi pe 
Aleksandra, căreia îi săruta întotdeuna miinile, întocmai ca unei mame, 
intr-atit o respecta? Pentru ce, de trei zile, e o enigma pentru toată lumea? 
Ce amestec poate să aibă aici Gavrila lvolghin? Pentru ce şi ieri, şi astăzi 
încă, s-a apucat întîi să-l laude pe Gavrila Ivolghin ca să izbucnească apoi 
în lacrimi? Pentru ce în scrisoarea asta anonimă e pomenit blestematul 
acela de cavaler sărman, cînd ea n-a arătat biletul pe care-l primise de la 
print nici măcar surorilor ei? Si ce rost... ce rost a avut... să alerg adineauri 
la dînsul ca o mita bezmetica şi să-l aduc chiar eu aici, zor nevoie? 
Doamne, sînt nebună de legat, fac numai prostii! Să-i vorbesc unui tînăr 


despre secretele fiicei mele, şi încă... şi încă secrete care aproape că-l 
privesc şi pe dînsul! Dumnezeule mare! Bine, cel puţin, că e cam idiot 
Şi...Şi... un prieten al casei! E cu putinţă oare ca Aglaia să fi prins 
slăbiciune pentru un asemenea cretin? Doamne, ce-i cu mine, de îndrug 
verzi şi uscate? Ptiu! Cu toţii, începînd cu mine, sîntem nişte specimene... 
bune de pus sub sticlă pentru a fi expuse la vedere cu zece copeici taxă de 
intrare. Asta n-am să ţi-o iert, Ivan Feodorici, nu ţi-o iert niciodată! Şi ea... 
de ce nu-i spune nimic? Zicea c-o să-l ia în primire de cum intră, dar văd 
că nu întreprinde nimic! Uite-o cum îl priveşte cu luare-aminte, îl soarbe 
din ochi şi tace; dar nici nu pleacă, a rămas nemişcată; tocmai ea care îl 
oprise să ne mai calce pragul... lar el, parcă-i gata să leşine, stă înmărmu- 
rit, cu fata albă ca varul. Şi afurisitul acela de Evgheni Pavlici, care 
trăncăneşte întruna. Nu lasă pe nimeni să scoată un cuvînt. Aflu eu 
numaidecit totul, numai să pot aduce vorba..." 

Prinţul şedea, într-adevăr, în faţa mesei rotunde, fără o picătură de 
sînge în obraz, şi părea foarte speriat. Din cînd în cînd totuşi, un sentiment 
tainic, un fel de extaz îi umplea sufletul. Ah! cit îi era de frică să se uite 
într-o anumită parte, spre colţul de unde doi ochi negri, atît de cunoscuţi, îl 
priveau sfredelitori! Şi, în acelaşi timp, cit era de fericit să se regăsească în 
mijlocul familiei acesteia, s-auda din nou glasul cunoscut - după ceea ce-i 
scrisese ea în bilet. „Doamne, oare ce o să spună ea acum?!" Cit despre 
dinsul, nu scoase nici un cuvint şi asculta cu multă încordare ,peroratia" 
înflăcârată a lui Evgheni Pavlici căruia rareori i s-a mai întîmplat să fie intr- 
o asemenea vervă şi bună dispoziţie ca în seara aceea. Prinţul îl asculta, 
dar nu izbutea să retina aproape nimic din ce spune.In afară de Ivan 
Feodorovici, care nu se întorsese încă de la Petersburg, toată familia 
Epancin era adunată în jurul mesei. Era prezent şi prinţul Ş. Se pregăteau, 
cum se pare, să se ducă să asculte muzică înainte de a se aşeza la ceai. 
Discutia era în toi şi se injghebase, de bună seamă, pina la venirea lui 
Miskin. Curînd îşi făcu apariţia, strecurindu-se discret pe terasă, şi Kolea. 
„Aşadar, e primit aici ca şi înainte", gîndi prinţul. 

Casa de vacanţă a Epancinilor era o vilă elegantă, construită în stil 
de cabană elveţiană, decorată cu gust, de jur-imprejur, cu flori şi verdeață. 
O minunată grădiniţă înconjura casa. Ca şi la prinţ, toată lumea stătea pe 
terasă, numai că a lor era ceva mai mare şi mai cochetă. 

Tema discuţiei angajate se pare că nu prea era pe placul multora 
dintre cei prezenţi. Se putea ghici că fusese o discuţie aprinsă şi că toată 
lumea ar fi preferat să schimbe subiectul; dar Evgheni Pavlovici, nu se ştie 
de ce, se incapatina s-a continue, netinind seamă de atmosfera generală; 
venirea prinţului Miskin îl întărită parcă şi mai mult, stimulindu-i verva. 
Lizaveta Prokofievna privea încruntată, cu toate că nu prea înţelegea bine 
totul. Aglaia, aşezată cam deoparte, aproape în colţul terasei, nici nu 
pleca, dar nici nu intervenea în discuţie, indirjindu-se să asculte fără a 
scoate o vorbă. 

— Dati-mi voie, polemiza cu foc Evgheni Pavlovici, n-am nimic de 
obiectat împotriva liberalismului. Liberalismul nu-i un păcat, face parte 
integrantă dintr-un tot care, fără el, s-ar destrăma sau ar cădea în 
amorteala; liberalismul are si el dreptul la existenţă întocmai ca şi 
conservatorismul cel mai ponderat. Eu mă declar însă împotriva 
liberalismului rus şi repet că, dacă îl combat, o fac numai um pricină că 


liberalul rus nu-i un liberal rus, ci este un liberal ne rusesc. Aratati-mi un 
liberal rus autentic şi-l voi săruta de îndată, în faţa dumneavoastră. 

- Bineînţeles, dacă la rindu-i va fi tot atît de dispus să te sărute spuse 
Aleksandra Ivanovna care era într-o stare de însufleţire neobişnuită. Pina si 
obrajii i se îmbujorară mai tare ca de obicei. 

„Ca să vezi, gindea Lizaveta Prokofievna, ori nu face decît să 
manince şi să doarmă, de nu mai e chip s-o scoţi din lincezeala, ori se 
aprinde aşa din senin, o dată pe an, de n-o mai recunosti şi rămii cu gura 
căscată la cele ce spune." 

Miskin simţi că tonul lui Evgheni Pavlovici nu prea era pe placul 
Aleksandrei Ivanovna; tinarui trata prea superficial un subiect serios: 
vorbea cu destulă înflăcărare, avind în acelaşi timp aerul de a lua totul în 
glumă. 

- Afirmam adineauri, înainte de venirea dumitale, printe, relua 
Evgheni Pavlovici, că pînă acum, la noi, liberalii se recrutau numai din 
două pături diferite: din fosta moşierime (desfiinţată acum) şi din rîndurile 
seminariştilor. întrucit însă ambele categorii s-au transformat complet în 
nişte caste, cu totul distincte de națiunea propriu-zisă şi, cu trecerea 
timpului, din generaţie în generaţie, tot mai mult rupte de ea, înseamnă că 
şi tot ceea ce au făcut şi fac aceste pături nu conţine în sine nimic 
naţional... 

— Cum asa? Tot ce s-a făcut, vasăzică, pina acum — nu este rusesc? 
obiectă prinţul S. 

— Nu este naţional; chiar dacă e rusesc, n-are însă caracter 
naţional; nici liberalii noştri nu sînt cu adevărat ruşi, nici conservatorii nu 
sînt cu adevărat ruşi, nimic autentic rusesc... Si fiţi siguri că natia nu va 
recunoaşte nimic din ceea ce au facut mosierii şi seminaristii, nici acum, 
nici mai tîrziu... 

- Asta-i bună! Dar cum poţi susţine un asemenea paradox dacă, 
bineînţeles, ai vorbit serios? Eu nu pot admite astfel de afirmaţii pe seama 
mosierului rus; şi dumneata esti tot un mosier rus, protestă cu înflăcărare 
prinţul S. 

— Dar nu vorbesc despre mosierul rus în sensul în care vrei sa 
înţelegi dumneata. Este o pătură onorabilă, chiar şi prin simplul fapt că fac 
şi eu parte din ea, mai cu seamă acum, cînd, propriu-zis, a încetat să mai 
existe... 

- Vrei să spui cumva că nici în literatura noastră n-a existat nimic 
naţional? îl întrerupse Aleksandra Ivanovna. 

- În domeniul literaturii nu mă prea pricep, dar cred că nici literatura 
rusă nu-i tocmai rusească, vreau să spun autentic rusească, cu excepţia 
doar a lui Lomonosov, Puşkin şi Gogol. 

- Mai întîi, chiar şi atita nu-i deloc putin, iar în al doilea rînd, numai 
unul dintre ei e din popor, ceilalţi doi erau moşieri, rise amuzată Adelaida. 

- Întocmai. Aveţi dreptate, dar nu vă grăbiţi să triumfati. Deoarece 
numai aceşti trei scriitori, dintre toţi scriitorii ruşi, au reuşit să creeze ceva 
cu adevărat original, autohton, de la nimeni împrumutat, prin însuşi faptul 
acesta, ei au intrat chiar de la început în patrimoniul naţional. Orice rus, de 
îndată ce a rostit, a scris sau a făcut ceva autohton, original, ceva ce ţine 
organic de el şi nu este de împrumut, devine în mod implicit naţional, chiar 
dacă n-ar şti să se exprime aşa de bine în ruseşte. E o axiomă pentru 


mine. Discuţia noastră n-a pornit însă de la literatură, ci de la socialişti şi, 
vorbind de ei, am atins şi problema literaturii. Revenind la subiect, mă în- 
cumet să afirm că noi nu avem nici un socialist rus; n-am avut şi nu avem, 
întrucit toţi socialiştii noştri sînt proveniţi fie din mosieri, fie din 
seminarişti. Toţi aceia care, fie aici, fie în străinătate, îşi revendică numele 
acesta, nu sînt decit nişte liberali, apartinind moşierimii încă din timpurile 
iobăgiei. Pentru ce rideti? N-aş avea decit să iau lucrările lor, teoriile, 
cărţile, memoriile lor şi, fără să fiu critic literar, aş putea să scriu cel mai 
convingător studiu de critică literară, în care aş demonstra şi aş dovedi un 
lucru de netăgăduit, ca lumina zilei, că fiecare filă din aceste cărţi, 
memorii, broşuri, a fost scrisă, în primul rînd, de către un mosier rus de 
altădată. Minia, indignarea şi spiritul lor caustic au un iz mosieresc (ba 
uneori chiar şi izul mosierimii de dinainte de Famusov, bucuria şi lacrimile 
lor pot fi sincere, dar sînt bucurii şi lacrimi de mosieri! De moşieri sau de 
seminaristi... lar vă vine să rideti? Zimbesti şi dumneata, printe? Inseamna 
ca nici dumneata nu esti de acord cu mine? 

Într-adevăr, cuvintele lui Evgheni Pavlovici stirnira o ilaritate 
generală; pina şi prinţul Miskin schiţă un zîmbet abia perceptibil. 

— N-aş putea deocamdată să mă pronunt categoric dacă sînt sau nu 
de părerea dumitale, spuse el, alungîndu-şi zimbetul de pe faţă şi tresărind 
ca un şcolar surprins asupra abaterii, dar ţin să te asigur că te ascult cu 
cea mai mare plăcere... 

Rostind anevoie cuvintele acestea, aproape că-şi pierdu răsuflarea, 
în timp ce fruntea i se acoperi cu broboane de sudoare. Pentru prima dată 
deschidea gura de cînd venise. Incerca să se uite în jurul său, dar îi lipsi 
curajul; Evgheni Pavlovici îşi dădu seama şi zimbi ca pentru sine. 

— Am să vă aduc un argument, domnilor, reluă el cu un amestec de 
patimă şi ironie, poate chiar pe seama propriilor sale cuvinte, un argument 
a cărui descoperire am onoarea să mi-o atribui exclusiv; cel puţin, după 
cîte ştiu, pînă în prezent nu s-a scris şi nu s-a spus nimic în această 
privinţă. Este vorba de un fenomen, de un fapt, care dezvăluie întreaga 
esenţă a liberalismului rus, în sensul în care am vorbit. Mai întîi, ce este 
liberalismul în general dacă nu un atac (justificat sau nu, asta rămîne de 
văzut) împotriva stării de lucruri existente? Am sau nu dreptate? Ei bine, 
faptul descoperit de mine e că liberalismul rusesc nu este un atac 
împotriva stării de lucruri existente, ci un atac împotriva esenței însăşi a 
lucrurilor noastre, că în loc să atace numai ordinea existentă, ei atacă 
lucrurile în sine; că în loc să atace rinduielile ruseşti, atacă Rusia însăşi. 
Liberalul meu a ajuns sa renege pina şi Rusia; cu alte cuvinte, uraste 
şi-şi biciuieşte propria mamă. Orice eşec, orice eveniment nenorocit pentru 
Rusia îl face sa rida, dacă nu chiar să jubileze. Urăşte obiceiurile nationale, 
istoria ţării, totul, şi dacă ar fi să i se caute o scuză cu orice preţ, nu s-ar 
găsi alta decit doar că nu ştie nici el ce face şi că ura lui împotriva Rusiei îi 
apare drept cel mai rodnic liberalism (o, deseori veţi intilni la noi tipul 
liberalului pe care ceilalţi îl aplaudă şi care, în realitate, poate fără să-şi 
dea el singur seama, nu este decît cel mai stupid, cel mai obtuz şi cel mai 
periculos conservator!). Ura aceasta împotriva Rusiei, unii dintre liberalii 
noştri aproape că o luau, şi nu e mult de-atunci, drept adevărata iubire de 
patrie şi se lăudau că văd mai bine decit ceilalţi conţinutul adevărat al 
acestui sentiment. Dar acum au devenit mai sinceri, se jenează să mai 


pronunţe cuvintele „dragoste de patrie", ba însăşi noţiunea aceasta au 
eliminat-o, considerind-o primejdioasă şi vrednică de dispreţ. Faptul nu 
poate fi tăgăduit, şi eu susţin că aşa este şi..- trebuia, la urma urmei, ca 
cineva să spună adevărul verde în faţă, fără ocolişuri; dar faptul acesta are 
şi un alt aspect, cu totul special: e un fenomen nemaiintilnit şi nemaivazut 
de cînd e lumea, cum nu s-a mai întîmplat nicăieri, nicicînd şi la nici un 
popor; trebuie deci să-l considerăm cu totul întîmplător şi, ca atare, 
trecător - sînt de acord. Nu se va găsi nicăieri, în nici o parte a lumii, un 
liberal care să-şi urască patria. Cum se explică atunci existenţa lui la noi? 
Numai prin ceea ce am arătat şi adineauri, că liberalul rus nu-i, 
deocamdată, un liberal rus; după mine, aceasta ar fi singura explicaţie mai 
plauzibilă. 

- Consider tot ce-ai spus acum drept o glumă, Evgheni Pavlici, replica 
pe un ton grav prinţul S. 

-Nu i-am cunoscut pe toţi liberalii şi nu mă încumet să-i judec, spuse 
Aleksandra Ivanovna, dar ţi-am ascultat teoria cu indignare: dintr-un caz 
particular faci o regulă generală şi, ca atare, acuzaţia dumitale e 
defăimătoare. 

- Un caz particular? Aha! Acesta e cuvîntul, reluă Evgheni Pavlovici. 
Printe Lev Nikolaevici, dumneata ce crezi? E un caz particular sau nu? 

- Trebuie să spun că şi eu am văzut şi am cunoscut... puţini liberali 
şi, în general, nu prea am stat de vorbă cu ei - răspunse Miskin - mi se 
pare însă că ai întrucitva dreptate; liberalismul rusesc de care vorbeşti e 
pornit, într-o oarecare măsură, să urască Rusia ca atare şi nu numai 
aşezămintele ei şi stările de lucruri. Bineînţeles că această afirmaţie nu 
este valabilă decit pina la un anumit punct... n-ar fi drept să extindem 
aprecierea aceasta pina la o generalizare absolută... : 

Ar fi vrut parca sa mai spuna ceva, dar se razgindi si tacu. In pofida 
emotiei care-l stapinea, urmărise conversaţia cu mare interes. Una dintre 
particularitatile printului era neobisnuita naivitate a atentiei cu care 
asculta întotdeauna ceea ce-l interesa, ca şi cea a răspunsurilor sale cînd 
era întrebat. Expresia feţei, ca şi întreaga 
lui ţinută din acel moment vădeau aceeaşi candoare naivă a omului 
încrezător, care nu este în stare să surprindă nici o nuanţă de glumă sau 
ironie. Evgheni Pavlovici, care pina atunci nu i se adresa decit schitind un 
suris nelipsit de oarecare malitiozitate, ascultindu-i acum răspunsul, se 
uită atit de grav la Mişkin, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat deloc să primească 
un asemenea răspuns de la el. 

— Aşa, vasăzică... curios, nu m-aş fi aşteptat, îngăimă el. Ba nu, zău, 
printe, mi-ai răspuns cu toată seriozitatea? 

— Dar dumneata nu m-ai întrebat cu toată seriozitatea? replică 
Miskin surprins. 

Toată lumea începu sa rida. 

— Ţi-ai găsit pe cine să crezi! spuse Adelaida. Evgheni Pavlici cam 
obişnuieşte să-i ducă pe toţi de nas. Dacă ai şti cîte lucruri neserioase 
povesteşte el cîteodată cu cea mai gravă mină! 

— După părerea mea, e o discuţie nelalocul ei şi ar fi fost mai bine 
să n-o fi început, observă pe un ton tăios Aleksandra. Mai bine am merge 
la plimbare... 

— Ei bine, să mergem, e o seară minunată! exclamă Evgheni 


Pavlovici. Dar ca să vă dovedesc că de data asta am vorbit foarte serios, 
şi, mai ales, ca să-i arăt prinţului (m-ai interesat foarte mult, printe, şi-ţi jur 
că nu sînt un om chiar aşa de superficial după cum s-ar părea, desi, în 
realitate, sînt într-adevăr un om usuratic!) şi... dacă îmi ingaduiti, 
domnilor, i-aş pune prinţului o ultimă întrebare, aşa, numai din curiozitate, 
ca încheiere. Parcă dinadins, chestiunea asta mi-a venit în minte acum 
două ore (vezi, printe, mă gîndesc citeodata si la lucruri serioase!); eu am 
rezolvat-o, dar aş fi curios să cunosc şi părerea prinţului. Adineauri s-a 
vorbit de „cazuri particulare". Expresia este foarte curentă acum şi se 
poate auzi destul de des la noi. În vremea din urmă, ziarele şi opinia 
publică s-au ocupat mult de crima aceea oribilă cînd... un tînăr a răpus 
şase oameni, precum şi de ciudata pledoarie a apărătorului, care, între 
altele, a spus că, în situaţia de mizerie în care se afla, vinovatului trebuia 
în mod firesc să-i vină gîndul să asasineze cele şase persoane. Nu e chiar 
textual, dar sensul se pare că era acesta. După părerea mea, emitind o 
idee atît de ciudată, apărătorul era cu totul convins că spunea lucrul cel 
mai liberal, cel mai umanitar şi cel mai progresist din cîte s-ar putea rosti 
în vremea noastră. Ei bine, ce crezi dumneata? Denaturarea aceasta a 
ideilor şi a convingerilor, posibilitatea unei asemenea concepţii deformate 
şi năstruşnice totodată este oare un caz particular sau unul general? Urmă 
o nouă explozie de ilaritate. 

— Particular; bineînţeles, particular, spuseră hohotind Aleksandra şi 
Adelaida. 

— Dă-mi voie să-ţi reamintesc, Evgheni Pavlici, adăugă prinţul S., că 
gluma ta s-a cam rasuflat. 

— Care-i părerea dumitale, printe? continua, fara să le dea atenţie 
celorlalţi, Evgheni Pavlovici, care surprinsese privirea serioasă a lui Miskin 
atintita asupra sa. Ce crezi? E un caz particular sau general? Pentru 
dumneata, o mărturisesc, am pregătit întrebarea asta. 

— Nu, nu-i un caz particular, răspunse prinţul cu glas scăzut, dar cu 
multă convingere. 

— Dar nu vezi, Lev Nikolaevici, strigă cu oarecare ciudă prinţul S., 
nu-ţi dai seama că întrebarea lui nu-i decit o cursă? Şi-a pus în gînd să facă 
o glumă din asta şi chiar pe dumneata vrea să te păcălească. 

Miskin roşi. 

— Credeam că Evgheni Pavlici vorbeşte serios, spuse el, lăsînd ochii 
în jos. 

— Dragă cneaze, continuă prinţul Ş., aminteste-ti discuţia pe care 
am avut-o noi amîndoi, acum vreo trei luni; vorbeam tocmai despre faptul 
că în tinerele noastre tribunale nou înfiinţate sînt de-acum prezenţi atitia 
avocaţi remarcabili şi talentaţi! Şi cîte verdicte ale juratilor în cel mai înalt 
grad judicioase sînt pronunţate! Cit de fericit erai de starea asta de lucruri 
şi ce plăcere îmi făcea bucuria dumitale!... Spuneam atunci că avem tot 
dreptul să ne mindrim... Această apărare stingace, la care se referă 
Evgheni Pavlovici, acest argument straniu e, fără îndoială, un caz izolat, cu 
totul întîmplător, excepţie rarisimă ce se pierde printre miile de exemple 
pozitive. 

Prinţul Lev Nikolaevici reflectă un moment şi, cu aerul cel mai 
convins, deşi pe un ton potolit şi cam sfios, răspunse: 

— Voiam să spun numai că denaturarea ideilor şi noţiunilor (ca să 


întrebuinţez expresia lui Evgheni Pavlici) se intilneste frecvent la noi si, din 
nefericire, are mai mult caracterul unui fenomen general decit particular. 
Dacă această denaturare n-ar avea caracterul unui fenomen general, 
poate că nici n-ar fi existat atitea crime de neconceput. 

— Crime de neconceput? Dar te asigur că nişte crime asemănătoare, 
şi poate încă şi mai odioase, s-au întîmplat şi altădată, şi au existat 
întotdeauna, nu numai la noi, ci pretutindeni, şi că, după mine, n-au să 
dispară încă multă vreme. Numai că altădată nu se prea cunoşteau din 
lipsă de publicitate. Acum însă, ele sînt relatate şi consemnate în presă şi 
prin viu grai, ceea ce ne face să credem că aceşti criminali au apărut abia 
acum şi că este vorba deci de un fenomen nou în societate. Aici este 
greşeala dumitale, dragă printe, o greşeală extrem de naivă, te asigur, 
observă cu un zimbet ironic prinţul S. 

— Ştiu bine că s-au întîmplat şi altădată multe crime, şi la fel de 
înspăimîntătoare. În vremea din urmă, am vizitat mai multe închisori şi am 
avut ocazia să fac cunoştinţă cu diverşi deţinuţi, atit în preventie, cit şi din 
cei care-şi ispăşesc pedeapsa. Sint printre ei criminali si mai teribili decit 
acesta, oameni care au asasinat pînă la zece fiinţe şi care nu se căiesc 
deloc. Dar iată ce am remarcat mai osebit la toţi aceştia: asasinul cel mai 
înrăit, care nu manifestă nici un semn de cainta, ştie totuşi că-i un 
criminal, cu alte cuvinte îşi dă seama că a săvirşit o faptă rea, chiar daca 
nu simte nevoia să se pocăiască. Aşa sînt toţi, pe cînd aceia de carea 
vorbit Evgheni Pavlici nici nu vor să se creadă vinovaţi, ba încă sînt 
convinşi ca erau în dreptul lor şi... că bine au făcut ce au făcut. Ei bine, 
tocmai aici, tocmai în asta înclin eu să văd o deosebire îngrijorătoare. Şi 
notati că sînt toţi tineri, cu alte cuvinte, sînt la o vîrstă cînd omul cade cel 
mai uşor sub influenţa unor idei denaturate. 

Prinţul Ş. încetase sa mai rida şi-l asculta pe Miskin cu mirare. 
Aleksandra Ivanovna care, de mult timp, voia să intervină cu o observaţie, 
tăcea, părînd că are un motiv special să se abţină. Evgheni Pavlovici, 
vizibil surprins, se uita la print de data aceasta fără obişnuitul lui suris 
ironic. 

— Dar de ce te uiţi la el cu un aer aşa de mirat, stimate domn? 
interveni deodată Lizaveta Prokofievna. Îl credeai mai prost decît 
dumneata, nu-i aşa? Iti închipuiai că-i incapabil să judece aceste lucruri? 

— Nu-i vorba de asta, spuse Evgheni Pavlovici, numai ca, printe 
(scuză-mi întrebarea), dacă vezi şi intuieşti aşa de bine, cum se face (încă 
o dată iartă-mă) că în acea ciudată afacere... de acum citeva zile... a lui 
Burdovski, dacă nu mă insel... cum se face că n-ai remarcat aceeaşi 
denaturare de idei şi de convingeri etice? Dar absolut aceeaşi! Mi s-a părut 
atunci că n-ai observat nimic din toate astea. 

— Să-ţi spun eu atunci, domnule, interveni energic Lizaveta 
Prokofievna, noi toţi ceilalţi am băgat de seamă asta şi acum sîntem gata 
să ne lăudăm faţă de el pentru perspicacitatea noastră; iar el a primit 
astăzi o scrisoare de la unul dintre ei, de la şeful bandei, cel cu faţa 
buboasă, ţi-l amintesti, Aleksandro? Omul acesta, în scrisoare, îi cere 
iertare, în felul lui, bineînţeles; declară că a rupt relaţiile cu prietenul care-l 
atita atunci, îţi amintesti, Aleksandro? Si că acum are mai multă încredere 
în prinţ. Ei bine, noi, ceilalţi, n-am primit nici o scrisoare de felul acesta şi 
asta ar trebui să ne fie învăţătură, ca să nu ne ridicăm nasul aşa de sus 


înaintea lui. 

— Si Ippolit a venit să locuiască la tara cu noi! strigă Kolea. 

— Cum? E aici? întrebă prinţul îngrijorat. 

— A sosit în momentul cînd plecai cu Lizaveta Prokofievna; eu l-am 
adus. 

— Ei bine, mă prind, se întărită din senin Lizaveta Prokofievna, uitind 
că numai cu un minut înainte îi luase apărarea prinţului, mă prind că s-a 
dus ieri să-l caute pe baietandrul acela în mansarda lui, că i-a cerut iertare 
în genunchi şi l-a rugat să se mute aici. Te-ai dus sa-l vezi ieri? Tu singur ai 
mărturisit-o mai adineauri. Ai fost sau nu? l-ai căzut în genunchi? 

— Da' de unde, strigă Kolea, dimpotrivă, ieri, Ippolit a luat mina 
prinţului şi a sărutat-o de două ori, am fost eu martor; la asta s-a mărginit 
toată explicaţia; prinţul i-a spus doar că s-ar simţi mai bine la vilă, iar 
Ippolit i-a răspuns că se va duce de îndată ce-i va permite starea sănătăţii. 

— Rău faci, Kolea... bolborosi Miskin, ridicîndu-se şi luîndu-si pălăria. 
Ce nevoie era să povesteşti? Eu... 

— Unde te duci? îl opri Lizaveta Prokofievna. 

— N-avea nici o grijă, printe, urmă Kolea cu înflăcărare, nu te duce 
să-l tulburi acum, căci în momentul de faţă se odihneşte după oboseala 
drumului; e foarte mulţumit; şi ştii, printe, după părerea mea, ai face mai 
bine să nu te duci să-l vezi astăzi; amină întrevederea pe miine, altfel o sa 
se ruşineze din nou. Azi-dimineata, mi-a spus că de şase luni nu s-a mai 
simţit aşa de bine, ba şi tuşeşte mai puţin. 

Miskin observa ca Aglaia şi-a părăsit dintr-o dată locul şi că se 
apropie de masă. Nu îndrăznea să ridice ochii spre dînsa, dar simţea că-n 
momentul acela ea îl priveşte poate cu un aer amenintator, că în ochii ei 
negri clocoteşte indignarea şi că sîngele îi năvălise în obraz. 

— După părerea mea, Nikolai Ardalionovici, ai facut rău că l-ai adus 
la Pavlovsk, dacă-i vorba de adolescentul acela tuberculos care, zilele 
trecute, plingea şi ne invita la inmormintarea lui, observă Evgheni 
Pavlovici. A vorbit atunci cu atita elocventa despre zidul din fata casei lui, 
încît cu siguranţă o să-i ducă dorul. 

— E foarte adevărat. Ai să vezi: o să se certe cu tine, o să-ţi 
trinteasca cine ştie ce vorbe grele şi apoi are să plece, aşa să ştii! 

Şi uitînd că toată lumea se pregătea să meargă la plimbare, Lizaveta 
Prokofievna, cu un aer plin de demnitate, trase înspre ea panerasul cu 
lucrul de mînă. 

— Mi-aduc aminte că a făcut elogiul acelui zid, reluă Evgheni 
Pavlovici, şi fără el nu va putea muri spectaculos; or, el se pare ca ţine 
mult să moară spectaculos. 

- Ei bine, murmură Miskin, dacă nu vreţi să-l iertati, are să moară 
fără iertarea voastră... Acum însă, a venit mai mult pentru copaci. 

- O, în ceea ce mă priveşte, îi iert totul; poţi să-i transmiti. 

- Altfel trebuie să înţelegem lucrurile acestea, răspunse prinţul încet 
şi parcă în sila, cu privirea atintita mereu în acelaşi punct de pe podea, 
trebuie să fii de acord şi dumneata să-i primeşti iertarea. 

- Eu? Dar pentru ce? Cu ce i-am greşit? 

- Dacă nu puteţi înţelege, înseamnă ... dar sînt sigur că intelegeti 
totul; voia atunci... să vă binecuvinteze pe toţi şi, la rindu-i, să primească 
binecuvintarea voastră a tuturor, asta-i tot... 


- Dragă cneaze, se grăbi să intervină prinţul $., schimbind o privire 
îngrijorată cu cîteva dintre persoanele prezente, paradisul pe pămînt nu se 
realizează aşa de uşor, şi mi-e teamă ca-ti faci iluzii în privinţa asta; 
paradisul e un lucru cam anevoios, cneaze, mult mai anevoios de obţinut 
decit îşi închipuie admirabila dumitale inimă. Dar eu zic că am face mai 
bine să ne oprim aici, altminteri, te pomenesti că o să ne simţim stingheriti 
cu toţii, şi atunci... 

- Mergem să ascultăm muzica, hotărî pe un ton aspru Lizaveta 
Prokofievna şi se ridică minioasa. 

Toţi ceilalţi se ridicară şi ei, gata de plecare. 


Prinţul se apropie deodată de Evgheni Pavlovici. 

- Evgheni Pavlici, spuse el cu o stranie însufleţire, apucîndu-i mina, fii 
sigur că te consider, orice s-ar întîmpla, omul cel mai nobil şi cel mai bun 
din lume; crede-mă... 

Surprinderea lui Evgheni Paviovici a fost atît de mare, încît s-a dat cu 
un pas înapoi. O clipă se sili să nu izbucnească în ris, dar, privindu-l mai 
atent pe prinţ, observă că acesta era tulburat peste măsură sau, în orice 
caz, se afla într-o stare cu totul neobişnuită. 

- Fac prinsoare, printe, strigă el, că nu asta voiai să-mi spui şi poate 
că nu mie îmi erau destinate cuvintele acestea ... Dar ce ai? Te simţi rău? 

- Nu este exclus, tot ce-i cu putinţă, iar dumneata ai observat foarte 
bine că poate nu dumitale voiam să-ţi vorbesc! 

Rostind aceste cuvinte, Miskin schiţă un zimbet straniu aproape 
caraghios, iar peste o clipă se învioră din nou, declarind cu înflăcărare: 

- Nu-mi aminti purtarea mea de alaltăieri! M-am simţit foarte ruşinat 
aceste trei zile... ştiu că sînt vinovat... 

- Da, dar ce faptă atit de condamnabilă îţi reprosezi? 

- Mai mult ca oricare altul probabil, te simţi ruşinat pentru mine, 
Evgheni Pavlovici; şi faptul că ai roşit este un semn că ai o inimă 
admirabilă. Plec imediat, vă asigur. 

- Dar ce are? Poate că aşa încep la el crizele? îl întrebă pe Kolea 
generăleasa speriată. 

- Fiţi liniştită, Lizaveta Prokofievna, nu-i vorba de criză, plec 
numaidecit. Ştiu că... natura a fost nedreaptă cu mine. Timp de douăzeci şi 
patru de ani am fost bolnav; de cînd m-am născut pina la virsta de 
douăzeci şi patru de ani. Consideraţi deci şi această ieşire drept gestul 
unui om bolnav. Am să plec îndată, numaidecit, vă asigur. Nu mi-e ruşine, 
căci ar fi ciudat să te simţi ruşinat pentru asta, nu-i aşa? Dar sînt de prisos 
în societate... Nu din amor propriu vă vorbesc aşa... M-am gîndit mult în 
timpul acestor trei zile şi am judecat că ar trebui să vă spun acest lucru 
sincer şi deschis la prima ocazie. Există asemenea idei, idei înalte, de care 
nu-mi este îngăduit să vorbesc, pentru că, negresit, aş provoca risul 
tuturor; prinţul Ş. mi-a amintit adineauri de asta... N-am nici gestul potrivit, 
nici simţul măsurii; cuvintele pe care le rostesc nu corespund gindurilor 
care mă framinta; asta le scade din valoare. De aceea socot că n-am 
dreptul... Unde mai pui că am şi o fire bänuitoare, eu... eu sînt convins ca 
nu pot fi ofensat în casa asta şi că sînt iubit mai mult decit o merit, dar ştiu 


de asemenea (o ştiu prea bine) că o boală care a durat douăzeci şi patru 
de ani nu se poate să nu fi lăsat urme, consecinţe, încît e normal ca ceilalţi 
să ridă de mine!., uneori... nu-i aşa? 

Privea în jur, avînd aerul că aşteaptă un răspuns, o sentinţă. Toţi 
ramasera nedumeriti, penibil surprinşi de această izbucnire neasteptata, 
bolnăvicioasă şi cu nimic justificată, cel puţin în aparenţă. Dar aceste 
cuvinte ale lui dădură loc unui alt episod, tot atit de neaşteptat şi de 
straniu. 

- Pentru ce spui toate astea aici? izbucni deodată Aglaia. Pentru ce 
vorbeşti, ca să te audă tocmai ei? Ei! Ei! 

Părea că indignarea fetei n-are margini, ochii îi scînteiau de minie. 
Miskin rămase mut în fata ei şi o stranie paloare i se aşternu pe obraz. 

- Aici nimeni nu e în stare să te înţeleagă! Nimeni nu merită să i se 
adreseze asemenea cuvinte! se dezlantui Aglaia. Aici nici unul nu face cit 
degetul cel mic al dumitale, nici unul n-are nici mintea şi nici inima 
dumitale! Eşti mai cinstit decit toţi ceilalţi, mai nobil decit toţi, mai bun 
decit toţi, mai inteligent decit toţi! Nici unul de aici nu este vrednic să-ţi 
ridice măcar batista pe care ai scăpat-o adineauri... Pentru ce te umileşti şi 
te pui mai prejos decit ei? Pentru ce ai strivit totul în dumneata, pentru ce 
n-ai pic de mindrie? 

- Doamne, cine s-ar fi putut aştepta la aşa ceva? îşi plesni palmele 
într-un gest de disperare Lizaveta Prokofievna. 

- Sărmanul cavaler! Ura! Trăiască! strigă Kolea în culmea 
entuziasmului. 

- Să taci!... Cum îndrăzneşte cineva să mă ofenseze aici, în casa 
dumitale? se întoarse brusc, către mamă-sa, Aglaia, ajunsă într-o stare de 
paroxism isteric, în care omul depăşeşte orice limită şi nu mai cunoaşte 
nici o stavilă. Pentru ce toată lumea, toţi, pînă la unul, şi-au propus să mă 
chinuiască? Pentru ce, de trei zile, printe, nu încetează să mă siciie din 
pricina dumitale? Dar nici prin gînd nu-mi trece să mă mărit cu dumneata! 
Să ştii că pentru nimic în lume n-aş primi să fiu soţia dumitale! Să ştii asta! 
E posibil ca cineva să se mărite cu un om atit de caraghios ca dumneata? 
Uită-te într-o oglindă, să vezi cum arăţi în clipa asta!...Pentru ce, pentru ce 
mă tachinează neîncetat că mă mărit cu dumneata? Nu se poate să nu 
ştii! Eşti înţeles cu ei! 

— Nimeni n-a tachinat-o vreodată, murmură Adelaida îngrozită. 

— Nici prin gînd nu ne-a trecut aşa ceva, nu s-a rostit nici un cuvînt 
de acest fel! strigă Aleksandra Ivanovna. 

— Cine a tachinat-o? Cînd a tachinat-o? Cine a putut să-i spună aşa 
ceva? Ce-i cu dinsa? Aiurează? se adresa Lizaveta Prokofievna celor de 
faţă, clocotind de furie. 

— Toţi au spus-o, toţi, pînă la unul, în tot timpul acestor zile! 
Niciodată, niciodată n-am să mă mărit cu el! 

După ce strigă toate astea, Aglaia izbucni în lacrimi, acoperindu-şi 
faţa cu batista, şi se prăbuşi pe un scaun. 

— Dar el nici nu te-a cer... 

— Nu te-am cerut în căsătorie, Aglaia Ivanovna, lăsă să-i scape 
prinţul. 

— Ce-e? Cum? făcu surprinsă, indignată, înspăimântată Lizaveta 
Prokofievna. Nu-i venea să-şi creadă urechilor. 


— Am vrut să spun... voiam doar să spun — se bilbtia tremurind 
Miskin — voiam numai să-i explic Aglaiei Ivanovna... să am cinstea să 
precizez că nu era deloc în intenţia mea... să am onoarea de a-i cere 
mîna... şi nici chiar pe viitor... N-am nici o vină în toate astea, te asigur, 
Aglaia Ivanovna, n-am nici o vină! Niciodată n-am urmărit asemenea lucru, 
niciodată nu m-am gîndit şi niciodată nu voi năzui la aşa ceva, ai să te 
convingi; poţi fi sigură! Vreun om rău m-o fi ponegrit în fata dumitale! Fii 
pe pace! Linişteşte-te! 

Rostind aceste vorbe, el se apropie de Aglaia. Ea îşi ridică faţa din 
batistă, îl străfulgera cu privirea pe Miskin, care avea înfăţişarea unui om 
tare speriat, îşi aminti cuvintele ce i le spusese acesta şi deodată izbucni 
în hohot chiar sub ochii lui - un hohot atit de vesel si de molipsitor, atit de 
batjocoritor şi în acelaşi timp plin de haz, încît Adelaida, cea dintii, nu mai 
putu să reziste, mai ales după ce, la rîndul ei, îl privi pe prinţ, şi, 
repezindu-se la sora ei, o imbratisa şi se porni şi ea pe un ris la fel de 
nestăvilit şi copilăreşte sincer, ca şi Aglaia. Privindu-le pe amindoua, 
prinţul zimbi şi, luminîndu-se apoi la fata, repetă bucuros şi fericit: 

— in sfîrşit, slavă Domnului, slavă Domnului! 

Aici nu se mai putu abtine nici Aleksandra şi se alătură, din toată 
inima, surorilor ei. Părea că risul celor trei fete nu se va mai sfirsi. 

— Poftim, fetele astea nu-s în toate minţile, murmură Lizaveta 
Prokofievna, ba te bagă în sperieti, ba... 

De-acum însă ridea şi prinţul Ş., ridea şi Evgheni Pavlovici, hohotea 
întruna si Kolea, ba, privindu-i pe toţi ceilalţi, ridea chiar şi prinţul Miskin. 

— Acum să mergem la plimbare, haidem! strigă Adelaida. Cu toţii, şi 
prinţul să vină cu noi neapărat; n-ai nici un motiv să ne strici cheful, om 
bun ce eşti! E tare simpatic, nu-i aşa, Aglaio? Nu-i aşa, mamă? Si, pe urmă, 
trebuie numaidecit să-l sărut pentru... pentru explicaţia lui cu Aglaia. 
Maman dragă, îmi dai voie să-l imbratisez? Aglaio, permite-mi să-l sărut pe 
prinţul tău! Zicînd asta, strengarita, se apropie cit ai clipi din ochi de 
Miskin şi-l sărută pe frunte. El îi luă mina, o strînse aşa de tare, că Adelaida 
abia se abtinu să nu tipe, şi o contempla cu o bucurie infinită; apoi, cu o 
mişcare fulgerătoare, duse mina fetei la gură şi o sărută de trei ori. 

— Să mergem! spuse si Aglaia. Printe, ai să fii cavalerul meu. E voie, 
maman? Un cavaler care mi-a refuzat mîna! Nu-i aşa că ai refuzat definitiv 
mina mea, printe? Dar nu aşa se oferă braţul unei doamne! Uite aşa; acum 
e bine. Să plecăm, să deschidem alaiul, vrei să mergem înainte singuri, în 
tete-ă-tete? 

Vorbea fără încetare, izbucnind cînd şi cînd în noi hohote de ris. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Mulţumesc lui Dumnezeu! repeta 
Lizaveta Prokofievna întruna, fără să ştie ea singură de ce anume se 
bucură. 

- „E o familie foarte ciudată!" gindca prinţul S., poate pentru a suta 
oară de cînd îi cunoştea pe Epancini, dar... familia aceasta, aşa de ciudată, 
îi plăcea mult. În privinţa prinţului Lev Nikolaevici însă, am putea spune că 
avea anumite rezerve; nu prea îl simpatiza. Părea cam posomorit şi 
preocupat cînd au ieşit cu toţii la plimbare. 

Evgheni Pavlovici, în schimb, era într-o dispoziţie excelentă - tot 
timpul drumului pînă la gară glumi cu Adelaida şi Aleksandra - la fiecare 
glumă a lui, ele rideau cu atita haz, încit el începu să bănuiască la un 


moment dat că poate nu-l ascultau deloc. Gîndul acesta, fără să-şi explice 
pentru ce, îl făcu şi pe el deodată să ridă din toată inima (aşa-i era firea!). 
Cele două surori, foarte bine dispuse şi ele de altfel, aveau mereu privirile 
îndreptate asupra Aglaiei şi a prinţului Miskin, care mergeau înainte; era 
clar că purtarea surioarei lor mezine le intriga mult. Prinţul Ş. încerca 
mereu să intre în vorbă cu generăleasa pentru a o distrage de la gîndurile 
ei şi, povestindu-i lucruri lipsite de importanţă, nu reuşi decit s-o plic- 
tisească într-un mod groaznic. Lizaveta Prokofievna părea complet răvăşită 
sufleteşte, vorbea anapoda şi uneori chiar nici nu răspundea la întrebări. 

Dar şirul de enigme, în care era atit de iscusita Aglaia Ivanovna, nu 
se terminase încă. Ultima din seara aceea fusese rezervată exclusiv 
prinţului. Cînd se indepartara cam la o sută de paşi de casă, tinara fată i se 
adresă aproape în şoaptă cavalerului ei tăcut, spunîndu-i grăbită: 

- Uită-te la dreapta. Prinţul privi într-acolo. 

- Uita-te mai cu atenţie. Vezi banca aceea, în parc, acolo unde sînt 
cei trei copaci mari?... O bancă verde. 

Prinţul răspunse afirmativ. 

- Îţi place locul acesta? Citeodata, pe la ora şapte dimineaţă, cînd 
toată lumea doarme încă, îmi place să stau acolo singură, cu gîndurile 
mele. 

Prinţul îngînă că locul era încîntător. 

- Acum să mă laşi, nu vreau să mai merg la braţ cu dumneata. Sau 
să mergem tot aşa, dar să nu-mi spui nici o vorbă. Nu vreau să fiu 
tulburată în gîndurile mele. 

Avertisment zadarnic, căci, oricum, Miskin n-ar fi scos o vorba tot 
drumul chiar şi fără această poruncă. Inima începu să-i bată cu putere cînd 
o auzi şoptindu-i cu privire la bancă. După un minut însă, îi fu ruşine de 
gîndul absurd ce-i incoltise în minte... 

În timpul săptămînii, după cum se ştie şi după cum afirmă toată 
lumea, parcul de lîngă gara Pavlovsk e frecventat de un public mult rnai 
„select" decit în zilele de sărbătoare, cînd Petersburgul îl inundă cu 
vizitatori „de tot soiul". Publicul, îmbrăcat simplu dar elegant, obişnuieşte 
să se ducă acolo să asculte muzică. Fanfara, una dintre cele mai bune 
orchestre militare, execută piese noi. Legile bunei-cuviinte sînt respectate 
cu stricteţe, cu toate că atmosfera generală are un caracter mai familiar, 
mai intim. Cei mai mulţi dintre vilegiaturişti se duc în parc numai ca să se 
vadă unii pe alţii, găsind în asta o deosebită plăcere; pe alţii îi atrage 
muzica. Scandalurile sînt extrem de rare, deşi se-ntimpla uneori să aibă loc 
chiar şi în zilele de lucru, cum e şi firesc, de altfel. 

În seara aceea s-a nimerit să fie o vreme minunată şi era lume multă 
în parc. Toate locurile din jurul orchestrei fiind ocupate, grupul nostru se 
aşeză ceva mai la o parte, foarte aproape de ieşirea din stînga a parcului. 
Forfota mulţimii şi muzica o înviorară putin pe Lizaveta Prokofievna şi le 
prilejuiră domnişoarelor clipe de distracţie. Mai schimbară priviri cu diferiţi 
cunoscuţi raspunzind la saluturi printr-o înclinare gratioasa a capului, 
cercetară toaletele, şi ochiului lor ager nu-i scăpară tot felul de 
excentricitati despre care au apucat să schimbe citeva păreri, insotindu-le 
cu zimbete ironice. Evgheni Pavlovici avu prilejul şi el să salute numeroase 
cunoştinţe. Mai multe priviri fură atrase de Aglaia şi de prinţul Miskin, care 
erau mereu împreună. Curind, cîţiva tineri dintre cunoscutii mai vechi 


veniră să-şi prezinte omagiile doamnelor Epancin; vreo doi, trei au rămas 
să mai stea de vorbă; toţi erau în raporturi de prietenie cu Evgheni 
Pavlovici. Printre aceştia se afla şi un tînăr ofiţer, foarte chipeş, foarte 
vesel şi vorbaret, care se grăbi să i se adreseze Aglaiei, făcînd totul ca să-i 
capteze atenţia; Aglaia s-a arătat cit se poate de amabila şi a ris cu poftă 
de glumele lui. Evgheni Pavlovici îi ceru voie prinţului să i-l prezinte pe 
acest prieten; Miskin abia pricepu ce voiau de la dinsul, totuşi prezentarea 
se făcu şi cei doi bărbaţi se salutară, stringindu-si reciproc mina. Prietenul 
lui Radomski îi puse o întrebare prinţului, dar acesta din urmă nu răspunse 
sau mormăi citeva cuvinte într-un chip aşa de ciudat, încit ofiţerul îl 
examina cu multă atenţie; îşi mută privirea spre Evgheni Pavlovici şi 
înţelese îndată pentru ce acesta tinuse să-i facă cunoştinţă cu prinţul; 
tînărul zimbi uşor şi începu să vorbească din nou cu Aglaia. Lui Evgheni 
Pavlovici nu-i scăpă un amănunt, şi anume, că Aglaia se îmbujora în timpul 
acestei scurte scene. 

Prinţul Miskin nici nu băgă de seamă că alţii vorbeau cu Aglaia, 
copleşind-o cu complimente; mai mult decit atit, transportat cum era, 
părea uneori că uită cu totul de prezenţa tinerei fete. Erau clipe cînd îi 
venea pur şi simplu să se retragă undeva, să dispară de acolo, ba i-ar fi 
plăcut să se trezească într-un loc pustiu şi întunecos, numai să poată 
rămîne singur cu gîndurile lui, nevăzut şi neştiut de nimeni. Sau, cel putin, 
dacă ar fi stat acasă la el, pe terasa vilei, dar absolut singur, fără ca cineva 
să stea în preajma-i, nici Lebedev şi nici copiii lui; s-ar fi trîntit pe divan 
înfundîndu-şi faţa în pernă şi ar fi zăcut aşa ceasuri de-a rîndul, o zi şi o 
noapte şi încă o zi. Sau, deodată, gindurile îi fugeau departe şi revedea 
munţii, mai ales un locşor cunoscut, care-i plăcea aşa de mult pe vremea 
cînd a trăit acolo şi de la înălţimea căruia vedea, printre norii alburii, satul, 
ruinele unui vechi castel, firul argintiu ai cascadei, abia vizibil. Ah! Cit ar fi 
vrut acum să fie acolo şi să se gindească la un singur lucru. Ah! toată viaţa 
numai cu un singur gînd; i-ar fi ajuns chiar daca ar fi trăit o mie de ani! lar 
cei de aici e mai bine să-l uite de tot, de tot! Aşa şi trebuie. Ar fi fost mult 
mai bine să nu-l fi cunoscut niciodată şi ca totul de aici să nu fi fost decit o 
nălucire de vis. Nu e totuna dacă-i vis ori realitate? Uneori îşi atintea 
privirea asupra Aglaiei, fără s-o desprindă de pe fata ei, cite cinci minute în 
şir; dar era ceva straniu în privirea lui: s-ar fi spus că o contempla pe 
tinăra fată ca pe un obiect ce se află la două verste distanţă de el, ca pe 
un portret al ei, şi nu făptura vie de lîngă el. 

- De ce te uiţi aşa la mine, printe? întrebă ea deodată, întrerupînd 
conversaţia animată şi risetele celor din jur. Dumneata mă înspăimînţi; 
parcă ai vrea mereu să întinzi mîna şi să-mi pipăi obrazul, ca să te convingi 
că exist aievea. Nu-i aşa, Evgheni Pavlovici, nu ţi se pare că mă priveşte 
tocmai aşa? 

Miskin, surprins că i se vorbea lui, ascultă atent, straduindu-se parcă 
să înţeleagă, dar nu izbuti probabil, căci din partea lui nu urmă nici un 
răspuns. Vazind, în schimb, ca Aglaia şi ceilalţi rideau, îşi desfăcu deodată 
buzele strînse şi începu si el sa rida aşa, din senin, ceea ce stirni şi mai 
multă ilaritate în jurul lor; ofiţerul, care era probabil un om foarte vesel, 
pufni pur şi simplu în ris. Şi atunci Aglaia, minioasa, sopti ca pentru sine: 

-Idiotul! 

-Doamne! E cu putinţă să se îndrăgostească de un asemenea... 


Poate fi pînă intr-atit de nebună? mormai printre dinţi Lizaveta Prokofievna. 

Aleksandra se aplecă la urechea mamei sale: 

- Eo glumă. La fel ca şi gluma de mai înainte cu „cavalerul sarman" 
şi nimic mai mult, o asigură tinara fată. A vrut să-i mai însceneze o farsă 
acum, numai că a mers prea departe; trebuie să-i punem capăt, maman! 
Adineauri a jucat o comedie ca să ne sperie... 

- E bine măcar că a dat de un asemenea idiot, răspunse încet 
Lizaveta Prokofievna, pe care vorbele fiicei sale o mai liniştiră puţin. 

Totuşi, prinţul auzi că-l făcură ,,idiot" şi tresări, dar nu din cauza 
acestui epitet (îl uită imediat), ci pentru că, nu departe de locul unde 
stătea, unde şi în ce punct anume n-ar fi putut spune, zări în mulţime un 
chip palid, cu părul castaniu-inchis şi ondulat, cu un zîmbet şi o privire ce-i 
erau atit de cunoscute; viziunea nu tinu decit o clipită si dispăru. Putea să 
fie doar o închipuire. Nu i se întipărise decît zimbetul acela crispat, ochii şi 
o prețioasă cravată verde-deschis la git. Unde se mistuise domnul căruia îi 
aparţinea această cravată? Se pierduse în mulţime sau se strecurase în 
interiorul gării, prinţul n-ar fi putut spune nici asta. 

O clipă după aceea însă, începu să privească cu nelinişte împrejur; 
această primă apariţie o prevestea poate pe a doua. Cum de nu se gindise 
la posibilitatea unor întîlniri cînd pornise spre gară? E drept că plecase fără 
să ştie unde merge, într-atit era de tulburat ieşind din vila familiei Epancin. 
Dac-ar mai fi fost în stare să observe, ar fi remarcat poate de un sfert de 
oră neliniştea Aglaiei care, din cînd în cînd, se uita împrejur scrutind 
mulţimea, de parcă ar fi căutat şi ea pe cineva. Interesant însă că pe 
măsură ce tulburarea prinţului devenea mai vădită, creştea vizibil şi 
emoția fetei iar în clipa cînd acesta întorcea capul privind cercetător înjur, 
şi ea repeta aceeaşi mişcare. Nu trecu mult şi motivul neliniştii lor şi-a 
găsit dezlegarea. 

Prin ieşirea laterală a gării, în apropierea căreia stăteau prinţul şi 
întreaga companie a Epancinilor, năvăli deodată un grup compus din cel 
puţin zece persoane. În faţă mergeau trei femei; două dintre ele erau de o 
frumuseţe remarcabilă, încît nu era de mirare ca le însoțeau atitia 
admiratori. Dar şi adoratorii, şi femeile, întreg grupul făcea o notă cu totul 
distinctă, deosebindu-se net de restul publicului adunat aici să asculte 
muzica. Apariţia lui fu observată numaidecit de aproape toată lumea; 
totuşi, cei mai multi se făceau că nici nu-i bagă în seamă; numai cîţiva 
tineri zimbiră cu înţeles privindu-l şi schimbară citeva şoapte între ei. 
Prezenţa nou-venitilor nu putea fi însă ignorată; ostentativ parcă, vorbeau 
prea tare şi rideau zgomotos. Probabil că mulţi dintre ei erau cu chef, deşi 
cîţiva purtau haine elegante, după ultima modă; alţii însă aveau o 
înfăţişare extrem de ciudată; îmbrăcăminte ciudată, feţele ciudat de 
congestionate; erau şi cîţiva militari, ba şi cîţiva domni mai în vîrstă, 
îmbrăcaţi în haine largi, bine croite, cu sumedenie de inele pe degete şi cu 
butoni la manseta, cu peruci şi favoriţi negri ca smoala şi cu o distincţie 
afectată pe feţele lor cam buhăite, domni de care societatea bună se 
fereşte ca de ciumă. Printre chermesele noastre există desigur unele care 
se disting printr-o ţinută ireproşabilă, bucurindu-se de o reputaţie 
excelentă şi perfect justificată; dar şi omul cel mai prudent nu-i în stare să 
se apere în fiecarte minut de cărămida care, la un moment dat, i-ar cădea 
fără veste în cap de pe acoperişul casei vecine. O asemenea cărămidă era 


gata să cadă acum asupra publicului select care se adunase să asculte 
concertul fanfarei militare. 

Ca să treci din gară în rondul unde era instalată fanfara, trebuiau 
coborite trei trepte. Ajuns aproape de aceste trepte, grupul se opri; nici 
unul dintre ei nu se putea hotări să păşească înainte. Deodată una dintre 
femei se desprinse din grup şi cobori. Numai doi din suita ei îndrăzniră s-o 
urmeze: un domn între două virste, cu înfăţişare destul de modestă; 
exteriorul lui era convenabil din toate punctele de vedere, dar părea dintre 
holteii aceia singuratici care nu cunosc niciodată pe nimeni, şi nimeni nu-i 
cunoaşte; celălalt însoțitor al doamnei era jerpelit într-un hal fără de hal si 
avea o figură cam dubioasă. În afară de aceştia doi, nimeni nu o mai însoţi 
pe doamna cea excentrică; totuşi, ea cobori scările fără să arunce o privire 
înapoi, ca şi cum îi era perfect egal dacă o urmează cineva sau nu. 
Continua să ridă şi să vorbească tare. Era îmbrăcată cu mult gust. Toaleta 
ei era foarte luxoasă, dar de o eleganţă cam extravagantă şi de aceea 
batatoare la ochi. Trecu pe dinaintea fanfarei, indreptindu-se spre partea 
cealaltă a rondului, unde o caleaşca aştepta la marginea drumului. 

Miskin n-o mai văzuse pe ea de vreo trei luni şi mai bine. De cînd se 
întorsese la Petersburg, îşi propusese aproape în fiecare zi să-i facă o 
vizită, dar poate un presentiment ascuns îl împiedica. Cu teama în suflet 
încerca să-şi închipuie revederea lor, însă toate încercările lui rămîneau 
zadarnice. Asupra unui singur lucru nu avea nici o îndoială, că întîlnirea va 
fi penibilă. De multe ori, în timpul acestor şase luni, îşi aminti ce impresie 
produsese asupra lui chipul acestei femei cînd l-a contemplat pentru prima 
oară; dar şi atunci, văzut numai în fotografie, acest chip îi provocase o 
tulburare chinuitoare. Luna pe care o petrecuse în preajma Nastasiei 
Filippovna în provincie, avînd prilejui s-o vadă aproape zilnic, i-a lăsat 
amintiri amare, încît adesea prinţul ar fi vrut să le şteargă cu totul din 
memorie. Însăşi vederea chipului acestei femei îi pricinuia un sentiment 
profund răscolitor; în discuţia cu Rogojin, definise acest sentiment drept „o 
milă nemărginită" şi era adevărat. Privind numai portretul Nastasiei 
Filippovna, inima îi fu cuprinsă atunci de o dureroasă si nesfirsita milă; 
senzaţia asta de compasiune sfişietoare, soră cu suferinţa, pentru făptura 
aceasta nu-l mai părăsi niciodată, o avea şi acum vie în inima lui. Era 
poate şi mai puternică decit altădată. Totuşi, din cuvintele pe care i le 
spusese atunci lui Rogojin a lipsit ceva. Nu reuşise atunci să exprime exact 
ceea ce simţea; numai acum, în minutul acesta, cînd Nastasia Filippovna 
apăru deodată înaintea lui, înţelese, poate printr-un fel de intuiţie 
spontană, ce anume omisese în destăinuirile făcute lui Rogojin. Ar fi trebuit 
să adauge că în sentimentul acela de milă era amestecată şi spaima; da, 
spaimă! Acum, în minutul acesta, o simţea din plin - era convins, cu totul 
convins, pentru anumite motive pe care numai el le putea intui, că 
Nastasia Filippovna era dementă. Dacă, iubind o femeie mai mult ca orice 
pe lume sau presimtind posibilitatea unei asemenea iubiri, ai vedea-o 
deodată pusă în lanţuri, după nişte zăbrele de fier, sub paza unui gardian 
— ai avea o senzaţie asemănătoare cu aceea pe care prinţul Miskin o 
încerca în momentul acela. 

- Ce ai? îl întrebă în şoaptă, grăbită, Agiaia, uitindu-se spre el si 
apucîndu-l cu naivitate de brat. 

Prinţul întoarse capul, o privi şi, zărind în ochii ei negri o scînteiere 


tainică şi neinteleasa pentru dinsul, încercă să-i zimbeasca, dar în aceeaşi 
clipă, ca şi cum ar fi uitat de prezenţa tinerei fete, întoarse din nou ochii 
spre dreapta, urmărind cu privirea viziunea extraordinară care-l fascina. 
Nastasia Filippovna tocmai trecea prin faţa scaunelor ocupate de 
domnişoarele Epancin. În acel moment, Evgheni Pavlovici, cu multă 
volubilitate, îi povestea Aleksandrei Ivanovna ceva pesemne foarte comic 
şi interesant. Prinţul îşi aminti mai tîrziu că Aglaia se lăsase să-i scape în 
şoaptă: „Ce femeie..." 

Expresie vagă cu sensul rămas nespus în întregime, căci ea se 
stapini şi nu-şi mai isprăvi gîndul; dar atit a fost de ajuns. Nastasia 
Filippovna, care trecea fără să bage pe nimeni în seamă, întoarse brusc 
capul spre scaunele ocupate de Epancini şi numai atunci păru că-l observă 
pe Evgheni Pavlovici. 

- Uite-l şi pe dumnealui! exclamă ea, oprindu-se deodată. Ba îl cauţi 
cu luminarea şi nu-i chip să-i dai de urmă, ba îl găseşti taman acolo unde 
nici nu te aştepţi... Te credeam acolo... la unchiul tău! 

Sîngele năvăli în obrazul lui Evgheni Pavlovici. Îi aruncă Nastasiei 
Filippovna o privire furioasă, dar în aceeaşi clipă îşi întoarse ochii de la ea. 

- Ce? Nu ştii? N-a aflat încă nimic, închipuiţi-vă! S-a împuşcat! Azi- 
dimineaţă, unchiul tău şi-a zburat creierii! Eu am aflat abia pe la ora două, 
acum ştie aproape tot oraşul; se zice că i s-au găsit lipsă trei sute cincizeci 
de mii de ruble din banii statului, alţii zic c-ar fi cinci sute de mii. Şi eu care 
crezusem că o să te alegi cu o moştenire frumuşică de pe urma lui; cînd 
colo a risipit tot ce a avut. Era un crai şi jumătate, batrinul... Ei, la 
revedere, bonne chance! Şi chiar n-ai de gînd să te duci deloc pe acolo? 
Acum pricep de ce te-ai grăbit atita să-ţi dai demisia, mare pişicher îmi 
eşti! Acum e limpede, ce mai! Ai ştiut totul dinainte; chiar şi despre asta 
sînt sigură că ai ştiut încă de ieri... 

Apostrofîndu-l cu atîta cinism pe Evgheni Pavlovici şi etalînd 
intenţionat o pretinsă intimitate cu el, Nastasia Filippovna urmărea desigur 
un anumit scop; în privinţa aceasta nu mai putea fi nici o îndoială. Totuşi, 
Evgheni Pavlovici socotise că e mai bine să nu răspundă la această nouă 
provocare, hotărit să adopte o atitudine de totală ignorare a ei. Dar 
cuvintele tinerei femei l-au lovit ca un trăsnet; auzind de moartea 
unchiului său, se făcu galben ca ceara şi se întoarse spre Nastasia 
Filippovna. În momentul acela, Lizaveta Prokofievna se ridică ostentativ şi 
se depărta în grabă mare, urmată de toţi ai ei. Numai prinţul Lev 
Nikolaevici rămase pe loc, într-o poză nehotarita, şi Evgheni Pavlovici, care 
nu se dezmeticise încă din buimaceala. Dar nu apucară Epancinii să facă 
douăzeci de paşi, cînd se produse un scandal monstru. 

Ofiţerul care vorbise adineauri cu Aglaia şi care era, se vede, un bun 
prieten de-al lui Evgheni Pavlovici se arătă indignat la culme; 

— Aici numai cravaşa poate să ajute, altfel n-ai cum s-o scoţi la 
capăt cu creatura asta! spuse el cu glas destul de tare. (După cit se pare, 
era şi confidentul lui Evgheni Pavlovici.) 

Printr-o mişcare bruscă, Nastasia Filippovna se întoarse spre el. Ochii 
îi sclipiră cu lumini de fulgere; se repezi către un tînăr necunoscut, care se 
afla la doi paşi de dinsa si care tinea în mina o nuieluşă subţire de alun, i-o 
smulse şi îl lovi cu toată puterea peste obraz pe ofensatorul ei. Toate 
acestea se produseră într-o clipită... Scos din fire, ofiţerul se năpusti 


asupra Nastasiei Filippovna, care nu mai avea alături pe nimeni din suita 
ei; domnul între două virste, cu înfăţişarea impunătoare, reuşise să se facă 
nevăzut între timp, iar domnul cu chef, retras mai la o parte, se prăpădea 
de ris. Un minut mai tîrziu, ar fi intervenit, desigur, poliţia; pînă atunci 
însă, Nastasia Filippovna ar fi patit-o urit de tot daca nu i-ar fi venit un 
ajutor neaşteptat: prinţul Miskin, care se oprise la doi paşi de dinsa, avu 
timpul să apuce pe la spate braţul ofițerului, imobilizîndu-l. Cautind să-şi 
smulgă braţul din strinsoare, acesta l-a izbit cu atita putere în piept, încît 
prinţul zbură la vreo trei paşi înapoi, prăbuşindu-se într-un scaun. Între 
timp, în ajutorul Nastasiei Filipovna săriră alţi doi apărători. În faţa 
ofițerului se posta boxerul, autorul articolului bine cunoscut, ticluit la 
adresa prinţului, şi membru activ în fosta bandă a lui Rogojin. 

— Keller! Fost locotenent, se recomandă el cu pompă. Dacă preferi 
forţa pumnului, căpitane, sînt la dispoziţia dumitale, voi ţine eu locul 
adversarei dumitale, substituind sexul frumos; cunosc toate tainele boxului 
englez. Tine-ti firea, căpitane: te compatimesc pentru jignirea de moarte 
pe care ai suferit-o, dar nu pot îngădui molestarea unei femei în public. 
Dacă însă recurgi la alte maniere decit aşa cum se cuvine unui domn bine 
crescut, ei bine, cred că înţelegi ce va urma, căpitane... 

Dar ofiţerul îşi venise în fire şi găsi discuţia de prisos. În momentul 
acela apăru din mulţime Rogojin şi, apucînd iute braţul Nastasiei Filipovna, 
se indeparta cu ea. Rogojin părea zguduit de cele intimplate, era palid şi 
tremura ca varga. Totuşi, tirind-o pe Nastasia Fiiippovna după el, avu 
răgazul să-i rida răutăcios în nas ofițerului şi să-i şuiere printre dinţi cu 
acrul unui tirgovet triumfător: 

— Oinghitisi, ai! Ti-e botul plin de sînge, bă! Revenindu-si complet şi 
dindu-si seama cu cine are de-a face, ofiţerul se întoarse către print, care 
se ridicase între timp de pe scaun, şi-l întrebă politicos (avînd grijă să-şi 
acopere faţa cu batista): 

— Prinţul Miskin, cu care am avut plăcerea să fac cunoştinţa 
adineauri? 

- Dar nu e în toate minţile! E dementă! Crede-mă! articula prinţul cu 
voce spartă şi, într-un gest inconştient, îşi întinse spre ofiţer braţele 
tremurătoare. 

- Eu n-aş putea să mă laud, fireşte, cu astfel de informaţii; dar 
trebuie să ştiu neapărat numele dumneavoastră. 

Dădu din cap în semn de salut şi se îndepărtă. Poliţia apăru exact la 
cinci secunde după ce ultimii protagonişti ai scenei precedente 
dispăruseră. De altfel, tot scandalul n-a ţinut mai mult de două minute. 
Citiva inşi din public se ridicară, preferind să plece de acolo, alţii se 
multumira să-şi schimbe numai locul; pe unii i-a distrat grozav, iar cei mai 
multi şi-au arătat predilectia pentru un asemenea spectacol, care se 
pretează copios la tot felul de comentarii şi la tradiționala birfa. Fanfara 
începu să cînte din nou. Prinţul porni să ajungă din urmă familia Epancin. 
Dacă, atunci cînd căzuse pe un scaun după gestul brutal al ofițerului, i-ar fi 
venit în gînd şi ar fi apucat să se uite la stinga, ar fi zărit-o, la douăzeci de 
paşi de locul acela, pe Aglaia, care, surdă la chemările mamei şi ale 
surorilor ei, se oprise ca să contemple scena scandaloasă. Prinţul Ş. alergă 
la dinsa şi o convinse, în sfîrşit, să părăsească locul. Lizaveta Prokofievna 
retinu un lucru în legătură cu asta: Aglaia era atit de tulburată, că nici nu 


auzise chemarile lor. Dar nu trecură nici două minute după aceea şi, în 
clipa cînd intrau în parc, Aglaia spuse cu tonul ei obişnuit, nepăsător şi 
capricios: 

- Am vrut să văd cum se va sfirşi comedia. 


Întîmplarea din parcul gării avu efectul unui trăsnet asupra mamei şi 
fiicelor, umplindu-le inimile de spaimă. Cuprinsă de o tulburare putin 
obişnuită, Lizaveta Prokofievna făcu drumul de întoarcere, cu fiicele ei, de 
la gară şi pînă acasă, aproape în fugă. După concepţiile şi principiile ei de 
viaţă, ceea ce se petrecuse era extrem de semnificativ şi, cu tot haosul 
care domnea în momentul acela în capul ei, anumite concluzii îşi făceau 
loc tot mai limpede sj mai precis în mintea ei agitată. De altfel, şi ceilalţi 
înțelegeau, ca şi dinsa, că se întîmplase ceva foarte grav şi că, din fericire 
poate începea să se dezvăluie o taină ieşită cu totul din comun. Cu toate 
asigurările si lămuririle pe care le dăduse prinţul S., nu mai raminea nici o 
îndoială că Evgheni Pavlovici „ s-a dat de gol", era demascat şi surprins 
asupra faptului ca unul care „întreținea relaţii cu acea creatură". Asa 
gîndea nu numai Lizaveta Prokofievna, ci şi cele două fiice mai mari. 
Concluzia aceasta avu de fapt darul să complice şi mai mult enigma. Cu 
toate că Aleksandra şi Adelaida erau puţin supărate pe mama lor din 
cauza plecării aşa de grăbite, ce semăna cu o adevărată fugă, totuşi, în 
zăpăceala primului moment, ele s-au abținut să-i pună vreo întrebare. Pe 
de altă parte, li se părea ca sora lor, Aglaia lvanovna, ştia poate mai mult 
în legătură cu chestiunea aceasta decit ele şi decît mama lor. Prinţul S. era 
şi el întunecat ca noaptea şi foarte ingindurat. Tot drumul înapoi Lizaveta 
Prokofievna nu-i adresă nici un cuvint, iar el se pare că nici nu sesiza acest 
lucru. Adelaida încercă să-l tragă de limbă: „Despre ce fel de unchi era 
vorba adineauri şi ce s-a întîmplat la Petersburg?" îl întrebă ea. Drept 
răspuns, el mormăi cu o expresie acră ceva nedesluşit despre nişte 
informaţii şi că toate astea, fără îndoială, erau pure nascociri. ,Fireste!" 
adăugă Adelaida şi-l lăsă în pace. Cît despre Aglaia, era perfect calmă şi 
nu făcu decit să observe în timpul drumului că mergeau prea repede. O 
singură dată îşi aruncă privirea înapoi şi-l zări pe prinţ grăbindu-se în urma 
lor. Constatind ca face eforturi pentru a-şi zori pasul, fata zimbi batjo- 
coritor şi nu-şi mai întoarse capul spre el. 

Se apropiau de vilă cînd îl întîlniră pe Ivan Feodorovici care, de abia 
sosit de la Petersburg, ieşise în intimpinarca familiei. Primul cuvînt al 
generalului fu să întrebe de Evgheni Pavlovici. Dar Lizaveta Prokofievna, al 
cărei chip luă o expresie amenințătoare, trecu pe lîngă el fără să-i 
răspundă şi fără măcar să-l onoreze cu o privire. Ochii fetelor şi ai prinţului 
Ş. îl făcură să înţeleagă că o furtună se dezlantuise în familie. El însuşi, de 
altfel, părea framintat de o grijă putin obişnuită. îl apucă imediat pe prinţul 
Ş. de brat şi-l retinu un moment la intrarea în vilă, schimbind cîteva 
cuvinte pe şoptite. Expresia de îngrijorare care li se citea pe faţă cînd se 
arătară apoi pe terasă şi se apropiară de Lizaveta Prokofievna lăsă să se 
ghicească că aflaseră noutăţi extraordinare. Încetul cu încetul, toată lumea 
se strînse sus, la Lizaveta Prokofievna, iar pe terasă nu rămase decit 
prinţul Lev Nikolaevici. Stînd într-un colţ, părea că aşteaptă ceva, fără să 


ştie ce anume; nici nu-i trecuse prin minte să se retragă văzînd forfota ce 
domnea în casă; s-ar fi spus că uitase tot universul şi că era gata să stea 
aşa, oriunde o fi, la nesfirşit, fără să se urnească din loc. De sus răzbeau 
cîteodată ecourile unei convorbiri foarte aprinse. Cit timp stătuse acolo? N- 
ar fi putut spune. Era tirziu şi întunericul nopţii se lăsase, cînd Aglaia apăru 
deodată pe terasă. Părea liniştită, cu toate că puţin cam palidă. Zărindu-l 
pe prinţ „fără să se fi aşteptat, bineînţeles" să-l găsească acolo, pe scaun, 
într-un colţ, tînăra fată zimbi cu nedumerire. 

- Ce faci dumneata aici? întrebă ea, apropiindu-se de dinsul. Ruşinat, 
prinţul biibti un răspuns încurcat si sări repede în picioare; dar cum Aglaia 
dădu să se aşeze alături, îşi reluă şi el locul. Ea îl privi cu atenţie, apoi se 
uită maşinal pe fereastră, pe urmă îşi întoarse iar privirea asupra lui. 
„Poate că-i vine să rida, gîndi prinţul, dar nu, ar fi ris negresit, dacă avea 
poftă." 

- Poate ai vrea să iei un ceai? Spun să-ţi aducă, zise ea dupa o 
tăcere. 

- N-nu... Nu ştiu... 

- Cum să nu ştii asta? Ah, da, ascultă, dacă cineva te-ar provoca la 
duel, ce-ai face? Chiar adineauri voiam să-ţi pun această întrebare. 

- Dar... cine... doar n-o să mă provoace nimeni. 

- Şi totuşi, dacă te-ar provoca? Ti-ar fi tare frică? 

- Cred că da... mi-ar fi frică. 

- Adevărat? Aşadar eşti un laş? 

- N-nu, asta poate-i prea mult, răspunse prinţul si, mai reflectînd 
putin, adăugă cu un zimbet: las e acela care se teme şi fuge: acela însă 
care se teme, dar nu fuge, nu este tocmai un laş. 

- Dumneata n-ai fugi? 

— Poate că nu, spuse el, înveselit în cele din urmă de întrebările 
Aglaiei. 

— Eu, cu toate că sînt femeie, n-aş fugi în nici un caz, observă ea cu 
un aer jignit parcă la ideea că cineva ar putea să pună la îndoială curajul 
ei. De altfel, am impresia că vrei să-ţi baţi joc de mine şi pozezi, după 
obiceiul dumitale, ca să pari mai interesant; spune-mi, de obicei se trage 
de la doisprezece paşi? Citeodata chiar de la zece, nu-i asa? Asta 
înseamnă precis ori să fii omorit, ori cel putin rănit, nu-i aşa? 

— În dueluri, mi se pare că rareori se întîmplă să nimereşti la ţintă. 

— Rareori, zici? Dar Puşkin n-a fost omorit în duel? 

— Poate din întîmplare. 

— N-a fost deloc o întîmplare; era un duel pe viata şi pe moarte şi a 
fost ucis. 

— Glontul l-a atins asa de jos, încît se poate presupune că d'Anthes 
ochise mai sus, la piept sau la cap; nimeni nu trage însă aşa cum a nimerit 
glontul în cazul acesta; prin urmare, cel mai plauzibil e că glontul l-a lovit 
şi l-a omorît pe Puşkin din întîmplare, dintr-o mişcare greşită a trăgătorului, 
altfel nu nimerea aşa. Mi-au spus-o oameni competenţi. 

— lar mie, un soldat cu care am vorbit odată mi-a spus ca după 
regulamentul lor militar trăgătorii trebuie să tinteasca pe la mijlocul 
omului. Aşa că nici la piept şi nici la cap, ci drept în mijlocul omului. Chiar 
asta e expresia. Mai tîrziu l-am întrebat pe un ofiţer, şi el mi-a confirmat 
cele spuse de soldat, precizind că aşa prevede regulamentul. 


— Aşa trebuie să fie, pentru că se trage de la distanţă mare. 

— Dumneata ştii să tragi cu arma? 

— N-am tras niciodată. 

— Se poate să nu ştii măcar să încarci un pistol? 

— Nu ştiu. Adică, îmi dau seama cam în ce fel se face, dar n-am 
încercat niciodată s-o fac personal. 

— Atunci e ca şi cum n-ai şti, căci pentru aşa ceva se cere practică! 
Ascultă şi ţine minte: în primul rînd, să-ţi cumperi pulbere de calitate bună, 
care să nu fie umedă (se zice că trebuie să fie neapărat foarte uscată şi în 
nici un caz jilavă) şi totodată trebuie să fie şi foarte fină, vezi să ceri din 
cea fină - pentru pistol - şi nu din aceea care serveşte pentru încărcat 
tunurile. Cît despre gloanţe, se pare că fiecare şi le toarnă singur. Ai 
pistoale? 

- Nu, şi nici n-am nevoie, răspunse prinţul rizind. 

- Nu vorbi prostii! Să-ţi cumperi neapărat unul şi de bună calitate; 
cele frantuzesti sau englezeşti sînt cele mai bune, se spune. Pe urmă, iei 
pulbere, cit intră într-un degetar sau în două, şi torni în pistol. Chiar dacă e 
ceva mai mult, nu strică. Astupă apoi cu cilti (aşa se spune, că neapărat 
trebuie să bagi cilti), fără asta, cică, nu merge; ciltii se pot găsi uşor: dintr- 
o saltea sau dintr-o uşă, căci sînt şi uşi căptuşite cu cilti. Pe urmă, după ce 
ai îndesat ciltii, introduci şi glontul, auzi? Glontul la urmă, iar mai întii 
pulberea, altfel nu ia foc. De ce rizi? Ţin neapărat ca dumneata să faci în 
fiecare zi exerciţii de tragere cu pistolul şi să înveţi să nimeresti la ţintă. 
Ne-am înţeles? 

Prinţul nu mai putea de ris. lar Aglaia, de necaz, bătu nervoasă din 
picior. Aerul ei grav într-o asemenea conversaţie îl puse totuşi pe gînduri. 
Un glas lăuntric îi şoptea parcă tot timpul că ar trebui să se intereseze, să 
întrebe de ceva, în orice caz să afle unele lucruri mult mai serioase decit 
cum se încarcă un pistol. Dar totul îi zburase din minte; nu mai ştia nimic 
decit că ea stătea în faţa lui şi că el poate s-o privească. Orice i-ar fi spus, 
în acel moment, îi era aproape egal. 

De sus, din salonul soţiei sale, cobori pe terasă Ivan Feodorovici, 
care pleca undeva, cu un aer posac, tradind îngrijorare şi in acelaşi timp 
hotarirea de a acţiona. 

- Dumneata erai, Lev Nicolaevici... şi unde aveai de gind să te duci 
acum? întrebă el, cu toate că Lev Nicolaevici nici nu se gindea să se miste 
de la locul iui. Vino cu mine, vreau să-ţi spun două vorbe. 

— La revedere, spuse Aglaia, intinzindu-i mina. 

Intunericul care învăluia terasa nu-i permise prinţului să vada bine, 
în momentul acela, chipul tinerei fete. Abia cîteva clipe după aceea, 
ajungînd la poarta vilei, roşi deodată şi-şi strînse cu putere palma dreaptă. 

S-a potrivit să aibă acelaşi drum. Dar nu cu prinţul Miskin avea 
treabă Ivan Feodorovici; cu tot timpul înaintat, se grăbea sa se intilneasca 
cu cineva pentru a discuta o chestiune importantă. Pina una alta însă, 
avindu-l la indemina pe print, se apucă să-i povestească ceva cu multă 
febrilitate, vorbind repede şi destul de incoerent. De citeva ori a pomenit 
numele Lizavetei Prokofievna. Dacă prinţul ar fi fost în stare să-şi 
concentreze atenţia în momentul acela, s-ar fi dumerit poate că Ivan 
Feodorovici dorea să afle şi el ceva sau, mai bine zis, să-l întrebe pe faţă şi 
fără înconjur, dar că nu izbutea nicicum să atingă miezul lucrurilor. Spre 


ruşinea lui, Miskin era aşa de distrat, că la început nici nu auzea ce-i spune 
generalul şi abia cînd acesta se opri în fata lui, asteptind răspuns la o 
întrebare arzătoare, prinţul fu nevoit să-i mărturisească că n-a înţeles 
nimic. 

Generalul ridică din umeri. 

- Ati devenit cu toţii nişte oameni foarte ciudaţi, se porni el din nou 
să peroreze. Iti spun ca nu pricep deloc ideile şi frica Lizavetei Prokofievna. 
A făcut o criză de nervi, plînge şi spune mereu că am ajuns de risul lumii, 
că sîntem dezonorati. Dar cum anume? Prin ce? Cînd şi pentru ce? Într- 
adevăr, am greşit (o recunosc), am o mare vină, dar, în sfîrşit, poliţia ar 
putea s-o mai domolească pe această... femeie turbulentă (care, pe 
deasupra, are şi purtări indecente); chiar am de gînd să mă duc astăzi să 
previn pe cine trebuie. Totul se poate aranja fără zgomot, cu delicateţe, 
amabil chiar şi, mai ales, fără scandal. Admit de asemenea că viitorul e 
aducător de surprize şi că în prezent chiar există multe lucruri nelămurite; 
e la mijloc şi o intrigă; dar dacă aici nu se ştie nimic, nici dincolo nu sînt în 
stare să-ţi explice ceva; dacă n-am auzit eu, n-ai auzit tu, n-a auzit altul, 
nici al cincilea n-a auzit nimic, atunci cine, mă rog, a auzit ceva, ai putea 
să-mi spui, mă rog? Ce explicaţie s-ar putea găsi în cazul acesta decit 
aceea că în realitate o bună parte din toata tărăşenia asta nu e decit 
produsul închipuirii, un miraj, cum ar fi de pildă, lumina lunii... sau alte 
năluciri. 

— Ea nu e în toate minţile! E o smintită! ingina prinţul, care-şi 
reaminti deodată cu durere toate cîte s-au petrecut în ultimul timp. 

- Vorbesti de aia? Şi pe mine mă bătea cam acelaşi gînd şi cu el 
adormeam liniştit. Dar acum, văd că ceilalţi judecă mai bine şi nu mai sînt 
dispus să cred în nebunie. E o femeie zvăpăiată, ce-i drept, şi nu numai că 
nu-i nebună, ci e chiar foarte isteata şi subtilă. Figura pe care a făcut-o 
astăzi, amestecîndu-l pe Kapiton Alekseici, o dovedeşte cu prisosinta. A 
procedat ca o şantajistă sau, cel puţin, ca o iezuită, urmărind un scop 
precis. 

- Care Kapiton Alekseici? 

- Of, Doamne-Dumnezeule, Lev Nicolaici, nu eşti deloc atent la ceea 
ce-ţi vorbesc. De aici am pornit discuţia, vorbindu-ti de Kapiton Alekseici; 
sînt uluit şi atît de emoţionat, că şi acum îmi tremură miinile şi picioarele. 
In legătură cu asta am zăbovit azi la Petersburg, Kapiton Alekseici 
Radomski, unchiul lui Evgheni Pavlovici... 

— Ei! strigă prinţul. 

- Şi-a tras un glonţ de revolver în cap azi-dimineata, la ora şapte. Un 
batrin onorabil, la şaptezeci de ani, respectat de toată lumea, un epicurian 
- exact cum a spus ea - a avut o lipsă de bani şi încă o sumă foarte mare, 
foarte importantă! 

— Dar de unde a putut ea să...? 

— Să ştie asta? Ha-ha! Păi, în jurul ei, de îndată ce-a venit aici, s-a 
format un adevărat stat-major. Ştii ce personaje o vizitează acum şi-i 
solicită „cinstea de a o cunoaşte". Nimic mai simplu ca vreunul dintre 
aceşti amatori s-o fi informat, căci vestea asta a făcut ocolul oraşului şi o 
ştie tot Petersburgul, ba şi jumătate din Pavlovsk, dacă nu tot Pavlovskul, e 
la curent. Dar ce observaţie subtilă a făcut ea, după cum mi s-a relatat, cu 
privire la uniformă, adică la faptul că Evgheni Pavlici a avut grijă să-şi dea 


din timp demisia din armată! Ce aluzie diabolică! Nu,asta nu mai poate fi 
socotită nebunie. Eu, bineînţeles, refuz să cred că Evgheni Pavlici ar fi 
putut să ştie dinainte cu precizie că se va produce catastrofa, cu alte 
cuvinte că în ziua de... la ora şapte etc. Ar fi putut să prevadă însă toate 
astea. lar eu, noi toţi şi prinţul Ş. făceam socoteala că va moşteni de pe 
urma lui o avere bunicică! Groaznic! Groaznic! 

De altfel, te rog să nu mă înţelegi greşit; eu nu-l învinuiesc pe 
Evgheni Pavlici cu nimic, aşa cum ţi-am explicat, şi totuşi mi se pare foarte 
ciudat, suspect. Prinţul Ş. e pur şi simplu consternat. Totul s-a întîmplat 
într-un chip atît de straniu. 

— Dar ce anume iti pare suspect în comportarea lui Evgheni Pavlici? 

— Absolut nimic! A avut o purtare ireproşabilă. De altfel, nici nu 
intentionam să fac vreo aluzie. Averea lui personală este, probabil, intactă. 
Lizaveta Prokofievna, bineînţeles, nici nu vrea să audă... Mai neplăcute 
sînt însă toate catastrofele astea familiale sau,mai bine zis,toate mizeriile 
astea că nici nu ştiu cum să le mai numesc... Eşti de fapt un prieten al 
casei noastre, Lev Nicolaici! Ei bine, inchipuieste-ti că Evgheni Pavlici, 
după cum aflu acum, deşi nu prea sînt convins, cică i-ar fi făcut Aglaiei 
declaraţie şi cerere oficială în căsătorie încă de acum o lună şi că ar fi 
primit un refuz categoric. 

— Nu se poate! strigă prinţul cu insufletire. 

— Te pomenesti că ştii ceva în privinţa asta? îl bănui generalul, a 
cărui uimire fu aşa de mare, încît rămase țintuit locului. Vezi, dragul meu, 
poate am greşit destainuindu-ti toate aceste taine, dar am făcut-o pentru 
că... pot să ţi-o spun... pentru că eşti aşa cum eşti... Poate că într-adevăr 
ştii ceva deosebit? 

— Nu ştiu nimic... cu privire la Evgheni Pavlici, mormăi prinţul. 

— Nici eu! Pe mine... prietene, văd că vor să mă îngroape, să mă 
bage în pămînt de viu, nu se gindesc că situaţia aceasta e penibila pentru 
un bărbat şi că n-o să mai pot suporta. Adineauri a fost o scenă 
înspăimîntătoare! Iti vorbesc ca unui fiu. Cel mai grozav e că Aglaia parca 
îşi bate joc de maică-sa. Faptul că acum o lună a avut o explicaţie cu 
Evgheni Pavlici şi l-a refuzat categoric îl ştiu de la surorile ei şi mai mult ca 
o presupunere de-a lor... foarte întemeiată de altfel. Dar e o fiinţă atit de 
voluntară si poznasa, incit nici n-ai crede dacă m-aş apuca să-ţi povestesc 
toate cite le face. E dotată cu însuşiri strălucite, are o inimă bună şi 
generoasă, o inteligenţă vie, sclipitoare - ştiu, dar e tot pe atit de 
capricioasă, ironică, într-un cuvînt are un caracter infernal, unde mai pui că 
e plină de tot felul de trăsnăi fanteziste. Adineauri şi-a ris în fata de maica- 
sa, de surori şi de prinţul S.; de mine nici nu mai vorbesc, rar cînd ma 
cruta cu ironiile ei, dar eu, ştii, o iubesc; îmi place să-şi bată joc de mine şi 
mi se pare că din cauza asta dracusorul ăsta tine la mine în mod deosebit, 
adică mă iubeşte mai mult decit pe ceilalţi. Pun rămăşag că nici pe tine nu 
te-a cruțat. V-am găsit acum stind de vorbă împreună după furtuna care s- 
a dezlantuit adineauri, sus; stătea lingă dumneata, ca şi cum nimic nu s-ar 
fi întîmplat... Prinţul roşi îngrozitor şi-şi strînse palma dreaptă, dar tăcu. - 
Dragul meu, scumpul meu Lev Nikolaici! izbucni deodată generalul cu 
multă emfază, eu... şi chiar Lizaveta Prokofievna (care, de altfel, a început 
acum iar să te facă de două parale, iar o dată cu tine m-a băgat şi pe mine 
în aceeaşi oală, numai că nu înţeleg cu ce am pacatuit), noi te iubim 


totuşi, te iubim sincer şi te apreciem în ciuda tuturor, adică în ciuda tuturor 
aparentelor. Dar, spune, dragă prietene, spune şi tu, ce enigmă de 
nedezlegat şi ce ciudă te apucă cînd o auzi pe drăcoaica asta de fată 
spunînd cu sînge rece (căci stătea în faţa mamei sale cu un aer de total 
dispreţ faţă de toate întrebările noastre şi mai ales ale mele, pentru că, 
dracu' să mă ia, am făcut prostia s-o iau pe un ton sever, ştii, în calitate de 
cap al familiei), s-o auzi, zic, pe drăcoaica asta spunînd nepăsător şi cu 
zimbetul pe buze că această „smintită" (s-a exprimat întocmai aşa, şi mă 
surprinde că vă potriviti atît de bine la vorbă: „cum de n-aţi fost în stare, 
zice, să vă dumiriti pînă acum), că aceasta smintită „şi-a pus în gînd cu tot 
dinadinsul să mă mărite cu prinţul Lev Nikolaici şi de aceea vrea să-l 
compromită în ochii nostri şi să-l îndepărteze pe Evgheni Pavlici"... atît ne- 
a spus; fără nici o altă explicaţie, apoi s-a pornit pe hohote de ris şi a 
plecat trintind uşa, iar noi am rămas cu gura căscată. Pe urmă am aflat ce 
s-a petrecut între voi mai adineauri... şi... şi... ascultă, dragă printe, te ştiu 
că nu eşti un om susceptibil şi că judeci foarte sănătos, te rog însă... să nu 
te superi; crede-mă, ea îşi bate joc de tine. Ride de tine ca un copil şi de 
aceea nu trebuie să te superi, dar ăsta-i adevărul. Să nu-ţi închipui nimic - 
se distrează pe socoteala ta ca şi a pe noastră, ne duce de nas pe toţi, ca 
să se amuze. Ei, acum la revedere! Tu ştii doar că ne eşti drag şi cît de 
sincer ţinem la tine! Nimic nu ne va putea schimba, nicicînd... dar... eu 
trebuie s-o iau pe aici; la revedere, dar! Ce să spun, rar mi s-a întîmplat să 
mă simt aşa de prost ca acum... Grozavă vilegiatură, n-am ce zice! 

Rămas singur la o răscruce, prinţul se uită în jur, trecu repede strada 
şi se apropie de o vilă pînă în dreptul unei ferestre luminate apoi desfăcu o 
bucăţică de hirtie pe care-o tinuse strîns in mina dreaptă, în tot timpul 
conversatiei cu generalul, şi, profitind de o slabă rază de lumină, citi ceea 
ce urmează: 

Miine, la ora şapte dimineaţa, voi fi în parc şi te voi aştepta pe banca 
verde. Vreau să-ți vorbesc într-o chestiune foarte importantă şi care te 
priveşte personal. 

P. S. Sper că n-ai să arăţi biletul acesta nimănui. Cu părere de rău, 
mă văd nevoită să-ţi fac această recomandare, dar m-am gindit că nu e 
deloc de prisos şi ţi-o scriu roşind pentru caracterul dumitale ridicol. 

PP. SS. Banca verde despre care e vorba e aceea pe care ţi-am 
arătat-o mai adineauri. Cu atît mai ruşinos pentru dumneata că mă simt 
nevoită să precizez şi acest amănunt! 

Biletul fusese scris în grabă şi prost împăturit, fără îndoială chiar în 
momentul cînd Aglaia era gata să coboare pe terasă. Cuprins de o 
tulburare de nedescris, care aducea a groază, prinţul se îndepărtă de la 
fereastră cu graba unui hoţ surprins asupra faptului; dar în mişcarea 
aceasta bruscă se ciocni de cineva care răsări pe neaşteptate din spatele 
lui. 

- Eram pe urmele dumitale, printe, spuse domnul. 

- Dumneata esti, Keller? se miră nespus Miskin. 

- Te caut, printe. Te-am aşteptat în dreptul vilei Epancinilor; 
bineînţeles, nu puteam să intru. Te-am urmărit pas cu pas după ce ai ieşit 
cu generalul. Iti stau la dispoziţie, printe. Sint gata să fac orice sacrificiu şi, 
la nevoie, să-mi dau viaţa pentru dumneata. 

- Dar... pentru ce? 


- Păi, vei fi negreşit provocat la duel. Locotenentul acela, Molovtov, 
îl cunosc eu, adică nu-l cunosc personal... nu va suporta insulta. Pe noi 
ceilalţi, pe Rogojin şi pe mine, e dispus, fireşte, să ne considere ca pe nişte 
lepădături şi poate nu fără temei; prin urmare, numai de la dumneata 
poate să ceară socoteală. Va trebui să plăteşti oalele sparte, printe. S-a şi 
informat asupra dumitale, după cum am aflat, şi mîine, cu siguranţă, unul 
dintre prietenii lui va veni să te viziteze, dacă nu cumva te aşteaptă chiar 
şi acum la dumneata acasă. Dacă-mi faci cinstea să mă alegi ca martor, 
sînt gata să risc orice pentru dumneata; de asta te căutam, printe. 

- Aşadar, şi dumneata vii să-mi vorbeşti de duel! şi prinţul izbucni 
într-un ris nestăvilit, spre marea surprindere a lui Keller, care, nestiind inca 
dacă propunerea lui va fi sau nu acceptată, stătea ca pe ghimpi; şi de 
aceea se simţi oarecum ofensat de ilaritatea prinţului. 

- Nu uita, totuşi, printe, că l-ai apucat de brat, şi un om cu simţul 
demnităţii cu greu ar suporta o asemenea jignire, mai ales în public. 

- Dar el mi-a dat un brinci în piept! strigă rizind prinţul. N-avem de ce 
să ne batem! Am să-i cer scuze şi atita tot! Dacă trebuie să ne batem 
totuşi, fie şi aşa, ne vom bate! îl las să tragă; chiar aş dori acum aşa ceva. 
Ha! ha! ha! Unde mai pui că am învăţat să încarc pistolul. Dumneata ştii să 
încarci un pistol, Keller? Mai întîi faci rost de pulbere, trebuie să fie 
neapărat uscată şi cu bobul mărunt şi nu ca aceea cu care se încarcă 
tunurile. Pui mai întîi pulberea, scoţi apoi de undeva din cäptuseala uşii 
cilti şi pe urmă bagi glontul, pentru că, dacă bagi mai întîi glontul si pe 
urmă pui pulberea, nu ia foc. Auzi, Keller? Nu ia foc! Ha, ha, ha! Nu-i o 
explicaţie grozavă, frate Keller? Ah, Keller, îmi vine să te imbratisez şi să te 
sărut! Ha, ha, ha! Mi-a plăcut grozav cum ai răsărit atunci deodată în faţa 
lui! Vino într-o zi pe la mine, să bem şampanie. Să ne îmbătăm cu toţii! Ştii 
tu că am douăsprezece sticle de şampanie în pivnita lui Lebedcv? Mi le-a 
vîndut alaltăieri, chiar a doua zi după ce-am sosit la vila lui. ,,E de ocazie", 
mi-a spus şi i le-am cumpărat pe toate! îi chem pe toţi, întreaga gloată! Ai 
de gînd să dormi în noaptea asta? 

- Ca de obicei, printe. 

- Ei bine, îţi doresc tot felul de vise plăcute! Ha, ha, ha! 

Prinţul trecu şoseaua şi dispăru în parc, lăsîndu-l pe Kcller cam 
nedumerit şi mai ales intrigat. Nu-l mai văzuse niciodată pe prinţ într-o 
dispoziţie atît de curioasă si nu şi l-ar fi închipuit în starea aceasta. 

„O fi avînd febră, pentru că-i o fire nervoasă şi toate astea l-au 
influenţat, dar, bineînţeles, n-o să dea înapoi. Uite, oameni de teapa lui nu- 
s deloc fricoşi, zău aşa!" gindea Keller. „Hm! Şampanie! E o noutate 
interesantă totuşi. Douăsprezece sticle; o duzină; nimic de zis, o 
garnizoană redutabilă. Dar pun rămăşag că Lebedev a primit şampania 
asta drept gaj pentru vreun împrumut urgent. Hm... la urma urmei, e un tip 
destul de simpatic prinţul acesta; îmi plac, zău, de-alde ăştia; dar nu 
trebuie pierdut timpul şi... dacă e vorba de şampanie, ar fi, cred, tocmai 
momentul..." 

Prinţul se afla într-adevăr într-o stare de surescitare de nedescris. 
Rătăci în neştire multă vreme prin parc şi, în sfîrşit, „se trezi" strabatind o 
alee. În subconştientul lui rămăsese întipărit că făcuse pînă acum de vreo 
treizeci sau patruzeci de ori drumul dus-întors între o bancă mică şi un 
copac bătrîn, înalt şi stufos, pe parcursul aproximativ a o sută de paşi. La 


ce anume s-a gîndit în timpul plimbării acesteia, care tinuse cel putin un 
ceas, nu şi-ar fi putut aminti, chiar dacă ar fi vrut şi oricît s-ar fi străduit. 
De altfel, se surprinse cu o idee care-l făcu să rida în hohote; şi cu toate ca 
nu era nimic de ris, îi venea totuşi mereu să rida. Isi spuse că ipoteza unui 
duel putea să incolteasca nu numai în capul lui Keller si că sfaturile acelea 
asupra felului cum se încarcă un pistol puteau de asemenea să nu fi venit 
cu totul întîmplător. „Curios! se opri el deodată, străfulgerat de un nou 
gind; adineauri, cînd a coborit pe terasă şi m-a găsit stînd într-un colt, ea a 
părut foarte mirată că mă vede acolo, a ris şi m-a întrebat dacă doresc 
ceai; or, chiar în momentul acela avea în mînă biletul acesta, ceea ce 
înseamnă că era convinsă că mă găseşte pe terasă; pentru ce atunci s-a 
arătat atit de surprinsă? Ha, ha, ha!" 

Scoase biletul din buzunar şi-l duse ia buze, dar se opri brusc şi 
rămase ginditor. „Ciudat! Foarte ciudat!" îşi spuse el după un minut, 
coplesit de o inexplicabilă tristeţe: în momentele lui de bucurie intensă, 
simţea întotdeauna, şi fără motiv, o tristeţe nelămurită. Privi cu atenţie în 
jurul lui şi se întrebă cum de ajunsese acolo; se simţea sfîrşit de oboseală 
şi, abatindu-se spre bancă, se aşeză. Pretutindeni domnea o tăcere adinca. 
Muzica din pavilionul gării încetase. În parc se pare că nu mai era nimeni la 
ora aceea tirzie. trecută probabil de unsprezece şi jumătate. Era o noapte 
liniştită, caldă şi neobişnuit de luminoasă, una dintre feericele nopţi albe 
petersburgheze de pe la începutul lunii iunie; dar in batrinul parc şi mai cu 
seamă pe aleea aceea umbrită de frunzişul copacilor, întunericul îşi pusese 
stăpînirea. 

Dacă în momentul acela cineva i-ar fi spus că e îndrăgostit, că 
iubeşte cu pasiune, ar fi respins gîndul cu mirare, poate chiar cu indignare. 
Şi dacă acel cineva ar mai fi adăugat că biletul de la Aglaia era o scrisoare 
de dragoste, prin care tinara fată îi fixa o întîlnire amoroasă, el ar fi intrat 
în pămînt de ruşine si, cine ştie, poate că l-ar fi provocat la duel pe omul 
acela. Era foarte sincer; n-avusese niciodată îndoieli în privinţa asta şi 
niciodată nu admisese vreun echivoc, vreo idee „cu dublu înţeles" asupra 
unei eventuale iubiri din partea tinerei fete fata de el, respingind totodată 
posibilitatea unui asemenea sentiment din partea lui pentru această fiinţă. 
Insäsi ipoteza că ea ar putea să îndrăgească „un om ca el" i-ar fi părut 
monstruoasă. lşi spunea că din partea ei nu putea fi decit o cochetărie, un 
joc de ştrengărită, dacă e de presupus că într-adevăr ar fi ceva la mijloc; 
dar el se arăta prea indiferent faţă de ştrengăria aceasta, găsind-o absolut 
firească şi explicabilă; fapt este că era absorbit de alte gînduri, de alte 
griji. Cînd generalul, în tulburarea lui, lăsase să se înţeleagă adineauri că 
Aglaia îşi bate joc de toată lumea şi în special de el, de Lev Nikolacvici, 
prinţul îi dădu crezare şi nu se simţi deloc jignit, socotind că e cit se poate 
de firesc. Ceea ce îl preocupa acum era gîndul că miine dimineaţă o va 
revedea, va sta alături de ea pe banca cea verde, o va auzi spunînd cum 
se încarcă un pistol şi o va contempla. Nici nu-i mai trebuia altceva. Puse, 
în treacăt doar, şi întrebarea ce anume voia dinsa să-i comunice într-o 
chestiune importantă şi care-l privea pe el personal. Nici un moment nu 
puse la îndoială faptul că o asemenea 
„chestiune importantă" n-ar fi de domeniul realităţii, dar problema în sine 
nu-l interesa aproape deloc, incit nici nu simţea nevoia sa se framinte. 

Un zgomot uşor de paşi pe nisip îl făcu să ridice capul. Un om ale 


cărui trăsături erau greu de desluşit în întuneric, se aşeză alături pe bancă. 
Prinţul se trase deodată spre nou-venit şi recunoscu în el chipul palid al lui 
Rogojin. 

— Mi-am închipuit eu că rătăceşti pe undeva pe aici şi, după cum 
vezi, n-a trebuit să te caut prea mult, strecură Rogojin printre dinţi. 

Pentru prima oară se revedeau de la întîlnirea lor din coridorul 
hotelului. Surprins de această apariţie neaşteptată, prinţul nu-şi putu 
aduna gîndurile cîtva timp şi o senzaţie dureroasă i se trezi în inimă. 
Rogojin, bineînţeles, ghici impresia pe care o produse prezenţa lui; cu 
toate că se cam încurca şi era confuz, şi la început părea că vorbeşte cu 
un aer voit degajat, curînd însă prinţul se convinse că nu exista nimic 
forţat în el şi nici urmă de cine ştie ce mare jenă; şi chiar dacă se mai 
simţea o oarecare nesiguranţă în gesturi sau în vorbă, era mai mult o 
impresie de suprafaţă, căci, în adincul sufletului, omul acesta nu era în 
stare să se schimbe. 

— Cum m-ai... descoperit aici? întrebă prinţul, ca să spună ceva. 

— Keller m-a îndrumat (am trecut şi pe la tine pe-acasă); mi-a spus 
că te-a văzut plimbindu-te prin parc; „nici că se putea altfel", mi-am zis. 

— Ce vrei să spui cu acest ,altfel"? întrebă prinţul, pus în gardă de 
tilcul ascuns al ultimelor cuvinte. Rogojin surise cu înţeles, dar nu dădu nici 
o explicaţie. 

— Am primit scrisoarea ta, Lev Nikolaici; toate astea nu mai au nici 
un rost... nu-ţi mai pierde timpul!... Acum vin din partea ei; vrea să te vadă 
cu orice preţ, ca să-ţi spună ceva urgent. Te-a rugat să vii chiar astăzi. 

— Am să vin miine. Acum mă întorc acasă; vrei să vii cu mine? 

— La ce bun? Ţi-am spus doar ce-aveam de spus; şi acum, adio. 

— Chiar nu vrei să vii deloc? întrebă prinţul cu blindete. 

- Ce om ciudat eşti tu, Lev Nicolaici; stau şi mă mir, uitîndu-mă la 
tine, zise Rogojin schitind un zimbet plin de răutate. 

- Ce vrei să spui cu asta? Ce motiv ai să ma urästi aşa? se infierbinta 
Miskin, stapinit de un sentiment de amărăciune. Ştii bine că toate 
banuielile tale s-au dovedit a fi neintemeiate. De altfel ma temeam ca ura 
ta mai tine încă, şi ştii pentru ce? Pentru aceea că ai vrut să-mi iei viata; 
ura ta de aici se trage. Îţi spun că-l am în minte numai pe acel Parfion 
Rogojin cu care m-am înfrățit zilele trecute schimbind crucile; ţi-am scris 
despre asta şi în scrisoarea mea de ieri, ca să nu te mai gindesti la toate 
scornelile tale. De ce te îndepărtezi de mine? Pentru ce-ţi retragi mina? Iti 
spun că privesc tot ce s-a petrecut atunci ca un fel de nebunie; ştiu foarte 
bine în ce hal erai în ziua aceea. Ce ţi-ai închipuit nu exista şi nici nu putea 
să existe. Deci, pentru ce ar mai dăinui duşmănia între noi? 

- Ce duşmănie poţi avea tu! rise neîncrezător Rogojin la înflăcăratele 
cuvinte ale prinţului. Se retrăsese, într-adevăr, la doi paşi de dinsul şi-şi 
ferea miinile. Nici nu are rost să mai vin de-acum înainte la tine, Lev 
Nikolaici, adăugă el hotărit ca pentru a încheia discuţia. 

- Pînă intr-atit mă urăşti? 

-Nu te iubesc, Lev Nikolaici, şi atunci la ce bun să vin la tine? Ei, 
printe, eşti ca un copil căruia, orice i-ai face, vrea să-i dai o jucărie; mai 
departe nu pricepe nimic. La fel mi-ai scris cum mi-ai vorbit acum, şi parcă 
nu te cred? În fiecare cuvînt al tău cred, ştiu că nu m-ai înşelat şi nici n-ai 
să mă înşeli vreodată, şi cu toate astea tot nu te iubesc. Îmi scrii că ai uitat 


totul, că singurul Rogojin rămas în amintirea ta e acela cu care te-ai înfrățit 
şi nu cel care a ridicat cuțitul asupra ta. Ce ştii tu însă de sentimentele 
mele? (Rogojin rise din nou batjocoritor.) Poate că, de atunci, nu m-a 
încercat nici măcar un singur gînd de cainta pentru ceea ce-am tăcut, iar 
tu îmi şi trimiti iertarea ta frateasca! Sau poate că în seara aceea m-am 
gîndit la cu totul altceva. Cît despre asta... 

- Nici nu ţi-ai adus aminte! isprăvi prinţul. Sînt sigur! Pun rămăşag că 
de îndată ai luat trenul spre Pavlovsk, că, ajuns aici, te-ai dus în parc şi 
toată scara n-ai încetat s-o urmaresti prin mulţime, întocmai ca astăzi. Si 
crezi că m-ai uluit cu asta? Păi, dacă n-ai fi fost atunci într-o asemenea 
stare, cînd un singur gînd pusese stapinire pe tine, poate ca nici n-ai fi 
ridicat cuțitul asupra mea încă din dimineaţa acelei zile, privindu-te, am 
presimţit totul; ştii cum erai atunci? Ideea în sine a început să mă framinte 
cînd ne-am schimbat crucile. Pentru ce m-ai dus atunci la batrina ta 
mama? Gindeai că numai aşa ai să te poţi împotrivi tie însuţi, că mina ta 
nu se va ridica, nu-i aşa? Cu siguranţă că ai făcut-o fără să te gindesti, 
minat de instinct, după cum tot instinctiv m-am îndoit şi eu... Amîndoi am 
avut acelaşi gînd, aceeaşi senzaţie în clipa aceea. Dacă atunci n-ai fi 
ridicat mîna asupra mea (pe care Dumnezeu ţi-a oprit-o), cît de vinovat m- 
aş fi simţit acum, în fata ta, pentru că te banuisem! (Nu te mai încrunta. Si 
de ce rizi, mă rog?) „Nici un gînd de cainta!" Chiar dac-ai vrea să te căieşti, 
n-ai fi în stare, fiindcă mă şi urasti. Şi în zadar aş fi în fata ta nevinovat ca 
un înger, tot nu vei putea să mă suferi, cit timp vei crede ca nu pe tine, ci 
pe mine mă iubeşte ea. Dar iata, Parfion, părerea mea, la care am ajuns în 
aceste opt zile, am să ţi-o spun: ştii tu că acum ea te iubeşte poate mai 
mult decît pe oricine altul? Mai mult; cu cit te chinuieste mai tare, cu atit 
te iubeşte mai mult. Ea nu ţi-o spune, dar trebuie să ştii s-o ghicesti. 
Pentru ce, la urma urmei, s-ar simţi obligată să meargă după tine? Într-o zi, 
ţi-o va mărturisi ea singură. Sint femei care vor să fie iubite în aşa fel, şi ea 
e dintr-acelea. Caracterul şi dragostea ta trebuie s-o impresioneze! Ştii tu 
că femeia e în stare să-l chinuiască pe bărbat pînă îi scoate sufletul cu 
rautatile, nazurile şi ironiile ei, fără să simtă vreo remuscare, pentru că, de 
fiecare dată, îşi va spune, privindu-l: „Acum îl fac să sufere pînă nu mai 
poate, în schimb, mai tîrziu, am să-l răsplătesc cu dragostea mea..." 

După ce ascultă vorbele prinţului pînă la capăt, Rogojin se porni pe 
un ris în hohote. 

— Nu cumva, printe, ai dat şi tu peste una ca asta? Am auzit ceva 
vorbindu-se despre tine; o fi adevărat? 

- Ce anume? Ce-ai putut auzi? întrebă repede Mişkin, tresărind şi 
oprindu-se în loc ruşinat. 

Rogojin continua sa rida. Îl ascultase pe duşmanul său cu o oarecare 
curiozitate, care nu era lipsită de satisfacţie; fusese o surpriză şi totodată il 
învioră vorba caldă şi pasionată a lui Miskin. 

- Nu că aş fi aflat mare lucru, dar văd acum singur că era adevărat, 
adăugă el; ei bine, cînd ai mai vorbit tu aşa? lată un limbaj care nu-ţi 
seamănă! Dacă n-aş fi aflat ceea ce am aflat despre tine, nu veneam aici, 
la miezul nopţii, în parc. 

- Nu te înţeleg deloc, Parfion Semionici. 

- De multă vreme mi-a tot vorbit despre tine, şi adineauri am putut 
controla spusele ei cu propriii mei ochi, cînd stateai cu cealaltă, ascultind 


muzică în parc. S-a jurat şi ieri, şi astăzi că eşti amorezat lulea de Aglaia 
Epancina. Mie mi-e totuna, printe, şi nu-i treaba mea; daca ai încetat s-o 
iubeşti, ea tot te mai iubeşte. Ştii că vrea numaidecit să te însoare cu 
cealaltă, s-a jurat să facă căsătoria asta, he, he! Mi-a spus: „Nu te iau decit 
după aceea; întîi merg ei la biserică şi-apoi noi, după ei". N-o pricep şi 
pace: sau te iubeşte fără margini sau... dacă te iubeşte, pentru ce vrea să 
te însoare cu alta? Zice: „Vreau să-l văd fericit", înseamnă că te iubeşte. 

- Ti-am spus şi ţi-am scris că... nu e în toate minţile, răspunse prinţul, 
care suferea îngrozitor ascultîndu-l pe Rogojin. 

- Dumnezeu ştie! Poate că te inseli... de altfel, astăzi, cînd am 
condus-o dupa muzică, mi-a fixat şi ziua: în trei săptămîni, poate chiar mai 
curînd, zice, ne cununam; s-a jurat, pina şi icoana a scos-o din perete şi a 
sărutat-o. Aşadar, printe, a rămas să-i dai zor şi tu, he, he! 

- Toate astea nu sînt decit aiureli! Adică, în ce mă priveşte; ceea ce 
spui nu se va întîmpla niciodată, niciodată! Miine o să vin la voi... 

- Tu spui că-i nebună? observă Rogojin. Cum se face că toată lumea 
o socoate cu mintea întreagă, şi numai tu singur zici că-i smintită? Atunci 
cum poate să scrie scrisorile acelea? Dac-ar fi nebună, s-ar fi cunoscut 
după scrisori. 

- Ce scrisori? întrebă îngrijorat prinţul. 

- Îi scrie celeilalte, iar aia le citeşte. Sau n-ai ştiut? Ei bine, ai să te 
convingi... iti va arăta ea precis. 

- Nu pot să cred aşa ceva! strigă prinţul. 

- Păi tu, Lev Nikolaici, se vede treaba, nu cunoşti încă drumul acesta, 
de-abia îl începi. Mai aşteaptă: ai să-ţi angajezi şi tu o poliţie specială, 
parcă te văd cum ai să fii cu ochii în patru zi şi noapte şi ai să urmăreşti 
fiece pas, ca nu cumva... 

