Feodor Mihailovici Dostoievski — Idiotul

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Idiotul 


Roman în patru părţi 


PARTEA ÎNTÂI. 

Era pe la sfârşitul lui noiembrie. Pe o vreme de moină, 
către ora nouă dimineaţa, acceleratul de Varşovia se 
apropia în plină viteză de Petersburg. Ceaţa era atât de 
groasă, încât lumina zilei răzbea cu greu, iar prin ferestrele 
vagoanelor, de-a lungul liniei ferate, nu se putea desluşi 
nimic la zece paşi. Printre călători se aflau şi unii care se 
întorceau din străinătate; cele mai ticsite erau însă 
compartimentele de clasa a treia: lume măruntă, oameni 
purtaţi de nevoie şi de treburi zilnice, venind de pe 
meleagurile mai apropiate. Cum era şi firesc, toţi păreau 
obosiţi, rebegiţi de frig. cu pleoapele grele ca după o 
noapte de nesomn şi obrajii de o paloare alb-gălbuie, ca şi 
când ceața şi-ar fi pus pecetea şi pe chipurile lor. 

O dată cu revărsatul zorilor, într-un compartiment de clasa 
a treia, se treziră aşezaţi faţă în faţă, lângă aceeaşi 
fereastră, doi călători - amândoi tineri, amândoi modest 
îmbrăcaţi şi fără bagaje, amândoi având o figură destul de 
plăcută şi, în sfârşit, amândoi dornici să lege o conversaţie. 
Şi dacă cei doi ar fi bănuit în clipa aceea unul despre altul 
câte ciudăţenii ascunde fiecare, ar fi rămas desigur uimiţi 
că întâmplarea îi pusese astfel faţă în faţă, într-un vagon de 
clasa a treia a trenului accelerat Varşovia - Petersburg. 
Primul să tot fi avut douăzeci şi şapte de ani - era scund şi 
îndesat: avca părul creţ, bătând în negru şi nişte ochi 
cenuşii, mici, dar plini de foc. Nasul îl avea mare şi cam 
turtit, pomeţii obrajilor proeminenţi, iar buzele-i subţiri 
schiţau mereu un zâmbet insolent, sfidător, uneori chiar 


răutăcios. Numai fruntea, mare şi frumos boltită, părea 
menită să compenseze întrucâtva partea de jos a obrazului, 
atenuând asimetria unor trăsături prea dure. Ceea ce se 
arăta mai izbitor la prima vedere era paloarea cadaverică a 
feţei, care dădea chipului său un aer de istovire, cu toate că 
tânărul părea a avea o constituţie robustă; în acelaşi timp 
însă, faţa lui atrăgea atenţia prin ceva imposibil de definit şi 
care lăsa totuşi să se ghicească un temperament frământat 
de clocotul unor pasiuni mistuitoare, ceea ce nu se potrivea 
câtuşi de puţin nici cu zâmbetul acela sfidător şi arogant şi 
nici cu privirea-i aspră şi plină de orgoliu. Bine 
încotoşmănat într-un cojoc de miel larg şi călduros, 
îmbrăcat în postav negru, nici nu-i păsa de frig, în timp ce 
vecinul său îndurase cu greu vitregia nopţii umede, ruseşti, 
de noiembrie, fără să fi fost, desigur, pregătit s-o înfrunte, 
căci n-avea pe umeri decât o pelerină largă, cu o glugă 
imensă, aşa cum obişnuiesc să poarte călătorii prin 
străinătăţi, departe de ţinuturile Rusiei şi care pornind în 
toiul iernii să străbată Elveţia sau, spre exemplu, nordul 
Italiei, nici nu-şi pun măcar ipoteza unei călătorii pe o 
distanţă atât de mare ca de la Eidkuhnen la Petersburg. 
Dar ceea ce era potrivit şi cu totul suficient pentru Italia 
nici pe departe nu făcea faţă şi se dovedea absolut 
necorespunzător în condiţiile climei ruseşti. Posesorul 
pelerinei, tânăr şi el, tot cam de vreo douăzeci şi şase sau 
douăzeci şi şapte de ani, era mai înalt de statură, avea părul 
foarte bălai şi des, obrajii supţi şi o bărbuţă rară şi ascuţită, 
de un blond spălăcit. Ochii lui mari, albaştri, aveau o 
expresie blajină, dar şi apăsătoare totodată, cu acea stranie 
fixitate a privirii după care nu era greu de ghicit, chiar de la 
prima vedere, un epileptic. De altfel, tânărul avea trăsături 
plăcute, fine şi delicate, iar faţa îi era palidă şi, în momentul 
acela, învineţită de frig. În mâini ţinea o legăturică - pare-se 
tot bagajul lui - dintr-un fular decolorat. În picioare purta 
nişte botine cu talpă groasă şi ghetre, cu totul nepotrivite 
portului obişnuit din Rusia. Vecinul său cu pâr negru şi şubă 


de miel îl cercetă cu acea curiozitate a omului care nu are 
altceva mai bun de făcut şi, în cele din urmă, se hotări să 
intre în vorbă schiţând acel zâmbet ironic prin care unii 
oameni îşi trădează cu nepăsare satisfacția lipsită de 
delicateţe în faţa situaţiei nenorocite a semenului lor. 

— Ţi-e frig, nu-i aşa? Întrebă el, mişcând din umeri. 

— Ba bine că nu, răspunse vecinul cu o grabă neobişnuită. 
Şi când te gândeşti că nu-i decât vreme de moină. Ce m-aş 
fi făcut dacă se nimerea să fie şi ger? Nici nu-mi închipuiam 
că-i aşa de frig la noi. Mă dezobişnuisem. 

— Vii din străinătate? 

— Da, din Elveţia. 

— Fiuu! Până acolo ai ajuns...? 

Călătorul cel negricios fluieră a mirare şi izbucni în râs. 
Se legă o discuţie. Era surprinzătoare bunăvoința cu care 
tânărul cu păr bălai şi pelerină elveţiană răspundea la toate 
întrebările vecinului său negricios, fără să bage de seamă 

că unele dintre ele puteau fi socotite fără rost, absolut 
nelalocul lor şi uneori de o indiscreţie cam insolentă. Din 
vorbă în vorbă, mărturisi că într-adevăr lipsise din Rusia 
vreme îndelungată, mai bine de patru ani, fiind bolnav; 
fusese trimis în străinătate pentru a se lecui; suferea de o 
stranie boală de nervi, un fel de epilepsie, care se manifesta 
prin convulsii şi tremurături. Ascultându-l, negriciosul 
surise ironic de câteva ori şi la urmă pufni în râs când la 
întrebarea: „Ei şi te-au vindecat?”, cel cu părul bălai îi 
răspunse: „Nu, nu m-au vindecat”. 

— Ehe! Îmi închipui ce de-a bănet ai cheltuit degeaba, iar 
noi, ăştia de-aici, ne punem nădejdea în ei, observă veninos 
negriciosul. 

— Adevărat! Se amestecă de alături în vorbă un domn 
neglijent îmbrăcat, de vreo patruzeci de ani, corpolent, cu 
nasul roşu şi coşuri pe obraz, având aerul tipic şi înfăţişarea 
unui slujbaş încărunţit prin cancelarii. E perfect adevărat, 
se pricep al naibii să pompeze avuţiile Rusiei! 


— O, cât de mult vă înşelaţi în cazul meu! Începu pe un ton 
blând şi împăciuitor pacientul medicinei elveţiene. N-aş 
putea să vă contrazic, desigur, pentru că nu ştiu exact cum 
stau lucrurile, însă doctorul meu şi-a dat ultimele economii 
ca să mă pot întoarce în Rusia, după ce aproape doi ani m-a 
ţinut acolo pe socoteala lui. 

— Cum adică, n-aveai pe nimeni care să te întreţină? 
Întrebă călătorul cel negricios. 

— Absolut pe nimeni. Domnul Pavlişcev, care luase asupra 
sa grija întreţinerii mele în Elveţia, a murit acum doi ani. L- 
am scris după aceea unei rude îndepărtate - soţiei 
generalului Epancin; n-am primit însă nici un răspuns, 
Neavând încotro, am plecat spre ţară. 

— Şi la cine ai de gând să te duci? 

— Mă întrebaţi unde am să trag? Drept să spun, 
deocamdată nu ştiu nici eu... Unde s-o nimeri... 

— Nu te-ai hotărât încă? 

Şi din nou, cei doi izbucniră în râs. 

— Te pomeneşti că tot avutul dumitale se reduce la 
această bocceluţă? Întrebă tânărul cel brunet. 

— Pun rămăşag că-i aşa cum spune dumnealui, adăugă 
parcă jubilând slujbaşul cel cu nasul roşu. Sunt convins că 
nu mai ai alte bagaje, deşi rămâne perfect valabilă vechea 
zicală că a fi sărac nu-i cine ştie ce mare păcat. 

Presupunerea celor doi călători părea a nu fi lipsită de 
temei şi tânărul se grăbi s-o recunoască de îndată. 

— Bocceluţa dumitale ar putea să aibă totuşi o anumită 
importanţă, urmă slujbaşul după ce se saturară de râs (de 
menţionat că stăpânul bocceluţei, văzându-i veselindu-sc 
atâta, se asocie el însuşi în cele din urmă veseliei lor, ceea 
ce-i făcu să râdă şi mai tare) şi cu toate că sunt gata să 
pariez că nu ascunde înăuntru nici fişicuri de napoleoni şi 
nici galbeni olandezi sau austrieci, lucru uşor de constatat 
judecind după ghetrele de pe încălţămintea dumitale 
confecţionată în străinătate, totuşi... Căci dacă la acest 
modest bagaj poţi adăuga o asemenea presupusă rudă, cum 


ar fi, de pildă, soţia generalului Epancin, al cărui nume l-ai 
pomenit adineauri, atunci şi bocceluţa dumitale, aş putea 
spune, va căpăta o anumită pondere. Bineînţeles, numai 
dacă generăleasa Epancina îţi este cu adevărat rudă şi nu 
te înşeli cumva, aşa... ca omul distrat... Ceea ce e foarte, 
foarte firesc... Mai ales când are multă fantezie. 

— Ei bine, trebuie să recunosc că nu sunteţi deloc departe 
de adevăr, se grăbi să încuviinţeze călătorul cel blond. Mă 
bate gândul şi pe mine că mă înşel, pentru că, să vedeţi, 
aproape că nici nu mi-e rudă. De aceea, nici nu m-a 
surprins faptul că nu mi-a răspuns la scrisoare. Oarecum, 
mă aşteptam la asta. 

— Ai stricat degeaba banii pe hârtie şi mărci. Hm!... Îmi 
place însă că eşti un om blajin şi sincer şi asta o spun spre 
lauda dumitale. Hm!... De altfel, cine nu-l cunoaşte pe 
generalul Epancin? Toată lumea îl ştie. Şi pe domnul 
Pavlişcev, răposatul, care te-a întreţinut în Elveţia, l-am 
cunoscut. Numai dacă-i vorba de Nikolai Andreevici 
Pavlişcev, căci erau doi veri primari cu acest nume. Celălalt 
locuieşte şi acum în Crimeea. Cât despre Nikolai 
Andreevici, acela care a răposat, era un om respectabil, cu 
relaţii şi posesorul a patru mii de suflete... 

— Aşa îl chema: Nikolai Andreevici Pavlişcev, încuviinţă 
tânărul. Cercetându-l cu multă curiozitate şi luare-aminte 
pe domnul atotştiutor. 

Într-un anumit mediu social întâlneşti adesea indivizi din 
aceştia, întotdeauna bine informaţi, cărora nu le scapă 
nimic; tot neastâmpărul minţii lor iscoditoare se îndreaptă 
de obicei, nestăvilit, într-o singură direcţie, fireşte din lipsa 
unor interese sau preocupări mai importante, cum ar spune 
un cugetător modern. De altfel, această „atotştiinţă” a lor 
se limitează la un domeniu destul de restrâns: ei ştiu unde 
are serviciu cutare sau cutare, pe cine cunoaşte, ce avere 
posedă, unde a fost guvernator, cu cine e căsătorit, ce 
zestre i-a adus nevasta, ce rude mai apropiate şi mai 
depărtate are, câţi veri primari şi de-al doilea etc. Etc... De 


regulă, domnii aceştia atotştiutori umblă rupţi în coate şi 
primesc o leafă de şaptesprezece ruble pe lună. Oamenii, a 
căror viaţă ei o cunosc în toate dedesubturile, nici nu şi-ar 
putea explica măcar ce motive anume îi îndeamnă să se 
agite astfel; şi totuşi, pentru mulţi dintre aceşti indivizi, 
toate informaţiile acumulate cu privire la diverse persoane, 
care ca volum ar echivala cu o întreagă disciplină ştiinţifică, 
reprezintă o adevărată bucurie, s-ar zice chiar o supremă 
satisfacţie spirituală. 

De altfel, disciplina aceasta pare să fie deosebit de 
atrăgătoare, căci mi-a fost dat să cunosc numeroşi savanţi, 
literați, poeţi şi oameni politici care-şi aflaseră în ea 
realizarea supremelor reconcilieri şi țeluri şi care, poate, 
numai datorită ei făcuseră carieră. 

În timpul acestei convorbiri, tânărul negricios se uita cu o 
privire absentă pe fereastră şi căsca întruna, având aerul 
omului nerăbdător să ajungă cât mai repede la capătul 
călătoriei. Părea distrat, poate chiar prea distrat, trădând o 
stranie tulburare, care-l făcea uneori să privească fără a 
vedea, să asculte fără a auzi, să râdă fără să ştie el însuşi de 
ce anume. 

— Dacă-mi este îngăduit, cu cine am onoarea?... Se adresă 
deodată domnul cel bubos tânărului blond cu bocceluţa în 
mână. 

— Prinţul Lev Nikolaevici Mâşkin, îi răspunse prevenitor 
cel întrebat. 

— Prinţul Mâşgkin, Lev Nikolaevici? Nu cunosc. Mărturisesc 
că nici n-am auzit vreodată pomenindu-se acest nume, 
spuse căzând pe gânduri slujbaşul; adică nu-i vorba de 
nume; numele acesta are o vechime istorică şi se pare că-l 
menţionează şi Karamzin în Istoria sa, eu mă refer la 
persoană, în sensul că nu prea întâlneşti astăzi la tot pasul 
prinți cu numele de Mâşkin; le-o fi apus faima de altădată. 

— Nici nu-i de mirare! Reluă îndată prinţul. Acum nu mai 
există alţi prinți cu numele de Mâşkin în afară de mine şi, 
dacă nu mă înşel, eu sunt ultimul din această spiţă. În ce-i 


priveşte pe strămoşii mei, mulţi dintre ei erau odnodvorţâ. 
În schimb, tatăl meu a fost sublocotenent în armată, 
provenit din iuncheri. N-aş putea spune însă cum se face că 
şi generăleasa Epancina e o prinţesă Mâşkina, care, pe linie 
femeiască, se pare că e şi ea ultima în genul ei. 

— He, he, he! Ultima în genul ei! Foarte spiritual! Zise 
slujbaşul râzând. 

Gluma aduse un zâmbet şi pe buzele domnului cu chica 
neagră. Prinţul se arătă cam surprins că a izbutit să spună 
un calambur, destul de nereuşit de altfel. 

— Închipuiţi-vă c-am spus-o aşa, într-o doară, explică el 
oarecum contrariat. 

— Se-nţelege, se-nţelege, îl încuraja vesel slujbaşul. 

— Dar acolo, la profesorul acela, ai urmat, cneaze şi vreo 
şcoală? Întrebă deodată negriciosul. 

— Da... Am urmat un curs... 

— Uite, eu n-am învăţat nimic. 

— De altfel, nici eu n-am realizat cine ştie ce mare lucru în 
această privinţă, spuse prinţul, ca şi cum ar fi vrut să se 
scuze. Starea sănătăţii nu-mi îngăduia un studiu sistematic. 

— Pe alde Rogojin îi cunoşti? Îl întrebă tot aşa de brusc 
tânărul cel negricios. 

— Nu, n-am auzit de acest nume. De altfel, nu cunosc 
aproape pe nimeni în Rusia. Pe dumneata te cheamă 
Rogojin? 

— Da, Parfion Rogojin. 

— Parfion? Nu cumva eşti din neamul acela al 
Rogojinilor... Începu slujbaşul cu un aer important şi grav. 

— Ba da, sunt chiar din neamul acela, i-o reteză grăbit şi 
nerăbdător brunetul, care din capul locului nu vorbise 
decât cu prinţul, ignorându-l cu desăvârşire pe slujbaşul cel 
bubos. 

— Cum adică?... Exclamă slujbaşul, rămânând perplex; 
căscă apoi ochii mari şi, deodată, faţa îi luă o expresie de 
nemărginită admiraţie, de ploconire înfricoşată. Cum, eşti 
chiar feciorul lui Semion Parfionovici Rogojin, om cu vază, 


care a decedat acum două luni, lăsând un capital de două 
milioane şi jumătate? 

— Şi de unde ştii, mă rog, că a lăsat exact două milioane şi 
jumătate? Îl întrerupse călătorul cel oacheş, fără a catadicsi 
să-i arunce măcar o privire domnului cu nasul roşu; arătând 
apoi spre dânsul printr-o mişcare scurtă a capului, adăugă: 
Ca să vezi! Nu pricep ce nărav au toţi ăştia de se gudură 
atâta şi la ce le-o fi folosind să se bage unde nu le fierbe 
oala, ca nişte trepăduşi?! Ce-i adevărat e că tatăl meu a dat 
ortul popii acum o lună, iar eu mă întorc de la Pskov acasă 
fără o leţcaie. Nici ticălosul de frate-meu, nici mai-că-mea 
nu mi-au trimis o para chioară şi nici măcar de ştire nu mi- 
au dat! Chiar şi cu un câine nu te porţi mai rău! O lună 
încheiată am zăcut la Pskov, țintuit de friguri. 

— În schimb acum pui mâna dintr-o dată pe-un milion de 
ruble, dacă nu şi mai mult. Doamne-Dumnezeule! Strigă 
slujbaşul, plesnind din palme. 

— Poftim, s-a mai pomenit aşa ceva? Spuse înfuriat 
Rogojin, arătând din nou spre slujbaş cu un gest mânios. Ce 
te tot bagi, omule, că oricum nu capeţi de la mine nici o 
leţcaie, chiar dacă te-ai târi în patru labe înaintea mea. 

— Şi am să mă târăsc, am să mă târăsc! 

— Ca să vezi! Dar pricepe odată ce-ţi spun: de-gea-ba! Şi o 
săptămână-ntreagă să ţopăi înaintea mea, tot nu-ţi dau 
Nimic. 

— Şi nici să nu-mi dai! Aşa-mi trebuie; nimic să nu-mi dai! 
Iar eu tot am să ţopăi. Îmi las nevasta, copiii, dar înaintea ta 
am să ţopăi! Acordă-mi cinstea asta, rogu-te... Acordă-mi-o! 

— Ptiu! Făcu tânărul brunet scuipând şi se adresă din nou 
prinţului. Acum cinci săptămâni, cu un bagaj aproape la fel 
cu al dumitale, fugisem de-acasă la Pskov, la mătuşă-mea. 
Acolo, am zăcut doborât de febră; între timp, taică-meu s-a 
prăpădit. L-a lovit damblaua. Să-i fie ţărâna uşoară, dar pe 
mine cât pe ce era să mă omoare în bătaie! Mă crezi, 
prinţe? Dacă nu fugeam, îmi venea de hac negreşit. 


— Aşa de rău l-ai supărat? Se minună prinţul, privindu-l de 
data aceasta cu multă curiozitate pe acest milionar 
îmbrăcat în cojoc. Faptul de a fi moştenit o avere şi milionul 
ca atare puteau stârni fireşte curiozitatea oricui, dar pe 
Mâşkin îl surprinse şi începu să-l intereseze la Rogojin cu 
totul altceva. De altfel şi acesta părea dispus să stea de 
vorbă cu prinţul, deşi la el dorinţa de a conversa nu pornea 
dintr-un imbold lăuntric, ci survenea automat, ca o tendinţă 
instinctivă de a-şi ostoi zbuciumul în preajma unei făpturi 
omeneşti, privind-o şi pălăvrăgind, mai mult ca o destindere 
decât din nevoia de a-şi împărtăşi gândurile. S-ar fi zis că 
boala de care suferise nu l-a părăsit încă şi el se află şi 
acum într-un fel de delir pricinuit de febră. Cât despre 
slujbaş, acesta, cum s-ar zice, îl sorbea din ochi pe Rogojin 
şi, cu răsuflarea întretăiată, prindea lacom fiecare cuvinţel 
ce ieşea din gura lui, de parcă ar fi fost nişte nestemate. 

— S-a înfuriat rău bătrânul şi poate că avea şi de ce, 
răspunse Rogojin; dar necazul ăl mare mi se trage de la 
frate-meu. Că de la maică-mea ce pretenţii poţi avea! O 
biată bătrânică. Citeşte Vieţile sfinţilor, stă la palavre cu tot 
felul de băbuţe şi toate le vede cu ochii fratelui meu, Senka. 
EI însă ar fi putut să-mi dea de ştire la timp. Las' că ştiu eu 
de ce n-a făcut-o! E drept că tocmai atunci zăceam bolnav, 
fără simţire. Se pare totuşi că mi-au bătut o telegramă. Ca 
un făcut, a nimerit în mâinile mătuşă-mii, care de vreo 
treizeci de ani îşi omoară văduvia stând cât îi ziulica de 
mare cu nişte scrântiţi întru cele bisericeşti. Mai dihai ca o 
călugăriţă. Telegrama a înspăimântat-o şi, fără s-o desfacă, 
a dus-o la poliţie, unde zace şi acuma. Îi mulţumesc lui 
Konev, Vasili Vasilici, care m-a încunoştinţat printr-o 
scrisoare de cele întâmplate. Ticălosul de frate-meu, de 
hapsân ce e, s-a apucat şi a tăiat noaptea toţi ciucurii de aur 
de pe giulgiul de brocart cu care era acoperit sicriul tatii. 
Cică, e păcat să se prăpădească atâta bănet!” Ei bine, doar 
pentru aşa ceva şi merită să putrezească în Siberia, numai 
să spun o vorbă, că asta sigur e un sacrilegiu. Tu ce zici, 


momâie? Se-ntoarse el către slujbaş. Cum scrie în lege: 
profanarea de lucruri sfinte, nu-i aşa? 

— Profanare, profanare, Înălţimea voastră! Încuviinţă 
grăbit slujbaşul. 

— Ajungea în Siberia pentru asta? 

— Da, da, Siberia, Siberia îl păştea! Cum mă vezi şi cum te 
văd! 

— Ei şi-or fi închipuind că mai zac bolnav, urmă Rogojin, 
adresându-i-se din nou prinţului, iar eu, fără să fi suflat o 
vorbă cuiva şi nici măcar înzdrăvenit cum trebuie, m-am 
suit în tren şi iată-mă acum în drum spre Petersburg. Ce-o 
să se mai mire frate-meu, Semion Semionăci, când m-o 
vedea că apar! El îşi închipuie că nu ştiu cum mă ponegrea 
în faţa răposatului! Recunosc că l-am înfuriat atunci pe 
bătrân din pricina Nastasiei Filippovna. Ce să fac, am 
păcătuit - am păcătuit! 

— Nastasia Filippovna, zici? Se strădui parcă să-şi 
amintească de ceva slujbaşul, cu o expresie servilă în ochi. 

— Ia mai slăbeşte-mă, că n-ai de unde s-o cunoşti! Îl repezi 
cu năduf Rogojin. 

— Ba, să ştii că o cunosc! Răspunse triumfător slujbaşul 
cel bubos. 

— Vezi-ţi de treabă; parcă o singură Nastasia Filippovna 
există pe lumea asta! Tare nesimţit mai eşti, omule! Se 
putea să nu dau peste o lichea care să se ţină scai de mine?! 
Adăugă el, adresându-i-se prinţului. 

— Orice mi-ai spune, eu tot o cunosc! Lebedev o cunoaşte, 
se grozăvea slujbaşul. Degeaba se mânie înălţimea voastră, 
pentru că sunt în stare să dovedesc că am spus adevărul 
adevărat! E vorba chiar de Nastasia Filippovna din pricina 
căreia tatăl dumitale te-a snopit în bătăi, adică de Nastasia 
Filippovna Baraşkova, adevărată doamnă, ca să spunem aşa 
şi în felul ei tot o prinţesă. E încurcată cu un anume 'Ioţki, 
mare proprietar şi arhicapitalist - Afânaşi Ivanovici Toţki, 
membru în mai multe companii şi societăţi şi pe chestia asta 
prieten la cataramă cu generalul Epancin... 


— Ia te uită! Făcu Rogojin surprins. Ptiu, lua-l-ar naiba! O 
cunoaşte cu adevărat. 

— Lebedev ştie tot! Nimic nu-i scapă! De altfel trebuie să 
ştii, Luminăţia voastră, că eu şi pe Aleksaşka Lihaciov l-am 
cunoscut îndeaproape, iar după moartea tatălui său, l-am 
însoţit peste tot; n-a rămas un colţişor măcar unde să nu fi 
călcat împreună; pretutindeni l-am dus; un pas nu făcea 
fără Lebedev. Acuma stă la răcoare pentru nişte datorii, dar 
pe atunci a avut prilejul să le cunoască şi pe Armance şi pe 
Coralia şi pe prinţesa Paţkaia şi pe Nastasia Filippovna; şi 
câte şi mai câte. 

— Pe Nastasia Filippovna? Vrei să spui că ea şi cu 
Lihaciov... ÎI privi înfuriat Rogojin; până şi buzele i se 
învineţiseră şi-i tremurau de mânie. 

— N-nici vorbă! N-n-nici vorbă! Nici vorbă de aşa ceva! 

— Sări ca ars slujbaşul, grăbindu-se. Nici un fel de bani nu 
l-au putut ajuta pe Lihaciov să ajungă la ea! Nu, ea nu-i ca 
Armance. Doar 'Toţki poate că are trecere la dânsa. Nu se 
duce nicăieri şi numai seara apare, în loja ei, la Teatrul 
Mare sau la Teatrul Francez. Ofițerii, cât sunt ei de 
lăudăroşi, nu cutează nici ei să spună vreo necuviinţă, 
pentru că nimeni nu le-ar da crezare. Nu le rămâne decât 
să-şi dea cu coatele arătând spre dânsa şi să-şi şoptească: 
„Uite-o, asta-i Nastasia Filippovna aceea!” şi atât; altceva 
nu spun, pentru că nici n-ar avea ce spune. 

— Aşa este, în adevăr, întări Rogojin posomorit, 
încruntându-şi sprâncenele. Se potriveşte întocmai cu ce 
mi-a spus şi Zaliojev atunci. Şi aşa s-a întâmplat, dragă 
prinţe, că într-o bună zi, trecând pe Nevski Prospekt, 
îmbrăcat într-o scurtă ponosită de-a lui taică-meu, am 
văzut-o ieşind dintr-o prăvălie şi urcându-se în trăsură. 
Parcă m-ar fi străpuns o săgeată. În clipa aceea îmi iese în 
cale Zaliojev. Nici nu mă puteam compara cu el: era fercheş 
ca o calfă de frizer, ba mai purta şi monoclu, câtă vreme pe 
noi tata ne ţinea în cizme de iuft şi ne hrănea cu ciorbe de 
post. „Nu-i de nasul tău, îmi zice, e o adevărată prinţesă. O 


cheamă Nastasia Filippovna Baraşkova şi trăieşte cu Toţki. 
Acuma, nu ştie cum să se descotorosească de dânsa, căci i-a 
venit, ghiuj bătrân de cincizeci şi cinci de ani, să se însoare 
cu cea mai frumoasă fată din Petersburg.” Tot atunci, 
Zaliojev îmi sugeră că, dacă vreau, pot s-o văd chiar în 
seara aceea la reprezentaţia de balet de la Teatrul Mare, 
unde ea avea o lojă reţinută cu abonament. După rânduiala 
lui taică-meu de acasă, pas de te du la balet - te omoară în 
bătăi, nu alta! Dar mai puteam eu să ţin seama de toate 
astea?! Mă strecurai tiptil şi o ştersei pentru un ceas la 
teatru ca s-o mai văd o dată pe Nastasia Filippovna; toată 
noaptea n-am mai putut închide ochii. A doua zi dimineaţa, 
răposatul îmi dă două obligaţiuni de stat de cinci la sută, a 
câte cinci mii de ruble fiecare, cu poruncă spusă răspicat: 
„Du-te de le vinde; pe urmă treci şi achită-i lui Andreev 
şapte mii cinci sute de ruble, iar restul de la zece mii mi-l 
aduci şi mi-l predai mie în mână; nu zăbovi, nu te abate pe 
nicăieri, de la biroul lui Andreev vii direct acasă, te aştept.” 
Obligaţiile le-am vândut cu, banii i-am luat, dar la Andreev 
nu m-am dus, ci am intrat direct în magazinul englezesc, 
am ales o pereche de cercei cu briliante, fiecare aproape 
cât o alună. Costau cu patru sute de ruble peste cele zece 
mii pe care le aveam în buzunar; mi-am spus numele şi 
negustorul mi-a făcut credit. Apoi m-am dus la Zaliojev: 
„Aşa şi pe dincolo, ăsta mi-i păsul, du-mă, nene, direct la 
Nastasia Filippovna”...Pornirăm. Cum şi pe unde am mers, 
crede-mă, n-aş putea să spun, căci mergeam în neştire, fără 
să-mi dau seama ce se petrece cu mine şi nu-mi amintesc de 
nimic. Ştiu numai că m-am pomenit într-un salon şi a apărut 
dânsa ca să ne primească. De altfel, nici nu m-am prezentat, 
nu voiam să ştie că eu sunt acela care oferă darul şi atunci a 
vorbit Zaliojev: „Din partea lui Parfion Rogojin, adică în 
amintirea întâlnirii de ieri, binevoiţi a-i primi”, zise el. Ea 
deschise cutia, se uită la cercei şi zâmbi: „Mulţumeşte-i 
prietenului dumitale, domnului Rogojin, pentru amabila lui 
atenţie”, răspunse ea, se înclină şi se retrase. O, Doamne, 


de ce n-am murit în clipa aceea? Că doar în sinea mea, când 
m-am hotărât să mă duc la ea, mă gândisem: „Puțin îmi 
pasă; totuna, cei de acasă n-or să mă mai vadă întorcându- 
mă viu!” Ceea ce mi s-a părut însă deosebit de jignitor a fost 
faptul că bestia aceea de Zaliojev a căutat să tragă spuza pe 
turta lui. Cu statura mea mică şi înfăţişarea de slugoi, 
tăceam ruşinat şi nu-mi puteam lua ochii de la ea, în timp ce 
el, din contră, îmbrăcat ca un filfizon, pomădat, frizat, 
rumen, cu o cravată în carouri la gât, se tot hlizea şi se tot 
izmenea înainte-i, încât n-ar fi fost de mirare ca ea să-l fi 
luat pe el drept Rogojin. După ce ieşirăm, îi spusei: „la 
seama, zic, nu cumva să-ţi intre în cap că ai putea să te bagi 
pe fir, ai înţeles?” „Bine, bine, dar să te văd cum te descurci 
în faţa lui Semion Parfionâci!” îmi răspunse el râzând. 
Mărturisesc că atunci îmi venea mai degrabă să mă arunc 
în râu decât să mă întorc la tata, dar mi-am zis: „Fie ce-o 
fi!” şi m-am întors acasă ca un becisnic. 

— Vai, vai! Făcu slujbaşul cutremurându-se şi strâmbându- 
se. Când te gândeşti că răposatul, nu zic pentru zece mii, 
dar şi pentru zece ruble, era în stare să-i vină de hac 
omului, trimiţându-l pe lumea cealaltă, îi explică el 
prinţului. 

Acesta se uita mirat la Rogojin, al cărui chip părea şi mai 
palid în acel moment. 

— Pe lumea cealaltă! Se strâmbă, imitându-l, Rogojin. Ce 
ştii tu!... Întâmplarea a ajuns numaidecât la urechile tatei; 
de altfel, Zaliojev îşi făcuse datoria s-o povestească 
pretutindeni. Taică-meu mă chemă în încăperile de sus şi, 
încuind uşa, mă ţinu un ceas întreg într-o buşeală. „Asta-i 
numai un mezelic, zise, o mică pregătire pentru diseară, 
când am să mai vin, ca să-mi iau rămas-bun de la tine în 
toată regula.” Şi ce crezi că a făcut bătrânul pe urmă? S-a 
dus acasă la Nastasia Filippovna, i-a trântit o plecăciune 
până-n pământ şi începu s-o implore plângând. Până la 
urmă, ea îi aduse cutiuţa cu cerceii şi i-o azvârili în faţă: 
„Ţine-ţi cerceii, bătrâne, spuse ea, dar să ştii că pietricelele 


astea preţuiesc în ochii mei de zece ori mai mult acuma, 
când ştiu la ce urgie s-a expus Parfion, pentru ca să mi-i dea 
în dar. Salută-l şi mulţumeşte-i lui Parfion Semionâci.” Eu, în 
timpul acela, cu voia mamei, împrumutai douăzeci de ruble 
de la Seriojka Protuşin şi plecai cu trenul la Pskov; ajunsei 
într-un hal fără de hal. Bătrânele se puseră să-mi citească 
pilde din Vieţile sfinţilor. Dar eu, ameţit de băutură, pornii 
să-mi topesc ultimii bănişori prin cârciumi. M-au găsit a 
doua zi beat mort sub un gard, scuturat de friguri şi pe 
deasupra muşcat de câini. Mai-mai să dau ortul popii peste 
noapte. 

— Acu', acu' să vezi cum ţi-o mai jucăm noi pe 
încântătoarea Nastasia Filippovna! Chicoti slujbaşul, 
frecându-şi mâinile. O dăm gata, la naiba cu cerceii! Ne 
înfăţişăm acum cu ceva mai abitir decât nişte cercei... 

— Ascultă! Dacă te mai aud că spui măcar un singur 
cuvânt despre Nastasia Filippovna, să ştii că te iau la palme, 
fără să mă uit c-ai fost prieten cu Lihaciov! Strigă Rogojin, 
apucându-l aprig de braţ. 

— Dacă dai în mine, înseamnă că nu mă vei respinge! 
Bate-mă! Când ai dat în cineva, l-ai legat de tine pentru 
totdeauna... Dar mi se pare că am şi sosit. 

Într-adevăr, trenul intra în gară. Rogojin spusese că nu se 
ştie încă nimic despre plecarea lui din Pskov şi cu toate 
astea mai mulţi inşi îl aşteptau pe peron. 

Zărindu-l, ei începură să strige şi să-şi agite căciulile în 
aer. 

— Poftim şi Zaliojev e aici, murmură Rogojin, care îi privea 
de sus cu un zâmbet triumfător şi răutăcios în acelaşi timp. 
Prinţe, i se adresă el deodată lui Mâşkin, nu ştiu pentru ce, 
dar mi-ai devenit foarte drag. Poate pentru că te-am întâlnit 
în asemenea clipe; dar l-am întâlnit, uite şi pe dânsul, urmă 
el, arătând spre Lebedev; şi totuşi nu mi-a deşteptat nici un 
fel de simpatie. Să vii să mă vezi, prinţe. Îţi voi da jos 
ghetrele astea, te îmbrac într-o blană de jder faină; pun să- 
ţi facă un frac extra cu o jiletcă albă sau de altă culoare, 


după cum vei dori; îţi voi umple buzunarele cu bani şi... ne 
vom duce împreună la Nastasia Filippovna! Ce zici, vii? 

— Ascultă-l, prinţe Lev Nikolaevici! Îl îndemnă 
entuziasmat şi solemn Lebedev. Nu lăsa să-ţi scape prilejul! 
Nu lăsa...! 

Prinţul Mâşkin se săltă puţin de pe bancă, îi întinse 
politicos mâna lui Rogojin şi rosti cu multă amabilitate: 

— Vin cu cea mai mare plăcere şi îţi mulţumesc pentru 
prietenia pe care mi-o arâţi. Şi poate chiar astăzi am să trec 
pe la dumneata, dacă voi mai avea timp. Pentru că, îţi spun 
sincer şi dumneata mi-ai plăcut mult, mai cu seamă după ce 
mi-ai povestit întâmplarea cu cerceii; dar şi înainte de asta 
mi-ai plăcut, cu toate că ai o faţă tare mohorâtă. Îţi 
mulţumesc de asemenea şi pentru blana şi pentru hainele 
pe care mi le promiţi, căci într-adevăr, foarte curând 
probabil, voi avea mare nevoie şi de haine şi de şubă. Cât 
despre bani, mărturisesc că în momentul de faţă n-am 
aproape nici o leţcaie. 

— Bani vom avea; nici o grijă. Diseară capăt bani. Să vii 
neapărat! 

— Bani vor fi, nici o grijă, repetă ca un ecou slujbaşul, 
chiar în seara asta! 

— Dar în privinţa femeilor, ce ai de spus, prinţe, eşti cumva 
amator? Hai, zi-i - nu te sfii! 

— N-u-u! Să vezi, eu... Poate că nu ştii, dar din cauza bolii 
mele moştenite, eu nici n-am cunoscut femeia. 

— În cazul acesta, prinţe, strigă Rogojin, dă-mi voie să te 
socot omul blajin desprins de cele lumeşti şi pe alde voi 
Dumnezeu vă ocroteşte. 

— Aşa-i, Dumnezeu îi ocroteşte, întări slujbaşul. 

— Iar tu să vii cu mine, conţopistule, îi porunci Rogojin lui 
Lebedev şi coborâră cu toţii din tren. 

Aşadar, Lebedev îşi atinsese scopul. În curând, ceata lor 
gălăgioasă porni spre Voznesenski Prospekt. Prinţul trebuia 
să ajungă în Liteinaia. Vremea era umedă şi răcoroasă; 


întrebă trecătorii şi, aflând că are de făcut vreo trei verste 
pentru a ajunge la destinaţie, se hotări să ia o birjă. 
II. 

Generalul Epancin locuia în casa proprie, situată nu 
departe de Liteinaia, în direcţia catedralei Spas 
Preobrajenie. În afară de această (impunătoare) clădire, din 
care aproape cinci şesimi erau ocupate de chiriaşi, 
generalul mai avea o casă foarte mare pe Sadovaia, care-i 
aducea un venit apreciabil. Pe lângă aceasta, era 
proprietarul unei fabrici în judeţul Petersburg şi al unei 
moşii întinse şi rentabile, situată chiar în apropierea 
capitalei. Se ştia că într-o vreme generalul Epancin se 
ocupase intens de nişte concesiuni şi acum figura printre 
marii acţionari ai mai multor societăţi comerciale. Trecea 
drept un om foarte bogat, foarte ocupat şi foarte influent 
prin relaţiile lui. Avea darul de a se face indispensabil în 
anumite instituţii, în special la serviciul său. Pentru nimeni 
nu constituia însă un secret că Ivan Feodorovici Epancin nu 
avea studii şi provenea din copiii de trupă; acest din urmă 
amănunt pleda, de bună seamă, în favoarea şi spre lauda 
lui; totuşi, generalul, deşi un om inteligent, îşi avea şi el 
micile slăbiciuni - între care şi faptul că nu-i plăcea să i se 
amintească de acest lucru. În tot cazul, isteţimea şi dibăcia 
lui erau de netăgăduit. Aşa, de pildă, îşi făcuse un obicei, un 
adevărat sistem de a nu căuta să iasă în evidenţă, de a 
rămâne, dacă era cazul, în umbră, neobservat; de aceea 
foarte multă lume preţuia la el tocmai această modestie şi 
faptul că întotdeauna îşi cunoştea poziţia şi locul. Şi totuşi, 
de-ar fi ştiut aceia care-l judecau astfel ce se petrece în 
adâncul sufletului acestui Ivan Feodorovici, care-şi cunoştea 
atât de bine locul! Deşi avea o mare experienţă a vieţii şi 
anumite însuşiri absolut remarcabile, Ivan Feodorovici 
prefera totuşi să apară mai curând în chip de înfăptuitor al 
gândurilor altuia decât ca un om cu idei proprii; îi plăcea să 
treacă drept „omul cel mai devotat”, sincer şi dezinteresat, 
ba chiar - ca să vezi încotro merge veacul! 


— Drept un om de inimă, rus sadea. E drept că această din 
urmă postură i-a atras şi câteva întâmplări nostime de tot, 
dar generalul ştia să-şi ţină cumpătul chiar şi în cele mai 
anecdotice situaţii. Unde mai pui că norocul îl favoriza până 
şi la joc: risca absolut conştient sume mari şi, departe de a- 
şi ascunde pasiunea pentru jocul de cărţi, i se deda cu toată 
plăcerea, mai cu seamă că de cele mai multe ori acesta s-a 
dovedit a-i fi de mare folos. Societatea în care se complăcea 
era destul de pestriță, formată însă numai din „barosani”... 
De altfel, totul era deocamdată o chestiune de viitor, timpul 
putea să mai rabde, timpul ştie să rabde multe şi toate 
urmau să vină cu vremea şi la rândul lor. Generalul Epancin 
nu avea decât cincizeci şi şase de ani. Era, cu alte cuvinte, 
în plină vigoare a unei vârste când, la drept vorbind, începe 
adevărata viaţă. Constituţia lui robustă, tenul sănătos, dinţii 
tari, deşi cam înnegriţi, expresia preocupată a feţei 
dimineaţa la serviciu şi veselă seara la masa de joc sau 
acasă la Luminăţia sa - toate astea, fără îndoială, 
contribuiau în chip simţitor la succesele prezente şi viitoare 
ale generalului şi-i presărau drumul vieţii cu trandafiri. 

Generalul avea o familie înfloritoare. E drept că aici nu 
chiar totul era trandafiriu, în schimb existau şi o mulţime de 
lucruri în jurul cărora de mult începuseră să graviteze, cu 
toată seriozitatea şi fervoarea, cele mai frumoase speranţe 
şi țeluri ale Excelenței sale. De altfel, există oare țeluri mai 
importante şi mai sfinte decât cele părinteşti? Unde te-ai 
putea ancora mai bine decât în sânul familiei! 

Soții Epancin cu cele trei fiice formau o familie legată 
printr-o afecţiune trainică. Se însurase generalul pe când 
era încă tânăr locotenent, cu o fată aproape de aceeaşi 
vârstă cu el, care nu era nici frumoasă şi nici cine ştie ce 
învățată, iar toată zestrea ei se reducea la cincizeci de 
suflete - care, ce-i drept, constituiră temelia izbânzilor lui 
viitoare. Totuşi, niciodată mai târziu, generalul Epancin nu 
s-a arătat nemulţumit de această căsătorie prea timpurie, 
niciodată n-a considerat-o drept o nechibzuinţă a tinereţii 


exaltate; dimpotrivă, îi purta soţiei sale atâta respect, 
încerca de multe ori faţă de dânsa atâta sfiiciune şi teamă 
chiar, încât ajunse s-o iubească. Generăleasa descindea 
dintr-o familie nu cine ştie ce strălucită, în schimb foarte 
veche, familia princiară Mâşkin şi se mândrea nespus cu 
stirpea ei. Un personaj influent de atunci, unul dintre acei 
proteguitori care au putinţă să protejeze fără să-i coste 
ceva, binevoi să se intereseze de căpătuirea tinerei 
prințese. El îi deschise portiţa junelui ofiţer şi-i dădu uşurel 
un brânci pe calea norocului, cu toate că acesta nici nu prea 
avea nevoie să fie îmboldit; îi era de ajuns un semn, o 
privire încurajatoare - şi în ruptul capului, n-ar fi lăsat să-i 
scape ocazia! Cu unele mici şi rare intermitențe, cei doi soţi 
convieţuiră mai bine de douăzeci şi cinci de ani într-o 
armonie aproape desăvârşită. Ca ultimă mlădiţă a unei 
familii nobile şi poate datorită şi unor însuşiri şi calităţi 
personale, generăleasa reuşise încă din tinereţe să-şi 
atragă bunăvoința câtorva doamne influente din înalta 
societate. Treptat, pe măsură ce situaţia materială şi poziţia 
socială a generalului deveneau tot mai prospere, ea se 
familiariza complet cu atmosfera din saloanele acestei lumi 
selecte. 

Între timp, cele trei fete ale generalului - Aleksandra, 
Adelaida şi Aglaia - crescură şi ajunseră la vârsta de 
măritiş. E drept că, după nume, nu erau decât odraslele 
generalului Epancin. În schimb, după mamă aparţineau 
aristocrației, aveau zestre frumoasă, tatăl lor putea spera 
să ajungă la cele mai înalte situaţii, iar pe deasupra - ceea 
ce nu era deloc lipsit de importanţă - toate trei erau deo 
frumuseţe răpitoare, chiar şi cea mai mare, Aleksandra, 
care număra douăzeci şi cinci de ani împliniţi. A doua, 
Adelaida, avea douăzeci şi trei, iar cea mai mică, Aglaia, 
împlinise abia douăzeci. Aglaia era cea mai frumoasă dintre 
toate şi în societate începuse să atragă atenţia tuturor. Dar 
mai era ceva: toate trei erau foarte instruite, străluceau 
prin inteligenţă şi talente. Se ştia că surorile trăiesc în bună 


înţelegere şi se ajută între ele. Se vorbea chiar de unele 
sacrificii materiale făcute de surorile mai mari în folosul 
celei mici - un adevărat idol al familiei. În societate, nu 
numai că nu căutau să strălucească, ci, dimpotrivă, se 
ţineau foarte modest. Nimeni nu le-ar fi putut învinui de 
trufie sau îngâmfare; se ştia însă că erau mândre şi că îşi 
cunosc pe deplin valoarea. Aleksandra era muziciană; 
Adelaida avea talent pentru pictură; şi totuşi, aproape 
nimeni nu ştiuse de asta şi aceste însuşiri ale lor fură 
descoperite abia în ultimul timp şi cu totul la întâmplare. 
Într-un cuvânt, toată lumea avea numai cuvinte de laudă 
pentru cele trei surori. Adică, aproape toată lumea, căci 
existau şi răuvoitori, care vorbeau cu groază despre 
pasiunea surorilor Epancin pentru lectură, despre acea 
sumedenie de cărţi pe care le citiseră. Fiicele generalului 
nu se arătau deloc grăbite să se mărite; ştiau să preţuiască 
în modul cuvenit cercurile pe care le frecventau, păstrând 
totuşi anumite rezerve. Faptul apare cu atât mai demn de 
relevat cu cât se cunoşteau veleităţile şi ţelurile pe care le 
nutrea tatăl lor. 

Era aproape de unsprezece când prinţul sună la uşa 
locuinţei generalului. Acesta ocupa, la etajul al doilea, un 
apartament destul de modest în raport cu poziţia lui socială. 
Un lacheu în livrea deschise uşa şi prinţul fu nevoit să intre 
în lungi tratative cu acest cerber, care se uita cu vădită 
neîncredere la dânsul şi la bocceluţa lui. În cele din urmă, 
după declaraţia de mai multe ori repetată că este într- 
adevăr prinţul Mâşkin şi că are absolută nevoie să-l vadă pe 
general pentru o chestiune urgentă, lacheul îl introduse 
într-o încăpere mică de lângă anticamera biroului şi-l predă 
în seama unui alt om, care îşi făcea serviciul în timpul 
dimineţii, anunțând persoanele venite pentru audienţă. 
Îmbrăcat în frac, acesta părea să fi trecut de patruzeci de 
ani, iar după ţinuta lui gravă şi aerul preocupat se putea 
vedea cât de pătruns era el de importanţa funcţiei sale, căci 


era uşier cu însărcinări speciale pe lângă cabinetul 
Excelenței sale. 

— Aşteptaţi în anticameră, iar legăturica lăsaţi-o aici, 
spuse el, aşezându-se în fotoliul său cu o gravitate măsurată 
şi examinându-l cu o privire severă şi plină de mirare pe 
prinţ care, fără a-şi lăsa din mână modestul bagaj, ocupase 
un scaun alături. 

— Dacă-mi dai voie, am să aştept aici, în tovărăşia 
dumitale; căci ce rost are să rămân singur acolo? 

— Aici nu se cade să aşteptaţi, fiindcă sunteţi vizitator, 
adică oaspe. Vreţi să vorbiţi personal cu Excelenţa sa? 

Lacheul, se vede treaba, avea anumite rezerve în privinţa 
lui şi, neputându-se împăca cu gândul că va trebui să 
introducă un asemenea musafir, hotări probabil să-l mai 
descoasă puţin. 

— Da, am de vorbit cu generalul Epancin într-o 
chestiune... Începu prinţul. 

— Nu vă întreb despre ce anume vreţi să-i vorbiţi; treaba 
mea e să vă anunţ. Dar, aşa cum v-am mai spus, până la 
venirea secretarului, nu e cu putinţă. 

Neîncrederea omului părea să crească: prea din cale-afară 
se deosebea acest prinţ de vizitatorii obişnuiţi, cu toate că, 
aproape zilnic, la o anumită oră, generalul era nevoit să 
primească în chestiuni de afaceri tot felul de oameni. Deşi 
se deprinsese cu asta, ba primise chiar şi instrucţiuni destul 
de precise în această privinţă, lacheul avea totuşi mari 
îndoieli în cazul de faţă, socotind probabil că prezenţa 
secretarului va fi absolut necesară. 

— E adevărat că... Veniţi chiar din străinătate? Întrebă el 
în cele din urmă, aproape fără voie şi ezitând; ar fi vrut 
poate să întrebe: „E adevărat că sunteţi prinţul Mâşkin în 
carne şi oase?” 

— Întocmai; am coborât adineauri din tren. Voiai, mi se 
pare, să mă întrebi dacă într-adevăr sunt prinţul Mâşkin, 
dar n-ai făcut-o din politeţe? 

— Hm... Făcu lacheul surprins. 


— Te asigur că nu mint şi că n-o să ai nici o neplăcere din 
pricina mea. lar dacă mă prezint în halul acesta, cu 
bocceluţa în mână, e numai pentru că în momentul de faţă 
mă aflu într-o situaţie nu tocmai strălucită. 

— Hm!... Vedeţi, nu de asta mă tem. Sunt obligat să vă 
anunţ şi o să vă primească secretarul. Afară de cazul când... 
Aicea-i aici... Îndrăznesc să vă întreb, nu cumva aţi venit la 
general ca să-i cereţi vreun ajutor...? 

— A, nu! În privinţa asta poţi să fii absolut liniştit! N-am să- 
i cer nimic. 

— Scuzaţi, vă rog, dar am întrebat şi eu judecând după 
înfăţişarea dumneavoastră... Aşteptaţi să vină secretarul; 
deocamdată, generalul e ocupat cu domnul colonel, da' vine 
numaidecât şi secretarul... Care e în serviciu la Companie. 

— Dacă e vorba totuşi să aştept mai mult, te-aş ruga să-mi 
spui dacă pot să fumez pe aici, pe undeva? Am cu mine pipă 
şi tutun. 

— Să fumaţi? Îl privi cu nedumerire dispreţuitoare lacheul, 
nevenindu-i parcă să-şi creadă urechilor. Să fumaţi? Nu, 
fumatul e oprit aici; şi apoi, cum de a putut să vă treacă 
prin gând aşa ceva... Hm... Ciudată întrebare! 

— A, nu! Nu m-am gândit că aş putea să fumez în camera 
asta; ştiu bine că nu-i permis; te rugam numai să-mi arăţi 
un loc unde să-mi pot aprinde pipa, pentru că am deprins 
acest obicei şi n-am mai fumat de trei ceasuri. De altfel, 
poate că ai dreptate, nu degeaba se spune: câte bordeie, 
atâtca obiceie! 

— Ei bine, cum să mă încumet a anunţa un om ca 
dumneavoastră? Mormăi aproape fără voie lacheul. Mai 
întâi, ca vizitator, deci ca musafir, ar trebui să staţi acum în 
camera de aşteptare şi nu aici cu mine; parcă mă văd tras 
la răspundere pentru această abatere! Sau poate aveţi 
cumva de gând să rămâneţi de tot la noi?... Adăugă el, 
aruncând încă o dată o privire piezişă spre bocceluţa 
prinţului, care evident nu-i dădea pace. 


— Ba nu, n-am asemenea intenţii. Chiar dacă mi s-ar 
propune, n-aş rămânc aici. Am venit numai să fac cunoştinţă 
cu stăpânii casei şi nimic mai mult. 

— Cum aşa, să faceţi cunoştinţă? Întrebă surprins şi din ce 
în ce mai bănuitor lacheul. Păi, nu mi-aţi spus la început că 
aţi venit cu anumite treburi? 

— Vezi că, de fapt, nu este vorba despre ceva precis. Şi 
totuşi, aş avea, dacă vrei şi o anumită treabă: să cer un sfat; 
dar întâi de toate vreau să mă prezint familiei Epancin; sunt 
prinţul Mâşkin, iar soţia generalului e şi ea o prinţesă 
Mâşkin şi noi amândoi am fi cei din urmă descendenţi ai 
acestei familii. 

— Vasăzică, pretindeţi acum că sunteţi şi rubedenii? 
Sesiză, de data aceasta aproape îngrozit, lacheul. 

— Şi nici asta nu s-ar putea afirma cu toată hotărârea. 
Fireşte, dacă am începe să scormonim cu tot dinadinsul, o 
înrudire oarecare există, de bună seamă, dar e atât de 
îndepărtată, încât ar fi greu să dai de firul ei. I-am şi scris o 
dată generălesei din străinătate, dar n-am primit nici un 
răspuns. Şi totuşi, întorcându-mă în ţară, am socotit de a 
mea datorie să mă prezint. Îţi dau toate lămuririle acestea 
ca să-ţi împrăştii îndoielile, pentru că te văd tare îngrijorat. 
Anunţă că a venit prinţul Mâşkin şi însuşi numele acesta va 
fi cea mai bună explicaţie a scopului vizitei mele. O să mă 
primească - foarte bine, n-o să mă primească - nici o 
supărare. Deşi, nu-mi vine a crede că va refuza să mă 
primească; presupun că doamnei general îi va face plăcere 
să-l cunoască pe unicul reprezentant în viaţă al neamului 
său, de vreme ce, după câte mi-a fost dat să aud, cu 
siguranţă ţine mult la obârşia ei nobilă şi pune mare preţ pe 
spiţa princiară din care se trage. 

Felul de a vorbi atât de simplu, sincer şi deschis al 
prinţului avu, pe cât se pare, un efect cu totul contrariu 
aceluia pe care ar fi trebuit să-l aibă în mod normal. Şi cu 
cât era mai simplu, cu atât părea mai deplasat în cazul de 
faţă, căci era exclus ca lacheul acesta încercat să nu-şi dea 


seama că o conversaţie foarte potrivită între doi oameni de 
aceeaşi condiţie socială devine cu totul nelalocul ei între un 
musafir şi un om. Şi fiindcă de obicei oamenii sunt mult mai 
deştepţi decât îi cred stăpânii lor, lacheului nostru nu-i 
rămânea decât să-şi închipuie una din două: ori că prinţul 
era un neisprăvit care umblă să cerşească bani, ori că e un 
prostănac fără pic de ambiţie, căci un prinţ deştept şi care 
se respectă n-ar fi stat în antreu de vorbă cu o slugă, necum 
să se mai şi întreţină cu ci povestindu-i despre treburile lui. 
Oricum şi într-un caz şi în celălalt, nu risca să fie tras la 
răspundere el, lacheul, anunțând un asemenea vizitator? 

— Ar fi totuşi bine să treceţi în camera de aşteptare, spuse 
el, de data aceasta pe un ton mult mai stăruitor. 

— Dacă stăteam acolo, nu puteam să-ţi dau toate 
lămuririle acestea, răspunse prinţul, râzând cu voie bună şi 
rămâneai cu aceeaşi îngrijorare din pricina îmbrăcămintei 
şi a bocceluţei mele. Aşa stând lucrurile, poate că nici nu 
mai are rost să-l aştept pe secretar şi te duci dumneata 
singur să m-anunţi? 

— Nu pot să anunţ un asemenea vizitator fără voia 
secretarului. Apoi, chiar adineauri, Excelenţa sa a poruncit 
să nu las pe nimeni cât timp e ocupat cu domnul colonel; în 
schimb, Gavrilă Ardalionâci poate să intre oricând. 

— Ce este el, slujbaş? 

— Cine, Gavrilă Ardalionâci? Nu, e în serviciu particular, la 
Companie. Da', de ce nu puneţi legăturica deoparte, uite 
aici. 

— M-am gândit şi eu la asta, dacă-mi dai voie. Să-mi scot, 
poate şi pelerina, ce zici? 

— De bună seamă, că doar n-o să intraţi la el aşa-mbrăcat. 
Prinţul se ridică şi-şi scoase în grabă pelerina, sub care 
purta o haină destul de bine croită, deşi cam uzată. De-a 
curmezişul vestei îi atârna un lanţ de oţel, la capătul căruia 
era prins un ceas de argint, marcă elveţiană. 

Cu toate că prinţul era un prostălău - lacheul îl şi 
cântărise în sinea lui - totuşi sluga generalului socoti în cele 


din urmă că nu se cuvine să stea la taifas cu un vizitator al 
stăpânului său, deşi prinţul începuse grozav să-i placă într- 
un anumit fel, de ce anume, ce-i drept, nici el n-ar fi putut 
spune. În acelaşi timp simţea că omul acesta îl face să-şi 
piardă cumpătul, îl scoate din sărite. 

— Dar generăleasa la ce ore primeşte? Întrebă Mâşkin, 
reluându-şi locul pe scaun. 

— Asta nu mai e treaba mea. Cred că n-are ore fixe; 
depinde cine vine. Pe croitoreasă se-ntâmplă s-o primească 
chiar şi la unsprezece dimineaţa. Gavrilă Ardalionăâci e şi el 
primit mai devreme ca ceilalţi, ba chiar şi în timpul micului 
dejun. 

— Aici, la voi, încăperile sunt mai călduroase iarna decât în 
străinătate, spuse prinţul, în schimb, acolo, aerul de afară e 
mai cald decât la noi; dar casele sunt tare friguroase iarna; 
un rus cu greu se poate deprinde cu astfel de locuinţe. 

— Şi cum adică, acolo nu se face foc în casă? 

— Ba da, sunt însă cu totul altfel construite, vreau să zic, 
sobele şi ferestrele. 

— Hm! Şi aţi umblat mult prin străinătăţi? 

— Patru ani. De fapt, am stat tot timpul aproape în acelaşi 
loc, într-un sat. 

— Cred că v-aţi cam dezobişnuit de cele ale noastre? 

— E foarte adevărat. Nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar mă 
cuprinde uneori mirarea cum de nu mi-am uitat limba. De 
pildă, acum, stau de vorbă cu dumneata şi mereu îmi vine în 
gând: „Uite că vorbesc destul de bine ruseşte”...Poate chiar 
din cauza asta nu-mi tace gura. De ieri, în adevăr, simt 
mereu nevoia să vorbesc ruseşte. 

— Hm! Aţi stat vreodată la Petersburg? (Oricât se străduia 
lacheul să păstreze distanţa cuvenită, îi venea greu să 
renunţe la o conversaţie atât de plăcută cu un om aşa de 
politicos.) 

— La Petersburg? Aproape deloc. Am fost doar aşa, în 
trecere. Nici înainte nu prea am ştiut cum e pe aici, iar 
acum, aud că s-au produs atâtea schimbări, încât se zice că 


şi cei care cunoşteau bine toate rânduielile trebuie să 
înveţe totul de la capăt. Acum se vorbeşte mult, mi se pare, 
de nişte reforme în justiţie, de un nou fel de judecată. 

— De!... Ce să zic, judecata - e tot judecată. Dar acolo pe 
unde aţi umblat cum e judecata? O fi mai cu multă dreptate 
sau e tot aşa ca pe la noi? 

— N-aş putea să-ţi spun, că nu prea cunosc. Despre 
instanţele noastre judecătoreşti, am auzit însă spunându-se 
lucruri foarte bune. Ş-apoi când te gândeşti că la noi, de 
pildă, nu există pedeapsa cu moartea. 

— Dar acolo este? 

— Da. Am văzut o execuţie în Franţa, la Lyon, unde mă 
dusese Schneider. 

— Şi cum, îi duce la spânzurătoare? 

— Nu, în Franţa li se retează capul. 

— Şi ţipă rău omul? 

— Nici n-apucă să ţipe. Totul se petrece într-o clipită. Omul 
e aşezat cu gâtul pe butuc, de sus cade lunecând un fel de 
maşinărie - ghilotină se cheamă - un satâr mare şi lat... 
cade dintr-o dată cu putere... Capul sare retezat cât ai clipi 
din ochi şi se rostogoleşte în coşul din faţa butucului. Mai 
groaznice sunt pregătirile; după ce i se comunică sentinţa, 
condamnatului i se dau ultimele îngrijiri; e legat şi dus la 
locul de execuţie, apoi îl urcă pe eşafod... Uite, atunci e 
înfiorător! Mulțimea aleargă să vadă, chiar şi femeile, deşi 
acolo nu prea e privită cu ochi buni o asemenea curiozitate 
la femei. 

— Vezi bine, asta nu-i treaba lor. 

— Fireşte, ele n-au ce căuta acolo! Asemenea cazne!... 
Condamnatul, îl chema Legros, era un om în puterea 
vârstei, deştept, îndrăzneţ, voinic. Ei bine, nu ştiu dacă ai să 
mă crezi, dar în timp ce urca pe eşafod, plângea şi era alb 
ca varul. De necrezut! E îngrozitor! Cum e cu putinţă ca 
cineva să plângă de spaimă? Nu mi-aş fi închipuit vreodată 
că un om, un om în toată firea, la vârsta de patruzeci şi cinci 
de ani, care n-a ştiut ce-i aia lacrimă până atunci, poate să 


plângă ca un copil. Ce s-o fi petrecând în sufletul lui în acel 
minut? Ce groază, ce cutremurare îl cuprinde? La ce 
foloseşte această batjocorire a sufletului?! Porunca doar 
spune: „Să nu ucizi!” Şi pentru că un om a ucis trebuie săi 
se ia şi lui viaţa? Nu se cade. A trecut mai bine de o lună de 
atunci şi nici astăzi nu pot să uit, parcă-mi stă înaintea 
ochilor. De vreo cinci ori am visat cum s-a petrecut. 

Prinţul se însufleţise şi o uşoară roşeaţă îi coloră obrazul 
palid, deşi vorbea cu acelaşi glas scăzut. Lacheul era numai 
urechi şi-l asculta cu atâta interes şi simpatie, de parcă n-ar 
fi vrut să se smulgă de sub vraja vorbei lui; o fi fost şi elun 
om cu imaginaţie şi cu o licărire de cuget. 

— E bine, cel puţin, că omul nu se chinuieşte prea mult, 
zise el. 

— Ei vezi? Reluă prinţul cu înflăcărare. Dumneata ai 
observat lucrul acesta şi toată lumea e de aceeaşi părere; 
tocmai de aceea s-a şi inventat ghilotina. Dar, ştii, mie mi-a 
trecut atunci şi un alt gând prin minte: nu cumva, 
dimpotrivă, e mai rău aşa? O să-ţi pară ciudat, de necrezut, 
poate, dar, cu puţină imaginaţie, te poate încerca şi o 
asemenea idee. Gândeşte-te, de pildă, la cele ce se-ntâmplă 
în caz de tortură: durere, răni, chinuri trupeşti; toate astea 
îl distrag pe om de la suferinţa morală într-aşa fel, încât, 
până în clipa morţii, numai rănile îl chinuiesc. Dar 
principala, cea mai groaznică suferinţă nu ţi-o pot pricinui 
rănile, ci conştiinţa, certitudinea că peste un ceas, apoi 
peste zece minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o 
clipă, sufletul ţi se va despărţi de trup, că n-ai să mai fii om 
şi că asta-i absolut sigur; important e că-i absolut sigur. În 
clipa când ţi-ai vârât capul în scobitură, ţi l-ai aşezat pe 
butuc şi aştepţi să cadă tăişul, ba îi şi auzi hârşâitul, uite 
sfertul, fragmentul acela de secundă este cel mai groaznic. 
Crede-mă, te rog, că nu-i deloc vreo fantezie de-a mea şi că 
mulţi susţin acelaşi lucru. Sunt atât de încredinţat că este 
aşa, că am să-ţi spun sincer părerea mea. Pedeapsa cu 
moartea pentru omor este o pedeapsă de o mie de ori mai 


grea decât însăşi crima de omor. Omorul pe baza unei 
sentinţe de condamnare la moarte este infinit mai groaznic 
decât omorul tâlhăresc. Omul pe care îl omoară hoţii 
noaptea în pădure sau altcum speră totuşi până-n ultima 
clipă că poate scăpa. Au fost cazuri când omul avea 
beregata tăiată şi tot încerca să fugă ori să implore 
îndurarea. Pe când aici, această ultimă speranţă, care face 
ca moartea să fie poate de zece ori mai uşor de suportat, îţi 
este dinainte luată şi fără nici un fel de îndoială, absolut 
sigur; te afli în faţa unei sentinţe şi toată grozăvia stă în 
faptul că este absolut sigur că nu vei putea s-o înlături şi să 
scapi; nu cred să existe un chin mai îngrozitor pe lume 
decât o asemenea certitudine. Pune un soldat înaintea unui 
tun într-o bătălie şi trage asupra lui, tot va mai nădăjdui 
încă: citeşte-i însă aceluiaşi soldat sentinţa prin care este 
condamnat absolut sigur la moarte şi-l vei vedea pierzându- 
şi minţile sau izbucnind în plâns. Cine a spus că firea 
omenească e în stare să suporte aşa ceva fără să 
înnebunească? Ce rost are o asemenea cruzime, oribilă, 
monstruoasă şi zadarnică? Poate să fi existat vreodată un 
om căruia, după ce i s-a citit sentinţa de condamnare la 
moarte şi a fost lăsat o vreme pradă spaimei, să i se spună 
până la urmă: „Du-te, ai fost iertat!” Ei bine, omul acela ar 
şti poate să ne povestească prin ce a trecut. Hristos însuşi a 
vorbit de acest înspăimântător supliciu. Nu, nu se cade ca 
omul să fie chinuit astfel! 

Deşi uşierul n-ar fi izbutit să exprime toate astea aşa cum 
le spunea prinţul, totuşi se putea citi pe faţa lui înduioşată 
că a înţeles bine miezul chestiunii. 

— Mă rog, dacă aveţi poftă de fumat, îngână el, puteţi să 
vă aprindeţi pipa, dar cât mai repejor, ca nu cumva să vă 
poftească înăuntru. Uite, colea, sub scăricică. Vedeţi uşa 
aceea. Intraţi pe uşă, la dreapta e o odăâiţă; acolo se poate, 
numai aţi face bine să deschideţi ferestruica, să iasă mirosul 
de tutun, căci după rânduiala casei nu e îngăduit... 


Dar prinţul n-avu timp să-şi satisfacă gustul. În anticameră 
intră grăbit un tânăr cu nişte dosare în mână. Lacheul se 
repezi să-i scoată blana, în timp ce tânărul îl măsură din 
ochi pe prinţ, aruncându-i o privire piezişă. 

— Gavrilă Ardalionâci, începu lacheul pe un ton 
confidenţial şi aproape familiar, dumnealui zice că e prinţul 
Mâşkin şi neam cu coniţa, a sosit cu trenul din străinătate şi 
s-a prezentat aşa, cu o bocceluţă în mână, numai că... 

Prinţul nu desluşi mai mult, fiindcă servitorul continuă să 
vorbească aproape în şoaptă. Gavrilă Ardalionovici asculta 
cu atenţie şi din când în când se uita la prinţ cu multă 
curiozitate. Apoi renunţă să mai asculte şi se apropie cu 
interes de musafir. 

— Sunteţi prinţul Mâşkin? Întrebă el cu o politeţe şi 
amabilitate exagerate. 

Era un tânăr foarte frumos, tot de vreo douăzeci şi opt de 
ani: blond, de statură mijlocie, bine făcut, cu o mică bărbuţă 
napoleoniană, avea o figură inteligentă şi foarte frumoasă. 
Numai că zâmbetul lui, cu toată amabilitatea pe care o 
afecta, avea ceva artificial în el; dinţii, prea regulaţi, 
aminteau un şirag de perle; privirea, cu toată aparenta 
voioşie şi sinceritate, trăda ascuţimi iscoditoare. 

„Omul acesta cred că are cu totul altă privire când e 
singur şi probabil că nici nu râde vreodată”, îşi zise în gând 
prinţul, reţinând mai mult intuitiv o primă impresie. 

Mâşkin se grăbi să-i dea toate lămuririle despre persoana 
lui, repetând pe scurt ceea ce-i spusese cu puţin înainte 
lacheului, iar mai înainte lui Rogojin. Gavrilă Ardalionovici, 
între timp, părea că se străduieşte să-şi aducă aminte de 
ceva. 

— Nu i-aţi trimis acum un an sau chiar mai puţin Elizavetei 
Prokofâevna o scrisoare, din Elveţia, mi se pare? 

— Întocmai. 

— În cazul acesta, numele dumneavoastră nu este 
necunoscut în familia generalului şi cu siguranţă că n-a fost 
dat uitării. Doriţi să staţi de vorbă cu Excelenţa sa? Mă duc 


să vă anunţ... Generalul va fi liber îndată. Ar fi bine, până 
atunci, să treceţi în sala de aşteptare... Pentru ce l-ai lăsat 
pe dumnealui să stea aici? Se adresă el pe un ton sever 
servitorului. 

— Vă spuneam că aşa a dorit... 

În acest timp, uşa cabinetului se deschise brusc şi de acolo 
ieşi un militar cu o servietă în mână, care vorbea tare şi se 
înclina mereu, luându-şi rămas-bun de la stăpânul casei. 

— Eşti aici, Ganea? Vino, te rog! Strigă un glas dinăuntru. 
Gavrilă Ardalionovici schiţă un salut cu capul în direcţia 
prinţului şi intră grăbit în cabinet. 

Peste vreo două minute, uşa se deschise iar şi glasul sonor 
şi afabil al secretarului i se adresă lui Mâşkin: 

— Vă rog să poftiţi, prinţe! 

III. 

Generalul Ivan Feodorovici Epancin îl primi în picioare în 
mijlocul cabinetului, uitându-se la el cu multă curiozitate, 
ba făcu şi doi paşi în întâmpinarea lui. Prinţul se apropie şi 
se recomandă. 

— Ei bine, răspunse generalul, cu ce aş putea să-ţi fiu de 
folos? 

— O, nimic important nu mă aduce; voiam numai să fac 
cunoştinţă cu dumneavoastră. N-aş vrea să vă deranjez, 
căci nu cunosc nici ziua, nici orele dumneavoastră de 
primire. Dar vin direct de la gară, chiar acum am sosit din 
Elveţia... 

Generalul schiţă un început de surâs, dar se opri ca pentru 
un moment de reculegere, îşi îngustă ochii, îl mai examina o 
dată pe vizitator din cap până-n picioare, apoi, cu un gest 
grăbit, îi arătă un scaun; el însuşi se aşeză puţin într-o 
parte şi se întoarse spre prinţ cu un aer nerăbdător, de 
aşteptare. Ganea, în picioare, într-un colţ al odăii, cerceta 
hârtiile de pe birou. 

— De obicei nu prea am răgaz să fac cunoştinţe noi, 
observă generalul. Întrucât însă dumneata ai probabil în 
vedere un scop anumit... 


— Eram sigur, întrerupse prinţul, că o să bănuiţi 
numaidecât că vizita mea urmăreşte un anumit scop. Vă 
asigur însă că, în afară de plăcerea de a vă cunoaşte, nici un 
alt motiv nu mă aduce în casa dumneavoastră. 

— Bineînţeles, plăcerea e tot aşa de mare şi pentru mine, 
dar nu poţi să te distrezi întruna; ştii, mai are omul şi 
treburi... În afară de asta, până acum nu pot să descopăr 
nimic comun între noi... Nici o legătură, ca să zic aşa... 

— Nu-i nici o legătură, fireşte şi nici vreun punct comun 
între noi. Căci, dacă sunt prinţul Mâgkin şi dacă soţia 
dumneavoastră se trage din neamul nostru, asta, desigur, 
nu-i un motiv. Înţeleg prea bine. Totuşi, altul nu există. Mai 
bine de patru ani am lipsit din Rusia, iar când am plecat din 
ţară mă găseam într-un hal... Nu prea eram cu mintea 
limpede! Nici atunci nu prea cunoşteam viaţa, iar acum nici 
atât. Aş avea nevoie de cunoştinţa unor oameni de inimă; aş 
avea chiar şi o afacere de rezolvat şi nu ştiu la ce uşi să bat. 
Încă la Berlin mi-a venit în gând: „îmi sunt aproape rude, să 
mă adresez mai întâi lor; cine ştie, poate că am putea să ne 
fim de folos reciproc, ei mie şi eu lor, dacă sunt oameni de 
inimă”...Şi am avut prilejul să aud că sunteţi tocmai 
asemenea oameni buni. 

— Îţi sunt foarte recunoscător, zise generalul surprins. Dă- 
mi voie să te întreb unde ai tras? 

— Deocamdată, n-am tras nicăieri. 

— Înseamnă că vii la mine direct de la gară? Şi... cu 
bagajele? 

— N-am nici un fel de bagaj, doar o bocceluţă cu rufărie; 
de obicei o port cu mine. Până diseară, am timp să-mi caut o 
cameră la hotel. 

— Vasăzică, ai de gând totuşi să-ţi iei o cameră la hotel? 

— O, da, fireşte. 

— După vorbele dumitale, crezusem că ai venit cu gândul 
să rămâi la mine. 

— Aşa ceva nu s-ar întâmpla decât în urma unei invitaţii 
din partea dumneavoastră. Mărturisesc însă că n-aş fi 


primit. Nu pentru că aş avea vreun motiv, ci pentru că... 
Nu-mi stă în firea. 

— Atunci am făcut bine că nu te-am invitat şi nici nu te 
invit, îngăduie-mi, totodată, prinţe - pentru ca să fim pe 
deplin lămuriţi şi pentru a înlătura, ca să spun aşa, orice 
echivoc - să trag următoarea concluzie din convorbirea 
noastră: întrucât din discuţia noastră a reieşit şi suntem de 
acord că între noi nu poate fi vorba de vreo legătură de 
rudenie, deşi pentru mine ar fi fost, bineînţeles, deosebit de 
măgulitor să ne ştim rude, ar urma... 

— Ar urma că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă 
ridic şi să plec, isprăvi vizitatorul fraza şi se ridică râzând 
cu multă voioşie chiar, în ciuda situaţiei penibile în care 
fusese pus. Credeţi-mă că, deşi nu am deloc experienţa 
vieţii şi nu cunosc nici obiceiurile şi nici felul de viaţă al 
oamenilor de aici, nu ştiu de ce, exact aşa mi-am închipuit 
că va decurge întrevederea noastră. Probabil că aşa e 
normal să fie... De altfel, nici la scrisoarea pe care v-am 
trimis-o nu mi-aţi răspuns... Atunci, vă las cu bine şi scuzaţi 
pentru deranj. Privirea prinţului era în acel moment atât de 
blândă, iar zâmbetul aşa de senin şi lipsit de orice urmă de 
resentiment, încât generalul îl privi deodată mai atent şi în 
aceeaşi clipă îl văzu cu alţi ochi; o schimbare bruscă se 
produse în atitudinea gazdei. 

— Ştii, prinţe, spuse generalul cu un glas care nu semăna 
cu cel de adineauri, oricum, eu nu te cunosc încă şi-apoi, mă 
gândesc că poate Elizaveta Prokofievna ar dori să-l 
cunoască pe omul care poartă acelaşi nume ca ea... Mai 
zăboveşte puţin, dacă vrei şi dacă timpul îţi îngăduie. 

— O, timp am destul şi-mi aparţine în totalitate, n-am unde 
şi la ce să mă grăbesc (şi prinţul, fără multă ceremonie, îşi 
puse pe masă pălăria moale cu bor mare). Mărturisesc că, 
venind încoace, nutrisem speranţa că, poate, Elizaveta 
Prokofievna îşi va aduce aminte de scrisoarea mea. 
Adineauri, când aşteptam acolo, în anticameră, servitorul 
dumneavoastră m-a bănuit că aş fi dintr-aceia care vin să 


ceară de pomană; mi-am dat seama numaidecât. Iar 
slujitorii dumneavoastră probabil că au primit în privinţa 
asta instrucţiuni severe; dar vă asigur că nu pentru asta am 
venit, ci, credeţi-mă, numai şi numai ca să cunosc şi să mă 
apropii de oameni. Am impresia însă că v-am deranjat şi 
asta mă nelinişteşte. 

— Uite ce este, prinţe, spuse generalul cu un zâmbet 
voios, mă bate gândul că dacă eşti cu adevărat aşa cum 
pari, cine ştie, poate că ne-ar face plăcere să te cunoaştem 
mai de aproape; numai că, vezi dumneata, eu sunt un om 
prea ocupat; uite şi acum, mai am de văzut şi de semnat 
nişte hârtii, pe urmă trebuie să mă duc la Alteţa sa şi de 
acolo la slujbă, încât, deşi aş prefera să stau de vorbă cu un 
om... Cumsecade şi onorabil... Totuşi... De altfel sunt aşa de 
convins de buna dumitale educaţie încât... Dar ce vârstă ai, 
prinţe? 

— Douăzeci şi şase de ani. 

— La te uită! Te credeam mult mai tânăr. 

— Da, se spune că par mai tânăr. Cred că voi şti să mă port 
astfel, încât să nu vă stingheresc şi asta nu-mi va fi deloc 
greu, dat fiind că nici nu-mi place să plictisesc pe cineva... 
Şi pe urmă, am impresia că suntem atât de diferiţi în 
aparenţă din cauza unor anumite împrejurări, încât înclin 
să cred şi eu că într-adevăr nu-i nimic comun între noi; deşi 
nu sunt deloc convins de asta; căci, la drept vorbind, adesea 
e numai o părere că nu există puncte comune, în realitate 
însă, ele există şi încă foarte multe... Numai indolenţa 
omenească e de vină că oamenii se categorisesc unii pe alţii 
din vedere şi nu sunt în stare să găsească... Dar ceea ce 
spun poate că vă plictiseşte? Mi s-a părut chiar... 

— În două cuvinte: ai ceva avere sau, poate, te gândeşti 
să-ţi găseşti o ocupaţie? Scuză-mă că te iau aşa... 

— Vai de mine, întrebarea dumneavoastră e firească şi mi- 
o explic foarte bine. N-am deocamdată nici o avere şi nici 
ocupaţie, cu toate că mi-ar fi trebuit. Bani, până acum, am 
avut de la străini; profesorul Schneider, la care mi-am 


urmat tratamentul şi studiile în Elveţia, mi-a dat atât cât era 
nevoie pentru drum, aşa că acum, de pildă, mi-au rămas 
doar câteva copeici. Am de rezolvat, ce-i drept, o chestiune 
şi aş avea nevoie de un sfat, dar... 

— Şi cum ai de gând să te descurci deocamdată? Care ţi- 
au fost intenţiile? Interveni generalul. 

— Să fac ceva, să lucrez... Orice... 

— Eşti filosof, cum văd; şi totuşi... ai vreun talent, anumite 
aptitudini, măcar din acelea care să-ţi asigure cât de cât 
existenţa? Scuză-mă că insist... 

— O, dar n-aveţi de ce vă scuza. Cred că n-am nici talente, 
nici aptitudini deosebite. Mai curând aş spune contrariul, 
ţinând seama că din pricina sănătăţii mele n-am putut primi 
o instrucţiune sistematică. Dar, ca să-mi câştig pâinea, cred 
că... 

Generalul îl întrerupse iar şi-i ceru noi amănunte. Prinţul 
mai povesti o dată ceea ce se cunoaşte din paginile 
anterioare. A reieşit cu acest prilej că generalul nu numai 
că auzise de răposatul Pavlişcev, dar îl şi cunoscuse 
personal. Din ce motive anume omul acesta s-a interesat 
direct de educaţia lui, nici chiar Mâşkin nu putea să-şi 
explice - probabil în amintirea vechii prietenii care-l legase 
de tatăl său. Rămas orfan de mic, prinţul fusese crescut la 
ţară, căci pentru starea sănătăţii lui se recomanda şederea 
la aer curat. Pavlişcev îl încredinţase unor cucoane bătrâne, 
rude dc-ale lui, moşierese de provincie; mai întâi i se dădu 
copilului o guvernantă, pe urmă un pedagog. Prinţul 
declară de altfel că, în ciuda faptului că îşi amintea aproape 
totul, multe lucruri nu era în stare să le explice mulţumitor, 
deoarece au rămas pentru el învăluite ca într-o ceaţă. 
Accesele bolii de care suferea fiind din ce în ce mai 
frecvente îl făcuseră aproape idiot (prinţul spuse întocmai 
cuvântul idiot). Mai povesti apoi cum Pavlişcev s-a întâlnit 
înr-o zi, la Berlin, cu profesorul Schneider - un doctor 
elveţian care se ocupa în special de aceste boli şi care 
înființase în cantonul Valais un institut psihiatric, unde trata 


idioţia şi deficienţa mintală prin hidroterapie şi gimnastică; 
se ocupa de instrucţia pacienţilor săi, urmărind dezvoltarea 
lor intelectuală. Şi astfel Pavlişcev îl trimise cu vreo cinci ani 
în urmă în Elveţia, internându-l în casa de sănătate condusă 
de acest doctor. Acum doi ani însă, Pavlişcev a murit subit 
fără să fi apucat să-şi lase ultimele dispoziţii. Schneider a 
continuat să-l mai ţină şi după aceea şi să-l trateze, încă doi 
ani; de vindecat n-a reuşit să-l vindece de tot, dar i-a fost de 
mare ajutor, fiindcă acum se simte mult mai bine; şi că, în 
sfârşit, la dorinţa lui stăruitoare şi în urma unei întâmplări 
care l-a hotărât pe profesor să-l lase să plece, el s-a întors în 
patrie. 

Generalul nu-şi ascundea mirarea. 

— Şi cum adică, n-ai în Rusia pe nimeni, dar absolut pe 
nimeni? Întrebă el. 

— Deocamdată pe nimeni... Dar nădăjduiesc... Am primit 
de altfel o scrisoare... 

— Cel puţin, îl întrerupse iarăşi generalul fără să fi auzit 
ultimele cuvinte ale prinţului despre scrisoare, ai vreo 
pregătire, ai învăţat să faci ceva şi crezi că boala dumitale 
nu te-ar împiedica să ocupi, de pildă, o slujbă uşoară, 
undeva în administraţie? 

— A! Nu, fără îndoială. Chiar aş dori mult să am o slujbă, 
pentru că vreau să văd ce aplicaţii am. În toţi cei patru ani 
cât am stat în Elveţia, am studiat mereu, deşi nu prea 
sistematic, ci aşa după propria mea metodă. Am citit mai 
ales foarte multe cărţi ruseşti. 

— Cărţi ruseşti? Atunci înseamnă că ştii carte şi poţi să 
scrii fără greşeli? 

— O, da, fireşte. 

— Foarte bine. Şi ai un scris frumos? 

— Scrierea o am excelentă. În această privinţă aş putea 
spune că am un adevărat talent de caligraf. Daţi-mi să vă 
scriu ceva de probă, spuse prinţul înflăcărându-se. 

— Mă rog. De aşa ceva chiar este nevoie. Şi, mai ales, îmi 
place hotărârea pe care o arăţi, prinţe; eşti într-adevăr un 


om simpatic, zău asa. 

— Aveţi nişte rechizite de birou extraordinare. Ce de-a 
creioane şi condeie, ce hârtie admirabilă... Şi ce cabinet 
frumos aveţi! Uite un peisaj pe care-l cunosc: e o vedere din 
Elveţia. Tabloul a fost făcut probabil după natură; locul 
acesta îl cunosc, sunt convins că l-am văzut; e în cantonul 
Uri. 

— 'Tot ce se poate, deşi tabloul a fost cumpărat aici. Ganea, 
dă-i prinţului o foaie de hârtie; poftim hârtie şi un condei; 
poţi să te aşezi la măsuţa asta. Ce ai acolo? Se întoarse 
generalul către secretar, care scosese între timp din 
servietă o fotografie de format marc pe care i-o arătă. Ah! 
Nastasia Filippovna! Chiar dânsa ţi-a trimis-o, chiar dânsa? 
Dumneaei personal? Îl descosea el pe Ganea, înviorându-se 
şi plin de curiozitate. 

— Mi-a dat-o adineauri, când m-am dus să-i prezint 
felicitările. L-o cerusem mai de mult. Nu ştiu dacă nu-i 
cumva o aluzie din partea ei că într-o zi ca asta m-am 
prezentat cu mâinile goale, fără vreun cadou, adăugă 
Ganea cu un zâmbet acru. 

— Da' de unde! Cum de a putut să-ţi treacă prin cap aşa 
ceva! Nu-i deloc în firea ei şi nu-i o femeie interesată, 
replică foarte categoric generalul. Şi, între noi fie vorba, ce 
dar ai fi putut să-i faci? Pentru asta trebuie mii de ruble! 
Afară de cazul că i-ai fi dat şi tu o fotografie de-a ta. Apropo, 
nu ţi-a cerut-o încă? 

— Nu, nu mi-a cerut şi poate că nici n-o să mi-o ceară 
vreodată. Cred că n-aţi uitat, Ivan Feodorovici, de 
reuniunea de astă-seară. Aţi fost invitat în mod special. 

— N-am uitat, n-am uitat, fireşte. Şi am să vin negregşit. Că 
doar e ziua ei de naştere, cum aş putea să lipsesc. Douăzeci 
şi cinci de ani!...Hm! Ştii ceva, Ganea, am să-ţi dezvălui un 
secret. Pregăteş-te-te. Ne-a făgăduit, lui Afânaşi Ivanovici şi 
mie, că în seara asta, cu prilejul sărbătoririi, îşi rosteşte 
cuvântul hotărâtor: a fi sau a nu fi! Aşa că bagă de seamă! 

O tulburare bruscă îl făcu pe Ganea să pălească. 


— A spus dânsa aşa? Întrebă el cu un tremur în glas. 

— Şi-a dat cuvântul zilele trecute. A trebuit să cedeze, în 
cele din urmă, la insistenţele noastre. Dar ne-a rugat să nu- 
ţi spunem nimic deocamdată. 

Generalul îl urmărea cu atenţie pe Ganea; aerul stingherit 
al acestuia părea că îl indispune. 

— Amintiţi-vă, lvan Feodorovici, spuse emoţionat şi 
întrucâtva ezitând Ganea, că dânsa mi-a lăsat toată 
libertatea să decid cum vreau până în clipa când va lua ea o 
hotărâre; ba şi atunci chiar, ultimul cuvânt îl am eu... 

— Care vasăzică tu... Care vasăzică... se nelinişti deodată 
generalul. 

— N-am spus nimic. 

— Gândeşte-te în ce situaţie ne pui! 

— N-am zis că renunţ. Poate că nu m-am exprimat bine... 

— Cred şi eu! Aş vrea să te văd renunțând! Spuse cu ciudă 
generalul, fără să-şi ascundă supărarea. Aici, dragul meu, 
nu se mai pune chestiunea că n-ai putea să renunţi, ci e 
vorba cât de nerăbdător eşti să primeşti răspunsul ei, cu 
câtă plăcere şi bucurie aştepţi acest răspuns. Cei de-acasă 
ce spun? 

— Ce să spună! Acasă, totul va decurge cum vreau eu. 
Numai tata, ca de obicei, se ţine de năzbâtii, a întrecut 
orice măsură, încât refuz să mai stau de vorbă cu el, dar îl 
ţin din scurt şi, de n-ar fi mama, zău că l-aş da pe uşă afară. 
Bineînţeles, mama plânge întruna şi soră-mea e furioasă. 
Eu însă le-am declarat categoric că numai eu am dreptul să- 
mi hotărăsc propria soartă şi vreau ca toată lumea din casă 
să se supună voinţei mele. Surorii mele, cel puţin, i-am spus 
toate acestea răspicat, de faţă cu mama. 

— Eu, unul, drept să-ţi spun, nu mai înţeleg nimic, observă 
gânditor generalul, ridicând din umeri şi desfăcându-şi 
braţele în semn de mirare. Chiar zilele trecute, ţii minte, 
când Nina Aleksandrovna a venit la mine să se plângă, ce se 
mai văita, ce se mai căina! „Dar de ce atâta necaz?” o întreb 
eu - ca să aflu că pentru mama şi sora ta căsătoria aceasta 


ar fi o dezonoare. Ce dezonoare, mă rog, aş vrea să vă 
întreb? Cine ar putea să-i reproşeze ceva Nastasiei 
Filippovna sau să afirme ceva rău despre purtarea ei? 
Numai pentru că a trăit cu Toţki? Dar e absurd, mai ales 
dacă ţinem seama de anumite împrejurări! „Nu-i aşa că n- 
aţi admite-o în societatea fiicelor dumneavoastră?” zice. Ca 
să vezi la ce se gândeşte! Dar nu înţeleg cum de nu ţine 
seama Nina Aleksandrovna de... 

— De situaţia ei? Îl ajută Ganea pe general să-şi 
isprăvească gândul. Îşi cunoaşte ea foarte bine locul, nu fiţi 
supărat pe dânsa. De altfel, chiar atunci i-am făcut un 
scandal teribil ca să se înveţe minte şi să nu se mai 
amestece în treburile altora. Şi totuşi, dacă mai avem linişte 
în casă, poate e numai fiindcă ultimul cuvânt n-a fost rostit 
încă, dar puţin mai trebuie ca să se dezlănţuie furtuna. 
Dacă în seara asta lucrurile se lămuresc definitiv, e limpede 
că atunci totul va răbufni pe faţă. 

Prinţul auzi toată conversaţia asta aplecat la măsuţa din 
colţ, asupra probei sale de caligrafie. Isprăvind, se apropie 
de masă ca să predea hârtia generalului. 

— Aşadar, asta-i Nastasia Filippovna? Îngână el, cercetând 
cu multă atenţie şi curiozitate portretul. Frumoasă făptură! 
Mai adăugă Mâşkin cu înflăcărare. 

Şi, într-adevăr, fotografia înfăţişa o femeie tânără de o 
rară frumuseţe. Era îmbrăcată într-o rochie de mătase 
neagră, cu o croială foarte simplă şi elegantă, dar fără 
pretenţie; părul, probabil castaniu, era strâns într-o 
pieptănătură simplă de tot, ochii îi avea negri şi profunzi, 
fruntea gânditoare; chipul, puţin cam slab şi poate prea 
palid, exprima pasiune, lăsând să se întrevadă şi o umbră 
de trufie. Ganea şi generalul se uitau uluiţi la Mâşkin... 

— Cum adică, Nastasia Filippovna? O cunoşti dumneata pe 
Nastasia Filippovna? Întrebă generalul. 

— Da; sunt numai de douăzeci şi patru de ore în Rusia şi 
am avut prilejul să aud vorbindu-se de această femeie 


minunată, răspunse prinţul şi povesti despre întâlnirea cu 
Rogojin şi tot ce aflase de la acesta. 

— Ce-o mai fi şi asta! Zise generalul, cuprins din nou de 
nelinişte; ascultase cu multă atenţie istorisirea prinţului şi 
acum îl fixă pe Ganea cu o privire iscoditoare. 

— Vreo mitocănie, desigur, murmură Ganea puţin 
tulburat; le ce te poţi aştepta de la un negustoraş zurbagiu 
pus pe chefuri şi dezmăţ. Am mai auzit eu ceva despre o 
ispravă de-a lui. 

— Aşa e, am auzit şi eu, îşi aduse aminte generalul. După 
întâmplarea aceea cu cerceii, Nastasia Filippovna ne-a 
povestit totul de-a fir a păr. Dar acum e altceva. Poate că 
într-adevăr e vorba la mijloc de un milion şi... de o pasiune. 
O pasiune brutală, să zicem, dar oricum e pasiune şi se cam 
ştie de ce-s capabili domnişorii aceştia când o iau razna... 
Hm! Numai de n-ar ieşi de-aici vreo încurcătură! Conchise 
generalul, căzând pe gânduri. 

— Vă sperie milionul? Rânji Ganea. 

— Tu nu te temi, fireşte? 

— Ce impresie ţi-a făcut, prinţe? Îl întrebă deodată Ganea 
pe Mâşkin. Are aerul unui om serios sau e o puşlama 
ordinară? Aş vrea să ştiu părerea dumitale personală. 

În sufletul lui Ganea se petrecea probabil ceva neobişnuit, 
făcându-l să pună această întrebare. Părea că un gând nou 
îi încolţise în minte şi-i sclipea nerăbdător în ochi. Cât 
despre general, a cărui sinceră nelinişte era vădită, se uită 
chiorâş la prinţ, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la cine ştie ce 
mare lucru de pe urma răspunsului său. 

— Nu ştiu cum să vă spun, reflectă prinţul, numai că mie 
personal mi-a făcut impresia unui om cuprins de o mare 
pasiune, ba aş zice chiar de o pasiune bolnăvicioasă. De 
altfel, el însuşi are încă aerul unui om suferind. Nu este 
exclus ca din primele zile la Petersburg chiar să cadă iarăşi 
la pat, mai cu seamă dacă nu se cruţă şi se apucă de 
chefuri. 


— Aşa? Asta e impresia dumitale? Se agăţă generalul de 
această supoziţie. 

— Da, e impresia pe care mi-a făcut-o. 

— Ce are a face că peste câteva zile ar putea să cadă la 
pat, zise Ganea, surâzând răutăcios din colţul buzelor. 
Asemenea istorii se pot întâmpla fără să fie nevoie de cine 
ştie ce mult timp şi n-ar fi exclus să se întâmple ceva chiar şi 
în seara asta... 

— Hm!... Tot ce se poate. Dar atunci totul va depinde de 
ceea ce i se va năzări Nastasiei Filippovna, murmură 
generalul. 

— Şi o ştiţi cum e câteodată! 

— Ce vrei să spui? Strigă generalul indispus la culme. 
Ascultă, Ganea, te rog astăzi să n-o contrazici, caută să fii... 
Într-un cuvânt să-i intri în voie... Hm! Ce te hlizeşti la mine? 
Ascultă, Gavrilă Ardalionâăci, ar fi, cred, nimerit, ba chiar 
foarte nimerit momentul să ne întrebăm: în definitiv, ce 
anume urmărim noi? Căci, în ceea ce mă priveşte, interesul 
meu personal în afacerea asta, înţelegi, e pe deplin asigurat 
şi nimic nu m-ar putea îngrijora; într-un fel sau altul, ce-i al 
meu e pus deoparte. 'Toţki nu-şi va schimba hotărârea, prin 
urmare nu risc nici o pierdere şi, dacă totuşi îmi bat capul 
cu asta acum, e numai pentru binele tău. Gândeşte-te, 
aşadar; ce naiba, n-ai încredere în mine? Că doar eşti un 
om... Într-un cuvânt, un om deştept şi m-am bizuit pe tine... 
Or, în cazul de faţă, acest lucru €... e... 

— E lucru de căpetenie, isprăvi Ganea, venind iarăşi în 
ajutorul generalului, vădit încurcat şi buzele lui se 
schimonosiră într-un zâmbet veninos pe care nici măcar nu 
încercă să-l ascundă. Îşi aţinti privirea febrilă în ochii 
generalului, ca şi cum ar fi vrut ca acesta să-i citească tot 
gândul. Generalul se făcu roşu de mânie. 

— Da, da, precum ai spus! A şti să fii deştept este un lucru 
de căpetenie! Întări el, sfredelindu-l cu privirea pe 
interlocutorul său. Nu ţi se pare că eşti cam ridicol, Gavrilă 
Ardalionâci? Îmi face impresia că te bucură chiar apariţia 


acestui fecioraş de negustor, ca şi cum ai vedea în el o 
scăpare pentru tine. Aici însă trebuie judecat bine din capul 
locului; trebuie să cumpăneşti bine situaţia şi... Şi să 
procedezi în consecinţă, drept şi cinstit şi asta e valabil 
pentru amândouă părţile; iar de nu... E preferabil s-o spui 
dinainte, ca să nu-i compromiţi pe alţii, cu atât mai mult cu 
cât ai avut vreme destulă pentru asta; şi nici acum nu-i prea 
târziu de altfel (generalul ridică sprâncenele semnificativ), 
cu toate că mai sunt doar câteva ceasuri... Ai înţeles ce 
vreau să spun? Ai înţeles? Chiar aşa, zău, accepţi ori nu? 
Dacă nu accepţi, spune şi - mă rog... Nimeni nu te sileşte, 
Gavrilă Ardalionăci, nimeni nu te împinge cu forţa într-o 
cursă, dacă ţi se pare cumva că la mijloc e vreo cursă. 

— Accept, rosti cu glasul pe jumătate, dar cu un ton 
hotărât, Ganea, apoi tăcu posomorit, lăsându-şi privirea în 
pământ. 

Generalul era satisfăcut. Ce-i drept, se cam pripise şi acum 
îşi făcea reproşuri de a fi întrecut măsura. Când deodată, 
întoreându-se spre musafir, o nelinişte subită i se aşternu 
pe faţă la gândul că acesta auzise toată conversaţia. În 
aceeaşi clipă însă liniştea îi reveni; o singură privire 
aruncată asupra prinţului i-a fost de ajuns pentru a nu-şi 
mai face griji în această privinţă. 

— Formidabil! Strigă el, privind proba de scris pe care i-o 
prezentase prinţul. Dar e un adevărat model de caligrafie! 
Şi încă un model din cele mai reuşite! Priveşte, Ganea, ce 
talent! 

Pe o foaie groasă de hârtie velină prinţul scrisese cu 
caractere medievale ruseşti propoziţia: „Precicucernicul 
egumen Pafnutie şi-a pus iscălitura. , 

— Aveţi aici, explică el cu deosebită plăcere şi multă 
însufleţire, iscălitura stareţului Pafnutie, aflată pe un 
manuscris din secolul al paisprezecelea. Ştiau să iscălească 
frumos egumenii şi mitropoliţii de odinioară, ba cu ce gust 
câteodată, cu câtă sârguinţă! Dacă aveţi în biblioteca 
dumneavoastră ediţia lui Pogodin, domnule general, aţi 


putea să vă convingeţi. Mai departe vine un alt model de 
scriere: iată, aici aveţi o probă de caligrafie rondă pe care o 
întrebuinţau francezii în secolul trecut, unele litere nici nu 
mai seamănă cu cele de azi; era scrisul curent de atunci, 
acela al scribilor oficiali; specimenul care mi-a servit de 
model provine de la unul dintre ei, veţi recunoaşte şi 
dumneavoastră că nu e lipsit de unele calităţi reale. Priviţi 
acest d şi acest a aşa de frumos rotunjite. Am încercat să 
transpun acest caracter de scriere franceză în litere 
ruseşti, ceea ce nu-i deloc uşor, dar am izbutit şi văd că iese 
destul de frumos. Poftim şi o altă scriere, foarte originală şi 
foarte frumoasă chiar aici: „Prin. Sârguinţă învingi orice.” 
Este caligrafia cancelariilor ruseşti sau, dacă doriţi mai 
precis, a cancelariilor militare. Aşa se scriu documentele 
oficiale care trebuie adresate unor personaje importante. 
Literele sunt toate ronde, trăsătura e neagră, dar sunt 
făcute cu mult gust. Un caligraf n-ar admite asemenea 
ornamente sau, mai bine zis, asemenea intenţii de 
ornamentaţie, vedeţi, aceste codițe mici neisprăvite - dar 
dacă le priviţi în ansamblu, aici se reflectă un caracter, se 
întrevede chiar sufletul unui scrib cazon; el ar fi vrut parcă 
să dea frâu liber fanteziei, să asculte de inspiraţia talentului 
său, dar gulerul vestonului de militar e strâns încheiat în 
copci, spiritul de disciplină a răzbit până şi în scris. Ce să 
zic, e un lucru admirabil! Modelul acesta mi-a căzut în 
mână cu totul din întâmplare şi unde credeţi? 

— În Elveţia! Recent de tot şi m-a impresionat mult. Asta-i 
o scriere englezească obişnuită, simplă şi sobră; eleganța 
nici că ar putea merge mai departe; aici totul e superb, 
încântător, un adevărat şirag de perle, e perfecțiunea 
însăşi; dar iată şi o variantă franţuzească a acestui scris, am 
împrumutat-o de la un comis-voiajor francez; de fapt, e 
aceeaşi scriere engleză, cu aceleaşi caractere, cu deosebire 
că linia neagră e un pic mai densă, mai îngroşată, ceea ce 
face ca proporţiile de lumină să nu fie respectate; remarcaţi 
de asemenea că şi ovalul suferă o uşoară modificare: e 


puţin mai rotunjit; în plus aici mai găsim şi un adaos 
ornamental, dar ornamentul este un lucru extrem de 
delicat, care ascunde mii de primejdii! Înfloriturile cer un 
gust extraordinar; dar dacă sunt izbutite, dacă proporţiile 
au fost găsite - o asemenea scriere nu mai suferă nici o 
comparaţie, rămâi pur şi simplu fermecat! 

— Oho! Ce subitilităţi de amănunt! Zise generalul râzând. 
Păi dumneata, cum văd, eşti mai mult decât un simplu 
caligraf, eşti un artist! Tu ce zici, Ganea? 

— E uimitor, întări secretarul şi aş putea spune - un artist 
pe deplin conştient de menirea lui, adăugă el cu un surâs 
ironic. 

— Dumneata râzi. N-ai decât. Nu-ţi dai seama că aici e 
vorba de o adevărată carieră, urmă generalul. Nici nu ştii, 
prinţe, cărei personalităţi importante te vom pune să scrii 
scrisori! Am putea foarte bine, chiar de la început, să-ţi 
oferim treizeci şi cinci de ruble pe lună. Dar văd că s-a făcut 
douăsprezece şi jumătate, se întrerupse el din vorbă, 
uitându-se la ceas; să ne înţelegem, prinţe, căci sunt grăbit 
şi poate n-o să mai avem ocazia să ne întâlnim astăzi! Ia loc 
puţin; ţi-am explicat că nu e chip să te primesc prea des, în 
schimb doresc sincer să-ţi vin cât de cât în ajutor, ca să poţi 
face faţă, adică, nevoilor celor mai urgente; pe urmă te 
descurci singur cum ştii. Am să-ţi caut un loc într-o 
cancelarie; n-ai să ai cine ştie ce mult de lucru, dar trebuie 
să fii conştiincios şi punctual. Acum, în ce priveşte 
găzduirea dumitale. Gavrilă Ardalionăci Ivolghin, tânărul 
meu prieten aici prezent, cu care te rog să faci cunoştinţă, 
locuieşte în familie; mama şi sora lui au două-trei odăi 
mobilate pe care le dau cu chirie, inclusiv serviciul, la 
persoane de bună condiţie. Nina Aleksandrovna, sunt 
convins, va ţine seama de recomandaţia mea. Pentru 
dumneata, prinţe, e mai mult decât o comoară, mai întâi 
pentru că în loc să fii singur, vei fi, ca să spun aşa, în sânul 
familiei, căci, după părerea mea, nu poţi, la început, să 
rămâi singur cuc într-o capitală ca Petersburgul. Nina 


Aleksandrovna şi Varvara Ardalionovna, mama şi sora lui 
Gavrilă Ardalionâci, sunt nişte doamne onorabile pentru 
care am cea mai mare consideraţie. Nina Aleksandrovna 
este soţia unui vechi camarad al meu, generalul Ardalion 
Aleksandrovici, actualmente pensionar. E adevărat că în 
urma unor împrejurări cu totul speciale am încetat să-l mai 
văd, ceea ce însă nu mă împiedică să-i păstrez într-un 
anumit fel toată stima. Toate astea ţi le spun, prinţe, ca să te 
fac să înţelegi că va fi din parte-mi o recomandare, ca să zic 
aşa, personală, care mă angajează şi că, prin urmare, 
răspund oarecum pentru dumneata. Costul pensiunii e din 
cele mai moderate şi sper că leafa dumitale îţi va permite în 
curând să faci faţă acestei cheltuieli. E drept că omul mai 
are nevoie şi de ceva bani de buzunar; cred însă că n-ai să 
te superi, dragă prinţe, dacă-ţi atrag atenţia că ar fi mai 
cuminte să eviţi banii de buzunar şi, în general, nici să nu 
porţi bani în buzunar. Ţi-o spun după părerea pe care mi- 
am făcut-o despre firea dumitale. Dat fiind însă că în 
momentul de faţă punga dumitale e absolut goală, permite- 
mi să-ţi ofer această hârtie de douăzeci şi cinci de ruble. 
Bineînţeles, ne vom socoti mai târziu şi dacă eşti într-adevăr 
un om aşa de sincer şi bun la inimă cum te arată vorba, 
sper că nici în privinţa asta n-are să se ivească vreo 
dificultate între noi. Şi dacă îţi acord atâta atenţie, e numai 
pentru că am anumite proiecte în privinţa dumitale; într-o 
zi le vei cunoaşte. Vezi ce sincer sunt. Sper, Ganea, că nu 
vei avea nimic de obiectat ca prinţul să locuiască la voi? 

— O, dimpotrivă! Maică-mea va fi chiar încântată. 
Răspunse cât se poate de politicos şi prevenitor Ganea. 

— Mi se pare că până acum nu aveţi ocupată decât o 
singură cameră; cum îl cheamă pe locatar? Ferd?... Fer... 

— Perdâşcenko. 

— Exact. Dar să ştii că nu-mi place deloc acest 
Ferdâşcenko al vostru; un fel de măscărici ordinar. Şi nu 
înţeleg de ce Nastasia Filippovna îl încurajeză atât. Să fie 
oare cu adevărat rudă cu ea? 


— Aş! E o glumă şi atât! Ce rubedenie? Nici în clin, nici în 
mânecă. 

— Ei, atunci, dă-l dracului! Ei bine, prinţe, eşti mulţumit 
sau nu? 

— Vă mulţumesc, Excelenţă, aţi dat dovadă de multă 
mărinimie faţă de mine, cu atât mai mult că nici măcar nu v- 
am cerut sprijinul; şi nu o spun din mândrie; adevărul e că 
realmente nu ştiam unde să-mi pun capul. Ce-i drept, 
adineauri, Rogojin m-a invitat să mă duc la el. 

— Rogojin? Ei bine, cred că nu face; ţi-aş da un sfat 
părintesc sau, dacă ţi-e mai pe plac, un sfat prietenesc: să-l 
scoţi din cap pe domnul Rogojin ăsta. Şi, în general, te-aş 
sfătui să-ţi limitezi relaţiile la familia în care ai să stai. 

— Pentru că sunteţi aşa de bun cu mine, începu prinţul, aş 
avea de rezolvat o chestiune. Am primit o comunicare... 

— Te rog să mă scuzi, întrerupse generalul, dar nu mai 
dispun de nici un minut măcar. Mă duc să te anunţ Lizavetei 
Prokofievna; dacă dorinţa ei va fi să te primească chiar 
acum (am eu grijă să te prezint în modul cel mai favorabil), 
te sfătuiesc să profiţi de ocazie şi să-i intri în voie, căci 
Lizaveta Prokofievna poate să-ţi fie de mare folos; doar 
purtaţi acelaşi nume. De n-o vrea acum, să nu fie cu 
supărare, vei veni altă dată. lar tu, Ganea, uită-te puţin la 
socotelile astea; am încercat cu Fedoseev adineauri să le 
dăm de capăt. Ar fi bine să nu uităm, să le includem... 

Şi generalul ieşi, fără ca prinţul să mai fi apucat să-i 
vorbească de chestiunea care-l preocupa, deşi încercase de 
vreo patru ori să aducă vorba. Ganea aprinse o ţigară, 
oferindu-i una şi prinţului; acesta primi şi, nevoind să-l 
deranjeze pe secretar, începu să examineze încăperea. 
Privirea lui Ganea lunecă fără să zăbovească asupra hârtiei 
înţesate cu cifre pe care generalul i-o dăduse s-o studieze. 
Era distrat; zâmbetul, privirea, îngândurarea lui Ganea 
deveniră şi mai apăsătoare pentru prinţ, după ce rămaseră 
singuri. Deodată, Ganea se apropie de prinţ, care în 


momentul acela se oprise lângă măsuţă şi examina din nou 
portretul Nastasiei Filippovna. 

— Aşadar, îţi place o astfel de femeie, prinţe? Întrebă el pe 
neaşteptate, scrutându-l cu privirea; un gând tainic păru să 
încolţească în mintea lui. 

— Ce chip extraordinar! Răspunse prinţul şi sunt convins 
că nici soarta ei nu este din cele mai banale. E plină de 
voioşie şi totuşi se vede că a suferit mult, nu-i aşa? O 
trădează ochii şi, uite, pomeţii aceştia delicat conturaţi, 
aceste două punctuleţe sub ochi, la curmătura obrajilor. E 
plină de mândrie; ba şi de orgoliu, poate; dar n-aş şti să 
spun dacă e bună sau rea la suflet. Ah, ce mult aş vrea să fie 
bună! Atunci totul ar fi salvat! 

— Dumneata te-ai căsători cu o femeie ca asta? Reluă 
Ganea cu privirea-i febrilă mereu aţintită în ochii prinţului. 

— Eu nu pot să mă căsătoresc cu nici o femeie, sunt un om 
bolnav, răspunse prinţul. 

— Dar Rogojin s-ar însura cu ea? Ce crezi? 

— Cum să-ţi spun, de însurat cred că s-ar însura şi mâine, 
numai că n-ar trece o săptămână şi s-ar putea întâmpla s-o 
şi înjunghie. 

Cuvintele acestea avură asupra lui Ganea un efect cu totul 
neaşteptat: fu cuprins deodată de un tremur atât de violent, 
încât prinţul abia se stăpâni să nu scoată un țipăt. 

— Ce ai? Bâigui el, apucându-l de braţ. 

— Luminăţia voastră, Excelenţa sa generalul vă roagă să 
poftiţi la Excelenţa sa Elizaveta Prokofievna, anunţă 
lacheul, apărut în clipa aceea în uşă. Prinţul îl urmă pe 
lacheu. 

IV. 

Surorile Epancin erau, toate trei, nişte domnişoare înalte, 
de o constituţie robustă şi se bucurau de o sănătate 
înfloritoare; aveau umerii sculpturali, pieptul voinic, braţe 
puternice, aproape bărbăteşti, şi, bineînţeles, potrivit forţei 
şi sănătăţii lor, uneori le plăcea să mănânce bine, fapt pe 
care de altfel nici nu încercau să-l ascundă, cu toate că 


mama lor, generăleasa Lizaveta Prokofievna, era 
scandalizată ori de câte ori le vedea înfulecând cu o poftă 
atât de nestăpânită. Deoarece, cu tot respectul aparent pe 
care i-l arătau fiicele, opiniile ei pierduseră de multă vreme 
autoritatea indiscutabilă de altădată, încât acordul tacit al 
celor trei fete ieşea întotdeauna biruitor, generăleasa, în 
interesul demnităţii sale personale, socotea că-i mai nimerit 
să se abţină de la orice observaţie. E drept însă că firea 
omului adesea refuză să se supună înţelepciunii; din an în 
an Lizaveta Prokofievna devenea tot mai capricioasă şi mai 
nestăpânită, ba ajunsese chiar să aibă şi ciudăţenii; noroc 
că-i rămânea la îndemână un soţ supus şi răbdător asupra 
căruia îşi vărsa de obicei tot năduful, pentru ca după aceea 
armonia să se reîntroneze în familie şi lucrurile să meargă 
cum nu se poate mai bine. 

De altfel, nici generăleasa nu se putea plânge că n-ar avea 
poftă de mâncare şi de obicei la douăsprezece şi jumătate 
se aşeza şi ea împreună cu fiicele ei la masă, în faţa unui 
mic-dejun copios, care semăna mai mult cu o masă de 
prânz. Înainte de aceasta, domnişoarele mai obişnuiau să 
bea şi câte o ceaşcă de cafea care li se servea la pat, la ora 
zece dimineaţa, în clipa când se trezeau; aşa le plăcuse şi 
aşa rămăsese rânduit o dată pentru totdeauna. Iar la 
douăsprezece şi jumătate, în sufrageria cea mică, vecină cu 
camerele Lizavetei Prokofievna, se punea masa. Uneori, la 
gustarea asta intimă lua parte şi generalul, când îi 
permiteau bineînţeles ocupațiile. Se servea ceai, cafea cu 
lapte, brânză, unt, miere şi nişte clătite care-i plăceau la 
nebunie generălesei, pârjoale etc, ba chiar şi supă fierbinte, 
în dimineaţa zilei când începe povestea noastră, toată 
familia, adunată în sufragerie, aştepta sosirea generalului, 
care promisese că vine la douăsprezece şi jumătate. Dacă 
ar fi întârziat măcar cu un minut, generăleasa ar fi trimis 
să-l cheme, dar, ca de obicei, el a fost punctual. Apropiindu- 
se de soţia sa pentru a-i săruta mâna, generalul observă de 
astă dată pe faţa ei o expresie stranie. Şi cu toate că 


presimţise încă din ajun că întocmai aşa se vor desfăşura 
lucrurile astăzi din pricina unei „anecdote” (după cum 
obişnuia el să spună) şi aseară chiar, înainte de a adormi, se 
frământase puţin din cauza asta, neliniştea îl cuprinse 
iarăşi. Fetele veniră pe rând să-l sărute şi, fără să fi existat 
un motiv de supărare, se simţea că nici aici lucrurile nu stau 
ca de obicei. E drept că generalul devenise excesiv de 
bănuitor în ultima vreme din cauza unor anumite 
împrejurări, dar ca tată şi soţ cu experienţă, care ştia să fie 
abil, se grăbi şi de data aceasta să-şi ia măsurile de 
prevedere. 

Poate că nu vom ştirbi prea mult cursivitatea povestirii 
noastre dacă vom zăbovi puţin aici pentru a da unele 
lămuriri suplimentare, ce ne vor ajuta să conturăm mai 
precis raporturile ce se definiseră în sânul familiei Epanein 
şi împrejurările în care se afla ea la începutul acestei 
istorisiri. Spuneam mai adineauri că deşi generalul nu 
urmase cine ştie ce multe şcoli, rămânând, după propria lui 
expresie, un simplu „autodidact”, era totuşi un soţ şi un tată 
abil şi cu experienţă. Adoptase, între altele, sistemul de a 
nu-şi zori fetele la măritiş, adică „nu se ţinea mereu de 
capul lor” şi nu prea le plictisea cu dorinţa lui părintească 
de a le vedea căpătuite, cum se întâmplă, în mod firesc şi 
involuntar de altfel, până şi în familiile cele mai aşezate 
cărora destinul le-a hărăzit o numeroasă progenitură 
feminină. Generalul ajunsese s-o convingă şi pe nevastă-sa 
să adere la sistemul său, deşi aplicarea lui se dovedea a fi 
destul de anevoioasă - cu atât mai anevoioasă cu cât era 
împotriva firii; dar argumentele generalului aveau 
temeinicia lor, bazate fiind pe fapte palpabile. Unde mai pui 
că, lăsate în voia lor, libere de a decide ele însele în această 
privinţă, fetelor, în cele din urmă, trebuia, fireşte, să le vină 
mintea la cap şi, lăsând la o parte capriciile şi pretenţiile 
exagerate, ar fi început să acţioneze energic şi cu tragere 
de inimă; părinţilor nu le-ar mai rămâne decât să vegheze 
discret, dar neabătut, ca nu cumva să se producă vreo 


alegere fantezistă ori vreo tendinţă nelalocul ei, pentru ca, 
la momentul oportun, să intervină spre a îndruma lucrurile 
cu hotărâre pe făgaşul cel firesc şi dorit. În sfârşit, mai 
trăgea în cumpănă şi faptul că averea şi poziţia socială a 
familiei creşteau an de an, în progresie geometrică, aşa 
încât, pe măsură ce vremea trecea, domnişoarele Epanein 
deveneau partide din ce în ce mai atrăgătoare. Dar iată că 
peste toate aceste socoteli şi argumente de netăgăduit 
interveni un fapt nou: fiica cea mai mare, Aleksandra, 
deodată şi aproape pe neaşteptate (aşa cum se întâmplă de 
obicei) împlini douăzeci şi cinci de ani. Aproape în acelaşi 
timp, Afânaşi Ivanovici Toţki, om de lume, cu relaţii înalte în 
societatea cea mai aleasă şi pe deasupra putred de bogat, 
îşi manifestă din nou vechea lui dorinţă de a-şi întemeia un 
cămin. Era un om de vreo cincizeci şi cinci de ani, cu o fire 
delicată şi gusturi ultrarafinate. 'Ţinea să contracteze o 
căsătorie convenabilă şi era un mare cunoscător şi 
admirator al frumuseţii feminine. Fiind în ultimul timp într-o 
foarte strânsă prietenie cu generalul Epancin, întărită mai 
ales prin faptul că deveniseră asociaţi la mai multe 
întreprinderi financiare, îi mărturisi într-o zi intenţia sa şi, 
sub cuvânt că-i solicită un sfat prietenesc şi îndrumare, îl 
întrebă dacă ar fi sau nu agreată o eventuală cerere în 
căsătorie din partea lui, cu una dintre fiicele generalului. 

Curgerea lină şi fericită a vieţii familiei Epancin intra, 
aşadar, într-un moment de cotitură. 

Cea mai frumoasă dintre toate era, aşa cum am mai spus, 
sora cea mică - Aglaia. Dar până şi Toţki, cu tot egoismul lui 
nemăsurat, a înţeles că nu într-acolo trebuie să-şi îndrepte 
privirile şi că Aglaia e sortită altuia. Poate că o dragoste 
exagerată şi o prietenie prea înflăcărată a surorilor ei 
făceau ca lucrurile să meargă prea departe în această 
privinţă, dar ele, cu toată sinceritatea, făureau în visurile 
lor pentru Aglaia un destin care să fie idealul posibil al 
paradisului pe pământ. Viitorul soţ al Aglaiei trebuia să aibă 
toate calităţile, toate perfecţiunile, fără a mai vorbi şi de 


avere. Ba între ele rămăsese chiar stabilit, printr-o 
înţelegere tacită şi fără prea multe conciliabule, să facă, în 
caz de nevoie şi unele sacrificii materiale în favoarea celei 
mai mici pentru a-i asigura o dotă cu totul neobişnuită, 
colosală. Părinţii ştiau asta; de aceea, când Toţki îşi 
destăinui intenţiile matrimoniale, ei erau aproape convinşi 
că una dintre fetele mai mari va consimţi la această 
căsătorie, cu atât mai mult că în cazul lui Afânaşi Ivanovici 
nici nu se punea problema zestrei. Om practic şi cu 
experienţă, generalul primi cu toată consideraţia 
propunerea lui Toţki. Întrucât însă chiar Toţki, silit de 
anumite împrejurări, manifesta multă prudenţă şi demersul 
lui părea că sondează deocamdată terenul, părinţii, la 
rândul lor, se mărginiră să-l facă cunoscut fetelor mai mult 
prin aluzii delicate. Răspunsul pe care-l obţinură n-a fost 
nici el prea precis, totuşi suficient pentru a-i convinge că, 
într-o asemenea eventualitate, Aleksandra n-ar respinge 
propunerea lui Toţki. Era o fată cu caracter hotărât, dar 
blândă din fire şi înţelegătoare; ar fi primit să se mărite cu 
Toţki de bună voie şi o dată cuvântul dat, l-ar fi ţinut 
negreşit. Nu era deloc ahtiată după lux şi nu numai că nu ar 
fi adus în căsnicie şi în viaţa bărbatului ei cine ştie ce griji 
sau schimbări neobişnuite, ci, dimpotrivă, ar fi realizat un 
cămin tihnit şi plin de mulţumire. Fără a fi o frumuseţe 
răpitoare, avea totuşi un fizic plăcut. Deci, ce ar fi putut 
Toţki să-şi dorească mai mult? 

Şi, totuşi, afacerea tărăgăna. Printr-o înţelegere amicală, 
Toţki şi generalul conveniseră să se abţină deocamdată de 
la orice demersuri oficiale şi, ca atare, irevocabile. De altfel, 
nici părinţii nu se hotărâseră încă să aducă vorba deschis 
înaintea fetelor. Pe de altă parte, începuse parcă să-şi facă 
loc şi o disonanţă: Lizaveta Prokofievna se arăta din ce în ce 
mai nemulțumită - lucru destul de grav. Era la mijloc o 
chestiune delicată, o împrejurare pe cât de curioasă, pe 
atât de încâlcită, care putea să compromită situaţia, ba 
chiar să zădărnicească totul. 


„Încurcătura” (cum îi spunea Toţki) începuse demult, cu 
vreo optsprezece ani în urmă. În imediata vecinătate cu 
unul dintre cele mai frumoase domenii ale sale, situate într- 
o gubernie centrală, se zbătea în nevoi şi greutăţi un mic 
proprietar, copleşit de necazuri. Era un om care ajunsese 
de pomină prin necontenitele sale ghinioane - fost ofiţer, 
născut dintr-o familie nobilă de viţă mai veche chiar decât a 
lui Toţki şi pe care-l chema Filipp Aleksandrovici Baraşkov. 
Plin de datorii şi înglodat în ipoteci, omul izbutise, în cele 
din urmă, datorită unei munci de ocnaş, în rând cu ţăranii, 
să-şi pună într-o oarecare rânduială moşioara lui. La cea 
mai mică izbândă, nenorocitul îşi recăpăta de obicei 
încrederea şi prindea din nou curaj. Înaripat şi plin de 
speranţe, se repezise pentru câteva zile în capitala 
judeţului ca să încerce a cădea la învoială cu unul dintre 
principalii lui creditori. A treia zi după sosirea în oraş, se 
trezi cu starostele sătucului său, venit în goana mare, 
călare, cu barba pârlită şi faţa plină de arsuri, să-i aducă 
vestea că „ieri, în amiaza mare, conacul a ars până în 
temelii şi că în flăcări s-a prăpădit şi coniţa, numai copilaşii 
au scăpat teferi”...O asemenea surpriză nici chiar Baraşkov, 
care înghiţise până atunci atâtea „hapuri” din partea sorții, 
n-o mai putuse suporta; cu mintea zdruncinată, se sfârşi 
peste o lună de zile, răpus de congestie cerebrală... 
Moşioara lui, văduvită de ţărani, plecaţi care încotro să-şi 
caute un rost în lume, fu vândută la mezat; cât despre cele 
două fetiţe, una de şase, cealaltă de şapte ani ele fură luate 
prin mărinimia lui Afânaşi Ivanovici 'Toţki şi încredințate - 
spre a fi crescute şi educate - administratorului său de 
moşie, fost funcţionar, neamţ de origine şi tată al unei 
familii numeroase. Curând după aceea, cea mai mică dintre 
surorile orfane muri de tuse convulsivă şi astfel Nastia 
rămase singură. Toţki, care se afla pe atunci în străinătate, 
uitase complet de existenţa celor două fetiţe. Trecuseră 
cam cinci ani, când, într-o zi, lui Afânaşi Ivanovici îi veni în 
gând să-şi viziteze moşia şi cu acest prilej, în conacul său, 


printre copiii administratorului, îi atrase deodată atenţia o 
fetiţă fermecătoare, de vreo doisprezece ani, vioaie, 
deşteaptă şi care promitea să devină mai târziu o frumuseţe 
rară; în privinţa asta, Afânaşi Ivanovici avea un ochi ager şi 
încercat. De data aceasta zăbovi la moşie doar câteva zile, 
totuşi avu grijă să dea dispoziţiile cuvenite, în urma cărora 
în educaţia fetiţei interveniră oarecare schimbări; fu 
angajată o guvernantă elveţiană, femeie în vârstă, 
respectabilă şi cu multă experienţă în domeniul educaţiei 
alese a tinerelor fete şi care, pe lângă limba franceză, preda 
şi diferite alte discipline. Instalată la conac, guvernanta se 
ocupă intens de educaţia micuţei Nastia. După patru ani, 
perioada aceasta de educaţie multilaterală luă sfârşit. 
Guvernanta plecă, iar pe Nastia, din împuternicirea lui 
Afânaşi Ivanovici, a venit s-o ia o boieroaică, vecina 
domnului Toţki de lângă o altă proprietate, situată într-o 
gubernie mai îndepărtată. Era o moşioara nu prea întinsă, 
cu o căsuţă modestă de bârne, proaspăt construită şi 
mobilată cu un gust deosebit. Unde mai pui că şi sătucul 
purta un nume semnificativ - Otradnoie (îmbucurător, 
plăcut.). Moşiereasa a instalat-o pe Nastia în acest cămin 
tihnit şi, cum era văduvă, fără copii şi locuia doar la o verstă 
depărtare de Otradnoie, veni şi ea să stea acolo împreună 
cu Nastia, căreia i se dădură în serviciul ei o bătrână 
chelăreasă şi o tânără, dar foarte pricepută, cameristă. În 
conacul de la Otradnoie, Nastia găsi instrumente muzicale, 
o bibliotecă frumoasă cu cărţi instructive şi romane 
sentimentale potrivite pentru o tânără fată, tablouri, 
stampe, creioane, pensule, culori, o foarte nostimă căţeluşă, 
iar după două săptămâni descinse şi 'Toţki... De atunci el 
îndrăgi în mod deosebit acest sătuc al său pierdut în 
mijlocul stepelor; vară de vară venea să petreacă acolo trei 
luni şi aşa se scurseră vreo patru ani de viaţă tihnită, plină 
de farmec şi fericire. 

Dar iată că într-o zi - pe la începutul iernii, patru luni după 
ultima vizită a lui Afânaşi Ivanovici la Otradnoie, unde, de 


data asta, nu zăbovise decât două săptămâni - se răspândi 
zvonul sau, mai bine zis, ajunse la urechile Nastasiei 
Filippovna vestea că Afânaşi Ivanovici ar avea de gând să se 
însoare la Petersburg cu o tânără frumoasă şi de neam, cu 
alte cuvinte e pe punctul de a face o partidă strălucită. Mai 
târziu, zvonul se dovedi a nu fi tocmai exact în toate 
amănuntele, căci fusese vorba doar de un proiect de 
căsătorie şi încă foarte îndoielnic ca perspectivă de 
realizare. Şi totuşi, din clipa aceea, în firea Nastasiei 
Filippovna interveni o schimbare bruscă şi cu totul 
neaşteptată. Ea manifestă deodată o atât de aprigă 
hotărâre şi spirit de iniţiativă, încât vădi prin aceasta un 
caracter cu totul nebănuit. Fără să stea mult pe gânduri, 
părăsi brusc colţul ei tihnit de ţară şi, făcând singură 
drumul până la Petersburg, apăru pe neaşteptate la 
locuinţa lui Toţki. Revenindu-şi din uluiala primului moment, 
acesta încercă s-o readucă la bunele sentimente, dar de la 
început chiar, se dovedi că în felul de a discuta cu ea totul 
trebuie schimbat: şi limbajul şi tonul şi diapazonul vocii şi 
subiectele de conversaţie plăcută şi elegantă pe care le 
folosise cu atât succes până atunci şi logica argumentării - 
într-un cuvânt, absolut totul. În faţă-i şedea acum o altă 
femeie cu mult deosebită de aceea pe care o cunoscuse 
până atunci şi pe care de abia cu câteva luni în urmă, în 
luna iulie, o lăsase în cătunul Otradnoie. 

Îşi dădu seama, în primul rând, că această nouă femeie 
ştie şi înţelege extraordinar de multe lucruri - atât de 
multe, încât îl cuprindea uimirea: de unde putuse ea să 
capete atâtea cunoştinţe şi informaţii, să-şi formeze idei 
precise asupra atâtor lucruri? (Să le fi acumulat oare din 
mica ei bibliotecă de domnişoară?) Dar nu numai atât: chiar 
şi din punct de vedere juridic era foarte bine edificată 
asupra multor chestiuni şi căpătase o cunoaştere temeinică 
dacă nu a lumii, cel puţin a felului cum se petrec unele 
lucruri în societate. În al doilea rând, i se schimbase parcă 
şi firea, caracterul. Nu mai era fiinţa aceea sfioasă, cu stări 


sufleteşti nedefinite, uneori plină de farmecul unei 
zburdălnicii şi naivităţi adorabile, alteori tăcută şi 
îngândurată, mirată sau neîncrezătoare, înlăcrimată, 
cuprinsă de nelinişti şi neastâmpăr... 

Nimic din toate astea: înaintea lui 'Toţki râdea acum în 
hohote şi-l săgeta cu împunsături şi sarcasm veninos o 
făptură neaşteptat de necunoscută, surprinzătoare şi care îi 
mărturisi fără înconjur că n-a avut niciodată pentru dânsul 
decât cel mai profund dispreţ, un dezgust mergând până la 
greață, simţăminte ce s-au născut în sufletul ei îndată după 
surpriza primului moment. Această femeie nouă îi declara 
verde-n faţă că de fapt puţin i-ar păsa dacă el s-ar însura 
chiar acum şi cu oricine, dar că a venit anume să-l 
împiedice de la această căsătorie şi numai din răutate n-o 
să-l lase să se însoare, pentru că aşa vrea ea şi că, prin 
urmare, aşa se va întâmpla, „fie chiar şi numai pentru a-mi 
bate joc de tine în voie, pentru că, în sfârşit, mi-a venit şi 
mie rândul să râd”. 

Aşa cel puţin se exprimase ea, deşi poate că nici n-a spus 
tot ce avea pe suflet. Şi în timp ce Nastasia Filippovna cea 
nouă, cu un râs batjocoritor, îi aruncă toate astea în obraz, 
Afânaşi Ivanovici chibzuia în tăcere situaţia, încercând să-şi 
pună puţină ordine în gândurile răvăşite. Dar n-a fost chiar 
aşa de uşor. L-au trebuit aproape două săptămâni ca, tot 
cumpănind şi cântărind, să găsească o soluţie. În cele din 
urmă, hotărârea fu luată. Fapt este că Afânaşi Ivanovici 
număra pe atunci vreo cincizeci de ani, era un om cu 
greutate, care-şi câştigase de mult o poziţie temeinică în 
societate. Preocupat în gradul cel mai înalt de mulţumirea 
lui personală, el ţinea mai presus de toate la liniştea şi 
confortul său, după cum se şi cădea unui om atât de 
onorabil. Nici cea mai mică abatere, nici cea mai uşoară 
şovăială nu era de îngăduit în privinţa celor ce se 
statorniciseră de întreaga alcătuire a vieţii, desăvârşindu-se 
într-o formă atât de frumoasă. Pe de altă parte, experienţa 
şi deprinderea de a privi lucrurile mai adânc îl făcură 


curând pe Ioţki să se convingă că de data aceasta avea de-a 
face cu o fiinţă de la care te poţi aştepta la orice, o fiinţă în 
stare nu numai să amenințe, dar şi să acţioneze, căci nimic, 
dar absolut nimic n-ar fi oprit-o să-şi ducă amenințările la 
îndeplinire; era pornită, fără îndoială, să sfideze orice, să-şi 
bată joc de toate şi de toţi şi chiar de ea însăşi, încât orice 
încercări de a o ispiti şi cuminţi s-ar fi dovedit zadarnice. 
Substratul izbucnirii sale ascundea, de bună seamă, 
resorturi nebănuite de cu totul altă natură, într-un haos 
sufletesc total - deopotrivă protestul nesăbuit al unei inimi 
răzvrătite, o indignare romantică, Dumnezeu ştie împotriva 
cui şi pentru ce, un sentiment nepotolit de ură şi dispreţ 
depăşind orice măsură - într-un cuvânt, ceva extrem de 
ridicol şi de neconceput în rândurile bunei societăţi şi care 
pentru orice om onorabil, dacă i se întâmplă să intervină în 
viaţa lui, constituie o adevărată pedeapsă dumnezeiască, o 
calamitate. Bineînţeles că averea şi relaţiile lui Toţki îi 
permiteau oricând să recurgă la o mică şi foarte nevinovată 
ticăloşie care să-l scoată din încurcătură. Pe de altă parte, 
era limpede că din punct de vedere juridic, să zicem, 
Nastasia Filippovna nu-i putea pricinui aproape nici un 
prejudiciu; nici măcar un scandal mai mare n-ar fi reuşit să 
stârnească - atât de uşor putea fi oricând făcută inofensivă. 
Dar toate acestea erau valabile numai în cazul când 
Nastasia Filippovna ar fi fost hotărâtă să procedeze ca orice 
altă femeie în situaţia ei şi cum se procedează în general în 
asemenea cazuri, adică să nu forţeze prea mult nota. Şi 
uite, tocmai aici i-au fost de mare folos lui Toţki 
perspicacitatea şi ochiul lui ager, căci ştiuse să ghicească 
aproape fără greş că Nastasia Filippovna însăşi îşi dă 
perfect de bine seama cât de neputincioasă este din punct 
de vedere juridic şi că, de fapt, cu totul alt gând încolţise în 
mintea-i şi în ochii ei scânteietori... Dispreţuind orice, până 
şi propria sa persoană (trebuia multă perspicacitate şi 
inteligenţă pentru a ghici în momentul acela că, de fapt, ea 
nu mai ţinea de mult la propria-i persoană şi pentru a-l face 


pe el, scepticul şi cinicul monden, să intuiască gravitatea 
acestei stări sufleteşti), Nastasia Filippovna era în stare să 
se piardă iremediabil şi în chipul cel mai oribil, să apuce 
drumul Siberiei şi al ocnei, numai pentru a avea satisfacția 
de a fi reuşit să-şi bată joc în voie de omul care-i inspirase o 
aversiune atât de inumană. Afânaşi Ivanovici n-a încercat 
niciodată să ascundă că era cam laş din fire sau, mai bine 
zis, conservator în cel mai înalt grad. Prevenit, de pildă, că 
va fi omorât în timpul cununiei sau că i s-ar putea întâmpla 
altceva, foarte ridicol, indecent şi potrivnic convenienţelor 
sociale, el s-ar speria, dar nu atât de faptul că va fi omorât, 
rănit, însângerat sau scuipat în obraz în public ş.a.m.d., ci 
că toate astea i se vor fi întâmplat într-un chip atât de 
nefiresc şi dezagreabil. Or, comportarea Nastasiei 
Filippovna îi prevestea tocmai aşa ceva, cu toate că ea nu 
spusese încă nimic; el însă îşi dădea bine seama că ea îl 
studiase şi-l cunoştea atât de bine, încât va şti cum să-l 
lovească. Şi întrucât căsătoria vizată nu era decât un simplu 
proiect, Afânaşi Ivanovici se resemna şi cedă în faţa 
Nastasiei Filippovna. 

Hotărârea lui a fost influenţată şi de o altă împrejurare: 
era greu să-şi închipuie cineva cât de puţin semăna, ca 
înfăţişare, această nouă Nastasia Filippovna cu cea 
dinainte. Până atunci păruse doar o fetiţă foarte drăguță, 
iar acum... Toţki nu-şi putu ierta multă vreme faptul că în 
toţi aceşti patru ani nu ştiuse să vadă ceea ce părea atât de 
evident, ba şi frapant câteodată. E drept că aici conta mult 
şi împrejurarea că cele două profiluri ale ei şi cel fizic şi 
spiritual suferiseră între timp o transformare adâncă. El îşi 
amintea, de altfel, că şi înainte se-ntâmpla uneori să-i vină 
gânduri stranii când se uita, de pildă, în ochii ei: o 
întunecime profundă şi misterioasă se cerea pătrunsă în 
adâncul lor ca o enigmă. În ultimii doi ani, Afânaşi Ivanovici 
rămânea deseori surprins de schimbarea ce se produsese la 
Nastasia Filippovna; devenea tot mai palidă şi - lucru ciudat 
- această paloare o făcea parcă şi mai frumoasă. Ca toţi 


craii care şi-au făcut de cap în voie, ducând o viaţă 
destrăbălată, Toţki tratase la început cu multă uşurinţă 
cucerirea lesnicioasă a acestui suflet inocent; dar în ultima 
vreme se văzu nevoit să-şi pună de mai multe ori întrebarea 
dacă nu greşise judecând-o astfel pe Nastasia Filippovna. În 
tot cazul, încă din primăvara dinainte, hotărâse în sinea lui 
s-o mărite cât mai curând cu vreun domn aşezat şi 
cumsecade, cu slujba într-o altă gubernie, bineînţeles 
asigurându-i o dotă frumuşică. (O, ce crunt şi cu câtă 
satisfacţie îşi bătea joc de toate astea Nastasia Filippovna!). 
Dar acum, ispitit de noutatea descoperirii sale, Afânaşi 
Ivanovici se gândi c-ar putea s-o exploateze din nou pe 
această femeie. Se hotărî deci s-o instaleze la Petersburg, 
înconjurând-o cu bogăţie şi confort. Dacă nu i-a mers într- 
un anumit fel, de ce n-ar încerca să-şi realizeze scopul şi pe 
altă cale: Nastasia Filippovna, etalată ca o curtezană de lux, 
putea să-i satisfacă oricând orgoliul de cuceritor într-un 
anumit cerc de cunoscuţi. 

Trecură cinci ani de viaţă în Petersburg şi, cum era şi 
firesc, în acest răstimp, multe lucruri se limpeziră de la 
sine. Situaţia lui Afânaşi Ivanovici nu era deloc de invidiat; 
partea cea mai proastă era că o dată intrată frica în el, i-a 
fost cu neputinţă să scape de acest simţământ. Se temea, 
fără să ştie de ce anume, se temea pur şi simplu de 
Nastasia Filippovna. Într-o vreme, în primii doi ani, îşi 
închipuise că Nastasia Filippovna ar fi vrut ca el s-o ia în 
căsătorie şi dacă tăcea, era numai dintr-un exagerat 
orgoliu, aşteptând cu perseverenţă să facă el primul 
propunerea. Pretenţia ar fi fost nelalocul ei; Afânaşi 
Ivanovici îşi încreţea plictisit fruntea şi rămânea îndelung 
adâncit în gânduri grele. Spre marca şi oarecum neplăcuta 
lui surprindere (ciudăţenie a inimii omeneşti!), avu prilejul 
să se convingă într-o zi că o eventuală cerere în căsătorie ar 
întâmpina un refuz categoric din partea Nastasiei 
Filippovna. Multă vreme n-a fost în stare să înţeleagă. O 
singură explicaţie îi părea plauzibilă: mândria acestei femei 


„jignite şi prăpăstioase” mergea până acolo, încât ar fi 
preferat să piardă până şi situaţia cea mai strălucită, numai 
ca să-şi poată arăta o dată mai mult disprețul printr-un 
refuz. Din nefericire pentru el, Nastasia Filippovna apucase 
între timp să aibă asupră-i un ascendent din ce în ce mai 
mare. Nici cele mai mari avantaje n-ar fi reuşit s-o 
ademenească şi cu toate că acceptase confortul care-i 
fusese oferit, continua să ducă o viaţă foarte modestă şi în 
cei cinci ani care se scurseseră nu-şi adunase aproape nici 
un fel de economii. În dorinţa lui de a rupe aceste lanţuri, 
Afânaşi Ivanovici se gândi să recurgă la un mijloc destul de 
ingenios: pe nesimţite, cu multă iscusinţă, o supuse unei 
acţiuni de continuă seducţie cu ajutorul dibaci a fel de fel de 
cuceritori irezistibili; dar niciunul dintre aceşti bărbaţi 
ideali: prinți, husari, secretari de legaţie, poeţi, romancieri 
şi chiar socialişti - niciunul nu produse asupra Nastasiei 
Filippovna nici cea mai mică impresie, ca şi cum avea o 
piatră în loc de inimă şi sentimentele-i secaseră pentru 
totdeauna. Trăind destul de retrasă, îşi petrecea vremea 
citind, chiar studiind, făcând muzică. Relaţiile ei erau 
restrânse: o vizitau mereu câteva văduve de funcţionari 
sărace şi caraghioase, două actriţe şi nişte femei bătrâne; 
ţinea mult la familia numeroasă a unui învăţător 
respectabil, în a cărui casă era primită cu multă dragoste şi 
căldură sufletească. Seara, de cele mai multe ori, se adunau 
la ea cinci-şase cunoscuţi, dintre care aproape nelipsit era 
şi Toţki. De curând fusese introdus în societatea Nastasiei 
Filippovna, ce-i drept nu fără greutate şi generalul Epancin. 
În acelaşi timp, absolut fără nici o dificultate şi simplu de 
tot, se introduse printre cunoştinţele ei şi un tânăr 
funcţionar, pe nume Ferdâşcenko, un fel de măscărici 
ordinar şi obraznic, care făcea pe spiritualul şi umbla ahtiat 
după băutură. Venea din când în când şi un tânăr tăcut şi 
cam ciudat, pe nume Ptiţân, modest, punctual, îngrijit 
îmbrăcat, care se ridicase dintr-un mediu de oameni săraci 
şi devenise cămătar. Apăru, în sfârşit, în casa ei şi Gavrilă 


Ardalionovici... În cele din urmă, Nastasia Filippovna căpătă 
o faimă ciudată: toată lumea vorbea despre frumuseţea ei şi 
atâta tot; nimeni nu putea să se laude cu vreo favoare, 
nimeni nu putea să povestească ceva compromiţător pe 
seama ei. O asemenea reputaţie, cultura, inteligenţa 
sclipitoare şi manierele alese ale Nastasiei Filippovna îl 
întăriră defintiv pe Afânaşi Ivanovici în urmărirea unui 
anumit plan pe care şi-l propusese mai de mult. Era exact 
momentul când în toată istoria aceasta interveni energic, 
luând parte foarte activă şi generalul Epancin. Adresându-i- 
se atât de amabil lui Ivan Feodorovici pentru a-i cere sfatul 
prietenesc cu privire la una dintre fiicele sale, Toţki socoti 
de a sa datorie să-i mărturisească deschis şi sincer totul. În 
acelaşi timp, declară categoric că este decis să nu dea 
înapoi şi, la nevoie, să recurgă la orice mijloc pentru a-şi 
câştiga libertatea; că nu s-ar linişti nici chiar dacă Nastasia 
Filippovna din proprie iniţiativă i-ar oferi libertatea deplină 
de acţiune; că nu l-ar satisface nici un fel de promisiuni 
verbale şi are nevoie de garanţii depline şi concrete. Se 
înţeleseră să acţioneze împreună. Hotărâră mai întâi să 
recurgă la mijloacele cele mai blânde, apelând mai ales „la 
coardele sensibile ale inimii”...Se duseră împreună la 
Nastasia Filippovna şi Toţki începu prin a-i mărturisi sincer 
şi fără înconjur toată grozăvia situaţiei insuportabile în care 
se afla; se recunoscu vinovat de răul pe care i-l pricinuise, 
dar îi spuse deschis că nu-şi regretă fapta iniţială, deoarece 
este un afemeiat înrăit şi incapabil să reziste tentaţiilor, dar 
că acum vrea să se însoare şi că soarta acestei căsătorii 
distinse din lumea bună se afla în mâinile Nastasiei 
Filippovna; că, într-un cuvânt, aştepta totul de la inima ei 
generoasă. Apoi luă cuvântul generalul Epancin în calitatea 
lui de părinte; vorbi cu mult bun-simţ, evitând 
sentimentalismele şi se mărgini să spună doar atât, că 
recunoaşte dreptul ei de a hotări soarta lui Afânaşi 
Ivanovici; cu un aer de supremă resemnare şi încredere 
arătă apoi că fericirea uneia dintre fiicele sale, ba poate şi a 


celorlalte două, depindea acum de hotărârea pe care o va 
lua Nastasia Filippovna. La întrebarea acesteia „ce anume 
vor de la dânsa”, Toţki răspunse cu aceeaşi sinceritate, 
mărturisindu-i că fusese atât de speriat cu cinci ani în urmă, 
încât nu-şi mai poate recăpăta liniştea decât în cazul când 
Nastasia Filippovna ar contracta o căsătorie. Se grăbi să 
adauge îndată că, din partea lui, o asemenea dorinţă ar fi 
desigur absurdă dacă ar fi lipsită de anumite temeiuri. 
Remarcase personal şi de altfel aflase cu precizie că un 
tânăr dintr-o familie onorabilă, anume Gavrilă Ardalionovici 
Ivolghin, pe care dânsa îl cunoaşte şi care o vizitează din 
când în când, este îndrăgostit cu patimă de ea şi că, fără 
îndoială, şi-ar da bucuros jumătate din viaţă pentru a-i 
câştiga simpatia. Gavrilă Ardalionovici îi făcuse personal 
această destăinuire din toată inima-i tânără şi curată, ca 
unui prieten şi că despre acest lucru ştie şi Ivan 
Feodorovici, protectorul lui. În sfârşit, dacă el, Afânaşi 
Ivanovici, nu se înşală, Nastasia Filippovna a aflat mai de 
mult despre dragostea acestui tânăr şi că personal a avut 
impresia că este înclinată să-l încurajeze. De bună seamă, 
lui, mai mult ca oricui, îi vine greu să-i vorbească despre 
toate acestea. Dar dacă Nastasia Filippovna ar admite 
totuşi că el, Toţki, în afară de dorinţa egoistă de a-şi asigura 
propria fericire, este animat în acelaşi timp şi de dorinţa de 
a o ajuta măcar cât de cât, ar înţelege că de mult i se pare 
cam ciudată, ba chiar nefirească viaţa aceasta solitară în 
care se complace; că toate astea nu sunt decât o rătăcire, 
un marasm păgubitor, o totală neîncredere în reînnoirea 
vieţii, care, în dragoste şi în familie, ar putea renaşte aşa de 
frumoasă, căpătând astfel un alt ţel; că ceea ce face eaeo 
irosire zadarnică a unor aptitudini deosebit de strălucite 
poate, o refugiere autoadmirativă în propria-i tristeţe, într- 
un cuvânt, un fel de romantism nevrednic nici de 
înţelepciunea şi nici de inima generoasă a Nastasiei 
Filippovna. Repetând încă o dată că mai greu decât pentru 
oricare altul îi vine lui să vorbească în această chestiune 


delicată, încheie exprimându-şi speranţa că Nastasia 
Filippovna nu-i va răspunde prin dispreţ, dacă, din dorinţa 
sinceră de a-i asigura viitorul, el îi va oferi suma de 
şaptezeci şi cinci de mii de ruble. Mai adăugă, pentru a fi 
mai lămurit, că suma aceasta a şi fost prevăzută pe numele 
ei în testamentul său; nu era deci vorba de vreo 
despăgubire... Şi, în sfârşit, pentru ce să nu admită şi în 
felul acesta să-i ierte o dorinţă atât de firească - de a-şi 
împăca întrucâtva conştiinţa etc, etc., adică tot ce se spune 
de obicei în asemenea cazuri. Afânaşi Ivanovici perora mult 
şi cu mare elocinţă, strecurând în treacăt afirmaţia deosebit 
de semnificativă că, în privinţa acestor şaptezeci şi cinci de 
mii, pomeneşte pentru prima dată acum şi nimeni altul, nici 
măcar lvan Feodorovici, care e aici de faţă, n-a ştiut nimic 
despre asta; într-un cuvânt, nu ştie nimeni. 

Răspunsul Nastasiei Filippovna îi uimi pe cei doi prieteni. 
În comportarea ei nu numai că nu se manifestă nici urmă 
ironia de altădată, de vrăjmăşie şi ură, nimic din ceea ce ar 

fi semănat cu acel hohot batjocoritor la a cărui simplă 
amintire pe Toţki îl şi treceau fiorii, ci, dimpotrivă, părea că 
este încântată că poate să stea de vorbă în sfârşit cu cineva, 
prieteneşte şi cu inima deschisă. Mărturisi că de multă 
vreme dorea să ceară un sfat prietenesc, dar că numai 
mândria o împiedicase s-o facă; acum însă, când gheaţa a 
fost ruptă, totul se schimbă şi e bucuroasă de prilejul care i 
se oferă. Cu un zâmbet trist la început, apoi, înviorată şi 
râzând voios, declară că, în orice caz, nici nu mai poate fi 
vorba de furtuna de altădată; i se schimbase de mult felul 
de a privi unele lucruri şi, dacă inima ei nu se schimbase în 
privinţa aceasta, ea a trebuit totuşi să înţeleagă şi să le 
accepte, resemnându-se în faţa faptelor împlinite; o dată 
făcut, un lucru rămâne făcut, ce a fost a fost; de aceea i se 
pare chiar ciudat că Afânaşi Ivanovici continuă să fie 
speriat. Apoi se întoarse către Ivan Feodorovici şi, pe un ton 
de respect deosebit, îi spuse că auzise de mult numai 
lucruri bune despre fiicele lui şi că avea pentru ele o 


consideraţie sinceră şi profundă. Numai gândul că le-ar 
putea fi de oarecare folos o umplea de mândrie şi fericire. E 
adevărat că acum îi este greu, se simte foarte deprimată şi 
o copleşeşte „urâtul”...Afânaşi Ivanovici îi ghicise gândurile; 
ar fi vrut să renască, dacă nu în dragoste, cel puţin în 
familie să-şi găsească un scop nou în viaţă; dar în ce-l 
priveşte pe Gavrilă Ardalionovici, nu putea spune mare 
lucru. Se pare, într-adevăr, că el o iubeşte; ea însăşi simţea 
că ar putea să-l iubească la rându-i, dacă ar fi sigură de 
trăinicia afecțiunii lui; dar el e atât de tânăr, chiar dacă s-ar 
presupune că e sincer; de aceea îi vine greu să se 
hotărască. Îi place mai ales că el munceşte şi se zbate să-şi 
întreţină singur familia. Aude despre el că e un om energic, 
mândru şi întreprinzător, că vrea să facă neapărat carieră, 
să răzbată. Mai ştia că Nina Aleksandrovna Ivolghina, 
mama lui Gavrilă Ardalionovici, este o femeie admirabilă şi 
demnă de tot respectul; că Varvara Ardalionovna, sora lui, e 
o fată cu însuşiri frumoase şi foarte energică; Ptiţân i-a 
vorbit mult de dânsa. După cât i se spusese, ele suportau cu 
mult curaj loviturile sorții; ar fi vrut să le cunoască, dar se 
pune întrebarea dacă ele ar primi-o bucuros în familia lor. 
În general, n-ar avea obiecţii împotriva unei eventuale 
căsătorii cu acest tânăr, dar chestiunea trebuie bine 
cântărită; de aceea roagă să nu fie zorită. Cât despre cele 
şaptezeci şi cinci de mii - Afânaşi Ivanovici n-are de ce să se 
simtă stingherit. Ea cunoaşte valoarea banului şi, fără 
îndoială, va primi suma oferită. Îi este recunoscătoare lui 
Afânaşi Ivanovici pentru delicateţea de a nu-i fi pomenit 
despre asta nu numai lui Gavrilă Ardalionovici, ci şi 
generalului; părerea ei este însă că n-are nici un rost să i se 
ascundă tânărului acest fapt. Ea n-are nimic de ascuns şi 
nici de ce să-i fie ruşine pentru banii aceştia. În tot cazul, nu 
se gândeşte să ceară iertare nimănui şi vrea să se ştie acest 
lucru. De altfel, nici nu s-ar mărita cu Gavrilă Ardalionovici 
înainte de a se fi convins că atât el, cât şi toţi ai lui nu mai 
păstrează nici o rezervă în privinţa ei. La urma urmei, 


trebuie să ştie o dată pentru totdeauna că ea nu se 
consideră deloc vinovată şi ar fi fost mai bine ca 
Ardalionovici să afle în ce condiţii a stat ea în aceşti cinci ani 
la Petersburg, care au fost adevăratele raporturi între ea şi 
Afânaşi Ivanovici în tot timpul acesta şi ce avere a putut să- 
şi agonisească. Şi, în sfârşit, chiar dacă ea acceptă acum 
acesta sumă de bani, e bine să se ştie că o primeşte nu ca 
un preţ al dezonoarei suferite ca tânără fată, pentru care 
ea n-avea nici o vină, ci numai cu titlul de despăgubire 
pentru viaţa ei distrusă. 

Spre sfârşit, Nastasia Filippovna vorbi chiar cu atâta 
înflăcărare şi surescitare despre toate astea (ceea ce, de 
altfel, era şi firesc), încât generalul se declară foarte 
mulţumit, socotind afacerea ca şi încheiată. Toţki însă, care 
nici până acum nu se putuse elibera de sub teroarea 
spaimei iniţiale, nu prea era dispus să creadă şi mult timp 
se temu să nu-i fi jucat vreo nouă festă. Tratativele începură 
totuşi; speranţa pe care cei doi prieteni îşi întemeiaseră 
manevra şi anume posibilitatea unei afecţiuni din partea 
Nastasiei Filippovna pentru Ganea, părea să prindă 
consistenţă, încât până şi Afânaşi Ivanovici începea uneori 
să spere în posibilitatea unui succes. Între timp, Nastasia 
Filippovna avu o scurtă explicaţie cu Ganea; cuvinte se 
rostiră foarte puţine, ca şi cum toată discuţia aceasta era 
extrem de penibilă pentru pudoarea tinerei femei. 
Îngăduindu-i lui Gavrilă Ardalionovici s-o iubească, ea 
declară ferm şi categoric că nu voia să fie cu nimic legată 
până la căsătorie (dacă această căsătorie va avea loc!) şi că 
îşi rezervă dreptul de a spune „nu” chiar şi în ultimul 
moment; de acelaşi drept dispune şi Ganea. Curând şi cu 
totul întâmplător, Ganea avu prilejul să se convingă că 
Nastasia Filippovna aflase deja până-n amănunt că familia 
lui nu o vede cu ochi buni şi se opune acestei căsătorii şi că 
din pricina aceasta se iscaseră şi neînţelegeri în casa lor; ea 
nu-i pomenise nimic, cu toate că el se aştepta în fiecare zi 
să se deschidă vorba despre asta. S-ar putea, de altfel, da şi 


alte amănunte cu privire la complicațiile ivite în legătură cu 
acest proiect de căsătorie şi tratativele ce s-au dus, dar mă 
tem că şi aşa am anticipat prea mult, mai ales că unele 
fapte despre care se vehiculau diferite zvonuri apăreau încă 
într-o formă destul de vagă şi de confuză. Aşa, de pildă, se 
spunea că Ioţki ar fi aflat de undeva cum că Nastasia 
Filippovna stabilise relaţii secrete şi a căror natură nu era 
deloc limpede, cu domnişoarele Epancin fără ştirea 
părinţilor lor - ceea ce părea cu totul neverosimil. În 
schimb, un alt zvon, foarte plauzibil de altfel, era 
prevestitor de atâtea primejdii, încât Toţki nu putea să nu 
ţină seama de el şi era îngrozit ca în faţa unui coşmar. 
Auzise ca lucru absolut cert că Nastasia Filippovna ştia 
prea bine motivul pentru care Ganea se însoară cu ea: că-l 
interesează numai banii, că Ganea avea un suflet meschin, 
lacom, violent, invidios şi că e stăpânit de un orgoliu fără 
margini, aproape monstruos; că deşi până atunci urmărise 
cu toată patima s-o cucerească pe Nastasia Filippovna, 
acum însă, când cei doi prieteni îşi propuseră să speculeze 
această pasiune tot mai puternică în folosul lor printr-un 
târg, în care Nastasia Filippovna devenise obiect al 
negocierilor spre a-i fi vândută ca soţie legitimă, Ganea ar fi 
început s-o urască, detestând-o ca pe un coşmar. În sufletul 
lui îşi făcură loc, într-un amestec ciudat, pasiunea şi ura şi 
cu toate că după amarnice ezitări, consimţi în cele din urmă 
să se însoare cu această „femeie ticăloasă”, în sinea lui jură 
să se răzbune crunt şi „să-i vină de hac”, mai târziu, cum s- 
ar fi exprimat, chipurile, el însuşi. Se zice că Nastasia 
Filippovna ştia foarte bine toate acestea şi uneltea, la 
rându-i, ceva pe ascuns. Toate acestea îl îngroziră într-aşa 
hal pe Afânaşi Ivanovici, încât nu îndrăzni să-şi 
împărtăşească teama nici măcar generalului Epancin. 
Totuşi, erau momente când 'Toţki, ca toţi oamenii slabi din 
fire, prindea curaj şi-şi recăpăta uşor încrederea; aşa, de 
pildă, a fost o mare uşurare pentru dânsul când Nastasia 
Filippovna le făgădui în sfârşit celor doi prieteni să dea un 


răspuns hotărât în seara zilei ei de naştere. Dar zvonul cel 
mai ciudat şi cel mai de necrezut a fost acela care-l privea 
personal pe respectabilul Ivan Feodorovici, zvon care, din 
nefericire, părea să se adeverească pe zi ce trece tot mai 
mult. 

La prima vedere, s-ar fi zis că e o absurditate, cea mai 
năstruşnică născocire. Era greu de crezut că Ivan 
Feodorovici, pe povârnişul unei vârste respectabile, cu 
înţelepciunea lui admirabilă şi cunoaşterea temeinică a 
vieţii ş.a.m.d., s-ar putea aprinde după Nastasia Filippovna 
şi încă într-un asemenea hal, zice-se, încât capriciul acesta 
devenise un fel de patimă. Pe ce anume conta el în cazul 
acesta era greu de spus; poate chiar pe concursul lui 
Ganea. În orice caz, Toţki avea oarecare bănuieli în această 
privinţă; bănuia că între general şi secretarul lui 
intervenise o învoială tacită, cum se întâmplă între oamenii 
care se înţeleg dintr-o privire. Ştiut este de altfel că, pradă 
unei mari pasiuni, bărbatul, mai ales la o vârstă mai 
înaintată, devine orb cu desăvârşire şi este gata să 
nutrească speranţă chiar şi acolo unde ea nici n-ar putea 
exista; mai mult, îşi pierde judecata şi se poartă ca un 
băieţandru, chiar dacă din fire ar fi omul cel mai ponderat 
şi cu scaun la cap. Se mai vorbea că, pentru aniversarea 
naşterii Nastasiei Filippovna, generalul i-a pregătit în dar 
un superb şirag de perle, care-l costase o sumă fabuloasă şi 
pe care punea mult preţ, deşi nu ignora faptul că Nastasia 
Filippovna nu era o femeie interesată. Încă din ajunul zilei 
când urma să ofere cadoul, era ca într-o febră, străduindu- 
se cu abilitate să nu se trădeze. La urechile generălesei însă 
a şi ajuns zvonul despre mărgăritare. E drept că ea se cam 
obişnuise cu înclinația spre frivolitate a soţului ei, dar un 
asemenea pas nu putea fi trecut cu vederea; zvonurile 
despre şiragul de mărgăritare începură s-o obsedeze. 
Generalul, la rândul său, prinsese şi el de veste la timp; 
oarecare aluzii făcute în ajun îi atraseră luarea-aminte; 
presimţea o explicaţie serioasă pe care ar fi vrut s-o evite. 


Lată pentru ce, în dimineaţa aceea în care începe povestea 
noastră, el nu era deloc dispus să ia dejunul în sânul 
familiei. Chiar înainte de vizita prinţului, îşi propusese să se 
eschiveze de la masă, pretextând o afacere oarecare şi să 
plece de acasă, evitând astfel o discuţie nedorită cu familia. 
Ar fi vrut să câştige măcar o singură zi, dar mai cu seamă 
să-şi asigure libertatea, fără umbră de sâcâială, pentru 
seara aceea. Şi deodată - nici că se putea mai nimerit - se 
pomeni cu acest prinţ. „Chiar Dumnezeu mi l-a trimis!” îşi 
zise generalul în gând, păşind în salonaşul soţiei sale. 

V, 

Lizaveta Prokofievna era mândră de originea ei. Vă 
închipuiţi aşadar ce a simţit când pe neaşteptate, fără nici 
un fel de menajamente, i se spuse că ultimul reprezentant 
al neamului ei, acel prinţ Mâşkin, de care parcă mai auzise 
vorbindu-se, nu era decât un sărman idiot şi aproape 
cerşetor, gata să primească de pomană. Tocmai pe efectele 
acestei ştiri conta generalul, sperând că va stârni atâta 
senzaţie, încât toate celelalte să rămână deocamdată uitate. 

De obicei, în faţa unor împrejurări şi situaţii dificile, 
Lizaveta Prokofievna rămânea cu ochii holbaţi, puţin 
aplecată pe spate, cu privirea aţintită în gol, fără să 
rostească un cuvânt. Era o femeie de statură înaltă şi cam 
de o seamă cu soţul ei; părul, de culoare închisă, încă destul 
de des, începuse să încărunţească vizibil; era cam uscăţivă 
şi avea nasul puţin coroiat, obrajii galbeni şi supţi, buze 
subţiri. Deşi înaltă, fruntea îi era îngustă, iar ochii cenugşii, 
destul de mari, căpătau uneori expresia cea mai 
neaşteptată. Avusese cândva naivitatea să creadă că 
privirea ei are ceva neobişnuit, de mare efect şi a rămas 
pentru totdeauna cu convingerea aceasta nestrămutată. 

— Să-l primesc, zici? Să-l primesc chiar acum? Şi, rotindu- 
şi ochii, generăleasa îi aţinti aprig asupra lui Ivan 
Feodorovici, care nu-şi afla locul. 

— O, în privinţa asta nici o grijă, nu-i nevoie de nici un fel 
de ceremonie, draga mea, bineînţeles numai dacă vrei să-l 


vezi, se grăbi să explice generalul. E ca un copil şi încă un 
copil care-ţi face milă; suferă de o boală cu crize, vine din 
Elveţia, a sosit adineauri, direct de la gară; e îmbrăcat cam 
straniu, într-un fel de haine nemţeşti şi n-are o leţcaie, 
literalmente nici un ban, aproape să plângă. L-am dat 
douăzeci şi cinci de ruble şi vreau să-i găsesc un loc de 
conţopist în cancelaria noastră. Iar pe voi, mesdames, vă 
rog să-i daţi ceva de mâncare, căci se pare că-i e şi foame... 

— Mă uimeşti, reluă pe acelaşi ton generăleasa; i-e foame 
şi suferă de o boală cu crize? Ce fel de boală şi ce fel de 
crize? 

— O! Nici o grijă, crizele nu-i revin chiar aşa de des; de 
altfel e aproape ca un copil, deşi pare să ştie ceva carte, e 
instruit. Voiam să vă rog, mesdames, să-l supuneţi la un 
examen, adăugă generalul, adresându-se din nou fiicelor 
lui; oricum, n-ar fi rău să aflu ce aptitudini are. 

— La un e-xa-men? Repetă tărăgănat generăleasa şi, 
uluită la culme, începu din nou să-şi rotească ochii de la 
cele trei fete la bărbatu-său şi invers. 

— Ah! Draga mea, n-o lua chiar aşa... de altfel, cum vrei 
tu, am socotit că ar fi cazul să-l primim bine, cu ospitalitate 
şi să-l introducem în casa noastră, făcând prin asta o faptă 
bună. 

— Să-l introducem în casa noastră? Tocmai din Elveţia?! 

— Elveţia n-ar fi o piedică. Dar, repet, fă cum vrei. Am 
insistat, în primul rând, pentru că purtaţi acelaşi nume de 
familie şi, cine ştie, poate că sunteţi chiar rude, în al doilea 
rând, pentru că sărmanul nu ştie nici măcar unde să se 
aciuiască. Mi-am închipuit că, fiind vorba de un om din 
familia noastră, vei dori, totuşi, să-l cunoşti. 

— Fireşte, muman, mai ales că nu-i nevoie de nici un fel de 
ceremonie; şi apoi omul vine de la drum, i-o fi foame, de ce 
să nu-l ospătăm; n-ai auzit că n-are unde să se ducă? 
Interveni fiica cea mare, Aleksandra. 

— Şi unde mai pui că e atât de copilăros, v-am spus doar, 
bun să se joace de-a v-aţi ascunselea. 


— De-a v-aţi ascunselea? Cum vine asta? 

— Ah, manian, nu te mai preface atât, interveni cu ciudă 
Aglaia. 

Sora cea mijlocie, Adelaida, fire veselă şi hazlie, nu mai 
putu să reziste şi izbucni în râs. 

— Cheamă-l, papa, nu vezi că maman este de acord, hotări 
Aglaia. 

Generalul sună şi porunci să fie introdus prinţul. 

— Dar cu o condiţie: să i se lege neapărat un şervet la gât 
când se va aşeza la masă, declară generăleasa. Să fie 
chemat Feodor sau Mavra... Să stea la spatele lui şi să-l 
supravegheze când mănâncă. E liniştit cel puţin? Nu face 
gesturi dezordonate? 

— Dimpotrivă, e chiar foarte bine crescut, are maniere 
alese. Cam simplu uneori... Dar iată-l că vine! Daţi-mi voie 
să vi-l prezint pe ultimul descendent al familiei sale, prinţul 
Mâşkin, poartă acelaşi nume, ba poate chiar ne este şi rudă; 
luaţi-l sub oblăduirea voastră. Toată lumea va trece acum să 
ia micul dejun, prinţe, de aceea te rog să ne faci cinstea... 
Pe mine însă mă scuzaţi, am cam întârziat şi trebuie să mă 
grăbesc... 

— Ştim noi unde te grăbeşti dumneata, rosti cu o mină 
gravă generăleasa. 

— Mă grăbesc, mă grăbesc, draga mea, sunt în întârziere! 
Vă recomand, mesdames, să-i daţi albumele voastre să vă 
scrie ceva, veţi vedea ce talent extraordinar de caligraf are! 
Adineauri, la mine în birou, mi-a scris cu caractere vechi 
„Egumenul Pafnutie şi-a pus iscălitura”... Ei, la revedere. 

— Pafnutie? Egumen? La stai, stai puţin, încotro fugi şi ce-i 
cu Pafnutie? Strigă generăleasa cu vădit necaz şi nelinişte 
în glas, încercând să-l oprească pe bărbatu-său care o luase 
aproape la fugă. 

— Da, da, draga mea, a existat pe vremuri un egumen cu 
acest nume... Dar trebuie să ajung cât mai repede la conte, 
mă aşteaptă de mult, chiar el m-a chemat... La revedere, 
prinţe! 


Şi generalul se făcu nevăzut. 

— Ştiu cu ce fel de conte! Spuse tăios Lizaveta Prokofievna 
şi. Enervată, îşi îndreptă privirea asupra prinţului. Despre 
ce vorbeam? Se strădui ea să-şi aducă aminte, plină de 
năduf. Ei, asta-i bună! A da, ce-i cu egumenul? 

— Maman, o dojeni Alcksandra, iar Aglaia bătu chiar din 
picior. 

— Lasă-mă să vorbesc, Aleksandra Ivanovna, replică aspru 
generăleasa, vreau şi eu să ştiu. la loc aici, prinţe, în fotoliul 
acesta, în faţa mea, nu acela, uite aici, la soare, la lumină, 
ca să-ţi pot vedea faţa. Ei bine, despre ce fel de egumen e 
vorba? 

— Egumenul Pafnutie, răspunse prinţul serios şi grav. 

— Pafnutie? E interesant; ei bine şi ce-i cu el? Generăleasa 
întreba scurt, cu un glas tăios şi nerăbdător, fără a-l slăbi pe 
prinţ cu privirea, iar în timp ce acesta explica, ea dădea 
mereu din cap după fiecare vorbă a lui. 

— Egumenul Pafnutie a trăit în secolul al paisprezecelea, 
începu prinţul, era stareţul unei sihăstrii de pe Volga, în 
ţinutul care se numeşte astăzi Kostroma. Era cunoscut prin 
viaţa lui de sfânt; umblase în solie la Hoardă, ajungând la 
rânduirea unor treburi din acea vreme, prilej cu care îşi 
pusese iscălitura pe un document. Mi-a căzut în mână un 
facsimil după această semnătură şi, fiindcă mi-a plăcut 
grozav scrierea, am studiat şi am deprins-o. Adineauri, 
generalul, supunându-mă la o probă de caligrafie, pentru a- 
şi da seama dacă poate să-mi facă rost de o slujbă, am scris 
mai multe fraze cu caractere diferite şi, printre ele, am 
reprodus-o şi pe asta cu „Egumenul Pafnutie şi-a pus 
iscălitura”... Generalului i-a plăcut mult şi de aceea şi-a adus 
aminte de ea. 

— Aglaie, spuse generăleasa, ţine minte: Pafnutie sau, mai 
bine, notează-ţi, altminteri sunt sigură că o să uit. Dar 
crezusem că e vorba de ceva mai interesant. Şi unde-i 
iscălitura? 

— A rămas, cred, în cabinetul generalului, pe masă. 


— Trimiteţi pe cineva s-o caute şi să mi-o aducă 
numaidecât. 

— Dacă doriţi, pot s-o mai scriu o dată. 

— Desigur, maman, interveni Aleksandra, iar acum ar fi 
mai bine să ne aşezăm la masă, ni s-a făcut foame. 

— Bună idee, aprobă generăleasa. Să mergem, prinţe; ţi-e 
foame tare? 

— Da, acum mi-e cam foame şi vă sunt foarte 
recunoscător. 

— E foarte bine că eşti politicos şi observ că nu eşti deloc 
aşa de... Original, cum au binevoit să mi te recomande. 
Vino. la loc aici, în faţa mea, îl pofti ea grijuliu când ajunseră 
în sufragerie. 

— Vreau să te văd mai bine. Aleksandro, Adelaido, aveţi 
grijă de prinţ. Nu-i aşa că nu-i chiar atât de... Bolnav? Poate 
că nici de şervet nu-i nevoie... Îţi legau şervet la gât, prinţe, 
când stăteai la masă? 

— Înainte vreme, în copilărie, când aveam vreo şapte ani, 
mi se pare că-mi legau, dar acum iau şervetul şi mi-l desfac 
pe genunchi când m-aşez la masă. 

— Aşa şi trebuie. Dar crizele? 

— Crizele? Repetă prinţul puţin mirat. Acum mi se 
întâmplă destul de rar să am crize. De altfel, nu ştiu nici eu; 
după cum mi s-a spus, clima de aici n-o să-mi priască. 

— Ascultaţi-l ce bine vorbeşte, observă generăleasa, 
adresându-se fiicelor ei şi continuând să dea din cap după 
fiecare cuvânt al prinţului, nici nu mă aşteptam. Vasăzică, n- 
a fost decât o flecăreală, ca de obicei şi nimic adevărat. 
Ospătează-te, prinţe şi povesteşte-ne despre dumneata; 
unde te-ai născut, unde ai crescut şi ce ai învăţat? Vreau să 
ştiu tot ce te priveşte; mă interesează nespus. 

Prinţul mulţumi şi, mâncând cu multă poftă, reîncepu 
povestirea pe care o mai spusese de câteva ori în dimineaţa 
aceea. Generăleasa părea din ce în ce mai mulţumită. Cele 
trei fete ascultau şi ele destul de atente. Încercară apoi să 
reconstituie din memorie vechimea neamului lor, în 


speranţa că vor găsi o spiţă comună. Prinţul se dovedi a-şi 
cunoaşte destul de bine genealogia; până la urmă însă, 
oricât s-au străduit, nu s-a putut stabili aproape nici un fel 
de legătură de rudenie între el şi generăleasa. Doar nişte 
strămoşi şi nişte străbunice de-ale lor dacă mai puteau fi 
socotiți rude de departe. Această conversaţie aridă părea 
să-i fi fost pe plac îndeosebi generălesei care, oricât de 
mare i-a fost dorinţa, niciodată până atunci n-a dat peste un 
interlocutor dornic s-o asculte vorbind despre arborele 
genealogic; iată de ce se sculă de la masă neobişnuit de 
înviorată. 

— Acum să trecem cu toţii în colţişorul nostru preferat, 
spuse ea, acolo să ni se aducă şi cafeaua. Avem o odaie 
comună, îi explică ca prinţului pe când ieşeau din 
sufragerie, propriu-zis e micul meu salonaş, unde ne 
adunăm ori de câte ori suntem singure, unde ne 
îndeletnicim fiecare cu treburile noastre. Aleksandra, fiica 
mea mai mare, cântă la pian, citeşte sau brodează; Adelaida 
pictează peisaje şi portrete (numai că nu le mai isprăveşte 
niciodată), iar Aglaia îşi omoară timpul, fără să facă nimic. 
Nici eu nu prea am de făcut mare lucru; de orice m-aş 
apuca, nu-mi reuşeşte şi pace. Uite că am ajuns; ia loc, 
prinţe, aici, lângă şemineu şi povesteşte-ne. Vreau să ştiu 
cum te pricepi să povesteşti ceva. Vreau să mă lămuresc 
deplin în privinţa dumitale şi, când mă voi întâlni cu 
prinţesa Belokonskaia, îi voi povesti bătrânei totul despre 
dumneata. Vreau să te cunoască cu toţii. Haide, începe. 

— Nu ţi se pare, maman, că e foarte greu să povesteşti 
aşa, la comandă, obiectă Adelaida, care între timp îşi 
aranjase şevaletul, îşi luase pensulele şi paleta şi se apucase 
să picteze acelaşi peisaj, început de multă vreme, pe care-l 
copia după o stampă. 

Aleksandra şi Aglaia se aşezară amândouă pe o canapea şi, 
încrucişându-şi braţele, se pregătiră să asculte conversaţia. 
Prinţul observă că toată lumea îl priveşte cu o atenţie 
deosebită. 


— O vorbă n-aş scoate, dacă mi s-ar porunci în felul acesta, 
adăugă şi Aglaia. 

— Dar de ce? Ce mare lucru? De ce, adică, n-ar povesti? 
Ce, n-are limbă? Vreau să ştiu cum vorbeşte. Ei bine, spune 
ceva. Povesteşte-ne cum ţi-a plăcut Elveţia, prima impresia 
a dumitale. O să vedeţi că începe îndată şi încă foarte 
frumos. 

— Impresia a fost puternică... Începu prinţul. 

— Vedeţi, vedeţi, se agită nerăbdătoare Lizaveta 
Prokofievna, adresându-se fiicelor ei, v-am spus că o să 
înceapă. 

— Dar lasă-l acum cel puţin să vorbească, maman, o opri 
Aleksandra. Prinţul acesta e mai curând un impostor decât 
un idiot, şopti ea la urechea Aglaiei. 

— Şi pe mine mă bate gândul, îl suspectez mereu, 
răspunse Aglaia. Ce urât din partea lui că se pretează la un 
asemenea joc. Ce o fi urmărind oare? Să ne câştige 
simpatia? 

— Prima impresie a fost foarte puternică, repetă prinţul. 
Când m-au dus din Rusia în străinătate, trecând prin 
diferite oraşe nemţeşti, priveam în jur şi, ţin minte, nu 
întrebam nimic. Înainte de asta avusesem o serie de crize 
foarte violente şi chinuitoare şi, de regulă, după fiecare 
asemenea revenire a bolii cu crize repetate, cădeam într-o 
stare de prostraţie. Îmi pierdeam memoria cu desăvârşire 
şi, cu toate că mintea continua să lucreze, în schimb cursul 
logic al ideilor mi se întrerupea mereu. Nu eram în stare să 
leg mai mult de două-trei idei consecvente. Cel puţin aşa mi 
se pare. lar după ce crizele treceau, redeveneam sănătos şi 
puternic, uite, ca acum. Mi-aduc aminte că pe atunci mă 
năpădise o tristeţe profundă, un fel de nostalgie 
iremediabilă. Aproape îmi venea să plâng; simţeam în mine, 
mereu trează, o nelinişte plină de mirare; m-a impresionat 
mai ales faptul că toate cele din jur le simţeam străine de 
mine; de acest lucru mi-am dat seama imediat. lot ce era 
străin mă deprima peste măsură. Mi-am revenit complet din 


întunecarea aceasta a minţii abia când am ajuns în Elveţia, 
la Basel; ţin minte ca acum: era seara şi m-a trezit din 
toropeală zbieretul unui măgar, în piaţă. Măgarul m-a 
impresionat grozav, mi-a făcut nu ştiu de ce, o nespusă 
plăcere şi toate în creierul meu s-au limpezit dintr-o dată. 

— Un măgar? Mi se pare puţin ciudat, observă 
generăleasa. Deşi n-ar fi deloc ciudat, dacă te gândeşti că 
vreuna dintre noi, de aici, ar fi în stare, cine ştie, să se 
îndrăgostească de un măgar, spuse generăleasa, privind 
mânioasă la fetele ei care izbucniseră în râs. Despre asta se 
vorbeşte chiar şi în mitologie. Continuă, prinţe. 

— De atunci mi-s dragi măgarii. Aş zice chiar că simt 
pentru aceste animale multă simpatie. Am început să mă 
informez asupra lor, căci până atunci nu mai văzusem 
măgari şi m-am convins curând că sunt nişte dobitoace 
foarte utile, cu multă putere de muncă, rezistente, 
răbdătoare, necostisitoare în gospodărie şi deci foarte 
convenabile. Şi deodată, datorită acestui măgar, am 
îndrăgit toată Elveţia, încât dispăru complet şi melancolia 
care mă apăsase până atunci. 

— 'Toate astea mi se par foarte ciudate, dar să lăsăm la o 
parte măgarul; să trecem la alt subiect. Ce tot râzi acolo, 
Aglaie? Şi tu, Adelaido? Prinţul ne-a povestit aşa de frumos 
despre acest măgar. L-a văzut cu ochii lui, dar tu ce-ai 
văzut? Doar n-ai fost în străinătate. 

— Ba am văzut şi eu un măgar, maman, spuse Adelaida. 

— lar eu l-am şi auzit, adăugă Aglaia. Fetele izbucniră din 
nou în râs. Prinţul râse şi el. 

— E foarte urât din partea voastră! Exclamă generăleasa 
dojenitor. Lartă-le, prinţe, de fapt au inimă bună. Mă cert 
mereu cu ele, dar le iubesc mult. Sunt fluşturatice, 
zvăpăiate, nişte zănatice. 

— Nu face nimic, spuse prinţul râzând; în locul lor, aş 
proceda la fel. Ţin totuşi să iau apărarea măgarului: 
măgarul e o făptură blajină şi folositoare. 


— Dar dumneata eşti blajin, prinţe? Întreb aşa, de 
curiozitate, zise generăleasa. 

Urmă iarăşi o explozie de râs. 

— Iar ne joacă festa afurisitul acela de măgar; nici nu mă 
gândisem la el! Se scandaliză generăleasa. Crede-mă, te 
TOg, prinţe, n-am vrut să fac nici o... 

— Aluzie? O, nici nu mă îndoiesc! 

Şi prinţul continua să râdă din toată inima. 

— E foarte bine că râzi. Înseamnă că eşti un tânăr tare 
bun la inimă, conchise generăleasa. 

— Uneori sunt şi rău, răspunse prinţul. 

— Iar eu sunt bună, declară deodată sentenţios 
generăleasa, şi, dacă vreţi, sunt totdeauna bună şi e 
singurul meu defect, de fapt, pentru că nu trebuie să fii 
totdeauna bun. Îmi ies din sărite foarte des, uite, mă supăr 
pe ele sau pe Ivan Feodorovici mai ales, dar partea proastă 
e că sunt şi mai bună atunci când mă înfurii. Adineauri, 
înainte de a fi intrat dumneata, eram supărată şi m-am 
făcut că nu înţeleg nimic şi că nici nu sunt în stare să pricep 
ceva. Mi se întâmplă de-astea; parc-aş fi un copil. Aglaia mi- 
a dat o lecţie; îţi mulţumesc, Aglaie. De altfel, toate astea 
sunt mofturi. N-oi fi chiar aşa de grea de cap cum par şi 
cum ar vrea să mă prezinte fetele mele. Am caracter şi nu 
prea mă las intimidată. De altfel, vi le spun toate astea fără 
răutate. Aglaie, vino şi mă sărută, aşa... Acum destul cu 
sentimentalismele, o potoli ea pe Aglaia, care, după ce o 
sărută pe maică-sa cu foc pe gură, se repezi să-i sărute şi 
mâna. Continuă, prinţe. Poate că îţi aminteşti şi ceva mai 
interesant decât povestea cu măgarul. 

— Orice aţi spune, nu înţeleg, interveni din nou Adelaida, 
cum poate cineva să se apuce a povesti aşa, direct, la 
comandă. Eu una n-aş fi în stare. 

— Uite că prinţul e în stare, pentru că prinţul e foarte 
deştept, şi-i mai deştept decât tine cel puţin de zece ori, 
dacă nu şi de douăsprezece ori. Sunt convinsă că ai s-o 
simţi şi tu îndată. Dovedeşte-le-o, prinţe; continuă. Pe 


măgar, de fapt, am putea foarte bine să-l lăsăm deoparte. 
Ei, ce ai mai văzut în străinătate, în afară de măgar? 

— În orice caz, chiar şi ceea ce a spus despre măgar a fost 
destul de inteligent, remarcă Aleksandra. Prinţul a povestit 
într-un mod atât de interesant despre boala lui, cum 
datorită unui şoc din afară şi-a revenit şi cum totul a 
început să-i placă după aceea. Am fost întotdeauna curioasă 
să ştiu cum îşi pierd oamenii mintea şi cum şi-o recapătă 
după aceea. Mai ales când toate astea se-ntâmplă brusc, pe 
neaşteptate. 

— Nu-i aşa? Nu-i aşa? Se învioră generăleasa. Văd că nici 
tu nu dai în gropi, ba, uneori, se întâmplă să ai sclipiri de 
deşteptăciune; hai, isprăviţi odată cu râsul! Ai rămas, mi se 
pare, la descrierea naturii elveţiene, prinţe? Aşadar... 

— Am ajuns la Lucerna şi acolo m-au dus să fac o plimbare 
pe lac. Îmi dădeam seama cât e de frumos şi totuşi simţeam 
o grea apăsare pe suflet. 

— De ce, adică? Întrebă Aleksandra. 

— Nu ştiu. Dar de câte ori am prilejul să admir asemenea 
privelişti ale naturii, întotdeauna încerc la început un 
sentiment de apăsare şi nelinişte; îmi place nespus, dar mă 
şi tulbură. De altfel, în acea vreme, eram încă bolnav. 

— În ce mă priveşte, tare aş vrea să le văd, spuse Adelaida. 
Şi nu înţeleg, când o să ne învrednicim şi noi odată să 
mergem în străinătate. De doi ani de zile caut în zadar un 
subiect de tablou: 

Orientul, sudul, descrise sunt de mult... 

Sugerează-mi un subiect de tablou, prinţe. 

— Mărturisesc că nu mă pricep deloc la pictură. După 
mine, cred că e de ajuns să priveşti şi apoi să pictezi. 

— Tocmai că nu ştiu să privesc. 

— Ce tot vorbiţi în cimilituri? Nu înţeleg nimic! Îi 
întrerupse Lizaveta Prokofievna. Cum vine asta: „Nu ştiu să 
privesc?” Ai ochi - n-ai decât să te uiţi. Dacă nu ştii să vezi 
aici, n-ai să ştii nici în străinătate. la, mai bine povesteşte-ne 
ce ai văzut dumneata acolo, prinţe. 


— Aşa da, e mult mai bine, adăugă Adelaida. Că doar 
prinţul în străinătate a învăţat să privească. 

— De, cum să vă spun... Acolo, de fapt, mi-am căutat 
sănătatea: dacă am învăţat să privesc sau nu - asta nu ştiu. 
Dar un lucru e cert, că aproape tot timpul m-am simţit tare 
fericit. 

— Fericit! Dumneata ştii să fii fericit? Strigă Aglaia. Atunci 
cum spui că n-ai învăţat să priveşti? Ai putea să ne înveţi şi 
pe noi. 

— Chiar aşa, zău, te rugăm, învaţă-ne şi pe noi, o susţinu 
râzând Adelaida. 

— N-am ce să vă învăţ, râse la rândul lui şi prinţul. Cât 
timp am stat în străinătate, n-am părăsit aproape deloc 
satul acela elveţian; rareori mi se întâmpla să ies şi mă 
duceam numai prin împrejurimi; ce aş putea să vă spun? La 
început, atâta doar că nu mă plictiseam; apoi am simţit că 
mă refac repede; pe urmă am învăţat să preţuiesc tot mai 
mult, din ce în ce mai mult fiecare zi din viaţă, lucru de care 
devenisem conştient. Mă culcam seara plin de mulţumire, 
iar dimineaţa mă sculam şi mai fericit. Cauza? E destul de 
greu de explicat. 

— De aceea nu mai aveai poftă să te duci nicăieri şi inima 
nu te îmbia la nimic? Întrebă Aleksandra. 

— La început, la început de tot, mă îndemna inima s-o iau 
din loc şi mă simţeam cuprins de o mare emoție. Mă 
gândeam mereu la viaţa ce mă aşteaptă; încercam să-mi 
întrezăresc destinul; ba erau momente când ajungeam la o 
nelinişte extremă. Ştiţi, există asemenea momente mai cu 
seamă atunci când eşti singur. Era acolo o micuță cascadă şi 
se prăvălea aproape vertical, de sus dintr-un munte, un 
şuvoi subţire de apă, zglobiu, spumos; deşi cădea foarte de 
sus, părea că e jos de tot, se afla la vreo jumătate de 
kilometru de locuinţa noastră şi totuşi aveai impresia că-i 
numai la cincizeci de paşi. Noaptea, îmi plăcea să-i ascult 
zgomotul; şi, uite, în momentele acelea mă cuprindea o 
mare tulburare. Sau, uneori, mi se întâmpla să mă afund 


singur, ziua în amiaza mare, undeva în munţi; de jur- 
împrejur numai brazi înalţi, seculari, cu miros îmbătător de 
răşină; sus, pe vârful unei stânci, străjuiau ruinele unui 
vechi castel medieval; sătucul nostru, jos, abia se zărea 
pierdut în vale; soarele sclipitor, cerul adânc albastru, o 
linişte nesfârşită. Ei bine, atunci într-adevăr simţeam în 
mine un dor nelămurit, un îndemn nostalgic de a porni mai 
departe, ca la o chemare şi mi se părea că, dacă aş merge 
tot înainte, dacă aş străbate dunga aceea unde cerul se 
uneşte cu pământul, aş afla poate dezlegarea enigmei şi mi 
s-ar înfăţişa îndată o viaţă nouă, de o mie de ori mai 
tumultuoasă, mai clocotitoare decât a noastră; visam un 
oraş mare, ca Napoli, plin de palate, de forfotă, de viaţă... Şi 
câte şi mai câte nu-mi treceau prin închipuire. Şi într-o zi 
am ajuns la ideea că şi într-o închisoare poţi afla o viaţă de o 
bogăţie nemăsurată. 

— Ideea aceasta lăudabilă am citit-o la doisprezece ani, în 
„Crestomaţia” mea, spuse Aglaia. 

— Toate astea nu-s decât pură filosofie, observă Adelaida, 
eşti un filosof şi se pare că ai venit să ne converteşti şi pe 
noi. 

— Poate aveţi dreptate, răspunse prinţul zâmbind, îmi 
place în adevăr să filosofez şi, cine ştie, poate că aş avea şi 
gândul acesta de a converti... Tot ce se poate; nu-i deloc 
exclus. 

— Iar filosofia dumitale, reluă Aglaia, e aidoma cu aceea 
pe care o profesează Eulampia Nikolaevna, văduvă de 
slujbaş, care vine pe la noi doar-doar o să-i pice câte ceva. 
Pentru dânsa, toată problema vieţii se reduce la ieftinătate; 
n-are altă grijă decât să-şi ducă zilele fără mare cheltuială, 
nu vorbeşte decât de bani şi să nu crezi că n-are, eo 
prefăcută... La fel şi cu viaţa dumitale de o bogăţie imensă 
într-o închisoare, ba poate şi cu acea fericire de patru ani, 
la ţară, pentru care ţi-ai vândut oraşul visurilor - Napoli, şi, 
pe cât se pare, nu fără beneficii, deşi pe un preţ de nimica. 


— În ce priveşte viaţa în închisoare, s-ar mai putea sta de 
vorbă, obiectă prinţul. Printre bolnavii aflaţi în tratament la 
profesorul meu, am cunoscut un om care a stat întemnițat 
doisprezece ani; avea crize dese, iar când era prea 
surescitat plângea, ba o dată a încercat chiar să se sinucidă. 
Omul acesta mi-a povestit viaţa lui din închisoare. Era 
foarte tristă, dar, vă asigur, nu şi o viaţă de nimica. Ioate 
impresiile lui se reduceau la prietenia cu un păianjen şi la 
un copăcel ce-i creştea sub fereastră... Dar să vă povestesc 
mai bine despre cazul unui alt om, pe care l-am întâlnit anul 
trecut. 1 se întâmplase ceva cu totul ciudat... Ciudat mai cu 
seamă prin faptul că se întâmplă foarte rar. Omul acesta 
fusese urcat într-o zi, împreună cu alţi condamnaţi, pe 
eşafod şi i se citise sentinţa: era condamnat la moarte prin 
împuşcare pentru crimă politică. Douăzeci de minute după 
aceea, i se anunţă graţierea, prin comutarea pedepesei. 
Dar în intervalul dintre cele două sentinţe, timp de vreo 
douăzeci de minute sau cel puţin un sfert de ceas, 
nefericitul trăise cu neîndoioasă convingere că peste câteva 
clipe firul vieţii lui se va curma pentru totdeauna. Îl 
ascultam cu un nepotolit interes şi eram atât de dornic să-i 
cunosc impresiile pe care le-a trăit în acele momente, încât 
îi ceream mereu noi şi noi amănunte. I se întipărise în minte 
totul cu o precizie extraordinară şi spunea că niciodată nu 
va fi în stare să uite nimic din cele trăite în acele momente. 
La vreo douăzeci de paşi de eşafod, împrejurul căruia 
stăteau soldaţii şi mulţimea, se înălţau trei stâlpi, pentru că 
erau mai mulţi condamnaţi; îi duseră pe primii trei la stâlpii 
aceştia, îi îmbrăcară în veşmântul morţii (nişte cămeşoaie 
lungi, albe), iar pe ochi li se traseră nişte bonete, tot albe, 
ca să nu vadă puştile; apoi îi legară de câte un stâlp, iar în 
faţa fiecăruia se alinia câte un rând de soldaţi. Cunoscutul 
meu era al optulea pe lista condamnaților şi deci urma să 
fie executat în seria a treia. Un preot, cu o cruce în mână, 
se apropie rând pe rând de fiecare. Asta însemna că nu le 
rămăseseră decât cinci minute de trăit, atâta tot. El spunea 


că cele cinci minute îi părură de o durată nesfârşită, de o 
bogăţie imensă; i se părea că în aceste cinci minute are de 
trăit atâtea vieţi, încât n-avea nici un rost să se gândească 
de pe acum la clipa cea din urmă şi, ca atare, omul se apucă 
să-şi facă ultimele dispoziţii; îşi împărţi deci timpul în felul 
următor: două minute pentru a-şi lua rămas-bun de la 
prieteni, două - ca să se gândească la sine însuşi şi-i mai 
rămânea un minut ca să arunce cea din urmă privire în 
jurul său. Îşi amintea perfect că făcuse tocmai aceste trei 
dispoziţii şi exact acest calcul. Se despărţea de viaţă la 
douăzeci şi şapte de ani, plin de sănătate şi de vigoare. 
Luându-şi rămas-bun de la prieteni, îşi amintea că îi 
adresase unuia dintre ei o întrebare lipsită de orice 
importanţă şi că aşteptase cu mult interes răspunsul. Apoi, 
după ce-şi luă rămas-bun de la prieteni, urmară cele două 
minute pe care le destinase ca să se gândească la sine 
însuşi. Ştia dinainte la ce se va gândi: voia anume să-şi 
închipuie cât se poate mai iute şi mai limpede ce va urma; 
cum vine asta, că, uite, el acum există, trăieşte, iar peste 
trei minute va fi cu totul altceva sau poate altcineva - dar 
cine anume? Şi unde va fi? Pentru toate aceste întrebări, 
spera să găsească răspuns în răstimpul celor două minute! 
În apropiere era o biserică şi turla aurită a catedralei 
strălucea în bătaia razelor unui soare sclipitor. Îşi amintea 
că nu şi-a putut lua ochii de la această turlă scăldată în raze 
scânteietoare pe care le răsfrângea; nu se putea desprinde 
de aceste luciri; i se părea că ele sunt firea cea nouă cu 
care el, peste trei minute, se va contopi într-un fel 
oarecare... Nesiguranţa necunoscutului şi oroarea faţă de 
acel ceva nou care va fi şi trebuie să survină îndată erau 
insuportabile; dar nimic, spunea el, nu i se păruse în acele 
clipe mai îngrozitor decât gândul continuu: „Dar dacă ar fi 
să nu mor? Dacă ar fi să mă întorc la viaţă - ce infinit! Şi mi- 
ar aparţine în întregime! Aş transforma atunci orice clipită 
într-un secol, n-aş pierde niciuna măcar, aş drămui cu 
zgârcenie fiecare minut, pentru a nu irosi nimic zadarnic 


LIA 


Spunea că în cele din urmă gândul acesta îi devenise atât 
de nesuferit, atât de chinuitor, încât ar fi vrut să fie 
împuşcat cât mai repede. 

Prinţul se opri brusc; toată lumea aştepta ca el să continue 
şi să tragă o concluzie. 

— Ai terminat? Întrebă Aglaia. 

— Poftim? Da, am terminat, zise prinţul, smulgându-se 
dintr-o îngândurare de o clipă. 

— Şi pentru ce ai povestit asta? 

— Aşa... Pentru că mi-am amintit... Venise vorba... 

— Eşti cam eliptic, observă Aleksandra; dumneata, prinţe, 
ai vrut, probabil, să demonstrezi că nici clipita cea mai 
scurtă nu trebuie dispreţuită, iar uneori cinci minute 
valorează mai mult decât o comoară. Toate acestea sunt cât 
se poate de lăudabile, dar, dacă-mi dai voie, o dată ce 
prietenului dumitale care ţi-a povestit toate aceste 
grozăvii... 1 s-a comutat pedeapsa, prin urmare i s-a acordat 
această „viaţă infinită”...Ei bine, ce-a făcut el apoi cu 
această bogăţie a lui? A trăit „calculând” fiecare clipă? 

— A, nu; mi-a spus-o chiar el - căci l-am întrebat şi despre 
asta - şi mi-a mărturisit că n-a trăit deloc aşa şi că, 
dimpotrivă, irosise fără rost multe, multe clipe. 

— Prin urmare, aveţi experienţă concludentă, care 
dovedeşte că nu e chip să trăieşti „drămuind” orice clipă. 
Dintr-un motiv sau altul, dar nu e chip. 

— Da, dintr-un motiv sau altul, dar nu e chip, repetă 
prinţul, aşa mi s-a părut şi mie... Şi totuşi nu-mi vine a 
crede... 

— Cu alte cuvinte, crezi că îţi vei trăi viaţa mai raţional 
decât toţi ceilalţi? Întrebă Aglaia. 

— Da, mă gândeam şi la asta uneori. 

— Şi te mai gândeşti şi acum? 

— Da... Mă gândesc şi acum, răspunse prinţul, continuând 
s-o privească pe Aglaia cu un zâmbet blând şi chiar sfios; 
dar îndată după aceea râse iar, uitându-se înveselit la ea. 

— Eşti modest, n-am ce zice! Spuse ea aproape enervată. 


— Observ că sunteţi foarte curajoase, de vreme ce puteţi 
râde de asta; pe mine însă, cele povestite de acel om m-au 
impresionat atât de mult, că după aceea le-am trăit în vis, 
am visat tocmai acele cinci minute... 

Aruncă din nou asupra interlocutoarelor sale o privire 
gravă şi bănuitoare totodată... 

— Nu cumva sunteţi supărate pe mine? Întrebă el, 
deodată, cu un aer încurcat, dar uitându-se drept în ochii 
lor cu aceeaşi privire deschisă. 

— Pentru ce? Strigară ele mirate. 

— Pentru c-ar putea să vi se pară că vreau mereu să vă 
povăţuiesc... 

Cuvintele lui stârniră un râs general. 

— Dacă sunteţi supărate, vă rog să mă iertaţi, reluă 
prinţul. Îmi dau bine seama că am trăit mai puţin decât alţii 
şi mai puţin ca oricare altul cunosc viaţa. Poate că vorbesc 
uneori într-un fel foarte ciudat... 

Aici, prinţul se opri încurcat. 

— Dacă spui că ai fost fericit, înseamnă că n-ai trăit mai 
puţin, ci mai mult decât alţii şi atunci de ce nu eşti sincer şi 
te justifici mereu? Nu-l slăbea deloc Aglaia, vorbind cu 
severitate. Şi nu-ţi face griji, te rog, de faptul că ai avea 
aerul să ne povăţuieşti; nu-i cine ştie ce mare triumf pentru 
dumneata în toate astea. Cu atitudinea dumitale de 
resemnare fatalistă, poţi să umpli de fericire şi o sută de ani 
de existenţă. Dumneata, fie că ţi se arată o execuţie 
capitală, fie că ţi se arată degetul cel mic, eşti în stare şi 
într-un caz şi în celălalt, să scoţi o idee deopotrivă de 
lăudabilă şi să mai rămâi şi mulţumit. În felul acesta se 
poate trăi mult şi bine. 

— De ce te înfurii? Nu înţeleg, interveni generăleasa, care 
observase tot timpul, atent, chipurile vorbitorilor. Şi despre 
ce anume vorbiţi, de asemenea nu pot pricepe. Ce-i cu 
degetul cel mic şi ce-s prostiile astea? Prinţul vorbeşte 
admirabil, numai că tot ce spune e puţin cam trist. De ce-l 


faci să se descurajeze? Când a început să ne povestească, 
râdea şi acum uită-te la el ce abătut e. 

— Nu-i nimic, maman. Regret, prinţe că dumneata 
personal n-ai văzut o execuţie capitală; te-aş fi întrebat 
ceva. 

— Ba am văzut o asemenea execuţie, răspunse prinţul. 

— Ai văzut? Izbucni Aglaia. Ar fi trebuit să-mi dau seama 
de asta chiar de la început. De necrezut! Dar dacă ai văzut 
o execuţie, cum poţi să susţii că în tot acest timp ai fost 
fericit? Spune şi dumneata, n-am eu dreptate? 

— Au fost cazuri de execuţii în satul dumitale? Întrebă 
Adelaida. 

— Am văzut la Lyon, unde m-a dus Schneider. Întâmplarea 
a făcut să asist tocmai la o asemenea execuţie. 

— Şi ţi-a plăcut mult? E foarte instructiv? Edificator? Îl 
asalta Aglaia cu întrebările. 

— Nu mi-a plăcut deloc şi am fost chiar bolnav multă 
vreme după aceea, dar mărturisesc că am privit tot timpul 
ca fascinat, nu puteam să-mi desprind ochii. 

— Nici eu n-aş fi putut să-mi desprind ochii, spuse Aglaia. 

— Nu prea le place acolo când femeile vin să privească 
asemenea spectacole; numele femeilor care manifestă 
asemenea curiozitate sunt date chiar la gazetă. 

— Vasăzică, dacă ei socot că asta nu-i treaba femeilor, prin 
însuşi faptul acesta vor să spună că-i a bărbaţilor. Îi felicit 
pentru o astfel de logică. Şi dumneata eşti de aceeaşi 
părere, fără îndoială. 

— Povesteşte-ne despre execuţia la care ai fost martor, o 
întrerupse Adelaida. 

— Aş prefera să n-o fac acum... Îngăimă prinţul ezitând şi 
întunecându-se la faţă. 

— S-ar zice că nu te lasă inima să ne împărtăşeşti şi nouă 
impresiile dumitale, strecură maliţios Aglaia. 

— Nu de asta, ci pentru că am mai povestit chiar adineauri 
despre această execuţie. 

— Cui ai povestit-o? 


— Lacheului dumneavoastră, pe când aşteptam... 

— Care lacheu? Întrebară ele în cor. 

— Lacheului cu părul alb şi cu faţa roşcată din anticameră, 
în timp ce aşteptam să fiu introdus la Ivan Feodorovici. 

— Ciudat! Făcu generăleasa. 

— Prinţul e democrat, i-o reteză Aglaia. Ei bine, din 
moment ce ai putut să-i povesteşti lui Aleksei, cred că nici 
pe noi n-ai să ne refuzi. 

— Vreau să aud neapărat, stărui Adelaida. 

— Adineauri, se întoarse către ea prinţul, însufleţindu-se 
din nou (se pare că el se însufleţea foarte repede, vădind 
totdeauna multă încredere în interlocutor), adineauri, când 
m-ai întrebat de un subiect de tablou, mi-a venit într-adevăr 
în gând să-ţi sugerez unul: chipul unui condamnat la 
moarte în clipa ce precede căderea tăişului ghilotinei, când 
el stă încă în picioare pe eşafod, înainte de a-şi pune capul 
pe butuc. 

— Cum! Chipul? Numai chipul? Întrebă Adelaida. Ar fi un 
subiect ciudat şi ce tablou ar fi acela? 

— Nu ştiu. Şi de ce adică să nu fie? Insistă prinţul cu 
vioiciune. Am văzut nu de mult, la Basel, un tablou 
asemănător. Aş vrea să vi-l descriu... Am să vă povestesc 
într-o zi... M-a impresionat adânc. 

— Tabloul acela din Basel ai să ni-l descrii negreşit altă 
dată, spuse Adelaida, dar acum lămureşte-mă în privinţa 
tabloului execuţiei. Poţi să mi-l descrii şi să-mi spui cum îţi 
închipui dumneata că ar putea fi realizat? Să zugrăvesc pur 
şi simplu numai faţa condamnatului? Şi ce fel de expresie 
avea? 

— Exact cu un minut înaintea morţii - se grăbi să înceapă 
prinţul cu toată ardoarea, lăsându-se îndată furat de 
amintiri şi uitând, pare-se, cu totul de ceea ce-l înconjura - 
adică în momentul când condamnatul, după ce a urcat 
treptele scăriţei, a pus piciorul pe eşafod, în clipa aceea el 
şi-a întors ochii spre mine; i-am privit faţa şi am înţeles 
totul... De altfel, cum se poate povesti aşa ceva?! Aş fi vrut 


grozav ca dumneata sau altcineva să redea pe pânză acest 
moment! Dar mai bine dumneata, dumneata s-o faci! M-am 
gândit încă atunci că ar fi fost foarte util un asemenea 
tablou. Ştiţi, ar trebui să apară în el tot ce a fost mai-nainte, 
absolut tot. Era în închisoare şi nu-şi aştepta execuţia decât 
cel mai devreme peste o săptămână; îşi făcuse, nu ştiu cum, 
socoteala că formalităţile au să mai dureze, că hârtiile vor 
mai întârzia pe undeva şi astfel o să mai treacă o 
săptămână. Şi deodată, nu se ştie prin ce împrejurare, 
durata acestei proceduri a fost scurtată. La ora cinci 
dimineaţa dormea încă. Era sfârşitul lui octombrie; la ora 
cinci e încă frig şi întuneric. Însoţit de gardian, directorul 
închisorii intră şi-l zgâlţâie uşurel de umăr; el se ridică 
sprijinindu-se într-un cot şi dă cu ochii de flacăra 
felinarului: „Ce este?” - „La ora zece, execuţia.” încă 
buimac de somn, nu-i vine a crede, încearcă să-i convingă 
că ordinul de execuţie va veni abia peste o săptămână, dar 
după ce se dezmeticeşte complet, îşi curmă brusc vorba. 
Aşa mi s-a povestit. Pe urmă, cică, ar fi zis: E greu, totuşi, 
aşa, deodată...” Apoi tăcu iar şi nu mai scoase nici un 
cuvânt. Cele trei-patru ore care urmează după aceea se 
scurg cu pregătirile de rigoare: vizita preotului, dejunul, la 
care i se aduce de data aceasta carne, vin şi cafea (ca să 
vedeţi ce ironie! Câtă cruzime! Şi totuşi oamenii aceştia 
procedează aşa dintr-un imbold curat, fiind sincer convinşi 
în naivitatea lor că fac un act de omenie); urmează apoi 
toaleta (ştiţi, probabil, ce-nseamnă toaleta unui condamnat 
la moarte?) şi, în sfârşit, omul este scos şi dus în oraş, la 
eşafod... Mă bate gândul că în acele clipe, în timp ce era 
transportat spre eşafod, i se părea că mai are încă mult de 
trăit. Şi poate că în acest ultim drum îşi spunea în gând că 
mai are de trăit o veşnicie întreagă: „Mai sunt încă trei 
străzi de străbătut, e vreme destulă înainte. Când voi 
ajunge la capătul străzii acesteia, îmi mai rămâne una, apoi 
a treia, unde e o brutărie pe partea dreaptă... Mai e destul 
până s-ajungem acolo!”...Împrejur, o mulţime zgomotoasă, 


zece mii de capete, zece mii de perechi de ochi. Trebuie să 
suporţi totul şi mai ales gândul: „Sunt acolo zece mii şi 
niciunul dintre ei nu va fi executat, numai eu voi muri!”...Ei 
bine, astea sunt preliminariile. O scăriţă duce până la 
ghilotină; înainte de a urca, condamnatul izbucni în plâns şi 
era doar un om în toată firea, care nu ştia ce-i aia frică; a 
fost, se spune, un mare criminal. Îl însoțea un preot, care 
nu-l părăsea nici pentru o clipă; a mers cu el şi în căruţă şi-i 
tot vorbea întruna; mă îndoiesc ca nenorocitul să fi auzit ce 
spune şi chiar dacă încerca să-l asculte, cred că după al 
treilea cuvânt nu mai era în stare să înţeleagă nimic. Sunt 
sigur că în realitate aşa se întâmplă. Şi iată că începu să 
urce scăriţa; lanţurile de la picioare îl sileau să facă paşi 
mici. Preotul, un om deştept, se vede, încetă să-i mai 
vorbească şi-i întindea numai crucea s-o sărute. În timp ce 
urca treptele, condamnatul era foarte palid, iar când a pus 
piciorul pe eşafod şi s-a oprit, chipul lui se făcu alb ca varul, 
dar absolut ca varul. Îmi închipui că picioarele-i tremurau, 
se îndoiau, se înţepeneau anchilozate, şi-i venea greață, ca 
şi cum i se puneau noduri în gât, care-l înecau şi-i provocau 
nişte spasme în stomac. Aţi avut vreodată senzaţia asta, 
într-un moment de mare spaimă, când mintea îşi păstrează 
luciditatea, dar rămâne absolut inertă? Mie mi se pare că, 
dacă, de pildă, te trezeşti brusc în faţa unei primejdii 
inevitabile, care-ţi aduce pieire sigură, să zicem că se 
dărâmă casa peste tine, simţi deodată o nevoie irezistibilă 
de a te lăsa jos, de a închide ochii într-o aşteptare 
resemnată - fie ce-o fi!... Şi iată, anume când a început 
această slăbiciune, preotul cu un gest grăbit îi duse crucea 
la buze - o cruce mică de argint, cu patru braţe, ca la 
catolici - gest pe care-l repetă des, aproape în fiecare 
frântură de minut. Şi în momentul când crucea îi atingea 
buzele, condamnatul deschidea ochii şi se mai înviora parcă 
pentru câteva clipe şi din nou picioarele i se puneau în 
mişcare. Săruta crucea avid, în grabă, ca şi cum, zorit fiind 
la drum lung, ar fi căutat să-şi facă niscaiva rezerve, aşa, 


pentru orice eventualitate; mă îndoiesc însă că în acele 
clipe o făcea sub impulsul unui sentiment religios. Şi tot aşa 
până când îl îngenuncheară în faţa butucului... Curios, dar 
rareori se-ntâmplă ca în aceste ultime secunde un 
condamnat să leşine! Dimpotrivă, mintea înregistrează cu o 
iuţeală extraordinară şi lucrează, bănuiesc, intens, ca un 
mecanism în plină acţiune; îmi închipui că tot felul de 
gânduri răsar şi năvălesc, învălmăşindu-se, întrerupându- 
se, tot frânturi, crâmpeie, niciunul închegat, ba unele poate 
ridicole de tot şi cu totul absurde: „Uite, ăsta care se uită 
drept la mine - are un neg pe frunte... Călăului i-a ruginit 
nasturele de jos de la haină...” Şi în acelaşi timp înţelegi 
totul, reţii totul; există mai cu seamă un punct care te 
obsedează şi n-ai cum să-l uiţi, aşa încât nici cunoştinţa nu 
poţi să ţi-o pierzi - şi totul converge şi se învârte în jurul 
acestui punct. Şi când te gândeşti că aşa continuă până la 
ultimul sfert de secundă, când gâtul e pe butuc şi aşteaptă, 
şi... Ştie şi deodată aude deasupră-i lunecarea hârşâită a 
tăişului! Asta nu se poate să nu auzi! Eu, dac-aş fi stat cu 
capul pe butuc, aş fi ascultat anume şi aş fi auzit. Poate că 
nu durează decât a zecea parte dintr-o clipită, dar nu se 
poate să nu auzi! Mai există încă şi astăzi unele păreri care 
susţin că, poate, capul, după ce a fost retezat şi desprins de 
Corp, ştie, poate, timp de o secundă, că a fost tăiat şi s-a 
rostogolit - ce judecată! Dar dacă-s cinci secunde şi nu 
una!... Ar trebui să înfăţişezi eşafodul în aşa fel ca să se 
vadă în prim-plan şi foarte desluşit numai ultima treaptă de 
sus a scăriţei; condamnatul a şi pus piciorul pe ea; pictează- 
i capul, faţa albă ca varul; preotul îi întinde crucea, 
condamnatul îşi ţuguie avid buzele învineţite şi priveşte, 
şi... Ştie totul. Crucea şi capul - acesta e tabloul; preotul, 
călăul şi cele două ajutoare ale sale, apoi, mai jos, câteva 
capete şi perechi de ochi din mulţime - toate astea se pot 
lăsa pe planul al treilea, oarecum în clarobscur, ca elemente 
accesorii... Cam aşa îmi închipui că ar trebui să arate 
tabloul... Prinţul tăcu şi le privi pe rând. 


