Feodor M. Dostoievski — Nuvele Si Povestiri — Visul Unchiului

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


VISUL UNCHIULUI 


Din cronica oraşului Mordasov 


CAPITOLUL. 1. 

Măria Alexandrovna Moskaleva este, fără doar şi poate, 
prima printre cucoanele din Mordasov: în asta nu încape 
nici o îndoială. Se poartă aşa, parcă n-ar avea nevoie de 
nimeni, ci, dimpotrivă, toată lumea ar avea nevoie de dânsa. 
Ce-i drept, n-o iubeşte aproape nimeni, ba chiar foarte 
mulţi o urăsc din fundul sufletului, în schimb, toţi o privesc 
cu teamă - tocmai ceea ce doreşte şi ea. Asemenea cerinţă 
sufletească este o dovadă de înaltă politică. De ce, de pildă, 
Măria Alexandrovna, căreia straşnic îi plac clevetirile şi 
care e în stare să nu închidă ochii toată noaptea dacă în 
ajun n-a aflat vreo ştire proaspătă, * - de ce ea, cu toate 
acestea, ştie să se poarte astfel, încât, uitânduc-te la dânsa, 
nici prin cap nu-ţi trece că o cucoană aşa de distinsă ar 
putea fi cea mai mare bârfitoare din lume sau cel puţin din 
Mordasov? Dimpotrivă, ai impresia că clevetirile ar trebui 
să se risipească în prezenţa ei, iar calomniatorii să roşească 
şi să tremure ca nişte şcolari în faţa domnului profesor, 
convorbirea urmând să se desfăşoare numai într-o înaltă 
atmosferă spirituală. Ea cunoaşte, de pildă, nişte lucruri 
atât de grave şi de scandaloase pe seama unor persoane 
din Mordasov, încât, dacă le-ar povesti cu un prilej potrivit 
şi le-ar dovedi aşa cum ştie numai ea să dovedească, în 
Mordasov s-ar dezlănţui un cutremur asemenea aceluia de 
la Lisabona. Totuşi Măria Alexandrovna e foarte discretă în 
privinţa acestor secrete şi nu le povesteşte, să zicem, la o 
adică, decât prietenelor celor mai apropiate. Se mulţumeşte 
numai să sperie, să facă o aluzie precum că ar fi în 


cunoştinţă de cauză, dar preferă să-l ţină pe domnul sau 
doamna cutare într-o spaimă permanentă decât să le dea 
lovitura de graţie. Asta înseamnă într-adevăr să ai minte, să 
posezi tactică! Măria Alexandrovna se distingea totdeauna 
în mijlocul nostru prin ireproşabilul ei comme ii faut*, pe 
care toţi îl iau drept exemplu. In privinţa acestui comme ii 
faut, ea n-are rival în Mordasov. Ştie, de pildă, să ucidă, să 
sfâşie şi să nimicească numai printr-un cuvânt pe o rivală - 
fapt pentru care suntem gata să depunem mărturie. Îşi ia în 
acelaşi timp o înfăţişare ca şi cum nici n-ar fi băgat de 
seamă cum i-a scăpat cuvântul cu pricina. De altfel, se ştie 
că asemenea trăsătură este apanajul celei mai înalte 
societăţi. In figuri de soiul acesta ea îl întrece până şi pe 
faimosul Pinetti2. Are relaţii înalte. Mulţi dintre vizitatorii 
Mordasovului au plecat încântați de felul cum au fost primiţi 
de dânsa, cu care au purtat ulterior chiar corespondenţă. 
Cineva îi dedicase şi nişte versuri, iar Măria Alexandrovna 
le arăta cu mân-drie tuturor. Un literat, în trecere prin 
Mordasov, i-a închinat o povestire pe care a citit-o la serata 
ei - ceea ce a produs un efect extrem de plăcut. Un învăţat 
neamţ, sosit anume din Karlsruhe ca să studieze o specie 
deosebită de viermişori cu corniţe prăsiţi în gubernia 
noastră şi care a scris despre viermişorii aceştia patru 
volume în quarto*, a rămas aşa de fermecat de primirea şi 
de amabilitatea Măriei Alexandrovna, că până astăzi poartă 
cu dânsa o corespondenţă respectuoasă şi de o înaltă ţinută 
morală tocmai din Karlsruhe. Măria Alexandrovna a fost 
comparată chiar, într-o anumită privinţă, cu Napoleon; se 
înţelege că o cam luau la vale duşmanii săi, mai mult de 
dragul caricaturii decât al adevărului. Deşi recunosc întru 
totul ciudăţenia unei asemenea comparații, îndrăznesc să 
pun o întrebare nevinovată: spuneţi-mi, vă rog, de ce lui 
Napoleon începuse să i se învârtească în cele din urmă 
capul, când se cocoţase, prea sus? Apărătorii vechii dinastii 
3 puneau acest lucru pe seama faptului că Napoleon nu 
numai că nu se trăgea dintr-o familie domnitoare, dar nici 


măcar nu era gentilhomme* de viţă. De aceea se speriase 
mai apoi de propria-i înălţime şi-şi adusese aminte de 
adevăratul său loc. In pofida umorului vădit, stârnit de 
această presupunere, care ne 

* Expresie franţuzească folosită aici în sensul de 
comportare onorabilă în societate. 

* De dimensiunile unui sfert de coală (lat.). * Nobil (fr.). 

Face să ne gândim la cele mai strălucite timpuri ale curţii 
franceze de altădată, îndrăznesc să adaug, la rândul meu: 
de ce Măriei Alexandrovna, niciodată şi nici într-un caz, nui 
se va învârti capul şi va rămâne totdeauna prima printre 
cucoanele din Mordasov? Au fost, de pildă, împrejurări când 
toată lumea spunea: Ei, ce atitudine are să ia acum Măria 
Alexandrovna, în condiţii atât de grele?” Dar împrejurările 
acestea dificile veneau, treceau şi - basta! Toate rămâneau 
bune, ca mai înainte, ba chiar aproape mai bune decât mai 
înainte. Aşa, toţi îşi amintesc cum soţul său, Afanasi 
Matveici, îşi pierduse postul datorită incompetenţei şi 
inteligenţei sale reduse, stârnind mânia unui revizor care 
sosise în inspecţie. Toţi credeau că Măria Alexandrovna se 
va pierde cu firea, că va începe să se umilească, să se 
roage, să implore; într-un cuvânt, să-şi plece grumazul. 
Nimic din toate acestea: Măria Alexandrovna înţelese că nu 
putea căpăta nimic prin rugăminţi şi îşi potrivi treburile în 
aşa fel, că nu-şi pierdu câtuşi de puţin trecerea în societate 
şi casa ei a continuat să-şi păstreze primul rang în 
Mordasov. Anna Nikolaevna Antipova, nevasta procurorului, 
duşmanca înverşunată a Măriei Alexandrovna, deşi prietenă 
în aparenţă, începuse chiar să-şi trâmbiţeze izbânda. Dar 
când îşi dădură seama cu toţii că Măria Alexandrovna cu 
greu îşi poate pierde cumpătul, pricepură că poziţia ei în 
societate era 

* înrădăcinată mult mai adânc decât crezuseră ei înşişi la 
început. Şi fiindcă veni vorba, pomenind şi de dânsul, hai să 
spunem câteva cuvinte şi despre Afanasi Matveici, soţul 
Măriei Alexandrovna. Mai întâi el este un om cât se poate 


de prezentabil ca înfăţişare şi chiar foarte cumsecade. Dar 
în momentele critice se pierde, nu ştiu cum şi se uită ca un 
vițel la poarta nouă. Este nespus de distins, mai cu seamă la 
mesele festive, cu cravata lui albă. Dar toată distincţia asta 
şi înfăţişarea-i impunătoare durează numai până în clipa 
oînd deschide gura. Din momentul acela, rog să mă iertaţi, 
îţi vine să-ţi astupi urechile, nu alta. Hotărât - nu-i de Măria 
Alexandrovna, asta-i părerea unanimă. In postul lui se 
menținea numai prin genialitatea soţiei sale. Eu cred că 
încă mai demult trebuia trimis ca momâie într-o grădină de 
zarzavat 

; ca să sperie ciorile. Acolo şi numai acolo ar fi putut aduce 
un ade-vărat şi incontestabil serviciu compatrioţilor săi. De 
aceea Măria Alexandrovna a procedat înţelepţeşte 
trimiţându-l pe Afanasi Matveici la moşia ei din apropierea 
oraşului, la trei verste de Mordasov, într-un sat de o sută 
douăzeci de suflete - în treacăt fie zis, aceasta alcătuind 
întreaga ei avere, toate mijloacele prin care susţine cu atâta 
demnitate bunul renume al casei sale. Toţi îşi dădeau seama 
că ea îl ţinea pe Afanasi Matveici în preajma-i numai fiindcă 
avea slujbă, leafă şi... Alte chicuşuri. Când însă ela încetat 
să mai capete leafă şi venituri, a fost de îndată înlăturat, ca 
fiind incapabil şi cu totul nefolositor. Şi toţi au lăudat-o pe 
Măria Alexandrovna pentru judecata ei limpede şi pentru 
firea-ii hotărâtă. Afanasi Matveici trăieşte la ţară ca în sânul 
lui Avraam. L-am vizitat acolo şi am petrecut cu el un ceas 
întreg destul de agreabil. Îşi încearcă mereu cravatele albe, 
îşi lustruieşte cizmele cu mâna lui şi nu de nevoie, ci numai 
de amorul artei, fiindcă îi place să-i lucească cizmele. Bea 
ceai de trei ori pe zi, îi face» deosebită plăcere să meargă la 
baie şi se simte întru totul mulţumit. Vă amintiţi ce poveste 
dezgustătoare s-a iscat la noi, acum un an şi jumătate, cu 
privire la Zinaida Afanasievna, unica fiică, a Măriei 
Alexandrovna şi a lui Afanasi Matveici? Zinaida e fără 
îndoială o frumuseţe. Se bucură de o creştere aleasă; dar 
are douăzeci şi trei de ani şi până acum nu s-a măritat. Una 


dintre cele mai importante pricini prin care lumea îşi 
explică de ce a rămas Zâna nemăritată sunt zvonuri 
tenebroase cu privire la nişte relaţii ciudate ale ei, acum un 
an şi jumătate, cu un profesoraş din judeţ, zvonuri care nu 
s-au risipit nici până astăzi. Se mai vorbeşte şi acum despre 
un bileţel de dragoste, scris de Zână, care cică ar fi circulat 
din mână în mână prin Mordasov; dar spuneţi-mi, vă rog: 
cine a văzut bileţelul acela? Dacă a circulat din mână în 
mână, ce s-a făcut cu el? Toată lumea a auzit de existenţa 
lui, dar nimeni nu l-a văzut. Eu, cel puţin, n-am întâlnit pe 
nimeni care să fi văzut cu ochii săi bileţelul acesta. Dacă i- 
aţi da a înţelege despre asta Măriei Alexandrovna, ea nici 
nu v-ar pricepe ce spuneţi. Să presupunem chiar că a fost 
cu adevărat ceva la mijloc şi că Zâna a scris de fapt bileţelul 
(ba eu i”nul cred că aşa s-a şi întâmplat, fără doar şi 
poate). Câtă abilitate şi câtă isteţime i-a trebuit însă Măriei 
Alexandrovna ca să muşamalizeze şi să stingă o afacere 
regretabilă, scandaloasă! Nici o urmă, nici o aluzie măcar! 
Măria Alexandrovna nici nu dă acum atenţie acestei josnice 
clevetiri. Şi poate numai Dumnezeu ştie cât s-a străduit 
mama ca să salveze neatinsă cinstea unicei sale odrasle. Cât 
despre împrejurarea că Zâna încă nu-i măritată, lucrul e 
uşor de înţeles: ce pretendenți se pot găsi pe-aici? Pentru 
Zâna nu-i potrivit decât un prinţ latifundiar. Aţi mai văzut 
oare pe undeva asemenea zână? Ce-i drept, e mândră, 
chiar prea fudulă. Se vorbeşte că o cere Mozgliakov 4, dar e 
îndoielnic să se facă nuntă. Căci ce-i de capul lui 
Mozgliakov, la urma urmei? Într-adevăr, e tânăr, nu-i urât, e 
elegant, are un sat cu o sută cincizeci de suflete 
neamanetate, şi-i sosit din Petersburg. Dar mai întâi şi mai 
întâi, e cam sucit la cap. Fluşturatic, flecar, cu nu ştiu ce 
idei noi! Şi-apoi, ce înseamnă o sută cincizeci de suflete, mai 
ales când ai idei noi? Nu se face nunta asta! 

Rândurile de mai sus, care au trecut pe sub ochii 
cititorului îngăduitor, le-am scris acum cinci luni, numai şi 
numai dintr-un sentiment de afecţiune. Trebuie să recunosc 


de la început că am o oarecare slăbiciune pentru Măria 
Alexandrovna. Intenţionam chiar să scriu un fel de 
panegiric al acestei minunate doamne şi să înfăţişez toate 
întâmplările sub forma unei scrisori şăgalnice, adresate 
unui amic, după modelul scrisorilor ce se tipăreau cândva în 
Secernaia pcela şi în alte publicaţii periodice în vremurile 
de aur de altădată5, dar care, slavă Domnului, nu se mai 
pot întoarce. Întrucât nu am nici un amic şi, afară de asta, 
sufăr de o timiditate literară înnăscută, opera mea a rămas 
în sertarul mesei, sub forma unei încercări beletristice şi ca 
amintire a unei distracţii paşnice din ceasurile de răgaz şi 
desfătare. 

Au trecut cinci luni şi deodată în Mordasov s-a petrecut o 
întâmplare uimitoare: în zorii zilei, şi-a făcut apariţia în oraş 
prinţul K. şi a poposit în casa Măriei Alexandrovna. 
Urmările acestei vizite au fost incalculabile. Prinţul n-a 
rămas în Mordasov decât trei zile, dar tustrele zilele au 
lăsat în urma lor amintiri fatale şi de neşters. Am să spun 
chiar mai mult: prinţul a produs, într-o oarecare măsură, o 
revoluţie în oraşul nostru. Povestirea acestei revoluţii 
formează, fireşte, una din cele mai de seamă pagini ale 
cronicii din Mordasov. Tocmai această pagină m-am hotărât, 
în cele din urmă, după unele şovăiri, s-o prelucrez în mod 
literar şi s-o prezint judecății onoratului public. Povestirea 
mea cuprinde minunata istorie despre înălţarea, slava şi 
triumfala cădere a Măriei Alexandrovna 6 şi a întregii sale 
case în Mordasov: subiect vrednic de luare-aminte şi 
ispititor pentru un scriitor. Se înţelege că, înainte de toate, 
trebuie lămurit ce anume e uimitor în faptul că în oraş a 
sosit prinţul K. şi a tras la Măria Alexandrovna - iar pentru 
asta trebuie spuse, fireşte, câteva cuvinte şi despre însuşi 
prinţul K. Aşa am să şi fac. Pe deasupra, biografia acestui 
personaj este absolut necesară şi pentru desfăşurarea 
ulterioară a povestirii noastre. Deci încep. 

CAPITOLUL 11 


Voi începe prin a spune că prinţul K. nil era încă cine ştie 
ce” bătrân; cu toate acestea, când te uitai la dânsul, fără să 
vrei, te gândeai că acuşi-acuşi are să se dărâme: într-atât 
era de vlăguit, sau, mai bine zis, consumat. In Mordasov se 
povesteau mereu despre prinţul acesta lucruri extrem de 
ciudate, cu sensul cel mai fantastic. Se vorbea chiar că 
bătrânul şi-ar fi pierdut minţile. Tuturor le părea deosebit 
de straniu faptul că un moşier, stăpân pe patru mii de 
suflete, un om dintr-un neam de vază, care, dacă ar fi vrut, 
ar fi putut avea o mare influenţă în gubernie, trăia pe 
minunata lui moşie absolut singur, ca un sihastru. Mulţi îl 
cunoscuseră acum şase ori şapte ani, în timpul şederii sale 
în Mordasov şi susțineau cu tărie că pe atunci prinţul nu 
putea suferi singurătatea şi nu semăna de loc cu un 
schimnic. 

Totuşi, iată ce am putut afla despre dânsul, dintr-o sursă 
demnă de încredere. Cândva, în tinereţea lui, ceea ce, de 
altfel, a fost tare demult, prinţul intrase în chip strălucit în 
viaţă, petrecând, făcând curte, stabilindu-se de câteva ori în 
străinătate. Cânta romanțe, făcea calambururi şi niciodată 
nu se distingea printr-o inteligenţă strălucită. Se înţelege că 
şi-a tocat toată averea şi la bătrâneţe s-a văzut deodată 
aproape fără o leţcaie. Cineva îl sfătui să plece în satul lui, 
pe care creditorii se şi apucaseră să-l vândă la mezat. 
Prinţul plecă şi ajunse la Mordasov, unde rămase şase luni 
în cap. Viaţa de provincie îi plăcu nespus şi în aceste şase 
luni dădu pe gârlă tot ce-i mai rămăsese, până la ultimele 
firimituri, continuând să petreacă şi legând tot soiul de 
relaţii intime cu cucoanele din gubernie. Cu toate acestea, 
era un om foarte bun la suflet, nelipsindu-i, fireşte, unele 
apucături de prinţ, care, de altfel, erau socotite în 
Mordasov ca un apanaj al celei mai înalte societăţi şi de 
aceea, în loc să stârnească dezaprobare, erau chiar privite 
cu oarecare admiraţie. Mai cu seamă doamnele se aflau 
într-un permanent extaz în faţa musafirului lor atât de 
drăguţ. S-au păstrat multe amintiri interesante. Se 


povestea, printre altele, că prinţul îşi petrecea mai bine de- 
o jumătate de zi punându-şi la punct toaleta. El însuşi părea 
alcătuit tot numai din bucățele. Nimeni nu ştia unde anume 
şi când apucase să se deschiotoreze în halul acesta. Purta 
perucă, mustăţi, favoriţi, barbişon —- totul însă, până la 
ultimul firicel de păr, era fals şi de o minunată culoare 
neagră. Se pudra şi se dădea cu roşu pe obraji, zilnic. Unii 
susțineau cu certitudine că îşi întindea nu ştiu cum ridurile 
cu ajutorul unor arcuri, ascunse într-un mod special în 
perucă. Se mai afirma că poartă corset, fiindcă îşi pierduse 
o coastă pe undeva prin Italia, în urma unei sărituri 
stângace pe fereastră în timpul unei aventuri galante. 
Şchiopăta de piciorul stâng. Se susţinea că piciorul e fals şi 
că cel adevărat îi fusese rupt tot cu prilejul unei aventuri 
galante, la Paris şi că fusese înlocuit cu altul, special, din 
plută. Dar poţi opri gura lumii să vorbească vrute şi 
nevrute? Totuşi, ochiul drept îl avea într-adevăr de sticlă, 
deşi imitat cu o remarcabilă iscusinţă. Dinţii erau şi ei făcuţi 
dintr-o substanţă Oarecare. Zile întregi se spăla cu tot felul 
de ape patentate, se parfuma, se pomăda... Unii îşi 
aminteau că încă de pe atunci prinţul începuse vădit să se 
ramolească şi că ajunsese nesuferit de vorbăreţ. Cariera lui 
părea să se apropie de sfârşit. Toţi ştiau că nu mai avea 
para chioară. Şi, deodată, în perioada aceea, cu totul pe 
neaşteptate, una dintre rudele sale cele mai apropiate, o 
bătrână foarte înaintată în vârstă, care locuia în 
permanenţă la Paris şi de la care prinţul nu sperase 
vreodată să capete o moştenire, muri după ce îngropase 
exact cu o lună mai înainte pe moştenitorul ei legal. Şi, cu 
totul pe neaşteptate, prinţul se trezi moştenitorul legal. O 
minunată moşie cu patru mii de suflete, la şaizeci verste de 
Mordasov, îi reveni exclusiv lui, fără părtaş. Neîntârziat, 
prinţul se pregăti să plece la Petersburg, pentru a-şi lichida 
treburile. La despărţire, doamnele noastre au dat în cinstea 
musafirului lor o masă bogată, cu contribuţii. Lumea îşi 
aminteşte că prinţul a fost fermecător de vesel la prânzul 


acela din urmă, a născocit calambururi, i-a făcut pe oaspeţi 
să râdă, a istorisit cele mai năstruşnice anecdote şi a 
făgăduit să sosească cât mai curând la Duhanovo (moşia pe 
care o căpătase), dându-şi cuvântul de onoare că la 
întoarcere în casa lui au să se ţină lanţ petrecerile, 
picnicurile, balurile şi focurile de artificii... Un an întreg 
după plecarea lui cucoanele au tot vorbit despre petrecerile 
făgăduite, aş-teptând pe drăguţul lor bătrânel cu straşnică 
nerăbdare. In timpul acestei aşteptări, s-au pus la cale chiar 
vizite la Duhanovo, unde se afla o casă veche boierească, o 
grădină cu salcâmi tunşi în chip de lei, cu movile artificiale, 
eleşteie pe care se plimbau bărci cu turci de lemn cântând 
din fluier, cu chioşcuri, pavilioane, monple-ziruri şi alte 
amuzamente. 

În sfârşit, prinţul se întoarse; dar, spre mirarea şi deziluzia 
generală, nici nu trecu prin Mordasov, ci se instala în 
Duhanovul său, într-o schinmicie desăvârşită. Se răspândiră 
tot soiul de zvonuri ciudate şi, îndeobşte, începând cu 
această perioadă, povestea prinţului ajuns* nebuloasă şi 
fantastică. In primul rând, se spunea că la Petersburg nu-i 
mersese chiar din plin, că unele dintre rudele sale, viitorii 
moştenitori, încercaseră, pe temeiul că prinţul e slab de 
minte, să instituie un soi de tutelă asupra lui, de teamă, 
pesemne, să nu risipească iarăşi totul. Mai mult: unii 
adăugau că se încercase a-l interna într-un ospiciu de 
nebuni; dar că una dintre rudele sale, un boier de seamă, i- 
ar fi luat apărarea, de-monstrând pe şleau celorlalţi că 
bietul prinţ, pe jumătate mort, pe jumătate falsificat, va 
muri, probabil, curând în întregime şi că atunci moşia le va 
reveni lor de la sine, fără casa de nebuni. Repet din nou: 
poţi opri gura lumii să vorbească vrute şi nevrute, mai ales 
la noi, la Mordasov? Toate aceste lucruri, după cum se 
spunea, l-au speriat grozav pe prinţ, până într-atât, încât s- 
a schimbat cu desăvârşire şi a devenit sihastru. Câteva 
persoane din Mordasov care s-au dus la conacul lui din 
curiozitate, ca să-i prezinte felicitări, fie că n-au fost primite 


de loc, fie că au fost primite într-un chip nemaipomenit de 
curios. Prinţul nici nu-şi mai amintea de cunoscuţii de 
altădată. Se afirma chiar că nici nu vroia să-i recunoască. 
Veni la el în vizită şi guvernatorul. 

Acesta se înapoie ou ştirea că, după părerea lui, prinţul e 
într-adevăr puț: în cam sărit şi după aceea îşi alcătuia în 
mod regulat o mină acră ori de câte ori îşi aducea aminte 
de vizita lui la Duhanovo. Cucoanele îşi arătau zgomotos 
indignarea. În cele din urmă, s-a aflat un lucru capital şi 
anume: că prinţul se afla în stăpânirea unei oarecare 
Stepanida Matveevna - o necunoscută, care sosise o dată cu 
dânsul de Ia Petersburg, Dumnezeu ştie ce soi de femeie, 
una grasă şi în vârstă, care purta rochii de stambă şi umbla 
veşnic cu cheile în mână; că prinţul asculta de dânsa în 
toate cele, ca un copil şi nu îndrăznea să facă un pas fără 
voia ei; că ea îl şi spăla cu propriile sale mâini, îl răsfăţa, îl 
purta în braţe şi-l mângâia ca pe un copil; că, în sfârşit, 
Stepanida Matveevna era aceea ce-l îndepărta de toţi 
vizitatorii şi, în special, de rude, care începuseră pe 
nesimţite să facă pelerinaj la Duhanovo pentru edificare. In 
Mordasov şi mai cu seamă printre cucoane, se vorbea mult 
despre această legătură de neînțeles. Se adăuga pe 
deasupra că Stepanida Matveevna conducea întreaga moşie 
a prinţului cu depline puteri, despotic: dădea afară 
administratorii, vechilii, slujitorii; strângea veniturile; dar 
gospodărea bine, aşa încât ţăranii îşi binecuvântează 
soarta. Cât despre prinţ, s-a aflat că el îşi petrecea zilele 
aproape numai cu toaleta, cu încercarea perucilor şi a 
fracurilor; că restul timpului şi-l petrecea împreună cu 
Stepanida Matveevna, făcea cu ea jocurile lui preferate, 
ghicea în cărţi, ieşea rar la plimbare, călărind o iapă 
liniştită de rasă englezească, pe când Stepanida Matveevna 
îl însoțea neapărat într-o trăsură acoperită - pentru orice 
eventualitate, fiindcă prinţul umbla călare mai mult din 
cochetărie, deşi abia se ţinea în şa. A fost văzut uneori şi pe 
jos, în palton, pur-tând o pălărie de pai cu borul lat, cu un 


fular de damă roz la gât, cu monoclu şi cu un coşuleţ de pai 
pe braţul stâng, ca să culeagă ciuperci, flori de câmp, 
albăstrele... Stepanida Matveevna îl însoțea totdeauna, iar 
în urma lor păşeau doi lachei înalţi de un stân-jen şi venea o 
trăsură, pentru orice întâmplare. Când îl întâlnea în cale un 
ţăran, se dădea la o parte, se descoperea şi, închmân-du-i- 
se până la pământ, rostea: „Bună ziua, tătucule cneaz, lumi- 
năţia-ta eşti soarele nostru strălucit”; iar prinţul se uita 
numaidecât la el prin lornion, clătina prietenos din cap şi-i 
spunea blând: Bonjour, mon ami, bonfour*. 

Şi multe alte zvonuri de soiul acesta umblau prin 
Mordasov. Lumea nu-l putea uita pe prinţ, cu nici un chip: 
locuia doar într-o vecinătate atât de apropiată! Cu atât mai 
mare a fost uimirea tuturora când, într-o bună dimineaţă, s- 
a răspândit zvonul că prinţul, sihastrul acela cam sucit, a 
binevoit a pleca în persoană la Mordasov şi a tras la Măria 
Alexandrovna! Ioţi erau zăpăciţi şi tulburaţi. Aşteptau 
lămuriri şi se întrebau unul pe altul: ce înseamnă asta? Unii 
se şi pregăteau să se ducă la Măria Alexandrovna. Tuturor 
sosirea prinţului le părea o ciudăţenie. Cucoanele îşi 
expediau bileţele, se pregăteau să-i facă vizită, îşi trimiteau 
servitoarele şi soţii în cercetare. Deosebit de straniu părea 
faptul că prinţul poposi anume la Măria Alexandrovna. De 
ce nu la altcineva? Mai înciudată decât toţi era Anna 
Nikolaevna Antipova, fiindcă prinţul îi era oarecum rudă, 
foarte de departe. Pentru a lămuri însă aceste probleme e 
nevoie neapărat să trecem chiar pe la Măria Alexandrovna, 
la care rugăm să poftească şi binevoitorul cititor. E drept că 
nu-i decât ora zece dimineaţa, dar sunt sigur că ea nu va 
refuza să-şi primească cunoştinţele apropiate. Pe noi, în 
orice caz, ne va primi neapărat. 

* Bună ziua, prietene, bună ziua (fr.). 17 - Dostoievski - 
Opere, voi. Il 

CAPITOLUL III. 

Ora zece dimineaţa. Ne aflăm în casa Măriei 

Alexandrovna, pe Strada Mare, chiar în odaia pe care 


gazda, în ocazii solemne, o numeşte salonul său. Măria 
Alexandrovna are şi un budoar. Duşumeaua din salon este 
vopsită acceptabil şi tapetele sunt mai acătării, comandate 
din străinătate. Mobila, destul de greoaie, este aproape 
toată de culoare roşie. Există un cămin, deasupra lui o 
oglindă, iar în faţa oglinzii - un ornic de bronz, cu un soi de 
amoraş de un înspăimântător prost-gust. Intre ferestre 
atârnă pe pereţi două oglinzi, de pe care gazda nu apucase 
încă să scoată husele. În faţa oglinzilor, pe nişte mesuţe - 
iarăşi ceasuri... La peretele din fund se află un admirabil 
pian cu coadă, adus din străinătate pentru Zâna, care e 
muziciană. Lângă căminul în care arde focul, sunt aşezate 
fotolii, într-o neorânduială cât se poate de pitorească; între 
ele —o mesuţă. Într-un alt capăt al odăii - o altă masă, 
acoperită cu o faţă de o albeaţă orbitoare. Pe masă fierbe 
un samovar de argint şi e aşezat un serviciu de ceai destul 
de elegant. De samovar şi ceai are grijă Nastasia Petrovna 
Zeablova, o doamnă care locuieşte la Măria Alexandrovna în 
calitate de rudă îndepărtată. Câteva cuvinte despre această 
persoană: e văduvă, în vârstă de peste treizeci de ani, 
brunetă, cu tenul fraged şi cu ochi căprui-închis, plini de 
vioiciune. În genere, nu-i urâtă. Înzestrată cu o fire veselă, 
îi place mult să râdă, e destul de şireată, se înţelege de la 
sine că-i şi bârfitoare, dar se pricepe să-şi pună la cale şi 
treburile sale. Are doi copii care învaţă pe undeva. Tare ar 
vrea să se mai mărite o dată. Îşi păstrează o atitudine 
destul de independentă. Soţul ei fusese ofiţer. 

Măria Alexandrovna sade lângă cămin într-o excelentă 
stare sufletească. Poartă o rochie verde-deschis care o 
prinde bine. Este straşnic de bucuroasă de sosirea 
prinţului, care în clipa aceasta se află sus, îngrijindu-se de 
toaleta sa. E atât de bucuroasă, încât nici nu caută să-şi 
ascundă buna dispoziţie. În faţa ei, în picioare, un tânăr îşi 
dă aere, povestind ceva cu însufleţire. După ochii săi se 
vede că vrea să fie pe plac ascultătoarelor. Are douăzeci şi 
cinci de ani. Manierele lui n-ar fi rele, dacă n-ar cădea aşa 


de des în extaz şi, afară de asta, dacă n-ar avea atât de mari 
pretenţii la umor şi la spirit. E îmbrăcat fără greş şi e blond, 
de loc urât. Dar am mai pomenit de dânsul: este vorba de 
domnul Mozgliakov, care îndreptăţeşte mari speranţe. 
Măria Alexandrovna îl socoate, în sinea ei, cam sec, dar îl 
primeşte cu braţele deschise. E pretendentul la mâna fiicei 
sale Zâna de care, după spusele lui, e îndrăgostit la 
nebunie. În fiece clipă i se adresează Zânei, stră-duindu-se 
să-i smulgă un zâmbet prin spiritul şi veselia lui. Dar ea, în 
mod vădit, rămâne rece şi nepăsătoare faţă de dânsul. În 
momentul de faţă, ea stă mai deoparte, lângă pian şi 
frunzăreşte cu degetele-i delicate filele unui calendar. Este 
una din acele femei care stârnesc uimirea şi încântarea 
tuturor când se ivesc în societate. E neînchipuit de 
frumoasă: înaltă, brunetă, cu nişte ochi minunaţi, aproape 
negri, zveltă, cu un bust plin, superb. Umerii şi braţele sale 
sunt de o frumuseţe antică, picioruşul ispititor, mersul de 
regină... Astăzi e puţin cam palidă; în schimb, buzele ei 
roşii, plinuţe, cu un contur uimitor, printre care lucesc, ca 
un şirag de mărgăritare, dinţii regulaţi şi mărunți, au să vă 
urmărească în vis trei nopţi în şir, dacă-i priviţi măcar o 
dată. Chipul său are o expresie serioasă şi severă. Musiu 
Mozgliakov pare că se teme de privirea-i stăruitoare. În 
orice caz, nu prea se simte la înde-mănă ori de câte ori 
îndrăzneşte să se uite la dânsa. În mişcările ei se vădesc 
nepăsarea şi mândria. Poartă o rochie simplă de muselină 
albă. Culoarea albă o prinde de minune; de altfel, i se 
potriveşte orice. Are în deget un inel împletit din părul 
cuiva - judecind după culoare, nu al mămichii. Mozgliakov 
n-a îndrăznit niciodată s-o întrebe: ial cui e părul? În 
dimineaţa aceasta, Zâna pare deosebit de tăcută, chiar 
tristă şi îngrijorată de ceva. În schimb, Măria Alexandrovna 
e gata să vorbească fără întrerupere - deşi, din când în 
când, se- uită la fiică-sa cu o anumită privire, cam 
bănuitoare, dar numai pe furiş, ca şi cum şi ea s-ar teme de 
dânsa. 


— Sunt aşa de bucuroasă, aşa de bucuroasă, Pavel 
Alexandro-viei, ciripeşte gazda, încât sunt gata să strig din 
fereastră, ca să audă cu toţii. Nu mai vorbesc de surpriza 
amabilă pe care ne-ai făcut-o, mie şi Zânei, sosind cu două 
săptămâni mai devreme decât ai făgăduit, asta se înţelege 
de la sine! Îmi pare nespus de bine că l-aţi adus aici pe 
prinţul acesta aşa de drăguţ. Dumneata ştii cât ţin la 
bătrânelul nostru fermecător! Dar nu, nu! N-ai să mă 
pricepi! Voi, tinerii, nu-mi puteţi înţelege încântarea, oricât 
v-aş asigura! Ştii dumneata ce-a însemnat prinţul pentru 
mine în trecut, acum vreo şase ani, ţii minte, Zâna? De 
altfel, am uitat: pe vremea aceea erai în vizită la mătuşa 
ta... N-ai să mă crezi, Pavel Alexandrovici: am fost pentru 
dânsul o îndrumătoare, o soră, o mamă! Asculta de mine ca 
un copil! Era ceva naiv, delicat şi nobil în legătura noastră, 
ceva, s-ar zice, pastoral... Nici eu nu ştiu cum s-o numesc! 
lată de ce acum îşi aminteşte cu recunoştinţă numai de casa 
mea, ce pauvre prince! * Ştii dumneata, Pavel 
Alexandrovici, poate l-ai salvat aducându-l la mine! În aceşti 
şase ani m-am gândit tot timpul la dânsul cu inima adânc 
întristată. N-ai să mă crezi: îl şi visam. Se spune că femeia 
aceea monstruoasă l-a vrăjit, l-a nenorocit. Dar dumneata l- 
ai smuls, în sfârşit, din ghearele ei! Nu, trebuie să folosim 
acest prilej şi să-l salvăm definitiv! Dar mai povesteşte-mi o 
dată cum ai izbutit să potriveşti aşa de bine lucrurile? 
Descrie-mi cât mai amănunţit în-tâlnirea voastră. Deunăzi, 
în grabă, am dat atenţie numai chestiei principale, când 
tocmai amănuntele, toate amănuntele alcătuiesc, ca să zic 
aşa, adevăratul miez al lucrurilor. Ador amănuntele; chiar 
în împrejurările cele mai importante dau atenţie în primul 
rând amănuntelor... Şi. Până ce el îşi face toaleta... 

— Toate s-au petrecut aşa cum vi le-am mai povestit, Măria 
Alexandrovna! Reluă cu plăcere vorba Mozgliakov, gata să 
le istorisească şi a zecea oară, aceasta fiind pentru dânsul o 
desfătare. Am călătorit toată noaptea, se înţelege că n-am 
închis ochii nici un pic. Vă puteţi închipui cum mă grăbeam! 


Adăugă el, adre-sându-se Zânei; cu un cuvânt, m-am certat, 
am ţipat, am cerut cai, ba chiar am făcut scandal în staţii 
din pricina cailor. Dacă ar fi să se tipărească, ar ieşi un 
adevărat poem, după gusturile de ultimă modă! Dar să 
lăsăm asta! La orele şase fix sosesc în ultima staţie, 
Ighişevo. Înfrigurat tot, nu mai vreau nici să mă încălzesc şi 
strig: aduceţi cai! Am speriat-o pe nevasta căpitanului de 
poştă care avea un copil mic. Mi se pare chiar că i-a pierit 
laptele... Un răsărit de soare încântător. Ştiţi, pulberea de 
zăpadă se împurpurează şi luceşte ca argintul! Nu mă uit la 
nimic. Cu un cuvânt, mă grăbesc ca un nebun! Caii i-am luat 
cu asalt; i-am smuls unui consilier de colegiu. Era cât pe ce 
să-l provoc la duel. Mi se spune că acum un sfert de ceasa 
plecat din staţie un prinţ, călătoreşte cu caii săi proprii şi că 
măsese acolo. Aproape nu mai ascult ce mi se spune, urc în 
trăsură şi o întind la drum puşcă. Are Fet ceva în genul 
acesta, într-o elegie7. Taman la nouă verste de oraş, chiar la 
cotitura spre pustiul Svetoziorski, îmi dau seama că se 
întâm-plase o pătăranie uimitoare. O uriaşă caleaşca zace 
răsturnată într-o rână. Vizitiul şi doi lachei stau în faţa ei 
nedumeriţi, iar din trăsura prăvălită pe-o parte ies nişte 
ţipete şi plânsete sfâşietoare. Mă gândeam să trec mai 
departe: n-ai decât să stai într-o rână, doar nu-mi eşti 
consătean! Dar a biruit omenia din mine care, după cum se 
exprimă Heine, îşi vâră nasul peste tot. Mă opresc. Eu, 
împreună cu Semion al meu şi cu vizitiul şi el suflet de rus, 
îi venim repede într-ajutor şi în felul acesta, tusşase laolaltă, 
ridicăm în sfârşit caleaşca, o punem pe roate - adică, drept 
vorbind, pe tălpici. Ne-au mai ajutat şi nişte ţărani ce cărau 
lemne la oraş şi le-am dat un bacşiş. Mă gândesc: trebuie să 
fie chiar prinţul acela! Mă uit: Dumnezeule, chiar el e, 
prinţul Gavrilă! Ce în-tâlnire! Îi strig: „Prinţe! Unchiule!” EL, 
se înţelege, aproape nici nu m-a recunoscut de la prima 
vedere; numaidecât parcă aproape m-a recunoscut... la 
această a doua vedere. Vă mărturisesc însă că chiar acum 
abia dacă îşi dă seama: cine sunt... Şi-mi închipui că mă ia 


drept altul şi nu ca ruda lui. L-am văzut acum şapte ani la 
Petersburg; şi, se înţelege, pe atunci eram un băie-ţandru. 
Mi-a rămas însă în minte; prinţul mă impresionase; dar el 
pe mine cum să mă mai ţină minte! Mă recomand; e 
încântat, mă îmbrăţişează şi între timp tremură tot de 
spaimă şi plânge, zău că plânge: am văzut asta cu ochii mei! 
Până una-alta, l-am convins la urmă să treacă în trăsurica 
mea şi măcar pentru o zi să poposească la Mordasov, pentru 
a-şi mai veni în fire şi a se mai odihni. Primeşte fără 
murmur... Mi se destăinuieşte că se duce în pustiul 
Svetoziorski, la ieromonahul Misail, pe care-l cinsteşte şi-l 
respectă; că Stepanida Matveevna (toate rudele noastre au 
auzit de dânsa, care pe mine, anul trecut, m-a gonit cu 
mătura din Duhanovo) va să zică Stepanida Matveevna asta 
a primit o scrisoare din cuprinsul căreia reiese că are la 
Moscova pe cineva pe patul de moarte: Tatăl sau fiica, nu 
ştiu bine oare anume şi nici nu mă interesează, poate că 
tatăl şi fiica împreună, ori vreun nepot pe deasupra, ocupat 
în domeniul băuturilor spirtoase... Într-un cuvânt, într-atât 
s-a zăpăcit ea, că a hotărât să-şi ia rămas bun pentru vreo 
zece zile de la prinţul ei şi a zburat în capitală ca s-o 
împodobească cu prezenţa sa. Prinţul stătu o zi-două, îşi 
încercă perucile, se pomăda, îşi căni părul, ba se apucă să-şi 
dea în cărţi (poate chiar şi în bobi); dar nu mai putu îndura 
lipsa Stepanidei Matveevna şi porunci să se înhame caii şi o 
luă spre pustiul Svetoziorski. Careva dintre ai casei, de 
teama absentei Stepanida Matveevna, îndrăzni să se 
împotrivească; dar prinţul stărui. Plecă ieri după-amiază, 
mase la Ighişevo, plecă din staţie în zori şi, chiar la cotitura 
spre ieromonahul Misail, era cât pe ce să se răstoarne cu 
trăsura drept în râpă. 11 salvez, caut să-l conving a trece 
pe la prietena noastră comună, preastimata Măria 
Alexandrovna. El spune despre dumneata că eşti cea mai 
fermecătoare dintre toate doamnele pe care le-a cunoscut 
vreodată şi iată-ne aici; iar prinţul îşi reface acum, sus, 
toaleta, cu ajutorul cameristului său pe care n-a uitat să-l ia 


cu dânsul şi pe care nu-l va uita niciodată şi în nici un caz, 
fiindcă ar prefera mai curând să moară decât să se 
înfăţişeze înaintea unor doamne fără anumite pregătiri sau, 
mai bine zis - retuşări... Asta-i toată pătărania! Eine 
allerliebste Geschichte! * 

— Ce spiritual e, Zâna! Exclamă Măria Alexandrovna după 
ce-l ascultă, ce nostim povesteşte! Dar ascultă, Paul, o 
întrebare: ia lămureşte-mă cum îţi vine rudă prinţul? Doar îi 
spui „unchiule”, nu-i aşa? 

— Zău că nu ştiu, Măria Alexandrovna, cum şi în ce fel îi 
sunt cimotie: mi se pare că-s a şaptea spiţă sau poate chiar 
una mai mult. N-am nici o vină în asta, vinovată de toate e 
numai mătuşica Aglaia Mihailovna. De altfel, mătuşica 
Aglaia Mihailovna nici n-are altceva de făcut decât să 
numere pe degete neamurile. Ea m-a şi mânat să mă duc la 
dânsul vara trecută, la Duhanovo. Mai bine se ducea 
singură! Li spun „unchiule” numai aşa, într-o doară; iar el 
îmi răspunde. Asta-i toată rudenia noastră, pe ziua de azi, în 
orice caz... 

— Dar eu adeveresc că numai unul Dumnezeu a putut să-ţi 
dea gândul a-l aduce drept la mine! Tremur când mă 
gândesc ce s-ar fi ales de bietul om, dacă ar fi nimerit la 
altcineva şi nu la mine. Păi, aici, în oraş, ar fi fost tras în 
toate părţile, rupt în bucăţi, devorat! S-ar fi azvârlit cu toţii 
pe el ca asupra unei mine de aur, ca asupra unui teren 
aurifer, ba te pomeneşti că l-ar fi şi jefuit! Nici nu-ţi 
închipui, Pavel Alexandrovici, ce oameni lacomi, meschini, 
josnici şi perfizi sunt aici... 

— Ah, Doamne, dar la cine putea să-l aducă, dacă nu la 
dumneata? Ce om eşti dumneata, Măria Alexandrovna! Se 
amestecă Nastasia Petrovna, văduva, care tocmai turna 
ceaiul în ceşti. Doar nu era să-l ducă la Anna Nikolaevna! 
Ce zici? 

— Dar de ce-o fi zăbovind atât? E chiar ciudat, spuse 
Măria Alexandrovna, sculându-se nerăbdătoare. 

+ O poveste dintre cele mai drăguţe! (Germ.). 


— Unchiul? Păi cred că are să se îmbrace acolo încă vreo 
cinci ceasuri! Afară de asta, cum îi lipseşte cu desăvârşire 
memoria, se prea poate să fi uitat că a sosit în vizită la 
dumneata. E un om uimitor, Măria Alexandrovna. 

— Dar isprăveşte odată, te rog, ce tot îndrugi? 

— Ba de loc, Măria Alexandrovna, nu spun decât adevărul 
gol-goluţ! Nici măcar nu e om ca toţi oamenii, ci-i pe 
jumătate plăsmuit! Dumneata nu l-ai văzut de şase ani, iar 
eu - de o oră. E pe jumătate cadavru! Nu e decât amintirea 
unui om; au uitat să-l înmormânteze! Are ochii puşi, 
picioare de plută, tot trupul i-i pe arcuri şi vorbeşte tot cu 
ajutorul arcurilor. 

— Doamne, ce uşuratic eşti, cum poţi să vorbeşti aşa? 
Izbucneşte Măria Alexandrovna, luându-şi o înfăţişare 
severă. Şi cum de nu ţi-e ruşine, om tânăr, rudă, să te 
pronunţi astfel despre bătrânelul acesta stimabil! Ce să zic 
de bunătatea lui neasemuită? Şi glasul ei căpătă o intonaţie 
impresionantă. Aminteşte-ţi numai că ele o rămăşiţă, ca să 
zic aşa, o părticică din aristocrația noastră. Prietene, mon 
ami! Înţeleg că eşti fluşturatic din pricina nu ştiu căror idei 
noi, despre care trăncăneşti fără încetare. Dar, 
Dumnezeule! Nu sunt nici eu străină de ideile astea noi 1 
Pricep că temelia tuturor acestor tendinţe este nobilă şi 
cinstită. Simt că în ideile acestea noi există chiar ceva 
înălţător; dar toate acestea nu mă împiedică să văd şi 
aspectul direct, practic, ca să zic aşa, al problemei. Am trăit 
pe lumea asta, am văzut mai multe decât dumneata şi, în 
sfârşit, sunt mamă, în timp ce dumneata eşti încă tânăr! El 
e un bătrânel şi de aceea pare caraghios în ochii noştri! Mai 
mult: data trecută spuneai chiar că ai de gând să dai 
libertate ţăranilor dumitale, pentru că trebuie, cică, totuşi, 
să se facă ceva şi pentru veacul nostru. Dar toate astea se 
datorează faptului că prea ţi-ai îmbâcsit capul tot citindu-l 
pe Shakespeare al dumitale! 8 Crede-mă, Pavel 
Alexandrovici, Shakespeare al vostru şi-a trăit de mult 
traiul şi, dacă ar învia, cu toată deşteptăciunea lui, n-ar 


pricepe nici o iotă din viaţa noastră! Dacă mai avem ceva 
într-adevăr cavaleresc şi măreț în societatea contemporană, 
apoi numai în păturile înalte. Un prinţ rămâne prinţ chiar 
dacă-l îmbraci într-un sac; chiar şi într-o cocioabă, va arăta 
ca într-un palat! In schimb, bărbatul Nataliei Dmitrievna, 
chit că şi-a ridicat ditai palatul, oricum, nu-i decât soţul 
Nataliei Dmitrievna şi nimic mai mult! Chiar şi Natalia 
Dmitrievna, dacă s-ar împodobi cu cincizeci de crinoline, 
rămâne tot vechea Natalia Dmitrievna şi nu va creşte în 
ochii nimănui! Şi dumneata eşti într-o măsură un 
reprezentant al păturilor de sus, fiindcă te tragi din ele. Eu 
de asemenea mă socot înrudită cu ele şi netrebnic e puiul 
care-şi mân-jeşte cuibul! Odată şi odată ai să ajungi a 
înţelege toate astea mai bine decât mine, mon cher Paul * şi 
atunci o să-l dai uitării pe Shakespeare al dumitale. Ţi-o 
prezic eu. Sunt convinsă că nici acum nu eşti sincer şi 
cochetezi numai cu moda. Dar m-am luat cu vorba. Rămâi 
aici, mon cher Paul; iar eu mă duc până sus să aflu ce-i cu 
prinţul. Poate că are nevoie de ceva şi cu slugile astea ale 
mele. 