- Lasă-mă şi nu-mi mai vorbi niciodată de asta, niciodată! îl 
întrerupse cu repeziciune Miskin. Ascultă, Parfion, adineauri, înainte 
de a fi venit tu, mă plimbam pe aici şi, deodată, m-apuca risul. De ce? Nu 
ştiu nici eu, dar mi-am amintit că tocmai miine este ziua mea de naştere. 
Acuma-i aproape de miezul nopţii. Hai la mine, să întîmpinăm împreună 
ziua de miine! Am vin, o să bem! Urează-mi ceea ce eu acum nu ştiu să-mi 
doresc; ţin cu deosebire la urările tale; din partea mea, îţi doresc toată 
fericirea. Dacă nu te învoieşti, fă bine şi înapoiază-mi crucea! Nu mi-ai 
trimis-o a doua zi, deci o porţi? O ai şi acum la tine? 

- Da, răspunse Rogojin. 

- Atunci să mergem. Nu vreau să-mi întîmpin viata cea noua fără 
tine, căci încep o existenţă nouă! Ştii, Parfion, că o viaţă nouă a început 
pentru mine de azi înainte? 

— Acum imi dau seama şi eu, ştiu şi eu că a început, aşa am să-i şi 
spun. Ceva se petrece cu tine, Lev Nikolaici! 


IV 


Apropiindu-se de vilă împreună cu Rogojin, prinţul fu cuprins de 
mirare, dîndu-şi seama că pe terasa lui, iluminată într-un mod cu totul 
neobişnuit, era adunată o societate foarte veselă şi numeroasă. Se auzeau 
risete, un vacarm de voci în discuţii aprinse, care uneori ajungeau pina la 
ceartă; nu era greu de ghicit, chiar la prima impresie, că musafirii îşi 


petreceau timpul cît se poate de plăcut. Şi într-adevăr, cînd prinţul urcă pe 
terasă, îi găsi pe toţi bind şampanie. Unii dintre cheflii erau prea bine 
dispuşi, vorbareti şi gălăgioşi - semn că petrecerea era în toi. Erau acolo 
numai cunoştinţe de-ale lui Miskin, dar, lucru ciudat, se adunaseră cu toţii 
la el fără să fi fost invitaţi, căci prinţul îşi adusese aminte cu totul din 
întîmplare şi doar cu cîteva clipe mai înainte de aniversarea lui. 

- Ai scăpat, probabil, o vorbă despre şampanie şi iată că s-au şi 
înfiinţat, mormăi Rogojin, urmîndu-l pe print. Las' că ştim noi cum vine 
asta, e de ajuns să le faci doar un semn... că nu se prea lasă rugaţi, 
adauga el cu naduf, amintindu-şi, desigur, propriul său trecut nu prea 
îndepărtat. 

Prinţul fu primit cu strigăte şi urări de bine şi fericire, care mai de 
care înghesuindu-se în jurul lui; unii făceau multă zarvă, alţii erau mai 
potoliti, cu toţii însă se grăbeau să-l felicite, aflînd că astăzi se sărbătorea 
ziua lui de naştere. Prezenţa cîtorva vizitatori, a lui Burdovski în special, îl 
miră nespus, dar ce-l surprinsese şi mai mult a fost apariţia lui Evgheni 
Pavlovici în mijlocul acestor oameni; cînd îl zări, aproape că nu-i venea să- 
şi creadă ochilor şi-l apucă un fel de spaimă. 

În clipa următoare, Lebedev năvăli exuberant spre locatarul său, ca 
să-i dea explicaţiile necesare. Stacojiu la faţă, vorbea în neştire, fiind 
destul de tare pilit. Din trancanelile lui a reieşit că toată societatea asta se 
adunase la prinţ din proprie iniţiativă, aşa, ca din întîmplare. Inaintea 
tuturor, pe-nserate, venise Ippolit, simțindu-se mai bine; se hotări să 
aştepte pe terasă întoarcerea prinţului şi se întinse chiar acolo pe 
canapea. După aceea veniră, unul după altul, ca să-i ţină de urit: mai întii 
Lebedev, apoi toţi membrii familiei, începînd cu generalul Ivolghin si 
terminînd cu cele două fiice ale gazdei. Burdovski se oferise să-l 
întovărăşească pe Ippolit. Ganea şi cu Ptitin, care tocmai atunci treceau pe 
lîngă vilă, intrară şi ei, aşa că se aflau acolo de puţină vreme (sosirea lor a 
coincis cu întîmplarea din parc): pe urmă apăru şi Keller; el îi anunţă pe 
toţi despre ziua de naştere şi ceru şampanie. Evgheni Pavlovici picase 
numai de o jumătate de ceas. Kolea sustinu stăruitor cererea lui Keller, 
voind cu tot dinadinsul să se înjghebeze o petrecere. Lebedev s-a 
conformat, grăbindu-se să aducă vin. 

— E dintr-al meu, din vinul meu! tinea el mortis, dînd mereu din 
gură. Eu fac cinste; o să fie şi masă cu tratatie şi gustare, fiica mea o 
pregăteşte. O, dac-ai şti, printe, ce subiect e la ordinea zilei! Iti amintesti 
cum sună in Hamlet: „A fi sau a nu fi?" O temă contemporană, cu totul 
modernă! Cu întrebări şi răspunsuri... Şi domnul Terentiev, care în cel mai 
înalt grad... nu e dispus să se culce. A sorbit şi el o picătură de şampanie, 
asta nu poate să-i facă rău.. Apropie-te, printe, şi rezolvă întrebarea! Toată 
lumea te aştepta toată lumea tinjea după luminoasa dumitale 
înţelepciune. 

Atenţia prinţului fu atrasă de privirea caldă şi duioasă cu care îl 
învălui Vera Lebedeva, în timp ce îşi făcea loc prin mulţime, grăbită să-l 
salute; ea a fost prima căreia prinţul îi întinse mina; imbujorindu-se de 
bucurie, fata îi ură „o viaţă fericită începînd chiar de astăzi". Pe urmă fugi 
zorită la bucătărie, unde pregătirile mesei îi reclamau prezenţa. Dar şi 
înainte de a fi venit prinţul, cum scăpa un minut de la treabă, alerga pe 
terasă, străduindu-se să urmărească discuţia, cu toate că oaspeţii, binişor 


ametiti de băutură, discutau cu aprindere subiectele cele mai abstracte şi 
mai stranii pentru înţelegerea tinerei fete. În odaia vecină, sora cea mică a 
Verei dormea pe un cufăr, cu gura deschisă; dimpotrivă băieţelul, fiul lui 
Lebedev, care se aşezase alături de Kolea şi Ippolit, ar fi stat bucuros zece 
ceasuri în şir să tot asculte; chipul lui exprima interesul cel mai viu faţă de 
discuţiile celor mari. 

- Pe dumneata te aşteptam îndeosebi şi sînt încîntat să te văd în 
culmea fericirii, îi spuse Ippolit prinţului, care, îndată după ce primi 
felicitările Verei, se apropie de bolnav ca să-i stringa mina. 

- Dar după ce ştii că sînt „în culmea fericirii"? 

- Se vede pe faţa dumitale. Salută-i pe domnii aceştia şi vino repede 
să stai lîngă noi. Te aşteptam cu mare nerăbdare, adăugă el pe un ton 
semnificativ. 

La remarca prinţului ,,daca nu cumva o să-i facă rau o noapte 
nedormită", Ippolit răspunse ca se miră chiar el cum de a putut să-şi 
dorească moartea acum trei zile, şi că niciodată nu s-a simţit mai bine ca 
cum. 

Burdovski sări de pe scaun, bolborosind că era „atit de"..- că-l 
însoţise pe Ippolit, că era şi el încîntat, că în scrisoarea lui „scrisese tot 
felul de aberaţii", dar că acum ,,e pur şi simplu..." Fără să isprăvească, 
strînse cu putere mina prinţului şi se aşeză din nou pe scaun. 

După ce se întreţinu cu toată lumea, prinţul se apropie de Evgheni 
Pavlovici, care-l luă numaidecit de brat. 

- Aş avea să-ţi spun doar două cuvinte, îi şopti Radomski discret, e 
vorba de ceva foarte important; să ne retragem un minut. 

- Două vorbe, murmură alt glas la cealaltă ureche a prinţului şi o 
mina se strecură sub celălalt brat al său. Miskin zări cu surpindere un cap 
tare zbirlit, cu obrazul congestionat, hlizindu-se şi clipind din ochi; îl 
recunoscu imediat pe Ferdişcenko, care se ivise Dumnezeu ştie de unde. 

- Îţi mai amintesti de Ferdiscenko? 

- Ce vint te aduce? se minuna printul. 

- Să ştii că el se căieşte! începu să zbiere cit îl tinea gura Keller, 
apropiindu-se în grabă de prinţ. Se ascunsese, nu voia să se arate în ochii 
dumitale, se ghemuise acolo într-un colt, se căieşte, printe, se simte 
vinovat. . 

- Dar de ce? De ce? 

- Eu l-am găsit, printe. L-am întîlnit adineauri şi l-am adus aici; e unul 
dintre cei mai buni prieteni ai mei; dar se caieste, te asigur. 

- Îmi pare foarte bine, domnilor; luaţi loc la masă, lîngă ceilalţi, mă 
întorc îndată, se grăbi prinţul să scape de ei pentru a sta de vorbă cu 
Evgheni Pavlovici. 

- E amuzant aici, la dumneata, observă acesta, şi am petrecut o 
jumătate de ceas plăcut asteptindu-te. lata despre ce este vorba, 
preascumpe Lev Nikolaevici: am aranjat totul cu Kurmisev şi am venit să te 
liniştesc în privinţa asta; nu mai ai de ce să te temi, a judecat lucrurile cu 
mult sînge rece şi nu mai are nici o pretenţie, cu atit mai mult cu cit, după 
părerea mea, vina a fost mai ales a lui. 

- Care Kurmisev? 

- Ofiţerul acela pe care l-ai apucat adineauri de brat... Era aşa de 
înfuriat, că intenţiona să-ţi trimită martori chiar miine dimineaţă. 


- Ce prostie! 

- Fără îndoială, era o prostie şi s-ar fi isprăvit cu siguranţă prin altă 
prostie; dar există, din păcate, la noi, oameni de acest fel... 

— Am impresia că ai mai venit şi pentru altceva, Evgheni Pavlici? 

- Ah, bineînţeles, nu-i singurul motiv care mă aduce, recunoscu rizind 
Radomski. Miine, în zori, plec la Petersburg pentru nenorocita aceea de 
treabă (desigur, e vorba de unchiul meu) - inchipuieste-ti, dragă printe, 
totul e adevărat şi toată lumea ştia afară de mine. Noutatea asta m-a uluit 
în aşa hal, încît nici n-am mai trecut pe acolo (la Epancini); nici mîine nu 
pot să mă duc, pentru că voi fi la Petersburg, înţelegi? E posibil să lipsesc 
vreo trei zile, într-un cuvint, afacerile mele merg cam prost. Cu toate că 
mă reclamă o chestiune foarte urgentă şi foarte importantă, m-am gîndit 
că-i bine să am o explicaţie mai sinceră cu dumneata, şi asta fără 
întîrziere, cu alte cuvinte, înaintea plecării mele. Acum, dacă-mi dai voie, o 
să rămîn aici şi o să aştept pina vor pleca musafirii dumitale; de altfel, n- 
am altceva mai bun de făcut şi nici unde să mă aciuiez; sînt aşa de 
tulburat, că n-aş fi în stare să atipesc măcar. În sfirşit, cu toate că nu-i 
frumos să vii pe capul omului, aşa din senin, totuşi am să ţi-o spun pe faţă, 
dragă printe, că am venit să-ţi cîştig prietenia; eşti un om fără pereche, 
adică un om care nu spui minciuni la fiecare pas, poate chiar nu 
obişnuieşti să minţi niciodată; or, eu am nevoie de un prieten şi de un 
sfătuitor într-o anumită împrejurare, pentru că, hotarit lucru, am nimerit 
acum în tagma napastuitilor sorții... 

Rise din nou. 

- Stai să vedem, chibzui prinţul, dumneata ai prefera să aştepţi pina 
pleacă ei, dar Dumnezeu ştie cînd or să plece. N-ar fi mai bine să coborim 
acum în parc? am să mă scuz şi am să-i rog să mă aştepte puţin. 

— Nu, nu, din anumite motive, aş vrea să nu se afle căamavuto 
convorbire confidențială, cu caracter urgent; există aici oameni care dau 
dovadă de prea mult zel şi se interesează de relaţiile noastre, n-ai ştiut 
asta, printe? Şi e mai bine să vadă că sîntem în mod obişnuit în cele mai 
bune raporturi prietenesti şi nu numai în raporturi speciale, dictate de 
moment, ma-ntelegi? Peste vreo două ceasuri or să plece; iar eu n-am să-ţi 
răpesc decit cel mult douăzeci de minute, maximum o jumătate de oră... 

- Mă rog, mă rog, îmi face multă plăcere şi aşa, încît nici nu era 
nevoie de nici un fel de explicaţii; iar pentru frumoasele cuvinte despre 
raporturile de prietenie dintre noi, îţi păstrez multă recunoştinţă. Mă ierti 
că sînt cam distrat astăzi: ştii, mi-e aproape cu neputinţă să-mi concentrez 
atenţia în momentul acesta. 

- Văd, văd, murmură Evghcni Pavlovici cu un zimbet abia schiţat. 
Hotarit lucru, era într-o dispoziţie excelentă în seara aceea, îi venea să rida 
la cel mai mic prilej. 

- Adică, ce anume vezi? tresări Miskin. 

Radomski nu răspunse însă la întrebarea directă a printului.. 

- Dar dumneata nu mă banuiesti, dragă printe, relua el cu acelaşi 
zimbet, nu mă bănuieşti deloc că aş fi venit numai ca să te păcălesc şi, 
printre altele, să te descos, pentru a afla cîte ceva de la dumneata, ai? 

Miskin rise şi el în cele din urmă: 

- Că ai venit să mă descoşi, nu încape nici o îndoială şi poate chiar 
intentionezi sa ma şi pacalesti putin. Dar, la drept vorbind, n-am de ce să 


mă tem de dumneata; şi apoi, nu ştiu dacă ai să mă crezi sau nu, dar 
acum totul mi-e absolut egal. Si... şi... şi deoarece, înainte de toate, sînt 
convins ca eşti un om admirabil, cred că pina la urmă vom deveni cei mai 
buni prieteni. Te apreciez foarte mult, Evgheni Pavlici, eşti... un om tare, 
tare cumsecade, după părerea mea! 

- În tot cazul, e foarte plăcut să ai de-a face cu o persoană ca 
dumneata, oricare ar fi motivul, încheie Evgheni Pavlovici; să mergem, 
vreau să beau un pahar în sănătatea dumitale; sînt cît se poate de 
mulţumit că am venit aici. Da! făcu el, oprindu-se deodată, acest domn 
Ippolit a venit să stea la dumneata? 

-Da. 

- N-o să moară chiar acum, sper. 

- Dar ce este? 

- Nimic; am stat aici o jumătate de ceas cu dinsul... 

Tot timpul cit cei doi au vorbit retraşi deoparte, Ippolit, care-l aştepta 
nerabdator pe prinţ, nu încetase să-l observe; la fel şi pe Pavlovici. In 
momentul cînd cei doi se apropiară de masă, el se învioră ca scuturat de 
friguri: era agitat, emoţionat, pe frunte-i apărură broboane de sudoare. In 
ochii lui, lucind de febră, se citea neliniştea şi o nerăbdare greu de 
explicat; privirea îi umbla rătăcită de la un obiect la altul, de la un chip la 
altul. Cu toate că participase pina atunci cu insufletire la conversaţia 
generală, această insufletire era mai mult de natură febrilă, la obiectul 
discuţiei nu era prea atent propriu-zis; vorbirea lui era incoerentă, ironică 
şi voit paradoxală - nu urmărea niciodată o idee pina la capăt şi părăsea 
brusc subiectul pe care-l abordase cu pasiune tot atît de febrilă cu un 
minut mai înainte. Prinţul află cu părere de rău şi cu surprindere că în 
seara aceea fusese învoit să bea două cupe mari de şampanie şi că 
paharul început, ce-i sta dinainte, era de fapt al treilea. Dar Miskin a aflat 
acest lucru abia mai tirziu. în clipa de fata, era mult prea distrat ca să 
observe ceva. 

— Nici nu-ţi închipui ce încîntat sînt că tocmai astăzi îţi serbezi ziua 
de naştere, spuse aproape tipind Ippolit. 

— Da' de ce? 

- Ai să vezi, ia loc mai repede; mai întîi, pentru că s-a... adunat tot 
poporul acesta la dumneata...După socoteala mea, trebuia negreşit să fie 
lume şi iată că s-a adeverit; pentru prima oară în viaţă, previziunea mea 
se confirma! Regret însă că n-am ştiut că-i ziua dumitalc, căci ti-as fi adus 
un dar... Ha, ha! Dar poate că tot am adus unul! Cit mai este pînă în zori? 

- Peste două ore se luminează de ziuă, spuse Ptitin după ce consultă 
ceasul. 

- Ce importanţă are, de vreme ce şi acum se poate citi afară ca ziua 
în amiaza mare, observă careva. 

- Are, pentru că simt nevoia să văd măcar un coltisor de soare. 
Printe, ce zici, se poate bea în sănătatea soarelui? 

Ippolit întreba şi se adresa tuturor fără ceremonie, pe un ton ridicat 
şi tăios, ca de poruncă, dar părea că nu-şi dă seama de asta. 

- Fie, să bem, numai că ar trebui să te odihnesti, Ippolit. 

- Mă trimiti mereu la culcare, printe, parcă mi-ai fi dădacă! De îndată 
ce soarele se va arăta şi va începe să răsune pe cer (care poet a spus: „In 
cer soarele cinta"? E cam lipsit de sens, dar frumos!) - atunci ne vom 


culca. Lebedev, soarele este izvorul vieţii, nu-i aşa? Ce semnificaţie au 
„Izvoarele vieţii" în Apocalipsă? Ai auzit vorbindu-se de „Steaua Pelin", 
printe? 

- Am auzit ca Lebedev vede în „Steaua Pelin" simbolul reţelei de cale 
ferată ce brăzdează Europa. 

Din toate părţile se auzeau risete. Deodată Lebedev sări în sus. 

- Nu, dati-mi voie, aşa nu se poate! urlă el, dînd din miini ca pentru a 
face tăcere: îmi daţi voie! Cu domnii ăştia... adăugă el, adresîndu-i-se 
deodată prinţului, domnii ăştia, în anumite privinţe, sînt... şi ciocăni în 
masă de două ori, ceea ce provocă o nouă explozie de ris. 

Lebedev se afla în obişnuita lui stare „nocturnă"; de data aceasta 
însă era prea enervat de lunga discuţie „ştiinţifică" pe care o avusese mai 
înainte, iar în asemenea ocazii el adopta faţă de adversarii săi un ton de 
dispreţ total şi absolut fatis. 

- Aşa nu merge! Acum o jumătate de oră, printe, ne-am înţeles între 
noi să nu ne întrerupem, să nu ridem, să lăsăm pe fiecare să-şi exprime 
gîndul; iar pe urmă, vor putea să-şi spună obiecțiile şi ateiştii, dacă au 
ceva de spus; uite, am dat preşedinţia generalului! Altminteri, oricine 
poate fi încurcat, oricît de înaltă şi profundă ar fi ideea pe care o 
dezvoltă... 

- Vorbeşte, vorbeşte, nimeni nu te împiedică! strigară mai multe 
glasuri. 

- Vorbeşte, dar n-o lua razna. 

- Ce-i cu steaua asta numită ,,Pelin"? vru să ştie unul. 

- N-am idee! răspunse generalul Ivolghin care trona cu toată 
gravitatea pe locul lui de preşedinte. 

- Imi plac foarte mult discuţiile şi controversele acestea, printe, 
vorbesc de cele savante, bineînţeles, biiguia în timpul acesta Keller care, 
încîntat la culme, se tot rasucea fără astimpar pe scaunul lui; ştiinţifice şi 
politice, continuă el, adresîndu-i-se deodată lui Evgheni Pavlovici, care se 
aşezase în apropiere. Ştii, îmi place grozav să citesc în ziare dezbaterile 
parlamentului englez. Nu discuţiile în sine mă interesează (de, nu sînt un 
politician); nu, dar mă pasionează felul cum se exprimă ei între ei, cum se 
comportă ca politicieni: „nobilui viconte aici prezent", „nobilul conte care şi 
el împărtăşeşte părerea mea", ,,nobilul meu adversar care a uluit Europa 
prin propunerea lui", cu alte cuvinte toate vorbulitele acelea, întorsăturile 
acelea teribile, tot parlamentarismul acela al unui popor liber, iată ce are 
atracţie pentru mine şi pentru toţi de-alde noi. Sînt incintat, printe. Am fost 
întotdeauna artist în adincul sufletului meu, îţi jur, Evgheni Pavlici. 

- Cum adică, perora Ganea în celălalt colţ, după părerea dumitale 
drumul de fier este un blestem care aduce pieirea omenirii, e o pacoste 
căzută pe pamint să tulbure „izvoarele vieţii"? 

Gavrila Ardalionovici era foarte bine dispus, voios şi vorbaret în 
seara aceea şi, după cit i se păru prinţului, tnsufletirea lui neobişnuită avea 
ceva provocator. Bineînţeles, fata de Lebedev adoptase un ton glumet, cu 
intenţia de a-l întărită, ceea ce nu l-a împiedicat să se pasioneze, la rindu- 
i, discutind cu multă aprindere. 

- Nu e vorba de cale ferată, nu! ripostă Lebedev pe care discuţia 
aceasta, pe de o parte, îl scotea din sărite, pe de altă parte, îi procura o 
imensă desfătare. Numai drumurile de fier ca atare nu vor tulbura 


izvoarele vieţii, ci totul luat în întregime e un blestem, toată această stare 
de spirit din ultimele veacuri, luată în ansamblu, sub raport ştiinţific şi 
practic, poate fi socotită şi realmente este un blestem. 

- Este într-adevăr un blestem sau numai „poate fi socotit"? E 
important de precizat în cazul de faţă, se informă Evgheni Pavlovici. 

- Eun blestem, un blestem, în adevăratul sens al cuvîntului, întări 
cu vehementa Lebedev. 

- Mai domol, mai potoleste-ti zelul, Lebedev; dimineata, din cite stiu, 
esti mult mai blind, interveni Ptitin cu zimbetul pe buze. 

- în schimb, seara, sînt mai sincer! În schimb, seara sînt mai generos 
şi mai sincer, repetă Lebedev cu foc. Mai simplu şi mai hotărit, şi mai 
cinstit, şi mai impunător, şi chiar dacă prin asta vă dau apă la moară, puţin 
îmi pasă; vă desfid pe toţi şi vă provoc, ateilor! Cum credeţi că salvaţi voi 
lumea? Care-i calea firească pe care i-o indicaţi voi, oameni ai ştiinţei, ai 
industriei, ai asociatiilor,ai muncii salariate şi aşa mai departe? Cum? Prin 
credit? Ce-i creditul? Incotro vă duce creditul? 

- Nu ţi se pare că eşti prea curios să le ştii pe toate? se amestecă în 
discuţie Evgheni Pavlovici. 

- După părerea mea, acela care nu este preocupat de asemenea 
chestiuni nu e decit un filfizon din lumea mondenă, un salonard! 

- Numai aşa s-ar putea ajunge la solidaritatea generală şi la un 
echilibru al intereselor, îşi dădu cu părerea Ptitin. 

- Numai atit, şi nimic altceva! Fără a pune la bază vreun principiu 
moral, ci întemeindu-te numai pe satisfacția egoismului personal şi a 
nevoilor materiale? Pace universală, fericire generală - toate din 
necesitate! Ţi-am înţeles bine ideea, dacă-mi dai voie să te întreb, 
preastimate domn? 

- Dar necesitatea generală de a trăi, de a bea şi de a mînca, 
convingerea absolută, ştiinţifică, în definitiv, că nu se va putea satisface 
această nevoie decit prin asociere generală şi prin solidaritatea intereselor 
tuturor este, mi se pare, o idee destul de consistentă pentru a servi drept 
temei şi „izvor de viaţă" omenirii pentru veacurile ce vor să vină, obiectă 
Ganea, de data aceasta participînd cu convingere şi pasiune la discuţie. 

- Da, nevoia de a bea şi de a minca, cu alte cuvinte numai instinctul 
autoconservării... 

- Şi, adică, asta nu ajunge? Doar instinctul autoconservării este legea 
cea mai firească a omenirii... 

- Cine v-a spus asta? strigă deodată Evgheni Pavlici. Lege, să zicem, 
dar cel putin tot atit de firească precum legea distrugerii sau poate chiar si 
a autodistrugerii. E posibil ca legea cea mai firească şi mai naturală a 
omenirii să fie numai instinctul de autoconservare? 

- Oho! făcu Ippolit, întorcîndu-se brusc către Evgheni Pavlovici şi 
cercetîndu-l cu o curiozitate aproape primitivă; dîndu-şi seama însă că 
Radomski ridea, începu să rida si el, apoi îl înghionti cu cotul pe Kolea care 
stătea alături şi-l întrebă din nou cit e ceasul; trase chiar spre el 
ceasornicul de argint al lui Kolea, urmărind cu aviditate mişcarea 
minutarului. Pe urmă, ca şi cum ar fi uitat totul, Ippolit se trinti pe canapea 
şi, punindu-si miinile sub cap, îşi atinti privirea în tavan; după un minut, se 
aşeză din nou în fata mesei drept şi încordat, urmărind peroratiile 
fulminante ale lui Lebedev. 


— O idee perfidă şi provocatoare, o idee instigatoare! se legă 
Lebedev de paradoxul lui Evgheni Pavlovici. O idee care are drept ţel de a-i 
întărită pe adversari şi de a-i face să se încaiere, dar e o idee justă! Pentru 
că, formulind-o astfel, nici dumneata însuţi, domnule cavalerist si zeflemist 
din lumea mondenă (dotat cu anumite calităţi totuşi), dumneata nu 
bănuieşti cît de profundă şi cît de adevărată este ideea dumitale. Da. 
Legea autoconservării şi legea autodistrugerii sînt deopotrivă de valabile 
în lume! Diavolul va avea aceeaşi putere asupra omenirii pînă într-o zi care 
ne este încă necunoscută. Vă vine să rideti? Nu credeţi în existenţa 
diavolului? Scepticismul în privinţa diavolului este o teorie născocită de 
francezi, o teorie superficială. Ştiţi cine e diavolul?li cunoaşteţi numele?Şi, 
fără să-i ştiţi măcar numele, vă bateti joc de chipul său, după exemplul lui 
Voltaire; rideti de copitele lui despicate, de coada şi de coarnele lui, care 
nu sînt de fapt altceva decit o nascocire a propriei voastre imaginatii! Căci, 
în realitate, Necuratul este un spirit cumplit şi înspăimîntător, şi nu o 
nălucă cu copite despicate ca la tapi si nici cu coarne, cum a binevoit să-l 
împodobească imaginaţia voastră. Dar nu-i vorba de el acum!... 

— De ce crezi că nu-i vorba de el acum? strigă deodată Ippolit şi 
izbucni în hohote de ris isteric. 

— O teorie subtilă şi insinuantă! continuă cu acelaşi ton declama- 
toriu Lebedev, dar încă o dată, nu de asta e vorba acum, ci problema se 
pune dacă nu cumva au început să slăbească „izvoarele vieţii" o dată cu 
extinderea... 

— Drumurilor de fier! strigă Kolea. 

— Nu chiar a drumurilor de fier, tînărul şi înflăcăratul meu 
baietandru, ci, în general, a acelui curent pentru care drumurile de fier ar 
putea servi doar ca ilustrare, ca să zic aşa, ca expresie artistică. Zoresc, 
huruie, Zanganesc şi gonesc, cică, pentru fericirea omenirii. „Omenirea 
devine prea zgomotoasă şi prea industrială. Îi lipseşte echilibrul sufletesc", 
spune cu amărăciune un ginditor solitar, retras din iuresul vieţii. „Ce are a 
face, dar zgomotul carutelor care aduc pîine celor flaminzi pretuieste 
poate mai mult decit echilibrul sufletesc", îi răspunde triumfător un altul, 
ce cutreierase lumea în lung şi-n lat, şi, plin de orgoliu, îl sfidează pe cel 
dintii. Dar uite că eu, ticălosul de Lebedev, nu cred în căruțele astea pline 
care aduc omenirii pîine, căci, fără un principiu moral care să stea la baza 
oricărei acţiuni, căruțele acestea, menite să care pîine omenirii întregi, pot 
foarte bine şi cu mult sînge rece să excludă de la fericirea de a se bucura 
de pîinea adusă o bună parte din omenire; ceea ce s-a mai petrecut si 
altădată... 

- Cum vine asta: căruțele... pot cu singe rece să excludă... persifla 
careva, încercînd să-l ia peste picior. 

- Ceea ce s-a mai petrecut şi altădată, repetă Lebedev, trecînd peste 
intervenţia răutăcioasă; Malthus era un prieten al omenirii. Dar un prieten 
al omenirii cu principii morale şubrede devine un duşman de moarte, un 
canibal al omenirii, fără să mai vorbim de orgoliul lui; căci e de ajuns să-l 
atingi cumva în orgoliul lui pe vreunul dintre aceşti nenumărați 
binefăcători ai omenirii şi îl şi vezi cum dintr-o meschină pornire de a-şi 
răzbuna amorul propriu atins, esta gata să atite focul în cele patru colţuri 
ale lumii; cum ar face de altfel oricare dintre noi, ca să fim drepţi, chiar şi 
eu însumi, cel mai ticălos dintre toţi, căci aş fi poate cel dintii care ar 


aduce prima legătură de vreascuri, ca s-o iau apoi la fugă de la locul 
incendiului. Şi totuşi, nu e vorba de asta! 

- Dar despre ce e vorba, la urma urmei? 

- Devii plictisitor! 

- E vorba de următoarea anecdotă din vremurile apuse, căci mă văd 
silit să vă povestesc o anecdotă din alte vremuri. In epoca noastră, în 
patria noastră, pe care sper că o iubiţi la fel ca şi mine, căci, în ce mă 
priveşte, domnilor, sînt gata să-mi vars pentru patrie pina şi cea din urmă 
picătură de sînge... 

- Lasă asta! Mai departe! Mai departe! 

- În patria noastră, şi în întreaga Europă, foametea cumplită, o 
foame generală bintuie, pe cit se poate deduce din datele existente şi, 
dacă nu mă înşală memoria, pe puţin o dată la un sfert de veac, cu alte 
cuvinte, cam la douăzeci şi cinci de ani o dată. Nu garantez exactitatea 
absolută a cifrei, dar aş putea afirma că flagelul acesta a devenit 
comparativ destul de rar. 

- Comparativ cu ce? 

- Cu veacul al doisprezecelea şi cu secolele care l-au precedat şi 
urmat imediat. Căci pe atunci, dacă e să dăm crezare cronicarilor vremii, 
foametea generală se declara si bîntuia o dată la fiecare doi-trei ani, în asa 
fel încît omul recurgea chiar la antropofagie, pe ascuns, bineînţeles. Unul 
dintre parazitii aceştia ai societăţii, ajuns la o vîrstă înaintată, declară de 
bunăvoie şi nesilit de nimeni că în timpul îndelungatei şi mizerabilei lui 
vieţi omorise şi mincase personal, în cel mai mare secret, şaizeci de 
călugări şi cîţiva copilaşi laici, vreo şase în total, nu mai mult, cu alte 
cuvinte, un număr cu totul neînsemnat în comparaţie cu numărul de feţe 
bisericeşti devorate. De laici adulţi, după cum s-a constatat, el nu se 
atinsese niciodată în acest scop. 

La auzul acestor vorbe, protestă pînă şi generalul-preşedinte. 

- A devenit imposibil! exclamă el indignat. Am deseori prilejul să 
discut cu el, domnii mei, şi aproape totdeauna găseşte cu cale să 
strecoare cite o aiureală de asta, de ţi se face lehamite; se cam întrece cu 
măsura; tot ce susţine e pură aberaţie! Nimic adevărat! 

- Generale! Adu-ţi aminte de asediul Karsului! lar dumneavoastră, 
domnilor, aflaţi că anecdota mea e absolut autentică. Îmi permit să vă 
atrag atenţia cu acest prilej că aproape întotdeauna realitatea, cu toate că 
e supusă unor legi imuabile, pare neverosimilă şi de necrezut. Ba cu cit 
este mai reală, cu atit pare mai neverosimilă şi de necrezut. 

- Dar cum poate cineva să manince şaizeci de călugări? se amuzau 
cei din jur. 

- Bineînţeles că nu i-a înghiţit pe toţi dintr-o dată; poate în cinci- 
sprezece sau douăzeci de ani; de aceea, lucrul parc absolut limpede şi 
firesc. 

- Chiar firesc? 

- Da, cit se poate de firesc! sustinu cu o îndirjire pedantă Lebedev. 
De altfel, călugării catolici sînt foarte curioşi şi ncastimparati din fire, încît 
nu era nici o greutate pentru omul acela să-i atragi într-o pădure sau în 
vreun colţ mai ferit şi acolo să procedeze în consecinţă; nu contest desigur 
că numărul oamenilor devorati este excesiv de mare, ceea ce denotă o 
lăcomie exagerată din cale-afară. 


- Poate să fie adevărat, domnilor, interveni pe neaşteptate Miskin. 

Pînă atunci el ascultase în tăcere, fără să se amestece în discuţie; 
din cînd în cînd ridea din toată inima, asociindu-se la risul celorlalţi. Se 
vedea că era încîntat de faptul că musafirii se distrează voioşi, că discută 
zgomotos şi cu aprindere şi chiar de faptul că băutura are atita trecere. 
Poate că n-ar fi rostit nici un cuvînt toată seara, dacă nu-i venea aşa 
deodată poftă să vorbească. Şi vorbi cu un aer atit de grav, încît, plini de 
curiozitate, toţi amutira în aşteptare. 

- Vreau să spun, domnilor, că pe vremea aceea bintuia deseori 
foametea. Am auzit vorbindu-se de asta, cu toate că nu prea mă pricep 
cine ştie ce într-ale istoriei. Cred însă că nici nu putea fi altfel. În Elveţia, 
mă opream deseori uimit în faţa ruinelor unor vechi castele feudale, 
cocotate pe stînci ripoase, cel putin la vreo cinci-şase sute de metri 
înălţime în linie verticală (ceea ce înseamnă cîţiva kilometri de urcus pe 
poteci). Se ştie ce-i un castel medieval: un morman de pietroaie. O muncă 
uriaşă, supraomenească! Şi toate aceste ziduri au fost înălțate, 
bineînţeles, de gloata cea necajita şi năpăstuită a şerbilor. Pe lingă asta, 
trebuiau să mai plătească tot felul de biruri şi să întreţină clerul. Cum ar 
mai fi putut să-şi asigure propriile nevoi şi să se ocupe de cultivarea 
pămîntului? Nici nu erau aşa de multi pe atunci; cu siguranţă că cea mai 
mare parte dintre ei murea de foame, neavînd cum să-şi procure hrana 
zilnică. M-am întrebat uneori cum de nu s-a stins cu desavirsire poporul 
acesta si cum de a putut rezista la atita mizerie. Lebedev nu s-a înşelat, 
desigur, spunînd că au existat pe atunci şi antropofagi şi încă în număr 
mare; numai că nu pricep pentru ce i-a trebuit să amestece aici călugării şi 
ce vrea să spună cu asta. 

— Vrea să spună, probabil, că în veacul al doisprezecelea nu puteau 
fi mincati decit călugări, pentru că numai călugării erau graşi, observă 
Gavrila Ardalionci. 

- Idee excelentă şi plină de adevăr, strigă Lebedev, pentru că nici nu 
se atingeau de laici! Nici un mirean faţă de şaizeci de exemplare 
ecleziastice - iată o idee teribilă, o idee istorică, o idee statistică, în sfirşit, 
căci din asemenea fapte un om deştept reconstituie adevărul istoric; cert 
este că de aici rezultă cu o exactitate matematică faptul că pe atunci 
clerul ducea un trai cel puţin de şaizeci de ori mai înfloritor, mai 
îmbelşugat decit restul omenirii. Şi probabil că era tot cam de vreo şaizeci 
de ori mai gras decit tot restul omenirii. 

- Exagerezi, exagerezi, Lebedev! strigau ceilalţi, tăvălindu-se de ris... 

- Admit că ar fi o idee istorică, dar la ce concluzie ai ajuns dumneata 
personal? stăruia prinţul cu aceeaşi candoare. (Vorbea cu atita seriozitate 
adresîndu-i-se lui Lebedev, de care toată lumea îşi bătea joc, încît tonul lui, 
lipsit de orice ironie, contrasta strident cu atitudinea celorlalţi; nu era mult 
pînă să ajungă şi el obiectul zeflemelelor; Miskin însă nu observa nimic.) 

- Dar nu vezi, printe, că-i un smintit? îi spuse Evghcni Pavlo-vici, 
apleeindu-se la urechea lui. Adineauri m-a informat cineva ca s-a scrintit 
într-ale celor avocatesti, că a căpătat mania elocintei judiciare si că vrea 
să se prezinte la un examen. Mă aştept la o parodie de toată frumuseţea. 

- Concluzia mea este formidabilă şi impresionantă, perora înainte, 
cu glas tunator, Lebedev. Dar să examinam mai întîi starea psihologică şi 
juridică a criminalului. Vedem că, în ciuda faptului că era lipsit de orice 


posibilitate de a-şi procura alte alimente, vinovatul sau, ca să zic aşa, 
clientul meu, a manifesat de cîteva ori în timpul curioasei lui îndeletniciri 
dorinţa de a se pocăi şi de a respinge ispita hranei ecleziastice. Acest lucru 
reiese cu prisosinta din următoarele date concrete: se menţionează ca un 
fapt absolut cert că omul nostru a mîncat şi cinci sau şase copilaşi, cifră 
relativ neînsemnată, dar în schimb foarte semnificativă din alt punct de 
vedere. Este evident că, mustrat de conştiinţă (căci clientul meu e 
credincios şi are şi conştiinţă, ceea ce mă voi strădui să vă dovedesc), 
dornic să-şi micsoreze pe cit îi sta în putinţă păcatul, a încercat sa 
înlocuiască de şase ori hrana monahală cu hrana laică. Faptul că a vrut 
numai să încerce este de asemenea incontestabil, căci, dac-ar fi facut-o 
numai dintr-o dorinţă de variaţie gastronomică, cifra şase ar fi prea 
neînsemnată; pentru ce numai şase bucăţi şi nu treizeci? (Observati că iau 
cifrele juma-juma.) Dar dacă o luăm drept o încercare inspirată exclusiv de 
teama de a nu făptui noi sacrilegii, atunci cifra de şase îşi găseşte 
explicaţia şi justificarea deplină; într-adevăr, şase tentative pentru a calma 
remuşcările conştiinţei sînt prea de ajuns, dacă ţinem seama că aceste 
încercări nu puteau, sub nici un motiv, să fie izbutite. Mai întîi, după 
părerea rnea, copilul e prea mic, vreau să spun că nu-i prea trupeş, şi ca 
atare, pentru acelaşi interval de timp, i-ar fi trebuit de trei sau chiar de 
cinci ori mai multi copii decît călugări, încît şi păcatul, chiar dacă s-ar fi 
micşorat, pe de o parte, necesarmente s-ar fi mărit de cealaltă, sub 
raportul cantităţii, ca o compensare a lipsei de calitate. Judecind astfel, 
domnilor, eu mă pun, bineînţeles, în situaţia unui criminal din veacul al 
doisprezecelea. Cît despre mine, om din secolul al nouăsprezecelea, eu aş 
fi judecat poate altfel, fapt asupra căruia vă atrag atenţia, încit nu înţeleg 
rostul acestei ilaritati stupide si nu înţeleg de ce vă vine să faceţi atita haz 
pe socoteala mea, domnilor; iar din partea ta, generale, e chiar lipsă totală 
de bun-simt. In al doilea rind, după părerea mea personală, copilul 
reprezintă o hrană prea puţin consistentă, avînd poate şi un gust prea fad 
şi gretos, încît criminalul, urmînd un asemenea regim alimentar, pe lîngă 
faptul că nu şi-ar fi satisfăcut deloc cerinţele stomacului, s-ar fi ales numai 
cu mustrări de conştiinţă. Acum urmează, domnilor, concluzia, finalul, ca 
să zic aşa, final care cuprinde dezlegarea uneia dintre cele mai mari 
probleme ale tuturor timpurilor: de atunci ca şi de azi! Vinovatul, în cele 
din urmă, se denunţă singur clerului şi se predă în miinile stapinirii. Ne 
întrebăm, ştiind pedepsele de atunci, ce chinuri îl aşteptau, ce cazne, ce 
roti, ce ruguri? Ce l-a determinat, totuşi, să se denunțe? Pentru ce nu s-a 
limitat pur şi simplu la cifra aceasta de şaizeci şi nu şi-a păstrat secretul 
pînă la ultima lui suflare? Nu era mai bine să se fi lăsat păgubaş de 
călugări, ducînd o viaţă pocăită de sihastru? N-ar fi putut, în sfirşit, el 
însuşi să se facă călugăr? Aici e dezlegarea enigmei! Inseamna că a existat 
ceva mai puternic decit torturile, decit rugul şi chiar decit o deprindere de 
douăzeci de ani! Inseamna că a existat o idee mai puternică decit toate 
calamitatile, secetele, torturile, decit lepra, foametea, ciuma şi tot infernul 
acela pe care omenirea nu le-ar fi putut suporta fără ideea aceasta 
îndrumătoare, ce apropie şi leagă oamenii între ei, calauzeste inimile si 
fecundează izvoarele vieţii! Ei bine, aratati-mi ceva asemănător puterii 
acesteia în secolul nostru, al viciilor şi al căilor ferate... Ar fi trebuit să 
spun: în secolul nostru, al vapoarelor şi al căilor ferate, dar spun: în secolul 


nostru, al viciilor şi al căilor ferate, pentru că, deşi sînt beat, am o judecată 
dreaptă. Arătaţi-mi o idee care să-i lege între ei pe oamenii de astăzi cu o 
putere măcar pe jumătate faţă de aceea din secolele trecute. Şi mai 
îndrăzniţi să spuneţi că izvoarele vieţii n-au fost şubrezite şi tulburate sub 
semnul acestui ,astru", sub stăpînirea acestei reţele în care s-a încurcat 
omenirea? Şi nu va mai grozaviti cu prosperitatea voastră, cu bogăţiile, cu 
raritatea crizelor de foamete şi rapiditatea mijloacelor de transport! Sînt 
mai multe bogății, dar e mai puţină putere; nu mai există ideea care sa 
lege inimile, totul s-a şubrezit, totul s-a molesit, totul e putred! Sîntem cu 
toţii putrezi, cu toţii, cu toţii... Dar ajunge, acum nu-i vorba de asta, ci e 
vorba dacă n-ar fi momentul, excelentissime prinţ, să se servească 
gustarea pregătită pentru musafirii noştri? 

Peroratia lui Lebedev pe multi dintre ascultători îi indignase la culme 
(ar fi cazul să menţionăm că în tot timpul cuvintarii sale sticlele se 
destupau fără întrerupere), dar această încheiere neaşteptată despre 
perspectiva unei gustări mai substanţiale avu darul să calmeze ca prin 
farmec spiritele agitate. Referindu-se la practica avocateasca, el însuşi 
denumise o asemenea încheiere abilă drept „o spectaculoasă răsturnare 
de situaţii". Veselia generală se reîntronă, manifestindu-se prin noi explozii 
de ris; atmosfera era animată: toţi părăsiră scaunele şi incepura să se 
plimbe pe terasă pentru a se dezmorti după atita şedere. Singur Keller 
rămase nemulţumit de discursul lui Lebedev, vădind o nelinişte puţin 
obişnuită. 

- Atacă civilizaţia, face apologia barbariei din veacul al doispre- 
zecelea, se maimutareste şi nici măcar să zici că o face din convingerea 
cinstită a unei inimi curate. Cu ce şi-o fi cîştigat el casa, dati-mi voie sa vă 
întreb? se adresa el ba unuia, ba altuia, vorbind intenţionat cu glas tare. 

— Mi-a fost dat să cunosc un adevărat talmacitor al Apocalipsei, pe 
răposatul Grigori Semionovici Burmistrov, perora într-un colţ generalul 
Ivolghin, în mijlocul unui alt grup de auditori, adresindu-i-se în special lui 
Ptitin, pe care-l imobilizase, ţinîndu-l de nasturele hainei. Acela, aş putea 
spune, înflăcăra inimile cu vorba lui. Mai întîi îşi punea ochelarii, deschidea 
o carte groasă, cu scoarte negre, ei şi, pe lîngă asta, barba lui albă şi cele 
două medalii pentru acte de filantropie — îţi închipui ce impresie! Apoi 
începea cu un glas aspru şi sever; înaintea lui, generalii îşi plecau 
capetele, iar doamnele, pur şi simplu, leşinau. Asta, l-aţi auzit doar - îşi 
încheie tălmăcirile cu o invitaţie la gustare! E prea de tot. 

Ptitin îl asculta cu zimbetul pe buze şi se pregătea mereu să pună 
mîna pe pălărie ca să plece, dar fie că nu avea destulă îndrăzneală, fie că 
uita de fiece dată de această intenţie, continua să rămînă pe loc. Inainte 
ca oaspeţii să fi părăsit masa, Ganea încetase deodată să mai bea şi-şi 
împinse paharul cît mai departe; o umbră îi întunecă faţa. Cînd toată 
lumea se ridică de la masă, el se duse şi se aşeză lîngă Rogojin. S-ar fi 
putut crede, aşa cum stăteau alături, că sînt cei mai buni prieteni. Rogojin 
care, la început, intentionase de vreo citeva ori să se retragă discret, 
stătea acum nemişcat, cu capul în jos, şi părea că-şi uitase cu totul 
intenţia de a pleca. Toată seara nu pusese în gură nici o picătură de vin şi 
stătea dus pe gînduri; doar din cînd în cînd ridica ochii şi examina lung pe 
fiecare. Acum însă făcea impresia că aşteaptă ceva foarte important 
pentru el şi că deocamdată este hotărit să nu plece. 


Prinţul nu băuse decit două sau trei cupe de şampanie şi era bine 
dispus. Sculindu-se de la masă, întîlni privirea lui Evgheni Pavlovici si, 
amintindu-şi de explicaţia ce urma să o aibă cu el, îi zirnbi cu prietenie. 
Evgheni Pavlovici îi răspunse cu un semn din cap şi deodată i-l arătă pe 
Ippolit pe care îl privise pînă atunci cu multă atenţie. Bolnavul dormea, 
întins pe canapea. 

- Spune-mi printe, ce caută, de fapt, tinerelul acesta la dumneata? 
întrebă el deodată cu atita necaz şi chiar pornire duşmănoasă incit prinţul 
rămase surprins. Pariez că-i coace ceva în cap, că ţi-a pus gînd rău! 

- Am observat, răspunse prinţul, sau, cel puţin aşa mi s-a părut, că te 
ocupi cam mult de el astăzi, Evgheni Pavlici. E adevărat? 

- Şi unde mai pui că, în situaţia mea, ar trebui să am alte griji, nu-i 
aşa? Chiar mă mir că această figură antipatică mi-a atras, fără să vreau, 
atenţia toată seara, de cum am venit aici! 

- Are o faţă frumoasă... 

- Fii atent! Priveşte-l! strigă Evgheni Pavlovici, apucîndu-l pe Miskin 
de braţ. Uită-te la el!... 

Din nou, prinţul îl privi mirat pe interlocutorul său. 


V 


Ippolit care, spre sfirsitul peroratiei lui Lebedev, atipise pe canapea, 
tresäri deodată, ca şi cum cineva i-ar fi dat un ghiont în coastă; ridicindu- 
se în capul oaselor, îşi roti privirea speriată jur-împrejur şi o paloare stranie 
îi acoperi faţa; ochii i se umplură de groază cînd, revenindu-şi din 
buimăceala somnului, se dumeri în sfirşit asupra celor petrecute în seara 
aceea. 

- Ce? Se pregătesc să plece? S-a sfîrşit? Totul s-a sfîrşit? A răsărit 
soarele? întrebă el îngrijorat şi apucîndu-l de brat pe Miskin. Cit e ceasul? 
Pentru numele lui Dumnezeu, cit este? Am dormit prea mult? adăugă el cu 
un fel de deznădejde, ca şi cum somnul îl făcuse să piardă iremediabil 
ceva esenţial, de care depindea tot destinul lui. 

- Ai dormit exact şapte sau opt minute, răspunse Evgheni Pavlovici. 

Ippolit îl privi cu ochii plini de speranţă supremă într-un cuvînt 
salvator şi cîteva secunde se strădui să-şi adune gindurile. 

- Al... Numai atit? Aşadar, eu... îngăimă el şi respiră adînc, ca si cum 
ar fi scăpat de o mare povară. Intelese acum că nimic nu „s-a sfîrşit!" încă 
şi că deocamdată nu se crăpase de ziuă, că musafirii nu s-au ridicat să 
plece, ci se pregăteau de o gustare şi că, dacă într-adevăr ceva se sfirsise, 
era numai poliloghia lui Lebedev. Faţa i se destinse într-un zîmbet larg şi 
pete roşii, semnele bolii, i se aprinseră pe umerii obrajilor. 

- Ai numărat pina şi minutele cit am dormit, Evgheni Pavlici, strecură 
el cu ironie, am băgat de seamă că aproape nu ţi-ai luat ochii de la mine în 
seara asta... Aha! Rogojin! L-am văzut chiar acum, în vis, şopti el la 
urechea prinţului, în timp ce, cu sprincenele încruntate, cu o mişcare din 
cap, îl arătă pe Rogojin, care şedea lîngă masă. A, da, făcu el, lăsîndu-şi 
gîndul să alunece, fără nici un şir, de la o idee la alta, dar unde-i oratorul? 
Unde-i Lebedev? A isprăvit, vasăzică? Despre ce-a vorbit? E adevărat, 
printe, că ai spus odată că ,,frumusetea" va salva lumea? Domnilor, strigă 
el, adresîndu-se tuturor, prinţul susţine că frumuseţea va salva lumea! lar 


eu susţin că asemenea idei frivole îi vin acum pentru că este îndrăgostit. 
Domnilor, prinţul e îndrăgostit; cum a intrat adineauri, mi-am şi dat 
seama. Nu te ruşina, printe, că o să-mi fie milă de tine. Ce fel de 
frumuseţe ar putea să salveze lumea? Am auzit-o de la Kolea.... Eşti un 
creştin fervent? Kolea pretinde că dumitale însuţi iti place să te numesti 
creştin. 

Prinţul îl examina cu atenţie fără să scoată un cuvint. 

- Nu-mi răspunzi? Crezi poate că te iubesc mult? adauga Ippolit din 
senin. 

- Nu, nu cred asta. Ştiu că nu mă iubeşti. 

- Cum aşa? Chiar şi după discuţia noastră de ieri? Crezi că n-am fost 
ieri sincer cu dumneata? 

- Ştiam şi atunci că nu mă iubeşti. 

- Pentru că sînt invidios pe dumneata, pentru că te pizmuiesc, nu-i 
aşa? Totdeauna ai crezut la fel şi mai crezi şi acum, dar... dar de ce îţi spun 
toate astea? Vreau să mai beau şampanie; toarnă-mi Keller. 

— Nu te mai las să bei, Ippolit, n-ai voie... 

Şi prinţul împinse mai încolo paharul din faţa bolnavului. 

— Poate că ai dreptate... consimti Ippolit imediat şi oarecum 
îngîndurat. Te pomeneşti că or să spună... dar ce-mi pasă mie de ceea ce 
vor spune? Nu-i aşa? Să spună pe urmă ce-or vrea, nu-i aşa, printe? Si ce 
ne priveşte pe noi toţi ce va fi pe urmă!... M-am trezit brusc şi sînt încă 
buimac. Ce vis îngrozitor am avut, abia acum mi-am adus aminte... Nu-ţi 
doresc asemenea vise, printe, desi poate că, într-adevăr, nu te iubesc. Si 
dacă nu iubeşti pe cineva, nu-i un motiv să-i doreşti răul, nu-i aşa? Dar ce 
am de tot întreb, mereu întreb? Dă-mi mina să ţi-o string tare-tare, aşa... 
Mi-ai întins mina totuşi? Ştiai deci că am s-o string din toată inima?... Bine, 
n-am sa mai beau. Cit e ceasul? De altfel, e inutil să mai întreb, ştiu cit 
este. Ceasul a sosit! Acuma-i momentul. Ce se-ntimpla acolo în colt, se 
pune masa? Atunci masa asta e liberă? Foarte bine! Domnilor, eu... de 
altfel, domnii aceştia nici nu m-ascultă... Vreau să citesc un articol, printe. 
Gustarea, bineînţeles, e mai interesantă, dar... 

Şi deodată, spre mirarea tuturor, lppolit scoase din buzunarul interior 
al hainei un plic mare, pecetluit cu ceară roşie, şi-l puse pe masă, în faţa 
lui. 

Gestul acesta neprevăzut produse o impresie puternică asupra 
întregii societăţi care, chiar dacă se aştepta la ceva în seara aceea din 
partea lui Ippolit, nu se aştepta la asta. Evgheni Pavlovici - aproape să sară 
în sus de surpriză; Ganea îşi împinse scaunul spre masă; Rogojin se trase 
şi el mai aproape, dar faţa lui exprima mai mult scîrbă şi necaz, ca şi cum 
ar fi înţeles tilcul acelui gest. Lebedev. care din întîmplare se afla chiar 
lîngă Ippolit, se apropie şi mai mult şi, iscodind cu ochii lui mici şi curiosi 
plicul misterios, părea că încerca să-i ghicească conţinutul. 

- Ce ai acolo? întrebă prinţul cu nelinişte. 

- De îndată ce va răsări soarele, am spus că mă voi duce la culcare, 
printe, pe cuvîntul meu de onoare, ai să vezi! strigă Ippolit, dar... poate ca 
nu mă credeţi in stare să deschid plicul acesta! adăugă el, plimbind asupra 
musafirilor o privire provocatoare ce părea că se adresează tuturor, fără 
deosebire. 

Prinţul observă că băiatul tremura din tot corpul. 


- Nici unul dintre noi nu se gîndeşte la asta, răspunse Miskin. Cum 
poţi să presupui aşa ceva... şi ce idee ciudată că vrei să citeşti acum... Ce 
ai acolo, Ippolit? 

- Ce s-a-ntimplat? Ce l-a apucat iar? întrebau ceilalţi. 

Cu toţii se apropiară, deşi unii începuseră deja să manince; s-ar fi zis 
că plicul, cu pecetea lui roşie, exercita o putere de atracţie magnetică 
asupra întregii asistente. 

- Chiar eu am scris asta ieri, după ce ţi-am promis că voi veni să 
locuiesc la dumneata, printe. Am scris toată ziua şi o bună parte din 
noapte; am terminat abia azi-dimineata; atipind puţin înainte de a se face 
ziuă, am avut un vis... 

- Nu-i mai bine să laşi pe miine? întrerupse cu sfială prinţul. 

- Miine „timpul nu va mai fi!" răspunse Ippolit cu un zîmbet crispat. 
De altfel, nu vă îngrijiţi, lectura va ţine vreo patruzeci de minute, cel mult 
un ceas... Aţi văzut cum se interesează toată lumea? Toţi s-au apropiat 
curioşi, toţi se uită la pecete; şi cînd te gindesti că dacă n-aş fi pus 
articolul în plic, n-ar fi avut nici un efect. Ha, ha! Forţa misterului! Ei, să 
deschid sau nu, domnilor? strigă el cu acel ris straniu şi cu ochii scînteind. 
Un mister! Mister! Îţi aminteşti cumva, printe, cine a spus că „timpul nu va 
mai fi'? Un înger uriaş şi puternic proclamă asta în Apocalipsă. 

- E mai bine să nu citească! strigă deodată Evgheni Pavlovici cu un 
glas care trăda atita nelinişte, încît multora purtarea lui li se păru ciudată. 

- Nu trebuie, renunţă! interveni alarmat şi prinţul, punînd mîna pe 
plic. 

- Nu e timpul de lectură, acum, sîntem la gustare, spuse careva. 

- Un articol? Pentru vreo revistă? se informă un altul. 

- O fi ceva plicticos, adăugă al treilea. 

- Dar ce are acolo? întrebară cei mai mulţi. 

Pe de altă parte, gestul temător al prinţului îl cam sperie se pare pe 
Ippolit. 

— Să nu citesc... aşadar? şopti el către Mişkin cu un fel de teamă în 
glas si un zîmbet nervos îi schimonosi buzele invinetite. Să nu mai citesc? 
biigui el, plimbindu-si avid privirea pe toate feţele zăbovind scrutător în 
ochii fiecăruia şi agatindu-se parcă de toţi cu obişnuita-i expansivitate 
impulsivă. Dumitale... ţi-e frică? i se adresă el din nou prinţului. 

— De ce să-mi fie frică? întrebă Mişkin, al cărui chip trăda o stare de 
nelinişte mereu crescîndă.. 

Ippolit se ridică brusc, ca si cum l-ar fi smucit cineva de pe scaun. 

— Cine are o moneda de două grivne, douăzeci de copeici, o 
monedă oarecare? întrebă el răstit. 

— Poftim! îi oferi pe dată Lebedev; îl străfulgerase gîndul că 
bolnavul şi-a pierdut minţile. 

— Vera Lukianovna, spuse cu vioiciune Ippolit, ia banul asta şi 
aruncă-l pe masă; vom decide după cum o să cadă: cap sau pajură? Pajura 
— înseamnă că va trebui să citesc. 

Tinara fată, speriată, se uită rind pe rînd la monedă, la Ippolit şi la 
tatăl ei; după aceea, ridicind ochii în sus, ca şi cum i-ar fi fost oprit să se 
uite la ban, îl aruncă pe masă. Căzu pajura. 

— Aşadar, să citesc, şopti Ippolit, zdrobit parcă de hotarirea sorții si 
tot atit de palid ca şi cum ar fi primit vestea condamnării lui la moarte. Si 


totuşi, pronunţă el tresărind, după ce tăcu vreo jumătate de minut, ce-i 
asta? Realmente am tras eu chiar acum la sorţi? continuă el, plimbindu-si 
privirea pe feţele celorlalţi, cu aceeaşi sinceritate stăruitoare. E de 
necrezut!... Dar e un amănunt psihologic fenomenal! strigă el cu o 
surprindere vădită. E... ceva imponderabil, dragă printe! întări cu 
convingere Ippolit, înviorîndu-se şi venindu-şi parca în fire. Noteaza-ti asta, 
printe; după cite ştiu, culegi date cu privire la pedeapsa cu moartea ... Asa 
mi s-a spus, ha, ha, ha! O, Doamne, ce stupizenie! şi cu aceste vorbe se 
aşeză pe divan, cu coatele pe masă şi-şi luă capul în miini... E chiar rusi- 
nos!... Dar ce-mi pasă, în definitiv, dacă-i ruşinos sau nu? adăugă el 
aproape imediat, ridicînd capul. Şi deodată, cu o hotärîre subită, anunţă: 
Domnilor! Domnilor, deschid plicul. De altfel ... nu silesc pe nimeni să m- 
asculte... 

Cu mîinile tremurinde de emoție, desfăcu plicul, scoase cîteva foi de 
hîrtie de format mic, acoperite cu o scriere măruntă, le aşeză în faţa lui şi 
începu să le netezească. 

- Dar ce este? Ce-o să citească? mormaiau unii incruntindu-se, în 
timp ce alţii păstrau tăcerea. Dar cu toţii se aşezară, privindu-l cu multă 
curiozitate. Se aşteptau poate într-adevăr la ceva extraordinar. Vera, 
agatindu-se strîns cu mîinile de speteaza scaunului pe care şedea tatăl ei, 
aproape că plingea de spaimă; tot aşa de speriat părea şi Kolea. Deodată, 
Lebedev, care-şi reluase locul, se ridică pe jumătate, puse mina pe 
sfeşnice şi le apropie de Ippolit, ca să poată vedea mai bine la citit. 

- Domnilor, €... veţi vedea îndată ce este, adăugă ca pentru sine 
tînărul şi trecu direct la lectură: „Confesiunea mea!" Motto: Apres moi le 
deluge!... Ce stupizenie! dracu' să mă ia! urlă el deodată, de parcă s-ar fi 
fript. Cum naiba mi-a venit să aleg un motto aşa de ridicol?... Ascultati dar, 
domnilor!... Vă asigur că toate astea, la urma urmelor, poate că nu-s decit 
nişte lucruri complet lipsite de importanţă! Dar sînt cîteva idei de-ale mele 
şi... dacă credeţi că-i... ceva misterios sau... interzis... într-un cuvint... 

- N-ar fi mai bine fără introducere? întrerupse Ganea. 

- la nu te mai sclifosi atîta! adăugă altul. 

- Prea multă vorbărie! se amestecă şi Rogojin, care pînă atunci nu 
scosese o vorbă toată seara. 

Ippolit îl sfredeli cu privirea, iar în momentul cînd ochii li se întîlniră, 
Rogojin schiţă un zîmbet acru şi răutăcios; apoi rosti tărăgănat aceste 
cuvinte ciudate: 

- Nu aşa se fac treburile astea, băiete, nu aşa... 

Nimeni nu înţelese, desigur, ce anume voia să zică Rogojin, totuşi 
vorbele lui făcură o impresie destul de ciudată asupra celorlalţi. lar în ceea 
ce-l priveşte pe Ippolit, aceste cuvinte avură asupra lui un efect cu totul 
neaşteptat, zguduitor: fu cutremurat de un fior atît de puternic, incit 
prinţul întinse braţul ca să-l susţină; şi ar fi strigat cu siguranţă dacă nu şi- 
ar fi pierdut glasul. Cîteva secunde n-a fost în stare să articuleze un singur 
cuvînt şi respirind din greu se uita întruna, cu aceeaşi fixitate, la Rogojin. 
În cele din urmă făcu o sfortare supremă şi izbuti să rostească cu vocea 
sugrumată: 

— Aşadar, dumneata... erai... Dumneata? 

— Eu? Ce anume? Unde? întrebă nedumerit Rogojin, în timp ce 
Ippolit, cu fata congestionată, cuprins de un fel de furie, îl apostrofă 


vehement: 

— Dumneata ai fost la mine săptămîna trecută între orele unu şi 
două, noaptea, după ce te vizitasem chiar în dimineaţa acelei zile, 
dumneata ai fost!! Mărturiseşte, dumneata ai fost? 

— Săptămina trecută, noaptea? Dar ce te-a apucat, flăcăule? Ai 
căpiat? 

Tacut, „flăcăul" îşi duse degetul arătător la frunte si statu asa un 
minut pe gînduri, apoi pe fata-i stoarsa de singe şi încă ravasita de spaimă 
apăru un zîmbet viclean, aproape triumfător. 

— Ba da, dumneata ai fost, repetă el în sfirşit, în şoaptă, dar cu 
multă convingere. Ai intrat în odaie la mine, te-ai aşezat, fără să spui o 
vorbă, pe scaunul de lîngă fereastră şi ai stat acolo mai bine de un ceas; ai 
venit pe la ora unu după miezul nopţii şi trecuse ora două cînd ai plecat... 
Dumneata ai fost, dumneata! De ce m-ai speriat, pentru ce ai vrut să mă 
chinuieşti — nu înţeleg, dar sînt convins că ai fost dumneata! 

Şi o ură nemărginită îi întunecă deodată privirea, cu toate că nu-şi 
putea stapini tremurul ce trăda o spaimă lăuntrică. 

— Veţi afla îndată totul, domnilor, eu... eu... ascultați... Cu un gest 
febril apucă din nou foile împrăştiate pe masă, încercînd să le adune; dar 
miinile-i tremurau groaznic şi filele razletite nu i se supuneau; zăbovi mult 
pînă cînd, cu greu, izbuti să le aşeze, într-o aproximativă ordine. 

În sfîrşit, lectura începu. Timp de vreo cinci minute, sufocîndu-se de 
emoție, autorul articolului-surpriză citi cu glasul întretăiat şi cam 
incoerent; treptat, vocea-i deveni mai fermă, mai curgătoare, redînd clar si 
nuantat sensul frazelor. Din cînd în cînd, doar cite un acces de tuse violent 
îl silea să-şi întrerupă lectura; pe la mijlocul articolului, însă, începu să 
răguşească tot mai mult; insufletirea neobisnuita care punea treptat 
stapinire pe el ajunse spre sfîrşit la o intensitate maximă, ca şi impresia 
penibilă, de altfel, pe care o încercau în acele momente ascultătorii lui. 
lată conţinutul acestui „articol“: 

CONFESIUNEA MEA 

„Apres moi le deluge!" 

leri dimineaţă, prințul a trecut pe la mine; în timpul conversatiei, mi- 
a propus să locuiesc în vila lui. Ştiam că are să insiste, şi eram sigur că o 
să-mi trintească fără inconjur, că, acolo e mai uşor să mori printre oameni 
şi copaci, după cum se exprimă el. Dar astăzi n-a pronunţat cuvintul a 
muri, ci a spus „ai s-o duci mai uşor” ceea ce, pentru mine, în starea în 
care mă aflu, e aproape, acelaşi lucru. L-am întrebat ce semnificaţie dă el 
în cazul acesta cuvintului ,,copaci" şi pentru ce îmi pomeneşte mereu de 
aceşti ,,copaci", pentru ca să aflu cu uimire că as fi spus chiar eu mai zilele 
trecute că venisem la Pavlovsk cu gîndul să privesc pentru ultima oară 
copacii. Am obiectat că în momentul morții e totuna dacă ai sub ochi 
copaci sau un zid de cărămidă şi că, pentru două săptămîni, nu merită să 
te sinchiseşti de aşa ceva, la cure îmi dădu imediat dreptate, explicind 
totuşi că, după el, verdeata şi aerul curat vor avea cu siguranţă un efect 
binefăcător asupra organismului meu şi că în consecinţă starea de 
nelinişte şi visurile mele se vor schimba în bine. l-am obiectat din nou, 
rizind, că vorbeşte ca un materialist, la care mi-a răspuns cu zimbetu-i 
obişnuit că a fost întotdeauna un materialist. Deoarece nu minte 
niciodată, nu sint simple vorbe de clacă. Are un zimbet de om bun; l-am 


observat mai atent acum. Nu ştiu dacă îl iubesc sau nu, n-am timp să-mi 
bat capul cu asta. Remarc numai un lucru: ura pe care de cinci luni o 
nutream împotriva lui aproape că s-a stins cu desăvirşire în aceste ultime 
săptămini. Cine ştie? Poale m-am dus la Pavlovsk numai ca să-l văd. Dar... 
atunci pentru ce mi-am părăsit odaia? Un condamnat la moarte nu trebuie 
să iasă din colțul lui, şi dacă acum as fi fost hotărit să aştept pînă în 
ultimul moment, cu siguranță nu mi-aş fi părăsit odaia pentru nimic in 
lume şi n-aş fi acceptat propunerea de „a muri" la el, la Pavlovsk. 

Trebuie să mă grăbesc ca pină miine să termin neapărat această 
confesiune. Nu voi avea deci răgazul s-o recitesc şi s-o îndrept, nu-mi 
ramine decit s-o revăd miine, cînd o voi citi prinţului şi celor două-trei 
persoane care desigur se vor afla la el. Întrucît nu conține nici un cuvînt 
fals, ci numai purul adevăr, suprem şi solemn, sînt curios să ştiu ce 
impresie îmi va produce cind o voi reciti. De altfel, nici nu era nevoie să 
mai scriu cuvintele ,, adevăr suprem şi solemn "; cînd nu-mi mai rămîn 
decit două săptămini de trăit, oricum nu face să mai mint, pentru că nu 
face nici să trăiesc doar două săptămini; e cea mai bună dovadă că voi 
scrie numai purul adevăr (N.B. De reţinut următorul gind: nu cumva sînt 
nebun în momentul acesta sau, mai bine zis, în unele momente? Mi s-a 
spus ca ceva absolut ieri că în ultimul stadiu al bolii, ftiziecii îşi pierd 
uneori, pentru un timp, capacitatea de a rationa. Trebuie să verific miine, 
după impresia pe care lectura mea o va produce asupra ascultătorilor. 
Chestiunea aceasta trebuie lămurită negreşit şi cit mai exact; altminteri 
nu pot întreprinde nimic.) 

Mi se pare că am scris acum o prostie gogonată, dar n-am timp s-o 
mai îndrept, am spus-o; de altfel, chiar dacă mi-aş da seama că mă 
contrazic la fiece pas, îmi dau cuvintul să nu modific nici un singur rind 
măcar din acest manuscris. Vreau să verific, citindu-l miine, dacă ideile 
mele au într-adevăr un curs logic, dacă sînt în stare să-mi observ greşelile 
şi dacă sînt fruste toate concluziile la care am ajuns în aceste şase luni de 
meditație între pereţii acestei camere, sau nu sînt decit rodul unui delir. 

Dacă ar fi trebuit acum două luni să-mi părăsesc, ca astăzi, şi pentru 
totdeauna odaia şi să spun adio zidului lui Meyer, sînt sigur c-aş fi fost 
trist. Acum însă nu simt nimic asemănător, cu toate că miine părăsesc şi 
odaia, şi zidul pentru vecie. Aşadar, convingerea mea că, pentru două 
săptămini, n-are rost să regreti ceva şi nici să te laşi pradă unor simple 
impresii sau senzaţii mi-a biruit firea şi este în măsură acum să-mi 
subordoneze sentimentele. Dar să fie oare adevărat? Să fie adevărat că 
firea mea e cu totul biruita? Dacă aş fi supus acum unor cazne, aş tipa cu 
siguranţă şi n-aş mai susține că nu face să tipi şi să simţi durerea cind nu 
ti-au rămas decit cincisprezece zile de trăit. 

Să fie adică adevărat că mi-au rămas doar cincisprezece zile de 
viaţă? în seara aceea, la Pavlovsk, am minţit: doctorul B. nu mi-a spus 
nimic şi nici nu m-a consultat vreodată; dar acum opt zile m-a examinat 
studentul Kislorodov; după convingerile sale e un materialist, ateu şi 
nihilist; de aceeu l-am şi chemat; îmi trebuia un om care, fără înconjur şi 
menajamente, să-mi spună în faţă tot adevărul. Aşa a şi făcut, nu numai 
fără înconjur, fără nici un fel de ceremonii şi menajamente, ci chiar cu o 
vădită plăcere (ceea ce, după părerea mea, era prea de tot). Mi-a trintit-o 
verde-n faţa că nu mai am decit o lună de trăit, poate ceva mai mult dacă 


împrejurările imi vor fi cu totul favorabile, dar nu este exclus să mor şi mai 
curînd. După părerea lui, s-ar putea întîmpla să mor şi subit, chiar miine 
de pildă. S-au mai văzut asemenea cazuri, şi chiar alaltăieri, la Kolomna, o 
tinără femeie, bolnavă de ftizie, într-o stare asemănătoare cu a mea, 
simțindu-se deodată rău în momentul cind se pregătea să iasă după 
tirguieli, s-a întins pe canapea, a scos un suspin şi a murit. Toate astea mi 
le-a spus Kislorodov cu o nepăsare ostentativă, vrind să sublinieze parcă 
lipsa lui de sensibilitate fata de asemenea fenomene şi avind aerul că-mi 
face o mare onoare prin aceasta, adică ardtindu-mi că mă consideră si pe 
mine o fiinţă superioară, aidoma cu el; o fiinţă care neagă totul şi căreia 
nu-i pasă de nimic, nici chiar de propria ei moarte. Oricum însă, un lucru 
ramine cert: nu mai am decit o lună de trăit! Aici sînt convins că nu s-a 
înşelat citusi de putin. 

Am fost surprins adineauri aiizindu-l pe prinţ că-mi vorbeşte de ,, 
visele mele urite". Cum de-a ghicit? Mi-a spus că la Pavlovsk ,,nelinistea şi 
visele mele" se vor schimba în bine şi de ce tocmai visele? Ori e medic, ori 
într-adevăr are o minte atît de pătrunzătoare, încit poate să ghicească 
multe lucruri. (Dar că, la urma urmei, e un ., idiot " nu încape îndoială.) Ca 
un făcut, cu puţin înainte de venirea lui, visasem ceva frumos (de altfel, 
am acum sute de halucinaţii de astea). Adormisem, cred, cu un ceas 
înaintea sosirii lui şi se făcea că eram într-o odaie (dar nu într-a mea). 
Camera era luminoasă, mai spațioasă, mai înaltă şi mai bine mobilată 
decit a mea; erau acolo un dulap, un scrin, o canapea şi patul meu; 
acesta, mare şi larg, era acoperit cu o plapumă de mătase verde. Şi în 
odaia asta am zărit deodată o lighioană inspaimintatoare, un fel de 
monstru. Semăna cu un scorpion, mult mai hidos însă şi mai 
inspäimintätor tocmai prin aceea că asemenea vietati nici nu există în 
natură, iar faptul că mi se arătase tocmai mie avea parcă un tilc deosebit, 
plin de mister. Am putut s-o examinez foarte bine: era o reptilă lungă de 
vreo douăzeci de centimetri, cu trupul maroniu şi solzos; la cap era groasă 
de două degete, dar se ingusta din ce în ce mai mult spre coadă, încit 
virful era subţire de tot. Două labe, una la dreapta, alta la stînga, ieşeau 
din trunchi cam la vreo cinci centimetri de la cap, formînd un unghi de 
patruzeci şi cinci de grade; erau lungi cam de opt-nouă centimetri, încit, 
văzut de sus, monstrul avea forma unui trident. Capul nu i l-am observat 
bine, dar am zărit două mustăcioare nu prea lungi, ca două ace tari, tot de 
culoare cafenie. În virful cozii şi la extremităţile fiecărei labe se vedeau de 
asemenea cite doi ţepi de acelaşi fel; erau deci şase cu totul. Lighioana se 
invirtea turbată prin odaie, sprijinindu-se pe cele două labe şi pe coadă; 
trunchiul şi labele se încolăceau în mişcări iuti de şerpi minusculi, 
producînd o impresie oribilă, dezgustătoare. Mă temeam grozav să nu mă 
muşte, căci mi se spusese că era veninoasă; dar mă chinuia mai mult 
gîndul; cine o trimisese în camera mea? Ce se unelteşte împotriva mea şi 
care-i misterul? Lighioana se băga sub scrin, sub dulap, se strecura prin 
colțuri. Mă aşezai pe un scaun, cu picioarele sub mine. Imi străbătu repede 
odaia şi dispăru de sub ochii mei, furişindu-se undeva, lîngă scaunul pe 
care şedeam. Speriat, începui s-o caut cu privirea, dar, în felul cum 
stăteam pe scaun, speram că nu va putea să mă atingă. Deodată auzii un 
mic zgomot în spate, foarte aproape de ceafa mea; mă întorsei şi zării li- 
ghioana urcind pe perete în sus; ajunsese la înălțimea capului meu, si 


coada ei, miscindu-se cu o repeziciune extraordinară, aproape să-mi 
atingă părul. Sării în picioare şi în aceeaşi clipă dispăru şi lighioana. Nu 
îndrăzneam să mă urc în pat, de frică să nu mi se vire sub pernă. Atunci 
intră mama cu un cunoscut al ei în odaie. Incepură să fugărească reptila, 
păreau însă foarte linistiti ca şi cum nu s-ar fi temut de ea deloc. De fapt, 
ei nu-şi dădeau seama de primejdie! Deodată, dihania ieşi din 
ascunzătoare şi se îndreptă spre uşă; de data asta, se tira încet, fără 
zgomot; incetineala mişcărilor, care părea premeditată, îi dădea un aspect 
şi mai respingător, mai hidos. Mama deschise uşa şi o strigă pe Norma, 
cateaua noastră — un terre-neuve enorm, cu părul negru şi zburlit; s-a 
prăpădit acum cinci ani. După ce se repezi în odaie, Norma se opri 
incremenita în fata reptilei. Aceasta statu şi ea; totuşi continua să se 
zvircoleasca, iar extremităţile labelor si ale cozii se loveau de podea cu un 
sunet sec. Dacă nu mă înşel, teama mistică e un sentiment pe care 
animalele nu-l pot avea; totuşi mi s-a părut atunci că frica de care a fost 
cuprinsă Norma avea ceva neobişnuit, de esenţă oarecum mistică, ca şi 
cum ar fi presimtit si ea o enigmă fatală în apariţia înspăimiîntătoarei 
dihănii. Cateaua se trase încet dinaintea reptilei, care înainta cu prudență 
şi fără zgomot spre duşmanul ei; părea că nu aşteaptă decit momentul să 
se repeadă şi s-o muşte. Norma tremura din toate încheieturile, dar, în 
ciuda spaimei care o cuprinse, tintuia monstrul cu nişte ochi plini de furie. 
Deodată căscă botul ei roşu, aratindu-si colții teribili, şi după un moment 
de pindă încordată, hotarindu-se parcă, se năpusti asupra lighioanei, 
insfäcind-o cu dinţii. Pesemne că aceasta se smuci cu putere ca să scape 
din botul cîinelui, pentru că o văzui pe Norma prinzind-o încă o dată din 
zbor şi insfacind-o de două ori, cu mari sfortäri, pentru a încerca apoi s-o 
inghitä, trägind-o spre gitlej. Solzii trosniră sub dinţii animalului; coada şi 
capul reptilei se zvircoleau cu o repeziciune inspdimintatoare, atirnind din 
botul Normei. Deodată cateaua urlă, schelălăind de durere; reptila reuşise 
să-i intepe limba. Neputind suporta durerea, Norma îşi descleştă fălcile; 
atunci văzui între dinţii ei hidosul animal, care, pe jumătate strivit, tot se 
mai zbătea; din trupul făcut aproape terci, se prelingea pe limba catelei un 
lichid albicios, asemenea aceluia pe care-l scoate un gîndac strivit. În clipa 
aceea m-am trezit şi în camera mea apăru prințul. 

Ippolit îşi întrerupse brusc citirea. 

- Domnilor, rosti el puţin jenat, n-am mai recitit manuscrisul dar mi 
se pare că am scris aici multe lucruri de prisos. Visul acesta..... 

- Cam aşa este, se grăbi sâ confirme Ganea. 

- Recunosc, sînt prea multe amănunte care se referă numai la mine 
personal... 

Spunind aceste vorbe, Ippolit părea ostenit la culme, sleit de puteri, 
şi-şi şterse cu o batistă sudoarea ce-i îmbrobonase fruntea. 

- Cam prea mult te ocupi de propria dumitale persoană, strecură 
printre dinţi Lebedev. 

- Domnilor, încă o dată, nu silesc pe nimeni să mă asculte; cei pe 
care nu-i interesează n-au decit să plece. 

- Uite-l că-i dă pe oameni afară dintr-o casă străină, bombăni pe 
înfundate Rogojin. 

- Şi dacă ne-am ridica cu toţii şi-am pleca? interveni pe neaşteptate 
Ferdişcenco, care nu cutezase să rostească o vorbă pina atunci. 


Ippolit lăsă ochii în jos, apucind manuscrisul; în clipa următoare însă, 
înălţă capul, ochii îi sclipiră şi cele două pete roşii i se accentuară pe 
obraji. 

- Nu ţii deloc la mine, spuse el, privindu-l ţintă pe Ferdişcenko. Se 
auziră risete; de altfel, cei mai multi nu rideau. Tînărul roşi de-a binelea. 

- Ippolit, spuse prinţul, lasă lectura şi dă-mi manuscrisul. Ai să te 
culci aici, în odaia mea. Vom mai vorbi de asta chiar azi, înainte de culcare, 
şi miine; dar să fim bine intelesi că n-ai să mai desfaci niciodată filele 
acestea. Vrei? 

- Dar cum e cu putinţă? se opuse Ippolit, mirat peste măsură. 
Domnilor! strigă el numaidecit cu o insufletire înfrigurată, e un episod 
stupid; în care n-am ştiut să mă port. De aici încolo nu mai întrerup 
lectura. Cine are urechi — să asculte... 

Sorbi grăbit o înghiţitură de apă şi tot atit de grăbit îşi puse coatele 
pe masă, ferindu-se de priviri, apoi, cu aceeaşi îndărătnicie reîncepu 
lectura. De altfel, jena de care fusese cuprins la un moment dat dispăru 
curînd... 

Ideea că nu merită să trăieşti cînd ştii că ti-au rămas doar citeva 
săptămini (continuă el) a început, dacă nu mă înşel, să mă preocupe 
intens acum o lună, cînd mai aveam deci înaintea mea încă patru 
săptămini de viaţă. Dar ea pusese cu totul stăpinire pe gindurile mele abia 
acum trei zile, din seara aceea cînd am fost la Pavlovsk. Prima dată cînd 
m-am simţit pătruns de gindul acesta a fost pe terasa prinţului, în 
momentul cînd am făcut ultima încercare de a mă bucura de viață; 
doream să mă simt între oameni, să privesc copacii (aşa am şi spus, mi se 
pare), mă pasionasem, sustineam drepturile lui Burdovski, ale ,,aproapelui 
meu", visam că toţi îmi vor deschide braţele şi mă vor stringe la pieptul 
lor, că îmi vor cere iertare, nu ştiam nici eu pentru ce anume şi, la rindu- 
mi, le-as fi cerut şi eu iertare; într-un cuvînt, mi-am încheiat socotelile cu 
viata ca un neghiob si chiar atunci, în acele citeva ore, incolti în mintea 
mea această „convingere supremă ". E de mirare chiar cum de am putut 
să trăiesc şase luni încheiate fără această ,,convingere"! Mă ştiam atins de 
tuberculoză, boală care nu iartă, îmi dădeam perfect de bine seama şi nu 
căutam să-mi fac iluzii. Cu atît mai năvalnic creştea în mine dorinţa de a 
trăi; mă agatam de viata, voiam să trăiesc cu orice pret. Admit că am 
putut să mă înfurii atunci împotriva destinului orb care, nu ştiu pentru ce, 
hotărise să mă strivească ca pe o ginganie; dar cum se face că n-am 
rămas la această ură? Ce rost avea să încep a trăi cu adevărat, ştiind că 
nu-mi este îngăduit să încep nimic; încercam, ştiind bine că n-am la ce să 
mai încerc. Ajunsesem să nu mai fiu în stare să citesc o carte pînă la 
capăt; renuntasem la citit; ce rost mai are să citeşti, să-ți imbogdtesti 
mintea cu noi cunoştinţe numai pentru şase luni; gindul acesta m-a făcut 
de repetate ori să arunc cartea pe care o aveam în mină. Da, zidul casei 
Mever ar putea povesti multe! Am notat pe el multe lucruri. Nu era pe 
acest perete murdar o singură pată pe care să n-o fi cercetat. Blestemat 
zid! Şi totuşi nimic mai scump decit toți copacii din Pavlovsk sau, mai bine 
zis, ar trebui să-mi fie mai scump, dacă totul nu mi-ar fi acum egal. 

Îmi amintesc limpede astăzi cu ce nesat începusem atunci să 
urmăresc viata lor; înainte, niciodată nu mă interesase atit. Uneori îl 
aşteptam cu nerăbdare şi ocări pe Kolea, cînd eram prea suferind ca să 


pot ieşi din cameră. Toate nimicurile şi zvonurile, cele mai neînsemnate 
palavre au început să mă intereseze în aşa măsură, încît cred că am ajuns 
un birfitor. Nu înţelegeam, de pildă, cum oamenii aceştia, care aveau atita 
viaţă în ei, nu erau în stare să-şi facă o avere (de altfel, nici acum nu 
înțeleg). Am avut prilejul să cunosc un biet nevoiaş, care, după cite mi s- 
au povestit mai tirziu, murise de foame, şi-mi amintesc că ştirea m-a scos 
din sărite; dacă s-ar fi putut face ca nenorocitul acela să învie, cred că l-aş 
fi omorit pe loc. Citeodata mă simţeam mai bine săptămîni de-a rîndul şi 
puteam ieşi în stradă; curînd însă, strada începu să mă indispună şi la 
urmă să mă exaspereze chiar, de aceea stăteam zile întregi închis în casă, 
cu toate că aş fi putut ieşi la fel ca toată lumea. Nu puteam suporta forfota 
mulţimii din jurul meu, toți oamenii aceştia care mişună în toate părţile cu 
feţele preocupate, posomorite, veşnic ingrijorate, acel du-te-vino 
necontenit de pe trotuare. De ce această veşnică amărăciune a oamenilor, 
agitația şi framintarea lor fără sfirşit, expresia aceasta de răutate în ochi 
(căci sînt răi, răi, răi)? A cui e vina dacă sînt nenorociti şi nu ştiu să 
trăiască atunci cînd au în perspectivă şaizeci de ani de viata! Pentru ce s-a 
lăsat Zarnitin să moară de foame cînd mai avea şaizeci de ani înaintea lui? 
Şi fiecare, arătîndu-şi zdrentele, mîinile bătătorite, se înfurie şi strigă; 
Muncim ca nişte vite, ne zbatem, sintem flăminzi şi săracii Alţii nu 
muncesc, nu se căznesc şi totuşi sînt bogati...! (Eternul refren!) Şi în timp 
ce aceştia se bucură de binefacerile vieţii, vezi cite un biet prăpădit din 
tagma „domnilor ajunşi în mizerie", cum e, de pildă, lvan Fomici Surikov 
(cel care locuieşte în casa noastră, deasupra), îl vezi cum aleargă cu limba 
scoasă după o bucăţică de piine. II vezi îmbrăcat într-o haină ruptă în 
coate şi fără nasturi, îndeplinind tot felul de comisioane pentru diverşi 
indivizi, la orice oră, de dimineaţă pînă seara; încercaţi să-l trageţi de 
limbă. ,,Sint sărac, nevoias, un cerşetor, nevastă-mea a murit cu zile, n- 
am avut cu ce să-i cumpăr doctorii; iarna trecută mi-a înghețat copilaşul 
cel mic, s-a prăpădit de frig; fiica cea mai mare a ajuns o ţiitoare... " Mereu 
se plinge, mereu se vaită! Dar nu simt şi n-am simţit vreodată nici un fel 
de milă fata de aceşti becisnici - o spun cu un dispreţ plin de mindrie! 
Pentru ce nu e şi el un Rotschild? A cui e vina dacă nu a ajuns milionar la 
fel ca Rotschild, că n-are grămezi de coroane şi napoleoni de aur? Din 
moment ce trăieşte, totul e în puterea lui! A cui e vina dacă nu înțelege 
acest adevăr? 

O, acum totul mi-e perfect egal, acum, cînd mi-a rămas de trăit atît 
de putin, nu face să mă mai necäjesc, dar atunci, o repet, noaptea îmi 
muşcam perna, îmi sfişiam plapuma de furie. Ah! ce visuri îmi făuream pe 
atunci, cît aş fi dorit ca, tînăr cum sînt, la optsprezece ani, să mă fi găsit în 
stradă, singur, în zdrente, fără adăpost, fără lucru, fără pline, fără părinţi, 
fără prieteni, într-un oraş imens, lihnit de foame şi umilit (cu atit mai 
bine!), dar să fi fost sănătos, şi atunci aş fi arătat eu... 

Ce anume aş fi arătat? 

O, vă inchipuiti cumva că nu-mi dau seama cit de mult m-am înjosit 
prin această Confesiune a mea? Cine oare nu mă va privi ca pe un 
bäietandru care nu cunoaşte viata, uitînd că am lăsat cu mult în urmă cei 
optsprezece ani ai mei şi că în timpul acestor şase luni am ajuns un 
batrin? Dar lasă-i să-şi bată joc, să spună că toate astea nu sînt decit nişte 
poveşti. într-adevăr, mă gindeam numai la poveşti. Cu ele imi umpleam 


nopțile lungi de insomnie; mi le amintesc acum pe toate. 

E cazul oare să le repet acum. cînd şi pentru mine însumi tim-pul 
poveştilor a trecut? Şi cui le-aş spune? Visurile acelea mă distrau cînd am 
ajuns să-mi dau seama că nu mai am nevoie să studiez nici măcar 
gramatica grecească, cum imi pusesem odată în gînd; ,,o să mă curat 
înainte de a ajunge la sintaxă", mi-am zis încă de la primele pagini şi am 
aruncat cartea sub masă. Zace acolo şi acum. l-am interzis Matrionei s-o 
ridice. 

Acela în mîinile căruia va cădea această ,,Confesiune" a mea şi care 
va avea răbdarea s-o citească pînă la capăt mă va considera poate un 
nebun sau mă va privi ca pe un şcolar; dar, cel mai probabil, va fi dispus 
să vadă în mine un condamnat la moarte, care, bineînţeles, a ajuns la 
concluzia că toţi ceilalţi oameni, în afară de el, nu ştiu deloc să pretuiasca 
viata, prea o risipesc fără să-şi dea seama de valoarea ei, lenevesc prea 
mult, nu profită îndeajuns de viaţă, şi, ca atare, toți pînă la unul sint prea 
nevrednici s-o trăiască! Ei bine, să ştiţi că cititorul acesta se va înşela, şi 
că situaţia mea de condamnat la moarte n-are nici o influenţă asupra 
convingerii mele. Intrebati-i numai, întrebaţi-i de la cel dintii pînă la cel din 
urmă, în ce constă fericirea? O, fiţi siguri că Cristofor Columh a fost fericit 
nu atunci cînd a descoperit America, ci cînd era pe cale s-o descopere; fiţi 
siguri că apogeul fericirii lui a fost atins poate exact cu trei zile înainte de 
a fi descoperit Noul Continent, atunci cînd echipajul, răzvrătit de 
disperare, era cit pe-aci să întoarcă corabia înapoi, spre Europa! Dar nu de 
Noul Continent e vorba acum, lua-l-ar naiba! Columb a murit fără să-l fi 
văzut cum trebuie şi, de fapt, nici n-a ştiut vreodată ce anume 
descoperise. Esentialul este viata, numai viata, calea veşnică, necurmată 
spre descoperirea vieţii, actul descoperirii ca atare şi nicidecum 
descoperirea în sine! Dar ce rost au frazele acestea? Mă tem că tot ce 
spun aici e aşa de banal, încit risc să fiu luat, fără îndoială, drept un şcolar 
din clasele inferioare care şi-a scris prima teză pe tema liberă ,,Un răsărit 
de soare ", sau în cel mai bun caz vor afirma că voiam poate să spun ceva, 
dar că n-am ştiut... să-mi dezvălui gindul, cu toată dorința şi strădania 
mea. Voi adauge totuşi că în orice idee omenească genială ori nouă, sau, 
pur şi simplu, chiar in orice idee cît de cit serioasă ce incolteste în capul 
unui om, există ceva care nu se poate comunica altuia chiar dacă ai scrie 
volume întregi, străduindu-te să explici această idee vreme de treizeci şi 
cinci de ani; întotdeauna va rămine ceva netransmisibil, ceva care în ciuda 
straduintelor tale nu va voi să iasă din cutia ta craniană şi va zăcea acolo 
mereu, pină cînd nu vei mai ţi, fără să fi exprimat sensul major al ideii 
tale. lar dacă nici eu n-am ştiut să redau acum tot ce m-a obsedat în 
timpul acestor şase luni, se va înțelege cel puţin că am plătit mult prea 
scump „convingerea mea supremă", la care ani ajuns în momentul de 
fata. Tocmai acest lucru am socotit eu necesar, din anumite motive, să 
scot la lumină în prezenta ,,Confesiune". Aşadar, continuu. 


VI 
Nu vreau să mint: în cursul acestor şase luni, viitoarea vieţii m-a 


prins de cîteva ori şi pe mine în mrejele ei; uneori mă absorbea într-atit, 
încît îmi uitam condamnarea sau, mai bine zis, nu voiam să mă gîndesc la 


ea, ba desfăşuram şi oarecare activitate. Ar fi cazul să arăt aici şi condiţiile 
în care trăiam. Acum opt luni, cînd boala mea începu să se agraveze, am 
rupt toate relaţiile cu lumea şi m-am depărtat de vechii mei camarazi. Am 
fost întotdeauna un om destul de posac, încît m-au dat foarte curind 
uitării, ceea ce, desigur, s-ar fi întîmplat şi fără împrejurarea asta. Acasă, 
adică „în familie", duceam o viata la fel de retrasă. Acum cinci luni, m-am 
închis definitiv în odaie şi m-am izolat complet de familia mea. Dorintele 
mi se respectau cu sfinţenie şi nimeni nu îndrăznea să intre la mine decit 
în orele cînd se deretica prin cameră şi cînd mi se aducea mincarea. Mama 
imi primea poruncile tremurind şi nici nu îndrăznea să se vaiete în fata 
mea, în rarele ocazii cînd îi îngăduiam să intre în odaia mea. Îi bătea 
intruna pe ceilalți copii, să nu facă larmă şi să nu-mi tulbure liniştea; intr- 
adevăr, mă cam plingeam de tipetele lor; îmi închipui ce mult mă iubesc ei 
acum! „Credinciosul meu Kolea", cum l-am poreclit, cred că a avut şi el de 
suferit din cauza caracterului meu. În ultimul timp, de altfel, şi el m-a 
chinuit destul; era şi firesc: oamenii sînt făcuţi ca să se chinuiască unii pe 
alţii. Băgasem de seamă că-mi suporta irascibilitatea ca şi cum s-ar fi jurat 
să crute un bolnav, şi, bineînţeles lucrul acesta mă exaspera; se pare că-şi 
propusese să imite „smerenia crestineasca" a prințului, ceea ce-l făcea 
putin cam ridicol. E un băiat tînăr şi entuziast care, bineînțeles, se ia după 
alții, uneori însă găseam că era timpul să înceapă a trăi după capul lui. Îl 
iubesc mult. L-am chinuit şi pe Surikov, care locuieşte deasupra noastră şi 
care aleargă de dimineaţă pînă seară cu tot felul de comisioane; i-am 
demonstrat mereu că, dacă e sărac, vina era a lui, într-aşa fel, încît pină la 
urmă a încetat să mai vină pe la mine. E un om nenorocit, ajuns la ultimul 
grad de umilinţă. (N. B. Se spune că umilinţa e o forţă uriaşă; va trebui să-l 
întreb pe print în privinţa aceasta, doar e expresia lui.) Dar, în martie 
trecut, urcindu-mä la dinsul ca să văd copilul care, spunea el, ,,inghetase", 
fără să vreau am zimbit ironic în fata cadavrului, spunindu-i din nou lui 
Surikov că „era vina lui"; deodată buzele nenorocitului tremurară, cu o 
mînă mă apucă de umăr şi cu cealaltă îmi arătă uşa, şoptindu-mi: 
,,Pleaca!". Am ieşit, şi gestul lui mi-a plăcut mult, mi-a plăcut chiar atunci, 
în momentul cînd mă dădea afară; dar cuvintele lui mi se întipăriseră 
adînc şi, amintindu-mi mai tîrziu de ele, mi-au trezit de fiecare dată un 
sentiment penibil de milă ciudată şi dispretuitoare. Chiar sub lovitura unei 
astfel de ofense (îmi dau seama că l-am jignit, cu toate că nu era deloc în 
intenţia mea), chiar într-un asemenea moment, omul acesta n-a fost în 
stare să-şi iasă din fire! Jur că tremuratul buzelor lui în clipele acelea nu 
era provocat de furie; m-a apucat de umeri si a rostit superbul lui „„pleacă 
" absolut fără nici o minie. A făcut-o cu multă demnitate; cu foarte, multă 
chiar, care de altfel nu i se potrivea deloc (încît, la drept vorbind, avea un 
aer destul de comic), dar în atitudinea lui nu era nici un pic de răutate. E 
posibil să fi început deodată, pur şi simplu, să mă dispretuiasca. De atunci, 
cînd îl intflneam pe scară, ceea ce s-a întimplat de două sau trei ori, se 
grăbea să-şi scoată pălăria, lucru pe care nu-l făcea înainte, dar în loc să 
se oprească, la fel ca altădată, trecea grăbit şi cu un aer jenat pe lîngă 
mine. In tot cazul, chiar dacă mă dispretuia, o făcea în felul lui: ,,dispretuia 
cu umilinţă". Imi pun întrebarea dacă nu cumva îşi scotea pălăria numai 
de frică, fiindcă eram fiul creditorului său, căci se împrumută mereu de la 
mama mea, e veşnic dator vindut si nu izbuteşte nicicum să scape de 


datorii, înclin să cred că asta trebuie să fie explicaţia. Am vrut mai întîi să 
stau de vorbă cu el ca să ne lămurim şi sînt convins că, după zece minute, 
mi-ar fi cerut iertare; pe urmă, am judecat însă că e mai bine să-l las în 
pace. 

Cam tot pe atunci, adică pe la mijlocul lui martie, cînd i se-ntimplase 
lui Surikov să-i ,,inghete" copilul, m-am simţit pe neaşteptate mult mai 
bine şi starea aceasta se mentinu vreo două săptămîni. Începui să ies la 
aer, de cele mai multe ori pe înserat. Îmi plăceau serile de martie, cînd 
incepe a se lăsa un gerulet uşor şi cînd se aprind felinarele de gaz aerian. 
Făceam uneori plimbări destul de lungi. Într-o zi, aflindu-mă în cartierul 
Sestilavocinaia, a trecut pe lingă mine, venind din urmă, unul din tagma 
„domnilor ajunşi în mizerie"; pe întuneric nu i-am putut desluşi trăsăturile 
feţei, dar am putut observa că era imbrdcat prea uşor pentru acel 
anotimp, într-un paltonas scurt şi ponosit, şi că ducea în mind ceva învelit 
în hirtie. Cînd a ajuns în dreptul felinarului, la vreo zece paşi înaintea mea, 
am băgat de seamă că-i căzuse ceva din buzunar. Mă grăbii să ridic 
obiectul, era şi timpul de altfel, pentru că se şi repezise unul îmbrăcat într- 
un caftan lung, dar, văzînd obiectul în mîinile mele, nu mai făcu gură, ci se 
mulțumi să arunce o privire fugară asupra prăzii jinduite şi se topi în 
întuneric. Tineam în mînă un portofel mare, din piele roşie, de modă veche 
şi plin doldora; nu ştiu de ce, am bănuit însă de la prima ochire că putea 
să conţină orice, afară de hani. Trecătorul care-l pierduse se depărtase 
între timp cu mai bine de patruzeci de paşi şi apoi dispăru în mulțime. Am 
alergat după dinsul, strigindu-l; întrucit însă, afară de un ,,Hei", n-am avut 
cum să-l strig, el nici măcar nu-şi întoarse capul. La un moment dat, îl 
vazui cotind la stînga şi dispärind pe poarta unei case. Cînd am ajuns 
acolo, sub poarta întunecoasă nu mai era nimeni. Era o casă enormă, de 
tipul caselor de raport, cu locuinţe mici, construite în scop de speculă; 
unele dintre ele numără pind la o sută de locuințe. Ajungind la capătul 
gangului, mi s-a părut că zăresc în fund, în colţul din dreapta curții imense 
miscindu-se silueta unui om. Străbătui cu pas grăbit curtea pina în fund si 
dădui de o intrare; scara era îngustă, foarte murdară şi întunecoasă, de 
sus venea un zgomot de paşi; cineva urca treptele Mă repezii pe scară în 
sus, sperind că pina i se va deschide usa acolo unde se va opri, îl ajung din 
urmă. Aşa s-a şi întîmplat. De la un cat la altul, scara se întindea cu nişte 
trepte mici şi numeroase, aşa încît incepui să mă sufoc; se auzi 
deschizindu-se şi apoi trintinduse o uşă la etajul patru; mai aveam de 
urcat încă trei caturi. Mai trecură cîteva minute pină am ajuns sus şi, 
tragindu-mi din greu răsuflarea, am dat în sfîrşit de sonerie. Mi-a deschis o 
femeie, care tocmai atunci punea să se încingă samovarul într-o 
bucătărioară minusculă. Mă ascultă tăcută, fără să priceapă mure lucru, 
fireşte, si tot tăcută imi deschise usa spre încăperea vecină, o cameră la 
fel de mică, foarte joasă, cu mobilă infectă de duzină şi cu un pat imens, 
după al cărui polog zăcea ,,Terentici" (aşa îl strigă femeia), pare-se beat 
crita. Pe masă, într-un sfesnic de fier, ardea un capăt de luminare şi alături 
trona o sticlă de jumătate de litru cu un rest de băutură pe fund. Terentici 
mormăi ceva pe sub nas şi îmi făcu semn spre uşa următoare; femeia 
plecase şi nu-mi raminea altceva de făcut decit să deschid această uşă. 
Intrai deci în odaia de alături. 

Era o cameră şi mai mică decit prima, incît cu greu îmi făcui loc într- 


însa; un pat îngust ocupa aproape jumătate din încăpere; mai erau acolo 
trei scaune simple cu tot felul de zdrente pe ele şi o masă de bucătărie 
aşezată în fata unei canapele vechi, acoperită cu muşama; între masă şi 
pat de-abia se putea trece. Pe masă ardea o luminare de seu pusă într-un 
sfeşnic la fel cu cel din odaia vecină; pe pat plingea un prunc de vreo trei 
săptămini, judecind după tipete; îl înfăşa o femeie, îmbrăcată sărăcăcios şi 
neglijent; părea tînără încă, dar cu faţa suptă şi de o paloare 
impresionantă, de-abia coborita, probabil, din patul de lehuzie; iar tincul 
nu se potolea şi tipa întruna, nerăbdător să-şi amăgească foamea cu 
pieptul secătuit al mamei. Pe canapea dormea un alt copil, o fetiţă de vreo 
trei ani, învelită se pare cu o redingotă. Lingă masă, un domn, în haine 
ponosite (apucase să-şi scoată paltonul şi-l aruncase pa pat), desfăcea 
hirtia în care era înfăşurată o piine si doi cirnati subţiri. Se mai vedeau pe 
masă bucăţi de piine neagră şi un ceainic cu ceai. De sub pat se zăreau o 
valiză descuiată şi două legături cu nişte boarfe. 

Într-un cuvint, o dezordine îngrozitoare. De la început chiar, am avut 
impresia că atit bărbatul, cit şi femeia erau oameni de condiţie bună, dar 
ajunşi din cauza mizeriei într-un asemenea hal de decădere, cînd însăşi 
dezordinea aceasta fringe şi ultima încercare de a lupta împotriva ei, ba 
chiar îi aduce pe oameni într-o stare cînd încep să simtă nevoia desperată 
de a găsi în această dezordine, în fiece zi mai haotică, un fel de voluptate 
amară şi răzbunătoare. 

În momentul cînd am intrat, domnul acela, care ajunsese cu puţin 
inaintea mea, îşi desfăcea pachetul, povestindu-i soţiei ceva grăbit şi 
agitat; femeia, desi nu terminase de infdsat copilul, se porni pe plins; 
ştirile nu erau, probabil, cum era si de aşteptat, imbucuratoare. Domnul, 
în virstă de vreo douăzeci şi opt de ani, avea o fata smeadă şi uscăţivă, 
încadrată de nişte favoriţi negri, bărbia fiindu-i rasă cu grijă; chipul lui mi-a 
părut destul de fin şi chiar plăcut; era posomorit, cu privirea cam 
incruntatà şi cu acea nuanţă de mindrie bolnăvicioasă, prea sensibilă şi 
uşor iritabilă. La intrarea mea se produse o scenă pe cit de penibilă, pe 
atit de stranie. 

Există firi care se complac într-o stare de susceptibilitate excesivă, 
resimtind o supremă voluptate mai cu seamă în momentele cînd (si 
aceasta se petrece întotdeauna aproape vertiginos) enervarea lor atinge 
punctul culminant; în clipele acelea, se pare că oamenii de această factură 
preferă să sufere o nedreptate, să fie jigniti, maltratati. De obicei, 
asemenea indivizi prea irascibili încearcă după aceea mustrări de 
conştiinţă amare, se chinuiesc, se zbuciumă, dacă bineînţeles nu sint 
lipsiţi de inteligenţă pentru a-şi da seama că s-au cam întrecut cu măsura. 
Domnul acela mă privi, timp de cîteva secunde, în culmea uimirii, iar 
nevastă-sa cu frică, de parcă ar fi fost de neconceput, cu totul absurd, ca 
cineva să-i viziteze; în clipa următoare, el se năpusti asupra mea, înfuriat 
la culme; nici n-apucasem măcar să rostesc o vorbă, dar el, vazindu-ma 
îmbrăcat corect, se simţi, pesemne, foarte jignit prin faptul că am 
îndrăznit să pătrund cu atita neobrăzare în colțul său si să văd condiţiile 
inspäimintätoare în care stătea si de care se ruşina atit de mult. Era firesc 
deci să se bucure de prilejul ce se ivise pentru a-şi descărca măcar pe 
cineva toată ura strinsă de pe urma necazurilor ce se abătuseră pe capul 
lui. Un moment am crezut chiar că e gata să mă ia la bătaie; pălise ca o 


femeie isterică lovită de acces, îngrozind-o pe nevastă-sa. 

— Cum ai îndrăznit să intri aici? leşi afară, strigă el tremurind şi 
articulind cu greu cuvintele. Dar în aceeaşi clipă zări portofelul în mîinile 
mele. 

— Mi se pare că l-aţi pierdut pe drum, fi spusei eu cit se poate de 
calm şi rece. (După cum se şi cuvenea de altfel.) 

Cuprins de uimire, rămase înmărmurit în fata mea şi un timp părea 
că nu e în stare să priceapă nimic; pe urmă pipăi grăbit buzunarul interior 
al hainei, îşi căscă inspäimintat gura si, dumerindu-se, se lovi cu palma pe 
frunte. 

— Dumnezeule! Unde l-ai găsit? 

I-am explicat în cîteva cuvinte şi pe un ton sec împrejurările în care 
am ridicat portofelul, cum am alergat după el strigindu-l şi cum, în sfirsit, 
bijbiind prin întuneric, am urcat în urma lui scara. 

— O, Doamne! exclamă el din nou, întorcîndu-se către nevastă-sa, 
aici am toate actele mele, ultimele dovezi ce mi-au mai rămas, aici e 
totul... O, domnul meu, nici nu ştii ce ai făcut pentru mine! Aş fi fost un om 
pierdut! 

Între timp pusesem mina pe clanţă, cu intenţia să mă retrag fără 
zăbavă; simţeam însă că mă sufoc şi tulburarea mea răbufni într-un acces 
teribil de tuse, care îmi tăie picioarele. Într-o clipă văzui cum domnul acela 
se repede căutînd un scaun, cum apucă nişte zdrente şi le aruncă pe 
podea, venind apoi lingă mine şi aşezindu-mă cu grije. Dar tusea mea nu 
se potolea si mai tinu încă vreo trei minute. Cînd îmi venii în fire, el stătea 
lingă mine pe un alt scaun, de pe care dăduse jos, probabil, alte boarfe şi 
mă privea îngrijorat. 

— Eşti bolnav...mi se pare? rosti el cu tonul caracteristic medicului 
cînd începe să consulte un pacient. Eu sînt... medic (n-a spus: doctor), şi, 
spunînd asta, făcu un gest cu mina, arätindu-mi, nu se ştie de ce, 
interiorul locuinței lui, ca un fel de protest împotriva situaţiei în care se 
afla; văd că dumneata... 

— Am tuberculoză, îl lămurii scurt şi mă ridicai. Se ridică şi el îndată. 

— Poate că exagerezi şi... luînd anumite măsuri... Părea derutat, 
neizbutind parcă să-şi revină în fire; portofelul îl tinea tot in mind. 

— O, n-aveţi nici o grijă, intrerupsei eu, punind din nou mina pe 
clanta uşii; săptămîna trecută m-a consultat B. (am strecurat special 
numele lui B.); soarta mea e pecetluită. lertaţi-mă... 

Am dat iarăşi să deschid usa şi să plec, lăsîndu-l pe bietul doctor 
aiurit, tremurind de recunoştinţă şi profund ruşinat, dar un nou acces de 
tuse afurisită mă tintiti locului. Atunci, medicul meu stărui să mai sed 
putin pe scaun şi să mă odihnesc; se întoarse către nevastă-sa, care fi 
sustinu rugămintea şi, fără a-şi părăsi locul, îmi spuse citeva cuvinte de 
recunoştinţă; cînd vorbea, părea stinjenită, iar obrajii palizi, traşi, i se 
acoperira de roseata. Am cedat, dar cu aerul omului care se teme ca nu 
cumva să-i incomodeze şi care, în orice clipă, este gata să se ridice şi să 
plece (aşa se şi cuvenea). Dar mustrările de cuget nu-i mai dădură pace 
doctorului, o vedeam bine. 

— Dacă eu... începu el, ezitind şi intrerupindu-se mereu, iti sînt atit 
de recunoscător si mă simt atît de vinovat fata de dumneata... Eu... să 
vezi... şi arătă încă o dată cu mina, interiorul, în momentul de fata mă aflu 


într-o situație... 

— O, am zis eu, nu-i greu de înțeles; e limpede: ţi-ai pierdut, 
probabil, postul şi ai venit să faci intervenţii şi să-ţi cauţi un alt serviciu? 

— Cum de ai ghicit?... întrebă el surprins. 

- Se vede cit de colo, am răspuns, fără să vreau, cu o nuanţă de 
ironie. Multi vin aici din provincie minati de speranţe, umblă, aleargă si 
trăiesc în condiţii asemănătoare. 

Atunci el îşi dădu drumul şi vorbi aprins, cu tremur în glas si pe 
buze; se plinse de soarta-i năpăstuită şi, drept să spun, povestea lui m-a 
captivat într-atita, încît nici măcar n-am observat cum trecuse aproape o 
oră încheiată. Îmi povesti istoria lui, de altfel foarte obişnuită. Era medic 
într-o gubernie şi avea un post bunicel. Nişte răuvoitori porniră impotriva-i 
o campanie de intrigi, în care o amestecară pină şi pe nevastă-sa. El se 
tinu dirz şi mindru; interveni o schimbare a guvernatorului în favoarea 
duşmanilor săi; aceştia au căutat să-l sape şi să-l defăimeze; în cele din 
urmă, el îşi pierdu slujba şi cu banii ce-i mai rămăseseră veni la Petersburg 
ca să se reabiliteze. Aici, bineînţeles, multă vreme nimeni nu a vrut să-l 
primească, pe urmă binevoiră să-l asculte, dar îi respinseseră cererile, 
după aceea îl mai ascultară şi-i dădură oarecare speranță şi făgăduieli 
vagi, pe urmă îi făcură o aspră admonestare, apoi îi cerură un memoriu, 
pe urmă refuzară să-i primească memoriul şi-i spuseră să depună o cerere 
— într-un cuvint, de cinci luni bătea astfel toate pragurile, umblind să i se 
facă dreptate; nu mai avea nici un han, ultimele boarfe ale nevesti-sii 
fuseseră amanetate, zilele acestea soţia lui a născut, „„astăzi... cererea 
mea a fost respinsă definitiv şi aproape că n-am nici de piine, n-am nimic, 
nevastă-mea a născut. Eu, eu... " 

Sări de pe scaun şi se întoarse să-şi ascundă fata. Nevastă-sa 
plingea într-un colt, copilul începu iar să scîncească. Mi-am scos carnetul 
pentru a nota citeva date. Isprävind, m-am ridicat să plec, iar el tot mai 
stătea înainte-mi şi mă privea cu teamă şi curiozitate. 

— Am notat numele dumitale, îl lămurii eu, şi celelalte amănunte: 
locul unde ai avut serviciul, numele guvernatorului etc. Am un prieten, fost 
coleg de şcoală, Bahmutov, al cărui unchi, Piotr Matveevici Bahmutov, 
consilier de stat, este director... 

- Piotr Matveevici Bahmutov! exclamă medicul meu aproape 
tremurind, păi de el depinde totul! 

Într-adevăr, totul în povestea acestui amic, ca şi dezlegarea ei 
favorabilă, la care am contribuit cu totul întîmplător, s-a potrivit în aşa fel, 
de parcă fusese anume aranjat pentru un asemenea sfirsit, exact ca în 
romane. Le-am spus acestor sărmani că nu trebuie să-şi pună prea mari 
speranțe în intervenţia mea, că nu sînt decit un biet licean (am exagerat 
dinadins, căci de fapt, terminasem liceul de mult şi deci nu mai eram un 
licean) şi ca atare nu le-ar folosi la nimic să-mi cunoască numele, dar că 
mă voi duce imediat în cartierul Vasilevski Ostrov, la colegul meu 
Bahmutov, şi întrucit ştiu precis că unchiul său, consilier de stat, om 
neinsurat şi fără copii, îşi adoră nepotul şi tine la el ca la ochii din cap, 
considerindu-! ultimul vlăstar al familiei sale, ,,nu este exclus ca acest 
coleg al meu să poată face ceva pentru dumneata şi pentru mine, 
bineînțeles, intervenind pe lîngă unchiul său... " 

— Nu cer decit să mi se dea voie să-i explic Excelenței sale toată 


situaţia! Numai să-mi acorde cinstea de a-i expune verbal! exclamă el 
tremurind din tot corpul şi cu ochii infrigurati, de parcă ar fi fost scuturat 
de febră. 