— Da, fireşte, asta nu prea seamănă a resemnare fatalistă, 
murmură Aleksandra ca pentru sine. 

— Acum să ne povesteşti cum ai fost îndrăgostit, spuse 
Adelaida. Prinţul o privi cu mirare. 

— Ascultă, reluă tânăra fată cu o grabă neobişnuită pentru 
ea, mi-ai făgăduit să vorbeşti despre tabloul pe care l-ai 
văzut la Basel. Acum însă vreau să te aud povestindu-ne 
cum ai fost îndrăgostit; nu încerca să negi, sunt convinsă că 
ai fost îndrăgostit. Şi-apoi, dumneata, cum începi să 
povesteşti ceva, încetezi să mai fii filosof. 

— Şi cum termini de povestit, te ruşinezi parcă de faptul 
că te-ai lăsat ispitit să povesteşti, observă deodată Aglaia. 
Pentru ce? 

— Prostii! Spuse generăleasa, uitându-se cu indignare la 
Aglaia. 

— Într-adevăr, e o reflecţie nu prea inteligentă, o susţinu 
Aleksandra. 

— N-o crede, prinţe, i se adresă generăleasa, o face într- 
adins, dintr-un fel de încăpățânare; în realitate, nu-i chiar 
aşa de prost crescută; să nu-ţi închipui cine ştie ce, pentru 
că se leagă de dumneata. Or fi pus iar ceva la cale; 
altminteri, sunt convinsă că te-au îndrăgit. Le cunosc eu 
după expresia feţei. 

— Şi eu le-am ghicit pe fiecare după figură, răspunse 
prinţul, accentuându-şi cu tâlc vorbele. 

— Cum asta? Întrebă Adelaida curioasă. 

— Ce ştii despre noi? Îi ţinură isonul şi celelalte două 
surori. Dar prinţul rămase tăcut şi gânditor; fetele aşteptau 
răspunsul. 

— Vă spun mai târziu, zise el încet şi pe un ton grav. 

— Hotărât lucru, dumneata vrei să ne faci curioase, strigă 
Aglaia şi ce aer solemn! 

— Fie şi aşa, se agită iarăşi Adelaida; dar dacă eşti un atât 
de bun fizionomist, fără îndoială că ai fost şi îndrăgostit; 
prin urmare am ghicit. Povesteşte-ne aşadar. 


— Nu am fost îndrăgostit, răspunse prinţul cu acelaşi ton 
liniştit şi serios; eu... Am fost fericit într-altfel. 

— Dar cum, în ce fel? 

— Bine, o să vă povestesc, spuse prinţul cuprins parcă de o 
adâncă îngândurare. 

VI 

— Mă uit acum la dumneavoastră, începu el într-un târziu, 
cum mă priviţi cu atâta curiozitate, încât, dacă n-aş 
satisface-o pe loc, aţi fi în stare să vă supăraţi pe mine. 
Glumesc, fireşte, se grăbi el să adauge zâmbind. Acolo... În 
sat erau mulţi copii, o droaie de şcolari. N-aş putea spune 
că-i învăţam, a - nu! Îl aveau pentru asta pe învățătorul 
Jules Thibaud; îi mai învăţam şi eu câte ceva, dacă vreţi, dar 
mai ales îmi plăcea să mă aflu în mijlocul lor şi aşa îmi 
petrecui între ei toţi cei patru ani cât am stat acolo. N- 
aveam nevoie de nimic altceva. Le spuneam tot, nu le 
tăinuiam nimic. În cele din urmă, părinţii începură să se 
arate nemulţumiţi, pentru că micuţii nu mai puteau fără 
mine şi se adunau mereu în juru-mi, iar învățătorul deveni 
cel mai mare duşman al meu. Mi-am făcut mulţi duşmani 
acolo şi tot numai din cauza copiilor. Până şi Schneider m-a 
dojenit pentru asta. Şi de ce le-a fost atâta teamă? Copilului 
poţi să-i spui tot. M-a mirat întotdeauna ideea greşită pe 
care adulţii şi-o fac despre copii; ce puţin îi cunosc şi-i 
înţeleg chiar şi părinţii înşişi! Nu trebuie să le ascundem 
nimic copiilor sub pretext că sunt încă mici şi că la vârsta 
lor e prea devreme să cunoască unele lucruri. Ce tristă şi 
nenorocită mentalitate! Şi cât de bine îşi dau seama copiii 
că părinţii lor îi consideră drept neştiutori şi inapţi să 
înţeleagă, când în realitate ei înţeleg totul! Oamenii mari 
nici nu bănuiesc că până şi în chestiunile cele mai dificile 
copilul poate da un sfat de o extremă importanţă. O, 
Doamne! Când vezi păsăruica asta micuță şi drăgălaşă că se 
uită la tine cu ochi plini de încredere şi aşteptare fericită, 
cum să nu-ţi fie ruşine s-o înşeli! Îi numesc pitulici, pentru 
că păsărelele sunt cele mai bune vietăţi din câte există pe 


lume. De fapt, toată supărarea din sat împotriva mea a 
început din altă cauză... Cât despre Thibaud, la el era pur şi 
simplu invidie; începu mai întâi prin a clătina din cap, 
mirându-se cum de pricepeau copiii tot ce le spuneam eu şi 
aproape că nu înțelegeau deloc cele ce le spunea el; pe 
urmă se apucă să râdă de mine când îi spusei că, de fapt, 
noi amândoi n-o să-i învăţăm nimic, ci avem de învăţat 
multe de la ei. Şi cum de a putut să mă invidieze şi să mă 
calomnieze, când el însuşi trăia în mijlocul copiilor?! 
Contactul cu copiii e aşa de înviorător... Apropierea lor îţi 
vindecă sufletul... Acolo, în sanatoriu, printre bolnavii 
profesorului Schneider, se afla un om extrem de nenorocit. 
Nu ştiu dacă poate exista o nenorocire mai mare decât asta. 
Fusese internat pentru a fi tratat de alienare mintală; după 
părerea mea însă nu era nebun, atâta doar că suferea 
groaznic - asta era toată boala lui. Şi dac-aţi şti ce deveniră 
pentru el, către sfârşit, copiii noştri... Dar despre bolnavul 
acesta mai bine să vă spun mai pe urmă; acum am să vă 
povestesc numai de unde şi cum s-a pornit zâzania. La 
început, copiii se cam fereau de mine. Nu eram nici pe 
departe de seama lor, de felul meu sunt şi cam greoi în 
mişcări şi foarte neîndemânatic; ştiu de asemenea că sunt şi 
urât... pe deasupra mai eram şi străin. Întâi râdeau şi îşi 
băteau joc de mine, apoi începură să arunce chiar cu pietre 
în urma mea, după ce m-au surprins sărutând-o pe Marie. 
Şi n-am sărutat-o decât o singură dată... Nu, nu râdeţi, se 
grăbi prinţul să le prevină zâmbetele, nu era nici 
pomeneală de dragoste. Dac-aţi şti ce fiinţă nenorocită era 
această fată, cred că vi s-ar rupe inima de milă, ca şi mie. 
Era de acolo din sat şi locuia cu mama ei bătrână într-o 
căsuţă veche, dărăpănată, o cocioabă luminată de două 
ferestruici... La una dintre aceste ferestruici, într-o 
despărţitură de scânduri, bătrână vindea diferite 
mărunţişuri ieftine: aţă, şireturi, ţigări, săpun şi cu asta se 
ţinea, căci era suferindă, cu picioarele mereu umflate şi 
nevoită să stea mai mult pironită locului. Marie avea 


douăzeci de ani, era slăbuţă şi plăpândă; cu toate că ftizia 
se cuibărise de mult timp în pieptul ei şubred, ea continua 
să muncească de dimineaţă până-n seară, angajându-se cu 
ziua la munci grele prin case, unde freca podelele, spăla 
rufe, mătura curţile, dădea de mâncare vitelor. Un comis- 
voiajor francez o seduse şi o luă cu el, iar după o săptămână 
o părăsi. Lăsată pe drumuri, ea se întoarse acasă, cerând 
de pomană de-a lungul şoselelor; ajunse murdară, în 
zdrenţe, cu papucii rupţi; mersese pe jos o săptămână 
întreagă, dormind pe câmp, de unde se alesese cu o răceală 
puternică; picioarele îi erau însângerate, mâinile umflate şi 
pline de degerături şi de crăpături. De altfel, nici înainte nu 
era frumoasă; numai ochii îi avea blânzi, plini de bunătate şi 
nevinovăție. Era nemaipomenit de tăcută. Într-o zi, încă 
înainte de a i se întâmpla asta, lucrând la ceva, ea începu 
deodată să cânte, şi-mi amintesc că toţi cei din jur rămaseră 
uluiţi şi pufniră în râs: Marie cântă! Ce spui? Auziţi, Marie 
cântă!” Ea se ruşina grozav şi de-atunci nimeni n-o mai auzi 
scoțând un sunet. 

Pe atunci lumea se mai purta cu ea destul de omenos, ba şi 
cu destulă bunăvoință; dar când se întoarse bolnavă şi 
zdrenţăroasă, nimeni nu avu faţă de dânsa nici un pic de 
milă. Ce cruzi sunt oamenii în asemenea împrejurări! Ce 
mentalitate îngustă şi încuiată, ce concepţii înapoiate au ei 
în această privinţă! Prima a fost maică-sa, care îşi întâmpină 
fata cu ură şi dispreţ: „M-ai făcut de râsul lumii”...Şi tot ea 
a fost cea dintâi care o expuse insultelor mulţimii; când se 
răspândi în sat vestea că s-a întors Marie, bătrâni, copii, 
femei, fete tinere - toată lumea alergă s-o vadă; aproape tot 
satul, mânat de curiozitate, năvăli în cocioaba bătrânei. 
Marie, lihnită de foame, cu îmbrăcămintea zdrenţuită, 
zăcea pe jos, la picioarele bătrânei şi plângea amarnic. În 
faţa mulţimii adunate, ea îşi acoperi faţa cu păru-i răvăşit şi- 
şi lipi fruntea de podea. Toată lumea se uita la dânsa ca la 
un monstru; bătrânii o înjurau, tinerii îşi băteau joc, femeile 
o ocărau şi se uitau cu scârbă la ea, ca la un păianjen hidos. 


Maică-sa a îngăduit toate astea, ba chiar îi aproba şi 
încuraja dând din cap şi era doar bolnavă rău bătrâna în 
acea vreme, aproape pe moarte; la vreo două luni după 
aceea a şi murit; şi, cu toate că ştia că i se apropie sfârşitul, 
nu s-a gândit nici până în ultimul moment să se împace cu 
fiica ei, nu-i adresa nici un cuvânt, o trimitea să se culce în 
tindă şi o lăsa nemâncată. În fiecare zi trebuia să-şi 
îmbăieze picioarele bolnave în apă caldă; Marie i le spăla şi 
o îngrijea; bătrâna îi primea serviciile fără să-i adreseze un 
cuvinţel, măcar o vorbă de mângâiere. Marie suporta totul 
cu resemnare şi mai târziu, după ce am cunoscut-o, am 
putut să observ că ea însăşi aproba toate astea şi se 
considera fiinţa cea mai netrebnică. Atunci când bătrâna 
căzu la pat, femeile din sat veniră s-o îngrijească pe rând, 
după obiceiul locului. Dar Marie nu mai căpătă de mâncare 
deloc; toţi în sat o alungau cu ocări şi nimeni nu-i mai dădea 
de lucru ca altădată. Oricine se socotea în drept s-o 
împroaşte cu noroi, iar bărbaţii nici n-o mai considerau 
drept femeie şi-i spuneau fel de fel de scârnăvii. Câteodată, 
foarte rar, când se îmbătau duminica, îi mai aruncau câte 
un gologan în bătaie de joc; Marie îi aduna de jos tăcută. 
Încă de atunci începuse să scuipe sânge. Cu timpul, 
îmbrăcămintea i se zdrenţuise într-atât, că de ruşine, nu 
mai îndrăznea să se arate în lume; desculţă umbla încă de 
la întoarcerea ei în sat. Cam pe atunci, copiii de la şcoală - 
erau în total peste patruzeci - începură să se ţină după 
dânsa cete-cete, necăjind-o şi chiar aruneînd în ea cu noroi. 
Fata se rugă de păstorul satului s-o lase să-i păzească 
cireada, dar el o alungă. Totuşi, ea se duse a doua zi cu 
cireada şi tot aşa şi în zilele următoare. În curând, păstorul 
începu să-şi dea seama de folosul pe care-l avea de pe urma 
ei şi n-o mai alungă; ba uneori îi dădea şi de mâncare din 
ceea ce rămânea de la prânzul său, niţică brânză şi pâine. 
Socotea că prin asta săvârşeşte un mare act de bunăvoință 
şi milostenie. Când bătrâna ei mamă muri, preotului nu-i fu 
ruşine s-o beştelească pe Mărie în mod public, în plină 


biserică. Îmbrăcată în zdrenţele ei mizerabile, ea stătea în 
faţa sicriului şi plângea. Se adunase multă lume ca s-o vadă 
cum o să plângă şi o să meargă după coşciug. Pastorul, om 
tânăr încă, a cărui ambiţie era să devină mare predicator, 
se adresă mulţimii, arătând-o pe Marie: „lată cine a 
pricinuit moartea acestei femei respectabile (şi nu era 
adevărat, căci bătrâna căzuse bolnavă cu vreo doi ani în 
urmă). Uitaţi-vă la ea, e în faţa voastră şi nu îndrăzneşte să- 
şi ridice ochii, pentru că a fost stigmatizată de degetul 
Domnului; iat-o desculţă şi zdrenţăroasă, pildă vie, ca să ia 
aminte toate acelea care-şi pierd virtutea. Şi cine este ea? E 
chiar fiica decedatei” şi aşa mai departe. E de necrezut, 
poate, dar mârşăvia asta le-a plăcut aproape tuturor. Aici 
însă lucrurile luară o întorsătură cu totul neaşteptată: 
interveniră copiii, luând apărarea nenorocitei, căci în timpul 
acela, copiii erau de-acum de partea mea şi începuseră s-o 
iubească pe Marie. Iată cum s-a întâmplat. Doream s-o ajut 
cu ceva pe biata nenorocită. L-ar fi prins bine nişte bani, 
dar acolo, în Elveţia, n-am avut niciodată o para. În schimb, 
aveam la mine un ac de cravată cu diamant şi l-am vândut 
unui telal ambulant care-şi făcea negustoria umblând din 
sat în sat. Îmi dădu opt franci pe ac, care valora pe puţin 
patruzeci. Multă vreme n-am putut să dau cu ochii de Mărie 
singură. În sfârşit, o găsii afară din sat, pe o cărare ce 
ducea sus pe munte. În dosul unui copac, i-am dat cei opt 
franci, sfătuind-o să-i cheltuiască cu socoteală, pentru că n- 
o să mai pot să-i dau alţii. Apoi am sărutat-o şi i-am spus să 
nu-şi închipuie că umblu cu vreun gând rău şi că o sărut nu 
pentru că aş fi îndrăgostit de dânsa, ci pentru că mi-e milă 
şi că n-am socotit-o vinovată chiar de la început, ci numai o 
fiinţă nefericită. Aş fi vrut tare mult să-i spun cuvinte de 
mângâiere pornite din inimă, s-o conving că nu trebuie să 
se socoată atât de nenorocită în faţa celorlalţi. Dar ea mi se 
pare că nu m-a înţeles. Mi-am dat seama de asta imediat, 
deşi a stat tot timpul tăcută în faţa mea, cu ochii în pământ 
şi ruşinându-se grozav. Când am terminat, îmi sărută mâna; 


i-am prins-o îndată pe a ei şi am vrut să i-o sărut, dar şi-o 
trase iute. Aici ne surprinseră copiii, o ceată întreagă; pe 
urmă am aflat că ei se ţineau de multă vreme după mine. 
Începură să fluiere, să bată din palme şi să râdă. Marie o 
luă la fugă. Am vrut să le spun ceva, să le vorbesc, dar 
dădură să arunce cu pietre în mine. În aceeaşi zi aflară cu 
toţi, ştia tot satul şi toate se sparseră iarăşi în capul 
săârmanei Mărie; le devenise şi mai nesuferită. Auzisem 
chiar spunându-se că fusese vorba să i se dea o pedeapsă, 
dar, slavă Domnului, nu s-a ajuns până acolo; copiii însă n-o 
mai lăsară deloc în pace; o necăjeau şi mai mult şi aruncau 
cu noroi în ea; ca să scape de ei, sărmana o lua la fugă 
pierzându-şi răsuflarea şi înecându-se în tuse, dar ei se 
ţineau scai după dânsa, urlând şi fluierând. Într-o zi, era cât 
pe ce să sar la ei cu bătaia. Pe urmă încercai să-i fac să 
înţeleagă; le vorbeam în fiecare zi, de câte ori îi întâlneam. 
Uneori, se opreau şi mă ascultau, deşi continuau s-o înjure. 
Le-am povestit cât era de nenorocită; curând au încetat s-o 
mai insulte şi, zărind-o, se depărtau în tăcere. Încetul cu 
încetul, începură să intre în vorbă cu mine. Nu le-am ascuns 
nimic; le-am povestit totul. De data aceasta mă ascultară cu 
multă atenţie şi în curând se arătară înţelegători şi miloşi 
faţă de Marie. Unii din ei, când o întâlneau, o salutau 
prietenos; oamenii de-acolo, când se întâlnesc, de obicei îşi 
dau bună ziua - indiferent dacă sunt cunoscuţi sau nu - îşi 
scot pălăria sau se înclină sau fac o mişcare din cap şi-şi 
spun cuvinte de salut. Îmi închipui cât de mirată a fost 
Marie. Într-o zi, două fetiţe făcură rost de câte ceva de-ale 
mâncării şi-i duseră ei, pe urmă veniră să-mi spună că pe 
Marie o podidise plânsul şi că acum ele o iubesc mult de tot. 
În curând, toţi copiii au îndrăgit-o pe Mărie şi în acelaşi 
timp mă îndrăgiră dintr-o dată şi pe mine. Veneau mereu la 
mine, rugându-mă să le povestesc câte ceva; se pare că 
povesteam frumos, deoarece le plăcea să mă asculte. Şi, de 
fapt, tot ce-am învăţat şi am citit eu acolo în trei ani a fost 
pentru a avea ce să le povestesc copiilor. Când, după aceea, 


toată lumea porni să mă învinuiască, chiar şi Schneider, 
pentru faptul că le vorbesc copiilor ca unor oameni mari şi 
nu le ascund nimic, le răspundeam că e o ruşine să-i minţi, 
că, oricât s-ar căuta să li se ascundă, copiii tot vor afla ceea 
ce vor să ştie, dar o vor afla denaturat şi poate într-un sens 
murdar, pe când de la mine vor şti numai adevărul, care nu 
va tulbura seninătatea sufletului lor curat. E de ajuns numai 
să-şi aducă aminte fiecare de propria lui copilărie ca să 
vadă că am dreptate. Dar ei n-au fost de acord cu mine... O 
sărutasem pe Mărie cu două săptămâni înainte de a fi murit 
bătrâna ei mamă. Între timp se petrecură cele ce v-am 
povestit acum şi toţi copiii erau de partea mea când 
pastorul îşi ţinu predica lui de înfierare împotriva lui Marie. 
Le-am povestit şi explicat fapta pastorului; ei toţi se 
supărară, ba unii dintre ei fură atât de indignaţi, încât 
aruncară cu pietre în ferestrele casei lui, spărgându-i 
geamurile. L-am oprit, pentru că asta era de-acum o faptă 
rea, dar în sat s-a ştiut totul numaidecât şi atunci se 
dezlănţuiră împotrivă-mi că le stric copiii. Părinţii mai 
constatară pe urmă că toţi copiii ţineau mult la Marie şi 
asta-i sperie grozav. Dar Marie era deja fericită. Copiilor li 
se interzisese să mai dea ochii cu ea, dar ei se duceau s-o 
vadă pe ascuns, la locul unde păştea cireada, cam la o 
jumătate de verstă de la marginea satului; îi aduceau câte 
ceva bun de mâncare, iar unii veneau numai ca s-o 
îmbrăţişeze, s-o sărute şi să-i spună doar atât: Je vous aime. 
Marie! Apoi o luau în goana mare înapoi. Marie se simţea 
copleşită de această neaşteptată fericire, la care nici nu 
îndrăznise vreodată să viseze; îi era şi ruşine şi se bucura în 
acelaşi timp. Dar copiii şi mai ales fetiţele, se duceau anume 
s-o vadă ca să-i spună că o iubesc şi că eu le vorbesc mereu 
de dânsa. L-au mai spus că le-am povestit toată istoria ei şi 
că de aceea toţi copiii o iubesc şi îi doresc să fie fericită şi că 
o vor iubi întotdeauna. Pe urmă alergau la mine, fericite şi 
grijulii, să-mi spună c-o văzuseră pe Maric şi că ea îmi 
trimite salutări. Seara, mă duceam la cascadă; acolo era un 


loc cu totul ferit dinspre sat, străjuit de plopi; în locul acela, 
către seară, se adunau ei toţi, unii chiar pe ascuns. Pare-se 
că dragostea mea pentru Marie îi incinta nespus şi acesta a 
fost singurul lucru în privinţa căruia i-am înşelat în tot 
timpul şederii mele acolo; i-am lăsat să creadă că sunt 
îndrăgostit de Mărie, că o iubesc, cu toate că nu-i purtam 
decât un sentiment de profundă compătimire. Bănuiam că 
ar fi rămas tare dezamăgiţi dacă totul nu se adeverea a fi 
exact aşa cum îşi închipuiseră şi hotărâseră ei; de aceea, 
prin tăcerea mea complice le întăream credinţa că mi-au 
ghicit taina. Şi câtă gingăşie şi sensibilitate delicată izvorau 
din inimile acestea micuţe! Li s-a părut, de pildă, că este cu 
neputinţă ca bunul lor Leon s-o iubească atât pe Marie, iar 
Marie să fie aşa de prost îmbrăcată şi chiar desculţă. Şi ce 
să vedeţi: i-au făcut rost de pantofi, de ciorapi, de lenjerie şi 
chiar de o rochie. La ce anume şiretlicuri au recurs - nu 
ştiu; toată ceata a pus umărul. Când îi întrebam despre 
asta, râdeau fericiţi şi se stârnea un haz mare, iar fetiţele 
băteau din palme şi mă sărutau. Din când în când, mă 
duceam şi eu s-o văd pe Marie pe furiş. Starea ei se 
agravase şi aproape că nu mai putea să umble. În cele din 
urmă, încetă serviciul la păstor, deşi se mai ducea în fiecare 
dimineaţă cu cireada la câmp. Se retrăgea într-un locşor 
ferit de priviri, se aşeza rezemându-se de o stâncă şi sta 
aşa, aproape nemişcată, până când cireada pornea înapoi 
spre sat. Sleită de puteri, respirând din greu, îşi petrecea 
toată ziua într-un fel de toropeală, cu ochii închişi, cu capul 
sprijinit de stâncă; faţa îi devenise lividă, numai piele şi os, 
ca la un schelet, broboane de sudoare îi acopereau fruntea 
şi tâmplele. În starea asta o găseam întotdeauna. Veneam 
acolo numai pentru câteva clipe, căci nu voiam să mă vadă 
nimeni. Cum mă apropiam, Marie tresărea, deschidea ochii 
şi-mi prindea mâinile ca să le sărute. Nu mă opuneam, 
fiindcă îmi dădeam seama că era singura ei fericire. Tot 
timpul cât stăteam acolo tremura şi plângea; e drept că de 
vreo câteva ori se strădui să-mi spună ceva, dar era greu de 


desluşit vorbele ei. Părea ieşită din minţi, într-atât era de 
tulburată, ca într-un fel de extaz. Uneori mă însoțeau şi 
copiii. De obicei, în asemenea cazuri rămâneau la oarecare 
distanţă, stând de strajă şi păzindu-ne parcă, nici ei nu ştiau 
de cine şi de ce. Şi asta le făcea o deosebită plăcere. După 
ce plecam, Mărie rămânea iarăşi pironită pe locul ei, cu 
ochii închişi, cu capul sprijinit de stâncă, lăsându-se poate 
în voia unui vis. Într-o dimineaţă n-a mai fost în stare să iasă 
ca de obicei cu cireada şi a rămas acasă, în căsuţa ei pustie. 
Copiii aflară îndată şi aproape toţi veniră în ziua aceea s-o 
viziteze; zăcea în pat şi n-avea pe nimeni lângă dânsa. Timp 
de două zile, copiii o îngrijiră singuri, cu rândul. Pe urmă, 
când se duse vestea în sat că Mărie era pe moarte, câteva 
bătrâne veniră cu schimbul la căpătâiul ei. Oamenii din sat 
se pare că fură şi ei cuprinşi de milă pentru biata Mărie; în 
orice caz, nimeni nu mai oprea copiii să se apropie de dânsa 
şi nu-i mai ocăra ca înainte. Bolnava zăcea într-o continuă 
toropeală, dar somnul ei era agitat şi tuşea îngrozitor. 
Bătrânde nu mai lăsară copiii să intre în odaie, dar cei mici 
alergau pentru o clipă doar la fereastra ei ca să-i spună: 
Bonjour, notre bonne Marie. Şi ea, cum îi zărea ori le auzea 
glasul, se înviora deodată şi, neţinând seama de 
îndemnurile bătrânelor, încerca să se ridice rezemându-se 
într-un cot şi le mulțumea din cap micilor săi prieteni. Copiii 
continuau să-i aducă bunătăţi, dar ea nu mai putea mânca. 
Mulțumită lor, vă asigur, muri aproape fericită. Mulțumită 
lor, îşi uită soarta amară, primind parcă de la ei iertare, 
pentru că până la ultima suflare a fost stăpânită de gândul 
că e o mare păcătoasă. Ca nişte păsărele în zbor apăreau la 
ferestrele ei, strigându-i în fiecare dimineaţa: Nous 
t'aimons. Marie”...Moartea nu întârzie mult. Crezusem că 
va mai rezista o vreme. În ajunul morţii, înainte de a apune 
soarele, m-am dus s-o văd; mă recunoscu şi atunci i-am 
strâns mâna pentru cea din urmă oară; cât era de uscată 
mâna asta! Iar a doua zi dimineaţa veniră să-mi spună că 
Marie a murit. De data aceasta, nimeni n-a mai fost în stare 


să-i împiedice pe copii; ei singuri împodobiră sicriul cu flori 
şi-i puseră o cunună pe cap. La biserică, pastorul nu mai 
tună împotriva aceleia pe care, vie, o terfelise. De altfel, 
veniseră la înmormântare doar câţiva curioşi. Dar în clipa 
când trebuia ridicat sicriul, toţi copiii se repeziră să-l ducă 
şi, fiindcă n-aveau destulă putere, sprijineau cât puteau cu 
mânuţele lor, căutau să ajute pe de lături, alergând după 
sicriu cu obrajii scăldaţi în lacrimi. De atunci, mormântul lui 
Marie a devenit obiectul grijii lor permanente; de jur- 
împrejur au sădit trandafiri şi în fiecare an, mereu, îl 
împodobesc cu flori. Dar tot de la înmormântarea aceea mi 
se trag şi hula şi prigoana satului întreg, pornit împotriva 
mea din pricina copiilor. Instigatorii principali erau pastorul 
şi învățătorul. Copiilor li s-a interzis categoric să se mai 
întâlnească cu mine şi Schneider îşi luă chiar obligaţia să 
vegheze ca să nu se mai întâmple acest lucru. Cu toate 
acestea, ne vedeam din când în când, vorbeam de departe 
prin semne. Îmi trimiteau bileţele. Mai târziu, lucrurile se 
potoliră, dar până atunci am trăit zile de o nespusă 
frumuseţe, căci datorită acestei prigoane m-am împrietenit 
parcă şi mai mult cu aceşti copii. E drept că în ultimul an 
ajunsesem aproape la o bună înţelegere cu Thibaud şi cu 
pastorul. În schimb, Schneider mi-a vorbit mult şi m-a 
judecat aspru pentru „sistemul” meu dăunător în 
comportarea faţă de copii. Ca şi cum aş fi avut vreun 
sistem! În cele din urmă, chiar în ajunul plecării mele, 
Schneider îmi împărtăşi părerea ciudată pe care şi-o făcuse 
despre mine şi anume: mi-a spus că s-a convins pe deplin că 
eu însumi sunt un copil, copil în adevăratul sens al 
cuvântului, cu desăvârşire un copil; că numai la chip şi 
statură par a fi un adult, dar în ce priveşte gradul de 
dezvoltare, ca suflet şi caracter, ba poate şi ca intelect, nu 
sunt un om format, matur şi aşa voi rămâne de-acum încolo, 
chiar dacă aş trăi până la vârsta de şaizeci de ani. Am râs 
cu poftă, pentru că n-avea dreptate, fireşte, căci ce fel de 
copil aş fi eu: am eu aerul unui băieţaş, chiar aşa, zău? Un 


lucru e totuşi adevărat: nu-mi place să am de-a face cu 
adulţii, cu oamenii maturi şi de mult am băgat de seamă - 
nu-mi place, pentru că nu ştiu să mă port cu ei. Orice mi-ar 
vorbi, oricât de bine s-ar purta cu mine, totuşi cu ei, nu ştiu 
de ce, nu mă simt în apele mele, cu ei mă simt stingher; de 
aceea, pentru mine nu există fericire mai mare decât să mă 
pot refugia cât mai des la tovarăşii mei, iar aceştia au fost 
întotdeauna copiii; şi nu pentru că eu însumi aş fi un copil, 
ci pentru că mă simt pur şi simplu atras de ei. 

La începutul şederii mele acolo - încă în perioada când 
rătăceam singur şi trist prin munţi - mi se-ntâmpla pe 
neaşteptate să-i întâlncsc uneori mai ales la amiază, când 
ieşeau în stoluri gălăgioase de la şcoală, cu ghiozdanele şi 
cu tăbliţele lor, cu joaca, cu râsul şi larma lor şi atunci tot 
sufletul meu se avânta deodată spre ei. Nu ştiu, dar 
încercam un sentiment de nespusă încântare ori de câte ori 
îi întâlneam. Mă opream şi râdeam de fericire uitându-mă la 
picioruşele lor micuţe şi zvelte în necontenită mişcare, la 
droaia de băieţaşi şi fetiţe care zburdau în voie, la râsetele 
şi lacrimile lor (căci, venind de la şcoală, în drum spre casă, 
mulţi dintre ei găseau vreme să se ia la harţă, să plângă şi 
iar să se împace sau să se apuce de joacă). În asemenea 
clipe, îmi uitam cu desăvârşire tristul alean. Iar mai pe 
urmă, în cei trei ani următori, nici nu puteam înţelege cum 
anume şi ce doruri îi chinuiesc pe oameni. 'Iot destinul meu 
se înturna mereu spre cei mici. Mă înfrăţisem chiar cu 
gândul că nu voi părăsi niciodată satul acela şi nu mi-aş fi 
putut închipui că într-o zi mă voi întoarce aici, în Rusia. Mi 
se părea că voi rămâne acolo, dar mi-am dat seama în cele 
din urmă că Schneider nu putea să mă întreţină la infinit. 
Între timp, interveni o împrejurare, o afacere aşa de 
importantă se pare, încât Schneider însuşi mă zori să plec, 
luând asupra lui cheltuielile călătoriei. Acum trebuie să văd 
cum stau lucrurile, despre ce anume este vorba şi să mă 
sfătuiesc cu cineva. Soarta mi se va schimba poate cu totul, 
dar nu asta interesează şi nici nu este lucrul cel mai 


important. Principalul e că viaţa mea s-a schimbat acum 
radical. Am lăsat acolo multe lucruri dragi, prea multe. 
Totul s-a destrămat. Pe drum, în tren, mă gândeam: „Intru 
acum în lume, în rândul oamenilor; nu cunosc deocamdată 
felul de a fi al acestor oameni, dar o existenţă nouă a 
început pentru mine”...M-am hotărât să-mi orânduiesc o 
viaţă de om cinstit şi mergând pe un drum drept. Îmi va fi 
greu şi mă voi plictisi poate în mediul acesta. Mi-am propus 
însă pentru început să fiu sincer şi prevenitor cu toţi; mai 
mult cred n-o să-mi pretindă nimeni. Poate că şi aici mă vor 
privi ca pe un copil - n-au decât! Şi încă ceva: toţi mă iau, 
nu ştiu de ce, drept un idiot; e adevărat că am fost într-o 
vreme bolnav, ajunsesem într-o stare atât de gravă, încât 
păream cu adevărat un idiot. Dar ce fel de idiot e acela care 
îşi dă prea bine seama că lumea îl consideră idiot? Intru 
într-o casă, să zicem şi mă gândesc: „Oamenii ăştia mă iau 
drept idiot şi de fapt sunt cu mintea clară, iar ei nu-şi dau 
seama de asta...” îmi revine mereu gândul acesta. De-abia 
când am primit la Berlin câteva scrisorele pe care ei, copiii, 
se şi grăbiră să mi le trimită imediat după plecarea mea de 
acolo, am înţeles cât îmi erau de dragi. Îţi vine tare greu 
când primeşti prima scrisoare din locurile de unde ai 
plecat! Cât erau de trişti când mă petreceau la gară! Cu o 
lună înainte încă, nu vorbeau decât despre plecarea mea: 
Leon s 'en va, Leon s 'en va pour toujours! Ca şi înainte, ne 
întâlneam în fiecare seară lângă cascadă şi vorbeam numai 
de viitoarea noastră despărţire. Câteodată, copiii îşi 
regăseau vechea lor veselie, dar în momentul când trebuia 
să ne întoarcem în sat luaseră obiceiul să mă strângă tare 
în braţe, ceea ce nu făceau înainte. Câte unul venea pe la 
mine, pe furiş, fără să-l ştie ceilalţi, numai ca să mă 
îmbrăţişeze şi să mă sărute între patru ochi. La plecare, toţi 
veniră în stol să mă conducă până la gară, la o depărtare de 
o verstă de satul nostru. Pe drum se străduiau să nu plângă, 
dar mulţi nu se puteau stăpâni, mai ales fetiţele plângeau 
cu glas tare. Ne grăbeam să nu întârziem, dar din când în 


când ţâşnea din mulţimea lor câte unul, alerga spre mine, 
mă îmbrăţişa cu mânuţele-i gingaşe şi mă săruta în drum, 
oprind din mers tot convoiul şi atunci, deşi eram tare zoriţi, 
se opreau cu toţii şi aşteptau până-şi lua rămas-bun. După 
ce m-am urcat în vagon şi trenul se puse în mişcare, toţi 
strigară într-un glas: „Ura!” şi rămaseră ţintuiţi pe peron 
până când trenul nu se mai văzu deloc; de altfel nici eu n- 
am putut să-mi smulg privirea până când nu i-am pierdut 
din ochi... Ştiţi, când am intrat adineauri aici şi m-am uitat 
la chipurile dumneavoastră plăcute - în ultimul timp m-am 
deprins să observ cu multă atenţie feţele oamenilor - şi am 
auzit primele dumneavoastră cuvinte, mi s-a luat parcă 
deodată o piatră grea de pe suflet, pentru prima dată de 
când am plecat de acolo. Şi în aceeaşi clipă m-am gândit că, 
poate într-adevăr, fac parte dintre puţinii oameni norocoşi, 
pentru că, după cât ştiu, rar se întâmpiă să întâlneşti 
persoane pe care să le îndrăgeşti dintr-o singură privire şi 
uite că am avut norocul să vă întâlnesc de cum am coborât 
din tren. Ştiu prea bine că e cam penibil să te apuci să-ţi 
împărtăşeşti sentimentele la toată lumea şi totuşi, uite, 
dumneavoastră vi le spun şi nu mi-e deloc ruşine. Îmi place 
să duc o viaţă retrasă şi nu voi mai veni poate multă vreme 
pe aici. Dar să nu mi-o luaţi în nume de rău; n-o spun 
pentru că nu mi-ar fi foarte prețioasă societatea 
dumneavoastră şi nici n-aş vrea să vă închipuiţi că m-am 
simţit jignit pentru ceva. Mi-aţi cerut să vă spun ce impresie 
mi-au făcut chipurile dumneavoastră şi ce anume am putut 
observa. V-o spun cu plăcere. Dumneata. Adelaida 
Ivanovna, ai o faţă fericită; dintre toate trei, chipul dumitale 
e cel mai plăcut. Pe lângă faptul că eşti frumoasă, privindu- 
te, oricine ar spune: „Faţă blândă şi bună ca a unei 
surori”...În raporturile dumitale cu oamenii eşti simplă, de o 
veselie naturală şi în acelaşi timp izbuteşti uşor să citeşti în 
inima oamenilor. Aceasta este impresia pe care mi-a 
sugerat-o faţa dumitale. Dumneata, Aleksandra Ivanovna, ai 
de asemenea un chip frumos, fermecător, dar în inima 


dumitale tăinuieşti se pare o tristeţe, un dor; ai un suflet 
foarte bun, fără îndoială, nu eşti însă veselă. Chipul 
dumitale are ceva aparte, care îmi aminteşte de Madona lui 
Holbein de la Dresda. Lată, aşadar şi în ce priveşte faţa 
dumitale; am ghicit sau nu? Pentru că văd că mă socotiți un 
fel de ghicitor. Cât despre dumneavoastră, se întoarse el 
deodată către generăleasă, chipul dumneavoastră nu numai 
că îmi sugerează, dar îmi permite să fiu pe deplin 
încredinţat că, în ciuda vârstei, sunteţi un adevărat copil, în 
toate, în toate, în tot ce e bun şi în tot ce e rău. Sper că n-o 
să vă supăraţi pe mine dacă vorbesc astfel? V-am spus doar 
ce reprezintă pentru mine copiii şi ce sentimente nutresc 
faţă de ei. Şi să nu vă închipuiţi, iarăşi, că dacă v-am vorbit 
cu atâta sinceritate despre chipurile dumneavoastră, am 
făcut-o din naivitate: o, nu, nu-i asta! Am fost condus şi eu, 
poate, de un anumit gând în această privinţă. 

VII. 

Prinţul isprăvi. Toată lumea, inclusiv Aglaia, îl privea cu 
ochi zâmbitori; dar mai cu seamă părea încântată Lizaveta 
Prokofievna. 

— Bun examen, n-am ce zice! Halal să vă fie! Strigă ea. Ei 
bine, domnişoarelor, vă pregăteaţi să-l luaţi sub ocrotirea 
voastră, ca pe un biet neajutorat şi iată că el este acela care 
de-abia dacă acceptă să vă onoreze cu prezenţa lui şi încă 
prevenindu-vă că nu va veni decât din când în când. Lată- 
ne, aşadar, puse cu binişorul la punct, ca nişte neroade ce 
suntem, dar mai ales Ivan Feodorovici. Şi-mi pare cât se 
poate de bine. Bravo, prinţe! Dumnealui ne sfătuise 
adineauri să te supunem la un examen. lar ceea ce ai spus 
de expresia feţei mele este perfect adevărat: sunt un copil, 
o ştiu prea bine. O ştiam şi înainte de a mi-o fi spus 
dumneata; cu un singur cuvânt mi-ai exprimat gândul. Cred 
că ai o fire asemănătoare cu a mea şi sunt încântată; 
semănăm la caracter ca două picături de apă. Numai atât, 
că dumneata eşti bărbat, iar eu - femeie şi că n-am fost şi 
nu cunosc Elveţia; asta-i toată deosebirea. 


— Eu aş zice să nu ne pripim, maman! Strigă Aglaia. 
Prinţul spunea că în toate mărturisirile acestea, pe care le-a 
făcut aici, s-a lăsat condus de un anume gând şi că toate îşi 
au tâlcul lor. 

— Aşa e, o susţinură râzând celelalte două. 

— Nu râdeţi, dragele mele; el singur e poate mai isteţ 
decât voi toate la un loc. Veţi vedea. Dar, prinţe, n-ai spus 
nimic de Aglaia? Ea aşteaptă şi eu de asemenea. 

— Acum nu pot să spun nimic; altă dată poate. 

— De ce? N-o găseşti suficient de interesantă? 

— O, dimpotrivă, e de o frumuseţe extraordinară. 
Dumneata, Aglaia Ivanovna, eşti aşa de frumoasă, că i-e 
frică omului să te privească. 

— Asta-i tot? Dar caracterul? Insistă generăleasa. 

— E greu de judecat frumuseţea. Nu sunt încă în măsură 
s-o fac. Frumuseţea e o enigmă. 

— Aşadar, îi propui Aglaiei să dezlege o enigmă, spuse 
Adelaida. la să te văd, Aglaia. Vasăzică e frumoasă, prinţe? 

— Negrăit de frumoasă! Răspunse înflăcărat prinţul, 
uitându-se cu admiraţie la Aglaia. Aproape ca Nastasia 
Filippovna, deşi chipul ei e cu totul altfel. 

Mama şi fiicele se priviră surprinse. 

— Ca ci-i-nee? Făcu tărăgănat generăleasa. Ca Nastasia 
Filippovna ai zis? Care Nastasia Filippovna? Unde ai văzut- 
o dumneata pe Nastasia Filippovna? 

— Adineauri, Gavrilă Ardalionovici i-a arătat portretul ei 
lui Ivan Feodorovici. 

— Cum? L-a adus portretul ei lui Ivan Feodorovici? 

— Da, ca să i-l arate. Nastasia Filippovna i-a dăruit astăzi 
lui Gavrilă Ardalionoviei portretul ei ca amintire, iar el l-a 
adus ca să i-l arate lui lvan Feodorovici. 

— Vreau să-l văd! Se răsuci în loc generăleasa. Unde e 
portretul? Dacă i l-a dăruit lui, înseamnă că-l are şi, de bună 
seamă, n-a plecat încă. În fiecare miercuri când vine la 
birou, nu pleacă niciodată înainte de ora patru. Să vină 
imediat Gavrilă Ardalionoviei! Ba nu, în ce mă priveşte, nu 


prea ard de dorinţa să-l văd. Fii bun, dragă prinţe, du-te de- 
i cere portretul şi adă-mi-l aici. Spune-i că am vrea să-l 
vedem şi noi. le rog. 

— E un om interesant, nimic de zis, dar e cam naiv şi 
simplu, observă Adelaida după ce prinţul ieşi din salonaş. 

— Simplu din cale-afară, întări Aleksandra, ba aş zice că e 
aproape caraghios. 

Dar şi una şi cealaltă păreau că nu-şi exprimă în întregime 
gândul. 

— "Totuşi, la caracterizarea chipurilor noastre s-a 
descurcat destul de bine, zise Aglaia; a ştiut să măgulească 
pe toată lumea, chiar şi pe maman. 

— Ce vorbă-i asta, c-a ştiut să mă măgulească? Se burzului 
generăleasa. Mă rog, fie şi aşa, dacă ţineţi neapărat, dar în 
cazul acesta eu aş zice că mai mult m-am simţit eu măgulită 
decât a fost în intenţia lui să mă măgulească. 

— Tu crezi că din partea lui a fost pur şi simplu un joc abil? 
Întrebă Adelaida. 

— Am impresia că nu-i chiar aşa de naiv cum pare. 

— Ei, gata, v-aţi şi pornit! Se mânie generăleasa. După 
mine, voi sunteţi mai caraghioase decât el. E cam simpluţ, 
ce-i drept, dar e cu cap, bineînţeles, în sensul cel mai nobil 
al cuvântului. Întocmai ca şi mine. 

„E urât, fireşte, că mi-a scăpat vorba asta cu portretul, îşi 
făcea mustrări prinţul, îndreptându-se spre cabinetul 
generalului... Dar... Cine ştie, poate că e mai bine că le-am 
spus...” în mintea lui miji atunci un gând ciudat, ce-i drept, 
foarte nedesluşit încă. 

Gavrilă Ardalionovici nu plecase; lucra la birou cufundat în 
hârtiile lui; fără îndoială că nu degeaba Societatea pe 
acţiuni îi plătea leafa. Păru foarte contrariat când prinţul i-a 
cerut portretul cu pricina, povestindu-i cum de au ajuns 
doamnele Epancin să afle despre existenţa lui. 

— A naibii treabă! Ce nevoie aveai să trăncăneşti fără rost! 
Strigă el înciudat. Parcă, ce ştii dumneata... Zi-i idiot şi 
pace! Mormăi el. 


— Lartă-mă, am spus-o aşa, într-o doară; a venit, nu ştiu 
cum, vorba şi am zis că Aglaia e tot aşa de frumoasă ca 
Nastasia Filippovna. 

Ganea îi ceru amănunte şi prinţul povesti tot. Din nou 
Ganea se uită la Mâşkin cu o expresie batjocoritoare. 

— Văd că ţi-e capul numai la Nastasia Filippovna... 
Murmură el, dar se opri numaidecât, furat de un gând. Era 
vădit tulburat. Prinţul îi aminti de portret. 

— Ascultă, prinţe, zise deodată Ganea, ca străluminat de o 
idee salvatoare, am o mare rugăminte... Dar nu ştiu, zău... 

Tăcu încurcat, fără să isprăvească; în sufletul lui părea că 
se dă o luptă aprigă şi-i venea greu să ia o hotărâre. Prinţul 
aştepta mut. Ganea îi mai scrută o dată faţa cu o privire 
iscoditoare. 

— Prinţe, se decise el în cele din urmă, acolo, în momentul 
de faţă... Din pricina unor împrejurări cu totul ciudate... Şi 
ridicole... Şi pentru care, de altfel, eu n-am nici o vină... În 
sfârşit, n-are rost să-ţi mai explic acum; acolo se pare că 
lumea e cam supărată pe mine şi de aceea o bucată de 
vreme aş prefera să nu mă duc la ele fără să fiu poftit. Aş 
avea însă mare nevoie să-i vorbesc chiar acum Aglaiei 
Ivanovna. Pentru orice eventualitate, i-am scris câteva 
cuvinte (în mâinile lui apăru un bileţel împăturit cu grijă), 
şi, uite, nu ştiu cum să i-ltransmit. N-ai vrea dumneata, 
prinţe, să încerci a-i înmâna chiar acum Aglaiei lvanovna 
aceste rânduri? Dar Aglaiei Ivanovna personal, adică să nu 
vadă nimeni, înţelegi? De fapt, nu-i cine ştie ce secret... 
Totuşi... le rog să-mi faci acest serviciu! 

— Drept să-ţi spun, mi-e cam penibil, răspunse prinţul. 

— Ah, prinţe, e ceva foarte important pentru mine! Se 
rugă Ganea. Poate că ea o să vrea să-mi răspundă... Crede- 
mă că o împrejurare cu totul excepţională şi de cea mai 
mare urgenţă mă face să recurg la dumneata şi să stărui 
atât... Cum aş putea face să-i parvină?... E foarte 
important... E de cea mai mare importanţă pentru mine... 


Se temea de un eventual refuz al prinţului şi-l privea 
stăruitor, cu o rugăminte mută şi plină de teamă în ochi. 

— Bine, accept; voi transmite biletul. 

— Dar aşa, ca nimeni să nu observe, îl implora Ganea 
prinzând din ce în ce mai mult curaj; mă încred în cuvântul 
dumitale de onoare, prinţe. 

— N-am să-l arăt nimănui, îl linişti Mâşkin. 

— Plicul nu-i lipit, dar... Lăsă să-i scape, ca din întâmplare, 
secretarul; se opri însă încurcat, dându-şi seama că a mers 
prea departe cu indelicateţea. 

— O, nici o grijă, n-am să-l citesc, răspunse simplu prinţul 
şi, luând portretul, ieşi din cabinet. 

Rămas singur, Ganea îşi duse mâinile la cap: 

— Un singur cuvânt din partea ei şi... Poate că aş rupe, 
zău!... Nu mai era în stare să se aşeze din nou la lucru şi, 
cuprins de emoție şi nerăbdare, începu să se plimbe agitat 
dintr-un capăt în celălalt al încăperii. 

În timpul acesta, prinţul se întorcea tăcut în apartamentul 
doamnelor. Îl indispunea mult însărcinarea pe care o 
primise şi deopotrivă de neplăcut îl surprinsese însuşi faptul 
de a fi aflat că Ganea îi scria Aglaiei. Străbătând şirul de 
odăi ce duceau spre salon, se opri deodată, ca şi cum şi-ar fi 
adus aminte de ceva foarte important, pe urmă se uită 
împrejur, se apropie de fereastră şi cercetă chipul Nastasiei 
Filippovna din portret. 

Ar fi vrut poate să descifreze acel ceva neobişnuit care îl 
tulburase adineauri, când a zărit în treacăt portretul la 
general. Prima impresie a fost atât de puternică, încât nu-l 
părăsise o clipă şi acum se grăbea să şi-o verifice. Chipul 
acesta, de o frumuseţe rară, tăinuia în el ceva ce i s-a părut 
acum şi mai tulburător. O mândrie fără margini, amestecată 
cu dispreţ, ba şi cu ură poate, părea să exprime această 
faţă şi în acelaşi timp câtă bunătate, încredere şi sinceritate 
iradiau din ea! Contrastul acesta era atât de izbitor şi 
neaşteptat la asemenea trăsături, încât trezea un dureros 
sentiment de milă. Această frumuseţe răpitoare era 


aproape de nesuportat, atât de bizară apărea cu faţa aceea 
palidă, obrajii uşor supţi şi ochii arzători. Stranie 
frumuseţe! Prinţul nu-şi putu lua ochii de pe fotografie; se 
smulse apoi de sub vraja pe care o exercita asupra lui, privi 
în jur şi, asigurându-se că nu-l vede nimeni, duse cu un gest 
grăbit portretul la buze şi sărută imaginea tinerei femei. 
Când, după un minut, ajunse în salon, părea cu desăvârşire 
liniştit. 

Dar în momentul când intră în sufragerie (penultima 
încăpere în drum spre salon), aproape se ciocni în uşă cu 
Aglaia. Era singură. 

— Gavrilă Ardalionovici m-a rugat să vă transmit asta, 
spuse prinţul, întinzându-i biletul. 

Aglaia se opri, luă plicul şi-l privi pe Mâşkin într-un fel 
foarte ciudat. Faţa ei nu trăda nici cea mai mică tulburare, 
cel mult o vagă nedumerire; dar şi aceasta părea că se 
referă mai mult la prinţ. Cu privirea ei calmă şi mândră 
avea aerul că-i cere socoteală - de unde şi până unde a 
ajuns el să fie amestecat în această afacere cu Ganea. Două- 
trei clipe rămaseră aşa nemişcaţi unul în faţa altuia; la 
urmă, o expresie batjocoritoare abia perceptibilă lunecă pe 
chipul Aglaiei şi cu un zâmbet uşor pe buze fata se 
îndepărtă. 

Câtva timp, generăleasa examina tăcută şi cu un aer 
dispreţuitor portretul Nastasiei Filippovna, ţinându-l 
ostentativ cu mâna întinsă la o oarecare depărtare. 

— Da, e frumoasă, rosti ea în sfârşit, chiar foarte 
frumoasă. Am văzut-o de două ori, dar numai de la distanţă. 
Şi zici că preferi acest gen de frumuseţe? Îl întrebă ea 
deodată pe Mâşkin. 

— Da... Acest gen, răspunse el cu un efort vizibil. 

— Adică, exact genul acesta? 

— Exact genul acesta. 

— Pentru ce? 

— Faţa asta... Ascunde multă suferinţă, îngăimă aproape 
fără voie prinţul, ca şi cum şi-ar fi vorbit mai mult sieşi 


decât pentru a da un răspuns la întrebarea pusă. 

— Îmi vine să cred mai curând că... Baţi câmpii, hotărî 
generăleasa şi, cu un gest plin de trufie, aruncă portretul 
pe masă. 

Îl luă întâi Aleksandra; Adelaida se apropie şi ea de soră- 
sa; apoi începură amândouă să-l examineze. În clipa aceea, 
Aglaia intră în salon. 

— Câtă forţă! Strigă deodată Adelaida, care, peste umărul 
surorii sale, privea cu nesaţ fotografia. 

— Unde? Ce fel de forţă? Se răsti Lizaveta Prokofievna. 

— Asemenea frumuseţe e o forţă! Spuse cu vioiciune 
Adelaida. Cu o astfel de frumuseţe poţi răsturna lumea 
întreagă! 

Şi se întoarse îngândurată la şevaletul ei. Aglaia aruncă în 
treacăt o scurtă privire asupra fotografiei, îşi îngustă ochii, 
lăsă buza de jos să-i iasă puţin în afară şi se depărta, 
aşezându-se deoparte, cu braţele încrucişate. 

Generăleasa luă clopoţelul de pe masă şi sună. 

— Spune-i lui Gavrilă Ardalionovici să poftească aici; vezi 
că e în cabinet, îi porunci ea feciorului. 

— Maman! Strigă cu un ton de avertizare Aleksandra. 


— Vreau să-i spun două vorbe şi atâta tot! I-o reteză scurt 
gencerăleasa. Curmând din capul locului orice obiecţie; era 
vădit enervată. Trebuie să ştii, prinţe, că de la o vreme 
încoace, noi, aici, o ţinem întruna numai în şuşoteli şi 
secrete. Numai în secrete! Cică aşa cere eticheta, bunele 
maniere. Mofturi! Şi asta într-o chestiune în care e nevoie 
să se procedeze, în primul rând. Sincer şi cinstit, ca totul să 
fie limpede. Se pun la cale tot felul de mariaje; nu-mi plac 
mariajele astea... 

— Maman, ce ţi-a venit? Încercă din nou s-o oprească 
Aleksandra. 

— Ce vrei. Scumpa mea fiică? Parcă ţie îţi plac? Lasă să 
audă şi prinţul, suntem doar prieteni, eu, în orice caz aşa 
mă consider. Lui Dumnezeu îi sunt pe plac oamenii buni şi 
n-are nevoie de tot felul de răutăcioşi şi mofturoşi, mai cu 
seamă de mofturoşii care azi hotărăsc una, iar mâine alta. 
Pricepi, dumneata, Aleksandra Ivanovna, cum vine asta? 
Trebuie să-ţi spun prinţe, că dumnealor mă socot cam 
trăsnită, eu, însă, ştiu să văd ce e bine şi ce nu. Pentru că 
principalul e să ai inimă, toate celelalte sunt mofturi. 
Bineînţeles că e nevoie să ai şi minte... ba, poate, cel mai 
important lucru este tocmai mintea. Nu zâmbi, Aglaio, nu-i 
nici o contradicţie în ceea ce spun acum; o proastă cu inimă 
şi fără minte poate fi la fel de nefericită ca şi o proastă care 
nu e lipsită de minte, dar nu are pic de inimă. E un adevăr 
cunoscut. Eu sunt o proastă cu inimă şi fără minte, iar tu 
eşti o proastă cu minte limpede, dar fără inimă; şi tu şi eu 
suntem deopotrivă de năpăstuite şi suferim deopotrivă. 

— Şi, mă rog, cine te năpăstuieşte atâta, dragă maman? 
Nu se putu abţine Adelaida, care, singura dintre toate, 
părea că-şi păstrase voia bună. 

— Întâi şi întâi, căpoasele mele fiice, răbufni generăleasa 
şi cred că e prea de ajuns şi atâta, aşa încât n-are rost să 
mai pomenim şi de altele. Am pălăvrăgit destul. Rămâne de 
văzut cum o să vă descurcaţi voi amândouă (pe Aglaia n-o 
pun la socoteală) cu deşteptăciunea şi limbuţia voastră şi 


dacă dumneata, preastimată Aleksandra Ivanovna, ai să fii 
fericită cu onorabilul dumitale domn... Aha!... Făcu ea, 
văzându-l pe Ganea care apăruse în uşă, iată încă o apariţie 
matrimonială. Bună ziua! Răspunse ea la salutul acestuia, 
fără a-l pofti să şadă. Aud că te căsătoreşti, e adevărat? 

— Eu?... Mă căsătoresc?... Cum, adică, să mă 
căsătoresc?... Îngăimă Gavrilă Ardalionovici luat prin 
surprindere. Părea tare încurcat. 

— Adică, te însori, dacă-ţi place mai mult cuvântul! E 
adevărat? 

— N-nu... cu... N-nici gând, minţi Ganea şi sângele îi năvăli 
în obraz. Aruncă o privire fugară spre Aglaia, care sta 
deoparte şi nu-l slăbea din ochi, observând tulburarea lui cu 
o expresie rece şi calmă. 

— Nu? Ai spus nu? Îşi continuă interogatoriul neîndurător 
Lizaveta Prokofievna. Bine, voi reţine, aşadar, că azi, 
miercuri dimineaţă, la întrebarea pe care ţi-am pus-o, ai 
răspuns „nu”...Ce zi e astăzi, miercuri? 

— Cred că da, maman, răspunse Adelaida. 

— Niciodată nu ştiţi ce zi este. În câte suntem astăzi? 

— În douăzeci şi şapte, spuse Ganea. 

— În douăzeci şi şapte? Perfect, e bine de ştiut. Acum, la 
revedere, ai mult de lucru, mi se pare; e vremea să mă 
îmbrac, trebuie să ies; ia-ţi portretul. Transmite-i salutări 
din partea mea nefericitei Nina Aleksandrovna. Cu bine, 
dragă prinţe! Vino cât mai des pe la noi, iar eu am să trec 
anume pe la bătrâna Belokonskaia, ca să-i vorbesc de 
dumneata. Îţi mărturisesc sincer, dragul meu: sunt 
încredinţată că Dumnezeu mi te-a adus anume tocmai din 
Elveţia la Petersburg. Ai venit desigur şi pentru alte treburi, 
dar mai ales pentru asta. Aşa a voit Cel de Sus. La revedere, 
domnişoarelor. Aleksandro, vino puţin la mine. 

Generăleasa ieşi. Zdrobit, năuc, înfuriat, Ganea luă de pe 
masă portretul şi, cu un zâmbet forţat, i se adresă prinţului: 
— Prinţe, plec chiar acum acasă. Dacă nu te-ai răzgândit 
cumva şi vrei să rămâi la noi, vino acum cu mine, căci nu ne 


cunoşti nici măcar adresa. 

— Aşteaptă o clipă, prinţe, spuse Aglaia, ridicându-se 
brusc de pe fotoliu. Aş vrea să-mi scrii mai întâi ceva în 
album. Tata mi-a spus că eşti un caligraf excelent. Aduc 
îndată albumul. 

Spunând aceasta, dispăru. 

— La revedere, prinţe, mă duc şi eu, spuse Adelaida. 

Îi strânse cordial mâna, zâmbi prietenos şi mângâietor şi 
se retrase, fără să arunce măcar o privire spre Ganea. 

— Dumneata, scrâşni acesta repezindu-se spre Mâşkin de 
îndată ce rămaseră singuri, dumneata ai trăncănit aici şi le- 
ai spus că mă însor! Continuă el aproape şuierând, cu faţa 
congestionată de furie, cu ochii sclipind de ură. Gură 
spartă, flecar nesuferit ce eşti! 

— Te asigur că n-ai dreptate, răspunse prinţul, păstrându- 
şi calmul şi politeţea. Nici n-am ştiut că te însori. 

— Ai auzit adineauri de la Ivan Feodorovici că totul se va 
hotări diseară la Nastasia Filippovna şi te-ai grăbit să le şi 
spui. Vezi că minţi! Altfel, de unde ar fi aflat? Cine dracu' 
putea să le spună, dacă nu dumneata? N-ai auzit aluziile pe 
care mi le-a făcut bătrâna? 

— Cred câ dumneata trebuie să ştii mai bine cine le-a 
spus, de vreme ce ai impresia că ţi s-au făcut aluzii. De la 
mine însă n-au auzit nici un cuvânt. 

— Ai transmis bileţelul?... Aştept să-mi dai răspunsul! Îl 
întrerupse Ganea, fierbând de nerăbdare. Dar în clipa 
aceea chiar, intră Aglaia şi prinţul nu mai avu vreme să 
răspundă. 

— Poftim, prinţe, spuse Aglaia, punând albumul pe măsuţă. 
Alege-ţi o pagină şi scrie-mi ceva. Ai aici şi un condei nou- 
nouţ. Nu-i nimic dacă peniţa e de oţel? Am auzit că cele de 
oţel nu sunt pe placul caligrafilor. 

Vorbea cu prinţul, ignorând cu totul prezenţa lui Ganea. 
Dar, în timp ce Mâşkin examina peniţa şi căuta pagina, 
pregătindu-se să scrie, Ganea se apropie de cămin, la 
dreapta prinţului, unde Aglaia stătea în picioare şi, cu un 


glas întretăiat şi tremurând de emoție, îi spuse aproape 
şoptindu-i la ureche: 

— Un cuvânt, un singur cuvânt din partea dumitale - şi 
sunt salvat. Prinţul se întoarse repede şi-i privi pe amândoi. 
Faţa lui Ganea exprima cea mai jalnică deznădejde; se pare 
că vorba pe care o rostise îi scăpă din gură aşa, pe 
negândite, la disperare. Câteva clipe, Aglaia îl privi cu 
aceeaşi nedumerire calmă cu care se uitase adineauri şi la 
prinţ când se întâlniseră în sufragerie şi era limpede că 
această atitudine calmă şi nedumerirea ei în faţa celor ce i 
se spuneau, ca şi cum n-ar fi înţeles nimic, erau pentru 
Ganea mai ucigătoare în clipa aceea decât cel mai puternic 
dispreţ exprimat pe faţă. 

— Şi ce anume să scriu? Întrebă prinţul. 

— Am să-ţi dictez, răspunse Aglaia, întorcându-se spre el. 
Eşti gata? Ei bine, scrie: „Nu mă pretez la nici un fel de 
tocmeală”...Acum pune data jos. Ia să văd! 

Prinţul îi întinse albumul. 

— Minunat! Ai un scris admirabil! Îţi mulţumesc. La 
revedere, prinţe... Adică, stai o clipă, adăugă ea, 
răzgândindu-se deodată. Vino cu mine, vreau să-ţi dăruiesc 
ceva, ca amintire. 

Prinţul o urmă, dar, când intrară în sufragerie, Aglaia 
rămase locului. 

— Citeşte asta, spuse ea, întinzându-i biletul trimis de 
Ganea. Prinţul îl luă şi se uită la Aglaia întrebător. 

— Ştiu bine că nu l-ai citit şi că nu poţi fi confidentul 
acestui om. Citeşte, vreau să-i cunoşti conţinutul. 

Biletul, scris probabil în mare grabă, cuprindea 
următoarele: 

Astăzi, soarta mea se va decide, dumneata ştii în ce fel. 
Astăzi va trebui să-mi dau cuvântul, irevocabil. N-am nici un 
drept la compătimirea dumitale şi nici nu îndrăznesc să-mi 
fac speranţe; dar mi-ai spus odată o vorbă, ai rostit un 
singur cuvânt şi cuvântul acesta a strălucit în negura 
existenţei mele, devenind pentru mine un far călăuzitor. 


Spune-mi şi acum un cuvânt asemănător şi mă vei salva de 
la pierzanie! Spune-mi numai atât: rupe totul şi o fac chiar 
astăzi. O! Ce te-ar costa să spui asta? Prin acest cuvânt nu- 
ţi cer decât un semn de compasiune faţă de mine - un semn 
numai şi nimic mai mult, nimic! Nu îndrăznesc să-mi 
făuresc visuri, să nutresc vreo speranţă, căci mă simt 
nedemn de ea. Dar cuvântul dumitale îmi va da tăria, care- 
mi lipseşte acum, de a-mi suporta mai departe sărăcia, de a 
mă resemna, ba chiar de a accepta cu bucurie situaţia 
disperată în care mă aflu. Voi accepta lupta, voi fi fericit s-o 
înfrunt şi să renasc prin această luptă cu puteri reînnoite! 

Trimite-mi dar acel cuvânt din milă (din milă numai, ţi-o 
jur!). Nu te supăra pe un om ajuns la disperare, un om care 
se îneacă, pentru că a îndrăznit să facă o ultimă sforţare ca 
să scape de pierzanie. 

G.L. 

— Omul acesta pretinde şi încearcă să mă convingă şi pe 
mine, începu Aglaia cu glas tăios, după ce prinţul isprăvi de 
citit, că acest cuvânt „rupe totul” nu-i deloc compromiţător 
pentru mine şi nu mă obligă la nimic, oferindu-mi, după 
cum vezi şi un fel de garanţie în scris pe acest bilet. 
Observă cu câtă naivitate s-a grăbit el să sublinieze unele 
cuvinte şi cât de transparent apare, cu câtă brutalitate i se 
străvede gândul ascuns. El ştie, de altfel, că dac-ar rupe 
totul, însă din proprie iniţiativă, fără să aştepte un cuvânt 
de la mine, fără să-mi vorbească măcar de asta, fără a nutri 
vreo speranţă în privinţa mea, ştie, zic, că atunci, poate, mi- 
aş schimba sentimentele faţă de el şi i-aş deveni o 
adevărată prietenă! O ştie bine! Dar e un suflet meschin; 
ştie şi totuşi nu poate să se hotărască; ştie şi totuşi cere 
garanţii. Nu este în stare de o hotărâre bazată pe 
convingere şi încredere. Pentru ca să renunţe la o sută de 
mii de ruble, vrea să-i acord anticipat un început de 
făgăduială, spre a putea spera să-mi obţină mâna. Cât 
despre cuvântul pe care i l-aş fi spus într-o zi... de care 
aminteşte în scrisoare, cuvântul care i-ar lumina, chipurile, 


viaţa, e o minciună sfruntată. Într-o zi, fiindu-mi milă de el, 
i-am arătat într-adevăr puţină compasiune. Dar e un cinic şi 
un neobrăzat; şi-a făcut numaidecât socoteala că ar putea 
să nutrească anumite speranţe; mi-am dat seama îndată. De 
atunci umblă mereu să-mi întindă curse, ca şi acum, de 
altfel. Dar mi-e de ajuns; ia biletul acesta şi dă-i-l îndată ce 
veţi ieşi de la noi, în orice caz, nu mai înainte. 

— Şi ce să-i transmit ca răspuns din partea dumitale? 

— Nimic, fireşte. E cel mai bun răspuns. Aşadar, vrei să 
locuieşti la ei? 

— Ivan Feodorovici m-a sfătuit adineauri, răspunse prinţul. 

— Va trebui să te păzeşti de el, te previn; n-are să-ţi ierte 
că i-ai adus biletul înapoi. 

Aglaia strânse uşor mâna prinţului şi ieşi. Avea faţa gravă 
şi încruntată şi nici nu schiţă măcar un zâmbet când îşi luă 
rămas-bun de la el. 

— Îndată, să-mi iau numai bocceluţa şi plecăm, îi spuse 
prinţul lui Ganea. 

Acesta bătu din picior în semn de nerăbdare. Se făcuse 
negru de mânie. În sfârşit, amândoi ieşiră în stradă, prinţul 
cu bocceluţa în mână. 

— Răspunsul? Răspunsul? Îl asalta Ganea. Ce ţi-a spus? I- 
ai dat scrisoarea? 

Fără un cuvânt, prinţul îi întinse biletul. Ganea rămase ca 
trăsnit. 

— Cum! Biletul meu?! Strigă el. Nici nu i l-ai predat? Ah, 
trebuia să mă fi gândit! Ah, bles-te-ma-tule... Acum înţeleg 
de ce ea n-a priceput nimic adineauri! Dar cum, cum, cum 
de nu i l-ai dat, ah, afur-r-ri-situle... 

— Ba să mă ierţi. Dimpotrivă, am avut prilejul să i-l dau 
imediat după ce mi l-ai încredinţat şi întocmai aşa cum m-ai 
rugat dumneata. Dacă a ajuns iarăşi în mâinile mele, e 
pentru că Aglaia Ivanovna mi l-a înapoiat acum, înainte de 
plecare. 

— Cum? Când? 


— Îndată după ce i-am scris în album şi când m-a rugat s-o 
urmez (cred că ai auzit şi dumneata?). Am intrat în 
sufragerie, mi-a întins biletul, m-a silit să-t citesc şi mi-a 
poruncit să ţi-l restitui. 

— 'Ţi l-a dat să-l ci-te-e-şti! Răcni Ganea. Să-l citeşti! Şi l-ai 
citit? Se oprise încremenit în mijlocul trotuarului; de uluit 
ce era, rămăsese cu gura căscată. 

— Da, l-am citit adineauri la insistența ei. 

— Şi chiar ea ţi-a spus să-l citeşti? Chiar ea? 

— Exact. Altfel, fii sigur că nu mi-aş fi permis. 

Un minut, Ganea tăcu, făcând sforţări chinuitoare pentru 
a-şi aduna gândurile, apoi izbucni: 

— Nu se poate! Este exclus ca ea să ţi-l fi dat să-l citeşti. 
Minţi! L-ai citit din proprie iniţiativă! 

— Spun numai adevărul, răspunse prinţul cu acelaşi ton 
imperturbabil, şi, crede-mă, regret din suflet că acest lucru 
îţi provoacă atâtea necazuri şi neplăceri. 

— Dar, nenorocitule, cel puţin ţi-a spus ceva cu acest 
prilej? Ţi-a dat vreun răspuns? 

— Mi-a dat, fireşte. 

— Ei? Ci vorbeşte odată, ce dracu'...! 

Şi Ganea bătu, nerăbdător, de două ori cu piciorul drept 
încălţat cu galoş, în trotuar. 

— M-a lăsat întâi să citesc biletul, apoi mi-a spus că-i 
întinzi o cursă, că intenţia dumitale e s-o compromiţi, 
smulgându-i un început de făgăduială, ca să-ţi faci anumite 
speranţe şi apoi, bazânduc-te pe aceste speranţe, să renunţi 
fără pagubă la cealaltă speranţă de o sută de mii de ruble. 
Că, dacă ai fi făcut asta fără să te fi tocmit cu dânsa, dacă ai 
fi rupt totul din proprie iniţiativă, fără să-i fi cerut în 
prealabil garanţii, ea ar fi devenit poate prietena dumitale 
adevărată. Se pare că asta-i tot. Da şi încă ceva: când am 
întrebat-o, după ce mi-a dat biletul înapoi, ce răspuns să-ţi 
transmit, mi-a spus că lipsa oricărui răspuns va fi cel mai 
bun răspuns - aşa mi se pare că s-a exprimat ea, scuză-mă, 


dacă nu-mi amintesc exact cuvintele ei şi-ţi transmit doar 
sensul, aşa cum l-am reţinut. 

Cuprins de o furie turbată, Ganea îşi dădu drumul fără nici 
o jenă. 

— A! Aşa, vasăzică! Zbiera el. Îmi aruncă biletul pe 
fereastră! Aha! Dumneaei nu se pretează la nici un fel de 
tocmeală! Ei bine, atunci mă voi preta eu! Şi vom vedea! Eu 
n-am terminat încă... Vom mai vedea!... Las' că-i vin eu de 
hac...! 

Palid, cu faţa crispată, vorbea scrâşnind din dinţi, cu 
spume la gură, amenințând cu pumnul. Merseră astfel o 
bucată de drum. Nu se sinchisea deloc de prezenţa 
prinţului, ca şi cum s-ar fi aflat singur, în odaia lui, fiindcă 
simţea pentru el un dispreţ total. Deodată insă, un gând îşi 
făcu loc în creierul lui înfierbântat şi îl dezmetici brusc. 

— Dar cum se face, i se adresă el prinţului, ai putea să-mi 
explici, cum se face că dumitale (un idiot! Adăugă el ca 
pentru sine), dumitale, pe care te cunoaşte abia de două 
ceasuri, ţi-a acordat atâta încredere şi ţi-a făcut asemenea 
confidenţe? 

Atât îi mai lipsea lui Ganea acum, ca peste tot zbuciumul şi 
la toate chinurile tui să se mai adauge şi invidia; pânditoare, 
ea se furişă îndată ca să-l înţepe drept în inimă. 

— Uite, asta chiar că n-aş putea să-ţi explic, răspunse 
prinţul. Ganca îl privi cu duşmănie. 

— Vasăzică, pentru asta te-a chemat atunci în sufragerie, 
ca să-ţi dăruiască încrederea ei? Căci aşa parcă a spus, că 
vrea să-ţi dea ceva în dar? 

— Numai aşa cred că se poate înţelege; şi eu întocmai aşa 
am înţeles. 

— Dar pentru ce anume, naiba să mă ia? Ce-ai făcut 
dumneata de i-ai câştigat încrederea? Ascultă, continuă să 
se frământe Ganea (totul în el, în clipa aceea, era într-un 
haos şi zbucium clocotitor, încât cu greu îşi putea aduna 
gândurile); ascultă, n-ai putea să faci un efort şi să-ţi 
aminteşti mai bine şi într-o ordine cât mai exactă ce anume 


aţi vorbit acolo, toate cuvintele, chiar de la bun început? 
Poate că ai mai observat ceva, nu-ţi aduci aminte? 

— O! Ba da, pot să-ţi spun, răspunse prinţul. De la început, 
când am intrat şi am făcut cunoştinţă, s-a deschis vorba 
despre Elveţia. 

— Dă-o naibii de Elveţie! 

— Pe urmă, despre pedeapsa cu moartea... 

— Pedeapsa cu moartea? 

— Da; veni, nu ştiu cum, vorba... Apoi le-am povestit cum 
am trăit acolo trei ani şi istoria cu o sărmană ţărâncuţă... 

— Nu mă interesează. Mai departe! Îl zorea Ganea 
nerăbdător. 

— Pe urmă, despre părerea lui Schneider cu privire la 
caracterul meu şi cum m-a silit... 

— Ducă-se dracului Schneider al dumitale şi puţin îmi pasă 
de părerile lui! După aceea? 

— După aceea, în legătură cu un caz pe care l-am povestit, 
am ajuns să vorbesc despre expresia feţei la om şi cu acest 
prilej am spus că Aglaia Ivanovna e aproape tot aşa de 
frumoasă ca Nastasia Filippovna. Şi aici mi-a scăpat vorba 
despre portret... 

— Dar nu te-ai apucat să spui şi ce ai auzit vorbindu-se 
atunci, în cabinet? N-ai spus, nu-i aşa? 

— Îţi repet că nu. 

— Dar atunci, cum dracu'...? Vai de mine, nu cumva Aglaia 
i-a arătat bătrânei biletul? 

— În privinţa asta poţi fi liniştit. Am stat acolo tot timpul şi 
dacă i l-ar fi dat Lizavetei Prokofievna, aş fi văzut; de altfel, 
nici n-ar fi avut când s-o facă. 

— Dar poate că dumneata n-ai băgat de seamă... Ah! Idiot 
af-fu-risit, strigă el ca ieşit din minţi, nici măcar să-ţi 
relateze ceva ca lumea nu e în stare! 

O dată pornit pe invective şi neîntâmpinând nici o ripostă, 
Ganea se lăsă în voia mâniei şi, după cum se întâmplă cu 
unii oameni, în cele din urmă îşi pierdu de tot cumpătul. Nu 
rămăsese poate mult ca să ajungă şi-l şi scuipe pe bietul 


prinţ în obraz, atât era de furios. Şi, bineînţeles, furia l-a 
orbit cu desăvârşire; altminteri şi-ar fi dat desigur seama de 
mult că acela pe care-l numea „idiot” şi-l trata cu atâta 
dispreţ sesiza de fapt totul cu deosebită fineţe şi cu 
uimitoare repeziciune şi se pricepea de minune să relateze 
faptele. 

Dar aici interveni ceva cu totul neaşteptat. 

— Aş vrea să-ţi atrag atenţia, Gavrilă Ardalionovici, spuse 
prinţul calm, că am fost într-adevăr foarte bolnav într-o 
vreme şi că ajunsesem cu adevărat într-o stare aproape de 
idioţie, dar m-am vindecat de mult şi, de aceea, îmi este 
neplăcut să mai aud astăzi că mi se spune pe faţă idiot. 
Deşi, într-o măsură oarecare, ai putea fi scuzat, date fiind 
supărările pe care le ai, dar în mânia dumitale ţi-ai permis 
să mă şi insulţi de două ori. Lucrul acesta îmi displace şi nu- 
mi convine deloc, mai cu seamă aşa cum ai procedat 
dumneata acum, fără nici un motiv, de cum am făcut 
cunoştinţă; şi de aceea, întrucât tot am ajuns la o răscruce, 
cred că cel mai bun lucru e să ne despărţim: dumneata o 
apuci la dreapta, ca să te duci acasă, iar eu o iau la stânga. 
Am douăzeci şi cinci de ruble în buzunar, găsesc uşor pe 
undeva o cameră mobilată. 

Ganea se simţi oribil; sângele-i năvăli în obraz de ruşine. 

— Scuză-mă, prinţe, imploră el cu glas domolit, trecând 
brusc de la tonul insolent şi injurios de până atunci la o 
politeţe extremă; pentru Dumnezeu, scuză-mă! Vezi cât 
sunt de nenorocit! Nu ştii încă aproape nimic, dar, dac-ai şti 
totul, sunt sigur că ai găsi pentru mine cuvinte de 
îngăduinţă, deşi, o ştiu prea bine, n-am nici o scuză... 

— A, nu trebuie să te scuzi atât, se grăbi să răspundă 
prinţul, înţeleg foarte bine că eşti necăjit şi asta te face să-ţi 
pierzi cumpătul şi să nu-ţi masori cuvintele. Să mergem, 
aşadar, la dumneata acasă. Te urmez cu plăcere... 

„Nu, acum în nici un caz nu trebuie să-l las să plece, îşi 
spunea Ganea în gând, cercetându-l tot timpul drumului pe 
Mâşkin cu coada ochiului. Întrigantul ăsta m-a făcut să-i 


spun totul şi să mă trădez, ca pe urmă să-şi scoată deodată 
masca... Aici trebuie să fie ceva la mijloc. Bine, vom mai 
vedea noi! Totul se va lămuri, totul, totul! Chiar astăzi!” 

Ajunseră în faţa casei unde locuia Ganea. 

VIII. 

Locuinţa lui Ganea, în care urcară pe o scară luminoasă, 
largă şi curată, se afla la al doilea cat al clădirii şi se 
compunea din şase sau şapte odăi, unele mai mari, altele 
mici de tot, destul de modestă de altfel, dar, în tot cazul, 
prea costisitoare pentru mijloacele unui slujbaş susţinător 
de familie, având chiar o leafă de două mii de ruble. Nina 
Aleksandrovna şi Varvara Ardalionovna o aleseseră anume 
pentru a putea lua chiriaşi în pensiune, ca în felul acesta să 
poată fi şi ele de folos cât de cât şi să mărească cu ceva 
veniturile familiei. Ganea se împotrivise din răsputeri, dar 
în cele din urmă trebui să cedeze în faţa insistențelor unite 
ale mamei şi surorii, şi, iată, de două luni erau mutaţi acolo. 
Ganea umbla încruntat, socotind că e degradant să ţii 
chiriaşi în pensiune; şi acum, de câte ori ieşea în lume, se 
simţea ruşinat şi umilit în cercul său, unde fusese obişnuit 
să apară totdeauna ca un tânăr de familie bună şi cu un 
viitor strălucit. Toate aceste concesii făcute sorții ingrate şi 
toată promiscuitatea aceasta enervantă însemnau pentru el 
profunde răni morale. Cele mai mici fleacuri îl iritau teribil 
şi dacă, pentru moment, consimţea să accepte şi să rabde 
această situaţie, o făcea numai pentru că era de acum 
încolo ferm hotărât să schimbe starea aceasta de lucruri în 
timpul cel mai scurt posibil. Dar tocmai această schimbare, 
tocmai soluţia asupra căreia se oprise constituia ea însăşi o 
problemă extrem de grea - a cărei rezolvare ameninţa să 
fie mult mai dificilă şi mai chinuitoare decât tot ce a fost 
până acum. 

Locuinţa era împărţită în două printr-un coridor, în care 
dădeai din vestibul. De o parte se găseau cele trei camere 
destinate a fi închiriate unor persoane „cu recomandaţii 
speciale”; în afară de acestea, mai era pe aceeaşi parte şi 


chiar la capătul coridorului, aproape de bucătărie, a patra 
odaie, mai mică decât celelalte, pe care o ocupa însuşi 
generalul în retragere Ivolghin, capul familiei; se culca 
acolo pe un divan mare, iar accesul în apartament îl avea 
prin bucătărie, pe scara de serviciu. În aceeaşi cameră 
sălăşluia şi Colea, fratele mai mic al lui Gavrilă 
Ardalionovici; acolo, gimnazistul acela de treisprezece ani 
îşi făcea lecţiile şi tot acolo dormea pe un divan vechi, mic, 
strâmt şi cu aşternutul uzat; însă cea mai importantă 
însărcinare a băiatului era să nu-l scape din ochi pe tatăl 
său, care, din zi în zi, avea tot mai multă nevoie să fie 
supravegheat. Prinţul fu instalat în camera din mijloc, 
aşezată între aceea a lui Ferdâşcenko, la dreapta şi o odaie 
încă goală, la stânga. Dar, înainte de asta, Ganea îl duse pe 
prinţ în apartamentul familiei. Partea aceasta se compunea 
din trei încăperi; o odaie mare, care se transforma la nevoie 
în sufragerie, un salon, care era folosit ca salon numai 
dimineaţa, iar seara îi servea lui Ganea de cabinet şi de 
cameră de culcare; în sfârşit, o odăiţă cu uşa întotdeauna 
închisă, unde dormeau Nina Aleksandrovna şi Varvara 
Ardalionovna. Într-un cuvânt, totul era aici foarte înghesuit 
şi sărăcăcios. Ganea scrâşnea din dinţi şi se silea să nu 
explodeze; şi, cu toate că voia şi se străduia să fie 
respectuos cu mama lui, se putea observa de la primul pas 
făcut în casa lor că se purta cu ai lui ca un tiran. 

Nina Aleksandrovna şi Varvara Ardalionovna erau în salon; 
croşetau şi discutau cu un musafir, Ivan Petrovici Ptiţân. 
Nina Aleksandrovna părea cam de vreo cincizeci de ani, 
avea faţa slabă şi trasă, cu cearcâne mari sub ochi. Cu toată 
expresia bolnăvicioasă şi tristă, faţa şi privirea ei erau 
destul de plăcute; de la primele vorbe, se putea observa că 
avea o fire calmă care impunea prin seriozitate şi adevărată 
demnitate. Chipu-i adumbrit de întristare lăsa totuşi să se 
ghicească un caracter ferm şi hotărât. Era îmbrăcată foarte 
modest, întocmai ca o bătrână, într-o rochie de culoare 


închisă, dar ţinuta şi vorba dovedeau că trăise într-un 
mediu şi într-o societate mai bune. 

Varvara Ardalionovna avea douăzeci şi trei de ani; era de 
statură mijlocie, cam slăbuţă la trup, dar înzestrată cu unul 
dintre acele chipuri care, fără a putea fi socotite cine ştie ce 
frumoase, au totuşi darul de a plăcea mult, de a exercita o 
atracţie puternică şi chiar de a stârni pasiune. Semăna mult 
cu mama ei şi se îmbrăca aproape la fel cu dânsa, dintr-o 
totală lipsă de cochetărie. Privirea ochilor ei cenuşii putea fi 
câteodată foarte veselă şi foarte caldă, dacă nu rămânea, 
cum se-ntâmpla de cele mai multe ori, prea serioasă şi 
îngândurată, ba de câtva timp chiar prea gravă. Aceeaşi 
fermitate şi hotărâre se puteau citi şi pe faţa ei, lăsând 
totodată a se bănui la fiică un caracter mai energic şi mai 
întreprinzător decât al mamei. Varvara Ardalionovna era de 
felul ei cam iute din fire, se mânia uşor şi fratele ei se temea 
de dânsa în asemenea clipe. Se cam temea de dânsa şi 
musafirul care şedea acum la ei, Ivan Petrovici Ptiţân. 
Acesta era un om încă tânăr - n-avea mai mult de treizeci 
de ani - îmbrăcat modest, dar cu gust, cu maniere plăcute, 
oarecum prea grave, de om aşezat. Bărbuţa-i castanie 
indica un om cu ocupaţii libere. Ştia să întreţină o 
conversaţie inteligentă şi interesantă, fără a fi prea 
vorbăreţ. În general, producea o impresie favorabilă. Era 
probabil îndrăgostit de Varvara Ardalionovna şi nu-şi 
ascundea sentimentele. Aceasta arăta faţă de el multă 
bunăvoință şi prietenie, dar ezita încă să-i răspundă la 
unele întrebări pe care i le pusese el şi care păreau că o 
indispun întrucâtva, ceea ce, totuşi, nu prea avu darul să-l 
descurajeze pe Ptiţân. Nina Aleksandrovna era foarte 
atentă faţă de el, iar în ultimul timp începuse să-i arate tot 
mai multă încredere, împărtăşindu-i din grijile şi 
preocupările ei. Se ştia, de altfel, că îndeletnicirea lui era 
de a plasa bani cu împrumut pe termene scurte, cu dobânzi 
mari şi contra-garanţii mai mult sau mai puţin sigure. Era 
bun prieten cu Ganea. 


După ce ascultă prezentarea destul de amănunţită, dar pe 
un ton sec şi în cuvinte sacadate, făcută de Ganea (care, 
intrând, se mulţumi s-o salute scurt pe mama sa, nu-i 
adresă nici un cuvânt surorii şi-l duse îndată pe Ptiţân 
undeva, afară din salon), Nina Aleksandrovna îi adresă 
prinţului câteva cuvinte amabile şi-i porunci lui Kolea, care 
tocmai se arătase în uşă, să-l ducă pe noul chiriaş în odaia 
din mijloc. Kolea era un adolescent cu faţa zâmbitoare şi 
plăcută; felul lui de a vorbi deschis şi sincer, cu 
spontaneitatea proprie vârstei, îl făcea deosebit de 
simpatic. 

— Dar unde-i bagajul dumneavoastră? Întrebă el, 
introducându-l pe prinţ în odaie. 

— L-am lăsat în antreu. 

— Îl aduc îndată. N-avem alţi servitori decât pe 
bucătăreasă şi pe Matriona, aşa că mai ajut şi eu la 
treburile casei. Varia ne comandă, ne muştruluieşte şi ne 
ceartă pe toţi. Ganea zicea că aţi sosit chiar azi din Elveţia, 
e adevărat? 

— Da. 

— E frumos în Elveţia? 

— Foarte frumos. 

— Sunt munţi acolo? 

— Da. 

— Vă aduc îndată bagajul. Intră Varvara Ardalionovna. 

— Matriona îţi pregăteşte îndată aşternutul. Lucrurile le ai 
în valiză? 

— N-am decât o bocceluţă. Frăţiorul dumitale s-a dus să 
mi-o aducă; e în antreu. 

— Acolo nu-i nici un bagaj, doar legăturica asta; unde l-ai 
pus? Întrebă Kolea, întorcându-se în odaie. 

— Ăsta-i tot bagajul meu; n-am decât atât, îl lămuri prinţul 
luându-şi bocceluţa din mâinile lui. 

— Aşa? Şi eu care mă gândeam să nu-l fi şterpelit 
Ferdâşcenko. 


— Nu vorbi prostii! Îl opri sever Varia, care îi vorbi 
prinţului pe un ton rece, distant, fără a părea însă 
nepoliticos. 

— Chere Bubette, cu mine ai putea să fii ceva mai 
drăgălaşă, că doar nu sunt Ptiţân. 

— Chiar şi puţină bătaie nu ţi-ar strica, Kolea, ca să nu mai 
fii prost. Pentru tot ce vei avea nevoie, poţi să i te adresezi 
Matrionei. Prânzul se serveşte la patru şi jumătate. Masa o 
poţi lua cu noi sau la dumneata în odaie; cum vei voi. 
Mergem, Kolea, să nu deranjezi. 

— Să mergem, voinţă întrupată! 

În uşă se ciocniră de Ganea. 

— Tata e acasă? 1 se adresă el fratelui său mai mic şi, la 
răspunsul afirmativ al acestuia, îi şopti ceva la ureche. 

Kolea dădu din cap şi ieşi în urma Varvarei Ardalionovna. 

— Două cuvinte, prinţe: uitasem să ţi le spun din pricina... 
Incidentului de adineauri. Am o rugăminte. Fii bun şi, dacă 
nu-ţi va fi prea greu, nu trăncăni nici aici despre ceea ce s-a 
petrecut adineauri între mine şi Aglaia şi nici acolo despre 
ceea ce se-ntâmplă aici; căci şi la noi vei avea ocazia să vezi 
destulă mizerie omenească. La urma urmei, naiba să-i ia pe 
toţi... Dar cel puţin astăzi, caută să te abţii. 

— Dar te asigur c-am vorbit mult mai puţin decât îţi 
închipui dumneata, răspunse prinţul, cam enervat de 
insistența lui Ganea. 

Raporturile dintre ei se înrăutăţeau vizibil. 

— Oricum, am avut astăzi destule necazuri şi neplăceri din 
pricina dumitale. Te rog, aşadar. 

— Aş vrea să-ţi mai atrag atenţia, Gavrilă Ardalionovici, că 
adineauri nu eram deloc în cunoştinţă de cauză şi nici n- 
aveam vreo obligaţie de a tăcea. Pentru ce m-aş fi abținut să 
vorbesc de portret? Doar nu m-ai prevenit. 

— Ce încăpere mizerabilă, observă Ganea, uitându-se 
împrejur cu dispreţ, e întunecoasă şi ferestrele dau în 
curte. Aproape din nici un punct de vedere, venirea 
dumitale la noi nu prea a fost nimerită. Ei, dar asta nu mă 


priveşte; nu sunt eu acela care se ocupă cu închirierea 
camerelor. 

Pe uşă îşi vâri capul Ptiţân şi-l chemă pe Ganea; acesta îl 
părăsi îndată pe prinţ, deşi ar fi vrut parcă să mai spună 
ceva; ezita, ca şi cum îi era ruşine să înceapă; de altfel şi 
camerei îi găsise o mie de cusururi, se pare, tot pentru a-şi 
ascunde jena şi nehotărârea. 

De-abia apucă prinţul să se spele şi să-şi pună cât de cât la 
punct toaleta, când uşa se deschise iar şi se ivi un personaj 
nou. 

Era un domn de vreo treizeci de ani, destul de înalt, 
spătos, cu un cap enorm şi o claie de păr creţ şi roşcat. Avea 
o faţă rumenă şi cărnoasă, buze groase, un nas lat şi turtit, 
nişte ochi mici, înecaţi în grăsime şi batjocoritori, care 
clipeau mereu de parcă ar fi făcut semne cuiva. În 
ansamblu, avea un aer destul de impertinent. Era îmbrăcat 
neglijent şi murdar. 

Mai întâi întredeschise uşa numai cât îi trebuia să-şi vâre 
capul. Vârât astfel, examina odaia timp de câteva secunde, 
după care uşa începu să se deschidă încet, până când în 
prag se înfăţişă silueta lui din cap până în picioare; dar 
musafirul nu intră, ci rămase mai departe în uşă, 
continuând să-l observe pe prinţ cu ochii întredeschişi. În 
sfârşit, trase uşa după el, se apropie, se aşeză pe scaun şi, 
apucându-l cu putere pe Mâşkin de braţ, îl făcu şi pe elsă 
se aşeze pe canapea. 

— Ferdâşcenko, se recomandă el, uitându-se ţintă şi 
întrebător la prinţ. 

— Îmi pare bine, zise prinţul amuzat. 

— Un chiriaş, completă Ferdâşcenko, cu ochii mereu 
aţintiţi în ochii noului pensionar al casei. 

— Ai venit să facem cunoştinţă? 

— Înâ! Făcu vizitatorul, zbârlindu-şi cu un gest afectat 
părul şi oftă; apoi îşi întoarse privirea într-o parte, spre un 
colţ al odăii. Ai bani? Întrebă el deodată. 

— Nu prea mulţi. 


— Cât anume? 

— Douăzeci de ruble. 

— La să-i văd. 

Prinţul scoase bancnota de douăzeci şi cinci de ruble din 
buzunarul stâng al vestei şi i-o trecu lui Ferdâşcenko. 
Acesta desfăcu bancnota, o examina, o întoarse pe o parte 
şi pe cealaltă, apoi o privi la lumină. 

— Ciudat, spuse el cu un aer de adâncă meditaţie, de ce s- 
or fi schimbând ele la culoare? Bancnotele astea de 
douăzeci şi cinci de ruble se fac uneori fumurii, pe când 
altele, din contră, se decolorează aproape complet. Poftim. 

Prinţul îşi luă bancnota. Ferdâşcenko se ridică. 

— Am venit să te previn: în primul rând, să nu mă 
împrumuţi niciodată cu bani, pentru că am să-ţi cer 
negreşit. 

— Bine. 

— Ai de gând să plăteşti aici? 

— Se-nţelege. 

— Eu nu; altă treabă n-am? Odaia mea e alături, prima uşă 
la dreapta, ai văzut-o? Pe la mine, n-ai de ce să te oboseşti 
să vii prea des; în schimb, eu am să te vizitez, n-avea grijă. 
Pe general l-ai văzut? 

— Nu. 

— Nici nu l-ai auzit? 

— Nu. 

— Fii pe pace, o să ai prilejul să-l vezi şi să-l auzi; chiar şi 
mie-mi cere bani cu împrumut! Avis au lecteur! Te-am 
salutat. Ce viaţă mai e şi aia, când te cheamă Ferdâşcenko! 

— De ce, adică? 

— Salutare. 

Şi se îndreptă spre uşă. Prinţul află mai târziu că domnul 
acesta îşi propusese cu tot dinadinsul să treacă drept un 
original şi să uimească toată lumea prin glumele lui 
năstruşnice; se pare însă că rolul acesta nu prea-i reuşea, 
iar ieşirile lui excentrice de multe ori produceau asupra 
unora o impresie foarte neplăcută, ceea ce-l întrista sincer, 


fără să-l facă, totuşi, să renunţe la această meteahnă. Dar în 
momentul când dădu să iasă, întâmplarea îi oferi de data 
aceasta un bun prilej de reabilitare. Chiar în uşă se ciocni 
cu un domn care tocmai intra; lăsându-l să treacă pe acest 
nou musafir, de asemenea necunoscut prinţului, 
Ferdâşcenko făcu de câteva ori cu ochiul în spatele nou- 
venitului, vrând parcă să-l prevină pe Mâşkin de primejdie 
şi în felul acesta se simţi îndreptăţit să se retragă cu un aer 
satisfăcut. 

Celălalt domn, de vreo cincizeci şi cinci de ani sau poate 
chiar şi mai mult, era de statură înaltă şi destul de 
corpolent, cu faţa roşie-vânătă, puhavă şi cărnoasă, 
încadrată de nişte favoriţi stufoşi, încărunţiţi şi cu mustăţi; 
ochii îi avea mari şi puţin cam bulbucaţi, înfăţişarea 
domnului acestuia ar fi fost destul de impunătoare dacă n- 
ar fi avut aerul acela de oboseală, de lăbărţare, de 
degradare, care se observa în toată făptura lui. Purta o 
redingotă veche, cam roasă în coate şi o cămaşă nu tocmai 
curată. Din apropiere duhnea a vodcă, în schimb mişcările 
şi gesturile lui, puţin cam studiate, trădau grija deosebită 
de a impune prin distincţie şi demnitate. Domnul se apropie 
de Mâşkin fără grabă, zâmbind afabil, îi luă mina şi, fără să 
rostească un cuvânt, o ţinu într-a lui, uitându-se la elcu o 
atenţie afectată şi examinându-i trăsăturile, ca şi cum ar fi 
voit să descopere un chip cunoscut. 

— Fireşte! E leit taică-său! Declară musafirul cu un aer 
grav şi solemn. El, în carne şi oase, parcă l-aş vedea aievea! 
Am auzit pro-nunţându-se un nume cunoscut şi drag şi mi- 
am amintit de un trecut de neuitat... Prinţul Mâşkin? 

— Exact. 

— Generalul Ivolghin, în retragere şi în mizerie. 
Prenumele dumitale, dacă-mi este permis? 

— Lev Nikolaevici. 

— Da, da! Fiul prietenului meu, aş putea spune al 
tovarăşului din copilărie, Nikolai Petrovici. 

— Pe tatăl meu îl chema Nikolai Lvovici. 


— Pardon, Lvovici, se corectă generalul fără grabă, cu 
siguranţa omului care ştie foarte bine că este aşa şică a 
greşit numai dintr-o simplă scăpare. Se aşeză pe un scaun 
şi, apucându-l din nou pe Mâşkin de mână, îl făcu să stea 
lingă el. Te-am purtat doar în braţe. 

— Adevărat? Întrebă prinţul. Tata a murit de mai bine de 
douăzeci de ani. 

— Da, douăzeci de ani; mai exact, de douăzeci de ani şi 
trei luni. Am fost colegi de şcoală; cum mi-am isprăvit 
studiile, am intrat în armată. 

— Şi tata a fost în armată: era sublocotenent în regimentul 
Vasilkovski. 

— În regimentul Belomirski. A fost mutat în regimentul 
acesta puţin înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Am stat la 
căpătâiul lui şi i-am dat cea din urmă binecuvântare. Mama 
dumitale... 

Generalul se opri ca într-o pioasă reculegere. 

— Mama a murit şi ea şase luni după aceea, în urma unei 
răceli, spuse prinţul. 

— Nu de răceală. Nu de răceală, poţi să dai crezare unui 
om bătrân. Eram acolo, eu am înmormântat-o... De durere 
şi lacrimi după prinţul ei s-a prăpădit, nu de răceală. Da, o 
ţin minte bine şi pe prinţesă. Ce ţi-i şi cu tinereţile astea! 
Pentru ea, prinţul şi cu mine, care eram prieteni din 
copilărie, era cât pe ce să ne facem unul celuilalt de 
petrecanie. 

Prinţul îl asculta cu oarecare neîncredere. 

— Eram îndrăgostit la nebunie de mama dumitale încă 
înainte de a se fi măritat, pe când era logodită cu prietenul 
meu. Prinţul băgă de seamă şi, afectat, se formaliza. Vine la 
mine într-o dimineaţă, înainte de şapte şi mă trezeşte. Mă 
îmbrac uimit; tăcere şi de o parte şi de cealaltă; am înţeles 
totul. Prinţul scoate din buzunar două pistoale. Prin batistă. 
Fără martori. La ce bun ne trebuiau martori când, peste 
câteva minute, urma să ne trimitem reciproc pe lumea 
cealaltă. În doi timpi şi trei mişcări, pistoalele fură 


încărcate, batista întinsă şi noi în poziţie: faţă-n faţă, cu 
ţevile pistoalelor lipi” te în dreptul inimii celuilalt, ne privim 
în ochi. Deodată, şiroaie de lacrimi ţâşniră din ochii noştri şi 
mâinile ne tremurară. La amândoi, la amândoi deodată! Ei 
şi atunci, fireşte, ne îmbrăţişăm şi între noi începu o 
întrecere în generozitate. Prinţul strigă: „Să fie a ta!” Eu la 
rândul meu: „Baa ta să fie!” într-un cuvânt... Într-un 
cuvânt... ai venit... Să locuieşti la noi? 

— Da, pentru câtva timp, probabil, răspunse prinţul cu 
ezitare în glas. 

— Prinţe, te roagă mama să pofteşti la dânsa, strigă Kolea, 
între-deschizând uşa. 

Prinţul se ridică să plece, dar generalul îi puse mâna pe 
umăr şi îl sili printr-un gest, care ar fi vrut să-i arate toată 
prietenia lui, să rămână pe loc. 

— Ca un adevărat prieten al tatălui dumitale, vreau să te 
previn, începu generalul, că eu, după cum vezi, printr-o 
catastrofa tragică, am avut de suferit. Dar nu condamn pe 
nimeni! Pe nimeni! Nina Aleksandrovna e o femeie 
admirabilă. Varvara Ardalionovna, fiică-mea, e o fiinţă 
minunată! Împrejurările ne silesc să ţinem chiriaşi. E o 
degradare nemaipomenită!... Eu, care eram cât pe ce s- 
ajung general-guvernator!... Dar pe dumneata suntem 
oricând bucuroşi să te avem la noi. În casa mea însă se 
petrece o adevărată tragedie! Prinţul îl privi întrebător şi 
cu multă curiozitate. 

— Se pune la cale o căsătorie, o căsătorie monstruoasă. O 
căsătorie între o femeie cu purtări dubioase şi un tânăr 
care, mâine-poimâine, ar putea ajunge kammerjunker. Vor 
să introducă femeia asta în casa unde locuiesc soţia şi fiica 
mea! Dar câtă vreme sunt în viaţă, ea nu va intra aici! Mă 
culc pe pragul uşii şi... Las' să calce peste trupul meu!... Cu 
Ganea aproape că nici nu mai vorbesc, evit să dau ochii cu 
el. Am vrut să te previn, pentru că oricum vei afla şi vei fi 
martor, o dată ce rămâi la noi. Dar eşti fiul prietenului meu 
şi sunt în drept să sper... 


— Prinţe, fii bun te rog şi pofteşte la mine în salon, se auzi 
din uşă vocea Ninei Aleksandrovna, care venise să-l cheme 
personal. 

— Închipuieşte-ţi, draga mea, strigă generalul, din vorbă 
în vorbă mi-am amintit că pe prinţ l-am ţinut în braţe când 
era MIC. 

Nina Aleksandrovna îi aruncă o privire dojenitoare 
bărbatului ei, uitându-se apoi iscoditoare la prinţ; dar nu 
spuse nici un cuvânt. Prinţul o urmă în salon; în clipa însă în 
care se aşezară şi Nina Aleksandrovna începu să-i spună 
ceva foarte grăbită şi aproape pe şoptite, iată-l pe general 
intrând şi el în salon. Nina Aleksandrovna tăcu brusc şi cu o 
nemulţumire vădită se aplecă deasupra lucrului de mână. 
Generalul, căruia nu putea să-i scape nemulţumirea 
nevestei sale, continuă totuşi să rămână în cea mai bună 
dispoziţie sufletească. 

— Fiul prietenului meu! Strigă el, adresându-i-se Ninei 
Aleksandrovna. Şi ce surpriză neaşteptată! Nici nu mi-aş fi 
închipuit că e cu putinţă aşa ceva. Dar, draga mea, se poate 
să nu-ţi aduci aminte de răposatul Nikolai Lvovici? Cred că 
l-ai apucat încă în viaţă acolo... La Tver? 

— Nu-mi amintesc de Nikolai Lvovici. E tatăl dumitale? ÎI 
întrebă ea pe Mâşkin. 

— Da, dar după câte ştiu, a murit la Elizavetgrad şi nu la 
Tver, observă prinţul cu sfială. Pavlişcev mi-a spus... 

— La Tver, preciza generalul, a fost transferat la Tver 
puţin înainte de moarte, ba chiar înainte de a se îmbolnăvi. 
Erai încă prea mic pentru a ţine minte toate astea; Pavlişcev 
a putut să se înşele, cu toate că era un om demn de toată 
admiraţia. 

— L-aţi cunoscut şi pe Pavlişcev? 

— Un om şi jumătate; am fost doar martor ocular. L-am 
binecuvântat pe patul de moarte... 

— Tatăl meu urma să fie judecat, dacă nu murea, reluă 
prinţul, deşi n-am putut afla niciodată de ce anume era 
acuzat; a murit la spital. 


— A, da, afacerea aceea cu soldatul Kolpakov; fireşte că ar 
fi fost achitat. 

— Da? Ştiţi sigur? Întrebă prinţul cu un interes crescând. 

— Eu să nu ştiu! Strigă generalul. Consiliul de război n-a 
putut să ia nici o hotărâre. Era o afacere absurdă! Aş zice 
chiar misterioasă: moare subit comandantul companiei a 
doua, căpitanul Larionov; în locul lui e numit provizoriu 
prinţul; bine. Soldatul Kolpakov fură de la un camarad un 
fus de toval, îl vinde şi cheltuieşte banii pe băutură; bine. 
Prinţul (şi bagă de seamă că toate astea se-ntâmplă de faţă 
cu plutonierul-major şi cu un caporal), prinţul, zic, îi face o 
aspră morală lui Kolpakov şi-l ameninţă cu bătaia. Foarte 
bine. Kolpakov se duce în dormitorul companiei, se culcă pe 
patul lui şi după un sfert de ceas moare. Perfect. Dar e un 
caz extraordinar, aproape de necrezut. Oricum ar fi, 
Kolpakov e îngropat; prinţul înaintează raportul şi Kolpakov 
este şters din matricole. S-ar părea că totul e în regulă, nu-i 
aşa? Dar iată că la vreo şase luni după aceea, cu prilejul 
unei inspecții a brigăzii, se constată că soldatul Kolpakov se 
află viu şi nevătămat în rândurile companiei a treia din 
batalionul doi al regimentului de infanterie Novozemleansk, 
din aceeaşi brigadă şi aceeaşi divizie! 

— Cum se poate? Făcu prinţul mirat peste măsură. 

— Lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa, e o eroare la 
mijloc, interveni deodată Nina Aleksandrovna, privindu-l pe 
Mâşkin cu un aer plin de tristeţe şi amărăciune. Mon mari 
se trompe. 

— Bine, draga mea, e uşor de spus se trompe, dar ia 
încearcă să rezolvi un asemenea caz. Toţi au rămas trăsniţi. 
Aş fi primul care să spun qu'on se trompe. Din nefericire 
însă, am fost martor la cele întâmplate şi am făcut parte 
chiar din comisie. S-au făcut tot felul de anchete şi 
confruntări, iar rezultatul a fost că era absolut chiar el, 
Kolpakov în carne şi oase, soldatul Kolpakov, care, cu şase 
luni în urmă, fusese îngropat cu tot ceremonialul obişnuit în 


răpăit de tobe. Desigur, e un caz extraordinar, aproape de 
necrezut, recunosc, totuşi... 

— Tată, ţi s-a servit prânzul, îl anunţă Varvara 
Ardalionovna, intrând în salon. 

— Aha! Foarte bine, perfect! Mi s-a făcut chiar foame... 
Într-adevăr, cazul, am putea spune că este întrucâtva 
psihologic... 

— lar ţi se răceşte supa, stăruia, nerăbdătoare, Varia. 

— Îndată, îndată, mormăi generalul, ieşind din odaie. „Şi 
cu toate anchetele întreprinse...” se mai auzi gura lui din 
coridor. 

— Va trebui să-i treci cu vederea multe lucruri lui Ardalion 
Aleksandrovici, dacă rămâi la noi, îi spuse Nina 
Alcksandrovna prinţului; cred însă că n-o să te supere prea 
mult; masa o ia singur. Ce să-i faci! Fiecare cu metehnele şi 
cu... Trăsăturile sale speciale; cred că eşti de acord cu mine 
în această privinţă; alţii poate că au şi mai multe decât 
aceia care sunt de obicei arătaţi cu degetul. Un lucru însă 
aş vrea să te rog: dacă cumva bărbatul meu îţi va cere bani 
pentru chirie, spune-i că mi-ai achitat mie. Fireşte că şi 
ceea ce, eventual, i-ai da lui Ardalion Aleksandrovici ar fi 
socotit tot în contul chiriei; dar, dacă ţi-am vorbit despre 
asta, e numai şi numai din dorinţa ca totul să fie absolut 
limpede şi fără echivocuri... Ce este, Varia? 

Varia intră tăcută şi îi întinse mamei sale portretul 
Nastasiei Filippovna. Nina Aleksandrovna tresări aproape 
speriată, apoi, cu un sentiment penibil de amărăciune, privi 
câtva timp fotografia şi la urmă ridică întrebătoare ochii 
spre Varia. 

— l-a dăruit astăzi dumneaei personal, zise Varia şi pare- 
se că astă-seară, la ea acasă, se decide totul. 

— Astă-seară? Repetă Nina Aleksandrovna cu glasul stins. 
În definitiv, ce să ne mirăm atât? E limpede că nu mai 
putem avea nici o speranţă de acum înainte; prin acest 
suvenir, ea îşi vesteşte hotărârea. E cât se poate de 
limpede. Chiar el a venit să ţi-o arate? Adăugă ea mirată. 


— Ştii doar că de o lună nu mai vorbim aproape deloc. Am 
aflat totul de la Ptiţân; portretul însă l-am găsit pe jos, lângă 
măsuţă şi l-am ridicat. 

— Aş vrea să te întreb, i se adresă deodată Nina 
Aleksandrovna lui Mâşkin, căci pentru asta te-am pofiit aici, 
îl cunoşti de mult pe fiul meu? L-am auzit spunând că de- 
abia astăzi ai sosit de undeva din străinătate, mi se pare? 

Prinţul dădu câteva lămuriri despre sine, omiţând de data 
aceasta o bună parte din istorisirea lui, repetată de atâtea 
ori în dimineaţa aceea. Nina Aleksandrovna şi Varia îl 
ascultară cu multă atenţie. 

— Să nucţi închipui că, punânduc-ţi această întrebare, 
încerc să aflu de la dumneata ceva despre Gavrilă 
Ardalionovici, observă Nina Aleksandrovna, să nu-ţi faci 
cumva o idee greşită în această privinţă. Căci, dacă există 
într-adevăr lucruri pe care el n-ar vrea să ni le spună, n-am 
de ce să caut a le afla pe căi lăturalnice. Mi-am permis să te 
întreb numai pentru că adineauri, în prezenţa dumitale şi 
pe urmă, după ce ai ieşit şi l-am întrebat despre dumneata, 
Ganea mi-a răspuns: „Ştie tot, n-aveţi de ce vă sinchisi!” Ce- 
nseamnă asta? Adică, aş vrea să ştiu în ce măsură... 

Deodată apăru Ganea şi, în urma lui Ptiţân; Nina 
Aleksandrovna se întrerupse brusc. Prinţul rămase pe 
scaun, lângă dânsa, iar Varia se trase deoparte; portretul 
Nastasiei Filippovna era în acelaşi loc vizibil, pe măsuţa de 
lucru a Ninei Aleksandrovna, chiar sub ochii ei. Zărindu-l, 
Ganea se încruntă; îl luă înciudat şi -l aruncă pe biroul lui 
din celălalt capăt al odăii. 

— Aşadar, astăzi, Ganea? Întrebă calm Nina 
Aleksandrovna. 

— Ce să fie astăzi? Tresări el şi deodată se năpusti asupra 
lui Mâşkin: Aha, înţeleg! Se vede că şi aici ţi-ai dat 
drumul!... Dar ce-i asta? Pesemne că-i o o boală la 
dumneata? Nu eşti în stare să-ţi ţii deloc gura? Dar 
înţelegeţi odată, Luminăţia voastră... 


— Aici eu sunt de vină, Ganea, numai eu şi nimeni altul, îl 
întrerupse Ptiţân. 

Ganea îl privi nedumerit. 

— Nu crezi că-i mai bine aşa, Ganea, de vreme ce totul e 
ca şi hotărât, murmură încurcat Ptiţân şi, trăgându-se 
deoparte, se aşeză în faţa biroului, scoase din buzunar o 
hârtiuţă scrisă cu creionul şi începu s-o cerceteze cu 
atenţie. 

Ganea rămase în picioare posomorit şi aştepta cu nelinişte 
obişnuita scenă de familie. Nici nu se gândi să-i ceară scuze 
prinţului. 

— Dacă totul e hotărât, fireşte că Ivan Petrovici are 
dreptate, spuse Nina Aleksandrovna, nu te mai încrunta, te 
rog şi stăpâneşte-ţi nervii; n-am să te întreb nimic din ceea 
ce nu vrei tu singur să-mi spui şi te asigur că m-am împăcat 
cu gândul şi n-ai să auzi de la mine o vorbă, încât fă bine, 
Ganca, nu te mai enerva degeaba. 

Rosti cuvintele acestea fără să se oprească din lucru şi cu 
un glas care părea într-adevăr foarte calm. Ganea păru 
surprins; din prudenţă însă tăcu şi, cu ochii la maică-sa, 
aşteptă să vadă ce o să-i mai spună. Certurile de familie îi 
făcuseră mult sânge rău în ultimul timp. Nina 
Aleksandrovna surprinse această rezervă în atitudinea 
fiului ei şi adăugă cu un surâs amar: 

— Văd că tot nu eşti convins încă şi nu mă crezi. Fii pe 
pace, nu vor fi nici lacrimi, nici rugăminţi, ca până acum, 
din partea mea cel puţin. Nu urmăresc decât fericirea ta, o 
ştii prea bine; acum m-am resemnat, dar cu inima sunt 
mereu alături de tine, fie că rămânem împreună, fie că ne 
vom despărţi. Bineînţeles, nu vorbesc decât în ce mă 
priveşte; nu poţi să pretinzi acelaşi lucru şi de la sora ta... 

— Aha, mereu ea! Strigă Ganea, aruncându-i o privire 
batjocoritoare şi plină de duşmănie surorii sale. Dar bine, 
mamă dragă! M-am jurat o dată şi-ţi dau din nou cuvântul 
că nimeni şi niciodată nu va îndrăzni să te desconsidere cât 


voi fi eu aici şi câte zile voi avea. Oricine ne-ar trece pragul 
va trebui să-ţi poarte cel mai mare respect... 

Bucuria lui Ganea, venită aşa de neaşteptat, era atât de 
mare, încât se uita la mama lui aproape împăcat, aproape 
cu duioşie. 

— Nici nu m-am temut vreodată pentru mine, Ganea, o ştii 
doar; nu pentru mine eram îngrijorată şi m-am frământat 
tot timpul acesta. Se spune că astăzi, la voi acolo, totul se va 
hotărî. Dar ce anume se hotărăşte? 

— A făgăduit să-mi dea răspuns astă-seară, dacă e de 
acord sau nu, o informă Ganea. 

— De trei săptămâni aproape ne tot ferim să vorbim 
despre asta. Acum, când totul e lămurit, îmi permit să-ţi pun 
o întrebare; cum de a putut ea să consimtă şi chiar să-ţi 
ofere în dar portretul ei, când tu n-o iubeşti? Este cu 
putinţă oare ca tu, când e aşa... Aşa de... 

— Aşa de experimentată, vrei să spui? 

— N-am vrut să spun chiar asta. Nu înţeleg cum de ai 
putut s-o convingi să se încreadă în tine? 

O enervare puţin obişnuită pentru Nina Aleksandrovna 
răbufni în această întrebare. După un moment de gândire, 
Ganea reluă pe un ton sarcastic: 

— Văd că nici de data aceasta, mamă, nu te-a răbdat inima 
şi n-ai ştiut să te abţii; aşa au început întotdeauna certurile 
între noi. Spuneai că n-or să mai fie nici întrebări, nici 
reproşuri şi uite că au şi început! Să lăsăm mai bine şi să nu 
mai vorbim despre asta. Cel puţin, aceasta a fost intenţia 
dumitale... Niciodată, pentru nimic în lume, n-am să te 
părăsesc; altul, în locul meu, ar fugi de aşa o soră. Priveşte 
cu ce ochi se uită acum la mine! Să ne oprim aici! Eram aşa 
de fericit... Şi de ce crezi că o înşel pe Nastasia Filippovna? 
Cât despre Varia, să facă ce o vrea. Ei şi acum ajunge. E 
timpul să isprăvim odată. 

Cu fiecare cuvânt pe care-l rostea, Ganea se aprindea din 
ce în ce, măsurând în neştire, cu paşi mari, odaia în lung şi- 


n lat. Discuţiile în jurul acestei chestiuni erau întotdeauna 
un punct nevralgic pentru toţi membrii familiei. 

— Am spus că dacă ea intră în casa asta, eu plec şi am să 
mă ţin de cuvânt, declară Varia. 

— Din încăpățânare! Zbieră Ganea. Tot din încăpățânare 
nu vrei nici să te măriţi. Ce te repezi aşa la mine? Crezi că 
mă sperii? Puţin îmi pasă de dumneata, Varvara 
Ardalionovna; poftim, poţi să-ţi iei valea chiar şi acum, dacă 
vrei. Mi s-a făcut lehamite! Cum? Te-ai hotărât, în sfârşit, să 
ne laşi singuri, prinţe? Îi strigă el lui Mâşkin, văzându-l că 
se ridică de pe scaun. 

După felul cum vorbea se simţea că Ganea ajunsese în acel 
hal de enervare când omul începe să se complacă în această 
stare, lăsân-du-se în voia ei, fără a încerca să se 
stăpânească şi fără să-i mai Pese de urmări. Prinţul, care 
era în pragul uşii, se întoarse cu mtenţia să-i răspundă, dar 
văzând faţa descompusă a aceluia care-l Jignise, şi-a dat 
seama că nu mai lipsea decât o singură picătură ca Paharul 
să se reverse; de aceea nu spuse nimic şi ieşi din încăpere. 
Câteva clipe după aceea, auzind tonul ridicat şi glasurile din 
ce în ce mai enervate din salon, înţelese că fără el discuţia a 
devenit mai aprigă şi mai înverşunată. 

Ca să ajungă în odaia lui, prinţul trebuia să treacă din 
salon în antreu şi de acolo în coridor. Ajungând în dreptul 
uşii de intrare, băgă de seamă că cineva de afară trăgea cu 
disperare de şnurul clopoţelului care nu scotea decât un 
zbârnâit neputincios; se stricase evident ceva la sonerie. 
Prinţul trase zăvorul, deschise uşa şi, cutremurat de un fior 
rece, se dădu în lături. În faţa lui era Nastasia Filippovna. O 
recunoscu numaidecât după fotografie. Când îl zări în uşă, 
ochii îi scânteiară cu ciudă; păşi repede în antreu, 
împingându-l la o parte cu umărul, şi-i spuse cu glas iritat, 
în timp ce-şi scotea mantoul: 

— Dacă ţi-e lene să dregi soneria, s-ar cădea cel puţin să 
stai în antreu ca să deschizi când bate cineva. Poftim, acum 
mi-a scăpat şi blana pe jos, gogomanule! 


Blana, într-adevăr, căzuse pe podea; Nastasia Filippovna, 
neavând răbdare să aştepte până s-o dumeri el s-o ajute să- 
şi scoată blana, şi-o lepădase de pe umeri şi, fără să se uite 
înapoi, i-o zvârli în braţe, dar prinţul nu mai apucă s-o 
prindă din zbor. 

— Meriiţi să te dea afară. Du-te şi mă anunţă! 

Prinţul vru să spună ceva, dar tulburarea îi era aşa de 
mare, că nu putu să articuleze nici un cuvânt şi, buimac, 
porni spre salon cu blana în mână, aşa cum o ridicase de 
Jos. 

— Ei, poftim, acum se duce cu blană cu tot! De ce ai luat- 
o? Ha, ha, ha! Mare nătărău! 

Prinţul se întoarse şi-şi aţinti privirea înmărmurită asupra 
Nastasiei Filippovna. Văzând-o că râde, zâmbi şi el, dar 
limba-i rămase lipită de cerul gurii. În momentul când o 
văzuse în uşă, pălise groaznic, iar acum sângele-i năvăli din 
nou în obraz. 

— Dar ce-i cu idiotul ăsta? Strigă ea, bătând din picior 
înfuriată. Unde te duci? Pe cine ai să anunţi, mă rog? 

— Pe Nastasia Filippovna, îngăimă prinţul. 

— Şi, mă rog, de unde mă cunoşti? Îl întrebă ea uimită. Nu 
te-am văzut niciodată. Ei, hai, du-te şi m-anunţă... Ce larmă 
se aude acolo? 

— Se ceartă, răspunse prinţul şi porni spre salon. 

Deschise uşa într-un moment când discuţia atinsese 
punctul culminant şi ameninţa să ia cine ştie ce întorsătură: 
Nina Aleksandrovna uitase cu totul că, resemnată, „se 
împăcase cu gândul”; de altfel, acum o apăra pe Varia. 
Ptiţân renunţase de-acum la contemplarea foii mâzgălite cu 
creionul şi trecuse şi el de partea surorii lui Ganea. Nu-i 
vorbă, Varia nu se lăsa nici ea bătută cu una cu două şi, în 
general, nu era dintre cele sperioase. Dar grosolăniile 
fratelui ei deveneau, cu fiece cuvânt, tot mai jignitoare şi de 
nesuportat, în asemenea cazuri, ea înceta să mai vorbească, 
mulţumindu-se doar să-l ţintuiască cu o privire plină de 
batjocură. Ştia că privirea aceasta nimicitoare avea darul 


să-l enerveze la culme şi să-l facă să turbeze. Exact în 
momentul acela de extremă încordare prinţul păşi în salon, 
anunțând: 

— Nastasia Filippovna! 

IX. 

În salon se aşternu o linişte desăvârşită; consternaţi, se 
uitau cu toţii la prinţ, ca şi cum n-ar fi înţeles ce vrea să 
spună sau, poate, nevoind chiar să-l înţeleagă. Ganea 
încremenise de spaimă. 

Venirea Nastasiei Filippovna, mai ales în împrejurările 
acestea, era pentru toată lumea o surpriză dintre cele mai 
bizare şi prevestitoare de complicaţii. În primul rând, era 
aproape de necrezut faptul că Nastasia Filippovna apărea 
în casa lor; până atunci se arătase aşa de mândră, încât 
niciodată în conversațiile ei cu Ganea nu-şi exprimase 
dorinţa de a-i cunoaşte familia, iar în ultima vreme nici nu 
mai pomenea de ei, ca şi cum nici n-ar fi existat. Întrucâtva 
bucuros ca m felul acesta se amână o discuţie extrem de 
penibilă în sânul familiei, în adâncul inimii Ganea se simţea 
totuşi profund jignit pentru o asemenea lipsă de 
consideraţie. În tot cazul, se aştepta din partea Nastasiei 
Filippovna mai degrabă la ironii şi răutăţi pe seama familiei 
lui decât la un act de politeţe; ea era la curent, o ştia prea 
bine, cu tot ce se petrecea la ei în casă de când îi ceruse 
mâna şi cunoştea părerea rudelor iui despre dânsa. De 
aceea, vizita ei tocmai acum, după ce-i dăruise portretul şi 
chiar în ziua când îşi serba onomastica şi în care făgăduise 
să-şi spună cuvântul decisiv, putea să însemne o dovadă 
anticipată a înseşi acestei hotărâri. 

Nedumerirea cu care se uitau cu toţii la prinţ nu ţinu mult; 
Nastasia Filippovna apăru în persoană în uşa salonului şi, 
intrând, îl împinse din nou pe Mâşkin la o parte cu un gest 
uşor. 

— În sfârşit, am reuşit să pătrund... Pentru ce aţi legat 
clopoţelul de la intrare? Rosti ea voioasă, întinzându-i mâna 


lui Ganea, care se şi repezise în înttmpinarea ei. Ce faţă 
nenorocită ai! Nu vrei să mă prezinţi...? 

Complet zăpăcit, Ganea o prezentă mai întâi Variei şi cele 
două femei, înainte de a-şi întinde mâna, schimbară priviri 
ciudate. Nastasia Filippovna, ce-i drept, râdea, simulând 
veselia, dar Varia nici nu-şi dădu osteneala să se prefacă: o 
privea ţintă, cu sprâncenele încruntate, fără ca pe faţa ei să 
se ivească nici cea mai mică urmă din zâmbetul de politeţe 
obişnuită ce se impunea în asemenea ocazii. Ganea era mai 
mult mort decât viu; nu avea cum şi nici nu era momentul s- 
o roage să-şi schimbe atitudinea, dar o fulgeră pe soră-sa 
cu o privire atât de amenințătoare, încât Varia înţelese ce 
însemna această clipă pentru fratele ei. Totuşi socoti, 
probabil, că ar fi cazul să cedeze şi buzele ei schiţară un 
zâmbet şters înaintea musafirei. (Trebuie spus că în ciuda 
întâmplărilor din ultima vreme, toţi membrii familiei 
Ivolghin ţineau mult unul la altul.) 

Situaţia o drese întrucâtva Nina Aleksandrovna, cu toate 
că fiul ei, pierzându-şi de tot cumpătul, făcuse greşeala de a 
o prezenta pe Nastasia Filippovna mai întâi surorii, iar pe 
mamă-sa, luând-o de braţ, o conduse spre musafiră. N- 
apucă însă Nina Aleksandrovna să-i spună cu amabilitate 
despre „plăcerea deosebită pe care etc...” că vizitatoarea, 
fără s-o asculte până la capăt, se aşeză (înainte de a fi fost 
poftită) pe canapeluţa din colţul de lingă fereastră şi 
exclamă, adresându-i-se lui Ganea: 

— Dar unde-i cabinetul dumitale de lucru? Şi... Şi unde 
stau chiriaşii? Mi se pare că închiriaţi camere cu pensiune, 
nu-i aşa? 

Ganea se făcu stacojiu la faţă şi, bâlbâindu-se, încercă să 
răspundă ceva, dar Nastasia Filippovna îi luă vorba din 
gură. 

— Nu văd unde mai încap şi chiriaşii? Nici măcar o cameră 
de lucru nu ai. Şi, mă rog, rentează asta? Îi adresă ea 
întrebarea Ninei Aleksandrovna. 


— E cam multă bătaie de cap, fireşte, dar un mic venit tot 
aduce, răspunse Nina Aleksandrovna. De altfel, de-abia... 

Dar Nastasia Filippovna iarăşi n-o ascultă până la sfârşit; 
îşi întoarse privirea spre Ganea şi, râzând, îi strigă: 

— Ce faţă ai! Dumnezeule, dacă ţi-ai vedea faţa în oglindă 
acum... 

În cele câteva clipe cât dură hazul musafirei, faţa lui 
Ganea devenise într-adevăr de nerecunoscut: încremenirea, 
consternarea lui comică şi laşă dispărură brusc; sângele-i 
fugi din obraji, buzele i se schimonosiră convulsiv; mut şi 
înspăimântător de palid, cu faţa crispată şi cu ochii ficşi şi 
plini de ură, îşi privea musafira cum se amuză pe socoteala 
lui. 

Dar de faţă la toată scena asta mai era un observator, 
care, la rândul lui, de abia îşi revenise din buimăceala 
primului moment după apariţia Nastasiei Filippovna şi care, 
deşi rămăsese „stană de piatră” lângă uşă, sesiză totuşi 
paloarea neobişnuită şi schimbarea prevestitoare de rău a 
feţei lui Ganea. Observatorul acesta era prinţul Mâşkin. 
Îngrozit, el se desprinse de lângă uşă, se îndreptă cu paşi 
automaţi spre Ganea şi-i spuse încet: 

— Bea puţină apă şi nu te mai uita aşa... 

Era limpede că rostise aceste cuvinte fără nici o intenţie 
sau gând ascuns, ci cu totul spontan, pe negândite; şi totuşi, 
intervenţia lui a avut un efect cu totul neaşteptat. S-ar fi zis 
că toată furia lui Ganea se revarsă deodată asupra 
prinţului; îl apucă de umăr şi, fără un cuvânt, ca şi cum 
glasul îi pierise, îl ţintui cu o privire plină de ură şi 
răzbunare. O emoție generală îi cuprinse pe cei de faţă; 
Nina Aleksandrovna lăsă chiar să-i scape un țipăt uşor; 
Ptiţân, neliniştit, făcu un pas înainte. Kolea şi Ferdâşcenko, 
care tocmai intrau, se opriseră în uşă încremeniţi; numai 
Varia singură rămase nemişcată lângă mama ei, în picioare, 
cu braţele încrucişate pe piept, urmărind scena cu o privire 
încruntată. 


Dar în aceeaşi clipă, printr-un efort nemaipomenit, Ganea 
izbuti să se stăpânească, izbucnind într-un râs nervos. 

— Ce spui, prinţe? Parcă ai fi doctor, strigă el pe cât i-a 
fost cu putinţă mai vesel şi mai prietenos; vrei să mă sperii? 
Nastasia Filippovna, îmi dai voie să ţi-l prezint pe acest 
personaj rarisim, cu toate că şi eu personal nu l-am 
cunoscut decât azi-dimineaţă. 

Nastasia Filippovna îl privea nedumerită. 

— Prinţ? E prinţ? Închipuiţi-vă că adineauri, în vestibul, l- 
am luat drept lacheu şi i-am poruncit să m-anunţe! Ha, ha, 
ha! 

— Nu-i nimic, nu-i nimic! Se grăbi să se amestece în vorbă 
Ferdâşcenko, bucuros că lucrurile s-au aplanat. Nu face 
NIMIC: se non e vero... 

— Ba, mi se pare că ţi-am spus şi vorbe de ocară, prinţe. 
Lartă-mă, te rog. Ferdâşcenko, cum de eşti dumneata aici, 
la ora asta? Mă gân-deam că cel puţin pe dumneata n-am să 
te găsesc aici... Cum ai spus? Prinţul Mâşkin? Îl mai întrebă 
ea încă o dată pe Ganea, care continua să-l ţină de umăr pe 
prinţ şi după ce isprăvise prezentarea. 

— Chiriaşul nostru, preciza Ganea. 

Era limpede că pe Mâşkin îl prezentau aici ca pe un 
specimen ciudat şi că deplasarea atenţiei asupra lui servea 
drept prilej fericit pentru familie de a ieşi cumva din situaţia 
falsă în care se pomenise; cei din jur aproape că-l 
împingeau spre Nastasia Filippovna; mai mult decât atât, 
prinţul auzi rostindu-se foarte desluşit cuvântul „idiot”...Îl 
spusese şoptit careva în spatele lui. Ferdâşcenko, desigur, 
ca s-o informeze probabil pe Nastasia Filippovna. 

— Spune-mi, pentru ce nu mi-ai atras atenţia adineauri, 
când m-am... Înşelat aşa de urât în privinţa dumitale? Urmă 
Nastasia Filippovna, măsurându-l pe prinţ din cap până în 
picioare fără nici un fel de sfială; aştepta nerăbdătoare 
răspunsul, fiind convinsă că prostia pe care o va debita 
acesta îi va oferi un prilej de veselie. 


— Am fost surprins de apariţia dumitale neaşteptată... 
Îngăimă prinţul. 

— Dar cum de-ai ştiut că sunt eu? M-ai mai văzut undeva 
înainte? În adevăr, acum îmi pare şi mie că te-am mai zărit 
cândva! Şi, dă-mi voie să te întreb, pentru ce ai rămas atât 
de uluit adineauri? Ce ţi s-a părut uluitor la mine? 

— Acu'-i acu'! Se amestecă iar Ferdâşcenko cu obişnuitele- 
i schimonoseli. Ei, haide, dă-i drumul, ce mai aştepţi! Pti-i... 
Câte şi mai câte n-aş spune eu la o asemenea întrebare! Ci 
vorbeşte odată, omule. Uhu-u!... Dar mare nătâng mai eşti, 
prinţe, după toate astea! 

— Şi eu, în locul dumitale, aş spune multe lucruri, îi 
răspunse prinţul râzând. Mai adineauri m-a impresionat 
grozav portretul dumitale, se întoarse el din nou către 
Nastasia Filippovna; pe urmă am vorbit de dumneata cu 
doamnele Epancin... lar în dimineaţa asta înainte de a 
ajunge la Petersburg, în tren, mi-a vorbit mult despre 
dumneata Parfion Rogojin... În clipa când ţi-am deschis uşa, 
tot la dumneata mă gândeam şi, deodată, ai apărut înainea 
ochilor mei. 

— Dar cum m-ai recunoscut? 

— Pentru că văzusem mai înainte portretul dumitale şi... 

— Şi... Mai ce? 

— Şi pentru că erai întocmai aşa cum mi te-am închipuit... 
Mi se pare şi mie acum că te-am mai văzut şi altă dată... 

— Unde? Când? 

— Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi... Dar nu, e cu 
neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără să mă gândesc... N- 
am locuit niciodată în Petersburg. Poate... În vis... 

— Bravo, prinţe! Strigă Ferdâşcenko. Îmi retrag se non e 
vero-ul meu. Ce mai!... Toate vorbele astea îi vin din pricina 
naivităţii!... Adăugă el compătimitor. 

Prinţul pronunţase cele câteva fraze cu glasul sugrumat 
de emoție, respirând greu şi întretăiat. Totul în el vădea o 
tulburare neobişnuită. Nastasia Filippovna îl privea cu 
multă curiozitate, fără să mai râdă însă... Deodată, în 


spatele cercului care se formase în jurul prinţului şi al 
tinerei femei, se auzi un glas răsunător, care avu efectul, ca 
să zicem aşa, să despice grupul în două şi în faţa Nastasiei 
Filippovna apăru însuşi capul familiei, generalul Ivolghin. 
Era în frac, cu un plastron de o albeaţă imaculată; mustăţile 
îi erau proaspăt cănite. 

Apariţia aceasta a lui Ardalion Aleksandrovici venea să 
pună vârf tuturor încercărilor câte-i fură date lui Ganea să 
îndure în ziua aceea. 

Vanitos peste măsură, cu un amor propriu aproape 
bolnăvicios, el se zbătuse în ultimele două luni să-şi 
găsească măcar un singur punct de reazem de la care să 
pornească onorabil pe drumul ce şi-l propusese; dar 
simțindu-se novice, lipsit de experienţă, se temea ca nu 
cumva să dea greş şi să se împotmolească; de aceea, în 
disperare de cauză, hotărâse să recurgă cel puţin acasă la 
el, unde se purta ca un adevărat despot, la cele mai drastice 
măsuri. În faţa Nastasiei Filippovna nu-şi dăduse încă 
arama pe faţă; ea ştiuse să-l ţină până în ultima clipă în şah, 
făcând cu el jocul de-a pisica şi şoarecele; şi iată că acum el, 
„cerşetorul acesta nerăbdător”, cum îl caracterizase odată 
Nastasia Filippovna, lucru ce i se adusese neîntârziat la 
cunoştinţă, făcându-l să-şi jure cu toate jurămintele posibile 
că-i va plăti mai târziu această jignire cu vârf şi îndesat 
(deşi uneori mai visa să împace de s-o putea lucrurile, 
aplanând toate contradicţiile), el, Ganea, se văzu acum în 
situaţia de a bea până la fund paharul amarnic ce-i fusese 
hărăzit şi, mai ales, în ce clipe! Dar soarta îi mai hărăzise, 
se vede, încă un supliciu neprevăzut şi poate cel mai 
cumplit pentru un om orgolios ca dânsul; trebuia să-i crape 
obrazul de ruşine pentru ai săi, în propria-i casă! Şi atunci 
un gând fulgerător scapără prin mintea-i înfierbântată: 
„Dar merită oare să îndur toate chinurile astea pentru 
recompensa la care mă aştept?” 

Într-adevăr, în momentul acela se producea aievea faptul 
cutremurător care în timpul acestor două luni îi apăruse 


numai în vis, ca un coşmar, umplându-l de groază şi de 
ruşine: întâlnirea tatălui său cu Nastasia Filippovna. 
Câteodată, întărâtându-se şi bătându-şi joc de sine însuşi în 
gând, încercase să şi-l închipuie pe general asistând la 
celebrarea cununiei lui şi n-avusese niciodată suficientă 
tărie să-şi imagineze tabloul până la capăt, într-atât de 
odioasă i se părea scena. Se poate ca Ganea să fi exagerat 
mult în această privinţă, dar cam aşa se întâmplă, de obicei, 
cu firile vanitoase, în aceste două luni, se gândise mult la 
asta şi hotărâse ferm, propunându-şi ca orice s-ar întâmplă, 
să-l tempereze pe tatăl său măcar pentru un timp şi, de va fi 
posibil, chiar să-l expedieze din Petersburg, cu voia sau fără 
voia Ninei Alcksandrovna. Acum zece minute, când a apărut 
Nastasia Filippovna, Ganea, în tulburarea lui, uitase de tot 
că generalul ar putea să apară în orice clipă şi nu luase nici 
o măsură pentru a preîntâmpina această primejdie. Şi iată-l 
pe Ardalion Aleksandrovici făcându-şi apariţia în salon, ba 
încă în mare ţinută şi tocmai în momentul când Nastasia 
Filippovna căuta să-şi batăjoc de Ganea şi de ai lui! (Ganea 
era absolut convins de acest lucru.) într-adevăr, ce alt sens 
putea să aibă această vizită a ei? N-ar fi venit decât pentru 
a încerca o apropiere de mama şi sora lui, ori pentru a le 
jigni - una din două. Judecind însă după atitudinea pe care 
o adoptară cele două părţi, nu-şi mai putea face nici o iluzie 
în această privinţă, situaţia se definea clar: mama şi sora lui 
stăteau deoparte, umilite, în timp ce Nastasia Filippovna 
părea că uitase cu totul de prezenţa lor... Şi dacă se purta 
aşa, fără îndoială că urmărea un alt scop! 

Ferdâşcenko se repezi, îl prinse pe general de braţ şi-l 
conduse la Nastasia Filippovna. 

— Ardalion Aleksandrovici lvolghin, se prezentă 
ceremonios generalul şi se înclină cu un zâmbet afabil pe 
buze în faţa tinerei femei. Un bătrân şi nefericit ostaş, tatăl 
unei familii care se mângâie cu speranţa să numere în 
curând printre membrii ei şi pe cea mai îneîntătoare... 


Dar nu mai isprăvi; Ferdâşcenko se grăbi să-i împingă din 
spate un scaun pe care generalul, care se cam simţea cu 
forţele slăbite la ora aceea de după prânz şi nu prea stătea 
sigur pe picioare, se lăsă sau, mai bine zis, căzu cu toată 
greutatea, ceea ce nu-l făcu câtuşi de puţin să-şi piardă 
cumpătul. Aşezat înaintea Nastasiei Filippovna, duse încet 
şi zâmbind radios degetele ei fine la buze şi le sărută 
galant. De regulă, pe Ardalion Aleksandrovici era greu să-l 
scoată cineva dintr-alc lui. Afară de oarecare neglijenţă în 
ţinută, era încă destul de prezentabil, lucru de care era 
perfect conştient. Altădată frecventase societatea selectă şi 
numai de vreo câţiva ani fusese cu desăvârşire pus la index. 
De atunci se lăsase târât în voie de unele patimi şi 
slăbiciuni; asta nu l-a împiedicat totuşi să păstreze aceeaşi 
eleganţă în gesturi şi în ţinută. Nastasia Filippovna păru 
extrem de mulţumită să-l vadă pe Ardalion Aleksandrovici 
de care, fără îndoială, auzise vorbindu-se. 

— Am auzit că fiul meu... Începu Ardalion Aleksandrovici. 

— Da, fiul dumitale! Dar şi dumneata, halal tătic, n-am ce 
zice! De ce nu vii niciodată pe la mine? Te ascunzi 
dumneata ori fiul dumitale vrea să te ţină ascuns? 
Dumneata, cel puţin, ai putea să mă vizitezi, fără riscul de a 
compromite pe cineva. 

— Copiii din secolul al nouăsprezecelea şi părinţii lor... se 
porni din nou generalul. 

— Nastasia Filippovna! Dă-i voie, te rog, lui Ardalion 
Aleksandrovici să iasă pentru un moment, îl caută cineva 
care ar voi să-i vorbească într-o chestiune, zise tare Nina 
Aleksandrovna. 

— Să-i dau voie? Pentru ce? Am auzit atâtea vorbindu-se 
despre el şi doream de multă vreme să-l cunosc! Şi ce 
treburi, mă rog, poate să aibă acum? Nu-i la pensie? N-ai să 
mă părăseşti, generale, nu-i aşa? 

— Îţi făgăduiesc că va veni la dumneata în vizită, dar acum 
are nevoie de puţină odihnă. 


— Auzi, Ardalion Aleksandrovici, cică dumneata ai nevoie 
de odihnă! Strigă Nastasia Filippovna cu o mină 
nemulțumită şi capricioasă de fetiţă alintată căreia i se ia 
jucăria preferată. 

Cât despre general, parcă înadins făcea tot ce-i sta în 
putinţă ca să pară şi mai ridicol. 

— Draga mea! Draga mea! Făcu el cu reproş către 
nevastă-sa, ducându-şi cu un gest afectat şi solemn mâna la 
inimă. 

— Nu crezi că e cazul să plecăm de aici, mamă? Întrebă 
Varia cu glas tare. 

— Nu, Varia, vreau să rămân până la capăt. 

Nastasia Filippovna auzi fireşte şi întrebarea şi răspunsul, 
dar asta o înveseli parcă şi mai mult. Începu îndată să-l 
asalteze pe general cu tot felul de întrebări şi în scurt timp 
acesta, foarte dispus şi plin de emfază, perora încurajat de 
hohotele de râs ale celorlalţi. Kolea îl trase pe prinţ de 
haină. 

— Poate reuşiţi cumva să-l scoateţi de aici! Nu s-ar putea? 
Încercaţi, vă rog! Lacrimi de indignare străluceau în ochii 
bietului băiat. Ah, afurisitul de Ganea! Adăugă el încet. 

— Am fost într-adevăr în raporturi de mare prietenie cu 
Ivan Feodorovici Epancin, se lansa generalul tot mai mult, 
răspunzând prevenitor la întrebările Nastasiei Filippovna. 
Eu cu dânsul şi cu răposatul Lev Nikolaevici Mâşkin, pe al 
cărui fiu l-am îmbrăţişat astăzi după ce nu-l mai văzusem de 
douăzeci de ani, eram trei prieteni nedespărţiţi, ca să zic 
aşa, o cavalcadă, ca cei trei muşchetari: Athos, Porthos şi 
Aramis. Dar, vai! Unul e în mormânt, răpus de o calomnie şi 
de un glonţ, celălalt e înaintea domniilor voastre şi mai 
luptă împotriva calomniilor şi a gloanţelor... 

— Împotriva gloanţelor? Exclamă mirată Nastasia 
Filippovna. 

— Sunt aici, în pieptul meu; le-am primit la asediul 
Carsului şi, când e vreme rea, le simt. Altminteri, trăiesc ca 
un filosof: mă plimb, joc dame la cafeneaua mea preferată, 


ca un burghez retras din afaceri şi citesc l!'Independance. În 
ce-l priveşte însă pe Porthos al vostru, pe Epancin, cu el am 
rupt orice relaţii de la o istorie care mi s-a întâmplat în tren, 
acum trei ani, la mijloc fiind o căţeluşă. 

— O căţeluşă? Cum vine asta? Întrebă cu o vădită 
curiozitate Nastasia Filippovna. Ce fel de căţeluşă? Dă-mi 
voie... În tren?... Adăugă ea, ca şi cum vorbele generalului i- 
ar fi adus aminte de ceva. 

— De fapt, e o întâmplare stupidă, nici nu merită s-o mai 
povestesc; totul s-a iscat din pricina guvernantei prinţesei 
Belokonskaia, Mistress Schmidt, dar... Zău, nu merită s-o 
mai spun. 

— Ba da, să ne povesteşti neapărat! Stărui amuzată 
Nastasia Filippovna. 

— Nici eu n-am auzit-o încă! Observă Ferdâşcenko. C'est 
du nouveau. 

— Ardalion Aleksandrovici! Se auzi iarăşi glasul rugător al 
Ninei Aleksandrovna. 

— Tăticule, te caută cineva! Strigă disperat Kolea. 

— E o întâmplare stupidă şi aş putea să v-o spun în două 
cuvinte, începu generalul, umflându-se în pene. Sunt doi ani 
de atunci; da! Aproape doi ani; tocmai se inaugurase linia 
ferată N... Trebuind să fac o călătorie extrem de 
importantă, iau un bilet de clasa întâi (eram îmbrăcat civil), 
intru în compartiment, mă aşez şi aprind o ţigară. Mai bine 
zis, continuu să fumez, căci îmi aprinsesem ţigara înainte de 
a mă fi urcat în vagon. Eram singur în compartiment. 
Fumatul nu era nici permis şi nici interzis, adică puteai să 
te consideri pe jumătate autorizat; depinde cu ce persoane 
călătoreai, iar acum fereastra era deschisă. Deodată, în 
momentul când trenul era să pornească, două doamne, una 
dintre ele cu o căţeluşă lăţoasă în braţe, se instalară drept 
în faţa mea; întârziaseră; doamna cu căţeluşa era 
îmbrăcată foarte luxos, cu o rochie albastru-deschis; 
cealaltă, mai modestă, era într-o rochie de mătase neagră 
cu pelerină. Amândouă erau destul de drăguţe; aveau 


privirea mândră şi vorbeau englezeşte. Eu, bineînţeles, 
nimic, fumam ca şi cum aş fi fost singur. De fapt, mă 
gândisem la un moment dat să arunc ţigara, dar întrucât 
fereastra rămăsese deschisă, am continuat să fumez, dând 
fumul pe fereastră. Căţeluşa dormea pe genunchii doamnei 
cu rochia albastră, micuță cât pumnul, neagră, cu lăbuţe 
albe, un exemplar rar de tot. Avea o zgardă de argint cu o 
inscripţie. Eu - nimic; fumez înainte. Bag de seamă însă că 
doamnele încep parcă să dea semne de nervozitate, din 
pricina ţigării, bineînţeles. Una din ele mă fixă printr-un 
lornion de baga. Eu, tot aşa - îmi văd mai departe de fumat, 
căci, la urma urmei, nu-mi spuseseră încă nimic! Dac-ar fi 
vorbit, dacă m-ar fi prevenit, dacă m-ar fi rugat, zic şi eu! 
Căci, rogu-vă, la ce bun îi e dată omului limba?! Dar nu, ele 
tăceau de parcă luaseră apă în gură... Deodată - şi asta fără 
cel mai mic avertisment prealabil, dar, vă spun, absolut fără 
niciunul, ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile, cucoana cu rochie 
albastră îmi smulge ţigara din mână şi o aruncă pe 
fereastră. Trenul aleargă. Mă uit la dânsa buimac. O femeie 
sălbatică; ce mai, o femeie cu totul primitivă; altfel, trebuie 
să recunosc, bine făcută, durdulie, 'năltuţă, blondă şi 
rumenă (poate cam prea exagerat), cu ochii numai fulgere - 
să mă sfâşie nu altceva! Fără să spun o vorbă, cu o politeţe 
neobişnuită, cu o politeţe desăvârşită, cu o politeţe 
ultrarafinată, ca să zic aşa, mă ridic, mă aplec spre 
căţeluşă, o apuc delicat de ceafă şi zvârr... O arunc pe 
fereastră după ţigară! Numai cât a schelălăit un pic! Trenul 
alerga mereu înainte... 

— Eşti un monstru! Exclamă Nastasia Filippovna, râzând 
şi bătând din palme ca o fetiţă. 

— Bravo, bravo! Strigă Ferdâşcenko. 

Ptiţân zâmbi şi el, cu toate că apariţia generalului nu-i 
făcea nici o plăcere; chiar şi Kolea izbucni în râs, strigând: 
„Bravo!” 

— Şi aveam dreptate, aveam de trei ori dreptate! Urmă cu 
înflăcărare generalul triumfător. Pentru că, dacă-i interzis 


să intri în vagon cu ţigara aprinsă, cu atât mai mult nu-i 
voie să intri cu câini. 

— Bravo, tăticule! Strigă Kolea, entuziasmat. Admirabil! Şi 
eu aş fi făcut la fel, la fel! 

— Dar doamna cu căţeluşa? Întrebă Nastasia Filippovna, 
nerăbdătoare să afle ce-a urmat după aceea. 

— Doamna? Ei, uite, tocmai aici a fost tot pocinogul, 
răspunse Ardalion Aleksandrovici încruntându-se. Fără să 
spună un cuvânt, fără să mă facă atent, fără nici un 
avertisment, în sfârşit, ea - pleosc! Îmi dă o palmă teribilă! 
O femeie sălbatică, ce să spun; dar absolut primitivă! 

— Şi dumneata ce-ai făcut? 

Generalul lăsă ochii în jos, ridică sprâncenelc, înălţă din 
umeri, strânse buzele, îşi desfăcu braţele şi, după un 
moment de tăcere, se înclină: 

— Recunosc, mi-am dat şi eu drumul! 

— Şi-ai lovit tare? Tare? 

— O! Vă asigur că nu! Mai mare scandalul, căci de lovit, n- 
am lovit prea tare. O singură dată, ca să nu prindă gust şi 
să mai repete; am procedat în scop de apărare, ca să zic 
aşa. Din nenorocire, îşi vârâse dracul coada; doamna în 
rochie albastră era o englezoaică, guvernantă în casa 
prinţesei Belokonskaia sau chiar o prietenă a casei, iar 
doamna în negru era cea mai mare dintre fiicele prinţesei o 
fată bătrână de vreo treizeci şi cinci de ani. Se ştie doar ce 
relaţii strânse există între generăleasa Epancina şi familia 
Belokonski. Leşinuri, lacrimi, doliu după căţeluşa favorită, 
cele şase domnişoare prințese ţipă, englezoaica ţipă, o 
harababură de nedescris! M-am dus, bineînţeles, să-mi 
exprim părerea de rău, să-mi cer scuze, dar nu m-au primit; 
le-am scris o scrisoare; n-au vrut să-mi primească nici 
scrisoarea. De acolo mi s-au tras toate necazurile; 
neînţelegerea cu familia Epancin, ruptura şi dizgraţia! 

— Dar, dă-mi voie, cum vine asta? Întrebă deodată 
Nastasia Filippovna. Acum cinci-şase zile, am citit în 
I'Independance, citesc regulat ziarul acesta, o istorie la fel! 


Dar exact la fel! Cazul s-a petrecut într-un vagon pe o linie 
de cale ferată germană, între un francez şi o englezoaică; şi 
acolo era vorba de o ţigară de foi smulsă şi de o căţeluşă 
aruncată pe fereastră şi, în sfârşit, deznodământul a fost 
aidoma ca în povestea dumitale. Până şi rochia cucoanei era 
tot de un albastru-deschis! 

Generalul se făcu roşu ca racul; Kolea roşi şi el şi se luă cu 
mâinile de cap; Ptiţân îşi plecă ochii jenat. Singur 
Ferdâşcenko mai râdea în hohote. Cât despre Ganea, de 
prisos să mai spunem că stătea ca pe ghimpi, îndurând 
tăcut chinul cel mai groaznic... 

— Dar vă asigur, mormăi generalul, că exact acelaşi lucru 
mi s-a întâmplat şi mie... 

— Tata a avut într-adevăr un conflict cu Mistress Schmidt, 
guvernanta prinţeselor Belokonski, exclamă Kolea; îmi 
amintesc şi eu. 

— Cum! Exact la fel? Două întâmplări absolut identice în 
toate amănuntele, inclusiv culoarea rochiei, e cu putinţă să 
fi avut loc la cele două extremităţi ale Europei? Continuă 
fără milă Nastasia Filippovna. Am să-ţi trimit 
I'Independance Belge! 

— Nu uitaţi însă, insista generalul, că mie mi s-a întâmplat 
asta cu doi ani în urmă. 

— Asta, da! Într-adevăr, ar fi o explicaţie! 

Nastasia Filippovna râdea în hohote, ca apucată de isterie. 

— Tată, vreau să-ţi spun ceva între patru ochi, zise Ganea 
cu glas tremurător şi chinuit, apucându-l pe general de 
umăr. O ură nemărginită clocotea în privirea lui. 

În aceeaşi clipă se auzi sunetul strident al clopoţelului 
smucit cu putere. La asemenea smucitură, cordonul 
soneriei n-ar mai fâ rezistat şi a doua oară. Se anunţa o 
vizită ieşită din comun. Kolea alergă să deschidă. 

X. 

Antreul se umplu deodată de o hărmălaie nemaipomenită; 
cei din salon avură impresia că mai mulţi oameni 
pătrunseseră în casă şi că alţi mulţi continuau să intre. Mai 


multe glasuri răsunau deodată; se auzea zarvă şi pe scări, 
semn că uşa de la intrare era mereu deschisă. Erau nişte 
oaspeţi din cale-afară de ciudaţi. Toţi se uitară unii la alţii, 
întrebându-se ce vrea să însemne asta. Ganea se repezi în 
salon, dar acolo pătrunseseră deja câţiva indivizi. 

— Aha, uite-l şi pe luda! Strigă o voce care-i păru 
cunoscută prinţului. Bună, Ganka, ticălosule! 

— Uite-l, e chiar dumnealui în persoană! inu isonul o altă 
voce. Prinţul nu mai avu nici o îndoială: primul care vorbise 
era Rogojin, al doilea - Lebedev. 

Ganea rămase trăsnit în pragul salonului, uitându-se, fără 
a încerca să se opună invaziei celor zece-doisprezece 
indivizi care-l însoțeau pe Rogojin. Era o ceată foarte 
pestriță şi nu numai pestriță, dar şi scandalos de 
gălăgioasă. Unii dintre ei intrau aşa cum veniseră din 
stradă, cu paltoanele şi şubele pe ei. Ce-i drept, niciunul nu 
era beat criţă, cu toţii însă păreau puţin cu chef. Simţeau, 
probabil, nevoia să se ţină unii de alţii ca să intre; niciunul 
dintre ei n-ar fi îndrăznit s-o facă singur; de aceea mergeau 
buluc, împingându-se din spate. Până şi Rogojin înainta 
păşind cu băgare de seamă şi oarecum nesigur, în fruntea 
bandei, deşi se vedea cât colo că venise cu un anumit scop; 
părea preocupat şi nervos. Ceilalţi formau corul sau, mai 
bine zis, banda, pe care o luase cu el ca să-l susţină la 
nevoie. Pe lângă Lebedev, mai era şi Zaliojev, cel cu părul 
cârlionţat, care-şi lăsase şuba în antreu şi intrase degajat şi 
fercheş. Ca el mai erau vreo doi-trei indivizi, probabil 
fecioraşi de negustori. Apoi, urmau: un domn îmbrăcat într- 
o manta de croială militară; un omuleţ extraordinar de gras 
care râdea mereu; un individ de statură atletică, tot foarte 
gras, mohorât şi tăcut şi care părea că se bizuie grozav pe 
puterea pumnilor săi. Mai era acolo şi un student la 
medicină şi un polonez pirpiriu, care se tot învârtea ca un 
titirez printre ei. Pe scări, două doamne se uitau în antreu, 
dar nu se hotărau să intre: Kolea le trânti uşa-n nas şi puse 
zăvorul. 


— Bună, Ganka, ticălosule! Nu te aşteptai să-l vezi pe 
Parfion Rogojin, ai? Repetă Rogojin, proţăpindu-se în faţa 
lui Ganea, care rămăsese încremenit în uşa salonului. Dar în 
aceeaşi clipă Rogojin o zări, drept în faţa lui, pe Nastasia 
Filippovna. De bună seamă că nici prin gând nu-i trecuse că 
are s-o întâlnească acolo, căci vederea tinerei femei 
produse asupra lui un efect uluitor; sângele îi pieri din 
obraz, iar buzele i se învineţiră. Vasăzică, tot e adevărat! Îşi 
spuse el încet, aproape buimac. S-a isprăvit!... Ei bine... Ai 
să-mi răspunzi tu pentru asta! Scrâşni el printre dinţi, 
fulgerându-l pe Ganea cu o privire plină de ură. Las'că... 
Ah...! 

Gâfâia abia trăgându-şi sufletul şi cuvintele îi ieşeau 
anevoie din gură. Înainta ca un halucinat, dar când să 
treacă pragul salonului, dădu cu ochii de Nina 
Aleksandrovna şi de Varia şi se opri neho-tărât. În urma lui 
apăru Lebedev, ameţit ca de obicei şi ţinându-se după 
Rogojin ca o umbră; apoi veniră, unul după altul: studentul, 
atletul, Zaliojev, care saluta în dreapta şi-n stânga şi în 
sfârşit se strecură şi grăsunul. Prezenţa doamnelor îi cam 
stânjenea şi le cam încurca, se vede, socotelile, dar asta, 
bineînţeles, numai în primele momente, până să-şi dea 
drumul, până la cel dintâi prilej când, simțindu-se în largul 
lor, vor da semnalul vociferând care mai de care şi 
dezlănţuindu-se apoi în voie... Şi atunci, nimic nu i-ar mai 
opri, nici chiar prezenţa doamnelor. 

— Cum? Şi tu eşti aici, prinţe? Aruncă în treacăt Rogojin, 
mirat întrucâtva de această întâlnire. Şi tot cu ghetruţele 
dumitale, e-eh! Făcu el, uitând în aceeaşi clipă de prinţ şi 
îndreptându-şi privirea din nou spre Nastasia Filippovna, 
spre care înainta mereu, atras parcă de o forţă magnetică. 

Nastasia Filippovna, la rândul ei, se uita la musafirii 
aceştia nepoftiţi cu un amestec de curiozitate şi îngrijorare. 

În sfârşit, Ganea îşi reveni din buimăceală. 

— Dar, daţi-mi voie, ce înseamnă asta, domnilor? Se răsti 
el pe un ton ridicat, măsurându-i cu o privire aspră pe 


intruşi şi adresân-du-se îndeosebi lui Rogojin. Doar n-aţi 
intrat într-un grajd. Aici de faţă se află mama şi sora mea... 

— Vedem şi noi că sunt mama şi sora ta, mârâi Rogojin 
printre dinţi. 

— Vedem că sunt mama şi sora, adăugă Lebedev ca să se 
afle şi el în treabă. 

Domnul cu pumnii, crezând probabil că sosise momentul, 
începu să mormăie ceva. 

— E nemaipomenit! '[ipă Ganea cu glas isteric, strident. 
Am să vă poftesc în primul rând să treceţi cu toţii în salon şi 
pe urmă aş vrea să cunosc... 

— Nu ne cunoşti, ai? Se oţări cu înveninare Rogojin, fără 
să se urnească din loc. Nu-l mai recunoşti pe Rogojin? 

— Mi se pare că te-am mai întâlnit undeva, însă... 

— La te uită, i se pare că m-a întâlnit undeva! Nici trei luni 
nu-s de când mi-ai luat două sute de ruble la cărţi, din banii 
tatii; a murit bătrânul fără să afle de isprava asta; tu m-ai 
atras în cursă, iar Kniff măsluia cărţile. Nu-ţi mai aduci 
aminte, ai? Ptiţân e martor! Păi, tu, pentru trei ruble, dacă 
le scot acum din buzunar, eşti în stare să te târăşti în patru 
labe până la Vasilievski Ostrov - iată cine-mi eşti tu! Suflet 
de lichea! Şi acum, tot ca să te cumpăr am venit; nu te uita 
ca am intrat în cizme, am bani berechet, amice; te pot 
cumpăra cu tot neamul tău... Să vreau, vă cumpăr pe toţi! 
Cumpăr tot! Se înfier-bânta şi parcă se ameţea din ce în ce 
Rogojin. E-eh! Strigă el, Nastasia Filippovna, nu mă goni, ci 
spune-mi doar atât: te cununi cu el ori ba? 

Întrebarea lui Rogojin răsună cu disperarea omului care 
se prăbuşeşte şi-şi agaţă ultima nădejde de ruga lui către o 
zeitate, şj totodată cu îndrăzneala condamnatului la moarte, 
care nu mai are nimic de pierdut. Aştepta răspunsul cu 
inima înfiorată de teamă şi îndoială. 

Nastasia Filippovna îl măsură cu o privire mândră şi 
batjocoritoare; apoi uitându-se pe rând la Varia, la Nina 
Aleksandrovna şi la Ganea, îşi schimbă deodată atitudinea. 


— Nici gând. Dar ce-i cu dumneata? De unde şi până unde 
ţi-a venit să-mi pui asemenea întrebare? Răspunse ea încet 
şi grav, dar cu vădită mirare în glas. 

— Nu? Nu! Strigă Rogojin nebun de fericire. Aşadar, nu? 
Şi ei mi-au spus că... Ah! Ce oameni!... Auzi, Nastasia 
Filippovna! Ei zic că te-ai logodit cu Ganca! Cu dânsul! Cum 
se poate aşa ceva? (Le-am spus-o tuturor!) Păi, cu o sută de 
ruble, îl cumpăr cu totul! Îi dau o mie de ruble, trei mii, ca 
să renunţe şi să vezi că e în stare s-o şteargă în ajunul 
nunţii şi să mi-o lase mie pe logodnica lui! Ce zici, Ganka, 
ticălosule! Ai lua trei mii, nu-i aşa? Lată-le! D-aia am venit, 
să-mi dai în scris că te retragi şi renunţi; am spus că te 
cumpăr şi am să te cumpăr! 

— leşi afară de aici, nu vezi că eşti beat! Strigă Ganea, 
care se făcea când roşu, când galben la faţă. 

Răcnetul lui violent fu urmat de o explozie de vociferări, 
căci toată banda lui Rogojin nu aştepta decât o provocare 
ca să intervină. Lebedev se plecă la urechea lui Rogojin şi, 
vorbindu-i în şoaptă, căuta să-l convingă de ceva. 

— Ai dreptate, slujbaşule, răspunse Rogojin. Ai dreptate, 
beţivanule! E-hei! Fie ce-o fi! Nastasia Filippovna! Răcni el, 
uitându-se la ea ca un smintit, întâi cu oarecare teamă, apoi 
din ce în ce mai sigur pe el, cu îndrăzneală neruşinată. 
Poftim aici optsprezece mii!... 

— Şi cu aceste vorbe trânti înaintea ei, pe măsuţă, un 
teanc de bancnote învelit în hârtie albă şi legat cruciş cu un 
şnur subţire. Ţine-i! Şi. Şi mai aduc încă! 

Ar mai fi vrut să spună ceva, dar nu îndrăzni să-şi exprime 
gândul până la capăt. 

— Nu, nu, nu! Se aplecă din nou Lebedev îngrozit la 
urechea lui Rogojin; se putea ghici că îl înspăimântase 
enormitatea sumei şi acum încerca să-l convingă să înceapă 
tratativele cu o sumă mai mică. 

— Apăi, frăţioare, văd că în treburile astea nu te pricepi 
defel... Şi eu, ca prostul, m-am luat după tine... Amândoi 
suntem nişte dobitoci! Se dezmetici deodată Rogojin, 


tresărind sub privirea scânteietoare a Nastasiei Filippovna. 
E-hei! Rău am făcut că te-am ascultat, adăugă el cu cea mai 
profundă căinţă în glas. 

Observând faţa descompusă a lui Rogojin, Nastasia 
Filippovna se porni pe râs. 

— Optsprezece mii de ruble, mie? Uite că ţi-ai şi dat în 
petic! A răbufnit mujicul din tine, spuse ea deodată cu o 
familiaritate plină de cinism şi dădu să se ridice de pe 
canapea, ca şi cum ar fi intenţionat să plece. 

Cu inima îngheţată, Ganea urmărea toată scena. 

— Ei bine, patruzeci de mii, patruzeci şi nu optsprezece! 
Strigă atunci Rogojin. Vanka Ptiţân şi cu Biskup mi-au 
făgăduit să facă rost de patruzeci de mii de ruble până 
deseară, la ora şapte. Patruzeci de mii - bani gheaţă! 

Lucrurile luau o întorsătură urâtă de tot, dar ca un făcut, 
Nastasia Filippovna continua să râdă şi nu pleca, parcă 
înadins căutând să lungească scandalul. Nina 
Aleksandrovna şi Varia se ridicară şi ele, aşteptând în 
tăcere sfârşitul acestei scene penibile; ochii Variei scăpărau 
de mânie; dar mai ales asupra Ninei Aleksandrovna toate 
astea produseră un efect înspăimântător: tremura toată, 
gata-gata să leşine. 

— Dacă n-ajunge, atunci - o sută! Astăzi chiar îţi pun pe 
masă o sută de mii! Ptiţân, mort-copt, să mi-i scoţi de unde 
ştii, din pământ, din piatră seacă... O să te înfrupţi şi tu, n- 
avea grijă! 

— Ai înnebunit, îi şopti Ptiţân, apropiindu-se iute şi 
apucându-l de braţ. Eşti beat, au să cheme poliţia. Unde 
crezi că te afli? 

— Lăudăroşenie de om beat, rosti Nastasia Filippovna, 
vrând Parcă să-l întărite. 

— Nu, nu mă laud, jur că-ţi aduc întreaga sumă! Deseară o 
ai Ptiţân, suflet de cămătar, mă bizui pe tine; fă pe dracu' în 
patru, ia dobândă cât vrei, numai să-mi faci rost de o sută 
de mii până deseară; să vadă ei ce poate Rogojin, să ştie că 


pentru asta banii la mine nu contează! Se dezlănţui el, 
cuprins de o bucurie frenetică. 

— Dar ce-nseamnă toate astea, mă rog?! Se repezi 
deodată Ardalion Aleksandrovici, îndreptându-se 
ameninţător spre Rogojin. 

Izbucnirea neaşteptată a bătrânului, care până atunci 
stătuse molcom, păru destul de caraghioasă. Se auziră 
râsete. 

— Şi ăsta ce mai vrea? Se înveseli Rogojin. Hai cu mine, 
moşule, să-ţi dau de băut! 

— Ce mârşăvie! Strigă Kolea, cu lacrimi de ruşine şi de 
ciudă în ochi. 

— Oare nu se găseşte nimeni care s-o scoată de aici pe 
dezmăţata asta? Izbucni Varia, tremurând de mânie. 

— Dezmăţata asta - sunt eu, care vasăzică! Ripostă cu o 
veselie dispreţuitoare Nastasia Filippovna. Şi când mă 
gândesc c-am venit ca o proastă să-i invit la mine, la serată. 
Uite cum mă trateză surioara dumitale, Gavrilă 
Ardalionovici! 

Câtva timp, Ganea rămase ca lovit de trăsnet după ieşirea 
surorii lui, dar văzând că de data aceasta Nastasia 
Filippovna este hotărâtă să plece cu adevărat, se năpusti ca 
un turbat la Varia, apucând-o brutal de braţ. 

— Ce-ai făcut? Urlă el, privind-o în ochi, de parcă ar fi vrut 
s-o prefacă în scrum pe loc. Era evident că îşi ieşise din 
minţi şi că nu mai era în stare să judece. 

— Ce-am făcut? Încotro mă tragi? Vrei poate să mă duc să- 
i cer iertare pentru că a insultat-o pe mama şi că a venit să- 
ţi facă de râs casa, om de nimic ce eşti! Ţipă din nou Varia, 
înfruntându-şi fratele cu o privire triumfătoare şi plină de 
sfidare. 

Câteva clipe statură aşa încremeniţi unul în faţa celuilalt; 
Ganea continua s-o ţină de braţ. Varia îşi smuci o dată şi 
încă o dată mâna, încercând s-o desprindă din strânsoarea 
lui, dar nu izbuti şi deodată, scoasă din fire, îi scuipă drept 
în obraz. 


— Aşa fată zic şi eu! Strigă Nastasia Filippovna. Bravo, 
Ptiţân, felicitările mele! 

Ganea văzu negru în faţa ochilor şi, în neştire, ridică 
braţul s-o lovească pe soră-sa. Un moment şi lovitura era să 
cadă în plin, când, deodată, un alt braţ se interpuse şi-l opri 
pe acela al lui Ganea. 

Între acesta şi soră-sa se postase prinţul. 

— Ce faci? Opreşte-te! Spuse acesta apăsat, cu toate că 
din pricina emoţiei tremura şi el din tot corpul. 

— Iarăşi dumneata! Până când ai să-mi tot stai în cale! 
Urlă Ganea şi, eliberând deodată braţul Variei, se întoarse 
către Mâşkin şi, înnebunit de furie, îl lovi cu toată puterea 
peste obraz. 

— Ah! Făcu Kolea, frângându-şi mâinile. O, Doamne! 

Din toate părţile izbucniră strigăte şi exclamaţii de 
indignare. Prinţul îngălbeni. Îl privi pe Ganea drept în faţă 
cu o ciudată expresie de dojana; buzele-i tremurau, 
încercând zadarnic să articuleze ceva, apoi se schimonosiră 
într-un zâmbet straniu şi cu totul nelalocul lui. 

— De mine... Nu-mi pasă... Dar pe ea... N-am să îngădui!... 
Murmură el în cele din urmă, însă nu se mai putu stăpâni, 
se îndepărtă brusc de Ganea, îşi acoperi faţa cu mâinile şi 
retrăgându-se într-un colţ al încăperii, cu faţa la perete, 
îngăimă cu un glas întretăiat: 

— O! Ce ruşine o să-ţi fie mai târziu pentru ceea ce-ai 
făcut! 

Ganea, într-adevăr, înlemnise pe loc, părea cu desăvârşire 
zdrobit. Kolea alergă să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute pe 
Mâşkin; după el se îmbulziră în jurul prinţului: Rogojin, 
Varia, Ptiţân, Nina Aleksandrovna - toată lumea, chiar şi 
bătrânul Ardalion Aleksandrovici. 

— Nu-i nimic, nu face nimic! Murmura prinţul, răspunzând 
fiecăruia cu acelaşi zâmbet straniu pe buze. 

— Şi ce o să mai regrete încă! Strigă Rogojin. O să-ţi crape 
obrazul de ruşine, Ganka, că ai putut să jigneşti un 
asemenea... Mieluşel (nu găsise alt cuvânt). Prinţe, suflet 


neprihănit, prietene, lasă-i în plata Domnului; dă-i încolo şi 
vino cu mine! Ai să vezi cum ştie să iubească Rogojin! 

Nastasia Filippovna rămase şi ea profund impresionată de 
Purtarea lui Ganea şi de răspunsul prinţului. Veselia 
prefăcută care se armoniza aşa de puţin cu figura ei, de 
obicei palidă şi visătoare păru că face loc unui sentiment 
nou. Se vedea totuşi că se străduieşte să nu-l trădeze şi 
expresia batjocoritoare de până atunci mai stăruia încă pe 
chipul ei transfigurat. 

— Şi totuşi, faţa lui îmi pare atât de cunoscută, murmură 
ea, devenind deodată gravă la amintirea că acelaşi gând îi 
mai venise şi adineauri. 

— Şi dumitale nu ţi-e ruşine? Oare eşti într-adevăr aşa 
cum ai vrut să apari aici? Dar cum este posibil? Îi strigă 
deodată prinţul cu un accent de adâncă şi sinceră dojana în 
glas. 

Surprinsă, Nastasia Filippovna deschise ochii mari de 
uimire, dar se grăbi să-şi ascundă într-un zâmbet silit 
consternarea; aruncând apoi o privire scurtă către Ganea, 
dădu să iasă. Înainte de a ajunge însă în antreu, se întoarse 
din drum, se apropie în grabă de Nina Aleksandrovna şi 
apucându-i mâna o duse la buze. 

— Într-adevăr, eu nu sunt aşa cum par; el mi-a ghicit bine 
firea, şopti ea cu vocea sugrumată de dorinţa arzătoare de 
a fi crezută, roşindu-se de emoție; apoi se întoarse brusc şi 
ieşi de data aceasta cu atâta repeziciune, încât nimeni n- 
avu timp să se dumerească pentru ce anume se întorsese 
din drum. O văzuseră cu toţii vorbindu-i ceva încet Ninei 
Aleksandrovna şi li se păruse că i-a sărutat mâna. Varia însă 
văzuse şi auzise totul şi, uluită, o urmări cu privirea până ce 
tânăra femeie dispăru după uşă. 

Venindu-şi în fire, Ganea se repezi s-o conducă pe Nastasia 
Filippovna, dar o ajunse abia pe scară. 

— Nu mă mai conduce! Strigă ea. La revedere, pe 
deseară! Să nu uiţi să vii, ai auzit? 


El se întoarse abătut, frământat de gânduri confuze, pradă 
unei îndoieli a cărei apăsare o simţea mai grea ca oricând 
pe suflet, li revenea mereu în minte şi prinţul. Era atât de 
absorbit de gânduri. Că aproape nici nu observă cum prin 
faţa lui trecu în iureş toată şleahta lui Rogojin. Oamenii 
aceştia ieşeau vorbind zgomotos şi, în graba plecării, îl 
înghesuiră pe Ganea în uşă, ţinându-se grămadă după 
Rogojin, care mergea în frunte împreună cu Ptiţân, căutând 
să-l convingă de ceva foarte important şi care nu suferă nici 
o amânare. 

— Nu ţi-a mers, Ganka! Strigă Rogojin, trecând pe lingă el. 
Ganea se uită în urma lor nedumerit. Teama şi bănuiala i se 
strecurau ca un şarpe în inimă. 

XI. 

Prinţul părăsi salonul şi se retrase în odaia lui. Kolea veni 
îndată după el ca să-l consoleze. Bietul băiat părea că nu se 
mai poate despărţi de Mâşkin. 

— Ai făcut bine că ai plecat, spuse el. Acum o să înceapă 
acolo o zarvă şi mai mare; aşa ţine întruna, zi de zi şi asta 
numai din pricina acestei Nastasia Filippovna. 

— S-a cam adunat aici, în casa voastră, multă amărăciune 
şi suferinţă în sufletul fiecăruia, Kolea, observă prinţul. 

— Da, e multă. Ce să mai vorbim. Noi singuri suntem de 
vină. Dar, uite, am un prieten bun, acela e şi mai nefericit. 
Vrei să-ţi fac cunoştinţă cu el? 

— Vreau. Un camarad de-al dumitale, probabil? 

— Da, mi-e aproape ca un camarad. Îţi explic eu mai 
târziu... E frumoasă Nastasia Filippovna? Ce zici? N-o mai 
văzusem până azi şi tare voiam s-o admir şi eu. Drept să-ţi 
spun, m-a orbit, l-aş ierta totul lui Ganka, dac-ar lua-o din 
dragoste; dar de ce primeşte bani? Aici e toată grozăvia! 

— Drept să-ţi spun, fratele dumitale nu mi-a făcut o 
impresie prea bună. 

— Cred şi eu! După ce... Dar ştii, nu pot să mă împac deloc 
cu acest fel stupid de a vedea lucrurile. Dacă un nebun, un 
imbecil sau un ticălos ieşit din minţi se apucă să pălmuiască 


pe cineva, omul acela rămâne dezonorat pentru toată viaţa 
şi nu-şi poate spăla dezonoarea decât cu sânge sau numai 
dacă acela care l-a insultat îi cere iertare în genunchi. După 
mine, e absurd, e o tiranie. Mascarada lui Lermontov se 
întemeiază pe un asemenea fapt care, după Părerea mea, e 
curată prostie. Adică vreau să spun că e cevanefiresc. Las' 
că şi autorul era aproape un copil când a scris această 
dramă. 

— Pe sora dumitale am admirat-o. 

— Cum l-a scuipat pe Ganka drept în bot! Are un curaj 
nemaipomenit. Uite, dumneata nu l-ai scuipat şi sunt sigur 
că nu din lipsă de curaj. Dar iat-o că vine şi ea; vorbeşti de 
lup şi lupu-i la uşă. Eram sigur că o să vină; are un suflet 
nobil, deşi nu-i fără de cusururi. 

— N-ai ce căuta aici, îl luă la rost Varia de cum îl văzu, du- 
te la tata! Ie cam plictiseşte, nu-i aşa, prinţe? 

— Dimpotrivă. 

— Ei, haide, haide, a şi început să-şi arate autoritatea de 
soră mai mare! Asta-i unul dintre cusururile ei. Ştii, eram 
sigur că tata se va duce cu Rogojin. Acum îşi muşcă 
degetele, probabil, pentru purtarea lui. la să mă duc să văd 
în ce ape se scaldă, adăugă Kolea, ieşind. 

— Slavă Domnului, am dus-o pe mama de-am culcat-o şi n- 
a mai reînceput discuţia. Ganea e ruşinat şi abătut. Are şi 
de ce, vezi bine. Ce lecţie!... Am venit, prinţe, să-ţi 
mulţumesc încă o dată şi să te întreb un lucru: nu-iaşa că n- 
ai văzut-o niciodată până acum pe Nastasia Filippovna? 

— Nu, niciodată. 

— Atunci cum se face că i-ai spus în faţă: „Nu eşti aşa cum 
vrei să pari!” şi cred că ai ghicit bine. Am aflat acum că, 
într-adevăr, nu e deloc aşa cum a vrut să arate. Şi totuşi nu 
pot s-o înţeleg. E clar că a venit cu gândul să ne jignească; 
în privinţa asta nu încape îndoială. Am auzit eu şi înainte 
povestindu-se despre ea lucruri stranii. Dar, dacă a venit să 
ne invite, de ce s-a purtat aşa urât faţă de mama? Ptiţân o 
cunoaşte foarte bine şi zice că nici n-o mai recunoştea 


adineauri. Dar atitudinea ei faţă de Rogojin? Cum se poate 
să vorbeşti aşa, dacă te respecţi şi încă în casa în care... Şi 
mama e foarte necăjită de cele ce ţi s-au întâmplat. 

— Nu-i nimic! Zise prinţul, făcând un gest cu mâna... 

— Şi ce cuminte şi ascultătoare a fost faţă de dumneata...! 

— Cum adică, ascultătoare? 

— I-ai spus că e ruşinos pentru dânsa să se poarte aşa şi 
îndată s-a schimbat. Ai autoritate asupra ei, prinţe, adăugă 
Varia cu un zâmbet uşor. 

Uşa se deschise şi, spre surprinderea amândurora, intră 
Ganea. Prezenţa Variei nu-l stingheri câtuşi de puţin; câtva 
timp rămase în prag, pe urmă, cu paşi hotărâți, se apropie 
de prinţ. 

— Prinţe, m-am purtat ca un netrebnic, iartă-mă, spuse el 
deodată cu multă simţire. Chipul lui exprima o profundă 
căinţă. Prinţul îl privi cu mirare şi nu se grăbi să-i răspundă. 
Ei bine, iartă-mă! lartă-mă, odată! Insista nerăbdător 
Ganea. Haide, dacă vrei, îţi sărut mâna! 

Uimit şi totodată adânc mişcat, Mâşkin îl îmbrăţişa fără să 
spună un cuvânt. Cei doi se sărutară în semn de sinceră 
împăcare. 

— Nici nu mi-atn închipuit că eşti aşa, rosti în sfârşit 
prinţul, respirând uşurat. Am crezut că... Nu eşti în stare 
să... 

— Să-mi recunosc greşeala?... Şi cum de mi-a venit 
adineauri să te socot un idiot? Dumneata observi ceea ce 
alţii n-ar fi în stare nici să-şi închipuie, necum să vadă 
vreodată. Cu dumneata e bine să stea omul mai mult de 
vorbă, dar... Mai bine, nu trebuie! 

— Uite în faţa cui ar mai trebui să-ţi ceri iertare, zise 
prinţul, arătând-o pe Varia. 

— În zadar, în cazul de faţă am de-a face cu un duşman. Fii 
sigur, prinţe, că am încercat şi nu o singură dată; la ea nu 
găseşti o iertare sinceră! Zise cu amărăciune Ganea, 
întoreând faţa de la Varia. 

— Ba te iert! Zise deodată Varia. 


— Şi ai să mergi diseară la Nastasia Filippovna? 

— Merg, dacă spui tu; dar mai e cu putinţă să mă duc 
acum după tot ce s-a întâmplat? Gândegşte-te şi tu. 

— Dar nu-i deloc aşa cum pare. N-ai văzut ce inegală e! 
Totul a fost o prefăcătorie. Hachiţe! Şi Ganea râse cu 
răutate. 

— Sunt convinsă că în realitate e altfel, că totul n-a fost 
decât un joc; dar ce joc! Tu nu-ţi dai seama, Ganea, cum te 
tratează ea? A sărutat mâna mamei, e foarte adevărat. Să 
zicem că şi jocul la care s-a pretat n-a fost decât o hachiţă, 
că şi impertinenţa ei era tot un joc, mă rog, admit şi asta; 
dar gândeşte-te că, în fond, ea şi-a bătut joc de tine! Crcde- 
mă, dragă frate, că toată umilinţa asta nu se poate 
răscumpăra cu cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble! Te 
ştiu capabil de sentimente nobile şi de aceea ţi-o spun. Şi n- 
ar trebui să te duci nici tu acolo, zău! Fereşte-te! Nu văd 
sfârşindu-se toate astea cu bine. 

Şi cu aceste vorbe spuse cu multă convingere şi pasiune, 
Varia, extrem de tulburată, părăsi în grabă odaia. 

— Uite, aşa sunt toţi ai mei! Spuse Ganea cu un zâmbet 
amar în colţul buzelor. Dar ce-şi închipuie ei, că nu-mi dau 
seama de toată situaţia? Când, de fapt, eu ştiu şi unele 
lucruri pe care ei nici nu le bănuiesc. 

Ganea se aşeză pe canapea cu dorinţa vădită de a-şi 
prelungi vizita. 

— În cazul acesta, spuse cu sfială prinţul, mă întreb cum 
de ai putut accepta asemenea chin, ştiind că cele şaptezeci 
şi cinci de mii de ruble nu-l compensează nici pe departe? 

— Nu vreau să mă înţelegi greşit, murmură Ganea, dar, 
fiindcă veni vorba, spune-mi, ce crezi dumneata, aş vrea să- 
ţi cunosc părerea: face oare să suporţi tot „chinul” acesta 
pentru şaptezeci şi cinci de mii de ruble? 

— Eu cred că nu face. 

— Ei da, fireşte. Şi e ruşinos să contractezi o asemenea 
căsătorie? 

— Foarte ruşinos. 


— Ei bine, să ştii că am să fac totuşi acest pas, orice s-ar 
întâmpla. Adineauri mai stăteam la îndoială, dar acum nu! 
Nu-i nevoie să mai stărui! Ştiu dinainte ce-ai să-mi spui... 

— Nu e tocmai ceea ce gândeşti dumneata. Voiam să-ţi 
spun că mă surprinde siguranţa dumitale extraordinară... 

— Cum? Ce siguranţă? 

— Siguranţa pe care o ai cum că Nastasia Filippovna te va 
lua negreşit, de parcă aţi fi căzut la învoială; în al doilea 
rând, admițând chiar că te-ar lua, mă mir de siguranţa 
dumitale că vei pune mâna negreşit pe cele şaptezeci şi 
cinci de mii de ruble. De altfel, bănuiesc că sunt multe 
lucruri pe care eu nu le cunosc. 

Ganea se smuci, aplecându-se spre Mâşkin. 

— Fireşte că nu ştii totul, zise el; şi ca ce chilipir, mă rog, 
mi-aş lua altfel, aşa, fără nici un motiv, o belea ca asta pe 
cap? 

— Dacă nu mă înşel, asemenea cazuri sunt frecvente: 
respectivul se însoară pentru bani, iar banii rămân în 
mâinile nevestei. 

— Ei bine, în cazul de faţă acest lucru nu se va întâmpla... 
Aici... E altceva la mijloc... Murmură Ganca, într-o 
îngândurare tulbure. Cât priveşte răspunsul ei, nu mai am 
nici o îndoială, se grăbi el să adauge. Ce te face să crezi că 
ar putea să mă refuze? 

— Nu ştiu nimic, afară de ceea ce am văzut; de altfel şi 
Varvara Ardalionovna, după cum ai auzit, este de părere... 

— Bine, ele nici nu mai ştiu ce să născocească. Iar în ce 
priveşte purtarea ei faţă de Rogojin, sunt convins că a vrut 
numai să-şi bată joc de el. La început mi-a cam fost teamă, 
dar acum sunt sigur de asta. Te gândeşti poate la felul cum 
s-a purtat cu mama, cu tata şi cu Varia? 

— Şi cu dumneata. 

— Să zicem; dar aici eu nu văd decât un gest de răzbunare 
muie-rească şi nimic mai mult. E o femeie extrem de 
susceptibilă, plină de nazuri şi ambițioasă... Întocmai ca un 
slujbaş şters de pe lista de avansări! A vrut să-şi arate 


puterea şi totodată disprețul faţă de ele. Ei da şi faţă de 
mine, nu contest... Şi, totuşi, o să se mărite cu mine. Nici 
nu-ţi închipui de ce este capabil uneori omul când se crede 
atins în amorul propriu; ea mă consideră un mare ticălos, 
pentru că, şti-ind-o amanta altuia, o iau cu atâta cinism 
pentru bani şi nici nu se gândeşte că altul, în locul meu, s-ar 
purta şi mai mârşav: s-ar lega de dânsa, i-ar împuia capul 
cu tot felul de fantasmagorii liberalo-progresiste, ba i-ar 
vântura generos şi câteva fraze sforăitoare despre 
problema femeiască, până i-ar suci capul de-a binelea şi iat- 
o supusă şi docilă întocmai ca firul de aţă vârât în urechea 
acului. Ar face-o să creadă pe muieruşa aceasta ţâfnoasă şi 
susceptibilă (şi nu-i deloc greu s-o faci!) că o ia în căsătorie 
numai pentru, noblețea ei sufletească şi pentru inima ei 
îndurerată”, când în realitate tot pentru bani ar lua-o. Îi 
displac, pentru că sunt sincer şi nu vreau să mă Prefac; de 
fapt, aşa ar fi trebuit să procedez. Dar ceea ce face ea nu-i 
acelaşi lucru? Atunci, pentru ce atâta dispreţ faţă de mine şi 
toată comedia aceasta de prost gust? Ei bine, să-ţi spun eu 
pentru ce! Pentru că şi eu, la rându-mi, în loc să mă 
înjosesc, vreau să rămân cu capul sus. Nu-i nimic, vom mai 
vedea! 

— Spune, ţi-a fost dragă înainte de asta? 

— La început, am iubit-o. Şi nu puţin... Există femei care 
sunt bune numai pentru a fi metrese şi atât. Nu vreau să zic 
că mi-a fost amantă. Dacă o să vrea să trăiască în pace cu 
mine, să fie o femeie cuminte, voi fi şi eu om de treabă; dacă 
se răzvrăteşte şi o ia razna, o las imediat şi plec cu banii. 
Nu vreau să mă fac de râs; în primul rând şi înainte de 
toate, nu vreau să par ridicol. 

— Mi se pare, totuşi, că Nastasia Filippovna e o femeie 
inteligentă, observă cu prudenţă prinţul. Ce rost avea, 
presimţind viaţa care-o aşteaptă, să se lase atrasă în cursă? 
Ar putea să se mărite cu altul, lată ce mă miră. 

— Păi, tocmai aici e buba şi pe asta se bazează tot calculul 
ci! Nu ştii totul, prinţe... Aici se ascunde... Şi, în afară de 


asta, ea e convinsă că o iubesc la nebunie, ţi-o jur; mai mult, 
mă bate gândul că şi ea mă iubeşte, în felul ei, bineînţeles, 
vorba ceea: „Faţă de cel drag, cu arţag”...Ioată viaţa mă va 
considera un fel de escroc sentimental (poate că e tocmai 
ceea ce-i trebuie); şi, cu toate acestea, mă va iubi în felul ei; 
o şi văd făcând planuri, aşa în felul ei. Are fire de rusoaică 
sută-n sută, ţi-o spun; dar şi eu îi pregătesc o surpriză. 
Scena de adineauri cu Varia a fost foarte bine venită pentru 
mine. Nastasia Filippovna a avut dovada dragostei mele, a 
văzut şi s-a convins că, pentru ea, aş rupe toate legăturile 
mele, chiar şi cele de familie. Vasăzică, nu suntem nici noi 
aşa de proşti, te asigur. Să nu-ţi închipui cumva că sunt un 
flecar. Într-adevăr, poate că fac rău. Dragul meu prinţ, că 
mă destăinuiesc acum. Dar am tăbărât asupra dumitale 
pentru că eşti primul om adevărat care mi-a ieşit în cale; te 
rog să nu iei acest „am tăbărât” drept un calambur. Sper că 
nu mai eşti supărat pe mine pentru ceea ce s-a întâmplat 
adineauri, nu-i aşa? Poate-i pentru prima dată, de doi ani 
încoace, că vorbesc de ceea ce mă doare. Aici sunt foarte 
puţini oameni cinstiţi; mai cinstit decât Ptiţân nu e niciunul. 
Văd că îţi vine să râzi sau mi s-a părut? 

Ticăloşii iubesc oamenii cinstiţi! 

— Nu ştiai asta? Or, eu... Şi totuşi, prin ce sunt eu ticălos, 
ai putea să-mi spui cu mâna pe conştiinţă? De ce toată 
lumea, luându-se după dânsa, îmi spune ticălos, încât eu 
însumi, luându-mă după ei şi după dânsa, încep să mă 
consider un ticălos? Cred că tocmai asta este o adevărată 
ticăloşie! 

— De aici încolo, n-am să te mai socot niciodată ticălos, 
spuse prinţul. Adineauri te luasem drept un nemernic şi 
deodată mi-ai făcut bucuria asta; e o lecţie în plus, pentru 
mine, că nu trebuie să judeci niciodată în pripă. Acum văd 
că nu numai criminal, dar nici măcar un om prea stricat nu 
poţi fi socotit. După mine, eşti omul cel mai obişnuit, fără 
pic de originalitate, care pe deasupra mai e şi lipsit de 
caracter. 


Ganea schiţă un zâmbet sarcastic, dar tăcu. Dându-şi 
seama că aprecierea aceasta nu i-a fost pe plac, prinţul se 
simţi stingherit şi nu mai scoase nici el o vorbă. 

— Ţi-a cerut tata bani? Întrebă Ganea deodată. 

— Nu. 

— Dacă-ţi cere, să nu-i dai. Şi când te gândeşti că a fost un 
om cât se poate de treabă, ţin minte perfect. Era primit în 
societatea bună. Şi totuşi, ce repede decad toţi oamenii 
aceştia de altădată şi foarte de treabă! Cum li se schimbă 
condiţiile în mai rău şi sunt scoşi din făgaşul lor obişnuit, 
cum nu mai rămânc nimic din fala lor - praf şi pulbere s- 
alege. Altădată nu minţea în halul ăsta, crede-mă; era un 
exaltat şi-i plăcea, poate, să exagereze puţin, iar acum - 
ascultă-l numai câte nu îndrugă! De vină e alcoolul, desigur. 
Ştii că întreţine legături cu o femeie? Deci nu e vorba de 
nişte gogoriţe nevinovate. Nu înţeleg deloc răbdarea 
aceasta îngerească a mamei. Ţi-a vorbit despre asediul de 
la Klars? Sau cum avea elun cal sur lăturaş care deodată a 
început să vorbească în grai omenesc? [i le toarnă fără să 
clipească măcar. 

Şi Ganea râse cu poftă. 

— De ce te uiţi aşa la mine? Îl întrebă el pe Mâgkin. 

— M-a surprins râsul dumitale sincer; are încă accente de 
râs copilăresc. Uite şi adineauri, ai venit să te împaci cu 
mine şi mi-ai spus: „Dacă vrei, îţi sărut şi mâna”, exact cum 
fac copiii când vor să fie iertaţi. Înseamnă că mai eşti 
capabil de astfel de imbolduri şi cuvinte. Şi deodată, te 
apuci să-mi ţii un adevărat discurs despre tot felul de 
treburi sinistre, despre cele şaptezeci şi cinci de mii de 
ruble. Mărturisesc că toate astea mi se par absurde, 
aproape de necrezut. 

— Şi ce vrei să spui cu asta? 

— Că iei lucrurile cu prea multă uşurinţă. Înainte de a face 
un pas atât de important, n-ar trebui oare să chibzuieşti 
mai bine? Nu cumva Varvara Ardalionovna are dreptate? 


— Aha, principiile de morală! Că mă port ca un 
băieţandru, îmi dau seama şi eu, îl întrerupse Ganea cu 
aprindere, chiar şi prin faptul că am început acum această 
discuţie cu dumneata, dau dovadă de lipsă de seriozitate. 
Nu din calcul, prinţe, mă angajez eu în această căsătorie, 
continuă el dându-şi arama pe faţă, ca un tânăr atins în 
orgoliul lui. Dacă aş face-o din calcul, aş da greş cu 
siguranţă, pentru că nici la minte, nici la caracter nu sunt 
încă îndeajuns de copt. Mă las mânat de patimă, de o mare 
ambiţie, pentru că urmăresc un scop mult mai important. Îţi 
închipui, desigur, că îndată ce pun mâna pe cele şaptezeci şi 
cinci de mii de ruble, mă şi reped să-mi cumpăr o trăsură? 
Nici gând. Rămân cu haina asta, pe care o port de trei ani, 
renunţ şi la toate legăturile mele de la club. Vreau să iau 
exemplu de la oamenii câpătuiţi. Avem prea puţini oameni 
de acest fel, care stăruiesc şi izbutesc; şi eu cu orice preţ 
vreau să izbutesc. Totul e să ştii să perseverezi până la 
capăt - iată secretul. La şaptesprezece ani, Ptiţân dormea 
în stradă, vindea bricege şi a început cu o copeică; acum 
are un capital de şaizeci de mii de ruble, dar, ca să ajungă 
aici, ce viaţă de câine a dus şi câtă echilibristică a trebuit să 
facă! Eu însă vreau să fac un salt, să trec peste toate 
încercările acestea umilitoare şi să pornesc deodată cu un 
capital; peste cincisprezece ani, toată lumea văzându-mă, 
va spune: „lată-l pe Ivolghin, regele finanţelor!”...Zici că nu 
sunt un om original. Să ştii, dragă prinţe, că nimic nu poate 
fi mai jignitor pentru un om din zilele noastre şi de pe la 
noi, decât să i se spună că este lipsit de originalitate, că e 
slab de caracter, că nu are talente deosebite şi că deci e un 
om de duzină. Nu mi-ai fi făcut nici măcar cinstea să mă 
consideri un ticălos în lege. Adineauri aş fi vrut să te sfâşii 
pentru asta. M-ai jignit mai tare decât Epancin, care mă 
crede în stare să-mi vând nevasta (şi, notează, fără să fi 
venit vorba măcar printr-o aluzie, provocare sau mai ştiu eu 
cum, ci în simplitatea lui sufletească, notează, te rog!). 
Toate astea mă râcâie de mult şi mă scot din sărite, dragă 


prinţe şi de aceea sunt decis să fac bani. O dată căpătuit, fii 
sigur că voi deveni un om extrem de original. Ceea ce-i mai 
urât şi mai dezgustător e că banul îţi aduce până şi talent. 
Şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor. Vei spune poate că 
toate astea sunt copilării sau visuri deşarte! Fie şi aşa, cu 
atât mai cu haz vor fi toate pentru mine când aceste visuri 
vor deveni realitate. Rira bien qui rira le dernier! Adică, de 
ce mă umileşte Epancin? Din răutate, crezi? Nicidecum. 
Numai pentru faptul că din punctul lui de vedere sunt prea 
insignifiant. Pe când, dacă... Ei, dar am vorbit destul se pare 
şi e timpul să plec. Îl văd pe Kolea arătându-şi a doua oară 
nasul pe uşă, ceea ce înseamnă că eşti aşteptat la masă. Iar 
eu o şterg de-acasă. Am să vin din când în când să te văd. 
N-are să-ţi fie rău la noi; acum vei fi tratat aici ca un 
membru al familiei. Vezi numai să nu mă divulgi cumva. Am 
impresia că noi doi vom fi sau prieteni sau duşmani. Cum 
crezi, prinţe, dacă adineauri ţi-aş fi sărutat mâna (cum 
voiam să-o fac din toată inima), ţi-aş fi devenit din cauza 
asta duşman ori nu? 

— Negreşit mi-ai fi devenit duşman, dar nu pentru 
totdeauna; în cele din urmă, mi-ai fi iertat-o, hotări prinţul 
după un pic de gândire şi începu să râdă. 

— Ehe! Cu dumneata, omul trebuie să fie cu ochii în patru. 
Ce naiba, chiar şi aici ai reuşit să-mi strecori ceva venin. 
Mai ştii, poate că realmente îmi eşti duşman? Apropo, ha, 
ha, ha! Am uitat să te întreb: să fie adevărat ceea ce mi s-a 
părut, că Nastasia FilipPovna îţi place mult? 

— Da... Îmi place. 

— Nu cumva te-ai îndrăgostit de ea? 

— N-nu! 

— Atunci de ce ai roşit şi pari tulburat? Bine, bine, n-am să 
râd; la revedere. Şi totuşi, n-ai să mă crezi poate, dar să ştii 
că e o femeie foarte virtuoasă. Să nu crezi că trăieşte cu 
ăla, cu Toţki. De mult nu mai e nimic între ei! Nu ştiu dacă 
ai observat că, de fapt, ea e sfioasă şi chiar adineauri a avut 
momente de ezitare şi de jenă, Crede-mă. Şi, uite, femeilor 


cu firea ei mai ales le place grozav să domine. Ei, te las cu 
bine! 

Ganea părăsi camera mult mai degajat decât intrase; îşi 
recăpătase încrederea şi buna dispoziţie. Vreo zece minute 
după aceea, prinţul rămase nemişcat, pe gânduri. 

Kolea crăpă din nou uşa, vârându-şi capul. 

— N-am să stau la masă, Kolea; am dejunat bine azi- 
dimineaţă, la Epancini. 

Kolea nu plecă însă, ci se strecură înăuntru şi-i întinse 
prinţului o scrisorică împăturită şi sigilată. Era un bilet de 
la general. Se vedea după expresia feţei băiatului cât de 
neplăcută era pentru el însărcinarea asta. Prinţul citi 
biletul, se sculă şi-şi luă pălăria. 

— E la doi paşi de aici, îngăitnă Kolea ruşinat. Şi-a 
comandat o sticlă şi bea. Nu înţeleg cum de a reuşit să facă 
să i se dea pe credit. Dar vă rog să nu spuneţi nimănui că v- 
am dat biletul! De o mie de ori m-am jurat să nu mai duc 
aceste bileţele, dar mă cuprinde mila; şi încă ceva: nu e 
nevoie deloc să vă sinchisiţi de dânsul, daţi-i acolo ceva 
mărunţiş şi gata. 

— De fapt, Kolea şi aşa am avut de gând să stau puţin de 
vorbă cu tatăl tău... Într-o chestiune... Să mergem dar... 
XII. 

Kolea îl conduse pe prinţ într-o cafenea cu biliard din 
apropiere, pe Liteinaia, la parter, cu intrarea direct din 
stradă. Aici, într-o odăiţă separată imediat la dreapta, 
Ardalion Aleksandrovici, instalat ca un muşteriu obişnuit al 
localului, la o măsuţă în faţa unei sticle, ţinea în mină 
L'Independance Belge. Era în aşteptarea prinţului; cum îl 
văzu, lăsă gazeta deoparte şi se lansă cu pasiune într-o 
explicaţie pe cât de încâlcită, pe atât de interminabilă, din 
care, de altfel prinţul n-a înţeles aproape nimic, dat fiind că 
generalul era de-acum bine afumat. 

— Zece ruble nu am, îl întrerupse prinţul, dar, uite, ia 
această hârtie de douăzeci şi cinci, schimb-o şi dă-mi restul, 
pentru că altminteri rămân fără o para. 


— A, fireşte şi chiar îndată... 

— Iar eu, generale, la rândul meu, am să-ţi fac o 
rugăminte. Ai fost vreodată la Nastasia Filippovna? 

— Eu? Eu să nu fi fost? Cum se poate! Ce întrebare! Am 
fost, dragul meu, am fost de atâtea ori! Strigă generalul 
într-un acces de supremă satisfacţie şi cu un fel de ironie 
triumfătoare. Dar, în ultimul timp, am încetat s-o mai 
vizitez, pentru că nu vreau să încurajez un mariaj indecent. 
Ai văzut-o şi dumneata, ai fost martor azi-di-mineaţă; am 
făcut tot ce putea face un tată, dar un tată bun şi indulgent; 
acum însă va intra în scenă un alt fel de tată şi atunci vom 
vedea de partea cui vor fi sorții de izbândă; va izbuti oare 
un bătrân militar, care s-a acoperit de glorie, să 
zădărnicească o intrigă? Sau o curtezană fără de ruşine va 
reuşi să intre într-o familie de condiţie bună? 

— Şi eu voiam tocmai să te rog, dacă, în calitate de 
cunoscut, n-ai putea să mă introduci diseară la Nastasia 
Filippovna. Trebuie s-o văd neapărat chiar astăzi, într-o 
chestiune urgentă şi nu ştiu cum să fac să ajung la dânsa. L- 
am fost prezentat adineauri, dar n-am fost invitat şi serata 
de azi e cu invitaţii. De altfel, sunt gata să trec peste unele 
convenienţe, chiar cu riscul de a părea ridicol sau dea mă 
expune la batjocură, numai să găsesc mijlocul de a intra în 
casa ei. 

— Extraordinar cum ideea dumitale, tânărul meu prieten, 
a coincis exact, dar absolut exact, cu a mea! Strigă 
generalul entuziasmat. Doar nu pentru mărunţişul ăsta te- 
am chemat, urmă el, culegând totuşi bancnota de pe masă 
şi vârând-o în buzunar, te-am chemat tocmai pentru a-ţi 
propune să întreprindem împreună o expediţie la Nastasia 
Filippovna sau, mai bine zis, o expediţie împotriva Nastasiei 
Filippovna! Generalul Ivolghin şi prinţul Mâşkin! Cum o săi 
se pară oare? lar eu, în chipul cel mai amabil, cu prilejul 
zilei onomastice, îmi voi afirma, în sfârşit, voinţa - chiar 
dacă numai indirect, pe ocolite, dar va fi exact ca şi cum i-aş 
spune-o verde în faţă. Şi atunci Ganea va avea de ales: ori 


rămâne cu tatăl său, bătrânul militar care s-a acoperit de 
glorie şi care... ca să zic aşa... Şi aşa mai departe, ori... Dar 
fie ce-o fi! Ideea dumitale este excelentă şi extrem de bine 
venită. La ora nouă precis plecăm într-acolo; până atunci 
mai avem destul răgaz. 

— Stă departe de aici? 

— Cam departe: lângă Teatrul Mare, chiar acolo, într-un 
colţ al pieţei, în casa Mâtovţovei, la catul întâi... N-o să fie 
multă lume, cu toate că-şi serbează onomastica, şi, de bună 
seamă, serata nu se va prelungi până târziu. 

Se înserase de mult, iar prinţul tot mai stătea la cafenea, 
continuând să asculte flecăreala generalului şi aşteptând 
zadarnic să sfârşească măcar una dintre nenumăratele 
istorii şi anecdote pe care le debita fără şir. De la venirea 
prinţului îşi mai comandase o sticlă, pe care o termină cam 
după un ceas, apoi mai ceru una şi o goli şi pe asta. E foarte 
probabil că în timpul acesta generalul avu vreme destulă 
să-i povestească aproape toată viaţa lui. În cele din urmă, 
prinţul se ridică, spunând că nu mai poate aştepta. 
Generalul goli sticla, sorbind şi ultimele picături din pahar, 
se sculă şi, cu un pas nesigur, ieşi din cafenea. Prinţul era 
disperat. Nu înţelegea cum de a putut să se încreadă cu 
atâta uşurinţă în cuvântul generalului. De fapt, nu aşteptase 
altceva de la acesta decât să-l introducă la Nastasia 
Filippovna, chiar şi cu riscul unui mic scandal, dar acum 
scandalul ameninţa să depăşească orice limită, deoarece 
generalul era tare beat; cuprins de o vervă inepuizabilă, 
vorbea fără contenire, cu patos, cu lacrimi în glas, mereu 
despre unul şi acelaşi lucru: cum că membrii familiei lui au 
o comportare revoltătoare, că din cauza aceasta totul se 
duce de râpă şi că e timpul să intervină şi să pună capăt 
acestei situaţii. leşiră în sfârşit pe Liteinaia. Se menținea 
aceeaşi vreme urâtă de moină; pe străzi sufla un vânt 
călduţ şi jilav, trăsurile plescăiau prin noroi, caldarâmul 
răsunând deopotrivă sub copitele potcovite ale cailor 
trăpaşi ca şi ale mârţoagelor. De-a lungul trotuarelor se 


scurgea, tristă şi zgribulită, mulţimea de pietoni. Ici-colo se 
loveau şi de câte un beţivan. 

— Vezi apartamentele luminate de la primul etaj al acestei 
clădiri? Trăncănea generalul. Aici locuiesc tot camarazi de- 
ai mei, iar eu, care sunt mai vechi în grad şi care am suferit 
mai mult decât ei, sunt nevoit să mă târăsc pe jos până la 
Teatrul Mare ca să fac o vizită unei femei compromiţătoare! 
Un om cu treisprezece gloanţe în piept! Poate nu-ţi vine a 
crede? Şi totuşi, Pirogov a trimis o telegramă special pentru 
mine la Paris şi a părăsit pentru un timp Sevastopolul 
asediat, iar Nelaton, medicul Curţii franceze, a obţinut în 
numele ştiinţei un permis de liberă trecere de la Paris până 
la Sevastopolul asediat pentru a mă examina pe mine. Ştiu 
şi cei de sus despre asta: „A, e Ivolghin, acela care are 
treisprezece gloanţe...” Aşa mă ştie lumea! Vezi dumneata, 
prinţe, casa aceasta? Aici, la primul etaj, locuieşte unul 
dintre vechii mei camarazi, generalul Sokolovici, împreună 
cu numeroasa şi preadistinsa lui familie. Uite, casa asta, 
alte trei pe Nevski Prospekt şi două pe Morskaia - iată tot 
cercul meu de cunoştinţe, vreau să spun de cunoştinţe de- 
ale mele personale. Nina Aleksandrovna s-a resemnat de 
multă vreme în faţa împrejurărilor. Eu însă nu pot să uit... 
Şi, ca să spun aşa, mă recreez într-un cerc ales, în 
societatea foştilor mei camarazi şi subalterni, care şi acum 
încă toţi mă adoră. Generalul acesta Sokolovici (n-am mai 
trecut de multişor pe la el şi nici pe Anna Feodorovna n-am 
mai văzut-o)... Ştii, dragă prinţe, când ai renunţat să mai 
faci primiri acasă, parcă nici ţie nu-ţi vine să te mai duci pe 
la alţii. Şi totuşi... hm... Mi se pare că dumneata nu mă 
crezi... Dar, la urma urmei, nu văd de ce nu l-aş prezenta 
acestei încântătoare familii pe fiul celui mai bun prieten al 
tovarăşului meu din copilărie? Generalul Ivolghin şi prinţul 
Mâşkin! Vei avea prilejul să cunoşti o tânără fată adorabilă, 
dar ce spun, nu una, două, chiar trei - podoaba capitalei şi a 
lumii bune: frumuseţe, maniere alese, talent... Preocupări 
înalte... Problema feminină, versuri - toate acestea s-au 


adunat la un loc, într-un amalgam variat, fără a mai pune la 
socoteală şi cele pe puţin optzeci de mii de ruble zestre 
pentru fiecare - bani gheaţă - ceea ce nu strică niciodată, 
independent de ce problemă feminină sau de ordin social... 
Într-un cuvânt, trebuie numaidecât să te introduc în casa 
asta, e de datoria mea s-o fac. Generalul Ivolghin şi prinţul 
Mâşkin! 

— Chiar acum? Dar ai uitat... Începu prinţul. 

— N-am uitat nimic, vino! Aici, pe scara aceasta superbă. 
Mă mir că lipseşte portarul, a, da... E sărbătoare şi e învoit, 
probabil. Nu l-au dat încă afară pe beţivanul acesta. Mie şi 
numai mie îmi datorează Sokolovici acesta tot norocul lui în 
viaţă şi în serviciu; dar... lată că am ajuns. 