Şi Măria Alexandrovna ieşi grabnic din odaie, amintindu-şi 
de slugile sale. 

— Am impresia că Măria Alexandrovna e foarte bucuroasă 
că prinţul n-a încăput pe mâna filfizoanei aceleia de Anna 
Nikolaevna. Şi doar susţinea mereu că-i e rudă! Ce-o mai fi 
plesnind acum de necaz! Remarcă Nastasia Petrovna. 
Văzând însă că nu-i răspunde nimeni, doamna Zeablova se 
uită la Zână şi la Pavel Alexandrovici, îşi dădu numaidecât 
seama şi ieşi din odaie, ca şi cum ar fi avut treabă. De altfel, 
se revanşă pe loc, oprindu-se lângă uşă ca să tragă cu 
urechea. 

În aceeaşi clipă, Pavel Alexandrovici se întoarse spre Zâna. 
Era grozav de tulburat; vocea îi tremura. 

— Zinaida Afanasievna, nu eşti supărată pe mine? Rosti el 
cu un aer sfios şi rugător. 


— Pe dumneata? De ce? Spuse Zâna, ridicând spre dânsul 
ochii săi minunaţi şi roşind uşor. 

— Pentru că am sosit prea devreme, Zinaida Afanasievna? 
N-am mai putut răbda, n-am fost în stare să aştept încă 
două săptămâni... Mi-ai apărut chiar şi în vis. Am venit în 
zbor, ca să-mi aflu soarta... Dar eşti încruntată, te-am 
supărat! Oare nici acum n-o să aflu ceva hotărâtor? 

Într-adevăr, Zinaida se încruntase. 

— Mă aşteptam să-mi vorbeşti despre asta, îi răspunse ea, 
lăsând din nou ochii în pământ, cu glas ferm şi sever, în care 
însă se ghicea ciuda. Dar fiindcă aşteptarea asta a fost 
pentru mine un chin, cu cât s-a isprăvit mai repede, cu atât 
mai bine. Iarăşi pretinzi, adică îmi ceri un răspuns. Dă-mi 
voie să ţi-l repet, fiindcă răspunsul meu e acelaşi ca şi cel de 
mai înainte: aşteaptă! Îţi repet, nu m-am hotărât încă şi nu- 
ţi pot făgădui ceva cu anasâna, 

* Dragul meu Paul (fr.). 

Pavel Alexandrovici. Dar ca sa te liniştesc, adaug că 
refuzul nu e încă definitiv. Dar bagă de seamă: dându-ţi 
acum unele nădejdi în vederea unei hotărâri favorabile, o 
fac numai fiindcă sunt îngăduitoare faţă de neliniştea şi de 
nerăbdarea dumitale. Îţi repet, vreau să rămân cu 
desăvârşire liberă pe decizia mea; şi dacă până la urmă am 
să-ţi spun că nu-s de acord, să nu mă învinuieşti de a-ţi fi 
dat speranţe. Deci ţine minte asta! 

— Dar ce-i asta, ce-i asta! Exclamă Mozgliakov cu glas 
jalnic. Asta înseamnă oare speranţă? Pot trage vreo nădejde 
cât de mică după cuvintele dumitale, Zinaida Afanasievna? 

— Nu uita tot ce ţi-am spus şi înţelege ce doreşti. Treaba 
dumitale! Eu însă nu mai adaug nimic. Nu te refuz încă, îţi 
spun numai: aşteaptă! Dar, îţi repet, îmi rezerv în întregime 
dreptul de a te refuza, dacă o să-mi vină cheful. Îţi mai 
atrag atenţia asupra unui lucru, Pavel Alexandrovici: dacă 
ai sosit înainte de termenul stabilit pentru răspuns ca să 
acţionezi pe căi ocolite, bi-zuindu-te pe un sprijin dinafară, 
de pildă, chiar şi pe influenţa mămăicăi, ţi-ai greşit foarte 


tare socotelile. În cazul acesta, am să te refuz de-a dreptul, 
m-auzi? Dar deocamdată, destul! Şi te rog să nu-mi mai 
pomeneşti nici o vorbă până la termenul hotărât. 

Tot discursul acesta fu rostit sec, ferm, fără şovâăială: parcă 
fusese învăţat dinainte. Musiu Paul îşi dădu seama că 
pierduse partida. În clipa aceea se întoarse Măria 
Alexandrovna; iar după ea, aproape numaidecât şi doamna 
Zeablova. 

— Mi se pare că acuşi coboară şi el, Zâna! Nastasia 
Petrovna, opăreşte repede ceai proaspăt! Măria 
Alexandrovna. Era uşor tulburată. 

— Anna Nikolaevna a şi trimis să afle veşti. Aniutka ei a 
alergat până aici, la bucătărie şi a întrebat: ce şi cum? Ce 
furioasă o fi acuma! Anunţă Nastasia Petrovna repezindu-se 
la samovar. 

— Ce mă priveşte pe mine! Îi răspunse peste umăr Măria 
Alexandrovna. Parcă mă interesează să aflu ce gândeşte 
Anna Nikolaevna! Crede-mă că n-am să trimit pe nimeni la 
dânsa la bucătărie. Mă mir, zău că mă şi mir de ce mă socoti 
duşmanca bietei Anna Nikolaevna şi nu numai dumneata, ci 
toţi ceilalţi din oraş? Am să te iau martor pe dumneata, 
Pavel Alexandrovici I Ne cunoşti pe amândouă, de ce să-i fiu 
eu duşmancă? Pentru întâietate? Dar mă lasă rece 
întâietatea asta. Las' să fie ea în frunte! Sunt gata să mă 
duc cea dintâi la dânsa, ca s-o felicit pen-! tru întâietatea ei. 
Şi, la urma urmei, toate acestea-s nedrepte. Eu îi iau 
apărarea, sunt datoare să-i iau apărarea! Lumea o bârfeşte! 
De ce tăbărâţi toţi asupra ei? E tânără, îi plac gătelile « - 
oare pentru asta? Dar după mine, e mai bine să-ţi placă 
gătelile decât altceva, ca Nataliei Dmitrievna, căreia îi plac 
nişte lucruri pe care nici nu le poţi numi. Oare pentru că 
Anna Nikolaevna umblă mereu în vizite şi nu poate sta 
acasă? Dar, Dumnezeule! Ea n-are nici un fel de cultură şi, 
desigur, îi vine greu să deschidă, de pildă, o carte, sau să se 
ocupe de altceva două minute în şir. Cochetează şi aruncă 
ocheade de la fereastră tuturor trecătorilor de pe stradă. 


Dar de ce o asigură toată lumea că-i drăguță, când - afară 
de culoarea albă a feţei - n-are nimic altceva? Ie face să 
râzi când dansează - sunt de acord! Dar de ce i se dau 
asigurări că dansează minunat polca? Poartă nişte pălării şi 
găteli imposibile; dar ce vină are ea că Dumnezeu n-a 
înzestrat-o cu gust, ci, dimpotrivă, a făcut-o atât de 
credulă? E de ajuns s-o asiguri că-i frumos a-ţi prinde în păr 
o hârtie de bomboane, ca ea să şi-o pună. E bârfitoare, dar 
aşa-s obiceiurile pe la noi; cine nu cleveteşte aici? O 
vizitează Sugşilov, cel cu favoriţi şi dimineaţa şi seara, 
aproape şi noaptea. Ah, Dumnezeule! Ba bine că nu, dacă 
bărbatu-său a jucat cărţi până la cinci dimineaţa! Şi apoi, 
găseşti aici atâtea exemple proaste! Dar, la urma urmei, 
asta poate fi şi o calomnie. Într-un cuvânt, totdeauna, chiar 
totdeauna, sunt gata să-i iau apărarea!... Dar, Doamne! 
lată-l pe prinţ! Ele, el! Îl recunosc! Îl recunosc dintr-o mie! 
În sfârşit, vă văd, mon prince! Exclamă Măria Alexandrovna 
şi se repezi în întâmpinarea prinţului care intra. 

CAPITOLUL IV. 

De la cea dintâi privire fugară n-aţi spune de loc că prinţul 
acesta e bătrân şi numai după ce vă uitaţi la dânsul de 
aproape şi mai cu atenţie, vă daţi seama că-i un soi de 
cadavru pe arcuri. S-au folosit toate mijloacele artistice ca 
să se travestească această mumie într-un tânăr. Peruca, 
favoriţii, mustaţa şi bărbuţa - toate uimitoare şi de cea mai 
minunată culoare neagră - îi acoperă jumătate din obraz. 
Faţa i-i dată cu alb şi cu roşu, cu o deosebită iscusinţă şi 
aproape n-are zbârcituri. Unde au dispărut? Nu se ştie. E 
îmbrăcat după ultima modă: parcă ar fi ieşit dintr-un jurnai 
de mode. Poartă un soi de veston sau ceva asemănător, zău 
că nu ştiu bine ce anume, dar ceva extrem de modern şi la 
zi, lansat pentru vizitele de dimineaţă. Mănuşile, cravata, 
vesta, cămaşa şi toate celelalte sunt de o prospeţime 
sclipitoare şi de un gust ales. Prinţul şchioapătă niţeluş, dar 
o face cu atâta abilitate, ca şi cum asta ar intra în cerinţele 
modei. Poartă monoclu, exact la ochiul care şi aşa e de 


sticlă. Prinţul e îmbibat tot de parfum, în timp ce vorbeşte, 
tărăgănează într-un anumit fel unele cuvinte - poate din 
slăbiciune bătrânească sau fiindcă are dantura falsă, ori ca 
să-şi dea mai multă importanţă. Unele silabe le pronunţă 
deosebit de dulceag, accentuând mai mult litera e. Da iese 
la dânsul ca un dde, însă ceva mai lânced. În manierele lui 
are un aer de nepăsare, însuşit în decursul întregii sale vieţi 
ca om de lume. Dar îndeobşte, dacă s-a şi păstrat ceva în el 
din viaţa de odinioară a omului de lume, a rămas sub o 
formă inconştientă, ca un fel de vagă amintire, sub 
înfăţişarea unui trecut trăit şi apus, pe care, vai! Nu-l mai 
pot învia nici un fel de produse cosmetice, nici corsetele, 
nici parfumurile şi nici coaforii. De aceea, am face mai bine 
dacă am recunoaşte din capul locului că bătrânelul, chiar 
dacă nu s-a ramolit de tot, şi-a pierdut însă demult memoria 
şi mereu se poticneşte, se repetă, ba chiar deraiază. Îţi 
trebuie chiar o anumită îndemânare ca să poţi sta de vorbă 
cu dânsul. Dar Măria Alexandrovna se bizuie pe sine şi, la 
vederea prinţului, cade într-un desăvârşit extaz. 

— Dar nu te-ai schimbat de loc, absolut de loc! Exclamă ea 
şi, apucând musafirul de amândouă mâinile, îl aşeză într-un 
fotoliu comod. Ia loc, ia loc, prinţe! Şase ani, şase ani în şir 
nu ne-am văzut şi în tot răstimpul acesta nu mi-ai trimis o 
scrisoare, nici un rând măcar! O, cât de vinovat eşti faţă de 
mine, prinţe! Cât de supărată eram pe dumneata, mon cher 
prince! Dar să se aducă ceaiul! Ceaiul! Doamne! Nastasia 
Petrovna, adă ceaiul! 

— Mulţumesc, mul-ţu-mesc, scu-za-ţi-mă, rosti peltic 
prinţul (am uitat să spun că prinţul e puţin peltic; dar ai 
zice că şi asta o face conform modei). Scuzaţi-mă şi, 
închipuţi-vă, încă de anul trecut vroiam ne” a-pă-rat să trec 
pe aici, adăugă el, cercetând cu lomionul odaia. Dar m-au 
speriat unii; se spunea că pe-aici a fost ho-le-ră... 

— Nu, prinţe, n-a fost holeră pe la noi, spuse Măria 
Alexandrovna. 

— Aici a bântuit o epizootie, unchiule! Adăugă Mozgliakov, 


Vrând să iasă în evidenţă. Măria Alexandrovna îl măsură cu 
o privire severă. 

— Ei da, epizootie sau ceva în felul acesta... De aceea am 
şi rămas acasă. Ei, dar ce mai face soţul dumitale, draga 
mea Anna Nikolaevna? Tot cu procu-ratura lui? 

— N-nu, prinţe, răspunse Măria Alexandrovna, bâlbâindu- 
se niţeluş. Soţul meu nu-i pro-cu-ror... 

— Pariez că unchiul s-a încurcat şi vă ia drept Anna 
Nikolaevna! Exclamă abil Mozgliakov, dar se opri 
numaidecât, băgând de seamă că şi fără aceste lămuriri 
Măria Alexandrovna era destul de enervată. 

— Ei da, da, Anna Nikolaevna şi... Şi... (uit mereu!). Ei da, 
Antipovna, exact, Antipovna, adeveri prinţul. 

— N-nu prinţe, eşti foarte greşit, spuse Măria 
Alexandrovna cu un zâmbet amar. Nu-s de loc Anna 
Nikolaevna şi, mărturisesc, nu mă aşteptam de fel că n-o să 
mă recunoşti! Mă faci să mă mir, prinţe! Sunt fosta dumitale 
amică, Măria Alexandrovna Moskaleva. Iţi aminteşti, prinţe, 
de Măria Alexandrovna... 

— Măria A-le-xandrovna! Închipuieşte-ţi! Şi eu credeam că 
dumneata eşti (cum îi zice) - ei da! Anna Vasilievna... Cest 
de-licieux! * înseamnă că am nimerit în altă parte. Iar eu 
credeam, prietene, că mă duci chiar la Anna Matveevna de 
care spuneam. Cest charmant! * De altfel, mi se întâmplă 
des... Nimeresc adesea în altă parte. In genere, sunt 
mulţumit, sunt totdeauna mulţumit, orice s-ar întâmpla. Va 
să zică dumneata nu eşti Nastasia Va-si-lievna? Interesant... 

— Măria Alexandrovna, prinţe, Măria Alexandrovna! O, cât 
eşti de vinovat faţă de mine! Să uiţi prietena cea mai bună, 
cea mai bună! 

— Ei, da, cea mai bună prietenă... Pardon, pardon! Rosti 
peltic prinţul, cu ochii la Zână. 

— Iar asta e fiica mea, Zâna. Nu vă cunoaşteţi încă, prinţe. 
Nu era aici pe vremea când ai fost la noi, îţi aminteşti în ce 
an? 


— E fiica dumitale! Charmante, charmante/*bolborosi 
prinţul, uitându-se avid prin lomion la Zână. Mais quelle 
beaute/*şopti el, vădit uluit. 

* E delicios! (Fr.) * E fermecător 1 (Fr.) +* Fermecătoare, 
fermecătoare 1 (Fr.) +0* Dar ce frumuseţe! (Fr.) 

— Serveşte ceaiul, prinţe, îl îndemnă Măria Alexandrovna, 
atrăgând atenţia prinţului asupra feciorului în casă, un 
băiat care stătea în faţa lui cu tava în mâini. Prinţul luă o 
ceaşcă şi rămase cu ochii ţintă la băiat, care avea obrăjori 
bucălaţi şi rumeni. 

— A-a-a, e băiatul dumitale? Spuse el. Ce băieţaş dră- 
guţ... Şi-i-i, probabil, se poar-tă... Frumos? 

— Dar, prinţe, se grăbi să-l întrerupă Măria Alexandrovna, 
am auzit de groaznica întâmplare! Mărturisesc, nu-mi 
puteam veni în fire de spaimă... Nu te-ai lovit? Ai grijă! Nu 
se pot neglija asemenea lucruri... 

— M-a răsturnat! M-a răsturnat! Vizitiul! Izbucni prinţul 
cu deosebită însufleţire. Credeam că a sosit sfârşitul lumii 
sau ceva în genul acesta şi, recunosc, m-am speriat atât de 
tare, încât, Doamne iartă-mă, m-am pierdut de tot cu firea! 
Nu mă aşteptam, nu mă aş-teptam! De loc nu mă aş- 
teptam! Şi de toate e vinovat numai le-o-fil, vizitiul meu! Mă 
bizui în totul pe tine, prietene: dă poruncă şi cercetează 
bine. Sunt convins că a încercat să a-ten-teze la viaţa mea. 

— Bine, bine, unchiule! Răspunse Pavel Alexandrovici, am 
să cercetez totul! Numai ascultă, unchiule! Iartă-l de data 
asta! Ce zici? 

— Pentru nimic în lume nu-l iert! Sunt sigur că a atentat la 
viaţa mea! El şi Lavrenti, pe care l-am lăsat acasă. 
Închipuieşte-ţi: a prins, vezi dumneata, nu ştiu ce idei noi! 
S-a iscat la dânsul un soi de împotrivire... Cu un cuvânt: 
comunist în toată regula! Mi-e şi frică să mai dau ochii cu 
el! 

— Ah, ce adevăr ai rostit, prinţe! Exclamă Maria 
Alexandrovna. Nu m-ai crede dacă ţi-aş spune cât sufăr eu 
însămi din pricina slugilor ăstora josnice şi netrebnice! 


Imaginează-ţi, am schimbat doi dintre servitorii mei şi, 
mărturisesc, sunt atât de proşti, încât nici mai mult, nici mai 
puţin, mă lupt cu dânşii de dimineaţă până seara. Nici nu-ţi 
închipui cât sunt de proşti, prinţe! 

— Ei da, ei da! Dar, vă mărturisesc, îmi place chiar când 
un lacheu este oarecum prost, observă prinţul, care, ca toţi 
bătrânii, e bucuros când flecăreala lui e ascultată cu 
oarecare umilinţă; unui lacheu asta îi stă oarecum bine şi se 
socoteşte chiar ca o calitate a lui - să fie sincer şi prost. Se 
înţelege, numai în anumite ca-zuri. Asta îi dă parcă mai 
multă ţi-nută, obrazul îi capătă o anumită solemnitate; cu 
un cuvânt, e mai cuviincios, iar eu pretind înainte de toate 
unui servitor să fie cu-vi-in-cios. Iată, îl am pe Te-renti. Îl ţii 
minte, prietene, pe Te-renti? Cum m-am uitat la el, i-am şi 
prezis de la început: ţi-e dat să fii lacheu! E fe-no-me-nal de 
prost! Se uită ca viţelul la poarta nouă! Dar câtă ţi-nu-tă, 
câtă solemnitate! Are mărul lui Adam, aşa, roz-deschis! Ei, 
dar cravata albă şi uniforma de gală fac efect. M-am legat 
de el din tot sufletul. Uneori mă uit la dânsul şi nu-mi pot 
lua ochii: are un aer important, de parcă ar scrie o 
disertaţie! Într-un cuvânt, juri că-i filosoful german Kant 
sau, mai precis, un curcan gras, bine hrănit. Cu adevărat 
comune ii faut pentru un slujitor! 

Măria Alexandrovna hohoti de râs încântată la culme, ba 
chiar bătu din palme. Pavel Alexandrovici îi ţinu isonul, din 
toată inima: unchiul îl amuza nespus. Nastasia Petrovna 
izbucni şi ea în râs. Până şi Zâna zâmbi. 

— Dar ce umor, câtă voioşie, cât spirit ai, prinţe! Exclamă 
Măria Alexandrovna. Ce însuşire prețioasă, să observi 
trăsătura cea mai fină, cea mai amuzantă!... Şi să dispari 
din societate, să te închizi cinci ani în şir! Cu asemenea 
talent! Dar ai fi putut să scrii, prinţe! Ai fi putut fiun al 
doilea Fonvizin, Griboedov, Gogol... 

— Ei da, ei da! Spuse prinţul foarte mulţumit, aş putea îi... 
Şi, ştiţi, înainte vreme eram deosebit de spiritual. Am scris 


chiar un vo-de-vil pentru scenă... Erau acolo câteva cuplete 
încân-tă-toare! De altfel, n-a fost jucat niciodată... 

— Ah, cât ar fi de drăguţ să-l putem citi! Şi ştii, Zâna, 
tocmai acum ar fi cât se poate de nimerit! La noi se 
pregăteşte o piesă pentru o donaţie patriotică, prinţe, în 
folosul răniților... Ce bun ar fi vodevilul dumitale! 

— Sigur! Sunt gata să-l scriu din nou... de altfel, l-am ui-tat 
cu desăvârşire. Dar, îmi amintesc, erau acolo două-trei 
calambururi aşa de bune, că... (şi prinţul îşi sărută vârful 
degetelor). Şi, în general, pe vremea când eram în 
străinătate, produceam o a-de-vă-rată fu-roa-re. Îl ţin minte 
pe lordul Byron. Eram prieteni. Dansa încântător 
cracoveacul la congresul de la Viena. 

— Lordul Byron, unchiule! lartă-mă, unchiule, ce spui? 

— Ei da, lordul Byron. Sau poate că nu era lordul Byron, ci 
altcineva. Chiar aşa, nu lordul Byron, ci un polonez! Acum 
îmi amintesc perfect. Şi era straşnic de o-ri-gi-nal polonezul 
ăsta; s-a dat drept conte şi pe urmă s-a dovedit că era un 
birtaş. Dar dansa în-cân-tă-tor cracoveacul şi până la urmă 
şi-a rupt un picior. Cu prilejul acela am compus şi nişte 
versuri: 

Cracoveacul a dansat Polonezul avântat... 

Insă mai departe... Mai departe uite că nu-mi mai 
amintesc... 

Dar când i-a făcut piciorul pac, S-a lăsat de cracoveac. ' 

— Aşa o fi, unchiule? Izbucni Mozgliakov, din ce în ce mai 
însufleţit. 

— Mi se pare că-i aşa, prietene, răspunse prinţul, sau ceva 
a-se-mănător. De altfel, poate nici nu-i aşa, ştiu doar că au 
fost nişte versuri foarte reuşite... În general, am mai uitat 
unele întâm-plări. Asta fiindcă sunt foarte ocupat. 

— Dar spune, prinţe, cu ce te-ai ocupat în tot timpul 
izolării dumitale? Se interesă Măria Alexandrovna. M-am 
gândit atât de des la dumneata, mon cher prince, încât, 
mărturisesc, de data asta ard de nerăbdare să aflu toate 
acestea mai în amănunt... 


— Cu ce m-am ocupat? Ei, în general, ştiţi, am multe 
preocupări. Uneori, mă odihnesc, alteori, ştiţi, mă plimb, îmi 
imaginez tot soiul de lucruri... 

— Dumneata, unchiule, ai pesemne o imaginaţie bogată? 

— Extrem de bogată, dragul meu! Uneori îmi închipui 
asemenea lucruri, că pe urmă mă mir eu însumi de mine. 
Când eram la Kaduev... Apropo! Mi se pare că tu ai fost 
viceguvernator la Kaduev? 

— Eu, unchiule? Ilartă-mă, ce tot spui! Exclamă Pavel 
Alexandrovici. 

— Închipuieşte-ţi, prietene! Eu te-am luat tot timpul drept 
viceguvernator şi mă tot gândesc: de ce oare s-o fi schimbat 
parcă la fa-a-ţă, aşa, deodată?... Acela, ştii, era chi-peş, 
inteligent. De-o-sebit de inteligent era şi com-pu-nea mereu 
versuri pentru diverse ocazia. Semăna puţin, aşa dintr-o 
parte cu un rigă de caro... 

— Nu, prinţe, îl întrerupse Măria Alexandrovna, îţi jur, te 
distrugi cu asemenea viaţă! Să te izolezi cinci ani de zile în 
singurătate, să nu vezi pe nimeni, să nu auzi nimic! Eşti un 
om pierdut, prinţe! Întreabă pe oricine dintre devotați şi 
fiecare are să-ţi spună că eşti un om pierdut! 

— Oare? Se miră părinţul. 

— Te asigur; ţi-o spun ca prietenă, ca soră! Ţi-o spun 
fiindcă-mi eşti drag, fiindcă amintirea trecutului e sfântă 
pentru mine! Ce-aş câştiga să fiu făţarnică? Nu, dumneata 
trebuie să-ţi schimbi viaţa cu totul, altminteri o să cazi la 
pat, o să te secătu-isşti, o să mori... 

— Ah, Doamne! Oare am să mor aşa de curând? Izbucni 
prinţul speriat, şi, imaginează-ţi, ai ghicit: amarnic mă mai 
chinuiesc hemoroizii, mai ales în ultima vreme... Şi, 
îndeobşte, crizele sunt însoţite de nişte simptome ui-mi- 
toare... (o să vi le descriu foarte amănunţit). In primul 
rând... 

— Unchiule, ai să povesteşti altă dată, se amestecă Pavel 
Alexandrovici, iar deocamdată... Oare nu-i timpul să 
plecăm? 


— Ei da! Poate altă dată. Poate nu-i atât de interesant să 
asculţi, înţeleg acum... Totuşi, e o boală extrem de curioasă. 
Există diverse episoade... Să-mi aminteşti, prietene, am să- 
ţi povestesc diseară un caz în a-mă-nunt... 

— Dar ascultă, prinţe, ar trebui să încerci a te trata în 
străinătate, îl întrerupse a doua oară Măria Alexandrovna. 

— In străinătate! Ei da, ei da! Am să plec neapărat în 
străinătate, îmi amintesc, când am fost peste graniţă prin 
anii douăzeci, era acolo te-ri-bil de vesel. Cât pe ce să mă 
însor cu o vicontesă, o franţuzoaică. Eram pe atunci 
îndrăgostit lulea şi vroiam să-i închin ei întreaga mea viaţă. 
Dar nu m-am însurat eu, ci altul. Şi ce întâmplare curioasă! 
Am lipsit numai două ceasuri şi a triumfat altul, un baron 
neamţ; mai târziu, ela stat câtăva vreme la casa de nebuni. 

— Dar, cher prince, tocmai spuneam că trebuie să te 
gândeşti serios la sănătatea dumitale. In străinătate sunt 
nişte medici grozavi... Afară de asta, contează mult însăşi 
schimbarea felului de viaţă! Hotărât, trebuie să părăseşti, 
măcar pentru o bucată de vreme, Duhanovo-ul dumitale. 

— Ne-a-părat! M-am hotărât de mult şi, ştiţi, am de gând 
să mă tratez cu hi-dro-patie. 

— Hidropatie? 

— Hidropatie. M-am mai tratat odată cu hi-dro-patie. Eram 
într-o staţiune balneară. Se afla acolo şi o cucoană din 
Moscova, i-am uitat numele, o femeie extrem de poetică, de 
vreo şaptezeci de ani. Cu ea se mai găsea şi fiică-sa, de vreo 
cincizeci de ani, văduvă, cu albeaţă pe un ochi. Şiea maică 
nu vorbea în versuri. 

Apoi s-a mai petrecut cu dânsa şi o întâmplare ne-fe-ri-ci- 
tă, s-a înfuriat pe o slujnică şi a ucis-o: pentru asta a fost 
judecată. Ei, s-au gândit ele să mă vindece cu apă. 
Mărturisesc că nu sufeream de nimic, dar ele s-au legat de 
mine: „Iratează-te şi tratează-te!” Eu, din delicateţe, am 
început să beau apă; îmi zic: poate are să-mi fie într-adevăr 
mai bine. Beau-beau, beau-beau... Am băut o cascadă 
întreagă şi, ştiţi, hidropatia asta e un lucru folositor şi mi-a 


făcut grozav de bine, aşa că, dacă până la urmă nu m-aş fi 
îmbolnăvit, vă asigur că aş fi fost perfect sănătos... 

— lată o concluzie perfect justă, unchiule! Spune, 
unchiule, ai studiat logica? 

— Doamne! Ce întrebări pui 1 îi tăie vorba cu severitate 
Măria Alexandrovna, scandalizată foc. 

— Am studiat, prietene, dar foarte demult. Am studiat şi 
filosofia în Germania, am urmat cursul complet, numai că 
am uitat totul cu desăvârşire, chiar atunci, pe loc9. Dar... 
Vă mărturisesc... M-aţi speriat aşa de rău cu bolile astea, 
că... Tare m-am indispus. Ei, mă întorc îndată... 

— Unde te duci, prinţe? Izbucni mirată Măria 
Alexandrovna. 

— Îndată, îndată... Numai să-mi notez un gând nou... au 
re-voir *... 

— Ce ziceţi de el? Exclamă Pavel Alexandrovici şi râse în 
hohote. 

Măria Alexandrovna îşi ieşi din sărite. 

— Nu înţeleg, zău că nu înţeleg de ce râzi! Începu ea cu 
aprindere. Să râzi de un bătrânel onorabil şi încă rudă, să-ţi 
baţi joc de fiecare cuvânt al lui, profitând de bunătatea sa 
îngerească. Am roşit pentru dumneata, Pavel Alexandrovici! 
Dar spune, de ce-i caraghios, după părerea dumitale? Eu n- 
am găsit nimic caraghios într-însul. 

— Că nu recunoaşte oamenii, că vorbeşte uneori vrute şi 
nevrute! 

— Dar acestea-s consecinţele vieţii sale îngrozitoare, ale 
înfiorătoarei întemniţări timp de cinci ani, sub 
supravegherea femeii aceleia infernale. Trebuie să-l 
compătimeşti, nu să-ţi râzi de dânsul. Nu m-a recunoscut 
nici pe mine; singur ai fost martor. Asta, ca să zic aşa, e 
strigător la cer! Hotărât, trebuie salvat! I-am propus 

* La revedere (fr.). 

Să plecăm în străinătate, numai în nădejdea că poate o va 
părăsi pe... Precupeaţa aceea! 


— Ştii ceva, Măria Alexandrovna? Trebuie însurat! 
Exclamă Pavel Alexandrovici. 

— lar! Pe deasupra eşti şi incorigibil, musiu Mozgliakov. 

— Nu, Măria Alexandrovna, nu! De data asta vorbesc 
absolut serios! De ce să nu-l însurăm? E şi asta o idee! Cest 
une idee comme une autre! * Cu ce-i poate dăuna, spune, 
mă rog? Dimpotrivă, se află în asemenea situaţie, încât o 
măsură ca asta nu-l poate decât salva! După lege, se mai 
poate însura. În primul rând, va fi scăpat de pezevenchea 
ceea (scuză-mi expresia). In al doilea rând şi cel mai 
important, închipuieşte-ţi că are să-şi aleagă o fată sau şi 
mai bine, o văduvă, drăguță, bună, deşteaptă, delicată şi 
mai ales săracă, care o să-l îngrijească ca o fiică şi are să 
înţeleagă că bătrânul a săvârşit un act de binefacere, 
numind-o soţia sa. Şi ce-i trebuie lui mai mult decât o fiinţă 
apropiată, sinceră, un suflet nobil care să fie în permanenţă 
pe lângă dânsul în locul acestei... Muieri? Se înţelege că 
trebuie să fie frumuşică, fiindcă unchiului îi plac femeile 
frumuşele. Aţi băgat de seamă cum o fixa pe Zinaida 
Afanasievna? 

— Şi unde să-şi găsească asemenea mireasă? Întrebă 
Nastasia Petrovna, care asculta toată numai ochi şi urechi. 

— Ai spus-o chiar dumneata! Păi şi dumneata ai fi bună, 
dacă ai dori! Dă-mi voie să te întreb: de ce n-ai fi potrivită 
ca mireasă pentru prinţ? În primul rând, eşti frumuşică; în 
al doilea 

— Văduvă; în al treilea - ai suflet nobil; în al patrulea - eşti 
săracă (pentru că într-adevăr nu eşti avută); şi, în al cincilea 
rând, eşti o doamnă foarte înţeleaptă, prin urmare ai să-l 
iubeşti, îl vei ţine în puf, ai s-o dai afară în pumni pe 
cucoana ceea, ai să-l duci în străinătate, ai să-l hrăneşti cu 
gris cu lapte şi bomboane 

— Şi toate acestea până în clipa când va părăsi lumea 
noastră trecătoare, ceea ce se poate întâmpla exact peste 
un an sau peste două luni şi jumătate. Şi atunci dumneata 
rămâi prinţesă, văduvă, bogătaşă şi, drept recompensă 


pentru curajul dumitale, te măriţi cu un marchiz sau cu un 
general intendent! Cest joii*, nu-i aşa? 

— Tii, Doamne! Dar eu cred că chiar m-aş fi îndrăgostit de 
dânsul, drăguţul, dacă mi-ar cere mâna! Izbucni doamna 
Zeablova 

* Tdeea asta nu e mai rea decât altele! (Fr.) + E frumos 
(fr.). 

par şi îi scăpărară ochii negri, expresivi... Numai că 
toate astea-s prostii! 

— Prostii? Vrei să nu fie prostii? Roagă-mă frumos şi după 
aceea să-mi tai capul dacă n-ai să ajungi chiar azi logodnica 
lui! Păi nu-i nimic mai uşor decât să-l îndupleci ori să-l 
ademeneşti pe unchiul să facă ceva! La toate răspunde: „Ei 
da, ei da!” Ai auzit şi dumneata. O să-l însurăm aşa, că nici 
n-are să-şi dea seama. S-ar putea să-l păcălim şi să-l 
însurăm; dar, mă rog, o facem doar pentru binele lui!... 
Dumneata, Nastasia Petrovna, mai bine te-ai găti niţel, 
pentru orice eventualitate. 

Entuziasmul lui musiu Mozgliakov se prefăcu în frenezie. 
Doamnei Zeablova, oricât ar fi de cumpănită, îi lăsa totuşi 
gura apă. 

— Ştiu şi fără dumneata că azi arăt ca o cenuşăreasă, 
răspunse ea. M-am delăsat cu totul; de mult nu-mi mai fac 
iluzii. De aceea am şi ajuns ca madame Gribousier... Dar ce, 
arăt într-adevăr ca o bucătăreasă? 

Intre timp, Măria Alexandrovna stătea cu o expresie 
stranie pe figură. Nu greşesc afirmând că ea ascultase 
ciudata propunere a lui Pavel Alexandrovici cu un soi de 
spaimă, perplexă parcă... In cele din urmă îşi veni în fire. 

— Toate acestea, să zicem, ar fi foarte bune; dar în fond 
sunt absurde şi ridicole şi, mai ales, cu totul nelalocul lor, îl 
întrerupse ea tăios pe Mozgliakov. 

— Dar de ce, buna mea Măria Alexandrovna, de ce toate 
acestea sunt absurde şi nelalocul lor? 

— Din mai multe motive şi mai ales pentru că vă aflaţi în 
casa mea, pentru că prinţul e oaspetele meu şi n-am să 


permit nimănui să uite respectul ce-l datorează casei mele. 
lau vorbele dumitale drept o glumă, nu altfel, Pavel 
Alexandrovici. Dar, slavă Domnului! Uite şi prinţul! 

— Iată-mă-s! Făcu prinţul intrând în odaie. E uimitor, cher 
ami, câte idei de tot felul am azi. In alte daţi, poate n-ai să 
ină crezi, parcă n-aş avea niciuna. Stau aşa câte o zi 
întreagă, degeaba. 

— Asta, unchiule, pesemne-i din pricina căzăturii de azi. 
Ţi-a zdruncinat nervii şi iată... 

— Şi eu, prietene, o atribui aceleiaşi pricini şi găsesc că 
întâmplarea asta e chiar fo-lo- «itoare... Aşa că am hotărât 
să-l iert pe Te-o-fil al meu. Ştii ceva? Am impresia că nici n-a 
atentat la viaţa mea. Nu crezi? Şi apoi, el a mai fost şi fără 
asta pedepsit de curând, când i-au ras barba. 

— I-au râs barba, unchiule? Dar are o barbă de-un pogon f 

— Ei da, de-un pogon. Îndeobşte, prietene, ai absolută 
dreptate în toate de-duc-ţiile dumitale. Dar este vorba de o 
barbă falsă. Imaginează-ţi, ce întâmplare! Mi se trimite o 
dată o listă de preţuri. S-au primit din nou din străinătate 
superbe bărbi pentru vizitii şi domni, la fel şi favoriţi, 
ciocuri, mustăţi şi altele - toate acestea de ca-li-tate 
superioară şi la preţurile cele mai moderate. Hai, îmi zic eu, 
să comand o bar-bă, să văd măcar cum arată. Şi comand o 
barbă de vizitiu, într-adevăr, o minunăţie de barbă! Dar ne- 
am trezit că Teofil o avea pe a lui proprie, aproape de două 
ori mai mare. Se înţelege că am rămas în cumpănă: s-o 
radem pe a lui sau s-o trimitem înapoi pe cea comandată şi 
s-o poarte pe cea naturală? M-am gândit eu cât m-am 
gândit şi am hotărât că e mai bine s-o poarte pe cea falsă. 

— Probabil fiindcă arta e mai presus de natură, unchiule! 

— Tocmai de aceea. Şi cât a mai suferit când i-au ras 
barba! Parcă se despărţea de întreaga lui carieră o dată cu 
barba... Dar nu e timpul să plecăm, dragul meu? 

— Sunt gata, unchiule! 

— Dar nădăjduiesc, prinţe, că nu te duci decât la 
guvernator, exclamă tulburată Măria Alexandrovna. Acum 


eşti prinţul meu şi aparţii familiei mele pentru întreaga zi. 
Eu, fireşte, n-am să-ţi spun nimic despre societatea de aici. 
Poate că ai să doreşti a trece pe la Anna Nikolaevna şi n-am 
dreptul să te dezamăgesc. De altfel, sunt absolut sigură că 
adevărul are să iasă la suprafaţă. Dar ţine minte un lucru: 
că eu sunt stăpâna, sora şi dădaca dumitale pentru toată 
ziua de azi; dar, recunosc, tremur pentru dumneata, prinţe! 
Căci dumneata nu cunoşti, nu, nu-i cunoşti până-n măduva 
oaselor pe oamenii aceştia, cel puţin deocamdată...! 

— Bizuie-te pe mine, Măria Alexandrovna. Toate vor fi aşa 
cum ţi-am făgăduit, spuse Mozgliakov. 

— Dumneata eşti un fluşturatic! Să mă bizui pe dumneata! 
Te aştept la masă, prinţe! Luăm masa devreme. Cât de mult 
regret că tocmai acum soţul meu se află la ţară! Ce bucuros 
ar fi să te vadă! Elte respectă aşa de mult. Ţine atât de 
sincer la dumneata! 

— Soţul dumitale? Ai şi un soţ? Întrebă prinţul. 

— Ah, Doamne 1 Ce memorie slabă ai, prinţe! Dar ai uitat 
cu desăvârşire, absolut cu desăvârşire tot ce-a fost în 
trecut! Soţul meu, Afanasi Matveici, oare nu-ţi aminteşti de 
el? Acum e la ţară. Pe vremuri l-ai văzut de o mie de ori. Ţii 
minte, prinţe: Afanasi Matveici...? 

— Afanasi Matveici! La ţară, închipuiţi-vă, mais cest deli- 
cieux! Va să zică ai şi un soţ? Ce întâmplare curioasă, totuşi! 
Exact ca într-un vodevil: soţul e-n trăsura asta, iar ea... I-i... 
nevasta. Mă rog, am uitat unde! Că şi nevasta pleca undeva, 
mi se pare la Tuia sau la Iaroslavl, într-un cuvânt - iese de 
aici ceva foarte hazliu. 

— Soţul e-n trăsura asta, iar la Tuia i-i nevasta, aşa-i, 
unchiule! Îi suflă Mozgliakov. 

— Ei, ei! Da - da! Îţi mulţumesc, prietene, chiar aşa, la 
Tuia, charmant, charmant! Aşa se şi potriveşte. Întotdeauna 
nimereşti rimele, dragul meu! Chiar aşa, îmi amintesc: la 
Iaroslavl sau la Kostroma, numai că şi nevasta a plecat 
undeva! Charmant, charmant! Dar am cam uitat ce 
vorbeam la început... Da! Şi aşa, plecăm, prietene! Au 


revoir, madame, adieu, ma charmante demoiselle *, adăugă 
prinţul, adresându-se Zânei şi sărutându-şi vârful degetelor. 

— La prânz, la prânz, prinţe 1 Nu uita să te întorci mai 
repede! Îi strigă din urmă Măria Alexandrovna. 

CAPITOLUL V 

— Nastasia Petrovna, ar fi bine să arunci o privire prin 
bucătărie, spuse ea, după ce-l conduse pe prinţ. Am o 
presimţire că monstrul acela de Nikita are să strice 
neapărat mâncarea! Sunt sigură că s-a şi îmbătat... 

Nastasia Petrovna se supuse. leşind din cameră, se uită 
bănuitoare la Măria Alexandrovna şi observă la ea o 
tulburare neobişnuită, în loc de a se duce să-l controleze pe 
monstrul de Nikita, Nastasia Petrovna trecu în salon, de 
acolo, printr-un coridor - în odaia ei, apoi într-o odăiţă 
întunecoasă, ca un fel de cămară, unde se aflau lăzi, nişte 
haine atârnate şi boccele cu rufele murdare din toată casa. 
Se apropie în vârful degetelor de o uşă încuiată, îşi ţinu 
răsuflarea, se aplecă, se uită pe gaura cheii şi trase cu 
urechea. 

* La revedere, doamnă, adio, fermecătoare domnişoară 
(fr.). 

Aceasta-i una dintre cele trei uşi ale odăii, unde rămăsese 
Zâna cu mămăioa ei şi care era totdeauna ferecată şi 
zăvorită. 

Măria Alexandrovna o socoteşte pe Nastasia Petrovna cam 
şi-reată, dar negrăit de uşuratică. Îi trecu, fireşte, prin 
minte şi gân-dul că Nastasia Petrovna nu s-ar da în lături de 
a trage cu urechea. Dar în clipa de faţă doamna Moskaleva 
era aşa de preocupată şi tulburată, că uită cu desăvârşire 
să-şi ia unele măsuri de prevedere. Se aşeză în fotoliu şi se 
uită semnificativ la Zână. Zâna simţi privirea asta aţintită 
asupră-i şi o presimţire neplăcută îi strânse inima. 

— Zâna! 

Zâna îşi îndreptă încet către ea obrazul palid şi-şi ridică 
ochii negri, îngânduraţi. 


— Zâna, am de gând să stau de vorbă cu tine într-o 
chestiune extrem de importantă. 

Zâna se întoarse cu totul spre mămăică ei, îşi încrucişa 
mâinile şi rămase în aşteptare. Chipul său exprima ciudă şi 
batjocură pe care, de altfel, încercă să le ascundă. 

— Vreau să te întreb, Zâna, cum ţi s-a părut astăzi acest 
Mozgliakov? 

— Cunoşti de mult ce gândesc despre dânsul, răspunse în 
silă Zâna. 

— Da, mon enfant *, dar am impresia că a ajuns cam prea 
inoportun cu... Insistenţele sale. 

— El spune că-i îndrăgostit de mine, aşa că insistenţele lui 
sunt scuzabile. 

— Ciudat! Înainte nu-l scuzai atât de... Uşor. Dimpotrivă, 
totdeauna îl acuzai, ori de câte ori aduceam vorba despre 
el. 

— E ciudat că şi dumneata îl apărai totdeauna şi vroiai 
neapărat să mă mărit cu dânsul; iar acum eşti cea dintâi 
care taberi asupra lui. 

— Cam aşa-i. Nu neg, Zâna: vroiam să te văd măritată cu 
Mozgliakov. Mi-era greu să fiu martora tristeţii tale 
nesfârşite şi a suferințelor pe care sunt în stare să ţi le 
pricep (orice ai crede despre mine!) şi care-mi otrăvesc 
somnul. M-am încredinţat însă că numai o schimbare 
importantă în viaţa ta te-ar putea salva! Şi schimbarea asta 
trebuie să fie căsătoria. Nu suntem bogate şi nu ne putem 
îngădui, de pildă, să plecăm în străinătate. Măgarii 

* Copila mea (fr.). 

De aici se miră că ai douăzeci şi trei de ani şi nu eşti încă 
măritată; de aceea, născocesc tot soiul de poveşti pe seama 
asta. Dar te-aş mărita eu oare cu consilierul de aici sau cu 
Ivan Ivanovici, avocatul nostru? Există pe la noi un soţ 
pentru tine? Mozgliakov, fireşte, e un uşuratic, totuşi e mai 
bun decât toţi ceilalţi. E de familie bună, are rude sus-puse, 
stăpâneşte o sută cincizeci de suflete. Oricum, mai bine-i 
decât să trăieşti din mită, din procese sau Dumnezeu ştie 


din ce alte mijloace aventuroase. lată de ce mi-am şi 
aruncat ochii asupra lui. Dar, îţi jur, n-am nutrit niciodată o 
simpatie adevărată pentru dânsul. Sunt sigură că Cel de sus 
mă prevenea împotriva lui. Şi dacă Dumnezeu mi-ar trimite 
măcar acum ceva mai bun - o! Ce bine ar fi dacă nu ţi-ai fi 
dat încă consimţământul! Sper că azi nu i-ai spus nimic 
precis, Zâna? 

— De ce atâta sclifoseală, mămăică? Toată istoria se 
rezumă doar la două cuvinte! Rosti iritată Zâna. 

— Sclifoseală, Zâna, sclifoseală? Cum ai fost în stare să 
rosteşti asemenea vorbă mamei tale? Dar ce însemn eu! Tu 
de mult nu mai aiîncredere în maică-ta! De mult mă socoti 
ca o duşmancă, nu ca o mamă. 

— Ei, ajunge, mămăică! Face să ne certăm pentru o vorbă! 
Parcă nu ne cunoaştem una pe alta? Mi se pare că am avut 
destul timp ca să ne cunoaştem! 

— Dar tu mă jigneşti, copila mea! Tu nu mă crezi capabilă 
de orice, absolut de orice, numai ca să-ţi rostuiesc viaţa! 

Zâna o privi pe maică-sa cu ironie şi cu ciudă. 

— Sper că n-ai de gând să mă măriţi cu prinţul acesta, ca 
să-mi rostuieşti soarta? O întrebă ea cu un zâmbet straniu. 
— N-am spus nici un cuvânt despre aşa ceva; dar fiindcă 
veni vorba, dacă s-ar întâmpla să-l iei pe prinţ, ar fi o 

fericire pentru tine şi nu o nebunie... 

— lar eu găsesc că e pur şi simplu absurd! Exclamă cu 
aprindere Zâna. Absurd! Absurd! Şi mai cred, mămăică, că 
ai prea multe elanuri poetice, eşti o femeie-poetă în întreg 
înţelesul cu-vântului, aici toţi te şi poreclesc aşa. Mereu faci 
proiecte. Imposibilitatea şi absurditatea lor nu te pot opri. 
Am şi simţit, când se afla încă la noi prinţul, ca ţi-a trecut 
aşa ceva prin minte. Când Mozgliakov glumea, asigurându- 
ne că bătrânul trebuie însurat, ţi-am citit toate gândurile pe 
faţă. Sunt gata să pun rămăşag că la asta te gândeşti şi 
acum; cu intenţia asta ai şi venit la mine. Dar cum 
neîncetatele dumitale proiecte în ceea ce mă priveşte au 
început să mă plictisească de moarte, să mă şi chinuiască, 


te rog să nu-mi pomeneşti de asta nici un cuvânt, auzi, 
mămăică, nici un cuvânt! Aş dori să nu uiţi asta! Ziria se 
înăbuşea de mânie. 