Chiar aşa a şi spus: să-mi acorde cinstea. 

Repetind încă o dată că intervenţia mea are prea puţini sorti de 
izbindă şi că ar fi de fapt să încerc marea cu degetul, adăugai că dacă a 
doua zi, în cursul dimineţii, nu vin la ei, înseamnă că totul a rămas baltă şi 
n-au ce să mai aştepte. M-au condus cu plecăciuni, făcînd impresia unor 
oameni care nu mai sînt în minţile lor. N-am să uit niciodată această 
expresie de pe fețele lor. Am luat o birjă şi m-am dus glonț la Bahmutov, 
care locuia pe Vasilevski Ostrov. 

Cu acest Bahmutov eram într-o duşmănie permanentă în ultimii uni 
de liceu. Avea la noi faima de a fi un aristocrat, cel putin eu nu-l numeam 
decit aşa. Cu toate că se îmbrăca admirabil şi venea totdeauna în trăsură 
proprie, nu era deloc ingimfat, ci, dimpotrivă, un bun camarad, mereu 
vesel, uneori chiar foarte spiritual, deşi de o inteligenţă cam redusă, ceea 
ce nu-l împiedica totuşi să fie primul la învăţătură, în timp ce eu n-am 
strălucit niciodată la nimic. Toţi colegii, în afară de mine, îl iubeau. 

În repetate rînduri, cît am fost colegi de şcoală, a încercat să se apropie de 
mine; eu însă rămîneam neînduplecat; irascibil din fire şi posac, îi întor- 
ceam de fiecare dată spatele. Acum era la universitate şi nu-l mai 
văzusem de un an. Cînd am intrat la el, pe la ora noua (cu un ceremonial 
întreg: un lacheu s-a dus să mă anunţe etc), a făcut întîi o mutră mirată şi 
nu părea deloc incintat de vizita mea; pe urmă s-a înveselit si, privindu- 
mă, a izbucnit în ris. 

- Ce vint te-aduce la mine, Terentiev? mă întîmpină el cu obişnuita-i 
familiaritate prietenoasă, uneori cu o nuanţă de obrăznicie, dar nicidecum 
jignitoare, pe care o admiram atit şi pentru care totodată îl uram din 
adincul sufletului. Dar ce ai, adăugă el inspdimintat, eşti tare bolnav, se 
vede? 

Din nou mă înecă un acces de tuse şi, prăbuşindu-mă pe un scaun, 
abia reuşii să-mi trag sufletul. 

- Nu-i nimic, am răspuns eu; mă roade tuberculoza. Am venit la 
dumneata cu o rugăminte. 

Se aşeză cu aceeaşi expresie de nedumerire pe fata, în timp ce eu i- 
am povestit toată pätania doctorului, sugerindu-i că ar putea să-i dea o 
mina de ajutor acestui nenorocit, dacă ar vrea să uzeze de influenţa pe 
care o are asupra unchiului său. 

- Voi face tot ce-mi stă în putinţă şi chiar miine îl atac pe unchiul 
meu; mi-ar părea bine să pot face ceva pentru acest om, mai ales după ce 
mi-ai povestit cazul cu atita căldură... Şi totuşi, cum de ţi-a venit în gind, 
Terentiev, să mi te adresezi mie? 

- Fiindcă de unchiul dumitale depinde în cea mai mare măsură 
rezolvarea acestei chestiuni; şi, în afară de aceasta, noi, Bahmutov, am 
fost întotdeauna duşmani, şi cum te ştiu un om generos şi cu suflet nobil, 
m-am gîndit că pe un duşman n-ai să-l refuzi, explicai eu ironic. 

- Aşa cum Napoleon a apelat la Anglia! strigă el, rizind amuzat. Voi 
interveni negreşit! Poate chiar acum, de se va putea! adăugă repede, 
văzind că mă ridic de pe scaun cu un aer grav şi reţinut. 

Şi într-adevăr, în modul cel mai neaşteptat, totul s-a aranjat cit se 


poate de bine. Cam peste o lună şi jumătate, medicul nostru a fost 
reintegrat într-un post similar într-o altă gubernie, acoperindu-i-se 
cheltuielile de transport şi acordindu-i-se chiar ajutoare. Inclin să cred că 
Bahmutov, care se înnădise cam des pe la ei (tocmai de aceea mi-a venit 
peste mind să-i mai vizitez, iar pe doctor, care venea din cînd în cînd să 
mă vadă acasă, îl primeam, în mod demonstrativ, cu răceală), Bahmutov, 
zic, după supoziţia mea, l-a convins pe doctor să primească şi un 
împrumut de la el. în tot cursul acestor şase săptămini, m-am întîlnit cu 
Bahmutov de vreo două ori şi a treia oară cu prilejul plecării doctorului. 
Intilnirea de adio Bahmutov a aranjat-o la el acasă, oferind o masă cu sam- 
panie; a luat parte şi soţia doctorului, care însă n-a stat mult, grăbindu-se 
să plece acasă, la copil. Era o seară senină de început de mai; globul 
imens al soarelui cobora spre golf. Bahmutov ieşi să mă conducă acasă: 
ajunserăm la podul Nikolaevski; amindoi eram cu chef; Bahmutov imi 
spunea cit de incintat este că acest caz s-a încheiat atît de frumos, 
multumindu-mi nu ştiu pentru ce; îmi explica ce bine se simte după 
această faptă bună şi căuta să mă convingă că tot meritul este al meu şi 
că nu i se pare deloc indreptatita mult trimbitata teorie după care actele 
de binefacere individuale, izolate, n-ar avea nici o valoare. 

Mă cuprinse o dorinţă arzătoare să discut. 

— Orice tentativă de a defăima un „act de binefacere" izolat, incepui 
eu, este o tentativă împotriva naturii omului şi o manifestare de dispreţ 
fata de demnitatea lui personală. Dar organizarea ,,operei sociale de 
binefacere" şi problema libertăţii individuale sint două probleme diferite si 
care totuşi nu se exclud reciproc. Binefacerea practicată individual şi izolat 
va rămine întotdeauna, pentru că ea corespunde unei cerințe naturale a 
omului, fiind o necesitate vie a individului de a exercita o influenţă directă 
asupra unui alt individ. Pe vremuri trăia la Moscova un „bătrinel", căruia 
toată lumea îi zicea general. De fapt, avea titlul de consilier de stat plin şi 
purta un nume nemtesc. Toată viata lui a colindat prin puşcării, pe la ocne 
şi temnițe; orice convoi de deţinuţi în drum spre Siberia ştia dinainte că pe 
Vorobioviie gori vine să-l conducă ,, moşulică-generalul". El îşi îndeplinea 
misiunea de binefacere cu multă seriozitate şi chiar pietate; venea, trecea 
printre şirurile de deportaţi, se oprea în dreptul fiecăruia; îl întreba de 
nevoi şi necazuri fără să facă vreodată morală cuiva şi tuturor le spunea ,, 
drăguță". Le împărțea bani, apoi le trimitea tot felul de lucruri 
trebuincioase — obiele, bucăţi de stofă sau pinzä; uneori aducea cărți cu 
subiecte religioase celor ce ştiau să citească, fiind convins că ei vor citi 
aceste cărţi pe drum, împrăştiind apoi conţinutul lor şi celor neştiutori de 
carte. Rareori se întîmpla să-i întrebe de crimele ce au săvirşit, ci se 
mulțumea să-l asculte pe acela care începea singur să-i povestească. 
Pentru el, toţi condamnatii se aflau pe picior de egalitate, nu făcea nici o 
deosebire între ei. Le vorbea ca un frate mai în virstă şi pind la urmă ei sin- 
guri începură a-l socoti un adevărat părinte. De se-ntimpla să fie şi vreo 
deportată cu un copilaş în braţe, se apropia de ea, îi mîngiia copilaşul, 
făcînd ghidusii pentru a-i stirni risul. Şi asa a dus-o ani de-a rindul, pind la 
moarte; i-a mers faima prin toată Rusia, chiar şi în Siberia: îl cunoşteau 
adică toți deţinuţii. îmi povestea odată un fost deportat în Siberia că el 
personal fusese martor cum pina şi criminalii cei mai înrăiţi îşi aduceau 
aminte de general; la drept vorbind, vizitind convoaiele de deţinuţi, 


generalul rareori putea să dea mai mult de douăzeci de copeici de om. E 
drept că şi ei îşi aminteau de acest om fără cine ştie ce înflăcărare şi nici 
nu prea îl luau în serios. Il auzeai la un moment dat pe cite unul dintre 
aceşti ,,näpästuiti", care ucisese vreo doisprezece oameni si mai 
injunghiase şi vreo şase copilaşi pe deasupra, asa, pentru plăcerea lui (se 
zice că există şi de ăştia), il auzeai, vasăzică, pe acest individ într-o bună 
zi, şi poate o singură dată în cei douăzeci de ani, cum scoate nitam-nisam 
un suspin şi spune: ,,O mai fi trăind oare moşulică acela, generalul?" Ba 
mai schiţa, poate, şi un suris spunind aceste vorbe - şi atita tot. Şi totuşi, 
cine ar putea să ştie ce sämintà o fi fost aruncată în sufletul acelui 
criminal de către acest ,,mosulica-general", pe care el nu l-a putut uita 
nici după douăzeci de ani? Si cine ar putea spune, Bahmutov, ce 
importanţă va avea această comunicare a unei personalităţi cu o altă 
personalitate pentru destinele viitoare ale fiecăruia în obştea 
omenească?... E un întreg proces al vieţii în dezvoltare, cu infinite 
ramificații ce nouă ne scapă. Si cel mai bun sahist, cel mai iscusit şi 
perspicace dintre jucătorii de şah nu poate calcula dinainte decit doar 
citeva mişcări; faptul că un şahist fracez se dovedise capabil să prevadă şi 
să calculeze dinainte zece mişcări a fost socotit de presă drept o minune. 
Dar cînd te gindesti: cîte mişcări imprevizibile pot surveni pe un tărim atit 
de necunoscut ca viata omului. Aruncind saminta aceasta, prezentindu-ti 
„ofranda", săvirşind o faptă bună, sub orice formă ar fi, iti dai o parte din 
personalitatea dumitale si primesti o parte din personalitatea celuilalt; 
intrați într-o comuniune reciprocă; puţină stăruinţă încă si sinteti 
recompensati prin darul cunoaşterii, prin cele mai neaşteptate descoperiri. 
Negresit, în cele din urmă, vei începe să-ţi consideri opera drept o ştiinţă; 
ea va cuprinde şi-ţi va absorbi întreaga viaţă fiind totodată în măsură să ti- 
o umple, dîndu-i finalitate. Pe de altă parte, toate gîndurile tale, toate 
aceste seminţe aruncate de tine şi de care poate nici nu-ţi mai aduci 
aminte vor incolti si vor creşte; cel care le-a primit de la tine le va 
transmite altuia mai departe. Si de unde poți şti în ce fel şi în ce măsură 
vei participa şi tu la rezolvarea destinelor viitoare ale umanităţii? lar dacă 
cunoştinţele ciştigate şi o viaţă întreagă de asemenea activitate te vor 
înălța, în cele din urmă, pînă la culmile ce-ţi vor îngădui să arunci o 
sämintà uriaşă, să laşi moştenire lumii o idee grandioasă, atunci... Si, în 
aceeaşi ordine de idei, am vorbit foarte mult în seara aceea. 

— Şi cînd te gindesti că tocmai dumitale nu-ţi este dat să te bucuri 
de viaţă! strigă Bahmutov cu un fel de imputare adresată destinului 
necruţător. 

Ne oprirăm în momentul acela pe pod şi priveam apele Nevei, 
sprijiniți cu coatele de balustradă. 

— Ştii ce mi-a trecut prin cap în clipa asta? spusei, aplecindu-mă 
mult de tot deasupra balustradei. 

— Să te arunci în apă? strigă Bahmutov aproape îngrozit. Mi-o fi citit 
gîndul pe față. 

— Ba nu, deocamdată numai un raționament care se reduce la 
următoarele: uite, nu mi-au rămas de trăit decit două-trei luni, să zicem 
patru; dar cînd vor rămine, de pildă, numai două si presupunind că as fi 
avut o dorinţă arzătoare de a face o faptă bună, care ar necesita 
alergătură, bătaie de cap şi o activitate, ca în cazul doctorului nostru, să 


zicem, ar însemna că va trebui să renunţ la această faptă din lipsă de timp 
pentru realizarea ei şi să-mi caut o altă „faptă buna", mai măruntă şi pe 
măsura resurselor mele (bineînțeles, dacă îmi va arde într-atit chiar de 
fapte bune). E un gînd nostim, nu-i aşa? 

Bietul Bahmutov se arătă foarte îngrijorat; mă conduse pînă acasă şi 
aproape tot drumul l-am făcut în tăcere; i-am apreciat delicatetea de a nu 
fi încercat să mă compătimească şi să mă consoleze. La despărţire, îmi 
strinse mina cu căldură şi-mi ceru voie să mă viziteze. l-am răspuns că 
dacă are de gind să vină la mine în calitate de „consolator" (chiar dacă ar 
tăcea tot timpul, prezenţa lui în odäita mea ar fi fost tot a unui consolator, 
lucru pe care i l-am şi explicat), orice vizită a lui imi va aminti si mai mult 
de moartea apropiată. Ridica din umeri, dar fu de acord; ne despartiram 
destul de politicos, lucru la care nu prea mă aşteptam. 

Fapt e că în seara aceea s-au ivit germenii a ceea ce mai tirziu a luat 
forma „convingerii mele supreme". M-am agăţat cu pasiune de aceasta 
idee nouă, am frămintat-o în toate chipurile, pină în cele mai ascunse şi 
mai variate aspecte (n-am mai închis ochii în noaptea aceea) şi cu cit o 
adinceam mai mult, cu cit o inhibam mai mult în mine, cu atît mai mult mă 
inspaiminta. Mă năpădise o spaimă groaznică de care n-am scăpat nici în 
zilele următoare. Şi de fiecare dată cînd îmi aduceam aminte de acea 
spaimă, înghețam, scăldat în sudori reci; după această spaimă puteam 
conchide că suprema convingere la care ajunsesem se înrădăcinase prea 
adinc în mine şi trebuia neapărat să-şi găsească dezlegarea. Dar pentru ca 
această dezlegare să devină o realitate, imi lipsea voinţa, hotărirea 
necesară. După trei săptămini însă, totul se lămuri si tot atunci datorită 
unei împrejurări ciudate îmi veni şi hotărirea... _ 

Aici, în explicaţiile mele, stărui asupra tuturor acestor date. In ce mă 
priveşte, ele nu mai au, fireşte, nici o importanţă; acum însă (şi, poate, 
numai în clipa aceasta), aş vrea cu aceia care vor judeca gestul meu să 
poată urmări fără greutate firul logic al deductiilor din care s-a jormat 
„convingerea mea supremă". Am scris mai sus că tăria necesară pentru a 
duce la îndeplinire „convingerea mea supremă" am căpătat-o nu pe baza 
unei deductii logice, ci în urma unui imbold ciudat, a unei împrejurări 
stranii, care nu avea poate nici o legătură cu întreaga chestiune. 

Acum zece zile, Rogojin a trecut pe la mine să-mi ceară nişte 
lămuriri în privința unei afaceri asupra căreia mi se pare de prisos să mă 
opresc aici. Nu-l cunoscusem pind atunci, dar auzisem vorbindu-se de el. I- 
am spus tot ce-l interesa şi el plecă imediat. Venise numai în acest scop, 
astfel că, de bună seamă, cunoştinţa noastră s-ar fi încheiat aici. Dar 
interesul pe care l-a stirnit în mine cu prilejul acestei vizite a fost atit de 
mare, încit tot restul zilei mintea mi-a fost frămintată de gînduri din cele 
mai stranii. A doua zi chiar m-am hotărit să mă duc să-l văd. Rogojin m-a 
primit cu vădită neplăcere, dindu-mi a înţelege chiar, într-o formă mai 
„delicată", că nu putea fi vorba de raporturi mai strinse între noi. Totuşi 
petrecui la el o oră interesantă, în care cred că nici el nu s-a plictisit cu 
mine. Intre noi, contrastul era aşa de mare, încît nu putea să nu ne sară în 
ochi, mai ales mie. Eu eram omul care-şi făcuse socoteala zilelor ce-i mai 
ramineau de trăit; el, dimpotrivă, pornit să-şi trăiască din plin viata, să 
folosească orice clipă prezentă, nu-şi făcea nici un fel de socoteli cu date 
şi cifre pentru cine ştie ce concluzii ,,finale", în afară doar de... ceea ce... 


devenise la el o adevărută obsesie; să-mi ierte domnul Rogojin această 
expresie, dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că trădează 
stingăcia unui literat lipsit de experienţă, care nu ştie să-şi formuleze 
ideile. Cu toată comportarea lui ursuză şi prea puţin amabilă, mi s-a părut 
un om inteligent şi capabil să înţeleagă multe lucruri, chit că nu-l 
interesează nimic ce nu-l atinge direct. Nu i-am suflat nici un cuvint 
despre „convingerea mea supremă"', dar am avut impresia că o ghicise, 
ascultindu-mă. N-a scos un singur cuvînt în legătură cu asta; de altfel este 
un om extrem de tăcut. l-am dat a înţelege, la plecare, că în pofida 
deosebirii enorme dintre noi şi a firilor noastre cu totul opuse — les 
extremites se touchent (i-am explicat ce înseamnă în ruseşte), aşa încit nu 
este deloc exclus ca şi el să nu fie chiar aşa de departe pe cit se pare de a 
ajunge la o ,,supremä convingere" în sensul aceleia la care am ajuns eu. O 
strimbătură acră şi posomorită i-a fost răspunsul - cu aerul omului care îşi 
închipuie că vreau să plec, se ridică, imi căută şapca şi, foarte amabil, mă 
scoase din casa lui sumbră simulind politetea omului care vrea să-şi 
conducă musafirul pina la uşă. Interiorul acestei case mă izbi; semăna cu 
un cimitir; dar se pare că este pe placul lui; explicabil de altfel: duce o 
viata prea plină, clocotitoare, ca să mai simtă nevoia unei ambiante cores- 
punzătoare şi acasă. 

Vizita la Rogojin mă obosi mult. Încă de dimineață, nu mi-a fost bine, 
iar spre seară, simtindu-ma foarte slăbit, m-am pus la pat; trupul imi ardea 
cuprins de febră şi citeodată cădeam într-o stare de toropeală. Kolea a stat 
lingă mine pînă aproape de ora unsprezece. Cu toate acestea, îmi 
amintesc tot ce am vorbit împreună. Dar cînd mi se întimpla să închid 
ochii, mi se năzărea mereu că-l văd pe Ivan Fomici, în fata căruia cresteau 
grămezile de bani cu nemiluita. Nu ştia ce să facă cu milioanele lui, se 
temea să nu fie prădat şi-şi frăminta capul unde să ascundă atita bănet; la 
urmă hotări să-şi îngroape comoara. Eu însă l-am sfătuit ca, în loc să 
îngroape banii fără nici un rost, să topească mai bine aurul şi să facă un 
coşciug pentru copilul îngheţat şi în acest scop să-i dezgroape trupşorul. 
Se făcea că Surikov primise cu lacrimi de recunoştinţă sfătui acesta prin 
care-mi băteam joc de el şi se grăbea să-l urmeze, la care eu parcă am 
scuipat, indepartindu-ma. Cînd mi-am venit în fire, Kolea mă asigură că nu 
dormisem deloc şi că în tot timpul acesta am vorbit de Surikov. In unele 
momente mă lăsam pradă unei nelinişti şi unei tristeti nemdsurate, încit 
Kolea plecă extrem de îngrijorat. Cînd m-am ridicat să încui uşa în urma 
lui, îmi veni deodată în minte un tablou pe care-l văzusem in dimineața 
aceea la Rogojin, în una dintre odăile cele mai sumbre ale acelei case, 
deasupra unei uşi. Chiar el mi-a atras atenţia în treacăt asupra acestui 
tablou. Deşi nu prezenta nici o valoare din punct de vedere artistic, am 
rămas în fata lui vreo cinci minute, căci mi-a făcut totuşi o impresie 
puternică, provocindu-mi o stranie tulburare. 

Tabloul acesta îl reprezintă pe Hristos în momentul cînd e coborit de 
pe cruce. Am avut totdeauna impresia că pictorii care zugrăvesc 
momentul răstignirii şi al coboririi de pe cruce îl înfăţişează de obicei pe 
Hristos cu un chip de o neobişnuită frumuseţe; ei caută să-i menţină 
această frumusețe chiar şi în momentele cînd a fost supus la cele mai 
cumplite chinuri. Or, aici, în tabloul lui Rogolin, nu vezi nimic asemănător; 
aici apare într-adevăr cadavrul unui om care a suferit suplicii groaznice 


inainte de a fi fost răstignit, care a fost lovit, schingiuit, torturat de soldați, 
bătut de mulţime atunci cînd îşi purta crucea, în sfirşit, care a îndurat vre- 
me de şase ceasuri (după socoteala mea) inspaimintatorul chin al 
răstignirii. Iti dai numaidecit seama că este chipul unui om care cu putin 
înainte fusese coborit de pe cruce, cu alte cuvinte, departe de a fi teapän, 
el păstrează încă mult din viaţă şi căldură, încit pe trăsăturile feţei 
mortului întîrzia o expresie de suferință, ca şi cum ar fi continuat s-o simtă 
şi după ce şi-a dat sufletul (pictorul a prins şi a reuşit să redea de minune 
acest amănunt important); în schimb fata, în aspectul ei fizic, n-a fost 
crutatà deloc; e zugrăvită cu un realism neîndurător, e foarte natural şi 
aşa trebuie să fie cadavrul unui om după asemenea cazne. Ştiu că, potrivit 
credinței adoptate de biserică încă în primele secole ale creştinismului, 
Hristos a suferit cu adevărat şi nu numai în aparenţă şi că, prin urmare, 
trupul lui răstignit pe cruce a fost cu totul supus legilor firii. Faţa din tablou 
e tumefiată, acoperită cu vinătăi şi răni stngerinde, oribile; ochii cäscati, 
cu pupilele piezişe; albul enorm al ochilor încremenit şi cu luciri sticloase. 
Dar, lucru curios, cînd te uiţi la cadavrul acesta al omului sfirşit în chinuri şi 
torturi, se naşte o întrebare cu totul bizară şi cît se poate de interesantă: 
dacă toţi discipolii lui Hristos, aceia care au devenit mai tirziu principalii lui 
apostoli, femeile care-l vegheau, stind în picioare lingă cruce, dacă, într-un 
cuvînt, toţi adepţii şi adoratorii lui i-au văzut trupul în halul acesta (şi cu 
siguranţă că el arăta intocmai aşa), cum de au putut să mai creadă, la 
vederea acestor falnice rămăşiţe, că martirul acesta va învia? Şi te mai 
întrebi, fără să vrei, dacă moartea e aşa de hidoasă şi dacă legile firii sint 
atit de puternice, cum ai putea să le învingi? Cum să le învingi, dacă nu a 
putut să le învingă nici chiar acela care, în viaţă fiind, silea firea să i se 
supună, acela la a cărui poruncă: ,Talifakoumi!", o tînără fată s-a ridicat în 
picioare, acela la glasul căruia Lazăr a ieşit din mormint? Cînd priveşti 
tabloul acela, cercetindu-l, natura ti se năzare în chip de fiară enormă, 
mută şi neinduplecata sau, mai bine zis, oricît de ciudată ar părea 
comparatia, ca o maşină imensă, de construcţie modernă, care, surdă şi 
nesimtitoare, a înşfăcat, zdrobind in măruntaiele ei, o fiinţă magnifica, fără 
de pret — o fiinţă care ea singură valora cit întreaga natură cu toate legile 
ei, cît întreg universul, care poate că n-a fost creat decit pentru a da 
naştere acelei ființe! Tabloul acesta parcă e menit anume să trezească 
ideea unei puteri oarbe, sfidătoare, de o vesnicie stupidă căreia totul îi e 
supus şi care fatal ţi se impune. Oamenii care stăteau în jurul mortului şi 
care nu sint zugrăviți pe această pînză au trebuit, probabil, să simtă o 
consternare de nespus şi o durere imensă în seara aceea în care li s-au 
năruit dintr-o dată toate speranțele, ba aproape şi credinţa ce se infiripa. 
Fără îndoială, s-au fmprästiat de la locul crucificării pradă unei spaime 
extraordinare, cu toate că fiecare dintre ei purta o idee mare, care de- 
acum încolo nu mai putea să le fie smulsă. Şi dacă însuşi învățătorul lor si- 
ar fi putut vedea acest chip în ajunul supliciului, s-ar mai fi suit oare pe 
cruce, ar fi murit aşa cum a murit? lată încă o întrebare pe care ţi-o pui 
fără voie cînd priveşti tabloul acela. 

Toate astea mi se năzăreau în momentele de delir, timp de aproape 
o oră şi jumătate, după plecarea lui Kolea, sub formă de crimpeie răzlețe, 
întrupate uneori în imagini reale. iti poți închipui oare ceva care n-are 
chip? Cu toate astea, credeam uneori că văd, sub o formă stranie şi 


absurdă, forţa aceasta infinită — fiinţa aceasta întunecată, surdă, oarbă şi 
mută. Se făcea că cineva mă apucă de braţ, mă duce undeva într-un loc 
necunoscut, unde, în lumina unei luminări, imi arată un păianjen enorm şi 
respingător, căutind să mă convingă că este acea fiinţă oarbă, surdă şi 
atotputernică, pentru a-şi bate joc apoi de indignarea mea. La mine în 
odaie, în faţa icoanei, o candelă stă întotdeauna aprinsă noaptea: cu toate 
că e slabă, lumina ei permite totuşi să desluşeşti toate obiectele din 
cameră; sub candelă poţi chiar să citeşti. Cred că abia trecuse de miezul 
nopții; nu puteam să dorm deloc şi stăteam culcat, cu ochii deschişi; 
deodată uşa odăii mele se deschise şi apăru Rogojin. 

După ce trecu pragul, închise uşa, mă privi în tăcere şi se îndreptă 
fără zgomot spre scaunul aşezat în colt, aproape sub candelă. Am fost 
foarte surprins şi mă uitam la dinsul, asteptind să văd ce voia să facă. 
Rogojin îşi pusese coatele pe masă şi mă fixă cu privirea fără să scoată o 
vorbă. Aşa trecură două sau trei minute şi-mi amintesc că tăcerea lui m-a 
jignit şi m-a necăjit nespus. Pentru ce nu voia să vorbească? Desigur, mi s- 
a părut curios că a venit atit de tirziu, dar, la drept vorbind, nu prea am 
fost tare mirat. Dimpotrivă, cu toate că dimineaţa nu-i explicasem lămurit 
ideea mea, ştiam totuşi că o pricepuse; or, ideea aceasta era de aşa 
natură, încit dorinţa de a vorbi din nou cu mine putea fi o eventuală cauză 
a vizitei lui, chiar la o oră aşa de tirzie din noapte. De aceea eram convins 
că venise anume pentru asta. Dimineaţa, ne despartiseram cu oarecare 
ostilitate, ba ţin minte că de vreo două ori chiar îmi aruncase priviri 
batjocoritoare. Aceeaşi expresie batjocoritoare o regăseam acum în 
privirea lui şi tocmai asta m-a jignit. Cît despre faptul că-l aveam dinaintea 
mea pe Rogojin aievea şi nu o nălucire, un delir, nu mă îndoiam defel. Nici 
prin gînd nu-mi trecu aşa ceva. 

Între timp, el stătea neclintit la locul lui, şi mă privea mereu cu 
zimbetu-i sarcastic. De furie, mă întorsei pe cealaltă parte, hotărit să tac şi 
eu, chiar dacă situaţia aceasta s-ar fi prelungit la infinit. Nu ştiu de ce, 
voiam neapărat să înceapă el vorba. Cred că s-au scurs aşa vreo douăzeci 
de minute şi, deodată, mă străfulgera un gind: dacă nu e Rogojin, ci o 
stafie? 

Nici în timpul bolii şi nici înainte nu mi s-a întîmplat să văd stafii; 
intotdeauna însă am avut impresia şi în copilărie si chiar ptnă-n ultimul 
timp că, dacă aş vedea una, cu toate că nu cred în nici un fel de fantome, 
aş muri pe loc. Totuşi, gîndul că vizitatorul meu nu este Rogojin, ci o stafie, 
nu mă sperie citusi de putin. 

Dimpotrivă, simţeam că mă cuprinde un fel de furie. La fel de curios 
mi s-a părut şi faptul că chestiunea în sine de a şti dacă am înaintea mea 
un spectru sau un musafir în carne şi oase mă preocupa şi mă neliniştea 
mult mai putin decit ar fi trebuit; cred că mă gindeam atunci la altceva. De 
exemplu, eram mult mai curios să ştiu pentru ce Rogojin, pe care-l 
văzusem atunci în halat şi papuci, era acum îmbrăcat în frac, cu vestă şi 
cravată albă. Mă preocupa şi un alt gind: dacă e o stafie şi nu-mi inspiră 
teamă, de ce nu mă scol şi nu mă apropii de ea, ca să mă conving? Sau, 
poate, nu îndrăzneam s-o fac, fiindcă mă paraliza frica!... Dar, cum îmi 
veni gîndul că mi-ar putea fi teamă, simtii deodată cum încep să-mi 
tremure genunchii şi un fior de gheaţă imi străbate spatele. In acelaşi 
moment, Rogojin, care părea că-mi ghicise spaima, lăsă jos mina pe care 


îşi rezemase capul, se îndreptă din spate şi, privindu-mă fix, deschise 
gura, ca şi cum s-ar fi pregătit să rida. Atunci m-a răzbit un sentiment de 
ciudă, care s-a transformat într-o furie turbată, încit cu greu m-am stäpinit 
să nu mă năpustesc asupra lui; dar, fiindcă jurasem să nu vorbesc cel 
dintii, am rămas încremenit; cu atit mai mult cu cît nu eram deloc sigur că 
e chiar Rogojin şi nu o fantomă. 

N-aş putea spune precis cit a ţinut situația asta; nici nu-mi mai 
amintesc cu precizie dacă nu cumva îmi pierdusem uneori luciditatea timp 
de cîteva clipe. Numai că la un moment dat, văd cum Rogojin se ridică, mă 
mai examinează cu aceeaşi atenţie ca şi atunci cînd intrase, dar, de data 
aceasta, fără să zimbească; pe urmă se îndreaptă încet, aproape în virful 
picioarelor spre uşă, o deschide şi iese, inchizind-o. Nu mă mai ridicai din 
pat. Cit timp am mai stat aşa culcat, cu ochii deschişi, gindind Dumnezeu 
ştie la ce, nu-mi mai amintesc; nu ştiu nici cum am adormit. A doua zi, pe 
la ceasurile nouă, după obicei, Matriona bătu la uşă, ca să-mi aducă 
ceaiul. Stabilisem ca o regulă că, dacă n-o strigam pină la ora aceea, să 
vină să bată la uşă. în clipa cînd i-am deschis, mă izbi un gînd: cum ar fi 
putut să intre, din moment ce uşa era încuiată? Am făcut investigaţii şi m- 
am convins că era cu neputinţă ca Rogojin, în carne şi oase, să fi pătruns 
la mine, deoarece, noaptea, toate uşile sînt închise cu zăvorul. 

Cazul acesta ciudat, pe care l-am descris acum cu atitea amănunte, 
rn-a făcut să mă hotărăsc în cele din urmă. Aşadar, hotărirea mea 
definitivă nu este rezultatul unui raţionament, al unei convingeri logice, ci 
al unui sentiment de dezgust. Nu e chip să mai trăiesc cînd viaţa, ca să mă 
lovească, imbracă forme aşa de stranii. Apariţia aceasta fantomatică m-a 
umilit. Nu mă simt în stare să mă supun unei forte oarbe, intrupate în 
acest păianjen uriaş. M-am putut linişti abia către seară, cînd am simţit că 
hotărirea mea definitivă atinge punctul ei final. A fost primul moment al 
acestei faze; al doilea moment l-am avut la Pavlovsk, dar în privinţa 
aceasta am dat pînă acum lămuriri destule. 


VII 


Aveam un pistol de buzunar pe care mi-l procurasem din ado- 
lescentä, la virsta aceea ridicolă cînd încep să-ți placă deodată poveştile 
cu dueluri si cu bandiți, cînd te şi vezi provocat de un adversar, infruntind 
eroic pistolul îndreptat asupra ta. Am umblat la el acum o lună. În sertarul 
unde zăcea, am găsit două gloanţe si un cornet mic cu pulbere, cam 
pentru trei încărcături. Pistolul acesta nu face nici două parale; smuceşte 
şi bate într-o parte şi numai pind la cincisprezece paşi; dar, pus la tîmplă, 
poate, fără îndoială, să-ţi sfărime teasta. 

Am hotărit să mor la Pavlovsk, la răsăritul soarelui, în parc, ca sa nu- 
i deranjez pe cei din vilă. ,,Confesiunea" de fata va furniza poliţiei datele 
necesare. Amatorii de cazuri psihologice şi cei care vor manifesta vreun 
interes n-au decit să tragă din conţinutul ei concluziile ce le vor crede de 
cuviinţă. N-aş fi vrut totuşi ca manuscrisul meu să fie dat publicităţii. Îl rog 
pe print să-şi păstreze o copie şi să-i dea alta Aglaiei Ivanovna Epancina. E 
ultima mea dorinţă. Las scheletul meu, prin testament, Academiei de 
Medicină în interesul ştiinţei. 

Nu mă recunosc supus judecății nimănui şi ştiu că acum sînt în afara 


puterii oricărei jurisdicții. M-a amuzat mult o ipoteză pe care am făcut-o 
mai zilele trecute: ce-ar fi, mi-am zis, dacă mi-ar trăsni aşa din senin să 
omor pe cineva, oricine ar fi, să asasinez chiar şi zece persoane, în sjirşit 
să comit o crimă oribilă, ce s-ar considera drept cea mai inspäimintätoare, 
cea mai monstruoasă şi odioasă din lume şi, dat fiind că tortura a fost 
desființată, ce păcăleală pentru tribunal cind s-ar vedea în fata unui 
inculpat care nu mai are decit două sau trei săptămini de trăit! As muri în 
mod confortabil, în spitalul lor, la căldură, îngrijit de un medic atent, şi 
poate mult mai comod şi mai bine decit la mine acasă. Nu înțeleg de ce nu 
le vine în minte ideea aceasta, cel puţin în glumă, oamenilor care se află 
într-o situaţie asemănătoare. Dar poate că le vin şi lor asemenea gînduri; 
doar se găsesc şi pe la noi destui sugubeti. 

Dar, dacă nu recunosc jurisdicţia nici unui tribunal, în schimb sînt 
convins că nu voi scăpa de condamnarea acelora care se vor repezi să mă 
judece după ce voi fi devenit un acuzat şi surd, şi mut. Nu vreau să plec 
fără a lăsa un răspuns — un cuvint liber şi nu impus — dar nu ca să mă 
justific, o, nu! Nicidecum! N-am de cerut iertare nimănui şi pentru nimic, 
dar o fac fiindcă eu însumi o doresc. 

În primul rînd, o idee curioasă: cine, cu ce drept, în numele cărui 
principiu, pentru care motiv binecuvintat ar putea să-mi conteste acum 
dreptul de a dispune liber de aceste două sau trei săptămini rămase? Ce 
for al justiţiei ar avea dreptul să se amestece? Cine anume vrea ca eu nu 
numai să fiu condamnat, ci şi să aştept supus şi cu resemnare ziua 
execuţiei? Poate fi acest lucru cu adevărat necesar cuiva? O cere morala? 
Mă rog, dacă eram voinic şi sănătos si aş fi încercat să-mi pun capăt vieţii, 
care ar putea fi utilă aproapelui meu etc, etc, mai înţeleg: atunci morala ar 
fi fost în drept să-mi reproşeze, în virtutea unor vechi şabloane, că mi-am 
permis să dispun de viata mea fără să-ntreb pe nimeni sau mai ştiu eu 
pentru ce altceva. Dar acum, acum, cînd sînt aşa de aproape de scadenta 
fatală? Ce fel de morală este aceea care are nevoie, pe lîngă tributul 
suprem, si de ultimul tău horcäit în momentul cînd îţi dai cel din urmă 
atom al vieţii, ascultind consolările prinţului, care în argumentările lui în 
spirit crestinesc va ajunge, fără îndoială, la concluzia fericită că, în fond, e 
chiar mai bine să mori. (Creştinii de felul lui ajung întotdeauna la ideea 
aceasta, e calul lor de bătaie.) Şi ce urmăresc ei cu ridicolii lor ,,copaci din 
Pavlovsk"? Să-mi îndulcească ultimele clipe? Cum de nu-şi dau seama că, 
încercînd să mă smulgă gindurilor mele pentru a mă lega de această 
ultimă iluzie de viata şi iubire cu care dumnealor vor să mascheze zidul lui 
Meyer şi tot ce este atit de sincer şi firesc scris pe el, ei mă vor face şi mai 
nefericit? Ce mă interesează natura şi parcul vostru din Pavlovsk, răsăritul 
şi apusul vostru de soare, cerul vostru albastru şi chipurile voastre pline 
de mulţumire de sine, dacă eu sînt exclus de la acest ospăț căruia nu i se 
prevede sfîrşitul? Ce rost are, pentru mine, toată frumuseţea aceasta, 
cînd, în fiecare minut, în fiece clipă, sint conştient şi trebuie să fiu conş- 
tient că n-am fost decit un avorton al naturii, în timp ce pina şi musculita 
care biztie împrejurul meu, scăldată într-o rază de soare, pînă si ea îşi are 
locul ei la acest ospăț, participă la corul comun al firii, se bucură de el şi e 
fericită, iar eu n-am vrut să înţeleg pînă acum lucrul acesta numai din 
laşitate! O! Sint convins că prințul şi ceilalţi ar fi vrut, pentru triumful 
moralei şi al bunei-cuviinte, să mă facă să rostesc, în locul tuturor acestor 


vorbe ,,perfide şi inveninate", celebra şi clasica strofă a lui Millevoye: 

Oh, puissent voir votre beaute sacree tant d'amis, sourds â mes 
adieux! Qu'ils meurent pleins de jours, que leur mort soit pleurée, qu'un 
ami leur ferme les yeux! 

Dar fiţi siguri, oameni naivi ce sinteti, că si în această strofă atit de 
pilduitoare, în această binecuvintare academică, adresată lumii în versuri 
frantuzesti, se ascunde fără voia poetului atita amărăciune veninoasă, o 
ură atît de neimpăcată, colcăind de minie revărsată în rime, încît nu-i 
exclus ca el însuşi să fi luat această răbufnire de ură drept lacrimi de 
induiosare. Cu iluzia asta a şi murit, fie-i tarina uşoară! Să ştiţi că există o 
limită a rusinii pe care omul o resimte în fata nimicniciei şi a neputinței 
sale, dar, odată depăşită această limită, el găseşte o plăcere imensă în 
chiar sentimentul ruşinii. De bună seamă, înțeleasă astfel, admit că umi- 
linta devine uriaşă, dar nu în sensul în care o concepe religia. 

Religia! Admit că viata veşnică există şi poate că întotdeauna am 
crezut în existenţa ei. Să zicem că flacăra conştiinţei a fost aprinsă prin 
voința unei forte superioare, că această conştiinţă, rotindu-si privirea 
asupra lumii, a spus: ,,Exist!" şi că pe urmă, deodată, aceeaşi forță i-a 
poruncit să se stingă, pentru că aşa trebuie, în numele unor imperative de 
ordin superior — şi chiar fără a explica pentru ce anume — fie, admit totul, 
dar rămîne aceeaşi întrebare: ce nevoie mai era şi de umilinţa mea? Chiar 
aşa, nu poţi fi oare sfişiat, pur şi simplu, fără să ţi se ceară să-l şi 
binecuvintezi pe acela care te sfişie? E cu putință oare ca acolo sus să se 
simtă cineva într-adevăr jignit pentru că nu vreau să mai aştept cinci- 
sprezece zile? Nu cred, ci mai degrabă aş presupune că a fost nevoie, pur 
şi simplu, de păcătoasa mea existenţă, de existenţa unui atom, pentru a 
completa vreo armonie universală, pentru compensarea nu ştiu cărui plus 
sau minus sau pentru vreun contrast oarecare etc, etc, după cum, în 
fiecare zi, se cere jertfa a milioane de fiinţe, fără moartea cărora restul 
lumii n-ar putea exista (deşi, fie-mi îngăduit s-o spun, ideea aceasta în 
sine nu e prea generoasă). Fie şi aşa! Recunosc că nu era cu putinţă o altă 
întocmire a lumii, adică fără această devorare reciprocă neîntreruptă, fără 
ca unii să-i înghită pe ceilalţi; sînt gata să admit că nu pricep nimic din 
toată întocmirea aceasta; în schimb ştiu un lucru: de vreme ce mi s-a dat 
conştiinţa de sine, conştiinţa că „exist”, puţin îmi pasă că lumea a fost 
întocmită strimb şi că altfel nici n-ar putea exista! Cine, aşadar, şi pentru 
ce ar putea să mă judece după toate astea? Orice ati spune, ar fi absurd si 
nedrept. 

De altfel, oricit de mare ar fi fost dorința mea, niciodată n-am putut 
să-mi închipui că nu există viata de apoi sau providentà. Cel mai probabil 
e că toate astea există, dar că noi nu pricepem nimic din viaţa viitoare şi 
din legile ei. Dar dacă e asa de greu, aproape cu neputinţă de înțeles 
acest lucru, cum e posibil să fiu făcut răspunzător pentru faptul de a nu fi 
priceput şi înţeles ceea ce este de nepătruns? E adevărat, spun ei, şi, fără 
îndoială, o spune şi prințul împreună cu ei, că tocmai aici e necesară 
supunerea, că trebuie să te supui fără să cirteşti şi că smerenia, umilinţa 
mea va fi cu siguranţă răsplătită pe cealaltă lume. Înjosim prea tare pro- 
videnta cînd, de ciudă că nu sîntem în stare s-o înțelegem, îi atribuim felul 
nostru de a judeca. Dar, încă o dată, dacă omul nu poate s-o pătrundă, 
este inadmisibil, o repet, ca el să fie făcut vinovat pentru ceea ce nu-i este 


dat să înţeleagă. lar dacă este aşa, cum pot să fiu judecat pentru că n-am 
înțeles adevărata voinţă şi legile providentei? Dar, mai bine, să nu mai 
vorbim de religie. 

De altfel, cred că-i destul. Cînd voi fi ajuns la rîndurile acestea, cu 
siguranţă soarele va fi răsărit şi ,,rasuna-va-n cer", iar o forţă nemăsurată, 
de necuprins, se va fi revărsat peste tot pămîntul. Fie! Voi muri cu ochii 
țintă spre acest izvor al forţei şi al vieţii fără să mai jinduiesc la 
binefacerile ei. Dar dacă ar fi depins de mine de a nu mă fi născut, cu 
siguranţă că n-aş fi acceptat existenţa în condiţii atit de umilitoare. Dar, 
cel putin, e în puterea mea să-mi curm firul vieţii, cu toate că zilele-mi sint 
de fapt numărate. Nu-i cine ştie ce putere grozavă, după cum nu-i grozavă 
nici răzvrătirea mea. 

Și acum, o ultimă lămurire: dacă mor, nu-i din pricină că n-aş fi avut 
puterea să suport aceste trei săptămîni; o, aş fi putut găsi în mine atita 
forță şi, dacă aş vrea, mi-aş afla suficientă consolare în faptul că sînt pe 
deplin conştient de nedreptatea care mi s-a făcut; dar nu sint ca poetul 
acela francez şi nu vreau să mă consolez în felul acesta. În sfirşit, e şi un 
element de ispită la mijloc: limitindu-mi timpul pe care-l mai am de trăit la 
trei săptămîni, natura mi-a îngrădit într-atit activitatea, incit se pare că 
sinuciderea ar fi singurul lucru pe care aş mai putea să-l întreprind cu 
şanse sigure de a-l duce pînă la capăt din propria mea voinţă. De, poate 
că tocmai asta mă ispiteşte: să profit de această ultimă posibilitate de 
acţiune. Protestul poate uneori să însemne foarte mult... 

Confesiunea se terminase; Ippolit se opri în sfîrşit... 

In unele cazuri de încordare extremă la un om nervos, irascibil şi 
scos din fire intervine acel grad maxim de sinceritate cinică clipa cînd el 
nu mai ţine seama de nimic şi e gata să provoace orice scandal, ba s-ar 
părea că e chiar dornic de aşa ceva; se năpusteşte asupra oricui, avînd în 
minte gîndul confuz, dar hotărît, de a se arunca în minutul următor din 
vîrful unei clopotnite şi de a pune astfel capăt tututor nedumeririlor si 
încurcăturilor ce s-ar putea ivi cu acest prilej. O epuizare rapidă a puterilor 
fizice este de obicei semnul premergător al acestei stări. Încordarea 
extraordinară, aproape nefirească, ce-l sustinuse pina atunci pe Ippolit 
ajunsese, se pare, la acest ultim grad de intensitate. Prin firea lui, acest 
băiat de optsprezece ani, ros de boală, părea firav ca frunza tremurătoare 
ce se desprinde din copac; dar, de îndată ce-şi aruncă privirea asupra 
musafirilor - pentru prima oară în cursul unei ore întregi -dispretul cel mai 
arogant, cel mai jignitor se citi în privirea şi în zimbetul lui. Se grăbea să-şi 
provoace adversarii. Aceştia n-au intirziat să-şi părăsească scaunele 
zgomotosi şi plini de indignare. Oboseala, vinul băut, încordarea nervilor 
făceau să fie şi mai mare haosul şi, dacă se poate spune aşa, mocirla 
impresiilor. 

Deodată, Ippolit sari de la locul său, de parcă l-ar fi smucit cineva. 

- A răsărit soarele! strigă el, zărind vîrful copacilor scaldati în lumină 
şi arătîndu-i-l prinţului ca pe o minune. A răsărit! 

- Ai crezut poate că n-o să răsară? remarcă Ferdişcenko. 

- O să fie şi astăzi o zăpuşeală groaznică, mormai cu un aer plictisit 
Ganea, care, cu pălăria în mînă, căsca şi se întindea din toate 
încheieturile; doar că n-o să tina aşa toată luna!... Mergem ori nu, Ptiţin? 

Ippolit ascultă aceste vorbe surprins, aproape uluit; deodată păli 


îngrozitor şi începu să tremure. 

- Vrei cu tot dinadinsul să-ţi arăţi nepăsarea ca să mă jigneşti, spuse 
el cu ochii ţintă la Ganea. Eşti un nemernic! 

— Ei drăcie! Dar asta-i chiar din cale-afară, să te laşi descumpănit 
pînă intr-atit! zbieră Ferdiscenko. Ce fenomenală lipsă de caracter. 

- Un imbecil şi nimic altceva, conchise Ganea. Ippolit căuta să se 
stapineasca. 

- Domnilor, incepu el tremurind si oprindu-se la fiecare cuvint, 
înţeleg că am putut să-mi atrag răzbunarea dumneavoastră personală Si... 
îmi pare rău că v-am plictisit cu aiurelile mele (arătă manuscrisul cu mîna), 
dar, la urma urmei, regret şi mai mult că nu v-am toropit de tot...(Zimbi 
prosteşte.) Ce zici, am fost plicticos, Evgheni Pavlici? i se adresă el 
deodată lui Radomski. V-am plictisit, nu-i aşa? Spune! 

— A fost cam lung, deşi, ce să zic... 

— Spune tot! Fii sincer măcar o dată în viata dumitale! stărui Ippolit 
brutal şi tremurind de încordare. 

— O, mi-e absolut egal, dacă-i aşa! Fa bine şi mă lasă în pace, 
răspunse Evgheni Pavlovici, întorcîndu-i spatele scîrbit. 

Ptitin se apropie de Miskin. 

- Noapte buna, printe, spuse el. 

- Daro să se impuste, nu vedeţi? Uitaţi-vă la dinsul! strigă Vera 
speriată şi se smuci spre Ippolit, apucîndu-l de brat. N-a spus chiar el că la 
răsăritul soarelui se omoară? Ce mai staţi? 

— Nu se împuşcă el, nici o grijă! mormăiră cu răutate mai multe 
glasuri, între care şi al lui Ganea. 

— Domnilor, bagati de seamă! racni Kolea, repezindu-se şi el la 
Ippolit şi apucîndu-l de mina. Uitaţi-vă numai la dinsul! Printe, printe, ce-i 
asta? 

In jurul lui Ippolit se îngrămădiră Vera, Kolea, Keller şi Burdovski; toţi 
patru se străduiau să-l reţină pe loc. 

- Are dreptul, are tot dreptul!... se bilbiia Burdovski, care părea că-şi 
pierduse capul şi el. 

- Dă-mi voie, printe, ce hotarire ai de gînd să iei în cazul de fata? îi 
dădea zor Lebedev, cu obrăznicia omului ametit de băutură. 

- Cum? Ce hotarire? 

— Dă-mi voie; eu sînt stäpinul casei... deşi, recunosc... cu tot 
respectul... Admit că şi dumneata eşti stapin aici, dar nu vreau ca în casa 
mea să se-ntimple aşa ceva... Asta-i. 

— N-are să se impuste; mofturi de mucos zevzec! tuna deodată, cu 
multă siguranţă şi plin de indignare, generalul Ivolghin. 

— Bravo, generale! aprobă Ferdiscenko. 

— Ştiu că n-are să se împuşte, preaonorate generale; cu toate 
astea... ca stapin al casei... 

— Ascultă, domnule Terentiev, spuse deodată Ptitin care, după ce-şi 
luase rămas-bun de la print, îi întinse mina şi lui Ippolit, în manuscris e 
vorba, mi se pare, ca-ti laşi scheletul Academici? E vorba chiar de scheletul 
dumitale, de propriul dumitale schelet, vasăzică? Vrei să donezi 
Academiei, prin testament, ciolanele dumitale? 

— Da, osemintele mele. 

— Aşa da. E bine să fie totul absolut limpede, ca nu cumva să se- 


ntîmple vreo greşeală; se spune că a mai fost un asemenea caz. 

— De ce îl necăjeşti? interveni supărat prinţul. 

— Uite că l-au răzbit şi lacrimile, adăugă Ferdiscenko. 

Dar Ippolit nici gînd n-avea să plinga. Făcu o mişcare ca s-o ia din 
loc, dar cei patru care-l înconjurau îl apucară din nou de braţe. Se auziră 
risete. 

— Parcă ce altceva urmărea el: ştia că o să săriţi să-l ţineţi de braţe; 
de-aia v-a şi citit caietelul lui, zise Rogojin. Rămii cu bine, printe. Am 
înţepenit de atita stat pe loc. 

— Dacă ai avut într-adevăr de gind să te impusti, Terentiev, spuse 
rizind Evgheni Pavlovici, în locul dumitale, după astfel de complimente, nu 
m-aş omori, numai ca să le fac în necaz. 

— Ei sînt nerăbdători să vadă cum am să-mi zbor creierii! se otari 
Ippolit. 

— Şi li-e necaz acum că n-au să vadă. 

— Aşadar şi dumneata crezi că n-am să le dau prilejul să vadă? 

— N-am de gînd să te zădărăsc, dimpotrivă, cred că e foarte posibil 
să-ţi tragi un glonţ în cap. Numai să nu te pierzi cu firea... rosti tărăgănat 
şi cu un aer proteguitor Evgheni Pavlovici. 

- Abia acum îmi dau seama că am făcut o mare greşeală citindu-le 
din acest caiet, spuse Ippolit, privindu-l pe Evgheni Pavlovici cu o 
neaşteptată expresie de încredere, ca şi cum ar fi cerut un sfat unui bun 
prieten. 

- Situaţia e cam ridicolă, dar... crede-mă, nici nu ştiu ce să te 
sfătuiesc, spuse zimbind Radomski. 

Ippolit se uita ţintă la el cu o privire aspră şi fără a scoate o vorbă. Ai 
fi zis că în unele momente conştiinţa îl părăsea. 

- Ba nu-i chiar aşa, dati-mi voie, bodoganea Lebedev. La ce trucuri 
recurge: „Am să mă impusc, cică, în parc, ca să nu deranjez pe nimeni!" El 
îşi închipuie că n-are să deranjeze pe nimeni dacă o să coboare scara şi la 
trei paşi de casă... 

- Domnilor... încercă să intervină prinţul. 

- Nu, dă-mi voie, preastimate print, îl întrerupse cu artag Lebedev, 
întrucît vezi şi dumneata singur că nu-i de glumă, şi cel putin jumătate 
dintre musafirii dumitale sînt de aceeaşi părere, fiind convinşi că acum, 
după cuvintele pe care le-a spus aici, onoarea îl obligă să se împuşte; prin 
urmare, ca stapin al casei, declar în fata martorilor că cer concursul 
dumitale. 

- Dar ce trebuie să facem, Lebedev? Sînt gata să te ajut. 

- lată ce: mai întîi să i se ia numaidecit pistolul şi munitiile cu care s- 
a lăudat adineauri. Daca le predă fără să cricneasca, accept, tinind seama 
de starea lui de boală, să rămînă peste noapte aici, bineînţeles cu condiţia 
de a fi pus sub directa mea supraveghere. Miine însă va trebui să plece 
numaidecit; iartă-mă, printe! în caz că se va opune şi va refuza să-mi 
predea arma, voi fi silit să-l imobilizez, ţinîndu-l de un brat, iar generalul de 
celălalt, voi pune să fie imediat anunţată poliţia, care, bineînţeles, îşi va 
face datoria. În calitate de prieten, domnul Fredişcenko nu va refuza să se 
ducă la secţie. 

Se iscă o zarvă mare. Lebedev fierbea şi se ratoia, depăşind orice 
măsură; Ferdişcenko se pregătea să se ducă la poliţie. Ganea se indirjea să 


susţină că nimeni nu se va impusca; Evgheni Pavlovici tacea. 

— Printe, nu ti s-a întîmplat niciodată să aluneci de pe virful unei 
clopotnite? i se adresă în şoaptă Ippolit lui Miskin. 

— N-nu, niciodată... răspunse naiv acesta. 

— {ti închipui cumva că eu nu m-am gîndit la o asemenea explozie 
de ura? urmă Ippolit pe acelaşi ton, privindu-l pe print cu nişte ochi 
scînteietori, ca şi cum ar fi aşteptat într-adevăr un răspuns de la dinsul. 
Ajunge! racni el deodată, adresindu-se tuturor celor de fata. E vina mea... 
sînt cel mai vinovat dintre toţi! Lebedev, uite cheia (scoase un portofel din 
buzunar şi luă de acolo o verigă de oţel cu trei-patru cheite); uite... asta, 
penultima... Kolea iti va arăta... Kolea! Unde-i Kolea? răcni el cu privirea 
atintità asupra lui Kolea, fără să-l vadă însă. Da... iată, el are să-ţi arate; 
mi-a ajutat să-mi împachetez lucrurile. Du-te cu dinsul, Kolea; în odaia 
prinţului, sub masă... valiza mea... cu cheita asta, jos, într-o cutie... pistolul 
meu şi cornul cu pulbere. Chiar el mi-a făcut valiza adineauri, domnule 
Lebedev, şi o să-ţi arate; dar cu condiţia ca miine, înainte de a pleca spre 
Petersburg, să-mi restitui pistolul. Ai înţeles? Ceea ce fac e pentru prinţ, nu 
pentru dumneata. 

— Aşa da; va fi mult mai bine! zise Lebedev, luînd cheia şi, cu un 
zimbet veninos pe buze, se repezi în odaia de alături. Kolea se opri, voi să 
spună ceva, dar Lebedev îl trase după dinsul. 

Ippolit se uita la musafirii care rideau. Prinţul băgă de seamă că 
bolnavului îi clantaneau dinţii ca într-un acces de friguri. 

— Ce ticăloşi sînt cu toţii! sopti cu înfrigurare Ippolit la urechea lui 
Miskin. 

De fiecare data cînd îi spunea ceva prinţului, se apleca spre el şi 
cobora glasul. 

— Lasa-i; eşti prea slăbit... 

— Îndată, îndată... am să plec. 

Apoi, cu o mişcare bruscă, îl imbratisa pe print. 

— Mă crezi poate nebun? îl întrebă, uitindu-se ţintă la el cu un ris 
ciudat. 

— Nu, dar dumneata... 

- Îndată, îndată, taci; nu mai spune nimic; o clipă... vreau să mă uit 
în ochii dumitale... Stai aşa, am să te privesc. Vreau să-mi iau rămas-bun 
de la un Om. 

Stătu nemişcat şi-l privi pe prinţ în tăcere, timp de vreo zece 
secunde; era alb ca varul, cu fruntea îmbrobonată de sudoare şi agatindu- 
se în chip ciudat de Miskin, ca si cum i-ar fi fost frică să se desprindă de el. 

- Ippolit, Ippolit, ce ai?... strigă prinţul. 

- Îndată... destul... mă duc să mă culc. Vreau numai să beau un 
pahar în sănătatea soarelui... Vreau, vreau neapărat, lasati-ma! 

Apucă repede o cupă de pe masă, se smulse din nou şi într-o clipă 
ajunse la capătul terasei. Prinţul dădu să fugă dupa el, dar intimplarea 
făcu parcă înadins ca în acelaşi moment Evgheni Pavlovici să-i întindă 
mina ca să-şi ia ramas-bun de la dinsul. Nu trecu nici o secundă şi, 
deodată, un strigăt de spaimă izbucni din toate piepturile. Urmă apoi un 
moment de zăpăceală nemaipomenită. 

lată ce se intimplase: 

Ajungind la capătul terasei, Ippolit se oprise în fata scării ce ducea în 


parc, şi in timp ce tinea cupa de şampanie în mina stingă, îşi vîri mina 
dreaptă în buzunarul paltonului. Din cele afirmate mai pe urmă de Keller, 
reieşea că Ippolit tinuse mina în buzunar încă în timpul conversatiei lui cu 
prinţul, pe care-l apucase de umăr cu mina stinga; mina aceasta, virită în 
buzunar, susţinea Keller, îi trezi o primă bănuială. In orice caz, un fel de 
presimtire îl făcu să alerge dupa Ippolit. Dar şi el ajunsese prea tîrziu. Vazu 
numai lucind ceva în mina lui Ippolit şi cum acesta, într-o fracțiune de 
secundă, îşi duse la timpla un pistol mic de buzunar. Keller se repezi să-l 
apuce de brat, dar în aceeaşi clipă Ippolit apăsă pe trăgaci. Cocosul căzu 
cu un tacanit scurt, sec, dar nu răsună nici o impuscatura. In momentul 
cînd Keller, voind să-l imobilizeze, îl cuprinse pe Ippolit în braţe, acesta se 
lăsă să cadă moale în braţele lui, ca un om ce-şi pierde cunoştinţa, 
închipuindu-şi probabil că a fost lovit mortal. In clipa următoare, pistolul se 
afla în mina lui Keller. Toată lumea se năpusti într-acolo. Ippolit fu aşezat 
pe un scaun, adus în grabă de cineva; toţi se îmbulzeau în jurul lui, toţi 
vociferau, toţi puneau întrebări. Auziseră cu toţii tacanitul sec al cocosului 
şi totuşi omul era viu şi nevatamat, fără nici o zgirietura măcar. Ippolit 
şedea pe scaun neintelegind ce se petrece cu el şi plimbindu-si doar pe 
chipurile celor prezenţi privirea rătăcită. In această clipă tocmai sosiră în 
fugă şi Lebedev cu Kolea. 

- Rateu? întrebau unii. 

- Poate că nici n-a fost încărcat? îşi dădeau cu părerea alţii. 

- E încărcat! anunţă Keller după ce controla pistolul, dar... 

- Şi cum se face că n-a luat foc? 

- N-avea capsă, lămuri Keller. 

Ar fi greu de povestit scena penibilă ce a urmat. Spaima, care 
cuprinsese în primul moment pe toată lumea, cedă brusc locul unei ilaritati 
generale; ba unii rideau chiar în hohote, găsind în asta o satisfacţie 
răutăcioasă. Plingind cu sughituri, fringindu-si miinile, Ippolit se arunca ba 
spre unul, ba spre altul, ca intr-o criza de nervi; se duse chiar si la 
Ferdiscenko si, apucîndu-l cu amindoua miinile, se jură că uitase, uitase cu 
totul să puna capsa, că a fost „o scăpare din vedere" din partea lui şi 
nicidecum ceva „intenţionat, că „toate capsele erau aici, la el, în 
buzunarul vestei, zece bucăţi" (le arătă la toată lumea); că n-a pus mai 
dinainte capsa, pentru că se temea ca nu cumva să se descarce în 
buzunar; se gindea însă s-o aşeze la vreme şi, uite, a uitat. li implora pe 
toţi: pe prinţ, pe Evgheni Pavlovici, pe Keller, să i se dea pistolul înapoi, ca 
să dovedească îndată tuturor că „onoarea, onoarea lui e în joc"... că de- 
acum rămîne „dezonorat pentru totdeauna!..." 

La urmă se prăbuşi, pierzindu-si cunoştinţa cu adevărat. 

L-au dus în cabinetul prinţului, iar Lebedev, dezmeticit, de parcă i s- 
ar fi luat cu mina efectul alcoolului, trimise îndată dupa un medic, 
raminind împreună cu fiica şi băiatul lui, cu Burdovski şi cu generalul 
Ivolghin să vegheze la căpătiiul bolnavului. După ce Ippolit fu scos de pe 
terasă în nesimţire, Keller, cuprins de elan cavaleresc, se postă în mijlocul 
camerei, anuntind cu glas răspicat: 

- Domnilor, dacă cineva îşi va permite să susţină în gura mare că a 
fost ceva premeditat, lăsînd să se înţeleagă că acest tinar nefericit a jucat 
o comedie, uitînd înadins să pună capsa — să ştiţi că acela va avea de-a 
face cu mine. 


Dar nu-i răspunse nimeni. În cele din urmă, toată lumea se grăbi să 
plece. Ptiţin, Ganea şi Rogojin porniră împreună. 

Prinţul rămase mirat văzînd că Evgheni Pavlovici se pregătea sa 
plece şi el, renuntind la explicaţia proiectată. 

- Parcă voiai să-mi spui ceva după plecarea celorlalţi? îl întrebă 
Miskin. 

- Asa este, raspunse Evgheni Pavlovici, luind loc pe un scaun si 
aşezindu-l pe print lîngă dinsul, dar acum m-am hotarit să las aceasta 
convorbire pe altă dată. Îţi mărturisesc că sînt putin cam buimăcit, ca şi 
dumneata de altfel. Mi-am pierdut şirul ideilor; şi apoi ceea ce vreau să-ţi 
spun este cit se poate de important si pentru mine, şi pentru dumneata. 
Vezi, printe, cel putin o dată în viata vreau să fac un lucru cu totul cinstit, 
adică fără vreun gînd ascuns; cred însă că acum n-aş fi în stare de aşa 
ceva; şi cred că, poate, nici dumneata nu mai eşti deloc dispus... aşa 
încît... e mai bine să aminam discuţia noastră. Intre timp, poate ca 
lucrurile se vor mai limpezi; să lăsăm să treacă vreo trei zile, cît am de 
gînd să ramin la Petersburg, şi totul va deveni mai clar şi pentru mine, şi 
pentru dumneata. 

Cu aceste cuvinte, se ridică din nou de pe scaun, încît era de 
neînțeles pentru ce se mai asezase adineauri. Prinţul mai avu de 
asemenea impresia că Evgheni Pavlovici e nemulţumit, ba chiar supărat, 
că se uită la el cu duşmănie şi că privirea lui nu mai semăna defel cu 
aceea de adineauri. 

- Acum te duci probabil la bolnav? 

- Da... mă cam îngrijorează, îngăimă prinţul. 

- Fii pe pace; va trăi cu siguranţă încă vreo şase săptămîni şi, cine 
ştie, poate chiar o să se refacă aici. Dar cred că e mult mai bine să-i faci 
vînt cît mai repede, chiar miine, dacă poţi. 

- Mă gîndesc, nu cumva prin tăcerea mea l-am împins şi eu la asta... 
o fi crezut, te pomeneşti, că şi eu m-am îndoit dacă e capabil sau nu să-şi 
pună capăt zilelor? Ce crezi, Evgheni Pavlici? 

- Exclus. Şi aşa eşti prea bun că te necăjeşti pentru atîta lucru. Nu-ţi 
mai face sînge rău. Am auzit, într-adevăr, vorbindu-se de astfel de cazuri, 
dar mărturisesc că n-am văzut niciodată un om să-şi tragă un glonţ în cap 
numai spre a fi lăudat sau de supărare că nu a fost lăudat pentru intenţia 
sa năstruşnică. Mai ales, n-aş fi crezut că se poate da dovadă de atita 
slăbiciune! În orice caz, ai face bine să-l dai chiar miine afară. 

— Crezi că ar fi în stare să se mai împuşte o dată? 

— Nici o teamă, acum n-o să mai încerce în nici un caz. Sfatul meu e 
totuşi să te fereşti de toţi Lacener-ii ăştia autohtoni! Am mai spus-o şi ţi-o 
repet: crima este un refugiu prea frecvent pentru toate nulitatile astea 
lacome şi nerăbdătoare. 

— Eşti dispus să vezi în el un fel de Lacener? 

— Fondul e acelaşi, chiar dacă interpretul e de alt soi. Şi să vezi dacă 
acest domn nu-i în stare să extermine şi zece oameni chiar în „glumă", 
după cum s-a exprimat adineauri. Aceste vorbe din spovedania lui n-au să 
mă lase să dorm. 

— Nu ti se pare că exagerezi? 

— Mă uimesti, printe. Cum, vrei să spui că nu-l crezi în stare să 
omoare chiar şi acum zece oameni? 


— Nu ştiu ce să-ţi răspund. Toate acestea mi se par foarte ciudate, 
dar... 

— În sfîrşit, cum crezi, încheie Evgheni Pavlici enervat. Eşti un om 
plin de curaj, ştiu. Vezi numai să nu nimereşti cumva şi dumneata printre 
cei zece! 

— Mai probabil e că nu va ucide pe nimeni, spuse prinţul, uitîndu-se 
îngîndurat la Evgheni Pavlovici. Acesta rise răutăcios. 

— La revedere, e vremea să plec. Dar ai băgat de seamă că a lăsat 
cu limbă de moarte o copie după „Spovedanie" Aglaiei Ivanovna? 

— Da, am băgat de seamă şi... nu-mi iese din minte. 

— Asta-i. Şi dacă mai pui la socoteală şi ,,gluma" cu cei „zece 
oameni", face să te gindesti, rise din nou cu tilc Evgheni Pavlovici, apoi 
părăsi terasa. 

Un ceas mai tîrziu, trecuse de ora trei după miezul nopţii - prinţul 
cobori în parc. Încercase mai întîi să se culce, să doarmă, dar i-a fost cu 
neputinţă din pricina palpitatiilor. În casă, lucrurile intraseră oarecum pe 
fagasul lor normal şi toată lumea se liniştise; bolnavul dormea, iar medicul, 
chemat în grabă, n-a găsit nimic grav în leşinul lui; Lebedev, Kolea, 
Burdovski s-au culcat în odaia bolnavului, ca să poată sta de veghe cu 
schimbul. Nu erau prin urmare motive de prea mare îngrijorare. Neliniştea 
prinţului însă, departe de a se potoli, creştea cu fiecare clipă. Rătăcind pe 
aleile parcului şi aruncind priviri absente în juru-i, se opri deodată mirat 
cînd se pomeni în faţa pavilionului de muzică, cu rîndurile de scaune goale 
şi pupitrele fanfarei. Fără să ştie de ce, locul i se păru oribil. Făcu cale 
întoarsă şi se departa în grabă, apucînd pe drumul pe care mersese cu o zi 
înainte, împreună cu familia Epancin. Ajungind la banca verde, unde i se 
dăduse întîlnirea, se aşeză şi, cu totul neaşteptat, izbucni într-un hohot de 
ris zgomotos, dar tot atît de brusc se stapini, înciudat împotriva lui însuşi. 
Îl copleşea o tristeţe fără margini; ar fi vrut să plece undeva, departe... dar 
nu ştia unde. Deasupra lui, pe o creangă de copac cînta o păsărică; o 
căută cu ochii printre frunze. Deodată, o păsărică zbură şi în aceeaşi clipă 
el îşi aduse aminte de „musculiţa... scăldată într-o rază de soare" despre 
care Ippolit scrisese că „pînă şi ea îşi are locul ei la ospat, participă la corul 
comun al firii, în timp ce el nu e decît un avorton al naturii..." Vorbele 
acestea, care îl izbiseră încă de-atunci, îi veniră subit în minte. O amintire 
de mult uitată începu să reînvie şi dintr-o dată se limpezi, luînd contururi 
precise. 

Era în Elveţia, în cel dintii an sau, mai bine zis, în cele dintii luni ale 
tratamentului său. Fusese pe atunci aproape iresponsabil, un idiot, vorbea 
anevoie şi uneori nici nu înţelegea ce anume voiau de la el cei din jur. Intr- 
O zi, pe o vreme minunată, se dusese să se plimbe prin munţi; umblase 
mult, cu inima strinsa de un gînd chinuitor, nedesluşit si care refuza să se 
contureze. În faţa lui, cerul strălucea; un lac îi sclipea la picioare, iar în 
juru-i orizontul, scăldat in soare, se întindea la nesfirsit. Multă vreme a stat 
să admire această privelişte, sfişiat de durere. Isi aminteşte cum, plingind, 
îşi întindea braţele spre azurul infinit. Îşi dădea seama cu amărăciune că 
era cu desavirsire străin de toate astea, ca şi cum nici n-ar fi existat pentru 
dînsul. Ce înseamnă oare acest festin, acest ospăț, această măreaţă 
sărbătoare din fiecare clipă ce-l atrage mereu, de mult, încă din copilărie, 
şi la care nu poate lua parte niciodată? În fiecare dimineaţă răsare acelaşi 


soare strălucitor, în fiecare dimineaţă curcubeul se rasfata peste cascadă, 
şi-n fiecare seară se colorează cu purpură aceste virfuri ninse care se 
zăresc colo sus, chiar la orizont; „musculiţa care biziie în jurul lui, scăldată 
într-o raza de soare, îşi are locul ei la acest ospat, participă la corul comun 
al firii, se bucură de el şi e fericită"; un firicel de iarbă, cît de mic, creşte şi 
e fericit! Fiecare fiinţă îşi are drumul ei, îl cunoaşte, soseşte şi pleacă 
cîntînd; numai el singur nu ştie nimic, nu înţelege nimic, nici pe oameni, 
nici limba lor, e străin de toate - un avorton al naturii. O, desigur! Pe 
atunci, el nu putea să rostească aceste vorbe şi nici să-şi exprime gîndul; 
suferinţa raminea în el muta; dar acum i se părea că toate acestea le 
spusese şi atunci, pronuntase exact aceste cuvinte, şi că fraza cu 
„musculiţa" Ippolit a luat-o chiar de la el, din cuvintele şi lacrimile lui de 
atunci. Era atit de convins, încit, fără voie, îi bătu inima la gîndul acesta... 

Atipi pe banca, dar nici în somn nu-şi găsi liniştea. Cu o clipă înainte 
de a adormi, îşi aminti de afirmaţia că Ippolit are să omoare zece oameni 
şi această presupunere absurdă îl făcu să zimbeasca. In jurul lui era o 
linişte de vrajă, senină şi neclintita, prin care razbatea doar foşnetul 
molcom al frunzelor, mărind parcă şi mai mult senzaţia de singurătate. In 
somnul lui zbuciumat i se arătau tot felul de vise tulburătoare, făcîndu-l să 
se înfioare în fiece clipă. La urmă i se năzări în vis că o femeie veni lîngă 
dinsul; o cunoştea, o cunoştea chinuitor de bine; ar fi putut să-i spună 
numele oricînd, s-o deosebească dintr-o mulţime imensă, dar, lucru ciudat, 
acum părea că are o înfăţişare cu totul alta decit aceea pe care i-o 
cunoscuse pina atunci, şi simţea o chinuitoare dorinţă de a nu recunoaşte 
în ea pe acea femeie. După expresia de spaimă şi de cainta ce i se citea 
pe faţă, s-ar fi spus că-i o mare vinovată şi că atunci chiar săvirşise o 
crimă îngrozitoare. O lacrimă tremura pe faţa ei palidă; îl chemă cu un 
gest al miinii şi-şi duse degetul la buze, facindu-i parcă semn s-o urmeze în 
taină. Inima-i încetă să mai bata; pentru nimic în lume n-ar fi voit s-o 
creadă vinovată; dar îşi dădea seama că în momentul acela se va-ntimpla 
ceva groaznic, un lucru ce-l va apăsa de acum înainte toată viaţa. Părea că 
ea ar fi voit să-i arate ceva în parc, nu departe de acolo. El se ridică de pe 
bancă vrind s-o urmeze si deodată un ris zglobiu şi cristalin răsună alături, 
simţi o mina în mina lui; apucă înfrigurat aceasta mina, o strînse cu putere 
şi în aceeaşi clipă se trezi. În fata lui, în picioare, rizind cu poftă, stătea 
Aglaia. 


VIII 


Ea ridea, dar pe faţă i se citea indignarea. 

- Uite-l cum doarme! Dormeai, nu-i aşa? exclamă cu un aer mirat şi 
plin de dispreţ Aglaia. 

- A, dumneata eşti! biigui prinţul, care, deşi nu-şi revenise încă bine 
în fire, o recunoscu cu surprindere. A, da! întîlnirea... atipisem. 

- Te-am văzut. 

- Nimeni nu m-a deşteptat în afară de dumneata? N-a mai fost 
nimeni pe aici înaintea dumitale? îmi închipuiam că era... o altă femeie. 

- Altă femeie? 

În sfîrşit, prinţul se dezmetici. 

- A fost numai un vis, zise el pe gînduri; e ciudat să am un 


asemenea vis tocmai acum, în astfel de clipe. la loc... 

O luă de mina şi 0 aşeză pe bancă; se aşeză şi el lîngă dinsa şi 
rămase pe gînduri. Fără a începe conversaţia, Aglaia se mulţumi să-l 
privească atent. Din cînd în cînd si Miskin îi arunca cite o privire cu totul 
absentă, ca şi cum nici n-ar fi văzut-o. De ciudă, Aglaia se îmbujora toată. 

- A, da, se reculese prinţul, Ippolit s-a împuşcat. 

- Cînd? La dumneata? îl întrebă ea fără a se arăta prea surprinsa. 
Aseară era încă în viaţă, îmi pare. Şi cum ai putut să adormi după asta? 
strigă ea, insufletindu-se deodată. 

— Dar n-a murit. Pistolul n-a luat foc. 

La insistenţele Aglaiei, prinţul a trebuit să-i povestească numaidecit, 
ba chiar foarte amănunţit, tot ce se intimplase în noaptea aceea. II zorea 
mereu să spună mai departe, dar tot ea îl întrerupea de fiecare dată cu noi 
întrebări, care, de fapt, nu aveau nici o legătură cu intimplarea propriu- 
zisă. Între altele, ea ascultă cu mult interes relatarea celor spuse de 
Evgheni Pavlovici, ba chiar ceru pe alocuri să-i repete întocmai cuvintele. 

— Bine, ajunge! Trebuie să mă grăbesc, spuse ea cînd prinţul 
isprăvi. Nu ne mai rămîne decit o oră de stat împreună, căci, la opt, 
trebuie neapărat să fiu acasă, să nu banuiasca nimeni că am fost aici; am 
venit cu un anume scop; am o mulţime de lucruri să-ţi spun. Nenorocirea e 
că acum m-ai făcut să-mi pierd şirul. Cit despre Ippolit, cred că pistolul nici 
nu trebuia să ia foc, asta-i seamănă. Dar eşti absolut sigur că voia într- 
adevăr să se impuste şi că n-a fost decit o poză, o mistificare? 

— O, nu, sînt convins că nu. 

— Da, e mai plauzibil. Şi zici că-şi exprimase dorinţa în scris să-mi 
transmiti „Spovedania" lui? Atunci, de ce nu mi-ai adus-o? 

— Dar n-a murit. Trebuie să-l mai întreb. 

— Nu-i nevoie să-l mai întrebi. Mi-o aduci numaidecit. Cu siguranţă 
că asta o să-i facă mare plăcere, pentru că bănuiesc că tocmai de asta s-a 
gîndit să-şi tragă un glonţ în cap ca, după aceea, să-i citesc eu spovedania. 
Să nu rizi de vorbele mele, Lev Nikolaici, căci e foarte probabil să fie asa 
cum spun. 

— Nu rid, pentru că şi eu sînt aproape sigur că în bună parte este 
aşa cum ai spus dumneata. 

— Eşti sigur? Oare şi dumneata crezi la fel? sări teribil de surprinsă 
Aglaia. 

Întrebările ei se succedau cu repeziciune; vorbea pripit şi uneori 
părea că se încurcă, ba adesea nici nu-şi termina vorba; în fiecare clipă se 
arăta preocupată ca nu cumva să fie greşit înţeleasă; într-un cuvînt era 
pradă unei framintari neobişnuite şi, cu toate că-şi dădea curaj, afisind un 
aer aproape sfidător, sufletul îi era cuprins de o teamă nelamurita. 

Purta o rochie simplă, de toate zilele, care o prindea de minune. 
Asezata pe marginea băncii, tresărea mereu, imbujorindu-se tot mai mult. 
O uimea grozav faptul că Miskin confirmase presupunerea ei, socotind că 
Ippolit a vrut să se sinucidă pentru ca ea să-i citească ,Spovedania". 

- Fără îndoială, explică Miskin, el ar fi dorit ca în afară de dumneata 
să-i aducem laude şi noi, ceilalţi. 

- Cum adică să-i aduceţi laude? 

— Adica.... cum să-ţi spun? E foarte greu de explicat. El ar fi vrut şi 
se aştepta pesemne ca noi toţi să venim în jurul lui, să-i spunem cit de 


stimat şi iubit este, să ne rugăm de el să nu se omoare. E foarte posibil să 
se fi gîndit mai cu seamă la dumneata, mai mult ca la oricine altul, pentru 
că într-un asemenea moment ţi-a pomenit numele, deşi nu-i exclus ca nici 
măcar să nu-şi fi dat seama că tocmai la dumneata se gîndeşte. 

— Ei, uite, asta chiar nu înţeleg deloc cum vine; se gindea la mine 
fără să-şi fi dat seama că se gîndeşte la mine? Si totuşi, îmi pare ca 
înţeleg! Ştii că şi eu, cînd aveam treisprezece ani, mi-am pus în gînd, de 
vreo zece ori, să mă otrăvesc, lăsînd o scrisoare prin care să le arăt 
părinţilor motivul hotaririi mele? Mă gindeam şi la efectul pe care-l voi 
produce; mă vedeam culcată în sicriu, iar pe toţi ceilalţi plingind în jurul 
meu şi căindu-se că au fost aşa de cruzi cu mine... De ce tot zimbesti? se 
întrerupse ea deodată, incruntind sprincenele. Vrei să spui că dumneata 
nu te gindesti la tot soiul de lucruri din astea cînd te laşi furat de visuri în 
clipele dumitale de singurătate? Poate chiar te imaginezi feldmaresal sau, 
cine ştie, că l-ai învins pe Napoleon! 

- Ei bine, pe cuvîntul meu de onoare, tocmai la asta mă gindesc, mai 
ales înainte de a adormi, răspunse prinţul rizind, numai ca întotdeauna, nu 
ştiu de ce, mă războiesc cu austriecii, nu cu Napoleon. 

— N-am nici un chef să glumesc cu dumneata, Lev Nikolaici. Cu 
Ippolit am să caut să stau de vorbă personal şi te rog să-l tnstiintezi de 
asta. Dar găsesc că e foarte urit din partea dumitale să judeci sufletul unui 
om cu atîta brutalitate, cum îl judeci pe Ippolit. Iti lipseşte gingäsia 
necesară în astfel de momente; în dumneata vorbeşte numai adevărul 
crud - prin urmare eşti nedrept. Prinţul rămase pe gînduri. 

— Mi se pare că dumneata eşti nedreaptă cu mine; nu-i fac nici o 
vină că a putut să aibă asemenea gînduri, pentru că toţi sînt dispuşi să 
gindeasca în acelaşi fel; de altminteri, poate că nici nu s-a gindit deloc, ci 
era numai o dorinţă a lui nemărturisită... voia să se intilneasca pentru cea 
din urmă oară cu oamenii, să le cîştige stima şi dragostea — porniri atît de 
frumoase; din păcate, a ieşit pe dos; să fie cauza boala sau şi altceva 
poate? Şi apoi sînt unii care izbutesc în toate, pe cînd la alţii totul iese 
anapoda... 

— Te-ai referit desigur la dumneata, cînd ai făcut observaţia asta? 
spuse Aglaia. 

— Da, m-am gindit la mine, răspunse Miskin, fără să bage de seamă 
cîtă răutate era în întrebarea ei. 

— Numai că, în locul dumitale, n-aş fi adormit; vasăzică, oriunde ai 
nimeri - adormi numaidecit; nu-i deloc lăudabil. 

— Dar n-am închis ochii toată noaptea, apoi am umblat mult, mult, 
m-am oprit la pavilion... 

— Care pavilion? 

— La pavilionul de muzică; de acolo am venit direct aici şi cum stăm 
pe banca şi mă gindeam, m-a furat somnul. 

— Aşa? în cazul acesta, ai circumstanţe atenuante... Şi ce ai căutat 
la pavilion? 

— Nu ştiu, aşa... fără un gînd anume... 

— Bine, bine, să lăsăm asta; mă întrerupi mereu şi ce-mi pasă dacă 
ai trecut pe la pavilion? Ziceai că ai visat o femeie, cine era? 

— Era... n-ai de unde să ştii... 

— Ba da, înţeleg prea bine. Si tii mult... Cum ţi-a apărut în vis, în ce 


fel? Dar, la urma urmei, nici nu vreau să ştiu, i-o reteză ea deodată cu 
necaz. Nu mă întrerupe... 

Se opri un moment ca să mai răsufle sau, poate, ca să-i treacă 
naduful. 

- lata motivul pentru care te-am chemat; vreau să-ţi propun sa fim 
prieteni. De ce mă priveşti aşa ţintă? adăugă ea aproape furioasă. 

Într-adevăr, Mişkin se uita la dînsa, în acel moment, cu foarte multă 
atenţie, observind cum începe din nou să roşească. În asemenea cazuri, cu 
cît se îmbujora mai tare, cu atit se înfuria mai mult împotriva ei însăşi, 
lucru care i se citea în scînteierea ochilor; de obicei, un minut după asta, 
îşi descărca minia pe acela cu care vorbea, fie că era vinovat ori nu, şi-i 
trintea vorbe tari. Ştiindu-se atît de sălbatică şi de sfioasă, Aglaia vorbea în 
general puţin şi părea mai tăcută decit surorile ei, uneori chiar prea tăcută. 
Numai cînd împrejurările o sileau să iasă din rezerva-i obişnuită şi mai cu 
seamă în asemenea cazuri delicate, începea să vorbească cu aroganță, 
vrind parcă să-l înfrunte pe acela căruia i se adresa. De obicei simţea 
dinainte momentul cînd începea să roşească, ceea ce o înfuria din cale- 
afară. 

- Sau poate că nu vrei să-mi primeşti propunerea? îl înfruntă ea, 
privindu-l cu sfidare. 

- Ba da, vreau, numai că nu era deloc nevoie... adică, am vrut să 
spun că n-am crezut că trebuie neapărat făcută o astfel de propunere, se 
fistici prinţul. 

- Dar cum ţi-ai închipuit? Altfel, ce rost avea să te chem aici? Ce ai 
crezut? La urma urmei, poate ca mă iei şi dumneata drept o prostuta, cum 
mă socot toţi cei de-acasă? 

- Nu ştiam că ei te socot o prostuta; eu... eu nu sînt de aceeaşi 
părere. 

-Nu? Foarte inteligent din partea dumitale. Dar, mai ales, formularea 
e inteligentă. 

- După mine, esti poate chiar foarte deşteaptă citeodata, urmă 
prinţul; adineauri ai spus o vorbă plină de înţelepciune. Referindu-te la 
îndoiala pe care am exprimat-o în privinţa lui Ippolit, ai spus: „în dumneata 
vorbeşte numai adevărul crud, prin urmare eşti nedrept". Retin vorba asta 
şi am să mai meditez la ea. 

Aglaia se imbujora de plăcere. Toate aceste schimbări se produceau 
în ea cu multă spontaneitate şi repeziciune. Prinţul se însenină şi el şi, 
uitindu-se la dinsa, rise fericit. 

— Ascultă aşadar, reluă ea, te aşteptam de mult ca să-ţi istorisesc 
toate acestea; încă de cînd mi-ai trimis scrisoarea aceea, şi chiar de mai 
înainte, te aşteptam... O parte din ce voiam să-ţi spun ai auzit din gura 
mea ieri; te consider omul cel mai cinstit şi cel mai drept, mai cinstit şi mai 
drept decit oricare altul, şi dacă se spune că mintea ţi-e... că din cînd în 
cînd eşti bolnav la minte, e o nedreptate; e părerea mea şi am sustinut-o 
sus şi tare, luîndu-mă la ceartă cu ceilalţi, căci chiar dacă eşti cu adevărat 
bolnav la minte (n-ai să te superi, cred, pentru această afirmaţie, privesc 
chestiunea pe plan superior), în schimb, inteligenţa principală e mai 
dezvoltată la dumneata decit la oricare altul, o ai în cel mai mare grad, la 
care ceilalţi nici n-ar putea să viseze; pentru că, de fapt, există două feluri 
de inteligente, una principală şi una secundară. Nu-i aşa? Spune, n-am 


dreptate? 

— Poate că-i aşa, abia putu să articuleze Mişkin, a cărui inimă 
începu să zvicnească cu atita putere, de parcă era gata să-i spargă pieptul. 

— Ştiam că ai să înţelegi, spuse ea cu gravitate. Prinţul $. şi Evgheni 
Pavlici nu sînt în stare să priceapă cum vine chestiunea asta cu cele două 
inteligente, şi nici Aleksandra; dar, uite, mama a înţeles. 

— Dumneata semeni mult cu Lizaveta Prokofievna. 

— Cum asta? Adevărat? se mira Aglaia. 

— Crede-mă. 

— Îţi mulţumesc, spuse ea după ce rămăsese o clipă pe gînduri; sînt 
tare fericită că seman cu maman. Vasăzică o pretuiesti mult? mai adauga 
ea, fără să-şi dea seama de naivitatea întrebării. 

— Mult, mult de tot şi sînt încîntat că ai înţeles exact ce am vrut să-ţi 
spun. 

— Şi eu sînt încîntată, căci am băgat de seamă că uneori... ceilalţi o 
cam iau peste picior. Acum ascultă motivul principal pentru care te-am 
chemat aici; m-am gîndit mult şi, la urmă, te-am ales pe dumneata. Nu 
vreau să-şi mai bată joc de mine cei de acasă; nu mai vreau să fiu luată 
drept o prostuta; nu mai vreau să fiu luată în ris. Am priceput dintr-o dată 
şi l-am refuzat categoric pe Evgheni Pavlici, pentru că nu vreau să fiu 
mereu propusă la măritiş. Vreau... vreau, ei da, vreau să fug de-acasă şi 
te-am ales pe dumneata să mă ajuţi. 

- Să fugi de-acasă? întrebă prinţul surprins. 

- Da, da, da, să fug de-acasă! strigă ea aprinzindu-se din nou şi cu 
ochii scăpărînd de minie. Nu mai vreau să fiu silită întruna să roşesc. Nu 
vreau să rosesc nici în fata lor, nici înaintea prinţului S. şi nici în fata lui 
Evgheni Pavlici, nici înaintea oricui ar fi; iată de ce te-am ales pe 
dumneata. Vreau să-ţi spun totul, totul, să-ţi vorbesc chiar de lucrurile cele 
mai intime, dar nici dumneata să nu-mi ascunzi nimic. Vreau să fie măcar 
un singur om cu care să pot sta de vorbă aşa cum aş sta cu mine însămi. 
Din senin, toţi au început să-mi spună că te aştept şi că sînt îndrăgostită 
de dumneata. Asta chiar înainte de a fi sosit dumneata şi încă fără să le fi 
arătat scrisoarea dumitale; iar acum toată lumea nu vorbeşte decît despre 
asta. Vreau să fiu curajoasă, să nu-mi fie frică de nimic. Nu vreau să 
frecventez balurile lor, vreau să fac ceva folositor în viaţă. De mult voiam 
să plec. Sînt douăzeci de ani de cînd ei mă ţin zăvorită, iar acum nu se 
gîndesc decit să mă mărite. Încă la paisprezece ani, îmi pusesem în gînd 
să fug, aşa fără minte cum eram atunci. Acum am chibzuit totul bine şi te 
aşteptam ca să-mi dai lămuriri asupra ţărilor străine. Pînă azi n-am văzut o 
catedrală gotică, vreau să mă duc la Roma, vreau să vizitez toate 
instituţiile ştiinţifice, vreau să urmez cursuri la Paris; tot anul trecut m-am 
străduit să învăţ şi să citesc fel de fel de cărţi, o sumedenie, am citit toate 
cărţile oprite. Aleksandra şi Adelaida citesc orice; lor li se dă voie; mic nu- 
mi este însă îngăduit s-o fac şi sînt supravegheată. Nu vreau să mă cert cu 
surorile mele, dar de mult le-am declarat mamei şi tatei că vreau să-mi 
schimb cu totul situaţia socială. M-am hotărît să mă dedic muncii de 
educaţie şi mi-am pus toată nădejdea în dumneata, pentru că spuneai că 
iubeşti copiii. De ce nu ne-am ocupa împreună de educarea celor mici, 
dacă nu chiar acum, cel putin mai tîrziu? Amindoi vom duce o activitate 
folositoare; nu vreau să fiu fiică de general... Spune-mi, eşti într-adevăr un 


erudit, un om foarte învăţat? 

- Vai! nici pomeneală! 

_ - Păcat, te credeam foarte învăţat... Cum mi-a intrat mie asta în cap? 
In sfîrşit, n-are a face, oricum ai să mă îndrumezi, deoarece te-am ales pe 
dumneata. 

- Dar e absurd, Aglaia Ivanovna. 

- Vreau să fug de-acasă, vreau! răspunse ea repede şi din nou ochii 
ei scinteiara. Dacă nu primeşti, am să mă mărit cu Gavrila Ardalionovici. 
Nu vreau să fiu considerată acasă drept o femeie stricată şi să mi se 
găsească Dumnezeu ştie ce păcate. 

- Ţi-ai pierdut minţile? strigă prinţul aproape sărind în sus. De ce 
anume eşti bănuită? Ce ti se impută si cine-ti impută? 

- Cei de acasă: mama, surorile, tata, prinţul S., chiar şi uriciosul acela 
de Kolea al dumitale! Chiar dacă n-o spun pe faţă, dar o gîndesc. Le-am 
zis-o la toţi, le-am declarat-o de la obraz şi mamei, şi tatei. Mama a fost 
bolnavă toată ziua; a doua zi, tata şi Aleksandra mi-au spus că nici nu-mi 
dau seama de sensul cuvintelor pe care le intrebuintez. Le-am răspuns 
îndată că se înşală, că înţeleg totul, sensul tuturor cuvintelor, că nu mai 
sînt o fetiţă şi că încă de acum doi ani am citit înadins două romane de 
Paul de Kock, anume ca să aflu tot. Maman, cînd a auzit, era cit pe ce sa 
leşine. 

O idee stranie îi veni lui Miskin. Se uită atent la Aglaia si un zîmbet îi 
flutură pe faţă. 

Nu-i venea a crede că înaintea lui era fata cea mindra care odată îi 
citise cu atita dispreţ scrisoarea lui Gavrila Ardalionovici. Nu putea să 
înţeleagă cum sub această frumuseţe severă şi trufaşă se poate ascunde 
un suflet de copil, care, de fapt, nici acum nu era în stare să pătrundă 
sensul tuturor cuvintelor. 

- Ai stat totdeauna acasă, Aglaia Ivanovna? o întrebă el. Vreau să 
spun, adică, n-ai fost la nici o şcoală, dacă n-ai urmat vreun curs la un 
pension sau institut? 

- Nu, niciodată; am fost ţinută acasă ca într-o cuşcă şi din cuşcă am 
să trec deodată în căsnicie; de ce zimbeşti mereu? Imi pare că şi 
dumneata îţi baţi joc de mine şi că eşti de partea lor, spuse fata, 
tncruntindu-si amenintator sprincenele. Nu mă supăra, şi aşa nu prea ştiu 
ce se petrece cu mine... Pun rămăşag că ai venit aici pe deplin încredinţat 
că sînt îndrăgostită de dumneata şi că te-am chemat la o întîlnire de 
dragoste, sfirşi ea cu glas tăios, iritată la culme. 

- Într-adevăr, ieri mă gindeam cu teamă să nu fie aşa cum spui, 
mărturisi cu candoare prinţul (părea foarte încurcat), dar astăzi sînt 
încredinţat că dumneata... 

- Cum? strigă Aglaia, şi buzişoara de jos începu deodată să-i tremure. 
Ti-era teamă ca nu cumva eu... ai îndrăznit să te gindesti că eu... Doamne! 
Ţi-ai închipuit poate că, invitindu-te aici, am vrut să te atrag într-o cursă, 
ca să fim surprinşi aici şi să fii astfel silit să mă iei în căsătorie... 

- Aglaia Ivanovna! Ar trebui să-ţi fie ruşine să vorbeşti aşa. Cum de a 
putut să incolteasca în inima dumitale neprihanita un gînd atit de 
meschin? Pun rămăşag că nu crezi un cuvint din cele ce spui... nici măcar 
nu-ţi dai seama ce spui! Aglaia rămase cu ochii în pămînt, speriată parca 
de vorbele ei. 


- Ba nu, nu mi-e ruşine deloc, murmură ea încet. De unde ştii că 
inima mea e neprihănită? Cum ai îndrăznit atunci să-mi scrii o scrisoare de 
dragoste? 

- O scrisoare de dragoste? Scrisoarea mea e o scrisoare de dragoste? 
A fost cum nu se poate mai respectuoasă, a fost un strigăt pornit din 
adincul inimii in cel mai greu moment din viata mea! Mi-ai răsărit atunci în 
faţă ca o lumină... n-am... 

- Bine, bine, întrerupse Aglaia scurt, dar glasul nu-i mai era cel de 
adineauri; dimpotrivă, părea domolit cu totul, plin de cainta şi chiar 
înspăimîntat; mai mult, se plecă spre el, voind parcă să-i atingă umărul 
pentru a-l convinge să nu mai fie supărat şi totuşi străduindu-se să-i evite 
privirea. Bine, spuse ea grozav de ruşinată, văd ca am întrebuințat o 
expresie cît se poate de nepotrivită. Asta pentru... pentru ca să te pun la 
încercare. la-o ca şi cum n-aş fi spus nimic. lar dacă te-am jignit, iartă-mă. 
Nu mă privi aşa; te rog întoarce capul! Ai zis că a fost un gînd meschin; am 
făcut-o înadins ca să te necăjesc. Citeodata, mi-e frică mie însămi de ceea 
ce-mi vine să spun şi totuşi o spun. Mi-ai mărturisit chiar acum că 
scrisoarea aceea a fost scrisă în momentul cel mai greu din viaţa dumitale. 
Ştiu la ce moment de gindesti. Ultimele cuvinte, Aglaia Ivanovna le rosti în 
şoaptă, cu ochii tot în pămînt. 

- Ah, dacă ai putea şti totul! 

- Ştiu tot! exclamă ea din ce în ce mai tulburată. Ai stat atunci o 
lună întreagă lîngă nesuferita aceea cu care ai fugit... 

Spunind asta, Aglaia nu mai rosi ca înainte, ci păli brusc. Apoi, 
deodată, se ridică în picioare, cu o privire rătăcită, dar îşi reveni 
numaidecit şi se aşeză din nou; totuşi, multă vreme, buza de jos nu încetă 
să-i tremure. Urmă un răstimp de tăcere. Această tulburare neaşteptată a 
fetei îl înmărmuri pe prinţ, care nu izbutea să-i găsească o explicaţie. 

- Nu te iubesc deloc! declară ea deodată răspicat. 

Miskin nu răspunse nimic; o clipă, între ei se aşternu din nou tăcerea. 

- Îl iubesc pe Gavrila Ardalionovici... spuse ea repede, dar abia 
desluşit, aplecîndu-şi mai mult capul. 

- Nu-i adevărat, rosti prinţul aproape în şoaptă. 

- Vasăzică eu mint? Ba e adevărat; i-am spus-o alaltăieri, chiar aici, 
pe banca asta. 

Destăinuirea asta îl inspaiminta pe print; o clipă rămase pe gînduri. 

- Nu-i adevărat, repetă el hotărît. Ai născocit asta chiar acum. 

- N-am ce zice, frumos din partea dumitale. Dar să ştii că el s-a 
îndreptat; mă iubeşte mai mult decit propria-i viata. Şi-a ars mina sub ochii 
mei, pentru a-mi dovedi că mă iubeşte mai presus de orice. 

- Şi-a ars mîna? 

- Da, mîna. N-ai decit să crezi sau să nu crezi, mi-e totuna! 

Înainte de a răspunde, prinţul se gîndi o clipă. În cuvintele iei nu era 
nici urmă de glumă, ci mai curînd supărare. 

- Dacă asta s-a petrecut aici, înseamnă că adusese o lumînare cu el? 
Altfel, nu vad cum... 

- Da... adusese una. Ce-i aşa de necrezut? 

- O lumînare întreagă sau numai un capăt de lumînare într-un 
sfeşnic? 

- Ei, da... nu... o jumătate de lumînare... un capăt... o lumînare 


întreagă. N-are nici o importanţă, lasă-mă!... Adusese şi chibrituri, daca 
vrei să ştii. A aprins luminarea şi timp de o jumătate de ceas şi-a ţinut 
degetul la flacără; ce, nu se poate? 

- L-am văzut ieri; n-avea nici o arsură la mină. Aici, Aglaia pufni în ris 
ca un copil. 

- Ştii de ce ţi-am îndrugat minciuna asta? întrebă ea pe urmă cu o 
naivitate copilăroasă şi cu buzele tremurind de un ris nestapinit. Pentru ca 
atunci cînd născoceşti ceva, dacă ştii să strecori cu dibăcie şi un amănunt 
neobişnuit, cu totul excentric, ceva ce se intimpla foarte rar sau chiar 
niciodată, minciuna pare mult mai verosimilă. Am observat asta. Mie însă 
nu mi-a reuşit, pentru că n-am ştiut să ticluiesc... 

Deodată se încruntă iar, stäpinindu-si parcă efuziunea. 

- Dacă mai deunăzi ţi-am recitat Cavalerul sărman, urmă ca, uitindu- 
se la prinţ cu seriozitate şi cu oarecare tristeţe în ochi, am făcut-o nu 
numai ca să-ţi aduc laude dintr-un anumit punct de vedere, dar am vrut 
totodată să înfierez purtarea dumitale şi să-ţi arăt că ştiam totul... 

- Eşti foarte nedreaptă cu mine... şi cu nenorocita despre care te-ai 
exprimat adineauri cu atita cruzime, Aglaia. 

- Pentru că ştiu totul, de aceea m-am exprimat aşa! Ştiu că acum 
şase luni i-ai cerut mina în fata tuturor. Nu mă întrerupe, vezi doar ca 
vorbesc fără ocoluri şi fără comentarii. Pe urmă, ea a plecat cu Rogojin; 
apoi ai stat cu dinsa undeva, într-un sat sau într-un oraş, unde ea te-a 
părăsit, ca să fugă la nu ştiu cine. (Spunind asta, Aglaia se înroşi toată.) 
Apoi, s-a întors din nou la Rogojin, care-o iubeşte ca... un smintit. În cele 
din urmă, dumneata, alt deştept, cum ai auzit că s-a întors la Petersburg, 
te-ai şi grăbit să alergi încoace. Aseară ai sărit s-o aperi, iar acum, chiar 
adineauri, ai visat-o.. Vezi că ştiu totul; că doar pentru dinsa, pentru dinsa 
ai venit aici, nu-i aşa? 

- Da, pentru dinsa, răspunse Miskin, cu glas scăzut; apoi îşi lăsă 
capul în jos, trist şi ingindurat, fără să bănuiască măcar cu ce privire 
scăpărătoare îl fulgeră Aglaia. Am venit ca să aflu... nu cred în fericirea ei 
alături de Rogojin, cu toate că... într-un cuvînt, nu ştiu ce-aş putea face ca 
să-i fiu de folos, cum aş putea s-o ajut... Totuşi, am venit. 

Tresări, ridicîndu-şi ochii spre Aglaia. Ea îl asculta cu o expresie de 
ură întipărită pe faţă. 

- Dacă ai venit fără să ştii pentru ce, înseamnă că o iubeşti mult, 
spuse ea în cele din urmă. 

- Nu, n-o iubesc. O, dacă ai şti cu cîtă groază îmi aduc aminte de 
timpul pe care l-am petrecut în preajma ei! 

Un fior rece îi scutură trupul la aceste cuvinte. 

- Spune-mi totul! porunci Aglaia. 

- Nu-i nimic ce nu s-ar cădea să asculti. De ce am ţinut numaidecit 
să-ţi povestesc toate acestea şi să ţi le spun numai dumitale - nu ştiu; 
poate că pe dumneata te iubeam într-adevăr mult. Femeia aceasta 
nenorocită este adînc convinsă că e fiinţa cea mai decăzută, cea mai 
vicioasă din lume. O, să n-o condamni, nu te grăbi să arunci cu piatra în 
ea. E prea chinuită de propria-i conştiinţă, conştiinţa dezonoarei sale 
nemeritate! Şi care este vinovăția ei, Dumnezeule! O, ea strigă mereu, 
cuprinsă de deznădejde, că n-are nici o vină, că e victima unor oameni 
fără suflet, victima unui destrabalat şi ticălos; dar orice ţi-ar spune, să ştii 


că altfel gîndeşte şi că, dimpotrivă, în sinea ei, se crede vinovată în toate. 
Cînd am încercat să-i risipesc această întunecime din suflet, chinurile ei 
luau de fiecare dată proporţii atît de înspăimîntătoare, încît inima mea va 
rămîne mereu însîngerată cîtă vreme îmi voi aduce aminte de aceste 
momente cumplite. Ştii pentru ce a plecat de la mine? Numai pentru a-mi 
dovedi că e o ticăloasă. Şi ceea ce-i mai inspaimintator, poate că ea însăşi 
nu-şi dădea seama că o face numai ca să-mi dovedească acest lucru şi că 
m-a părăsit de fapt dintr-o dorinţă ascunsă de a sâvirşi o faptă ruşinoasă, 
pentru a se invinovati apoi: „Uite, ai sâvirşit o nouă mirsavie, deci eşti o 
lepădătură!" Ah, poate că n-ai să înţelegi toate acestea, Aglaia? Ştii că în 
conştiinţa dezonoarei care o chinuieşte neîncetat ea găseşte poate o 
anumită satisfacţie, groaznică şi nefirească, asemeni unui fel de răzbunare 
împotriva cuiva. Uneori izbuteam s-o împac cu ea însăşi, s-o fac să se îns- 
enineze şi să vadă lucrurile într-o altă lumină, dar îndată după aceea se 
tulbura din nou şi în revolta ei ajungea pînă acolo încît mă învinuia chiar şi 
pe mine, plină de amărăciune, că m-aş considera superior ei (cînd nici prin 
gînd nu mi-ar fi trecut aşa ceva), pentru ca la urmă, cînd am cerut-o în 
căsătorie, să-mi declare că nu cerşeşte mila şi nici ajutorul nimănui, şi că 
nu are nevoie ca „cineva s-o ridice pînă la el". Ai văzut-o ieri; crezi oare că 
va fi fericită în mijlocul acelor oameni, că este o societate potrivită pentru 
ea? Nici nu ştii cît e de înzestrată şi cit de adînc înţelege totul! Uneori mă 
uimea! 

- Şi acolo îi tineai asemenea... predici? 

- O, nu! continuă prinţul îngîndurat, fără să observe tonul răutăcios 
cu care-i pusese această întrebare. Eu tăceam aproape tot timpul. Adesea 
simţeam dorinţa de a spune ceva, dar, crede-mă, nu găseam ce să-i spun. 
Ştii, în unele împrejurări, e mai bine să nu spui nimic. O, da, am iubit-o, am 
iubit-o mult... dar la urmă... pînă la urmă, ea a ghicit totul. 

- Ce anume a ghicit? 

- Că aveam pentru ea numai un sentiment de milă şi că... n-o mai 
iubeam. 

- De unde ştii, poate că ea s-a îndrăgostit cu adevărat de... mosierul 
acela cu care fugise? 

- Nu. O cunosc bine. Şi-a bătut numai joc de el. 

- Şi de dumneata nu şi-a bătut joc niciodată? 

- N-nu. Uneori ma lua în ris, dar numai în clipele de furie; o, atunci 
îmi arunca reproşuri grele, spuse la minie, pentru ca apoi să sufere chiar 
ea! Dar... pe urmă... ah... nu mă sili să-mi aduc aminte de toate astea! 

Îşi ascunse faţa în palme. 

- Ştii că îmi scrie mai în fiecare zi? 

- Vasăzică e adevărat! strigă prinţul îngrozit. Am auzit de asta, dar n- 
am vrut să cred. 

- Cine ţi-a spus? întrebă Aglaia alarmată. 

- Rogojin mi-a spus-o ieri, dar nu prea am înţeles mare lucru de la el. 

- leri? leri dimineaţă? La ce oră ieri? Înainte de concert sau după? 

- După concert. Seara tirziu, trecuse de ora unsprezece. 

- Dacă-i vorba de Rogojin, atunci... Dar ştii ce-mi spune ea în 
scrisori? 

- Nu m-aş mira de nimic; e o smintită. 

- Uite scrisorile (Aglaia scoase din buzunar trei scrisori, fiecare în plic 


separat, şi i le aruncă prinţului). De o săptămînă mă imploră, mă convinge, 
mă îmbie să mă mărit cu dumneata. Ea... ei da, e deşteaptă, măcarcă e 
smintită, şi ai dreptate cînd spui că e mai inteligentă decit mine... îmi scrie 
că mă adoră, că în fiecare zi caută prilejul să mă vadă, chiar şi de departe. 
Imi scrie că dumneata mă iubeşti, că ea ştie asta, că a aflat-o de mult şi că 
acolo i-ai vorbit de mine. Vrea să te vadă fericit şi e convinsă că numai eu 
aş putea să-ţi dau această fericire... Scrisorile ei sînt aşa de ciudate... aşa 
de neobişnuite... nu le-am arătat nimănui pînă acum; te-am aşteptat pe 
dumneata; poţi să-mi spui ce înseamnă asta? Nu te duce gîndul la nimic? 

- E curată nebunie; asta dovedeşte că nu-i în toate minţile, bfigui 
prinţul şi buzele începură să-i tremure. 

- Nu cumva te apucă plinsul? 

- Nu, Aglaia, nu pling, răspunse el, privind-o în ochi pe tînăra fată. 

- Dar ce trebuie să fac? Sfatuieste-ma. Nu mai pot accepta să 
primesc asemenea scrisori! 

- O, las-o, te implor s-o laşi în plata Domnului! strigă prinţul. Ce să 
cauţi dumneata în intunecimea asta? Am să fac tot ce pot ca să nu-ţi mai 
scrie. 

- Atunci eşti un om fără suflet! strigă Aglaia. Cum, nu vezi că nu pe 
mine mă iubeşte, ci pe dumneata, numai pe dumneata! E cu putinţă ca 
dumneata, care o cunoşti aşa de bine, să nu fi înţeles totul? Ştii ce 
înseamnă asta, ce înseamnă aceste scrisori? Gelozie, mai mult decit 
gelozie! Crezi că-l va lua de bărbat pe Rogojin, cum scrie aici? Se va omori 
chiar a doua zi după cununia noastră! 

Prinţul se cutremură, simțind cum îi îngheaţă inima. În acelaşi timp, 
o privi cu mirare; i se păru ciudat să constate că acest copil era de mult o 
femeie. 

- Dumnezeu mi-e martor, Aglaia, că mi-aş da viaţa pentru liniştea şi 
fericirea ei, dar... nu pot s-o mai iubesc, şi ea ştie asta! 

- Atunci jertfeşte-te, e doar în firea dumitale! Doar eşti un generos, 
un mare binefăcător! Şi nu mi te adresa, te rog, doar pe numele mic. Si 
deunăzi mi-ai spus simplu „Aglaia"... Dumneata trebuie, eşti dator s-o 
readuci la viata adevărată, trebuie să pleci împreună cu dinsa, ca să-i 
aduci alinare, să-i împaci sufletul. Şi-apoi, o mai iubeşti încă. 

- Nu pot sa mă jertfesc în felul acesta, cu toate că o singură dată am 
vrut să mă jertfesc şi... poate că aş fi în stare şi acum... Ştiu sigur însă că 
alături de mine ar merge la pierzanie; iată de ce o las. Trebuia s-o văd 
diseară, la ora şapte; acum poate n-am să mă mai duc. în orgoliul ei, nu 
mi-ar ierta niciodată o asemenea dragoste şi ne-am pierde amindoi! Nu-i 
deloc normal, dar aici totul e anormal. Spui că mă iubeşte, dar ce fel de 
iubire e asta? Se poate vorbi de iubire după tot ce a trebuit să îndur? Nu, 
aici e cu totul altceva, şi nu iubire! 

- Cit eşti de palid! spuse Aglaia speriată. 

- Nu-i nimic; n-am dormit destul; mă simt slăbit, eu... noi am vorbit, 
într-adevăr, de dumneata atunci, Aglaia... 

- Vasăzică, e adevărat, ai fost în stare, într-adevăr, să-i vorbeşti de 
mine şi... şi cum ai putut să mă îndrăgeşti, cînd nu m-ai văzut decit o 
singură dată? _ 

- Nu ştiu cum. În bezna în care mă aflam atunci, visam...poate mi se 
năzăreau numai nişte zori noi. N-aş putea să-ţi spun de ce şi cum m-am 


gîndit deodată la dumneata. N-am minţit atunci cînd ţi-am scris că nu-mi 
dau seama. A fost un vis care s-a făurit în împrejurări atit de 
înspăimîntătoare... Pe urmă, mi-am văzut de ocupaţii, m-am apucat de 
studii şi n-aş mai fi venit aici poate multă vreme, doi-trei ani poate... 

- Vasăzică, te-ai întors pentru dinsa? 

Şi ceva neobişnuit vibra în glasul Aglaiei. 

- Da, pentru dinsa. 

Se asternu o tacere grea. Fata se ridica. 

- Daca afirmi chiar dumneata, incepu ea cu un glas tremurator, daca 
însuţi dumneata crezi că această... femeie a dumitale... e nebună, eo 
smintită, n-am ce-i face şi mai ales o rog să mă scutească de fanteziile ei 
nesăbuite... Aşadar, te rog, Lev Nikolaici, să iei aceste trei scrisori şi să i le 
azvirli în obraz din partea mea! Şi dacă, strigă deodată Aglaia, şi dacă îşi 
mai permite o dată să-mi adreseze un singur rînd, spune-i că am sa mă 
plîng tatei şi are s-o închidă într-un ospiciu... 

Miskin sări în sus şi privi cu spaimă fata înfuriată a tinerei fete; pe 
urmă, deodată, un fel de ceaţă i se aşternu înaintea ochilor... 

- E cu neputinţă ca dumneata să ai asemenea sentimente... nu-i 
adevărat! îngăimă el. 

- Ba e adevărat! Este absolut adevărat! strigă Aglaia aproape cu 
disperare... 

- Ce-i adevărat? Ce este absolut adevărat? răsună deodată un glas 
speriat lîngă ei. 

Înaintea lor apăru Lizaveta Prokofievna. 

- E adevărat că mă mărit cu Gavnla Ardalionovici! Că îl iubesc pe 
Gavrila Ardalionovici şi că miine fug cu el de acasă! răspunse Aglaia 
furioasă. Ai auzit? Ţi-ai satisfăcut curiozitatea? Eşti mulţumită acum? Si o 
luă la fugă spre casă. 