Fără nici o împotrivire, de teamă să nu-l indispună, prinţul 
îl urma supus şi răbdător; de altfel, era convins că generalul 
Sokolovici şi toată familia lui nu sunt decât o invenţie subită 
a unei fantezii exaltate, aşa încât amândoi vor cobori 
imediat scara; dar, spre marea lui spaimă, speranţa aceasta 
începu să se destrame, căci generalul îl conducea într- 
adevăr cu siguranţa omului ce cunoaşte bine rosturile 
casei; în fiecare moment dădea amănunte biografice sau 
topografice de o precizie aproape matematică. Când, în 
sfârşit, au ajuns la primul etaj şi generalul întinse mâna ca 
să sune la uşa unui frumos apartament din dreapta, prinţul 
fu gata s-o ia la fugă, dar o împrejurare cu totul stranie îl 
ţinu pe loc o clipă. 

— Te înşeli, generale, spuse el, văd că pe uşă scrie Kulakov 
şi dumneata spui că mergi la Sokolovici. 

— Kulakov... Kulakov... Nu-nseamnă încă nimic. Locuinţa 
asta e a lui Sokolovici şi eu sun la Sokolovici; puţin îmi pasă 
de Kulakov... Uite că vine cineva să deschidă. 

Uşa se deschise, într-adevăr. Feciorul îi anunţă pe 
vizitatori că „stăpânii nu sunt acasă”. 

— Păcat! Ţi-i, ce păcat! Parcă-i un făcut! Repetă de mai 
multe ori, cu cea mai sinceră părere de rău, Ardalion 
Aleksandrovici. Să spui, drăguţule, când stăpânii se vor 


întoarce, că generalul Ivolghin şi prinţul Mâşkin au vrut să 
le prezinte omagii şi stima lor deosebită şi că au fost 
dezolaţi, foarte dezolaţi... 

În momentul acela apăru în antreu altcineva de-al casei. 
Era o doamnă de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată cu o 
rochie închisă, probabil menajera sau poate guvernanta. 
Auzind de numele generalului Ivolghin şi al prinţului 
Mâşkin, se apropie cu oarecare curiozitate amestecată cu 
neîncredere. 

— Maria Aleksandrovna nu-i acasă, spuse ea, uitându-se 
lung mai ales la general; a plecat cu domnişoara, cu 
Aleksandra Mihailovna, Ia bunica. 

— Nici Aleksandra Mihailovna nu-i acasă? Ah! 
Dumnezeule, ce neşansă! Şi închipuieşte-ţi, doamnă, că 
ghinionul acesta mă urmăreşte întotdeauna. Vă rog foarte 
mult să le transmiteţi omagiile mele, iar Aleksandrei 
Mihailovna să-i amintiţi... Într-un cuvânt, că-i doresc din 
toată inima ceea ce-şi dorea chiar ea, joi seara, când asculta 
balada lui Chopin; dânsa ţine minte, precis... Cele mai 
sincere urări! Generalul Ivolghin şi prinţul Mâşkin! 

— N-am să uit, răspunse doamna, devenind mai 
încrezătoare şi făcând o reverență. Coborând scările, 
generalul îşi mai exprimă o dată, cu aceeaşi înflăcărare, 
cele mai vii păreri de rău că n-a putut să-i facă prinţului 
cunoştinţă cu o familie atât de încântătoare. 

— Ştii, dragul meu, am un suflet de poet, ai observat 
poate? De altfel... de altfel, cred că am greşit şi n-am 
nimerit unde trebuie, conchise el deodată. Familia 
Sokolovici, acum îmi aduc aminte, locuieşte în altă casă şi 
chiar, dacă nu mă înşel, sunt cu toţii la Moscova în 
momentul de faţă. Da, o mică eroare, dar... Nu face nimic. 

— Un singur lucru aş vrea să ştiu, observă prinţul 
descurajat, dacă mai pot să mă bizui pe dumneata ori să mă 
duc singur la Nastasia Filippovna? 

— Dacă mai poţi să te bizui pe mine? Să te duci singur? 
Cum vine asta, când pentru mine e o chestiune de prim 


ordin, o chestiune de care depinde soarta întregii mele 
familii? Nu-l cunoşti pe Ivolghin, dragă prietene! Cine 
spune „Ivolghin” spune „zid“; bizuie-te pe Ivolghin ca pe un 
zid, aşa se spunea despre mine în escadronul unde mi-am 
început cariera. Dar să intrăm un minut în casa în care, de 
câţiva ani, îmi alin sufletul după grijile şi frământările vieţii. 

— Vrei să treci pe la dumneata pe-acasă? 

— Nu! Vreau... S-o văd pe doamna Terentieva, văduva 
căpitanului lerentiev, fostul meu subaltern... Şi chiar 
prieten... Aici, la căpitănească, eu renasc sufleteşte şi capăt 
puteri ca să-ndur vitregia sorții şi necazurile din sânul 
familiei. Şi, fiindcă tocmai astăzi port o grea povară pe 
conştiinţă, aş vrea... 

— Mi se pare, murmură prinţul, că am făcut o mare 
prostie adineauri deranjându-te. De altfel, aşa cum 
dumneata acum... Adio! 

— Vai, dar cum aş putea, cum aş putea să te las să pleci 
tocmai acum, tânărul meu prieten! Se agită generalul. E o 
văduvă, mamă de familie, care face să vibreze în inima ei 
nişte coarde ce au ecou în toată fiinţa mea. Vizita la dânsa 
nu va dura decât cinci minute; aici sunt, ca să spun aşa, ca 
la mine acasă; mă spăl, îmi refac puţin toaleta, pe urmă 
luăm o trăsură şi zburăm până la Teatrul Mare. Te asigur, 
am nevoie de dumneata toată seara... Aici, în casa asta... 
Am ajuns... Tu eşti, Kolea? Marfa Borisovna e acasă ori ai 
sosit şi tu abia acum? 

— Ba nu, răspunse Kolea, de care dădură în faţa uşii de la 
intrare. Sunt aici de mult; Ippolit s-a simţit mai rău şi a 
trebuit să stea în pat de dimineaţă. M-am dus alături, la 
băcan, să-i cer cărţile de joc. Marfa Borisovna te aşteaptă. 
Dar, tată, în ce hal eşti!... Adăugă Kolea, observând ţinuta şi 
mersul tatălui său. Ei, hai să intrăm! 

Prezenţa lui Kolea îl îndemnă pe prinţ să-l însoţească pe 
general până la Marfa Borisovna, cu gândul să stea doar un 
minut. Avea nevoie de Kolea; era decis să-l lase pe general 
acolo şi nu-şi putea ierta faptul că a putut să se încreadă în 


el. Urcară mult, tocmai la al treilea etaj, pe scara de 
serviciu. 

— Vrei să i-l prezinţi pe prinţ? Întrebă Kolea, urcând. 

— Da, dragă, vreau să-l prezint; generalul Ivolghin şi 
prinţul Mâşkin; dar Marfa Borisovna... Cum €... 

— Ştii, tată, ar fi mai bine să nu te duci! Îţi sare în cap! De 
alaltăieri n-ai mai dat pe aici, iar dânsa aşteaptă banii. De 
ce i-ai făgăduit? Totdeauna faci aşa! Acum, ţin-te bine! 

În sfârşit, după ce urcară trei etaje, se opriră înaintea unei 
uşi joase. Generalului îi cam pierise, se vede, curajul, căci îl 
tot împingea pe Mâşkin înainte. 

— Eu rămân aici, mormăia el. Vreau să-i fac o surpriză... 
Kolea intră cel dintâi. O doamnă, de vreo patruzeci de ani, 
sulemenita tare, în scurteică şi papuci, cu părul împletit în 
cosiţe, apăru în uşă; surpriza pregătită de general se 
spulberă. De cum îl zări, femeia începu să ţipe: 

— A-a, om rău şi viclean ce eşti, mă aşteptam eu! De mult 
îmi spunea inima...! 

— Să intrăm, nu face nimic, bâigui generalul, îndemnându- 
| pe prinţ şi încercând s-o întoarcă în glumă. 

Dar nu i-a mers. De îndată ce intrară, trecând printr-un 
salonaş strâmt, mobilat cu o jumătate de duzină de scaune 
cu speteaza şi fundul din împletitură şi cu două măsuţe de 
joc, stăpâna casei reîncepu pe un ton plângăreţ şi sâcâitor, 
devenit, se vede, tonul obişnuit în raporturile lor. 

— Să-ţi fie ruşine, barbar afurisit, călăul familiei mele, 
barbar şi despot! M-ai prădat, m-ai stors până-n măduva 
oaselor şi tot nu eşti mulţumit. Cât o să te mai rabd, om fără 
inimă şi fără pic de ruşine! 

— Marfa Borisovna, Marfa Borisovna! E... prinţul Mâşkin. 
Generalul Ivolghin şi prinţul Mâşkin! Bolborosea Ardalion 
Aleksandrovici intimidat şi zăpăcit. 

— Nici n-ai să mă crezi poate, i se adresă ea deodată 
prinţului, dacă ţi-aş spune că acest om neruşinat m-a jefuit 
de tot avutul bieţilor mei copii orfani?! A furat tot, a dus tot, 
a vândut tot, mi-a amanetat tot, n-a cruțat nimic. La ce-mi 


folosesc hârţoagele tale de garanţie, om viclean şi 
mincinos? Răspunde, netrebnicule, cu ce o să-mi hrănesc 
orfanii? Uitaţi-vă la el şi acum e beat, abia se ţine pe 
picioare... Cu ce l-oi fi supărat eu pe bunul Dumnezeu de 
mă pedepseşte aşa, răspunde, ticălosule, răspunde, călăule! 

Dar generalului nu-i mai păsa de toate astea. 

— Marfa Borisovna, iată douăzeci şi cinci de ruble, e tot ce 
pot... Datorită bunului meu prieten. Dragă prinţe, m-am 
înşelat amarnic! Aşa €... viaţa... Şi acum... Scuzaţi-mă, mă 
simt cam... Ostenit, spuse Ardalion Aleksandrovici. Proptit 
în mijlocul odăii şi înclinându-şi capul în dreapta şi în 
stânga. Cam obosit... Scuzaţi-mă! Lenocika, drăguță, 
perna... 

Lenocika, o fetiţă de opt ani, fugi îndată să aducă o pernă 
pe care o puse pe o canapea jerpelită. Generalul se aşeză 
pe canapea cu intenţia de a spune încă multe, dar în 
aceeaşi clipă se lăsă moale pe într-o rână şi întorcându-se 
cu faţa la perete, adormi îndată asemenea unui prunc 
nevinovat. Cu un gest ceremonios şi plin de amărăciune, 
Marfa Borisovna îi arătă prinţului un scaun lângă măsuţa de 
joc, se aşeză şi ea în faţa lui, îşi propti capul pe mâna 
dreaptă şi privindu-l ţintă începu să suspine şi să se 
jeluiască. Trei copii, două fetiţe şi un băieţel, Lenocika fiind 
cea mai mare, veniră şi ei în jur, se proptiră cu mânuţele de 
marginea mesei şi se uitau curioşi la Mâşkin. Din odaia de 
alături ieşi Kolea. 

— Îmi pare bine că te-am întâlnit aici, Kolea, îi spuse 
prinţul. N-ai putea să mă ajuţi? Trebuie să mă duc negreşit 
la Nastasia Filippovna. Îl rugasem adineauri pe Ardalion 
Aleksandrovici să mă conducă, dar uite că a şi adormit. Vrei 
să-mi arăţi drumul, căci nu mă orientez prea bine şi nici nu 
cunosc măcar străzile. Adresa o ştiu: lângă Teatru! Mare, 
casa Mâtovţovei. 

— De Nastasia Filippovna e vorba? Păi, n-a stat niciodată 
acolo şi nici tata n-a fost vreodată la dânsa, dacă vrei să ştii! 
Cum de ai putut să te încrezi în el? Nastasia Filippovna 


locuieşte aproape de Vladimirskaia, pe strada Piati Uglov; 
nu e departe de aici. Vrei să mergem acum? E ora nouă şi 
jumătate. 'Te conduc eu. 

Amândoi plecară numaidecât şi fiindcă prinţul nu avea nici 
măcar cu ce să plătească o birjă, au trebuit să facă drumul 
pe jos. 

— Voiam să-ţi fac cunoştinţă cu Ippolit, spuse Kolea. Este 
fiul cel mai mare al acestei căpitănese şi era în odaia de 
alături; e bolnav, azi a zăcut la pat toată ziua. Un om cam 
ciudat şi din cale-a-fară de susceptibil; de aceea, m-am 
gândit că poate s-ar simţi stingherit în faţa dumitale, mai cu 
seamă că ai fost martor la scena de adineauri... Pe mine mă 
atinge mai puţin, fiind vorba de un tată, pe când la el, în 
cauză e chiar mama; oricum e o deosebire, deoarece, 
pentru bărbaţi, într-o asemenea situaţie, nu e nimic ruşinos. 
Nu ştiu, poate că e o prejudecată la mijloc care mă 
îndeamnă să cred că oamenii n-au dreptate când fac 
deosebire între sexe, condamnând la femeie ceea ce se 
trece cu vederea bărbatului. Uite, Ippolit e un băiat 
admirabil, dar se lasă stăpânit şi el de anumite prejudecăţi. 

— E bolnav de plămâni? 

— Aşa se pare. Şi poate c-ar fi mai bine pentru el să moară 
cât mai curând ca să scape. Eu, cel puţin, în locul lui, aş fi 
preferat să mor decât să lungesc acest chin. Îi e milă de 
fraţii şi surorile mai mici pe care i-ai văzut adineauri. Dacă 
ar fi cu putinţă şi am avea bani, ne-am părăsi amândoi 
familiile şi ne-am muta împreună. E visul nostru. Da! Când i- 
am povestit mai înainte păţania dumitale, a fost indignat. 
Zicea că cine primeşte o palmă şi nu-l provoacă la duel pe 
cel care l-a insultat e un laş. De altfel, e aşa de nervos şi de 
pornit în ultima vreme, că nici nu-l mai contrazic. Aşa, 
vasăzică, Nastasia Filippovna te-a invitat la dânsa? 

— Tocmai că nu m-a invitat. 

— Atunci cum vrei să te duci acolo? Strigă Kolea, oprindu- 
se de mirare în mijlocul trotuarului. Şi... Mergi în hainele 
astea? Păi... Are musafiri astăzi. 


— De fapt, nici eu nu ştiu cum am să fac. Mă primeşte - 
bine; nu mă primeşte - n-am încotro, fie ce-o fi! Cât despre 
haine - n-am altele. 

— Ai treabă cu Nastasia Filippovna? Sau te duci numai 
pour passer le temps, în lumea bună”? 

— Ba nu pentru asta, adică... Propriu-zis, aş avea treabă... 
Dar, vezi, asta e cam greu de explicat... 

— Pentru ce anume te duci, asta te priveşte. Principalul e 
că nu te dai în vânt ca să petreci cu orice preţ o seară în 
societatea încântătoare a unor curtezane, generali şi 
cămătari. Dac-ar fi aşa, prinţe, iartă-mă că ţi-o spun, aş 
râde din suflet de dumneata şi te-aş dispreţui. Pe la noi nu 
prea există oameni cinstiţi, încât n-ai pe cine să respecţi. 
Fără să vrei, îi priveşti pe toţi cu dispreţ, iar ei pretind să fie 
respectaţi. Chiar şi Varia. Ai observat, prinţe, că în epoca 
noastră te ciocneşti numai de aventurieri? Şi mai ales la noi, 
în Rusia, în scumpa noastră patrie. Cum s-a ajuns la asta, nu 
pricep. Totul părea clădit pe nişte temelii atât de trainice, 
iar acum ce să vezi? Ioată lumea o recunoaşte; se vorbeşte 
şi se scrie peste tot despre asta. Presa demască, acuză; la 
noi toţi demască şi acuză. Cei dintâi, au început părinţii să 
cedeze, ruşinându-se de vechea lor morală. La Moscova, un 
părinte îşi îndemna fiul să facă orice, numai bani să iasă; s-a 
scris şi în ziare. Uite, de pildă, generalul meu. Ce-a ajuns? 
Şi totuşi, convingerea mea este că e un om cinstit, crede- 
mă! Şi dacă a ajuns în halul în care îl vezi - e numai din 
cauza băuturii şi a vieţii dezordonate pe care o duce. Zău 
aşa! Mi se rupe inima pentru el; nu îndrăznesc s-o spun, 
pentru că toţi m-ar lua în râs, dar tare mi-e milă de el. Pe de 
altă parte, toţi deştepţii ăştia - nu-i nimic de capul lor! Nişte 
cămătari, toţi până la unul. Ippolit aprobă cămătăria, 
susţine că fără asta nu se poate şi vorbeşte despre nişte 
crize economice, de un fel de fluxuri şi refluxuri, lua-le-ar 
naiba! Mă supără grozav când îl aud vorbind aşa, dar ce să- 
i faci - e înveninat râu. Închipuieşte-ţi că mama lui, 
căpităneasa, stoarce bani de la general şi tot lui îi 


împrumută cu dobândă mare pe termene scurte; mai mare 
ruşinea! Dar ştii că mama, mama mea, Nina Aleksandrovna, 
generăleasa, îl ajută cât se poate pe Ippolit cu bani, cu 
haine şi lenjerie, cu de toate, chiar şi copiilor le trimite câte 
ceva prin el, pentru că mama lor nu are grijă de ei. Şi Varia 
la fel. 

— Vezi, spuneai că nu mai există oameni cinstiţi, oameni 
dintr-o bucată, că toţi nu sunt decât nişte cămătari; iată 
însă că sunt şi altfel de oameni: mama dumitale şi cu Varia, 
de pildă. Să-i ajuţi tocmai pe ei şi în asemenea condiţii, nu 
este oare un semn de tărie sufletească? 

— Varia o face mai mult din orgoliu, din ambiţie, ca să nu 
se lase mai prejos decât mama; pe când mama, cu 
adevărat... O stimez pentru asta. Da, o aprob şi-i admir 
purtarea. Chiar şi Ippolit e mişcat, cât îi el de înrăit. La 
început râdea şi găsea că e o înjosire din partea mamei; 
acum însă, îl văd uneori foarte impresionat. Hm! Aşadar, 
dumneata numeşti asta tărie sufletească? lau notă. Ganea 
nu ştie nimic; altfel ar spune că e încurajare la vicii... 

— Ganea nici nu ştie? Îmi vine să cred acum că el nu 
cunoaşte şi multe alte lucruri, zise prinţul, furat de gânduri. 

— Dar ştii, prinţe, dumneata îmi placi foarte mult. Felul 
cum te-ai purtat mai adineauri nu-mi iese din minte. 

— Şi dumneata îmi placi, Kolea. 

— Aş vrea să te întreb cum ai de gând să-ţi aranjezi viaţa 
aici? În curând o să am o ocupaţie şi o să câştig cât de cât. 
Hai să luăm o locuinţă împreună: eu, dumneata şi cu 
Ippolit; iar tata va găsi la noi adăpost ori de câte ori va fi la 
ananghie. 

— Cu cea mai mare plăcere. Dar lasă că mai vorbim noi 
despre asta. Acum sunt foarte... Foarte tulburat. Cum! Am 
şi ajuns? În casa asta, vasăzică... Ce intrare somptuoasă! Cu 
portar în uniformă. Nu ştiu, zău, Kolea, dacă am făcut bine 
că am venit. 

Prinţul rămase locului, nehotărât. 


— Ai să-mi povesteşti mâine. Curaj! Nu te pierde cu firea. 
Îţi urez succes, pentru că şi eu împărtăşesc întru totul 
părerile dumitale. Rămâi cu bine. Acum mă întorc la Ippolit 
şi am să-i împărtăşesc şi lui propunerea pe care ţi-am făcut- 
o. Nici nu mă îndoiesc că au să te primească; să n-ai nici o 
teamă! E o femeie teribil de originală. Urcă scara asta, la 
primul etaj, o să te conducă portarul. 

XIII. 

Cu mare îndoială în suflet, prinţul urcă scara, făcându-şi 
mereu curaj. „Lot ce-ar putea să mi se întâmple mai rău, îşi 
făcea el socoteala, e să nu mă primească şi să-şi facă o 
părere proastă despre mine, ori să mă primească şi să-mi 
râdă-n nas... Dar ce importanţă are acum?” În adevăr, nu 
de asta se temea el, ci îl frământa mai ales o altă întrebare, 
la care nu găsea nici un răspuns liniştitor: „Ce avea de gând 
totuşi să facă acolo şi pentru ce anume venise?” Admiţând 
chiar că ar găsi un prilej potrivit pentru a-i spune Nastasiei 
Filippovna: „Nu te mărita cu omul acesta, te nenoroceşti; el 
nu te iubeşte, îţi râvneşte numai banii, el singur mi-a spus-o 
şi Aglaia Epancina mi-a vorbit la fel, iar eu am venit să te 
previn”...Ar fi oare corect din anumite puncte de vedere? 
Intervenea aici o altă chestiune, de o importanţă 
neasemuită pentru el, încât îi era frică să se gândească la 
asta; nu credea posibil şi nu îndrăznea sa admită cel puţin 
că ar putea s-o pună şi nici măcar nu ştia cum s-o 
formuleze; sângele-i năvăli în obraz şi-l treceau fiori numai 
la gândul unei asemenea eventualităţi. Dar, cu toate aceste 
ezitări şi îndoieli, intră şi întrebă de Nastasia Filippovna. 

Nastasia Filippovna ocupa un apartament nu prea mare, 
dar într-adevăr splendid mobilat. În aceşti cinci ani de viaţă 
la Petersburg a fost o vreme, mai ales la început, când 
Afânaşi Ivanovici s-a arătat deosebit de darnic faţă de ea, 
neprecupeţind nici un fel de cheltuieli; spera să-i câştige 
dragostea şi încerca s-o încânte oferindu-i o viaţă plină de 
confort; ştia ce uşor se deprinde omul cu luxul şi ce greu îi 
vine să renunţe la el, după ce i-a devenit o necesitate. În 


această privinţă, Toţki rămânea fidel vechilor tradiţii din 
vremuri bune, fără a căuta să le schimbe câtuşi de puţin şi 
păstrând un respect nemărginit faţă de puterea de 
subjugare a lucrurilor ce desfată simţurile. Nastasia 
Filippovna nu refuza luxul ce i se oferea, ba s-ar zice chiar 
că nu-i displăcea, deşi - şi aici e partea curioasă a 
comportării ei - nu se lăsa dominată, stăpânită de această 
viaţă de lux, ca şi cum ar fi putut să se lipsească oricând de 
ea; ba ori de câte ori avea prilejul, ţinea să i-o declare pe 
faţă lui 'Toţki, ceea ce îl contraria nespus. De altfel, mai erau 
şi multe alte amănunte în felul de a fi al Nastasiei 
Filippovna care îl impresionau neplăcut (iar mai pe urmă i- 
au provocat şi dezgustul). Fără a mai vorbi de speța aceea 
nesuferită de oameni dezagreabili la înfăţişare în anturajul 
cărora se complăcea uneori, ea lăsa când şi când să 
răzbească din firea ei şi alte înclinații extrem de ciudate, 
vădind un amestec barbar de gusturi cu totul diferite, 
precum şi o capacitate de a se împăca şi de a se mulţumi cu 
unele procedee şi maniere pe care un om de condiţie şi 
rafinat nici n-ar putea să le conceapă. Într-adevăr, dacă s-ar 
fi întâmplat, de pildă, ca Nastasia Filippovna să dea dovadă, 
la un moment dat, de o nostimă şi drăgălaşă ignoranță şi n- 
ar fi ştiut, să zicem, că fetele de la ţară nu pot purta lenjerie 
fină de sifon, cum poartă ea, cu siguranţă lucrul acesta nu l- 
ar fi indispus pe Afânaşi Ivanovici. Spre asta tindea la 
început toată educaţia pe care o primise Nastasia 
Filippovna, cam astfel de rezultate urmărea programul 
educativ al lui Toţki, de altfel, foarte versat în acest 
domeniu. Şi totuşi, vai! Rezultatele se dovediră a fi cu totul 
nesatisfăcătoare în cazul Nastasiei Filippovna. Se ascundea 
în firea ei ciudată ceva ce-l uimea până şi pe Afânaşi 
Ivanovici prin originalitatea extraordinar de captivantă, 
care uneori exercita şi astăzi încă o puternică atracţie 
asupra lui, deşi îşi dădea bine seama că toate proiectele şi 
socotelile lui de până atunci cu privire la Nastasia 
Filippovna se năruiseră iremediabil. 


Spre surprinderea prinţului Mâşkin, subreta care îi 
deschise uşa (stăpâna casei ţinea în serviciul ei numai 
personal feminin) îi ascultă rugămintea de a fi anunţat fără 
nici un fel de mirare. Nici încălţămintea lui murdară, nici 
pălăria cu borurile largi, nici pelerina şi nici aerul sfios şi 
stângaci n-o impresionară câtuşi de puţin. Îl ajută să-şi 
scoată pelerina, îl pofti să aştepte în vestibul şi se duse 
îndată să-l anunţe. 

Societatea care se adunase în seara aceea la Nastasia 
Filippovna se reducea numai la vreo câţiva oaspeţi, 
obişnuiţi ai casei. Erau relativ puţini faţă de numărul 
acelora care veneau de obicei în această zi aniversară la 
tânăra femeie. În primul rând erau prezenţi Afânaşi 
Ivanovici Toţki şi Ivan Feodorovici Epancin; amândoi păreau 
bine dispuşi, cu toate că sub masca politeţii îşi ascundeau 
destul de prost neliniştea, aşteptând declaraţia oficială 
făgăduită de Nastasia Filippovna în legătură cu Ganea. În 
afară de ei, mai era, fireşte şi Ganea; tăcut, foarte 
îngrijorat, el nu-şi dădea osteneala să fie „prea amabil”; 
stătea cam deoparte, fără să scoată o vorbă. Nu se putuse 
decide s-o aducă şi pe soră-sa, dar nici Nastasia Filippovna, 
se pare, nu băgase în seamă absenţa Variei; în schimb, 
îndată ce-l văzu pe Ganea, făcu aluzie la scena dintre el şi 
prinţ. Generalul, care încă nu ştia cele întâmplate, voi să 
afle despre ce era vorba. Atunci Ganea povesti pe un ton 
sec şi reţinut, dar cu toată sinceritatea, incidentul, 
adăugând imediat că şi-a cerut scuze prinţului. Totodată îşi 
exprimă în termeni foarte categorici părerea că i se pare 
destul de ciudat şi nu vede de ce se spune că prinţul e „un 
idiot, că el îl consideră, dimpotrivă, foarte inteligent şi că, în 
orice caz, prinţul e un om care ştie ce vrea”...Nastasia 
Filippovna îi ascultă părerea cu multă atenţie, fără să-l 
slăbească din ochi; numaidecât veni vorba şi despre 
Rogojin, care luase o parte atât de activă în întâmplările din 
dimineaţa acelei zile; de persoana lui s-au interesat în mod 
special Afânaşi Ivanovici şi Ivan Feodorovici Ptiţân s-a 


dovedit a fi în măsură să spună şi alte lucruri interesante 
despre Rogojin, întrucât alergase aproape până la ora nouă 
seara să-i aranjeze acestuia diferite treburi băneşti. Rogojin 
pretindea categoric să i se procure chiar astăzi o sută de 
mii de ruble. „E drept că era cam beat, adăugă Ptiţân, dar 
suta de mii de ruble, cu toate că nu-i chiar aşa uşor de 
găsit, se pare că, în cele din urmă, o va căpăta; nu se ştie 
însă dacă banii îi va avea chiar astăzi şi dacă i se va înmâna 
suma întreagă dintr-o dată; aleargă mai mulţi pentru el: şi 
Kinder şi 'Trepalov şi Biskup; oferă orice dobândă şi, 
bineînţeles, toate astea le face sub puterea băuturii şi a 
bucuriei neaşteptate...” încheie Ptiţân. Toate noutăţile 
acestea au fost ascultate cu vădit interes, dar într-o tăcere 
aproape lugubră. Nastasia Filippovna tăcea, nedorind, 
probabil, să-şi exprime părerea; la fel şi Ganea. Generalul 
Epancin, în străfundul sufletului, era poate cel mai 
îngrijorat dintre toţi; perlele oferite de el în cursul dimineţii 
fuseseră primite cu o amabilitate prea distantă şi cu un 
surâs cam ciudat. Singur Ferdâşcenko, dintre toţi oaspeţii, 
era plin de voie bună, veselia lui fiind puţin cam 
zgomotoasă; râdea în hohote uneori chiar fără nici un motiv 
şi numai pentru că singur îşi luase rolul de măscărici. Până 
şi Afânaşi Ivanovici, care era cunoscut ca un vorbitor 
strălucit şi spiritual şi care, de obicei, la asemenea reuniuni, 
dădea tonul conversaţiei, părea acum indispus şi, ceva cu 
totul de mirare la el, vizibil stingherit. Ceilalţi musafiri, cum 
s-a mai spus, puţini la număr (un biet profesor de liceu, 
bătrân, invitat Dumnezeu ştie de ce şi un foarte tânăr 
necunoscut, atât de timid, încât toată seara n-a scos o 
vorbă, o actriţă vioaie de vreo patruzeci de ani şi o altă 
doamnă, tânără, extrem de frumoasă, admirabil îmbrăcată, 
dar neobişnuit de tăcută), nu numai că nu erau în stare să 
învioreze cât de cât conversaţia, ci pur şi simplu, uneori nici 
nu ştiau despre ce ar putea să vorbească. 

lată de ce sosirea prinţului se nimeri a fi cât se poate de 
binevenită. Anunţarea lui provocă surprindere, nedumerire, 


ba şi câteva zâmbete ironice, mai cu seamă când cei de faţă 
înţeleseră din mirarea Nastasiei Filippovna că ea nici nu se 
gândise să-l invite. Dar în aceeaşi clipă Nastasia Filippovna 
manifestă atâta bucurie, încât mare parte din oaspeţi 
arborară o mină de circumstanţă, pregătindu-se să-l 
întâmpine cu râsete şi voie bună pe acest musafir 
neaşteptat. 

— Să zicem că o face mai mult dintr-o inocenţă 
sufletească, conchise Ivan Feodorovici Epancin şi cu toate 
că, în general, nu e bine să încurajezi asemenea porniri, 
totuşi nu e rău că a venit; în momentul de faţă, oricât de 
ciudată ar fi maniera aceasta de a se înfăţişa nepoftit, după 
cât îl cunosc, vom avea, cred, prilejul de a ne înveseli puţin. 

— Cu atât mai mult, cu cât singur şi-a căutat-o! Se grăbi să 
adauge Ferdâşcenko. 

— Adică? Întrebă aspru generalul, care nu-l suferea pe 
Ferdâşcenko. 

— Îşi va plăti adică taxa de intrare, îl lămuri celălalt. 

— De! Prinţul Mâşkin, oricum, nu-i un Ferdâşcenko, zise 
răutăcios generalul, care nu se putea împăca cu gândul că 
se afla cu Ferdâşcenko în aceeaşi societate şi încă pe picior 
de egalitate. 

— Ei, generale, fii mai îngăduitor faţă de Ferdâşcenko, 
răspunse acesta, zâmbind cu tâlc. Eu mă bucur aici de 
drepturi speciale. 

— Şi care sunt, mă rog, aceste drepturi speciale? 

— Data trecută, am avut onoarea să le arăt într-o 
expunere amănunţită. O să le mai spun o dată astăzi, 
pentru Excelenţa voastră. Vedeţi, Excelenţă, toţi sunt 
spirituali, numai eu nu sunt. În schimb, am obţinut 
permisiunea de a spune adevărul, căci se ştie că numai 
aceia spun adevărul, care n-au spirit. Mai mult, sunt un om 
răzbunător, din aceeaşi lipsă de spirit. Rabd cu resemnare 
orice ofensă, dar numai până la cel dintâi eşec pe care-l 
suferă ofensatorul; cum i se întâmplă ceva neplăcut, i-o 
reamintesc numaidecât şi mă răzbun cu vârf şi îndesat; 


lovesc cu copita, cum s-a exprimat Ivan Petrovici Ptiţân, 
care, fie vorba între noi, nu obişnuieşte să dea cu copita. 
Cunoşti, Excelenţă, fabula lui Krilov Leul şi Măgarul? Ei 
bine, în această situaţie suntem noi, dumneata şi cu mine, 
de parcă ar fi fost scrisă anume pentru noi doi. 

— Am impresia că te cam întreci cu măsura, Ferdâşcenko, 
se indignă generalul. 

— De ce adică, Excelenţă? Reluă încântat Ferdâşcenko, 
care numai atât aştepta ca să poată umfla şi încâlci cât mai 
mult lucrurile. Nici o grijă, Excelenţă, doar îmi cunosc 
lungul nasului; dac-am spus că suntem, dumneavoastră şi 
cu mine, leul şi măgarul din fabula lui Krilov, e pentru că îmi 
asum, bineînţeles, rolul Măgarului, iar Excelenţa voastră 
sunteţi Leul, întocmai cum se spune în fabulă: „Puternicul 
leu, spaima pădurilor, La bătrâneţe, ajunsese de plâns.” 

lar eu, Excelenţă, sunt Măgarul. 

— Asupra acestui ultim punct sunt absolut de acord, lăsă 
să-i scape generalul. 

Toate acestea, bineînţeles, fură spuse cu multă 
maliţiozitate şi cu intenţia vădită de a înţepa; dar, printr-o 
înţelegere tacită a obişnuiţilor casei, a rămas statornicit ca 
lui Ferdâşcenko să-i fie îngăduit să joace rolul de măscărici. 

— Păi, dacă sunt primit şi tolerat aici, strigase el într-o zi, e 
numai pentru că vorbesc aşa sau poate anume ca să 
vorbesc aşa. Altfel, cum e posibil să mă primească cineva? 
Parcă eu nu-mi dau seama. Pot să stau eu, un Ferdâşcenko, 
alături de un gentleman distins ca Afânaşi Ivanovici? Nu 
rămâne decât o singură explicaţie: mi se dă un loc lângă 
dânsul tocmai pentru că e ceva de neînchipuit. 

Deşi cam grosolane, aceste ieşiri se dovedeau uneori 
destul de usturătoare, ba şi veninoase câteodată şi tocmai 
de aceea, se pare, îi făceau plăcere Nastasiei Filippovna. 
Cei care doreau să frecventeze salonul ei erau nevoiţi să-l 
asculte şi să-l rabde pe Ferdâşcenko. Şi poate că nu se 
înşela deloc presupunând că era primit acolo tocmai pentru 
faptul că prezenţa lui devenise, chiar de la început, 


insuportabilă pentru 'Toţki. Ganea, pe de altă parte, a avut şi 
el de îndurat nenumărate mizerii din partea lui 
Ferdâşcenko, care şi în această privinţă a ştiut să-i fie de 
mare folos Nastasiei Filippovna. 

— În ce-l priveşte pe prinţ, ce va să vie, eu îl voi pune să ne 
cânte o romanţă la modă, fistichie, încercă o nouă butadă 
Ferdâşcenko, trăgând cu coada ochiului spre Nastasia 
Filippovna pentru a vedea ce impresie a produs. 

— Nu cred că ai nimerit, Ferdâşcenko, şi, în general, te-aş 
ruga să-ţi mai temperezi zelul, observă cu răceală Nastasia 
Filippovna. 

— Mă ro-og! Dacă se bucură de ocrotirea dumneavoastră 
specială, atunci, fireşte, se schimbă socoteala, voi fi mai 
îngăduitor... 

Dar, fără să-l mai asculte, Nastasia Filippovna se ridică şi 
se duse în întâmpinarea musafirului. 

— Regret mult că, în graba plecării, am uitat să te invit azi- 
dimineaţă, începu ea venind spre Mâşkin. De aceea sunt 
încântată că-mi oferi acum prilejul să-ţi mulţumesc şi să te 
felicit pentru iniţiativa de care ai dat dovadă. 

În timp ce vorbea, se uita cu atenţie la Mâşgkin, încercând 
să ghicească pe chipul lui motivul vizitei. 

Dac-ar fi fost mai puţin tulburat, prinţul ar fi putut să 
răspundă la cuvintele acestea amabile; dar era atât de 
impresionat, orbit aproape, încât nu putu scoate nici un 
cuvânt. Nastasia Filippovna remarcă acest lucru nu fără 
satisfacţie. În seara aceea era deosebit de frumos 
îmbrăcată şi producea o impresie extraordinară. Luându-l 
pe Mâşkin de braţ, îl conduse în salon. În prag, prinţul se 
opri deodată şi cu vocea sugrumată de emoție îi vorbi într-o 
şoaptă grăbită: 

— În dumneata, totul e perfecţiune... Chiar şi faptul că eşti 
slabă şi palidă... Nici n-aş fi putut să mi te închipui altfel 
decât aşa cum eşti. Doream atât de mult să vin la 
dumneata... Eu... lartă-mă... 


— Nu te scuza, răspunse râzând Nastasia Filippovna, altfel 
rişti să se împrăştie farmecul originalității şi al surprizei. 
Vasăzică, e adevărat ceea ce se spune despre dumneata, că 
eşti un om ciudat. Aşadar, mă consideri o perfecţiune? 

— Da. 

— Cu tot spiritul dumitale de observaţie, te înşeli. Chiar 
astăzi vei avea prilejul să te convingi de contrariul. Şi îl 
prezentă pe Mâşkin invitaţilor, dintre care o parte îl 
cunoşteau. 'Toţki, bineînţeles, găsi un cuvânt amabil pentru 
nou-venit. Conversaţia, care lâncezea, păru că se înviorează 
puţin. Toate limbile se dezlegară toţi căpătară bună 
dispoziţie. Nastasia Filippovna îl pofti pe prinţ să ia loc 
lângă dânsa. 

— Mai e cazul să ne mirăm oare de venirea prinţului? 
Strigă Ferdâşcenko, a cărui voce le domina pe celelalte. 
Acum, totul e limpede şi lucrurile vorbesc de la sine! 

— Totul e mai mult decât limpede şi lucrurile sunt mai mult 
decât grăitoare, îi ţinu deodată isonul Ganea, renunțând la 
mutismul de până atunci. Îl observ astăzi întruna pe prinţ 
din momentul când, în cabinetul lui Ivan Fcodorovici, 
portretul Nastasiei Filippovna i-a atras pentru prima oară 
atenţia. Îmi amintesc foarte bine că încă de-atunci mi-a 
trecut prin cap un gând care acum pare a se adeveri pe 
deplin şi pe care, de altfel, mi l-a confirmat prinţul prin 
mărturisirea ce mi-a făcut-o. 

Toate astea Ganea le rosti pe un ton grav, fără nici o urmă 
de glumă, aproape morocănos, ceea ce păru destul de 
ciudat. 

— Nu ţi-am făcut nici o mărturisire, vorbi domol prinţul, 
roşindu-se până la urechi, am răspuns numai la o întrebare 
a dumitale. 

— Bravo, bravo! Se entuziasma Ferdâşcenko. Cel puţin, e 
sincer; e şi isteţ şi sincer! 

Toată lumea râse zgomotos. 

— Dar nu mai ţipa aşa, Ferdâşcenko, observă scârbit, fără 
să ridice glasul, Ptiţân. 


— Nu bănuiam că ai fi capabil de asemenea prouesses, 
prinţe, îl ironiza Ivan Feodorovici. Ai întrecut orice 
aşteptare! Şi eu care te credeam un filosof! Când colo, eşti 
omul care tace şi face! 

— Când mă uit la prinţ, că s-a înroşit la această glumă 
nevinovată ca o fată de pension, îmi dau seama că-i un 
tânăr destoinic, însufleţit de cele mai lăudabile intenţii, rosti 
neaşteptat sau, mai bine zis, molfăi bătrânul profesor 
sexagenar, de la care nimeni nu se aşteptase că va deschide 
gura în seara aceea. 

Se stârni un râs general. Crezând, probabil, că a spus cine 
ştie ce vorbă de duh, bătrânelul se porni, la rândul lui. Să 
râdă cu mare poftă, până ce, la urmă, se înecă într-un 
violent acces de tuse. Nastasia Filippovna, căreia, nu se ştie 
de ce, îi plăcea să se înconjoare cu tot felul de bătrâni şi 
bătrâne, de cele mai multe ori nişte oameni blajini şi săraci 
cu duhul, se duse repede la el, îl mângâie şi-l sărută pe 
obraji şi-i mai oferi o ceaşcă de ceai. Îi ceru apoi jupânesei 
să-i aducă o mantilă, în care se înfăşură, poruncind să se 
mai pună lemne pe foc. La întrebarea cât e ceasul, 
jupâneasa îi răspunse că e zece şi jumătate. 

— Domnilor, am o propunere: să bem şampanie! Anunţă 
deodată Nastasia Filippovna. O am pregătită. Poate că 
şampania o să vă mai înveselească puţin. Vă rog, fără multe 
ceremonii. 

Invitaţia aceasta, făcută într-o formă atât de naivă, păru 
cât se poate de ciudată din partea Nastasiei Filippovna; era 
cunoscută ţinuta deosebit de sobră a seratelor ei în general. 
Atmosfera şi aşa se mai înviorase puţin, deşi se resimțea o 
încordare nefirească. Bineînţeles, propunerea de a ciocni 
un pahar de şampanie n-a fost respinsă; primul se declară 
de acord generalul; exemplul lui fu urmat de doamna cea 
dezgheţată, apoi de bătrânul profesor, de Ferdâşcenko şi, în 
sfârşit, de toată lumea. Toţki luă şi el o cupă, cu gândul, 
probabil, de a nu face opinie separată de exuberanţa puţin 
obişnuită a oaspeţilor, pe care ar fi vrut s-o tempereze până 


la limitele unei simple voioşii mondene. Numai Ganea nu se 
atinse de băutură. Cât despre Nastasia Filippovna, ea ţinu 
să declare că va bea trei cupe cu şampanie. De altfel, felul 
ei ciudat de a fi în seara aceea, cu mişcări febrile, cu 
izbucniri neaşteptate şi inexplicabile de râs nervos 
alternând brusc cu momente de îngândurare şi priviri 
melancolice părea să ascundă o enigmă. Nu e de mirare că 
unii fură înclinați să creadă că are febră, pentru ca la urmă 
să-şi dea seama că în realitate erau semnele unei aşteptări 
înfrigurate a ceva ştiut numai de dânsa, judecând după 
gesturile de nerăbdare pe care le lăsa să-i scape şi de faptul 
că devenea din ce în ce mai distrată. 

— Mi se pare că ai un pic de febră? Îi spuse doamna cea 
vioaie. 

— Ba chiar o febră în toată legea; de aceea am şi pus 
mantila asta pe mine, răspunse Nastasia Filippovna, care 
făcea feţe-feţe, străduindu-se să-şi stăpânească fiorul ce o 
străbătea din când în când. 

O mişcare de nelinişte se produse printre musafiri. 

— N-ar fi mai bine s-o lăsăm pe gazda noastră să se 
odihnească? Îşi dădu cu părerea Toţki, aruncând o privire 
spre Ivan Feodorovici. 

— Nu, domnilor! Vă rog să rămâneţi. Am nevoie în mod 
deosebit de prezenţa dumneavoastră astă-seară, stărui cu 
un ton grav şi apăsat Nastasia Filippovna. 

Şi cum aproape toţi invitaţii aflaseră între timp că în seara 
aceea urma să fie luată o hotărâre foarte importantă, 
cuvintele ei li se părură cât se poate de semnificative. 
Generalul şi 'Toţki schimbară din nou câte o privire. Ganea 
tresări, stăpânindu-şi cu greu neliniştea. 

— Hai să jucăm un petit jeu, propuse doamna cea 
dezgheţată. 

— Cunosc un petit jeu admirabil şi foarte original, sări 
Ferdâşcenko; în orice caz, n-a fost jucat decât o singură 
dată în lume, cred; din păcate, n-a prins. 

— Ce joc anume? Întrebă doamna cea dezgheţată. 


— Ne adunaserăm într-o zi mai mulţi inşi la o masă 
prietenească şi, bineînţeles, eram cam ameţiţi. Deodată, 
cineva face propunerea ca fiecare dintre cei prezenţi, fără 
să se scoale de la masă, să povestească ceea ce în 
străfundul conştiinţei lui i se pare c-ar fi cea mai urâtă faptă 
din viaţa lui; condiţia esenţială era să spui cu toată 
sinceritatea adevărul, gol-goluţ, fără să baţi câmpii. 

— Ciudată idee, observă generalul. 

— Adevărat, nimic mai ciudat, Excelenţă, dar tocmai aici e 
tot farmecul. 

— Ideea-i ridicolă, zise Toţki; de altfel, n-ar avea decât o 
singură explicaţie: e un fel de a te lăuda. 

— Poate tocmai de asta era şi nevoie, Afânaşi Ivanovici. 

— La un astfel de joc, îţi vine mai degrabă să plângi decât 
să râzi, remarcă doamna cea dezgheţată. 

— E o idee pur şi simplu absurdă, declară Ptiţân. 

— Şi aţi reuşit? Întrebă Nastasia Filippovna. 

— Tocmai că nu am reuşit; rezultatul a fost deplorabil. 
Fiecare, bineînţeles, a povestit câte ceva, mulţi au spus 
adevărul, ba unii, n-o să mă credeţi, povesteau cu un fel de 
voluptate; numai că, până la urmă, toată lumea s-a simţit 
ruşinată. Altminteri, a fost destul de nostim şi cu haz, într- 
un anumit sens, bineînţeles. 

— Să ştii că ideea nu e rea! Se învioră deodată Nastasia 
Filippovna. Eu zic să încercăm, domnilor. Adevărul e că nu 
prea ne distrăm. Dacă fiecare dintre noi ar consimţi să 
povestească ceva... În acest gen... dacă vrea, bineînţeles; 
nimeni nu-i obligat; libertate deplină... Ei, ce spuneţi? Poate 
că am rezista până la capăt, ai? Cel puţin e ceva foarte 
original. 

— E o idee genială! Strigă Ferdâşcenko. De altfel, 
doamnele se exclud, participă numai bărbaţii; vom trage la 
sorţi, ca şi atunci! Neapărat! Cine nu vrea cu tot dinadinsul 
este liber să se abţină, deşi n-ar fi deloc lăudabil! Scrieţi-vă 
numele pe o bucăţică de hârtie, domnilor şi depuneţi-le aici, 
în pălăria mea; prinţul o să tragă. Jocul nu-i deloc 


complicat; fiecare va povesti cea mai urâtă faptă din viaţa 
lui, e cel mai uşor lucru, domnilor! O să vă convingeţi! Dacă 
cineva va avea o eclipsă subită de memorie, mă însărcinez 
să-i aduc eu aminte de câte ceva. 

Ideea aceasta genială n-a fost însă pe placul nimănui. Unii 
se încruntau, alţii zâmbeau ironic, câţiva ridicară obiecţii, 
dar fără să insiste prea mult, ca, de pildă, Ivan Feodorovici, 
care prefera să n-o contrazică pe Nastasia Filippovna, 
văzând-o atât de pasionată pentru ideea aceasta stranie. 
Căci în dorinţele ei, când se decidea să manifeste vreuna, 
fie chiar şi cea mai capricioasă şi absolut inutilă pentru 
dânsa, Nastasia Filippovna era furtunatoasă şi 
neîndurătoare. Întocmai aşa se-ntâmplase şi acum; părea 
foarte surescitată, nu-şi găsea astâmpăr, izbucnea într-un 
râs nervos şi isteric, în special când 'Toţki, îngrijorat de 
starea ei, încercă s-o determine să renunţe. Ochii ei negri 
scânteiau, două pete roşii îi apărură pe obrajii palizi. Poate 
expresia de plictiseală şi dezgust de pe feţele unora dintre 
musafiri îi aţâţa şi mai mult pofta de a le juca un renghi sau, 
poate, îi plăcea tocmai brutalitatea şi cinismul acestei idei 
năstruşnice, iar câţiva erau încredinţaţi că ea urmărea, de 
fapt, un anume gând ascuns. Treptat, aproape toţi 
consimţiră; oricum, era destul de nostim şi interesant, iar 
pentru unii chiar foarte ademenitor. Ferdâşcenko, mai ales, 
nu-şi găsea locul de nerăbdare. 

— Dar dacă e ceva ce nu se poate povesti... În prezenţa 
doamnelor? Cuteză să întrebe, biruindu-şi timiditatea, 
tânărul cel tăcut. 

— Ei bine, ai să povesteşti altceva; lucruri urâte găseşti 
totdeauna câte vrei, îl lămuri Ferdâşcenko, nu fi copil! 

— Dar uite, eu, de pildă, nu ştiu care anume dintre faptele 
mele trebuie s-o consider drept cea mai urâtă, interveni, la 
rândul ei, doamna cea dezgheţată. 

— Cucoanele sunt scutite să povestească, adică în sensul 
că nu sunt obligate; dacă totuşi le vine inspiraţia, acceptăm 


cu recunoştinţă. De asemenea şi bărbaţii, care nu vor cu 
nici un preţ, sunt scutiţi. 

— Dar cum se va putea şti că nu mint? Întrebă Ganea, iar 
dacă vom minţi, tot sensul şi farmecul jocului se pierde. Şi 
cine va avea curajul să spună adevărul curat? Imposibil să 
nu spună şi minciuni. 

— Chiar şi atunci, perspectiva de a vedea cum minte omul 
e de ajuns de ispititoare. De altfel, tu, Ganecika, poţi să fii 
liniştit în privinţa asta, pentru că fapta ta cea mai urâtă este 
şi aşa arhicunoscută. Dar gândiţi-vă numai, domnilor, 
exclamă deodată Ferdâşcenko, într-un fel de extaz, gândiţi- 
vă numai cu ce ochi ne vom uita unii la alţii după aceea, 
mâine, de pildă! 

— Dar cum se poate aşa ceva? Nastasia Filippovna, îmi 
place să cred că nu-i ceva serios? Întrebă Toţki cu 
demnitate. 

— Cine se teme de lup nu se duce în pădure! Replică ea cu 
un zâmbet răutăcios. 

— Dar, dă-mi voie, domnule Ferdâşcenko, cum poţi 
dumneata să faci din asta un joc de societate? Stărui Ioţki 
din ce în ce mai neliniştit. Te asigur că asemenea lucruri nu 
izbutesc niciodată; singur ai spus că rândul trecut a dat 
greş. 

— Cum, a dat greş? N-am povestit eu data trecută cum am 
furat trei ruble? Uite aşa, m-am apucat şi am povestit. 

— Să zicem. Totuşi, n-ai avut posibilitatea să povesteşti 
totul în aşa fel încât să pară adevărat şi să ţi se dea 
crezare? Şi Gavrilă Ardalionovici are dreptate când spune 
că la cea dintâi notă falsă tot jocul îşi va pierde hazul. 
Respectarea adevărului în cazul de faţă presupune o 
lăudăroşenie de prost gust, ceea ce pentru noi ar fi de 
neconceput şi cu totul deplasat! 

— Reţin subtilitatea remarcii şi constat că rafinamentul 
dumitale, stimate Afânaşi Ivanovici, începe să mă 
impresioneze chiar şi pe mine, strigă Ferdâşcenko. Vedeţi, 
domnilor, spunând că n-am putut istorisi furtul meu în aşa 


fel ca să pară verosimil, Afânaşi Ivanovici lasă să se 
înţeleagă de fapt, într-un mod fin şi delicat, că n-aş fi putut 
fura (pentru că despre aşa ceva e necuviincios să vorbeşti 
cu glas tare), deşi, poate, în adâncul sufletului este perfect 
convins că Ferdâşcenko ar fi fost în stare să comită un furt! 
Dar să revenim, domnilor, la jocul nostru; bileţelele cu 
numele dumneavoastră au fost adunate, mi l-ai dat şi 
dumneata, Afânaşi Ivanovici, prin urmare, nimeni nu 
refuză! Şi acum, prinţe, trage dumneata! 

Prinţul băgă mâna în pălărie şi scoase primul nume, care 
se nimeri să fie al lui Ferdâşcenko; apoi ieşiră pe rând 
numele celorlalţi; Ptiţân - al doilea, generalul - al treilea, 
Afânaşi Ivanovici - al patrulea, prinţul - al cincilea, Ganea - 
al şaselea ş.a.m.d. Doamnele s-au abținut. 

— O, Doamne, ce ghinion! Strigă Ferdâşcenko. Speram ca 
primul să iasă prinţul şi apoi generalul. Dar, slavă Domnului 
că cel puţin după mine urmează Ivan Petrovici; tot e ceva, 
voi avea şi eu o satisfacţie. După cum vedeţi, domnilor, mie 
îmi revine să dau pildă de generozitate şi nici nu vă puteţi 
închipui cât de mult regret în clipa de faţă că sunt un 
personaj atât de neînsemnat şi cu nimic vrednic de luat în 
seamă; până şi cinul îmi este dintre cele mai neînsemnate 
din lume; ce importanţă are şi pe cine poate interesa că 
Ferdâşcenko a făcut o faptă urâtă? Şi care-i, în defintiv, cea 
mai urâtă faptă pe care am săvârşit-o? Sunt pus în faţa unui 
embarras de richesse. Ar fi cazul, poate, să mai povestesc o 
dată despre furtul acela, ca să-i dovedesc lui Afânaşi 
Ivanovici că poţi fura chiar şi fără să fii hoţ. 

— Deocamdată însă îmi dovedeşti, domnule Ferdâşcenko, 
că un om e în stare să simtă o adevărată voluptate 
povestindu-şi mârşăviile fără să fie măcar rugat... Dar, la 
urma urmei... Fă cum vrei, domnule Ferdâşcenko. 

— Dar începe odată, Ferdâşcenko. Te-ai apucat să 
trăncăneşti vrute şi nevrute şi în felul acesta n-ai să mai 
isprăveşti niciodată! Porunci iritată Nastasia Filippovna, 
dând semne de nerăbdare. 


Toată lumea băgă de seamă că după accesul acela de râs 
isteric, ea devenise dintr-o dată morocănoasă şi extrem de 
irascibilă, ceea ce n-o împiedica să stăruie cu o 
încăpățânare despotică în acest nou capriciu năstruşnic. 
Afânaşi Ivanovici suferea nespus. Îl înfuria pe deasupra şi 
Ivan Feodorovici, care continua să-şi soarbă şampania, calm 
şi tacticos, ca şi cum nu se întâmpla nimic neobişnuit, ba 
poate pregătindu-se sufleteşte să povestească şi el ceva, 
când îi va veni rândul. 

XIV 

— Nu sunt un om spiritual, Nastasia Filippovna şi tocmai 
de aceea spun uneori vrute şi nevrute! Strigă Ferdâşcenko, 
începându-şi istorisirea. Dacă aş avea talentul lui Afânaşi 
Ivanovici sau al lui Ivan Petrovici, aş tăcea şi eu acum 
întocmai ca Afânaşi Ivanovici şi Ivan Petrovici. Prinţe, aş 
vrea să ştiu părerea dumitale; uite, mie mi se pare că în 
lumea asta sunt mult mai mulţi hoţi decât oameni cinstiţi şi 
că nu există om, cât de cinstit ar fi el, să nu fi furat ceva 
măcar o dată în viaţă. E părerea mea, de unde nu trebuie 
neapărat să se tragă concluzia că eu consider că lumea ar fi 
în întregime compusă din hoţi, cu toate că uneori, zău, tare 
îmi vine să cred că aşa este. Dumneata ce zici? 

— U-uf, că încâlcit mai vorbeşti! Se necăji Daria 
Alekseevna. Şi ce-s bazaconiile astea pe care le spui acum; 
nu se poate ca toată lumea neapărat să fi furat ceva în 
viaţă; eu una n-am furat niciodată nimic. 

— Bine, să zicem că dumneata n-ai furat niciodată nimic, 
Daria Alekseevna; să vedem însă ce are de spus prinţul, 
care uitaţi-vă cum s-a înroşit? 

— Mi se pare că dumneata ai spus un adevăr, numai că 
exagerezi mult, răspunse prinţul, care într-adevăr se făcuse 
roşu la faţă. 

— Dar dumneata personal, prinţe, n-ai furat niciodată? 

— Bine, dar e ridicol! Gândeşte-te ce spui, domnule 
Ferdâşcenko, interveni generalul. 


— Recunoaşte mai bine că, pur şi simplu, atunci când a 
venit momentul s-o faci, ţi-e ruşine să povesteşti şi acum 
încerci să-l amesteci şi pe prinţ în pelteaua dumitale, 
profitând de faptul că e un om blajin şi paşnic, vorbi 
răspicat Daria Alekseevna. 

— Ferdâşcenko, ori începi odată să povesteşti, ori taci din 
gură şi vezi-ţi de treabă. Ne faci să ne pierdem răbdarea! Îl 
repezi, vărsându-şi năduful, Nastasia Filippovna. 

— Îndată, Nastasia Filippovna; căci, dacă prinţul a 
recunoscut, iar eu consider că răspunsul prinţului 
echivalează cu o adevărată mărturisire, ce-ar putea spune 
atunci oricare altul (nu vreau să numesc pe nimeni), dac-ar 
vrea să fie sincer? În ceea ce mă priveşte, domnilor, mai că 
n-aş avea cine ştie ce mare lucru de adăugat la ceea ce ştiţi; 
e o treabă pe cât de simplă, pe atât de murdară şi tâmpită. 
Dar vă asigur că nu sunt hoţ; iar cum s-a întâmplat că am 
furat totuşi, nu ştiu nici eu. Acum doi ani, într-o duminică, 
eram la ţară, la Semion Ivanovici Işcenko. Avea invitaţi la 
masă. După prinz, bărbaţii au mai rămas la masă, la un 
pahar de vin. La un moment dat, mi-a venit s-o rog pe Maria 
Semionovna, fiica amfitrionului nostru, să ne cânte ceva la 
pian. Trecând prin odaia de alături, zăresc o bancnotă 
verde, o hârtie de trei ruble, pe masa de lucru a Mariei 
Ivanovna; 0 scosese, pesemne, pentru cine ştie ce trebuinţă 
a casei. În odaie, nimeni. Iau hârtia şi o bag în buzunar. 
Pentru ce? Nu ştiu. Ce anume m-a făcut s-o iau nu pot să-mi 
dau seama nici astăzi. M-am întors apoi repede înapoi în 
sufragerie şi mi-am reluat locul la masă. Am aşteptat cu 
emoție să văd ce se va întâmpla; eram destul de agitat şi 
vorbeam întruna, povesteam anecdote, râdeam; pe urmă m- 
am apropiat de cercul cucoanelor. Cam după o jumătate de 
oră, s-a observat dispariţia bancnotei şi au început să 
întrebe slujnicele. Bănuiala a căzut pe una dintre ele, Daria. 
Am manifestat un interes deosebit, luând parte activă la 
cercetări; îmi amintesc chiar că, văzând-o pe Daria zăpăcită 
de tot am îndemnat-o să mărturisească, asigurând-o de 


indulgenţa şi iertarea Mariei Ivanovna şi toate astea cu 
multă convingere, în faţa lumii. Toţi mă priveau, iar eu 
simţeam o plăcere extraordinară la gândul că în timp ce-i 
ţineam slujnicii predica asta moralizatoare, bancnota zăcea 
cuminte în buzunarul meu. Cele trei ruble le-am băut în 
aceeaşi seară la un restaurant. Am intrat şi am cerut o 
sticlă de Château-Laffitte; niciodată până atunci nu mi se- 
ntâmplase să comand o sticlă de vin fără să mai iau şi 
altceva; voiam să scap cât mai repede de banii aceia. De 
altfel, cine ştie ce mari mustrări de cuget n-am mai simţit 
nici atunci şi nici mai târziu. A doua oară n-aş mai face-o, 
fireşte; mă veţi crede sau nu, voia dumneavoastră, mi-e 
totuna. Ei şi cam asta-i totul. 

— Numai că, desigur, nu-i cea mai urâtă faptă a dumitale, 
spuse Daria Alekseevna în silă. 

— E mai curând un caz psihologic decât o faptă 
condamnabilă, observă Afânaşi Ivanovici. 

— Şi slujnica? Întrebă Nastasia Filippovna, fără să-şi 
ascundă o puternică pornire de dezgust. 

— Servitoarea, bineînţeles, a fost dată afară a doua zi. E o 
casă cu principii severe. 

— Şi ai lăsat să fie concediată? 

— Asta-i bună! După dumneata, ar fi trebuit să mă predau 
pe mâna justiţiei, nu? Rânji Ferdâşcenko, întrucâtva 
contrariat de impresia neplăcută pe care povestea lui o 
produsese asupra tuturor. 

— Ce mârşăvie! Exclamă Nastasia Filippovna. 

— Ei, asta-i acum! Nu cumva vreţi ca un omsăvă 
istorisească cea mai urâtă faptă din viaţa lui, iar această 
faptă să apară totodată şi într-o aureolă de strălucire! 
Faptele cele mai urâte sunt întotdeauna şi mârşave, 
Nastasia Filippovna şi vom fi îndată lămuriţi în privinţa asta 
ascultându-l pe Ivan Petrovici. De altfel, câţi nu sunt dintre 
cei care sunt lustruiţi pe din afară, având aparenţă de 
virtute numai pentru că dispun de caleaşca proprie? Mulţi 
au caleaşca proprie... Dar prin ce anume mijloace... 


Într-un cuvânt, Ferdâşcenko îşi pierdu cu desăvârşire 
cumpătul, înfuriindu-se atât de tare, încât întrecu orice 
măsură; până şi faţa i se schimonosi. Oricât de ciudat ar 
părea, dar nu era exclus că el se aşteptase ca povestirea lui 
să producă un alt efect. Asemenea „gafe” şi „lăudăroşenii 
de prost gust”, cum spunea Toţki, i se întâmplaseră adesea 
lui Ferdâşcenko şi se potriveau întru totul cu firea lui. 

Nastasia Filippovna tresări de mânie, privindu-l ţintă în 
ochi; Ferdâşcenko îngheţă de frică şi tăcu mâlc: mersese 
prea departe! 

— N-ar fi mai bine să ne oprim aici? Întrebă cu viclenie 
Afânaşi Ivanovici. 

— E rândul meu, dar am să profit de libertatea de a mă 
abţine şi n-am să povestesc nimic, declară hotărât Ptiţân. 

— Nu vrei? 

— Nu pot, Nastasia Filippovna. De altfel, consider că un 
asemenea joc e absurd. 

— Generale, mi se pare că ţi-a venit rândul, îi spuse 
Nastasia Filippovna lui Ivan Feodorovici. Dacă refuzi şi 
dumneata, tot jocul va fi compromis şi o să-mi pară rău, 
pentru că îmi propusesem să povestesc în sfârşit şi eu un 
fapt „din propria-mi viaţă”, numai că voiam s-o fac după 
dumneata şi după Afânaşi Ivanovici. Trebuie deci să mă 
încurajați, isprăvi ea zâmbind. 

— A! Din moment ce faceţi această promisiune, strigă 
înflăcărat generalul, sunt gata să vă povestesc şi întreaga 
mea viaţă, dar mărturisesc că, aşteptându-mi rândul, îmi 
pregătisem în gând întâmplarea. 

— Şi e de ajuns să te uiţi numai la înfăţişarea Excelenței 
sale ca să-ţi dai seama cu ce satisfacţie literară şi-a ticluit 
mica-i istorioară, îndrăzni să observe, oarecum stânjenit, 
Ferdâşcenko, schiţând un zâmbet veninos. 

Nastasia Filippovna aruncă o privire fugară spre general 
şi-i veni şi ei să zâmbească. Dar se vedea că amărăciunea şi 
dezgustul puneau tot mai mult stăpânire pe dânsa. Iar 


promisiunea ei de a povesti îl alarmă şi mai mult pe Afânaşi 
Ivanovici. 

— Mi s-a întâmplat şi mie ca la toată lumea, domnilor, să 
comit unele fapte nu tocmai elegante, în cursul existenţei 
mele, începu generalul, dar, ceea ce e mai curios, istoria pe 
care vreau să v-o povestesc acum, eu însumi o consider ca 
fiind cea mai urâtă întâmplare din viaţa mea. De atunci au 
trecut aproape treizeci şi cinci de ani şi nici până acum nu 
pot să scap de un sentiment penibil, ca să zic aşa, ceva care 
mă râcâie pe inimă ori de câte ori mi-aduc aminte de acea 
întâmplare. De altfel, toată păţania asta, trebuie să vă spun, 
a fost o mare stupizenie. Eram pe atunci sublocotenent şi- 
mi omoram zilele într-o unitate oarecare. Ei bine, se ştie ce- 
i viaţa de sublocotenent: sângele-ţi fierbe, punga-i goală şi 
toată gospodăria o duci într-o traistă. Îmi dădură şi o 
ordonanţă, cu numele de Nikifor, care se apucă plin de zel 
să se îndeletnicească cu treburile casnice: târguia, răzuia, 
curăța, cosea, aduna de unde şi cum putea, ba uneori chiar 
şi şterpelea de ici de colo, îndată ce se ivea ocazia, orice 
obiect care-mi putea fi de folos în mica mea gospodărie; era 
un om foarte devotat şi cinstit. Eu, bineînţeles, eram aspru, 
dar drept. Trebuind să cantonăm câtva timp într-un orăşel, 
am fost cartiruit într-un fel de mahala, la o văduvă de 
sublocotenent în retragere. Bătrânica avea pe puţin optzeci 
de ani. Locuia într-o casă de lemn, veche, dărăpănată şi era 
aşa de nevoiaşă, că nici îngrijitoare nu ţinea. Altădată 
avusese o familie numeroasă, dar, cu timpul, unii s-au 
prăpădit, alţii s-au împrăştiat ori au dat-o uitării, iar 
bărbatul şi-l îngropase cu vreo patruzeci şi cinci de ani în 
urmă. [inuse lângă ea cu câţiva ani înainte o nepoată, una 
gheboasă şi rea ca o vrăjitoare, atât de rea, că într-o zi, 
cică, o muşcase pe bătrână de deget. Dar se prăpădi şi 
nepoata, aşa că de trei ani bătrâna se chinuia singură- 
singurică. Mă plictiseam în casa ei groaznic; de altfel, era 
atât de redusă, că nu era chip să scoţi măcar o vorbă de la 
ea. La urmă, îmi fură un cocoş. Faptul nu prea a fost lămurit 


nici până astăzi, dar nimeni altul nu putea s-o facă. Din 
pricina acestui cocoş, ne-arn certat şi încă rău de tot; scurt 
timp după aceea, la cea dintâi cerere a mea, mi s-a dat o 
altă locuinţă, în celălalt capăt al oraşului, la un negustor 
bărbos, parcă-l văd şi-acum, tatăl unei foarte numeroase 
familii. Ne-am mutat cu Nikifor, bucuroşi că am scăpat de 
baborniţă şi de cocioaba ei. Trei zile mai târziu, când m-am 
întors de la exerciţii, Nikifor îmi raportează că adică „rău 
aţi făcut, înălţimea voastră, că aţi lăsat castronul la gazda 
cea veche, căci nu mai avem în ce să servim supa”...Am 
rămas, fireşte, uimit: „Cum se poate? Nu înţeleg. Cum de a 
rămas castronul nostru la vechea gazdă?” Nikifor, surprins, 
la rândul său, raportează mai departe că la plecarea 
noastră gazda n-a vrut să-i dea castronul, pentru motivul că 
i-aş fi spart o oală de a ei şi chiar eu i-aş fi oferit acest 
castron ca despăgubire. Ticăloşia asta m-a scos bineînţeles 
din sărite; sângele mi se înfierbântă, sării din loc şi mă 
dusei glonţ la locuinţa babei. Ajung, ca să spun aşa, furios la 
culme; mă uit, sta singură ghemuită într-un colţ al tindei, ca 
şi cum s-ar fi pitit de căldura soarelui, cu obrazul rezemat 
într-o mână. Încep s-o iau la rost, că adică „eşti aşa şi pe 
dincolo...” Ştiţi cât e de bogat vocabularul rus în ocări. 
Numai că bag de seamă ceva ciudat în înfăţişarea bătrânei: 
stă aşa, cu ochii holbaţi la mine, nu scoate nici un cuvânt, 
mă priveşte într-un fel cu totul ciudat şi se tânguie parcă, 
clătinându-se încet. Atunci mă potolesc puţin, o cercetez 
mai atent, dau s-o descos, nici un răspuns. Am mai stat aşa 
câteva clipe, neştiind ce să fac; muştele bâzâiau, soarele 
scăpata spre asfinţit, linişte de mormânt; în sfârşit, plec 
foarte consternat. Aflu pe drum că mă cheamă maiorul, 
după aceea a trebuit să trec şi pe la companie, încât am 
ajuns acasă pe-nserate. De cum am intrat, Nikifor al meu 
sare cu gura: „Ştiţi, înălţimea voastră, că vechea noastră 
gazdă a dat ortul popii?” „Când?” „Chiar în seara asta, 
acum un ceas şi jumătate”...Deci, în timp ce eu o înjuram, 
ea îşi dădea sufletul. Credeţi-mă, faptul acesta m-a zguduit 


atât de puternic, că abia am putut să-mi vin în fire. Nu-mi 
ieşea din minte bătrâna, ba începusem chiar s-o şi visez 
noaptea. Nu eram deloc superstiţios şi totuşi, a treia zi, m- 
am dus la biserică, la înmormântare. Într-un cuvânt, pe 
măsură ce trece timpul, îmi revine tot mai des în gând 
chipul nenorocitei bătrâne. Nu de alta, dar îţi apare în faţă 
aşa ca o nălucire şi ţi se strânge inima de urât. La urma 
urmei, mi-am zis eu, de ce să-mi fac atâta sânge rău? În 
primul rând, e vorba de o femeie, adică de o fiinţă 
omenească sau, cum se spune astăzi, pe la noi, de o făptură 
umană, care, la drept vorbind, şi-a trăit traiul, şi-a mâncat 
mălaiul. Cândva avusese şi ea copii, bărbat familie, rude şi, 
ca să zic aşa, o forfoteală în jurul ei, cu zâmbete şi glasuri şi 
deodată - basta, scrum s-a ales din toate, de parcă nici n-au 
fost, iar ea a rămas singură pe lume, ca... O muscă ce 
poartă povara blestemului milenar. Şi iată, în sfârşit, a dat 
Dumnezeu de i-a sosit şi ei veleatul. La asfinţitul soarelui 
într-o caldă înserare de vară bătrâna mea îşi ia şi ea zborul 
din lumea aceasta păcătoasă - fireşte, aici nu trebuie să 
lipsească şi un gând moralizator - şi iată că în clipa aceea 
supremă, în loc de lacrimi şi rugăciuni care s-o însoţească în 
ultima ei călătorie, un sublocotenent fluşturatic, înfipt 
ţanţoş înaintea ei, cu pumnul în şold, o prohodeşte cu un 
potop de înjurături ruseşti din cele mai deşucheate; şi toate 
acestea numai din pricina unui castron. Am greşit, fără 
îndoială, şi, dacă astăzi, după scurgerea vremii şi în urma 
schimbărilor ce intervin în firea omului, îmi amintesc de 
fapta mea de odinioară cu mai mult sângc rece, ca despre o 
faptă cu totul străină de mine, de parcă nici n-aş fi săvârşit- 
o eu, totuşi şi astăzi încă mai încerc mustrări de cuget. 
Repet însă că-mi pare ciudat să nu văd de ce să-mi fac 
reproşuri, pentru că, la urma urmei, n-am fost chiar aşa de 
vinovat în toată întâmplarea asta; de ce i-o fi venit să moară 
tocmai în momentul acela? Există, de fapt şi o justifcare: e 
vorba de un caz întrucâtva psihologic. Cu toate astea, n-am 
putut să-mi împac conştiinţa decât luând asupră-mi, acum 


cincisprezece ani, întreţinerea a două paturi într-un azil de 
săraci, pentru ca două femei bătrâne şi bolnave să-şi 
găsească acolo adăpost şi alinare la sfârşitul zilelor. Acum 
mă bate gândul să le transform în donaţie pe veci, lăsând în 
acest scop, prin testament, un capital corespunzător. Asta 
am vrut să vă mărturisesc. Ei bine şi o repet, poate că m-am 
făcut vinovat de multe păcate în viaţă, dar undeva, în 
străfundurile conştiinţei mele, socot fapta aceasta drept cea 
mai urâtă dintre toate câte le-am săvârşit. 

— Departe de a fi cea mai urâtă faptă din viaţa dumitale, 
Excelenţă, este dimpotrivă una dintre acelea care-ţi face 
cinste; l-ai dat gata pe Ferdâşcenko, conchise acesta 
mucalit. 

— Într-adevăr, generale, nu-mi închipuiam să ai o inimă 
aşa de bună; e chiar păcat, spuse în treacăt Nastasia 
Filippovna. 

— Păcat? Dar pentru ce? Întrebă râzând afabil Ivan 
Feodorovici şi cu un aer satisfăcut, sorbi din cupa de 
şampanie. 

Acum îi venise rândul lui Afânaşi Ivanovici, care îşi 
pregătise şi el o istorioară. Toată lumea era convinsă că nu 
se va da în lături ca Ivan Petrovici şi, pentru anumite 
motive, toţi aşteptau cu o curiozitate deosebită povestea lui, 
trăgând cu coada ochiului spre Nastasia Filippovna. Cu 
multă demnitate, care se armoniza perfect cu înfăţişarea lui 
impunătoare, Afânaşi Ivanovici îşi începu una dintre 
„drăgălaşele lui istorioare”, povestite pe un ton amabil şi 
plăcut. (Trebuie menţionat de altfel că avea într-adevăr o 
ţinută impozantă: înalt, trupeş, cu un început de chelie, 
puţin încărunţit, cu nişte obraji rumeni, cam puhavi şi 
fleşcăiţi, ce-i drept şi cu dantură falsă. Se îmbrăca sobru şi 
elegant, purtând întodeauna cămăşi fine. Mâinile lui albe şi 
plinuţe atrăgeau privirile. Un inel, împodobit cu un diamant 
scump, strălucea la arătătorul mâinii drepte.) În tot timpul 
cât a durat povestirea lui, Nastasia Filippovna era atât de 
absorbită, cercetându-şi danteluţa care-i împodobea 


mâneca şi pe care o ciupea întruna cu două degete ale 
mâinii stângi, încât nu avu vreme să ridice măcar o dată 
ochii către povestitor. 

— Ceea ce îmi uşurează cu osebire sarcina, începu Afânaşi 
Ivanovici, este condiţia principală de a nu povesti decât 
fapta cea mai urâtă din viaţa mea. În cazul acesta, 
bineînţeles, nu pot sta mult pe gânduri: alegerea e uşoară, 
numai să te laşi îndemnat de glasul conştiinţei şi de 
imboldul inimii. Mărturisesc cu amărăciune că printre 
nenumăratele fapte uşuratice şi poate chiar... Nesăbuite 
din care îmi fac o vină, există una a cărei amintire mi-a 
rămas întipărită în minte pentru totdeauna. Întâmplarea s-a 
petrecut acum douăzeci de ani; eram pe atunci la ţară, la 
Platon Ordânţev, care tocmai fusese ales mareşal al 
nobilimii şi venise să-şi petreacă sărbătorile de iarnă în 
provincie cu tânăra lui nevastă. Se apropia ziua de naştere 
a Anfisei Alekseevna şi se pregăteau două baluri. Pe vremea 
aceea făcea furori în lumea bună minunatul roman al lui 
Dumas-fiul La damme aux cumelias, care, după părerea 
mea, va rămâne veşnic tânăr şi nemuritor. Toate femeile 
erau entuziasmate de această carte, cel puţin acelea care o 
citiseră. Farmecul naraţiunii, caracterizarea originală a 
personajului principal, lumea captivantă, supusă unei 
analize fine până în cele mai subtile trăsături, şi, în sfârşit, 
toate amănuntele acelea fascinante, presărate în paginile 
cărţii (ca, de pildă, acela cu privire la împrejurările în care 
eroina purta când buchete de camelii albe, când buchete de 
camelii roşii), într-un cuvânt, toate detaliile acelea pline de 
încântare, luate laolaltă, produceau o impresie aproape 
zguduitoare. Erau la modă cameliile şi fiecare voia să le 
aibă; florile acestea deveniseră accesoriul obligatoriu al 
unei toalete de bal; vă întreb acum, cât de lesne puteai să ţi 
le procuri într-un oraş de provincie, unde toată lumea 
umbla nebună după camelii? Petea Vorhovskoi era pe atunci 
îndrăgostit foc de Anfisa Alekseevna. Nu ştiu precis dacă 
era ceva între ei, adică vreau să spun că nu ştiu dacă el era 


îndreptăţit să aibă vreo speranţă. Ştiu atât că bietul băiat îşi 
pierduse capul căutând să-i procure nişte camelii Anfisei 
Alekseevna pentru balul ce se anunţase. Se ştia că Sofia 
Bezpalova şi contesa Soţkaia - o petersburgheză aflată în 
vizită la soţia guvernatorului - aveau să vină amândouă cu 
buchete de camelii albe. Anfisa Alekseevna, vrând să 
producă un efect cu totul deosebit, dorea să aibă camelii 
roşii. Bietul Platon nu mai ştia ce să facă, zadarnic 
cutreierase tot ţinutul; deh, ca soţ, se angajase să-i 
găsească aceste flori, ba chiar le şi dibuise într-un loc. 
Culmea ghinionului însă, i-a luat-o înainte Mâtişceva, 
Katerina Aleksandrovna; le cumpărase pe toate în ajun; şi 
unde mai pui că Mâtişceva era o rivală temută pentru 
Anfisa Alekseevna; aproape în toate cele erau la cuțite. 
Fireşte, urmară lacrimi, criză de nervi, leşinuri. Platon era 
distrus. Dacă Petea ar fi izbutit în momentul acela critic să 
procure de undeva un buchet de camelii roşii, treburile lui 
sentimentale ar fi putut avansa cu o repeziciune nebănuită 
- recunoştinţa femeii, în asemenea cazuri, n-are margini. Şi 
cât a mai alergat, cât s-a zbătut, bietul băiat, dar era o 
chestiune aproape nerezolvabilă. Vorba ceea: de unde nu-i, 
nici Dumnezeu nu cere. Când deodată, chiar în ajunul zilei 
de naştere a Anfisei Alekseevna, când urma să dea şi balul, 
mă întâlnesc cu Petea, pe la unsprezece ceasuri seara, la o 
vecină de-a lui Ordânţev, la Maria Pctrovna Zubkova. Radia 
de fericire. „Ce-i cu tine?” îl întreb. „Am găsit, zise, Evrika!” 
„Ei bine, prietene, m-ai dat gata! Unde? Cum?” „La Ekşaisk 
(un orăşel situat la douăzeci de verste distanţă, într-un alt 
district); e acolo un negustor bărbos şi bogat; îl cheamă 
Trepalov; e însurat, dar n-are copii şi, în locul lor, ţine, 
împreună cu bătrâna lui, nişte canari; au şi pasiunea 
florilor; acolo se găsesc camelii.”, Bine, dar n-ai nici o 
siguranţă; şi dacă n-o să-ţi dea?” Am să-i cad în genunchi, 
am să mă târăsc la picioarele lui şi nu plec până nu-mi dă!” 
„Şi când pleci?” „Mâine, la cinci dimineaţa.” „Ei, într-un 
ceas bun!” M-am bucurat sincer pentru bietul băiat. Mă 


întorc la Ordânţev; trecuse de unu noaptea; mă pregătesc 
de culcare, cu gândul mereu la Petea; deodată îmi vine o 
idee năstruşnică. Zis şi făcut. Mă strecor pe furiş la 
bucătărie, îl scol pe Saveli vizitiul, îi pun în mână 
cincisprezece ruble; „înhamă caii! Într-o jumătate de ceas, 
trăsura să fie gata!” Nu trecu nici o jumătate de ceas şi 
trăsura, bineînţeles, mă aştepta la poartă. Anfisa 
Alekseevna, după cum auzisem, avea migrenă, febră, delir. 
Mă urc în trăsură şi dus am fost; la cinci ajung la Ekşaisk, 
trag la un han şi aştept să se facă ziuă; pe la ora şapte mă 
duc la Trepalov. „Aşa şi pe dincolo, ai camelii? Tăicuţule, 
bunule, ajută-mă, scapă-mă, uite, te rog în genunchi!” „Nu, 
nu se poate, n-am de dat!” îmi răspunde negustorul, un 
bătrân înalt, cu părul de nea şi faţa aspră. Îi cad la picioare, 
încep să mă rog de el. „Ce faci, flăcăule?” zise el speriat. „E 
vorba de viaţa unui om!” răcnesc eu. „Ei, dacă-i aşa, ia-le şi 
Dumnezeu să te ajute!” Numaidecât alesei toate cameliile 
roşii; avea o seră micuță - o minune! Bătrânul oftează. Îl 
vedeam că se desparte de ele cu durere. Scot o sută de 
ruble. „Nu, tăicuţă, nu mă jigni, te rog-” „Atunci, dă-mi voie 
să te rog, preavenerabile, să dăruieşti suta asta de ruble 
hranei.” „Aşa da, flăcăule, e o faptă bună, maărinimoasă ţi 
plăcută lui Dumnezeu; am să-i dau cu bucurie întru 
pomenirea numelui şi pentru sănătatea dumitale.” Mi-a 
plăcut grozav acest bătrân rus, ca să zic aşa, rus sadea, de 
la vraie souche. Fericit de izbândă, am făcut cale întoarsă, 
dar am luat-o pe alt drum, ca să nu mă întâlnesc cu Petea. 
De îndată ce am ajuns, i-am trimis buchetul Anfiseii 
Alekseevna, ca să-l aibă înaintea ochilor când se va trezi. 
Vă puteţi închipui câtă bucurie şi lacrimi de recunoştinţă! 
Platon care în ajun fusese nenorocit, zdrobit, distrus, 
plângea acum fericit în braţele mele. Vai! Toţi bărbaţii sunt 
la fel încă de la crearea căsătoriei legitime! Nu îndrăznesc 
să mai adaug nimic; mă voi mărgini să spun numai că acest 
episod puse capăt oricăror speranţe ale bietului Petea. Mă 


gândisem chiar că, atunci când va afla, va sări la mine să 
mă omoare şi mi-am luat toate măsurile de prevedere, dar 
lucrurile luară o întorsătură cu totul neprevăzută: de 
supărare, Petea căzu într-un leşin, apoi făcu febră mare, iar 
a doua zi dimineaţa se zbătea în ghearele unei congestii 
cerebrale. Peste o lună, când se restabili, ceru să fie trimis 
în Caucaz; pe scurt, un adevărat roman! La urmă, a fost 
omorât în Crimeea. Fratele lui, colonelul Stepan Vorhovskoi, 
era în vremea aceea comandant de regiment şi s-a distins 
pe câmpul de bătălie. Mărturisesc că mulţi ani după aceea 
am avut deseori mustrări de cuget; de ce, pentru ce a fost 
nevoie să-i dau lovitura aceasta sărmanului Petea? Hai să 
zicem, să fi fost cel puţin îndrăgostit. Dar aşa, numai pentru 
o şotie prostească, dintr-un simplu berbantlâc şi atâta tot! 
Poate că dacă nu i-aş fi luat buchetul atunci, cine ştie, omul 
trăia şi astăzi ar fi fost fericit şi nici nu s-ar fi gândit 
vreodată să se ducă să lupte cu turcii. 

Afânaşi Ivanovici încheiase cu acelaşi ton grav şi plin de 
demnitate cu care îşi începuse povestirea. Când isprăvi, 
musafirii au putut observa cum ochii Nastasiei Filippovna 
scânteiară straniu, iar buzele îi tremurară. Toate privirile 
erau îndreptate spre ei doi. 

— L-au păcălit pe Ferdâşcenko! L-au tras pe sfoară! Şi 
încă cum! Se văicărea Ferdâşcenko, înțelegând că e cazul 
să spună neapărat şi el ceva. 

— Cine ţi-e de vină, dacă nu ştii pe ce lume trăieşti! Uite, 
învaţă şi dumneata de la cei cu scaun la cap! Îi replică 
aproape triumfătoare Daria Alekseevna. (Era o veche şi 
devotată prietenă şi confidentă a lui 'Toţki.) 

— Ai dreptate, Afânaşi Ivanovici, jocul acesta e din cale- 
afară de plictisitor şi ar fi cazul să-l încheiem mai repede, 
spuse Nastasia Filippovna. Povestesc şi eu ce am făgăduit şi 
pe urmă să jucăm mai bine cărţi. 

— Dar mai întâi istorioara promisă! O susţinu generalul cu 
însufleţire. 


— Prinţe, i se adresă pe neaşteptate Nastasia Filippovna 
lui Mâşkin aceşti doi vechi prieteni ai mei, generalul şi 
Afânaşi Ivanovici, mă tot îndeamnă să mă mărit. Care-i 
părerea dumitale, dă-mi un sfat; să mă mărit sau nu? Am să 
fac aşa cum vei spune dumneata. 

Afânaşi Ivanovici îngălbeni, generalul rămase încremenit; 
toţi ridicară capetele, făcând ochii mari. Sângele îngheţă în 
vinele lui Ganea. 

— Cu... cu cine? Întrebă prinţul abia desluşit. 

— Cu Gavrilă Ardalionovici Ivolghin, răspunse Nastasia 
Filippovna tare şi răspicat. 

Câteva secunde se aşternu o linişte desăvârşită; prinţul 
făcea sforţări vădite să spună ceva, ca şi cum o greutate 
teribilă îi apăsa pieptul. 

— N-nu... Să nu te măriţi! Îngăimă el în sfârşit, răsuflând 
din greu. 

— Aşa va fi! Gavrilă Ardalionovici! 1 se adresă autoritar şi 
solemn Nastasia Filippovna. Ai auzit cum a hotărât prinţul? 
Acesta e şi răspunsul meu; şi acum, să isprăvim o dată 
pentru totdeauna cu această chestiune. 

— Nastasia Filippovna! O dojeni cu glas tremurător 
Afânaşi Ivanovici. 

— Nastasia Filippovna! Rosti şi generalul pe un ton grav şi 
convingător, deşi părea vădit alarmat. 

O mişcare generală de nelinişte şi emoție se produse în 
rândul invitaţilor. 

— Dar ce s-a întâmplat, domnilor? Urmă ea, privindu-i 
parcă a mirare pe cei din jur. Pentru ce această emoție? De 
v-aţi vedea acum în oglindă! 

— Dar adu-ţi aminte, Nastasia Filippovna, bâigui 
consternat Toţki, te-ai legat prin cuvânt, ai făgăduit... 
Absolut nesilită de nimeni şi ai fi putut să cruţi cel puţin... 
Îmi este penibil... Şi mă exprim greu şi... Fără îndoială, sunt 
tulburat, dar... Într-un cuvânt, astăzi... Într-un astfel de 
moment şi în faţa... Lumii - să rezolvi o chestiune atât de 


serioasă, o chestiune de onoare şi de inimă... de care 
depinde... 

— Nu te înţeleg, Afânaşi Ivanovici, dumneata, într-adevăr, 
vorbeşti cam încâlcit... Ce înseamnă cuvintele acestea „în 
faţa lumii”? Oare nu suntem într-un cerc de prieteni din cei 
mai intimi? Ş-apoi, de ce vorbeşti de „joc”? Voiam, într- 
adevăr, să vă povestesc o istorie; ei bine, iată, v-am spus-o; 
nu vă place? Şi de ce găseşti că nu-i serios? Ai auzit doar, i- 
am spus prinţului: „Am să fac aşa cum vei spune 
dumneata!” Dac-ar fi spus da, mi-aş fi dat imediat 
consimţământul; dar a spus nu şi am refuzat. În clipa aceea, 
toată viaţa mea atârna de un fir de păr; ce vrei mai serios? 

— Dar, bine, ce amestec are prinţul aici? Şi ce reprezintă, 
la urma urmei, prinţul pentru dumneata? Mormăi 
generalul, care abia putu să-şi stăpânească indignarea, 
văzând că se dă atâta importanţă părerii lui Mâşkin. 

— Iată ce este prinţul pentru mine: e primul om, din câţi 
am cunoscut până acum, în al cărui devotament sincer simt 
că mă pot încrede cu adevărat. A crezut în mine de la cea 
dintâi privire şi de aceea cred şi eu în el. 

— Nu-mi rămâne decât să-i aduc mulţumiri Nastasiei 
Filippovna pentru extrema delicateţe cu care a... procedat 
faţă de mine, putu să articuleze în sfârşit Ganea, cu glas 
tremurător, gura crispată şi faţa albă ca varul. Fără îndoială 
că aşa şi trebuia să se-ntâmple... Dar... Prinţul... Prinţul, în 
toată afacerea asta... 

— Vrea să pună mâna pe cele şaptezeci şi cinci de mii de 
ruble, nu-i aşa? Îl întrerupse Nastasia Filippovna. Asta ai 
vrut să spui? Nu tăgădui, sunt sigură că la asta te-ai gândit! 
Afânaşi Ivanovici, am uitat să adaug: păstrează-ţi cele 
şaptezeci şi cinci de mii de ruble şi să ştii că-ţi redau 
libertatea fără nici o răscumpărare. Ajunge! E timpul să 
respiri şi dumneata mai liber! Doar nu e glumă: nouă ani şi 
trei luni! De mâine totul va merge pe un nou făgaş, iar 
astăzi e ziua mea şi sunt absolut liberă şi independentă 
pentru prima oară în întreaga-mi viaţă! Generale, ia-ţi şi 


dumneata colierul înapoi, dă-i-l nevestei dumitale, iată-l; iar 
mâine părăsesc şi acest apartament, prin urmare, de acum 
încolo, domnilor, nu vom mai avea serate! Apoi se ridică 
hotărâtă să se retragă. 

— Nastasia Filippovna! Nastasia Filippovna! Se auzi din 
toate părţile. Cu toţii se repeziră către tânăra femeie, 
înghesuindu-se în jurul ei şi ascultând cu emoție cuvintele-i 
înfrigurate; nimeni nu înţelegea ce anume se întâmplă; se 
produse o agitaţie şi o învălmăşeală generală. Deodată, 
clopoţelul de la uşa de intrare zbâmâi, smucit cu violenţă, 
ca şi atunci, la Ganea acasă. 

— Aha! Iată şi deznodământul! În sfârşit! E unsprezece şi 
jumătate! Strigă Nastasia Filippovna. Vă rog să luaţi loc, 
domnilor, se apropie deznodământul! 

Spunând acestea, se aşeză cea dintâi. Un zâmbet straniu îi 
flutura pe buze. Amuţise, stând într-o aşteptare înfrigurată 
şi privind ţintă spre uşă. 

— Rogojin, cu cele o sută de mii de ruble, fără îndoială, îşi 
zise în şoaptă Ptiţân. 

XV. 

Intră camerista Katia cu un aer speriat: 

— Dumnezeule sfinte, ce-i acolo, Nastasia Filippovna! Au 
năvălit vreo zece oameni, toţi beţi, au dat buzna în antreu şi 
vor să-i las înăuntru; cică, e Rogojin şi dumneavoastră ştiţi 
despre ce este vorba. 

— Bine, Katia, introdu-i imediat pe toţi. 

— Chiar pe toţi, Nastasia Filippovna? Dar sunt într-un hal 
făr'de hal! Să-i vedeţi numai! 

— Lasă-i să intre, Katia, toţi până la unul, nu-ţi fie frică; de 
altfel, chiar dacă ai încerca să-i împiedici, tot au să intre. 
Auzi ce tărăboi fac, ca şi azi-dimineaţă! Domnilor, continuă 
ea, adresându-se musafirilor, vă indispune poate că primesc 
asemenea vizitatori în prezenţa dumneavoastră. Regret 
mult şi vă cer scuze, dar altă soluţie nu există şi tare aş vrea 
să consimţiţi cu toţii a fi martorii acestui deznodământ; de 
altfel, veţi proceda cum veţi crede de cuviinţă... 


Invitaţii nu conteneau să şuşotească între ei, schimbând 
priviri nedumerite; dar nu încăpea îndoială că toate acestea 
fuseseră puse la cale dinainte şi că pe Nastasia Filippovna, 
care, de bună seamă, îşi pierduse minţile, tot n-aveai cum s- 
o scoţi dintr-ale ei în momentul de faţă. Toţi erau grozav de 
curioşi să vadă ce va urma. De altfel, nici nu prea era cazul 
să fie îngrijoraţi. Nu se aflau printre ei decât două doamne: 
Daria Alekseevna şi necunoscuta aceea frumoasă şi tăcută. 
Cea dintâi mai văzuse multe în viaţa ei şi nu se pierdea cu 
firea aşa cu una cu două. Cea de-a doua n-avea cum să 
înţeleagă despre ce era vorba. Era o străină, o nemţoaică şi 
nu ştia nici o iotă ruseşte; pe deasupra, se pare că pe cât 
era de frumoasă, pe atât era de proastă. Devenise un obicei 
în anumite cercuri s-o invite, fie chiar şi numai pentru 
desfătarea ochiului oaspeţilor, fiindcă era decorativă în 
toaleta ei somptuoasă şi cu pieptănătura ca de expoziţie, 
întocmai cum unii împrumută de pe la vecini, pentru serate, 
un tablou sau un vas de preţ, o statuie sau orice alt obiect 
de artă. Cât despre bărbaţi, Ptiţân, de pildă, era prieten cu 
Rogojin; Ferdâşcenko se simţea ca peştele în apă; Ganecika 
nu putea să-şi vină încă în fire, deşi simţea vag cum o 
putere de nebiruit îl îndeamnă să rămână până la capăt 
țintuit la stâlpul infamiei. Bătrânul profesor nu pricepea 
nimic şi, văzând agitația din jur şi neliniştea extraordinară a 
Nastasiei Filippovna, tremura de frică, mai-mai să plângă; 
dar moşneguţul ar fi preferat să moară decât s-o 
părăsească într-un asemenea moment pe Nastasia 
Filippovna, pe care-o adora ca pe o nepoată adevărată. Cât 
îl priveşte pe Afânaşi Ivanovici, toată aventura aceasta era, 
desigur, compromiţătoare pentru demnitatea lui, dată fiind 
mai ales întorsătura nebunească pe care-o luase; cum toate 
acestea însă îl priveau direct, nu putea să plece înainte de a 
fi lămurit lucrurile definitiv, cu atât mai mult cu cât două 
trei vorbe pe care le scăpase în treacăt Nastasia Filippovna 
îl puseseră pe gân-duri. De aceea hotări să rămână până la 
capăt, adoptând o atitudine de simplu spectator, singura 


potrivită de aici înainte pentru demnitatea lui. Numai 
generalul Epancin, jignit peste măsură de felul ostentativ şi 
oarecum scandalos cu care îi fusese înapoiat cadoul, putea 
desigur să fie şi mai supărat de toate excentricităţile 
acestea, iar apariţia neaşteptată a lui Rogojin venea să 
pună capac la toate; un om ca el făcuse oricum o concesie 
prea mare acceptând să ia loc alături de Ptiţân şi 
Ferdâşcenko; ceea ce săvârşise însă sub imboldul pasiunii 
putea fi învins, la urma urmei, de sentimentul datoriei, al 
conştiinţei rangului său social şi de respectul faţă de sine 
însuşi, astfel încât prezenţa lui Rogojin şi a companiei lui în 
societatea Excelenței sale îi repugna cu totul. 

— Ah, generale, îl întrerupse Nastasia Filippovna chiar de 
la primele cuvinte, mi-au ieşit din cap toate astea! Dar fii 
sigur că prevăzusem o asemenea eventualitate. Dacă e într- 
adevăr aşa de jignitor pentru dumneata, nu mai insist să 
rămâi, cu toate că aş fi dorit mult ca tocmai dumneata să fii 
de faţă în momentul acesta. În tot cazul, îţi sunt 
recunoscătoare pentru vizita dumitale şi pentru frumoasa 
dumitale atenţie, dar dacă totuşi ţi-e frica... 

— Nici un cuvânt mai mult, Nastasia Filippovna! Strigă 
generalul într-un avânt de generozitate cavalerească. Cui 
spui toate astea? Numai din devotament şi tot aş rămâne 
lângă dumneata, iar dacă vreun pericol... De altfel, 
mărturisesc, curiozitatea mea e aţâţată în cel mai înalt 
grad. Mă temeam numai ca nu cumva ăştia să strice 
covoarele sau să spargă ceva... După părerea mea, n-ar 
trebui să-i primeşti deloc, Nastasia Filippovna! 

— Rogojin în persoană! Anunţă Ferdâşcenko. 

— Ce crezi, Afânaşi Ivanovici? Apucă să-i şoptească în 
grabă generalul lui Toţki. Nu cumva a înnebunit? Vorbesc la 
propriu, în sensul adevărat al cuvântului, în accepţia lui 
medicală. Ce zici? 

— 'Ţi-am mai spus că dintotdeauna avea ciudăţenii, se 
eschivă cu dibăcie de la un răspuns direct Afânaşi Ivanovici. 


— Şi dacă ţii seama şi de starea asta a ei febrila... Ceata lui 
Rogojin era aproape în aceeaşi formaţie ca şi în dimineaţa 
acelei zile, la Ganea; i se adăugase numai un bătrânel 
deşucheat, fost cândva redactor al unei dubioase gazete de 
scandal şi despre care circula o anecdotă, cum că şi-ar fi 
amanetat dantura falsă, montată în aur, pentru băutură, 
precum şi un fost sublocotenent, a cărui înfăţişare lăsa să se 
ghicească în el un concurent serios şi un rival al individului 
cu pumnii zdraveni; nimeni din ceata lui Rogojin nu-l 
cunoştea; fusese cules de pe partea însorită a bulevardului 
Nevski Prospekt, unde oprea trecătorii, solicitând, în stilul 
lui Marlinski, să-l ajute cu bani, sub pretextul curios că în 
timpurile lui de glorie dădea şi el câte cincisprezece ruble 
dintr-o dată celor care-i cereau de pomană. De cum se 
cunoscuseră, cei doi concurenţi resimţiră o puternică 
aversiune reciprocă. Domnul cu pumnii zdraveni se 
considera jignit de admiterea „pomanagiului” în ceata lor şi, 
cum era în general tăcut din fire, se mărginea să scoată din 
când în când câte un mormăit de urs, uitându-se cu dispreţ 
suveran la „pomanagiu” când acesta, fiind un om manierat 
şi cu simţ diplomatic, încerca „să se dea bine” pe lângă el. 
După înfăţişare, sublocotenentul părea să fie dintre aceia 
care „la treabă” izbutesc mai multe prin dibăcie şi 
pricepere decât prin forţă fizică; unde mai pui că era şi mai 
mic de statură în comparaţie cu domnul cel bătăuş. Foarte 
delicat, pe ocolite, evitând orice discuţie în contradictoriu, 
dar fudulindu-se teribil, făcu de mai multe ori aluzie la 
avantajele şi superioritatea boxului englezesc; într-un 
cuvânt, se arăta un fervent admirator al Apusului. La auzul 
cuvântului „box”, domnul cel atletic schiţă un zâmbet 
dispreţuitor de om ofensat şi, fără a-i face onoarea unei 
încăierări directe, la rândul său ca din întâmplare, îi 
vânturase de câteva ori pe sub nas un atribut eminamente 
naţional - un pumn enorm, noduros, acoperit cu un fel de 
puf roşcat - şi pentru toată lumea fu limpede că dacă acest 


atribut eminamente naţional s-ar abate asupra cuiva, l-ar 
face una cu pământul. 

Beat „criţă” nu era niciunul datorită străduinţelor lui 
Rogojin care, preocupat de vizita pe care urma să i-o facă 
Nastasiei Filippovna, luase încă de dimineaţă toate măsurile 
pentru a tempera zelul „sugativ” al partenerilor săi. El 
însuşi izbuti să se dezmeticească din ameţeala băuturii, în 
schimb umbla buimac de pe urma tuturor impresiilor acelei 
zile zbuciumate cum n-a mai fost alta în viaţa lui. Un singur 
gând îl urmărea ca o obsesie de fiece clipă. Pentru 
înfăptuirea lui se zbătuse de la ora cinci după-amiază şi 
până la unsprezece seara, pradă neliniştii şi îndoielii, 
tratând cu tot felul de cămătari, ca de-alde Biskup şi Kinder, 
care înnebuniseră aproape, alergând să-i împlinească 
vrerea. Până la urmă, cele o sută de mii de ruble, bani 
gheaţă, la care Nastasia Filippovna făcuse în treacăt o 
aluzie vagă şi ironică, fură procurate, deşi cu o dobândă 
atât de exorbitantă, că până şi Biskup, ruşinat, nu 
îndrăznea să vorbească cu Kinder despre asta decât în 
şoaptă. 

Ca şi în dimineaţa acelei zile, Rogojin păşea în frunte, 
urmat de ceilalţi care, deşi pătrunşi de conştiinţa unei 
anume superiorităţi, nu puteau să-şi înfrângă un sentiment 
de teamă. Mai cu seamă şi numai Dumnezeu ştie de ce, îi 
intimida Nastasia Filippovna. Unii dintre ei erau chiar 
convinşi că vor fi neapărat „zvârliţi pe scară-n jos”...Printre 
aceştia se afla şi elegantul, irezistibilul Zaliojev. Dar ceilalţi, 
cu deosebire domnul cu pumnii zdraveni, fără a o arăta pe 
faţă, nutreau pentru Nastasia Filippovna cel mai mare 
dispreţ, amestecat cu ură şi de aceea au venit la ea ca la 
asediul unei cetăţi duşmane. Totuşi, luxul primelor două 
odăi le impuse, fără voie, un respect şi un fel de teamă; 
erau acolo atâtea lucruri noi pentru ei, mobile rare, 
tablouri, o statuie mare a zeiţei Venus şi câte şi mai câte! 
Toate astea, bineînţeles, nu-i împiedicară să se înghesuie cu 
o curiozitate de bădărani până în salon, după şeful lor; de 


cum îl zăriră însă pe generalul Epancin printre oaspeţii 
Nastasiei Filippovna, domnul cu pumnii zdraveni, 
„pomanagiul” şi încă vreo doi-trei s-au simţit la început atât 
de intimidaţi, încât începură să se dea puţin câte puţin 
îndărăt până se retraseră în odaia de alături. Singur 
Lebedev, printre alţi câţiva mai îndrăzneţi, părea cel mai 
hotărât şi mergea aproape cot la cot cu Rogojin, conştient 
fiind de ceea ce va să zică un milion patru sute de mii de 
ruble capital lichid şi o sută de mii bani peşin pe care-i 
aducea plocon acum, imediat. Trebuie menţionat că toţi, 
Chiar şi Lebedev, nu aveau o idee desluşită despre limitele 
puterii lor şi nu ştiau în ce măsură le era sau nu îngăduit 
totul. Lebedev, de pildă, era gata să jure uneori că absolut 
totul le este îngăduit; în unele momente, în schimb, simţea 
un vag îndemn de a-şi aduce aminte, pentru orice 
eventualitate şi de unele articole din codul penal, mai ales 
de cele încurajatoare şi liniştitoare. 

Cu totul alta a fost impresia pe care a produs-o salonul 
Nastasiei Filippovna asupra lui Rogojin. De cum se ridică 
draperia şi o zări pe Nastasia Filippovna, el nu mai ştiu de 
nimeni şi de nimic, la fel ca şi în dimineaţa aceea, ba şi mai 
mult poate. Păli brusc şi rămase o clipă neclintit; se putea 
ghici cât de năvalnic îi bate inima. Sfios, pierdut, privi 
câteva clipe fără a-şi putea lua ochii de la Nastasia 
Filippovna, apoi, deodată, ca scos din minţi, se îndreptă 
împleticindu-se spre masă; în drum se împiedică de scaunul 
lui Ptiţân, călcând apoi cu cizmele lui murdare dantela 
superbei rochii pe care o purta frumoasa nemţoaică; dar 
nici nu băgă de seamă, nici nu-şi ceru scuze. Ajuns lângă 
masă, depuse un obiect straniu, pe care îl ţinea cu 
amândouă mâinilc de când intrase în salon. Era un pachet 
mare, învelit cu grijă într-un număr din Birjevâie vedomosti 
şi strâns legat din toate părţile cu o sfoară din acelea cu 
care se leagă căpăţânile de zahăr. Rămase după aceea 
pironit locului, cu braţele atârnându-i de-a lungul trupului, 
ca şi cum şi-ar fi aşteptat sentinţa. Purta acelaşi costum, 


numai că acum mai avea la gât un fular nou de mătase, de 
un roşu aprins combinat cu verde, pe care stătea înfiptă o 
agrafă cu un briliant enorm, reprezentând un cărăbuş, iar 
pe degetul murdar al mâinii drepte un inel masiv cu 
briliante. Lebedev se oprise la vreo trei paşi de masă. Katia 
şi Paşa, cameristele Nastasiei Filippovna, veniră şi ele în 
mare grabă şi acum stăteau pitite după draperiile pe 
jumătate trase, privind cu ochii holbaţi de spaimă şi 
nedumerire. 

— Ce-i asta? Întrebă Nastasia Filippovna, examinându-l cu 
atenţie şi curiozitate pe Rogojin şi arătând cu ochii 
„obiectul”. 

— Suta de mii de ruble, răspunse el cu glasul sugrumat. 

— Aşa. Te-ai ţinut, vasăzică, de cuvânt! Ce om! Şezi, te rog, 
aici, ne scaunul acesta; poate că mai târziu o să am ceva să- 
ţi spun. Cine sunt oamenii aceştia care te însoțesc? Tot cei 
de adineauri? Ei bine, spune-le să intre şi să ia loc. Uite, pe 
canapeaua de colo sau pe aceasta de aici. Poftim şi aceste 
două fotolii... Dar ce-i cu ei, parcă n-ar voi să intre? 

Într-adevăr, câţiva dintre însoțitorii lui Rogojin, intimidaţi, 
bătuseră în retragere şi aşteptau în odaia vecină; o parte 
din ei au rămas în salon şi acum, la invitaţia Nastasiei 
Filippovna, începură să se aşeze, care unde putea, căutând 
să fie cât mai departe de masă, mai mult prin colţuri, unde 
să poată sta neobservaţi, în timp ce alţii îşi reveneau din 
buimăceală, recăpătându-şi destul de repede curajul. 
Rogojin se aşeză şi el pe scaunul ce-i fusese indicat, dar, 
câteva clipe după aceea, se ridică şi rămase în picioare în 
tot timpul scenei ce a urmat. Încetul cu încetul i-a cercetat 
pe rând cu privirea pe toţi musafirii. Când dădu cu ochii de 
Ganea, un zâmbet înveninat i se aşternu pe faţă şi murmură 
ca pentru sine: „Uite-l şi pe ăsta!” Prezenţa generalului şi a 
lui Afânaşi Ivanovici îl lăsă aproape rece. Zărindu-l însă pe 
Mâşkin alături de Nastasia Filippovna, uimirea-i fu aşa de 
mare, încât, fără voie, ochii îi rămaseră mult timp aţintiţi 
asupra acestuia; părea că nu este deloc în stare să-şi 


explice prezenţa prinţului acolo. De altfel, făcea uneori 
impresia unui om cu conştiinţa rătăcită, cuprins de delir. Pe 
lângă zguduirile din această zi, noaptea precedentă o 
petrecuse în tren, ceea ce înseamnă că nu dormise aproape 
patruzeci şi opt de ore. 

— Sunt o sută de mii de ruble, domnilor, aici în pachetul 
acesta murdar, spuse Nastasia Filippovna, adresându-se 
celor de faţă cu un fel de sfidare plină de neastâmpăr. Mai 
devreme zbierase ca un smintit că-mi aduce seara o sută de 
mii de ruble şi-l tot aşteptam să apară. Venise să mă 
cumpere dumnealui şi se târguia ca la mezat; a început cu 
optsprezece mii de ruble, a săltat apoi dintr-o dată la 
patruzeci de mii şi la urmă iată şi suta de mii întreagă. 
Orice s-ar zice, s-a ţinut de cuvânt! Dar priviţi-l ce palid e!... 
Toate acestea s-au petrecut în dimineaţa asta, la Ganecika 
acasă; mă dusesem să-i fac o vizită mamei lui, să cunosc 
viitoarea mea familie; dar acolo, soră-sa mi-a strigat în faţă: 
„Oare nu se găseşte nimeni aici care s-o dea afară pe 
dezmăţata asta?” şi l-a scuipat pe frate-său, pe Ganecika 
drept în obraz. E o fată cu caracter! 

— Nastasia Filippovna! Făcu generalul cu dojana. 
Începuse să înţeleagă întrucâtva, în felul său, situaţia. 

— Ce-i, generale? Nu-i frumos, nu-i aşa? La să isprăvim cu 
farsa asta! Că am avut lojă la Teatrul Francez şi am stat 
acolo în chip de virtute inaccesibilă şi timp de cinci ani 
fugeam ca o sălbatică de toţi cei care umblau după mine, 
făcând pe inocenta, ei bine - toate astea n-au fost decât o 
prostie, un moft! Lată că, după cinci ani de viaţă virtuoasă, 
a venit el şi chiar aici, în faţa tuturor, îmi trânteşte pe masă 
un plocon de o sută de mii de ruble şi, fără îndoială, m- 
aşteaptă şi o troică la poartă. Atât preţuiesc eu în ochii lui - 
o sută de mii de ruble! Ganecika, văd că tot mai eşti supărat 
pe mine! Dar cum de te-ai putut gândi o clipă măcar să mă 
introduci în familia ta? Pe una ca mine, care se înhăitează 
cu Rogojin! Îţi aminteşti ce a spus prinţul adineauri? 


— Nu asta am vrut să spun. Dumneata nu eşti o astfel de 
femeie! Departe de a te cobori până la Rogojin! Îngăimă 
prinţul cu glas tremurător. 

— Ajunge, Nastasia Filippovna, măicuţă, ajunge, 
porumbiţo, zău! N-o mai rabdă inima pe Daria Alekseevna. 
Dacă ţi s-a făcut lehamite de ei, de ce să le cauţi în coarne! 
Nici nu-mi vine a crede că te-ai putea duce după unul ca 
ăsta, chiar şi pentru o sută de mii de ruble! Ce-i drept, suta 
de mii e o sumă! Nu-i de lepădat! Dar n-ai decât să pui 
mâna pe bani, iar pe dumnealui trimite-l la plimbare, 
altceva nici nu merită unu' ca el; ehei, să fi fost în locul tău, 
cum îi mai făceam vânt!... N-aş ezita o clipă...! 

Se înfuriase rău de tot Daria Alekseevna rostind aceste 
cuvinte. Era o femeie tare bună la suflet şi simţitoare, 
nevoie mare. 

— Nu te necăji, Daria Alekseevna, răspunse zâmbind 
Nastasia Filippovna, i-am spus-o doar aşa, fără supărare. N- 
am de ce să-i port pică. Într-adevăr, nu ştiu nici ce 
nebuneală m-apucase, c-am vrut să intru într-o familie 
onorabilă! Am cunoscut-o pe mama lui şi i-am sărutat mâna. 
Şi dacă adineauri, la voi, mi-am cam bătut joc de tine, 
Ganecika, am făcut-o într-adins, ca să mă conving pentru 
cea din urmă oară de ce eşti tu în stare. Şi tare m-ai 
minunat, zău asa! La multe m-aş fi aşteptat, dar la asta nu! 
Şi cum de ai putut să te gândeşti măcar să mă iei de 
nevastă, ştiind că în ajunul căsătoriei tale generalul îmi 
dăruieşte un asemenea colier scump de perle, iar eu îl 
primesc! Dar Rogojin? Păi, ăsta, în propria ta casă, de faţă 
cu mama şi cu sora ta, a vrut să mă cumpere, stând la 
tocmeală şi totuşi asta nu te-a împiedicat să vii după aceea 
să-mi ceri mâna! Ba, erai gata s-o aduci şi pe soră-ta! Să fi 
avut dreptate Rogojin, spunând despre tine că, pentru trei 
ruble, ai fi în stare să te târăşti în patru labe tocmai până la 
Vasilievski Ostrov? 

— Se duce târâş, îl cunosc eu! Întări Rogojin încet, dar cu 
un aer de profundă convingere. 


— Hai să zicem, dacă erai muritor de foame, treacă- 
meargă; dar, după câte ştiu, ai o leafă destul de frumugşică. 
Şi cu toate astea nu numai că te-ai pretat la afacerea asta 
ruşinoasă, dar, când te gândeşti, pe deasupra, că erai cât pe 
ce să te însori cu o fiinţă nesuferită (căci ştiu bine că mă 
urăşti!). Acum m-am convins şi eu că pentru bani un 
asemenea om ar fi în stare să bage şi cuțitul în tine! I-a 
cuprins pe toţi o lăcomie, încât se dau în vânt după bani ca 
nişte apucaţi. Vezi câte un ţânc, nici nu i s-a uscat laptele pe 
buze şi dă din coate să ajungă cămătar. Ar fi în stare să 
înfăşoare briciul în mătase şi să-i taie beregata şi celui mai 
bun prieten al său ca unui berbec, furişându-se pe la spate, 
aşa cum am citit undeva, nu de mult. Ce mai... Eşti un mare 
neruşinat! Şi eu sunt o neruşinată, dar tu m-ai întrecut. Cât 
despre curtezanul cu buchetele, nici n-am cuvinte... 

— Cum poţi, cum poţi să vorbeşti aşa, Nastasia Filippovna! 
Strigă, plesnindu-şi palmele, generalul, sincer dezolat. 
Dumneata, totdeauna aşa de delicată, care judecai atât de 
frumos! Şi deodată, ce limbaj! Ce expresii! 

— Generale, acum sunt ameţită şi vreau să petrec, râse 
deodată Nastasia Filippovna. Azi e ziua mea, sărbătoarea 
mea, triumful meu, îl aşteptam de mult. Daria Alekseevna, îl 
vezi pe amatorul acesta de flori, Monsieur aux camelias, 
uite-l cum stă acolo şi-şi râde de noi... 

— Nu râd, Nastasia Filippovna, ci doar ascult cu cea mai 
mare atenţie, replică Toţki cu demnitate. 


— Ei bine, pentru ce, în loc să-i redau libertatea, l-am 
chinuit cinci ani de-a rândul? Merita el asta? E aşa cum îl 
arată firea şi altfel nu poate fi... Ba, e încredinţat poate că-i 
datorez şi recunoştinţă: m-a învăţat omul, m-a întreţinut ca 
pe o contesă, a cheltuit o avere cu mine; încă în provincie 
căuta să mă mărite cu un om destoinic, iar aici mi l-a găsit 
pe Ganecika; şi ce crezi, de cinci ani am încetat să mai 
trăiesc cu el şi în tot acest timp am continuat să primesc 
bani de la el, pentru că socoteam că-i dreptul meu! Dar o 
luasem pe calea cea greşită! Tu spui: ia suta de mii de ruble 
şi trimite-l la plimbare, dacă ţi s-a făcut lehamite. E 
adevărat că mi-e lehamite... Puteam să mă mărit de multă 
vreme şi nu cu unul ca Ganecika, dar gândul acesta mă 
scârbea. Şi la ce bun mi-am irosit cinci ani din viaţă, 
hrănindu-mi sufletul cu fiere? Şi totuşi, ai să mă crezi ori 
nu, acum patru ani mă întrebam câteodată dacă n-ar fi mai 
bine să mă mărit cu Afânaşi Ivanovici al meu. Din răutate 
mă gândeam pe atunci la asta; în vremea aceea, câte nu-mi 
treceau prin cap! Şi puteam să-l oblig! Chiar el îmi trăgea 
clopotele şi-mi dădea a înţelege. Nu mă crezi? Ştiu bine că 
nu era sincer, mă minţea, dar e aşa de pofticios, că se lasă 
uşor când e vorba să-şi facă mendrele. Pe urmă, mulţumesc 
lui Dumnezeu, m-am gândit că nici măcar atâta ură nu 
merită! Şi deodată aşa m-am scârbit de el, încât chiar dacă 
mă cerea în căsătorie, îl refuzam. Cinci ani am jucat farsa 
asta! Decât aşa, mai bine s-ajung o femeie de stradă, căci 
acolo mi-e locul! Ori să-mi fac de cap plecând cu Rogojin, 
ori, de mâine chiar, mă fac spălătoreasă! Căci nimic din 
ceea ce-i pe mine nu-i al meu; când o fi să plec - am să-i 
arunc în obraz totul, îi las până şi ultima zdreanţă, iar când 
n-am să mai am nimic, cine o să mă mai vrea? la întreabă-l 
pe Ganea, mă ia el atunci de nevastă? Nici chiar 
Ferdâşcenko nu m-ar lua...! 

— Ferdâşcenko poate că nu te-ar lua, Nastasia Filippovna, 
sunt un om sincer, interveni Ferdâşcenko, în schimb, prinţul 


te-ar lua sigur! Dumneata stai şi te tot văicăreşti, dar mai 
bine te-ai uita o clipă la prinţ! Îl observ de mult... 

— E adevărat? Îl întrebă ea pe Mâşkin. 

— Adevărat, rosti prinţul aproape în şoaptă. 

— Şi m-ai lua aşa cum sunt, săracă de tot? 

— 'Te-aş lua oricum, Nastasia Filippovna... 

— Altă comedie! Murmură generalul. Era de prevăzut! 

Prinţul fixă o privire tristă, gravă şi pătrunzătoare pe 
chipul Nastasiei Filippovna, în timp ce ea continua să-l 
examineze. 

— Poftim, s-a găsit cine! Spuse deodată, adresându-i-se din 
nou Dariei Alckseevna. Nu mă îndoiesc că i-a venit aşa, din 
bunătatea inimii, îl cunosc. Uite, mi-am şi găsit un 
binefăcător! Dar cine ştie, o fi poate adevărat ce se spune 
despre el că e... într-o doagă. Şi din ce ai să trăieşti, mă rog, 
dacă eşti atât de îndrăgostit, că ai fi în stare, tu, un prinţ de 
sânge, să mă iei de nevastă din mâinile lui Rogojin? 

— Te iau curată şi cinstită, Nastasia Filippovna şi nu din 
mâinile lui Rogojin, răspunse prinţul. 

— Cum adică, eu şi cinstită? 

— Da, dumneata. 

— Ei, asta e ceva... ca în romane; nişte aiureli din vremuri 
apuse, dragă prinţe; acum lumea s-a deşteptat şi 
bazaconiile astea nu mai prind! Şi-apoi, cum poţi să te 
gândeşti la însurătoare, când dumneata însuţi ai avea 
nevoie de o dădacă! 

Prinţul se ridică şi cu un glas sfios şi tremurător, având 
însă aerul unui om pe deplin convins de ceea ce spune, rosti 
apăsat: 

— Poate că ai dreptate, Nastasia Filippovna, eu nu mă 
pricep la nimic, nu cunosc nimic, dar... Socot că dumneata 
îmi vei face onoarea şi nu eu dumitale. Eu... Nu sunt nimic, 
pe când dumneata ai cunoscut suferinţa şi ai ieşit neîntinată 
din astfel de infern. Asta înseamnă mult. N-ai de ce să te 
simţi dezonorată şi să pleci cu Rogojin. Eşti prea întărâtată 
acum... L-ai înapoiat şaptezeci de mii de ruble domnului 


Toţki şi spui că pleci şi-i laşi totul, totul. Care de aici ar fi în 
stare să facă la fel? Eu... Nastasia Filippovna... le iubesc. Aş 
muri pentru dumneata, Nastasia Filippovna. N-aş permite 
nimănui să spună un singur cuvânt rău despre dumneata, 
Nastasia Filippovna... Dacă o să fim săraci, am să muncesc, 
Nastasia Filippovna... La auzul acestor cuvinte ale prinţului, 
Ferdâşcenko şi Lebedev chicotiră iar generalul îşi drese 
glasul, tuşind pe-nfundate. Ptiţân şi Toţki nu se putură opri 
să nu zâmbească, străduindu-se s-o facă cât mai discret. 
Ceilalţi rămaseră pur şi simplu cu gurile căscate. 

— Şi, cine ştie, poate că nici n-o să fim aşa de săraci, ci 
dimpotrivă, foarte bogaţi, Nastasia Filippovna, continuă 
prinţul cu aceeaşi voce sfioasă. De altfel, nu ştiu încă nimic 
sigur, şi-mi pare rău că de când am sosit, în cursul zilei de 
azi, n-am putut afla ceva mai precis, dar am primit în 
Elveţia o scrisoare de la Moscova, din partea unui domn, pe 
nume Salazkin, care îmi face cunoscut că e posibil să intru 
în posesia unei moşteniri foarte importante. Lată 
scrisoarea. 

Şi la aceste cuvinte, prinţul scoase o scrisoare din 
buzunar. 

— Nu cumva aiurează? Mormăi generalul. E o adevărată 
casă de nebuni! 

Urmă o clipă de tăcere. 

— Ai spus, mi se pare, prinţe, că scrisoarea e de la 
Salazkin? Întrebă Ptiţân. E un om foarte cunoscut în 
anumite cercuri, are reputaţia unui om de afaceri cât se 
poate de serios şi priceput şi, dacă această comunicare vine 
chiar de la el, poţi într-adevăr să-i dai deplină crezare. Din 
fericire, cunosc scrisul lui Salazkin întrucât am avut, nu de 
mult, nişte afaceri cu el... Dacă mi-ai da voie să-mi arunc 
ochii pe această scrisoare, aş putea să-ţi spun cu precizie 
dacă e scrisă de el. 

Fără nici un cuvânt, prinţul, cu o mână tremurândă, îi 
întinse scrisoarea lui Ptiţân. 


— La staţi, cum vine asta? Sări deodată generalul, 
uitându-se la ceilalţi ca un om scos din minţi. Cu adevărat, e 
vorba de o moştenire? 

Toate privirile se îndreptară spre Ptiţân, care citea 
scrisoarea. O nouă întâmplare senzaţională venea să aţâţe 
curiozitatea tuturor. Ferdâşcenko nu-şi mai găsea 
astâmpăr; Rogojin, nedumerit, îşi plimba privirea din ce în 
ce mai neliniştită, uitându-se înspăimântat când la prinţ, 
când la Ptiţân. Daria Alekseevna, în aşteptare, stătea ca pe 
ghimpi. Până şi Lebedev îşi pierdu răbdarea şi, părăsindu-şi 
colţul, se postă în spatele lui Ptiţân, încercând să parcurgă 
din ochi scrisoarea, peste umărul acestuia, cu mutra unui 
om care se teme să nu se trezească deodată cu un ghiont în 
spate. 

XVI 

— E o chestiune sigură, declară în sfârşit Ptiţân, 
împăturind scrisoarea şi înapoind-o prinţului. Primeşti, fără 
nici o bătaie de cap, pe baza unui testament indiscutabil al 
mătuşii dumitale, un foarte însemnat capital. 

— Cu neputinţă! Izbucni generalul, explodând parcă. Toţi 
rămaseră din nou cu gura căscată. 

Ptiţân explică, adresându-i-se în special lui Ivan 
Feodorovici, că o mătuşă de-a prinţului, pe care eln-a 
cunoscut-o, de altfel, niciodată personal, murise cu cinci 
luni în urmă; defuncta, sora cea mai mare a mamei 
prinţului, era fata unui negustor, pe nume Papuşin, care, 
după ce a dat faliment, a murit în mizerie la Moscova. În 
schimb, fratele mai mare al acestui Papuşin, mort şi el de 
curând, fusese un negustor cu renume datorită averii sale. 
Acum un an îi pierduse rând pe rând, la interval de o lună, 
pe cei doi fii ai săi şi bătrânul fusese aşa de zdrobit de 
această nenorocire, încât în scurtă vreme după aceea se 
prăpădi şi ei. Era văduv şi toată averea lui trecu unei 
nepoate - mătuşa prinţului, o femeie foarte săracă, trăind 
din mila altora. În momentul când îi veni moştenirea lui 
Papuşin, mătuşa aceasta, suferindă de dropică, era pe patul 


de moarte, dar amintindu-şi de prinţul Mâşkin, îl însărcina 
de îndată pe Salazkin să-l caute şi, între timp, a mai apucat 
să-şi facă şi testamentul. Cum se vede, nici prinţul şi nici 
doctorul la care a locuit în Elveţia n-au mai aşteptat o 
înştiinţare oficială sau informaţii suplimentare şi, după 
primirea scrisorii lui Salazkin, prinţul se hotări să vină 
personal. 

— Nu pot să-ţi spun decât atât, încheie Ptiţân, adresându- 
i-se prinţului, că drepturile dumitale asupra moştenirii par 
să fie pe deplin legale şi incontestabile, iar în ceea ce-l 
priveşte pe Salazkin poţi să fii încredinţat că tot ce ţi-a scris 
el este sută-n sută exact. Felicitările mele, prinţe! Nu este 
exclus ca toată moştenirea să se ridice cam până la un 
milion şi jumătate de ruble, dacă nu şi mai mult, dat fiind că 
Papugşin a fost un negustor foarte bogat. 

— Ptii, ce noroc pe capul celui din urmă prinţ din neamul 
Mâşkinilor! Zbieră Ferdâşcenko. 

— Urra! Făcu şi Lebedev cu vocea lui răguşită de beţivan. 

— Şi eu care l-am împrumutat azi-dimineaţă cu douăzeci şi 
cinci de ruble, sărăcuţul de el, ha, ha, ha! Curată 
fantasmagorie! Se minună generalul care nu reuşea să-şi 
revină din buimăceală. Ei, dacă-i aşa, să-ţi prezint felicitări! 
Omagiile mele! Şi, ridicându-se de la locul lui, se duse să-l 
îmbrăţişeze pe prinţ. 

După el au început să se ridice şi ceilalţi, înghesuindu-se în 
jurul lui Mâşkin. Apărură în salon chiar şi aceia dintre 
însoțitorii lui Rogojin care rămăseseră în camera vecină. Se 
iscă un adevărat vacarm, în care se amestecau crâmpeie de 
vorbe, exclamaţii, ba se auziră şi glasuri care cereau 
şampanie; cu toţii se agitau, se înghesuiau într-o zăpăceală 
de nedescris. De Nastasia Filippovna, toată lumea aproape 
că uitase în acel moment, deşi ea era gazda şi organizase 
această serată. Dar îndată după aceea şi-au amintit cu toţii 
că prinţul, chiar acum, în faţa lor, o ceruse propriu-zis în 
căsătorie. Toată tărăşenia din seara aceea se dovedea a fi 
înzecit mai aiurită şi mai teribilă de cum păruse la început. 


Uimit la culme, Toţki ridica mereu din umeri; singur el mai 
rămăsese pe scaun, pe când toţi ceilalţi se îmbulzeau care 
mai de care în jurul mesei. Cu toţii fură de acord mai târziu 
că exact în momentul acela Nastasia Filippovna începu să 
dea semne vădite de sminteală. Rămăsese pironită pe 
scaun, plimbându-şi o vreme ochii prin salon şi uitându-se la 
fiecare din cei de faţă cu o privire stranie, uimită, fără să 
înţeleagă ce anume se petrece şi străduindu-se zadarnic să 
se dumerească. Apoi se întoarse brusc către prinţ şi, 
încruntându-şi sprâncenele ameninţător, îl examina cu 
atenţie; pentru o clipită poate i se năzărise că totul nu a fost 
decât un joc, o glumă, dar înfăţişarea prinţului, felul cum o 
privea îi spulberă orice îndoială. Deveni gânditoare, pe 
urmă zâmbi iar, fără a-şi da seama probabil pentru ce 
anume... 

— E adevărat aşadar, voi fi prinţesă! Murmură ea ca 
pentru sine cu o nuanţă de ironie şi, întâlnind din 
întâmplare privirea Dariei Alekseevna, izbucni în râs. Ce 
deznodământ neaşteptat!... Nu-mi închipuiam... Dar de ce 
staţi în picioare, domnilor? Vă rog, luaţi loc, felicitaţi-mă 
pentru logodna mea cu prinţul! Mi se pare că cineva a dorit 
şampanie; Ferdâşcenko, du-te şi porunceşte să vină mai 
repede şampania. Katia, Paşa, adăugă ea deodată, zărindu- 
şi cameristele în uşă, veniţi încoace; ştiţi că mă mărit? Cu 
un prinţ; are un milion şi jumătate; e prinţul Mâşkin şi mă ia 
de soţie! 

— Să fie cu noroc, măicuţă, era şi timpul! Nu lăsa să-ţi 
scape prilejul! Strigă Daria Alekseevna, profund zguduită 
de cele întâmplate. 

— Stai lângă mine, prinţe, urmă Nastasia Filippovna, uite 
aşa; a, iată că a venit şi şampania! Aştept să-mi prezentaţi 
omagiile dumneavoastră, domnilor! 

— Ura! Strigară mai multe glasuri. Mulţi şi printre ei 
aproape toţi acoliţii lui Rogojin, se înghesuiră în jurul tăvilor 
cu şampanie. Dar cu toate că vociferau care mai de care şi 
erau gata să-şi dea drumul şi mai mult, unii dintre ei au 


simţit chiar şi în atmosfera aceea plină de ciudăţenii şi 
zăpăceală generală că decorul se schimbă. Alţii, 
dezorientaţi şi neîncrezători, aşteptau să vadă ce o să se 
mai întâmple. Cei mai mulţi însă schimbau păreri pe şoptite, 
socotind că nu-i nimic neobişnuit în toată afacerea asta, că 
s-au mai văzut prinți căsătorindu-se cu te miri cine, ba unii 
chiar şi cu ţigănci-cântăreţe de prin localuri. În ce-l priveşte 
pe Rogojin, acesta stătea buimac şi privea înjur, cu faţa 
schimonosită, pe care încremenise un zâmbet plin de 
nedumerire. 

— Gândeşte-te ce faci, prinţe dragă; vino-ţi în fire, omule! 
Şopti îngrozit generalul, apropiindu-se de prinţ şi trăgându- 
| de mânecă pe furiş. 

Nastasia Filippovna observă mişcarea şi izbucni în hohote 
de râs. 

— Nu, generale! De-acum sunt şi eu o prinţesă, ai auzit? 
Prinţul nu va îngădui să fiu insultată! Afânaşi Ivanovici, de 
ce nu-mi prezinţi felicitări? Acum, peste tot, am să stau în 
rând cu nevasta dumitale; nu e rău să ai un astfel de soţ, ce 
zici? Are un milion şi jumătate, e prinţ şi, pe lângă toate, se 
spune că e şi idiot; ce poate fi mai bine? Abia acum începe 
pentru mine o viaţă nouă! Ai întârziat, Rogojin! La-ţi 
pachetul; eu mă mărit cu prinţul şi voi fi mai bogată decât 
tine. 

De-abia acum Rogojin izbuti să-şi dea seama de ceea ce se 
petrece. O suferinţă de neînchipuit i se întipări pe obraz. 
Frângându-şi mâinile de disperare, scoase un geamăt din 
piept. 

— Lasă-te păgubaş! Răcni el către prinţ. Cuvintele lui 
stârniră un haz general. 

— Nu cumva ai vrea să se lase păgubaş de dragul tău? Îl 
ironiza Daria Alekseevna cu un aer triumfător. Atâta ştii: să 
trânteşti banii pe masă, mitocan ce eşti! Prinţul o ia de 
nevastă, auzi? lar tu ai venit aici să-ţi faci mendrele. 

— O iau eu! Mă însor chiar acum, în clipa asta! Dau tot ce 
am... 


— Uită-te la el! A venit beat de la crâşmă, ar trebui dat pe 
uşă afară! Se înverşuna Daria Alekseevna în culmea 
indignării. 

Râsetele se înteţiră. 

— Auzi, prinţe, zise Nastasia Filippovna, adresându-i-se lui 
Mâşkin, auzi cum se tocmeşte un bădăran pentru logodnica 
ta? 

— Ele beat acum, rosti prinţul. Te iubeşte mult. 

— Şi n-are să-ţi crape obrazul de ruşine, mai târziu, că te- 
ai însurat cu una care era cât pe ce să fugă cu Rogojin? 

— Aveai febră în momentul acela şi acum ai febră şi parcă 
ai fi în delir. 

— Şi n-ai să te simţi ruşinat când ţi se va spune că nevastă- 
ta a fost ţiitoarea lui Toţki? 

— Nu, n-am să mă simt ruşinat... Doar nu din voia 
dumitale ai ajuns la Toţki. 

— Şi n-ai să-mi scoţi ochii niciodată cu asta? 

— Nu, niciodată! 

— la seama, nu jura pentru toată viaţa! 

— Nastasia Filippovna, rosti prinţul domol, cu blândeţe şi 
compasiune în glas, ţi-am spus adineauri că m-aş simţi 
onorat dacă mi-ai acorda mâna şi că prin asta nu eu, ci 
dumneata mi-ai face o mare cinste. Ai zâmbit atunci şi am 
auzit şi râsetele celor din jur. Poate m-am exprimat într-un 
fel caraghios sau poate că am fost ridicol; dar mi s-a părut 
întotdeauna că... Ştiu ce înseamnă onoarea şi sunt sigur că 
am spus un lucru adevărat. Adineauri voiai să porneşti pe 
drumul pierzaniei, fără putinţă de întoarcere şi niciodată nu 
ţi-ai fi iertat asta, deşi nu ai nici o vină. E cu neputinţă ca 
viaţa dumitale să fie distrusă pentru totdeauna. Şi dacă 
Rogojin a venit aici, iar Gavrilă Ardalionovici a vrut să te 
amăgească, ce rost are să vorbeşti mereu despre asta? 
Ceea ce ai făcut dumneata, o repet, puţini oameni ar fi în 
stare să facă şi dacă ai vrut să pleci cu Rogojin, n-a fost 
decât o criză, ai fost descumpănită, suferindă. De altfel, 
criza aceasta nu ţi-a trecut de tot nici acum şi ar fi mai bine 


să te culci. Cu Rogojin n-ai fi putut sta în nici un caz şia 
doua zi chiar ai fi preferat să te faci spălătoreasă decât să 
rămâi cu el. Ai o fire mândră, Nastasia Filippovna, dar 
poate că eşti atât de nefericită, încât te crezi vinovată cu 
adevărat. Ai nevoie de multă îngrijire, Nastasia Filippovna. 
Eu te voi îngriji. Adineauri ţi-am văzut portretul şi am avut 
impresia că regăsesc în el trăsături cunoscute. Şi mi s-a 
părut ca mă chemai de mult... Eu... Le voi respecta toată 
viaţa, Nastasia Filippovna, încheie prinţul brusc, revenindu- 
şi parcă şi roşind la gândul că se destăinuia astfel în 
prezenţa unor oameni care nu vor fi niciodată în stare să-l 
înţeleagă. 

Ptiţân îşi lăsase din decenţă capul în jos şi se uita în podea, 
în timp ce Toţki cugeta: „O fi el idiot, dar ştie că prin 
linguşire reuşeşti mai uşor să-ţi atingi scopul; ce ţi-e şi cu 
firea omului!” 

Prinţul observă că, din colţul său, Ganea îl fixa cu ochi 
scânteietori, ca şi cum ar fi vrut să-l prefacă în scrum. 

— Ce om de treabă! Spuse tare Daria Alekseevna 
înduioşată. 

— Un om cu carte, dar pierdut iremediabil! Murmură 
generalul. Toţki îşi luă pălăria cu gândul să plece 
neobservat. Se înţelesese din ochi cu generalul să iasă 
împreună. 

— Îţi mulţumesc, prinţe! Nimeni până acum nu mi-a vorbit 
aşa, spuse Nastasia Filippovna. 'Toţi îmi dădeau târcoale ca 
să mă cumpere şi nici un om cumsecade nu m-a cerut în 
căsătorie. Ai auzit, Afânaşi Ivanovici? Cum ţi se pare tot ce 
mi-a spus prinţul? Aproape necuviincios, nu-i aşa?... 
Rogojin! Aşteaptă, nu pleca. De altfel, văd că nici nu eşti 
prea grăbit. Se prea poate să merg totuşi cu tine. Încotro 
voiai să mă duci? 

— La Ekaterinhof, raportă scurt, din colţul său, Lebedev. 
Rogojin tresări, se uită cu ochi mari la Nastasia Filippovna 
de parcă nu-i venea să creadă. Părea cu totul năuc, ca şi 
cum ar fi primit o lovitură zdravănă de măciucă în cap. 


— Dar ce-ţi veni, soro? Precis că te-a apucat iar criza; ai 
înnebunit? Strigă speriată Daria Alekseevna. 

— Nu cumva ai crezut că-i serios? Sări din loc Nastasia 
Filippovna, hohotind. Cum ţi-ai putut închipui că aş fi în 
stare să distrug viaţa acestui prunc nevinovat? Aşa ceva i-ar 
sta bine lui Afânaşi Ivanovici, care se pricepe să oblăduiască 
fiinţe nevinovate! Să mergem, Rogojin! Da' unde-i 
pachetul? Chiar dacă vrei să te însori cu mine, banii totuşi 
să mi-i laşi. Nu se ştie, poate că nici nu mă mărit cu tine. Ce- 
ai crezut, că dacă mi-ai propus să mă iei de nevastă, 
pachetul îţi rămâne ţie? Nu se prinde! Sunt şi eu o 
neobrăzată! Am fost ţiitoarea lui Toţki... Prinţe! Perechea 
potrivită pentru tine ar fi Aglaia Epancina, nu Nastasia 
Filippovna; dacă m-ai lua, Ferdâşcenko te-ar arăta cu 
degetul! Ştiu, nu-ţi pasă de asta; dar mi-e teamă că am să te 
nenorocesc şi, mai devreme sau mai târziu, tot nu scap de 
dojenile tale! Cât despre marea cinste pe care, chipurile, ţi- 
aş face-o, întreabă-l pe 'Toţki, e în măsură să te lămurească. 
Iar tu, Ganecika, să-ţi iei gândul de la Aglaia Epancina, ştii 
asta? Dacă nu te tocmeai cu ea, se ducea cu siguranţă după 
tine! Aşa sunteţi voi, bărbaţii: fie că-i o femeie destrăbălată, 
fie că-i una cinstită, pentru voi totuna-i şi uite că ai dat 
greş... Ce-ai rămas aşa, cu gura căscată, generale? 

— Sodomă. Asta-i adevărată Sodomă! Repeta generalul, 
dând din umeri. Între timp se ridicase de pe canapea. 

Toată lumea era din nou în picioare. Nastasia Filippovna 
părea că-şi pierduse cu adevărat minţile. 

— Nu, nu se poate! Gemu prinţul, frângându-şi mâinile. 

— Ba bine că nu! Ai luat cumva în serios tot ce ţi-am spus? 
Am şi eu poate mândria mea, aşa dezmăţată cum sunt! 
Adineauri spuneai că-s perfecțiunea întruchipată; frumoasă 
perfecţiune, n-am ce zice, care numai pentru a se fuduli că 
a călcat în picioare un milion şi un titlu de prinţesă se 
cufundă într-o viaţă de desfrâu! Ce fel de soţie aş putea să- 
ţi fiu, după toate astea? Afânaşi Ivanovici, ai văzut cum am 
azvârlit un milion pe fereastră? Şi dumneata, care erai 


sigur că mă fericeşti cu Ganecika şi cu cele şaptezeci şi 
cinci de mii de ruble ale dumitale! Păstrează-ţi banii, 
Afânaşi Ivanovici (să te fi ridicat cel puţin până la suta de 
mii; Rogojin a fost mai galant!). Dar pe Ganecika îl voi 
răsplăti eu, mi-a venit o idee. Acum însă vreau să petrec, 
doar sunt o femeie pierdută! Zece ani am stat în temniţă, 
acum m-a ajuns şi pe mine norocul! Ce mai aştepţi, Rogojin? 
Haide! 

— Haidem! Zbieră Rogojin ca un smintit. Hei, voi de- 
acolo... Aduceţi vin... Pentru toată lumea! lu-hu-hu! 

— Vin... Vin... Vreau să beau, să petrec. Va fi şi muzică? 

— Da, da, o să fie! Nu te apropia! Răcni din nou Rogojin ca 
ieşit din minţi, văzând că Daria Alekseevna se îndrepta spre 
Nastasia Filippovna. E a mea! Numaia mea! Regina mea! 
S-a zis! 

Se sufoca de fericire; se învârtea în jurul Nastasiei 
Filippovna, strigând tuturor: „Nu vă apropiaţi!” Toată ceata 
lui se înghesuise acum în salon. Unii beau, alţii strigau şi 
râdeau; toţi erau foarte veseli şi nu mai simțeau nici cea 
mai mică jenă. Ferdâşcenko sonda terenul, să vadă de nu e 
chip cumva să se oploşească pe lângă ei. Generalul şi Toţki 
dădură din nou să plece. Ganea era şi el cu pălăria în mână, 
dar rămase locului, nemişcat şi mut, ca şi cum nu se putea 
smulge de la spectacolul ce-l avea înaintea ochilor. 

— Nu vă apropiaţi! Răcnea Rogojin. 

— Dar ce te-a apucat de zbieri aşa? Îl domolea râzând 
Nastasia Filippovna. Sunt încă stăpână aici, la mine acasă 
şi, dacă vreau, te pot da pe uşă afară. Nu ţi-am luat încă 
banii, sunt tot acolo, pe masă; adă pachetul! Pachetul 
conţine o sută de mii de ruble, zici? Ce scârnăvie! Ce-i, 
Daria Alekseevna? Făceam mai bine să-l nenorocesc pe 
dânsul? (îl arată pe prinţ.) Însurătoare îi trebuia lui? Mai 
degrabă ar avea nevoie de o dădacă; lasă că o să facă 
generalul pe dădaca; ia te uită ce se mai învârteşte în jurul 
lui! Priveşte, prinţe, logodnica ta a luat bani de la altul, 
pentru că e o târfă şi tu voiai să te însori cu ea? Dar de ce 


plângi? Ţi-e aşa de greu? Haide, râzi, fii vesel ca mine, îi 
dădea mereu pe acelaşi ton Nastasia Filippovna, în timp ce 
pe obraji i se prelingeau două lacrimi mari. Lasă-te în voia 
vremii - totul va trece! Mai bine să te răzgândeşti acum 
decât mai târziu... Dar ce v-aţi apucat acum să bociţi cu 
toţii? Uite şi Katia plânge! Nu trebuie, Raţia dragă! N-am să 
vă las fără ajutor, nici pe tine şi nici pe Paşa; am şi dat 
dispoziţiile trebuincioase; iar acum, rămâneţi cu bine! O 
fată cinstită ca tine a fost pusă să mă servească pe mine, o 
destrăbălată! Aşa-i mai bine, prinţe, crede-mă, aşa-i mai 
bine; mai târziu m-ai fi disprețuit şi n-am fi fost fericiţi! Nu 
te jura, tot n-am să te cred! Şi pe urmă, oricum, ar fi fost o 
mare nerozie!... Mai bine să ne luăm rămas-bun ca doi 
prieteni, căci, de fapt, eu sunt o visătoare şi îţi închipui ce 
ar fi ieşit! Parcă eu n-am visat să te întâlnesc odată şi 
odată? Ai dreptate, de mult visez la asta; încă de pe atunci, 
în cei cinci ani cât am stat singură-singurică la conacul lui, 
la ţară; de multe ori mă luam cu gândul şi îmi închipuiam că 
un om întocmai ca tine, bun, cinstit, frumos şi chiar la fel de 
neajutorat, îmi iese deodată în cale şi-mi spune: „N-ai nici o 
vină, Nastasia Filippovna, iar eu te ador!” Să înnebuneşti, 
nu alta, de atâta frumuseţe... Şi deodată se înfiinţa ăsta; în 
fiecare an îşi petrecea două luni la ţară, pe urmă pleca, 
lăsându-mă pângărită, înjosită, batjocorită, încât de o mie 
de ori am vrut să-mi fac seama, să mă arunc în lac, dar am 
fost laşă, n-am avut destulă tărie să mă hotărăsc; acum 
însă... Rogojin, eşti gata? 

— Gata. Nu vă apropiaţi! 

— Gata! Gata! Se auziră mai multe glasuri. 

— Troicile cu zurgălăi ne aşteaptă! Nastasia Filippovna luă 
pachetul în mână. 

— Ganka, mă ispiteşte un gând: să te despăgubesc; pentru 
ce ai pierde chiar totul?! Rogojin, e adevărat că pentru trei 
ruble s-ar târî în patru labe până la Vasilievski Ostrov? 

— Aşa este! 


— Ei bine, ascultă, Ganea, vreau să-ţi mai admir o dată 
sufleţelul; m-ai chinuit de ajuns în aceste trei luni, acum e 
rândul meu. Vezi pachetul ăsta? Sunt aici o sută de mii de 
ruble! Uite, îl arunc îndată în focul din cămin, toţi cei de 
faţă vor fi martori... În clipa când va fi cuprins de flăcări, 
du-te şi scoate-l din vâlvătaie, dar cu mâinile goale, fără 
mănuşi, cu mânecile suflecate. Dacă faci asta, pachetul e al 
tău şi toţi banii îţi aparţin. Ai să te frigi puţintel la degeţele, 
dar face, e vorba de o sută de mii de ruble, gândeşte-te! 
Întinzi mâna şi cât ai clipi l-ai şi scos, nu-i mare lucru! Iar eu 
îţi voi admira sufleţelul, cum te îndeamnă să te bagi în 
flăcări după banii mei. Toată lumea e martoră că pachetul 
va fi altău. lar dacă nu-l scoţi, o să-l mistuie flăcările, o să 
ardă, căci nu voi îngădui nimănui altuia să se atingă de el. 
Daţi-vă cu toţii la o parte! Banii aceştia îmi aparţin! Rogojin 
mi-i dă ca să petrec o noapte cu el. Nu-i aşa că banii sunt ai 
mei, Rogojin? 

— Ai tăi, bucuria mea! Ai tăi, crăiaso! 

— Ei bine, daţi-vă la o parte, fac ce vreau, să nu mă 
împiedicaţi! Ferdâşcenko, aţâţă focul! 

— Nastasia Filippovna, nu mă ajută puterile, răspunse 
acesta năuc. 

— U-uf! Făcu tânăra femeie cu dispreţ şi, apucând cleştele- 
vătrai răscoli doi tăciuni încinşi ce pâlpâiau încă, apoi zvârli 
pachetul în focul abia izbucnit. 

Un strigăt general umplu salonul; câţiva îşi făcură chiar 
semnul crucii. 

— A înnebunit! A înnebunit! Se auzea din toate părţile. 

— Oare... N-ar trebui... S-o legăm? Îi spuse încet 
generalul lui Ptiţân. Sau să trimitem după... Căci e nebună! 
Nu-i aşa că-i nebună? Asta-i nebunie curată! 

— N-nu, poate că nu-i tocmai nebunie, răspunse Ptiţân 
care, tremurând şi alb ca varul, nu era în stare să-şi 
desprindă ochii de la pachetul ce începea să se aprindă. 

— E nebună! Nu-i aşa că nu-i în toate minţile? O ţinea una 
şi bună generalul, agăţându-se acum de Toţki. 


— Ţi-am spus doar că e o femeie excentrică, murmură 
Afânaşi Ivanovici, făcând şi el feţe-feţe. 

— Şi când te gândeşti că e vorba de o sută de mii de ruble, 
nu glumă...! 

— Doamne, Doamne! Se auzea din toate părţile. Toţi se 
îmbulzeau în jurul căminului, curioşi să vadă cu ochii lor şi 
nu-şi puteau stăpâni strigătele de uimire... Câţiva se urcară 
pe scaune, ca să privească pe deasupra capetelor. Daria 
Alekseevna, înspăimântată, se refugie în odaia de alături şi 
vorbea acum în şoapte întretăiate cu Paşa şi Katia. 
Nemţoaica cea frumoasă o şi luase din loc. 

— Măiculiţă! Suflet milostiv! Stăpână atotputernică! Strigă 
Lebedev, căzând în genunchi înaintea Nastasiei Filippovna, 
cu braţele întinse spre cămin. O sută de mii de ruble! O sută 
de mii! Le-am văzut, pachetul a fost făcut sub ochii mei! 
Măiculiţă! Zână bună! Îndură-te! Porunceşte-mi să mă vâr 
în cămin, intru cu totul, bag în foc capul meu înălbit de 
griji... O soţie bolnavă, neputincioasa, treisprezece copii 
orfani în casă, tatăl îngropat săptămâna trecută, un om care 
moare de foame. Nastasia Filippovna! 

Şi, ţiptnd ca din gură de şarpe se şi târi spre cămin. 

— Înapoi! Strigă Nastasia Filippovna, îmbrâncindu-l la o 
parte. Daţi-vă la o parte cu toţii! Ganea, ce mai stai? Lasă 
ruşinea la o parte! Hai, du-te de-ţi ia pachetul! E norocul 
tău! 

Dar bietul Ganea suportase prea multe în ziua aceea 
pentru a fi în stare să mai reziste şi la aceste ultime şi 
neaşteptate încercări. 'Toţi se dădură la o parte, lăsându-l 
faţă-n faţă cu Nastasia Filippovna. Se aflau la trei paşi unul 
de altul. În picioare, Nastasia Filippovna aştepta şi privirea 
ei scânteietoare nu-l slăbea deloc pe Ganea. Acesta, în frac, 
înmănuşat, cu pălăria în mână, stătea înaintea ei fără să 
spună un cuvânt şi, cu braţele încrucişate, privea focul. Un 
zâmbet de om smintit rătăcea pe chipul său livid. E drept, 
nu putea, nu era în stare să-şi întoarcă ochii de la foc, de la 
pachetul atins de flăcări, dar ceva nou părea că începe să-i 


pâlpâie în suflet; s-ar fi zis că jurase să suporte până la 
sfârşit acest supliciu; stătea pironit locului, întocmai ca o 
stană de piatră şi, după câteva clipe, toată lumea înţelese că 
nu se va duce să scoată pachetul din foc, că nu vrea să-l 
scoată şi că va lăsa să ardă suta de mii de ruble. 

— Bagă de seamă, dacă-l laşi să ardă, nu mai scapi de 
batjocură şi de gura lor, îi strigă Nastasia Filippovna şi sunt 
sigură că după asta ai să te spânzuri. Nu glumesc deloc! 

Flăcările ce se ridicaseră la început între cei doi tăciuni 
încinşi păreau mai întâi că se vor stinge sub greutatea 
pachetului. Nu se mai văzu decât o pară mică, albăstruie, 
care mai pâlpâia la capătul tăciunelui de dedesubt. Dar iată 
că o limbă roşiatică, subţire şi prelungă linse pachetul, focul 
se agăţă alergând în sus pe margini şi, deodată, pachetul fu 
cuprins în întregime de flăcări şi o vâlvătaie se înalţă 
deasupra lui. Un strigăt izbucni din toate piepturile. 

— Nastasia Filippovna, îndură-te, măiculiţă! Se tânguia 
Lebedev, repezindu-se din nou spre foc, dar Rogojin îl dădu 
la o parte, îmbrâncindu-l cu piciorul. 

Rogojin nu-şi mai putea lua privirea de la Nastasia 
Filippovna. Fascinat, o sorbea din ochi. Era în al nouălea 
cer. 

— Crăiasă, adevărată crăiasă! Repeta el întruna, 
adresându-se la fereală celor din dreapta şi din stânga sa. E 
de-a noastră, aşa suntem noi, cei din tagma noastră! Strigă 
el în neştire. Aţi văzut, şnapanilor? Straşnic! Care dintre voi 
ar fi în stare să facă aşa ceva, ai? Prinţul observa toată 
scena în tăcere şi cu un aer îndurerat. 

— Îl scot cu dinţii pentru o mie de ruble numai, se oferi 
deznădăjduit Ferdâşcenko. 

— Parcă ce, eu n-aş putea să-l scot cu dinţii? Se scandaliza 
scrâşnind aprig din dinţi, domnul cu pumnii zdraveni, 
postat în spatele celorlalţi; apoi, apucat, se vede, de un 
adevărat acces de exasperare, zbieră: La naiba! Arde! O să 
ardă totul, n-auziţi? 


— Arde! Arde! Strigau acum toţi într-un glas, înghesuindu- 
se buluc mai aproape de cămin. 

— Ganea, nu te mai codi; te îndemn pentru ultima oară! 

— Dar sari odată! Urlă Ferdâşcenko, scos din minţi; apoi, 
nemaiştiind ce face, se repezi şi-l trase pe Ganea de 
mânecă: Bagă-te, fandositule! Arde, nu-nţelegi! A-ah, 
afurisitul! 

Ganea îl îmbrânci pe Ferdâşcenko, se întoarse şi se 
îndreptă spre uşă; dar n-apucă să facă nici doi paşi, se 
clătină şi se prăbuşi ca străfulgerat pe podea. 

— A leşinat! Strigară ceilalţi. 

— Ai milă, măiculiţă, că scrum se alege din ei! Gemu 
Lebcdev. 

— Or să ardă aşa, degeaba! Urlau ceilalţi. 

— Katia, Paşa, unde sunteţi? Repede - apă, spirt! Strigă 
Nastasia Filippovna, aruncându-şi ochii spre Ganea, care 
zăcea cu faţa-n jos; apucă apoi cleştele şi trase pachetul din 
cămin. 

Aproape în întregime învelişul de hârtie fusese pârjolit, 
dar se văzu numaidecât că tot conţinutul rămăsese intact. 
Teancul de bancnote fusese înfăşurat într-un ziar din trei 
file şi banii erau neatinşi. Ioată lumea răsuflă uşurată. 

— Doar o singură miişoară dacă a fost puţin atinsă, restul 
a scăpat, constată cu înduioşare Lebedev. 

— Întreaga sumă îi aparţine! Tot pachetul e al lui! Aţi 
auzit, domnilor? Anunţă cu glas tare Nastasia Filippovna, 
depunând pachetul alături de Ganea. Nu s-a băgat să-l 
scoată, s-a ţinut dârz. Înseamnă că simţul de demnitate e 
mai tare la el decât lăcomia de bani. Nu-i nimic, o să-şi vină 
în fire! Altfel, m-ar fi înjunghiat poate... Uite că începe să-şi 
revină. Generale, Ivan Petrovici, Daria Alekseevna, Katia, 
Paşa, Rogojin, aţi auzit? Pachetul e al lui, al lui Ganea. L.-l 
dau drept despăgubire... Pentru ce anume, n-are 
importanţă. Să-i spuneţi. Să-l găsească lângă el când s-o 
trezi... Să mergem, Rogojin! Adio, prinţe, pentru prima 


oară am întâlnit un om adevărat! Adio, Afânaşi Ivanovici, 
merci! 

Toată ceata lui Rogojin porni acum lărmuind în alai spre 
ieşire, în urma şefului lor şi a Nastasiei Filippovna. În 
antreu, slujnicele îi ţinură blana; bucătăreasa Marfa veni în 
fugă de la bucătărie. Nastasia Filippovna le sărută pe toate. 

— Cum se poate, coniţă, să ne părăseşti pentru totdeauna? 
Şi pe noi cui ne laşi? Unde vrei să te duci? Tocmai acum, 
într-o zi ca asta? Întrebau servitoarele, plângând şi 
sărutându-i mâinile. 

— Mă duc să fac trotuarul, Katia, ai auzit, acolo-i locul 
meu, iar de nu, mă fac spălătoreasă! Mi-ajunge cât am stat 
cu Afânaşi Ivanovici! Salută-l din partea mea şi să mă iertaţi 
dacă vreodată, la supărare, v-am necăjit cu ceva... 

Prinţul alergă şi el spre ieşire, în timp ce Rogojin şi 
însoțitorii lui se instalau în cele patru sănii cu zurgălăi trase 
la scară. Generalul izbuti să-l ajungă din urmă, pe trepte. 

— Ce ai de gând să faci, prinţe, vino-ţi în fire, omule! 
Încercă el să-l oprească, luându-l de braţ. Las-o, frate! Nu 
vezi cum e? Îţi vorbesc ca un părinte... 

Prinţul îl privi fără să-i spună un cuvânt, se desprinse şi 
cobori treptele în fugă. 

Generalul Epancin ajunse la poartă tocmai în momentul 
când alaiul de troici se puse în mişcare şi avu astfel prilejul 
să vadă cum prinţul sări în cea dintâi trăsură ce-i ieşi în 
cale, strigându-i birjarului să mâne spre Ekaterinhof, pe 
urmele alaiului. În acelaşi moment, o trăsurică elegantă, 
înhămată cu un cal sur de rasă, trase în faţa scării şi 
generalul porni, ducând cu el acasă şiragul de perle pe care 
avusese grijă să şi-l ia, în timp ce în minte-i începeau să-i 
încolţească noi speranţe şi tot felul de proiecte. În noianul 
acestor proiecte răsări de vreo două ori şi imaginea 
seducătoare a Nastasiei Filippovna, făcându-l să suspine din 
rărunchi: 

— Păcat de ea! Într-adevăr, mare păcat! O femeie 
pierdută! O smintită... Cât despre prinţ, dată fiind 


schimbarea situaţiei, îi trebuie altfel de soţie; acum, 
Nastasia Filippovna chiar că nu i se potriveşte deloc... 

Cam în acelaşi sens răsunară şi cuvintele pline de 
înţelepciune şi de judecată matură pe care le schimbară alţi 
doi dintre invitaţii Nastasiei Filippovna şi care găsiseră cu 
cale să facă o mică plimbare pe jos. 

— Ştii, Afânaşi Ivanovici, cam aşa se pare că se întâmplă la 
japonezi, observă Ivan Petrovici Ptiţân. La ei, cică, cel 
ofensat se duce la ofensatorul său şi-i spune: „M-ai ofensat, 
de aceea am să-mi spintec pântecele de faţă cu tine”, 
resimţind, pesemne, o satisfacţie extraordinară de pe urma 
unei asemenea răzbunări. Ciudate firi şi caractere mai 
există pe lumea asta, Afânaşi Ivanovici! 

— Vasăzică găseşti aici o anumită asemănare de situaţii? 
Răspunse 'Toţki zâmbind. Hm, da! Nimic de zis, o 
comparaţie cât se poate de originală şi... cu tâlc. Dar ai 
văzut şi dumneata, scumpe Ivan Petrovici, că în cemă 
priveşte, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă; cred că vei fi 
de acord că nu mi se poate pretinde imposibilul? Ai să 
recunoşti de asemenea că în femeia asta stă ascunsă o 
comoară de calităţi rare... Strălucite. Adineauri, am vrut 
chiar să-i spun, dacă mi-aş fi putut permite în mijlocul 
vacarmului aceluia nebunesc, să-i arăt, drept răspuns la 
reproşurile ei, că ea însăşi, aşa cum o vedeam cu toţii, e cea 
mai bună justificare a purtării mele. Într-adevăr, cine nu şi- 
ar fi pierdut capul... Uneori punând la bătaie chiar totul, 
pentru o asemenea femeie? Ai văzut, necioplitul acela de 
Rogojin cum i-a pus pe masă o sută de mii de ruble?! să 
zicem că tot ce s-a petrecut în seara asta a fost aberant, 
romanţios, lipsit de decenţă; în schimb, câtă extravaganţă şi 
originalitate. Spune şi dumneata, n-am dreptate? 
Dumnezeule, ce nu s-ar fi putut face cu un astfel de 
caracter şi o asemenea frumuseţe! Zadarnice au fost, se 
vede, toate strădaniile şi ostenelile, toată învăţătura şi toată 
educaţia ce i s-au dat! Nimic nu s-a ales din ele. Totul s-a 
irosit în vânt. Un diamant neşlefuit!... 


— Am mai spus-o de atâtea ori. 

Şi Afânaşi Ivanovici scoase un oftat adânc. 

PARTEA A DOUA 
[. 

Două zile după ciudata întâmplare de la serata Nastasiei 
Filippovna, cu care se încheie prima parte a istorisirii 
noastre, prinţul Mâşkin se grăbi să plece la Moscova pentru 
a intra în posesia moştenirii ce-i venise atât de neaşteptat. 
Se spunea pe atunci că şi alte cauze ar mai fi determinat 
această plecare grabnică; dar nu dispunem decât de prea 
puţine informaţii asupra acestui punct, ca şi asupra 
peripeţiilor prinţului la Moscova sau, mai exact, în timpul 
celor şase luni cât a lipsit din Petersburg. Chiar şi cei care, 
din anumite motive, nu erau indiferenți faţă de soarta lui n- 
au primit în acest răstimp nici o ştire de la dânsul. Unele 
zvonuri, ce-i drept, mai ajungeau din când în când la 
urechile lor, dar pe lângă faptul că apăreau aproape toate 
deosebit de stranii, mai erau şi foarte contradictorii, 
bătându-se adesea cap în cap. Cel mai mult, bineînţeles, se 
interesau de prinţ membrii familiei Epancin, deşi, la 
plecare, nici nu avusese timp să-şi ia rămas-bun de la ei. 
Este adevărat că generalul se întâlnise între timp cu el de 
vreo două-trei ori pentru a discuta împreună nişte chestiuni 
importante; dar dacă Ivan Feodorovici personal ţinuse să se 
întâlnească cu prinţul, el nu găsi totuşi cu cale să 
împărtăşească lucrul acesta şi familiei sale. Şi, în general, la 
început, adică aproape o lună întreagă după plecarea lui 
Mâşkin, printr-o înţelegere tacită a familiei, rămăsese 
hotărât să nu se mai vorbească de el. Singură Lizaveta 
Prokofievna fu aceea care ţinu să declare încă din primul 
moment „că se înşelase groaznic asupra prinţului”; pentru 
ca, două sau trei zile după aceea, să adauge, dar de data 
aceasta în termeni generali, fără a indica vreun nume, că 
„trăsătura cea mai importantă din viaţa ei a fost aceea dea 
se fi înşelat mereu în aprecierea oamenilor”...În sfârşit, 
zece zile mai târziu, bosumflându-se pentru ceva pe fiicele 


ei, conchise sentenţios: „Destul am greşit în aprecierile 
mele; de azi înainte, s-a terminat!”...E cazul să menţionăm 
totodată că în casa lor, pentru multă vreme după aceea, se 
instaura o atmosferă deprimantă, de nelinişte şi încordare, 
de suspiciuni şi nemulțumiri reciproce cu greu stăpânite; 
toată lumea umbla posomorită, încruntată. Generalul era 
ocupat cu afacerile lui zi şi noapte; rareori se întâmplase să 
fie atât de activ şi de absorbit de treburi, mai ales în cadrul 
serviciului. Acasă, printre ai lui, nu apărea decât foarte rar 
şi pentru câteva minute doar. Cât despre domnişoarele 
Epancin, ele, fireşte, nu şi-au exprimat nici o părere cu glas 
tare. Nu era exclus faptul ca nici atunci când rămâneau 
singure, să nu-şi destăinuie chiar totul una alteia. Firi 
mândre şi orgolioase, preferau câteodată să păstreze o 
anumită rezervă chiar şi între ele; de altfel, se înțelegeau 
nu numai de la primul cuvânt, ci de la cea dintâi privire, 
încât, de multe ori, discuţiile lungi nu-şi mai aveau rostul. 

Un singur lucru n-ar fi scăpat totuşi unui observator din 
afară, dacă s-ar fi întâmplat să fie acolo vreunul: că, 
judecind după datele de mai sus, puţine câte erau, prinţul 
lăsase totuşi în casa Epancinilor o impresie puternică, deşi 
nu-i vizitase decât o singură dată şi numai în treacăt. Poate 
că era efectul unei curiozităţi fireşti şi explicabile faţă de 
unele ieşiri excentrice şi peripeții ciudate ale acestuia. 
Oricum ar fi fost, o asemenea impresie exista. 

Încetul cu încetul, chiar şi zvonurile răspândite în oraş 
deveniră din ce în ce mai confuze şi curând se topiră în 
negura uitării. Se vorbea, ce-i drept, de un prinţişor cam 
prostănac (nimeni nu putea să-i precizeze numele), care, 
moştenind deodată o avere uriaşă, se însurase cu o 
franţuzoaică în trecere, renumită dansatoare de cancan de 
la Chateau des Fleurs. Alţii spuneau că moştenirea o 
primise un general, iar pe celebra dansatoare franţuzoaică 
o luase de nevastă un negustor rus, putred de bogat, 
despre care se spunea că la nunta lui, numai aşa ca să se 
dea mare şi fiind beat criţă, arsese la flacăra unei luminări 


fantastica sumă de şapte sute de mii de ruble, în bonuri de 
stat ale ultimului împrumut. Toate zvonurile astea se 
potoliră însă curând, căci între timp interveniră şi alte 
evenimente. Aşa, de pildă, ceata lui Rogojin, în care se 
găseau oameni în măsură să dea oarecare lămuriri, plecă 
toată la Moscova, urmându-şi căpetenia, exact la o 
săptămână după cheful monstru pe care-l făcuseră la Gara 
Ekaterinhof, de faţă fiind şi Nastasia Filippovna. După cum 
spuneau gurile rele, ea dispăruse chiar a doua zi; o credeau 
refugiată la Moscova, presupunere ce părea să se confirme 
prin plecarea bruscă a lui Rogojin acolo. 

Se vehiculară de asemenea zvonuri şi pe socoteala lui 
Gavrilă Ardalionovici Ivolghin, care era şi el destul de 
cunoscut în anumite cercuri. Dar o împrejurare veni să 
curme acele zvonuri: tânărul căzu greu bolnav şi nu a mai 
fost văzut nicăieri în societate şi nici chiar la slujbă. Boala îl 
ţintuise la pat timp de o lună încheiată, iar când se 
însănătoşi, îşi dădu demisia de la societatea pe acţiuni şi 
postul lui de secretar fu ocupat de un altul. Nu se mai duse 
nici la generalul Epancin, aşa că şi aici apăru un alt 
funcţionar. Duşmanii lui Gavrilă Ardalionovici ar fi fost 
îndreptăţiţi să creadă că nu mai îndrăznea să se arate 
undeva, într-atât era de ruşinat de ce i se întâmplase. 
Totuşi, boala lui nu numai că n-a fost o prefăcătorie, ci 
avusese şi urmări destul de grave; tânărul devenise 
ipohondru, posac, irascibil. În aceeaşi iarnă, Varvara 
Ardalionovna se mărită cu Ptiţân; toţi cunoscuţii lor îşi 
explicau această căsătorie prin faptul că Ganea, renunțând 
la ocupațiile lui, nu mai avea cum să-şi întreţină familia, ba 
chiar el însuşi avea nevoie de ajutor şi îngrijire. 

În paranteză fie spus, în casa generalului Epancin nu se 
mai vorbea deloc de Gavrilă Ardalionovici, ca şi cum nici n- 
ar fi existat vreodată. Şi totuşi şi acolo, toată lumea auzise 
(surprinzător de repede chiar) despre un fapt cu totul 
remarcabil în privinţa lui: după noaptea aceea fatală de la 
Nastasia Filippovna, atât de dureroasă pentru el, Ganea, 


ajuns acasă, nu se culcă, ci aşteptă cu o înfrigurată 
nerăbdare întoarcerea prinţului. Acesta, plecat şi el la 
Ekaterinhof, se întoarse abia la ora şase dimineaţa. Atunci 
Ganea veni în odaia lui Mâşkin şi depuse pe masă pachetul 
de bancnote pârjolit pe care Nastasia Filippovna i-l făcuse 
cadou, în timp ce el zăcea leşinat. Îl rugă stăruitor pe prinţ 
să i-l înapoieze Nastasiei Filippovna de îndată ce se va ivi 
prilejul. Ganea intrase la prinţ stăpânit de resentimente 
puternice, de ură şi dezolare; dar după schimbul de cuvinte 
pe care-l avu chiar de la început cu prinţul, rămase în odaia 
acestuia mai bine de două ceasuri, în care timp plânse 
amarnic. Se despărţiră prieteni. 

Ştirea aceasta, pe care toată familia generalului o aflase, 
era perfect exactă, după cum s-a şi adeverit mai târziu. 
Desigur, trebuie să pară destul de ciudat că asemenea ştiri 
s-au putut răspândi şi cunoaşte atât de repede; aşa, de 
pildă, tot ce se petrecuse la Nastasia Filippovna ajunse 
chiar a doua zi la urechile doamnelor Epancin şi încă în cele 
mai mici amănunte. Cât despre zvonurile privitoare la 
Gavrilă Ardalionovici, s-ar fi putut presupune că au fost 
transmise de Varvara Ardalionovna, care începuse de la o 
vreme încoace să le viziteze destul de des pe surorile 
Epancin; ba reuşise chiar să stabilească, în scurt timp, 
legături mai strânse, cu ele spre marea mirare a Lizavetei 
Prokofievna. Dar cu toate că Varia socoti de cuviinţă să 
caute prietenia domnişoarelor Epancin, greu se poate 
presupune că le-ar fi vorbit despre fratele ei. Era, în felul ei, 
o femeie mândră, ceea ce n-o împiedicase să se introducă 
într-o casă de unde fratele ei fusese, ca să zicem aşa, dat 
afară. Înainte vreme, deşi se cunoşteau de mult, rareori se- 
ntâmpla să se întâlnească. De altfel şi acum Varia nu apărea 
aproape niciodată în salon, ci urca pe scara de serviciu, ca 
şi cum ar fi intrat întâmplător, fiind în trecere pe acolo. 
Lizaveta Prokofievna nu prea o înghiţea, cu toate că avea 
multă stimă pentru Nina Aleksandrovna, mama Varvarei 
Ardalionovna. Surprinsă, scandalizată, generăleasa nu mai 


putea de indignare, considerând această prietenie ca un 
nou capriciu şi o manifestare de independenţă din partea 
fiicelor ei, „care nici nu mai ştiu ce să născocească pentru a- 
i face în ciudă”; între timp însă, Varvara Ardalionovna îşi 
continuase vizitele în casa lor atât înainte cât şi după 
căsătoria ei. 

Cam la o lună după plecarea prinţului, doamna Epancina 
primi o scrisoare de la bătrâna prinţesă Belokonskaia, care 
cu două săptămâni înainte se dusese să-şi vadă fiica cea 
mare măritată la Moscova şi se putea presupune că această 
scrisoare produsese o putemică impresie asupra 
generălesei. Cu toate că nu împărtăşise nimic din conţinutul 
acelei scrisori nici fiicelor şi nici lui Ivan Feodorovici, nu 
putea să treacă pentru nimeni neobservat faptul că dintr-o 
dată deveni foarte neliniştită, agitată chiar, iar pe de altă 
narte foarte comunicativă cu fetele ei, deschizând mereu 
vorba despre tot felul de subiecte străine de preocupările 
lor de până atunci; era vădit că dorea să se destăinuiască, 
dar, nu se ştie din ce motive, se mai stăpânea încă. În ziua 
când primi scrisoarea, se arătă deosebit de prietenoasă şi 
bună cu toată lumea, iar pe Aglaia şi pe Adelaida le 
îmbrăţişa duios, recunoscându-şi o oarecare vină faţă de 
ele; dar despre ce anume vină era vorba, niciuna, nici 
cealaltă nu s-au putut dumeri. Până şi faţă de Ivan 
Feodorovici, pe care o lună întreagă îl ţinuse în dizgrație, 
până şi faţă de el părea că începe să se îmbuneze. 
Bineînţeles, a doua zi se necăji şi se mânie foc pentru 
slăbiciunea de a se fi arătat atât de sentimentală în ajun, 
încât până la masă reuşi iarăşi să se certe cu toată lumea; 
dar, spre seară, cerul se însenină din nou. În general, în tot 
cursul săptămânii aceleia, se arătă destul de bine dispusă, 
ceea ce nu i se mai întâmplase cam de mult. 

N-a trecut o săptămână şi o altă scrisoare sosi de la 
prinţesa Belokonskaia. De data aceasta, generăleasa se 
hotări să vorbească. Pe un ton solemn, declară că „bătrâna 
Belokonskaia” (când vorbea de prinţesă, n-o numea decât 


aşa) îi comunică ştiri foarte îmbucurătoare despre acel... 
„original, despre prinţul Mâşkin, adică!” Bătrâna îl căutase 
la Moscova, se informase asupra lui şi aflase lucruri foarte 
bune; apoi, prinţul îi făcu vizita de rigoare şi, se vede 
treaba, lăsase o impresie deosebită, de vreme ce ea l-a 
invitat s-o viziteze zilnic, la amiază, între orele unu şi două 
şi că într-adevăr prinţul vine la ea în fiecare zi şi până acum 
n-a reuşit s-o plictisească”, încheie generăleasa, adăugind 
că „bătrâna” l-a introdus pe prinţ în două-trei case 
onorabile. „Foarte bine face că nu trăieşte ca un huhurez şi 
nu se intimidează ca un prost!” Domnişoarele, ascultând 
toate acestea, remarcară îndată că mămica lor le cam 
ascundea multe lucruri din scrisoare, asupra cărora ele au 
fost puse poate la curent de Varvara Ardalionovna, care 
putea şti şi, desigur, aflase tot ce ştia Ptiţân despre prinţ şi 
de şederea lui la Moscova. De altfel Ptiţân, pare-se, era într- 
adevăr în măsură să fie mai bine informat decât oricare 
altul. Era un om tăcut din fire şi discret în chestiunile de 
afaceri; Variei însă, fără îndoială, nu-i ascundea nimic. Un 
motiv în plus pentru generăleasă de a o socoti şi mai 
nesuferită. 

În tot cazul, gheaţa fusese spartă şi se putea vorbi acum 
cu glas tare despre prinţ. Pe de altă parte, împrejurarea 
aceasta scoase la iveală încă o dată impresia puternică şi 
interesul extraordinar pe care prinţul îl deşteptase la toţi 
membrii familiei Epancin. Generăleasa rămase chiar 
surprinsă de impresia pe care au produs-o asupra fiicelor ei 
noutăţile de la Moscova. lar domnişoarele, la rândul lor, se 
minunară de această stranie nepotrivire dintre vorbele şi 
purtarea mamei lor, care, pe de o parte, declarase aşa de 
solemn că „trăsătura cea mai caracteristică din viaţa ei a 
fost aceea de a se fi înşelat în aprecierea oamenilor”, iar pe 
de altă parte o solicitase pe „influenta” prinţesă 
Belokonskaia să-şi îndrepte atenţia binevoitoare asupra 
prinţului şi făcuse asta, probabil, cu preţul multor rugăminţi 


şi implorări, căci „bătrâna”, în anumite privinţe, nu se lăsa 
uşor înduplecată. 

De îndată ce gheaţa fu spartă şi se simţi în atmosferă un 
suflu nou, prinse glas şi generalul, care, la rândul lui, se 
grăbi să comunice tot ce ştia. Se constată cu acest prilej că 
şi pe el îl preocupase mult chestiunea. Lămuririle pe care le 
aduse el se refereau aproape exclusiv la „aspectul material, 
practic al problemei”...A reieşit astfel că, acţionând numai 
şi numai în interesul prinţului, generalul a însărcinat doi 
domni de încredere şi destul de influenţi în felul lor la 
Moscova să-l supravegheze pe prinţ şi în special pe 
împuternicitul acestuia, Salazkin. Tot ce se spunea de 
moştenire sau „ca să zic aşa, faptul în sine” s-a adeverit pe 
deplin; numai că zvonurile publice îi cam exageraseră 
valoarea. Averea şi afacerile lui Papuşin erau destul de 
încurcate; lăsase datorii, se iviră câţiva pretendenți care, la 
rândul lor, revendicau succesiunea; mai mult, nevoind să 
ţină seama de nici un sfat, prinţul se dovedise lipsit de orice 
simţ practic. De bună seamă, el, generalul, îi dorea „reuşită 
şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, spor în toate”; îi plăcea s-o 
declare acum, când gheaţa tăcerii” se spărsese, „cu toată 
sinceritatea”, căci „băiatul acesta, deşi e cam trăsnit”, 
merita totuşi pe deplin să fie încurajat. Dar şi în 
împrejurarea aceasta prinţul a făcut destule nerozii: se 
prezentaseră, de pildă, unii creditori ai defunctului 
negustor pe bază de acte discutabile sau chiar fără nici un 
temei juridic, ba alţii, aflând ce fel de om este prinţul, nu 
aduceau nici un fel de acte în sprijinul pretențiilor lor. Şi 
totuşi, prinţul îi satisfăcuse pe toţi, deşi prietenii lui îl 
preveniseră că niciunul dintre reclamanţii aceştia nu-şi pot 
dovedi drepturile; el însă a socotit de cuviinţă să procedeze 
aşa numai pentru că unii dintre ei păreau să fi fost într- 
adevăr prejudiciaţi. 

Generăleasa observă la rândul ei că şi bătrâna 
Belokonskaia îi scrisese în acelaşi sens şi că, e o prostie din 
partea lui, iar prostia n-are leac”, adăugă ea tăios, deşi 


după faţa ei se vedea cât era de mulţumită de comportarea 
acestui „nerod”...În cele din urmă, generalul băgă de 
seamă că nevasta lui se interesa de prinţ de parcă ar fi fost 
propriul ei fiu şi că prea o copleşeşte pe Aglaia cu tot felul 
de drăgălăşenii. Toate acestea îl determinară pe general să 
adopte atitudinea şi aerul grav al omului preocupat de 
rezolvarea unor afaceri destul de importante. 

Dar acest interludiu plăcut nu ţinu mult. După două 
săptămâni, interveni din nou o schimbare bruscă; din nou 
Lizaveta Prokofievna se îmbufna şi generalul, după ce ridică 
de mai multe ori, nedumerit, din umeri, fu nevoit să se 
supună iarăşi unui nou regim al „tăcerii de gheaţă”...Fapt e 
că generalul primise, cu două săptămâni în urmă, pe căi 
lăturalnice, o ştire destul de laconică şi oarecum confuză, în 
orice caz însă absolut sigură, cum că Nastasia Filippovna, 
după ce fugise la Moscova, fusese descoperită de Rogojin; 
apoi dispărută din nou şi din nou regăsită, îi dăduse în cele 
din urmă cuvântul să se mărite cu el. Şiiată că după două 
săptămâni, Excelenţa sa primeşte neaşteptat vestea că 
Nastasia Filippovna dispăruse pentru a treia oară, pare-se 
chiar în ziua nunţii şi de atunci se ascunde undeva prin 
provincie; în acelaşi timp însă dispăruse din Moscova şi 
prinţul Mâşkin, lăsându-şi toate afacerile în seama lui 
Salazkin; „a plecat cu dânsa ori a pornit pe urmele ei - nu 
se ştie dar e ceva la mijloc”, conchise generalul. Lizaveta 
Prokofievna, la rândul ei, primise şi ea unele veşti 
neplăcute. În cele din urmă, timp de două luni după 
plecarea prinţului, aproape că nu s-a mai vorbit de el nimic 
la Petersburg şi de atunci „gheaţa tăcerii” nu se mai 
spărsese în casa familiei Epancin. Totuşi, Varvara 
Ardalionovna continua regulat, ca şi înainte, să le viziteze 
pe surorile Epancin. 

Ca încheiere, în ce priveşte toate ştirile şi zvonurile 
acestea, trebuie să mai adăugăm de asemeni că spre 
primăvară surveniră atâtea schimbări şi perturbări în sânul 
familiei Epancin, încât era exclus ca prinţul să nu fie uitat, 


mai ales că el personal nu le-a mai dat, voit poate, nici un 
semn de viaţă. În cursul iernii s-au decis în sfârşit să 
petreacă vara în străinătate, urmând să plece Lizaveta 
Prokofievna şi fetele; generalul, bineînţeles, n-avea vreme 
de pierdut pentru „asemenea distracţii deşarte”... 
Hotărârea aceasta a fost luată la stăruinţele repetate ale 
domnişoarelor; ele erau încredințate că părinţii nu voiau să 
le ducă în străinătate numai pentru că se gândeau mereu la 
măritişul lor şi erau tot timpul preocupaţi să le găsească 
partide potrivite. Se prea poate ca acum să-şi fi zis şi 
părinţii că gineri se găsesc pretutindeni şi că, departe de a 
strica, o călătorie în străinătate, în timpul verii, ar putea, 
dimpotrivă, „să fie chiar de folos”...În treacăt trebuie 
amintit că proiectul de căsătorie dintre Ioţki şi fiica lor cea 
mare, Aleksandra Ivanovna, a trebuit să fie definitiv 
abandonat şi că din partea lui Afânaşi Ivanovici nici n-a mai 
urmat o cerere oficială în acest sens. Totul se făcu oarecum 
de la sine, fără prea multe discuţii şi fără fricţiuni în familie. 
De la plecarea prinţului, prin aceeaşi înţelegere tacită din 
partea ambelor părţi, în jurul acestei chestiuni se aşternu o 
tăcere absolută. Era şi asta una dintre pricinile care au 
contribuit la starea de spirit apăsătoare ce pusese stăpânire 
pe membrii familiei Epancin, cu toate că generăleasa ţinu 
să declare pe loc că e nespus de bucuroasă şi poate să-şi 
facă „cruce cu amândouă mâinile” că toate s-au întâmplat 
aşa cum s-au întâmplat. Generalul, ajuns iar în dizgrație, 
deşi îşi dădea seama că are şi el partea lui de vină, a fost 
multă vreme mâhnit; îl regreta pe Afânaşi Ivanovici. „Ce 
avere şi ce om destoinic!” Curând, generalul auzi că Afânaşi 
Ivanovici căzuse în mrejele unei frumoase franţuzoaice din 
societatea înaltă, o marchiză legitimistă aflată în vizită la 
Petersburg, că intenţionează să se căsătorească cu ea şi că, 
după aceea, o va urma la Paris, iar de acolo undeva, în 
Bretania. „L-a dat gata franţuzoaica! E un om pierdut”, 
conchise generalul. 


Pregătirile pentru plecarea în străinătate a doamnelor 
Epancin erau în toi când o împrejurare neaşteptată veni să 
le răstoarne toate planurile şi, spre marea satisfacţie a 
părinţilor, proiectul a trebuit să fie amânat. La Petersburg 
sosi, venind din Moscova, un oarecare prinţ Ş., om cu 
situaţie, cunoscut de altfel prin nenumăratele sale calităţi. 
Era unul dintre acei cinstiţi şi modeşti pionieri ai 
progresului, cum s-au văzut apărând în anii din urmă, care 
doresc sincer să se facă utili, lucrează fără preget şi se 
disting printr-o facultate extrem de prețioasă, aceea de a 
găsi mereu ceva de întreprins. Fără a căuta să iasă în 
evidenţă, fără a se amesteca în luptele violente şi sterile 
dintre diverse partide politice, fără să se creadă o 
personalitate de prim rang, prinţul îşi dădea foarte bine 
seama de nevoile epocii contemporane. Deţinuse un timp o 
slujbă destul de bună, apoi se angajase într-o activitate 
intensă în cadrul zemstvei. Pe lângă aceasta, mai colabora, 
în calitate de membru corespondent, la publicaţiile mai 
multor societăţi ştiinţifice ruseşti. Împreună cu un prieten 
tehnician, datorită cercetărilor şi documentărilor făcute, 
contribuise la îmbunătăţirea deosebit de avantajoasă a 
proiectului de traseu al uneia dintre cele mai importante 
linii ferate. Era de vreo treizeci şi cinci de ani şi făcea parte 
din protipendadă; poseda şi o avere „frumuşică şi 
indiscutabilă”, cum se exprimase generalul, care avusese 
prilejul să-l întâlnească şi să-l cunoască pe acest prinţ la 
conte, şeful său ierarhic, în legătură cu o afacere destul de 
importantă. La rândul lui, prinţul, din anumite 
considerente, nu evita contactul cu „oamenii de afaceri” 
ruşi. Prin forţa lucrurilor, foarte curând, nou-venitul făcu 
cunoştinţă şi cu familia Epancin. Adelaida Ivanovna, sora 
cea mijlocie, îl impresionă destul de puternic. Spre sfârşitul 
iernii, făcu cuvenita cerere în căsătorie. Pretendentul fu pe 
placul Adelaidei, la fel câştigă şi simpatia Lizavetei 
Prokofievna. Generalul era în culmea fericirii. Călătoria în 


străinătate a trebuit să fie, bineînţeles, amânată, iar nunta a 
fost hotărâtă pentru începutul primăverii. 

De altfel, Lizaveta Prokofievna şi celelalte două fete ar fi 
putut pleca pe la mijlocul ori pe la sfârşitul verii, pentru o 
lună-două în străinătate, ca să-şi mai alunge tristeţea 
despărțirii de sora mijlocie Adelaida. Dar se mai ivise ceva 
neprevăzut: la sfârşitul primăverii (căsătoria Adelaidei 
fusese amânată până pe la mijlocul verii), prinţul Ş. 
introduse la Epancini o rudă îndepărtată de a lui, pe un 
oarecare Evgheni Pavlovici R., cu care întreținea de altfel 
relaţii foarte strânse. Era un tânăr de vreo douăzeci şi opt 
de ani, cu rangul de aghiotant la curtea imperială, frumos 
ca un cadru, de neam, spiritual, strălucitor, „om cu principii 
moderne”, „foarte instruit” şi, unde mai pui, posesor alunei 
averi fantastice. În privinţa acestui ultim punct, generalul, 
ca de obicei, avea unele rezerve. Se informase: „într- 
adevăr, se pare că posedă avere, dar chestiunea mai 
trebuia verificată”...Bătrâna Belokonskaia scrisese de la 
Moscova, recomandându-l în termenii cei mai călduroşi pe 
acest tânăr aghiotant, „om de viitor”...Exista totuşi şi un 
punct negru: îşi câştigase o faimă puţin cam dubioasă de pe 
urma câtorva aventuri galante şi „victorii” uşoare asupra 
unor inimi zdrobite. De cum o văzu pe Aglaia, deveni un 
musafir nelipsit în casa Epancinilor. E drept, nimic nu 
fusese încă spus, nici chiar pe ocolite; totuşi, părinţii căzură 
de acord că nu era momentul potrivit pentru o călătorie în 
străinătate tocmai acum. Poate numai Aglaia era de altă 
părere. 

Toate acestea se întâmplară cu puţin înainte de a fi 
reintrat eroul nostru în scenă. Judecând după aparenţe, 
bietul Mâşkin fusese între timp cu desăvârşire dat uitării la 
Petersburg. Dacă ar fi apărut acum deodată în mijlocul 
cunoştinţelor sale, s-ar fi simţit ca un om căzut din cer. Şi 
totuşi găsim că este cazul, înainte de a încheia aceasta 
lungă introducere, să mai relatăm cititorului încă un fapt 
care ar putea eventual să-l intereseze. 


Kolea Ivolghin, imediat după plecarea prinţului, îşi 
continuă o vreme felul obişnuit de viaţă, adică se ducea la 
liceu, îl vizita pe prietenul său Ippolit, îl supraveghea pe 
general şi îi dădea ajutor Variei la treburile gospodăriei, 
îndeplinind diferite comisioane, între timp, chiriaşii se 
făcură nevăzuţi unul după altul; trei zile după scena de la 
Nastasia Filippovna, Ferdâşcenko dispăru fără veste şi nu 
se mai auzi nimic despre dânsul; s-a vânturat la un moment 
dat un zvon cum că se dedase cu totul beţiei, dar zvonul n-a 
fost confirmat. Prinţul, după cum se ştie, plecase la 
Moscova, aşa că odăile rămaseră goale. Mai târziu, când 
Varia se mărită, Nina Aleksandrovna şi Ganea se mutară 
împreună cu dânsa la Ptiţân, în cartierul Izmailovski Polk. 
Cât îl priveşte pe generalul Ivolghin, i se întâmplă ceva cu 
totul neaşteptat: prietena lui, căpităneasa, pentru care 
iscălise, în diferite rânduri, poliţe în valoare de două mii de 
ruble, îl băgă la puşcărie, fără nici o jenă, pentru aceste 
datorii. Felul acesta de lichidare a conturilor căzu ca o 
năpastă pe capul sărmanului Ardalion Aleksandrovici, 
adevărată „victimă a încrederii sale nemărginite în noblețea 
inimii omeneşti, în general vorbind”...Luându-şi obiceiul 
comod de a semna cu uşurinţă poliţe şi trate, generalului 
nici prin minte nu i-a trecut că aceste hârtii i-ar putea 
pricinui vreun neajuns. Credea că toate se aranjează de la 
sine. Când colo, se înşelase. „Şi zici, să mai ai după asta 
încredere în oameni”, vocifera el indignat, stând la un 
pahar de vin cu noii săi prieteni din casa lui Tarasov şi 
povestindu-le peripeții care de care mai năstruşnice în 
legătură cu asediul cetăţii Kars şi cu soldatul înviat din 
morţi. De altfel se deprinsese destul de repede cu noua lui 
situaţie. Ptiţân şi Varia susțineau că acolo era de fapt locul 
cel mai potrivit pentru el; Ganea le împărtăşea părerea. 
Singură, biata Nina Aleksandrovna piîngea în ascuns (lucru 
neobişnuit, care îi mira pe cei din jur) şi, cu toate că era 
mereu suferindă, se ducea să-l vadă pe deţinut cât mai des 
cu putinţă. 


Dar de la „păţania generalului”, cum spunea Kolea, şi, mai 
ales, după căsătoria surorii sale, rămas de capul lui, băiatul 
o cam luase razna şi în ultimul timp aproape că nu mai 
dădea pe acasă nici măcar noaptea. Se spunea că legase 
multe cunoştinţe noi; mai mult, devenise un nelipsit 
vizitator al închisorii datornicilor. De altfel, Nina 
Aleksandrovna nici nu ar fi putut să se descurce acolo fără 
el, iar acasă era lăsat cu totul în voia lui. Varia, care 
altădată îl ţinuse din scurt şi-l muştruluise atât, nu-l mai 
întreba acum, nici măcar din curiozitate, unde şi cum îşi 
petrece timpul; iar Ganea, spre suprinderea tuturor 
celorlalţi membri ai familiei, intra tot mai des în vorbă cu 
fratele său mai mic, ba uneori, cu toată ipohondria lui 
stătea ore întregi la discuţie cu el, ca un prieten, ceea ce nu 
se prea întâmpla înainte vreme. Altădată, Ganea, bărbat în 
toată firea, împlinise douăzeci şi şapte de ani, nu catadicsea 
să-i acorde lui Kolea, fratele său mezin, un puşti de 
cincisprezece ani, nici pic de atenţie; era foarte sever cu el 
şi îi îndemna şi pe ceilalţi ai casei să se poarte la fel şi la tot 
pasul îl ameninţa că-i „rupe urechile”, ceea ce îl scotea pe 
Kolea din sărite şi-l aducea „la capătul răbdării omeneşti”... 
S-ar fi zis că acum Ganea avea chiar nevoie de fratele său 
mai mic. Acesta, la rându-i, impresionat de faptul că Ganea 
refuzase suta de mii de ruble dăruită de Nastasia 
Filippovna, era gata să-i ierte multe păcate. 

Trecură trei luni de la plecarea prinţului, când la urechile 
familiei Ivolghin ajunse ştirea că în răstimp Kolea făcuse 
cunoştinţă cu familia Epancin şi că era foarte bine primit de 
domnişoare. Vestea o adusese, fireşte, Varia; de altfel, Kolea 
n-o rugase pe sora lui să-l introducă acolo, ci se 
„descurcase singur”...Încetul cu încetul, Epancinii îl 
îndrăgiră. La început, generăleasa îl ţinu la distanţă, 
tratându-l cu răceală, dar curând deveni binevoitoare, 
pentru că „era sincer şi deschis şi nu obişnuia să 
linguşească”...Şi, într-adevăr, Kolea nu umbla cu linguşiri; 
ştiuse să se situeze faţă de noii lui prieteni pe un picior de 


egalitate, asigurându-şi o anumită independenţă: chiar 
dacă-i citea uneori generălesei cărţi şi ziare, o făcea numai 
pentru că era din fire îndatoritor. De vreo două ori, totuşi, 
se certă grozav cu Lizaveta Prokofievna, declarându-i că 
este o tirană şi că n-are să-i mai calce pragul niciodată. 
Prima oară, cearta se iscă în jurul „problemei feminine”, iar 
a doua oară într-o discuţie cu privire la anotimpul cel mai 
potrivit pentru prinderea scatiilor. Oricât de ciudat ar 
părea, însă a treia zi după ceartă, generăleasa îi trimisese 
un bileţel printr-un servitor, rugându-l să vină neapărat la 
ei. Fără să facă nazuri, Kolea se prezentă imediat. Singură 
Aglaia se arătase, nu se ştie de ce, chiar din capul locului, 
foarte distantă faţă de el şi-l trata de sus; se-ntâmplă însă 
ca tocmai ea să se trezească din partea lui cu o surpriză 
care o uimi nespus. Într-o zi, Kolea, se folosi de un moment 
când se aflau singuri şi-i întinse o scrisoare, mărginindu-se 
să-i spună că a fost rugat să i-o înmâneze personal. Aglaia îl 
măsură încruntată pe „puştiul acesta încrezut”, dar n-apucă 
să-i spună nimic, căci băiatul se retrase îndată. Ea desfăcu 
scrisoarea şi citi următoarele: 

Cândva m-ai onorat cu încrederea dumitale. Poate azi m-ai 
dat cu totul uitării. Cum se face că-ţi scriu? Nu ştiu nici eu; 
dar n-am putut rezista dorinţei de a-ţi reaminti dumitale şi 
numai dumitale de existenţa mea. De multe ori am avut 
nevoie de voi tustrele, dar dintre toate nu te vedeam decât 
pe dumneata. Am nevoie de dumneata, foarte mare nevoie. 
În ceea ce mă priveşte, n-aş avea nimic să-ţi scriu, nimic să- 
ţi povestesc. De altfel, nici nu era în intenţia mea; atât doar 
că aş dori mult de tot să te ştiu fericită. Eşti fericită? lată tot 
ce voiam să-ţi spun. 

Cu sentimente frăţeşti pr. L.. Mâşkin. 

Isprăvind de citit acest bileţel scurt şi cam incoerent, 
Aglaia se îmbujora la faţă şi rămase pe gânduri. Nu ne-ar fi 
uşor să redăm cursul ideilor ei. Între altele, se întrebă 
numaidecât: „E cazul oare să arăt scrisoarea cuiva?” Se 
simţea cam ruşinată. În cele din urmă, cu un zâmbet 


oarecum straniu şi ironic, vâri biletul în sertarul măsuţei. A 
doua zi îl scoase şi îl puse într-o carte groasă, aşa cum 
proceda de obicei cu hârtiile pe care voia să le aibă la 
îndemână. Abia după o săptămână, constată întâmplător că 
acea carte era: Don Quijote de la Mancha. Aglaia pufni în 
râs fără să ştie de ce. 

N-am putea spune de asemenea dacă tânăra fată îi mai 
arătă vreuneia dintre surori scrisorica aceasta. 

Dar încă în timp ce o citea, îi veni deodată în gând o 
întrebare: „Cum se poate ca prinţul să şi-l aleagă pe acest 
băieţandru încrezut şi fanfaron drept confident pentru 
corespondenţa lui? Să fie singurul om de încredere pe care 
îl are aici?” Deşi afişând un dispreţ total, fata nu s-a putut 
abţine de a-i lua interogatoriul lui Kolea. De obicei extrem 
de susceptibil, Kolea nu dădu, de data asta, nici cea mai 
mică atenţie tonului ei jignitor; ci declară scurt şi destul de 
rece că într-adevăr, pentru orice eventualitate, îi dăduse 
prinţului adresa lui în momentul plecării acestuia din 
Petersburg, oferindu-i serviciile sale, dar că aceasta era 
prima însărcinare şi prima comunicare scrisă din partea 
prinţului şi, drept dovadă, îi întinse biletul adresat lui 
personal cu acest prilej. Fără nici o jenă, Aglaia luă biletul şi 
citi următoarele: 

Dragă Kolea, fii aşa de bun şi transmite biletul închis şi 
alăturat aici Aglaiei Ivanovna. Cu bine. 

Cu prietenie, al dumitale, pr. L. Mâşkin 

— E ridicol să-ţi alegi drept confident un puşti, rosti Aglaia 
pe un ton jignitor, înapoindu-i biletul lui Kolea; apoi ieşi 
dispreţuitoare din odaie. 

Era prea mult pentru Kolea! Mai ales că-i ceruse lui 
Ganea, anume pentru întrevederea aceasta, un fular verde, 
nou-nouţ, fără să-i dea vreo explicaţie. Se simţi profund 
jignit. 

II. 

Era în primele zile ale lunii iunie şi de o săptămână 
capitala se bucura de o vreme excepţional de frumoasă. 


Cum familia Epancin avea la Pavlovsk o splendidă vilă 
proprie, Lizaveta Prokofievna hotări dintr-o dată plecarea la 
vilă şi, după două zile de pregătiri febrile, întreaga familie 
se instala la Pavlovsk. 

A doua sau a treia zi după plecarea Epancinilor, sosi de la 
Moscova, cu trenul de dimineaţă, prinţul Lev Nikolaevici 
Mâşkin. În gară nu-l aştepta nimeni; totuşi, la coborârea din 
vagon, i se păru că a zărit, în mulţimea ce se îmbulzea în 
jurul călătorilor, scânteind doi ochi arzători care îl săgetară 
cu o căutătură ciudată. Privi mai atent ca să vadă cui 
aparţineau ochii aceia, dar nu-i găsi. A fost o simplă 
nălucire, de bună seamă şi totuşi rămase cu o senzaţie 
neplăcută. De altfel, prinţul era şi aşa destul de trist şi de 
îngândurat şi părea copleşit de griji apăsătoare. 

Birjarul îl duse la un hotel de mâna a treia, nu departe de 
Liteinaia. După ce se instala în două odăiţe întunecoase şi 
sărăcăcios mobilate, prinţul se spălă, îşi schimbă hainele şi 
se grăbi să iasă, având aerul unui om care se teme să nu 
întârzie la o întâlnire. 

Dacă vreunul dintre cei care l-au cunoscut cu şase luni în 
urmă, la Petersburg, l-ar fi zărit în momentul acela, ar fi 
constatat, fără îndoială, o schimbare foarte avantajoasă în 
exteriorul lui. Şi totuşi, poate că nu era tocmai aşa. Numai 
ţinuta îi era cu totul alta: purta acum haine confecţionate 
de un croitor bun, la Moscova, care totuşi aveau un cusur; 
prea erau făcute după ultima modă (cum se întâmplă cu 
hainele lucrate de croitori conştiincioşi, dar nu prea 
talentaţi, mai ales atunci când clientul nu manifestă prea 
mare interes în această privinţă), încât un om dispus să se 
amuze cercetându-l mai atent pe prinţ ar fi găsit, de bună 
seamă, motive să râdă. Dar câte nu i se par de râs unui om 
pornit pe zeflemea! 

Prinţul luă o trăsură şi-i spuse birjarului să-l ducă în Peski. 
Pe una dintre străzile Rojdestvenski, el se opri în faţa unei 
căsuțe de lemn. Spre surprinderea lui, căsuţa era frumoasă, 
curată, bine întreţinută, cu grădiniţă de flori împrejur. 


Ferestrele dinspre stradă erau deschise, lăsând să se audă 
o avalanşă de cuvinte rostite cu glas tare, aproape nişte 
strigăte, ca şi cum cineva citea cu glas tare sau ţinea un 
discurs; glasul era întrerupt din când în când de râsete 
zgomotoase. Prinţul intră în curte, urcă treptele cerdacului 
şi bătu la uşă. O bucătăreasă, cu mânecile suflecate, veni 
să-i deschidă. Vizitatorul întrebă de domnul Lebedev. 

— Uite-l colo, răspunse ea, arătând cu degetul spre 
„salon”. 

Odaia aceasta, cu pereţii tapetaţi în albastru-închis, era 
mobilată convenabil şi chiar cu oarecare pretenţie, adică 
avea o masă rotundă, o canapea, o pendulă de bronz, o 
oglindă îngustă, dreptunghiulară, rezemată între cele două 
ferestre şi o mică lustră de cristal, suspendată de tavan cu 
un lanţ de bronz. Domnul Lebedev stătea în picioare în 
mijlocul odăii, cu spatele spre uşă. Era fără haină, îmbrăcat 
ca de vară, numai în vestă, perora şi se bătea cu mâna în 
piept. Auditorii lui erau: un băiat de cincisprezece ani cu 
faţa râzătoare şi deşteaptă, care ţinea o carte în mână, o 
fată de douăzeci de ani îmbrăcată în doliu, cu un prunc în 
braţe, o fetiţă de treisprezece ani şi ea în rochiţă de doliu, 
care râdea în hohote cu gura până la urechi, şi, în sfârşit, 
un tânăr de douăzeci de ani, destul de chipeş, culcat pe o 
canapea; avea o faţă smeadă, ochi mari, negri, părul lung şi 
des, precum şi tuleie mai răsărite, cu pretenţie de barbişon 
şi favoriţi. Se pare că acesta din urmă îl întrerupea mereu 
pe orator contrazicându-l, ceea ce stârnea, se vede, hazul 
zgomotos al celorlalţi. 

— Lukian Timofeici, n-auzi, Lukian Timofeici? Ia, uită-te 
încoa'! Ei, dar parcă are cine să mă audă! 

Şi făcând un gest a lehamite, bucătăreasa plecă roşie de 
mânie. 

Lebedev întoarse capul şi, zărindu-l pe prinţ, rămase câtva 
timp înmărmurit; pe urmă se repezi spre el, arborând un 
zâmbet servil, dar, înainte de a se apropia de musafir, 
uimirea îl ţintui locului; avu totuşi puterea să exclame: 


— Ex-ex-excelentissime prinţ! 

Deodată, ca şi cum nu şi-ar fi venit încă în fire, se întoarse 
şi, pe negândite, se năpusti asupra fetei în doliu, cea cu 
copilul în braţe; mişcarea a fost aşa de bruscă, încât ea se 
dădu puţin îndărăt, dar aici Lebedev se întoarse pe loc spre 
fetiţa de treisprezece ani, care, în picioare pe pragul odăii 
vecine, nu se mai oprea din râs. Fetiţa scoase un țipăt şi o 
zbughi la bucătărie. Lebedev continuă să se burzuluiască, 
bătând din picior în urma ei, dar, dând cu ochii de prinţ, 
care-l privea mirat, se simţi obligat să spună în chip de 
lămurire: 

— Pentru... Mai mult respect, he, he, he! 

— Nu e nevoie... Încercă să protesteze prinţul. 

— Îndată, îndată, îndată... Într-o clipită! 

Şi Lebedev dispăru din odaie. Prinţul îi privi cu mirare pe 
toţi; pe fata în doliu, pe băiat şi pe tânărul întins pe 
canapea; toţi trei se prăpădeau de râs. Prinţul râse şi el. 

— S-a dus să-şi pună redingota, spuse băiatul. 

— Îmi pare rău... Am crezut că... Începu prinţul. Spuneţi- 
mi, e cumva... 

— Crezi că-i beat? Strigă tânărul întins pe canapea. Nu! 
N-a băut decât trei sau patru păhărele, hai să zicem cinci, 
dar ce are a face? Aşa-i rânduiala lui. 

Prinţul se întoarse către cel care vorbea, dar tânăra fată 
interveni şi, cu o expresie de sinceritate naivă pe chipu-i 
drăgălaş, lămuri: 

— Nu bea niciodată mult dimineaţa; dac-ai venit cu vreo 
treabă, vorbeşte-i acum; e momentul cel mai potrivit. Când 
se întoarce seara, e ameţit de-a binelea; şi atunci mai mult 
plânge şi ne citeşte din Sfânta Scriptură, pentru că nu sunt 
nici cinci săptămâni de când am pierdut-o pe mama. 

— Bănuiesc că a şters-o ca să mai câştige timp; îi vine 
pesemne greu să-ţi răspundă dintr-o dată, spuse râzând 
tânărul de pe canapea. Pun rămăşag că are de gând să-ţi 
joace un renghi şi în clipa aceasta chibzuieşte cum să-l 
ticluiască mai bine. 


Lebedev apăru îmbrăcat în redingotă. 

— Nu sunt nici cinci săptămâni! Nici cinci săptămâni! Se 
smiorcăi el, clipind des şi trăgând din buzunar o batistă ca 
să-şi şteargă lacrimile. Am rămas orfani! 

— Dar de ce ţi-ai pus haina asta ponosită? Întrebă fata. Ai 
chiar aici, în dosul uşii, o redingotă nou-nouţă; n-ai găsit-o? 

— Taci, gaiţo! Strigă la ea Lebedev. U-uf, tu! Făcu el, 
bătând din picioare. Dar de data aceasta, izbucnirea tatălui 
îi stârni doar râsul. 

— Nu mă sperii. Eu nu sunt Iania şi n-am să fug. Pe 
Liubocika însă, parcă văd că o trezeşti şi o să aibă iarăşi 
crampe... Ce ţipi aşa? 

— Ferească sfântul! Puşchea pe limbă-ţi!... Se sperie 
deodată Lebedev şi, repezindu-se spre copilul care dormea 
în braţele fiicei sale, făcu deasupră-i, de câteva ori, 
împungând aerul şi cu o mutră speriată, semnul crucii. 
Păzeşte-o, Doamne! Apără şi o ocroteşte! Pruncul acesta 
este fetiţa mea, Liubov, continuă el, adresându-se prinţului; 
e născută din căsătorie legitimă de răposata nevastă-mea 
Elena, moartă la facere. Iar gaița asta e fiica mea, Vera, în 
doliu... Şi acesta, acesta, oh! Acesta... 

— Ei, ce te-ai oprit? Strigă tânărul. Haide, zi-i înainte, nu 
te sfii! 

— Alteță! Strigă deodată Lebedev ca un apucat. Ai citit în 
ziare despre asasinarea membrilor familiei Jemarin? 

— Da, răspunse prinţul oarecum surprins. 

— Ei bine, iată-l pe adevăratul asasin al familiei Jemarin; el 
e, chiar el! 

— Ce spui?! Se minună prinţul. 

— E un fel simbolic de a vorbi; e al doilea viitor asasin al 
unei alte familii Jemarin, dacă va mai exista eventual. 
Pentru asta se pregăteşte... 

Toţi izbucniră în hohote de râs. Prințului îi trecu prin cap 
că poate, într-adevăr, Lebedev se ţine de şotii şi se 
maimuţăreşte înadins pentru că presimte cam ce întrebări i 


se vor pune şi, neştiind ce să răspundă, încearcă să mai 
câştige timp. 

— E un răzvrătit! Un conspirator! Vocifera Lebedev ca un 
apucat. Ei bine, cum aş putea, cum aş avea dreptul să-l 
consider pe individul acesta, un om aşa de rău de gură, un 
destrăbălat, un astfel de netrebnic, să-l consider drept 
propriul meu nepot, fiul unic al defunctei mele surori 
Anisia? 

— Dar taci odată, că eşti beat! Închipuieşte-ţi, prinţe, i-a 
trăsnit acum să se apuce de avocatură, umblă pe la diferite 
instanţe judecătoreşti cu fel de fel de procese şi face 
exerciţii de oratorie ţinând acasă copiilor discursuri. Acum 
vreo cinci zile a pledat înaintea unui complet al 
judecătorilor de pace. Şi pe cine crezi că a apărat? Nu pe 
femeia bătrână, prădată de cinci sute de ruble - toată 
averea ei - de un hrăpăreţ cămătar, cu toate că biata femeie 
îl rugase, îl implorase s-o ajute, s-o apere; nu pe victima 
nenorocită, ci chiar pe spoliator, pe cămătarul Zeidler, 
pentru că acesta i-a făgăduit cincizeci de ruble. 

— Cincizeci de ruble, dacă obţin câştig de cauză şi numai 
cinci ruble în cazul când pierd, preciza Lebedev pe un ton 
redevenit brusc calm şi potolit, ca şi cum n-ar fi răcnit cu 
câteva clipe înainte. 

— Ei şi a dat greş, bineînţeles; cu justiţia de azi nu mai 
merge ca altădată; s-a făcut pur şi simplu de râs. Totuşi, el 
personal a rămas foarte mulţumit, se pare, de felul cum s-a 
prezentat; „Gândiţi-vă, zice, domnilor judecători, cu 
dreptate şi fără părtinire, gândiţi-vă că un biet bătrân, olog, 
trăind dintr-o muncă onorabilă, este lipsit de ultima lui 
bucată de pâine; amintiţi-vă de cuvintele înțelepte ale 
legiuitorului: «Clemenţa să domnească în tribunale» „...Şi, 
mă crezi, nu e zi de la Dumnezeu să nu ne spună în fiecare 
dimineaţă pledoaria, repetând-o cuvânt cu cuvânt, exact 
aşa cum a rostit-o la proces; chiar şi acum, înainte de a 
intra dumneata, ne-a pus s-o ascultăm pentru a cincea oară, 
atât de mult îi place. Şi o spune cu atâta pasiune, încât se 


vede cât colo ce încântat e de sine însuşi. Acum se 
pregăteşte să mai pledeze într-un alt proces. Dumneata eşti 
prinţul Mâşkin, dacă nu mă înşel? Kolea mi-a vorbit mult 
despre dumneata şi susţine că n-a întâlnit om mai inteligent 
pe lume... 