— Eşti un copil, Zâna, un copil nervos şi bolnav 1 răspunse 
Măria Alexandrovna mişcată, cu lacrimi în glas. Vorbeşti 
necuviincios cu mine, mă jigneşti. Nici o mamă n-ar suporta 
cele ce îndur eu zilnic din partea ta! Dar tu eşti nervoasă, 
bolnavă, suferi; iar eu sunt mamă, şi, înainte de toate, 
creştină. Trebuie să rabd şi să iert. Dar numai un cuvânt, 
Zâna: dacă într-adevăr aş visa asemenea unire, de ce, aş 
socoti-o ca o absurditate? După mine, Mozgliakov n-a vorbit 
niciodată mai inteligent decât adi- 

Neauri, când a arătat că prinţul are nevoie să se însoare; 
dar, fireşte, nu cu ciuma ceea de Nastasia. Aici l-a luat gura 
pe dinainte. 

— Ascultă, mămăică! Spune-mi deschis: întrebi numai aşa, 
din curiozitate, sau cu vreo intenţie? 

— Te întreb numai atât: de ce ţi se pare o absurditate? 

— Ah, ce pacoste-i să ai parte de asemenea soartă! 
Exclamă Zâna, bătând din picior cu nerăbdare. lată de ce, 
dacă n-ai ştiut până acum: fără să mai vorbim de toate 
celelalte absurdităţi, să profiţi de faptul că bătrânelul s-a 
ramolit, să-l înşeli, să te măriţi cu el, un schilod, ca să-i 
smulgi banii şi apoi, zi de zi, ceas de ceas, să-i doreşti 
moartea —-* după mine, asta nu-i numai o prostie, ci este, 
pe deasupra, ceva atât de josnic, atât de mârşav, încât nu te 
felicit pentru asemenea gânduri, mămăică! 

Tăcerea dură cam un minut. 

— Zâna! Îţi mai aminteşti ce-a fost acum doi ani? O întrebă 
deodată Măria Alexandrovna. 

Zâna tresări. 

— Mămăică! Rosti ea cu glas sever, mi-ai făgăduit solemn 
să nu-mi mai aminteşti niciodată despre asta. 

— lar acum te rog tot aşa de solemn, copila mea, să-mi 
îngădui a călca numai o singură dată făgăduiala asta, pe 
care n-am călcat-o niciodată până acum. Zâna! A sosit 


timpul să avem o explicaţie deplină între patru ochi. Aceşti 
doi ani de tăcere au fost îngrozitori! Aşa nu mai poate dura! 
Sunt gata să te rog în genunchi: lasă-mă să-ţi vorbesc! Auzi, 
Zâna: te imploră mama ta, în genunchi! Totodată îţi dau 
solemn cuvântul - cuvântul unei mame nefericite, care-şi 
adoră copilul - că niciodată, sub nici un motiv, în nici o 
împrejurare, chiar dacă ar fi vorba de salvarea vieţii mele, 
n-am să mai pomenesc despre aşa ceva. Va fi pentru ultima 
oară, dar acum e necesar! 

Măria Alexandrovna se aştepta la un efect deplin. 

— Vorbeşte, spuse Zâna, pălind. 

— Îţi mulţumesc, Zâna. Acum doi ani, la răposatul Miţea, 
fratele tău mai mic, venea un preparator... 

— Dar la ce bun introducerea asta pompoasă, mămăică? 
De ce-i nevoie de elocinţa matale şi de nişte amănunte 
inutile, care-s atât de dureroase şi pe care amândouă le 
cunoaştem prea bine? O întrerupse Zâna cu dezgust şi 
mânie. 

— De aceea, fata mea, fiindcă eu, mama ta, sunt nevoită 
acum să mă justific faţă de tine! Fiindcă vreau să-ţi prezint 
aceeaşi istorie din cu totul alt punct de vedere şi nu prin 
prisma aceea greşită, prin care te-ai obişnuit s-o priveşti. În 
sfârşit, fiindcă aş vrea să înţelegi mai bine concluzia pe care 
am de gând s-o trag din toate acestea. Nu crede, copila 
mea, că vreau să mă joc cu inima ta! Nu, Zâna, ai să găseşti 
în mine o mamă adevărată şi poate că, vărsând lacrimi 
amare, ai să te arunci la picioarele mele, la picioarele unei 
femei josnice, cum m-ai numit adineauri şi să-mi ceri tu 
însăţi împăcarea pe care atâta timp şi cu atâta trufie ai 
respins-o până acum. lată de ce vreau să spun tot, Zâna, tot 
de la început; altminteri tac! 

— Vorbeşte, repetă Zâna, blestemând din toată inima 
nevoia de elocinţa a măicuţei sale. 

— Urmez, Zâna: învățătorul acesta de la şcoala 
complementară, aproape un băieţandru, face asupră-ţi o 
impresie cu totul neînţeleasă pentru mine. M-am bizuit prea 


mult pe chibzuinţă ta, pe nobila ta mândrie, şi, mai ales, pe 
faptul că el nu reprezenta nimic (fiindcă trebuie să spunem 
tot) ca să bănuiesc măcar că ar fi 

* putut să existe ceva între voi. Şi deodată vii la mine şi-mi 
declari hotărât că ai de gând să te măriţi cu dânsul! Zâna! 
Am simţit ca un pumnal în inimă! Am scos un țipăt şi mi-am 
pierdut cunoştinţa. Dar... Tu ţii minte toate acestea! Se 
înţelege că am găsit cu cale -să folosesc întreaga-mi 
autoritate pe care tu ai numit-o tiranie. Gândeşte-te numai: 
un băâieţandru, fiu de dascăl, cu douăsprezece ruble leafă 
pe lună, mâăzgălitor de versuri proaste pe care, din milă, i le 
tipăresc în Biblioteka dlia citenia10şi care nu < ştie decât 
să trăncănească despre blestematul de Shakespeare... Bă- 
ieţandrul acesta să fie soţul tău, soţul Zinaidei Moskaleva! 
Dar aşa ceva se potriveşte cu Florian şi cu păstoraşii lui! Ll 
lartă-mă, Zâna, „dar numai amintirea acestor lucruri mă 
scoate din sărite! L-am refuzat, dar nici o putere nu te 
poate opri pe tine. Tatăl tău, se înţelege, nu făcea decât să 
holbeze ochii şi nici n-a înţeles ce eram pe cale să-i explic. 
Tu continui să ai relaţii cu acest băieţandru, ba chiar te 
întâlneşti cu el; dar, ceea ce-i mai îngrozitor, ai curajul să 
porţi corespondenţă cu dânsul. Prin oraş prind să umble 
zvonuri. Pe mine, unii încep să mă înţepe cu tot soiul de 
aluzii, se şi bucură, trâmbiţează pretutindeni şi, deodată, 
toate prezicerile mele se adeveresc în modul cel mai 
solemn. Amândoi vă certaţi nu ştiu de la ce; el se dovedeşte 
un... Băieţandru cu totul nevrednic de tine (nu pot de loc 
să-l numesc om!) şi te ameninţă că are să umple oraşul cu 
scrisorile tale. La ameninţarea asta, plină de indignare, îţi 
pierzi cumpătul şi-i tragi o palmă. Da, Zâna, cunosc şi 
amănuntul acesta. Eu ştiu tot, tot! Nefericitul, arată, în 
aceeaşi zi, o scrisoare de-a ta şi nemernicului de Zauşin şi 
peste o oră documentul ăsta se şi află la Natalia Dmitrievna, 
duşmanca mea de moarte. In aceeaşi seară, descreieratul 
tău, ros de remuşcări, face o încercare prostească de a se 
otrăvi cu ceva. Cu un cuvânt, iese un scandal înfiorător! 


Ciuma asta de Nastasia aleargă la mine speriată, aducându- 
mi îngrozitoarea veste: de o oră întreagă scrisoarea se 
găseşte în mâinile Nataliei Dmitrievna; peste două ore tot 
oraşul va afla ruşinea ta! Am făcut o sforţare să mă 
stăpânesc, să nu leşin; dar ce lovituri ai dat inimii mele, 
Zâna! Neruşinata asta, monstrul de Nastasia îmi pretinde 
două sute de ruble în argint, făgăduindu-mi cu jură-mănt să 
capete în schimb scrisoarea. Eu însămi, numai în pantofi, 
alerg prin zăpadă la evreul Bumstein şi-mi amanetez 
colierul - o amintire de la cuvioasa mea mamă! Peste două 
ceasuri scrisoarea era în mâinile mele. Nastasia a furat-o. A 
forţat încuietoarea besactelei şi - cinstea ta a fost salvată: 
nu mai erau dovezi împotriva ta! Dar în ce nelinişte m-ai 
făcut să trăiesc ziua aceea îngrozitoare! Chiar a doua zi am 
zărit, pentru întâia oară în viaţă, câteva fire albe în părul 
meu. Zâna! După aceea tu însăţi ai judecat cum trebuie 
fapta băieţandrului aceluia. Tu însăţi recunoşti acum, poate 
cu un zâmbet amar, că ar fi fost culmea nechibzuin-ţei a-i 
încredința soarta ta. Dar de atunci te chinuieşti, suferi, 
copila mea; nu-l poţi uita sau, mai bine zis, nu pe dânsul - el 
n-a fost niciodată vrednic de tine - ci umbra fericirii tale 
trecute. Nenorocitul acesta se află acum pe patul de 
moarte; se spune că are oftică, iar tu - înger al bunătăţii! 

— Nu vrei să te măriţi atâta timp cât trăieşte el, ca să nu-i 
sfâşii inima, fiind până azi chinuit de gelozie, deşi sunt 
sigură că nu te-a iubit niciodată cu o adevărată dragoste 
superioară. Ştiu că, auzind de insistenţele lui Mozgliakov, el 
a spionat, a trimis iscoade, a descusut pe unul şi pe altul. Tu 
îl cruţi, copila mea, ţi-am ghicit gândurile şi numai unul 
Dumnezeu vede cu câte lacrimi amare mi-am udat perna...! 

— Lasă toate acestea, mămăică! O întrerupse Zâna, 
doborâtă de o adâncă tristeţe. N-are nici un rost aici perna 
dumitale, adăugă ea ironic. Nu poţi fără declamaţii şi 
înflorituri. 

— Nu mă crezi, Zâna! Nu te uita duşmănos la mine, copila 
mea. Ochii mei nu s-au uscat în aceşti doi ani, dar m-am 


schimbat mult eu însămi îtf acest răstimp! Ţi-am înţeles de 
mult sentimentele şi mă căiesc că abia acum am aflat toată 
profunzimea durerii tale. Pot fi oare învinuită, draga mea, 
că am privit această înclinare ca o pornire romantică, pe 
care ţi-a insuflat-o blestematul acela de Shakespeare... Cel 
ce, parcă dinadins, îşi vâră nasul pretutindeni, unde nu-i 
fierbe oala? Care mamă m-ar putea învinovăţi pentru 
spaima de atunci, pentru măsurile luate de mine, pentru 
severitatea judecății mele? Astăzi, însă, acuma, văzându-ţi 
suferinţele de doi ani încoace, îţi înţeleg sentimentele şi ţi le 
preţuiesc. Crede-mă că te-am priceput, poate, mult mai 
bine decât te lămureşti tu însăţi. Sunt sigură că nu-l iubeşti 
pe dânsul, băieţandrul acela prefăcut, ci visurile tale de aur, 
fericirea-ţi pierdută, idealurile avântate. Şi eu am iubit şi, 
poate, mai puternic decât tine. Şi eu am suferit; şi eu am 
avut idealuri avântate. De aceea, cine mă poate învinui azi, 
şi, înainte de toate, mă poţi oare învinui tu, că socot unirea 
cu prinţul drept mijlocul salvator şi mai trebuitor pentru 
tine în actuala situaţie? 

Zâna ascultă cu mirare tirada asta lungă, ştiind prea bine 
că mămăică ei nu cădea în asemenea exaltare fără o 
anumită pricină. Dar ultima concluzie, atât de neaşteptată, 
o ului cu desăvârşire. 

— Te-ai gândit serios să mă măriţi cu prinţul? Explodă ea 
cu mirare, privindu-şi aproape înspăimântată mama. Va să 
zică-i vorba nu de visuri, proiecte, ci de hotărârea dumitale 
fermă? Va să zică am ghicit? Şi... Şi... În ce fel, mă rog, 
căsătoria asta mă va salva şi-i necesară în situaţia mea 
actuală? Şi... Şi... În ce fel se leagă asta de toate câte mi-ai 
spus până acum, de toată istoria aceea?... Hotărât, nu te 
înţeleg, mămăică! 

— Iar eu mă mir, mon ange *, cum se poate să nu înţelegi 
toate acestea? Izbucni Măria Alexandrovna, însufleţindu-se 
la rân-dul său. Mai întâi, ţine măcar socoteală de faptul că 
treci în altă societate, în altă lume! Părăseşti pentru 
totdeauna orăşelul nostru 


* îngerul meu (fr.). 

Dezgustător, plin de amintiri îngrozitoare pentru tine, 
unde n-ai avut parte de o vorbă bună, de un prieten, în care 
ai fost calomniată, unde toate gaiţele te urăsc pentru 
frumuseţea ta. Poţi pleca chiar în primăvara asta în 
străinătate, în Italia, în Elveţia, în Spania. Zâna - în Spania, 
unde se află Alhambra, Guadalquivirul şi nu râuleţul 
netrebnic de aici, cu nume indecent... 

— Dar dă-mi voie, mămăică, vorbeşti aşa, de parcă aş fi 
gata măritată sau prinţul rni-ar fi cerut măcar mâna! 

— Nu te nelinişti din partea asta, îngeraşul meu, ştiu eu ce 
spun. Dar dă-mi voie să urmez. Ţi-am spus primul lucru; 
acum vine al doilea: îmi dau seama, fata mea, cu cât 
dezgust ţi-ai fi dat mâna acestui Mozgliakov... 

— Şi fără să mi-o spui, ştiu că nu' voi fi niciodată soţia lui! 
Răspunse cu aprindere Zână şi ochii îi scânteiară. 

— Dacă ai şti cum îţi înţeleg dezgustul, draga mea! E 
îngrozitor ca, în faţa sfântului altar, să juri dragoste unui 
om pe care nu-l poţi iubi! E îngrozitor să aparţii cuiva pe 
care nici măcar nu-l respecţi. Iar el îţi va cere insistent 
dragoste: de aceea se şi însoară... O ştiu după privirile pe 
care ţi le aruncă, de câte ori te întorci cu spatele spre 
dânsul. E atât de greu să te prefaci! Eu îndur asta de 
douăzeci şi cinci de ani. Tatăl tău m-a nenorocit, mira stors 
toată tinereţea; şi de câte ori mi-ai văzut lacrimile...! 

— Tăticul e la ţară, te' rog, nu te atinge de dânsul, 
răspunse Zâna. 

— Ştiu că totdeauna l-ai apărat. Ah, Zâna! Îmi îngheţa 
inima când, din calcul, doream căsătoria ta cu Mozgliakov. 
Dar cu prinţul n-ai nevoie să te prefaci. Se înţelege de la 
sine că nu-l poţi iubi... cu amor adevărat şi apoi nici el nu-i 
capabil să pretindă asemenea amor... 

— Doamne, ce prostie! Dar te asigur că ai greşit, chiar de 
la început, în primul lucru, care-i şi cel mai important! Află 
că nu vreau să mă jertfesc cine ştie pentru ce! Află că 
îndeobşte nu vreau să mă mărit cu nimeni! O să rămân fată 


bătrână! Doi ani mi-ai mâncat sufletul că nu mă mărit. Ce 
să-i faci? Vei fi nevoită să te împaci cu gândul ăsta. Nu 
vreau - şi gata! Aşa va fi! 

— Dar, Zinocika, sufleţelule, nu te aprinde, pentru numele 
lui Dumnezeu, fără să asculţi! Ce fire repezită ai, zău aşa! 
Dă-mi voie să-ţi arăt lucrurile din punctul meu de vedere şi 
numaidecât ai să fii de aceeaşi părere cu mine. Prinţul are 
să mai trăiască un an, cel mult doi şi, după mine, e mai bine 
să fii văduvă tânără, decât fecioară coaptă, fără să mai 
vorbim de faptul că, după moartea lui, tu rămâi prinţesă, 
liberă, bogată, independentă! Draga mea, poate că priveşti 
cu dispreţ aceste calcule - bazate pe moartea lui! Dar eu 
sunt mamă şi ce mamă m-ar judeca pentru isteţimea mea? 
În sfârşit, dacă ţie, un înger al bunătăţii, ţi-i milă până azi 
de băieţelul acela, ţi-i milă până acolo, că nici nu vrei măcar 
să te măriţi atâta timp cât va trăi el (din câte am priceput 
eu), gândeşte-te atunci că, măritându-te cu prinţul, îl vei 
face să renască sufleteşte, îl vei ferici! Dacă are într-însul 
măcar un dram de bun-simţ, are să înţeleagă, fireşte, că 
gelozia lui faţă de prinţ ar fi caraghioasă, nelalocul ei; o să 
priceapă că te-ai măritat din interes, de nevoie. In sfârşit, 
are să înţeleagă... Adică vroiam să spun numai „că după 
moartea prinţului te poţi mărita din nou, cu cine vrei... 

— Drept vorbind, reiese cam aşa: să mă căsătoresc cu 
prinţul, să-l jefuiesc şi pe urmă să aştept moartea lui, ca să 
mă pot mărita cu amantul. Cât de isteţ ţi-ai făcut socotelile! 
Vrei să mă ispiteşti, făcându-mi propunerea asta... le-am 
înţeles, mămăică, te-am înţeles pe deplin! Nu te poţi stăpâni 
cu nici un chip de-a face paradă de sentimente nobile, chiar 
şi într-o afacere murdară. Mai bine mi-ai fi spus direct şi 
limpede: „Zâna, e o mârşăvie, însă e rentabilă, şi, de aceea, 
consimte s-o faci!” Ar fi fost, în orice caz, mai sincer. 

— Dar de ce, copila mea, să priveşti neapărat lucrurile din 
acest punct de vedere, prin prisma înşelătoriei, a perfidiei şi 
a cupidităţii? Consideri socotelile mele drept o mârşăvie, o 
înşelătorie? Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce 


înşelătorie vezi în asta? Ce mârşăvie e aici? Uită-te în 
oglindă. Eşti aşa de frumoasă, că meriţi un regat! Şi 
deodată tu, o mândreţe de fată, îţi jertfeşti unui bătrân cei 
mai frumoşi ani ai tăi! Întocmai ca o stea minunată îi vei 
lumina amurgul vieţii. Aidoma unei iedere verzi, te vei 
încolăci în jurul bătrâneţii sale, tu şi nu urzica asta, femeia 
dezgustătoare şi lacomă care l-a vrăjit şi-i suge toată vlaga! 
Oare banii lui, blazonul lui sunt mai presus decât tine? 
Unde vezi aici minciună şi josnicie? Nu ştii ce vorbeşti, Zâna 
1 

— Pesemne că sunt mai presus decât mine, dacă trebuie să 
iau un schilod pentru ele! Minciuna rămâne totdeauna 
minciună, mămăică, oricare ar fi scopurile sale. 

— Dimpotrivă, dragă, dimpotrivă! Acestea pot fi privite 
chiai de pe un plan superior, din punct de vedere 
creştinesc, fata mea! Tu însăţi mi-ai spus o dată, într-un fel 
de extaz, că vrei să te faci soră de caritate. Inima ta era 
îndârjită, frântă de suferinţă. Spuneai (ştiu asta), că nu mai 
poţi iubi. Dacă nu mai crezi în dragoste, în-dreaptă-ţi 
sentimentele asupra unui alt obiect, mai nobil, îndreap-tă-ţi- 
le cu sinceritate, ca un copil, cu toată credinţa şi cu gând 
pios, iar Domnul te va blagoslovi. Bătrânul acesta a suferit 
şi el. E nefericit, alungat de pretutindeni; îl cunosc de câţiva 
ani şi totdeauna i-am nutrit o neînţeleasă simpatie, un soi 
de dragoste, parcă presimţeam ceva. Fii deci pentru dânsul 
o prietenă, o fiică, o jucărie chiar - dacă trebuie să spunem 
totul! Dar încălzeşte-i inima şi vei face asta pentru 
Dumnezeu, de dragul binefacerii! E caraghios - nu băgă 
asta de seamă! E un om numai pe jumătate - milostiveşte-te 
de el! Doar eşti creştină! Impune-ţi această atitudine! 
Asemenea acte eroice se fac prin constrângere. Nouă ni se 
pare insuportabil să pansezi răni într-un spital. E 
dezgustător să respiri aerul infectat dintr-un lazaret de 
campanie. Dar se află îngeri ai lui Dumnezeu care fac 
asemenea treburi şi care binecuvântează numele Domnului 
pentru menirea lor. lată un leac pentru inima ta sângerată, 


o ocupaţie, un act eroic, şi-ţi vei vindeca rănile. Unde vezi 
egoism şi mârşăvie în toate acestea? Dar tu, pesemne, n-ai 
încredere în mine! Îţi închipui, poate, că mă prefac, când îţi 
vorbesc de datorie şi de fapte eroice. Nu poţi pricepe că eu, 
o femeie de lume, o femeie plină de ambiţii deşarte pot avea 
inimă, sentimente, norme de conduită? Ce să-i faci? Nu mă 
crede, jigneşte-ţi mama, dar recunoaşte că vorbele mele 
sunt înțelepte, salvatoare. N-ai decât să-ţi închipui că nu 
vorbesc eu, ci altcineva, închide ochii, întoarce-te cu faţa 
într-un colţ şi zi că-ţi vorbeşte un glas nevăzut... Ceea ce te 
supără, mai ales, este faptul că toate acestea se vor face 
pentru bani - parcă ar fi o vânzare sau o cumpărare. La 
urma urmei, poţi renunţa la bani, dacă îi urăşti atâta! 
Opreşte-ţi strictul necesar şi împarte restul săracilor. Aju- 
tă-l, de pildă, chiar şi pe nefericitul acela, care se află pe 
patul de moarte. 

— N-are să primească nici un fel de ajutor, rosti Zâna 
încet, ca pentru sine. 

— El nu, dar mama lui are să primească, răspunse 
triumfătoare Măria Alexandrovna. Va primi pe ascuns de 
dânsul. Doar ţi-ai vândut cerceii, darul mătuşii tale şi ai 
ajutat-o acum şase luni, ştiu şi asta. Am aflat că bătrâna 
spală rufe cu ziua, ca să-şi hrănească fiul nenorocit. 

— In curând nu va mai avea nevoie de nici un ajutor! 

— Ştiu şi asta, ştiu la ce te gândeşti, prinse ideea din zbor 
Măria Alexandrovna; şi o inspiraţie, o adevărată inspiraţie îi 
lumină mintea: ştiu ce vrei să spui. Se zice că are oftică şi 
că peste puţin timp o să moară. Dar cine spune una ca asta? 
Deunăzi, am întrebat într-adins de el pe Kallist Stanislavici. 
M-am interesat de dânsul, fiindcă am inimă, Zâna. Kallist 
Stanislavici mi-a răspuns că boala lui e periculoasă, fireşte; 
dar că până azi e încredinţat că sărmanul n-are oftică, ci 
numai aşa, o boală de piept, destul de gravă. Poţi să-l 
întrebi şi tu. El mi-a spus precis că în alte împrejurări, mai 
cu seamă prin schimbarea climei şi a stării de spirit, 
bolnavul s-ar putea vindeca. Mi-a spus că în Spania - asta 


am auzit-o şi eu mai demult, ba chiar am şi citit undeva - în 
Spania se află o insulă minunată, Malaga pare-mi-se - într- 
un cuvânt, parcă-i vorba şi despre un soi de vin. Acolo nu 
numai cei bolnavi de piept, dar şi adevărații ofticoşi se 
vindecă de tot, datorită doar climei şi lumea se duce anume 
în părţile acelea ca să se trateze, bineînţeles numai oamenii 
de vază sau, poate, chiar şi negustorii, însă numai cei foarte 
bogaţi. Dar îi de-ajuns să vezi numai Alhambra cea plină de 
vrajă, mirţii, lămâii, spaniolii aceia cu catării lor! 

— Numai acestea pot face o deosebită impresie asupra 
unei firi poetice. Crezi că el n-ar primi ajutorul tău, banii tăi 
pentru această călătorie? Minte-l atunci, dacă ţi-e milă de 
dânsul! O minciună e scuzabilă dacă 0 spui pentru salvarea 
unei vieţi omeneşti. Dă-i speranţe, făgăduieşte-i, în sfârşit şi 
dragostea ta. Spune-i că o să-l iei de soţ după ce vei 
rămânea văduvă. Orice pe lumea asta se poate spune în 
chip nobil. Mama ta nu te poate învăţa să săvârşeşti o faptă 
nedemnă, Zâna. Fă asta, ca să-i salvezi viaţa! De aceea, 
totu-i îngăduit! Ai să-l reînvii, dându-i speranţe. El însuşi va 
începe să aibă grijă de sănătatea lui, să se trateze, să 
asculte de medici... Se va strădui să reînvie pentru fericirea 
lui. Dacă se va vindeca, chiar dacă n-ai să te măriţi cu 
dânsul - el se va fi vindecat, înseamnă că tu l-ai salvat, tu |- 
ai înviat! La urma urmei, îl putem privi cu mai multă 
înţelegere! Poate că soarta l-a învăţat şi l-a schimbat în bine 
şi, dacă va fi vrednic de tine, te-ai putea mărita cu dânsul, 
după ce vei rămânea văduvă. Vei fi bogată, independentă... 
Vei avea posibilitatea, după ce l-ai vindecat, să-i dai o 
situaţie în societate, o carieră... Atunci căsătoria ta cu el va 
fi mai scuzabilă decât acum, când e imposibilă. Ce v-ar 
aştepta pe amândoi, dacă v-aţi hotări să faceţi acum 
nebunia asta? Dispreţ general, mizerie, şcolari ca să-i 
trageţi de urechi (trebuşoară legată de funcţia sa), lectura 
în doi din Shakespeare, înfundarea pe veci în Mordasov şi, 
la urma urmei, moartea lui apropiată, inevitabilă... Pe când 
dacă l-ai salva, l-ai reînvia pentru o viaţă folositoare, pentru 


facere de bine. lertându.-l, îl vei sili să te adore. El e chinuit 
de fapta-i mârşavă; iar tu, des-chizându-i o cale nouă, prin 
iertare, îi dai speranţă şi-l împaci cu sine însuşi. El poate 
intra în slujbă, poate înainta. În sfârşit, chiar dacă nu se va 
mai vindeca, va muri fericit, împăcat, în braţele tale, fiindcă 
ai putea fi lângă dânsul în clipele acelea, încredinţat de 
dragostea ta, iertat de tine, la umbra mirţilor şi a lămâilor, 
sub cerul azuriu, exotic! O, Zâna! Totul este în mâinile tale! 
Toate foloasele sunt de partea ta - şi asta prin căsătoria ta 
cu prinţul. 

Măria Alexandrovna isprăvi ce avea de spus. Se lăsă o 
tăcere destul de lungă. Zâna rămase într-o adâncă 
tulburare. 

Nu ne vom apuca să zugrăvim simţămintele Zânei; nici nu 
le-am putea ghici. Dar Măria Alexandrovna parcă găsise 
adevăratul drum spre inima ei. Neştiind starea în care se 
afla în clipa aceea inima fiicei sale, mama enumera toate 
cazurile în care s-ar fi putut găsi şi, până la urmă, pricepu 
că nimerise calea cea justă. Atinsese grosolan cele mai 
dureroase puncte din inima Zânei şi, fireşte, după obicei, nu 
putu renunţa să facă paradă de sentimente înalte - lucru 
care, bineînţeles, n-o orbise pe Zâna. „Şi ce-mi pasă că nu 
mă crede? Se gândea Măria Alexandrovna; e de ajuns c-o 
silesc să chibzuiască! E destul că-i fac aluzie la lucruri pe 
care nu le pot numi deschis!” Aşa gândea ea, şi, într-adevăr, 
îşi atinse scopul. Izbuti pe deplin. Zâna asculta cu aviditate. 
Obrajii îi ardeau; pieptul îi tresaltă. 

— Ascultă, mămăică, rosti hotărât în cele din urmă, deşi 
paloarea ivită brusc pe obrazul său arăta limpede cât de 
mult o costase hotărârea asta. Ascultă, mămăică... 

Dar în aceeaşi clipă un zgomot neaşteptat se auzi din 
antreu şi răsună un glas tăios, ţipător, care întreba de 
Măria Alexandrovna, făcând-o pe Zâna să-şi întrerupă 
deodată vorba. Măria Alexandrovna sări de la locul ei. 

— Ah, Doamne! Strigă ea, dracul a trimis-o aici pe gaița 
asta de coloneleasă! Mai-mai am dat-o afară acum două 


săptămâni! Adăugă ea aproape desperată. Dar... E peste 
putinţă să n-o primesc! Imposibil! Probabil că aduce veşti, 
altminteri n-ar fi îndrăznit să se înfăţişeze. Se petrece ceva 
important, Zâna! Trebuie să aflu... Acum nu trebuie să scap 
din vedere nimic! Vai, cât îji sunt de recunoscătoare pentru 
vizita asta 1 izbucni ea, repezindu-se în întâmpinarea 
oaspetei care intra. Cum de ţi-ai amintit de mine, nepreţuită 
Sofia Petrovna? Ce surpriză în-cân-tă-toare! Zâna ieşi în 
fugă din odaie. 

CAPITOLUL VI. 

Sofia Petrovna Farpuhina, coloneleasă, semăna cu o gaiţă 
numai din punct de vedere psihic. Fiziceşte, aducea mai 
curând cu o vrabie. Era o cucoană mărunţică, de cincizeci 
de ani, cu nişte ochi mici, sfredelitori, cu faţa pistruiată şi 
plină de pete gălbui. Trupul ei firav, usoat, plantat pe două 
picioruşe subţiri şi puternice ca de vrabie, era îmbrăcat 
într-o rochie de mătase, de culoare închisă, care foşnea 
într-una, fiindcă coloneleasă nu stătea nici o clipă locului. 
Era o bârfitoare sinistră, răzbunătoare. O înnebunea faptul 
că era coloneleasă. Cu soţul său, colonel în rezervă, se 
bătea des şi-l zgâria pe faţă. Pe deasupra, bea câte patru 
păhăruţe de votcă dimineaţa şi tot atâtea seara şi o ura la 
nebunie pe Anna Nikolaevna Antipova, care o alungase 
săptămâna trecută din casa ei, ca şi pe Natalia Dmitrievna 
Poskudina, pentru colaborarea ei la aceeaşi operaţie. 

— Am trecut numai pentru o clipă, mon ange, ciripi ea. 
Degeaba m-am aşezat. Am venit numai să-ţi povestesc ce 
minuni se petrec pe la noi. Nici mai mult, nici mai puţin, s-a 
scrântit tot oraşul din pricina acestui prinţ! Escroacele 
noastre, vous compre-nez*, îl prind, îl caută, trag de dânsul, 
îl îmbată cu şampanie, n-ai să mă crezi! N-ai să mă crezi! 
Dar cum ai avut curajul să-l laşi să plece de la dumneata? 
Ştii că acum se află la Natalia Dmitrievna? 

— La Natalia Dmitrievna! Strigă Măria Alexandrovna 
sărind în sus. Dar s-a dus numai la guvernator, iar de acolo, 
poate, la Anna Nikolaevna, pentru puţin timp! 


— Ei da, pentru puţin timp; dar prinde-l acum, dacă poți! 
Nu l-a găsit acasă pe guvernator şi s-a dus la Anna 
Nikolaevna, căreia i-a făgăduit să ia masa la dânsa; iar 
Nataşka - acum îşi face veacul în casa Annei Nikolaevna - l- 
a târât şi ea la dânsa, până la prânz, pentru prânzişor. Halal 
prinţ! 

— Dar ce face... Mozgliakov? Doar a făgăduit... 

— Mare lucru ai mai găsit şi la Mozgliakov ăsta! Îl tot 
lauzi... Păi, s-a dus şi el cu toţi ceilalţi! Ai să vezi dacă n-au 
să-l aşeze acolo la cărţi, de-o să piardă tot, cum a pierdut şi 
anul trecut! Şi pe prinţ au să-l atragă; au să-i stoarcă până 
şi ultimul ban. Şi ce zvonuri împrăştie Nataşka! Strigă cât o 
ţine gura că vreţi să-l ademeniţi pe prinţ, ei... Pentru 
anumite scopuri - vous compre-nez? Îi spune şi lui toate 
astea. El, fireşte, nu pricepe nimic, sade ca o curcă plouată 
şi, la fiecare vorbă de-a ei, face: „hm, da... hm, da...” Dar ce 
să mai vorbim de dânsa! A scos-o în lume pe Sonka ei. 
Închipuieşte-ţi, fata are cincisprezece ani şi o poartă încă cu 
rochie scurtă! Numai până la genunchi, dacă-ţi place... Au 
trimis după orfana aceea, Maşka şi ea cu rochie scurtă, dar 
mai sus de genunchi - m-am uitat prin lornion... Le-au pus 
pe cap nişte tichiuţe roşii cu pene - nu ştiu ce vrea să 
însemne asta! Şi le-a silit pe amândouă muieruştile să joace 
cazacioc, în sunetele pianului! Ei, dumneata nu cunoşti 
slăbiciunea prinţului? S-a muiat de tot: „Ce forme!” zice, 
„ce forme!” Se uită la ele prin lornion, iar gaiţele - şi una şi 
alta - nu mai ştiau cum să-i sară în ochi. Cu obrajii 
îmbujoraţi ele îşi răsuceau picioarele în fel şi chip; şi s-a 
pornit un monplezir de-a mai mare dragul! Ptiu! Asta-i 
dans! Am jucat şi eu cu şalul pe umăr, la absolvirea 
pensionului de domnişoare din aristocrație, ţinut de 
madame Gemy; dar am produs un efect straşnic! M-au 
aplaudat senatorii! Acolo erau educate fiice de prinți şi de 
conți! Pe când ăsta e un adevărat cancan! Muream de 
ruşine, muream şi mai multe nu! Zău că nici n-am fost în 
stare să le privesc...! 


— Bine, dar... ai fost şi dumneata la Natalia Dmitrievna? 
Doar... 

— Da, m-a jignit săptămâna trecută. Asta o spun deschis 
tuturor. Mais, ma chere*, ardeam de dorinţa să-l zăresc 
măcar printr-o crăpătură a uşii pe prinţul acesta şi m-am 
dus. Unde aş mai fi avut prilejul să-l văd? Parcă i-aş fi călcat 
în casă dacă nu era la mijloc prinţul ăsta nesuferit! 
Imaginează-ţi: tuturor li s-a servit ciocolată, dar mie nu şi 
tot timpul gazda nu mi-a adresat nici o vorbuliţă. A făcut-o 
dinadins... Grăsana ceea! Las' 

* Dar, draga mea (fr.). 

Gă-i arăt eu! Dar rămâi cu bine, mon ang6, mă grăbesc, 
mă grăbesc... Trebuie neapărat s-o prind şi pe Akulina 
Panfilovna, ca să-i povestesc... Numai că acum poţi să-ţi iei 
rămas bun de la prinţ! N-o să mai vină la dumneata. Ştii că 
n-are de loc ţinere de minte şi Anna Nikolaevna o să-ltragă 
neapărat la dânsa! Ele se tem, cu toatele, că dumneata... 
Mă-nţelegi? În privinţa Zânei... 

— Quelle horreur! * 

— Poţi să mă crezi dacă-ţi spun. Tot oraşul vuieşte. Anna 
Nikolaevna vrea neapărat să-l oprească la masă, iar pe 
urmă - de tot! Asta ţi-o face în ciudă, mon ange. M-am uitat 
printr-o crăpătură în curtea ei. E acolo o vânzoleală 
straşnică: se prepară masa, zăngănesc cuţitele. Grăbeşte- 
te, grăbeşte-te şi smulge-i-l pe drum, când are să pornească 
spre dânsa. Doar dumitale ţi-a făgăduit întâi că o să vină la 
masă! E musafirul dumitale, nu al ei! Să-şi râdă de 
dumneata şarlatanca ceea, o intrigantă, o mucoasă! Dar nu 
merită nici să stea sluj înaintea mea, deşi-i nevastă de 
procuror! Eu sunt coloneleasă! Am fost crescută la 
pensionul de domnişoare din aristocrație, condus de 
madame Gemy. Ptiu! Mais adieu, mon ange/*Mă aşteaptă 
sania mea, altminteri plecam împreună cu dumneata... 

Gazeta volantă se făcu nevăzută. Măria Alexandrovna 
fremăta, tulburată, din cap până în picioare; dar sfatul 
colonelesei era cât se poate de limpede şi de practic. N- 


avea de ce să mai zăbovească şi nici n-avea când. Dar îi mai 
rămânea de înlăturat piedica cea mai importantă. Măria 
Alexandrovna se repezi în odaia fetei. 

Zâna umbla prin cameră încoace şi încolo, cu mâinile 
încrucişate pe piept, cu capul plecat, palidă, abătută... Avea 
lacrimi în ochi. Dar privirea-i, aţintită asupra mamei sale, 
sclipea plină de hotărâre. Se grăbi să-şi ascundă lacrimile şi 
un zâmbet sarcastic i se ivi pe buze. 

— Mămăică, rosti ea, luând-o înaintea Măriei 
Alexandrovna, adineauri ţi-ai cheltuit cu mine multă 
elocinţă, cam prea multă. Dar nu m” ai sedus cu asta. Doar 
nu-s copil. Să mă conving pe mine însămi că aş face un act 
eroic ca soră de caritate, când de fapt nu am nici o chemare 
pentru aşa ceva şi să-mi justific prin scopuri nobile 
mârşăviile, săvârşite numai şi numai de dragul egoismului - 
toate acestea înseamnă cel mai ordinar iezuitism... 

+ Ce oroare! (Fr.) * Ei, rămâi cu bine, îngerul meu I (Fr.) 
Aşa că nu m-âm putut înşeâa. Auzi: nu m-am putut înşela şi 
vreau s-o înţelegi neapărat! 

— Dar, mon ange!... Făcu intimidată Măria Alexandrovna. 
— Taci, mămăică! Ai răbdare să mă asculţi până la capăt. 
Deşi sunt pe deplin conştientă că toate aceste manevre sunt 

iezuitism curat, deşi-s ferm convinsă că asemenea faptă 
este cu totul şi cu totul josnică - primesc propunerea 
dumitale în întregime! Auzi: în întregime! Şi-ţi declar că 
sunt gata să mă căsătoresc cu prinţul... ba, mai mult, sunt 
dispusă să contribui la eforturile dumitale pentru a-l sili pe 
prinţ să se căsătorească cu mine. De ce o fac? N-ai nevoie 
să ştii. E de ajuns faptul că m-am hotărât. Sunt gata de 
orice: am să-i aduc cizmele la pat, o să-i fiu slugă, voi juca 
pentru plăcerea sa, ca să-mi răscumpăr în faţa lui josnicia. 
Am să folosesc totul pe lume ca el să nu regrete că s-a 
însurat cu mine! Dar în schimbul hotărârii mele, îţi cer să- 
mi spui, dar să-mi spui sincer, cum ai să pui la cale toate 
lucrurile. Dacă ai început să vorbeşti cu atâta stăruinţă 
despre istoria asta, înseamnă - doar te cunosc prea bine - 


că nu puteai porni la lucru fără a avea în cap un plan 
anumit. Fii sinceră măcar o dată în viaţă. Sinceritatea e o 
condiţie obligatorie! Nu mă pot hotărî fără a şti precis cum 
ai să faci totul, de-a fir a păr. 

Măria Alexandrovna era atât de buimăcită de neaşteptata 
hotărâre a Zânei, încât rămase o vreme nemişcată şi mută 
de uimire înaintea ei, privind-o cu ochi holbaţi. Pregătită să 
lupte cu romantismul încăpățânat al Zânei, a cărei nobleţe 
severă îi inspira totdeauna teamă, mama află deodată că 
fiică-sa era întru totul de aceeaşi părere cu ea, gata de 
orice, chiar împotriva convingerilor sale! Prin urmare, 
chestiunea căpăta o trăinicie deosebită - şi ochii îi luciră de 
bucurie. 

— Zinocika! Exclamă ea în extaz! Zinocika! Tu, carne din 
carnea mea, sânge din sângele meu! 

Mai mult nu fu în stare să rostească şi se repezi să-şi 
îmbrăţişeze fiica. 

— Ah, Doamne! Nu ţi-am cerut îmbrăţişări, mămăică, 
izbucni Zâna cu nerăbdare şi cu dezgust. Să lăsăm 
entuziasmele dumitale! Iţi cer răspuns la întrebarea mea şi 
nimic mai mult. 

— Dar, Zâna, eu te iubesc! Te ador şi tu mă respingi... 
Doar pentru fericirea ta mă zbat... 

Şi lacrimi neprefăcute luciră în ochii ei. Măria 
Alexandrovna o iubea într-adevăr pe Zâna în felul său şi de 
astă dată emoția şi succesul combinației sale o zguduiră 
profund. Cu tot felul ei oarecum mărginit de a vedea 
lucrurile, Zâna îşi dădea seama că maică-sa o iubeşte şi 
dragostea asta o stingherea. S-ar fi simţit mai la largul ei 
dacă Măria Alexandrovna ar fi urât-o... 

— Ei, nu te supăra, mămăică, mi-i sufletul aşa de 
frământat, spuse Zână ca s-o liniştească. 

— Nu mă supăr, nu mă supăr, îngeraşul meu! Ciripi Măria 
Alexandrovna însufleţindu-se într-o clipită. Îmi dau seama şi 
singură că ţi-i sufletul frământat. Vezi, draga mea, îmi ceri 
să fiu sinceră... Poftim, voi fi sinceră, până-n fundul inimii, 


te asigur! Numai să ai încredere în mine! Şi, în primul rând, 
ţin să-ţi spun că un plan absolut precis, adică în toate 
amănuntele, încă n-am, Zinocika şi nici nu pot avea; tu, ca 
un copil înţelept ce eşti, ai să pricepi de ce. Ba chiar prevăd 
unele dificultăţi... lată, chiar acum gaița asta mi-a trăncănit 
tot soiul de chestii... (Ah, Doamne! Ar trebui să mă 
grăbesc!) Vezi, sunt absolut sinceră! Dar, îţi jur, îmi voi 
atinge scopul! Adăugă ea în extaz; siguranţa mea nu-i de fel 
poezie, cum spuneai adineauri, îngeraşul meu; e întemeiată 
pe un fapt real. E bazată pe totala slăbiciune de minte a 
prinţului şi asta-i o canava pe care poţi să brodezi tot ce 
pofteşti. Numai să nu mi se pună piedici! Dar n-au să 
izbutească proastele astea care caută să mă păcălească! 
Răcni Măria Alexandrovna, plesnind cu palma în masă şi 
scăpărând din ochi scântei. Trebuşoara asta mă priveşte pe 
mine! Dar pentru aşa ceva trebuie mai mult decât orice să 
începem cât se poate de repede, în aşa fel, ca chiar astăzi 
să isprăvim tot ce-i mai important, dacă-i posibil. 

— Bine, mămăică, dar ascultă încă o... sinceră destăinuire. 
Ştii de ce mă interesez atât de mult de planul dumitale şi n- 
am încredere în el? Fiindcă nu mă bizui pe mine. i-am mai 
spus că m-am hotărât să fac mârşăvia asta, dar dacă 
amănuntele planului dumitale vor fi prea dezgustătoare, 
prea murdare, îţi declar că n-am să pot rezista şi o să 
părăsesc totul. Ştiu că asta înseamnă o nouă mârşăvie: să 
primeşti a face o ticăloşie şi să te temi de mocirla în care 
trebuie să te bălăceşti —“ dar ce să-i faoi? Aşa se va în- 
tâmpla, fără doar şi poate... 

— Dar, Zinocika, ce ticăloşie deosebită vezi tu aici, mon 
ange? Se împotrivi Măria Alexandrovna. E vorba doar de o 
căsnicie convenabilă, cum face toată lumea! E destul să 
priveşti lucrurile din punctul acesta de vedere şi totul ţi se 
va părea cât se poate de onorabil... 

— Ah, mămăică, pentru numele lui Dumnezeu, nu încerca 
să mă duci cu vorba! Vezi şi dumneata, am primit totul, 
totul! Ce mai vrei? Te rog, nu te speria dacă spun lucrurilor 


pe adevăratul lor nume. Poate acum asta-i unica mea 
consolare! Şi un zâmbet amar i se ivi pe buze. 

— Bine, bine, lasă, îngeraşul mamei, putem să nu fim de 
acord în gândire şi totuşi să ne stimăm reciproc. Dacă te 
nelinişteşte însă chestia amănuntelor şi ţi-e teamă că ele au 
să fie murdare - lasă grija asta pe seama mea. Îţi jur că n- 
are să te atingă nici o stropitură de noroi. Oare aş putea eu 
dori să te compromit în ochii tuturor? Numai să te bizui pe 
mine şi toate se vor pune minunat la cale şi cât se poate de 
onorabil - mai ales cât se poate de onorabil! N-o să fie nici 
un scandal şi chiar dacă va izbucni vreunul mititel, însă 
necesar - aşa... Cine ştie cum! 

— Dar până la izbucnirea lui noi o să fim departe! Doar n-o 
să rămâ-nem aici! N-au decât să strige gaiţele până au să 
răguşească, nu-mi pasă de ele! Chiar acestea au să ne 
invidieze. Şi-apoi, merită să-ţi faci inimă rea din pricina lor? 
Chiar mă mir de tine, Zinocika, numai nu te supăra pe mine 
- cum se face că tu, cu toată mân-dria ta, te temi de ele? 

— Ah, mămăică, nu de ele mă tem! Nu mă înţelegi de loc! 
Răspunse nervos Zâna. 

— Bine, bine, sufleţelule, nu te supăra! Am spus-o numai 
fiindcă nu-i zâ lăsată de Dumnezeu, ca ele însele să nu facă 
vreo mârşăvie; iar tu o singură dată în viaţă... Oare ce 
vorbesc, proasta de mine! Nu-i de loc mârşăvie! Ce este 
mârşav aici? Dimpotrivă, totul este cât se poate de onorabil. 
Am să ţi-o dovedesc cu toată fermitatea, Zinocika. In primul 
rând, repet, totul depinde din ce punct de vedere priveşti 
lucrurile... 

— Mai scuteşte-ne, mămăică, cu dovezile dumitale! Izbucni 
mânios Zână şi bătu din picior nerăbdătoare. 

— Bine, sufleţelule, nu mai fac, nu mai fac! lar m-a luat 
gura pe dinainte... 

Se lăsă o scurtă tăcere. Măria Alexandrovna umbla 
smerită în urma Zânei şi se uita cu nelinişte în ochii săi, cum 
se uită un căţeluş în ochii stăpânei, după ce-a făcut o şotie. 


— Nici nu-mi dau seama cum ai să începi trebuşoara asta, 
urmă Zâna cu dezgust. Sunt sigură că o să dai cinstea pe 
ruşine. Dispreţuiesc părerea ţaţelor, dar pentru noi istoria 
asta va fi o ruşine. 

— O, dacă asta-i tot ce te nelinişteşte, îngeraşul meu, te 
rog să nu-ţi faci griji! Te rog, te implor! Să ne înţelegem 
amândouă, să nu te gândeşti la mine! O, dacă ai şti din câte 
istorii neplăcute am ieşit basma curată! Am învârtit eu 
afaceri mai încurcate decât asta! Dar dă-mi voie măcar să 
încerc 1 în orice caz, înainte de toate trebuie să ajungem, 
cât mai curând cu putinţă, între patru ochi cu prinţul. Asta - 
în primul rând! Iar toate urmările au să depindă de asta! 
Dar eu presimt şi restul evenimentelor. 'Toate gaiţele se vor 
răscula, dar... Nu-i nimic! Le pun eu la punct singură 1 Mă 
mai sperie Mozgliakov... 

— Mozgliakov? Rosti cu dispreţ Zâna. 