Prinţul voi să se îndepărteze, dar Lizaveta Prokofievna îl opri: 

— Nu domnul meu, fă bine şi nu pleca; binevoieşte să vii cu rnine, să 
stăm puţin de vorbă... O, Doamne, ce chin! Şi aşa n-am închis ochii toată 
noaptea. Prinţul o urmă. 


IX 


Intrînd în vila ei, Lizaveta Prokofievna se opri în prima cameră. Sleită 
de puteri, se prăbuşi pe o canapea, fără a se sinchisi de Miskin, uitind chiar 
să-l poftească să şadă. Încăperea în care intraseră era un salon destul de 
mare, cu şemineu, cu o masă rotundă în mijloc; flori multe pe suporturi 
împodobeau ferestrele; în fund, o uşă cu geamuri se deschidea spre 
grădină. Adelaida şi Aleksandra apărură numaidecit şi ele, uitindu-se 
nedumerite şi cu o întrebare mută la prinţ şi la Lizaveta Prokofievna. 

În vilegiatură, domnişoarele Epancin se sculau de regulă pe la nouă; 
numai Aglaia luase obiceiul, de vreo două-trei zile, să se scoale mai 
devreme; se ducea să se plimbe prin grădină, dar nu chiar de la ora şapte, 
ci pe la opt sau chiar ceva mai tirziu. Lizaveta Prokofievna, pe care tot felul 
de griji n-au lăsat-o să doarmă toată noaptea, se dădu jos din pat pe la opt 
ceasuri, anume ca să se ducă s-o întîlnească pe fiica ei în grădină, fiind 
sigură că e acolo. Dar n-o găsi pe Aglaia nici în grădină şi nici în odaia ei. 
Mama, cuprinsă de nelinişte, le trezi pe cele două fiice mai mari. Află de la 


servitoare ca Aglaia Ivanovna se dusese în parc înainte de ora şapte. La 
această nouă extravaganta a năbădăioasei lor surori, Adelaida şi 
Aleksandra zimbiră şi-i atraseră atenţia mamei că, dacă se duce s-o caute 
pe Aglaia în parc, aceasta ar fi în stare să se supere, şi mai mult ca sigur 
că acum stă cu o carte în mînă pe banca cea verde de care vorbise acum 
trei zile şi pentru care era cit pe-aci să se certe cu prinţul S., fiindcă acesta 
nu găsea locul chiar aşa de fermecător. Din mai multe motive, Lizaveta 
Prokofievna a fost foarte speriată cînd şi-a văzut fata alături de Miskin şi 
cînd a auzit vorbele ciudate ale Aglaiei; dar, după ce l-a adus pe prinţ în 
casă, generăleasa se întreba cu teamă dacă nu cumva se pripise în 
această împrejurare. Adică de ce nu s-ar cuveni ca Aglaia să se întilnească 
şi să discute cu prinţul în parc, admitind chiar că şi-au dat o întîlnire de 
mai înainte? 

— Să nu care cumva să-ţi închipui, dragă printe, zise ea domolindu- 
se, că te-am adus aici ca să-ţi iau un interogatoriu... După cele petrecute 
aseară, aş fi preferat poate sa nu te mai văd multă vreme, dragutule... 

Se opri o clipă, încurcată. 

— Tineai însă să afli neapărat cum şi pentru ce Aglaia Ivanovna si cu 
mine ne-am întîlnit astăzi? sfirsi calm prinţul. 

— Ei bine, aşa este, asta am dorit, se răsti Lizaveta Prokofievna, 
făcînd fete-fete. Nu mi-e frică să vorbesc deschis, pentru că nu jignesc şi 
n-am vrut să jignesc pe nimeni... 

— Dar e cit se poate de firesc; nici vorbă nu poate fi de vreo jignire; 
ca mamă, ai tot dreptul să fii la curent. Aglaia Ivanovna şi cu mine ne-am 
întîlnit lîngă banca verde, astăzi dimineaţă, exact la ora şapte. Aseară mi-a 
dat de ştire printr-un biletel că doreşte să mă vadă ca să-mi vorbească 
despre o chestiune importantă. Am avut o întrevedere şi timp de o oră am 
vorbit de lucruri care o privesc exclusiv pe Aglaia Ivanovna; asta-i tot. 

— Fireşte că-i tot, domnul meu, şi nu poate fi nici o îndoială că asta-i 
tot, spuse cu demnitate Lizaveta Prokofievna. 

— Foarte bine, printe! spuse Aglaia, făcîndu-şi apariţia pe 
neaşteptate. Îţi mulţumesc din toată inima că nu m-ai crezut în stare să 
mă înjosesc pina la minciună! Esti satisfăcută, maman, ori vrei să-ţi mai 
continui interogatoriul? 

— Tu ştii că n-am avut niciodată motive să rosesc în fata ta, desi 
poate că ti-ar fi făcut plăcere, răspunse cu gravitate Lizaveta Prokofievna. 
Adio, printe, şi nu-mi lua în nume de rău că te-am deranjat. Nădăjduiesc ca 
vei rămîne încredinţat de întreaga stimă ce ţi-o port. 

Miskin salută pe rind, înclinîndu-se în direcţia doamnelor şi se retrase 
fără a rosti un cuvînt. Aleksandra şi Adelaida îşi şoptiră una alteia ceva şi 
zimbiră ironic. Lizaveta Prokofievna le privi cu asprime. 

- N-am spus altceva, maman, o lămuri Adelaida rizînd, decit că 
prinţul a făcut o plecăciune cu totul neobişnuită; de obicei e tare 
neindeminatic, ca un urs, iar acum, la plecare, a salutat cu o distincţie, de 
parcă ar fi fost Evgheni Pavlici. 

- Buna-cuviinta şi demnitatea ti le dictează inima şi nu le înveţi de la 
maestrul de dans, încheie sententios Lizaveta Prokofievna şi, fara să 
arunce măcar o privire spre Aglaia, urcă în odaia ei. 

Cînd prinţul ajunse acasă, pe la ora nouă, le găsi pe terasă pe Vera 
Lukianovna şi pe servitoare, care tocmai isprăviseră de scuturat şi de 


măturat după seara din ajun. 

- Slavă Domnului că am isprăvit la timp! spuse bucuroasă Vera. 

- Bună ziua! Mi se cam învirte capul; am dormit prost şi m-aş culca 
puţin. 

- Aici pe terasă, ca şi ieri? Bine. Am să spun la toţi să vă lase sa va 
odihniti. Tata a plecat de-acasă. 

Slujnica ieşi. Vera voi s-o urmeze, dar se întoarse, apropiindu-se 
îngrijorată de prinţ. 

- Printe, aveţi milă de... nenorocitul acela; nu-l alungaţi chiar astăzi. 

- Nu, fireşte, nici gînd să-l dau afară; poate să ramina aici, să facă 
cum o vrea. 

- Dc-acum n-are să mai facă nimic şi... să nu fiţi prea aspru cu el. 

- A, nu. De ce să fiu? 

- Si... mai cu seamă... să nu-l luaţi în ris. 

- Asta în nici un caz! Vera roşi. 

- Sînt o proastă că spun asemenea lucruri unui om ca dumnea- 
voastră... Dar, cu toate că sinteti ostenit, spuse cu un zîmbet senin, dînd 
să plece, aveţi în clipa asta nişte ochi plini de bunătate... de fericire. 

— De fericire, zici? întrebă prinţul cu vioiciune şi rise într-adevăr 
fericit. 

Aici însă, Vera - sinceră şi spontană ca un băieţoi - se simţi deodată 
stinjenita şi, imbujorindu-se la fata toată, plecă în grabă, cu acelaşi ris plin 
de seninătate. 

„Ce fiinţă... bună!..." se gîndi Miskin şi pe loc uită de ea. într-un colt 
al terasei avea o canapea cu o masuta în fata; se aşeză pe canapea, îşi 
acoperi fata cu miinile şi statu aşa vreo zece minute; deodată, cu o 
mişcare bruscă şi neliniştită, îşi vîri mîna în buzunarul hainei şi scoase cele 
trei scrisori. 

Dar usa se deschise iarăşi şi intră Kolea. Prinţul se grăbi să vire 
scrisorile în buzunar, bucuros parca să mai amine momentul lecturii. 

— Ce zici de tntimplarea asta? întrebă Kolea, asezindu-se pe divan şi 
trecînd direct la subiect, ca toţi cei de seama lui. Ce părere ai acum despre 
Ippolit? Ai pierdut orice stimă fata de el, nu-i asa? 

— Dar de ce?... Să ştii însă, Kolea, că mă simt foarte obosit... Şi apoi, 
povestea asta e asa de tristă, încît nu ştiu dacă face s-o mai reluăm... 
Totuşi, vreau să ştiu cum îi mai merge? E 

— Doarme şi are să mai doarmă încă vreo două ceasuri. Înţeleg, nu 
te-ai culcat deloc, te-ai dus să te plimbi în parc... După atitea emoţii... cred 
şi eu! 

— De unde şti că m-am plimbat în parc şi că nu m-am culcat deloc? 

— Chiar acum mi-a spus Vera; în ruptul capului nu voia să mă lase 
să intru; dar nu m-a răbdat inima şi am venit doar pentru o clipă. Două 
ceasuri am stat lîngă bolnav; acum l-am lăsat pe Kostia Lebedev în locul 
meu. Burdovski a plecat. Atunci culca-te, printe dragă, noapte... sau, mai 
bine zis, ziua bună. Dar, să ştii, sînt zguduit. 

— Fireşte... toate astea... 

- Nu, printe, nu; m-a zguduit „Spovedania" lui. Mai cu seamă locul în 
care vorbeşte despre providenta şi despre viata viitoare, are acolo o idee 
mag-ni-fica! 

Miskin îl privi cu multă duioşie pe Kolea, care venise de bună seamă 


cu o intenţie precisă, şi anume ca să discute această idee magnifică! 

- Si nu ideea în sine interesează, cit, mai ales, împrejurările acestea 
cu totul neobişnuite! Dacă o găseam la Voltaire, la Rousseau sau 
Proudhon, o remarcam desigur, fără să fi fost însă atit de impresionat. Dar 
un om care ştie sigur că nu mai are de trăit decit zece minute să 
vorbească în felul acesta - nu ţi se pare extraordinar? Nu ţi se pare că este 
ultima expresie a mindriei, a independenţei şi demnităţii personale, care 
ajunge să înfrunte orice, făţiş.... Ei bine, aici avem de-a face cu o forţă 
gigantică a spiritului! Şi, după toate astea, să mai sustii că a omis 
intenţionat să pună capsa în pistol — dar e o presupunere atit de absurdă, 
atit de josnică! Dar ştii că ieri ne-a păcălit pe toţi, a folosit un şiretlic, căci 
nu l-am ajutat deloc să-şi facă geamantanul şi nici nu i-am văzut vreodată 
pistolul; el singur şi-a strîns bagajele, dar, luat prin surprindere, m-am 
zăpăcit de tot. Vera zice că-i dai voie să rămînă aici; îţi jur că nu-i nici o 
primejdie, cu atît mai mult că nu-l slăbim din ochi; mereu e cineva în 
preajma lui. 

- În noaptea asta, cine a vegheat lîngă el? 

- Am stat pe rînd: Burdovski, Kostea Lebedev şi cu mine; Keller a 
stat şi el puţin, pe urmă s-a dus să doarmă la Lebedev, pentru că la noi n- 
avea pe ce să se culce. Şi Ferdişcenko a dormit tot la Lebedev şi a plecat 
pe la ora şapte. Generalul, care stă în permanenţă la Lebedev, a plecat şi 
el... E posibil ca Lebedev să vină să te vadă cit de curînd; te-a căutat, nu 
ştiu de ce; a întrebat de două ori dacă te-ai întors. Să-l lăsăm să intre sau 
nu? Poate vrei să te odihneşti. Mă duc sa ma culc şi eu. A, da, voiam să-ţi 
mai spun ceva. Tare m-a mai minunat generalul adineauri: pe la şase m-a 
trezit Burdovski ca să-l schimb; am ieşit puţin şi deodată dau cu ochii de 
general; era aşa de beat, că nici nu m-a recunoscut; stătea în picioare în 
faţa mea ca o stană de piatră; apoi, deodată, îşi vine în fire şi dă-i cu 
întrebările: „Ce face, bolnavul? Veneam să mă interesez de bolnav..." — 
chipurile, i-am dat raportul ce şi cum. ,Toate astea sînt bune, zice el, dar 
veneam tocmai să te previn; de aia m-am şi sculat; am motive să cred ca 
fata de domnul Ferdiscenko nu se poate vorbi orice şi deci... trebuie să ne 
ţinem gura". Intelegi, printe? 

— Ce spui? La urma urmei... nouă ni-e totuna. 

- Fireşte că-i totuna; doar nu sîntem francmasoni! Chiar m-am mirat 
că generalul a găsit de cuviinţă să vină şi să mă trezească din somn 
anume pentru asta. 

— Spui că Ferdişcenko a plecat? 

— Pe la ora şapte; a venit o clipă să mă caute; vegheam la căpătiiul 
lui Ippolit; mi-a spus că se duce să-şi împlinească somnul la Vilkin, un 
betivan strasnic, Vilkin ăsta! Dar e timpul să plec! Uite ca vine si Lukian 
Timofeici... Prinţul vrea să doarmă. Lukian Timofeici, fă cale întoarsă! 

Lebedev intră cam teapan şi salută cu un aer grav. 

— Nu stau decit o clipă, preastimate print, am venit cu o treabă, 
după mine, foarte importantă, spuse el cu jumătate de gură şi cu un ton 
neobişnuit. 

Venea de pe drum şi nici nu dăduse încă pe acasă, aşa că era cu 
pălăria în mina. Părea îngrijorat şi pătruns de un sentiment neobişnuit de 
demnitate personală. Prinţul îl invită să stea. 

- Ai întrebat de două ori de mine? Poate că tot mai eşti îngrijorat de 


cele ce s-au petrecut aseară... 

- Vorbeşti de băiatul acela de ieri, printe? A, nu! leri, ideile îmi erau 
cam înciîlcite... dar astăzi nu mă gîndesc citusi de putin să contracarez 
intenţiile dumitale. 

- Să contra... cum ai spus? 

— Am spus: să contracarez; cuvînt franțuzesc, care a intrat ca atitea 
altele în limba noastră; de altfel, nu tin chiar aşa de mult la el. 

- Dar ce ai de ce eşti atit de grav şi solemn astăzi, Lebedev? întrebă 
prinţul zimbind. Parc-ai vorbi din cărţi! 

- Nikolai Ardalionovici, i se adresă Lebedev lui Kolea cu un glas 
aproape duios, avind să-i comunic prinţului ceva care priveşte direct... 

- Da, da, fireşte, fireşte, nu-i treaba mea. Uite că m-am şi retras! La 
revedere, printe, spuse Kolea şi dispăru numaidecit. 

- Imi place băiatul ăsta, pentru că e deştept şi intelegator, spuse 
Lebedev, urmărindu-l cu privirea; chit că uneori e tare siciitor, dar e un 
băiat istet. Preastimate print,mi s-a întîmplat o nenorocire extraordinară 
aseară sau astazi,dis-de-dimineata... n-aş fi în stare să precizez cînd 
anume. 

- Ce s-a întîmplat? 

- Mi-au dispărut patru sute de ruble din buzunarul hainei, prea- 
stimate prinţ; s-au evaporat! adăugă Lebedev cu un zimbet acru. 

- Ai pierdut patru sute de ruble? Ce păcat! 

- Mai cu seamă pentru un om sărac care trăieşte din munca lui 
cinstită. 

- Fireşte, fireşte; şi cum s-a întîmplat? 

- Băutura-i de vină. Am venit la dumneata ca la o providenta, 
preastimate prinţ. Suma de patru sute de ruble am primit-o de la un 
datornic ieri, la ora cinci după-amiază, după care m-am urcat în tren şi m- 
am întors acasă. Portofelul era în buzunarul uniformei. Cînd m-am 
schimbat, am pus banii în buzunarul redingotei; trebuia să-i am la mine, 
pentru a-i preda seara, la cererea cuiva... printr-o persoană pe care o 
aşteptam să vină. 

- A propos, Lukian Timofeici, e adevărat că ai publicat în ziare un 
anunţ cum că dai bani cu împrumut pentru obiecte de aur şi argint? 

- Printr-un mijlocitor; numele meu nu figura dedesubtul adresei din 
anunţ. Dispunind de un capital infim şi dată fiind înmulţirea familiei, 
recunoaşte şi dumneata că o dobinda modestă... 

- Bine, bine; voiam să ştiu numai; iartă-mă că te-am întrerupt. 

- Persoana împuternicită să ridice banii n-a mai venit. Între timp, I- 
au adus pe nefericitul acela; eram după masă şi, bineînţeles, bine dispus; 
sosiseră musafirii, am băut... ceai şi... spre nenorocul meu, m-am cam 
înveselit. Mai tîrziu, cînd Keller a venit şi ne-a anunţat despre solemnitatea 
onomasticii dumitale şi că ai de gînd s-o serbezi cu şampanie, atunci 
scumpe şi preastimate prinţ, eu care sînt un om de inimă (ceea ce, 
probabil, ai băgat de seamă, căci o merit), eu, care am inima, nu spun 
sensibilă, dar recunoscătoare, lucru de care mă mindresc, m-am gindit că, 
într-o împrejurare atît de solemnă, nu puteam rămîne cu zdreanta asta pe 
mine, şi, ca să te felicit personal, era mai nimerit să-mi pun uniforma pe 
care o lepădasem venind acasă. M-am pus iarăşi la ţinuta de rigoare, după 
cum m-ai şi văzut, probabil, printe, toată seara. Cînd mi-am schimbat 


haina, am uitat portofelul în buzunarul redingotei... Adevărat se zice că 
atunci cînd Dumnezeu vrea să pedepsească pe cineva, îi ia întîi minţile. Si 
de-abia azi-dimineata, pe la ora şapte şi jumătate, cînd m-am trezit şi mi- 
am adus aminte, am sărit ca un nebun din pat şi glonţ la redingotă - 
buzunarul gol! Nici urmă de portofel! 

- Da, neplăcută întîmplare! 

- Exact: neplăcută! Nici că se putea mai bine spus. Cu tactul 
dumitale binecunoscut ai ştiut să găseşti îndată cuvîntul potrivit, conchise, 
nu fără răutate, Lebedev. 

- Şi totuşi, cum vine asta... se nelinişti prinţul îngîndurat, e un lucru 
destul de grav. 

- Grav, ai zis? lată încă o vorbă extraordinar de nimerită pe care o 
găseşti dumneata pentru a denumi... 

- Ah, dar lasă odată asta, Lukian Timofeici! O vorbă sau alta, miezul 
ramine acelaşi. Ce importanţă au cuvintele acum... Nu crezi că s-ar fi putut 
întîmpla, beat cum erai, să laşi să-ţi cadă portofelul din buzunar? 

- Se poate. Totul e cu putinţă cînd eşti beat, după cum ai binevoit să 
te exprimi cu cea mai delicioasă sinceritate chiar dumneata, preastimate 
prinţ. Dar în cazul acesta ce ne facem cu următoarea socoteală: dacă în 
timp ce-mi schimbam redingota lăsam să-mi cadă portofelul din buzunar, 
înseamnă că obiectul căzut trebuia să fi rămas acolo, pe podea. Atunci, 
unde-i acel obiect? 

- Nu l-ai virit cumva într-un sertar, în birou? 

- L-am căutat şi am răscolit peste tot; de altfel, n-am ascuns 
portofelul nicăieri şi n-am deschis nici un sertar - îmi aduc perfect de bine 
aminte. 

- În dulăpior te-ai uitat? 

- Asta am făcut-o în primul rînd, şi astăzi am scotocit de mai multe 
ori acolo. Dar cum aş fi putut să-l pun în dulăpior, preastimate prinţ? 

- Iti mărturisesc, Lebedev, că asta mă cam pune pe ginduri. Aşadar, 
cineva I-o fi găsit pe jos? 

- Sau l-a şterpelit din buzunar! Nu există decit aceste două 
alternative. 

- Asta mă nelinişteşte foarte mult; dar cine ar putea să fie... lată 
întrebarea! 

- Fără îndoială, aceasta este întrebarea de căpetenie; dumneata ştii 
să găseşti întotdeauna, cu o precizie uimitoare, cuvintele şi ideile menite 
să definească cum nu se poate mai lămurit situaţiile, excelentissime prinţ. 

- Dar isprăveşte odată cu ironiile, Lukian Timofeici! Aici.. 

- lronii?! strigă Lebedev, plesnind din palme. 

- Ei bine, lasă, doar nu-i caz de supărare; aici e cu totul altceva... e 
vorba de oameni, şi asta mă îngrijorează. Pe cine bănuieşti dumneata? 

- Chestiunea e dificilă şi extrem de... complicată! Să banuiesc 
servitoarea? A stat tot timpul în bucătărie. Pe copiii mei, nici atit... 

- Cred şi eu!... 

- Prin urmare, e cineva dintre musafiri. 

- Să fie cu putinţă? 

- De necrezut, aproape cu neputinţă, şi totuşi altceva nu se poate 
presupune. Admit însă...ba sînt chiar încredinţat că furtişagul, dacă într- 
adevăr a fost un furtişag, nu s-a comis în timpul serii, cînd toată lumea era 


adunată aici, ci noaptea sau poate chiar dimineaţa, autorul fiind unul 
dintre cei care au rămas să doarmă aici. 

- Dumnezeule mare! 

— Pe Burdovski şi pe Nikolai Ardalionovici îi exclud din capul loculul, 
pentru că ei nici n-au intrat la mine în odaie. 

— Şi chiar dacă ar fi intrat? Cine a rămas peste noapte la dumneata? 

— Socotindu-mă şi pe mine, am fost patru inşi care am intrat în 
timpul nopţii în cele două odăi alăturate: eu, generalul, Keller şi domnul 
Ferdiscenko. Prin urmare, trebuie să fie unul dintre noi patru! 

— Unul din trei, vrei să spui, dar care anume? 

— M-am numărat şi pe mine, ca să fie echitabil şi în bună ordine; 
dar cred că esti de acord, printe, că n-aş fi putut să mă jefuiesc pe mine 
însumi, cu toate că s-au mai văzut şi asemenea cazuri... 

— Devii plicticos, Lebedev! îl întrerupse prinţul, pierzindu-si 
răbdarea. Revino la fapte şi n-o mai lungi atit. 

— Ramin, prin urmare, trei şi, în primul rînd, domnul Keller, om 
nesigur, cam betivan şi, în anume împrejurări, liberal cînd e vorba de 
buzunarul altuia; în rest are mai degrabă înclinațiile unui cavaler medieval 
decit ale unui liberal. A rămas mai intii aici, în odaia bolnavului, şi abia 
după miezul nopţii a venit la noi, pretextind că nu poate dormi pe jos. 

— Îl banuiesti pe el? 

— L-am bănuit. Cînd am sărit din pat ca un nebun pe la şapte si ceva 
şi m-am lovit cu palma peste frunte, l-am trezit imediat pe general, care 
dormea dus. Constatind dispariţia ciudată a lui Ferdiscenko, fapt prin care 
el însuşi dădea de bănuit, am hotărît pe loc să-l perchezitionam pe Keller, 
care dormea ca... un... ca un buştean. L-am scotocit pe faţă şi pe dos; prin 
buzunarele lui sufla vîntul; unde mai pui că toate pina la unul erau găurite. 
Avea doar o batistă de bumbac albastră, cadrilată şi în ultimul hal de 
murdărie. Apoi un biletel amoros de la o slujnică, în care aceasta îi cerea 
bani, amenintindu-l, şi, în sfîrşit, binecunoscutul foileton rupt ferfenita. 
Asta-i tot ce s-a găsit la el. Generalul fu de părere că-i nevinovat. Pentru a 
ne încredința şi mai bine, l-am trezit din somn, lucru ce n-a fost tocmai 
uşor. Abia a înţeles despre ce era vorba; s-a uitat la noi cu gura căscată şi 
cu o expresie caraghioasa, nevinovată şi chiar neroada de om beat - nu, 
nue el! 

- Ce bine imi pare! ofta printul usurat. Mi-a fost cam teama pentru 
dinsul. 

- Ţi-a fost teamă? Vasazica, ai avut motive să-l banuiesti? îl privi 
printre gene, cu îndoială, Lebedev. 

- A, nu; am spus-o aşa, fără nici un gînd, răspunse prinţul încurcat, 
am spus o mare prostie. Te rog, Lebedev, n-o mai repeta la nimeni... 

- Printe, prinţe! Cuvintele dumitale vor rămîne în adîncul inimii mele 
ca în mormint!... exclamă patetic Lebedev, stringindu-si pălăria la piept. 

- Bine, bine!... Aşadar, e Ferdiscenko? Adică, dumneata îl banuiesti 
pe Ferdişcenko? 

- Da' pe cine altul? articula încet Lebedev, uitîndu-se ţintă la prinţ. 

- Ei da, fireşte... nu rămîne decit el... Dar cum s-o dovedesti? Ai 
probe? 

- Probe am. Mai întîi că s-a făcut nevăzut la ora şapte sau pe la şase 
şi ceva dimineaţa. 


- Stai putin. Kolea îmi spunea mai adineauri că Ferdiscenko a trecut 
pe la el pentru a-l anunţa că se duce sâ-şi împlinească somnul la... i-am 
uitat numele, la un prieten de-al lui. 

- La Vilkin. Vasăzică Nikolai Ardalionovici ţi-a şi vorbit despre asta? 

- Nu mi-a spus nimic despre furt... 

- Nu ştie, căci pentru moment păstrez secretul. Aşadar, Ferdişcenko 
pleacă la Vilkin; la prima vedere, nimic surprinzător în faptul că un betiv se 
duce la alt betiv chiar în zorii zilei şi fără nici o treabă. Dar acu-i acu'! 
Incep să dau de un fir; un amănunt mă pune pe gînduri: înainte de a pleca, 
dumnealui îşi lasă adresa... Acum fii atent, printe; se pune întrebarea: ce I- 
a făcut să-şi lase adresa?... Ce zor nevoie mare a avut să-l caute în mod 
special pe Nikolai Ardalionovici, făcînd deci un ocol, şi să-i spună că se 
duce pentru restul nopţii la Vilkin? Pe cine poate să intereseze de ce 
pleacă şi unde anume se duce? Ce rost are să dea declaraţii? Aici e un truc 
rafinat, un truc hotesc. „Poftim, adicătelea, nu caut, nu caut să mi se 
piardă urma, atunci cum ar putea cineva sa mă banuiasca de hotie? Parca 
un hot ar fi lăsat vorba unde se duce? Într-un cuvînt, sîntem în fata unui 
exces de prevedere, a unei griji nejustificate de a înlătura orice bănuială şi, 
ca să zic aşa, de a-şi şterge urmele pe nisip... Mă înţelegi acum, 
preastimate prinţ? 

— Am înţeles foarte bine, dar asta nu dovedeşte încă nimic. 

— A doua dovadă: urma dată e falsă şi adresa inexactă. După un 
ceas, adică pe la ora opt, m-am dus la Vilkin. Stă aici, pe strada Peataia, şi 
de bine de rău îl cunosc. Acolo nu era nici un Ferdişcenko. Cu mare 
greutate am putut afla de la servitoare, care-i cam fudulă de-o ureche, că 
acum un ceas cineva a sunat asa de tare, încît a rupt şnurul de la clopoțel; 
servitoarea n-a deschis, nevoind să-l trezească pe domnul Vilkin sau poate 
că i-a fost lene să se dea jos din pat. Se întîmplă. 

— Şi acestea sînt toate dovezile dumitale? Cam slabe. 

— Dar, preastimate prinţ, pe cine altul să bănuiesc, judecă şi 
dumneata, încheie, jeluindu-se parcă, Lebedev şi în acelaşi timp un zîmbet 
viclean îi miji pe buze. 

— Ar trebui totuşi să mai cauţi o dată prin odăi, prin sertare, îi 
sugeră îngrijorat prinţul după ce se gîndi o clipă. 

— M-am uitat peste tot, suspina si mai smerit Lebedev. 

— Hm... şi pentru ce, pentru ce a trebuit neapărat să-ţi scoţi 
redingota? se necăji prinţul şi de ciudă lovi cu pumnul în masă. 

— O asemenea întrebare a mai fost pusă într-o veche comedie. Dar, 
excelentissime, am impresia că prea pui la inimă nenorocirea mea! N-o 
merit. Adică, vreau să spun că eu personal n-o merit; dar dumneata te 
chinuieşti şi pentru cel vinovat... pentru acest nemernic domn 
Ferdiscenko? 

- Da, aşa este, m-ai cam întors pe dos cu ştirea dumitale, intrerupse 
prinţul absent şi vizibil nemulţumit. Şi ce ai de gînd să faci... dacă eşti aşa 
de sigur că-i Ferdiscenko? 

- Printe, preastimate print, dar cine altul să fie? continuă Lebedev pe 
acelaşi ton de jeluire. Căci însuşi faptul că n-am pe cine altul să bănuiesc, 
deci imposibilitatea de a mai bănui pe altcineva afară de domnul 
Ferdiscenko, este propriu-zis tot un fel de dovadă împotriva domnului 
Ferdiscenko. lată deci şi o a treia probă! Căci, o repet, dacă nu-i el, cine 


altul? Doar n-am să-l banuiesc pe domnul Burdovski, he, he, he! 

- E absurd! 

- Cu atit mai puţin pe general, he, he, he! 

- Asta ar fi prea de tot! aproape că se răsti prinţul cu ciudă, 
răsucindu-se nervos pe scaun. 

- Cum să nu fie prea de tot? He, he, he! Dar ce m-a mai facut sa rid 
omul acesta, generalul adică! Porniserăm adineauri împreună, pe urmele 
proaspete, drept la Vilkin... Trebuie să-ţi spun că generalul a fost mai 
afectat chiar decît mine; cînd l-am trezit, îndată ce am constatat lipsa 
portofelului, l-am văzut cum a facut fete-fete, a rosit, a palit si, la urmă, a 
fost cuprins de o nobilă indignare, dar atit de înverşunată cum nici nu m- 
am aşteptat. Ce suflet ales! E adevărat că minte întruna, e o meteahnă a 
lui, dar e un om insufletit şi de cele mai nobile porniri, un om cam slab de 
înger, dar te cis-tiga prin inocenta lui sufletească. Ţi-am spus, preastimate 
print, că am pentru dinsul nu numai o slăbiciune, ci chiar un sentiment de 
dragoste. Deodată îl văd că se opreşte în mijlocul drumului, îşi descheie 
redingota, îşi descoperă pieptul. „Caută-mă, zice, l-ai perchezitionat pe 
Keller, de ce să nu mă cercetezi şi pe mine? Aşa e drept." Miinile şi 
picioarele îi tremurau şi era de o paloare inspaimintatoare. „Ascultă, 
generale, i-am zis rizind, dacă altcineva mi-ar fi spus aşa ceva despre tine, 
mi-aş fi retezat numaidecit capul chiar cu miinile mele şi l-aş fi pus pe o 
tavă, pe care eu însumi as fi arătat-o tuturor celor ce s-ar îndoi, spunîndu- 
le: Vedeţi capul acesta?Ei bine, răspund pentru el cu propriul meu cap, iar 
de va trebui, mă arunc şi în foc. lată, i-am zis, cît de mare încredere am eu 
în tine!" La aceste vorbe, se aruncă la pieptul meu, tot în mijlocul străzii 
izbucni în lacrimi şi mă strînse în braţe, mai-mai să mă înăbuşe „Iu esti, 
îmi spune, singurul meu prieten pe care-l am în nenorocirile mele!" Ce om 
plin de simtire! Pe drum, după aceea, îmi povesti, bineînţeles, o anecdotă 
în legătură cu intimplarea noastră: cică, în tinereţe, şi el fusese o data 
bănuit de un furt de cinci sute de mii de ruble; dar a doua zi, luînd foc 
casa, el îl scăpă din flăcări pe contele care-l bănuia şi pe Nina 
Aleksandrovna, care era domnişoară pe atunci. Contele l-a imbratisat şi l-a 
sărutat şi aşa a putut el s-o ia în căsătorie pe Nina Aleksandrovna. A doua 
zi, sub darimaturile clădirii mistuite de incendiu, s-a găsit şi caseta cu banii 
dispăruţi; era o ladita de fier, de fabricaţie englezească, prevăzută cu o 
broască secretă; căzuse, nu se ştie cum, sub podea şi, dacă n-ar fi fost 
incendiul, nu s-ar fi aflat niciodată ce devenise. Nu era nimic adevărat în 
toată povestea asta şi totuşi, vorbind de Nina Aleksandrovna, îl podidi 
plînsul. E o persoană foarte distinsă Nina Aleksandrovna, deşi nu mă prea 
înghite. 

- N-o cunoşti? 

- Nu, dar aş dori din tot sufletul s-o cunosc, fie numai pentru a mă 
justifica în faţa ei. Nina Aleksandrovna are ce are cu mine, cică îi corup 
bărbatul, îndemnîndu-l şi antrenîndu-l la băutură. În realitate, nu numai că 
nu-l corup, ci, dimpotrivă, îl temperez şi poate că-l feresc de societatea 
unor oameni cu reputaţia dubioasă şi de influenţa lor păgubitoare. Unde 
mai pui că mi-e prieten şi-ţi mărturisesc că acum nu l-aş mai lăsa de capul 
lui pentru nimic în lume; unde se duce el, mă duc şi eu, pentru că numai 
cu duhul blindetii îl mai poţi domoli cit de cît. Acum, aproape că nu se mai 
duce pe la căpităneasa lui, deşi tinjeste în taină după ea şi nu aşteaptă 


decit prilejul să alerge acolo; altminteri n-ar ofta şi n-ar suspina atita, nu 
ştiu de ce tocmai dimineaţa, cînd se scoală şi-şi incalta cizmele; n-are 
bani, iată nenorocirea, căci nu-i chip să se ducă la dinsa cu mina goală. 
Dumitale nu ţi-a cerut bani, preastimate print? 

- Nu, nu mi-a cerut. 

- Nu îndrăzneşte, dar cum ar mai face-o! Mi-a mărturisit chiar el că 
ar fi vrut să ţi se adreseze dumitale, dar se jenează, fiindcă, nu de mult, i- 
ai mai împrumutat; pe de altă parte, crede că esti hotarit să nu-i mai dai. 
Mi s-a destăinuit ca unui prieten bun. 

- Dar dumneata nu-i dai bani? 

- Printe! Preastimate print! nu numai bani, ci viata mi-aş da-o pentru 
omul acesta... adica nu, nu vreau Sa exagerez, nu chiar viata, dar pentru 
dinsul as primi bucuros sa suport friguri, un buboi sau guturai, daca ar fi la 
mare ananghie, căci îl consider un om exceptional, din nefericire însă 
iremediabil pierdut în mocirla în care se bălăceşte; aşadar, nu numai bani! 

- Vasăzică, îi dai totuşi bani? 

- N-nu, nu i-am dat; de altfel ştie şi el că n-am să-i dau; şi asta numai 
pentru binele şi spre îndreptarea lui. Acum tine mortis să vină cu mine la 
Petersburg. Plec la Petersburg, ca să-l surprind pe domnul Ferdiscenko pe 
urmele lui încă proaspete, căci sînt convins că e acolo. Generalul fierbe şi 
nu mai poate de nerăbdare, dar parcă îl văd cum o şterge de la gară ca să 
se ducă la căpităneasă. În ce mă priveşte, mărturisesc nu numai că n-am 
să-l retin, dar am tot interesul să-l las să plece şi chiar ne-am înţeles 
dinainte ca îndată după sosire s-o luăm care încotro, ca să punem mina 
mai uşor pe domnul Ferdiscenko. II voi lăsa deci să plece şi, pe urmă, mă 
voi duce să-l surprind la căpităneasa lui, ca să-l ruşinez atit ca tată de 
familie, cît şi ca om, în general vorbind. 

- Numai să nu faci un scandal din asta, Lebedev;pentru numele lui 
Dumnezeu, fără scandal, îl rugă prinţul cu glas scăzut, pradă unei 
puternice nelinişti sufleteşti. 

- A, nu; vreau numai să-l fac să se simtă şi să văd ce mutră o să facă 
el, pentru că, după faţă, poţi deduce multe lucruri, preastimate prinţ, şi, 
observaţia este adevărată mai ales pentru un asemenea om. Ah, printe! 
Deşi eu însumi sînt nenorocit, nu pot să nu mă gindesc şi la dînsul, la 
îndreptarea lui morală. În legătură cu aceasta aş avea o rugăminte, 
preastimate prinţ, şi, mărturisesc, pentru asta am venit la dumneata: 
cunoşti familia lvolghin, ai stat acolo; dacă ai vrea, preainimosul şi blajinul 
meu print, să-mi dai o mina de ajutor... în interesul exclusiv al generalului, 
spre binele lui... 

Cu aceste cuvinte, Lebedev îşi împreună miinile ca într-o rugă. 

- Ce anume? Ce ajutor aştepţi de la mine? Fii sigur ca as vrea să te 
înţeleg cit se poate de bine şi să-ţi fiu de folos, Lebedev. 

- Tocmai fiindcă eram convins de acest lucru, mi-am permis să mă 
adresez dumitale! Cred că prin intermediul Ninei Aleksandrovna am putea 
realiza o supraveghere, ca să spun aşa, un control asupra Excelenței sale 
chiar în sînul propriei lui familii. Din nefericire, n-am avut onoarea să-i fiu 
prezentat... Afară de asta, Nikolai Ardalionovici, care te adoră, ca să zic 
aşa, pina-n adincul sufletului său tînăr, cred că ar putea şi el sa ne fie de 
folos... 

- N-nu.. S-o amesteci pe Nina Aleksandrovna în afacerea asta... 


ferească Dumnezeul... Si nici pe Kolea... În fond, pînă acum n-am înţeles 
prea bine ce anume urmaresti, Lebedev. 

- Dar nu-i nimic de-nteles! obiecta cu foc Lebedev, abia stapinindu- 
se să nu sară de pe scaun. Blindete si gingäsie - iată leacurile cele mai 
potrivite pentru bolnavul nostru. Îmi dai voie, printe, să-l privesc ca pe un 
bolnav? 

- Asta dovedeşte inteligenţa şi delicatetea dumitale. 

- Să-ţi explic printr-un exemplu, pe care, pentru mai multă claritate, 
am să-l iau din viaţa practică. Numai ca să vezi cu ce fel de om avem de-a 
face; singura lui meteahnă ar fi că şi-a pierdut minţile dupa capitaneasa 
aceea, la care nu se poate duce fără gologani, şi la care am de gînd să-l 
surprind astăzi, şi, o repet din nou, numai şi numai spre binele lui; să 
presupunem acum că nu-i căpităneasa şi că ar fi săvirşit o adevărată 
crimă, să zicem o faptă necinstită oarecare, o faptă infamantă (lucru de 
care, fireşte, e cu totul incapabil); ei bine, chiar în acest caz, luîndu-l cu 
duhul blindetii şi, ca să zic aşa, cu delicateţe, obţinem orice de la el, 
pentru că e un om plin de o nobilă simtire! Crede-ma, nu vor trece nici 
cinci zile şi se va trăda singur: va izbucni în lacrimi şi va mărturisi totul, 
mai ales dacă vom proceda cu abilitate şi cu tact şi, în primul rînd, cu 
multă nobleţe, instituind o strictă supraveghere din partea familiei şi a 
durnitale, care să-l urmărească pas cu pas... Ah, preainimosul meu prinţ! 
adăugă Lebedev, sărind de pe scaun şi cuprins de un fel de extaz. Eu nu 
afirm categoric că ar fi el... Sînt gata, cum s-ar zice, să-mi dau chiar acum 
tot sîngele pentru omul acesta; dar recunoaşte si dumneata că 
necumpătarea şi... beţia, şi căpităneasa - toate laolaltă pot să-l ducă 
departe. 

- Pentru un astfel de scop, fireşte, sînt gata oricind să te ajut, zise 
prinţul, dînd să se ridice de pe scaun, dar îţi mărturisesc, Lebedev, că mă 
simt foarte îngrijorat; spune-mi, crezi şi acum... într-un cuvînt, dumneata 
singur ai spus că-l bănuieşti pe domnul Ferdişcenko. 

- Dar pe cine aş mai putea bănui? Pe cine, preaneprihănite prinţ? 
răspunse Lebedev cu acelaşi zîmbet de smerenie şi impreunindu-si din nou 
mîinile a implorare. 

Prinţul îşi încruntă sprincenele şi se ridică în picioare. 

- Vezi, Lukian Timofeici, orice eroare în acest caz ar fi un lucru 
îngrozitor. Ferdişcenko acesta... n-aş vrea să-l vorbesc de rău... dar 
Ferdişcenko... adică cine ştie? O fi chiar el!... vreau să spun că poate într- 
adevăr el ar fi în stare mai curînd... decit altul. Pe măsură ce se încurca, 
prinţul devenea tot mai mohorit. 

Lebedev era numai ochi şi urechi. 

- Vezi, reluă prinţul, plimbindu-se în lung şi-n lat prin odaie si evitind 
pe cit era cu putinţă să intilneasca privirea lui Lebedev, am fost prevenit... 
mi s-a dat a înţelege că domnul Ferdişcenko ar fi un om faţă de care, pe 
lîngă toate celelalte, trebuie să fii foarte prudent, să te fereşti să spui 
ceva... ce nu se cade. Intelegi? iti spun asta, pentru că el poate într-adevăr 
să fie în stare mai mult decit altul... principalul e să nu facem o greşeală... 
ma-ntelegi? 

- Si de la cine detii informatiile astea despre domnul Ferdiscenko? 
tresari plin de curiozitate Lebedev. 

- Aşa, mi-a strecurat cineva in soapta; de altfel nici nu prea cred... 


mă indispune faptul că am fost nevoit să-ţi spun asta, dar te asigur că 
personal nu cred... e absurd... Ah, ce prostie am făcut! 

— Dar ştii, printe, se înflăcăra Lebedev, tremurind de emoție ceea 
ce spui dumneata e foarte important, e de cea mai mare importanţă acum; 
adică, să ne înţelegem, nu informaţia cu privire la domnul Ferdiscenko e 
importantă, ci felul cum a ajuns la cunoştinţa dumitale, de la cine anume 
ai aflat... (Spunînd asta, Lebedev se tinea scai după print, urmîndu-l pas cu 
pas de la un capăt la celălalt al camerei.) Să-ţi comunic atunci şi eu ceva: 
adineauri, cînd ne duceam la Vilkin acela, generalul, după ce mi-a spus 
povestea cu incendiul, m-a făcut să înţeleg, bineînţeles colcăind de 
indignare, că domnul Ferdişcenko e un om de care trebuie să te păzeşti; 
vorbea atît de încîlcit şi de confuz, că a trebuit să-i pun cîteva întrebări; 
felul în care mi-a răspuns dovedea că toate astea erau numai o născocire 
de-a Excelenței sale... Propriu-zis, mai mult e o înclinaţie nevinovată a firii 
lui uşuratice. Căci şi minciunile-i vin numai din pricină că nu-şi poate 
stapini slăbiciunea de caracter. Acum judecă şi dumneata: dacă a minţit, 
lucru de care sînt convins, cum se face că ai auzit şi dumneata vorbindu-se 
de asta! Îţi dai seama, desigur, că atunci cînd mi-a turnat această noutate, 
el a inventat-o sub inspiraţia momentului; cine a putut atunci să-ţi spună 
acelaşi lucru şi dumitale? E important, e... foarte important şi... ca să spun 
aşa... 

- Mi-a spus-o Kolea chiar acum, iar el o ştie de la tatăl său, pe care I- 
a întîlnit în vestibul, adineauri, între şase şi şapte, cînd ieşise nu ştiu 
pentru ce. Şi prinţul povesti totul în amănunt. 

— Ei bine, asta e tocmai ceea ce se cheamă o pistă! spuse Lebedev, 
frecindu-si miinile şi rizind pe-nfundate. Exact aşa mi-am închipuit şi eu. 
Asta înseamnă că Excelenţa sa generalul meu şi-a întrerupt pe la şase 
somnul inocent anume ca să-l trezească pe scumpul său fiu şi să-l prevină 
de primejdia extraordinară pe care o prezintă vecinătatea cu domnul 
Ferdiscenko! Ca să vedeţi numai ce om primejdios e domnul Ferdiscenko şi 
cît de înduioşătoare este grija părintească a Excelenței sale, he, he, he! 

- Ascultă, Lebedev, interveni prinţul speriat de-a binelea, te rog să 
procedezi discret şi prudent! Să nu te apuci să faci zarvă! Te rog, Lebedev, 
te implor... în cazul acesta, îţi jur că te voi ajuta, dar să nu afle nimeni, 
absolut nimeni! 

— Fii pe pace, preainimosul, preabunul şi preaonorabilul meu print! 
strigă în culmea exaltarii Lebedev. Te asigur că toate astea vor rămîne pe 
veci îngropate în inima mea, pătrunsă de o nobilă simtire! Totul se va 
petrece fără scandal şi fără zarvă. Vom acţiona cu cea mai mare discreţie 
şi în bună înţelegere... Excelentissime prinţ, mi-s sufletul şi mintea 
deopotrivă de josnice, dar întreabă pe oricare individ, cît de josnic ar fi, 
sau chiar pe un ticălos, cu cine preferă să aibă de-a face: cu un nemernic 
ca el sau cu un om plin de nobilă simtire ca dumneata, neprihănite print? 
Alegerea nu-i va fi grea: „Cu un om plin de nobilă simtire" va răspunde el, 
şi în asta se va afirma triumful virtuţii! La revedere, preastimate prinţ! Cu 
cea mai mare discreţie... Cu cea mai mare discreţie... în bună înţelegere. 


X 


Miskin înţelese în sfirsit de ce îl trecea un fior rece ori de cite ori 


punea mina pe cele trei scrisori şi pentru ce tot aminase pina seara să le 
citească. Dimineaţa, înainte de a se hotari să deschidă unul dintre plicuri, 
se cufundă într-un somn greu pe canapea şi avu un vis la fel de apasator 
ca şi cel precedent: din nou îi apăruse înainte aceeaşi „vinovată"; îl privea, 
şi lacrimi scînteietoare păreau că atirna de genele ei lungi; îl chema lîngă 
dinsa şi, ca şi mai adineauri, el se trezi aducîndu-şi aminte cu un fel de 
suferinţă de chipul ei. Ar fi vrut să se ducă numaidecit la ea, dar nu putu; 
la urmă, aproape exasperat, desfăcu scrisorile şi se apucă să le citească. 

Dar şi scrisorile acestea păreau a nu fi decit tot un vis. Se întîmplă 
uneori să ai nişte vise ciudate, absurde, cu totul bizare. Desteptindu-te, ti 
le reaminteşti cu o claritate surprinzătoare şi rămii uimit ca în faţa unui 
fenomen cu totul inexplicabil. Tii minte foarte bine, în primul rind, că 
raţiunea ţi-a fost prezentă şi lucidă tot timpul acesta chinuitor de lung, 
cînd te împresurau ucigaşii, care — perfizi şi vicleni - căutau să-şi ascundă 
intenţiile, să te înşele, prefăcîndu-se binevoitori şi prietenoşi, cînd, de fapt, 
aveau armele pregătite şi nu aşteptau decit un semn ştiut numai de ei ca 
să te lovească; iti aduci apoi perfect de bine aminte cu cita siretenie ai 
ştiut, în cele din urmă, să-i păcăleşti, reuşind să te ascunzi de primejdie; 
pe urmă îţi dai seama că ei ştiu foarte bine de toată şiretenia ta şi cunosc 
locul unde te-ai ascuns, dar se prefac a nu şti şi stau la pîndă cu armele lor 
ucigaşe gata pregătite, în aşteptarea semnului misterios; dar iată că, 
printr-o nouă şiretenie, reuşeşti din nou să-i derutezi, şi toate astea ţi le 
aminteşti cu multă precizie. Dar cum se explică totuşi că în tot timpul 
acesta raţiunea dumitale a putut să se împace cu o mulţime de aberaţii şi 
situaţii absurde, absolut evidente, de care ti-era intesat visul? Unul dintre 
ucigaşi s-a prefăcut sub ochii dumitale din femeie într-un pitic oribil şi 
viclean - şi dumneata ai acceptat toate astea ca pe ceva firesc, aproape 
fără nici un fel de nedumerire, şi aceasta chiar în timpul cînd, pe de altă 
parte, raţiunea dumitale, încordată la maximum, se manifesta cu o forţă 
extraordinară, cu o capacitate teribilă de sesizare, şiretenie şi logică! 
Pentru ce apoi, trezindu-te din somn şi revenind complet la realitate, ai 
senzaţia aproape de fiecare dată, uneori chiar ca o impresie de neuitat, că 
te desprinzi, o dată cu somnul întrerupt, de o enigmă rămasă nedezlegată 
pentru dumneata? Absurditätile din vis te fac să zimbesti; în acelaşi timp 
însă, simţi în subconstient că împletirea aceasta de absurditati ascunde o 
idee, da - o idee reală, ceva ce face parte din viata dumitale; ca şi cum 
visul ţi-a spus ceva nou, profetic, ceva de mult aşteptat; impresia pe care 
o încerci este puternică, fie că-i plăcută ori chinuitoare, dar ce anume ţi s-a 
sugerat si care e tilcul ei adevărat - nu mai eşti în stare nici să înţelegi şi 
nici măcar să-ţi mai aminteşti. 

Un efect aproape similar avu şi lectura acestor scrisori. Dar şi înainte 
chiar de a-şi fi aruncat ochii pe ele, Miskin simţi că însuşi faptul că ele 
existau, numai posibilitatea existenţei lor semăna cu un coşmar. Cum s-o fi 
hotărit ea oare să-i scrie ei? se întreba el, rătăcind singur în seara aceea 
(uneori fără să ştie unde se află). Cum a putut să-i scrie despre asta şi cum 
a fost cu putinţă să se nască în capul ei un vis atit de nesăbuit? Dar visul 
acesta era acum o realitate şi lucrul cel mai uimitor pentru dinsul era că, în 
timpul lecturii acestor scrisori, el însuşi începu să creadă în posibilitatea, 
ba chiar şi în raţiunea de a fi a acestor visuri. Da, fără îndoială, fusese un 
vis, un coşmar, o nebunie, şi totuşi era aici şi ceva adevărat, ceva 


chinuitor de real şi dureros de adevărat, ceva ce indreptatea acest vis, 
acest coşmar, această nebunie. Vreme de mai multe ceasuri el ramase 
pradă unor ginduri tulburi şi, ca într-un delir, îi reveneau mereu în minte 
crimpeie din acele scrisori, le framinta în cuget şi medita adînc asupra 
fiecăruia în parte. Ba uneori ar fi voit să-şi spună că presimtise, ghicise 
toate acestea cîndva; i se părea chiar că le avusese sub ochi demult- 
demult, şi că tot dorul şi toate părerile de rău, toate suferinţele şi toate 
temerile lui de pînă atunci erau conţinute în aceste rînduri pe care le mai 
citise odinioară. 

Cînd vei despături această scrisoare (aşa începea prima epistolă), te 
vei uita, desigur, mai întîi la semnătură. Ea îţi va spune şi va lămuri totul, 
deci este de prisos să mă justific în fata dumitale sau să încerc o 
explicaţie. Dacă ti-as fi cit de cit egală, ai putea vedea o insultă în 
îndrăzneala pe care mi-am luat-o; dar cine sînt eu, şi cine eşti dumneata? 
Sintem doi antipozi, şi distanţa dintre noi e atit de mare, încit n-aş putea 
să te jignesc, chiar dacă aş voi. 

Şi mai departe, în alt loc, scria: 

Să nu iei cuvintele mele drept o exaltare bolnăvicioasă a unei minţi 
rătăcite, dar pentru mine eşti perfecțiunea întruchipată. Te-am văzut, te 
văd în fiecare zi. Nu te judec; n-am ajuns să te consider o perfecțiune pe 
calea raţiunii, ci pur şi simplu aceasta este credința mea. Dar am şi un 
păcat faţă de dumneata: te iubesc. Nu-ţi este îngăduit să iubeşti 
perfecțiunea, trebuie numai s-o recunosti ca atare şi s-o admiri, nu-i asa? 
Si cu toate acestea sînt îndrăgostită de dumneata. Deşi dragostea îi face 
pe oameni să se simtă egali, fii pe pace, nu te voi cobori pînă la mine nici 
chiar în cel mai intim gînd al meu. Ti-am scris „fii pe pace"; dar e cu 
putinţă oare ca dumneata să te tulburi?... Dacă ar fi în puterea mea, ti-as 
săruta urmele pasilor. O! nici gind să mă consider egală dumitale... Uită-te 
la iscălitură, dar uită-te mai repede! 

Îmi dau seama (scria în altă scrisoare) că te unesc mereu cu el şi nu 
te-am întrebat încă niciodată dacă-l iubeşti. El s-a îndrăgostit de dumneata 
de cum te-a văzut. Se gindea la dumneata ca la ,,o rază de lumină "; sînt 
propriile lui vorbe, le-am auzit din gura lui. Dar şi fără aceste cuvinte am 
înțeles că eşti pentru el ca lumina ochilor. O lună de zile am stat în 
preajmă-i şi mi-am putut da seama că şi dumneata îl iubeşti; voi doi sinteti 
pentru mine o singură fiinţă! 

Să fie oare cu putinţă? (scria în alt loc.)leri, cînd am trecut pe lîngă 
dumneata, parcă te-ai înroşit la faţă. Dar nu, nu se poate; cred că mi s-a 
părut numai. Dacă cineva te-ar tfri în spelunca cea mai infectă şi dacă ti s- 
ar infatisa viciul în toată goliciunea lui, nici atunci chiar n-ar trebui să 
roşeşti; eşti deasupra oricărei jigniri. Poţi să-i urăşti pe cei josnici şi laşi, 
dar numai din pricina jignirii care o aduc altora, căci pe dumneata nici o 
insultă nu te poate atinge. Ştii, eu cred că ar trebui chiar să mă iubeşti. 
Ceea ce esti pentru dinsul eşti şi pentru mine: un spirit luminos; un înger 
nu poate să urască, dar nici să nu iubească nu poate. Dar e cu putinţă să 
iubeşti pe toată lumea, pe toți oamenii, pe tot ce este aproapele tău? Mi- 
am pus de multe ori această întrebare. Nu, desigur, şi nici n-ar fi ceva 
firesc. Dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape 
intotdeauna o iubire egoistă fata de tine însuţi. Nouă nici nu ne este dat să 
iubim altfel. Pe cînd la dumneata e cu totul altceva; cum ar fi posibil ca 


dumneata să nu iubeşti măcar pe cineva, de vreme ce nimeni nu se poate 
compara cu dumneata şi eşti deasupra oricărei jigniri, deasupra oricărei 
porniri personale? Numai dumneata singură poţi iubi fără egoism, numai 
dumneata poți, iubind, să treci peste propriul ,, eu " şi să te däruiesti 
numai aceluia pe care-l iubeşti. Ah, cit de cumplit ar fi pentru mine să ştiu 
că din pricina mea ai simţit ruşine sau minie! Ar însemna decăderea si 
deci pieirea dumitale: deodată te-ai aşeza pe aceeaşi treaptă cu mine... 
leri, după ce te-am întîlnit, m-am întors acasă şi m-am gindit la un 
tablou. Pictorii îl zugrăvesc de obicei pe Hristos în spiritul legendelor 
evanghelice; eu l-aş zugrăvi altfel în tabloul pe care mi-l închipui; ar fi 
singur - apostolii îl părăseau citeodată. N-aş lăsa cu el decit un copilas. 
Copilul se jucase alături sau poate îi povestise ceva in ginguritul lui 
copilăresc. Hristos l-a ascultat, dar acum a rămas pe gînduri, cu mina 
uitată pe căpşorul copilului. Se uită în zare, spre orizont; în ochi i se citeşte 
un gînd, cuprinzător cit universul; faţa îi e tristă. Copilul s-a oprit din joacă 
şi din gingurit, şi-a sprijinit coatele pe genunchii lui Hristos şi, cu obrazul 
rezemat în mină, şi-a ridicat căpşorul, privind ţintă în ochii lui Hristos cu 
acel aer ginditor, pe care copiii îl au cîteodată. Soarele apune... lată tabloul 
meu! Dumneata eşti inocenta întrupată şi tocmai această inocenta este 
însăşi perfecțiunea dumitale. O, asta să n-o uiţi niciodată! Să nu-ţi pese si 
să nu-ţi faci ginduri din cauza pasiunii mele pentru dumneata! De acum 
eşti a mea, voi fi toată viata în preajma dumitale... În curînd am să mor. 

În sfîrşit, cea din urmă scrisoare conţinea şi aceste gînduri: 

Pentru numele lui Dumnezeu, să nu-ţi faci o părere greşită despre 
mine; să nu-ţi închipui de asemenea că mă umilesc dacă-ţi scriu aşa sau 
că fac parte dintre acele ființe pentru care umilința este o desfatare, că o 
fac numai şi numai din orgoliu. Nu, am şi eu bucuriile mele, dar îmi vine 
greu să-ți explic asta. Mi-ar fi greu să mi-o deslusesc mie însămi, cu toate 
că mă frămintă atit. Ştiu numai că n-aş putea să mă umilesc nici chiar într- 
un acces de orgoliu. lar pentru autoumilire dintr-un imbold curat al inimii, 
nu mă simţ capabilă. Prin urmare, nu mă umilesc citusi de putin. 

De ce vreau să vă unesc? Pentru voi doi sau pentru mine? Pentru 
mine. fireşte: în asta găsesc dezlegarea tuturor frămintărilor vieţii mele; 
mi-am spus-o mai de mult încă... Am auzit că sora dumitale, Adelaida, 
vazindu-mi portretul, s-ar fi exprimat că o astfel de frumusețe ar putea să 
răstoarne lumea. Dar eu am renunţat la lume; iti vine să zimbesti sau, în 
cel mai bun caz, găseşti ciudat că scriu aceste vorbe eu, pe care ai văzut-o 
impopoțonată cu dantele si diamante într-o societate de betivi si de 
ticăloşi! Dar nu lua în seamă aparențele, căci, propriu-zis, eu aproape că 
nici nu exist şi sînt conştientă de acest lucru; Dumnezeu ştie ce mai 
sălăşluieşte în mine, în locul „eului" meu. În fiece zi, îmi citesc sentinţa în 
cei doi ochi înspăimântători care mă pindese fără încetare, chiar dacă nu-i 
văd în preajma mea. Acum, ochii aceştia tac (ei tac întruna), dar le cunosc 
taina. Casa omului acestuia e sumbră, apăsătoare şi ascunde o taină. Sint 
sigură că are undeva, într-un sertar, un brici cu lama înfăşurată în mătase, 
ca şi celălalt - ucigaşul din Moscova; şi acela stătea cu maică-sa şi-şi 
infäsurase briciul în mătase ca să taie mai lesne o beregată. Tot timpul cit 
am stat la el acasă, mi se năzărea mereu că undeva, sub podea, zace un 
cadavru, ascuns poate încă de tatăl lui, un cadavru acoperit cu o musama, 
ca şi cel de la Moscova, avind la fel aşezate împrejur sticle cu soluţia 


Jdanov; aş fi putut să-ți indic chiar şi locul. El nu-mi spune nimic, dar ştiu 
că mă iubeşte pină într-atit, încit este exclus să nu fi început să mă urască. 
Nunta dumitale şi cu a mea se vor celebra în acelaşi moment; aşa, cel 
putin, m-am înțeles cu el. Fata de el n-am nici o taină. L-aş ucide de 
groază... Dar o să mă omoare el înainte... e alături de mine acum şi îmi 
spune rizind că aiurez; ştie că-ţi scriu dumitale. 

Şi tot aşa, şiruri nenumărate de adevărat delir în aceste scrisori. Una 
dintre ele, a doua, era lungă de tot: două coli de hirtie de format mare 
scrise mărunt. 

Prinţul ieşi în sfirsit din parc, după ce, la fel ca în seara precedentă, 
rătăcise multă vreme în nestire prin aleile lui întunecoase. Noaptea 
limpede şi luminoasă părea şi mai clară ca de obicei. „Să fie încă aşa 
devreme?” gîndi el. (Uitase să-şi ia ceaiul.) La un moment dat, i se păru că 
aude sunetele unei melodii venind de departe. „,Cîntă muzica în pavilionul 
gării probabil, gîndi iar; de bună seamă, azi nu s-au mai dus acolo." La 
gîndul acesta, uitindu-se împrejur, se pomeni în dreptul vilei lor. Ştia 
dinainte că va trebui să ajungă aici în cele din urmă şi, cu inima strinsa, 
urcă treptele terasei. Nu-l intimpina nimeni; terasa era pustie. Aşteptă un 
moment, apoi deschise uşa spre salon. „Nu obişnuiesc niciodată să închidă 
uşa asta", îşi spuse el; dar nici în salon nu era nimeni şi era aproape 
întuneric beznă. Deodată usa se deschise şi intră Aleksandra Ivanovna cu 
o lumînare în mina. Zărindu-l pe print, tinara fată se opri mirată în fata lui, 
întrebîndu-l parcă din ochi. Trecuse probabil pe acolo ca să se ducă în altă 
odaie şi nu se aşteptase deloc să găsească pe cineva în salon. 

- Prin ce întîmplare ai venit aici? îl întrebă în cele din urmă. 

- Eu... am venit... în treacăt... 

- Maman nu se simte prea bine, Aglaia de asemenea. Adelaida s-a 
dus să se culce şi tocmai mergeam şi eu la culcare. Am stat toată seara 
acasă, singurele. Tata şi prinţul S. sînt plecaţi la Petersburg. 

- Am venit... am venit să vă văd... acum... 

- Dar ştii cît e ceasul? 

- N-nu... 

- Douăsprezece şi jumătate. De obicei ne culcăm la unu. 

- Ah! credeam ca... e numai noua şi jumătate. 

- Nu face nimic! rise Aleksandra. Dar de ce n-ai venit mai devreme? 
Poate că ai şi fost aşteptat. 

- Credeam... credeam... biigui el, indreptindu-se spre usa. 

- La revedere! Să vezi ce haz or să facă miine, cînd am să le 
povestesc intimplarea asta. 

Miskin porni spre casa pe drumul ocolit de la marginea parcului. 
Inima îi bătea tare, gindurile i se invalmaseau şi totul în jurul lui părea un 
vis. Deodată, înaintea ochilor i se arătă din nou vedenia care, în două 
rînduri, îi apăruse în ziua aceea. Femeia ieşi din parc şi se opri în faţa lui; s- 
ar fi spus că-l aştepta acolo. El tresări şi se opri din mers; ea îi apucă mina 
şi i-o strînse tare. „Nu, asta nu e o vedenie!" 

Şi iată că se găseau fata-n fata pentru întiia oară de la despărţirea 
lor; ea îi vorbea, iar el se uita la dînsa tăcut, cu inima încărcată de durere! 
Ah! niciodată mai tirziu el n-a putut uita această întîlnire si, de fiecare 
dată, îşi aducea aminte de ea cu aceeaşi ascuţită suferinţă. Ea se lăsă în 
genunchi în faţa lui, chiar acolo, în stradă, ca într-o rugă extatică; speriat, 


el se dădu înapoi, dar ea îi apucă mina ca să i-o sărute şi, întocmai ca în 
visul de adineauri, prinţul văzu lacrimi sclipind pe genele-i lungi. 

- Scoală-te, scoală-te! şopti el speriat, silindu-se s-o ridice. Ridică-te, 
te rog! 

- Eşti fericit? Fericit? întrebă ea. Spune-mi numai un singur cuvint: 
eşti fericit acuma? Azi, acum? Ai fost la dinsa? Ce ţi-a spus? 

Nu se ridica şi nici nu-l asculta; aşa în genunchi, îl întreba grăbită, 
vorbindu-i dintr-o răsuflare, ca şi cum ar fi fost urmărită de o poteră 
vrăjmaşă. 

- Plec miine, cum mi-ai poruncit. N-o să-i mai scriu... Te văd pentru 
ultima oară, pentru cea din urmă oară! Acuma, într-adevăr, pentru cea din 
urmă oară! 

- Linişteşte-te, ridică-te! o imploră el în culmea disperării. Ea îl apucă 
de miini, privindu-l în ochi cu nesat. 

- Adio, îi spuse ea în sfîrşit, apoi se ridică şi se îndepărtă în grabă, 
aproape fugind. Prinţul îl zări deodată pe Rogojin apucind-o de brat si 
departindu-se cu ea. 

- Asteapta-ma, printe! strigă Rogojin. Mă întorc numaidecit. 

Şi într-adevăr, peste cinci minute, Rogojin sosi la locul unde prinţul 
rămăsese să aştepte. 

- Am urcat-o în trăsură, spuse el; de la ora zece o aşteaptă acolo, în 
colt. Ştia că ai să-ţi pierzi toată seara la cealaltă. Ceea ce-mi scrisesesi mai 
adineauri, i-am transmis întocmai. N-are să-i mai scrie; a fagaduit; iar 
mîine, după cum ţi-a fost vrerea, va pleca de aici. Dorea cu orice pret sa te 
mai vadă o dată înainte de plecare, cu toate că ai refuzat să te mai 
intilnesti cu ea; te-am aşteptat aici, uite, pe banca aceea pindind 
întoarcerea ta spre casă. 

- Chiar ea te-a luat cu dinsa? 

- Ei, şi ce-i cu asta? rînji Rogojin; am văzut ceea ce, de fapt, ştiam. Şi 
ce, parcă n-am citit scrisorile? 

- Cum, le-ai citit cu adevărat? întrebă prinţul, îngrozit la gîndul 
acesta. 

- Fireşte, ori de cite ori scria, îmi arăta scrisoarea. Ai băgat de seamă 
ce spune acolo, într-un loc, despre brici, he, he! 

- E nebună! strigă prinţul, fringindu-si miinile. 

- Cine ştie? Poate că nu, murmură Rogojin mai mult ca pentru sine. 

Prinţul nu răspunse. 

- Şi acum, rămii cu bine, spuse Rogojin, plec şi eu miine; nu i-o lua în 
nume de rău! Dar bine, frate, adăugă el, întorcîndu-se brusc, de ce nu i-ai 
răspuns la întrebarea: „Eşti fericit sau nu?” 

- Nu, nu, nu! răcni prinţul cu o durere sfişietoare. 

- M-aş fi mirat grozav să te aud spunînd „da"! rise Rogojin cu rautate 
şi se depărta fără să privească înapoi. 


PARTEA A PATRA 


Trecu o săptămînă de la întîlnirea celor două personaje ale povestirii 
noastre pe banca verde din parc. Intr-o dimineaţă splendidă, pe la ora zece 
şi jumătate, Varvara Ardalionova Ptitina, care făcuse cîteva vizite matinale 
pe la diverse cunoştinţe, se întoarse acasă cam tristă şi ingindurata. 

Există oameni despre care e greu să spui ceva ce i-ar putea prezenta 
sub înfăţişarea lor cea mai tipică, cea mai caracteristică; aceştia sînt aşa- 
numiții oameni ,obisnuiti", „banali", care într-adevăr formează marea 
majoritate a oricărei societăţi. 

In romanele şi povestirile lor, scriitorii preferă de cele mai multe ori 
să ia tipuri din societate şi să le reprezinte într-o zugrăvire figurativă şi 
artistică - tipuri care în realitate se întilnesc excepţional de rar în 
ansamblul trăsăturilor lor şi care totuşi sînt mai reali decit realitatea însăşi. 
Podkoliosin, în expresia lui tipică, poate că este chiar o exagerare, în nici 
un caz însă o aberaţie. Cîţi dintre oamenii inteligenţi, cu mintea luminată, 
aflind de la Gogol cum este acest Podkoliosin, n-au constatat după aceea 
că zeci şi sute de prieteni şi cunoştinţe de-ale lor seamănă grozav cu 
Podkoliosin, atit doar, că ei nu ştiuseră pina atunci că acesta li-e numele. 
In realitate se întîmplă foarte rar ca mirii să sară pe fereastră înainte de 
cununie, poate numai pentru simplul fapt - ca să nu mai vorbim de toate 
celelalte - că gestul în sine e destul de neplăcut; cu toate acestea, citi miri, 
adesea oameni inteligenţi şi foarte de treabă, n-au fost în situaţia de a se 
recunoaşte în adincul inimii, înainte de cununie, drept nişte Podkoliosini. La 
fel şi în căsătorie, chiar dacă nu toţi soţii strigă la orice pas: Tu vas voulu, 
George Dandin!, totuşi, o Doamne, de cite milioane şi milioane de ori acest 
strigăt amarnic n-a fost repetat, în felurite glasuri, de soţii din lumea 
întreagă după luna lor de miere sau, mai ştii, poate chiar a doua zi după 
nuntă! 

Aşadar, fără a ne angaja în explicaţii mai aprofundate, vom arăta 
doar atit, că în realitatea concretă, trăsăturile tipice ale personajelor apar 
oarecum diluate şi oameni de teapa lui George Dandin sau Podkoliosin 
există realmente, se agită şi aleargă sub ochii noştri, zi de zi, numai că noi 
îi observăm sub aspectul acesta mai puţin închegat, mai diluat. Aducînd 
precizarea cuvenită respectului pe care-l datorăm adevărului integral, în 
sensul că în viaţa de toate zilele poate fi văzut, ce-i drept mai rar, chiar şi 
tipul unui George Dandin luat în întregime, aşa cum l-a creat Moliere, vom 
încheia aceste consideraţii, care încep să semene a critică literară în genul 
celei practicate de reviste. Nu mai puţin adevărat este însă că în faţa 
noastră rămîne totuşi nerezolvată problema: ce să facă romancierul cu 
oamenii banali, cu totul ,obisnuiti", şi cum să-i înfăţişeze cititorului ca să 
fie cit de cit interesanti? Să-i ignoreze complet - nu se poate, deoarece 
oamenii de rînd, la fiecare pas şi în marea lor majoritate, sînt verigile 
necesare în lanţul întîmplărilor vieţii; dacă-i omitem - înseamnă că redarea 
noastră nu mai este veridică. Ar fi cu totul neveridic sau poate chiar şi 
neinteresant să-ţi umpli romanul numai cu oameni tipici sau, aşa, numai 
pentru a atita interesul, cu oameni ciudati sau, cum nici nu există în 
realitate. Sîntem de părere că scriitorul trebuie să ştie să descopere 
nuanţe interesante şi semnificative chiar şi printre oamenii de rînd. lar în 
cazul cînd însăşi esenţa unor personaje obişnuite constă tocmai în acest 
caracter constant de mediocritate incurabilă sau, şi mai degrabă, cînd în 


pofida tuturor straduintelor extraordinare ale acestor indivizi de a evada 
cu orice pret din făgaşul comun al mediocritatii şi rutinei, ei sfirsesc 
inevitabil prin a recădea pe acelaşi făgaş ca expresie a platitudinii - atunci 
aceste personaje capătă şi un caracter oarecum tipic, de mediocritate, 
care nu vrea în ruptul capului să rămînă ceea ce este şi caută, cu orice 
preţ, să devină originală şi de sine stătătoare, neavînd însă nici un fel de 
posibilităţi pentru a putea fi de sine stătătoare. 

Din această categorie a oamenilor „obişnuiţi“ sau „mediocri" fac 
parte şi unele personaje din naraţiunea noastră, ale căror caractere n-au 
fost dezvăluite pina acum (recunosc) îndeajuns cititorului. De pildă, 
Varvara Ardalionovna Ptitina, soţul ei, domnul Ptitin, şi fratele ei, Gavrila 
Ardalionovici. 

În adevăr, nu poate fi nimic mai supărător decit să fii, de pildă, 
bogat, dintr-o familie onorabilă, chipeş, cu oarecare studii, destul de 
inteligent, chiar bun la inimă, şi să n-ai totuşi nici un talent, nimic deosebit 
sau original în tine, nici măcar o ciudatenie mai aparte, nici o idee 
personală, să fii absolut „ca toată lumea". Să zicem că eşti bogat, dar nu 
un Rotschild; apartii unei familii onorabile, care însă nu s-a distins cu 
nimic, niciodată, într-un mod mai deosebit; ai o înfăţişare plăcută, dar nu 
prea expresivă; studii destul de temeinice, dar nu ştii cum să le foloseşti; 
eşti inteligent, dar lipsit de idei personale; bun la inimă, dar iti lipseşte 
generozitatea etc, şi aşa în toate celelalte privinţe. Indivizi de acest fel sînt 
foarte multi pe lume, mult mai numeroşi chiar decit s-ar părea; la fel cu 
toţi oamenii, ei pot fi împărţiţi în două mari categorii: unii marginiti, alţii 
„ceva mai deştepţi". Cei dintii sînt mai fericiţi. Ce poate fi mai simplu 
pentru un om mărginit, „obişnuit", decit să-şi închipuie, de pildă, că e un 
om neobişnuit, original, şi să rămînă astfel tot restul zilelor, pe deplin 
satisfăcut. A fost de ajuns ca unele dintre domnişoarele noastre să-şi 
tundă părul baieteste, să-şi pună ochelari albaştri şi să se declare nihiliste 
pentru a deveni perfect convinse că prin aceasta şi-au format ,,convingeri" 
personale. A fost de ajuns ca cineva să simtă la un moment dat în forul lui 
lăuntric ceva ce aduce a sentimente generoase, general-umane, ca să fie 
de îndată încredinţat că nimeni altul nu poate simţi ca dinsul, că este un 
om înaintat în mersul dezvoltării sociale. E de ajuns ca cineva să prindă 
din zbor o idee sau să citească o pagină fără început şi fără sfîrşit dintr-o 
carte ce i-a căzut intimplator în mînă pentru a căpăta pe loc convingerea 
că sînt „propriile lui idei" şi că s-au născut în capul lui. Cinismul naivitatii, 
dacă se poate spune astfel, ajunge în asemenea cazuri pînă la absurd; 
pare neverosimil dar întîlneşti cazuri de-astea la orice pas. Acest cinism al 
naivitatii această prezumtiozitate satisfăcută a omului mărginit, care nici 
măcar nu pune la îndoială existenţa reală a talentului său, a fost admirabil 
redată de Gogol în personajul său tipic, locotenentul Pirogov. Acesta nici 
nu se îndoieşte că este un geniu, ba se credea chiar superior oricărui 
geniu; e atît de increzut, că nici nu-şi pune o asemenea întrebare; de altfel, 
în general, nu-l framinta nici un fel de probleme. Marele scriitor s-a văzut 
nevoit în cele din urmă să-i tragă o bătaie zdravănă pentru a da satisfacţie 
simțului moral ultragiat al cititorului său; dar văzînd că omul său genial nu 
a reacţionat la toate acestea în nici un fel, multumindu-se doar să-şi 
netezeasca hainutele şi să înghită o bucată de plăcintă pentru refacerea 
forţelor pierdute cu prilejul admonestării, şi-a desfăcut braţele cu uimire şi 


l-a lăsat astfel cititorilor săi. Am regretat întotdeauna că scriitorul i-a 
atribuit marelui său erou un grad atit de mic, pentru că Pirogov e atit de 
plin de sine, că nu i-ar fi fost deloc greu să-şi închipuie, pe măsură ce 
epoletii lui s-ar fi îngroşat şi s-ar fi împodobit treptat cu fire tot mai 
strălucitoare, că ajunge în cele din urmă, să zicem, un mare comandant de 
oşti; şi propriu-zis, nu este vorba că şi-ar fi putut închipui, ci pur şi simplu 
nu s-ar fi îndoit că este chiar aşa; de vreme ce a fost făcut general, cum să 
nu fie şi comandant de osti? Şi citi dintre aceştia nu provoacă adevărate 
catastrofe pe cimpurile de bătălie? Dar citi de-alde Pirogov nu am avut noi 
în rindurilc literatilor, savanților, propagandistilor nostri! Am zis „am avut", 
dar cred că mai avem şi astăzi. 

Personajul Gavrila Ardalionovici lvolghin din naraţiunea noastră 
aparţinea unei alte categorii; făcea parte din categoria oamenilor „ceva 
mai deştepţi", deşi ardea, din cap pina în picioare, de dorinţa de a părea 
original. După cum am arătat însă, categoria aceasta de oameni e mult 
mai nefericită decît prima. Chestiunea e că un om „obişnuit" deştept, chiar 
dacă îşi închipuie la un moment dat (sau poate chiar şi o viaţă întreagă) că 
este un om genial, deosebit de original, păstrează totuşi, în adincul inimii, 
un viermişor de îndoială, care îl duce uneori la exasperare; iar dacă se 
resemnează, o face de aici încolo deplin înveninat de o puternică doză de 
vanitate refulată. E drept că în exemplificarea noastră am luat extrema şi 
am folosit un caz excepţional; în marea majoritate a cazurilor la această 
categorie de oameni mai deştepţi, lucrurile se petrec mai puţin tragic doar 
dacă la o virsta mai înaintată începe să-i supere ceva mai mult ficatul, 
atita tot. Oricum însă, înainte de a se supune şi a se resemna, oamenii 
aceştia se incapatineaza uneori să-şi facă de cap vreme îndelungată, din 
tinereţe şi pînă la virsta resemnării şi tot numai din dorinţa de a fi originali. 
Se întîmplă şi cazuri destul de ciudate: din dorinţa de originalitate îl vezi 
pe cîte unul, om dintr-o bucată de altfel, că este gata să comită şi cite o 
mirsavie, ba de multe ori se întîmplă ca nenorocitul să nu fie numai un om 
cinstit, dar şi bun pe deasupra, susţinător de familie, care mai întreţine sau 
ajută cu banii lui munciti si pe cite un străin de familia lui, şi totuşi o viata 
întreagă să nu-şi găsească astimpar. Nu-l satisface nici pe departe şi nu-l 
consolează gindul că îşi îndeplineşte atit de frumos îndatoririle de om, 
dimpotrivă tocmai asta îl enervează. „Uite pe ce mi-am irosit o viaţă 
întreagă, parcă ar vrea el să spună, iată ce m-a legat de miini şi de 
picioare, iată ce m-a împiedicat să descopăr praful de puşcă! Dacă nu era 
această piedică, poate că aş fi descoperit negresit ori praful de puşcă, ori 
America - precis nu ştiu încă ce anume - dar aş fi descoperit negresit 
ceva". Ceea ce îi caracterizează îndeosebi pe toţi domnii aceştia e că, în 
tot decursul vieţii, ei nu izbutesc să se dumerească bine: ce anume trebuie 
neapărat să descopere şi ce anume sînt gata să descopere în cursul vieţii 
lor: praful de puşcă sau America? In ce priveşte însă nazuinta, dorul 
descoperirii, s-ar putea spune că le posedă într-o doză care ar fi fost pe 
măsura unui Columb sau unui Galileu. 

Gavrila Ardalionovici apucase tocmai pe această cale, dar nu era 
decit la începutul ei. Avea încă mult de umblat pe drumuri nesăbuite. Incă 
din adolescenţă fusese mereu chinuit de conştiinţa mediocritatii lui, 
căutînd în acelaşi timp să se convingă că e un om superior. Era un tînăr ros 
de ambiţii, cu veleitati şi porniri nesta-pinite, cu nervii cam şubrezi încă de 


la naştere. Impetuozitatea dorințelor o lua drept semn al forţei sale. În 
dorinţa lui aprigă de a ieşi din comun, era gata chiar şi de acţiuni 
nechibzuite, dar în momentul cînd aceste acţiuni urmau să fie aduse la 
îndeplinire, eroul nostru se dovedea întotdeauna prea deştept pentru a le 
săvirşi, şi ca atare se lăsa pagubas. Asta îl ducea la disperare. Poate că în 
anumite împrejurări, s-ar fi hotarit si la vreo ticăloşie, numai să obţină cele 
rivnite, dar, ca un făcut, în clipa decisivă se dovedea a fi prea cinstit 
pentru o ticăloşie. De altfel, la una mai mică s-ar fi pretat oricînd. Sărăcia 
în care-i căzuse familia îl umilea şi-l irita. Ajunsese s-o desconsidere chiar 
şi pe maică-sa, cu toate că îşi dădea prea bine seama că reputaţia şi firea 
demne de respect ale mamei lui erau deocamdată principalul suport al 
propriei sale cariere. Din momentul cînd a intrat în serviciul generalului şi 
a fost primit în casa Epancinilor, şi-a spus: „Dacă e vorba că trebuie să mă 
ticăloşesc neapărat, apoi s-o fac barem pina la capăt, numai să iasă ceva", 
dar aproape niciodată nu rezista pînă la capăt. 

Şi de ce şi-o fi închipuit el că va trebui neapărat să se ticăloşească? 
De Aglaia, de fapt, se cam speriase atunci, dar nu s-a retras definitiv, ci a 
căutat să taraganeze lucrurile pentru orice eventualitate, deşi nu crezuse 
niciodată serios că ea va cobori pînă la el. Pe urmă, în timpul istoriei 
aceleia cu Nastasia Filippovna, i se năzări că prin bani poate obţine orice. 
„Dacă-i pe ticăloşie, apoi să ne ticalosim", îşi repeta el pe atunci zilnic, cu 
satisfacția omului orgolios, dar şi cu o oarecare teamă; „dacă e să ma 
ticăloşesc, atunci cel putin să mă ridic pina la culmea cea mai înaltă, îşi 
dădea el mereu curaj; cei slabi de înger, în asemenea cazuri, şi-ar pierde 
cumpătul şi ar da bir cu fugiţii, pe cînd noi vom merge înainte pina la 
capăt!" Vazindu-si ratate planurile în privinţa Aglaiei, strivit de împrejurări, 
şi-a pierdut cu totul încrederea şi stăpînirea de sine şi, dupa cum se ştie, i- 
a dus prinţului banii pe care i-i zvirlise ca pe o pomană nebuna aceea, 
după ce, la rîndul ei, îi primise şi ea de la alt nebun. Gestul acesta l-a 
regretat mai tîrziu de mii de ori, deşi nu pierdea nici un prilej de a se lăuda 
cu el, gidilindu-si astfel amorul propriu. Trei zile cît a mai stat prinţul dupa 
aceea la Petersburg, Ganea s-a căinat într-adevăr în faţa lui, dar tot în 
aceste trei zile a început să-l şi urască pe prinţ, pentru că acesta îl trata cu 
prea multă compătimire, cînd, de fapt, să înapoiezi o sumă atit de mare e 
un gest pe care „nu oricine ar fi fost în stare să-l facă". Dar în sinea lui a 
trebuit să recunoască cinstit că toată suferinţa şi nemulţumirea lui nu sînt 
altceva decit o reacţie a unui orgoliu mereu călcat în picioare; şi asta îl 
chinuia cumplit. Abia mult mai tîrziu se dumeri si se convinse ce 
întorsătură serioasă ar fi putut lua tatonările lui pe lîngă o făptură atit de 
nevinovată şi de stranie ca Aglaia. Chinuitoare mustrări de cuget nu-i 
dădeau pace; renunţă la slujbă şi se lăsă pradă durerii şi deznădejdii. 

Locuia acum la Ptitin, împreună cu mama şi cu tatăl său. Nu-şi 
ascundea disprețul pentru cumnatul său, care-i asigura toată întreţinerea, 
dar asta nu-l împiedica să-i urmeze sfaturile pe care era destul de cuminte 
să i le ceară. De pildă, un lucru care-l supăra peste măsură pe Gavrila 
Ardalionovici era că Ptitin nici măcar nu-şi propune să ajungă un 
Rothschild. „Dacă te-ai făcut cămătar, încalte mergi pînă la capăt; strînge 
oamenii de git, stoarce din ei cît poţi, fă-te cunoscut, fă-te regele iudeilor!" 
Ptitin, om liniştit şi modest, nu făcea decit să zimbească la aceste vorbe; 
totuşi, o dată găsi de cuviinţă să-i ceară socoteală lui Ganea, dovedind 


chiar o oarecare demnitate în răfuiala asta. Îi demonstra cumnatului său 
că nu făcea nimic necinstit şi, ca atare, nu era îndreptăţit să-i spună 
cămătar; dacă banii erau la mare preţ, vina nu era a lui; se purta cu 
dreptate şi cu cinste şi, propriu-zis, în „aceste" afaceri, rolul său era mai 
degrabă de agent mijlocitor; în sfirşit, că, datorită corectitudinii şi 
punctualitatii în afaceri,s-a făcut cunoscut în lumea cea mai bună si că 
afacerile lui iau o extindere tot mai mare. „N-o să ajung un Rothschild, 
adăugă Ptitin rizind, dar o casa pe Liteinaia sau poate chiar două tot o sa 
am, şi cu asta mă declar mulţumit." „Mai ştii, poate chiar şi trei!" îşi 
spunea el în gind, fără a-şi destăinui vreodată visul. Oamenii aceştia sînt, 
de fapt, favoriţii şi rasfatatii sorții; ea va fi darnică cu Ptiţin şi-l va 
recompensa nu numai cu trei, ci chiar cu patru case, şi tocmai pentru 
aceea că el ştia precis, încă din adolescenţă, că nu va deveni niciodată un 
Rothschild. În schimb, soarta nu va merge niciodată dincolo de cele patru 
case, şi pentru Ptitin totul se va încheia cu asta. 

Cu totul altă fire avea sora lui Gavrila Ardalionovici. Era şi ea 
stapinita de dorinţe şi ambiţii mari, dar vadea mai multă dirzenie şi 
tenacitate în realizarea lor şi mai puţină impetuozitate pătimaşă. Dădea 
dovadă de multă prudenţă şi cumpătare cînd lucrurile atingeau limita lor 
extrema, deşi, datorită aceleiaşi prudente, nu ajungea aproape niciodată 
să forţeze prea mult lucrurile. Fără îndoială şi ea făcea parte din tagma 
oamenilor ,obisnuiti" care cred că sînt originali, dar şi-a dat foarte repede 
seama că nu avea nici umbră de originalitate, fără a se necaji prea mult 
pentru asta - cine ştie, poate tot dintr-un fel de mindrie. Se acomoda cu 
multă hotarire nevoilor vieţii practice primind să fie soţia domnului Ptitin, 
fără a-şi spune cu acest prilej: „Dacă e vorba să facem ticăloşii, apoi să le 
facem, numai scopul să fie atins", cum, de bună seamă, s-ar fi exprimat 
Gavrila Ardalionovici într-o asemenea ocazie (şi care puţin rămăsese să n-o 
spună cu glas tare atunci cînd aprobă hotărîrea surorii sale în calitate de 
frate mai mare). Dimpotrivă, Varvara Ardalionovna se hotări să se mărite 
după ce se convinse temeinic că viitorul ei soţ era un om modest, plăcut, 
cu oarecare cultură şi care pentru nimic în lume nu s-ar preta la vreo 
ticăloşie mare.In ce priveşte cele mici, erau fleacuri de care Varvara 
Ardalionovna nu se preocupa; de altfel, unde nu există fleacuri de 
acestea? E absurd să cauţi idealul! Pe lîngă asta, ştia că, maritindu-se, 
asigura un adăpost pentru toţi ai ei. Văzîndu-l pe Ganea nefericit, dorea 
să-i fie de folos, cu toate neînțelegerile lor anterioare. Ptitin îl îndemna 
prieteneşte pe cumnatul său să ocupe vreo slujbă. „Bagă de seamă, îi 
spunea el citeodata glumind, îi dispretuiesti pe generali şi rangurile lor, dar 
ai să vezi cum ei toţi vor deveni generali; vom trăi şi vom vedea." „Şi de 
unde li s-a năzărit că eu i-aş dispretui pe generali şi rangurile lor?" reflecta 
Ganea cu sarcasm. 

Ca să-l ajute pe fratele ei, Varvara Ardalionovna se hotări să-şi 
lărgească sfera de acţiune; îşi făcu vad la familia Epancin: în această 
privinţă îi fură de mare folos amintirile din copilărie, întrucit şi ea, şi fratele 
ei fuseseră tovarăşi de joacă cu fetele generalului Epancin. Menţionăm că 
dacă Varvara Ardalionovna, vizitindu-i pe Epancini ar fi urmărit un vis prea 
îndrăzneţ, o himeră, poate că prin însusi faptul acesta s-ar fi desprins de 
categoria acelor oameni în care se indusese cu bună ştiinţă; dar ea nu 
urmărea o himeră, ci acţiona după un calcul destul de întemeiat; planul ei 


nu avea nimic himeric, dat fiind că sconta pe caracterul acestei familii; şi 
mai ales pe cel al Aglaiei, pe care o observa fără încetare. Toate strădaniile 
Varvarei Ardalionovna aveau drept ţintă să încerce o nouă apropiere între 
Aglaia şi Ganea. Poate că izbutise cu adevărat să obţină unele rezultate; 
sau, poate, a dat greş în unele privinţe, punînd, de pildă, prea multe 
speranţe în fratele ei şi asteptindu-se de la el la cine ştie ce lucruri de care 
el nici n-ar fi fost în stare. Oricum, ea îşi urzea itele cu destulă dibăcie în 
casa Epancilor; lăsa să treacă uneori săptămîni întregi fără să sufle un 
cuvînt despre Ganea; era întotdeauna foarte sinceră şi căuta să fie cit mai 
dreaptă în aprecieri, păstra o ţinută modestă, dar demnă.Nu găsea nimic 
să-şi impute în adincul conştiinţei şi asta îi dădea mai multă încredere în 
sine. Numai citeodata, Varvara Ardalionovna îşi dădea seama că era 
înrăită, că avea mult amor propriu, ba poate şi o doză de vanitate 
lezată,pe care o resimțea mai ales după vizitele la familia Epancin. 

Tot astfel şi acum, întorcîndu-se de acolo se simţea, după cum am 
spus, foarte abătută. In suferinţa ei era o ironie amară. La Pavlovsk, Ptitin 
locuia într-o casă de lemn nu prea arătoasă, dar încăpătoare, aşezată pe o 
stradă prăfuită, şi care în curînd urma să devină proprietatea lui deplină, 
încît, la rindu-i, ca viitor proprietar îşi făcea de pe acum planuri de 
revînzare. Urcînd scările, Varvara Ardalionovna auzi venind de sus larmă 
mare; desluşi glasurile enervate ale fratelui şi ale tatălui ei. Intrînd în 
salon, îl văzu pe Ganea agitat, alergind de la un colt la celălalt al odăii. 
Tînărul era palid de furie şi nu-i lipsea mult să-şi smulgă părul din cap. La 
priveliştea aceasta, Varvara Ardalionovna îşi încruntă spîncenele şi, fără a 
scoate pălăria de pe cap, se lăsă cu un aer obosit pe divan. 

Ştiind bine că dacă nu-l întreabă numaidecit pe fratele ei de ce 
aleargă aşa, tăcerea ei l-ar irita cu siguranţă, se grăbi să-i spună: 

— Ca de obicei, nu-i aşa? 

— Da' de unde, dădu din miini Ganea disperat. Ca de obicei! Dracu' 
ştie ce se mai petrece la noi, pentru că nu e nici măcar ca de obicei! 
Batrinul a turbat... mama plînge în hohote. Cum vrei, Varia, dar am să-l 
dau afară, zău, sau... am să plec eu, adauga el, aducindu-si aminte că nu 
poţi să dai pe cineva afară dintr-o casă străină. 

— Trebuie să fii îngăduitor, mumură Varia. 

— Îngăduitor faţă de ce anume? Faţă de cine? spuse Ganea roşu de 
minie. Fata de nemerniciile lui? Ei, uite nu; poţi să spui ce vrei, dar aşa nu 
mai merge! Nu, nu şi iar nu! Ce om! Halal să-i fie! El e vinovatul si tot el 
sare cu gura. Dar ce ai? Eşti cam schimbată la faţă. 

— Să lăsăm asta, răspunse Varia în silă. Ganea o privi iscoditor. 

— Ai fost acolo? întrebă el brusc. 

- Da. 

— Îl auzi! lar zbiară! Ce ruşine! Şi tocmai acum! 

— Adică de ce nu? A intervenit ceva nou, ca să nu se intimple şi 
acum? 

Ganea o privi şi mai atent. 

— Ai aflat ceva? 

— Nimic surprinzător. Se confirmă totul. Bărbatul meu a văzut mai 
bine decit tine şi decît mine; ce a prezis de la început s-a împlinit. Unde-i 
el? 

— A ieşit. Ce spui că s-a împlinit? 


— Prinţul este socotit logodnic oficial; totul e hotărît. Surorile cele 
mari mi-au spus ca Aglaia şi-a dat consimtamintul; cărţile sînt date pe fata. 
(înainte, totul la ei era învăluit în mister.) Nunta Adelaidei a fost iar 
aminata; vor să serbeze cele două nunţi în aceeaşi zi; ce romantic! Ca într- 
o poezie. Apuca-te mai bine şi scrie un elogiu al nunţii apropiate decit sa 
umbli aşa, ca un nebun, prin odaie. Diseară vine prinţesa Belokonskaia la 
ei; a picat la timp; va fi lume multă. Vor să-l prezinte prinţesei, deşi ea îl 
cunoaşte de citava vreme; se pare că tot în seara asta va fi anunţată 
logodna în 
mod oficial. Se tem numai ca nu cumva mirele, intrînd în salonul plin de 
musafiri, să nu răstoarne ceva sau să se împiedice şi să cadă pe parchet; 
n-ar fi de mirare. 

Ganea o ascultă cu atenţie, dar, spre mirarea surorii lui, ştirea care-i 
spulbera speranţele părea că nu-i pricinuieşte nici o emoție. 

- De! Trebuia să ne aşteptăm şi la asta, spuse ingindurat. Vasa-zica, 
s-a terminat! adăugă el cu un zimbet straniu, scrutînd din cînd în cînd cu 
înţeles faţa surorii sale, în timp ce continua să se plimbe prin odaie, dar 
mult mai potolit decît adineauri. 

- Imi pare bine că priveşti lucrurile mai cu înţelepciune, spuse Varia. 

- Cel puţin, ai scăpat şi tu de-o grijă. 

- Cred că te-am servit sincer, fără să te descos şi fără să te plictisesc 
prea mult; doar nu te-am întrebat niciodată ce fel de fericire căutai la 
Aglaia. 

- Dar ce, parcă eu... am căutat vreo fericire la Aglaia? 

- Ei, asta-i acum! Mai slăbeşte-mă, te rog, cu filosofia! în definitiv, 
aşa este. Dar acum s-a isprăvit, ne ajunge; am rămas cu buzele umflate. 
De la început chiar, ţi-o mărturisesc, nu prea am avut eu cine ştie ce mari 
speranţe; dar m-am apucat cu gindul că poate „se prinde", contind pe firea 
ciudată a Aglaiei si, mai ales, ca să te impac pe tine; altminteri, nu prea 
existau şanse; nouăzeci la sută erau contra. Personal, nici acum nu sînt 
lămurită ce ai urmărit în toată afacerea asta. 

- Şi acum parcă vă văd, pe tine şi pe soţul tau, cum o să mă biriiti la 
cap ca să-mi iau o slujbuliţă, o să-mi ţineţi prelegeri despre tenacitate şi 
putere de voinţă, şi cum un om trebuie să se mulţumească cu puţin şi aşa 
mai departe. Cunosc cîntecul pe de rost, rise Ganea în hohote. 

„Să ştii că iar pune ceva la cale", îşi spuse Varia. 

- Dar părinţii ei ce zic? Sint incintati? întrebă deodată tînărul. 

- N-nu tocmai, după cit se pare. De altfel, iti dai seama şi tu - Ivan 
Feodorovici e mulţumit; Lizaveta Prokofievna însă are rezerve; întotdeauna 
a avut o repulsie la gîndul că Miskin ar putea să-i fie ginere; e un lucru 
ştiut. 

- Nu la asta mă refer; e limpede că prinţul este o partidă absurdă, de 
neconceput. Te întreb numai, unde au ajuns lucrurile? Aglaia şi-a dat oficial 
consimtamintul? 

- Pina acum n-a spus ,,nu" - asta-i tot; dar de la ea nu te poţi aştepta 
la mai mult. O stii cit e de rusinoasa si de timida! Pina la ciudatenie! Cind 
era mica şi venea lume la ei in casă, se ascundea într-un dulap si raminea 
acolo două-trei ceasuri, pînă cînd plecau musafirii; trebuie să ştii că nu s-a 
schimbat nici acum. Imi vine să cred că de data aceasta e ceva serios între 
ei. Se zice că-şi bate joc de el mereu, ca să nu dea de bănuit; cert este că 


nu scapă ea prilejul să-i strecoare cite un cuvint prinţului pe furiş, căci e 
radios, de parcă ar fi în al nouălea cer... E pur şi simplu caraghios! Toate 
acestea le ştiu chiar de la ei. Pe de altă parte, am avut impresia că m-au 
cam luat peste picior. Vorbesc de surorile cele mari. 

In cele din urmă, Ganea începu să se încrunte; poate ca Varia insista 
anume asupra acestor amănunte, ca să pătrundă în gîndurile ascunse ale 
fratelui său. Dar în momentul acela se auziră de sus, din nou, tipete si 
larmă. 

- Am să-l dau afară! răcni Ganea, bucuros parcă să-şi descarce 
nervii. 

- Şi apoi o să se apuce iar să ne facă peste tot de ocară, cum s-a 
întîmplat chiar ieri. 

- leri? Cum adică? Cc-a făcut ieri? Nu cumva... se zăpăci Ganea, 
speriat la culme. 

- Ah! Dumnezeule, n-ai ştiut nimic? se nelinişti Varia. 

- Vasăzică, e adevărat că s-a dus la ei? ţipă Ganea, roşu de furie şi 
de ruşine. Dumnezeule, am uitat că vii de acolo! Ai aflat ceva. Batrinul a 
fost deci pe la ei? A fost sau nu? 

Cu aceste cuvinte, Ganea se repezi spre uşă; Varia se luă după el şi-l 
apucă de braţ. 

- Ce faci? Unde te duci? spuse ea. Dacă-l dai afară acum, o să-şi facă 
de cap şi mai rău, o să ne meargă faima prin toate casele! 

- Ce-a făcut? Ce-a zis? 

- Nici ele n-au prea ştiut ce să-mi spună, căci nu l-au înţeles; în orice 
caz, i-a speriat pe toţi. A cerut să-l vadă pe Ivan Feodorovici; acesta 
lipsind, a întrebat de Lizaveta Prokofievna. Mai întîi a rugat-o să-i găsească 
un loc, să capete o slujbă; pe urmă, a început să se plinga de noi, de mine, 
de bărbatul meu şi mai cu seamă de tine... ce mai încolo încoace, ne-a 
aranjat frumusel... 

- N-ai putut afla ce anume a spus? întrebă Ganea, tremurind ca într- 
un acces de isterie. 

- Ce să aflu? După cit am înţeles, se pare că nici el nu-şi dădea 
seama ce spune; a îndrugat verzi şi uscate; sau poate că ele n-au vrut să- 
mi spună tot. 

Ganea se apucă cu amindoua miinile de cap si alergă la o fereastră; 
Varia se aşeză lîngă cealaltă. 

- E caraghioasă Aglaia asta, îşi aminti ea deodată; mă opreşte la 
plecare şi-mi spune: ,Transmite din partea mea părinţilor dumitale salutul 
meu deosebit de respectuos; am să caut să-l văd pe tatăl dumitale într-una 
din zilele acestea". Şi vorbea cu un aer atit de grav! Ciudat, foarte ciudat... 

- Nu glumea? Eşti sigură că n-a spus-o în batjocură? 

- Nu, nu, citusi de putin, şi tocmai asta mi s-a părut mai ciudat. 

- Ştie sau nu ştie povestea cu batrinul? Ce crezi? 

- Că în casă la ei nu se ştie nimic despre asta, n-am nici o îndoială; 
dar întrebarea ta mi-a sugerat o idee; nu este exclus că Aglaia să ştie. 
Numai ea singură poate să fi aflat ceva, căci surorile ei au fost şi ele foarte 
mirate cînd au auzit-o rugîndu-mă atit de serios să-i transmit tatei 
salutările ei. Şi pentru ce numai lui? lar de aflat, putea s-o afle numai de la 
prinţ! 

- Nu-i greu de ghicit cine a informat-o! Auzi, hot! Atit ne mai lipsea. 


Un hoţ în familia noastră, „capul familiei"! 

- Ei asta-i! se înfurie Varia. E absurd! O simplă patanie de betivani, şi 
atita tot. Şi cine le-a născocit toate astea, mă rog? Lebedev, prinţul... 
Grozavi amindoi, n-am ce zice! Şi deştepţi... foc! Nu-nu vine să cred nici 
atitica din toată istoria asta, pusă la cale de nişte neispraviti. 

— Batrinul e un hot şi un betiv, continuă Ganea cu amărăciune eu - 
un cerşetor, cumnatul meu - un cămătar. Vezi bine, avea şi de ce să se 
simtă atrasă Aglaia! Frumos ne şade, n-am ce zice! 

— Acest cumnat al tău, acest cămătar te... 

— Mă întreţine, nu-i aşa? Spune, spune, te rog, nu te jena. 

- Ce te-a apucat? căută Varia să-şi acopere gafa. N-ai mai multă 
minte decit un şcolar. Crezi că toate acestea au putut să-ţi dăuneze în 
ochii Aglaiei? Nu-i cunoşti caracterul; ar refuza cea mai strălucită partidă 
ca să fugă cu un student şi să împartă cu el o viaţă de mizerie - acesta-i 
visul ei! Niciodată n-ai înţeles cit te-ai fi ridicat în ochii ei, dacă ai fi 
suportat situaţia noastră cu demnitate şi curaj. Pai, cu ce crezi că a putut 
s-o atragă prinţul? Mai ales prin aceea că nici nu şi-a dat vreo osteneală 
să-i placă şi apoi prin aceea că toată lumea îl socoate idiot. Numai faptul 
că această căsătorie ar răsturna toată casa pe dos, că i-ar scoate pe toţi 
din minţi, o umple de fericire. Dar parca voi sinteti în stare să intelegeti 
ceva?! 

— Asta mai rămîne de văzut, dacă înţelegem ceva sau nu, murmură 
Ganea cu un aer cam enigmatic. Numai că tare voiam ca ea să nu fi aflat 
despre intimplarea cu batrinul. Am sperat că prinţul se va abtine si nu va 
răspîndi zvonul; ştiu că l-a convins si pe Lebedev să tacă; de altfel, nici mie 
n-a vrut să-mi spună totul cînd am încercat să-l trag de limbă. 

- Atunci iti dai seama că altcineva şi-a virit coada, de a mers vorba. 
Dar ce te mai framinti pentru asta acum? Ce mai speri? Şi dacă mai 
rămîne vreo speranţă, n-ar fi decit să apari ca un martir in ochii ei. 

- Lasă, că de scandal s-ar speria şi dinsa, cu tot romantismul ce o 
caracterizează. Totul pînă la o anumită limită şi niciodată nu veţi depăşi 
anumite limite; aşa sinteti voi - toate la fel! 

- Aglaia s-ar speria? se revoltă Varia, uitindu-se cu dispreţ la fratele 
ei. Ce suflet josnic ai! Aşa sinteti voi, bărbaţii! Nimic nu-i capul vostru! Nu 
meritati nici o consideraţie, nici cît negru sub unghie. Aglaia poate să fie 
ridicolă,excentrică, în orice caz însă e de o mie de ori mai nobilă la suflet, 
mai generoasă decit noi toţi. 

- Ei bine, bine, nu te supăra, făcu Ganea plin de sine şi pe un ton 
împăciuitor. 

- Dacă sînt neliniştită, e numai pentru mama, continuă Varia; mă tem 
ca istoria asta cu tata să n-ajungă la urechile ei. Ah! tare mă tem! 

- Cred că a şi ajuns, zise Ganea. 

Varia se ridicase tocmai ca să urce în odaia Ninei Aleksandrovna, dar 
la aceste cuvinte se opri şi-l privi cu atenţie pe fratele ei: 

- Cine ar fi putut să-i spună? 

- Ippolit, probabil. Cred că cea dintii plăcere pe care a ţinut să şi-o 
facă din clipa cînd s-a mutat la noi a fost să-i raporteze totul mamei. 

- Dar de unde putea el să afle, mă rog? Prinţul şi Lebedev ziceai ca 
s-au înţeles să nu sufle o vorbă; nici Kolea nu ştie nimic. 

- Ippolit? A aflat-o singur. Nici nu-ţi închipui ce bestie şireată e asta, 


ce gură rea are şi cu cîtă plăcere adulmecă numai ca să dea la iveală toate 
cancanurile şi istoriile scandaloase. Poate n-ai să crezi, dar eu sînt sigur că 
a şi reuşit s-o momească pe Aglaia şi, chiar dacă n-a apucat încă să-şi 
atingă scopul, fii sigură că va merge pina-n pinzele albe. Şi Rogojin văd ca 
s-a împrietenit cu el. Cum de nu bagă prinţul de seamă? Pe mine, Ippolit 
mă socoate inamicul său personal, l-am mirosit de mult. Ce n-ar da el 
acum ca să-mi mai joace o festă! Şi ce rost mai are, de ce se mai bagă, nu 
pricep. Ca miine o să dea ortu' popii! Dar lasă că-i fac eu figura. Ai să vezi 
ce festa am să-i joc eu lui, şi nu el mie. 

- Dacă-l urăşti în halul ăsta, de ce atunci l-ai ademenit să se mute 
aici? Şi face oare să mai joci feste unuia în starea lui? 

- Păi, nu m-ai sfătuit chiar tu să mă dau peste cap ca să-l aduc la 
noi? 

- Am crezut că ne va fi de folos; dar ştii că s-a îndrăgostit de Aglaia şi 
că i-a scris chiar? M-au întrebat acolo... Se pare că s-a apucat să-i scrie şi 
Lizavetei Prokofievna. 

- În privinţa asta nu-i deloc primejdios, spuse Ganea, rizind cu 
răutate. Poate să fie aici şi un sîmbure de adevăr, dar e cu totul altceva. 
Că e îndrăgostit - tot ce se poate! Un mucos!... în orice caz însă, n-are sa 
apuce să-i scrie batrinei scrisori anonime! De fapt, e o mediocritate crasă, 
cu o puternică doză de răutate, platitudine şi ingimfare!... Sînt convins, 
ştiu precis că a încercat să mă ponegreasca în ochii ei, prezentindu-ma 
drept un intrigant. Poate chiar a şi început cu asta. M-am apucat ca un 
prost, recunosc, să-i destăinuiesc totul, crezind că din răzbunare fata de 
prinţ o să-mi apere interesele. Dar acum l-am dibuit: este o bestie vicleană 
şi rea! În ce priveşte furtul, l-a aflat de la maică-sa, căpităneasa. Dacă 
batrinul s-a hotărit să facă aşa ceva, a fost numai din pricina ei. La un 
moment dat, Ippolit îmi spune, aşa din senin, că „generalul" i-a făgăduit 
mamei sale patru sute de ruble; mi-a spus asta intenţionat, cu un gînd 
anume. Imediat am înţeles încotro bate... Căci servindu-mi aceasta 
noutate, mă privea drept în ochi cu un fel de plăcere sadică. E limpede că 
i-a spus-o şi mamei numai din dorinţa de a-i sfişia inima. De ce naiba nu 
crapă odată? Zicea că o să moară în trei saptamini, dar vad că aici s-a şi 
îngrăşat! Nu mai tuseste; îl auzeam aseară că de două zile n-a mai scuipat 
sînge. 

- Dă-l afară! 

- Nu-l urăsc, îl dispretuiesc, pronunţă Ganea cu mindrie. Ba nu, îl 
urăsc, da, îl urăsc! izbucni el deodată cu o furie nestapinita. Şi am să i-o 
spun în faţă, chiar în clipa cînd îşi va da sufletul, pe patul de moarte! Dacă 
i-ai fi citit ,Confesiunea", Doamne, ce naivitate plină de cinism! Curat 
locotenentul Pirogov sau Nozdriov tragic şi, înainte de toate, un mucos 
obraznic! Ah, cu ce plăcere i-aş fi tras o bătaie zdravănă în seara aceea, 
anume ca să-l văd ce ochi face. Pentru ca nu i-a reuşit planul, e supărat pe 
toată lumea şi se răzbună în fel şi chip... Dar ce se aude? lar scandal! Ei 
bine, asta întrece orice măsură. Hotarit lucru, nu mai pot suporta. Ptitin! 
Dar pînă cînd o să meargă aşa? strigă el către cumnatul său care tocmai 
intra în odaie. E pur şi simplu... 

Larma se apropia din ce în ce; deodată, uşa se deschise cu putere şi 
batrinul Ivolghin, stacojiu la fata, tremurind de minie şi scos din fire, se 
repezi şi el la Ptitin. În urma lui veneau Nina Aleksandrovna şi Kolea, iar 


după ei apăru şi Ippolit. 
II 


Trecuseră cinci zile de cînd Ippolit se instalase în casa lui Ptitin. Totul 
se petrecu oarecum de la sine, fără multe explicaţii şi fără ceartă între 
print şi el; ba nu numai că nu se certară, dar, aparent, se despartira ca 
nişte prieteni. Gavrila Ardalionovici, care se arătase aşa de pornit 
împotriva lui Ippolit la aniversarea prinţului, venise să-l vada a treia zi; fără 
îndoială, o inspiraţie subită l-a îndemnat să facă acest lucru. Rogojin îl 
vizită şi el pe bolnav. La început, prinţul crezu că ar fi chiar spre binele 
„bietului bolnav" dacă s-ar muta din casa lui. Dar, încă în timpul mutării, 
Ippolit tinu să declare că se duce la Ptitin, care „a fost atit de bun să-i 
ofere găzduire", fără să pomenească măcar numele lui Ganea, deşi acesta 
stăruise să fie primit în casă. Ganea, fireşte, băgă de seamă acest lucru 
numaidecit şi se simţi profund atins în orgoliul lui. 

Nu mintise, cînd îi spusese Variei de ameliorarea survenită în starea 
bolnavului. Într-adevăr, lui Ippolit îi mergea mai bine, ceea ce se observa 
de cum te uitai la el. Intră în odaie după ceilalţi, fără să se grăbească, cu 
un zîmbet batjocoritor şi plin de răutate. Nina Aleksandrovna părea foarte 
speriată. (în aceste şase luni se schimbase mult, slăbise, iar de cînd îşi 
măritase fata şi stătea la Ptitin, nu se amesteca - cel putin pe fata - în 
treburile copiilor.) Kolea era îngrijorat şi faţa lui exprima nedumerire: nu 
cunoştea adevărata pricină a acestei noi furtuni familiale, nu prea 
înţelegea bine ce lucruri noi au survenit în ceea ce numea el „nebunia 
generalului", dar scandalurile repetate şi nemaipomenite pe care tatăl său 
le provoca mereu şi pretutindeni nu se putea să nu-i lase vreo îndoială că o 
schimbare neobişnuită se produsese în el. II mai neliniştea de asemeni 
faptul că de trei zile batrinul incetase să mai bea şi că între timp se 
certase cu Lebedev şi cu prinţul. Tocmai în acea clipă Kolea s-a întors 
acasă, aducind o jumătate de sticlă de vodcă cumpărată din banii lui. 

- E mai bine să-i dăm puţin de băut, mamă, o convingea el pe Nina 
Aleksandrovna, cînd se aflau încă sus. De trei zile n-a pus o picătură în 
gură şi asta îl chinuieşte, bineînţeles. Zău că-i mai bine aşa; nu-i duceam şi 
cînd a stat închis pentru datorii?... 

După ce deschise usa trîntind-o de perete, generalul, tremurind de 
indignare, se opri în prag. 

- Domnule, zbieră el la Ptitin, dacă ai hotărît în adevăr să sacrifici 
pentru un mucos şi un ateu pe un bătrîn respectabil, pe tatăl dumitale sau, 
cel puţin, al soţiei dumitale, pe omul care pentru devotamentul său a 
binemeritat onoruri din partea împăratului, să ştii că n-o să mai calc în 
casa dumitale. Alege, domnule, alege chiar acum: ori eu, ori acest... acest 
sfredel! Da, sfredel! Mi-a venit cuvîntul acesta fără să mă gindesc, dar e 
un sfredel! Căci îmi sfredeleşte sufletul cu neruşinare şi fără nici un 
respect...ca un burghiu! 

- Tirbuşon, n-ar fi mai bine? strecura Ippolit. 

- Nu tirbuson, căci fata de tine sînt un general, nu o butelcă. Eu am 
distincţii, distincţii de onoare... şi tu, tu ce ai... pe dracu'! Ori eu, ori el! 
Alege, domnule, chiar acum! se năpusti el ca un turbat către Ptitin. 

În aceeaşi clipă, Kolea îi întinse tatălui său un scaun, şi generalul se 


prăbuşi sleit de puteri. 

- Poate că ar fi mai bine... să te culci, bolborosi Ptitin năucit. 