— Şi e foarte adevărat! Nu există! Nu există un om mai 
inteligent pe lume! Se grăbi să-i ţină isonul Lebedev. 

— Dumnealui, în orice caz, nu e sincer, să n-ai nici o 
îndoială. Kolea o spune pentru că te iubeşte, iar ăsta pentru 
că vrea să te linguşească; în ce mă priveşte, n-am deloc 
intenţia să te linguşesc; fii sigur de asta. Se pare însă că ai 
mult bun-simţ. Ei bine, fii judecător între mine şi dânsul. Ce 
zici, vrei să-l luăm pe prinţ ca arbitru? Se adresă el 
unchiului său. Sunt chiar mulţumit, prinţe, că întâmplarea 
te-a adus aici. 

— Vreau! Strigă hotărât Lebedev şi aruncă fără voie o 
privire asupra celorlalţi, care începură să se adune din nou 
în odaie. 

— Dar ce neînțelegere aveţi? Întrebă prinţul şi faţa i se 
schimonosi dureros. 

Simţi cum îl încearcă o puternică durere de cap, la care se 
adaugă conştiinţa tot mai clară că Lebedev face un joc, 
căutând să amâne cât mai mult explicaţia la care se aştepta. 

— Lată despre ce-i vorba. Sunt nepotul lui, aici a spus 
adevărul deşi, de obicei, minte la orice pas. Nu mi-am 
terminat studiile universitare, dar vreau să le termin şi o voi 
face, pentru că am voinţă. Până atunci însă, ca să pot trăi, 
vreau să ocup un post de douăzeci şi cinci de ruble la calea 
ferată. Recunosc că el m-a ajutat de vreo două-trei ori până 
acum, că am avut nişte bani, douăzeci de ruble, dar i-am 
pierdut la cărţi. Într-adevăr, prinţe, am fost atât de laş, atât 
de nemernic, că i-am pierdut la joc! 

— Şi cu cine a jucat? Cu un şnapan, care nici nu merita săi 
se plătească! Strigă Lebedev. 

— De acord, e un şnapan, dar trebuia totuşi să-i plătesc, 
urmă tânărul. Că este un ticălos, sunt şi eu convins şi pot s- 


o dovedesc oricând şi nu pentru că te-a snopit în bătaie. E 
vorba, prinţe, de un ofiţer reformat din fosta bandă a lui 
Rogojin, care predă boxul; ei toţi umblă acum fără căpătâi, 
după ce i-a alungat şeful. Dar, ce-i mai rău, ştiam că-i un 
nemernic, un şarlatan, un pungaş şi totuşi m-am aşezat cu 
el la joc, riscând şi ultima rublă; mă gândeam: dacă pierd, 
mă duc la unchiul Lukian, mă rog frumos de el, îi fac o 
plecăciune şi n-are să mă refuze. E o josnicie, recunosc, 
curată josnicie! O ticăloşie premeditată! 

— Exact, o ticăloşie premeditată! Repetă după el şi 
Lebedev. 

— Stai, nu te bucura încă! Strigă nepotul enervat. Uite-l 
cum jubilează. Am venit la dânsul, prinţe şi i-am mărturisit 
totul, fără să mă cruţ câtuşi de puţin; mi-am făcut un proces 
de conştiinţă, nu m-am menajat şi n-am ezitat deloc în 
alegerea termenilor prin care mi-am calificat purtarea. 
Cred că am procedat corect, nu? Cei de faţă îmi sunt 
martori şi totuşi, ca să ocup postul de care vă spuneam, am 
neapărată nevoie să mă înţolesc puţin; aşa zdrenţuit cum 
sunt, prea semăn a cerşetor. Uitaţi-vă la ghetele mele! Mi-e 
imposibil să mă prezint la post în halul ăsta, iar dacă nu mă 
prezint la termenul fixat, altul îmi ocupă locul şi rămân 
iarăşi de izbelişte căci cine ştie când se mai iveşte un prilej 
ca ăsta. Acum cer pentru ultima oară cincisprezece ruble şi 
mă oblig să nu mai apelez niciodată la bunăvoința lui şi, în 
plus, promit să-i restitui în trei luni întreaga datorie, până la 
ultima copeică. Am să mă ţin de cuvânt. Ştiu să mă 
mulţumesc cu pâine şi cvas luni de-a rândul, pentru că am 
voinţă. Leafa mea, pe trei luni, va fi de şaptezeci şi cinci de 
ruble; cu ceea ce-i mai datorez dinainte, ar face în total 
treizeci şi cinci de ruble datorie; aşadar, voi avea cu ce să-i 
plătesc. Mă rog, să-mi ceară, dacă vrea, orice dobândă. Ce, 
nu mă cunoaşte? Întreabă-l, prinţe: banii pe care mii-a 
împrumutat cu alte ocazii nu i-am dat înapoi? Atunci, pentru 
ce se încăpăţânează atât? E supărat pe mine pentru că i-am 


plătit locotenentului ăluia; alte motive n-are! Ca să vezi ce 
fel de om e: nici el nu profită, dar nici altul să nu se bucure! 

— Şi nu mai pleacă odată! Izbucni Lebedev. S-a întins, 
după cum îl vezi, pe canapea şi nici gând să plece. 

— Cred că ţi-am spus-o destul de limpede: nu plec de-aici 
până ce nu-mi dai ce ţi-am cerut. De ce zâmbeşti, prinţe? Se 
pare că nu-mi dai dreptate. 

— Nu zâmbesc, dar găsesc că, într-adevăr, nu prea ai 
dreptate, răspunse acesta oarecum în silă. 

— Vorbeşte deschis, spune fără înconjur că n-am deloc 
dreptate. Pentru ce acest „nu prea”? 

— Dacă vrei, îţi spun că n-ai deloc dreptate. 

— Dacă vreau! Asta-i nostim! Crezi oare că nu-mi dau 
seama că pretenţiile mele sunt cam lipsite de bun-simţ, că 
banii îi aparţin lui, că este liber să facă ce vrea şi că 
procedeul meu seamănă puţin cu o încercare de a-i silui 
voinţa? Dar dumneata, prinţe... Nu cunoşti viaţa. Dacă nu le 
dai ăstora o lecţie, nu se învaţă minte. Trebuie să-i dădăcim. 
Intenţiile mele sunt absolut cinstite; conştiinţa îmi spune că 
n-am să-l fac să piardă nimic, îi voi înapoia capitalul cu 
dobândă. Va avea şi o satisfacţie morală: să mă vadă umilit. 
Ce mai vrea aşadar? Ce justificare poate avea existenţa lui, 
dacă nu aduce vreun folos? Căci, la drept vorbind, ce mare 
ispravă face el? Ba nu, zău, uită-te puţin ce face. Întreabă-l 
cum se poartă cu alţii şi cum înşală oamenii. În ce fel şi-a 
câştigat casa asta? Îmi pun capul că şi pe dumneata a 
apucat să te înşele, ba şi-a făcut planul cum să te mai înşele 
şi de aici încolo! Zâmbeşti, văd că nu-ţi vine să crezi, aşa-i? 

— Mi se pare că toate astea nu prea au a face cu 
chestiunea dumitale, observă prinţul. 

— E a treia zi de când, uite, zac aici şi, crede-mă, câte nu 
mi-au fost date să văd şi să aud! Strigă înainte tânărul fără 
să-l mai asculte pe prinţ. Închipuieşte-ţi că pe îngerul 
acesta, fata asta, acum orfană care e verişoara mea primară 
şi fiica lui, o bănuieşte şi în fiecare noapte caută dacă nu-i 
ascuns vreun drăguţ în odaia ei! Vine şi în camera asta, în 


vârful picioarelor şi se uită sub canapea. Aproape că s-a 
scrântit de atâta bănuială, neîncredere şi suspiciune de 
adevărat maniac; în fiecare colţ vede numai hoţi. Noaptea, 
sare mereu din pat şi de şapte ori cel puţin controlează 
dacă ferestrele şi uşile sunt bine zăvorite, se uită până şi în 
sobă. În faţa instanţelor judecătoreşti, ia apărarea 
escrocilor şi şarlatanilor, iar noaptea se scoală să se închine 
uite aici, în salonul ăsta; cade în genunchi, face mătănii, 
izbind cu fruntea în duşumea, uneori câte o jumătate de 
ceas neîntrerupt şi pentru cine nu se roagă numai, pe cine 
nu pomeneşte în rugăciunile lui de beţiv?! S-a rugat pentru 
odihna sufletului contesei Du Barry, l-am auzit chiar eu, de 
altfel, l-a auzit şi Kolea; s-a scrântit de-a binelea. 

— Îl vezi, îl auzi cum îşi bate joc de mine, prinţe! Strigă 
Lebedev înroşindu-se şi de data aceasta pierzându-şi 
cumpătul. Dar dumnealui nu ştie sau poate că nu vrea să 
ştie că acest beţivan şi netrebnic, mincinos şi ticălos, cum îi 
place să-mi spună, poate că ar merita respectul lui, fie chiar 
şi numai pentru faptul că pe dumnealui, deşteptul şi 
spiritualul, atunci când s-a născut, l-am înfăşat în scutece şi 
l-am spălat în copaie, căci soră-mea Anisia, rămasă văduvă, 
se zbătea în cea mai neagră mizerie; şi eu, care eram tot 
aşa de sărac ca şi ea, am stat de veghe nopţi întregi la 
căpătâiul bolnavilor - al mamei şi al copilului. Furam de la 
portar lemne ca să le încălzesc odaia, îi cântam micuţului şi 
băteam din palme ca să-l ogoiesc, în timp ce-mi ghiorăiau 
maţele de foame şi uite aşa l-am scăpat din ghearei morţii şi 
l-am dădăcit ca să crească mare şi să-şi bată joc de mine 
acum! Şi ce mare crimă dacă mi s-a năzărit şi mie o dată să 
mă rog pentru odihna sufletului contesei Du Barry, ce te 
priveşte asta? Eu, prinţe, acum trei zile am citit, pentru 
prima dată în viaţa mea, biografia acestei femei într-un 
dicţionar istoric. Ştii tu cine a fost această Du Barry? 
Spune, ştii sau nu? 

— Păi, sigur, numai tu ştii, nu-i aşa? Mormăi tânărul, voind 
să fie ironic, dar vădit încurcat. 


— Era o contesă care, ieşită din mocirlă, a domnit şi a 
guvernat ca o regină şi căreia o mare împărăteasă i-a scris 
cu mâna ei o scrisoare în care i se adresa: ma cousine! La 
ceremonia lever du roi (ştii tu ce era lever du roi, 
neisprăvitule?), un cardinal, nunțiul papal, s-a oferit să-i 
pună ciorapii de mătase; un personaj atât de înalt şi atât de 
sfânt a socotit asta ca o onoare pentru el! Ştiai tu asta? 
După mutra ta, văd că nu ştiai! Şi ce moarte a avut? 
Răspunde, dacă ştii! 

— Termină odată! Mă plictiseşti. 

— Ei bine, după toate onorurile acestea, după ce a domnit 
aproape ca o regină, a fost dusă, târâtă la ghilotină de 
călăul Samson; n-a avut nici o vină, dar trebuia sacrificată 
pentru satisfacerea mitocănimii pariziene; nu putea să 
înţeleagă, sărmana, ce se întâmplă cu dânsa, atât de mare îi 
era spaima. Când Samson i-a aplecat capul şi a îmbrâncit-o 
sub cuțitul ghilotinei, ceilalţi se prăpădeau de râs; ea însă 
începu să strige: Encore un moment, monsieur le hourreau, 
encore un moment! Adică: „O clipă, numai o clipă, aşteaptă, 
domnule călău!” Ei bine, pentru clipita aceasta, Dumnezeu 
o va ierta poate, căci un mai mare supliciu pentru sufletul 
omenesc nici nu e de închipuit măcar. Tu ştii ce înseamnă 
cuvântul acesta supliciu? E tocmai starea sufletească 
nenorocită în care s-a aflat ea. Ei şi când am citit eu despre 
strigătul contesei implorând răgazul de o clipită, mi s-a 
strâns inima ca într-un cleşte. Şi ce-ţi pasă ţie, vierme ce 
eşti, că, făcându-mi rugăciunea de seară, m-am gândit să 
implor mizericordia divină pentru o mare păcătoasă? Dacă 
am făcut-o, e ca nimeni, poate, de când a murit ea, nu i-a 
acordat o pioasă amintire. Şi pe cealaltă lume i-ar fi plăcut, 
poate, să simtă că s-a găsit pe pământ un păcătos ca şi 
dânsa, care, o dată cel puţin, s-a gândit să se roage şi 
pentru odihna sufletului ei. De ce râzi? Nu crezi, nu? 

— Dar ce ştii tu? De altfel, nici n-ai spus tot adevărul; dacă 
mi-ai scultat rugăciunea, trebuia să ştii că nu m-am rugat 
numai pentru contesa Du Barry, ci am spus aşa: „Odihneşte, 


Doamne, sufletul adormitei, roabei tale, marea păcătoasă ce 
a fost contesa Du Barry şi pe toate deopotrivă ei”; asta e cu 
totul altceva, căci există multe păcătoase ca ea şi 
numeroase sunt victimele destinului schimbător care în 
viaţă au suferit loviturile sorții şi acum, pe cealaltă lume 
îndură chinuri şi gem şi aşteaptă; m-am rugat atunci şi 
pentru tine şi pentru cei deopotrivă ţie, nesimţiţi şi cruzi, 
dacă vrei să ştii, de vreme ce ai avut neobrăzarea să tragi 
cu urechea, ca să afli pentru ce anume mă rog... 

— Bine, destul, poţi să te rogi pentru cine vrei, naiba să te 
ia şi nu mai face atâta gură! Îl întrerupse nepotul cu ciudă. 
Nici nu ştiai, prinţe, că avem în faţa noastră un erudit! 
Adăugă el cu un zâmbet jenat. De la o vreme încoace citeşte 
mereu cărţi şi memorii de acest gen. 

— Unchiul dumitale, totuşi... Nu-i deloc un om lipsit de 
simţire, obiectă cu vădit efort prinţul. Tânărul acesta îi 
devenea din ce în ce mai antipatic. 

— Să nu te apuci cumva să-l lauzi, că-şi ia nasul la purtare. 
Atât aşteaptă. Priveşte cum îşi duce mâna la inimă şi, cu 
gura până la urechi, nu mai poate de fericire, într-atât îl 
încântă cuvintele dumitale. Poate că nu-i lipsit de simţire, 
mă rog, dar e un şarlatan, iată nenorocirea. Ş-apoi, bea de 
stinge şi e zăpăcit ca toţi cei care au darul beţiei. Îşi iubeşte 
copiii, recunosc, o respecta pe mătuşă-mea, răposata lui 
nevastă... Şi pe mine mă iubeşte, ba în testamentul lui mi-a 
lăsat şi mie o parte. 

— N-am să-ţi las nimic! Strigă înverşunat Lebedev. 

— Ascultă, Lebedev, începu pe un ton hotărât prinţul, 
întorcându-şi cu dezgust privirea de la tânărul obraznic, 
ştiu din experienţă că, atunci când vrei, eşti om de treabă... 
N-am timp de pierdut şi dacă... Lartă-mă, care-ţi este 
numele? Am uitat. 

— Ţi-Ti-Timofei. 

— Şi mai cum? 

— Lukianovici. 

Toată lumea din odaie pufni în râs. 


— Minte! Strigă nepotul. Până şi aici a minţit! Prinţe, nu-l 
cheamă Timofei Lukianovici, ci Lukian Timofeevici. la spune 
acum, de ce ai minţit? Ori Lukian, ori Timofei, nu-i totuna 
pentru tine? Şi ce importanţă poate avea asta pentru prinţ? 
Minte, numai fiindcă minciuna i-a intrat în sânge, crede-mă! 

— Chiar e adevărat? Întrebă nerăbdător prinţul. 

— Într-adevăr, mă cheamă Lukian Timofeevici, recunoscu 
ruşinat Lebedev şi, plin de umilinţă, îşi plecă ochii, 
ducându-şi din nou mâna la inimă. 

— Atunci ce rost avea să-mi spui altfel, ah, Dumnezeule! 

— Din autoînduioşare, şopti Lebedev, plecându-şi capul cu 
un aer din ce în ce mai umilit. 

— Vai, Lukian Timofeevici, parcă asta-i autoînduioşare! Eh, 
dac-aş şti numai unde să-l găsesc pe Kolea acum! Zise 
prinţul, dând să plece. 

— Îţi spun eu unde-i Kolea, se oferi tânărul. 

— Nu, nu, nu! Se împotrivi Lebedev, fâstâcindu-se ca un 
om prins cu ocaua mică. 

— Kolea astă-noapte a dormit aici, iar de dimineaţă a 
pornit în căutarea generalului, pe care, Dumnezeu ştie de 
ce, prinţe, l-ai ajutat să iasă din puşcărie. leri, generalul 
promisese că vine să doarmă şi el la noi şi n-a venit. E mai 
mult ca sigur că a rămas peste noapte la hotelul „Vesâ”, aici, 
în apropiere. Încât Kolea trebuie să fie cu el, dacă nu s-a 
dus cumva la Pavlovsk, la Epancini. Avea bani şi voia să se 
ducă acolo încă de ieri. Aşadar, nu poate fi decât la 
„Balanţa” ori la Pavlovsk. 

— La Pavlovsk, la Pavlovsk!... Iar noi, să trecem în 
grădiniţă... Să luăm o cafeluţă... 

Şi Lebedev îl apucă de braţ şi aproape că-l târî pe prinţ 
afară din odaie. Traversară curtea şi intrară într-o grădiniţă 
încântătoare, unde, datorită timpului frumos, toţi copacii 
înfrunziseră. Lebedev îl pofti pe Mâşkin să ia loc pe o bancă 
de lemn vopsită în verde, înaintea unei mese fixe de aceeaşi 
culoare, iar el se aşeză în faţa lui. După un minut, într- 
adevăr, li se servi şi cafeaua. Prinţul n-o refuză. Lebedev, cu 


o expresie slugarnică, nu-şi lua ochii de pe faţa lui, gata 
parcă să-i împlinească orice dorinţă. 

— Nici nu mi-aş fi închipuit că ai o gospodărioară atât de 
frumoasă, spuse prinţul, care părea că se gândeşte aiurea. 

— Or-orfani, începu Lebedev, schimonosindu-şi faţa, dar se 
întrerupse numaidecât. 

Prinţul privea distrat înaintea lui şi, desigur, uitase de 
întrebare. Mai trecu un minut; Lebedev aştepta, cu ochii 
aţintiţi mereu spre musafir. 

— Aşadar? Întrebă prinţul, smulgându-se parcă din 
îngândurarea lui. A, da! Dumneata, Lebedev, ştii foarte bine 
despre ce e vorba; am venit în urma scrisorii pe care mi-ai 
trimis-o. Vorbeşte. 

Lebedev se fâstâci iar, vru să spună ceva, dar nu putu 
scoate decât nişte sunete nedesluşite. Prinţul aştepta cu un 
zâmbet trist pe buze. 

— 'Te înţeleg foarte bine, Lukian Timofeevici. Nu te 
aşteptai, probabil, să mă vezi aici. Ţi-ai închipuit că nu-mi 
voi părăsi bârlogul la cea dintâi înştiinţare a dumitale şi mi- 
ai scris ca să te achiţi de o îndatorire pe care ai socotit că o 
ai. Eu însă am venit, după cum vezi. Ei, haide, nu căuta să 
mă induci în eroare. Încetează de a mai sluji la doi stăpâni. 
Rogojin e aici de trei săptămâni, ştiu tot. Ai izbutit să i-o mai 
vinzi, ca şi rândul trecut, sau nu încă? Spune drept. 

— Singur a descoperit-o; chiar el singur, bestia. 

— Nu-l mai înjura; ce-i drept, a procedat cam urât cu 
dumneata... 

— M-a bătut, m-a stâlcit în bătăi! Se tângui cu amărăciune 
Lebedev. La Moscova, a asmuţit un câine asupră-mi, un 
câine de vânătoare, care m-a fugărit de-a lungul străzii. O 
căţea teribilă. 

— Mă crezi un copil, un naiv, Lebedev. Hai, spune-mi, e 
adevărat că ea l-a părăsit la Moscova? 

— Adevărat, adevărat! Şi de data asta, tot în momentul 
când se pregătea s-o ducă la cununie. El număra minutele 
ce mai rămăseseră până să pornească alaiul, când ea a 


şters-o, fără veste, la Petersburg. S-a prezentat direct la 
mine: „Scapă-mă, Lukian, găseşte-mi un adăpost şi să nu-i 
sufli un cuvânt prinţului...” Se temea de dumneata, prinţe şi 
mai abitir decât de el şi tocmai aici e marea înţelepciune! 

Şi la aceste cuvinte, Lebedev făcu o mutră şireată, 
ducându-şi degetul la frunte. 

— Şi acum iar ai mijlocit întâlnirea lor, nu-i aşa? 

— Excelentissime prinţ, cum aş fi putut... Cum aş fi putut 
împiedica această întâlnire? 

— Bine, să lăsăm astea acum, aflu eu totul pe altă cale. 
Spune-mi numai unde se află în momentul de faţă? La 
dânsul? 

— A, nu! Nici gând! Stă singură., Sunt liberă”, zice şi 
susţine întruna, morţiş, că e absolut liberă. Ştii, prinţe, 
stăruie mult asupra acestui lucru. Stă tot acolo, în cartierul 
Peterburgskaia Storona, la cumnată-mea, după cum ţi-am 
scris. 

— Şi acuma-i tot acolo? 

— Acolo, dacă nu cumva s-a dus la Pavlovsk, pe vremea 
asta frumoasă, la vila Dariei Alekseevna. „Sunt liberă de 
tot”, zice. Chiar ieri i se lăuda grozav lui Nikolai 
Ardalionovici că e liberă şi independentă. Semn rău, adăugă 
rânjind Lebedev. 

— Kolea se duce des s-o vadă? 

— E un zăpăcit băiatul ăsta, de neînțeles şi prea din cale- 
afară gură-spartă. 

— De mult nu te-ai mai dus pe la dânsa? 

— Mă duc în fiecare zi, în fiecare zi. 

— Vasăzică ai fost şi ieri? 

— N-nu; n-am fost de trei zile. 

— Ce păcat că eşti cam afumat, Lebedev! Altfel, te-aş fi 
întrebat ceva. 

— Vai de mine! Se poate? O picătură n-am pus în gură. 
Lebedev se făcu ochi şi urechi. 

— Spune-mi cum era când ai văzut-o ultima oară? 

— U-un suflet care caută... 


— Care caută? 

— Mereu parcă e într-o necontenită căutare, ca şi cum ar 
fi pierdut ceva. În ce priveşte căsătoria proiectată, până şi 
gândul o scârbeşte şi orice aluzie o ia drept jignire 
personală. De Rogojin nu-i pasă nici cât de o coajă de nucă, 
nici gând nu are; ba nu, mă înşel se gândeşte la el, însă cu 
teamă, cu groază; nici nu îngăduie să i se pomenească 
numele în prezenţa ei. Se întâlnesc numai de nevoie şi el 
simte asta! Nu-i a bine!... Ea n-are astâmpăr, e 
batjocoritoare rea de gură şi înverşunată foc... 

— Rea de gură şi înverşunată? 

— E aşa de irascibilă, că data trecută era cât pe ce să mă 
ia la păruială numai pentru un cuvinţel. Am izbutit s-o 
potolesc aducând vorba şi citindu-i din Apocalipsă. 

— Cum aşa? Întrebă prinţul, crezând că l-a înşelat auzul. 

— Da, da, citindu-i Apocalipsă. E o femeie cu multă 
fantezie, he, he! Şi am mai observat că are o predilecție 
deosebită pentru subiecte serioase, fie chiar şi cu totul 
străine de ea. [ine la mine, ţine foarte mult şi se simte chiar 
măgulită când vin să mai discut cu dânsa. Da, da. Iar eu 
sunt tare în tălmăcirea Apocalipsei, căci mă îndeletnicesc cu 
asta de cincisprezece ani. A fost de acord cu mine că 
suntem în epoca prefigurată acolo prin al treilea cal, 
armăsarul cel negru şi prin călăreţul care ţine în mână o 
cumpănă, căci în veacul nostru totul se bizuie pe balanţă şi 
pe contracte, toţi oamenii urmăresc numai dreptul lor: O 
măsură de grâu pentru un dinar şi trei măsuri de orz 
pentru un dinar...” Pe deasupra, mai vor să-şi păstreze şi 
spiritul liber şi o inimă curată şi trupul sănătos şi toate 
darurile cereşti laolată. Dar, bizuindu-se numai pe drepturi, 
oamenii nu vor izbuti să şi le păstreze, iar la urmă va veni 
calul cel fără de culoare şi cu el odată aceea ce poartă 
numele de Moarte, pe urmă din toate se va alege iadul... 
Despre asta vorbim noi ori de câte ori ne adunăm şi trebuie 
să spun că are asupra ei un efect grozav. 


— Dar dumneata personal crezi în lucrurile astea? Întrebă 
prinţul, aruncând o privire ciudată asupra interlocutorului 
său. 

— Cred şi le tălmăcesc. Căci sărac sunt şi gol, un atom în 
vârtejul lumii. Cine-i acordă lui Lebedev vreo consideraţie? 
Fiecare caută să-şi bată joc de el şi oricine dă în el cu 
piciorul. Pe când aici, după cum se tălmăceşte în 
Apocalipsă, sunt deopotrivă cu orice potentat. Căci mare e 
forţa inteligenţei! Aici ea îşi spune cuvântul şi am văzut în 
faţă-mi un potentat, tremurând în fotoliul său... Zguduit 
fiind de puterea inteligenţei. Acum doi ani, în săptămâna 
patimilor, Excelenţa sa Nil Alekseevici - la al cărui 
departament eram slujbaş - auzind de mine, mă cheamă 
anume prin Piotr Zaharăci în cabinetul său. „E adevărat, mă 
întreabă el când am rămas singuri, că eşti magistru în ale 
antihristului?” Şi nu i-am ascuns: „Da, zic, eu sunt acela” şi 
mă apucai pe dată să-i tălmăcesc viziunea alegorică 
încâlcită, fără a îmblânzi culorile întunecate ale tabloului 
înfricoşător, ci, dimpotrivă, îngroşându-le dinadins, ba am 
mai adăugat şi cifre, i-am dovedit prin calcule. La început 
zâmbea, dar cifrele şi asemănările îl făcură să tremure. M-a 
rugat să închid cartea şi să plec, apoi mi-a fixat o 
gratificaţie de Paşti, iar în Săptămâna luminată a dat ortul 
popii. 

— Ce spui?! 

— Precum am zis. A căzut din trăsură, într-o după- 
amiază... S-a lovit la tâmplă şi a murit pe loc, ca un prunc, 
ca un prunc nevinovat. Avea şaptezeci şi trei de ani bătuţi 
pe muchie, nişte obraji rumeni, părul alb, veşnic parfumat şi 
zâmbea întruna, ca un copilaş. Piotr Zaharâci îşi aminti 
atunci: „I-ai prezis-o”. 

Prinţul se ridică. Lebedev fu mirat, dezamăgit chiar, 
văzând că Mâşkin se pregătea să plece. 

— Ai devenit cam prea nepăsător, prinţe, he, he! Îndrăzni 
să-şi spună gândul Lebedev, păstrând aceeaşi expresie 
slugarnică pe faţă. 


— Nu prea mă simt bine, mi-e capul greu, desigur din 
pricina călătoriei, răspunse prinţul încruntându-se. 

— De ce nu pleci pentru un timp undeva, la o vilă din 
împrejurimi? Încercă să aducă vorba de departe Lebedev. 

Prinţul rămase pe gânduri. 

— Uite şi eu mă mut afară din oraş, cu toţi ai mei, peste 
vreo trei zile. E mai sănătos şi pentru nou-născut; între timp 
oi cârpi pe ici pe colo şi căsuţa asta. Mă gândesc să plecăm 
la Pavlovsk. 

— Cum şi dumneata tot la Pavlovsk te duci? Întrebă prinţul 
într-o oară. Cum vine asta, toată lumea de aici pleacă la 
Pavlovsk? Şi zici că ai acolo o vilă proprie? 

— Nu se duce chiar toată lumea la Pavlovsk. În ceea ce mă 
priveşte, Ivan Petrovici Ptiţân mi-a cedat una dintre vilele 
lui cumpărată pe nimica toată. Poziţie frumoasă, pe deal, 
verdeață multă, viaţa-i destul de ieftină, lume bună, muzică; 
de aceea, toţi dau năvală acolo. Eu, de fapt, am să mă 
instalez în pavilionul din fundul curţii, iar vila propriu-zisă... 

— Ai închiriat-o? 

— Nu-n-nu. Nu... locmai... 

— Închiriază-mi-o mie, propuse deodată prinţul. 

Se pare că aici voia să ajungă şi Lebedev. Cu câteva clipe 
înainte îi încolţise în minte ideea aceasta. Şi, de fapt, nu mai 
avea nevoie de chiriaş, căci primise o ofertă sigură şi fusese 
anunţat personal de ofertant că e aproape hotărât să ocupe 
vila. Lebedev însă ştia perfect de bine că, în realitate, acel 
„aproape” echivala cu „mai mult decât sigur”...Dar, într-o 
clipită, îşi făcu în gând socoteala că ar fi mult mai interesant 
şi mai cu folos să i-o dea cu chirie prinţului, profitând de 
faptul că răspunsul primului ofertant nu era absolut 
categoric. Îl ispiti această nouă şi neprevăzută întorsătură a 
lucrurilor, aţâţându-i imaginaţia. lată de ce propunerea 
prinţului îl entuziasma peste măsură şi, când acesta se 
interesă de preţ, Lebedev dădu din mâini, voind parcă să 
spună că-i o chestiune cu totul lipsită de importanţă. 


— Bine, cum vrei; am să mă interesez eu; nu vei fi în 
pagubă. Amândoi se îndreptară spre ieşirea din grădină. 

— Aş putea... Aş putea... Dacă doreşti, preaonorate prinţ, 
aş putea să-ţi comunic, asupra aceleiaşi chestiuni, câteva 
lucruri foarte interesante, bolborosi Lebedev, nemaiştiind 
de bucurie cum să-i fie pe plac prinţului. 

Mâşkin se opri. 

— Şi Daria Alekseevna are o vilişoară la Pavlovsk. 

— Ei şi? 

— Iar binecunoscuta persoană e prietenă cu dânsa şi, de 
bună seamă, intenţionează s-o viziteze destul de des la 
Pavlovsk. Cu un anumit scop. 

— Adică? 

— În altă ordine de idei, Aglaia Ivanovna... 

— Lasă asta, Lebedev! Îl întrerupse prinţul cu un 
sentiment penibil ca şi cum l-ar fi atins într-un punct 
dureros. E... cu totul altceva. Spune mai bine când eşti 
hotărât să pleci. Pentru mine, cu cât mai curând, cu atât 
mai bine, căci am tras la hotel... 

Prinşi în discuţie, ieşiră în grădină şi, fără să mai intre în 
casă, străbătură curticica, apropiindu-se de portiţă. 

— În cazul acesta, n-ar fi mai bine, propuse grăbit 
Lebedev, să te muţi de la hotel la mine chiar astăzi, iar 
poimâine să plecăm cu toţii la Pavlovsk? 

— Să văd, răspunse prinţul gânditor şi ieşi pe poartă. 
Lebedev privi în urma lui mirat. Îl surprinse aerul distrat al 
prinţului, care, plecând, nu şi-a luat rămas-bun, nu i-a spus 
un cuvânt şi nu l-a salutat măcar cu un gest din cap, ceea ce 
nu se potrivea câtuşi de puţin cu firea şi obişnuita politeţe a 
lui Mâşkin. 

III. 

Se făcuse aproape ora douăsprezece. Mâşkin ştia că 
singurul membru al familiei Epancin pe care l-ar fi putut 
găsi acum în oraş, fără a fi totuşi sigur de asta, era 
generalul, reţinut de serviciu la Petersburg. Dacă avea 
norocul să-l vadă pe Ivan Feodorovici, poate ca acesta l-ar 


lua cu el, chiar în după amiaza-aceea, la Pavlovsk; dar mai 
era o vizită pe care prinţul ţinea mult s-o facă în dimineaţa 
aceea. Cu riscul de a pierde întâlnirea cu generalul şi de a fi 
nevoit sa amâne pe a doua zi plecarea la Pavlovsk, se hotări 
să se ducă în căutarea casei care-l interesa atât. 

Vizita aceasta prezenta pentru el, într-o privinţă, anumite 
riscuri. Şovăia, neştiind cum e mai bine să procedeze. Casa, 
pe cât ştia, era situată în strada Gorohovaia, nu departe de 
Sadovaia; în cele din urmă porni într-acolo, în speranţa că 
pe drum se va decide într-un fel sau altul. 

Ajungând în centru, prinţul îşi dădu seama cu mirare că pe 
măsură ce se apropie de locul unde se întretaie străzile 
Gorohovaia şi Sadovaia îl cuprinde o tulburare neobişnuită; 
nici nu se aştepta ca inima să-i bată cu atâta putere. O 
clădire îi atrase atenţia încă de la distanţă, poate fiindcă 
avea o înfăţişare ciudată şi abia mai târziu prinţul îşi aminti 
că în momentul acela îl străfulgerase gândul: „Asta trebuie 
să fie”...Cuprins de curiozitate se apropie de clădire ca să-şi 
verifice presupunerea; simţea că i-ar fi, nu ştia nici el de ce, 
foarte neplăcut să constate că a ghicit bine. Era o casă 
mare, mohorâtă, de culoare verde-cenuşie, cu trei caturi şi 
fără vreun stil arhitectonic definit. 

Câteva clădiri de acest fel, puţine la număr, e adevărat, 
zidite la sfârşitul veacului trecut, rămăseseră neschimbate 
tocmai pe străzile acestea ale Petersburgului (oraşul în care 
totul se schimbă vertiginos). Solid construite, ele se disting 
prin grosimea zidurilor şi printr-un număr foarte redus de 
ferestre, aşezate la distanţă mare una de alta. Catul de jos 
adăposteşte de cele mai multe ori dugheana vreunui zaraf, 
iar geamurile sunt zăbrelite. Scapetul-zaraf ocupă de obicei 
un apartament deasupra prăvăliei. Aspectul exterior ca şi 
interiorul acestor case este rece şi neospitalier, totul aici 
pare ursuz şi neîncrezător, ca şi cum ar sta mereu la pândă; 
dar de unde anume vine această impresie, judecând numai 
după înfăţişarea casei, ar fi greu de explicat. Stilul, 
contururile arhitecturale îşi au, desigur, tainele lor. Casele 


acestea sunt mai toate locuite aproape exclusiv de mari 
negustori. 

În momentul când se apropie de poarta principală, prinţul 
văzu o tăbliță pe care era scris: Proprietatea lui Rogojin - 
membru de vază al tagmei negustoreşti. 

Învingându-şi şovăielile, Mâşkin se strecură pe uşa cu 
geamlăc care se trânti zgomotos în urma lui şi începu să 
urce treptele scării principale care ducea la etaj. Era o 
scară oribilă, de piatra, întunecoasă şi cu pereţii vopsiți în 
roşu. Prinţul ştia că Rogojin ocupă cu mama şi cu fratele lui 
tot etajul întâi al acestei case mohorâte. Servitorul care 
veni să-i deschidă îl conduse, fără să-i mai anunţe, printr-un 
şir întreg de încăperi; străbătură astfel mai întâi o sală de 
primire cu pereţi de marmură, cu parchet de stejar şi 
mobilă greoaie, în stilul anilor '20, pe urmă un labirint 
întreg de odăi mici şi întortocheate, trebuind mereu să urce 
sau să coboare câteva trepte, şi, în sfârşit, bătură la o uşă 
pe care le-o deschise chiar Parfion Semionâci. Dând cu ochii 
de prinţ, acesta păli şi rămase un timp stană de piatră, cu 
privirea fixă, înspăimântată şi cu gura crispată într-un 
zâmbet plin de nedumerire, ca şi cum vizita lui Mâşkin ar fi 
fost realmente o imposibilitate, o apariţie fantomatică. Deşi 
prinţul se aşteptase să-l vadă surprins, simţi totuşi cum îl 
cuprinde consternarea. 

— Parfion, poate că am ales un moment nepotrivit, pot să 
plec, spuse el încurcat. 

— Nu, nu, e foarte potrivit, foarte potrivit! Răspunse 
Rogojin, venindu-şi în fire. Intră, te rog! 

Se tutuiau. La Moscova se văzuseră des, uneori ceasuri 
întregi, ba au fost şi câteva momente în întâlnirile lor care 
se întipăriseră adânc în sufletul fiecăruia. De atunci însă 
trecuseră mai bine de trei luni şi acum se revedeau din nou. 

Paloarea şi tremurul convulsiv mai zăboveau pe faţa 
descompusă a lui Rogojin, care cu toate că îşi poftise 
musafirul înăuntru părea încurcat, pradă unei tulburări 
extraordinare. În timp ce îl conducea pe nou-venit spre 


fotoliu, poftindu-l să ia loc lângă masă, acesta se întoarse 
din întâmplare spre Rogojin şi surprinse în privirea lui o 
expresie cu totul neobişnuită, pe cât de grea, pe atât de 
ciudată şi care îl făcu pe Mâşkin să se oprească nedumerit. 
O amintire recentă, sumbră şi apăsătoare îi stărui în minte. 
În picioare, nemişcat, privi câtva timp drept în ochii lui 
Rogojin, care, din primul moment, sclipiră cu licăriri stranii. 
În cele din urmă, Parfion Semionâci schiţă un zâmbet la fel 
de tulburat şi buimac. 

— De ce mă priveşti aşa? Murmură el. la loc! Prinţul se 
aşeză. 

— Parfion, zise acesta, te rog să-mi spui drept, ştiai ori nu 
ştiai că am să vin astăzi la Petersburg? 

— Eram aproape sigur că ai să vii, răspunse Rogojin şi văd 
că nu m-am înşelat, adăugă el cu un zâmbet înveninat de 
data aceasta Dar cum puteam să ştiu că pici tocmai azi? 

Tonul tăios şi răstit cu care-şi rostise Rogojin întrebarea îl 
uimi şi mai mult pe prinţ. 

— Şi chiar dac-ai fi ştiut că vin tocmai azi, ce rost are să te 
enervezi aşa? Spuse încet şi cu blândeţe prinţul. 

— Îmi dau seama că n-a fost o vorbă aruncată la 
întâmplare. Dar nu înţeleg tâlcul întrebării tale. 

— Adineauri, coborând din vagon, am surprins o privire 
exact ca aceea cu care m-ai fixat chiar acum pe la spate. 

— Hm! Şi a cui era privirea aceea, mă rog? Mormăi 
Rogojin bănuitor. 

Prinţul avu impresia că vorbele lui îl făcură pe Rogojin să 
tresară în momentul acela. 

— Nu ştiu; încep să cred că mi s-a năzărit; în ultima vreme 
am din ce în ce mai des tot felul de năluciri. Trebuie să-ţi 
mărturisesc, Parfion, că încep să am aproape aceleaşi 
senzaţii pe care le-am avut şi acum cinci ani, când îmi 
veneau crizele. 

— De, se poate să ţi se fi năzărit, eu nu ştiu nimic... 
Îngăimă Rogojin. 


Zâmbetul prietenos şi binevoitor care se ivise pe faţa lui 
distona cu expresia ochilor şi cu întreaga lui figură 
pânditoare, ca şi cum zâmbetul acela s-ar fi dezarticulat, 
frânt în două, iar toate străduinţele sale de a-l reînchega 
rămâneau zadarnice. 

— Ai de gând să te întorci înapoi, în străinătate? Întrebă el 
şi adăugă numaidecât: îţi mai aduci aminte cum am 
călătorit împreuna în tren, toamna trecută, de la Pskov la 
Petersburg? Erai într-o pelerină şi cu nişte ghetre, ţii 
minte? 

Şi Rogojin izbucni într-un râs plin de răutate, bucuros 
parcă să şi-o dea în vileag. 

— Rămâi definitiv în locuinţa asta? Se interesă prinţul, 
plimbându-şi privirea prin cabinet. 

— Bineînţeles, sunt doar acasă la mine. Unde vrei să stau? 

— Nu ne-am mai văzut de mult. Am auzit spunându-se pe 
socoteala ta asemenea lucruri, încât nici nu-mi venea să 
cred că era vorba de tine. 

— Gura lumii slobodă, se eschivă sec Rogojin. 

— Totuşi ţi-ai concediat toată banda, stai închis în casă şi 
nu te mai ţii de năzdrăvâănii. E mare lucru. Casa e ata orio 
aveţi în coproprietate? 

— E a maică-mii. Dânsa ocupă încăperile din fund, 
separate de apartamentul meu printr-un coridor. 

— Şi fratele tău unde stă? 

— Fratele meu, Semion Semionâci, locuieşte în pavilionul 
din curte. 

— E căsătorit? 

— Văduv. De ce ţii să ştii toate astea? 

Prinţul îl privi fără să răspundă; cum era absorbit de 
gânduri, poate că nici nu auzise întrebarea. Rogojin nu mai 
stărui nici el şi rămase în aşteptare. Între ei se aşternură 
câteva clipe de tăcere. 

— Venind încoace adineauri, ţi-am recunoscut casa de 
departe, spuse prinţul într-un târziu. 

— Cum asta? 


— Nu ştiu. Înfăţişarea casei voastre poartă pecetea 
întregii familii, amprenta vieţii Rogojinilor de-a lungul mai 
multor generaţii; dar dacă m-ai întreba cum am ajuns la 
concluzia asta, n-aş fi în stare să-ţi explic. Mai ştii, o fi şi 
asta o năzărire. Fapt e că mă cuprinde groaza când mă 
gândesc că încep să capăt obsesii. Înainte nici nu mi-aş fi 
putut închipui înfăţişarea casei în care locuieşti; de îndată 
ce am zărit-o însă, mi-am şi spus: „Exact aşa trebuie să 
arate casa lui!” 

— Ca să vezi! Bâigui Rogojin schiţând un zâmbet şters, 
neizbutind să descifreze bine sensul reflecţiei confuze a 
prinţului. Casa aceasta a construit-o bunicul meu, explică el 
şi de atunci a locuit în ea o familie de scapeţi, pe nume 
Hludiakov; stau şi acum la noi, cu chirie. 

— E tare mohorâtă. Sumbră casă ai, observă prinţul, 
rotindu-şi încă o dată privirea prin încăpere. 

Era o cameră mare, înaltă, întunecoasă, ticsită cu tot felul 
de mobile, în cea mai mare parte mese de scris enorme, 
dulapuri pline de condici, registre şi diverse hârţoage. O 
canapea largă, de marochin roşu, îi servea probabil de pat 
lui Rogojin. Pe masa lângă care gazda îl poftise să ia loc, 
prinţul zări două-trei cărţi; printre ele un volum din Istoria 
lui Soloviev fusese lăsat deschis, având un semn de carte 
între pagini. Pe pereţi atârnau în rame aurite câteva 
tablouri în ulei, atât de înnegrite de timp, încât cu greu se 
putea desluşi ce anume reprezentau. Un portret în mărime 
naturală îi atrase atenţia prinţului; înfăţişa un bărbat de 
vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-o redingotă lungă, de 
croială nemţească, purtând la gât două decoraţii, cu o 
barbă încărunţită, scurtă şi rară, cu chipul galben şi 
brăzdat de cute adânci, cu o privire bănuitoare de om 
ascuns şi chinuit sufleteşte. 

— E tatăl tău? Întrebă prinţul. 

— Exact; în toată măreţia lui, răspunse cu un zâmbet silit 
Rogojin, gata parcă să trântească vreo glumă grosolană pe 
seama defunctului său părinte. 


— Se ţinea de secta celor de credinţă veche? 

— Nu, se ducea la biserică; dar, ce-i drept, îl auzeam de 
multe ori spunând că vechea credinţă e mai bună. Pe 
scapeţi îi avea la inimă. Aici era cabinetul lui. Pentru ce m-ai 
întrebat dacă era de credinţă veche? 

— Nunta o faci aici? 

— D-da, aici, răspunse Rogojin, tresărind la auzul acestei 
întrebări neaşteptate. 

— Va fi în curând? 

— Ştii că nu depinde de mine. 

— Parfion, nu sunt duşmanul tău şi nu vreau să-ţi stau în 
cale. Îţi repet acum, aşa cum ţi-am mai spus-o şi altă dată, 
într-o împrejurare asemănătoare. Când te pregăteai de 
căsătorie la Moscova, nu eu te-am împiedicat, ştii foarte 
bine. Prima dată, ea singură a fugit aproape de la cununie 
şi a venit la mine, rugându-mă s-o „scap” de tine. Sunt 
propriile ei cuvinte. Pe urmă a fugit şi de la mine. Iu ai 
regăsit-o şi în momentul când trebuia s-o duci la altar, a 
fugit iarăşi să se ascundă aici, la Petersburg, după câte am 
auzit. E adevărat? Cel puţin, aşa mi-a scris Lebedev. lată 
pentru ce am venit. Cât despre împăcarea voastră, am aflat 
abia ieri, în tren, de la unul dintre foştii tăi prieteni, Zaliojev, 
dacă ţii neapărat să ştii. În ce mă priveşte, veneam la 
Petersburg cu un scop precis: s-o conving să plece în 
străinătate ca să se trateze; e foarte bolnavă şi trupeşte şi 
sufleteşte, dar mai ales sufleteşte, şi, după părerea mea, 
are nevoie de multă îngrijire. N-aveam de gând s-o însoțesc, 
voiam numai s-o conving, să-i aranjez plecarea şi atât. Îţi 
vorbesc cât se poate de sincer. Dacă e adevărat însă că 
între timp v-aţi împăcat din nou, nici nu mă mai arăt în ochii 
ei şi nici la tine n-am să mai vin vreodată. Ştii foarte bine că 
nu caut să te amăgesc şi că am fost întotdeauna sincer cu 
tine. Niciodată nu ţi-am ascuns gândurile mele în privinţa 
asta şi întotdeauna am susţinut că o căsătorie cu tine ar fi 
fatală pentru ea. Ca şi pentru tine, de altfel... ba poate mai 
mult pentru tine. Aş fi foarte mulţumit să aflu că v-aţi 


despărţit din nou, dar personal nu voi face nimic ca să 
contribui la asta. Fii dar pe pace şi nu mă bănui. De altfel, 
ştii prea bine că nu ţi-am fost niciodată rival în adevăratul 
sens al cuvântului, chiar şi atunci când ea te-a părăsit ca să 
vină la mine. Tu râzi; ştiu ce te face să râzi. Da, da, am stat 
acolo separat şi chiar în localităţi diferite; tu eşti absolut 
convins de asta, fiindcă ştii perfect de bine că este aşa. Ţi- 
am mai explicat că ţin la ea „nu din dragoste, ci din milă”... 
Cred că e o definiţie care nu poate lăsa nici un dubiu. Mi-ai 
spus atunci că ai înţeles sensul acestor cuvinte ale mele. 
Aşa să fie oare? Le-ai înţeles cu adevărat? Nici nu-ţi dai 
seama cu câtă duşmănie mă priveşti! Am venit să te 
liniştesc, să te împac, pentru că şi tu îmi eşti drag. Te iubesc 
şi ţin la tine mult, Parfion. Şi acum plec şi nu voi mai reveni 
niciodată. Rămâi cu bine. 

Prinţul se ridică. 

— Mai stai cu mine, spuse încet Parfion fără să se mişte din 
locul lui, sprijinindu-şi capul cu mâna dreaptă, nu te-am 
văzut de mult. 

Mâşkin se aşeză din nou. Şi iarăşi tăcură un timp. 

— Când nu te văd, când nu te am în faţa mea, Lev 
Nikolaevici simt îndată împotriva ta o cumplită înverşunare. 
În aceste trei luni cât nu te-am văzut, crede-mă, n-a fost o 
clipă ca să nu te urăsc. Aş fi fost în stare, zău, să-ţi dau şi 
otravă, de s-ar fi putut cumva. Până acolo am ajuns. Dar 
acum, nu-i nici un sfert de oră de când eşti cu mine şi toată 
ura mi-a dispărut; îmi eşti la fel de scump ca şi înainte. Mai 
stai un pic cu mine... 

— Când sunt cu tine, îmi dai crezare, dar cum plec de 
lângă tine îţi pierzi încrederea şi începi să mă bănuieşti din 
nou. Semeni cu tatăl tău! Răspunse Mâşkin cu un zâmbet 
prietenesc, silindu-se să nu-şi trădeze sentimentele. 

— Mă încred în glasul tău când suntem împreună. Înţeleg 
bine că nu putem fi puşi pe aceeaşi treaptă noi amândoi, eu 
şi cu tine... 


— Pentru ce ai adăugat asta? Şi, uite, iar te-ai tulburat, 
spuse prinţul, uitându-se uimit la Rogojin. 

— În privinţa asta, frăţioare, se pare că părerea noastră 
nu mai contează, răspunse acesta, altceva hotărăşte. Nici 
dragostea noastră nu e la fel, ne deosebim în toate, 
continuă el cu glas scăzut şi după un minut de tăcere: 
dragostea ta e o dragoste de milă. Drept să-ţi spun, eu nu 
simt nici un fel de milă pentru dânsa. De altfel şi ea, sunt 
convins, nu simte pentru mine decât ură. În fiecare noapte 
o văd în vis cum îşi bate joc de mine cu altul şi, de fapt, ce 
să ne furăm căciula, aşa şi este. E vorba să ne cununăm 
curând, dar văd că de mine nici nu-i pasă, ca şi cum şi-ar 
schimba pantofii sau mănuşile. Mă crezi? N-am mai văzut-o 
de cinci zile, pentru că nu îndrăznesc să mă prezint în faţa 
ei. „Pentru ce-ai venit?” o să mă întrebe. Câte n-a trebuit să 
îndur de la dânsa, cum şi-a mai bătut joc... 

— Cum adică să înduri? Ce vorbeşti? 

— Parcă nu ştii cum stau lucrurile. N-ai fost tu acela cu 
care a fugit, părăsindu-mă chiar, în ziua cununiei”, cum te- 
ai exprimat chiar adineauri? 

— Dar tu ştii că nu e cazul... 

— Nu m-a făcut de râs şi la Moscova cu un ofiţer, cu 
Zemtiujnikov? Ştiu precis că şi-a bătut joc de mine şi asta 
după ce a fixat ea însăşi ziua cununiei. 

— Cu neputinţă! Strigă prinţul. 

— Ştiu precis, întări cu convingere Rogojin. Vrei să spui că 
ea nu este la fel cu altele? Ce înseamnă, adică, vorba asta 
că nu este la fel cu altele?! Mofturi! Cu tine, poate, nu se va 
arăta astfel şi s-ar îngrozi ea însăşi la un asemenea gând, 
dar cu mine se poartă întocmai ca şi cum ar fi din alea. Te 
asigur. Mă tratează ca pe o cârpă. Aventura cu Keller, 
ofiţerul acela care se îndeletnicea cu boxul, a pus-o la cale 
anume şi numai ca să-şi bată joc de mine... Dar nici nu ştii 
câte mi-a mai făcut la Moscova! Şi ce de-a bănet am 
cheltuit... 


— Atunci... Cum te mai poţi însura? Ce-ai să faci după 
aceea? Întrebă prinţul îngrozit. 

Rogojin se uită la prinţ cu o privire grea, înfricoşătoare şi 
nu răspunse nimic. 

— Azi se împlinesc cinci zile de când n-am mai fost la 
dânsa, urmă el după un minut de tăcere. Mi-e frică să nu 
mă dea afară. „Sunt încă stăpână pe mine, zice, dacă vreau, 
te alung pentru totdeauna şi plec în străinătate” (de altfel, 
de la dânsa ştiu că are de gând să plece în străinătate, 
observă el parcă în treacăt, privind cu înţeles drept în ochii 
prinţului); câteodată, într-adevăr, se vede că vrea numai să 
mă sperie şi nu ştiu de ce tot îi vine să râdă când mă 
priveşte. Alteori mă priveşte încruntată, stă bosumflată şi 
nu scoate un cuvânt; uite de asta mă tem. Chibzuind în 
toate felurile, mi-am zis să nu mă mai duc la ea cu mâna 
goală; ei bine, m-a primit în focuri de zeflemea, iar la urmă 
s-a şi înfuriat. L-am adus un şal, cum poate n-a mai văzut, 
cu toate că a dus o viaţă de lux; il-a dăruit cameristei 
Katka. Iar de cununie, nici nu mă mai încumet să deschid 
vorba! Ce fel de mire oi fi eu, când nu îndrăznesc nici măcar 
să-mi vizitez logodnica? Şi uite, stau aici, închis între patru 
pereţi, iar când nu mai pot suporta, pornesc înnebunit din 
casă şi umblu disperat pe strada ei, strecurându-mă pe 
furiş prin faţa casei ori stau ascuns pe după colţuri. Într-o zi 
am stat aşa de strajă în dreptul porţii ei până aproape s-a 
crăpat de ziuă; căzusem pe atunci la bănuială. M-a zărit, 
pesemne, prin fereastră., Ce-ai fi făcut, zice, dacă aveai 
dovada că te înşel?” N-am mai fost în stare să mă stăpânesc 
şi i-am răspuns: „Ştii şi tu, ce să-ţi mai spun.” 

— Ce ştie, adică? 

— Deh! Parcă eu unul ştiu ce anume! Răbufni cu un râs 
răutăcios Rogojin. La Moscova, am urmărit-o tot timpul, dar 
n-am prins-o cu nimeni. Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi 
îi spun: „Mi-ai făgăduit să te cununi cu mine. Ai să intri într- 
o familie cinstită, dar tu ştii cine-mi eşti? Asta eşti...” aşa şi 
pe dincolo şi i-am spus-o pe şleau 


— I-ai spus aşa? 

— Da. 

— Şi? 

— După toate astea, zice, poate că nici ca lacheu nu te-aş 
lua la mine, necum să-ţi fiu de nevastă; aşa să ştii! „Dar nici 
eu nu plec aşa, cu una cu două, de aici. O singură moarte 
are omul, zic, fie ce-o fi!” „Atunci, zice, îl chem îndată pe 
Keller şi-i spun să te ia de guler şi să te dea afară.” Când am 
auzit vorba asta, m-am repezit la dânsa şi am snopit-o în 
bătaie. 

— Nu se poate! Strigă prinţul. 

— Crede-mă, aşa a fost, rosti Rogojin cu glasul stins, dar 
cu ochii numai văpăi. O zi şi o noapte şi încă o zi, am stat 
fără să mă mişc din odaia ei, fără să dorm, fără să mănânc, 
fără să beau; am stat şi în genunchi în faţa ei. „Chiar de-aş 
şti că mor şi tot nu plec, până nu mă ierţi; iar dacă pui să 
mă dea afară - mă înec; pentru că, ce mă fac eu fără tine?” 
Toată ziua aceea, a fost ca o smintită; ba plângea, ba zicea 
că bagă cuțitul în mine, ba mă împroşca cu insulte, l-a 
chemat pe Zaliojev, pe Keller, pe Zemtiujnikov şi pe alţii; mă 
arăta cu degetul şi-şi bătea joc de mine în faţa tuturor. „Să 
mergem, zice, domnilor, cu toţii la teatru. N-are decât să 
rămână aici. Dacă nu vrea să plece; doar nu-s legată de 
dânsul. Am să spun să-ţi aducă un ceai, Parfion Semionâci, 
ţi-o fi foame, că doar n-ai mâncat nimic astăzi.” Se întoarse 
singură de la teatru. „Sunt nişte fricoşi, nişte laşi, începu 
ea, se tem de tine şi pe mine vor să mă sperie. „Nu pleacă el 
aşa cu una cu două, zic ci, ba e în stare să te şi înjunghie.” 
„lar eu, uite, mă duc la culcare şi nici măcar nu pun zăvor la 
uşa dormitorului; ca să ştii câtă frică am de tine! Ca s-o ştii 
şi să vezi cu ochii tăi! Ai băut ceaiul?” „Nu, am răspuns eu şi 
nici nu-l beau.” „Vrei să faci pe grozavul, dar să ştii că nu te 
prinde deloc.” Şi făcu întocmai cum spuse: nu-şi încuie uşa 
peste noapte. A doua zi, când ieşi din dormitorul ei, îmi zise 
râzând: „Ce, ai înnebunit? Vrei să mori de foame?” „Să mă 
ierţi”, zic. „Nu vreau să te iert şi nu te iau, ţi-am mai spus. 


Şi ai stat aşa, toată noaptea, în fotoliul ăsta, fără să închizi 
un ochi?” „Da, n-am dormit deloc.” Tare deştept mai eşti! le 
pomeneşti că iar refuzi să bei un ceai şi să mănânci?” „Ţi- 
am spus, nu iau nimic în gură până nu-mi spui că m-ai 
iertat!”, Dac-ai şti numai ce bine îţi şade cu încăpăţânarea 
asta, zice, îţi lipsea cum îi lipseşte chelului tichia de 
mărgăritar! Îţi închipui cumva că mă sperii? Tare-mi pasă 
mie că ai să stai flămând. N-ai decât să nu mănânci, atâta 
pagubă!” Se supără foc, dar îi trecu repede şi iar porni să-şi 
bată joc de mine. Şi m-am mirat grozav atunci că nu-mi 
purta deloc pică. Şi totuşi nu e dintre acelea care să uite 
repede răul ce i s-a făcut. Altora nu le-ar trece uşor cu 
vederea. Mi-a venit atunci în gând că mă dispreţuieşte într- 
atât, încât nici ură nu binevoieşte să-mi poarte. Şi, crede- 
mă, ăsta e adevărul. „Ştii, mă întreabă ea, cine-i papa de la 
Roma?” „Am auzit”, răspund eu. „Mi se pare că nu prea ai 
învăţat istoria universală, Parfion Semionâci?” „Eu n-am 
învăţat, zic, nimic.” „Să-ţi dau atunci să citeşti ceva. Un 
papă d-ăştia s-a supărat pe un împărat şi acela, înainte de a 
căpăta iertare, a trebuit să stea trei zile fără să bea, fără să 
mănânce, desculţ şi îngenuncheat în faţa porţilor palatului 
papal. În timpul celor trei zile cât acest împărat a stat în 
genunchi, ce gânduri crezi că l-au frământat? Ce jurăminte 
şi-o fi făcut în sinea lui?... Dar stai, să-ţi citesc chiar eu 
povestea asta!” Alergă după carte. „E scrisă în versuri”, 
zice şi începe să-mi citească nişte poezii, în care se spunea 
cum împăratul umilit jură să se răzbune pe acel papă. 
„Oare nu ţi-a plăcut deloc ce ţi-am citit, Parfion Semionâci?” 
„lot ce-ai citit e foarte adevărat”, i-am răspuns eu. „Aha! 
Găseşti aşadar că-i adevărat; înseamnă că şi tu, acum, îţi 
faci aceeaşi socoteală: lasă că-i plătesc eu toate astea când 
s-o mărita cu mine; i le plătesc cu vârf şi îndesat!” „Nu ştiu, 
zic, poate că într-adevăr ăsta mi-i gândul!” „Cum adică nu 
ştii?” „Uite aşa, zic, nu ştiu, nu la asta mă gândesc acum.” 
„Şi la ce te gândeşti, mă rog?” „Uite, zic, când te ridici de la 
locul tău, când treci pe lângă mine, te privesc şi te 


urmăresc din ochi; aud foşnetul rochiei tale şi inima-mi 
tresaltă în piept; iar după ce părăseşti odaia, îmi amintesc 
orice vorbă spusă de tine şi cu ce glas şi ce anume ai spus; 
iar în noaptea asta nu m-am gândit chiar la nimic; am tot 
ascultat cum respiri, cum te-ai mişcat de vreo două ori în 
somn...” „le pomeneşti că nici la faptul că m-ai bătut nu te- 
ai mai gândit sau poate c-ai şi uitat?” îmi spunea ea râzând. 
„Ba poate că mă gândesc, nu ştiu nici eu.” „Şi dacă nu te 
iert şi refuz să mă mărit cu tine?” „[i-am spus, mă înec”, 
„Cine ştie, poate înainte de a face asta, m-ai omori întâi pe 
mine...” Spunând aceste vorbe, căzu pe gânduri. Pe urmă 
se supără şi părăsi odaia. Un ceas după aceea o văd 
revenind tare întunecată la faţă. „Uite ce este, Parfion 
Semionâci, îmi zise, m-am hotărât, te iau, dar nu pentru că 
m-aş teme de tine, ci pentru că oricum nu mai am zile. Cine 
va putea spune ce şi cum e mai bine?! Stai colea, îţi aduce 
îndată masa. Şi să ştii că, dacă mă mărit cu tine, am să-ţi fiu 
o soţie credincioasă, de asta să n-ai grijă şi nici o îndoială.” 
Se opri o clipită, pe urmă adăugă: „Îmi pare bine totuşi că 
n-ai suflet de slugoi, m-am convins de asta; şi cu care 
crezusem la început că eşti sută-n sută o fire de lacheu”...Şi 
chiar pe loc stabili ca însăşi ziua cununiei noastre, ca peste 
o săptămână să dispară neaşteptat fugind de mine la 
Petersburg şi cerându-i adăpost lui Lebedev. Când am 
regăsit-o aici, mi-a spus: „Să ştii că n-am renunţat definitiv 
la gândul să mă mărit cu tine; vreau numai să mai aştept 
cât mi-o fi pofta, pentru că mai sunt încă stăpână pe mine. 
Mai aşteaptă şi tu, dacă vrei”...Şi uite asta se petrece cu noi 
acuma... lu ce crezi de toate astea, Lev Nikolaevici? 

— Dar tu ce gândeşti? Îi întoarse prinţul întrebarea, 
privindu-l cu tristeţe pe Rogojin. 

— Parcă sunt în stare să gândesc?! Lăsă să-i scape acesta 
chinuit. Ar fi vrut să mai adauge ceva, dar tăcu, copleşit de 
o nesfârşita durere. 

Prinţul se ridică, hotărât să plece. 


— Oricum ar fi, eu n-am să-ţi stau în cale, spuse el, încet. 
Pierdut, ca şi cum ar fi răspuns unui gând al său ascuns şi 
ştiut numai de dânsul. 

— Un lucru nu înţeleg eu, să mă tai! Se aprinse deodată 
Rogojin şi ochii îi scânteiară. Cum de te lasă inima să mi-o 
cedezi atât de uşor când încă mai alaltăieri tânjeai după 
dânsa şi te chinuiai amarnic! Sau poate că n-o mai iubeşti? 
Dar atunci ce zor nevoie aveai să alergi în goana mare la 
Petersburg? De mila ei? (Şi un zâmbet răutăcios îi 
schimonosi din nou faţa.) He, he! 

— Crezi că te mint? Întrebă prinţul. 

— Ba eu te cred, dar nu mă dumeresc deloc. Mi se pare că 
mila ta e mai pârdalnică decât dragostea mea! 

Faţa i se aprinse de o pornire răutăcioasă care se cerea 
descărcată. 

— Într-adevăr, e cam greu să înţeleagă omul unde 
sfârşeşte la tine dragostea şi unde începe ura, zise prinţul 
surâzând, iar de va trece dragostea, va fi jalea şi mai mare. 
Asta s-o ştii de la mine, dragă Parfion! Şi tare mă tem că... 

— Că am să împlânt cuțitul în ea? Prinţul tresări înfiorat. 

— Ai s-o urăşti groaznic pentru toată dragostea ta de 
astăzi, pentru toate chinurile pe care le înduri acum. Mai 
mult ca orice mă surprinde însă că ea consimte totuşi să se 
mărite cu tine. Ieri, când am auzit de asta, nu-mi venea să 
cred şi am simţit o apăsare grea pe suflet. De două ori până 
acum s-a lepădat de tine şi a fugit chiar în momentul când 
urma s-o duci la cununie, înseamnă că presimte ea ceva!... 
De ce te-o fi acceptând iarăşi? Pentru banii tăi? E absurd. 
De altfel, cu felul tău de a cheltui, cred că nu ţi-a mai rămas 
cine ştie cât. Să fie oare numai din dorinţa de a se mărita? 
Ar fi putut doar să facă şi altă alegere. Oricare altul ar fi de 
preferat, căci te pomeneşti c-ai fi în stare s-o înjunghii într-o 
zi şi lucrul acesta a ajuns să-l înţeleagă şi ea prea bine. O 
atrage cumva tăria dragostei tale. Tot ce se poate... Am 
auzit că sunt femei care ţin să fie iubite în felul acesta... 
Numai că... 


Prinţul se opri fără să-şi termine fraza, furat de gânduri. 

— Pentru ce ai surâs din nou uitându-te la portretul lui 
taică-meu? Întrebă Rogojin, care urmărea cu atenţie 
încordată cele mai mici, cele mai fugare schimbări pe chipul 
prinţului. 

— Pentru ce am surâs? Mi-a venit în gând că, dacă nu te 
lovea năpasta aceasta, dacă nu intervenea dragostea asta 
nefericită, ai fi devenit întocmai ca şi tatăl tău; şi poate că în 
cel mai scurt timp te-ai fi zăvorit în casa asta, cu o soţie 
tăcută şi supusă, aspru şi zgârcit la vorbă, ursuz şi 
neîncrezător în oameni, fără măcar să simţi nevoia de a sta 
cu cineva de vorbă, mulţumindu-te să strângi bani străin de 
toţi şi de toate. Cel mult şi asta poate abia la bătrâneţe, ai fi 
găsit vreun cuvânt de laudă pentru cărţile cele vechi şi te-ai 
fi însufleţit puţin tălmăcind puterea ascunsă în semnul 
crucii cu două degete... 

— Îţi baţi joc de mine. Dar să ştii că acelaşi lucru, aproape 
cuvânt cu cuvânt, mi l-a spus şi ea deunăzi când s-a oprit în 
faţa acestui portret! Curios, cum aţi ajuns să vă potriviţi în 
toate... 

— Cum, a şi fost la tine? Întrebă prinţul intrigat. 

— A fost. A privit îndelung portretul şi m-a descusut apoi, 
întrebându-mă despre răposatul taică-meu. „Uite, exact aşa 
ai fi ajuns şi tu, îmi spuse ea la sfârşit cu un surâs pe buze; 
tu, Parfion Scmionâci, ai pasiuni puternice, patimi care te-ar 
duce direct la ocnă, în Siberia, dacă n-ai avea şi 
deşteptăciune, căci eşti tare deştept.” (Mă crezi? Întocmai 
aşa a spus. Pentru prima oară auzeam o asemenea vorbă de 
la ea!) „Mai bine te-ai lăsa de mofturile şi năzdrăvăniile tale 
şi, cum eşti un om fără carte, te-ai apuca să strângi bani; te- 
ai aşeza, ca şi tatăl tău, în casa asta cu scapeţii tăi; poate, la 
sfârşit, te-ai converti şi tu la credinţa lor; şi ţi-ai îndrăgi într- 
atât bănişorii, că ai face curând nu două milioane, ci zece, 
chit că în cele din urma ai muri de foame pe sacii tăi cu aur, 
căci aşa eşti tu, în orice pui pasiune, toate le faci cu 
patimă.” Exact aşa mi-a spus, îţi repet aproape vorbă cu 


vorbă. Nu se mai întâmplase înainte vreodată să-mi 
vorbească în acest fel. De obicei nu-mi vorbeşte decât de 
fleacuri sau mă ia peste picior; de altfel şi de data aceasta o 
începuse tot în glumă şi în bătaie de joc; până la urmă însă, 
chipul se întunecă: a cercetat toate încăperile şi tot timpul 
părea că o înspăimântă ceva - „Schimb totul aici, zic eu, 
transform complet locuinţa asta sau poate e mai bine să 
cumpăr altă casă şi să stăm acolo după cununie!” „Nici să 
nu te gândeşti, zice, nu schimbi nimic, o să stăm aici, cum 
este. Vreau să trăiesc lângă măicuţa ta, zice, când îţi voi fi 
evastă.” O dusei la mama; s-a purtat cu mult respect, ca o 
fiică Hevărată. Maică-mea şi înainte, iată, mai bine de doi 
ani, era cu mintea cam zdruncinată (e bolnavă rău), iar de 
la moartea tatii a dat în mintea copiilor; nu scoate o vorbă, 
au lăsat-o picioarele şi numai cum vede că intră cineva, dă 
din cap în semn de bineţe; de nu-i dai să mănânce şi trei 
zile ar sta fără să bage de seamă, l-am luat mâna dreaptă şi 
i-am unit degetele. „Binecuvânteaz-o, măicuţă, zic, merge 
după mine cu cununie.” lar ea sărută mâna mamei cu atâta 
simţire şi-mi spune apoi: „Se vede că multe a suferit în viaţă 
maică-ta”...Când a zărit pe masă cartea asta: „Ia te uită, te- 
ai apucat să citeşti Istoria Rusiei?” zice. (Chiar ea mă 
îndemnase într-o zi, la Moscova: „Ar trebui să te mai 
instruieşti şi tu puţin; citeşte măcar Istoria Rusiei de 
Soloviov, că tare mai eşti întunecat la minte.) Bine faci, 
încuviinţă ea, citeşte-o. Dacă vrei, îţi fac o listă de cărţi pe 
care să le citeşti în primul rând”...Niciodată, niciodată până 
atunci nu-mi vorbise aşa, încât rămăsei uluit; pentru prima 
oară am respirat şi eu ca un om viu. 

— Mă bucură foarte mult ceea ce-mi spui, Parfion, zise 
prinţul cu sinceritate. Cine ştie? Poate că va da Dumnezeu 
şi o să vă înţelegeţi. 

— Nu mai cred în aşa ceva! Strigă Rogojin cu durere în 
glas. 

— Ascultă, Parfion, se poate oare, dacă o iubeşti atât, să nu 
vrei să-i câştigi respectul? Şi dacă ai dori-o din toată inima, 


se poate să nu nădâjduieşti? Adineauri am spus că nu 
pricep de ce se mărită cu tine. Şi cu toate că nu pot să 
dezleg misterul, un lucru rămâne totuşi neîndoios pentru 
mine, că trebuie să fie la mijloc un motiv temeinic, dictat de 
rațiune. De dragostea ta ea nu se îndoieşte. Probabil că nu 
se îndoieşte că ai anumite calităţi sufleteşti. Nici nu s-ar 
putea să fie altfel! Ceea ce mi-ai povestit acum îmi întăreşte 
părerea. Chiar tu singur ai spus că a ştiut să-ţi vorbească cu 
totul altfel decât îţi vorbise şi de cum te tratase până atunci. 
Eşti bănuitor, din pricina asta ai exagerat tot ce ţi s-a părut 
rău la ea. Sunt sigur că ea te preţuieşte mai mult decât îţi 
închipui tu. Altminteri, ar însemna că, măritându-se cu tine, 
ea, în mod conştient, se aruncă în bulboană sau în vârful 
jungherului, ştiind că o aşteaptă o moarte sigură. Crezi că e 
cu putinţă aşa ceva? Cine se duce de bună voie la moarte 
prin înec sau înjunghiere? 

Cu un zâmbet amar, Parfion ascultă până la sfârşit 
argumentarea înflăcărată a prinţului. Convingerea lui părea 
nestrămutată. 

— Ce privire întunecată ai în clipa asta, Parfion, când te 
uiţi la mine! Lăsă să-i scape prinţul sub povara unui 
sentiment apăsător. 

— Vasăzică, bulboana sau jungherul! Îngăimă în cele din 
urmă Rogojin. Păi, tocmai de aceea se şi mărită cu mine, că 
se aşteaptă să piară de mâna mea! Într-adevăr, prinţe, se 
poate să nu fi ghicit până acum care e miezul lucrurilor? 

— Nu te înţeleg. 

— Deh! Cine ştie, poate că într-adevăr nu înţelege omul, 
he, he! Nu degeaba se spune că... Eşti cam... Aiurit. Pe un 
altul îl iubeşte ea, pricepe! Aşa cum o iubesc eu pe dânsa, 
ea îl iubeşte pe celălalt. Şi cine-i acela pe care îl iubeşte, 
ştii? Tu eşti acela! Ce, n-ai ştiut? 

— Eu? 

— Da. Dragostea ei pentru tine a început din seara aceea, 
când am fost la onomastica ei. Numai că şi-a vârât în cap că 
nu-i este îngăduit să se mărite cu tine, pentru că te-ar 


expune la râs şi batjocură şi ţi-ar distruge viaţa. „Se ştie 
doar cine sunt”, zicea ea. Şi acum repetă mereu acelaşi 
lucru. Mi-a spus-o chiar ea, pe faţă, fără înconjur. Se teme 
să nu te nenorocească şi să te facă de râsul lumii; cu mine 
însă crede că ar putea să se mărite fără să aibă asemenea 
scrupule, iată cum mă respectă, reţine bine. 

— Şi atunci cum îţi explici că te părăsise ca să vină la mine, 
iar...de la mine... 

— De la tine s-a reîntors iarăşi la mine! Ehei! Când şi-a 
băgat ea ceva în cap, nu-i mai scoţi nici cu cleştele. Acum e 
parcă într-o continuă stare de delir. Ba îmi strigă: Mă mărit 
cu tine, ca şi cum m-aş arunca într-o bulboană. Grăbeşte 
căsătoria!” Mă zoreşte, fixează ziua cununiei, iar când se 
apropie ziua stabilită, începe să dea dârat, o cuprinde 
spaima sau îi vin alte năzbâtii în cap; Dumnezeu o mai 
înţeleagă, ai văzut-o şi tu; plânge, râde, îşi frânge mâinile. 
Şi atunci, ce să ne mai mirăm că a fugit de la tine? A făcut-o 
pentru că şi-a dat seama ce mult te iubeşte. A fost peste 
puterile ei să mai rămână la tine. Uite, spuneai adineauri că 
am alergat atunci prin toată Moscova până am găsit-o; 
greşeşti amarnic - ea singură a venit la mine. „Fixează ziua 
cununiei, zice, eu sunt gata!” şi deodată: „Vreau şampanie! 
Să mergem la ţigani!” Dacă nu existam eu, de mult s-ar fi 
aruncat în apă, te asigur. Poate că tocmai de aceea nu se 
îneacă, pentru că lângă mine vede un sfârşit şi mai cumplit 
decât fundul apei. De ciudă, de necaz se mărită cu mine... 
Şi dacă o să mă ia, să ştii că numai de ciudă are s-o facă. 

— Atunci cum poţi tu... Cum poţi! Strigă prinţul şi se opri, 
uitându-se îngrozit la Rogojin. 

— Ei, hai, isprăveşte-ţi gândul, adăugă acesta rânjind; vrei 
să-ţi spun eu ce gânduri îţi trec acum prin cap? Tu judeci 
aşa: „Cum e posibil să se mărite ea acum cu el? Cum se 
poate îngădui aşa ceva?” Ce mai vorbă, parcă nu ştiu eu ce-i 
în capul tău acum... 

— Nu pentru asta am venit aici, Parfion, ţi-am spus doar, 
altul mi-a fost gândul... 


— Bine, să zicem că altceva te-a adus aici şi că altul ţi-a 
fost gândul, dar acum, nici vorbă că la asta te gândeşti, he, 
he! Ei hai, ajunge! Ce te-ai tulburat aşa? E cu putinţă să nu 
fi ştiut nimic până acum? Mă uimeşti! 

— 'Toate astea îţi vin din pricina geloziei, Parfion, eşti 
bolnav şi de aceea exagerezi totul fără limite... Îngăimă 
prinţul, pradă unui zbucium extraordinar. Reculege-te 
puţin! 

— Lasă asta, mormăi Parfion şi, smulgând din mâinile 
prinţului un cuţitaş pe care acesta îl luase de pe masă, de 
lângă carte, îl puse iute la locul lui. 

— Bănuiam eu c-aşa o să fie, parcă aveam o presimţire... 
Când am ajuns la Petersburg, urmă prinţul şi n-am vrut să 
vin aici. Voiam să-mi smulg din inimă, să uit tot ce se 
petrecuse aici! Acum, rămâi cu bine... Dar ce ai? 

În timp ce vorbea, fără să-şi dea seama, prinţul luase din 
nou cuţitaşul de pe masă şi din nou Rogojin i-l smulse din 
mâini şi îl aruncă la loc. Era un cuţitaş destul de obişnuit, cu 
minerul din corn de cerb şi lama lungă cam de vreo 
cincisprezece centimetri. 

Văzând că insistența cu care îi smulsese din mână acest 
cuţit atrage în mod deosebit atenţia prinţului, Rogojin îl 
apucă cu o ciudă plină de venin, îl puse între filele cărţii, pe 
care o aruncă apoi pe o altă masă. 

— Îl foloseşti pentru tăiat filele, probabil? Întrebă prinţul 
cu acelaşi aer distrat, absorbit parcă de o puternică 
îngândurare. 

— Da, pentru tăiat filele... 

— E un cuţit de grădinar, dacă nu mă înşel? 

— Exact. Şi ce, cu un cuţit de grădinar nu se pot tăia foile 
unei cărţi? 

— Dar e... e absolut nou. 

— Ei şi ce dacă-i nou? Adică n-am dreptul să cumpăr un 
cuţit nou? Izbucni în cele din urmă Rogojin ca un apucat, 
nemaiputându-şi stăpâni enervarea ce creştea cu fiecare 
cuvânt. 


Prinţul tresări şi se uită ţintă în ochii lui Rogojin. 

— Dar ce-i cu noi?! Începu el deodată să râdă, revenindu- 
şi brusc din îngândurare. Lartă-mă, prietene; când mi-e 
capul greu ca acum şi mai am pe deasupra şi simptomele 
bolii care mă încearcă... Devin foarte, foarte distrat şi 
ridicol. Nu asta voiam să te întreb... Venisem cu totul 
pentru altceva... Dar, uite, că nu-mi mai amintesc ce anume 
am vrut să-ţi spun. Rămâi cu bine... 

— Nu pe acolo, spuse Rogojin... 

— Am uitat! 

— Pe aici, pe aici, te conduc eu. 

IV. 

Străbătură aceleaşi odăi prin care prinţul trecuse mai 
adineauri. Rogojin mergea înainte, prinţul îl urma. Intrară 
în salonul cel mare. Aici, pe pereţi atârnau mai multe 
tablouri - portrete de episcopi şi peisaje, în care cu greu se 
putea desluşi ceva. Deasupra uşii ce ducea în odaia 
alăturată era prins un tablou de nişte dimensiuni destul de 
ciudate: lat de aproape doi metri şi numai de vreo treizeci 
de centimetri înălţime. Pe pânză era înfăţişat Mântuitorul 
scoborât de pe cruce. Prinţul îl cuprinse într-o privire 
fugară, şi-i licări prin minte o vagă amintire, dar nu mai 
întârzie în faţa tabloului, ci dădu să iasă cât mai repede, 
îndreptându-se spre uşă. Voia să scape de atmosfera 
apăsătoare a acestei case mohorâte. Dar Rogojin se opri în 
faţa pânzei. 

— Uite, vezi, toate tablourile astea, zise el, au fost 
cumpărate de răposatul taică-meu cu preţul derizoriu de o 
rublă sau două la diferite licitaţii; îi plăcea să facă 
asemenea cumpărături. Un cunoscător venise într-o zi să le 
vadă şi zicea că toate sunt nişte mâzgălituri, afară de ăsta 
de deasupra uşii, care a fost plătit tot cu două ruble, dar, 
cică, nu-i mâzgălitură. Pe când trăia tata, cineva i-a oferit pe 
el trei sute cincizeci de ruble, iar Saveliev Ivan Dmitrici, un 
negustor care se prăpădeşte după asemenea lucruri, îi 
dădea patru sute, ba aud că săptămâna trecută i s-au oferit 


fratelui meu Semion Semionâci cinci sutare. L-am păstrat 
pentru mine. 

— E... e o copie după Hans Holbein, spuse prinţul după ce 
examina tabloul, şi, după cât pot judeca, fără a mă pretinde 
mare cunoscător, e o copie excelentă. Am văzut originalul în 
străinătate şi nu pot să-l uit... Dar... Ce ai? 

Într-adevăr, fără să se mai ocupe de tablou, Rogojin o luă 
brusc din loc, pornind înainte. Desigur, felul acesta distrat şi 
repezit de comportare a lui Rogojin se putea explica 
întrucâtva prin acea stare ciudată de extremă surescitare 
de care părea să fie stăpânit în acele momente; şi totuşi, 
prinţul rămase surprins şi contrariat de această întrerupere 
bruscă a conversaţiei, pe care n-o începuse el, precum şi de 
faptul că Rogojin nici nu-i răspunse la întrebare. 

— Ascultă, Lev Nikolaevici, de mult voiam să te întreb: tu 
crezi în Dumnezeu sau nu crezi? Reluă tot atât de 
neaşteptat Rogojin, după ce făcu câţiva paşi. 

— Ce întrebare ciudată şi... Cum te uiţi! Exclamă fără voie 
prinţul. 

— Îmi place să privesc tabloul acesta, murmură Rogojin 
după un moment de tăcere, uitând parcă iarăşi de 
întrebarea lui. 

— Tabloul acesta? Strigă prinţul, lovit deodată de un gând 
neaşteptat. Tocmai tabloul acesta! Păi, eu cred că privind 
tabloul acesta, unii ar putea mai degrabă să-şi piardă 
credinţa decât să se întărească în ea! 

— Mai ştii, poate că se pierde cu adevărat, fu de acord 
Rogojin, spre surprinderea interlocutorului său. 

Ajunseseră la uşa de ieşire. 

— Cum! Zise prinţul, oprindu-se brusc. Ce vorbeşti? Eu am 
spus-o aproape în glumă, pe când tu văd că o iei chiar în 
serios! Şi ce-i cu întrebarea asta, dacă cred sau nu în 
Dumnezeu? 

— Am zis şi eu aşa, într-o doară. De altfel, voiam mai de 
mult să te întreb. Astăzi, foarte multă lume şi-a pierdut 
credinţa. O fi adevărat oare (că doar ai umblat prin 


străinătate) ce mi-a spus cineva la beţie, că la noi în Rusia 
sunt mai mulţi necredincioşi decât în orice altă ţară? „Nouă 
ne vine mult mai uşor în privinţa asta, pentru că am mers, 
zice, mult mai departe decât ei...” 

Rogojin puse această întrebare cu un zâmbet veninos pe 
buze, apoi deschise brusc uşa şi, cu mâna pe clanţă, aşteptă 
ca prinţul să iasă. Mirat, acesta păşi peste prag. Rogojin îl 
urmă pe scară şi închise uşa. Amândoi se opriră faţă în faţă 
şi statură aşa o bucată de vreme cu aerul unor oameni care 
au uitat unde au ajuns şi ce au de făcut. 

— Aşadar, rămâi cu bine, spuse prinţul, întinzându-i mâna 
lui Rogojin. 

— Cu bine, răspunse celălalt şi strânse cu putere, dar ca 
un automat, mâna ce-i fusese întinsă. 

Prinţul cobori o treaptă, apoi se opri locului. 

— În ce priveşte credinţa, începu el zâmbind (nu voia să-l 
lase, probabil, fără un răspuns pe Rogojin şi totodată 
însufleţindu-se sub impulsul unei amintiri subite), în ce 
priveşte credinţa, săptămâna trecută, în decurs de două 
zile, mi-a fost dat să am patru mărturii diferite. Într-o 
dimineaţă, călătorind cu trenul pe o nouă linie ferată, am 
făcut cunoştinţă în compartiment cu domnul S. şi am 
discutat cu el vreo patru ceasuri. Am auzit vorbindu-se mult 
despre acest om; era cunoscut mai ales ca un ateu convins. 
E într-adevăr foarte cult şi instruit şi eram bucuros că am 
prilejul să mă întreţin cu un adevărat om de ştiinţă. Unde 
mai pui că e un om extrem de bine crescut şi îmi vorbea 
întocmai ca unui egal în cunoştinţe şi cultură. El nu crede în 
Dumnezeu. Ceea ce m-a surprins însă, în tot timpul 
conversaţiei noastre, e că tot ce spunea el părea cu totul 
altceva decât obiectul discuţiei şi m-a surprins mai ales 
pentru că şi înainte, ori de câte ori mi se întâmpla să stau 
de vorbă cu necredincioşii sau să le citesc cărţile, am avut 
impresia întotdeauna că ceea ce spun ei şi ceea ce scriu în 
cărţile lor e cu totul altceva, nu atinge miezul chestiunii, 
deşi în aparenţă ai fi zis că e tocmai ceea ce trebuie. l-am şi 


spus-o atunci lui S., dar se vede că n-am ştiut să-i explic sau 
m-am exprimat prea confuz, căci n-a priceput nimic... Seara 
am poposit într-un oraş, capitală de judeţ. În hotelul unde 
am tras se făptuise peste noapte o crimă şi toată lumea nu 
vorbea decât despre acest eveniment. Doi ţărani mai în 
vârstă, oameni în toată firea, care nu erau nici măcar beţi şi 
care se cunoşteau de mult, ba se pare că erau şi buni 
prieteni, după ce îşi băură ceaiul, se duseră să se culce într- 
o cămăruţă pe care o luaseră pentru amândoi. Unul dintre 
ei observase de două zile la tovarăşul său un ceas de argint, 
cu o bentiţă galbenă de mărgele în chip de lănţişor şi de 
care nu ştiuse nimic până atunci. Omul acesta nu era un 
hoţ, ba se zice că era cinstit şi ca stare materială nu putea fi 
socotit un ţăran sărac. Dar ceasul îi plăcu şi-i ispiti atât de 
mult, că în cele din urmă nu se putu stăpâni, luă un cuţit şi 
când prietenul lui se întoarse cu spatele, se apropie de el, 
ridică ochii spre cer, îşi făcu semnul crucii şi înălţând în 
gând o rugă fierbinte: Iartă-mă, Doamne Isuse Hristoase, 
pe mine Păcătosul!”, îl înjunghie dintr-o singură lovitură, ca 
pe un berbec, după care îi luă ceasul. 

Rogojin izbucni într-un hohot de râs nebun. Părea destul 
de ciudat râsul acesta zgomotos la un om care până atunci 
fusese tot timpul într-o stare de extremă depresiune 
sufletească. 

— Ei, uite, asta mi-a plăcut grozav! Aşa ceva înţeleg şi eu! 
Strigă el cu un râs convulsiv, aproape sufocându-se; unul nu 
crede deloc în Dumnezeu, iar celălalt crede până într-atât, 
că îşi face rugăciunea chiar şi atunci când împlântă 
jungherul în oameni! Nu, aşa ceva, frăţioare, nu se poate 
născoci! Ha-ha-ha! E straşnic...! 

— În dimineaţa următoare m-am dus să mă plimb prin 
oraş, urmă prinţul de îndată ce veselia lui Rogojin se mai 
potoli, deşi râsul îi mai schimonosea buzele într-un tremur 
convulsiv; mergând pe trotuarul de lemn, îmi iese în cale un 
soldat zdrenţăros. Mă opreşte: „Nu cumperi, boierule, 
crucea asta de argint, ţi-o dau pentru douăzeci de copeici; e 


LIA 


de argint curat!” Avea în mână o cruce de formă bizantină, 
cu opt capete, pe care o scosese desigur de la gât; era 
legată cu un şnuruleţ albastru ponosit. Dar se vedea cât 
colo că era o cruce de cositor. Am scos din buzunar o 
monedă de douăzeci de copeici şi i-am dat-o soldatului, iar 
crucea mi-am pus-o chiar atunci la gât; mulţumirea de a fi 
păcălit un boier nătâng i se citea pe faţă şi sunt convins că 
s-a dus numaidecât să-şi cheltuiască banii pe băutură. Pe 
atunci încă mă aflam sub năvala puternică a primelor 
impresii din patrie, căci îmi dădeam seama că altădată nu 
înţelegeam nimic din viaţa Rusiei, creşteam ca un nevolnic, 
iar în timpul celor cinci ani cât am stat în străinătate nu-mi 
reveneau în memorie decât nişte amintiri vagi şi 
fantomatice. Mi-am continuat drumul, hotărât în gând să nu 
mă grăbesc a-l condamna pe acest vânzător de credinţă. 
Dumnezeu ştie ce zace în inimile astea slabe de beţivi. Cam 
peste un ceas, pe când mă întorceam la hotel, întâlnesc o 
ţărancă cu un prunc în braţe. Femeia era încă tânără, 
copilul să fi avut vreo şase săptămâni. Tocmai atunci copilul 
îi zâmbise, după spusa ei, pentru prima oară de când venise 
pe lume. O văd deodată pe ţărancă făcându-şi semnul crucii 
cu multă evlavie. „Ce s-a-ntâmplat, nevestico?” o întreb. Pe 
atunci voiam să aflu cât mai multe şi la orice puneam 
întrebări. „Uite aşa, zice, după cum se bucură o mamă când 
îşi vede pentru prima dată pruncul zâmbind, tot aşa se 
bucură şi Dumnezeu, sus în cer, când vede un păcătos 
înălţând spre el o rugă pornită din inimă.” În aceste cuvinte 
simple, o femeie din popor a exprimat o idee atât de 
profundă, atât de subtilă şi cu adevărat religioasă; o idee în 
care se cuprinde tot fondul creştinismului, cu alte cuvinte, 
ideea unui Dumnezeu care pentru noi este un adevărat 
părinte şi care se bucură pentru un om aşa cum un tată se 
bucură pentru propriul său copil! Acesta este fundamentul 
învăţăturii lui Hristos! O simplă femeie de la ţară. E drept, 
era mamă... Şi, cine ştie, poate chiar nevasta acelui soldat. 
Ascultă, Parfion, m-ai întrebat adineauri - iată răspunsul 


meu: conţinutul sentimentului religios, în esenţa lui, scapă 
oricăror consideraţii şi raționamente şi nu poate fi ştirbit de 
nici o abatere, de nici o crimă, de nici un fel de ateism; este 
aici ceva care rămâne şi care va rămâne mereu în afara 
tuturor acestor elemente, ceva pe lângă care se vor învârti 
mereu, bâjbâind şi lunecând, tot felul de atei, vorbind 
mereu despre cu totul altceva, întrucât mereu le va scăpa 
miezul însuşi, ca ceva ce depăşeşte înţelegerea lor. 
Important este însă că, mai curând sau mai bine decât la 
oricare altul, acest lucru se poate observa în sufletul unui 
rus, asta ca o concluzie a mea personală. Este una dintre 
cele dintâi convingeri ferme cu care m-am ales din 
contactul meu direct cu Rusia noastră. E un tărâm imens de 
activitate aici, Parfion! E mult de făcut aici, în lumea 
noastră rusească, crede-mă. Adu-ţi aminte de întâlnirile şi 
de discuţiile pe care le-am avut împreună într-o vreme, la 
Moscova... Şi n-am voit deloc să mă întorc aici acum! Şi cu 
tine speram să mă întâlnesc în cu totul alte împrejurări! 
Şi... Dar ce să mai vorbim acum!... Rămâi cu bine! 
Dumnezeu să te aibă în paza lui! 

Se întoarse şi porni, coborând treptele. 

— Lev Nikolaevici, strigă Parfion de sus când prinţul 
ajunse jos, crucea pe care ai cumpărat-o de la soldat o ai la 
tine? 

— Da, o port la piept. 

— Arată-mi-o! 

Altă ciudăţenie! Prinţul stătu un pic pe gânduri, apoi urcă 
trep. Tele înapoi şi-i arătă crucea fără s-o scoată de la gât. 

— Dă-mi-o mie, spuse Rogojin. 

— Pentru ce? Ziceai că nu... 

Prinţul n-ar fi vrut să se despartă de această cruce. 

— Am s-o port eu, iar ţie ţi-o dau pe a mea, s-o porţi tu. 

— Vrei să facem schimb de cruciuliţe? Fie şi aşa, Parfion, 
dacă e vorba de asta - sunt fericit să ne înfrăţim! 

Prinţul îşi scoase crucea de cositor de la gât, iar Parfion pe 
a lui de aur şi făcură schimbul. Rogojin rămase mut. Cu 


multă surprindere şi cu durere în suflet, prinţul observă că 
neîncrederea de până atunci şi surâsul amar, aproape 
ironic, nu se şterseseră de pe faţa fratelui său de cruce, în 
orice caz erau clipe când această neîncredere se vădea 
destul de limpede. Apoi Rogojin luă, tot fără să spună vreun 
cuvânt, mâna lui Mâgkin şi câtva timp păru că stă pe 
gânduri; pe urmă îl trase deodată după el şi, cu o şoaptă 
abia perceptibilă, îl îmbie cu un „Vino”...Străbătură palierul 
scării de la primul cat şi sunară la o uşă ce dădea în partea 
opusă celei de unde ieşiseră. N-avură mult de aşteptat. O 
femeie bătrână, gârbovită, îmbrăcată în negru şi legată la 
cap cu o broboadă, veni să deschidă uşa şi, văzându-l pe 
Rogojin, făcu o plecăciune adâncă. Elo întrebă ceva, dar, 
fără să-i aştepte răspunsul, îl conduse pe prinţ înăuntru. Şi 
aici se perindă un şir de odăi întunecoase, de o curăţenie 
ciudată, glacială, aranjate rigid cu mobilier bătrânesc, 
îmbrăcat cu huse de un alb imaculat. Fără a se anunţa, 
Rogojin îl introduse pe prinţ într-un fel de salonaş, despărţit 
în două printr-un perete subţire din lemn de mahon, având 
pe ambele părţi câte o uşă, în spatele căruia se găsea, 
probabil, un dormitor. Într-un colţ al salonaşului, lângă 
sobă, stătea în fotoliu o bătrână, puţintică la trup şi care se 
ţinea încă destul de bine: obrazul ei era rotund şi plăcut la 
vedere, arăta destul de sănătos; doar părul îl avea alb şi-ţi 
dădeai seama de la cea dintâi privire că ajunsese în mintea 
copiilor. Îmbrăcată cu o rochie de lână neagră, purta la gât 
un bariz mare de aceeaşi culoare, iar pe cap o bonetă albă, 
foarte curată, legată cu panglici negre. Picioarele i se 
sprijineau pe un scăunaş. Lângă dânsa împletea cu andrele, 
tăcută, o altă bătrânică, mai în vârstă, îmbrăcată tot în doliu 
şi cu o bonetă albă pe cap - vreo femeie oploşită pe lângă 
casă. Cu siguranţă că tot timpul şi-l petreceau împreună 
fără să schimbe o vorbă. Prima bătrână, de îndată ce-i văzu 
intrând, le zâmbi şi dădu de câteva ori bucuroasă din cap în 
semn de bun-venit. 


— Măicuţă, spuse Rogojin după ce-i sărută mâna, iată-l pe 
bunul meu prieten, prinţul Lev Nikolaevici Mâşkin; am făcut 
schimb de cruciuliţe; cât am stat la Moscova, mi-a fost ca un 
frate şi mi-a făcut mult bine. Binecuvântează-l, mamă, ca şi 
cum ai binecuvânta un fiu. Dă-mi mâna, măicuţă, să-ţi unesc 
degetele... 

Dar înainte ca Parfion să-i apuce mâna, bătrâna ridică 
împreună cele trei degete şi, de trei ori, făcu cu evlavie 
semnul crucii asupra prinţului, după care mai dădu o dată 
din cap, privindu-l cu multă duioşie. 

— Acum să mergem, Lev Nikolaevici, spuse Rogojin, 
pentru asta te-am adus aici... 

Când ajunseră iarăşi pe scară, el mai adăugă: 

— Ai văzut? Nu înţelege nimic din ce i se spune şi nici 
acum n-a înţeles ce i-am vorbit eu şi uite că te-a 
binecuvântat; înseamnă că aceasta i-a fost vrerea... Acum, 
să ne luăm rămas-bun, e timpul să ne vedem fiecare de 
treburile noastre. 

Şi cu aceste cuvinte deschise uşa spre apartamentul lui. 

— Lasă-mă cel puţin să te îmbrăţişez înainte de a ne 
despărţi, om ciudat ce eşti! Strigă prinţul cu o caldă dojana 
în ochi şi-i întinse braţele. 

Parfion le ridică pe ale lui, dar aproape imediat le lăsă să-i 
cadă. Rămase nemişcat, ferindu-şi ochii de privirea 
prinţului. Nu se simţea în stare să-l îmbrăţişeze. 

— Vezi bine! Chiar dacă te-am făcut să-mi dai crucea ta, 
pentru un ceasornic însă tot n-am să te înjunghii! Bolborosi 
el abia desluşit, izbucnind apoi într-un râs ciudat. Dar în 
aceeaşi clipă, o schimbare neaşteptată se produse în el: o 
paloare de moarte îi acoperi faţa, buzele începură să-i 
tremure şi ochii i se aprinseră. 

Ridicând braţele, îl strânsc pe prinţ cu putere la pieptul lui 
şi-i spuse cu glasul sugrumat de emoție: 

— Ei bine, ia-o, dacă aşa vrea soarta! A ta să fie! [i-o 
cedez! Să-l ţii minte pe Rogojin! 


Şi, părăsindu-l pe prinţ, Rogojin intră grăbit în locuinţa lui 
fără să se mai uite înapoi şi trase cu zgomot uşa după el. 
V, 

Prinţul ajunse târziu la Epancin, abia pe la două şi 
jumătate şi nu-l mai găsi pe general acasă. Lăsându-şi 
cartea de vizită, hotări să-l caute pe Kolea la hotelul 
„Balanţa” şi eventual, dacă nu l-ar găsi acolo, să-i lase un 
bileţel. La „Balanţa” i s-a spus că Nikolai Ardalionovici a 
ieşit de dimineaţă, dar a lăsat vorbă, pentru cazul când 
cineva ar întreba de dânsul, că se va întoarce pe la ora trei. 
Dacă însă până la trei şi jumătate nu se va întoarce, 
înseamnă că a plecat la Pavlovsk, la vila generălesei 
Epancina şi că deci va lua masa acolo. Prinţul hotărî să-l 
aştepte şi cu acest prilej să îmbuce ceva. 

Până la trei şi jumătate, Kolea nu se întoarse şi nici la 
patru. Prinţul ieşi din hotel şi porni în neştire pe stradă, 
fără să se întrebe încotro anume merge. La începutul verii 
se-ntâmplă uneori la Petersburg să se statornicească, 
pentru foarte scurtă vreme de altfel, un timp minunat, cu 
zile însorite, calde, senine. Se nimerise tocmai să fie una 
dintre aceste zile rare. Câtva timp prinţul rătăci fără nici un 
ţel. Nu cunoştea bine oraşul. Uneori se oprea la câte o 
răscruce. În faţa unor clădiri, într-o piaţă, pe un pod; la un 
moment dat intra într-o cofetărie, ca să mai răsufle puţin. 
Câteodată se apuca să cerceteze cu multă curiozitate 
trecătorii, dar de cele mai multe ori nu dădea nici o atenţie 
nimănui şi nici nu băga de seamă pe unde umblă. Trăia 
clipe grele, de mare nelinişte şi de încordare chinuitoare şi 
instinctiv căuta singurătatea. Simţea nevoia să fie singur şi 
de a se lăsa în voia acestui supliciu moral, rămânând 
absolut pasiv la toate, fără a mai căuta vreo soluţie sau 
ieşire. Refuza cu dezgust să rezolve avalanşa de nedumeriri 
care-i dădeau năvală în suflet, înecându-i întreaga fiinţă. „În 
definitiv, ce vină am eu în toate astea?” mormăi el ca pentru 
sine, aproape fără să-şi dea seama de înţelesul cuvintelor 
sale. 


Pe la ora şase se pomeni păşind pe peronul gării de unde 
pornea linia de cale ferată Petersburg - '[arskoie Selo. 
Singurătatea îi deveni insuportabilă. Un nou imbold îi 
încălzi deodată inima şi pentru o clipă risipi cu lumina-i 
sclipitoare bezna în care tânjea şi se zbătea sufletul lui 
chinuit. Scoase un bilet pentru Pavlovsk şi aşteptă cu 
nerăbdare momentul plecării. Dar, fără îndoială, ceva îl 
urmărea, ceva real şi nu o nălucire fantastică, cum poate ar 
fi fost dispus s-o creadă de la început. În momentul când 
trebuia să urce în vagon, aruncă deodată biletul pe care-l 
cumpărase şi părăsi în grabă gara, adâncit în gânduri. 
Câtva timp după aceea, în stradă, parcă îşi aduse aminte de 
ceva, ca şi când s-ar fi dumerit brusc asupra unui lucru 
deosebit de straniu, ce de prea multă vreme îl obseda. Avu 
conştiinţa subită a unei preocupări care-l obsedase de mult 
timp, dar de care nu-şi dăduse seama până atunci; de vreo 
câteva ceasuri, încă la „Balanţa” sau poate înainte de a fi 
ajuns acolo, se pomeni deodată că începe să caute ceva cu 
privirea înjur. Pe urmă uita de asta un timp oarecare, o 
jumătate de oră sau mai mult, ca după aceea să privească 
iarăşi neliniştit şi iscoditor în toate părţile. 

În clipa în care îşi dădu seama de preocuparea aceasta 
bolnăvicioasă, până atunci absolut inconştientă şi care de 
atâta timp se încuibase în el, în memoria lui se deşteptă 
brusc şi o altă amintire, ce i se păru acum extrem de 
interesantă; îşi aminti anume că-n momentul când 
observase că tot caută ceva împrejurul lui, stătea pe 
trotuar, în faţa vitrinei unei prăvălii şi cerceta cu multă 
atenţie şi curiozitate mărfurile expuse în vitrină. O dorinţă 
nestăvilită îl îndemna acum să verifice numaidecât: stătuse 
el cu adevărat, mai adineauri (poate să fi trecut doar cinci 
minute de atunci), în faţa ferestrei acelei prăvălii sau i se 
năzărise numai? Să nu fie vreo confuzie la mijloc! Exista în 
realitate acea prăvălie cu mărfurile văzute în vitrină sau 
nu? Pentru că, într-adevăr, arc astăzi o stare deosebit de 
bolnăvicioasă, asemănătoare aceleia care preceda altă dată 


crizele lui de epilepsie. Ştia că în perioada premergătoare 
acestor momente devenea extrem de distrat şi că adesea 
confunda lucrurile şi persoanele atunci când nu izbutea să 
şi le fixeze mai cu atenţie. Dar mai avea un motiv pentru 
care ar fi vrut în mod special să se convingă dacă într- 
adevăr se oprise sau nu în faţa prăvăliei - printre obiectele 
expuse în vitrină era unul pe care îl cercetase în mod 
deosebit şi-l evaluase chiar la preţul de şaizeci de copeici, 
lucru de care-şi aducea perfect de bine aminte cu toată 
tulburarea şi dezordinea în idei. Prin urmare, dacă prăvălia 
aceasta exista cu adevărat şi dacă obiectul cu pricina se află 
în vitrină printre articolele expuse, înseamnă că tocmai 
acest obiect îl determinase să se oprească. Înseamnă că 
obiectul acesta prezenta pentru el un interes atât de mare, 
încât îi atrăsese atenţia chiar şi într-un asemenea moment 
de cumplită confuzie sufletească în care se afla atunci când 
a părăsit gara. Mergea fixând cu o privire chinuită vitrinele 
din partea dreaptă a trotuarului şi inima-i bătea puternic de 
emoție şi nerăbdare. Dar iată şi prăvălia, a găsit-o în sfârşit! 
Se depărtase de ea cu vreo cinci sute de paşi, când i-a venit 
ideea să se întoarcă. Iată şi obiectul acela de şaizeci de 
copeici., Ei, da, fireşte, nu face mai mult de şaizeci de 
copeici!” îşi spuse prinţul zărindu-l şi începu să râdă. Dar 
râsul lui avea ceva isteric în el; simţi o apăsare grea pe 
suflet. Îşi aduse aminte foarte precis acum că exact în locul 
acesta, stând în faţa acestei vitrine, se întorsese brusc şi 
atunci, ca mai adineauri, a surprins asupra sa ochii lui 
Rogojin. Încredinţându-se deci că nu se înşelase (lucru de 
care, de altfel, fusese convins şi înainte de această 
verificare), se depărta în grabă de prăvălie. Toate acestea 
se cereau neapărat gândite şi cât mai repede; îi era 
limpede acum că nici ceea ce i se întâmplase în gară n-a 
fost o năzărire, ci un fapt absolut real şi de bună seamă 
strâns legat de starea lui de nelinişte anterioară. Dar şi de 
data aceasta un dezgust lăuntric, groaznic şi de neînfrânt îl 
covârşi, făcându-l să renunţe de a mai reflecta; nu mai era 


în stare să cugete la cele petrecute şi gândurile lui se 
îndreptară cu totul în altă parte. 

Se gândea mai ales la faptul că în momentele de 
accentuare a bolii imediat premergătoare crizei de 
epilepsie (în cazul când aceasta se producea în stare de 
veghe), exista un grad de încordare maximă, când în starea 
lui de totală descurajare, de adâncă depresiune sufletească, 
interveneau brusc câteva clipe în cursul cărora creierul 
parcă i se înflăcăra fulgerător şi toate resorturile lui vitale, 
încordându-se cu o forţă extraordinară, se declanşau într- 
un formidabil elan de trăire. Senzaţia vieţii, a conştiinţei de 
sine căpătau o intensitate aproape înzecită în clipele acelea 
cu intermitențe de fulger. O claritate extraordinară îi 
lumina mintea şi inima. Toate fră-măntările, tot zbuciumul, 
toate îndoielile lui păreau că se împrăştie dintr-o dată, 
topindu-se într-o armonie desăvârşită, într-o linişte senină 
plină de bucurii şi speranţe, de supremă înţelepciune şi de 
o conştiinţă deplină a finalităţii. Dar momentele acestea de 
luciditate, sclipirile acestea nu erau decât presentimentul 
secundei finale (niciodată nu dura mai mult de o secundă), 
cu care se anunţa atacul propriu-zis. Secunda aceea era, 
desigur, insuportabilă. Meditând mai târziu, după criză, 
asupra acestui moment culminant, prinţul îşi spunea adesea 
că, de fapt, toate aceste clipe fulgerătoare şi sclipiri de 
supremă autopercepere senzitivă şi de intensă conştiinţă de 
sine şi deci şi de „trăire superioară” nu sunt altceva decât 
simptome de boală, tulburări ale stării normale, iar dacă 
este aşa, nu mai poate fi vorba de o trăire superioară, ci, 
dimpotrivă, de una de ordin cu totul inferior; şi totuşi, 
ajunse în cele din urmă la o concluzie paradoxală: „în 
definitiv, ce importanţă are că e o stare de boală? Hotări el 
în sfârşit. Ce-mi pasă mie că este o tensiune anormală, de 
vreme ce rezultatul, minutul acela de trăire, evocat şi 
analizat apoi în stare normală, după acces, se dovedeşte a fi 
în cel mai înalt grad armonie şi frumuseţe, oferă o senzaţie 
euforică, nemaiincercată şi nebănuită până atunci, o 


senzaţie de plenitudine, de echilibru, de împăcare, senzaţia 
contopirii, într-un elan extatic de rugă, cu cea mai sublimă 
sinteză a vieţii?” Această formulare nebuloasă, i se părea 
totuşi îndeajuns de explicită, atât doar că-i exprima 
deocamdată prea slab gândul. În ce priveşte însă faptul că 
toate astea ar fi într-adevăr „frumuseţe şi rugă”, că ar fi 
chiar „sinteză sublimă a vieţii”, nu putea avea nici cea mai 
mică îndoială, nici să admită măcar posibilitate unei îndoieli. 
Căci părea exclus ca viziunea acelui moment să fi fost 
numai o halucinație provocată de haşiş, de opiu sau alcool 
care umilesc raţiunea şi stâlcesc sufletul, nălucire cu totul 
anormală şi aberantă. Despre asta putea să-şi dea seama 
foarte bine după ce trecea criza. Clipele acelea nu erau 
decât o activitate extraordinar de intensă a conştiinţei de 
sine, dacă ar fi să definim această stare cât mai scurt - 
conştiinţă de sine şi totodată cea mai nemijlocită 
atotpercepere senzorială. Dacă în secunda aceea, adică în 
ultima clipă conştientă dinaintea accesului, apuca să-şi 
spună lămurit şi în deplină cunoştinţă de cauză: „Da, pentru 
clipa aceasta, merită să-ţi dai viaţa!”, fără îndoială că 
singură această clipă preţuia cât o viaţă întreagă. De altfel, 
aspectul dialectic al concluziei sale nu-l preocupa câtuşi de 
puţin: prostraţia, destrămarea sufletească, idiotizarea 
apăreau ca o urmare evidentă a acestor „clipe sublime”... 
Nu s-ar fi încumetat, de bună seamă, să-şi susţină punctul 
de vedere într-o eventuală discuţie teoretică. Îşi dădea 
seama că această concluzie la care a ajuns, cu alte cuvinte, 
ceea ce gândea el despre minutul acela, conţinea desigur o 
eroare şi totuşi realitatea senzaţiei încercate îi punea 
cugetul la grea încercare. Ce poate fi mai de netăgăduit 
decât realitatea faptului însuşi? Căci faptul în sine se 
petrecuse; în timpul secundei aceleia, el apucase doar să-şi 
spună că prin fericirea nemăsurată pe care o simţise din 
plin, secunda aceasta putea să preţuiască cât o viaţă 
întreagă. „În momentul acela, cum îi spunea el într-o zi lui 
Rogojin în timpul nenumăratelor întâlniri de la Moscova, în 


momentul acela se pare că încep să pătrund semnificaţia 
extraordinară a cuvântului, potrivit căruia: timpul nu mai 
merge. Mă gândesc, adăugă el zâmbind, că este o secundă 
aidoma aceleia în care nici nu apucase să se verse apa din 
ulciorul răsturnat de epilepticul Mahomed, în timp ce 
acesta izbutise să cuprindă într-o privire toate locaşurile lui 
Allah.” Da, da, la Moscova stătuse de multe ori de vorbă cu 
Rogojin şi acesta n-a fost singurul subiect a conversaţiilor 
lui intime. „Rogojin a mărturisit adineauri că i-a fost atunci 
ca un frate; şi a spus-o azi pentru prima oară”, a conchis 
prinţul în gând. 

Medita la toate astea stând pe o bancă, sub un copac, în 
Letnâi. Era pe la şapte seara. Parcul rămăsese pustiu; o 
umbră întunecoasă învălui pentru un moment soarele în 
asfinţit. Căldura înăbuşitoare prevestea furtună. Era ceva 
ispititor în dispoziţia aceasta contemplativă în care se 
complăcea acum. Se crampona, prin noianul de amintiri şi 
raționamente, de orice obiect din afară şi asta îl distrăgea; 
se străduia din răsputeri să uite ceva, ceva prezent şi 
esenţial, dar, la cea dintâi privire aruncată în jur, îi revenea 
de îndată acelaşi gând sumbru, un gând chinuitor, ca o 
obsesie, de care ar fi vrut să scape. Îşi aminti la un moment 
dat că mai adineauri, mâncând la restaurant, discutase cu 
chelnerul despre un asasinat foarte ciudat, întâmplat de 
curând şi care stârnise o mare vâlvă. Dar de-abia îşi aminti 
de asta şi un nou impuls lăuntric schimbă brusc cursul 
gândurilor lui. 

O dorinţă extraordinară, nestăpânită, un fel de tentaţie de 
neînvins îi încleşta deodată voinţa. Se ridică de pe bancă, 
părăsi grădina şi porni automat spre cartierul 
Peterburgskaia Storona. Mai înainte, pe cheiul Nevei, îl 
rugase pe un trecător să-i arate în ce parte vine cartierul 
acesta de dincolo de Neva. Omul i-a explicat cum să ajungă 
acolo; dar atunci el renunţase să se mai ducă. De altfel, ştia 
că n-avea rost să mai meargă astăzi acolo. Adresa o avea de 
mult şi putea găsi uşor locuinţa rudei lui Lebedev, dar era 


aproape sigur că nu o va găsi acasă. „A plecat cu siguranţă 
la Pavlovsk; altfel, Kolea mi-ar fi lăsat o vorbă la «Balanța», 
cum ne învoiserăm.” De aceea, nu pentru a o vedea pe 
dânsa se ducea acum acolo, fireşte. O curiozitate 
bolnăvicioasă, chinuitoare, îl îmboldea acum, ca o tentaţie. 
Căci un gând, o idee subită şi cu totul nouă, îi încolţi în 
minte... 

Pentru el însă era prea de ajuns faptul că pornise şi, mai 
ales, că ştia unde se duce; peste puţin timp mergea absorbit 
de gânduri, fără să mai observe pe unde trece. Cugetând 
mai departe la, ideea lui subită”, îi reveni deodată senzaţia 
de silă, de apăsare insuportabilă. 

Cu o dureroasă încordare a atenţiei, observa tot ce i se 
ivea înaintea ochilor, privea cerul, Neva. Intră la un moment 
dat în vorbă cu un copilaş întâlnit în drum. Poate că şi 
starea lui premergătoare crizei de epilepsie se intensifica 
din ce în ce mai mult. Se pare că furtuna, care se simţea de 
mult în văzduh, se apropia ameninţător. Când şi când se 
auzeau răbufnind tunete îndepărtate. Aerul devenise 
înăbuşitor... 

Dar iată că acum începu să-i revină în minte, precum 
revine uneori, ca o obsesie absurdă, un laitmotiv muzical 
plicticos, chipul nepotului lui Lebedev, pe care-l văzuse mai 
devreme. Mai ciudat însă era faptul că-i apărea sub 
înfăţişarea ucigaşului de care amintise Lebedev 
prezentându-i-l pe acest nepot al său. Într-adevăr, citise şi 
el, nu de mult, despre acest asasinat. De altfel, de la 
întoarcerea lui în Rusia, citise şi auzise povestindu-se 
numeroase cazuri de acest fel, iar în ultimul timp urmărea 
cu multă perseverenţă acest aspect din viaţa ţării. Chiar şi 
astăzi, intrând în vorbă cu chelnerul care-i servise masa la 
prânz, a arătat un interes deosebit, stăruind să afle cât mai 
multe amănunte despre acest asasinat al Jemarinilor. Îşi 
aduse aminte acum că omul se declarase de acord cu el în 
privinţa acestui caz. Îşi mai aminti şi de figura chelnerului; 
nu era prost deloc, cu scaun la cap şi măsurat la vorbă, dar, 


la drept vorbind, „numai Dumnezeu ştie ce fel de om este. E 
greu să pătrunzi în sufletul unor oameni necunoscuţi, într-o 
ţară pe care abia începi s-o cunoşti”...Şi totuşi, începuse să 
creadă cu toată tăria în însuşirile minunate ale sufletului 
rusesc. „O, câte lucruri noi, cu totul nebănuite, neaşteptate 
şi nemaiauzite aflase el în timpul acestor şase luni! Dar 
sufletul altuia e o taină greu de pătruns; tot astfel şi sufletul 
rus e o enigmă, pentru multă lume - o enigmă de 
nepătruns. lată el, de pildă, de atâta vreme se află în relaţii 
strânse cu Rogojin, relaţii de prietenie, raporturi frăţeşti - 
şi totuşi, ar putea oare să susţină că-l cunoaşte pe Rogojin? 
Şi când te gândeşti ce haos, ce dezlănţuire neînfrânată şi 
câtă ticăloşie există uneori în tot ce se petrece în jurul lui! 
Şi ce individ respingător, înfumurat şi plin de sine mai e şi 
nepotul acesta al lui Lebedev! Dar ce-i cu mine? (îşi 
continuă prinţul reflecţiile.) Parcă el este acela care a ucis 
cele şase fiinţe? Mi se pare că încep să le cam încurc... 
Ciudat. Simt că-mi vâjâie capul... Dar ce faţă simpatică şi 
fermecătoare avea fata cea mai mare a lui Lebedev, aceea 
care ţinea copilul în braţe, ce expresie de nevinovăție 
aproape copilărească şi ce râs cristalin! E ciudat că uitase 
aproape cu desăvârşire acest chip şi nu-şi adusese minte de 
el decât abia acum. Şi Lebedev, care se răţoieşte la ai lui 
bătând din picior, deşi, probabil, îi adoră pe toţi. Dar ceea 
ce-i şi mai neîndoielnic, aşa cum doi ori doi fac patru, e că 
acest Lebedev îşi adoră nepotul! 

Dar ce i-o fi venit deodată să-i judece pe toţi cu atâta 
neîndurare? Şi tocmai el, care i-a văzut astăzi pentru prima 
oară, tocmai el să pronunţe o sentinţă atât de categorică? 
Lată, Lebedev, de pildă, nu-i apăruse astăzi ca o adevărată 
enigmă? Se aştepta el oare să descopere un astfel de om în 
Lebedev? Parcă aşa îl cunoscuse şi şi-i închipuise pe 
Lebedev până acum? Lebedev şi contesa Du Barry - 
Dumnezeule! Totuşi, dacă Rogojin va ucide, cel puţin o va 
face cu mai multă socoteală. Un instrument comandat 
anume, după un desen conceput dinainte şi şase persoane 


răpuse în stare de delir! Parcă Rogojin ar avea un 
instrument comandat dinainte, după un anumit desen... El 
are... Dar ce... E un lucru hotărât că Rogojin va ucide 
neapărat?!” tresări deodată prinţul. „Nu e oare o crimă, o 
josnicie din partea mea să-mi treacă măcar prin minte 
asemenea presupuneri!” exclamă el şi sângele îi năvăli în 
obraz de ruşine. De uimire rămăsese încremenit în mijlocul 
drumului. I se perindară deodată, în închipuire, toate 
întâmplările din ziua aceea; momentele trăite adineauri în 
gara Pavlovski şi, mai înainte, în gara Nikolaevski; şi 
întrebarea pe care i-o pusese lui Rogojin pe faţă cu privire 
la ochii aceia; şi crucea lui Rogojin pe care o purta acum la 
piept; şi binecuvântarea bătrânei sale mame, la care îl 
dusese ţinându-l de mână, şi, în sfârşit, îmbrăţişarea aceea 
înfrigurată de pe scară şi acea renunțare supremă a lui 
Rogojin - iar acum, după toate astea, să se surprindă 
căutând mereu ceva împrejur şi această prăvăiie şi acest 
obiect... Ce josnicie! Şi după toate cele petrecute, e în stare 
să se ducă acolo cu un „scop anumit”, mânat de „o idee 
nouă, subită”! 

Cuprins de disperare şi de o suferinţă sfâşietoare, prinţul 
voi să ajungă cât mai degrabă în camera lui de la hotel; se 
întoarse din mers şi porni înapoi; dar după un minut se 
opri, mai chibzui puţin şi reluă drumul iniţial. 

De altfel, ajunsese de mult în cartierul Peterburgskaia 
Storona şi era aproape de casa cu pricina; acum doar nu se 
mai ducea acolo cu scopul de adineauri, cu acea „idee 
neaşteptată”...Şi nici nu se putea să fie altfel! Da, e limpede 
că-i revine boala; în privinţa asta nu mai avea nici o 
îndoială; şi nu era exclus ca accesul să survină chiar astăzi. 
Apropierea crizei explica totul; şi această întunecare a 
mintii şi ivirea, ideii” care îl obseda. Dar acum întunericul s- 
a destrămat, demonul e alungat, îndoielile s-au risipit, în 
inimă i s-a revărsat o nespusă bucurie! Doar n-o mai văzuse 
pe ea de atâta timp, trebuie s-o vadă negreşit, şi... ar fi vrut 
să-l întâlnească pe Rogojin acum; l-ar fi luat de braţ şi ar fi 


mers împreună... Inima lui e curată; parcă ar putea fi 
rivalul lui Rogojin? Mâine se va duce chiar el să-i spună lui 
Rogojin că a văzut-o; pentru ce altceva venise cu atâta 
grabă la Petersburg, cum zicea adineauri şi Rogojin, dacă 
nu pentru a o vedea pe dânsa? Poate totuşi o va găsi acasă, 
nu-i deloc sigur că a plecat la Pavlovsk. 

Da, totul între ei trebuie să fie limpezit, ca să se înţeleagă 
dintr-o singură privire, să nu mai existe asemenea 
renunţări chinuite şi pătimaşe ca aceea a lui Rogojin de 
adineauri, ca totul să se petreacă deschis, liber... Înălţător. 
Oare sufletul lui Rogojin este incapabil de asemenea 
elanuri, nu râvneşte spre lumină? Zice că o iubeşte într- 
altfel, că nu-i animat de compasiune, că „nu simte nici un fel 
de milă”...E drept că după aceea a mai adăugat: „Mila ta e 
poate mai pârdalnică decât dragostea mea”...E cert că se 
ponegreşte degeaba. Hm!... Rogojin s-a apucat să citească 
o carte! Dar însuşi faptul acesta nu-i un semn de „milă” sau, 
cel puţin, un început de „milă”? Numai simpla prezenţă a 
acestei cărţi nu dovedeşte oare că îşi dă foarte bine seama 
de caracterul raporturilor sale cu dânsa? Dar mărturisirile 
lui de adineauri? Nu, nu. Aici e ceva mult mai adânc decât o 
simplă pasiune? Parcă faţa ei e din acelea care pot să 
insufle numai iubirea pătimaşă? Şi cum ar putea, mai ales 
acum. Chipul acesta să inspire patima? Când, de fapt, 
vederea lui provoacă mai mult suferinţă şi un sentiment de 
nemărginită milă care îţi răscoleşte sufletul, când... Şi 
amintirea vie a acestui chip chinuit făcu să se strângă de o 
durere sfâşietoare inima prinţului. 

Da, sfâşietoare! Îşi aminti cât suferise nu de mult, când a 
început să observe pentru prima oară la ea semnele 
nebuniei. Simţise că era gata să-l cuprindă deznădejdea. Şi 
cum de a putut s-o lase să plece atunci de la el ca să fugă la 
Rogojin? Ar fi trebuit să alerge după ea, în loc s-aştepte ştiri 
despre fugară. Dar... E cu putinţă oare ca Rogojin să nu-şi fi 
dat încă seama că e nebună? Hm... Rogojin vede peste tot 
numai porniri pătimaşe! Şi ce gelozie absurdă! Ce a vrut să 


spună adineauri cu presupunerea aceea a lui? (Aici prinţul 
simţi deodată că roşeşte şi un fior ciudat făcu să-i tresalte 
inima.) 

Dar ce rost are acum să-şi mai aducă aminte de toate 
astea? Amândoi sunt deopotrivă de nebuni şi ea şi Rogojin. 
În ce-l priveşte pe el personal - ar fi absurd, aproape crud 
şi neomenos din parte-i, să se lase pradă unei iubiri 
pătimaşe pentru această femeie. Da, da! Rogojin se 
ponegreşte degeaba; căci are o inimă generoasă, capabilă 
şi de suferinţă şi de compătimire. Când va afla tot adevărul 
şi când se va convinge cât este de plâns această făptură cu 
mintea zdruncinată, aproape dementă - nu-i va ierta el oare 
atunci tot ce se petrecuse, toate suferinţele pe care le-a 
îndurat din pricina ei? Nu-i va deveni oare slujitor supus, 
frate, prieten, ocrotitor? Înțelegerea plină de compasiune îl 
va lumina şi-i va îndruma paşii. Compasiunea este 
principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru 
întreaga umanitate. O, cât de vinovat se simte el în faţa lui 
Rogojin. Vina lui nu are iertare şi îl dezonorează. Aşadar, nu 
„sufletul rusesc este o enigmă de nepătruns”, ci propriul lui 
suflet rătăceşte în beznă, dacă a fost în stare să-şi închipuie 
o asemenea monstruozitate? Pentru câteva cuvinte calde şi 
sincere, pornite din adâncul inimii, pe care i le-a spus la 
Moscova, Rogojin îl socoate drept un frate, iar el... Dar 
toate astea nu sunt decât efectul bolii, al unei stări 
halucinante. 'Totul se va lămuri în curând!... Cu ce aer 
întunecat a spus Rogojin adineauri că-şi „pierde credinţa”! 
Omul acesta suferă probabil groaznic. Zice că-i place „să 
privească acel tablou”; şi, de fapt, o face nu pentru că 
realmente îi place tabloul, ci pentru că simte o nevoie 
organică de a-l privi. Rogojin nu-i numai un suflet pasionat; 
e şi om de acţiune totuşi, un luptător; vrea să-şi recâştige 
prin luptă credinţa rătăcită. În momentul de faţă, el resimte 
atât de dureros, atât de chinuitor lipsa unei credinţe. Are 
nevoie de ea ca de aer, ca de apă!... Da! Omul are nevoie să 
creadă în ceva! Să creadă în cineva! Şi ce curios e totuşi 


tabloul acela al lui Holbein! Dar iată şi strada! Asta trebuie 
să fie casa; exact - numărul 16, proprietatea secretarei de 
colegiu Filisova”...Aici! Prinţul sună şi întrebă de Nastasia 

Filippovna. 

Îi răspunse chiar stăpâna casei că Nastasia Filippovna e 
plecată de dimineaţă la Pavlovsk, la Daria Alekseevna, „şi se 
poate întâmpla să rămână acolo câteva zile chiar”...Filisova 
era o femeie de vreo patruzeci de ani, scundă, cu o faţă 
ascuţită şi ochi vioi, iar privirea-i şireată avea în ea ceva 
iscoditor. La întrebarea ei cum îl cheamă, pusă cu un aer 
misterios, prinţul mai întâi nu-i răspunse nimic, apoi se 
răzgândi şi, întorcându-se din drum, o rugă stăruitor să-i 
comunice Nastasiei Filippovna că a căutat-o prinţul Mâşkin. 
Femeia îl ascultă cu atenţie încordată şi faţa ei, luând o 
expresie de complicitate, părea că spune: „Nici o grijă, am 
înţeles prea bine”...Se vedea că numele prinţului produse 
asupra ei o impresie dintre cele mai puternice. Acesta o fixă 
câteva clipe cu privirea pierdută, apoi se întoarse brusc şi 
porni spre hotelul la care a trăsese. Acum însă arăta cu 
totul altfel de cum era în momentul când sunase la poarta 
cumnatei lui Lebedev. În el se produse iarăşi, fulgerător, o 
schimbare extraordinară; păşea clătinându-se, palid la faţă, 
pradă unui zbucium chinuitor, genunchii îi tremurau şi un 
zâmbet vag, pierdut, rătăcea pe buzele-i învineţite; ideea lui 
subită” s-a confirmat brusc, dovedindu-se a fi o realitate... 
Şi iată-l din nou subjugat demonului său! 

Să fi fost într-adevăr o confirmare? Era ceva din domeniul 
realului? Pentru ce acest tremur, această sudoare rece şi 
înfrigurare de beznă în suflet? Oare pentru că zărise chiar 
acum, din nou, ochii aceia? Dar nu părăsise el Grădina de 
vară anume ca să-i vadă! Doar în asta consta „ideea lui 
subită”! Simţise o dorinţă nestăpânită să vadă numaidecât 
„ochii de adineauri”, pentru a se convinge definitiv că-i va 
întâlni negreşit acolo, lângă casa aceea. A fost dorinţa lui 
arzătoare care îl împinsese să facă acest drum şi atunci de 
ce l-a surprins, l-a zguduit într-atât faptul de a-i fi zărit 


aievea în locul acesta? Ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la asta! 
Ei da, erau exact aceiaşi ochi (că erau exact aceiaşi nu mai 
încăpea acum nici o îndoială), care-l săgetaseră din 
mulţime, pe peronul gării Nikolaevski, în dimineaţa aceasta, 
în momentul când cobora din trenul de Moscova; aceiaşi 
(dar absolut aceiaşi!) pe care cu câteva ceasuri mai târziu, 
la Rogojin, în timp ce se aşeza pe scaun, îi surprinse pe la 
spate ţintuiţi asupra lui. Rogojin negase atunci! Şi-ai cui 
erau ochii aceia, mă rog?” a întrebat el cu un surâs crispat 
şi înfiorător de rece. Iată de ce, la gara liniei locale spre 
Ţarskoie Selo - când era gata să se urce în vagon ca să 
meargă la Aglaia, ivindu-i-se din nou ochii aceştia pentru a 
treia oară în acea zi, prinţul avu o dorinţă arzătoare să se 
îndrepte spre Rogojin şi să-i spună tocmai lui „ai cui erau 
ochii aceia”! Dar fugi în neştire din gară şi nu-şi veni în fire 
decât în faţa prăvăliei aceleia de cuțite, când se surprinse 
preţăluind la şaizeci de copeici un obiect cu mânerul din 
corn de cerb. Un demon straniu, înspăimântător, pusese 
definitiv stăpânire pe el şi nu-l mai lăsa în pace. Şi în timp 
ce prinţul, cu gândurile rătăcite, şedea în Grădina de vară 
pe bancă, sub un tei, demonul acesta îi şopti că dacă 
Rogojin se înverşunează de dimineaţă să-l spioneze şi să-l 
pândească la orice pas, văzând că el n-a luat trenul pentru 
Pavlovsk (o descoperire, desigur zguduitoare pentru 
dânsul), se va duce cu siguranţă şi poate de-a dreptul acolo, 
la casa aceea din Peterburgskaia Storona, ca să-l pândească 
pe el, Mâşkin, care în dimineaţa asta chiar i-a dat cuvântul 
de onoare că nu va încerca „s-o mai vadă” şi că, de fapt, „nu 
pentru asta venise la Petersburg”...Şi iată-l smucindu-se 
febril de pe bancă şi pornind grăbit spre casa aceea; de ce 
atunci să se mire că îl întâlneşte acolo pe Rogojin? Avea în 
faţa lui un om nefericit, cufundat într-o neagră disperare, 
pe deplin explicabilă însă. Şi omul acesta atât de nenorocit 
nici măcar nu căuta să se mai ascundă. Da, mai adineauri 
Rogojin negase, minţise, dar la gară aproape că renunţase 
să se mai scundă. Mai degrabă se putea spune că el, 


prinţul, încerca să se eschiveze. lar acum îl găsea pe 
Rogojin postat în faţa casei acesta, la vreo cincizeci de paşi 
distanţă, pe celălalt trotuar, aşteptând cu braţele 
încrucişate. Nu putea să-şi închipuie că rămâne nevăzut şi 
părea că se aşezase acolo anume ca să fie zărit. Stătea ca 
un acuzator, ca un judecător şi nu ca... Şi nu ca cine, adică? 

Dar pentru ce, în loc să se îndrepte spre dânsul, el, prinţul, 
o luă din loc, prefăcându-se că nu-l vede, cu toate că 
privirile lor se încrucişară. (Da, ochii lor s-au întâlnit! Şi ei 
s-au privit o clipă.) Nu se gândise chiar el, cu puţin înainte, 
să-l ia de braţ şi să se ducă împreună acolo? Nu-şi 
propusese el să meargă a doua zi să-i spună că a fost la 
dânsa? Oare adineauri, ajuns aproape la jumătatea 
drumului, nu învinsese demonul din el, simțind cum sufletul 
i se umple de o bucurie neaşteptată? Dar poate că, într- 
adevăr, era ceva în Rogojin, în chipul lui de astăzi, adică în 
comportarea, în vorba, în gesturile şi în privirile lui, ceva de 
natură să îndreptăţească înspăimântătoarele presimţiri ale 
prinţului şi odioasele insinuări ale demonului său? Ceva ce 
sare în ochi dintr-o dată, dar e greu de analizat şi de redat, 
ceva ce nu poate fi explicat şi justificat logic şi care totuşi, în 
pofida acestei greutăţi şi imposibilităţi, produce o impresie 
puternică, absolut închegată, transformându-se fără voie 
într-o certitudine... 

Adică ce fel de certitudine? (O, cât îl făcea să sufere pe 
prinţ monstruozitatea, caracterul „umilitor” al acestei 
certitudini, al acestui „presentiment josnic” şi cât îşi 
reproşa el acest lucru!) „Spune, dacă poţi, ce fel de 
certitudine? Îşi repeta el neîncetat cu un accent de 
imputare şi sfidare. Formulează-ţi tot gândul, cutează să ţi-l 
exprimi limpede, precis, fără înconjur! Sunt un mizerabil! 
Repeta el exasperat şi roşu de ruşine. Cu ce ochi aş mai 
putea eu să mă uit la acest om de azi înainte! A, ce cumplită 
zi, Dumnezeule! Ce coşmar!” 

Şi a fost un moment, către sfârşitul acestui drum lung şi 
chinuitor de întoarcere din cartierul Peterburgskaia 


Storona, când prinţul simţi deodată o dorinţă irezistibilă de 
a se duce imediat la Rogojin şi, aşteptându-i reîntoarcerea, 
să-l îmbrăţişeze apoi scăldat în lacrimi de ruşine şi să-i 
spună totul, punând capăt o dată pentru totdeauna acestei 
situaţii. Cu aceste gânduri, se pomeni deodată în faţa 
hotelului. Cât îi displăcuse chiar de la început hotelul 
acesta, coridoarele lui, clădirea în întregime, camera pe 
care o ocupa! De mai multe ori, în timpul zilei, se gândise 
cu dezgust că va trebui să se întoarcă acolo... „Dar ce am, 
de am ajuns ca o femeie isterică, să cred astăzi în tot felul 
de presentimente!” se gândi el batjocoritor şi enervat, 
oprindu-se în faţa porţii. Un nou val de ruşine copleşitoare, 
de disperare aproape, îl ţintui locului chiar în momentul 
când trebuia să păşească pe poartă. Aşa se întâmplă uneori 
cu oamenii loviți neaşteptat de o amintire insuportabilă, 
legată de un sentiment puternic de ruşine: se opri brusc în 
loc, pentru un moment. „Da, sunt un om fără inimă, un laş!” 
repetă el posomorit şi dădu să intre, dar... se opri din nou. 
Sub bolta acelei porţi, unde nu păâtrundea prea multă 
lumină, acum era întuneric beznă; norul negru de furtună 
care între timp învăluise cerul, înghițind ultimele reflexe ale 
înserării, acum, în momentul când prinţul ajunse în faţa 
clădirii, se revărsă într-o ploaie torențială. În clipa când 
dădu să pătrundă sub bolta porţii şi apoi se opri brusc în 
loc, prinţul se afla exact la intrarea în gang. Şi deodată zări 
profilându-se în semiîntuneric, mai în fund, chiar în faţa 
scării ce duce în interiorul hotelului, silueta unui om. Omul 
acesta părea că stă la pândă, făcându-se nevăzut în aceeaşi 
clipă. Prinţul n-avu cum să-l cerceteze şi, fără îndoială, n-ar 
fi putut spune cu siguranţă cine era. De altfel, era atât de 
firesc ca la intrarea unui hotel să fie un continuu du-te-vino. 
Cu toate acestea, prinţul avu sentimentul deplin al unei 
certitudini nestrămutate de a-l fi recunoscut pe omul acesta 
şi că nu putea fi altul decât Rogojin. În aceeaşi clipă, se 
năpusti pe scară în urmărirea lui. Inima i se strânse 


V 


dureros. „Acum se va lămuri totul!” îşi zise el cu o stranie 
convingere. 

Scara pe care se repezi Mâşkin ducea spre coridoarele 
parterului şi ale primului etaj, de-a lungul cărora erau 
înşirate camerele hotelului. Ca în toate casele de 
construcţie veche, o scară de piatră, îngustă şi întunecoasă, 
urca în spirală împrejurul unui stâlp de piatră, rotund şi 
gros. L.a primul palier de cotitură, stâlpul acesta prezenta o 
adâncitură, un fel de nişă, lată cam de un pas şi ceva mai 
mult în adâncime, atât cât să încapă un om. Cu tot 
întunericul, ajungând pe palier, prinţul îşi dădu seama 
imediat că cineva era ascuns în acea adâncitură. Simţi însă 
un îndemn lăuntric să treacă fără a-şi întoarce privirea într- 
acolo. Făcuse chiar un pas înainte când, nemaiputând 
rezista, întoarse capul. 

Cei doi ochi de adineauri, exact aceiaşi, se încrucişară 
deodată cu privirea lui. Omul care se ascundea în nişă făcu 
şi el un pas în afară. O clipă, amândoi rămaseră faţă-n faţă, 
aşa de apropiaţi, încât se atingeau aproape. Deodată, 
prinţul îl apucă pe celălalt de umeri şi-l întoarse cu faţa mai 
spre lumină, ca să-l vadă mai bine. 

Un fulger se aprinse în ochii lui Rogojin şi o furie turbată îi 
schimonosi chipul într-un zâmbet înfricoşător. Mâna lui 
dreaptă se ridică, învârtind un obiect lucios în întuneric; 
prinţul nici nu se gândi să-l împiedice; atât doar îi rămase în 
minte că strigase: 

— Parfion, nu pot să cred...! 

Pe urmă, i se păru deodată că zăbranicul întunecimii 
dinaintea lui se despică în două şi o neobişnuită lumină 
lăuntrică i se revărsă în suflet. Clipa aceasta dură o 
jumătate de secundă doar; totuşi, în conştiinţa lui se întipări 
limpede începutul declanşării, cel dintâi sunet al urletului 
aceluia îngrozitor, care, fără voia lui, ţâşni afară sfâşiindu-i 
pieptul şi pe care nicicum n-ar fi fost în stare să-l oprească. 
Pe urmă, conştiinţa i se stinse brusc şi totul dispăru în 
beznă. 


Îl lovise o criză de epilepsie, boală care părea că-l părăsise 
de mult. Se ştie că accesele de epilepsie, de aşa-zisa boală 
ren, survin fulgerător. Cât ai clipi din ochi, faţa se crispează 
groaznic şi mai ales privirea devine înspăimântătoare. 
Trupul e apucat de convulsii şi spasme ce contorsionează 
toţi muşchii feţei. Din piept izbucneşte un urlet înfricoşător, 
neînchipuit de oribil, care nu poate fi asemuit cu nimic: 
parcă dispare din el tot ce-i omenesc şi un observator n-ar fi 
în stare, în orice caz i-ar veni greu să-şi imagineze şi să 
admită, auzind aceste urlete, că sunt scoase de omul pe 
care-l are în faţa lui. S-ar putea crede mai degrabă că 
provin de la altă fiinţă, care se găseşte înăuntrul acelui 
nenorocit. Mulţi îşi descriu impresia cam în felul acesta; 
cert este însă că foarte mulţi, la vederea unui om cuprins de 
un acces de epilepsie, trec prin momente insuportabile de 
cea mai cumplită spaimă, cu un substrat aproape mistic- 
este de presupus că o asemenea senzaţie fulgerătoare de 
spaimă, împletită cu toate celelalte impresii înfricoşătoare 
ale momentului, îl făcu pe Rogojin să încremenească pe loc, 
imobilizându-i braţul înarmat, ceea ce îl salvă pe prinţ de 
lovitura inevitabilă a cuţitului care se abătea asupra lui. În 
aceeaşi clipă, prinţul se clătină şi se prăbuşi ţeapăn şi, 
rostogolindu-se pe treptele de piatră ale scării, se lovi 
puternic la ceafă. Fără a înţelege ce se întâmplă, Rogojin se 
repezi pe scară în jos, ocoli trupul întins al nenorocitului şi, 
aproape înnebunit de groază, fugi afară din hotel. 

Zguduit de convulsii, trupul bolnavului alunecă peste cele 
cincisprezece trepte până la capătul de jos al scării. 
Curând, după vreo cinci minute, fu descoperit zăcând acolo 
şi o mare mulţime se adună în jurul lui. Băltoaca de sânge 
de sub capul lui stârni nedumeriri şi bănuieli: să fi fost un 
simplu accident sau era la mijloc o crimă? În scurt timp, unii 
ghiciră semnele epilepsiei; cineva din personalul hotelului îl 
recunoscu în epileptic pe călătorul sosit de curând la hotel. 
Lucrurile se lămuriră şi luară la urmă o întorsătură 


favorabilă datorită unui concurs fericit de împrejurări, 
survenit între timp. 

Kolea Ivolghin, în loc să vină la ora patru la „Balanţa”, aşa 
cum i-a fost promisiunea, plecase totuşi la Pavlovsk; dintr- 
un imbold inexplicabil şi cu totul neprevăzut, refuză 
invitaţia generălesei Epancina de a „lua masa” cu ei şi se 
întoarse la Petersburg. Ajuns aici pe la ora şapte seara se 
duse direct la „Balanţa”...Biletul lăsat de prinţ îl înştiinţa de 
sosirea lui în oraş şi de aceea fugi imediat la adresa indicată 
acolo. Aflând la hotel că prinţul ieşise, Kolea cobori la bufet, 
unde, în aşteptare, îşi trecu timpul bând ceai şi ascultând 
muzica. Întâmplător auzi vorbindu-se înjur că cineva a fost 
lovit de o criză de epilepsie şi, mânat de un presentiment, 
se repezi îndată la tocul cu pricina, unde îl recunoscu pe 
prinţ. Imediat fură luate toate măsurile. Prinţul fu 
transportat în camera lui. Cu toate că îşi venise în fire, 
multă vreme după aceea n-a mai fost în stare să-şi recapete 
deplina cunoştinţă. Chemat în grabă, doctorul examina 
rănile de la cap şi prescrise comprese, declarând că 
leziunile nu prezentau nici o primejdie. lar peste o oră, 
când prinţul începu să-şi dea bine seama de tot ce se 
întâmplă în jurul său, Kolea îl urcă într-o trăsură şi îl 
transportă de la hotel la Lebedev. Săritor, acesta îl primi pe 
bolnav cu multă însufleţire şi temeneli reverenţioase. 
Pentru a-i fi cât mai de folos prinţului, căută să grăbească 
plecarea la vilă şi, într-adevăr, chiar a treia zi, toţi, în frunte 
cu capul familiei, fură instalaţi la Pavlovsk. 

VI. 

Vila lui Lebedev nu era cine ştie ce mare, dar de ajuns de 
încăpătoare şi chiar arătoasă. Mai ales partea destinată 
pentru chiriaşi fusese mobilată şi înfrumuseţată cu multă 
grijă. Pe terasa destul de spațioasă din faţa intrării 
principale, cât şi pe treptele scării largi de piatră, se 
înşiruiau de o parte şi de cealaltă nişte lăzi de lemn, vopsite 
în verde, cu arbuşti de tot felul: portocali, lămâi şi iasomie, 
ceea ce, după socoteala lui Lebedev, dădea vilei un aspect 


îmbietor şi un farmec deosebit. Găsise la cumpărarea vilei 
câţiva dintre aceşti arbuşti pe terasă şi fu atât de încântat 
de efectul pe care-l produceau, încât se grăbi să mai 
cumpere şi alte asemenea exemplare de arbuşti la o 
licitaţie. Când toţi copăceii achiziţionaţi fură în sfârşit 
transportaţi la vilă şi aranjaţi pe terasă, Lebedev cobori în 
ziua aceea de vreo câteva ori treptele scării ca să-şi admire 
proprietatea din stradă şi de fiecare dată urca, în gând, 
preţul pe care îşi propusese să-l ceară viitorului chiriaş. 

În starea de marasm, de tristeţe şi de epuizare fizică în 
care se găsea prinţul, vila aceasta îi plăcu mult. De altfel, în 
ziua mutării la Pavlovsk, adică a treia zi după criză, prinţul 
arăta aproape ca un om sănătos, deşi lăuntric nu se simţea 
încă restabilit. Era fericit să vadă în preajma lui toate 
chipurile acestea care timp de trei zile îl înconjuraseră cu 
atâta grijă şi atenţie; pe Kolea, care în tot timpul acesta a 
stat aproape nedezlipit la căpătâiul lui, întreaga familie a lui 
Lebedev (în afară de nepot, care dispăruse din casă) şi 
chiar Lebedev. Cu multă plăcere chiar, a primit vizita 
generalului Ivolghin, care-i vizitase o dată şi în oraş. În ziua 
sosirii la Pavlovsk, către seară, în jurul lui se adunară pe 
terasă mai multe cunoştinţe: primul se prezentă Ganea, pe 
care prinţul îl recunoscu greu, atât de schimbat şi de slăbit 
era. Pe urmă veniră Varia şi Ptiţân, aflaţi şi ei în vilegiatură 
la Pavlovsk. Cât despre generalul Ivolghin, acesta era 
aproape nelipsit din casa lui Lebedev şi se pare că a şi venit 
o dată cu ei la Pavlovsk. Lebedev se străduia, pe cât se 
putea, să nu-l lase să vină prea des la prinţ şi-l ţinea mereu 
lângă dânsul; îi vorbea în termeni prieteneşti; probabil se 
cunoşteau de mult. Prinţul băgă de seamă că în timpul 
acestor trei zile ei se angajau uneori în dispute lungi şi 
aprinse; îi auzea adesea strigând atunci când discutau în 
contradictoriu pe teme savante, ceea ce se pare că-i 
pricinuia o mare plăcere lui Lebedev. Se putea crede că 
prezenţa generalului îi era pur şi simplu necesară. Lebedev 
începu să aplice aceleaşi măsuri de prevedere în legătură 


cu prinţul şi faţă de propria-i familie chiar din ziua sosirii la 
Pavlovsk; sub pretext că prinţul nu trebuie deranjat pentru 
că are nevoie de odihnă, nu lăsa pe nimeni dintre ai lui să 
intre la Mâşkin, bătea din picior, repezindu-se la copiii lui şi 
alungându-i, chiar şi pe Vera cu pruncul în braţe, la cea 
dintâi bănuială că vor să se ducă pe terasă, unde se afla 
prinţul, cu toată rugămintea acestuia de a nu îndepărta pe 
nimeni. 

— În primul rând, nu vor mai avea nici un respect, dacă le 
dai atâta nas; şi în al doilea rând, e chiar necuviincios din 
partea lor... Declară el, răspunzând la o întrebare directă a 
prinţului. 

— Dar pentru ce? Căuta să-l convingă prinţul. Crede-mă 
că toate aceste măsuri de ocrotire şi pază mă supără 
grozav. Mă plictisesc stând singur, ţi-am mai apus-o de 
atâtea ori şi tot sâsâitul şi umblatul acesta în vârful 
picioarelor, vânturarea la nesfârşit a mâinilor în semn de 
oprelişte pentru cei ce vor să vină la mine mă indispun şi 
mai mult. 

Era o aluzie la faptul că Lebedev, cu toate că-i îndepărta 
pe toţi cei ai casei pe motiv că bolnavul are nevoie de 
linişte, intra aproape în fiecare minut în odaia prinţului şi 
de fiecare dată, vârându-şi capul prin uşa întredeschisă, 
străbătea odaia din priviri, ca şi cum ar fi vrut să se asigure 
că prinţul era acolo, că nu fugise; pe urmă, umblând în 
vârful picioarelor, Lebedev se apropia tiptil de fotoliul 
chiriaşului său, pe care această apariţie bruscă îl speria 
uneori. Mereu întreba dacă prinţul n-are nevoie de ceva, iar 
când acesta îi spunea în cele din urmă să-l lase în pace, 
Lebedev se întorcea supus şi, îndreptându-se tot în vârful 
picioarelor spre uşă, dădea din mâini, ca şi cum ar fi spus că 
intrase aşa, într-o doară, că n-are să sufle o vorbă, că pleacă 
numaidecât şi nu se mai întoarce, ceea ce nu-l împiedica să 
apară din nou, după zece minute sau cel mult un sfert de 
ceas. Kolea, care avea oricând acces liber la prinţ, îi 
pricinuia prin asta lui Lebedev o mare amărăciune, ba 


uneori şi indignarea. Kolea observă că Lebedev obişnuia să 
rămână câte o jumătate de ceas la uşa prinţului, trăgând cu 
urechea la cele ce vorbeau ei amândoi şi, bineînţeles, îi 
aduse prinţului la cunoştinţă acest lucru. 

— Vasăzică te crezi stăpânul meu, de mă ţii aşa sub cheie! 
Protestă Mâşkin. Cel puţin când sunt în vilegiatură vreau să 
mă mişc în voie şi te asigur că voi primi pe cine vreau şi mă 
voi duce oriunde-mi va plăcea. 

— Dar se înţelege, se înţelege, dădu Lebedev din mâini în 
semn de liniştire. 

Prinţul îl măsură cu privirea din cap până-n picioare: 

— La spune, Lukian Timofeevici, ţi-ai mutat cumva aici 
dulăpiorul acela pe care-l aveai în iatacul dumitale, desupra 
căpătâiului? 

— Nu, l-am lăsat acolo. 

— Cum de te-ai îndurat? 

— A fost imposibil, ar fi trebuit să stric peretele... E fixat 
bine. 

— Te pomeneşti că ai şi aici unul la fel? 

— Am unul mai bun, mai bun; nici n-aş fi cumpărat vila 
altfel. 

— Aşa-a. Dar ia spune pe cine n-ai lăsat să intre aici 
adineauri. Acum o oră. 

— Pe... pe general. Într-adevăr, nu l-am lăsat şi nici nu se 
cade să vină la dumneata. Prinţe, pe omul acesta îl stimez 
mult; e... un om remarcabil, nu crezi? Ei bine, ai să te 
convingi; şi totuşi, ai face mult mai bine, excelentissime 
prinţ, să nu-l primeşti. 

— Şi de ce, mă rog, dacă îmi este îngăduit să te întreb? 
Uite şi de ce umbli în vârful picioarelor şi de ce te apropii 
întotdeau-de mine ca şi cum ai vrea să-mi şopteşti mereu un 
secret la ureche? 

— Sunt un om de nimic, de nimic, ştiu bine, declară pe 
neaşteptate Lebedev, bătându-se umil cu pumnul în piept, 
dar cred că generalul ar fi un musafir prea ospitalier pentru 
dumneata. 


— Cum adică prea ospitalier? 

— Uite aşa. Mai întâi intenţionează să se mute la mine; 
asta încă n-ar fi nimic, dar se ambiţionează cu orice preţ să 
descopere fel de fel de grade de rudenie. Ne-am socotit 
până acum de vreo câteva ori cu neamurile şi a reieşit că 
suntem cuscri. Şi dumneata eşti, după mamă, un nepot de 
văr de-al lui, lucru pe care, chiar ieri, încerca să mi-l 
demonstreze. lar dacă eşti nepotul lui, înseamnă, 
excclentissime prinţ, că şi noi amândoi suntem neamuri. Şi 
asta încă n-ar fi nimic, ia, o mică slăbiciune acolo, dar chiar 
adineauri încerca să mă convingă că toată viaţa lui, de când 
a fost numit în gradul de sublocotenent şi până la 
unsprezece iunie anul trecut, a avut în fiecare zi la masă la 
el cel puţin două sute de persoane. A reieşit la sfârşit că 
musafirii nici nu se mai sculau de la masă: luau dejunul, 
cina şi ceaiul cincisprezece ceasuri în şir şi aşa vreo treizeci 
de ani la rând, fără nici o întrerupere, decât doar pentru a 
se schimba faţa de masă. Când pleca unul, imediat îi lua 
locul altul, încât în zilele de sărbătoare se adunau la elpână 
la trei sute de musafiri; iar în ziua aniversării unui mileniu 
de la întemeierea Rusiei a avut la masă peste şapte sute de 
oameni. Ca să vezi cât de ospitalier este. Şi când auzi de- 
alde astea, fără să vrei, începi să te simţi îngrijorat; e cam 
periculos să primeşti oameni de-ăştia prea ospitalieri. Şi 
atunci, m-am gândit, nu cumva ne-ar fi, dumitale şi mie, 
prea împovărător un asemenea iubitor de ospeţe? 

— Şi eu eram convins că eşti în cele mai bune raporturi cu 
dânsul. 

— Ne înţelegem ca doi fraţi; în rest - mă amuză grozav; 
las' să fim şi cuscri, ce strică, ba chiar mă şi onorează. Cu 
toate cele două sute de persoane şi a mia aniversare a 
imperiului rusesc, găsesc că e un om remarcabil. Vorbesc 
foarte sincer. Adineauri, prinţe, ai amintit ceva despre 
secrete, că, adică, apropiindu-mă de dumneat călcam atât 
de încet de parcă aş fi avut să-ţi spun un secret; ei bine fără 
să-ţi dai seama ai ghicit, într-adevăr am să-ţi comunic un 


secret: o anumită persoană mi-a dat de ştire că doreşte 
mult să aibă o întrevedere între patru ochi cu dumneata. 

— Dar de ce între patru ochi? Nu-i nevoie. Mă voi duce 
chiar astăzi la dânsa. 

— Nu, nu, dădu din mâini Lebedev şi nu că s-ar teme de 
ceea ce crezi dumneata. Şi, fiindcă veni vorba, 
descreieratul acela vine în fiecare zi să se informeze de 
sănătatea dumitale, ştiai asta? 

— Observ că de la o vreme încoace nu-i mai spui altfel 
decât descreierat; asta îmi dă de bănuit. 

— Nu e cazul să ai bănuieli de nici un fel, se apără grăbit 
Lebedev; am vrut să spun doar că acea persoană nu se 
teme de el, ci de altcineva. 

— Dar de cine, spune mai repede, stărui nerăbdător 
prinţul, văzând strâmbăturile misterioase ale 
interlocutorului său. 

— Întocmai ăsta-i secretul. Şi Lebedev zâmbi. 

— Secretul cui? 

— Al dumitale. Chiar dumneata mi-ai interzis, 
excelentissime prinţ, să-ţi amintesc măcar... Murmură 
Lebedev, fericit că aţâţase în cel mai înalt grad curiozitatea 
prinţului. Se teme de Aglaia Ivanovna. 

Prinţul încruntă sprâncenele şi tăcu un minut. 

— Să ştii, Lebedev, că voi fi nevoit să părăsesc vila 
dumitale, spuse el deodată. Unde-s Gavrilă Ardalionovici şi 
Ptiţânii? La dumneata? Şi pe ei i-ai împiedicat să intre? 

— Las' c-or să vină, vin neapărat. Şi generalul după ei. Voi 
deschide toate uşile şi voi chema pe toată lumea, chiar şi pe 
fetele mele, pe toată lumea, pe toţi, îndată, numaidecât, 
îngăimă speriat Lebedev, dând din mâini şi alergând de la o 
uşă la alta. 

În momentul acela apăru pe terasă, venind din stradă, 
Kolea şi anunţă că în urma lui vine un grup de musafiri: 
Lizaveta Prokofievna cu cele trei fiice ale ei. 

— Să-i mai las să intre şi pe Ptiţâni şi pe Gavrilă 
Ardalionovici? Dar pe general să-l las să intre? Se agită 


Lebedev, surprins de această nouă vizită. 

— De ce nu? Pe oricine vrea să mă vadă. Am impresia, 
Lebedev, că nu prea ai înţeles bine felul meu de a fi şi dea 
mă purta cu oamenii; şi chiar de la început ai luat-o pe un 
drum greşit. N-am nici un motiv să mă feresc sau să mă 
ascund de cineva, îl lămuri prinţul, înveselit de-a binelea. 

Văzându-l că râde, Lebedev crezu de cuviinţă să-i urmeze 
exemplul. Cu toată tulburarea de care părea cuprins, se 
vedea că vizita ce se anunţa îi procura o satisfacţie 
extraordinară. 

Ştirea adusă de Kolea se adeveri foarte curând; o luase 
numai cu câţiva paşi înaintea doamnelor Epancin ca să-l 
prevină pe Mâşkin, încât imediat apărură şi musafirii, 
venind din două părţi: prin terasă - doamnele Epancin, iar 
din interior soţii Ptiţân, Ganea şi generalul Ivolghin. 

Familia Epancin aflase abia atunci, de la Kolea, despre 
boala prinţului şi de faptul că el se instalase la Pavlovsk. 
Până atunci, generăleasa era într-o mare nedumerire. Cu 
două zile înainte, generalul îşi anunţă familia că prinţul 
trecuse pe la ei, la Petersburg, lăsându-şi cartea de vizită; 
această veste avu darul s-o convingă pe doamna Epancina 
că Mâşkin nu va întârzia să-i viziteze la Pavlovsk. Zadarnic 
obiectaseră domnişoarele că nu trebuia pusă mare nădejde 
pe graba unui om care n-a dat un semn de viaţă timp de 
şase luni şi care, în definitiv, putea fi reţinut la Petersburg 
de treburi, căci o fi având şi el treburile lui! În schimb, 
generăleasa era gata să facă prinsoare că prinţul va sosi a 
doua zi negreşit, adăugând că oricum „va fi prea târziu”...A 
doua zi îl aşteptă toată dimineaţa, apoi la masa de prânz, în 
sfârşit către seară şi abia când se înnopta, Lizaveta 
Prokofievna îşi pierdu răbdarea, căutând prilej de ceartă cu 
toată lumea, fără să pomenească, bineînţeles, de adevăratul 
motiv al supărării sale. Nu se mai rosti nici un cuvânt în 
privinţa prinţului toată ziua următoare. lar când Aglaia, în 
timpul mesei, lăsă să-i scape imprudent cum că maman e 
supărată pentru că nu vine prinţul, iar generalul se grăbi să 


remarce că „nu era vina lui”, Lizaveta Prokofievna se ridică 
îndată şi părăsi ostentativ sufrageria. În sfârşit, abia către 
seară sosi Kolea şi le povesti tot ce aflase despre păţaniile 
prinţului. Bineînţeles, pentru generăleasă fu un prilej de 
mare satisfacţie, întrucât presupunerile se adevereau în 
bună parte - totuşi Kolea trebui să înghită o mustrare 
zdravănă: „Ba se învârte pe aici zile întregi, de nu mai e 
chip să te descotoroseşti de el, ba dispare aşa din senin fără 
să lase o vorbă, necum să ne mai onoreze cu prezenţa lui”... 
Kolea era cât pe-aci să se zbârlească şi el, mai ales pentru 
expresia „nu mai e chip să te descotoroseşti de el”, dar îşi 
amână răfuiala pentru altă dată şi dacă expresia ar fi fost 
ceva mai puţin jignitoare, poate că ar fi trecut peste ea, 
într-atât îl încântaseră tulburarea şi neliniştea Lizavetei 
Prokofievna din pricina bolii prinţului. Ea stărui mult să fie 
trimis neîntârziat cineva la Petersburg, ca să aducă cu 
primul tren un medic celebru, dar fetele se opuseră, ceea 
ce nu le împiedică s-o urmeze pe maman când aceasta 
hotări pe loc să-l viziteze pe bolnav. 

— E pe patul de moarte, se agita Lizaveta Prokofievna, iar 
noi, aici, ne mai gândim la etichetă! Este el un prieten al 
casei sau nu? 

— Dar nici aşa, hodoronc-tronc, să ne înfiinţăm în casa 
omului nu prea se cade, încercă s-o potolească Aglaia. 

— Mă rog, n-ai decât să nu mergi. De altfel, ar fi chiar mai 
bine să rămâi acasă; dacă soseşte Evgheni Pavlovici, n-are 
cine să-l primească. 

Numai atât i-a trebuit Aglaiei să audă, ca să pornească 
imediat după ceilalţi, ceea ce era decisă de altfel să facă 
chiar de la început. Prinţul $., care se întreținea cu 
Adelaida, la propunerea tinerei fete, consimţi bucuros să 
însoţească doamnele. Încă de la început, de când cunoscuse 
familia Epancin şi auzise vorbindu-se de prinţ, manifestase 
un interes viu şi dorinţa să-l revadă. Căci se pare că-l 
cunoscuse undeva, cu vreo trei luni în urmă şi chiar 
locuiseră împreună timp de două săptămâni într-un orăşel. 


Prinţul $. le povestise şi o sumedenie de lucruri interesante 
despre prinţ, vorbind de el cu multă simpatie, încât ocazia 
de a vizita o veche cunoştinţă era cât se poate de 
binevenită. Generalul Ivan Feodorovici lipsea în momentul 
acela de acasă, iar Evghcni Pavlovici întârzia şi el să 
sosească. 

De la vila Epancinilor la aceea a lui Lebedev nu erau mai 
mult de trei sute de paşi. Prima impresie neplăcută pe care 
o avu Lizaveta Prokofievna intrând la prinţ a fost surpriza 
de a-l vedea înconjurat de o întreagă societate, fără să mai 
vorbim că printre aceşti vizitatori erau vreo două-trei 
persoane pe care, hotărât lucru, nu putea să le sufere. Dar 
o surpriză şi mai mare a fost aceea de a găsi în locul unui 
om țintuit pe patul morţii, cum se aşteptase, un tânăr 
surâzător, îmbrăcat elegant, care se îndreptase în 
întâmpinarea lor şi care, judecând după înfăţişare, era 
perfect sănătos. Se opri nedumerită, spre deplina 
satisfacţie a lui Kolea, care, fără îndoială, ar fi putut foarte 
bine s-o lămurească încă înainte de a fi plecat de acasă că 
nu era vorba de nici un muribund şi nici de patul morţii, dar 
n-a făcut-o dintr-o dorinţă răutăcioasă de a o vedea 
mâniată, pusă într-o situaţie caraghioasă atunci când va 
constata că bunul ei prieten, prinţul Mâşkin, e perfect 
sănătos. Kolea avu chiar obrăznicia să-i mărturisească cu 
glas tare toate acestea pentru a o zădări şi mai mult pe 
Lizaveta Prokofievna, cu care, în ciuda relaţiilor lor de 
prietenie, era într-o continuă ciondăneală. 

— Mai aşteaptă puţin, dragul meu, nu te pripi; râde mai 
bine cine râde la urmă! Îi spuse ea amenințătoare, luând loc 
într-un fotoliu pe care i-l oferise prinţul. 

Lebedev, Ptiţân şi generalul Ivolghin se grăbiră să le ofere 
scaune domnişoarelor. Generalul îi oferi un scaun Aglaiei. 
Lebedev împinse unul în faţa prinţului Ş., făcând-o de aşa 
manieră, încât şi din încovoierea mai accentuată a şirei 
spinării să se vadă cât de mare îi este respectul. Varia, ca de 


obicei, schimbă în şoaptă cuvinte călduroase de salut cu 
domnişoarele Epancin. 

— Adevărat, prinţe, credeam că te găsesc în pat, într-atât 
exagerasem lucrurile de frică şi, pentru ce aş minţi, mi s-a 
făcut ciudă de la început văzânduc-ţi faţa radioasă, dar, ţi-o 
jur, asta n-a ţinut decât o clipă, n-avusesem încă timp să mă 
gândesc. Când apuc să judec puţin, vorbesc şi mă port cu 
mai multă înţelepciune; cred că şi cu dumneata se-ntâmplă 
la fel. În realitate, nu m-aş fi bucurat mai mult de 
însănătoşirea propriului meu fiu, dac-aş fi avut unul cum mă 
bucur că te văd teafăr. Şi dacă n-ai să-mi dai crezare, 
ruşinea va fi a dumitale şi nu a mea. Dar obrăznicătura asta 
de băiat îşi permite să-şi bată joc de mine. Mi se pare că l-ai 
luat sub protecţia dumitale; de aceea ţin să te previn că 
într-o bună zi mă voi lipsi, fii sigur, de onoarea şi de 
plăcerea de a-l mai cunoaşte. 

— Dar ce vină am eu? Se răţoi Kolea. În zadar v-aş fi spus 
că prinţul s-a însănătoşit, totuna, n-aţi fi vrut să mă credeţi, 
pentru că era mult mai interesant să vi-l închipuiţi zăcând 
pe patul de moarte. 

— Cât ai de gând să rămâi aici? Îl întrebă Lizaveta 
Prokofievna pe prinţ. 

— Toată vara, poate chiar mai mult. 

— Sper că ai venit singur? Nu cumva te-ai însurat? 

— Nu, nu sunt însurat, răspunse prinţul, zâmbind de 
naivitatea împunsăturii. 

— De ce zâmbeşti? Tot ce se poate întâmpla. Te-am 
întrebat despre asta în legătură cu vila; pentru ce n-ai venit 
să stai la noi? Avem o aripă întreagă care nu-i ocupată. De 
altfel, cum ţi-o fi vrerea. A cui e vila asta? Asta-i 
proprietarul? Ăsta? Insistă ea, coborând glasul şi făcând 
semn cu capul spre Lebedev. Ce are de se tot strâmbă? 

În momentul acela, Vera, care ţinea, ca de obicei, copilul în 
braţe, apăru pe terasă. Lebedev, care se tot învârtea printre 
scaune neştiind cum să-şi justifice prezenţa, pentru că nu 
dorea în ruptul capului să se retragă, de îndată ce o văzu, 


se năpusti la ea vânturându-şi braţele ca s-o alunge de pe 
terasă; mai mult decât atât, pierzându-şi stăpânirea de sine, 
începu să bată din picioare. 

— Ce-i cu el? E nebun? Întrebă generăleasa mirată. 

— Nu, vedeţi că e... 

— E beat, poate? Societatea în care te complaci cam lasă 
de dorit, adăugă ea după ce-şi roti privirea şi asupra 
celorlalţi vizitatori. Dar ce fată drăguță! Cine este? 

— E Vera Lukianovna, fiica acestui Lebedev. 

— Ah... E foarte drăguță. Vreau s-o cunosc. 

Între timp, Lebedev, care auzise cuvintele de laudă ale 
Lizavetei Prokofievna, o şi trăgea de mână pe fiică-sa, ca s-o 
prezinte generălesei. 

— Orfani, nişte bieţi orfani! Se văicărea el pe un ton 
plângăreţ, apropiindu-se de Lizaveta Prokofievna. Şi acest 
prunc nevinovat e tot orfan; e sora ei, fiica mea Liubov, 
născută din căsătorie legitimă cu răposata nevastă-mea 
Elena, care acum şase săptămâni a murit la facere prin 
voinţa Domnului... Da-a... Îi ţine loc de mamă, cu toate că 
nu-i decât soră şi nimic mai mult decât soră... Nimic mai 
mult, nimic mai mult... 

— lar dumneata, domnule, să mă ierţi, nu eşti decât un 
nătâng şi nimic mai mult... Şi acum, destul, pricepi de bună 
seamă şi singur... Reteză generăleasa cu o indignare abia 
stăpânită. 

— Aşa este, întocmai! Răspunse el, înclinându-se cu cel 
mai mare respect. 

— Domnule Lebedev, se spune că ştii să tălmăceşti 
Apocalipsa, e adevărat? Întrebă Agilaia. 

— E foarte adevărat... de cincisprezece ani mă ocup... 

— Am auzit despre dumneata. S-a scris şi în ziare, dacă nu 
mă înşel! 

— Ba nu, era vorba de un alt tălmăcitor, dar acela a murit 
şi acum am rămas eu în locul lui, lămuri Lebedev, 
nemaiputând de fericire. 


— Suntem vecini şi ţi-aş fi îndatorată dacă într-una din zile 
ai veni să-mi explici Apocalipsa. Am citit-o, dar n-am înţeles 
NIMIC. 

— Mă simt obligat să vă previn, Aglaia Ivanovna, că toate 
astea sunt pură şarlatanie, vă rog să mă credeţi, se 
amestecă neaşteptat generalul Ivolghin, care stătea ca pe 
ghimpi şi pândea nerăbdător prliejul să intre în vorbă; apoi, 
aşezându-se lângă Aglaia Ivanovna, continuă: Fără îndoială, 
viaţa în vilegiatură îşi are metehnele şi plăcerile ei şi, 
desigur, primirea unui impostor atât de original ca să-l auzi 
talmăcind Apocalipsa este o fantezie ca oricare alta, ba aş 
spune chiar o fantezie cu totul aparte, care denotă o 
inteligentă remarcabilă, dar... se pare că mă priviţi cu 
mirare? Generalul Ivolghin, am onoarea să mă prezint. 
Când eraţi micuță, v-am purtat în braţe, Aglaia Ivanovna. 

— Încântată. Le cunosc pe Varvara Ardalionovna şi pe 
Nina Aleksandrovna, îngână Aglaia, care se străduia să nu 
pufnească în râs. 

Lizaveta Prokofievna simţi cum sângele-i năvăleşte în 
obraz. Ceva ce de mult mocnise în inima ei îşi cerea dreptul 
de a răzbi la suprafaţă. Nu-l putea suferi pe generalul 
Ivolghin, pe care-l cunoscuse altădată, dar cu care, de 
foarte multă vreme, încetase orice relaţii. 

— Minţi, domnul meu, minţi ca de obicei. Niciodată n-ai 
purtat-o în braţe! I-o reteză ea, clocotind de indignare. 

— Ai uitat, maman; mi-aduc aminte şi eu că m-a purtat în 
braţe când eram micuță, declară pe neaşteptate Aglaia. 
Locuiam pe atunci la Tver şi aveam şase ani. Îmi aduc 
aminte că mi-a făcut un arc şi o săgeată, m-a învăţat să trag 
şi-am omorât un porumbel. Vă mai amintiţi de porumbelul 
pe care l-am omorât împreună? 

— lar mie mi-a adus un coif de carton şi o sabie de lemn, 
mi-aduc aminte şi eu! Exclamă Adelaida. 

— Şi eu îmi amintesc, întări la rândul ei şi Aleksandra. V-aţi 
certat atunci din cauza porumbelului rănit şi aţi fost puse 


amândouă la colţ; Adelaida aşa a stat la colţ, cu coiful şi cu 
sabia ei. 

Generalul i-a spus Aglaiei aşa, într-o doară, că o ţinuse în 
braţe, ca să intre în vorbă şi numai pentru că în felul acesta 
obişnuia el sa înceapă conversaţia cu orice persoană tânără 
cu care făcea cunoştinţă. De data aceasta însă, întâmplarea 
făcu să spună adevărul, un adevăr pe care el însuşi îl uitase 
de mult. De aceea, când Aglaia îşi aminti de porumbelul pe 
care-l omorâseră amândoi, memoria bătrânului se lumină 
deodată şi, cum se întâmplă adesea la bătrâneţe, toate 
amănuntele acestui fapt, petrecut într-un trecut îndepărtat, 
îi răsăriră vii în minte. Ar fi greu de spus ce anume din 
amintirile acestea a putut să-l emoţioneze atât de puternic 
pe bietul general, puţin ameţit, după cum îi era obiceiul, 
dar fără îndoială că bătrânul, brusc, fu profund înduioşat. 

— Îmi amintesc, ţin minte tot! Strigă el. Aveam pe atunci 
gradul de căpitan. Erai aşa de micuță, aşa de drăguță! Nina 
Aleksandrovna... Ganea... Veneam în casă... Eram primit... 
Ivan Feodorovici... 


— Şi uite unde-ai ajuns acum! Îi luă vorba din gură 
generăleasa. Înseamnă că nu ţi-ai înecat de tot în băutură 
bunele sentimente, de vreme ce o amintire ca asta a putut 
să te readucă la simţire omenească! I-ai făcut soţiei tale o 
viaţă de chin. În loc să fii o călăuză pentru copiii tăi, ai ajuns 
să stai la puşcărie pentru datorii. Pleacă de aici, domnul 
meu, du-te de te ascunde undeva, după vreo uşă, într-un 
colţ şi varsă lacrimi amare; adu-ţi aminte de vremea când 
erai om de treabă şi poate bunul Dumnezeu te va ierta. Du- 
te, du-te, îţi vorbesc serios. Nu există un mijloc mai bun de 
îndreptare decât să te gândeşti cu pocăință la cele ce-ai 
săvârşit. 

De fapt nici nu era nevoie să i se atragă atenţia că primise 
o admonestare serioasă; ca tot omul căzut în patima beţiei, 
generalul era foarte simţitor şi, ca toţi cei pe care băutura i- 
a tras la fund, retrăia cu multă durere şi amărăciune 
amintirile unui trecut fericit. Se ridică umil şi se îndreptă 
spre uşă, ceea ce o dezarmă imediat pe Lizaveta 
Prokofievna căreia i se făcu deodată milă de el. 

— Ardalion Aleksandrovici, drăguţule, strigă ea în urmă-i, 
mai stai un pic, păcătoşi suntem cu toţii; când ai să-ţi mai 
uşurezi conştiinţa, să treci pe la mine, să stăm puţintel de 
vorbă, să ne mai aducem aminte de trecut. Eu sunt poate 
de o sută de ori mai păcătoasă decât tine; ei şi acum pleacă 
sănătos, du-te, ce mai stai... se reculese ea, de teamă că 
bătrânul Ivolghin ar fi în stare să se întoarcă. 

— Poate că-i mai bine să-l laşi singur acum, îl opri prinţul 
pe Kolea, care se şi repezise pe urmele tatălui său. 
Altminteri te pomeneşti că peste un minut se va răzgândi şi 
s-a dus tot farmecul acestei clipe. 

— E adevărat, lasă-l în pace; ai să te duci la el peste o 
jumătate de ceas, hotări Lizaveta Prokofievna. 

— lată ce-nseamnă să i se spună omului măcar o singură 
dată în viaţă adevărul; l-a răscolit până la lacrimi! Îndrăzni 
să-şi dea cu părerea Lebedev. 


— Las' că nici tu, domnul meu, se pare că nu te laşi mai 
prejos dacă ceea ce-am auzit e adevărat, îl repezi fără 
cruţare Lizaveta Prokofievna. 

Raporturile între musafirii adunaţi în momentul acela la 
prinţ începură treptat să se contureze. Prinţul, bineînţeles, 
îşi dădu seama imediat şi fu în măsură să aprecieze în toată 
valoarea prietenia pe care i-o arătau generăleasa şi fiicele 
ei şi ţinu să declare că şi el, cu puţin înainte de vizita lor, 
avea de gând să vină să le vadă, neţinând seama nici de 
boală şi nici de ora destul de târzie. Lizaveta Prokofievna, 
cercetându-i cu privirea pe toţi cei adunaţi la el, îi răspunse 
că nimic nu l-ar împiedica să-şi pună în aplicare proiectul 
chiar acum. Ptiţân, ca de obicei politicos şi rezervat, nu 
întârzie să se retragă, plecând spre pavilionul lui Lebedev şi 
îndemnându-l şi pe acesta să facă la fel. Lebedev promise că 
vine numaidecât; Varia, care între timp se întreţinuse cu 
fetele Epancin, rămase pe loc; atât ea, cât şi fratele ei erau 
foarte mulţumiţi de plecarea tatălui lor; curând după aceea, 
Ganea urmă şi el exemplul lui Ptiţân. În timpul celor câteva 
minute pe care le petrecu pe terasă în prezenţa doamnelor 
Epancin, avusese o atitudine rezervată, dar demnă şi nu s-a 
tulburat deloc de privirile încruntate ale Lizavetei 
Prokofievna, care, în două rânduri, îl măsură din cap până-n 
picioare. Într-adevăr, cei care-l cunoscuseră altădată 
puteau să-şi dea seama că în felul de a fi al lui Ganea se 
produsese o mare schimbare, ceea ce îi plăcu mult Aglaiei. 

— Persoana care a ieşit acum e Gavrilă Ardalionovici, nu-i 
aşa? Întrebă ea deodată, aşa cum îi plăcea uneori să 
intervină brusc în conversaţia altora, aruncând o vorbă 
neaşteptată, spusă tare şi răspicat, fără a se adresa cuiva 
anume. 

— Da, răspunse prinţul. 

— E aproape de nerecunoscut. S-a schimbat mult de tot 
şi... Vădit e o schimbare în bine, adăugă Aglaia. 

— Mă bucur pentru el, spuse prinţul. 


— A fost foarte bolnav, explică Varia cu compătimire în 
glas, care-i trăda o ascunsă bucurie. 

— Adică ce schimbare în bine vezi tu la el? Întrebă 
nedumerită Lizaveta Prokofievna cu o nuanţă de mânie şi 
chiar de spaimă în glas. Ce-ţi veni? Nici o schimbare în bine. 
Ce anume găseşti încântător la el? 

— Ce poate fi mai încântător decât „cavalerul sărman”! 
Strigă Kolea deodată, adăpostit după scaunul Lizavetei 
Prokofievna. 

— La asta subscriu şi eu, spuse prinţul Ş. râzând. 

— Sunt de aceeaşi părere, declară solemn Adelaida. 

— Ce „cavaler sărman”? Întrebă generăleasa, uitându-se 
pe rând, cu ciudă şi nedumerire, la cei trei care vorbiseră; 
dar, băgând de seamă că Aglaia se îmbujora la faţă, adăugă 
cu năduf: Vreo prostie de-a voastră, desigur! Ce-i cu acest 
„cavaler sărman”, mă rog? 

— Doar nu-i întâia oară că puştiul ăsta, protejatul 
dumitale, denaturează şi răstălmăceşte cuvintele altora! 
Răspunse Aglaia cu o indignare dispreţuitoare. 

De fiecare dată când i se-ntâmpla Aglaiei să aibă 
asemenea izbucniri de mânie (şi i se-ntâmpla cam des), 
aproape întotdeauna, în ciuda expresiei aparent grave şi 
pline de aprigă hotărâre, chipul ei înfuriat trăda în acelaşi 
timp atâta naivitate copilărească, de şcolăriţă răsfăţată, 
încât cei din jur cu greu îşi puteau stăpâni râsul, spre 
exasperarea fetei, care nu înţelegea de ce râd ceilalţi şi 
„cum pot, cum îndrăznesc ei să râdă?” La fel şi de data 
aceasta, izbucniră în râs surorile ei, prinţul Ş., ba chiar şi 
prinţul Lev Nikolaevici zâmbi, roşind fără voie; cât despre 
Kolea, în culmea mulţumirii, râdea cu hohote. Ca rezultat, 
Aglaia se înciuda şi mai tare, ceea ce o făcu să pară şi mai 
frumoasă. Îi stătea bine ori de câte ori se tulbura pentru 
ceva, dar mai ales când se necăjea pentru această 
tulburare. 

— De câte ori n-a răstălmăcit dumnealui chiar şi vorbele 
dumitale, adăugă ea, adresându-se mamei sale. 


— Dar eu mă refer la o exclamaţie a dumitale, nu se dădu 
bătut Kolea. Acum o lună, răsfoind Don Quijote, ai exclamat 
că nu-i nimeni mai încântător decât „cavalerul sărman”! Nu 
ştiu la cine te-ai gândit atunci: la Don Quijote, la Evgheni 
Pavlăci sau la altcineva, în orice caz te gândeai la cineva 
anume şi ai vorbit mult, mult... 

— Mi se pare că te cam întreci cu gluma, drăguţule, în 
presupunerile tale, îl întrerupse înciudată Lizaveta 
Prokofievna. 

— Toată lumea a vorbit atunci, nu numai eu, continuă 
netulburat Kolea, toată lumea a vorbit şi mai vorbeşte şi 
acum, îi dădea el înainte cu gura. Uite, chiar şi acum, 
prinţul Ş., Adelaida Ivanovna şi ceilalţi s-au declarat pentru 
„cavalerul sărman”; prin urmare, „cavalerul sărman” există, 
sunt convins că există şi cred că numai din cauza Adelaidei 
Ivanovna n-am putut afla până acum cine este acel „cavaler 
sărman”. 

— Asta-i bună! Ce vină am eu? Se apără râzând Adelaida. 

— Vina dumitale e că n-ai vrut să-i faci de petrecanie! 
Aglaia Ivanovna te-a rugat doar atunci să schiţezi portretul 
„cavalerului sărman” şi ţi l-a descris, sugerând şi subiectul 
tabloului, aşa cum îl concepuse ea; îţi mai aminteşti 
subiectul? N-ai vrut... 

— Dar cum era să-i fac portretul? Pe cine aş fi zugrăvit? 
Aşa cum mi l-a descris Aglaia, acest „cavaler sărman”... 

Nu-şi sălta ca înainte Viziera de pe-obraz... 

Ce chip aş fi putut concepe? Ce să zugrăvesc - o reţea de 
oţel? Un anonim? 

— Nu pricep nimic; despre ce vizieră vorbiţi? Se enervă 
generăleasa, care începuse să înţeleagă foarte bine cam 
cine era subînţeles prin numele acesta (de bună seamă că 
ceilalţi ştiau de mult persoana vizată) de „cavaler 
sărman”...Dar ceea ce puse vârf la toate şi o făcu să 
explodeze era faptul că la un moment dat observă ca prinţul 
Lev Nikolaeviei se ruşina şi se înroşi ca un băieţandru. 


— N-o să isprăviţi odată cu această nerozie sau aveţi de 
gând s-o ţineţi aşa la infinit? Îmi explicaţi sau nu ce-i cu 
acest „cavaler sărman”, un secret atât de grozav, că nu-i 
chip să-l aflăm şi noi? 

Un nou val de râsete a fost singurul răspuns pe care-l 
primi generăleasa. 

— E vorba pur şi simplu de o foarte curioasă poezie 
rusească despre un „cavaler sărman”, interveni în sfârşit 
prinţul Ş., voind să aplaneze lucrurile şi să schimbe 
subiectul. Un fragment fără început şi fără sfârşit. Acum o 
lună, într-o după-amiază, eram adunaţi cu toţii şi, ca de 
obicei, râdeam şi căutam un subiect pentru viitorul tablou 
al Adelaidei Ivanovna. După cum ştiţi, problema aceasta 
constituie de multă vreme o preocupare continuă a familiei. 
Cu această ocazie s-a propus ca subiect figura „cavalerului 
sărman”; cine anume l-a sugerat nu-mi mai aduc aminte... 

— Aglaia Ivanovna! Strigă Kolea. 

— Poate, nu tăgăduiesc, numai că nu-mi mai amintesc, 
urmă prinţul Ş. Unii au făcut haz de acest subiect, 
considerându-l pur şi simplu ridicol, alţii l-au găsit extrem 
de interesant, dar cu toţii au fost de părere că pentru a-l 
înfăţişa pe „cavalerul sărman” trebuie căutată o figură 
potrivită care să servească drept model; s-au trecut în 
revistă toate figurile cunoştinţelor noastre, dar niciuna nu 
se potrivea şi lucrurile s-au oprit aici; asta-i tot; nu înţeleg 
pentru ce i-a trebuit lui Nikolai Ardalionovici să mai aducă 
vorba de asta? Ceea ce a avut haz şi era nimerit atunci nu 
se mai potriveşte şi nu prezintă nici un interes acum. 

— Pentru că ascunde, probabil, o nouă prostie răutăcioasă 
şi jignitoare, i-o reteză cu asprime Lizaveta Prokofievna. 

— Nu-i nici o prostie, ci dimpotrivă, numai stima cea mai 
profundă, declară Aglaia cu totul neaşteptat şi pe un ton 
grav şi plin de importanţă. 

Aglaia, între timp, îşi recăpătase calmul, izbutind să-şi 
învingă tulburarea. Mai mult, judecând după expresia feţei 
şi a ochilor ei, se putea crede că este chiar bucuroasă de 


întorsătura neaşteptată pe care o luase gluma şi că toată 
schimbarea asta se produsese la dânsa exact din momentul 
când tulburarea crescândă a prinţului devenise prea 
bătătoare la ochi. 

— Ba râd ca nişte smintiţi, ba, te miri de ce şi de unde, 
proclamă cea mai profundă stimă! Aţi căpiat? Ce fel de 
stimă? Răspunde imediat, ce ţi s-a năzărit de ai început să 
îndrugi aşa, din senin despre nu ştiu ce fel de stimă 
profundă? 

— Stima cea mai profundă, continuă pe acelaşi ton grav şi 
impunător Aglaia, răspunzând la întrebarea mânioasă a 
mamei sale pentru că în versurile acestea este descris un 
om capabil, în primul rând, să aibă un ideal, în al doilea, 
făurindu-şi un ideal, să creadă în el cu toată puterea fiinţei 
lui, iar crezând în el să i se dăruiască în întregime, 
închinându-i fără preget întreaga-i viaţă. Cam rar se poate 
întâlni aşa ceva în epoca noastră. În versurile acelea nu ni 
se spune care era anume idealul „cavalerului sărman”, dar 
reiese limpede că e vorba de un chip atât de luminos, o 
adevărată „întruchipare a frumuseţii pure”, încât 
înamoratul cavaler s-a simţit îndemnat să-şi lege la gât un 
şirag de mătănii în loc de eşarfă. E drept că mai apare acolo 
şi o deviză cam enigmatică, gravată pe scutul său prin trei 
litere, N.F. B... 

— A. M.D,., rectifică Kolea. 

— Iar mie îmi place să spun N.F. B. şi aşa am să spun, îl 
întrerupse tăios şi cu ciudă Aglaia. În tot cazul, un lucru e 
limpede, că oricine ar fi fost doamna lui, orice ar fi făcut, 
amănuntul acesta nu-l interesa câtuşi de puţin pe sărmanul 
cavaler. Era de ajuns că o alesese şi se încrezuse în 
„frumuseţea ei pură” pentru a i se închina de-a pururi; 
tocmai aici e meritul lui mare, că declarându-se o dată 
pentru totdeauna spadasinul ei, restul nu mai avea nici o 
importanţa pentru el, chiar dacă ar fi ajuns pe urmă o 
hoaţă; era dator să creadă în ea mai departe şi să lupte 
pentru frumuseţea ei neprihănită. Poetul a vrut, se pare, să 


reunească într-un singur chip neasemuit semnificaţia uriaşă 
a iubirii platonice proprie cavalerismului medieval, 
întruchipată în dragostea sublimă a unui cavaler „fără 
teamă şi fără prihană”; bineînţeles, toate acestea sunt de 
domeniul idealului, dar la „cavalerul sărman”, sentimentul 
acesta a atins gradul cel mai înalt, ajungând până la 
ascetism; trebuie să recunoaştem că facultatea de aiubi 
astfel este extrem de grăitoare şi de semnificativă şi a avea 
asemenea sentimente oglindesc o trăsătură de caracter de 
mare profunzime şi, dintr-un anumit punct de vedere, 
foarte lăudabilă chiar, vădind un suflet nobil, fără a mai fi 
nevoie să ne gândim la Don Quijote. „Cavalerul sărman” e 
acelaşi Don Quijote, dar un Don Quijote grav, nu comic. La 
început nu-l înţelesesem şi am râs de el, dar acum îl iubesc 
pe „cavalerul sărman” şi, mai ales, respect isprăvile lui 
cavalereşti. 

Aşa sfârşi Aglaia şi, observând-o, era greu de spus dacă 
vorbea serios sau glumea. 

— O fi vorba de vreun nerod şi de isprăvile lui aşijderea! 
Decise generăleasa. De altfel şi dumneata, domnişoară, văd 
că te-ai cam întrecut cu vorba, un întreg discurs; nu-ţi şade 
bine deloc! În tot cazul, nu se cade din partea ta, nu e 
îngăduit. Şi care sunt, mă rog, versurile acelea? Recită-le, 
probabil că le ştii pe de rost! Vreau să le aud numaidecât. 
Niciodată n-am putut suferi versurile şi văd că presimţirea 
nu m-a înşelat. Rogu-te, prinţe, pentru numele lui 
Dumnezeu, încearcă să rezişti până la capăt; se vede 
treaba, soarta noastră e să răbdăm împreună, adăugă ea, 
adresându-se lui Lev Nikolaevici. Părea indignată la culme. 

Prinţul Lev Nikolaevici voi să spună ceva, dar din cauza 
tulburării nu era în stare să scoată un cuvânt. În schimb 
Aglaia, care-şi permisese atâtea în „discursul” ei, nu se 
arăta deloc contrariată, ci, dimpotrivă, părea cât se poate 
de mulţumită. S-ar fi spus că se pregătise dinainte să recite 
versurile acestea şi că aştepta numai să ne invitată. Se 
ridică imediat, serioasă şi gravă, păşi în mijlocul terasei şi 


se opri cu faţa înspre fotoliul în care şedea prinţul. Toată 
lumea o privea cu mirare şi aproape toţi - prinţul Ş., 
surorile, mama ei - urmăreau cu nelinişte scena, 
consternaţi oarecum de aceasta nouă şotie care ameninţa 
să depăşească limitele îngăduite. 

Vedea însă că Aglaiei îi plăcea tocmai această gravitate 
solemnă caare se pregătea să înceapă recitarea versurilor. 
Lizaveta Prokofievna era gata-gata s-o trimită la locul ei, 
dar în momentul când Aglaia începu să declame balada cu 

pricina, doi musafiri neaşteptaţi, discutând tare, urcară 
treptele terasei, venind dinspre stradă. Era generalul Ivan 
Feodorovici Epancin însoţit de un tânăr cu o înfăţişare 
distinsă. Apariţia lor stârni un oarecare freamăt şi o vie 
mişcare printre musafiri. 

VII. 

Tânărul de vreo douăzeci şi opt de ani care-l însoțea pe 
general era înalt, bine făcut, cu o faţă frumoasă şi 
inteligentă; ochii lui mari, negri, străluceau de spirit şi de 
ironie. Aglaia, fără să-i arunce măcar o privire, continua să 
recite versurile, lăsând să se vadă că se uită numai la prinţ 
şi că nu i se adresează decât lui. Prinţul nu mai avu nici o 
îndoială că toate astea ea le făcea intenţionat. Sosirea celor 
doi oaspeţi însă îi permise să scape de situaţia extrem de 
penibilă în care se afla. Zărindu-i, se ridică pe jumătate şi îi 
adresă de departe un salut amabil generalului, făcându-i 
semn să nu întrerupă recitarea; pe urmă trecu în spatele 
fotoliului său şi, rezemându-se cu braţul stâng de spetează, 
continuă să asculte urmarea baladei într-o poziţie oarecum 
mai comodă şi, ca să zicem aşa, mai puţin „ridicolă” decât 
aşezat într-un fotoliu. La rândul ei, Lizaveta Prokofievna îi 
invită printr-un gest imperios pe noii vizitatori să se 
oprească. Atenţia prinţului, de altfel, se îndreptă imediat 
asupra persoanei care-l însoțea pe general, deoarece 
bănuia că tânărul acesta este Evgheni Pavlovici Radomski, 
de care auzise vorbindu-se mult şi la care se gândise nu o 
dată până atunci. Îl deruta însă haina civilă a nou-venitului; 


Evgheni Pavlovici era militar. Cât timp ţinu recitarea 
versurilor, musafirului cel nou îi flutura pe buze un surâs 
ironic, ca şi cum ar fi auzit şi el de „cavalerul sărman”. 

„Nu este exclus să fi născocit chiar el toată povestea asta!” 
trecu prin gând lui Mâşkin. 

Cu totul altceva se petrecu între timp cu Aglaia. Poza 
artificială şi aerul afectat pe care le arborase în momentul 
când se pregăti să recite făcură loc pe nesimţite unei 
atitudini pline de seriozitate şi înţelegere faţă de ideea 
poetului; Aglaia se arătă atât de pătrunsă de sensul şi tonul 
poeziei, accentua fiecare cuvânt cu atâta convingere, încât 
nu numai că izbuti către sfârşit să captiveze atenţia tuturor, 
ci chiar să şi justifice într-o oarecare măsură gravitatea 
exagerată cu care păşise adineauri în mijlocul terasei. Acum 
se putea crede că toată atitudinea ei de până atunci n-a fost 
decât expresia naivă a unui respect nemărginit pentru 
conţinutul şi semnificaţia adâncă a versurilor pe care voia 
să le transmită auditoriului. Ochii ei străluceau şi în două 
rânduri un fior de exaltare pasionată străbătu chipul ei 
minunat. Poezia suna astfel: 

Fost-a un voinic cu fală. Zis: sărmanul cavaler. 

Suflet drept şi faţă pală, Un viteaz în za de fier. 

Şi-i fu dată-o soartă-amară, Căci, se spune că-ntr-o zi, O 
vedenie fugară A lui inimă-ndrăgi. 

Şi de-atunci, dintr-o scânteie, Doru-l arse în văpăi, De 
atunci nici o femeie Nu priviră ochii săi. 

Îşi legă mătănii sfinte Peste gulerul de-atlaz, Nu-şi sălta ca 
înainte Viziera de pe-obraz... 

Plin de dragoste şi vise. 

Gata fiind de orişice. 

Pe-al său scut cu sânge scrise trei însemne - A.M. D. 

Şi-n pustia Palestinei Călărindu-şi calul pag, Când în luptă 
paladinii Invocau un nume drag, în crunt iureş de oţele. 
Beat de sânge musulman, Sanda Roşa, lumen coeli! Striga 
el cu glas avan. 


Reîntors din bătălie în castelul său străbun, Trist, cu inimă 
pustie. Se sfârşi, curând, nebun. 

Mai târziu, amintindu-şi cu consternare de toată scena 
aceasta, prinţul a fost multă vreme chinuit de o întrebare 
de nedezlegat pentru el: cum a putut ea să îmbine un 
sentiment atât de autentic, atât de frumos cu o glumă atât 
de răutăcioasă şi perfidă? În privinţa intenţiei de a-l înţepa 
şi a-şi bate joc de el, prinţul nu avea nici o îndoială şi pe 
bună dreptate: Aglaia, recitind versurile, îşi permisese să 
înlocuiască literele A. M. D.cu N.FE.B. Era sigur că auzise 
bine (ulterior avu prilejul să se convingă că nu se înşelase). 
În tot cazul, gluma Aglaiei - căci era o glumă, deşi cam 
răutăcioasă şi nesăbuită, fusese premeditată. De o lună toţi 
vorbeau (şi râdeau) de „cavalerul sărman”...Şi totuşi, oricât 
s-a străduit mai târziu prinţul să reconstituie în memorie 
întreaga scenă, reieşea că în loc să pronunţe cu un ton 
ironic literele acestea, în loc să le accentueze pentru ca să 
facă să reiasă sensul lor ascuns, Aglaia le pronunţă 
dimpotrivă cu o seriozitate atât de gravă, cu o simplitate 
aşa de naturală şi nevinovată, încât se putea crede că 
aceste litere figurau cu adevărat în text. Şi la această 
constatare prinţul îşi simţi inima zvâcnind ca de o 
împunsătură dureroasă. Lizaveta Prokofievna nu remarcă 
bineînţeles substituirea iniţialelor şi nici aluzia n-o sesiza. 
Greneralul Ivan Feodorovici a înţeles doar atât, că se 
declamau nişte versuri. Printre auditori, mulţi au simţit cu 
surprindere aluzia, dar s-au făcut că nu bagă de seamă. Cât 
despre Evgheni Pavlovici (prinţul ar fi putut pune rămăşag), 
acesta nu numai că a înţeles totul, dar a căutat chiar s-o 
arate: prea elocvent era zâmbetul lui batjocoritor. 

— Ce minunăţie! Exclamă generăleasa transportată de 
admiraţie de îndată ce Aglaia isprăvi. Ale cui sunt versurile 
acestea? 

— Puşkin le-a scris, maman. Vai, nu ne face de râs, mai 
mare ruşinea! Se scandaliza Adelaida. 


— Ba, drept să spun, mă mir cum de nu m-am prostit de 
tot în anturajul vostru, replică cu acreală Lizaveta 
Prokofievna. Ce ruşine! De îndată ce ajungem acasă, să-mi 
prezentaţi versurile acestea ale lui Puşkin! 

— Mi se pare că nici nu-l avem acasă pe Puşkin. 

— Doar vreo două volume, ferfeniţite, care zac pe undeva 
din timpuri imemoriale, lămuri Aleksandra. 

— Trimiteţi numaidecât pe cineva la oraş să cumpere 
cartea, să plece Feodor sau Aleksei cu primul tren, mai bine 
Aleksei. Iar tu, Aglaie, vino puţin încoace! Sărută-mă, ai 
recitat foarte frumos poezia; dacă ai spus-o fără gând 
ascuns, din toată inima şi cu sinceritate, atunci eşti de 
compătimit, adăugă generăleasa cu voce scăzută, iar dacă 
ai ales-o cu un gând anume, ca să-ţi baţi joc de el, află că nu 
te aprob şi în cazul acesta era mult mai bine să n-o fi recitat 
deloc. Pricepi! Şi acum, du-te, domnişoară, mai vorbim noi 
în privinţa asta; am stat cam mult, e timpul să plecăm. 

Între timp, prinţul se duse să-l salute pe general, prilej cu 
care acesta i-l prezentă pe Evgheni Pavlovici Radomski. 

— L-am cules din drum, ca să spun aşa; chiar acum a sosit 
cu trenul; aflând că merg la Pavlovsk şi că toţi ai noştri sunt 
aici... 

— Aflând că şi dumneata eşti aici, îl întrerupse Evgheni 
Pavlovici şi cum de multă vreme îmi propusesem să caut, nu 
numai cunoştinţa, dar şi prietenia dumitale, n-am vrut să 
pierd prilejul. Se pare că eşti suferind? Abia acum am 
aflat... 

— Înzdrăvenit şi încântat să te cunosc; am auzit mult şi 
chiar am vorbit despre dumneata cu prinţul $., răspunse 
Lev Nikolaevici întinzându-i mâna. 

După acest schimb de amabilităţi, cei doi îşi strânseră 
mâna şi se uitară lung unul în ochii celuilalt. Conversaţia 
deveni în curând generală. Prinţul băgă de seamă 
(înregistra acum cu o sensibilitate extraordinară chiar şi 
unele lucruri care în mod normal scapă unei observaţii 
obişnuite) că haina civilă a lui Evgheni Pavlovici atrage în 


cel mai înalt grad atenţia şi uimirea tuturor, aşa încât toate 
celelalte impresii de până atunci păliră deodată şi pentru 
moment fură uitate. Ai fi zis că schimbarea aceasta de 
ţinută constituia un fapt de o gravitate excepţională. 
Adelaida şi Aleksandra, nedumerite, îl chestionau pe 
Evgheni Pavlovici. Prinţul $., rudă cu nou-venitul, dădea 
semne de nelinişte şi îngrijorare; cât despre general, acesta 
părea tulburat peste măsură. Numai Aglaia se mulţumi să 
arunce o privire plină de curiozitate, dar absolut calmă, 
asupra lui Evgheni Pavlovici, ca şi cum ar fi vrut numai să 
compare dacă-i sta mai bine îmbrăcat civil, după care 
întoarse cu indiferenţă capul, ingnorându-l cu desăvârşire. 
Lizaveta Prokofievna nu-i adresă nici ea vreun cuvânt, deşi 
poate că era şi ea cam tulburată. Prinţul avu impresia că ea 
nu prea îl are la inimă pe Evgheni Pavlovici. 

— M-a uimit! M-a dat gata! Repeta întruna Ivan 
Feodorovici, asaltat de întrebări. Nu-mi venea să cred 
ochilor când l-am întâlnit adineauri, la Petersburg. Şi ce-i 
veni aşa deodată? Nu înţeleg! Că doar el era acela care 
tuna şi fulgera, susţinând că nu trebuie să sărim peste cal. 

După cum reieşea din discuţii, Evgheni Pavlovici îşi 
anunţase mai de mult intenţia de a demisiona, dar, ori de 
câte ori aborda acest subiect, o făcea pe un ton mai mult 
glumeţ, aşa încât nimeni nu-l lua în serios. De altfel, 
obişnuia să discute chiar şi despre lucrurile cele mai grave 
pe acelaşi ton glumeţ, încât nu se putea şti când vorbeşte 
serios şi când glumeşte, mai cu seamă atunci când el însuşi 
voia să nu fie înţeles. 

— E ceva provizoriu, am demisionat doar pentru câteva 
luni. Ce mult pentru un an, făcea haz Radomski. 

— Dar nu era cazul deloc, pe cât cunosc situaţia dumitale, 
protesta agitat generalul. 

— Dar moşiile? Chiar dumneata mă sfătuiai să le mai 
vizitez din când în când; ş-apoi, vreau şi eu să fac o 
plimbare în străinătate... 


Curând discuţia alunecă spre alte subiecte, fără însă ca 
neliniştea şi îngrijorarea cu totul deosebite să se fi 
împrăştiat şi prinţul, observator atent la tot ce se petrecea 
în jurul lui, putu să constate că emoția provocată de un fapt 
în aparenţă atât de neînsemnat era cam prea neobişnuită, 
ceea ce dovedea că aici se ascunde ceva ce-i scăpa lui. 

— Aşadar, „cavalerul sărman” a apărut din nou pe 
firmament? Întrebă Evgheni Pavlovici, apropiindu-se de 
Aglaia. 

Spre surprinderea prinţului, ea îl măsură pe Radomski cu 
o privire întrebătoare şi chiar nedumerită, ca şi cum ar fi 
vrut să-i spună că nici nu putea fi vorba între ei de 
„cavalerul sărman” şi că nu înţelege rostul întrebării. 

— Dar e târziu, e prea târziu la ora asta să trimiteţi pe 
cineva la oraş să caute un volum de Puşkin, e prea târziu, se 
războia Kolea cu Lizaveta Prokofievna. De o mie de ori v-o 
repet: e prea târziu! 

— Da, într-adevăr, e prea târziu acum şi cred că toate 
prăvăliile s-au închis, se amestecă şi aici Evgheni Pavlovici, 
depărtându-se în grabă de Aglaia. A trecut de ora opt, 
adăugă el, uitându-se la ceas. 

— Am aşteptat atâta până acum, încât ar fi cazul să avem 
răbdare până mâine, strecură la rândul ei Adelaida. 

— De altfel, adăugă Kolea, nici nu se cuvine, e indecent ca 
nişte oameni din înalta societate să manifeste atâta interes 
pentru literatură. Întrebaţi-l pe Evgheni Pavlovici. Nu, e mai 
onorabil să te preocupe docarul galben cu roţi roşii. 

— Iar ai început să vorbeşti cu fraze luate din cărţi, Kolea, 
remarcă Adelaida. 

— Nici nu-i în stare să vorbească altfel, interveni Evgheni 
Pavlovici; împrumută expresii şi fraze întregi din articole de 
critică literară. De mult am plăcerea să cunosc felul de a se 
exprima al lui Nikolai Ardalionovici. De data aceasta însă, n- 
a vorbit cu fraze luate din cărţi. Nikolai Ardalionovici face 
cu siguranţă aluzie la docarul meu galben cu roţi roşii. 


Numai că între timp l-am schimbat - ai rămas în urmă cu 
evenimentele, prietene. 

Prinţul fusese atent la ceea ce spunea Radomski... Avu 
impresia că acesta se ţine cu multă demnitate, că este 
modest şi spiritual; dar mai cu seamă aprecie faptul că-l 
trata pe Kolea ca de la egal la egal, răspunzându-i simplu şi 
prietenos la toate tachinările. 

— Ce-i asta? O întrebă Lizaveta Prokofievna pe Vera, fiica 
lui Lebedev, care apăru în faţa ei, ţinând în braţe câteva 
volume de format mare, foarte frumos legate şi aproape 
noi. 

— E Puşkin, răspunse Vera. Puşkin al nostru, adăugă ea. 
Tata mi-a poruncit să vi le aduc. 

— Cum aşa? Cum vine asta? Se minună Lizaveta 
Prokofievna. 

— Nu în dar, nu! N-aş îndrăzni să-mi permit aşa ceva! Sări 
Lebedev de după umărul fiicei sale. Vi-l ofer în cost. Este 
Puşkin al nostru, al familiei, ediţia lui Annenkov, în prezent 
epuizată. Îl cedez la preţ oficial. Îl ofer cu venerație 
Excelenței voastre ca să-l cumpăraţi şi să vă potoliţi astfel 
nobila nerăbdare a celor mai nobile sentimente literare ce 
vă însufleţesc. 

— A! Dacă vrei să-l vinzi, foarte bine, nu pot decât să-ţi 
mulţumesc. N-ai să fii în pierdere, nu te teme; numai nu te 
mai izmeni atâta, domnule! Am auzit vorbindu-se de 
dumneata, se spune că citeşti mult şi cunoşti o grămadă de 
lucruri, o să stăm într-o zi de vorbă; vrei să-mi aduci chiar 
dumneata cărţile acestea acasă? 

— Cu venerație şi... Respect! Făcu strâmbându-se 
Lebedev, încântat la culme şi cât pe ce să smulgă cărţile din 
mâinile fiicei lui. 

— Să mi le aduci cu sau fără venerație, numai să nu mi le 
împrăştii pe drum. Dar cu o condiţie, adăugă Lizaveta 
Prokofievna, scrutându-l cu privirea, numai până la uşă, n- 
am de gând să te primesc astăzi. Pe fiica ta Vera poţi s-o 
trimiţi chiar şi acum. Daca vrei; îmi place mult. 


— De ce nu spui de vizitatorii care aşteaptă afară? Îl dojeni 
nerăbdătoare Vera pe tatăl său. Chiar dacă nu-i anunţi, ei 
tot au sa intre, au şi început să facă gură. Lev Nikolaevici, 
continuă ea - adresându-se prinţului, care se şi pregătise 
să-şi însoţească musafirele şi era cu pălăria în mână, sunt 
patru inşi dincolo care aşteaptă He mult să-i primiţi şi fac 
gălăgie, dar tata nu-i lasă să intre. 

— Nişte musafiri? Întrebă prinţul. 

— Cică au treabă cu dumneavoastră; dar aşa cum arată, 
dacă nu-i lăsăm să între acum, ar fi în stare să vă oprească- 
n drum. E mai bine să-i primiţi, Lev Nikolaevici, după aceea 
la faceţi vânt. Gavrilă Ardalionovici şi Ptiţân se zbat acolo ca 
să-i potolească, iar ei nici nu vor s-audă măcar. 

— E fiul lui Pavlişcev! Fiul lui Pavlişcev! N-ar trebui, n-ar 
trebui să-i lăsăm! Se agită Lebedev dând din mâini. Nu 
merită să stai de vorbă cu ei; nici n-ar fi de demnitatea 
dumitale, excelentissime prinţ, să te cobori până la ei. 
Crede-mă. Nu merită... 

— Fiul lui Pavlişcev! Dumnezeule! Strigă prinţul 
consternat. Ştiu... Ştiu. Dar. Îl însărcinasem pe Gavrilă 
Ardalionovici să se ocupe de chestiunea asta. Chiar 
adineauri îmi spunea că... 

În momentul acela apăru pe terasă şi Gavrilă 
Ardalionovici, urmat de Ptiţân. Din odaia alăturată se auzi 
mare larmă; vocea sonoră a generalului Ivolghin părea că 
vrea să acopere glasurile celorlalţi; Kolea se repezi într- 
acolo. 

— Foarte interesant! Observă tare Evgheni Pavlovici. 
„Aşadar, ştie despre ce-i vorba!” gândi prinţul. 

— Care fiu al lui Pavlişcev? De unde şi până unde?... 
Întreba nedumerit generalul Epancin, plimbându-şi de la 
unul la altul privirea întrebătoare şi în cele din urmă 
înţelese fără greutate că era singurul care nu cunoştea 
această nouă istorie. 

Într-adevăr, toţi păreau cuprinşi de emoție şi nerăbdare. 
Prinţul nu înţelegea cum o chestiune pur personală a lui 


putea să deştepte atât interes din partea tuturor. 

— Ar fi foarte bine ca dumneata să tranşezi personal şi 
chiar acum toată afacerea asta, spuse Aglaia, apropiindu-se 
de el cu un aer deosebit de grav, iar nouă să ne dai voie să- 
ţi fim martori. Vor te compromită, prinţe; e momentul să-ţi 
aperi drepturile cu toată străşnicia şi mă bucur de pe acum 
pentru dumneata. 

— Şi eu doresc să se pună capăt o dată pentru totdeauna 
acestei înscenări mârşave! Strigă generăleasa. Fii cu 
băgare de seamă, prinţe şi nu-i cruța deloc! Mi-au împuiat 
capul cu afacerea asta şi mult sânge rău mi-am făcut din 
pricina dumitale. Dar sunt curioasă să-i văd. Lasă-i să intre, 
iar noi mai rămânem. Aglaia a avut o idee bună. Dumneata 
ştii despre ce este vorba, prinţe? 1 se adresă ea prinţului $. 

— Am auzit, fireşte; chiar la dumneavoastră în casă. Şi 
tare aş vrea să-i văd şi eu pe tinerii aceştia, răspunse 
prinţul $. 

— Ăştia-s nişte nihilişti, nu-i aşa? 