— Ei da, Mozgliakov; numai nu te teme, Zinocika! Iţi jur că 
am să-l duc cu vorba până acolo, încât chiar el are să ne 
ajute! Încă nu mă cunoşti, Zinocika! Nu mă ştii până azi 
cum sunt eu când intru în acţiune! Ah, Zinocika, sufleţelule! 
Adineauri, când am auzit de prinţul acesta, mi-a şi izbucnit 
o idee în minte! Parcă m-ar fi străfulgerat o lumină. Şi cine, 
cine se putea aştepta că prinţul are să vină la noi? Păi, într- 
o mie de ani nu mai întâl-nim un prilej ca ăsta! Zinocika! 
Îngeraşule! Nu-i o necinste să-ţi iei drept soţ un bătrân şi 
un 0log, ci să te măriţi cu un bărbat pe care nu-l poţi suferi, 
urmând să fii, în acelaşi timp, nevasta lui cu adevărat! Căci 
prinţului n-ai să-i fii nevastă adevărată. Asta nicinueo 
căsătorie! E numai, un contract casnic! Doar tot el, prostul, 
are să iasă în câştig - căci tot lui, netotului, i se dăruieşte 
asemenea fericire nepreţuită! Vai, ce frumoasă eşti azi, 
Zinocika! Şi nu oricum, ci crăiasă între frumoase! Păi eu, 
dac-aş fi fost bărbat, aş fi dat pentru tine şi un regat, dacă 
mi-ai fi cerut! Sunt dobitoci cu toţii! Ei, cum să nu săruţi 
mânuţa asta? Şi Măria Alexandrovna sărută cu foc mâna 
fiicei sale. Doar ăsta e trup din trupul meu, carne din 


carnea mea, sânge din sângele meu! Să-l însurăm pe 
neghiob chiar cu de-a sila! Şi ce trai o să ducem după aceea 
amândouă, Zinocika! Fiindcă tu n-ai să te desparţi de mine, 
Zinocika, nu-i aşa? N-ai s-o alungi pe mama ta după ce vei 
da de noroc! Chiar dacă ne certăm, îngeraşul meu, totuşi n- 
ai avut un prieten mai bun decât mine, totuşi... 

— Mămăică! Dacă te-ai hotărât, po'ate că ar fi timpul... Să 
treci la fapte. Aici nu faci decât să-ţi pierzi. Vremea - spuse 
cu nerăbdare Zâna. 

— E timpul, Zinocika, într-adevăr! Ah! M-am luat cu vorba! 
Îşi aminti Măria Alexandrovna. Gaiţele vor să-l 
ademenească de-a binelea pe prinţ. Îndată mă urc în 
trăsură şi plec! Ajung acolo, îl chem pe Mozgliakov şi pe 
urmă... Ba îl iau chiar cu forţa, dacă o fi nevoie. Rămâi cu 
bine, Zinocika, rămâi cu bine, porumbiţo, nu tânji, nu te 
îndoi, nu fi tristă, lucrul de căpetenie este să nu fii tristă! 
Toate se vor pune la cale de minune, cât se poate de 
onorabil! 'Totu-i din ce punct de vedere priveşti lucrurile. Ei, 
rămâi cu bine, rămâi cu bine! 

Măria Alexandrovna o binecuvântă pe Zâna cu semnul 
crucii, se repezi afară din odaie, se învârti cam un minut în 
camera ei înaintea oglinzii, iar după două minute gonea pe 
străzile Mordasovului, în trăsura ei, la care zilnic se 
înhămau caii în jurul acestei ore, pentru orice eventualitate. 
Măria Alexandrovna ducea un trai en grand“. 

„Nu, n-o să fiţi voi mai şirete decât mine! Gândea ea, 
şezând în trăsură. Zâna primeşte: înseamnă că jumătate din 
treabă e ca şi făcută. Tocmai acum să dau greş? Prostii! 
Bravo, Zâna! Ai consimţit, în cele din urmă! Se vede că şi 
asupra căpşorului tău au trecere anumite interese! I-am 
trecut pe dinainte o perspecţwaă ispititoare! Am mişcat-o! 
Dar e straşnic de frumoasă azi! Cu frumuseţea ei, eu una aş 
fi întors pe dos jumătate din Europa, după placul meu! Ei, 
dar să mai aşteptăm... Shakespeare o să-i zboare din cap 
când va ajunge prinţesă şi va gusta din unele bunătăţi. Căci 
ce-a cunoscut ea până acum? Mordasovul şi pe învățătorul 


acela al ei! Hm... Şi ce prinţesă are să mai fie! Îmi place 
mândria asta a ei, curajul, ce inaccesibilă e! Când se uită la 
tine, zici că s-a uitat o regină. Ei, atunci, cum să nu-şi 
înţeleagă interesul? Totuşi, l-a priceput, în cele din urmă! 
Are să înţeleagă şi restul... Apoi, am să fiu şi eu în preajma 
ei! Are să cadă până în cele din urmă la înţelegere cu mine, 
în toate privinţele! De mine n-o să se poată lipsi! Eu însămi 
voi fi prinţesă; am să ajung cunoscută în tot Petersburgul. 
Adio, orăşel amărât! O să moară prinţul, are să moară şi 
băieţandrul acela şi atunci am s-o mărit cu un prinţ 
influent! De un lucru mă tem: oare nu mi-am deschis prea 
mult sufletul faţă de dânsa? Nu cumva am fost prea sinceră, 
nu m-am lăsat prea mult târâtă de emoție? Mă sperie fata 
asta, ah, mă sperie!” 

Şi Măria Alexandrovna se cufundă în cugetările sale, pline 
însă, ce-i drept, de îngrijorare. Nu degeaba se spune că 
elanul te pune mai mult pe gânduri decât silnicia. 

Rămasă singură, Zâna se plimbă îndelung, încolo şi 
încoace, prin odaie, îngândurată, cu braţele încrucişate pe 
piept. Se gândea la multe. Repeta des, aproape în neştire: 
„Era şi timpul, de mult era timpul I” Ce însemna exclamaţia 
asta trunchiată? Nu o dată luciră lacrimi în genele sale 
lungi, mătăsoase. Nici prin gând nu-i trecea să le şteargă, 
să le oprească. Mămăica ei se neliniştea fără temei, căutând 
să-i pătrundă gândurile: Zâna era foarte hotărâtă şi se 
pregătea să înfrunte toate consecinţele... 

„Lasă, lasă! Se gândea Nastasia Petrovna, ieşind din 
cămăruţă, după plecarea colonelesei; şi eu oare mă 
pregăteam să mă gătesc cu o fundiţă roz pentru prinţul 
ăsta netrebnic. Am şi crezut, proasta de mine, că are sămă 
ia de nevastă! Poftim funduliţă! Va să zică aşa, Măria 
Alexandrovna! Pentru dumneata sunt o ciumă, o cerşetoare; 
iau mită două sute de ruble. Asta ar mai lipsi, să scap 
prilejul să nu iau de la dumneata, filfizoană ce eşti! Le-am 
luat în chipul cel mai corect, mi le-am însuşit pentru 
cheltuielile prilejuite de afacerea respectivă... Poate că eu 


însămi ar fi trebuit să dau mită! Ce te priveşte dacă nu m- 
am dat în lături să forţez broasca cu propriile mele mâini? 
Pentru tine am făcut-o, cuconiţă! Iu ai vrea să stai numai la 
brodat pe canava! Ei bine, las' că-ţi arăt eu canava. Am să 
vă arăt la amândouă dacă sunt ori nu ciumă. O să aflaţi voi 
cine-i Nastasia Petrovna şi o să gustaţi din moarea ei!” 

CAPITOLUL VII. 

Dar Măria Alexandrovna era mânată înainte de geniul ei. 
Alcătuise un plan măreț şi curajos. Să-ţi măriţi fata cu un 
bogătaş, un prinţ, un olog, s-o măriţi pe ascuns de toţi, 
profitând de mintea slabă şi lipsa de apărare a oaspetelui 
tău... S-o măriţi hoţeşte, cum ar fi spus duşmanii Măriei 
Alexandrovna - era nu numai un act îndrăzneţ, ci chiar 
temerar. Planul era, fireşte, convenabil; dar, în caz de 
nereuşită, autoarea lui se vedea în primejdie de a fi 
acoperită de o foarte mare ruşine. Măria Alexandrovna ştia 
acest lucru, dar nu s-a descurajat: „Am ieşit eu basma 
curată din afaceri mai neplăcute!” îi spusese ea Zânei şi 
grăise numai adevărul. Altminteri, ce fel de eroină ar mai fi 
fost? 

Fără îndoială, aceste manevre semănau oarecum cu o 
tâlhărie la drumul mare, dar Măria Alexandrovna nu prea 
lua în seamă nici faptul acesta. În privinţa asta, ea avea o 
părere uimitor de justă: „Căsătoria, o dată încheiată, n-o 
mai poţi desface” - o idee simplă, dar care-ţi putea ispiti 
imaginaţia cu profituri atât de extrâ» ordinare, încât Măria 
Alexandrovna, numai închipuindu-şi aceste profituri, se 
simţea scuturată de frisoane care o furnicau prin tot corpul. 
În genere, era straşnic de emoţionată şi şedea în trăsură ca 
pe ace. Ca femeie inspirată, dăruită cu o incontestabilă 
forţă creatoare, apucase chiar să-şi facă un plan de acţiune. 
Dar planul acesta era schiţat în mare, în ciornă şi nu se 
întrezărea încă desluşit înaintea ochilor săi. O aştepta un 
noian de amănunte şi tot soiul” de întâmplări neprevăzute. 
Dar Măria Alexandrovna avea încredere în sine: era 
frământată nu de teama unei neizbânzi - nu! Ar fi vrut 


numai să înceapă cât mai repede, să intre cât mai repede în 
luptă. Nerăbdarea, o nerăbdare nobilă, o mistuia la gân-dul 
piedicilor şi al opoziţiilor. Vorbind însă de piedici, cerem 
îngăduinţa de a da unele lămuriri. Măria Alexandrovna 
presimţea că răul cel mai mare la care se putea aştepta nu-i 
putea veni decât din partea stimabililor săi concetăţeni, 
locuitori ai Mordasovului şi, în special, de la. Nobila 
societate a doamnelor din Mordasov. Cunoştea din 
experienţă ura lor neîmpăcată faţă de dânsa. Ştia, de pildă, 
foarte bine că, îri clipa aceea, poate, se cunoşteau în oraş 
toate intenţiile sale, deşi nimeni nu spusese încă nimănui 
nimic despre ele. Ştia din nenumăratele sale experienţe, 
atât de triste, că nu avusese loc nici o întâmplaje, cât de 
secretă, din cauza ei, care - petrecându-se dimineaţa - să 
nu ajungă până seara la cunoştinţa celei din urmă 
precupeţe din târg şi a ultimului vânzător de prăvălie. Se 
înţelege că deocamdată Măria Alexandrovna presimţea 
numai năpasta, dar asemenea presimţiri n-o înşelaseră 
niciodată. Nu se înşela nici de data asta. Într“ adevăr, iată 
ce se întâmplase, de fapt şi anume un lucru pe care ea încă 
nu-l aflase cu siguranţă. In jurul prânzului, adică tocmai la 
trei ceasuri după sosirea prinţului în Mordasov, se 
răspândiră prin oraş nişte zvonuri ciudate. De unde 
porniseră, nu se ştie, dar se împrăştiaseră aproape într-o 
clipă. Fiecare începu să-l asigure pe celălalt că Măria 
Alexandrovna o şi peţise prinţului pe Zâna, Zâna ei cea de 
douăzeci şi trei ani, fără zestre; că Mozgliakov se retrăsese 
şi că totul era hotărât şi parafat. Cum se stârniseră 
zvonurile acestea? Oare toţi o cunoşteau atât de bine pe 
Măria Alexandrovna, încât nimeriseră dintr-o dată drept în 
miezul celor mai secrete gânduri şi idealuri ale sale? Nici 
nepotrivirea absurdă a unui asemenea zvon cu ordinea 
obişnuită a lucrurilor, fiindcă foarte rar astfel de lucruri pot 
fi ticluite într-o oră... Nici vădita netemeinicie a acestei 
veşti, deoarece nimeni nu putuse afla de unde pornise, n-au 
fost în stare să-i facă pe cei din Mordasov a-şi schimba 


părerea. Zvonul creştea şi prindea rădăcini cu o 
nemaipomenită stăruinţă. Cel mai uimitor e faptul că zvonul 
prinsese să se răspândească chiar în timpul când Măria 
Alexandrovna începuse discuţia de adineauri cu Zâna, în 
legătură cu aceeaşi problemă.'Ce fler au provincialii! 
Instinctul mesagerilor provinciali ajunge uneori până în 
domeniul fantasticului şi, bineînţeles, asta îşi are pricinile 
sale. E înteiheiat pe cea mai apropiată, interesată şi 
îndelungată studiere reciprocă. Fiecare provincial trăieşte- 
ca sub, un clopot de sticlă.' Nu există absolut nici o 
posibilitate să ascunzi un lucru cât de mic faţă de onorabilii 
tăi concetăţeni'. Eşfa cunoscut ca un cal breaz. Oamenii ştiu 
chiar tainele, pe care n-ai ajuns să le cunoşti tu însuţi 
despre propria-ţi persoană. Provincialul, parcă prin însăşi 
natura lui, trebuie să fie un psiholog şi un cunoscător de 
inimi. lată de ce, uneori, mă miram sincer, întâlnind adesea 
în provincie, în loc de psihologi şi cunoscători de inimi, 
nenumărați dobitoci. Dar să lăsăm asta, e o idee de prisos. 
Vestea avu proporţiile unui trăsnet. Căsătoria cu prinţul 
părea fiecăruia atât de profitabilă, atât de strălucită, încât 
nici măcar latura stranie a acestei afaceri nu sărea nimănui 
în ochi. Să mai notăm un fapt: Zâna era detestată aproape 
mai mult decât Măria Alexandrovna - de ce? Nu se ştie. 
Poate frumuseţea ei să fi fost, în parte, de vină. Poate că şi 
din pricină că Măria Alexandrovna era, totuşi, mai 
apropiată de cei din Mordasov, ca una de-a lor. Dacă ar fi 
dispărut din oraş - cine ştie? 

— Poate ar fi fost regretată. Ea însufleţea societatea 
localnică cu veşnicele sale poveşti. Fără ea, ar fi domnit în 
târg plictiseala. Zâna însă, dimpotrivă, se ţinea aşa, de 
parcă ar fi trăit în nori şi nu în târgul Mordasov. Era 
oarecum nepotrivită cu oamenii aceştia, mai presus decât ei 
şi, poate, fără să-şi dea seama nici ea, se purta cu ei 
neînchipuit de trufaş. Şi deodată, acum, aceeaşi Zână, pe 
seama căreia circulau istorii scandaloase, semeaţă, mândra 
Zâna va deveni milionară, prinţesă şi va intra în rândurile 


oamenilor cu vază. Peste vreo doi ani, după ce va rămâne 
văduvă, are să se mărite cu vreun duce sau chiar cu un 
general... Mai ştii, poate chiar cu guvernatorul (iar 
guvernatorul din Mordasov, parcă dinadins, era văduv şi cât 
se poate de sensibil faţă de sexul slab). Atunci ea urma să 
fie prima cucoană din gubernie şi, bineînţeles, numai 
gândul acesta era insuportabil şi niciodată vreo veste nu 
trezise atâta indignare în Mordasov, ca vestea căsătoriei 
Zânei cu prinţul. Într-o clipită, strigăte mânioase se ridicară 
din toate părţile. Unii ţipau că e un păcat, ba chiar o 
ticăloşie, întrucât bătrânul nu-i în toate minţile; îl 
înşelaseră, îl păcăliseră, îl jefuiseră, profi-tând de mintea lui 
slabă; că bătrânul trebuia salvat din ghearele lor setoase de 
sânge; că, în sfârşit, asta era o tâlhărie şi o imoralitate; că, 
la urma urmei, cu ce sunt altele mai prejos de Zână? Şi 
altele ar fi putut, la fel, să se mărite cu prinţul. Aceste vorbe 
şi strigăte Măria Alexandrovna deocamdată le presupunea 
numai, dar pentru ea era de ajuns şi atât. Ştia bine că toţi, 
dar absolut toţi, vor fi dispuşi să-i zădărnicească intenţiile. 
Chiar acum alţii vroiau să-l confişte pe prinţ, încât ea era 
nevoită să-l readucă aproape prin luptă. La urma urmei, 
chiar dacă are să izbutească a-l prinde pe prinţ şi a-l 
ademeni să vină înapoi, nu-l va putea ţine mereu priponit. 
Şi, în sfârşit, cine îi garantează că chiar azi, peste două 
ceasuri, întregul cor solemn al cucoanelor din Mordasov nu 
se va afla în salonul ei şi încă sub un astfel de pretext, încât 
va fi cu neputinţă să nu le primeşti? Refuză să le primeşti pe 
uşă şi ele au să intre pe fereastră: caz aproape imposibil, 
dar petrecut în Mordasov. Cu un cuvânt, nu puteai pierde 
nici un ceas, nici o clipă, iar între timp treaba încă nici nu 
era pusă pe roate. Deodată, o idee genială străfulgera în 
capul Măriei Alexandrovna şi pe loc se coapse. Despre 
această nouă idee nu vom uita să vorbim la vremea sa. Ne 
vom mulţumi doar să spunem că, în momentul acela, eroina 
noastră zbura pe străzile Mordasovului, amenințătoare şi 
exaltată, hotărâtă să dea chiar o luptă adevărată, dacă va fi 


nevoie, ca să-l recucerească pe prinţ. Nu ştia încă în ce fel 
îşi va înfăptui hotărârea şi nici unde anume îl va întâlni; în 
schimb, ştia una şi bună: că mai degrabă se va răsturna cu 
capul în jos tot Mordasovul decât să nu se îndeplinească, 
iotă cu iotă, planurile sale de acum. 

Primul pas îi ieşi cum nu se poate mai bine. Avu norocul să- 
Il surprindă pe prinţ în stradă şi-l aduse acasă la masă. Dacă 
ar întreba cineva: prin ce mijloc, în ciuda tuturor uneltirilor 
duşmane, a izbutit ea ca lucrurile să rămână pe-a ei, lăsând- 
o pe Anna Nikolaevna cu buzele umflate? Mă simt dator să 
declar că asemenea întrebare poate fi socotită chiar 
jignitoare pentru Măria Alexandrovna. Să nu fie ea în stare 
a repurta o victorie asupra unei oarecare Anna Nikolaevna 
Antipova? L-a arestat, nici mai mult, nici mai puţin pe prinţ, 
care tocmai se apropia de casa rivalei sale şi, fără să ţină 
seamă de nimic, ba chiar în pofida argumentelor lui 
Mpzgliakov însuşi speriat de perspectiva unui scandal, 
Măria Aiexandrovna l-a trecut pe bătrân în trăsura ei. 
Tocmai prin asta se deosebea ea de rivalele sale: că nu 
şovăia în cazuri hotărâtoare nici în faţa unui scandal 
iminent, luând drept axiomă ideea că succesul scuză totul. 
Se înţelege că prinţul nu opuse o rezistenţă vădită şi, după 
obiceiul său, uită totul foarte repede şi rămase foarte 
mulţumit. La masă, trăncăni fără încetare, în culmea 
veseliei, făcu spirite, calambururi; povestea anecdote pe 
care nu le isprăvea, ori sărea de la una la alta, fără să bage 
de seamă. Băuse la Natalia Dmitrievna trei cupe de 
şampanie. Mai bău la masă şi se ameţi de-a binelea. Aici 
însă îi turna intenţionat băutura însăşi Măria Alexandrovna. 
Mâncarea era foarte acceptabilă. Bestia de Nikita nu le 
făcuse figura. Gazda însufleţea societatea printr-o 
amabilitate mai mult decât fermecătoare. Dar ceilalţi 
meseni, parcă dinadins, erau cât se poate de trişti. Zâna 
şedea tăcută în chip solemn. Mozgliakov nu se simţea, 
parcă, în apele lui şi mânca puţin. Se gândea la ceva şi cum 
asta i se întâmpla destul de rar, Măria Alexandrovna era 


foarte neliniştită. Nastasia Petrovna, posomorită, îi făcea 
chiar pe furiş lui Mozgliakov nişte semne ciudate, pe care 
acesta nici nu le băga în seamă. Dacă n-ar fi fost gazda, 
fermecător de amabilă, prânzul ar fi semănat cu o 
înmormântare. 

Intre timp, însă, Măria Alexandrovna căzuse pradă 
neliniştii, însăşi Zâna o băga în toţi sperieţii cu înfăţişarea-i 
tristă şi cu ochii săi plânşi. lar pe deasupra mai era o 
piedică: trebuia să se grăbească, să dea zor. „Blestematul 
de Mozgliakov”, însă, şedea ca un nătâng fără griji şi nu 
făcea decât s-o încurce! Că doar nu putea începe, într- 
adevăr, acţiunea în prezenţa lui! Măria Alexandrovna se 
sculă de la masă nespus de agitată. Nu mică îi fu mirarea, 
chiar spaima plăcută —-+ dacă ne putem exprima astfel - 
când Mozgliakov, de îndată ce musafirii se sculară de la 
masă, se apropie de gazdă şi, cu totul pe neaşteptate, 
anunţă că, spre marele lui regret, este nevoit să plece de 
îndată. 

— Unde? Întrebă, chipurile, cu profundă compătimire 
Măria Alexandrovna. 

— Să vedeţi, Măria Alexandrovna, începu neliniştit 
Mozgliakov încurcându-se chiar niţeluş, mi s-a întâmplat o 
istorie tare ciudată. Nu ştiu nici eu cum să spun... Pentru 
numele lui Dumnezeu, daţi-mi un sfat! 

— Ce-i? Ce anume? 

— Naşul meu, Boroduev, ştiţi dumneavoastră, negustorul 
acela... S-a întâlnit azi cu mine. E tare supărat bătrânul, îmi 
face reproşuri, zice că umblu cu nasul pe sus. E a treia oară 
că vin la Mordasov şi încă nu m-am arătat pe la dânsul. 
„Vino, zice, azi, la ceai.” Acum e patru fix; iar el bea ceai, ca 
în vremurile vechi, cum se scoală, în jurul orei cinci. Ce să 
fac? Sigur, Măria Alexandrovna, că mi-i nu ştiu cum; dar 
gândiţi-vă şi dumneavoastră! El l-a scăpat pe răposatul 
taică-meu de ştreang, când a pierdut la joc banii statului. 
Dacă va avea loc căsătoria mea cu Zinaida Afanasievna, 
gândiţi-vă: eu nu am decât o sută cincizeci de suflete, pe 


când naşul are o avere de un milion, zice lumea că şi mai 
mult. Fără copii. Dacă-i intru în voie, îmi lasă o sută de mii 
prin testament. Şaptezeci de ani, gândiţi-vă. 

— Ah, Doamne! Atunci, ce faci! De ce mai zăbovegşti? 
Strigă Măria Alexandrovna, abia ascunzându-şi bucuria. 
Du-te, du-te! Cu asta nu se poate să glumeşti. Vedeam eu că 
erai abătut la masă! Pleacă, mon anii, pleacă! Ar fi trebuit 
să te duci încă de dimineaţă în vizită la dânsul, ca să arăţi 
că-l preţuieşti şi că ţii la mângâierea lui! Ah, tineretul ăsta, 
tineretul ăsta! 

— Chiar dumneavoastră, Măria Alexandrovna, izbucni 
uimit Mozgliakov, chiar dumneavoastră mă ţineaţi de rău 
pentru legătura asta! Spuneaţi că-i un bădăran, că poartă 
barbă, că se trage în degete cu toţi beţivanii, cu derbedeii 
de prin subsoluri şi cu avocaţii? 

— Ah, mon ami! Parcă puţine lucruri necugetate spunem 
cu toţii! Şi eu pot greşi, nu-s sfânta. De altfel, nici nu-mi 
amintesc, dar poate că eram în cine ştie ce dispoziţie... Şi 
apoi, pe atunci încă nu ceruseşi mâna Zinocikăi... Sigur că e 
egoism din partea mea, dar acum sunt silită să privesc 
lucrurile şi din alt punct de vedere şi ce mamă m-ar putea 
învinui în cazul acesta? Du-te, nu zăbovi nici un minut! Stai 
la el şi diseară... Ascultă! Adă într-un fel vorba şi despre 
mine. Spune-i că-l respect, că ţin la dânsul, că-l admir. 
Vorbeşte-i aşa, cât mai iscusit, cât mai frumos I Ah, 
Doamne! Şi-mi ieşise cu totul din cap lucrul ăsta! Cum nu 
mi-a venit mie însămi gândul să te sfătuiesc! 

— Îmi redaţi viaţa, Măria Alexandrovna! Exclamă încântat 
Mozgliakov. Acum, vă jur, am să vă ascult în toate cele! Şi 
când stai şi te gândeşti, drept să spun... Mi-era şi frică să vă 
spun!... Ei, rămâneţi cu bine, iar eu am şi plecat! Scuzaţi- 
mă faţă de Zinaida Afanasievna. De altfel, neapărat... 

— Te binecuvântez, mon ami! Vezi, nu uita să-i vorbeşti de 
mine. E într-adevăr un bătrânel foarte drăguţ. De mult mi- 
am schimbat părerea despre el... De altfel, totdeauna mi-a 
plăcut la dânsul aerul acesta vechi rusesc, neaoş... Au 


revoir, mon ami, au revoir! * „Vai, bine că se duce dracului! 
Nu, aici mă ajută chiar bunul Dumnezeu!” se gândi ea, 
înăbuşindu-se de bucurie. 

Pavel Alexandrovici ieşi în antreu şi tocmai îşi punea şuba, 
când se ivi pe neaşteptate Nastasia Petrovna. Îl pândise 
până atunci. 

— Unde pleci? Îi spuse ea, apucându-l de mână. 

— La Boroduev, Nastasia Petrovna! La naşul meu: a 
binevoit să mă boteze... Un bătrân bogat, are să-mi lase 
ceva, aşa că trebuie să-l linguşesc niţel...! 

Pavel Alexandrovici se afla într-o excelentă dispoziţie 
sufletească. 

— La Boroduev! Atunci ia-ţi rămas bun de la logodnică! 
Rosti tăios Nastasia Petrovna. 

— Cum aşa „ia-ţi rămas bun”? 

— Uite-aşa! Credeai că-i a dumitale? Dar uite că vor s-o 
mărite cu prinţul. Am auzit cu urechile mele! 

— Cu prinţul? Fie-ţi milă de mine, Nastasia Petrovna! 

— De ce milă? Uite, n-ai dori să priveşti şi să asculţi 
dumneata însuţi? Lasă şuba şi vino încoace! 

Uluit, Pavel Alexandrovici aruncă şuba şi o luă în vârful 
degetelor după Nastasia Petrovna. Ea îl duse în aceeaşi 
cămăruţă de unde ascultase şi privise dimineaţa. 

— Iartă-mă, Nastasia Petrovna, zău că nu înţeleg nimic...! 

— Ai să înţelegi, de îndată ce ai să te apleci şi ai să asculţi. 

Comedia, probabil, are să înceapă acuşi. 

— Care comedie? 

— Pst! Nu vorbi tare! Comedia care te reprezintă nici mai 
mult, nici mai puţin decât ca un păcălit. Adineauri, când ai 
plecat cu prinţul, Măria Alexandrovna a căutat un ceas 
întreg s-o înduplece pe Zâna să se mărite cu prinţul ăsta. 
Cică nu-i nimic mai uşor decât să-l tragă pe sfoară şi a 
ticluit nişte şurubării, încât până şi mie mi s-a făcut greață. 
Am ascultat totul, de aici. Zâna a consimţit. Cum te-au mai 
ocărât amândouă! Te fac de-a dreptul 


? La revedere, prietene, la revedere! (Fr.) prost; iar Zâna 
a spus deschjs că pentru nimic în lume nu se mărită cu 
dumneata. Şi eu, proasta de mine! Voiam să mă gătesc cu o 
funduliţă roşie! Ia, ascultă, ascultă! 

— Păi asta-i cea mai mârşavă perfidie, dacă aşa stau 
lucrurile! Şopti Pavel Alexandrovici, uitându-se prosteşte în 
ochii Nastasiei Petrovna. 

— Ascultă numai şi ai să auzi lucruri şi mai şi. 

— Păi, unde să ascult? 

— Uite, apleacă-te până la crăpătura aceea... 

— Dar, Nastasia Petrovna, eu... Eu nu-s capabil s-ascult pe 
la uşi. 

— Ei, acum ţi-ai adus aminte! Aici, frate, trebuie să laşi 
onoarea la o parte; dacă ai venit, ascultă! 

— Totuşi... 

— Iar dacă nu eşti capabil, rămâi cu buzele umflate! Mie- 
mi pare rău de dânsul, iar el face pe grozavul! Eu ce hram 
port! Doar n-o fac pentru mine. Eu una nu mai rămân aici 
nici până diseară! 

Călcându-şi pe inimă, Pavel Alexandrovici se aplecă spre 
crăpătură. Inima îi bătea cu putere şi-i zvâcneau tâmplele. 
Aproape nu înţelegea ce se petrecea cu el. 

CAPITOLUL. VIII 

— Va să zică, te-ai distrat foarte bine, prinţe, la Natalia 
Dmitrievna? Îl întrebă Măria Alexandrovna, cercetând cu o 
privire avidă câmpul viitoarei bătălii şi dorind ca discuţia să 
înceapă în chipul cel mai nevinovat. Inima îi bătea de 
emoție şi de aşteptare. 

După-masă, gazda îl mutase de îndată pe prinţ în „salonul” 
în care acesta fusese primit de dimineaţă. Toate 
evenimentele solemne ca şi primirile aveau loc în acelaşi 
salon din casa Măriei Alexandrovna. Ea se mândrea cu 
odaia asta. După şase cupe, bătrânelul se muiase parcă de 
tot şi nu se ţinea solid pe picioare. In schimb, trăncânea 
fără oprire. Limbuţia parcă îi sporise, Măria Alexandrovna 
îşi dădea seama că avea de-a face cu o izbucnire de scurtă 


durată şi că, în curând, oaspetele, îngreuiat de băutură, are 
să cadă de somn. Trebuia să prindă momentul favorabil. Îm- 
brăţişând cu privirea câmpul de bătaie, Măria Alexandrovna 
băgă de seamă cu satisfacţie că libidinosul bătrânel se uita 
cu o deosebită plăcere la Zână şi inima ei de mamă tresaltă 
de bucurie. 

— Extraor-dinar de bine, răspunse prinţul, şi, ştiţi, e o 
femeie mi-nu-nată, Natalia Dmitrievna, o femeie mi-nu- 
nată! 

Oricât de preocupată era de măreţele sale planuri, dar o 
laudă atât de făţişă adusă rivalei sale o înţepă pe Măria 
Alexandrovna drept în inimă. 

— Dă-mi voie, prinţe! Se bosumflă ea, scăpărând din ochi; 
dacă Natalia Dmitrievna a dumitale e o femeie minunată, 
atunci nici nu mai ştiu ce să spun! Dar zic că dumneata nu 
cunoşti de loc societatea de aici, absolut de loc! Păi asta-i 
numai o mască cu calităţi nemaipomenite, cu sentimente 
nobile, o spoială de aur, o adevărată comedie. Dă puţin la o 
parte spoiala asta şi vei vedea sub flori mustind veninul, un 
întreg viespar unde vei fi devorat de n-au să-ţi rămână nici 
oscioarele! 

— Oare? Exclamă prinţul. Mă mir! 

— Iţi jur că-d aşa. Ah, mon prince! Ascultă, Zâna, trebuie, 
sfat obligată să-i povestesc prinţului întâmplarea ridicolă şi 
josnică cu Natalia asta, din săptămâna trecută, îţi mai 
aminteşti? Da, prinţe, despre aceeaşi Natalia Dmitrievna pe 
care o lauzi atât, de care eşti aşa de încântat. O, preabunul 
meu prinţ! Îţi jur că nu-s o bârfitoare! Dar îţi voi istorisi 
neapărat, numai ca să te distrez, pentru a-ţi arăta printr-un 
exemplu viu, ca să zic aşa, sub lupă, ce fel de oameni sunt 
aici! Acum două săptămâni vine la mine Natalia Dmitrievna 
asta. S-a servit cafeaua, iar eu. Am ieşit cu nişte treburi. [in 
foarte bine minte cât zahăr rămăsese în zaharniţa de 
argint: era plină cu vârf. Mă întorc, mă uit: pe fund numai 
trei bucățele. In afară de Natalia Dmitrievna, nu mai fusese 
nimeni în odaie. Ce zici de ea! Are casă proprie, de zid şi 


bani cu nemiluita! E un caz ridicol, comic, dar judecă după 
toate acestea distincţia societăţii de la noi! 

— Oa-re! Făcu prinţul, sincer mirat. Totuşi, ce lăcomie 
nefirească! Oare a mâncat ea singură tot zahărul? 

— Iată deci ce femeie minunată este ea, prinţe! Cum îţi 
place întâmplarea asta ruşinoasă? Păi, eu cred că aş fi murit 
în clipa în care m-aş fi dedat la o faptă atât de 
dezgustătoare! 

— Ei da, da... Numai că, ştiţi, totuşi ea e atât de belle 
femme...* 

— Cine, Natalia Dmitrievna?! lartă-mă, prinţe, dar e pur şi 
simplu o grăsană! Ah, prinţe, prinţe! Ce-ai spus! Mă 
aşteptam să ai mai mult bun-gust... 

— Ei da, o grăsană... Numai că, ştiţi, e aşa de bine făcută... 
Ei, iar fetiţa aceea care a dan-sat> şi ea €... bine făcută... 

— Sonecika? Păi, e încă un copil, prinţe! Are numai 
paisprezece ani. 

— Ei da... Numai că, ştiţi, e aşa de sprintenă şi i se 
formează şi ei... Aşa... Nişte forme. E atât de dră-gă-laşă! Şi 
celeilalte fete, care a dan-sat cu dânsa şi eii se... 
Formează... 

— Ah, asta-i o orfană nenorocită, prinţe! O iau deseori la 
ei. 

— Or-fa-nă. De altfel, e aşa de murdară. Măcar de şi-ar fi 
spălat mâinile. Dar e şi ea a-tră-gă-toare... 

Vorbind acestea, prinţul o cerceta prin lornion pe Zâna, cu 
un soi de lăcomie crescândă. 

— Mais quelle charmante personne! * bolborosea el cu 
jumătate de gură, topindu-se de încântare. 

— Zâna, cântă-ne ceva la pian, sau nu, mai bine din gură! 
Cum cântă, prinţe! S-ar putea spune despre dânsa că-i un 
virtuoz în muzică, un adevărat virtuoz! Şi dacă ai şti, prinţe, 
urmă Măria Alexandrovna coborând glasul, după ce Zâna se 
duse la pian, căl-când cu pasul ei domol şi lin care-l făcu pe 
sărmanul bătrânel aproape să se zgribulească, dacă ai şti 


ce fiinţă bună este! Cum ştie să iubească, cât de delicată e 
cu mine! Ce simţăminte! Ce inimă! 

— Ei da... Simţăminte... Şi, ştiţi, în toată viaţa mea am 
cunoscut o singură femeie cu care s-ar putea compara ca 
fru-mu-seţe, o întrerupse prinţul, înghițind în sec. Este 
răposata contesă Nain-skaia; a murit acum vreo treizeci de 
ani. Era o femeie în-cân-tă-toare, de o frumuseţe neHtnai- 
vă-zu-tă, care pe urmă s-a măritat cu bucătarul ei... 

— Cu bucătarul, prinţe! 

— Ei da, cu bucătarul francez... În străinătate. Ea i-a 
acordat în stră-i-nă-tate titlul de conte. Era un om 
prezentabil şi foarte cultivat, cu o mus-tă-cioară mică. 

— Şi... Şi... Cuin au trăit, prânţe? 

— Ei da, au trăit cât se poate de bine. De altfel, s-au 
despărţit fcurând după aceea. El a jefuit-o şi a plecat. S-au 
certat din pricina nu ştiu cărui sos... 

— Mămăică, ce bucată să cânt? Întrebă Zâna. 

— Mai bine ne-ai cânta ceva din gură, Zâna. Dacă ai şti 
cum cântă, prinţe! Îţi place muzica? 

— O, da! Charmant, charmant! Îmi place neînchipuit de 
mult muzica. În străinătate l-am cunoscut pe Beethoven. 

— Pe Beethoven 1 închipuie-ţi, Zâna, prinţul l-a cunoscut 
pe Beethoven! Exlamă încântată Măria Alexandrovna. Ah, 
prinţe! Oare într-adevăr l-ai cunoscut pe Beethoven? 

— Ei da... Eram pri-e-teni. Şi veşnic avea nasul plin de 
tabac. Ce caraghios! 

— Beethoven? 

— Ei da, Beethoven. De altfel, poate că nici nu era 
Beethoven, ci alt neamţ. Acolo sunt foarte mulţi nemți... 
Dar, mi se pare că le cam în-curc. 

— Ce să cânt, mămăică? O întrebă Zâna. 

I - Ah, Zâna! Cântă romanţa aceea, ştii care, despre 
multele isprăvi cavalereşti, unde se mai află şi castelana 
aceea cu truba-durul ei... Ah, prinţe! Cât de mult îmi plac 
isprăvile cavalerilor! 


; Castelele acelea, castelele acelea!... Viaţa asta 
medievală! Tru-badurii, heralzii, turnirele... Am să te 
aoompaniez, Zâna. Treci dincoace, prinţe, mai aproape! Ah, 
castelele acelea, castelele. Acelea! 

— Ei da... Castelele. Şi mie-mi plac cas-te-lele, bolborosi 
prin-ţul plin de încântare, aţintind asupra Zânei unicul său 
ochi. Dar... Dumnezeule! Exclamă el, e o romanţă... Dar... 
Eu o cunosc! Am ascultat demult romanţa asta... Ea îmi a- 
min-teşte atât de viu... Ah, Doamne! 

Nu mă voi apuca să descriu ce s-a întâmplat cu prinţul în 
clipa când a început să cânte Zâna. Cânta o veche romanţă 
franţuzească, care pe vremuri făcuse mare vâlvă. Zâna o 
zicea minunat. Glasul său curat şi sonor de contralto te 
pătrundea până-n fundul inimii. Obrazu-i frumos, ochii 
minunaţi, degetele superbe, ca sculptate, cu care întorcea 
filele notelor, părul ei des, negru, lucios, pieptul ce tresaltă, 
întreaga sa siluetă mândră, încântătoare, plină de distincţie 
- toate acestea îl fermecară definitiv pe bietul bătrânet. Nu- 
şi mai lua ochii de la dânsa; în timp ce o asculta, se sufoca 
de emoție. Inima lui bătrână, încălzită de şampanie, de 
muzică şi de amintiri reînviate (şi care din noi nu are 
amintirile sale preferate?) bătea des, tot mai repede, cum 
nu mai bătuse de mult... Era gata să cadă în genunchi în 
faţa Zânei şi aproape plân-gea când ea isprăvi de cântat. 

— O, ma charmante enfant! Izbucni el, sărutându-i 
degetele. Vous me ravissez]. Acum, abia acum mi-am 
amintit... Dar... Dar... O, ma charmante enfant... 

Prinţul nu fu în stare să sfârşească. 

Măria Alexandrovna simţi că sosise clipa cuvenită. 

— De ce te nenoroceşti, prinţe? Declamă ea triumfător. 
Atâta sentiment, atâta forţă vitală, atâta bogăţie sufletească 
şi să te îngropi pentru toată viaţa în singurătate! Să fugi de 
oameni, de prieteni! Dar e un lucru de neiertat! Schimbă-ţi 
hotărârea, prinţe! Priveşte viaţa, ca să zic aşa, cu un ochi 
limpede! Invocă în inima dumitale suvenirurile trecutului - 
amintirea tinereţii de aur, a zilelor frumoase, lipsite de 


griji... Învie-le, în vie-te pe dumneata însuţi! Începe să 
trăieşti iar în societatea oamenilor, în mijlocul lor! Pleacă în 
străinătate, în Italia, în Spania - în Spania, prinţe!... Ai 
nevoie de un om care să te ocrotească, de o inimă care să te 
iubească, să te stimeze, să te înţeleagă! Dar ai prieteni! 
Cheamă-i, fă-le semn şi au să vină o mulţime! Eu prima am 
să las totul şi am să alerg la chemarea dumitale. N-am uitat 
prietenia noastră, prinţe... Am să-mi părăsesc soţul şi am să 
vin cu dumneata... ba chiar, dacă aş fi fost mai tânără, dacă 
aş fi fost la fel de frumoasă şi de încântătoare ca fiică-mea, 
ţi-aş fi devenit tovarăşă de drum, prietenă, soţie, dacă ai fi 
vrut! 

— Şi eu sunt convins că ai fost o charmante personne la 
timpul său, rosti prinţul, suflându-şi nasul în batistă. Avea 
ochii scăldaţi în lacrimi. 

— Trăim prin copiii noştri, prinţe, răspunse cu profundă 
emoție Măria Alexandrovna. Şi eu am îngerul meu păzitor! 
E ea, fiică-mea, prietena gândurilor mele, a inimii mele, 
prinţe! A respins până acum şapte propuneri, nevrând să se 
despartă de mine. 

— Înseamnă că are să vină şi ea cu dumneata când ai să 
mă în-so-ţeşti în stră-i-nă-tate? In cazul acesta, am să plec 
neapărat în străinătate, exclamă prinţul, însufleţindu-se. 
Ne-a-pă-rat am să plec! Şi dacă aş putea să mă mângâi cu 
spe-ran-ţa. Dar ea e un copil încântător, în-cân-tă-tor! O, ma 
charmante enfant! * 

Şi prinţul se porni din nou să-i sărute mâinile. Sărmanul, 
ar fi vrut să se pună în genunchi înaintea ei. 

— Dar... Dar, prinţe, dumneata spui: dacă ai putea să te 
mângâi cu speranţa? Prinse din zbor vorba Măria 
Alexandrovna, simțind un nou avânt de elocinţă. Dar eşti 
ciudat, prinţe! Oare ai început să te socoti nedemn de 
atenţia femeilor? Nu tinereţea înseamnă frumuseţe. 
Aminteşte-ţi că dumneata, ca să zic aşa, eşti un vlăstar al 
aristocrației! Eşti reprezentantul sentimentelor celor mai 
fine, mai cavalereşti şi... al manierelor! Oare Măria nu s-a 


îndrăgostit de bătrânul Mazepa? 12 îmi amintesc, am citit 
undeva, că Lauzun 13, acel fermecător marchiz de la curtea 
lui Ludovic... Am uitat care anume - la o vârstă înaintată, 
bătrân fiind, a cucerit inima uneia dintre cele mai mari 
frumuseți de la curte!... Şi cine ţi-a spus dumitale că eşti 
bătrân? Cine te-a învăţat să gândeşti aşa! Oare oameni ca 
dumneata pot îmbătrâni? Dumneata, cu asemenea bogăţie 
de sentimente, idei, voioşie, spirit, vitalitate, maniere 
strălucite! Dar dacă ai apărea acum undeva în străinătate, 
la o staţiune balneară, cu o nevastă tânără, cu o frumuseţe, 
de pildă, ca Zâna mea - am adus vorba despre ea numai 
aşa, de dragul comparaţiei, ai vedea ce succes colosal ai 
avea! Dumneata - vlăstar al aristocrației; iar ea —-o crăiasă 
a frumuseţilor! Prinţe, o duci solemn la braţ, ea cântă într-o 
societate strălucită; iar dumneata, pe de altă parte, reverşi 
în juru-ţi numai spirit - atunci toţi vizitatorii staţiunii ar 
alerga să vă privească! Întreaga Europă ar începe să vă 
aclame, fiindcă toate ziarele şi toate foiletoanele staţiunii s- 
ar exprima într-un singur glas... Prinţe, prinţe! Şi te mai 
îndoieşti dacă ţi-ar putea surâde speranţa? 

— Foiletoane... Ei da, ei da!... Asta-i în ziare!... Bolborosi 
prinţul, neînţelegând decât pe jumătate sporovăială Măriei 
Alexandrovna şi înduioşându-se din ce în ce mai mult. Dar... 
Copilul meu, dacă n-ai o-bo-sit, repetă încă o dată romanţa 
pe care ai cântat-o adineauri! 

— Ah, prinţe! Dar Zâna mai are şi alte romanțe, mai 
frumoase!... Îţi aminteşti, prinţe, L'hirondette*? Ai auzit-o, 
probabil? 

+ Copila mea fermecătoare! (fr,) *0 îttndunica? (Fr.) 

— Da, îmi amintesc... Sau, mai bine zis, am ui-tat. Nu, nu, 
ro-man-ţa de adineauri, aceeaşi pe care ai mai cân-tat-o! 
Nu vreau L.'hirondelle! Vreau romanţa aceea... O imploră 
prinţul ca un copil. 

Zâna mai cântă o dată. Prinţul nu se putu stăpâni şi căzu 
în genunchi înaintea ei. Plângea. 


— O, ma belle châtelaine! * exclamă el cu un glas tremurat 
din pricina bătrâneţii şi a emoţiei. O, ma charmante 
châtelaine! * O, copilul meu drăgălaş! Mi-ai a-min-tit 
atâtea... Din cele petrecute demult... Pe atunci credeam că 
totul are să iasă mai bine decât a ieşit mai târziu. Pe atunci 
cântam în duet... cu vicontesa. Aceeaşi romanţă... lar 
acum... Nu ştiu ce mai e a-cum... 

Prinţul rosti cu voce întretăiată, înecată în lacrimi, întreg 
discursul acesta. Limba i se înţepeni vădit. Unele cuvinte 
aproape nu se mai desluşeau. Dar era limpede că prinţul se 
emoţionase în cel mai înalt grad. Măria Alexandrovna se 
grăbi să-i dea paiele. 

— Prinţe! Te pomeneşti că te-ai îndrăgostit de Zâna mea! 
Exclamă ea, simțind că sosise clipa solemnă. 

Răspunsul prinţului întrecu cele mai bune aşteptări. 

— Ba chiar sunt îndrăgostit de ea peste cap! Izbucni bătri- 
nelul, însufleţit dintr-o dată, stând în genunchi mai departe 
şi tre-murând de emoție din talpă până-n creştet. Sunt gata 
să-mi dau viaţa pentru ea! Şi dacă aş putea spe-ra... Dar 
ridică-mă, sunt ni-ţe-luş slă-bit... Dacă... Dacă aş putea să- 
mi fac speranţe oferin-du-i inima mea... Atunci. Eu. Ea mi-ar 
cânta în fiecare zi ro-manţe, iar eu m-aş uita mereu la 
dânsa... M-aş uita mereu... Ah, Doamne! 

— Prinţe, prinţe! Îi oferi mâna dumitale! Vrei să mi-o 
răpeşti pe Zâna mea, pe drăguţa mea, pe îngerul meu, 
Zâna! Dar n-am să te las, Zâna! Să mi-o smulgă din mâini, 
din mâinile mele de mamă! Măria Alexandrovna se repezi la 
fiică-sa şi o strânse tare în braţe, deşi se simţea ghiontită 
destul de puternic... Mămăica sărea un pic peste cal. Zâna 
îşi dădea prea bine seama de comedia asta, pe care o privea 
cu un dezgust indescriptibil. Tăcea însă, iar Măriei 
Alexandrovna nu-i trebuia mai mult. 

— De nouă ori a respins cereri în căsătorie, ca să nu se 
despartă de maică-sa! Izbucni ea. Dar de data asta inima 
mea presimte despărţirea. Încă mai înainte am surprins-O 
cum se uita la 


* Frumoasa mea castelani! (Fr.) k* Fermecătoarea mea 
castelană 1 (Fr.) 