- Mai face şi pe grozavul, umblă cu ameninţări! îi spuse cu jumătate 
glas Ganea surorii lui. 

- Să mă culc! ţipă Ardalion Aleksandrovici. Nu sînt beat, domnule, şi 
dumneata mă insulti. Eu văd, urmă el, ridicîndu-se în picioare, vad că aici 
totul e împotriva mea, cu toţii sinteti împotriva mea! Ajunge! Plec... Dar să 
ştii, domnule, să ştii... 

Nu-l lăsară să isprăvească; cu greu îl făcură să stea jos; îndemîndu-l 
să se liniştească. Ganea, înfuriat, se retrăsese într-un colţ; Nina 
Aleksandrovna tremura din tot corpul, varsind lacrimi. 

- Dar ce i-am făcut? Ce are cu mine? întrebă cu un rinjet Ippolit. 

- Mai întrebi? se răsti la el pe neaşteptate Nina Aleksandrovna. Ar 
trebui să-ţi fie ruşine...e neomenos să necajesti un bătrîn... şi încă în 
situaţia dumitale... 

- Mai întîi, ce vreţi să spuneţi de situaţia mea, doamnă? Vă stimez 
din tot sufletul, pe dumneavoastră personal vă stimez, dar... 

- Eun sfredel! întrerupse generalul înfuriat. Îmi sfredeleşte sufletul 
şi inima! Vrea să mă convertească la ateism! Află, mucosule, că nici nu 
venisesi încă pe lume cînd eu eram încărcat de onoruri; tu... nu eşti decit 
un vierme ros de invidie, sfirtecat în două,un hirb de tuse...care crapă de 
răutate si de necredinta...Si de ce te-o fi adus aici Gavrila? Toţi sînt 
împotriva mea, cu toţii - de la străini pînă la propriul meu fiu! 

- la lasă mofturile astea! răcni Ganea. Decit să joci teatru, mai bine 
nu ne-ai face de ris în tot oraşul. De asta ar fi cazul să te simţi puţin! 

- Cum, eu te fac de ris, mucosule? Pe tine? Nu numai că nu te fac de 
ris, dar iti fac chiar cinste! 

Spunind aceste vorbe, generalul se sculă brusc; nu mai era chip să-l 
retina; dar se vede că-i sărise mustarul şi lui Gavrila Ardalionovici. 

- Cine vorbeşte de cinste! strigă acesta cu furie răutăcioasă. 

- Ce-ai spus? tuna generalul, vinat la fata, făcînd un pas spre fiul său. 

- Am spus că ar fi de ajuns să deschid gura şi... începu Ganea pe un 
ton la fel de violent, dar se opri, înghiţindu-şi vorba. 

Amindoi stăteau fata-n fata, în picioare, in culmea tulburării, şi mai 
ales Ganea tremura de minie. 

- Vino-ti în fire, Ganea! ţipă Nina Aleksandrovna şi se repezi să-şi 
oprească fiul. 

- Ce neobrăzare! reteză Varia indignată. Linişteşte-te, mamă adăugă 
ea, retinind-o pe maică-sa. 

- Tac numai de hatirul mamei, rosti Ganea patetic. 

- Ba vorbeşte! vocifera generalul ca ieşit din minţi. Vorbeşte zic, 
dacă nu te temi de blestemul părintesc... Haide, spune ce ai de spus! 

- Ei asta-i, crezi că mă sperii cu blestemul dumitale! Şi cine e vinovat 
daca, de opt zile, umbli ca un smintit? De opt zile, ştiu si data de cînd ai 
început...la seama, nu mă face să spun totul... Ce-ai căutat ieri la 
Epancini? Şi doar eşti om batrin, cu părul alb, un tata de familie! Halal să-ţi 
fie! 

- Taci, Ganka! ţipă Kolea. Opreşte-te, nesăbuitule! 

- Dar eu cu ce i-am greşit? Ce insultă i-am adus? stărui din nou 
Ippolit şi parcă tot în bătaie de joc. De ce-mi spune că sînt un sfredel, l-aţi 


auzit? Se ţine scai de mine, m-a căutat adineauri şi a început să-mi 
vorbească de un oarecare căpitan Eropegov. Nu ţin deloc la societatea 
dumitale, am evitat-o şi pînă acum, ştii doar foarte bine, generale. Ce mă 
interesează căpitanul Eropegov, spune şi dumneata? N-am venit aici 
pentru căpitanul Eropegov. l-am spus doar pe faţă părerea mea, că poate 
acest căpitan Eropegov nici n-a existat vreodată, şi mi-am aprins paie-n 
cap. 

- Fireşte că n-a existat niciodată! reteză Ganea. 

_ Pentru moment, generalul rămase buimac şi se uita prosteste în jurul 
lui. In starea aceasta n-a mai putut scoate un cuvint pentru a răspunde la 
dezmintirea categorică şi deschisă făcută de fiul său. Şi abia după ce 
Ippolit izbucni în hohote de ris şi-i strigă: „Ei, ce ai de spus acum, însuşi 
fiul dumitale afirmă că n-a existat nicicind un căpitan Eropegov", batrinul 
începu să se bilbtie, complet zăpăcit: 

- Am vorbit de Kapiton Eropegov, şi nicidecum de un căpitan..-E 
vorba de Kapiton... locotenent-colonel în retragere, Eropegov... Kapiton. 

- Nici un fel de Kapiton n-a existat vreodată! se otari şi mai mult 
Ganea. 

- Cum aşa... cum n-a existat adică? biigui generalul cu fata stacojie 
de indignare. 

- Ajunge, încetaţi odată! încercau să-i potolească Ptitin şi Varia. 

- Taci, Ganka! răcni Kolea din nou. 

Simtindu-se susţinut, generalul îşi reveni parcă şi, recapatindu-si 
curajul se răsti din nou la Ganea cu glas amenintator: 

- Şi de ce să nu fi existat, adică? De ce? 

- Pentru că n-a existat, şi pace! N-a existat şi nici nu putea să existe! 
Asta-i tot! Dar isprăveşte odată şi slăbeşte-mă... 

- Şi acesta e fiul meu... sînge din sîngele meu, pe care... Ah, 
Dumnezeule, cică Eroşka Eropegov n-a existat? 

- Hait, acum s-a făcut Eroşka, de unde, adineauri, era Kapitoşka, 
acum s-a transformat în Eroşka! interveni iar Ippolit. 

- Kapitoşka, domnule, Kapitoşka, nu Eroşka! Kapiton, Kapiton 
Alekseevici, adică ce spun, Kapiton...locotenent-colonel...în retragere, 
care s-a însurat cu Maria... Maria Petrovna Su... Su... camaradul şi 
prietenul meu... Maria Petrovna Sutugova... am intrat o data cu el în 
serviciu. Pentru dinsul mi-am vărsat... îl apărasem cu propriul meu trup... a 
fost ucis! Auzi? Kapitoşka Eropegov n-a existat?! N-a existat! 

Generalul zbiera ca un apucat, dar în aşa fel, încît s-ar fi putut crede 
că zbieretele lui n-au nici o legătură cu subiectul discuţiei. E drept că, în 
alte împrejurări, ar fi suportat şi lucruri mult mai jignitoare decit afirmaţia 
că Eropegov Kapitoşka n-ar fi existat niciodată, ar fi strigat, ar fi făcut un 
tărăboi monstru, şi-ar fi ieşit din fire, ar fi tunat şi fulgerat, pentru ca, în 
cele din urmă, să se retragă potolit şi să se culce în odaia lui. Acum însă, 
dintr-o inexplicabilă ciudatenie a inimii omeneşti, se nimeri că tocmai o 
astfel de jignire, pricinuită de îndoiala asupra existenţei lui Eropegov, să fie 
ultima picătură care a umplut paharul. Batrinul se făcu roşu-vînăt la fata şi 
cu braţele ridicate, strigă cu glas întretăiat: 

- Destul! Blestemul meu să cadă... Plec din casa asta! Nikolai, adu-mi 
valiza... Plec... plec de aici! 

Şi ieşi glonţ pe uşă, înfuriat peste măsură. Nina Aleksandrovna, şi 


Ptitin alergară dupa el... 

- Vezi ce-ai facut! îi spuse Varia fratelui său. Te pomenesti că se 
duce iar pe-acolo şi ne împroaşcă cu noroi! Ce ruşine, ce ruşine! 

- Să-i piară pofta de furtişaguri! răspunse Ganea cu glasul sugrumat 
de minie. Deodată dădu cu ochii de Ippolit si tresări. Cit te priveşte pe 
dumneata, domnule, zbieră el, ar trebui să ţii minte că nu eşti la dumneata 
acasă... că aici ţi s-a oferit adăpost şi ospitalitate nu ca să enervezi un 
batrin care, după cum se vede, şi-a pierdut minţile. 

Muschii obrazului lui Ippolit se contractară spasmodic, dar se stapini 
în aceeaşi clipă. 

— Nu sînt deloc de părerea dumitale, în ceea ce priveşte pretinsa 
nebunie a tatălui dumitale, răspunse el liniştit; dimpotrivă, am impresia că 
în ultimul timp dă dovadă de mai multă judecată, zău aşa, nu ti se pare ca 
am dreptate? A devenit din cale-afară de prudent, bănuitor, cercetează 
totul, cîntăreşte fiecare cuvînt... Adusese vorba de acel Kapitoşka cu o 
anumită intenţie; inchipuieste-ti că voia să-mi sugereze că... 

— Nu mă intesează deloc ce intenţie avea fata de dumneata! 
întrerupse Ganea cu o voce stridentă. Te rog să nu faci pe deşteptul cu 
mine, să nu umbli cu fofirlica, domnule, că n-o să-ţi meargă! Daca ştiai 
pricina adevărată pentru care batrinul se găseşte în starea asta (că doar 
de cinci zile spionezi, stai la pîndă şi nu se poate să nu ştii), n-ar fi trebuit 
să-l zapacesti... pe nenorocit şi s-o chinuieşti pe mama, făcînd din tintar 
armăsar, căci toată afacerea asta e o prostie, o faptă de betiv, atita tot; şi 
apoi, nici măcar nu există dovezi; în ce mă priveşte, nu-i dau nici o 
importanţă... însă dumneata simţi nevoia să jigneşti, să spionezi, pentru 
că eşti... 

— Un sfredel, îl ajută să sfirseasca Îppolit, zimbind ironic. 

- Pentru ca esti un mizerabil; timp de o jumătate de ceas ai jucat o 
comedie ruşinoasă, i-ai chinuit pe oameni, vrind să-i sperii ca te ucizi cu 
pistolul dumitale neîncărcat, cu care te-ai prezentat atit de jalnic şi 
lamentabil, dumneata, sinucigaş ratat, băşică de fiere spartă... pe două 
picioare... Te-am găzduit, te-ai îngrăşat aici, nu mai tuşeşti, şi drept 
recunoştinţă... 

- Două cuvinte numai, dacă-mi dai voie; eu mă aflu la Varvara 
Ardalionovna, şi nu la dumneata; nu m-ai găzduit niciodată; iar, dacă nu 
mă înşel, şi dumneata te bucuri de ospitalitatea domnului Ptitin. Acum 
patru zile, am rugat-o pe mama să-mi caute o locuinţă la Pavlovsk şi să se 
mute şi ea cu mine, pentru că, în adevăr, mă simt mai bine aici, deşi nu m- 
am îngrăşat deloc şi tot mai tuşesc. Aseară, mama mi-a trimis vorbă că 
odaia este gata; de aceea mă grăbesc să vă comunic că astăzi chiar, după 
ce mai întîi voi exprima mulţumiri mamei şi surorii dumitale, ma voi muta 
la mine, lucru pe care-l hotarisem încă de-aseara. lartă-mă, te-am 
întrerupt; se pare că mai aveai multe de spus. 

- A, dacă-i aşa... începu Ganea înfuriat. 

- Dacă-i aşa, dă-mi voie să mă asez, căci, întîi de toate, sînt un om 
bolnav, spuse Ippolit şi foarte liniştit se aşeză pe scaunul pe care generalul 
se trintise adineauri; acum sînt gata să te-ascult, cu atit mai mult cu cit 
cred că ne vedem pentru cea din urmă oară. 

Ganea fu cuprins dintr-o dată de remuşcări: 

- Te rog să mă crezi că n-am de gînd să mă cobor pina acolo ca să-ţi 


cer socoteală, şi dacă... : 

- Cred că greşeşti, luîndu-mă aşa de sus, îl întrerupse Ippolit. In ce 
mă priveşte, eu, din ziua cînd am venit aici, m-am jurat să nu mă las pina 
n-oi avea satisfacția să-ţi spun adevărul în fata. Sper să am chiar acum 
această plăcere, după ce dumneata vei fi vorbit, bineînţeles. 

- lar eu te rog să părăseşti această cameră. 

- Ai face mai bine să vorbeşti; altfel are să-ţi pară rău mai tirziu ca nu 
ţi-ai uşurat inima. 

- Destul, Ippolit, spuse Varia. E ruşinos. Te rog, isprăveşte odată! 

- Numai din respect fata de o doamnă, spuse Ippolit şi se ridică în 
picioare. Fie, Varvara Ardalionovna, pentru dumneata promit să vorbesc 
scurt, dar nu pot să-ţi fac decît hatirul acesta, căci între fratele dumitale şi 
mine e necesară o lămurire şi, pentru nimic în lume, nu voi pleca pînă nu 
voi limpezi anumite lucruri. 

- Eşti pur şi simplu un terchea-berchea şi un intrigant! răcni Ganea. 
lată de ce nu te înduri să pleci înainte de a urzi intrigi. 

- Vezi, remarcă Ippolit cu răceală, iar ai luat-o razna. Crede-mă ai să 
regreti dacă nu spui tot ce ai pe suflet. Uite, te mai îndemn o dată să 
vorbeşti. Aştept. 

Gavrila Ardalionovici tăcea, în timp ce pe faţa lui se aşternu o 
expresie de dispreţ. _ 

- Nu vrei, aşadar. Eşti hotărit să rezişti pe poziţie; treaba dumitale! In 
ce mă priveşte, voi fi cît mai scurt posibil. Astăzi mi-ai aruncat în obraz de 
două, trei ori că m-ai găzduit; reproşul e nedrept. M-ai invitat aici cu 
scopul de a mă atrage într-o cursă; ţi-ai închipuit că vreau să mă răzbun pe 
print. Cu atît mai mult, cînd ai auzit că Aglaia Ivanovna îmi acordă atenţie 
şi că mi-a citit „Spovedania". Scontind că voi face cauză comună cu 
dumneata, aşteptai să găseşti un sprijin în mine. Nu vreau să intru în 
amănunte! Pe de altă parte, nu-ţi cer nici să te destăinui, nici să intaresti 
spusele mele. E de ajuns că te las în faţa conştiinţei dumitale şi că acum 
ne înţelegem perfect unul pe altul. 

- Dumnezeu ştie ce grozăvie vrei să faci dintr-un lucru de nimic! 
exclamă Varia. 

- Ti-am spus că-i un intrigant şi o puşlama, răspunse Ganea. 

- Dă-mi voie, Varvara Ardalionovna, să urmez mai departe. De bună 
seamă, nu pot nici să-l iubesc şi nici să-l respect pe prinţ; dar cert este că 
e un om într-adevăr bun, cumsecade, deşi... cam ridicol. Oricum, n-am nici 
un motiv să-l urăsc; cînd fratele dumitale mă instiga împotriva lui, mă 
prefaceam că nu înţeleg nimic; ştiam că tot eu am să rid la urmă. Ştiam ca 
fratele dumitale se va da de gol, făcîndu-mi destăinuirile cele mai 
imprudente. Exact aşa s-a şi întîmplat... Sînt gata să-l crut acum, dar 
numai din respect pentru dumneata, Varvara Ardalionovna. După ce ţi-am 
explicat că n-a fost uşor să mă prindă în mrejele lui, am să-ţi spun şi de ce 
am dorit aşa de mult să-l înfund pe fratele dumitale. Află că am făcut-o din 
ură, ceea ce recunosc fără înconjur. In preajma morţii (căci am să mor, cu 
toate că m-am îngrăşat, după cum s-a afirmat aici), în preajma morţii, am 
simţit că am să ajung în rai incomparabil mai cinstit, dacă, în prealabil, voi 
reuşi să-mi bat joc de unul dintre nenumaratii reprezentanţi ai acestei 
categorii de oameni care m-au persecutat toată viaţa, şi pe care toată 
viaţa i-am urit, şi din care stimatul dumitale frate oferă un model atit de 


grăitor. Te urăsc, Gavrila Ardalionovici, numai pentru faptul că, şi asta 
poate o să te surprindă, numai pentru faptul că eşti tipul, întruparea 
personificată şi culmea platitudinii celei mai cinice, celei mai tngimfate, a 
mediocritatii celei mai banale şi mai respingatoare! Eşti mediocritatea 
însăşi, fudulă şi încrezută, mediocritatea plină de sine, închistată în 
autoliniştirea ei olimpiană; eşti rutina rutinei! Nici în capul şi nici în inima 
dumitale nu se va zămisli vreodată o idee proprie. Pe lîngă asta, eşti şi 
grozav de invidios; te crezi un geniu între genii, deşi uneori te cuprinde 
îndoiala, şi atunci eşti ros de invidie şi răutate. O, în viaţa dumitale te 
aşteaptă încă multe încercări grele; ele vor dispărea în momentul cînd te 
vei tembeliza definitiv, iar acest moment nu e prea departe. Asta nu 
înseamnă că nu ai înainte un drum lung şi variat; n-aş spune că va fi prea 
vesel, şi asta mă bucură. Mai întîi iti prezic că nu vei izbuti să cîştigi 
grațiile unei anumite persoane... 

- Asta întrece orice măsură! exclamă Varia. Ai să termini odată, om 
rău şi nesuferit ce eşti? 

Ganea, galben la fata, stătea mut, tremurind din tot corpul. Ippolit se 
opri, uitindu-se lung la dinsul, cu o satisfacţie nestapinita, apoi îşi întoarse 
privirea spre Varia; în urmă schiţă un suris răutăcios, salută şi ieşi fără să 
mai rostească o vorbă. 

Gavrila Ardalionovici ar fi putut, pe bună dreptate, să se plinga de 
soarta lui şi de ghinioanele ce se ţineau lant. Citva timp, se plimbă cu paşi 
mari prin odaie; Varia nu îndrăznea să-i adreseze un cuvînt şi nici să-l 
privească măcar. În cele din urmă, tînărul rămase locului lîngă o fereastră, 
cu spatele la soră-sa. Variei îi veni în minte tilcul zicătorii despre „sabia cu 
două tăişuri". Sus, zarva reincepu. 

- Pleci? o întrebă Ganea, întorcîndu-se brusc în momentul cînd ea 
dădu să iasă. Stai puţin, uită-te la asta. 

Se apropie de ea şi-i aruncă pe scaun o hirtie împăturită în formă de 
biletel minuscul. 

— Dumnezeule! exclamă Varia, uimită la culme. Biletul cuprindea 
exact şapte rînduri: 

Gavrila Ardalionovici! Convinsă de bunele dumitale sentimente faţă 
de mine, m-am hotărit să-ţi cer un sfat într-o chestiune foarte importantă. 
Aş dori să te văd miine dimineaţă, la şapte fix, lingă banca verde. E în 
apropierea vilei noastre. Varvara Ardalionovna, care trebuie să te 
însoţească neapărat, cunoaşte locul perfect. A.E. 

— Cine s-o mai înţeleagă după toate cite s-au petrecut?! spuse Varia, 
desfacîndu-şi braţele cu aceeaşi nedumerire. 

Oricit ar fi vrut Ganea să facă pe nepasatorul în clipa aceea, totuşi fi 
fu cu neputinţă să-şi ascundă bucuria acestui triumf ce părea că dezminte 
toate prevederile umilitoare ale lui ippolit. Un zîmbet de satisfacţie îi 
flutură pe faţă; de altfel şi Varvara Ardalionovna se lumină parcă deodată 
de o bucurie negrăită. 

— Şi cînd te gindesti că asta se petrece chiar în ziua cînd la ei se 
anunţă oficial logodna! Zău dacă mai ştii în ce ape se scaldă! 

— Ce crezi, ce are de gînd să-mi spună miine? întrebă Ganea. 

— N-are importanţă; principalul e că, pentru întîia oară după şase 
luni, manifestă dorinţa să te vadă. Ascultă ce-ţi spun, Ganea: orice s-ar 
întîmpla, orice întorsătură ar lua întîlnirea, să ştii că pentru tine e foarte 


importantă! Cit se poate de importantă! Bagă de seamă, să nu faci pe 
grozavul şi să dai greş ca rîndul trecut, dar nici să te laşi intimidat! la 
seama! Aşa zic şi eu, nu se putea să nu fi mirosit de ce mă tot duceam 
toată ziua bună ziua să le văd în timpul acestor şase luni.Şi, inchipuieste-ti, 
o vorbă nu mi-a suflat azi, cînd am fost la ei, nici măcar nu mi-a dat de 
bănuit. Am intrat la ele pe ascuns, prin contrabandă, ca să nu afle batrina. 
Altminteri, cine ştie, poate mă dădea afară. M-am expus la asta numai de 
dragul tău; voiam cu orice preţ să aflu... 

Sus se auziră din nou strigăte şi zarvă; pe urmă răsunară paşii mai 
multor persoane coborind pe scări. 

- Pentru nimic în lume nu trebuie lăsat să iasă acum din casă! strigă 
Varia îngrozită. Trebuie evitată orice umbră de scandal! Du-te de-i cere 
iertare! 

Dar batrinul general ajunsese de acum în stradă; în urma lui, Kolea îi 
ducea valiza. Nina Aleksandrovna plingea în pridvor; se repezi la un 
moment dat să fugă dupa el, dar Ptiţin o opri. 

- Asta l-ar înfuria şi mai mult, îi spuse ginere-său; n-are unde să se 
ducă; într-o jumătate de oră îl vor aduce îndărăt; am şi vorbit cu Kolea. 
Lasă-l să-şi verse naduful. 

- De ce te incapatinezi în halul ăsta? Unde te duci? începu să strige 
de la fereastră Gavrila Ardalionovici. Nici n-ai unde să te duci! 

- Nu pleca, tată, se rugă Varia. Ne aud vecinii... Generalul se opri, se 
întoarse brusc şi răcni cu braţele întinse: 

- Blestemată fie casa aceasta! 

- Bineînţeles, se putea să nu facă şi un gest teatral?! bombăni 
Ganea, trintind fereastra cu zgomot. 

Vecinii trăgeau într-adevăr cu urechea. Varia ieşi iute din odaie. 
Rămas singur, Ganea luă biletul de pe masă, îl sărută, plescăi din limbă şi, 
încîntat la culme, schiţă un pas de dans. 


Incidentul cu generalul s-ar fi aplanat, în orice altă împrejurare, fără 
cine ştie ce complicaţii. Se mai intimplase şi înainte să aibă asemenea 
toane trăsnite, destul de rare, ce-i drept, căci în fond, era un om cit se 
poate de paşnic, cu înclinări mai mult bune decit rele. De nenumărate ori 
încercase să-şi infrineze pornirile spre o viata dezordonată ce-l stapineau 
în ultimii ani. Îşi aducea aminte deodată că era „capul familiei" şi atunci se 
împăca cu nevastă-sa, varsind lacrimi sincere de cainta. O respecta pina la 
venerație pe Nina Aleksandrovna, care nu numai că-i tolera pe tacute 
atitea şi atitea josnicii, dar îl mai şi iubea, în ciuda degradării clovneşti în 
care 
căzuse. Dar aceste straduinte generoase împotriva tentatiilor nu ţineau 
multă vreme; în felul lui era şi el o fire „impulsivă", nu se putea împăca cu 
viata tihnită şi monotonă în mijlocul familiei şi de la pocăință trecea uşor la 
răzvrătire. Îl apuca un fel de furie de care poate îi părea rău chiar în clipele 
dezlantuirii, dar nu se putea stapini; se certa cu toţi din jur, folosind un 
limbaj pompos, plin de emfază, şi avea pretenţii absurde să i se acorde un 
respect fără margini, pentru ca, în cele din urmă, să dispară de acasă, 
uneori pentru mai multă vreme. De doi ani nu se mai ocupa deloc de 


interesele şi nevoile familiei si nu le cunoştea decit din auzite, fără să 
manifeste nici cea mai mică atracţie pentru asemenea îndeletniciri. 

De data aceasta însă, „trăsnăile" generalului au întrecut limitele 
obişnuite. Se părea că toată lumea ştie ceva şi nimeni nu îndrăzneşte să 
vorbească. Erau abia trei zile de cînd revenise numai ,,formal" acasă, în 
sînul familiei, adică la Nina Aleksandrovna, dar de data aceasta nu blind si 
pocăit, cum se întîmpla de obicei cu prilejul atitor „reveniri" din trecut, ci, 
dimpotrivă, extrem de pornit pe gilceavă. Avea mincarime la limbă, era 
nervos şi nu-şi găsea astimpar; intra în vorbă cu toţi cei care îi ieşeau în 
cale şi, năpustindu-se parcă asupra lor, sărea cu patimă de la un subiect la 
altul în aşa fel încît nici nu te puteai dumeri care să fie adevărata cauză a 
framin-tarii lui. Avea momente de voioşie, dar de cele mai multe ori stătea 
dus pe ginduri, fără să ştie, de altfel, la ce se gîndeşte; deodată începea să 
istorisească ceva - despre Epancini, despre prinţ, despre Lebedev - şi, o 
clipă după aceea, se oprea brusc şi la orice întrebare răspundea numai cu 
un zimbet absent de om care nici măcar nu înţelege întrebarea, ci 
zimbeste aşa, aiurea. În noaptea precedentă, tot timpul a gemut şi a oftat, 
lucru care a neliniştit-o grozav pe Nina Aleksandrovna. Crezindu-l bolnav, 
ea îi aplicase toată noaptea cataplasme. Înspre ziuă, generalul adormi; 
după patru ceasuri se trezi într-o stare extremă de ipohondrie care culmina 
prin binecunoscuta ceartă cu Ippolit şi „blestemul casei acesteia”. În 
aceste trei zile, se mai putură observa la el numeroase manifestări de 
amor propriu excesiv, care, fireşte, îi provocau o stare de susceptibilitate 
cu totul neobişnuită. Kolea nu contenea s-o convingă pe Nina 
Aleksandrovna că tatăl său tînjeşte după băutură sau poate-i duce dorul lui 
Lebedev, cu care, de o bucată de vreme, se împrietenise. Dar, înainte cu 
trei zile de scandalul cu pricina, se certase în termeni violenti cu Lebedev, 
ba chiar avusese şi o explicaţie destul de furtunoasă cu prinţul. Zadarnic 
Kolea i-a cerut acestuia lămuriri, pînă la urmă căzu la bănuială, încredinţat 
că prinţul ştie ceva, dar nu vrea să-i spună. Dacă am presupune că între 
Ippolit şi Nina Aleksandrovna a avut într-adevăr loc o discuţie particulară, 
lucru pe care Ganea îl susţinea aproape ca o certitudine, cu greu s-ar 
putea admite că acest tînăr răutăcios, căruia Ganea îi aruncase în obraz 
învinuirea de birfitor şi intrigant, nu l-ar fi pus şi pe Kolea la curent cu toate 
lucrurile. Nu era exclus însă ca Ippolit să nu fi fost un „mucos", chiar atit 
de rău la suflet cum îl încondeiase Ganea faţă de soră-sa ori, cel mult, că 
răutatea lui era de altă natură. Nu mai puţin îndoielnică era presupunerea 
ca el să-i fi împărtăşit vreo impresie de-a sa Ninei Aleksandrovna numai în 
scopul de a-i „sfişia inima". Să nu uităm că la baza acţiunilor omeneşti sînt 
cauze mult mai complexe şi mai variate decit acelea pe care, de obicei, 
încercăm să le determinăm mai tirziu şi rareori ele se conturează cu 
destulă precizie. Uneori e preferabil ca povestitorul să se mărginească la o 
simplă expunere a faptelor. Chiar aşa vom proceda şi în cazul de faţă, 
relatind desfăşurarea evenimentelor legate de această catastrofă cu 
generalul, pentru că, oricît ne-am strădui, sîntem nevoiţi, totuşi, să-i 
acordăm acestui personaj secundar al povestirii noastre ceva mai multă 
atenţie şi mai mult loc decit fusese în intenţia noastră iniţială. 

lată cum s-au succedat evenimentele într-o strinsa inlantuire. După 
ce se dusese la Petersburg cu gîndul de a da de urma lui Ferdişcenko, 
Lebedev s-a întors în aceeaşi zi împreună cu Ardalion Aleksandrovici fără 


să-i comunice ceva deosebit prinţului. Dacă acesta ar fi fost mai puţin 
distrat şi mai puţin absorbit de preocuparile sale personale, ar fi observat, 
de bună seamă, că în următoare două zile Lebedev, departe de a-i da vreo 
lămurire în această privinţă, dimpotrivă, îl ocoleşte. Acest amănunt 
atragindu-i in cele din urmă atenţia, prinţul îşi aminti cu surprindere că în 
cele două zile l-a văzut de cîteva ori în treacăt pe Lebedev cu faţa radioasă 
de mulţumire şi mai întotdeauna în tovărăşia generalului. Cei doi prieteni 
erau nedespartiti. Citeodata prinţul auzea deasupra lui larma plină de 
veselie amestecată cu risete; ba într-o noapte, la o oră destul de înaintată, 
i-a ajuns pe neaşteptate la ureche un cîntec militaro-bahic şi fără greutate 
recunoscu glasul de bas ragusit al generalului. Deodată cintecul se 
întrerupse. Vreme de un ceas, discuţia continuă vioaie şi insufletita si, 
după toate indiciile, cei doi amici plătiseră tribut serios zeului cu pricina. 
La un moment dat, prinţul putu să desluşească cum s-au pornit să se 
imbratiseze şi cum unul dintre ei izbucni în plins; îndată după aceea auzi 
zgomotul unei certe violente, care se potoli la fel de repede cum se iscase. 

În tot acest răstimp, Kolea părea a fi foarte îngrijorat. Prinţul mai 
mult lipsea de-acasă şi adesea se întorcea tirziu de tot; de fiecare dată i se 
raporta că a fost căutat stăruitor şi de mai multe ori pe zi de Kolea. Totuşi, 
cînd se-ntimpla să se întilnească pînă la urmă, Kolea nu ştiu să-i spună 
nimic deosebit, afară doar că e categoric ,nemultumit" de general şi de 
purtarea lui de-acum: „Umblă amindoi fără căpătii, beau la cîrciuma din 
apropiere, se imbratiseaza şi se ceartă în stradă, zadarindu-se unul pe 
altul, dar de despărţit nu se pot despărţi". La observaţia prinţului că şi 
înainte se petrecea acelaşi lucru, Kolea n-a mai ştiut ce să răspundă şi cum 
să explice adevărata pricină a neliniştii lui. 

A doua zi după noaptea aceea în care generalul cîntase cîntecul 
bahic şi se certase cu Lebedev, tocmai cînd prinţul se pregătea să iasă pe 
la unsprezece dimineaţa, apăru deodată Ardalion Aleksandrovici, foarte 
tulburat, pradă unei nelinişti cu totul neobişnuite. 

- De mult căutam onoarea şi prilejul de a sta de vorbă cu dumneata, 
preastimate Lev Nikolaevici, de mult, foarte de mult, bolborosi el, stringind 
pînă la durere mina prinţului. De foarte, foarte mult. 

Prinţul îi oferi un scaun. 

— Nu, n-am să stau; mai întîi pentru că te-as reţine, erai gata de 
plecare; am să vin... altă dată. Mi se pare că pot să te felicit pentru... 
împlinirea... dorințelor scumpe inimii dumitale. În primul moment, prinţul 
se fistici. Cum se întîmplă de obicei semenea situaţii, îşi închipuia că 
nimeni nu vede, nu ghiceste şi nu înţelege nimic din ce se petrece cu el. 

— La ce anume dorinţe scumpe inimii mele te referi? întrebă el într-o 
doară. 

- Fii pe pace, fii pe pace! N-am să-ţi tulbur sentimentele delicate. Ştiu 
din propria-mi experienţă că nu e deloc plăcut cînd cineva, vorba ceea, îşi 
vîră nasul... acolo unde nu-i fierbe oala. Simt asta pe pielea mea aproape 
în fiecare dimineaţă. Pentru altceva am venit, pentru o treabă importantă, 
foarte importantă, dragă printe! 

Prinţul îl rugă încă o dată să ia loc, asezindu-se şi el pe un scaun. 

- Doar aşa, pentru o clipă... Am venit să-ţi cer un sfat. Cu toate că nu 
am un tel precis în viata, dar, respectindu-ma pe mine însumi şi... pretuind 
spiritul practic pe care rusul îl desconsideră, vorbind în general... aş dori să 


mă pun în situaţia, atit pe mine, cit şi pe nevastă-mea şi pe copiii mei... în 
situaţia... pe scurt, printe, am nevoie de un sfat. 

Prinţul aprobă călduros intenţiile generalului. 

— În sfîrşit, toate astea sînt fleacuri, îl întrerupse brusc Ivolghin. 
Motivul principal al vizitei mele e altul, aveam ceva de vorbit cu dumneata, 
ceva foarte important. M-am hotărit să mă destăinuiesc dumitale, Lev 
Nikolaevici, ca unui om de sinceritatea şi noblețea sentimentelor căruia 
sînt tot atît de convins ca şi... ca şi... Nu te miră vorbele mele, dragă 
printe? 

Printul se uita la musafirul sau, daca nu cu mirare, cel putin cu o 
atenţie si o curiozitate vădită. Batrinul era cam palid şi tras la fata, buzele- 
i tremurau uşor, iar gesturile îi erau dezordonate. Desi se aşezase abia de 
cîteva clipe, în vreo două rînduri se ridică brusc în picioare, pentru a-şi 
relua imediat locul pe scaun şi toate aceste mişcări le făcea aproape 
inconştient. Pe masă erau nişte cărţi; apucă una dintre ele, o deschise la 
întîmplare în timp ce continua să vorbească şi, după ce-şi aruncă ochii 
distrat peste o pagină, o închise repede, punind-o la loc; apoi luă altă carte 
şi, fără s-o mai deschidă, o tinu în mîna dreaptă, vinturind-o necontenit. 

- Ajunge! strigă el deodată. Văd că te-am siciit prea mult... 

- Dar deloc, crede-mă! Fa-mi, te rog, plăcerea; dimpotrivă, sînt cit se 
poate de atent la tot ce spui şi aş vrea să ghicesc... 

- Dragă printe! Nazuiesc să-mi asigur o situaţie onorabila.Vreau să 
mă respect pe mine însumi, şi apoi... drepturile mele. 

- Cel care nutreşte asemenea nazuinte chiar prin asta numai se face 
vrednic de toată stima. 

Era o frază scoasă de undeva, dintr-un manual de caligrafie pentru 
şcolari, şi prinţul o cită cu fermă convingere că, în starea în care se găsea 
Ardalion Aleksandrovici, un aforism sforăitor, deşi gol de conţinut, dar 
plăcut, va avea asupra lui un efect calmant şi binefăcător. Mai ales era 
bine ca un asemenea musafir să poată pleca împăcat cu el însuşi şi cu 
inima uşurată. Într-adevăr, fraza îi plăcu mult generalului. Măgulit şi 
mişcat, el schimbă tonul pe loc şi, cu un glas patetic, se lansă în explicaţii 
lungi. Dar, oricît s-ar fi străduit prinţul să-i urmărească vorbirea fără şir, îi 
fu absolut cu neputinţă să înţeleagă ceva. Vreme de zece minute, 
generalul perora cu o iuteala extremă; ai fi zis că e covirsit de mulţimea 
ideilor ce se invalmaseau în creierul lui. La urmă, dădu chiar să lacrameze; 
din nenorocire, tot ce spunea n-avea nici cap, nici coadă: era un torent de 
vorbe incoerente care tisneau şi se rostogoleau unele peste altele. 

- Ajunge! M-ai înţeles şi acum sînt liniştit, conchise el deodată cu 
hotarire, sculîndu-se de pe scaun; o inimă ca a dumitale nu poate sa nu 
înţeleagă un om cu sufletul îndurerat. Dragă printe, noblețea dumitale 
sufletească atinge perfecțiunea idealului; ce sînt toţi ceilalţi în 
comparaţie cu dumneata? Eşti tînăr si te binecuvantez. În sfîrşit, am venit 
să te rog să-mi fixezi o oră pentru o convorbire importantă. Caut o 
prietenie şi o inimă, printe; nu ştiu cum, dar n-am putut niciodată să-mi 
înfrînez imboldurile inimii. 

- Şi de ce să nu stăm de vorbă chiar acum? Sint gata să te ascult... 

- Nu, printe, nu! îl întrerupse cu foc generalul. Nu acum! Deo- 
camdată e numai un vis! E prea important, prea important pentru mine! 
Ceasul acesta al discuţiei noastre va hotari soarta mea. Va fi ceasul meu, 


numai al meu şi n-aş vrea ca într-un moment aşa de crunt, cel dintii venit, 
vreun neobrăzat oarecare, să ne întrerupă (se aplecă deodată la urechea 
prinţului şi-i sopti cu un aer straniu, conspirator, aproape inspaimintat), un 
neobrăzat care nu face cit talpa de la incaltamintea dumitale, preaiubite 
print! O, n-am spus: talpa încălțămintei mele! Ai observat, cred, că n-am 
pomenit de incaltamintea din piciorul meu, căci mă respect prea mult ca s- 
o spun aşa, de-a dreptul; dar numai dumneata eşti în stare să înţelegi că 
trecînd sub tăcere, în cazul de fata, talpa încălțămintei mele, dau dovadă 
poate de o mindrie, de o demnitate extraordinară. Afară de dumneata, 
nimeni n-ar fi în stare să înţeleagă asta, iar e/ mai putin ca oricare altul. E/ 
nu înţelege nimic, dragă printe; e incapabil să înţeleagă ceva, absolut 
incapabil! Căci trebuie să ai inimă ca să poţi înţelege! 

În cele din urmă, prinţul se sperie de-a binelea şi îi fixă generalului o 
întrevedere pe a doua zi, la aceeaşi oră. Batrinul se retrase cu inima 
uşurată şi pe deplin împăcat. Seara, către ora şapte, prinţul îi trimise vorbă 
iui Lebedev, rugindu-l să vină putin pe la el. 

Lebedev se prezenta fara intirziere, considerind invitatia aceasta 
drept „o mare cinste", cum se grăbi el sa declare chiar de la uşă; n-ai fi 
spus niciodată ca de trei zile l-a ocolit în toate chipurile pe Miskin, ferindu- 
se parcă să dea ochii cu el. Intrind în odaie, se aşeză pe marginea unui 
scaun, cu obisnuitele-i strimbături şi zimbete, clipind şiret şi iscoditor din 
ochi, frecîndu-şi miinile cu aerul nevinovat al unui om gata să primească o 
comunicare importantă, de mult aşteptată, deşi ajunsă de notorietate 
publică. Prinţul se simţi din nou indispus; îşi dădea seama că toţi aşteptau 
să afle de la dinsul ceva, o noutate, intentionind parcă mereu să-i adreseze 
felicitări, întîmpinîndu-l cu zimbete şi clipiri din ochi, cu vorbe pline de 
aluzii şi subintelesuri; Keller trecuse de vreo trei ori pe la el, cu dorinţa 
vădită de a-l felicita; de fiecare dată însă, după o introducere incilcita, 
plină de elogii şi efuziuni patetice, îşi curma brusc vorba şi discret se 
strecura afară înainte de a-şi fi sfirşit discursul. De cîteva zile se dedase cu 
un zel deosebit băuturii şi jocului de bililard. Pînă şi Kolea, cu toate 
necazurile lui, stînd de vorbă cu prinţul, încercase în vreo două rînduri să 
facă o aluzie destul de vagă şi de confuză. 

Fără nici o introducere, pe un ton cam enervat, prinţul îl întrebă pe 
Lebedev ce gîndeşte el despre starea actuală a generalului şi de ce 
Ardalion Aleksandrovici era aşa de tulburat. |i istorisi în cîteva cuvinte 
scena precedentă. 

— Fiecare cu grijile lui, printe, mai cu seamă în secolul nostru 
zbuciumat şi plin de ciudatenii - asta-i! răspunse sec Lebedev, cu aerul 
unui om dezamăgit în aşteptările lui. 

— Ce filosofie! zimbi prinţul. 

— E nevoie şi de puţină filosofie, mai ales în epoca noastră de 
utilitarism şi simţ practic exagerat; din păcate însă, e dispretuita de noi. 
Întrucît mă priveşte, preastimate prinţ, deşi am fost onorat de încrederea 
dumitale într-o anumită împrejurare pe care prea bine o cunoşti, dar numai 
pînă la un punct, cum se vede, şi nicidecum încrederea aceasta n-ar putea 
să treacă dincolo de cazul la care mă refer... înţeleg situaţia şi nu mă pling 
deloc. 

— Lebedev, am impresia că eşti supărat pe mine. 

— Deloc; cîtuşi de puţin, preastimate şi preastrălucite prinţ! se 


înflăcăra imediat Lebedev, ducindu-si mina la inimă. Dimpotrivă, am 
înţeles îndată că nici poziţia mea în societate, nici însuşirile mele 
intelectuale şi morale, şi nici starea materială, nici antecedentele mele, cu 
atit mai putin ştiinţa mea, nimic, în sfîrşit, nu mă indreptateste să cred că 
aş merita onoarea confidentelor dumitale; şi chiar daca aş putea să te 
servesc, ar fi numai în situaţia de sclav, de năimit, nu altfel... nu, nu sînt 
supărat, ci întristat. 

— Ei lasă, Lukian Timofeici! 

— Ce mai vorbă, se vede cît de colo că aşa stau lucrurile şi numai 
aşa! Uite, nu mai departe decit în cazul de fata! Întîlnindu-te şi urmărindu- 
te cu inima şi gîndul, îmi spuneam: fără îndoială, n-am dreptul să m-astept 
la destăinuiri prieteneşti, nu sînt vrednic de aşa ceva, în schimb, ca 
proprietar al casei, aş putea să primesc, la momentul potrivit, o dispoziţie, 
cum să-i mai zic, o înştiinţare în vederea unor anumite schimbări ce se 
aşteaptă, se pare, într-un viitor destul de apropiat... 

Rostind aceste vorbe, Lebedev îşi înfipse ochii lui mici şi sfredelitori 
pe chipul prinţului, care îl privea uimit; omul nu pierduse încă nădejdea de 
a-şi satisface curiozitatea. 

- Hotarit lucru, nu pricep nimic! strigă prinţul pe un ton aproape 
miniat. fn fond... eşti un intrigant fără pereche! adăugă el, rizind cu poftă. 

Lebedev făcu haz şi el, vizibil înviorat; ochii i se luminară scînteind 
de bucurie că şi-a atins scopul. 

- Ştii ce-am să-ţi spun, Lukian Timofeici? Numai nu te supăra; mă 
miră naivitatea dumitale şi de altfel nu numai a dumitale. lată, în 
momentul acesta, aştepţi cu atita naivitate să afli ceva de la mine, incit, 
crede-mă, mi-e ruşine, mă simt jenat că nu pot să te satisfac; dar îţi jur ca 
nu există absolut nimic ce-aş putea să-ţi comunic; închipuieşte-ţi! încheie 
prinţul, rizind din nou. 

Lebedev se foi pe scaun, afisind un aer de demnitate. Fără îndoială, 
curiozitatea lui se manifesta citeodata prea naiv şi sictitor; era însă un om 
destul de viclean şi dibaci, ştiind să păstreze uneori o tăcere perfidă. 
Refuzindu-i în repetate rînduri orice confidenta, prinţul aproape că 
ajunsese să-şi facă din el un duşman. Fapt este că prinţul păstra această 
rezervă nu pentru că l-ar fi disprețuit, ci pentru că Lebedev adusese vorba 
despre un subiect foarte delicat. Nu de mult, doar cu citeva zile înainte, 
Miskin era înclinat să califice drept crimă anumite visuri pe care şi le 
făurise, iar acum, Lukian Timofeici nu vedea în reticentele prinţului decit o 
dovadă de neîncredere şi desconsiderare fata de persoana lui, simtindu-si 
inima rănită, ros de gelozie la gîndul că nu numai Kolea sau Keller, dar şi 
propria lui fiică, Vera Lukianovna, se bucură de mai multă încredere din 
partea prinţului. Ar fi putut să-i comunice cu toată sinceritatea lui Mişkin, 
chiar şi acum, o noutate de cel mai mare interes pentru el, dar se razgindi 
şi tăcu îndirjit. 

- Cu ce aş putea să te servesc, de fapt, preastimate prinţ, de vreme 
ce... m-ai chemat? întrebă Lebedev după o scurtă tăcere. 

- Tocmai voiam să-ţi vorbesc de general şi de furtul acela a cărui 
victimă ai fost dumneata... se învioră prinţul, care între timp căzuse şi el 
pe gînduri. 

- Despre ce anume? Care furt? 

- Poftim, parcă nici n-ai înţelege despre ce este vorba. Ah! 


Dumnezeule, Lukian Timofeici, ce mult îţi place să joci comedie! Banii, 
banii, cele patru sute de ruble pe care le-ai pierdut deunăzi cu portofel cu 
tot şi de care mi-ai vorbit aici, cu o zi înainte de a pleca la Petersburg. Ai 
înţeles acum? 

- Ah! e vorba de cele patru sute de ruble! spuse tărăgănat Lebedev, 
de parcă abia acum s-ar fi dumerit despre ce e vorba. Iti mulţumesc, 
printe, de atenţia dumitale sinceră; e cit se poate de magulitor pentru 
mine, însă... le-am şi găsit; mai acum citeva zile. 

- Le-ai găsit? Ah! slavă Domnului! 

- Această exclamatie vadeste o pornire nobilă, căci patru sute de 
ruble nu-s un lucru neînsemnat pentru un biet om care trăieşte muncind 
cu sudoarea fruntii şi mai are pe deasupra şi o familie numeroasă de 
orfani... 

- Nu la asta m-am gindit! se grăbi prinţul să-şi precizeze gîndul. 
Fireşte că mă bucur şi pentru dumneata, reluă el, dar... cum le-ai găsit? 

- Foarte simplu: erau sub scaunul pe care îmi aruncasem redingota, 
ceea ce înseamnă că portofelul alunecase din buzunar pe podea. 

- Cum, sub scaun? Nu e cu putinţă; nu mi-ai spus chiar dumneata că 
ai scotocit peste tot, prin toate colţurile? Cum se face că ai neglijat să te 
uiţi tocmai acolo unde trebuia să cauţi în primul rînd? 

- Ba am căutat şi-acolo! Imi aduc perfect de bine aminte că am 
căutat! M-am tirit în patru labe pe podea, am pipăit cu mina peste tot, am 
dat la o parte scaunul, căci nu mă mai bizuiam nici pe ceea ce vedeam. 
Nimic n-am găsit; locul neted şi gol, gol-golut, de portofel nici pomeneala, 
iar eu tot nu mă las şi pipăi cu mina şi caut; cam asa se întîmplă de obicei 
cu omul cînd îi dispare ceva de preţ, deşi vede că nu-i nimic acolo unde 
caută, că locul e gol ca-n palmă, n-are a face, el tot se uită mereu, din 
slăbiciune se uită, de cincisprezece ori poate... 

- Să zicem că-i aşa, dar cum vine asta?... Tot nu pricep nimic, use 
prinţul derutat. Spuneai că nu era nimic acolo, că ai căutat este tot şi, cînd 
colo, chiar acolo apare portofelul! 

- Da, chiar acolo apare portofelul. 

Prinţul îl cercetă pe Lebedev cu o privire stranie. 

- Şi generalul? îl întrebă deodată. 

- Adică, ce-i cu generalul? se făcu a nu înţelege Lebedev. 

- Ah, Dumnezeule! Te întreb ce-a spus generalul cînd ai găsit 
portofelul sub scaun. Doar înainte l-aţi căutat amindoi. 

- Inainte, da. De data asta însă, mărturisesc că am tăcut şi am 
preferat să nu-i aduc la cunoştinţă că am găsit portofelul prin propriile 
mele forţe. 

- Dar... pentru ce? Şi banii erau neatinşi? 

- Am deschis portofelul şi nu lipsea nici o rublă. 

- Păcat că n-ai venit să-mi spui şi mie, zise prinţul pe ginduri. 

- Mi-era frică să nu te stinjenesc, printe, să nu te tulbur din impresiile 
dumitale personale şi poate chiar cu totul neobişnuite, ca să zic aşa. De 
altfel, m-am prefăcut că nu l-am găsit defel. După ce m-am încredinţat că 
suma era neatinsă, am închis portofelul la loc şi l-am pus sub scaun. 

- Pentru ce ai făcut asta? 

- Uite-asa; din curiozitate! Voiam să văd ce o să se intimple mai 
departe, răspunse el, chicotind şiret şi freeîndu-şi miinile. 


- Vasăzică, e tot acolo, de alaltăieri? 

- Ba nu! A stat acolo numai douăzeci şi patru de ore. Vedeţi ce se- 
ntîmplă, într-o anumită privinţă doream să-l găsească şi generalul. Căci, 
îmi spuneam, dacă l-am găsit eu, de ce oare să nu observe şi generalul un 
obiect care, ca să zic aşa, sare în ochi şi se vede cit de colo de sub scaun'? 
De cîteva ori am mutat scaunul din loc ca să se vadă mai bine portofelul; 
degeaba, generalul nu-l observa şi pace, şi aşa a ţinut douăzeci şi patru de 
ceasuri. Se vede treaba că e tare distrat acuma; umblă cu capul în nori şi 
nu ştii cum să-l mai iei; vorbeşte, vorbeşte, spune verzi şi uscate, ride în 
hohote şi deodată, aşa din senin, se ratoieste la mine, nici cu nu ştiu de ce 
anume. În ziua aceea am ieşit din odaie împreună şi am lăsat dinadins uşa 
descuiată; părea cam stinjenit, voia parcă să spună ceva, temindu-se, 
pesemne, pentru soarta portofelului, în care era o sumă aşa de mare; dar 
n-a spus nimic şi nu apucaram să facem nici doi paşi alături pe stradă, 
cînd mă părăsi înfuriat, apucînd-o în altă parte. Ne-am întîlnit abia pe 
seară, la cîrciumă. 

- Pina la urmă însă, ţi-ai luat portofelul de sub scaun? 

- Ba nu, şi chiar în noaptea aceea a dispărut de sub scaun. 

- Şi unde-i acum? 

- Uite-l aici, rise pe-nfundate Lebedev, ridicîndu-se în picioare şi 
învăluindu-l pe prinţ cu o privire satisfăcută. M-am pomenit cu el în poala 
redingotei, vezi-l şi dumneata, pune mîna. 

Într-adevăr, în pulpana stîngă a redingotei, în faţă, se vedea bine un 
fel de umflatura şi, dacă o pipăiai, simteai de îndată un portofel de piele, 
care trebuia să fi căzut acolo dintr-un buzunar rupt între căptuşeală şi 
stofă. 

- L-am scos şi l-am cercetat; cele patru sute de ruble erau neatinse. 
L-am virit la loc şi de ieri dimineaţă mă port cu el aşa, simțind cum la orice 
pas mă loveşte peste genunchi. 

- lar dumneata nici nu bagi de seamă? 

- lar eu nici nu bag de seamă, he, he, he! Şi gindeste-te, 
preastimate print, desi faptul in sine nu merită să-ţi atragă atenţia în mod 
special, că buzunarele mele sînt întotdeauna în perfectă stare şi, dintr-o 
dată, peste noapte, cogeamite găuroi! Din curiozitate, am cercetat cu 
luare-aminte, şi, ce să vezi, parcă ar fi tăiat cineva cu briceagul. De 
necrezut! 

- Şi... generalul? 

- Şi ieri, şi azi, toată ziua era îmbufnat; nu-şi găseşte astimpar şi e 
prost dispus. Uneori e de o veselie dionisiacă şi nu ştie cum să-ţi intre pe 
sub piele, alteori, de o sensibilitate care-ţi stoarce lacrimi şi, deodată, se 
burzuluieşte din senin, de m-au trecut fiorii de groază, zău aşa! Orice-ai 
spune, printe, dar, din păcate, eu nu sînt un militar! leri stăteam la 
circiumă, iar mie parcă înadins îmi ieşise poala redingotei înainte cu 
umflătura asta de-ti sare în ochi; generalul se uită chioris la mine, îl apucă 
năbădăile. E mult de cînd nu mă mai priveşte drept în ochi, afară numai 
dacă nu e prea înduioşat cumva; ieri m-a fulgerat de vreo două ori cu 
privirea, de-a îngheţat şi sufletul din mine. De altfel, am de gind să 
descopăr portofelul miine, iar pina atunci mai petrec o seară cu el la 
crişmă. 

- Pentru ce-l chinuieşti în halul ăsta? strigă prinţul. 


- Nu-l chinuiesc, nu vreau deloc să-l necajesc, printe dragă, răspunse 
cu tnsufletire Lebedev, tin la el, îl iubesc sincer şi... îl stimez; mai ales 
acuma, n-ai decît să crezi sau nu, mi-e mai drag ca oricind; îl preţuiesc 
chiar mai mult decit înainte! 

Lebedev vorbise cu atita seriozitate şi pe un ton tot atit de sincer, 
încît prinţul nu mai putea de indignare. 

- Spui că-l iubeşti şi totuşi îl faci să sufere atît! După cum vezi, a 
făcut totul ca să-ţi găseşti obiectul pierdut; şi, ca să-ţi atragă atenţia 
asupra portofelului, l-a pus sub scaun şi apoi în redingotă. Numai acest 
singur fapt arată că nu vrea să umble cu viclesuguri, şi că în adincul 
sufletului îţi cere iertare. Ai auzit: îţi cere iertare! înseamnă că se bizuie pe 
delicatetea sentimentelor dumitale şi crede în prietenia pe care i-o porţi. 
lar dumneata îl supui la o asemenea umilinţă...pe un om atit de onest! 

- Extrem de onest, printe, extrem de onest! întări Lebedev, cu o 
licărire vicleană în ochi. Numai dumneata singur, preanobile prinţ, eşti în 
stare să spui o vorbă atit de nimerită! Din cauza asta, îţi rămîn devotat 
pînă la adoratie, aşa putred de vicios cum sînt! S-a hotărît! Am să găsesc 
portofelul chiar acum îndată, şi nu miine; uite, îl scot din redingotă, iată-l 
sub ochii dumitale şi iată toţi banii; ia-l, preaonorabile print, şi ţine-l pina 
mîine. Nu mai tîrziu decît miine sau poimiine îl voi lua înapoi. Ştii, printe, 
eu cred că în prima noapte după dispariţie, banii au zăcut undeva în 
grădină, sub un bolovan; dumneata ce părere ai? 

- Baga de seamă să nu-i trintesti aşa direct de la obraz că ai găsit 
portofelul. Lasă să constate că în pulpana redingotei nu mai e nimic şi va 
înţelege. 

- Aşa? N-ar fi oare mai bine să-i spun că l-am găsit şi să mă prefac că 
nici nu am bănuit unde putea să fie? 

- N-nu, spuse prinţul reflectind, n-nu, acum e prea tirziu; ar fi prea 
primejdios; mai bine nu-i mai spune nimic. Si fii blind şi prevenitor cu 
dînsul, însă... fără să dai de bănuit şi... şi... ştii şi dumneata... 

— Ştiu, printe, ştiu, adică ştiu că planul poate să nu-mi reuşească, 
deoarece pentru asta se cere o inimă ca a dumitale; şi apoi am devenit şi 
eu cam nervos şi pornit, pentru că uneori mă ia de sus; acu' se tinguieste 
şi mă îmbrăţişează, acu' se apucă să mă umilească, îmi aruncă ocari în 
fata cu tot disprețul; atunci scot şi eu mai la vedere poala umflata a 
redingotei, cu portofelul în ea, he, he, he! La revedere, printe, căci, fara 
îndoială, te stinjenesc şi te sustrag de la simtamintele dumitale foarte 
palpitante, ca să zic aşa... 

— Dar, pentru Dumnezeu, păstrează aceeaşi discreţie ca şi pina 
acum! 

— Cea mai mare discreţie, discreţie desavirsita! 

Şi cu toate că treaba aceasta părea ca şi încheiată, prinţul rămase 
pe gînduri, mult mai îngrijorat decît înainte de vizita lui Lebedev. Aştepta 
nerăbdător întrevederea ce urma să aibă loc a doua zi cu generalul. 


IV 


Întîlnirea fusese stabilită pentru ora douăsprezece, dar, cu totul 
neprevăzut, prinţul a trebuit să intirzie. Cînd intră în casă, îl găsi pe 
general asteptindu-l. De la prima ochire îşi dădu seama că batrinul era 


nemulţumit, poate tocmai pentru că l-a facut să aştepte. După ce îşi ceru 
scuze, prinţul se grăbi să ia loc în faţa musafirului, dar, ciudat lucru, se 
simţea stingherit, ca şi cum acesta ar fi fost de porțelan şi se temea în 
fiecare moment să nu-l spargă. Înainte vreme, prezenţa generalului nu-l 
intimidase niciodată şi nici prin minte nu putea să-i treacă o asemenea 
posibilitate. Trecură doar cîteva clipe şi îşi dădu seama că avea acum în 
faţa lui un om cu totul altul decit în ajun: Ardalion Aleksandrovici nu mai 
era nici tulburat, nici distrat, părea că se stapineste perfect, iar înfăţişarea 
lui lăsa să se vada că luase hotariri definitive. Calmul acesta, de altfel, era 
mai mult aparent decît real.În tot cazul, musafirul începu discuţia pe un 
ton voit atitat, dar plin de demnitate, pe care îl adoptă citeodata unii 
oameni mîndri şi plini de dezinvoltură atunci cînd se simt napastuiti ori 
ofensati pe nedrept. 

- Ti-am adus volumul pe care mi l-ai împrumutat nu de mult, îţi 
mulţumesc, spuse el, aratind cu capul cartea pe care o pusese pe masă. 

- A, da, ce zici de articol, generale? Ce impresie ţi-a făcut? E 
interesant, nu-i aşa? întrebă prinţul, fericit că poate să vorbească despre 
altceva. 

- Interesant, dacă vrei, dar e prea brutal şi, nici vorbă, e plin de 
aberaţii. Nu e exclus să fie o înşirare de minciuni gogonate. 

Vorbea cu autoritate, taraganind putin cuvintele. 

- Ah, e o povestire aşa de sinceră şi naivă, depănată de un ostaş 
batrin, martor ocular al cotropirii Moscovei de către francezi; unele pasaje 
sînt de-a dreptul încîntătoare. De altfel, memoriile de acest gen, scrise 
chiar de cei care au luat parte la evenimente, sînt întotdeauna deosebit de 
preţioase, oricine ar fi autorul, nu ţi se pare? 

- În locul redacţiei, n-aş fi publicat aşa ceva; cît priveşte memoriile 
contemporanilor în general, se acordă mai multă încredere basmelor unui 
mincinos necioplit, dar spuse cu haz, decît mărturiilor constiincioase ale 
unui om care a binemeritat de la patrie. Cunosc unele memorii cu privire la 
anul 1812 care... Am luat o hotärîre, dragă printe. Părăsesc casa aceasta 
— casa domnului Lebedev. 

Încheindu-şi aprecierile în felul acesta cu totul neaşteptat, generalul 
îl privi pe Miskin cu înţeles. 

- Ai o locuinţă la Pavlovsk, la... fiica dumitale... bolborosi Prinţul, 
neştiind ce să spună. Îşi aminti că generalul venise pentru a-l consulta în 
privinţa unei chestiuni foarte importante, de care depindea soarta lui. 

- La nevastă-mea, adică la mine, cum s-ar spune, şi în casa fiicei 
mele. 

- Scuză-mă... eu... 

- Părăsesc casa lui Lebedev, pentru că, dragă printe, am rupt orice 
relaţii cu omul acesta; le-am rupt aseară, regretind că n-am făcut-o mai de 
mult. Tin la un minim de consideraţie, printe şi doresc să mă bucur de ea 
mai ales din partea persoanelor cărora le dăruiesc adesea, ca să zic aşa, 
întreaga mea inimă. Dragă printe îmi dăruiesc adesea inima şi aproape 
întotdeauna sînt înşelat. Omul acesta s-a dovedit a fi nevrednic de un 
asemenea dar din partea mea. 

— E cam împrăştiat, haotic, ce-i drept, observă prinţul reţinut, si are 
unele trăsături... Cu toate acestea, nu e lipsit de simtire şi are o minte 
isteata, uneori chiar foarte amuzantă. 


Limbajul ales, precum şi tonul plin de consideraţie şi respect il 
măguliră pe bătrîn, chiar dacă uneori se uita cu neîncredere la inter- 
locutorul său. Dar tonul acestuia era prea natural şi prea sincer pentru a 
lăsa cea mai mică bănuială. 

— Că posedă şi însuşiri bune, reluă generalul, eu am recunoscut-o 
primul, dovadă că i-am acordat acestui individ prietenia mea. Dar n-am 
nevoie nici de casa, nici de ospitalitatea lui, avînd eu însumi o familie. Nu 
caut să ascund ori să-mi justific defectele; sînt necumpătat; am băut cu 
el împreună, şi acum nu pot să-mi iert această slăbiciune. Dar nu numai 
din pricina băuturii (fii îngăduitor, printe, fata de această brutală 
sinceritate a unui om necajit), doar nu numai pentru băutură m-am 
apropiat de el. Mă simţeam atras tocmai de acele însuşiri de care ai vorbit. 
Dar în orice există o măsură, chiar în ce priveşte calităţile omului, şi dacă 
are curajul şi neruşinarea să susţină în faţa mea că, în 1812, copil fiind, şi- 
a pierdut piciorul stîng şi că l-au îngropat în cimitirul Vagankovskoe din 
Moscova, ei bine, asta întrece orice măsură, denotă lipsă de respect, eo 
dovadă de cinism... 

- Poate să fi fost doar o glumă, o vorbă de duh, spusă aşa, fără gînd 
rău, numai ca să facă haz. 

- Înţeleg. O minciună nevinovată, spusă cu haz, oricît de grosolană ar 
fi, nu jigneşte pe nimeni. Vezi cîte unul care minte, dacă vrei, exclusiv din 
prietenie, ca să-i facă plăcere interlocutorului său; dar dacă în pretinsa 
glumă se întrevede o jignitoare lipsă de respect, dacă prin această lipsă de 
respect vor să-ţi arate că prietenia ta este o povară - în cazul acesta, unui 
om cu bun-simt, unui om binecrescut şi nobil la caracter nu-i rămîne 
altceva de făcut , decit să-i întoarcă ofensatorului spatele, să rupă orice 
legătură cu el aratindu-i prin aceasta locul lui adevărat. 

Vorbind, generalul se făcuse roşu de indignare. 

- Bine, dar Lebedev nici nu putea fi la Moscova în 1812; era prea 
tînăr; e pur şi simplu un caraghioslic. 

- Nici vorbă, în primul rînd asta; dar să presupunem că s-ar fi născut 
în vremea aceea. Cum îndrăzneşte el să afirme că un soldat francez a tras 
cu tunul în el şi i-a retezat piciorul, aşa, numai ca să facă haz? Cică şi-a 
cules piciorul de pe cîmpul de bătălie, l-a dus acasă şi pe urmă l-a îngropat 
în cimitirul Vagankovskoe! Că, în locul unde e îngropat, a ridicat un 
monument pe care, cică, a scris pe o parte: „Aici zace piciorul secretarului 
de colegiu Lebedev", iar pe cealaltă parte: ,,Odihneste-te în pace, scumpă 
rămăşiţă, în aşteptarea zilei fericite". Că, în sfîrşit, o data pe an, face 
parastas pentru pomenirea piciorului (ceea ce-i curat sacrilegiu!) şi că în 
fiecare an se duce în acest scop la Moscova. lar ca să mă convingă, mă 
invită să merg cu el la Moscova pentru a-mi arăta mormîntul şi chiar acel 
tun francez care, cică, a fost capturat de ruşi şi se află acum la Kremlin, al 
unsprezecelea la rind începînd de la poartă, un tunulet de sistem vechi. 

- Şi, de fapt, amindoua picioarele-i sînt la locul lor şi tefere! rise 
prinţul. Dar te asigur că nu e decit o glumă nevinovată şi n-ar fi cazul să te 
superi. 

- Dar dă-mi voie să am şi eu părerea mea; cit despre cele două 
picioare tefere, se pare că n-ar fi un argument prea temeinic, căci el 
pretinde că la un picior ar avea proteză... 

- Ah,da, e vorba de piciorul lui Cernosvitov; se poate chiar dansa cu 


el, se zice. 

- Ştiu şi asta. Cînd Cernosvitov şi-a inventat piciorul, a venit mai intti 
la mine să mi-l arate. Dar Cernosvitov şi-a inventat piciorul mult mai 
tîrziu... Dar nu numai atît; dumnealui susţine că nici răposata lui soţie, în 
tot timpul căsniciei lor, n-a ştiut că el are un picior de lemn. „Dacă 
dumneata, zice, ai fost în 1812 pajul personal al lui Napoleon, mi-a replicat 
el cînd i-am atras atenţia asupra absurditatii afirmațiilor lui, atunci dă-mi 
voie să am şi eu dreptul de a-mi îngropa piciorul în cimitirul 
Vagankovskoe." 

— Cum adică, dumneata... începu prinţul şi se încurcă. Generalul îl 
privi cu un aer de superioritate, şi nu fără ironie. 

— Isprăveşte-ţi gîndul, printe, spuse el agale, cu un glas voit 
îngroşat, spune pina la capăt. Sint indulgent, poţi să spui totul; mar- 
turiseşte că ti se pare ridicol pina şi gindul de a vedea în fata dumitale un 
om în ultimul hal de decădere şi de umilire oferindu-ti spectacolul... 
inutilităţii lui şi, în acelaşi timp, să-l auzi spunînd că a fost martor ocular... 
al unor mari evenimente. E/ nu ţi-a strecurat încă nimic... vreo şoaptă la 
ureche?... 

— Nu, Lebedev nu mi-a spus nimic, dacă te referi la el... 

— Hm... credeam că dimpotrivă. De fapt, şi discuţia noastră de 
aseară a pornit tot de la acest... curios articol din arhivă despre care 
vorbeam adineauri. l-am arătat absurditatea. Cu atît mai mult cu cit eu 
însumi am fost martor ocular... Zimbesti, printe, te uiţi la chipul meu? 

— N-nu, dar... 

— Arat mai tînăr decit sînt, continua generalul tărăgănat; de fapt sînt 
mult mai în vîrstă decît par. În 1812 aveam vreo zece-doisprezece ani. Nici 
eu singur nu-mi cunosc exact virsta. În actele oficiale sînt trecut cu cîţiva 
ani mai tînăr, şi apoi toată viaţa mea am avut slăbiciunea de a-mi ascunde 
vîrsta adevărată, reducînd-o cu cîţiva ani. 

— Fii încredinţat, generale, în ce mă priveşte, nu găsesc nimic curios 
că te aflai la Moscova in 1812 şi... de bună seamă, ai putea să-ţi povestesti 
amintirile ca toţi participanţii la evenimentele de atunci. Unul dintre 
autobiografii noştri îşi începe cartea, afirmînd că în 1812 era încă sugaci, 
că soldaţii francezi îl hrăneau cu piine muiata. 

— După cum vezi, cazul meu iese cu totul din comun, reluă 
musafirul cu un aer îngăduitor, şi totuşi nu prezintă, de fapt, nimic 
extraordinar. Adesea adevărul pare neverosimil. Copil de curte, paj! Sună 
cam ciudat, nici vorbă! Dar aventura unui copil care abia împlinise zece 
ani se poate explica tocmai prin vîrsta lui. La cinci- sprezece ani, aşa ceva 
nu mi s-ar fi întîmplat, fireşte, pentru că la cincisprezece ani, nici vorbă, n- 
aş fi fugit de-acasă ca să văd intrarea lui Napoleon la Moscova; aş fi 
rămas lîngă mama, pe care o surprinsese sosirea francezilor şi care 
tremura de spaimă în casa noastră de lemn din Staraia Basmannaia. La 
cincisprezece ani, mi-ar fi fost frică, dar la zece ani nu m-am temut de 
nimic şi, făcîndu-mi loc prin mulţimea ce se îmbulzea în faţa palatului, am 
ajuns aproape de intrare în momentul cînd Napoleaon cobora de pe cal. 

- Într-adevăr, ai făcut o remarcă foarte nimerită, că la vîrsta de zece 
ani puteai să nu te sperii... se simţi dator să-l aprobe prinţul, stinjenit la 
culme şi cu teama în suflet să nu roşească. 

- Nici vorbă, şi toate evenimentele s-au succedat cit se poate de 


simplu şi firesc, aşa cum numai în realitate se poate întîmpla; dacă un 
romancier s-ar apuca să povestească toate acestea, ar îndruga tot felul de 
scorneli şi aberaţii. 

- Să ştii că aşa si este! se insufleti prinţul. Ideea aceasta mi-a venit 
şi mie chiar acum de curînd. Cunosc un caz autentic de omor comis pentru 
un ceasornic; s-a scris şi în ziare despre asta. Dacă un scriitor ar fi născocit 
aşa ceva, criticii şi oamenii care se pretind a fi adinci cunoscători ai 
sufletului poporului ar fi tipat numaidecit că este imposibil, de necrezut; 
citind însă relatarea cazului în rubrica faptelor diverse din ziare, simţi că 
tocmai din aceste fapte începi să cunoşti realitatea rusă. Observatia 
dumitale este perfect întemeiată, generale! isprăvi prinţul cu înflăcărare, 
fericit că a scăpat de primejdia iminentă de a rosi în fata batrinului. 

- Nu-i aşa? Nu-i aşa? strigă generalul, nemaiputind de bucurie. Un 
puşti, un copil, care nu ştie ce-i frica, se strecoară prin mulţime ca sa vadă 
un alai strălucitor, uniforme si, în sfirsit, pe omul extraordinar despre a 
cărui faimă i se împuiase capul. Căci, pe atunci, ani de-a rîndul, numele lui 
era pe buzele tuturor: umpluse întreaga lume; iar eu, ca să zic aşa, il 
supsesem cu laptele mamei. Trecînd la zece paşi de mine, Napoleon mă 
zăreşte din întîmplare: eram în costum de cuconaş; părinţii mă îmbrăcau 
cu gust. Fiind singurul îmbrăcat aşa în mijlocul mulţimii aceleia, iti 
închipui... 

- Bineînţeles, nu se putea să nu-i fi atras atenţia, deoarece era 
dovadă că nu toată lumea părăsise oraşul şi că rămăseseră chiar şi 
aristocrații cu copiii lor. 

- Tocmai, tocmai! Voia să-i atragă pe boieri de partea lui. Cînd 
privirea lui de vultur se atinti asupra mea, o flacără se aprinse probabil în 
ochii mei, căci strigă de îndată: Voila un garson bien eveillé! Qui est ton 
pere? La care eu răspunsei numaidecit cu glasul sugrumat de emoție: „Un 
general care a murit pe cîmpul de bătălie al patriei lui". Le fils d'un boyard 
et d'un brave par-dessus le marche! J'aime les boyards. M'aimes-tu, petit? 
Raspunsul tisni la fel de iute ca si intrebarea din gura mea: ,,Sufletul unui 
rus ştie să recunoască un om mare chiar si în duşmanul patriei sale!" Nu- 
mi mai amintesc dacă m-am exprimat literalmente aşa... eram un copil... 
dar cam ăsta a fost sensul cuvintelor mele! Napoleon rămase impresionat, 
apoi, cazind pe gînduri, spuse celor care-l însoțeau: „îmi place mindria 
copilului acestuia! Dar dacă toţi ruşii gindesc la fel, atunci..." Nu-şi isprăvi 
gîndul şi intră în palat. L-am urmat, amestecindu-ma în rîndurile suitei, 
care-mi făcea loc să înaintez ca unui favorit. Toate astea se petrecură ca 
într-un vis... îmi amintesc numai că, strabatind prima sală, împăratul se 
opri deodată în faţa portretului împărătesei Ecaterina, îl privi îndelung cu 
un aer visător şi la sfîrşit rosti: „A fost o femeie extraordinară!" apoi trecu 
mai departe. După două zile, toată lumea mă cunoştea la palat şi la 
Kremlin şi-mi spunea le petit boyard. Mă întorceam acasă numai noaptea, 
la culcare; ai mei aproape că îşi pierduseră capul. Peste încă vreo două zile 
moare pajul lui Napoleon, baronul de Basancourt; care n-a rezistat 
greutăților campaniei. Napoleon îşi aminti de mine; au venit să mă caute, 
m-au dus la palat fără să-mi spună despre ce e vorba şi, după ce mi-au 
pus uniforma defunctului, un copil şi el de vreo doisprezece ani, mă 
prezentară aşa îmbrăcat împăratului. El îmi făcu un semn uşor cu capul, 
după care am fost anunţat ca prin bunăvoința Maiestatii sale am fost 


onorat cu titlul de paj al său personal. Am fost în culmea fericirii, căci de 
multă vreme simţeam pentru el o simpatie arzătoare şi pe urmă, oricum, o 
uniforma strălucitoare de curte, asta face întotdeauna plăcere unui copil - 
purtam un frac verde-închis, cu pulpane lungi şi înguste, nasturi de 
vipuşcă rosie, la mineci cu fireturi de aur, guler înalt, tare, bro- 

dat la fel cu fir de aur, pantaloni albi din piele de capră strinsi pe pulpe, o 
jiletcă de mătase albă, ciorapi de mătase şi pantofi de lac cu catarame... 
iar cînd eram de serviciu, pentru a-l însoţi pe împărat în plimbările călare, 
îmi puneam botfori. Cu toate că situaţia n-a fost prea strălucită şi se 
presimteau deja mari dezastre, eticheta se păstra cu stricteţe, ba aş spune 
că era cu atit mai riguros respectată cu cit mai iminente se anunțau aceste 
nenorociri. 

- Da, fireşte... murmură prinţul consternat, memoriile dumitale ar fi 
fost... extrem de interesante. 

De fapt, generalul nu făcea decit să repete ceea ce îi povestise deja 
în ajun lui Lebedev; de aceea cuvintele lui curgeau ca apa; în momentul 
acesta totuşi, aruncă o privire bănuitoare către Miskin. 

- Memoriile mele, răspunse el plin de mindrie, să-mi scriu memoriile? 
Asta nu m-a tentat niciodată, printe! Dacă vrei să ştii, sînt deja scrise, 
dar... ele zac deocamdată în sertarele biroului meu. Cînd mă voi fi 
transformat în tarina, n-au decit să le publice, nu mă opun; atunci, nici 
vorbă că vor fi traduse în diferite limbi, nu pentru valoarea lor literară, ci 
pentru că vor cuprinde fapte şi evenimente de importanţă uriaşă, al căror 
martor ocular am fost. Nu eram, ce-i drept, decit un copil pe vremea 
aceea, dar, tocmai datorită vîrstei mele fragede, am putut pătrunde în 
intimitatea, ca să zic aşa, în odaia de culcare a „marelui om". Noaptea 
auzeam gemetele acestui "gigant în suferinţă"; nu avea motive să-şi 
ascundă chinurile şi lacrimile în faţa unui copil, cu toate că începusem să 
înţeleg că pricina suferințelor lui era tăcerea împăratului Alexandru. 

- Da, se pare că i-a trimis scrisori...cu propuneri de pace...aprobă 
timid prinţul. 

- De fapt nu se ştie precis ce propuneri conţineau scrisorile acelea, 
dar scria în fiecare zi, în fiecare ceas, şi expedia curier după curier! 
Ajunsese într-un hal de enervare groaznică. Intr-o noapte, cum eram 
singuri, mă repezii spre dinsul cu lacrimi în ochi (oh! Cit îl iubeam): „Să-i 
cereti, sâ-i cereti iertare împăratului Alexandru! strigai disperat. Ar fi 
trebuit să spun: „împăcaţi-vă cu împăratul Alexandru", dar. ca tinc ce 
eram, mi-am exprimat gîndul cu naivitate. „Oh! copilul meu, răspunse el 
(se plimba în lungul şi în latul odăii). Oh, copilul meu! (Părea să fi uitat că 
n-aveam decit zece ani şi chiar îi plăcea să vorbească cu mine.) Oh, copilul 
meu, sînt gata să sărut picioarele împăratului Alexandru, dar în ce-i 
priveşte pe regele Prusiei şi pe împăratul Austriei, oh, faţă de aceştia 
nutresc o ură veşnică şi... în sfîrşit... tu nu te pricepi la politica!" 
Amintindu-şi, probabil, cu cine vorbea, tăcu deodată, dar mult timp după 
aceea ochii lui scăpărau fulgere. Ei bine, dacă aş povesti în scris toate 
lucrurile acestea - şi am fost doar martorul unor fapte foarte importante — 
dacă le-aş da în vileag acum, de îndată toţi criticii, toate vanitatile literare, 
toţi invidioşii, diverse partide politice şi... Nu, mulţumesc, mai bine mă las 
păgubaş! 

- Cit despre partide, desigur că ai dreptate şi sînt de părerea 


dumitale, răspunse prinţul după un moment de tăcere. Chiar deunăzi, am 
citit cartea lui Charras despre campania de la Waterloo. Pare să fie o carte 
serioasă şi specialiştii susţin că e scrisă cu multă pricepere şi competenţă. 
Dar din fiecare pagină răzbate bucuria pe care autorul o simte în umilirea 
lui Napoleon, şi dacă i s-ar fi putut contesta lui Napoleon orice urmă de 
talent militar chiar şi în campaniile anterioare, cred că Charras ar fi fost cit 
se poate de fericit. Ei bine, într-o lucrare atit de serioasă o asemenea 
atitudine este inadmisibilă, pentru că se simte punctul de vedere al unui 
anumit partid. Si... erai tare ocupat în serviciul dumitale pe lîngă... 
împărat? 

Generalul era încîntat la culme. Tonul acesta serios şi sincer cu care 
Miskin discuta cu el despre aceste lucruri avu darul să-i risipească pina si 
ultimele urme de neîncredere. 

- Charras! O, şi eu personal am fost indignat peste măsură! l-am 
scris atunci, dar... nu-mi mai amintesc ce anume... M-ai întrebat dacă 
serviciul meu îmi dădea mult de furcă? A, nu! Mi s-a acordat titlul de paj în 
serviciul personal al împăratului, eu însă, pe atunci, nu luam în serios o 
asemenea ocupaţie. Unde mai pui că foarte curînd Napoleon pierdu orice 
speranţă de a mai cîştiga simpatia ruşilor şi, fiindcă mă luase pe lingă el 
numai din consideraţie politice, nici vorbă că n-ar fi intirziat să mă uite... 
dacă nu m-ar fi îndrăgit cu adevărat, îndrăznesc s-o spun acum. Mă 
simţeam şi eu tras de el. Serviciul propriu-zis se reducea la puţin lucru: 
trebuia să mă prezint din cînd în cînd la palat şi să-l însoțesc pe împărat în 
plimbările lui călare, asta-i tot. Călăream binişor încă de pe-atunci.Aceste 
plimbări le făcea de obicei înainte de prînz; îl însoțeau de obicei Davout, 
eu şi mamelucul Roustan... 

- Constant, îi scăpă prinţului fără voie. 

- N-nu, Constant era plecat pe vremea aceea; îl trimisese cu o 
scrisoare... la împărăteasa Josefina; dar, în locul lui, erau două ordonanţe, 
cîţiva ulani polonezi... şi... iată toată suita, fără a-i pune la socoteală, 
bineînţeles, pe generalii şi pe maresalii care îl întovărăşeau pe Napoleon 
ca să examineze împreună topografia locurilor, dispozitivul trupelor etc. 

Cel mai des îl lua cu el pe Davout; parcă-l văd: un om înalt, solid, 
flegmatic, cu ochelari şi cu o privire ciudată. Cu el se consulta împăratul 
cel mai des. Îi preţuia sfaturile. Mi-aduc aminte, au avut o consfatuire în 
doi care a ţinut mai multe zile în şir. Davout venea şi dimineaţa, şi seara; 
de multe ori se certau chiar. La urmă, Napoleon păru că-i acceptă părerea. 
Mă găseam în cabinetul unde avea loc discuţia fără ca cei doi să-mi fi dat 
vreo atenţie. Odată, ca din întîmplare, privirea lui Napoleon căzu pe mine 
şi un gînd îi licări în ochi: „Copile! îmi spuse el deodată, ce zici tu: dacă as 
trece la ortodoxism şi dacă i-aş dezrobi pe iobagii voştri, m-ar urma oare 
ruşii sau nu?" ,,Niciodata!" strigai cu indignare. Napoleon rămase 
consternat. „Flacăra patriotismului ce s-a aprins în ochii acestui copil îmi 
dezvăluie, spuse el, părerea şi sentimentele întregului popor rus. Ajunge, 
Davout! Toate astea nu-s decit fantezii! Să auzim celălalt proiect." 

- Da, dar nici primul proiect nu era deloc prost; ideea e formidabilă, 
spuse prinţul, care-l asculta pe general cu un interes crescînd. Aşadar, 
proiectul acesta i-l atribui lui Davout? 

- În orice caz, l-au discutat împreună. Ideea, fireşte, îi aparţinea lui 
Napoleon. O idee de vultur, dar şi celălalt plan nu era lipsit nici el de 


îndrăzneală... Era faimosul conseil du Hon, după cum a denumit însuşi 
Napoleon sfatul lui Davout. lată în ce consta: să ucidă citi mai multi cai, să 
le săreze carnea, să rechizitioneze tot griul şi să ierneze cu trupe cu tot în 
Kremlin, după ce-l vor fi întărit, inaltind metereze, sapind transee, 
construind barăci şi instalînd tunuri, pentru ca o dată cu venirea primăverii 
să-şi deschidă drum printre ruşi. Proiectul acesta îl pasionase pe Napoleon. 
Zi de zi făceam călare înconjurul Kremlinului şi împăratul dădea indicaţii ce 
şi unde trebuia făcut: ici o spărtură în zid, colo un fort, în altă parte un şir 
de cazemate. Pe scurt, totul era prevăzut cu precizie; Davout însă stăruia 
să fie luată o hotarire definitivă. Au mai avut împreună o nouă consfatuire 
în doi, la care am asistat şi eu. Din nou Napoleon, cu braţele încrucişate, 
se plimba prin odaie. Nu puteam să-mi iau ochii de la el, inima-mi bătea cu 
putere. „Mă duc", spuse Davout. „Unde?" întrebă Napoleon. „Mă duc să 
sărez caii", răspunse maresalul. Napoleon tresări; se decidea soarta lui. 
„Copile, mi se adresă el deodată, ce crezi tu despre planul nostru?" 
Bineînţeles, îmi punea întrebarea aceasta cum se întîmplă uneori omului 
celui mai deştept, în momentele decisive, să-şi încerce soarta pe cap sau 
pajura. În loc să-i răspund împăratului, mă adresai lui Davout. „Generale, i- 
am spus ca într-o revelaţie supremă, ia-o mai bine din loc şi întoarce-te de 
unde ai venit!" Proiectul a căzut. Davout ridică din umeri şi se retrase, 
murmurind: Bah! II devient superstitieux! A doua zi s-a şi dat ordinul de 
plecare. 

— Toate acestea sînt extrem de interesante, rosti prinţul încet, dacă 
lucrurile s-au petrecut întocmai... adică, vreau să spun... încercă el s-o 
dreagă. 

- O, printe! strigă generalul, pe care propria lui povestire îi îm- 
barbatase într-atit, încît n-ar fi pregetat să treacă dincolo de orice 
prudenţă. Dumneata spui: „Dacă lucrurile s-au petrecut întocmai! Dar au 
fost altele şi mai şi, te asigur, mult mai grozave! Nu ţi-am povestit decit 
nişte fapte de mică importanţă, fapte minore, politice. Ti-o repet, am fost 
martorul lacrimilor şi gemetelor nocturne ale acestui om mare, ceea ce 
nimănui, în afară de mine, nu i-a fost dat să vadă! Către sfirsit, într- 
adevăr, nu mai plingea, îi secaseră lacrimile, gemea numai din cînd în 
cînd şi chipul lui se întuneca tot mai mult. Ai fi zis că eternitatea îl învăluia 
în umbra aripilor ei. Noaptea, petreceam citeodata ore întregi singuri în 
tăcere; mamelucul sforăia în odaia de alături; dormea de obicei ca un 
buştean omul acesta. „În schimb, mi-e devotat mie şi dinastiei", spunea 
Napoleon despre el. O dată m-am simţit aşa de îndurerat, încît mă 
năpădiră lacrimile; împăratul observă şi mă privi plin de înduioşare. „îmi 
plingi de milă! strigă el, tu, un copil, şi poate mai este încă un copil care 
mă plinge, fiul meu, le roi de Rome; toţi ceilalţi mă urăsc şi, în nenorocire, 
cei dintii care mă vor trăda vor fi propriii mei frati!..." Mă repezii la el 
zguduit de plins; atunci n-a mai putut rezista: ne-am imbratisat şi lacrimile 
ni se amestecară. „Să scrieţi, să-i scrieţi o scrisoare împărătesei Josefina!" 
îi spusei printre lacrimi. Napoleon tresări şi, după un moment de gindire: 
„Mi-ai amintit de a treia fiinţă care mă iubeşte, îmi spuse el, iti mulţumesc, 
prietene!" Se aşeză îndată la birou şi-i scrise Josefinei. A doua zi, Constant 
plecă cu scrisoarea. 

— Ai săvirşit o faptă minunată, spuse prinţul, în vălmăşagul acela de 
gînduri întunecate ai desteptat în el simtaminte bune. 


— Asta zic şi eu, printe, şi ce frumos ştii dumneata să le explici toate 
astea după îndemnul minunat al inimii dumitale! strigă generalul 
entuziasmat, şi în acelaşi timp, lucru curios, lacrimi adevărate îi sclipiră în 
ochi. Da, printe, a fost un spectacol grandios! Dar, ştii, era cit pe ce să-l 
urmez la Paris şi, nici vorbă, aş fi împărtăşit cu el captivitatea în „insula 
toridă a surghiunului", dar, vai, soarta ne-a despărţit! El plecă spre insula 
stincoasa, unde, o singură dată măcar, în clipele de sfişietoare tristeţe, şi-o 
fi amintit poate de lacrimile baietasului de la Moscova care, la despărţire, îl 
îmbrăţişase în semn de iertare. Cît despre mine, am fost trimis la şcoala 
militară, unde n-am găsit decit o disciplină severă, camarazi grosolani şi... 
vai! cît de departe sînt toate astea în scurgerea vremii! „Nu vreau sa te 
despart de maicuta ta şi de aceea nu te iau cu mine! îmi spuse el în ziua 
retragerii. Dar aş dori să fac ceva pentru tine!" Era gata să încalece. 
„Scrieţi-mi ceva, ca amintire, în albumul surorii mele", spusei cu 
timiditate, căci vedeam cit era de tulburat şi de întristat. se întoarse din 
drum, ceru o pana de scris şi luă albumul. „Ce vîrstă are sora ta?" întrebă 
el cu pana în mina. „Trei ani", i-am răspuns. ,, Petite fille, alors." Şi aşternu 
următoarele cuvinte: 

Ne mentez jamais! 

Napoleon, votre ami sincere. 

Un asemenea sfat, în asemenea clipe dramatice, spune şi dumneata, 
printe! 

- Da, e foarte semnificativ. 

- Fila aceea de album a fost păstrată într-o rama aurită, sub sticlă, şi 
atirnata pe perete, la locul cel mai vizibil, şi a stat acolo cit a trait sora- 
mea... a murit la facere; unde o fi acum, nu mai ştiu... dar... ah! 
Dumnezeule, s-a făcut ora două! Ce mult te-am reţinut, printe! E de 
neiertat! 

- Ba deloc, murmură prinţul, dimpotrivă, mi-ai povestit nişte lucruri 
atit de interesante... şi... în sfîrşit... îţi sînt recunoscător. 

- Prinţe! rosti generalul, stringind din nou cu putere mina lui Miskin 
şi ţintuindu-l cu o privire scinteietoare, ca şi cum şi-ar fi revenit dintr-o 
dată, luminat de o idee subită. Dragă printe, dumneata eşti atit de bun, ai 
o inimă atit de curată şi de credulă, încît uneori îmi vine să-ţi pling de mila. 
Mă uit la dumneata cu înduioşare; Dumnezeu să te aibă în paza lui! Fie ca 
viaţa dumitale să-nflorească de acum înainte... în dragoste. A mea s-a 
sfîrşit! Ah! iartă-mă, iartă-mă! 

Generalul îşi acoperi faţa cu miinile şi părăsi odaia aproape în fugă. 
Emotia lui era sinceră, şi prinţul n-o punea la îndoială. Isi dădea seama că 
batrinul a plecat beat de succesul lui; dar ceva în adincul inimii îi spunea 
că generalul aparţine acelei categorii de mincinoşi care, cu toate că mint 
cu voluptate, cu o pasiune frenetică, rămîn totuşi îndeajuns de lucizi 
pentru ca şi în momentele de suprem extaz faţă de elucubraţiile lor 
fanteziste să aibă o cit de vagă bănuială ca nu li se dă crezare şi că nici n- 
ar putea să fie crezuti - în starea în care se afla acum, se putea întîmpla 
ca, revenindu-şi, bătrînul să se simtă ruşinat peste măsură, să înceapă a 
bănui că prinţul l-a ascultat mai mult de milă şi să se considere deci 
profund ofensat. 

„Oare n-am greşit încurajindu-l şi aducîndu-l în halul acesta de 
exaltare?" se nelinişti prinţul, dar nu mai putu rezista şi izbucni într-un 


hohot de ris nestapinit care tinu cîteva minute. Pe urmă era cit pe ce să-şi 
reproşeze aceasta izbucnire, dar se razgindi numaidecit, dindu-si seama ca 
n-are nici o vină, pentru că realmente simţea o milă nemărginită pentru 
bietul general. 

Presimtirile lui se adeveriră. Chiar în seara aceea primi un biletel pe 
cit de ciudat, pe atit de scurt si de categoric. Generalul Ivolghin îl informa 
că se vede nevoit să întrerupă relaţiile cu dinsul, că-l stimează şi-i este 
recunoscător, dar că nici chiar de la dinsul nu vrea să primească „dovezi 
de milă umilitoare pentru demnitatea unui om şi aşa destul de nenorocit". 
Aflînd că batrinul se instalase din nou la Nina Aleksandrovna, prinţul îşi luă 
grija pentru soarta lui. După cum văzurăm însă, Ardalion Aleksandrovici 
făcuse nişte boroboate şi fata de Lizaveta Prokofievna. N-avem cum să 
relatăm aici toate amănuntele; ne marginim doar să spunem că aceasta 
vizită o inspaiminta mai întîi pe Lizaveta Prokofievna, iar pina la urmă, 
după ce generalul şi-a permis nişte aluzii puţin măgulitoare la adresa lui 
Ganea, fu cuprinsă de un acces de furie şi-l dădu afară din casă. lată 
motivul pentru care batrinul petrecu o noapte atit de agitată, iar a doua zi 
dimineaţa, pierzindu-si cumpătul, fugi în neştire afară, în stradă, într-un hal 
de surescitare vecină cu nebunia. 

Kolea, care nu izbutea să priceapă nimic din toate astea, crezu că-l 
poate domoli luîndu-l cu severitate. 

- Ei bine, ce ne facem acuma? încotro s-o apucăm, ce zici, generale? 
se framinta el. La print nu vrei să te duci, cu Lebedev te-ai certat, bani n- 
ai; cît despre mine, sînt întotdeauna lefter; am rămas de căruţă în mijlocul 
străzii. 

- E mai plăcut să fii pe căruţă decit să rămii de căruţă, mormăi 
generalul. Cu... acest calambur, am obţinut un succes extraordinar într-un 
cerc de ofiţeri... în patruzeci şi patru... una mie... opt sute... Patruzeci şi 
patru, da!... Nu mai ţin minte... O! Nu-mi mai aminti, nu-mi mai aminti de 
nimic! „Unde-mi eşti, tinereţe? Unde-mi eşti voiosie?" Cine a spus asta?... 
Cine a spus-o, Kolea? 

- Gogol, în Suflete moarte, tată, răspunse Kolea şi se uită cu spaimă 
la tatăl său. 

- Suflete moarte! O, da! moarte! Cînd ai să mă îngropi, să scrii pe 
mormîntul meu: Aici odihneşte un suflet mort! 

Ruşinea e pe urma mea! 

Cine a spus asta, Kolea? 

- Nu ştiu, tată. 

Generalul se opri o clipă din mers. 

- Auzi, cică, Eropegov n-a existat! Eroşka Eropegov! ţipă el ca 
apucat. Şi asta mi-o spune fiul meu, propriul meu fiu!... Eropegov, un om 
care vreme de unsprezece luni mi-a ţinut loc de frate, pentru care m-am 
bătut în duel... Prinţul Vigorotki, căpitanul nostru, îi spune odată, la un 
pahar de vin: „Iu, Grişa, unde ai cîştigat ordinul Anna?" Acesta răspunde: 
„Pe cîmpul de bătălie al patriei mele, iată unde l-am cîştigat!" lar eu, de 
colo, m-apuc să strig: „Bravo, Grişa!" Ei bine, aşa s-a iscat duelul, iar mai 
tîrziu s-a căsătorit cu... Maria Petrovna Su... Sutughina şi pe urmă a fost 
omorît pe cîmpul de luptă... Un glonţ a ricosat de pe crucea pe care-o 
purtam la piept şi l-a lovit drept în frunte. „N-am să te uit niciodată!" strigă 
el şi căzu mort. Am... am servit cu cinste, Kolea, mi-am slujit patria cu 


abnegatie, cu devotament, dar oprobriul, dezonoarea... „ci dezonoarea mă 
urmăreşte!"... Nina şi cu tine să veniţi la mormîntul meu... „Biata Nina!" 
aşa îi spuneam altădată, Kolea. De mult, la începutul căsniciei noastre, şi-i 
plăcea atit de mult... Nina, Nina, ce viata ţi-am facut! Cum mai poţi să 
mă iubeşti, suflet chinuit şi răbdător! Maică-ta are un suflet de înger, 
Kolea, auzi, un suflet de înger! 

- Ştiu, tată. Tată drag, să ne întoarcem acasă, la mama. Adineauri a 
fugit după noi. Ei, hai, de ce ai rămas locului?... şi acum, ce rostare sa 
plingi? 

Kolea plingea şi el, sarutind miinile tatălui său. 

- Mie îmi säruti mîinile, mie? 

- Da, îţi sărut miinile. Ce-i de mirare? Si ce te-a apucat, 
coscogeamite general, un ostaş, să plingi în mijlocul străzii? Haidem, să 
mergem! 

- Dumnezeu să te binecuvinteze, dragul meu băiat, pentru respectul 
pe care-l păstrezi unui om dezonorat - da, da, unui moşneag acoperit de 
ruşine, tatălui tău... iti doresc să ai un fiu care să-ţi semene...Le roi de 
Rome... O, „blestemată să fie casa aceasta!" 

- Ei, dar ce-s toate astea, zău? se apără Kolea. Ce se petrece? Pentru 
ce nu vrei să te întorci acum acasă? Ţi-ai pierdut minţile? 

- Am să-ţi explic, am să-ţi explic... am să-ţi spun totul; nu striga, să 
nu ne audă... Le roi de Rome... Ah! m-apasă greu uritul! 

Doică, unde ţi-e mormîntul?! 

Cine a spus asta, Kolea? 

- Nu ştiu cine, nu ştiu! Să ne întoarcem imediat acasă, imediat! Dacă 
trebuie, îl cotonogesc pe Ganka... încotro ai pornit-o iar? 

Dar generalul nu-l asculta, ci-l trăgea spre pridvorul unei case 
vecine. 

- Încotro mergi? E o casă străină! 

Generalul se aseza pe o treaptă, tinindu-| mereu pe Kolea de brat şi 
străduindu-se să-l atragă mai aproape de el. 

- Apleacă-te, apleacă-te!, murmura el. Am să-ţi spun tot... ruşine... 
apleacă-te... apropie-ti capul, am să-ţi spun ceva la ureche... la ureche... la 
ureche... 

- Dar ce ai? făcu Kolea îngrozit, aplecîndu-şi supus capul. 

-Le roi de Rome... şopti generalul, zgiltiit de un tremur. 

- Cum?... Ce ai mereu cu le roi de Rome? Ce ţi-a venit? 

- Eu... eu... reîncepu în şoaptă generalul, agatindu-se din ce în ce 
mai tare de umărul „băieţaşului sau", eu vreau... vreau să-ţi... tot, Maria... 
Maria... Petrovna Su-su-su... 

Kolea se desprinse din miinile tatălui său, îl apucă de umeri şi-l Privi 
cu un aer inspaimintat. Faţa batrinului devenise stacojie, buzele i se 
invinetisera, convulsii uşoare îi crispau fata. Deodată se datină şi se lăsă 
moale în braţele lui Kolea. 

- Atac de apoplexie! exclamă acesta cu disperare, dumerindu se abia 
atunci ce se întîmplă. 


V 


E drept că Varvara Ardalionovna, în discuţia cu fratele ei, cam 


exagerase ştirile privitoare la apropiata căsătorie a prinţului cu Aglaia 
Epancina. Poate cu intuiţia ei de femeie, înzestrată cu o puternică doză de 
perspicacitate, ghicise oarecum ceea ce trebuia să se întîmple într-un 
viitor foarte apropiat sau, poate, îndurerată de spulberarea unui vis (în 
care, de altfel, nu-şi pusese speranţe prea mari), n-a putut să reziste unei 
porniri omeneşti, explicabilă, de a exagera nenorocirea adăugind o 
picătură de venin la chinurile fratelui său, pe care, de altfel, îl iubea şi-l 
compătimea sincer. În tot cazul, nu avea cum să afle noutăţi chiar atît de 
precise de la domnişoarele Epancin, în afară doar de vagi aluzii, vorbe 
spuse pe jumătate, ca şi tăceri deopotrivă de enigmatice. Sau poate, cine 
ştie, surorile Aglaiei să fi aruncat dinadins cîteva apropouri ca s-o mai 
descoasa pe Varvara Ardalionovna sau, în sfîrşit, se poate presupune că n- 
au vrut să-şi refuze satisfacția feminină de a o necaji putin pe prietena lor 
din copilărie; era exclus ca ele să nu fi ghicit măcar, cit de cit, adevăratele 
intenţii ce o aduceau de atita timp pe Varia în casa lor. 

La fel şi prinţul Miskin, deşi era pe deplin îndreptăţit să-l asigure pe 
Lebedev că n-avea nimic să-i comunice şi că nici o schimbare neobişnuită 
nu intervenise în existenţa lui, putea, la rîndu-i, să se fi înşelat. În adevăr, 
cu toată lumea se petrecea un fenomen ciudat: fără să se fi întîmplat ceva 
special, se intimplasera foarte multe lucruri. lată ce a ştiut să intuiască 
foarte bine Varvara Ardalionovna cu instinctul ei sigur de femeie. Cum se 
face însă că toţi membrii familiei Epancin căpătaseră simultan aceeaşi 
convingere, că in viaţa Aglaiei se produsese un eveniment hotăritor şi că 
soarta ei trebuia să se decidă — cu greu s-ar putea urmări într-o relatare 
mai legată. Dar, de îndată ce ideea aceasta îşi făcuse loc în capul turor, 
pretinseră cu toţii c-au avut-o dintotdeauna; că-şi dăduseră seama mai 
demult şi că lucrul era limpede pentru dinsii încă de la „sărmanul cavaler" 
şi chiar înainte, dar că nu le venea să creadă atunci într-o asemenea 
presupunere absurdă. Aşa susțineau Aleksandra şi Adelaida. Lizaveta 
Prokofievna, bineînţeles, prevăzuse totul, ghicise totul înaintea tuturor, iar 
„inima îi era îndurerată" de multă vreme. Acum însă, cînd lucrurile 
amenințau să ia o întorsătură precisă, concretă, gindul acesta îi devenise 
insuportabil, mai cu seamă pentru că o făcea să-şi piardă capul. Deodată 
s-a văzut pusă în faţa unei situaţii care cerea o soluţie imediată; biata 
Lizaveta Prokofievna nu numai că nu putea să se hotărască, dar cu toate 
strădaniile ei nu izbutea nici măcar să se dumirească bine cum stau 
lucrurile. Problema de rezolvat era delicată: „O fi o partidă potrivită prinţul 
sau nu? E bine că s-a întîmplat aşa sau nu? Daca nu e bine (ceea ce e în 
afară de orice îndoială), de ce anume nu e bine? Şi dacă-i bine (tot ce se 
poate), mai ştii, de ce anume e bine?" Cit despre capul familiei, Ivan 
Feodorovici, bineînţeles, începu mai întîi prin a se mira, pentru ca apoi să 
mărturisească deodată că „într-adevăr şi lui i se păruse la un moment dat 
că observă ceva suspect". O privire severă a nevestei-sale însă îi închise 
gura. Dar dacă dimineaţa el putu să scape prin tăcere, seara, în schimb, 
cînd rămase între patru ochi cu Lizaveta Prokofievna, vazindu-se nevoit să 
vorbească, dădu drumul deodată, cu un curaj neobişnuit, la cîteva idei 
destul de nastrusnice: „în fond, ce este?..." (Pauză.) „Nici vorbă că totul e 
foarte curios, dacă o fi adevărat, şi că el nici nu încearcă să conteste, 
dar..." (o nouă pauză.) „Pe de altă parte, privind lucrurile cu mai mult 
curaj, prinţul ăsta, zău, e un băiat admirabil şi... şi... în sfîrşit, are un nume, 


e din neamul nostru; totul va apărea, ca să spun aşa, întru susţinerea şi 
reabilitarea numelui nostru de familie, degradat astăzi în ochii lumii, adică, 
înţelegi, Punîndu-ne din punct de vedere monden, căci, fără îndoială... 
lumea-i lume, n-ai ce-i face; dar, la urma urmei, este în primul rînd print si 
are şi ceva avere. Presupunind chiar că nu-i prea bogat, are un nume. Şi... 
si..." (De data aceasta, pauza se prelungi mult de tot şi generalul amuti 
definitiv.) Ascultînd discursul bărbatului său pînă capăt, Lizaveta 
Prokofievna îşi ieşi cu totul din fire. 

Era de părere că tot ce se intimplase „e o prostie de neiertat o 
nesocotinta condamnabila, o fantasmagorie neroadă şi absurdă!" întîi si- 
ntii că „prinţişorul acesta e un bolnav atins de idiotie, în al doilea rînd e un 
prost, care nu cunoaşte pe nimeni în societate si nici loc în societate nu 
are; cui să-l arăţi, ce te faci cu el, unde să-l plasezi? Un democrat 
imposibil, de neingaduit;dar cel putin un grad, un cin oarecare, cit de 
mizer, să fi avut; şi apoi... ce o să spună batrina Belokonskaia? Dar ce mai 
vorbă, parca un astfel de bărbat visam noi pentru Aglaia?" Argumentul 
acesta din urmă era, bineînţeles, decisiv. Inima ei de mamă se înfiora, 
singera şi lacrama, dar în acelaşi timp, undeva, în adincul sufletului, un 
glas tainic îi şoptea parcă: „Ce-i lipseşte, în definitiv, prinţului ca să fie o 
partidă acceptabilă?" Şi uite, tocmai aceste obiecţii pe care şi le opunea ea 
însăşi, ascultind de glasul inimii, o făceau cel mai mult să se framinte pe 
biata Lizaveta Prokofievna. 

Surorilor mai mari, în schimb, nu le displăcu deloc eventualitatea ca 
el să devină soţul Aglaiei; nici ideea în sine nu li se păru prea ciudată; într- 
un cuvînt, nu era deloc exclus ca surorile să se declare, la un moment dat, 
cu trup şi suflet de partea lui. Deocamdată însă, ele păstrau consemnul 
tăcerii. Se ştia din experienţă ca de cite ori Lizaveta Prokofievna se 
înverşuna împotriva unui anumit punct de vedere adoptat de ceilalţi 
membri ai familiei era un semn aproape sigur că ea acceptase de fapt, 
fără să mărturisească, acest punct de vedere. Oricum, Aleksandra 
Ivanovna a fost foarte curînd nevoită să rupă tăcerea. Mama ei, care de 
multă vreme luase obiceiul să-i ceară sfaturi, o chema ca s-o mai descoasă 
şi, mai ales, pentru a reconstitui împrejurările: „Cum s-au putut întîmpla 
toate astea? Cum de n-a ştiut nimeni? Pentru ce au tăcut cu toţii? Ce 
însemna acel cavaler sărman? Pentru ce numai ea, Lizaveta Prokofievna, e 
sortită să poarte pe umeri povara tuturor grijilor familiei - să observe şi să 
prevadă totul, iar ceilalţi să stea cu miinile în sin şi nici capul să nu-i 
doara?"etc, etc.Aleksandra Ivanovna se arătă la început foarte prudenta si 
se mărgini să spună că şi ea este de părerea tatălui ei, socotind că 
însurătoarea prinţului Miskin cu una din domnisoarele Epancin nu lăsa 
nimic de dorit din punctul de vedere al convenientelor mondene. Încetul cu 
încetul, inflacarindu-se,ajunse chiar să adauge că prinţul nu era citusi de 
putin un ,,prostanac" si nici n-a fost vreodată; cit despre faptul că nu avea 
nici un fel de cin, raminea de văzut dacă, în cîţiva ani, la noi în Rusia, 
importanţa unui om se va mai măsura după grade şi funcţii sau după cu 
totul altceva. La care mama o repezi pe loc, că e o „liber-cugetătoare" şi 
că e de vină pentru toate astea „blestemata problemă a femeii" - cauza 
tuturor relelor. La o jumătate de ceas după aceea, Lizaveta Prokofievna se 
duse în oraş şi de acolo la Kamennii Ostrov, ca s-o vadă pe batrina 
prinţesă Belokonskaia care tocmai se afla la Petersburg şi urma să plece 


curînd. Belokonskaia era naşa Aglaiei. 

„Bătrîna" Belokonskaia ascultă destăinuirile febrile şi exasperate ale 
Lizavetei Prokofievna, fără să se lase impresionată de lacrimile nenorocitei 
mame; ba o privi chiar cu un aer batjocoritor. Era o femeie teribil de 
despotică această „bătrina" Belokonskaia; nu-şi uita niciodată rangul chiar 
şi faţă de cele mai vechi prietene ale ei. Pentru că se interesase cu treizeci 
şi cinci de ani în urmă de Lizaveta Prokofievna, o trata mereu ca peo 
protegée şi nu-i putea ierta independenţa caracterului. Prinţesa se 
mulţumi să-i atragă atenţia între altele că „ei toţi sînt porniţi să exagereze 
lucrurile; după cum i se pare, între cei doi nu este nimic serios şi, ca atare, 
era mai bine să mai aştepte să vadă cum se vor desfăşura lucrurile. 
Prinţul, după părerea ei, era un tînăr cumsecade, deşi bolnav, cam ciudat, 
prea din cale-afara de modest şi lipsit de prestanta. Mai rău era că între- 
tinea o metresă în văzul lumii." Lizaveta Prokofievna înţelese foarte bine 
că prinţesa Belokonskaia era cam supărată pentru faptul ca ceea ce 
pusese la cale cu Evgheni Pavlovici a dat greş. Generăleasa se întoarse la 
Pavlovsk şi mai intaritata de cum plecase la Petersburg, şi asta o simtira 
imediat toţi cei din preajma ei, căci trebuiră să-i înghită admonestările 
aspre, mai ales pentru că „şi-au pierdut cu toţii minţile", şi că, într-adevăr, 
„ca la noi la nimeni", că la nimeni altul aşa ceva nu s-ar putea întîmpla; 
„pentru ce am dat alarma, mă rog? Ce s-a întîmplat? Oricit m-aş sili să 
descoperi ceva, nu găsesc nimic care să mă incredinteze că într-adevăr s-a 
întîmplat ceva! Aşteptaţi, lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul! Cite nu i se 
pot năzări lui Ivan Feodorovici; trebuie neapărat să facem din tintar 
armasar?" etc, etc. şi multe altele de acest fel. 

Cu alte cuvinte, toată lumea trebuia să se calmeze, să privească cu 
singe rece lucrurile şi să aştepte... Dar, vai! liniştea nu tinu mai mult de 
zece minute. Prima lovitură fu dată apelului ei la cumintenie, calm şi singe 
rece, chiar de ştirile pe care le află Lizaveta Prokofievna la întoarcere, cu 
privire la cele ce s-au petrecut în lipsa ei. (întrevederea Lizavetei 
Prokofievna cu Belokonskaia avu loc chiar a doua zi după ce prinţul făcuse 
vizita aceea de pomină la Epancini, după miezul nopţii, crezind că era ora 
nouă.) Surorile Aglaiei au răspuns cit se poate de amănunţit la întrebările 
nerăbdătoare ale mamei lor, grăbindu-se s-o informeze că „în lipsa ei nu 
se intimplase mai nimic"; că prinţul a venit, că Aglaia s-a lăsat aşteptată şi 
a apărut abia după o jumătate de oră; primul ei cuvînt a fost să-i propună 
prinţului să joace şah; acesta însă e un ageamiu şi ea l-a bătut în doi timpi 
şi trei mişcări, lucru care a făcut-o să se înveselească; a ris de ignoranta 
lui şi şi-a bătut joc de el, de-ti era mai mare mila. Pe urmă i-a propus să 
joace cărţi, „popa prostul"; dar aici lucrurile s-au petrecut tocmai pe dos: 
prinţul s-a dovedit a fi, la „popa prostul", doctor în materie şi a jucat ca... 
un maestru. În zadar Aglaia a încercat să trişeze fără ruşine, alegîndu-şi 
cărţile în văzul lui de pe masă, asta n-a împiedicat-o să piardă, una după 
alta, toate partidele, cinci la rînd. Aglaia s-a făcut foc şi, pierzindu-si 
stăpînirea de sine, i-a aruncat prinţului în obraz o mulţime de cuvinte atît 
de usturătoare şi de jignitoare, încît el se opri din ris şi se făcu palid ca 
ceara cînd o auzi spunindu-i la sfîrşit: „N-am să mai pun piciorul în odaia 
asta, atit timp cit ramii dumneata aici; e chiar o nerusinare din partea 
dumitale să mai vii la noi, ba şi pe la miezul nopţii încă, după tot ce s-a 
intimplat". Apoi a ieşit trintind uşa. Prinţul părăsi casa distrus, şi în zadar 


fură toate strădaniile lor de a-l consola. Cam la un sfert de oră după aceea 
Aglaia cobori grăbită pe terasă, atit de vertiginos, încît nici n-avusese timp 
să-şi şteargă ochii plini de lacrimi; se grăbea aşa, deoarece sosise Kolea cu 
un arici. Au sărit cu toţii să vadă ariciul. Ca răspuns la întrebările lor, Kolea 
îi informă că ariciul nu era al lui, ci al unui camarad al său, un alt licean, 
Kostea Lebedev, care aştepta la poartă. Nu îndrăznise să intre cu el, 
pentru că avea un topor în mînă; cumpăraseră ariciul şi toporul de la un 
ţăran ce le ieşise în cale pe drum; ţăranul se oferise să le vinda ariciul şi ei 
l-au plătit cu cincizeci de copeici; cît despre topor, văzînd că e foarte bun, 
le-a venit deodată gust să-l cumpere. După ce ascultă toată povestea 
aceasta, Aglaia insistă pe lîngă Kolea să-i vinda ei ariciul, încercînd în fel şi 
chip să-l convingă şi spunindu-i în cele din urmă „Kolea dragă". Acesta a 
rezistat cît a rezistat, dar pînă la urmă n-a avut încotro şi l-a chemat pe 
Kostea Lebedev, care apăru într-adevăr cu un topor în mînă şi era foarte 
ruşinat din cauza asta. Dar s-a descoperit atunci că ariciul nu le aparţinea, 
ci era proprietatea unui alt camarad de-al lor, un oarecare Petrov, care le 
dăduse banii ca să-i cumpere Istoria lui Schlosser de la un al patrulea 
licean, acesta din urmă fiind nevoit, din cauza lipsurilor, s-o vinda pe 
nimica toată. Cei doi s-au oferit să-l servească pe prietenul lor, cînd 
intimplarea le-a scos înainte ariciul, şi ei, neputind rezista să nu-l cumpere, 
îi duceau acum lui Petrov ariciul şi toporul pe care le cumpăraseră în locul 
Istoriei lui Schlosser. Fata de insistenţele Aglaiei, băieţii i-au făcut hatirul, 
învoindu-se să-i vinda ariciul. De îndată ce s-a văzut în stăpînirea ariciului, 
ea îl puse, cu ajutorul lui Kolea, într-un coş de papură, îl acoperi cu un 
şervet şi îl rugă pe Kolea să-l ducă îndată prinţului din partea ei, cu 
rugămintea să-l primească „în semn de profundă stimă". Kolea făgădui cu 
bucurie să-i împlinească dorinţa, dar ceru lămuriri: „Ce tilc ascunde un 
asemenea dar?" la care Aglaia îi răspunse că nu era treaba lui. El îşi 
exprimă convingerea că ariciul acesta are un sens alegoric. Aglaia, 
supărată, îi declară pe fata că era un tinc şi nimic mai mult. Kolea replică 
îndată că dacă n-ar respecta în ea femeia, şi dacă el n-ar fi un om cu 
principii, i-ar arăta pe loc că ştie să răspundă la o asemenea insultă. La 
urmă Kolea, însoţit de Kostea Lebedev, plecă încîntat la culme să-i dea 
ariciul prinţului. Aglaia, văzîndu-l că vintura prea tare coşul cu ariciul, îi 
strigă de pe terasă, ca şi cum nici nu se certase pina atunci cu el: „le rog, 
Kolea dragă, ia seamă să nu cadă din cos". La fel si Kolea părea că nu-i 
păstrează vreo pică, pentru că se opri şi răspunse cu cea mai mare grabă: 
„Nu, n-am să-l las să cadă Aglaia Ivanovna, nu te teme!" dupa care o luă la 
fugă cit îl tinea picioarele. Aglaia izbucni în ris şi, foarte mulţumită, se urcă 
iute în odaia ei. Tot restul zilei a fost foarte veselă şi bine dispusă. 