— Nu, nu sunt tocmai nihilişti, se amestecă în vorbă 
Lebedev, făcând un pas înainte, în timp ce tot corpul îi 
tremura de emoție, ăştia sunt şi mai şi; după cum spune 
nepotu-meu, i-au întrecut până şi pe nihilişti. Şi degeaba 
credeţi, Excelenţă, că prezenţa dumneavoastră îi va 
intimida. Nu prea se lasă ei intimidaţi cu una cu două. 
Printre nihilişti întâlneşti uneori şi oameni instruiți, savanţi 
chiar; or, aceştia merg mult mai departe în sensul că 
urmăresc ceva precis, sunt în primul rând oameni de 
acţiune. De fapt, e un fel de consecinţă a nihilismului, dar 
nu prin influenţa lui nemijlocită, ci mai mult din auzite, 
indirect; ei nici nu umblă să se manifeste prin vreun 
articolaş de gazetă sau aşa ceva, ci caută să se afirme direct 
prin fapte; aici nu mai e vorba că „un oarecare Puşkin” e 
socotit stupid sau că Rusia trebuie dezmembrată. Nu, nu, 
dumnealor, dacă le-a intrat ceva în cap, consideră că au tot 
dreptul să meargă până-n pânzele albe şi să nu dea înapoi 
de la nici un obstacol, chiar dacă pentru asta ar fi nevoie să 


trimită pe lumea cealaltă opt, zece sau mai multe persoane. 
De aceea nu te-aş sfătui, prinţe... 

Dar prinţul se şi îndreptase spre uşă, în întâmpinarea 
noilor vizitatori. 

— Îi calomniezi, Lebedev, spuse el zâmbind. Te-a indispus 
purtarea nepotului dumitale. Să nu-l credeţi, Lizaveta 
Prokoftevna. Vă asigur că alde Gorski şi Danilov nu sunt 
decât excepţii, iar aceştia... Pur şi simplu... au apucat pe o 
cale greşită... Numai că n-aş vrea să-i primesc aici, în 
prezenţa tuturor. Scuză-mă, Lizaveta Prokofievna, îi voi 
introduce ca să-i vedeţi şi pe urmă trec cu ei alături. Poftiţi, 
domnilor! 

Îl neliniştea de fapt un alt gând, care ameninţa să devină o 
bsesie chinuitoare. 1 se păru cam ciudată coincidenţa 
aceasta; nu cumva cineva potrivise intenţionat lucrurile 
astfel, încât oamenii aceştia să se prezinte exact în 
momentul când avea el în vizită câţiva musafiri, tocmai cu 
scopul de a-l compromite şi pentru a obţine astfel câştig de 
cauză? 

Dar îşi reproşa cu amărăciune această „monstruoasă şi 
perversă bănuială”...Ar fi murit poate de ruşine dacă cineva 
ar fi putut citi în sufletul lui un astfel de gând şi, în clipa 
când apărură noii lui vizitatori, era gata să se considere, cu 
toată sinceritatea, că dintre toţi cei adunaţi în juru-i el era 
cel mai de disprețuit din punct de vedere moral. 

Intrară patru tineri, urmaţi de generalul Ivolghin, 
înfierbântat la culme şi pornit pe harţă. Din cauza 
surescitării îl lovise probabil o criză subită de elocinţă. 
„Acesta ţine cu mine în orice caz!” îşi spuse prinţul cu un 
zâmbet trist. Kolea se strecură şi el împreună cu tot grupul; 
îi vorbea aprins lui Ippolit, care făcea şi el parte din grup şi- 
] asculta cu un surâs ironic în colţul gurii. 

Prinţul le oferi scaune noilor sosiți. Toţi patru erau aşa de 
tineri (păreau să nu fi atins nici vârsta majoratului), încât pe 
oricine l-ar fi cuprins nedumerirea de toată zarva produsă, 
de importanţa ce li se dădea şi mai ales de ceremonialul 


primirii lor. Ivan Feodorovici Epancin, de pildă, care nu ştia 
şi nu înţelegea nimic „din afacerea asta nouă”, se indignă la 
vederea acestor copilandri şi ar fi protestat cu siguranţă 
într-un mod oarecare, dacă nu l-ar fi intrigat ciudata 
pasiune cu care soţia lui se interesa de afacerile personale 
ale prinţului. Hotări totuşi să rămână şi nu atât din 
curiozitate, cât mai ales din bunătatea inimii, socotind că 
prezenţa lui ar putea fi utilă şi că, în orice caz, îi va 
impresiona pe adversarii prinţului. Dar plecăciunea pe care 
i-o făcu de departe generalul Ivolghin îl irită din nou; Ivan 
Feodorovici încruntă sprâncenele şi se hotări să nu scoată 
un cuvânt. 

De altfel, printre tinerii aceştia se găsea şi unul de vreo 
treizeci de ani, fostul ofiţer devenit boxer, care făcuse parte 
din ceata lui Rogojin şi care altădată dădea „câte 
cincisprezece ruble de pomană cerşetorilor”...Se putea 
ghici că îi însoțea pe ceilalţi pentru a le da curaj, ca un 
adevărat prieten ce era, iar la nevoie şi pentru un ajutor 
mai consistent. Personajul principal din grup, adică acela 
care trecea drept „fiul lui Pavlişcev”, cu toate că se 
prezentase sub numele de Antip Burdovski, părea un tânăr 
de vreo douăzeci şi doi de ani blond, slab, de statură mai 
mult înaltă decât potrivită. Îmbrăcat sărăcăcios, chiar 
neglijent, avea mânecile surtucului slinoase până la luciu, 
iar vesta lui, uzată şi închisă până în gât, nu lăsa să se vadă 
vreo urmă de cămaşă; un fular murdar de mătase neagră îi 
învălătucea ca o funie gâtul; avea mâinile nespălate şi 
obrazul foarte bubos. Privirea-i cu o expresie de naivitate 
impertinentă, dacă se poate spune aşa, se armoniza perfect 
cu faţa lipsită de orice reflexe de cugetare, de ironie sau 
emoție, exprimând doar mulţumirea de sine tâmpă a omului 
îmbătat de conştiinţa dreptului său nelimitat, care culmina 
cu o nevoie ciudată de a fi şi de a se simţi întotdeauna 
nedreptăţit. Vorbea agitat, grăbindu-se şi înghițind silabele, 
de parcă ar fi fost gângav sau străin, deşi era rus sadea. 


Îl însoțea nepotul lui Lebedev, pe care cititorul a avut 
prilejul să-l cunoască mai înainte şi Ippolit. Acesta din urmă, 
un june de vreo şaptesprezece, cel mult optsprezece ani, 
avea o faţă inteligentă, păstrând continuu o expresie de 
iritare, în care ghiceai pecetea unei boli ce nu iartă. Era 
slab ca un schelet, de o paloare galben-verzuie, ochii îi 
scânteiau febril şi două pete roşii îi acopereau obrajii. Tuşea 
întruna. După fiecare cuvânt, aproape după fiecare 
respiraţie, din pieptul lui ieşea un fel de horcăit şuierat. Se 
vedea cât colo că-l macină ftizia şi încă într-un stadiu foarte 
avansat. Ai fi zis că nu are de trăit mai mult de două-trei 
săptămâni. Sfârşit de oboseală, el se lăsă să cadă pe scaun 
înaintea celorlalţi, care la început se simţiră puţin stânjeniţi. 
Dar, renunțând la orice ceremonii, îşi reluară îndată 
obişnuitul aer de importanţă, de teamă probabil să nu-şi 
diminueze demnitatea, ceea ce nu prea concorda cu 
reputaţia lor de oameni care dispreţuiesc falsitatea 
convenienţelor sociale, orice fel de prejudecăţi mondene, 
într-un cuvânt, sfidează absolut totul şi nu admit decât 
propriile lor concepţii. 

— Antip Burdovski, se bâlbâi precipitându-se, fiul lui 
Pavlişcev”. 

— Vladimir Doktorenko! Îşi anunţă numele clar şi răspicat, 
ba şi cu o nuanţă de orgoliu, nepotul lui Lebedev, voind 
parcă să sublinieze cât de mândru e că se numeşte 
Doktorenko şi nu altfel. 

— Keller! Bombăni fostul ofiţer. 

— Ippolit Terentiev! Răsună strident glasul schelălăit al 
ultimului dintre vizitatori. 

În sfârşit, toţi luară loc pe scaunele înşiruite în faţa 
prinţului, pe urmă toţi se încruntară deodată şi, pentru mai 
mult curaj, îşi trecură şepcile dintr-o mână în alta. Se vedea 
că fiecare s-a pregătit să vorbească şi totuşi tăceau cu toţii, 
într-o aşteptare încordată, agresivi şi sfidători, voind a 
spune parcă: „Ehei, nenişorule, cu noi n-o să-ţi meargă cu 
una cu două, pe noi nu ne duci de nas!” Era limpede că la 


cel dintâi cuvânt rostit de orişicine, şi-ar fi dat cu toţii 
drumul, sărind cu gura care mai de care, întărâtându-se şi 
întrerupându-se unii pe alţii. 

VIII 

— Mărturisesc, domnilor, că nu mă aşteptam la această 
vizită, începu prinţul; am fost bolnav până mai ieri, însă 
chestiunea dumitale (se întoarse el către Antip Burdovski) i- 
am încredinţat-o lui Gavrilă Ardalionovici Ivolghin încă de- 
acum o lună, lucru despre care te-am înştiinţat la timp. De 
altfel, nu mă eschivez de la o explicaţie personală, numai că 
momentul e cam nepotrivit... la o asemenea oră... de aceea 
propun să trecem în odaia de alături, dacă discuţia nu va 
ţine prea mult, bineînţeles... După cum vedeţi, acum sunt 
nişte prieteni la mine în vizită şi vă rog să mă credeţi... 

— Prieteni... Mă rog, cât poftiţi, dar daţi-mi voie, 
întrerupse deodată pe un ton hotărât, fără însă a ridica 
deocamdată glasul, nepotul lui Lebedev, daţi-ne voie să vă 
declarăm că aţi fi putut proceda mai politicos cu noi şi să nu 
ne faceţi să aşteptăm două ceasuri în antreu... 

— Desigur... Şi cu... Astea-s maniere de prinţ? Şi asta... 
Dumneata, vasăzică, te consideri un fel de general! Dar eu 
nu sunt servitorul dumitale! Şi şi eu... se bâlbâia Antip 
Burdovski, cuprins de o emoție teribilă; buzele-i tremurau, 
glasul trăda o profundă jignire, vorbele îi ţâşneau din gură 
cu stropi de salivă, de parcă s-ar fi spart un zăgaz şi 
puhoaiele i s-ar fi revărsat într-o cascadă de vorbe încâlcite, 
aşa fel că după primele zece cuvinte nu se mai putu 
înţelege nimic din toată peroraţia lui. 

— Ce vreţi, maniere de prinţ! Izbucni strident, cu o voce 
spartă Ippolit. 

— Dacă mi se întâmpla aşa ceva mie, mormăi boxerul, 
adică dacă chestiunea m-ar fi privit direct şi personal, vreau 
să spun, ca un om de onoare ce sunt, ei bine, în locul lui 
Burdovski... Eu... 

— Credeţi-mă, domnilor, că abia de câteva clipe am aflat 
că sunteţi aici, îi asigură încă o dată prinţul. 


— Nu ne temem de prietenii dumitale, prinţe, oricine ar fi 
ei, pentru că suntem în dreptul nostru! Declară nepotul lui 
Lebedev. 

— Cu ce drept, totuşi, dacă ne este permis să întrebăm, 
ţipă iarăşi Ippolit, înfierbântat la culme, cu ce drept supui 
chestiunea lui Burdovski judecății prietenilor dumitale? Dar 
poate că pe noi nu ne interesează părerea dumnealor; e 
limpede ce importanţă poate să aibă pentru noi judecata 
prietenilor dumitale...! 

— Mă rog, dacă domnul Burdovski nu doreşte să discute 
aici, izbuti în sfârşit să strecoare un cuvânt şi prinţul, uimit 
de un asemenea început neaşteptat, n-avem decât să 
trecem în camera de alături, aşa cum v-am mai propus; 
repet încă o dată că abia acum ani aflat de venirea 
dumneavoastră... 

— Dar n-ai nici un drept, n-ai nici un drept!... Prietenii 
dumitale. Asta-i!... Se agită iarăşi Burdovski, aruncând 
priviri bănuitoare şi sălbatice înjur şi pe măsură ce i se 
părea că este din ce în ce mai ameninţat, mai încolţit, se 
înfierbânta mai mult. Nici un drept! Mai izbuti el să 
articuleze, apoi se opri brusc, rămânând nemişcat şi mut, 
cu trupul aplecat înainte şi holbând la prinţ ochii lui miopi şi 
bulbucaţi, împânziţi cu nenumătate vinişoare roşii. La 
aceasta, mirarea prinţului fu aşa de mare, încât amuţi şi el, 
uitându-se la rându-i cu ochii holbaţi la Burdovski. 

— Lev Nikolaevici! | se adresă Lizaveta Prokofievna. la 
citeşte asta îndată, chiar acum; te priveşte direct pe 
dumneata şi e în legătură cu afacerea asta. 

Cu un gest hotărât îi întinse o foaie umoristică 
săptămânală, indicându-i cu degetul articolul cu pricina. În 
momentul când vizitatorii aceştia neaşteptaţi îşi făceau 
apariţia, Lebedev, care căuta să câştige cu orice preţ 
bunăvoința generălesei, răsărise lângă ea şi, fără să spună 
o vorbă, scosese ziarul din buzunar şi-l pusese în faţa ei, 
arătându-i o coloană însemnată cu creionul. Rândurile pe 


care Lizaveta Prokofievna avusese timpul să le parcurgă o 
uimiseră şi o tulburaseră nespus. 

— N-ar fi mai bine să nu citesc cu glas tare? Îngăimă 
buimăcit prinţul. Aş prefera să citesc singur... Mai târziu. 

— Atunci citeşte tu mai bine, chiar acum şi cu glas tare! Se 
întoarse Lizaveta Prokofievna către Kolea, smulgând ziarul 
din mâinile prinţului, care abia apucase să-l atingă. Citeşte 
tare, s-audă toată lumea. 

Fire impulsivă şi pasionată, Lizaveta Prokofievna proceda 
uneori cam pripit, fără să se mai gândească la urmări. Ivan 
Feodorovici se foi, cuprins de nelinişte. Şi în timp ce toţi 
ceilalţi rămaseră nemişcaţi şi aşteptau cu nedumerire, 
Kolea desfăcu ziarui şi începu să citească pasajul pe care 
Lebedev se grăbi să i-l arate, plin de zel: 

Proletari şi odrasle de sânge albastru. O întâmplare de jaf 
printre nenumăratele tâlharii din ziua de azi şi din toate 
zilele! Progres! Reformă! Dreptate! 

Se petrec lucruri ciudate în sfânta noastră Rusie, cum se 
obişnuieşte să i se spună, în veacul nostru de reforme şi de 
afaceri veroase, în evul acesta de afirmare a naţiunilor, 
când sutele de milioane iau în fiecare an drumul 
străinătăţii, secolul stimulării industriei şi imobilizării 
braţelor de muncă ele, etc, n-ai cum să le înşiri pe toate şi 
de aceea, domnilor, să trecem direct la fapte. S-a întâmplat 
o istorie cam ciudată, în care este implicat unul dintre 
vlăstarele defunctei noastre aristocrații (de profundis!), 
unul dintre acele vlăstare ai cărui strămoşi s-au ruinat 
definitiv la ruletă iar părinţii au fost nevoiţi să îmbrăţişeze 
cariera militară, de obicei ca simpli iuncheri sau 
locotenenţi, sfârşind în majoritatea cazurilor pe banca 
acuzaților pentru mânuirea uşuratică a banilor publici, iar 
copiii acestora ori ies nişte idioţi, aidoma eroului povestirii 
noastre, ori sunt implicaţi în felurite fapte penale, pentru 
care, de regulă, juraţii îi achită spre obştească pilduire şi 
îndreptare; ori, în sfârşit, se fac de pomină prin una din 
acele manifestări scandaloase care uimesc publicul şi 


adaugă o nouă pată de ruşine asupra epocii noastre şi aşa 
îndeajuns de compromise. Acum şase luni, cu alte cuvinte 
iarna trecută, odrasla noastră de sânge albastru se întorcea 
în Rusia, cu ghetre la picioare după moda străină şi 
tremurând de frig într-o pelerină subţire. Venea din Elveţia, 
unde fusese supus unui tratament special contra idioţiei 
(sic!). Trebuie să recunoaştem că norocul l-a favorizat, căci, 
fără a mai vorbi de interesanta lui boală, al cărei leac şi l-a 
găsit în Elveţia (Cum se poate oare lecui cineva de idioţie? 
Ce părere aveţi despre asta?!), în cazul lui s-a adeverit 
vechea zicală rusească, după care norocul trage la un 
anumit soi de oameni! Ca să nu le mai zicem pe nume. 
Judecaţi şi dumneavoastră: rămas orfan încă din faşă de 
ambii părinţi - în treacăt fie zis, tată-său fusese locotenent 
în armată şi a murit în timp ce se afla în arest pentru faptul 
de a fi făcut praf la cărţi toţi banii companiei sau poate 
chiar şi pentru că întrecuse măsura în aplicarea bătăii cu 
vergele faţă de un subaltern al său (amintiţi-vă timpurile de 
atunci, domnilor!) - domnişorul nostru a fost crescut graţie 
mărinimiei unui foarte bogat moşier rus. Boierul acesta, pe 
care-l vom numi P, era pe timpurile acelea de aur stăpân a 
patru mii de suflete (suflete de iobagi!). Ce-o mai fi 
însemnând şi asta, înţelegeţi ceva, domnilor! Eu unul nu 
înţeleg; trebuie căutat în dicţionar sensul acestei expresii, 
căci vorba poetului: «Deşi prea veche nu e amintita 
întâmplare, /Dar totuşi azi aproape nu-ţi vine să mai dai 
crezare!» Boierul nostru făcea parte, după câte se pare, 
dintre trântorii şi paraziţii ruşi care-şi petrec în străinătate 
existenţa lor trândavă, stând vara la băi, iar iarna tocându- 
şi bănuţii în sume fabuloase în Paris. Se poate afirma cu 
toată certitudinea că în buzinutrul patronului de la Château 
des fleurs se scurgea (ce baftă pe el!) cel puţin o treime din 
veniturile pe care le aduceau iobagii stăpânului lor. Oricum 
ar fi fost, fluşturaticul pierde-vară P îl crescu pe cuconaşul 
nostru ca pe un prinţ, cu guvernori şi guvernante (drăguţe, 
se-nţelege) pe care le aducea de la Paris. Dar aristocraticul 


orfan, ultima mlădiţă a nobilei familii, era idiot. 
Guvernantele recrutate de la Château des fleurs n-au avut 
ce-i face şi, ajuns la vârsta de douăzeci de ani, elevul lor nu 
ştia să vorbească nici limbi străine şi nici măcar ruseşte. 
Acest din urmă păcat însă e oarecum scuzabil. La sfârşit, 
căpăţâna rusească de stăpân de iobagi a lui P fu subit 
străluminată de o idee năstruşnică: în Elveţia se pricepeau 
să scoată dintr-un idiot un om deştept. De altfel, fantezia 
aceasta nu era lipsită de logica ei: parazit şi proprietar de 
meserie, el trebuia negreşit să-şi închipuie că, dacă ai bani, 
poţi cumpăra orice pe piaţă, chiar şi inteligenţă, mai cu 
seamă în Elveţia. Tratamentul, încredinţat unui celebru 
profesor elveţian, ţinu cinci ani, înghițind mii de ruble: 
idiotul, fireşte, n-a devenit inteligent, e de prisos s-o mai 
spunem, în schimb, vorbind cu indulgență, începu oarecum 
să semene a om. Într-o zi însă, P moare subit, fără să lase, 
bineînţeles, nici un fel de testament. Afacerile, cum se 
întâmplă de obicei, îi rămăseseră foarte încurcate. Se iviră 
o mulţime de moştenitori lacomi, cărora nici nu le pasa de 
ultimele vlăstare aristocratice care prin oblăduirea 
defunctului se tratau în Elveţia de idioţie ereditară. Oricât 
de cretin era vlăstarul nostru, îl ajută totuşi capul să-şi ducă 
profesorul de nas şi vreme de doi ani, cică, ascunzându-i 
moartea binefăcătorului său, s-a putut bucura de tratament 
gratuit. Dar profesorul nu se lăsă mai prejos, fiind şi el un 
pungaş şi jumătate: văzând în cele din urmă că nu mai 
primeşte bani, speriat în special de pantagruelica poftă de 
mâncare a pacientului său, îi puse în picioare o pereche de 
ghetre ponosite, îl milui cu o pelerină care nu-i mai era de 
trebuinţă şi-l expedie nach Russland într-un vagon de clasa 
a treia. Ducă-se pe pustie, să nu-i mai vadă în Elveţia! S-ar 
fi putut crede că fericirea i-a întors spatele eroului nostru. 
Da' de unde! Fortuna, care omoară prin foamete gubernii 
întregi, îşi revarsă dintr-o dată toate harurile asupra puiului 
de aristocrat, ca, Nourul” lui Krilov, care trece peste ţarinile 
uscate ca să se reverse deasupra oceanului. (chiar în 


momentul când ajunge el la Petersburg, moare la Moscova 
o rudă de-a mamei sale (care provenea, bineînţeles, dintr-o 
familie de mari negustori), un bătrân negustor, fără urmaşi, 
un raskolnic bărbos, lăsând o moştenire de mai multe 
milioane, sumă rotunjoară, în bani lichizi (unde e norocul 
acela să ne răsfeţe şi pe noi cititorule!) şi toate în favoarea 
odraslei cu sânge albastru în vine care se tratase de idioţie 
într-o casă de sănătate din Elveţia! Ce schimbare de decor! 
În jurul baronului nostru cu ghetre, căruia i se aprinseră la 
un moment dat călcâiele după o frumoasă şi celebră 
curtezană, se adună deodată o mulţime de prieteni (s-au 
descoperii chiar şi rude) şi mai cu deosebire un roi de 
tinere fete din lumea selectă, dornice să contracteze o 
căsătorie legitimă; se putea, într-adevăr, visa o partidă mai 
avantajoasă? Mă rog: aristocrat, milionar, idiot - toate 
calităţile la un loc! Un astfel de bărbat nu găseşti chiar de ai 
căuta cu luminarea şi nici după comandă nu ţi-l 
confecţionează nimeni...! 

— Asta-i... Asta-i prea de tot! Strigă Ivan Feodorovici 
indignat la culme. 

— Opreşte-te Kolea! Se rugă prinţul cu voce sugrumată. 
Din toate părţile se auziră exclamaţii. 

— Să citească! Să citească mai departe! Porunci Lizaveta 
Prokofievna, care de-abia reuşea să se stăpânească. Prinţe, 
dacă-l opreşti să citească, ne certăm pentru totdeauna! 

Vrând-nevrând, Kolea a trebuit să continue; tulburat de 
emoție, roşu la faţă, el citi mai departe: 

Dar în timp ce proaspătul nostru milionar plutea, ca să 
zicem aşa, în al nouălea cer, interveni un fapt cu totul 
neaşteptat. Într-o bună zi se prezentă la dânsul un om cu o 
înfăţişare calmă şi severă, modest, dar distins. Cu o ţinută 
politicoasă şi demnă, în cuvinte cumpănite şi pline de 
înţelepciune şi adevăr, vizitatorul, în care se putea ghici 
imediat un spirit progresist, expune pe scurt motivul vizitei 
sale: e avocat, i-a fost încredinţat cazul litigios al unui tânăr 
şi vine din partea clientului său. Tânărul acesta este de fapt 


fiul lui P, deşi poartă alt nume. În tinereţe, afemeiatul P a 
sedus o tânără fată, săracă şi cinstită, din personalul lui de 
serviciu; fata, deşi era iobagă, primise o educaţie după 
moda europeană (cum vedeţi, aşadar şi aici se amestecară 
drepturile senioriale ale fostei iobăgii)- Când inerentele 
urinări ale acestei legături deveniră prea bătătoare la ochi, 
el se grăbi s-o mărite cu un om modest, dar cu caracter 
nobil, care de multă vreme o iubea pe această tânără. La 
început i-a ajutat băneşte pe tinerii căsătoriţi. Curând însă 
ajutorul i-a fost respins de bărbatul care, pe lângă că era un 
om de caracter, avea şi o slujbă destul de bună. Încetul cu 
încetul, nepăsătorul boier uită de fata pe care o sedusese şi 
de copilul rezultat din relaţiile lor; pe urmă, după cum se 
ştie, muri fără să lase testament. Fiul lui P, născut după 
căsătoria mamei lui, găsi un adevărat tată în omul generos 
al cărui nume îl poartă. Dar acesta murind, orfanului i-a 
revenit greaua povară de a se întreţine singur pe el şi pe 
mama suferindă şi şchioapă. Lăsându-şi mama undeva, într- 
o gubernie îndepărtată, el plecă în capitală şi, printr-o 
muncă sârguincioasă, dând lecţii copiilor de negustori, îşi 
asigură mijloace care i-au permis întâi să urmeze liceul, iar 
apoi să frecventeze nişte cursuri practice, ţinând seama de 
ţelurile lui viitoare. Dar ce poţi câştiga dând lecţii plătite cu 
zece copeici ora pe la casele de negustori, când trebuie să 
întreţii pe deasupra şi o mamă bolnavă şi infirmă, încât nici 
moartea ei acolo departe în gubernie aproape că nu i-a 
uşurat existenţa. Acum se pune întrebarea: Ce atitudine ar 
fi trebuit să adopte, de fapt, odrasla noastră aristocratică? 
Fără îndoială, cititorule, tu îţi închipui că şi-a spus: Toată 
viaţa mea am fost copleşit de binefacerile lui P; acesta a 
cheltuit mii de ruble ca să mă crească, să-mi dea 
guvernante, să mă ţină în Elveţia, într-o casă de sănătate, 
ca să mă lecuiască de idioţie. Acum, iată cu eu dispun de 
milioane, iar fiul lui P, acest tânăr de caracter, cu nimic 
vinovat de greşelile unui tată uşuratic şi uituc, se istoveşte 
dând lecţii pentru câteva copeici. Tot ceea ce s-a făcut 


pentru mine ar fi trebuit, de fapt, să se facă pentru el. 
Sumele enorme care s-au cheltuit în interesul meu, în fond, 
nu erau ale mele. Numai printr-o greşeală a norocului orb, 
am putut beneficia de ele; i se cuveneau de fapt fiului lui P 
El trebuia să profite şi nu eu, de care P s-a interesat doar 
dintr-un simplu capriciu, uitând de obligaţiile lui de părinte; 
ca om cu adevărat nobil, delicat şi drept, ar trebui să cedez 
jumătate din moştenirea pe care o capăt fiului 
binefăcătorului meu; dar pentru că sunt înainte de toate un 
om calculat iar pe de altă parte fiindcă înţeleg că afacerea 
aceasta n-are un temei juridic, nu voi renunţa la jumătate 
din milioanele mele. Totuşi, ar fi prea meschin şi ruşinos din 
partea mea (boiernaşul uitase că n-ar fi fost nici convenabil 
pentru el) ducă nu i-aş înapoia fiului lui P. cel puţin zece mii 
de ruble pe care tatăl său le-a cheltuit ca să mă vindec de 
idioţie. E o chestiune de conştiinţă şi de dreptate! În 
definitiv, ce aş fi devenit eu dacă P nu s-ar fi ocupat de 
educaţia mea şi dacă, în loc să se ocupe de mine, s-ar fi 
îngrijit de fiul său? |, 

Dar nu, domnilor! lată că odraslele noastre nobile nu 
judecă astfel. Oricât s-a străduit avocatul, care din pură 
prietenie pentru tânăr şi aproape fără voia acestuia se 
însărcinase să-i apere interesele, oricât a încercat să-i 
demonstreze fostului pacient al casei de sănătate elveţiene, 
invocând toate consideraţiile de cinste, onoare, dreptate şi 
chiar de cel mai practic şi elementar calcul, acesta rămase 
neclintit. Şi asta încă n-ar fi nimic, căci ce-i într-adevăr de 
neiertat şi ceea ce nici o boală, oricât de originală ar fi ea, 
n-ar putea scuza, e că milionarul acesta, de-abia ieşit din 
ghetrele profesorului său, nici n-a fost măcar în stare să 
priceapă că nobilul tânăr, care se omoară dând lecţii, nu-i 
cere pomană şi nici ajutor, ci dreptul şi bunul său, deşi din 
punct de vedere juridic n-ar putea s-o dovedească şi că, de 
fapt, nu era o cerere formală din partea lui, ci numai o 
intervenţie binevoitoare a prietenilor săi. Cu un aer trufaş şi 
plin de mulţumire că are acum posibilitatea de a-i strivi 


nepedepsit pe oameni cu milioanele lui, progenitura 
aceasta de sânge albastru scoate galanton din portofelul 
său un bilet de cincizeci de ruble şi-l trimite nobilului tânăr 
ca o pomană umilitoare. Nici nu vă vine să credeţi, nu-i aşa, 
domnilor? Sunteţi indignaţi, scandalizaţi, cuprinşi de 
revoltă şi cu toate astea întocmai aşa a procedat! 
Bineînţeles, banii i-au fost imediat restituiţi sau, mai bine 
zis, i-au fost zvârliţi în obraz. Şi cum rămâne totuşi cu 
această chestiune a noastră? Nefiind de resortul justiţiei, 
nu rămâne decât s-o supunem judecății opiniei publice! O 
aducem şi cunoştinţa publicului, garantând exactitatea 
faptelor. Se zice că un prea bine cunoscut umorist de la noi, 
aflând de acest caz, ar fi ticluit pe loc o epigramă 
admirabilă, demnă să ocupe loc nu numai în cronica 
moravurilor provinciale, dar şi a celor din capitală: 

În mantaua căpătată de la Schneider, ani de-a rând Liova 
mendrele-şi făcuse, Vremea în zadar pierzând. 

Moştenindu-şi milionul, El în ghetre. Precum ştiţi, Ruga-şi 
spune în ruseşte... Iar studenţii-s pungăşiţi.” 

Isprăvind de citit, Kolea trecu repede gazeta prinţului şi, 
fără a rosti un cuvânt, se ghemui într-un colţ, acoperindu-şi 
faţa cu mâinile. Un copleşitor sentiment de ruşine îl 
cuprinsese; sufletul său neviciat de copil, nedeprins cu 
mocirla vieţii, era zguduit peste măsură. 1 se părea că se 
întâmplase ceva nemaipomenit de grav, o catastrofă 
neaşteptată, care a distrus totul şi că el este cauza celor 
întâmplate, fie numai pentru faptul de a fi citit cu glas tare 
pamfletul acela dezgustător. 

Un sentiment asemănător păreau că încearcă şi toţi 
ceilalţi. 

Domnişoarele erau vizibil şocate, ruşinate. Lizaveta 
Prokofievna îşi stăpânea cu greu clocotul de mânie şi în 
sinea ei poate chiar regreta amarnic că se amestecase în 
afacerea asta. Prinţul era într-o stare cum se întâmplă 
adesea în asemenea cazuri cu oamenii din cale-afară de 
sfioşi: i se făcu atât de ruşine pentru omul care a putut să 


scrie asemenea lucruri, atât de ruşine pentru musafirii lui, 
încât în primul moment nici nu îndrăzni să-i privească. 
Ptiţân, Varia, Ganea, chiar şi Lebedev - se simțeau jenaţi cu 
toţii. Lucru şi mai curios însă, atât Ippolit, cât şi „fiul lui 
Pavlişcev” păreau şi ei cam surprinşi, iar nemulţumirea 
nepotului lui Lebedev era evidentă. Singur boxerul şedea 
plin de importanţă şi perfect calm, răsucindu-şi mustaţa şi 
dacă avea privirea plecată în jos, nu era de ruşine, ci mai 
degrabă dintr-o subită modestie şi dintr-un sentiment de 
triumf prea evident. Nu încăpea nici o îndoială că articolul îi 
plăcuse grozav. 

— Asta e prea din cale-afară! Mormăi Ivan Feodorovici. 
Parcă s-au adunat cincizeci de lachei ca să compună 
mârşăvia asta. 

— Dă-ă-mi voie să te întreb, domnul meu, cum îţi îngădui 
să faci asemenea presupuneri insultătoare? Se burzului, 
tremurând din tot corpul, Ippolit. 

— Asta, asta, asta pentru un om cu sufletul nobil... Trebuie 
să recunoşti, generale, că, dacă e vorba de un om nobil, 
este o adevărată insultă! Bombăni boxerul, care la rândul 
său, se simţi dator să spună ceva, răsucindu-şi mustăţile şi 
dând din umeri. 

— Mai întâi că eu nu sunt pentru dumneata, domnul meu” 
şi apoi, n-am de gând să-ţi dau dumitale nici un fel de 
explicaţie răspunse cu vehemenţă Ivan Feodorovici; apoi, 
fără să mai adauge un cuvânt, se ridică şi se îndreptă spre 
scara terasei, rămânând în picioare pe prima treaptă, cu 
spatele întors spre public; era îndignat de faptul că Lizaveta 
Prokofievna nu se gândise nici acum să se ridice şi să plece. 

— Domnilor, vă rog, domnilor, dar daţi-mi voie, în sfârşit, 
să vorbesc şi eu! Strigă îndurerat prinţul. Vă rog să vorbim 
în aşa fel ca să ne putem înţelege. Eu... Nimic, domnilor 
despre articol, fie; numai că tot ce s-a scris acolo nu-i 
adevărat, totul e fals de la un capăt la altul; spun asta 
pentru că şi dumneavoastră o ştiţi; e o ruşine. De aceea nici 


nu-mi vine a crede că unul dintre dumneavoastră ar fi putut 
să scrie aşa ceva. 

— N-am ştiut nimic de existenţa acestui articol până-n 
clipa de faţă, declară Ippolit şi nu-l aprob deloc. 

— Cu toate că ştiam că era scris, dar... Nici eu n-aş fi 
sfătuit să fie publicat, deoarece e prematur, spuse la rândul 
său nepotul lui Lebedev. 

— Eu am ştiut, dar e dreptul meu... Eu. Începu să se 
bâlbâie iar „fiul lui Pavlişcev”. 

— Cum! Chiar dumneata ai scris asta? Întrebă prinţul, 
privindu-l cu mirare pe Burdovski. Nu e cu putinţă! 

— Am putea totuşi să vă contestăm dreptul de a pune 
astfel de întrebări, observă nepotul lui Lebedev. 

— M-a mirat numai faptul că domnul Burdovski a putut... 
Dar, în sfârşit, iată ce voiam să spun: din moment ce aţi dat 
publicităţii acesta, tipărând articolul în presă, pentru ce v- 
aţi formalizat dineauri atât, când am început să vorbesc în 
faţa prietenilor mei? 

— În sfârşit! Murmură Lizaveta Prokofievna, clocotind de 
mânie. 

— De altfel, dumneata, prinţe, n-ar trebui să uiţi, se 
amestecă în vorbă, pierzându-şi răbdarea, Lebedev, că dacă 
ai acceptat să-i primeşti şi să-i asculţi, e numai din 
bunăvoința şi... Neasemuita bunătate a inimii dumitale 
generoase; căci n-aveau dreptul la nici o pretenţie, cu atât 
mai mult că ai încredinţat afacerea lui Gavrilă Ardalionovici 
şi asta tot dintr-un exces de bunăvoință. Îmi permit să-ţi mai 
aduc aminte, excelentissime prinţ, că având în momentul de 
faţă prieteni în casă, o societate selectă, nu poţi sacrifica 
astfel de musafiri pentru domnii aceştia şi că depinde numai 
de dumneata ca să-i dăm pe toţi afară, imediat. Mie, ca 
stăpân al casei, mi-ar face chiar cea mai mare plăcere să le 
fac vânt... 

— Foarte bine! Aprobă cu voce tunătoare tocmai din 
fundul încăperii generalul Ivolghin. 


— Ajunge, Lebedev, destul, destul... Începu prinţul, dar o 
explozie de strigăte de indignare îi acoperi vorbele. 

— Ba să avem iertare, prinţe, acum nu se mai poate spune 
că-i destul! Strigă nepotul lui Lebedev, al cărui glas le 
acoperi pe toate celelalte. Acum trebuie pusă chestiunea pe 
şleau, cu toată claritatea, căci se pare că nu e prea 
înţeleasă. Văd că au intervenit aici elemente de şicană 
juridică şi pe temeiul lor suntem ameninţaţi să fim daţi 
afară! Dar bine, prinţe, ne crezi aşa de proşti, ca să nu 
înţelegem că această chestiune nu-i deloc juridică şi că, 
privind-o din punct de vedere legal, n-avem dreptul să-ţi 
pretindem nici o ieţeaie! Adevărul e că noi ştim prea bine că 
dreptul stabilit de legile în vigoare e împotriva noastră, dar 
mai ştim în acelaşi timp că avem de partea noastră un drept 
al omeniei, dreptul natural, dreptul bunului-simţ şi al 
conştiinţei şi chiar dacă acest drept nu este înscris în 
niciuna dintre legile putrede ale mizerabilelor coduri 
omeneşti, un om înzestrat cu bun-simţ, un om cinstit şi de 
bună-credinţă trebuie să rămână cinstit şi om de omenie 
chiar şi atunci când este vorba de unele cazuri neinserate 
în coduri. Lată de ce am venit aici fără teama de a fi daţi 
afară (cum aţi binevoit să ne ameninţaţi, adineauri), numai 
pentru că pretindem şi nu cerşim pentru că am călcat 
regulile bunei-cuviinţe, venind la o oră atât de târzie (cu 
toate că nu era deloc târziu când am ajuns aici, dar ne-aţi 
făcut să aşteptăm în antreu); şi dacă, după cum spuneam, 
am intrat fără să ne temem, e numai pentru că eram siguri 
că vom găsi în dumneata un om cu bun-simţ, vreau să spun 
un om de onoare şi de conştiinţă. Da, ăsta-i adevărul, nu ne- 
am prezentat ploconindu-ne umili, n-am intrat ca nişte 
solicitatori care apelează la mila dumitale sau ca nişte 
pomanagii, ci am intrat cu capul sus, ca nişte oameni liberi, 
care, repet, nu se milogesc, ci pretind categoric (aţi auzit, 
noi nu cerşim, ci pretindem; notaţi bine asta!). Te întrebăm 
fără ocol şi cu toată demnitatea: crezi că ai dreptate în 
chestiunea Burdovski? Recunoşti că Pavlişcev te-a umplut 


de binefaceri şi poate chiar te-a scăpat de la moarte? Dacă 
recunoşti (ceea ce pare absolut evident), nu crezi că este 
cazul, sau nu ţi se pare că ar fi echitabil acum, când dispui 
de milioane, să-l despăgubeşti la rândul dumitale pe 
nefericitul urmaş al lui Pavlişcev, cu toate că poartă numele 
de Burdovski? Da sau nu? Dacă spui da, cu alte cuvinte, 
dacă ai ceea ce voi numiţi în limbajul vostru onoare şi 
conştiinţă, iar în concepţia noastră nu sunt decât bunul-simţ 
şi raţiunea, atunci dă satisfacţie pretenţiei noastre şi cu 
asta am terminat. Dă-ne satisfacţie fără rugăminţi şi fără 
mulţumiri din partea noastră; să nu te aştepţi la aşa ceva, 
pentru că nu e vorba să faci ceva pentru noi, ci pentru 
triumful dreptăţii. Dacă refuzi să ne satisfaci, cu alte 
cuvinte, dacă răspunzi nu, ne vom retrage îndată 
considerând afacerea ca şi încheiată. Dar îţi vom spune 
verde în faţă, în prezenţa tuturor persoanelor de aici, că 
eşti un om cu orizontul îngust şi mintea încuiată; că de aici 
încolo n-ai nici obrazul şi nici dreptul să te numeşti om de 
onoare şi de conştiinţă, pentru că dreptul acesta vrei să ţi-l 
procuri cu un preţ prea ieftin. Am terminat. Aşa se prezintă 
chestiunea. Şi acum poţi să ne scoţi pe uşă afară, dacă-ţi dă 
mâna. Ai tot dreptul s-o faci, că doar eşti la dumneata acasă 
şi puterea e de partea dumitale. Dar să nu uiţi un lucru, că 
noi nu cerşim, ci pretindem. Nu cerşim, ci pretindem! 

Rostind aceste cuvinte cu multă emfază, nepotul lui 
Lebedev se opri. 

— Nu cerşim, ci pretindem, pretindem, pretindem!... Îi 
ţinu isonul şi Burdovski, devenind roşu ca racul. 

După ce nepotul lui Lebedev tăcu, printre musafiri se 
produse oarecare rumoare; se auziră chiar şi voci de 
protest, cu toate că, în afară de Lebedev, din ce în ce mai 
agitat, de parcă l-ar fi cuprins frigurile, toţi ceilalţi păreau 
că evită să se amestece în această afacere. (Lucru curios 
însă, Lebedev, care, bineînţeles, era de partea prinţului, 
părea totuşi mândru de elocinţa nepotului său; căci numai 


acesta putea fi tâlcul privirii lui extrem de satisfăcute pe 
care o plimbă pe feţele celor de faţă.) 

— Eu cred, începu prinţul cu o voce sugrumată, eu aşa 
cred, domnule Doktorenko, că într-o anumită măsură 
dumneata ai perfectă dreptate, ba aş putea spune chiar că 
ai dreptate în cea mai mare măsură şi aş fi cu totul de 
părerea dumitale, dacă n-ar lipsi ceva din afirmaţiile 
dumitale. Ce anume ai omis nu mă simt în stare şi nici n-aş 
şti să precizez, dar pentru ca aceste afirmaţii să fie pe 
deplin echitabile şi adevărate le lipseşte, desigur, ceva ce- 
mi scapă momentan. Dar să lăsăm asta şi să revenim la 
chestiunea noastră. Spuneţi-mi, domnilor, pentru ce aţi 
publicat articolul acesta? Totul nu e decât o calomnie crasă 
şi în concluzie, domnilor, socot că aţi comis o mare 
mârşăvie. 

— Daţi-mi voie...! 

— Domnule...! 

— Dar asta-i... Asta-i... Asta-i... se auziră exclamaţii din 
rândurile musafirilor indignaţi la culme. 

— În privinţa articolului, replică Ippolit cu glasul lui 
strident, v-am mai spus că nici eu, nici ceilalţi nu-l aprobăm! 
Lată cine l-a scris, adăugă el, arătându-l pe boxer, care 
stătea alături de dânsul şi l-a scris necuviincios şi agramat, 
în stilul său de cazarmagiu incorigibil. E un imbecil dublat 
de un afacerist, recunosc şi nu mă dau în lături să i-o spun 
oricând în faţă. Şi totuşi, într-o oarecare măsură, are şi el 
dreptate: publicitatea este dreptul legitim al fiecăruia şi, 
prin urmare şi al lui Burdovski. lar pentru tâmpeniile lui să 
răspundă el singur. Cât despre protestul pe care l-am 
formulat adineauri, în numele tuturor, împotriva prezenţei 
prietenilor dumitale, cred că e nevoie să vă explic, domnilor, 
că am protestat numai pentru a afirma sus şi tare dreptul 
nostru, căci în realitate doream chiar să asiste şi martori; 
adineauri, înainte de a intra aici, eram toţi patru de acord 
asupra acestui punct. Oricine ar fi aceşti martori, fie chiar şi 
prietenii dumitale, ei nu vor putea să nu recunoască dreptul 


lui Burdovski (având în vedere că acest drept este absolut 
evident şi de o exactitate matematică) şi poate tocmai de 
aceea este preferabil ca martorii aceştia să fie amicii 
dumitale; cu atât mai evident are să reiasă adevărul. 

— Aşa e, am fost de acord asupra punctului acestuia, întări 
nepotul lui Lebedev. 

— Dar dacă este aşa, dacă asta era dorinţa 
dumneavoastră, pentru ce adineauri aţi făcut atâta tărăboi? 
Întrebă prinţul mirat. 

— Cât despre articol, prinţe, găsi prilejul să-şi plaseze 
cuvântul şi Keller, însufleţindu-se teribil şi cu un aer de 
satisfacţie (probabil că la aceasta contribuia în mare 
măsură şi prezenţa doamnelor), cât despre articol, mă 
recunosc a fi autorul, cu toate că am fost criticat, cum aţi 
auzit şi dumneavoastră, de prietenul meu suferind, căruia 
din pricina şubredei lui sănătăţi m-am obişnuit să-i trec 
multe cu vederea. Eu am scris articolul şi l-am publicat, sub 
formă de corespondenţă, în ziarul unui bun prieten al meu. 
Numai versurile nu-mi aparţin şi au fost compuse de un 
celebru umorist. Lui Burdovski i-am citit textul gata 
redactat, însă nu în întregime şi el m-a autorizat să-l public 
imediat, deşi cred că veţi fi cu toţii de acord că puteam să-l 
public şi fără să-i cer consimţământul. Publicitatea este un 
drept al tuturor, nobil şi salutar. Sper că dumneata, prinţe, 
eşti îndeajuns de progresist pentru a nu contesta... 

— Nu contest nimic, dar spune şi dumneata dacă articolul 
acesta nu este... 

— Prea tare, vrei să spui? Bine, dar aici intervin interesele 
superioare ale societăţii, cred că eşti de acord cu asta şi 
apoi cum e cu putinţă oare să treci sub tăcere un fapt aşa 
de strigător la cer? Cu atât mai rău pentru cei vinovaţi, dar 
binele societăţii înainte de toate. Cât despre unele 
inexactităţi, unele hiperbole, ca să spun aşa, înţelegi şi 
dumneata că ceea ce interesează în primul rând este 
scopul, iniţiativa; important este exemplul binefăcător pe 
care-l oferă, restul se poate clarifica mai târziu; şi, la urma 


urmei, aici contează şi construcţia, stilul, aspectul 
umoristic, ca să zic aşa, şi, în sfârşit, toată lumea scrie în 
felul acesta, nu eşti de acord? Ha, ha, ha! 

— Dar aţi apucat pe o cale cu totul greşită, vă asigur, 
domnilor! Strigă prinţul. Aţi publicat articolul, presupunând 
că nu voi consimţi în nici un caz să-i dau satisfacţie 
domnului Burdovski; deci, cu scopul de a mă intimida şi 
într-un anumit fel de a vă răzbuna. Dar de unde ştiţi, poate 
că sunt hotărât să-l satisfac pe Burdovski. Uite, vă declar 
acum, fără înconjur, în faţa întregii asistenţe, că-l voi 
satisface. 

— Lată, în sfârşit, o vorbă inteligentă şi nobilă, rostită de 
cel mai inteligent şi generos om, proclamă boxerul. 

— Dumnezeule! Strigă fără voie Lizaveta Prokofievna. 

— Nemaipomenit! Mormăi generalul. 

— Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie să vă explic cum stau 
de fapt lucrurile, imploră prinţul. Acum cinci săptămâni, 
aflându-mă în localitatea Z., am primit vizita lui Cebarov, 
avocatul şi împuternicitul dumitale, domnule Burdovski. În 
articolul dumitale, domnule Keller, i-ai făcut un portret 
foarte măgulitor, urmă prinţul, întorcându-se cu un zâmbet 
spre boxer, dar, drept să spun, el nu mi-a plăcut deloc. Am 
înţeles imediat că acest Cebarov a pus la cale toată 
afacerea asta şi, pesemne, tot el este acela care te-a 
îndemnat pe dumneata, domnule Burdovski, să-mi adresezi 
această pretenţie, abuzând de naivitatea dumitale, dacă e 
să vorbim pe faţă. 

— N-ai dreptul... Eu. Nu sunt. Un naiv... Îngăimă 
Burdovski foarte agitat. 

— N-aveţi nici un drept să formulaţi astfel de supoziţii, 
observă pe un ton povăţuitor nepotul lui Lebedev. 

— E pur şi simplu jignitor! Ţipă Ippolit. Este o 
presupunere ofensatoare, falsă şi străină de cauză! 

— Scuzaţi, domnilor, scuzaţi, încercă s-o dreagă prinţul, vă 
rog să mă scuzaţi, am crezut că e mult mai bine să vorbim 
deschis şi cu toată sinceritatea, dar, mă rog, voia 


dumneavoastră. I-am spus lui Cebarov că, lipsind din 
Petersburg, îl voi însărcina de îndată pe un prieten să se 
ocupe de această chestiune, urmând să te înştiinţez şi pe 
dumneata, domnule Burdovski. Fără ocol, trebuie să vă 
spun domnilor, că însăşi intervenţia şi toată afacerea asta 
mi s-au părut chiar de la început foarte suspecte, dacă nu 
chiar o escrocherie, tocmai din cauză că încăpuse pe 
mâinile lui Cebarov... O, nu vă ofensaţi, domnilor! Pentru 
numele lui Dumnezeu, nu vă ofensaţi! Strigă prinţul 
îngrozit, văzând că Burdovski dă din nou semne de agitaţie, 
iar prietenii lui se pregătesc şi ei să protesteze... Dacă spun 
că am considerat afacerea asta drept o escrocherie, nu m- 
am referit câtuşi de puţin la cei de faţă! Doar nu-l 
cunoşteam pe niciunul dintre dumneavoastră, nici numele 
nu vi-l ştiam pe atunci; am judecat totul numai după 
Cebarov; vorbesc în general, pentru că... Dacă aţi şti numai 
cu câtă neruşinare am fost înşelat şi şantajat de când am 
intrat în posesia acestei moşteniri! 

— Trebuie să-ţi spun, prinţe, că eşti tare naiv, îl ironiza 
nepotul lui Lebedev. 

— Şi unde mai pui că e prinţ şi milionar! Chiar dacă ai cu 
adevărat o inimă bună şi naivă, totuşi e cert că nu poţi să te 
sustragi efectelor legii comune, declară sentenţios Ippolit. 

— Se poate, tot ce-i posibil, domnilor, se grăbi să 
recunoască prinţul, cu toate că nu înţeleg despre ce fel de 
lege comună este vorba; dar să urmez mai departe; v-aş 
ruga numai să nu vă formalizaţi atâta; vă jur că n-am nici 
cea mai mică intenţie să vă jignesc. Şi cum vine asta, 
domnilor? Nu poate omul să rostească o singură vorbă 
sinceră, că îndată vă şi oţărâţi! În primul rând, vreau să va 
spun că am rămas încremenit aflând de la Cebarov că există 
un „fiu al lui Pavlişeev” şi că fiul acesta se află în mizerie; 
Pavlişeev a fost binefăcătorul meu şi prietenul tatălui meu. 
(Ah! Pentru ce, domnule Keller, în articolul dumitale, ai scris 
asemenea neadevăruri despre tatăl meu? Nu a sustras nici 
un ban din fondul companiei sale şi n-a maltratat pe niciun 


subaltern, de asta sunt cu totul convins; şi nu înţeleg cum 
de ai putut să scrii cu mâna dumitale astfel de calomnii?) 
Dar afirmaţiile dumitale cu privire la Pavlişcev sunt cu totul 
inadmisibile; n-ai ezitat nici o clipă să-l prezinţi pe omul 
acesta cu sufletul atât de nobil şi mărinimos drept un 
afemeiat şi fluşturatic şi ai făcut-o cu atâta siguranţă şi 
îndrăzneală, ca şi cum spuneai lucruri adevărate, când în 
realitate era un om auster şi plin de virtuţi cum n-a mai fost 
altul pe lume! Unde mai pui că era şi un savant remarcabil; 
se afla în corespondenţă cu mai multe societăţi ştiinţifice şi 
a cheltuit sume importante pentru progresul ştiinţei. Cât 
despre generozitatea lui şi faptele bune pe care le-a 
săvârşit, o, desigur, ai avut dreptate spunând că eram pe 
atunci aproape idiot şi că nu eram în stare să înţeleg bine 
totul (trebuie să ştii însă că ruseşte vorbeam totuşi şi mă 
descurcam destul de bine), ceea ce nu mă poate împiedica 
câtuşi de puţin să apreciez acum tot ce-mi amintesc din acei 
ani... 

— Daţi-mi voie, ţipă Ippolit; nu ţi se pare, prinţe, că devii 
prea sentimental? Ce rost au toate astea? Nu suntem copii. 
Ai vrut să treci direct la chestiune, e bine să nu uităm că 
ceasurile sunt aproape zece. 

— Fie, fie, domnilor, se învoi numaidecât prinţul. La 
început am primit informaţia asta cu neîncredere, pe urmă 
mi-am zis că poate mă înşel şi că nu este deloc exclus ca 
Pavlişcev să fi avut într-adevăr un fiu nelegitim. Am fost însă 
profund mirat, surprins chiar, de uşurinţa cu care fiul 
acesta dădea în vileag secretul naşterii sale, ştiind mai ales 
că-şi expune mama oprobriului public. Căci Cebarov mă 
ameninţase încă de atunci că va publica totul... 

— Ce prostie! Întrerupse cu violenţă nepotul lui Lebedev. 

— N-ai nici un drept... Nici un drept! Izbucni Burdovski. 

— Fiul nu răspunde pentru faptele desfrânate ale tatălui 
său, iar mama nu poartă nici o vină, se aprinse din nou 
Ippolit. 


— E un motiv mai mult, mi se pare, pentru a o cruța... 
Observă cu timiditate prinţul. 

— Dumneata, prinţe, nu numai că eşti naiv, dar am 
impresia că păşeşti cu mult orice limită a naivităţii, îl luă 
peste picior, cu un zâmbet sarcastic, nepotul lui Lebedev. 

— Şi cu ce drept, mă rog, cu ce drept?... [ipă ca din gură 
de şarpe Ippolit. 

— Niciunul, niciunul, fireşte! Se grăbi să recunoască 
prinţul. Aici ai dreptate, mărturisesc, s-a-ntâmplat însă fără 
voia mea, de aceea mi-am şi spus de îndată că nu se cade să 
mă las mânat de sentimentele mele personale în rezolvarea 
acestei chestiuni şi, de vreme ce eu singur am hotărât să 
mă consider dator a satisface pretenţia domnului 
Burdovski, în numele respectului nemărginit pe care-l 
păstrez memoriei lui Pavlişcev, e bine să fac asta oricum, cu 
alte cuvinte, indiferent dacă îl stimez sau nu pe domnul 
Burdovski. Dacă am atins acest subiect al chestiunii, 
domnilor, e numai pentru că mi s-a părut cu totul nefiresc, 
ca un fiu să dea în vileag secretul mamei sale... Pe scurt, 
iată ce m-a făcut mai cu seamă să cred că Cebarov trebuie 
să fie o canalie şi că ell-a instigat pe domnul Burdovski şi, 
inducându-l în eroare, l-a împins la această escrocherie. 

— E prea de tot! E pur şi simplu revoltător! Se amestecară 
de-a valma glasurile musafirilor, dintre care câţiva săriră 
chiar în picioare. 

— Asta m-a determinat să cred, domnilor, că sărmanul 
domn Burdovski trebuie să fie un om credul, fără apărare, 
foarte influenţabil, un tânăr care poate cădea uşor sub 
înrâurirea nefastă a unor escroci; drept care m-am simţit 
dator să-l ajut, aşa cum aş fi făcut-o pentru „fiul lui 
Pavlişcev”, mai întâi smulgându-l de sub influenţa domnului 
Cebarov, pe urmă devenindu-i prieten şi călăuză devotată 
şi, în sfârşit, am hotărât să-i ofer zece mii de ruble, cu alte 
cuvinte, echivalentul sumei pe care după socoteala mea, 
Pavlişcev a cheltuit-o pentru mine... 

— Cum? Numai zece mii de ruble? Strigă Ippolit. 


— Ei bine, prinţe, cum văd eu, nu prea eşti tare în 
aritmetică, sau eşti foarte tare să faci acum pe 
nepriceputul, îl apostrofă nepotul lui Lebedev. 

— Nu accept zece mii, declară Burdovski. 

— Ascultă, Antip, ce-ţi spun eu, primeşte! Îl îndemnă în 
şoapta desluşită boxerul, aplecându-se cu vioiciune pe la 
spatele scaunului lui Ippolit. Primeşte deocamdată atât, pe 
urmă vom mai vedea. 

— A-ascultă, domnule Mâşkin, vocifera Ippolit, înţelege că 
nu suntem nişte imbecili, cum au aerul a crede toţi musafirii 
dumitale. Coconetul acesta care ne priveşte cu zâmbete 
batjocoritoare şi, mai e şi domnul acela spilcuit (îl arătă pe 
Evgheni Pavlovici) pe care, bineînţeles, n-am onoarea să-l 
cunosc, dar despre care am auzit ceva vorbindu-se... 

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie, domnilor; încă o dată, nu m- 
aţi înţeles! Întrerupse agitat prinţul. În primul rând, 
dumneata, domnule Keller, în articolul dumitale, ai exagerat 
mult importanţa averii mele; nici nu poate fi vorba de 
milioane, toată moştenirea nu reprezintă poate decât a opta 
sau a zecea parte din ceea ce vă închipuiţi voi. În al doilea 
rând, te înşeli când spui că întreţinerea mea în Elveţia a 
revenit la zece mii de ruble. Schneider primea şase sute de 
ruble pe an, iar pensiunea mea a fost plătită numai primii 
trei ani. Cât despre frumoasele guvernante pe care 
Pavlişcev mi le-ar fi adus de la Paris, ele n-au existat decât 
în închipuirea dumitale şi constituie deci încă o calomnie. 
După părerea mea, suma totală care a fost cheltuită cu 
mine e mult mai mică de zece mii de ruble, dar m-am oprit 
la cifra aceasta şi, pricepi dumneata, lichidând o datorie, 
nu-i puteam oferi mai mult domnului Burdovski, oricât de 
drag mi-ar fi el, fie chiar şi dintr-un sentiment de pură 
delicateţe, ca să nu creadă cumva că-i trimit banii aceştia ca 
pe o pomană şi nu pentru achitarea unei datorii. Nu înţeleg, 
domnilor, cum nu vă daţi seama de acest lucru! De altfel, 
intenţia mea era să-l recompensez pentru toate, oferindu-i 
după aceea domnului Burdovski prietenia mea şi un ajutor 


efectiv pentru îndulcirea sorții lui nefericite; e clar că ela 
fost înşelat, căci, altminteri, n-ar fi consimţit să se facă 
părtaş la o asemenea josnicie, cum a fost, de pildă, 
destăinuirea scandaloasă în privinţa mamei sale din 
articolul domnului Keller... În definitiv, domnilor, nu văd de 
ce vă supăraţi din nou? Aşa o să ajungem să nu ne mai 
înţelegem niciodată! De altfel, văd că am avut perfectă 
dreptate să trag asemenea concluzii! Chiar acum am avut 
dovada cea mai grăitoare că nu mă înşelasem, se străduia 
prinţul să-şi domolească ascultătorii, fără să-şi dea seama 
că vorbele lui îi iritau să mai mult. 

— Cum? Ce dovadă? Îl asaltară ei aproape cu spume la 
gură. 

— Mai întâi, am putut să-mi fac acum o părere foarte 
lămurită despre domnul Burdovski, văd bine cum este el... 
E un om inocent pe care însă toată lumea îl înşală! Un om 
care nu ştie să se apere. De aceea, trebuie să-l tratez cu 
toată îngăduinţa. În al doilea rând Gavrilă Ardalionovici - pe 
care-l însărcinasem cu lămurirea acestei chestiuni şi de la 
care n-am mai avut ştiri de multă vreme, dat fiind că am 
fost plecat într-o călătorie, iar după ce m-am reîntors la 
Petersburg am zăcut bolnav trei zile - Gavrilă Ardalionovici 
m-a înştiinţat, de îndată ce ne-am revăzut, acum o oră, că 
informându-se îndeaproape de toate intenţiile lui Cebarov, 
dispune de dovezi precise şi că, în concluzie, Cebarov este 
întocmai ceea ce am presupus eu. Ştiu, domnilor, că mulţi 
mă consideră un idiot. Întrucât am reputaţia unui om care 
îşi deschide uşor punga, Cebarov a crezut şi el că n-ar fi nici 
o greutate să mă pungăşească, speculând mai ales 
recunoştinţa pe care i-o păstrez lui Pavlişcev. Dar 
principalul e câ... Ascultaţi, vă rog, domnilor, lăsaţi-mă să 
sfârşesc! Principalul e că domnul Burdovski nu este fiul lui 
Pavlişcev! Gavrilă Ardalionovici mi-a comunicat adineauri 
descoperirea asta, încredinţându-mă că dispune de probe 
incontestabile. Ei bine, cum vi se pare? E aproape de 
necrezut, nu-i aşa, după toate câte mi s-au înscenat până 


acum! Notaţi bine: dovezi absolut sigure! Eu personal încă 
nu sunt convins, vă asigur; pentru moment mă îndoiesc, 
pentru că Gavrilă Ardalionovici n-a avut încă timpul să-mi 
dea toate amănuntele; dar că Cebarov este o canalie nu 
încape nici cea mai mică îndoială acum! L-a indus în eroare 
pe bietul domn Burdovski, v-a tras pe sfoară pe 
dumneavoastră, domnilor, care aţi venit să vă susţineţi 
prietenul (căci e limpede că el are nevoie de sprijin, înţeleg 
prea bine acest lucru!); a abuzat de încrederea 
dumneavoastră ca să vă atragă într-o afacere murdară, 
pentru că în fond toată încercarea aceasta nu este altceva 
decât şantaj şi escrocherie. 

— Cum adică... Escrocherie? Ce înseamnă vorba asta, că 
nu este, fiul lui Pavlişcev”? Cum e cu putinţă?... Se auziră 
din toate părţile exclamaţii. Tot grupul lui Burdovski era 
vădit în culmea consternării. 

— Poţi să-i spui altfel decât escrocherie? Din moment ce se 
dovedeşte că domnul Burdovski nu este „fiul lui Pavlişcev”, 
reclamaţia lui constituie, nici mai mult nici mai puţin, o 
escrocherie în toată regula (dacă ar fi cunoscut, bineînţeles, 
adevărul!); adevărul e însă că şi el a fost înşelat! 'Tocmai de 
aceea insist asupra acestui punct ca să-l justific şi repet că 
naivitatea lui îl face demn de milă şi că nu poate rămâne 
fără sprijin, altminteri va apărea şi el ca un escroc în 
afacerea asta. Dar sunt convins că nu-şi dă seama de nimic! 
Şi eu am fost într-o asemenea situaţie înainte de a pleca în 
Elveţia; bolboroseam şi eu cuvinte incoerente; vrei să-ţi 
exprimi gândul şi nu poţi... Înţeleg asta; îl compătimesc 
mult pe domnul Burdovski şi-mi permit s-o spun, fiindcă şi 
eu sunt aproape ca dânsul şi deci mie îmi este îngăduit să 
vorbesc despre asta. Şi, în sfârşit, măcar că s-a lămurit 
acum că nu mai există nici un „fiu al lui Pavlişcev” şi că totul 
n-a fost decât o mistificare, eu nu-mi schimb hotărârea şi 
sunt gata să restitui totuşi zece mii de ruble în amintirea lui 
Pavlişcev. Oricum, am avut intenţia, înainte de reclamaţia 
domnului Burdovski, să donez banii aceştia pentru o şcoală, 


în memoria lui Pavlişcev, dar o voi cinsti, cred, tot aşa de 
bine oferindu-i cele zece mii de ruble domnului Burdovski, 
pentru că domnul Burdovski, chiar dacă nu este „fiul lui 
Pavlişcev”, a fost pus oarecum în situaţia de a rămâne ca un 
fel de „fiu al lui Pavlişcev”, fiindcă a fost şi el crunt înşelat şi 
a crezut sincer că este într-adevăr fiul lui Pavlişcev. 
Ascultaţi-l, aşadar, domnilor, pe Gavrilă Ardalionovici; 
trebuie să punem capăt acestei neînţelegeri; nu vă supăraţi 
şi luaţi loc! Gavrilă Ardalionovici ne va explica îndată totul şi 
chiar eu, personal, mărturisesc, sunt foarte curios să aflu 
lucrurile în amănunt. Mi-a spus de altfel că s-a deplasat şi la 
Pskov pentru a o vizita pe mama dumitale, domnule 
Burdovski, care e în viaţă şi deci n-a murit, aşa cum te-au 
constrâns să scrii în acel articol... Dar luaţi loc, domnilor, 
luaţi loc! 

Prinţul se aşeză, reuşind în sfârşit să-i facă pe însoțitorii 
turbulenţi ai domnului Burdovski să-şi reia locurile. În 
timpul ultimelor zece sau douăzeci de minute, sâcâit de 
repetatele întreruperi, prinţul ricase glasul şi se 
înfierbântase într-un grad cu totul neobişnuit pentru felul 
lui de a fi: vorbea repede, pasionat, căutând să-i facă pe toţi 
să-l asculte şi să-l înţeleagă şi, bineînţeles, a avut mai pe 
urmă de regretat amar unele cuvinte care-i scăpaseră în 
focul peroraţiei. Dacă n-ar fi fost provocat şi chiar silit să-şi 
iasă din fire, nu şi-ar fi permis să formuleze atât de pripit şi 
pe faţă unele aprecieri şi presupuneri prea hazardate şi 
cam indiscrete. Dar, de îndată ce se aşeză, o sfâşietoare 
remuşcare îi îndurera inima. În afară de faptul că îl 
„jignise” pe Burdovski declarând de faţă cu martori că îl 
socotea atins de boala de care şi el se tratase în Elveţia, îşi 
mai reproşa felul brutal şi imprudent în care a procedat, 
oferindu-i cele zece mii de ruble, destinate şcolii, ca o 
pomană şi, ce e mai grav, în prezenţa lumii. „Ar fi trebuit să 
aştept până mâine şi să-i ofer banii aceştia între patru ochi, 
se gândea prinţul, iar acum te pomeneşti că-i prea târziu şi 
nu se mai poate repara nimic! Da, sunt un idiot, un 


LLA 


adevărat idiot!”, îşi zise el, sub apăsarea unui sentiment 
penibil de ruşine. 

Gavrilă Ardalionovici, care până atunci se ţinuse deoparte 
şi nu deschisese gura, veni la invitaţia prinţului lângă 
dânsul şi îşi începu calm şi răspicat raportul cu privire la 
rezultatele cercetărilor şi demersurilor întreprinse în 
executarea misiunii ce-i fusese încredinţată. Toate discuţiile 
încetară dintr-o dată. Toată lumea şi mai ales însoțitorii lui 
Burdovski, ascultară cu o vădită curiozitate. 

IX 

— Cred că nu vei căuta să tăgăduieşti, începu Gavrilă 
Ardalionovici, adresându-i-se direct lui Burdovski, care îl 
asculta surprins, privindu-l ţintă cu ochii holbaţi, cuprins 
parcă de panică, nu vei căuta, zic şi nu vei voi, desigur, să 
tăgăduieşti serios că eşti născut la doi ani după căsătoria 
legitimă a respectabilei dumitale mame cu domnul 
Burdovski, secretar de colegiu, părintele dumitale. Data 
naşterii se poate dovedi cu acte, aşa încât denaturarea prea 
evidentă şi jignitoare atât pentru dumneata, cât şi pentru 
mama dumitale cu privire la acest fapt, strecurată în 
articolul domnului Keller nu poate fi socotită decât un joc al 
imaginaţiei dumnealui, are a socotit, probabil, că în felul 
acesta dreptul dumitale va apare mai convingător şi îţi va 
servi astfel interesele. Domnul Keller susţine că ţi-a citit în 
prealabil articolul, deşi nu în întregime... Şi, fără îndoială, a 
omis să-ţi citească şi pasajul acesta... 

— Nu i l-am citit, într-adevăr, întrerupse boxerul, dar toate 
datele îmi fuseseră furnizate de o persoană competentă şi... 

— Pardon, domnule Keller, îl opri Gavrilă Ardalionovici, dă- 
mi voie să vorbesc. Te asigur că va veni şi rândul articolului 
dumitale să fie discutat unde trebuie şi atunci vei da 
explicaţiile necesare; pentru moment însă, e mai bine să nu 
anticipăm. Cu totul din întâmplare, prin intermediul surorii 
mele, Varvara Ardalionovna Ptiţâna, am obţinut de la 
prietena ei intimă, o moşiereasă văduvă, pe nume Vera 
Alekseevna Zubkova, o scrisoare adresată doamnei acesteia 


acum douăzeci şi patru de ani de către Nikolai Andreevici 
Pavlişcev, care se afla pe atunci în străinătate. După 
indicaţiile date de Vera Alekseevna, m-am adresat apoi 
colonelului în retragere 'Timofei Feodorovici Viazovkin, rudă 
îndepărtată şi bun prieten pe vremuri al lui Pavlişcev. 
Viazovkin mi-a remis alte două scrisori de-ale lui Nikolai 
Andreevici, trimise tot din străinătate. Conţinutul acestor 
scrisori, datele şi faptele cuprinse în ele, dovedesc 
matematic, absolut incontestabil, cu cea mai neîndoielnică 
certitudine că exact cu optsprezece luni înaintea naşterii 
dumitale, domnule Burdovski, Nikolai Andreevici plecase în 
străinătate (unde a stat trei ani neîntrerupt). Mama 
dumitale, după cum ştii, n-a părăsit niciodată Rusia... Nu e 
momentul să-ţi citesc scrisorile respective, ora fiind prea 
înaintată acum; mă mărginesc numai să-ţi fac cunoscut 
acest lucru. Dar dacă vrei, domnule Burdovski, vino la mine 
mâine dimineaţă cu martori (cât de mulţi vei voi) şi experţi 
grafologi şi mă însărcinez să-ţi dovedesc exactitatea 
indestructibilă a celor afirmate de mine. Aşadar, toate 
pretenţiile dumitale se spulberă ca fiind lipsite de orice 
temei şi afacerea încetează de la sine. 

O mişcare generală cu freamăt de profundă emoție se 
produse din nou printre cei prezenţi. Burdovski se smuci 
brusc de pe scaun. 

— Dacă-i aşa, înseamnă că am fost înşelat, înşelat, dar nu 
acum de Cebarov, ci mai de mult, mai de mult, mai demult; 
nu am nevoi de experţi, nu vreau întâlnire, te cred şi 
renunţ... Refuz cele zece mii de ruble... Adio... 

Îşi luă şapca şi dădu scaunul la o parte ca să plece. 

— Dacă poţi, domnule Burdovski, mai rămâi încă cinci 
minute rosti cât se poate de calm şi prevenitor Gavrilă 
Ardalionovici. Mai am încă de adus la cunoştinţă câteva 
fapte de cea mai mare importanţă, mai ales pentru 
dumneata, în orice caz nişte lucruri foarte interesante. 
După părerea mea, trebuie să le cunoşti. De altfel, cred că 


şi pentru dumneata e mult mai bine ca în afacerea asta să 
se facă lumină deplină. 

Burdovski îşi reluă locul tăcut, plecându-şi capul ca într-o 
adâncă îngândurare. După el se aşeză şi nepotul lui 
Lebedev, care se ridicase în picioare o dată cu prietenul 
său; cu toate că nu-şi pierduse nici prezenţa de spirit, nici 
siguranţa, părea totuşi profund contrariat. Ippolit şedea 
posmorât, cu un aer de tristeţe şi mirare pe faţă. Chiar în 
momentul acela îl apucă un acces de tuse atât de violent, 
încât batista pe care o duse la gură se coloră cu pete de 
sânge. Keller părea cuprins de spaimă. 

— Ai văzut, Antip, striga el amărât, nu-ţi spuneam eu mai 
zilele trecute... Că poate nu eşti cu adevărat fiul lui 
Pavlişcev? Se auziră râsete înfundate; câţiva izbucniră mai 
zgomotos. 

— Faptul pe care-l comunici în clipa aceasta, domnule 
Keller, e foarte preţios, reluă Gavrilă Ardalionovici. Totuşi, 
datele cele mai exacte de care dispun mă îndreptăţesc să 
afirm că domnul Burdovski, cu toate că ştia, fără îndoială, 
epoca naşterii lui, nu cunoştea deloc amănuntul în legătură 
cu şederea lui Pavlişcev în străinătate, unde domnul 
Pavlişcev şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii - 
revenind în Rusia doar pentru intervale de timp foarte 
scurte. În afară de aceasta, călătoria de care e vorba e un 
fapt prea neînsemnat pentru ca prietenii şi cunoscuţii mai 
apropiaţi ai lui Pavlişcev să-şi amintească de el după mai 
bine de douăzeci de ani; cu atât mai mult, domnul 
Burdovski n-avea de unde să ştie, el care nici nu era născut 
pe vremea aceea. Fireşte, după cum s-a văzut, n-a fost când 
să fie regăsite astăzi dovezile acestei călătorii. Trebuie să 
mărturisesc însă că probele de care dispun în această 
privinţă le-am obţinut cu totul întâmplător şi se putea foarte 
bine să nu le obţin. De aceea, socot că domnului Burdovski 
şi chiar lui Cebarov le-ar fi fost aproape cu neputinţă să 
capete aceste informaţii, presupunând că le-ar fi venit o 


astfel de idee. Se pare însă că nici nu s-au gândit la o 
asemenea ipoteză... 

— Dă-mi voie, domnule Ivolghin, îl întrerupse Ippolit iritat, 
ce rost mai are toată poliloghia asta (să nu fie cu supărare)? 
Chestiunea e limpede; în ce priveşte faptul esenţial, noi 
suntem de acord că aşa stau lucrurile şi vă dăm crezare; 
pentru ce să mai intrăm în toate amănuntele acestea 
penibile şi jignitoare? Vrei poate să-ţi scoţi în relief 
abilitatea, să faci să reiasă în faţa prinţului şi a noastră 
talentele dumitale de anchetator şi de detectiv? Nu cumva 
ai de gând să-l scuzi şi să-l justifici pe Burdovski prin aceea 
că a intrat de bună-credinţă în această afacere? Dar asta-i 
curată neobrăzare, stimate domn! Domnul Burdovski, ar 
trebui să ştii, n-are nevoie nici să fie scuzat şi nici să fie 
justificat de dumneata! E o jignire pentru dânsul; şi aşa se 
află într-o situaţie destul de penibilă, ar fi trebuit să pricepi 
acest lucru... 

— Destul, domnule Terentiev, destul, reuşi în sfârşit să-l 
întrerupă Gavrilă Ardalionovici, linişteşte-te, nu te irita; eşti 
foarte bolnav, după cât se pare! Te înţeleg şi-mi pare rău 
pentru dumneata. În cazul acesta, dacă vreţi, am isprăvit; 
cu alte cuvinte, voi fi nevoit să relatez pe scurt faptele care, 
după părerea mea, n-ar fi inutil să fie aduse şi la cunoştinţa 
dumneavoastră, adăugă el, remarcând printre auditori un 
nou freamăt general, care putea fi luat drept semn de 
nerăbdare. Aş vrea să informez pe toată lumea, pe bază de 
probe de netăgăduit, că mama dumitale, domnule 
Burdovski, s-a bucurat într-adevăr de bunăvoința şi grija lui 
Pavlişcev, numai datorită faptului că era soră bună cu 
tânăra fată iobagă din serviciul său casnic de care el fusese 
îndrăgostit în prima lui tinereţe şi pe care cu siguranţa ar fi 
luat-o în căsătorie dacă ea n-ar fi murit subit. Am dovezi că 
împrejurarea aceasta este absolut reală, dar nu prea a fost 
cunoscută de multă lume, iar cu timpul a fost complet dată 
uitării. Aş putea apoi să te informez că mama dumitale, 
când nu împlinise încă zece ani, a fost luată sub ocrotirea 


domnului Pavlişcev, care s-a îngrijit de ea ca de o rudă, 
ocupându-se de creşterea ei şi mai târziu constituindu-i 
Chiar şi o zestre apreciabilă; acest fapt a avut darul să 
neliniştească numeroasele rude ale lui Nikolai Andreevici; 
unii presupuneau chiar că el ar putea să se căsătorească cu 
tânăra lui protejată, dar adevărul este (şi în privinţa aceasta 
am dovezi de netăgăduit) că ajunsă la vârsta de douăzeci de 
ani, ea se mărită din dragoste cu un funcţionar de la 
serviciul cadastrului, cu domnul Burdovski. Am aici o serie 
de dovezi, din care reiese că tatăl dumitale, domnule 
Burdovski, era un om lipsit de simţ practic şi pricepere în 
chestiunile de afaceri; după ce a pus mâna pe cele 
cincisprezece mii de ruble, zestrea mamei dumitale, s-a 
lăsat de serviciu ca să se apuce de afaceri, dar a fost înşelat, 
a pierdut tot capitalul şi, în disperare, a început să bea, din 
care cauză s-a îmbolnăvit şi în cele din urmă a murit, opt 
ani după căsătorie. Rămasă singură, în mizerie, mama 
dumitale (informaţia o deţin de la dânsa personal) s-ar fi 
prăpădit, dacă n-ar fi venit ajutorul generos al lui Pavlişcev, 
care-i fixase o sumă anuală de şase sute de ruble. 
Nenumărate alte dovezi arată apoi că el te-a îndrăgit pe 
dumneata şi, după cum reiese din aceste dovezi şi din 
mărturia mamei dumitale, te-a îndrăgit mai ales pentru că 
în copilărie erai gângav, slăbuţ şi bolnăvicios. (Pavlişcev, 
după cum am putut să mă conving pe bază de probe 
temeinice, a avut toată viaţa lui o înclinaţie deosebită 
pentru ocrotirea tuturor năpăstuiţilor sorții, nedreptăţiţi de 
natura, mai ales când era vorba de copii, fapt pe care-l 
socot de cea mai mare importanţă pentru afacerea 
noastră.) În sfârşit (şi aici aş putea chiar să mă laud că am 
reuşit să obţin cele mai precise informaţii) - există un 
amănunt esenţial şi anume că, datorită ataşamentului 
acestuia plin de afecţiune faţă de dumneata (cu ajutorul lui 
ai intrat în liceu şi ţi-ai făcut studiile sub o îndrumare 
specială), rudele lui şi cei ai casei au început cu timpul să 
creadă că erai fiul său şi că tatăl dumitale n-a fost decât un 


soţ înşelat. Dar, amănunt vrednic de notat, ideea aceasta nu 
s-a răspândit decât în ultimii ani ai vieţii lui Pavlişcev, când 
rubedeniile lui începură să tremure pentru moştenire, când 
adevărul faptelor mai vechi fusese uitat şi nu se mai putea 
şti nimic precis. Dumneata, fără îndoială, domnule 
Burdovski, ai crezut la fel şi erai convins de asta. Mama 
dumitale, pe care am avut onoarea s-o cunosc personal, era 
la curent cu zvonurile acestea, dar nici până acum nu ştie 
(i-am ascuns şi eu acest lucru) că dumneata, fiul ei, ai 
crezut în temeinicia lor. La Pskov, domnule Burdovski, am 
găsit-o pe prea stimata dumitale mamă bolnavă şi într-o 
neagră mizerie, în care a căzut de la moartea lui Pavlişcev. 
Mi-a spus, cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, că dumneata 
eşti toată nădejdea ei şi numai datorită ajutorului dumitale 
se poate ţine pe lume; aşteaptă mult de la dumneata şi 
speră în viitoarele dumitale succese... 

— Asta întrece orice măsură! Izbucni cu glas tunător şi 
plin de nerăbdare nepotul lui Lebedev. Ce rost are, la ce 
bun toată povestea asta? 

— E groaznic, dezgustător! Se mişcă indignat din locul lui 
Ippolit. 

Burdovski însă nu scoase un cuvânt şi nici nu se clinti 
măcar. 

— Ce rost are? La ce bun? Se prefăcu mirat Gavrilă 
Ardalionovi - ci pregătindu-se cu viclenie să-şi încheie 
expunerea. Întâi şi întâi, pentru că domnul Burdovski s-a 
putut convinge cu acest prilej că domnul Pavlişcev s-a 
ocupat de el din generozitate şi nu din datorie părintească. 
Cel puţin e bine să reţină faptul acesta domnul Burdovski, 
care adineauri, după citirea articolului, l-a susţinut şi 
aprobat pe domnul Keller. Vorbesc astfel pentru că te 
consider un om cu sentimente nobile, domnule Burdovski. 
În al doilea rând, am dovedit că n-a fost la mijloc nici o 
escrocherie, nici chiar din partea lui Cebarov. E un punct 
foarte important chiar şi pentru mine, pentru că adineauri, 
în focul discuţiei, prinţul a lăsat să se înţeleagă cum că şi eu 


aş fi de părere că la mijloc e o afacere necurată, o 
escrocherie. Eu însă am ajuns la concluzia că, dimpotrivă, în 
această întâmplare toată lumea a fost de bună-credinţă, şi, 
chiar dacă Cebarov este în realitate un marc escroc, în 
afacerea asta pare mai mult ca un avocat şmecher, 
chiţibuşar şi afacerist. Cu nasul lui de vulpoi a mirosit că 
aici e rost de ciupeală, ba şi-o fi făcut omul socoteala că 
afacerea putea să-i aducă un câştig serios şi nu calculase 
prost; se baza, pe de o parte, pe generozitatea şi 
credulitatea prinţului şi uşurinţa cu care împrăştia banii, 
precum şi pe respectuoasa lui recunoştinţă faţă de memoria 
răposatului Pavlişcev, iar pe de altă parte (ceea ce e şi mai 
important), pe modul cavaleresc al prinţului de a-şi achita 
obligaţiile de onoare. Cât despre domnul Burdovski, se 
poate afirma că dânsul, pe de o parte, datorită unor 
convingeri ale sale personale, pe de altă parte, lăsându-se 
antrenat oarecum de instigaţiile lui Cebarov şi ale celor din 
anturajul său, s-a angajat în afacerea asta fără a urmări 
vreun interes personal, ci mai curând pentru a sluji cauza 
adevărului, a progresului şi umanităţii. Pe scurt, concluzia 
care se impune de la sine în virtutea faptelor expuse până 
acum e că, în ciuda tuturor aparenţelor, domnul Burdovski 
este un om cu sufletul neprihănit şi, ca atare, prinţul poate 
acum, cu inima deschisă şi cugetul împăcat, să-i ofere 
prietenia şi ajutorul efectiv la care s-a referit vorbind de 
şcoli şi de Pavlişcev. 

— Opreşte-te, Gavrilă Ardalionovici, opreşte-te! Strigă 
prinţul îngrozit de-a binelea, dar era prea târziu. 

— Am spus doar, am repetat de trei ori, răcni Burdovski 
furios, am spus că nu vreau bani! Nu-i primesc... Ce rost 
are... Nu vreau... Uite aşa! Plec! 

Şi dădu să plece în mare grabă, aproape fugind de pe 
terasă. Dar nepotul lui Lebedev îl apucă de braţ şi-i şopti 
ceva la ureche. Burdovski se întoarse numaidecât, scoase 
din buzunar un plic de format mai mare şi nelipit şi-l aruncă 
pe măsuţa din faţa prinţului. 


— Lată banii!... Cum v-aţi permis... Cum aţi îndrăznit!... 
Banii! 

— Sunt cele două sute cincizeci de ruble pe care ai 
îndrăznit să i le trimiţi ca o pomană prin Cebarov, explică 
Doktorenko. 

— În articol scrie cincizeci! Strigă Kolea. 

— Lartă-mă, spuse prinţul, apropiindu-se de Burdovski, am 
greşit. Burdovski, dar nu ţi i-am trimis ca pe o pomană, 
crede-mă. Şi acum m-am făcut iar vinovat... le-am jignit. 
(Prinţul era dezolat, părea sfârşit de oboseală şi vorbea cam 
incoerent.) Am vorbit de escrocherie... Dar asta nu se 
referă la dumneata. M-am înşelat. Am spus că erai - ca şi 
mine... Bolnav. Dar nu eşti ca mine, dumneata... Dai lecţii, 
îţi întreţii mama. Am spus că ţi-ai ponegrit mama, dar 
dumneata o iubeşti, chiar ea zice... Nu ştiam... Gavrilă 
Ardalionovici nu apucase să-mi spună totul adineauri... 
Lartă-mă. Mi-am permis să-ţi ofer zece mii de ruble, dar am 
greşit; ar fi trebuit să procedez altfel, iar acum... Nu se mai 
poate, pentru că mă dispreţuieşti... 

__Dar aici e o adevărată casă de nebuni! Strigă Lizaveta 
Prokofievna. 

— Fireşte că-i o casă de nebuni! Observă cu dispreţ Aglaia. 

Dar cuvintele ei se pierdură în larma generală; toată 
lumea vorbea tare, fiecare comenta, unii discutau, alţii 
râdeau. Ivan Feodorovici Epancin era în culmea indignării 
şi cu un aer de demnitate jignită o aştepta în capătul terasei 
pe Lizaveta Prokofievna. Nepotul lui Lebedev se grăbi să 
mai strecoare un cuvânt: 

— Trebuie să recunoaştem, prinţe, că ai ştiut să te serveşti 
cu multă dibăcie de... Boala dumitale (ca să mă exprim mai 
politicos); ai ştiut să oferi cu atâta abilitate prietenia 
dumitale şi banii, încât acum nici un om cu simţul demnităţii 
personale n-ar putea să-i primească. Ai făcut-o din prea 
multă naivitate sau din prea multă şiretenie... Una din 
două, de altfel, dumneata o ştii mai bine. 


— Daţi-mi voie, domnilor, strigă Gavrilă Ardalionovici, care 
verificase între timp conţinutul plicului, aici sunt numai o 
sută de ruble şi nu două sute cincizeci. Semnalez acest 
lucru, prinţe, numai ca să nu se ivească vreo neînțelegere. 

— Lasă, n-are nici o importanţă, dădu prinţul din mâini, 
oprindu-l pe Gavrilă Ardalionovici. 

— Ba nu-i aşa! Se agăţă numaidecât şi de asta nepotul lui 
Lebedev. Acest „lasă” şi „n-are importanţă” al dumitale, 
prinţe, este jignitor pentru noi. Noi nu ne-ascundem, ci 
declarăm pe faţă: da, plicul nu conţine decât o sută de ruble 
în loc de două sute cincizeci; dar ce, parcă nu-i totuna...? 

— Fireşte că nu-i totuna, strecură la rândul său, cu un aer 
de nedumerire naivă, Gavrilă Ardalionovici. 

— Nu mă întrerupeţi, nu suntem aşa de neghiobi cum ne 
crezi dumneata, domnule avocat! Strigă spumegând de 
ciudă nepotul lui Lebedev. Se-nţelege că e o diferenţă între 
o sută de ruble şi două sute cincizeci şi, să zicem deci, că 
nu-i totuna; dar important e aici principiul, ne interesează 
iniţiativa, iar dacă lipsesc o sută cincizeci de ruble, nu-i 
decât un amănunt. Ceea ce interesează e faptul că 
Burdovski nu acceptă pomana dumitale, Alteță, că ţi-o 
aruncă în obraz, şi, din punctul acesta de vedere, puţin 
importă că-s o sută de ruble sau două sute cincizeci. 
Burdovski a refuzat zece mii de ruble, aţi văzut doar; n-ar fi 
adus nici suta asta de ruble, dacă era un om necinstit! Cele 
o sută cincizeci de ruble a trebuit să le dea lui Cebarov 
pentru cheltuieli de drum, ca să se deplaseze la prinţ. Aţi 
putea mai degrabă să vă bateţi joc de stângăcia noastră, de 
nepriceperea noastră în tratarea afacerilor; de altfel, aţi 
făcut totul pentru a ne face de râs; dar să nu îndrăzniţi să 
afirmaţi că nu suntem cinstiţi. Suma de o sută cincizeci de 
ruble, domnule, o vom restitui prinţului, chiar dacă va 
trebui să adunăm ban cu ban şi o vom întoarce cu dobândă. 
Burdovski e sărac, el nu dispune de milioane; or, Cebarov, 
după călătoria lui, şi-a prezentat nota de cheltuieli. Speram 


să avem câştig de cauză... Cine, în locul lui, n-ar fi procedat 
la fel? 

— Cum cine?! Exclamă prinţul Ş. 

— Aici te apucă nebunia, nu altceva! Strigă Lizaveta 
Prokofievna. 

— Asta aminteşte, interveni amuzat Evgheni Pavlovici, 
care stătuse până atunci foarte liniştit, mulţumindu-se doar 
să observe, faimoasa pledoarie a unui avocat care, 
asistându-l pe un individ acuzat de crimă (asasinase şase 
persoane cu scopul de a le prăda), a tras următoarea 
concluzie în apărarea clientului său: E cât se poate de 
firesc, aşadar, ca, în mizeria în care se zbătea, clientul meu 
să se fi gândit să omoare aceste şase persoane! De altfel, 
care dintre noi, domnilor, în locul lui, n-ar fi făcut la fel?” 
Cam aşa ceva a spus. În orice caz, ceva foarte hazliu. 

— Ajunge! Izbucni deodată Lizaveta Prokofievna aproape 
tremurând de indignare. E timpul să isprăvim comedia 
asta...! 

Cuprinsă de o tulburare nemaipomenită, ea îşi înălţă 
senmeţ capul şi cu o privire scânteietoare învălui sfidător 
toată asistenţa, în care fără îndoială, în momentul acela, nu 
mai deosebea prietenii de duşmani. Clocotul de mânie, 
stăpânit cu greu atâta timp, depăşind limitele oricărei 
răbdări, atinsese acel punct culminant de aprigă răbufnire 
când o răfuială imediată devine impulsul principal al 
descărcării năprasnice şi omul nu caută decât persoana pe 
care să-şi verse focul... 'Toţi cei care o cunoşteau pe 
Lizaveta Prokofievna înţeleseră îndată că se petrecuse cu 
ea ceva cu totul neobişnuit. Ivan Feodorovici îi mărturisea a 
doua zi prinţului Ş. că, i se mai întâmplase ei să aibă 
asemenea crize, dar în halul în care a ajuns ieri nu prea am 
văzut-o; doar o dată la trei ani, dacă se mai întâmpla, în nici 
un caz mai des! În nici un caz!” mai adăugă el sentenţios. 

— Destul, Ivan Feodorovici! Lasă-mă! Strigă Lizaveta 
Prokofievna. De ce-mi oferi braţul abia acum? Adineauri n- 
ai fost în stare să mă duci de aici; eşti doar bărbat, eşti 


capul familiei, datoria ta era să mă iei de urechi şi să mă 
scoţi, dacă, în prostia mea, aş fi refuzat să te ascult şi să te 
urmez. Cel puţin la fiicele tale să te fi gândit! Acum găsim 
noi drumul şi fără tine; pentru un an întreg ne ajunge 
ruşinea asta... Aşteaptă, să-i mulţumesc mai întâi cum se 
cuvine prinţului! Mulţumim, prinţe, pentru plăcerea pe care 
ne-ai făcut-o! Şi eu, proasta de mine, mă pregătisem să 
ascult ce mai spune tineretul nostru... Dar e o infamie, 
infamie! E un haos, un scandal, nici în vis nu vezi aşa ceva! 
Or mai fi mulţi d-ăştia, Dumnezeule?! Taci, Aglaie! Taci, 
Aleksandro! Nu vă amestecați, că nu-i treaba voastră!... Şi 
nu te mai învârti ca un titirez în faţa mea, Evgheni Pavlăci, 
că mi s-a urât de dumneata!... Aşadar, tot tu, drăguţule, le 
mai ceri şi iertare, se întoarse ea din nou către prinţ. lartă- 
mă, vasăzică, pentru că am îndrăznit să-ţi ofer o avere”... 
Iar tu, zevzecule, ce ai găsit de râs? Îl luă ea la rost pe 
nepotul lui Lebedeev. „Refuzăm, adică, cele zece mii de 
ruble; nu cerşim, ci pretindem!” Se face a nu şti că mâine 
idiotul acesta se va duce la ei să le ofere din nou prietenia şi 
banii! Ai să te duci, nu-i aşa? Te duci, ai? Spune, da sau nu? 

— Am să mă duc, răspunse cu blândeţe şi smerenie 
prinţul. 

— L-aţi auzit! Pe asta te bizui, se întoarse generăleasa din 
nou spre Doktorenko, te şi vezi cu banii în buzunar şi de 
aceea faci pe grozavul, ca să ne arunci praf în ochi... Nu, 
dragul meu, asta s-o spui cui vrei, dar nu mie; eu una îţi văd 
gândurile ca în palmă şi tot jocul vostru l-am ghicit de la 
început! 

— Lizaveta Prokofievna! Se rugă prinţul ruşinat. 

— Să mergem, Lizaveta Prokofievna, de mult e timpul, îl 
luăm şi pe prinţ cu noi, spuse zâmbind şi pe tonul cel mai 
calm cu putinţă prinţul Ş. 

Domnişoarele stăteau deoparte, vădit consternate; Ivan 
Feodorovici era speriat de-a binelea; şi toată lumea, în 
genere, părea extrem de surprinsă. Câţiva, care se ţineau 
ceva mai deoparte de restul societăţii, zâmbeau pe furiş şi 


schimbau vorbe pe şoptite; chipul lui Lebedev exprima o 
supremă încântare. 

— Haos şi scandal, doamnă, găseşti peste tot, observă 
nepotul lui Lebedev, care de altfel era vizibil contrariat. 

— Dar nu de felul acesta! Nu de felul cum mi-a fost dat să 
văd acum, aici la voi, domnule, nu de acest fel! Răspunse cu 
o satisfacţie răutăcioasă şi un fel de furie isterică Lizaveta 
Prokofievna. Dar o să mă lăsaţi odată în pace? Se răsti ca la 
cei care încercau s-o potolească. Ei bine, dacă am ajuns 
până acolo, ca un avocat, cum ne-ai spus chiar acum 
dumneata, Evgheni Pavlăci, să declare în plin tribunal că 
nimic mai firesc ca cineva, împins de sărăcie, să trimită pe 
lumea cealaltă şase persoane, atunci să ştiţi că se apropie 
sfârşitul lumii, aşa ceva nu mi-a mai fost dat s-aud! Acum 
îmi explic totul! Parcă bâlbâitul, nevolnicul acesta, n-ar fi în 
stare să facă moarte de om? (ŞIi-l arătă pe Burdovski, care-o 
privea complet năucit.) Pun rămăşag că e în stare! Banii, 
cele zece mii de ruble ale tale, poate că nu ţi-i primeşte şi 
poate chiar din motive de conştiinţă îi refuză, dar noaptea e 
în stare să vină să-ţi taie beregata ca să ţi-i scoată din sipet 
şi tot cu conştiinţa împăcată o va face. Asta n-ar mai fi, după 
el, o faptă necinstită! Aici, vedeţi dumneavoastră, ar fi vorba 
de, un nobil impuls al disperării”, ar fi „negare” sau dracu' 
mai ştie ce!... Ptiu! Totul e pe dos acum, toată lumea e 
anapoda. Ai o fată pe care o creşti cu grijă şi deodată, în 
mijlocul străzii, hop! Sare într-o trăsura. „Mămico, m-am 
măritat mai alaltăieri cu cutărică, Karlăci sau Ivanâci, adio!” 
Găsiţi că e bine aşa? E firesc, e demn de respect? Problema 
femeii? Uite, chiar şi mucosul ăsta (ea îl arătă pe Kolea), 
mai deunăzi, umbla să-mi demonstreze, cu spume la gură, 
că tocmai asta ar fi „problema feminină”...Să zicem că 
maică-ta e o proastă, o incultă, oricum însă trebuie să fii om 
şi să te porţi cu ea ca faţă de o mamă. Şi de ce, mă rog, 
eraţi atât de ţanţoşi şi cu nasul pe sus când aţi intrat 
adineauri aici? Ce aţi vrut să arătaţi cu asta? „Păzea, adică, 
nu cumva să îndrăznească careva să se apropie de noi... 


Suntem cineva, nu glumă! loate drepturile ni se cuvin nouă, 
iar tu nici măcar să crâcneşti în faţa noastră să nu te- 
ncumeţi! Nouă să ne dai cel mai mare respect şi toată 
consideraţia, cum nici nu există poate, în schimb, noi te vom 
trata ca pe cel din urmă lacheu!” Dumnealor caută 
adevărul, sunt setoşi de dreptate, dar asta nu i-a împiedicat 
să-l ponegrească pe omul acesta şi să-l calomnieze în modul 
cel mai infam într-un articol de gazetă. „Nu cerem, 
pretindem! Şi nu vei auzi din partea noastră nici un cuvânt 
de recunoştinţă, pentru că ceea ce faci o faci pentru a-ţi 
satisface propria conştiinţă!” Ce morală! Păi, dacă 
dumneata nu-i vei datora prinţului nici un fel de 
recunoştinţă, atunci şi prinţul, la rândul său, poate să spună 
că nici el nu simte nici un fel de recunoştinţă faţă de 
Pavlişcev, întrucât, judecând aşa, nici Pavlişcev nu făcea 
acte de bunătate decât pentru împăcarea propriei lui 
conştiinţe. Or, toată pretenţia ta ţi-o întemeiezi tocmai pe 
această recunoştinţă a prinţului faţă de Pavlişcev; că doar 
nu dumneata i-ai împrumutat bani, nu dumitale îţi 
datorează el; pe ce te bizuiai atunci, dacă nu pe sentimentul 
lui de recunoştinţă? Şi atunci cum poţi să te dezici de acest 
sentiment pe care-l pretinzi de la alţii? Nişte netrebnici! 
Acuză societatea că-i sălbatică şi lipsită de omenie pentru 
faptul că împroaşcă cu noroi o fată înşelată! Păi, dacă acuzi 
societatea pentru acest lucru, înseamă că recunoşti vina 
societăţii de a-i fi pricinuit fetei aceleia o mare durere. lar 
dacă acest lucru îi pricinuieşte durere, cum îţi permiţi 
atunci s-o dai la gazetă şi chiar tu s-o laşi la cheremul 
aceleiaşi societăţi fără să te gândeşti că prin sta ai s-o faci 
să sufere? Nebuni şi descreieraţi! Nişte vanitoşi plini de 
orgoliu! N-au credinţă în Dumnezeu, n-au credinţă în 
Hristos! Vă roade trufia şi vanitatea până într-atât, încât 
veţi ajunge să vă sfâşiaţi unii pe alţii, v-o prezic eu. Şi mai 
poate spune cineva că nu-i o sminteală şi haos, că tot ce se 
petrece nu-i o neruşinare? lar, după toate, naivul acesta nu 
mai ştie cum să le ceară iertare! Or mai fi oare mulţi ca voi? 


Vă vine a râde, ai? Că m-am făcut de ruşine stând aici la 
palavre cu voi? Aşa este, da, nu mai e nimic de făcut, am 
păţit ruşinea! lar tu, ai face bine să nu te mai hlizeşti, 
bezmeticule! (Se năpusti ea deodată asupra lui Ippolit.) De- 
abia îşi mai trage sufletul şi tot umblă să-i pervertească pe 
alţii. L-ai zăpăcit şi pe mucosul ăsta (îl arătă ea din nou pe 
Kolea); nu vorbeşte decât de tine; i-ai împuiat capul cu tot 
felul de baliverne; nu ai credinţă în Dumnezeu şi pe el l-ai 
făcut ateu, când de fapt meriţi o păruială ca să te-nveţi 
minte, domnul meu! Mi-e silă de voi toţi!... Mi-e lehamite! Şi 
aşa, vasăzică, prinţe Lev Nikolaevici, ai să te duci mâine la 
ei, nu-i aşa? Te duci, ai? Mai repetă ca întrebarea, aproape 
sufocându-se de furie. 

— Am să mă duc, Lizaveta Prokofievna. 

— Atunci, nici nu vreau să te cunosc de azi înainte! Făcu o 
mişcare bruscă, dând să plece, dar tot atât de brusc se 
răzgândi. Te pomeneşti că şi la păgânul ăsta ai să te duci? 
Arătă ea spre Ippolit. Şi ce te tot holbezi la mine, rânjind 
prosteşte! Ţipă ea cu un glas nefiresc şi se repezi deodată 
spre tânărul bolnav, al cărui zâmbet batjocoritor o scotea 
din sărite. 

— Lizaveta Prokofievna! Lizaveta Prokofievna! Lizaveta 
Prokofievna! Se auziră în acelaşi timp, din toate părţile, mai 
multe glasuri. 

— Maman, e o ruşine! Strigă Aglaia. 

— Nici o grijă, Aglaia Ivanovna, o asigură cu mult calm 
Ippolit, în timp ce generăleasa îl apucase de braţ şi, fără să 
ştie nici ea de ce, îl strângea cu putere; înfiptă în faţa lui, 
nu-şi luă privirea furioasă de pe faţa tânărului. Nici o grijă, 
mama dumitale îşi va da seama numaidecât că nu se cade 
să se năpustească aşa asupra unui muribund... Sunt gata să 
explic pentru ce râdem... Aş fi încântat să mi se îngăduie... 

Un acces violent de tuse, care ţinu un minut întreg, îl 
împiedică să-şi isprăvească fraza. 

— Trage să moară, dar gura tot nu-i tace! Strigă Lizaveta 
Prokofievna, eliberând braţul lui Ippolit şi uitându-se cu 


groază cum îşi şterge sângele care-i venise pe gură. Ce să 
mai vorbeşti? Du-te mai bine de te culcă. 

— Asta am să şi fac, răspunse încet, cu o şoaptă răguşită, 
Ippolit; cum ajung acasă, mă întind în pat... Ştiu prea bine 
că nu mi-au mai rămas de trăit mai mult de cincisprezece 
zile. Chiar B. mi-a spus-o săptămâna trecută... De aceea, 
dacă-mi îngăduiţi, aş vrea să spun câteva cuvinte înainte de 
a-mi lua rămas-bun. 

— Ce, ai înnebunit? Ia lasă prostiile! Acum trebuie să te 
îngrijeşti, nu să ţii discursuri. Du-te, du-te şi te culcă! Strigă 
Lizaveta Prokofievna speriată. 

— Dacă mă culc, s-a terminat, nu mă mai scol, răspunse 
Ippolit cu un zâmbet şters; chiar ieri am vrut să mă pun în 
pat pentru a nu-l mai părăsi, dar am amânat pentru o zi- 
două, cât timp mă mai ţin încă pe picioare!... Am amânat ca 
să vin astăzi aici, cu ei... Numai că sunt tare obosit... Fără 
putere... 

— Şezi jos, şezi pe scaun, de ce stai în picioare? Se 
nelinişti Lizaveta Prokofievna şi-i dădu chiar ea un scaun. 

— Vă mulţumesc, reluă el cu blândeţe, aşezaţi-vă şi 
dumneavoastră în faţa mea, să mai stăm de vorbă... Trebuie 
neapărat să stăm de vorbă, Lizaveta Prokofievna, acum ţin 
la asta... Urmă Ippolit, zâmbindu-i din nou generălesei. 
Gândiţi-vă că mă aflu pentru ultima oară astăzi la aer curat, 
în mijlocul naturii şi printre oameni, printre cei vii, iar peste 
două săptămâni - sub pământ. Cu alte cuvinte, parcă mi-aş 
lua rămas-bun de la oameni şi de la natură. Nu sunt prea 
sentimental şi totuşi, închipuiţi-vă, sunt foarte mulţumit că 
totul s-a întâmplat aici, la Pavlovsk, cel puţin, în mijlocul 
naturii, vezi arborii înverziţi. 

— Nu, nu se poate, amânăm convorbirea pentru altă zi, se 
alarmă mai mult Lizaveta Prokofievna; ai febră mare. 
Adineauri zbierai, ţipai ca din gură de şarpe, iar acum de- 
abia îţi tragi sufletul, te'năbuşi! 

— Lăsaţi că-mi revin îndată, numai să mă odihnesc puţin. 
Pentr ce nu voiţi să-mi satisfaceţi ultima dorinţă?... Ştiţi, de 


multă vreme nădăjduiam să vă cunosc, Lizaveta 
Prokofievna; am auzit atâtca despre dumneavoastră... de la 
Kolea; e aproape singurul om care nu m-a părăsit... Sunteţi 
o femeie originală, o femeie excentrică, m-am convins şi eu 
acum... Ştiţi că v-am şi îndrăgit puţin? 

— Doamne-Dumnezeule şi eu care eram cât pe ce să-l 
lovesc! 

— V-a împiedicat Aglaia Ivanovna, dacă nu mă înşel? E fiica 
dumneavoastră Aglaia Ivanovna, nu-i aşa? E atât de 
frumoasă, că adineauri, intrând aici, am recunoscut-o 
imediat, cu toate că n-o văzusem niciodată. Lăsaţi-mă, cel 
puţin, să admir pentru cea din urmă oară în viaţă 
frumuseţea ei, spuse Ippolit cu jenă, schiţând un zâmbet 
chinuit. Uite şi prinţul e aici şi soţul dumneavoastră şi 
întreaga societate. De ce refuzaţi să-mi satisfaceţi cea din 
urmă dorinţă? 

— Un scaun! Porunci Lizaveta Prokofievna, dar fără să mai 
aştepte, luă unul şi se aşeză în faţa lui Ippolit. Kolea, i se 
adresă ea poruncitor, ai să-l duci chiar acum acasă, iar 
mâine vin şi eu negreşit... 

— Dacă-mi daţi voie, i-aş cere prinţului o ceaşcă de ceai... 
Mă simt tare ostenit. Ştiţi ce trebuie să facem, Lizaveta 
Prokofievna? Aţi vrut, mi se pare, să-l invitaţi pe prinţ să ia 
ceaiul la dumneavoastră. Rămâneţi mai bine aici, să 
petrecem seara împreună şi cu siguranţă prinţul ne va oferi 
la toţi câte o ceaşcă de ceai. Lertaţi-mă că vorbesc astfel... 
Dar vă cunosc, sunteţi bună, prinţul e bun şi el... Suntem cu 
toţii nişte oameni extrem de buni, buni până la ridicol. 

Prinţul începu să se agite; Lebedev ieşi în mare grabă, 
urmat de Vera. 

— Fie, hotări autoritar generăleasa, vorbeşte, dar nu prea 
tare şi fără să te aprinzi. M-ai înduioşat, zău aşa... Prinţe! 
La drept vorbind, n-ai merita să beau ceai la tine, dar fie, 
am să rămân, numai să ştiţi că n-am de gând să cer scuze 
de la nimeni! De la nimeni, e absurd!... De altfel, pentru 
ocara pe care ţi-am făcut-o, prinţe, iartă-mă - dacă vrei, 


bineînţeles! Eu nu rețin pe nimeni, adăugă deodată, 
adresându-se cu un aer mânios bărbatului şi fiicelor sale, ca 
şi cum le-ar fi reproşat ceva; pot să mă întorc acasă şi 
singură... 

Dar n-o lăsară să isprăvească. Veniră în grabă cu toţii în 
jurul ei. Prinţul îmbia pe toată lumea să mai rămână să ia 
ceaiul, scuzându-se că nu se gândise mai înainte la asta. 
Până şi generalul deveni extrem de amabil, murmurând 
câteva cuvinte de politeţe şi întrebând-o grijuliu pe Lizaveta 
Prokofievna dacă nu-i era frig pe terasă. Puțin a mai trebuit 
ca să-l întrebe şi pe Ippolit „dacă era de multă vreme la 
Universitate”, dar se abţinu. Evgheni Pavlovici şi prinţul Ş., 
îşi recăpătară dintr-o dată buna dispoziţie şi amabilitatea. 
Adelaida şi Aleksandra păreau încă mirate, deşi pe feţele lor 
se citea acum mulţumirea; pe scurt, toţi păreau foarte 
bucuroşi că, în sfârşit, criza de nervi a Lizavetei Prokofievna 
trecuse. Numai Aglaia continua să fie posomorâtă, 
aşezându-se retrasă mai la o parte. Toţi ceilalţi musafiri au 
rămas şi ei; nimeni nu voi să se retragă, nici chiar generalul 
Ivolghin. Dar Lebedev îi şopti în treacăt câteva cuvinte, care 
se vede treaba că nu-i prea plăcură, căci se ascunse imediat 
într-un colţ. Prinţul îi adresă aceeaşi invitaţie şi lui 
Burdovski, rugându-l să rămână împreună cu însoțitorii săi 
la ceai. Drept răspuns, ei murmurară ceva printre dinţi, 
pretextând că-l vor aştepta pe Ippolit şi, separându-se de 
restul societăţii, se aşezară în colţul cel mai îndepărtat al 
terasei. Ceaiul fusese probabil de mult pregătit la Lebedev 
pentru membrii familiei, deoarece fu servit aproape 
imediat. Pendula din casă bătu ora unsprezece. 

X. 

După ce-şi muie buzele în ceaşca pe care i-o oferise Vera 
Lebedeva, Ippolit o puse pe masă şi-şi plimbă ochii jur- 
împrejur. Părea foarte încurcat, aproape ruşinat. 

— Vedeţi, Lizaveta Prokofievna, spuse el cu o grabă 
ciudată, ceştile acestea de porțelan de cea mai fină calitate 
nu se scot niciodată din bufetul lui Lebedev, le ţine închise 


cu cheia; i le-a adus soţia ca zestre; acum însă ni s-a servit 
ceai în ele; e în onoarea dumneavoastră, bineînţeles, atât de 
fericit se simte el... Voi să mai adauge ceva, dar nu găsi 
cuvinte. 

— S-a fâstâcit, mă aşteptam la asta! Zise deodată Evgheni 
Pavlovici la urechea prinţului. Semn rău, nu-i aşa? Parcă-l 
văd acum că de ciudă îi trânteşte Lizavetei Prokofievna vreo 
necuviinţă care s-o scoată iarăşi din sărite. 

Prinţul îl privi întrebător. 

— Nu te temi de vreo măgărie? Continuă Evgheni 
Pavlovici. Drept să-ţi spun, nici eu; ba chiar aş dori să se- 
ntâmple; nu de altceva, dar n-ar fi deloc rău ca simpatica 
noastră Lizaveta Prokofievna să primească o lecţie chiar 
astăzi, imediat; nici nu mă gândesc să plec înainte de a 
asista la o scenă ca asta. Dar ce ai? Nu te simţi bine? 

— Lasă asta, vreau să ascult. Da, nu prea mă simt bine, 
răspunse distrat, pierzându-şi răbdarea, prinţul. Auzise 
pronunţându-i-se numele; Ippolit vorbea de el. 

— Nu credeţi? Spunea Ippolit cu un râs nervos, aproape 
isteric. E şi natural să fie aşa; o să vedeţi însă că prinţul nu 
se va îndoi o clipă şi nici nu se va mira deloc. 

— Auzi, prinţe? Întrebă Lizaveta Prokofievna, întorcându- 
se către el. Auzi? 

Toată lumea râdea. Lebedev se strecură grăbit lângă 
generăleasa, învârtindu-se cu neastâmpăr în faţa ei. 

— Pretinde că măscăriciul ăsta, proprietarul tău... Şi-a dat 
şi el obolul la ticluirea articolului pe care l-am ascultat 
adineauri şi unde te-au încondeiat aşa de frumos. L-a dat o 
mână de ajutor domnului acestuia, autorului... 

Prinţul aruncă o privire uluită spre Lebedev. 

— Pentru ce nu spui nimic? Îl apostrofa Lizaveta 
Prokofievna bătând din picior. 

— Ce să spun, murmură prinţul, uitându-se mereu la 
Lebedev, acum văd şi eu că într-adevăr aşa este. 

— E adevărat? Îl întrebă ea iute pe Lebedev. 


— Purul adevăr, Excelenţă! Declară acesta ferm şi hotărât, 
fără cea mai mică sfială, ducând mâna la inimă. 

— Şi încă te mai şi lauzi! Strigă generăleasa, aproape să 
sară în sus la auzul acestui răspuns. 

— Sunt un nemernic, un nemernic! Murmură Lebedev, 
lăsându-şi capul tot mai jos şi lovindu-se cu pumnii în piept. 

— Ei şi ce mare merit, mă rog, că te recunoşti un 
nemernic? Crezi că e de ajuns să spui: sunt un nemernic şi 
ai şi scăpat de încurcătură. Şi nu ţi-e ruşine, prinţe, să te 
însoţeşti cu astfel de oameni? Ţi-am mai spus doar! Să ştii 
că n-am să ţi-o iert niciodată! 

— Prinţul o să mă ierte, spuse smerit şi cu multă 
convingere Lebedev. 

— Numai dintr-o nobilă pornire, doamnă! Interveni 
neaşteptat, cu glas răsunător, Keller, care îşi părăsi deodată 
locul şi se apropie de Lizaveta Prokofievna. Numai şi numai 
dintr-o pornire nobilă şi numai ca să nu trădez un prieten 
compromis n-am amintit adineauri nimic de amestecul lui, 
cu toate că tot el îl îndemna pe prinţ să ne dea pe scări 
afară, după cum aţi auzit şi dumneavoastră. Ca să 
restabilim adevărul, declar că m-am adresat într-adevăr lui 
şi că i-am plătit şase ruble, dar nu ca să-mi îndrepte stilul, ci 
ca să mă informeze asupra unor fapte care, în mare parte, 
îmi erau necunoscute şi în privinţa cărora îl consideram o 
persoană competentă. Cât despre ghetre, pofta de mâncare 
la pensiunea profesorului elveţian, cifra de cincizeci de 
ruble în loc de două sute cincizeci, în sfârşit, tot ansamblul 
acesta de detalii îi aparţine exclusiv lui, pentru care a şi 
primit cele şase ruble; în ceea ce priveşte stilul însă, vă 
asigur că n-are nici un merit. 

— Vreau să precizez, îl întrerupse Lebedev cu o grabă 
febrilă şi glas onctuos, provocând un nou val de râsete, că 
am revăzut şi îndreptat numai prima parte a articolului; pe 
la mijloc însă, n-am căzut de acord şi ne-am certat în 
privinţa unui punct, aşa că n-am mai revăzut şi partea a 


doua. De aceea, frazele agramate de acolo (Şi sunt 
destule!) rog să nu-mi fie atribuite... 

— Uite ce-l doare pe dumnealui! Strigă Lizaveta 
Prokofievna. 

— Daţi-mi voie să vă întreb: când a fost retuşat articolul 
acesta? Întrebă Evgheni Pavlovici, adresându-se lui 
Lebedev. 

— Ieri dimineaţă, răspunse Keller. Am avut o întrevedere şi 
ne-am angajat pe cuvânt de onoare să păstrăm secretul. 

— Cam în acelaşi timp se linguşea pe lângă tine şi te 
asigura de devotamentul lui. Ce oameni! Nu mai am nevoie 
de cărţile tale, să nu mi-l mai aduci pe Puşkin al tău şi fiica 
ta să nu-mi mai calce pragul! 

Lizaveta Prokofievna voia tocmai să se ridice, când, 
văzându-l pe Ippolit că râde, se răsti mânioasă: 

— Aşa, vasăzică, ai vrut să-ţi baţi joc de mine”! 

— Ferească sfântul, replică el cu un zâmbet forţat, dar 
trebuie să spun că mă uimeşte mai ales felul 
dumneavoastră original de a fi, cu totul ieşit din comun, 
Lizaveta Prokofievna; mărturisesc sincer, înadins l-am dat 
de gol pe Lebedev, pentru că ştiam ce efect va avea 
dezvăluirea mea asupra dumneavoastră, numai asupra 
dumneavoastră, căci prinţul îl va ierta cu siguranţă, dacă nu 
l-a şi iertat... ba poate că i-a găsit în gând şi o scuză, nu-i 
aşa, prinţe? 

Gâfâia, pe măsură ce creştea ciudata lui înflăcărare. 

— Ei şi?... Făcu mânioasă generăleasa, surprinsă de tonul 
lui. Ce vrei să spui cu asta? 

— Şi despre dumneavoastră am auzit povestindu-se multe 
lucruri de acest fel... Mi-au făcut mare plăcere... Am 
început să vă stimez foarte mult... Continuă Ippolit. 

Aşa cum vorbea el acum, părea că una spune şi altul îi e 
gândul şi cu aceleaşi cuvinte ar fi vrut, de fapt, să spună cu 
totul altceva. Vorbea cu o nuanţă de ironie, dar, în acelaşi 
timp, era extrem de agitat, se uita bănuitor împrejurul lui, 
se încurca şi pierdea în tiece moment şirul ideilor. Toate 


acestea, unite cu paloarea chipului său de tuberculos, cu 
strălucirea febrilă a ochilor şi privirile lui halucinante, 
atrăgeau, bineînţeles, din ce în ce mai mult atenţia tuturor. 

— Ar fi trebuit, de altfel, să mă mire tare faptul, deşi 
(mărturisesc) nu cunosc deloc lumea: nu numai că aţi 
rămas adineauri într-o societate atât de compromiţătoare 
pentru dumneavoastră, societatea unor oameni cum 
suntem noi, prietenii mei şi cu mine, dar le-aţi lăsat şi pe 
domnişoarele acestea să asiste la discutarea unui caz atât 
de scandalos, însă cred că ele au avut prilejul să cunoască 
multe lucruri din romanele citite. De altfel, poate că mă- 
nşel... Căci mă cam încurc, dar, în tot cazul, cine, în afară de 
dumneavoastră, ar fi putut... la cererea unui băieţandru (ei 
da, a unui băieţandru, recunosc) să-şi petreacă seara aici, 
cu el şi cu ceilalţi... Să asculte tot... ca să-i fie apoi ruşine a 
doua zi... (îmi dau seama, de altfel, că nu mă exprim bine). 
Apreciez gestul acesta şi-mi exprim tot respectul, deşi pe 
faţa Excelenței sale, soţul dumneavoastră, se citeşte 
limpede că toate astea îi sunt extrem de neplăcute... Hi, hi! 
Râse el, încurcându-se definitiv şi deodată fu cuprins de un 
nou acces de tuse care, vreme de două minute, nu-l mai 
lăsă să vorbească. 

— Poftim, şi-a pierdut respiraţia! Observă tăios şi cu 
răceală Lizaveta Prokofievna, privindu-l pe bolnav cu o 
curiozitate severă. Ei bine, dragă băiete, să isprăvim odată. 
Ajunge! 

— Dă-mi voie să-ţi atrag atenţia la rândul meu, domnule, 
începu deodată Ivan Feodorovici pe un ton enervat, că 
nevastă-mea se află aici la prinţul Lev Nikolaevici, prietenul 
şi vecinul nostru şi că în tot cazul nu dumitale ţi-e dat, 
tinere, să judeci faptele Lizavetei Prokofievna şi nici nu ţi-e 
îngăduit să exprimi, în prezenţa mea, părerea pe care o ai 
despre expresia feţei mele. Aşa să ştii. Şi dacă nevasta mea 
a rămas aici, continuă el cu o enervare crescândă, a făcut-o 
mai degrabă de mirare, domnule şi dintr-o curiozitate 
explicabilă, pentru a vedea nişte tineri din ziua de azi cu 


vederi foarte ciudate. Şi cu personal am rămas aici, aşa cum 
mă opresc uneori în stradă, ca să mă uit la ceva... ca la... ca 
la... ca la... 

— Ca la o raritate, îi veni în ajutor Evgheni Pavlovici. 

— Exact, reluă Excelenţa sa, fericit că poate ieşi din 
încurcătură, întocmai ca la o raritate. În orice caz însă, mi 
se pare foarte ciudat şi mâhnitor, dacă este corect 
gramatical să mă exprim aşa, faptul că dumneata, tinere, n- 
ai înţeles că Lizaveta Prokofievna a rămas cu dumneata 
pentru că eşti bolnav - dacă într-adevăr eşti pe moarte - 
dintr-un sentiment de milă, ca să zic aşa, deşteptat de 
vorbele dumitale jalnice, domnule şi că numele ei, calităţile, 
poziţia ei socială o pun la adăpost de orice necuviinţă... 
Lizaveta Prokofievna, isprăvi generalul, roşu-stacojiu de 
mânie, dacă vrei să plecăm să ne luăm rămas-bun de la 
prea bunul nostru prinţ şi... 

— Mulţumesc pentru lecţie, domnule general, îl întrerupse 
cu o gravitate neaşteptată Ippolit, privindu-l gânditor. 

— Să mergem, maman, ce mai aşteptăm? Spuse cu mânie 
şi cu nerăbdare în glas Aglaia, ridicându-se ostentativ de pe 
scaun. 

— Încă două minute, dacă-mi dai voie, dragă Ivan 
Feodorovici rosti cu demnitate Lizaveta Prokofâevna, mi se 
pare că are febră mare şi delirează; se cunoaşte după ochi; 
nu-l putem lăsa aici în halul acesta. Lev Nikolaevici, n-ar 
putea să rămână la dumneata peste noapte, ca să nu fie 
nevoit să plece acum la Petersburg? Cher prince, nu te 
plictiseşti? Se adresă ea într-o doară prinţului $. Apropie-te, 
Aleksandra, ţi s-a cam zburlit părul, draga mea. 

Netezi părul fiicei sale, deşi nu era nevoie, pe urmă o 
sărută; se vede că numai pentru asta o şi chemase. 

— Vă credeam în stare să înţelegeţi ideile înaintate... 
Reluă Ippolit, revenindu-şi din îngândurare. Da, iată ce 
voiam să spun, se învioră el deodată cu bucuria omului care 
şi-a amintit subit de ceva. Burdovski vrea sincer să-şi apere 
mama, nu-i aşa? Când colo, reiese că el e acela care-o face 


de râs. Prinţul vrea să-i vină în ajutor lui Burdovski; îi oferă 
deschis şi cu toată sinceritatea, o dată cu prietenia lui şi o 
considerabilă sumă de bani; e singurul dintre noi toţi, 
poate, care nu-l dispreţuieşte şi totuşi, iată-i, unul în faţa 
celuilalt - ca doi duşmani... Ha, ha, ha! Cu toţii îl dispreţuiţi 
pe Burdovski pentru atitudinea lui urâtă, după părerea 
vostră, faţă de maică-sa, nu-i aşa? Aşa-i? Aşa-i? Spuneţi! Vă 
place grozav ca totul să pară frumos, distins; numai asta vă 
interesează, nu-i aşa? (Bănuiam de mult că ţineţi numai la 
asta!) Ei bine, să ştiţi că poate niciunul dintre voi nu şi-a 
iubit mama aşa cum o iubeşte Burdovski! Dumneata, prinţe, 
ştiu că i-ai trimis în ascuns bani mamei lui Burdovski prin 
intermediul lui Ganecika. Şi uite, fac prinsoare, urmă el cu 
un hohot de râs isteric, că acum Burdovski te acuză de 
indelicateţe şi te consideră râu că nu ai fost respectuos faţă 
de mama lui! Sunt sigur că aşa este! Ha, ha, ha! 

Din nou răsuflarea i se opri în gât şi începu să tuşească. 

— Ei, gata! Ai spus tot! Acum du-te şi te culcă, ai friguri, îl 
îndemnă nerăbdătoare Lizaveta Prokofievna, privindu-l cu 
îngrijorare pe bolnav. O, Doamne! 'Tot mai vorbeşte! 

— Dumitale îţi vine să râzi, mi se pare. Pentru ce râzi 
întruna de mine? Am observat că tot timpul mă ironizezi! Îi 
spuse Ippolit, pornit pe ceartă, lui Evgheni Pavlovici, care, 
într-adevăr, râdea cu poftă. 

— Voiam numai să te întreb, domnule... Ippolit... Scuză- 
mă, ţi-am uitat numele de familie. 

— Domnul Terentiev, interveni prinţul. 

— Da, Terentiev. Îţi mulţumesc, prinţe, adineauri a fost 
pronunţat, dar nu l-am reţinut... Voiam să te întreb, 
domnule 'Terentiev, dacă te-ai exprimat vreodată cum că ţi- 
ar fi de ajuns să-i vorbeşti mulţimii un sfert de oră numai, 
oriunde, fie chiar şi de la o ferestruică, pentru ca să-i 
convingi îndată pe oameni şi să-i faci să te urmeze? 

— E foarte posibil să mă fi exprimat astfel... Răspunse 
Ippolit, căutând să-şi aducă aminte. Ba am vorbit, fireşte, 
mi-aduc aminte precis!... Adăugă el repede, însufleţindu-se 


din nou şi aţintindu-şi ferm privirea în ochii lui Evgheni 
Pavlovici. Ei şi ce-i cu asta? 

— Absolut nimic; am întrebat numai aşa, ca să ştiu. 

Evgheni Pavlovici tăcu, dar Ippolit continuă să se uite la 
dânsul ţintă, într-o aşteptare încordată. 

— Ei bine, tot n-ai isprăvit? Îl apostrofă Lizaveta 
Prokofievna pe Evgheni Paviovici. Isprăveşte mai repede, 
drăguţule, că e timpul să se culce; sau poate nu ştii cum să 
termini! Clocotea de indignare. 

— Aş vrea să adaug doar atât, reluă zâmbind Evgheni 
Pavlovici, ca tot ce-au spus aici prietenii dumitale, domnule 
Terentiev şi tot ce-ai expus dumneata personal cu un talent 
absolut de netăgăduit se reduce, după părerea mea, la teza 
care proclamă triumful dreptului înainte de toate şi 
independent de orice, ba chiar excluzând tot restul şi poate 
chiar înainte de a se cerceta şi a se şti în ce anume constă 
acest drept? Nu ştiu, poate că mă înşel? 

— 'Te înşeli, desigur; de fapt, nici nu te înţeleg... Şi mai 
departe? Din colţul terasei se auzi o rumoare. Nepotul lui 
Lebedev mormăi ceva nedesluşit. 

— Aproape c-am isprăvit, răspunse Evgheni Pavlovici. 
Voiam să spun numai că de la teza aceasta se poate sări 
foarte uşor la dreptul forţei, adică direct la dreptul 
pumnului şi al bunului-plac personal, conform principiului 
„Aşa vreau, aşa fac”...Principiu la care, de altfel, foarte 
frecvent s-a recurs în lume. Nu a preconizat Proudhon 
dreptul forţei? În timpul războiului din America, mulţi 
liberali dintre cei mai progresişti s-au declarat în favoarea 
plantatorilor pentru motivul că negrii, fiind negri, rasă 
inferioară celei albe, dreptul forţei le aparţine albilor... 

— Ei şi? 

— Cu alte cuvinte, dumneavoastră nu negaţi dreptul 
forţei? 

— Mai departe! 

— Cel puţin sunteţi consecvenţi; voiam numai să observ că 
de la dreptul forţei la dreptul tigrilor şi al crocodililor sau 


chiar la Danilov şi la Gorski nu-i decât un pas. 

— Nu ştiu; mai departe? 

Ippolit aproape că nici nu-l mai asculta pe Evgheni 
Pavlovici şi chiar dacă-i spunea Ei şi? Mai departe! Părea că 
o face mai mult în virtutea unei vechi deprinderi în felul lui 
de a discuta şi nu din atenţie sau din curiozitate. 

— Mai departe nimic... Asta-i tot. 

— Să ştii că nu mă supăr pe dumneata, încheie cu totul 
neaşteptat Ippolit şi, fără să-şi dea seama probabil de tot ce 
făcea. Îi întinse înâna cu acelaşi zâmbet pe buze. 

Evgheni Pavlovici rămase mirat de acest gest, dar se grăbi 
să-i strângă mâna cu aerul cel mai serios din lume, ca şi 
cum ar fi primit iertarea. 

— N-aş putea să nu adaug, spuse el cu acelaşi ton de 
consideraţie echivocă, mulţumirile mele pentru bunăvoința 
cu care m-ai lăsat să-ţi vorbesc, dat fiind că liberalii noştri, 
după cum am avut rilejul să mă conving de nenumărate ori, 
nu îngăduie niciodată ltuia să aibă păreri proprii şi răspund 
imediat preopinentului lor cu injurii, dacă nu chiar şi cu 
argumente mai tari. 

— Remarca dumitale e perfect adevărată, întări generalul 
Ivan Feodorovict; apoi, încrucişându-şi mâinile la spate şi 
căscând de plictiseală şi necaz, se duse să-şi reia locul, mai 
la o parte, lângă scara de ieşire. 

— Ei, haide, ţi-ajunge acum, îi spuse deodată Lizaveta 
Prokofievna lui Evgheni Pavlovici, mi s-a urât cu voi... 

— Da, e timpul, se ridică brusc şi speriat parcă Ippolit, 
rotindu-şi înjur privirea îngrijorată, v-am reţinut; voiam să 
vă spun tot... Credeam că totul... Pentru ultima oară... N-a 
fost decât o fantezie... 

Se vedea că era într-o stare de adevărat delir, din care se 
mai smulgea din când în când pentru câteva momente; şi 
atunci, cuprins de o înflăcărare trecătoare, debita frânturi 
de idei din mulţimea gândurilor pe care le frământase şi le 
formulase în fraze de mult învăţate, pe patul de suferinţă, în 
nesfârşitele ceasuri de singurătate şi insomnie. 


— Aşadar, adio! Rosti el tăios. Credeţi că mi-e uşor să vă 
zic „adio”? Ha, ha! Îşi bătu el joc cu necaz de propria-i 
întrebare stângace, înfuriindu-se parcă pentru faptul de a 
nu fi izbutit să exprime ceea ce dorea. Urmă apoi cu glas 
strident: Excelenţă, am onoarea să vă invit la 
înmormântarea mea, dacă, bineînţeles, veţi binevoi s-o 
onoraţi cu prezenţa dumneavoastră, şi... pe toată lumea, 
domnilor, pe toţi vă invit împreună cu generalul...! 

Apoi izbucni din nou în râs; era însă râsul unui om dement. 
Lizaveta Prokofievna, speriată, se apropie de dânsul şi-l 
apucă de braţ. Elo privi ţintă, cu acelaşi râs batjocoritor, 
care părea să fi încremenit pe faţa-i răvăşită de boală. 

— Ştiţi c-am venit aici anume ca să văd copacii? Lată-i... 
(Şi arată cu mâna spre copacii din parc.) Găsiţi ceva 
caraghios în asta? Nu-i aşa că nu e deloc caraghios? O 
întrebă el grav pe Lizaveta Prokofievna şi deodată iar căzu 
pe gânduri; în clipa următoare însă, înălţă capul, ca şi cum 
ar fi căutat cu privirea pe cineva. Îl căuta pe Evgheni 
Pavlovici care rămăsese în acelaşi loc, chiar în dreapta 
foarte aproape de el. Dar Ippolit uitase de asta şi acum îşi 
plimba privirea asupra tuturor. A, n-ai plecat! Spuse el când 
dădu în sfârşit cu ochii de el. Adineauri ai făcut mare haz de 
faptul că m-aş fi gândit să ţin un discurs de un sfert de ceas 
la fereastră... Dar ştii dumneata că am trăit mai mult decât 
ar arăta cei optsprezece ani ai mei? Am stat atâta timp 
țintuit la pat, am privit atâta pe fereastra aceea şi m-am 
gândit atâta la toate şi despre toţi... Încât. Un mort n-are 
vârstă, o ştiţi. Îmi spuneam asta săptămâna trecută, 
deşteptându-mă în toiul nopţii. Ştiţi de ce vă este frică cel 
mai mult? Vă temeţi mai ales de sinceritatea noastră, chit 
că ne dispreţuiţi! Şi gândul acesta mi-a venit tot atunci, în 
noaptea aceea de veghe, cu capul pe pernă... Aţi crezut 
cumva că am vrut să-mi bat joc de dumneavoastră 
adineauri, Lizaveta Prokofievna? Nu, asemenea gând era 
departe de mine; dimpotrivă, am vrut să vă aduc elogii... 
Kolea mi-a spus că prinţul vă consideră drept un copil... 


A 
. 


Asta e bine, e frumos... Dar ce voiam să mai spun... şi 
acoperi faţa cu mâinile, încercând să-şi adune gândurile. 
Da. Asta era. Adineauri, când aţi vrut să plecaţi, mi-a trecut 
prin gând: pe oamenii aceştia, care sunt aici, n-o să-i mai 
văd niciodată, niciodată! E pentru ultima oară că mai văd 
copaci; de acum înainte, nu mai rămâne decât un zid de 
cărămidă roşie, zidul casei Meyer... Din faţa ferestrei 
mele... Ei bine, spune-le asta... Încearcă să le spui: iată o 
fată frumoasă... Doar eşti un mort, prezintă-te aşa, spune-le 
că „unui cadavru îi este îngăduit să spună orice”... Şică nu 
mai e nici un pericol ca prinţesa Maria Alekseevna să-l 
împroaşte cu bârfa ei, ha, ha, ha... Cum, nu vă vine să 
râdeţi. Întrebă el, plimbându-şi neîncrezător privirea pe 
feţele celorlalţi. Stând mereu cu capul pe pernă, mi-au venit 
multe idei... Am ajuns la convingerea că natura îşi cam râde 
de noi, oamenii. Adineauri spuneaţi că sunt ateu, dar ştiţi că 
natura aceasta... Pentru ce râdeţi iar? Suntcţi de o cruzime 
nemaipomenită! Spuse el deodată, priviri” du-i pe cei din 
jur cu o expresie de amarnică dojana. Să ştiţi însă că nu L- 
am pervertit pe Kolea, isprăvi el cu alt ton, de astă dată 
grav, amintindu-şi parcă din nou imputările lor. 

— Nimeni, nimeni nu râde de tine aici, linişteşte-te! Se 
frământă Lizaveta Prokofievna adânc mişcată. Mâine are să 
vină un alt doctor să te vadă; celălalt s-a înşelat; dar aşază- 
te, abia te ţii pe picioare! Aiurezi... Ah! Ce ne facem acum 
cu el! Strigă ea speriată, silindu-l să se aşeze iar în fotoliu. 

O lacrimă se prelinse pe obrazul Lizavetei Prokofievna. 
Văzând aceasta, Ippolit rămase uluit; ridică mâna şi o 
întinse sfios spre obrazul ei, atingând cu degetul stropul de 
lacrimă. Un zâmbet copilăros îi lumină faţa. 

— Eu... Începu el înviorat, nu ştiţi cât vă... Îmi vorbea 
mereu de dumneavoastră cu atâta entuziasm, uite, el, 
Kolea... Îmi place entuziasmul lui. Nu l-am pervertit! Numai 
pe el îl cruţ din atâta lume... Aş fi vrut să-i las pe toţi în 
pace, pe toţi, dar n-a mai rămas nimeni, nimeni... Voiam să 
fiu un om de acţiune, să fac ceva pentru societate, aveam 


acest drept... Ah! Câte lucruri n-am năzuit să fac în viaţă! 
Acum nu mai doresc nimic, nu mai vreau să doresc, m-am 
jurat să nu mai vreau nimic; las' să caute alţii, fără mine, 
adevărul! Da, natura e perfidă! De ce oare, exclamă el, 
însufleţindu-se deodată, de ce oare creează ea cele mai 
bune fiinţe, ca la urmă să-şi bată joc de ele! Cine a făcut, 
dacă nu ea, ca singura făptură a cărei perfecţiune a fost 
recunoscută pe pământ... Cine altul dacă nu ea, natura, 
după ce a înfăţişat omenirii această perfecţiune, a făcut ca 
aceeaşi făptură sublimă să rostească cuvântul, de pe urma 
căruia s-a vărsat atâta sânge, încât dacă s-ar fi vărsat dintr- 
o dată, cu siguranţă ca s-ar fi înecat omenirea întreagă! O, e 
mai bine că mor! Şi eu aş fi spus poate vreo minciună din 
asta înspăimântătoare, pentru că negreşit natura ar fi 
ticluit astfel lucrurile!... N-am pervertit şi nici n-am 
convertit pe nimeni... Voiam să trăiesc pentru fericirea 
oamenilor, pentru a descoperi şi semăna adevărul... Mă 
uitam pe fereastră la zidul casei Meyer şi-mi spuneam că ar 
fi de ajuns să le vorbesc de acolo oamenilor doar un sfert de 
ceas, ca să conving pe toată lumea, pe toată lumea; şi iată 
că o dată în viaţa mea m-am întâlnit... cu voi, dacă nu cu 
oamenii din mulţime! Şi care-i rezultatul, ce a reieşit din 
asta? Nimic! Doar că mă dispreţuiţi! Prin urmare, sunt un 
imbecil, un om inutil, e timpul deci să dispar! Şi n-am ştiut 
să las nici o amintire! Nici un răsunet, nici o urmă, nici o 
faptă! N-am răspândit nici o idee!... Nu râdeţi de un 
neghiob! Uitaţi! Uitaţi totul... Uitaţi, vă rog, nu fiţi aşa de 
cruzi! Chiar dacă n-ar fi intervenit această boală, oricum 
mi-aş fi pus capăt zilelor... 

Ar fi vrut, poate, să spună mai multe, dar nu se putu 
stăpâni şi prăbuşindu-se în fotoliu, îşi acoperi faţa cu 
palmele şi începu să plângă ca un copil. 

— Acum ce facem cu dânsul? Strigă Lizaveta Prokofievna. 
Se repezi către bolnav, îi luă capul şi-l strânse cu putere la 
pieptul ei, în timp ce el plângea în hohote. Ei, haide, haide! 
Nu mai plânge, destul, eşti un băiat bun! Dumnezeu are să 


te ierte pentru neştiinţa ta, haide, ajunge, fii bărbat... Pe 
urmă are să-ţi fie ruşine că ai plâns... 

— Acasă la mine, spuse Ippolit, silindu-se să-şi ridice puţin 
capul, am un frate şi surori, copii încă, micuţi, sărmani 
nevinovaţi... Ea îi va perverti. Sunteţi o sfântă; sunteţi ca şi 
un copil, salvaţi-i! Smulgeţi-i din mâinile ei... Ea...E o 
ruşine... O, ajutaţi-i, Dumnezeu o să vă răsplătească însutit 
pentru fapta aceasta bună, vă implor pentru Dumnezeu, în 
numele lui Hristos...! 

— Dar vorbeşte odată, Ivan Feodorovici! Ce facem? Se 
răsti pierzându-şi cumpătul Lizaveta Prokofievna. Fă bine şi 
ieşi din tăcerea dumitale marţială. Dacă nu iei o hotărâre, 
să ştii că rămân să stau aici toată noaptea, destul m-am 
lăsat tiranizată de despotismul dumitale! 

Lizaveta Prokofievna întreba cu o furie exasperată şi 
aştepta un răspuns imediat. Dar, în asemenea cazuri, cei de 
faţă, oricât de numeroşi ar fi, se mulţumesc să observe în 
tăcere; nu vor să se amestece sau să-şi ia vreo răspundere 
şi nu-şi spun părerea decât mult mai târziu. Printre 
persoanele adunate la prinţ erau unele dispuse să rămână 
acolo chiar şi până a doua zi dimineaţă, fără sa scoată o 
vorbă, ca Varvara Ardalionovna, de pildă, care toată seara a 
stat deoparte şi n-a rostit un cuvânt, urmărind şi observând 
totul cu o atenţie încordată, din anumite motive 
nemărturisite. 

— Eu cred, draga mea, spuse în sfârşit generalul, că acum 
ar fi mult mai necesară aici o soră de caritate decât 
frământarea noastră; ar fi poate nevoie şi de un om serios, 
de încredere, pe care ne-am putea bizui. În tot cazul, 
trebuie consultat prinţul şi... Să lăsăm bolnavul imediat în 
pace. Mâine, ne-om mai gândi ce am avea de făcut. 

— E aproape miezul nopţii, noi plecăm. Vine şi el cu noi 
sau rămâne aici? Întrebă pe un ton provocator Doktorenko, 
adresându-se prinţului. 

— Dacă doriţi, aţi putea să rămâneţi cu toţii lângă dânsul, 
răspunse prinţul, e loc destul. 


— Excelenţă, sări deodată, plin de înflăcărare, domnul 
Keller, îndreptându-se în grabă spre general, dacă e nevoie 
la noapte de un om de nădejde, sunt gata să mă sacrific 
pentru prietenul meu... Ce suflet! De multă vreme îl 
consider o mare personalitate, Excelenţă! Eu, desigur, mi- 
am neglijat studiile, în schimb el, când atacă o problemă, 
parcă ar înşira perle, Excelenţă...! 

Generalul îi întoarse spatele plictisit. 

— Mi-ar părea bine să rămână, l-aş găzdui bucuros; fără 
îndoială i-ar fi greu să se întoarcă acum la Petersburg, 
răspundea prinţul la întrebările vehemente ale Lizavetei 
Prokofievna. 

— Dar ce vorbeşti aşa, ca un adormit? Dacă nu vrei, spune, 
nu te sileşte nimeni, îl iau atunci la mine! Doamne, dar şi el 
abia se mai ţine pe picioare! Ce ai? Te simţi rău? 

Înfăţişarea în aparenţă înfloritoare a prinţului o indusese 
în eroare pe Lizaveta Prokofievna, care se pregătea să-l 
găsească pe patul de moarte. În realitate, boala lui recentă, 
amintirile apăsătoare legate de criză, întâmplările şi 
impresiile acestei seri agitate, incidentul penibil cu „fiul lui 
Pavlişcev” şi acum complicaţia aceasta cu Ippolit îl aduseră 
într-un hal de surescitare extremă, provocân-du-i o stare de 
tulburare febrilă. Pe lângă asta, o nouă grijă, o nouă dilemă, 
s-ar putea spune, i se putea citi în ochi; se uita cu multă 
îngrijorare la Ippolit, ca şi când s-ar fi aşteptat din partea 
lui la o nouă ieşire, cu totul neobişnuită. 

Deodată Ippolit se ridică, înspăimântător de palid, cu faţa 
crispată într-o expresie deznădăjduită, de ruşine 
chinuitoare, insuportabilă. Toate acestea se văzură mai ales 
în privirea duşmănoasă şi înfricoşată pe care-o aruncă 
asupra celor de faţă, ca şi în zâmbetul pierdut ce rătăcea pe 
buzele-i tremurătoare. Îşi plecă imediat ochii şi, cu acelaşi 
zâmbet chinuit, porni împleticindu-se către Burdovski şi 
Doktorenko, aflaţi la capătul celălalt al terasei; era hotărât 
să plece cu ei. 


— De asta mă temeam! Era de aşteptat! Exclamă prinţul. 
Ippolit se întoarse brusc spre dânsul, cuprins de o furie 
turbată, care făcea să-i tremure convulsiv toţi muşchii 
obrazului. 

— Aşa, vasăzică, de asta te temeai! „Era de aşteptat” să se 
întâmple aşa. Ei bine, află atunci de la mine că, dacă urăsc 
pe cineva aici (vă urăsc pe toţi, pe toţi), zbieră el cu un glas 
hârâit şi şuierător ce-i ieşea din gură cu stropi de salivă, 
apoi pe dumneata, suflet iezuit, om nevolnic, idiot, milionar 
binefăcător, pe dumneata te urăsc mai mult decât pe 
oricine şi orice pe lume! De multă vreme ţi-am ghicit firea şi 
te urăsc încă din ziua când am auzit vorbindu-se de 
dumneata, te-am urât cu ura cea mai cumplită... Din pricina 
dumitale s-au întors astfel lucrurile! Dumneata m-ai adus în 
halul acesta! L.ai făcut pe un muribund să se ruşineze de el 
însuşi; dumneata, numai dumneata eşti vinovat de purtarea 
asta a mea de acum, becisnică şi laşă! Te-aş omori, dac-aş 
rămâne în viaţă! N-am nevoie de generozitatea dumitale, 
nu primesc de la nimeni nimic, ai auzit, de la nimeni nimic! 
Adineauri eram în delir şi n-aveţi de ce, nu vă permit să 
triumfaţi!... Vă blestem pe toţi, o dată pentru totdeauna! 

Aici glasul îi pieri; se sufoca. 

— S-a ruşinat de lacrimile lui, îi spuse Lebedev încet 
Lizavetei Prokofievna., Era de aşteptat!” E grozav prinţul 
ăsta! L-a citit în suflet ca într-o carte... 

Dar Lizaveta Prokofievna nici nu se uită la el. Dreaptă, cu 
capul sus, puţin lăsat pe spate, privea „aceste făpturi 
omeneşti” cu o seriozitate dispreţuitoare. La ultimele 
cuvinte ale lui Ippolit, Ivan Feodorovici ridică din umeri. 
Nevasta lui îl măsură din cap până-n picioare cu un aer 
mânios, ca şi cum i-ar fi cerut socoteală pentru acest gest al 
lui, pe urmă se întoarse spre prinţ: 

— Îţi mulţumim, prinţe, prieten excentric al casei noastre, 
pentru această seară plăcută pe care am petrecut-o la 
dumneata. Acum, desigur, eşti foarte mulţumit că ai izbutit 
să ne asociezi şi pe noi la extravaganţele dumitale... Dar 


atât ne ajunge, scump prieten al casei noastre, îţi mulţumim 
că ne-ai dat în sfârşit prilejul să te cunoaştem mai bine! 

Indignată la culme, ea începu să-şi aranjeze mantila, 
aşteptând plecarea „lor”...În momentul acela sosi la poartă 
birja pe care, din porunca lui Doktorenko, cu un sfert de 
ceas mai înainte, băiatul mai mare al lui Lebedev, elev de 
liceu, se dusese s-o aducă. Generalul găsi şi el de cuviinţă 
să-şi spună părerea: 

— Într-adevăr, prinţe, trebuie să-ţi spun că nu m-am 
aşteptat... După relaţiile noastre de prietenie... Şi, în 
sfârşit, Lizaveta Prokofievna... 

— Dar ce-i asta, cum e posibil să vorbiţi aşa! Strigă 
Adelaida, care se apropie iute de prinţ şi-i întinse mâna. 

Cu privirea pierdută, prinţul îi zâmbi consternat, când 
deodată o şoaptă fierbinte, întretăiată, îl dogori parcă, 
şuierându-i la ureche: 

— Dacă nu te laşi imediat de oamenii aceştia oribili, toată 
viaţa mea, dar toată viaţa mea am să te urăsc ca pe un 
duşman de moarte! Vorbise Aglaia. 

Era ca ieşită din minţi, dar se întoarse mai înainte ca 
prinţul s-o fi putut privi. De altfel, nici nu mai avea de cine şi 
de ce să se lase; între timp, Ippolit fusese urcat cu greu în 
trăsură şi grupul lui Burdovski plecă. 

— Dar bine, Ivan Feodorovici, cât o să mai ţină toată 
povestea asta. Ce părere ai? Mai am mult de îndurat de la 
băieţandrii aceştia răutăcioşi? 

— În ce mă priveşte, dragă... Eu, bineînţeles, sunt gata 
şi... Prinţul... 

Ivan Feodorovici îi întinse totuşi mâna lui Mâşkin, dar în 
treacăt fără să fi avut timpul să i-o strângă, căci alergă 
grăbit, ca s-o ajungă din urmă pe Lizaveta Prokofievna, 
care, în culmea indignării, cobora ostentativ treptele 
terasei. Adelaida, logodnicul ei şi Aleksandra îşi luară 
rămas-bun de la prinţ, strângându-i mâna cu căldură; la fel 
şi Evgheni Pavlovici, singurul, de altfel, care îşi păstrase 
buna dispoziţie de la început. 


— Ceea ce prevestisem s-a întâmplat! Păcat însă că şi 
dumneata bietul meu prinţ, ai avut destut de suferit cu 
acest prilej, şopti el, zâmbind cât se poate de prietenos. 

Agilaia ieşi fără să-şi mai ia rămas-bun. 

Dar întâmplările din seara aceea nu se încheiară aici; 
Lizaveta Prokofievna trebui să mai îndure încă o întâlnire, 
din cele mai neaşteptate, pe care soarta i-o rezervase la 
sfârşit. 

În momentul când generăleasa cobora scara care dădea în 
aleea ce împrejmuia parcul, o trăsură superbă, o caleaşca 
trasă de doi cai albi, trecu în trap mare prin faţa vilei 
prinţului purtând două doamne, extrem de elegant 
îmbrăcate. Dar, zece paşi mai departe, caleaşca se opri 
deodată şi una dintre doamne se întoarse repede, ca şi cum 
ar fi zărit din întâmplare o figură cunoscută. 

— Evgheni Pavlovici! Tu eşti? Răsună un glas tânăr şi 
melodios care-l făcu pe prinţ şi poate încă pe cineva să 
tresară. Sunt fericită că te găsesc în sfârşit! Am trimis 
special un curier la Petersburg şi pe urmă încă unul după 
tine! Te caut de azi-dimineaţă. 

Evgheni Pavlovici se opri pe scară uluit. Lizaveta 
Prokofievna rămase şi ea nemişcată locului, dar nu 
încremenită de spaimă ca Evgheni Pavlovici (care avea 
înfăţişarea omului ce s-a pomenit din senin cu o lovitură de 
măciucă în cap); ea se uita la femeia aceea impertinentă cu 
acelaşi aer mândru şi dispreţuitor cu care privise cu puţin 
înainte „făpturile acelea”...Dar pe loc, îşi întoarse privirea 
şi-l măsură scrutător pe Evgheni Pavlovici. 

— Am veşti bune pentru dumneata! Urmă glasul sonor. De 
poliţele de la Kupferov să n-ai nici o grijă; Rogojin le-a 
răscumpărat cu treizeci de mii de ruble, l-am rugat eu. Poţi 
fi liniştit cel puţin încă trei luni. Cu Biskup şi cu ceilalţi 
pungaşi, o să aranjăm noi prin cunoscuţi. După cum vezi, 
totul e în regulă, aşa că fii fericit. Pe mâine. 

Caleaşca porni iarăşi în goana cailor şi curând dispăru 
după cotitură. 


— E nebună! Strigă în sfârşit Evgheni Pavlovici, roşu de 
mânie şi uitându-se nedumerit la cei din jur. Nici nu ştiu ce- 
a vrut să spună! Ce poliţe! Cine-i femeia asta? 

Lizaveta Prokofievna îl mai ţintui cu privirea timp de două- 
trei secunde, pe urmă se întoarse brusc şi porni spre vila ei, 
urmată de toţi ceilalţi. Nu trecu mai mult de un minut după 
aceea şi Evgheni Pavlovici urcă din nou treptele terasei 
prinţului. Părea foarte tulburat. 

— Prinţe, spune-mi sincer, nici dumneata nu ştii ce 
înseamnă toate astea? 

— Nu ştiu absolut nimic, răspunse prinţul, care era şi el 
într-o stare de extremă tensiune nervoasă. 

— Nu? 

— Nu. 

— Nici eu, râse Evgheni Pavlovici. Pe cinstea mea dacă am 
vreun amestec cu poliţele alea. Crede-mă, te rog!... Dar ce 
ai?... Te lasă puterile. Îţi vine să leşini? 

— Ah!... Nu, nu, te asigur că nu... 

XI. 

De-abia a treia zi Epancinii se înduplecară să revină la 
sentimente mai bune. Cu toate că prinţul, după obiceiul lui, 
îşi căută şi de data aceasta felurite vini, mustrându-se 
pentru multe lucruri şi aşteptându-se sincer la o pedeapsă, 
în sinea lui totuşi era pe deplin convins că Lizaveta 
Prokofievna era pornită nu atât împotriva lui, cât mai ales 
împotriva ei înseşi. lată de ce tăcerea aceasta prelungită, 
care nu mai îngăduia nici o îndoială asupra nemulțumirii 
lor, îl împinse într-un greu şi dureros impas. La aceasta 
veniră să se adauge şi alte împrejurări, dintre care mai cu 
seamă una căpătă în timpul acestor trei zile contururi tot 
mai pronunţate, luând treptat în închipuirea lui bolnavă, 
proporţii neaşteptate (prinţul îşi reproşa mereu de câtva 
timp două tendinţe opuse, deopotrivă de excesive: pe de o 
parte, o încredere exagerată, „absurdă ca o obsesie”, în 
oameni, pe de alta o susceptibilitate tot atât de exagerată, o 
predispoziţie „sumbră şi meschină” de a se crede mereu 


vizat prin vorba sau fapta celorlalţi). Într-un cuvânt, la 
sfârşitul zilei a treia, incidentul cu doamna excentrică din 
caleaşca, doamna care-l strigase pe Evgheni Pavlovici şi-i 
vorbise, luă în sufletul bănuitor al prinţului proporţii 
înspăimântătoare, fantasmagorice. Lăsând la o parte toate 
celelalte aspecte ale cazului, miezul enigmei, pentru dânsul, 
se concretiza deocamdată într-o singură întrebare 
chinuitoare: are el vreo vină şi în această nouă 
„monstruozitate” sau numai?... Dar nu-şi termină gândul ca 
să precizeze cine anume. Cât despre literele N. F. B., nu 
vedea decât o glumă inofensivă, cea mai nevinovată 
zburdălnicie copilărească şi ar fi ruşinos pentru el, ba într-o 
anumită privinţă lipsit chiar de onestitate, să caute nod în 
papură în orice. 

De altfel, a doua zi după „seara” aceea de pomină, prinţul 
Mâşkin - care a fost cauza principală a tuturor incidentelor 
şi a zarvei întâmplate, „capul răutăţilor”, cum s-ar zice - 
avu chiar de dimineaţă plăcerea de a fi vizitat de prinţul Ş. 
împreună cu Adelaida, care, plimbându-se, „au trecut pe 
acolo mai ales ca să se informeze de sănătatea lui”...Un 
moment mai înainte, Adelaida observase în parc un copac 
bătrân, foarte pitoresc, rămuros şi cu frunzişul verde, cu o 
scorbură mare şi trunchiul brăzdat de crăpături; ar fi vrut 
aşa de mult să-l deseneze, încât jumătate de ceas, cât ţinu 
vizita, nu vorbi de altceva. Prinţul Ş. se arătă amabil şi 
prevenitor ca de obicei, se interesă de viaţa lui Mâşkin din 
trecut, aduse vorba despre împrejurarea în care se 
cunoscuseră, trecând sub tăcere întâmplările din ajun. La 
sfârşit, Adelaida nu se putu stăpâni să nu mărturisească, 
zâmbind cu înţeles, că ei veniseră incognito. Atâta tot; era 
însă de ajuns ca prinţul să priceapă că părinţii sau, mai bine 
zis, Lizaveta Prokofievna mai era supărată. În timpul vizitei 
lor de altfel, cei doi logodnici nu pronunţară un singur 
cuvânt nici despre generăleasă, nici despre Aglaia, nici 
chiar despre Ivan Feodorovici. De asemenea, când se 
despărţiră de Mâşkin, ca să-şi continue plimbarea, nu-i 


propuseră să-i însoţească şi nici nu-l invitară să vină pe la 
ei. În privinţa asta, comportarea Adelaidei a fost cât se 
poate de semnificativă; vorbind de una dintre acuarelele ei, 
tânăra manifestă deodată o vie dorinţă să i-o arate 
prinţului. „Cum aş face s-o vezi mai curând? Da! O trimit 
astăzi prin Kolea, dacă vine să ne vadă, sau mâine, când îmi 
fac plimbarea cu prinţul, mai trec o dată pe la dumneata şi 
ţi-o aduc eu personal”, hotărî ea în cele din urmă, încântată 
de a fi găsit o soluţie atât de fericită. 

În sfârşit, chiar în momentul când voi să-şi ia rămas-bun, 
prinţul Ş. păru că-şi aminteşte deodată ceva. 

— A, da, nu ştii cumva, dragă Lev Nikolaevici, întrebă el, 
cine era persoana aceea din trăsură care l-a strigat ieri pe 
Evgheni Pavlâci? 

— Era Nastasia Filippovna, spuse Mâşkin. N-ai aflat încă? 
Nu ştiu însă cine mai era cu dânsa. 

— Ştiu, am auzit! Reluă prinţul $. Dar ce-o fi vrând să 
însemne toate astea? Mărturisesc că pentru mine e o mare 
enigmă... Pentru mine şi pentru ceilalţi, încheie prinţul Ş. cu 
un ton de extremă mirare. 

— După cum am înţeles, s-a referit la nişte poliţe de-ale lui 
Evgheni Pavlăâci pe care, la cererea ei, le-ar fi răscumpărat 
Rogojin de la un cămătar, răspunse foarte simplu prinţul şi 
pentru care Rogojin îi va acorda lui Evgheni Pavlăci răgaz 
suficient. 

— Am auzit, am auzit, dragă prinţe, dar o asemenea 
afirmaţie este cu totul lipsită de temei! Este exclus ca 
Evgheni Pavlăci să fi semnat poliţe! E un om bogat... 
Altădată, într-adevăr, din cauza nechibzuinţei lui, a avut 
câteva încurcături băneşti şi eu însumi l-am ajutat... Dar un 
om cu averea lui nu dă unui cămătar poliţe care să-i 
provoace griji. E absurd! Şi în orice caz este exclus să aibă 
cu Nastasia Filippovna asemenea relaţii care să-i permită 
să-l tutuiască. El se jură că nu pricepe nimic, şi-l cred. lată 
de ce voiam să te întreb dragă prinţe, dacă nu ştii cumva? 


Vreau să spun, dacă, prin vreo minune, n-a ajuns până la 
dumneata vreun zvon oarecare? 

— Nu, nu ştiu nimic şi te asigur că n-am nici un amestec. 

— Vai, prinţe, ce susceptibil ai devenit! Cum mi-aş fi 
permis să presupun că ai fi putut lua parte la astfel de 
lucruri?... Dar te înţeleg, nu prea eşti în apele dumitale 
astăzi. 

Şi cu aceste vorbe îl îmbrăţişa şi-l sărută pe Mâşkin. 

— Adică ce înţelegi prin „astfel” de lucruri? La ce anume 
te referi? Nu văd ce anume ar putea fi calificat în cazul de 
faţă drept un „astfel” de lucru. 

— Fără îndoială, persoana aceea a vrut să arunce o umbră 
asupra lui Evgheni Pavlâci, să-l compromită; de aceea a 
recurs la acest procedeu de a-i atribui, faţă de martori, 
cusururi pe care nu le are şi pe care nu poate să le aibă, 
răspunse destul de aspru prinţul Ş. 

Prinţul Lev Nikolaevici se tulbură, continuând totuşi să-l 
privească întrebător pe interlocutorul său, dar acesta tăcu. 
— Vasăzică, aici nu e vorba numai de poliţe? O fi la mijloc 

şi altceva? Murmură în sfârşit Mâşkin, vădit contrariat. 

— Da, ţi-o repet, judecă şi dumneata, ce poate fi comun 
între Evgheni Pavlâci şi... Această femeie, iar pe deasupra şi 
cu Rogojin? Încă o dată, repet, acest om dispune de o avere 
imensă, ştiu cu precizie; mai mult. E în perspectivă de a-l 
moşteni pe un unchi al său. Nastasia Filippovna a urmărit... 

Aici prinţul Ş. se opri iarăşi, gândindu-se, de bună seamă, 
că n-ar trebui să-i vorbească prea mult lui Mâşkin despre 
Nastasia Filippovna. 

— În tot cazul, reiese de aici că ei se cunosc, constată 
Mâşkm după o clipă de tăcere. 

— Nu este exclus să se fi cunoscut; Evgheni Pavlăci e un 
om uşuratic. În orice caz, chiar dacă s-au cunoscut, a fost 
mai de mult - acum doi-trei ani. Pe atunci, el era în relaţii 
mai strânse cu Ioţki. Acum însă, nici vorbă nu poate fi de 
asemenea raporturi care s-o facă să-l tutuiască. După cum 
ştii, ea nici nu era pe aici, dispăruse la un moment dat. 


Mulţi nici nu ştiau încă de întoarcerea ei. I-am văzut trăsura 
abia de câteva zile. 

— Şi ce trăsură admirabilă, observă Adelaida. 

— Da, e o caleaşca într-adevăr superbă. 

Tânăra pereche se despărţi de prinţul Lev Nikolaevici 
arătându-i multă simpatie, dacă nu chiar cea mai sinceră 
prietenie. 

Pentru eroul nostru însă, vizita aceasta a fost pe deplin 
revelatoare. E drept că încă din noaptea trecută (şi poate 
chiar de mai mult timp) îşi făcuseră loc în cugetul lui 
anumite bănuieli, dar până la această vizită nu îndrăznise 
să încerce o verificare a temeiniciei lor. Acum însă, totul 
devenea limpede; prinţul Ş. interpretase desigur în mod 
greşit faptul în sine, totuşi era foarte aproape de adevăr 
bănuind că la mijloc poate fi vorba şi de o intrigă. „De altfel, 
nu este deloc exclus, se gândea Mâşkin, că el a înţeles totul 
foarte bine, dar, nevoind să mi-o spună, a preferat să dea 
această interpretare eronată. Ceea ce rămânea însă în 
afară de orice îndoială era faptul că prinţul Ş. îl vizitase cu 
un ţel precis: spera să capete anumite lămuriri; dacă e aşa, 
înseamnă că ei îl credeau amestecat direct în această 
intrigă. În afară de asta, dacă este aşa precum bănuieşte el 
şi dacă întâmplarea prezintă într-adevăr atâta importanţă, 
înseamnă că ea urmăreşte un scop diabolic. Dar ce scop 
anume? Groaznic! Şi cum s-o împiedici? Când ea se 
hotărăşte la ceva, n-o mai poate opri nimic!” Prinţul ştia 
asta din propria-i experienţă. „E nebună! Nebună de legat!” 

Prea multe chestiuni încâlcite şi misterioase se adunaseră 
în dimineaţa aceea şi toate se cereau dezlegate neîntârziat; 
de aceea prinţul era foarte abătut. Vizita Verei Lebedeva îl 
distra puţin; a venit la el cu Liubocika în braţe şi, veselă, i-a 
înşirat vrute şi nevrute. După Vera apăru sora ei mai mică, 
cea care-şi ţinea mereu gura întredeschisă, apoi fratele lor 
- liceanul. Băiatul asigura că, după răstălmăcirea tatălui 
său, Steaua Pelin”, care, în Apocalipsă, suie pe izvoare de 
ape, înseamnă reţeaua căilor ferate răspândite pe suprafaţa 


Europei. Prințului nu-i venea să creadă că aceasta a fost 
educaţia lui Lebedev; de aceea hotărâră să-l întrebe chiar 
pe el, cu prima ocazie. De la Vera, prinţul află că încă din 
ajun Keller se instalase la dânşii şi că, după toate 
aparențele, n-are de gând să plece foarte curând, dat fiind 
că-i plăcea societatea lor şi pe deasupra se împrietenise şi 
cu generalul Ivolghin; de altfel, declarase categoric că a 
venit să stea la ei numai ca să-şi completeze cultura în 
general. Copiii lui Lebedev îi plăceau prinţului din ce în ce 
mai mult şi, pe zi ce trecea, se simţea mai bine în preajma 
lor. Kolea nu se arătă toată ziua; plecase dis-de-dimineaţă la 
Petersburg. (Lebedev, chemat de treburile lui, dispăruse şi 
el încă din zori.) Dar prinţul aştepta cu nerăbdare vizita lui 
Gavrilă Ardalionovici, care trebuia să vină neapărat pe la el. 

Acesta sosi îndată după-masă, cam pe la ora şase şi ceva. 
De la prima aruncătură de ochi, prinţul îşi spuse că, în orice 
caz, domnul acesta trebuie să cunoască toate dedesubturile 
întâmplării şi cum să nu le ştie, având asemenea surse de 
informaţie ca Varvara Ardalionovna şi Ptiţân? Relaţiile ce se 
statorniseră între Mâşkin şi Ganea erau cam ciudate. 
Prinţul, de exemplu, îi încredinţase acestuia cazul lui 
Burdovski, rugându-l în mod special să se ocupe de 
chestiune; dar în pofida acestor dovezi de încredere şi a 
unor întâmplări din trecut, existau totuşi câteva puncte 
despre care, printr-un fel de înţelegere tacită, evitau să 
vorbească între ei, deşi, uneori, prinţul avea impresia că 
Gavrilă Ardalionovici ar fi dorit poate mai multă sinceritate 
şi cordialitate în raporturile lor. Acum, de pildă, prinţului i 
se păru că, de cum intrase, Ganea avea intenţia să spargă 
gheaţa o dată pentru totdeauna între ei doi. (Dar se vede 
treaba că nu sosise momentul, căci Gavrilă Ardalionovici 
era cam grăbit: sora lui îl aştepta la Lebedev şi amândoi 
trebuiau să se ducă undeva pentru o afacere urgentă.) 

În orice caz, chiar dacă se aşteptase la o sumedenie de 
întrebări. la confidenţe spontane sau la mărturisiri 
prieteneşti, Ganea s-a înşelat amarnic. În timpul celor 


douăzeci de minute cât ţinu vizita, prinţul fu dus pe 
gânduri, aproape absent. Nici vorbă nu putea fi de întrebări 
sau, mai bine zis, de principala întrebare la care se aştepta 
Ganea, încât acesta se hotări să fie, la rândul său, cât mai 
rezervat. 

Timp de douăzeci de minute, i-a vorbit cu mult haz 
prinţului despre tot felul de treburi lipsite de orice 
importanţă, mărginindu-se la o simplă flecăreală, fără a 
atinge punctul esenţial. 

Între altele, Ganea îl informă pe Mâşkin că Nastasia 
Filippovna se afla de patru zile la Pavlovsk, timp în care a şi 
reuşit să atragă atenţia tuturor. Locuia la Daria Alekseevna, 
într-o căsuţă modestă din strada Matrosskaia şi caleaşca ei 
era poate cea mai frumoasă din Pavlovsk. În jurul acestei 
femei roiesc o mulţime de adoratori tineri şi mai vârstnici; 
uneori, cavalerii îi escortează caleaşca. Nastasia Filippovna 
se arată, ca întotdeauna de altfel, foarte pretențioasă în 
alegerea cunoştinţelor şi nu primeşte decât musafiri aleşi 
pe sprânceană. Oricum, în jurul ei s-a format o adevărată 
gardă, gata să-i sară în ajutor la nevoie. Din pricina ei, un 
domn aflat în vilegiatură la Pavlovsk se certase cu logodnica 
lui, iar un bătrân general era cât pe ce să-şi blesteme 
băiatul. În plimbările ei cu trăsura era deseori însoţită de o 
încântătoare fetişcană de vreo şaisprezece ani, rudă 
îndepărtată a Dariei Alekseevna; fata cântă admirabil şi, 
seara, căsuţa lor este un loc de atracţie pentru lumea care 
se plimbă. De altfel, Nastasia Filippovna se poartă foarte 
decent, se îmbracă modest, fără pic de lux, dar cu un gust 
deosebit; de aceea toate doamnele, o invidiază pentru 
frumuseţea, pentru gustul rafinat şi pentru caleaşca ei”. 

— Ieşirea ei excentrică de ieri, îşi dădu cu părerea Ganea, 
a fost desigur premeditată şi, bineînţeles, nu schimbă cu 
nimic situaţia. Doar dacă s-ar apuca cineva să-i caute nod în 
papură cu tot dinadinsul, dar şi atunci ar trebui să recurgă 
la calomnii, ceea ce, de altfel, nu va întârzia, isprăvi Gavrilă 
Ardalionovici, aşteptându-se ca prinţul să-l întrebe 


numaidecât, de ce anume consideră incidentul de ieri drept 
o ieşire premeditată?” Şi pentru ce calomnia „nu va 
întârzia?” Dar prinţul s-a abținut să pună vreo întrebare. 

Cu aceeaşi volubilitate şi fără să fie tras de limbă, Ganea 
aduse vorba despre Evgheni Pavlovici. După părerea lui, 
acesta n-o cunoscuse niciodată înainte pe Nastasia 
Filippovna şi, propriu-zis, nici astăzi n-o cunoştea prea bine, 
deoarece abia acum patru zile îi fusese prezentat de cineva 
pe promenadă şi nu se ştie dacă a fost măcar o dată la ea 
acasă împreună cu ceilalţi admiratori. Cât despre poliţe, 
afirmaţia putea să fie şi adevărată (Ganea pretindea chiar 
că nu e lipsită de temei); Evgheni Pavlovici dispune, fireşte, 
de o avere considerabilă, „dar situaţia moşiei lui era cam 
încurcată în unele privinţe”...Ajungând la aceste amănunte 
interesante, Ganea se opri din peroraţia lui. În ce privea 
ieşirea excentrică de aseară a Nastasiei Filippovna, se 
mărgini la scurta aluzie strecurată în fraza de mai sus. Apoi 
veni Varvara Ardalionovna să-l ia pe fratele ei şi, în minutul 
cât zăbovi la prinţ, îi comunică şi ea (tot din proprie 
iniţiativă) că Evgheni Pavlovici va rămâne în cursul zilei 
aceleia, ba poate şi a doua zi la Petersburg, că bărbatul ei 
(Ivan Petrovici Ptiţân) e plecat şi el la Petersburg, pesemne 
tot pentru afacerile lui Evgheni Pavlovici şi că, după cât se 
pare, acolo nu e lucru curat. La plecare, ea mai adăugă că 
Lizaveta Prokofievna e foarte prost dispusă azi, dar şi mai 
ciudat e că Aglaia e la cuțite cu toată familia, adică nu 
numai cu tatăl şi cu mama ei, ci şi cu surorile ei mai mari şi 
că „asta nu e deloc frumos din partea ei”...După ce dădu, ca 
din întâmplare şi această ultimă ştire (pentru prinţ ea avea 
o semnificaţie deosebită), Varvara Ardalionovna se retrase 
împreună cu fratele ei. Despre afacerea cu „fiul lui 
Pavlişcev”, Ganecika nu pomeni de asemeni nici un cuvânt, 
poate din falsă modestie, dar poate şi „pentru a cruța 
sentimentele prinţului”...Acesta însă ţinu să-i mulţumească 
încă o dată pentru străduinţa depusă în rezolvarea 
favorabilă a chestiunii. 


Fericit că rămâne în sfârşit singur, prinţul cobori treptele 
terasei, străbătu aleea şi intră în parc. Voia să-şi adune 
gândurile şi să mediteze puţin asupra unui pas pe care ar fi 
vrut să-l facă. „Pasul” însă era dintre acelea care nu se cer 
gândite, ci, dimpotrivă, trebuie făcut spontan, pe negândite, 
concretizat fără ezitare, pentru că nu rezistă unei reflecţii 
îndelungate; simţise deodată o dorinţă nestăvilită de a 
părăsi totul, de a se întoarce de unde venise pentru a se 
retrage undeva într-o izolare cât mai ferită de lume; pe 
scurt, să dispară cât se poate de repede, fără a-şi lua 
rămas-bun de la nimeni. Presimţea că, dacă mai rămâne fie 
doar câteva zile încă, lumea de aici, mediul acesta îl vor 
absorbi definitiv şi fără putinţă de evadare, un destin 
implacabil care-l va urmări de-aici încolo fără cruţare. Dar 
nu-i trebuiră nici zece minute ca să-şi dea seama că o 
asemenea fugă „nu era cu putinţă”, că ar fi o laşitate din 
partea lui, că în faţă i se puneau probleme de aşa natură, 
încât nu avea acum nici un drept să dea înapoi şi nici să 
încerce, cel puţin, să găsească o ieşire. Frământat de aceste 
gânduri, se întoarse acasă fără să observe că plimbarea lui 
nu durase mai mult de un sfert de oră. 

Lebedev tot mai întârzia în oraş, aşa încât spre seară, 
Keller putu să pătrundă în odaia prinţului şi, cu toate că de 
data aceasta nu era ameţit de băutură, se porni pe 
destăinuiri şi efuziuni. Se vedea că are chef de vorbă şi, 
într-adevăr, îi declară fără înconjur lui Mâşkin că vrea să-i 
povestească toată viaţa lui şi că numai pentru asta a rămas 
la Pavlovsk. Nu era chip să-l dai afară şi de altfel n-ar fi 
plecat în ruptul capului. Keller intenţiona, de fapt, să ţină 
un adevărat discurs, dar după primele cuvinte se încurcă şi, 
renunțând la orice introducere, sări direct la concluzie, 
mărturisind că pierduse într-atât „orice urmă de simţ 
moral” (şi numai din cauza necredinţei în puterea Celui de 
Sus), încât ajunsese chiar să fure. „Poţi să-ţi închipui!” 

— Ascultă, Keller, în locui dumitale, n-aş mărturisi astfel de 
lucruri fără să fie absolută nevoie, îl sfătui prinţul, dar, mai 


degrabă, îmi vine să cred că născoceşti toate astea numai 
ca să te ponegreşti cu tot dinadinsul. 

— Doar dumitale ţi le spun, exclusiv dumitale şi asta numai 
ca sa mă pot îndrepta mai uşor. N-am spus-o şi nu o voi 
spune nimănui; sunt hotărât să-mi duc sub giulgiul morţii 
secretul în mormânt! Dar, prinţe, dac-ai şti cât e de greu, în 
timpurile noastre, să faci rost de bani! De unde să-i procuri, 
dă-mi voie să te întreb? Un singur răspuns primeşti peste 
tot: „Adu-ne aur şi diamante şi atunci ai să capeţi”, adică 
exact ceea ce îmi lipseşte. Îţi închipui situaţia? 

— Pe urmă, m-am supărat. „Dar pe smaragde, zic, capăt 
ceva?” „Pe smaralgde, zice, ţi-aş da.” „în regulă, zic, dacă-i 
aşa.” îmi pusei pălăria pe cap şi ieşii. „Lua-v-ar dracu' de 
ticăloşi!” Aşa le-am spus, zău! 

— Dar ce, parcă aveai smaragde? 

— Eu şi smaralgde! Da' de unde! O, prinţe, cu ce 
seninătate naivă, aş spune chiar bucolică, priveşti 
dumneata viaţa! 

Prințului i se făcu oarecum milă sau, mai bine zis, se simţi 
ruşinat. Un gând îi încolţi în minte. „Nu s-ar putea oare face 
ceva din omul acesta, punându-l sub o influenţă 
binefăcătoare?” Cât despre influenţa sa personală, avea 
motive s-o creadă absolut ineficace şi nu atât din modestie, 
din neîncredere în propriile sale forţe, ci pentru că avea un 
anumit fel de a privi lucrurile. Pe nesimţite, conversaţia se 
însufleţi şi deveni aşa de interesantă, încât niciunul dintre ei 
nu se gândea să-i pună capăt. Keller îi destăinui cu o 
sinceritate uimitoare tot felul de isprăvi de-ale lui pe care 
nici un om nu s-ar fi încumetat să le împărtăşească. Ori de 
câte ori începea o nouă poveste, îşi arăta mai întâi căinţa şi 
se jura că sufletul său era „plin de lacrimi”; dar, după felul 
cum îşi istorisea isprăvile, se vedea că e încântat şi că se 
mândreşte cu ele, ba uneori le spunea cu atâta haz că 
amândoi şi el şi prinţul, se prăpădeau de râs. 

— Ceea ce observ la dumneata - lucru esenţial - e că dai 
dovadă de credulitate aproape copilărească şi de 


sinceritate impresionantă, spuse în cele din urmă prinţul; 
numai acest singur fapt ar fi de ajuns pentru a răscumpăra 
multe dintre defectele dumitale. 

— Am un suflet nobil şi generos, aidoma unui cavaler 
medieval! Se învoi Keller înduioşat. Dar ştii, prinţe, asta 
numai în vis, în închipuire, în intenţii, ca să spun aşa; când e 
vorba de fapte însă. Nu sunt bun de nimic. De ce oare? Nu 
pricep deloc. 

— Hai, nu te pierde cu firea! Acum se poate spune pe 
drept cuvânt că mi-ai mărturisit toate dedesubturile 
ticâloase ale firii şi ale existenţei dumitale; cel puţin aşa mi 
se pare mie şi cred că n-ar mai fi nimic de adăugat la cele 
ce mi-ai povestit; am dreptate? 

— N-ar mai fi nimic de adăugat?! Strigă Keller cu o nuanţă 
de compătimire în glas. O, prinţe, cât de elveţian, ca să zic 
aşa. Este încă felul dumitale de a judeca oamenii! 

— Cum, ai mai avea de adăugat şi altele? Îngăimă prinţul 
cu o mirare sfioasă. Atunci la ce te aşteptai, ce nădăjduiai 
de la mine, Keller şi pentru ce ai venit să-mi faci aceste 
mărturisiri? 

— De la dumneata? Ce nădăjduiam? Mai întâi, e o plăcere 
pentru oricine să stea în preajma dumitale, să-ţi cunoască 
bunătatea şi simplitatea sufletului; a sta de vorbă cu 
dumneata e o adevărată desfătare; ştiu, cel puţin, că am în 
faţa mea o persoană plină de virtuţi; în al doilea rând... În al 
doilea rând... Aici se încurcă, neştiind ce să mai spună. 

— Vrei poate să-ţi împrumut bani? Îi veni în ajutor prinţul. 
Rostise aceste cuvinte cât se poate de natural, cu un ton 
serios şi chiar cu oarecare sfiiciune. Keller tresări, aţintind 
o privire mirată asupra prinţului şi izbi tare cu pumnul în 
masă. 

— Uite, cu felul acesta de a fi al dumitale, îl dai gata pe 
om, zău aşa, nici nu ştiu ce să mai spun! Mă întreb, de unde 
atâta naivitate şi inocenţă sufletească, cum poate nici la 
vârsta de aur a omenirii nu s-a pomenit şi, în acelaşi timp, 
atâta clarviziune, care-ţi dă putinţa să citeşti în sufletul 


omului ca într-o carte deschisă; spiritul dumitale de adâncă 
observaţie psihologică îl străpunge ca o săgeată. Dar dă-mi 
voie, prinţe, asta merită o explicaţie, pentru că... Sunt pur 
şi simplu uluit! Fireşte, scopul meu, în cele din urmă, era 
să-ţi cer un împrumut, dar mă surprinde că m-ai întrebat de 
bani, ca şi cum n-ai vedea nimic rău în asta, ca şi cum totul 
ar fi cât se poate de firesc. 

— Da... Din partea dumitale e cât se poate de firesc. 

— Şi nu eşti indignat? 

— De ce să fiu? 

— Ascultă prinţe, am rămas aici de ieri-seară, mai întâi, 
fiindcă am un respect deosebit pentru arhiepiscopul 
francez Bourdaloue (l-am savurat cu Lebedev până la trei 
noaptea); în al doilea rând, am rămas (îţi jur pe sfânta cruce 
că spun adevărul!) mai cu seamă pentru că voiam, 
împărtăşindu-ţi spovedania mea sinceră şi totală, să 
contribui prin asta, ca să spun aşa, la îndreptarea mea. 
Acesta mi-a fost gândul cu care am adormit pe la ora patru, 
scăldat în lacrimi. 

— Crezi acum în cuvântul celui mai nobil om? În momentul 
când aţipeam plin de cele mai sincere lacrimi lăuntrice şi, 
ca să spun aşa şi exterioare (pentru că, într-adevăr, 
plângeam cu hohote, ţin minte perfect de bine), îmi veni în 
gând o idee diabolică: „Ce-ar fi, la urma urmei, dacă după 
spovedania mea i-aş cere nişte bani?” Spovedania asta, prin 
urmare, a fost un fel de „preludiu lacrimogen”, ca să 
pregătesc terenul şi, înduioşându-te, să-ţi storc o sută 
cincizeci de ruble. Şi, după părerea dumitale, asta nu-i o 
josnicie? 

— Ceea ce spui dumneata poate să nu fie tocmai exact. 
Poate să fi fost o simplă coincidenţă, s-a nimerit ca cele 
două idei să se confunde, atâta tot, lucru care se întâmplă 
de altfel destul de frecvent. Mie mi se întâmplă mereu. 
Personal, cred că nu e bine să te laşi stăpânit de această 
dedublare, dar să ştii, Keller, că în cea mai mare parte vina 
e a mea. Când vorbeai adineauri, parcă mă vedeam pe 


mine. De multe ori mă bătea gândul, continuă prinţul cu 
toată seriozitatea, vădind cel mai viu interes pentru acest 
subiect, că şi ceilalţi păţesc la fel, încât, la un moment dat, 
începusem chiar să mă consolez, căci e extrem de greu să 
lupţi contra acestor idei duble; am încercat pe propria mea 
piele. Dumnezeu ştie de unde şi cum se ivesc. Văd că 
dumneata singur califici asta drept o josnicie! Acum, iar o 
să mă frământe ideile acestea. În tot cazul, nu eu sunt acela 
care să te judec; nu ţi se pare? Ai recurs la un subterfugiu 
ca prin lacrimi să-mi storci o sumă de bani, dar nu te-ai 
jurat adineauri că spovedania dumitale a avut şi un alt scop, 
un scop nobil şi nu numai de interes mărunt? Cât despre 
bani, ai nevoie pentru chefuri, nu-i aşa? După spovedania 
dumitale, este bineînţeles o dovadă de laşitate. Dar, pe de 
altă parte, cum să renunţi, aşa dintr-o dată, la băutură şi la 
petreceri? Cu neputinţă. Atunci, ce-i de făcut? Cel mai bun 
lucru e să lăsăm asta în seama conştiinţei dumitale, ce zici? 

Spunând astea, prinţul se uita la Keller cu o vie 
curiozitate. Se vedea că problema ideilor dedublate îl 
preocupa de multă vreme. 

— Nu înţeleg de ce, după toate acestea, te-or fi socotind 
oamenii idiot! Exclamă Keller. 

O roşeaţă uşoară acoperi obrazul prinţului. 

— Predicatorul Bourdaloue, de pildă, în cazul de faţă ar fi 
fost necruţător, pe când dumneata l-ai cruțat pe om şi m-ai 
judecat cu omenie! Şi uite, ca să mă pedepsesc eu însumi şi 
ca să arăt cât sunt de mişcat, nu vreau o sută cincizeci de 
ruble, mă mulţumesc cu douăzeci şi cinci, mi-ar ajunge! De 
atât am nevoie, cel puţin pentru două săptămâni. De abia 
după două săptămâni, dacă mai vin să-ţi cer bani. Voiam să-i 
dau ceva în dar Agaşei, dar nu merită. Ah, dragă prinţe, 
Dumnezeu să te aibă în paza lui! 

În clipa aceasta apăru Lebedev, care sosise tocmai atunci 
de la Petersburg. Zărind hârtia de douăzeci şi cinci de ruble 
în mâinile lui Keller, se încruntă. Keller însă, văzându-se în 


posesia banilor, se grăbi s-o ia din loc. Pe dată, Lebedev 
începu să-l bârfească. 

— Eşti nedrept; câinţa lui era sinceră cu adevărat, zise 
prinţul cu mustrare în glas. 

— Căinţa lui! Ce valoare poate să aibă o asemenea căinţă? 
Nu m-am bătut şi eu în piept aseară: „Sunt un nemernic, un 
nemernic!”, adică vorbe goale şi atâta tot! 

— Aşadar, din partea dumitale erau numai vorbe goale? Şi 
eu credeam, dimpotrivă... 

— Ei bine, uite, dumitale am să-ţi spun tot adevărul, 
fiindcă ştii să-l pătrunzi pe om până în adâncurile sufletului; 
şi vorba şi fapta şi minciuna şi adevărul - toate la mine 
merg mână-n mână şi în perfectă armonie. Adevărul şi 
faptele mă-ndeamnă - poţi să mă crezi sau nu - la o sinceră 
căinţă, ţi-o jur, dar cuvintele şi minciuna îmi sunt dictate de 
un gând diabolic (mereu prezent); „Cum să fac ca să-l 
amăgesc pe om, să trag un folos chiar şi de pe urma acestor 
lacrimi de căinţă ale mele!” Zău aşa! Altuia nu i-aş spune, ar 
râde sau m-ar scuipa, dar dumneata, prinţe, judeci cu 
omenie. 

— Întocmai aşa, cuvânt cu cuvânt, mi-a spus şi el 
adineauri, se însufleţi prinţul. Şi amândoi parcă v-aţi 
mândri cu asta! Mă mir de voi, numai că el e mai sincer 
decât dumneata, care faci din asta o adevărată meserie. 
Haide, destul, nu mai face mutra asta plouată, Lebedev şi 
nu-ţi mai duce mâna la inimă. Vrei să-mi spui ceva? Nu cred 
că ai venit degeaba... 

Lebcdev se codi, recurgând la obişnuitele-i strâmbături. 

— Te-am aşteptat toată ziua, ca să-ţi pun o întrebare; 
măcar o singură dată în viaţa dumitale te conjur să spui 
adevărul: avut-ai vreun amestec oarecare în întâmplarea de 
ieri cu caleaşca? 

Lebedev continuă să se izmenească, chicotind, frecându-şi 
mâinile, iar la urmă recurse la un strănutat prelungit, 
neputându-se hotări să răspundă la întrebarea prinţului. 

— Văd c-ai luat parte. 


— Indirect, numai indirect! Grăiesc purul adevăr! N-am 
făcut altceva decât să anunţ la vreme o anumită persoană 
că o anumită societate e adunată la mine şi că sunt de faţă 
anumite persoane. 

— Ştiu, l-ai trimis pe fiul dumitale acolo, mi-a spus-o chiar 
el adineauri; şi ce-i cu intriga asta pe care aţi pus-o la cale? 
Izbucni prinţul cuprins de un fel de neastâmpăr. 

— N-am pus-o eu la cale, ferit-a sfântul! Se apără Lebedev, 
vânturându-şi braţele, ca şi cum ar fi voit să respingă o 
asemenea bănuială. A fost urzită de alţii şi, la drept vorbind, 
e mai mult o fantezie decât o intrigă! 

— Despre ce e vorba, spune-mi şi mie, pentru Dumnezeu! 
Cum de nu-ţi dai seama că mă priveşte personal chestiunea 
asta? Nu vezi că aici se urmăreşte compromiterea lui 
Evgheni Pavlovici? 

— Prinţe! Excelentissime prinţ, se sclifosi Lebedev din nou, 
dar dumneata nu mă laşi să-ţi spun tot adevărul; am 
încercat de mai multe ori, dar nu m-ai lăsat să isprăvesc... 

Prinţul chibzui o clipă. 

— Bine, te ascult, spune adevărul, rosti el în cele din urmă; 
fără îndoială, o luptă grea se dăduse în sufletul lui. 

— Aglaia Ivanovna... Începu îndată Lebedev. 

— Taci, taci! Strigă exasperat prinţul şi faţa i se făcu 
stacojie de indignare sau poate şi de ruşine. Aşa ceva este 
exclus şi e... absurd. Toate astea au fost născocite de 
dumneata sau de alţi nebuni ca dumneata. Şi să nu te mai 
aud vreodată amintind despre asta. 

Seara târziu, trecuse de zece, când, în sfârşit, veni şi 
Kolea, aducând o mulţime de noutăţi, unele de la 
Petersburg, altele de la Pavlovsk. Cele dintâi, privitoare mai 
ales la Ippolit şi la păţania din ajun, i le povesti pe scurt, 
pentru a le relua mai târziu, atât de grăbit era să-i 
comunice noutăţile din Pavlovsk. Acum trei ore se întorsese 
de la Petersburg şi, fără a mai trece pe la prinţ, se dusese 
direct la Epancini. „Acolo se petrece ceva îngrozitor!” 
Bineînţeles, pe primul plan era povestea cu caleaşca, dar se 


întâmplase probabil şi altceva, ce nu putea să ştie, desigur, 
nici el şi nici prinţul. „Nu m-am apucat, fireşte, să spionez şi 
nici să descos pe careva de-ai casei; de altfel, m-au primit 
bine, chiar surprinzător de bine; în schimb, de dumneata, 
prinţe, n-au suflat o vorbă! Mai important şi interesant era 
că Aglaia se certase cu ai săi pentru Ganea. Exact ce şi cum 
- nu se ştie, cert este însă că din pricina lui Ganea 
(închipuieşte-ţi!) cearta a luat un caracter foarte violent, 
ceea ce înseamnă că motivul era grav. Generalul s-a întors 
târziu şi era tare indispus; împreună cu el venise şi Evgheni 
Pavlovici, foarte vesel şi prevenitor, fiind cât se poate de 
bine primit. Dar noutatea cea mare era că Lizaveta 
Prokofievna a chemat-o într-ascuns pe Varvara 
Ardalionovna, care tocmai se afla la domnişoare şi i-a 
interzis o dată pentru totdeauna să-i mai calce pragul casei; 
ce-i drept, a făcut-o într-o formă cât se poate de 
cuviincioasă, mi-a povestit chiar Varia. E interesant că în 
momentul când Varia ieşi de la Lizaveta Prokofievna şi trecu 
să-şi ia rămas-bun de la domnişoare, ele nici nu ştiau măcar 
că i se interzisese să le mai calce pragul şi că e vorba de o 
despărţire definitivă. 

— Dar Varvara Ardalionovna a fost la mine pe la ora şapte, 
zise Prinţul mirat. 

— Ei bine, asta s-a întâmplat pe la opt. Îmi pare rău de 
Varia şi de Ganea... Dar, ce să-i faci, prea se bagă în toate, 
nu pot trăi fără intrigi. Niciodată n-am putut să aflu ce 
anume uneltesc; de altfel, nici nu ţin să fiu la curent. 
Desigur, din multe puncte de vedere caracterul lui Ganea 
lasă de dorit, însă are şi calităţi pe care e de ajuns să le 
cauţi ca să le descoperi şi niciodată nu-mi voiierta câ nu l- 
am înţeles mai înainte... Nu ştiu dacă pot continua să mă 
duc la Epancini după cele întâmplate cu Varia. E drept că 
de la început chiar m-am pus pe un picior de independenţă 
completă, dar trebuie totuşi să mai chibzuiesc. 

— Degeaba îl plângi atât pe fratele dumitale, observă 
prinţul. Dacă lucrurile au ajuns aici, înseamnă că Lizaveta 


Prokofievna îl consideră pe Gavrilă Ardalionovici cam 
primejdios şi că, prin urmare, anumite speranţe ale lui sunt 
pe cale să se împlinească. 

— Cum? Ce speranţe?! Strigă, în culmea mirării, Kolea. Îţi 
închipui poate că Aglaia... E cu neputinţă! 

Mâşkin nu spuse nimic. 

— Eşti teribil de sceptic, prinţe, reluă Kolea după un timp, 
observ că de la o vreme încoace te arăţi extraordinar de 
sceptic; începi să nu mai crezi în nimic şi să te complaci în 
tot felul de presupuneri... Am întrebuințat bine aici 
cuvântul „sceptic”? 

— Cred că da; deşi nici eu nu sunt prea sigur. 

— Ba nu, îmi retrag cuvântul „sceptic”; am găsit o altă 
explicaţie, strigă Kolea deodată, nu eşti sceptic, ci un om 
stăpânit de gelozie! Eşti teribil de gelos pe Ganea pentru o 
fată mândră şi frumoasă! 

Spunând asta, Kolea sări de pe scaun şi izbucni într-un râs 
nebun, cum poate nu i se mai întâmplase vreodată în viaţă. 
Veselia lui n-a mai cunoscut margini când îl văzu pe prinţ 
roşind din ce în ce mai mult. Ideea că prinţul era gelos din 
pricina Aglaiei îl amuza nespus. Dar hazul lui încetă brusc 
în momentul când îşi dădu seama că prinţul a rămas foarte 
mâhnit. Pe urmă se legă între ei o conversaţie lungă şi 
serioasă, care ţinu mai bine de o oră, poate chiar o oră şi 
jumătate. 

A doua zi, o chestiune urgentă îl sili pe prinţ să plece la 
Petersburg, unde rămase toată dimineaţa. La întoarcere, îl 
întâlni în gară pe Ivan Feodorovici. Acesta îl apucă pe 
Mâşkin de braţ, se uită cu fereală împrejur şi-l trase repede 
după dânsul, într-un vagon de clasa întâi. Generalul era 
dornic să-i împărtăşească lucruri importante. 

— Mai întâi, dragă prinţe, să nu mi-o iei în nume de rău şi, 
chiar dacă te-am supărat cu ceva, uită, te rog. Eram gata să 
vin încă de ieri să te văd, dar nu ştiam cum va reacţiona 
Lizaveta Prokofievna... Acasă la noi e un adevărat... Infern, 
parcă s-ar fi instalat un duh necurat şi zău dacă mai pricep 


ceva. După părerea mea, dumneata eşti în orice caz mai 
puţin vinovat decât oricare dintre noi, deşi, la drept 
vorbind, din pricina dumitale s-au întâmplat toate astea. 
Vezi, prinţe, e frumos să fii filantrop, dar se pare cănu e 
totdeauna plăcut. Poate că ţi-ai dat seama şi dumneata. Eu 
preţuiesc, fireşte, bunătatea Lizavetei Prokofievna şi o 
stimez mult, dar... 

Şi generalul continuă să tot îndruge în acelaşi sens, iar 
vorbele îi erau din cale-afară de încâlcite. Se vedea cât colo 
că era extrem de tulburat şi totodată zguduit de ceva cu 
totul de neînțeles pentru dânsul. 

— Ştiu foarte bine că n-ai nici un amestec aici, dar mai 
bine renunţă să ne vizitezi câtva timp, ţi-o spun prieteneşte; 
aşteaptă să treacă furtuna. În ceea ce-l priveşte pe Evgheni 
Pavlăci, urmă el cu înfocare, totul s-a dovedit a fi o calomnie 
absurdă, cea mai neagră calomnie! E o minciună urâtă, o 
intrigă, dorinţa de a strica totul, de a băga zâzanie între 
noi. Vezi, prinţe, ţi-o spun confidenţial: între noi şi Evgheni 
Pavlâci nu s-a spus nici un cuvânt, pricepi? Nu suntem 
legaţi prin nimic, dar cuvântul acesta poate fi rostit şi cât de 
curând! Aşadar, urmăreşte să-i pună beţe-n roate! Dar 
pentru ce, cu ce scop - nu mă pot dumeri! E o femeie 
excentrică, o femeie uimitoare, m-a băgat în sperieţi, de mi- 
am pierdut şi somnul. Şi ce trăsură, ce cai... Fantastic! Asta 
e ceea ce se cheamă pe franţuzeşte şic, nu-i aşa? Şi cine o fi 
noul ei protector? Alaltăieri, ca să spun drept, m-a împins 
păcatul şi l-am bănuit pe Evgheni Pavlâci, zău aşa! Dar 
acum sunt sigură că nu este el; şi dacă nu e el, ce rostare 
încercarea asta de a provoca o ruptură între noi? Asta-i 
întrebarea! Ca să nu-l piardă pe Evgheni Pavlâci? Dar ţi-o 
repet, jur pe onoarea mea că nici n-o cunoaşte măcar şi că 
toată povestea aceea cu poliţele e o pură născocire! Şi cu 
câtă neobrăzare îl tutuia în plină stradă! E limpede că la 
mijloc e o intrigă răuvoitoare! Un complot! lar noi trebuie 
să-l respingem cu dispreţ şi să-i arătăm şi mai mult 
consideraţie lui Evgheni Pavlăci. Am vorbit în acest sens şi 


cu Lizaveta Prokofievna. Acum să-ţi spun părerea mea 
intimă: sunt ferm convins că toate astea le face dintr-o 
ranchiună personală, ca să se răzbune pe mine, ştii, pentru 
ceea ce a fost, deşi nu mă simt vinovat cu nimic. Îmi vine 
sângele în obraz de ruşine de câte ori îmi aduc aminte de 
asta. O credeam dispărută pentru totdeauna şi iat-o că 
apare din nou. Dar unde o fi Rogojin acela, mă rog? 
Credeam că de mult ea a devenit doamna Rogojin. 

Într-un cuvânt, generalul părea cu totul derutat. Aproape 
tot drumul, timp de o oră, el vorbi fără întrerupere, punând 
singur întrebări şi tot singur răspunzând la ele; în focul 
peroraţiei îi strângea mâna lui Mâşkin şi, în cele din urmă, îl 
convinse pe acesta cel puţin de un lucru, că lui personal nici 
nu i-a trecut prin minte să-l bănuiască de vreun amestec în 
această afacere. Un lucru important pentru Mâşkin. În 
încheiere, generalul povesti despre un unchi al lui Evgheni 
Pavlăci, şeful unei cancelarii la Petersburg şi care „ocupă un 
post de vază, are şaptezeci de ani, e gastronom, un bătrân 
care nu se lasă încă...” Ha, ha! Ştiu că a auzit şi el de 
Nastasia Filippovna şi i-a cam dat târcoale. Am trecut 
adineauri pe la el; nu primeşte, e suferind; dar e bogat, 
foarte, foarte bogat, are o situaţie excelentă şi... Dumnezeu 
să-l ţină încă mulţi ani, dar tot lui Evgheni Pavlăci o să-i 
rămână toată averea... Da, da... Şi totuşi mi-e frică parcă de 
ceva! Nu-mi explic de ce anume, dar mi-e frică... S-ar zice 
că pluteşte ceva în aer, o nenorocire ce se roteşte deasupra 
capetelor noastre ca un liliac şi mi-e frică, mi-e tare frică...! 

În sfârşit, de-abia a treia zi, după cum am mai spus, a 
urmat şi împăcarea oficială a Epancinilor cu prinţul Lev 
Nikolaevici. 

XII. 

Era pe la ora şapte după-amiază; prinţul se pregătea să 
iasă în parc, când, deodată, apăru pe terasă Lizaveta 
Prokofievna; era singură. 

— În primul rând, să nu-ţi închipui cumva, începu ea, că 
am venit să-ţi cer iertare. Nu! Asta, niciodată. În toate, 


numai tu eşti de vină. 

Prinţul rămase tăcut. 

— Te recunoşti vinovat sau nu? 

— Tot atât ca şi dumneata. De altfel, nici dumneata, nici eu 
n-avem să ne reproşăm în chestiunea aceasta vreo intenţie 
rea. Alaltăieri, mă credeam vinovat, dar acum mi-am dat 
seama că lucrurile stau altfel. 

— Aşa, vasăzică! Bine: ascultă dar ce am să-ţi spun şi ia 
loc, pentru că n-am de gând să stau în picioare. Se aşezară 
amândoi. 

— În al doilea rând, nici un cuvânt despre mucoşii aceia 
neobrăzaţi! Nu stau de vorbă cu tine decât vreo zece 
minute; mi-am luat inima în dinţi şi am venit să-ţi cer o 
lămurire (ţi-ai închipuit poate cine ştie ce?), dar dacă faci 
cea mai mică aluzie la neobrăzaţii aceia, mă ridic, plec şi 
totul s-a sfârşit pentru totdeauna între noi. 

— Bine, răspunse prinţul. 

— Dă-mi voie să te întreb: i-ai scris, acum două luni sau 
două luni şi jumătate, cam pe la Paşti, o scrisoare Aglaiei? 

— D-da, i-am scris. 

— Pentru ce? Ce i-ai scris? Arată-mi scrisoarea! 

Ochii Lizavetei Prokofievna scânteiau; tremura din tot 
corpul de nerăbdare. 

— N-o am, răspunse prinţul surprins şi fâstâcindu-se în 
ultimul grad; dacă scrisoarea n-a fost distrusă, ea trebuie să 
fie la Aglaia Ivanovna. 

— Nu căuta să te eschivezi! Ce i-ai scris? 

— Dar nu mă eschivez deloc şi nici nu mă tem de nimic. Nu 
văd motivul pentru care nu i-aş putea scrie... 

— Taci! Ai să vorbeşti mai târziu. Ce conţinea scrisoarea? 
De ce ai roşit? 

Prinţul reflectă un moment. 

— Nu-ţi cunosc gândurile, Lizaveta Prokofievna, văd numai 
că scrisoarea asta te indispune mult. Îţi închipui, desigur, că 
aş fi putut refuza să răspund la o asemenea întrebare. Dar, 
ca să-ţi dovedesc că n-am de cea mă teme, că nu regret că 


am scris-o şi că nici n-am de ce să roşesc (spunând acestea, 
prinţul deveni roşu ca racul), am să ţi-o reproduc din 
memorie, căci se pare că o ştiu pe dinafară. 

Şi prinţul reproduse aproape cuvânt cu cuvânt conţinutul 
biletului pe care i-l trimisese Aglaiei. 

— Ce aiureală! Ce vrea să însemne toată încâlcitura asta, 
după părerea ta? Întrebă pe un ton aspru Lizaveta 
Prokofievna, după ce ascultase cu atenţie încordată 
relatarea prinţului. 

— Nici eu nu ştiu prea bine; tot ce pot spune e că eram 
atunci sub puterea unui sentiment sincer. Am avut acolo 
momente pline de senzaţia trăirii şi de speranţe îmbietoare. 

— Ce speranţe? 

— Mi-ar fi greu să le explic; numai că nu erau de acelea la 
care te gândeşti poate dumneata în momentul acesta... 
Speranţe... În sfârşit, speranţe de viitor, de fericire; 
speranţa că poate nu eram un străin acolo. Mă simţeam 
foarte mulţumit că sunt în ţara mea. Într-o dimineaţă plină 
de soare, am luat condeiul şi i-am scris o scrisoare; de ce 
anume ei - nu ştiu. Uneori, omul simte nevoia de a avea 
alături un suflet apropiat; am simţit şi eu, probabil, ceva 
asemănător în clipele acelea... Adăugă prinţul după o 
oarecare tăcere. 

— Eşti îndrăgostit poate? 

— N-nu... L-am... Scris ca unei surori; de altfel am şi 
semnat „fratele dumitale”. 

— Hm! Intenţionat ai făcut-o; am înţeles. 

— Îmi vine tare greu să răspund la întrebările acestea, 
Lizaveta Prokofievna. 

— Ştiu că-ţi vine greu, dar asta nu mă interesează. 
Ascultă, spune-mi cinstit, ca înaintea lui Dumnezeu: îmi spui 
drept ori minţi? 

— Nu mint. 

— E adevărat că nu eşti îndrăgostit de ea? 

— Cred că e adevărat. 

— Crede! Neisprăvitul acela i-a dus scrisoarea ta? 


— L-am rugat pe Nikolai Ardalionovici să... 

— Nu ţine! Un neisprăvit! Îl întrerupse cu năduf Lizaveta 
Prokofievna. Nu cunosc nici un Nikolai Ardalionovici! Un 
neisprăvit! 

— Nikolai Ardalionovici... 

— Ba-i un neisprăvit, îţi spun eu! 

— Ba nu, Nikolai Ardalionovici nu este un neisprăvit, 
răspunse prinţul cu glas potolit, dar ferm. 

— Bine, scumpule, mai vorbim noi despre asta! 

Se opri un minut, ca să se mai liniştească şi să-şi recapete 
răsuflarea. 

— Şi ce-i cu Cavalerul sărman? 

— Nu ştiu, n-am nici un amestec; o fi vreo glumă. 

— E tare plăcut, n-am ce zice, să te pomeneşti cu toate 
astea, aşa, pe nepusă masă! Să fie oare cu putinţă ca să 
aibă o slăbiciune pentru tine? Nu-mi explic! După ce tot ea 
te făcea şi „nerod” şi „idiot”? 

— Nu era neapărată nevoie să-mi relatezi toate astea, 
spuse mai mult în şoaptă şi pe un ton de reproş prinţul. 

— Nu te supăra. E o fire voluntară şi cam despotică, o 
nebună, o răzgâiată - de va îndrăgi pe cineva, neapărat îi va 
scoate sufletul, spunându-i vorbe muşcătoare şi bătându-şi 
joc de el pe faţă; la fel am fost şi eu la vârsta ei. Dar să ştii 
că nu prea ai de ce să te umili în pene, puişorule, nu-i de 
nasul tău! Nu vreau să cred că s-ar putea întâmpla aşa ceva 
şi nici nu se va întâmpla vreodată! Ţi-o spun ca să-ţi bagi 
degrabă minţile în cap. Ascultă, jură-mi că nu eşti însurat cu 
aia. 

— Lizaveta Prokofievna, ce ţi se năzare! Strigă prinţul, 
gata să sară în sus de ciudă şi uimire. 

— Dar erai cât pe ce să te însori! 

— Adevărat, era să mă însor, şopti el, lăsând capul în jos. 

— Vasăzică eşti îndrăgostit de ea? Pentru ea ai venit aici, 
nu-i aşa? Pentru aia? 

— Am venit pentru altceva, nu ca să mă însor, răspunse 
prinţul. 


— Spune, ai tu ceva sfânt pe lumea asta? 

— Am. 

— Jură-mi că n-ai venit să te însori cu aia. 

— Jur pe ce vrei! 

— Te cred; sărută-mă. În sfârşit, pot să respir uşor; dar să 
ştii că Aglaia nu te iubeşte; gândeşte-te, prin urmare, la ce- 
ţi rămâne de făcut; şi ţi-o mai repet; nu te va lua de bărbat, 
cel puţin cât sunt eu în viaţă. Ai auzit? 

— Am auzit. 

Prinţul se simţea aşa de ruşinat, încât nu îndrăznea s-o 
privească în faţă. 

— Ascultă, te aşteptam ca pe o providenţă (deşi n-ai 
meritat-o, după cum văd eu!); noaptea scăldam perna în 
lacrimi, nu de grija ta, scumpule, fii pe pace; am o durere a 
mea personală, nesfârşită şi nu-i văd leacul. De aceea te 
aşteptam cu atâta nerăbdare; cred şi acum că Dumnezeu 
mi te-a trimis ca pe un prieten, ca pe un frate. Nu am pe 
nimeni mai apropiat, în afară de bătrâna Belokonskaia, iar 
dânsa e plecată acum; de altfel, de bătrâneţe, a ajuns 
proastă ca noaptea. Acum răspunde-mi scurt prin da sau 
nu; ştii pentru ce-a făcut ea tărăboiul acela alaltăieri? 

— Cuvântul meu de cinste că n-am luat parte la asta şi că 
nu ştiu nimic! 

— Destul, te cred. Acum şi eu mi-am schimbat părerea în 
privinţa asta, dar până ieri dimineaţă îl socoteam pe 
Evgheni Pavlăci vinovat de toate astea; şi alaltăieri şi ieri 
încă. Dar acum, fireşte, nu pot să nu fiu de părerea lor; e 
limpede că şi-au bătut joc de el în modul cel mai neruşinat; 
cu ce scop, de ce şi pentru ce, nu se ştie (însuşi faptul 
acesta pare suspect şi dă de bănuit). În tot cazul, n-o mai 
dau pe Aglaia după el, orice s-ar întâmpla! Poate să fie un 
om cumsecade, n-are a face. Aveam eu îndoieli şi înainte, 
dar acum am hotărât şi hotărât rămâne. „Întâi să mă băgaţi 
în mormânt şi atunci n-aveţi decât să daţi fata după cine 
vreţi”, aşa i-am spus azi-dimineaţă lui Ivan Feodorovici. Vezi 
ce destăinuiri îţi fac, vezi? 


— Văd şi apreciez. 

Lizaveta Prokofievna aruncă asupra prinţului o privire 
pătrunzătoare; poate ar fi vrut să afle ce efect va produce 
asupra lui părerea ei despre Evgheni Pavlâci. 

— Nu ştii nimic de Gavrilă Ivolghin? 

— Ba da... Ştiu multe lucruri. 

— Ştiai că e în relaţii cu Aglaia? 

— Asta n-am ştiut-o, se miră, ba chiar tresări prinţul. Cum? 
Gavrilă Ardalionovici e în relaţii cu Aglaia Ivanovna? Cu 
neputinţă! 

— De foarte puţin timp. Soră-sa şi-a tot făcut drum pe aici, 
toată iarna, săpându-i trecerea ca un şobolan. 

— Nu cred, stărui cu tărie prinţul după ce stătu un 
moment pe gânduri, pradă unei profunde emoţii. Dac-ar fi 
fost adevărat, aş fi ştiut negreşit şi eu. 

— Te aşteptai cumva ca el să vină şi, căzând la pieptuc-ţi, 
să-ţi mărturisească cu lacrimi în ochi? Tare naiv mai eşti! Şi 
caraghios! Toţi umblă să te păcălească ca pe un...cape... Şi 
nu ţi-e ruşine să te încrezi într-un asemenea om? Se poate 
să nu-ţi dai seama că el te duce de nas, că te păcăleşte în 
modul cel mai neruşinat? 

— Ştiu foarte bine că mă păcăleşte uneori, rosti prinţul în 
silă, cu jumătate de glas şi Ganea îşi dă seama că ştiu... 
Adăugă el fără a-şi mai isprăvi gândul. 

— Poftim, ştie şi totuşi se încrede! Halal ţie! De altfel, din 
partea ta e şi firesc să fie aşa. De ce m-oi fi mirând atât? 
Doamne-Dumnezeule! A mai existat vreodată un astfel de 
om? Ptiu! Dar ştii că acest Ganca, ori această Vanka au pus- 
o în legătură cu Nastasia Filippovna? 

— Pe cine? Strigă prinţul. 

— Pe Aglaia. 

— Nu cred! Imposibil! Cu ce scop? Şi prinţul sări ca ars de 
pe scaun. 

— Nici mie nu-mi vine a crede, cu toate că sunt dovezi. E o 
fată despotică, o zăpăcită, o nebună! O fată rea, rea, rea! 
Rea din cale-afară, de o răutate cum nu-i alta! O mie de ani 


aş repeta că e rea! Toate s-au făcut aşa în ultimul timp, 
Chiar şi curca cea plouată de Aleksandra, dar aceea cel 
puţin mi-a scăpat din mână. Şi totuşi nu cred! Poate pentru 
că nici nu vreau să cred, adăugă generăleasa ca pentru 
sine. De ce n-ai venit să ne mai vezi? Îl luă ea din nou la rost 
pe prinţ. Aceste trei zile de ce n-ai venit pe la noi? Strigă ea 
nerăbdătoare, repetând întrebarea. 