Dumneata. Ai impresionat-o nespus Cu aristocratismul 
dumitale, prinţe, cu fineţea dumitale!... O! Ai să ne desparţi, 
presimt asta!... - — O a-dor! Bolborosi prinţul, care tremura 
înainte ca o frunză de plop. 

— Va să zică, îţi părăseşti mama! Exclamă Măria Alexan- 
tirovna, aninându-se a doua oară de gâtul fiicei sale. 

Zâna se grăbi să pună capăt acestei scene penibile. Întinse 
în -tăcere prinţului mâna ei minunată, ba chiar se sili să 
zâmbească. 'Prinţul îi primi cu venerație mânuţa, 
acoperind-o de sărutări.;' - Abia acum în-cep să trăiesc, 
murmură el, înecându-se de încântare. 

— Zâna! Rosti solemn Măria Alexandrovna, priveşte-l pe 
bărbatul acesta! Este omul cel mai cinstit, cel mai nobil din 
câţi cunosc! E un cavaler medieval! Dar ea ştie toate 
acestea, prinţe, le cunoaşte, spre durerea inimii mele... O! 
De ce-ai venit aici! Îţi dau comoara mea, îngerul meu. Ai 
grijă de ea, prinţe! Te imploră o mamă şi ce mamă m-ar 
judeca pentru durerea mea! 

— Mămăică, ajunge! Şopti Zâna. 

— Ai s-o aperi de jigniri, prinţe? Sabia dumitale va sclipi în 
faţa clevetitorului sau a nesăbuitului care va cuteza s-o 
jignească pe Zâna mea? 

— Destul, mămăică, sau... 

— Ei da, va sclipi... Bolborosi prinţul. Abia acum încep să 
trăiesc... Vreau ca îndată, chiar în clipa asta, să se facă 
nunta... Eu... Vreau să trimit imediat pe cineva la Du-ha-no- 
vo. Am acolo bri-li-ante. Vreau să le depun la picioarele ei... 

— Cită ardoare! Cită încântare! Ce sentimente nobile! Iz-e 
bucni Măria Alexandrovna. Şi ai putut, prinţe, ai fost în 
stare să - te nenoroceşti, depărtânduc-te de societate? Am s- 
o spun de o mie <le ori! Îmi ies din fire de câte ori îmi 
amintesc de infernala... 

— Ce era să fac, nu mai puteam de tea-mă! Bâigui prinţul, 
scâncind, adânc mişcat. Vro-iau să mă interneze într-o ca-să 


de ne-buni... Şi m-am speriat. 

— Într-o casă de nebuni?! O, bestiile! Oameni lipsiţi de 
inimă 1 O, josnică perfidie! Prinţe, am auzit toate acestea. 
Dar e o nebunie din partea acestor oameni! Adică de ce, de 
ce? 

— Nici eu nu ştiu de ce! Răspunse bătrânelul, aşezându-se 
de slăbiciune în fotoliu. Eu, ştiţi, am fost la un bal şi am po- 
ves-tit 

* o anecdotă, care nu le-a plă-cut. Ei şi a ieşit o istorie 
întreagă! * - Oare numai pentru asta, prinţe? 

— Nu. Pe ur-mă am ju-cat cărţi cu prinţul Piotr De-mentici 
şi am rămas fără şesar. Aveam două rigi şi trei dame... Sau, 
mai bine zis, trei dame şi două rigi... Nu! Un ri-gă! Şi abia 
pe urmă au fost da-me... 

— Şi pentru asta! Pentru asta! O, infernală inumanitate! 
Plângi, prinţe? Dar de-acum încolo nu se va mai întâmpla 
aşa ceva! Acum am să fiu alături de dumneata, prinţe, n-am 
să mă despart de Zână şi vom vedea dacă au să mai 
îndrăznească a spune vreun cuvânt!... Şi, ştii, prinţe, chiar 
căsătoria dumitale o să-i uluiască. Are să-i facă să se 
ruşineze! Au să vadă că eşti mai capabil... Adică au să 
înţeleagă că o frumuseţe ca asta nu s-ar fi măritat cu un 
nebun! De-acum înainte poţi să ţii capul sus cu mândrie. Ai 
să-i priveşti drept în faţă... 

— Ei da, am să-i privesc dre-ept în fa-ţă, bâigui prinţul, în- 
chizând ochii. 

„Dar s-a zaharisit rău de tot, se gândi Măria Alexandrovna. 
De nu mi-aş bate gura de pomană!” 

— Prinţe, eşti emoţionat, văd bine, trebuie neapărat să te 
linişteşti, ai nevoie de odihnă ca să-ţi treacă tulburarea, 
spuse ea, aplecându-se matern spre dânsul. 

— Ei da, aş vrea să stau puţin în-tins, răspunse el. 

— Da, da! Linişteşte-te, prinţe! Emoţiile acestea... 
Aşteaptă puţin, am să te conduc chiar eu... Am să te culc cu 
mâna mea, dacă e nevoie. De ce te uiţi aşa la portretul 
acesta, prinţe? E portretul mamei mele, un înger, nu 


femeie! O, de ce nu-i acum printre noi! A fost o sfântă! O 
sfântă, prinţe! Altfel nu-i pot spune! 

— Sfân-tă? Cest joii... Şi eu am avut o mamă... O 
princesse... Şi, imaginează-ţi, era o fe-me-ie prea grasă... 
De altfel, nu asta am vrut să spun... Mă simt puc-ţin slăbit. 
Adieu, ma charmante enfant!... Ce des-fă-ta-re... Astăzi. 
Mâine. Ei, dar totuna! Au revoir, au revoir! Vru să-i facă un 
semn cu mâna, dar lunecă şi era cât pe ce să se 
prăbuşească în prag. 

— Fii mai atent, prinţe! Sprijină-te de braţul meu! Răcni 
Măria Alexandrovna. 

— Charmant! Charmant! Bolborosi el, ieşind. Abia acum 
în-cep să trăiesc... 

Zâna rămase singură. O povară nespusă îi apăsa sufletul. 
Se simţea dezgustată până la greață. Era gata să se 
dispreţuiască pe sine însăşi. Obrajii îi ardeau. Stătea cu 
pumnii strânşi, cu dinţii încleştaţi, cu capul plecat, fără să 
se mişte din loc. Lacrimi de ruşine i se rostogoliră din ochi... 
In clipa aceea uşa se deschise şi Mozgliakov se năpusti în 
odaie. 

CAPITOLUL IX. 

El auzise totul, totul! Şi, bineînţeles, nu intră, ci dădu 
năvală în odaie, palid de tulburare şi de furie. Zâna îl 
privea, uimită. 

— Va să zică, asta îmi erai! Strigă el înăbuşindu-se. In 
sfârşit, am aflat cine eşti! 

— Cine sunt! Repetă Zâna, ţintindu-l cu privirea ca pe un 
nebun, şi, deodată, ochii îi luciră de rhânie. Cum de ai 
îndrăzneala să-mi vorbeşti aşa?! Strigă ea înaintând spre 
dânsul. 

— Am auzit tot! Repetă triumfător Mozgliakov, dar, parcă 
fără voia lui, făcu un pas înapoi. * 

— Ai auzit? Ai ascultat la uşă?! Rosti Zâna, scrutându-l cu 
dispreţ. 

— Da! Am ascultat la uşă! Da, am fost în stare să fac 
ticăloşia asta! In schimb, am aflat că eşti cea mai... Nici nu 


ştiu cum să mă exprim ca să-ţi arăt... În ce lumină îmi apari 
acum! Răspunse el, din oe în ce mai intimidat sub privirea 
Zânei. 

— Şi chiar dacă ai auzit, cu ce mă poţi învinui? Ce drept ai 
să mă învinovăţeşti? Cu ce drept îmi vorbeşti aşa de 
obraznic? 

— Eu? Cu ce drept? Mai întrebi? Te măriţi cu prinţul şi eu 
n-am nici un drept!... Dar mi-ai dat cuvântul dumitale, asta- 
i! 

— Când? 

— Cum, când? 

— Chiar azi-dimineaţă, când mă sâcâiai, ţi-am răspuns 
hotărât că nu-ţi pot spune nimic precis. 

— Totuşi, nu m-ai alungat, nu m-ai refuzat definitiv, 
înseamnă că mă ţineai ca o rezervă! Înseamnă că vroiai să 
mă prinzi în mreje. 

Faţa enervată a Zânei se crispa, parcă ar fi săgetat-o o 
durere lăuntrică tăioasă, sfâşietoare; dar îşi învinse 
senzaţia asta. 

— Dacă nu te-am alungat, răspunse Zâna, limpede şi 
răspicat, deşi glasul îi tremura uşor, am făcut-o numai din 
milă. Dumneata însuţi mă implorai să mai aştept, să nu-ţi 
spun „nu”, ci să te cunosc mai îndeaproape şi atunci, ai spus 
dumneata, când ai să te încredinţezi că sunt un om 
onorabil, poate că n-ai să mă refuzi”. Acestea au fost 
propriile dumitale cuvinte, chiar la începutul insistențelor 
dumitale. Nu te poţi dezice de ele! Şi acum, îndrăzneşti să- 
mi spui că am încercat să te prind în mreje. Dar dumneata 
însuţi ai băgat de seamă dezgustul meu când te-am văzut 
azi, cu două săptămâni mai devreme decât făgăduiseşi şi 
dezgustul acesta nu l-am ascuns, ci, dimpotrivă, ţi l-am 
arătat. lar dumneata ai observat singur acest/lucru, fiindcă 
m-ai întrebat dacă nu mă supăr că ai sosit prea devreme. Să 
ştii că nu prinzi în mreje pe cineva, faţă de care nu poţi şi 
nu vrei să-ţi ascunzi dezgustul. Ai îndrăznit să spui că te 
ţineam ca o rezervă. La asta îţi răspund că gândeam despre 


dumneata aşa: fhiar dacă nu-i înzestrat cu prea multă 
inteligenţă, dar poate fi un om bun; de aceea, ar fi posibil ca 
să mă mărit cu dânsul”. Aeum, însă, încredinţându-mă, spre 
fericirea mea, că eşti un nătărău şi, pe deasupra, un om 
rău, nu-mi rămâne decât să-ţi urez fericire deplină şi drum 
bun 1 Adio! 

După ce rosti aceste cuvinte, Zâna îi întoarse spatele şi 
porni cu paşi rari spre uşă. Dându-şi seama că totul e 
pierdut, Mozgliakov turbă de furie. 

— A! Va să zică sunt un nătărău 1 răcni el. Acuma sunt un 
prost! Bine! Adio! Dar înainte de a pleca din Mordasov, am 
să povestesc în tot oraşul cum dumneata şi cu mămica 
dumitale l-aţi tras pe sfoară pe prinţ, după ce l-aţi îmbătat 
criţă! Am să istorisesc tuturor! O să aflaţi cine-i Mozgliakov! 

Zâna tresări şi vru să răspundă; dar, după o clipă de 
gândire, se mulţumi să strângă dispreţuitoare din umeri şi 
trânti uşa în urma ei. 

În clipa aceea se ivi în prag Măria Alexandrovna. Auzise 
exclamaţia lui Mozgliakov, îşi dădu seama îndată ce se 
întâmplase şi se cutremură de spaimă. Mozgliakov încă nu 
plecase; Mozgliakov se află în preajma prinţului; 
Mozgliakov are să trâmbiţeze totul prin oraş. Secretul însă, 
măcar pentru scurt timp, era absolut necesar. Măria 
Alexandrovna îşi avea socotelile sale. Într-o clipă, ghici toate 
împrejurările întâmplării şi alcătui pe loc planul de 
îmblânzire a lui Mozgliakov. 

— Ce-i cu dumneata, mon ami? Întrebă ea, apropiindu-se 
de dânsul şi întinzându-i prietenos mâna. 

— Cum, mon ami! Urlă el, turbat, după toate câte ai făcut 
mai zici: mon ami. Morgen friih *, preastimată doamnă! 
Crezi că ai să mă păcăleşti a doua oară? 

— Îmi pare rău, îmi pare foarte rău că te văd într-o stare 
de spirit atât de ciudată, Pavel Alexandrovici. Ce expresii! 
Nici nu cauţi să te stăpâneşti în faţa unei doamne. 

— În faţa unei doamne! Dumneata... Dumneata eşti tot ce 
vrei, numai o doamnă nu! Zbieră Mozgliakov. 


Nu ştiu ce anume voia să arate prin exclamaţia asta, dar 
pesemne ceva foarte tare. 

Măria Alexandrovna îl privi blând drept în faţă. 

— Şezi jos, rosti ea cu tristeţe, arătându-i fotoliul în care, 
cu un sfert de oră mai înainte, se odihnise prinţul. 

— Dar ascultă, în definitiv, Măria Alexandrovna! Izbucni 
nedumerit Mozgliakov. După cum priveşti, parcă nu 
dumneata, ci tot eu aş fi vinovatul. Asta nu mai poate 
dura!... Asemenea ton... Aşa ceva, în definitiv, întrece orice 
măsură a răbdării omeneşti... Ştii asta? 

— Prietene! Răspunse Măria Alexandrovna, îngăduie-mi să 
te mai numesc astfel, fiindcă n-ai un amic mai bun decât pe 
mine, dragă prietene! Suferi, te chinui, eşti rănit drept în 
inimă; de aceea nu-i de mirare că vorbeşti cu mine pe 
asemenea ton. Dar am curajul să-ţi dezvălui totul, întreg 
sufletul meu, cu atât mai repede, cu cât eu însămi mă simt 
oarecum vinovată faţă de dumneata. Ia loc, deci, să stăm de 
vorbă. 

Glasul Măriei Alexandrovna avea o notă de blândeţe 
suferindă. Faţa ei exprima durere. Uimit, Mozgliakov se 
aşeză lângă dânsa în fotoliu. 

— Ai ascultat la uşă? Urmă ea, privindu-l cu reproş, drept 
în ochi. 

— Da, am ascultat! Cum să nu asculţi, altminteri mare 
imbecil aş fi fost! Aşa, măcar am aflat tot ce pui la cale 
împotriva mea, răspunse grosolan Mozgliakov, încurajat şi 
aţâţat de propria-i mânie. 

— Şi dumneata, dumneata, cu educaţia dumitale, cu 
principiile dumitale ai putut săvârşi asemenea faptă? O, 
Doamne! 

Mozgliakov sări în sus. 

* Mâţne dimineaţă (germ.). 

— Dar, Măria Alexandrovna! Exclamă el, asta, la urma 
urmei, nu sunt în stare s-o mai suport. Aminteşte-ţi ce-ai 
făcut dumneata, cu propriile-ţi principii şi după aceea 
judecă pe alţii! 


— Încă ceva, urmă ea, fără să răspundă la întrebările lui, 
cine ţi-a dat ideea să asculţi, cine ţi-a povestit, cine a 
spionat aici? lată ce doresc să aflu. 

— Ei, te rog să mă ierţi, dar nu-ţi spun. 

— Bine! O să aflu singură. Am spus, Paul, că sunt vinovată 
faţă de dumneata. Dar dacă ai să cercetezi cu de-amânuntul 
împrejurările, dar absolut toate, o să vezi că, chiar dacă am 
vreo vină, apoi numai prin faptul că ţi-am dorit, cât mai 
mult, binele. 

— Mie? Bine? Asta-i din cale-afară! Te asigur că n-ai să mă 
mai tragi pe sfoară! Nu ţi-ai găsit prostul! 

Şi se răsuci în fotoliu atât de brusc, că-l făcu să trosnească. 
— Te rog, prietene, să-ţi păstrezi sângele rece, dacă poţi. 
As-cultă-mă cu luare-aminte şi ai să cazi singur la înţelegere 

în toate cele. In primul rând, aveam de gând să-ţi explic 
neîntârziat totul, totul... Şi ai fi auzit de la mine întreaga 
istorie, până la cel mai mic amănunt, fără să te mai umileşti 
ascultând pe la uşi. Dacă nu am avut dinainte o explicaţie cu 
dumneata, asta-i numai fiindcă toată chestiunea era în stare 
de proiect. S-ar fi putut să nu iasă aşa lucrurile. Vezi, sunt 
absolut sinceră cu dumneata. În al doilea rând, n-o 
învinovăţi pe fiică-mea. Te iubeşte la nebunie şi a trebuit să 
depun sforţări extraordinare ca s-o rup de dumneata şi s-o 
fac să consimtă a primi propunerea prinţului. 

— Chiar acum am avut plăcerea să ascult cea mai deplină 
dovadă a acestei iubiri la nebunie - rosti ironic Mozgliakov. 

— Bine! Dar dumneata cum ai vorbit cu ea? Oare aşa 
trebuie să vorbească un îndrăgostit? 

— Oare aşa vorbeşte, în sfârşit, un om de bună condiţie? Ai 
jignito şi ai iritat-o. 

— Dar nu-mi arde mie acum de bună condiţie, Măria 
Alexandrovna! lar mai înainte, după ce amândouă vă 
uitaserăţi atât de galeş la mine, de îndată ce am plecat cu 
prinţul, v-aţi şi apucat să mă scărmănaţi. M-aţi ponegrit, 
iată ce am să vă spun. Ştiu tot, tot! 


— Pesemne din aceeaşi sursă murdară? Observă Măria 
Alexandrovna, zâmbind cu dispreţ. Da, Pavel Alexandrovici, 
te-am ponegrit, te-am vorbit de rău, mărturisesc, m-am 
zbătut mult. Dar însuşi faptul acesta dovedeşte cât de greu 
mi-a fost să-i smulg consimţământul de a te părăsi! Ce om 
lipsit de pătrundere! Dacă nu te-ar fi iubit, ar mai fi fost 
nevoie sa te ponegresc, să te prezint într-o lumină ridicolă, 
să apelez la mijloace atât de extreme? Dar dumneata încă 
nu cunoşti totul! Am fost nevoită să fac uz de autoritatea 
mea maternă, ca să te smulg din inima ei şi, după eforturi 
neînchipuite, am căpătat doar un consimţământ formal. 
Dacă ai ascultat adineauri la uşă, trebuia să fi observat că 
Zâna nu m-a susţinut, nici cu o vorbă, nici cu un gest faţă de 
prinţ. In toată scena aceasta, ea aproape n-a rostit nici un 
cuvânt. A cântat ca un automat. Inima ei plângea de tristeţe 
şi, din milă pentru dânsa, l-am scos până în cele din urmă 
de aici pe prinţ. Sunt sigură că a plâns după ce a rămas 
singură. Când ai intrat aici, i-ai văzut, fără doar şi poate, 
lacrimile... 

Mozgliakov îşi aminti că, într-adevăr, atunci când se 
năpustise în odaie, băgase de seamă că Zâna era 
înlăcrămată. 

— Dar dumneata, dumneata de ce ai fost împotriva mea, 
Măria Alexandrovna? Strigă el... De ce m-ai ponegrit, m-ai 
bârfit, fapte pe care le mărturiseşti singură? 

— A, asta-i altă chestiune! Uite, dacă m-ai fi întrebat 
cuminte de la început, ai fi primit de mult răspunsul. Da, ai 
dreptate! 'Toate acestea le-am făcut eu, singură eu. Pe Zâna 
să n-o amesteci. De ce am făcut-o? [ţi răspund: în primul 
rând, pentru Zâna. Prinţul e bogat, e om cu vază, are relaţii 
şi, măritându-se cu dânsul, Zâna va face o partidă 
strălucită. In sfârşit, chiar dacă el o să moară, poate chiar în 
curând - fiindcă toţi suntem mai mult sau mai puţin 
muritori - Zâna va rămâne văduvă tânără, prinţesă, în 
înalta societate şi, poate, foarte înstărită. Atunci ea se va 
putea mărita cu cine va dori, va putea face o partidă din 


cele mai bogate. Dar, se înţelege, Zâna se va recăsători cu 
acela pe care-l iubeşte, cu cel iubit mai înainte, căruia îi 
sfâşiase inima, căsătorin-du-se cu prinţul. E de ajuns numai 
căinţa, ca s-o silească să repare greşeala faţă de cel iubit. 

— Hm! Mormăi Mozgliakov, îngândurat, privindu-şi 
cizmele. 

— In al doilea rând şi despre asta amintesc numai în 
treacăt, urmă Măria Alexandrovna, fiindcă asta poate nici n- 
ai s-o înţelegi. II citeşti pe Shakespeare al dumitale, îţi 
extragi din el toate sentimentele înalte, dar, de fapt, deşi 
fiind un om foarte bun, eşti încă prea tânăr, iar eu sunt 
mamă, Pavel Alexandrovici! Ascultă, aşadar: o mărit pe 
Zâna cu prinţul, în parte şi pentru el însuşi, fiindcă vreau 
să-l salvez prin această căsătorie. 'Ţineam şi mai înainte la 
bătrânul acesta nobil, bun ca pâinea caldă, de o cinste 
cavalerească. Am fost prieteni. El e nefericit în ghearele 
femeii aceleia infernale. Ea o să-l bage în mofrhânt. Linul 
Dumnezeu ştie că numai eu am făcut-o pe Zâna să 
primească a se căsători cu dânsul numai şi numai ca un act 
pios, ca o jertfire de sine. Zâna s-a lăsat atrasă de noblețea 
acestor sentimente, de farmecul unei fapte eroice. Ea însăşi 
are ceva oavaleresc într-însa. I-am înfăţişat ca o faptă 
înaltă, creştinească, gestul său de a fi sprijinul, mângâierea, 
prietenul, copilul, crăiasa, idolul aceluia, căruia îi mai 
rămâne, poate, doar un an de trăit. Să fie înconjurat în 
ultimele zile ale vieţii sale nu de o femeie dezgustătoare, de 
spaimă şi de tristeţe, ci de lumină, prietenie, dragoste. Să-i 
apară ca un rai aceste ultime zile din amurgul vieţii sale! 
Unde vezi aici egoism, spune-mi, te rog? E mai degrabă 
eroismul unei surori de caritate, nu egoism. 

— Va să zică... va să zică dumneata ai făcut asta numai 
pentru prinţ şi de dragul eroismului unei surori de caritate? 
Mârâi Mozgliakov batjocoritor. 

— Înţeleg şi această întrebare, Pavel Alexandrovici, e 
destul de limpede. Te gândeşti, poate, că în asta s-au 
împletit iezuitic avantajele prinţului cu propriile mele 


interese? Ce să-i faci? Poate că în capul meu şi-au făcut loc 
şi asemenea socoteli, dar nu iezuitice, ci involuntare. Ştiu că 
te miră o mărturisire atât de deschisă, dar te rog un singur 
lucru, Pavel Alexandrovici: n-o amesteca în istoria asta pe 
Zâna! Ea e curată ca o porumbiţă: nu-şi face socoteli, nu 
ştie decât să iubească, copilul meu drag 1 Dacă cineva şi-a 
făcut socoteli, apoi numai eu, eu singură! Dar, mai întâi, 
întreabă-ţi sever conştiinţa şi spune-mi: cine, în locul meu, 
nu şi-ar fi făcut unele chibzuieli într-un caz asemănător? 
Avem în vedere interesul personal până şi în treburile 
noastre cele mai mărinimoase, cele mai dezinteresate. 
Facem asta fără să bă-găm de seamă, chiar fără voia 
noastră! Aproape toţi oamenii, fireşte, se mint pe sine, 
căutând să se încredinţeze că toate faptele lor izvorăsc 
numai din nobleţe sufletească. Eu nu vreau să mă mint: 
recunosc că, în ciuda ţelurilor mele nobile, mi-arn făcut şi 
unele socoteli. Dar întreabă-mă: le-am făcut pentru mine? 
Eu nu mai am nevoie de nimic, Pavel Alexandrovici! Eu mi- 
am trăit traiul. M-am gândit la ea, la îngerul meu, la copilul 
meu şi care mamă mă poate învinui pentru aşa ceva? 

Lacrimi luciră în ochii Măriei Alexandrovna. Pavel 
Alexandrovici asculta uimit spovedania aceasta sinceră şi 
clipea din ochi, nedumerit. 

— Ei da, care mamă... Rosti el, în sfârşit. Ştii s-o întorci 
bine, Măria Alexandrovna, dar... Dar mi-ai dat cuvântul 
dumitale 1 M-ai încurajat şi pe mine... Cum îmi vine mie 
acum? Gândeşte-te! Iţi dai seama că eu am rămas de 
căruţă? 

— Cum îţi poţi închipui că nu m-am gândit la dumneata, 
mon cher Paul! Dimpotrivă: în toate calculele mele aveam în 
vedere un profit atât de uriaş pentru dumneata, încât 
tocmai acesta m-a îndemnat îndeosebi să înfăptuiesc toată 
întreprinderea. 

— Profitul meu! Izbucni Mozgliakov, de astă dată uluit cu 
desăvârşire. Cum aşa? 


— Doamne! Oare se poate să fii până într-atâta de naiv şi 
fără ascuţime de judecată! Exclamă Măria Alexandrovna, 
înălţând ochii spre cer. O, tinereţe! Tinerețe! lată ce 
înseamnă să te confunzi în Shakespeare ăsta, să visezi, să-ţi 
închipui că trăieşti prin mintea altuia şi cu gândurile altuia! 
Mă întrebi, bunul meu Pavel Alexandrovici, care-i aici 
profitul dumitale? Dă-mi voie, pentru mai multă limpezime, 
să fac o digresiune. Zâna te iubeşte, asta-i incontestabil! 
Dar am băgat de seamă că, în pofida dragostei evidente, 
într-însa se ascunde un soi de neîncredere în dumneata, în 
bunele dumitale sentimente, în înclinațiile dumitale. Am 
văzut că uneori ea parcă s-ar reţine şi se poartă dinadins 
rece cu dumneata - este efectul îndoielii şi al neîncrederii. 
N-ai observat şi dumneata, Pavel Alexandrovici? 

— Am ob-ser-vat; şi chiar azi... Dar ce vrei să spui cu asta, 
Măria Alexandrovna? 

— Vezi, chiar dumneata însuţi ai observat. Înseamnă că nu 
'm-am înşelat. Ea nutreşte o ciudată neîncredere în 
trăinicia bunelor dumitale intenţii. Sunt mamă şi cum aş 
putea să nu ghicesc tocmai eu ce se petrece în inima 
copilului meu? Închipuie-ţi acum că, în loc să te fi repezit în 
odaia ei cu reproşuri, ba chiar cu ocări, în loc de-a o fi iritat, 
lovit, de-a o fi jignit pe dânsa care-i curată, frumoasă, 
mândră şi, prin aceasta, să întăreşti, fără să vrei, bănuielile 
sale în privinţa proastelor dumitale înclinații - închipuie-ţi 
ce-ar fi fost dacă ai fi primit vestea asta cu blândeţe, cu 
lacrimi de regret, sau, poate, chiar cu desperare în ochi, 
dar cu superioară nobleţe sufletească... 

— Hm...! 

— Nu, nu mă întrerupe, Pavel Alexandrovici. Vreau să-ţi 
înfăţişez întreg tabloul, care o să-ţi subjuge închipuirea. 
Imaginează-ţi că ai fi venit la ea şi i-ai fi spus: „Zinaida 1 Ţe 
iubesc mai mult decât propria-mi viaţă, dar văd că motive 
de familie ne despart, înţeleg aceste motive. E vorba de 
fericirea ta şi nu mai cutez să mă răzvrătesc împotriva lor, 
Zinaida! Ie iert. Fii fericită, dacă poţi!” Şi ţi-ai fi aţintit 


privirea asupră-i, privirea unui miel sacrificat, ca să zic aşa 
- închipuie-ţi toate acestea şi gândeşte-te ce efect ţi-ar fi 
produs cuvintele asupra inimii sale. 

— Da, Măria Alexandrovna, să presupunem că toate-s aşa; 
înţeleg totul... Dar chiar dacă aş fi vorbit aşa, tot plecam cu 
mâinile goale... 

— Nu, nu, nu, prietene! Nu mă întrerupe! Vreau neapărat 
să-ţi înfăţişez întreg tabloul, cu toate consecinţele, ca să te 
subjuge noblețea lui. Imaginează-ţi că te-ai fi întâlnit cu ea 
mai târ-ziu, după câtăva vreme, în înalta societate. V-aţi fi 
întâlnit undeva, la un bal, într-o revărsare de lumini 
strălucitoare, în sunetele unei muzici încântătoare, printre 
femei splendide şi, în mijlocul acestei petreceri, dumneata, 
singur, trist, îngândurat, palid, te-ai fi rezemat undeva de o 
coloană (dar în aşa fel, încât ai fi fost văzut) şi ai fi urmărit-o 
în vârtejul balului. Ea dansează. În jurul dumitale se 
revarsă muzica fermecătoare a lui Strauss, pluteşte spiritul 
înaltei societăţi, iar dumneata stai singur, cu faţa de o 
paloare cadaverică, zdrobit de pasiunea dumitale! Ce se va 
petrece atunci cu Zinaida, gândeşte-te? Cu ce ochi se va 
uita la dumneata? „Iar eu, îşi va zice ea, m-am îndoit de 
omul acesta, care mi-a jertfit tot, tot şi care şi-a sfâşiat 
inima pentru mine 1” Se înţelege că vechea dragoste ar 
reînvia într-însa într-o răbufnire năvalnică. 

Măria Alexandrovna se opri ca să-şi tragă răsuflarea. 
Mozgliakov se răsuci în fotoliu cu atâta putere, încât acesta 
trosni din nou. Măria Alexandrovna urmă: 

— Pentru a îngriji sănătatea prinţului, Zâna va pleca în 
străinătate, în Italia, în Spania - Spania unde-s mirţi, lămâi, 
cer albastru, unde se află Guadalquivirul, unde-i ţara 
dragostei, unde nu se trăieşte fără a iubi, unde trandafirii şi 
sărutările, ca să zic aşa, plutesc în văzduh. Dumneata pleci 
tot acolo după dânsa, îţi jertfeşti slujba, relaţiile, totul! 
Acolo începe dragostea voastră cu un elan nezăgăzuit - 
dragoste, tinereţe, Spania - Doamne! Se înţelege că 
dragostea voastră e castă, sfântă; dar, la urma urmei, voi vă 


chinuiţi privindu-vă unul pe altul. Mă pricepi, mon ami! Au 
să se găsească, bineînţeles şi oameni josnici, perfizi, 
monştri, care vor susţine că nu sentimentul de rudenie faţă 
de un bătrân suferind te-a mânat în străinătate. Am spus 
dinadins că dragostea voastră e castă, fiindcă oamenii 
aceştia au să-i atribuie, probabil, cu totul altă semnificaţie. 
Dar sunt mamă, Pavel Alexandrovici şi nu eu te voi învăţa să 
faci un lucru rău! Prinţul nu va fi în stare, fireşte, să vă 
urmărească pe amândoi. Dar ce importanţă are asta! Oare 
se poate întemeia numai pe atât o clevetire atât de josnică? 
În cele din urmă, el moare, binecuvântându-şi soarta. 
Spune-mi: cu cine se va mărita atunci Zâna, dacă nu cu 
dumneata? Eşti rudă atât de îndepărtată cu prinţul, încât 
nu poate exista nici im obstacol în faţa căsătoriei voastre. O 
iei de soţie, tânără, bogată, nobilă - şi în ce perioadă? 

— În perioada când cei mai puternici demnitari s-ar putea 
mândri cu o asemenea partidă! Prin ea ajungi cunoscut în 
cele mai înalte cercuri ale societăţii, prin ea capeţi deodată 
un post important, obţii ranguri înalte. Acum ai o sută 
cincizeci de suflete, dar atunci o să fii bogat, prinţul va 
rândui totul în testamentul său. Am să mă ocup eu de asta. 
În sfârşit, lucrul principal este că ea-i pe deplin sigură de 
dumneata, de inima dumitale, de sentimentele dumitaâe; şi 
ajungi deodată pentru dânsa un erou al virtuţii şi al jertfirii 
de sine!... Şi tot dumneata mai întrebi, după toate acestea, 
care-i profitul dumitale? Dar, la urma urmei, trebuie să fii 
ori», ca să nu vezi, să nu înţelegi şi să nu şi calculezi profitul 
când acesta se află Ia doi paşi de dumneata, te priveşte în 
ochi, îţi zâmbeşte şi-ţi spune: „Eu sunt, profitul tău!” Să 
avem iertare, Pavel Alexandrovici! 

— Măria Alexandrovna! Exclamă Mozgliakov nespus de 
tulburat, acum am înţeles totul! Am procedat grosolan, 
josnic, ticălos! 

Sări din fotoliu şi se apucă cu mâinile de păr. 

— Şi nechibzuit, adăugă Măria Alexandrovna, mai ales 
nechibzuit! 


— Sunt un măgar, Măria Alexandrovna! Mugi el aproape 
desperat. Acum totul s-a năruit, fiindcă o iubesc la nebunie! 

— Poate că nu s-a năruit chiar totul, rosti încet doamna 
Moskaleva, cumpănind parcă ceva. 

— O, dacă ar fi cu putinţă! Ajută-mă! Învaţă-mă! Sal-vează- 
mă! 

Şi Mozgliakov izbucni în plâns. 

— Prietene! Rosti cu compătimire Măria Alexandrovna, 
întin-zându-i mâna. Ai făcut-o din prea mare aprindere, în 
clocotul pasiunii, prin urmare, tot din dragoste faţă de 
dânsa. Erai deznădăjduit, nu-ţi dădeai seama ce faci! Ea 
trebuie să înţeleagă toate acestea. 

— Dostolevski - Opere, voi. Il 

— O iubesc ca un nebun şi sunt gata să jertfesc totul 
pentru ea! Strigă Mozgliakov. 

— Ascultă, am să te justific faţă de ea... 

— Măria Alexandrovna! 

— Da, mă simt datoare s-o fac! Voi pune la oale să vă 
vedeţi, Să-i spui totul, totul - aşa cum ţi-am vorbit 
adineauri! 

— O, Doamne! Cât sunteţi de bună, Măria Alexandrovna!... 
Dar... Nu se poate face asta chiar acum? 

— Ferească sfântul! O, ce lipsit de experienţă mai eşti, 
prietene! Ea-i aşa de mândră! Are să-ţi ia purtarea drept o 
nouă grosolănie, o obrăznicie curată! Chiar mâine potrivesc 
eu totul; iar acuma pleacă de aici, du-te undeva, chiar la 
negustorul acela... Vino, poate, diseară, deşi nu te-aş sfătui! 

— Mă duc, mă duc! Doamne! M-aţi reînviat! Încă o 
întrebare: dar dacă prinţul n-o să moară aşa de curând? 

— Ah, Doamne, ce naiv eşti, mon cher Paul. Dimpotrivă, 
trebuie să te rogi lui Dumnezeu pentru sănătatea lui. Se 
cuvine să dorim din toată inima mulţi ani acestui bătrânel 
drăguţ, bun, de o cinste cavalerească! Eu cea dintâi am să 
mă rog, zi şi noapte, cu lacrimi în ochi, pentru fericirea 
fiicei mele. Dar vai! Se pare că starea sănătăţii prinţului nu 
e de loc sigură! Afară de asta, va fi nevoit acum să mai stea 


şi în capitală, s-o scoată pe Zâna în lume. Mă tem, ah, tare 
mă tem că asta îl va dobori definitiv! Dar să ne rugăm, mon 
cher Paul, iar restul e în mâinile lui Dumnezeu! Ai plecat! Te 
binecuvântez, mon ami! Nădăjduieşte, rabdă, fă-ţi curaj, 
mai ales fă-ţi curaj! Nu m-am îndoit niciodată de noblețea 
sentimentelor dumitale... 

[i strânse puternic mâna şi Mozgliakov părăsi odaia în 
vârful degetelor. 

— Ei, am scăpat de un prost! Rosti ea triumfător. Au mai 
rămas ceilalţi. 

Uşa se deschise şi intră Zâna. Era mai palidă decât de 
obicei. Ochii îi scăpărau. 

— Mămăică! Spuse ea, isprăveşte odată, că nu mai pot 
îndura. Totul e atât de murdar şi de josnic, încât îmi vine să- 
mi iau lumea în cap. Nu mă mai chinui, nu mă scoate din 
răbdări! Mi-e greață, auzi: mâ-e greață de toată murdăria 
asta! 

— Zâna! Ce-i cu tine, îngeraşul meu? Tu... Tu ai ascultat la 
uşă! Exclamă Măria Alexandrovna, aţintind-o pe Zâna cu o 
privire neliniştită. 

— Da, am ascultat. Nu cumva vrei să-mi faci morală ca 
nătărăului aceluia? Ascultă, îţi jur că dacă continui să mă 
chinuieşti astfel şi să-mi atribui tot soiul de roluri josnice în 
comedia asta mârşavă, am să părăsesc totul şi am să pun 
capăt la toate dintr-o dată. Mi-ajunge că m-am hotărât 
pentru ticăloşia principală! Dar... Nu mă cunoşteam! O să 
mă înăbuş în infecția asta!... Şi ieşi trân-tind uşa. 

Măria Alexandrovna se uită stăruitor în urma ei şi căzu pe 
gânduri. 

— Să mă grăbesc, să mă grăbesc! Izbucni ea tresărind. 
Nenorocirea de căpetenie, primejdia cea mare se află în ea 
şi, dacă ticăloşii ăştia n-au să ne lase singuri, dacă au să 
trâmbiţeze prin întreg oraşul - ceea ce, probabil, au şi făcut 
- atunci totul e pierdut. Ea n-o să poată îndura toată 
harababura asta şi are să renunţe. Trebuie cu orice preţ şi 
neîntârziat să-l ducem pe prinţ la ţară! Întâi dau o fugă 


singură să-l scot din bârlog pe nătângul meu şi să-l aduc 
aici. Doar trebuie, în sfârşit, să fie şi el folositor la ceva! 
Intre timp, celălalt are să-şi isprăvească somnul şi o să 
plecăm! Sună. 

Caii fuseseră comandaţi în clipa când Măria Alexandrovna 
îl conducea sus pe prinţ. 

Ea se îmbrăcă, dar mai întâi trecu pe la Zâna, ca să-i 
comunice, în linii mari, hotărârea sa şi să-i dea unele 
instrucţiuni. Dar Zâna nu era în stare s-o asculte. Zăcea pe 
pat, cu faţa îngropată în perne, plângea cu hohote şi-şi 
smulgea părul lung, minunat, cu mâinile sale albe, dezgolite 
până la cot. Din când în când se cutremura, parcă un fior 
rece i-ar fi străbătut toate mădularele. Măria Alexandrovna 
începu să-i vorbească, dar Zâna nici nu încercă să-şi ridice 
capul. 

După ce stătu câtăva vreme aplecată asupra-i, Măria 
Alexandrovna ieşi descumpănită şi, ca să intre iarăşi în 
apele sale în alt domeniu, se urcă în trăsură şi porunci 
vizitiului să mâne caii din răsputeri. 

„Păcat că Zâna a ascultat! Se gândea ea, în trăsură. L-am 
înduplecat pe Mozgliakov aproape cu aceleaşi argumente 
ca şi pe dânsa. E mândră şi poate că s-a simţit jignită... Hm! 
Dar lucrul de căpetenie este să apuc a îndeplini 'totul, până 
nu miros ceilalţi cum stau lucrurile. Altfel e nenorocire! Dar 
dacă, colac peste pupăază, prostul meu n-o fi acasă...!” 

Şi numai la gândul acesta Măria Alexandrovna fu cuprinsă 
de o turbare ce nu prevestea nimic bun lui Afanasi Matveici. 
Se răsucea pe pernă, nerăbdătoare. Caii o duceau cu 
iuţeala fulgerului. 

CAPITOLUL X. 

Trăsura zbura. Am mai spus că, încă în aceeaşi dimineaţă, 
pe când gonea prin oraş în căutarea prinţului, o idee 
genială străfulgerase prin capul Măriei Alexandrovna. 
Despre această idee am făgăduit să pomenim la timpul 
cuvenit. Dar cititorul o cunoaşte. Plănuise să-l sechestreze 
pe prinţ şi, cât mai repede cu putinţă, să-l ducă în satul din 


preajma oraşului, unde prospera fără griji fericitul Afanasi 
Matveici. Nu vom ascunde faptul că Măria Alexandrovna 
era cuprinsă tot mai mult de un soi de nelinişte fără noimă. 
Asta se întâmplă îndeobşte chiar adevăraţilor eroi tocmai în 
momentul când îşi ating țelul. Un anume instinct îi şoptea şi 
ei că-i primejdios să rămână la Mordasov. „O dată ajunşi la 
ţară, chibzuia ea, n-avea decât să se întoarcă întreg oraşul 
pe dos 1” Se înţelege de la sine că nici în sat nu trebuia să 
piardă vremea. Se putea întâmplă orice, chiar orice, deşi 
noi, desigur, nu luăm în seamă zvonurile în legătură cu 
eroina mea, răspândite în urmă de răuvoitori, cum că în 
clipa aceea Măria Alexandrovna se temea până şi de poliţie. 
Într-un cuvânt, ea îşi dădea seama că trebuie s-o cunune pe 
Zâna cu prinţul cât mai repede cu putinţă. Toate mijloacele 
îi erau la îndemână. Putea să-i cunune acasă preotul din sat, 
chiar a doua zi. Doar au mai fost nunţi puse la cale în două 
ceasuri! Prințului trebuia să-i lămurească graba asta, lipsa 
oricăror sărbătoriri, ca logodna şi petrecerea fetelor, drept 
un comme ii faut necesar. Urma să fie convins prinţul că 
sistemul acesta era mai decent şi mai grandios. În sfâr. Şit, 
totul putea fi prezentat drept o aventură romantică, 
atingându-se astfel coarda cea mai sensibilă din inima 
prinţului. În cel mai rău caz, putea fi îmbătat, sau şi mai 
bine, ţinut într-una beat. lar după aceea, orice s-ar fi 
întâmplat, Zâna rămânea prinţesă! Chiar dacă nu vor scăpa 
mai târziu de scandal, de pildă, la Petersburg sau la 
Moscova, unde prinţul avea rude - exista şi aici o consolare. 
În primul rând, toate f cestea abia urmau să se întâmple * 
iar în al doilea rând, Măria Alexandrovna era încredinţată 
că în înalta societate treburile nu ies niciodată fără scandal, 
mai ales cele legate de căsătorii... Că aşa se şi cade, deşi 
scandalurile din înalta societate, după concepţia ei, 
trebuiau să fie totdeauna deosebite, grandioase 14, ceva în 
genul lui Monte-Cristo sau Memoires du Diable 15. Că, în 
sfârşit, era de ajuns ca Zâna să apară numai în înalta 
societate, iar mămăica ei s-o susţină, pentru ca toţi să fie 


învinşi în aceeaşi clipă şi niciuna dintre aceste contese şi 
prințese să nu poată rezista la săpuneala, obişnuită în 
Mordasov, pe care era în stare să le-o tragă Măria 
Alexandrovna tuturor la un loc sau fiecăruia în parte. Ca 
urmare a acestor considerente, Măria Alexandrovna zbura 
acum ca vântul la moşia ei, după Afanasi Matveici, de care, 
după socotelile sale, avea să aibă absolută nevoie. Într- 
adevăr, a-l duce pe prinţ în sat însemna să-l prezinţi lud 
Afanasi Matveici, cu care prinţul poate nici n-ar fi dorit să 
facă cunoştinţă. Dacă însă Afanasi Matveici va rosti invitaţia, 
problema va căpăta cu totul altă înfăţişare. Pe lângă asta, 
prezenţa unui tată de familie, în vârstă, distins, cu cravată 
albă, în frac şi cu pălăria într-o mână, sosit anume din ţări 
îndepărtate de îndată ce auzise de prinţ, ar fi produs un 
efect nemaipomenit de plăcut, măgulind chiar orgoliul 
prinţului. Asemenea invitaţie, insistentă şi fastuoasă, e greu 
s-o refuzi, îşi spuse Măria Alexandrovna. În sfârşit, trăsura 
străbătu în goană trei verste şi vizitiul Sofron opri cădi la 
peronul unei construcţii de lemn, lungă, cu un singur cat, 
înnegrită de vreme, o adevărată paragină, cu un şir lung de 
ferestre, înconjurată din toate părţile de tei bătrâni. Era 
casa de la ţară şi în acelaşi timp reşedinţa de vară a Măriei 
Alexandrovna. În casă se aprinseseră luminile. 

— Unde-i nătângul? Strigă Măria Alexandrovna, 
repezindu-se ca un uragan în odăi. De ce se tăvăleşte aici 
prosopul ăsta? A 1 s-a şters el! lar a fost la baie? Şi veşnic 
se umflă de ceai! Ei, ee-ai holbat aşa ochii la. Mine, 
nătărăule? Grişka! Grişka! Grişka! De ce are părul netuns? 
De ce nu l-ai tuns pe conaşul, cum ţi-am poruncit 
săptămâna trecută? 

Când intră în casă, Măria Alexandrovna se pregătea să-l 
salute mult mai blând pe Afanasi Matveici; dar, văzându-l 
proaspăt sosit de la baie, bându-şi cu desfătare ceaiul, nu-şi 
putu stăpâni amara-i indignare. Într-adevăr: atâta activitate 
şi atâtea griji din partea ei şi atâta nepăsare fericită la 
Afanasi Matveici, om nefolosior şi netrebnic! Acest contrast 


o săgeta drept în inimă. Între timp, nătângul, sau, ca să ne 
exprimăm mai curtenitor, cel ce fusese numit nătângul - 
şedea în faţa samovarului uitându-se, plin de spaimă şi de 
mare uimire, cu gura căscată şi cu ochii zgâiţi la soţia sa, 
care, când se ivi, aproape îl încremeni pe loc. Din antreu se 
iţi mutra adormită şi şuie a lui Grişka; rămăsese şi el cu 
ochii holbaţi la scena asta. 

— Păi, nu se lasă, d-aia nu l-am tuns, rosti el cu glas 
arţăgos şi răguşit. De zece ori m-am apropiat cu foarfecă de 
dumnealui - uite, zic, acuşi are să vină cucoana şi-o s-o 
păţim amândoi. Atunci, pe unde o să scoatem cămaşa? Nu 
vreau, zice, mai aşteaptă, o să-mi fac părul pentru 
duminică. Am nevoie de păr lung. 

— Cum? Îşi face părul? Ţi s-a năzărit să-ţi faci părul fără 
să-mi spui? Ce-s fasoanele astea? Şi crezi că se potriveşte 
pentru capul tău zălud? Doamne, ce neorânduială văd aici! 
A ce miroase? Te întreb, a ce miroase aici? Strigă Măria 
Alexandrovna năpustindu-se de zor asupra nevinovatului 
Afanasi Matveici, care se zăpăcise cu desăvârşire. 

— Mă-măicuţă! Bolborosi soţul speriat, fără a se scula din 
loc, uitându-se cu ochi rugători la stăpâna lui. Mă- 
mâicuţă...! 

— De câte ori am încercat să-ţi vâr în capul tău de dobitoc 
că nu-s de loc măicuţă pentru tine? Ce măicuţă îţi sunt eu 
ţie, pigmeule! Cum îndrăzneşti să numeşti astfel o stimabilă 
doamnă, al cărei loc e în înalta societate şi nu alături de un 
dobitoc ca tine! 

— Păi... Păi tu, Măria Alexandrovna, totuşi eşti nevasta 
mea legiuită şi de aceea îţi vorbesc... ca între soţi... Încercă 
să-i răspundă Afanasi Matveici şi în aceeaşi ch'pă îşi duse 
amândouă mâi-nile la cap, ca să-şi păzească părul. 