Noutăţile acestea o zăpăciseră de tot pe Lizaveta Prokofievna De 
fapt, parca nu se intimplase cine ştie ce mare lucru, şi totuşi se simţi 
foarte tulburată şi nedumerita. Mai ales o intrigase ariciul. Ce o fi 
însemnînd ariciul ăsta? Oare ce se ascunde aici? Ce tilc poate să aibă? Un 
semn convenit între ei? Un fel de limbaj convenţional? Şi unde mai pui că 
bietul Ivan Feodorovici, care, din întîmplare, se afla de fata cînd 
generăleasa îşi punea cu îngrijorare toate aceste întrebări, cu răspunsul lui 
nu făcu altceva decit să toarne gaz peste foc. El era de părere ca nue 
vorba despre nici un fel de limbaj convenţional şi că ariciul era „pur şi 
simplu un arici, şi, dacă totuşi însemna ceva, apoi nu putea fi decit 


prietenie, uitarea jignirilor, împăcare; pe scurt, totul nu era decit o şotie şi, 
în orice caz, foarte nevinovata şi deloc reprobabila". 

Vom nota, între paranteze, că generalul ghicise bine. Ajuns acasă, 
după ce s-a văzut luat în ris şi alungat de Aglaia, prinţul, vreme de o 
jumătate de ceas, era pradă celei mai întunecate disperări, cînd, deodată, 
sosi Kolea cu ariciul. Imediat norii se împrăştiară şi prinţul părea că reînvie 
din morţi; îi puse lui Kolea întrebări peste întrebări, sorbindu-i fiecare 
cuvînt, îl rugă să-i repete de zeci de ori aceleaşi lucruri, rizind ca un copil şi 
stringindu-le în fiecare moment miinile celor doi liceeni, care se bucurau 
uitindu-se la dinsul cu ochii lor limpezi. Aşadar, Aglaia îl iertase, şi prinţul 
putea să se întoarcă la dinsa chiar în seara aceea; or, asta, pentru el, era 
nu numai principalul, ci totul! 

- Cit de copii sîntem încă noi, Kolea! Si... şi... ce bine e că sîntem 
aşa! exclamă el în cele din urmă, beat de fericire. 

- Pur şi simplu e îndrăgostită de dumneata, printe, şi nimic mai mult, 
răspunse grav şi cu autoritate Kolea. 

Prinţul întîi roşi, dar de data aceasta nu mai rosti nici o vorbă, în timp 
ce Kolea bătea din palme şi ridea; nu trecu nici un minut şi prinţul se porni 
şi el pe ris; după aceea, tot restul timpului îi păru atît de lung, incit la 
fiecare cinci minute se uita la ceas, ca să vadă cit mai e pina seara. 

La Epancini, atmosfera era din ce în ce mai încordată, pînă cînd 
Lizaveta Prokofievna, neputind să se mai stapineasca, se lăsă pradă unui 
adevărat acces de isterie.Nici argumentele sotului,nici sfaturile fiicelor n-o 
putuseră opri şi ea trimise după Aglaia,voind să-i pună o ultimă întrebare 
şi să capete un răspuns limpede, hotărit. 

„Ca să se termine odată într-un fel, şi să nu mai vorbim de asta! 
Altminteri, adăugă ea, n-aş mai ajunge să trăiesc nici pînă diseară!" Numai 
atunci familia Epancin îşi dădu seama de proporţiile absurde pe care le 
luase incidentul. Nimic, în afară de o mirare prefăcută, semne de 
indignare, hohote de ris şi ironii la adresa prinţului şi a tuturor celor care o 
întrebau, nu reuşiră să scoată de la Aglaia. Lizaveta Prokofievna se puse la 
pat şi nu-şi părăsi odaia decit la vremea ceaiului, în momentul cînd prinţul 
trebuia să sosească. Il aştepta cu înfrigurare şi, cînd Miskin apăru, era cit 
pe-aci s-o apuce o criză de nervi. 

În ce-l privea, prinţul îşi făcu intrarea cu timiditate, aproape bijbiind, 
cu un zîmbet ciudat pe buze, uitindu-se iscoditor în ochii celor de fata, 
întrebîndu-i parca de ce Aglaia nu era acolo; observase imediat absenţa ei 
şi faptul acesta îl înspăimîntă. Societatea se compunea, în seara aceea, 
numai din membrii familiei. Prinţul S. era reţinut la Petersburg pentru nişte 
afaceri legate de moartea unchiului lui Evgheni Pavlovici. „Să fi fost el 
aici... mai spunea cite ceva", se căina în gînd Lizaveta Prokofievna. Ivan 
Feodorovici Părea extrem de îngrijorat; Aleksandra şi Adelaida aveau un 
aer grav şi, ca un făcut, tăceau de parcă ar fi luat apă-n gură. Lizaveta 
Prokofievna nu ştia cu ce să înceapă conversaţia. La sfirsit, pe negindite, 
se apucă să critice calea ferată, uitindu-se la musafirul ei cu un aer 
provocator. Dar, vai! Aglaia tot nu se arăta şi prinţul părea că-şi pierde 
cumpătul. Bîiguind ca un copil prins cu vreo vină, începu să-şi dea cu 
părerea despre utilitatea drumului de fier, dar Adelaida izbi în ris şi din nou 
Miskin deveni mic si neajutorat. În clipa aceea tocmai intră calmă şi gravă 
Aglaia; după ce a răspuns ceremonios la salutul musafirului, se aşeză în 


locul cel mai vizibil de lîngă masa cea rotundă, pe urmă se uită întrebător 
la prinţ. Cu toţii şi-au dat seama că a sosit momentul unei explicaţii 
hotaritoare. 

- Ai primit ariciul? aproape ca se rasti ea la print pe un ton foarte 
ferm. 

- Da, raspunse el rosind si cu sufletul cit un purice. 

- Atunci te rog sa spui imediat ce parere ai despre acest dar. E 
absoluta nevoie pentru linistea mamei si a intregii familii. 

- Asculta, Aglaio... nu se putu retine generalul. 

- Asta intrece orice masura, interveni consternata Lizaveta 
Prokofievna. 

- Nu e vorba despre nici un fel de măsură, maman, replică îndată, 
pe un ton aspru, fata. l-am trimis astăzi un arici prinţului şi doresc să-i 
cunosc părerea. Ei bine, printe? 

- Adică ce fel de părere, Aglaia Ivanovna? 

- În privinţa ariciului. 

- Îmi dai voie... Presupun, Aglaia Ivanovna, că vrei să ştii cum am 
primit... sau, mai bine zis, cum mi-am explicat... trimiterea... acestui arici, 
adică... în cazul acesta, cred că... într-un cuvînt... 

Respirația i se taie şi nu mai continuă. 

- Deocamdată, văd că n-ai spus mare lucru, reluă Aglaia, după ce 
aşteptă cîteva secunde. Fie, hai să lăsăm ariciul deoparte; mă bucur însă 
că pot să pun capăt o dată pentru totdeauna unei situaţii incilcite. Aş vrea 
să aud personal şi din gura dumitale, daca intentionezi sau nu să mă ceri 
în căsătorie? 

- O, Doamne! se îngrozi Lizaveta Prokofievna. 

Prinţul tresäri, lăsîndu-se cu tot corpul pe spetează. Ivan Feodorovici 
rămase impietrit; Aleksandra şi Adelaida încruntară sprincenele. 

- Nu minţi, prinţe, spune adevărul. Din pricina dumitale, sînt mereu 
hartuita cu tot felul de întrebări, care de care mai ciudate, 

- Întrebările acestea au, de bună seamă, şi ele vreun temei! 
Răspunde! 

- Nu te-am cerut în căsătorie, Aglaia Ivanovna, spuse prinţul, 
inviorindu-se deodată, dar... ştii singură că te iubesc şi cred în dumneata... 
chiar şi acum... 

- Te-am întrebat foarte clar: îmi ceri mîna ori nu? 

- O cer, răspunse el mai mult mort decit viu. 

O mişcare generală întîmpină aceste cuvinte. 

- Nu aşa, draga mea, interveni Ivan Feodorovici foarte agitat, e... e 
aproape cu neputinţă, dacă-i asa, Glasa...lertare, printe, iertare, dragul 
meu!... Lizaveta Prokofievna! o chemă el în ajutor pe nevasta-sa, ar 
trebui... să lămurim... 

- Refuz, refuz! Mă dispensez! dădu generăleasa din miini. 

- Dă-mi voie, maman, să spun şi eu ce am de spus; în chestiunea 
asta, mi se pare că şi eu am dreptul să vorbesc; se hotărăşte acum un 
moment crucial al vieţii mele (Aglaia s-a exprimat întocmai în aceste 
cuvinte) şi vreau să mă conving personal, de altfel îmi pare bine că toată 
lumea e de fata... Dă-mi voie aşadar să-ţi pun o întrebare, printe: dacă „ai 
asemenea intenţii", cum anume te gindesti să-mi asiguri fericirea? 

- Nu ştiu, zău, ce aş putea să-ţi răspund, Aglaia Ivanovna; adică... 


adică... ce anume să răspund! Şi-apoi... e nevoie neapărat? 

- Înţeleg, eşti emoţionat, te-ai fisticit şi abia îţi mai tragi sufletul; 
odihneste-te putin şi vino-ti în fire; bea un pahar cu apă sau aşteaptă ca ti 
se va servi numaidecit un ceai. 

- Te iubesc, Aglaia Ivanovna, te iubesc mult; numai pe dumneata te 
iubesc şi... te rog, nu glumi cu asta; te iubesc nespus. 

- Totuşi e o chestiune gravă, nu mai sîntem copii, şi trebuie să privim 
lucrurile şi din punct de vedere practic... Fă bine şi spune-mi, te rog, în ce 
constă averea dumitale? 

- Vai, vai, Aglaio! Ce-i cu tine? Nu aşa se discută chestiunile astea, 
nu aşa... murmură generalul inspaimintat. 

- E o ruşine! şuieră printre dinţi Lizaveta Prokofievna, dar destul de 
tare ca să fie auzită. 

- E nebună! şopti la fel de tare şi Aleksandra. 

— Averea mea... vrei să spui, ce bani am? întrebă prinţul mirat 

— Exact. 

— Am... am acum o sută treizeci şi cinci de mii de ruble, se bilbii el, 
devenind roşu ca racul. 

— Numai atit? întrebă ea tare, sincer mirata si fără să roşească citusi 
de puţin; de altfel, nu face nimic, mai ales dacă cineva ştie să trăiască cu 
economie. Te gindesti să-ţi iei vreo slujbă? 

— Voiam să mă prezint la examenul de preceptor particular la copii. 

— O idee excelentă; desigur, asta ne va mări veniturile. Dar nu te-ai 
gîndit să te faci kammerjunker la palat? 

— Kammerjunker... la palat? Nici prin minte nu mi-a trecut, dar... 

Era prea de tot; pierzindu-si răbdarea, Adelaida si Aleksandra pufniră 
în ris. Adelaida observase de mult ca Aglaia abia izbuteşte şi ea să-şi 
retina risul care o năpădea, crispindu-i obrazul cu trăsăturile atit de 
mobile. Aglaia se uită mai întîi cu un aer amenintator la cele două surori 
înveselite, dar seriozitatea ei nu dură nici o clipă şi, nemaiputindu-se 
stapini, izbucni la rindu-i într-un hohot nebun, aproape isteric; apoi sări de 
pe scaun şi ieşi val-virtej din odaie. 

— Am ştiut eu că nu-i decit o glumă şi nimic mai mult! strigă 
Adelaida. N-a fost decit o joacă de la început şi pina la sfîrşit, de cum i-a 
venit ideea cu ariciul. 

— Nu! Aşa ceva n-am să permit, n-am să permit! strigă minioasa la 
culme Lizaveta Prokofievna şi porni repede după Aglaia. 

Aleksandra şi Adelaida se grăbiră s-o urmeze. Rămăsese în odaie 
numai prinţul cu generalul. 

— Nemaipomenit!... Ţi-ai fi putut închipui aşa ceva, Lev Nikolaici? 
întrebă răstit generalul, care cu siguranţă nu-şi dădea nici el bine seama 
ce voia să zică. Nu zău, spune şi dumneata! 

— Vad ca Aglaia Ivanovna şi-a bătut joc de mine, răspunse Miskin cu 
tristeţe. 

— Aşteaptă puţin, frate, mă duc puţin acolo, iar tu aşteaptă un 
minut... pentru că... Dar explică-mi cel puţin tu, Lev Nikolaici, ce s-a 
petrecut între voi şi ce înseamnă toate astea în ansamblul lor, ca să 
înţeleg şi eu! Trebuie să recunoşti, prietene, că în calitatea mea de părinte, 
oricum îi sînt tată, şi totuşi nu pricep nimic; explică-mi cel 
puţin tu... 


- O iubesc pe Aglaia ivanovna; ea ştie acest lucru şi... cred că îl ştie 
de multă vreme. 

Generalul ridică din umeri. 

- Ciudat, ciudat... şi o iubeşti mult? 

- Da, mult de tot. 

- Ciudat, foarte ciudat. Adică, vreau să spun că e o surpriză, o 
adevărată lovitură de teatru, încît... Vezi, dragă, nu vorbesc de avere (desi 
te credeam mai bogat), dar... pentru mine, fericirea fiicei mele... în sfîrşit... 
ai fi în stare, ca să spun aşa, să-i asiguri fericirea? Si... şi... cum vine asta: 
e numai o glumă din partea ei sau e chiar serios? Nu vorbesc de tine, ci de 
ea! 

De după uşă răsună glasul Aleksandrei, chemîndu-l pe taică-său. 

- Aşteaptă, dragă prietene, aşteaptă! Asteapta şi mai gindeste-te, 
mă întorc îndată... spuse el grăbit şi cu un aer speriat alergă la chemarea 
Aleksandrei. 

Le găsi pe nevasta-sa şi pe fiica mai mică plingind una în braţele 
celeilalte. Erau lacrimi de fericire, de înduioşare şi de împăcare. Aglaia o 
săruta pe miini, pe obraji şi pe gură; amindoua se ţineau strîns 
îmbrăţişate... 

- Ei, uite, priveşte-o, Ivan Feodorovici, zi-i Aglaia şi pace! spuse 
Lizaveta Prokofievna. 

Aglaia îşi înălţă capul de pe pieptul mamei sale şi, cu fata radiind de 
fericire, se întoarse către tatăl ei; ridea sonor şi zglobiu, în timp ce 
lacrimile îi şiroiau încă pe obraz; se repezi apoi dintr-o săritură la general, îl 
strînse în braţe şi-l sărută de cîteva ori. După aceea, se întoarse din nou 
să-şi ascundă fata la pieptul mamei şi din nou o podidi plinsul.Lizaveta 
Prokofievna o cuprinse în brate,invelind-o cu capătul şalului ei. 

- Şi de ce ne-ai ţinut pe jăratic atita, răutate mică ce eşti?! spuse 
dojenitor, dar veselă şi uşurată parcă de o mare povară. 

— Răutate, da, da, răutate! întări Aglaia. Sînt o uricioasă, o 
alintătură! Spune-i şi tatii. A, uite-l că-i aici. Tată, eşti aici? Auzi, adăugă 
ea, rizind printre lacrimi. 

— Scumpa mea, odorul meu! şi, nemaiputind de bucurie, Ivan 
Feodorovici apucă mina fiicei sale şi începu s-o sărute (fără ca ea să şi-o 
retragă). Vasăzică îl iubeşti pe... acest tînăr? 

— Nu, nu, nu! Nici un pic! Nu pot să-l sufăr... mi-e nesuferit acest 
tînăr al vostru! strigă, săltîndu-şi capul din nou înfuriată Aglaia. Şi dacă 
mai îndrăzneşti vreodată, tată... vorbesc serios, auzi, vorbesc foarte 
serios!... 

Vorbea într-adevăr serios: se înroşise toată şi ochii îi scînteiau 
minios. Generalului îi pieri piuitul şi uitîndu-se speriat la Lizaveta 
Prokofievna o văzu că-i face semn discret, cum că, intelesese el: „Mai 
slăbeşte-o cu întrebările". 

— De, dacă aşa stau lucrurile, îngeraşul meu, fă cum vrei tu, tu 
hotărăşti; dar el aşteaptă acolo singur; n-ar fi mai bine să-l facem să 
înţeleagă, cu delicateţe, că ar fi cazul să plece? 

La rîndul său, generalul îi făcu discret cu ochiul nevesti-sii. 

— Nu, nu, n-are nici un rost, mai ales cu „delicateţe“... întoarce-te 
la... dînsul, vin şi eu pe urmă, vin imediat. Vreau să-mi cer iertare de la 
tinârul acesta, căci l-am jignit. 


— Adevărat, l-ai jignit şi încă cum! întări cu seriozitate Ivan 
Feodorovici. 

— In cazul acesta...ramineti mai bine cu toţii aici, eu mă duc mai 
întîi singură, iar voi veniţi după mine, să intraţi în aceeaşi clipă; aşa-i mai 
bine. 

Ajungind pînă la usa, Aglaia se razgindi, se întoarse brusc şi anunţă 
cu tristeţe: 

— O să mă apuce risul, zău aşa! Am să leşin de ris! 

In clipa următoare făcu iar calea întoarsă şi alergă la prinţ. 

— Ei bine, ce o fi insemnind purtarea ei? Cum crezi? întrebă grăbit 
Ivan Feodorovici. 

— Mi-e şi teamă să rostesc cuvintul, zise fără răgaz Lizaveta 
Prokofievna, dar, după părerea mea, e limpede. 

— Şi după mine e limpede. Limpede ca ziua. Îl iubeşte. 

- Mai mult, e îndrăgostită foc, se amestecă Aleksandra Ivanovna. Dar 
ce o fi găsit la el? 

— Dumnezeu s-o binecuvinteze, dacă aşa vrea soarta! şi Lizaveta 
Prokofievna îşi făcu cu evlavie semnul crucii. 

- Asta îi e soarta, de bună seamă, întări generalul, şi de soartă nu 
scapi! 

După aceea intrară cu toţii în salon, unde îi aştepta o nouă surpriză. 

Aglaia nu numai că nu izbucni în ris, aşa cum se temuse, ci 
dimpotrivă, se apropie de prinţ cu un fel de timiditate şi-i spuse cuminte şi 
supusă: 

— larta, te rog, purtarea nesăbuită a unei fete răzgiiate, proaste şi 
răutăcioase, începu ea, luîndu-i mîna, şi fii sigur că noi te stimăm cu toţii 
mult de tot. Şi dacă mi-am permis să iau în deridere... naivitatea dumitale 
atit de frumoasă, consideră lucrul acesta drept o copilărie; iartă-mă că m- 
am incapatinat să stărui într-o prostie care, fără îndoială, nu poate avea 
nici cea mai mică consecinţă... isprăvi ea cu un ton deosebit de 
semnificativ... 

Tatăl, mama şi surorile sosiră în salon la vreme ca să asiste la 
această scenă, şi pe toţi îi uimi fraza cu „o prostie care nu poate avea nici 
cea mai mică consecinţă" şi mai cu seamă seriozitatea cu care Aglaia a 
rostit aceste cuvinte. Toţi membrii familiei schimbară între ei priviri 
întrebătoare, şi numai prinţul era în al nouălea cer şi părea că nici nu 
pricepe tilcul celor spuse de tinara fata. 

— Pentru ce vorbeşti aşa? tngina el. Pentru ce... îmi ceri iertare...? 

Ar fi vrut chiar să spună că nu merita să i se ceară iertare. Cine ştie, 
poate că sesizase şi sensul cuvintelor semnificative ale Aglaiei despre „o 
prostie ce nu poate avea nici cea mai mică consecinţă". Dar cum era un 
om ciudat, poate că se bucura chiar de ceea ce ar fi trebuit să-l întristeze. 
Oricum ar fi, un lucru era cert: se simţea în culmea fericirii numai pentru 
faptul că putea din nou să vină s-o vadă pe Aglaia, că i se permitea să-i 
vorbească, să stea alături de ea şă să se plimbe cu ea şi — cine ştie? — 
poate că s-ar fi mulţumit numai cu atit o viaţă întreagă! (Tocmai de 
această prea modestă şi calmă, prea putin pretențioasă pasiune se 
temuse pare-se mai mult ca de orice Lizaveta Prokofievna, căci în adincul 
sufletului ghicise substratul ei platonic; şi erau multe lucruri de care 
generăleasa se temea în taină şi pe care nici nu putea să şi le formuleze 


limpede) 

Era de neînchipuit ce mult se înviorase prinţul în seara aceea şi în ce 
bună dispoziţie era. Veselia lui era aşa de mare, încit, privindu-l, deveneai 
şi tu mai vesel — aşa s-au exprimat mai tîrziu surorile Aglaiei. Prinsese 
gust de vorbă, ceea ce nu i se mai intimplase din ziua cînd, cu şase luni 
înainte, vizitase pentru prima oară familia Epanein. După întoarcerea la 
Petersburg, Miskin devenise scump la vorbă si nu demult, în fata tuturor, fi 
mărturisise prinţului Ş. că trebuie să-şi impună tăcere, deoarece n-avea 
dreptul să discrediteze o idee făcîndu-se interpretul ei. De data asta, a 
vorbit aproape singur toată seara, a povestit multe lucruri, raspunzind 
limpede şi cu bunăvoie la întrebările ce i se puneau. Dar nici pe departe nu 
se poate spune că întreținea o conversaţie mondenă. Atingea numai 
subiecte serioase, citeodata chiar prea complicate, filosofice. Prinţul 
expuse, între altele, şi cîteva idei proprii, cîteva observaţii personale cu 
caracter intim, încit toate acestea ar fi putut să para chiar ridicole, daca n- 
ar fi fost „aşa de bine expuse" — asta a fost, cel puţin, părerea unanimă a 
celor de faţă. Generalului, îndeobşte, îi plăcea conversaţia pe teme 
serioase; totuşi, şi el, şi Lizaveta Prokofievna găseau în sinea lor că de data 
aceasta discuţia era prea savantă; de aceea, spre sfirşit, au devenit cam 
posomoriti. Dar, înainte de a pleca, prinţul povesti mai multe anecdote 
foarte comice, rizind chiar el cu atita poftă, încit şi ceilalţi făcură haz, 
poate nu atit de anecdote, cît, mai ales, de veselia lui. În ce o priveşte pe 
Aglaia, abia dacă a pronunţat două-trei cuvinte toată seara; în schimb, îl 
asculta cu o atenţie încordată pe Lev Nikolaici sau, mai bine zis, nu şi-a 
mai luat ochii de la el. 

— Îl sorbea din ochi, nu alta! îşi aducea aminte mai tîrziu Lizaveta 
Prokofievna vorbind cu bărbatul ei. O clipă nu l-a slăbit din ochi şi n-a lăsat 
să-i scape o vorbă măcar, iar dacă-i spui că-l iubeşte, ti-aprinzi paie-n cap. 

- Ce să-i faci, aşa i-a fost, pesemne, soarta! răspunse ridicînd din 
umeri Ivan Feodorovici şi multă vreme după aceea repeta cuvîntul acesta, 
care-i plăcuse, se vede, mult. Ca om de afaceri ce nici lui, fireşte, nu putea 
să-i fie pe plac această întorsătură neprevăzută şi mai ales lipsa de 
claritate, de limpezime a situaţiei; pentru moment însă, se hotărise şi el să 
tacă şi să observe, uitindu-se drept în ochii Lizavetei Prokofievna. 

Dar starea aceasta de bună dispoziţie a familiei nu tinu mult timp. 
După o scurtă acalmie, se iscară noi furtuni. De a doua zi chiar, Aglaia se 
certă din nou cu prinţul şi asta s-a repetat în toate zilele următoare. 
Ceasuri întregi îl ţinea pe bietul prinţ sub focul ironiilor şi glumelor ei 
batjocoritoare, tratîndu-l ca pe un caraghios. E drept că stăteau uneori cite 
un ceas-două în boschetul din grădiniţa casei, dar toţi ceilalţi s-au convins 
că în tot acest timp prinţul îi citea Aglaiei un ziar sau vreo carte. 

- Ştii, spuse ea într-o zi, întrerupîndu-l din lectura ziarului, am 
observat că eşti foarte ignorant. Dacă te întreabă cineva în ce an a avut 
loc cutare eveniment, ce a făcut cutare personaj şi în care carte anume 
găseşti cutare idee, ramii mut. Ce situaţie umilitoare! 

- Ti-am spus doar că n-am făcut nici un fel de studii mai temeinice, 
răspunse prinţul. 

- Atunci ce ai temeinic în dumneata? Cum aş putea să te stimez 
după asta? Citeşte mai departe; sau nu, lasă, nu mai citi! 

Şi din nou, în seara acelei zile, cu toţii au surprins ceva ciudat şi 


enigmatic în comportarea Aglaiei. Prinţul Ş. tocmai se întorsese de la 
Petersburg. Aglaia a fost foarte prevenitoare cu el şi se interesă mult de 
Evgheni Pavlovici. (Prinţul Lev Nikolaevici nu sosise încă.) Deodată, prinţul 
Ş. îşi permise o aluzie la „noul şi apropiatul eveniment în familie" în 
legătură cu vorbele pe care le lăsase să-i scape Lizaveta Prokofievna, cum 
că va trebui, poate, să mai fie aminata putin nunta Adelaidei, pentru ca 
amîndouă perechile să se cunune în aceeaşi zi. Nimeni nu s-ar fi aşteptat 
ca Aglaia să-şi iasă din fire, respingind cu indignare „toate presupunerile 
acestea stupide; în furia ei o luă gura pe dinainte şi spuse, între altele, că 
„nu 

dispusă încă să înlocuiască pe amanta nimănui". 

Cuvintele sale uluiră pe toată lumea, dar mai cu seamă părinţii ei. 
Într-o convorbire secretă cu bărbatu-său, Lizavet Prokofievna stărui să i se 
ceară prinţului o explicaţie categorică în privinţa Nastasiei Filippovna. 

Ivan Feodorovici o asigură pe Lizaveta Prokofievna că din partea 
Aglaiei n-a fost decît „un acces de pudicitate" explicabil la o copilă, şi daca 
prinţul Ş. n-ar fi deschis vorba de căsătorie, Aglaia n-ar fi avut o asemenea 
ieşire, deoarece ea ştie foarte bine că toate astea nu sînt decit scorneli, 
calomnii ale unor rauvoitori şi nimic mai mult şi că Nastasia Filippovna se 
va mărita cu Rogojin; că, în sfîrşit, prinţul nu e cu nimic vinovat şi nu 
numai că nu întreţine nici un fel de relaţii de felul acesta, dar, pentru a 
spune tot adevărul, nici măcar nu le avusese vreodată. 

Cit despre prinţul Miskin, nimic nu era în stare să-i tulbure seni- 
nătatea şi continua să plutească într-un fel de beatitudine. O, desigur, 
surprindea şi el uneori în privirea Aglaiei întunecimi şi sclipiri de 
neastimpar, avea însă atita încredere în cu totul altceva din firea fetei, 
încît orice urmă de îndoială se risipea de îndată. Nimic nu putea să-i 
zdruncine această credinţă, din moment ce pătrunsese cu toată puterea în 
inima lui. Poate că, într-adevăr, prea era imperturbabil; aşa, cel puţin, i se 
paru şi lui Ippolit, cînd într-o zi, se întîlniră din întîmplare în parc. 

— Ei bine, am avut sau nu dreptate atunci cînd ţi-am spus că eşti 
îndrăgostit? începu el, venind cel dintii către print si oprindu-l. 

Prinţul îi întinse mina si îl felicită pentru „buna lui înfăţişare". Cum li 
se întîmplă adesea celor atinsi de oftică, părea că bolnavul prinsese cit de 
cît putere şi era mult mai vioi. 

Îl oprise pe Miskin cu intenţia de a-i strecura vreo aluzie răutăcioasă 
în legătură cu aerul lui fericit, dar schimbă deodată vorba şi începu să-i 
povestească despre situaţia lui, lamentindu-se într-un şir lung de vorbe 
încîlcite şi fără noima. 

- Nu poţi să-ţi închipui, încheie Ippolit, cît sînt de suciti, cit de 
meschini, egoişti, vanitosi şi banali oamenii aceştia! M-au luatla ei acasă, 
scontind că am să mor cit de curînd, şi iată că acum nu-şi mai pot stapini 
furia pentru că eu nu numai că nu mor, ci,dimpotrivă, mă simt mai bine. 
Ce sinistră comedie! Pun rămăşag că nu mă crezi! 

Prinţul nu voia să-l contrazică. 

- Mă bate uneori gîndul să mă mut din nou la dumneata, spuse 
recum în treacăt şi cu indiferenţă Ippolit.Asadar, nu-i crezi pe oamenii 
aceştia capabili să ofere ospitalitate unui om numai cu condiţia ca el să 
moară negresit şi cit mai repede? 

- Credeam că te-au invitat să locuieşti la ei din alte considerente. 


- Ehei, eşti departe de a fi un prostălău, cum spune lumea despre 
dumneata! Acum nu-i momentul potrivit, altfel ti-as dezvălui anumite 
lucruri despre acest Ganecika şi despre planurile lui. Te sapă, printe, te 
sapă fără ruşine şi... îmi vine să-ţi pling de milă, cînd te văd aşa de liniştit. 
Dar, din păcate, nu poţi fi altfel! 

- Ai găsit pentru ce să mă plingi! observă prinţul rizind. Crezi că m-aş 
simţi mai fericit dacă aş fi mai neliniştit? 

- Mai bine să fii nefericit, dar să ştii, decit fericit şi... să mori prost. 
După cit se pare, nici nu banuiesti că ai avea un rival şi... din această 
parte? 

- Cuvintele dumitale despre existenţa unui rival sînt puţin cam 
cinice, Ippolit; regret că n-am dreptul să-ţi răspund. Cit despre Gavrila 
Ardalionovici, spune şi dumneata, poate el să rămînă împăcat şi liniştit 
după tot ce a pierdut, bineînţeles dacă eşti cit de cit la curent cu treburile 
lui? Cred că numai din acest punct de vedere trebuie să-l judeci. Mai are 
timp să se îndrepte, are o viaţă încă de trăit, şi viaţa e un izvor nesecat... 
dar... ce voiam să zic... voiam să zic, adăugă prinţul, care îşi pierdu 
deodată prezenţa de spirit, în ce priveşte manevrele lui... nici nu înţeleg la 
ce faci aluzie; mai bine să lăsăm discuţia asta, Ippolit. 

- Bine, s-o lăsăm pentru moment; ştiu, nu te poţi dispensa de 
generozitatea dumitale. Da, printe, dumneata ai nevoie neapărat să pipăi 
cu degetul pentru ca... pînă la urmă, tot să nu crezi. Ha, ha! Mă 
dispretuiesti mult acum, nu-i aşa? 

- Pentru ce? Pentru că ai suferit şi suferi mai mult decit noi? 

- Nu, pentru că sînt nevrednic de suferinţa mea. 

Cel căruia i-a fost fost dat să sufere mai mult înseamnă că e vrednic 
de această suferinţă. Cînd ţi-a citit „Spovedania", Aglaia Ivanov vrut să te 
vadă, dar... 

— Amina mereu întrevederea... nu poate... înţeleg... înţeleg foarte 
bine... întrerupse Ippolir, voind parcă să schimbe vorba. Da spune că i-ai 
citit chiar dumneata toată aiureala aceea; într-adevăr tot ce am scris şi... 
tot ce am facut a fost ca într-un delir. Nu înţeleg pina la ce grad trebuie sa 
fie cineva - n-aş spune crud (ar fi să mă umilesc singur), ci copilăreşte 
vanitos şi răzbunător, ca să-mi scoată ochii cu această „Spovedanie" şi să 
se servească mereu de ea ca de o armă împotriva mea! N-avea grijă, nu 
mă refer la dumneata... 

— Îmi pare rău însă că vrei să renegi ceea ce ai scris, Ippolit; ai fost 
sincer; şi, dacă vrei să ştii, pînă şi pasajele cele mai ridicole, şi sînt destul 
de multe (fata lui Ippolit se strimbă), sînt răscumpărate prin suferinţă, 
pentru că însuşi faptul de a le fi recunoscut şi mărturisit a fost pentru 
dumneata tot o suferinţă şi... poate un mare act de tărie sufletească şi 
curaj. Ideea care te-a insufletit şi te-a stimulat a fost inspirată, fără 
îndoială, de un scop nobil, oricare ar fi fost aparențele. Si cu cît mă gîndesc 
mai mult, cu atît îmi pare mai limpede acest lucru, ţi-o jur. Nu te judec, ci o 
spun fiindcă simt nevoia să exprim ceea ce gindesc şi-mi pare rău că am 
tăcut atunci... 

lppolit tresări fără voie şi se aprinse în obraz. O uşoară bănuială că 
prinţul se preface, vrind să-l maguleasca prin afirmaţii gratuite, îi încercă 
gîndul, dar, privind cu atenţie chipul lui Miskin, nu mai avu nici o îndoială 
că acesta vorbise cu toată sinceritatea; faţa lui se însenină. 


— Si totuşi, va trebui sa mor, observă el pe un ton care voia sa mai 
adauge parcă: „Un om, ca mine!" Şi inchipuieste-ti cit mă plictiseşte 
Ganecika ăsta al dumitale; a îndrăznit să-mi atragă atenţia, combatindu- 
mă, că, poate, dintre cei care mi-au ascultat mai zilele trecute spovedania, 
trei sau patru vor muri înaintea mea! Ce spui de asta? Crede că ar fi o 
consolare pentru mine, ha, ha! Mai întîi, ei n-au murit deocamdată; şi chiar 
dacă oamenii aceştia ar ajunge în groapă înaintea mea, cu ce mi-ar fi de 
folos, te întreb? Mă judecă după el; de altfel, a mers şi mai departe; a 
început pur şi simplu să mă uite; zice că în asemenea cazuri, un om 
adevărat trebuie să moară în tăcere, iar eu în toată treaba asta aş fi dat 
dovadă numai de egoism! Ce zici de asta? Ca să vezi numai ce egoism din 
partea lui! Ce egoism feroce sau, mai bine zis, ce nesimţire crasă la purtă- 
torii unui asemenea egoism de care ei totuşi nici nu-şi dau seama!... Ai 
citit, printe, povestea morţii unui oarecare Glebov din secolul al 
optsprezecelea? Am citit-o ieri din întîmplare... 

- Care, Stepan Glebov? 

- Acela care a fost tras în ţeapă sub domnia lui Petru. 

- Ah, Dumnezeule, ştiu, cum să nu! A stat cincisprezece ceasuri în 
țeapă, pe un ger cumplit, îmbrăcat în şubă, şi a murit cu o seninătate 
extraordinară! Sigur că am citit, şi ce-i cu el? 

- Ca să vezi ce noroc au unii să moară astfel, pe cînd noi n-avem 
parte de aşa ceva. Dumneata crezi probabil că n-aş fi în stare să mor şi eu 
aşa cum a murit Glebov? 

- N-am spus asta, se simţi stînjenit prinţul, voiam numai să spun că 
dumneata... nu că n-ai putea fi asemenea lui Glebov... ci... că dumneata... 
că dumneata ai fi fost atunci... mai curînd... 

- Am înţeles: un Osterman şi nu un Glebov. Asta vrei să spui? 

- Care Osterman? întrebă prinţul mirat. 

- Vorbesc de Osterman, diplomatul Osterman din vremea lui Petru, 
bolborosi Ippolit putin încurcat. Urmă un moment de tăcere si stinghereală. 

- O, n-n-nu! Nu voiam să spun asta, relua Miskin cu un glas 
tărăgănat. Dumneata, mi se pare... n-ai fost niciodată un Osterman. 

Ippolit încreţi sprincenele. 

- De altfel, dacă spun asta, se grăbi să adauge prinţul, cu dorinţa 
vădită de a se scuza, e pentru că oamenii de atunci (ţi-o jur că asta m-a 
surprins întotdeauna) nu seamănă deloc cu cei de azi; parca nici n-ar fi de 
acelaşi neam, parc-ar fi fost plamaditi dintr-un aluat... Oamenii de pe 
vremuri n-aveau, ca să spun aşa, decit o singură idee; acum, oamenii sînt 
mai nervosi, mai evoluati, mai , profesează două sau trei idei deodată. 
Omul de azi e mai multilateral şi, te asigur, tocmai asta îl împiedică să fie 
dintr-o bucată, cum erau oamenii de atunci... Eu... Numai la asta se refer 
observaţia mea... 

- Inteleg, ca să-ţi rascumperi naivitatea cu care ai respins punctul 
meu de vedere, faci pe dracu-n patru ca să mă consolezi, ha-ha! Eşti un 
adevărat copil, printe. De, vad eu ca mă trataţi cu toţii ca şi cum ati umbla 
cu o ceasca de porțelan... Nu-i nimic, nu-i nimic nu mă supär. În tot cazul, 
am avut o conversaţie foarte nostima; eşti citeodata atit de copilăros, 
printe. Dar să ştii că ambitia mea e să fiu ceva mai mult decit un 
Osterman; pentru a fi un al doilea Oster-man, nu merită să învii din morţi... 
De altfel, văd că trebuie să mor cit mai repede posibil, altfel, am să... Lasa- 


mă! La revedere! Ei, hai, spune-mi şi dumneata cum e mai bine să mor... 
ca să iasă cît mai... cuviincios adică? Haide vorbeşte! 

- Să treci pe lîngă noi şi să ne ierti fericirea, spuse prinţul cu glas 
scăzut. 

- Ha, ha, ha! Nici nu mi-am închipuit altfel! Eram sigur că vei spune 
ceva în genul acesta! Ei bine, dumneata... ei bine, dumneata... Ce mai!... 
aio... elocinta teribilă! Ce să zic! La revedere, la revedere! 


VI 


Varvara Ardalionovna nu se înşelase nici în privinţa petrecerii 
proiectate de Epancini, spunîndu-i fratelui sau că în seara aceea se va 
aduna multă lume la ei şi că va veni şi prinţesa Belokonskaia. Deşi trebuie 
menţionat că a vorbit despre toate aceste lucruri pe un ton mult mai aspru 
decit s-ar fi cuvenit. E drept că serata fusese hotărită în pripă şi nu fără 
unele framintari cu totul inutile pentru simplul fapt că ,,in casa asta totul 
era anapoda şi nu ca în alte case. Pricina trebuie căutată în neastim- părul 
Lizavetei Prokofievna, care „se săturase de a mai bijbii în întunericul 
îndoielilor", ca şi în palpitarea plină de grijă a celor două inimi părinteşti 
pentru fericirea copilei lor iubite. În afară de aceasta, prinţesa 
Belokonskaia urma să plece peste cîteva zile şi cum Epancinii sperau ca ea 
să fie binevoitoare fata de Miskin, prilejul trebuia folosit pentru ca prinţul 
să-şi facă intrarea în societate sub auspiciile acestei doamne, cărei 
protecţie constituia cea mai bună garantie pentru un tînăr. In ipoteza în 
care această căsătorie ar putea să pară oarecum stranie, nefirească, sub 
ocrotirea ei totul va apărea mai puţin ciudat, îşi spuneau soţii Epancin; 
„lumea" îl va accepta mult mai uşor pe viitorul soţ al Aglaiei dacă va fi 
prezentat de influenta ,,batrina". Tocmai aici era toată buba, că părinţii 
fetei nu se mai simțeau în stare să răspundă la întrebarea dacă „este sau 
nu ceva straniu în toată povestea asta a căsătoriei Aglaiei cu prinţul Miskin 
şi în ce măsură? Sau, poate, e cit se poate de firesc?" Părerea sinceră a 
unor prieteni cu multă judecată şi bun-simt ar fi fost binevenită, dat fiind, 
mai ales, că datorită toanelor Aglaiei, o hotärîre definitivă nu fusese luată 
încă. În tot cazul, mai devreme sau mai tîrziu, prinţul trebuia „arătat" sau, 
mai bine zis, introdus în societate, cu care nu era deloc familiarizat. Era 
deci vorba despre o serată intimă, unde se vor aduna cîţiva „prieteni ai 
casei" în număr foarte restrîns. În afară de prinţesa Belokonskaia, mai era 
aşteptată şi o altă doamnă, nevasta unui înalt demnitar. Dintre tineri, nu 
contau decit pe Evgheni Pavlovici, care trebuia s-o însoţească pe prinţesa 
Belokonskaia. 

Despre sosirea venerabilei prințese Miskin fu prevenit cu vreo trei 
zile înainte; de serată însă i s-a spus abia în ajunul zilei cînd trebuia să 
aibă loc. Bineînţeles, el observă îngrijorarea membrilor familiei şi din unele 
frinturi de fraze înţelese că ei se temeau pentru felul în care se va 
prezenta el în faţa invitaţilor; dar Epancinii îl credeau prea naiv ca să poată 
să-şi dea seama de motivul îngrijorării lor. lată de ce, vazindu-l aşa 
nepăsător, toată lumea părea cuprinsă de o exasperare mută. Fapte că 
prinţul nu dădea aproape nici o importanţă acestui eveniment; cu totul 
altceva îl preocupa: se simţea deprimat din pricina Aglaiei, care devenea 
din ce în ce mai capricioasă şi mai posomorită. Aflînd că era aşteptat şi 


Evgheni Pavlovici, prinţul se arătă foarte mulţumit, declarind că de mult îşi 
dorea să-l vadă. Cuvintele lui însă avură darul să-i indispună pe toţi; 
Aglaia, înciudată, părăsi ostentativ odaia şi abia pe la ora unsprezece, cînd 
prinţul se pregătea să plece, fata se folosi de un prilej si, petrecîndu-l pina 
la ieşire, îi spuse cîteva cuvinte între pat ochi: 

— As dori ca miine să nu vii toată ziua la noi, ci abia seara cînd se 
vor aduna şi musafirii. Ştii că vom avea invitaţi? 

Vorbea repezit, pe un ton voit aspru; pentru prima dată îi amintea de 
această „serată". Ideea că vor avea invitaţi speciali îi era şi ei nesuferită; 
toţi ai casei îşi dădeau perfect de bine seama de asta. Poate că s-ar fi luat 
la ceartă cu părinţii din această pricină dar, din mindrie si din pudoare, nu 
spuse nimic. Prinţul pricepu numaidecit că şi Aglaia se temea pentru dinsul 
(dar nu voia să i-o mărturisească) şi atunci îl cuprinse şi pe el un fel de 
spaimă. 

— Da, am fost invitat şi eu, răspunse el. Era limpede că Aglaia ezita 
să continue. 

— Aş putea vorbi serios cu dumneata măcar o dată în viaţă? se răsti 
ea cu ciudă la print, fără să ştie de ce anume şi nemaiputindu-se stapini. 

— Sigur că da, te ascult bucuros, murmură prinţul. După un moment 
de tăcere, Aglaia reluă în silă: 

— N-am vrut să mă ciondănesc cu ei pentru asta, căci în anumite 
împrejurări nu e chip să-i convingi. Am avut întotdeauna oroare de 
principiile după care se conduce uneori maman. Despre tata nici nu mai 
vorbesc, lui nu i se poate pretinde nimic. Maman, desigur, e o femeie cu 
simţire nobilă; încearcă să-i propui o mirsavie şi ai să vezi... Ei bine, se 
închină totuşi tn fata acestei... lumi caraghioase. Nu mă refer numai la 
Belokonskaia: e o batrina uricioasă, nesuferită, cu un caracter imposibil, 
dar cel putin e deşteaptă şi ştie sa-i tina pe toţi în friu; este poate singurul 
ei merit. Ce josnicie! E ridicol; am fost întotdeauna oameni de condiţie 
mijlocie, tot ce poate fi mai tipic acestui mediu; ce rost are atunci să te 
bagi numaidecit în rînd cu cei din protipendadă? Surorile se dau în vint 
dupa asta; se simte influenţa prinţului S. lar dumneata de ce anume te-ai 
bucura că şi Evgheni Pavlovici are să vină? 

- Ascultă, Aglaia, spuse prinţul, mi se pare că ţi-e tare teamă ca nu 
cumva să fac vreo boroboata... în fata societăţii acesteia? 

- Mie să-mi fie teamă pentru dumneata? izbucni Aglaia şi sîngele îi 
navali în obraz. De ce să-mi fie teamă... pentru dumneata, chiar dacă... 
chiar dacă te-ai compromite de tot? Ce mă priveşte pe mine? Şi ce-s 
vorbele astea, cum poţi întrebuința asemenea expresii? Ce înseamnă „să 
fac vreo boroboata"? E o vorbă de prost gust, o expresie banală. 

- Dar de ce? e mai curînd o expresie... şcolărească. 

- Ei da, şcolărească! Dar şi banală! Te pomeneşti că miine ai de gînd 
să vorbeşti tot cam în felul acesta. Mai caută, cînd vei ajunge acasă, în 
vocabularul dumitale, cît mai multe cuvinte de-astea şcolăreşti şi să vezi 
ce succes răsunător o să ai! Păcat numai că te pricepi să-ţi faci intrarea 
onorabil; unde ai învăţat? Mă întreb însă cum ai să te descurci şi cum ai să 
fii în stare să ţii în mînă o ceaşcă de ceai şi s-o bei cuviincios, ştiind că 
ochii tuturor sînt indreptati asupra dumitale? 

- Cred că am să mă descurc. 

- Păcat! Stingacia dumitale m-ar fi amuzat. Sparge cel putin vaza 


aceea chinezească din salon; e un cadou de valoare; sparge-o, te rog! 
Mama o să-şi piardă capul şi o să izbucnească în lacrimi în faţa tuturor, aşa 
de mult tine la vaza asta! Fă un gest neindeminatic, cum ţi-e obiceiul; dă 
cumva cu mina şi sparge vaza; aşază-te dinadins cît mai aproape de ea. 

- Dimpotrivă, voi căuta să stau cît mai departe; îţi mulţumesc că m- 
ai prevenit. 

- Aşadar, ţi-e teamă dinainte ca nu cumva să gesticulezi prea tare? 
Pun ramasag că vei aborda şi cîteva ,,teme" savante, cu reflecţii grave, 
tnaltatoare, sublime! Va fi binevenit şi... plin de buna-cuviinta din partea 
dumitale! 

- Cred, dimpotrivă, că ar fi o prostie... bineînţeles dacă aş face-o cu 
totul inoportun. 

- Ascultă, o data pentru totdeauna! nu se mai putu stapini Aglaia. 
Dacă îţi va veni cumva gustul să deschizi vorba şi să începi a fora despre 
pedeapsa cu moartea, despre situaţia economică a Rusiei sau că 
„frumuseţea va salva lumea", ei bine, fără îndoială să mă distreze şi o să 
rid cu poftă... dar... te înştiinţez dinainte: după asta, să nu te mai vad în 
ochi! Ai auzit! De data acea vorbesc cit se poate de serios. 

Pronunta într-adevăr cit se poate de serios această ameninţare şi 
chiar în glasu-i şi-n privire era ceva cu totul neobişnuit şi gray ceva ce pina 
atunci prinţul nu observase niciodată la ea. 

- Tare mi-e frică, după toate cite mi le-ai spus acum, că negresit am 
să mă apuc „să vorbesc" şi... poate chiar... am să sparg şi vaza aceea 
chinezească. Adineauri nu mă temeam de nimic, iar acum mă tem de 
orice. Acum, după ce mi-ai sugerat o asemenea eventualitate, neapărat 
am să fac o boroboata. 

- Atunci n-ai decit să taci. Stai pe un scaun şi nu scoate o vorbă. 

- Cu neputinţă! Sînt sigur că de frică am să încep să vorbesc şi tot de 
frică am să sparg şi vaza. Sau poate că am să alunec şi am să cad pe 
parchet sau altceva de felul acesta, după cum mi s-a mai întîmplat o dată; 
iar acum am să visez urit toată noaptea; ce ţi-a trebuit să mi le mai spui? 

Aglaia îl privi cu ochi intunecati. 

- Ştii ceva? Cel mai bun lucru ar fi să nu vin deloc; să trag la fit; mă 
fac bolnav şi gata! hotari el în cele din urmă. 

Aglaia batu din picior, palind de necaz. 

- Doamne! Unde s-a mai văzut una ca asta? Să nu vină, cînd tot 
tămbălăul ăsta se face anume pentru el şi... ah, Dumnezeule! Ce plăcere e 
să ai de-a face cu un om aşa de... sucit şi greu de cap ca dumneata! 

- Nu te supăra, vin, vin! se grăbi s-o liniştească prinţul, şi-ţi dau 
cuvîntul meu de onoare că toată seara am să tac milc. 

- Şi bine ai să faci. Adineauri ai spus: „Am să trag la fit!" Nu-m-teleg 
de unde scoţi asemenea expresii? Ce plăcere îţi face să-mi vorbeşti în 
limbajul ăsta? Ca să-mi faci în necaz, desigur! 

- lartă-mă, e tot o expresie scolareasca; iti promit să nu mai vorbesc 
aşa. Pricep foarte bine ca... te temi pentru mine... şi (numai te rog sa nu te 
superi) sînt încîntat. Nu poţi să-ţi închipui acum cit îmi e de frică, şi cîtă 
bucurie mi-au făcut vorbele dumitale. Dar că teama aceasta, îţi jur, nu 
înseamnă nimic; crede-mă, Aglaia! Toate sînt fleacuri, nişte nimicuri fără 
importanţă. În schimb, ferirea rămîne! Îmi place mult că eşti ca un copil, 
un copil bun, un ooil fermecător! Ah, cît de minunată poţi fi atunci cînd 


vrei, Aglaia! 

Tinara fată era cit pe-aci să se supere, dar un sentiment neaşteptat îi 
copleşi sufletul. 

- Şi nu-mi vei reproşa într-o zi... mai tîrziu... toate cuvintele mele 
aspre de-acum? îl întrebă ea deodată. 

- Se poate? Cum poţi vorbi astfel? Şi pentru ce ai roşit? Uite, şi ochii 
îţi sînt din nou intunecati, cum îi văd mereu, de citeva zile încoace; 
niciodată înainte n-aveai privirea asta, Aglaia. Ştiu din ce cauză... 

- Taci, taci! 

- Ba nu, e mai bine să vorbim deschis. De mult voiam să mă explic; 
ţi-am mai spus o data, dar... se vede că n-a fost de ajuns, căci nu m-ai 
crezut. între noi doi există o fiinţă... 

- Taci, taci, taci, taci! îl intrerupse Aglaia, apucîndu-l cu putere de 
braţ şi privindu-l îngrozită. 

În momentul acela, cineva o strigă. Fericită că s-a ivit un pretext, ea 
plecă aproape în fugă. 

Toată noaptea, Mişkin avu febră. Starea aceasta ciudată revenea de 
cîtva timp cu regularitate, noapte de noapte. Acum, într-un fel de delir, un 
gînd îl străfulgera: dar dacă miine va fi lovit de un acces de faţă cu 
invitaţii? | se mai intimplasera doar asemenea crize. Gîndul acesta îi dădea 
fiori de gheaţă; toată noaptea îi apărea ca într-o nălucire halucinantă o 
societate curioasă, neobişnuită, cu nişte oameni ciudati. Mai grav era însă 
faptul că se apucase să "peroreze"; ştia că nu trebuie să vorbească şi 
vorbea întruna, încercînd parcă să-i convingă de ceva pe cei de faţă, 
printre care se aflau şi Evgheni Pavlovici, şi Ippolit, părînd a fi cei mai buni 
prieteni. 

Se trezi din somn pe la ora opt, cu o groaznică durere de cap, cu 
gîndurile răvăşite şi cu o invalmaseala de senzaţii foarte ciudate.Simtea o 
dorinţă extraordinară şi inexplicabilă de a-l vedea imediat pe Rogojin; să-l 
vadă şi să stea de vorbă cu el mult, mult - despre ce anume, nici el nu ştia; 
apoi, aşa din senin, i-a venit să se ducă la Ippolit. Sufletul lui era stapinit 
de o nelinişte atit de mare, incit nici întîmplările din dimineaţa aceea, cu 
toate că au lăsat asupră-i o impresie copleşitoare, n-au putut să-l absoarbă 
în întregime. Una dintre aceste întîmplări fu şi vizita lui Lebedev. 

Lebedev se înfiinţa destul de devreme; abia trecuse de ora nouă 
ceea ce nu-l împiedicase să fie deja bine afumat. Deşi de cîtva timp prinţul 
nu dădea nici o atenţie celor ce se petreceau în jurul său, era un lucru 
bătător la ochi ca să nu-i atragă atenţia şi anume că de trei zile, adică de 
cînd generalul Ivolghin părăsise casa lui Lebedev acesta o cam luase 
razna. Umbla neingrijit, cu hainele soioase, cravata îi şedea strimb, iar 
gulerul redingotei ajunsese aproape ferfenita. Acasă, făcea mereu taraboi, 
de se auzea pina în odaia lui Miskin, cu toate că o curticica despartea cele 
două locuinţe; o data, Vera veni să i se plinga de purtarea tatălui ei. 

De cum se văzu în faţa prinţului, Lebedev începu să îndruge nişte 
vorbe ciudate şi tare înciîlcite, batindu-se în piept, căinîndu-se şi 
tnvinovatindu-se... 

— Am primit... am primit răsplata dreaptă a trădării şi josniciei 
mele... Am primit o palma! sfirsi el cu un ton tragic. 

— O palma? De la cine?... Şi aşa de dimineaţă? 

— Aşa de dimineaţă! repetă Lebedev cu un zimbet sarcastic. Timpul, 


în cazul de faţă, nu joacă nici un rol... chiar dacă e vorba de o pedeapsă 
fizică... eu însă am primit o palmă morală... O palmă morală şi nu una 
fizică! 

Apoi se aşeză fără multă ceremonie pe un scaun şi începu o poveste 
fără noima. Prinţul încruntă sprincenele si voi să se retragă, dar deodată 
cîteva cuvinte îl izbiră. Rămase încremenit de mirare... Domnul Lebedev 
povestea lucruri uimitoare... 

Mai întîi, adusese vorba despre o scrisoare; auzi pronuntindu-se 
numele Aglaiei Ivanovna. Pe urmă, Lebedev se apucă deodată să-i 
adreseze reproşuri amare prinţului, lăsînd să se înţeleagă că acesta l-a 
jignit profund. La început, spunea el, prinţul îl onorase cu încredere în 
chestiunile privitoare la un anume „personaj" („personajul” era Nastasia 
Filippovna); pe urmă însă îl îndepărtase şi -l alungase din faţa lui într-un 
mod ruşinos, ba chiar într-un chip cît se poate de jignitor atunci cînd ultima 
oară refuzase cu brutalitate să-i răspundă la o „întrebare nevinovată în 
privinţa viitoarelor schimbări ce urmau să se producă în viaţa prinţului". 
Lebedev mărturisi, printre lacrimi de betiv, „că n-a mai fost în stare să 
suporte situaţia asta, cu atît mai mult cu cit ştia atitea lucruri... atitea... şi 
de la Rogojin, şi de la Nastasia Filippovna, şi de la prietena Nastasiei 
Filippovna, şi de la Varvara Ardalionovna... şi chiar de la... Aglaia Ivanovna, 
închipuieşte-ţi, prin mijlocirea Verei, da, prin mijlocirea fiicei mele iubite! 
Unica mea fiică... de altfel, greşesc, nu unica, doar am trei. Dar cine o 
informa în scris pe Lizaveta Prokofievna, în cel mai mare secret? He, he! 
Cine îi scria ca s-o ţină la curent cu toate relaţiile ei... cu toate mişcările 
Nastasiei Filippovna? He, he! Cine este anonimul acesta, dacă-mi dai voie 
să te întreb?" 

- Vrei să spui că dumneata ai fost? strigă prinţul. 

- Întocmai, răspunse cu demnitate betivanul, si chiar azi, la opt si 
jumătate, cu o jumătate de ceas înainte, adică nu, acum trei sferturi de 
ceas, am instiintat-o pe această nobilă mamă că aveam să-i comunic 
amănunte despre o întîmplare... importantă... l-am trimis vorbă prin fata 
din casă, pe la scara de serviciu, şi am fost primit de dinsa. 

- Ai văzut-o acum pe Lizaveta Prokofievna? întrebă prinţul, căruia 
nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Am văzut-o adineauri şi am primit o palmă... o palmă morală. Mi-a 
dat scrisoarea înapoi, mi-a zvirlit-o chiar în obraz fără s-o fi desfăcut... lar 
pe mine m-a imbrincit afară... la figurat numai, nu la propriu... desi, aş 
putea spune şi la propriu, căci n-a lipsit mult! 

- Ce scrisoare ţi-a aruncat în fata fără s-o fi desfăcut? 

- Dar... he, he, he! Cum, nu ţi-am spus? Credeam că ţi-am spus. Am 

primit o scrisorică spre a fi transmisă... 

- De la cine? Cui? 

Aici, Lebedev se porni pe nişte „explicaţii“ atît de lungi si de urcate, 
încît era greu de tot să desprinzi vreun miez de înţeles negat. Totuşi, 
prinţul pricepu că în ziua aceea, dis-de-dimineata, o scrisoare a fost adusă 
de o slujnica si inminata Verei Lebedev ca să fie apoi transmisă la 
destinaţie... „La fel ca mai înainte...ca şi în celelalte daţi, adică 
personajului cunoscut, din partea acelei persoane... (căci uneia îi dau 
numele de persoană, iar celeilalt numai de personaj, ceea ce e mai 
umilitor şi subliniază deosebirea dintre o domnişoară inocentă, onorabilă şi 


cinstită, fiică de general şi... o damă cu camelii); prin urmare, scrisoarea a 
fost scrisă de persoana al cărei nume începe cu A..." 

- Cum e posibil una ca asta? l-a scris ea Nastasiei Filippovna? Ce 
absurditate! strigă prinţul. 

- Au mai fost, au mai fost trimise şi alte scrisori; şi dacă nu direct ei, 
apăi lui Rogojin, ceea ce la drept vorbind, tot un drac îi... Ba una a fost 
chiar şi pentru domnul Terentiev, din partea persoanei al cărei nume 
începe cu A., continuă Lebedev, clipind din ochi cu un zîmbet şiret. 

Vazind că întreruperile îl încurcau pe Lebedev şi îl făceau să-şi piardă 
şirul povestirii, prinţul tăcu, ca să-l lase să spună cum ştia el. Totuşi, un 
punct raminea nelamurit: prin cine se transmitea această corespondenţă, 
prin Lebedev sau prin Vera? Dacă el însuşi asigura că „ori lui Rogojin, ori 
Nastasiei Filippovna, e tot un drac, era de presupus că scrisorile acestea, 
în cazul cînd existau, nu treceau deloc prin miinile lui. Atunci prin ce 
întîmplare scrisoarea cu pricina se găsea acum în stăpînirea sa, misterul 
acesta rămase nedezlegat; ipoteza cea mai plauzibilă ar fi fost că Lebedev 
a sustras-o, într-un fel sau într-altul, de la fiică-sa... si, făcîndu-şi anumite 
socoteli, numai de el ştiute, i-o dusese Lizavetei Prokofievna. La această 
concluzie a ajuns în cele din urmă Miskin. 

- Eşti nebun! strigă el, cuprins de o tulburare extremă. 

- Deloc, preastimate print, răspunse intepat Lebedev. In adevăr, 
voiam mai intii sa-ti dau scrisoarea asta chiar dumitale in mina, ca sa-ti fac 
un serviciu... dar m-am gindit că-i mai bine să fac un serviciu dincolo şi sa 
aduc la cunoştinţa unei nobile mame... căci o instiintasem şi alta dată 
printr-o scrisoare anonimă; şi cînd i-am scris adineauri un biletel ca s-o rog 
să mă primească, la opt şi douăzeci, tot aşa m-am iscălit: „corespondentul 
dumneavoastră misterios”. M-a primit imediat, aş spune chiar cu o grabă 
deosebită, pe uşa din dos. 

- Si? 

- Urmarea o cunoşti; ca să spun aşa, cit pe ce sa ma stilceasca în 
bataie; mult n-a lipsit. Si mi-a aruncat scrisoarea in nas. La drept vorbind, 
ar fi vrut s-o pastreze, am bagat de seama, dar s-a razgindit si mi-a zvirlit- 
o cu dispret: ,Daca tocmai pe tine te-au gasit potrivit sa le transmiti 
scrisorile, fa bine si transmite-le...". S-a simtit chiar jignita. Cu siguranta ca 
s-a simţit jignita, daca nu s-a ferit să rostească asemenea vorbe în fata 
mea. E iute, iute din fire! 

- Şi unde-i acum scrisoarea? 

- E încă la mine; iat-o. 

Şi Lebedev îi inmina prinţului biletul Aglaiei către Gavrila 
Ardalionovici pe care acesta, două ceasuri mai tîrziu, avea să i-l arate 
triumfător surorii sale. 

- În nici un caz scrisoarea aceasta nu poate să rămînă la dumneata. 

- Păi, ţi-am adus-o! Uite, ţi-o incredintez, se infierbinta Lebedev. 
Acum sînt din nou al dumitale; îţi aparţin trup şi suflet; sluga dumitale 
preasupusă, după o necredinta trecătoare! Tăiaţi capul, crutati-mi însă 
barba, cum a spus Thornas Morus în Englitera şi în Marea Britanie Mea 
culpa, mea culpa, cum zice papa romană... adică papa de la Roma, iar eu ti 
spun „papa romana". 

- Scrisoarea asta trebuie trimisă numaidecit la destinaţie; voi avea 
eu grijă să ajungă cît mai repede. 


- Dar n-ar fi oare mai bine, preadelicate prinţ, n-ar fi mai bine... ca să 
zic aşa, s-o... 

Lebedev făcu o mutră spăşită şi începu să se foiască pe scaun ca 
împuns de un ac; clipea şiret din ochi, făcînd nişte mişcări ciudate cu 
miinile... 

- Ce vrei Sa spui? se rasti amenintator printul. 

- N-ar trebui s-o deschidem mai întîi? sopti Lebedev cu un aer de 
complicitate slugarnică. 

Prinţul sări în picioare; indignarea lui era aşa de mare, incit, în primul 
moment, Lebedev vru s-o ia la sănătoasa; dar, ajuns la uşă, se opri, 
asteptind să vadă dacă, dupa această explozie prea violentă nu va urma şi 
iertarea. 

— Vai, Lebedev! Cum se poate, cum se poate să ajungi într-un 
asemenea hal de decădere! exclamă prinţul cu amărăciune. 

Lebedev se lumină la faţă. 

— Sint un nemernic, un ticălos! strigă el cu lacrimi în ochi, lovindu- 
se în piept. 

— Dar e o mirsavie! 

— Întocmai, o mirsavie, ăsta-i cuvîntul! 

— Şi de unde ai luat obiceiul acesta aşa de... ciudat? Esti, esti.. pur 
şi simplu o iscoadă, un spion! Pentru ce ai ticluit scrisoarea anonimă şi ai 
neliniştit o femeie aşa de nobilă la suflet şi atît de bună? Si de ce Aglaia 
Ivanovna n-ar avea dreptul să scrie cui îi place? Te-ai dus azi acolo să te 
plingi de ceva, să ascunzi pe cineva? Ce rost avea? Ce sperai să cîştigi? Ce 
te-a îndemnat să faci asta? 

— Numai dintr-o simplă şi nevinovată curiozitate... şi... dintr-o nobilă 
pornire de a fi de folos! se bilbii Lebedev. Dar acum sînt în întregime al 
dumitale! Chiar dacă m-ai spînzura! 

— in halul ăsta te-ai prezentat în fata Lizavetei Prokofievna? întrebă 
prinţul plin de dezgust. 

— Nu... eram ceva mai bine... şi chiar mai prezentabil... numai după 
umilirea aceea am ajuns... aşa. 

— Bine, bine, pleacă acum. 

A trebuit să reînnoiască însă invitaţia aceasta de mai multe ori, ca 
vizitatorul să se decidă în cele din urmă să-i dea ascultare. După ce a 
deschis uşa, Lebedev se întoarse în virful picioarelor pina în mijlocul odäii 
şi repetă gesturile-i misterioase, ca să arate cum se deschide o scrisoare, 
dar să mai dea asemenea sfaturi cu glas tare nu mai îndrăzni; apoi dispăru 
cu un zîmbet blind şi împăcat. 

Din schimbul acesta de cuvinte, foarte penibil pentru prinţ, reieşea 
un fapt de importanţă esenţială: Aglaia era foarte îngrijorată, foarte 
nedecisă, ceva nelămurit o chinuia (,,gelozia", îşi spuse prinţul). Mai 
reieşea că oameni răuvoitori o alarmaseră şi era ciuda că le acordase atita 
încredere. Fără îndoială că acest căpşor lipsit de experienţă, jar zvăpăiat şi 
mindru, îşi făcuse oarecare planuri, poate chiar... năstruşnice de tot. 
Prinţul era inspaimintat şi nu ştia să facă. Simtea că trebuie să întreprindă 
ceva, ca să preintimpine ceva rău. Se mai uită o dată la adresa plicului 
închis; o, în această privinţă putea să fie liniştit; altceva îl îngrijora în 
scrisoarea asta; n-avea încredere în Gavrila Ardalionovici. Şi totuşi se 
hotări să-i ducă personal această scrisoare; plecă de-acasă cu intenţia 


asta, dar pe drum îşi schimbă gîndul. Parcă înadins, în momentul cînd tre- 
buia să ajungă la casa lui Ptitin, inttmplarea i-l scoase în cale pe Kolea; îl 
rugă pe băiat să-i transmită fratelui său scrisoarea, ca şi cum i-ar fi fost 
înmînată direct de Aglaia Ivanovna. Kolea nu ceru nici o lămurire şi-şi făcu 
datoria în aşa fel, încît Ganea nici nu bănui că scrisoarea trecuse prin 
atitea miini înainte de a-i fi parvenit, întorcîndu-se la vilă, prinţul o chema 
pe Vera Lukianovna şi-i spuse cum stau lucrurile, ca s-o liniştească, 
întrucît, pînă atunci, ea căutase mereu biletul Aglaiei, varsind şiroaie de 
lacrimi. Tinara fata se îngrozi, auzind că scrisoarea aceasta i-a fost 
sustrasă chiar de tatăl ei. (Miskin află de la dinsa mai pe urmă că în 
repetate rînduri ea făcuse în secret pe intermediara între Rogojin si Aglaia 
Ivanovna; nici prin cap nu i-a trecut că la mijloc putea să fie ceva dăunător 
intereselor prinţului...) 

Toate acestea îl tulburară pe Miskin într-atit, încît două ore mai tîrziu, 
cînd sosi biletelul lui Kolea prin care îl anunţa de boala tatălui său, abia se 
dumeri despre ce era vorba. Totuşi, smulgîndu-l din framintarile lui, 
evenimentul avu darul să-l redre- seze oarecum. Îşi petrecu aproape toată 
ziua la Nina Aleksandrovna (unde, bineinte- les, fu transportat bolnavul). 
Prezenţa lui n-a fost de prea mare ajutor, dar sînt oameni pe care doreşti 
să-i ai lîngă tine în anumite momente grele. Zguduit, Kolea plingea în 
hohote disperate, ceea ce nu-l împiedica să fie mereu gata de ajutor; 
alergă după doctor şi găsi trei deodată, făcu naveta la farmacie, la bărbier. 
Într-un tirziu,generalul îşi reveni putin, dar nu-şi recapătă cunostinta;dupa 
spusele doctorilor, „pacientul era într-o stare foarte gravă". Varia şi Nina 
Aleksandrovna nu părăseau căpătiiul bolnavului; Ganea era ingindurat şi 
agitat, dar evita să se ducă la patul tatălui său, să-l vadă. Îşi fringea miinile 
şi în vorbe fără şir lăsa să-i scape ceva cam de felul acesta: „O asemenea 
nenorocire, şi într-un astfel de moment!" Miskin a înţeles la ce făcea el 
aluzie. Ippolit se şi mutase, probabil de la ei, căci prinţul nu-l mai zări 
acolo. Spre seară veni în fugă şi Lebedev, care după ,explicatiile" de 
dimineaţă se culcase şi dormise bustean toată ziua. li trecuse mahmureala 
betiei şi plingea cu lacrimi fierbinţi, ca şi cum bolnavul ar fi fost propriul 
său frate; se invinovatea cu glas tare, îşi făcea mustrări fără să precizeze 
pentru ce anume, repetindu-i mereu Ninei Aleksandrovna că ,el", numai el, 
era cauza, şi nimeni altcineva decit el... că o făcuse numai dintr-o simplă 
curiozitate... şi că ,raposatul" era un om genial. (Nu se ştie de ce Lebedev 
se incapatina să-l îngroape de viu pe general.) Stăruia mai ales asupra 
genialitatii lui Ardalion Aleksandrovici, ca şi cum, în cazul de fata, acest 
lucru putea fi de vreun folos. Vazind lacrimile sincere ale lui Lebedev, Nina 
Aleksandrovna îi spuse cu blindete: „Ei, lasă, nu trebuie, nu mai plînge. 
Dumnezeu să te ierte!" Cuvintele acestea şi tonul cu care au fost rostite 
avură un efect miraculos asupra lui Lebedev. Toată seara s-a ţinut scai de 
Nina Aleksan- drovna (şi în zilele următoare, pînă la moartea generalului, 
aproape că n-a părăsit familia îndurerată). În timpul zilei, Lizaveta 
Prokofievna trimise de două ori să afle veşti despre mersul bolii. Seara, la 
ora nouă, cînd prinţul îşi făcu apariţia în salonul Epancinilor, după ce 
invitaţii se adunaseră, stapina casei se grăbi să-l întrebe de starea 
bolnavului; îi puse o sumedenie de întrebări şi-l ascultă cu interes. Prinţesa 
Belokonskaia, aratindu-si dorinţa de a şti cine erau „bolnavul şi aceasta 
Nina Aleksandrovna" de care se pomenea mereu, generăleasa îi răspunse 


cu un ton plin de gravitate şi cu multă simpatie, ceea ce-l impresionă 
plăcut pe prinţ. După cele spuse mai tîrziu de surorile Aglaiei, el însuşi, 
întreţinîndu-se cu Lizaveta Prokofievna, a vorbit „minunat, cu modestie, 
dar cu demnitate; fără fraze şi gesturi inutile, intrase şi se prezentase 
admirabil; ţinuta lui nu lăsase nimic de dorit", şi nu numai că „n-a alunecat 
pe parchetul lustruit", cum se temuse în ajun, dar a făcut cea mai buna 
impresie asupra celor prezenţi. Cit despre dinsul, după ce se aşeză şi-şi 
plimbă ochii împrejur, dîndu-şi numaidecit seama că toată adunarea asta 
n-avea nimic comun nici cu fantomele cu care-l speriase Aglaia în ajun, 
nici cu coşmarurile din noaptea trecută. Pentru prima dată în viaţă, vedea 
un coltisor din ceea ce poartă numele înfricoşător de „societatea leasa". 
De multă vreme, minat de anumite consideraţii şi intenţii, avea o dorinţă 
vie să pătrundă în cercul acesta vrăjit, avînd totodată curiozitatea să-şi 
verifice prima impresie. Această primă impresie a fost excelentă. Avu într- 
adevăr senzaţia că toţi oamenii aceştia erau născuţi ca să convietuiasca; şi 
că, de fapt, la Epancini nu era o „serată" în sensul monden al cuvîntului, ci 
doar aşa se adunaseră nişte „prieteni intimi" ai casei; i se păru chiar în 
momentul acela că el însuşi era de multă vreme prietenul devotat şi 
tovarasul lor de idei şi că acum îi regăseşte după o scurtă despărţire. 
Rămase vrăjit de farmecul manierelor frumoase, de sinceritatea şi 
simplitatea comportării. Nici prin gînd nu i-ar fi trecut că această 
naturalete şi distincţie, această minuire a discuţiei fine şi spirituale, 
această înaltă demnitate personală nu erau, poate, decit o admirabilă sle- 
fuire artistică. In ciuda înfăţişării lor impozante, majoritatea musafirilor 
erau oameni destul de gaunosi care, de altfel, în ingimfarea lor nu-şi 
dădeau seama nici ei cît de aparente şi superficiale erau cele mai multe 
dintre calităţile lor, pentru care, de fapt, nu prea aveau cine ştie ce merit, 
deoarece toată poleiala aceasta o mostenisera automat din tata în fiu. 
Farmecul primei impresii era atit de puternic, încît... prinţul nici nu bănui 
măcar substratul cel adevărat. Il vedea, de pildă, pe acel batrin, mare 
demnitar, care ca virsta ar fi putut să-i fie bunic, intrerupindu-se în mijlocul 
unei conversații, ca să-l asculte pe el, aşa de tînăr, atit de lipsit de 
experienţă, şi nu numai că-l asculta, dar îi şi aprecia în mod vădit părerea, 
atit de amabil şi de binevoitor se arăta faţă de el; totuşi, nu se cunoşteau, 
se vedeau doar pentru prima oară. Poate că tocmai easta politeţe rafinată 
producea o impresie atît de puternică asupra firii impresionabile a 
prinţului. Sau poate că venise la serata aceasta cu o idee preconcepută, 
într-o stare de spirit prea optimistă, predispus pentru o asemenea 
impresie, asteptindu-se să găseasă o ambianta plăcută. 

Şi totuşi, aceşti invitaţi, „prieteni de-ai casei" şi totodată prieteni 
între ei, erau departe de a fi aşa cum şi-i închipuia prinţul. Erau acolo 
oameni care pentru nimic în lume n-ar fi consimţit să-i considere pe 
Epancini drept egalii lor. Erau şi dintre aceia care se urau şi se dispretuiau 
în toată puterea cuvîntului; batrina Belokonskaia o „dispreţuise" toată 
viata ei pe nevasta „înaltului demnitar", iar aceasta, la rîndul ei, era 
departe de a o stima pe Lizaveta Prokofievna. Înaltul demnitar, bărbatul 
acestei femei, care îi protejase pe Epancini încă din tinereţe şi care, în 
momentul acesta, ocupa la ei locul de onoare, era un personaj atit de 
important în ochii lui Ivan Feodorovici, încît protejatul era copleşit în 
prezenţa lui de teamă şi de venerație; generalul s-ar fi disprețuit în adincul 


sufletului, dacă, un singur moment, s-ar fi crezut egalul lui şi n-ar fi văzut 
în el un Jupiter olimpian. Erau aici şi cîţiva musafiri care nu se mai 
intilnisera de ani de zile şi nu simțeau unii pentru alţii decît indiferenţă, 
dacă nu chiar antipatie; totuşi, regăsindu-se la această reuniune, discutau 
cu prietenie şi căldură, ca şi cum s-ar fi despărţit de ieri, de alaltăieri. De 
altfel, societatea nu era prea numeroasă. In afară de prinţesa 
Belokonskaia, de ,,batrinul demnitar" şi nevasta lui, se mai afla aici un 
general, personaj cu adevărat foarte important, baron sau conte, cu nume 
nemtesc. Tăcut şi rezervat, acesta avea reputaţia de a fi extrem de versat 
în chestiunile politicii de stat, aproape un erudit. Era unul dintre acei 
dregători olimpieni care cunosc totul, „în afară doar de nevoile Rusiei"; 
care la cinci ani o dată emite cite o maximă, „admirabilă prin adîncimea 
ei", încîtajunge să aibă o largă circulaţie în cercurile sus-puse; care, după 
o slujbă îndelungată (chiar surprinzător de îndelungată), moare copleşit de 
onoruri si de bogății, cu toate că n-a făcut vreodată ceva de seamă, ba 
chiar a fost un duşman înveterat al faptelor meritorii. În ierarhia 
birocratică, generalul acesta era şeful imediat al lui Ivan Feodorovici, care, 
dintr-un îndemn al inimii sale pline de recunoştinţă şi chiar dintr-un fel de 
orgoliu, îi plăcea să-l considere binefăcătorul său, deşi personajul de vază 
nu se considera deloc binefăcător lui Epancin; era întotdeauna foarte 
rezervat faţă de subalternul său şi cu toate că profita cu multă plăcere de 
serviciile lui personale, l-ar fi schimbat oricînd cu alt slujbas, dacă niscaiva 
considerente,chiar si de ordin secundar, i-ar fi cerut această înlocuire. Se 
mai afla printre invitaţii cei mai distinşi şi un domn în virsta,care era - pe 
nedrept, fireşte - socotit un fel de rubedenie de-a Lizavetei Prokofievna. 
Bogat, de familie bună, ocupind un rang înalt şi bucurindu-se de o 
sănătate robustă, domnul acesta energic şi vorbaret trecea drept un 
nemulţumit (de altfel, în sensul cel mai inofensiv al cuvîntului); ba se mai 
spunea că vorbele lui erau ades pline de fiere (ceea ce însă nu-l făcea mai 
puţin plăcut); avea maniere şi gusturi de aristocrat englez (de pildă, în 
ceea ce priveşte roastbeef-ul în sînge, caii, lacheii etc). Se întreținea mai 
mult cu „înaltul demnitar", care era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. 
Undeva în subconstientul ei, Lizaveta Prokofievna nutrea în privinţa acestui 
domn în vîrstă (destul de uşuratic şi cam crai de felul lui), anumite 
speranţe nemărturisite: ce-ar fi dacă, într-o bună zi, ar ferici-o pe 
Aleksandra, cerîndu-i mîna. 

Aceştia erau oaspeţii cei mai de seamă; după aceea venea o cate- 
gorie de invitaţi mai tineri, despre care nu s-ar putea spune că nu sclipeau 
şi ei prin calităţi remarcabile. în afară de prinţul Ş. şi de Evgheni Pavlovici, 
mai era şi seducătorul prinţ N., care altădată făcuse vilvă în toată Europa 
cu isprăvile lui galante. Acum era un om de vreo patruzeci şi cinci de ani, 
dar chipeş încă şi prezentabil, fiind şi un iscusit povestitor; era bogat, cu 
toate că după obiceiul tagmei sale îşi risipise o mare parte din avere prin 
strainatati. în sfirsit, mai era şi o a treia categorie de invitaţi, ce se 
compunea din oameni care, la drept vorbind, nu aparţineau elitei, dar 
care, ca şi gazda lor, puteau fi întîlniţi deseori în saloanele cele mai 
reputate. Sotii Epancin, printr-o intuiţie susţinută de o considerabilă doză 
de bun-simt, în rarele ocazii cînd dădeau cite o serată, obişnuiau să 
amestece înalta societate cu persoane de provenienţă mai modestă 
reprezentaţi mai de seamă ai „păturii mijlocii", fapt ce le atrăsese lauda 


de-a lungul şi de-a latul, pentru că dovedeau prin asta mult tact, aratind 
că-şi cunosc nasului; şi Epancinii erau mîndri de aceste aprecieri. Printre 
alţi reprezentanţi ai păturii mijlocii se afla în seara aceea şi un colonel de 
geniu, om aşezat şi prieten bun cu prinţul S., cel care-l introdusese de 
altfel la Epancini. Era reţinut la vorbă şi purta la arătătorul miinii drepte un 
inel masiv, pe care îl primise probabil în semn de înaltă distincţie. Mai era 
printre invitaţi şi un literat care cu toată originea lui germană, cultiva 
poezia rusă şi mai avea pe deasupra şi maniere alese, aşa încît putea fi 
primit fără nici o primejdie în societatea bună. Era un om de vreo treizeci 
şi opt de ani, frumos la înfăţişare, deşi cam antipatic, şi avînd întotdeauna 
o ţinută corectă. Burghez de origine, făcea parte totuşi dintr-o familie 
destul de respectabilă; ştia să profite perfect de orice ocazie favorabilă şi 
să se menţină în grațiile marilor personalităţi. Cîndva tradusese în ruseşte 
o operă remarcabilă a unui mare poet german şi, mai cu seamă, ştiuse cui 
să dedice, în versuri, traducerea sa; se pricepea să tragă folos din 
pretinsele lui relaţii de prietenie cu un celebru poet rus decedat (există o 
întreagă categorie de scriitori cărora le place să se laude cu prietenia 
vreunei mari personalităţi din domeniul literelor, mai ales cînd aceasta nu 
mai poate fi de faţă, ca să-i dezmintă) şi fusese introdus la Epancini cu 
puţin timp în înainte de către nevasta „înaltului demnitar". Doamna 
aceasta trecea drept o protectoare a oamenilor de ştiinţă şi de litere; fapt 
e că datorită ei obtinusera pensii vreo doi scriitori prin intermediul unui 
personaj marcant care nu-i refuza nimic. Era şi ea influentă în felul ei. În 
vîrstă de patruzeci şi cinci de ani (vasăzică mult prea tînără fata de 
hodorogul ei de bărbat), fusese foarte frumoasă în tinereţe şi chiar acum, 
printr-o meteahnă proprie femeilor de patruzeci şi cinci de ani, purta 
toalete cam extravagante. Nu era nici prea inteligentă, nici prea cultă şi, 
deşi cunoştinţele ei în domeniul literaturii erau destul de îndoielnice, avea 
un fel de manie de a-i proteja pe scriitori, după cum avea mania de a se 
îmbrăca luxos. ( se dedicau multe lucrări şi traduceri; doi-trei scriitori 
publicaseră, cu asentimentul ei, versuri ce i-au fost anume dedicate, 
precum şi scrisori - tratind probleme extrem de importante... lată, aşadar, 
societatea pe care prinţul Miskin o luase drept aur curat, de esenţa cea 
mai pura. De altfel, printr-o coincidenţă curioasă, toţi oamenii aceştia erau 
în seara aceea foarte bine dispuşi şi mulţumiţi de ei înşişi. Toţi pînă la 
ultimul ştiau că prin prezenţa lor fac o mare cinste Epancinilor. Dar prinţul 
nu bănuia aceste subtilitati. De pildă, un singur lucru care nu-l bănuia era 
că Epancinii, în momentul cînd luaseră hotărîrea gravă de a-şi capatui 
fiica, n-ar fi îndrăznit să nu-l arate pe el, prinţul Lev Nikolaevici, marelui 
demnitar, protectorul familiei. Cît despre acesta din urmă, ar fi văzut cu o 
totală indiferenţă cea mai inspaimintatoare nenorocire abatindu-se asupra 
Epancinilor, dar s-ar fi formalizat cu siguranţă dacă ei şi-ar fi logodit fiica 
fără să-l consulte în prealabil. Prinţul N., omul acesta încîntător, atit de 
spiritual şi de manierat, era ferm convins că străluceşte asemenea unui 
luceafăr în salonul Epancinilor. Îi socotea mai prejos decît dînsul şi tocmai 
gîndul acesta nobil şi generos îl făcea să-i trateze cu atita prietenoasă 
familiaritate pe aceşti Epancini. Ştia foarte bine că la serata aceasta 
trebuia numaidecit să povestească ceva ca să epateze societatea şi se 
pregătea s-o facă în modul cel mai inspirat. Şi într-adevăr, după ce îi 
ascultă snoavele, prinţul Lev Nikolaevici trebui să recunoască imediat că 


nu mai auzise ceva asemănător, într-atita apăreau de spirituale, vesele şi 
de o naivitate aproape înduioşătoare în gura unui donjuan ca prinţul N. Şi 
dacă ar fi ştiut eroul nostru cit era de veche şi de răsuflată povestea pe 
care o ascultase cu atita încîntare! Era o istorioară anostă, auzită de zeci 
de ori în toate saloanele şi care doar la bietii Epancini mai putea fi servită 
ca ceva inedit. Pînă şi poetul neamt, cu toată ţinuta lui modestă şi 
plicticoasă, credea că prin prezenţa lui face o deosebită cinste stapinilor 
casei. Din păcate, prinţul era departe de a observa şi reversul medaliei, 
scapindu-i toate dedesubturile acestea. Şi tocmai primejdia unei 
asemenea impresii Aglaia n-o prevăzuse. Cit despre tinara fată, era mai 
frumoasă ca niciodată în seara aceea. Fără să fie prea pretentios 
îmbrăcate, cele trei domnişoare Epancin purtau toalete elegante şi aveau 
pieptănături originale. Stind lîngă Evgheni Pavlovici, Aglaia vorbea şi 
glumea tot timpul extrem de prietenos cu el. Radomski avea o ţinută puţin 
mai sobră, mai rezervată ca de obicei; poate prezenţa atitor persoane de 
vază i-o impunea. De altfel, cu toată tinereţea lui, începuse de mult timp 
să frecventeze cercurile înalte ale societăţii şi se găsea deci în elementul 
său. Venise în seara aceea la Epancini cu crep negru la pălărie, ceea ce-i 
atrăsese aprobarea prinţesei Belokonskaia; alt nepot, în asemenea 
împrejurări, poate nu şi-ar fi pus doliu, la moartea unui astfel de unchi. 
Lizaveta Prokofievna îl lăudă şi ea pentru acest gest; în general însă părea 
foarte îngrijată. Prinţul observa că Aglaia îl privi de două ori cu atenţie si i 
se păru că era mulţumită de el. Încetul cu încetul îl cuprinse un fel de 
extaz şi se simţi foarte fericit. Toate temerile şi gindurile „fanteziste" pe 
care le avusese după conversaţia lui cu Lebedev îi apăreau acum ca un vis 
absurd şi ridicol! (De altfel şi în timpul zilei, fără să şi-o fi mărturisit, cea 
mai mare dorinţă a lui a fost să nu creadă într-un asemenea vis!) Vorbea 
puţin şi numai cînd era întrebat; în cele din urmă se cufundă în tăcere, 
stătea locului liniştit şi tot asculta, lăsîndu-se în voia unui sentiment de 
nemărginită încîntare. Pe nesimţite, în starea aceasta de euforie care îl 
cuprinse, simţi impulsul crescind al unei inspiratii năvalnice, ce nu aştepta 
decit prilejul să izbucnească. Şi totuşi, dacă începu să vorbească, a fost cu 
totul din întîmplare, numai datorită coincidentei ciudate de a fi trebuit sa 
răspundă unei întrebări ce-i fusese adresată şi, după cum se pare, fără nici 
un gînd ascuns... 


VII 


În timp ce, radios, o admira pe Aglaia, care tocmai întreținea o 
conversaţie veselă cu prinţul N. şi cu Evgheni Pavlovici, prinţul Miskin auzi 
venind din alt colţ glasul boierului angloman, care, povestindu-i ceva cu 
multă insufletire „înaltului demnitar", pronunţa deodată numele lui Nikolai 
Andreevici Pavliscev. Se întoarse repede înspre ei şi ascultă cu mare 
interes. 

Era vorba de rinduielile actuale şi de dezordinile ce avuseseră loc pe 
uncie moşii din gubernia V. Povestirea anglomanului avea probabil mare 
haz, căci, la urmă, bătrînelul începu să rida de răbufnirea înveninată a 
interlocutorului său. Cu un ton morocanos,pronuntind dispretuitor vorbele, 
acesta povestea că, deşi n-avea absolută nevoie de bani, s-a văzut silit din 
pricina rinduielilor să-şi vinda cu jumătate de pret un domeniu admirabil 


pe care-l poseda în acea gubernie; în acelaşi timp a fost nevoit să păstreze 
altul, părăginit, care-i aducea numai pagube, şi unde mai pui că fiind 
ipotecat trebuia să plătească şi bani pe deasupra. „Spre a evita noi 
neplăceri şi procese litigioase pentru moşia pe care am moştenit-o de la 
Pavlişcev, a trebuit să renunţ la ea. Încă una sau două mosteniri de 
acestea şi sînt ruinat. Totuşi aveam acolo trei mii de deseatine de pămînt 
admirabil!" 

Observind interesul deosebit cu care prinţul asculta conversaţia celor 
doi, Ivan Feodorovici se apropie deodată de el. 

- Uite... îi spuse generalul încet, Ivan Petrovici este o rudă de-a 
răposatului Nikolai Andreevici Pavlişcev... căutai neamuri de-ale lui, mi se 
pare. 

Pina atunci, Epancin făcuse onorurile casei, întreţinîndu-se cu 
superiorul său ierarhic, ceea ce nu l-a împiedicat să observe că Lev 
Nikolaevici stătea oarecum stingher, izolat de toţi, şi lucrul acesta începu 
să-l neliniştească. Voia să-i ofere prilej de discuţie şi prinţului, să-l atragă şi 
pe el într-o oarecare măsură în conversaţie şi astfel să-l mai prezinte o 
dată şi să-l recomande atenţiei „persoanelor de vază". 

— Lev Nikolaici, după moartea părinţilor săi, a fost crescut de Nikolai 
Andreici Pavlişcev, spuse el, intilnind privirea lui Ivan Petrovici. 

- Sînt în-cîn-tat, observă acesta cu un glas tărăgănat, şi chiar îmi 
amintesc foarte bine... Adineauri, cînd Ivan Feodorovici a facut 
prezentările, te-am recunoscut imediat, cu toate că nu te-am mai văzut de 
cînd aveai zece sau unsprezece ani. Dar nu te-ai schimbat mult. Chipul 
dumitale a păstrat ceva... 

— M-aţi văzut cînd eram copil? întrebă prinţul extrem de mirat. 

- Ah, e mult de-atunci, reluă Ivan Petrovici, la Zlatoverhovo, unde 
locuiai la nişte verişoare ale mele. Altădată mergeam destul des la 
Zlatoverhovo. Nu-ţi mai aduci aminte de mine? Se prea poate sa mă fi 
uitat... Pe atunci... sufereai de o boală ciudată dată... într-un rînd am fost 
chiar surprins vazindu-te... 

— Nu-mi aduc aminte de nimic! spuse cu vioiciune prinţul. 

Urmară cîteva evocări din trecut şi amănunte mai precise care Ivan 
Petrovici le dădu cu un ton calm şi binevoitor, în timp Miskin era pradă 
unei emoţii neobişnuite; reieşi că cele două boieroaice, fete batrine, rude 
de-ale răposatului Pavliscev, care lo- cuiau la moşia lui din Zlatoverhovo, 
erau în acelaşi timp verişoare cu Ivan Petrovici. Nu ştia nici el mai mult 
decit alţii motivul care l-a determinat pe Pavlişcev să se ocupe de micul 
print, fiul său adoptiv. „N-am avut pe atunci curiozitatea să cercetez asta", 
spuse Ivan Petrovici; în tot cazul, el dădea dovadă de o memorie 
excelentă, căci îşi aminti cum cea mai mare dintre verişoare, Marfa 
Nikitişna, se purta prea aspru cu copilul care-i fusese încredinţat, „într-aşa 
fel, încît o dată m-am certat cu ea din pricina dumitale; i-am reprosat 
sistemul ei de educaţie; să aplici bătaia unui copil bolnav, cred că eşti de 
acord şi dumneata că... e prea din cale-afara..." şi cum, dimpotrivă, cea 
mai mică, Natalia Nikitişna, îl trata cu blindete pe sărmanul băieţel... 
„Acum locuiesc amindoua, adauga el (nu ştiu numai daca mai trăiesc), în 
gubernia V., unde Pavlişcev le-a înzestrat cu o moşioară destul de 
rentabilă. Marfa Nikitişna se spune că intenţiona să se călugărească; de 
altfel, nu afirm asta cu certitudine; se prea poate să o confund cu alta... 


da, cu văduva unui medic, despre care mi s-a spus mai deunăzi..." 

Prinţul Miskin ascultă toate astea cu ochii licărind de bucurie şi 
înduioşare. Cu o căldură extraordinară declară, la rîndu-i, că nu-şi va ierta 
niciodată faptul de a nu fi găsit timp, in cele şase luni cit călătorise prin 
provinciile din centrul Rusiei, să le facă o vizită fostelor sale educatoare din 
copilărie; în fiecare zi îşi propunea să se ducă să le vadă, şi împrejurări 
neprielnice îl făceau întotdeauna să uite ceea ce hotărise, dar că acum isi 
dă cuvintul să se ducă negresit în gubernia V. „Aşadar, o cunoaşteţi pe 
Natalia Nikitisna? Ce suflet cald şi mărinimos, e o sfinta! De altfel, şi Marfa 
Nikitisna -iertati-ma, dar cred că vă inselati în privinţa Marfei Nikitişna! Era 
severă, dar... cum să nu-şi piardă răbdarea cu un idiot, cum eram pe 
atunci? (Hi, hi!) Căci pe atunci eram complet idiot, poate n-o să mă 
credeti!(Ha, ha!) De altfel... de altfel m-ati văzut în timpul acela, şi cum se 
face că nu-mi amintesc de dumneavoastră? Spuneti-mi, vă rog! Aşadar... 
Ah, Dumnezeule, e posibil ca într-adevăr să fiţi rudă cu Nikolai Andreici 
Pavlişcev? 

- Te a-si-gur, zimbi Ivan Petrovici, cercetindu-l cu luare-aminte pe 
prinţ. 

- lertati-ma; dacă am întrebat asta, nu-i din pricină că m-aş... îndoi... 
căci... se poate să te îndoieşti de asta? (He, he!) Nu, nu, bineînţeles! (He, 
he!) Dar mi-a venit să spun doar aşa, pentru că răposatul Nikolai Andreici 
Pavlişcev era un om admirabil, minunat! Un om foarte mărinimos, vă 
asigur! 

Prinţul nu că se sufoca, ci „se îneca de preaplinul inimii sale 
generoase", cum îl caracterizase a doua zi dimineaţă Adelaida, vorbind cu 
logodnicul ei, prinţul S. 

- O, Dumnezeule! observă rizind Ivan Petrovici, şi pentru ce, mă rog, 
n-aş putea fi rudă chiar cu un om foarte mărinimos? 

- Ah, Doamne! Am... iar am spus o prostie! vru s-o dreagă prinţul 
fisticindu-se şi din ce în ce mai grăbit şi mai înflăcărat. Dar... aşa şi trebuie 
să fie, pentru că cu... eu, de altfel, nu-i vorba de asta! Ş-apoi, ce 
importanţă au cuvintele mele în momentul acesta, ce importanţă are 
persoana mea pe lîngă asemenea interese, pe lingă interese atît de mari! 
Şi, în comparaţie cu un om atit de mărinimos, căci, în adevăr, era un om 
extraordinar de mărinimos, nu-i aşa? 

Prinţul tremura din tot trupul. Pentru ce se emotionase pina intr-atit, 
de ce se înduioşase şi căzuse cu totul din senin într-o exaltare ce nu avea 
nici o contingenta cu obiectul discuţiei - era greu de explicat. Cert este 
însă că simţea revărsîndu-se din inima lui o recunoştinţă arzătoare pentru 
ceva şi fata de cineva, poate chiar fata de Ivan Petrovici sau chiar şi fata 
de toţi oaspeţii luaţi aolaltă. Se simţea prea fericit, într-o stare de 
„beatitudine supremă". Surprins, Ivan Petrovici îl privi cu mai multă 
atenţie; "înaltul demnitar" îl observă şi el cu o extremă curiozitate; 
prinţesa Belokon- skaia îşi atinti asupra lui o privire minioasa şi-şi strînse 
buzele. Prinţul N., Evgheni Pavlovici, prinţul $., domnisoarele toţii 
întrerupseră conversaţia pentru a-l asculta. Aglaia părea alarmată, iar pe 
Lizaveta Prokofievna o cuprinsese pur şi simplu frica. Ciudate firi aveau 
totuşi doamnele acestea, mama şi cele trei fiice, chiar ele ajunseseră la 
concluzia că cea mai bună atitudine pentr prinţ ar fi să tacă toată seara, şi 
totuşi, cum l-au văzut singur, izolat într-un colt si pe deplin satisfăcut de 


rolul său de om neobservat neliniştea le cuprinsese. Aleksandra era cit pe 
ce să-l scoată chiar din colţul lui şi să-l antreneze în cercul lor, adică în 
compania prinţului N. şi a prinţesei Belokonskaia. Şi uite că acum, cînd 
Miskin se angaja în discuţie, neliniş- tea lor creştea din ce în ce. 

— Ai dreptate, era într-adevăr un om admirabil, îl aprobă grav Ivan 
Petrovici, care încetase să mai zimbească. da, da... era un om admirabil! 
Admirabil şi absolut demn, adăugă el după o mică pauză. Se poate spune 
vrednic de toată stima, continuă el pe un ton şi mai grav după o nouă 
tăcere, şi... şi-mi face deosebită plăcere să constat din partea dumitale... 

— Nu e vorba cumva de acel Pavlişcev căruia i s-a întîmplat o 
păţanie... curioasă... cu abatele... cu abatele... îmi scapă numele, dar s-a 
vorbit mult despre asta pe vremuri, spuse „înaltul demnitar". 

— Cu abatele Gouraud, iezuitul, răspunse Ivan Petrovici, da, iată 
oamenii nostri admirabili şi cei mai demni! Căci, în fond, Pavliscev era de 
neam, avea avere, un rang respectabil şi dacă... şi-ar fi continuat slujba... 
Şi iată că-şi abandonează slujba, lasă totul baltă, ca să treacă la catolicism 
şi să se facă iezuit; şi toate astea fatis, fără să caute a evita scandalul, cu 
un fel de exaltare. Noroc că a murit, zău aşa! S-a discutat mult... 

Prinţul nu se mai putu stapini. 

— Pavliscev... Pavlişcev s-a convertit la catolicism? 
Imposibil,protestă el înspăimîntat. 

— Ei, asta-i acum, „imposibil“! mormăi grav Ivan Petrovici. E prea 
mult spus, recunoaşte şi dumneata, dragă printe... De altfel, e şi explicabil, 
îl pretuiesti atît de mult pe răposat... într-adevar, era un om tare bun şi, 
după părerea mea, tocmai de această bunătate a profitat vicleanul acela 
de Gouraud. Dar dacă v-aş spune cite încurcături şi cîtă bătaie de cap mi- 
a pricinuit afacerea aceasta mai tirziu..- şi tot cu acest Gouraud! 
Inchipuieste-ti, continuă el, adresîndu-se de data aceasta bätrinului 
demnitar, ridicaseră şi nişte pretenţii la moştenirea lui; a trebuit să recurg 
atunci la măsurile cele mai drastice... ca să-i fac să înţeleagă... pentru că 
sînt mari meşteri în asemenea cotcarii! Ce să spun, sînt grozavi! Dar, slavă 
Domnului, cum lucrurile s-au petrecut la Moscova, m-am dus imediat la 
conte şi... i-am potolit... 

- Nici nu ştiţi cit m-ati întristat si m-ati uluit chiar! strigă din nou 
prinţul. 

- Sint dezolat, dar, la drept vorbind, toate astea sînt fleacuri şi n-ar fi 
avut nici o urmare, ca întotdeauna; sînt convins de asta. Vara trecută, i se 
adresă el iar „înaltului demnitar", contesa K. intrase şi ea, se spune, într-o 
mănăstire catolică, în străinătate; ai noştri nu ştiu să se ferească, cedează 
uşor de îndată ce cad sub influenţa acestor... impostori... mai ales în 
străinătate. 

- Toate astea, cred, din... nepăsarea noastră, îi spuse într-o doară, pe 
un ton autoritar, batrinelul; şi, pe urmă, au un fel de a predica... elegant şi 
original... iar la nevoie ştiu să şi intimideze. În o mie opt sute treizeci şi doi, 
cînd eram la Viena, au manevrat aşa de bine că m-au speriat şi pe mine, 
credeti-ma, numai că nu m-am lăsat prins şi am scăpat prin fuga, ha, ha! 

- După cite am auzit, domnul meu, strecură prinţesa Belokonskaia, 
nu de iezuiţi ai fugit atunci, ci ţi-ai părăsit postul şi ai plecat de la Viena la 
Paris cu frumoasa contesă Levitkaia. 

- Ei bine, oricum, înseamnă că am scăpat de un iezuit, replică 


bătrînul demnitar rizind,inveselit de amintirea plăcutei aventuri,dupa cum 
vad, eşti credincios, nu-i aşa? Asta se întîmplă atit de rar la tineri, îi spuse 
el cu amabilitate prinţului Lev Nikolaevici, care asculta cu gura căscată şi 
nu-şi putea reveni de mirare. Era clar că batrinul dorea să-l cunoască mai 
bine pe Miskin; din anumite motive, acesta începu să-l intereseze. 

- Pavlişcev era un spirit luminat şi un creştin, un adevărat creştin, 
declară brusc prinţul. Cum a putut el să treacă la o credinţă care nue 
creştină?... Catolicismul nu este de fapt o religie creştină! adauga el 
deodată, învăluind dintr-o privire scînteietoare întreaga societate. 

— Asta-i cam prea mult, murmură „înaltul demnitar" şi se uită cu 
mirare la Ivan Feodorovici. 

— Cum vine asta, că religia catolică nu este o credinţă creştină? se 
răsuci pe scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de credinţă este? 

— Şi totuşi nu este o religie creştină! răspunse emoţionat şi peste 
măsură de tăios prinţul. Asta în primul rînd, iar în al doilea rînd 
catolicismul roman e chiar mai rău decit ateismul, iată părerea mea! Da! 
asta e părerea mea! Ateismul, de fapt, se mărgineşte la negare, reduce 
totul la zero, pe cînd catolicismul merge mai departe: predică un Hristos 
denaturat, un Hristos ponegrit şi profanat, un Hristos care este contrariu 
celui adevărat! Catolicismul îl predică pe Antihrist, vă asigur, v-o jur! E 
convingerea mea intimă pe care mi-am format-o de ani de zile şi care m-a 
făcut să sufăr cumplit... Catolicismul roman crede că biserica nu poate să 
trăiască pe pămînt dacă lumea întreagă nu este supusă puterii sale 
politice şi strigă: Non possumus. După mine, catolicismul nici nu este 
propriu-zis o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus, şi 
totul în el, începînd cu credinţa, e subordonat acestei idei. Papa a pus 
stapinire pe pămînt, pe un tron terestru şi a luat sabia; de atunci totul 
merge aşa, numai că săbiei i-au mai adăugat minciuna, intriga, falsitatea, 
fanatismul, superstitia, ticăloşia şi crima; şi-au bătut joc de sentimentele 
poporului cele mai sacre, cele mai drepte, cele mai naive, cele mai 
arzătoare; au vindut toate şi totul numai pentru bani, pentru o josnică 
stapinire paminteasca. Şi să nu spunem atunci că-i învăţătura lui Antihrist? 
Cum să nu fi dat ea naştere ateismului? Ateismul izvorăşte din însăşi 
esenţa catolicismului roman! Acolo zace de fapt geneza ateismului. 
Ateismul e chiar în ei, căci puteau ei oare să creadă sieşi? Ateismul s-a 
hrănit din dezgustul pe care-l inspirau. A fost generat de minciuna şi de 
neputinta lor spirituală! Ateismul! La noi, credinţa şi-au pierdut-o numai 
anumite pături, cum foarte bine s-a exprimat mai adineauri Evgheni 
Pavlovici. şi anume cele care şi-au pierdut rădăcinile; în schimb acolo, 
în Europa, chiar la masele cele mai largi ale poporului, credinţa s-a şubrezit 
- întîi şi întîi din ignoranță şi din urzeala de minciuni, iar apoi din fanatism, 
din ură faţă de biserică şi faţă de creştinism! Prinţul se opri puţin pentru a- 
şi trage răsuflarea. Vorbise prea repede şi agitat; era palid, se sufoca. Toţi 
schimbau priviri nedumerite între ei, şi doar batrinelul îşi dădu drumul 
pufnind de ris. Prinţul N. îşi scoase lornionul şi fără nici o jenă începu să-l 
examineze pe orator. Poetul, neamt de obirsie, se urni din colţul lui şi cu un 
zimbet malitios pe buze îşi trase scaunul mai aproape de masă. 

-Exa-ge-rezi din cale-afară, spuse tărăgănat şi cu oarecare plictiseală 
în glas Ivan Petrovici, stînjenit parcă de întorsătura pe care o luase 
discuţia. Biserica de acolo numără şi ea reprezentanţi de vază, vrednici de 


toată stima şi plini de virtuţi. 

- Nici nu m-am referit, de fapt, la cutare sau cutare reprezentant al 
bisericii, luat separat. Am avut în vedere catolicismul roman, ca atare, 
privit în însăşi esenţa lui. Am vorbit de Roma. Cum ar fi cu putinţă ca o 
biserică să dispară cu totul? N-am afirmat niciodată aşa ceva! 

- Admit, dar sînt lucruri prea cunoscute şi n-are rost să mai vorbim... 
asta ţine de teologie... 

- A, nu, nu! Nu numai de teologic, vă asigur! Asta ne priveşte mult 
mai de aproape decit vă închipuiţi. Tocmai aici e greşeala noastră 
principală, că nu vrem, sau poate nu sîntem în stare să înţelegem că nu 
este vorba despre o problemă cu caracter pur teologic! Pentru că şi 
socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenţă catolică! Şi el, 
ca şi fratele său bun, ateismul, deşi opus catolicismului din punct de 
vedere etic, este şi el un rezultat al desperării, în măsura în care tinde să 
se substituie puterii morale, Pe care religia n-o mai are, spre a potoli 
aspiraţiile spirituale ale omenirii însetate de adevăr şi a o mintui, dar nu 
prin învăţătura lui Hristos, ci, asemenea catolicismului, tot prin violenţă. E 
aceeaşi eliberare prin violenţă, aceeaşi unire prin sabie şi singe!,,Nu-ti este 
îngăduit să crezi în Dumnezeu,nu-ti este îngăduit să ai avere, nu-ţi este 
îngăduit să ai personalitate, fraternite ou la mort, două milioa- ne de 
capete!" După faptele lor, îi vei cunoaşte - iată adevărul de netăgăduit! Şi 
să nu vă inchipuiti că lucrurile acestea sînt chiar atit de inofensive si nu 
prezintă nici o primejdie pentru noi! O să trebuiască să ne împotrivim, să 
dăm o ripostă, şi cît mai curînd fără multă zăbavă! Să opunem 
Occidentului adevărul întrupat în Hristos al nostru, adevăr pe care noi l-am 
păstrat, în timp ce ei nici nu l-au cunoscut măcar! Trebuie să ne infatisam 
înaintea lor ca purtători ai unei civilizaţii a noastre, şi nicidecum să ne 
lăsăm prinşi orbeşte în mrejele lor iezuite! lată care trebuie să fie poziţia 
noastră faţă de ei! Şi să nu se mai spună la noi că predica iezuiţilor este 
subtilă şi elegantă, cum s-a exprimat cineva aici, adineauri... 

— Dă-mi voie, da-mi voie, te rog, se nelinişti Ivan Petrovici privind 
înspăimiîntat înjur, ideile dumitale sînt desigur lăudabile şi pline de 
patriotism; mi se pare totuşi că ceea ce ai afirmat acum e cam exagerat 
si... cred ca ar fi mai bine... să lăsăm discuţia asta... 

— Nu, nu-i deloc exagerat, mai degrabă e atenuat; fără îndoială, e 
atenuat, pentru că nu sînt în stare să mă exprim; dar... 

— Dar dă-mi voie, te rog! 

Prinţul tacu;sedea pe scaun drept şi neclintit,fara a-şi lua privirea 
scînteietoare de pe faţa lui Ivan Petrovici. 

— Îmi vine să cred că cele ce-ai auzit despre binefăcătorul dumitale 
te-au tulburat peste măsură, observă pe un ton liniştit şi binevoitor 
bătrînul demnitar, şi te-ai aprins... poate şi din pricina singurătăţii in care 
trăieşti. Dacă ai intra în societate, şi te-ai apropia mai mult de oameni (sînt 
convins că or să te primească cu plăcere, ca pe un tînăr destoinic), atunci 
de bună seamă că ai judeca lucrurile cu mult mai mult sînge rece; ai vedea 
atunci că toate astea sînt mult mai simple... de altfel, asemenea cazuri 
rare... provin, dupa mine, pe de o parte dintr-un fel de saturație, iar pe de 
altă parte din plictiseală... 

— Da, da, aşa este! exclamă prinţul cu înflăcărare. Admirabilă idee! 
Din plictiseală, din plictiseala noastră, şi nu de saturație, ci, dimpotrivă, din 


înşelare... nu de saturație, aici vă inselati. Şi nu numai din însetare, ci chiar 
dintr-un zbucium febril, dintr-o însetare arzătoare! Si... şi să nu credeţi că-i 
aşa de neînsemnat încît e demn de ris fenomenul acesta; să-mi fie cu 
iertare, dar lucrurile acestea trebuie să le intuieşti, să le presimti! Ai nostri, 
de îndată ce sunt convinşi că au ajuns chiar la mal, se lasă duşi de o 
bucurie ce nu mai are limită; de unde vine asta? Pavlişcev vă uimeste, iar 
purtarea lui o puneţi pe seama nebuniei sau o explicati prin bunătatea lui, 
dar nu-i asa!in asemenea cazuri, temperamentul nostru pasionat, 
temperamentul ruşilor, ne uimeşte nu numai pe noi, ci întreaga Europă! 
Dacă unul dintre noi se converteşte la catolicism, se face de-a dreptul 
iezuit şi se alătură neapărat elementelor celor mai subterane ale acestei 
secte; dacă devine ateu, vrea numaidecit ca să fie smulsă prin forţă 
credinţa în Dumnezeu, adică, altfel spus, şi prin sabie! Pentru ce? De unde 
vine această subită fantezie? Se poate să nu ştiţi? Pentru că a găsit patria 
pe care n-o văzuse aici şi e fericit; a găsit ţărmul, pămîntul, şi s-a 
prosternat ca să-l sărute. Nu e numai vanitatea, nu-s numai sentimente 
meschine de orgoliu şi vanitate care zac la originea ateilor ruşi şi a 
iezuiţilor; nu, la mijloc e o suferinţă morală, o sete spirituală, nevoia 
imperioasă de o preocupare superioară, nevoia de a simţi sub picioare un 
teren trainic, o patrie în care au încetat să mai creadă, pentru că n-au 
cunoscut-o niciodată! E atit de uşor pentru un rus să devină ateu, mai uşor 
decit pentru oricare alt locuitor de pe glob! Si ai noştri nu devin simpli atei, 
ei încep să creadă în ateism ca într-o religie nouă, fără să-şi dea seama că 
acum nu mai cred în nimic, credinţa lor se reduce la zero. Aşa sînt 
însetările noastre. „Acela care nu simte pămîntul patriei sub picioare, acela 
n-are nici Dumnezeu! Expresia nu-i a mea; am auzit-o de la un negustor, 
un bătrîn sectant de rit vechi, pe care l-am întîlnit într-o călătorie. La drept 
vorbind, nu s-a exprimat tocmai aşa, ci a spus: „Omul care reneagă 
pămîntul ţării sale îl reneaga şi pe Dumnezeu". Cînd te gindesti că s-au 
întîmplat şi la noi cazuri cînd oameni foarte instruiți au aderat chiar si la 
hlistovism ... Sj cu cît e mai sigur la urma urmei, hlistovismul decit 
nihilismul, iezuitismul sau ateismul? Poate e chiar mai profund decit toate 
astea! Ca să vedeţi pînă unde ajungea deznădejdea, dorul neostoit al celor 
care tinjeau după o altfel de lume!... Aratati cutezătorilor insetati, care l-au 
însoţit pe Columb, ţărmul Lumii Noi, aratati rusului „Lumea" rusească, 
faceţi să găsească aurul acesta, comoara aceasta care se ascunde în 
măruntaiele pămîntul! Arătaţi-i reînnoirea întregii omeniri, renaşterea ei, 
ce se va întîmpla în viitor poate numai prin gîndirea rusească, prin 
Dumnezeul şi Hristosul rusesc, şi veţi vedea ce uriaş puternic şi drept, 
cuminte şi blind se va ridica în fata lumii uimite — uimite şi înspăimîntate 
totodată, căci ei nu se aşteaptă din partea noastră decit la sabie, la sabie 
şi la violenţă, şi, judecîndu-ne după ei înşişi, nu-şi pot imagina poporul 
nostru fără barbarie! Şi asta se petrece chiar în zilele noastre, iar ce va fi 
cu timpul nu este greu de ghicit! Totuşi... 