Prinţul începu să-şi expună motivele, dar Lizaveta 
Prokofievna îl întrerupse. 

— Toată lumea te ia drept un prost şi te trage pe sfoară! Ai 
fost ieri la Petersburg; pun rămăşag că te-ai dus să-l implori 
în genunchi pe nemernicul ăla ca să-ţi primească cele zece 
mii de ruble! 

— Nici gând. Nu l-am văzut şi, de altfel, nu-i un nemernic. 
Am primit o scrisoare de la el. 

— Arată-mi-o! 

Prinţul scoase un plic din servietă şi i-l întinse Lizavetei 
Prokofievna, care citi: 

Stimate domn, eu n-am, fireşte, nici un drept la demnitate 
şi amor propriu în ochii lumii. Sunt prea nevrednic de aşa 
ceva după părerea oamenilor. Aceasta e opinia lumii, dar nu 
şi a dumitale. M-am convins, stimate domn, că eşti poate 
mult superior celorlalţi. Nu sunt de acord cu Doktorenko şi 
pe chestia aceasta suntem în divergență. N-aş primi 
niciodată o copeică de la dumneata, dar i-ai venit în ajutor 
mamei mele şi-ţi datorez recunoştinţă, cu toate că eo 
dovadă de slăbiciune. În tot cazul, mi-am schimbat părerea 
despre dumneata şi am socotit necesar să ţi-o aduc la 
cunoştinţă. Consider apoi că relaţiile noastre trebuie să 
sfârşească aici şi că de aci încolo nu mai pot avea loc nici un 
fel de legături între noi. 

Antip Budrovski. 

P. S. Restul până la două sute de ruble, pe care-l mai 
datorez, îi voi restitui negreşit, cu timpul. 

— Ce aiureală! Hotări Lizaveta Prokofievna, aruncându-i 
înapoi scrisoarea. Nu merita osteneala s-o citesc. Ce-ţi veni 


să zâmbeşti aşa cu subîinţeles? 

— Recunoaşte, totuşi, că scrisoarea aceasta ţi-a făcut 
plăcere şi dumitale. 

— Cum! Încâlcitura asta îmbibată de orgoliu? Dar nu vezi 
că toţi ăştia şi-au pierdut capul de îngâmfare şi trufie? 

— Şi totuşi, îşi recunoaşte vina şi a rupt-o chiar şi cu 
Doktorenko; ba cu cât e mai vanitos, cu atât a trebuit să 
sufere mai mult în amorul lui propriu. Ah, ce copil eşti, 
Lizaveta Prokofievna! 

— Ţii neapărat să-ţi trag o palmă, se vede? 

— Nu, nu ţin deloc. Dar ştiu precis că scrisoarea te bucură 
şi totuşi nu vrei să te dai de gol. De ce te ruşinezi de 
sentimentele dumitale? Aşa faci totdeauna. 

— Să nu îndrăzneşti să mai calci pe la mine! Sări Lizaveta 
Prokofievna, palidă de mânie. De azi înainte, să nu mai treci 
pragul casei mele niciodată! 

— Iar peste trei zile, singură ai să mă chemi la voi... Cum 
se poate aşa ceva? Sunt sentimentele dumitale cele mai 
frumoase, de ce să te ruşinezi de ele? Singură îţi dai prilej 
de chin şi frământare. 

— Să mor, dacă te mai chem vreodată! Şi numele am să ţi-l 
uit! L-am şi uitat! 

Şi dădu buzna spre uşă. 

— Oricum, tot mi-a fost interzis de a mai veni la voi! Strigă 
prinţul în urma ei. 

— Ce-e-e? Cine ţi-a interzis? 

Se întoarse într-o clipă, ca înţepată de un ac. Prinţul ezită 
să-i răspundă; îşi dădea seama că-l luase gura pe dinainte. 

— Cine ţi-a interzis să vii la noi? Strigă furioasă Lizaveta 
Prokofievna. 

— Aglaia Ivanovna mi-a interzis... 

— Când? Vo-or-be-şte odată...! 

— Azi-dimâncaţă mi-a trimis vorbă să nu cutez a veni în 
casa voastră. 

Lizaveta Prokofievna rămase înmărmurită, silindu-se să-şi 
dea seama de situaţie. 


— Cum adică ţi-a trimis vorbă? Prin cine anume? Iot prin 
neisprăvitul acela? Şi numai din gură ţi-a spus? Ţipă ea din 
nou. 

— Am primit un bileţel, lămuri prinţul. 

— Unde-i? Arată-mi-l! Imediat! 

Prinţul se gândi un moment, apoi scoase din buzunarul 
vestei o bucăţică de hârtie pe care era scris: 

Prinţe Lev Nikolaevici! Dacă, după tot ce s-a întâmplat, 
mai ai de gând cumva să mă uimeşti vizitând vila noastră, te 
asigur că eu personal nu voi fi printre aceia pe care 
prezenţa dumitale îi va încânta. 

Aglaia Epancina. 

Lizaveta Prokofievna se reculese o clipă, pentru ca imediat 
după aceea să se repeadă la prinţ şi, apucându-l de braţ, să- 
l tragă după dânsa. 

— Vii cu mine! Într-adins! Chiar acum, în clipa asta! 
Vocifera ea ca scoasă din minţi. 

— Dar, gândeşte-te, în felul acesta mă expun... 

— La ce? Ah, prostălăule, naiv ce eşti! Parcă n-ai fi bărbat! 
Dar las' că văd eu acum ce se-ntâmplă, cu ochii mei... 

— Lasă-mă, cel puţin să-mi iau pălăria... 

— Poftim, ia-ţi mizerabila ta pălărie şi să mergem! N-ai 
ştiut să-ţi alegi măcar un fason mai de Doamne-ajută!... A 
scris-o, nici vorbă, numai de ciudă... După cele întâmplate 
deunăzi... A scris-o de necaz, mormăia Lizaveta 
Prokofievna, care nu lăsase braţul prinţului şi-l trăgea 
mereu în urma ei. Eu ţi-am luat apărarea şi am spus cu glas 
tare că eşti un prost dacă nu vii... Altfel nu ţi-ar fi scris 
bileţelul acela stupid şi necuviincios. Un gest indecent, 
nedemn de o fată de familie, bine crescută şi deşteaptă, 
deşteaptă foc!... Hm! Continuă ea, i s-o fi făcut şi ei, fireşte, 
ciudă că nu vii; numai că nu s-a gândit deloc că unui idiot 
nu trebuie să-i scrii în felul ăsta, că o ia de bună, literă cu 
literă, după cum s-a şi întâmplat de altfel. Ce ţi-ai ciulit 
urechile aşa? Se răsti ea la prinţ, dându-şi seama că o cam 
luase gura pe dinainte. Îi trebuie un măscărici ca tine, de 


mult n-a mai văzut unul în preajmă-i, iată pentru ce te pune 
la încercare. Şi-mi pare foarte bine, sunt încântată că o să 
te ia chiar acum în primire! O meriţi! N-avea grijă, se 
pricepe ea la de-alde astea! Şi încă ce bine se pricepe...! 

PARTEA A TREIA 

[. 

De câte ori nu auzi lamentându-se lumea de pe la noi, cum 
că nu prea avem oameni cu spirit practic; politicieni, de 
pildă, avem cu prisosinţă; şi nici de generali nu ducem lipsă 
- dai de ei la tot pasul; cât despre administratori găseşti 
berechet şi de tot felul, oricât de mulţi s-ar cere; când e 
vorba, însă, de oameni energici, înzestrați cu simţ practic - 
i-ai de unde nu-s, să-i cauţi cu lumânarea! Cel puţin aşa se 
plânge toată lumea. Ba unii merg până acolo încât susţin că 
nici măcar personal de serviciu corespunzător n-am avea pe 
unele linii de cale ferată; şi nici vreo administraţie cât de 
cât acceptabilă nu se poate înjgheba, zic ei, în vreuna dintre 
companiile noastre de navigaţie. Ici, auzi, în punctul cutare 
al unei noi linii ferate s-au ciocnit, ori s-au prăvălit de pe 
pod, nişte vagoane; colo, se scrie, un tren era cât pe ce să 
ierneze în mijlocul câmpiei întroienite: au plecat oamenii 
pentru câteva ceasuri şi au stat cinci zile în zăpadă. Dincolo, 
se povesteşte, mii de puduri de mărfuri care aşteaptă să fie 
expediate zac câte două sau chiar trei luni de zile şi 
putrezesc; altundeva, mai auzi (şi nici nu-ţi vine a crede) un 
administrator, adică un fel de supraveghetor, un lefegiu 
oarecare l-a cam atins pe un tejghetar de negustor de i-a 
mutat fălcile din loc, motivându-şi zeul administrativ prin 
aceea că „s-a cam întrecut cu firea” din pricină că acela îl 
bătea la cap să-i expedieze marfa. Şi când te gândeşti că 
există în ţara aceasta imensă atâtea servicii de stat şi 
posturi de lefegii, te cuprinde groaza; toată lumea a fost 
sau este în slujbă, toţi vor să fie slujbaşi. Cum se face atunci 
că din atâta material uman să nu se poată constitui o 
administraţie ca lumea la companiile noastre de navigaţie? 


Răspunsul ce ni se dă la această întrebare e cât se poate 
de simplu - atât de simplu, că explicaţia pare aproape de 
necrezut. E adevărat, ni se spune, că la noi toţi au fost ori 
sunt slujbaşi şi starea asta dăinuie de vreo două sute de ani 
încoace, după cel mai bun model nemţesc, de la strămoşi la 
strănepoţi - dar tocmai aici e buba, că slujbaşii sunt de fapt 
oamenii cei mai lipsiţi de simţ practic, ajungându-se până 
acolo că abstracţiile şi lipsa de cunoştinţe practice erau 
socotite până nu de mult, chiar şi de slujbaşi, drept cea mai 
mare virtute şi cea mai bună recomandare. Dar nu tagma 
funcţionărească ne interesează aici, ci oamenii cu spirit 
practic. Este în afară de orice îndoială faptul că sfiiciunea şi 
o totală lipsă de spirit de iniţiativă erau considerate la noi, 
dintotdeauna, drept cel mai bun indiciu de simţ practic - 
părerea aceasta există şi acum. Dar de ce să ne facem din 
asta o vină specifică nouă, dacă e vorba ca părerea aceasta 
să fie luată drept o învinuire? Lipsa de originalitate era 
considerată dintotdeauna, pretutindeni, în lumea întreagă, 
ca fiind apanajul omului de afaceri serios şi practic şi circa 
nouăzeci şi nouă la sută din oameni (pe puţin) credeau 
întotdeauna astfel, încât poate numai unu la sută dintre ei 
vedeau şi văd lucrurile într-un fel diferit. Marii inventatori şi 
oamenii geniali au fost consideraţi de societate, aproape 
întotdeauna, drept nişte neghiobi la începtul activităţii lor 
(ba de foarte multe ori şi către sfârşitul ei) - observaţie 
arhicunoscută de altfel şi de mult devenită banală. Dacă, de 
pildă, timp de decenii, toată lumea, deprinsă să-şi fructifice 
banii prin Casa de Depuneri, căra acolo miliarde cu 
dobânda de patru la sută, nu-i deloc de mirare că o dată cu 
dispariţia acestei instituţii, oamenii rămânând la propria lor 
iniţiativă, cea mai mare parte din aceste milioane au fost 
pierdute iremediabil în vâltoarea febrei de constituire a 
unor societăţi anonime pe acţiuni sau au intrat în 
buzunarele escrocilor - ceea ce, de altfel, era socotit ca un 
indiciu de bun-simţ şi bună creştere conform cu uzanţele 
vremii. Mai cu seamă de bun-simţ; iar dacă cea mai sfioasă 


cuminţenie şi o apreciabilă lipsă de originalitate constituiau 
până acum la noi, după părerea aproape unanimă, o 
însuşire inerentă a omului de acţiune, a omului de afaceri 
corect, ar fi fost desigur prea inoportună, indecentă şi 
reprobabilă chiar, orice schimbare bruscă. Care mamă 
iubitoare, de pildă, nu se va înspăimânta şi nu se va 
îmbolnăvi de frică, dacă fiul sau fiica ei vor ieşi cumva din 
făgaşul obişnuitului. „Mai bine să trăiască în îndestulare şi 
să fie fericit fără originalitate”, gândeşte orice mamă, 
legănându-şi odorul. Iar bătrânele dădace, de când e 
lumea, îngână acelaşi cântec:,„În straie de aur vei umbla, 
grad de general vei purta!” Aşadar, până şi dădacele 
noastre considerau gradul de general ca pe o culme a 
fericirii pentru un rus, reprezentând idealul naţional cel 
mai popular de fericire tihnită - suprema fericire. Şi într- 
adevăr, cine n-ar fi izbutit la noi, după ce şi-a luat cu chiu cu 
vai examenele şi a deţinut timp de vreo treizeci şi cinci de 
ani o slujbă de stat, cine n-ar fi izbutit să ajungă, în cele din 
urmă, la gradul de general şi să-şi adune o sumuşoară la 
Casa de Depuneri? În felul acesta, mai tot rusul ajungea, 
fără un efort special, să-şi câştige un renume de om practic 
şi întreprinzător. De fapt, numai un om original sau, cum s- 
ar zice, neastâmpărat n-ar fi putut să se facă general la noi. 
Poate să fie o oarecare neînțelegere la mijloc; dar, în 
genere, se pare că este exact aşa şi societatea noastră avea 
perfectă dreptate să-şi definească astfel idealul de om 
practic. Se pare totuşi că ne-au scăpat şi multe vorbe de 
prisos; deşi în intenţia noastră era, de fapt, să dăm câteva 
lămuriri suplimentare cu privire la familia Epancin. 
Membrii acesteia, sau cel puţin cei mai ponderaţi şi cu 
scaun la cap, aveau mult de suferit de pe urma unei 
trăsături comune a familiei, complet opuse acelor virtuţi la 
care ne-am referit mai sus. Fără să-şi dea seama de faptul 
în sine (pentru că într-adevăr e greu de sesizat), ei aveau 
totuşi uneori sentimentul că lucrurile în familia lor mergeau 
nu ca la toată lumea. Ceilalţi duceau o existenţă liniştită şi 


monotonă - a lor era într-o necontenită frământare; toată 
lumea luneca lin ca pe şine - ei deraiau la fiece moment. În 
timp ce toată lumea dădea mereu dovezi de sfioasă 
cuminţenie, ei - nici pomeneală. Lizaveta Prokofievna, ce-i 
urept, se cam speriau când lucrurile nu mergeau conform 
uzanțelor vremii şi totuşi nu era vorba de acea sfială 
cuviincioasă, mondenă, după care tânjeau ei. Poate, în 
adevăr, Lizaveta Prokofievna era singura pe care o 
frământau toate acestea; domnişoarele, cărora nu le lipsea, 
de altfel, nici perspicacitatea, nici ironia, erau încă tinere; 
iar generalul, deşi avea o minte destul de pătrunzătoare 
(ce-i drept cam greoaie), în împrejurările mai dificile 
prefera să mormăie hm! Lăsând, în cele din urmă, totul în 
seama Lizavetei Prokofievna. Cu alte cuvinte, toată 
răspunderea îi revenea ei. Şi nici nu se putea spune măcar 
că familia aceasta se remarca prin cine ştie ce spirit de 
iniţiativă personală sau că devia de la drumul cel drept 
dintr-o predilecție conştientă pentru originalitate, ceea ce 
ar fi fost cu totul lipsit de bună-cuviinţă. Nicidecum! Nici 
vorbă de aşa ceva, adică nici prin gând nu le trecea să-şi 
propună asemenea țeluri; şi cu toate acestea reieşea, până 
la urmă, că familia Epancin, deşi foarte onorabilă, era puţin 
altfel de cum trebuia să fie în general orice familie 
onorabilă. De câtva timp, Lizaveta Prokofievna îşi vârâse în 
cap că tot răul se trage numai de la dânsa, de la caracterul 
ei „nenorocit”, ceea ce îi mări şi mai mult chinul. Îşi spunea 
mereu că e o „excentrică, stupidă şi insuportabilă”; se 
frământa necontenit, pierzându-şi cumpătul şi nemaifiind în 
stare să se descurce, să găsească o ieşire nici chiar în cele 
mai obişnuite complicaţii pe care le oferă viaţa de toate 
zilele, era mereu predispusă să exagereze proporţiile 
nenorocirii. 


Am arătat încă de la începutul naraţiunii noastre că 
Epancinii se bucurau de stimă şi preţuire din partea tuturor 
celor care-i cunoşteau. Chiar şi Ivan Feodorovici personal, 
cu toată originea lui obscură, era primit pretutindeni cu 
multă consideraţie. De altfel, o şi merita pe deplin, în primul 
rând, pentru că era un om bogat şi nu „un oarecare”, iar în 
al doilea rând, pentru că era un om absolut onorabil, deşi 
cam mărginit. Se pare însă că o anumită opacitate 
intelectuală este un atribut necesar, dacă nu al oricărui om 
de afaceri, cel puţin al oricărui om care vrea să facă avere. 
În sfârşit, generalul avea maniere frumoase, era modest, 
ştia să tacă, dar, în acelaşi timp, nu se lăsa tras pe sfoară 
sau umilit şi nu numai pentru că avea gradul de general, ci 
pentru că aşa-i dicta conştiinţa lui de om cinstit şi plin de 
demnitate. Pe deasupra şi poate că nu era lucrul cel mai 
puţin important, se bucura de protectori influenţi. Cât 
despre Lizaveta Prokofievna, după cum am mai spus, se 
trăgea dintr-o familie de nobili de viţă veche, deşi pe la noi 
nu prea se ţine seama de vechimea neamului dacă omul nu 
are şi relaţii sociale. Dar ea a ştiut să-şi facă şi relaţii; era 
stimată şi iubită de persoane cu mare trecere şi influenţă în 
societate, încât toată lumea, fireşte, a trebuit să-i acorde 
respectul cuvenit şi să-i deschidă uşile. Cert este că 
necazurile ei familiale nu prea aveau cine ştie ce temei 
serios şi în orice caz erau provocate de nişte cauze minore 
şi exagerate până la ridicol; dar, dacă ţi-a crescut, să zicem, 
un neg pe nas sau pe frunte, eşti dispus să-ţi închipui că 
toată lumea n-are altă treabă decât să se ocupe de nasul 
dumitale, să te bârfească şi să-şi bată joc de dumneata, 
chiar dacă ai avea meritul de a fi descoperit America. Ce-i 
drept, Lizaveta Prokofievna era considerată în societate 
drept o „originală”, aceasta însă nu scădea cu nimic 
respectul unanim de care se bucura incontestabil. Dar iată 
că - din nenorocire - Lizaveta Prokofievna a ajuns să nu mai 
creadă nici măcar în faptul acesta de netăgăduit că este 
stimată. Gândindu-se la fiicele ei, îşi spunea cu durere că le 


strică viitorul, că are un caracter ridicol, compromiţător, 
insuportabil, lucru pentru care, bineînţeles, îi învinuia tot 
pe cei din jurul său, adică pe fiicele sale şi pe Ivan 
Feodorovici, certându-i de dimineaţă până seara, cu toate 
că îi iubea cu abnegaţie, aproape cu patimă. 

Ceea ce o îndurera mai cu seamă era gândul că şi fiicele ei 
manifestau aceeaşi tendinţă de a deveni nişte trăsnite, nişte 
fiinţe „originale” ca şi dânsa şi că asemenea domnişoare 
nici că s-au mai pomenit vreodată şi nici nu se cade să 
existe pe lume., Or să devină nişte nihiliste, asta e!” îşi 
spunea ea mereu. lar de un an încoace şi mai ales în ultima 
vreme, gândul acesta supărător prindea tot mai multă 
consistenţă. „Mai întâi, de ce nu se mărită? Se întreba ea 
întruna. Ca să-şi chinuiască mama, desigur, văzând în asta 
probabil scopul suprem al vieţii - şi nu-i deloc de mirare cu 
ideile astea noi şi cu blestemata lor problemă feminină! Nu- 
i căşunase Aglaiei acum şase luni să-şi taie splendoarea de 
păr? (Doamne, nici chiar eu n-am avut pe vremuri 
asemenea cozi de toată frumuseţea!) A trebuit să mă rog în 
genunchi de ea ca să lepede foarfecele din mână!... Hai să 
zicem că făcea asta din răutate, ca s-o chinuiască pe maică- 
sa, pentru că e o fată rea, nesupusă, o răzgâiată şi mai cu 
seamă rea, rea rea! Dar grăsana ceea de Aleksandra parcă 
nu voia şi ea să-şi reteze cosiţele şi nu dintr-un moft şi nici 
din răutate, ci din naivitate şi prostie, pentru că Aglaia i-a 
băgat în cap că în felul acesta va dormi mai liniştită şi n-o s- 
o mai doară capul? Şi câţi, câţi, câţi pretendenți nu s-au 
perindat de cinci ani încoace? Şi unde mai pui că toţi erau 
unul şi unul, foarte potriviţi, ba unii dintre ei cu totul 
admirabili chiar! Atunci de ce fac nazuri, ce mai aşteaptă? 
Pentru ce nu se mărită? Numai ca s-o necăjească pe mama 
lor, altă explicaţie nu există! Nu există! Nu există!” 

Dar iată că, în sfârşit, răsări soarele şi pentru inima ei de 
mamă; Lizaveta Prokofievna simţea o oarecare uşurare 
gândindu-se că cel puţin una dintre fiicele ei, Adelaida, este 
pe cale să se căpătuiască. „Scap barem de o belea, deo 


piatră din casă”, spunea ea când i se întâmpla să-şi exprime 
gândurile cu glas tare (în sinea ei, în schimb, folosea 
expresii mult mai gingaşe). Şi ce frumos, cât de onorabil se 
aranjase totul; în lumea bună faptul acesta era comentat cu 
totul favorabil şi apreciat numai în cuvinte de laudă. 
Logodnicul, era un om cunoscut, un prinţ, cu avere, un om 
bun şi, pe lângă asta, era pe placul ei, nici că se putea mai 
bine! Dar Lizaveta Prokofievna îşi făcea mai puţine griji cu 
fiica ei mijlocie decât cu celelalte două, deşi gusturile 
artistice ale Adelaidei puneau de multe ori la grea încercare 
inima veşnic neliniştită a Lizavetei Prokofievna., În schimb, 
are o fire veselă şi mult bun-simţ; cu asemenea calităţi nu 
se pierde o fată”, îşi spunea în chip de consolare 
generăleasa şi gândul acesta o liniştea. Grija cea mai mare 
i-o pricinuia Aglaia. Apropo, în privinţa celei mari, 
Aleksandra, Lizaveta Prokofievna nu ştia exact ce atitudine 
să adopte şi cum e mai bine: să se teama pentru ea sau nu? 
Câteodată i se părea că gata, aşa îi era sortit”...Deja avea 
douăzeci şi cinci de ani şi deci o să rămână fată bătrână. 
„Cu o frumuseţe ca a €ei...!” Nefericita mamă îşi petrecea 
nopţile plângândi în timp ce fata dormea dusă somnul cel 
mai liniştit. „Şi ce-i cu dânsa, e o nihilistă sau numai o 
proastă?” Că nu era deloc proastă, Lizaveta Prokofievna o 
ştia prea bine; preţuia mult judecata clară a Aleksandrei 
Ivanovna şi-i cerea sfatul cu plăcere. Dar că fata ei cea 
mare era o „curcă plouată” nu mai avea nici o îndoială., 
Aşa-i de potolită şi de domoală, că nimic n-o scoate din 
toropeală, nimic nu o poate tulbura. Dar ce zic, nici curcile 
plouate nu sunt chiar aşa de potolite - ptiu! M-am zăpăcit 
cu ele de tot şi nu mai ştiu ce să cred, nu mai pricep nimic!” 
Aleksandra Ivanovna îi inspira mamei sale o milă duioasă, 
cu totul inexplicabilă şi o afecţiune mai mare chiar decât 
pentru Aglaia, cu toate că aceasta din urmă era idolul vieţii 
sale. Dar izbucnirile nervoase, răstălmăcirile, observaţiile 
veninoase (prin care se manifestau cu deosebire grija şi 
afecțiunea ei maternă), epitete precum „curcă plouată” sau 


altele, nu mai puţin amuzante, reuşeau doar s-o distreze pe 
Aleksandra, stârnindu-i râsul. Câteodată, lucrurile ajungeau 
până acolo încât fleacurile cele mai neînsemnate o supărau 
pe Lizaveta Prokofievna până la exasperare. De pildă, 
Aleksandrei Ivanovna îi plăcea să doarmă mai mult şi de 
obicei avea tot felul de visuri; dar visurile ei surprindeau 
întotdeauna printr-o naivitate dezarmantă şi o lipsă totală 
de conţinut, pe măsura unui copil de şapte ani. Ei bine, 
chiar şi inocenţa visurilor acestora începuse s-o cam irite pe 
Lizaveta Prokofievna. Odată, Aleksandra Ivanovna văzu în 
vis două găini şi ce mai ceartă se iscă din pricina asta între 
mamă şi fiică! De ce anume? 

— Greu de spus. O singură dată, e adevărat, izbuti şi ea să 
aibă un vis puţin mai original: se făcea că vede un călugăr 
într-o odaie întunecoasă, în care îi era frică să intre. 
Surorile ei se grăbiră să-i relateze evenimentul Lizavetei 
Prokofievna în hohote de râs, la care aceasta se înfurie 
teribil şi le strigă cât sunt de proaste toate trei. „Hm! E tare 
domoală, ca o proastă, cu adevărat o curcă plouată, nimic 
nu poate s-o mişte şi totuşi e aşa de tristă, câteodată sunt 
zile când ţi se strânge inima privind-o! După ce o fi tânjind 
oare?” Uneori, generăleasa îi punea întrebarea asta şi 
bărbatului ei şi o făcea pe un ton sec şi iritat, după bunulei 
obicei, aşteptând un răspuns neîntârziat. Ivan Feodorovici 
încrunta sprâncenele, scotea un hm! Nehotărât, ridica din 
umeri şi, la sfârşit, îşi dădea cu părerea, desfăcându-şi larg 
braţele: 

— Îi trebuie un bărbat! 

— Numai să dea Dumnezeu să n-aibă parte de unul ca 
dumneata Ivan Feodorâci! Exploda Lizaveta Prokofievna. Să 
nu i se nimerească unul cu judecata şi ideile dumitale, Ivan 
Feodorâci! Să nu fie un bădăran necioplit ca dumneata, 
Ivan Feodovâci!... 

Ivan Feodorovici se făcea pe dată nevăzut, iar Lizaveta 
Prokofievna se potolea după această răbufnire, pentru ca în 
aceeaşi seară să se arate deosebit de atentă, amabilă şi 


tandră faţă de „necioplitul bădăran” Ivan Feodorovici, faţă 
de bunul, scumpul, adoratul ei Ivan Feodorovici, căci nu 
încetase niciodată să-l iubească, ba era chiar îndrăgostită 
de el; Ivan Feodorovici, perfect conştient de asta, avea, la 
rândul său, un respect nemărginit pentru Lizaveta 
Prokofievna a lui. 

Dar chinul cel mai mare al ei, chinul necurmat era Aglaia. 
„imi seamănă leit, de parcă ar fi portretul meu, exact aşa 
cum eram şi eu, îşi spunea Lizaveta Prokofievna. Un pui de 
demon împieliţat, tiranic şi urâcios! O nihilistă, o trăsnită, o 
nebună şi, mai cu seamă, rea, rea, rea! Ah, Doamne, cât de 
nefericită va fi în viaţă!” 

Şi totuşi, după cum spuneam, soarele răsărise şi pentru 
biata mamă şi totul îi apăru pentru moment într-o altă 
lumină. Timp de o lună aproape, Lizaveta Prokofievna 
respiră uşurată şi uită de toate grijile şi necazurile. 
Apropiata căsătorie a Adelaidei atrase atenţia şi făcu să se 
vorbească în lume şi de Aglaia, care şi ea de la o vreme 
încoace făcea peste tot o impresie excelentă prin ţinuta ei 
impecabilă; era ponderată, spirituală, sigură de ea, puţin 
cam prea mândră, dar până şi asta o prindea de minune! Şi 
cât de bună, supusă şi caldă a fost cu mama ei toată luna 
aceasta („E drept că pe acest Evgheni Pavlovici ar fi trebuit 
să-l cunoaştem ceva mai bine, să vedem în ce ape se scaldă; 
de altfel nici Aglaia se pare că nu-i dă mai multă importanţă 
decât celorlalţi!”) Dar ce schimbare în bine se observă la ea 
în ultima vreme: a devenit o fată admirabilă; şi cât e de 
frumoasă, Dumnezeule, cât e de frumoasă! Din zi în zi se 
face mai frumoasă! Şi iată... 

Şi iată că a apărut neisprăvitul acesta de prinţ, acest idiot 
nenorocit şi totul s-a tulburat din nou, totul merge anapoda 
în casa asta! 

Ce se întâmplase totuşi? 

Pentru alţii, desigur, părea că nimic nu s-a întâmplat. Dar 
tocmai aceasta era ciudăţenia cea mai mare a Lizavetei 
Prokofievna, că până şi în încercările cele mai obişnuite ale 


vieţii reuşea, nu ştiu cum, întotdeauna, să descopere câte 
ceva care o înspăimânta aşa de tare, aproape s-o 
îmbolnăvească; i se strecura în suflet o teamă nelămurită, 
de neînțeles şi tocmai de aceea foarte apăsătoare. Vă 
închipuiţi dar ce a simţit ea când, în noianul a tot felul de 
griji şi nelinişti reale sau imaginare, văzu producându-se 
deodată un fapt de o gravitate într-adevăr excepţională şi 
care promitea să-i pricinuiască multe frământări, îndoieli şi 
necazuri. 

„Şi cum au îndrăznit, cum s-au încumetat să-mi scrie 
anonima aceea oribilă ca să mă pună în gardă faţă de 
nemernica aceea, care, cică ar fi intrat în legătură cu 
Aglaia?” se perpelea generăleasa tot drumul până acasă, în 
timp ce îl târa pe Mâşkin după dânsa, ba chiar şi atunci 
când, ajungând acasă, îl aşeză la masa rotundă, împrejurul 
căreia era adunată toată familia. „Cum au îndrăznit să-şi 
închipuie măcar aşa ceva? Dar aş muri de ruşine dac-aş lua 
de bună o singură vorbă, sau dac-aş arăta scrisoarea asta 
Aglaiei! Ce pacoste pe capul nostru, să-şi bată joc în aşa hal 
de Epancini! Şi toate astea din cauza lui Ivan Feodorâci, din 
cauza dumitale, scumpul meu Ivan Feodorâci! Ah! De ce nu 
ne-am dus mai bine la Elaghin! Eu am zis să mergem acolo! 
Să fie Varka aceea care a ticluit scrisoarea? Ştiu eu, sau 
poate... de toate astea, de toate e vinovat numai şi numai 
Ivan Feodorâci! Împotriva lui a uneltit creatura asta toată 
intriga, ca să-şi bată joc de dânsul pentru legăturile lor de 
altădată, a vrut să-l facă de râsul lumii, întocmai cum şi-a 
râs de el şi l-a dus de nas chiar şi atunci când îi căra perle... 
Dar, la urma urmei, suntem amestecați cu toţii în această 
afacere şi fiicele dumitale sunt amestecate, Ivan Feodorâci, 
fete de măritat, domnişoare din cea mai bună societate; 
erau acolo de faţă, au stat şi au auzit totul; au fost 
amestecate şi în istoria aceea cu puşlamalele, bucură-te, 
erau şi atunci de faţă şi au auzit totul cu urechile lor! Nu-l 
iert pe prinţişorul ăsta, niciodată nu-l voi ierta! Şi pentru 
ce, de trei zile, e aşa de nervoasă Aglaia? Pentru ce s-a 


supărat pe surorile ei, chiar şi pe Aleksandra, căreia îi 
săruta întotdeuna mâinile, întocmai ca unei mame, într-atât 
o respecta? Pentru ce, de trei zile, e o enigmă pentru toată 
lumea? Ce amestec poate să aibă aici Gavrilă Ivolghin? 
Pentru ce şi ieri şi astăzi încă, s-a apucat întâi să-l laude pe 
Gavrilă Ivolghin ca să izbucnească apoi în lacrimi? Pentru 
ce în scrisoarea asta anonimă e pomenit blestematul acela 
de cavaler sărman, când ea n-a arătat biletul pe care-l 
primise de la prinţ nici măcar surorilor ei? Şi ce rost... Ce 
rost a avut... Să alerg adineauri la dânsul ca o mâţă 
bezmetică şi să-l aduc chiar eu aici, zor nevoie? Doamne, 
sunt nebună de legat, fac numai prostii! Să-i vorbesc unui 
tânăr despre secretele fiicei mele şi încă... Şi încă secrete 
care aproape că-l privesc şi pe dânsul! Dumnezeule mare! 
Bine, cel puţin, că e cam idiot şi... Şi. Un prieten al casei! E 
cu putinţă oare ca Aglaia să fi prins slăbiciune pentru un 
asemenea cretin? Doamne, ce-i cu mine, de îndrug verzi şi 
uscate? Ptiu! Cu toţii, începând cu mine, suntem nişte 
specimene... Bune de pus sub sticlă pentru a fi expuse la 
vedere cu zece copeici taxă de intrare. Asta n-am să ţi-o 
iert, Ivan Feodorâci, nu ţi-o iert niciodată! Şi ea... de ce nu-i 
spune nimic? Zicea c-o să-l ia în primire de cum intră, dar 
văd că nu întreprinde nimic! Uite-o cum îl priveşte cu luare- 
aminte, îl soarbe din ochi şi tace; dar nici nu pleacă, a 
rămas nemişcată; tocmai ea care îl oprise să ne mai calce 
pragul... Iar el, parcă-i gata să leşine, stă înmărmurit, cu 
faţa albă ca varul. Şi afurisitul acela de Evgheni Pavlăci, 
care trăncăneşte întruna. Nu lasă pe nimeni să scoată un 
cuvânt. Aflu eu numaidecât totul, numai să pot aduce 
vorba...” 

Prinţul şedea, într-adevăr, în faţa mesei rotunde, fără o 
picătură de sânge în obraz şi părea foarte speriat. Din când 
în când totuşi, un sentiment tainic, un fel de extaz îi umplea 
sufletul. Ah! Cât îi era de frică să se uite într-o anumită 
parte, spre colţul de unde doi ochi negri, atât de cunoscuţi, 
îl priveau sfredelitori! Şi, în acelaşi timp, cât era de fericit 


să se regăsească în mijlocul familiei acesteia, s-audă din nou 
glasul cunoscut - după ceea ce-i scrisese ea în bilet. 
„Doamne, oare ce o să spună ea acum?!” Cât despre dânsul, 
nu scoase nici un cuvânt şi asculta cu multă încordare 
„peroraţia” înflăcărată a lui Evgheni Pavlăci căruia rareori i 
s-a mai întâmplat să fie într-o asemenea vervă şi bună 
dispoziţie ca în seara aceea. Prinţul îl asculta, dar nu 
izbutea să reţină aproape nimic din ce spune. În afară de 
Ivan Feodorovici, care nu se întorsese încă de la 
Petersburg, toată familia Epancin era adunată în jurul 
mesei. Era prezent şi prinţul Ş. Se pregăteau, cum se pare, 
să se ducă să asculte muzică înainte de a se aşeza la ceai. 
Discuţia era în toi şi se înjghebase, de bună seamă, până la 
venirea lui Mâşkin. Curând îşi făcu apariţia, strecurându-se 
discret pe terasă şi Kolea. „Aşadar, e primit aici ca şi 
înainte”, gândi prinţul. 

Casa de vacanţă a Epancinilor era o vilă elegantă, 
construită în stil de cabană elveţiană, decorată cu gust, de 
jur-împrejur, cu flori şi verdeață. O minunată grădiniţă 
înconjura casa. Ca şi la prinţ, toată lumea stătea pe terasă, 
numai că a lor era ceva mai mare şi mai cochetă. 

Tema discuţiei angajate se pare că nu prea era pe placul 
multora dintre cei prezenţi. Se putea ghici că fusese o 
discuţie aprinsă şi că toată lumea ar fi preferat să schimbe 
subiectul; dar Evgheni Pavlovici, nu se ştie de ce, se 
încăpăţâna s-a continue, neţinând seamă de atmosfera 
generală; venirea prinţului Mâşkin îl întărâtă parcă şi mai 
mult, stimulându-i verva. Lizaveta Prokofievna privea 
încruntată, cu toate că nu prea înţelegea bine totul. Aglaia, 
aşezată cam deoparte, aproape în colţul terasei, nici nu 
pleca, dar nici nu intervenea în discuţie, îndârjindu-se să 
asculte fără a scoate o vorbă. 

— Daţi-mi voie, polemiza cu foc Evgheni Pavlovici, n-am 
nimic de obiectat împotriva liberalismului. Liberalismul nu-i 
un păcat, face parte integrantă dintr-un tot care, fără el, s- 
ar destrăma sau ar cădea în amorţeală; liberalismul are şi 


el dreptul la existenţă întocmai ca şi conservatorismul cel 
mai ponderat. Eu mă declar însă împotriva liberalismului 
rus şi repet că, dacă îl combat, o fac numai um pricină că 
liberalul rus nu-i un liberal rus, ci este un liberal ne rusesc. 
Arătaţi-mi un liberal rus autentic şi-l voi săruta de îndată, în 
faţa dumneavoastră. 

— Bineînţeles, dacă la rându-i va fi tot atât de dispus să te 
sărute spuse Aleksandra Ivanovna care era într-o stare de 
însufleţire neobişnuită. Până şi obrajii i se îmbujorară mai 
tare ca de obicei. 

„Ca să vezi, gândea Lizaveta Prokofievna, ori nu face decât 
să mănânce şi să doarmă, de nu mai e chip s-o scoţi din 
lâncezeală, ori se aprinde aşa din senin, o dată pe an, de n-o 
mai recunoşti şi rămâi cu gura căscată la cele ce spune.” 

Mâşkin simţi că tonul lui Evgheni Pavlovici nu prea era pe 
placul Aleksandrei Ivanovna; tânărui trata prea superficial 
un subiect serios: vorbea cu destulă înflăcărare, având în 
acelaşi timp aerul de a lua totul în glumă. 

— Afirmam adineauri, înainte de venirea dumitale, prinţe, 
reluă Evgheni Pavlovici, că până acum, la noi, liberalii se 
recrutau numai din două pături diferite: din fosta 
moşierime (desfiinţată acum) şi din rândurile seminariştilor. 
Întrucât însă ambele categorii s-au transformat complet în 
nişte caste, cu totul distincte de națiunea propriu-zisă şi, cu 
trecerea timpului, din generaţie în generaţie, tot mai mult 
rupte de ea, înseamnă că şi tot ceea ce au făcut şi fac aceste 
pături nu conţine în sine nimic naţional... 

— Cum aşa? Tot ce s-a făcut, vasăzică, până acum - nu este 
rusesc? Obiectă prinţul $. 

— Nu este naţional; chiar dacă e rusesc, n-are însă 
caracter naţional; nici liberalii noştri nu sunt cu adevărat 
ruşi, nici conservatorii nu sunt cu adevărat ruşi, nimic 
autentic rusesc... Şi fiţi siguri că naţia nu va recunoaşte 
nimic din ceea ce au făcut moşierii şi seminariştii, nici 
acum, nici mai târziu... 


— Asta-i bună! Dar cum poţi susţine un asemenea paradox 
dacă, bineînţeles, ai vorbit serios? Eu nu pot admite astfel 
de afirmaţii pe seama moşierului rus; şi dumneata eşti tot 
un moşier rus, protestă cu înflăcărare prinţul $. 

— Dar nu vorbesc despre moşierul rus în sensul în care 
vrei sa înţelegi dumneata. Este o pătură onorabilă, chiar şi 
prin simplul fapt că fac şi eu parte din ea, mai cu seamă 
acum, când, propriu-zis, a încetat să mai existe... 

— Vrei să spui cumva că nici în literatura noastră n-a 
existat nimic naţional? Îl întrerupse Aleksandra Ivanovna. 

— În domeniul literaturii nu mă prea pricep, dar cred că 
nici literatura rusă nu-i tocmai rusească, vreau să spun 
autentic rusească, cu excepţia doar a lui Lomonosov, Puşkin 
şi Gogol. 

— Mai întâi, chiar şi atâta nu-i deloc puţin, iar în al doilea 
rând, numai unul dintre ei e din popor, ceilalţi doi erau 
moşieri, râse amuzată Adelaida. 

— Întocmai. Aveţi dreptate, dar nu vă grăbiţi să triumfaţi. 
Deoarece numai aceşti trei scriitori, dintre toţi scriitorii 
ruşi, au reuşit să creeze ceva cu adevărat original, 
autohton, de la nimeni împrumutat, prin însuşi faptul 
acesta, ei au intrat chiar de la început în patrimoniul 
naţional. Orice rus, de îndată ce a rostit, a scris sau a făcut 
ceva autohton, original, ceva ce ţine organic de el şi nu este 
de împrumut, devine în mod implicit naţional, chiar dacă n- 
ar şti să se exprime aşa de bine în ruseşte. E o axiomă 
pentru mine. Discuţia noastră n-a pornit însă de la 
literatură, ci de la socialişti şi, vorbind de ei, am atins şi 
problema literaturii. Revenind la subiect, mă încumet să 
afirm că noi nu avem nici un socialist rus; n-am avut şi nu 
avem, întrucât toţi socialiştii noştri sunt proveniţi fie din 
moşieri, fie din seminarişti. Toţi aceia care, fie aici, fie în 
străinătate, îşi revendică numele acesta, nu sunt decât nişte 
liberali, aparţinând moşierimii încă din timpurile iobăgiei. 
Pentru ce râdeţi? N-aş avea decât să iau lucrările lor, 
teoriile, cărţile, memoriile lor şi, fără să fiu critic literar, aş 


putea să scriu cel mai convingător studiu de critică literară, 
în care aş demonstra şi aş dovedi un lucru de netăgăduit, ca 
lumina zilei, că fiecare filă din aceste cărţi, memorii, 
broşuri, a fost scrisă, în primul rând, de către un moşier rus 
de altădată. Mânia, indignarea şi spiritul lor caustic au un iz 
moşieresc (ba uneori chiar şi izul moşierimii de dinainte de 
Famusov, bucuria şi lacrimile lor pot fi sincere, dar sunt 
bucurii şi lacrimi de moşieri! De mogşieri sau de 
seminarişti... lar vă vine să râdeţi? Zâmbeşti şi dumneata, 
prinţe? Înseamnă că nici dumneata nu eşti de acord cu 
mine? 

Într-adevăr, cuvintele lui Evgheni Pavlovici stârniră o 
ilaritate generală; până şi prinţul Mâşkin schiţă un zâmbet 
abia perceptibil. 

— N-aş putea deocamdată să mă pronunţ categoric dacă 
sunt sau nu de părerea dumitale, spuse el, alungându-şi 
zâmbetul de pe faţă şi tresărind ca un şcolar surprins 
asupra abaterii, dar ţin să te asigur că te ascult cu cea mai 
mare plăcere... 

Rostind anevoie cuvintele acestea, aproape că-şi pierdu 
răsuflarea, în timp ce fruntea i se acoperi cu broboane de 
sudoare. Pentru prima dată deschidea gura de când venise. 
Încercă să se uite în jurul său, dar îi lipsi curajul; Evgheni 
Pavlovici îşi dădu seama şi zâmbi ca pentru sine. 

— Am să vă aduc un argument, domnilor, reluă el cu un 
amestec de patimă şi ironie, poate chiar pe seama 
propriilor sale cuvinte, un argument a cărui descoperire am 
onoarea să mi-o atribui exclusiv; cel puţin, după câte ştiu, 
până în prezent nu s-a scris şi nu s-a spus nimic în această 
privinţă. Este vorba de un fenomen, de un fapt, care 
dezvăluie întreaga esenţă a liberalismului rus, în sensul în 
care am vorbit. Mai întâi, ce este liberalismul în general 
dacă nu un atac (justificat sau nu, asta rămâne de văzut) 
împotriva stării de lucruri existente? Am sau nu dreptate? 
Ei bine, faptul descoperit de mine e că liberalismul rusesc 
nu este un atac împotriva stării de lucruri existente, ci un 


atac împotriva esenței însăşi a lucrurilor noastre, că în loc 
să atace numai ordinea existentă, ei atacă lucrurile în sine; 
că în loc să atace rânduielile ruseşti, atacă Rusia însăşi. 
Liberalul meu a ajuns să renege până şi Rusia; cu alte 
cuvinte, urăşte şi-şi biciuieşte propria mamă. Orice eşec, 
orice eveniment nenorocit pentru Rusia îl face să râdă, dacă 
nu chiar să jubileze. Urăşte obiceiurile naţionale, istoria 
țarii, totul şi dacă ar fi să i se caute o scuză cu orice preţ, nu 
s-ar găsi alta decât doar că nu ştie nici el ce face şi că ura 
lui împotriva Rusiei îi apare drept cel mai rodnic liberalism 
(o, deseori veţi întâlni la noi tipul liberalului pe care ceilalţi 
îl aplaudă şi care, în realitate, poate fără să-şi dea el singur 
seama, nu este decât cel mai stupid, cel mai obtuz şi cel mai 
periculos conservator!). Ura aceasta împotriva Rusiei, unii 
dintre liberalii noştri aproape că o luau şi nu e mult de- 
atunci, drept adevărata iubire de patrie şi se lăudau că văd 
mai bine decât ceilalţi conţinutul adevărat al acestui 
sentiment. Dar acum au devenit mai sinceri, se jenează să 
mai pronunţe cuvintele „dragoste de patrie”, ba însăşi 
noţiunea aceasta au eliminat-o, considerând-o primejdioasă 
şi vrednică de dispreţ. Faptul nu poate fi tăgăduit şi eu 
susţin că aşa este şi. 

— Trebuia, la urma urmei, ca cineva să spună adevărul 
verde în faţă, fără ocolişuri; dar faptul acesta are şi un alt 
aspect, cu totul special: e un fenomen nemaiintâlnit şi 
nemaivăzut de când e lumea, cum nu s-a mai întâmplat 
nicăieri, nicicând şi la nici un popor; trebuie deci să-l 
considerăm cu totul întâmplător şi, ca atare, trecător - sunt 
de acord. Nu se va găsi nicăieri, în nici o parte a lumii, un 
liberal care să-şi urască patria. Cum se explică atunci 
existenţa lui la noi? Numai prin ceea ce am arătat şi 
adineauri, că liberalul rus nu-i, deocamdată, un liberal rus; 
după mine, aceasta ar fi singura explicaţie mai plauzibilă. 

— Consider tot ce-ai spus acum drept o glumă, Evgheni 
Pavlăci, replică pe un ton grav prinţul $. 


— Nu i-am cunoscut pe toţi liberalii şi nu mă încumet să-i 
judec, spuse Aleksandra Ivanovna, dar ţi-am ascultat teoria 
cu indignare: dintr-un caz particular faci o regulă generală 
şi, ca atare, acuzaţia dumitale e defăimătoare. 

— Un caz particular? Aha! Acesta e cuvântul, reluă 
Evgheni Pavlovici. Prinţe Lev Nikolaevici, dumneata ce 
crezi? E un caz particular sau nu? 

— Trebuie să spun că şi eu am văzut şi am cunoscut... 
Puţini liberali şi, în general, nu prea am stat de vorbă cu ei - 
răspunse Mâşkin - mi se pare însă că ai întrucâtva 
dreptate; liberalismul rusesc de care vorbeşti e pornit, într- 
o oarecare măsură, să urască Rusia ca atare şi nu numai 
aşezămintele ei şi stările de lucruri. Bineînţeles că această 
afirmaţie nu este valabilă decât până la un anumit punct... 
N-ar fi drept să extindem aprecierea aceasta până la o 
generalizare absolută... 

Ar fi vrut parcă să mai spună ceva, dar se răzgândi şi tăcu. 
În pofida emoţiei care-l stăpânea, urmărise conversaţia cu 
mare interes. Una dintre particularităţile prinţului era 
neobişnuita naivitate a atenţiei cu care asculta întotdeauna 
ceea ce-l interesa, ca şi cea a răspunsurilor sale când era 
întrebat. Expresia feţei, ca şi întreaga lui ţinută din acel 
moment vădeau aceeaşi candoare naivă a omului 
încrezător, care nu este în stare să surprindă nici o nuanţă 
de glumă sau ironie. Evgheni Pavlovici, care până atunci nu 
i se adresa decât schiţând un surâs nelipsit de oarecare 
maliţiozitate, ascultându-i acum răspunsul, se uită atât de 
grav la Mâşkin, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat deloc să 
primească un asemenea răspuns de la el. 

— Aşa, vasăzică... Curios, nu m-aş fi aşteptat, îngăimă el. 
Ba nu, zău, prinţe, mi-ai răspuns cu toată seriozitatea? 

— Dar dumneata nu m-ai întrebat cu toată seriozitatea? 
Replică Mâşkin surprins. 

Toată lumea începu să râdă. 

— Ţi-ai găsit pe cine să crezi! Spuse Adelaida. Evgheni 
Pavlâci cam obişnuieşte să-i ducă pe toţi de nas. Dacă ai şti 


câte lucruri neserioase povesteşte el câteodată cu cea mai 
gravă mină! 

— După părerea mea, e o discuţie nelalocul ei şi ar fi fost 
mai bine să n-o fi început, observă pe un ton tăios 
Aleksandra. Mai bine am merge la plimbare... 

— Ei bine, să mergem, e o seară minunată! Exclamă 
Evgheni Pavlovici. Dar ca să vă dovedesc că de data asta am 
vorbit foarte serios, şi, mai ales, ca să-i arăt prinţului (m-ai 
interesat foarte mult, prinţe, şi-ţi jur că nu sunt un om chiar 
aşa de superficial după cum s-ar părea, deşi, în realitate, 
sunt într-adevăr un om uşuratic!) şi... Dacă îmi îngăduiţi, 
domnilor, i-aş pune prinţului o ultimă întrebare, aşa, numai 
din curiozitate, ca încheiere. Parcă dinadins, chestiunea 
asta mi-a venit în minte acum două ore (vezi, prinţe, mă 
gândesc câteodată şi la lucruri serioase!); eu am rezolvat-o, 
dar aş fi curios să cunosc şi părerea prinţului. Adineauri s-a 
vorbit de „cazuri particulare”...Expresia este foarte curentă 
acum şi se poate auzi destul de des la noi. În vremea din 
urmă, ziarele şi opinia publică s-au ocupat mult de crima 
aceea oribilă când. Un tânăr a răpus şase oameni, precum 
şi de ciudata pledoarie a apărătorului, care, între altele, a 
spus că, în situaţia de mizerie în care se afla, vinovatului 
trebuia în mod firesc să-i vină gândul să asasineze cele şase 
persoane. Nu e chiar textual, dar sensul se pare că era 
acesta. După părerea mea, emițând o idee atât de ciudată, 
apărătorul era cu totul convins că spunea lucrul cel mai 
liberal, cel mai umanitar şi cel mai progresist din câte s-ar 
putea rosti în vremea noastră. Ei bine, ce crezi dumneata? 
Denaturarea aceasta a ideilor şi a convingerilor, 
posibilitatea unei asemenea concepţii deformate şi 
năstruşnice totodată este oare un caz particular sau unul 
general? Urmă o nouă explozie de ilaritate. 

— Particular; bineînţeles, particular, spuseră hohotind 
Aleksandra şi Adelaida. 

— Dă-mi voie să-ţi reamintesc, Evgheni Pavlăâci, adăugă 
prinţul S., că gluma ta s-a cam răsuflat. 


— Care-i părerea dumitale, prinţe? Continuă, fără să le 
dea atenţie celorlalţi, Evgheni Pavlovici, care surprinsese 
privirea serioasă a lui Mâşkin aţintită asupra sa. Ce crezi? E 
un caz particular sau general? Pentru dumneata, o 
mărturisesc, am pregătit întrebarea asta. 

— Nu, nu-i un caz particular, răspunse prinţul cu glas 
scăzut, dar cu multă convingere. 

— Dar nu vezi, Lev Nikolaevici, strigă cu oarecare ciudă 
prinţul $., nu-ţi dai seama că întrebarea lui nu-i decât o 
cursă? Şi-a pus în gând să facă o glumă din asta şi chiar pe 
dumneata vrea să te păcălească. 

Mâşkin roşi. 

— Credeam că Evgheni Pavlâci vorbeşte serios, spuse el, 
lăsând ochii în jos. 

— Dragă cneaze, continuă prinţul $., aminteşte-ţi discuţia 
pe care am avut-o noi amândoi, acum vreo trei luni; 
vorbeam tocmai despre faptul că în tinerele noastre 
tribunale nou înfiinţate sunt de-acum prezenţi atâţia avocaţi 
remarcabili şi talentaţi! Şi câte verdicte ale juraţilor în cel 
mai înalt grad judicioase sunt pronunţate! Cât de fericit 
erai de starea asta de lucruri şi ce plăcere îmi făcea bucuria 
dumitale!... Spuneam atunci că avem tot dreptul să ne 
mândrim... Această apărare stângace, la care se referă 
Evgheni Pavlovici, acest argument straniu e, fără îndoială, 
un caz izolat, cu totul întâmplător, excepţie rarisimă ce se 
pierde printre miile de exemple pozitive. 

Prinţul Lev Nikolaevici reflectă un moment şi, cu aerul cel 
mai convins, deşi pe un ton potolit şi cam sfios, răspunse: 

— Voiam să spun numai că denaturarea ideilor şi 
noţiunilor (ca să întrebuinţez expresia lui Evgheni Pavlăci) 
se întâlneşte frecvent la noi şi, din nefericire, are mai mult 
caracterul unui fenomen general decât particular. Dacă 
această denaturare n-ar avea caracterul unui fenomen 
general, poate că nici n-ar fi existat atâtea crime de 
neconceput. 


— Crime de neconceput? Dar te asigur că nişte crime 
asemănătoare şi poate încă şi mai odioase, s-au întâmplat şi 
altădată şi au existat întotdeauna, nu numai la noi, ci 
pretutindeni şi că, după mine, n-au să dispară încă multă 
vreme. Numai că altădată nu se prea cunoşteau din lipsă de 
publicitate. Acum însă, ele sunt relatate şi consemnate în 
presă şi prin viu grai, ceea ce ne face să credem că aceşti 
criminali au apărut abia acum şi că este vorba deci de un 
fenomen nou în societate. Aici este greşeala dumitale, 
dragă prinţe, o greşeală extrem de naivă, te asigur, observă 
cu un zâmbet ironic prinţul Ş. 

— Ştiu bine că s-au întâmplat şi altădată multe crime şi la 
fel de înspăimântătoare. În vremea din urmă, am vizitat mai 
multe închisori şi am avut ocazia să fac cunoştinţă cu diverşi 
deţinuţi, atât în prevenţie, cât şi din cei care-şi ispăşesc 
pedeapsa. Sunt printre ei criminali şi mai teribili decât 
acesta, oameni care au asasinat până la zece fiinţe şi care 
nu se căiesc deloc. Dar iată ce am remarcat mai osebit la 
toţi aceştia: asasinul cel mai înrăit, care nu manifestă nici 
un semn de căinţă, ştie totuşi că-i un criminal, cu alte 
cuvinte îşi dă seama că a săvârşit o faptă rea, chiar dacă nu 
simte nevoia să se pocăiască. Aşa sunt toţi, pe când aceia de 
care a vorbit Evgheni Pavlăci nici nu vor să se creadă 
vinovaţi, ba încă sunt convinşi ca erau în dreptul lor şi... Că 
bine au făcut ce au făcut. Ei bine, tocmai aici, tocmai în asta 
înclin eu să văd o deosebire îngrijorătoare. Şi notaţi că sunt 
toţi tineri, cu alte cuvinte, sunt la o vârstă când omul cade 
cel mai uşor sub influenţa unor idei denaturate. 

Prinţul $. încetase să mai râdă şi-l asculta pe Mâşkin cu 
mirare. Aleksandra Ivanovna care, de mult timp, voia să 
intervină cu o observaţie, tăcea, părând că are un motiv 
special să se abţină. Evgheni Pavlovici, vizibil surprins, se 
uita la prinţ de data aceasta fără obişnuitul lui surâs ironic. 

— Dar de ce te uiţi la el cu un aer aşa de mirat, stimate 
domn? Interveni deodată Lizaveta Prokofievna. Îl credeai 


mai prost decât dumneata, nu-i aşa? Îţi închipuiai că-i 
incapabil să judece aceste lucruri? 

— Nu-i vorba de asta, spuse Evgheni Pavlovici, numai că, 
prinţe (scuză-mi întrebarea), dacă vezi şi intuieşti aşa de 
bine, cum se face (încă o dată iartă-mă) că în acea ciudată 
afacere... de acum câteva zile... A lui Burdovski, dacă nu mă 
înşel... Cum se face că n-ai remarcat aceeaşi denaturare de 
idei şi de convingeri etice? Dar absolut aceeaşi! Mi s-a 
părut atunci că n-ai observat nimic din toate astea. 

— Să-ţi spun eu atunci, domnule, interveni energic 
Lizaveta Prokofievna, noi toţi ceilalţi am băgat de seamă 
asta şi acum suntem gata să ne lăudăm faţă de el pentru 
perspicacitatea noastră; iar el a primit astăzi o scrisoare de 
la unul dintre ei, de la şeful bandei, cel cu faţa buboasă, ţi-l 
aminteşti, Aleksandro? Omul acesta, în scrisoare, îi cere 
iertare, în felul lui, bineînţeles; declară că a rupt relaţiile cu 
prietenul care-l aţâţa atunci, îţi aminteşti, Aleksandro? Şi că 
acum are mai multă încredere în prinţ. Ei bine, noi, ceilalţi, 
n-am primit nici o scrisoare de felul acesta şi asta ar trebui 
să ne fie învăţătură, ca să nu ne ridicăm nasul aşa de sus 
înaintea lui. 

— Şi Ippolit a venit să locuiască la ţară cu noi! Strigă 
Kolea. 

— Cum? E aici? Întrebă prinţul îngrijorat. 

— A sosit în momentul când plecai cu Lizaveta 
Prokofievna; eu l-am adus. 

— Ei bine, mă prind, se întărâtă din senin Lizaveta 
Prokofievna, uitând că numai cu un minut înainte îi luase 
apărarea prinţului, mă prind că s-a dus ieri să-l caute pe 
băieţandrul acela în mansarda lui, că i-a cerut iertare în 
genunchi şi l-a rugat să se mute aici. Te-ai dus să-l vezi ieri? 
Tu singur ai mărturisit-o mai adineauri. Ai fost sau nu? I-ai 
căzut în genunchi? 

— Da' de unde, strigă Kolea, dimpotrivă, ieri, Ippolit a luat 
mâna prinţului şi a sărutat-o de două ori, am fost eu martor; 
la asta s-a mărginit toată explicaţia; prinţul i-a spus doar că 


s-ar simţi mai bine la vilă, iar Ippolit i-a răspuns că se va 
duce de îndată ce-i va permite starea sănătăţii. 

— Rău faci, Kolea... Bolborosi Mâşkin, ridicându-se şi 
luându-şi pălăria. Ce nevoie era să povesteşti? Eu... 

— Unde te duci? Îl opri Lizaveta Prokofievna. 

— N-avea nici o grijă, prinţe, urmă Kolea cu înflăcărare, nu 
te duce să-l tulburi acum, căci în momentul de faţă se 
odihneşte după oboseala drumului; e foarte mulţumit; şi 
ştii, prinţe, după părerea mea, ai face mai bine să nu te duci 
să-l vezi astăzi; amână întrevederea pe mâine, altfel o să se 
ruşineze din nou. Azi-dimineaţă, mi-a spus că de şase luni 
nu s-a mai simţit aşa de bine, ba şi tuşeşte mai puţin. 

Mâşkin observă că Aglaia şi-a părăsit dintr-o dată locul şi 
că se apropie de masă. Nu îndrăznea să ridice ochii spre 
dânsa, dar simţea că-n momentul acela ea îl priveşte poate 
cu un aer ameninţător, că în ochii ei negri clocoteşte 
indignarea şi că sângele îi năvălise în obraz. 

— După părerea mea, Nikolai Ardalionovici, ai făcut râu că 
l-ai adus la Pavlovsk, dacă-i vorba de adolescentul acela 
tuberculos care, zilele trecute, plângea şi ne invita la 
înmormântarea lui, observă Evgheni Pavlovici. A vorbit 
atunci cu atâta elocvenţă despre zidul din faţa casei lui, 
încât cu siguranţă o să-i ducă dorul. 

— E foarte adevărat. Ai să vezi: o să se certe cu tine, o să-ţi 
trântească cine ştie ce vorbe grele şi apoi are să plece, aşa 
să ştii! 

Şi uitând că toată lumea se pregătea să meargă la 
plimbare, Lizaveta Prokofievna, cu un aer plin de 
demnitate, trase înspre ea paneraşul cu lucrul de mână. 

— Mi-aduc aminte că a făcut elogiul acelui zid, reluă 
Evgheni Pavlovici şi fără el nu va putea muri spectaculos; 
Or, el se pare ca ţine mult să moară spectaculos. 

— Ei bine, murmură Mâşkin, dacă nu vreţi să-l iertaţi, are 
să moară fără iertarea voastră... Acum însă, a venit mai 
mult pentru copaci. 

— O, în ceea ce mă priveşte, îi iert totul; poţi să-i transmiţi. 


— Altfel trebuie să înţelegem lucrurile acestea, răspunse 
prinţul încet şi parcă în silă, cu privirea aţintită mereu în 
acelaşi punct de pe podea, trebuie să fii de acord şi 
dumneata să-i primeşti iertarea. 

— Eu? Dar pentru ce? Cu ce i-am greşit? 

— Dacă nu puteţi înţelege, înseamnă... Dar sunt sigur că 
înţelegeţi totul; voia atunci... Să vă binecuvinteze pe toţi şi, 
la rându-i, să primească binecuvântarea voastră a tuturor, 
asta-i tot... 

— Dragă cneaze, se grăbi să intervină prinţul Ş., 
schimbând o privire îngrijorată cu câteva dintre persoanele 
prezente, paradisul pe pământ nu se realizează aşa de uşor 
şi mi-e teamă că-ţi faci iluzii în privinţa asta; paradisul e un 
lucru cam anevoios, cneaze, mult mai anevoios de obţinut 
decât îşi închipuie admirabila dumitale inimă. Dar eu zic că 
am face mai bine să ne oprim aici, altminteri, te pomeneşti 
că o să ne simţim stingheriţi cu toţii şi atunci... 

— Mergem să ascultăm muzica, hotări pe un ton aspru 
Lizaveta Prokofievna şi se ridică mânioasă. 

Toţi ceilalţi se ridicară şi ei, gata de plecare. 

II. 

Prinţul se apropie deodată de Evgheni Pavlovâci. 

— Evgheni Pavlăci, spuse el cu o stranie însufleţire, 
apucându-i mina, fii sigur că te consider, orice s-ar 
întâmpla, omul cel mai nobil şi cel mai bun din lume; crede- 
mă... 

Surprinderea lui Evgheni Paviovici a fost atât de mare, 
încât s-a dat cu un pas înapoi. O clipă se sili să nu 
izbucnească în râs, dar, privindu-l mai atent pe prinţ, 
observă că acesta era tulburat peste măsură sau, în orice 
caz, se afla într-o stare cu totul neobişnuită. 

— Fac prinsoare, prinţe, strigă el, că nu asta voiai să-mi 
spui şi poate că nu mie îmi erau destinate cuvintele 
acestea... Dar ce ai? Te simţi râu? 

— Nu este exclus, tot ce-i cu putinţă, iar dumneata ai 
observat foarte bine că poate nu dumitale voiam să-ţi 


vorbesc! 

Rostind aceste cuvinte, Mâşkin schiţă un zâmbet straniu 
aproape caraghios, iar peste o clipă se învioră din nou, 
declarând cu înflăcărare: 

— Nu-mi aminti purtarea mea de alaltăieri! M-am simţit 
foarte ruşinat aceste trei zile... Ştiu că sunt vinovat... 

— Da, dar ce faptă atât de condamnabilă îţi reproşezi? 

— Mai mult ca oricare altul probabil, te simţi ruşinat 
pentru mine, Evgheni Pavlovici; şi faptul că ai roşit este un 
semn că ai o inimă admirabilă. Plec imediat, vă asigur. 

— Dar ce are? Poate că aşa încep la el crizele? Îl întrebă 
pe Kolea generăleasa speriată. 

— Fiţi liniştită, Lizaveta Prokofievna, nu-i vorba de criză, 
plec numaidecât. Ştiu că... Natura a fost nedreaptă cu 
mine. Timp de douăzeci şi patru de ani am fost bolnav; de 
când m-am născut până la vârsta de douăzeci şi patru de 
ani. Consideraţi deci şi această ieşire drept gestul unui om 
bolnav. Am să plec îndată, numaidecât, vă asigur. Nu mi-e 
ruşine, căci ar fi ciudat să te simţi ruşinat pentru asta, nu-i 
aşa? Dar sunt de prisos în societate... Nu din amor propriu 
vă vorbesc aşa... M-am gândit mult în timpul acestor trei 
zile şi am judecat că ar trebui să vă spun acest lucru sincer 
şi deschis la prima ocazie. Există asemenea idei, idei înalte, 
de care nu-mi este îngăduit să vorbesc, pentru că, negreşit, 
aş provoca râsul tuturor; prinţul Ş. mi-a amintit adineauri 
de asta... N-am nici gestul potrivit, nici simţul măsurii; 
cuvintele pe care le rostesc nu corespund gândurilor care 
mă frământă; asta le scade din valoare. De aceea socot că 
n-am dreptul... Unde mai pui că am şi o fire bănuitoare, 
eu... Eu sunt convins că nu pot fi ofensat în casa asta şi că 
sunt iubit mai mult decât o merit, dar ştiu de asemenea (0 
ştiu prea bine) că o boală care a durat douăzeci şi patru de 
ani nu se poate să nu fi lăsat urme, consecinţe, încât e 
normal ca ceilalţi să râdă de mine! uneori... Nu-i aşa? 

Privea în jur, având aerul că aşteaptă un răspuns, o 
sentinţă. Toţi rămaseră nedumeriţi, penibil surprinşi de 


această izbucnire neaşteptată, bolnăvicioasă şi cu nimic 
justificată, cel puţin în aparenţă. Dar aceste cuvinte ale lui 
dădură loc unui alt episod, tot atât de neaşteptat şi de 
straniu. 

— Pentru ce spui toate astea aici? Izbucni deodată Aglaia. 
Pentru ce vorbeşti, ca să te audă tocmai ei? Ei! Ei! 

Părea că indignarea fetei n-are margini, ochii îi scânteiau 
de mânie. Mâşkin rămase mut în faţa ei şi o stranie paloare 
i se aşternu pe obraz. 

— Aici nimeni nu e în stare să te înţeleagă! Nimeni nu 
merită să i se adreseze asemenea cuvinte! Se dezlănţui 
Aglaia. Aici niciunul nu face cât degetul cel mic al dumitale, 
niciunul n-are nici mintea şi nici inima dumitale! Eşti mai 
cinstit decât toţi ceilalţi, mai nobil decât toţi, mai bun decât 
toţi, mai inteligent decât toţi! Niciunul de aici nu este 
vrednic să-ţi ridice măcar batista pe care ai scăpat-o 
adineauri... Pentru ce te umileşti şi te pui mai prejos decât 
ei? Pentru ce ai strivit totul în dumneata, pentru ce n-ai pic 
de mândrie? 

— Doamne, cine s-ar fi putut aştepta la aşa ceva? Îşi plesni 
palmele într-un gest de disperare Lizaveta Prokofievna. 

— Sărmanul cavaler! Ura! Trăiască! Strigă Kolea în 
culmea entuziasmului. 

— Să taci!... Cum îndrăzneşte cineva să mă ofenseze aici, 
în casa dumitale? Se întoarse brusc, către mamă-sa, Aglaia, 
ajunsă într-o stare de paroxism isteric, în care omul 
depăşeşte orice limită şi nu mai cunoaşte nici o stavilă. 
Pentru ce toată lumea, toţi, până la unul, şi-au propus să mă 
chinuiască? Pentru ce, de trei zile, prinţe, nu încetează să 
mă sâcâie din pricina dumitale? Dar nici prin gând nu-mi 
trece să mă mărit cu dumneata! Să ştii că pentru nimic în 
lume n-aş primi să fiu soţia dumitale! Să ştii asta! E posibil 
ca cineva să se mărite cu un om atât de caraghios ca 
dumneata? Uită-te într-o oglindă, să vezi cum arăţi în clipa 
asta!... Pentru ce, pentru ce mă tachinează neîncetat că mă 


mărit cu dumneata? Nu se poate să nu ştii! Eşti înţeles cu 
ei! 

— Nimeni n-a tachinat-o vreodată, murmură Adelaida 
îngrozită. 

— Nici prin gând nu ne-a trecut aşa ceva, nu s-a rostit nici 
un cuvânt de acest fel! Strigă Aleksandra Ivanovna. 

— Cine a tachinat-o? Când a tachinat-o? Cine a putut să-i 
spună aşa ceva? Ce-i cu dânsa? Aiurează? Se adresa 
Lizaveta Prokofievna celor de faţă, clocotind de furie. 

— Toţi au spus-o, toţi, până la unul, în tot timpul acestor 
zile! Niciodată, niciodată n-am să mă mărit cu el! 

După ce strigă toate astea, Aglaia izbucni în lacrimi, 
acoperindu-şi faţa cu batista şi se prăbuşi pe un scaun. 

— Dar el nici nu te-a cer... 

— Nu te-am cerut în căsătorie, Aglaia Ivanovna, lăsă să-i 
scape prinţul. 

— Ce-e? Cum? Făcu surprinsă, indignată, înspăimântată 
Lizaveta Prokofievna. Nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Am vrut să spun... Voiam doar să spun - se bâlbâia 
tremurând Mâşkin - voiam numai să-i explic Aglaiei 
Ivanovna... Să am cinstea să precizez că nu era deloc în 
intenţia mea... Să am onoarea de a-i cere mâna... Şi nici 
chiar pe viitor... N-am nici o vină în toate astea, te asigur, 
Aglaia Ivanovna, n-am nici o vină! Niciodată n-am urmărit 
asemenea lucru, niciodată nu m-am gândit şi niciodată nu 
voi năzui la aşa ceva, ai să te convingi; poţi fi sigură! Vreun 
om rău m-o fi ponegrit în faţa dumitale! Fii pe pace! 
Linişteşte-te! 

Rostind aceste vorbe, el se apropie de Aglaia. Ea îşi ridică 
faţa din batistă, îl străfulgera cu privirea pe Mâşkin, care 
avea înfăţişarea unui om tare speriat, îşi aminti cuvintele ce 
i le spusese acesta şi deodată izbucni în hohot chiar sub 
ochii lui - un hohot atât de vesel şi de molipsitor, atât de 
batjocoritor şi în acelaşi timp plin de haz, încât Adelaida, 
cea dintâi, nu mai putu să reziste, mai ales după ce, la 
rândul ei, îl privi pe prinţ, şi, repezindu-se la sora ei, o 


îmbrăţişă şi se porni şi ea pe un râs la fel de nestăvilit şi 
copilăreşte sincer, ca şi Aglaia. Privindu-le pe amândouă, 
prinţul zâmbi şi, luminându-se apoi la faţă, repetă bucuros 
şi fericit: 

— În sfârşit, slavă Domnului, slavă Domnului! 

Aici nu se mai putu abţine nici Aleksandra şi se alătură, din 
toată inima, surorilor ei. Părea că râsul celor trei fete nu se 
va mai sfârşi. 

— Poftim, fetele astea nu-s în toate minţile, murmură 
Lizaveta Prokofievna, ba te bagă în sperieţi, ba... 

De-acum însă râdea şi prinţul $., râdea şi Evgheni 
Pavlovici, hohotea întruna şi Kolea, ba, privindu-i pe toţi 
ceilalţi, râdea chiar şi prinţul Mâşkin. 

— Acum să mergem la plimbare, haidem! Strigă Adelaida. 
Cu toţii şi prinţul să vină cu noi neapărat; n-ai nici un motiv 
să ne strici cheful, om bun ce eşti! E tare simpatic, nu-i aşa, 
Aglaio? Nu-i aşa, mamă? Şi, pe urmă, trebuie numaidecât 
să-l sărut pentru... Pentru explicaţia lui cu Aglaia. Maman 
dragă, îmi dai voie să-l îmbrăţişez? Aglaio, permite-mi să-l 
sărut pe prinţul tău! Zicând asta, ştrengăriţă, se apropie cât 
ai clipi din ochi de Mâşkin şi-l sărută pe frunte. El îi luă 
mâna, o strânse aşa de tare, că Adelaida abia se abţinu să 
nu ţipe şi o contemplă cu o bucurie infinită; apoi, cu o 
mişcare fulgerătoare, duse mâna fetei la gură şi o sărută de 
trei ori. 

— Să mergem! Spuse şi Aglaia. Prinţe, ai să fii cavalerul 
meu. E voie, maman? Un cavaler care mi-a refuzat mâna! 
Nu-i aşa că ai refuzat definitiv mâna mea, prinţe? Dar nu 
aşa se oferă braţul unei doamne! Uite aşa; acum e bine. Să 
plecăm, să deschidem alaiul, vrei să mergem înainte 
singuri, în tete-â-tete? 

Vorbea fără încetare, izbucnind când şi când în noi hohote 
de râs. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Mulţumesc lui Dumnezeu! 
Repeta Lizaveta Prokofievna întruna, fără să ştie ea singură 
de ce anume se bucură. 


VW 


— E o familie foarte ciudată!” gândca prinţul $., poate 
pentru a suta oară de când îi cunoştea pe Epancini, dar... 
Familia aceasta, aşa de ciudată, îi plăcea mult. În privinţa 
prinţului Lev Nikolaevici însă, am putea spune că avea 
anumite rezerve; nu prea îl simpatiza. Părea cam posomorit 
şi preocupat când au ieşit cu toţii la plimbare. 

Evgheni Pavlovici, în schimb, era într-o dispoziţie 
excelentă - tot timpul drumului până la gară glumi cu 
Adelaida şi Aleksandra - la fiecare glumă a lui, ele râdeau 
cu atâta haz, încât el începu să bănuiască la un moment dat 
că poate nu-l ascultau deloc. Gândul acesta, fără să-şi 
explice pentru ce, îl făcu şi pe el deodată să râdă din toată 
inima (aşa-i era firea!). Cele două surori, foarte bine 
dispuse şi ele de altfel, aveau mereu privirile îndreptate 
asupra Aglaiei şi a prinţului Mâşkin, care mergeau înainte; 
era clar că purtarea surioarei lor mezine le intriga mult. 
Prinţul Ş. încerca mereu să intre în vorbă cu generăleasa 
pentru a o distrage de la gândurile ei şi, povestindu-i 
lucruri lipsite de importanţă, nu reuşi decât s-o plictisească 
într-un mod groaznic. Lizaveta Prokofievna părea complet 
răvăşită sufleteşte, vorbea anapoda şi uneori chiar nici nu 
răspundea la întrebări. 

Dar şirul de enigme, în care era atât de iscusită Aglaia 
Ivanovna, nu se terminase încă. Ultima din seara aceea 
fusese rezervată exclusiv prinţului. Când se îndepărtară 
cam la o sută de paşi de casă, tânăra fată i se adresă 
aproape în şoaptă cavalerului ei tăcut, spunându-i grăbită: 

— Uită-te la dreapta. Prinţul privi într-acolo. 

— Uită-te mai cu atenţie. Vezi banca aceea, în parc, acolo 
unde sunt cei trei copaci mari?... O bancă verde. 

Prinţul răspunse afirmativ. 

— Îţi place locul acesta? Câteodată, pe la ora şapte 
dimineaţă, când toată lumea doarme încă, îmi place să stau 
acolo singură, cu gândurile mele. 

Prinţul îngână că locul era încântător. 


— Acum să mă laşi, nu vreau să mai merg la braţ cu 
dumneata. Sau să mergem tot aşa, dar să nu-mi spui nici o 
vorbă. Nu vreau să fiu tulburată în gândurile mele. 

Avertisment zadarnic, căci, oricum, Mâşkin n-ar fi scos o 
vorba tot drumul chiar şi fără această poruncă. Inima 
începu să-i bată cu putere când o auzi şoptindu-i cu privire 
la bancă. După un minut însă, îi fu ruşine de gândul absurd 
ce-i încolţise în minte... 

În timpul săptămânii, după cum se ştie şi după cum afirmă 
toată lumea, parcul de lângă gara Pavlovsk e frecventat de 
un public mult mai „select” decât în zilele de sărbătoare, 
când Petersburgul îl inundă cu vizitatori „de tot soiul”... 
Publicul, îmbrăcat simplu dar elegant, obişnuieşte să se 
ducă acolo să asculte muzică. Fanfara, una dintre cele mai 
bune orchestre militare, execută piese noi. Legile bunei- 
cuviinţe sunt respectate cu stricteţe, cu toate că atmosfera 
generală are un caracter mai familiar, mai intim. Cei mai 
mulţi dintre vilegiaturişti se duc în parc numai ca să se vadă 
unii pe alţii, găsind în asta o deosebită plăcere; pe alţii îi 
atrage muzica. Scandalurile sunt extrem de rare, deşi se- 
ntâmplă uneori să aibă loc chiar şi în zilele de lucru, cum e 
şi firesc, de altfel. 

În seara aceea s-a nimerit să fie o vreme minunată şi era 
lume multă în parc. Toate locurile din jurul orchestrei fiind 
ocupate, grupul nostru se aşeză ceva mai la o parte, foarte 
aproape de ieşirea din stânga a parcului. Forfota mulţimii şi 
muzica o înviorară puţin pe Lizaveta Prokofâevna şi le 
prilejuiră domnişoarelor clipe de distracţie. Mai schimbară 
priviri cu diferiţi cunoscuţi răspunzând la saluturi printr-o 
înclinare graţioasă a capului, cercetară toaletele şi ochiului 
lor ager nu-i scăpară tot felul de excentricităţi despre care 
au apucat să schimbe câteva păreri, însoţindu-le cu 
zâmbete ironice. Evgheni Pavlovâci avu prilejul şi el să 
salute numeroase cunoştinţe. Mai multe priviri fură atrase 
de Aglaia şi de prinţul Mâşkin, care erau mereu împreună. 
Curând, câţiva tineri dintre cunoscuţii mai vechi veniră să-şi 


prezinte omagiile doamnelor Epancin; vreo doi, trei au 
rămas să mai stea de vorbă; toţi erau în raporturi de 
prietenie cu Evgheni Pavlovici. Printre aceştia se afla şi un 
tânăr ofiţer, foarte chipeş, foarte vesel şi vorbăreţ, care se 
grăbi să i se adreseze Aglaiei, făcând totul ca să-i capteze 
atenţia; Aglaia s-a arătat cât se poate de amabilă şi a râs cu 
poftă de glumele lui. Evgheni Pavlovici îi ceru voie prinţului 
să i-l prezinte pe acest prieten; Mâşkin abia pricepu ce 
voiau de la dânsul, totuşi prezentarea se făcu şi cei doi 
bărbaţi se salutară, strângându-şi reciproc mâna. Prietenul 
lui Radomski îi puse o întrebare prinţului, dar acesta din 
urmă nu răspunse sau mormăi câteva cuvinte într-un chip 
aşa de ciudat, încât ofiţerul îl examina cu multă atenţie; îşi 
mută privirea spre Evgheni Pavlovici şi înţelese îndată 
pentru ce acesta ţinuse să-i facă cunoştinţă cu prinţul; 
tânărul zâmbi uşor şi începu să vorbească din nou cu 
Aglaia. Lui Evgheni Pavlovici nu-i scăpă un amănunt şi 
anume, că Aglaia se îmbujora în timpul acestei scurte 
scene. 

Prinţul Mâşkin nici nu băgă de seamă că alţii vorbeau cu 
Aglaia, copleşind-o cu complimente; mai mult decât atăt, 
transportat cum era, părea uneori că uită cu totul de 
prezenţa tinerei fete. Erau clipe când îi venea pur şi simplu 
să se retragă undeva, să dispară de acolo, ba i-ar fi plăcut 
să se trezească într-un loc pustiu şi întunecos, numai să 
poată rămâne singur cu gândurile lui, nevăzut şi neştiut de 
nimeni. Sau, cel puţin, dacă ar fi stat acasă la el, pe terasa 
vilei, dar absolut singur, fără ca cineva să stea în preajmă-i, 
nici Lebedev şi nici copiii lui; s-ar fi trântit pe divan 
înfundându-şi faţa în pernă şi ar fi zăcut aşa ceasuri de-a 
rândul, o zi şi o noapte şi încă o zi. Sau, deodată, gândurile 
îi fugeau departe şi revedea munţii, mai ales un locşor 
cunoscut, care-i plăcea aşa de mult pe vremea când a trăit 
acolo şi de la înălţimea căruia vedea, printre norii alburii, 
satul, ruinele unui vechi castel, firul argintiu ai cascadei, 
abia vizibil. Ah! Cât ar fi vrut acum să fie acolo şi să se 


gândească la un singur lucru. Ah! Toată viaţa numai cu un 
singur gând; i-ar fi ajuns chiar dacă ar fi trăit o mie de ani! 
lar cei de aici e mai bine să-l uite de tot, de tot! Aşa şi 
trebuie. Ar fi fost mult mai bine să nu-l fi cunoscut niciodată 
şi ca totul de aici să nu fi fost decât o nălucire de vis. Nue 
totuna dacă-i vis ori realitate? Uneori îşi aţintea privirea 
asupra Aglaiei, fără s-o desprindă de pe faţa ei, câte cinci 
minute în şir; dar era ceva straniu în privirea lui: s-ar fi 
spus că o contempla pe tânăra fată ca pe un obiect ce se 
află la două verste distanţă de el, ca pe un portret alei şi nu 
făptura vie de lângă el. 

— De ce te uiţi aşa la mine, prinţe? Întrebă ea deodată, 
întrerupând conversaţia animată şi râsetele celor din jur. 
Dumneata mă înspăimânţi; parcă ai vrea mereu să întinzi 
mâna şi să-mi pipăi obrazul, ca să te convingi că exist 
aievea. Nu-i aşa, Evgheni Pavlovici, nu ţi se pare că mă 
priveşte tocmai aşa? 

Mâşkin, surprins că i se vorbea lui, ascultă atent, 
străduindu-se parcă să înţeleagă, dar nu izbuti probabil, 
căci din partea lui nu urmă nici un răspuns. Văzând, în 
schimb, că Aglaia şi ceilalţi râdeau, îşi desfăcu deodată 
buzele strânse şi începu şi el să râdă aşa, din senin, ceea ce 
stârni şi mai multă ilaritate în jurul lor; ofiţerul, care era 
probabil un om foarte vesel, pufni pur şi simplu în râs. Şi 
atunci Aglaia, mânioasă, şopti ca pentru sine: 

— Idiotul! 

— Doamne! E cu putinţă să se îndrăgostească de un 
asemenea... Poate fi până într-atât de nebună? Mormăi 
printre dinţi Lizaveta Prokofievna. 

Aleksandra se aplecă la urechea mamei sale: 

— E o glumă. La fel ca şi gluma de mai înainte cu 
„cavalerul sărman” şi nimic mai mult, o asigură tânăra fată. 
A vrut să-i mai însceneze o farsă acum, numai că a mers 
prea departe; trebuie să-i punem capăt, maman! Adineauri 
a jucat o comedie ca să ne sperie... 


— E bine măcar că a dat de un asemenea idiot, răspunse 
încet Lizaveta Prokofievna, pe care vorbele fiicei sale o mai 
liniştiră puţin. 

Totuşi, prinţul auzi că-l făcură „idiot” şi tresări, dar nu din 
cauza acestui epitet (îl uită imediat), ci pentru că, nu 
departe de locul unde stătea, unde şi în ce punct anume n- 
ar fi putut spune, zări în mulţime un chip palid, cu părul 
castaniu-închis şi ondulat, cu un zâmbet şi o privire ce-i 
erau atât de cunoscute; viziunea nu ţinu decât o clipită şi 
dispăru. Putea să fie doar o închipuire. Nu i se întipărise 
decât zâmbetul acela crispat, ochii şi o prețioasă cravată 
verde-deschis la gât. Unde se mistuise domnul căruia îi 
aparţinea această cravată? Se pierduse în mulţime sau se 
strecurase în interiorul gării, prinţul n-ar fi putut spune nici 
asta. 

O clipă după aceea însă, începu să privească cu nelinişte 
împrejur; această primă apariţie o prevestea poate pe a 
doua. Cum de nu se gândise la posibilitatea unor întâlniri 
când pornise spre gară? E drept că plecase fără să ştie 
unde merge, într-atât era de tulburat ieşind din vila familiei 
Epancin. Dac-ar mai fi fost în stare să observe, ar fi 
remarcat poate de un sfert de oră neliniştea Aglaiei care, 
din când în când, se uita împrejur scrutând mulţimea, de 
parcă ar fi căutat şi ea pe cineva. Interesant însă că pe 
măsură ce tulburarea prinţului devenea mai vădită, creştea 
vizibil şi emoția fetei iar în clipa când acesta întorcea capul 
privind cercetător înjur şi ea repeta aceeaşi mişcare. Nu 
trecu mult şi motivul neliniştii lor şi-a găsit dezlegarea. 

Prin ieşirea laterală a gării, în apropierea căreia stăteau 
prinţul şi întreaga companie a Epancinilor, năvăli deodată 
un grup compus din cel puţin zece persoane. În faţă 
mergeau trei femei; două dintre ele erau de o frumuseţe 
remarcabilă, încât nu era de mirare că le însoțeau atâţia 
admiratori. Dar şi adoratorii şi femeile, întreg grupul făcea 
o notă cu totul distinctă, deosebindu-se net de restul 
publicului adunat aici să asculte muzica. Apariţia lui fu 


observată numaidecât de aproape toată lumea; totuşi, cei 
mai mulţi se făceau că nici nu-i bagă în seamă; numai câţiva 
tineri zâmbiră cu înţeles privindu-l şi schimbară câteva 
şoapte între ei. Prezenţa nou-veniţilor nu putea fi însă 
ignorată; ostentativ parcă, vorbeau prea tare şi râdeau 
zgomotos. Probabil că mulţi dintre ei erau cu chef, deşi 
câţiva purtau haine elegante, după ultima modă; alţii însă 
aveau o înfăţişare extrem de ciudată; îmbrăcăminte 
ciudată, feţele ciudat de congestionate; erau şi câţiva 
militari, ba şi câţiva domni mai în vârstă, îmbrăcaţi în haine 
largi, bine croite, cu sumedenie de inele pe degete şi cu 
butoni la manşetă, cu peruci şi favoriţi negri ca smoala şi cu 
o distincţie afectată pe feţele lor cam buhăite, domni de 
care societatea bună se fereşte ca de ciumă. Printre 
chermesele noastre există desigur unele care se disting 
printr-o ţinută ireproşabilă, bucurându-se de o reputaţie 
excelentă şi perfect justificată; dar şi omul cel mai prudent 
nu-i în stare să se apere în fiecarte minut de cărămida care, 
la un moment dat, i-ar cădea fără veste în cap de pe 
acoperişul casei vecine. O asemenea cărămidă era gata să 
cadă acum asupra publicului select care se adunase să 
asculte concertul fanfarei militare. 

Ca să treci din gară în rondul unde era instalată fanfara, 
trebuiau coborâte trei trepte. Ajuns aproape de aceste 
trepte, grupul se opri; niciunul dintre ei nu se putea hotări 
să păşească înainte. Deodată una dintre femei se desprinse 
din grup şi cobori. Numai doi din suita ei îndrăzniră s-o 
urmeze: un domn între două vârste, cu înfăţişare destul de 
modestă; exteriorul lui era convenabil din toate punctele de 
vedere, dar părea dintre holteii aceia singuratici care nu 
cunosc niciodată pe nimeni şi nimeni nu-i cunoaşte; celălalt 
însoțitor al doamnei era jerpelit într-un hal fără de hal şi 
avea o figură cam dubioasă. În afară de aceştia doi, nimeni 
nu o mai însoţi pe doamna cea excentrică; totuşi, ea cobori 
scările fără să arunce o privire înapoi, ca şi cum îi era 
perfect egal dacă o urmează cineva sau nu. Continua să 


râdă şi să vorbească tare. Era îmbrăcată cu mult gust. 
Toaleta ei era foarte luxoasă, dar de o eleganţă cam 
extravagantă şi de aceea bătătoare la ochi. Trecu pe 
dinaintea fanfarei, îndreptându-se spre partea cealaltă a 
rondului, unde o caleaşca aştepta la marginea drumului. 
Mâşkin n-o mai văzuse pe ea de vreo trei luni şi mai bine. 
De când se întorsese la Petersburg, îşi propusese aproape 
în fiecare zi să-i facă o vizită, dar poate un presentiment 
ascuns îl împiedica. Cu teama în suflet încerca să-şi 
închipuie revederea lor, însă toate încercările lui rămâneau 
zadarnice. Asupra unui singur lucru nu avea nici o îndoială, 
că întâlnirea va fi penibilă. De multe ori, în timpul acestor 
şase luni, îşi aminti ce impresie produsese asupra lui chipul 
acestei femei când l-a contemplat pentru prima oară; dar şi 
atunci, văzut numai în fotografie, acest chip îi provocase o 
tulburare chinuitoare. Luna pe care o petrecuse în preajma 
Nastasiei Filippovna în provincie, având prilejui s-o vadă 
aproape zilnic, i-a lăsat amintiri amare, încât adesea prinţul 
ar fi vrut să le şteargă cu totul din memorie. Însăşi vederea 
chipului acestei femei îi pricinuia un sentiment profund 
răscolitor; în discuţia cu Rogojin, definise acest sentiment 
drept „o milă nemărginită” şi era adevărat. Privind numai 
portretul Nastasiei Filippovna, inima îi fu cuprinsă atunci de 
o dureroasă şi nesfârşită milă; senzaţia asta de compasiune 
sfâşietoare, soră cu suferinţa, pentru făptura aceasta nu-l 
mai părăsi niciodată, o avea şi acum vie în inima lui. Era 
poate şi mai puternică decât altădată. Totuşi, din cuvintele 
pe care i le spusese atunci lui Rogojin a lipsit ceva. Nu 
reuşise atunci să exprime exact ceea ce simţea; numai 
acum, în minutul acesta, când Nastasia Filippovna apăru 
deodată înaintea lui, înţelese, poate printr-un fel de intuiţie 
spontană, ce anume omisese în destăinuirile făcute lui 
Rogojin. Ar fi trebuit să adauge că în sentimentul acela de 
milă era amestecată şi spaima; da, spaimă! Acum, în 
minutul acesta, o simţea din plin - era convins, cu totul 
convins, pentru anumite motive pe care numai el le putea 


intui, că Nastasia Filippovna era dementă. Dacă, iubind o 
femeie mai mult ca orice pe lume sau presimţind 
posibilitatea unei asemenea iubiri, ai vedea-o deodată pusă 
în lanţuri, după nişte zăbrele de fier, sub paza unui gardian 
- ai avea o senzaţie asemănătoare cu aceea pe care prinţul 
Mâşkin o încerca în momentul acela. 

— Ce ai? Îl întrebă în şoaptă, grăbită, Agiaia, uitându-se 
spre el şi apucându-l cu naivitate de braţ. 

Prinţul întoarse capul, o privi şi, zărind în ochii ei negri o 
scânteiere tainică şi neînţeleasă pentru dânsul, încercă să-i 
zâmbească, dar în aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi uitat de 
prezenţa tinerei fete, întoarse din nou ochii spre dreapta, 
urmărind cu privirea viziunea extraordinară care-l fascina. 
Nastasia Filippovna tocmai trecea prin faţa scaunelor 
ocupate de domnişoarele Epancin. În acel moment, Evgheni 
Pavlovici, cu multă volubilitate, îi povestea Aleksandrei 
Ivanovna ceva pesemne foarte comic şi interesant. Prinţul 
îşi aminti mai târziu că Aglaia se lăsase să-i scape în şoaptă: 
„Ce femeie...” 

Expresie vagă cu sensul rămas nespus în întregime, căci 
ea se stăpâni şi nu-şi mai isprăvi gândul; dar atât a fost de 
ajuns. Nastasia Filippovna, care trecea fără să bage pe 
nimeni în seamă, întoarse brusc capul spre scaunele 
ocupate de Epancini şi numai atunci păru că-l observă pe 
Evgheni Pavlovici. 

— Uite-l şi pe dumnealui! Exclamă ea, oprindu-se deodată. 
Ba îl cauţi cu lumânarea şi nu-i chip să-i dai de urmă, ba îl 
găseşti taman acolo unde nici nu te aştepţi... le credeam 
acolo... la unchiul tău! 

Sângele năvăli în obrazul lui Evgheni Pavlovici. Îi aruncă 
Nastasiei Filippovna o privire furioasă, dar în aceeaşi clipă 
îşi întoarse ochii de la ea. 

— Ce? Nu ştii? N-a aflat încă nimic, închipuiţi-vă! S-a 
împuşcat! Azi-dimineaţă, unchiul tău şi-a zburat creierii! Eu 
am aflat abia pe la ora două, acum ştie aproape tot oraşul; 
se zice că i s-au găsit lipsă trei sute cincizeci de mii de ruble 


din banii statului, alţii zic c-ar fi cinci sute de mii. Şi eu care 
crezusem că o să te alegi cu o moştenire frumuşică de pe 
urma lui; când colo a risipit tot ce a avut. Era un crai şi 
jumătate, bătrânul... Ei, la revedere, bonne chance! Şi chiar 
n-ai de gând să te duci deloc pe acolo? Acum pricep de ce 
te-ai grăbit atâta să-ţi dai demisia, mare pişicher îmi eşti! 
Acum e limpede, ce mai! Ai ştiut totul dinainte; chiar şi 
despre asta sunt sigură că ai ştiut încă de ieri... 

Apostrofându-l cu atâta cinism pe Evgheni Pavlovici şi 
etalând intenţionat o pretinsă intimitate cu el, Nastasia 
Filippovna urmărea desigur un anumit scop; în privinţa 
aceasta nu mai putea fi nici o îndoială. Totuşi, Evgheni 
Pavlovici socotise că e mai bine să nu răspundă la această 
nouă provocare, hotărât să adopte o atitudine de totală 
ignorare a ei. Dar cuvintele tinerei femei l-au lovit ca un 
trăsnet; auzind de moartea unchiului său, se făcu galben ca 
ceara şi se întoarse spre Nastasia Filippovna. În momentul 
acela, Lizaveta Prokofievna se ridică ostentativ şi se depărta 
în grabă mare, urmată de toţi ai ei. Numai prinţul Lev 
Nikolaevici rămase pe loc, într-o poză nehotărâtă şi Evgheni 
Pavlovici, care nu se dezmeticise încă din buimăceală. Dar 
nu apucară Epancinii să facă douăzeci de paşi, când se 
produse un scandal monstru. 

Ofiţerul care vorbise adineauri cu Aglaia şi care era, se 
vede, un bun prieten de-al lui Evgheni Pavlovici se arătă 
indignat la culme; 

— Aici numai cravaşa poate să ajute, altfel n-ai cum s-o 
scoţi la capăt cu creatura asta! Spuse el cu glas destul de 
tare. (După cât se pare, era şi confidentul lui Evgheni 
Pavlovici.) 

Printr-o mişcare bruscă, Nastasia Filippovna se întoarse 
spre el. Ochii îi sclipiră cu lumini de fulgere; se repezi către 
un tânăr necunoscut, care se afla la doi paşi de dânsa şi 
care ţinea în mână o nuieluşă subţire de alun, i-o smulse şi îl 
lovi cu toată puterea peste obraz pe ofensatorul ei. Toate 
acestea se produseră într-o clipită... Scos din fire, ofiţerul 


se năpusti asupra Nastasiei Filippovna, care nu mai avea 
alături pe nimeni din suita ei; domnul între două vârste, cu 
înfăţişarea impunătoare, reuşise să se facă nevăzut între 
timp, iar domnul cu chef, retras mai la o parte, se prăpădea 
de râs. Un minut mai târziu, ar fi intervenit, desigur, poliţia; 
până atunci însă, Nastasia Filippovna ar fi păţit-o urât de 
tot dacă nu i-ar fi venit un ajutor neaşteptat: prinţul Mâşkin, 
care se oprise la doi paşi de dânsa, avu timpul să apuce pe 
la spate braţul ofițerului, imobilizându-l. Căutând să-şi 
smulgă braţul din strânsoare, acesta l-a izbit cu atâta 
putere în piept, încât prinţul zbură la vreo trei paşi înapoi, 
prăbuşindu-se într-un scaun. Între timp, în ajutorul 
Nastasiei Filipovna săriră alţi doi apărători. În faţa 
ofițerului se postă boxerul, autorul articolului bine 
cunoscut, ticluit la adresa prinţului şi membru activ în fosta 
bandă a lui Rogojin. 

— Keller! Fost locotenent, se recomandă el cu pompă. 
Dacă preferi forţa pumnului, căpitane, sunt la dispoziţia 
dumitale, voi ţine eu locul adversarei dumitale, substituind 
sexul frumos; cunosc toate tainele boxului englez. Ţine-ţi 
firea, căpitane: te compătimesc pentru jignirea de moarte 
pe care ai suferit-o, dar nu pot îngădui molestarea unei 
femei în public. Dacă însă recurgi la alte maniere decât aşa 
cum se cuvine unui domn bine crescut, ei bine, cred că 
înţelegi ce va urma, căpitane... 

Dar ofiţerul îşi venise în fire şi găsi discuţia de prisos. În 
momentul acela apăru din mulţime Rogojin şi, apucând iute 
braţul Nastasiei Filipovna, se îndepărtă cu ea. Rogojin 
părea zguduit de cele întâmplate, era palid şi tremura ca 
varga. Totuşi, târând-o pe Nastasia Fiiippovna după el, avu 
răgazul să-i râdă răutăcios în nas ofițerului şi să-i şuiere 
printre dinţi cu acrul unui târgoveţ triumfător: 

— O înghiţişi, ai! Ţi-e botul plin de sânge, bă! Revenindu-şi 
complet şi dându-şi seama cu cine are de-a face, ofiţerul se 
întoarse către prinţ, care se ridicase între timp de pe scaun, 


şi-l întrebă politicos (având grijă să-şi acopere faţa cu 
batista): 

— Prinţul Mâşkin, cu care am avut plăcerea să fac 
cunoştinţa adineauri? 

— Dar nu e în toate minţile! E dementă! Crede-mă! 
Articula prinţul cu voce spartă şi, într-un gest inconştient, 
îşi întinse spre ofiţer braţele tremurătoare. 

— Eu n-aş putea să mă laud, fireşte, cu astfel de informaţii; 
dar trebuie să ştiu neapărat numele dumneavoastră. 

Dădu din cap în semn de salut şi se îndepărtă. Poliţia 
apăru exact la cinci secunde după ce ultimii protagonişti ai 
scenei precedente dispăruseră. De altfel, tot scandalul n-a 
ţinut mai mult de două minute. Câţiva inşi din public se 
ridicară, preferând să plece de acolo, alţii se mulţumiră să- 
şi schimbe numai locul; pe unii i-a distrat grozav, iar cei mai 
mulţi şi-au arătat predilecţia pentru un asemenea 
spectacol, care se pretează copios la tot felul de comentarii 
şi la tradiționala bârfa. Fanfara începu să cânte din nou. 
Prinţul porni să ajungă din urmă familia Epancin. Dacă, 
atunci când căzuse pe un scaun după gestul brutal al 
ofițerului, i-ar fi venit în gând şi ar fi apucat să se uite la 
stânga, ar fi zărit-o, la douăzeci de paşi de locul acela, pe 
Aglaia, care, surdă la chemările mamei şi ale surorilor ei, se 
oprise ca să contemple scena scandaloasă. Prinţul Ş. alergă 
la dânsa şi o convinse, în sfârşit, să părăsească locul. 
Lizaveta Prokofievna reţinu un lucru în legătură cu asta: 
Aglaia era atât de tulburată, că nici nu auzise chemările lor. 
Dar nu trecură nici două minute după aceea şi, în clipa 
când intrau în parc, Aglaia spuse cu tonul ei obişnuit, 
nepăsător şi capricios: 

— Am vrut să văd cum se va sfârşi comedia. 

III. 

Întâmplarea din parcul gării avu efectul unui trăsnet 
asupra mamei şi fiicelor, umplându-le inimile de spaimă. 
Cuprinsă de o tulburare puţin obişnuită, Lizaveta 
Prokofievna făcu drumul de întoarcere, cu fiicele ei, de la 


gară şi până acasă, aproape în fugă. După concepţiile şi 
principiile ei de viaţă, ceea ce se petrecuse era extrem de 
semnificativ şi, cu tot haosul care domnea în momentul 
acela în capul ei, anumite concluzii îşi făceau loc tot mai 
limpede şi mai precis în mintea ei agitată. De altfel şi ceilalţi 
înțelegeau, ca şi dânsa, că se întâmplase ceva foarte grav şi 
că, din fericire poate începea să se dezvăluie o taină ieşită 
cu totul din comun. Cu toate asigurările şi lămuririle pe 
care le dăduse prinţul Ş., nu mai rămânea nici o îndoială că 
Evgheni Pavlovici „s-a dat de gol”, era demascat şi surprins 
asupra faptului ca unul care „întreținea relaţii cu acea 
creatură”...Aşa gândea nu numai Lizaveta Prokofievna, ci şi 
cele două fiice mai mari. Concluzia aceasta avu de fapt 
darul să complice şi mai mult enigma. Cu toate că 
Aleksandra şi Adelaida erau puţin supărate pe mama lor din 
cauza plecării aşa de grăbite, ce semăna cu o adevărată 
fugă, totuşi, în zăpăceala primului moment, ele s-au abținut 
să-i pună vreo întrebare. Pe de altă parte, li se părea că 
sora lor, Aglaia Ivanovna, ştia poate mai mult în legătură cu 
chestiunea aceasta decât ele şi decât mama lor. Prinţul $. 
era şi el întunecat ca noaptea şi foarte îngândurat. Tot 
drumul înapoi Lizaveta Prokofievna nu-i adresă nici un 
cuvânt, iar el se pare că nici nu sesiză acest lucru. Adelaida 
încercă să-l tragă de limbă: „Despre ce fel de unchi era 
vorba adineauri şi ce s-a întâmplat la Petersburg?” îl 
întrebă ea. Drept răspuns, el mormăi cu o expresie acră 
ceva nedesluşit despre nişte informaţii şi că toate astea, 
fără îndoială, erau pure născociri. „Fireşte!” adăugă 
Adelaida şi-l lăsă în pace. Cât despre Aglaia, era perfect 
calmă şi nu făcu decât să observe în timpul drumului că 
mergeau prea repede. O singură dată îşi aruncă privirea 
înapoi şi-l zări pe prinţ grăbindu-se în urma lor. Constatând 
că face eforturi pentru a-şi zori pasul, fata zâmbi 
batjocoritor şi nu-şi mai întoarse capul spre el. 

Se apropiau de vilă când îl întâlniră pe Ivan Feodorovici 
care, de abia sosit de la Petersburg, ieşise în întâmpinarca 


familiei. Primul cuvânt al generalului fu să întrebe de 
Evgheni Pavlovici. Dar Lizaveta Prokofievna, al cărei chip 
luă o expresie amenințătoare, trecu pe lângă el fără să-i 
răspundă şi fără măcar să-l onoreze cu o privire. Ochii 
fetelor şi ai prinţului Ş. îl făcură să înţeleagă că o furtună se 
dezlănţuise în familie. El însuşi, de altfel, părea frământat 
de o grijă puţin obişnuită. Îl apucă imediat pe prinţul Ş. de 
braţ şi-l reţinu un moment la intrarea în vilă, schimbând 
câteva cuvinte pe şoptite. Expresia de îngrijorare care li se 
citea pe faţă când se arătară apoi pe terasă şi se apropiară 
de Lizaveta Prokofievna lăsă să se ghicească că aflaseră 
noutăţi extraordinare. Încetul cu încetul, toată lumea se 
strânse sus, la Lizaveta Prokofievna, iar pe terasă nu 
rămase decât prinţul Lev Nikolaevici. Stând într-un colţ, 
părea că aşteaptă ceva, fără să ştie ce anume; nici nu-i 
trecuse prin minte să se retragă văzând forfota ce domnea 
în casă; s-ar fi spus că uitase tot universul şi că era gata să 
stea aşa, oriunde o fi, la nesfârşit, fără să se urnească din 
loc. De sus răzbeau câteodată ecourile unei convorbiri 
foarte aprinse. Cât timp stătuse acolo? N-ar fi putut spune. 
Era târziu şi întunericul nopţii se lăsase, când Aglaia apăru 
deodată pe terasă. Părea liniştită, cu toate că puţin cam 
palidă. Zărindu-l pe prinţ „fără să se fi aşteptat, bineînţeles” 
să-l găsească acolo, pe scaun, într-un colţ, tânăra fată zâmbi 
cu nedumerire. 

— Ce faci dumneata aici? Întrebă ea, apropiindu-se de 
dânsul. Ruşinat, prinţul bâibâi un răspuns încurcat şi sări 
repede în picioare; dar cum Aglaia dădu să se aşeze alături, 
îşi reluă şi el locul. Ea îl privi cu atenţie, apoi se uită maşinal 
pe fereastră, pe urmă îşi întoarse iar privirea asupra lui. 
„Poate că-i vine să râdă, gândi prinţul, dar nu, ar fi râs 
negreşit, dacă avea poftă.” 

— Poate ai vrea să iei un ceai? Spun să-ţi aducă, zise ea 
după o tăcere. 

— N-nu... Nu ştiu... 


— Cum să nu ştii asta? Ah, da, ascultă, dacă cineva te-ar 
provoca la duel, ce-ai face? Chiar adineauri voiam să-ţi pun 
această întrebare. 

— Dar... Cine... doar n-o să mă provoace nimeni. 

— Şi totuşi, dacă te-ar provoca? i-ar fi tare frică? 

— Cred că da... Mi-ar fi frică. 

— Adevărat? Aşadar eşti un laş? 

— N-nu, asta poate-i prea mult, răspunse prinţul şi, mai 
reflectând puţin, adăugă cu un zâmbet: laş e acela care se 
teme şi fuge: acela însă care se teme, dar nu fuge, nu este 
tocmai un laşi. 

— Dumneata n-ai fugi? 

— Poate că nu, spuse el, înveselit în cele din urmă de 
întrebările Aglaiei. 

— Eu, cu toate că sunt femeie, n-aş fugi în nici un caz, 
observă ea cu un aer jignit parcă la ideea că cineva ar 
putea să pună la îndoială curajul ei. De altfel, am impresia 
că vrei să-ţi baţi joc de mine şi pozezi, după obiceiul 
dumitale, ca să pari mai interesant; spune-mi, de obicei se 
trage de la doisprezece paşi? Câteodată chiar de la zece, 
nu-i aşa? Asta înseamnă precis ori să fii omorât, ori cel 
puţin rănit, nu-i aşa? 

— În dueluri, mi se pare că rareori se întâmplă să 
nimereşti la ţintă. 

— Rareori, zici? Dar Puşkin n-a fost omorât în duel? 

— Poate din întâmplare. 

— N-a fost deloc o întâmplare; era un duel pe viaţă şi pe 
moarte şi a fost ucis. 

— Glonţul l-a atins aşa de jos, încât se poate presupune că 
d'Anthes ochise mai sus, la piept sau la cap; nimeni nu 
trage însă aşa cum a nimerit glonţul în cazul acesta; prin 
urmare, cel mai plauzibil e că glonţul l-a lovit şi l-a omorât 
pe Puşkin din întâmplare, dintr-o mişcare greşită a 
trăgătorului, altfel nu nimerea aşa. Mi-au spus-o oameni 
competenţi. 


— lar mie, un soldat cu care am vorbit odată mi-a spus că 
după regulamentul lor militar trăgătorii trebuie să ţintească 
pe la mijlocul omului. Aşa că nici la piept şi nici la cap, ci 
drept în mijlocul omului. Chiar asta e expresia. Mai târziu l- 
am întrebat pe un ofiţer şi el mi-a confirmat cele spuse de 
soldat, precizând că aşa prevede regulamentul. 

— Aşa trebuie să fie, pentru că se trage de la distanţă 
mare. 

— Dumneata ştii să tragi cu arma? 

— N-am tras niciodată. 

— Se poate să nu ştii măcar să încarci un pistol? 

— Nu ştiu. Adică, îmi dau seama cam în ce fel se face, dar 
n-am încercat niciodată s-o fac personal. 

— Atunci e ca şi cum n-ai şti, căci pentru aşa ceva se cere 
practică! Ascultă şi ţine minte: în primul rând, să-ţi cumperi 
pulbere de calitate bună, care să nu fie umedă (se zice că 
trebuie să fie neapărat foarte uscată şi în nici un caz jilavă) 
şi totodată trebuie să fie şi foarte fină, vezi să ceri din cea 
fină - pentru pistol - şi nu din aceea care serveşte pentru 
încărcat tunurile. Cât despre gloanţe, se pare că fiecare şi 
le toarnă singur. Ai pistoale? 

— Nu şi nici n-am nevoie, răspunse prinţul râzând. 

— Nu vorbi prostii! Să-ţi cumperi neapărat unul şi de bună 
calitate; cele franţuzeşti sau englezeşti sunt cele mai bune, 
se spune. Pe urmă, iei pulbere, cât intră într-un degetar sau 
în două şi torni în pistol. Chiar dacă e ceva mai mult, nu 
strică. Astupă apoi cu câlţi (aşa se spune, că neapărat 
trebuie să bagi câlţi), fără asta, cică, nu merge; câlţii se pot 
găsi uşor: dintr-o saltea sau dintr-o uşă, căci sunt şi uşi 
căptuşite cu câlţi. Pe urmă, după ce ai îndesat câlţii, 
introduci şi glonţul, auzi? Glonţul la urmă, iar mai întâi 
pulberea, altfel nu ia foc. De ce râzi? Ţin neapărat ca 
dumneata să faci în fiecare zi exerciţii de tragere cu pistolul 
şi să înveţi să nimereşti la ţintă. Ne-am înţeles? 

Prinţul nu mai putea de râs. Iar Aglaia, de necaz, bătu 
nervoasă din picior. Aerul ei grav într-o asemenea 


conversaţie îl puse totuşi pe gânduri. Un glas lăuntric îi 
şoptea parcă tot timpul că ar trebui să se intereseze, să 
întrebe de ceva, în orice caz să afle unele lucruri mult mai 
serioase decât cum se încarcă un pistol. Dar totul îi zburase 
din minte; nu mai ştia nimic decât că ea stătea în faţa lui şi 
că el poate s-o privească. Orice i-ar fi spus, în acel moment, 
îi era aproape egal. 

De sus, din salonul soţiei sale, cobori pe terasă Ivan 
Feodorovici, care pleca undeva, cu un aer posac, trădând 
îngrijorare şi în acelaşi timp hotărârea de a acţiona. 

— Dumneata erai, Lev Nicolaevici... Şi unde aveai de gând 
să te duci acum? Întrebă el, cu toate că Lev Nicolaevici nici 
nu se gândea să se mişte de la locul iui. Vino cu mine, vreau 
să-ţi spun două vorbe. 

— La revedere, spuse Aglaia, întinzându-i mâna. 

Întunericul care învăluia terasa nu-i permise prinţului să 
vadă bine, în momentul acela, chipul tinerei fete. Abia 
câteva clipe după aceea, ajungând la poarta vilei, roşi 
deodată şi-şi strânse cu putere palma dreaptă. 

S-a potrivit să aibă acelaşi drum. Dar nu cu prinţul Mâşkin 
avea treabă lvan Feodorovici; cu tot timpul înaintat, se 
grăbea să se întâlnească cu cineva pentru a discuta o 
chestiune importantă. Până una alta însă, avându-l la 
îndemână pe prinţ, se apucă să-i povestească ceva cu multă 
febrilitate, vorbind repede şi destul de incoerent. De câteva 
ori a pomenit numele Lizavetei Prokofievna. Dacă prinţul ar 
fi fost în stare să-şi concentreze atenţia în momentul acela, 
s-ar fi dumerit poate că Ivan Feodorovici dorea să afle şi el 
ceva sau, mai bine zis, să-l întrebe pe faţă şi fără înconjur, 
dar că nu izbutea nicicum să atingă miezul lucrurilor. Spre 
ruşinea lui, Mâşkin era aşa de distrat, că la început nici nu 
auzea ce-i spune generalul şi abia când acesta se opri în 
faţa lui, aşteptând răspuns la o întrebare arzătoare, prinţul 
fu nevoit să-i mărturisească că n-a înţeles nimic. 

Generalul ridică din umeri. 


— Aţi devenit cu toţii nişte oameni foarte ciudaţi, se porni 
el din nou să peroreze. Îţi spun că nu pricep deloc ideile şi 
frica Lizavetei Prokofievna. A făcut o criză de nervi, plânge 
şi spune mereu că am ajuns de râsul lumii, că suntem 
dezonoraţi. Dar cum anume? Prin ce? Când şi pentru ce? 
Într-adevăr, am greşit (o recunosc), am o mare vină, dar, în 
sfârşit, poliţia ar putea s-o mai domolească pe această... 
Femeie turbulentă (care, pe deasupra, are şi purtări 
indecente); chiar am de gând să mă duc astăzi să previn pe 
cine trebuie. Totul se poate aranja fără zgomot, cu 
delicateţe, amabil chiar şi, mai ales, fără scandal. Admit de 
asemenea că viitorul e aducător de surprize şi că în prezent 
chiar există multe lucruri nelămurite; e la mijloc şi o intrigă; 
dar dacă aici nu se ştie nimic, nici dincolo nu sunt în stare 
să-ţi explice ceva; dacă n-am auzit eu, n-ai auzit tu, n-a auzit 
altul, nici al cincilea n-a auzit nimic, atunci cine, mă rog, a 
auzit ceva, ai putea să-mi spui, mă rog? Ce explicaţie s-ar 
putea găsi în cazul acesta decât aceea că în realitate o bună 
parte din toată tărăşenia asta nu e decât produsul 
închipuirii, un miraj, cum ar fi de pildă, lumina lunii... Sau 
alte năluciri. 

— Ea nu e în toate minţile! E o smintită! Îngână prinţul, 
care-şi reaminti deodată cu durere toate câte s-au petrecut 
în ultimul timp. 

— Vorbeşti de aia? Şi pe mine mă bătea cam acelaşi gând 
şi cu el adormeam liniştit. Dar acum, văd că ceilalţi judecă 
mai bine şi nu mai sunt dispus să cred în nebunie.E o 
femeie zvăpăiată, ce-i drept şi nu numai că nu-i nebună, cie 
chiar foarte isteaţă şi subtilă. Figura pe care a făcut-o 
astăzi, amestecându-l pe Kapiton Alekseici, o dovedeşte cu 
prisosinţă. A procedat ca o şantajistă sau, cel puţin, ca o 
iezuită, urmărind un scop precis. 

— Care Kapiton Alekseici? 

— Of, Doamne-Dumnezeule, Lev Nicolaici, nu eşti deloc 
atent la ceea ce-ţi vorbesc. De aici am pornit discuţia, 
vorbindu-ţi de Kapiton Alekseici; sunt uluit şi atât de 


emoţionat, că şi acum îmi tremură mâinile şi picioarele. În 
legătură cu asta am zăbovit azi la Petersburg, Kapiton 
Alekseici Radomski, unchiul lui Evgheni Pavlovici... 

— Ei! Strigă prinţul. 

— Şi-a tras un glonţ de revolver în cap azi-dimineaţă, la 
ora şapte. Un bătrân onorabil, la şaptezeci de ani, respectat 
de toată lumea, un epicurian - exact cum a spus ea -a avut 
o lipsă de bani şi încă o sumă foarte mare, foarte 
importantă! 

— Dar de unde a putut ea să...? 

— Să ştie asta? Ha-ha! Păi, în jurul ei, de îndată ce-a venit 
aici, s-a format un adevărat stat-major. Ştii ce personaje o 
vizitează acum şi-i solicită „cinstea de a o cunoaşte”...Nimic 
mai simplu ca vreunul dintre aceşti amatori s-o fi informat, 
căci vestea asta a făcut ocolul oraşului şi o ştie tot 
Petersburgul, ba şi jumătate din Pavlovsk, dacă nu tot 
Pavlovskul, e la curent. Dar ce observaţie subtilă a făcut ea, 
după cum mi s-a relatat, cu privire la uniformă, adică la 
faptul că Evgheni Pavlâci a avut grijă să-şi dea din timp 
demisia din armată! Ce aluzie diabolică! Nu, asta nu mai 
poate fi socotită nebunie. Eu, bineînţeles, refuz să cred că 
Evgheni Pavlăci ar fi putut să ştie dinainte cu precizie că se 
va produce catastrofa, cu alte cuvinte că în ziua de... la ora 
şapte etc. Ar fi putut să prevadă însă toate astea. Iar eu, noi 
toţi şi prinţul Ş. făceam socoteala că va moşteni de pe urma 
lui o avere bunicică! Groaznic! Groaznic! 

De altfel, te rog să nu mă înţelegi greşit; eu nu-l învinuiesc 
pe Evgheni Pavlăci cu nimic, aşa cum ţi-am explicat şi totuşi 
mi se pare foarte ciudat, suspect. Prinţul Ş. e pur şi simplu 
consternat. Totul s-a întâmplat într-un chip atât de straniu. 

— Dar ce anume îţi pare suspect în comportarea lui 
Evgheni Pavlâci? 

— Absolut nimic! A avut o purtare ireproşabilă. De altfel, 
nici nu intenţionam să fac vreo aluzie. Averea lui personală 
este, probabil, intactă. Lizaveta Prokofievna, bineînţeles, 
nici nu vrea să audă... Mai neplăcute sunt însă toate 


catastrofele astea familiale sau, mai bine zis, toate mizeriile 
astea că nici nu ştiu cum să le mai numesc... Eşti de faptun 
prieten al casei noastre, Lev Nicolaici! Ei bine, închipuieşte- 
ţi că Evgheni Pavlăci, după cum aflu acum, deşi nu prea 
sunt convins, cică i-ar fi făcut Aglaiei declaraţie şi cerere 
oficială în căsătorie încă de acum o lună şi că ar fi primit un 
refuz categoric. 

— Nu se poate! Strigă prinţul cu însufleţire. 

— Te pomeneşti că ştii ceva în privinţa asta? Îl bănui 
generalul, a cărui uimire fu aşa de mare, încât rămase 
țintuit locului. Vezi, dragul meu, poate am greşit 
destăinuindu-ţi toate aceste taine, dar am făcut-o pentru 
că... Pot să ţi-o spun... Pentru că eşti aşa cum eşti... Poate că 
într-adevăr ştii ceva deosebit? 

— Nu ştiu nimic... cu privire la Evgheni Pavlâci, mormăi 
prinţul. 

— Nici eu! Pe mine... Prietene, văd că vor să mă îngroape, 
să mă bage în pământ de viu, nu se gândesc că situaţia 
aceasta e penibilă pentru un bărbat şi că n-o să mai pot 
suporta. Adineauri a fost o scenă înspăimântătoare! Îţi 
vorbesc ca unui fiu. Cel mai grozav e că Aglaia parcă îşi 
bate joc de maică-sa. Faptul că acum o lună a avuto 
explicaţie cu Evgheni Pavlâci şi l-a refuzat categoric îl ştiu 
de la surorile ei şi mai mult ca o presupunere de-a lor... 
Foarte întemeiată de altfel. Dar e o fiinţă atât de voluntară 
şi poznaşă, încât nici n-ai crede dacă m-aş apuca să-ţi 
povestesc toate câte le face. E dotată cu însuşiri strălucite, 
are o inimă bună şi generoasă, o inteligenţă vie, sclipitoare 
- ştiu, dar e tot pe atât de capricioasă, ironică, într-un 
cuvânt are un caracter infernal, unde mai pui că e plină de 
tot felul de trăsnăi fanteziste. Adineauri şi-a râs în faţă de 
maică-sa, de surori şi de prinţul $.; de mine nici nu mai 
vorbesc, rar când mă cruţă cu ironiile ei, dar eu, ştii, o 
iubesc; îmi place să-şi bată joc de mine şi mi se pare că din 
cauza asta drăcuşorul ăsta ţine la mine în mod deosebit, 
adică mă iubeşte mai mult decât pe ceilalţi. Pun rămăşag că 


nici pe tine nu te-a cruțat. V-am găsit acum stând de vorbă 
împreună după furtuna care s-a dezlănţuit adineauri, sus; 
stătea lângă dumneata, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat... Prinţul roşi îngrozitor şi-şi strânse palma 
dreaptă, dar tăcu. 

— Dragul meu, scumpul meu Lev Nikolaici! Izbucni 
deodată generalul cu multă emfază, eu... Şi chiar Lizaveta 
Prokofievna (care, de altfel, a început acum iar să te facă de 
două parale, iar o dată cu tine m-a băgat şi pe mine în 
aceeaşi oală, numai că nu înţeleg cu ce am păcătuit), noi te 
iubim totuşi, te iubim sincer şi te apreciem în ciuda tuturor, 
adică în ciuda tuturor aparenţelor. Dar, spune, dragă 
prietene, spune şi tu, ce enigmă de nedezlegat şi ce ciudă 
te apucă când o auzi pe drăcoaica asta de fată spunând cu 
sânge rece (căci stătea în faţa mamei sale cu un aer de total 
dispreţ faţă de toate întrebările noastre şi mai ales ale 
mele, pentru că, dracu' să mă ia, am făcut prostia s-o iau pe 
un ton sever, ştii, în calitate de cap al familiei), s-o auzi, zic, 
pe drăcoaica asta spunând nepăsător şi cu zâmbetul pe 
buze că această „smintită” (s-a exprimat întocmai aşa şi mă 
surprinde că vă potriviţi atât de bine la vorbă: „cum de n-aţi 
fost în stare, zice, să vă dumiriţi până acum), că această 
smintită „şi-a pus în gând cu tot dinadinsul să mă mărite cu 
prinţul Lev Nikolaici şi de aceea vrea să-l compromită în 
ochii noştri şi să-l îndepărteze pe Evgheni Pavlăci”...Atât ne- 
a spus; fără nici o altă explicaţie, apoi s-a pornit pe hohote 
de râs şi a plecat trântind uşa, iar noi am rămas cu gura 
căscată. Pe urmă am aflat ce s-a petrecut între voi mai 
adineauri... Şi. Şi. Ascultă, dragă prinţe, te ştiu că nu eşti 
un om susceptibil şi că judeci foarte sănătos, te rog însă... 
Să nu te superi; crede-mă, ea îşi bate joc de tine. Râde de 
tine ca un copil şi de aceea nu trebuie să te superi, dar ăsta- 
i adevărul. Să nu-ţi închipui nimic - se distrează pe 
socoteala ta ca şi a pe noastră, ne duce de nas pe toţi, ca să 
se amuze. Ei, acum la revedere! Tu ştii doar că ne eşti drag 
şi cât de sincer ţinem la tine! Nimic nu ne va putea 


schimba, nicicând. Dar. Eu trebuie s-o iau pe aici; la 
revedere, dar! Ce să spun, rar mi s-a întâmplat să mă simt 
aşa de prost ca acum... Grozavă vilegiatură, n-am ce zice! 

Rămas singur la o răscruce, prinţul se uită în jur, trecu 
repede strada şi se apropie de o vilă până în dreptul unei 
ferestre luminate apoi desfăcu o bucăţică de hârtie pe care- 
o ţinuse strâns în mâna dreaptă, în tot timpul conversaţiei 
cu generalul, şi, profitând de o slabă rază de lumină, citi 
ceea ce urmează: 

Mâine, la ora şapte dimineaţa, voi fi în parc şi te voi 
aştepta pe banca verde. Vreau să-ţi vorbesc într-o chestiune 
foarte importantă şi care te priveşte personal. 

P. S. Sper că n-ai să arăţi biletul acesta nimănui. Cu părere 
de râu, mă văd nevoită să-ţi fac această recomandare, dar 
m-am gândit că nu e deloc de prisos şi ţi-o scriu roşind 
pentru caracterul dumitale ridicol. 

P P SS. Banca verde despre care e vorba e aceea pe care 
ţi-am arătat-o mai adineauri. Cu atât mai ruşinos pentru 
dumneata că mă simt nevoită să precizez şi acest amănunt! 

Biletul fusese scris în grabă şi prost împăturit, fără 
îndoială chiar în momentul când Aglaia era gata să coboare 
pe terasă. Cuprins de o tulburare de nedescris, care aducea 
a groază, prinţul se îndepărtă de la fereastră cu graba unui 
hoţ surprins asupra faptului; dar în mişcarea aceasta 
bruscă se ciocni de cineva care răsări pe neaşteptate din 
spatele lui. 

— Eram pe urmele dumitale, prinţe, spuse domnul. 

— Dumneata eşti, Keller? Se miră nespus Mâşkin. 

— Te caut, prinţe. Te-am aşteptat în dreptul vilei 
Epancinilor; bineînţeles, nu puteam să intru. Te-am urmărit 
pas cu pas după ce ai ieşit cu generalul. Îţi stau la 
dispoziţie, prinţe. Sunt gata să fac orice sacrificiu şi, la 
nevoie, să-mi dau viaţa pentru dumneata. 

— Dar... Pentru ce? 

— Păi, vei fi negreşit provocat la duel. Locotenentul acela, 
Molovţov, îl cunosc eu, adică nu-l cunosc personal... Nu va 


suporta insulta. Pe noi ceilalţi, pe Rogojin şi pe mine, e 
dispus, fireşte, să ne considere ca pe nişte lepădături şi 
poate nu fără temei; prin urmare, numai de la dumneata 
poate să ceară socoteală. Va trebui să plăteşti oalele sparte, 
prinţe. S-a şi informat asupra dumitale, după cum am aflat 
şi mâine, cu siguranţă, unul dintre prietenii lui va veni să te 
viziteze, dacă nu cumva te aşteaptă chiar şi acum la 
dumneata acasă. Dacă-mi faci cinstea să mă alegi ca martor, 
sunt gata să risc orice pentru dumneata; de asta te căutam, 
prinţe. 

— Aşadar şi dumneata vii să-mi vorbeşti de duel! Şi prinţul 
izbucni într-un râs nestăvilit, spre marea surprindere a lui 
Keller, care, neştiind încă dacă propunerea lui va fi sau nu 
acceptată, stătea ca pe ghimpi; şi de aceea se simţi 
oarecum ofensat de ilaritatea prinţului. 

— Nu uita, totuşi, prinţe, că l-ai apucat de braţ şi un om cu 
simţul demnităţii cu greu ar suporta o asemenea jignire, 
mai ales în public. 

— Dar el mi-a dat un brânci în piept! Strigă râzând prinţul. 
N-avem de ce să ne batem! Am să-i cer scuze şi atâta tot! 
Dacă trebuie să ne batem totuşi, fie şi aşa, ne vom bate! Îl 
las să tragă; chiar aş dori acum aşa ceva. Ha! Ha! Ha! Unde 
mai pui că am învăţat să încarc pistolul. Dumneata ştii să 
încarci un pistol, Keller? Mai întâi faci rost de pulbere, 
trebuie să fie neapărat uscată şi cu bobul mărunt şi nu ca 
aceea cu care se încarcă tunurile. Pui mai întâi pulberea, 
scoţi apoi de undeva din căptuşeala uşii câlţi şi pe urmă 
bagi glonţul, pentru că, dacă bagi mai întâi glonţul şi pe 
urmă pui pulberea, nu ia foc. Auzi, Keller? Nu ia foc! Ha, ha, 
ha! Nu-i o explicaţie grozavă, frate Keller? Ah, Keller, îmi 
vine să te îmbrăţişez şi să te sărut! Ha, ha, ha! Mi-a plăcut 
grozav cum ai răsărit atunci deodată în faţa lui! Vino într-o 
zi pe la mine, să bem şampanie. Să ne îmbătăm cu toţii! Ştii 
tu că am douăsprezece sticle de şampanie în pivniţa lui 
Lebedcv? Mi le-a vândut alaltăieri, chiar a doua zi după ce- 
am sosit la vila lui., E de ocazie”, mi-a spus şi i le-am 


cumpărat pe toate! Îi chem pe toţi, întreaga gloată! Ai de 
gând să dormi în noaptea asta? 

— Ca de obicei, prinţe. 

— Ei bine, îţi doresc tot felul de vise plăcute! Ha, ha, ha! 

Prinţul trecu şoseaua şi dispăru în parc, lăsându-l pe 
Kcller cam nedumerit şi mai ales intrigat. Nu-l mai văzuse 
niciodată pe prinţ într-o dispoziţie atât de curioasă şi nu şi |- 
ar fi închipuit în starea aceasta. 

„O fi având febră, pentru că-i o fire nervoasă şi toate astea 
l-au influenţat, dar, bineînţeles, n-o să dea înapoi. Uite, 
oameni de teapa lui nu-s deloc fricoşi, zău aşa!” gândea 
Keller. „Hm! Şampanie! E o noutate interesantă totuşi. 
Douăsprezece sticle; o duzină; nimic de zis, o garnizoană 
redutabilă. Dar pun rămăşag că Lebedev a primit şampania 
asta drept gaj pentru vreun împrumut urgent. Hm... la 
urma urmei, e un tip destul de simpatic prinţul acesta; îmi 
plac, zău, de-alde ăştia; dar nu trebuie pierdut timpul şi... 
Dacă e vorba de şampanie, ar fi, cred, tocmai momentul...” 

Prinţul se afla într-adevăr într-o stare de surescitare de 
nedescris. Rătăci în neştire multă vreme prin parc şi, în 
sfârşit, „se trezi” străbătând o alee. În subconştientul lui 
rămăsese întipărit că făcuse până acum de vreo treizeci sau 
patruzeci de ori drumul dus-întors între o bancă mică şi un 
copac bătrân, înalt şi stufos, pe parcursul aproximativ a o 
sută de paşi. La ce anume s-a gândit în timpul plimbării 
acesteia, care ţinuse cel puţin un ceas, nu şi-ar fi putut 
aminti, chiar dacă ar fi vrut şi oricât s-ar fi străduit. De 
altfel, se surprinse cu o idee care-l făcu să râdă în hohote; şi 
cu toate că nu era nimic de râs, îi venea totuşi mereu să 
râdă. Îşi spuse că ipoteza unui duel putea să încolţească nu 
numai în capul lui Keller şi că sfaturile acelea asupra felului 
cum se încarcă un pistol puteau de asemenea să nu fi venit 
cu totul întâmplător. „Curios! Se opri el deodată, 
străfulgerat de un nou gând; adineauri, când a coborât pe 
terasă şi m-a găsit stând într-un colţ, ea a părut foarte 
mirată că mă vede acolo, a râs şi m-a întrebat dacă doresc 


ceai; or, chiar în momentul acela avea în mână biletul 
acesta, ceea ce înseamnă că era convinsă că mă găseşte pe 
terasă; pentru ce atunci s-a arătat atât de surprinsă? Ha, 
ha, ha!” 

Scoase biletul din buzunar şi-l duse ia buze, dar se opri 
brusc şi rămase gânditor. „Ciudat! Foarte ciudat!” îşi spuse 
el după un minut, copleşit de o inexplicabilă tristeţe: în 
momentele lui de bucurie intensă, simţea întotdeauna şi 
fără motiv, o tristeţe nelămurită. Privi cu atenţie în jurul lui 
şi se întrebă cum de ajunsese acolo; se simţea sfârşit de 
oboseală şi, abătându-se spre bancă, se aşeză. Pretutindeni 
domnea o tăcere adâncă. Muzica din pavilionul gării 
încetase. În parc se pare că nu mai era nimeni la ora aceea 
târzie. Trecută probabil de unsprezece şi jumătate. Era o 
noapte liniştită, caldă şi neobişnuit de luminoasă, una dintre 
feericele nopţi albe petersburgheze de pe la începutul lunii 
iunie; dar în bătrânul parc şi mai cu seamă pe aleea aceea 
umbrită de frunzişul copacilor, întunericul îşi pusese 
stăpânirea. 

Dacă în momentul acela cineva i-ar fi spus că e îndrăgostit, 
că iubeşte cu pasiune, ar fi respins gândul cu mirare, poate 
chiar cu indignare. Şi dacă acel cineva ar mai fi adăugat că 
biletul de la Aglaia era o scrisoare de dragoste, prin care 
tânăra fată îi fixa o întâlnire amoroasă, el ar fi intrat în 
pământ de ruşine şi, cine ştie, poate că l-ar fi provocat la 
duel pe omul acela. Era foarte sincer; n-avusese niciodată 
îndoieli în privinţa asta şi niciodată nu admisese vreun 
echivoc, vreo idee „cu dublu înţeles” asupra unei eventuale 
iubiri din partea tinerei fete faţă de el, respingând totodată 
posibilitatea unui asemenea sentiment din partea lui pentru 
această fiinţă. Însăşi ipoteza că ea ar putea să îndrăgească 
„un om ca el” i-ar fi părut monstruoasă. Îşi spunea că din 
partea ei nu putea fi decât o cochetărie, un joc de 
ştrengăriţa, dacă e de presupus că într-adevăr ar fi ceva la 
mijloc; dar el se arăta prea indiferent faţă de ştrengăria 
aceasta, găsind-o absolut firească şi explicabilă; fapt este că 


era absorbit de alte gânduri, de alte griji. Când generalul, 
în tulburarea lui, lăsase să se înţeleagă adineauri că Aglaia 
îşi bate joc de toată lumea şi în special de el, de Lev 
Nikolacvici, prinţul îi dădu crezare şi nu se simţi deloc 
jignit, socotind că e cât se poate de firesc. Ceea ce îl 
preocupa acum era gândul că mâine dimineaţă o va 
revedea, va sta alături de ea pe banca cea verde, o va auzi 
spunând cum se încarcă un pistol şi o va contempla. Nici 
nu-i mai trebuia altceva. Puse, în treacăt doar şi întrebarea 
ce anume voia dânsa să-i comunice într-o chestiune 
importantă şi care-l privea pe el personal. Nici un moment 
nu puse la îndoială faptul că o asemenea „chestiune 
importantă” n-ar fi de domeniul realităţii, dar problema în 
sine nu-l interesa aproape deloc, încât nici nu simţea nevoia 
să se frământe. 

Un zgomot uşor de paşi pe nisip îl făcu să ridice capul. Un 
om ale cărui trăsături erau greu de desluşit în întuneric, se 
aşeză alături pe bancă. Prinţul se trase deodată spre nou- 
venit şi recunoscu în el chipul palid al lui Rogojin. 

— Mi-am închipuit eu că rătăceşti pe undeva pe aici şi, 
după cum vezi, n-a trebuit să te caut prea mult, strecură 
Rogojin printre dinţi. 

Pentru prima oară se revedeau de la întâlnirea lor din 
coridorul hotelului. Surprins de această apariţie 
neaşteptată, prinţul nu-şi putu aduna gândurile câtva timp 
şi o senzaţie dureroasă i se trezi în inimă. Rogojin, 
bineînţeles, ghici impresia pe care o produse prezenţa lui; 
cu toate că se cam încurca şi era confuz şi la început părea 
că vorbeşte cu un aer voit degajat, curând însă prinţul se 
convinse că nu exista nimic forţat în el şi nici urmă de cine 
ştie ce mare jenă; şi chiar dacă se mai simţea o oarecare 
nesiguranţă în gesturi sau în vorbă, era mai mult o impresie 
de suprafaţă, căci, în adâncul sufletului, omul acesta nu era 
în stare să se schimbe. 

— Cum m-ai... Descoperit aici? Întrebă prinţul, ca să spună 
ceva. 


— Keller m-a îndrumat (am trecut şi pe la tine pe-acasă); 
mi-a spus că te-a văzut plimbându-te prin parc; „nici că se 
putea altfel”, mi-am zis. 

— Ce vrei să spui cu acest „altfel”? Întrebă prinţul, pus în 
gardă de tâlcul ascuns al ultimelor cuvinte. Rogojin surâse 
cu înţeles, dar nu dădu nici o explicaţie. 

— Am primit scrisoarea ta, Lev Nikolaici; toate astea nu 
mai au nici un rost... Nu-ţi mai pierde timpul!... Acum vin 
din partea ei; vrea să te vadă cu orice preţ, ca să-ţi spună 
ceva urgent. Te-a rugat să vii chiar astăzi. 

— Am să vin mâine. Acum mă întorc acasă; vrei să vii cu 
mine? 

— La ce bun? Ţi-am spus doar ce-aveam de spus; şi acum, 
adio. 

— Chiar nu vrei să vii deloc? Întrebă prinţul cu blândeţe. 

— Ce om ciudat eşti tu, Lev Nicolaici; stau şi mă mir, 
uitându-mă la tine, zise Rogojin schiţând un zâmbet plin de 
răutate. 

— Ce vrei să spui cu asta? Ce motiv ai să mă urăşti aşa? Se 
înfierbântă Mâşkin, stăpânit de un sentiment de 
amărăciune. Ştii bine că toate băânuielile tale s-au dovedit a 
fi neîntemeiate. De altfel mă temeam că ura ta mai ţine încă 
şi ştii pentru ce? Pentru aceea că ai vrut să-mi iei viaţa; ura 
ta de aici se trage. Îţi spun că-l am în minte numai pe acel 
Parfion Rogojin cu care m-am înfrățit zilele trecute 
schimbând crucile; ţi-am scris despre asta şi în scrisoarea 
mea de ieri, ca să nu te mai gândeşti la toate scornelile tale. 
De ce te îndepărtezi de mine? Pentru ce-ţi retragi mâna? Îţi 
spun că privesc tot ce s-a petrecut atunci ca un fel de 
nebunie; ştiu foarte bine în ce hal erai în ziua aceea. Ce ţi-ai 
închipuit nu exista şi nici nu putea să existe. Deci, pentru ce 
ar mai dăinui duşmănia între noi? 

— Ce duşmănie poţi avea tu! Râse neîncrezător Rogojin la 
înflăcăratele cuvinte ale prinţului. Se retrăsese, într-adevăr, 
la doi paşi de dânsul şi-şi ferea mâinile. Nici nu are rost să 


mai vin de-acum înainte la tine, Lev Nikolaici, adăugă el 
hotărât ca pentru a încheia discuţia. 

— Până într-atât mă urăşti? 

— Nu te iubesc, Lev Nikolaici şi atunci la ce bun să vin la 
tine? Ei, prinţe, eşti ca un copil căruia, orice i-ai face, vrea 
să-i dai o jucărie; mai departe nu pricepe nimic. La fel mi-ai 
scris cum mi-ai vorbit acum şi parcă nu te cred? În fiecare 
cuvânt al tău cred, ştiu că nu m-ai înşelat şi nici n-ai să mă 
înşeli vreodată şi cu toate astea tot nu te iubesc. Îmi scrii că 
ai uitat totul, că singurul Rogojin rămas în amintirea ta e 
acela cu care te-ai înfrățit şi nu cel care a ridicat cuțitul 
asupra ta. Ce ştii tu însă de sentimentele mele? (Rogojin 
râse din nou batjocoritor.) Poate că, de atunci, nu m-a 
încercat nici măcar un singur gând de căinţă pentru ceea 
ce-am tăcut, iar tu îmi şi trimiţi iertarea ta frăţească! Sau 
poate că în seara aceea m-am gândit la cu totul altceva. Cât 
despre asta... 

— Nici nu ţi-ai adus aminte! Isprăvi prinţul. Sunt sigur! 
Pun rămăşag că de îndată ai luat trenul spre Pavlovsk, că, 
ajuns aici, te-ai dus în parc şi toată scara n-ai încetat s-o 
urmăreşti prin mulţime, întocmai ca astăzi. Şi crezi că m-ai 
uluit cu asta? Păi, dacă n-ai fi fost atunci într-o asemenea 
stare, când un singur gând pusese stăpânire pe tine, poate 
că nici n-ai fi ridicat cuțitul asupra mea încă din dimineaţa 
acelei zile, privindu-te, am presimţit totul; ştii cum erai 
atunci? Ideea în sine a început să mă frământe când ne-am 
schimbat crucile. Pentru ce m-ai dus atunci la bătrâna ta 
mamă? Gândeai că numai aşa ai să te poţi împotrivi ţie 
însuţi, că mâna ta nu se va ridica, nu-i aşa? Cu siguranţă că 
ai făcut-o fără să te gândeşti, mânat de instinct, după cum 
tot instinctiv m-am îndoit şi eu... Amândoi am avut acelaşi 
gând, aceeaşi senzaţie în clipa aceea. Dacă atunci n-ai fi 
ridicat mâna asupra mea (pe care Dumnezeu ţi-a oprit-o), 
cât de vinovat m-aş fi simţit acum, în faţa ta, pentru că te 
bănuisem! (Nu te mai încrunta. Şi de ce râzi, mă rog?) „Nici 
un gând de căinţă!” Chiar dac-ai vrea să te căieşti, n-ai fi în 


stare, fiindcă mă şi urăşti. Şi în zadar aş fi în faţa ta 
nevinovat ca un înger, tot nu vei putea să mă suferi, cât 
timp vei crede că nu pe tine, ci pe mine mă iubeşte ea. Dar 
iată, Parfion, părerea mea, la care am ajuns în aceste opt 
zile, am să ţi-o spun: ştii tu că acum ea te iubeşte poate mai 
mult decât pe oricine altul? Mai mult; cu cât te chinuieşte 
mai tare, cu atât te iubeşte mai mult. Ea nu ţi-o spune, dar 
trebuie să ştii s-o ghiceşti. Pentru ce, la urma urmei, s-ar 
simţi obligată să meargă după tine? Într-o zi, ţi-o va 
mărturisi ea singură. Sunt femei care vor să fie iubite în aşa 
fel şi ea e dintr-acelea. Caracterul şi dragostea ta trebuie s- 
o impresioneze! Ştii tu că femeia e în stare să-l chinuiască 
pe bărbat până îi scoate sufletul cu răutăţile, nazurile şi 
ironiile ei, fără să simtă vreo remuşcare, pentru că, de 
fiecare dată, îşi va spune, privindu-l: „Acum îl fac să sufere 
până nu mai poate, în schimb, mai târziu, am să-l răsplătesc 
cu dragostea mea...” 

După ce ascultă vorbele prinţului până la capăt, Rogojin se 
porni pe un râs în hohote. 

— Nu cumva, prinţe, ai dat şi tu peste una ca asta? Am 
auzit ceva vorbindu-se despre tine; o fi adevărat? 

— Ce anume? Ce-ai putut auzi? Întrebă repede Mâşkin, 
tresărind şi oprindu-se în loc ruşinat. 

Rogojin continua să râdă. Îl ascultase pe duşmanul său cu 
o oarecare curiozitate, care nu era lipsită de satisfacţie; 
fusese o surpriză şi totodată îl învioră vorba caldă şi 
pasionată a lui Mâşkin. 

— Nu că aş fi aflat mare lucru, dar văd acum singur că era 
adevărat, adăugă el; ei bine, când ai mai vorbit tu aşa? Lată 
un limbaj care nu-ţi seamănă! Dacă n-aş fi aflat ceea ce am 
aflat despre tine, nu veneam aici, la miezul nopţii, în parc. 

— Nu te înţeleg deloc, Parfion Semionăci. 

— De multă vreme mi-a tot vorbit despre tine şi adineauri 
am putut controla spusele ei cu propriii mei ochi, când 
stăteai cu cealaltă, ascultând muzică în parc. S-a jurat şi 
ieri şi astăzi că eşti amorezat lulea de Aglaia Epancina. Mie 


mi-e totuna, prinţe şi nu-i treaba mea; dacă ai încetat s-o 
iubeşti, ea tot te mai iubeşte. Ştii că vrea numaidecât să te 
însoare cu cealaltă, s-a jurat să facă căsătoria asta, he, he! 
Mi-a spus: „Nu te iau decât după aceea; întâi merg ei la 
biserică şi-apoi noi, după ei'...N-o pricep şi pace: sau te 
iubeşte fără margini sau... Dacă te iubeşte, pentru ce vrea 
să te însoare cu alta? Zice: „Vreau să-l văd fericit”, 
înseamnă că te iubeşte. 

— Ţi-am spus şi ţi-am scris că... Nu e în toate minţile, 
răspunse prinţul, care suferea îngrozitor ascultându-l pe 
Rogojin. 

— Dumnezeu ştie! Poate că te înşeli... de altfel, astăzi, 
când am condus-o după muzică, mi-a fixat şi ziua: în trei 
săptămâni, poate chiar mai curând, zice, ne cununăm; s-a 
jurat, până şi icoana a scos-o din perete şi a sărutat-o. 
Aşadar, prinţe, a rămas să-i dai zor şi tu, he, he! 

— Toate astea nu sunt decât aiureli! Adică, în ce mă 
priveşte; ceea ce spui nu se va întâmpla niciodată, 
niciodată! Mâine o să vin la voi... 

— Tu spui că-i nebună? Observă Rogojin. Cum se face că 
toată lumea o socoate cu mintea întreagă şi numai tu singur 
zici că-i smintită? Atunci cum poate să scrie scrisorile 
acelea? Dac-ar fi nebună, s-ar fi cunoscut după scrisori. 

— Ce scrisori? Întrebă îngrijorat prinţul. 

— Îi scrie celeilalte, iar aia le citeşte. Sau n-ai ştiut? Ei 
bine, ai să te convingi... Îţi va arăta ea precis. 

— Nu pot să cred aşa ceva! Strigă prinţul. 

— Păi tu, Lev Nikolaici, se vede treaba, nu cunoşti încă 
drumul acesta, de-abia îl începi. Mai aşteaptă: ai să-ţi 
angajezi şi tu o poliţie specială, parcă te văd cum ai să fii cu 
ochii în patru zi şi noapte şi ai să urmăreşti fiece pas, ca nu 
cumva... 

— Lasă-mă şi nu-mi mai vorbi niciodată de asta, niciodată! 
Îl întrerupse cu repeziciune Mâşkin. Ascultă, Parfion, 
adineauri, înainte de a fi venit tu, mă plimbam pe aici şi, 
deodată, m-apucă râsul. De ce? Nu ştiu nici eu, dar mi-am 


amintit că tocmai mâine este ziua mea de naştere. Acuma-i 
aproape de miezul nopţii. Hai la mine, să întâmpinăm 
împreună ziua de mâine! Am vin, o să bem! Urează-mi ceea 
ce eu acum nu ştiu să-mi doresc; ţin cu deosebire la urările 
tale; din partea mea, îţi doresc toată fericirea. Dacă nu te 
învoieşti, fă bine şi înapoiază-mi crucea! Nu mi-ai trimis-o a 
doua zi, deci o porţi? O ai şi acum la tine? 

— Da, răspunse Rogojin. 

— Atunci să mergem. Nu vreau să-mi întâmpin viaţa cea 
nouă fără tine, căci încep o existenţă nouă! Ştii, Parfion, că 
o viaţă nouă a început pentru mine de azi înainte? 

— Acum îmi dau seama şi eu, ştiu şi eu că a început, aşa 
am să-i şi spun. Ceva se petrece cu tine, Lev Nikolaici! 

IV. 

Apropiindu-se de vilă împreună cu Rogojin, prinţul fu 
cuprins de mirare, dându-şi seama că pe terasa lui, 
iluminată într-un mod cu totul neobişnuit, era adunată o 
societate foarte veselă şi numeroasă. Se auzeau râsete, un 
vacarm de voci în discuţii aprinse, care uneori ajungeau 
până la ceartă; nu era greu de ghicit, chiar la prima 
impresie, că musafirii îşi petreceau timpul cât se poate de 
plăcut. Şi într-adevăr, când prinţul urcă pe terasă, îi găsi pe 
toţi bând şampanie. Unii dintre cheflii erau prea bine 
dispuşi, vorbăreţi şi gălăgioşi - semn că petrecerea era în 
toi. Erau acolo numai cunoştinţe de-ale lui Mâşkin, dar, 
lucru ciudat, se adunaseră cu toţii la el fără să fi fost 
invitaţi, căci prinţul îşi adusese aminte cu totul din 
întâmplare şi doar cu câteva clipe mai înainte de 
aniversarea lui. 

— Ai scăpat, probabil, o vorbă despre şampanie şi iată că 
s-au şi înfiinţat, mormăi Rogojin, urmându-l pe prinţ. Las' că 
ştim noi cum vine asta, e de ajuns să le faci doar un semn... 
Că nu se prea lasă rugaţi, adăugă el cu năduf, amintindu-şi, 
desigur, propriul său trecut nu prea îndepărtat. 

Prinţul fu primit cu strigăte şi urări de bine şi fericire, care 
mai de care înghesuindu-se în jurul lui; unii făceau multă 


zarvă, alţii erau mai potoliţi, cu toţii însă se grăbeau să-l 
felicite, aflând că astăzi se sărbătorea ziua lui de naştere. 
Prezenţa câtorva vizitatori, a lui Burdovski în special, îl miră 
nespus, dar ce-l surprinsese şi mai mult a fost apariţia lui 
Evgheni Pavlovici în mijlocul acestor oameni; când îl zări, 
aproape că nu-i venea să-şi creadă ochilor şi-l apucă un fel 
de spaimă. 

În clipa următoare, Lebedev năvăli exuberant spre 
locatarul său, ca să-i dea explicaţiile necesare. Stacojiu la 
faţă, vorbea în neştire, fiind destul de tare pilit. Din 
trăncănelile lui a reieşit că toată societatea asta se adunase 
la prinţ din proprie iniţiativă, aşa, ca din întâmplare. 
Înaintea tuturor, pe-nserate, venise Ippolit, simțindu-se mai 
bine; se hotări să aştepte pe terasă întoarcerea prinţului şi 
se întinse chiar acolo pe canapea. După aceea veniră, unul 
după altul, ca să-i ţină de urât: mai întâi Lebedev, apoi toţi 
membrii familiei, începând cu generalul Ivolghin şi 
terminând cu cele două fiice ale gazdei. Burdovski se 
oferise să-l întovărăşească pe Ippolit. Ganea şi cu Ptiţân, 
care tocmai atunci treceau pe lângă vilă, intrară şi ei, aşa că 
se aflau acolo de puţină vreme (sosirea lor a coincis cu 
întâmplarea din parc): pe urmă apăru şi Keller; el îi anunţă 
pe toţi despre ziua de naştere şi ceru şampanie. Evgheni 
Pavlovici picase numai de o jumătate de ceas. Kolea susţinu 
stăruitor cererea lui Keller, voind cu tot dinadinsul să se 
înjghebeze o petrecere. Lebedev s-a conformat, grăbindu- 
se să aducă vin. 

— E dintr-al meu, din vinul meu! Ţinea el morţiş, dând 
mereu din gură. Eu fac cinste; o să fie şi masă cu trataţie şi 
gustare, fiica mea o pregăteşte. O, dac-ai şti, prinţe, ce 
subiect e la ordinea zilei! Îţi aminteşti cum sună în Hamlet: 
„A fi sau a nu fi?” O temă contemporană, cu totul modernă! 
Cu întrebări şi răspunsuri... Şi domnul Terentiev, care în cel 
mai înalt grad... Nu e dispus să se culce. A sorbit şi el o 
picătură de şampanie, asta nu poate să-i facă rău... 
Apropie-te, prinţe şi rezolvă întrebarea! Toată lumea te 


aştepta toată lumea tânjea după luminoasa dumitale 
înţelepciune. 

Atenţia prinţului fu atrasă de privirea caldă şi duioasă cu 
care îl învălui Vera Lebedeva, în timp ce îşi făcea loc prin 
mulţime, grăbită să-l salute; ea a fost prima căreia prinţul îi 
întinse mâna; îmbujorându-se de bucurie, fata îi ură „o viaţă 
fericită începând chiar de astăzi”...Pe urmă fugi zorită la 
bucătărie, unde pregătirile mesei îi reclamau prezenţa. Dar 
şi înainte de a fi venit prinţul, cum scăpa un minut de la 
treabă, alerga pe terasă, străduindu-se să urmărească 
discuţia, cu toate că oaspeţii, binişor ameţiţi de băutură, 
discutau cu aprindere subiectele cele mai abstracte şi mai 
stranii pentru înţelegerea tinerei fete. În odaia vecină, sora 
cea mică a Verei dormea pe un cufăr, cu gura deschisă; 
dimpotrivă băieţelul, fiul lui Lebedev, care se aşezase 
alături de Kolea şi Ippolit, ar fi stat bucuros zece ceasuri în 
şir să tot asculte; chipul lui exprima interesul cel mai viu 
faţă de discuţiile celor mari. 

— Pe dumneata te aşteptam îndeosebi şi sunt încântat să 
te văd în culmea fericirii, îi spuse Ippolit prinţului, care, 
îndată după ce primi felicitările Verei, se apropie de bolnav 
ca să-i strângă mâna. 

— Dar după ce ştii că sunt „în culmea fericirii”? 

— Se vede pe faţa dumitale. Salută-i pe domnii aceştia şi 
vino repede să stai lângă noi. Te aşteptam cu mare 
nerăbdare, adăugă el pe un ton semnificativ. 

La remarca prinţului, dacă nu cumva o să-i facă rău o 
noapte nedormită”, Ippolit răspunse că se miră chiar el cum 
de a putut să-şi dorească moartea acum trei zile şi că 
niciodată nu s-a simţit mai bine ca cum. 

Burdovski sări de pe scaun, bolborosind că era „atât de”. 

— Că-l însoţise pe Ippolit, că era şi el încântat, că în 
scrisoarea lui „scrisese tot felul de aberaţii”, dar că acum, e 
pur şi simplu...” Fără să isprăvească, strânse cu putere 
mâna prinţului şi se aşeză din nou pe scaun. 


După ce se întreţinu cu toată lumea, prinţul se apropie de 
Evgheni Pavlovici, care-l luă numaidecât de braţ. 

— Aş avea să-ţi spun doar două cuvinte, îi şopti Radomski 
discret, e vorba de ceva foarte important; să ne retragem 
un minut. 

— Două vorbe, murmură alt glas la cealaltă ureche a 
prinţului şi o mână se strecură sub celălalt braţ al său. 
Mâşkin zări cu surpindere un cap tare zbârlit, cu obrazul 
congestionat, hlizindu-se şi clipind din ochi; îl recunoscu 
imediat pe Ferdâşcenko, care se ivise Dumnezeu ştie de 
unde. 

— Îţi mai aminteşti de Ferdâşcenko? 

— Ce vânt te aduce? Se minună prinţul. 

— Să ştii că el se căieşte! Începu să zbiere cât îl ţinea gura 
Keller, apropiindu-se în grabă de prinţ. Se ascunsese, nu 
voia să se arate în ochii dumitale, se ghemuise acolo într-un 
colţ, se căieşte, prinţe, se simte vinovat. 

— Dar de ce? De ce? 

— Eu l-am găsit, prinţe. L-am întâlnit adineauri şi l-am 
adus aici; e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei; dar se 
căieşte, te asigur. 

— Îmi pare foarte bine, domnilor; luaţi loc la masă, lângă 
ceilalţi, mă întorc îndată, se grăbi prinţul să scape de ei 
pentru a sta de vorbă cu Evgheni Pavlovici. 

— E amuzant aici, la dumneata, observă acesta şi am 
petrecut o jumătate de ceas plăcut aşteptându-te. Iată 
despre ce este vorba, preascumpe Lev Nikolaevici: am 
aranjat totul cu Kurmâşev şi am venit să te liniştesc în 
privinţa asta; nu mai ai de ce să te temi, a judecat lucrurile 
cu mult sânge rece şi nu mai are nici o pretenţie, cu atât 
mai mult cu cât, după părerea mea, vina a fost mai ales a 
lui. 

— Care Kurmâşev? 

— Ofiţerul acela pe care l-ai apucat adineauri de braţ... 
Era aşa de înfuriat, că intenţiona să-ţi trimită martori chiar 
mâine dimineaţă. 


— Ce prostie! 

— Fără îndoială, era o prostie şi s-ar fi isprăvit cu 
siguranţă prin altă prostie; dar există, din păcate, la noi, 
oameni de acest fel... 

— Am impresia că ai mai venit şi pentru altceva, Evgheni 
Pavlăci? 

— Ah, bineînţeles, nu-i singurul motiv care mă aduce, 
recunoscu râzând Radomski. Mâine, în zori, plec la 
Petersburg pentru nenorocita aceea de treabă (desigur, e 
vorba de unchiul meu) - închipuieşte-ţi, dragă prinţe, totul 
e adevărat şi toată lumea ştia afară de mine. Noutatea asta 
m-a uluit în aşa hal, încât nici n-am mai trecut pe acolo (la 
Epancini); nici mâine nu pot să mă duc, pentru că voi fi la 
Petersburg, înţelegi? E posibil să lipsesc vreo trei zile, într- 
un cuvânt, afacerile mele merg cam prost. Cu toate că mă 
reclamă o chestiune foarte urgentă şi foarte importantă, m- 
am gândit că-i bine să am o explicaţie mai sinceră cu 
dumneata şi asta fără întârziere, cu alte cuvinte, înaintea 
plecării mele. Acum, dacă-mi dai voie, o să rămân aici şi o să 
aştept până vor pleca musafirii dumitale; de altfel, n-am 
altceva mai bun de făcut şi nici unde să mă aciuiez; sunt aşa 
de tulburat, că n-aş fi în stare să aţipesc măcar. În sfârşit, 
cu toate că nu-i frumos să vii pe capul omului, aşa din senin, 
totuşi am să ţi-o spun pe faţă, dragă prinţe, că am venit să-ţi 
câştig prietenia; eşti un om fără pereche, adică un om care 
nu spui minciuni la fiecare pas, poate chiar nu obişnuieşti să 
minţi niciodată; or, eu am nevoie de un prieten şi de un 
sfătuitor într-o anumită împrejurare, pentru că, hotărât 
lucru, am nimerit acum în tagma năpăstuiţilor sorții... 

Râse din nou. 

— Stai să vedem, chibzui prinţul, dumneata ai prefera să 
aştepţi până pleacă ei, dar Dumnezeu ştie când or să plece. 
N-ar fi mai bine să coborâm acum în parc? Am să mă scuz şi 
am să-i rog să mă aştepte puţin. 

— Nu, nu, din anumite motive, aş vrea să nu se afle că am 
avut o convorbire confidențială, cu caracter urgent; există 


aici oameni care dau dovadă de prea mult zel şi se 
interesează de relaţiile noastre, n-ai ştiut asta, prinţe? Şi e 
mai bine să vadă că suntem în mod obişnuit în cele mai 
bune raporturi prieteneşti şi nu numai în raporturi speciale, 
dictate de moment, mă-nţelegi? Peste vreo două ceasuri or 
să plece; iar eu n-am să-ţi răpesc decât cel mult douăzeci de 
minute, maximum o jumătate de oră... 

— Mă rog, mă rog, îmi face multă plăcere şi aşa, încât nici 
nu era nevoie de nici un fel de explicaţii; iar pentru 
frumoasele cuvinte despre raporturile de prietenie dintre 
noi, îţi păstrez multă recunoştinţă. Mă ierţi că sunt cam 
distrat astăzi: ştii, mi-e aproape cu neputinţă să-mi 
concentrez atenţia în momentul acesta. 

— Văd, văd, murmură Evghcni Pavlovici cu un zâmbet abia 
schiţat. Hotărât lucru, era într-o dispoziţie excelentă în 
seara aceea, îi venea să râdă la cel mai mic prilej. 

— Adică, ce anume vezi? Tresări Mâşkin. 

Radomski nu răspunse însă la întrebarea directă a 
prinţului... 

— Dar dumneata nu mă bănuieşti, dragă prinţe, reluă el 
cu acelaşi zâmbet, nu mă bănuieşti deloc că aş fi venit 
numai ca să te păcălesc şi, printre altele, să te descos, 
pentru a afla câte ceva de la dumneata, ai? 

Mâşkin râse şi el în cele din urmă: 

— Că ai venit să mă descoşi, nu încape nici o îndoială şi 
poate chiar intenţionezi să mă şi păcăleşti puţin. Dar, la 
drept vorbind, n-am de ce să mă tem de dumneata; şi apoi, 
nu ştiu dacă ai să mă crezi sau nu, dar acum totul mi-e 
absolut egal. Şi... Şi... Şi deoarece, înainte de toate, sunt 
convins că eşti un om admirabil, cred că până la urmă vom 
deveni cei mai buni prieteni. Ie apreciez foarte mult, 
Evgheni Pavlăci, eşti... Un om tare, tare cumsecade, după 
părerea mea! 

— În tot cazul, e foarte plăcut să ai de-a face cu o persoană 
ca dumneata, oricare ar fi motivul, încheie Evgheni 
Pavlovici; să mergem, vreau să beau un pahar în sănătatea 


dumitale; sunt cât se poate de mulţumit că am venit aici. 
Da! Făcu el, oprindu-se deodată, acest domn Ippolit a venit 
să stea la dumneata? 

— Da. 

— N-o să moară chiar acum, sper. 

— Dar ce este? 

— Nimic; am stat aici o jumătate de ceas cu dânsul... 

Tot timpul cât cei doi au vorbit retraşi deoparte, Ippolit, 
care-l aştepta nerăbdător pe prinţ, nu încetase să-l observe; 
la fel şi pe Pavlovici. În momentul când cei doi se apropiară 
de masă, el se învioră ca scuturat de friguri: era agitat, 
emoţionat, pe frunte-i apărură broboane de sudoare. În 
ochii lui, lucind de febră, se citea neliniştea şi o nerăbdare 
greu de explicat; privirea îi umbla rătăcită de la un obiect la 
altul, de la un chip la altul. Cu toate că participase până 
atunci cu însufleţire la conversaţia generală, această 
însufleţire era mai mult de natură febrilă, la obiectul 
discuţiei nu era prea atent propriu-zis; vorbirea lui era 
incoerentă, ironică şi voit paradoxală - nu urmărea 
niciodată o idee până la capăt şi părăsea brusc subiectul pe 
care-l abordase cu pasiune tot atât de febrilă cu un minut 
mai înainte. Prinţul află cu părere de rău şi cu surprindere 
că în seara aceea fusese învoit să bea două cupe mari de 
şampanie şi că paharul început, ce-i sta dinainte, era de 
fapt al treilea. Dar Mâşkin a aflat acest lucru abia mai 
târziu. În clipa de faţă, era mult prea distrat ca să observe 
ceva. 

— Nici nu-ţi închipui ce încântat sunt că tocmai astăzi îţi 
serbezi ziua de naştere, spuse aproape ţipând Ippolit. 

— Da' de ce? 

— Ai să vezi, ia loc mai repede; mai întâi, pentru că s-a... 
Adunat tot poporul acesta la dumneata... După socoteala 
mea, trebuia negreşit să fie lume şi iată că s-a adeverit; 
pentru prima oară în viaţă, previziunea mea se confirmă! 
Regret însă că n-am ştiut că-i ziua dumitalc, căci ţi-aş fi 


adus un dar... Ha, ha! Dar poate că tot am adus unul! Cât 
mai este până în zori? 

— Peste două ore se luminează de ziuă, spuse Ptiţân după 
ce consultă ceasul. 

— Ce importanţă are, de vreme ce şi acum se poate citi 
afară ca ziua în amiaza mare, observă careva. 

— Are, pentru că simt nevoia să văd măcar un colţişor de 
soare. Prinţe, ce zici, se poate bea în sănătatea soarelui? 

Ippolit întreba şi se adresa tuturor fără ceremonie, pe un 
ton ridicat şi tăios, ca de poruncă, dar părea că nu-şi dă 
seama de asta. 

— Fie, să bem, numai că ar trebui să te odihneşti, Ippolit. 

— Mă trimiţi mereu la culcare, prinţe, parcă mi-ai fi 
dădacă! De îndată ce soarele se va arăta şi va începe să 
răsune pe cer (care poet a spus: În cer soarele cântă”? E 
cam lipsit de sens, dar frumos!) - atunci ne vom culca. 
Lebedev, soarele este izvorul vieţii, nu-i aşa? Ce semnificaţie 
au „Izvoarele vieţii” în Apocalipsă? Ai auzit vorbindu-se de 
„Steaua Pelin”, prinţe? 

— Am auzit că Lebedev vede în „Steaua Pelin” simbolul 
reţelei de cale ferată ce brăzdează Europa. 

Din toate părţile se auzeau râsete. Deodată Lebedev sări 
în sus. 

— Nu, daţi-mi voie, aşa nu se poate! Urlă el, dând din 
mâini ca pentru a face tăcere: îmi daţi voie! Cu domnii 
ăştia... Adăugă el, adresându-i-se deodată prinţului, domnii 
ăştia, în anumite privinţe, sunt... Şi ciocăni în masă de două 
ori, ceea ce provocă o nouă explozie de râs. 

Lebedev se afla în obişnuita lui stare „nocturnă”; de data 
aceasta însă era prea enervat de lunga discuţie „ştiinţifică” 
pe care o avusese mai înainte, iar în asemenea ocazii el 
adopta faţă de adversarii săi un ton de dispreţ total şi 
absolut făţiş. 

— Aşa nu merge! Acum o jumătate de oră, prinţe, ne-am 
înţeles între noi să nu ne întrerupem, să nu râdem, să lăsăm 
pe fiecare să-şi exprime gândul; iar pe urmă, vor putea să-şi 


spună obiecțiile şi ateiştii, dacă au ceva de spus; uite, am 
dat preşedinţia generalului! Altminteri, oricine poate fi 
încurcat, oricât de înaltă şi profundă ar fi ideea pe care o 
dezvoltă... 

— Vorbeşte, vorbeşte, nimeni nu te împiedică! Strigară 
mai multe glasuri. 

— Vorbeşte, dar n-o lua razna. 

— Ce-i cu steaua asta numită „Pelin”? Vru să ştie unul. 

— N-am idee! Răspunse generalul Ivolghin care trona cu 
toată gravitatea pe locul lui de preşedinte. 

— Îmi plac foarte mult discuţiile şi controversele acestea, 
prinţe, vorbesc de cele savante, bineînţeles, bâiguia în 
timpul acesta Keller care, încântat la culme, se tot răsucea 
fără astâmpăr pe scaunul lui; ştiinţifice şi politice, continuă 
el, adresându-i-se deodată lui Evgheni Pavlovici, care se 
aşezase în apropiere. Ştii, îmi place grozav să citesc în ziare 
dezbaterile parlamentului englez. Nu discuţiile în sine mă 
interesează (de, nu sunt un politician); nu, dar mă 
pasionează felul cum se exprimă ei între ei, cum se 
comportă ca politicieni: „nobilui viconte aici prezent”, 
„nobilul conte care şi el împărtăşeşte părerea mea”, nobilul 
meu adversar care a uluit Europa prin propunerea lui”, cu 
alte cuvinte toate vorbuliţele acelea, întorsăturile acelea 
teribile, tot parlamentarismul acela al unui popor liber, iată 
ce are atracţie pentru mine şi pentru toţi de-alde noi. Sunt 
încântat, prinţe. Am fost întotdeauna artist în adâncul 
sufletului meu, îţi jur, Evgheni Pavlăci. 

— Cum adică, perora Ganea în celălalt colţ, după părerea 
dumitale drumul de fier este un blestem care aduce pieirea 
omenirii, e o pacoste căzută pe pământ să tulbure 
„izvoarele vieţii”? 

Gavrilă Ardalionovici era foarte bine dispus, voios şi 
vorbăreţ în seara aceea şi, după cât i se păru prinţului, 
însufleţirea lui neobişnuită avea ceva provocator. 
Bineînţeles, faţă de Lebedev adoptase un ton glumeţ, cu 


intenţia de a-l întărită, ceea ce nu l-a împiedicat să se 
pasioneze, la rându-i, discutând cu multă aprindere. 

— Nu e vorba de cale ferată, nu! Ripostă Lebedev pe care 
discuţia aceasta, pe de o parte, îl scotea din sărite, pe de 
altă parte, îi procura o imensă desfătare. Numai drumurile 
de fier ca atare nu vor tulbura izvoarele vieţii, ci totul luat 
în întregime e un blestem, toată această stare de spirit din 
ultimele veacuri, luată în ansamblu, sub raport ştiinţific şi 
practic, poate fi socotită şi realmente este un blestem. 

— Este într-adevăr un blestem sau numai „poate fi 
socotit”? E important de precizat în cazul de faţă, se 
informă Evgheni Pavlovici. 

— E un blestem, un blestem, în adevăratul sens al 
cuvântului, întări cu vehemenţă Lebedev. 

— Mai domol, mai potoleşte-ţi zelul, Lebedev; dimineaţa, 
din câte ştiu, eşti mult mai blând, interveni Ptiţân cu 
zâmbetul pe buze. 

— În schimb, seara, sunt mai sincer! În schimb, seara sunt 
mai generos şi mai sincer, repetă Lebedev cu foc. Mai 
simplu şi mai hotărât şi mai cinstit şi mai impunător şi chiar 
dacă prin asta vă dau apă la moară, puţin îmi pasă; vă 
desfid pe toţi şi vă provoc, ateilor! Cum credeţi că salvaţi voi 
lumea? Care-i calea firească pe care i-o indicaţi voi, oameni 
ai ştiinţei, ai industriei, ai asociaţiilor, ai muncii salariate şi 
aşa mai departe? Cum? Prin credit? Ce-i creditul? Încotro 
vă duce creditul? 

— Nu ţi se pare că eşti prea curios să le ştii pe toate? Se 
amestecă în discuţie Evgheni Pavlovici. 

— După părerea mea, acela care nu este preocupat de 
asemenea chestiuni nu e decât un filfizon din lumea 
mondenă, un salonard! 

— Numai aşa s-ar putea ajunge la solidaritatea generală şi 
la un echilibru al intereselor, îşi dădu cu părerea Ptiţân. 

— Numai atât şi nimic altceva! Fără a pune la bază vreun 
principiu moral, ci întemeindu-te numai pe satisfacția 
egoismului personal şi a nevoilor materiale? Pace 


universală, fericire generală - toate din necesitate! 'Ţi-am 
înţeles bine ideea, dacă-mi dai voie să te întreb, preastimate 
domn? 

— Dar necesitatea generală de a trăi, de a bea şi dea 
mânca, convingerea absolută, ştiinţifică, în definitiv, că nu 
se va putea satisface această nevoie decât prin asociere 
generală şi prin solidaritatea intereselor tuturor este, mi se 
pare, o idee destul de consistentă pentru a servi drept 
temei şi, izvor de viaţă” omenirii pentru veacurile ce vor să 
vină, obiectă Ganea, de data aceasta participând cu 
convingere şi pasiune la discuţie. 

— Da, nevoia de a bea şi de a mânca, cu alte cuvinte numai 
instinctul autoconservării... 

— Şi, adică, asta nu ajunge? Doar instinctul 
autoconservării este legea cea mai firească a omenirii... 

— Cine v-a spus asta? Strigă deodată Evgheni Pavlăci. 
Lege, să zicem, dar cel puţin tot atât de firească precum 
legea distrugerii sau poate chiar şi a autodistrugerii. E 
posibil ca legea cea mai firească şi mai naturală a omenirii 
să fie numai instinctul de autoconservare? 

— Oho! Făcu Ippolit, întorcându-se brusc către Evgheni 
Pavlovici şi cercetându-l cu o curiozitate aproape primitivă; 
dându-şi seama însă că Radomski râdea, începu să râdă şi 
el, apoi îl înghionti cu cotul pe Kolea care stătea alături şi-l 
întrebă din nou cât e ceasul; trase chiar spre el ceasornicul 
de argint al lui Kolea, urmărind cu aviditate mişcarea 
minutarului. Pe urmă, ca şi cum ar fi uitat totul, Ippolit se 
trânti pe canapea şi, punându-şi mâinile sub cap, îşi aţinti 
privirea în tavan; după un minut, se aşeză din nou în faţa 
mesei drept şi încordat, urmărind peroraţiile fulminante ale 
lui Lebedev. 

— O idee perfidă şi provocatoare, o idee instigatoare! Se 
legă Lebedev de paradoxul lui Evgheni Pavlovici. O idee 
care are drept ţel de a-i întărită pe adversari şi de a-i face 
să se încaiere, dar e o idee justă! Pentru că, formulând-o 
astfel, nici dumneata însuţi, domnule cavalerist şi zeflemist 


din lumea mondenă (dotat cu anumite calităţi totuşi), 
dumneata nu bănuieşti cât de profundă şi cât de adevărată 
este ideea dumitale. Da. Legea autoconservării şi legea 
autodistrugerii sunt deopotrivă de valabile în lume! Diavolul 
va avea aceeaşi putere asupra omenirii până într-o zi care 
ne este încă necunoscută. Vă vine să râdeţi? Nu credeţi în 
existenţa diavolului? Scepticismul în privinţa diavolului este 
o teorie născocită de francezi, o teorie superficială. Ştiţi 
cine e diavolul? Îi cunoaşteţi numele? Şi, fără să-i ştiţi 
măcar numele, vă bateţi joc de chipul său, după exemplul 
lui Voltaire; râdeţi de copitele lui despicate, de coada şi de 
coarnele lui, care nu sunt de fapt altceva decât o născocire 
a propriei voastre imaginaţii! Căci, în realitate, Necuratul 
este un spirit cumplit şi înspăimântător şi nu o nălucă cu 
copite despicate ca la ţapi şi nici cu coarne, cum a binevoit 
să-l împodobească imaginaţia voastră. Dar nu-i vorba de el 
acum...! 

— De ce crezi că nu-i vorba de el acum? Strigă deodată 
Ippolit şi izbucni în hohote de râs isteric. 

— O teorie subtilă şi insinuantă! Continuă cu acelaşi ton 
declamatoriu Lebedev, dar încă o dată, nu de asta e vorba 
acum, ci problema se pune dacă nu cumva au început să 
slăbească „izvoarele vieţii” o dată cu extinderea... 

— Drumurilor de fier! Strigă Kolea. 

— Nu chiar a drumurilor de fier, tânărul şi înflăcăratul 
meu băieţandru, ci, în general, a acelui curent pentru care 
drumurile de fier ar putea servi doar ca ilustrare, ca să zic 
aşa, ca expresie artistică. Zoresc, huruie, zăngănesc şi 
gonesc, cică, pentru fericirea omenirii. „Omenirea devine 
prea zgomotoasă şi prea industrială. Îi lipseşte echilibrul 
sufletesc”, spune cu amărăciune un gânditor solitar, retras 
din iureşul vieţii. „Ce are a face, dar zgomotul căruţelor 
care aduc pâine celor flămânzi preţuieşte poate mai mult 
decât echilibrul sufletesc”, îi răspunde triumfător un altul, 
ce cutreierase lumea în lung şi-n lat, şi, plin de orgoliu, îl 
sfidează pe cel dintâi. Dar uite că eu, ticălosul de Lebedev, 


nu cred în căruțele astea pline care aduc omenirii pâine, 
căci, fără un principiu moral care să stea la baza oricărei 
acţiuni, căruțele acestea, menite să care pâine omenirii 
întregi, pot foarte bine şi cu mult sânge rece să excludă de 
la fericirea de a se bucura de pâinea adusă o bună parte din 
omenire; ceea ce s-a mai petrecut şi altădată... 

— Cum vine asta: căruțele... Pot cu sânge rece să 
excludă... Persifla careva, încercând să-l ia peste picior. 

— Ceea ce s-a mai petrecut şi altădată, repetă Lebedev, 
trecând peste intervenţia răutăcioasă; Malthus era un 
prieten al omenirii. Dar un prieten al omenirii cu principii 
morale şubrede devine un duşman de moarte, un canibal al 
omenirii, fără să mai vorbim de orgoliul lui; căci e de ajuns 
să-l atingi cumva în orgoliul lui pe vreunul dintre aceşti 
nenumărați binefăcători ai omenirii şi îl şi vezi cum dintr-o 
meschină pornire de a-şi răzbuna amorul propriu atins, esta 
gata să aţâţe focul în cele patru colţuri ale lumii; cum ar 
face de altfel oricare dintre noi, ca să fim drepţi, chiar şi eu 
însumi, cel mai ticălos dintre toţi, căci aş fi poate cel dintâi 
care ar aduce prima legătură de vreascuri, ca s-o iau apoi la 
fugă de la locul incendiului. Şi totuşi, nu e vorba de asta! 

— Dar despre ce e vorba, la urma urmei? 

— Devii plictisitor! 

— E vorba de următoarea anecdotă din vremurile apuse, 
căci mă văd silit să vă povestesc o anecdotă din alte 
vremuri. În epoca noastră, în patria noastră, pe care sper 
că o iubiţi la fel ca şi mine, căci, în ce mă priveşte, domnilor, 
sunt gata să-mi vărs pentru patrie până şi cea din urmă 
picătură de sânge... 

— Lasă asta! Mai departe! Mai departe! 

— În patria noastră şi în întreaga Europă, foametea 
cumplită, o foame generală bântuie, pe cât se poate deduce 
din datele existente şi, dacă nu mă înşală memoria, pe puţin 
o dată la un sfert de veac, cu alte cuvinte, cam la douăzeci 
şi cinci de ani o dată. Nu garantez exactitatea absolută a 


cifrei, dar aş putea afirma că flagelul acesta a devenit 
comparativ destul de rar. 

— Comparativ cu ce? 

— Cu veacul al doisprezecelea şi cu secolele care l-au 
precedat şi urmat imediat. Căci pe atunci, dacă e să dăm 
crezare cronicarilor vremii, foametea generală se declara şi 
bântuia o dată la fiecare doi-trei ani, în aşa fel încât omul 
recurgea chiar la antropofagie, pe ascuns, bineînţeles. Unul 
dintre paraziţii aceştia ai societăţii, ajuns la o vârstă 
înaintată, declară de bunăvoie şi nesilit de nimeni că în 
timpul îndelungatei şi mizerabilei lui vieţi omorâse şi 
mâncase personal, în cel mai mare secret, şaizeci de 
călugări şi câţiva copilaşi laici, vreo şase în total, nu mai 
mult, cu alte cuvinte, un număr cu totul neînsemnat în 
comparaţie cu numărul de feţe bisericeşti devorate. De laici 
adulţi, după cum s-a constatat, el nu se atinsese niciodată în 
acest scop. 

La auzul acestor vorbe, protestă până şi generalul- 
preşedinte. 

— A devenit imposibil! Exclamă el indignat. Am deseori 
prilejul să discut cu el, domnii mei şi aproape totdeauna 
găseşte cu cale să strecoare câte o aiureală de asta, de ţi se 
face lehamite; se cam întrece cu măsura; tot ce susţine e 
pură aberaţie! Nimic adevărat! 

— Generale! Adu-ţi aminte de asediul Karsului! lar 
dumneavoastră, domnilor, aflaţi că anecdota mea e absolut 
autentică. Îmi permit să vă atrag atenţia cu acest prilej că 
aproape întotdeauna realitatea, cu toate că e supusă unor 
legi imuabile, pare neverosimilă şi de necrezut. Ba cu cât 
este mai reală, cu atât pare mai neverosimilă şi de 
necrezut. 

— Dar cum poate cineva să mănânce şaizeci de călugări? 
Se amuzau cei din jur. 

— Bineînţeles că nu i-a înghiţit pe toţi dintr-o dată; poate 
în cincisprezece sau douăzeci de ani; de aceea, lucrul parc 
absolut limpede şi firesc. 


— Chiar firesc? 

— Da, cât se poate de firesc! Susţinu cu o îndârjire 
pedantă Lebedev. De altfel, călugării catolici sunt foarte 
curioşi şi ncastâmpăraţi din fire, încât nu era nici o greutate 
pentru omul acela să-i atragi într-o pădure sau în vreun colţ 
mai ferit şi acolo să procedeze în consecinţă; nu contest 
desigur că numărul oamenilor devoraţi este excesiv de 
mare, ceea ce denotă o lăcomie exagerată din cale-afară. 

— Poate să fie adevărat, domnilor, interveni pe neaşteptate 
Mâşkin. 

Până atunci el ascultase în tăcere, fără să se amestece în 
discuţie; din când în când râdea din toată inima, asociindu- 
se la râsul celorlalţi. Se vedea că era încântat de faptul că 
musafirii se distrează voioşi, că discută zgomotos şi cu 
aprindere şi chiar de faptul că băutura are atâta trecere. 
Poate că n-ar fi rostit nici un cuvânt toată seara, dacă nu-i 
venea aşa deodată poftă să vorbească. Şi vorbi cu un aer 
atât de grav, încât, plini de curiozitate, toţi amuţiră în 
aşteptare. 

— Vreau să spun, domnilor, că pe vremea aceea bântuia 
deseori foametea. Am auzit vorbindu-se de asta, cu toate că 
nu prea mă pricep cine ştie ce într-ale istoriei. Cred însă că 
nici nu putea fi altfel. În Elveţia, mă opream deseori uimit în 
faţa ruinelor unor vechi castele feudale, cocoţate pe stânci 
râpoase, cel puţin la vreo cinci-şase sute de metri înălţime 
în linie verticală (ceea ce înseamnă câţiva kilometri de 
urcuş pe poteci). Se ştie ce-i un castel medieval: un morman 
de pietroaie. O muncă uriaşă, supraomenească! Şi toate 
aceste ziduri au fost înălțate, bineînţeles, de gloata cea 
necăjită şi năpăstuită a şerbilor. Pe lângă asta, trebuiau să 
mai plătească tot felul de biruri şi să întreţină clerul. Cum 
ar mai fi putut să-şi asigure propriile nevoi şi să se ocupe de 
cultivarea pământului? Nici nu erau aşa de mulţi pe atunci; 
cu siguranţă că cea mai mare parte dintre ei murea de 
foame, neavând cum să-şi procure hrana zilnică. M-am 
întrebat uneori cum de nu s-a stins cu desăvârşire poporul 


acesta şi cum de a putut rezista la atâta mizerie. Lebedev 
nu s-a înşelat, desigur, spunând că au existat pe atunci şi 
antropofagi şi încă în număr mare; numai că nu pricep 
pentru ce i-a trebuit să amestece aici călugării şi ce vrea să 
spună cu asta. 

— Vrea să spună, probabil, că în veacul al doisprezecelea 
nu puteau fi mâncaţi decât călugări, pentru că numai 
călugării erau graşi, observă Gavrilă Ardalionci. 

— Idee excelentă şi plină de adevăr, strigă Lebedev, pentru 
că nici nu se atingeau de laici! Nici un mirean faţă de 
şaizeci de exemplare ecleziastice - iată o idee teribilă, o 
idee istorică, o idee statistică, în sfârşit, căci din asemenea 
fapte un om deştept reconstituie adevărul istoric; cert este 
că de aici rezultă cu o exactitate matematică faptul că pe 
atunci clerul ducea un trai cel puţin de şaizeci de ori mai 
înfloritor, mai îmbelşugat decât restul omenirii. Şi probabil 
că era tot cam de vreo şaizeci de ori mai gras decât tot 
restul omenirii. 

— Exagerezi, exagerezi, Lebedev! Strigau ceilalţi, 
tăvălindu-se de râs... 

— Admit că ar fi o idee istorică, dar la ce concluzie ai ajuns 
dumneata personal? Stăruia prinţul cu aceeaşi candoare. 
(Vorbea cu atâta seriozitate adresându-i-se lui Lebedev, de 
care toată lumea îşi bătea joc, încât tonul lui, lipsit de orice 
ironie, contrasta strident cu atitudinea celorlalţi; nu era 
mult până să ajungă şi el obiectul zeflemelelor; Mâşkin însă 
nu observa nimic.) 

— Dar nu vezi, prinţe, că-i un smintit? Îi spuse Evghchni 
Pavlovici, aplecându-se la urechea lui. Adineauri m-a 
informat cineva că s-a scrântit într-ale celor avocăţeşti, că a 
căpătat mania elocinţei judiciare şi că vrea să se prezinte la 
un examen. Mă aştept la o parodie de toată frumuseţea. 

— Concluzia mea este formidabilă şi impresionantă, 
perora înainte, cu glas tunător, Lebedev. Dar să examinăm 
mai întâi starea psihologică şi juridică a criminalului. Vedem 
că, în ciuda faptului că era lipsit de orice posibilitate de a-şi 


procura alte alimente, vinovatul sau, ca să zic aşa, clientul 
meu, a manifesat de câteva ori în timpul curioasei lui 
îndeletniciri dorinţa de a se pocăi şi de a respinge ispita 
hranei ecleziastice. Acest lucru reiese cu prisosinţă din 
următoarele date concrete: se menţionează ca un fapt 
absolut cert că omul nostru a mâncat şi cinci sau şase 
copilaşi, cifră relativ neînsemnată, dar în schimb foarte 
semnificativă din alt punct de vedere. Este evident că, 
mustrat de conştiinţă (căci clientul meu e credincios şi are 
şi conştiinţă, ceea ce mă voi strădui să vă dovedesc), dornic 
să-şi micşoreze pe cât îi sta în putinţă păcatul, a încercat să 
înlocuiască de şase ori hrana monahală cu hrana laică. 
Faptul că a vrut numai să încerce este de asemenea 
incontestabil, căci, dac-ar fi făcut-o numai dintr-o dorinţă de 
variaţie gastronomică, cifra şase ar fi prea neînsemnată; 
pentru ce numai şase bucăţi şi nu treizeci? (Observaţi că 
iau cifrele juma-juma.) Dar dacă o luăm drept o încercare 
inspirată exclusiv de teama de a nu făptui noi sacrilegii, 
atunci cifra de şase îşi găseşte explicaţia şi justificarea 
deplină; într-adevăr, şase tentative pentru a calma 
remuşcările conştiinţei sunt prea de ajuns, dacă ţinem 
seama că aceste încercări nu puteau, sub nici un motiv, să 
fie izbutite. Mai întâi, după părerea mea, copilul e prea mic, 
vreau să spun că nu-i prea trupeş şi ca atare, pentru acelaşi 
interval de timp, i-ar fi trebuit de trei sau chiar de cinci ori 
mai mulţi copii decât călugări, încât şi păcatul, chiar dacă s- 
ar fi micşorat, pe de o parte, necesarmente s-ar fi mărit de 
cealaltă, sub raportul cantităţii, ca o compensare a lipsei de 
calitate. Judecând astfel, domnilor, eu mă pun, bineînţeles, 
în situaţia unui criminal din veacul al doisprezecelea. Cât 
despre mine, om din secolul al nouăsprezecelea, eu aş fi 
judecat poate altfel, fapt asupra căruia vă atrag atenţia, 
încât nu înţeleg rostul acestei ilarităţi stupide şi nu înţeleg 
de ce vă vine să faceţi atâta haz pe socoteala mea, 
domnilor; iar din partea ta, generale, e chiar lipsă totală de 
bun-simţ. În al doilea rând, după părerea mea personală, 


copilul reprezintă o hrană prea puţin consistentă, având 
poate şi un gust prea fad şi greţos, încât criminalul, urmând 
un asemenea regim alimentar, pe lângă faptul că nu şi-ar fi 
satisfăcut deloc cerinţele stomacului, s-ar fi ales numai cu 
mustrări de conştiinţă. Acum urmează, domnilor, concluzia, 
finalul, ca să zic aşa, final care cuprinde dezlegarea uneia 
dintre cele mai mari probleme ale tuturor timpurilor: de 
atunci ca şi de azi! Vinovatul, în cele din urmă, se denunţă 
singur clerului şi se predă în mâinile stăpânirii. Ne 
întrebăm, ştiind pedepsele de atunci, ce chinuri îl aşteptau, 
ce cazne, ce roţi, ce ruguri? Ce l-a determinat, totuşi, să se 
denunțe? Pentru ce nu s-a limitat pur şi simplu la cifra 
aceasta de şaizeci şi nu şi-a păstrat secretul până la ultima 
lui suflare? Nu era mai bine să se fi lăsat păgubaş de 
călugări, ducând o viaţă pocăită de sihastru? N-ar fi putut, 
în sfârşit, el însuşi să se facă călugăr? Aici e dezlegarea 
enigmei! Înseamnă că a existat ceva mai puternic decât 
torturile, decât rugul şi chiar decât o deprindere de 
douăzeci de ani! Înseamnă că a existat o idee mai puternică 
decât toate calamităţile, secetele, torturile, decât lepra, 
foametea, ciuma şi tot infernul acela pe care omenirea nu 
le-ar fi putut suporta fără ideea aceasta îndrumătoare, ce 
apropie şi leagă oamenii între ei, călăuzeşte inimile şi 
fecundează izvoarele vieţii! Ei bine, arătaţi-mi ceva 
asemănător puterii acesteia în secolul nostru, al viciilor şi al 
căilor ferate... Ar fi trebuit să spun: în secolul nostru, al 
vapoarelor şi al căilor ferate, dar spun: în secolul nostru, al 
viciilor şi al căilor ferate, pentru că, deşi sunt beat, am o 
judecată dreaptă. Arătaţi-mi o idee care să-i lege între ei pe 
oamenii de astăzi cu o putere măcar pe jumătate faţă de 
aceea din secolele trecute. Şi mai îndrăzniţi să spuneţi că 
izvoarele vieţii n-au fost şubrezite şi tulburate sub semnul 
acestui „astru”, sub stăpânirea acestei reţele în care s-a 
încurcat omenirea? Şi nu vă mai grozăviţi cu prosperitatea 
voastră, cu bogăţiile, cu raritatea crizelor de foamete şi 
rapiditatea mijloacelor de transport! Sunt mai multe 


bogății, dar e mai puţină putere; nu mai există ideea care să 
lege inimile, totul s-a şubrezit, totul s-a moleşit, totul e 
putred! Suntem cu toţii putrezi, cu toţii, cu toţii... Dar 
ajunge, acum nu-i vorba de asta, ci e vorba dacă n-ar fi 
momentul, excelentissime prinţ, să se servească gustarea 
pregătită pentru musafirii noştri? 

Peroraţia lui Lebedev pe mulţi dintre ascultători îi 
indignase la culme (ar fi cazul să menţionăm că în tot timpul 
cuvântării sale sticlele se destupau fără întrerupere), dar 
această încheiere neaşteptată despre perspectiva unei 
gustări mai substanţiale avu darul să calmeze ca prin 
farmec spiritele agitate. Referindu-se la practica 
avocăţească, el însuşi denumise o asemenea încheiere abilă 
drept „o spectaculoasă răsturnare de situaţii”...Veselia 
generală se reîntrona, manifestându-se prin noi explozii de 
râs; atmosfera era animată: toţi părăsiră scaunele şi 
începură să se plimbe pe terasă pentru a se dezmorţi după 
atâta şedere. Singur Keller rămase nemulţumit de discursul 
lui Lebedev, vădind o nelinişte puţin obişnuită. 

— Atacă civilizaţia, face apologia barbariei din veacul al 
doisprezecelea, se maimuţăreşte şi nici măcar să zici că o 
face din convingerea cinstită a unei inimi curate. Cu ce şi-o 
fi câştigat el casa, daţi-mi voie să vă întreb? Se adresa el ba 
unuia, ba altuia, vorbind intenţionat cu glas tare. 

— Mi-a fost dat să cunosc un adevărat tălmăcitor al 
Apocalipsei, pe răposatul Grigori Semionovici Burmistrov, 
perora într-un colţ generalul Ivolghin, în mijlocul unui alt 
grup de auditori, adresându-i-se în special lui Ptiţân, pe 
care-l imobilizase, ţinându-l de nasturele hainei. Acela, aş 
putea spune, înflăcăra inimile cu vorba lui. Mai întâi îşi 
punea ochelarii, deschidea o carte groasă, cu scoarţe 
negre, ei şi, pe lângă asta, barba lui albă şi cele două 
medalii pentru acte de filantropie - îţi închipui ce impresie! 
Apoi începea cu un glas aspru şi sever; înaintea lui, 
generalii îşi plecau capetele, iar doamnele, pur şi simplu, 


leşinau. Ăsta, l-aţi auzit doar - îşi încheie tălmăcirile cu o 
invitaţie la gustare! E prea de tot. 

Ptiţân îl asculta cu zâmbetul pe buze şi se pregătea mereu 
să pună mâna pe pălărie ca să plece, dar fie că nu avea 
destulă îndrăzneală, fie că uita de fiece dată de această 
intenţie, continua să rămână pe loc. Înainte ca oaspeţii să fi 
părăsit masa, Ganea încetase deodată să mai bea şi-şi 
împinse paharul cât mai departe; o umbră îi întunecă faţa. 
Când toată lumea se ridică de la masă, el se duse şi se aşeză 
lângă Rogojin. S-ar fi putut crede, aşa cum stăteau alături, 
că sunt cei mai buni prieteni. Rogojin care, la început, 
intenţionase de vreo câteva ori să se retragă discret, stătea 
acum nemişcat, cu capul în jos şi părea că-şi uitase cu totul 
intenţia de a pleca. Toată seara nu pusese în gură nici o 
picătură de vin şi stătea dus pe gânduri; doar din când în 
când ridica ochii şi examina lung pe fiecare. Acum însă 
făcea impresia că aşteaptă ceva foarte important pentru el 
şi că deocamdată este hotărât să nu plece. 

Prinţul nu băuse decât două sau trei cupe de şampanie şi 
era bine dispus. Sculându-se de la masă, întâlni privirea lui 
Evgheni Pavlovici şi, amintindu-şi de explicaţia ce urma să o 
aibă cu el, îi zimbi cu prietenie. Evgheni Pavlovici îi 
răspunse cu un semn din cap şi deodată i-l arătă pe Ippolit 
pe care îl privise până atunci cu multă atenţie. Bolnavul 
dormea, întins pe canapea. 

— Spune-mi prinţe, ce caută, de fapt, tinerelul acesta la 
dumneata? Întrebă el deodată cu atâta necaz şi chiar 
pornire duşmănoasă încât prinţul rămase surprins. Pariez 
că-i coace ceva în cap, că ţi-a pus gând rău! 

— Am observat, răspunse prinţul, sau, cel puţin aşa mi s-a 
părut, că te ocupi cam mult de el astăzi, Evgheni Pavlăci. E 
adevărat? 

— Şi unde mai pui că, în situaţia mea, ar trebui să am alte 
griji, nu-i aşa? Chiar mă mir că această figură antipatică mi- 
a atras, fără să vreau, atenţia toată seara, de cum am venit 
aici! 


— Are o faţă frumoasă... 

— Fii atent! Priveşte-l! Strigă Evgheni Pavlovici, apucându- 
l pe Mâşkin de braţ. Uită-te la el...! 

Din nou, prinţul îl privi mirat pe interlocutorul său. 

V, 

Ippolit care, spre sfârşitul peroraţiei lui Lebedev, aţipise 
pe canapea, tresări deodată, ca şi cum cineva i-ar fi dat un 
ghiont în coastă; ridicându-se în capul oaselor, îşi roti 
privirea speriată jur-împrejur şi o paloare stranie îi acoperi 
faţa; ochii i se umplură de groază când, revenindu-şi din 
buimăceala somnului, se dumeri în sfârşit asupra celor 
petrecute în seara aceea. 

— Ce? Se pregătesc să plece? S-a sfârşit? Totul s-a sfârşit? 
A răsărit soarele? Întrebă el îngrijorat şi apucându-l de braţ 
pe Mâşkin. Cât e ceasul? Pentru numele lui Dumnezeu, cât 
este? Am dormit prea mult? Adăugă el cu un fel de 
deznădejde, ca şi cum somnul îl făcuse să piardă 
iremediabil ceva esenţial, de care depindea tot destinul lui. 

— Ai dormit exact şapte sau opt minute, răspunse Evgheni 
Pavlovici. 

Ippolit îl privi cu ochii plini de speranţă supremă într-un 
cuvânt salvator şi câteva secunde se strădui să-şi adune 
gândurile. 

— A!... Numai atât? Aşadar, eu... Îngăimă el şi respiră 
adânc, ca şi cum ar fi scăpat de o mare povară. Înţelese 
acum că nimic nu „s-a sfârşit',, încă şi că deocamdată nu se 
crăpase de ziuă, că musafirii nu s-au ridicat să plece, ci se 
pregăteau de o gustare şi că, dacă într-adevăr ceva se 
sfârşise, era numai poliloghia lui Lebedev. Faţa i se destinse 
într-un zâmbet larg şi pete roşii, semnele bolii, i se 
aprinseră pe umerii obrajilor. 

— Ai numărat până şi minutele cât am dormit, Evgheni 
Pavlăci, strecură el cu ironie, am băgat de seamă că 
aproape nu ţi-ai luat ochii de la mine în seara asta... Aha! 
Rogojin! L-am văzut chiar acum, în vis, şopti el la urechea 
prinţului, în timp ce, cu sprâncenele încruntate, cu o 


mişcare din cap, îl arătă pe Rogojin, care şedea lângă masă. 
A, da, făcu el, lăsându-şi gândul să alunece, fără nici un şir, 
de la o idee la alta, dar unde-i oratorul? Unde-i Lebedev? A 
isprăvit, vasăzică? Despre ce-a vorbit? E adevărat, prinţe, 
că ai spus odată că „frumuseţea” va salva lumea? Domnilor, 
strigă el, adresându-se tuturor, prinţul susţine că 
frumuseţea va salva lumea! lar eu susţin că asemenea idei 
frivole îi vin acum pentru că este îndrăgostit. Domnilor, 
prinţul e îndrăgostit; cum a intrat adineauri, mi-am şi dat 
seama. Nu te ruşina, prinţe, că o să-mi fie milă de tine. Ce 
fel de frumuseţe ar putea să salveze lumea? Am auzit-o de 
la Kolea... Eşti un creştin fervent? Kolea pretinde că 
dumitale însuţi îţi place să te numeşti creştin. 

Prinţul îl examina cu atenţie fără să scoată un cuvânt. 

— Nu-mi răspunzi? Crezi poate că te iubesc mult? Adăugă 
Ippolit din senin. 

— Nu, nu cred asta. Ştiu că nu mă iubeşti. 

— Cum aşa? Chiar şi după discuţia noastră de ieri? Crezi 
că n-am fost ieri sincer cu dumneata? 

— Ştiam şi atunci că nu mă iubeşti. 

— Pentru că sunt invidios pe dumneata, pentru că te 
pizmuiesc, nu-i aşa? lotdeauna ai crezut la fel şi mai crezi şi 
acum, dar... Dar de ce îţi spun toate astea? Vreau să mai 
beau şampanie; toarnă-mi Keller. 

— Nu te mai las să bei, Ippolit, n-ai voie... 

Şi prinţul împinse mai încolo paharul din faţa bolnavului. 

— Poate că ai dreptate... Consimţi Ippolit imediat şi 
oarecum îngândurat. Te pomeneşti că or să spună... Dar ce- 
mi pasă mie de ceea ce vor spune? Nu-i aşa? Să spună pe 
urmă ce-or vrea, nu-i aşa, prinţe? Şi ce ne priveşte pe noi 
toţi ce va fi pe urmă!... M-am trezit brusc şi sunt încă 
buimac. Ce vis îngrozitor am avut, abia acum mi-am adus 
aminte... Nu-ţi doresc asemenea vise, prinţe, deşi poate că, 
într-adevăr, nu te iubesc. Şi dacă nu iubeşti pe cineva, nu-i 
un motiv să-i doreşti răul, nu-i aşa? Dar ce am de tot întreb, 
mereu întreb? Dă-mi mâna să ţi-o strâng tare-tare, aşa... 


Mi-ai întins mâna totuşi? Ştiai deci că am s-o strâng din 
toată inima?... Bine, n-am să mai beau. Cât e ceasul? De 
altfel, e inutil să mai întreb, ştiu cât este. Ceasul a sosit! 
Acuma-i momentul. Ce se-ntâmplă acolo în colţ, se pune 
masa? Atunci masa asta e liberă? Foarte bine! Domnilor, 
eu... de altfel, domnii aceştia nici nu m-ascultă... Vreau să 
citesc un articol, prinţe. Gustarea, bineînţeles, e mai 
interesantă, dar... 

Şi deodată, spre mirarea tuturor, Ippolit scoase din 
buzunarul interior al hainei un plic mare, pecetluit cu ceară 
roşie, şi-l puse pe masă, în faţa lui. 

Gestul acesta neprevăzut produse o impresie puternică 
asupra întregii societăţi care, chiar dacă se aştepta la ceva 
în seara aceea din partea lui Ippolit, nu se aştepta la asta. 
Evgheni Pavlovici - aproape să sară în sus de surpriză; 
Ganea îşi împinse scaunul spre masă; Rogojin se trase şi el 
mai aproape, dar faţa lui exprima mai mult scârbă şi necaz, 
ca şi cum ar fi înţeles tâlcul acelui gest. Lebedev. Care din 
întâmplare se afla chiar lângă Ippolit, se apropie şi mai mult 
şi, iscodind cu ochii lui mici şi curioşi plicul misterios, părea 
că încerca să-i ghicească conţinutul. 

— Ce ai acolo? Întrebă prinţul cu nelinişte. 

— De îndată ce va răsări soarele, am spus că mă voi duce 
la culcare, prinţe, pe cuvântul meu de onoare, ai să vezi! 
Strigă Ippolit, dar... Poate că nu mă credeţi în stare să 
deschid plicul acesta! Adăugă el, plimbând asupra 
musafirilor o privire provocatoare ce părea că se adresează 
tuturor, fără deosebire. 

Prinţul observă că băiatul tremura din tot corpul. 

— Niciunul dintre noi nu se gândeşte la asta, răspunse 
Mâşkin. Cum poţi să presupui aşa ceva... Şi ce idee ciudată 
că vrei să citeşti acum... Ce ai acolo, Ippolit? 

— Ce s-a-ntâmplat? Ce l-a apucat iar? Întrebau ceilalţi. 

Cu toţii se apropiară, deşi unii începuseră deja să 
mănânce; s-ar fi zis că plicul, cu pecetea lui roşie, exercita o 
putere de atracţie magnetică asupra întregii asistenţe. 


— Chiar eu am scris asta ieri, după ce ţi-am promis că voi 
veni să locuiesc la dumneata, prinţe. Am scris toată ziua şi o 
bună parte din noapte; am terminat abia azi-dimineaţă; 
aţipind puţin înainte de a se face ziuă, am avut un vis... 

— Nu-i mai bine să laşi pe mâine? Întrerupse cu sfială 
prinţul. 

— Mâine „timpul nu va mai fi!” răspunse Ippolit cu un 
zâmbet crispat. De altfel, nu vă îngrijiţi, lectura va ţine vreo 
patruzeci de minute, cel mult un ceas... Aţi văzut cum se 
interesează toată lumea? Toţi s-au apropiat curioşi, toţi se 
uită la pecete; şi când te gândeşti că dacă n-aş fi pus 
articolul în plic, n-ar fi avut nici un efect. Ha, ha! Forţa 
misterului! Ei, să deschid sau nu, domnilor? Strigă el cu 
acel râs straniu şi cu ochii scânteind. Un mister! Mister! Îţi 
aminteşti cumva, prinţe, cine a spus că „timpul nu va mai 
fi”? Un înger uriaş şi puternic proclamă asta în Apocalipsă. 

— E mai bine să nu citească! Strigă deodată Evgheni 
Pavlovici cu un glas care trăda atâta nelinişte, încât multora 
purtarea lui li se păru ciudată. 

— Nu trebuie, renunţă! Interveni alarmat şi prinţul, 
punând mâna pe plic. 

— Nu e timpul de lectură, acum, suntem la gustare, spuse 
careva. 

— Un articol? Pentru vreo revistă? Se informă un altul. 

— O fi ceva plicticos, adăugă al treilea. 

— Dar ce are acolo? Întrebară cei mai mulţi. 

Pe de altă parte, gestul temător al prinţului îl cam sperie 
se pare pe Ippolit. 

— Să nu citesc... Aşadar? Şopti el către Mâşgkin cu un fel 
de teamă în glas şi un zâmbet nervos îi schimonosi buzele 
învineţite. Să nu mai citesc? Bâigui el, plimbându-şi avid 
privirea pe toate feţele zăbovind scrutător în ochii fiecăruia 
şi agăţându-se parcă de toţi cu obişnuita-i expansivitate 
impulsivă. Dumitale... 'Ți-e frică? 1 se adresă el din nou 
prinţului. 


— De ce să-mi fie frică? Întrebă Mâşkin, al cărui chip trăda 
o stare de nelinişte mereu crescândă. 

Ippolit se ridică brusc, ca şi cum l-ar fi smucit cineva de pe 
scaun. 

— Cine are o monedă de două grivne, douăzeci de copeici, 
o monedă oarecare? Întrebă el răstit. 

— Poftim! Îi oferi pe dată Lebedev; îl străfulgerase gândul 
că bolnavul şi-a pierdut minţile. 

— Vera Lukianovna, spuse cu vioiciune Ippolit, ia banul 
ăsta şi aruncă-l pe masă; vom decide după cum o să cadă: 
cap sau pajură? Pajura - înseamnă că va trebui să citesc. 

Tânăra fată, speriată, se uită rând pe rând la monedă, la 
Ippolit şi la tatăl ei; după aceea, ridicând ochii în sus, ca şi 
cum i-ar fi fost oprit să se uite la ban, îl aruncă pe masă. 
Căzu pajura. 

— Aşadar, să citesc, şopti Ippolit, zdrobit parcă de 
hotărârea sorții şi tot atât de palid ca şi cum ar fi primit 
vestea condamnării lui la moarte. Şi totuşi, pronunţă el 
tresărind, după ce tăcu vreo jumătate de minut, ce-i asta? 
Realmente am tras eu chiar acum la sorţi? Continuă el, 
plimbându-şi privirea pe feţele celorlalţi, cu aceeaşi 
sinceritate stăruitoare. E de necrezut!... Dar e un amănunt 
psihologic fenomenal! Strigă el cu o surprindere vădită. E... 
ceva imponderabil, dragă prinţe! Întări cu convingere 
Ippolit, înviorându-se şi venindu-şi parcă în fire. Notează-ţi 
asta, prinţe; după câte ştiu, culegi date cu privire la 
pedeapsa cu moartea... Aşa mi s-a spus, ha, ha, ha! O, 
Doamne, ce stupizenie! Şi cu aceste vorbe se aşeză pe 
divan, cu coatele pe masă şi-şi luă capul în mâini... E chiar 
ruşinos!... Dar ce-mi pasă, în definitiv, dacă-i ruşinos sau 
nu? Adăugă el aproape imediat, ridicând capul. Şi deodată, 
cu o hotărâre subită, anunţă: Domnilor! Domnilor, deschid 
plicul. De altfel... Nu silesc pe nimeni să m-asculte... 

Cu mâinile tremurânde de emoție, desfăcu plicul, scoase 
câteva foi de hârtie de format mic, acoperite cu o scriere 
măruntă, le aşeză în faţa lui şi începu să le netezească. 


— Dar ce este? Ce-o să citească? Mormăiau unii 
încruntându-se, în timp ce alţii păstrau tăcerea. Dar cu toţii 
se aşezară, privindu-l cu multă curiozitate. Se aşteptau 
poate într-adevăr la ceva extraordinar. Vera, agăţându-se 
strâns cu mâinile de speteaza scaunului pe care şedea tatăl 
ei, aproape că plângea de spaimă; tot aşa de speriat părea 
şi Kolea. Deodată, Lebedev, care-şi reluase locul, se ridică 
pe jumătate, puse mâna pe sfeşnice şi le apropie de Ippolit, 
ca să poată vedea mai bine la citit. 

— Domnilor, e... veţi vedea îndată ce este, adăugă ca 
pentru sine tânărul şi trecu direct la lectură: „Confesiunea 
mea!” Motto: Apres moi le deluge!... Ce stupizenie! Dracu' 
să mă ia! Urlă el deodată, de parcă s-ar fi fript. Cum naiba 
mi-a venit să aleg un motto aşa de ridicol?... Ascultaţi dar, 
domnilor!... Vă asigur că toate astea, la urma urmelor, 
poate că nu-s decât nişte lucruri complet lipsite de 
importanţă! Dar sunt câteva idei de-ale mele şi... Dacă 
credeţi că-i... Ceva misterios sau... Interzis... Într-un 
cuvânt... 

— N-ar fi mai bine fără introducere? Întrerupse Ganea. 

— Ia nu te mai sclifosi atâta! Adăugă altul. 