— Ah, mutră mârşavă ce eşti! Cap de dovleac! Cine a mai 
auzit până acum un răspuns mai prostesc? Nevastă 
legiuită! Dar ce fel de neveste legiuite mai există azi? Mai 
foloseşte cineva, în înalta societate, cuvântul acesta stupid, 
de seminarist, vorba asta meschină şi dezgustătoare - 


legiuită? Şi cum de îndrăzneşti să-mi aduci aminte că-ţi sunt 
soţie, când eu mă străduiesc din răsputeri, prin toate 
resursele mele sufleteşti, să uit împrejurarea asta? De ce-ţi 
acoperi capul cu palmele? Priviţi ce păr are! E ud, ud de 
tot! In trei ore nu i se usucă! Cum să-l mai iau cu mine? 
Cum să-l arăt oamenilor? Ce-i de făcut? 

Şi Măria Alexandrovna îşi frângea mâinile de furie, 
alergând încolo şi încoace prin odaie. Nenorocirea, se 
înţelege, nu era mare şi se putea înlătura lesne. Dar fapt e 
că Măria Alexandrovna nu-şi putea stăpâni spiritul 
atotbiruitor şi tiranic. Simţea trebuinţa să-şi verse 
necontenit mânia asupra iui Afanasi Matveici, fiindcă tirania 
e un obicei care se preface în necesitate. De altfel, 
cunoaştem cu toţii contrastele de care sunt capabile unele 
doamne delicate dintr-o societate anume între culise, acasă 
la ele; tocmai asemenea contrast am vrut să-l înfăţişez aici. 
Afanasi Matveici urmărea cu emoție evoluţiile soţiei sale, ba 
chiar îl treceau năduşelile privind-o. 

— Grişka, răcni ea în cele din urmă, boierul să se îmbrace 
numaidecât! Frac, pantaloni, cravată albă, vestă - mai 
repede! Dar unde i-i peria de cap, unde-i peria? 

— Măicuţă! Abia am ieşit din baie: pot răci, dacă plec în 
oraş... 

— Nu răceşti! 

— Păi uite şi părul mi-e ud... 

— Îl uscam noi numaidecât. Grişka, ia peria de cap şi 
freacă-l până s-o usca. Mai tare! Mai tare 1 Mai tare! Uite- 
aşa! Uite-aşa! 

La porunca asta, conştiinciosul şi devotatul Grişka se puse 
să frece din răsputeri părul conaşului său şi, ca să-i vină mai 
la în-demână, îl apucă de umăr şi-l aplecă puţin spre divan. 
Afanasi Matveici se strâmba gata să plângă. 

— Acum vino încoace! Ridică-l, Grişka. Unde-i pomăda? 
Apleacă-te, apleacă-te, ticălosule! Apleacă-te, trântorule! 

Şi Măria Alexandrovna se apucă, cu propriile sale mâini, 
să-şi. Pomădeze soţul, trăgându-i fără milă pletele dese, 


înspicate de că-runteţe, pe care el, spre nenorocirea lui, nu 
le tunsese. Afanasi Matveici icnea, ofta, dar nu scotea nici 
un țipăt şi suporta docil întreaga operaţie. 

— Mi-ai stors vlaga din mine, scârnavule! Rosti Măria 
Alexandrovna. Apleacă-te mai mult, apleacă-te! 

— Dar de. Ce, măicuţă, ţi-am stors eu vlaga? Bâigui soţul, 
aplecându-şi capul cât mai mult cu putinţă. 

— Nătărăul! Nu înţelege o alegorie. Acum piaptănă-te; şi 
tu, îmbracă-l mai repede! 

Eroina noastră se aşeză în fotoliu, urmărind cu un aer 
inchizitorial întreg ceremonialul înveşmântării lui Afanasi 
Matwveici. Între timp, acesta apucă să se mai odihnească şi 
să-şi vină în fire: iar când ajunseră slujitorii la înnodatul 
cravatei albe, bărbatul îndrăzni chiar să emită o părere 
personală în privinţa formei şi a frumuseţii nodului. În 
sfârşit, îmbrăcându-şi fracul, respectabilul soţ îşi recapătă 
pe deplin curajul şi începu să se privească în oglindă cu 
oarecare stimă. 

— Şi unde mă duci, Măria Alexandrovna? Rosti el în timp 
ce se ferchezuia. < 

Măriei Alexandrovna nu-i veni să-şi creadă urechilor. 

— Auziţi, mă rog! Momâie de speriat păsările ce eşti! Cum 
îndrăzneşti să mă întrebi: unde te duc? 

— Măicuţă, dar trebuie să ştiu... 

— Zât! O dată numai să-mi spui măicuţă, mai ales acolo 
unde mergem acum! O lună întreagă ai să rămâi fără ceai. 

Speriat, soţul tăcu. 

— Ian te uită la el! N-ai fost în stare să capeţi nici măcar o 
decorație, ciumă ce eşti! Urmă ea, privind cu dispreţ fracul 
negru al lui Afanasi Matveici. 

Acesta se supără în cele din urmă. 

— Decoraţiile, mâăicuţă, le dau şefii, iar eu sunt consilier şi 
nicidecum ciumă, rosti el cu nobilă indignare. 

— Cum, cum, cum? Păi văd că ai învăţat să şi judeci aici 1 
Ţăran prost ce eşti! Neisprăvitule! Îmi pare rău că n-am 
timp acum să mă ocup de tine, că te-aş fi... Dar nu-i nimic, 


îmi amintesc eu mai târziu! Dă-i pălăria, Grişka! Dă-i şuba! 
Aici, în lipsa mea, să se facă curăţenie în tustrele odăile. Să 
se deretice şi odaia verde, cea din colţ! Puneţi mâna pe 
perii! Scoateţi husele de pe oglinzi, de pe ornice şi peste un 
ceas totul să fie gata. lar tu pune-ţi fracul; celorlalţi să le 
dai mănuşi, auzi, Grişka, auzi? 

Urcară în trăsură. Afanasi Matveici era cât se poate de 
nedumerit. Intre timp, Măria Alexandrovna se gândea în 
sine cum să-i vâre în cap soţului său, aşa fel ca să înţeleagă 
mai bine, unele precepte necesare în situaţia lui actuală. 
Dar soţul i-o luă înainte. 

— Ştii, Măria Alexandrovna, am avut azi un vis grozav de 
original! Anunţă el cu totul pe neaşteptate, în mijlocul 
tăcerii reciproce. 

— Ptiu, sperietoare blestemată! Credeam că-i cine ştie ce! 
Un vis! Cum îndrăzneşti să mi te vâri în suflet cu visurile 
tale de mujic! Original! Parcă pricepi tu ce-i aceea original! 
Ascultă, îţi spun pentru cea din urmă oară: dacă mai cutezi 
să-mi pomeneşti măcar o dată despre un vis ori altceva, 
apoi nici nu ştiu ce-am să-ţi fac! Destupă-ţi urechile! A sosit 
la mine prinţul K. Il ţii minte pe prinţ? 

— II ţiu, măicuţă, îl ţiu minte. Da de ce a binevoit să 
poftească pe la noi? 

— Taci, asta nu. 

— IL treaba ta! Tu trebuie să-l pofteşti, de îndată şi cu mare 
cinstire, ca o gazdă, la noi la ţară. De aceea te-am şi luat. 
Chiar azi ne urcăm în trăsură şi plecăm. Dar dacă ai să 
Îndrăzneşti a scoate numai o vorbuliţă toată seara, mâine, 
poimâine sau oricând, am să te pun un an întreg să paşti 
gâşte! Nici să nu crâcneşti, să nu scoţi nici un cuvânt! Asta-i 
toată datoria ta, ai înţeles? 

— Bine, dar dacă am să fiu întrebat? 

— Tu să taci mai departe chitic. 

— Bine, dar nu poţi să taci într-una, Măria Alexandrovna. 

— Atunci fă şi tu scurt, de pildă, cam aşa: hm! Sau altfel 
cumva, ca să arăţi că eşti om deştept şi judeci înainte de a 


deschide gura. 

— Hm. 

— Dar înţelege-mă odată! Te duci acolo pentru că tu, 
auzind de prinţ, eşti încântat de vizita lui şi îndată ai sosit în 
zbor ca să i te închini şi să-l pofteşti la tine la ţară, pricepi r 

— Hm. 

— Păi nu acuma să faci: hm! Nătărăule! Mie să-mi 
răspunzi acătării. 

— Bine, măicuţă, toate am să le fac precum doreşti. Numai 
că: de ce să-l poftesc eu pe prinţ? 

— Cum? Cum? lar te-ai apucat să judeci? Dar ce te 
priveşte pe tine: de ce? Cum îndrăzneşti să întrebi? 

— Păi eu tocmai de-aia întreb, Măria Alexandrovna: cum 
am să-l poftesc, dacă mi-ai poruncit să tac? 

— Las-că vorbesc eu pentru tine, iar tu numai să te înclini, 
să te închini şi să ţii pălăria în mână. Pricepi? 

— Pricep; măi... Măria Alexandrovna... 

— Prinţul este foarte glumeţ. Dacă o să spună ceva, chiar 
dacă nu ţi se adresează ţie, tu să răspunzi la toate cu un 
zâmbet vesel şi blând, auzi? 

— Hm. 

— lar: hm! Cu mine să nu faci: hm i Răspunde de-a 
dreptul: ai auzit, ori ba? 

— Am auzit, Măria Alexandrovna, am auzit, cum să nu aud, 
dar fac şi eu hm, hm! Ca să mă obişnuiesc, după cum ai 
poruncit. Numai că, iar întreb, măicuţă. Adică, cum vine 
vorba: dacă prinţul o să spună ceva, porunceşti să mă uit la 
dânsul şi să zâmbesc. Dar dacă totuşi mă întreabă ceva pe 
mine? 

— Ce nătărău lipsit de glagorie mai eşti! Ţi-am mai spus: 
tu să taci. Răspund eu pentru tine. Iu numai să te uiţi şi să 
zâm-beşti. 

N» 

— Păi, are să creadă că-s mut, bombăni Afanasi Matveici. 

— Mare scofală! Las'să creadă; în schimb, n-o să vadă că 
eşti prost. 


— Hm... Bine, dar dacă ceilalţi au să mă întrebe ceva? 

— Nimeni n-are să te întrebe, n-o să fie nimeni. lar dacă se 
în-tâmplă - ferească Dumnezeu! 

— Să vină careva şi te întreabă sau îţi spune ceva, tu să 
răspunzi pe loc cu un zâmbet sarcastic. Ştii ce-i aia zâmbet 
sarcastic? 

— Adică şugubăţ, nu-i aşa, măicuţă? 

— Iţi arăt eu ţie şugubăţ, nătărăule! Dar cine să pretindă 
sarcasm de la un prostălău ca tine? Înseamnă zâmbet 
batjocoritor, pricepi tu? Un zâmbet zeflemist şi plin de 
dispreţ. 

— Hm! 

„Of, tare mă tem pentru nătărăul ăsta, şopti în sine Măria 
Alexandrovna. A jurat, de bună seamă, să-mi stoarcă toată 
vlaga din mine! Zău că ar fi fost mai bine dacă nu-l luam de 
loc!” în timp ce-i treceau prin cap asemenea gânduri, 
neliniştită, văicărindu-se, Măria Alexandrovna scotea mereu 
capul pe fereastra trăsurii şi-şi zorea vizitiul. Caii zburau, 
nu alta; dar stă-pânei tot i se părea că merg prea încet. 
Afanasi Matveici şedea tăcut în colţul său şi-şi repeta în 
minte lecţia. În cele din urmă, trăsura intră în oraş şi se 
opri în faţa casei Măriei Alexandrovna. Dar abia apucă 
eroina noastră să se repeadă în cerdac, că văzu deodată 
apropiindu-se de casă o sanie cu două locuri, cu poclit, 
trasă de o pereche de cai, aceeaşi în care se plimba de 
obicei Anna Nikolaevna Antipova. În sanie se aflau două 
cucoane. Una din ele era, se înţelege, însăşi Anna 
Nikolaevna, iar cealaltă - Natalia Dmitrievna, proaspăta-i 
partizană şi prietenă sinceră. Măriei Alexandrovna îi 
îngheţă inima. Dar n-apucă să scoată o exclamaţie, că se 
apropie un alt echipaj, o trăsurică pesemne cu încă o 
musafiră. Se auzi o larmă de bucurie. 

— Măria Alexandrovna! Împreună cu Afanasi Matveici! Aţi 
sosit! De unde veniţi? Ce bine s-a potrivit, tocmai am venit 
să ne petrecem toată seara la dumneavoastră! Ce surpriză! 


Musafirele dădură buzna în cerdac, ciripind ca nişte 
rându-nele. Măria Alexandrovna nu-şi credea ochilor şi 
urechilor. 

„Înghiţi-v-ar pământul! Îşi zise. Asta miroase a complot. 
Trebuie să cercetez! Dar... N-o să ajungeţi, gaiţelor, să mă 
păcăliţi pe mine! Aşteptaţi numai 1” 

CAPITOLUL XI. 

Mozgliakov ieşi de la Măria Alexandrovna, după toate 
aparențele, deplin liniştit. Convorbirea îl înflăcărase cu 
desăvârşire. Nu se mai duse la Boroduev, simțind nevoia să 
rămână singur. Năvala extraordinară de visuri eroice şi 
romantice nu-i dădea linişte. Visa o explicaţie solemnă cu 
Zâna, urmată de lacrimile nobile ale inimii lui 
atotiertătoare. Vedea parcă paloarea şi deznădejdea sa la 
strălucitul bal petersburghez, vedea Spania, 
Guadalquivirul, dragostea şi pe muribundul prinţ care le 
unea mâinile în ultimele sale momente... Apoi frumoasa 
soţie, devotată, admirându-i mereu eroismul şi sentimentele 
înalte... Iar printre altele, în surdină - atenţiile vreunei 
contese din „înalta societate”, în oare va intra neapărat 
datorită căsătoriei sale cu Zâna, văduva prinţului K...; în 
sfârşit, un post de viceguvernator, bani - într-un cu-vânt, 
toate bucuriile zugrăvite cu atâta elocinţă de Măria 
Alexandrovna se perindau din nou în spiritul său satisfăcut, 
mângâin-du-l, atrăgându-l şi, mai cu seamă, măgulindu-i 
orgoliul. Dar nu ştiu nici eu ce explicaţie să dau unei 
împrejurări şi anume: după ce aceste încântări începură să- 
| obosească, i se ivi deodată un gând cât se poate de 
sâcâitor: precum că, în orice caz, toate perspectivele 
aparţineau viitorului, deocamdată însă rămăsese, totuşi, cu 
buzele umflate. În clipa când îi veni gândul acesta, băgă de 
seamă că rătăcea undeva foarte departe, într-o suburbie a 
Mordasovului, izolată şi necunoscută. Se întuneca. Pe 
străzile încadrate de căsuțe cu curţi părăginite, cu ziduri 
într-o rină, lătrau înverşunat câinii, care în târguşoarele de 
provincie se înmulţeau în număr înspăimântător de mare şi 


tocmai în mahalalele unde nu este nimic de păzit şi nimic de 
furat. Se porni o ninsoare cu fulgi umezi. Din când în când, 
întâlnea câte un târgoveţ întârziat sau o femeie în cojoc şi 
cu cizme. Toate acestea, nu ştiu cum, începură să-l 
indispună pe Pavel Alexandrovici - semn cât se poate de 
rău, deoarece totdeauna când evenimentele iau o 
întorsătură bună, totul ne apare, dimpotrivă, într-o 
înfăţişare plăcută şi luminoasă. Pavel Alexandrovici îşi 
aminti, fără să vrea, că până atunci el fusese acela care 
dădea mereu tonul la Mordasov. Era încântat când 
pretutindeni se făcea aluzie că-i logodnic şi era felicitat în 
calitatea asta. Se mândrea chiar că era logodnic şi, 
deodată, are să apară în faţa tuturor ca un logodnic în 
retragere! Se va stârni râsul! Doar nu se va apuca să-x 
convingă de contrariu, povestindu-le de balurile 
petersburgheze, în săli cu coloane şi de Guadalquivir! 
Chibzuind astfel, întristându-se, ajunse în cele din urmă la 
ideea care mai do mult îi dădea o uşoară strângere de 
inimă: „Oare-i adevărat totul? Oare lucrurile se vor împlini 
aşa cum le-a zugrăvit Măria Alexandrovna?” Cu acest prilej, 
îşi aminti că Măria Aâexandrovna era o cucoană 
nemaipomenit de şi-reată şi, oricât de demnă ar fi de 
respectul general, totuşi bârfeşte şi minte de dimineaţă 
până seara. Că avusese, pesemne, acum, anumite motive ca 
să-l îndepărteze pe dânsul şi că, la o adică, oricine-i meşter 
să zugrăvească realitatea în fel şi chip. Se gândi şi la Zâna, 
îşi aminti privirea ei la despărţire, care nu exprima nici pe 
departe o tăinuită şi pătimaşă dragoste; şi, cu acelaşi prilej, 
îşi aduse aminte că acum o oră căpătase în faţă, din partea 
ei, epitetul de nătărău. Amintindu-şi toate acestea, Pavel 
Alexandrovici se opri deodată ca înlemnit şi roşi până la 
lacrimi de ruşine. Ca dinadins, în clipa următoare, i se 
întâmplă un lucru neplăcut: calcă greşit şi căzu de pe 
trotuarul de lemn într-un troian de zăpadă. In timp ce se 
zbătea în troian, o haită de câini, care-l urmăreau de mult 
cu lătrături, se repezi asupră-i din toate părţile. Unul din 


câini, cel mai mic şi mai îndrăzneţ, se agăţă chiar de dânsul, 
apucându-se cu dinţii de poalele şubei. Apărin-du-se de 
câini, înjuiînd în gura mare, ba chiar blestemându-şi soarta, 
Pavel Alexandrovici, cu poalele şubei sfâşiate şi cu o tristeţe 
fără margini în inimă, ajunse, în sfârşit, până la capătul 
străzii şi abia aici băgă de seamă că se rătăcise. Se ştie că 
un om rătăcit într-un cartier al oraşului, mai cu seamă 
noaptea, nu-i de loc în stare să meargă pe stradă drept 
înainte; în orice clipă, împins parcă de o stihie necunoscută, 
coteşte pe străzile şi ulicioarele întâlnite în cale. Uraiînd 
sistemul acesta, Pavel Alexandrovici se rătăci de-a binelea. 
„Dracu să ia ideile astea înalte! Spunea el în sinea lui, 
scuipând cu furie. Să vă ia necuratul pe toţi cu sentimentele 
înalte şi cu Guadalquivirurile voastre!” N-aş spune că 
Mozgliakov era atrăgător în clipele acelea. In sfârşit, frânt 
de oboseală, chinuit, după două ore de rătăcire, ajunse la 
intrarea casei Măriei Alexandrovna. Se miră, văzând acolo 
multe trăsuri. „Oare.au musafiri, poate dau o serată? Se 
gândi el. Dar cu ce scop?” întrebă un servitor pe care-l 
întâlni şi, aflând că Măria Alexandrovna fusese la ţară şi-l 
adusese pe Afanasi Matveici cu cravată albă şi că prinţul se 
trezise, dar încă nu coborâse la oaspeţi, Pavel 
Alexandrovici, fără să spună un cuvânt, urcă sus la unchiul 
său. În clipa aceea, se afla într-o stare de spirit, în care un 
om slab este capabil să săvârşească mârşăvia cea mai 
groaznică, numai şi numai din răzbunare, fără a se gândi 
că, poate, va fi nevoit pe urmă să se căiască toată viaţa. 
Intră în odaia de sus şi-l văzu pe prinţ în fotoliu, în faţa 
serviciului său de toaletă pentru călătorie! Capul îi era chel 
chilug. Apucase însă să-şi pună bărbuţa şi favoriţii. Peruca 
lui se afla în mâinile unui camerist cărunt, încărcat de ani, 
preferatul prinţului, cu numele de Ivan Pahomăci, care o 
pieptăna cu un aer deosebit de atent şi respectuos. lar 
prinţul, ca atare, avea un aspect cât se poate de jalnic, 
fiindcă nu se trezise încă din beţia de mai înainte. Şedea 


parcă dărâmat, clipind din ochi, boţit tot, fleaşcă şi se uita la 
Mozgliakov ca şi cum nu l-ar fi recunoscut. 

— Cum te simţi, unchiule? Îl întrebă Mozgliakov. 

— Cum... Tu eşti? Rosti, în sfârşit, unchiul. Eu, frate, am 
aţipit niţeluş. Ah, Doamne! Rosti el, însufleţindu-se, dar 
sunt... Fără pe-ru-că! 

— Nu te nelinişti, unchiule! Am... Am să te ajut, dacă 
doreşti. 

— Vezi, acum ai aflat secretul meu! Am spus eu că u. şa 
trebuie în-cu-ia-tă! Ei, prietene, trebuie ne-întâr-ziat să-mi 
dai cu-vân-tul de onoare că n-ai să te foloseşti de secretul 
meu şi n-o să spui nimănui că am păr fals. 

— O, dă-mi voie, unchiule! Se poate să mă socoti în stare 
de asemenea josnicie! Izbucni Mozgliakov, vrând să-i intre 
în voie bătrânului pentru... Scopurile sale următoare. 

— Ei da, ei da! Şi fiindcă văd că eşti un suflet nobil, fie, am 
să te ui-mesc... Şi am să-ţi dezvălui secretele mele. Cum îţi 
place, dragul meu, mustaţa asta? 

— Splendidă, unchiule! Uimitoare! Cum de ai izbutit să ţi-o 
păstrezi atâta timp? 

— Schimbă-ţi părerea, prietene, e fal-să! Rosti prinţul, 
privind 1 !' triumfător la Pavel Alexandrovici. 

— Oare? Greu de crezut. Ei, dar favoriţii? Recunoaşte, 
unchiule, pesemne îi căneşti. 

— Îi cănesc? Nu numai că nu-i cănesc, dar şi ei sunt 
absolut faâsi. 

— Falşi? Vai, unchiule, ce spui! Eu unul, pentru nimic în 
lume, nu cred. Îţi râzi de mine! 

— Parole d'honneur, mon ami! * făcu prinţul cu un aer 
solemn. Şi, în-chi-pu-ie-ţi, toţi, absolut toţi se în-şa-lă ca şi 
tine! Nici Stepanida Matveevna nu crede, deşi uneori mi-i 
pu-ne chiar ea. Dar sunt convins, prietene, că ai să-mi 
păstrezi secretul. Dă-ţi cuvântul de onoare... 

— Pe cuvânt de onoare, unchiule, că-l păstrez. Iţi repet: se 
poate să mă crezi capabil de asemenea josnicie? 


— Ah, prietene, cum am căzut eu azi fără tine! Feofil m-a 
răs-tur-nat iar cu trăsura. 

— Te-a răsturnat iar! Dar când? 

— Păi, tocmai când ne apropiam de mâ-năs-ti-re... —e Ştiu, 
unchiule, mai înainte. 

— Nu, nu, acum două ceasuri, nu mai mult, am plecat spre 
mânăstire, iar el s-a apucat să mă răstoarne. Aşa de tare m- 
am speriat, că şi acum parcă mi-e sărită inima din loc. 

— Dar, unchiule, ai dormit doar! Spuse uimit Mozgliakov. 

— Ei da, am dormit... Şi pe urmă am ple-cat, de altfel... de 
altfel, poate că... Ah, cât e de ciudat! 

— 'Te asigur, unchiule, că ai visat! Ai dormit cât se poate de 
liniştit după prânz şi până acum. 

— Oare? Şi prinţul căzu pe gânduri. 

— Ei da, într-adevăr, poate că s-a întâmplat în vis. De 
altfel, îmi amintesc tot ce am visat. Mai întâi, am văzut un 
taur fioros, cu coarne; pe urmă, am visat un pro-cu-ror şi 
parcă şi el avea coarne... 

— Acesta-i, pesemne, Nikolai Vasilieviei Antipov, unchiule. 

— Ei da, poate că era el. După aceea, l-am văzut pe 
Napoleon Bo-na-parte. Ştii, prietene, toată lumea spune că 
semăn cu Napoleon Bo-na-parte... lar din profil cică semăn 
izbitor cu un papă din vremurile străvechi. Cum găseşti, 
dragul meu, semăn cu un pa-pă? 

— Cred că semeni întru totul cu Napoleon, unchiule. 

— Ei da, en face *. De altfel şi eu cred la fel, dragul meu. Şi 
l-am visat când se afla pe insulă şi, ştii, era aşa de vorbăreţ, 
plin de îndrăzneală şi vesel, că m-a amuzat nes-pus. 

? Pe cuvânt de onoare, prietene! (Fr.) + € Din faţă (fr.). 

— Vorbeşti de Napoleon, unchiule? Zise Pavel 
Alexandrovici, privindu-l gânditor. Şi o idee stranie i se 
înfiripă în minte - o idee de care nici el însuşi încă nu-şi 
putea da bine seama. 

— Ei da, de Na-po-le-on. Amândoi am tot discutat filosofie. 
Şi ştii, prietene, îmi pare chiar rău că s-au purtat atât de 
aspru cu dânsul... En-gle-jii. Sigur că da, dacă nu-l ţineau în 


lanţ, se dădea iar la oameni. Era ca turbat! Dar tot îmi pare 
rău! Eu nu m-aş fi purtat aşa. Eu l-aş fipus să steapeo 
insulă ne-lo-cuită. 

— De oe pe una nelocuită? Îl întrebă Mozgliakov distrat. 

— Ei, măcar şi pe una Icncu-i-tă,. Dar numai de oameni 
înţelepţi. Ei şi i-aş fi organizat tot soiul de distrac-ţii: teatru, 
muzică, balet - totul pe socoteala statului. I-aş fi dat drumul 
să se plimbe, bineînţeles sub supraveghere, altfel ar fi şters- 
o numaidecât. Straşnic îi plăceau nu ştiu ce piroşti. Ei şi 
piroşti aş fi pus să i se coacă. L-aş fi ţinut, ca să zic aşa, pă- 
rin-teşte. Cu mine s-ar fi căit... 

Mozgliakov asculta distrat sporovăială bătrânului pe 
jumătate încă adormit şi-şi rodea unghiile de nerăbdare. Ar 
fi vrut să aducă vorba de însurătoare, nu ştia nici el de oe 
anume. Dar inima îi clocotea cu o furie nemărginită. 
Deodată, bătrânelul scoase un strigăt de mirare. 

— Ah, mon ami! Dar am uitat să-ţi spun. Închipuieşte-ţi, 
am făcut azi o cerere în că-să-to-rie. 

— O cerere în căsătorie, unchiule? Exclamă Mozgliakov, în- 
sufleţindu-se. 

— Ei, da, o cerere în că-să-to-rie. Pahomâci, pleci? Bine. 
Cest une charmante persoane... Dar... Îţi mărturisesc, 
dragul, meu, am procedat ne-chib-zuit. Abia a-cum văd. Ah, 
Doamne! 

— Dar dă-mi voie, unchiule, când ai făcut-o? 

— Îţi mărturisesc, prietene, nici nu ştiu precis când 
anume. Nu cumva am visat şi asta? Ah, totuşi ce ciudate! 

Mozgliakov tresări de încântare. O nouă idee îi fulgeră 
prin minte. 

— Dar cui şi când ai făcut cererea în căsătorie, unchiule? 
Repetă el nerăbdător. 

— Fiicei gazdei, mon ami... Cette, belle personne *... de 
altfel, am uitat cum o chea-mă. Numai că, vezi, mon ami, nu 
pot cu nici un chip să mă în-sor. Ce să mă ştiu eu face 
acum? 

* Această frumoasă făptură (fr.). 


— Da, se înţelege că te distrugi dacă te însori! Dar dă-mi 
voie să-ţi mai fac o întrebare, unchiule! Dumneata eşti 
absolut sigur că ai făcut într-adevăr o cerere în căsătorie? 

— Ei da... Sunt sigur. 

— Dar dacă ai văzut totul în vis, la fel cum ai visat că te-ai 
răsturnat a doua oară cu trăsura? 

— Ah, Doamne! Într-adevăr, poate că am visat şi asta! Aşa 
că, acum nici nu ştiu cum să mai apar acolo. Cum s-ar 
putea, prietene, să aflu pre-ois, pe-o cale o-co-li-tă: am făcut 
cererea, ori nu? Fiindcă, îţi dai seama în ce situaţie mă aflu 
acum? 

— Ştii ceva, unchiule? Eu cred că nici n-avem nevoie să 
aflăm nimic. 

— Păi cum? 

— Eu cred cu siguranţă că ai visat. 

— Şi eu cred la fel, dragul meu, mai ales că am adeseori a- 
se-me-nea visuri. 

— Ei, vezi, unchiule? Imaginează-ţi, ai băut puţin la 
gustarea de dimineaţă, pe urmă la prânz şi, în sfârşit... 

— Ei da, prietene; poate că tocmai din pricina asta-i. 

— Cu atât mai mult, unchiule, cu oiît, chiar dacă ai fi fost 
înflăcărat la culme, totuşi nu puteai cu nici un chip să faci 
aievea o asemenea cerere nechibzuită. Din oîte te cunosc, 
unchiule, eşti un om prin excelenţă raţional şi... 

— Ei da, ei da. 

— Închipuie-ţi numai un lucru: dacă ar afla despre asta 
rudele dumitale, care şi aşa nu te simpatizează, ce s-“ar 
întâmpla atunci? 

— Ah, Doamne! Strigă prinţul speriat, ce s-ar întâmpla? 

— Dă-mi voie! Apoi ar striga cu toţii într-un glas că ai 
făcut-o nefiind în depline facultăţi mintale, că eşti nebun, că 
trebuie să fii pus sub tutelă, că ai fost înşelat şi te pomeneşti 
închis undeva sub supraveghere. 

Mozgliakov ştia cu ce poate fi speriat bătrânul. 

— Ah, Doamne! Exclamă prinţul, tremurând ca varga. 
Oare într“ adevăr m-ar închide? 


— Şi de aceea judecă şi dumneata, unchiule: puteai să faci 
aievea o asemenea cerere nechibzuită? Dumneata îţi 
cunoşti singur interesele. Te asigur solemn că ai văzut toate 
acestea în vis. 

— Neapărat în vis, ne-a-pă-rat în vis! Repetă prinţul 
speriat. Ah, cât de înţelept le-ai judecat, dra-gul meu! Îţi 
mulţumesc din suflet că m-ai lă-mu-rit. 

— Iar eu, unchiule, sunt cât se poate de fericit că m-ain 
întâl-nit azi cu dumneata. Închipuieşte-ţi: fără mine, te-ai fi 
putut într-adevăr încurca, crezând că eşti mire şi coborând 
acolo în calitate de mire. Îţi dai seama cât de periculos ar fi 
fost? 

— Ei da... Da, periculos! 

— Aminteşte-ţi numai că fata asta are douăzeci şi trei de 
ani. Nimeni n-o ia de nevastă, şi, deodată, dumneata, un om 
cu vază, bogat, te înfăţişezi ca mire! Au să se agate 
numaidecât de ideea asta, au să te asigure că eşti ou 
adevărat mire şi te pomeneşti că te însoară cu forţa. O să-şi 
facă socoteala că poate ai să mori curând. 

— Oare? 

— Şi, la urma urmei, aminteşte-ţi, unchiule: un om cu 
calităţile dumitale... 

— Ei da, cu calităţile mele... 

— Cu inteligenţa dumitale, cu amabilitatea dumitale... 

— Ei da, cu inteligenţa mea, da...! 

— Şi, la urma urmei, eşti prinţ. Oare numai o partidă ca 
asta ai putea găsi dacă ar trebui, într-adevăr, dintr-un motiv 
oarecare, să te însori? Gândeşte-te numai ce vor spune 
rudele dumitale? 

— Ah, prietene, m-ar mânca de viu! Am şi îndurat din 
partea lor atâta perfidie şi răutate... Imaginează-ţi, 
bănuiesc că au vrut să mă închidă într-o casă de ne-buni. Ei, 
spune şi tu, prietene, este acesta un lucru potrivit? Ce-aş fi 
făcut eu acolo... Într-o casă de ne-buni? 

— Se înţelege, unchiule, şi, de aceea, n-am să mă depărtez 
nici un pas de dumneata, după ce ai să cobori. Acolo-s 


musafiri acum. 

— Musafiri? Ah, Doamne! 

— Nu te nelinişti, unchiule, am să fiu lângă dumneata. 

— Vai, cât îţi sunt de re-cu-nos-că-tor, dragul meu, eşti pur 
şi simplu salvatorul meu. Dar, ştii ceva? Mai bine plec. 

— Mâine, unchiule, mâine dimineaţă la ora şapte. lar 
astăzi îţi iei rămas bun de la toţi şi le spui că pleci. 

— Plec neapărat... la părintele Misail... Dar, prietene, dacă 
au să mă pe-ţeas-că aici, jos? 

— Nu te teme, unchiule, am să fiu lângă dumneata. Şi, Ia 
urma urmei, orice ar spune, orice aluzie ar face, spune-le 
direct că ai văzut totul în vis... Aşa cum s-a şi întâmplat de 
fapt. 

— Ei da, ne-a-pă-rat în vis! Numai că, ştii, prietene, a fost 
totuşi un vis nespus de în-oîn-tă-tor! Ea e uimitor de 
frumoasă şi, ştii, are nişte forme... 

— Ei, rămâi cu bine, unchiule, eu mă duc jos, iar 
dumneata... —- Cum? Mă laşi, va să zică, singur! Izbucni 
prinţul înspăimântat. 

— Nu, unchiule, coborâm numai separat; întâi eu, apoi 
dumneata. O să fie mai bine aşa. 

— Ei, bi-ne! Apropo, trebuie să-mi notez un gând. 

— Tocmai, unchiule, notează-ţi gândul şi după aceea vino, 
nu zăbovi. lar mâine dimineaţă... 

— Mâine dimineaţa - la ieromonah, neapărat la ie-ro-mo- 
nah! Charmant, charmant! Dar ştii, prietene, ea e ui-mi-tor 
de frumoasă... Nişte forme... Şi dacă ar fi trebuit neapărat 
să mă însor, atunci... 

— Să te ferească Dumnezeu, unchiule! 

— Ei da, să mă ferească Dumnezeu... Ei, la revedere, 
dragul meu, vin îndată... Numai să-mi notez. Apropo, de 
mult voiam să te întreb: ai citit memoriile lui Casanova? 

— Am citit, unchiule, dar de ce? 

— Ei da... Uite, acum am ui-tat ce vroiam să spun... 

— Ai să-ţi aminteşti mai târziu, unchiule! La revedere! 


— La revedere, prietene, la revedere! Totuşi, a fost un vis 
încântător, un vis în-cân-tă-tor...! 

CAPITOLUL XII,;: 

— Venim toate la dumneata, toate! Are să vină şi Praskovia 
Ilinişna, vroia să vină şi Luiza Karlovna, gânguri Arma 
Nikolaevna, intrând în salon şi privind cu aviditate în jur. 
Era o cuconiţă măruntă, destul de drăguță, îmbrăcată 
pestriţ, dar bogat - şi pe deasupra ştiind foarte bine că-i 
drăguță. 1 se părea mereu că prinţul, împreună cu Zâna, 
sunt ascunşi undeva într-un colţ. 

— Şi Katerina Petrovna are să vină,. Şi Felisata Mihailovna 
vroia să vină, adăugă Natalia Dmitrievna, o cucoană de 
dimensiuni uriaşe, ale cărei forme îi plăcuseră aşa de mult 
prinţului şi care grozav aducea cu un grenadier. Purta o 
pălărie roz, mică de tot, care-i stătea pe ceafă. Se 
împliniseră trei săptămâni de când era cea mai sinceră 
prietenă a Annei Nikolaevna, căreia îi dădea de mult 
târcoale, îi făcea curte şi pe care, judecind după aspect, ar 
fi putut s-o înghită dintr-o îmbucătură, cu oase cu tot. 

— Nu mai vorbesc de încântarea, aş putea spune, pe câie o 
simt, văzându-vă pe amândoi la mine şi încă seara, îşi 
începu cân-tecul Măria Alexandrovna, după ce-şi reveni din 
buimăceala surprizei; dar, spuneţi-mi, vă rog, ce minune v-a 
adunat azi la mine, după ce îmi pierdusem cu totul 
nădejdea de a avea onoarea asta? 

— O, Doamne, Măria Alexandrovna, cum eşti şi dumneata, 
zău aşa! Rosti dulceag Natalia Dmitrievna, fandosindu-se 
ruşinoasă şi cu glas piţigăiat, ceea ce făcea un contrast cât 
se poate de curios cu înfăţişarea ei. 

— Mais, ma charmante, ciripi Anna Nikolaevna, dar 
trebuie, trebuie neapărat să isprăvim într-o bună zi 
pregătirile noastre pentru teatrul acesta. Încă azi Piotr 
Mihailovici i-a arătat lui Kallist Stanislavici nespusa-i 
mâhnire că activitatea asta nu merge bine şi că nu facem 
decât să ne certăm. De aceea ne-am şi adunat în seara asta 
şi ce ne-am zis: hai să mergem la Măria Alexandrovna şi să 


hotăfrum totul, dintr-o dată! Natalia Dmitrievna le-a dat de 
ştire şi celorlalte. Au să vină toate. Aşa o să ne înţelegem şi 
o să iasă lucrurile bine. Să nu se mai spună că nu facem 
decât să ne certăm, nu-i aşa, mon ange? Adăugă ea 
şăgalnic, sărutând-o pe Măria Alexandrovna. Ah, Doamne! 
Zinaida Afanasievna! Pe zi ce trece te faci mai frumoasă! 
Anna Nikolaevna se repezi s-o sărute pe Zâna. 

— Nici nu are altceva de făcut, decât să înflorească! 
Adăugă dulceag Natalia Dmitrievna, frecându-şi mâinile 
uriaşe. 

„Uf, dracu să le ia! Nu m-am gândit la teatrul ăsta! Au şi 
găsit un pretext, gaiţele!” şopti Măria Alexandrovna, 
fierbând de turbare. 


— Ou atât mai bine, îngerul meu, adăugă Anna 
Nikolaevna, cu cât la dumneata se află acum drăguţul de 
prinţ. Dumneata ştii doar că foştii proprietari ai 
Duhanovului aveau un teatru. NeHam interesat şi ştim că 
acolo sunt depozitate toate decorurile vechi, cortina şi chiar 
costumele. Prinţul a fost azi la mine; iar eu am fost atât de 
mirată de sosirea lui, încât am uitat să-i spun. Acum o să 
aducem dinadins vorba de teatru; dumneata ai să ne ajuţi şi 
prinţul iare să poruncească a ni se trimite vechiturile 
acelea. Altminteri, pe cine poţi pune aici să facă ceva care 
să semene a decor? Şi mai ales că noi vrem să-l atragem şi 
pe prinţ la teatrul nostru. Trebuie neapărat să facă şi el o 
subscripţie, doar e în folosul săracilor. Poate că o să ia chiar 
şi un rol - e aşa de drăguţ şi de înţelegător. Şi atunci, 
lucrurile au să meargă de minune. 

Fipar 

— Sigur că are să primească un rol. Poate fi pus să joace 
orice rol, adăugă cu subînţeles Natalia Dmitrievna. 

Anna Nikolaevna n-o minţise pe Măria Alexandrovna: 
cucoanele soseau una după alta. Măria Alexandrovna abia 
apuca să le întâmpine şi să scoată exclamaţiile cerute în 
asemenea cazuri de buna-cuviinţă şi de normele 
comportării comme ii faut. 

Nu-mi iau sarcina să descriu pe toate vizitatoarele. Voi 
spune numai că fiecare din ele avea în priviri o deosebită 
perfidie. Pe feţele tuturor era întipărită aşteptarea şi un soi 
de nerăbdare sălbatică. Unele dintre cucoane sosiseră cu 
gândul hotărât de a fi martorele unui scandal 
nemaipomenit şi s-ar fi supărat foarte rău dacă ar fi trebuit 
să plece fără să asiste la el. Măria Alexandrovna se pregăti 
de atac cu toată tăria. Începu să plouă cu întrebări în 
legătură cu prinţul, în aparenţă cele mai fireşti, dar fiecare 
dintre ele ascundea o aluzie, o insinuare ocolită. Sosi ceaiul; 
toţi luară loc. Un grup puse stăpânire pe pian. La invitaţia 
de a cânta la pian sau din gură, Zâna răspunse sec că nu se 
simte prea bine. Paloarea obrazului ei dovedea acest lucru. 


Pe loc se revărsară întrebări compătimitoare şi până şi aici 
cucoanele găsiră prilej să se intereseze de câte ceva şi să 
facă aluzii. Întrebară şi de Mozgliakov, adresându-se Zânei. 
Între timp, Măria Alexandrovna se împărțea în zece, vedea 
tot ce se petrece în fiecare colţ al odăii, auzea ce spune 
fiecare musafiră, deşi erau aproape zece şi răspundea 
neîntârziat la toate întrebările, bineînţeles cu multă 
agerime. Tremura pentru Zână şi se mira că nu se retrage, 
cum făcea întotdeauna la asemenea reuniuni. Cucoanele îl 
zăriră şi pe Atanasi Matveici. De obicei, toate îl luau peste 
picior, ca s-o înţepe pe Măria Alexandrovna, legându-se de 
nătângia soţului său. De astă dată însă, de la mărginitul şi 
naivul Afanasi Matveici se putea afla câte ceva. Măria 
Alexandrovna urmărea cu nelinişte starea de asediu în ca- 
re-l vedea pe soţul ei. Pe deasupra, el răspundea la toate 
întrebările cu: hm, având un aer atât de nenorocit şi de 
nefiresc, încât avea de ce s-o apuce pe gazdă turbarea. 

— Măria Alexandrovna! Afanasi Matveici nu vrea de loc să 
stea de vorbă cu noi! Strigă o cuconiţă. Îndrăzneaţă, cu 
ochi de viezure, care nu se temea absolut de nimeni şi 
niciodată nu se intimida. Porunoeşte-i să fie mai amabil cu 
doamnele. 

— Zău că nu ştiu nici eu ce-a păţit astăzi, răspunse cu un 
zâmbet vesel Măria Alexandrovna, întrerupându-şi discuţia 
cu Anna Nikolaevna şi Natalia Dmitrievna, e-atât de tăcut! 
Nici cu mine n-a schimbat aproape nici un cuvânt. De ce nu- 
i răspunzi Felisatei Mihailovna, Athanase? Ce l-aţi întrebat? 

— Dar... Dar... Măicuţă, păi chiar tu... Încercă să bâiguie 
Afanasi Matveici, mirat şi pierdut tot. Stătea lângă căminul 
încins, cu mâinile la spatele vestei, într-o atitudine 
pitorească, pe care şi-o alesese singur şi sorbea din ceai. 
Întrebările cucoanelor îl făceau să se fâstâcească atât de 
tare, încât roşea ca o fetiţă. Când începu să se 
dezvinovăţească, întâlni căutătura atât de înspăimântătoare 
a soţiei furioase, încât fu cât pe ce să leşine de spaimă. 
Neştiind ce să mai facă şi dorind să repare într-un fel 


lucrurile, ca să recapete respectul soţiei, sorbi din ceai, dar 
ceaiul era prea fierbinte. Fiindcă nu-şi potrivise înghiţitura, 
se opări groaznic, scăpă ceaşca, se înecă şi începu să 
tuşească atât de rău, încât fu nevoit să părăsească 
vremelnic odaia, stârnind nedumerirea celor de faţă. Într- 
un cuvânt, totul părea limpede. Măria Alexandrovna îşi 
dădu seama că musafirele ei ştiau totul şi că se adunaseră 
cu intenţiile cele mai rele. Situaţia era primejdioasă. Puteau 
să-l ia cu vorba, să] încurce pe bătrânul slab de minte chiar 
în prezenţa ei. Puteau chiar să i-l ia pe prinţ, făcându-l să se 
certe cu dânsa în aceeaşi seară şi atră-gându-l după ele. Se 
putea aştepta la orice. Dar soarta îi mai pregătea o 
încercare: uşa se deschise şi apăru Mozgliakov, pe care ea îl 
credea la Boroduev şi nu se aştepta de loc să vină în seara 
aceea. Tresări, de parcă ar fi înţepat-o ceva. 

Mozgliakov se opri în uşă, cuprinzându-i pe toţi cu 
privirea, un pic zăpăcit. Nu-şi putea înfrânge tulburarea ce- 
| stăpânea şi care i se răsfrângea limpede pe figură. 

— Ah, Doamne! Pavel Alexandrovici! Exclamară câteva 
glasuri. 

— Ah, Doamne! Dar e Pavel Alexandrovici! Măria 
Alexandrovna, de ce ai spus că s-a dus la Boroduev? Pavel 
Alexandrovici, nouă ni s-a spus că te-ai ascuns la Boroduev, 
rosti piţigăiat Natalia Dmitrievna. 

— M-am ascuns? Repetă Mozgliakov cu un zâmbet strâmb. 
Curioasă exprimare! Să-mi fie cu iertare, Natalia 
Dmitrievna! Nu mă ascund de nimeni şi nu doresc să 
ascund pe nimeni, adăugă el, uitându-se cu subinţeles la 
Măria Alexandrovna. 

Măria Alexandrovna se cutremură de teama. „Cum, oare şi 
nătărăul ăsta s-a răzvrătit? Se gândi ea, scrutân-du-l cu 
privirea pe Mozgliakov. Nu, asta ar fi mai rău decât toate...” 

— E adevărat, Pavel Alexandrovici, că ţi-ai dat demisia... 
de la slujbă, bineînţeles? Sări îndrăzneţ Felisata Mihailovna, 
ţintindu-l batjocoritor drept în ochi. 


— Demisia? Ce demisie? Pur şi simplu îmi schimb slujba. 
Mi se dă un post la Petersburg, răspunse sec Mozgliakov. 

— Ei, în cazul acesta te felicit, urmă Felisata Mihailovna, 
fiindcă noi ne speriasem chiar, când am auzit că alergai 
după un post la noi, la Mordasov. Posturile de aici, Pavel 
Alexandrovici, nu-s sigure, zbori îndată. 

— Poate doar cele de învăţător, la şcoala complimentară; 
acolo mai poţi găsi un post vacant, observă Natalia 
Dmitrievna. Aluzia era atât de limpede şi de grosolană, 
încât Anna Nikolaevna, penibil impresionată, îşi atinse 
încetişor veninoasa prietenă cu piciorul. 

— Oare crezi că Pavel Alexandrovici ar primi un loc de 
învăţător oarecare? Interveni Felisata Mihailovna. 

Dar Pavel Alexandrovici nu găsi ce să răspundă. Se 
întoarse şi se ciocni cu Afanasi Matveici, care-i întindea 
mâna. Mozgliakov, în chipul cel mai prostesc, nu i-o primi şi, 
batjocoritor, se înclină adânc în faţa lui. Iritat la culme, se 
duse drept la Zână şi, uitându-i-se furios în ochi, îi şopti: 

— 'Toate acestea-s din mila dumitale. Aşteaptă, încă în 
seara asta am să-ţi arăt dacă-s nătărău sau nu. 

— De ce să mai amâni? Se vede de pe acum, răspunse cu 
glas tare Zâna, măsurându-l din ochi cu dezgust pe fostul ei 
pretendent. 

Mozgliakov se grăbi să-i întoarcă spatele, speriat de glasul 
ei tare. 

— Vii de la Boroduev? Se hotări, în sfârşit, să-l întrebe 
Măria Alexandrovna. 

— Nu, de la unchiul. 

— De la unchiul? Va să zică ai fost acum la prinţ? 

— Ah, Doamne! Înseamnă că prinţul s-a şi trezit; iar nouă 
ni s”a spus că doarme încă, adăugă Natalia Dmitrievna, 
uitân-du-se veninos la Măria Alexandrovna. 