Dar aici interveni pe neaşteptate un fapt ce curmă brusc şi în modul 
cel mai surprinzător discursul prinţului. 

Toată aceasta tiradă delirantă, năvala aceasta de cuvinte incilcite şi 
patimase, de idei exaltate, care se imbulzeau şi se încălecau, 
învâlmăşindu-se într-un iureş haotic, toate astea prevesteau ceva 
primejdios, ceva neobişnuit în starea de spirit a tînărului, susceptibil de a 


se aprinde cu atita impulsivitate şi fără vreun motiv aparent. Dintre 
persoanele adunate în salon, toţi aceia care-l cunoşteau pe print se simtira 
cuprinşi de mirare amestecată cu teamă (iar unii, cu jenă şi consternare) 
fata de comportarea lui atit de nelalocul ei şi total nepotrivită cu felul său 
de a fi întotdeauna foarte reţinut, timid chiar, vădind un tact excepţional în 
anumite împrejurări şi o intuiţie deosebit de ascuţită în materie de 
conveniente sociale. Nu se puteau dumeri care să fie pricina acestei ieşiri 
impulsive: nu cumva cele ce aflase despre Pavlişcev? Doamnele crezură la 
un moment dat că prinţul innebunise, iar batrina Belokonskaia mărturisi 
mai tîrziu că „puţin mai lipsea să n-o iau la fugă, în căutarea unui refugiu". 
Surprinşi la început, ,bätrineii" rămaseră la urmă pur şi simplu stupefiati. 
Şeful ierarhic al lui Epancin avea întipărită pe faţă o expresie severă şi 
plină de nemulţumire; colonelul genist încremenise pe scaunul lui, în timp 
ce neamtul, palid si cu acelaşi zîmbet artificial pe buze, continua să-i 
observe pe ceilalţi pentru a surprinde impresiile ce le trădau figurile lor. De 
altfel, tot „scandalul" acesta s-ar fi putut aplana de la sine şi în modul cel 
mai simplu si mai natural chiar în următoarele cîteva clipe, cu atit mai 
mult trebuia acum. Ivan Feodorovici, uimit şi el în primul moment, îşi 
regăsise cel dintii prezenţa de spirit, încercînd de cîteva ori să-l oprească 
pe vorbitor; văzînd că e zadarnic, se indrepta spre print, hotărît să recurgă 
la mijloace mai tari; încă un moment şi, la nevoie, generalul l-ar fi silit 
poate, cu toată prietenia, să se retragă sub pretextul că e bolnav, ceea ce 
părea a fi adevărat, iar pentru Ivan Feodorovici în afara oricărei îndoieli... 
Dar lucrurile luară o altă întorsătură. 

Intrînd în salon, Miskin avusese grijă să se aşeze cît mai departe de 
vaza chinezească cea care, în urma convorbirii din ajun cu Aglaia, 
devenise o adevărată obsesie pentru el. E de necrezut, şi totuşi, în urma 
celor sugerate de tinara fata, in sufletu-i şi-a făcut loc, statornicindu-se cu 
îndărătnicie, o convingere nestrămutată, un presentiment uimitor, de 
neconceput, că a doua zi negreşit el va sparge acea vază, oricît s-ar 
strădui s-o evite şi oricite precautii ar lua să nu se aşeze în preajma ei! De 
necrezut şi totuşi s-a întîmplat întocmai, în noianul de impresii noi, plăcute 
şi luminoase, ce, după cum am mai arătat, îi copleşiseră inima în seara 
aceea, uitase cu desăvirşire de toate temerile lui.Cind fu rostit numele lui 
Pavliscev şi Ivan Feodorovici îl conduse de brat pentru a-l prezenta încă o 
data lui Ivan Petrovici, prinţul se aşeză cu acest prilej mai aproape de 
masă; intimplarea a făcut ca fotoliul să fie în imediata vecinătate cu 
splendida şi impozanta vază chinezească, aşezată pe un piedestal, puţin 
înapoia fotoliului, chiar lîngă cotul prinţului. În momentul cînd era pe 
punctul de a-şi isprăvi discursul, prinţul se sculă brusc, îşi desfăcu 
involuntar, într-un gest larg, braţele şi... salonul se umplu îndată de 
exclamatii şi tipete! Vaza se clatina, nehotarita parcă pe capul căruia 
dintre mosnegi să cadă, pe urmă se înclină în partea opusă şi, rasturnindu- 
se, se făcu tandari pe podea. Neamtul, care era alături, abia avu timp să 
facă un pas înapoi. La zgomotul acestei căderi, la vederea pretioaselor _ 
cioburi care sclipeau pe covor, spaima şi uimirea cuprinscră societatea. In 
ce-l priveşte pe prinţ, cu greu sau poate chiar e de prisos să-l mai 
descriem. Un lucru, totuşi, trebuia relevat; din vălmăşagul de senzaţii ce-l 
străbătură în acea clipă, unele mai tulburi şi mai ciudate decit altele, se 
desprinse cu ascutime una stranie de tot şi care le covirsi pe toate 


celelalte, umplîndu-l de uimire; nu era nici surpriza, nici scandalul, nici 
ruşinea, nici teama, nu; ceea ce-l izbise mai ales pe prinţ era gîndul la 
împlinirea profetiei! De ce anume era atit de tulburător acest gînd, n-ar fi 
putut să-şi explice; se simţea zguduit în întreaga lui fiinţă, pînă în adincul 
inimii, covirsit de o spaimă aproape mistică încă o clipă, si i se paru ca 
totul înaintea lui se destramă şi se pierde; în locul spaimei, sufletul i se 
umplu de lumină, de o negrăită bucurie, de un fel de extaz; răsuflarea i se 
sugrumă în gitlej, sufocindu-l, şi... dar totul nu tinu decit o frintura de 
secundă Slava Domnului, pericolul trecuse! Miskin respiră uşurat, rotindu- 
şi privirea în jur. 

Mult timp păru că nu înţelege zăpăceala şi framintarca celor din 
salon sau, mai bine zis, înţelegea şi vedea totul, dar stătea complet 
detaşat, ca un om care nu participă la cele ce se petrec în juru-i, după ce 
s-a strecurat nevăzut în odaie, întocmai ca în basmul cu tichiuta 
fermecată, şi observă nişte oameni străini, dar interesanti. Privea cum se 
culeg cioburile vazei făcute tändäri, auzea frinturi de fraze grăbite, vedea 
paloarea Aglaiei şi privirea ei stranie, foarte stranie, cu care îl fixa; nu era 
în ochii ei nici ură, nici minie; tinara fată se uita la el cu o privire speriată, 
dar atit de afectuoasă, iar la ceilalţi cu ochi atit de strălucitori... şi o dulce 
suferinţă pătrunse deodată în inima prinţului. În sfîrşit, văzu cu mirare că 
toţi îşi reluaseră locurile şi chiar rideau, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat 
nimic! Un minut după aceea, ilaritatea crescu şi mai mult; rideau privindu-l 
cum stă mut şi nemiscat, dar risul lor era prietenos şi vesel; cîţiva îi 
vorbiră cu multă căldură. Mai ales Lizaveta Prokofievna îi adresa cuvinte 
pornite din inimă şi încurajatoare. Simţi apoi cum Ivan Feodorovici îl bate 
cu prietenie pe umăr; ridea şi Ivan Petrovici dar mai binevoitor şi mai 
cordial, mai afectuos decit toţi se arata batrinelul, care îi luă mina într-a sa 
şi începu s-o mingfiie; îi vorbea ca unui copil pe care vrea să-l liniştească şi, 
la urmă, îl aşeză lingă dinsul. Prinţul îl privea cu admiraţie, dar îi pierise 
graiul şi giftia din greu; chipul batrinului îi plăcea nespus. 

- Cum? îngăimă el în cele din urmă. Mă iertati cu adevărat? Si 
dumneata, Lizaveta Prokofievna? Risetele crescură, şi, de înduioşare ochii 
prinţului se umplură de lacrimi; nu-i venea să-şi creadă ochilor şi se simţea 
în al nouălea cer. 

- Fără îndoială, vaza era admirabilă, observa Ivan Petrovici, şi stătea 
aici de cincisprezece ani, dacă-mi aduc bine aminte... da, de cincisprezece 
ani... 

- Ei, asta-i; nu-i nici o nenorocire! Omul, cît e de om, şi tot are un 
sfîrşit, darmite un ulcior de lut! spuse cu glas tare Lizaveta Prokofievna. Se 
poate să-ţi faci atita spaimă pentru un fleac de nimica, dragă Lev 
Nikolaici? adăugă ea cu o nelinişte ascunsă. Ajunge, dragul meu, ajunge, 
mă sperii, zău. 

- Şi mă iertati pentru tot? Pentru tot, nu numai pentru vază? întrebă 
prinţul, voind să se ridice, dar bătrinul demnitar îl trase de braţ şi-l sili să 
se aşeze din nou. 

- C'est tres curieux et c'est tres serieux, şopti batrinelul la urechea 
lui Ivan Petrovici, aplecîndu-se peste masa, dar destul de tare, ca să-l fi 
auzit şi prinţul. 

- Şi n-am jignit pe nimeni? Nici nu vă puteţi închipui ce fericit mă 
simt la gindul acesta; dar nici nu se putea să fie altfel! Oare aş fi fost în 


stare să jignesc pe cineva aici? Numai un asemenea gind ar fi o adevărată 
jignire pentru cei de faţă. 

- Linişteşte-te, dragul meu, cred că exagerezi. N-ai de ce sa ne arati 
atita recunoştinţă; e un sentiment frumos, dar nu trebuie exagerat. 

- Nu-i vorba de recunoştinţă, ci de admiraţie... vă admir, sînt fericit 
să vă privesc; poate că nu mă exprim cum trebuie, dar am nevoie să 
vorbesc, am nevoie să mă explic... măcar din respect pentru mine. 

Vorbea agitat, confuz, tulburat; nu era exclus ca vorbele pe care le 
pronunţa să nu fi fost exact acelea pe care ar fi vrut să le spună, area că 
imploră cu privirea îngăduinţa de a vorbi. Ochii lui îi întîlniră pe ai prinţesei 
Belokonskaia. 

- Vorbeşte, drăguță, continuă, numai vezi, las-o mai domol, îi spuse 
ea. Adineauri ai văzut ce-ai patit dacă ai luat-o gonind dintr-un rasuflet! 
Dar de vorbit, vorbeşte, n-ai de ce te terne; domnii aceştia au văzut 
oameni şi mai ciudati decit tine, n-ai să-i faci se minuneze, şi apoi nici nu 
eşti cine ştie ce grozav în privinţa asta, doar atit că ai spart vaza şi ne-ai 
cam băgat în sperieti. 

Prinţul ascultă cu zimbetul pe buze şi imediat după aceea i se adresă 
batrinelului: 

— Nu-i asa ca dumneavoastra sinteti acela care, acum trei luni i-a 
salvat de surghiun pe studentul Podkumov si pe impiegatul Svabrin? 

Batrinelul rosi putin şi murmura ceva nedeslusit, îndemniîndu-l pe 
Miskin sa se liniştească. 

— Si despre dumneata am auzit, relua numaidecit printul, 
adresîndu-i-se de data aceasta lui Ivan Petrovici, că în gubernia V. ţi-ai 
făcut pomană cu foştii dumitale iobagi rămaşi pe drumuri de pe urma unui 
incendiu pustiitor, dăruindu-le cheresteaua de care aveau nevoie ca să-şi 
reclădească izbele, cu toate că pe vremuri îţi pricinui- seră destule 
neajunsuri. 

— A, e o exa-ge-ra-re, murmură Ivan Petrovici cu modestie, dar 
vizibil magulit; de data asta, avea perfectă dreptate spunînd că eo 
„exagerare", fiind vorba, de fapt, de un zvon lipsit de orice temei care 
ajunsese pesemne şi la urechile prinţului. 

Apoi, cu un zîmbet senin luminindu-i fata, Miskin se întoarse către 
prinţesa Bclokonskaia: 

— Şi dumneavoastră, prinţesă, acum şase luni, nu m-aţi primit ca pe 
un fiu, la Moscova, după scrisoarea Lizavetei Prokofievna? Şi într-adevăr, 
ca unui adevărat fiu, mi-ati dat un sfat pe care nu-l voi uita niciodată. Va 
amintiţi, desigur? 

— Ei, şi ce atita caz pentru nimica toată! zise intepata doamna cea 
batrina. Eşti un om bun, da' cam caraghios; îţi întinde cineva doi gologani, 
iar tu te apuci să-i multumesti de parcă te-ar fi scăpat de la moarte. Crezi, 
probabil, ca eşti bun de lăudat, cînd de fapt i-e lehamite omului de tine. 

Era cit pe ce să-i sară tandara, dar cu totul neaşteptat se pomi peris 
şi, unde mai pui, fără răutate. Se lumină la fata Lizaveta Prokofievna, îşi 
descreti fruntea şi Ivan Feodorovici. 

— Nu vă spuneam că Lev Nikolaici e un om... un om... într-un 
cuvînt... numai că n-ar trebui să se înflăcăreze cu atita gifiială, cum bine a 
zis prinţesa... se bilbii generalul, repetind într-un fel de extaz cuvintele 
prinţesei Belokonskaia, care-l impresionaseră adînc. Numai Aglaia părea 


cam mihnita, deşi obrazul îi era învăpăiat, poate şi de indignare. 

- Să ştii că mi-e foarte simpatic, îi şopti iar batrinelul lui Ivan 
Petrovici. 

- Am intrat aici cu inima strînsă, continuă prinţul, şi mă simţeam din 
ce în ce mai tulburat, mai nestapinit în insufletirea mea atit de stranie ce- 
mi copleşea cu iuteala sufletul... Eu... mă temeam de voi toţi şi de mine 
însumi. Mai ales pentru mine mă temeam. Întorcîndu-mă aici, la 
Petersburg, îmi propusesem să cunosc elita societăţii noastre, pe oamenii 
noştri de frunte, de viţă veche, din care fac şi eu parte ca urmaş al uneia 
dintre cele mai vechi familii. Ei bine, acum mă găsesc în cercul unor prinți 
ca şi mine, nu-i aşa? Voiam să vă cunosc; trebuia; era necesar, absolut 
necesar!... Auzisem întotdeauna vorbindu-se rău de voi, mai mult de rău 
decit de bine. Se spun şi se scriu atitea lucruri urite pe socoteala 
voastră!... Sinteti socotiți nişte oameni ignoranti, superficiali, inapoiati, 
preocupaţi exclusiv de interesele voastre meschine, cu obiceiuri şi 
apucături ridicole... Veneam încoace astăzi plin de curiozitate, dar şi cu 
nelinişte în suflet, voiam să văd şi să mă conving personal: să fie oare 
adevărat ceea ce se repetă pretutindeni, că această pătură înaltă a 
societăţii ruseşti nu mai e bună de nimic, că şi-a trăit traiul, că seva i-a 
secat şi nu-i rămîne altceva de făcut decit să moară, dar o face într-o luptă 
înverşunată şi plină de invidie împotriva oamenilor viitorului, asezindu-se 
de-a curmezişul, fără să-şi dea seama că e în agonie? Nici înainte nu prea 
am dat crezare acestei păreri, pentru că noi, propriu-zis, nici n-am avut o 
pătură înaltă, în afară poate de nobilimea de la curte sau cea de uniformă 
sau... una intimplator ridicată, care acum însă a dispărut de tot, nu-i asa. 
n-am dreptate? 

- Ba nu e deloc aşa, rînji Ivan Petrovici. 

- Poftim, iar a luat-o razna! nu i-a tihnit prinţesei Belokonskaia. 

- Laissez-le dire, nu vedeţi că tremură tot, îi opri batrinelul cu 
jumătate de glas. 

Prinţul părea că-şi ieşise complet din minţi. 

— Ei bine, am văzut aici nişte oameni încîntători, sinceri şi buni 
suflet, cu mintea luminată; am văzut un batrin care ştie să mîngiie sa 
asculte pina la capăt un baietandru ca mine; văd aici oameni în stare să 
înţeleagă şi să ierte, nişte oameni de treabă, ruşi adevăraţi, aproape tot 
aşa de buni şi de inimoşi ca şi cei pe care i-am întîlnit acolo, da, cu nimic 
mai răi. judecaţi deci cit de plăcut am fost su prins! Ah, dati-mi voie sa va 
mărturisesc totul! Auzisem adesea spunîndu-se, şi căpătasem şi eu 
credinţa, că în lumea mondenă sub poleiala unor forme învechite, se 
ascunde un fond sărac şi steril, dar acum văd că nu poate fi vorba de noi, 
căci nu e cazul. O fi pe undeva în alte parti, dar nu la noi. E cu putinţă oare 
ca să fiţi cu toţii, în momentul acesta, nişte iezuiţi, nişte prefacuti? L-am 
auzit adineauri pe prinţul N. povestind cu atîta haz. Cita bunătate şi simtire 
sinceră, ce umor nevinovat şi plin de inspiraţie! Oare asemenea cuvinte 
pot ieşi din gura unui om... mort, cu inima şi talentele secătuite? Oare 
nişte cadavre ar fi putut să mă trateze astfel? Oare nu este aici un 
material uman... pentru viitor, pentru înfăptuirea sperantelor? Oare 
asemenea oameni ar putea să nu înţeleagă progresul şi să se lase depăşiţi 
de vreme? 

— Încă o dată, te rog, calmează-te, dragul meu; să lăsăm toate 


astea pentru alt prilej; voi fi bucuros oricînd... spuse zimbind din colţul 
gurii batrinul ,demnitar". 

Ivan Petrovici tuşi sec şi se răsuci nelinistit în fotoliul său; Ivan 
Feodorovici stătea ca pe ghimpi; şeful său ierarhic nu-i mai dădea nici o 
atenţie prinţului şi se întreținea cu nevasta demnitarului; în schimb, 
aceasta din urmă arunca din cînd în cînd cite o privire spre Miskin, 
încercînd să fie atentă la vorbele lui. 

— Ba nu, cred că e mai bine să vorbesc acum! reîncepu prinţul într- 
un nou elan de febrilă înflăcărare, adresindu-i-se batrinelului cu un aer 
confidential, vădind o deosebită încredere. leri, Aglaia Ivanovna mi-a 
interzis să vorbesc şi mi-a indicat chiar subiectele pe care trebuia să le 
evit; ea ştie că sînt ridicol cînd mă pasionez pentru anumite lucruri! Deşi 
am douăzeci şi şase de ani împliniţi, ştiu că sînt ca un copil. N-am nici un 
drept să-mi exprim gîndul, an spus-o mai demult; şi n-am vorbit deschis 
decit cu Rogojinov la Moscova... L-am citit pe Puşkin împreună, l-am citit 
tot; nu cunoştea nimic din el, nici nu auzise măcar pomenindu-i-se numele 
întotdeauna mă tem ca înfăţişarea mea ridicolă să nu-mi compromită 
gîndul şi ideea principală. Imi lipseşte gestul potrivit. Gesturile mele nu 
sînt niciodată în concordanţă cu ceea ce vreau să exprim; de aceea 
provoacă ilaritate şi-mi discreditează ideile. Nu am nici simţul măsurii, or, 
asta este important, aş spune chiar că e lucrul cel mai important... Ştiu că 
e mult mai avantajos pentru mine să stau tăcut şi să nu mă angajez în 
discuţii. Cînd tac, par chiar foarte cuminte; mai mult decit atit, în felul 
acesta am răgaz să cumpănesc, să judec. Dar acum e mai bine să vorbesc. 
Şi o fac numai fiindcă mă priviţi cu atita bunătate... Aveţi un chip minunat! 
leri, mi-am dat cuvîntul Aglaiei Ivanovna că nu voi deschide gura toată 
seara. 

- Vraiment? făcu bătrânelul zimbind. 

- Dar sînt momente cînd îmi spun că n-am dreptate să gîndesc astfel: 
sinceritatea poate compensa deficienţa gestului, nu-i aşa? Nu-i adevărat? 

- Citeodata. 

- AS vrea Sa spun tot, tot, tot! Sa explic tot ce ma apasa. O, da! Ma 
luati drept utopist? Drept un ideolog? Ah, va inselati, ideile mele, va 
asigur, sint cit se poate de simple... Nu ma credeti? Va vine sa zimbiti? 
Uneori simt ca devin las, pentru ca imi pierd increderea; adineauri, venind 
încoace, îmi spuneam: „Cum voi intra în vorbă cu ei? Cu ce cuvint trebuie 
să încep ca să înţeleagă măcar ceva?" O, cît mi-era de frică! Dar, mai ales, 
mă temeam pentru voi, mă temeam îngrozitor, îngrozitor! Şi, la drept 
vorbind, de ce putea să-mi fie teamă? Nu era o frică de care artrebui să 
mă ruşinez? Ce s-ar întîmpla dacă un om cu idei progresiste s-ar găsi în 
fata cu o liotă de oameni inapoiati şi înrăiţi? Marea mea bucurie e că acum 
sînt convins că liota aceasta nu există, ci numai un material uman viu! Şi 
n-am avea de ce să ne facem sînge rău pentru faptul că sîntem ridicoli, nu- 
i aşa? Pentru că acesta-i adevărul: sîntem ridicoli, uşuratici, avem multe 
deprinderi urite, mereu sîntem plictisiti, nu ştim să privim lucrurile în fata, 
nu ştim sa le patrundem; sîntem doar cu toţii la fel, toţi, toţi, si 
dumneavoastră, şi eu, şi ei! Nu-i aşa că nu mi-o luaţi în nume de rău cînd 
vă spun pe şleau că sinteti ridicoli? Ei bine, dacă e asa, nu înseamnă oare 
că sinteti un material uman viu, un fond pent viitor? Ştiţi, după părerea 
mea, e bine citeodata să fii ridicol, e chiar mult mai bine; oamenii pot mai 


uşor să-şi ierte între ei slăbiciunile şi mai uşor ajung la smerenie; doar nu e 
chip să cuprinzi cu mintea toate dintr-o dată, nu poţi începe direct de la 
perfecţiune! Ca să atingi perfecțiunea, trebuie mai întîi să nu fi înţeles 
multe lucruri! lar dacă le înţelegi prea în grabă, rişti să nu le înţelegi bine. 
V-o spun asta vouă, care ati ştiut pînă acum să intelegeti multe... şi altele 
să nu le intelegeti. Acum nu mai mi-e frică pentru voi; şi cred că nu vă 
supăraţi că un tînăr ca mine vă vorbeşte astfel? Dumneata rizi, Ivan 
Petrovici? Credeai că mă tem pentru aceia, că sînt avocatul Jor, un 
democrat, un apărător al egalităţii? Şi Miskin rise isteric (de altfel, risul 
acesta de om exaltat revenea mereu cu izbucniri scurte). Mi-e frică pentru 
voi,pentru voi toţi şi pentru noi toţi împreună.Şi eu sînt un print de vita 
veche, şi în momentul de faţă mă găsesc aici printre oameni care au 
rangul de prinți. Vorbesc în interesul binelui nostru comun, pentru salvarea 
noastră a tuturor, pentru ca această castă a noastră să nu dispară aşa fără 
rost, în bezna vremii, fără să se dumerească, irosindu-şi forţele în răbufniri 
sterpe şi pierzind pina la urmă totul. La ce bun să disperăm şi să cedăm 
locul altora, cînd putem, punîndu-ne în fruntea progre- sului, să rămînem 
înţelepţii obştii? Devenind oameni de avangardă, vom deveni şi fruntasii 
societăţii. Să ne facem servitori, ca să putem ajunge dregători. 

Se smuci brusc de pe scaun, dînd să se ridice, dar batrinelul, care-l 
observa cu nelinişte, îl opri din nou. 

— Ascultati! Ştiu că e uşor să arunci numai vorbe, vorbe goale; e mai 
bine să dai pildă, mai bine să începi pur şi simplu, iată, eu am şi început... 
Şi... e cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce 
importanţă au necazurile şi nenorocirile mele, dacă sînt în stare să fiu 
fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva trece pe lîngă un copac şi să nu 
fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l 
iubeşte? Ah, de ce n-am cuvinte, de ce nu mă pricep să-mi exprim 
gîndurile... dar există atitea lucruri minunate pe care le intilnesti la fiece 
pas şi pe care pina şi omul cel mai decăzut le găseşte minunate! Uitaţi-vă 
la copii, priviţi aurora - acest dar al Celui de Sus, priviţi iarba care creşte, 
priviţi ochii care vă admiră şi care vă iubesc... 

Se ridicase de mult în picioare. Batrinelul îl privea îngrozit. Cea dintii 
Lizaveta Prokofievna îşi dădu seama de ceea ce se-ntimpla. „Ah, 
Dumnezeule!" strigă ea, plesnindu-şi palmele. Aglaia alergă spre prinţ şi 
ajunse tocmai la timp ca să-l prindă din cădere în braţele ei întinse; cu 
spaima în suflet, cu faţa crispată de durere auzi strigătul groaznic al 
„duhului necurat care l-a cutremurat şi l-a doborit" pe cel nenorocit. 
Bolnavul zăcea întins pe covor. Cineva apucase să-i pună o pernă sub cap. 

Nimeni nu se asteptase la asta. Un sfert de oră mai tîrziu, prinţul N., 
Evgheni Pavlovici şi bătrînelul încercară să mai înveselească societatea, 
dar nu trecu nici o jumătate de oră şi toată lumea părăsi casa Epancinilor. 
Înainte de asta fură rostite cuvinte de sinceră compasiune, de regret, de 
mîngiiere şi cîteva aprecieri. Ivan Petrovici îşi dădu cu părerea, între altele, 
că „tînărul era sla-vo-fil sau cam aşa ceva, dar că asta nu e periculos". 
Bătrînelul n-a spus nimic. Mai tîrziu, ce-i drept, a doua şi a treia zi, toţi 
manifestară o oarecare nemulţumire. Ivan Petrovici se socoti chiar jignit, 
dar îi trecu repede. Citva timp, şeful ierarhic al lui Ivan Feodorovici se 
mentinu într-o atitudine de răceală fata de subalternul său. „Protectorul 
familiei", înaltul demnitar, la rîndul său, îngăimă citeva observaţii 


povatuitoare generalului Epancin, cu care ocazie avu cuvinte de laudă 
pentru Aglaia, şi declară cu bunăvoință că se interesează foarte mult de 
fericirea ei. Era un om într-adevăr bun la suflet, dar dacă toată seara se 
uitase cu atita curiozitate la prinţ, era mai ales din pricină că recenta 
istorie a lui Miskin cu Nastasia Filippovna nu-i era cu totul necunoscută şi 
ar fi vrut să afle cît mai multe amănunte în privinţa asta. 

Luîndu-şi ramas-bun de la Lizaveta Prokofievna, prinţesa 
Belokonskaia îi zise: 

— De, ce să-ţi spun; nu e nici bun şi nici rau; dar daca vrei cu tot 
dinadinsul să-mi ştii părerea, e mai mult rău decit bun. Vezi doar singură 
ce cusur are - e un om bolnav. 

Lizaveta Prokofievna hotări în sinea ei că pretendentul era nepotrivit 
şi în aceeaşi noapte se jură că „atita timp cit e ea în viata prinţul nu va fi 
bărbatul Aglaiei". Se sculă a doua zi dimineaţă cu hotărîrea luată. Dar în 
timpul dejunului, dădu dovadă de o inconsecventa surprinzătoare, lăsînd 
să-i scape cîteva cuvinte cu totul contrarii acestei hotäriri. 

La o întrebare, foarte discretă de altfel, a surorilor ei, Aglaia 
răspunse deodată pe un ton rece şi intepat: 

— Nu i-am fagaduit niciodată nimic, niciodată nu l-am considerat 
logodnicul meu. Pentru mine, el este un străin ca oricare altul. 

Lizaveta Prokofievna sări ca arsă. 

— Nu mă aşteptam la asta din partea ta, spuse ea cu amărăciune; e 
o partidă nepotrivită, ştiu, şi mulţumesc lui Dumnezeu că în privinţa 
aceasta lucrurile s-au lămurit de la sine; dar nu m-am aşteptat să aud din 
gura ta asemenea cuvinte! Am crezut că ai să fii altfel, în locul tău, îi 
dădeam bucuroasă afară pe toţi invitaţii de aseară, iar pe el l-aş fi oprit 
lîngă mine; iată ce fel de om e, şi ce merită, după părerea mea!... 

Dar se opri deodată, inspaimintindu-se ea însăşi de ceea ce spusese. 
Dacă ar fi ştiut Lizaveta Prokofievna în momentul acela cît era de 
nedreaptă faţă de fiica ei! În sinea ei, Aglaia se decisese şi nu-şi aştepta 
decit ceasul, care urma să hotărască totul; iată de ce şi cel mai inofensiv 
cuvînt, cea mai mică aluzie în privinţa asta îi rănea adînc inima. 


VIII 


Şi pentru prinţ, ziua aceasta începu sub apăsarea unor grele 
presimtiri; se datorau poate stării lui bolnavicioase, dar tristeţea pe care o 
simţea acum era prea vagă şi confuză şi asta îl chinuia mai mult ca orice. 
Desigur, motive grave de întristare nu lipseau în faţa unor fapte evidente, 
usturător de penibile, dar toate împrejurările dureroase de care-şi aducea 
aminte nu erau în măsură să explice intensitatea chinului şi îşi dădea 
seama că singur el, fără un ajutor din afară, nu va putea să se liniştească. 
Încetul cu încetul se înrădăcina în el convingerea că astăzi se va produce 
ceva neobişnuit şi decisiv în existenţa sa. Criza din ajun fusese relativ 
uşoară; afară de starea aceasta de ipohonarie, o oarecare greutate în cap 
şi o durere în membre, nu lăsase alte urme. Capul lucra destul de limpede, 
cu toate că sufletu-i era bolnav. Se sculase destul de tîrziu şi îşi aminti de 
îndată, cu toată claritatea, cele petrecute în seara precedentă; ceva mai 
vag, dar a putut să-şi reamintească şi de felul cum, o jumătate de oră 
după atac, fusese condus la el acasă. Află apoi ca Epancinii s-au şi 


interesat de starea sănătăţii lui. La unsprezece şi jumătate mai veni un 
trimis din partea lor să întrebe cum se simte; asta-i făcu plăcere. Una 
dintre cele dintii vizite pe care le primi a fost a Verei Lebedeva, care venise 
să-l vadă şi să-i facă unele servicii. De îndată ce-l zări, izbucni în lacrimi. 
Prinţul se grăbi s-o liniştească şi în curînd izbuti s-o înveselească. Fu adînc 
impresionat de compasiunea pe care i-o arătă tinara fata şi într-un elan de 
recunoştinţă îi apucă mina şi i-o sărută. Vera se îmbujora toată. 

- Ah, ce faci! Nu trebuie! strigă ea speriată şi-şi retrase iute mina. 

Curind după aceea, fata se retrase, stăpinită de o tulburare ciudată. 
În timpul acestei scurte vizite, Vera îi povesti prinţului, printre altele, că 
dis-de-dimineata tatăl ei se dusese la ,,raposat", cum îl numea el pe 
generalul lvolghin, ca să se informeze daca mai trăia şi nu murise în timpul 
nopţii şi, după cum se crede, nu mai are mult de trait. Către amiază, 
Lebedev se întoarse acasă şi veni să-l vadă pe prinţ, dar „numai pentru un 
minut, ca să se intereseze de sănătate..." ş.a.m.d., ş.a.m.d., şi apoi voia să 
arunce o privire în „dulăpior". Se ţinu numai în ofuri si ufuri în tot timpul 
acesta, încît Prinţul se grăbi să se descotoroseasca de el, nu însă înainte 
ca Lebedev să fi încercat în fel şi chip să-l descoasă în privinţa atacului de 
epilepsie din ajun, deşi se vedea de la o poştă că apucase să afle toate 
amănuntele. În urma lui, tot pentru un minut, veni şi Kolea.Acesta însă era 
într-adevăr grăbit şi stătu ca pe ghimpi, pradă unei nelinişti disperate. 
Primul lui cuvînt a fost să-l implore pe prinţ să-i spună tot ce i se ascundea 
despre tatăl său, adăugind că ieri aflase aproape totul. Părea profund 
zguduit. 

Cu toată simpatia şi delicatetea de care era capabil, Miskin îi povesti 
cît putu mai exact toată intimplarca. Lovit ca de trăsnet Kolea n-a fost în 
stare să scoată un cuvint şi izbucni doar într-un plîns amarnic. Bietul băiat 
trecea printr-o grea încercare care lasă urme nesterse în viata unui 
adolescent. Prinţul înţelese totul şi se grăbi să-i impartaseasca tinarului 
său prieten punctul său de vedere în această chestiune, adăugind că, după 
părerea lui, însuşi atacul care pune în pericol viata batrinului se datoreste 
poate remuscarilor de pe urma greselii savirsite şi că nu oricine e capabil 
de aşa ceva, ceea ce arată că are un suflet ales. Cuvintele prinţului au 
avut un efect binefăcător asupra lui Kolea; ochii începură să-i strălucească. 

— Sint nişte nesuferiti cu toţii: şi Ganka, şi Varia, şi Ptitin! N-am sa 
mă cert cu ei, dar, din clipa aceasta, drumurile noastre se despart! Ah, 
printe, daca ai şti prin cite am trecut de ieri şi pînă acum! E o lecţie de 
viaţă pentru mine. Grija mamei consider că-mi revine acum mie; 
bineînţeles că la Varia are ce mînca şi unde dormi, dar nu-i vorba numai de 
asta... 

Amintindu-şi că era aşteptat, se ridică brusc, îl întrebă în grabă pe 
prinţ despre sănătatea lui şi, cînd auzi răspunsul, adăugă deodată: 

- Altceva nu ai să-mi spui nimic? Am auzit vorbindu-se ieri... (de 
altfel n-am dreptul) dar, dacă vreodată vei avea nevoie în orice 
împrejurare de un prieten credincios, iată-l, e înaintea dumitale! Mi se pare 
că amindoi nu prea sîntem fericiţi, printe, nu-i aşa? Dar... nu te mai întreb, 
nu mai întreb nimic... 

După plecarea lui Kolea, prinţul se adinci şi mai mult în gînduri; toată 
lumea prevesteşte nenorociri; cu toţii au şi tras nişte concluzii ca şi cum ar 
şti ceva ce nu ştie el; Lebedev încearcă să mă tragă de limbă, Kolea face 


aluzii directe, iar Vera plînge. În cele din urmă schiţă cu mîna un gest a 
lehamite. „Afurisită manie!" se blestemă el pentru tendinţa lui 
bolnăvicioasă de a bănui totul şi pe toti.Fasa i se însenină cînd, la unu şi 
ceva, le văzu intrind pe doamnele Epancin care veniseră să-l viziteze 
„pentru un minut" şi, într-adevăr, n-au stat mai mult. Ridicîndu-se de la 
dejun, Lizaveta Prokofievna declară că toată lumea, şi numaidecit, are s-o 
însoţească la plimbare. Propunerea, făcută pe un ton sec şi hotărit, fără 
explicaţii, echivala cu un ordin. leşiră cu toţii, adică mama, domnişoarele şi 
prinţul S. Lizaveta Prokofievna se îndreptă în direcţia opusă aceleia pe care 
obişnuiau s-o ia în fiecare zi. Toţi intelesera tilcul acestei plimbări, dar 
tăcură, de teamă să n-o enerveze pe generaleasa; iar ea, ca şi cum ar fi 
vrut să evite orice reproşuri şi obiecţii posibile, mergea înaintea tuturor 
fără să se uite îndărăt. In cele din urmă, Adelaida îşi ingadui să observe că 
de vreme ce au ieşit să se plimbe, n-are nici un rost să meargă atit de iute 
şi că nici nu-i chip să se ţină după pasul mamei. 

- Ascultati, se întoarse deodată Lizaveta Prokofievna, trecem prin 
fata vilei lui. Orice ar crede Aglaia, şi orice s-ar întîmpla mai tîrziu, nu e un 
străin pentru noi; ceva mai mult, acum e bolnav şi nenorocit; eu, cel puţin, 
vreau să intru un minut la dinsul. Cine vrea să mă urmeze - să poftească, 
cine nu - drum bun şi-l priveşte. 

Bineînţeles, toată lumea o urmă.Cum era şi firesc, prinţul se grăbi 
să-şi reînno- iască scuzele pentru vaza chinezească pe care o spărsese în 
ajun şi... pentru scandal. 

— Lasă asta, răspunse Lizaveta Prokofievna, nu-mi pare rău de vază, 
ci de tine. Aşadar, recunosti şi tu ca ai facut scandal, vorba aceea: „Abia a 
doua zi îi vine omului mintea la cap...", dar nici asta n-are importanţă, căci 
fiecare îşi dă seama acum că nu poate fi supărat pe tine. Ei, să ne vedem 
cu bine; dacă poţi, fă o plimbare şi pe urmă culca-te iar, iată sfatul pe care 
ţi-l dau. Si, dacă inima te îndeamnă, vino pe la noi ca şi altădată; fii sigur, 
o dată pentru totdeauna, că orice s-ar întîmpla, vei rămîne prietenul casei 
noastre; al meu, cel puţin. In tot cazul de mine pot să răspund... 

Provocate, domnişoarele se asociară, la rîndul lor, cu căldură, 
sentimentelor exprimate de mama lor; după aceea, se retraseră cu toţii. 
Dar graba aceasta naivă de a-i spune vorbe afectuoase şi încurajatoare 
avea în ea ceva negrăit de crud, lucru de care Lizaveta Prokofievna nici nu- 
şi dădu seama. In invitaţia să vină „ca şi altă- data" şi în precizarea „al 
meu, cel puţin" se simţea de asemenea un fel de prevestire. Prinţul se 
gîndi la atitudinea Aglaiei în timpul vizitei acesteia; e drept că atit la 
venire, cit şi la plecare, ea îl învăluise într-un zimbet încîntător, dar fără să 
sufle un cuvint, nici atunci măcar cînd mama şi surorile ei se intreceau în 
a-l asigura de prietenia lor; de două ori totuşi, ea îl fixă cu o privire 
scrutătoare. Chipul fetei era mai palid ca de obicei; părea să fi petrecut o 
noapte de insomnie. Prinţul hotărî ca în aceeaşi seară să se ducă neapărat 
să le viziteze ,,ca şi altădată" şi cercetă cu nerăbdare ceasul. Exact dupa 
trei minute de la plecarea doamnelor Epancin apăru Vera. 

- Lev Nikolaevici, adineauri Aglaia Ivanovna m-a rugat să vă 
transmit ceva în secret. 

Prinţul fu cuprins de un tremur subit. 

- Un bilet? 

- Nu, verbal; mi-a spus la repezeală. Vă roagă să staţi acasă toată 


ziua de astăzi, să nu vă miscati de aici pina la şapte seara sau chiar pina la 
nouă, n-am înţeles bine. 

- Dar... pentru ce? Ce înseamnă asta? 

- Nu ştiu nimic; tot ce pot spune e ca mi-a poruncit şi a insistat sa vă 
transmit negreşit această recomandare. 

- Aşa s-a exprimat? A spus chiar aşa ,,negresit"? 

- Nu, n-a spus chiar vorba asta. Abia a apucat să întoarcă spre mine 
şi să-mi şoptească; noroc că m-am strecurat cit ai clipi din ochi lîngă dinsa, 
altfel nu auzeam nimic. După felul cum a spus-o însă, era limpede că-mi 
dădea poruncă să vă transmit ,negresit". S-a uitat la mine cu nişte ochi, 
de mi-a stat inima în loc... 

Din cele cîteva întrebări pe care le mai puse Verei,printul nu reuşi să 
afle nimic mai mult, ci, dimpotrivă, neliniştea deveni şi mai mare. Rămas 
singur, se culcă pe canapea, şi căzu iarăşi pe gînduri. „Poate că vine 
cineva pe la ei înainte de ora nouă şi se teme ca nu cumva să mai fac vreo 
gafă", hotari el în cele din urmă şi începu să aştepte nerăbdător căderea 
amurgului, uitindu-se mereu la ceas. Dezlegarea misterului surveni însă 
mult mai repede decit s-ar fi aşteptat şi tot în chip de o nouă vizită, 
aceasta devenind, la rîndul ei o nouă enigmă, mai chinuitoare încă decit 
cea dintii; o jumătate de ceas după plecarea doamnelor Epancin se înfiinţa 
Ippolit, dar 
atit de istovit, atit de sfîrşit de puteri, încît, de cum intră, înainte de spune 
ceva, se prabusi într-un fotoliu, aproape leşinat, dar cuprins deodată de un 
acces puternic de tuse, începu să scuipe sînge. Ochii îi sticleau şi pete roşii 
i se aprinseră în obraji. Prinţul bolborosi cîteva cuvinte, la care bolnavul nu 
răspunse şi multă vreme după aceea dădu deznădăjduit din miini în semn 
să fie lăsat deocamdatain pace. In cele din urmă, accesul îi trecu. 

- Mă duc! articula el cu greu şi cu o voce răguşită. 

- Dacă vrei, te conduc, propuse prinţul. 

Se ridică pe jumătate, dar îşi aminti deodată că adineauri i se 
interzisese să plece de acasă. 

Ippolit rise cu amărăciune. 

-Nu de la dumneata plec, răspunse el horcăind mereu, dimpotrivă, 
am crezut de cuviinţă să vin să te caut pentru a discuta o chestiune... 
altfel, nu te-aş fi deranjat. Mă duc dincolo, şi de data aceasta cred că nue 
de glumă. Cu mine s-a zis! N-o spun ca să stirnesc milă,crede-mă...mă 
culcasem astăzi,la ora zece,cu intenţia de a nu-mi părăsi patul pînă în 
momentul suprem,dar mi-am schimbat gîndul şi m-am sculat pentru 
ultima dată, ca să vin la dumneata...inseamna că nu mai am încotro. 

- Mă doare să te văd în halul acesta; mai bine mă chemai pe mine 
decit să te oboseşti să vii pînă aici. 

- Perfect, şi acum să ne oprim la atit. Ţi-ai exprimat compătimirea, 
prin urmare poţi să ai cugetul împăcat în ce priveşte regulile politetii... Dar 
uitasem să te întreb: dumneata cum te mai simţi? 

- Acum sînt bine. leri însă... nu prea... 

- Am auzit, am auzit. A fost cu ghinion vaza chinezească; îmi pare 
rău că nu eram şi eu acolo! Şi acum să revenim la subiect. Mai întîi am 
avut azi plăcerea să asist la o întrevedere între Gavrila Ardalionovici şi 
Aglaia Ivanovna lîngă banca verde. Am admirat pina la ce punct un om 
poate părea prost. l-am spus asta si Aglaiei 


Ivanovna după plecarea lui Gavrila Ardalionovici... Pe cit se pare, printe, nu 
te miră nimic, adăugă el, uitindu-se cu neîncredere la chipul liniştit al 
interlocutorului său. A nu te mira de nimic, se spune, e dovada unei 
inteligente profunde; după părerea mea, ar putea fi tot aşa de bine şi 
indiciul unei prostii crase... De altfel, nu fac nici o aluzie, scuză-mă... Sînt 
prost inspirat astăzi în felul de a mă exprima. 

— Ştiam de ieri că Gavrila Ardalionovici... şi prinţul se fistici vizibil 
tulburat, cu toate că Ippolit nu-i putea ierta faptul că nu exprimă nici o 
mirare. 

— Ştiai? lată o noutate! De altfel, nu te întreb cum ai ajuns să afli... 
Nu cumva ai fost şi martor la întrevederea asta? 

— Dacă zici că te aflai acolo, nu se poate să nu ştii că eu nu eram. 

— Cine ştie, poate că ai stat ascuns pe undeva, după vreun tufiş. In 
tot cazul, deznodamintul m-a facut să mă bucur pentru dumneata, 
bineînţeles, căci incepusem să cred că Gavrila Ardalionovici ţi-o luase 
înainte şi că el era preferatul! 

— Te rog să nu-mi vorbeşti despre asta, Ippolit, şi mai ales în felul 
acesta. 

— Cu atit mai mult cu cit ştii tot. 

— Te înşeli. Nu ştiu aproape nimic, si Aglaia Ivanovna nu se îndoieşte 
că nu ştiu nimic. Nici de această întîlnire n-am ştiut nimic... Spui că a fosto 
întîlnire? Ei şi? Ce importanţă are?!... 

— Cum vine asta, ba ştiai, ba nu ştiai? Nu înţeleg! Dumneata zici: 
„Foarte bine, dar să lăsăm asta!" Ei, nu, nu e bine deloc, căci nu trebuie să 
fii aşa de încrezător! Mai ales dacă nu ştii nimic. Chiar din pricină că nu ştii 
nimic eşti atît de încrezător. Dar ştii ce urmăresc aceste două fiinţe, fratele 
şi surioara? Bănuieşti poate..Bine, bine, nu mai insist, adăugă el, observind 
că prinţul face un gest de nerăbdare; dar am mai venit pentru o altă 
chestiune şi de aceea vreau... să mă explic. Dracu' să mă ia, nu-i chip să 
mor fără explicaţii. Vrei să mă asculti? 

— Vorbeşte, te ascult. 

- Şi totuşi îmi schimb din nou părerea: voi începe tot cu Ganecika. 
Închipu- ieste-ti că şi mie mi s-a fixat o întîlnire astăzi, la banca cea verde! 
De altfel, nu vreau să mint: am insistat chiar eu ca să obţin această 
întrevedere sub pretextul că am să-i dezvălui un secret. Nu ştiu dacă am 
ajuns prea devreme (aşa mi se pare), fapt este că în momentul cînd mă 
aşezam lîngă Aglaia Ivanovna, l-am văzut, venind spre noi, pe Gavrila 
Ardalionovici la braţ cu Varvara Ardalionovna; aveau aerul că se plimbă. 
Cred că au fost amindoi foarte surprinşi să mă intilneasca acolo; nu se 
aşteptau la asta, fără îndoială, şi păreau foarte contrariati. Aglaia Ivanovna 
s-a îmbujorat |a faţă şi, crede sau nu, dar îşi cam pierduse cumpătul, nu 
ştiu dacă din cauza prezenţei mele sau la vederea lui Gavrila Ardalionovici, 
care, orice s-ar spune, e un bărbat tare chipeş. Cert este însă că s-a făcut 
roşie pina-n virful urechilor şi a isprăvit totul, cit ai clipi, într-un mod foarte 
nostim: s-a ridicat pe jumătate şi, după ce a răspuns la salutul fratelui şi la 
zimbetul amabil al surorii, le-a spus scurt: ,Tineam doar să-mi exprim 
personal multumirea pe care mi-o procură sentimentele dumneavoastră 
sincere şi prietenesti, şi daca se va ivi prilejul... la nevoie... fiţi siguri..." 
Apoi le-a facut o reverență, şi cei doi au plecat — plouati sau cu nasul în 
sus, nu-mi dau seama. Ganecika, cu siguranţă, a rămas prostit; n-a 


priceput nimic şi era roşu ca racul (are citeodata o expresie foarte 
curioasă!), însă Varvara Ardalionovna se pare că a înţeles că trebuie s-o 
şteargă cît mai iute împreună cu iubitul ei frate, şi că numai atit chiar şi 
însemna prea mult din partea Aglaiei Ivanovna. E mai deşteaptă decit 
fratele ei şi sînt sigur că acum jubilează. Cît despre mine, venisem să pun 
la cale cu Aglaia Ivanovna o întîlnire între ea şi Nastasia Filippovna. 

- Cu Nastasia Filippovna?! strigă prinţul. 

- Ah! Mi se pare că esti pe cale să-ţi pierzi cumpătul şi te cuprinde 
mirarea! Îmi pare bine că începi să semeni a om. Pentru asta am să-ţi spun 
ceva ce o să-ţi facă plăcere. lată ce înseamnă să faci servicii tinerelor 
domnişoare cu suflet nobil: astăzi am primit o palmă de la ea. 

- Morală? întrebă prinţul fără voie. 

— Da, fireşte, nu una fizică. În halul în care sînt acum, cred că 
nimeni nu s-ar încumeta să ridice mina asupra mea, nici măcar femeie, 
nici chiar Ganecika nu m-ar lovi! Totuşi, ieri, la un moment dat, am crezut 
că o să se repeadă la mine... Pun rămăşag că ştiu la cete gindesti acum. îţi 
spui: „Mă rog, la ce i-ar folosi bătaia? În schimb, n-ar strica însă cînd 
doarme, să fie înăbuşit cu o pernă sau cu o cîrpă udă!" îţi citesc gindul pe 
faţă. 

— Niciodată nu m-am gindit la aşa ceva! protestă prinţul, indignat de 
o asemenea presupunere. 

— Nu ştiu, dar am visat asta-noapte că cineva mă înăbuşea cu o 
cîrpă udă... un bărbat... Ştii cine? Fie, dumitale am să ţi-o spun: 
închipuieşte-ţi, asasinul meu era Rogojin! Ce zici, poţi asfixia pe cineva cu 
o cîrpă udă? 

— Nu ştiu. 

— Am auzit că se poate. Bine, să lăsăm asta. Dar de ce-oi fi eu un 
birfitor, un intrigant? Pentru ce m-a făcut ea astăzi intrigant? Şi, bagă de 
seamă, m-a numit aşa după ce a ascultat cu atenţie, de la un capat la 
altul, tot ce i-am spus; mai mult, după ce ea însăşi mi-a pus întrebări... Dar 
aşa sînt femeile! Pentru ea am intrat în relaţii cu Rogojin, cu omul acesta 
tare original; în interesul ei i-am pregătit o întrevedere cu Nastasia 
Filippovna. Sa nu fie oare din cauză că i-am jignit amorul propriu 
spunîndu-i că se mulţumeşte să culeagă „firimituri" de pe urma Nastasiei 
Filippovna? Dar numai şi numai în interesul ei nu m-am dat bătut, o 
mărturisesc, indirjindu-ma să-i prezint astfel lucrurile; i-am scris chiar două 
scrisori în sensul acesta, iar astăzi, în întrevederea pe care am avut-o cu 
ea, tot aşa i-am vorbit... Cu asta am şi început adineauri, spunîndu-i că e 
umilitor pentru ea... De altfel, cuvîntul acesta - „firimituri" - nu-mi aparţine; 
n-am făcut decit să-l repet; la Ganecika, toată lumea îl declina mereu şi în 
toate felurile; dar chiar ea a confirmat acest lucru. Ei bine, atunci pentru 
ce sînt, în ochii ei, un birfitor care se complace în intrigi? îmi dau scama, 
da, da: mă găseşti foarte ridicol în momentul acesta şi pun rămăşag că 
încerci în gînd dacă nu se potrivesc cumva versurile astea stupide: 

Si, poate, peste tristu-mi soare-apune 

Ultimu-i zimbet dragostea-si va pune. 

- Ha, ha, ha! izbucni el apoi într-un ris nervos căruia îi urmă un nou 
acces de tuse violentă. Şi, bagă de seamă că acest Ganecika are 
neobrăzarea să vorbească de „firimituri", continuă el cu un glas hirbuit de 
răguşeală, cînd, de fapt, şi el cam după aşa ceva jinduieşte! 


Prinţul rămase multă vreme tăcut; îl cuprinsese groaza. 

- Ai vorbit de o întîlnire cu Nastasia Filippovna? murmură el în sfîrşit. 

- Cum, nu ştiai într-adevăr că astăzi urmează să aibă loc o 
întrevedere între Aglaia Ivanovna şi Nastasia Filippovna? La invitaţia 
Aglaiei Ivanovna, cu strădania mea şi prin intermediul lui Rogojin, care i-a 
transmis scrisoarea la Petersburg, Nastasia Filippovna a sosit azi la 
Pavlovsk şi acum se află împreună cu Rogojin chiar aici, în apropiere, în 
casa unde a locuit şi altădată, la doamna aceea, la Daria Alekseevna...o 
cuconita foarte dubioasă,prietena ei. Şi acolo, în casa aceea dubioasă, 
Aglaia Ivanovna se va duce astăzi să stea de vorbă prieteneste cu 
Nastasia Filippov- na pentru a rezolva diferite probleme. Le-a căşunat să se 
ocupe de aritmetică. Cum, nu ştiai? Pe onoarea dumitale? 

- E de necrezut! 

- Ei, nu-i rău dacă e de necrezut. Mă întreb, de la cine ai fi putut 
afla? Deşi într-o localitate mică, cum e aceasta, vorba ceea, cînd biziie o 
muscă, toată lumea ştie! Totuşi, eu te-am instiintat şi poţi să-mi fii 
recunoscător. Şi acum, la revedere - pe lumea cealaltă, probabil. Dar un 
lucru încă: ce-i drept, m-am purtat ca o canalie cu dumneata, pentru că... 
şi de ce adică n-aş acţiona în profitul meu, mă rog? Ca să menajez 
interesele dumitale? l-am dedicat Aglaiei Spovedania mea (nici asta nu 
ştiai?). Si cum a primit-o! He, He! Dar cu ea n-am fost canalie; m-am 
purtat cit se poate de onorabil; nu mă simt cu nimic vinovat şi totuşi cum 
m-a înjosit şi cu ce dispreţ m-a tratat... De altfel, n-aş avea ce să-mi 
reproşez nici fata de dumneata; chiar dacă i-am vorbit de ,,firimituri", şi 
altele de acest fel, în schimb ţi-am comunicat şi ziua, şi ceasul şi locul 
întîlnirii; ţi-am dezvăluit tot jocul acesta... bineînţeles, numai de necaz şi 
nu din mărinimie. Rămii cu bine, sînt limbut ca un gîngav sau un ofticos; 
aşadar, bagă de seamă, nu pierde nici un minut, dacă meriti într-adevăr 
numele de bărbat; întrevederea are loc precis chiar în astă-seară. 

Ippolit se îndreptă spre usa, dar, la chemarea prinţului, se opri în 
prag. 

- Aşadar, după dumneata, Aglaia Ivanovna se va duce singură astăzi 
la Nastasia Filippovna? întrebă prinţul, şi pete roşii îi apărură pe obraz şi pe 
frunte. 

- Nu ştiu exact, dar aşa cred că se va întîmpla, răspunse Ippolit, cu 
capul pe jumătate întors spre Mişkin; de altfel, nu poate fi decit aşa; doar 
nu s-o duce Nastasia Filippovna la Epancini! Pe de altă parte, întrevederea 
nu poate să aibă loc nici la Ganecika, într-o casă unde zace un muribund. 
Ce zici de general? 

- Dar asta mă face, dimpotrivă, să cred că-i un lucru imposibil! 
replică prinţul. Cum ar putea ea să iasă, presupunind chiar că ar voi s-o 
facă? Nu cunoşti obiceiurile casei! Ea nu poate în nici un caz să se ducă 
singură la Nastasia Filippovna; e o absurditate! 

- Vezi, printe, nimeni nu sare în mod obişnuit pe fereastră; dar daca 
se întîmpla un incendiu, gentlemanul cel mai manierat, doamna cea mai 
simandicoasă vor sări pe geam. Dorinţa, ca şi nevoia, n-are oprelişti, şi 
domnişoara noastră se va duce la Nastasia Filippovna. Şi cum adică, chiar 
aşa din scurt sînt ţinute domnişoarele dumitale, încît nu e chip să iasă din 
casă? 

- Nu, n-am vrut să spun asta... 


- Ei bine, dacă nu-i vorba de asta, înseamnă că ea n-are decit să 
coboare treptele şi s-o ia drept înainte, chit că pe urmă nu s-ar mai 
întoarce acasă. Sint cazuri cînd îţi arzi toate puntile şi cînd nu te mai 
întorci la părinţi; viata nu se reduce numai la dejunuri, mese şi prinți Ş. Mi 
se pare că o iei pe Aglaia Ivanovna drept o domnisoara de pension sau o 
scolarita; i-am vorbit despre asta şi pare-se ca a fost de acord cu mine. 
Aşteaptă să vină ora şapte sau opt... în locul dumitale, aş pune acolo pe 
cineva de strajă, ca să surprindă momentul precis cînd va ieşi din casă. 
Trimite-l cel putin pe Kolea, fi sigur că el va spiona cu plăcere, vreau să 
spun că pentru dumneata.-- căci totul e relativ... Ha, ha! 

Ippolit ieşi. Prinţul n-avea de ce să mai pună pe cineva să spioneze, 
chiar dacă ar fi fost capabil de un asemenea act. Porunca trimisă de Aglaia 
să nu iasă din casă se lămurea acum; cine ştie, poate că intenţiona să 
treacă pe la el ca să-l ia cu dinsa; sau poate că voia să împiedice orice 
intervenţie din partea lui în această chestiune. Presupunerea aceasta era 
la fel de plauzibilă ca şi cea dintii. Prinţul simţi că are amețeli, odaia se 
învîrtea împrejurul lui. Se culcă pe canapea şi închise ochii. 

Oricum ar fi, chestiunea părea să fi ajuns în faza ei finală, iar 
hotărîrea Aglaiei se arăta a fi categorică şi definitivă. Nu, Miskin n-o 
considera deloc o domnişoară de pension sau o scolarita. Îşi dădu seama, 
acum, că de multă vreme era neliniştit şi se temea că va interveni ceva 
tocmai de felul acesta; dar, pentru ce anume era nevoie ca ea s-o vada? 
Un fior îi străbătu tot trupul; febra îl cuprindea din nou. 

Nu, n-o considera deloc un copil! în ultimul timp, unele păreri, unele 
cuvinte de-alc ei aproape că-l îngrozeau. Citeodata i se părea că era prea 
închisă, prea reţinută şi prea stapina pe ea însăşi, şi-şi amintea că tocmai 
asta îl înspăimînta. La drept vorbind, în timpul acestor zile, se străduise să 
nu se mai gindeasca, să alunge gîndurile negre; zadarnic însă, căci mereu 
şi de multă vreme îl chinuia aceeaşi întrebare: ce se ascundea oare în 
sufletul ei? Şi totuşi, cît de nestrămutată îi era credinţa în acest suflet! Dar 
iată că toate aceste îndoieli aveau să se împrăştie, totul se va limpezi şi se 
va hotari chiar astăzi. Teribilă idee! Şi iarăşi ,,femeia aceasta!" Oare de ce 
îl obseda mereu gindul că această femeie va apărea negresit, chiar în 
ultimul moment. În momentul suprem, şi-i va sfarima existenţa, sfişiindu-i 
sufletul ca pe un fir de aţă putredă? Acum, cu toate că era într-un fel de 
stare de delir şi mintea îi era învăpăiată de halucinaţii, ar fi jurat că 
întotdeauna gindise aşa. Dacă în ultimul timp se străduia s-o uite, era 
numai fiindcă se temea de ea. Şi ce anume simţea faţă de această femeie: 
dragoste sau ura? Intrebarea aceasta nici nu şi-o pusese astăzi. Inima-i era 
curată, de asta era convins; ştia pe cine iubeşte... Nu se temea atit de 
această întrevedere dată şi inexplicabilă, a cărei cauză îi era necunoscută 
şi al cărei deznodamint nu-l putea prevedea, ci de Nastasia Filippovna 
însăşi se temea. Mai tîrziu, după citeva zile, îşi aminti că, în timpul acelor 
ceasuri febrile, nu încetase să-şi închipuie mereu ochii, privirea tinerei 
femei — i se părea că-i aude glasul, vorbele, nişte vorbe stranii. Totuşi, 
ceasurile acestea de febră şi de chin nu-i lăsară decît puţine si foarte 
palide urme în memorie. Abia dacă-şi mai amintea de pildă, că Vera îi 
adusese de mincare şi că mincase; dar nu-şi amintea deloc daca dormise 
sau nu în după amiaza-aceea. Ştia doar atit, că în seara aceea nu i s-au 
limpezit gîndurile decit din clipa cînd Aglaia apăru pe terasă. La vederea 


ei, prinţul sări îndată de pe canapea şi străbătu jumătate din odaie ca s-o 
întîmpine. Era ora şapte şi un sfert. Aglaia venise singură, neinsotita de 
nimeni; era îmbrăcată simplu şi parcă în grabă, purtind pe umeri un fel de 
mantie uşoară. Era palidă, ochii îi străluceau de o sclipire vie şi uscată; 
aveau o expresie pe care prinţul n-o cunoscuse încă. Îl măsură cu o privire 
scrutătoare. 

- Văd că eşti gata, rosti ea încet şi în aparenţă liniştită, îmbrăcat şi cu 
pălăria în mina; ai fost aşadar prevenit şi ştiu de cine: de Ippolit. 

— Da, el mi-a spus... murmură prinţul mai mult mort decit viu. 

- Ei bine, să mergem; ştii că trebuie numaidecit să mă insotesti. Cred 
că eşti în stare, ai atita putere ca să ieşi din casă. 

— Da, pot, însă... cum e posibil aşa ceva? 

Se întrerupse brusc şi nu putu spune nimic mai mult. A fost singura 
lui încercare s-o oprească pe această fiinţă nesăbuită, apoi o urmă supus, 
ca un sclav. Cu toată învălmăşeala din creierul lui infierbintat, prinţul îşi 
dădea totuşi seama că ea se va duce acolo şi fără el şi, prin urmare, 
datoria lui era s-o însoţească. Mai mult ghicea cit de indirjita era în 
hotărîrea ei, şi nu sta în puterea lui să împiedice această pornire sălbatică. 
Mergeau tacuti şi, în tot timpul drumului, abia dacă au schimbat cite un 
cuvînt. Miskin băgă de seamă numaidecit că Aglaia cunoştea bine drumul; 
iar cînd îi spuse că apucind pe o straduta mai dosnica ar întîlni mai puţină 
lume, ea păru 
că face o sfortare ca să-l asculte, apoi răspunse scurt şi sec: „puţin imi 
pasă!" În momentul cînd se apropiau de locuinţa Dariei Alekseevna (o casă 
mare şi veche de lemn), de pe terasă coborau o doamnă elegantă şi o 
tînără domnişoară; rizind zgomotos şi vorbind tare, cele două femei se 
urcară într-o superba caleasca ce aştepta în fata uşii, fără să-şi arunce 
ochii măcar asupra Aglaiei şi prinţului, ca şi cum nici nu i-ar fi zărit. De 
îndată ce trăsura plecă, uşa se deschise din nou şi Rogojin, care aştepta 
sosirea lor, îi introduse în casă grăbindu-se să închidă uşa. 

- În toată casa sîntem numai noi patru, spuse el tare, uitîndu-se la 
prinţ cu coada ochiului şi ceva straniu licări în privirea lui. 

În prima odaie aştepta Nastasia Filippovna, îmbrăcată şi ea extrem 
de simplu, toată în negru; se ridică în picioare la sosirea vizitatorilor, dar 
fără să schiteze un zîmbet măcar şi fără să-i întindă mina cel putin 
prinţului. 

Privirea ei scrutătoare şi agitată se opri cu neastimpar asupra 
Aglaiei. Amîndouă se aşezară destul de departe una de cealaltă; Aglaia pe 
o canapea într-un colt al odăii, Nastasia Filippovna aproape de fereastră. 
Cei doi bărbaţi rămaseră în picioare; de altfel, nici n-au fost poftiti să se 
aşeze. Prinţul aruncă o privire îndurerată şi plină de nedumerire asupra lui 
Rogojin, dar acesta îi zimbi — acelaşi zimbet al său dintotdeauna. Tăcerea 
mai tinu cîteva clipe. 

În cele din urmă, pe chipul Nastasiei Filippovna se aşternu o umbră 
întunecată şi rău prevestitoare; căutătura ei, aproape duşmănoasă, stăruia 
cu asprime asupra vizitatoarei, Aglaia părea stinjenita, fără să se 
intimideze însă. Intrind, ea aruncă o privire fugara spre rivala ei, iar dupa 
ce se aşeză, rămase o vreme cu ochii plecaţi, parcă dusă pe gînduri. De 
vreo două ori, în treacăt, examina odaia; o senzaţie de dezgust foarte 
pronunţată se arătă pe chipul ei, ca şi cum s-ar fi temut să nu se 


murdărească în locul acesta. Printr-un gest instinctiv, îşi potrivea mereu 
cutele rochiei şi într-un rînd îşi schimbă locul,retragindu-se cu un aer 
neliniştit spre capătul canapelei. E probabil că toate aceste mişcări le 
făcea fără voie, cu totul inconştient, şi poate tocmai de aceea erau mai 
jignitoare. În sfirşit, o privi ferm în faţă pe Filippovna şi, în acelaşi timp, citi 
limpede tot ce licărea în ochii intunecati ai rivalei sale. Se înfruntau două 
femei. Femeia înţelese pe femeie; Aglaia tresări. 

- Ştii, fără îndoială, pentru ce te-am invitat la această întîlnire, 
începu ea în sfîrşit cu voce scăzută şi chiar poticnindu-se de două ori la 
această scurtă frază. 

- Nu, nu ştiu nimic, răspunse cu un glas sec şi întretăiat Nastasia 
Filippovna. 

Aglaia roşi. Poate că-i păru deodată extrem de ciudat şi de ne- 
verosimil că se află acum în preajma acestei femei, în casa „acestei 
femei", şi că are nevoie de sfatul ei. La auzul celor dintii sunete ale 
glasului Nastasiei Filippovna, un fior străbătu tot trupul tinerei fete. 
Bineînţeles, „femeia asta" sesiză imediat amănuntul. 

- Dumneata pricepi totul... dar te prefaci anume că nu înţelegi, spuse 
Aglaia coborînd glasul şi uitîndu-se la podele cu un aer posomorit. 

- Şi pentru ce aş face asta? întrebă cu un zîmbet uşor Nastasia 
Filippovna. 

- Pentru că vrei să profiti de situaţia mea... răspunse ridicol de 
stingaci Aglaia, de prezenţa mea în casa dumitale. 

- Vinovată de această situaţie eşti numai dumneata, răbufni 
înţepată Nastasia Filippovna; nu eu te-am invitat la această întîlnire, 
dumneata mi-ai cerut-o şi, pînă acum, nu ştiu pentru ce. 

Aglaia înălţă capul cu un aer de sfidare. 

- Te previn: nu cu această armă, ce-ţi este atit de familiară, am venit 
să mă măsor cu dumneata... _ 

- A!Vasazica ai venit totuşi să te „măsori" cu mine! Inchipuieste-ti, 
te credeam mai... spirituală... 

Acum se priveau cu duşmănie şi ură fatise. Una dintre aceste două 
femei era aceeaşi care, cu puţin timp înainte, îi scrisese celeilalte scrisorile 
pe care cititorul le cunoaşte. Şi iată că,de la prima întîlnire, de la primele 
cuvinte schimbate, dispăruseră toate sentimentele exprimate în acea 
corespondenţă. Ei bine, în momentul acela, nici una dintre cele patru 
persoane reunite în odaie nu părea că găseşte în asta ceva nefiresc. In 
ajun, prinţul ar fi crezut cu neputinţă să-şi închipuie, măcar în vis, o 
asemenea scenă; acum să se afla acolo, privind şi ascultind, ca unul care 
vede împlinindu-se o veche presimtire. Visul cel mai fantastic devenise 
deodată realitatea cea mai evidentă. Una dintre aceste două femei o dis- 
pretuia în momentul acela cu atita inversunare pe cealaltă şi dorea atit de 
mult să i-o mărturisească (poate nu venise decit pentru asta, cum se 
exprimase a doua zi Rogojin),incit părea că cealaltă, cu toată firea ei 
prăpăstioasă, cu tot dezechilibrul ei mintal şi sufletesc, nu ar fi putut să 
opună nici o idee preconcepută, oricît de pornită ar fi fost, care să reziste 
dispretului înveninat, de esenţă pur feminină, al rivalei sale. Prinţul era 
încredinţat că Nastasia Filippovna nu va pomeni de scrisori (după sclipirea 
ochilor ei, îşi dădea seama cit ar putea s-o coste acum aceste scrisori), dar 
şi-ar fi dat jumătate din viaţă ca Aglaia să nu amintească de ele. 


Totuşi, Aglaia păru că-şi regăseşte deodată stăpînirea de sine. 

— Nu m-ai înţeles, spuse ea, n-am venit... ca să mă cert cu dum- 
neata, cu toate că nu te iubesc. Am... am venit... să stăm de vorbă ca de la 
om la om. Cînd ţi-am cerut întîlnirea aceasta, hotărisem ceea ce aveam de 
discutat şi, prin urmare, voi spune ceea ce mi-am propus, chiar dacă aş 
risca să nu mă înţelegi deloc. Cu atît mai rău pentru dumneata, nu pentru 
mine. Voiam să răspund la ceea ce mi-ai scris şi să răspund prin viu grai, 
pentru că aşa îmi pare mai nimerit. Ascultă deci răspunsul meu la toate 
scrisorile dumitale. A început să-mi fie milă de prinţul Lev Nikolaevici chiar 
din prima zi cînd l-am cunoscut şi pe urmă, cînd am aflat tot ce se 
petrecuse la serata dumitale. Mi-a fost milă de dînsul, pentru că e un om 
foarte bun şi naiv şi, în simplitatea lui, a crezut, probabil, că ar putea fi 
fericit... alături de o femeie... cu un asemenea caracter. Şi tocmai de ce m- 
am temut, s-a împlinit: dumneata n-ai fost în stare să-l iubeşti, l-ai făcut să 
sufere şi l-ai părăsit. N-ai putut să-l iubeşti, pentru că eşti prea mîndră... ba 
nu, am greşit, nu eşti mîndră, ci vanitoasă... şi nici măcar asta! Eşti egoistă 
pînă la... nebunie; chiar scrisorile pe care mi le-ai adresat o dovedesc cu 
prisosinta. Nu puteai să îndrăgeşti un bărbat aşa de sincer şi de neprefăcut 
ca el; şi nu se ştie dacă, în fond, nu l-ai disprețuit în adincul sufletului şi 
poate că ţi-ai bătut joc de el; dumneata nu poţi iubi decît dezonoarea 
dumitale; ideea dumitale fixă că eşti dezonorată şi că cineva ţi-a adus o 
mare ofensă. Dacă ai fi mai puţin pătată, ori dacă n-ai fi deloc, te-ai simţi 
mai nenorocită... (Aglaia pronunţă cu o vădită plăcere cuvintele acestea 
care tisneau din ea cu o grabă nesatioasa, cuvinte gindite şi pregătite de 
mult, gîndite încă de atunci cînd nici chiar în vis nu putea să-şi închipuie 
această întîlnire; cu o privire veninoasă urmărea efectele vorbelor ei pe 
fata ravasita de emoție a Nastasiei Filippovna.) Iti amintesti, cred, continuă 
ea, că el mi-a scris atunci - de la el am aflat că ştiai de scrisoarea aceea şi 
chiar ai citit-o.După conţinutul ei, am înţeles totul şi încă foarte bine; chiar 
el mi-a confirmat asta nu demult, adică tot ce ţi-am spus acum, cuvint cu 
cuvînt. După scrisoare, am aşteptat. Bănuiam că vei veni aici, pentru că nu 
te poţi lipsi de Petersburg; eşti încă prea tînără şi prea frumoasă pentru 
provincie... De altfel, nici cuvintele acestea nu-mi aparţin, adăugă Aglaia 
rosind, şi din clipa aceea roseata se mentinu pe chipul ei pînă în momentul 
cînd încetă să mai vorbească. Atunci cînd l-am revăzut pe prinţ, am luat 
parte cu tot sufletul la obida şi la suferinţa lui. Nu ride; dacă rizi, esti 
nevrednică să înţelegi toate acestea... 

— Vezi bine că nu rid, spuse pe un ton aspru şi totodată cu 
amărăciune Nastasia Filippovna. 

- De altfel, putin îmi pasă, poţi să rizi cit vei voi. Cînd l-am întrebat, 
mi-a spus că de mult nu te mai iubeşte, că pînă şi amintirea dumitale îi 
este penibilă, dar că te plînge şi că, ori de cite ori îşi aminteşte de 
dumneata, „inima-i strapunsa pe vecie", cum s-a exprimat el, se rupe de 
mila dumitale. Trebuie să mai spun că Lev Nikolaevici este omul cel mai 
nobil, cel mai bun şi cel mai încrezător din citi am întîlnit vreodată. După 
ce l-am auzit vorbind aşa, mi-am dat seama că primul venit poate uşor să-l 
înşele şi că el va ierta pe oricine pentru jignirea suferită. Şi tocmai pentru 
asta l-am îndrăgit... 

Aglaia se opri o clipă uluită, tntrebindu-se parcă cum de a putut 
pronunţa un asemenea cuvint; în acelaşi timp, o mindrie fără margini 


scînteie în privirea ei; acum îi era perfect egal, chiar dacă „femeia 
aceasta" ar fi ris de mărturisirea care îi scăpase fără voie. 

- Ti-am spus tot şi, desigur, ai înţeles ce vreau de la dumneata. 

- Poate că am înţeles, într-adevăr, dar e mai bine s-o spui şi 
dumneata, răspunse încet Nastasia Filippovna. Faţa Aglaiei se aprinse de 
minie. 

- Voiam să te întreb, şi cuvintele ei cădeau răspicat, ca o sentinţă 
neîndură- toare, cu ce drept te amesteci în sentimentele lui faţă de mine? 
Cu ce drept ţi-ai permis să-mi scrii epistole? Cu ce drept declari, în fiece 
clipă, şi lui, şi mie că-l iubeşti, după ce l-ai părăsit, fugind de la el într-un 
chip atît de jignitor, atît de rusinos şi... de nedemn! 

- Nu i-am declarat nici lui şi nici dumitale că-l iubesc, rosti cu vădit 
efort Nastasia Filippovna, şi... ai dreptate, l-am părăsit... am fugit... adăugă 
ea cu voce stinsă. 

- Cum n-ai declarat „nici lui şi nici mie"? se napusti cu indignare 
Aglaia. Dar scrisorile dumitale? Cine te-a rugat să te amesteci în favoarea 
lui şi să mă îndemni să-l iau? Asta nu-i o declaraţie? Pentru ce ne impui 
mijlocirea dumitale? Crezusem mai întîi că, virindu-te între noi, urmăreai, 
dimpotrivă, să-l faci odios în ochii mei, ca să o rup cu el; abia mai tîrziu am 
înţeles despre ce este vorba: ti s-a năzărit că prin toate schimonoselile 
acestea îndeplineşti o faptă măreaţă şi generoasă...Ei bine, cum ai fi putut 
să-l iubeşti pe el, daca-ti iubeşti atît de mult vanitatea? Pentru ce n-ai 
plecat de aici, în loc să-mi scrii acele scrisori ridicole? Pentru ce nu te 
mariti acum cu un om generos care te iubeşte atit şi care ţi-a facut 
onoarea să te ceară în căsătorie? Explicaţia e simplă: măritată cu Rogojin, 
n-ai mai fi o femeie dezonorată, o victimă, ba ţi s-ar da chiar prea multă 
cinste si respect în societate. Evgheni Pavlici spune că ai citit prea multe 
poeme şi că „eşti prea instruită pentru... poziţia dumitale"; el te consideră 
o răsfăţată care nu face altceva decit să huzurească, împuindu-şi capul cu 
tot felul de cărţi; mai adaugă la asta şi vanitatea dumitale, si, iata-ti 
portretul! 

- Dar dumneata nu huzureşti? Nu eşti o răsfăţată? 

Era limpede că explicaţia dintre cele două femei degenerase pe 
negindite într-o formă brutală, precipitindu-se vertiginos spre un punct cu 
totul neaşteptat - neaşteptat, pentru că Nastasia Filippovna, venind la 
Pavlovsk, îşi mai făcea anumite iluzii, cu toate că la drept vorbind, se 
aştepta mai mult la rău, decit la bine. Dar Aglaia se lăsase tirita de 
pornirea ei pătimaşă şi, aşa cum te rostogoleşti de pe un pisc, nu se mai 
putea opri în fata tentatiei de a-şi satisface ura şi răzbunarea. Nastasia 
Filippovna a fost chiar surprinsă s-o vadă pe tinara fată în halul acesta; o 
privi abia îndrăznind să-şi creadă ochilor şi, în primul moment, nu ştiu ce 
să facă. Fie că era o femeie care citise prea multe poeme, cum credea 
Evgheni Pavlovici, fie că era pur şi simplu nebună, după convingerea 
prinţului, în tot cazul femeia aceasta, uneori aşa de cinică şi aşa de 
neobrăzată în purtările ei, era, în fond, mult mai pudică, mai sensibilă şi 
mai încrezătoare decit s-ar fi putut crede. E adevărat că se observa la 
dinsa tot timpul influenţa unei lecturi dezordonate, predispoziția spre 
visare, spre interiorizare şi ficțiuni fantastice, dar în schimb şi multă forţă 
şi profunzime... Prinţul înţelegea asta; pe faţa lui se întipări o expresie de 
suferinţă. Aglaia băgă de seamă acest lucru şi se cutremură toată de furie. 


— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel? se otari ea cu cel mai mare 
dispreţ, drept răspuns la remarca Nastasici Filippovna. 

— N-ai auzit bine, de bună seamă, replică aceasta mirată. Cum ţi-am 
vorbit? 

— Dacă voiai să fii o femeie cinstită, pentru ce nu l-ai părăsit atunci 
pe seducătorul dumitale, pe Totki... simplu... fără scene melodramatice? 
întrebă pe neaşteptate Aglaia. 

— Ce ştii dumneata de situaţia mea ca să-ţi permiti sa mă judeci? 
tresări Nastasia Filippovna pălind groaznic. 

— Ştiu că nu te-ai dus să muncesti şi că ai plecat cu bogătaşul 
Rogojin, ca să faci pe îngerul decăzut! Nu mă mir deloc că Toţki era cît pe 
ce să-şi zboare creierii ca să scape de un asemenea înger! 

— Ajunge! spuse cu dezgust şi totodată cu un accent de insupor- 
tabilă durere Nastasia Filippovna. M-ai înţeles la fel ca... jupineasa Dariei 
Alekscevna, care nu de mult, s-a judecat cu logodnicul ei în faţa 
tribunalului. Ba aceea ar pricepe mai bine decît dumneata... 

— E o fată cinstită, probabil, care trăieşte din munca ei. Pentru ce 
judeci o servitoare cu atita dispreţ? 

- Dispreţul meu nu se adresează muncii, ci dumitale cînd vorbeşti de 
muncă. 

- Dacă ai fi vrut să fii cinstită, te-ai fi făcut spălătoreasă! 

Amindoua se ridicară şi, palide, se măsurau din ochi. 

- Aglaia, opreşte-te! Eşti nedreaptă! strigă prinţul consternat. 

Rogojin nu mai zimbea; asculta cu braţele încrucişate şi buzele 
strînse. 

- Poftim, spuse Nastasia Filippovna tremurind de furie, priviti-o pe 
această domnişoară! Şi eu care am considerat-o un înger! Ai venit aici fără 
guvernanta, Aglaia lvanovna?... Si vrei... vrei să-ţi spun imediat, pe fata, 
fără înconjur, pentru ce ai venit la mine? Te-ai speriat, iată pentru ce ai 
venit. 

- Nu cumva mi-a fost frică de dumneata? întrebă Aglaia indignata la 
culme, pentru că în naivitatea ei nu putea să admită ca cealaltă să-i 
vorbească atit de obraznic. 

- De mine, fireşte! De mine te temi, de vreme ce te-ai hotărit să mă 
vizitezi! Pe acela de care te temi, nu-l dispretuiesti! Şi cînd mă gîndesc că 
am putut să te stimez pînă în clipa asta! Şi vrei să-ţi spun de ce te temi şi 
care-i acum ţinta dumitale? Ai vrut să te convingi pe care dintre noi două o 
iubeşte mai mult, pentru că eşti teribil de geloasă... 

- Chiar el mi-a spus că te urăşte... îngăimă cu greu, adunindu-si 
ultimele puteri, Aglaia. 

- E posibil, tot ce se poate! Şi apoi, poate chiar nu-l merit, numai... 
numai că ai minţit, cred! Nu poate el să mă urasca şi este exclus să-ţi fi 
spus asta! Sint totuşi gata să te iert... dată fiind situaţia dumitale... Numai 
să ştii că aveam o părere mai bună despre dumneata! Te credeam mai 
inteligentă şi chiar mai frumoasă, crede-mă!... Ei bine, ia-ti odorul... iata-l, 
se uită la dumneata şi nu-şi mai poate reveni din buimaceala; ia-ţi-l, dar cu 
o condiţie: să plecaţi de aici imediat! în clipa asta!... 

Se prabusi într-un fotoliu, izbucnind în lacrimi. Dar deodată ceva 
ciudat îi licări în ochi. Se uită ţintă la Aglaia si, fără să-şi ia ochii dintr-ai ei, 
se ridică în picioare. 


- Dar, ce-ai zice dacă...i-aş porunci chiar acum, auzi tu? Numai să-i 
poruncesc, şi îndată va renunţa la tine, va rămîne cu mine pentru 
totdeauna, mă va lua de nevastă, iar tu te vei întoarce singură acasă!... 
Vrei, vrei?... strigă ea ca o apucată şi poate că nici ei nu-i venea să creadă 
că a putut să spună asemenea vorbe. 

Aglaia, îngrozită, se repezise spre usa, dar se opri în prag tintuita 
parcă şi ascultă. 

- Vrei să-l alung pe Rogojin? Credeai că m-am şi măritat cu el ca să-ţi 
fac plăcere?! lată, am să strig în prezenţa ta: „Pleacă, Rogojin!", iar 
prinţului am să-i spun: ,Tii minte ce mi-ai fagaduit?" Doamne! Dar pentru 
ce m-am umilit eu aşa în fata lor? Nu m-ai asigurat chiar tu, printe, că ai să 
mă urmezi peste tot, orice mi s-ar întîmpla, şi că nu mă vei părăsi 
niciodată? Că mă iubeşti, că imi ierti totul şi că mă res... că mă respec... 
Da, şi asta ai spus, chiar asta! Am fugit de la tine ca să-ţi dau libertate, dar 
acum nu mai vreau! Pentru ce m-a tratat ea ca pe o... stricată? Intreaba-| 
pe Rogojin dacă sînt aşa. Îţi va spune. Acum, după ce m-a împroşcat cu 
noroi, şi încă sub ochii tăi, ai să mă laşi pe mine şi ai să pleci cu ea la braţ? 
Blestemat să fii, dacă-i aşa, căci eşti singurul om în care m-am încrezut. 
Pleacă, Rogojin, n-am nevoie de tine! strigă ca ca scoasă din minţi. 
Cuvintele îi ieşeau cu greu din piept, fata-i era crispată, buzele arse; 
bineînţeles, nu-şi pusese prea multă nădejde în toată această fanfaronadă 
a ei,dar încerca să se înşele ea singură şi să prelungească măcar cu un 
minut iluzia pe care o mai nutrea. Izbucnirea ei era aşa de violentă, 
încordarea atit de puternică, încît putea în orice clipă să i se rupă firul 
vieţii; aceasta, cel puţin, a fost impresia prinţului. 

- lată-l, priveşte! arunca ea vorbele în obrazul Aglaiei,arătîndu-l cu 
degetul pe Mişkin. Dacă în clipa aceasta nu se apropie de mine şi dacă nu 
te leapădă pe tine, ca să-mi rămînă mie, ei bine, ia-l, ţi-l cedez, n-am 
nevoie de ell... _ 

Şi ea, şi Aglaia rămaseră mute, într-o aşteptare încordată. In timp ce 
privirile lor innebunite îl sfredelau pe Miskin. Dar el poate că nici nu 
înţelegea, ba se poate spune cu siguranţă că nu înţelegea tot dramatismul 
sfisietor al acestei asteptari. Nu vedea in fata lui decit chipul acela 
desperat, ravasit de pecetea nebuniei si care ramasese intiparit in inima-i 
„străpunsă pe vecie", cum se exprimase el odată în fata Aglaiei. Prinţul nu 
mai putu să suporte acest supliciu şi se întoarse către Aglaia cu privirea 
plină de dojana şi implorare: 

- Dar cum e cu putinţă? E atit de... nefericită! 

Nu pronunţă decit aceste cuvinte şi amuti brusc sub privirea 
înspăimîntătoare a Aglaiei. Privirea aceasta trăda atita suferinţă şi în 
acelaşi timp exprima atita ură, o ură nemărginită, încît Miskin îşi izbi 
palmele, tmpreunindu-le într-un gest desperat, si cu un strigăt sfişietor se 
repezi după ea; dar era prea tirziu! Şovăise o singură clipă doar şi asta n-a 
putut suporta Agiaia. 

- Ah, Dumnezeule! strigă ea şi, ascunzindu-si fata între palme, fugi 
din odaie. 

Rogojin se luă după ea, ca să-i deschidă uşa dinspre stradă. 

Prinţul se repezi şi el pe unnele Aglaiei, dar, în clipa cînd trebuia să 
treacă pragul, două braţe îl inlantuira; chipul deznadajduit al Nastasiei 
Filippovna îl privea ţintă, iar buzele-i invinetite, abia miscindu-se, 


susoteau: 

- După dinsa fugi? După dinsa?... 

Şi căzu leşinată în braţele lui. O ridică, o duse în odaie şi, după ce o 
aşeză într-un fotoliu, rămase aplecat asupra ei, complet naucit. Pe masuta 
era un pahar cu apă; intrind, Rogojin îl luă şi-i aruncă conţinutul în obrazul 
Nastasiei Filippovna; ea deschise ochii şi un minut păru că nu înţelege 
nimic; apoi se uită împrejur, tresări şi cu un strigăt se repezi spre prinţ. 

- E al meu! Al meu! exclamă ea. A plecat domnişoara cea mindra? 
Ha, ha, ha! ridca ea, pradă unui acces de isteric. Ha, ha, ha! şi eu care 
eram cit pe ce să-l cedez acestei domnişoare! Dar pentru ce? Pentru ce? 
Am fost nebună!... Nebună!... Pleacă, Rogojin, ha, ha, ha! 

Rogojin îi privi pe amindoi cu o stranie fixitate, îşi luă pălăria si, fără 
să spună un cuvint, ieşi din odaie. Zece minute după aceea, prinţul stătea 
lîngă Nastasia Filippovna şi contemplind-o fără să-şi ia o singură clipă ochii 
de la ea, o dezmierda uşor pe cap şi pe obraz, ca pe un copilaş. Ridea cînd 
o vedea rizind şi, cînd era gata să izbucnească şi el în lacrimi. Tacut, 
asculta, fără să înţeleagă probabil, dar cu un zîmbet blajin pe buze, 
cuvintele întretăiate şi incoerente pe care ea i le şoptea ca într-un extaz şi, 
cum simţea că începe iarăşi să se întristeze sau să plinga, să se jeluiască 
sau să reproşeze, începea şi el îndată s-o mingiie blind pe cap si pe obraji, 
alintind-o şi ogoind-o ca pe un copil. 


IX 


Două săptămîni s-au scurs după intimplarea relatată în capitolul 
precedent, şi situaţia personajelor principale ale povestirii noastre se 
schimbă atit de mult, încît ne-ar fi extrem de anevoios să continuăm 
istorisirea fără a da citeva explicaţii prealabile. Şi totuşi ne dăm seama că 
trebuie să ne mărginim la o simplă expunere a faptelor, pe cit posibil fără 
cine ştie ce comentarii, deoarece nu sîntem lămuriţi prea bine nici noi în 
privinţa unor întîmplări. O asemenea rezervă din partea noastră ar putea 
să pară ciudată şi inexplicabilă pentru cititor, care, pe bună dreptate, s-ar 
putea întreba cum de te incumeti să vorbeşti de un lucru despre care nu ai 
o idee clară şi nici un punct de vedere personal? Pentru a nu ne pune într-o 
situaţie si mai falsă, vom încerca să ne explicăm gîndul printr-un exemplu 
concret şi astfel, apelînd la bunăvoința cititorului, să-l facem să înţeleagă 
în ce constă încurcătura noastră, cu atît mai mult cu cît exemplul acesta 
nu va fi propriu-zis o digresiune, ci o continuare directă şi imediată a 
naraţiunii. 

Două săptămîni mai tîrziu, cu alte cuvinte pe la începutul lui iulie, ca 
şi în cursul acestor două saptamini de altfel, toată istoria aceasta, inclusiv 
ultimele peripeții ale eroului nostru se transformară într-o anecdotă pe cit 
de ciudată, pe atit de amuzantă, aproape neverosimila şi totuşi cit se 
poate de adevărată, care se raspindi, transmisă din gură în gură, prin 
toate străzile învecinate cu vilele lui Lebedev, Ptitin, a Dariei Alekseevna şi 
a Epancinilor, cu alte cuvinte, prin tot orăşelul şi chiar prin împrejurimile 
lui. Aproape toată lumea - localnici, vilegiaturişti, vizitatori veniţi 
intimplator să asculte muzica — toţi povesteau, în mii de variante, că un 
print, pe punctul de a se însura cu o fată apartinind unei familii onorabile 
şi bine cunoscute, se îndrăgostise de o femeie de moravuri uşoare, 


renuntase la logodnica lui şi, infruntind indignarea publica şi chiar 
amenințările, tinea mortis să se cunune cu ea chiar aci, în Pavlovsk, sfidind 
totul şi pe toţi. Istoria era plină de atitea scandaluri, se vorbea de 
personaje aşa de importante, era prezentată în culori atit de fantastice şi 
ilustrată cu fapte atit de evidente, încît şi curiozitatea generală, şi 
interminabilele cancanuri păreau cu totul indreptatite. Versiunea cea mai 
ingenioasă, cea mai subtilă şi cea mai plauzibilă totodată, era aceea pe 
care o lansaseră cei cîţiva sforari cu autoritate din tagma oamenilor cu 
scaun la cap, care, întotdeauna, şi în orice societate, se grăbesc, înainte 
de toate, să explice celorlalţi tilcul oricărui eveniment, aflindu-si în asta 
menirea vieţii, ba uneori şi consolarea. După insinuările lor, un tînăr de 
familie bună, un prinţ destul de înstărit şi cam prostănac, în schimb un om 
cu vederi democratice, pătruns de nihilismul contemporan descoperit de 
domnul Turgheniev, şi care, de altfel, nu prea ştie să vorbească ruseşte, se 
îndrăgostise de una dintre fiicele generalului Epancin, reuşind să fie primit 
în casă ca pretendent. Dar aidoma acelui seminarist francez, despre care 
ziarele au scris recent, relatind cum s-a lăsat să fie hirotonisit pentru 
tagma preoțească, după ce a solicitat cu tot dinadinsul aceasta 
hirotonisire, şi cum a îndeplinit toate ritualurile, ca: mătănii, sărutări, 
jurăminte etc, potrivit canoanelor bisericeşti, pentru ca a doua zi, chiar 
după hirotonisire, să facă o declaraţie publică printr-o scrisoare deschisă 
adresată episcopului şi reprodusă de ziarele liberale, cum că e ateu şi 
considera necinstit din partea lui să înşele poporul mîncîndu-i pîinea 
degeaba, şi că de aceea se dezice de cinul cu care a fost învestit în ajun; 
aidoma acestui ateu şi prinţul nostru, cică, ar fi jucat o farsă asemănătoare 
faţă de familia viitoarei lui soţii. Se preciza, printre altele, că în acest scop 
ar fi ales anume o serată de gală la părinţii logodnicei, cu care prilej a fost 
prezentat mai multor personalităţi de vază; potrivise într-adins momentul 
ca să-şi exprime părerile în fata tuturor, ca să-i injure pe înalții demnitari şi 
pînă la urmă să-şi retragă în public şi în modul cel mai jignitor cuvîntul dat 
logodnicei sale; iar cînd s-a poruncit lacheilor să-l dea afară, s-a împotrivit 
şi, imbrincindu-i, a spart o splendidă vază chinezească. Şi ca un detaliu 
caracteristic pentru moravurile moderne, se adăuga că acest tînăr într-o 
ureche îşi iubea cu adevărat logodnica, fiica generalului, dar că stricase 
logodna numai pentru a face paradă de principiile sale nihiliste şi pentru a 
nu-şi refuza plăcerea de a se însura cu o femeie decazuta, sfidind astfel 
opinia publică şi demonstrind că în ochii lui nu există femei pierdute şi 
femei virtuoase, ci numai femeia liberă, că el nu recunoaşte nici un fel de 
norme şi ierarhii învechite, ci pune temei numai pe „problema feminină". 
Explicaţia aceasta părea cit se poate de plauzibilă, şi cea mai mare parte 
dintre vilegiaturistii din Pavlovsk au acceptat-o, cu atît mai mult cu cit se 
confirma prin fapte concrete. E drept că o mulţime de amănunte ramineau 
obscure; astfel, se spunea că sărmana fată era atit de îndrăgostită de 
logodnicul ei - după părerea unora, de „seducătorul" ei - încît, a doua zi 
după ce o părăsise, ar fi alergat la el, chiar la domiciliul amantei lui; după 
alţii, dimpotrivă, chiar el, chipurile, o atrăsese în casa iubitei sale exclusiv 
din tendinţe nihiliste, cu alte cuvinte, anume ca s-o facă de ris şi s-o 
înjosească. În tot cazul, evenimentul stirnea pe zi ce trece un interes tot 
mai mare şi curiozitatea publică era cu atit mai atitata cu cit nu mai 
raminea nici o îndoială că această căsătorie scandaloasă va avea loc cu 


adevărat. 

Şi iată, daca am fi solicitati — nu ca sa dăm lămuriri asupra laturii 
nihiliste a afacerii, o, nu! - ci numai ca să precizăm în ce măsură căsătoria 
proiectată corespundea dorințelor adevărate ale prinţului, să arătăm adică 
în ce constau aceste dorinţe şi, în general, care era în momentul acela 
starea sufletească a eroului nostru şi alte amănunte de acest gen, 
mărturisim că o asemenea pretenţie ne-ar pune într-o marc încurcătură. 
Tot ce am putea spune e că nunta era într-adevăr hotărită si că însuşi 
prinţul îi însărcinase pe Lebedev, pe Keller şi pe un bun prieten al lui 
Lebedev, special recomandat în acest scop, să se ocupe cu îndeplinirea 
tuturor formalităţilor necesare pentru oficierea căsătoriei şi cu pregătirile 
de nuntă; că în privinţa cheltuielilor aveau indicatia expresă a prinţului sa 
nu facă nici un fel de economie; că însăşi Nastasia Filippovna stăruia ca 
oficierea cununiei să aibă loc cît mai repede cu putinţă; că, la rugămintea 
arzătoare a lui Keller, prinţul îl acceptase drept cavaler de onoare, iar 
pentru Nastasia Filippovna fusese ales Burdovski, care a primit cu 
entuziasm această însărcinare; şi că, în sfirşit, nunta trebuia să aibă loc pe 
la începutul lui iulie. Dar în afară de amănuntele acestea, a căror 
exactitate era de netăgăduit, detinem si alte cîteva informaţii care ne pun 
însă în mod categoric într-o mare încurcătură, întrucît le contrazic pe cele 
dintii. Aşa, de pildă, sîntem înclinați să credem că, după ce l-a însărcinat 
pe Lebedev şi pe ceilalţi cu pregătirile de rigoare, prinţul părea să fi uitat 
chiar din ziua aceea că are un maestru de ceremonii, cavaleri de onoare şi 
nuntă; şi chiar dacă s-a grăbit să treacă toate grijile acestea asupra altora, 
a fost numai pentru că voia să nu se mai gindească la ele sau chiar să le 
uite cu totul. Dar atunci la ce se gindea? Ce anume stăruia în mintea şi în 
sufletul lui, spre ce năzuia? Nu încape îndoială că nu era la mijloc nici un 
fel de constringere (din partea Nastasiei Filippovna, de pildă), că Nastasia 
Filippovna, într-adevăr, dorea mult ca ceremonia nuptiala să fie celebrată 
cît mai repede; că ei şi nu prinţului îi venise ideea căsătoriei acesteia; dar 
el a consimţit de bunăvoie şi chiar cu un aer uşor distrat, ca şi cum ar fi 
fost vorba de un lucru foarte obişnuit. Am mai putea cita şi alte fapte tot 
atit de curioase, însă, după părerea noastră, departe de a arunca o lumină 
asupra tuturor întîmplărilor acestora, dimpotrivă, ele ar îngreuna şi mai 
mult înţelegerea lor. Vom mai cita totuşi un ultim exemplu. 

Astfel sîntem bine informaţi că în timpul celor două săptămîni Prinţul 
îşi petrecea zilele şi serile alături de Nastasia Filippovna; o însoțea la 
plimbare şi la concertele din parc; în fiecare zi puteau fi văzuţi plimbindu- 
se împreună în caleaşca ei; dacă se-ntimpla să n-o vadă un ceas, nu-i mai 
tihnea (după toate indiciile acestea, se vede că o iubea sincer); orice i-ar fi 
vorbit ea, el o asculta cu un zîmbet blind şi liniştit ceasuri în şir, fără sa 
scoată o vorbă. Dar mai ştim că în aceeaşi perioadă a mers de mai multe 
ori la Epancini, fără să-i ascundă acest lucru Nastasiei Filippovna, ceea ce 
o ducea la disperare. Ştim de asemenea că pina la plecarea lor din 
Pavlovsk, Epancinii refuzaseră să-l mai primească şi nu se învoiseră nici 
măcar la o singură întrevedere cu Aglaia Ivanovna; şi de fiecare dată el 
pleca fără să spună un cuvint, pentru ca a doua zi să vină iarăşi ca si cum 
ar fi uitat cu desavirsire de refuzul din ajun, şi, bineînţeles se alegea cu un 
nou refuz. Alt detaliu pe care-l cunoaştem e că nu trecuse nici un ceas 
după ce Aglaia Ivanovna fugise de la Nastasia Filippovna şi prinţul se 


prezentă la vila Epancinilor, încredinţat fără îndoială, că o va găsi acolo pe 
tinära fată; apariţia lui a produs multă zarvă, răsturnînd pe dos toată casa, 
căci Aglaia Ivanovna nu se întorsese încă, şi prinţul a fost acela care, cel 
dintii, le-a adus vestea despre întrevederea ce a avut loc la Nastasia 
Filippovna. S-a spus că generaleasa, fiicele ei şi chiar prinţul S. au arătat 
atunci multă ostilitate fata de Miskin, refuzindu-i fără menajamente şi în 
mod categoric nu numai prietenia lor, dar şi accesul în casă, mai ales că 
între timp se prezentă pe neaşteptate Varvara Ardalionovna şi o anunţă pe 
Lizaveta Prokofievna ca Aglaia Ivanovna se află de un ceas la dinsa, într-o 
stare îngrozitoare, şi se pare că nu vrea să se mai întoarcă la părinţi. 
Această ultimă veste care, mai mult ca orice, o zgudui pe generăleasa, era 
perfect exactă; plecînd de la Nastasia Filippovna, Aglaia ar fi preferat mai 
degrabă să moară decit să se întoarcă în momentul acela acasă; de aceea 
cauta un refugiu la Nina Alcksandrovna. Din partea ei, Varvara Ardalionov- 
na crezu de cuviinţă s-o informeze neintirziat pe Lizaveta Prokofievna de 
tot ce s-a petrecut. Mama şi fiicele plecară în grabă spre casa lui Ptitin, 
urmate şi de Ivan Feodorovici, care tocmai atunci picase din Petersburg: 
iar în urmă venea abătut şi prinţul Lev Nikolaevici în pofida cuvintelor 
aspre ce-i fuseseră aruncate în faţă şi cu toate că i se interzisese categoric 
să li se arate în ochi şi să le calce pragul. Dar Varvara Ardalionovna 
avusese grijă să dea dispoziţii sa nu fie primit nici acolo si aşa se-ntimpla 
că prinţul n-a mai putut s-o vada pe Aglaia. Pina la urmă, totul se isprăvi 
cu bine; tinara fată, care se aştepta la reprosuri şi scandal, väzindu-le pe 
mama şi pe surorile ei că pling amarnic, fără să-i adreseze măcar un cuvint 
de dojană, se aruncă în braţele lor şi se întoarse numaidecit acasă. Se 
răspîndise de asemeni zvonul, de altfel necontrolat, că şi de data aceasta 
pe Gavrila Ardalionovici l-a urmărit ghinionul; profitind de momentul cînd 
sora lui era plecată la Lizaveta Prokofievna, rămas singur, între patru ochi, 
cu Aglaia, se încumetă să-i vorbească de sentimentele lui; chiar aşa tristă 
şi dezamăgită cum era, Aglaia izbucni în ris auzindu-l şi-i puse deodată o 
întrebare ciudată: oare ar fi în stare, spre a-i dovedi cît de mult o iubeşte, 
să-şi ardă degetul la flacăra unei luminari? Întrebarea îl zăpăci pe Gavrila 
Ardalionovici, punîndu-l într-o situaţie atît de comică, încît Aglaia începu sa 
rida de data aceasta în hohote aproape isterice; pe urmă îl părăsi în grabă 
pe Ganea şi urcă în odaia Ninei Aleksandrovna, unde o găsiră părinţii. 
Prinţul află aceste amănunte chiar a doua zi, de la Ippolit. Bolnavul, care 
nu se mai scula din pat, trimise să-l caute pe Miskin anume ca să-i 
împărtăşească noutatea. Cum a aflat-o el? Nu ştim. Oricum însă, auzind 
gluma cu luminarea şi cu degetul, prinţul izbucni în ris, uimindu-l pe Ippolit 
prin purtarea lui; pe urmă, un tremur îi cuprinse deodată şi lacrimile 
începură să-i curgă şiroaie... în general, în acele zile era extrem de agitat, 
într-un fel de consternare fără vreo cauză precisă, şi cu atit mai chinu- 
itoare; Ippolit susţinea sus şi tare că prinţul se scrintise, deşi lucrul acesta 
nu se putea încă afirma cu certitudine. infätisind toate faptele dupa cum s- 
au petrecut, fără a le mai explica şi comenta, nu avem deloc intenţia să-l 
justificăm pe eroul nostru în ochii cititorului. Mai mult, sîntem gata chiar să 
împărtăşim sentimentul de indignare pe care l-a stirnit pina şi în rîndul 
prietenilor săi. Purtarea lui, într-adevăr, îi revoltă pe toţi, începînd cu Vera 
Lebedeva si Kolea pina la Keller, înainte, bineînţeles, ca acesta să fi fost 
ales cavaler de onoare; cît despre Lebedev, în indignarea lui sinceră 


începu chiar să urzească intrigi împotriva prinţului, după cum se va vedea 
mai departe. În general însă, noi împărtăşim întru totul sensul adînc 
psihologic şi extrem de sugestiv al unor cuvinte pe care Evgheni Pavlovici 
le spuse deschis şi fără menajamente într-o conversaţie amicală cu prinţul, 
şase sau şapte zile după evenimentul întîmplat la Nastasia Filippovna. 
Notăm de asemenea că nu numai Epancinii, dar şi toţi acei care, într-un fel 
sau într-altul era legaţi de această familie, găsiră de cuviinţă să rupă orice 
relaţii cu prinţul Lev Nikolacvici. Prinţul $., de exemplu, întîlnindu-l într-o zi 
pe Miskin, întoarse capul fără să-l salute. În schimb, Evgheni Pavlovici nu 
se temu că se compromite şi-i făcu o vizită lui Mişkin cu toate că reluase 
relaţiile cu Epancinii şi că aceştia îl primeau cu o cordialitate chiar mai 
accentuată decit înainte. Radomski venise la prinţ a doua zi după ce 
familia Epancin părăsi Pavlovskul. În momentul acela, el era deja la curent 
cu toate zvonurile care circulau în public, ba poate şi contribuise în parte la 
raspindirea lor. Prinţul se bucură mult văzindu-l şi se interesă imediat de 
Epancini. Această întrebare deschisă şi naivă uşura mult situaţia lui 
Evgheni Pavlovici şi-i ingadui să treacă direct la scopul vizitei sale. 

Prinţul nu ştia încă de plecarea Epancinilor; rămase uluit şi sîngele îi 
pieri din obraz; dar un minut după aceea, dădu din cap cu un aer stinjenit 
şi tngindurat, recunoscînd că „era şi firesc să fie aşa"; apoi se interesă 
„unde anume au plecat". 

Între timp, Evgheni Pavlovici îl observa cu atenţie, mirat de graba şi 
de simplitatea cu care Miskin îi punea întrebări. Pe de altă parte, 
sinceritatea cam stranie a prinţului, agitația şi nelinistea lăuntrică — toate 
acestea nu scăpară musafirului. De altfel, satisfăcu cu multă plăcere 
curiozitatea lui Miskin. Erau încă multe lucruri pe care acesta nu le ştia, şi 
Radomski fu cel dintii care-l informa cu obisnuita-i politeţe şi cu lux de 
amănunte despre familia Epancin. Povesti că Aglaia fusese într-adevăr 
bolnavă şi că, trei nopţi de-a rîndul, o febră violentă o impiedicase să 
doarmă; acum îi mergea mai bine, orice pericol dispăruse, în schimb era 
într-o stare de nervi de nedescris... „Noroc că în casă e linişte şi bună 
înţelegere! Nu numai în prezenţa Aglaiei, dar şi între ei, membrii familiei 
evită pe cit posibil orice aluzie la cele petrecute. Tatăl şi mama au căzut de 
acord asupra unei călătorii în străinătate; vor pleca la toamnă, imediat 
după nunta Adelaidei; Aglaia a primit fără nici o obiectie propunerea asta." 
S-ar putea ca şi el, Evgheni Pavlovici, să plece în străinătate. Prinţul Ş. şi 
Adelaida vor veni şi ei pentru vreo două luni pe acolo, dacă vor avea 
vreme. Generalul va rămîne în tara. 

S-au dus cu toţii la moşia lor de la Kolmino, la vreo douăzeci de 
verste de Petersburg, unde aveau un conac, o casă mare, boierească. 
Prinţesa Belokonskaia nu plecase încă la Moscova, părea că anume îşi 
aminase plecarea. Lizaveta Prokofievna stăruise ca ei să părăsească cu 
toţii Pavlovskul, spunînd că nu era cu putinţă să mai rămînă după cele 
întîmplate; în fiecare zi, el, Evgheni Pavlovici, îi aducea la cunoştinţă 
generălesei diversele zvonuri care circulau prin oraş. N-au crezut cu cale 
să se ducă să-şi isprăvească vilegiatura nici la vila din Elaghin. 

- Şi într-adevăr, adăugă povestitorul, spune şi dumneata, puteau să 
mai rămînă... mai ales ştiind tot ce se petrece aici, în casa dumitale, şi 
cînd, cu tot refuzul lor de a te primi, te duceai în fiecare zi pe acolo... 

- Da, da, da, ai dreptate, voiam s-o văd pe Aglaia Ivanovna... spuse 


prinţul, clătinînd iarăşi din cap. 

- Ah, dragă printe! strigă Evgheni Pavlovici, insufletindu-se deodată 
şi cu multă tristeţe în glas. Cum ai putut să laşi să se... intimple tot ce s-a 
întîmplat? Fără îndoială, nu te-ai aşteptat deloc la toate astea... Recunosc 
că ţi-ai pierdut capul şi... că n-ai putut să împiedici pornirea nesăbuită a 
unei fiinţe cu mintea aprinsă, a fost mai presus de puterile dumitale! Dar 
ar fi trebuit să înţelegi cît de serios era sentimentul acestei tinere fete 
pentru dumneata. Nu voia să te împartă cu alta, şi dumneata... şi 
dumneata ai putut să sacrifici o astfel de comoară? 

- Da, da, ai dreptate; da, sînt vinovat, spuse prinţul adînc îndurerat. 
Şi, ştii, numai Aglaia, singură ea, o privea în felul acesta pe Nastasia 
Filippovna... Printre ceilalţi, nimeni nu considera că... 

- Cu atit mai revoltătoare e toată povestea asta, că n-are nimic 
serios la bază! îl întrerupse cu aprindere Evgheni Pavlovici. lartă-mă, 
printe, dar... m-am... m-am gîndit mult la asta; cunosc toate ante- 
cedentele; ştiu tot ce s-a petrecut acum şase luni, totuşi, nimic nu era 
serios! Nu era decit o pasiune imaginară, rod al unei minţi exaltate, un 
miraj, o fantezie, şi numai gelozia exasperată a unei fete experienţă putea 
să ia lucrurile în serios! 

Aici, Evgheni Pavlovici, fără să se mai sinchisească, îşi dădu drumul 
indignării. Analiză cu multă logică şi consecvență şi, trebuie să spunem 
încă o dată, cu o rară perspicacitate psihologică felul de a fi al prinţului în 
raport cu Nastasia Filippovna. Evgheni Pavlovici avusese dintotdeauna 
darul vorbirii, dar în împrejurarea de faţă atinse apogeul. 

— Chiar din capul locului, declară el, aţi pornit de la o minciună şi 
ceea ce începe prin minciună trebuia să sfirşească tot prin minciună; e o 
lege a firii. Nu sînt deloc de acord şi mă revoltă cînd aud pe cite unul că te 
consideră drept idiot; eşti prea inteligent ca să meriti numele acesta, dar şi 
îndeajuns de straniu ca să nu fii ca toată lumea; cred că eşti de acord şi 
dumneata. Am ajuns la concluzia că tot ce s-a întîmplat a fost, mai întii, 
din pricina lipsei dumitale de experienţă înnăscută (notează bine, printe, 
cuvîntul „înnăscută"), la asta se adaugă extraordinara dumitale naivitate, 
apoi fenomenala dumitale lipsă de măsură (defect pe care singur l-ai 
recunoscut în repetate rînduri) şi, în sfîrşit, din pricina unei sumedenii de 
convingeri cu totul abstracte şi himerice pe care, cu onestitatea dumitale 
puţin obişnuită, le luai pînă acum drept convingeri adevărate, absolut 
fireşti şi reale! Cred că eşti de acord, printe, că atitudinea, felul dumitale 
de a o vedea pe Nastasia Filippovna au fost determinate chiar de la 
început de ceva conventional-democratic (mă servesc de această expresie 
ca să fiu mai scurt), ca să zic aşa, de influenţa şi atracţia „problemei 
feminine" (ca să mă exprim şi mai concis). Cunosc în toate amănuntele 
scena pe cit de ciudată, pe atit de scandaloasă care a avut loc la Nastasia 
Filippovna, cînd Rogojin i-a adus banii. Dacă vrei, am să fac să te vezi 
singur ca într-o oglindă, căci ştiu perfect care a fost substratul lucrurilor şi 
de ce au luat o asemenea întorsătură. Din adolescenţa dumitale, cît timp 
ai stat în Elveţia, erai mistuit de dorul patriei; tara aceasta necunoscută, 
Rusia, era pentru dumneata pămîntul fagaduintei către care tindeau toate 
aspiraţiile dumitale; ai citit probabil multe cărţi despre Rusia, opere 
remarcabile poate, dar vătămătoare pentru dumneata; de cum ai păşit pe 
pămîntul natal, un elan nepotolit al tinereţii s-a trezit în dumneata. Erai 


însetat, erai dornic de activitate. Şi iată că, în aceeaşi zi, ţi se povesteşte 
emotionanta şi trista poveste a unei femei pingarite; eşti un cavaler, un 
tînăr neprihănit şi e vorba de o femeie! În aceeaşi zi ai prilejul s-o cunoşti 
pe femeia aceasta; frumuseţea ei răpitoare, care are ceva fantastic şi 
demonic în ea, te fascinează (recunosc că-i extraordinar de frumoasă). 
Adaugă la asta nervii, adaugă epilepsia dumitale, adaugă clima de aici cu 
moina asta petersburgheză care zdruncină sistemul nervos; adaugă toată 
ziua aceea petrecută într-un oraş necunoscut şi aproape fantastic pentru 
dumneata, ziua aceea atit de framintata, o zi plină de întîlniri neaşteptate 
şi de incidente neprevăzute, cînd ai făcut atitea cunoştinţe noi; între altele 
le-ai cunoscut pe cele trei domnişoare Epancin, fiinţe de o frumuseţe rară, 
şi mai ales pe Aglaia; pe deasupra mai adaugă şi oboseala, ameteala, 
adaugă salonul Nastasiei Filippovna şi atmosfera acestui salon şi... vezi şi 
dumneata dacă te puteai aştepta să procedezi altfel în momentele acelea? 