— Prea multă vorbărie! Se amestecă şi Rogojin, care până 
atunci nu scosese o vorbă toată seara. 

Ippolit îl sfredeli cu privirea, iar în momentul când ochii li 
se întâlniră, Rogojin schiţă un zâmbet acru şi răutăcios; 
apoi rosti tărăgănat aceste cuvinte ciudate: 

— Nu aşa se fac treburile astea, băiete, nu aşa... 

Nimeni nu înţelese, desigur, ce anume voia să zică Rogojin, 
totuşi vorbele lui făcură o impresie destul de ciudată asupra 
celorlalţi. Iar în ceea ce-l priveşte pe Ippolit, aceste cuvinte 
avură asupra lui un efect cu totul neaşteptat, zguduitor: fu 
cutremurat de un fior atât de puternic, încât prinţul întinse 
braţul ca să-l susţină; şi ar fi strigat cu siguranţă dacă nu şi- 
ar fi pierdut glasul. Câteva secunde n-a fost în stare să 
articuleze un singur cuvânt şi respirând din greu se uita 
întruna, cu aceeaşi fixitate, la Rogojin. În cele din urmă făcu 


o sforţare supremă şi izbuti să rostească cu vocea 
sugrumată: 

— Aşadar, dumneata... Erai... Dumneata? 

— Eu? Ce anume? Unde? Întrebă nedumerit Rogojin, în 
timp ce Ippolit, cu faţa congestionată, cuprins de un fel de 
furie, îl apostrofă vehement: 

— Dumneata ai fost la mine săptămâna trecută între orele 
unu şi două, noaptea, după ce te vizitasem chiar în 
dimineaţa acelei zile, dumneata ai fost! Mărturiseşte, 
dumneata ai fost? 

— Săptămâna trecută, noaptea? Dar ce te-a apucat, 
flăcăule? Ai căpiat? 

Tăcut, „flăcăul” îşi duse degetul arătător la frunte şi stătu 
aşa un minut pe gânduri, apoi pe faţa-i stoarsă de sânge şi 
încă răvăşită de spaimă apăru un zâmbet viclean, aproape 
triumfător. 

— Ba da, dumneata ai fost, repetă el în sfârşit, în şoaptă, 
dar cu multă convingere. Ai intrat în odaie la mine, te-ai 
aşezat, fără să spui o vorbă, pe scaunul de lângă fereastră 
şi ai stat acolo mai bine de un ceas; ai venit pe la ora unu 
după miezul nopţii şi trecuse ora două când ai plecat... 
Dumneata ai fost, dumneata! De ce m-ai speriat, pentru ce 
ai vrut să mă chinuieşti - nu înţeleg, dar sunt convins că ai 
fost dumneata! 

Şi o ură nemărginită îi întunecă deodată privirea, cu toate 
că nu-şi putea stăpâni tremurul ce trăda o spaimă lăuntrică. 

— Veţi afla îndată totul, domnilor, eu... Eu. Ascultaţi. Cu un 
gest febril apucă din nou foile împrăştiate pe masă, 
încercând să le adune; dar mâinile-i tremurau groaznic şi 
filele răzleţite nu i se supuneau; zăbovi mult până când, cu 
greu, izbuti să le aşeze, într-o aproximativă ordine. 

În sfârşit, lectura începu. Timp de vreo cinci minute, 
sufocându-se de emoție, autorul articolului-surpriză citi cu 
glasul întretăiat şi cam incoerent; treptat, vocea-i deveni 
mai fermă, mai curgătoare, redând clar şi nuanţat sensul 
frazelor. Din când în când, doar câte un acces de tuse 


violent îl silea să-şi întrerupă lectura; pe la mijlocul 
articolului, însă, începu să răguşească tot mai mult; 
însufleţirea neobişnuită care punea treptat stăpânire pe el 
ajunse spre sfârşit la o intensitate maximă, ca şi impresia 
penibilă, de altfel, pe care o încercau în acele momente 
ascultătorii lui. Lată conţinutul acestui „articol”: 

CONFESIUNEA MEA 

„Apres moi le deluge!” 

Ieri dimineaţă, prinţul a trecut pe la mine; în timpul 
conversaţiei, mi-a propus să locuiesc în vila lui. Ştiam că are 
să insiste şi eram sigur că o să-mi trântească fără înconjur, 
că, acolo e mai uşor să mori printre oameni şi copaci, după 
cum se exprimă el. Dar astăzi n-a pronunţat cuvântul a 
muri, ci a spus „ai s-o duci mai uşor” ceea ce, pentru mine, 
în starea în care mă aflu, e aproape, acelaşi lucru. L-am 
întrebat ce semnificaţie dă el în cazul acesta cuvântului, 
copaci” şi pentru ce îmi pomeneşte mereu de aceşti 
„copaci”, pentru ca să aflu cu uimire că aş fi spus chiar eu 
mai zilele trecute că venisem la Pavlovsk cu gândul să 
privesc pentru ultima oară copacii. Am obiectat că în 
momentul morţii e totuna dacă ai sub ochi copaci sau un zid 
de cărămidă şi că, pentru două săptămâni, nu merită să te 
sinchiseşti de aşa ceva, la cure îmi dădu imediat dreptate, 
explicând totuşi că, după el, verdeaţa şi aerul curat vor 
avea cu siguranţă un efect binefăcător asupra organismului 
meu şi că în consecinţă starea de nelinişte şi visurile mele 
se vor schimba în bine. L-am obiectat din nou, râzând, că 
vorbeşte ca un materialist, la care mi-a răspuns cu 
zâmbetu-i obişnuit că a fost întotdeauna un materialist. 
Deoarece nu minte niciodată, nu sunt simple vorbe de 
clacă. Are un zâmbet de om bun; l-am observat mai atent 
acum. Nu ştiu dacă îl iubesc sau nu, n-am timp să-mi bat 
capul cu asta. Remarc numai un lucru: ura pe care de cinci 
luni o nutream împotriva lui aproape că s-a stins cu 
desăvârşire în aceste ultime săptămâni. Cine ştie? Poale m- 
am dus la Pavlovsk numai ca să-l văd. Dar... Atunci pentru 


ce mi-am părăsit odaia? Un condamnat la moarte nu 
trebuie să iasă din colţul lui şi dacă acum aş fi fost hotărât 
să aştept până în ultimul moment, cu siguranţă nu mi-aş fi 
părăsit odaia pentru nimic în lume şi n-aş fi acceptat 
propunerea de „a muri” la el, la Pavlovsk. 

Trebuie să mă grăbesc ca până mâine să termin neapărat 
această confesiune. Nu voi avea deci răgazul s-o recitesc şi 
s-o îndrept, nu-mi rămâne decât s-o revăd mâine, când o voi 
citi prinţului şi celor două-trei persoane care desigur se vor 
afla la el. Întrucât nu conţine nici un cuvânt fals, ci numai 
purul adevăr, suprem şi solemn, sunt curios să ştiu ce 
impresie îmi va produce când o voi reciti. De altfel, nici nu 
era nevoie să mai scriu cuvintele, adevăr suprem şi solemn 
„; când nu-mi mai rămân decât două săptămâni de trăit, 
oricum nu face să mai mint, pentru că nu face nici să trăiesc 
doar două săptămâni; e cea mai bună dovadă că voi scrie 
numai purul adevăr (N. B. De reţinut următorul gând: nu 
cumva sunt nebun în momentul acesta sau, mai bine zis, în 
unele momente? Mi s-a spus ca ceva absolut ieri că în 
ultimul stadiu al bolii, ftiziecii îşi pierd uneori, pentru un 
timp, capacitatea de a raţiona. Trebuie să verific mâine, 
după impresia pe care lectura mea o va produce asupra 
ascultătorilor. Chestiunea aceasta trebuie lămurită negreşit 
şi cât mai exact; altminteri nu pot întreprinde nimic.) 

Mi se pare că am scris acum o prostie gogonată, dar n-am 
timp s-o mai îndrept, am spus-o; de altfel, chiar dacă mi-aş 
da seama că mă contrazic la fiece pas, îmi dau cuvântul să 
nu modific nici un singur rând măcar din acest manuscris. 
Vreau să verific, citindu-l mâine, dacă ideile mele au într- 
adevăr un curs logic, dacă sunt în stare să-mi observ 
greşelile şi dacă sunt fruste toate concluziile la care am 
ajuns în aceste şase luni de meditaţie între pereţii acestei 
camere, sau nu sunt decât rodul unui delir. 

Dacă ar fi trebuit acum două luni să-mi părăsesc, ca astăzi 
şi pentru totdeauna odaia şi să spun adio zidului lui Meyer, 
sunt sigur c-aş fi fost trist. Acum însă nu simt nimic 


asemănător, cu toate că mâine părăsesc şi odaia şi zidul 
pentru vecie. Aşadar, convingerea mea că, pentru două 
săptămâni, n-are rost să regreţi ceva şi nici să te laşi pradă 
unor simple impresii sau senzaţii mi-a biruit firea şi este în 
măsură acum să-mi subordoneze sentimentele. Dar să fie 
oare adevărat? Să fie adevărat că firea mea e cu totul 
biruită? Dacă aş fi supus acum unor cazne, aş ţipa cu 
siguranţă şi n-aş mai susţine că nu face să ţipi şi să simţi 
durerea când nu ţi-au rămas decât cincisprezece zile de 
trăit. 

Să fie adică adevărat că mi-au rămas doar cincisprezece 
zile de viaţă? În seara aceea, la Pavlovsk, am minţit: 
doctorul B. nu mi-a spus nimic şi nici nu m-a consultat 
vreodată; dar acum opt zile m-a examinat studentul 
Kislorodov; după convingerile sale e un materialist, ateu şi 
nihilist; de aceeu l-am şi chemat; îmi trebuia un om care, 
fără înconjur şi menajamente, să-mi spună în faţă tot 
adevărul. Aşa a şi făcut, nu numai fără înconjur, fără nici un 
fel de ceremonii şi menajamente, ci chiar cu o vădită 
plăcere (ceea ce, după părerea mea, era prea de tot). Mi-a 
trântit-o verde-n faţa că nu mai am decât o lună de trăit, 
poate ceva mai mult dacă împrejurările îmi vor fi cu totul 
favorabile, dar nu este exclus să mor şi mai curând. După 
părerea lui, s-ar putea întâmpla să mor şi subit, chiar mâine 
de pildă. S-au mai văzut asemenea cazuri şi chiar alaltăieri, 
la Kolomna, o tânără femeie, bolnavă de ftizie, într-o stare 
asemănătoare cu a mea, simțindu-se deodată rău în 
momentul când se pregătea să iasă după târguieli, s-a întins 
pe canapea, a scos un suspin şi a murit. Toate astea mi le-a 
spus Kislorodov cu o nepăsare ostentativă, vrând să 
sublinieze parcă lipsa lui de sensibilitate faţă de asemenea 
fenomene şi având aerul că-mi face o mare onoare prin 
aceasta, adică arătându-mi că mă consideră şi pe mine o 
fiinţă superioară, aidoma cu el; o fiinţă care neagă totul şi 
căreia nu-i pasă de nimic, nici chiar de propria ei moarte. 


Oricum însă, un lucru rămâne cert: nu mai am decât o lună 
de trăit! Aici sunt convins că nu s-a înşelat câtuşi de puţin. 

Am fost surprins adineauri aiizindu-l pe prinţ că-mi 
vorbeşte de, visele mele urâte”...Cum de-a ghicit? Mi-a spus 
că la Pavlovsk, neliniştea şi visele mele” se vor schimba în 
bine şi de ce tocmai visele? Ori e medic, ori într-adevăr are 
o minte atât de pătrunzătoare, încât poate să ghicească 
multe lucruri. (Dar că, la urma urmei, e un., idiot , nu 
încape îndoială.) Ca un făcut, cu puţin înainte de venirea lui, 
visasem ceva frumos (de altfel, am acum sute de halucinaţii 
de astea). Adormisem, cred, cu un ceas înaintea sosirii lui şi 
se făcea că eram într-o odaie (dar nu într-a mea). Camera 
era luminoasă, mai spațioasă, mai înaltă şi mai bine 
mobilată decât a mea; erau acolo un dulap, un scrin, o 
canapea şi patul meu; acesta, mare şi larg, era acoperit cu 
o plapumă de mătase verde. Şi în odaia asta am zărit 
deodată o lighioană înspăimântătoare, un fel de monstru. 
Semăna cu un scorpion, mult mai hidos însă şi mai 
înspăimântător tocmai prin aceea că asemenea vietăţi nici 
nu există în natură, iar faptul că mi se arătase tocmai mie 
avea parcă un tâlc deosebit, plin de mister. Am putut s-o 
examinez foarte bine: era o reptilă lungă de vreo douăzeci 
de centimetri, cu trupul maroniu şi solzos; la cap era groasă 
de două degete, dar se îngusta din ce în ce mai mult spre 
coadă, încât vârful era subţire de tot. Două labe, una la 
dreapta, alta la stânga, ieşeau din trunchi cam la vreo cinci 
centimetri de la cap, formând un unghi de patruzeci şi cinci 
de grade; erau lungi cam de opt-nouă centimetri, încât, 
văzut de sus, monstrul avea forma unui trident. Capul nui l- 
am observat bine, dar am zărit două mustăcioare nu prea 
lungi, ca două ace tari, tot de culoare cafenie. În vârful cozii 
şi la extremităţile fiecărei labe se vedeau de asemenea câte 
doi ţepi de acelaşi fel; erau deci şase cu totul. Lighioana se 
învârtea turbată prin odaie, sprijinindu-se pe cele două labe 
şi pe coadă; trunchiul şi labele se încolăceau în mişcări iuți 
de şerpi minusculi, producând o impresie oribilă, 


dezgustătoare. Mă temeam grozav să nu mă muşte, căci mi 
se spusese că era veninoasă; dar mă chinuia mai mult 
gândul; cine o trimisese în camera mea? Ce se unelteşte 
împotriva mea şi care-i misterul? Lighioana se băga sub 
scrin, sub dulap, se strecura prin colţuri. Mă aşezai pe un 
scaun, cu picioarele sub mine. Îmi străbătu repede odaia şi 
dispăru de sub ochii mei, furişându-se undeva, lângă 
scaunul pe care şedeam. Speriat, începui s-o caut cu 
privirea, dar, în felul cum stăteam pe scaun, speram că nu 
va putea să mă atingă. Deodată auzii un mic zgomot în 
spate, foarte aproape de ceafa mea; mă întorsei şi zării 
lighioana urcând pe perete în sus; ajunsese la înălţimea 
capului meu şi coada ei, mişcându-se cu o repeziciune 
extraordinară, aproape să-mi atingă părul. Sării în picioare 
şi în aceeaşi clipă dispăru şi lighioana. Nu îndrăzneam să 
mă urc în pat, de frică să nu mi se vâre sub pernă. Atunci 
intră mama cu un cunoscut al ei în odaie. Începură să 
fugărească reptila, păreau însă foarte liniştiţi ca şi cum nu 
s-ar fi temut de ea deloc. De fapt, ei nu-şi dădeau seama de 
primejdie! Deodată, dihania ieşi din ascunzătoare şi se 
îndreptă spre uşă; de data asta, se târa încet, fără zgomot; 
încetineala mişcărilor, care părea premeditată, îi dădea un 
aspect şi mai respingător, mai hidos. Mama deschise uşa şi 
o strigă pe Norma, căţeaua noastră - un terre-neuve 
enorm, cu părul negru şi zburlit; s-a prăpădit acum cinci 
ani. După ce se repezi în odaie, Norma se opri încremenită 
în faţa reptilei. Aceasta stătu şi ea; totuşi continua să se 
zvârcolească, iar extremităţile labelor şi ale cozii se loveau 
de podea cu un sunet sec. Dacă nu mă înşel, teama mistică 
e un sentiment pe care animalele nu-l pot avea; totuşi mi s-a 
părut atunci că frica de care a fost cuprinsă Norma avea 
ceva neobişnuit, de esenţă oarecum mistică, ca şi cum ar fi 
presimţit şi ea o enigmă fatală în apariţia înspăimântătoarei 
dihănii. Căţeaua se trase încet dinaintea reptilei, care 
înainta cu prudenţă şi fără zgomot spre duşmanul ei; părea 
că nu aşteaptă decât momentul să se repeadă şi s-o muşte. 


Norma tremura din toate încheieturile, dar, în ciuda 
spaimei care o cuprinse, ţintuia monstrul cu nişte ochi plini 
de furie. Deodată căscă botul ei roşu, arătându-şi colții 
teribili şi după un moment de pândă încordată, hotărându- 
se parcă, se năpusti asupra lighioanei, înşfăcând-o cu dinţii. 
Pesemne că aceasta se smuci cu putere ca să scape din 
botul câinelui, pentru că o văzui pe Norma prinzând-o încă 
o dată din zbor şi înşfăcând-o de două ori, cu mari sforţări, 
pentru a încerca apoi s-o înghită, trăgând-o spre gâtlej. 
Solzii trosniră sub dinţii animalului; coada şi capul reptilei 
se zvârcoleau cu o repeziciune înspăimântătoare, atârnind 
din botul Normei. Deodată căţeaua urlă, schelălăind de 
durere; reptila reuşise să-i înţepe limba. Neputând suporta 
durerea, Norma îşi descleştă fălcile; atunci văzui între dinţii 
ei hidosul animal, care, pe jumătate strivit, tot se mai 
zbătea; din trupul făcut aproape terci, se prelingea pe 
limba căţelei un lichid albicios, asemenea aceluia pe care-l 
scoate un gândac strivit. În clipa aceea m-am trezit şi în 
camera mea apăru prinţul. 

Ippolit îşi întrerupse brusc citirea. 

— Domnilor, rosti el puţin jenat, n-am mai recitit 
manuscrisul dar mi se pare că am scris aici multe lucruri de 
prisos. Visul acesta... 

— Cam aşa este, se grăbi să confirme Ganea. 

— Recunosc, sunt prea multe amănunte care se referă 
numai la mine personal... 

Spunând aceste vorbe, Ippolit părea ostenit la culme, sleit 
de puteri, şi-şi şterse cu o batistă sudoarea ce-i 
îmbrobonase fruntea. 

— Cam prea mult te ocupi de propria dumitale persoană, 
strecură printre dinţi Lebedev. 

— Domnilor, încă o dată, nu silesc pe nimeni să mă asculte; 
cei pe care nu-i interesează n-au decât să plece. 

— Uite-l că-i dă pe oameni afară dintr-o casă străină, 
bombăni pe înfundate Rogojin. 


— Şi dacă ne-am ridica cu toţii şi-am pleca? Interveni pe 
neaşteptate Ferdâşcenco, care nu cutezase să rostească o 
vorbă până atunci. 

Ippolit lăsă ochii în jos, apucând manuscrisul; în clipa 
următoare însă, înălţă capul, ochii îi sclipiră şi cele două 
pete roşii i se accentuară pe obraji. 

— Nu ţii deloc la mine, spuse el, privindu-l ţintă pe 
Ferdâşcenko. Se auziră râsete; de altfel, cei mai mulţi nu 
râdeau. Tânărul roşi de-a binelea. 

— Ippolit, spuse prinţul, lasă lectura şi dă-mi manuscrisul. 
Ai să te culci aici, în odaia mea. Vom mai vorbi de asta chiar 
azi, înainte de culcare şi mâine; dar să fim bine înţeleşi că 
n-ai să mai desfaci niciodată filele acestea. Vrei? 

— Dar cum e cu putinţă? Se opuse Ippolit, mirat peste 
măsură. Domnilor! Strigă el numaidecât cu o însufleţire 
înfrigurată, e un episod stupid; în care n-am ştiut să mă 
port. De aici încolo nu mai întrerup lectura. Cine are urechi 
- să asculte... 

Sorbi grăbit o înghiţitură de apă şi tot atât de grăbit îşi 
puse coatele pe masă, ferindu-se de priviri, apoi, cu aceeaşi 
îndărătnicie reîncepu lectura. De altfel, jena de care fusese 
cuprins la un moment dat dispăru curând... 

Ideea că nu merită să trăieşti când ştii că ţi-au rămas doar 
câteva săptămâni (continuă el) a început, dacă nu mă înşel, 
să mă preocupe intens acum o lună, când mai aveam deci 
înaintea mea încă patru săptămâni de viaţă. Dar ea pusese 
cu totul stăpânire pe gândurile mele abia acum trei zile, din 
seara aceea când am fost la Pavlovsk. Prima dată când m- 
am simţit pătruns de gândul acesta a fost pe terasa 
prinţului, în momentul când am făcut ultima încercare de a 
mă bucura de viaţă; doream să mă simt între oameni, să 
privesc copacii (aşa am şi spus, mi se pare), mă pasionasem, 
susţineam drepturile lui Burdovski, ale, aproapelui meu”, 
visam că toţi îmi vor deschide braţele şi mă vor strânge la 
pieptul lor, că îmi vor cere iertare, nu ştiam nici eu pentru 
ce anume şi, la rându-mi, le-aş fi cerut şi eu iertare; într-un 


cuvânt, mi-am încheiat socotelile cu viaţa ca un neghiob şi 
chiar atunci, în acele câteva ore, încolţi în mintea mea 
această, convingere supremă „...E de mirare chiar cum de 
am putut să trăiesc şase luni încheiate fără această, 
convingere”! Mă ştiam atins de tuberculoză, boală care nu 
iartă, îmi dădeam perfect de bine seama şi nu căutam să-mi 
fac iluzii. Cu atât mai năvalnic creştea în mine dorinţa de a 
trăi; mă agăţăm de viaţă, voiam să trăiesc cu orice preţ. 
Admit că am putut să mă înfurii atunci împotriva destinului 
orb care, nu ştiu pentru ce, hotărâse să mă strivească ca pe 
o gânganie; dar cum se face că n-am rămas la această ură? 
Ce rost avea să încep a trăi cu adevărat, ştiind că nu-mi este 
îngăduit să încep nimic; încercam, ştiind bine că n-am la ce 
să mai încerc. Ajunsesem să nu mai fiu în stare să citesc o 
carte până la capăt; renunţasem la citit; ce rost mai are să 
citeşti, să-ţi îmbogăţeşti mintea cu noi cunoştinţe numai 
pentru şase luni; gândul acesta m-a făcut de repetate ori să 
arunc cartea pe care o aveam în mină. Da, zidul casei 
Mever ar putea povesti multe! Am notat pe el multe lucruri. 
Nu era pe acest perete murdar o singură pată pe care să n- 
o fi cercetat. Blestemat zid! Şi totuşi nimic mai scump decât 
toţi copacii din Pavlovsk sau, mai bine zis, ar trebui să-mi fie 
mai scump, dacă totul nu mi-ar fi acum egal. 

Îmi amintesc limpede astăzi cu ce nesaţ începusem atunci 
să urmăresc viaţa lor; înainte, niciodată nu mă interesase 
atât. Uneori îl aşteptam cu nerăbdare şi ocări pe Kolea, 
când eram prea suferind ca să pot ieşi din cameră. Toate 
nimicurile şi zvonurile, cele mai neînsemnate palavre au 
început să mă intereseze în aşa măsură, încât cred că am 
ajuns un bârfitor. Nu înţelegeam, de pildă, cum oamenii 
aceştia, care aveau atâta viaţă în ei, nu erau în stare să-şi 
facă o avere (de altfel, nici acum nu înţeleg). Am avut 
prilejul să cunosc un biet nevoiaş, care, după câte mi s-au 
povestit mai târziu, murise de foame, şi-mi amintesc că 
ştirea m-a scos din sărite; dacă s-ar fi putut face ca 
nenorocitul acela să învie, cred că l-aş fi omorât pe loc. 


Câteodată mă simţeam mai bine săptămâni de-a rândul şi 
puteam ieşi în stradă; curând însă, strada începu să mă 
indispună şi la urmă să mă exaspereze chiar; de aceea 
stăteam zile întregi închis în casă, cu toate că aş fi putut ieşi 
la fel ca toată lumea. Nu puteam suporta forfota mulţimii 
din jurul meu, toţi oamenii aceştia care mişună în toate 
părţile cu feţele preocupate, posomorite, veşnic îngrijorate, 
acel du-te-vino necontenit de pe trotuare. De ce această 
veşnică amărăciune a oamenilor, agitația şi frământarea lor 
fără sfârşit, expresia aceasta de răutate în ochi (căci sunt 
răi, răi, răi)? A cui e vina dacă sunt nenorociţi şi nu ştiu să 
trăiască atunci când au în perspectivă şaizeci de ani de 
viaţă! Pentru ce s-a lăsat Zamiţân să moară de foame când 
mai avea şaizeci de ani înaintea lui? Şi fiecare, arătându-şi 
zdrenţele, mâinile bătătorite, se înfurie şi strigă; Muncim ca 
nişte vite, ne zbatem, suntem flămânzi şi săracii Alţii nu 
muncesc, nu se căznesc şi totuşi sunt bogaţi!... (Eternul 
refren!) Şi în timp ce aceştia se bucură de binefacerile 
vieţii, vezi câte un biet prăpădit din tagma „domnilor ajunşi 
în mizerie”, cum e, de pildă, Ivan Fomici Surikov (cel care 
locuieşte în casa noastră, deasupra), îl vezi cum aleargă cu 
limba scoasă după o bucăţică de pâine. Îl vezi îmbrăcat într- 
o haină ruptă în coate şi fără nasturi, îndeplinind tot felul de 
comisioane pentru diverşi indivizi, la orice oră, de 
dimineaţă până seara; încercaţi să-l trageţi de limbă., Sunt 
sărac, nevoiaş, un cerşetor; nevastă-mea a murit cu zile, n- 
am avut cu ce să-i cumpăr doctorii; iarna trecută mi-a 
îngheţat copilaşul cel mic, s-a prăpădit de frig; fiica cea mai 
mare a ajuns o ţiitoare... „ Mereu se plânge, mereu se vaită! 
Dar nu simt şi n-am simţit vreodată nici un fel de milă faţă 
de aceşti becisnici - o spun cu un dispreţ plin de mândrie! 
Pentru ce nu e şielun Rotschild? A cuie vina dacâănua 
ajuns milionar la fel ca Rotschild, că n-are grămezi de 
coroane şi napoleoni de aur? Din moment ce trăieşte, totul 
e în puterea lui! A cui e vina dacă nu înţelege acest adevăr? 


O, acum totul mi-e perfect egal, acum, când mi-a rămas de 
trăit atât de puţin, nu face să mă mai necăjesc, dar atunci, o 
repet, noaptea îmi muşcam perna, îmi sfâşiam plapuma de 
furie. Ah! Ce visuri îmi făuream pe atunci, cât aş fi dorit ca, 
tânăr cum sunt, la optsprezece ani, să mă fi găsit în stradă, 
singur, în zdrenţe, fără adăpost, fără lucru, fără pâine, fără 
părinţi, fără prieteni, într-un oraş imens, lihnit de foame şi 
umilit (cu atât mai bine!), dar să fi fost sănătos şi atunci aş fi 
arătat eu... 

Ce anume aş fi arătat? 

O, vă închipuiţi cumva că nu-mi dau seama cât de mult m- 
am înjosit prin această Confesiune a mea? Cine oare nu mă 
va privi ca pe un băieţandru care nu cunoaşte viaţa, uitând 
că am lăsat cu mult în urmă cei optsprezece ani ai mei şi că 
în timpul acestor şase luni am ajuns un bătrân? Dar lasă-i 
să-şi bată joc, să spună că toate astea nu sunt decât nişte 
poveşti. Într-adevăr, mă gândeam numai la poveşti. Cu ele 
îmi umpleam nopţile lungi de insomnie; mi le amintesc 
acum pe toate. 

E cazul oare să le repet acum. Când şi pentru mine însumi 
tim-pul poveştilor a trecut? Şi cui le-aş spune? Visurile 
acelea mă distrau când am ajuns să-mi dau seama că nu 
mai am nevoie să studiez nici măcar gramatica grecească, 
cum îmi pusesem odată în gând; o să mă curăţ înainte de a 
ajunge la sintaxă”, mi-am zis încă de la primele pagini şi am 
aruncat cartea sub masă. Zace acolo şi acum. l-am interzis 
Matrionei s-o ridice. 

Acela în mâinile căruia va cădea această, Confesiune” a 
mea şi care va avea răbdarea s-o citească până la capăt mă 
va considera poate un nebun sau mă va privi ca pe un 
şcolar; dar, cel mai probabil, va fi dispus să vadă în mine un 
condamnat la moarte, care, bineînţeles, a ajuns la concluzia 
că toţi ceilalţi oameni, în afară de el, nu ştiu deloc să 
preţuiască viaţa, prea o risipesc fără să-şi dea seama de 
valoarea ei, lenevesc prea mult, nu profită îndeajuns de 
viaţă, şi, ca atare, toţi până la unul sunt prea nevrednici s-o 


trăiască! Ei bine, să ştiţi că cititorul acesta se va înşela şi că 
situaţia mea de condamnat la moarte n-are nici o influenţă 
asupra convingerii mele. Întrebaţi-i numai, întrebaţi-i de la 
cel danţai până la cel din urmă, în ce constă fericirea? O, fiţi 
siguri că Cristofor Columbh a fost fericit nu atunci când a 
descoperit America, ci când era pe cale s-o descopere; fiţi 
siguri că apogeul fericirii lui a fost atins poate exact cu trei 
zile înainte de a fi descoperit Noul Continent, atunci când 
echipajul, răzvrătit de disperare, era cât pe-aci să întoarcă 
corabia înapoi, spre Europa! Dar nu de Noul Continent e 
vorba acum, lua-l-ar naiba! Columb a murit fără să-l fi văzut 
cum trebuie şi, de fapt, nici n-a ştiut vreodată ce anume 
descoperise. Esenţialul este viaţa, numai viaţa, calea 
veşnică, necurmată spre descoperirea vieţii, actul 
descoperirii ca atare şi nicidecum descoperirea în sine! Dar 
ce rost au frazele acestea? Mă tem că tot ce spun aici e aşa 
de banal, încât risc să fiu luat, fără îndoială, drept un şcolar 
din clasele inferioare care şi-a scris prima teză pe tema 
liberă, Un răsărit de soare „, sau în cel mai bun caz vor 
afirma că voiam poate să spun ceva, dar că n-am ştiut... Să- 
mi dezvălui gândul, cu toată dorinţa şi strădania mea. Voi 
adauge totuşi că în orice idee omenească genială ori nouă, 
sau, pur şi simplu, chiar în orice idee cât de cât serioasă ce 
încolţeşte în capul unui om, există ceva care nu se poate 
comunica altuia chiar dacă ai scrie volume întregi, 
străduindu-te să explici această idee vreme de treizeci şi 
cinci de ani; întotdeauna va rămâne ceva netransmisibil, 
ceva care în ciuda străduinţelor tale nu va voi să iasă din 
cutia ta craniană şi va zăcea acolo mereu, până când nu vei 
mai ţi, fără să fi exprimat sensul major al ideii tale. lar dacă 
nici eu n-am ştiut să redau acum tot ce m-a obsedat în 
timpul acestor şase luni, se va înţelege cel puţin că am plătit 
mult prea scump „convingerea mea supremă”, la care ani 
ajuns în momentul de faţă. Tocmai acest lucru am socotit eu 
necesar, din anumite motive, să scot la lumină în prezenta, 
Confesiune”...Aşadar, continuu. 


VI. 

Nu vreau să mint: în cursul acestor şase luni, viitoarea 
vieţii m-a prins de câteva ori şi pe mine în mrejele ei; uneori 
mă absorbea într-atât, încât îmi uitam condamnarea sau, 
mai bine zis, nu voiam să mă gândesc la ea, ba desfăşuram 
şi oarecare activitate. Ar fi cazul să arăt aici şi condiţiile în 
care trăiam. Acum opt luni, când boala mea începu să se 
agraveze, am rupt toate relaţiile cu lumea şi m-am depărtat 
de vechii mei camarazi. Am fost întotdeauna un om destul 
de posac, încât m-au dat foarte curând uitării, ceea ce, 
desigur, s-ar fi întâmplat şi fără împrejurarea asta. Acasă, 
adică „în familie”, duceam o viaţă la fel de retrasă. Acum 
cinci luni, m-am închis definitiv în odaie şi m-am izolat 
complet de familia mea. Dorinţele mi se respectau cu 
sfinţenie şi nimeni nu îndrăznea să intre la mine decât în 
orele când se deretica prin cameră şi când mi se aducea 
mâncarea. Mama îmi primea poruncile tremurând şi nici nu 
îndrăznea să se vaiete în faţa mea, în rarele ocazii când îi 
îngăduiam să intre în odaia mea. Îi bătea întruna pe ceilalţi 
copii, să nu facă larmă şi să nu-mi tulbure liniştea; într- 
adevăr, mă cam plângeam de ţipetele lor; îmi închipui ce 
mult mă iubesc ei acum! „Credinciosul meu Kolea”, cum |- 
am poreclit, cred că a avut şi el de suferit din cauza 
caracterului meu. În ultimul timp, de altfel şi el m-a chinuit 
destul; era şi firesc: oamenii sunt făcuţi ca să se chinuiască 
unii pe alţii. Băgasem de seamă că-mi suporta irascibilitatea 
ca şi cum s-ar fi jurat să cruţe un bolnav, şi, bineînţeles 
lucrul acesta mă exaspera; se pare că-şi propusese să imite 
„smerenia creştinească” a prinţului, ceea ce-l făcea puţin 
cam ridicol. E un băiat tânăr şi entuziast care, bineînţeles, 
se ia după alţii, uneori însă găseam că era timpul să înceapă 
a trăi după capul lui. Îl iubesc mult. L-am chinuit şi pe 
Surikov, care locuieşte deasupra noastră şi care aleargă de 
dimineaţă până seară cu tot felul de comisioane; i-am 
demonstrat mereu că, dacă e sărac, vina era a lui, într-aşa 
fel, încât până la urmă a încetat să mai vină pe la mine. E un 


om nenorocit, ajuns la ultimul grad de umilinţă. (N. B. Se 
spune că umilinţa e o forţă uriaşă; va trebui să-l întreb pe 
prinţ în privinţa aceasta, doar e expresia lui.) Dar, în martie 
trecut, urcându-mă la dânsul ca să văd copilul care, spunea 
el, îngheţase”, fără să vreau am zâmbit ironic în faţa 
cadavrului, spunându-i din nou lui Surikov că, era vina lui”; 
deodată buzele nenorocitului tremurară, cu o mână mă 
apucă de umăr şi cu cealaltă îmi arătă uşa, şoptindu-mi: 
Pleacă!”...Am ieşit şi gestul lui mi-a plăcut mult, mi-a plăcut 
chiar atunci, în momentul când mă dădea afară; dar 
cuvintele lui mi se întipăriseră adânc şi, amintindu-mi mai 
târziu de ele, mi-au trezit de fiecare dată un sentiment 
penibil de milă ciudată şi dispreţuitoare. Chiar sub lovitura 
unei astfel de ofense (îmi dau seama că l-am jignit, cu toate 
că nu era deloc în intenţia mea), chiar într-un asemenea 
moment, omul acesta n-a fost în stare să-şi iasă din fire! Jur 
că tremuratul buzelor lui în clipele acelea nu era provocat 
de furie; m-a apucat de umeri şi a rostit superbul lui, pleacă 
„ absolut fără nici o mânie. A făcut-o cu multă demnitate; cu 
foarte, multă chiar, care de altfel nu i se potrivea deloc 
(încât, la drept vorbind, avea un aer destul de comic), dar în 
atitudinea lui nu era nici un pic de răutate. E posibil să fi 
început deodată, pur şi simplu, să mă dispreţuiască. De 
atunci, când îl întâlneam pe scară, ceea ce s-a întâmplat de 
două sau trei ori, se grăbea să-şi scoată pălăria, lucru pe 
care nu-l făcea înainte, dar în loc să se oprească, la fel ca 
altădată, trecea grăbit şi cu un aer jenat pe lângă mine. În 
tot cazul, chiar dacă mă dispreţuia, o făcea în felul lui: 
dispreţuia cu umilinţă”... Îmi pun întrebarea dacă nu cumva 
îşi scotea pălăria numai de frică, fiindcă eram fiul 
creditorului său, căci se împrumută mereu de la mama mea, 
e veşnic dator vândut şi nu izbuteşte nicicum să scape de 
datorii, înclin să cred că asta trebuie să fie explicaţia. Am 
vrut mai întâi să stau de vorbă cu el ca să ne lămurim şi 
sunt convins că, după zece minute, mi-ar fi cerut iertare; pe 
urmă, am judecat însă că e mai bine să-l las în pace. 


Cam tot pe atunci, adică pe la mijlocul lui martie, când i se- 
ntâmplase lui Surikov să-i, îngheţe” copilul, m-am simţit pe 
neaşteptate mult mai bine şi starea aceasta se menţinu vreo 
două săptămâni. Începui să ies la aer, de cele mai multe ori 
pe înserat. Îmi plăceau serile de martie, când începe a se 
lăsa un geruleţ uşor şi când se aprind felinarele de gaz 
aerian. Făceam uneori plimbări destul de lungi. Într-o zi, 
aflându-mă în cartierul Şestilavocinaia, a trecut pe lângă 
mine, venind din urmă, unul din tagma, domnilor ajunşi în 
mizerie”; pe întuneric nu i-am putut desluşi trăsăturile 
feţei, dar am putut observa că era îmbrăcat prea uşor 
pentru acel anotimp, într-un paltonaş scurt şi ponosit şi că 
ducea în mână ceva învelit în hârtie. Când a ajuns în dreptul 
felinarului, la vreo zece paşi înaintea mea, am băgat de 
seamă că-i căzuse ceva din buzunar. Mă grăbii să ridic 
obiectul, era şi timpul de altfel, pentru că se şi repezise 
unul îmbrăcat într-un caftan lung, dar, văzând obiectul în 
mâinile mele, nu mai făcu gură, ci se mulţumi să arunce o 
privire fugară asupra prăzii jinduite şi se topi în întuneric. 
Ţineam în mână un portofel mare, din piele roşie, de modă 
veche şi plin doldora; nu ştiu de ce, am bănuit însă de la 
prima ochire că putea să conţină orice, afară de hani. 
Trecătorul care-l pierduse se depărtase între timp cu mai 
bine de patruzeci de paşi şi apoi dispăru în mulţime. Am 
alergat după dânsul, strigându-l; întrucât însă, afară de un, 
Hei”, n-am avut cum să-l strig, el nici măcar nu-şi întoarse 
capul. La un moment dat, îl văzui cotind la stânga şi 
dispărând pe poarta unei case. Când am ajuns acolo, sub 
poarta întunecoasă nu mai era nimeni. Era o casă enormă, 
de tipul caselor de raport, cu locuinţe mici, construite în 
scop de speculă; unele dintre ele numără până la o sută de 
locuinţe. Ajungând la capătul gangului, mi s-a părut că 
zăresc în fund, în colţul din dreapta curţii imense mişcându- 
se silueta unui om. Străbătui cu pas grăbit curtea până în 
fund şi dădui de o intrare; scara era îngustă, foarte 
murdară şi întunecoasă, de sus venea un zgomot de paşi; 


cineva urca treptele Mă repezii pe scară în sus, sperând că 
până i se va deschide uşa acolo unde se va opri, îl ajung din 
urmă. Aşa s-a şi întâmplat. De la un cat la altul, scara se 
întindea cu nişte trepte mici şi numeroase, aşa încât începui 
să mă sufoc; se auzi deschizându-se şi apoi trântinduse o 
uşă la etajul patru; mai aveam de urcat încă trei caturi. Mai 
trecură câteva minute până am ajuns sus şi, trăgându-mi 
din greu răsuflarea, am dat în sfârşit de sonerie. Mi-a 
deschis o femeie, care tocmai atunci punea să se încingă 
samovarul într-o bucătărioară minusculă. Mă ascultă 
tăcută, fără să priceapă mure lucru, fireşte şi tot tăcută îmi 
deschise uşa spre încăperea vecină, o cameră la fel de mică, 
foarte joasă, cu mobilă infectă de duzină şi cu un pat imens, 
după al cărui polog zăcea, Terentici” (aşa îl strigă femeia), 
pare-se beat criţă. Pe masă, într-un sfeşnic de fier, ardea un 
capăt de lumânare şi alături trona o sticlă de jumătate de 
litru cu un rest de băutură pe fund. Terentici mormăi ceva 
pe sub nas şi îmi făcu semn spre uşa următoare; femeia 
plecase şi nu-mi rămânea altceva de făcut decât să deschid 
această uşă. Intrai deci în odaia de alături. 

Era o cameră şi mai mică decât prima, încât cu greu îmi 
făcui loc într-însa; un pat îngust ocupa aproape jumătate 
din încăpere; mai erau acolo trei scaune simple cu tot felul 
de zdrenţe pe ele şi o masă de bucătărie aşezată în faţa 
unei canapele vechi, acoperită cu muşama; între masă şi 
pat de-abia se putea trece. Pe masă ardea o lumânare de 
seu pusă într-un sfeşnic la fel cu cel din odaia vecină; pe pat 
plângea un prunc de vreo trei săptămâni, judecind după 
ţipete; îl înfăşa o femeie, îmbrăcată sărăcăcios şi neglijent; 
părea tânără încă, dar cu faţa suptă şi de o paloare 
impresionantă, de-abia coborâtă, probabil, din patul de 
lehuzie; iar ţâncul nu se potolea şi ţipa întruna, nerăbdător 
să-şi amăgească foamea cu pieptul secătuit al mamei. Pe 
canapea dormea un alt copil, o fetiţă de vreo trei ani, 
învelită se pare cu o redingotă. Lingă masă, un domn, în 
haine ponosite (apucase să-şi scoată paltonul şi-l aruncase 


pa pat), desfăcea hârtia în care era înfăşurată o pâine şi doi 
cârnaţi subţiri. Se mai vedeau pe masă bucăţi de pâine 
neagră şi un ceainic cu ceai. De sub pat se zăreau o valiză 
descuiată şi două legături cu nişte boarfe. 

Într-un cuvânt, o dezordine îngrozitoare. De la început 
chiar, am avut impresia că atât bărbatul, cât şi femeia erau 
oameni de condiţie bună, dar ajunşi din cauza mizeriei într- 
un asemenea hal de decădere, când însăşi dezordinea 
aceasta frânge şi ultima încercare de a lupta împotriva ei, 
ba chiar îi aduce pe oameni într-o stare când încep să simtă 
nevoia desperată de a găsi în această dezordine, în fiece zi 
mai haotică, un fel de voluptate amară şi răzbunătoare. 

În momentul când am intrat, domnul acela, care ajunsese 
cu puţin înaintea mea, îşi desfăcea pachetul, povestindu-i 
soţiei ceva grăbit şi agitat; femeia, deşi nu terminase de 
înfăşat copilul, se porni pe plâns; ştirile nu erau, probabil, 
cum era şi de aşteptat, îmbucurătoare. Domnul, în vârstă de 
vreo douăzeci şi opt de ani, avea o faţă smeadă şi uscăţivă, 
încadrată de nişte favoriţi negri, bărbia fiindu-i rasă cu 
grijă; chipul lui mi-a părut destul de fin şi chiar plăcut; era 
posomorât, cu privirea cam încruntată şi cu acea nuanţă de 
mândrie bolnăvicioasă, prea sensibilă şi uşor iritabilă. La 
intrarea mea se produse o scenă pe cât de penibilă, pe atât 
de stranie. 

Există firi care se complac într-o stare de susceptibilitate 
excesivă, resimţind o supremă voluptate mai cu seamă în 
momentele când (şi aceasta se petrece întotdeauna 
aproape vertiginos) enervarea lor atinge punctul culminant; 
în clipele acelea, se pare că oamenii de această factură 
preferă să sufere o nedreptate, să fie jigniţi, maltrataţi. De 
obicei, asemenea indivizi prea irascibili încearcă după 
aceea mustrări de conştiinţă amare, se chinuiesc, se 
zbuciumă, dacă bineînţeles nu sunt lipsiţi de inteligenţă 
pentru a-şi da seama că s-au cam întrecut cu măsura. 
Domnul acela mă privi, timp de câteva secunde, în culmea 
uimirii, iar nevastă-sa cu frică, de parcă ar fi fost de 


neconceput, cu totul absurd, ca cineva să-i viziteze; în clipa 
următoare, el se năpusti asupra mea, înfuriat la culme; nici 
n-apucasem măcar să rostesc o vorbă, dar el, văzându-mă 
îmbrăcat corect, se simţi, pesemne, foarte jignit prin faptul 
că am îndrăznit să pătrund cu atâta neobrăzare în colţul 
său şi să văd condiţiile înspăimântătoare în care stătea şi de 
care se ruşina atât de mult. Era firesc deci să se bucure de 
prilejul ce se ivise pentru a-şi descărca măcar pe cineva 
toată ura strânsă de pe urma necazurilor ce se abătuseră 
pe capul lui. Un moment am crezut chiar că e gata să mă ia 
la bătaie; pălise ca o femeie isterică lovită de acces, 
îngrozind-o pe nevastă-sa. 

— Cum ai îndrăznit să intri aici? leşi afară, strigă el 
tremurând şi articulând cu greu cuvintele. Dar în aceeaşi 
clipă zări portofelul în mâinile mele. 

— Mi se pare că l-aţi pierdut pe drum, îi spusei eu cât se 
poate de calm şi rece. (După cum se şi cuvenea de altfel.) 

Cuprins de uimire, rămase înmărmurit în faţa mea şi un 
timp părea că nu e în stare să priceapă nimic; pe urmă 
pipăi grăbit buzunarul interior al hainei, îşi căscă 
înspăimântat gura şi, dumerindu-se, se lovi cu palma pe 
frunte. 

— Dumnezeule! Unde l-ai găsit? 

L-am explicat în câteva cuvinte şi pe un ton sec 
împrejurările în care am ridicat portofelul, cum am alergat 
după el strigându-l şi cum, în sfârşit, bâjbâind prin 
întuneric, am urcat în urma lui scara. 

— O, Doamne! Exclamă el din nou, întorcându-se către 
nevastă-sa, aici am toate actele mele, ultimele dovezi ce mi- 
au mai rămas, aici e totul... O, domnul meu, nici nu ştii ce ai 
făcut pentru mine! Aş fi fost un om pierdut! 

Între timp pusesem mâna pe clanţă, cu intenţia să mă 
retrag fără zăbavă; simţeam însă că mă sufoc şi tulburarea 
mea răbufni într-un acces teribil de tuse, care îmi tăie 
picioarele. Într-o clipă văzui cum domnul acela se repede 
căutând un scaun, cum apucă nişte zdrenţe şi le aruncă pe 


podea, venind apoi lângă mine şi aşezându-mă cu grije. Dar 
tusea mea nu se potolea şi mai ţinu încă vreo trei minute. 
Când îmi venii în fire, el stătea lângă mine pe un alt scaun, 
de pe care dăduse jos, probabil, alte boarfe şi mă privea 
îngrijorat. 

— Eşti bolnav... Mi se pare? Rosti el cu tonul caracteristic 
medicului când începe să consulte un pacient. Eu sunt... 
Medic (n-a spus: doctor), şi, spunând asta, făcu un gest cu 
mâna, arătându-mi, nu se ştie de ce, interiorul locuinţei lui, 
ca un fel de protest împotriva situaţiei în care se afla; văd 
că dumneata... 

— Am tuberculoză, îl lămurii scurt şi mă ridicai. Se ridică 
şi el îndată. 

— Poate că exagerezi şi... Luând anumite măsuri... Părea 
derutat, neizbutind parcă să-şi revină în fire; portofelul îl 
ţinea tot în mână. 

— O, n-aveţi nici o grijă, întrerupsei eu, punând din nou 
mâna pe clanţa uşii; săptămâna trecută m-a consultat B. 
(am strecurat special numele lui B.); soarta mea e 
pecetluită. lertaţi-mă... 

Am dat iarăşi să deschid uşa şi să plec, lăsându-l pe bietul 
doctor aiurit, tremurând de recunoştinţă şi profund ruşinat, 
dar un nou acces de tuse afurisită mă ţintiţi locului. Atunci, 
medicul meu stărui să mai şed puţin pe scaun şi să mă 
odihnesc; se întoarse către nevastă-sa, care îi susţinu 
rugămintea şi, fără a-şi părăsi locul, îmi spuse câteva 
cuvinte de recunoştinţă; când vorbea, părea stânjenită, iar 
obrajii palizi, traşi, i se acoperiră de roşeaţă. Am cedat, dar 
cu aerul omului care se teme ca nu cumva să-i incomodeze 
şi care, în orice clipă, este gata să se ridice şi să plece (aşa 
se şi cuvenea). Dar mustrările de cuget nu-i mai dădură 
pace doctorului, o vedeam bine. 

— Dacă eu... Începu el, ezitând şi întrerupându-se mereu, 
iţi sunt atât de recunoscător şi mă simt atât de vinovat faţă 
de dumneata... Eu... Să vezi... Şi arătă încă o dată cu mâna, 
interiorul, în momentul de faţă mă aflu într-o situaţie... 


— O, am zis eu, nu-i greu de înţeles; e limpede: ţi-ai 
pierdut, probabil, postul şi ai venit să faci intervenţii şi să-ţi 
cauţi un alt serviciu? 

— Cum de ai ghicit?... Întrebă el surprins. 

— Se vede cât de colo, am răspuns, fără să vreau, cu o 
nuanţă de ironie. Mulţi vin aici din provincie mânaţi de 
speranţe, umblă, aleargă şi trăiesc în condiţii 
asemănătoare. 

Atunci el îşi dădu drumul şi vorbi aprins, cu tremur în glas 
şi pe buze; se plânse de soarta-i năpăstuită şi, drept să 
spun, povestea lui m-a captivat într-atâta, încât nici măcar 
n-am observat cum trecuse aproape o oră încheiată. Îmi 
povesti istoria lui, de altfel foarte obişnuită. Era medic într- 
o gubernie şi avea un post bunicel. Nişte răuvoitori porniră 
împotrivă-i o campanie de intrigi, în care o amestecară 
până şi pe nevastă-sa. El se ţinu dârz şi mândru; interveni o 
schimbare a guvernatorului în favoarea duşmanilor săi; 
aceştia au căutat să-l sape şi să-l defăimeze; în cele din 
urmă, el îşi pierdu slujba şi cu banii ce-i mai rămăseseră 
veni la Petersburg ca să se reabiliteze. Aici, bineînţeles, 
multă vreme nimeni nu a vrut să-l primească, pe urmă 
binevoiră să-l asculte, dar îi respinseseră cererile, după 
aceea îl mai ascultară şi-i dădură oarecare speranţă şi 
făgăduieli vagi, pe urmă îi făcură o aspră admonestare, apoi 
îi cerură un memoriu, pe urmă refuzară să-i primească 
memoriul şi-i spuseră să depună o cerere - într-un cuvânt, 
de cinci luni bătea astfel toate pragurile, umblând să i se 
facă dreptate; nu mai avea nici un han, ultimele boarfe ale 
nevesti-sii fuseseră amanetate, zilele acestea soţia lui a 
născut, astăzi... Cererea mea a fost respinsă definitiv şi 
aproape că n-am nici de pâine, n-am nimic, nevastă-mea a 
născut. Eu, eu... 

Sări de pe scaun şi se întoarse să-şi ascundă faţa. Nevastă- 
sa plângea într-un colţ, copilul începu iar să scâncească. Mi- 
am scos carnetul pentru a nota câteva date. Isprăvind, m- 


am ridicat să plec, iar el tot mai stătea înainte-mi şi mă 
privea cu teamă şi curiozitate. 

— Am notat numele dumitale, îl lămurii eu şi celelalte 
amănunte: locul unde ai avut serviciul, numele 
guvernatorului etc. Am un prieten, fost coleg de şcoală, 
Bahmutov, al cărui unchi, Piotr Matveevici Bahmutov, 
consilier de stat, este director... 

— Piotr Matveevici Bahmutov! Exclamă medicul meu 
aproape tremurând, păi de el depinde totul! 

Într-adevăr, totul în povestea acestui amic, ca şi 
dezlegarea ei favorabilă, la care am contribuit cu totul 
întâmplător, s-a potrivit în aşa fel, de parcă fusese anume 
aranjat pentru un asemenea sfârşit, exact ca în romane. Le- 
am spus acestor sărmani că nu trebuie să-şi pună prea mari 
speranţe în intervenţia mea, că nu sunt decât un biet licean 
(am exagerat dinadins, căci de fapt, terminasem liceul de 
mult şi deci nu mai eram un licean) şi ca atare nu le-ar 
folosi la nimic să-mi cunoască numele, dar că mă voi duce 
imediat în cartierul Vasilevski Ostrov, la colegul meu 
Bahmutov şi întrucât ştiu precis că unchiul său, consilier de 
stat, om neînsurat şi fără copii, îşi adoră nepotul şi ţine la el 
ca la ochii din cap, considerându-l ultimul vlăstar al familiei 
sale, nu este exclus ca acest coleg al meu să poată face ceva 
pentru dumneata şi pentru mine, bineînţeles, intervenind 
pe lângă unchiul său... , 

— Nu cer decât să mi se dea voie să-i explic Excelenței 
sale toată situaţia! Numai să-mi acorde cinstea de a-i 
expune verbal! Exclamă el tremurând din tot corpul şi cu 
ochii înfriguraţi, de parcă ar fi fost scuturat de febră. 

Chiar aşa a şi spus: să-mi acorde cinstea. 

Repetând încă o dată că intervenţia mea are prea puţini 
sorţi de izbândă şi că ar fi de fapt să încerc marea cu 
degetul, adăugai că dacă a doua zi, în cursul dimineţii, nu 
vin la ei, înseamnă că totul a rămas baltă şi n-au ce să mai 
aştepte. M-au condus cu plecăciuni, făcând impresia unor 
oameni care nu mai sunt în minţile lor. N-am să uit 


niciodată această expresie de pe feţele lor. Am luat o birjă şi 
m-am dus glonţ la Bahmutov, care locuia pe Vasilevski 
Ostrov. 

Cu acest Bahmutov eram într-o duşmănie permanentă în 
ultimii uni de liceu. Avea la noi faima de a fi un aristocrat, 
cel puţin eu nu-l numeam decât aşa. Cu toate că se îmbrăca 
admirabil şi venea totdeauna în trăsură proprie, nu era 
deloc îngâmfat, ci, dimpotrivă, un bun camarad, mereu 
vesel, uneori chiar foarte spiritual, deşi de o inteligenţă cam 
redusă, ceea ce nu-l împiedica totuşi să fie primul la 
învăţătură, în timp ce eu n-am strălucit niciodată la nimic. 
Toţi colegii, în afară de mine, îl iubeau. 

În repetate rânduri, cât am fost colegi de şcoală, a 
încercat să se apropie de mine; eu însă rămâneam 
neînduplecat; irascibil din fire şi posac, îi întorceam de 
fiecare dată spatele. Acum era la universitate şi nu-l mai 
văzusem de un an. Când am intrat la el, pe la ora nouă (cu 
un ceremonial întreg: un lacheu s-a dus să mă anunţe etc), 
a făcut întâi o mutră mirată şi nu părea deloc încântat de 
vizita mea; pe urmă s-a înveselit şi, privindu-mă, a izbucnit 
în râs. 

— Ce vânt te-aduce la mine, Terentiev? Mă întâmpină el cu 
obişnuita-i familiaritate prietenoasă, uneori cu o nuanţă de 
obrăznicie, dar nicidecum jignitoare, pe care o admiram 
atât şi pentru care totodată îl uram din adâncul sufletului. 
Dar ce ai, adăugă el înspăimântat, eşti tare bolnav, se vede? 

Din nou mă înecă un acces de tuse şi, prăbuşindu-mă pe 
un scaun, abia reuşii să-mi trag sufletul. 

— Nu-i nimic, am răspuns eu; mă roade tuberculoza. Am 
venit la dumneata cu o rugăminte. 

Se aşeză cu aceeaşi expresie de nedumerire pe faţă, în 
timp ce eu i-am povestit toată păţania doctorului, 
sugerându-i că ar putea să-i dea o mână de ajutor acestui 
nenorocit, dacă ar vrea să uzeze de influenţa pe care o are 
asupra unchiului său. 


— Voi face tot ce-mi stă în putinţă şi chiar mâine îl atac pe 
unchiul meu; mi-ar părea bine să pot face ceva pentru acest 
om, mai ales după ce mi-ai povestit cazul cu atâta căldură... 
Şi totuşi, cum de ţi-a venit în gând, Terentiev, să mi te 
adresezi mie? 

— Fiindcă de unchiul dumitale depinde în cea mai mare 
măsură rezolvarea acestei chestiuni; şi, în afară de aceasta, 
noi, Bahmutov, am fost întotdeauna duşmani şi cum te ştiu 
un om generos şi cu suflet nobil, m-am gândit că pe un 
duşman n-ai să-l refuzi, explicai eu ironic. 

— Aşa cum Napoleon a apelat la Anglia! Strigă el, râzând 
amuzat. Voi interveni negreşit! Poate chiar acum, de se va 
putea! Adăugă repede, văzând că mă ridic de pe scaun cu 
un aer grav şi reţinut. 

Şi într-adevăr, în modul cel mai neaşteptat, totul s-a 
aranjat cât se poate de bine. Cam peste o lună şi jumătate, 
medicul nostru a fost reintegrat într-un post similar într-o 
altă gubernie, acoperindu-i-se cheltuielile de transport şi 
acordându-i-se chiar ajutoare. Înclin să cred că Bahmutov, 
care se înnădise cam des pe la ei (tocmai de aceea mi-a 
venit peste mână să-i mai vizitez, iar pe doctor, care venea 
din când în când să mă vadă acasă, îl primeam, în mod 
demonstrativ, cu răceală), Bahmutov, zic, după supoziţia 
mea, l-a convins pe doctor să primească şi un împrumut de 
la el. În tot cursul acestor şase săptămâni, m-am întâlnit cu 
Bahmutov de vreo două ori şia treia oară cu prilejul 
plecării doctorului. Întâlnirea de adio Bahmutov a aranjat-o 
la el acasă, oferind o masă cu şampanie; a luat parte şi soţia 
doctorului, care însă n-a stat mult, grăbindu-se să plece 
acasă, la copil. Era o seară senină de început de mai; globul 
imens al soarelui cobora spre golf. Bahmutov ieşi să mă 
conducă acasă: ajunserăm la podul Nikolaevski; amândoi 
eram cu chef; Bahmutov îmi spunea cât de încântat este că 
acest caz s-a încheiat atât de frumos, mulţumindu-mi nu 
ştiu pentru ce; îmi explica ce bine se simte după această 
faptă bună şi căuta să mă convingă că tot meritul este al 


meu şi că nu i se pare deloc îndreptăţită mult trâmbiţata 
teorie după care actele de binefacere individuale, izolate, n- 
ar avea nici o valoare. 

Mă cuprinse o dorinţă arzătoare să discut. 

— Orice tentativă de a defăima un, act de binefacere” 
izolat, începui eu, este o tentativă împotriva naturii omului 
şi o manifestare de dispreţ faţă de demnitatea lui personală. 
Dar organizarea, operei sociale de binefacere” şi problema 
libertăţii individuale sunt două probleme diferite şi care 
totuşi nu se exclud reciproc. Binefacerea practicată 
individual şi izolat va rămâne întotdeauna, pentru că ea 
corespunde unei cerinţe naturale a omului, fiind o 
necesitate vie a individului de a exercita o influenţă directă 
asupra unui alt individ. Pe vremuri trăia la Moscova un 
„bătrânel!”, căruia toată lumea îi zicea general. De fapt, 
avea titlul de consilier de stat plin şi purta un nume 
nemţesc. Toată viaţa lui a colindat prin puşcării, pe la ocne 
şi temnițe; orice convoi de deţinuţi în drum spre Siberia ştia 
dinainte că pe Vorobiovâie gori vine să-l conducă, moşulică- 
generalul”...El îşi îndeplinea misiunea de binefacere cu 
multă seriozitate şi chiar pietate; venea, trecea printre 
şirurile de deportaţi, se oprea în dreptul fiecăruia; îl întreba 
de nevoi şi necazuri fără să facă vreodată morală cuiva şi 
tuturor le spunea, drăguţă”...Le împărțea bani, apoi le 
trimitea tot felul de lucruri trebuincioase - obiele, bucăţi de 
stofă sau pânză; uneori aducea cărţi cu subiecte religioase 
celor ce ştiau să citească, fiind convins că ei vor citi aceste 
cărţi pe drum, împrăştiind apoi conţinutul lor şi celor 
neştiutori de carte. Rareori se întâmpla să-i întrebe de 
crimele ce au săvârşit, ci se mulțumea să-l asculte pe acela 
care începea singur să-i povestească. Pentru el, toţi 
condamnaţii se aflau pe picior de egalitate, nu făcea nici o 
deosebire între ei. Le vorbea ca un frate mai în vârstă şi 
până la urmă ei singuri începură a-l socoti un adevărat 
părinte. De se-ntâmpla să fie şi vreo deportată cu un copilaş 
în braţe, se apropia de ea, îi mângâia copilaşul, făcând 


ghiduşii pentru a-i stârni râsul. Şi aşa a dus-o ani de-a 
rândul, până la moarte; i-a mers faima prin toată Rusia, 
chiar şi în Siberia: îl cunoşteau adică toţi deţinuţii. Îmi 
povestea odată un fost deportat în Siberia că el personal 
fusese martor cum până şi criminalii cei mai înrăiţi îşi 
aduceau aminte de general; la drept vorbind, vizitând 
convoaiele de deţinuţi, generalul rareori putea să dea mai 
mult de douăzeci de copeici de om. E drept că şi ei îşi 
aminteau de acest om fără cine ştie ce înflăcărare şi nici nu 
prea îl luau în serios. Îl auzeai la un moment dat pe câte 
unul dintre aceşti, năpăstuiţi”, care ucisese vreo 
doisprezece oameni şi mai înjunghiase şi vreo şase copilaşi 
pe deasupra, aşa, pentru plăcerea lui (se zice că există şi de 
ăştia), îl auzeai, vasăzică, pe acest individ într-o bună zi şi 
poate o singură dată în cei douăzeci de ani, cum scoate 
nitam-nisam un suspin şi spune: O mai fi trăind oare 
moşulică acela, generalul?” Ba mai schiţa, poate şi un surâs 
spunând aceste vorbe - şi atâta tot. Şi totuşi, cine ar putea 
să ştie ce sămânță o fi fost aruncată în sufletul acelui 
criminal de către acest, moşulică-general”, pe care elnu l-a 
putut uita nici după douăzeci de ani? Şi cine ar putea 
spune, Bahmutov, ce importanţă va avea această 
comunicare a unei personalităţi cu o altă personalitate 
pentru destinele viitoare ale fiecăruia în obştea 
omenească?... E un întreg proces al vieţii în dezvoltare, cu 
infinite ramificații ce nouă ne scapă. Şi cel mai bun şabhist, 
cel mai iscusit şi perspicace dintre jucătorii de şah nu poate 
calcula dinainte decât doar câteva mişcări; faptul că un 
şahist fracez se dovedise capabil să prevadă şi să calculeze 
dinainte zece mişcări a fost socotit de presă drept o 
minune. Dar când te gândeşti: câte mişcări imprevizibile 
pot surveni pe un tărâm atât de necunoscut ca viaţa omului. 
Aruncând sămânţa aceasta, prezentându-ţi, ofranda”, 
săvârşind o faptă bună, sub orice formă ar fi, îţi dai o parte 
din personalitatea dumitale şi primeşti o parte din 
personalitatea celuilalt; intraţi într-o comuniune reciprocă; 


puţină stăruinţă încă şi sunteţi recompensaţi prin darul 
cunoaşterii, prin cele mai neaşteptate descoperiri. 
Negreşit, în cele din urmă, vei începe să-ţi consideri opera 
drept o ştiinţă; ea va cuprinde şi-ţi va absorbi întreaga viaţă 
fiind totodată în măsură să ţi-o umple, dându-i finalitate. Pe 
de altă parte, toate gândurile tale, toate aceste seminţe 
aruncate de tine şi de care poate nici nu-ţi mai aduci aminte 
vor încolţi şi vor creşte; cel care le-a primit de la tine le va 
transmite altuia mai departe. Şi de unde poţi şti în ce fel şi 
în ce măsură vei participa şi tu la rezolvarea destinelor 
viitoare ale umanităţii? lar dacă cunoştinţele câştigate şi o 
viaţă întreagă de asemenea activitate te vor înălța, în cele 
din urmă, până la culmile ce-ţi vor îngădui să arunci o 
sămânță uriaşă, să laşi moştenire lumii o idee grandioasă, 
atunci... Şi, în aceeaşi ordine de idei, am vorbit foarte mult 
în seara aceea. 

— Şi când te gândeşti că tocmai dumitale nu-ţi este dat să 
te bucuri de viaţă! Strigă Bahmutov cu un fel de imputare 
adresată destinului necruţător. 

Ne oprirăm în momentul acela pe pod şi priveam apele 
Nevei, sprijiniți cu coatele de balustradă. 

— Ştii ce mi-a trecut prin cap în clipa asta? Spusei, 
aplecându-mă mult de tot deasupra balustradei. 

— Să te arunci în apă? Strigă Bahmutov aproape îngrozit. 
Mi-o fi citit gândul pe faţă. 

— Ba nu, deocamdată numai un raţionament care se 
reduce la următoarele: uite, nu mi-au rămas de trăit decât 
două-trei luni, să zicem patru; dar când vor rămâne, de 
pildă, numai două şi presupunând că aş fi avut o dorinţă 
arzătoare de a face o faptă bună, care ar necesita 
alergătură, bătaie de cap şi o activitate, ca în cazul 
doctorului nostru, să zicem, ar însemna că va trebui să 
renunţ la această faptă din lipsă de timp pentru realizarea 
ei şi să-mi caut o altă „faptă bună”, mai măruntă şi pe 
măsura resurselor mele (bineînţeles, dacă îmi va arde într- 
atât chiar de fapte bune). E un gând nostim, nu-i aşa? 


Bietul Bahmutov se arătă foarte îngrijorat; mă conduse 
până acasă şi aproape tot drumul l-am făcut în tăcere; i-am 
apreciat delicateţea de a nu fi încercat să mă 
compătimească şi să mă consoleze. La despărţire, îmi 
strânse mâna cu căldură şi-mi ceru voie să mă viziteze. l-am 
răspuns că dacă are de gând să vină la mine în calitate de 
„consolator” (chiar dacă ar tăcea tot timpul, prezenţa lui în 
odăiţa mea ar fi fost tot a unui consolator, lucru pe care il- 
am şi explicat), orice vizită a lui îmi va aminti şi mai mult de 
moartea apropiată. Ridică din umeri, dar fu de acord; ne 
despărţirăm destul de politicos, lucru la care nu prea mă 
aşteptam. 

Fapt e că în seara aceea s-au ivit germenii a ceea ce mai 
târziu a luat forma „convingerii mele supreme”... M-am 
agăţat cu pasiune de această idee nouă, am frământat-o în 
toate chipurile, până în cele mai ascunse şi mai variate 
aspecte (n-am mai închis ochii în noaptea aceea) şi cu cât o 
adânceam mai mult, cu cât o inhibam mai mult în mine, cu 
atât mai mult mă înspăimânta. Mă năpădise o spaimă 
groaznică de care n-am scăpat nici în zilele următoare. Şi 
de fiecare dată când îmi aduceam aminte de acea spaimă, 
îngheţam, scăldat în sudori reci; după această spaimă 
puteam conchide că suprema convingere la care ajunsesem 
se înrădăcinase prea adânc în mine şi trebuia neapărat să-şi 
găsească dezlegarea. Dar pentru ca această dezlegare să 
devină o realitate, îmi lipsea voinţa, hotărârea necesară. 
După trei săptămâni însă, totul se lămuri şi tot atunci 
datorită unei împrejurări ciudate îmi veni şi hotărârea... 

Aici, în explicaţiile mele, stărui asupra tuturor acestor 
date. În ce mă priveşte, ele nu mai au, fireşte, nici o 
importanţă; acum însă (şi, poate, numai în clipa aceasta), aş 
vrea cu aceia care vor judeca gestul meu să poată urmări 
fără greutate firul logic al deducţiilor din care s-a jormat 
„convingerea mea supremă”...Am scris mai sus că tăria 
necesară pentru a duce la îndeplinire „convingerea mea 
supremă” am căpătat-o nu pe baza unei deducţii logice, ci 


în urma unui imbold ciudat, a unei împrejurări stranii, care 
nu avea poate nici o legătură cu întreaga chestiune. 


Acum zece zile, Rogojin a trecut pe la mine să-mi ceară 
nişte lămuriri în privinţa unei afaceri asupra căreia mi se 
pare de prisos să mă opresc aici. Nu-l cunoscusem până 
atunci, dar auzisem vorbindu-se de el. I-am spus tot ce-l 
interesa şi el plecă imediat. Venise numai în acest scop, 
astfel că, de bună seamă, cunoştinţa noastră s-ar fi încheiat 
aici. Dar interesul pe care l-a stârnit în mine cu prilejul 
acestei vizite a fost atât de mare, încât tot restul zilei 
mintea mi-a fost frământată de gânduri din cele mai stranii. 
A doua zi chiar m-am hotărât să mă duc să-l văd. Rogojin m- 
a primit cu vădită neplăcere, dându-mi a înţelege chiar, 
într-o formă mai „delicată”, că nu putea fi vorba de 
raporturi mai strânse între noi. Totuşi petrecui la el o oră 
interesantă, în care cred că nici el nu s-a plictisit cu mine. 
Între noi, contrastul era aşa de mare, încât nu putea să nu 
ne sară în ochi, mai ales mie. Eu eram omul care-şi făcuse 
socoteala zilelor ce-i mai rămâneau de trăit; el, dimpotrivă, 
pornit să-şi trăiască din plin viaţa, să folosească orice clipă 
prezentă, nu-şi făcea nici un fel de socoteli cu date şi cifre 
pentru cine ştie ce concluzii, finale”, în afară doar de... 
Ceea ce... Devenise la el o adevărută obsesie; să-mi ierte 
domnul Rogojin această expresie, dacă nu pentru altceva, 
măcar pentru faptul că trădează stângăcia unui literat lipsit 
de experienţă, care nu ştie să-şi formuleze ideile. Cu toată 
comportarea lui ursuză şi prea puţin amabilă, mi s-a părut 
un om inteligent şi capabil să înţeleagă multe lucruri, chit 
că nu-l interesează nimic ce nu-l atinge direct. Nu i-am 
suflat nici un cuvânt despre, convingerea mea supremă”, 
dar am avut impresia că o ghicise, ascultându-mă. N-a scos 
un singur cuvânt în legătură cu asta; de altfel este un om 
extrem de tăcut. I-am dat a înţelege, la plecare, că în pofida 
deosebirii enorme dintre noi şi a firilor noastre cu totul 
opuse - les extremites se touchent (i-am explicat ce 
înseamnă în ruseşte), aşa încât nu este deloc exclus ca şi el 
să nu fie chiar aşa de departe pe cât se pare de a ajunge la 
O, supremă convingere” în sensul aceleia la care am ajuns 


eu. O strâmbătură acră şi posomorită i-a fost răspunsul - cu 
aerul omului care îşi închipuie că vreau să plec, se ridică, 
îmi căută şapca şi, foarte amabil, mă scoase din casa lui 
sumbră simulând politeţea omului care vrea să-şi conducă 
musafirul până la uşă. Interiorul acestei case mă izbi; 
semăna cu un cimitir; dar se pare că este pe placul lui; 
explicabil de altfel: duce o viaţă prea plină, clocotitoare, ca 
să mai simtă nevoia unei ambianţe corespunzătoare şi 
acasă. 

Vizita la Rogojin mă obosi mult. Încă de dimineaţă, nu mi-a 
fost bine, iar spre seară, simţindu-mă foarte slăbit, m-am 
pus la pat; trupul îmi ardea cuprins de febră şi câteodată 
cădeam într-o stare de toropeală. Kolea a stat lângă mine 
până aproape de ora unsprezece. Cu toate acestea, îmi 
amintesc tot ce am vorbit împreună. Dar când mi se 
întâmpla să închid ochii, mi se năzărea mereu că-l văd pe 
Ivan Fomici, în faţa căruia creşteau grămezile de bani cu 
nemiluita. Nu ştia ce să facă cu milioanele lui, se temea să 
nu fie prădat şi-şi frământa capul unde să ascundă atâta 
bănet; la urmă hotărî să-şi îngroape comoara. Eu însă l-am 
sfătuit ca, în loc să îngroape banii fără nici un rost, să 
topească mai bine aurul şi să facă un coşciug pentru copilul 
îngheţat şi în acest scop să-i dezgroape trupşorul. Se făcea 
că Surikov primise cu lacrimi de recunoştinţă sfătui acesta 
prin care-mi băteam joc de el şi se grăbea să-l urmeze, la 
care eu parcă am scuipat, îndepărtându-mă. Când mi-am 
venit în fire, Kolea mă asigură că nu dormisem deloc şi că în 
tot timpul acesta am vorbit de Surikov. În unele momente 
mă lăsam pradă unei nelinişti şi unei tristeţi nemăsurate, 
încât Kolea plecă extrem de îngrijorat. Când m-am ridicat 
să încui uşa în urma lui, îmi veni deodată în minte un tablou 
pe care-l văzusem în dimineaţa aceea la Rogojin, în una 
dintre odăile cele mai sumbre ale acelei case, deasupra 
unei uşi. Chiar el mi-a atras atenţia în treacăt asupra 
acestui tablou. Deşi nu prezenta nici o valoare din punct de 
vedere artistic, am rămas în faţa lui vreo cinci minute, căci 


mi-a făcut totuşi o impresie puternică, provocându-mi o 
stranie tulburare. 

Tabloul acesta îl reprezintă pe Hristos în momentul când e 
coborât de pe cruce. Am avut totdeauna impresia că pictorii 
care zugrăvesc momentul răstignirii şi al coborârii de pe 
cruce îl înfăţişează de obicei pe Hristos cu un chip de o 
neobişnuită frumuseţe; ei caută să-i menţină această 
frumuseţe chiar şi în momentele când a fost supus la cele 
mai cumplite chinuri. Or, aici, în tabloul lui Rogolin, nu vezi 
nimic asemănător; aici apare într-adevăr cadavrul unui om 
care a suferit suplicii groaznice înainte de a fi fost răstignit, 
care a fost lovit, schingiuit, torturat de soldaţi, bătut de 
mulţime atunci când îşi purta crucea, în sfârşit, care a 
îndurat vreme de şase ceasuri (după socoteala mea) 
înspăimântătorul chin al răstignirii. Îţi dai numaidecât 
seama că este chipul unui om care cu puţin înainte fusese 
coborât de pe cruce, cu alte cuvinte, departe de a fi ţeapăn, 
el păstrează încă mult din viaţă şi căldură, încât pe 
trăsăturile feţei mortului întârzia o expresie de suferinţă, ca 
şi cum ar fi continuat s-o simtă şi după ce şi-a dat sufletul 
(pictorul a prins şi a reuşit să redea de minune acest 
amănunt important); în schimb faţa, în aspectul ei fizic, n-a 
fost cruţată deloc; e zugrăvită cu un realism neîndurător; e 
foarte natural şi aşa trebuie să fie cadavrul unui om după 
asemenea cazne. Ştiu că, potrivit credinţei adoptate de 
biserică încă în primele secole ale creştinismului, Hristos a 
suferit cu adevărat şi nu numai în aparenţă şi că, prin 
urmare, trupul lui răstignit pe cruce a fost cu totul supus 
legilor firii. Faţa din tablou e tumefiată, acoperită cu vânătăi 
şi răni sângerânde, oribile; ochii căscaţi, cu pupilele piezişe; 
albul enorm al ochilor încremenit şi cu luciri sticloase. Dar, 
lucru curios, când te uiţi la cadavrul acesta al omului sfârşit 
în chinuri şi torturi, se naşte o întrebare cu totul bizară şi 
cât se poate de interesantă: dacă toţi discipolii lui Hristos, 
aceia care au devenit mai târziu principalii lui apostoli, 
femeile care-l vegheau, stând în picioare lingă cruce, dacă, 


într-un cuvânt, toţi adepţii şi adoratorii lui i-au văzut trupul 
în halul acesta (şi cu siguranţă că el arăta întocmai aşa), 
cum de au putut să mai creadă, la vederea acestor falnice 
rămăşiţe, că martirul acesta va învia? Şi te mai întrebi, fără 
să vrei, dacă moartea e aşa de hidoasă şi dacă legile firii 
sunt atât de puternice, cum ai putea să le învingi? Cum să le 
învingi, dacă nu a putut să le învingă nici chiar acela care, 
în viaţă fiind, silea firea să i se supună, acela la a cărui 
poruncă: „Ialifakoumi!”, o tânără fată s-a ridicat în picioare, 
acela la glasul căruia Lazăr a ieşit din mormânt? Când 
priveşti tabloul acela, cercetându-l, natura ţi se năzare în 
chip de fiară enormă, mută şi neînduplecată sau, mai bine 
zis, oricât de ciudată ar părea comparaţia, ca o maşină 
imensă, de construcţie modernă, care, surdă şi 
nesimţitoare, a înşfăcat, zdrobind în măruntaiele ei, o fiinţă 
magnifică, fără de preţ - o fiinţă care ea singură valora cât 
întreaga natură cu toate legile ei, cât întreg universul, care 
poate că n-a fost creat decât pentru a da naştere acelei 
fiinţe! Tabloul acesta parcă e menit anume să trezească 
ideea unei puteri oarbe, sfidătoare, de o veşnicie stupidă 
căreia totul îi e supus şi care fatal ţi se impune. Oamenii 
care stăteau în jurul mortului şi care nu sunt zugrăviți pe 
această pânză au trebuit, probabil, să simtă o consternare 
de nespus şi o durere imensă în seara aceea în care li s-au 
năruit dintr-o dată toate speranţele, ba aproape şi credinţa 
ce se înfiripa. Fără îndoială, s-au împrăştiat de la locul 
crucificării pradă unei spaime extraordinare, cu toate că 
fiecare dintre ei purta o idee mare, care de-acum încolo nu 
mai putea să le fie smulsă. Şi dacă însuşi învățătorul lor şi- 
ar fi putut vedea acest chip în ajunul supliciului, s-ar mai fi 
suit oare pe cruce, ar fi murit aşa cum a murit? lată încă o 
întrebare pe care ţi-o pui fără voie când priveşti tabloul 
acela. 

Toate astea mi se năzăreau în momentele de delir, timp de 
aproape o oră şi jumătate, după plecarea lui Kolea, sub 
formă de crâmpeie răzlețe, întrupate uneori în imagini 


reale. Îţi poţi închipui oare ceva care n-are chip? Cu toate 
astea, credeam uneori că văd, sub o formă stranie şi 
absurdă, forţa aceasta infinită - fiinţa aceasta întunecată, 
surdă, oarbă şi mută. Se făcea că cineva mă apucă de braţ, 
mă duce undeva într-un loc necunoscut, unde, în lumina 
unei lumânări, îmi arată un păianjen enorm şi respingător, 
căutând să mă convingă că este acea fiinţă oarbă, surdă şi 
atotputernică, pentru a-şi bate joc apoi de indignarea mea. 
La mine în odaie, în faţa icoanei, o candelă stă întotdeauna 
aprinsă noaptea: cu toate că e slabă, lumina ei permite 
totuşi să desluşeşti toate obiectele din cameră; sub candelă 
poţi chiar să citeşti. Cred că abia trecuse de miezul nopţii; 
nu puteam să dorm deloc şi stăteam culcat, cu ochii 
deschişi; deodată uşa odăii mele se deschise şi apăru 
Rogojin. 

După ce trecu pragul, închise uşa, mă privi în tăcere şi se 
îndreptă fără zgomot spre scaunul aşezat în colţ, aproape 
sub candelă. Am fost foarte surprins şi mă uitam la dânsul, 
aşteptând să văd ce voia să facă. Rogojin îşi pusese coatele 
pe masă şi mă fixă cu privirea fără să scoată o vorbă. Aşa 
trecură două sau trei minute şi-mi amintesc că tăcerea lui 
m-a jignit şi m-a necăjit nespus. Pentru ce nu voia să 
vorbească? Desigur, mi s-a părut curios că a venit atât de 
târziu, dar, la drept vorbind, nu prea am fost tare mirat. 
Dimpotrivă, cu toate că dimineaţa nu-i explicasem lămurit 
ideea mea, ştiam totuşi că o pricepuse; or, ideea aceasta era 
de aşa natură, încât dorinţa de a vorbi din nou cu mine 
putea fi o eventuală cauză a vizitei lui, chiar la o oră aşa de 
târzie din noapte. De aceea eram convins că venise anume 
pentru asta. Dimineaţa, ne despărţiserăm cu oarecare 
ostilitate, ba ţin minte că de vreo două ori chiar îmi 
aruncase priviri batjocoritoare. Aceeaşi expresie 
batjocoritoare o regăseam acum în privirea lui şi tocmai 
asta m-a jignit. Cât despre faptul că-l aveam dinaintea mea 
pe Rogojin aievea şi nu o nălucire, un delir, nu mă îndoiam 
defel. Nici prin gând nu-mi trecu aşa ceva. 


Între timp, el stătea neclintit la locul lui şi mă privea 
mereu cu zâmbetu-i sarcastic. De furie, mă întorsei pe 
cealaltă parte, hotărât să tac şi eu, chiar dacă situaţia 
aceasta s-ar fi prelungit la infinit. Nu ştiu de ce, voiam 
neapărat să înceapă el vorba. Cred că s-au scurs aşa vreo 
douăzeci de minute şi, deodată, mă străfulgera un gând: 
dacă nu e Rogojin, ci o stafie? 

Nici în timpul bolii şi nici înainte nu mi s-a întâmplat să văd 
stafii; întotdeauna însă am avut impresia şi în copilărie şi 
chiar până-n ultimul timp că, dacă aş vedea una, cu toate că 
nu cred în nici un fel de fantome, aş muri pe loc. Totuşi, 
gândul că vizitatorul meu nu este Rogojin, ci o stafie, nu mă 
sperie câtuşi de puţin. 

Dimpotrivă, simţeam că mă cuprinde un fel de furie. La fel 
de curios mi s-a părut şi faptul că chestiunea în sine de a şti 
dacă am înaintea mea un spectru sau un musafir în carne şi 
oase mă preocupa şi mă neliniştea mult mai puţin decât ar 
fi trebuit; cred că mă gândeam atunci la altceva. De 
exemplu, eram mult mai curios să ştiu pentru ce Rogojin, pe 
care-l văzusem atunci în halat şi papuci, era acum îmbrăcat 
în frac, cu vestă şi cravată albă. Mă preocupa şi un alt gând: 
dacă e o stafie şi nu-mi inspiră teamă, de ce nu mă scol şi nu 
mă apropii de ea, ca să mă conving? Sau, poate, nu 
îndrăzneam s-o fac, fiindcă mă paraliza frica!... Dar, cum 
îmi veni gândul că mi-ar putea fi teamă, simţii deodată cum 
încep să-mi tremure genunchii şi un fior de gheaţă îmi 
străbate spatele. În acelaşi moment, Rogojin, care părea că- 
mi ghicise spaima, lăsă jos mâna pe care îşi rezemase capul, 
se îndreptă din spate şi, privindu-mă fix, deschise gura, ca 
şi cum s-ar fi pregătit să râdă. Atunci m-a răzbit un 
sentiment de ciudă, care s-a transformat într-o furie 
turbată, încât cu greu m-am stăpânit să nu mă năpustesc 
asupra lui; dar, fiindcă jurasem să nu vorbesc cel dintâi, am 
rămas încremenit; cu atât mai mult cu cât nu eram deloc 
sigur că e chiar Rogojin şi nu o fantomă. 


N-aş putea spune precis cât a ţinut situaţia asta; nici nu-mi 
mai amintesc cu precizie dacă nu cumva îmi pierdusem 
uneori luciditatea timp de câteva clipe. Numai că la un 
moment dat, văd cum Rogojin se ridică, mă mai examinează 
cu aceeaşi atenţie ca şi atunci când intrase, dar, de data 
aceasta, fără să zâmbească; pe urmă se îndreaptă încet, 
aproape în vârful picioarelor spre uşă, o deschide şi iese, 
închizând-o. Nu mă mai ridicai din pat. Cât timp am mai stat 
aşa culcat, cu ochii deschişi, gândind Dumnezeu ştie la ce, 
nu-mi mai amintesc; nu ştiu nici cum am adormit. A doua zi, 
pe la ceasurile nouă, după obicei, Matriona bătu la uşă, ca 
să-mi aducă ceaiul. Stabilisem ca o regulă că, dacă n-o 
strigam până la ora aceea, să vină să bată la uşă. În clipa 
când i-am deschis, mă izbi un gând: cum ar fi putut să intre, 
din moment ce uşa era încuiată? Am făcut investigaţii şi m- 
am convins că era cu neputinţă ca Rogojin, în carne şi oase, 
să fi pătruns la mine, deoarece, noaptea, toate uşile sunt 
închise cu zăvorul. 

Cazul acesta ciudat, pe care l-am descris acum cu atâtea 
amănunte, rn-a făcut să mă hotărăsc în cele din urmă. 
Aşadar, hotărârea mea definitivă nu este rezultatul unui 
raţionament, al unei convingeri logice, ci al unui sentiment 
de dezgust. Nu e chip să mai trăiesc când viaţa, ca să mă 
lovească, îmbracă forme aşa de stranii. Apariţia aceasta 
fantomatică m-a umilit. Nu mă simt în stare să mă supun 
unei forţe oarbe, întrupate în acest păianjen uriaş. M-am 
putut linişti abia către seară, când am simţit că hotărârea 
mea definitivă atinge punctul ei final. A fost primul moment 
al acestei faze; al doilea moment l-am avut la Pavlovsk, dar 
în privinţa aceasta am dat până acum lămuriri destule. 

VII. 

Aveam un pistol de buzunar pe care mi-l procurasem din 
adolescenţă, la vârsta aceea ridicolă când încep să-ţi placă 
deodată poveştile cu dueluri şi cu bandiți, când te şi vezi 
provocat de un adversar, înfruntând eroic pistolul îndreptat 
asupra ta. Am umblat la el acum o lună. În sertarul unde 


zăcea, am găsit două gloanţe şi un cornet mic cu pulbere, 
cam pentru trei încărcături. Pistolul acesta nu face nici 
două parale; smuceşte şi bate într-o parte şi numai până la 
cincisprezece paşi; dar, pus la tâmplă, poate, fără îndoială, 
să-ţi sfărâme ţeasta. 

Am hotărât să mor la Pavlovsk, la răsăritul soarelui, în 
parc, ca sa nu-i deranjez pe cei din vilă., Confesiunea” de 
faţă va furniza poliţiei datele necesare. Amatorii de cazuri 
psihologice şi cei care vor manifesta vreun interes n-au 
decât să tragă din conţinutul ei concluziile ce le vor crede 
de cuviinţă. N-aş fi vrut totuşi ca manuscrisul meu să fie dat 
publicităţii. Îl rog pe prinţ să-şi păstreze o copie şi să-i dea 
alta Aglaiei Ivanovna Epancina. E ultima mea dorinţă. Las 
scheletul meu, prin testament, Academiei de Medicină în 
interesul ştiinţei. 

Nu mă recunosc supus judecății nimănui şi ştiu că acum 
sunt în afara puterii oricărei jurisdicții. M-a amuzat mult o 
ipoteză pe care am făcut-o mai zilele trecute: ce-ar fi, mi-am 
zis, dacă mi-ar trăsni aşa din senin să omor pe cineva, 
oricine ar fi, să asasinez chiar şi zece persoane, în sjârşit să 
comit o crimă oribilă, ce s-ar considera drept cea mai 
înspăimântătoare, cea mai monstruoasă şi odioasă din lume 
şi, dat fiind că tortura a fost desfiinţată, ce păcăleală pentru 
tribunal când s-ar vedea în faţa unui inculpat care nu mai 
are decât două sau trei săptămâni de trăit! Aş muri în mod 
confortabil, în spitalul lor, la căldură, îngrijit de un medic 
atent şi poate mult mai comod şi mai bine decât la mine 
acasă. Nu înţeleg de ce nu le vine în minte ideea aceasta, 
cel puţin în glumă, oamenilor care se află într-o situaţie 
asemănătoare. Dar poate că le vin şi lor asemenea gânduri; 
doar se găsesc şi pe la noi destui şugubeţi. 

Dar, dacă nu recunosc jurisdicţia nici unui tribunal, în 
schimb sunt convins că nu voi scăpa de condamnarea 
acelora care se vor repezi să mă judece după ce voi fi 
devenit un acuzat şi surd şi mut. Nu vreau să plec fără a 
lăsa un răspuns - un cuvânt liber şi nu impus - dar nu ca să 


mă justific, o, nu! Nicidecum! N-am de cerut iertare 
nimănui şi pentru nimic, dar o fac fiindcă eu însumi o 
doresc. 

În primul rând, o idee curioasă: cine, cu ce drept, în 
numele cărui principiu, pentru care motiv binecuvântat ar 
putea să-mi conteste acum dreptul de a dispune liber de 
aceste două sau trei săptămâni rămase? Ce for al justiţiei ar 
avea dreptul să se amestece? Cine anume vrea ca eu nu 
numai să fiu condamnat, ci şi să aştept supus şi cu 
resemnare ziua execuţiei? Poate fi acest lucru cu adevărat 
necesar cuiva? O cere morala? Mă rog, dacă eram voinic şi 
sănătos şi aş fi încercat să-mi pun capăt vieţii, care ar putea 
fi utilă aproapelui meu etc, etc, mai înţeleg: atunci morala 
ar fi fost în drept să-mi reproşeze, în virtutea unor vechi 
şabloane, că mi-am permis să dispun de viaţa mea fără să- 
ntreb pe nimeni sau mai ştiu eu pentru ce altceva. Dar 
acum, acum, când sunt aşa de aproape de scadenţa fatală? 
Ce fel de morală este aceea care are nevoie, pe lângă 
tributul suprem şi de ultimul tău horcăit în momentul când 
îţi dai cel din urmă atom al vieţii, ascultând consolările 
prinţului, care în argumentările lui în spirit creştinesc va 
ajunge, fără îndoială, la concluzia fericită că, în fond, e chiar 
mai bine să mori. (Creştinii de felul lui ajung întotdeauna la 
ideea aceasta, e calul lor de bătaie.) Şi ce urmăresc ei cu 
ridicolii lor, copaci din Pavlovsk”? Să-mi îndulcească 
ultimele clipe? Cum de nu-şi dau seama că, încercând să mă 
smulgă gândurilor mele pentru a mă lega de această ultimă 
iluzie de viaţă şi iubire cu care dumnealor vor să mascheze 
zidul lui Meyer şi tot ce este atât de sincer şi firesc scris pe 
el, ei mă vor face şi mai nefericit? Ce mă interesează natura 
şi parcul vostru din Pavlovsk, răsăritul şi apusul vostru de 
soare, cerul vostru albastru şi chipurile voastre pline de 
mulţumire de sine, dacă eu sunt exclus de la acest ospâţ 
căruia nu i se prevede sfârşitul? Ce rost are, pentru mine, 
toată frumuseţea aceasta, când, în fiecare minut, în fiece 
clipă, sunt conştient şi trebuie să fiu conştient că n-am fost 


decât un avorton al naturii, în timp ce până şi musculiţa 
care bâzâie împrejurul meu, scăldată într-o rază de soare, 
până şi ea îşi are locul ei la acest ospăț, participă la corul 
comun al firii, se bucură de el şi e fericită, iar eu n-am vrut 
să înţeleg până acum lucrul acesta numai din laşitate! O! 
Sunt convins că prinţul şi ceilalţi ar fi vrut, pentru triumful 
moralei şi al bunei-cuviinţe, să mă facă să rostesc, în locul 
tuturor acestor vorbe, perfide şi înveninate”, celebra şi 
clasica strofă a lui Millevoye: 

Oh, puissent voir votre beaute sacree tânt d'amis, sourdsî 
mes adieux! Qu'ils meurent pleins de jours, que leur mort 
soit pleuree, qu'un ami leur ferme les yeux! 

Dar fiţi siguri, oameni naivi ce sunteţi, că şi în această 
strofă atât de pilduitoare, în această binecuvântare 
academică, adresată lumii în versuri franţuzeşti, se ascunde 
fără voia poetului atâta amărăciune veninoasă, o ură atât de 
neîmpăcată, colcăind de mânie revărsată în rime, încât nu-i 
exclus ca el însuşi să fi luat această răbufnire de ură drept 
lacrimi de înduioşare. Cu iluzia asta a şi murit, fie-i ţărâna 
uşoară! Să ştiţi că există o limită a ruşinii pe care omul o 
resimte în faţa nimicniciei şi a neputinței sale, dar, o dată 
depăşită această limită, el găseşte o plăcere imensă în chiar 
sentimentul ruşinii. De bună seamă, înţeleasă astfel, admit 
că umilinţa devine uriaşă, dar nu în sensul în care o 
concepe religia. 

Religia! Admit că viaţa veşnică există şi poate că 
întotdeauna am crezut în existenţa ei. Să zicem că flacăra 
conştiinţei a fost aprinsă prin voinţa unei forţe superioare, 
că această conştiinţă, rotindu-şi privirea asupra lumii, a 
spus: „Exist!” şi că pe urmă, deodată, aceeaşi forţă i-a 
poruncit să se stingă, pentru că aşa trebuie, în numele unor 
imperative de ordin superior - şi chiar fără a explica pentru 
ce anume - fie, admit totul, dar rămâne aceeaşi întrebare: 
ce nevoie mai era şi de umilinţa mea? Chiar aşa, nu poţi fi 
oare sfâşiat, pur şi simplu, fără să ţi se ceară să-l şi 
binecuvântezi pe acela care te sfâşie? E cu putinţă oare ca 


acolo sus să se simtă cineva într-adevăr jignit pentru că nu 
vreau să mai aştept cincisprezece zile? Nu cred, ci mai 
degrabă aş presupune că a fost nevoie, pur şi simplu, de 
păcătoasa mea existenţă, de existenţa unui atom, pentru a 
completa vreo armonie universală, pentru compensarea nu 
ştiu cărui plus sau minus sau pentru vreun contrast 
oarecare etc, etc, după cum, în fiecare zi, se cere jertfa a 
milioane de fiinţe, fără moartea cărora restul lumii n-ar 
putea exista (deşi, fie-mi îngăduit s-o spun, ideea aceasta în 
sine nu e prea generoasă). Fie şi aşa! Recunosc că nu era 
cu putinţă o altă întocmire a lumii, adică fără această 
devorare reciprocă neîntreruptă, fără ca unii să-i înghită pe 
ceilalţi; sunt gata să admit că nu pricep nimic din toată 
întocmirea aceasta; în schimb ştiu un lucru: de vreme ce mi 
s-a dat conştiinţa de sine, conştiinţa că „exist”, puţin îmi 
pasă că lumea a fost întocmită strâmb şi că altfel nici n-ar 
putea exista! Cine, aşadar şi pentru ce ar putea să mă 
judece după toate astea? Orice aţi spune, ar fi absurd şi 
nedrept. 

De altfel, oricât de mare ar fi fost dorinţa mea, niciodată n- 
am putut să-mi închipui că nu există viaţă de apoi sau 
providenţă. Cel mai probabil e că toate astea există, dar că 
noi nu pricepem nimic din viaţa viitoare şi din legile ei. Dar 
dacă e aşa de greu, aproape cu neputinţă de înţeles acest 
lucru, cum e posibil să fiu făcut răspunzător pentru faptul 
de a nu fi priceput şi înţeles ceea ce este de nepătruns? E 
adevărat, spun ei, şi, fără îndoială, o spune şi prinţul 
împreună cu ei, că tocmai aici e necesară supunerea, că 
trebuie să te supui fără să cârteşti şi că smerenia, umilinţa 
mea va fi cu siguranţă răsplătită pe cealaltă lume. Înjosim 
prea tare providenţa când, de ciudă că nu suntem în stare 
s-o înţelegem, îi atribuim felul nostru de a judeca. Dar, încă 
o dată, dacă omul nu poate s-o pătrundă, este inadmisibil, o 
repet, ca el să fie făcut vinovat pentru ceea ce nu-i este dat 
să înţeleagă. Iar dacă este aşa, cum pot să fiu judecat 


pentru că n-am înţeles adevărata voinţă şi legile 
providenţei? Dar, mai bine, să nu mai vorbim de religie. 

De altfel, cred că-i destul. Când voi fi ajuns la rândurile 
acestea, cu siguranţă soarele va fi răsărit şi, răsuna-va-n 
cer”, iar o forţă nemăsurată, de necuprins, se va fi revărsat 
peste tot pământul. Fie! Voi muri cu ochii ţintă spre acest 
izvor al forţei şi al vieţii fără să mai jinduiesc la binefacerile 
ei. Dar dacă ar fi depins de mine de a nu mă fi născut, cu 
siguranţă că n-aş fi acceptat existenţa în condiţii atât de 
umilitoare. Dar, cel puţin, e în puterea mea să-mi curm firul 
vieţii, cu toate că zilele-mi sunt de fapt numărate. Nu-i cine 
ştie ce putere grozavă, după cum nu-i grozavă nici 
răzvrătirea mea. 

Şi acum, o ultimă lămurire: dacă mor, nu-i din pricină că n- 
aş fi avut puterea să suport aceste trei săptămâni; o, aş fi 
putut găsi în mine atâta forţă şi, dacă aş vrea, mi-aş afla 
suficientă consolare în faptul că sunt pe deplin conştient de 
nedreptatea care mi s-a făcut; dar nu sunt ca poetul acela 
francez şi nu vreau să mă consolez în felul acesta. În sfârşit, 
e şi un element de ispită la mijloc: limitându-mi timpul pe 
care-l mai am de trăit la trei săptămâni, natura mi-a 
îngrădit într-atât activitatea, încât se pare că sinuciderea ar 
fi singurul lucru pe care aş mai putea să-l întreprind cu 
şanse sigure de a-l duce până la capăt din propria mea 
voinţă. De, poate că tocmai asta mă ispiteşte: să profit de 
această ultimă posibilitate de acţiune. Protestul poate 
uneori să însemne foarte mult... 

Confesiunea se terminase; Ippolit se opri în sfârşit... 

În unele cazuri de încordare extremă la un om nervos, 
irascibil şi scos din fire intervine acel grad maxim de 
sinceritate cinică clipa când el nu mai ţine seama de nimic 
şi e gata să provoace orice scandal, ba s-ar părea că e chiar 
dornic de aşa ceva; se năpusteşte asupra oricui, având în 
minte gândul confuz, dar hotărât, de a se arunca în minutul 
următor din vârful unei clopotniţe şi de a pune astfel capăt 
tututor nedumeririlor şi încurcăturilor ce s-ar putea ivi cu 


acest prilej. O epuizare rapidă a puterilor fizice este de 
obicei semnul premergător al acestei stări. Încordarea 
extraordinară, aproape nefirească, ce-l susţinuse până 
atunci pe Ippolit ajunsese, se pare, la acest ultim grad de 
intensitate. Prin firea lui, acest băiat de optsprezece ani, ros 
de boală, părea firav ca frunza tremurătoare ce se 
desprinde din copac; dar, de îndată ce-şi aruncă privirea 
asupra musafirilor - pentru prima oară în cursul unei ore 
întregi -dispreţul cel mai arogant, cel mai jignitor se citi în 
privirea şi în zâmbetul lui. Se grăbea să-şi provoace 
adversarii. Aceştia n-au întârziat să-şi părăsească scaunele 
zgomotoşi şi plini de indignare. Oboseala, vinul băut, 
încordarea nervilor făceau să fie şi mai mare haosul şi, dacă 
se poate spune aşa, mocirla impresiilor. 

Deodată, Ippolit sări de la locul său, de parcă l-ar fi smucit 
cineva. 

— A răsărit soarele! Strigă el, zărind vârful copacilor 
scăldaţi în lumină şi arătându-i-l prinţului ca pe o minune. A 
răsărit! 

— Ai crezut poate că n-o să răsară? Remarcă Ferdâşcenko. 

— O să fie şi astăzi o zăpuşeală groaznică, mormăi cu un 
aer plictisit Ganea, care, cu pălăria în mână, căsca şi se 
întindea din toate încheieturile; doar că n-o să ţină aşa 
toată luna!... Mergem ori nu, Ptiţân? 

Ippolit ascultă aceste vorbe surprins, aproape uluit; 
deodată păli îngrozitor şi începu să tremure. 

— Vrei cu tot dinadinsul să-ţi arăţi nepăsarea ca să mă 
jigneşti, spuse el cu ochii ţintă la Ganea. Eşti un nemernic! 

— Ei drăcie! Dar asta-i chiar din cale-afară, să te laşi 
descumpănit până într-atât! Zbieră Ferdâşcenko. Ce 
fenomenală lipsă de caracter. 

— Un imbecil şi nimic altceva, conchise Ganea. Ippolit 
căuta să se stăpânească. 

— Domnilor, începu el tremurând şi oprindu-se la fiecare 
cuvânt, înţeleg că am putut să-mi atrag răzbunarea 
dumneavoastră personală şi... Îmi pare rău că v-am plictisit 


cu aiurelile mele (arătă manuscrisul cu mâna), dar, la urma 
urmei, regret şi mai mult că nu v-am toropit de tot. (Zâmbi 
prosteşte.) Ce zici, am fost plicticos, Evgheni Pavlâci? I se 
adresă el deodată lui Radomski. V-am plictisit, nu-i aşa? 
Spune! 

— A fost cam lung, deşi, ce să zic... 

— Spune tot! Fii sincer măcar o dată în viaţa dumitale! 
Stărui Ippolit brutal şi tremurând de încordare. 

— O, mi-e absolut egal, dacă-i aşa! Fă bine şi mă lasă în 
pace, răspunse Evgheni Pavlovici, întorcându-i spatele 
scârbit. 

Ptiţân se apropie de Mâşkin. 

— Noapte bună, prinţe, spuse el. 

— Dar o să se împuşte, nu vedeţi? Uitaţi-vă la dânsul! 
Strigă Vera speriată şi se smuci spre Ippolit, apucându-l de 
braţ. N-a spus chiar elcă la răsăritul soarelui se omoară? 
Ce mai staţi? 

— Nu se împuşcă el, nici o grijă! Mormăiră cu răutate mai 
multe glasuri, între care şi al lui Ganea. 

— Domnilor, băgaţi de seamă! Răcni Kolea, repezindu-se şi 
el la Ippolit şi apucându-l de mână. Uitaţi-vă numai la 
dânsul! Prinţe, prinţe, ce-i asta? 

În jurul lui Ippolit se îngrămădiră Vera, Kolea, Keller şi 
Burdovski; toţi patru se străduiau să-l reţină pe loc. 

— Are dreptul, are tot dreptul!... Se bâlbâia Burdovski, 
care părea că-şi pierduse capul şi el. 

— Dă-mi voie, prinţe, ce hotărâre ai de gând să iei în cazul 
de faţă? Îi dădea zor Lebedev, cu obrăznicia omului ameţit 
de băutură. 

— Cum? Ce hotărâre? 

— Dă-mi voie; eu sunt stăpânul casei... Deşi, recunosc... cu 
tot respectul... Admit că şi dumneata eşti stăpân aici, dar nu 
vreau ca în casa mea să se-ntâmple aşa ceva... Asta-i. 

— N-are să se împuşte; mofturi de mucos zevzec! Tună 
deodată, cu multă siguranţă şi plin de indignare, generalul 
Ivolghin. 


— Bravo, generale! Aprobă Ferdâşcenko. 

— Ştiu că n-are să se împuşte, preaonorate generale; cu 
toate astea... ca stăpân al casei... 

— Ascultă, domnule Terentiev, spuse deodată Ptiţân care, 
după ce-şi luase rămas-bun de la prinţ, îi întinse mâna şi lui 
Ippolit, în manuscris e vorba, mi se pare, că-ţi laşi scheletul 
Academici? E vorba chiar de scheletul dumitale, de propriul 
dumitale schelet, vasăzică? Vrei să donezi Academiei, prin 
testament, ciolanele dumitale? 

— Da, osemintele mele. 

— Aşa da. E bine să fie totul absolut limpede, ca nu cumva 
să se-ntâmple vreo greşeală; se spune că a mai fost un 
asemenea caz. 

— De ce îl necăjeşti? Interveni supărat prinţul. 

— Uite că l-au răzbit şi lacrimile, adăugă Ferdâşcenko. 

Dar Ippolit nici gând n-avea să plângă. Făcu o mişcare ca 
s-o ia din loc, dar cei patru care-l înconjurau îl apucară din 
nou de braţe. Se auziră râsete. 

— Parcă ce altceva urmărea el: ştia că o să săriţi să-l ţineţi 
de braţe; de-aia v-a şi citit caieţelul lui, zise Rogojin. Rămâi 
cu bine, prinţe. Am înţepenit de atâta stat pe loc. 

— Dacă ai avut într-adevăr de gând să te împugşşti, 
Terentiev, spuse râzând Evgheni Pavlovici, în locul dumitale, 
după astfel de complimente, nu m-aş omori, numai ca să le 
fac în necaz. 

— Ei sunt nerăbdători să vadă cum am să-mi zbor creierii! 
Se oţări Ippolit. 

— Şi li-e necaz acum că n-au să vadă. 

— Aşadar şi dumneata crezi că n-am să le dau prilejul să 
vadă? 

— N-am de gând să te zădărăsc, dimpotrivă, cred că e 
foarte posibil să-ţi tragi un glonţ în cap. Numai să nu te 
pierzi cu firea... Rosti tărăgănat şi cu un aer proteguitor 
Evgheni Pavlovici. 

— Abia acum îmi dau seama că am făcut o mare greşeală 
citindu-le din acest caiet, spuse Ippolit, privindu-l pe 


Evgheni Pavlovici cu o neaşteptată expresie de încredere, 
ca şi cum ar fi cerut un sfat unui bun prieten. 

— Situaţia e cam ridicolă, dar... Crede-mă, nici nu ştiu ce 
să te sfătuiesc, spuse zâmbind Radomski. 

Ippolit se uita ţintă la el cu o privire aspră şi fără a scoate 
o vorbă. Ai fi zis că în unele momente conştiinţa îl părăsea. 

— Ba nu-i chiar aşa, daţi-mi voie, bodogănea Lebedev. La 
ce trucuri recurge: „Am să mă împuşc, cică, în parc, ca să 
nu deranjez pe nimeni!” El îşi închipuie că n-are să 
deranjeze pe nimeni dacă o să coboare scara şi la trei paşi 
de casă... 

— Domnilor... Încercă să intervină prinţul. 

— Nu, dă-mi voie, preastimate prinţ, îl întrerupse cu arţag 
Lebedev, întrucât vezi şi dumneata singur că nu-i de glumă 
şi cel puţin jumătate dintre musafirii dumitale sunt de 
aceeaşi părere, fiind convinşi că acum, după cuvintele pe 
care le-a spus aici, onoarea îl obligă să se împuşte; prin 
urmare, ca stăpân al casei, declar în faţa martorilor că cer 
concursul dumitale. 

— Dar ce trebuie să facem, Lebedev? Sunt gata să te ajut. 

— Iată ce: mai întâi să i se ia numaidecât pistolul şi 
muniţiile cu care s-a lăudat adineauri. Dacă le predă fără să 
crâcnească, accept, ţinând seama de starea lui de boală, să 
rămână peste noapte aici, bineînţeles cu condiţia de a fi pus 
sub directa mea supraveghere. Mâine însă va trebui să 
plece numaidecât; iartă-mă, prinţe! În caz că se va opune şi 
va refuza să-mi predea arma, voi fi silit să-l imobilizez, 
ţinându-l de un braţ, iar generalul de celălalt, voi pune să 
fie imediat anunţată poliţia, care, bineînţeles, îşi va face 
datoria. În calitate de prieten, domnul Fredâşcenko nu va 
refuza să se ducă la secţie. 

Se iscă o zarvă mare. Lebedev fierbea şi se răţoia, 
depăşind orice măsură; Ferdâşcenko se pregătea să se 
ducă la poliţie. Ganea se îndârjea să susţină că nimeni nu se 
va împuşca; Evgheni Pavlovici tăcea. 


— Prinţe, nu ţi s-a întâmplat niciodată să aluneci de pe 
vârful unei clopotniţe? I se adresă în şoaptă Ippolit lui 
Mâşkin. 

— N-nu, niciodată... Răspunse naiv acesta. 

— Îţi închipui cumva că eu nu m-am gândit la o asemenea 
explozie de ură? Urmă Ippolit pe acelaşi ton, privindu-l pe 
prinţ cu nişte ochi scânteietori, ca şi cum ar fi aşteptat într- 
adevăr un răspuns de la dânsul. Ajunge! Răcni el deodată, 
adresându-se tuturor celor de faţă. E vina mea... Sunt cel 
mai vinovat dintre toţi! Lebedev, uite cheia (scoase un 
portofel din buzunar şi luă de acolo o verigă de oţel cu trei- 
patru cheiţe); uite... Asta, penultima... Kolea îţi va arăta... 
Kolea! Unde-i Kolea? Răcni el cu privirea aţintită asupra lui 
Kolea, fără să-l vadă însă. Da... lată, el are să-ţi arate; mi-a 
ajutat să-mi împachetez lucrurile. Du-te cu dânsul, Kolea; în 
odaia prinţului, sub masă... Valiza mea... cu cheiţa asta, jos, 
într-o cutie... Pistolul meu şi cornul cu pulbere. Chiar el mi- 
a făcut valiza adineauri, domnule Lebedev şi o să-ţi arate; 
dar cu condiţia ca mâine, înainte de a pleca spre 
Petersburg, să-mi restitui pistolul. Ai înţeles? Ceea ce fac e 
pentru prinţ, nu pentru dumneata. 

— Aşa da; va fi mult mai bine! Zise Lebedev, luând cheia şi, 
cu un zâmbet veninos pe buze, se repezi în odaia de alături. 
Kolea se opri, voi să spună ceva, dar Lebedev îl trase după 
dânsul. 

Ippolit se uita la musafirii care râdeau. Prinţul băgă de 
seamă că bolnavului îi clănţăneau dinţii ca într-un acces de 
friguri. 

— Ce ticăloşi sunt cu toţii! Şopti cu înfrigurare Ippolit la 
urechea lui Mâşkin. 

De fiecare dată când îi spunea ceva prinţului, se apleca 
spre el şi cobora glasul. 

— Lasă-i; eşti prea slăbit... 

— Îndată, îndată... Am să plec. 

Apoi, cu o mişcare bruscă, îl îmbrăţişa pe prinţ. 


— Mă crezi poate nebun? Îl întrebă, uitându-se ţintă la el 
cu un râs ciudat. 

— Nu, dar dumneata... 

— Îndată, îndată, taci; nu mai spune nimic; o clipă... Vreau 
să mă uit în ochii dumitale... Stai aşa, am să te privesc. 
Vreau să-mi iau rămas-bun de la un Om. 

Stătu nemişcat şi-l privi pe prinţ în tăcere, timp de vreo 
zece secunde; era alb ca varul, cu fruntea îmbrobonată de 
sudoare şi agăţându-se în chip ciudat de Mâşkin, ca şi cum 
i-ar fi fost frică să se desprindă de el. 

— Ippolit, Ippolit, ce ai?... Strigă prinţul. 

— Îndată... Destul... Mă duc să mă culc. Vreau numai să 
beau un pahar în sănătatea soarelui... Vreau, vreau 
neapărat, lăsaţi-mă! 

Apucă repede o cupă de pe masă, se smulse din nou şi 
într-o clipă ajunse la capătul terasei. Prinţul dădu să fugă 
după el, dar întâmplarea făcu parcă înadins ca în acelaşi 
moment Evgheni Pavlovici să-i întindă mâna ca să-şi ia 
rămas-bun de la dânsul. Nu trecu nici o secundă şi, 
deodată, un strigăt de spaimă izbucni din toate piepturile. 
Urmă apoi un moment de zăpăceală nemaipomenită. 

lată ce se întâmplase: 

Ajungând la capătul terasei, Ippolit se oprise în faţa scării 
ce ducea în parc şi în timp ce ţinea cupa de şampanie în 
mâna stângă, îşi vâri mâna dreaptă în buzunarul paltonului. 
Din cele afirmate mai pe urmă de Keller, reieşea că Ippolit 
ţinuse mâna în buzunar încă în timpul conversaţiei lui cu 
prinţul, pe care-l apucase de umăr cu mâna stângă; mâna 
aceasta, vârâtă în buzunar, susţinea Keller, îi trezi o primă 
bănuială. În orice caz, un fel de presimţire îl făcu să alerge 
după Ippolit. Dar şi el ajunsese prea târziu. Văzu numai 
lucind ceva în mâna lui Ippolit şi cum acesta, într-o 
fracțiune de secundă, îşi duse la tâmplă un pistol mic de 
buzunar. Keller se repezi să-l apuce de braţ, dar în aceeaşi 
clipă Ippolit apăsă pe trăgaci. Cocoşul căzu cu un ţăcănit 
scurt, sec, dar nu răsună nici o împuşcătură. În momentul 


când Keller, voind să-l imobilizeze, îl cuprinse pe Ippolit în 
braţe, acesta se lăsă să cadă moale în braţele lui, ca un om 
ce-şi pierde cunoştinţa, închipuindu-şi probabil că a fost 
lovit mortal. În clipa următoare, pistolul se afla în mâna lui 
Keller. 'Toată lumea se năpusti într-acolo. Ippolit fu aşezat 
pe un scaun, adus în grabă de cineva; toţi se îmbulzeau în 
jurul lui, toţi vociferau, toţi puneau întrebări. Auziseră cu 
toţii ţăcânitul sec al cocoşului şi totuşi omul era viu şi 
nevătămat, fără nici o zgărietură măcar. Ippolit şedea pe 
scaun neînţelegând ce se petrece cu el şi plimbându-şi doar 
pe chipurile celor prezenţi privirea rătăcită. În această clipă 
tocmai sosiră în fugă şi Lebedev cu Kolea. 

— Rateu? Întrebau unii. 

— Poate că nici n-a fost încărcat? Îşi dădeau cu părerea 
alţii. 

— E încărcat! Anunţă Keller după ce controla pistolul, 
dar... 

— Şi cum se face că n-a luat foc? 

— N-avea capsă, lămuri Keller. 

Ar fi greu de povestit scena penibilă ce a urmat. Spaima, 
care cuprinsese în primul moment pe toată lumea, cedă 
brusc locul unei ilarităţi generale; ba unii râdeau chiar în 
hohote, găsind în asta o satisfacţie răutăcioasă. Plângând cu 
sughiţuri, frângându-şi mâinile, Ippolit se arunca ba spre 
unul, ba spre altul, ca într-o criză de nervi; se duse chiar şi 
la Ferdâşcenko şi, apucându-l cu amândouă mâinile, se jură 
că uitase, uitase cu totul să pună capsa, că a fost „o scăpare 
din vedere” din partea lui şi nicidecum ceva „intenţionat”, 
că „toate capsele erau aici, la el, în buzunarul vestei, zece 
bucăţi” (le arătă la toată lumea); că n-a pus mai dinainte 
capsa, pentru că se temea ca nu cumva să se descarce în 
buzunar; se gândea însă s-o aşeze la vreme şi, uite, a uitat. 
Îi implora pe toţi: pe prinţ, pe Evgheni Pavlovici, pe Keller, 
să i se dea pistolul înapoi, ca să dovedească îndată tuturor 
că „onoarea, onoarea lui e în joc”... Că de-acum rămâne 
„dezonorat pentru totdeauna...!” 


La urmă se prăbuşi, pierzându-şi cunoştinţa cu adevărat. 

L-au dus în cabinetul prinţului, iar Lebedev, dezmeticit, de 
parcă i s-ar fi luat cu mâna efectul alcoolului, trimise îndată 
după un medic, rămânând împreună cu fiica şi băiatul lui, 
cu Burdovski şi cu generalul Ivolghin să vegheze la 
căpătâiul bolnavului. După ce Ippolit fu scos de pe terasă în 
nesimţire, Keller, cuprins de elan cavaleresc, se postă în 
mijlocul camerei, anunțând cu glas răspicat: 

— Domnilor, dacă cineva îşi va permite să susţină în gura 
mare că a fost ceva premeditat, lăsând să se înţeleagă că 
acest tânăr nefericit a jucat o comedie, uitând înadins să 
pună capsa - să ştiţi că acela va avea de-a face cu mine. 

Dar nu-i răspunse nimeni. În cele din urmă, toată lumea se 
grăbi să plece. Ptiţân, Ganea şi Rogojin porniră împreună. 

Prinţul rămase mirat văzând că Evgheni Pavlovici se 
pregătea să plece şi el, renunțând la explicaţia proiectată. 

— Parcă voiai să-mi spui ceva după plecarea celorlalţi? Îl 
întrebă Mâşkin. 

— Aşa este, răspunse Evgheni Pavlovici, luând loc pe un 
scaun şi aşezându-l pe prinţ lângă dânsul, dar acum m-am 
hotărât să las această convorbire pe altă dată. Îţi 
mărturisesc că sunt puţin cam buimăcit, ca şi dumneata de 
altfel. Mi-am pierdut şirul ideilor; şi apoi ceea ce vreau să-ţi 
spun este cât se poate de important şi pentru mine şi 
pentru dumneata. Vezi, prinţe, cel puţin o dată în viaţă 
vreau să fac un lucru cu totul cinstit, adică fără vreun gând 
ascuns; cred însă că acum n-aş fi în stare de aşa ceva; şi 
cred că, poate, nici dumneata nu mai eşti deloc dispus... Aşa 
încât. E mai bine să amânăm discuţia noastră. Între timp, 
poate că lucrurile se vor mai limpezi; să lăsăm să treacă 
vreo trei zile, cât am de gând să rămân la Petersburg şi 
totul va deveni mai clar şi pentru mine şi pentru dumneata. 

Cu aceste cuvinte, se ridică din nou de pe scaun, încât era 
de neînțeles pentru ce se mai aşezase adineauri. Prinţul mai 
avu de asemenea impresia că Evgheni Pavlovici e 


nemulţumit, ba chiar supărat, că se uită la el cu duşmănie şi 
că privirea lui nu mai semăna defel cu aceea de adineauri. 

— Acum te duci probabil la bolnav? 

— Da... Mă cam îngrijorează, îngăimă prinţul. 

— Fii pe pace; va trăi cu siguranţă încă vreo şase 
săptămâni şi, cine ştie, poate chiar o să se refacă aici. Dar 
cred că e mult mai bine să-i faci vânt cât mai repede, chiar 
mâine, dacă poţi. 

— Mă gândesc, nu cumva prin tăcerea mea l-am împins şi 
eu la asta... O fi crezut, te pomeneşti, că şi eu m-am îndoit 
dacă e capabil sau nu să-şi pună capăt zilelor? Ce crezi, 
Evgheni Pavlâci? 

— Exclus. Şi aşa eşti prea bun că te necăjeşti pentru atâta 
lucru. Nu-ţi mai face sânge rău. Am auzit, într-adevăr, 
vorbindu-se de astfel de cazuri, dar mărturisesc că n-am 
văzut niciodată un om să-şi tragă un glonţ în cap numai 
spre a fi lăudat sau de supărare că nu a fost lăudat pentru 
intenţia sa năstruşnică. Mai ales, n-aş fi crezut că se poate 
da dovadă de atâta slăbiciune! În orice caz, ai face bine să-l 
dai chiar mâine afară. 

— Crezi că ar fi în stare să se mai împuşte o dată? 

— Nici o teamă, acum n-o să mai încerce în nici un caz. 
Sfatul meu e totuşi să te fereşti de toţi Lacener-ii ăştia 
autohtoni! Am mai spus-o şi ţi-o repet: crima este un 
refugiu prea frecvent pentru toate nulităţile astea lacome şi 
nerăbdătoare. 

— Eşti dispus să vezi în el un fel de Lacener? 

— Fondul e acelaşi, chiar dacă interpretul e de alt soi. Şi 
să vezi dacă acest domn nu-i în stare să extermine şi zece 
oameni chiar în „glumă”, după cum s-a exprimat adineauri. 
Aceste vorbe din spovedania lui n-au să mă lase să dorm. 

— Nu ţi se pare că exagerezi? 

— Mă uimeşti, prinţe. Cum, vrei să spui că nu-l crezi în 
stare să omoare chiar şi acum zece oameni? 

— Nu ştiu ce să-ţi răspund. Toate acestea mi se par foarte 
ciudate, dar... 


— În sfârşit, cum crezi, încheie Evgheni Pavlâci enervat. 
Eşti un om plin de curaj, ştiu. Vezi numai să nu nimereşti 
cumva şi dumneata printre cei zece! 

— Mai probabil e că nu va ucide pe nimeni, spuse prinţul, 
uitându-se îngândurat la Evgheni Pavlovici. Acesta râse 
răutăcios. 

— La revedere, e vremea să plec. Dar ai băgat de seamă 
că a lăsat cu limbă de moarte o copie după „Spovedanie” 
Aglaiei Ivanovna? 

— Da, am băgat de seamă şi... Nu-mi iese din minte. 

— Asta-i. Şi dacă mai pui la socoteală şi, gluma” cu cei 
„zece oameni”, face să te gândeşti, râse din nou cu tâlc 
Evgheni Pavlovici, apoi părăsi terasa. 

Un ceas mai târziu, trecuse de ora trei după miezul nopţii 
- prinţul cobori în parc. Încercase mai întâi să se culce, să 
doarmă, dar i-a fost cu neputinţă din pricina palpitaţiilor. În 
casă, lucrurile intraseră oarecum pe făgaşul lor normal şi 
toată lumea se liniştise; bolnavul dormea, iar medicul, 
chemat în grabă, n-a găsit nimic grav în leşinul lui; Lebedev, 
Kolea, Burdovski s-au culcat în odaia bolnavului, ca să poată 
sta de veghe cu schimbul. Nu erau prin urmare motive de 
prea mare îngrijorare. Neliniştea prinţului însă, departe de 
a se potoli, creştea cu fiecare clipă. Rătăcind pe aleile 
parcului şi aruncând priviri absente în juru-i, se opri 
deodată mirat când se pomeni în faţa pavilionului de 
muzică, cu rândurile de scaune goale şi pupitrele fanfarei. 
Fără să ştie de ce, locul i se păru oribil. Făcu cale întoarsă şi 
se depărta în grabă, apucând pe drumul pe care mersese 
cu o zi înainte, împreună cu familia Epancin. Ajungând la 
banca verde, unde i se dăduse întâlnirea, se aşeză şi, cu 
totul neaşteptat, izbucni într-un hohot de râs zgomotos, dar 
tot atât de brusc se stăpâni, înciudat împotriva lui însuşi. Îl 
copleşea o tristeţe fără margini; ar fi vrut să plece undeva, 
departe... Dar nu ştia unde. Deasupra lui, pe o creangă de 
copac cânta o păsărică; o căută cu ochii printre frunze. 
Deodată, o păsărică zbură şi în aceeaşi clipă el îşi aduse 


aminte de „musculiţa... Scăldată într-o rază de soare” 
despre care Ippolit scrisese că „până şi ea îşi are locul ei la 
ospăț, participă la corul comun al firii, în timp ceelnue 
decât un avorton al naturii...” Vorbele acestea, care îl 
izbiseră încă de-atunci, îi veniră subit în minte. O amintire 
de mult uitată începu să reînvie şi dintr-o dată se limpezi, 
luând contururi precise. 

Era în Elveţia, în cel dintâi an sau, mai bine zis, în cele 
dintâi luni ale tratamentului său. Fusese pe atunci aproape 
iresponsabil, un idiot, vorbea anevoie şi uneori nici nu 
înţelegea ce anume voiau de la el cei din jur. Într-o zi, pe o 
vreme minunată, se dusese să se plimbe prin munţi; 
umblase mult, cu inima strânsă de un gând chinuitor, 
nedesluşit şi care refuza să se contureze. În faţa lui, cerul 
strălucea; un lac îi sclipea la picioare, iar în juru-i orizontul, 
scăldat în soare, se întindea la nesfârşit. Multă vreme a stat 
să admire această privelişte, sfâşiat de durere. Îşi aminteşte 
cum, plângând, îşi întindea braţele spre azurul infinit. Îşi 
dădea seama cu amărăciune că era cu desăvârşire străin de 
toate astea, ca şi cum nici n-ar fi existat pentru dânsul. Ce 
înseamnă oare acest festin, acest ospăț, această măreaţă 
sărbătoare din fiecare clipă ce-l atrage mereu, de mult, încă 
din copilărie şi la care nu poate lua parte niciodată? În 
fiecare dimineaţă răsare acelaşi soare strălucitor, în fiecare 
dimineaţă curcubeul se răsfaţă peste cascadă, şi-n fiecare 
seară se colorează cu purpură aceste vârfuri ninse care se 
zăresc colo sus, chiar la orizont; „musculiţa care bâzâie în 
jurul lui, scăldată într-o rază de soare, îşi are locul ei la 
acest ospăț, participă la corul comun al firii, se bucură de el 
şi e fericită”; un firicel de iarbă, cât de mic, creşte şi e 
fericit! Fiecare fiinţă îşi are drumul ei, îl cunoaşte, soseşte şi 
pleacă cântând; numai el singur nu ştie nimic, nu înţelege 
nimic, nici pe oameni, nici limba lor, e străin de toate - un 
avorton al naturii. O, desigur! Pe atunci, el nu putea să 
rostească aceste vorbe şi nici să-şi exprime gândul; 
suferinţa rămânea în el mută; dar acum i se părea că toate 


acestea le spusese şi atunci, pronunţase exact aceste 
cuvinte şi că fraza cu „musculiţa” Ippolit a luat-o chiar de la 
el, din cuvintele şi lacrimile lui de atunci. Era atât de 
convins, încât, fără voie, îi bătu inima la gândul acesta... 

Aţipi pe bancă, dar nici în somn nu-şi găsi liniştea. Cu o 
clipă înainte de a adormi, îşi aminti de afirmaţia că Ippolit 
are să omoare zece oameni şi această presupunere absurdă 
îl făcu să zâmbească. În jurul lui era o linişte de vrajă, 
senină şi neclintită, prin care răzbătea doar foşnetul 
molcom al frunzelor, mărind parcă şi mai mult senzaţia de 
singurătate. În somnul lui zbuciumat i se arătau tot felul de 
vise tulburătoare, făcându-l să se înfioare în fiece clipă. La 
urmă i se năzări în vis că o femeie veni lângă dânsul; o 
cunoştea, o cunoştea chinuitor de bine; ar fi putut să-i 
spună numele oricând, s-o deosebească dintr-o mulţime 
imensă, dar, lucru ciudat, acum părea că are o înfăţişare cu 
totul alta decât aceea pe care i-o cunoscuse până atunci şi 
simţea o chinuitoare dorinţă de a nu recunoaşte în ea pe 
acea femeie. După expresia de spaimă şi de căinţă ce i se 
citea pe faţă, s-ar fi spus că-i o mare vinovată şi că atunci 
chiar săvârşise o crimă îngrozitoare. O lacrimă tremura pe 
faţa ei palidă; îl chemă cu un gest al mâinii şi-şi duse 
degetul la buze, făcându-i parcă semn s-o urmeze în taină. 
Inima-i încetă să mai bată; pentru nimic în lume n-ar fi voit 
s-o creadă vinovată; dar îşi dădea seama că în momentul 
acela se va-ntâmpla ceva groaznic, un lucru ce-l va apăsa de 
acum înainte toată viaţa. Părea că ea ar fi voit să-i arate 
ceva în parc, nu departe de acolo. El se ridică de pe bancă 
vrând s-o urmeze şi deodată un râs zglobiu şi cristalin 
răsună alături, simţi o mână în mâna lui; apucă înfrigurat 
această mână, o strânse cu putere şi în aceeaşi clipă se 
trezi. În faţa lui, în picioare, râzând cu poftă, stătea Aglaia. 

VIII. 

Ea râdea, dar pe faţă i se citea indignarea. 

— Uite-l cum doarme! Dormeai, nu-i aşa? Exclamă cu un 
aer mirat şi plin de dispreţ Aglaia. 


— A, dumneata eşti! Bâigui prinţul, care, deşi nu-şi 
revenise încă bine în fire, o recunoscu cu surprindere. A, 
da! Întâlnirea... Aţipisem. 

— Te-am văzut. 

— Nimeni nu m-a deşteptat în afară de dumneata? N-a mai 
fost nimeni pe aici înaintea dumitale? Îmi închipuiam că 
era... O altă femeie. 

— Altă femeie? 

În sfârşit, prinţul se dezmetici. 

— A fost numai un vis, zise el pe gânduri; e ciudat să am 
un asemenea vis tocmai acum, în astfel de clipe. Ia loc... 

O luă de mână şi o aşeză pe bancă; se aşeză şi el lângă 
dânsa şi rămase pe gânduri. Fără a începe conversaţia, 
Aglaia se mulţumi să-l privească atent. Din când în când şi 
Mâşkin îi arunca câte o privire cu totul absentă, ca şi cum 
nici n-ar fi văzut-o. De ciudă, Aglaia se îmbujora toată. 

— A, da, se reculese prinţul, Ippolit s-a împuşcat. 

— Când? La dumneata? Îl întrebă ea fără a se arăta prea 
surprinsa. Aseară era încă în viaţă, îmi pare. Şi cum ai putut 
să adormi după asta? Strigă ea, însufleţindu-se deodată. 

— Dar n-a murit. Pistolul n-a luat foc. 

La insistenţele Aglaiei, prinţul a trebuit să-i povestească 
numaidecât, ba chiar foarte amănunţit, tot ce se întâmplase 
în noaptea aceea. Îl zorea mereu să spună mai departe, dar 
tot ea îl întrerupea de fiecare dată cu noi întrebări, care, de 
fapt, nu aveau nici o legătură cu întâmplarea propriu-zisă. 
Între altele, ea ascultă cu mult interes relatarea celor spuse 
de Evgheni Pavlovici, ba chiar ceru pe alocuri să-i repete 
întocmai cuvintele. 

— Bine, ajunge! Trebuie să mă grăbesc, spuse ea când 
prinţul isprăvi. Nu ne mai rămâne decât o oră de stat 
împreună, căci, la opt, trebuie neapărat să fiu acasă, să nu 
bănuiască nimeni că am fost aici; am venit cu un anume 
scop; am o mulţime de lucruri să-ţi spun. Nenorocirea e că 
acum m-ai făcut să-mi pierd şirul. Cât despre Ippolit, cred 
că pistolul nici nu trebuia să ia foc, asta-i seamănă. Dar eşti 


absolut sigur că voia într-adevăr să se împuşte şi că n-a fost 
decât o poză, o mistificare? 

— O, nu, sunt convins că nu. 

— Da, e mai plauzibil. Şi zici că-şi exprimase dorinţa în 
scris să-mi transmiţi „Spovedania” lui? Atunci, de ce nu mi- 
ai adus-o? 

— Dar n-a murit. Trebuie să-l mai întreb. 

— Nu-i nevoie să-l mai întrebi. Mi-o aduci numaidecât. Cu 
siguranţă că asta o să-i facă mare plăcere, pentru că 
bănuiesc că tocmai de asta s-a gândit să-şi tragă un glonţ în 
cap ca, după aceea, să-i citesc eu spovedania. Să nu râzi de 
vorbele mele, Lev Nikolaici, căci e foarte probabil să fie aşa 
cum spun. 

— Nu râd, pentru că şi eu sunt aproape sigur că în bună 
parte este aşa cum ai spus dumneata. 

— Eşti sigur? Oare şi dumneata crezi la fel? Sări teribil de 
surprinsă Aglaia. 

Întrebările ei se succedau cu repeziciune; vorbea pripit şi 
uneori părea că se încurcă, ba adesea nici nu-şi termina 
vorba; în fiecare clipă se arăta preocupată ca nu cumva să 
fie greşit înţeleasă; într-un cuvânt era pradă unei 
frământări neobişnuite şi, cu toate că-şi dădea curaj, 
afişând un aer aproape sfidător, sufletul îi era cuprins de o 
teamă nelămurită. 

Purta o rochie simplă, de toate zilele, care o prindea de 
minune. Aşezată pe marginea băncii, tresărea mereu, 
îmbujorându-se tot mai mult. O uimea grozav faptul că 
Mâşkin confirmase presupunerea ei, socotind că Ippolit a 
vrut să se sinucidă pentru ca ea să-i citească „Spovedania”. 

— Fără îndoială, explică Mâşkin, el ar fi dorit ca în afară de 
dumneata să-i aducem laude şi noi, ceilalţi. 

— Cum adică să-i aduceţi laude? 

— Adică... Cum să-ţi spun? E foarte greu de explicat. El ar 
fi vrut şi se aştepta pesemne ca noi toţi să venim în jurul lui, 
să-i spunem cât de stimat şi iubit este, să ne rugăm de el să 
nu se omoare. E foarte posibil să se fi gândit mai cu seamă 


la dumneata, mai mult ca la oricine altul, pentru că într-un 
asemenea moment ţi-a pomenit numele, deşi nu-i exclus ca 
nici măcar să nu-şi fi dat seama că tocmai la dumneata se 
gândeşte. 

— Ei, uite, asta chiar nu înţeleg deloc cum vine; se gândea 
la mine fără să-şi fi dat seama că se gândeşte la mine? Şi 
totuşi, îmi pare că înţeleg! Ştii că şi eu, când aveam 
treisprezece ani, mi-am pus în gând, de vreo zece ori, să mă 
otrăvesc, lăsând o scrisoare prin care să le arăt părinţilor 
motivul hotărârii mele? Mă gândeam şi la efectul pe care-l 
voi produce; mă vedeam culcată în sicriu, iar pe toţi ceilalţi 
plângând în jurul meu şi căindu-se că au fost aşa de cruzi cu 
mine... De ce tot zâmbeşti? Se întrerupse ea deodată, 
încruntând sprâncenele. Vrei să spui că dumneata nu te 
gândeşti la tot soiul de lucruri din astea când te laşi furat de 
visuri în clipele dumitale de singurătate? Poate chiar te 
imaginezi feldmareşal sau, cine ştie, că l-ai învins pe 
Napoleon! 

— Ei bine, pe cuvântul meu de onoare, tocmai la asta mă 
gândesc, mai ales înainte de a adormi, răspunse prinţul 
râzând, numai ca întotdeauna, nu ştiu de ce, mă războiesc 
cu austriecii, nu cu Napoleon. 

— N-am nici un chef să glumesc cu dumneata, Lev 
Nikolaici. Cu Ippolit am să caut să stau de vorbă personal şi 
te rog să-l înştiinţezi de asta. Dar găsesc că e foarte urât 
din partea dumitale să judeci sufletul unui om cu atâta 
brutalitate, cum îl judeci pe Ippolit. Îţi lipseşte gingăşia 
necesară în astfel de momente; în dumneata vorbeşte 
numai adevărul crud - prin urmare eşti nedrept. Prinţul 
rămase pe gânduri. 

— Mi se pare că dumneata eşti nedreaptă cu mine; nu-i fac 
nici o vină că a putut să aibă asemenea gânduri, pentru că 
toţi sunt dispuşi să gândească în acelaşi fel; de altminteri, 
poate că nici nu s-a gândit deloc, ci era numai o dorinţă a 
lui nemărturisită... Voia să se întâlnească pentru cea din 
urmă oară cu oamenii, să le câştige stima şi dragostea - 


porniri atât de frumoase; din păcate, a ieşit pe dos; să fie 
cauza boala sau şi altceva poate? Şi apoi sunt unii care 
izbutesc în toate, pe când la alţii totul iese anapoda... 

— Te-ai referit desigur la dumneata, când ai făcut 
observaţia asta? Spuse Aglaia. 

— Da, m-am gândit la mine, răspunse Mâşkin, fără să bage 
de seamă câtă răutate era în întrebarea ei. 

— Numai că, în locul dumitale, n-aş fi adormit; vasăzică, 
oriunde ai nimeri - adormi numaidecât; nu-i deloc lăudabil. 

— Dar n-am închis ochii toată noaptea, apoi am umblat 
mult, mult, m-am oprit la pavilion... 

— Care pavilion? 

— La pavilionul de muzică; de acolo am venit direct aici şi 
cum stăm pe bancă şi mă gândeam, m-a furat somnul. 

— Aşa? În cazul acesta, ai circumstanţe atenuante... Şi ce 
ai căutat la pavilion? 

— Nu ştiu, aşa... Fără un gând anume... 

— Bine, bine, să lăsăm asta; mă întrerupi mereu şi ce-mi 
pasă dacă ai trecut pe la pavilion? Ziceai că ai visat o 
femeie, cine era? 

— Era... N-ai de unde să ştii... 

— Ba da, înţeleg prea bine. Şi ţii mult... Cum ţi-a apărut în 
vis, în ce fel? Dar, la urma urmei, nici nu vreau să ştiu, i-o 
reteză ea deodată cu necaz. Nu mă întrerupe... 

Se opri un moment ca să mai răsufle sau, poate, ca să-i 
treacă năduful. 

— lată motivul pentru care te-am chemat; vreau să-ţi 
propun să fim prieteni. De ce mă priveşti aşa ţintă? Adăugă 
ea aproape furioasă. 

Într-adevăr, Mâşkin se uita la dânsa, în acel moment, cu 
foarte multă atenţie, observând cum începe din nou să 
roşească. În asemenea cazuri, cu cât se îmbujora mai tare, 
cu atât se înfuria mai mult împotriva ei însăşi, lucru care i 
se citea în scânteierea ochilor; de obicei, un minut după 
asta, îşi descărca mânia pe acela cu care vorbea, fie că era 
vinovat ori nu, şi-i trântea vorbe tari. Ştiindu-se atât de 


sălbatică şi de sfioasă, Aglaia vorbea în general puţin şi 
părea mai tăcută decât surorile ei, uneori chiar prea tăcută. 
Numai când împrejurările o sileau să iasă din rezerva-i 
obişnuită şi mai cu seamă în asemenea cazuri delicate, 
începea să vorbească cu aroganță, vrând parcă să-l înfrunte 
pe acela căruia i se adresa. De obicei simţea dinainte 
momentul când începea să roşească, ceea ce o înfuria din 
cale-afară. 

— Sau poate că nu vrei să-mi primeşti propunerea? Îl 
înfruntă ea, privindu-l cu sfidare. 

— Ba da, vreau, numai că nu era deloc nevoie... Adică, am 
vrut să spun că n-am crezut că trebuie neapărat făcută o 
astfel de propunere, se fâstâci prinţul. 

— Dar cum ţi-ai închipuit? Altfel, ce rost avea să te chem 
aici? Ce ai crezut? La urma urmei, poate că mă iei şi 
dumneata drept o prostuţă, cum mă socot toţi cei de-acasă? 

— Nu ştiam că ei te socot o prostuţă; eu... Eu nu sunt de 
aceeaşi părere. 

— Nu? Foarte inteligent din partea dumitale. Dar, mai ales, 
formularea e inteligentă. 

— După mine, eşti poate chiar foarte deşteaptă câteodată, 
urmă prinţul; adineauri ai spus o vorbă plină de 
înţelepciune. Referindu-te la îndoiala pe care am exprimat-o 
în privinţa lui Ippolit, ai spus: „în dumneata vorbeşte numai 
adevărul crud, prin urmare eşti nedrept”...Reţin vorba asta 
şi am să mai meditez la ea. 

Aglaia se îmbujora de plăcere. 'Toate aceste schimbări se 
produceau în ea cu multă spontaneitate şi repeziciune. 
Prinţul se însenină şi el şi, uitându-se la dânsa, râse fericit. 

— Ascultă aşadar, reluă ea, te aşteptam de mult ca să-ţi 
istorisesc toate acestea; încă de când mi-ai trimis scrisoarea 
aceea şi chiar de mai înainte, te aşteptam... O parte din ce 
voiam să-ţi spun ai auzit din gura mea ieri; te consider omul 
cel mai cinstit şi cel mai drept, mai cinstit şi mai drept decât 
oricare altul şi dacă se spune că mintea ţi-e... Că din când în 
când eşti bolnav la minte, e o nedreptate; e părerea mea şi 


am susţinut-o sus şi tare, luându-mă la ceartă cu ceilalţi, 
căci chiar dacă eşti cu adevărat bolnav la minte (n-ai să te 
superi, cred, pentru această afirmaţie, privesc chestiunea 
pe plan superior), în schimb, inteligenţa principală e mai 
dezvoltată la dumneata decât la oricare altul, o ai în cel mai 
mare grad, la care ceilalţi nici n-ar putea să viseze; pentru 
că, de fapt, există două feluri de inteligenţe, una principală 
şi una secundară. Nu-i aşa? Spune, n-am dreptate? 

— Poate că-i aşa, abia putu să articuleze Mâşkin, a cărui 
inimă începu să zvâcnească cu atâta putere, de parcă era 
gata să-i spargă pieptul. 

— Ştiam că ai să înţelegi, spuse ea cu gravitate. Prinţul Ş. 
şi Evgheni Pavlăci nu sunt în stare să priceapă cum vine 
chestiunea asta cu cele două inteligenţe şi nici Aleksandra; 
dar, uite, mama a înţeles. 

— Dumneata semeni mult cu Lizaveta Prokofievna. 

— Cum asta? Adevărat? Se miră Aglaia. 

— Crede-mă. 

— Îţi mulţumesc, spuse ea după ce rămăsese o clipă pe 
gânduri; sunt tare fericită că semăn cu maman. Vasăzică o 
preţuieşti mult? Mai adăugă ea, fără să-şi dea seama de 
naivitatea întrebării. 

— Mult, mult de tot şi sunt încântat că ai înţeles exact ce 
am vrut să-ţi spun. 

— Şi eu sunt încântată, căci am băgat de seamă că 
uneori... Ceilalţi o cam iau peste picior. Acum ascultă 
motivul principal pentru care te-am chemat aici; m-am 
gândit mult şi, la urmă, te-am ales pe dumneata. Nu vreau 
să-şi mai bată joc de mine cei de acasă; nu mai vreau să fiu 
luată drept o prostuţă; nu mai vreau să fiu luată în râs. Am 
priceput dintr-o dată şi l-am refuzat categoric pe Evgheni 
Pavlâci, pentru că nu vreau să fiu mereu propusă la măritiş. 
Vreau... Vreau, ei da, vreau să fug de-acasă şi te-am ales pe 
dumneata să mă ajuţi. 

— Să fugi de-acasă? Întrebă prinţul surprins. 


— Da, da, da, să fug de-acasă! Strigă ea aprinzându-se din 
nou şi cu ochii scăpărând de mânie. Nu mai vreau să fiu 
silită întruna să roşesc. Nu vreau să roşesc nici în faţa lor, 
nici înaintea prinţului Ş. şi nici în faţa lui Evgheni Pavlăci, 
nici înaintea oricui ar fi; iată de ce te-am ales pe dumneata. 
Vreau să-ţi spun totul, totul, să-ţi vorbesc chiar de lucrurile 
cele mai intime, dar nici dumneata să nu-mi ascunzi nimic. 
Vreau să fie măcar un singur om cu care să pot sta de vorbă 
aşa cum aş sta cu mine însămi. Din senin, toţi au început să- 
mi spună că te aştept şi că sunt îndrăgostită de dumneata. 
Asta chiar înainte de a fi sosit dumneata şi încă fără să le fi 
arătat scrisoarea dumitale; iar acum toată lumea nu 
vorbeşte decât despre asta. Vreau să fiu curajoasă, să nu-mi 
fie frică de nimic. Nu vreau să frecventez balurile lor, vreau 
să fac ceva folositor în viaţă. De mult voiam să plec. Sunt 
douăzeci de ani de când ei mă ţin zăvorită, iar acum nu se 
gândesc decât să mă mărite. Încă la paisprezece ani, îmi 
pusesem în gând să fug, aşa fără minte cum eram atunci. 
Acum am chibzuit totul bine şi te aşteptam ca să-mi dai 
lămuriri asupra ţărilor străine. Până azi n-am văzut o 
catedrală gotică, vreau să mă duc la Roma, vreau să vizitez 
toate instituţiile ştiinţifice, vreau să urmez cursuri la Paris; 
tot anul trecut m-am străduit să învăţ şi să citesc fel de fel 
de cărţi, o sumedenie, am citit toate cărţile oprite. 
Aleksandra şi Adelaida citesc orice; lor li se dă voie; mic nu- 
mi este însă îngăduit s-o fac şi sunt supravegheată. Nu 
vreau să mă cert cu surorile mele, dar de mult le-am 
declarat mamei şi tatei că vreau să-mi schimb cu totul 
situaţia socială. M-am hotărât să mă dedic muncii de 
educaţie şi mi-am pus toată nădejdea în dumneata, pentru 
că spuneai că iubeşti copiii. De ce nu ne-am ocupa 
împreună de educarea celor mici, dacă nu chiar acum, cel 
puţin mai târziu? Amândoi vom duce o activitate folositoare; 
nu vreau să fiu fiică de general... Spune-mi, eşti într-adevăr 
un erudit, un om foarte învăţat? 

— Vai! Nici pomeneală! 


— Păcat, te credeam foarte învăţat... Cum mi-a intrat mie 
asta în cap? În sfârşit, n-are a face, oricum ai să mă 
îndrumezi, deoarece te-am ales pe dumneata. 

— Dar e absurd, Aglaia Ivanovna. 

— Vreau să fug de-acasă, vreau! Răspunse ea repede şi 
din nou ochii ei scânteiară. Dacă nu primeşti, am să mă 
mărit cu Gavrilă Ardalionovici. Nu vreau să fiu considerată 
acasă drept o femeie stricată şi să mi se găsească 
Dumnezeu ştie ce păcate. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Strigă prinţul aproape sărind în 
sus. De ce anume eşti bănuită? Ce ţi se impută şi cine-ţi 
impută? 

— Cei de acasă: mama, surorile, tata, prinţul Ş., chiar şi 
urâciosul acela de Kolea al dumitale! Chiar dacă n-o spun 
pe faţă, dar o gândesc. Le-am zis-o la toţi, le-am declarat-o 
de la obraz şi mamei şi tatei. Mama a fost bolnavă toată 
ziua; a doua zi, tata şi Aleksandra mi-au spus că nici nu-mi 
dau seama de sensul cuvintelor pe care le întrebuinţez. Le- 
am răspuns îndată că se înşală, că înţeleg totul, sensul 
tuturor cuvintelor, că nu mai sunt o fetiţă şi că încă de acum 
doi ani am citit înadins două romane de Paul de Kock, 
anume ca să aflu tot. Maman, când a auzit, era cât pe ce să 
leşine. 

O idee stranie îi veni lui Mâşkin. Se uită atent la Aglaia şi 
un zâmbet îi flutură pe faţă. 

Nu-i venea a crede că înaintea lui era fata cea mândră 
care odată îi citise cu atâta dispreţ scrisoarea lui Gavrilă 
Ardalionovici. Nu putea să înţeleagă cum sub această 
frumuseţe severă şi trufaşă se poate ascunde un suflet de 
copil, care, de fapt, nici acum nu era în stare să pătrundă 
sensul tuturor cuvintelor. 

— Ai stat totdeauna acasă, Aglaia Ivanovna? O întrebă el. 
Vreau să spun, adică, n-ai fost la nici o şcoală, dacă n-ai 
urmat vreun curs la un pension sau institut? 

— Nu, niciodată; am fost ţinută acasă ca într-o cuşcă şi din 
cuşcă am să trec deodată în căsnicie; de ce zâmbeşti 


mereu? Îmi pare că şi dumneata îţi baţi joc de mine şi că 
eşti de partea lor, spuse fata, încruntându-şi ameninţător 
sprâncenele. Nu mă supăra şi aşa nu prea ştiu ce se 
petrece cu mine... Pun rămăşag că ai venit aici pe deplin 
încredinţat că sunt îndrăgostită de dumneata şi că te-am 
chemat la o întâlnire de dragoste, sfârşi ea cu glas tăios, 
iritată la culme. 

— Într-adevăr, ieri mă gândeam cu teamă să nu fie aşa 
cum spui, mărturisi cu candoare prinţul (părea foarte 
încurcat), dar astăzi sunt încredinţat că dumneata... 

— Cum? Strigă Aglaia şi buzişoara de jos începu deodată 
să-i tremure. 'Ți-era teamă ca nu cumva eu... ai îndrăznit să 
te gândeşti că eu... Doamne! Ţi-ai închipuit poate că, 
invitându-te aici, am vrut să te atrag într-o cursă, ca să fim 
surprinşi aici şi să fii astfel silit să mă iei în căsătorie... 

— Aglaia Ivanovna! Ar trebui să-ţi fie ruşine să vorbeşti 
aşa. Cum de a putut să încolţească în inima dumitale 
neprihănită un gând atât de meschin? Pun rămăşag că nu 
crezi un cuvânt din cele ce spui... Nici măcar nu-ţi dai 
seama ce spui! Aglaia rămase cu ochii în pământ, speriată 
parcă de vorbele ei. 

— Ba nu, nu mi-e ruşine deloc, murmură ea încet. De unde 
ştii că inima mea e neprihănită? Cum ai îndrăznit atunci să- 
mi scrii o scrisoare de dragoste? 

— O scrisoare de dragoste? Scrisoarea mea e o scrisoare 
de dragoste? A fost cum nu se poate mai respectuoasă, a 
fost un strigăt pornit din adâncul inimii în cel mai greu 
moment din viaţa mea! Mi-ai răsărit atunci în faţă ca o 
lumină... N-am... 

— Bine, bine, întrerupse Aglaia scurt, dar glasul nu-i mai 
era cel de adineauri; dimpotrivă, părea domolit cu totul, 
plin de căinţă şi chiar înspăimântat; mai mult, se plecă spre 
el, voind parcă să-i atingă umărul pentru a-l convinge să nu 
mai fie supărat şi totuşi străduindu-se să-i evite privirea. 
Bine, spuse ea grozav de ruşinată, văd că am întrebuințat o 
expresie cât se poate de nepotrivită. Asta pentru... Pentru 


ca să te pun la încercare. Ia-o ca şi cum n-aş fi spus nimic. 
lar dacă te-am jignit, iartă-mă. Nu mă privi aşa; te rog 
întoarce capul! Ai zis că a fost un gând meschin; am făcut-o 
înadins ca să te necăjesc. Câteodată, mi-e frică mie însămi 
de ceea ce-mi vine să spun şi totuşi o spun. Mi-ai mărturisit 
chiar acum că scrisoarea aceea a fost scrisă în momentul 
cel mai greu din viaţa dumitale. Ştiu la ce moment de 
gândeşti. Ultimele cuvinte, Aglaia Ivanovna le rosti în 
şoaptă, cu ochii tot în pământ. 

— Ah, dacă ai putea şti totul! 

— Ştiu tot! Exclamă ea din ce în ce mai tulburată. Ai stat 
atunci o lună întreagă lângă nesuferita aceea cu care ai 
fugit... 

Spunând asta, Aglaia nu mai roşi ca înainte, ci păli brusc. 
Apoi, deodată, se ridică în picioare, cu o privire rătăcită, dar 
îşi reveni numaidecât şi se aşeză din nou; totuşi, multă 
vreme, buza de jos nu încetă să-i tremure. Urmă un răstimp 
de tăcere. Această tulburare neaşteptată a fetei îl 
înmărmuri pe prinţ, care nu izbutea să-i găsească o 
explicaţie. 

— Nu te iubesc deloc! Declară ea deodată răspicat. 

Mâşkin nu răspunse nimic; o clipă, între ei se aşternu din 
nou tăcerea. 

— Îl iubesc pe Gavrilă Ardalionovici... Spuse ea repede, 
dar abia desluşit, aplecându-şi mai mult capul. 

— Nu-i adevărat, rosti prinţul aproape în şoaptă. 

— Vasăzică eu mint? Ba e adevărat; i-am spus-o alaltăieri, 
chiar aici, pe banca asta. 

Destăinuirea asta îl înspăimântă pe prinţ; o clipă rămase 
pe gânduri. 

— Nu-i adevărat, repetă el hotărât. Ai născocit asta chiar 
acum. 

— N-am ce zice, frumos din partea dumitale. Dar să ştii că 
el s-a îndreptat; mă iubeşte mai mult decât propria-i viaţă. 
Şi-a ars mâna sub ochii mei, pentru a-mi dovedi că mă 
iubeşte mai presus de orice. 


— Şi-a ars mâna? 

— Da, mâna. N-ai decât să crezi sau să nu crezi, mi-e 
totuna! 

Înainte de a răspunde, prinţul se gândi o clipă. În cuvintele 
iei nu era nici urmă de glumă, ci mai curând supărare. 

— Dacă asta s-a petrecut aici, înseamnă că adusese o 
lumânare cu el? Altfel, nu văd cum... 

— Da... Adusese una. Ce-i aşa de necrezut? 

— O lumânare întreagă sau numai un capăt de lumânare 
într-un sfeşnic? 

— Ei, da... Nu... Ojumătate de lumânare... Un capăt... O 
lumânare întreagă. N-are nici o importanţă, lasă-mă!... 
Adusese şi chibrituri, dacă vrei să ştii. A aprins luminarea şi 
timp de o jumătate de ceas şi-a ţinut degetul la flacără; ce, 
nu se poate? 

— L-am văzut ieri; n-avea nici o arsură la mină. Aici, Aglaia 
pufni în râs ca un copil. 

— Ştii de ce ţi-am îndrugat minciuna asta? Întrebă ea pe 
urmă cu o naivitate copilăroasă şi cu buzele tremurând de 
un râs nestăpânit. Pentru că atunci când născoceşti ceva, 
dacă ştii să strecori cu dibăcie şi un amănunt neobişnuit, cu 
totul excentric, ceva ce se întâmplă foarte rar sau chiar 
niciodată, minciuna pare mult mai verosimilă. Am observat 
asta. Mie însă nu mi-a reuşit, pentru că n-am ştiut să 
ticluiesc... 

Deodată se încruntă iar, stăpânindu-şi parcă efuziunea. 

— Dacă mai deunăzi ţi-am recitat Cavalerul sărman, urmă 
ca, uitându-se la prinţ cu seriozitate şi cu oarecare tristeţe 
în ochi, am făcut-o nu numai ca să-ţi aduc laude dintr-un 
anumit punct de vedere, dar am vrut totodată să înfierez 
purtarea dumitale şi să-ţi arăt că ştiam totul... 

— Eşti foarte nedreaptă cu mine... Şi cu nenorocita despre 
care te-ai exprimat adineauri cu atâta cruzime, Aglaia. 

— Pentru că ştiu totul, de aceea m-am exprimat aşa! Ştiu 
că acum şase luni i-ai cerut mâna în faţa tuturor. Nu mă 
întrerupe, vezi doar că vorbesc fără ocoluri şi fără 


comentarii. Pe urmă, ea a plecat cu Rogojin; apoi ai stat cu 
dânsa undeva, într-un sat sau într-un oraş, unde ea te-a 
părăsit, ca să fugă la nu ştiu cine. (Spunând asta, Aglaia se 
înroşi toată.) Apoi, s-a întors din nou la Rogojin, care-o 
iubeşte ca... Un smintit. În cele din urmă, dumneata, alt 
deştept, cum ai auzit că s-a întors la Petersburg, te-ai şi 
grăbit să alergi încoace. Aseară ai sărit s-o aperi, iar acum, 
chiar adineauri, ai visat-o... Vezi că ştiu totul; că doar 
pentru dânsa, pentru dânsa ai venit aici, nu-i aşa? 

— Da, pentru dânsa, răspunse Mâşkin, cu glas scăzut; apoi 
îşi lăsă capul în jos, trist şi îngândurat, fără să bănuiască 
măcar cu ce privire scăpărătoare îl fulgeră Aglaia. Am venit 
ca să aflu... Nu cred în fericirea ei alături de Rogojin, cu 
toate că... Într-un cuvânt, nu ştiu ce-aş putea face ca să-i fiu 
de folos, cum aş putea s-o ajut... Totuşi, am venit. 

Tresări, ridicându-şi ochii spre Aglaia. Ea îl asculta cu o 
expresie de ură întipărită pe faţă. 

— Dacă ai venit fără să ştii pentru ce, înseamnă că o 
iubeşti mult, spuse ea în cele din urmă. 

— Nu, n-o iubesc. O, dacă ai şti cu câtă groază îmi aduc 
aminte de timpul pe care l-am petrecut în preajma ei! 

Un fior rece îi scutură trupul la aceste cuvinte. 

— Spune-mi totul! Porunci Aglaia. 

— Nu-i nimic ce nu s-ar cădea să asculţi. De ce am ţinut 
numaidecât să-ţi povestesc toate acestea şi să ţi le spun 
numai dumitale - nu ştiu; poate că pe dumneata te iubeam 
într-adevăr mult. Femeia aceasta nenorocită este adânc 
convinsă că e fiinţa cea mai decăzută, cea mai vicioasă din 
lume. O, să n-o condamni, nu te grăbi să arunci cu piatra în 
ea. E prea chinuită de propria-i conştiinţă, conştiinţa 
dezonoarei sale nemeritate! Şi care este vinovăția ei, 
Dumnezeule! O, ea strigă mereu, cuprinsă de deznădejde, 
că n-are nici o vină, că e victima unor oameni fără suflet, 
victima unui destrăbălat şi ticălos; dar orice ţi-ar spune, să 
ştii că altfel gândeşte şi că, dimpotrivă, în sinea ei, se crede 
vinovată în toate. Când am încercat să-i risipesc această 


întunecime din suflet, chinurile ei luau de fiecare dată 
proporţii atât de înspăimântătoare, încât inima mea va 
rămâne mereu însângerată câtă vreme îmi voi aduce 
aminte de aceste momente cumplite. Ştii pentru ce a plecat 
de la mine? Numai pentru a-mi dovedi că e o ticăloasă. Şi 
ceea ce-i mai înspăimântător, poate că ea însăşi nu-şi dădea 
seama că o face numai ca să-mi dovedească acest lucru şi 
că m-a părăsit de fapt dintr-o dorinţă ascunsă de a săvârşi o 
faptă ruşinoasă, pentru a se învinovăţi apoi: „Uite, ai 
săvârşit o nouă mârşăvie, deci eşti o lepădătură!” Ah, poate 
că n-ai să înţelegi toate acestea, Aglaia? Ştii că în conştiinţa 
dezonoarei care o chinuieşte neîncetat ea găseşte poate o 
anumită satisfacţie, groaznică şi nefirească, asemeni unui 
fel de răzbunare împotriva cuiva. Uneori izbuteam s-o 
împac cu ea însăşi, s-o fac să se însenineze şi să vadă 
lucrurile într-o altă lumină, dar îndată după aceea se 
tulbura din nou şi în revolta ei ajungea până acolo încât mă 
învinuia chiar şi pe mine, plină de amărăciune, că m-aş 
considera superior ei (când nici prin gând nu mi-ar fi trecut 
aşa ceva), pentru ca la urmă, când am cerut-o în căsătorie, 
să-mi declare că nu cerşeşte mila şi nici ajutorul nimănui şi 
că nu are nevoie ca „cineva s-o ridice până la el”...Ai văzut-o 
ieri; crezi oare că va fi fericită în mijlocul acelor oameni, că 
este o societate potrivită pentru ea? Nici nu ştii cât e de 
înzestrată şi cât de adânc înţelege totul! Uneori mă uimea! 

— Şi acolo îi ţineai asemenea... Predici? 

— O, nu! Continuă prinţul îngândurat, fără să observe 
tonul răutăcios cu care-i pusese această întrebare. Eu 
tăceam aproape tot timpul. Adesea simţeam dorinţa de a 
spune ceva, dar, crede-mă, nu găseam ce să-i spun. Ştii, în 
unele împrejurări, e mai bine să nu spui nimic. O, da, am 
iubit-o, am iubit-o mult... Dar la urmă... Până la urmă, ea a 
ghicit totul. 

— Ce anume a ghicit? 

— Că aveam pentru ea numai un sentiment de milă şi că... 
N-o mai iubeam. 


— De unde ştii, poate că ea s-a îndrăgostit cu adevărat 
de... Moşierul acela cu care fugise? 

— Nu. O cunosc bine. Şi-a bătut numai joc de el. 

— Şi de dumneata nu şi-a bătut joc niciodată? 

— N-nu. Uneori mă lua în râs, dar numai în clipele de 
furie; o, atunci îmi arunca reproşuri grele, spuse la mânie, 
pentru ca apoi să sufere chiar ea! Dar... pe urmă... Ah... Nu 
mă sili să-mi aduc aminte de toate astea! 

Îşi ascunse faţa în palme. 

— Ştii că îmi scrie mai în fiecare zi? 

— Vasăzică e adevărat! Strigă prinţul îngrozit. Am auzit de 
asta, dar n-am vrut să cred. 

— Cine ţi-a spus? Întrebă Aglaia alarmată. 

— Rogojin mi-a spus-o ieri, dar nu prea am înţeles mare 
lucru de la el. 

— Ieri? Ieri dimineaţă? La ce oră ieri? Înainte de concert 
sau după? 

— După concert. Seara târziu, trecuse de ora unsprezece. 

— Dacă-i vorba de Rogojin, atunci... Dar ştii ce-mi spune 
ea în scrisori? 

— Nu m-aş mira de nimic; e o smintită. 

— Uite scrisorile (Aglaia scoase din buzunar trei scrisori, 
fiecare în plic separat şi i le aruncă prinţului). De o 
săptămână mă imploră, mă convinge, mă îmbie să mă mărit 
cu dumneata. Ea... Ei da, e deşteaptă, măcar că e smintită 
şi ai dreptate când spui că e mai inteligentă decât mine... 
Îmi scrie că mă adoră, că în fiecare zi caută prilejul să mă 
vadă, chiar şi de departe. Îmi scrie că dumneata mă iubeşti, 
că ea ştie asta, că a aflat-o de mult şi că acolo i-ai vorbit de 
mine. Vrea să te vadă fericit şi e convinsă că numai eu aş 
putea să-ţi dau această fericire... Scrisorile ei sunt aşa de 
ciudate... Aşa de neobişnuite... Nu le-am arătat nimănui 
până acum; te-am aşteptat pe dumneata; poţi să-mi spui ce 
înseamnă asta? Nu te duce gândul la nimic? 

— E curată nebunie; asta dovedeşte că nu-i în toate 
minţile, bâigui prinţul şi buzele începură să-i tremure. 


— Nu cumva te apucă plânsul? 

— Nu, Aglaia, nu plâng, răspunse el, privind-o în ochi pe 
tânăra fată. 

— Dar ce trebuie să fac? Sfătuieşte-mă. Nu mai pot 
accepta să primesc asemenea scrisori! 

— O, las-o, te implor s-o laşi în plata Domnului! Strigă 
prinţul. Ce să cauţi dumneata în întunecimea asta? Am să 
fac tot ce pot ca să nu-ţi mai scrie. 

— Atunci eşti un om fără suflet! Strigă Aglaia. Cum, nu 
vezi că nu pe mine mă iubeşte, ci pe dumneata, numai pe 
dumneata! E cu putinţă ca dumneata, care o cunoşti aşa de 
bine, să nu fi înţeles totul? Ştii ce înseamnă asta, ce 
înseamnă aceste scrisori? Gelozie, mai mult decât gelozie! 
Crezi că-l va lua de bărbat pe Rogojin, cum scrie aici? Se va 
omori chiar a doua zi după cununia noastră! 

Prinţul se cutremură, simțind cum îi îngheaţă inima. În 
acelaşi timp, o privi cu mirare; i se păru ciudat să constate 
că acest copil era de mult o femeie. 

— Dumnezeu mi-e martor, Aglaia, că mi-aş da viaţa pentru 
liniştea şi fericirea ei, dar... Nu pot s-o mai iubesc şi ea ştie 
asta! 

— Atunci jertfeşte-te, e doar în firea dumitale! Doar eşti un 
generos, un mare binefăcător! Şi nu mi te adresa, te rog, 
doar pe numele mic. Şi deunăzi mi-ai spus simplu „Aglaia”... 
Dumneata trebuie, eşti dator s-o readuci la viaţa adevărată, 
trebuie să pleci împreună cu dânsa, ca să-i aduci alinare, 
să-i împaci sufletul. Şi-apoi, o mai iubeşti încă. 

— Nu pot să mă jertfesc în felul acesta, cu toate că o 
singură dată am vrut să mă jertfesc şi... Poate că aş fi în 
stare şi acum... Ştiu sigur însă că alături de mine ar merge 
la pierzanie; iată de ce o las. Trebuia s-o văd diseară, la ora 
şapte; acum poate n-am să mă mai duc. În orgoliul ei, nu 
mi-ar ierta niciodată o asemenea dragoste şi ne-am pierde 
amândoi! Nu-i deloc normal, dar aici totul e anormal. Spui 
că mă iubeşte, dar ce fel de iubire e asta? Se poate vorbi de 


iubire după tot ce a trebuit să îndur? Nu, aici e cu totul 
altceva şi nu iubire! 

— Cât eşti de palid! Spuse Aglaia speriată. 

— Nu-i nimic; n-am dormit destul; mă simt slăbit, eu... Noi 
am vorbit, într-adevăr, de dumneata atunci, Aglaia... 

— Vasăzică, e adevărat, ai fost în stare, într-adevăr, să-i 
vorbeşti de mine şi... Şi cum ai putut să mă îndrăgeşti, când 
nu m-ai văzut decât o singură dată? 

— Nu ştiu cum. În bezna în care mă aflam atunci, visam... 
Poate mi se năzăreau numai nişte zori noi. N-aş putea să-ţi 
spun de ce şi cum m-am gândit deodată la dumneata. N-am 
minţit atunci când ţi-am scris că nu-mi dau seama. A fost un 
vis care s-a făurit în împrejurări atât de înspăimântătoare... 
Pe urmă, mi-am văzut de ocupaţii, m-am apucat de studii şi 
n-aş mai fi venit aici poate multă vreme, doi-trei ani poate... 

— Vasăzică, te-ai întors pentru dânsa? 

Şi ceva neobişnuit vibra în glasul Aglaiei. 

— Da, pentru dânsa. 

Se aşternu o tăcere grea. Fata se ridică. 

— Dacă afirmi chiar dumneata, începu ea cu un glas 
tremurător, dacă însuţi dumneata crezi că această... Femeie 
a dumitale... E nebună, e o smintită, n-am ce-i face şi mai 
ales o rog să mă scutească de fanteziile ei nesăbuite... 
Aşadar, te rog, Lev Nikolaici, să iei aceste trei scrisori şi să i 
le azvârli în obraz din partea mea! Şi dacă, strigă deodată 
Aglaia şi dacă îşi mai permite o dată să-mi adreseze un 
singur rând, spune-i că am să mă plâng tatei şi are s-o 
închidă într-un ospiciu... 

Mâşkin sări în sus şi privi cu spaimă faţa înfuriată a tinerei 
fete; pe urmă, deodată, un fel de ceaţă i se aşternu înaintea 
ochilor... 

— E cu neputinţă ca dumneata să ai asemenea 
sentimente... Nu-i adevărat! Îngăimă el. 

— Ba e adevărat! Este absolut adevărat! Strigă Aglaia 
aproape cu disperare... 


— Ce-i adevărat? Ce este absolut adevărat? Răsună 
deodată un glas speriat lângă ei. 

Înaintea lor apăru Lizaveta Prokofievna. 

— E adevărat că mă mărit cu Gavnla Ardalionovici! Că îl 
iubesc pe Gavrilă Ardalionovici şi că mâine fug cu el de 
acasă! Răspunse Aglaia furioasă. Ai auzit? Ţi-ai satisfăcut 
curiozitatea? Eşti mulţumită acum? Şi o luă la fugă spre 
casă. 

Prinţul voi să se îndepărteze, dar Lizaveta Prokofievna îl 
opri: 

— Nu domnul meu, fă bine şi nu pleca; binevoieşte să vii 
cu mine, să stăm puţin de vorbă... O, Doamne, ce chin! Şi 
aşa n-am închis ochii toată noaptea. Prinţul o urmă. 

IX. 

Intrând în vila ei, Lizaveta Prokofievna se opri în prima 
cameră. Sleită de puteri, se prăbuşi pe o canapea, fără a se 
sinchisi de Mâşkin, uitând chiar să-l poftească să şadă. 
Încăperea în care intraseră era un salon destul de mare, cu 
şemineu, cu o masă rotundă în mijloc; flori multe pe 
suporturi împodobeau ferestrele; în fund, o uşă cu geamuri 
se deschidea spre grădină. Adelaida şi Aleksandra apărură 
numaidecât şi ele, uitându-se nedumerite şi cu o întrebare 
mută la prinţ şi la Lizaveta Prokofievna. 

În vilegiatură, domnişoarele Epancin se sculau de regulă 
pe la nouă; numai Aglaia luase obiceiul, de vreo două-trei 
zile, să se scoale mai devreme; se ducea să se plimbe prin 
grădină, dar nu chiar de la ora şapte, ci pe la opt sau chiar 
ceva mai târziu. Lizaveta Prokofievna, pe care tot felul de 
griji n-au lăsat-o să doarmă toată noaptea, se dădu jos din 
pat pe la opt ceasuri, anume ca să se ducă s-o întâlnească 
pe fiica ei în grădină, fiind sigură că e acolo. Dar n-o găsi pe 
Aglaia nici în grădină şi nici în odaia ei. Mama, cuprinsă de 
nelinişte, le trezi pe cele două fiice mai mari. Află de la 
servitoare că Aglaia Ivanovna se dusese în parc înainte de 
ora şapte. La această nouă extravaganţă a năbădăioasei lor 
surori, Adelaida şi Aleksandra zâmbiră şi-i atraseră atenţia 


mamei că, dacă se duce s-o caute pe Aglaia în parc, aceasta 
ar fi în stare să se supere şi mai mult ca sigur că acum stă 
cu o carte în mână pe banca cea verde de care vorbise 
acum trei zile şi pentru care era cât pe-aci să se certe cu 
prinţul Ş., fiindcă acesta nu găsea locul chiar aşa de 
fermecător. Din mai multe motive, Lizaveta Prokofievna a 
fost foarte speriată când şi-a văzut fata alături de Mâşkin şi 
când a auzit vorbele ciudate ale Aglaiei; dar, după ce l-a 
adus pe prinţ în casă, generăleasa se întreba cu teamă dacă 
nu cumva se pripise în această împrejurare. Adică de ce nu 
s-ar cuveni ca Aglaia să se întâlnească şi să discute cu 
prinţul în parc, admițând chiar că şi-au dat o întâlnire de 
mai înainte? 

— Să nu care cumva să-ţi închipui, dragă prinţe, zise ea 
domolindu-se, că te-am adus aici ca să-ţi iau un 
interogatoriu... După cele petrecute aseară, aş fi preferat 
poate să nu te mai văd multă vreme, drăguţule... 

Se opri o clipă, încurcată. 

— 'Ţineai însă să afli neapărat cum şi pentru ce Aglaia 
Ivanovna şi cu mine ne-am întâlnit astăzi? Sfârşi calm 
prinţul. 

— Ei bine, aşa este, asta am dorit, se răsti Lizaveta 
Prokofievna, făcând feţe-feţe. Nu mi-e frică să vorbesc 
deschis, pentru că nu jignesc şi n-am vrut să jignesc pe 
nimeni... 

— Dar e cât se poate de firesc; nici vorbă nu poate fi de 
vreo jignire; ca mamă, ai tot dreptul să fii la curent. Aglaia 
Ivanovna şi cu mine ne-am întâlnit lângă banca verde, 
astăzi dimineaţă, exact la ora şapte. Aseară mi-a dat de 
ştire printr-un bileţel că doreşte să mă vadă ca să-mi 
vorbească despre o chestiune importantă. Am avut o 
întrevedere şi timp de o oră am vorbit de lucruri care o 
privesc exclusiv pe Aglaia Ivanovna; asta-i tot. 

— Fireşte că-i tot, domnul meu şi nu poate fi nici o îndoială 
că asta-i tot, spuse cu demnitate Lizaveta Prokofievna. 


— Foarte bine, prinţe! Spuse Aglaia, făcându-şi apariţia pe 
neaşteptate. Îţi mulţumesc din toată inima că nu m-ai 
crezut în stare să mă înjosesc până la minciună! Eşti 
satisfăcută, maman, ori vrei să-ţi mai continui 
interogatoriul? 

— Tu ştii că n-am avut niciodată motive să roşesc în faţa ta, 
deşi poate că ţi-ar fi făcut plăcere, răspunse cu gravitate 
Lizaveta Prokofievna. Adio, prinţe şi nu-mi lua în nume de 
rău că te-am deranjat. Nădăjduiesc că vei rămâne 
încredinţat de întreaga stimă ce ţi-o port. 

Mâşkin salută pe rând, înclinându-se în direcţia doamnelor 
şi se retrase fără a rosti un cuvânt. Aleksandra şi Adelaida 
îşi şoptiră una alteia ceva şi zâmbiră ironic. Lizaveta 
Prokofievna le privi cu asprime. 

— N-am spus altceva, maman, o lămuri Adelaida râzând, 
decât că prinţul a făcut o plecăciune cu totul neobişnuită; 
de obicei e tare neîndemânatic, ca un urs, iar acum, la 
plecare, a salutat cu o distincţie, de parcă ar fi fost Evgheni 
Pavlâci. 

— Buna-cuviinţă şi demnitatea ţi le dictează inima şi nu le 
înveţi de la maestrul de dans, încheie sentenţios Lizaveta 
Prokofievna şi, fără să arunce măcar o privire spre Aglaia, 
urcă în odaia ei. 

Când prinţul ajunse acasă, pe la ora nouă, le găsi pe terasă 
pe Vera Lukianovna şi pe servitoare, care tocmai 
isprăviseră de scuturat şi de măturat după seara din ajun. 

— Slavă Domnului că am isprăvit la timp! Spuse bucuroasă 
Vera. 

— Bună ziua! Mi se cam învârte capul; am dormit prost şi 
m-aş culca puţin. 

— Aici pe terasă, ca şi ieri? Bine. Am să spun la toţisă vă 
lase să vă odihniţi. Tata a plecat de-acasă. 

Slujnica ieşi. Vera voi s-o urmeze, dar se întoarse, 
apropiindu-se îngrijorată de prinţ. 

— Prinţe, aveţi milă de... Nenorocitul acela; nu-l alungaţi 
chiar astăzi. 


— Nu, fireşte, nici gând să-l dau afară; poate să rămână 
aici, să facă cum o vrea. 

— Dc-acum n-are să mai facă nimic şi... Să nu fiţi prea 
aspru cu el. 

— A, nu. De ce să fiu? 

— Şi... Mai cu seamă... Să nu-l luaţi în râs. 

— Asta în nici un caz! Vera roşi. 

— Sunt o proastă că spun asemenea lucruri unui om ca 
dumneavoastră... Dar, cu toate că sunteţi ostenit, spuse cu 
un zâmbet senin, dând să plece, aveţi în clipa asta nişte ochi 
plini de bunătate... de fericire. 

— De fericire, zici? Întrebă prinţul cu vioiciune şi râse într- 
adevăr fericit. 

Aici însă, Vera - sinceră şi spontană ca un băieţoi - se simţi 
deodată stânjenită şi, îmbujorându-se la faţă toată, plecă în 
grabă, cu acelaşi râs plin de seninătate. 

„Ce fiinţă... Bună!...” se gândi Mâşkin şi pe loc uită de ea. 
Într-un colţ al terasei avea o canapea cu o măsuţă în faţă; se 
aşeză pe canapea, îşi acoperi faţa cu mâinile şi stătu aşa 
vreo zece minute; deodată, cu o mişcare bruscă şi 
neliniştită, îşi vâri mâna în buzunarul hainei şi scoase cele 
trei scrisori. 

Dar uşa se deschise iarăşi şi intră Kolea. Prinţul se grăbi să 
vâre scrisorile în buzunar, bucuros parcă să mai amâne 
momentul lecturii. 

— Ce zici de întâmplarea asta? Întrebă Kolea, aşezându-se 
pe divan şi trecând direct la subiect, ca toţi cei de seama 
lui. Ce părere ai acum despre Ippolit? Ai pierdut orice stimă 
faţă de el, nu-i aşa? 

— Dar de ce?... Să ştii însă, Kolea, că mă simt foarte 
obosit... Şi apoi, povestea asta e aşa de tristă, încât nu ştiu 
dacă face s-o mai reluăm... Totuşi, vreau să ştiu cum îi mai 
merge? 

— Doarme şi are să mai doarmă încă vreo două ceasuri. 
Înţeleg, nu te-ai culcat deloc, te-ai dus să te plimbi în parc... 
După atâtea emoţii... Cred şi eu! 


— De unde şti că m-am plimbat în parc şi că nu m-am 
culcat deloc? 

— Chiar acum mi-a spus Vera; în ruptul capului nu voia să 
mă lase să intru; dar nu m-a răbdat inima şi am venit doar 
pentru o clipă. Două ceasuri am stat lângă bolnav; acum |- 
am lăsat pe Kostia Lebedev în locul meu. Burdovski a 
plecat. Atunci culcă-te, prinţe dragă, noapte... Sau, mai bine 
zis, ziua bună. Dar, să ştii, sunt zguduit. 

— Fireşte... Ioate astea... 

— Nu, prinţe, nu; m-a zguduit „Spovedania” lui. Mai cu 
seamă locul în care vorbeşte despre providenţă şi despre 
viaţa viitoare, are acolo o idee mag-ni-fică! 

Mâşkin îl privi cu multă duioşie pe Kolea, care venise de 
bună seamă cu o intenţie precisă şi anume ca să discute 
această idee magnifică! 

— Şi nu ideea în sine interesează, cât, mai ales, 
împrejurările acestea cu totul neobişnuite! Dacă o găseam 
la Voltaire, la Rousseau sau Proudhon, o remarcam desigur, 
fără să fi fost însă atât de impresionat. Dar un om care ştie 
sigur că nu mai are de trăit decât zece minute să vorbească 
în felul acesta - nu ţi se pare extraordinar? Nu ţi se pare că 
este ultima expresie a mândriei, a independenţei şi 
demnităţii personale, care ajunge să înfrunte orice, făţiş... 
Ei bine, aici avem de-a face cu o forţă gigantică a spiritului! 
Şi, după toate astea, să mai susţii că a omis intenţionat să 
pună capsa în pistol - dar e o presupunere atât de absurdă, 
atât de josnică! Dar ştii că ieri ne-a păcălit pe toţi, a folosit 
un şiretlic, căci nu l-am ajutat deloc să-şi facă geamantanul 
şi nici nu i-am văzut vreodată pistolul; el singur şi-a strâns 
bagajele, dar, luat prin surprindere, m-am zăpăcit de tot. 
Vera zice că-i dai voie să rămână aici; îţi jur că nu-i nici o 
primejdie, cu atât mai mult că nu-l slăbim din ochi; mereu e 
cineva în preajma lui. 

— În noaptea asta, cine a vegheat lângă el? 

— Am stat pe rând: Burdovski, Kostea Lebedev şi cu mine; 
Keller a stat şi el puţin, pe urmă s-a dus să doarmă la 


Lebedev, pentru că la noi n-avea pe ce să se culce. Şi 
Ferdâşcenko a dormit tot la Lebedev şi a plecat pe la ora 
şapte. Generalul, care stă în permanenţă la Lebedev, a 
plecat şi el... E posibil ca Lebedev să vină să te vadă cât de 
curând; te-a căutat, nu ştiu de ce; a întrebat de două ori 
dacă te-ai întors. Să-l lăsăm să intre sau nu? Poate vrei să te 
odihneşti. Mă duc să mă culc şi eu. A, da, voiam să-ţi mai 
spun ceva. lare m-a mai minunat generalul adineauri: pe la 
şase m-a trezit Burdovski ca să-l schimb; am ieşit puţin şi 
deodată dau cu ochii de general; era aşa de beat, că nici nu 
m-a recunoscut; stătea în picioare în faţa mea ca o stană de 
piatră; apoi, deodată, îşi vine în fire şi dă-i cu întrebările: 
„Ce face, bolnavul? Veneam să mă interesez de bolnav...” - 
chipurile, i-am dat raportul ce şi cum. „loate astea sunt 
bune, zice el, dar veneam tocmai să te previn; de aia m-am 
şi sculat; am motive să cred că faţă de domnul Ferdâşcenko 
nu se poate vorbi orice şi deci... Trebuie să ne ţinem 
gura”...Înţelegi, prinţe? 

— Ce spui? La urma urmei... Nouă ni-e totuna. 

— Fireşte că-i totuna; doar nu suntem francmasoni! Chiar 
m-am mirat că generalul a găsit de cuviinţă să vină şi să mă 
trezească din somn anume pentru asta. 

— Spui că Ferdâşcenko a plecat? 

— Pe la ora şapte; a venit o clipă să mă caute; vegheam la 
căpătâiul lui Ippolit; mi-a spus că se duce să-şi împlinească 
somnul la Vilkin, un beţivan straşnic, Vilkin ăsta! Dar e 
timpul să plec! Uite că vine şi Lukian Timofeici... Prinţul 
vrea să doarmă. Lukian Timofeici, fă cale întoarsă! 

Lebedev intră cam ţeapăn şi salută cu un aer grav. 

— Nu stau decât o clipă, preastimate prinţ, am venit cu o 
treabă, după mine, foarte importantă, spuse el cu jumătate 
de gură şi cu un ton neobişnuit. 

Venea de pe drum şi nici nu dăduse încă pe acasă, aşa că 
era cu pălăria în mână. Părea îngrijorat şi pătruns de un 
sentiment neobişnuit de demnitate personală. Prinţul îl 
invită să stea. 


— Ai întrebat de două ori de mine? Poate că tot mai eşti 
îngrijorat de cele ce s-au petrecut aseară... 

— Vorbeşti de băiatul acela de ieri, prinţe? A, nu! Ieri, 
ideile îmi erau cam încâlcite... Dar astăzi nu mă gândesc 
câtuşi de puţin să contracarez intenţiile dumitale. 

— Să contra... Cum ai spus? 

— Am spus: să contracarez; cuvânt franțuzesc, care a 
intrat ca atâtea altele în limba noastră; de altfel, nu ţin 
chiar aşa de mult la el. 

— Dar ce ai de ce eşti atât de grav şi solemn astăzi, 
Lebedev? Întrebă prinţul zâmbind. Parc-ai vorbi din cărţi! 

— Nikolai Ardalionovici, i se adresă Lebedev lui Kolea cu 
un glas aproape duios, având să-i comunic prinţului ceva 
care priveşte direct... 

— Da, da, fireşte, fireşte, nu-i treaba mea. Uite că m-am şi 
retras! La revedere, prinţe, spuse Kolea şi dispăru 
numaidecât. 

— Îmi place băiatul ăsta, pentru că e deştept şi înţelegător, 
spuse Lebedev, urmărindu-l cu privirea; chit că uneori e 
tare sâcâitor, dar e un băiat isteţ. Preastimate prinţ, mi s-a 
întâmplat o nenorocire extraordinară aseară sau astăzi, dis- 
de-dimineaţă... N-aş fi în stare să precizez când anume. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mi-au dispărut patru sute de ruble din buzunarul 
hainei, preastimate prinţ; s-au evaporat! Adăugă Lebedev 
cu un zâmbet acru. 

— Ai pierdut patru sute de ruble? Ce păcat! 

— Mai cu seamă pentru un om sărac care trăieşte din 
munca lui cinstită. 

— Fireşte, fireşte; şi cum s-a întâmplat? 

— Băutura-i de vină. Am venit la dumneata ca la o 
providenţă, preastimate prinţ. Suma de patru sute de ruble 
am primit-o de la un datornic ieri, la ora cinci după-amiază, 
după care m-am urcat în tren şi m-am întors acasă. 
Portofelul era în buzunarul uniformei. Când m-am schimbat, 
am pus banii în buzunarul redingotei; trebuia să-i am la 


mine, pentru a-i preda seara, la cererea cuiva... Printr-o 
persoană pe care o aşteptam să vină. 

— A propos, Lukian Timofeici, e adevărat că ai publicat în 
ziare un anunţ cum că dai bani cu împrumut pentru obiecte 
de aur şi argint? 

— Printr-un mijlocitor; numele meu nu figura dedesubtul 
adresei din anunţ. Dispunând de un capital infim şi dată 
fiind înmulţirea familiei, recunoaşte şi dumneata că o 
dobândă modestă. 

— Bine, bine; voiam să ştiu numai; iartă-mă că te-am 
întrerupt. 

— Persoana împuternicită să ridice banii n-a mai venit. 
Între timp, l-au adus pe nefericitul acela; eram după masă 
şi, bineînţeles, bine dispus; sosiseră musafirii, am băut... 
Ceai şi... Spre nenorocul meu, m-am cam înveselit. Mai 
târziu, când Keller a venit şi ne-a anunţat despre 
solemnitatea onomasticii dumitale şi că ai de gând s-o 
serbezi cu şampanie, atunci scumpe şi preastimate prinţ, eu 
care sunt un om de inimă (ceea ce, probabil, ai băgat de 
seamă, căci o merit), eu, care am inima, nu spun sensibilă, 
dar recunoscătoare, lucru de care mă mândresc, m-am 
gândit că, într-o împrejurare atât de solemnă, nu puteam 
rămâne cu zdreanţă asta pe mine, şi, ca să te felicit 
personal, era mai nimerit să-mi pun uniforma pe care o 
lepădasem venind acasă. M-am pus iarăşi la ţinuta de 
rigoare, după cum m-ai şi văzut, probabil, prinţe, toată 
seara. Când mi-am schimbat haina, am uitat portofelul în 
buzunarul redingotei... Adevărat se zice că atunci când 
Dumnezeu vrea să pedepsească pe cineva, îi ia întâi minţile. 
Şi de-abia azi-dimineaţă, pe la ora şapte şi jumătate, când 
m-am trezit şi mi-am adus aminte, am sărit ca un nebun din 
pat şi glonţ la redingotă - buzunarul gol! Nici urmă de 
portofel! 

— Da, neplăcută întâmplare! 

— Exact: neplăcută! Nici că se putea mai bine spus. Cu 
tactul dumitale binecunoscut ai ştiut să găseşti îndată 


cuvântul potrivit, conchise, nu fără răutate, Lebedev. 

— Şi totuşi, cum vine asta... se nelinişti prinţul îngândurat, 
e un lucru destul de grav. 

— Grav, ai zis? Lată încă o vorbă extraordinar de nimerită 
pe care o găseşti dumneata pentru a denumi... 

— Ah, dar lasă odată asta, Lukian Timofeici! O vorbă sau 
alta, miezul rămâne acelaşi. Ce importanţă au cuvintele 
acum... Nu crezi că s-ar fi putut întâmpla, beat cum erai, să 
laşi să-ţi cadă portofelul din buzunar? 

— Se poate. Totul e cu putinţă când eşti beat, după cum ai 
binevoit să te exprimi cu cea mai delicioasă sinceritate chiar 
dumneata, preastimate prinţ. Dar în cazul acesta ce ne 
facem cu următoarea socoteală: dacă în timp ce-mi 
schimbam redingota lăsam să-mi cadă portofelul din 
buzunar, înseamnă că obiectul căzut trebuia să fi rămas 
acolo, pe podea. Atunci, unde-i acel obiect? 

— Nu l-ai vârât cumva într-un sertar, în birou? 

— L-am căutat şi am răscolit peste tot; de altfel, n-am 
ascuns portofelul nicăieri şi n-am deschis nici un sertar - 
îmi aduc perfect de bine aminte. 

— În dulăpior te-ai uitat? 

— Asta am făcut-o în primul rând şi astăzi am scotocit de 
mai multe ori acolo. Dar cum aş fi putut să-l pun în dulăpior, 
preastimate prinţ? 

— Îţi mărturisesc, Lebedev, că asta mă cam pune pe 
gânduri. Aşadar, cineva l-o fi găsit pe jos? 

— Sau l-a şterpelit din buzunar! Nu există decât aceste 
două alternative. 

— Asta mă nelinişteşte foarte mult; dar cine ar putea să 
fie... Iată întrebarea! 

— Fără îndoială, aceasta este întrebarea de căpetenie; 
dumneata ştii să găseşti întotdeauna, cu o precizie 
uimitoare, cuvintele şi ideile menite să definească cum nu 
se poate mai lămurit situaţiile, excelentissime prinţ. 

— Dar isprăveşte odată cu ironiile, Lukian Timofeici! Aici... 

— Ironii?! Strigă Lebedev, plesnind din palme. 


— Ei bine, lasă, doar nu-i caz de supărare; aici e cu totul 
altceva... E vorba de oameni şi asta mă îngrijorează. Pe cine 
bănuieşti dumneata? 

— Chestiunea e dificilă şi extrem de... Complicată! Să 
bănuiesc servitoarea? A stat tot timpul în bucătărie. Pe 
copiii mei, nici atât... 

— Cred şi eu...! 

— Prin urmare, e cineva dintre musafiri. 

— Să fie cu putinţă? 

— De necrezut, aproape cu neputinţă şi totuşi altceva nu 
se poate presupune. Admit însă...ba sunt chiar încredinţat 
că furtişagul, dacă într-adevăr a fost un furtişag, nu s-a 
comis în timpul serii, când toată lumea era adunată aici, ci 
noaptea sau poate chiar dimineaţa, autorul fiind unul dintre 
cei care au rămas să doarmă aici. 

— Dumnezeule mare! 

— Pe Burdovski şi pe Nikolai Ardalionovici îi exclud din 
capul loculul, pentru că ei nici n-au intrat la mine în odaie. 

— Şi chiar dacă ar fi intrat? Cine a rămas peste noapte la 
dumneata? 

— Socotindu-mă şi pe mine, am fost patru inşi care am 
intrat în timpul nopţii în cele două odăi alăturate: eu, 
generalul, Keller şi domnul Ferdâşcenko. Prin urmare, 
trebuie să fie unul dintre noi patru! 

— Unul din trei, vrei să spui, dar care anume? 

— M-am numărat şi pe mine, ca să fie echitabil şi în bună 
ordine; dar cred că eşti de acord, prinţe, că n-aş fi putut să 
mă jefuiesc pe mine însumi, cu toate că s-au mai văzut şi 
asemenea cazuri... 

— Devii plicticos, Lebedev! Îl întrerupse prinţul, 
pierzându-şi răbdarea. Revino la fapte şi n-o mai lungi atât. 

— Rămân, prin urmare, trei şi, în primul rând, domnul 
Keller, om nesigur, cam beţivan şi, în anume împrejurări, 
liberal când e vorba de buzunarul altuia; în rest are mai 
degrabă înclinațiile unui cavaler medieval decât ale unui 
liberal. A rămas mai întâi aici, în odaia bolnavului şi abia 


după miezul nopţii a venit la noi, pretextând că nu poate 
dormi pe jos. 

— Îl bănuieşti pe el? 

— L-am bănuit. Când am sărit din pat ca un nebun pe la 
şapte şi ceva şi m-am lovit cu palma peste frunte, l-am trezit 
imediat pe general, care dormea dus. Constatând dispariţia 
ciudată a lui Ferdâşcenko, fapt prin care el însuşi dădea de 
bănuit, am hotărât pe loc să-l percheziţionăm pe Keller, 
care dormea ca... Un... ca un buştean. L-am scotocit pe faţă 
şi pe dos; prin buzunarele lui sufla vântul; unde mai pui că 
toate până la unul erau găurite. Avea doar o batistă de 
bumbac albastră, cadrilată şi în ultimul hal de murdărie. 
Apoi un bileţel amoros de la o slujnică, în care aceasta îi 
cerea bani, ameninţându-l, şi, în sfârşit, binecunoscutul 
foileton rupt ferfeniţă. Asta-i tot ce s-a găsit la el. Generalul 
fu de părere că-i nevinovat. Pentru a ne încredința şi mai 
bine, l-am trezit din somn, lucru ce n-a fost tocmai uşor. 
Abia a înţeles despre ce era vorba; s-a uitat la noi cu gura 
căscată şi cu o expresie caraghioasă, nevinovată şi chiar 
neroadă de om beat - nu, nueel! 

— Ce bine îmi pare! Oftă prinţul uşurat. Mi-a fost cam 
teamă pentru dânsul. 

— "Ţi-a fost teamă? Vasazică, ai avut motive să-l bănuieşti? 
Îl privi printre gene, cu îndoială, Lebedev. 

— A, nu; am spus-o aşa, fără nici un gând, răspunse prinţul 
încurcat, am spus o mare prostie. Te rog, Lebedev, n-o mai 
repeta la nimeni... 

— Prinţe, prinţe! Cuvintele dumitale vor rămâne în 
adâncul inimii mele ca în mormânt!... Exclamă patetic 
Lebedev, strângându-şi pălăria la piept. 

— Bine, bine!... Aşadar, e Ferdâşcenko? Adică, dumneata îl 
bănuieşti pe Ferdâşcenko? 

— Da' pe cine altul? Articula încet Lebedev, uitându-se 
ţintă la prinţ. 

— Ei da, fireşte... Nu rămâne decât el... Dar cum s-o 
dovedeşti? Ai probe? 


— Probe am. Mai întâi că s-a făcut nevăzut la ora şapte sau 
pe la şase şi ceva dimineaţa. 

— Stai puţin. Kolea îmi spunea mai adineauri că 
Ferdâşcenko a trecut pe la el pentru a-l anunţa că se duce 
să-şi împlinească somnul la... I-am uitat numele, la un 
prieten de-al lui. 

— La Vilkin. Vasăzică Nikolai Ardalionovici ţi-a şi vorbit 
despre asta? 

— Nu mi-a spus nimic despre furt... 

— Nu ştie, căci pentru moment păstrez secretul. Aşadar, 
Ferdâşcenko pleacă la Vilkin; la prima vedere, nimic 
surprinzător în faptul că un beţiv se duce la alt beţiv chiar 
în zorii zilei şi fără nici o treabă. Dar acu-i acu'! Încep să 
dau de un fir; un amănunt mă pune pe gânduri: înainte de a 
pleca, dumnealui îşi lasă adresa... Acum fii atent, prinţe; se 
pune întrebarea: ce l-a făcut să-şi lase adresa?... Ce zor 
nevoie mare a avut să-l caute în mod special pe Nikolai 
Ardalionovici, făcând deci un ocol şi să-i spună că se duce 
pentru restul nopţii la Vilkin? Pe cine poate să intereseze de 
ce pleacă şi unde anume se duce? Ce rost are să dea 
declaraţii? Aici e un truc rafinat, un truc hoţesc. „Poftim, 
adicătelea, nu caut, nu caut să mi se piardă urma, atunci 
cum ar putea cineva să mă bănuiască de hoţie? Parcă un 
hoţ ar fi lăsat vorba unde se duce? Într-un cuvânt, suntem 
în faţa unui exces de prevedere, a unei griji nejustificate de 
a înlătura orice bănuială şi, ca să zic aşa, de a-şi şterge 
urmele pe nisip... Mă înţelegi acum, preastimate prinţ? 

— Am înţeles foarte bine, dar asta nu dovedeşte încă 
NIMIC. 

— A doua dovadă: urma dată e falsă şi adresa inexactă. 
După un ceas, adică pe la ora opt, m-am dus la Vilkin. Stă 
aici, pe strada Peataia şi de bine de rău îl cunosc. Acolo nu 
era nici un Ferdâşcenko. Cu mare greutate am putut afla de 
la servitoare, care-i cam fudulă de-o ureche, că acum un 
ceas cineva a sunat aşa de tare, încât a rupt şnurul de la 
clopoțel; servitoarea n-a deschis, nevoind să-l trezească pe 


domnul Vilkin sau poate că i-a fost lene să se dea jos din pat. 
Se întâmplă. 

— Şi acestea sunt toate dovezile dumitale? Cam slabe. 

— Dar, preastimate prinţ, pe cine altul să bănuiesc, judecă 
şi dumneata, încheie, jeluindu-se parcă, Lebedev şi în 
acelaşi timp un zâmbet viclean îi miji pe buze. 

— Ar trebui totuşi să mai cauţi o dată prin odăi, prin 
sertare, îi sugeră îngrijorat prinţul după ce se gândi o clipă. 

— M-am uitat peste tot, suspină şi mai smerit Lebedev. 

— Hm... Şi pentru ce, pentru ce a trebuit neapărat să-ţi 
scoţi redingota? Se necăji prinţul şi de ciudă lovi cu pumnul 
în masă. 

— O asemenea întrebare a mai fost pusă într-o veche 
comedie. Dar, excelentissime, am impresia că prea pui la 
inimă nenorocirea mea! N-o merit. Adică, vreau să spun că 
eu personal n-o merit; dar dumneata te chinuieşti şi pentru 
cel vinovat... Pentru acest nemernic domn Ferdâscenko? 

— Da, aşa este, m-ai cam întors pe dos cu ştirea dumitale, 
întrerupse prinţul absent şi vizibil nemulţumit. Şi ce ai de 
gând să faci... Dacă eşti aşa de sigur că-i Ferdâşcenko? 

— Prinţe, preastimate prinţ, dar cine altul să fie? Continuă 
Lebedev pe acelaşi ton de jeluire. Căci însuşi faptul că n-am 
pe cine altul să bănuiesc, deci imposibilitatea de a mai 
bănui pe altcineva afară de domnul Ferdâşcenko, este 
propriu-zis tot un fel de dovadă împotriva domnului 
Ferdâşcenko. Lată deci şi o a treia probă! Căci, o repet, 
dacă nu-i el, cine altul? Doar n-am să-l bănuiesc pe domnul 
Burdovski, he, he, he! 

— E absurd! 

— Cu atât mai puţin pe general, he, he, he! 

— Asta ar fi prea de tot! Aproape că se răsti prinţul cu 
ciudă, răsucindu-se nervos pe scaun. 

— Cum să nu fie prea de tot? He, he, he! Dar ce m-a mai 
făcut să râd omul acesta, generalul adică! Porniserăm 
adineauri împreună, pe urmele proaspete, drept la Vilkin... 
Trebuie să-ţi spun că generalul a fost mai afectat chiar 


decât mine; când l-am trezit, îndată ce am constatat lipsa 
portofelului, l-am văzut cum a făcut feţe-feţe, a roşit, a pălit 
şi, la urmă, a fost cuprins de o nobilă indignare, dar atât de 
înverşunată cum nici nu m-am aşteptat. Ce suflet ales! E 
adevărat că minte întruna, e o meteahnă a lui, dar e un om 
însufleţit şi de cele mai nobile porniri, un om cam slab de 
înger, dar te câş-tigă prin inocenţa lui sufletească. Ţi-am 
spus, preastimate prinţ, că am pentru dânsul nu numai o 
slăbiciune, ci chiar un sentiment de dragoste. Deodată îl 
văd că se opreşte în mijlocul drumului, îşi descheie 
redingota, îşi descoperă pieptul. „Caută-mă, zice, l-ai 
percheziţionat pe Keller, de ce să nu mă cercetezi şi pe 
mine? Aşa e drept.” Mâinile şi picioarele îi tremurau şi era 
de o paloare înspăimântătoare. „Ascultă, generale, i-am zis 
râzând, dacă altcineva mi-ar fi spus aşa ceva despre tine, 
mi-aş fi retezat numaidecât capul chiar cu mâinile mele şi l- 
aş fi pus pe o tavă, pe care eu însumi aş fi arătat-o tuturor 
celor ce s-ar îndoi, spunându-le: Vedeţi capul acesta? Ei 
bine, răspund pentru el cu propriul meu cap, iar de va 
trebui, mă arunc şi în foc. Iată, i-am zis, cât de mare 
încredere am eu în tine!” La aceste vorbe, se aruncă la 
pieptul meu, tot în mijlocul străzii izbucni în lacrimi şi mă 
strânse în braţe, mai-mai să mă înăbuşe „Lu eşti, îmi spune, 
singurul meu prieten pe care-l am în nenorocirile mele!” Ce 
om plin de simţire! Pe drum, după aceea, îmi povesti, 
bineînţeles, o anecdotă în legătură cu întâmplarea noastră: 
cică, în tinereţe şi el fusese o dată bănuit de un furt de cinci 
sute de mii de ruble; dar a doua zi, luând foc casa, el îl 
scăpă din flăcări pe contele care-l bănuia şi pe Nina 
Aleksandrovna, care era domnişoară pe atunci. Contele l-a 
îmbrăţişat şi l-a sărutat şi aşa a putut el s-o ia în căsătorie 
pe Nina Aleksandrovna. A doua zi, sub dărâmăturile clădirii 
mistuite de incendiu, s-a găsit şi caseta cu banii dispăruţi; 
era o lădiţă de fier, de fabricaţie englezească, prevăzută cu 
o broască secretă; căzuse, nu se ştie cum, sub podea şi, 
dacă n-ar fi fost incendiul, nu s-ar fi aflat niciodată ce 


devenise. Nu era nimic adevărat în toată povestea asta şi 
totuşi, vorbind de Nina Aleksandrovna, îl podidi plânsul. E o 
persoană foarte distinsă Nina Aleksandrovna, deşi nu mă 
prea înghite. 

— N-o cunoşti? 

— Nu, dar aş dori din tot sufletul s-o cunosc, fie numai 
pentru a mă justifica în faţa ei. Nina Aleksandrovna are ce 
are cu mine, cică îi corup bărbatul, îndemnându-l şi 
antrenându-l la băutură. În realitate, nu numai că nu-l 
corup, ci, dimpotrivă, îl temperez şi poate că-l feresc de 
societatea unor oameni cu reputaţia dubioasă şi de 
influenţa lor păgubitoare. Unde mai pui că mi-e prieten şi-ţi 
mărturisesc că acum nu l-aş mai lăsa de capul lui pentru 
nimic în lume; unde se duce el, mă duc şi eu, pentru că 
numai cu duhul blândeţii îl mai poţi domoli cât de cât. 
Acum, aproape că nu se mai duce pe la căpităneasa lui, deşi 
tânjeşte în taină după ea şi nu aşteaptă decât prilejul să 
alerge acolo; altminteri n-ar ofta şi n-ar suspina atâta, nu 
ştiu de ce tocmai dimineaţa, când se scoală şi-şi încalţă 
cizmele; n-are bani, iată nenorocirea, căci nu-i chip să se 
ducă la dânsa cu mâna goală. Dumitale nu ţi-a cerut bani, 
preastimate prinţ? 

— Nu, nu mi-a cerut. 

— Nu îndrăzneşte, dar cum ar mai face-o! Mi-a mărturisit 
chiar el că ar fi vrut să ţi se adreseze dumitale, dar se 
jenează, fiindcă, nu de mult, i-ai mai împrumutat; pe de altă 
parte, crede că eşti hotărât să nu-i mai dai. Mi s-a destăinuit 
ca unui prieten bun. 

— Dar dumneata nu-i dai bani? 

— Prinţe! Preastimate prinţ! Nu numai bani, ci viaţa mi-aş 
da-o pentru omul acesta... Adică nu, nu vreau să exagerez, 
nu chiar viaţa, dar pentru dânsul aş primi bucuros să suport 
friguri, un buboi sau guturai, dacă ar fi la mare ananghie, 
căci îl consider un om excepţional, din nefericire însă 
iremediabil pierdut în mocirla în care se bălăceşte; aşadar, 
nu numai bani! 


— Vasăzică, îi dai totuşi bani? 

— N-nu, nu i-am dat; de altfel ştie şi el că n-am să-i dau; şi 
asta numai pentru binele şi spre îndreptarea lui. Acum ţine 
morţiş să vină cu mine la Petersburg. Plec la Petersburg, ca 
să-l surprind pe domnul Ferdâşcenko pe urmele lui încă 
proaspete, căci sunt convins că e acolo. Generalul fierbe şi 
nu mai poate de nerăbdare, dar parcă îl văd cum o şterge 
de la gară ca să se ducă la căpităneasă. În ce mă priveşte, 
mărturisesc nu numai că n-am să-l rețin, dar am tot 
interesul să-l las să plece şi chiar ne-am înţeles dinainte ca 
îndată după sosire s-o luăm care încotro, ca să punem mâna 
mai uşor pe domnul Ferdâşcenko. Îl voi lăsa deci să plece şi, 
pe urmă, mă voi duce să-l surprind la căpităneasa lui, ca să- 
| ruşinez atât ca tată de familie, cât şi ca om, în general 
vorbind. 

— Numai să nu faci un scandal din asta, Lebedev; pentru 
numele lui Dumnezeu, fără scandal, îl rugă prinţul cu glas 
scăzut, pradă unei puternice nelinişti sufleteşti. 

— A, nu; vreau numai să-l fac să se simtă şi să văd ce 
mutră o să facă el, pentru că, după faţă, poţi deduce multe 
lucruri, preastimate prinţ, şi, observaţia este adevărată mai 
ales pentru un asemenea om. Ah, prinţe! Deşi eu însumi 
sunt nenorocit, nu pot să nu mă gândesc şi la dânsul, la 
îndreptarea lui morală. În legătură cu aceasta aş avea o 
rugăminte, preastimate prinţ, şi, mărturisesc, pentru asta 
am venit la dumneata: cunoşti familia Ivolghin, ai stat acolo; 
dacă ai vrea, preainimosul şi blajinul meu prinţ, să-mi dai o 
mână de ajutor... În interesul exclusiv al generalului, spre 
binele lui... 

Cu aceste cuvinte, Lebedev îşi împreună mâinile ca într-o 
rugă. 

— Ce anume? Ce ajutor aştepţi de la mine? Fii sigur că aş 
vrea să te înţeleg cât se poate de bine şi să-ţi fiu de folos, 
Lebedev. 

— "Tocmai fiindcă eram convins de acest lucru, mi-am 
permis să mă adresez dumitale! Cred că prin intermediul 


Ninei Aleksandrovna am putea realiza o supraveghere, ca 
să spun aşa, un control asupra Excelenței sale chiar în sânul 
propriei lui familii. Din nefericire, n-am avut onoarea să-i fiu 
prezentat... Afară de asta, Nikolai Ardalionovici, care te 
adoră, ca să zic aşa, până-n adâncul sufletului său tânăr, 
cred că ar putea şi el să ne fie de folos... 

— N-nu... S-o amesteci pe Nina Aleksandrovna în afacerea 
asta... Ferească Dumnezeu!... Şi nici pe Kolea... În fond, 
până acum n-am înţeles prea bine ce anume urmăreşti, 
Lebedev. 

— Dar nu-i nimic de-nţeles! Obiectă cu foc Lebedev, abia 
stăpânindu-se să nu sară de pe scaun. Blândeţe şi gingăşie 
- iată leacurile cele mai potrivite pentru bolnavul nostru. 
Îmi dai voie, prinţe, să-l privesc ca pe un bolnav? 

— Asta dovedeşte inteligenţa şi delicateţea dumitale. 

— Să-ţi explic printr-un exemplu, pe care, pentru mai 
multă claritate, am să-l iau din viaţa practică. Numai ca să 
vezi cu ce fel de om avem de-a face; singura lui meteahnă 
ar fi că şi-a pierdut minţile după căpităneasa aceea, la care 
nu se poate duce fără gologani şi la care am de gând să-l 
surprind astăzi, şi, o repet din nou, numai şi numai spre 
binele lui; să presupunem acum că nu-i căpităneasa şi că ar 
fi săvârşit o adevărată crimă, să zicem o faptă necinstită 
oarecare, o faptă infamantă (lucru de care, fireşte, e cu 
totul incapabil); ei bine, chiar în acest caz, luându-l cu 
duhul blândeţii şi, ca să zic aşa, cu delicateţe, obţinem orice 
de la el, pentru că e un om plin de o nobilă simţire! Crede- 
mă, nu vor trece nici cinci zile şi se va trăda singur: va 
izbucni în lacrimi şi va mărturisi totul, mai ales dacă vom 
proceda cu abilitate şi cu tact şi, în primul rând, cu multă 
nobleţe, instituind o strictă supraveghere din partea 
familiei şi a durnitale, care să-l urmărească pas cu pas... Ah, 
preainimosul meu prinţ! Adăugă Lebedev, sărind de pe 
scaun şi cuprins de un fel de extaz. Eu nu afirm categoric că 
ar fi el... Sunt gata, cum s-ar zice, să-mi dau chiar acum tot 
sângele pentru omul acesta; dar recunoaşte şi dumneata că 


necumpătarea şi... Beţia şi căpităneasa - toate laolaltă pot 
să-l ducă departe. 