— Nu te nelinişti în privinţa prinţului, Natalia Dmitrievna, 
răspunse Mozgliakov, s-a trezit şi, slavă Domnului, acum e 
în deplinătatea facultăţilor mintale. Mai adineauri a fost 
îmbătat, mai întâi la dumneata, iar apoi de-a binelea aici, 


aşa încât îşi pierduse de tot capul, care şi aşa di e cam slab. 
Dar acum, slavă Domnului, am stat împreună de vorbă şi a 
început să judece sănătos. 

Va fi îndată aici, ca să-ţi prezinte plecăciuni, Măria 
Alexandrovna şi să-ţi mulţumească pentru ospitalitatea 
dumitale. Mâine în zori vom pleca împreună în pustie, iar pe 
urmă am să-l conduc neapărat eu însumi până la Duhanovo, 
pentru a nu i se mai întâmpla o nouă căzătură, ca, de pildă, 
cea de azi, iar acolo va încăpea pe mâna sigură a Stepanidei 
Matveevna, oare până atunci se va întoarce neapărat din 
Moscova şi nu-l va mai lăsa altă dată să călătorească, 
pentru nimic în lume - de asta garantez. 

Vorbind astfel, Mozgliakov se uita cu răutate la Măria 
Alexandrovna, care şedea ca şi cum ar fi amuţit de mirare. 
Trebuie să recunosc cu durere că eroina mea, poate întâia 
oară în viaţa ei, s-a speriat. 

— Va să zică, pleacă mâine în zori? Rosti Natalia 
Dmitrievna, adresându-se Măriei Alexandrovna. 

— Cum aşa? Se auziră exclamaţii naive printre musafiri, 
iar noi credeam că... Foarte curios, zău aşa! 

Dar gazda nu mai ştia ce să răspundă. Deodată, atenţia 
tuturor fu atrasă în modul cel mai neobişnuit şi mai bizar. In 
odaia vecină se auzi un zgomot ciudat şi nişte exclamaţii 
puternice, după care pe nepusă masă, Sofia Petrovna 
Karpunâna năvăli în salonul Măriei Alexandrovna. Sofia 
Petrovna era, fără doar şi poate, cea mai ciudată cucoană 
din Mordasov, într-atât de ciudată, încât chiar şi în 
Mordasov se luase de ourând hotărârea să nu mai fie 
primită în societate. Trebuie să mai notăm că Sofia Petrovna 
lua cu regularitate, în fiecare seară la ora şapte fix, o 
gustare - pentru stomac, cum se exprima ea - şi că după 
aperitiv se afla de obicei în cea mai dezgheţată stare de 
spirit, ca să nu spunem mai mult. Acum, când se năpustise 
atât de neaşteptat la Măria Alexandrovna, se afla tocmai în 
această stare de spirit. 


— A, va să zică din astea-mi eşti, Măria Alexandrovna! 
Răcni ea de răsună odaia. Va să zică aşa te porţi cu mine! 
Nu te teme, am venit pentru o clipită; nici nu stau la 
dumneata. Am venit dinadins, ca să aflu: e adevărat ce mi s- 
a spus? A! Va să zică la dumneata se dau baluri, banchete, 
se fac logodne, iar Sofia Petrovna să stea acasă, să 
împletească la ciorap! Tot oraşul l-ai chemat, numai pe mine 
nu! Mai adineauri eram pentru dumneata şi prietenă şi mon 
ange, când am venit să te anunţ ce se petrece cu prinţul la 
Natalia Dmitrievna. lar acum iat-o şi pe Natalia Dmitrievna 
- pe care adineauri ai ocărât-o de mama focului şi oare te-a 
ocărât pe dumneata - că se găseşte la dumneata în ospeţie. 
Nu te speria, Natalia Dmitrievna! N-am nevoie de ciocolata 
dumitale î la sunte, zece copeici batonul. Beau mai des de- 
cât dumneata la mine acasă! Ptiu! 

— Se şi vede, făcu Natalia Dmitrievna. 

— lartă-mă, Sofia Petrovna, izbucni Măria Alexandrovna, 
roşie de necaz, ce-i cu dumneata? Vino-ţi cel puţin în fixe. 

— Nu te nelinişti pentru mine, Măria Alexandrovna, ştiu 
tot, am aflat tot, tot! Exclamă Sofia Petrovna cu glasul său 
strident, piţigăiat, înconjurată de toţi musafirii care păreau 
să se desfete cu scena aceasta neaşteptată. Am aflat totul! 
Chiar Nastasia dumitale a alergat până la mine şi mi-a 
povestit tot. L-ai agăţat pe prinţul ăsta, l-ai îmbătat criţă, l- 
ai silit să-i ceară mâna fiicei dumitale, pe care nimeni nu 
mai vrea s-o ia de nevastă, ba mai crezi că şi dumneata ai 
ajuns persoană simandicoasă - ducesă cu dantele - pthi! Nu 
te teme şi eu sunt coloneleasă! Nu m-ai poftit la logodnă, 
mă doare-n călcâi. Am văzut eu oameni mai ceva de-cât 
dumneata. Am luat masa la contesa Zalihvatskaia; am fost 
pe-ţită de comisarul-şef Kurocikin! Mare nevoie am de 
invitaţia dumitale, ptiu! 

— Vezi dumneata, Sofia Petrovna, răspunse Măria 
Alexandrovna, ieşindu-şi din fire, te încredinţez că nu se 
poate da aşa năvală într-o casă onorabilă şi încă în 
asemenea stare şi, dacă n-ai să mă scuteşti numaidecât de 


prezenţa şi de elocinţa dumitale, am să-mi iau neîntârziat 
toate măsurile. 

— Ştiu, ai să porunceşti slugilor dumitale să mă scoată 
afară! Nu-ţi fie teamă, găsesc eu şi singură drumul. Rămâi 
cu bine, mărită pe cine vrei, iar dumneata, Natalia 
Dmitrievna, binevoieşte să nu râzi de mine; n-am nevoie de 
ciocolata dumitale! Ducă-se dracului. Ptiu! Deşi n-am fost 
invitată aici, totuşi n-am jucat cazacioc în faţa nici unui 
prinţ. lar dumneata, Arma Nikolaevna, de ce râzi? Suşilov 
şi-a rupt piciorul; acum l-au adus acasă, ptiu! lar dacă 
dumneata, Felisata Mihailovna, n-ai să-i porunceşti 
desculţei de Matrioşka să mâne la vreme vaca dumitale în 
grajd, ca să nu-mi mugească în fiecare zi pe sub ferestre, 
am să-i rup picioarele Matrioşkăi dumitale. Adio, Maria 
Alexandrovna, rămâi cu bine, ptiu! Sofia Petrovna se mistui. 
Oaspeţii râdeau, Măria Alexandrovna se simţea cât se poate 
de descumpănită. 

— Cred că a băut, rosti lânced Natalia Dmitrievna.,„<. 

— Da, dar câtă obrăzniciei. 

— Quelle abominable fetnme! * 

— Ce ne-a mai făcut să râdem! 

— Ah, ce necuviinţe a spus! 

— Dar de ce a vorbit de logodnă? Ce logodnă? Întrebă cu 
subînţeles Felisata Mihailovna. 

— Dar ce îngrozitor e! Izbucni în sfârşit Măria 
Alexandrovna. Uite, tocmai asemenea monştri răspândesc 
cu duiumul fel de fel de zvonuri neroade! Curios nu-i faptul 
că se găsesc astfel de cucoane în sânul societăţii noastre, 
nu, Felisata Mihailovna, mai curios decât orice este faptul 
că unii au nevoie de asemenea persoane, ascultă ce spun, le 
sprijină, le cred, le... 

— Prinţul! Prinţul! Izbucniră deodată toţi oaspeţii. 

— Ah, Doamne! Ce cher prince! 

— Ei, slavă Domnului! Acum o să aflăm toate 
dedesubturile, şopti veoinei sale Felisata Mihailovna. 

CAPITOLUL XIII. 


Prinţul apăru cu un zâmbet dulceag pe buze. Toată 
neliniştea pe care o trezise cu un sfert de ceas mai înainte 
Mozgliakov în inima lui de iepure se risipi la vederea 
cucoanelor. Se topi pe loc, ca o bomboană. Doamnele îl 
întâmpinară cu strigăte ascuţite de bucurie. Îndeobşte 
vorbind, ele îl alintau totdeauna pe bătrânelul nostru şi 
erau cu dânsul cât se poate de familiare. Prinţul avea 
însuşirea de a le distra enorm prin persoana lui. Felisata 
Mihailovna susţinu chiar în cursul dimineţii (glumind, 
fireşte) că-i gata să i se aşeze pe genunchi, dacă asta i-ar 
face plăcere, „fiindcă e un bătrânel drăguţ” drăguţ, 
nemaipomenit de drăguţ!” Măria Alexandrovna îşi aţinti 
ochii asupra prinţului, vrând să surprindă măcar ceva pe 
chipul său, ca să prevadă cum va ieşi din situaţia critică în 
care se afla. Era limpede că Mozgliakov stricase îngrozitor 
lucrurile şi că întreaga ei întreprindere se clătina de-a 
binelea. Dar pe faţa prinţului nu se putea citi nimic. Era la 
fel ca adineauri, ca totdeauna. 

Ftet; Joi. 

+ Ce femeie îngrozitoare! (Fr.) 

— Ah, Doamne! lată-l şi pe prinţ! lar noi te aşteptam, te 
aşteptam! Izbucniră câteva cucoane. 

— Cu nerăbdare, prinţe, cu nerăbdare! Se ţivliră altele. 

— Mă mă-gu-liţi nespus, sâsâi prinţul, aşezându-se la masa 
pe care fierbea samovarul. Cucoanele îl înconjurară 
numaidecât. Lângă Măria Alexandrovna nu rămaseră decât 
Anna Nikolaevna şi Natalia Dmitrievna. Afanasi Matveici 
zâmbea respectuos. Mozgliakov su-râdea şi el şi se uita 
provocator la Zâna, care, fără a-i da nici cea mai mică 
atenţie, se apropie de taică-său şi se aşeză în fotoliu lângă 
dânsul, în apropierea căminului. 

— Ah, prinţe, e adevărat ce se spune, că pleci de la noi? 
Rosti piţigăiat Felisata Mihailovna. 

— Ei da, mesdames, plec. Vreau să plec ne-în-târ-ziat în 
stră-i-nă-tate. 


— În străinătate, prinţe, în străinătate! Strigară toate în 
cor, dar cum de ţi-a venit în minte aşa ceva? 

— In stră-i-nă-tate, adeveri prinţul cochetând, şi, ştiţi, 
vreau să plec acolo mai cu seamă pentru ideile noi. 

— Cum aşa, pentru ideile noi? Despre ce anume e vorba? 
Întrebară doamnele, schimbând priviri între ele. 

— Ei da, pentru ideile noi, repetă prinţul cu un aer de 
adâncă convingere. Toţi pleacă acum pentru ideile noi. Şi eu 
vreau să capăt i-dei noi. 

— Sper că nu vrei să intri într-o lojă masonică, dragă 
unchiule? Interveni Mozgliakov, vrând pesemne să se arate 
în faţa cucoanelor spiritual şi dezgheţat. 

— Ei da, prietene, n-ai greşit, răspunse unchiul în chip 
neaşteptat. Eu am fă-cut parte, într-a-de-văr, pe vremuri, 
dintr-o lojă masonică în străinătate şi chiar am avut, la 
rândul meu, multe idei generoase. Mă pregăteam chiar să 
contribui pe atunci cu mult la instruc-ţia con-tem-porană şi 
eram gata să-l instalez definitiv la Frankfurt pe Sidor al 
meu, pe care-l luam cu mine peste graniţă ca să-i dau li-ber- 
tate. Dar el, spre mirarea mea, a fugit de la mine. Era un 
om neînchipuit de ciu-dat. Pe urmă îl întâlnesc deodată la 
Pa-ris, fercheş, cu favoriţi; se plimba pe bulevard cu o 
mamzelă. S-a uitat la mine şi a dat din cap. Şi mamzela, 
agăţată de braţul lui, era aşa de vioaie, cu ochi de viezure şi 
aşa de a-tră-gă-toare... 

— Ei, unchiule! Dacă pleci de astă dată în străinătate, ai 
să-i eliberezi după aceea pe toţi ţăranii 1 exclamă 
Mozgliakov, rî-zând cu hohote. 

— Mi-ai ghi-cit perfect intenţiile, dragul meu, răspunse 
prinţul fără şovăială. Tocmai vreau să-i pun pe toţi în li-ber- 
tate. 

— Dar, dă-mi voie, prinţe, au să fugă îndată, toţi, până la 
unul, de la dumneata şi atunci cine are să-ţi mai plătească 
dările? Izbucni Felisata Mihailovna. 

— Sigur că au să fugă, o susţinu neliniştită Anna 
Nikolaevna. 


— Ah, Doamne! Oa-re au să fugă cu adevărat? Făcu prinţul 
cu mirare. 

— Au să fugă, au să fugă cu toţii, numaidecăt şi au să te 
lase singur, încuviinţă Natalia Dmitrievna. 

— Ah, Doamne! Ei, atunci, nu-i mai e-li-be-rez. De altfel, 
am spus-o numai aşa. 

— Aşa-i mai bine, unchiule, întări Mozgliakov. 

Măria Alexandrovna ascultase până atunci tăcută şi 
urmărise discuţia. | se păru că prinţul o uitase cu 
desăvârşire - ceea ce nu era de loc firesc. 

— Dă-mi voie, prinţe, începu ea cu glas tare, plină de 
demnitate, să-ţi recomand pe soţul meu, Afanasi Matveici. A 
venit anume de la ţară, de îndată ce a auzit că ai poposit în 
casa mea. 

Afanasi Matveici zâmbi, luându-şi un aer demn. 1 se părea 
că fusese lăudat. 

— Ah, îmi pare foarte bine, spuse prinţu,! A-fa-na-şi 
Matveici! Ei da, acela care e la ţară.' Charmant, charmant, 
îmi pare foarte bine. Prietene! Rosti prinţul, adresându-se 
lui Mozgliakov, dar e acelaşi, îţi aminteşti, de mai adineauri, 
când ieşea chiar un vers cu o rimă. Oare cum o fi? „Sofuf în 
trăsura asta, iar nevasta”... Ei da, nevasta parcă ple-ca într- 
un oraş oarecare... 

— Ah, prinţe, da, aşa-i: „Soţul în trăsura asta, iar la Tuia i-i 
nevasta” e un vodevil pe care l-au juoat la noi nişte actori, 
acum un an, interveni Felisata Mihailovna. 

— Ei da, chiar la Tuia; me-reu uit. Charmant, charmant! Va 
să zică, e chiar persoana aceea? Sunt tare bucuros de cu- 
noş-tin-ţă, zise prinţul fără a se scula din fotoliu şi întinse 
mâna lui Afanasi Matveici, care zâmbea. Ei, cum te lauzi cu 
sănătatea? 

— Hm... 

— E sănătos, prinţe, sănătos, se grăbi să răspundă Măria 
Alexandrovna. 

— Ei da, se şi vede că-i să-nă-tos. Şi stai mereu la ţa-ră? Ei, 
îmi pare foarte bine. Ce obraji ru-meni axe şi râde mereu... 


Afanasi Matveici surâdea într-una, se înclina, ba chiar 
făcea şi reverenţe. Dar la ultima observaţie a prinţului nu se 
putu stăpâni şi pufni deodată în râs, fără nici o pricină şi în 
chipul cel mai prostesc. Toţi izbucniră în hohote de râs. 
Cucoanele chiţcăiau de plăcere. Zâna se aprinse la faţă şi se 
uita cu ochi scăpărători la Măria Alexandrovna, care, la 
rmdul său, plesnea de furie. Era momentul să schimbe 
vorba. 

— Cum ai dormit, prinţe? Îl întrebă ea cu glas mieros, dân- 
du-i în acelaşi timp de ştire lui Afanasi Matveici, printr-o 
căutătură amenințătoare, să treacă numaidecât la locul său. 

— Ah, am dormit foarte bine, răspunse prinţul, şi, ştiţi, am 
avut un vis în-cân-tă-tor, în-cân-tă-tor! 

— Un vis! Grozav îmi place când se vorbeşte de vise, strigă 
Felisata Mihailovna. 

— Şi mie îmi place foarte mult! Adăugă Natalia 
Dmitrievna. 

— Un vis în-cân-tă-tor, repetă prinţul cu un zâmbet 
dulceag, dar, în schimb, visul acesta e o ma-re taină! 

— Cum, prinţe, chiar nu se poate povesti? Înseamnă că-i 
un vis neobişnuit, observă Anna Nikolaevna. 

— O ma-re taină, repetă prinţul, aţâţând cu satisfacţie 
curiozitatea cucoanelor. 

— Atunci trebuie să fie colosal de interesant! Izbucniră 
doamnele. 

— Pun rămăşag că prinţul a îngenuncheat în vis în faţa 
unei frumuseți şi i-a făcut declaraţie de dragoste! Strigă 
Felisata Mihailovna. Hai, recunoaşte, prinţe, că-i adevărat! 
Drăguţule prinţ, recunoaşte! 

— Recunoaşte, prinţe, recunoaşte! Se auzi din toate 
părţile. 

Prinţul asculta triumfător şi încântat aceste exclamaţii. 
Propunerea cucoanelor îi măgulea la culme orgoliul, încât 
mai-mai să-şi lingă buzele. 

— Deşi am spus că visul meu e o taină foarte mare, 
răspunse el în sfârşit, sunt silit să recunosc că dumneata, 


doamnă, spre mirarea mea, aproape că l-ai ghicit cu totul. 

— Am ghicit! Izbucni încântată Felisata Mihailovna. Ei, 
prinţe 1 Acum, vrei, nu vrei, trebuie să ne destăinuieşti cine 
e frumoasa dumitale. 

— Neapărat să ne destăinuieşti! 

— E de aici, ori nu? 

— Drăguţule prinţ, destăinuieşte-ne! 

— Prinţe, sufleţelule, destăinuieşte-ne! Măcar de-ai muri şi 
tot să ne spui! Se striga din toate părţile. 

— Mesdames, mesdames!... Dacă vreţi să ştiţi, cu atâta 
stă-ru-in”ă, nu vă pot destăinui decât că e cea mai în-cân- 
tătoare, şi, s-ar putea spune, cea mai vir-tu-oasă fată dintre 
toate câte am cunoscut, bolborosi prinţul care se zaharisise 
de tot. 

— Cea mai încântătoare! Şi. de aici! Cine poate fi? 
Întrebau doamnele, schimbând priviri pline de subînţeles şi 
făcându-şi semn cu ochiul. 

— Se înţelege că-i dintre acelea care trec la noi printre 
cele mai frumoase, rosti Natalia Dmitrievna, frecându-şi 
mâinile mari, roşii şi uitându-se, cu ochii săi de pisică, la 
Zână. O dată cu ea, toate privirile se întoarseră spre Zâna. 

— Păi cum, prinţe, dacă ai asemenea visuri, de ce nu te-ai 
însura aievea? Întrebă Felisata Mihailovna, uitându-se la 
ceilalţi cu subînţeles. 

— Şi ce bine te-am însura! Reluă o altă cucoană. 

— Drăguţule prinţ, însoară-te! Chiţcăi a treia. 

— Însoară-te, însoară-te! Răcneau din toate părţile. De ce 
să nu te însori? 

— Ei da... de ce să nu mă însor? Le ţinea isonul prinţul, 
zăpăcit de strigătele acestea. 

— Unchiule! Îl apostrofă Mozgliakov. 

— Ei da, prietene, te în-ţe-leg! Tocmai vroiam să vă spun, 
mesdames, că nu mai sunt în stare să mă însor şi după ce 
am petrecut o seară în-cân-tătoare la minunata noastră 
gazdă, chiar mâine pornesc în pustie, la ieromonahul Misail; 


iar pe urmă, drept peste graniţă, ca să-mi fie mai la 
îndemână a urmări instruc-ţiunea europeană. 

Zâna păli şi se uită cu nespusă tristeţe la maică-sa. Dar 
Măria Alexandrovna se hotărâse. Până atunci nu făcuse 
decât să aştepte, ca să vadă ce va fi, deşi îşi dădea seama că 
întreprinderea ei se prăbuşise şi că duşmanii săi o lăsaseră 
prea mult în urmă. În sfârşit, înţelegea totul şi se hotărt ca 
numaidecât, dintr-o singură lovitură, să răpună hidra cea 
cu o sută de capete. Se sculă cu măreție din fotoliu şi, cu 
paşi fermi, se apropie de masă, măsurându-şi cu o privire 
semeaţă vrăjmaşii pigmei. In privirea asta pâlpâia flacăra 
extazului. Se hotări să le uluiască, să le zăpăcească pe 
aceste bâru fitoare veninoase, să-i strivească că pe un 
gândac pe nemernicul de Mozgliakov şi, cu o singură 
lovitură, curajoasă şi hotărâtă, să recâştige întreaga-i 
influenţă, pierdută deocamdată, asupra idiotului de prinţ. 
Se înţelege că avea nevoie de o îndrăzneală 
nemaipomenită; dar nu îndrăzneala îi lipsea Măriei 
Alexandrovna! 

— Mesdames, începu ea solemn, cu demnitate (Măriei 
Alexandrovna îi plăcea, îndeobşte, nespus de mult, 
solemnitatea), mesdames, am ascultat îndelung discuţia 
dumneavoastră, glumele voastre vesele şi spirituale şi 
găsesc că a sosit vremea să-mi spun şi eu cuvântul. După 
cum ştiţi, ne-am adunat cu toţii aici absolut în-tâmplător (şi- 
mi pare atât de bine, atât de bine)... Niciodată nu m-aş fi 
hotărât să dezvălui eu cea dintâi un important secret de 
familie şi să-l fac cunoscut mai devreme decât o cere cel 
mai elementar simţ al bunei-cuviinţe. Cer în special scuze 
dragului meu oaspete, dar mi s-a părut că el însuşi, prin 
aluzii vagi asupra faptului respectiv, îmi dă de înţeles că nu 
numai nu i-ar fi neplăcută anunţarea formală şi solemnă a 
secretului nostru de familie, dar doreşte el însuşi divulgarea 
lui... Nu-i aşa, prinţe, că nu greşesc? 

— Ei da, nu greşeşti... Şi sunt foarte, foarte bucuros... 
Rosti prinţul, fără a înţelege nici o iotă despre ce anume era 


vorba. 

Pentru a spori efectul, Măria Alexandrovna făcu o pauză ca 
să-şi tragă răsuflarea şi cuprinse cu privirea întreaga 
societate. Musafirii îi sorbeau fiecare cuvânt cu o 
curiozitate avidă şi plină de nelinişte. Mozgliakov tresări. 
Zâna, roşie la faţă, dădu să se ridice din fotoliu; Afanasi 
Matveici, aşteptându-se la ceva neobişnuit, îşi suflă nasul 
pentru orice eventualitate. 

— Da, mesdames, sunt gata cu bucurie să vă încredinţez 
taina mea familială. Astăzi după-amiază, prinţul, atras de 
frumuseţea şi... de calităţile fiicei mele, i-a făcut cinstea să-i 
ceară mâna. Prinţe! Încheie ea cu glasul tremurând de 
tulburare şi de suspine, dragă prinţe, nu trebuie, nu poţi să 
te superi pe mine pentru lipsa mea de modestie 1 Numai o 
bucurie familială extraordinară a putut să smulgă prematur 
din inima mea această scumpă taină şi... Ce mamă mă poate 
învinui în acest caz? 

Nu găsesc destule cuvinte pentru a zugrăvi efectul produs 
de ieşirea neaşteptată a Măriei Alexandrovna. Toţi 
încremeniră parcă de uimire. Oaspeţii perfizi, care se 
gândiseră s-o sperie pe Măria Alexandrovna prin faptul că i- 
au şi aflat taina, care se gândiseră s-o ucitiă prin 
dezvăluirea prematură a acestei taine, care se gândiseră s- 
o sfâşie deocamdată numai prin aluzii, rămaseră uluiţi de 
curajul unei asemenea sincerităţi. O sinceritate atât de 
neînfricată însemna forţă. „înseamnă că, într-adevăr, prinţul 
se însoară cu Zâna din propria lui vrere? Înseamnă că nu |- 
au ademenit, nu l-au îmbătat, nu l-au înşelat? Înseamnă că 
nu-l silesc pe ascuns, hoţeşte, să se însoare? Înseamnă că 
Măria Alexandrovna nu se teme de nimeni? Înseamnă că nu 
se mai poate strica nunta asta, dacă prinţul nu se însoară în 
mod silit?” Se auzi o rumoare de o clipă, care se prefăcu 
brusc în strigăte pătrunzătoare de bucurie. Cea dintâi care 
se repezi s-o îmbrăţişeze pe Măria Alexandrovna fu Natalia 
Dmitrievna; apoi - Anna Nikolaevna, iar după ea - Felisata 
Mihailovna. Toţi săriră de la locurile lor, se produse o 


învălmăşeală. Multe dintre cucoane erau palide de furie. Se 
apucară s-o felicite pe Zâna, intimidată; se agăţară chiar şi 
de Afanasi Matveici. Măria Alexandrovna îşi desfăcu teatral 
braţele şi, aproape cu forţa, o strânse la piept pe fiică-sa. 
Singur prinţul privea această scenă cu un soi de mirare 
ciudată, deşi zâmbea mai departe. De altfel, scena îi şi plăcu 
întrucâtva. La îmbrăţişarea mamei cu fiica, îşi scoase 
batista şi-şi şterse ochiul, în care apăru o lacrimă. Se 
înţelege că oaspeţii se repeziră şi spre dânsul cu felicitările. 

— Felicitări, prinţe! Felicitări! Strigau din toate părţile. 

— Va să zică te însori? 

— Te însori într-adevăr? 

— Drăguţule prinţ, te însori? 

— Ei da, ei da, răspundea prinţul, extrem de mulţumit de 
felicitări şi de entuziasmul general, şi, mărturisesc. Îmi 
place cel mai mult plăcuta voastră simpatie faţă de mine, pe 
care n-am s-o uit nici-o-dată; nici-o-dată n-am s-o uit. 
Charmant! Charmant! M-aţi făcut chiar să lă-cră-mez... 

— Sărută-mă, prinţe! Striga mai tare decât toţi Felisata 
Mi-haiiovna. 

— Şi, vă mărturisesc, urmă prinţul, întrerupt din toate 
părţile, mă mir cel mai mult de faptul că Măria Iva-nov-na, 
sti-ma-ta noastră gazdă mi-a ghicit cu o pătrundere atât de 
extraor-di-nară visul. Exact parcă l-a vă-zut ea însăşi în 
locul meu. Extraor-di-na-ră pătrundere! Ex-tra-or-di-nară 
pătrundere! 

— Ah, prinţe, iar vorbeşti de vis? 

— Mărturiseşte odată, prinţe, mărturiseşte! Exclamară cu 
toţii, înconjurându.-l. 

— Da, prinţe, n-ai de ce să te ascunzi, e timpul să dezvălui 
secretul nostru, spuse Măria Alexandrovna, pe un ton 
hotărât şi sever. Am înţeles subtila dumitale alegorie, 
delioateţea fermecătoare cu care ai căutat să-mi arăţi 
printr-o aluzie dorinţa de a anunţa cererea dumitale în 
căsătorie. Da, mesdames, e adevărat: astăzi prinţul a stat în 


genunchi înaintea fiicei mele şi aievea, nu în vis, i-a cerut 
solemn mâna. 

— Absolut ca în realitate, ba chiar şi în aceleaşi îm-pre-ju- 
rări, confirmă prinţul. Mademoiselle, urmă el, adresându-se 
cu nespusă politeţe Zânei, care nu-şi revenise încă din 
uluire, mademoiselle! Iţi jur că niciodată n-aş fi îndrăznit să- 
ţi rostesc numele, dacă nu l-ar fi ros-tit alţii înaintea mea. A 
fost un vis încân-tă-tor, în-cân-tă-tor şi sunt de două ori 
fericit că mi-e permis să ţi-o spun acum du-mi-tale. 
Charmant! Charmani!... 

— Dar, daţi-mi voie, cum aşa? Vorbeşte într-una de vis, 
şopti Anna Nikolaevna către Măria Alexandrovna, care 
pălise uşor, neliniştită. Dar vai! Şi fără acest avertisment, 
Măriei Alexandrovna i se strângea şi-i tremura de mult 
inima. 

— Adică cum vine asta? Şuşoteau cucoanele, schimbând 
priviri între ele. 

— Dă-mi voie, prinţe, începu Măria Alexandrovna cu o 
crispare dureroasă a zâmbetului, te asigur că mă uimeşti. 
Ce idee ciudată ţi-a venit cu visul ăsta? Iţi mărturisesc că 
am crezut până acum că glumeşti, dar... Dacă e o glumă, e 
destul de nepotrivită... Vreau, doresc să atribui aceasta 
faptului că eşti distrat, dar... 

— Într-adevăr, s-ar putea să fie din pricină că-i distrat, 
rosti în şoaptă Natalia Dmitrievna. 

— Ei da... Poate fiindcă sunt distrat, adeveri prinţul, fără a 
înţelege însă cum trebuie ce anume vor de la dânsul. Şi, 
închipuiţi-vă, am să vă spun îndată o a-nec-dotă. Sunt 
chemat, în Petersburg, la o în-mormântare, aşa, la nişte 
oameni, maison bour-geoise, mais honnete *; iar eu am 
confundat-o cu o aniversare. Dar aniversarea se săr- 
bătorise cu o săptămână mai înainte. Am pregătit un buchet 
de camelii pentru săr-bă-to-rită. Intru şi ce văd? Un domn 
stimabil, serios, zace pe masă - aşa că am rămas mi-rat. Zău 
că nu mai ştiam unde să mă ascund cu buchetul meu. 


— Dar, prinţe, nu-i vorba de anecdote! Îl întrerupse cu 
năduf Măria Alexandrovna. Se înţelege că fiica mea n-are 
motive să alerge după logodnici; dar adineauri dumneata 
însuţi, lângă pianul acesta, i-ai cerut mâna. Nu eu te-am 
provocat să faci asta... 

«O familia burgheză, dar cinstită ţfr.). 

Am fost, s-ar putea spune, uimită... A fost, fireşte, numai 
un gând care mia trecut prin minte şi am amânat totul 
pentru clipa când ai să te trezeşti din somnul de după- 
amiază. Dar sunt mamă; iar ea e fiica mea... Dumneata 
însuţi ai pomenit de un vis şi am crezut că vrei să 
povesteşti, într-o formă alegorică, de logodna dumitale. Ştiu 
foarte bine că cineva a încercat să te abată de la gândul 
acesta; bânuiesc chiar cine anume... Dar... Explică-te, 
prinţe! Explică-te mai repede şi mai mulţumitor. Nu-i 
îngăduit să glumeşti aşa cu o casă onorabilă... 

— Ei da, nu-i îngăduit să glumeşti aşa cu o casă onorabilă, 
îi ţinu isonul prinţul, inconştient, începând totuşi să se 
neliniştească câte puţin. 

— Dar, prinţe, acesta nu-i un răspuns la întrebarea mea. 
Te rog să răspunzi pozitiv; confirmă îndată, aici, de faţă cu 
toţi, că ai cerut adineauri mâna fiicei mele. 

— Ei da, sunt gata să confirm. De altfel, am mai povestit 
toate astea şi Felisata lakovlevna mi-a ghicit perfect visul. 

— Nu în vis! Nu în vis! Izbucni Măria Alexandrovna, 
turbată de furie. Nu în vis, toate acestea s-au petrecut 
aievea, prinţe, auzi, aievea! 

— Aievea! Exclamă prinţul, sculându-se uimit din fotoliu. 
Ei, prietene! Cum mi-ai proorocit adineauri, aşa s-a şi 
întâmplat! Adăugă el, adresâise lui Mozgliakov. Dar te 
asigur, stimată Măria Stepanovna, că greşeşti! Sunt absolut 
sigur că am văzut aceasta numai în vis! 

— Doamne, păzeşte-mă! Răcni Măria Alexandrovna. 

— Nu te omori cu firea, Măria Alexandrovna, interveni 
Natalia Dmitrievna. Prinţul poate că a uitat numai. Are să-şi 
amintească. 


— Mă mir de dumneata, Natalia Dmitrievna, replică 
indignată Măria Alexandrovna, parcă asemenea lucruri se 
uită? Parcă se poate uita aşa ceva? Dă-mi voie, prinţe! Iţi 
râzi de noi, ori nu? Sau poate că-ţi imaginezi că eşti vreunul 
din şematonii de pe timpul regenţeil 6, pe care-i descrie 
Dumas? Vreun Fairelacour 17 sau Lauzun? Dar pe lângă 
faptul că asta nu se potriveşte cu vârsta dumitale, te asigur 
că nici n-ai să izbuteşti cu aşa ceva. Fiica mea nu-i o 
vicontesă franceză. Adineauri, aici, uite aici, ţi-a cântat o 
romanţă; iar dumneata, fermecat de glasul ei, ai 
îngenuncheat şi i-ai cerut mâna. Crezi că visez? Crezi că 
dorm? Spune, prinţe, dorm, ori nu dorm? 

— Dostoievski - Opere, vpl. [i 

— Ei da... de altfel, poate că nu... Răspunse prinţul fâstâcit 
din cale-afară. Vreau să spun că, acum, pare-se că nu visez. 
Vedeţi dumneavoastră, mai înainte eram în vds şi de aceea 
am visat... Că în vis... 

— Ptiu, Doamne, ce mai e şi asta: nu visez-visez, visez-nu 
visez! Dracu mai ştie ce-i asta! Aiurezi, prinţe, ori nu? 

— Ei da... Dracu ştie... de altfel, mi se pare că acum m-am 
încurcat de tot... Rosti prinţul, rotind în jurul său nişte 
priviri neliniştite. 

— Dar cum puteai să visezi? Făcu desperată Măria 
Alexandrovna, când eu îţi povestesc cu atâtea amănunte 
propriul dumitale vis, de vreme ce nu Il” ai istorisit încă nici 
unuia dintre noi? 

— Dar poate că prinţul l-a povestit totuşi cuiva, zise 
Natalia Dmitrievna. 

— Ei da, poate că l-am povestit totuşi cuiva, întări prinţul, 
fâstâcit cu desăvârşire. 

— Ce comedie! Şopti Felisata Mihailovna vecinei sale. 

— Doamne, Dumnezeule! Dar în felul ăsta îţi pierzi orice 
răbdare, exclamă Măria Alexandrovna, frângându-şi mâinile 
de furie. Ţi-a cântat o romanţă, o romanţă! Oare ai visat şi 
asta? 


— Ei da, într-adevăr parcă a cântat o romanţă, bolborosi 
prinţul pe gânduri şi, deodată, o amintire îi însufleţi chipul. 

— Prietene! Strigă el, adresându-se lui Mozgliakov, am 
uitat să-ţi spun mai adineauri că, într-adevăr, a fost o 
romanţă şi în romanţa aceea erau mereu nişte castele, 
mereu castele, aşa că erau castele foarte multe şi pe urmă 
era un tru-ba-dur! Ei, da, toate astea mi le amintesc... Aşa 
încât am izbucnit în plâns... lar acum, uite, nu mă descurc, 
parcă a fost într-adevăr aievea şi nu în vis... 

— Iţi mărturisesc, unchiule, răspunse Mozgliakov cât se 
poate de liniştit, deşi un soi de nelinişte îl făcea să-i tremure 
vocea, îţi mărturisesc că, după impresia mea, toate acestea 
pot fi foarte uşor potrivite şi puse de acord. Cred că 
dumneata ai ascultat într-a-adevăr o romanţă. Zinaida 
Afanasievna cântă minunat. După-amiază, ai fost condus aici 
şi Zinaida Afanasievna a cântat. Eu n-am fost de faţă, dar 
dumneata, pesemne, te-ai emoţionat, ţi-ai amintit de 
vremurile trecute; poate că ţi-ai adus aminte şi de vicontesa 
împreună cu care însuţi ai cântat cândva romanțe şi despre 
care ne-ai povestit chiar dumneata azi-dimineaţă. Ei şi pe 
urmă, când te-ai culcat, în urma impresiilor plăcute, ai visat 
ca eşti îndrăgostit şi faci o cerere în căsătorie,., Maria 
Alexandrovna era puf şi simplu uluită de asemenea 
obrăznicie. 

— Ah, prietene, chiar aşa a fost! Strigă prinţul încântat. 
Întocmai, în urma impresiilor plăcute! Îmi amintesc într- 
adevăr că mi s-a cântat o romanţă şi din pricina asta am 
vrut să mă însor în vis. Era şi vicontesa... Ah, cât de 
inteligent le-ai descurcat, dragul meu! Ei! Acum sunt 
absolut sigur că le-am văzut pe toate în vis! Măria 
Vasilievna! 'Te asigur că greşeşti! A fost în vis. Altminteri, nu 
m-aş fi jucat cu sentimentele dumitale nobile... 

— A! Acum văd limpede cine şi” a vârât coada aici! Răcni 
Măria Alexandrovna, scoasă din fire de turbare, adresându- 
se lui Mozgliakov. Dumneata, domnule, dumneata, om lipsit 
de onoare, dumneata ai făcut toate acestea! L-ai stârnit pe 


idiotul ăsta nefericit, din pricină că ai fost refuzat! Dar ai să- 
mi plăteşti jignirea asta, om josnic ce eşti! Ai să mi «plăteşti, 
ai să mi-o plăteşti, ai să mi-o plăteşti! 

— Măria Alexandrovna! Zbieră la rândul său Mozgliakov, 
roşu ca racul, vorbele dumitale sunt atât de... Nu mai ştiu 
nici eu cum să calific vorbele dumitale... Nici o femeie de 
lume nu şi-ar îngădui... Eu, cel puţin, îmi apăr ruda. 
Recunoaşte şi dumneata că a ademeni în felul acesta... 

— Ei da, a ademeni în felul acesta... Îi ţinu isonul prinţul, 
căutând să se ascundă la spatele lui Mozgliakov. 

— Afanasi Matveici! Ţipă Măria Alexandrovna cu un glas 
nefiresc. Oare nu auzi în ce hal suntem terfeliţi şi făcuţi de 
ruşine? Ori te-ai eliberat cu totul de orice îndatoriri? Ori 
într-adevăr nu eşti tată de familie, ci un buştean 
dezgustător? De ce stai şi te holbezi? Un alt soţ ar fi spălat 
demult cu sânge jignirea adusă familiei sale! 

— Nevastă! Începu Afanasi Matveici, plin de importanţă, 
mân-drindu-se de faptul că sosise momentul a fi nevoie şi de 
dânsul, nevastă! Oare n-ai văzut tu toate acestea numai în 
vis, şi, pe urmă, după ce te-ai trezit, le-ai încurcat, după 
obiceiul dumitale... 

Dar nu-i fu dat lui Afanasi Matveici să-şi încheie spirituala 
presupunere. Până atunci, oaspeţii se mai stăpâniseră, 
luându-şi, în mod perfid, un aer de seriozitate 
ceremonioasă. De astă dată însă, o explozie puternică de 
râs nestăpânit răsună în toată odaia. Uitând regulile de 
bună-cuviinţă, Măria Alexandrovna dădu să se repeadă la 
soţul său, pesemne ca să-i scoată pe loc ochii. Dar fu 
stăpânită cu forţa. Natalia Dmitrievna profită de 
împrejurare şi mai turnă puţin gaz pe foc. 

— Ah, Măria Alexandrovna, poate că într-adevăr aşa a fost; 
iar dumneata te omori cu firea, rosti ea cât se poate de 
mieros. 

— Cum, aşa a fost? Ce anume a fost? Urlă Măria 
Alexandrovna neînţelegând bine. 

— Ah, Măria Alexandrovna, doar se întâmplă uneori... 


— Dar ce anume se întâmplă? Vrei să scoţi sufletul din 
mine? 

— Poate că, într-adevăr, le-ai văzut pe toate numai în vis. 

— In vis? Eu? In vis? Şi îndrăzneşti să mi-o spui în faţă? 

— Ce să-i faci, poate că într-adevăr aşa a fost, adăugă 
Felisata Mihailovna. 

— Ei da, poate că într-adevăr aşa a fost, bolborosi şi 
prinţul. 

— Şi el şi el îi bate în strună! Doamne, Dumnezeule! 
Zbieră Măria Alexandrovna, plesnindu-şi palmele. 

— Ce te mai amărăşti, Măria Alexandrovna? Aminteşte-ţi 
că visele ne sunt trimise de Domnul. Dacă vrea Dumnezeu, 
nimeni nu poate face nimic, căci peste toate se pogoară 
voinţa lui sfântă. N-ai de ce să te superi. 

— Ei da, n-ai de ce să te superi, îi ţinu isonul prinţul. 

— Dumneata mă iei drept nebună, sau ce? Rosti cu 
greutate Măria Alexandrovna, înăbuşindu-se de furie. Asta 
întrece orice putere omenească! Apoi, grăbindu-se să caute 
un scaun, leşină pe loc. Se iscă zarvă. 

— A leşinat din decenţă, şopti Natalia Dmitrievna către 
Anna Nikolaevna. 

Dar tocmai în momentul acela, în clipa de supremă 
nedumerire a publicului şi de maximă încordare din 
întreaga scenă, ieşi în arenă un personaj care tăcuse până 
atunci şi acţiunea îşi schimbă pe loc caracterul. 

CAPITOLUL XIV. 

Drept vorbind, Zinaida Afanasievna avea o fire foarte 
romantică. Nu ştim, poate din pricină că, împreună cu 
„profesoraşul ei”, îl citise prea mult pe „infectul acela” de 
Shakespeare, după cum susţinea însăşi Măria Alexandrovna 
- fapt e că niciodată, de când locuia în Mordasov, Zâna nu-şi 
îngăduise o ieşire atât de romantică sau, mai bine zis, 
eroică, ca aceea pe care o vom descrie mai jos. 

Palidă, cu privirea hotărâtă, dar aproape tremurând de 
emoție, minunat de frumoasă în indignarea ei, Zâna păşi în 
faţă. Îi cuprinse pe toţi cu o privire lungă, provocatoare şi, 


în mijlocul tăcerii care se lăsă brusc, se adresă mamei sale, 
care la prima ei mişcare se trezi pe loc din leşin şi deschise 
ochii. 

_ Mămăică! Rosti ea, de ce să mai minţim? De ce să ne mai 
murdărim minţind? Toate sunt atât de tăvălite în mocirlă, 
încât, zău, nu merită să ne umilim, ostenindu-ne să 
ascundem noroiul acesta! 

— Zâna! Zâna! Ce-i cu tine? Vino-ţi în fire 1 izbucni 
speriată Măria Alexandrovna, ţâşnind din fotoliu... 

— 'Ţi-am spus, ţi-am spus de la început, mămăică, că n-am 
să pot îndura ruşinea asta, urmă Zâna. Oare trebuie 
neapărat să ne înjosim şi mai mult, să ne murdărim şi mai 
tare? Dar să ştii, mămăică, iau totul asupra mea, fiindcă 
sunt cea mai vinovată dintre toţi. Eu, eu, prin 
consimţământul meu, am dat curs acestei... Intrigi josnice! 
Dumneata eşti mamă, mă iubeşti; te-ai gândit, în felul 
dumitale, după concepţiile dumitale, să-mi asiguri fericirea. 
Dumneata mai poţi fi iertată; dar eu, eu - niciodată! 

— Zâna, nu cumva vrei să povesteşti totul? O, Doamne! Am 
presimţit că pumnalul acesta nu-mi va cruța inima! 

— Da, mămăică, am să povestesc totul! Sunt terfelită, 
dumneata... Noi toţi suntem dezonoraţi! 

— Exagerezi, Zâna! Ţi-ai ieşit din fire şi nu-ţi mai dai 
seama ce spui! De ce neapărat să povesteşti? N-are nici un 
rost... Ruşinea nu cade asupra noastră... Am să dovedesc 
îndată că nu cade asupra noastră... 

— Nu, mămăică, exclamă Zâna cu un tremur de ură în 
glas, nu mai vreau să tac în faţa acestor persoane, a căror 
părere o dispreţuiesc şi care au venit aici numai ca să-şi 
râdă de noi! Nu vreau să îndur jigniri din partea lor; 
niciuna dintre ele n-are dreptul să mă împroaşte cu noroi. 
Toate sunt gata, chiar în clipa asta, să procedeze de treizeci 
de ori mai rău decât mine, decât dumneata! Cum ar 
îndrăzni ele să ne judece?... Ar putea oare...? 

— Grozav! Frumos mai vorbeşte! Ce-i asta? Pe noi ne 
jigneşte! Se auzi din toate părţile. 


— Da, într-adevăr, nu-şi dă seama ce spune 1 rosti Natalia 
Dmitrievna. 

Trebuie să observăm, în paranteze, că Natalia Dmitrievna 
avea dreptate. Dacă Zâna nu le socotea pe cucoanele 
acestea vrednice de a o judeca pe dânsa, ce nevoie avea să 
iasă în faţa lor, In mod public, cu asemenea mărturisiri? In 
genere, Zinaida Afanasievna s-a pripit prea tare. Aceasta a 
fost pe urmă părerea celor mai luminate capete din 
Mordasov. Totul s-ar fi putut îndrepta! 'Totul s-ar fi putut 
pune la cale! Chiar Măria Alexandrovna, într-adevăr, şi-a 
dăunat sie însăşi în seara aceea prin pripeala şi prin 
aroganţa ei. Ar fi fost de ajuns dacă şi-ar fi râs de bătrânelul 
cel idiot şi l-ar fi azvârlit pe uşă afară! Dar Zâna, parcă 
dinadins, împotriva bunu-lui-simţ, împotriva înţelepciunii 
celor din Mordasov, se adresă prinţului. 

— Prinţe, îi spuse ea bătrânului, care, din respect, se 
ridică chiar de pe scaun, atât de tare îl ului Zâna în clipa 
aceea. Prinţe! lartă-mă, iartă-ne! le-am înşelat, te-am 
ademenit... 

— Ai să taci odată, nefericita! Zbieră isteric Măria 
Alexandrovna. 

— Doamne! Doamne! Ma charmante enfant... Îngână 
prinţul uimit. 

Dar firea mândră, repezită şi foarte visătoare a Zânei o 
târa în clipa aceea afară din sfera oricărei bune-cuviinţe, 
cerută de împrejurări. Uită până şi de maică-sa, care se 
crispa spasmodic la auzul mărturisirilor sale. 

— Da, te-am înşelat amândouă, prinţe: mămăica, prin 
faptul că s-a gândit a te sili să te însori cu mine, iar eu * - 
fiindcă am acceptat lucrul acesta. [i s-a dat să bei, iar eu 
am primit să cânt şi să mă fandosesc în faţa dumitale care - 
ca om slab şi lipsit de apărare, ai fost tras pe sfoară, cum s- 
a exprimat Pavel Alexandrovici. Ai fost tras pe sfoară din 
pricina averii dumitale, din pricina titlului de prinţ. Toate 
acestea au fost îngrozitor de josnice şi mă căiesc de ele. Dar 
îţi jur, prinţe, că am acceptat această ticăloşie nu din porniri 


josnice. Vroiam... Dar ce spun! Ar fi o dublă josnicie să mă 
justific într-o chestiune ca asta! Dar îţi declar, prinţe, chiar 
dacă aş fi luat ceva de la dumneata, aş fi fost în schimb 
jucăria, sluga, dansatoarea, sclava dumitale... Am jurat şi 
mi-aş fi respectat cu sfinţenie jurământul!... 