- Da, da; da, da, ai dreptate, incuviinta prinţul, clătinînd din cap si 
roşind, da, cam asa-i; şi, ştii, stătusem într-adevăr toată noaptea în vagon 
şi nu dormisem; eram într-o stare de surescitare de patruzeci şi opt de ore 
şi... 

- Ei vezi! exact ceea ce spuneam şi eu! continuă, inflacarindu-se, 
Evgheni Pavlovici. E clar că în exaltarea dumitale, ca să spun aşa, n-ai 
putut să scapi de cel dintii prilej care ţi se oferea pentru a manifesta în 
public o idee generoasă şi anume că dumneata, om nepătat, dumneata, 
descendentul unei vechi familii princiare, nu consideri deloc a fi demnă de 
oprobriu o femeie dezonorată nu din vina ci, ci din vina unui om 
destrăbălat şi odios din înalta societate. Ah, Doamne, e aşa de explicabil! 
Dar nu asta ne interesează, dragă printe; esenţial este de ştiut daca 
sentimentul dumitale era adevărat, real, daca izvora din adincul inimii sau 
nu era decit o exaltare a minţii? Vezi şi dumneata: o femeie a fost iertata 
în templu, o femeie cu aceleaşi păcate, dar nu i s-a spus că a facut bine, 
că era vrednică de toată cinstea şi de tot respectul. Oare în timpul acestor 
trei luni, bunul-simt nu te-a ajutat să vezi adevărul? Chiar dacă am admite 
că n-are nici o vină - nu vreau să insist asupra acestui punct - oare toate 
aventurile ei de pînă acum pot justifica acel orgoliu insuportabil, diabolic, 
egoismul acesta atit de feroce şi plin de cinism? lartă-mă, printe, 


- Da, tot ce-i posibil; poate ai dreptate... murmură prinţul. Într-a- 
devăr, e foarte întăritată, şi fără îndoială, ai dreptate, însă... 

- E demnă de milă? Asta vrei să spui, bunul meu prinţ? Dar din milă 
pentru ea şi ca să-i dai satisfacţie, era oare îngăduit să înjoseşti pe alta, o 
tînără fată neprihănită, curată ca o lacrimă, s-o umileşti în amorul ei 
propriu sub privirea aceea plină de sfidare şi ură? Mă întreb atunci: pînă 
unde poate să meargă mila şi compătimirea? Nu ţi se pare că e cam 
exagerat? Şi, cînd iubeşti o fată, poţi s-o umileşti astfel în faţa rivalei ei, s- 
o părăseşti pentru alta chiar sub ochii aceleia, după ce singur i-ai cerut 
mîna... Căci ai cerut-o în căsătorie, ai făcut cererea aceasta în prezenţa 
părinţilor şi a surorilor ei! După toate acestea, poţi să te consideri un om 
cinstit, printe? Dă-mi voie să-ţi pun întrebarea aceasta. Şi... oare n-ai înşe- 
lat-o, n-ai amăgit-o pe această fiinţă divină, asigurind-o că o iubeşti? 

- Da, da, ai dreptate, ah! Imi dau seama cit sînt de vinovat! 
recunoscu prinţul cu o durere sfişietoare. 


- Şi crezi că e de ajuns atit? strigă indignat Evgheni Pavlovici. Crezi 
că e de ajuns să strigi: ,,Ah! sînt vinovat!" Te recunosti vinovat, dar te 
încăpăţinezi să persişti în greşeala dumitale. Şi unde era atunci inima 
dumitale de „creştin"? Ai văzut chipul ei în momentul acela? Crezi ca 
suferea mai puţin ca cealaltă, ca femeia aceea a dumitale, care ţi s-a pus 
în cale, despartindu-te de Aglaia? Şi dacă ai văzut, cum de ai admis toate 
astea? Cum? 

- Dar... eu n-am admis... biigui nefericitul print. 

- Cum, n-ai admis? 

- Te asigur că n-am vrut să admit. Dar nu înţeleg nici pînă acum cum 
s-au întîmplat toate astea... Eu... am fugit atunci după Aglaia Ivanovna, 
dar Nastasia Filippovna a căzut fără cunoştinţă; şi, de atunci, nu sînt lăsat 
s-o vad pe Aglaia Ivanovna. 

- Orice ar fi fost, trebuia sa fugi dupa Aglaia, cu tot lesinul celeilalte! 

- Da... da, asa trebuia... dar ea ar fi murit! S-ar fi omorit, n-o cunosti, 
si... doar i-aş fi explicat totul pe urmă Aglaiei Ivanovna şi... Vezi, Evgheni 
Pavlovici, îmi dau seama că nu ştii totul. Spune-mi, pentru ce nu vorsă mă 
lase s-o vad pe Aglaia Ivanovna? l-aş fi explicat. Vezi, s-a petrecut atunci o 
neînțelegere între ele... Si una, şi cealaltă au vorbit despre cu totul 
altceva, de aceea lucrurile au luat întorsătura asta... Nu pot să-ţi explic 
mai mult, poate Aglaiei aş fi în stare să-i explic... Ah! Doamne- 
Dumnezeule! Imi vorbeşti de chipul ei în momentul cînd a fugit... Ah! 
Dumnezeule, îmi amintesc!... Să mergem, să mergem! se ridică el deodată 
şi-l trase pe Evgheni Pavlovici de mineca hainei. 

- Unde? 

- La Aglaia Ivanovna; să ne ducem imediat!... 

- Dar nu mai e la Pavlovsk, ţi-am mai spus-o; şi pentru ce am 
merge?... 

- Ea va înţelege, e în stare să înţeleagă! biigui Miskin, tmpreunindu- 
şi miinile într-un gest de implorare. Ea va înţelege că nu-i ceea ce crede, 
că-i cu totul altceva! 

- Cum, cu totul altceva? Totuşi, te însori. Prin urmare, persişti... Te 
însori sau nu? 

- Ei, da... mă însor; da; mă însor! 

- Atunci, cum poţi să spui că e altceva? 

- Ah, nu, nu-i asta, nu! Ce importanţă are că mă însor? Asta nu 
înseamnă nimic! 

- Spui că n-are importanţă şi nu înseamnă nimic? Totuşi nu e vorba 
de o glumă. Te însori cu o femeie iubită, ca să-i aduci fericirea; Aglaia 
Ivanovna ştie asta, iar dumneata spui că n-are importanţă! 

- Fericirea, zici? Ah! nu. mă însor pur şi simplu aşa, fiindcă insistă 
ea; şi ce-i dacă mă însor? Credc-ma, asta nu înseamnă nimic! Altfel ar fi 
murit cu siguranţă. Văd acum că măritişul ei cu Rogojin ar fi fost o 
nebunie! Acum am înţeles tot ce nu pricepeam înainte şi, vezi, în ziua 
aceea, cînd erau ele amindoua fata-n fata, n-am putut suporta privirea 
Naslasiei Filippovna... Nici nu ştii, Evgheni Pavlovici (prinţul cobori 
misterios glasul), n-am spus asta niciodată nimănui, nici chiar Aglaici, dar 
eu nu pot suporta expresia feţei Nastasiei Filippovna. Adineauri ai spus 
adevărul în pri- vinta seratei aceleia de la Nastasia Filippovna, dar ai omis 
un detaliu, l-ai omis, pentru că nu-l ştiai: i-am privit chipul! Încă dimineaţa, 


vazindu-i portretul, am rămas foarte impresionat... Uite Vera Lebedeva, are 
cu totul altfel de ochi; dar de cealaltă... mi-e frică... mi-e frică de chipul ei! 
adăugă el cu spaimă în glas. 

- Ti-e frică? 

Prinţul îngălbeni şi răspunse încet: 

- Da, e nebună. 

- Eşti sigur? întrebă Evgheni Pavlovici, curios la culme. 

- Da, absolut sigur; acum nu mai am nici o îndoială; m-am convins 
zilele acestea. 

- Atunci ce faci? De ce vrei să te nenoroceşti? strigă Radomski 
tnspaimintat. Aşadar, te însori de frică? Nu pricep cum vine asta... Poate ca 
nici n-o iubeşti? 

- O! ba da, o iubesc din tot sufletul! E doar... un copil; acum e ca un 
copilaş, ca un adevărat copilas! Ah, nu ştii nimic! 

- Şi în acelaşi timp o incredintai pe Aglaia Ivanovna de dragostea 
dumitale!? 

- O, da, da! 

- Atunci, vrei să spui că le iubeşti pe amîndouă? 

- O, da, da! 

- Dar vino-ti în fire, printe! Gindeste-te ce spui! 

- Eu fără Aglaia...Trebuie s-o văd neapărat! Voi muri în curînd, în 
timpul somnului; chiar în noaptea asta am crezut că mă sfirsesc în somn. 
Ah! Dacă Aglaia ar şti, dacă ar şti totul... adică absolut totul. Căci în cazul 
de faţă trebuie să ştie totul, negreşit! Pentru ce niciodată nu putem şti 
totul despre cineva atunci cînd acesta se simte vinovat!...De altfel,nu-mi 
dau seama ce vorbesc, mi-am pierdut şirul gindurilor; sînt uluit de ceea ce 
mi-ai spus...să fie cu putinţă oare să aibă şi acum aceeaşi înfăţişare, 
aceeaşi expresie ca atunci cînd a fugit? O, da, sînt vinovat! Nu ştiu încă 
precis de ce sînt vinovat, dar simt că sînt, e ceva la mijloc pe care nu ţi-l 
pot explica, Evgheni Pavlovici... cuvintele îmi lipsesc, dar... Aglaia Ivanovna 
ar pricepe! O, întotdeauna am avut credinţa că ea mă va înţelege... 

— Nu, printe, n-are să te înţeleagă. Aglaia Ivanovna te-a iubit ca o 
femeie, ca o făptură omenească şi nu ca un... spirit pur. Ştii ce îrni vine să 
cred, sărmanul meu prinţ: că dumneata n-ai iubit de fapt niciodată pe nici 
una dintre ele! 

— Nu ştiu... se poate, tot ce se poate; ai dreptate în foarte multe 
privinţe, Evgheni Pavlovici. Eşti extraordinar de inteligent, Evgheni 
Pavlovici; ah! capul începe din nou să mă doară; mergem la dinsa! Pentru 
numele lui Dumnezeu! Pentru numele lui Dumnezeu, să mergem! 

— Ti-am spus doar că nu mai e în Pavlovsk, e la Kolmino. 

— Să plecăm la Kolmino, să plecăm imediat! 

— Im-po-si-bil! răspunse tărăgănat Evgheni Pavlovici şi se ridică în 
picioare. 

— Ascultă, am să-i scriu o scrisoare, te rog să i-o transmiti! 

— Nu, printe, nu! Scuteste-ma de astfel de comisioane, nu pot sa 
primesc! 

Se despartira. Vizita aceasta lăsă impresii ciudate în mintea lui 
Evgheni Pavlovici; înclina să creadă că prinţul nu-i întreg la minte. Şi ce o fi 
însemnînd chipul acesta, de care se teme şi pe care-l iubeşte atit! Pe de 
altă parte, e foarte posibil chiar să moară din cauză că a pierdut-o pe 


Aglaia, aşa că Aglaia nici nu va şti vreodată cît a iubit-o el! Ha, ha! Şi cum 
să iubeşti două femei deodată? în două feluri diferite? Interesant... Bietul 
idiot! Şi acum ce se va întîmpla cu el? 


X 


Totuşi, Miskin nu muri înainte de cununie, nici „în somn" şi nici în 
stare de veghe, după cum îşi exprimase presentimentul faţă de Evgheni 
Pavlovici. Cine ştie, poate că într-adevăr dormea prost şi avea visuri urite; 
în schimb, în timpul zilei, era blînd şi prevenitor cu toată lumea, arăta 
calm, chiar mulţumit, uneori părea îngîndurat, dar asta numai în clipele 
cînd raminea singur. Pregătirile de nuntă mergeau repede; cununia urma 
să aibă loc la o săptămînă după vizita lui Radomski. Vazind toată graba 
aceasta, pina şi prietenii cei mai apropiaţi, presupunind că-i avea, ar fi 
trebuit să înţeleagă zădărnicia straduintelor lor de a-l „salva" pe 
nenorocitul smintit. Se zvonise că vizita făcută prinţului de către Evgheni 
Pavlovici nu era străină de un amestec direct al generalului Ivan 
Feodorovici şi al soţiei sale, Lizaveta Prokofievna. Presupunind chiar că 
soţii Epancin, dintr-o nemasurata bunătate a inimii, puteau fi animați de 
dorinţa sinceră de a-l smulge de la pierzanie pe acest biet nebun — ei erau 
nevoiţi, desigur, să se oprească numai la această simplă încercare; nici 
poziţia şi nici chiar sentimentele lor (lucru firesc!) nu le-au îngăduit să 
meargă mai departe. Am mai spus că pînă şi cei din anturajul imediat al 
prinţului erau indignati de purtarea lui. Dintre toţi, Vera Lebedeva se 
mulţumi să verse lacrimi discrete în singurătate; de altfel, ea stătea mai 
mult acasă acum, nu mai intra atit de des în odaia prinţului ca înainte. În 
timpul acesta, Kolea îşi îndeplinea cele din urmă îndatoriri faţă de părintele 
său, pe care-l dobori un al doilea atac la opt zile după primul. Profund 
impresionat, prinţul a luat şi el parte la durerea familiei lvolghin; în primele 
zile stătea ore întregi lîngă Nina Aleksandrovna; a asistat şi la 
înmormîntare. Mulţi băgară de seamă că în biserică apariţia lui provoca 
rumoare şi şuşoteli; la fel era primit pe stradă şi în parc; cînd îl vedeau 
trecînd, fie pe jos, fie în trăsură, toţi îl priveau curios, îl arătau cu degetul, 
rostind numele lui şi al Nastasiei Filippovna. Multe priviri au cautat-o prin 
mulţime şi în timpul procesiunii funerare, dar nu era acolo. A lipsit de la 
înmormîntare şi capitaneasa, pe care Lebedev cu greu a reuşit s-o 
potolească şi s-o convingă să stea acasă. Slujba de prohod făcu asupra 
prinţului o impresie puternică şi dureroasă; şi chiar atunci îi şopti lui 
Lebcdev, raspunzindu-i la o întrebare, că pentru intiia dată asistă la o 
slujbă de inmormintare ortodoxă şi că îşi mai aduce aminte din anii 
copilăriei de o asemenea slujbă într-o biserică de la ţară. 

- Parcă nici nu-ţi vine a crede că omul acesta zacind în sicriu e 
acelaşi pe care, nu de mult, îl alesesem să prezideze serbarea noastră, îţi 
mai aduci aminte, printe? spuse încet Lebedev. Dar pe cine cauţi? 

— Aşa, nu-i nimic, mi s-a părut doar... 

— Nu cumva pe Rogojin? 

— Cum, e aici? 

— E în biserică. 

— Aşa-i, mi se pare că i-am zărit ochii, murmură neliniştit prinţul. 
Cum se face... de ce-i aici? L-au invitat? 


— Nici nu era cazul. Familia defunctului nu-l cunoaşte. A intrat ca şi 
ceilalţi, aici vine oricine. Şi de ce te miri aşa? îl văd destul de des în ultimul 
timp; saptamina trecută l-am zărit de patru ori în Pavlovsk. 

— Eu nu l-am mai văzut... de atunci... zise prinţul încet. 

Dat fiind că nici Nastasia Filippovna nu-i spusese vreodată că l-ar fi 
întîlnit pe Rogojin „de atunci", prinţul a crezut că, din anumite motive, 
Rogojin se ferea să dea ochii cu el. În tot cursul zilei, prinţul păru foarte 
abătut; îl framintau tot felul de gînduri. Nastasia Filippovna, dimpotrivă, se 
arătă în ziua aceea neobişnuit de veselă. 

Kolea, care se împăcase cu prinţul încă înainte de a fi murit tatăl său, 
îi propuse, date fiind importanţa şi urgenţa situaţiei, să-i aleagă drept 
cavaleri de onoare pe Keller şi pe Burdovski. Punea mina-n foc pentru 
Keller, sustinind că se va purta cuviincios şi că ar putea eventual să-i fie 
„de folos". Cît despre Burdovski, nu încăpea nici o discuţie, era doar un om 
liniştit şi modest. Atit Nina Aleksandrovna cit şi Lebedev îi atraseră atenţia 
prinţului că, dacă oricum căsătoria este hotărită, ce nevoie era să se 
celebreze la Pavlovsk, unde se făcuse atita vilva, în plin sezon de 
vilegiatură şi cu atita pompă? Nu era preferabil ca ceremonia să aibă loc la 
Petersburg, şi nu în biserică, ci acasă? Prinţul înţelese foarte bine tilcul 
ascuns al acestor precautii, dar se mulţumi să răspundă simplu şi laconic 
că aceasta era dorinţa nestrămutată a Nastasiei Filippovna. 

A doua zi se prezentă Keller, care fusese instiintat între timp că va fi 
cavaler de onoare. Înainte de a intra, se opri în prag şi, de cum îl văzu pe 
Miskin, răcni, cu mina dreaptă ridicată în aer şi cu arătătorul desfacut,ca şi 
cum ar fi depus juramintul: 

- Nu mai beau! 

Apoi se apropie de print, îi strînse amindoua miinile cu putere şi 
declară că, ce-i drept, la început a primit cu ostilitate acest proiect de 
căsătorie şi că nu s-a sfiit s-o spună în gura mare într-un local public, la o 
partidă de biliard; dar asta numai pentru că ar fi dorit ca un prieten bun 
ce-i era, să-l vadă căsătorindu-se măcar cu prinţesa de Rohan; dar acum 
recunoaşte şi el că prinţul judecă cel puţin de zece ori mai sănătos şi mai 
nobil decit ei toţi „la un loc"! Căci ceea ce-l atrage nu este nici strălucirea, 
nici bogăţia şi nici chiar onoarea, ci numai adevărul! Este cunoscut de cîtă 
simpatie se bucură prinţul din partea persoanelor sus-puse şi, dat fiind că 
e un om de înaltă cultură, de ce n-ar fi şi el — în general vorbind — un 
personaj de vază. „Dar tot felul de canalii şi netrebnici sînt de altă părere; 
în oraş şi în case, la întruniri, prin vile, la muzica din parc, prin localuri, prin 
sălile de biliard nu se vorbeşte şi nu se discută decît de evenimentu! 
apropiat. Ba am auzit vorbindu-se că vor să pună la cale şi un scandal sub 
ferestre şi asta tocmai în noaptea nunţii! Dacă ai nevoie, printe, de pistolul 
unui om cinstit, sînt gata să trag o jumătate de duzină de focuri de gală 
înainte ca dumneata să fi ieşit dimineaţa din odaia nuptiala." Pentru a 
preîntîmpina îmbulzeala prea mare a vreunor betivi la ieşirea din biserică, 
Keller îl mai sfătui să facă rost de o pompă de apă pe care s-o aşeze în 
curte; însă Lebedev se opuse: „Ar fi în stare să-mi darime imobilul, zice, 
dacă aducem pompa". 

- Acest Lebedev complotează împotriva dumitale, printe, zău asa! 
Vor să te pună sub interdicţie, îţi închipui aşa ceva? Să-ţi ia libertatea şi 
banii, adică cele două atribute prin care fiecare dintre noi se deosebeşte 


de un patruped! L-am auzit spunînd asta, crede-mă! E adevărul adevărat! 
Miskin îşi aduse aminte că parcă mai auzise aşa ceva, dar, 
bineînţeles, nu dăduse atunci nici o atenţie. De altfel şi acum. auzind 
această vorbă, rise doar şi o uită numaidecit. Totuşi, de cîtăva vreme, 
Lebedev era în mare fierbere; era limpede că plănuia ceva; dar planurile 
lui, întotdeauna de inspiraţie subită, din cauza excesului de zel şi al 
temperamentului său neastimparat, se complicau mereu, se ramificau şi 
se depărtau astfel de punctul iniţial, încît rareori izbutea să le ducă la bun 
sfîrşit. Mai tîrziu, cînd i se destăinui prinţului, aproape în ziua nunţii (avea 
obiceiul neschimbat ca, după fiecare intrigă neizbutită, să vină pocăit şi să 
se căiască în faţa persoanei contra căreia uneltise), îi declară că s-a născut 
pentru a fi un Talleyrand şi că nu înţelege cum de a rămas toată viaţa lui 
un simplu Lebedev. Pe urmă îi mărturisi prinţului toată urzeala pe care o 
pusese la cale împotriva lui, trezindu-i un viu interes. Reieşea din cele 
spuse de el că începuse mai întîi prin a solicita sprijinul persoanelor 
influente pe a căror autoritate să se bizuie la caz de nevoie; în consecinţă, 
s-a dus la generalul Ivan Feodorovici. Acesta rămase nedumerit şi nu ştiu 
ce să-i spună; îi dorea din tot sufletul numai bine ,,tinarului", dar „oricît ar 
fi voit să-l salveze, în împrejura- rea de faţă, situaţia lui în societate nu-i 
îngăduia să intervină". Lizaveta Prokofievna nici n-a vrut să-l primească; 
Evgheni Pavlovici şi prinţul Ş. refuzară orice amestec, de cum auziră 
despre ce este vorba. Fără să se descurajeze din pricina acestor refuzuri, 
Lebedev i se adresă unui jurisconsult expert, bătrîn respectabil, bun 
prieten şi aproape binefăcător al său; acesta fu de părere că treaba este 
realizabilă, numai să se găsească martori competenţi care să ateste 
dezechilibrul mintal sau chiar alienatia şi, mai cu seamă, să se asigure 
protecţia unor oameni influenţi. Lebedev nu se descurajă nici de data 
aceasta şi într-o zi îi aduse prinţului un medic, tot un batrinel venerabil, 
aflat în vilegiatură la Pavlovsk, cu ordinul Sfînta Anna la git, ca să sondeze, 
cum s-ar zice, terenul, să-şi facă o idee aproximativă despre starea mintală 
a prinţului şi să-şi dea, în mod neoficial deocamdată, părerea înainte de a-l 
supune la un adevărat examen medical. Miskin îşi aminti într-adevăr de 
această vizită şi-şi mai aduse aminte cum, cu o zi înainte, Lebedev 
încercase să-i demonstreze că era bolnav; cum prinţul a refuzat categoric 
să cheme medicul, a doua zi chiar Lebedev i-a adus unul, ca din 
întîmplare, venind chipurile de la domnul Terentiev, care se simte foarte 
rău, şi pretextind că ar vrea să-i vorbească despre bolnav. Prinţul îl lăudă 
pe Lebedev pentru grija şi atenţia fata de Ippolit şi-l primi pe medic cu o 
deosebită bunăvoință. Convorbirea se concentra îndată asupra lui Ippolit - 
medicul îşi arătă dorinţa să cunoască în toate amănuntele scena sinu- 
ciderii; felul cum a istorisit-o prinţul şi explicaţiile pe care i le-a dat l-au 
interesat în cel mai înalt grad. După aceea au vorbit de clima 
petersburgheză, de boala prinţului, de Elveţia, de Schneider. Tot ce-i 
povesti prinţul şi mai cu seamă expunerea asupra sistemului terapeutic al 
lui Schneider îl captivară atît de mult pe batrinul doctor, încît îşi prelungi 
vizita, raminind la print două ceasuri în cap; Miskin îi oferi să fumeze ţigări 
de calitate excepţională, iar Lebedev, din partea lui, îl trată cu un lichior 
excelent, pe care îl aduse Vera. Văzind-o, doctorul, deşi om însurat şi tată 
de copii, începu să-i îndruge fel de fel de complimente, stirnind indignarea 
tinerei fete. Se despartira prieteni. Plecînd de la print, medicul îi spuse lui 


Lebedev că, dacă ar fi ca asemenea oameni să fie puşi sub interdicţie, 
atunci cine ar mai merita să fie curator şi de unde să-i mai recrutezi? Şi 
nici expunerea tragică a lui Lebedev în privinţa căsătoriei proiectate de 
print nu-l impresiona prea mult pe doctor, care, clatinind malitios din cap, 
îi răspunse că asemenea căsătorii s-au mai văzut: „N-ar fi unicul caz"; 
unde mai pui că, după cit a auzit, persoana „este seducătoare şi de o 
frumuseţe rară", ceea ce-i de ajuns ca să explice înflăcărarea unui om 
înstărit; în afară de asta, mulţumită lui Totki şi lui Rogojin, posedă 
capitaluri, mărgăritare, diamante, şaluri, mobilă; prin urmare, nu-i o 
partidă de lepădat; într-un cuvint, în ochii medicului, o asemenea alegere, 
departe de a fi un indiciu de prostie, arăta dimpotrivă, la prinţ o inteligenţă 
practică foarte sănătoasă, un calcul subtil şi un act de o înţelepciune 
remarcabilă, şi că, prin urmare, în concluziile lui, el, doctorul, ar înclina mai 
degrabă spre o constatare exact contrarie celei presupuse şi absolut 
favorabilă prinţului... Explicaţia doctorului îl ului pur şi simplu pe Lebedev 
şi în consecinţă încetă orice demersuri în acest sens; iar acum, adăugă el, 
„acum, afară de credinţă şi devotament, care merge pina la vărsare de 
sînge, de la mine n-ai să vezi altceva nimic; de aceea am şi venit". 

Îl distrăgea pe Miskin de la gîndurile lui si Ippolit, care, în zilele din 
urmă, trimitea să-l cheme la el acasă din ce în ce mai des. 

Familia lui se instalase într-o căsuţă nu departe de vila lui Lebedev. 
Aici, cel putin, copiii cei mici, fratele şi sora lui Ippolit, aveau cum să scape 
de despotismul fratelui lor mai mare, refugiindu-se în grădină; în schimb, 
biata căpităneasă raminea şi mai departe la discretia mofturilor şi rautatii 
tiranice a fiului ei. Mai în fiecare zi, prinţul trebuia să facă pace între dinsii, 
şi bolnavul continua să-i spună „dădaca mea", afişindu-şi în acelaşi timp 
disprețul pentru rolul acesta de împăciuitor. Ippolit făcea mare caz 
plingindu-se de Kolea care îl cam neglijase în ultima vreme, fiind reţinut 
mai întîi la căpătiiul tatălui său muribund, apoi lîngă maică-sa, rămasă vă- 
duvă. La urmă, Ippolit începu să glumeasca pe socoteala nunţii apropiate a 
prinţului cu Nastasia Filippovna şi sfirşi prin aceea că îl jigni amarnic pe 
Miskin, făcîndu-l să-şi iasă din fire, aşa incit acesta, supărat, încetă să-l mai 
viziteze. Vreo două zile după aceea, într-o dimineaţă, căpităneasa veni 
disperată să-l roage pe prinţ, cu lacrimi în ochi, să poftească la ei, căci 
altfel acela o să-i manince zilele. Ea mai adăugă că Ippolit vrea să-i 
destăinuiască un mare secret. Prinţul cedă rugamintilor capitanesei şi se 
duse. Era limpede că Ippolit dorea să se împace cu el, îl podidiră chiar 
lacrimile, si, după ce plinse, se înfurie fireşte şi mai mult, dar nu mai 
îndrăzni să-şi dea drumul. Starea lui se inrautatea văzînd cu ochii şi, după 
toate aparențele, nu mai avea multe zile de trăit. Nu era vorba de nici un 
secret; se mărgini doar să-l conjure pe print, sufocindu-se de emoție 
(poate prefăcută), să fie cu băgare de scamă şi „să se ferească de 
Rogojin". „E un om care nu renunţă aşa de uşor la ce-i al lui; ăsta-i facut 
din alt aluat decit noi; cînd şi-a pus ceva în gînd, orice-ar fi, nu mai dă 
înapoi"... şi altele, şi altele. Prinţul încercă să-l descoasă, cerindu-i precizări 
şi amănunte concrete, dar Ippolit nu ştia nimic precis, orientindu-se doar 
după intuiţia şi impresiile lui personale. In sfîrşit, spre marea lui satisfacţie, 
izbuti să-l îngrozească pe Miskin. La început, acesta s-a eschivat, pe cit a 
putut, să răspundă la unele întrebări prea indiscrete si zimbea doar 
auzindu-l pe Ippolit că-l sfătuieşte „să fugi mai bine în străinătate, căci 


preoţi ruşi găseşti peste tot, şi ai putea deci să te cununi şi acolo". Dar, în 
încheiere, Ippolit nu se putu abtine să nu insinueze: „Eu, de fapt, mă tem 
pentru Aglaia Ivanovna; Rogojin ştie cît o iubeşti; dragoste pentru 
dragoste; dumneata i-ai luat-o pe Nastasia Filippovna, el o va ucide pe 
Aglaia Ivanovna; desi ai renunţat acum la dînsa, totuşi asta ti-ar pricinui 
multă suferinţă, nu-i asa?" Şi într-adevăr, cu asta Ippolit îşi ajunse scopul: 
Miskin plecă de la el cu sufletul răvăşit plin de îndoieli şi de nelinisti. 

Avertismentul acesta în privinţa lui Rogojin căzuse chiar în ajunul 
nunţii. În aceeaşi seară, prinţul şi Nastasia Filippovna se văzură pentru 
ultima oară înaintea căsătoriei lor. Tinara femeie nu era însă în stare să-i 
redea echilibrul şi liniştea sufletească; în ultimul timp, dimpotrivă, ea 
însăşi contribui mult la starea lui de zbucium. Altădată, adică doar cu 
cîteva zile înainte, se străduia din răsputeri să-l inveseleasca ori de cite ori 
se întiîlneau; era din ce în ce mai îngrijorată de aerul lui abătut; încercase 
chiar să-i cînte, ca să-l dispună, de cele mai multe ori însă îi povestea 
istorii vesele. Mai întotdeauna prinţul se făcea că o ascultă cu multă 
plăcere, citeodata chiar ridea cu poftă, fermecat de verva, de sclipirile 
minţii şi de elanul plin de simtire cu care ştia să povestească atunci cînd o 
pasiona ceva; or, pasiunea era elementul ei obişnuit. Văzindu-l cum ride şi 
dindu-si scama de impresia produsă asupra lui, Nastasia Filippovna era 
fericită şi mindra de succesul ei. Acum însă Miskin o găsea din ce în ce mai 
melancolică şi mai îngîndurată. O cunoştea prea bine pe Nastasia 
Filippovna; altfel, totul la ea i s-ar fi părut acum enigmatic şi neînțeles. Dar 
era sincer convins că salvarea ei nu era un lucru imposibil. Nu mintise 
spunindu-i lui Evgheni Pavlovici că o iubeşte sincer, din toată inima, şi că 
dragostea aceasta semăna cu grija pe care ţi-o reclamă un copil plăpînd şi 
bolnăvicios; te legi de el, pentru că ţi-e cu neputinţă să-l laşi în voia 
întîmplării. Prinţul se ferea să explice cuiva natura sentimentelor sale 
pentru această femeie; nu-i plăcea să vorbească despre asta nici chiar 
atunci cînd discuţia era greu de evitat. Cît despre Nastasia Filippovna, 
niciodată, stînd împreună, n-au vorbit despre „dragoste", ca si cum şi-ar fi 
dat reciproc cuvîntul să evite o asemenea discuţie. Conversatia lor, de 
obicei veselă şi insufletita, n-avea nimic intim, aşa încit oricine ar fi putut 
lua parte la ea. Daria Alekseevna istorisea mai tîrziu că era o încîntare să-i 
priveşti şi să-i asculti în acele momente şi că i se umplea inima de bucurie 
vazindu-i împreună. 

Pe de altă parte, acest fel de a privi starea morală şi intelectuală a 
Nastasiei Filippovna îl scutea pe prinţ, pînă la un punct, de a încerca să-şi 
lămurească multe alte nedumeriri. Acum era o femeie cu totul deosebită 
de aceea pe care o cunoscuse cu trei luni în urmă. De pildă nu se mai mira 
vazind-o aşa de nerabdatoare să se mărite cu el, deşi, altădată, fugise de 
această căsătorie, despartindu-se de el cu lacrimi, blesteme şi reproşuri 
amare. „Înseamnă că nu-şi mai face mustrări şi nu se mai teme ca atunci 
că m-ar putea face nefericit, se gindea prinţul. O încredere în sine atit de 
repede renăscută nu-i deloc firească. Să-şi fi recăpătat oare încrederea 
numai din ura pe care o nutrea faţă de Aglaia? Dar asta ar însemna să-i 
deprecieze profunzimea sentimentului. O face de frică pentru soarta care o 
aştepta cu Rogojin?" Într-un cuvînt, toate aceste cauze, precum şi multe 
altele, puteau determina asemenea schimbare, dar ipoteza cea mai 
plauzibilă la care se opri Miskin a fost aceea pe care de mult o bănuia; 


bietul ei suflet bolnav era istovit. Era o explicaţie care îi dădea oarecum 
răspuns la o sumedenie de nedumeriri, departe însă de a-i asigura 
prinţului în tot acest timp liniştea şi odihna de care avea nevoie. Uneori 
părea că-şi dă toată silinta să nu se gindeasca la nimic; căsătoria pe care o 
contracta se pare că o accepta într-adevăr, ca pe o formalitate fără prea 
mare importanţă; propriul lui destin nu-l interesa aproape deloc. Cit 
priveşte obiecțiile şi convorbirile de felul aceleia pe care o avusese cu 
Evgheni Pavlovici, le ocolea pe cit era cu putinţă, simțindu-se incapabil sa 
răspundă la anumite imputări şi argumente. 

De altfel, băgă de seamă că Nastasia Filippovna ştia şi înţelegea 
foarte bine ce înseamnă Aglaia pentru el. Nu i-a mărturisit-o niciodată, dar 
el citea pe ,,chipul" ei de fiecare dată cînd îl surprindea pregătindu-se să se 
ducă la Epancini încă atunci, la început. Cînd auzi de plecarea familiei 
Epancin, ea, pur şi simplu, se lumină la fata. Oricit de distrat şi de 
încrezător era prinţul atunci, începuse totuşi să se întrebe cu nelinişte 
dacă nu cumva Nastasia Filippovna va provoca un scandal ca s-o silească 
pe Aglaia să plece din Pavlovsk. Tot tămbălăul şi zvonurile iscate în jurul 
căsătoriei lor erau provocate în bună parte, cu siguranţă, chiar de dinsa, 
ca să-şi irite rivala. Deoarece pe doamnele Epancin nu le prea intilneai în 
oraş, Nastasia Filippovna îl luă într-o zi pe print în caleasca ei şi-i porunci 
vizitiului să treacă chiar prin faţa ferestrelor vilei lor. Pentru Mişkin a fost o 
surpriză îngrozitoare; îşi dădu seama, după obiceiul lui, prea tirziu, abia 
cînd trăsura trecuse de casă. N-a spus nimic, două zile după aceea însă a 
fost bolnav. Nastasia Filippovna nu mai repetă experienţa. In zilele din 
urmă, premergătoare cununiei, devenise foarte ingindurata. Izbutea 
totdeauna, în cele din urmă, să-şi alunge tristeţea şi-şi regăsea veselia, dar 
mult mai potolită şi mai puţin exuberantă decit înainte. Prinţul se purta cu 
ea mai atent şi mai prevenitor ca oricind. li părea ciudat că n-a adus nici- 
odată vorba de Rogojin. Doar o singură dată, cu cinci zile înainte de nuntă, 
Daria Alekseevna trimise după el să vină numaidecit, pentru că Nastasia 
Filippovna se simţea foarte rău. Prinţul o găsi într-o stare vecină cu 
nebunia; tipa, tremura, spunea întruna că Rogojin e ascuns în grădină, ba 
chiar în vilă, că l-a văzut cu ochii ei, şi că o va omorî la noapte... O va 
înjunghia! Toată ziua n-a putut să se liniştească. In seara aceea, Miskin, 
ducindu-se pentru o clipă la Ippolit, află de la doamna Terentieva,care 
tocmai atunci se întorsese din oraş, unde fusese plecată pentru nişte 
treburi, că Rogojin trecuse pe la ea pe-acasă, la Petersburg, şi că s-a 
interesat de noutăţile de la Pavlovsk. Prinţul a rugat-o să-i spună ora 
exactă cînd a vizitat-o şi s-a putut convinge că Rogojin se afla la căpi- 
tăneasă aproape la aceeaşi oră în care Nastasiei Filippovna i se năzărise 
că-l vede în grădina vilei sale. Prin urmare, totul n-a fost decit o nălucire, 
un miraj şi, ca să se incredinteze mai bine, Nastasia Filippovna se duse 
personal s-o întrebe pe căpităneasă, şi răspunsul acesteia o linişti pe 
deplin. 

În ajunul nunţii, prinţul, plecînd de la Nastasia Filippovna, a lăsat-o 
foarte bine dispusă şi înviorată; croitoreasa îi trimisese de la Petersburg 
toaleta pe care trebuia s-o îmbrace a doua zi, rochia de nuntă, podoaba 
pentru cap etc., etc. Prinţul nu se aştepta s-o vadă aşa de preocupată de 
gătelile ei; le admiră pe fiecare în parte şi 
laudele lui o făcură şi mai fericită. Pînă la urmă însă, Nastasia Filippovna 


nu se putu abtine şi-i împărtăşi pentru ce anume tinea aşa de mult la 
bogăţia podoabelor şi a îmbrăcămintei: auzise că aproape tot oraşul era 
indignat, că nişte derbedei pregăteau un scandal cu muzică şi cu versuri 
de circumstanta şi că restul societăţii încuraja mai mult sau mai putin 
toate astea. Pentru că voiau cu orice preţ s-o umilească, ea trebuia să ţină 
capul mai sus ca oricînd, să-i sfideze pe toţi, să-i orbească şi să-i 
îngenuncheze prin eleganța şi bogăţia vesmintelor ei; „Să zbiere, sa 
fluiere, daca or îndrăzni!" La gîndul acesta, ochii Nastasiei Filippovna 
scînteiau. De fapt, în sinea ei, nutrea şi un alt gînd, pe care însă nu-l putea 
mărturisi: visa în taină că Aglaia sau vreo persoană trimisă de ea va asista 
la cununie, incognito, amestecată prin mulţime, şi ea se pregătea să facă 
fata cu cinste acestei eventualitati. Pe la unsprezece noaptea, cînd se des- 
părţi de prinţ, era preocupată de planurile sale. Dar nici nu bătuse miezul 
nopţii cînd Daria Alekseevna trimise dupa print, chemîndu-l „să vină in 
grabă, căci e de rau". Prinţul o găsi pe logodnica lui încuiată în iatac, pradă 
unei crize de nervi; plingea năprasnic şi se căina. li vorbira prin uşă; multă 
vreme nu voi să ştie de nimic; la urmă deschise, îl lăsă numai pe prinţ să 
intre, încuie uşa iar şi-i căzu la picioare, în genunchi. (Cel puţin aşa a 
istorisit mai tirziu Daria Alekseevna, ai cărei ochi curioşi reusira să 
surprindă cîteva dintre amănuntele scenei.) 

— Ce fac? Ce fac! Ce fac eu din tine! strigă ea, inbratisindu-i cu 
disperare genunchii. 

Prinţul rămase o oră întreagă cu dinsa, nu stim ce anume au vorbit. 
Daria Alekseevna povesti mai tîrziu că se împăcaseră şi erau fericiţi. în 
noaptea aceea, prinţul se mai interesă o dată de logodnica lui; între timp 
însă, Nastasia Filippovna adormise. Dimineaţa, înainte de a se trezi din 
somn, mai veniră la Daria Alekseevna alti doi trimişi de-ai lui Miskin; si 
chiar un al treilea, care a fost însărcinat să-i ducă prinţului următorul 
răspuns: „în jurul Nastasiei Filippovna roiesc acum o droaie de croitoresc şi 
de coafori din Petersburg; că nu se resimte deloc după criza de ieri, că e 
ocupată, aşa cum poate fi ocupată cu gătelile de cununie o tînără atit de 
frumoasă şi chiar în acest moment se decide într-un fel de consiliu 
extraordinar ce anume bijuterii, ce briliante să-şi pună mireasa". Vestea 
asta avu darul să-l liniştească pe Miskin. 

Tot ce urmase după aceea şi cum anume se desfăşuraseră eveni- 
mentele acestei nunţi memorabile s-a putut afla mai pe urmă de la 
persoane bine informate din ale căror mărturii demne de crezare se putea 
reconstitui cam următoarea succesiune a faptelor: 

Cununia a fost hotarita pentru ora opt seara. Pe la ora şapte, 
Nastasia Filippovna era gata. Incă de la şase, o mulţime de curioşi 
începură să se stringa în jurul vilei lui Lebedev, dar mai cu seamă în fata 
casei Dariei Alekseevna; pe la şapte, biserica aproape că se umpluse. Vera 
Lebedeva şi Kolea nu-şi mai găseau locul de grija prinţului, deşi erau 
ocupați pina peste cap: trebuiau să pregătească cele de cuviinţă pentru 
primirea invitaţilor care, după cununie, aveau să vină ca să-i felicite pe 
tinerii căsătoriţi. De altfel, nu se aşteptau la prea multă lume; în afară de 
nuntaşi şi de martori, Lebedev îi mai invitase pe Ptiţin, Ganea, doctorul cel 
cu decorația Sf, Anna la git şi pe Daria Alekseevna. „Ce ţi-a venit să-l inviti 
pe doctor? Abia l-am cunoscut", îi spuse prinţul lui Lebedev. „Are ordinul 
Sfînta Anna la git, e un om cu vază şi o să facă efect", răspunse Lebedev, 


vădit încîntat de ideea lui şi spre hazul prinţului. Keller şi Burdovski, în frac 
şi înmănuşaţi, aveau o înfăţişare destul de convenabilă; numai că cel dintii 
îl cam neliniştea pe prinţ din pricina pornirilor sale belicoase cînd se uita la 
mulţimea de gură-cască ce se adunase în fata casei. In sfîrşit, pe la ora 
şapte şi jumatate,Miskin se duse cu trăsura la biserică. E de remarcat că el 
tinea neapărat să fie respectate toate datinile şi uzantele consacrate în 
asemenea ocazii; totul se făcea pe faţă, deschis, la lumina zilei şi „cum se 
cuvine". însoţit de Keller, care arunca în dreapta şi-n stînga priviri 
amenințătoare, prinţul păşi în biserică, răzbind cu greu prin mulţime, în 
mijlocul şuşotelilor si al exclamatiilor lumii. El se refugie pentru moment în 
altar. Apoi Keller plecă s-o aducă pe Nastasia Filippovna. În faţa casei 
Dariei Alekseevna era de două ori mai multă lume decit la vila prinţului şi 
atitudinea acestei mulţimi era şi mai ostilă. Urcînd scările, Keller auzi nişte 
vociferări care îl făcură să se întoarcă, gata să rostească un discurs după 
vrerea inimii lui infierbintate, dar fu oprit la timp de Burdovski si de Daria 
Alekseevna, care tocmai ieşise să deschidă uşa; amindoi îl apucară pe 
Keller şi-l traseră înăuntru. Era furios şi zorit. Nastasia Filippovna se ridică 
în picioare, se mai uită o dată în oglindă şi, după cum spunea Keller mai 
tîrziu, observă cu un zimbet „silit" că era „palidă ca un cadavru"; apoi se 
închină cu smerenie înaintea icoanei şi porni înainte. Un murmur surd de 
glasuri salută apariţia ei. E drept că la început se auziră şi risete, aplauze 
şi cîteva şuierături; după o clipă însă răsunară şi alte glasuri: 

— Ce mindrete de femeie! se auzea din mulţime. 

— Nu-i nici cea dintii, nici cea de pe urmă! 

— Căsătoria acoperă orice, proştilor! 

— Unde mai găseşti aşa frumuseţe, urra! răcneau cei din faţă. 

— Prinţesă! Pentru aşa prinţesă mi-aş vinde sufletul! strigă un 
contopist. „ Cu preţul vieţii, noapte dărui!" 

Într-adevăr, Nastasia Filippovna ieşi din casă albă ca varul; doar ochii 
ei mari, negri, atintiti spre mulţime, luceau ca nişte cărbuni aprinsi, şi 
curioşii n-au putut să reziste acestei priviri; indignarea făcu loc 
entuziasmului. Dar iată că uşa cupeului s-a şi deschis şi Keller i-a întins 
mina s-o susţină, cînd, deodată, ea scoase un tipat şi se repezi de pe 
ultima treaptă a scării drept în mijlocul mulţimii. Toţi din jurul ei rămaseră 
înlemniţi; lumea se dădu în lături din fata ei şi la cinci-şase paşi de casă se 
ivi deodată Rogojin. Prin mulţime, Nastasia Filippovna îi zărise privirea. 
Alergă la dinsul ca o nebună şi-l apucă de amindoua miinile: 

— Scapă-mă! la-mă cu tine! Unde vrei tu, chiar acum! 

S-o ia în braţe şi s-o ducă pina la cupeu a fost pentru Rogojin treabă 
de o clipă. Apoi scoase din portofel o hîrtie de o sută de ruble şi o întinse 
vizitiului: 

— La gară! Dacă prindem trenul, mai capeti un sutar! 

După care sări în trăsură lîngă Nastasia Filippovna şi închise uşa 
cupeului. Fără să mai stea la şovăială, vizitiul dădu bici cailor. Keller se 
justifica pe urmă prin stupefactia în care îl adusese o întorsătură atit de 
neaşteptată. „Să fi avut încă o secundă, mi-aş fi venit în fire şi n-aş fi 
îngăduit una ca asta!" spunea el, relatind intimplarea. Prima reacţie a celor 
doi cavaleri de onoare a fost să sară într-o altă trăsură care stationa în 
apropiere şi să pornească în urmărirea cupcului; dar pe drum se 
razgindira. 


— E prea tirziu! N-ai cum s-o întorci cu de-a sila! zise Keller. 

— Şi nici prinţul n-ar accepta! fu de părere Burdovski, profund 
zguduit. 

Rogojin şi Nastasia Filippovna ajunseră la timp la gară. După ce s-au 
dat jos din trăsură, cu un minut înainte de a se urca în vagon, Rogojin opri 
deodată o fată care tocmai trecea prin faţa lui; era îmbrăcată cu o mantilă 
de culoare închisă, cam veche, dar încă destul de prezentabilă, iar pe cap 
purta o naframa de mătase. 

— Iti dau cincizeci de ruble pe mantila dumitale, îi spuse scurt şi-i 
întinse banii. 

Această propunere neaşteptată o zăpăci pe fată; fără să-i mai lase 
timp de gîndire, îi strecură în mina rublele şi, luînd cit ai clipi mantila şi 
năframa, acoperi umerii şi capul Nastasiei Filippovna. În vagon, veşmintele 
ei atit de luxoase ar fi atras atenţia celorlalţi călători. Abia mai tîrziu 
înţelese fata de ce i s-au dat atitia bani pentru vechiturile ei. 

Vestea răpirii Nastasiei Filippovna ajunse cu iuteala fulgerului la 
urechile lumii adunate în biserică. În momentul cînd Keller îşi făcea loc prin 
mulţime, ca să ajungă la prinţ, o sumedenie de oameni pe care nu-i 
cunoştea îl asaltară, nerăbdători să afle ce s-a întîmplat. Vorbeau tare, 
clătinau din cap, unii chiar rideau; nimeni nu părăsea biserica; toţi voiau să 
vadă ce va face prinţul. Aflind vestea, el se îngălbeni, dar nu arătă nici o 
tulburare. „Mă temeam de asta, spuse cu un glas abia desluşit, totuşi nu 
mi-am închipuit că se va întîmpla chiar aşa.." Şi, după o clipă de tăcere, 
adăugă: „De altfel... în starea ei... nu-i deloc de mirare". Cuvintele acestea 
au fost calificate mai tîrziu de Keller drept dovadă a unei atitudini „de 
neasemuită înţelepciune filosofică". Cînd prinţul ieşi din biserică, multi 
băgară de seamă că părea foarte liniştit şi nu era deloc abătut. Se grăbea 
desigur să ajungă cit mai repede acasă, ca să rămînă singur, dar nu avu 
parte de aşa ceva. Citiva dintre invitaţi, printre care Ptitin, Gavrila 
Ardalionovici şi doctorul, îl insotira pînă acasă şi intrară după el. În afară 
de asta, din toate părţile, vila era literalmente asaltată de curioşi. Fiind 
încă pe terasă, prinţul auzi iscîndu-se o discuţie violentă: Keller şi Lebedev 
erau gata să se încaiere cu un grup de necunoscuţi care păreau a fi nişte 
slujbaşi şi care voiau numaidecit să pătrundă înăuntru. Prinţul se apropie 
şi, după ce se informa de pricina certei, îi rugă politicos pe Lebedev şi pe 
Keller să se dea la o parte, apoi, adresîndu-se plin de amabilitate unui 
domn cu înfăţişare mai impunătoare şi cu părul cărunt, care se afla în 
fruntea celorlalţi, îl invită să binevoiască a-i face onoarea să vină în casă. 
Domnul se cam fistici, stingherit, totuşi păşi pe terasă. Şapte-opt dintre 
însoțitorii lui făcură la fel şi intrară în casă afisind un aer degajat; alti 
amatori nu se găsiră şi în curînd se auziră glasuri din mulţime care-i 
condamnau pe cei înfigăreţi. Pe aceştia prinţul îi pofti să ia loc pe scaune, 
le oferi ceai şi intră în vorbă cu ei. Spre surprinderea vizitatorilor, lucrurile 
se petrecură într-o atmosferă sobră şi de buna-cuviinta. Au fost şi unele 
încercări de a înveseli convorbirea, dirijind-o spre un „subiect la ordinea 
zilei", s-au pus şi cîteva întrebări indiscrete, au fost strecurate şi observaţii 
„provocatoare". Dar prinţul le răspunse tuturor cu atîta simplitate şi 
bunăvoință şi în acelaşi timp cu atita demnitate şi încredere în buna- 
credinţă a musafirilor săi,încit toate întrebările acestea indiscrete încetară 
de la sine. Încetul cu încetul convorbirea căpătă un caracter serios şi grav. 


Unul dintre domnii aceştia, agätindu-se de o vorbă scăpată de cineva, 
declară cu vehementa că orice s-ar întîmpla, el nu-şi va vinde moşia, ci va 
aştepta, căci „întreprinderile sînt mai bune decit banii": „lată, domnule, 
care este sistemul meu economic, dacă vrei să ştii!". Fiindcă se adresa 
prinţului, acesta îl aprobă cu multă căldură, deşi Lebedev îi şoptea la 
ureche că acest pretins proprietar, care se umflase în pene făcînd caz de 
avutiile lui, nu numai că n-a avut vreodată o moşie, dar nici măcar un 
capăt de aţă. Astfel trecu aproape o oră şi în cele din urmă, după ce-şi 
băură ceaiul, oaspeţii vazura în sfîrşit că buna-cuviinta nu le mai îngăduia 
să rămînă. La plecare, doctorul şi domnul cu părul cărunt, plini de 
afecţiune, îşi luară ramas-bun de la print; de altfel şi toţi ceilalţi se 
despartira cu efuziuni zgomotoase şi multă căldură. S-au exprimat urări şi 
păreri în sensul că „e de prisos să-şi facă inimă rea... poate că e mai bine 
chiar că s-a întîmplat aşa..."etc. E drept că erau printre ei şi unii mai tineri 
care au încercat să ceară şampanie, dar cei mai în vîrstă îi făcură să se 
astimpere. După ce, în sfirşit, s-au retras cu toţii, Keller se apleca spre 
Lebedev şi-i spuse: „Noi am fi iscat, bineînţeles, un mare tărăboi, cu 
strigăte şi bătaie şi ne-am fi facut de ris; ar fi intervenit şi poliţia; pe cînd 
el şi-a cîştigat noi prieteni şi încă ce oameni, îi cunosc doar!" La care 
Lebedev, care apucase să tragă binişor la măsea, scoase un suspin şi rosti 
sententios: „A ascuns inteleptilor şi celor deştepţi ceea ce a descoperit 
pruncilor"; am mai spus-o şi altă dată despre el, iar acum mai adaug că şi 
pe „pruncul cel nevinovat Dumnezeu l-a scăpat din prăpastie. El şi toţi 
sfinţii lui!" 

In sfîrşit, pe la ora zece şi jumătate, îl lăsară pe print singur; îl durea 
cumplit capul; Kolea plecă cel din urmă, după ce-l ajută pe Mişkin să-şi 
schimbe hainele de nuntă. Se despartira cu cele mai bune sentimente de 
caldă prietenie. Kolea nu vorbi mai nimic despre întîmplare, dar făgădui să 
vină a doua zi dis-de-dimineata. A povestit mai tîrziu că atunci cînd îşi luă 
rămas-bun, prinţul nu i-a împărtăşit nimic şi, prin urmare, i-a ascuns chiar 
şi lui intenţiile sale ulterioare. Curînd nu mai rămăsese aproape nimeni în 
casă; Burdovski se duse să-l vadă pe Ippolit, Keller şi cu Lebedev plecară şi 
ei nu se ştie unde. Numai Vera Lebedeva mai rămase o bucată de vreme în 
casă pentru a face puţină ordine şi a reda astfel odăilor aspectul lor 
obişnuit. Inainte de plecare, aruncă o privire în camera prinţului. Stătea 
cufundat în gînduri, cu coatele pe masa şi capul în miini.Ea se apropie 
încet şi-l atinse pe umar.Printul o privi buimac şi cîtva timp paru că 
încearcă să-şi aducă aminte de ceva; dezmeticindu-se în sfîrşit, a început 
să dea semne de agitaţie neobişnuită. Totul se reduse pina la urmă la 
rugamintile stăruitoare ale prinţului, care o imploră pe Vera să-i bată în 
uşă a doua zi, la ora şapte dimineaţă, căci trebuie să plece la Petersburg 
cu cel dintii tren. Fata făgădui să-i împlinească dorinţa. O mai rugă la fel de 
stăruitor să nu spună nimănui nimic, ceea ce îi promise de asemenea, şi, 
în sfîrşit, în clipa cînd deschise usa să plece, prinţul o mai chemă o data, îi 
luă miinile, i le sărută, o sărută apoi pe frunte, spunîndu-i într-un fel cu 
totul straniu: ,,Pe miine!" Toate astea le-a povestit Vera mai tirziu. Fata 
plecă pradă unei mari nelinişti pentru el. A doua zi dimineaţa, după cum 
fagaduise, Vera batu la uşa prinţului, anunţîndu-l că trenul de Petersburg 
pleacă peste un sfert de ceas. Infatisarea senină şi chiar surizătoare a lui 
Miskin cînd i-a deschis uşa o mai linişti putin. Se pare că nici nu se 


dezbrăcase peste noapte ca să se culce, dar se vedea cu toate acestea că 
dormise. Îşi făcea socoteala că ar putea să se întoarcă în aceeaşi zi la 
Pavlovsk. Vera a fost, aşadar, singura fiinţă căreia prinţul socoti de cuviinţă 
să-i comunice intenţia lui de a pleca în oraş. 


XI 


Peste o ora, Miskin se afia la Petersburg; trecuse de ora nouă cînd 
sună la Rogojin. Urcase pe scara din faţă; mult timp păru că nimeni nu 
auzise clopotelul sunînd. În sfîrşit, uşa de la apartamentul bătrînei mame a 
lui Rogojin se deschise; o slujnică în vîrstă, cu o înfăţişare cuviincioasă, 
apăru în prag. 

- Parfion Semionovici nu-i acasă, spuse ea. Pe cine căutaţi? 

— Pe Parfion Semionovici. 

— Nu-i acasă. 

Servitoarea îl privea cu o curiozitate cam prea vădită. 

— Spune-mi, cel putin, a dormit acasă astă-noapte? Si... dacă s-a 
întors singur aseară? 

Slujnica îl privea mereu, fără să-i răspundă la întrebare. 

- N-a venit cu dinsul... ieri, aici... către seară... Nastasia Filippovna? 

- Sa nu va fie cu supărare, dar cine sinteti? 

— Prinţul Lev Nikolaevici Miskin; Parfion Semionovici mă cunoaşte 
bine. 

- V-am spus că nu e acasă. 

Femeia îşi lăsă ochii în jos. 

— Şi Nastasia Filippovna? 

— Nu ştiu nimica. 

— Stai, stai puţin. Şi cînd are să se întoarcă? 

- Nici asta nu pot să ştiu. Uşa se închise. 

Prinţul hotărî să revină peste o oră. Coborind, dădu cu ochii de 
portar. 

- Parfion Semionovici e acasă? 

- Da, este. 

- Atunci, cum se face că adineauri mi s-a spus că lipseşte? 

- Cineva de la dînsul v-a spus? 

— Nu, o slujnică a batrinei mi-a spus, dar am sunat la uşa lui Parfion 
Semionovci şi n-a venit nimeni să-mi deschidă. 

- Cine ştie, poate să fi ieşit, răspunse portarul; se întîmplă să plece 
fără să anunţe. Uneori ia şi cheia cu dinsul şi odăile stau zavorite cite trei 
zile în şir. 

- Eşti sigur că ieri a fost pe acasă? 

— Vezi bine c-a fost. Numai cînd intră pe uşa din faţă, nu ştie 
nimeni. 

— Dar Nastasia Filippovna n-o fi fost si dinsa cu el? 

— Asta nu mai stiu. Nu prea se arata des pe aici; daca venea, o 
vedeam de buna seama. 

Printul pleca si, nestiind ce sa faca, se plimba o vreme pe trotuar. La 
Rogojin, toate ferestrele erau închise, pe cînd cele de la apartamentul 
mamei sale, mai toate deschise. Era o zi de vară senină şi cu arsita. Prinţul 
traversă strada şi se opri pe trotuarul de peste drum, ca să-şi mai arunce o 


privire spre ferestre; nu numai că erau închise, dar aproape toate aveau 
storurile lăsate. 

A stat aşa vreun minut, cînd, deodată - lucru ciudat - i se paru că 
marginea unui stor se dă la o parte şi, cit ai clipi din ochi, apare şi dispare 
pe loc chipul lui Rogojin. Prinţul mai aşteptă puţin, cît pe ce gata să se 
întoarcă şi să sune din nou la usa, dar se razgindi, hotărît să revină într-o 
oră. „Cine ştie? Poate mi s-a năzărit... numai ..." îşi zisei el. 

De acolo se îndreptă repede spre vechea locuinţă a Nastasiei 
Fitippovna din cartierul Izmailovski Polk. Ştia că după ce părăsise 
Pavlovskul la rugămintea lui, cu trei săptămîni în urmă, fusese găzduită în 
Izmailovski Polk, la o veche cunoştinţă a ei. Vaduva de învăţător şi mama 
unei familii numeroase, această venerabilă femeie dădea cu chirie un 
apartament destul de drăguţ mobilat, ceea ce reprezenta aproape unicul 
său venit. Era de presupus că, revenind la Pavlovsk, Nastasia Filipovna 
trebuia să fi păstrat şi locuinţa din Petersburg; cel puţin, era foarte 
probabil să-şi fi petrecut noaptea în această locuinţă, unde, fără îndoială, 
Rogojin o adusese în ajun. Prinţul luă o birjă. Pe drum, se gîndi ca ar fi fost 
mai bine să fi început cu asta şi să fi încercat mai întîi acolo, dat fiind ca 
era de necrezut ca tinăra femeie să se fi dus noaptea direct la Rogojin. Isi 
aminti şi de vorbele portarului, cum că Nastasia Filip-povna nu prea venea 
des în casa aceea. Dacă nici înainte nu prea îl vizita pe Rogojin, atunci ce 
rost ar avea acum să stea la el? Dindu-si astfel curaj, prinţul ajunse în 
sfîrşit în Izmailovski Polk mai mult mort decit viu. 

Spre surprinderea şi dezolarea lui, văduva cu pricina nu numai că nu 
auzise nimic de Nastasia Filippovna, nici în ajun şi nici în ziua aceea, dar 
pînă şi apariţia prinţului o socotea un fel de minune.in urma mamei 
navalira pe uşă o droaie de copii — numai fetiţe la un an diferenţă una de 
alta, dintre care cea mai mare avea cincisprezece ani, iar cea mai mică 
şapte — şi, făcînd cerc în jurul prinţului, se holbară la el ca la urs. După 
copii se ivi şi o matusa a lor, o femeie, cu fata galbejita şi cu o basma 
neagră pe cap; apoi apăru şi bunica — o babuta cu ochelari pe nas. 
Stapina casei îl pofti stăruitor pe Miskin să intre ca să-şi mai tragă sufletul, 
lucru la care el nu se opuse. Mişkin ghici numaidecit că ele ştiau foarte 
bine cine era el şi că în ajun trebuia să fi avut loc nunta lui şi deci ardeau 
de nerăbdare să-l întrebe despre nuntă şi să afle prin ce minune venise să 
se intereseze de Nastasia Filippovna, cînd, de fapt, ea ar fi trebuit să fie 
acum cu el la Pavlovsk; dar tăceau din delicateţe. Pentru a le satisface 
curiozitatea, prinţul istorisi pe scurt tot ce se petrecuse. Uimirea lor fu însă 
atit de mare, încît prinţul se văzu nevoit să dea şi alte amănunte, 
bineînţeles cît mai sumar cu putinţă. La urmă cele trei femei, profund 
impresionate, hotarira în înţelepciunea lor ca, înainte de toate, să se 
întoarcă la Rogojin, să bată pînă ce i-o deschide, ca să afle de la el ce-i cu 
Nastasia Filippovna. lar dacă Rogojin nu va fi acasă (lucru de care trebuia 
să se incredinteze bine) sau dacă va refuza să răspundă, prinţul ar putea 
să se ducă la o doamnă nemtoaica pe care Nastasia Filippovna o cunoştea 
şi care locuia cu mama ei în cartierul Semionovski Polk; în tulburarea ei şi 
din dorinţa de a face să i se piardă urma, e posibil ca Nastasia Filippovna 
să se fi dus să înnopteze acolo. Prinţul se ridică sleit de puteri şi cu sufletul 
îndurerat de moarte; ele aveau să povestească mai tirziu că el era deo 
„paloare inspaimintatoare" şi că într-adevăr abia se tinea pe picioare. 


Multă vreme îi fu cu neputinţă să prindă sensul vorbelor ce-i răsunau în 
urechi din invalmaseala aceea de glasuri; în cele din urmă, înţelese ca 
femeile acestea se ofereau să-l ajute în căutările lui şi-i cereau să le dea 
adresa lui din oraş. Trebui să mărturisească adevărul, că nici n-avea 
locuinţă la Petersburg. Atunci femeile îl sfătuiră să-şi ia o cameră la hotel. 
Prinţul se gîndi puţin şi le dădu adresa hotelului unde trăsese cu cinci 
săptămîni în urmă şi în care avusese atacul de epilepsie. Pe urmă, se duse 
iar la Rogojin. De data aceasta, nu numai uşa lui Parfion Semionovici nu se 
deschise, ci şi aceea a mamei lui rămase închisă. Prinţul cobori cu gîndul 
să-l caute pe portar; îl găsi trebăluind prin curte. Era atît de absorbit de 
treaba pe care o făcea, că aproape nici nu se uită la Miskin, raspunzindu-i 
în sila; totuşi sustinu cu toată tăria că Parfion Semionici „a ieşit dis-de- 
dimineaţă şi a plecat la Pavlovsk, aşa că nu se mai întoarce azi". 

- Am să-l aştept; poate se întoarce către seară. 

- Poate nici în opt zile. Cine ştie? 

- În orice caz, a dormit aici astă-noapte? 

- Asta da... _ 

Toate acestea dădeau de bănuit. In răstimpul dintre cele două vizite 
ale prinţului, portarul putea foarte bine să fi primit noi dispoziţii; adineauri 
era guraliv, iar acum cu greu îi scoteai un cuvint din gură. Miskin hotari să 
se întoarcă după două ceasuri şi chiar, de va trebui, să stea de strajă în 
fata casei. Pina atunci, îi mai rămăsese o speranţă: să afle ceva de la 
nemtoaica, şi plecă în grabă spre Semi-onovski Polk. 

Dar nemtoaica nici nu prea l-a înţeles ce voia să spună. Citeva vorbe 
pe care stapina casei le scoase îi dădură a înţelege că frumoasa nemtoaica 
se certase cu Nastasia Filippovna cu vreo două săptămîni înainte şi că de 
atunci nu mai ştia nimic de ea şi că nici nu vrea să ştie, „chiar dacă s-ar 
mărita cu toţi prinții din lume". Miskin se grăbi să plece. Pe drum, îi trecu 
prin minte că Nastasia Filippovna o fi plecat poate la Moscova, ca şi rîndul 
trecut, şi că, bineînţeles, Rogojin a urmat-o, dacă nu cumva au plecat 
împreună. „De-aş putea să dau, cel puţin, de vreo urmă!" îşi aminti că 
trebuie să-şi reţină o odaie la hotel şi se grăbi să se ducă în Liteinaia; aici i 
se dădu numaidecit o cameră. Omul de serviciu îl întrebă dacă vrea să 
manince. Distrat, prinţul răspunse afirmativ şi abia după gustare se necăji 
groaznic cînd îşi dădu seama că pierduse vreo jumătate de ceas. Judecind 
pe urmă mai calm, se dumeri că nimic nu l-ar fi împiedicat să renunţe la 
gustare şi s-o lase baltă. O senzaţie ciudată îl cuprinse cînd se trezi în 
coridorul acela întunecos şi muced, o senzaţie dureroasă care tindea să se 
transforme într-o idee; dar cu toate straduintele de a ghici substratul 
acestei framintari chinuitoare, nu izbuti să descopere în ce consta ideea 
aceasta nouă care cu îndărătnicie se cerea eliberată din haosul obsesiei 
incerte. În cele din urmă, ieşi din hotel într-o stare cu totul anormală; capul 
i se învirtea; unde să se ducă totuşi? Si din nou porni cu mare grabă, minat 
de gîndul de a mai încerca la Rogojin. 

Rogojin nu se întorsese; trase de mai multe ori de minerul 
clopotelului, dar uşa rămase încuiată. Sună la batrina; aici avu mai mult 
noroc: i se deschise, dar numai ca să i se spună că Parfion Semionici 
lipseşte şi că poate nu se întoarce acasă decit peste vreo trei zile. | se păru 
ciudat că femeia de serviciu, ca şi mai adineauri îl privea cu aceeaşi 
căutătură speriată. Pe portar nici nu-l mai găsi de astă dată. leşind din 


curte, traversă strada ca şi rîndul trecut şi, oprindu-se pe trotuarul de 
peste drum, îşi ridică ochii spre ferestre; o jumătate de ceas, poate chiar 
mai mult, s-a plimbat pe trotuar, în bătaia dogoritoare a soarelui; de data 
aceasta, nici o mişcare; ferestrele nu se deschiseră, storurile ramineau 
nemişcate. Se opri definitiv la ideea că mai adineauri i se năzărise numai 
chipul lui Rogojin; şi apoi, dacă cineva ar fi privit din dosul ferestrei, parcă 
puteai să-i deslusesti fata prin geamurile astea întunecate, neşterse de 
multă vreme; înviorat la gîndul acesta, prinţul plecă din nou spre 
Izmailovski Polk unde-l aştepta văduva de învăţător. 

Între timp ea cutreierase oraşul, vizitind vreo trei-patru case; trecuse 
şi pe la Rogojin - zadarnic! Nicăieri nu aflase nimic. Prinţul o ascultă tăcut, 
apoi intră în odaie şi, luînd loc pe canapea, năuc, îşi plimbă privirea asupra 
celor din jur ca un om care nu înţelege ce i se spune. Lucru ciudat; ba era 
foarte atent şi dădea dovadă de un spirit de observaţie neobişnuit, ba 
devenea dintr-o dată din cale-afară de distrat. Cei din casa văduvei aveau 
să povestească mai tîrziu că s-au mirat cu toţii în ziua aceea cit de ciudat 
era prinţul, şi „se prea poate că încă de atunci boala lui a început să dea 
semne". La urmă, se sculă şi ceru să vadă locuinţa Nastasiei Filippovna. 
Acest apartament se compunea din două odăi mari. luminoase, înalte, 
frumos mobilate, şi pentru care plătea o chirie destul de mare. Tot după 
relatările de mai tirziu ale acestor trei doamne, prinţul examina fiecare 
obiect din amindoua odăile; văzu pe masuta o carte deschisă: era un 
roman francez, Madame Bovary; îndoi colţul paginii la care rămăsese 
deschisă cartea, ceru voie s-o ia cu el şi, cu toate că i se atrase atenţia că 
volumul era împrumutat de la o bibliotecă publică, îl viri fără să se 
sinchisească în buzunar. Asezindu-se lîngă o fereastră deschisă, dădu cu 
ochii de o masuta de joc de cărţi pe care erau mizgalite cu cretă nişte 
cifre; se interesa cine obişnuia să joace. | s-a spus că de cînd Nastasia 
Filippovna se întorsese de la Pavlovsk la Petersburg, luase obiceiul să facă 
în fiecare seară cite o partidă de cărţi cu Rogojin. Jucau popa-prostul, stos, 
preferans, whist şi alte jocuri. Fapt este că în ultimul timp, tînăra femeie se 
plingea mereu că se plictiseşte de moarte pentru că Rogojin nu ştia să 
întreţină o conversaţie şi stătea seri întregi fără să deschidă gura; a doua 
zi după aceea, venind, el scoase fără vorbă din buzunar un pachet de cărţi 
de joc şi Nastasia Filippovna, care mai tot timpul era tristă şi vărsa lacrimi, 
prinse a ride şi aşa au început să joace cărţi seară de seară ca să-şi 
omoare timpul. Prinţul întrebă unde erau cărţile cu care jucau. | s-a 
explicat că Rogojin obişnuia să aducă în fiecare seară cite o garnitură de 
cărţi noi pe care la plecare le lua cu el. 

Cele trei femei îl sfătuiră să se mai ducă o dată pe la Rogojin şi să 
bată în uşă mai tare, dar nu chiar acuma, ci mai tirziu, la căderea nopţii, 
„cine ştie poate că de data aceasta vei fi mai cu noroc". In ce o priveşte, 
văduva de învăţător se oferi să se repeadă între timp la Pavlovsk: s-ar 
putea, îşi dădu ea cu părerea, ca Daria Alekseevna să ştie ceva.In tot cazul 
îl rugă pe prinţ să revină pe la zece seara, pentru a pune la cale împreună 
ce aveau de făcut a doua zi. Zadarnice însă au fost toate încercările lor de 
a-l îmbărbăta, de a-i da curaj, prinţul era pradă deznădejdii. Cu sufletul 
apăsat de o tristeţe cumplită, se duse pe jos spre hotel. Petersburgul, aşa 
de prăfuit, aşa de sufocant în timpul verii, îl strivea ca în menghină; îşi 
făcea anevoie drum printre oameni cu feţele aspre sau oameni beti; 


privirea îi luneca absentă pe chipul lor şi cine ştie cît o fi ocolit pînă să 
ajungă la hotel; între timp se înserase de-a binelea. Hotări să se 
odihnească puţin, ca apoi s-o pornească din nou la Rogojin, după cum 
fusese sfătuit. Se aşeză pe canapea sprijinindu-şi capul în palme şi rămase 
adincit în gînduri. 

Cit timp a stat asa şi la ce s-o fi gîndit, e greu de spus. Se temea de 
prea multe şi teama aceasta o resimțea dureros şi chinuitor. Rind pe rind 
îşi aminti de Vera, apoi de Lebedev, care poate ştia ceva din toată 
intimplarea asta; şi chiar daca nu ştia nimic, era totuşi mai în măsură decit 
el să afle cum stau lucrurile. Apoi se gîndi la Ippolit şi-şi aduse aminte că în 
ultimul timp Rogojin îl vizitase de mai multe ori. Din momentul acela 
gindul la Rogojin puse cu desavirsire stapinire pe el; îl revăzu asa cum îi 
apăruse acum de curînd la inmormintarea generalului Ivolghin; cum îl 
întîlnise în parc; în sfîrşit, retrăi scena din coridor, cînd Rogojin se 
ascunsese într-un colt şi -l aştepta înarmat cu un cuţit. Isi aminti cum îi 
luceau ochii în întuneric. Şi deodată tresări: ideea nedeslusita care-l 
obsedase adineauri începea să se închege, luînd contururi din ce în ce mai 
precise în mintea lui. 

Îi devenea din ce în ce mai limpede că, dacă Rogojin se află aici la 
Petersburg, şi pentru moment se ascunde intenţionat, va sfirsi negresit 
prin a veni la el, cu ginduri bune sau rele, dar tot va veni, fie chiar aşa cum 
venise şi data trecută. Dacă pentru un motiv oarecare, Rogojin ar avea 
nevoie de el, unde ar putea să-l caute, decit tot aici, în coridorul acesta. 
Nu-i cunoaşte nici un fel de adresă; prin urmare e firesc să presupună că a 
tras la acelaşi hotel; oricum, va încerca să vadă dacă nu cumva e aici... în 
cazul cînd ar fi la mare ananghie. Şi, cine ştie, poate că a şi venit şi acum îi 
caută?! 

Aşa reflecta prinţul şi gîndul acesta îi păru cu totul plauzibil. N-ar fi 
putut să găsească însă nici un răspuns, dacă ar fi mers mai departe cu 
întrebările: „Pentru ce, spre pildă, îşi închipuia că Rogojin trebuie neapărat 
să aibă nevoie de el şi că este exclus ca. în cele din urmă, să nu se 
intilneasca?" Şi gîndul se depăna mai departe, devenind tot mai obsedant: 
„Dacă e fericit, n-are să vină, iar dacă-i nefericit — va veni cît de curînd, şi 
cu siguranţă că e nefericit acum..." 

Fireşte că, avînd o asemenea convingere, ar fi trebuit să rămînă la 
hotel şi să-l aştepte pe Rogojin; dar, ca şi cum n-ar fi putut suporta această 
nouă obsesie, prinţul sări ca ars de pe scaun şi apucindu-si pălăria ieşi din 
odaie. Coridorul era cufundat în întuneric. „Ce-ar fi dacă ar apărea acum 
deodată din colţul acela şi m-ar opri pe scara?"' îi trecu prin minte, în timp 
ce se apropia bijbiind de locul cu pricina. Dar nu apăruse nimeni. Trecu 
apoi pe sub bolta porţii şi, ajungind pe trotuar, se uită nedumerit la 
mulţimea de oameni care, după asfinţitul soarelui, năvăliseră în stradă 
(cum se întîmplă de obicei la Petersburg, în timpul caniculei); paşii i se 
îndreptară în direcţia străzii Gorohovaia. La vreo cincizeci de paşi de hotel, 
la cea dintii raspintie, cineva din mijlocul mulţimii îl apucă uşor de brat şi, 
apropiindu-se, îi spuse încet la ureche: 

— Lev Nikolaevici, vino cu mine, frate, am nevoie de tine. Era 
Rogojin. 

Lucru ciudat, de bucurie prinţul începu să-i povestească de zor, 
bolborosind cuvintele, bilbtindu-se şi inghitindu-le sfîrşitul, cum îl aşteptase 


adineauri în coridor, la hotel. 

— Am fost pe acolo; să mergem. 

Acest răspuns neaşteptat îl uimi pe Miskin; dar uimirea-i surveni cel 
puţin după un minut-două, cînd îşi dădu seama de ciudata coincidenţă. în 
aceeaşi clipă îl cuprinse spaima şi începu să-l examineze cu atenţie pe 
Rogojin. Acesta mergea cu vreo jumătate de pas înaintea lui, privind drept 
în faţă, fără să-şi arunce ochii spre trecători, şi totuşi ocolindu-i cu o 
prudenţă automată. 

— De ce n-ai întrebat... de mine, dacă ai fost la hotel? se interesă 
deodată prinţul. 

Rogojin se opri, se uită la el cu privirea absentă, şi, ca şi cînd n-ar fi 
auzit întrebarea, îi spuse: 

— Uite ce, Lev Nikolaevici, mergi tu aşa drept înainte, pînă acasă la 
mine, înţelegi? Eu am să trec pe partea cealaltă. Dar tine-te de mine, ca să 
ajungem împreună. 

Spunînd vorbele acestea, trecu strada şi, cînd ajunse pe celălalt 
trotuar, îşi întoarse capul să vadă dacă prinţul îl urmează. Văzindu-l pe 
Miskin că a rămas locului şi se uită la el cu ochii holbati de uimire, făcu 
semn cu mina în direcţia străzii Gorohovaia şi porni mai departe, întorcînd 
mereu capul şi făcîndu-i semne să-l urmeze. Părea mulţumit de faptul că 
Miskin l-a înţeles, raminind pe celălalt trotuar. La rîndul lui, prinţul făcea 
tot felul de presupuneri, crezind la un moment dat că Rogojin schimbase 
trotuarul pentru că pindeste pe cineva şi nu vrea să-l scape. „Numai că nu 
înţeleg de ce nu mi-a spus şi mie la cine să iau seama?" Făcură astfel vreo 
cinci sute de paşi, şi deodată prinţul începu să tremure din tot corpul. 
Rogojin îşi întorcea capul mai rar, dar tot se uita în urmă din cînd în cînd 
Miskin, neputind să se mai stapineasca, îi făcu semn cu mina să vină la el. 
Acela trecu îndată strada, apropiindu-se de prinţ. 

- Nastasia Filippovna e la tine? 

- La mine. 

- Adineauri tu erai la fereastră şi te-ai uitat la mine de după perdea? 

- Da... eu... 

- Şi de ce? 

Dar prinţul n-a mai ştiut ce să întrebe mai departe şi nici cum să-şi 
termine întrebarea începută; de altfel inima îi zvicnea aşa de tare, incit fi 
venea greu să vorbească. Rogojin tăcea şi el,privindu-l ca adineauri, cu 
aceeaşi îngindurare absentă. 

- Şi acum, mă duc, spuse el deodată pregătindu-se să traverseze din 
nou strada; tu mergi, înainte, pe partea asta. Pe stradă trebuie să mergem 
separat... e mai bine pentru noi... ai să vezi de ce... 

Cînd, în sfirsit, au ajuns fiecare de pe alt trotuar în strada Gorohovaia 
indreptindu-se spre casa lui Rogojin, prinţul simţi din nou cum i se taie 
picioarele, încît abia se mai tira împleticindu-se. Era aproape de orele zece 
seara. Ca şi adineauri, la apartamentul batrinei ferestrele erau deschise; la 
Rogojin erau închise, iar storurile lăsate în jos păreau încă şi mai albe în 
întunericul de afară. Mişkin părăsi trotuarul şi dădu să traverseze strada, în 
timp ce Rogojin urca treptele de la intrare, făcîndu-i mereu semne să se 
apropie. Prinţul îl ajunse din urmă. 

- Nici portarul nu ştie că m-am întors acum acasă. Adineauri, ieşind, 
i-am spus că plec la Pavlovsk şi tot aşa i-am lăsat vorbă şi mamei, şopti el 


cu un zimbet şiret, aproape satisfăcut; o să intrăm fără să ne audă nimeni. 

Era cu cheia în mînă. Urcînd pe scară, se întoarse către prinţ şi-i făcu 
un semn cu degetul să umble cit mai încet. După ce deschise fără zgomot 
uşa de la apartamentul lui, îşi introduse înăuntru musafirul, se strecură şi 
el cu precauţie, incuie usa şi viri cheia în buzunar. 

- Vino, spuse el în şoaptă. 

Începuse să-i vorbească în şoaptă încă din momentul cînd se 
întîlniseră pe trotuarul de pe Liteinaia. Cu tot calmul lui aparent, se simţea 
că e în prada unei profunde tulburări lăuntrice. Cînd ajunseră în sala 
vecină cu cabinetul său, Rogojin se apropie de fereastră şi-i făcu un semn 
tainic prinţului să vină lîngă el. 

- Vezi, cînd ai sunat adineauri la mine, eram aici şi am ghicit îndată 
că tu eşti; m-am apropiat de uşă, umblind în vîrful picioarelor, şi te-am 
auzit vorbind cu Pafnutievna. O dădăcisem încă de cu ziuă ce are de făcut; 
i-am dat poruncă tare să spună oricui o veni să mă vadă, fie tu, ori 
altcineva din partea ta, sau în sfîrşit oricine o fi, că nu sînt acasă, dar mai 
cu seamă să nu sufle o vorbă dacă vii tu să mă cauţi şi i-am spus şi cum te 
cheamă. Cînd ai plecat, mi-am zis: n-o fi rămas cumva în stradă şi stă 
acum la pîndă; am venit la fereastra asta, am ridicat un pic storul şi, ce să 
vezi, stăteai pe trotuarul din faţă şi te uitai drept la mine... Aşa a fost. 

- Dar unde-i... Nastasia Filippovna? întrebă prinţul cu voce 
sugrumată. 

- E... aici, răspunse încet Rogojin, după o clipă de soväire. 

- Unde, unde este? 

Rogojin ridică ochii spre Miskin, ţintuindu-l cu o privire grea: 

- Vino cu mine... 

Vorbea tot în şoaptă, fără grabă, rar şi mereu ingindurat. Chiar şi 
atunci cînd povestea despre storuri, ingindurarea asta stranie lăsa 
impresia, prin ceea ce spune şi peste sensul cuvintelor rostite, că voia să 
mai spună şi altceva. 

Intrară în birou. Această încăpere suferise oarecare schimbări de la 
vizita pritului. O draperie grea de mătase verde, întinsă de la un capăt la 
celălalt al odăii, ascundea un iatac, unde se afla patul lui Rogojin; avea cite 
o intrare de fiecare parte, dar în momentul acela draperia cea grea 
acoperea şi aceste intrări. Totul era cufundat în întuneric; nopţile ,,albe" 
petersburgheze începeau să fie mai puţin luminoase şi, dacă n-ar fi fost 
lună plină, cu mare greutate s-ar fi putut desluşi ceva în întunecosul 
apartament al lui Rogojin, mai ales acum, cînd storurile erau lăsate. E 
drept că feţele acestor doi oameni se mai distingeau, dar nu îndeajuns de 
lămurit. Rogojin era palid ca de obicei; în ochii atintiti asupra prinţului 
încremenise o licărire de lumină. 

— De ce nu aprinzi o lumînare? spuse Mişkin. 

— Nu, nu trebuie, răspunse Rogojin, şi, apucîndu-l de brat, îl făcu să 
se aşeze; apoi, luă un alt scaun şi se aşeză şi el în fata prinţului atit de 
aproape, încît genunchii lor aproape că se atingeau. Intre ei, puţin la o 
parte, se afla o masuta rotunda. 

— Să stăm puţin aşa! îl îndemnă el pe Mişkin cu un glas rugător. 
Urmă o clipă de tăcere. Am bănuit că ai să tragi la hotelul acela - şi cum se 
întîmplă deseori, în loc să treacă direct la subiectul principal al 
conversatiei, începu prin amănunte lăturalnice de ordin secundar. Cînd am 


intrat însă în coridor, mi-am zis: „Poate că e acolo acuma şi mă aşteaptă, 
aşa cum îl aştept şi eu aici?" Ai fost la văduva aceea de învăţător? 

— Da, abia mai putu să îngaime prinţul, atît de tare îi bătea inima. 

— Mi-am închipuit şi asta. Apoi m-am gîndit că au să înceapă să 
pălăvrăgească... la, mai bine, mi-am zis eu, să-l aduc la mine, ca să 
petrecem noaptea asta împreună... 

— Rogojin! Unde-i Nastasia Filippovna? şopti deodată prinţul, şi se 
sculă tremurind din toate încheieturile. Rogojin se ridică si el. 

— E acolo, sopti el, aratind cu capul spre draperie. 

— Doarme? întrebă Miskin în şoaptă. 

Din nou Rogojin îl privi ţintă ca adineauri. 

— Poate că e mai bine să intrăm chiar acum!... 

— Numai că tu... fie, să mergem! 

Dădu la o parte draperia, se opri şi se întoarse către prinţ. 

— Intră, îi spuse, invitindu-l cu un gest să treacă înainte. Prinţul se 
supuse. 

- E întuneric beznă, observă ci. 

- Se vede de ajuns! murmură Rogojin. 

- De-abia desluşesc... patul. 

- Du-te mai aproape, îl îndemnă încet Rogojin. 

Prinţul mai făcu vreo doi paşi şi se opri. Îşi încorda privirea un minut- 
două fără să zărească ceva. Stind aşa lîngă pat, nici unul nu era în stare să 
rostească un cuvint; prinţului îi bătea inima să-i spargă pieptul, incit părea 
că bătăile ei se aud în liniştea de mormint a încăperii. In cele din urmă, 
ochii i se deprinseră cu întunericul şi putu desluşi contururile patului. In 
aşternut dormea cineva un somn adînc şi fără de mişcare; nu se auzea nici 
cel mai mic foşnet, nici o răsuflare. Un cearsaf alb acoperea pina şi capul 
persoanei culcate, iar membrele i se profilau în contururi abia deslusite; 
numai forma trupului arăta că acolo zăcea lungit un om. Împrejur era o 
mare dezordine; pe pat, pe fotolii, pe jos, peste tot erau aruncate în 
neorinduiala tot felul de obiecte: o rochie minunată de mătase albă, flori, 
panglici. Pe masuta de lîngă căpătii sclipeau împrăştiate diamantele asa 
cum fuseseră scoase... La picioare o grămadă de dantele spumoase zăcea 
ghem, iar pe albul lor imaculat, ieşind de sub cearsaf, se zărea virful unui 
picior gol: acest picior părea al unei statui de marmură şi imobilitatea lui 
era inspaimintatoare. Prinţul privea încremenit, şi cu cit privea mai mult 
simţea că liniştea din încăpere devine tot mai desavirsita — o linişte de 
mor-mint. Deodată o muscă porni sa biziie deasupra patului, şi se potoli 
apoi la capatii. 

Prinţul tresări. 

- Să mergem, îl atinse de braţ Rogojin. leşiră din iatac şi se aşezară 
din nou pe aceleaşi scaune, unul în faţa celuilalt. Prinţul tremura din ce în 
ce mai nestapinit şi nu-şi lua privirea întrebătoare de la fata lui Rogojin. 

- Văd, Lev Nikolacvici, rosti acesta în sfîrşit, că tremuri ca o varga; 
aproape ca atunci cînd se porneşte criza, ţii minte cum s-a întîmplat cu 
tine la Moscova? Sau cum a fost o dată înainte de atac. Nici nu ştiu, zău, 
ce să mă fac cu tine acuma... 

Miskin ascultă cu atenţie încordată, străduindu-se să înţeleagă şi 
privindu-l pe Rogojin drept în faţă cu aceeaşi întrebare mută în ochi. 

— Tu? întrebă el arătînd cu un semn din cap spre draperie. 


— Da... eu... răspunse în şoaptă Rogojin, lăsîndu-şi capul în jos. 
Tăcură vreme de cinci minute. 

— Pentru ca, mă gîndesc, reîncepu deodată Rogojin, ca şi cînd nu si- 
ar fi întrerupt vorba de mai înainte, pentru că, dacă îţi vine criza acum, şi 
atacul, şi tipatul cu siguranţă c-o să fie auzit din stradă sau din curte, o sa 
le dea de bănuit şi atunci or să bată în uşă, or să intre... pentru că toţi mă 
cred plecat. Nici o lumînare n-am aprins, ca nu cumva din curte sau din 
stradă să se bănuiască ceva. Fiindcă atunci cînd plec, îmi iau cheile cu 
mine şi pot să lipsesc trei-patru zile, nimeni în lipsa mea nu intră aici, nici 
chiar pentru dereticat; aşa e rinduiala mea. Pentru asta, vasăzică, pentru 
că nu trebuie să afle nimeni că în noaptea asta stăm aici... 

— la stai, îl întrerupse prinţul, adineauri cînd am vorbit cu portarul şi 
cu batrinica aceea, i-am întrebat şi de Nastasia Filippovna, dacă n-a rămas 
peste noapte aici. Au şi aflat, vasăzică, ceva de la mine. 

— Ştiu că i-ai întrebat. Eu îi spusesem Pafnutievnei că Nastasia 
Filippovna a trecut ieri pe aci, că n-a stat decit zece minute şi, după aceea, 
tot ieri, care vasăzică, a plecat la Pavlovsk. Aşadar nu ştie nimeni că a 
rămas peste noapte la mine. Aseară am intrat cu ea tot aşa pe furiş, ca şi 
adineauri noi amindoi. Inca pe drum mă gindeam că poate n-are să vrea sa 
intre pe ascuns - aş, de unde! Vorbea în soapta, strecurindu-se în virful 
picioarelor şi adunîndu-şi poalele în mina ca să nu foşnească; pe scară ma 
ameninţă cu degetul, că, adică, să nu fac zgomot. Tot de tine îi era teamă. 
In tren era aproape nebună, aşa intrase frica-n ea; a ţinut mortis să rămînă 
peste noapte aici, la mine, am vrut s-o duc la locuinţa ei, la văduva aceea 
— da' de unde! „Acolo mă găseşte el, îmi zice, de cu zori o să vină să mă 
caute; ascunde-mă la tine, iar miine, cu cel dintii tren, plecăm la 
Moscova"; pe urmă mi-a vorbit că de acolo o să plecăm la Oriol; şi înainte 
să adoarmă tot de Oriol vorbea... 

- Stai, Parfion, şi ce vrei să faci acum? Ce-ai de gînd? 

- Mă gîndesc ce mă fac cu tine? Tremuri întruna. Raminem peste 
noapte aici, împreună. Alt aşternut afară de acela nu am; m-am gindit să 
iau pernele de la cele două canapele şi să le aşez lîngă draperie, ca să ne 
culcăm jos, aşa alături. Pentru că dacă vin să caute, să scotocească, 
numaidecit or să dea de ea şi or s-o ducă de aici. Au sa mă întrebe şi am 
să le spun tot... or să mă ducă îndată si pe mine. Ei bine, să odihnească 
acum aici aproape de noi, lîngă mine şi lîngă tine... 

- Da, da! aprobă prinţul cu înflăcărare. 

- Aşa încit nu trebuie să afle nimeni, şi nu lăsăm s-o ducă de aici. 

- Nu, nu, pentru nimic în lume! Nu, nu! 

- Asta mi-a fost gîndul şi aşa am hotărit; să n-o dăm, frate, să n-o 
dăm nimănui, nici în ruptul capului! O păzim toată noaptea fără să facem 
zgomot. Am stat toată ziua lîngă ea, numai dimineaţa am ieşit pentru o 
oră, şi pe urmă, seara, ca să te caut. Uite, încă un lucru de care mi-i teamă 
— de duhoare, mai cu seamă că e o căldură inabusitoare. Se simte ceva 
sau nu? 

- Poate că se simte, nu ştiu. Spre ziuă o să se simtă cu siguranţă. 

- Am înfăşurat-o într-o muşama — una bună, americană, pe dea- 
supra am întins un cearşaf şi am aşezat alături patru sticle cu soluţie 
Jdanov destupate; sînt şi-acum acolo... 

- Intocmai ca... la Moscova? 


- Da, ştii, pentru duhoare. Şi de-ai vedea cum doarme!... Miine cînd 
s-o crăpa de ziuă, să te uiţi. Dar ce ai? N-ai putere nici măcar să te scoli? 
întrebă cu grijă Rogojin, văzînd că prinţul tremura aşa de tare, incit nu era 
în stare să se ridice de pe scaun. 

- Mi s-au tăiat picioarele, murmură prinţul; asta de spaimă, ştiu... 
Dar o să-mi treacă... şi am să mă ridic... 

- Stai aşa pînă aşez aşternutul pentru noi şi... pe urmă te culci... mă 
culc şi eu alături... şi o să ascultăm... pentru că eu, frate dragă, nu ştiu 
încă... nu ştiu ce o să fie, acum nu-mi pot da seama şi de aceea îţi spun 
dinainte, ca să ştii... 

Mormăind aceste vorbe neintelese, Rogojin se apucă să întindă pe 
jos aşternutul. Se prea poate că încă de dimineaţă se gindise la un 
asemenea culcuş. Noaptea trecută se culcase pe una dintre canapele, dar 
acolo nu încăpeau doi, şi acuma tinea numaidecit să stea culcati amindoi 
alături. lată de ce, luînd două perne de mărimi diferite, de pe cele două 
canapele, le transportă nu fără efort prin toată odaia şi le aşeză în 
apropierea draperiei. O data sfirşită operaţia, se apropie de print, îl luă de 
brat cu o duiosie plină de exaltare, ajutîndu-l să se ridice de pe scaun, şi-l 
duse lîngă aşternut. Prinţul se simţea acum în putere să umble şi singur; 
prin urmare, „spaima" începuse să-i dispară; şi totuşi tremura întruna. 

- Pentru că să ştii, fratioare, începu iar Rogojin, după ce îl culcă pe 
Miskin pe perna din stînga, cea mai bună, iar el, fără să se dezbrace, se 
întinse pe cea din dreapta şi-şi puse miinile sub cap, acum e cald, şi 
duhoarea... vezi bine... Mă tem să deschid ferestrele; sînt atitea ghivece cu 
flori în apartamentul mamei, şi raspindesc un parfum minunat; mă 
gîndeam să le aduc aici, dar Pafnutievna ar fi bănuit ceva, pentru că e tare 
iscoditoare. 

- E iscoditoare, confirmă prinţul. 

- Oare să cumpăr flori şi s-o acopăr toată? Dar mă gindesc, frate, ni 
s-ar rupe inima de durere... s-o vedem aşa între flori... 

- Ascultă... spuse prinţul buimac, căutînd parcă să-şi amintească ce 
voia să întrebe si pierzindu-si iar firul gîndurilor, spune-mi, cu ce ai?... Cu 
un cuţit? Chiar cu acela? 

- Cu acela... 

- Mai stai! Aş vrea să te mai întreb ceva, Parfion... am multe 
întrebări să-ţi pun... ai să-mi povesteşti de la început totul... ca să ştiu... 
dar, mai întîi, spune-mi: aveai de gînd s-o omori înainte de nuntă, înainte 
de cununia noastră, în faţa bisericii, s-o omori cu o lovitură de cuţit? Asa ai 
vrut sau nu? 

- Nu ştiu ce voiam... răspunse Rogojin, surprins oarecum de 
întrebare, al cărei tiîlc nu-l putea pătrunde. 

- N-ai luat niciodată cuțitul cu tine la Pavlovsk? 

- Nu, niciodată. Cit despre acest cuţit, iată ce pot să-ţi spun, Lev 
Nikolaevici, adăugă Rogojin după o pauză, l-am scos azi-dimineata dintr-un 
sertar unde-l pusesem bine, căci totul s-a întîmplat în dimineaţa asta, între 
orele trei şi patru. A stat pina atunci tot timpul aici la mine, virit într-o 
carte... Si... şi... iată ce mă minuneaza: cuțitul a pătruns aproape în 
întregime... vreo opt centimetri... drept sub sînul stîng... şi de-abia dacă a 
curs sînge pe cămaşă, cam o jumătate de lingură, nu mai mult. 

Prinţul tresări. 


- Da, da, da, spuse prinţul ridicîndu-se în coate, pradă unei agitatii 
excesive, da, da, ştiu, am citit undeva despre asta... e ceea ce se numeşte 
o hemoragie internă... Citeodata nu curge deloc, nici o picătură, cînd 
lovitura nimereste drept în inimă... 

- Sst, auzi? îl întrerupse brusc Rogojin, ridicîndu-se speriat în capul 
oaselor. Auzi? 

- Nu! răspunse tot aşa de repede şi speriat prinţul, cu ochii ţintă la 
Rogojin. 

- Umblă cineva! Auzi? în hol... Amindoi ascultară. 

- Aud, şopti cu convingere prinţul. 

- Umblă cineva? 

- Da, umblă. 

- Dacă am pune zăvorul? 

- Să-l punem... 

Se duseră să tragă zăvorul, pe urmă se culcară din nou. Urmă o 
lungă tăcere. 

- A, da! începu deodată Mişkin în şoaptă febrilă, de parcă l-ar fi 
străfulgerat un gînd, pe care se temea grozav să nu-l scape, ridicîndu-se în 
capul oaselor. Da... voiam să te-ntreb... cărţile de joc!... Cărţile acelea... 
Jucai, se spune, cărţi cu ea? 

Rogojin nu răspunse imediat la această întrebare. 

- Da, jucam, spuse el, în sfîrşit. 

- Şi unde-s... cărţile? 

- Le am la mine... strecura printre dinţi Rogojin, după o nouă tăcere 
şi mai prelungă decit cea dintii. lată-le... 

Scoase din buzunar un pachet de cărţi, învelite într-o foaie de hirtie, 
şi i le întinse prinţului. Acesta le luă, dar acum cu un fel de nedumerire. Un 
sentiment nou, exasperant de trist şi de apăsător, îi strînse inima; înţelese 
deodată că tot ce spunea el, tot ce făcea, nu era nici ce ar fi trebuit sa 
spună, nici ce ar fi trebuit să facă; iată, cărţile acestea pe care le ţinea în 
mina si pe care le aştepta cu atita bucurie acum nu mai pot ajuta la nimic, 
la nimic. Se ridică drept şi cu groaza cuibărită în suflet îşi plesni una de 
alta palmele. Stînd întins şi nemişcat pe asternutul de pe podea, Rogojin 
părea că nu observă mişcarea aceasta; în momentul acela nu vedea şi nu 
auzea nimic; doar ochii lui larg deschişi şi imobili străluceau în întuneric. 
Prinţul se aşeză pe un scaun continuind să-l privească cu groază. Se scurse 
cam o jumătate de oră în tăcere şi deodată Rogojin, uitînd parcă de 
consemnul că trebuie să vorbească încet, scoase un tipat şi izbucni în 
hohote de ris ce cutremurau liniştea din jur. 

- Ofiterasul, ofiterasul... iti aduci aminte cum l-a lovit ea peste mutră, 
atunci la concertul din parc? Îţi aminteşti? Ha, ha, ha!! Şi cum sărise 
mucosul acela... mucosul, mucosul... 

Cuprins de un nou acces de groază, prinţul sări iarăşi de pe scaun. 
Cînd, în cele din urmă, Rogojin se potoli (şi se potoli tot aşa de brusc), 
Miskin se aplecă cu blindete asupra lui, se aşeză alături şi, respirind greu, 
cu inima bătînd tare, gata parcă să-i spargă coşul pieptului, se apucă să-l 
examineze cu un fel de curiozitate pe prietenul său. Rogojin nu-şi întorcea 
capul spre el, ca şi cum ar fi uitat cu desăvirşire de prezenţa lui. Prinţul îl 
privea ţintă şi aştepta; timpul trecea; se lumina de ziuă. Citeodata 
întretăind liniştea, Rogojin bolborosea cu glas tare cuvinte răzlețe şi fără 


şir; din cînd în cînd tipetele lui stridente erau urmate de hohote de ris. 
Atunci prinţul întindea spre el mîna-i tremurătoare, îi atingea încet capul, îi 
dezmierda părul şi obrajii... era tot ce putea face! Din nou începuse să 
tremure din tot trupul, şi iarăşi parcă i se tăiară picioarele. O senzaţie cu 
totul nouă, o senzaţie de nesfirşită durere, îi străbătu inima, între timp, se 
făcuse ziuă. Doborit de oboseală şi de deznădejde, prinţul îşi lăsă capul pe 
pernă, lipindu-şi faţa de chipul palid şi nemişcat al lui Rogojin; lacrimi îi 
curgeau prelingindu-se pe obrazul lui Rogojin; dar poate că nici nu-şi mai 
simţea propriile lacrimi, nemaiavind conştiinţa lucrurilor... 

Şi cînd, după mai multe ceasuri, uşa a fost deschisă, cei care intrară 
în odaie îl găsiră pe asasin fără cunoştinţă, într-o criză de delir. Linga el 
şedea nemişcat pe aşternutul improvizat prinţul Lev Nikolaevici, cu faţa 
încremenită parcă şi cu gura încleştată. Şi doar atunci cînd bolnavul cu 
capul infierbintat şi în nestire izbucnea în tipete, el se grăbea să-l aline, 
netezindu-i cu mina tremurinda părul şi obrajii. Voia parcă să-l mîngiie si 
să-l ogoiască. Dar nu pricepea nimic din întrebările ce i se puneau şi nu 
mai recunoştea pe nimeni din jurul său. Şi chiar dacă Schneider însuşi ar fi 
venit din Elveţia şi l-ar fi văzut în momentul acela pe fostul său elev si 
pacient, amintindu-şi de starea în care se găsea citeodata prinţul în primul 
an de tratament în sanatoriul său, ar fi dat acum descurajat din mînă şi ar 
fi spus, probabil, ca şi atunci: /diot! 


XII 
ÎNCHEIERE 


Plecînd în grabă la Pavlovsk, văduva învățătorului alergă de-a dreptul 
la Daria Alekseevna, care se afla într-o mare nelinişte dupa intimplarile din 
ajun, şi-i povesti cele ce ştia de la prinţ, făcînd-o să se alarmeze serios. 
Amindoua hotarira pe loc să intre în legătură cu Lebedev, care, în calitatea 
lui dublă de gazdă şi prieten al prinţului, era şi el foarte îngrijorat. Vera 
Lukianovna povesti tot ce ştia. La sugestia lui Lebedev, hotarira să plece 
fără aminare toţi trei la Petersburg, ca să preintimpine cit mai curînd 
„nenorocirea ce s-ar putea întîmpla". Drept urmare, a doua zi, pe la 
unsprezece dimineaţa, poliţia descinse la locuinţa lui Rogojin, însoţită de 
Lebedev, de cele două doamne şi de fratele lui Rogojin, Semion 
Semionovici, care locuia într-o altă clădire din aceeaşi curte. De cea mai 
mare importanţă au fost declaraţiile portarului care arătă că l-a văzut 
aseară pe Parfion Semionovici împreună cu un domn, cînd au intrat în casă 
pe uşa din fata, făcînd impresia că nu voiau să fie observați de nimeni. 
Lămuririle acestea fură suficiente ca poliţia să nu mai ezite de a sparge 
uşa care, în ciuda repetatelor apeluri ale clopotelului, nu se deschise. 

Timp de două luni Rogojin se zbătu între viaţă şi moarte, doborit la 
pat de o violentă congestie cerebrală, iar după ce se însănătoşi urmară 
ancheta şi judecata. Făcu mărturisiri complete, absolut sincere, precise şi 
pe deplin edificatoare, pe baza cărora prinţul a fost scos din cauză chiar de 
la începutul anchetei. La proces, Rogojin tăcu aproape tot timpul. Avocatul 
său, dibaci şi bun orator, demonstra cu multă logică şi claritate că această 
crimă s-a comis sub influenţa unei afecţiuni cerebrale de care acuzatul 
fusese atins de mai mult timp, în urma unor mari dezamăgiri şi suferinţe 


morale. Dar Rogojin nu mai adăugase nimic de la el, nu spusese nici un 
cuvînt care să confirme şi să întărească această afirmaţie de dezvinovatire 
şi încă o dată în faţa completului de judecată, ca şi înainte în faţa 
judecătorului de instrucţie, se mărgini să povestească cu multă claritate şi 
precizie, pînă în cele mai mici amănunte, crima săvârşită. Recunoscut 
vinovat, dar cu circumstanţe atenuante, a fost condamnat la cincisprezece 
ani muncă silnică şi deportare în Siberia; îşi ascultă sentinţa tăcut şi cu o 
„îngîndurare resemnată". Toată averea lui, care se cifra la o sumă imensă 
şi din care apucase să cheltuiască numai o parte, relativ foarte 
neînsemnată, la început cînd se pornise pe viata de petreceri şi dezmat, 
trecu în întregime fratelui său, Semion Semionovici, spre marea satisfacţie 
a acestuia. Batrina lui mamă mai trăieşte si pare că-şi aminteşte uneori de 
fiul ei iubit, Parfion; dar n-a păstrat despre el decit o amintire cu totul 
vagă; destinul i-a ferit inima şi cugetul de conştiinţa nenorocirii 
inspaimintatoare care s-a abătut asupra mohoritului ei cămin. 

Lebedev, Kolea, Ganea, Ptitin şi multe personaje din povestirea 
noastră îşi duc mai departe existenţa lor obisnuita; nu s-au schimbat mai 
deloc şi nu avem nici noi aproape nimic de spus despre ei. Ippolit şi-a dat 
sfîrşitul ceva mai înainte decit se aştepta, la vreo două săptămîni după 
Nastasia Filippovna; a avut o agonie chinuitoare. Toate evenimentele 
acestea l-au zdruncinat cumplit pe Kolea şi l-au apropiat şi mai mult de 
maică-sa. Nina Aleksandrovna găseşte că-i prea trist pentru virsta lui, lucru 
care o pune pe gînduri; se pare că va ieşi din el un om dintr-o bucată. De 
altfel, mulţumită straduintelor lui, în bună parte, s-au luat măsurile 
necesare în ce priveşte situaţia prinţului Miskin. Dintre toate persoanele pe 
care le cunoscuse în ultima vreme, Kolea a fost atras cu deosebire de 
Evgheni Pavlovici Radomski; se duse din proprie iniţiativă să-l vadă, îi 
povesti tot ce se intimplase, punîndu-l la curent cu situaţia în care se 
găsea acum prinţul. Şi nu se înşelase: Evgheni Pavlovici se interesă mult 
de soarta nenorocitului „idiot“, şi datorită grijii, intervențiilor şi 
demersurilor lui, prinţul fu trimis în Elveţia şi internat din nou în sanatoriul 
lui Schneider. Evgheni Pavlovici plecă şi el în străinătate, cu intenţia de a 
rămîne pentru mai multă vreme acolo, deoarece socotea că e „cu totul de 
prisos în Rusia". Destul de des, cel puţin o dată la trei sau patru luni, se 
duce să-l viziteze pe sărmanul său prieten la sanatoriul lui Schneider; dar 
cu fiecare vizită îl găseşte pe doctor tot mai descurajat; incruntindu-si 
sprincenele si clătinînd din cap, el lasă să se înţeleagă că facultăţile 
mintale ale prinţului sînt cu totul zdruncinate; şi dacă nu declară 
deocamdată în mod categoric că boala este incurabilă, aluziile lui 
îndreptăţesc cele mai pesimiste presupuneri. Evgheni Pavlovici e tare 
afectat de aceste pronosticuri triste, ceea ce denotă că e un om de inimă; 
că e un om de inimă o dovedeşte şi faptul că în continuare primeşte 
scrisori de la Kolea, ba chiar îi răspunde din cînd în cînd. Pe lîngă aceasta 
ne-a fost dat să aflăm de încă o particularitate curioasă a firii lui care s-a 
manifestat în ultimul timp, şi, cum e o trăsătură pozitivă, ne grăbim s-o 
semnalăm: după fiecare vizită la sanatoriul lui Schneider, Evgheni 
Pavlovici, în afară că-i scrie lui Kolea, îi mai comunică şi unei persoane la 
Petersburg amănunte în legătură cu starea sănătăţii prinţului. In afară de 
asigurarea celui mai respectuos devotament, în scrisorile acestea încep să 
se strecoare (din ce în ce mai des) oarecare consideraţii cu privire la 


concepţii, idei şi chiar sentimente, într-un cuvînt încep să se manifeste 
efuziuni de sinceră prietenie. Persoana care se află în corespondenţă 
(destul de intermitentă, e adevărat) cu Evgheni Pavlovici şi care a 
binemeritat stima şi afecțiunea lui, nu este alta decit Vera Lebedeva. N-am 
putut afla cu precizie cum s-au înfiripat între ei asemenea relaţii; credem 
că au luat naştere cu prilejul celor întîmplate prinţului, şi care o afectaseră 
pînă într-atit, încît căzu chiar bolnavă la pat, dar în ce împrejurări anume s- 
au cunoscut mai îndeaproape şi s-au împrietenit, asta ne scapă. Dacă am 
pomenit de această corespondenţă, e pentru că ea conţine şi unele 
informaţii cu privire la familia Epancin şi, în special, la Aglaia Ivanovna. 
Printr-o epistolă destul de incoerentă, scrisă de la Paris, Evgheni Pavlovici fi 
făcea cunoscut Verei faptul că Aglaia se îndrăgostise fulgerător şi 
neaşteptat de un conte polonez, refugiat în Franţa, şi cu care nu intirzie sa 
se mărite, contra voinţei părinţilor ei, care au consimţit pînă la urmă la 
această căsătorie numai de teama vreunui scandal compromitator. Apoi, 
după o tăcere de o jumătate de an, Evgheni Pavlovici o instiinta, într-o 
scrisoare lungă şi amănunţită, pe corespondenta din Petersburg, că în 
timpul ultimei sale vizite la profesorul Schneider s-a întîlnit acolo cu prinţul 
Ş. şi cu toată familia Epancin (în afară, bineînţeles, de capul familiei, 
reţinut la Petersburg pentru afaceri). Întrevederea a fost neaşteptată; 
toată lumea îl întîmpină pe Evgheni Pavlovici cu bucurie, aproape cu 
entuziasm. Adelaida şi Aleksandra îşi exprimară recunoştinţa pentru „grija 
şi bunătatea lui îngerească fata de nefericitul print". Vazind în ce stare de 
degradare şi de suferinţă se găsea bietul prinţ, Lizaveta Prokofievna nu-şi 
mai putu reţine lacrimile. Era limpede că îi iertase totul de mult. Cu ocazia 
aceasta, prinţul S. pronunţă cîteva adevăruri înțelepte şi pline de simtire. 
Evgheni Pavlovici căpătă o vagă impresie că între Adelaida şi logodnicul ei 
tot nu se întronase încă o armonie desăvirşită, dar era încredinţat că în 
viitorul apropiat se întrevedea o inevitabilă, benevolă şi dăruitoare 
capitulare a înflăcăratei Adelaida în faţa înţelepciunii şi experienţei 
prinţului Ş. De altfel, recentele lecţii pe care le primise întreaga familie îi 
dădeau de gindit Adelaidei, mai cu seamă soarta tristă a surorii ei mai 
mici. Intr-un timp scurt, de şase luni, evenimentele nu numai că 
îndreptăţiseră toate temerile familiei Epancin, care au făcut-o să se opună 
căsătoriei Aglaiei cu contele-emigrant, dar aduseseră şi o mulţime de alte 
surprize din cele mai de neînchipuit. Contele acesta s-a dovedit a nu fi 
nicidecum conte; şi nici chiar emigrant în sensul obişnuit al cuvîntului, ci 
un fugar care a trebuit să-şi părăsească ţara în urma unei istorii cam 
neguroase şi ambigue. Reuşise s-o farmece pe Aglaia prin dragostea lui 
neasemuita fata de patrie şi prin noblețea sufletului său chinuit de doruri 
neimplinite, şi a incintat-o pina într-atita, că, înainte chiar de a-l lua de sot, 
devenise membră a unui comitet organizat în străinătate pentru 
restaurarea Poloniei; apoi, începu să frecventeze un celebru preot iezuit 
care făcuse din ea o adevărată fanatică. Averea fantastică pe care contele 
pretindea că o are şi pentru care prezentase Lizavetei Prokofievna şi 
prinţului S. dovezi incontestabile s-a dovedit a fi o pură nascocire. Mai mult 
decit atît, chiar în primul an după căsătoria lor contele şi amicul său, 
faimosul călugăr, reuşiră s-o facă pe Aglaia să se certe definitiv cu familia 
ei, aşa că de mai multe luni, nu se mai vedeau... Într-un cuvînt, multe ar 
mai fi de povestit, dar toate nenorocirile astea, toată ,,teroarea" aceasta o 


impresionase atit de mult pe Lizaveta Prokofievna, pe fiicele ei şi chiar pe 
prinţul Ş., încît nici nu se incumetau să mai amintească de unele fapte în 
discuţia lor cu Evgheni Pavlovici, deşi ştiau că acesta era la curent cu 
ultimele pasiuni şi excentricitati ale Aglaiei Ivanovna. Biata Lizaveta 
Prokofievna ardea de nerăbdare să se întoarcă în Rusia şi, tot după 
mărturia lui Evgheni Pavlovici, găsea o plăcere deosebită să critice, cu o 
înveninată părtinire, rinduielile şi starea de lucruri din străinătate: „Nici 
măcar piine nu ştiu să coacă cum trebuie! îi plăcea mereu să repete. larna, 
îngheaţă ca şoarecii în beci; bine cel putin că am putut să-l pling asa, după 
obiceiul rusesc, pe acest sărman nenorocit!" adăugă ea cu emoție, 
arătîndu-l pe Miskin care n-o mai recunostea deloc. „Destul ne-am distrat, 
e timpul să dăm ascultare înţelepciunii, căci toate astea, şi strainatatile, şi 
toată Europa voastră, nu sînt decit nişte fantezii, şi noi toţi, în străinătate, 
nu sîntem decit o fantezie... ţine minte ce ţi-am spus; de altfel, ai să te 
convingi si singur!" isprăvi ea aproape minioasa, luîndu-şi rămas-bun de la 
Evgheni Pavlovici. 


Sfârşit