Un spasm puternic îi sugrumă gâtlejul, silind-o să se 
oprească în clipa aceea. Toţi oaspeţii încremeniseră parcă şi 
ascultau cu ochii holbaţi. Ieşirea Zânei, neaşteptată şi cu 
totul de neînțeles, îi zăpăcise. Singur prinţul era tulburat 
până la lacrimi, deşi nu înţelegea nici jumătate din spusele 
Zânei. 

— Dar am să mă însor cu dumneata, ma belle enfant *, 
dacă ţii a-tât de mult, bâigui el, asta va fi pentru mine o ma- 
re cinste. Numai că, te asigur, cred că a fost într-a-de-văr 
un vis... Dar câte nu visez eu? De ce să te ne-li-niş-teşti 
atât? Am impresia că n-am priceput nimic, mon ami, urmă 
el, adresându-se lui Mozgliakov, te rog lămureşte-mă măcar 
tu... 

— Iar dumneata, Pavel Alexandrovici, se adresă Zâna lui 
Mozgliakov, pe care într-un timp hotărâsem să te privesc ca 
pe viitorul meu soţ şi care te-ai răzbunat acum atât de 
crâncen pe mine, cum te-ai putut asocia oamenilor 
acestora, ca să mă sfâşii şi să mă acoperi de ruşine? Şi mai 
spuneai că mă iubeşti! Dar nu am eu căderea să-ţi ţiu 
predici! Sunt mai vinovată decât dumneata. Te-am jignit, 
fiindcă într-adevăr te-am ademenit cu făgăduieli şi 
argumentele mele de mai înainte erau minciună şi manevre 
viclene 1 Nu te-am iubit niciodată şi dacă m-am hotărât să 
mă mărit cu dumneata, am făcut-o numai ca să pot pleca 
undeva de aici, din oraşul ăsta blestemat şi să scap de toată 
infecția de aici... Dar îţi jur că, măritându-mă cu dumneata, 
ţi-aş fi fost soţie bună şi credincioasă... Te-ai răzbunat crunt 
şi dacă asta îţi măguleşte orgoliul... 

— Zinaida Afanasievna! Exclamă Mozgliakov. 

— Dacă-mi mai porţi ură... 

— Zinaida Afanasievna! 1 


— Dacă vreodată, urmă Zâna înăbuşindu-şi lacrimile, dacă 
vreodată m-ai iubit... 

— Zinaida Afanasievna! | 

— Zâna, Zâna, fata mea! Urla Măria Alexandrovna. 

— Sunt un ticălos, Zinaida Afanasievna, sunt un ticălos! 
Recunoscu Mozgliakov. În jur se stârni o groaznică 
tulburare. Se is-cară strigăte de mirare, de indignare, dar 
Mozgliakov stătea țintuit locului, cu capul golit de gânduri, 
fără glas. 

Firile slabe şi uşuratice, obişnuite cu o supunere veşnică şi 
care se hotărăsc în cele din urmă să se răzvrătească şi să 
protesteze, într-un cuvânt - să ajungă ferme şi consecvente, 
au de obicei o trăsătură comună şi anume: durata limitată a 
fermităţii şi a consecvenţei lor. De obicei, protestul lor are 
la început o intensitate maximă. Energia lor ajunge până la 
frenezie. Se aruncă asupra obstacolelor, cu ochii parcă 
închişi şi, mai totdeauna, îşi iau pe umeri o povară peste 
puterile lor. Dar ajungând la un punct anumit, 

* Frumosua mea copilă (fr.). 

Li; 

Omul cuprins de turbare - ca şi cum s-ar fi speriat dintr-o 
dată de sine însuşi, se opreşte înmărmurit, cu o groaznică 
întrebare în minte: „Ce-am făcut?” Pe urmă, se domoleşte 
numaidecât, scân-ceşte, cere explicaţii, cade în genunchi, 
cerşeşte iertare, imploră ca situaţia să se întoarcă, lucrurile 
ajungând iarăşi ca mai înainte, dar mai repede, cât se poate 
de repede...! 

Aproape acelaşi lucru se întâmplă acum şi cu Mozgliakov. 
După ce-şi ieşise din fire, turbat, stârnind nenorocirea 
atribuită după aceea în întregime sieşi, după ce-şi potolise 
indignarea şi orgoliul - fapt pentru care se ura apoi el 
însuşi, se opri dintr-o dată, chinuit de remuşcări, faţă de 
ieşirea neaşteptată a Zânei. Ultimele sale cuvinte îl 
răpuseră definitiv, A sări de la o extremitate la alta era 
chestie de un minut. 


— Sunt un măgar, Zinaida Afanasievna! Izbucni el, într-o 
criză frenetică de căinţă. Nu! Ce măgar? Măgar încapi prea 
puţin. Sunt incomparabil mai rău decât un măgar! Dar am 
să-ţi dovedesc, Zinaida Afanasievna, am să-ţi dovedesc că şi 
măgarul poate avea suflet nobil!... Unchiule! Te-am minţit! 
Eu, eu, eu te-am minţit! N-ai visat; dumneata ai făcut 
într“ adevăr, aievea, cererea în căsătorie, dar eu, eu, 
ticălosul, din răzbunare, fiindcă am fost refuzat, te-am 
asigurat că ai văzut totul în vis. 

— les la iveală nişte lucruri uimitor de interesante, şuieră 
Natalia Dmitrievna la urechea Annei Nikolaevna. 

— Prietene, răspunse prinţul, te rog, liniş-teş-te-te; m-ai 
speriat, zău aşa, cu strigătele tale. Te asigur că te înşeli... 
Eu, mă rog, sunt gata să mă însor, ' dacă aşa trebuie; dar tu 
însuţi m-ai asigurat că toate s-au petrecut numai în vis... 

— O, cum să te conving? Învăţaţi-mă cum să-l conving 
acum! Unchiule, unchiule! E o chestie importantă, o chestie 
familială de cea mai mare importanţă! Înţelege, gândeşte- 
te! 

— Prietene, dă-mi voie, am să mă gân-desc. Stai puţin. La- 
să-mă să-mi amintesc toate, pe rând. Mai întâi, l-am visat pe 
vizitiul Fe-o-fil... 

— Ei! Nu de Feofil ne arde acum, unchiule! 

— Ei, da, să zicem că acum nu ne arde de el. Pe urmă, a 
fost Na-po-le-on, apoi parcă am băut ceai şi a venit o 
doamnă care ne-a mâncat tot zahărul... 

— Dar, unchiule, o buclarisi Mozgliakov cu mintea absentă, 
chiar Măria Alexandrovna ţi-a povestit adineauri despre 
Natalia Dmitrievna! Am fost chiar eu aici şi am auzit cu 
urechile mele! Eram ascuns şi mă uitam la voi printr-o 
crăpătură... 

— Cum, Măria Alexandrovna, prinse din zbor vorba 
Natalia Dmitrievna, va să zică dumneata i-ai povestit şi 
prinţului că ţi-am furat zahăr din zaharniţă! Va să zică eu 
vin la dumneata ca să-ţi fur zahăr 1 


— Pleacă de aici! Zbieră la dânsa Măria Alexandrovna, 
ajunsă în culmea deznădejdii. 

— Nu, nu plec, Măria Alexandrovna, să nu mai îndrăzneşti 
a vorbi aşa; eu, va să zică, îţi fur zahăr? De mult am auzit că 
povesteşti asemenea mârşăvii despre mine. Mi-a spus Sofia 
Petrovna în amănunt... Va să zică, îţi fur zahăr? 

— Dar, mesdames, exclamă prinţul, doar asta s-a întâmplat 
numai în vis! Ei, câte nu visez şi eu...! 

— Putinică afurisită! Murmură cu jumătate, jâe gură Măria 
Alexandrovna. 

— Cum, mă faci şi putinică! 'Ţipă ascuţit Natalia 
Dmitrievna. Dar dumneata ce eşti? De mult ştiu că-mi zici 
putinică! Eu, cel puţin, eu am un soţ, iar dumneata aiun 
prostălău... 

— Ei da, îmi amintesc că a fost şi o putinică, bolbosori 
inconştient prinţul, amintindu-şi convorbirea recentă cu 
Măria Alexandrovna. 

— Cum şi dumneata te apuci să jigneşti o doamnă nobilă? 
Cum îndrăzneşti, prinţe, să ofensezi o nobilă? Dacă eu sunt 
o putinică, dumneata eşti un olog... 

— Cine? Eu, olog? 

— Ei da, olog şi pe deasupra ştirb, iată ce eşti! 

— Ba mai e şi chior! Răcni Măria Alexandrovna. 

— In loc de coaste ai corset! Adăugă Natalia Dmitrievna. 

— Obrazul i-i pe arcuri! 

— N-are de loc păr! 

— Iar mustăţile prostănacului sunt false, întări Măria 
Alexandrovna. 

— Măria Stepanovna, lasă-mi măcar nasul să fie veritabil | 
izbucni prinţul, uimit de asemenea sincerităţi neaşteptate. 
Prietene 1 Tu m-ai trădat! Iu ai povestit că am păr fals... 

— Unchiule...! 

— Nu, prietene, nu mai pot rămâne aici. Du-nâă undeva... 
Quelle societe I * Unde m-ai adus, Dumnezeule! 

— Idiotule! Ticălosule! Strigă Măria Alexandrovna. 


— Dumnezeule, rosti bietul prinţ, am cam ui-tat de ce am 
venit aici, dar o să-mi amintesc numaidecât. Du-mă, 
frăţioare, undeva; altminteri, au să mă sfâşie I Şi apoi... 
Trebuie neîntârziat să-mi notez o idee nouă... 

— Haidem, unchiule, cât nu-i prea târziu, am să te mut 
îndată la un hotel şi mă instalez şi eu cu dumneata... 

— Ei, da, la ho-tel. Adieu, ma charmante enfant... Singură 
dumneata... Numai dumneata... Eşti bună. Eşti o fată cu 
suflet nobil! Hai, aşadar, dragul meu. O, Doamne! 

Nu voi mai descrie sfârşitul neplăcutei scene care urmă 
după ieşirea prinţului. Oaspeţii se împrăştiară cu ţipete şi 
ocări. Măria Alexandrovna rămase, în sfârşit, singură, în 
mijlocul ruinelor şi al rămăşiţelor fostei sale glorii. Căci, vai! 
Puterea, gloria, poziţia - toate dispărură, în acea singură 
seară! Măria Alexandrovna îşi dădu seama că nu se va mai 
putea ridica la locul de mai înainte. Despotismul ei 
îndelungat, de ani de zile, asupra întregii societăţi, se 
dărâmase definitiv. Ce-i mai rămânea acum de făcut? Să 
filosofeze. Dar nu s-a apucat să filosofeze. S-a frământat, 
turbată, toată noaptea. Zâna dezonorată... Bârfelile vor 
curge pârâu. Vai, ce grozăvie! 

Ca un cronicar fidel ce mă aflu, trebuie să amintesc că, în 
toată mahmureala asta, cel mai rău o păţi Afanasi Matveici, 
care se vâri, la urma urmelor, într-o căruţă, unde rămase de 
îngheţă până în zori. Veni, în sfârşit şi dimineaţa; dar nici ea 
nu aduse nimic bun. O nenorocire nu vine niciodată 
singură... 

CAPITOLUL XV. 

Când soarta abate asupra cuiva o nenorocire, loviturile ei 
nu se mai sfârşesc. E un lucru ştiut de mult. Nu i-au fost de 
ajuns Măriei Alexandrovna dezonoarea şi ruşinea din seara 
trecută | Nu! Soarta i-a pregătit alte necazuri, mai mari şi 
mai rele. 

+ Ce societate 1 (Fr.) 

Încă înainte de ora zece dimineaţa, se răspândi brusc prin 
tot oraşul un zvon straniu şi aproape de necrezut, 


întâmpinat de toţi cu o satisfacţie plină de răutate şi de 
îndârjire - aşa cum întâm-pinăm de obicei orice scandal 
neobişnuit, care se întâmplă cuiva dintre apropiaţi. „Să-ţi 
pierzi până într-atât ruşinea, cinstea! Strigau oamenii 
pretutindeni; să te înjoseşti până într-atât, să nesocoteşti 
orice decenţă, să scapi frânele până într-atât!” etc. Etc. lată 
ce s-a întâmplat. Dis-de-dimineaţă, să fi fost ora şapte, în 
casa Măriei Alexandrovna veni într-un suflet o bătrână 
săracă şi jalnică, deznădăjduită, cu obrazul şiroind de 
lacrimi, care o imploră pe slujnică s-o trezească cât mai 
repede pe domnişoara, numai pe domnişoara, pe furiş, ca 
nu cumva să afle Măria Alexandrovna. Zâna, palidă şi 
zdrobită, ieşi numaidecât. Bătrână îi căzu la picioare, să- 
rutându-le şi udându-le cu lacrimi şi o rugă fierbinte să vină 
neîntârziat până la dânsa, la Vasea, bolnavul său, căruia 
toată noaptea îi fusese aşa de rău, că poate nu apucă să 
trăiască până a doua zi. Plângând cu hohote, bătrână îi 
spuse că însuşi Vasea o cheamă la dânsul ca să-şi ia rămas 
bun în clipele de pe urmă, că o imploră pe toţi sfinţii, în 
numele a tot ce a fost înainte şi că, dacă nu va veni, are să 
moară cu desperarea în suflet. Zâna se hotări pe loc să se 
ducă, deşi îndeplinirea acestei rugăminţi ar fi adeverit făţiş 
toate zvonurile pline de răutate din trecut în legătură cu 
biletul interceptat, cu purtarea ei scandaloasă şi altele. Fără 
să-i spună nimic mamei sale, îşi aruncă pe umeri şalul şi 
alergă numaidecât cu bătrână, străbătând tot oraşul, până 
într-una din cele mai sărace mahalale ale Mordasovului, pe 
cea mai pierdută uliţă, într-o curte -părăginită, unde se afla 
o căsuţă strâmbă, cu zidurile intrate în pământ, cu un soi de 
crăpături în loc de ferestre, troienită din toate părţile. 

În căsuţa asta, într-o odăiţă mititică, scundă şi 
înăbuşitoare, a cărei sobă uriaşă ocupa nu mai puţin de 
jumătate din întreg spaţiul, pe un pat de lemn nevopsit, cu o 
saltea subţire ca o clătită, zăcea un tânăr învelit cu o manta 
veche. Avea obrazul palid şi supt, cu ochii lucind febril, 
braţele subţiri şi uscate ca nişte bețe; respira hârâit, 


anevoie... Se vedea că fusese cândva frumos; dar boala 
schimonosise trăsăturile fine ale feţei sale, pe care ţi-era 
milă şi groază s-o priveşti, ca figura oricărui ofticos sau, mai 
bine zis, muribund. Bătrână lui mamă care un an întreg, 
aproape până în ultima clipă, aşteptase reînvierea lui 
Vasenka al ei, văzu, în sfârşit, că nu mai avea mult de trăit. 
Stătea acum în faţa lui, copleşită de durere, cu mâinile 
împreunate, fără o lacrimă şi nu se mai sătura să-l 
privească, neputând înţelege, deşi ştia prea bine că peste 
câteva zile scumpul său Vasea va fi acoperit cu pământ 
îngheţat, acolo, sub troienele de zăpadă, în cimitirul 
sărăcăcios. Dar nu la dânsa se uita Vasea în clipa aceea. 
Întreaga lui făptură, slăbită şi suferindă, respira fericire. O 
vedea, în sfârşit, în faţa lui pe aceea pe care o zărise mereu, 
un an şi jumătate în şir, parca aievea şi în vis, în timpul 
nopţilor de boală, lungi şi grele. Îşi dădu seama că l-a iertat, 
apărându-i, aidoma unui înger, în clipele din urmă ale vieţii. 
Ea îi strângea mâinile, plângea aplecată asupră-i, îi zâmbea, 
se mai uita încă o dată la dânsul cu ochii ei minunaţi şi tot 
ce fusese înainte, tot ceea ce pierduse, reînvia din nou în 
sufletul muribundului. Viaţa licări iarăşi în inima lui - de 
parcă, părăsindu-l, ar fi vrut să-l facă pe suferind a simţi cât 
de greu este să te desparţi de dânsa. 

— Zâna, rosti el, Zinocika! Nu mă plânge, nu tânji, nu te 
întrista, nu-mi aminti că o să mor curând. Am să mă uit la 
tine, aşa cum te privesc acum şi am să simt că inimile 
noastre sunt din nou împreună, că m-ai iertat; o să-ţi sărut 
din nou mâinile ca altădată şi o să mor, poate fără să bag de 
seamă 1 Ai slăbit, Zinocika! Îngerul meu, cu câtă bunătate 
te uiţi acum la mine! Dar îţi mai aduci aminte cum râdeai pe 
vremuri? Iţi aminteşti... Ah, Zâna, nu-ţi cer iertare, nu 
vreau nici să mai pomenesc de cele întâmplate, fiindcă, 
Zinocika, fiindcă... Deşi tu poate că m-ai iertat... Eu n-am 
să-mi iert niciodată fapta. Au fost nopţi lungi, Zâna, nopţi 
fără somn, îngrozitoare; şi în nopţile acelea, uite, chiar pe 
patul ăsta, zăceam şi mă gândeam îndelung. M-am gândit 


mult şi am hotărât de mult că-i mai bine pentru mine să 
Mor, zău că-i mai bine!... Nu eram bun pentru viaţă, 
Zinocika! 

Zâna plângea, strângându-i mâinile în tăcere: parcă ar fi 
vrut să-l oprească în chipul acesta. 

— De ce plângi, îngerul meu? Urmă bolnavul. Pentru că 
Mor, numai pentru asta? Toate celelalte au murit demult, 
demult au fost îngropate! Tu eşti mai deşteaptă decât mine, 
ai sufletul mai curat şi de aceea ştii de mult că sunt un om 
rău. Oare mă mai poţi iubi? Cât de mult m-a costat putinţa 
de a îndura gândul acesta, gândul că tu mă cunoşti ca un 
om rău, netrebnic! Cât orgoliu era în asta, poate un orgoliu 
nobil... Mai ştii! Ah, draga mea, întreaga mea viaţă a trecut 
numai în visuri. Visam într-una, visam mereu, însă nu 
trăiam, eram trufaş, dispreţuiam mulţimea, dar cu ce mă 
mândreâni în faţa dămâniior? Nu ştiu nici eu. Cu puritatea 
sufletească, cu noblețea sentimentelor? Toate acestea erau 
în visuri, Zâna, când îl citeam pe Shakespeare; dar când am 
fost pus în faţa faptelor, mi-am arătat eu şi puritatea şi 
noblețea sentimentelor. 

— Ajunge, spuse Zâna, destul!... Toate acestea sau 
petrecut altfel, degeaba... Te omori! 

— De ce mă opreşti, Zâna? Ştiu, m-ai iertat şi poate n>ai 
iertat de mult; dar tu m-ai judecat şi ţi-ai dat seama cine 
sunt eu; tocmai asta mă chinuie. Nu-s vrednic de iubirea ta, 
Zâna 1 Iu şi în fapte te-ai dovedit cinstită şi generoasă: te- 
ai dus la mama ta, i-ai spus că ai să te măriţi cu mine şi cu 
nimeni altul. Te-ai fi ţinut de cuvânt, fiindcă la tine cuvântul 
merge mână-n mână cu fapta. Pe când eu, eu! Când am 
ajuns la fapte... Ştii tu, Zinocika, nici nu-mi dădeam seama 
pe atunci ce sacrificiu făceai, cununân-du-te cu mine! Mă 
gândeam numai că te măriţi cu mine, marele poet (adică 
viitor); refuzam să înţeleg pricinile pe care mi le ară-tai, 
când îmi cereai să mai aşteptăm cu nunta; te chinuiam, te 
tiranizam, te dispreţuiam şi am ajuns până la urmă să te 
ameninţ cu biletul acela. Nu eram nici măcar un ticălos în 


clipa aceea. Eram nici mai mult, nici mai puţin decât o 
lepădătură 1 O, cât trebuie să mă fi disprețuit! Nu, e mai 
bine că mor! E mai bine că nu te-ai măritat cu mine. N-aş fi 
înţeles nimic din jertfa ta; te-aş fi chinuit, te-aş fi făcut să 
suferi cumplit din pricina sărăciei noastre. Ar fi trecut ani şi 
poate că te-aş fi urât ca pe-o piedică în viaţă. Pe când acum 
e mai bine! Acum, cel puţin, lacrimile mele amare mi-au 
purificat inima. Ah! Zinocika! lubeşte-mă măcar un pic, aşa 
cum m-ai iubit pe vremuri! Măcar în aceste ultime clipe... 
Ştiu că nu-s vrednic de iubirea ta, dar... Dar... O, îngerul 
meu! 

În tot timpul cât vorbise, Zâna, hohotind şi ea de plâns, 
încercase de câteva ori să-l oprească. Dar el n-o asculta; era 
chinuit de dorinţa să spună tot ce avea pe suflet şi vorbea 
mai departe, deşi cu mare greutate, sufocându-se, cu glas 
răguşit şi înăbuşit. 

— Dacă nu m-ai fi întâlnit, dacă nu m-ai fi iubit, ai fi rămas 
în viaţă! Spuse Zâna. Ah, de ce, de ce ne-am legat unul de 
altul 1 

— Nu, draga mea, nu, nu-ţi face imputări fiindcă mor, 
urmă bolnavul. Vinovat în toate sunt numai eu! Cât orgoliu 
a fost la mijloc! Cât romantism! i s-a povestit în amănunt, 
Zâna, prosteasca mea istorie? Vezi tu, acum doi ani a fost 
aici un ocnaş, un deţinut, un răufăcător şi un ucigaş; şi când 
a trebuit să-şi ispăşească pedeapsa, s-a dovedit a fi omul cel 
mai laş. Ştiind că un bolnav nu poate fi pedepsit, şi-a 
procurat nişte vin, a făcut în el o infuzie de tutun şi a băut-o. 
Asta i-a provocat nişte vărsături cu sânge, care au durat 
atât de mult, încât i-au vătămat plămânii. JA fost transportat 
la spital şi după câteva luni a murit de oftică crân-cenă. 
Uite, îngerul meu, mi-am amintit de ocnaşul ăsta în ziua 
aceea... Ştii tu, după povestea cu biletul... M-am hotărât să 
mă omor şi eu. Dar ce crezi, de ce am ales oftica? De ce nu 
m-am spânzurat sau nu m-am înecat? M-am temut de o 
moarte năprasnică? Poate că şi din pricina asta, Zinocika. 
Dar am impresia că şi aici a fost la mijloc romantismul 


searbăd şi prostesc! Totuşi aveam pe atunci în minte: cât de 
frumos are să fie, când eu am să zac în pat, murind de 
oftică, iar tu o să te chinui şi o să suferi din pricină că m-ai 
adus la oftică; vei veni singură la mine să-mi ceri iertare, vei 
cădea în genunchi în faţa mea... lar eu urma să te iert, 
murind în braţele tale... E prostesc, Zinocika, prostesc, nu-i 
aşa? 

— Nu mai pomeni de asta! Grăi Zâna, nu spune asta! Tu 
nu eşti aşa... Mai bine să ne amintim de altceva, de ce-a fost 
frumos, fericit între noi 1 

— Mi-e amară inima, draga mea, de aceea spun. Un an şi 
jumătate nu te-am văzut! Mi-aş' deschide acum tot sufletul 
înaintea ta! Fiindcă în tot timpul acesta, de atunci, am fost 
singur-singurel şi mi se pare că n-a fost un minut să nu mă 
gândesc la tine, îngerul meu scump! Şi ştii, Zinocika? Cât 
de mult aş fi vrut să fac ceva, să mi se recunoască meritele, 
ca să te fac a-ţi schimba părerea despre mine. Până în 
ultima vreme nu credeam că o să mor; fiindcă nu m-a 
doborât oftica dintr-o dată, am umblat mult cu pieptul 
bolnav. Şi câte presupuneri caraghioase îmi făceam! Visam, 
de pildă, să ajung deodată un mare poet, să tipăresc 
Otecestvenâie zapiski un poem cum n”a mai fost pe lume. 
Mă gândeam să-mi revărs în el toate sentimentele, întreg 
sufletul, aşa fel ca, oriunde te-ai fi aflat, eu să fiu mereu 
alături de tine, să-ţi amintesc veşnic de mine prin versurile 
mele şi cel mai frumos vis al meu era ca tu să cazi pe 
gânduri până la urmă şi să spui: „Nu, nu-i un om atât de rău 
cum am crezut!” E prostesc, Zinocika, prostesc, nu-i aşa? 

— Nu, nu, Vasea, nu! Spuse Zâna. 

Se lipi de pieptul lui, sărutându-i mâinile. 

— Şi cât de gelos am fost pe tine în tot acest răstimp! Am 
impresia că aş fi murit, dacă aş fi auzit de nunta ta! 
Trimiteam iscoade la tine, te pândeam, te spionam... Uite, 
ea se ducea într-una (făcu semn cu capul spre maică-sa). Tu 
nu l-ai iubit pe Mozgliakov, nu-i aşa, Zinocika? O, îngerul 
meu! Ai să-ţi aminteşti de mine, după ce o să mor? Ştiu că o 


să-ţi aminteşti; dar au să treacă anii, inima are să ţi se 
răcească, o să ţi se lase în suflet frigul, iarna şi ai să mă uiţi, 
Zinocika...! 

— Nu, nu, niciodată! Nici n-am să mă mărit!... Eşti cel din- 
tâi pentru mine... pe veci... 

— Totul moare, Zinocika, totul, până şi amintirea!... Şi 
sentimentele noastre nobile mor şi ele. In locul lor vine 
înţelepciunea. De ce să mai cârteşti! Buhcură-te de viaţă, 
Zâna, trăieşte ani îndelungaţi, fii fericită. lubeşte şi pe altul, 
dacă o să-ţi fie drag, doar n-ai să iubeşti un mort! Numai 
adu-ţi aminte, măcar din când în când; ce-a fost rău nu-ţi 
aminti, iartă răul: au fost doar şi în dragostea noastră 
lucruri frumoase, Zinocika! O, zile de aur, care nu se vor 
mai întoarce... Ascultă, îngerul meu, totdeauna mi-au plăcut 
clipele înserării, ale asfinţitului. Adu-ţi aminte de mine 
cândva în aceste clipe! O, nu, nu! De ce să mor? O, cât aş fi 
vrut acum să renasc! Aminteşte-ţi, draga mea, adu-ţi 
aminte, aminteşte-ţi vremurile acelea! Atunci era 
primăvară, soarele strălucea atât de viu, florile înfloreau, 
era parcă sărbătoare în jurul nostru... Şi acum! Priveşte 1 
Priveşte! 

Şi nefericitul arătă cu mâna uscată spre geamul tulbure, 
îngheţat. Apoi apucă mâinile Zânei, le lipi de ochi şi izbucni 
într-un plâns amar. Hohotele aproape că-i sfâşiau pieptul 
istovit de boală. 

Şi ziua întreagă el suferi cumplit, se întrista şi plânse. 
Zâna îl mângâia cum putea, dar sufletul îi era chinuit de 
moarte. Îi spuse că n-o să-l uite şi că niciodată n-are să 
iubească pe nimeni aşa cum l-a iubit pe dânsul. Elo credea, 
zâmbea, îi săruta mâinile; dar amintirile trecutului nu 
făceau decât să-i ardă şi să-i. Tortureze inima. Aşa trecu 
toată ziua. Între timp, Măria Alexandrovna, îngrozită, 
trimise de vreo zece ori după Zâna, implorând-o să se 
întoarcă acasă, să nu se nenorocească de-a binelea în ochii 
opiniei publice. În sfârşit, după ce se întunecă, pierzându-şi 
capul de groază, maică-sa se hotări să meargă singură la 


Zână. O chemă în odaia vecină şi aproape în genunchi o 
imploră „să nu îndrepte acest ultim şi ucigător pumnal 
asupra inimii sale”. Zâna o întâm-pină bolnavă: îi ardea 
capul. Asculta şi n-o înţelegea pe mămăica ei. Măria 
Alexandrovna plecă în cele din urmă, plină de deznădejde, 
fiindcă Zâna hotărâse să-şi petreacă noaptea în casa 
muribundului. Toată noaptea nu se dezlipi de căpătâiul lui. 
Dar bolnavului îi era din ce în ce mai rău. Se făcu din nou zi, 
dar nu mai era nici o speranţă că bolnavul va apuca să 
trăiască. Bătrâna mamă, ca ieşită din minţi, umbla de colo- 
colo, neînţelegând parcă nimic, îi. Dădea fiului său doctorii 
pe care acesta nu mai vroia să le ia. Agonia dură mult. Nu 
mai putea vorbi şi din pieptul lui izbucneau doar nişte 
sunete răguşite, incoherente. Până la ultima lui clipă se uită 
mereu la Zâna, căutând-o din ochi şi când licărul de lumină 
începu să se stingă în privirea lui, tot îi mai căuta mâna, 
rătăcind cu mâna-i nesigură, ca să i-o strângă. Intre timp, 
ziua scurtă de iarnă se apropia de sfârşit. Şi când cea din 
urmă rază de soare polei, ca un rămas bun, singura 
ferestruică îngheţată a odăiţei, sufletul chinuit al bolnavului 
zbură în urma acestei raze, părăsind trupul vlăguit. 
Bătrâna mamă, văzând în faţa ei cadavrul scumpului ei 
Vasea, îşi plesni palmele, scoase un răcnet şi se aruncă la 
pieptul mortului. 

— Numai tu, viperă, l-ai scos din minţi! Îi strigă ea, 
deznădăjduită, Zânei. Tu, blestemato, l-ai lăsat, tu, uoigaşo, 
l-ai nenorocit! 

Dar Zâna nu mai auzea nimic. Stătea la căpătâiul mortului 
ca scoasă din minţi. In cele din urmă, se aplecă asupra lui, îl 
închină, îl sărută şi ieşi automat din odaie. Ochii îi ardeau, 
capul i se învârtea. Impresiile chinuitoare, cele două nopţi 
petrecute aproape fără somn fură cât pe ce s-o facă a-şi 
pierde minţile. Simţea tulbure că tot trecutul ei parcă i se 
smulsese din inimă şi că începea pentru dânsa o viaţă nouă, 
mohorâtă şi amenințătoare. Dar nu făcu nici zece paşi şi 


Mozgliakov răsări ca din pământ în faţa ei; se părea că o 
aşteptase dinadins în locul acela. 

— Zinaida Afanasievna, începu el cu o şoaptă timidă, ui- 
tându-se parcă febril în juru-i, fiindcă nu se întunecase încă 
de tot, Zinaida Afanasievna, bineînţeles, sunt un măgar! 
Adică, dacă vrei, acum nu mai sunt măgar, fiindcă, vezi 
dumneata, am procedat, oricum, în mod onorabil. Totuşi, 
mă căiesc că am fost măgar... Am impresia că mă încurc, 
Zinaida Afanasievna, dar... lartă-mă, asta s-a petrecut din 
felurite pricini... 

Zâna se uita la dânsul aproape inconştientă şi-şi urma, în 
tăcere, drumul. Fiindcă trotuarul înalt de lemn era prea 
îngust pentru ca doi inşi să meargă alături şi Zâna nu-i 
făcea loc, Pavel Alexandrovici sări de pe trotuar, alergând 
lângă ea pe caldarâm şi uitându-i-se necontenit în faţă. 

— Zinaida Afanasievna, adăugă el, am chibzuit ţi, dacă vrei 
dumneata, sunt gata să-mi reînnoiesc propunerea. Sunt 
dispus chiar să uit totul, Zinaida Afanasievna, toată ruşinea, 
şi-s gata să iert, dar numai cu o condiţie: cât timp suntem 
aici, totul să rămână în secret. Dumneata să pleci de aici cât 
se poate de repede; eu, pe furiş —- după dumneata. Ne 
cununăm undeva într-un colţ pierdut de ţară, aşa că nimeni 
n-o să ne ştie; iar de acolo plecăm îndată le Petersburg, fie 
şi cu diligenta poştei, aşa că dumneata să nu-ţi iei decât o 
valiză mică... Ce zici? Primeşti, Zinaida Afanasievna? 
Răspunde mai repede! Nu pot aştepta prea mult; am putea 
fi văzuţi împreună. 

Zâna nu răspunse şi se uită doar la Mozgliakov, dar cu 
asemenea privire, încât el pricepu pe loc totul, îşi scoase 
pălăria, făcu o plecăciune şi se mistui la cea dintâi cotitură 
într-o ulicioară. 

„Oare cum vine asta? Se gândi el; alaltăieri, seara, era aşa 
de emoţionată şi luase toată vina asupra ei. Pesemne că se 
schimbă de la o zi la alta!” 

Iar între timp în Mordasov evenimentele se perindau unul 
după altul. Se petrecu o întâmplare tragică. Prinţul, mutat 


de Mozgliakov la hotel, căzu la pat în aceeaşi noapte, 
îmbolnăvindu-se grav. Cei din Mordasov aflară asta a doua 
zi dimineaţa. Kallist Stanislavici aproape nu se dezlipi de 
lângă bolnav. Spre seară se făcu un consult cu toţi medicii 
din Mordasov. Invitaţiile fură trimise în limba latină. Dar în 
ciuda limbii latine, prinţul îşi pierdu de tot memoria, aiura, 
îl ruga pe Kallist Stanislavici să-i cânte o romanţă, vorbea 
de nişte femei; uneori părea că se sperie de ceva şi ţipa. 
Doctorii hotărâră că, din pricina ospitalităţii celor din 
Mordasov, prinţul căpătase o inflamație la stomac, care 
trecuse, nu se ştie cum (pesemne pe drum), la cap. Nu era 
exclus şi un oarecare şoc moral. Concluzia fu că prinţul era 
de mult predispus să moară şi de aceea va deceda 
neapărat. Aici nu greşiră, fiindcă bietul bătrânel muri a 
treia zi, spre seară, la hotel. Aceasta îi ului pe cei din 
Mordasov. Nimeni nu se aşteptase la o atât de serioasă 
întorsătură a lucrurilor. Se repeziră cu gloata la hotel, unde 
zăcea trupul neînsufleţit, negătit încă. Judecară şi 
răsjudecară, dădură din cap şi încheiară, acuzând cu 
asprime pe „ucigaşele nefericitului prinţ”, subînţelegând 
prin asta, fireşte, pe Măria Alexandrovna şi pe fiică-sa. Toţi 
simţiră că istoria asta, numai prin caracterul ei scandalos, 
putea căpăta o publicitate neplăcută, te pomeneşti că putea 
ajunge chiar şi în ţările cele mai îndepărtate - şi câte şi mai 
câte nu fură spuse şi dezbătute. In tot timpul acesta, 
Mozgliakov să frământă, dând din colţ în colţ, până când, în 
cele din urmă, ameţi. In această stare de spirit se văzuse cu 
Zâna. Într-adevăr, situaţia lui era dificilă. El îl adusese pe 
prinţ în oraş; el îl mutase la hotel; iar acum, nu ştia ce să 
facă cu decedatul, cum şi unde să-l în-mormâneze, pe cine 
să anunţe? Să ducă trupul la Duhanovo? Afară de asta, 
trecea drept nepot. Tremura de teamă să nu fie învinuit de 
moartea venerabilului bătrân. „le pomeneşti că afacerea 
are ecou la Petersburg, în înalta societate!” se gândea el, 
cutremurându-se. De la cei din Mordasov nu putea să 
capete nici un sfat. "Toţi se speriară, nu se ştie de ce; se 


retraseră deodată din faţa trupului neînsufleţit şi-l lăsară pe 
Mozgliakov într-un soi de izolare mohorâtă. 

Pe neaşteptate, situaţia se schimbă ca prin farmec. A doua 
zi dis-de-dimineaţă, în oraş sosi un vizitator. Despre 
vizitatorul acesta începu să vorbească într-o clipită întreg 
Mordasovul, dar în taină parcă, în şoaptă, privindu-l prin 
toate crăpăturile şi ferestrele, când trecu cu trăsura pe 
Strada Mare, îndreptându-se spre guvernator. Însuşi Piotr 
Mihailovici parcă se sperie niţeluş, neştiind cum să se 
descurce cu oaspetele, care era prinţul Şcepetilov, destul de 
cunoscut, rudă cu răposatul, un om încă aproape tânăr, de 
vreo treizeci şi cinci de ani, cu epoleţi de colonel şi eghileţi. 
Toţi funcţionarii fură pătrunşi de o spaimă nemaipomenită 
din pricina acestor eghileţi. Şeful poliţiei, de pildă, se 
pierdu de tot; se înţelege - numai moralmente; fizic, se 
prezentă în persoană, deşi i se cam lungise obrazul. Se află 
numaidecât că prinţul Şcepetilov venise din Petersburg şi 
că pe drum trecuse prin Duhanovo. Negăsind pe nimeni la 
Duhanovo, plecă pe urmele unchiului la Mordasov, unde 
primi, ca o lovitură de trăsnet, ştirea morţii bătrânului şi 
află cele mai amănunțite zvonuri în legătură cu 
împrejurările acestei morţi. Piotr Mihailovici se cam fâstăci 
chiar, în timp ce dădea lămuririle necesare; ba toţi cei din 
Mordasov se purtau cu un aer oarecum vinovat. În plus, 
oaspetele avea o faţă nespus de severă şi nemulțumită, deşi 
s-ar părea că nu poţi fi nemulţumit de o moştenire. Trecu 
de îndată la acţiune, personal. Mozgliakov imediat şi în mod 
ruşinos se făcu nevăzut în faţa veritabilului nepot, nu un 
impostor şi se mistui nu se ştie unde. Se hotări ca trupul 
răposatului să fie transportat de îndată la mânăstire, unde 
trebuia să se facă şi slujba. Oaspetele dădea dispoziţiile 
scurt, sec, cu severitate, dar cu tact şi decenţă. A doua zi, 
tot oraşul se adună la mânăstire, ca să ia parte la slujbă. 
Printre cucoane se răspândi zvonul absurd că Măria 
Alexandrovna are să se înfăţişeze personal la biserică şi că, 
în genunchi înaintea sicriului, are să-şi ceară iertare şi că 


aşa ceva se cuvine, de altfel, după lege. Se înţelege că toate 
acestea se dovediră prostii şi că Măria Alexandrovna nu se 
ivi la biserică. 

Am şi uitat să spunem că îndată după întoarcerea fiicei 
acasă, mămăica ei hotări să se mute în aceeaşi seara la 
ţară, socotind că e cu neputinţă să mai rămână în oraş. 
Acolo asculta atentă, din colţul său, toate zvonurile din oraş, 
trimitea iscoade să afle ştiri despre persoana nou sosită şi 
tot timpul era agitată. Drumul de la mânăstire spre 
Duhanovo trecea la o depărtare mai mică de o verstă de 
ferestrele casei sale de la ţară. De aceea, Măria 
Alexandrovna putu să cerceteze uşor lunga procesiune care 
porni de la mânăstire spre Duhanovo, după slujbă. Sicriul 
era dus pe un dric înalt. În urma lui se întindea şirul lung de 
trăsuri, care-l pe-trecură pe răposat până la cotitura spre 
oraş. Şi mult timp se mai zări ca o pată neagră pe câmpul 
alb ca neaua dricul acesta posomorit, condus la pas, cu 
măreţia cuvenită. Dar Măria Alexandrovna nu putu să 
privească mult timp şi se depărta de la fereastră. 

Peste o săptămână ea se mută la Moscova, împreună cu 
fiică-sa şi cu Afanasi Matveici; iar peste o lună în Mordasov 
se află că satul din preajma oraşului, aparţinând Măriei 
Alexandrovna, ca şi casa din târg erau de vânzare. Şi iată 
cum Mordasovul pierdea pentru vecie o doamnă aşa comme 
ii faut! Se înţelege că nici cu acest prilej nu lipsiră 
comentariile veninoase. Se susţinea, de pildă, că satul se 
vindea împreună cu Afanasi Matveici... Trecu un an-doi şi 
lumea uită aproape cu desăvârşire de Măria Alexandrovna. 
Căci, vai! Aşa se întâmplă întotdeauna! De altfel, se spunea 
că ea îşi cumpărase un alt sat şi se mutase în alt oraş 
gubernial, unde, bineînţeles, îi ţinea pe toţi sub papuc, că 
Zâna nu se măritase, că Afanasi Matveici... Dar n“ are rost 
să repetăm aceste zvonuri; ele erau cât se poate de 
neadevărate. 

Au trecut trei ani de când am isprăvit de scris cel din urmă 
rând din prima parte a cronicii despre Mordasov şi cine şi- 


ar fi putut închipui că am să fiu nevoit a redeschide 
manuscrisul şi a mai adăuga o ştire la povestirea mea. Dar 
să trecem la subiect! Voi începe cu Pavel Alexandrovici 
Mozgliakov. După ce dispăru din Mordasov, el plecă la 
Petersburg, unde căpătă fără complicaţii postul care-i 
fusese făgăduit mai demult. În curând, el uită toate 
evenimentele din Mordasov, se aruncă în viitoarea vieţii 
mondene, pe Vasilievski ostrov şi în rada Galernaia18, 
petrecu, făcu curte şi, fiind mereu în pas cu vremurile, se 
îndrăgosti, prezentă o cerere în căsătorie, mai înghiţi un 
refuz şi, neputându-l suporta, din pricina firii sale uşuratice 
şi neavând nici o treabă, ceru să i se acorde o funcţie într-o 
expediţie în unul din cele mai îndepărtate ţinuturi ale 
nemărginitei noastre patrii, în vederea unei inspecții sau cu 
alt scop, nu ştiu precis. Expediția străbătu cu bine toate 
pădurile şi pustiurile şi, în sfârşit, după o lungă călătorie, se 
înfăţişă în oraşul principal al unui „foarte îndepărtat ţinut”, 
la guvernatorul general. Era un general înalt, uscăţiv şi 
sever, vechi ostaş, rănit în lupte, cu două stele şi cu o cruce 
albă la gât. Primi expediţia cu un aer important şi 
ceremonios şi invită pe toţi funcţionarii care o alcătuiau la 
un bal care se dădea la dânsul în aceeaşi seară, cu prilejul 
onomasticii doamnei guvernator general. Pavel 
Alexandrovici fu foarte mulţumit de această-invitaţie. Se 
găti cu costumul lui confecţionat la Petersburg, cu care 
avea să facă efect şi intră dezgheţat în salonul cel mare, 
deşi îşi pierdu puţin din siguranţă la vederea mulţimii de 
epoleţi compacţi din fir răsucit şi de tunici civile cu stea. 
Trebuia să prezinte omagii doamnei guvernator general, 
despre care auzise că-i tânără şi foarte frumoasă. Se 
apropie dându-şi aere şi încremeni dintr-o dată de uimire. 
In faţa lui stătea Zâna, într-o superbă rochie de bal, cu 
briliante, mândră şi inaccesibilă. Nu-l recunoscu de loc pe 
Pavel Alexandrovici. Privirea ei lunecă nepăsătoare peste 
figura lui şi se îndreptă numaidecât spre altcineva. Uluit, 
Mozgliakov se retrase mai la o parte şi se ciocni în mulţime 


de un funcţionar tânăr şi sfios, care părea speriat de sine 
însuşi, trezindu-se la balul guvernatorului general. Pavel 
Alexandrovici se apucă numaidecât să-l descoasă şi 
descoperi lucruri foarte interesante. Află că guvernatorul 
general se însurase acum doi ani, când plecase din „ţinutul 
îndepărtat” la Moscova şi luase o fată putred de bogată, 
dintr-o familie cu vază. Că generăleasa „e straşnic de bine, 
ba s-ar putea spune că-i cea mai frumoasă femeie din ţinut, 
dar se ţine neînchipuit de mândră şi dansează numai cu 
generali”; că la balul de faţă sunt în total nouă generali, cu 
ai lor şi cu cei sosiți, cuprinzând în numărul lor şi pe 
consilierii de stat activi; că, în sfârşit, „generăleasa are o 
mămică, care locuieşte împreună cu dânsa şi mămica se 
trage din cea mai înaltă societate şi-i foarte deşteaptă”, dar 
că şi mămica însăşi se supune orbeşte voinţei fiicei sale, iar 
guvernatorul general o pierde din ochi pe soţia lui. 
Mozgliakov încercă să pomenească de Afanasi Matveici, dar 
„în ţinutul îndepărtat” nimeni n-avea idee despre dânsul. 
Îm-bărbătându-se niţeluş, Mozgliakov se plimbă prin odăi şi 
o găsi curând pe Măria Alexandrovna gătită superb, 
făcându-şi vânt cu un evantai scump şi discutând însufleţit 
cu o persoană din starea a patra, în juru-i se înghesuiau 
câteva cucoane care alergau după protecţii şi Măria 
Alexandrovna era, după toate aparențele, extrem de 
amabilă cu ele. Mozgliakov riscă şi i se prezentă. Măria 
Alexandrovna tresări parcă un pic, dar îşi reveni pe loc, 
aproape într-o clipită. Binevoi cu amabilitate să-l 
recunoască pe Pavel Alexandrovici; îl întrebă despre 
cunoştinţele sale din Petersburg şi cum de nu-i în 
străinătate? De Mordasov nu pomeni nici un cuvânt: parcă 
nici n-ar fi existat pe lume. La urmă, pronunţă numele unui 
prinţ important din Petersburg şi se interesă de sănătatea 
lui, deşi Mozgliakov n-avea idee de prinţul acesta; apoi se 
întoarse pe nesimţite spre un demnitar cu părul cărunt şi 
pomădat, care se apropiase de dânsa şi peste o clipă îl uită 
cu desăvârşire pe Pavel Alexandrovici care stătea în faţa ei. 


Cu un zâmbet sarcastic pe buze şi cu pălăria în mână, 
Mozgliakov se întoarse în salonul cel mare. Nu se ştie de ce, 
simțindu-se atins, ba chiar jignit, hotări să nu danseze, 
înfăţişarea lui distrată şi posomorită totodată şi zâmbetul 
caustic, mefistofelic de pe buze nu-l părăsiră toată seara. Se 
sprijini, în chip pitoresc, de o coloană (salonul parcă 
dinadins avea coloane) şi tot timpul balului, câteva ceasuri 
la rând, rămase în acelaşi loc, urmărind-o din priviri pe 
Zâna. Dar vai 1 toate ifosele sale, toate pozele 
extraordinare pe care şi le lua - înfăţişare dezamăgită etc, 
etc. 

— "Toate se pierdură în zadar. Zâna nu-l observă de fel. În 
sfârşit, turbat, durându-l picioarele de atâta stat, flămând, 
fiindcă nu putea să rămână la cină în calitate de îndrăgostit 
copleşit de suferinţă, se întoarse la locuinţa lui, cu 
desăvârşire istovit şi parcă bătut. Nu se culcă multă vreme, 
amintindu-şi lucruri demult uitate. Chiar a doua zi 
dimineaţă, se prezentă prilejul unei plecări în delegaţie şi 
Mozgliakov ceru bucuros să plece în această misiune. În 
clipa când părăsi oraşul, se simţi din nou împrospătat 
sufleteşte. Întinderea pustie, nemărginită, era acoperită de 
zăpadă, ca de o mantie orbitoare. În zare, unde se 
îngemăna cerul cu pă-măntul, se înşiruiau negre pădurile. 

Caii nărăvaşi goneau, stârnind cu copitele pulbere de 
zăpadă. Clopoţelul săniei zăngănea. Pavel Alexandrovici 
căzu pe gânduri, apoi se lăsă furat de visuri şi la urmă 
adormi cât se poate de liniştit. Se trezi tocmai la a treia 
staţie, odihnit şi sănătos şi dispoziţia sa sufletească era 
acum cu totul alta. 


SFÂRŞIT