— Pentru un astfel de scop, fireşte, sunt gata oricând să te 
ajut, zise prinţul, dând să se ridice de pe scaun, dar îţi 
mărturisesc, Lebedev, că mă simt foarte îngrijorat; spune- 
mi, crezi şi acum... Într-un cuvânt, dumneata singur ai spus 
că-l bănuieşti pe domnul Ferdâşcenko. 

— Dar pe cine aş mai putea bănui? Pe cine, 
preaneprihănite prinţ? Răspunse Lebedev cu acelaşi 
zâmbet de smerenie şi împreunându-şi din nou mâinile a 
implorare. 

Prinţul îşi încruntă sprâncenele şi se ridică în picioare. 

— Vezi, Lukian 'Timofeici, orice eroare în acest caz ar fi un 
lucru îngrozitor. Ferdâşcenko acesta... N-aş vrea să-l 
vorbesc de rău... Dar Ferdâşcenko. Adică cine ştie? O fi 
chiar el!... Vreau să spun că poate într-adevăr el ar fi în 
stare mai curând. Decât altul. Pe măsură ce se încurca, 
prinţul devenea tot mai mohorât. 

Lebedev era numai ochi şi urechi. 

— Vezi, reluă prinţul, plimbându-se în lung şi-n lat prin 
odaie şi evitând pe cât era cu putinţă să întâlnească privirea 
lui Lebedev, am fost prevenit... Mi s-a dat a înţelege că 
domnul Ferdâşcenko ar fi un om faţă de care, pe lângă 
toate celelalte, trebuie să fii foarte prudent, să te fereşti să 
spui ceva... Ce nu se cade. Înţelegi? Îţi spun asta, pentru că 
el poate într-adevăr să fie în stare mai mult decât altul... 
Principalul e să nu facem o greşeală... Mă-nţelegi? 

— Şi de la cine deţii informaţiile astea despre domnul 
Ferdâşcenko? Tresări plin de curiozitate Lebedev. 

— Aşa, mi-a strecurat cineva în şoaptă; de altfel nici nu 
prea cred... Mă indispune faptul că am fost nevoit să-ţi spun 
asta, dar te asigur că personal nu cred... E absurd... Ah, ce 
prostie am făcut! 

— Dar ştii, prinţe, se înflăcăra Lebedev, tremurând de 
emoție ceea ce spui dumneata e foarte important, e de cea 
mai mare importanţă acum; adică, să ne înţelegem, nu 


informaţia cu privire la domnul Ferdâşcenko e importantă, 
ci felul cum a ajuns la cunoştinţa dumitale, de la cine anume 
ai aflat... (Spunând asta, Lebedev se ţinea scai după prinţ, 
urmându-l pas cu pas de la un capăt la celălalt al camerei.) 
Să-ţi comunic atunci şi eu ceva: adineauri, când ne duceam 
la Vilkin acela, generalul, după ce mi-a spus povestea cu 
incendiul, m-a făcut să înţeleg, bineînţeles colcăind de 
indignare, că domnul Ferdâşcenko e un om de care trebuie 
să te păzeşti; vorbea atât de încâlcit şi de confuz, că a 
trebuit să-i pun câteva întrebări; felul în care mi-a răspuns 
dovedea că toate astea erau numai o născocire de-a 
Excelenței sale... Propriu-zis, mai mult e o înclinaţie 
nevinovată a firii lui uşuratice. Căci şi minciunile-i vin numai 
din pricină că nu-şi poate stăpâni slăbiciunea de caracter. 
Acum judecă şi dumneata: dacă a minţit, lucru de care sunt 
convins, cum se face că ai auzit şi dumneata vorbindu-se de 
asta! Îţi dai seama, desigur, că atunci când mi-a turnat 
această noutate, el a inventat-o sub inspiraţia momentului; 
cine a putut atunci să-ţi spună acelaşi lucru şi dumitale? E 
important, e... foarte important şi... ca să spun aşa... 

— Mi-a spus-o Kolea chiar acum, iar elo ştie de la tatăl 
său, pe care l-a întâlnit în vestibul, adineauri, între şase şi 
şapte, când ieşise nu ştiu pentru ce. Şi prinţul povesti totul 
în amănunt. 

— Ei bine, asta e tocmai ceea ce se cheamă o pistă! Spuse 
Lebedev, frecându-şi mâinile şi râzând pe-nfundate. Exact 
aşa mi-am închipuit şi eu. Asta înseamnă că Excelenţa sa 
generalul meu şi-a întrerupt pe la şase somnul inocent 
anume ca să-l trezească pe scumpul său fiu şi să-l prevină 
de primejdia extraordinară pe care o prezintă vecinătatea 
cu domnul Ferdâşcenko! Ca să vedeţi numai ce om 
primejdios e domnul Ferdâşcenko şi cât de înduioşătoare 
este grija părintească a Excelenței sale, he, he, he! 

— Ascultă, Lebedev, interveni prinţul speriat de-a binelea, 
te rog să procedezi discret şi prudent! Să nu te apuci să faci 


zarvă! Te rog, Lebedev, te implor... În cazul acesta, îţi jur că 
te voi ajuta, dar să nu afle nimeni, absolut nimeni! 

— Fii pe pace, preainimosul, preabunul şi preaonorabilul 
meu prinţ! Strigă în culmea exaltării Lebedev. Te asigur că 
toate astea vor rămâne pe veci îngropate în inima mea, 
pătrunsă de o nobilă simţire! Totul se va petrece fără 
scandal şi fără zarvă. Vom acţiona cu cea mai mare discreţie 
şi în bună înţelegere... Excelentissime prinţ, mi-s sufletul şi 
mintea deopotrivă de josnice, dar întreabă pe oricare 
individ, cât de josnic ar fi, sau chiar pe un ticălos, cu cine 
preferă să aibă de-a face: cu un nemernic ca el sau cu un 
om plin de nobilă simţire ca dumneata, neprihănite prinţ? 
Alegerea nu-i va fi grea: „Cu un om plin de nobilă simţire” 
va răspunde el şi în asta se va afirma triumful virtuţii! La 
revedere, preastimate prinţ! Cu cea mai mare discreţie... 
Cu cea mai mare discreţie... În bună înţelegere. 

X. 

Mâşkin înţelese în sfârşit de ce îl trecea un fior rece ori de 
câte ori punea mâna pe cele trei scrisori şi pentru ce tot 
amânase până seara să le citească. Dimineaţa, înainte de a 
se hotări să deschidă unul dintre plicuri, se cufundă într-un 
somn greu pe canapea şi avu un vis la fel de apăsător ca şi 
cel precedent: din nou îi apăruse înainte aceeaşi „vinovată”; 
îl privea şi lacrimi scânteietoare păreau că atârnă de genele 
ei lungi; îl chema lângă dânsa şi, ca şi mai adineauri, el se 
trezi aducându-şi aminte cu un fel de suferinţă de chipul ei. 
Ar fi vrut să se ducă numaidecât la ea, dar nu putu; la urmă, 
aproape exasperat, desfăcu scrisorile şi se apucă să le 
citească. 

Dar şi scrisorile acestea păreau a nu fi decât tot un vis. Se 
întâmplă uneori să ai nişte vise ciudate, absurde, cu totul 
bizare. Deşteptându-te, ţi le reamintegşti cu o claritate 
surprinzătoare şi rămâi uimit ca în faţa unui fenomen cu 
totul inexplicabil. 'Ţii minte foarte bine, în primul rând, că 
raţiunea ţi-a fost prezentă şi lucidă tot timpul acesta 
chinuitor de lung, când te împresurau ucigaşii, care - 


perfizi şi vicleni - căutau să-şi ascundă intenţiile, să te 
înşele, prefăcându-se binevoitori şi prietenoşi, când, de 
fapt, aveau armele pregătite şi nu aşteptau decât un semn 
ştiut numai de ei ca să te lovească; îţi aduci apoi perfect de 
bine aminte cu câtă şiretenie ai ştiut, în cele din urmă, să-i 
păcăleşti, reuşind să te ascunzi de primejdie; pe urmă îţi dai 
seama că ei ştiu foarte bine de toată şiretenia ta şi cunosc 
locul unde te-ai ascuns, dar se prefac a nu şti şi stau la 
pândă cu armele lor ucigaşe gata pregătite, în aşteptarea 
semnului misterios; dar iată că, printr-o nouă şiretenie, 
reuşeşti din nou să-i derutezi şi toate astea ţi le aminteşti cu 
multă precizie. Dar cum se explică totuşi că în tot timpul 
acesta raţiunea dumitale a putut să se împace cu o mulţime 
de aberaţii şi situaţii absurde, absolut evidente, de care ţi- 
era înţesat visul? Unul dintre ucigaşi s-a prefăcut sub ochii 
dumitale din femeie într-un pitic oribil şi viclean - şi 
dumneata ai acceptat toate astea ca pe ceva firesc, aproape 
fără nici un fel de nedumerire şi aceasta chiar în timpul 
când, pe de altă parte, raţiunea dumitale, încordată la 
maximum, se manifesta cu o forţă extraordinară, cu o 
capacitate teribilă de sesizare, şiretenie şi logică! Pentru ce 
apoi, trezindu-te din somn şi revenind complet la realitate, 
ai senzaţia aproape de fiecare dată, uneori chiar ca o 
impresie de neuitat, că te desprinzi, o dată cu somnul 
întrerupt, de o enigmă rămasă nedezlegată pentru 
dumneata? Absurdităţile din vis te fac să zâmbeşti; în 
acelaşi timp însă, simţi în subconştient că împletirea 
aceasta de absurdităţi ascunde o idee, da - o idee reală, 
ceva ce face parte din viaţa dumitale; ca şi cum visul ţi-a 
spus ceva nou, profetic, ceva de mult aşteptat; impresia pe 
care o încerci este puternică, fie că-i plăcută ori 
chinuitoare, dar ce anume ţi s-a sugerat şi care e tâlcul ei 
adevărat - nu mai eşti în stare nici să înţelegi şi nici măcar 
să-ţi mai aminteşti. 

Un efect aproape similar avu şi lectura acestor scrisori. 
Dar şi înainte chiar de a-şi fi aruncat ochii pe ele, Mâşkin 


simţi că însuşi faptul că ele existau, numai posibilitatea 
existenţei lor semăna cu un coşmar. Cum s-o fi hotărât ea 
oare să-i scrie ei? Se întreba el, rătăcind singur în seara 
aceea (uneori fără să ştie unde se află). Cum a putut să-i 
scrie despre asta şi cum a fost cu putinţă să se nască în 
capul ei un vis atât de nesăbuit? Dar visul acesta era acum 
o realitate şi lucrul cel mai uimitor pentru dânsul era că, în 
timpul lecturii acestor scrisori, el însuşi începu să creadă în 
posibilitatea, ba chiar şi în raţiunea de a fi a acestor visuri. 
Da, fără îndoială, fusese un vis, un coşmar, o nebunie şi 
totuşi era aici şi ceva adevărat, ceva chinuitor de real şi 
dureros de adevărat, ceva ce îndreptăţea acest vis, acest 
coşmar, această nebunie. Vreme de mai multe ceasuri el 
râmase pradă unor gânduri tulburi şi, ca într-un delir, îi 
reveneau mereu în minte crâmpeie din acele scrisori, le 
frământa în cuget şi medita adânc asupra fiecăruia în parte. 
Ba uneori ar fi voit să-şi spună că presimţise, ghicise toate 
acestea cândva; i se părea chiar că le avusese sub ochi 
demult-demult şi că tot dorul şi toate părerile de rău, toate 
suferinţele şi toate temerile lui de până atunci erau 
conţinute în aceste rânduri pe care le mai citise odinioară. 

Când vei despături această scrisoare (aşa începea prima 
epistolă), te vei uita, desigur, mai întâi la semnătură. Ea îţi 
va spune şi va lămuri totul, deci este de prisos să mă justific 
în faţa dumitale sau să încerc o explicaţie. Dacă ţi-aş fi cât 
de cât egală, ai putea vedea o insultă în îndrăzneala pe care 
mi-am luat-o; dar cine sunt eu şi cine eşti dumneata? 
Suntem doi antipozi şi distanţa dintre noi e atât de mare, 
încât n-aş putea să te jignesc, chiar dacă aş voi. 

Şi mai departe, în alt loc, scria: 

Să nu iei cuvintele mele drept o exaltare bolnăvicioasă a 
unei minţi rătăcite, dar pentru mine eşti perfecțiunea 
întruchipată. Te-am văzut, te văd în fiecare zi. Nu te judec; 
n-am ajuns să te consider o perfecţiune pe calea raţiunii, ci 
pur şi simplu aceasta este credinţa mea. Dar am şi un păcat 
faţă de dumneata: te iubesc. Nu-ţi este îngăduit să iubeşti 


perfecțiunea, trebuie numai s-o recunoşti ca atare şi s-o 
admiri, nu-i aşa? Şi cu toate acestea sunt îndrăgostită de 
dumneata. Deşi dragostea îi face pe oameni să se simtă 
egali, fii pe pace, nu te voi cobori până la mine nici chiar în 
cel mai intim gând al meu. Ţi-am scris „fii pe pace”; dar e cu 
putinţă oare ca dumneata să te tulburi?... Dacă ar fi în 
puterea mea, ţi-aş săruta urmele paşilor. O! Nici gând să 
mă consider egală dumitale... Uită-te la iscălitură, dar uită- 
te mai repede! 

Îmi dau seama (scria în altă scrisoare) că te unesc mereu 
cu el şi nu te-am întrebat încă niciodată dacă-l iubeşti. El s-a 
îndrăgostit de dumneata de cum te-a văzut. Se gândea la 
dumneata ca la, o rază de lumină „; sunt propriile lui vorbe, 
le-am auzit din gura lui. Dar şi fără aceste cuvinte am 
înţeles că eşti pentru el ca lumina ochilor. O lună de zile am 
stat în preajmă-i şi mi-am putut da seama că şi dumneata îl 
iubeşti; voi doi sunteţi pentru mine o singură fiinţă! 

Să fie oare cu putinţă? (scria în alt loc.) Ieri, când am 
trecut pe lângă dumneata, parcă te-ai înroşit la faţă. Dar 
nu, nu se poate; cred că mi s-a părut numai. Dacă cineva te- 
ar târi în spelunca cea mai infectă şi dacă ţi s-ar înfăţişa 
viciul în toată goliciunea lui, nici atunci chiar n-ar trebui să 
roşeşti; eşti deasupra oricărei jigniri. Poţi să-i urăşti pe cei 
josnici şi laşi, dar numai din pricina jignirii care o aduc 
altora, căci pe dumneata nici o insultă nu te poate atinge. 
Ştii, eu cred că ar trebui chiar să mă iubeşti. Ceea ce eşti 
pentru dânsul eşti şi pentru mine: un spirit luminos; un 
înger nu poate să urască, dar nici să nu iubească nu poate. 
Dar e cu putinţă să iubeşti pe toată lumea, pe toţi oamenii, 
pe tot ce este aproapele tău? Mi-am pus de multe ori 
această întrebare. Nu, desigur şi nici n-ar fi ceva firesc. 
Dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape 
întotdeauna o iubire egoistă faţă de tine însuţi. Nouă nici nu 
ne este dat să iubim altfel. Pe când la dumneata e cu totul 
altceva; cum ar fi posibil ca dumneata să nu iubeşti măcar 
pe cineva, de vreme ce nimeni nu se poate compara cu 


dumneata şi eşti deasupra oricărei jigniri, deasupra oricărei 
porniri personale? Numai dumneata singură poţi iubi fără 
egoism, numai dumneata poţi, iubind, să treci peste 
propriul, eu „şi să te dăruieşti numai aceluia pe care-l 
iubeşti. Ah, cât de cumplit ar fi pentru mine să ştiu că din 
pricina mea ai simţit ruşine sau mânie! Ar însemna 
decăderea şi deci pieirea dumitale: deodată te-ai aşeza pe 
aceeaşi treaptă cu mine... 

Ieri, după ce te-am întâlnit, m-am întors acasă şi m-am 
gândit la un tablou. Pictorii îl zugrăvesc de obicei pe Hristos 
în spiritul legendelor evanghelice; eu l-aş zugrăvi altfel în 
tabloul pe care mi-l închipui; ar fi singur - apostolii îl 
părăseau câteodată. N-aş lăsa cu el decât un copilaş. 
Copilul se jucase alături sau poate îi povestise ceva în 
gânguritul lui copilăresc. Hristos l-a ascultat, dar acum a 
rămas pe gânduri, cu mâna uitată pe căpşorul copilului. Se 
uită în zare, spre orizont; în ochi i se citeşte un gând, 
cuprinzător cât universul; faţa îi e tristă. Copilul s-a oprit 
din joacă şi din gângurit, şi-a sprijinit coatele pe genunchii 
lui Hristos şi, cu obrazul rezemat în mână, şi-a ridicat 
căpşorul, privind ţintă în ochii lui Hristos cu acel aer 
gânditor, pe care copiii îl au câteodată. Soarele apune... 
Lată tabloul meu! Dumneata eşti inocenţa întrupată şi 
tocmai această inocenţă este însăşi perfecțiunea dumitale. 
O, asta să n-o uiţi niciodată! Să nu-ţi pese şi să nu-ţi faci 
gânduri din cauza pasiunii mele pentru dumneata! De acum 
eşti a mea, voi fi toată viaţa în preajma dumitale... În 
curând am să mor. 

În sfârşit, cea din urmă scrisoare conţinea şi aceste 
gânduri: 

Pentru numele lui Dumnezeu, să nu-ţi faci o părere greşită 
despre mine; să nu-ţi închipui de asemenea că mă umilesc 
dacă-ţi scriu aşa sau că fac parte dintre acele fiinţe pentru 
care umilinţa este o desfătare, că o fac numai şi numai din 
orgoliu. Nu, am şi eu bucuriile mele, dar îmi vine greu să-ţi 
explic asta. Mi-ar fi greu să mi-o desluşesc mie însămi, cu 


toate că mă frământă atât. Ştiu numai că n-aş putea să mă 
umilesc nici chiar într-un acces de orgoliu. Iar pentru 
autoumilire dintr-un imbold curat al inimii, nu mă simţ 
capabilă. Prin urmare, nu mă umilesc câtuşi de puţin. 

De ce vreau să vă unesc? Pentru voi doi sau pentru mine? 
Pentru mine. Fireşte: în asta găsesc dezlegarea tuturor 
frământărilor vieţii mele; mi-am spus-o mai de mult încă... 
Am auzit că sora dumitale, Adelaida, văzându-mi portretul, 
s-ar fi exprimat că o astfel de frumuseţe ar putea să 
răstoarne lumea. Dar eu am renunţat la lume; îţi vine să 
zâmbeşti sau, în cel mai bun caz, găseşti ciudat că scriu 
aceste vorbe eu, pe care ai văzut-o împopoţonată cu dantele 
şi diamante într-o societate de beţivi şi de ticăloşi! Dar nu 
lua în seamă aparențele, căci, propriu-zis, eu aproape că 
nici nu exist şi sunt conştientă de acest lucru; Dumnezeu 
ştie ce mai sălăşluieşte în mine, în locul „eului” meu. În fiece 
zi, îmi citesc sentinţa în cei doi ochi înspăimântători care 
mă pândeşe fără încetare, chiar dacă nu-i văd în preajma 
mea. Acum, ochii aceştia tac (ei tac întruna), dar le cunosc 
taina. Casa omului acestuia e sumbră, apăsătoare şi 
ascunde o taină. Sunt sigură că are undeva, într-un sertar, 
un brici cu lama înfăşurată în mătase, ca şi celălalt - 
ucigaşul din Moscova; şi acela stătea cu maică-sa şi-şi 
înfăşurase briciul în mătase ca să taie mai lesne o beregată. 
Tot timpul cât am stat la el acasă, mi se năzărea mereu că 
undeva, sub podea, zace un cadavru, ascuns poate încă de 
tatăl lui, un cadavru acoperit cu o muşama, ca şi cel de la 
Moscova, având la fel aşezate împrejur sticle cu soluţia 
Jdanov; aş fi putut să-ţi indic chiar şi locul. El nu-mi spune 
nimic, dar ştiu că mă iubeşte până într-atât, încât este 
exclus să nu fi început să mă urască. Nunta dumitale şi cu a 
mea se vor celebra în acelaşi moment; aşa, cel puţin, m-am 
înţeles cu el. Faţă de el n-am nici o taină. L-aş ucide de 
groază... Dar o să mă omoare el înainte... E alături de mine 
acum şi îmi spune râzând că aiurez; ştie că-ţi scriu 
dumitale. 


Şi tot aşa, şiruri nenumărate de adevărat delir în aceste 
scrisori. Una dintre ele, a doua, era lungă de tot: două coli 
de hârtie de format mare scrise mărunt. 

Prinţul ieşi în sfârşit din parc, după ce, la fel ca în seara 
precedentă, rătăcise multă vreme în neştire prin aleile lui 
întunecoase. Noaptea limpede şi luminoasă părea şi mai 
clară ca de obicei. „Să fie încă aşa devreme?” gândi el. 
(Uitase să-şi ia ceaiul.) La un moment dat, i se păru că aude 
sunetele unei melodii venind de departe., Cântă muzica în 
pavilionul gării probabil, gândi iar; de bună seamă, azi nu s- 
au mai dus acolo.” La gândul acesta, uitându-se împrejur, se 
pomeni în dreptul vilei lor. Ştia dinainte că va trebui să 
ajungă aici în cele din urmă şi, cu inima strânsă, urcă 
treptele terasei. Nu-l întâmpină nimeni; terasa era pustie. 
Aşteptă un moment, apoi deschise uşa spre salon. „Nu 
obişnuiesc niciodată să închidă uşa asta”, îşi spuse el; dar 
nici în salon nu era nimeni şi era aproape întuneric beznă. 
Deodată uşa se deschise şi intră Aleksandra Ivanovna cu o 
lumânare în mână. Zărindu-l pe prinţ, tânăra fată se opri 
mirată în faţa lui, întrebându-l parcă din ochi. Trecuse 
probabil pe acolo ca să se ducă în altă odaie şi nu se 
aşteptase deloc să găsească pe cineva în salon. 

— Prin ce întâmplare ai venit aici? Îl întrebă în cele din 
urmă. 

— Eu... Am venit... În treacăt... 

— Maman nu se simte prea bine, Aglaia de asemenea. 
Adelaida s-a dus să se culce şi tocmai mergeam şi eu la 
culcare. Am stat toată seara acasă, singurele. Tata şi prinţul 
Ş. sunt plecaţi la Petersburg. 

— Am venit... Am venit să vă văd... Acum... 

— Dar ştii cât e ceasul? 

— N-nu... 

— Douăsprezece şi jumătate. De obicei ne culcăm la unu. 

— Ah! Credeam că... E numai nouă şi jumătate. 

— Nu face nimic! Râse Aleksandra. Dar de ce n-ai venit 
mai devreme? Poate că ai şi fost aşteptat. 


— Credeam... Credeam. Bâigui el, îndreptându-se spre 
uşă. 

— La revedere! Să vezi ce haz or să facă mâine, când am 
să le povestesc întâmplarea asta. 

Mâşkin porni spre casă pe drumul ocolit de la marginea 
parcului. Inima îi bătea tare, gândurile i se învălmăşeau şi 
totul în jurul lui părea un vis. Deodată, înaintea ochilor i se 
arătă din nou vedenia care, în două rânduri, îi apăruse în 
ziua aceea. Femeia ieşi din parc şi se opri în faţa lui; s-ar fi 
spus că-l aştepta acolo. El tresări şi se opri din mers; ea îi 
apucă mâna şi i-o strânse tare. „Nu, asta nu e o vedenie!” 

Şi iată că se găseau faţă-n faţă pentru întâia oară de la 
despărţirea lor; ea îi vorbea, iar el se uita la dânsa tăcut, cu 
inima încărcată de durere! Ah! Niciodată mai târziu el n-a 
putut uita această întâlnire şi, de fiecare dată, îşi aducea 
aminte de ea cu aceeaşi ascuţită suferinţă. Ea se lăsă în 
genunchi în faţa lui, chiar acolo, în stradă, ca într-o rugă 
extatică; speriat, el se dădu înapoi, dar ea îi apucă mâna ca 
să i-o sărute şi, întocmai ca în visul de adineauri, prinţul 
văzu lacrimi sclipind pe genele-i lungi. 

— Scoală-te, scoală-te! Şopti el speriat, silindu-se s-o 
ridice. Ridică-te, te rog! 

— Eşti fericit? Fericit? Întrebă ea. Spune-mi numai un 
singur cuvânt: eşti fericit acuma? Azi, acum? Ai fost la 
dânsa? Ce ţi-a spus? 

Nu se ridica şi nici nu-l asculta; aşa în genunchi, îl întreba 
grăbită, vorbindu-i dintr-o răsuflare, ca şi cum ar fi fost 
urmărită de o poteră vrăjmaşă. 

— Plec mâine, cum mi-ai poruncit. N-o să-i mai scriu... le 
văd pentru ultima oară, pentru cea din urmă oară! Acuma, 
într-adevăr, pentru cea din urmă oară! 

— Linişteşte-te, ridică-te! O imploră el în culmea 
disperării. Ea îl apucă de mâini, privindu-l în ochi cu nesaţ. 

— Adio, îi spuse ea în sfârşit, apoi se ridică şi se îndepărtă 
în grabă, aproape fugind. Prinţul îl zări deodată pe Rogojin 
apucând-o de braţ şi depărtându-se cu ea. 


— Aşteaptă-mă, prinţe! Strigă Rogojin. Mă întorc 
numaidecât. 

Şi într-adevăr, peste cinci minute, Rogojin sosi la locul 
unde prinţul rămăsese să aştepte. 

— Am urcat-o în trăsură, spuse el; de la ora zece o 
aşteaptă acolo, în colţ. Ştia că ai să-ţi pierzi toată seara la 
cealaltă. Ceea ce-mi scriseseşi mai adineauri, i-am transmis 
întocmai. N-are să-i mai scrie; a făgăduit; iar mâine, după 
cum ţi-a fost vrerea, va pleca de aici. Dorea cu orice preţ să 
te mai vadă o dată înainte de plecare, cu toate că ai refuzat 
să te mai întâlneşti cu ea; te-am aşteptat aici, uite, pe banca 
aceea pândind întoarcerea ta spre casă. 

— Chiar ea te-a luat cu dânsa? 

— Ei şi ce-i cu asta? Rânji Rogojin; am văzut ceea ce, de 
fapt, ştiam. Şi ce, parcă n-am citit scrisorile? 

— Cum, le-ai citit cu adevărat? Întrebă prinţul, îngrozit la 
gândul acesta. 

— Fireşte, ori de câte ori scria, îmi arăta scrisoarea. Ai 
băgat de seamă ce spune acolo, într-un loc, despre brici, he, 
he! 

— E nebună! Strigă prinţul, frângându-şi mâinile. 

— Cine ştie? Poate că nu, murmură Rogojin mai mult ca 
pentru sine. 

Prinţul nu răspunse. 

— Şi acum, rămâi cu bine, spuse Rogojin, plec şi eu mâine; 
nu i-o lua în nume de rău! Dar bine, frate, adăugă el, 
întorcându-se brusc, de ce nu i-ai răspuns la întrebarea: 
„Eşti fericit sau nu?” 

— Nu, nu, nu! Răcni prinţul cu o durere sfâşietoare. 

— M-aş fi mirat grozav să te aud spunând „da”! Râse 
Rogojin cu răutate şi se depărta fără să privească înapoi. 

PARTEA A PATRA 

[. 

Trecu o săptămână de la întâlnirea celor două personaje 
ale povestirii noastre pe banca verde din parc. Într-o 
dimineaţă splendidă, pe la ora zece şi jumătate, Varvara 


Ardalionova Ptiţâna, care făcuse câteva vizite matinale pe la 
diverse cunoştinţe, se întoarse acasă cam tristă şi 
îngândurată. 

Există oameni despre care e greu să spui ceva ce i-ar 
putea prezenta sub înfăţişarea lor cea mai tipică, cea mai 
caracteristică; aceştia sunt aşa-numiţii oameni „obişnuiţi”, 
„banali”, care într-adevăr formează marea majoritate a 
oricărei societăţi. 

În romanele şi povestirile lor, scriitorii preferă de cele mai 
multe ori să ia tipuri din societate şi să le reprezinte într-o 
zugrăvire figurativă şi artistică - tipuri care în realitate se 
întâlnesc excepţional de rar în ansamblul trăsăturilor lor şi 
care totuşi sunt mai reali decât realitatea însăşi. 
Podkoliosin, în expresia lui tipică, poate că este chiar o 
exagerare, în nici un caz însă o aberaţie. Câţi dintre 
oamenii inteligenţi, cu mintea luminată, aflând de la Gogol 
cum este acest Podkoliosin, n-au constatat după aceea că 
zeci şi sute de prieteni şi cunoştinţe de-ale lor seamănă 
grozav cu Podkoliosin, atât doar, că ei nu ştiuseră până 
atunci că acesta li-e numele. În realitate se întâmplă foarte 
rar ca mirii să sară pe fereastră înainte de cununie, poate 
numai pentru simplul fapt - ca să nu mai vorbim de toate 
celelalte - că gestul în sine e destul de neplăcut; cu toate 
acestea, câţi miri, adesea oameni inteligenţi şi foarte de 
treabă, n-au fost în situaţia de a se recunoaşte în adâncul 
inimii, înainte de cununie, drept nişte Podkoliosini. La fel şi 
în căsătorie, chiar dacă nu toţi soţii strigă la orice pas: Tu 
vas voulu, George Dandin! 'Totuşi, o Doamne, de câte 
milioane şi milioane de ori acest strigăt amarnic n-a fost 
repetat, în felurite glasuri, de soţii din lumea întreagă după 
luna lor de miere sau, mai ştii, poate chiar a doua zi după 
nuntă! 

Aşadar, fără a ne angaja în explicaţii mai aprofundate, vom 
arăta doar atât, că în realitatea concretă, trăsăturile tipice 
ale personajelor apar oarecum diluate şi oameni de teapa 
lui George Dandin sau Podkoliosin există realmente, se 


agită şi aleargă sub ochii noştri, zi de zi, numai că noi îi 
observăm sub aspectul acesta mai puţin închegat, mai 
diluat. Aducând precizarea cuvenită respectului pe care-l 
datorăm adevărului integral, în sensul că în viaţa de toate 
zilele poate fi văzut, ce-i drept mai rar, chiar şi tipul unui 
George Dandin luat în întregime, aşa cum l-a creat Moliere, 
vom încheia aceste consideraţii, care încep să semene a 
critică literară în genul celei practicate de reviste. Nu mai 
puţin adevărat este însă că în faţa noastră rămâne totuşi 
nerezolvată problema: ce să facă romancierul cu oamenii 
banali, cu totul „obişnuiţi” şi cum să-i înfăţişeze cititorului 
ca să fie cât de cât interesanţi? Să-i ignoreze complet - nu 
se poate, deoarece oamenii de rând, la fiecare pas şi în 
marea lor majoritate, sunt verigile necesare în lanţul 
întâmplărilor vieţii; dacă-i omitem - înseamnă că redarea 
noastră nu mai este veridică. Ar fi cu totul neveridic sau 
poate chiar şi neinteresant să-ţi umpli romanul numai cu 
oameni tipici sau, aşa, numai pentru a aţâţa interesul, cu 
oameni ciudaţi sau, cum nici nu există în realitate. Suntem 
de părere că scriitorul trebuie să ştie să descopere nuanţe 
interesante şi semnificative chiar şi printre oamenii de 
rând. Iar în cazul când însăşi esenţa unor personaje 
obişnuite constă tocmai în acest caracter constant de 
mediocritate incurabilă sau şi mai degrabă, când în pofida 
tuturor străduinţelor extraordinare ale acestor indivizi de a 
evada cu orice preţ din făgaşul comun al mediocrităţii şi 
rutinei, ei sfârşesc inevitabil prin a recădea pe acelaşi făgaş 
ca expresie a platitudinii - atunci aceste personaje capătă şi 
un caracter oarecum tipic, de mediocritate, care nu vrea în 
ruptul capului să rămână ceea ce este şi caută, cu orice 
preţ, să devină originală şi de sine stătătoare, neavând însă 
nici un fel de posibilităţi pentru a putea fi de sine 
stătătoare. 

Din această categorie a oamenilor „obişnuiţi” sau 
„mediocri” fac parte şi unele personaje din naraţiunea 
noastră, ale căror caractere n-au fost dezvăluite până acum 


(recunosc) îndeajuns cititorului. De pildă, Varvara 
Ardalionovna Ptiţâna, soţul ei, domnul Ptiţân şi fratele ei, 
Gavrilă Ardalionovici. 

În adevăr, nu poate fi nimic mai supărător decât să fii, de 
pildă, bogat, dintr-o familie onorabilă, chipeş, cu oarecare 
studii, destul de inteligent, chiar bun la inimă şi să n-ai 
totuşi nici un talent, nimic deosebit sau original în tine, nici 
măcar o ciudăţenie mai aparte, nici o idee personală, să fii 
absolut „ca toată lumea”...Să zicem că eşti bogat, dar nu un 
Rotschild; aparţii unei familii onorabile, care însă nu s-a 
distins cu nimic, niciodată, într-un mod mai deosebit; ai o 
înfăţişare plăcută, dar nu prea expresivă; studii destul de 
temeinice, dar nu ştii cum să le foloseşti; eşti inteligent, dar 
lipsit de idei personale; bun la inimă, dar îţi lipseşte 
generozitatea etc şi aşa în toate celelalte privinţe. Indivizi 
de acest fel sunt foarte mulţi pe lume, mult mai numeroşi 
chiar decât s-ar părea; la fel cu toţi oamenii, ei pot fi 
împărţiţi în două mari categorii: unii mărginiţi, alţii „ceva 
mai deştepţi”...Cei dintâi sunt mai fericiţi. Ce poate fi mai 
simplu pentru un om mărginit, „obişnuit”, decât să-şi 
închipuie, de pildă, că e un om neobişnuit, original şi să 
rămână astfel tot restul zilelor, pe deplin satisfăcut. A fost 
de ajuns ca unele dintre domnişoarele noastre să-şi tundă 
părul băieţeşte, să-şi pună ochelari albaştri şi să se declare 
nihiliste pentru a deveni perfect convinse că prin aceasta şi- 
au format „convingeri” personale. A fost de ajuns ca cineva 
să simtă la un moment dat în forul lui lăuntric ceva ce aduce 
a sentimente generoase, general-umane, ca să fie de îndată 
încredinţat că nimeni altul nu poate simţi ca dânsul, că este 
un om înaintat în mersul dezvoltării sociale. E de ajuns ca 
cineva să prindă din zbor o idee sau să citească o pagină 
fără început şi fără sfârşit dintr-o carte ce i-a căzut 
întâmplător în mână pentru a căpăta pe loc convingerea că 
sunt „propriile lui idei” şi că s-au născut în capul lui. 
Cinismul naivităţii, dacă se poate spune astfel, ajunge în 
asemenea cazuri până la absurd; pare neverosimil dar 


întâlneşti cazuri de-astea la orice pas. Acest cinism al 
naivităţii această prezumţiozitate satisfăcută a omului 
mărginit, care nici măcar nu pune la îndoială existenţa 
reală a talentului său, a fost admirabil redată de Gogol în 
personajul său tipic, locotenentul Pirogov. Acesta nici nu se 
îndoieşte că este un geniu, ba se credea chiar superior 
oricărui geniu; e atât de încrezut, că nici nu-şi pune o 
asemenea întrebare; de altfel, în general, nu-l frământă nici 
un fel de probleme. Marele scriitor s-a văzut nevoit în cele 
din urmă să-i tragă o bătaie zdravănă pentru a da 
satisfacţie simțului moral ultragiat al cititorului său; dar 
văzând că omul său genial nu a reacţionat la toate acestea 
în nici un fel, mulţumindu-se doar să-şi netezească 
hăinuţele şi să înghită o bucată de plăcintă pentru 
refacerea forţelor pierdute cu prilejul admonestării, şi-a 
desfăcut braţele cu uimire şi l-a lăsat astfel cititorilor săi. 
Am regretat întotdeauna că scriitorul i-a atribuit marelui 
său erou un grad atât de mic, pentru că Pirogov e atât de 
plin de sine, că nu i-ar fi fost deloc greu să-şi închipuie, pe 
măsură ce epoleţii lui s-ar fi îngroşat şi s-ar fi împodobit 
treptat cu fire tot mai strălucitoare, că ajunge în cele din 
urmă, să zicem, un mare comandant de oşti; şi propriu-zis, 
nu este vorba că şi-ar fi putut închipui, ci pur şi simplu nu s- 
ar fi îndoit că este chiar aşa; de vreme ce a fost făcut 
general, cum să nu fie şi comandant de oşti? Şi câţi dintre 
aceştia nu provoacă adevărate catastrofe pe câmpurile de 
bătălie? Dar câţi de-alde Pirogov nu am avut noi în 
rândurilc literaţilor, savanților, propagandiştilor noştri! Am 
zis „am avut”, dar cred că mai avem şi astăzi. 

Personajul Gavrilă Ardalionovici Ivolghin din naraţiunea 
noastră aparţinea unei alte categorii; făcea parte din 
categoria oamenilor „ceva mai deştepţi”, deşi ardea, din 
cap până în picioare, de dorinţa de a părea original. După 
cum am arătat însă, categoria aceasta de oameni e mult mai 
nefericită decât prima. Chestiunea e că un om „obişnuit” 
deştept, chiar dacă îşi închipuie la un moment dat (sau 


poate chiar şi o viaţă întreagă) că este un om genial, 
deosebit de original, păstrează totuşi, în adâncul inimii, un 
viermişor de îndoială, care îl duce uneori la exasperare; iar 
dacă se resemnează, o face de aici încolo deplin înveninat 
de o puternică doză de vanitate refulată. E drept că în 
exemplificarea noastră am luat extrema şi am folosit un caz 
excepţional; în marea majoritate a cazurilor la această 
categorie de oameni mai deştepţi, lucrurile se petrec mai 
puţin tragic doar dacă la o vârstă mai înaintată începe să-i 
supere ceva mai mult ficatul, atâta tot. Oricum însă, înainte 
de a se supune şi a se resemna, oamenii aceştia se 
încăpăţânează uneori să-şi facă de cap vreme îndelungată, 
din tinereţe şi până la vârsta resemnării şi tot numai din 
dorinţa de a fi originali. Se întâmplă şi cazuri destul de 
ciudate: din dorinţa de originalitate îl vezi pe câte unul, om 
dintr-o bucată de altfel, că este gata să comită şi câte o 
mârşăvie, ba de multe ori se întâmplă ca nenorocitul să nu 
fie numai un om cinstit, dar şi bun pe deasupra, susţinător 
de familie, care mai întreţine sau ajută cu banii lui munciţi 
şi pe câte un străin de familia lui şi totuşi o viaţă întreagă să 
nu-şi găsească astâmpăr. Nu-l satisface nici pe departe şi 
nu-l consolează gândul că îşi îndeplineşte atât de frumos 
îndatoririle de om, dimpotrivă tocmai asta îl enervează. 
„Uite pe ce mi-am irosit o viaţă întreagă, parcă ar vrea el să 
spună, iată ce m-a legat de mâini şi de picioare, iată ce m-a 
împiedicat să descopăr praful de puşcă! Dacă nu era 
această piedică, poate că aş fi descoperit negreşit ori praful 
de puşcă, ori America - precis nu ştiu încă ce anume - dar 
aş fi descoperit negreşit ceva”...Ceea ce îi caracterizează 
îndeosebi pe toţi domnii aceştia e că, în tot decursul vieţii, 
ei nu izbutesc să se dumerească bine: ce anume trebuie 
neapărat să descopere şi ce anume sunt gata să descopere 
în cursul vieţii lor: praful de puşcă sau America? În ce 
priveşte însă năzuinţa, dorul descoperirii, s-ar putea spune 
că le posedă într-o doză care ar fi fost pe măsura unui 
Columb sau unui Galileu. 


Gavrilă Ardalionovici apucase tocmai pe această cale, dar 
nu era decât la începutul ei. Avea încă mult de umblat pe 
drumuri nesăbuite. Încă din adolescenţă fusese mereu 
chinuit de conştiinţa mediocrităţii lui, căutând în acelaşi 
timp să se convingă că e un om superior. Era un tânăr ros 
de ambiţii, cu veleităţi şi porniri nestă-pânite, cu nervii cam 
şubrezi încă de la naştere. Impetuozitatea dorințelor o lua 
drept semn al forţei sale. În dorinţa lui aprigă de a ieşi din 
comun, era gata chiar şi de acţiuni nechibzuite, dar în 
momentul când aceste acţiuni urmau să fie aduse la 
îndeplinire, eroul nostru se dovedea întotdeauna prea 
deştept pentru a le săvârşi şi ca atare se lăsa păgubaş. Asta 
îl ducea la disperare. Poate că în anumite împrejurări, s-ar 
fi hotărât şi la vreo ticăloşie, numai să obţină cele râvnite, 
dar, ca un făcut, în clipa decisivă se dovedea a fi prea cinstit 
pentru o ticăloşie. De altfel, la una mai mică s-ar fi pretat 
oricând. Sărăcia în care-i căzuse familia îl umilea şi-l irita. 
Ajunsese s-o desconsidere chiar şi pe maică-sa, cu toate că 
îşi dădea prea bine seama că reputaţia şi firea demne de 
respect ale mamei lui erau deocamdată principalul suport 
al propriei sale cariere. Din momentul când a intrat în 
serviciul generalului şi a fost primit în casa Epancinilor, şi-a 
spus: „Dacă e vorba că trebuie să mă ticăloşesc neapărat, 
apoi s-o fac barem până la capăt, numai să iasă ceva”, dar 
aproape niciodată nu rezista până la capăt. 

Şi de ce şi-o fi închipuit el că va trebui neapărat să se 
ticăloşească? De Aglaia, de fapt, se cam speriase atunci, dar 
nu s-a retras definitiv, ci a căutat să tărăgăneze lucrurile 
pentru orice eventualitate, deşi nu crezuse niciodată serios 
că ea va cobori până la el. Pe urmă, în timpul istoriei aceleia 
cu Nastasia Filippovna, i se năzări că prin bani poate obţine 
orice. „Dacă-i pe ticăloşie, apoi să ne ticăloşim”, îşi repeta el 
pe atunci zilnic, cu satisfacția omului orgolios, dar şi cu o 
oarecare teamă; „dacă e să mă ticăloşesc, atunci cel puţin 
să mă ridic până la culmea cea mai înaltă, îşi dădea el 
mereu curaj; cei slabi de înger, în asemenea cazuri, şi-ar 


pierde cumpătul şi ar da bir cu fugiţii, pe când noi vom 
merge înainte până la capăt!” Văzându-şi ratate planurile în 
privinţa Aglaiei, strivit de împrejurări, şi-a pierdut cu totul 
încrederea şi stăpânirea de sine şi, după cum se ştie, i-a dus 
prinţului banii pe care i-i zvârlise ca pe o pomană nebuna 
aceea, după ce, la rândul ei, îi primise şi ea de la alt nebun. 
Gestul acesta l-a regretat mai târziu de mii de ori, deşi nu 
pierdea nici un prilej de a se lăuda cu el, gâdilându-şi astfel 
amorul propriu. Trei zile cât a mai stat prinţul după aceea 
la Petersburg, Ganea s-a căinat într-adevăr în faţa lui, dar 
tot în aceste trei zile a început să-l şi urască pe prinţ, 
pentru că acesta îl trata cu prea multă compătimire, când, 
de fapt, să înapoiezi o sumă atât de mare e un gest pe care 
„nu oricine ar fi fost în stare să-l facă”...Dar în sinea lui a 
trebuit să recunoască cinstit că toată suferinţa şi 
nemulţumirea lui nu sunt altceva decât o reacţie a unui 
orgoliu mereu călcat în picioare; şi asta îl chinuia cumplit. 
Abia mult mai târziu se dumeri şi se convinse ce întorsătură 
serioasă ar fi putut lua tatonările lui pe lângă o făptură atât 
de nevinovată şi de stranie ca Aglaia. Chinuitoare mustrări 
de cuget nu-i dădeau pace; renunţă la slujbă şi se lăsă 
pradă durerii şi deznădejdii. 

Locuia acum la Ptiţân, împreună cu mama şi cu tatăl său. 
Nu-şi ascundea disprețul pentru cumnatul său, care-i 
asigura toată întreţinerea, dar asta nu-l împiedica să-i 
urmeze sfaturile pe care era destul de cuminte să i le ceară. 
De pildă, un lucru care-l supăra peste măsură pe Gavrilă 
Ardalionovici era că Ptiţân nici măcar nu-şi propune să 
ajungă un Rothschild. „Dacă te-ai făcut cămătar, încalte 
mergi până la capăt; strânge oamenii de gât, stoarce din ei 
cât poţi, fă-te cunoscut, fă-te regele iudeilor!” Ptiţân, om 
liniştit şi modest, nu făcea decât să zâmbească la aceste 
vorbe; totuşi, o dată găsi de cuviinţă să-i ceară socoteală lui 
Ganea, dovedind chiar o oarecare demnitate în răfuiala 
asta. Îi demonstra cumnatului său că nu făcea nimic 
necinstit şi, ca atare, nu era îndreptăţit să-i spună cămătar; 


dacă banii erau la mare preţ, vina nu era a lui; se purta cu 
dreptate şi cu cinste şi, propriu-zis, în „aceste” afaceri, rolul 
său era mai degrabă de agent mijlocitor; în sfârşit, că, 
datorită corectitudinii şi punctualităţii în afaceri, s-a făcut 
cunoscut în lumea cea mai bună şi că afacerile lui iau o 
extindere tot mai mare. „N-o să ajung un Rothschild, 
adăugă Ptiţân râzând, dar o casă pe Liteinaia sau poate 
Chiar două tot o să am şi cu asta mă declar mulţumit.” „Mai 
ştii, poate chiar şi trei!” îşi spunea el în gând, fără a-şi 
destăinui vreodată visul. Oamenii aceştia sunt, de fapt, 
favoriţii şi răsfăţaţii sorții; ea va fi darnică cu Ptiţân şi-l va 
recompensa nu numai cu trei, ci chiar cu patru case şi 
tocmai pentru aceea că el ştia precis, încă din adolescenţă, 
că nu va deveni niciodată un Rothschild. În schimb, soarta 
nu va merge niciodată dincolo de cele patru case şi pentru 
Ptiţân totul se va încheia cu asta. 

Cu totul altă fire avea sora lui Gavrilă Ardalionovici. Era şi 
ea stăpânită de dorinţe şi ambiţii mari, dar vădea mai multă 
dârzenie şi tenacitate în realizarea lor şi mai puţină 
impetuozitate pătimaşă. Dădea dovadă de multă prudenţă 
şi cumpătare când lucrurile atingeau limita lor extremă, 
deşi, datorită aceleiaşi prudenţe, nu ajungea aproape 
niciodată să forţeze prea mult lucrurile. Fără îndoială şi ea 
făcea parte din tagma oamenilor „obişnuiţi” care cred că 
sunt originali, dar şi-a dat foarte repede seama că nu avea 
nici umbră de originalitate, fără a se necăji prea mult 
pentru asta - cine ştie, poate tot dintr-un fel de mândrie. Se 
acomoda cu multă hotărâre nevoilor vieţii practice primind 
să fie soţia domnului Ptiţân, fără a-şi spune cu acest prilej: 
„Dacă e vorba să facem ticăloşii, apoi să le facem, numai 
scopul să fie atins”, cum, de bună seamă, s-ar fi exprimat 
Gavrilă Ardalionovici într-o asemenea ocazie (şi care puţin 
rămăsese să n-o spună cu glas tare atunci când aprobă 
hotărârea surorii sale în calitate de frate mai mare). 
Dimpotrivă, Varvara Ardalionovna se hotări să se mărite 
după ce se convinse temeinic că viitorul ei soţ era un om 


modest, plăcut, cu oarecare cultură şi care pentru nimic în 
lume nu s-ar preta la vreo ticăloşie mare. În ce priveşte cele 
mici, erau fleacuri de care Varvara Ardalionovna nu se 
preocupa; de altfel, unde nu există fleacuri de acestea? E 
absurd să cauţi idealul! Pe lângă asta, ştia că, măritându-se, 
asigura un adăpost pentru toţi ai ei. Văzându-l pe Ganea 
nefericit, dorea să-i fie de folos, cu toate neînțelegerile lor 
anterioare. Ptiţân îl îndemna prieteneşte pe cumnatul său 
să ocupe vreo slujbă. „Bagă de seamă, îi spunea el 
câteodată glumind, îi dispreţuieşti pe generali şi rangurile 
lor, dar ai să vezi cum ei toţi vor deveni generali; vom trăi şi 
vom vedea.” „Şi de unde Li s-a năzărit că eu i-aş dispreţui pe 
generali şi rangurile lor?” reflecta Ganea cu sarcasm. 

Ca să-l ajute pe fratele ei, Varvara Ardalionovna se hotări 
să-şi lărgească sfera de acţiune; îşi făcu vad la familia 
Epancin: în această privinţă îi fură de mare folos amintirile 
din copilărie, întrucât şi ea şi fratele ei fuseseră tovarăşi de 
joacă cu fetele generalului Epancin. Menţionăm că dacă 
Varvara Ardalionovna, vizitându-i pe Epancini ar fi urmărit 
un vis prea îndrăzneţ, o himeră, poate că prin însuşi faptul 
acesta s-ar fi desprins de categoria acelor oameni în care se 
indusese cu bună ştiinţă; dar ea nu urmărea o himeră, ci 
acţiona după un calcul destul de întemeiat; planul ei nu 
avea nimic himeric, dat fiind că sconta pe caracterul acestei 
familii; şi mai ales pe cel al Aglaiei, pe care o observa fără 
încetare. 'Toate strădaniile Varvarei Ardalionovna aveau 
drept ţintă să încerce o nouă apropiere între Aglaia şi 
Ganea. Poate că izbutise cu adevărat să obţină unele 
rezultate; sau, poate, a dat greş în unele privinţe, punând, 
de pildă, prea multe speranţe în fratele ei şi aşteptându-se 
de la el la cine ştie ce lucruri de care el nici n-ar fi fost în 
stare. Oricum, ea îşi urzea iţele cu destulă dibăcie în casa 
Epancilor; lăsa să treacă uneori săptămâni întregi fără să 
sufle un cuvânt despre Ganea; era întotdeauna foarte 
sinceră şi căuta să fie cât mai dreaptă în aprecieri, păstra o 
ţinută modestă, dar demnă. Nu găsea nimic să-şi impute în 


adâncul conştiinţei şi asta îi dădea mai multă încredere în 
sine. Numai câteodată, Varvara Ardalionovna îşi dădea 
seama că era înrăită, că avea mult amor propriu, ba poate 
şi o doză de vanitate lezată, pe care o resimțea mai ales 
după vizitele la familia Epancin. 

Tot astfel şi acum, întorcându-se de acolo se simţea, după 
cum am spus, foarte abătută. În suferinţa ei era o ironie 
amară. La Pavlovsk, Ptiţân locuia într-o casă de lemn nu 
prea arătoasă, dar încăpătoare, aşezată pe o stradă 
prăfuită şi care în curând urma să devină proprietatea lui 
deplină, încât, la rându-i, ca viitor proprietar îşi făcea de pe 
acum planuri de revânzare. Urcând scările, Varvara 
Ardalionovna auzi venind de sus larmă mare; desluşi 
glasurile enervate ale fratelui şi ale tatălui ei. Intrând în 
salon, îl văzu pe Ganea agitat, alergând de la un colţ la 
celălalt al odăii. Tânărul era palid de furie şi nu-i lipsea mult 
să-şi smulgă părul din cap. La priveliştea aceasta, Varvara 
Ardalionovna îşi încruntă spâncenele şi, fără a scoate 
pălăria de pe cap, se lăsă cu un aer obosit pe divan. 

Ştiind bine că dacă nu-l întreabă numaidecât pe fratele ei 
de ce aleargă aşa, tăcerea ei l-ar irita cu siguranţă, se grăbi 
să-i spună: 

— Ca de obicei, nu-i aşa? 

— Da' de unde, dădu din mâini Ganea disperat. Ca de 
obicei! Dracu' ştie ce se mai petrece la noi, pentru că nu e 
nici măcar ca de obicei! Bătrânul a turbat... Mama plânge 
în hohote. Cum vrei, Varia, dar am să-l dau afară, zău, sau... 
Am să plec eu, adăugă el, aducându-şi aminte că nu poţi să 
dai pe cineva afară dintr-o casă străină. 

— Trebuie să fii îngăduitor, mumură Varia. 

— Îngăduitor faţă de ce anume? Faţă de cine? Spuse 
Ganea roşu de mânie. Faţă de nemerniciile lui? Ei, uite nu; 
poţi să spui ce vrei, dar aşa nu mai merge! Nu, nu şiiar nu! 
Ce om! Halal să-i fie! El e vinovatul şi tot el sare cu gura. 
Dar ce ai? Eşti cam schimbată la faţă. 


— Să lăsăm asta, răspunse Varia în silă. Ganea o privi 
iscoditor. 

— Ai fost acolo? Întrebă el brusc. 

— Da. 

— Îl auzi! Iar zbiară! Ce ruşine! Şi tocmai acum! 

— Adică de ce nu? A intervenit ceva nou, ca să nu se 
întâmple şi acum? 

Ganea o privi şi mai atent. 

— Ai aflat ceva? 

— Nimic surprinzător. Se confirmă totul. Bărbatul meu a 
văzut mai bine decât tine şi decât mine; ce a prezis de la 
început s-a împlinit. Unde-i el? 

— A ieşit. Ce spui că s-a împlinit? 

— Prinţul este socotit logodnic oficial; totul e hotărât. 
Surorile cele mari mi-au spus că Aglaia şi-a dat 
consimţământul; cărţile sunt date pe faţă. (înainte, totul la 
ei era învăluit în mister.) Nunta Adelaidei a fost iar 
amânată; vor să serbeze cele două nunţi în aceeaşi zi; ce 
romantic! Ca într-o poezie. Apucă-te mai bine şi scrie un 
elogiu al nunţii apropiate decât să umbli aşa, ca un nebun, 
prin odaie. Diseară vine prinţesa Belokonskaia la ei; a picat 
la timp; va fi lume multă. Vor să-l prezinte prinţesei, deşi ea 
îl cunoaşte de câtăva vreme; se pare că tot în seara asta va 
fi anunţată logodna în mod oficial. Se tem numai ca nu 
cumva mirele, intrând în salonul plin de musafiri, să nu 
răstoarne ceva sau să se împiedice şi să cadă pe parchet; n- 
ar fi de mirare. 

Ganea o ascultă cu atenţie, dar, spre mirarea surorii lui, 
ştirea care-i spulbera speranţele părea că nu-i pricinuieşte 
nici o emoție. 

— De! Trebuia să ne aşteptăm şi la asta, spuse îngândurat. 
Vasă-zică, s-a terminat! Adăugă el cu un zâmbet straniu, 
scrutând din când în când cu înţeles faţa surorii sale, în 
timp ce continua să se plimbe prin odaie, dar mult mai 
potolit decât adineauri. 


— Îmi pare bine că priveşti lucrurile mai cu înţelepciune, 
spuse Varia. 

— Cel puţin, ai scăpat şi tu de-o grijă. 

— Cred că te-am servit sincer, fără să te descos şi fără să 
te plictisesc prea mult; doar nu te-am întrebat niciodată ce 
fel de fericire căutai la Aglaia. 

— Dar ce, parcă eu... Am căutat vreo fericire la Aglaia? 

— Ei, asta-i acum! Mai slăbeşte-mă, te rog, cu filosofia! În 
definitiv, aşa este. Dar acum s-a isprăvit, ne ajunge; am 
rămas cu buzele umflate. De la început chiar, ţi-o 
mărturisesc, nu prea am avut eu cine ştie ce mari speranţe; 
dar m-am apucat cu gândul că poate „se prinde”, contând 
pe firea ciudată a Aglaiei şi, mai ales, ca să te împac pe tine; 
altminteri, nu prea existau şanse; nouăzeci la sută erau 
contra. Personal, nici acum nu sunt lămurită ce ai urmărit în 
toată afacerea asta. 

— Şi acum parcă vă văd, pe tine şi pe soţul tău, cum o să 
mă bârâiţi la cap ca să-mi iau o slujbuliţă, o să-mi ţineţi 
prelegeri despre tenacitate şi putere de voinţă şi cum un 
om trebuie să se mulţumească cu puţin şi aşa mai departe. 
Cunosc cântecul pe de rost, râse Ganea în hohote. 

„Să ştii că iar pune ceva la cale”, îşi spuse Varia. 

— Dar părinţii ei ce zic? Sunt încântați? Întrebă deodată 
tânărul. 

— N-nu tocmai, după cât se pare. De altfel, îţi dai seama şi 
tu - Ivan Feodorovici e mulţumit; Lizaveta Prokofievna însă 
are rezerve; întotdeauna a avut o repulsie la gândul că 
Mâşkin ar putea să-i fie ginere; e un lucru ştiut. 

— Nu la asta mă refer; e limpede că prinţul este o partidă 
absurdă, de neconceput. Te întreb numai, unde au ajuns 
lucrurile? Aglaia şi-a dat oficial consimţământul? 

— Până acum n-a spus „nu” - asta-itot; dar delaeanute 
poţi aştepta la mai mult. O ştii cât e de ruşinoasă şi de 
timidă! Până la ciudăţenie! Când era mică şi venea lume la 
ei în casă, se ascundea într-un dulap şi rămânea acolo două- 
trei ceasuri, până când plecau musafirii; trebuie să ştii că 


nu s-a schimbat nici acum. Îmi vine să cred că de data 
aceasta e ceva serios între ei. Se zice că-şi bate joc de el 
mereu, ca să nu dea de bănuit; cert este că nu scapă ea 
prilejul să-i strecoare câte un cuvânt prinţului pe furiş, căci 
e radios, de parcă ar fi în al nouălea cer... E pur şi simplu 
caraghios! Toate acestea le ştiu chiar de la ei. Pe de altă 
parte, am avut impresia că m-au cam luat peste picior. 
Vorbesc de surorile cele mari. 

În cele din urmă, Ganea începu să se încrunte; poate că 
Varia insista anume asupra acestor amănunte, ca să 
pătrundă în gândurile ascunse ale fratelui său. Dar în 
momentul acela se auziră de sus, din nou, ţipete şi larmă. 

— Am să-l dau afară! Răcni Ganea, bucuros parcă să-şi 
descarce nervii. 

— Şi apoi o să se apuce iar să ne facă peste tot de ocară, 
cum s-a întâmplat chiar ieri. 

— Ieri? Cum adică? Cc-a făcut ieri? Nu cumva... se zăpăci 
Ganea, speriat la culme. 

— Ah! Dumnezeule, n-ai ştiut nimic? Se nelinişti Varia. 

— Vasăzică, e adevărat că s-a dus la ei? [ipă Ganea, roşu 
de furie şi de ruşine. Dumnezeule, am uitat că vii de acolo! 
Ai aflat ceva. Bătrânul a fost deci pe la ei? A fost sau nu? 

Cu aceste cuvinte, Ganea se repezi spre uşă; Varia se luă 
după el şi-l apucă de braţ. 

— Ce faci? Unde te duci? Spuse ea. Dacă-l dai afară acum, 
o să-şi facă de cap şi mai rău, o să ne meargă faima prin 
toate casele! 

— Ce-a făcut? Ce-a zis? 

— Nici ele n-au prea ştiut ce să-mi spună, căci nu l-au 
înţeles; în orice caz, i-a speriat pe toţi. A cerut să-l vadă pe 
Ivan Feodorovici; acesta lipsind, a întrebat de Lizaveta 
Prokofievna. Mai întâi a rugat-o să-i găsească un loc, să 
capete o slujbă; pe urmă, a început să se plângă de noi, de 
mine, de bărbatul meu şi mai cu seamă de tine... Ce mai 
încolo încoace, ne-a aranjat frumuşel... 


— N-ai putut afla ce anume a spus? Întrebă Ganea, 
tremurând ca într-un acces de isterie. 

— Ce să aflu? După cât am înţeles, se pare că nici el nu-şi 
dădea seama ce spune; a îndrugat verzi şi uscate; sau poate 
că ele n-au vrut să-mi spună tot. 

Ganea se apucă cu amândouă mâinile de cap şi alergă la o 
fereastră; Varia se aşeză lângă cealaltă. 

— E caraghioasă Aglaia asta, îşi aminti ea deodată; mă 
opreşte la plecare şi-mi spune: „Ilransmite din partea mea 
părinţilor dumitale salutul meu deosebit de respectuos; am 
să caut să-l văd pe tatăl dumitale într-una din zilele 
acestea”...Şi vorbea cu un aer atât de grav! Ciudat, foarte 
ciudat... 

— Nu glumea? Eşti sigură că n-a spus-o în batjocură? 

— Nu, nu, câtuşi de puţin şi tocmai asta mi s-a părut mai 
ciudat. 

— Ştie sau nu ştie povestea cu bătrânul? Ce crezi? 

— Că în casă la ei nu se ştie nimic despre asta, n-am nici o 
îndoială; dar întrebarea ta mi-a sugerat o idee; nu este 
exclus că Aglaia să ştie. Numai ea singură poate să fi aflat 
ceva, căci surorile ei au fost şi ele foarte mirate când au 
auzit-o rugându-mă atât de serios să-i transmit tatei 
salutările ei. Şi pentru ce numai lui? lar de aflat, putea s-o 
afle numai de la prinţ! 

— Nu-i greu de ghicit cine a informat-o! Auzi, hoţ! Atât ne 
mai lipsea. Un hoţ în familia noastră, „capul familiei”! 

— Ei asta-i! Se înfurie Varia. E absurd! O simplă păţanie de 
beţivani şi atâta tot. Şi cine le-a născocit toate astea, mă 
rog? Lebedev, prinţul... Grozavi amândoi, n-am ce zice! Şi 
deştepţi... Foc! Nu-nu vine să cred nici atâtica din toată 
istoria asta, pusă la cale de nişte neisprăviţi. 

— Bătrânul e un hoţ şi un beţiv, continuă Ganea cu 
amărăciune eu - un cerşetor, cumnatul meu - un cămătar. 
Vezi bine, avea şi de ce să se simtă atrasă Aglaia! Frumos 
ne şade, n-am ce zice! 

— Acest cumnat al tău, acest cămătar te... 


— Mă întreţine, nu-i aşa? Spune, spune, te rog, nu te jena. 

— Ce te-a apucat? Căută Varia să-şi acopere gafa. N-ai mai 
multă minte decât un şcolar. Crezi că toate acestea au putut 
să-ţi dăuneze în ochii Aglaiei? Nu-i cunoşti caracterul; ar 
refuza cea mai strălucită partidă ca să fugă cu un student şi 
să împartă cu el o viaţă de mizerie - acesta-i visul ei! 
Niciodată n-ai înţeles cât te-ai fi ridicat în ochii ei, dacă ai fi 
suportat situaţia noastră cu demnitate şi curaj. Păi, cu ce 
crezi că a putut s-o atragă prinţul? Mai ales prin aceea că 
nici nu şi-a dat vreo osteneală să-i placă şi apoi prin aceea 
că toată lumea îl socoate idiot. Numai faptul că această 
căsătorie ar răsturna toată casa pe dos, că i-ar scoate pe 
toţi din minţi, o umple de fericire. Dar parcă voi sunteţi în 
stare să înţelegeţi ceva?! 

— Asta mai rămâne de văzut, dacă înţelegem ceva sau nu, 
murmură Ganea cu un aer cam enigmatic. Numai că tare 
voiam ca ea să nu fi aflat despre întâmplarea cu bătrânul. 
Am sperat că prinţul se va abţine şi nu va răspândi zvonul; 
ştiu că l-a convins şi pe Lebedev să tacă; de altfel, nici mie 
n-a vrut să-mi spună totul când am încercat să-l trag de 
limbă. 

— Atunci îţi dai seama că altcineva şi-a vârât coada, de a 
mers vorba. Dar ce te mai frămânţi pentru asta acum? Ce 
mai speri? Şi dacă mai rămâne vreo speranţă, n-ar fi decât 
să apari ca un martir în ochii ei. 

— Lasă, că de scandal s-ar speria şi dânsa, cu tot 
romantismul ce o caracterizează. Totul până la o anumită 
limită şi niciodată nu veţi depăşi anumite limite; aşa sunteţi 
voi - toate la fel! 

— Aglaia s-ar speria? Se revoltă Varia, uitându-se cu 
dispreţ la fratele ei. Ce suflet josnic ai! Aşa sunteţi voi, 
bărbaţii! Nimic nu-i capul vostru! Nu meritaţi nici o 
consideraţie, nici cât negru sub unghie. Aglaia poate să fie 
ridicolă, excentrică, în orice caz însă e de o mie de ori mai 
nobilă la suflet, mai generoasă decât noi toţi. 


— Ei bine, bine, nu te supăra, făcu Ganea plin de sine şi pe 
un ton împăciuitor. 

— Dacă sunt neliniştită, e numai pentru mama, continuă 
Varia; mă tem ca istoria asta cu tata să n-ajungă la urechile 
ei. Ah! Tare mă tem! 

— Cred că a şi ajuns, zise Ganea. 

Varia se ridicase tocmai ca să urce în odaia Ninei 
Aleksandrovna, dar la aceste cuvinte se opri şi-l privi cu 
atenţie pe fratele ei: 

— Cine ar fi putut să-i spună? 

— Ippolit, probabil. Cred că cea dintâi plăcere pe care a 
ţinut să şi-o facă din clipa când s-a mutat la noi a fost să-i 
raporteze totul mamei. 

— Dar de unde putea el să afle, mă rog? Prinţul şi Lebedev 
ziceai că s-au înţeles să nu sufle o vorbă; nici Kolea nu ştie 
NIMIC. 

— Ippolit? A aflat-o singur. Nici nu-ţi închipui ce bestie 
şireată e ăsta, ce gură rea are şi cu câtă plăcere adulmecă 
numai ca să dea la iveală toate cancanurile şi istoriile 
scandaloase. Poate n-ai să crezi, dar eu sunt sigur că a şi 
reuşit s-o momească pe Aglaia şi, chiar dacă n-a apucat încă 
să-şi atingă scopul, fii sigură că va merge până-n pânzele 
albe. Şi Rogojin văd că s-a împrietenit cu el. Cum de nu 
bagă prinţul de seamă? Pe mine, Ippolit mă socoate 
inamicul său personal, l-am mirosit de mult. Ce n-ar da el 
acum ca să-mi mai joace o festă! Şi ce rost mai are, de ce se 
mai bagă, nu pricep. Ca mâine o să dea ortu' popii! Dar lasă 
că-i fac eu figura. Ai să vezi ce festă am să-i joc eu lui şi nu 
el mie. 

— Dacă-l urăşti în halul ăsta, de ce atunci l-ai ademenit să 
se mute aici? Şi face oare să mai joci feste unuia în starea 
lui? 

— Păi, nu m-ai sfătuit chiar tu să mă dau peste cap ca să-l 
aduc la noi? 

— Am crezut că ne va fi de folos; dar ştii că s-a îndrăgostit 
de Aglaia şi că i-a scris chiar? M-au întrebat acolo... Se pare 


că s-a apucat să-i scrie şi Lizavetei Prokofievna. 

— În privinţa asta nu-i deloc primejdios, spuse Ganea, 
râzând cu răutate. Poate să fie aici şi un sâmbure de adevăr, 
dar e cu totul altceva. Că e îndrăgostit - tot ce se poate! Un 
mucos!... În orice caz însă, n-are să apuce să-i scrie 
bătrânei scrisori anonime! De fapt, e o mediocritate crasă, 
cu o puternică doză de răutate, platitudine şi îngâmfare! 
Sunt convins, ştiu precis că a încercat să mă ponegrească în 
ochii ei, prezentându-mă drept un intrigant. Poate chiar a şi 
început cu asta. M-am apucat ca un prost, recunosc, să-i 
destăinuiesc totul, crezând că din răzbunare faţă de prinţ o 
să-mi apere interesele. Dar acum l-am dibuit: este o bestie 
vicleană şi rea! În ce priveşte furtul, l-a aflat de la maică-sa, 
căpităneasa. Dacă bătrânul s-a hotărât să facă aşa ceva, a 
fost numai din pricina ei. La un moment dat, Ippolit îmi 
spune, aşa din senin, că „generalul” i-a făgăduit mamei sale 
patru sute de ruble; mi-a spus asta intenţionat, cu un gând 
anume. Imediat am înţeles încotro bate... Căci servindu-mi 
această noutate, mă privea drept în ochi cu un fel de 
plăcere sadică. E limpede că i-a spus-o şi mamei numai din 
dorinţa de a-i sfâşia inima. De ce naiba nu crapă odată? 
Zicea că o să moară în trei săptămâni, dar văd că aici s-a şi 
îngrăşat! Nu mai tuşeşte; îl auzeam aseară că de două zile 
n-a mai scuipat sânge. 

— Dă-l afară! 

— Nu-l urăsc, îl dispreţuiesc, pronunţă Ganea cu mândrie. 
Ba nu, îl urăsc, da, îl urăsc! Izbucni el deodată cu o furie 
nestăpânită. Şi am să i-o spun în faţă, chiar în clipa când îşi 
va da sufletul, pe patul de moarte! Dacă i-ai fi citit 
„Confesiunea”, Doamne, ce naivitate plină de cinism! Curat 
locotenentul Pirogov sau Nozdriov tragic şi, înainte de 
toate, un mucos obraznic! Ah, cu ce plăcere i-aş fi tras o 
bătaie zdravănă în seara aceea, anume ca să-l văd ce ochi 
face. Pentru că nu i-a reuşit planul, e supărat pe toată 
lumea şi se răzbună în fel şi chip... Dar ce se aude? Iar 
scandal! Ei bine, asta întrece orice măsură. Hotărât lucru, 


nu mai pot suporta. Ptiţân! Dar până când o să meargă aşa? 
Strigă el către cumnatul său care tocmai intra în odaie. E 
pur şi simplu... 

Larma se apropia din ce în ce; deodată, uşa se deschise cu 
putere şi bătrânul lvolghin, stacojiu la faţă, tremurând de 
mânie şi scos din fire, se repezi şi el la Ptiţân. În urma lui 
veneau Nina Aleksandrovna şi Kolea, iar după ei apăru şi 
Ippolit. 

II. 

Trecuseră cinci zile de când Ippolit se instalase în casa lui 
Ptiţân. Totul se petrecu oarecum de la sine, fără multe 
explicaţii şi fără ceartă între prinţ şi el; ba nu numai că nu 
se certară, dar, aparent, se despărţiră ca nişte prieteni. 
Gavrilă Ardalionovici, care se arătase aşa de pornit 
împotriva lui Ippolit la aniversarea prinţului, venise să-l 
vadă a treia zi; fără îndoială, o inspiraţie subită l-a îndemnat 
să facă acest lucru. Rogojin îl vizită şi el pe bolnav. La 
început, prinţul crezu că ar fi chiar spre binele „bietului 
bolnav” dacă s-ar muta din casa lui. Dar, încă în timpul 
mutării, Ippolit ţinu să declare că se duce la Ptiţân, care „a 
fost atât de bun să-i ofere găzduire”, fără să pomenească 
măcar numele lui Ganea, deşi acesta stăruise să fie primit în 
casă. Ganea, fireşte, băgă de seamă acest lucru numaidecât 
şi se simţi profund atins în orgoliul lui. 

Nu minţise, când îi spusese Variei de ameliorarea 
survenită în starea bolnavului. Într-adevăr, lui Ippolit îi 
mergea mai bine, ceea ce se observa de cum te uitai la el. 
Intră în odaie după ceilalţi, fără să se grăbească, cu un 
zâmbet batjocoritor şi plin de răutate. Nina Aleksandrovna 
părea foarte speriată. (în aceste şase luni se schimbase 
mult, slăbise, iar de când îşi măritase fata şi stătea la Ptiţân, 
nu se amesteca - cel puţin pe faţă - în treburile copiilor.) 
Kolea era îngrijorat şi faţa lui exprima nedumerire: nu 
cunoştea adevărata pricină a acestei noi furtuni familiale, 
nu prea înţelegea bine ce lucruri noi au survenit în ceea ce 
numea el „nebunia generalului”, dar scandalurile repetate 


şi nemaipomenite pe care tatăl său le provoca mereu şi 
pretutindeni nu se putea să nu-i lase vreo îndoială că o 
schimbare neobişnuită se produsese în el. Îl mai neliniştea 
de asemeni faptul că de trei zile bătrânul încetase să mai 
bea şi că între timp se certase cu Lebedev şi cu prinţul. 
Tocmai în acea clipă Kolea s-a întors acasă, aducând o 
jumătate de sticlă de vodcă cumpărată din banii lui. 

— E mai bine să-i dăm puţin de băut, mamă, o convingea el 
pe Nina Aleksandrovna, când se aflau încă sus. De trei zile 
n-a pus o picătură în gură şi asta îl chinuieşte, bineînţeles. 
Zău că-i mai bine aşa; nu-i duceam şi când a stat închis 
pentru datorii...? 

După ce deschise uşa trântind-o de perete, generalul, 
tremurând de indignare, se opri în prag. 

— Domnule, zbieră el la Ptiţân, dacă ai hotărât în adevăr 
să sacrifici pentru un mucos şi un ateu pe un bătrân 
respectabil, pe tatăl dumitale sau, cel puţin, al soţiei 
dumitale, pe omul care pentru devotamentul său a 
binemeritat onoruri din partea împăratului, să ştii că n-o să 
mai calc în casa dumitale. Alege, domnule, alege chiar 
acum: ori eu, ori acest... Acest sfredel! Da, sfredel! Mi-a 
venit cuvântul acesta fără să mă gândesc, dar e un sfredel! 
Căci îmi sfredeleşte sufletul cu neruşinare şi fără nici un 
respect...ca un burghiu! 

— Tirbuşon, n-ar fi mai bine? Strecură Ippolit. 

— Nu tirbuşon, căci faţă de tine sunt un general, nu o 
butelcă. Eu am distincţii, distincţii de onoare... Şi tu, tu ce 
ai... pe dracu'! Ori eu, ori el! Alege, domnule, chiar acum! 
Se năpusti el ca un turbat către Ptiţân. 

În aceeaşi clipă, Kolea îi întinse tatălui său un scaun şi 
generalul se prăbuşi sleit de puteri. 

— Poate că ar fi mai bine... Să te culci, bolborosi Ptiţân 
năucit. 

— Mai face şi pe grozavul, umblă cu ameninţări! Îi spuse 
cu jumătate glas Ganea surorii lui. 


— Să mă culc! 'Țipă Ardalion Aleksandrovici. Nu sunt beat, 
domnule şi dumneata mă insulţi. Eu văd, urmă el, 
ridicându-se în picioare, văd că aici totul e împotriva mea, 
cu toţii sunteţi împotriva mea! Ajunge! Plec... Dar să ştii, 
domnule, să ştii... 

Nu-l lăsară să isprăvească; cu greu îl făcură să stea jos; 
îndemându-l să se liniştească. Ganea, înfuriat, se retrăsese 
într-un colţ; Nina Aleksandrovna tremura din tot corpul, 
vărsând lacrimi. 

— Dar ce i-am făcut? Ce are cu mine? Întrebă cu un rânjet 
Ippolit. 

— Mai întrebi? Se răsti la el pe neaşteptate Nina 
Aleksandrovna. Ar trebui să-ţi fie ruşine... E neomenos să 
necăjeşti un bătrân... Şi încă în situaţia dumitale... 

— Mai întâi, ce vreţi să spuneţi de situaţia mea, doamnă? 
Vă stimez din tot sufletul, pe dumneavoastră personal vă 
stimez, dar... 

— E un sfredel! Întrerupse generalul înfuriat. Îmi 
sfredeleşte sufletul şi inima! Vrea să mă convertească la 
ateism! Află, mucosule, că nici nu veniseşi încă pe lume 
când eu eram încărcat de onoruri; tu... Nu eşti decât un 
vierme ros de invidie, sfârtecat în două, un hârb de tuse... 
Care crapă de râutate şi de necredinţă... Şi de ce te-o fi 
adus aici Gavrilă? Toţi sunt împotriva mea, cu toţii - de la 
străini până la propriul meu fiu! 

— La lasă mofturile astea! Răcni Ganea. Decât să joci 
teatru, mai bine nu ne-ai face de râs în tot oraşul. De asta 
ar fi cazul să te simţi puţin! 

— Cum, eu te fac de râs, mucosule? Pe tine? Nu numai că 
nu te fac de râs, dar îţi fac chiar cinste! 

Spunând aceste vorbe, generalul se sculă brusc; nu mai 
era chip să-l reţină; dar se vede că-i sărise muştarul şi lui 
Gavrilă Ardalionovici. 

— Cine vorbeşte de cinste! Strigă acesta cu furie 
răutăcioasă. 


— Ce-ai spus? Tună generalul, vânăt la faţă, făcând un pas 
spre fiul său. 

— Am spus că ar fi de ajuns să deschid gura şi... Începu 
Ganea pe un ton la fel de violent, dar se opri, înghiţindu-şi 
vorba. 

Amândoi stăteau faţă-n faţă, în picioare, în culmea 
tulburării şi mai ales Ganea tremura de mânie. 

— Vino-ţi în fire, Ganea! Ţipă Nina Aleksandrovna şi se 
repezi să-şi oprească fiul. 

— Ce neobrăzare! Reteză Varia indignată. Linişteşte-te, 
mamă adăugă ea, reţinând-o pe maică-sa. 

— Tac numai de hatârul mamei, rosti Ganea patetic. 

— Ba vorbeşte! Vocifera generalul ca ieşit din minţi. 
Vorbeşte zic, dacă nu te temi de blestemul părintesc... 
Haide, spune ce ai de spus! 

— Ei asta-i, crezi că mă sperii cu blestemul dumitale! Şi 
cine e vinovat dacă, de opt zile, umbli ca un smintit? De opt 
zile, ştiu şi data de când ai început... la seama, nu mă face 
să spun totul... Ce-ai căutat ieri la Epancini? Şi doar eşti om 
bătrân, cu părul alb, un tată de familie! Halal să-ţi fie! 

— Taci, Ganka! Ţipă Kolea. Opreşte-te, nesăbuitule! 

— Dar eu cu ce i-am greşit? Ce insultă i-am adus? Stărui 
din nou Ippolit şi parcă tot în bătaie de joc. De ce-mi spune 
că sunt un sfredel, l-aţi auzit? Se ţine scai de mine, m-a 
căutat adineauri şi a început să-mi vorbească de un 
oarecare căpitan Eropegov. Nu ţin deloc la societatea 
dumitale, am evitat-o şi până acum, ştii doar foarte bine, 
generale. Ce mă interesează căpitanul Eropegov, spune şi 
dumneata? N-am venit aici pentru căpitanul Eropegov. l-am 
spus doar pe faţă părerea mea, că poate acest căpitan 
Eropegov nici n-a existat vreodată şi mi-am aprins paie-n 
cap. 

— Fireşte că n-a existat niciodată! Reteză Ganea. 

Pentru moment, generalul rămase buimac şi se uita 
prosteşte în jurul lui. În starea aceasta n-a mai putut scoate 
un cuvânt pentru a răspunde la dezminţirea categorică şi 


deschisă făcută de fiul său. Şi abia după ce Ippolit izbucni în 
hohote de râs şi-i strigă: Ei, ce ai de spus acum, însuşi fiul 
dumitale afirmă că n-a existat nicicând un căpitan 
Eropegov”, bătrânul începu să se bâlbâie, complet zăpăcit: 

— Am vorbit de Kapiton Eropegov şi nicidecum de un 
căpitan. 

— E vorba de Kapiton... Iocotenent-colonel în retragere, 
Eropegov... Kapiton. 

— Nici un fel de Kapiton n-a existat vreodată! Se oţări şi 
mai mult Ganea. 

— Cum aşa... Cum n-a existat adică? Bâigui generalul cu 
faţa stacojie de indignare. 

— Ajunge, încetaţi odată! Încercau să-i potolească Ptiţân şi 
Varia. 

— Taci, Ganka! Răcni Kolea din nou. 

Simţindu-se susţinut, generalul îşi reveni parcă şi, 
recăpătându-şi curajul se răsti din nou la Ganea cu glas 
ameninţător: 

— Şi de ce să nu fi existat, adică? De ce? 

— Pentru că n-a existat şi pace! N-a existat şi nici nu putea 
să existe! Asta-i tot! Dar isprăveşte odată şi slăbeşte-mă... 

— Şi acesta e fiul meu... Sânge din sângele meu, pe care... 
Ah, Dumnezeule, cică Eroşka Eropegov n-a existat? 

— Hait, acum s-a făcut Eroşka, de unde, adineauri, era 
Kapitoşka, acum s-a transformat în Eroşka! Interveni iar 
Ippolit. 

— Kapitoşka, domnule, Kapitoşka, nu Eroşka! Kapiton, 
Kapiton Alekseevici, adică ce spun, Kapiton... Locotenent- 
colonel... În retragere, care s-a însurat cu Maria... Maria 
Petrovna Su... Su... Camaradul şi prietenul meu... Maria 
Petrovna Şutugova... Am intrat o dată cu el în serviciu. 
Pentru dânsul mi-am vărsat... Îl apărasem cu propriul meu 
trup... A fost ucis! Auzi? Kapitoşka Eropegov n-a existat?! 
N-a existat! 

Generalul zbiera ca un apucat, dar în aşa fel, încât s-ar fi 
putut crede că zbieretele lui n-au nici o legătură cu 


subiectul discuţiei. E drept că, în alte împrejurări, ar fi 
suportat şi lucruri mult mai jignitoare decât afirmaţia că 
Eropegov Kapitoşka n-ar fi existat niciodată, ar fi strigat, ar 
fi făcut un tărăboi monstru, şi-ar fi ieşit din fire, ar fi tunat şi 
fulgerat, pentru ca, în cele din urmă, să se retragă potolit şi 
să se culce în odaia lui. Acum însă, dintr-o inexplicabilă 
ciudăţenie a inimii omeneşti, se nimeri că tocmai o astfel de 
jignire, pricinuită de îndoiala asupra existenţei lui 
Eropegov, să fie ultima picătură care a umplut paharul. 
Bătrânul se făcu roşu-vânăt la faţă şi cu braţele ridicate, 
strigă cu glas întretăiat: 

— Destul! Blestemul meu să cadă... Plec din casa asta! 
Nikolai, adu-mi valiza... Plec... Plec de aici! 

Şi ieşi glonţ pe uşă, înfuriat peste măsură. Nina 
Aleksandrovna şi Ptiţân alergară după el... 

— Vezi ce-ai făcut! Îi spuse Varia fratelui său. Te pomeneşti 
că se duce iar pe-acolo şi ne împroaşcă cu noroi! Ce ruşine, 
ce ruşine! 

— Să-i piară pofta de furtişaguri! Răspunse Ganea cu 
glasul sugrumat de mânie. Deodată dădu cu ochii de Ippolit 
şi tresări. Cât te priveşte pe dumneata, domnule, zbieră el, 
ar trebui să ţii minte că nu eşti la dumneata acasă... Că aici 
ţi s-a oferit adăpost şi ospitalitate nu ca să enervezi un 
bătrân care, după cum se vede, şi-a pierdut minţile. 

Mugşchii obrazului lui Ippolit se contractară spasmodic, dar 
se stăpâni în aceeaşi clipă. 

— Nu sunt deloc de părerea dumitale, în ceea ce priveşte 
pretinsa nebunie a tatălui dumitale, răspunse el liniştit; 
dimpotrivă, am impresia că în ultimul timp dă dovadă de 
mai multă judecată, zău aşa, nu ţi se pare că am dreptate? 
A devenit din cale-afară de prudent, bănuitor, cercetează 
totul, cântăreşte fiecare cuvânt... Adusese vorba de acel 
Kapitoşka cu o anumită intenţie; închipuieşte-ţi că voia să- 
mi sugereze că... 

— Nu mă înţesează deloc ce intenţie avea faţă de 
dumneata! Întrerupse Ganea cu o voce stridentă. Te rog să 


nu faci pe deşteptul cu mine, să nu umbli cu fofârlica, 
domnule, că n-o să-ţi meargă! Dacă ştiai pricina adevărată 
pentru care bătrânul se găseşte în starea asta (că doar de 
cinci zile spionezi, stai la pândă şi nu se poate să nu ştii), n- 
ar fi trebuit să-l zăpăceşti... pe nenorocit şi s-o chinuieşti pe 
mama, făcând din ţânţar armăsar, căci toată afacerea asta e 
o prostie, o faptă de beţiv, atâta tot; şi apoi, nici măcar nu 
există dovezi; în ce mă priveşte, nu-i dau nici o importanţă... 
Însă dumneata simţi nevoia să jigneşti, să spionezi, pentru 
că eşti... 

— Un sfredel, îl ajută să sfârşească Îppolit, zâmbind ironic. 

— Pentru că eşti un mizerabil; timp de o jumătate de ceas 
ai jucat o comedie ruşinoasă, i-ai chinuit pe oameni, vrând 
să-i sperii ca te ucizi cu pistolul dumitale neîncărcat, cu 
care te-ai prezentat atât de jalnic şi lamentabil, dumneata, 
sinucigaş ratat, băşică de fiere spartă... pe două picioare... 
Te-am găzduit, te-ai îngrăşat aici, nu mai tuşeşti şi drept 
recunoştinţă... 

— Două cuvinte numai, dacă-mi dai voie; eu mă aflu la 
Varvara Ardalionovna şi nu la dumneata; nu m-ai găzduit 
niciodată; iar, dacă nu mă înşel şi dumneata te bucuri de 
ospitalitatea domnului Ptiţân. Acum patru zile, am rugat-o 
pe mama să-mi caute o locuinţă la Pavlovsk şi să se mute şi 
ea cu mine, pentru că, în adevăr, mă simt mai bine aici, deşi 
nu m-am îngrăşat deloc şi tot mai tuşesc. Aseară, mama mi- 
a trimis vorbă că odaia este gata; de aceea mă grăbesc să 
vă comunic că astăzi chiar, după ce mai întâi voi exprima 
mulţumiri mamei şi surorii dumitale, mă voi muta la mine, 
lucru pe care-l hotărâsem încă de-aseară. Lartă-mă, te-am 
întrerupt; se pare că mai aveai multe de spus. 

— A, dacă-i aşa... Începu Ganea înfuriat. 

— Dacă-i aşa, dă-mi voie să mă aşez, căci, întâi de toate, 
sunt un om bolnav, spuse Ippolit şi foarte liniştit se aşeză pe 
scaunul pe care generalul se trântise adineauri; acum sunt 
gata să te-ascult, cu atât mai mult cu cât cred că ne vedem 
pentru cea din urmă oară. 


Ganea fu cuprins dintr-o dată de remuşcări: 

— Te rog să mă crezi că n-am de gând să mă cobor până 
acolo ca să-ţi cer socoteală şi dacă... 

— Cred că greşeşti, luându-mă aşa de sus, îl întrerupse 
Ippolit. În ce mă priveşte, eu, din ziua când am venit aici, m- 
am jurat să nu mă las până n-oi avea satisfacția să-ţi spun 
adevărul în faţă. Sper să am chiar acum această plăcere, 
după ce dumneata vei fi vorbit, bineînţeles. 

— lar eu te rog să părăseşti această cameră. 

— Ai face mai bine să vorbeşti; altfel are să-ţi pară rău mai 
târziu ca nu ţi-ai uşurat inima. 

— Destul, Ippolit, spuse Varia. E ruşinos. Te rog, isprăveşte 
odată! 

— Numai din respect faţă de o doamnă, spuse Ippolit şi se 
ridică în picioare. Fie, Varvara Ardalionovna, pentru 
dumneata promit să vorbesc scurt, dar nu pot să-ţi fac 
decât hatârul acesta, căci între fratele dumitale şi mine e 
necesară o lămurire şi, pentru nimic în lume, nu voi pleca 
până nu voi limpezi anumite lucruri. 

— Eşti pur şi simplu un terchea-berchea şi un intrigant! 
Răcni Ganea. lată de ce nu te înduri să pleci înainte de a 
urzi intrigi. 

— Vezi, remarcă lppolit cu răceală, iar ai luat-o razna. 
Crede-mă ai să regreţi dacă nu spui tot ce ai pe suflet. Uite, 
te mai îndemn o dată să vorbeşti. Aştept. 

Gavrilă Ardalionovici tăcea, în timp ce pe faţa lui se 
aşternu o expresie de dispreţ. 

— Nu vrei, aşadar. Eşti hotărât să rezişti pe poziţie; treaba 
dumitale! În ce mă priveşte, voi fi cât mai scurt posibil. 
Astăzi mi-ai aruncat în obraz de două, trei ori că m-ai 
găzduit; reproşul e nedrept. M-ai invitat aici cu scopul de a 
mă atrage într-o cursă; ţi-ai închipuit că vreau să mă 
răzbun pe prinţ. Cu atât mai mult, când ai auzit că Aglaia 
Ivanovna îmi acordă atenţie şi că mi-a citit „Spovedania”... 
Scontând că voi face cauză comună cu dumneata, aşteptai 
să găseşti un sprijin în mine. Nu vreau să intru în 


amănunte! Pe de altă parte, nu-ţi cer nici să te destăinui, 
nici să întăreşti spusele mele. E de ajuns că te las în faţa 
conştiinţei dumitale şi că acum ne înţelegem perfect unul 
pe altul. 

— Dumnezeu ştie ce grozăvie vrei să faci dintr-un lucru de 
nimic! Exclamă Varia. 

— Ţi-am spus că-i un intrigant şi o puşlama, răspunse 
Ganea. 

— Dă-mi voie, Varvara Ardalionovna, să urmez mai 
departe. De bună seamă, nu pot nici să-l iubesc şi nici să-l 
respect pe prinţ; dar cert este că e un om într-adevăr bun, 
cumsecade, deşi... Cam ridicol. Oricum, n-am nici un motiv 
să-l urăsc; când fratele dumitale mă instiga împotriva lui, 
mă prefăceam că nu înţeleg nimic; ştiam că tot eu am să 
râd la urmă. Ştiam că fratele dumitale se va da de gol, 
făcându-mi destăinuirile cele mai imprudente. Exact aşa s-a 
şi întâmplat. Sunt gata să-l cruţ acum, dar numai din 
respect pentru dumneata, Varvara Ardalionovna. După ce 
ţi-am explicat că n-a fost uşor să mă prindă în mrejele lui, 
am să-ţi spun şi de ce am dorit aşa de mult să-l înfund pe 
fratele dumitale. Află că am făcut-o din ură, ceea ce 
recunosc fără înconjur. În preajma morţii (căci am să mor, 
cu toate că m-am îngrăşat, după cum s-a afirmat aici), în 
preajma morţii, am simţit că am să ajung în rai 
incomparabil mai cinstit, dacă, în prealabil, voi reuşi să-mi 
bat joc de unul dintre nenumăraţii reprezentanţi ai acestei 
categorii de oameni care m-au persecutat toată viaţa şi pe 
care toată viaţa i-am urât şi din care stimatul dumitale frate 
oferă un model atât de grăitor. Te urăsc, Gavrilă 
Ardalionovici, numai pentru faptul că şi asta poate o să te 
surprindă, numai pentru faptul că eşti tipul, întruparea 
personificată şi culmea platitudinii celei mai cinice, celei 
mai îngâmfate, a mediocrităţii celei mai banale şi mai 
respingătoare! Eşti mediocritatea însăşi, fudulă şi 
încrezută, mediocritatea plină de sine, închistată în 
autoliniştirea ei olimpiană; eşti rutina rutinei! Nici în capul 


şi nici în inima dumitale nu se va zămisli vreodată o idee 
proprie. Pe lângă asta, eşti şi grozav de invidios; te crezi un 
geniu între genii, deşi uneori te cuprinde îndoiala şi atunci 
eşti ros de invidie şi răutate. O, în viaţa dumitale te aşteaptă 
încă multe încercări grele; ele vor dispărea în momentul 
când te vei tembeliza definitiv, iar acest moment nu e prea 
departe. Asta nu înseamnă că nu ai înainte un drum lung şi 
variat; n-aş spune că va fi prea vesel şi asta mă bucură. Mai 
întâi îţi prezic că nu vei izbuti să câştigi grațiile unei 
anumite persoane... 

— Asta întrece orice măsură! Exclamă Varia. Ai să termini 
odată, om rău şi nesuferit ce eşti? 

Ganea, galben la faţă, stătea mut, tremurând din tot 
corpul. Ippolit se opri, uitându-se lung la dânsul, cu o 
satisfacţie nestăpânită, apoi îşi întoarse privirea spre Varia; 
în urmă schiţă un surâs răutăcios, salută şi ieşi fără să mai 
rostească o vorbă. 

Gavrilă Ardalionovici ar fi putut, pe bună dreptate, să se 
plângă de soarta lui şi de ghinioanele ce se ţineau lanţ. 
Câtva timp, se plimbă cu paşi mari prin odaie; Varia nu 
îndrăznea să-i adreseze un cuvânt şi nici să-l privească 
măcar. În cele din urmă, tânărul rămase locului lângă o 
fereastră, cu spatele la soră-sa. Variei îi veni în minte tâlcul 
zicătorii despre, sabia cu două tăişuri”...Sus, zarva 
reîncepu. 

— Pleci? O întrebă Ganea, întorcându-se brusc în 
momentul când ea dădu să iasă. Stai puţin, uită-te la asta. 

Se apropie de ea şi-i aruncă pe scaun o hârtie împăturită 
în formă de bileţel minuscul. 

— Dumnezeule! Exclamă Varia, uimită la culme. Biletul 
cuprindea exact şapte rânduri: 

Gavrilă Ardalionovici! Convinsă de bunele dumitale 
sentimente faţă de mine, m-am hotărât să-ţi cer un sfat într- 
o chestiune foarte importantă. Aş dori să te văd mâine 
dimineaţă, la şapte fix, lingă banca verde. E în apropierea 


vilei noastre. Varvara Ardalionovna, care trebuie să te 
însoţească neapărat, cunoaşte locul perfect. A. E. 

— Cine s-o mai înţeleagă după toate câte s-au petrecut?! 
Spuse Varia, desfăcându-şi braţele cu aceeaşi nedumerire. 

Oricât ar fi vrut Ganea să facă pe nepăsătorul în clipa 
aceea, totuşi îi fu cu neputinţă să-şi ascundă bucuria acestui 
triumf ce părea că dezminte toate prevederile umilitoare 
ale lui ippolit. Un zâmbet de satisfacţie îi flutură pe faţă; de 
altfel şi Varvara Ardalionovna se lumină parcă deodată de o 
bucurie negrăită. 

— Şi când te gândeşti că asta se petrece chiar în ziua când 
la ei se anunţă oficial logodna! Zău dacă mai ştii în ce ape 
se scaldă! 

— Ce crezi, ce are de gând să-mi spună mâine? Întrebă 
Ganea. 

— N-are importanţă; principalul e că, pentru întâia oară 
după şase luni, manifestă dorinţa să te vadă. Ascultă ce-ţi 
spun, Ganea: orice s-ar întâmpla, orice întorsătură ar lua 
întâlnirea, să ştii că pentru tine e foarte importantă! Cât se 
poate de importantă! Bagă de seamă, să nu faci pe grozavul 
şi să dai greş ca rândul trecut, dar nici să te laşi intimidat! 
la seama! Aşa zic şi eu, nu se putea să nu fi mirosit de ce 
mă tot duceam toată ziua bună ziua să le văd în timpul 
acestor şase luni. Şi, închipuieşte-ţi, o vorbă nu mi-a suflat 
azi, când am fost la ei, nici măcar nu mi-a dat de bănuit. Am 
intrat la ele pe ascuns, prin contrabandă, ca să nu afle 
bătrâna. Altminteri, cine ştie, poate mă dădea afară. M-am 
expus la asta numai de dragul tău; voiam cu orice preţ să 
aflu... 

Sus se auziră din nou strigăte şi zarvă; pe urmă răsunară 
paşii mai multor persoane coborând pe scări. 

— Pentru nimic în lume nu trebuie lăsat să iasă acum din 
casă! Strigă Varia îngrozită. Trebuie evitată orice umbră de 
scandal! Du-te de-i cere iertare! 

Dar bătrânul general ajunsese de acum în stradă; în urma 
lui, Kolea îi ducea valiza. Nina Aleksandrovna plângea în 


pridvor; se repezi la un moment dat să fugă după el, dar 
Ptiţân o opri. 

— Asta l-ar înfuria şi mai mult, îi spuse ginere-său; n-are 
unde să se ducă; într-o jumătate de oră îl vor aduce îndărăt; 
am şi vorbit cu Kolea. Lasă-l să-şi verse năduful. 

— De ce te încăpăţânezi în halul ăsta? Unde te duci? 
Începu să strige de la fereastră Gavrilă Ardalionovici. Nici 
n-ai unde să te duci! 

— Nu pleca, tată, se rugă Varia. Ne aud vecinii... Generalul 
se opri, se întoarse brusc şi răcni cu braţele întinse: 

— Blestemată fie casa aceasta! 

— Bineînţeles, se putea să nu facă şi un gest teatral?! 
Bombăni Ganea, trântind fereastra cu zgomot. 

Vecinii trăgeau într-adevăr cu urechea. Varia ieşi iute din 
odaie. Rămas singur, Ganea luă biletul de pe masă, îl sărută, 
plescăi din limbă şi, încântat la culme, schiţă un pas de 
dans. 

III. 

Incidentul cu generalul s-ar fi aplanat, în orice altă 
împrejurare, fără cine ştie ce complicaţii. Se mai întâmplase 
şi înainte să aibă asemenea toane trăsnite, destul de rare, 
ce-i drept, căci în fond, era un om cât se poate de paşnic, cu 
înclinări mai mult bune decât rele. De nenumărate ori 
încercase să-şi înfrâneze pornirile spre o viaţă dezordonată 
ce-l stăpâneau în ultimii ani. Îşi aducea aminte deodată că 
era „capul familiei” şi atunci se împăca cu nevastă-sa, 
vărsând lacrimi sincere de căinţă. O respecta până la 
venerație pe Nina Aleksandrovna, care nu numai că-i tolera 
pe tăcute atâtea şi atâtea josnicii, dar îl mai şi iubea, în 
ciuda degradării clovneşti în care căzuse. Dar aceste 
străduinţe generoase împotriva tentaţiilor nu ţineau multă 
vreme; în felul lui era şi el o fire „impulsivă”, nu se putea 
împăca cu viaţa tihnită şi monotonă în mijlocul familiei şi de 
la pocăință trecea uşor la răzvrătire. Îl apuca un fel de furie 
de care poate îi părea rău chiar în clipele dezlănţuirii, dar 
nu se putea stăpâni; se certa cu toţi din jur, folosind un 


limbaj pompos, plin de emfază şi avea pretenţii absurde săi 
se acorde un respect fără margini, pentru ca, în cele din 
urmă, să dispară de acasă, uneori pentru mai multă vreme. 
De doi ani nu se mai ocupa deloc de interesele şi nevoile 
familiei şi nu le cunoştea decât din auzite, fără să manifeste 
nici cea mai mică atracţie pentru asemenea îndeletniciri. 
De data aceasta însă, „trăsnăile” generalului au întrecut 
limitele obişnuite. Se părea că toată lumea ştie ceva şi 
nimeni nu îndrăzneşte să vorbească. Erau abia trei zile de 
când revenise numai „formal” acasă, în sânul familiei, adică 
la Nina Aleksandrovna, dar de data aceasta nu blând şi 
pocăit, cum se întâmpla de obicei cu prilejul atâtor 
„reveniri” din trecut, ci, dimpotrivă, extrem de pornit pe 
gâlceavă. Avea mâncărime la limbă, era nervos şi nu-şi 
găsea astâmpăr; intra în vorbă cu toţi cei care îi ieşeau în 
cale şi, năpustindu-se parcă asupra lor, sărea cu patimă de 
la un subiect la altul în aşa fel încât nici nu te puteai dumeri 
care să fie adevărata cauză a frămân-tării lui. Avea 
momente de voioşie, dar de cele mai multe ori stătea dus pe 
gânduri, fără să ştie, de altfel, la ce se gândeşte; deodată 
începea să istorisească ceva - despre Epancini, despre 
prinţ, despre Lebedev - şi, o clipă după aceea, se oprea 
brusc şi la orice întrebare răspundea numai cu un zâmbet 
absent de om care nici măcar nu înţelege întrebarea, ci 
zâmbeşte aşa, aiurea. În noaptea precedentă, tot timpul a 
gemut şi a oftat, lucru care a neliniştit-o grozav pe Nina 
Aleksandrovna. Crezându-l bolnav, ea îi aplicase toată 
noaptea cataplasme. Înspre ziuă, generalul adormi; după 
patru ceasuri se trezi într-o stare extremă de ipohondrie 
care culmina prin binecunoscuta ceartă cu Ippolit şi 
„blestemul casei acesteia”...În aceste trei zile, se mai 
putură observa la el numeroase manifestări de amor 
propriu excesiv, care, fireşte, îi provocau o stare de 
susceptibilitate cu totul neobişnuită. Kolea nu contenea s-o 
convingă pe Nina Aleksandrovna că tatăl său tânjeşte după 
băutură sau poate-i duce dorul lui Lebedev, cu care, de o 


bucată de vreme, se împrietenise. Dar, înainte cu trei zile 
de scandalul cu pricina, se certase în termeni violenţi cu 
Lebedev, ba chiar avusese şi o explicaţie destul de 
furtunoasă cu prinţul. Zadarnic Kolea i-a cerut acestuia 
lămuriri, până la urmă căzu la bănuială, încredinţat că 
prinţul ştie ceva, dar nu vrea să-i spună. Dacă am 
presupune că între lppolit şi Nina Aleksandrovna a avut 
într-adevăr loc o discuţie particulară, lucru pe care Ganea îl 
susţinea aproape ca o certitudine, cu greu s-ar putea 
admite că acest tânăr răutăcios, căruia Ganea îi aruncase în 
obraz învinuirea de bârfitor şi intrigant, nu l-ar fi pus şi pe 
Kolea la curent cu toate lucrurile. Nu era exclus însă ca 
Ippolit să nu fi fost un „mucos”, chiar atât de rău la suflet 
cum îl încondeiase Ganea faţă de soră-sa ori, cel mult, că 
răutatea lui era de altă natură. Nu mai puţin îndoielnică era 
presupunerea ca el să-i fi împărtăşit vreo impresie de-a sa 
Ninei Aleksandrovna numai în scopul de a-i „sfâşia inima”... 
Să nu uităm că la baza acţiunilor omeneşti sunt cauze mult 
mai complexe şi mai variate decât acelea pe care, de obicei, 
încercăm să le determinăm mai târziu şi rareori ele se 
conturează cu destulă precizie. Uneori e preferabil ca 
povestitorul să se mărginească la o simplă expunere a 
faptelor. Chiar aşa vom proceda şi în cazul de faţă, relatând 
desfăşurarea evenimentelor legate de această catastrofă cu 
generalul, pentru că, oricât ne-am strădui, suntem nevoiţi, 
totuşi, să-i acordăm acestui personaj secundar al povestirii 
noastre ceva mai multă atenţie şi mai mult loc decât fusese 
în intenţia noastră iniţială. 

Lată cum s-au succedat evenimentele într-o strânsă 
înlănţuire. După ce se dusese la Petersburg cu gândul de a 
da de urma lui Ferdâşcenko, Lebedev s-a întors în aceeaşi zi 
împreună cu Ardalion Aleksandrovici fără să-i comunice 
ceva deosebit prinţului. Dacă acesta ar fi fost mai puţin 
distrat şi mai puţin absorbit de preocupările sale personale, 
ar fi observat, de bună seamă, că în următoare două zile 
Lebedev, departe de a-i da vreo lămurire în această 


privinţă, dimpotrivă, îl ocoleşte. Acest amănunt atrăgându-i 
în cele din urmă atenţia, prinţul îşi aminti cu surprindere că 
în cele două zile l-a văzut de câteva ori în treacăt pe 
Lebedev cu faţa radioasă de mulţumire şi mai întotdeauna 
în tovărăşia generalului. Cei doi prieteni erau nedespărţiţi. 
Câteodată prinţul auzea deasupra lui larma plină de veselie 
amestecată cu râsete; ba într-o noapte, la o oră destul de 
înaintată, i-a ajuns pe neaşteptate la ureche un cântec 
militaro-bahic şi fără greutate recunoscu glasul de bas 
răguşit al generalului. Deodată cântecul se întrerupse. 
Vreme de un ceas, discuţia continuă vioaie şi însufleţită şi, 
după toate indiciile, cei doi amici plătiseră tribut serios 
zeului cu pricina. La un moment dat, prinţul putu să 
desluşească cum s-au pornit să se îmbrăţişeze şi cum unul 
dintre ei izbucni în plâns; îndată după aceea auzi zgomotul 
unei certe violente, care se potoli la fel de repede cum se 
iscase. 

În tot acest răstimp, Kolea părea a fi foarte îngrijorat. 
Prinţul mai mult lipsea de-acasă şi adesea se întorcea târziu 
de tot; de fiecare dată i se raporta că a fost căutat stăruitor 
şi de mai multe ori pe zi de Kolea. Totuşi, când se-ntâmplă 
să se întâlnească până la urmă, Kolea nu ştiu să-i spună 
nimic deosebit, afară doar că e categoric „nemulţumit” de 
general şi de purtarea lui de-acum: „Umblă amândoi fără 
căpătâi, beau la cârciuma din apropiere, se îmbrăţişează şi 
se ceartă în stradă, zădărându-se unul pe altul, dar de 
despărţit nu se pot despărţi”...La observaţia prinţului că şi 
înainte se petrecea acelaşi lucru, Kolea n-a mai ştiut ce să 
răspundă şi cum să explice adevărata pricină a neliniştii lui. 

A doua zi după noaptea aceea în care generalul cântase 
cântecul bahic şi se certase cu Lebedev, tocmai când prinţul 
se pregătea să iasă pe la unsprezece dimineaţa, apăru 
deodată Ardalion Aleksandrovici, foarte tulburat, pradă 
unei nelinişti cu totul neobişnuite. 

— De mult căutam onoarea şi prilejul de a sta de vorbă cu 
dumneata, preastimate Lev Nikolaevici, de mult, foarte de 


mult, bolborosi el, strângând până la durere mâna prinţului. 
De foarte, foarte mult. 

Prinţul îi oferi un scaun. 

— Nu, n-am să stau; mai întâi pentru că te-aş reţine, erai 
gata de plecare; am să vin... Altă dată. Mi se pare că pot să 
te felicit pentru. Împlinirea. Dorinţelor scumpe inimii 
dumitale. În primul moment, prinţul se fâstâci. Cum se 
întâmplă de obicei semenea situaţii, îşi închipuia că nimeni 
nu vede, nu ghiceşte şi nu înţelege nimic din ce se petrece 
cu el. 

— La ce anume dorinţe scumpe inimii mele te referi? 
Întrebă el într-o doară. 

— Fii pe pace, fii pe pace! N-am să-ţi tulbur sentimentele 
delicate. Ştiu din propria-mi experienţă că nu e deloc plăcut 
când cineva, vorba ceea, îşi vâră nasul... Acolo unde nu-i 
fierbe oala. Simt asta pe pielea mea aproape în fiecare 
dimineaţă. Pentru altceva am venit, pentru o treabă 
importantă, foarte importantă, dragă prinţe! 

Prinţul îl rugă încă o dată să ia loc, aşezându-se şi el pe un 
scaun. 

— Doar aşa, pentru o clipă... Am venit să-ţi cer un sfat. Cu 
toate că nu am un ţel precis în viaţă, dar, respectându-mă 
pe mine însumi şi... Preţuind spiritul practic pe care rusul îl 
desconsideră, vorbind în general... Aş dori să mă pun în 
situaţia, atât pe mine, cât şi pe nevastă-mea şi pe copiii 
mei... În situaţia... pe scurt, prinţe, am nevoie de un sfat. 

Prinţul aprobă călduros intenţiile generalului. 

— În sfârşit, toate astea sunt fleacuri, îl întrerupse brusc 
Ivolghin. Motivul principal al vizitei mele e altul, aveam ceva 
de vorbit cu dumneata, ceva foarte important. M-am 
hotărât să mă destăinuiesc dumitale, Lev Nikolaevici, ca 
unui om de sinceritatea şi noblețea sentimentelor căruia 
sunt tot atât de convins ca şi... ca şi... Nu te miră vorbele 
mele, dragă prinţe? 

Prinţul se uita la musafirul său, dacă nu cu mirare, cel 
puţin cu o atenţie şi o curiozitate vădită. Bătrânul era cam 


palid şi tras la faţă, buzele-i tremurau uşor, iar gesturile îi 
erau dezordonate. Deşi se aşezase abia de câteva clipe, în 
vreo două rânduri se ridică brusc în picioare, pentru a-şi 
relua imediat locul pe scaun şi toate aceste mişcări le făcea 
aproape inconştient. Pe masă erau nişte cărţi; apucă una 
dintre ele, o deschise la întâmplare în timp ce continua să 
vorbească şi, după ce-şi aruncă ochii distrat peste o pagină, 
o închise repede, punând-o la loc; apoi luă altă carte şi, fără 
s-o mai deschidă, o ţinu în mâna dreaptă, vânturând-o 
necontenit. 

— Ajunge! Strigă el deodată. Văd că te-am sâcâit prea 
mult... 

— Dar deloc, crede-mă! Fă-mi, te rog, plăcerea; 
dimpotrivă, sunt cât se poate de atent la tot ce spui şi aş 
vrea să ghicesc... 

— Dragă prinţe! Năzuiesc să-mi asigur o situaţie 
onorabilă. Vreau să mă respect pe mine însumi şi apoi... 
Drepturile mele. 

— Cel care nutreşte asemenea năzuinţe chiar prin asta 
numai se face vrednic de toată stima. 

Era o frază scoasă de undeva, dintr-un manual de 
caligrafie pentru şcolari şi prinţul o cită cu fermă 
convingere că, în starea în care se găsea Ardalion 
Aleksandrovici, un aforism sforăitor, deşi gol de conţinut, 
dar plăcut, va avea asupra lui un efect calmant şi 
binefăcător. Mai ales era bine ca un asemenea musafir să 
poată pleca împăcat cu el însuşi şi cu inima uşurată. Într- 
adevăr, fraza îi plăcu mult generalului. Măgulit şi mişcat, el 
schimbă tonul pe loc şi, cu un glas patetic, se lansă în 
explicaţii lungi. Dar, oricât s-ar fi străduit prinţul să-i 
urmărească vorbirea fără şir, îi fu absolut cu neputinţă să 
înţeleagă ceva. Vreme de zece minute, generalul perora cu 
o iuţeală extremă; ai fi zis că e covârşit de mulţimea ideilor 
ce se învălmăşeau în creierul lui. La urmă, dădu chiar să 
lăcrămeze; din nenorocire, tot ce spunea n-avea nici cap, 


nici coadă: era un torent de vorbe incoerente care ţâşneau 
şi se rostogoleau unele peste altele. 

— Ajunge! M-ai înţeles şi acum sunt liniştit, conchise el 
deodată cu hotărâre, sculându-se de pe scaun; o inimă ca a 
dumitale nu poate să nu înţeleagă un om cu sufletul 
îndurerat. Dragă prinţe, noblețea dumitale sufletească 
atinge perfecțiunea idealului; ce sunt toţi ceilalţi în 
comparaţie cu dumneata? Eşti tânăr şi te binecuvântez. În 
sfârşit, am venit să te rog să-mi fixezi o oră pentru o 
convorbire importantă. Caut o prietenie şi o inimă, prinţe; 
nu ştiu cum, dar n-am putut niciodată să-mi înfrânez 
imboldurile inimii. 

— Şi de ce să nu stăm de vorbă chiar acum? Sunt gata să 
te ascult... 

— Nu, prinţe, nu! Îl întrerupse cu foc generalul. Nu acum! 
Deocamdată e numai un vis! E prea important, prea 
important pentru mine! Ceasul acesta al discuţiei noastre 
va hotări soarta mea. Va fi ceasul meu, numai al meu şi n-aş 
vrea ca într-un moment aşa de crunt, cel dintâi venit, vreun 
neobrăzat oarecare, să ne întrerupă (se aplecă deodată la 
urechea prinţului şi-i şopti cu un aer straniu, conspirator, 
aproape înspăimântat), un neobrăzat care nu face cât talpa 
de la încălţămintea dumitale, preaiubite prinţ! O, n-am 
spus: talpa încălțămintei mele! Ai observat, cred, că n-am 
pomenit de încălţămintea din piciorul meu, căci mă respect 
prea mult ca s-o spun aşa, de-a dreptul; dar numai 
dumneata eşti în stare să înţelegi că trecând sub tăcere, în 
cazul de faţă, talpa încălțămintei mele, dau dovadă poate de 
o mândrie, de o demnitate extraordinară. Afară de 
dumneata, nimeni n-ar fi în stare să înţeleagă asta, iar el 
mai puţin ca oricare altul. El nu înţelege nimic, dragă 
prinţe; e incapabil să înţeleagă ceva, absolut incapabil! Căci 
trebuie să ai inimă ca să poţi înţelege! 

În cele din urmă, prinţul se sperie de-a binelea şi îi fixă 
generalului o întrevedere pe a doua zi, la aceeaşi oră. 
Bătrânul se retrase cu inima uşurată şi pe deplin împăcat. 


Seara, către ora şapte, prinţul îi trimise vorbă iui Lebedev, 
rugându-l să vină puţin pe la el. 

Lebedev se prezentă fără întârziere, considerând invitaţia 
aceasta drept „o mare cinste”, cum se grăbi el să declare 
chiar de la uşă; n-ai fi spus niciodată că de trei zile l-a ocolit 
în toate chipurile pe Mâşkin, ferindu-se parcă să dea ochii 
cu el. Intrând în odaie, se aşeză pe marginea unui scaun, cu 
obişnuitele-i strâmbături şi zâmbete, clipind şiret şi 
iscoditor din ochi, frecându-şi mâinile cu aerul nevinovat al 
unui om gata să primească o comunicare importantă, de 
mult aşteptată, deşi ajunsă de notorietate publică. Prinţul 
se simţi din nou indispus; îşi dădea seama că toţi aşteptau 
să afle de la dânsul ceva, o noutate, intenţionând parcă 
mereu să-i adreseze felicitări, întâmpinându-l cu zâmbete şi 
clipiri din ochi, cu vorbe pline de aluzii şi subînţelesuri; 
Keller trecuse de vreo trei ori pe la el, cu dorinţa vădită de 
a-l felicita; de fiecare dată însă, după o introducere 
încâlcită, plină de elogii şi efuziuni patetice, îşi curma brusc 
vorba şi discret se strecura afară înainte de a-şi fi sfârşit 
discursul. De câteva zile se dedase cu un zel deosebit 
băuturii şi jocului de bililard. Până şi Kolea, cu toate 
necazurile lui, stând de vorbă cu prinţul, încercase în vreo 
două rânduri să facă o aluzie destul de vagă şi de confuză. 

Fără nici o introducere, pe un ton cam enervat, prinţul îl 
întrebă pe Lebedev ce gândeşte el despre starea actuală a 
generalului şi de ce Ardalion Aleksandrovici era aşa de 
tulburat. Îi istorisi în câteva cuvinte scena precedentă. 

— Fiecare cu grijile lui, prinţe, mai cu seamă în secolul 
nostru zbuciumat şi plin de ciudăţenii - asta-i! Răspunse sec 
Lebedev, cu aerul unui om dezamăgit în aşteptările lui. 

— Ce filosofie! Zâmbi prinţul. 

— E nevoie şi de puţină filosofie, mai ales în epoca noastră 
de utilitarism şi simţ practic exagerat; din păcate însă, e 
dispreţuită de noi. Întrucât mă priveşte, preastimate prinţ, 
deşi am fost onorat de încrederea dumitale într-o anumită 
împrejurare pe care prea bine o cunoşti, dar numai până la 


un punct, cum se vede şi nicidecum încrederea aceasta n-ar 
putea să treacă dincolo de cazul la care mă refer... Înţeleg 
situaţia şi nu mă plâng deloc. 

— Lebedev, am impresia că eşti supărat pe mine. 

— Deloc; câtuşi de puţin, preastimate şi preastrălucite 
prinţ! Se înflăcăra imediat Lebedev, ducându-şi mâna la 
inimă. Dimpotrivă, am înţeles îndată că nici poziţia mea în 
societate, nici însuşirile mele intelectuale şi morale şi nici 
starea materială, nici antecedentele mele, cu atât mai puţin 
ştiinţa mea, nimic, în sfârşit, nu mă îndreptăţeşte să cred că 
aş merita onoarea confidenţelor dumitale; şi chiar dacă aş 
putea să te servesc, ar fi numai în situaţia de sclav, de 
năimit, nu altfel... Nu, nu sunt supărat, ci întristat. 

— Ei lasă, Lukian Timofeici! 

— Ce mai vorbă, se vede cât de colo că aşa stau lucrurile şi 
numai aşa! Uite, nu mai departe decât în cazul de faţă! 
Întâlnindu-te şi urmărindu-te cu inima şi gândul, îmi 
spuneam: fără îndoială, n-am dreptul să m-aştept la 
destăinuiri prieteneşti, nu sunt vrednic de aşa ceva, în 
schimb, ca proprietar al casei, aş putea să primesc, la 
momentul potrivit, o dispoziţie, cum să-i mai zic, o 
înştiinţare în vederea unor anumite schimbări ce se 
aşteaptă, se pare, într-un viitor destul de apropiat... 

Rostind aceste vorbe, Lebedev îşi înfipse ochii lui mici şi 
sfredelitori pe chipul prinţului, care îl privea uimit; omul nu 
pierduse încă nădejdea de a-şi satisface curiozitatea. 

— Hotărât lucru, nu pricep nimic! Strigă prinţul pe un ton 
aproape mâniat. Fn fond... Eşti un intrigant fără pereche! 
Adăugă el, râzând cu poftă. 

Lebedev făcu haz şi el, vizibil înviorat; ochii i se luminară 
scânteind de bucurie că şi-a atins scopul. 

— Ştii ce-am să-ţi spun, Lukian Timofeici? Numai nu te 
supăra; mă miră naivitatea dumitale şi de altfel nu numai a 
dumitale. Iată, în momentul acesta, aştepţi cu atâta 
naivitate să afli ceva de la mine, încât, crede-mă, mi-e 
ruşine, mă simt jenat că nu pot să te satisfac; dar îţi jur că 


nu există absolut nimic ce-aş putea să-ţi comunic; 
închipuieşte-ţi! Încheie prinţul, râzând din nou. 

Lebedev se foi pe scaun, afişând un aer de demnitate. Fără 
îndoială, curiozitatea lui se manifesta câteodată prea naiv şi 
sâcâitor; era însă un om destul de viclean şi dibaci, ştiind să 
păstreze uneori o tăcere perfidă. Refuzându-i în repetate 
rânduri orice confidenţă, prinţul aproape că ajunsese să-şi 
facă din el un duşman. Fapt este că prinţul păstra această 
rezervă nu pentru că l-ar fi disprețuit, ci pentru că Lebedev 
adusese vorba despre un subiect foarte delicat. Nu de mult, 
doar cu câteva zile înainte, Mâşkin era înclinat să califice 
drept crimă anumite visuri pe care şi le făurise, iar acum, 
Lukian Timofeici nu vedea în reticenţele prinţului decât o 
dovadă de neîncredere şi desconsiderare faţă de persoana 
lui, simţindu-şi inima rănită, ros de gelozie la gândul că nu 
numai Kolea sau Keller, dar şi propria lui fiică, Vera 
Lukianovna, se bucură de mai multă încredere din partea 
prinţului. Ar fi putut să-i comunice cu toată sinceritatea lui 
Mâşkin, chiar şi acum, o noutate de cel mai mare interes 
pentru el, dar se răzgândi şi tăcu îndârit. 

— Cu ce aş putea să te servesc, de fapt, preastimate prinţ, 
de vreme ce... M-ai chemat? Întrebă Lebedev după o scurtă 
tăcere. 

— Tocmai voiam să-ţi vorbesc de general şi de furtul acela 
a cărui victimă ai fost dumneata... se învioră prinţul, care 
între timp căzuse şi el pe gânduri. 

— Despre ce anume? Care furt? 

— Poftim, parcă nici n-ai înţelege despre ce este vorba. Ah! 
Dumnezeule, Lukian Timofeici, ce mult îţi place să joci 
comedie! Banii, banii, cele patru sute de ruble pe care le-ai 
pierdut deunăzi cu portofel cu tot şi de care mi-ai vorbit 
aici, cu o zi înainte de a pleca la Petersburg. Ai înţeles 
acum? 

— Ah! E vorba de cele patru sute de ruble! Spuse 
tărăgănat Lebedev, de parcă abia acum s-ar fi dumerit 
despre ce e vorba. Îţi mulţumesc, prinţe, de atenţia 


dumitale sinceră; e cât se poate de măgulitor pentru mine, 
însă... Le-am şi găsit; mai acum câteva zile. 

— Le-ai găsit? Ah! Slavă Domnului! 

— Această exclamaţie vădeşte o pornire nobilă, căci patru 
sute de ruble nu-s un lucru neînsemnat pentru un biet om 
care trăieşte muncind cu sudoarea frunţii şi mai are pe 
deasupra şi o familie numeroasă de orfani... 

— Nu la asta m-am gândit! Se grăbi prinţul să-şi precizeze 
gândul. Fireşte că mă bucur şi pentru dumneata, reluă el, 
dar... Cum le-ai găsit? 

— Foarte simplu: erau sub scaunul pe care îmi aruncasem 
redingota, ceea ce înseamnă că portofelul alunecase din 
buzunar pe podea. 

— Cum, sub scaun? Nu e cu putinţă; nu mi-ai spus chiar 
dumneata că ai scotocit peste tot, prin toate colţurile? Cum 
se face că ai neglijat să te uiţi tocmai acolo unde trebuia să 
cauţi în primul rând? 

— Ba am căutat şi-acolo! Îmi aduc perfect de bine aminte 
că am căutat! M-am târât în patru labe pe podea, am pipăit 
cu mâna peste tot, am dat la o parte scaunul, căci nu mă 
mai bizuiam nici pe ceea ce vedeam. Nimic n-am găsit; locul 
neted şi gol, gol-goluţ, de portofel nici pomeneală, iar eu tot 
nu mă las şi pipăi cu mâna şi caut; cam aşa se întâmplă de 
obicei cu omul când îi dispare ceva de preţ, deşi vede că nu- 
i nimic acolo unde caută, că locul e gol ca-n palmă, n-are a 
face, el tot se uită mereu, din slăbiciune se uită, de 
cincisprezece ori poate... 

— Să zicem că-i aşa, dar cum vine asta?... lot nu pricep 
nimic, use prinţul derutat. Spuneai că nu era nimic acolo, că 
ai căutat este tot şi, când colo, chiar acolo apare portofelul! 

— Da, chiar acolo apare portofelul. 

Prinţul îl cercetă pe Lebedev cu o privire stranie. 

— Şi generalul? Îl întrebă deodată. 

— Adică, ce-i cu generalul? Se făcu a nu înţelege Lebedev. 

— Ah, Dumnezeule! 'Te întreb ce-a spus generalul când ai 
găsit portofelul sub scaun. Doar înainte l-aţi căutat 


amândoi. 

— Înainte, da. De data asta însă, mărturisesc că am tăcut 
şi am preferat să nu-i aduc la cunoştinţă că am găsit 
portofelul prin propriile mele forţe. 

— Dar... Pentru ce? Şi banii erau neatinşi? 

— Am deschis portofelul şi nu lipsea nici o rublă. 

— Păcat că n-ai venit să-mi spui şi mie, zise prinţul pe 
gânduri. 

— Mi-era frică să nu te stânjenesc, prinţe, să nu te tulbur 
din impresiile dumitale personale şi poate chiar cu totul 
neobişnuite, ca să zic aşa. De altfel, m-am prefăcut că nu l- 
am găsit defel. După ce m-am încredinţat că suma era 
neatinsă, am închis portofelul la loc şi l-am pus sub scaun. 

— Pentru ce ai făcut asta? 

— Uite-aşa; din curiozitate! Voiam să văd ce o să se 
întâmple mai departe, răspunse el, chicotind şiret şi 
frecându-şi mâinile. 

— Vasăzică, e tot acolo, de alaltăieri? 

— Ba nu! A stat acolo numai douăzeci şi patru de ore. 
Vedeţi ce se-ntâmplă, într-o anumită privinţă doream să-l 
găsească şi generalul. Căci, îmi spuneam, dacă l-am găsit 
eu, de ce oare să nu observe şi generalul un obiect care, ca 
să zic aşa, sare în ochi şi se vede cât de colo de sub scaun!'? 
De câteva ori am mutat scaunul din loc ca să se vadă mai 
bine portofelul; degeaba, generalul nu-l observa şi pace şi 
aşa a ţinut douăzeci şi patru de ceasuri. Se vede treaba că e 
tare distrat acuma; umblă cu capul în nori şi nu ştii cum să-l 
mai iei; vorbeşte, vorbeşte, spune verzi şi uscate, râde în 
hohote şi deodată, aşa din senin, se răţoieşte la mine, nici 
cu nu ştiu de ce anume. În ziua aceea am ieşit din odaie 
împreună şi am lăsat dinadins uşa descuiată; părea cam 
stânjenit, voia parcă să spună ceva, temându-se, pesemne, 
pentru soarta portofelului, în care era o sumă aşa de mare; 
dar n-a spus nimic şi nu apucarăm să facem nici doi paşi 
alături pe stradă, când mă părăsi înfuriat, apucând-o în altă 
parte. Ne-am întâlnit abia pe seară, la cârciumă. 


— Până la urmă însă, ţi-ai luat portofelul de sub scaun? 

— Ba nu şi chiar în noaptea aceea a dispărut de sub scaun. 

— Şi unde-i acum? 

— Uite-l aici, râse pe-nfundate Lebedev, ridicându-se în 
picioare şi învăluindu-l pe prinţ cu o privire satisfăcută. M- 
am pomenit cu el în poala redingotei, vezi-l şi dumneata, 
pune mâna. 

Într-adevăr, în pulpana stângă a redingotei, în faţă, se 
vedea bine un fel de umflătură şi, dacă o pipăiai, simţeai de 
îndată un portofel de piele, care trebuia să fi căzut acolo 
dintr-un buzunar rupt între căptuşeală şi stofă. 

— L-am scos şi l-am cercetat; cele patru sute de ruble erau 
neatinse. L-am vârât la loc şi de ieri dimineaţă mă port cu el 
aşa, simțind cum la orice pas mă loveşte peste genunchi. 

— lar dumneata nici nu bagi de seamă? 


— Iar eu nici nu bag de seamă, he, he, he! Şi gândeşte-te, 
preastimate prinţ, deşi faptul în sine nu merită să-ţi atragă 
atenţia în mod special, că buzunarele mele sunt 
întotdeauna în perfectă stare şi, dintr-o dată, peste noapte, 
cogeamite găuroi! Din curiozitate, am cercetat cu luare- 
aminte, şi, ce să vezi, parcă ar fi tăiat cineva cu briceagul. 
De necrezut! 

— Şi... Generalul? 

— Şi ieri şi azi, toată ziua era îmbufnat; nu-şi găseşte 
astâmpăr şi e prost dispus. Uneori e de o veselie dionisiacă 
şi nu ştie cum să-ţi intre pe sub piele, alteori, de o 
sensibilitate care-ţi stoarce lacrimi şi, deodată, se 
burzuluieşte din senin, de m-au trecut fiorii de groază, zău 
aşa! Orice-ai spune, prinţe, dar, din păcate, eu nu sunt un 
militar! Ieri stăteam la cârciumă, iar mie parcă înadins îmi 
ieşise poala redingotei înainte cu umflătura asta de-ţi sare 
în ochi; generalul se uită chiorâş la mine, îl apucă 
năbădăile. E mult de când nu mă mai priveşte drept în ochi, 
afară numai dacă nu e prea înduioşat cumva; ieri m-a 
fulgerat de vreo două ori cu privirea, de-a îngheţat şi 
sufletul din mine. De altfel, am de gând să descopăr 
portofelul mâine, iar până atunci mai petrec o seară cu el la 
crâşmă. 

— Pentru ce-l chinuieşti în halul ăsta? Strigă prinţul. 

— Nu-l chinuiesc, nu vreau deloc să-l necăjesc, prinţe 
dragă, răspunse cu însufleţire Lebedev, ţin la el, îl iubesc 
sincer şi... Îl stimez; mai ales acuma, n-ai decât să crezi sau 
nu, mi-e mai drag ca oricând; îl preţuiesc chiar mai mult 
decât înainte! 

Lebedev vorbise cu atâta seriozitate şi pe un ton tot atât 
de sincer, încât prinţul nu mai putea de indignare. 

— Spui că-l iubeşti şi totuşi îl faci să sufere atât! După cum 
vezi, a făcut totul ca să-ţi găseşti obiectul pierdut; şi, ca să-ţi 
atragă atenţia asupra portofelului, l-a pus sub scaun şi apoi 
în redingotă. Numai acest singur fapt arată că nu vrea să 
umble cu vicleşuguri şi că în adâncul sufletului îţi cere 


iertare. Ai auzit: îţi cere iertare! Înseamnă că se bizuie pe 
delicateţea sentimentelor dumitale şi crede în prietenia pe 
care i-o porţi. lar dumneata îl supui la o asemenea 
umilinţă...pe un om atât de onest! 

— Extrem de onest, prinţe, extrem de onest! Întări 
Lebedev, cu o licărire vicleană în ochi. Numai dumneata 
singur, preanobile prinţ, eşti în stare să spui o vorbă atât de 
nimerită! Din cauza asta, îţi rămân devotat până la 
adoraţie, aşa putred de vicios cum sunt! S-a hotărât! Am să 
găsesc portofelul chiar acum îndată şi nu mâine; uite, îl scot 
din redingotă, iată-l sub ochii dumitale şi iată toţi banii; ia-l, 
preaonorabile prinţ şi ţine-l până mâine. Nu mai târziu 
decât mâine sau poimâine îl voi lua înapoi. Ştii, prinţe, eu 
cred că în prima noapte după dispariţie, banii au zăcut 
undeva în grădină, sub un bolovan; dumneata ce părere ai? 

— Bagă de seamă să nu-i trânteşti aşa direct de la obraz 
că ai găsit portofelul. Lasă să constate că în pulpana 
redingotei nu mai e nimic şi va înţelege. 

— Aşa? N-ar fi oare mai bine să-i spun că l-am găsit şi să 
mă prefac că nici nu am bănuit unde putea să fie? 

— N-nu, spuse prinţul reflectând, n-nu, acum e prea 
târziu; ar fi prea primejdios; mai bine nu-i mai spune nimic. 
Şi fii blând şi prevenitor cu dânsul, însă... Fără să dai de 
bănuit şi... Şi... Ştii şi dumneata... 

— Ştiu, prinţe, ştiu, adică ştiu că planul poate să nu-mi 
reuşească, deoarece pentru asta se cere o inimă ca a 
dumitale; şi apoi am devenit şi eu cam nervos şi pornit, 
pentru că uneori mă ia de sus; acu' se tânguieşte şi mă 
îmbrăţişează, acu' se apucă să mă umilească, îmi aruncă 
ocări în faţă cu tot disprețul; atunci scot şi eu mai la vedere 
poala umflată a redingotei, cu portofelul în ea, he, he, he! 
La revedere, prinţe, căci, fără îndoială, te stânjenesc şi te 
sustrag de la simţămintele dumitale foarte palpitante, ca să 
zic aşa... 

— Dar, pentru Dumnezeu, păstrează aceeaşi discreţie ca şi 
până acum! 


— Cea mai mare discreţie, discreţie desăvârşită! 

Şi cu toate că treaba aceasta părea ca şi încheiată, prinţul 
rămase pe gânduri, mult mai îngrijorat decât înainte de 
vizita lui Lebedev. Aştepta nerăbdător întrevederea ce urma 
să aibă loc a doua zi cu generalul. 

IV. 

Întâlnirea fusese stabilită pentru ora douăsprezece, dar, 
cu totul neprevăzut, prinţul a trebuit să întârzie. Când intră 
în casă, îl găsi pe general aşteptându-l. De la prima ochire 
îşi dădu seama că bătrânul era nemulţumit, poate tocmai 
pentru că l-a făcut să aştepte. După ce îşi ceru scuze, 
prinţul se grăbi să ia loc în faţa musafirului, dar, ciudat 
lucru, se simţea stingherit, ca şi cum acesta ar fi fost de 
porțelan şi se temea în fiecare moment să nu-l spargă. 
Înainte vreme, prezenţa generalului nu-l intimidase 
niciodată şi nici prin minte nu putea să-i treacă o asemenea 
posibilitate. Trecură doar câteva clipe şi îşi dădu seama că 
avea acum în faţa lui un om cu totul altul decât în ajun: 
Ardalion Aleksandrovici nu mai era nici tulburat, nici 
distrat, părea că se stăpâneşte perfect, iar înfăţişarea lui 
lăsa să se vadă că luase hotărâri definitive. Calmul acesta, 
de altfel, era mai mult aparent decât real. În tot cazul, 
musafirul începu discuţia pe un ton voit aţâţat, dar plin de 
demnitate, pe care îl adoptă câteodată unii oameni mândri 
şi plini de dezinvoltură atunci când se simt năpăstuiţi ori 
ofensaţi pe nedrept. 

— "Ţi-am adus volumul pe care mi l-ai împrumutat nu de 
mult, îţi mulţumesc, spuse el, arătând cu capul cartea pe 
care o pusese pe masă. 

— A, da, ce zici de articol, generale? Ce impresie ţi-a 
făcut? E interesant, nu-i aşa? Întrebă prinţul, fericit că 
poate să vorbească despre altceva. 

— Interesant, dacă vrei, dar e prea brutal şi, nici vorbă, e 
plin de aberaţii. Nu e exclus să fie o înşirare de minciuni 
gogonate. 

Vorbea cu autoritate, tărăgănând puţin cuvintele. 


— Ah, e o povestire aşa de sinceră şi naivă, depănată de un 
ostaş bătrân, martor ocular al cotropirii Moscovei de către 
francezi; unele pasaje sunt de-a dreptul încântătoare. De 
altfel, memoriile de acest gen, scrise chiar de cei care au 
luat parte la evenimente, sunt întotdeauna deosebit de 
preţioase, oricine ar fi autorul, nu ţi se pare? 

— În locul redacţiei, n-aş fi publicat aşa ceva; cât priveşte 
memoriile contemporanilor în general, se acordă mai multă 
încredere basmelor unui mincinos necioplit, dar spuse cu 
haz, decât mărturiilor conştiincioase ale unui om care a 
binemeritat de la patrie. Cunosc unele memorii cu privire la 
anul 1812 care... Am luat o hotărâre, dragă prinţe. 
Părăsesc casa aceasta - casa domnului Lebedev. 

Încheindu-şi aprecierile în felul acesta cu totul neaşteptat, 
generalul îl privi pe Mâşkin cu înţeles. 

— Ai o locuinţă la Pavlovsk, la... Fiica dumitale... Bolborosi 
Prinţul, neştiind ce să spună. Îşi aminti că generalul venise 
pentru a-l consulta în privinţa unei chestiuni foarte 
importante, de care depindea soarta lui. 

— La nevastă-mea, adică la mine, cum s-ar spune şi în casa 
fiicei mele. 

— Scuză-mă... Eu... 

— Părăsesc casa lui Lebedev, pentru că, dragă prinţe, am 
rupt orice relaţii cu omul acesta; le-am rupt aseară, 
regretând că n-am făcut-o mai de mult. Ţin la un minim de 
consideraţie, prinţe şi doresc să mă bucur de ea mai ales 
din partea persoanelor cărora le dăruiesc adesea, ca să zic 
aşa, întreaga mea inimă. Dragă prinţe îmi dăruiesc adesea 
inima şi aproape întotdeauna sunt înşelat. Omul acesta s-a 
dovedit a fi nevrednic de un asemenea dar din partea mea. 

— E cam împrăştiat, haotic, ce-i drept, observă prinţul 
reţinut, şi are unele trăsături... Cu toate acestea, nu e lipsit 
de simţire şi are o minte isteaţă, uneori chiar foarte 
amuzantă. 

Limbajul ales, precum şi tonul plin de consideraţie şi 
respect îl măguliră pe bătrân, chiar dacă uneori se uita cu 


neîncredere la interlocutorul său. Dar tonul acestuia era 
prea natural şi prea sincer pentru a lăsa cea mai mică 
bănuială. 

— Că posedă şi însuşiri bune, reluă generalul, eu am 
recunoscut-o primul, dovadă că i-am acordat acestui individ 
prietenia mea. Dar n-am nevoie nici de casa, nici de 
ospitalitatea lui, având eu însumi o familie. Nu caut să 
ascund ori să-mi justific defectele; sunt necumpătat; am 
băut cu el împreună şi acum nu pot să-miiert această 
slăbiciune. Dar nu numai din pricina băuturii (fii îngăduitor, 
prinţe, faţă de această brutală sinceritate a unui om 
necâjit), doar nu numai pentru băutură m-am apropiat de 
el. Mă simţeam atras tocmai de acele însuşiri de care ai 
vorbit. Dar în orice există o măsură, chiar în ce priveşte 
calităţile omului şi dacă are curajul şi neruşinarea să 
susţină în faţa mea că, în 1812, copil fiind, şi-a pierdut 
piciorul stâng şi că l-au îngropat în cimitirul Vagankovskoe 
din Moscova, ei bine, asta întrece orice măsură, denotă 
lipsă de respect, e o dovadă de cinism... 

— Poate să fi fost doar o glumă, o vorbă de duh, spusă aşa, 
fără gând rău, numai ca să facă haz. 

— Înţeleg. O minciună nevinovată, spusă cu haz, oricât de 
grosolană ar fi, nu jigneşte pe nimeni. Vezi câte unul care 
minte, dacă vrei, exclusiv din prietenie, ca să-i facă plăcere 
interlocutorului său; dar dacă în pretinsa glumă se 
întrevede o jignitoare lipsă de respect, dacă prin această 
lipsă de respect vor să-ţi arate că prietenia ta este o povară 
- în cazul acesta, unui om cu bun-simţ, unui om binecrescut 
şi nobil la caracter nu-i rămâne altceva de făcut, decât să-i 
întoarcă ofensatorului spatele, să rupă orice legătură cu el 
arătându-i prin aceasta locul lui adevărat. 

Vorbind, generalul se făcuse roşu de indignare. 

— Bine, dar Lebedev nici nu putea fi la Moscova în 1812; 
era prea tânăr; e pur şi simplu un caraghioslăc. 

— Nici vorbă, în primul rând asta; dar să presupunem că 
s-ar fi născut în vremea aceea. Cum îndrăzneşte el să 


afirme că un soldat francez a tras cu tunul în el şi i-a retezat 
piciorul, aşa, numai ca să facă haz? Cică şi-a cules piciorul 
de pe câmpul de bătălie, l-a dus acasă şi pe urmă l-a 
îngropat în cimitirul Vagankovskoe! Că, în locul unde e 
îngropat, a ridicat un monument pe care, cică, a scris pe o 
parte: „Aici zace piciorul secretarului de colegiu Lebedev”, 
iar pe cealaltă parte: Odihneşte-te în pace, scumpă 
rămăşiţă, în aşteptarea zilei fericite”...Că, în sfârşit, o dată 
pe an, face parastas pentru pomenirea piciorului (ceea ce-i 
curat sacrilegiu!) şi că în fiecare an se duce în acest scop la 
Moscova. lar ca să mă convingă, mă invită să merg cu ella 
Moscova pentru a-mi arăta mormântul şi chiar acel tun 
francez care, cică, a fost capturat de ruşi şi se află acum la 
Kremlin, al unsprezecelea la rând începând de la poartă, un 
tunuleţ de sistem vechi. 

— Şi, de fapt, amândouă picioarele-i sunt la locul lor şi 
tefere! Râse prinţul. Dar te asigur că nu e decât o glumă 
nevinovată şi n-ar fi cazul să te superi. 

— Dar dă-mi voie să am şi eu părerea mea; cât despre cele 
două picioare tefere, se pare că n-ar fi un argument prea 
temeinic, căci el pretinde că la un picior ar avea proteză... 

— Ah, da, e vorba de piciorul lui Cemosvitov; se poate 
chiar dansa cu el, se zice. 

— Ştiu şi asta. Când Cemosvitov şi-a inventat piciorul, a 
venit mai întâi la mine să mi-l arate. Dar Cemosvitov şi-a 
inventat piciorul mult mai târziu... Dar nu numai atât; 
dumnealui susţine că nici răposata lui soţie, în tot timpul 
căsniciei lor, n-a ştiut că el are un picior de lemn. „Dacă 
dumneata, zice, ai fost în 1812 pajul personal al lui 
Napoleon, mi-a replicat el când i-am atras atenţia asupra 
absurdităţii afirmațiilor lui, atunci dă-mi voie să am şi eu 
dreptul de a-mi îngropa piciorul în cimitirul Vagankovskoe.” 

— Cum adică, dumneata... Începu prinţul şi se încurcă. 
Generalul îl privi cu un aer de superioritate şi nu fără 
ironie. 


— Isprăveşte-ţi gândul, prinţe, spuse el agale, cu un glas 
voit îngroşat, spune până la capăt. Sunt indulgent, poţi să 
spui totul; mărturiseşte că ţi se pare ridicol până şi gândul 
de a vedea în faţa dumitale un om în ultimul hal de 
decădere şi de umilire oferindu-ţi spectacolul... Inutilităţii 
lui şi, în acelaşi timp, să-l auzi spunând că a fost martor 
ocular... al unor mari evenimente. El nu ţi-a strecurat încă 
nimic... Vreo şoaptă la ureche...? 

— Nu, Lebedev nu mi-a spus nimic, dacă te referi la el... 

— Hm... Credeam că dimpotrivă. De fapt şi discuţia 
noastră de aseară a pornit tot de la acest... Curios articol 
din arhivă despre care vorbeam adineauri. l-am arătat 
absurditatea. Cu atât mai mult cu cât eu însumi am fost 
martor ocular... Zâmbeşti, prinţe, te uiţi la chipul meu? 

— N-nu, dar... 

— Arăt mai tânăr decât sunt, continuă generalul 
tărăgănat; de fapt sunt mult mai în vârstă decât par. În 
1812 aveam vreo zece-doisprezece ani. Nici eu singur nu- 
mi cunosc exact vârsta. În actele oficiale sunt trecut cu 
câţiva ani mai tânăr şi apoi toată viaţa mea am avut 
slăbiciunea de a-mi ascunde vârsta adevărată, reducând-o 
cu câţiva ani. 

— Fii încredinţat, generale, în ce mă priveşte, nu găsesc 
nimic curios că te aflai la Moscova în 1812 şi... de bună 
seamă, ai putea să-ţi povesteşti amintirile ca toţi 
participanţii la evenimentele de atunci. Unul dintre 
autobiografii noştri îşi începe cartea, afirmând că în 1812 
era încă sugaci, că soldaţii francezi îl hrăneau cu pâine 
muiată. 

— După cum vezi, cazul meu iese cu totul din comun, reluă 
musafirul cu un aer îngăduitor şi totuşi nu prezintă, de fapt, 
nimic extraordinar. Adesea adevărul pare neverosimil. Copil 
de curte, paj! Sună cam ciudat, nici vorbă! Dar aventura 
unui copil care abia împlinise zece ani se poate explica 
tocmai prin vârsta lui. La cincisprezece ani, aşa ceva nu mi 
s-ar fi întâmplat, fireşte, pentru că Ia cincisprezece ani, nici 


vorbă, n-aş fi fugit de-acasă ca să văd intrarea lui Napoleon 
la Moscova; aş fi rămas lângă mama, pe care o surprinsese 
sosirea francezilor şi care tremura de spaimă în casa 
noastră de lemn din Staraia Basmannaia. La cincisprezece 
ani, mi-ar fi fost frică, dar la zece ani nu m-am temut de 
nimic şi, făcându-mi loc prin mulţimea ce se îmbulzea în 
faţa palatului, am ajuns aproape de intrare în momentul 
când Napoleaon cobora de pe cal. 

— Într-adevăr, ai făcut o remarcă foarte nimerită, că la 
vârsta de zece ani puteai să nu te sperii... se simţi dator să-l 
aprobe prinţul, stânjenit la culme şi cu teama în suflet să nu 
Troşească. 

— Nici vorbă şi toate evenimentele s-au succedat cât se 
poate de simplu şi firesc, aşa cum numai în realitate se 
poate întâmpla; dacă un romancier s-ar apuca să 
povestească toate acestea, ar îndruga tot felul de scorneli şi 
aberaţii. 

— Să ştii că aşa şi este! Se însufleţi prinţul. Ideea aceasta 
mi-a venit şi mie chiar acum de curând. Cunosc un caz 
autentic de omor comis pentru un ceasornic; s-a scris şi în 
ziare despre asta. Dacă un scriitor ar fi născocit aşa ceva, 
criticii şi oamenii care se pretind a fi adânci cunoscători ai 
sufletului poporului ar fi ţipat numaidecât că este imposibil, 
de necrezut; citind însă relatarea cazului în rubrica faptelor 
diverse din ziare, simţi că tocmai din aceste fapte începi să 
cunoşti realitatea rusă. Observaţia dumitale este perfect 
întemeiată, generale! Isprăvi prinţul cu înflăcărare, fericit 
că a scăpat de primejdia iminentă de a roşi în faţa 
bătrânului. 

— Nu-i aşa? Nu-i aşa? Strigă generalul, nemaiputând de 
bucurie. Un puşti, un copil, care nu ştie ce-i frica, se 
strecoară prin mulţime ca sa vadă un alai strălucitor, 
uniforme şi, în sfârşit, pe omul extraordinar despre a cărui 
faimă i se împuiase capul. Căci, pe atunci, ani de-a rândul, 
numele lui era pe buzele tuturor: umpluse întreaga lume; 
iar eu, ca să zic aşa, îl supsesem cu laptele mamei. Trecând 


la zece paşi de mine, Napoleon mă zăreşte din întâmplare: 
eram în costum de cuconaş; părinţii mă îmbrăcau cu gust. 
Fiind singurul îmbrăcat aşa în mijlocul mulţimii aceleia, îţi 
închipui... 

— Bineînţeles, nu se putea să nu-i fi atras atenţia, 
deoarece era dovadă că nu toată lumea părăsise oraşul şi 
că rămăseseră chiar şi aristocrații cu copiii lor. 

— Tocmai, tocmai! Voia să-i atragă pe boieri de partea lui. 
Când privirea lui de vultur se aţinti asupra mea, o flacără se 
aprinse probabil în ochii mei, căci strigă de îndată: Voilă un 
garson bien eveille! Qui est ton pere? La care eu răspunsei 
numaidecât cu glasul sugrumat de emoție: „Un general 
care a murit pe câmpul de bătălie al patriei lui”...Le fils 
d'un boyard et d'un brave par-dessus le marche! J'aime les 
boyards. M'aimes-tu, petit? Răspunsul ţâşni la fel de iute ca 
şi întrebarea din gura mea: „Sufletul unui rus ştie să 
recunoască un om mare chiar şi în duşmanul patriei sale 
Nu-mi mai amintesc dacă m-am exprimat literalmente aşa... 
Eram un copil... Dar cam ăsta a fost sensul cuvintelor mele! 
Napoleon rămase impresionat, apoi, căzând pe gânduri, 
spuse celor care-l însoțeau: „îmi place mândria copilului 
acestuia! Dar dacă toţi ruşii gândesc la fel, atunci...” Nu-şi 
isprăvi gândul şi intră în palat. L-am urmat, amestecându- 
mă în rândurile suitei, care-mi făcea loc să înaintez ca unui 
favorit. Toate astea se petrecură ca într-un vis... Îmi 
amintesc numai că, străbătând prima sală, împăratul se opri 
deodată în faţa portretului împărătesei Ecaterina, îl privi 
îndelung cu un aer visător şi la sfârşit rosti: „A fost o femeie 
extraordinară!” apoi trecu mai departe. După două zile, 
toată lumea mă cunoştea la palat şi la Kremlin şi-mi spunea 
le petit boyard. Mă întorceam acasă numai noaptea, la 
culcare; ai mei aproape că îşi pierduseră capul. Peste încă 
vreo două zile moare pajul lui Napoleon, baronul de 
Basancourt; care n-a rezistat greutăților campaniei. 
Napoleon îşi aminti de mine; au venit să mă caute, m-au dus 
la palat fără să-mi spună despre ce e vorba şi, după ce mi- 


LIA 


au pus uniforma defunctului, un copil şi el de vreo 
doisprezece ani, mă prezentară aşa îmbrăcat împăratului. 
EI îmi făcu un semn uşor cu capul, după care am fost 
anunţat că prin bunăvoința Maiestăţii sale am fost onorat cu 
titlul de paj al său personal. Am fost în culmea fericirii, căci 
de multă vreme simţeam pentru el o simpatie arzătoare şi 
pe urmă, oricum, o uniforma strălucitoare de curte, asta 
face întotdeauna plăcere unui copil - purtam un frac verde- 
închis, cu pulpane lungi şi înguste, nasturi de vipuşcă roşie, 
la mâneci cu fireturi de aur, guler înalt, tare, bro- dat la fel 
cu fir de aur, pantaloni albi din piele de capră strânşi pe 
pulpe, o jiletcă de mătase albă, ciorapi de mătase şi pantofi 
de lac cu catarame... lar când eram de serviciu, pentru a-l 
însoţi pe împărat în plimbările călare, îmi puneam botfori. 
Cu toate că situaţia n-a fost prea strălucită şi se presimţeau 
deja mari dezastre, eticheta se păstra cu stricteţe, ba aş 
spune că era cu atât mai riguros respectată cu cât mai 
iminente se anunțau aceste nenorociri. 

— Da, fireşte... Murmură prinţul consternat, memoriile 
dumitale ar fi fost... Extrem de interesante. 

De fapt, generalul nu făcea decât să repete ceea ce îi 
povestise deja în ajun lui Lebedev; de aceea cuvintele lui 
curgeau ca apa; în momentul acesta totuşi, aruncă o privire 
bănuitoare către Mâşkin. 

— Memoriile mele, răspunse el plin de mândrie, să-mi 
scriu memoriile? Asta nu m-a tentat niciodată, prinţe! Dacă 
vrei să ştii, sunt deja scrise, dar... Ele zac deocamdată în 
sertarele biroului meu. Când mă voi fi transformat în 
ţărână, n-au decât să le publice, nu mă opun; atunci, nici 
vorbă că vor fi traduse în diferite limbi, nu pentru valoarea 
lor literară, ci pentru că vor cuprinde fapte şi evenimente 
de importanţă uriaşă, al căror martor ocular am fost. Nu 
eram, ce-i drept, decât un copil pe vremea aceea, dar, 
tocmai datorită vârstei mele fragede, am putut pătrunde în 
intimitatea, ca să zic aşa, în odaia de culcare a „marelui 
om”...Noaptea auzeam gemetele acestui „gigant în 


suferinţă”; nu avea motive să-şi ascundă chinurile şi 
lacrimile în faţa unui copil, cu toate că începusem să înţeleg 
că pricina suferințelor lui era tăcerea împăratului 
Alexandru. 

— Da, se pare că i-a trimis scrisori...cu propuneri de 
pace... Aprobă timid prinţul. 

— De fapt nu se ştie precis ce propuneri conţineau 
scrisorile acelea, dar scria în fiecare zi, în fiecare ceas şi 
expedia curier după curier! Ajunsese într-un hal de 
enervare groaznică. Într-o noapte, cum eram singuri, mă 
repezii spre dânsul cu lacrimi în ochi (oh! Cât îl iubeam): 
„Să-i cereţi, să-i cereţi iertare împăratului Alexandru! 
Strigai disperat. Ar fi trebuit să spun: „impăcaţi-vă cu 
împăratul Alexandru”, dar. ca ţânc ce eram, mi-am exprimat 
gândul cu naivitate. „Oh! Copilul meu, răspunse el (se 
plimba în lungul şi în latul odăii). Oh, copilul meu! (Părea să 
fi uitat că n-aveam decât zece ani şi chiar îi plăcea să 
vorbească cu mine.) Oh, copilul meu, sunt gata să sărut 
picioarele împăratului Alexandru, dar în ce-i priveşte pe 
regele Prusiei şi pe împăratul Austriei, oh, faţă de aceştia 
nutresc o ură veşnică şi... În sfârşit. Tu nu te pricepi la 
politică!” Amintindu-şi, probabil, cu cine vorbea, tăcu 
deodată, dar mult timp după aceea ochii lui scăpărau 
fulgere. Ei bine, dacă aş povesti în scris toate lucrurile 
acestea - şi am fost doar martorul unor fapte foarte 
importante - dacă le-aş da în vileag acum, de îndată toţi 
criticii, toate vanităţile literare, toţi invidioşii, diverse 
partide politice şi... Nu, mulţumesc, mai bine mă las 
păgubaş! 

— Cât despre partide, desigur că ai dreptate şi sunt de 
părerea dumitale, răspunse prinţul după un moment de 
tăcere. Chiar deunăzi, am citit cartea lui Charras despre 
campania de la Waterloo. Pare să fie o carte serioasă şi 
specialiştii susţin că e scrisă cu multă pricepere şi 
competenţă. Dar din fiecare pagină răzbate bucuria pe care 
autorul o simte în umilirea lui Napoleon şi dacă i s-ar fi 


putut contesta lui Napoleon orice urmă de talent militar 
chiar şi în campaniile anterioare, cred că Charras ar fi fost 
cât se poate de fericit. Ei bine, într-o lucrare atât de 
serioasă o asemenea atitudine este inadmisibilă, pentru că 
se simte punctul de vedere al unui anumit partid. Şi... Erai 
tare ocupat în serviciul dumitale pe lângă... Împărat? 

Generalul era încântat la culme. Tonul acesta serios şi 
sincer cu care Mâşkin discuta cu el despre aceste lucruri 
avu darul să-i risipească până şi ultimele urme de 
neîncredere. 

— Charras! O şi eu personal am fost indignat peste 
măsură! L-am scris atunci, dar... Nu-mi mai amintesc ce 
anume... M-ai întrebat dacă serviciul meu îmi dădea mult 
de furcă? A, nu! Mi s-a acordat titlul de paj în serviciul 
personal al împăratului, eu însă, pe atunci, nu luam în 
serios o asemenea ocupaţie. Unde mai pui că foarte curând 
Napoleon pierdu orice speranţă de a mai câştiga simpatia 
ruşilor şi, fiindcă mă luase pe lângă el numai din 
consideraţie politice, nici vorbă că n-ar fi întârziat să mă 
uite... Dacă nu m-ar fi îndrăgit cu adevărat, îndrăznesc s-o 
spun acum. Mă simţeam şi eu tras de el. Serviciul propriu- 
zis se reducea la puţin lucru: trebuia să mă prezint din când 
în când la palat şi să-l însoțesc pe împărat în plimbările lui 
călare, asta-i tot. Călăream binişor încă de pe-atunci. Aceste 
plimbări le făcea de obicei înainte de prânz; îl însoțeau de 
obicei Davout, eu şi mamelucul Roustan... 

— Constant, îi scăpă prinţului fără voie. 

— N-nu, Constant era plecat pe vremea aceea; îl trimisese 
cu o scrisoare... la împărăteasa Josefina; dar, în locul lui, 
erau două ordonanţe, câţiva ulani polonezi... Şi... lată toată 
suita, fără a-i pune la socoteală, bineînţeles, pe generalii şi 
pe mareşalii care îl întovărăşeau pe Napoleon ca să 
examineze împreună topografia locurilor, dispozitivul 
trupelor etc. 

Cel mai des îl lua cu el pe Davout; parcă-l văd: un om înalt, 
solid, flegmatic, cu ochelari şi cu o privire ciudată. Cu el se 


consulta împăratul cel mai des. Îi preţuia sfaturile. Mi-aduc 
aminte, au avut o consfătuire în doi care a ţinut mai multe 
zile în şir. Davout venea şi dimineaţa şi seara; de multe ori 
se certau chiar. La urmă, Napoleon păru că-i acceptă 
părerea. Mă găseam în cabinetul unde avea loc discuţia 
fără ca cei doi să-mi fi dat vreo atenţie. Odată, ca din 
întâmplare, privirea lui Napoleon căzu pe mine şi un gând îi 
licări în ochi: „Copile! Îmi spuse el deodată, ce zici tu: dacă 
aş trece la ortodoxism şi dacă i-aş dezrobi pe iobagii voştri, 
m-ar urma oare ruşii sau nu?” „Niciodată!” strigai cu 
indignare. Napoleon rămase consternat. „Flacăra 
patriotismului ce s-a aprins în ochii acestui copil îmi 
dezvăluie, spuse el, părerea şi sentimentele întregului 
popor rus. Ajunge, Davout! Toate astea nu-s decât fantezii! 
Să auzim celălalt proiect.” 

— Da, dar nici primul proiect nu era deloc prost; ideea e 
formidabilă, spuse prinţul, care-l asculta pe general cu un 
interes crescând. Aşadar, proiectul acesta i-l atribui lui 
Davout? 

— În orice caz, l-au discutat împreună. Ideea, fireşte, îi 
aparţinea lui Napoleon. O idee de vultur, dar şi celălalt plan 
nu era lipsit nici el de îndrăzneală... Era faimosul conseil du 
Hon, după cum a denumit însuşi Napoleon sfatul lui Davout. 
Lată în ce consta: să ucidă câţi mai mulţi cai, să le săreze 
carnea, să rechiziţioneze tot grâul şi să ierneze cu trupe cu 
tot în Kremlin, după ce-l vor fă întărit, înălţând metereze, 
săpând tranşee, construind barăci şi instalând tunuri, 
pentru ca o dată cu venirea primăverii să-şi deschidă drum 
printre ruşi. Proiectul acesta îl pasionase pe Napoleon. Zi 
de zi făceam călare înconjurul Kremlinului şi împăratul 
dădea indicaţii ce şi unde trebuia făcut: ici o spărtură în zid, 
colo un fort, în altă parte un şir de cazemate. Pe scurt, totul 
era prevăzut cu precizie; Davout însă stăruia să fie luată o 
hotărâre definitivă. Au mai avut împreună o nouă 
consfătuire în doi, la care am asistat şi eu. Din nou 
Napoleon, cu braţele încrucişate, se plimba prin odaie. Nu 


puteam să-mi iau ochii de la el, inima-mi bătea cu putere. 
„Mă duc”, spuse Davout. „Unde?” întrebă Napoleon. „Mă 
duc să sărez caii”, răspunse mareşalul. Napoleon tresări; se 
decidea soarta lui. „Copile, mi se adresă el deodată, ce crezi 
tu despre planul nostru?” Bineînţeles, îmi punea întrebarea 
aceasta cum se întâmplă uneori omului celui mai deştept, în 
momentele decisive, să-şi încerce soarta pe cap sau pajură. 
În loc să-i răspund împăratului, mă adresai lui Davout. 
„Generale, i-am spus ca într-o revelaţie supremă, ia-o mai 
bine din loc şi întoarce-te de unde ai venit!” Proiectul a 
căzut. Davout ridică din umeri şi se retrase, murmurând: 
Bah! II devient superstitieux! A doua zi s-a şi dat ordinul de 
plecare. 

— Toate acestea sunt extrem de interesante, rosti prinţul 
încet, dacă lucrurile s-au petrecut întocmai... Adică, vreau 
să spun... Încercă el s-o dreagă. 

— O, prinţe! Strigă generalul, pe care propria lui povestire 
îi îmbărbătase într-atât, încât n-ar fi pregetat să treacă 
dincolo de orice prudenţă. Dumneata spui: „Dacă lucrurile 
s-au petrecut întocmai! Dar au fost altele şi mai şi, te asigur, 
mult mai grozave! Nu ţi-am povestit decât nişte fapte de 
mică importanţă, fapte minore, politice. 'Ţi-o repet, am fost 
martorul lacrimilor şi gemetelor nocturne ale acestui om 
mare, ceea ce nimănui, în afară de mine, nu i-a fost dat să 
vadă! Către sfârşit, într-adevăr, nu mai plângea, îi secaseră 
lacrimile, gemea numai din când în când şi chipul lui se 
întuneca tot mai mult. Ai fi zis că eternitatea îl învăluia în 
umbra aripilor ei. Noaptea, petreceam câteodată ore 
întregi singuri în tăcere; mamelucul sforăia în odaia de 
alături; dormea de obicei ca un buştean omul acesta. „În 
schimb, mi-e devotat mie şi dinastiei”, spunea Napoleon 
despre el. O dată m-am simţit aşa de îndurerat, încât mă 
năpădiră lacrimile; împăratul observă şi mă privi plin de 
înduioşare. „îmi plângi de milă! Strigă el, tu, un copil şi 
poate mai este încă un copil care mă plânge, fiul meu, le roi 
de Rome; toţi ceilalţi mă urăsc şi, în nenorocire, cei dintâi 


LLA 


care mă vor trăda vor fi propriii mei fraţi...!” Mă repezii la 
el zguduit de plâns; atunci n-a mai putut rezista: ne-am 
îmbrăţişat şi lacrimile ni se amestecară. „Să scrieţi, să-i 
scrieţi o scrisoare împărătesei Josefina!” îi spusei printre 
lacrimi. Napoleon tresări şi, după un moment de gândire: 
„Mi-ai amintit de a treia fiinţă care mă iubeşte, îmi spuse el, 
îţi mulţumesc, prietene!” Se aşeză îndată la birou şi-i scrise 
Josefinei. A doua zi, Constant plecă cu scrisoarea. 

— Ai săvârşit o faptă minunată, spuse prinţul, în 
vălmăşagul acela de gânduri întunecate ai deşteptat în el 
simţăminte bune. 

— Asta zic şi eu, prinţe şi ce frumos ştii dumneata să le 
explici toate astea după îndemnul minunat al inimii 
dumitale! Strigă generalul entuziasmat şi în acelaşi timp, 
lucru curios, lacrimi adevărate îi sclipiră în ochi. Da, prinţe, 
a fost un spectacol grandios! Dar, ştii, era cât pe ce să-l 
urmez la Paris şi, nici vorbă, aş fi împărtăşit cu el 
captivitatea în „insula toridă a surghiunului”, dar, vai, 
soarta ne-a despărţit! El plecă spre insula stâncoasă, unde, 
o singură dată măcar, în clipele de sfâşietoare tristeţe, şi-o 
fi amintit poate de lacrimile băieţaşului de la Moscova care, 
la despărţire, îl îmbrăţişase în semn de iertare. Cât despre 
mine, am fost trimis la şcoala militară, unde n-am găsit 
decât o disciplină severă, camarazi grosolani şi... Vai! Cât 
de departe sunt toate astea în scurgerea vremii! „Nu vreau 
sa te despart de măicuţa ta şi de aceea nu te iau cu mine! 
Îmi spuse el în ziua retragerii. Dar aş dori să fac ceva 
pentru tine!” Era gata să încalece. „Scrieţi-mi ceva, ca 
amintire, în albumul surorii mele”, spusei cu timiditate, căci 
vedeam cât era de tulburat şi de întristat. se întoarse din 
drum, ceru o pană de scris şi luă albumul. „Ce vârstă are 
sora ta?” întrebă el cu pana în mână. „Irei ani”, i-am 
răspuns., Petite fille, alors.” Şi aşternu următoarele cuvinte: 

Ne mentez jamais! 

Napoleon, votre ami sincere. 


Un asemenea sfat, în asemenea clipe dramatice, spune şi 
dumneata, prinţe! 

— Da, e foarte semnificativ. 

— Fila aceea de album a fost păstrată într-o ramă aurită, 
sub sticlă şi atârnată pe perete, la locul cel mai vizibil şi a 
stat acolo cât a trăit soră-mea... A murit la facere; unde o fi 
acum, nu mai ştiu... Dar... Ah! Dumnezeule, s-a făcut ora 
două! Ce mult te-am reţinut, prinţe! E de neiertat! 

— Ba deloc, murmură prinţul, dimpotrivă, mi-ai povestit 
nişte lucruri atât de interesante... Şi. În sfârşit. Îţi sunt 
recunoscător. 

— Prinţe! Rosti generalul, strângând din nou cu putere 
mâna lui Mâgkin şi ţintuindu-l cu o privire scânteietoare, ca 
şi cum şi-ar fi revenit dintr-o dată, luminat de o idee subită. 
Dragă prinţe, dumneata eşti atât de bun, ai o inimă atât de 
curată şi de credulă, încât uneori îmi vine să-ţi plâng de 
milă. Mă uit la dumneata cu înduioşare; Dumnezeu să te 
aibă în paza lui! Fie ca viaţa dumitale să-nflorească de acum 
înainte... În dragoste. A mea s-a sfârşit! Ah! Iartă-mă, iartă- 
mă! 

Generalul îşi acoperi faţa cu mâinile şi părăsi odaia 
aproape în fugă. Emoţia lui era sinceră şi prinţul n-o punea 
la îndoială. Îşi dădea seama că bătrânul a plecat beat de 
succesul lui; dar ceva în adâncul inimii îi spunea că 
generalul aparţine acelei categorii de mincinoşi care, cu 
toate că mint cu voluptate, cu o pasiune frenetică, rămân 
totuşi îndeajuns de lucizi pentru ca şi în momentele de 
suprem extaz faţă de elucubraţiile lor fanteziste să aibă o 
cât de vagă bănuială că nu li se dă crezare şi că nici n-ar 
putea să fie crezuţi - în starea în care se afla acum, se 
putea întâmpla ca, revenindu-şi, bătrânul să se simtă 
ruşinat peste măsură, să înceapă a bănui că prinţul l-a 
ascultat mai mult de milă şi să se considere deci profund 
ofensat. 

„Oare n-am greşit încurajându-l şi aducându-l în halul 
acesta de exaltare?” se nelinişti prinţul, dar nu mai putu 


rezista şi izbucni într-un hohot de râs nestăpânit care ţinu 
câteva minute. Pe urmă era cât pe ce să-şi reproşeze 
această izbucnire, dar se răzgândi numaidecât, dându-şi 
seama că n-are nici o vină, pentru că realmente simţea o 
milă nemărginită pentru bietul general. 

Presimţirile lui se adeveriră. Chiar în seara aceea primi un 
bileţel pe cât de ciudat, pe atât de scurt şi de categoric. 
Generalul Ivolghin îl informa că se vede nevoit să întrerupă 
relaţiile cu dânsul, că-l stimează şi-i este recunoscător, dar 
că nici chiar de la dânsul nu vrea să primească „dovezi de 
milă umilitoare pentru demnitatea unui om şi aşa destul de 
nenorocit”...Aflând că bătrânul se instalase din nou la Nina 
Aleksandrovna, prinţul îşi luă grija pentru soarta lui. După 
cum văzurăm însă, Ardalion Aleksandrovici făcuse nişte 
boroboaţe şi faţă de Lizaveta Prokofievna. N-avem cum să 
relatăm aici toate amănuntele; ne mărginim doar să 
spunem că această vizită o înspăimântă mai întâi pe 
Lizaveta Prokofievna, iar până la urmă, după ce generalul 
şi-a permis nişte aluzii puţin măgulitoare la adresa lui 
Ganea, fu cuprinsă de un acces de furie şi-l dădu afară din 
casă. Lată motivul pentru care bătrânul petrecu o noapte 
atât de agitată, iar a doua zi dimineaţa, pierzându-şi 
cumpătul, fugi în neştire afară, în stradă, într-un hal de 
surescitare vecină cu nebunia. 

Kolea, care nu izbutea să priceapă nimic din toate astea, 
crezu că-l poate domoli luându-l cu severitate. 

— Ei bine, ce ne facem acuma? Încotro s-o apucăm, ce zici, 
generale? Se frământa el. La prinţ nu vrei să te duci, cu 
Lebedev te-ai certat, bani n-ai; cât despre mine, sunt 
întotdeauna lefter; am rămas de căruţă în mijlocul străzii. 

— E mai plăcut să fii pe căruţă decât să rămâi de căruţă, 
mormăi generalul. Cu... Acest calambur, am obţinut un 
succes extraordinar într-un cerc de ofiţeri... În patruzeci şi 
patru... Una mie... Opt sute... Patruzeci şi patru, da!... Nu 
mai ţin minte... O! Nu-mi mai aminti, nu-mi mai aminti de 


nimic! „Unde-mi eşti, tinereţe? Unde-mi eşti voioşie?” Cine 
a spus asta?... Cine a spus-o, Kolea? 

— Gogol, în Suflete moarte, tată, răspunse Kolea şi se uită 
cu spaimă la tatăl său. 

— Suflete moarte! O, da! Moarte! Când ai să mă îngropi, 
să scrii pe mormântul meu: Aici odihneşte un suflet mort! 

Ruşinea e pe urma mea! 

Cine a spus asta, Kolea? 

— Nu ştiu, tată. 

Generalul se opri o clipă din mers. 

— Auzi, cică, Eropegov n-a existat! Eroşka Eropegov! Ţipă 
el ca apucat. Şi asta mi-o spune fiul meu, propriul meu 
fiu!... Eropegov, un om care vreme de unsprezece luni mi-a 
ţinut loc de frate, pentru care m-am bătut în duel... Prinţul 
Vâgoroţki, căpitanul nostru, îi spune odată, la un pahar de 
vin: „Tu, Grişa, unde ai câştigat ordinul Anna?” Acesta 
răspunde: „Pe câmpul de bătălie al patriei mele, iată unde |- 
am câştigat!” Iar eu, de colo, m-apuc să strig: „Bravo, 
Grişa!” Ei bine, aşa s-a iscat duelul, iar mai târziu s-a 
căsătorit cu... Maria Petrovna Su... Sutughina şi pe urmă a 
fost omorât pe câmpul de luptă... Un glonţ a ricoşat de pe 
crucea pe care-o purtam la piept şi l-a lovit drept în frunte. 
„N-am să te uit niciodată!” strigă el şi căzu mort. Am... Am 
servit cu cinste, Kolea, mi-am slujit patria cu abnegaţie, cu 
devotament, dar oprobriul, dezonoarea... „ci dezonoarea 
mă urmăreşte...!”...Nina şi cu tine să veniţi la mormântul 
meu... „Biata Nina!” aşa îi spuneam altădată, Kolea. De 
mult, la începutul căsniciei noastre, şi-i plăcea atât de 
mult... Nina, Nina, ce viaţă ţi-am făcut! Cum mai poţisă mă 
iubeşti, suflet chinuit şi răbdător! Maică-ta are un suflet de 
înger, Kolea, auzi, un suflet de înger! 

— Ştiu, tată. Tată drag, să ne întoarcem acasă, la mama. 
Adineauri a fugit după noi. Ei, hai, de ce ai rămas locului?... 
Şi acum, ce rost are să plângi? 

Kolea plângea şi el, sărutând mâinile tatălui său. 

— Mie îmi săruţi mâinile, mie? 


— Da, îţi sărut mâinile. Ce-i de mirare? Şi ce te-a apucat, 
coşcogeamite general, un ostaş, să plângi în mijlocul 
străzii? Haidem, să mergem! 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, dragul meu băiat, 
pentru respectul pe care-l păstrezi unui om dezonorat - da, 
da, unui moşneag acoperit de ruşine, tatălui tău... Îţi doresc 
să ai un fiu care să-ţi semene... Le roi de Rome...0O, 
„blestemată să fie casa aceasta!” 

— Ei, dar ce-s toate astea, zău? Se apără Kolea. Ce se 
petrece? Pentru ce nu vrei să te întorci acum acasă? Ţi-ai 
pierdut minţile? 

— Am să-ţi explic, am să-ţi explic... Am să-ţi spun totul; nu 
striga, să nu ne audă... Le roi de Rome... Ah! M-apasă greu 
urâtul! 

Doică, unde ţi-e mormântul?! 

Cine a spus asta, Kolea? 

— Nu ştiu cine, nu ştiu! Să ne întoarcem imediat acasă, 
imediat! Dacă trebuie, îl cotonogesc pe Ganka... Încotro ai 
pornit-o iar? 

Dar generalul nu-l asculta, ci-l trăgea spre pridvorul unei 
case vecine. 

— Încotro mergi? E o casă străină! 

Generalul se aşeză pe o treaptă, ţinându-l mereu pe Kolea 
de braţ şi străduindu-se să-l atragă mai aproape de el. 

— Apleacă-te, apleacă-te! Murmura el. Am să-ţi spun tot... 
Ruşine... Apleacă-te... Apropie-ţi capul, am să-ţi spun ceva 
la ureche... la ureche. la ureche... 

— Dar ce ai? Făcu Kolea îngrozit, aplecându-şi supus 
capul. 

— Le roi de Rome... Şopti generalul, zgâlţâit de un tremur. 

— Cum?... Ce ai mereu cu le roi de Rome? Ce ţi-a venit? 

— Eu... Eu... Reîncepu în şoaptă generalul, agăţându-se 
din ce în ce mai tare de umărul „băieţaşului său”, eu 
vreau... Vreau să-ţi... Tot, Maria... Maria... Petrovna Su-su- 
su... 


Kolea se desprinse din mâinile tatălui său, îl apucă de 
umeri şi-l Privi cu un aer înspăimântat. Faţa bătrânului 
devenise stacojie, buzele i se învineţiseră, convulsii uşoare îi 
crispau faţa. Deodată se datină şi se lăsă moale în braţele 
lui Kolea. 

— Atac de apoplexie! Exclamă acesta cu disperare, 
dumerindu se abia atunci ce se întâmplă. 

V, 

E drept că Varvara Ardalionovna, în discuţia cu fratele ei, 
cam exagerase ştirile privitoare la apropiata căsătorie a 
prinţului cu Aglaia Epancina. Poate cu intuiţia ei de femeie, 
înzestrată cu o puternică doză de perspicacitate, ghicise 
oarecum ceea ce trebuia să se întâmple într-un viitor foarte 
apropiat sau, poate, îndurerată de spulberarea unui vis (în 
care, de altfel, nu-şi pusese speranţe prea mari), n-a putut 
să reziste unei porniri omeneşti, explicabilă, de a exagera 
nenorocirea adăugind o picătură de venin la chinurile 
fratelui său, pe care, de altfel, îl iubea şi-l compătimea 
sincer. În tot cazul, nu avea cum să afle noutăţi chiar atât de 
precise de la domnişoarele Epancin, în afară doar de vagi 
aluzii, vorbe spuse pe jumătate, ca şi tăceri deopotrivă de 
enigmatice. Sau poate, cine ştie, surorile Aglaiei să fi 
aruncat dinadins câteva apropouri ca s-o mai descoasă pe 
Varvara Ardalionovna sau, în sfârşit, se poate presupune că 
n-au vrut să-şi refuze satisfacția feminină de a o necăji puţin 
pe prietena lor din copilărie; era exclus ca ele să nu fi ghicit 
măcar, cât de cât, adevăratele intenţii ce o aduceau de 
atâta timp pe Varia în casa lor. 

La fel şi prinţul Mâşkin, deşi era pe deplin îndreptăţit să-l 
asigure pe Lebedev că n-avea nimic să-i comunice şi că nici 
o schimbare neobişnuită nu intervenise în existenţa lui, 
putea, la rându-i, să se fi înşelat. În adevăr, cu toată lumea 
se petrecea un fenomen ciudat: fără să se fi întâmplat ceva 
special, se întâmplaseră foarte multe lucruri. lată ce a ştiut 
să intuiască foarte bine Varvara Ardalionovna cu instinctul 
ei sigur de femeie. Cum se face însă că toţi membrii familiei 


Epancin căpătaseră simultan aceeaşi convingere, că în viaţa 
Aglaiei se produsese un eveniment hotărâtor şi că soarta ei 
trebuia să se decidă - cu greu s-ar putea urmări într-o 
relatare mai legată. Dar, de îndată ce ideea aceasta îşi 
făcuse loc în capul turor, pretinseră cu toţii c-au avut-o 
dintotdeauna; că-şi dăduseră seama mai demult şi că lucrul 
era limpede pentru dânşii încă de la „sărmanul cavaler” şi 
chiar înainte, dar că nu le venea să creadă atunci într-o 
asemenea presupunere absurdă. Aşa susțineau Aleksandra 
şi Adelaida. Lizaveta Prokofievna, bineînţeles, prevăzuse 
totul, ghicise totul înaintea tuturor, iar „inima îi era 
îndurerată” de multă vreme. Acum însă, când lucrurile 
amenințau să ia o întorsătură precisă, concretă, gândul 
acesta îi devenise insuportabil, mai cu seamă pentru că o 
făcea să-şi piardă capul. Deodată s-a văzut pusă în faţa unei 
situaţii care cerea o soluţie imediată; biata Lizaveta 
Prokofievna nu numai că nu putea să se hotărască, dar cu 
toate strădaniile ei nu izbutea nici măcar să se dumirească 
bine cum stau lucrurile. Problema de rezolvat era delicată: 
„O fi o partidă potrivită prinţul sau nu? E bine că s-a 
întâmplat aşa sau nu? Dacă nu e bine (ceea ce e în afară de 
orice îndoială), de ce anume nu e bine? Şi dacă-i bine (tot 
ce se poate), mai ştii, de ce anume e bine?” Cât despre 
capul familiei, Ivan Feodorovici, bineînţeles, începu mai 
întâi prin a se mira, pentru ca apoi să mărturisească 
deodată că „într-adevăr şi lui i se păruse la un moment dat 
că observă ceva suspect”...O privire severă a nevestei-sale 
însă îi închise gura. Dar dacă dimineaţa el putu să scape 
prin tăcere, seara, în schimb, când rămase între patru ochi 
cu Lizaveta Prokofievna, văzându-se nevoit să vorbească, 
dădu drumul deodată, cu un curaj neobişnuit, la câteva idei 
destul de năstruşnice: „în fond, ce este...?” (Pauză.) „Nici 
vorbă că totul e foarte curios, dacă o fi adevărat şi că el nici 
nu încearcă să conteste, dar...” (o nouă pauză.) „Pe de altă 
parte, privind lucrurile cu mai mult curaj, prinţul ăsta, zău, 
e un băiat admirabil şi... Şi. În sfârşit, are un nume, e din 


neamul nostru; totul va apărea, ca să spun aşa, întru 
susţinerea şi reabilitarea numelui nostru de familie, 
degradat astăzi în ochii lumii, adică, înţelegi, Punându-ne 
din punct de vedere monden, căci, fără îndoială... Lumea-i 
lume, n-ai ce-i face; dar, la urma urmei, este în primul rând 
prinţ şi are şi ceva avere. Presupunând chiar că nu-i prea 
bogat, are un nume. Şi... Şi...” (De data aceasta, pauza se 
prelungi mult de tot şi generalul amuţi definitiv.) Ascultând 
discursul bărbatului său până capăt, Lizaveta Prokofievna 
îşi ieşi cu totul din fire. 

Era de părere că tot ce se întâmplase „e o prostie de 
neiertat o nesocotinţă condamnabilă, o fantasmagorie 
neroadă şi absurdă!” întâi şi-ntâi că „prinţişorul acesta e un 
bolnav atins de idioţie, în al doilea rând e un prost, care nu 
cunoaşte pe nimeni în societate şi nici loc în societate nu 
are; cui să-l arâţi, ce te faci cu el, unde să-l plasezi? Un 
democrat imposibil, de neîngăduit; dar cel puţin un grad, 
un cin oarecare, cât de mizer, să fi avut; şi apoi... Ceo să 
spună bătrâna Belokonskaia? Dar ce mai vorbă, parcă un 
astfel de bărbat visam noi pentru Aglaia?” Argumentul 
acesta din urmă era, bineînţeles, decisiv. Inima ei de mamă 
se înfiora, sângera şi lăcrăma, dar în acelaşi timp, undeva, 
în adâncul sufletului, un glas tainic îi şoptea parcă: „Ce-i 
lipseşte, în definitiv, prinţului ca să fie o partidă 
acceptabilă?” Şi uite, tocmai aceste obiecţii pe care şi le 
opunea ea însăşi, ascultând de glasul inimii, o făceau cel 
mai mult să se frământe pe biata Lizaveta Prokofievna. 

Surorilor mai mari, în schimb, nu le displăcu deloc 
eventualitatea ca el să devină soţul Aglaiei; nici ideea în 
sine nu li se păru prea ciudată; într-un cuvânt, nu era deloc 
exclus ca surorile să se declare, la un moment dat, cu trup 
şi suflet de partea lui. Deocamdată însă, ele păstrau 
consemnul tăcerii. Se ştia din experienţă că de câte ori 
Lizaveta Prokofievna se înverşuna împotriva unui anumit 
punct de vedere adoptat de ceilalţi membri ai familiei era 
un semn aproape sigur că ea acceptase de fapt, fără să 


mărturisească, acest punct de vedere. Oricum, Aleksandra 
Ivanovna a fost foarte curând nevoită să rupă tăcerea. 
Mama ei, care de multă vreme luase obiceiul să-i ceară 
sfaturi, o chema ca s-o mai descoasă şi, mai ales, pentru a 
reconstitui împrejurările: „Cum s-au putut întâmpla toate 
astea? Cum de n-a ştiut nimeni? Pentru ce au tăcut cu toţii? 
Ce însemna acel cavaler sărman? Pentru ce numai ea, 
Lizaveta Prokofievna, e sortită să poarte pe umeri povara 
tuturor grijilor familiei - să observe şi să prevadă totul, iar 
ceilalţi să stea cu mâinile în sân şi nici capul să nu-i 
doară?”etc, etc. Aleksandra Ivanovna se arătă la început 
foarte prudentă şi se mărgini să spună că şi ea este de 
părerea tatălui ei, socotind că însurătoarea prinţului 
Mâşkin cu una din domnişoarele Epancin nu lăsa nimic de 
dorit din punctul de vedere al convenienţelor mondene. 
Încetul cu încetul, înflăcărându-se, ajunse chiar să adauge 
că prinţul nu era câtuşi de puţin un „prostănac” şi nici n-a 
fost vreodată; cât despre faptul că nu avea nici un fel de cin, 
rămânea de văzut dacă, în câţiva ani, la noi în Rusia, 
importanţa unui om se va mai măsura după grade şi funcţii 
sau după cu totul altceva. La care mama o repezi pe loc, că 
e o „liber-cugetătoare” şi că e de vină pentru toate astea 
„blestemata problemă a femeii” - cauza tuturor relelor. La o 
jumătate de ceas după aceea, Lizaveta Prokofievna se duse 
în oraş şi de acolo la Kamennâi Ostrov, ca s-o vadă pe 
bătrâna prinţesă Belokonskaia care tocmai se afla la 
Petersburg şi urma să plece curând. Belokonskaia era naşa 
Aglaiei. 

„Bătrâna” Belokonskaia ascultă destăinuirile febrile şi 
exasperate ale Lizavetei Prokofievna, fără să se lase 
impresionată de lacrimile nenorocitei mame; ba o privi 
chiar cu un aer batjocoritor. Era o femeie teribil de 
despotică această „bătrâna” Belokonskaia; nu-şi uita 
niciodată rangul chiar şi faţă de cele mai vechi prietene ale 
ei. Pentru că se interesase cu treizeci şi cinci de ani în urmă 
de Lizaveta Prokofievna, o trata mereu ca pe o protegee şi 


nu-i putea ierta independenţa caracterului. Prinţesa se 
mulţumi să-i atragă atenţia între altele că „ei toţi sunt 
porniţi să exagereze lucrurile; după cum i se pare, între cei 
doi nu este nimic serios şi, ca atare, era mai bine să mai 
aştepte să vadă cum se vor desfăşura lucrurile. Prinţul, 
după părerea ei, era un tânăr cumsecade, deşi bolnav, cam 
ciudat, prea din cale-afară de modest şi lipsit de prestanţă. 
Mai rău era că întreținea o metresă în văzul lumii.” Lizaveta 
Prokofievna înţelese foarte bine că prinţesa Belokonskaia 
era cam supărată pentru faptul ca ceea ce pusese la cale cu 
Evgheni Pavlovici a dat greş. Generăleasa se întoarse la 
Pavlovsk şi mai întărâtată de cum plecase la Petersburg şi 
asta o simţiră imediat toţi cei din preajma ei, căci trebuiră 
să-i înghită admonestările aspre, mai ales pentru că „şi-au 
pierdut cu toţii minţile” şi că, într-adevăr, „ca la noi la 
nimeni”, că la nimeni altul aşa ceva nu s-ar putea întâmpla; 
„pentru ce am dat alarma, mă rog? Ce s-a întâmplat? Oricât 
m-aş sili să descoperi ceva, nu găsesc nimic care să mă 
încredinţeze că într-adevăr s-a întâmplat ceva! Aşteptaţi, 
lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul! Câte nu i se pot năzări 
lui Ivan Feodorovici; trebuie neapărat să facem din ţânţar 
armăsar?” etc, etc. Şi multe altele de acest fel. 

Cu alte cuvinte, toată lumea trebuia să se calmeze, să 
privească cu sânge rece lucrurile şi să aştepte... Dar, vai! 
Liniştea nu ţinu mai mult de zece minute. Prima lovitură fu 
dată apelului ei la cuminţenie, calm şi sânge rece, chiar de 
ştirile pe care le află Lizaveta Prokofievna la întoarcere, cu 
privire la cele ce s-au petrecut în lipsa ei. (întrevederea 
Lizavetei Prokofievna cu Belokonskaia avu loc chiar a doua 
zi după ce prinţul făcuse vizita aceea de pomină la 
Epancini, după miezul nopţii, crezând că era ora nouă.) 
Surorile Aglaiei au răspuns cât se poate de amănunţit la 
întrebările nerăbdătoare ale mamei lor, grăbindu-se s-o 
informeze că „în lipsa ei nu se întâmplase mai nimic”; că 
prinţul a venit, că Aglaia s-a lăsat aşteptată şi a apărut abia 
după o jumătate de oră; primul ei cuvânt a fost să-i propună 


prinţului să joace şah; acesta însă e un ageamiu şi ea l-a 
bătut în doi timpi şi trei mişcări, lucru care a făcut-o să se 
înveselească; a râs de ignoranţa lui şi şi-a bătut joc de el, 
de-ţi era mai mare mila. Pe urmă i-a propus să joace cărţi, 
„popa prostul”; dar aici lucrurile s-au petrecut tocmai pe 
dos: prinţul s-a dovedit a fi, la „popa prostul”, doctor în 
materie şi a jucat ca... Un maestru. În zadar Aglaia a 
încercat să trişeze fără ruşine, alegându-şi cărţile în văzul 
lui de pe masă, asta n-a împiedicat-o să piardă, una după 
alta, toate partidele, cinci la rând. Aglaia s-a făcut foc şi, 
pierzându-şi stăpânirea de sine, i-a aruncat prinţului în 
obraz o mulţime de cuvinte atât de usturătoare şi de 
jignitoare, încât el se opri din râs şi se făcu palid ca ceara 
când o auzi spunându-i la sfârşit: „N-am să mai pun piciorul 
în odaia asta, atât timp cât rămâi dumneata aici; e chiar o 
neruşinare din partea dumitale să mai vii la noi, ba şi pe la 
miezul nopţii încă, după tot ce s-a întâmplat”...Apoi a ieşit 
trântind uşa. Prinţul părăsi casa distrus şi în zadar fură 
toate strădaniile lor de a-l consola. Cam la un sfert de oră 
după aceea Aglaia cobori grăbită pe terasă, atât de 
vertiginos, încât nici n-avusese timp să-şi şteargă ochii plini 
de lacrimi; se grăbea aşa, deoarece sosise Kolea cu un arici. 
Au sărit cu toţii să vadă ariciul. Ca răspuns la întrebările lor, 
Kolea îi informă că ariciul nu era al lui, ci al unui camarad al 
său, un alt licean, Kostea Lebedev, care aştepta la poartă. 
Nu îndrăznise să intre cu el, pentru că avea un topor în 
mână; cumpăraseră ariciul şi toporul de la un ţăran ce le 
ieşise în cale pe drum; ţăranul se oferise să le vândă ariciul 
şi ei l-au plătit cu cincizeci de copeici; cât despre topor, 
văzând că e foarte bun, le-a venit deodată gust să-l 
cumpere. După ce ascultă toată povestea aceasta, Aglaia 
insistă pe lângă Kolea să-i vândă ei ariciul, încercând în fel 
şi chip să-l convingă şi spunându-i în cele din urmă „Kolea 
dragă”...Acesta a rezistat cât a rezistat, dar până la urmă n- 
a avut încotro şi l-a chemat pe Kostea Lebedev, care apăru 
într-adevăr cu un topor în mână şi era foarte ruşinat din 


cauza asta. Dar s-a descoperit atunci că ariciul nu le 
aparţinea, ci era proprietatea unui alt camarad de-al lor, un 
oarecare Petrov, care le dăduse banii ca să-i cumpere 
Istoria lui Schlosser de la un al patrulea licean, acesta din 
urmă fiind nevoit, din cauza lipsurilor, s-o vândă pe nimica 
toată. Cei doi s-au oferit să-l servească pe prietenul lor, 
când întâmplarea le-a scos înainte ariciul şi ei, neputând 
rezista să nu-l cumpere, îi duceau acum lui Petrov ariciul şi 
toporul pe care le cumpăraseră în locul Istoriei lui 
Schlosser. Faţă de insistenţele Aglaiei, băieţii i-au făcut 
hatârul, învoindu-se să-i vândă ariciul. De îndată ce s-a 
văzut în stăpânirea ariciului, ea îl puse, cu ajutorul lui 
Kolea, într-un coş de papură, îl acoperi cu un şervet şi îl 
rugă pe Kolea să-l ducă îndată prinţului din partea ei, cu 
rugămintea să-l primească „în semn de profundă stimă”... 
Kolea făgădui cu bucurie să-i împlinească dorinţa, dar ceru 
lămuriri: „Ce tâlc ascunde un asemenea dar?” la care 
Aglaia îi răspunse că nu era treaba lui. El îşi exprimă 
convingerea că ariciul acesta are un sens alegoric. Aglaia, 
supărată, îi declară pe faţă că era un ţânc şi nimic mai mult. 
Kolea replică îndată că dacă n-ar respecta în ea femeia şi 
dacă el n-ar fi un om cu principii, i-ar arăta pe loc că ştie să 
răspundă la o asemenea insultă. La urmă Kolea, însoţit de 
Kostea Lebedev, plecă încântat la culme să-i dea ariciul 
prinţului. Aglaia, văzându-l că vântură prea tare coşul cu 
ariciul, îi strigă de pe terasă, ca şi cum nici nu se certase 
până atunci cu el: „Ile rog, Kolea dragă, ia seamă să nu cadă 
din coş”...La fel şi Kolea părea că nu-i păstrează vreo pică, 
pentru că se opri şi răspunse cu cea mai mare grabă: „Nu, 
n-am să-l las să cadă Aglaia Ivanovna, nu te teme!” după 
care o luă la fugă cât îl ţinea picioarele. Aglaia izbucni în râs 
şi, foarte mulţumită, se urcă iute în odaia ei. Tot restul zilei 
a fost foarte veselă şi bine dispusă. 

Noutăţile acestea o zăpăciseră de tot pe Lizaveta 
Prokofievna De fapt, parcă nu se întâmplase cine ştie ce 
mare lucru şi totuşi se simţi foarte tulburată şi nedumerită. 


Mai ales o intrigase ariciul. Ce o fi însemnând ariciul ăsta? 
Oare ce se ascunde aici? Ce tâlc poate să aibă? Un semn 
convenit între ei? Un fel de limbaj convenţional? Şi unde 
mai pui că bietul Ivan Feodorovici, care, din întâmplare, se 
afla de faţă când generăleasa îşi punea cu îngrijorare toate 
aceste întrebări, cu răspunsul lui nu făcu altceva decât să 
toarne gaz peste foc. El era de părere că nu e vorba despre 
nici un fel de limbaj convenţional şi că ariciul era „pur şi 
simplu un arici, şi, dacă totuşi însemna ceva, apoi nu putea 
fi decât prietenie, uitarea jignirilor, împăcare; pe scurt, 
totul nu era decât o şotie şi, în orice caz, foarte nevinovată 
şi deloc reprobabilă”. 

Vom nota, între paranteze, că generalul ghicise bine. Ajuns 
acasă, după ce s-a văzut luat în râs şi alungat de Aglaia, 
prinţul, vreme de o jumătate de ceas, era pradă celei mai 
întunecate disperări, când, deodată, sosi Kolea cu ariciul. 
Imediat norii se împrăştiară şi prinţul părea că reînvie din 
morţi; îi puse lui Kolea întrebări peste întrebări, sorbindu-i 
fiecare cuvânt, îl rugă să-i repete de zeci de ori aceleaşi 
lucruri, râzând ca un copil şi strângându-le în fiecare 
moment mâinile celor doi liceeni, care se bucurau uitându- 
se la dânsul cu ochii lor limpezi. Aşadar, Aglaia îl iertase şi 
prinţul putea să se întoarcă la dânsa chiar în seara aceea; 
or, asta, pentru el, era nu numai principalul, ci totul! 

— Cât de copii suntem încă noi, Kolea! Şi... Şi... Ce bine e 
că suntem aşa! Exclamă el în cele din urmă, beat de 
fericire. 

— Pur şi simplu e îndrăgostită de dumneata, prinţe şi 
nimic mai mult, răspunse grav şi cu autoritate Kolea. 

Prinţul întâi roşi, dar de data aceasta nu mai rosti nici o 
vorbă, în timp ce Kolea bătea din palme şi râdea; nu trecu 
nici un minut şi prinţul se porni şi el pe râs; după aceea, tot 
restul timpului îi păru atât de lung, încât la fiecare cinci 
minute se uita la ceas, ca să vadă cât mai e până seara. 

La Epancini, atmosfera era din ce în ce mai încordată, 
până când Lizaveta Prokofievna, neputând să se mai 


stăpânească, se lăsă pradă unui adevărat acces de isterie. 
Nici argumentele soţului, nici sfaturile fiicelor n-o putuseră 
opri şi ea trimise după Aglaia, voind să-i pună o ultimă 
întrebare şi să capete un răspuns limpede, hotărât. 

„Ca să se termine odată într-un fel şi să nu mai vorbim de 
asta! Altminteri, adăugă ea, n-aş mai ajunge să trăiesc nici 
până diseară!” Numai atunci familia Epancin îşi dădu 
seama de proporţiile absurde pe care le luase incidentul. 
Nimic, în afară de o mirare prefăcută, semne de indignare, 
hohote de râs şi ironii la adresa prinţului şi a tuturor celor 
care o întrebau, nu reuşiră să scoată de la Aglaia. Lizaveta 
Prokofievna se puse la pat şi nu-şi părăsi odaia decât la 
vremea ceaiului, în momentul când prinţul trebuia să 
sosească. Îl aştepta cu înfrigurare şi, când Mâşkin apăru, 
era cât pe-aci s-o apuce o criză de nervi. 

În ce-l privea, prinţul îşi făcu intrarea cu timiditate, 
aproape bijbâind, cu un zâmbet ciudat pe buze, uitându-se 
iscoditor în ochii celor de faţă, întrebându-i parcă de ce 
Aglaia nu era acolo; observase imediat absenţa ei şi faptul 
acesta îl înspăimântă. Societatea se compunea, în seara 
aceea, numai din membrii familiei. Prinţul $. era reţinut la 
Petersburg pentru nişte afaceri legate de moartea unchiului 
lui Evgheni Pavlovici. „Să fi fost el aici... Mai spunea câte 
ceva”, se căina în gând Lizaveta Prokofievna. Ivan 
Feodorovici Părea extrem de îngrijorat; Aleksandra şi 
Adelaida aveau un aer grav şi, ca un făcut, tăceau de parcă 
ar fi luat apă-n gură. Lizaveta Prokofievna nu ştia cu ce să 
înceapă conversaţia. La sfârşit, pe negândite, se apucă să 
critice calea ferată, uitându-se la musafirul ei cu un aer 
provocator. Dar, vai! Aglaia tot nu se arăta şi prinţul părea 
că-şi pierde cumpătul. Bâiguind ca un copil prins cu vreo 
vină, începu să-şi dea cu părerea despre utilitatea drumului 
de fier, dar Adelaida izbi în râs şi din nou Mâşkin deveni mic 
şi neajutorat. În clipa aceea tocmai intră calmă şi gravă 
Aglaia; după ce a răspuns ceremonios la salutul musafirului, 
se aşeză în locul cel mai vizibil de lângă masa cea rotundă, 


pe urmă se uită întrebător la prinţ. Cu toţii şi-au dat seama 
că a sosit momentul unei explicaţii hotărâtoare. 

— Ai primit ariciul? Aproape că se răsti ea la prinţ pe un 
ton foarte ferm. 

— Da, răspunse el roşind şi cu sufletul cât un purice. 

— Atunci te rog să spui imediat ce părere ai despre acest 
dar. E absolută nevoie pentru liniştea mamei şi a întregii 
familii. 

— Ascultă, Aglaio... Nu se putu reţine generalul. 

— Asta întrece orice măsură, interveni consternată 
Lizaveta Prokofievna. 

— Nu e vorba despre nici un fel de măsură, maman, 
replică îndată, pe un ton aspru, fata. I-am trimis astăzi un 
arici prinţului şi doresc să-i cunosc părerea. Ei bine, prinţe? 

— Adică ce fel de părere, Aglaia Ivanovna? 

— În privinţa ariciului. 

— Îmi dai voie... Presupun, Aglaia Ivanovna, că vrei să ştii 
cum am primit... Sau, mai bine zis, cum mi-am explicat... 
Trimiterea... Acestui arici, adică... În cazul acesta, cred că... 
Într-un cuvânt... 

Respirația i se tăie şi nu mai continuă. 

— Deocamdată, văd că n-ai spus mare lucru, reluă Aglaia, 
după ce aşteptă câteva secunde. Fie, hai să lăsăm ariciul 
deoparte; mă bucur însă că pot să pun capăt o dată pentru 
totdeauna unei situaţii încâlcite. Aş vrea să aud personal şi 
din gura dumitale, dacă intenţionezi sau nu să mă ceri în 
căsătorie? 

— O, Doamne! Se îngrozi Lizaveta Prokofievna. 

Prinţul tresări, lăsându-se cu tot corpul pe spetează. Ivan 
Feodorovici rămase împietrit; Aleksandra şi Adelaida 
încruntară sprâncenele. 

— Nu minţi, prinţe, spune adevărul. Din pricina dumitale, 
sunt mereu hărţuită cu tot felul de întrebări, care de care 
mai ciudate. 

— Întrebările acestea au, de bună seamă şi ele vreun 
temei! Răspunde! 


— Nu te-am cerut în căsătorie, Aglaia Ivanovna, spuse 
prinţul, înviorându-se deodată, dar... Ştii singură că te 
iubesc şi cred în dumneata... Chiar şi acum... 

— Te-am întrebat foarte clar: îmi ceri mâna ori nu? 

— O cer, răspunse el mai mult mort decât viu. 

O mişcare generală întâmpină aceste cuvinte. 

— Nu aşa, draga mea, interveni Ivan Feodorovici foarte 
agitat, e... e aproape cu neputinţă, dacă-i aşa, Glasa. 
Iertare, prinţe, iertare, dragul meu!... Lizaveta Prokofievna! 
O chemă el în ajutor pe nevastă-sa, ar trebui... Să 
lămurim... 

— Refuz, refuz! Mă dispensez! Dădu generăleasa din 
mâini. 

— Dă-mi voie, maman, să spun şi eu ce am de spus; în 
chestiunea asta, mi se pare că şi eu am dreptul să vorbesc; 
se hotărăşte acum un moment crucial al vieţii mele (Aglaia 
s-a exprimat întocmai în aceste cuvinte) şi vreau să mă 
conving personal, de altfel îmi pare bine că toată lumea e 
de faţă... Dă-mi voie aşadar să-ţi pun o întrebare, prinţe: 
dacă „ai asemenea intenţii”, cum anume te gândeşti să-mi 
asiguri fericirea? 

— Nu ştiu, zău, ce aş putea să-ţi răspund, Aglaia Ivanovna; 
adică... Adică... Ce anume să răspund! Şi-apoi... E nevoie 
neapărat? 

— Înţeleg, eşti emoţionat, te-ai fâstâcit şi abia îţi mai tragi 
sufletul; odihneşte-te puţin şi vino-ţi în fire; bea un pahar cu 
apă sau aşteaptă că ţi se va servi numaidecât un ceai. 

— Te iubesc, Aglaia Ivanovna, te iubesc mult; numai pe 
dumneata te iubesc şi... Te rog, nu glumi cu asta; te iubesc 
nespus. 

— Totuşi e o chestiune gravă, nu mai suntem copii şi 
trebuie să privim lucrurile şi din punct de vedere practic... 
Fă bine şi spune-mi, te rog, în ce constă averea dumitale? 

— Vai, vai, Aglaio! Ce-i cu tine? Nu aşa se discută 
chestiunile astea, nu aşa... Murmură generalul 
înspăimântat. 


— E o ruşine! Şuieră printre dinţi Lizaveta Prokofievna, 
dar destul de tare ca să fie auzită. 

— E nebună! Şopti la fel de tare şi Aleksandra. 

— Averea mea... Vrei să spui, ce bani am? Întrebă prinţul 
mirat 

— Exact. 

— Am... Am acum o sută treizeci şi cinci de mii de ruble, se 
bâlbâi el, devenind roşu ca racul. 

— Numai atât? Întrebă ea tare, sincer mirată şi fără să 
roşească câtuşi de puţin; de altfel, nu face nimic, mai ales 
dacă cineva ştie să trăiască cu economie. Te gândeşti să-ţi 
iei vreo slujbă? 

— Voiam să mă prezint la examenul de preceptor 
particular la copii. 

— O idee excelentă; desigur, asta ne va mări veniturile. 
Dar nu te-ai gândit să te faci kammerjunker la palat? 

— Kammerjunker... la palat? Nici prin minte nu mi-a 
trecut, dar... 

Era prea de tot; pierzându-şi răbdarea, Adelaida şi 
Aleksandra pufniră în râs. Adelaida observase de mult că 
Aglaia abia izbuteşte şi ea să-şi reţină râsul care o năpădea, 
crispându-i obrazul cu trăsăturile atât de mobile. Aglaia se 
uită mai întâi cu un aer ameninţător la cele două surori 
înveselite, dar seriozitatea ei nu dură nici o clipă şi, 
nemaiputându-se stăpâni, izbucni la rându-i într-un hohot 
nebun, aproape isteric; apoi sări de pe scaun şi ieşi val- 
vârtej din odaie. 

— Am ştiut eu că nu-i decât o glumă şi nimic mai mult! 
Strigă Adelaida. N-a fost decât o joacă de la început şi până 
la sfârşit, de cum i-a venit ideea cu ariciul. 

— Nu! Aşa ceva n-am să permit, n-am să permit! Strigă 
mânioasă la culme Lizaveta Prokofievna şi porni repede 
după Aglaia. 

Aleksandra şi Adelaida se grăbiră s-o urmeze. Rămăsese în 
odaie numai prinţul cu generalul. 


— Nemaipomenit!... Ţi-ai fi putut închipui aşa ceva, Lev 
Nikolaici? Întrebă răstit generalul, care cu siguranţă nu-şi 
dădea nici el bine seama ce voia să zică. Nu zău, spune şi 
dumneata! 

— Văd că Aglaia Ivanovna şi-a bătut joc de mine, răspunse 
Mâşkin cu tristeţe. 

— Aşteaptă puţin, frate, mă duc puţin acolo, iar tu 
aşteaptă un minut... Pentru că... Dar explică-mi cel puţin tu, 
Lev Nikolaici, ce s-a petrecut între voi şi ce înseamnă toate 
astea în ansamblul lor, ca să înţeleg şi eu! Trebuie să 
recunoşti, prietene, că în calitatea mea de părinte, oricum îi 
sunt tată şi totuşi nu pricep nimic; explică-mi cel puţin tu. 

— O iubesc pe Aglaia ivanovna; ea ştie acest lucru şi... 
Cred că îl ştie de multă vreme. 

Generalul ridică din umeri. 

— Ciudat, ciudat... Şi o iubeşti mult? 

— Da, mult de tot. 

— Ciudat, foarte ciudat. Adică, vreau să spun că eo 
surpriză, o adevărată lovitură de teatru, încât... Vezi, dragă, 
nu vorbesc de avere (deşi te credeam mai bogat), dar... 
Pentru mine, fericirea fiicei mele... În sfârşit. ai fi în stare, 
ca să spun aşa, să-i asiguri fericirea? Şi... Şi... Cum vine 
asta: e numai o glumă din partea ei sau e chiar serios? Nu 
vorbesc de tine, ci de ea! 

De după uşă răsună glasul Aleksandrei, chemându-l pe 
taică-său. 

— Aşteaptă, dragă prietene, aşteaptă! Aşteaptă şi mai 
gândeşte-te, mă întorc îndată... Spuse el grăbit şi cu un aer 
speriat alergă la chemarea Aleksandrei. 

Le găsi pe nevastă-sa şi pe fiica mai mică plângând una în 
braţele celeilalte. Erau lacrimi de fericire, de înduioşare şi 
de împăcare. Aglaia o săruta pe mâini, pe obraji şi pe gură; 
amândouă se ţineau strâns îmbrăţişate... 

— Ei, uite, priveşte-o, Ivan Feodorovici, zi-i Aglaia şi pace! 
Spuse Lizaveta Prokofievna. 


Aglaia îşi înălţă capul de pe pieptul mamei sale şi, cu faţa 
radiind de fericire, se întoarse către tatăl ei; râdea sonor şi 
zglobiu, în timp ce lacrimile îi şiroiau încă pe obraz; se 
repezi apoi dintr-o săritură la general, îl strânse în braţe şi-l 
sărută de câteva ori. După aceea, se întoarse din nou să-şi 
ascundă faţa la pieptul mamei şi din nou o podidi plânsul. 
Lizaveta Prokofievna o cuprinse în braţe, învelind-o cu 
capătul şalului ei. 

— Şi de ce ne-ai ţinut pe jăratic atâta, răutate mică ce 
eşti?! Spuse dojenitor, dar veselă şi uşurată parcă de o 
mare povară. 

— Răutate, da, da, răutate! Întări Aglaia. Sunt o urâcioasă, 
o alintătură! Spune-i şi tatii. A, uite-l că-i aici. Iată, eşti aici? 
Auzi, adăugă ea, râzând printre lacrimi. 

— Scumpa mea, odorul meu! Şi, nemaiputând de bucurie, 
Ivan Feodorovici apucă mâna fiicei sale şi începu s-o sărute 
(fără ca ea să şi-o retragă). Vasăzică îl iubeşti pe... Acest 
tânăr? 

— Nu, nu, nu! Nici un pic! Nu pot să-l sufăr... Mi-e 
nesuferit acest tânăr al vostru! Strigă, săltându-şi capul din 
nou înfuriată Aglaia. Şi dacă mai îndrăzneşti vreodată, 
tată... Vorbesc serios, auzi, vorbesc foarte serios...! 

Vorbea într-adevăr serios: se înroşise toată şi ochii îi 
scânteiau mânios. Generalului îi pieri piuitul şi uitându-se 
speriat la Lizaveta Prokofievna o văzu că-i face semn 
discret, cum că, înţelesese el: „Mai slăbeşte-o cu 
întrebările”. 

— De, dacă aşa stau lucrurile, îngeraşul meu, fă cum vrei 
tu, tu hotărăşti; dar el aşteaptă acolo singur; n-ar fi mai 
bine să-l facem să înţeleagă, cu delicateţe, că ar fi cazul să 
plece? 

La rândul său, generalul îi făcu discret cu ochiul nevesti- 
sii. 

— Nu, nu, n-are nici un rost, mai ales cu „delicateţe”... 
Întoarce-te la... Dânsul, vin şi eu pe urmă, vin imediat. 
Vreau să-mi cer iertare de la tânărul acesta, căci l-am jignit. 


— Adevărat, l-ai jignit şi încă cum! Întări cu seriozitate 
Ivan Feodorovici. 

— În cazul acesta... Rămâneţi mai bine cu toţii aici, eu mă 
duc mai întâi singură, iar voi veniţi după mine, să intraţi în 
aceeaşi clipă; aşa-i mai bine. 

Ajungând până la uşă, Aglaia se răzgândi, se întoarse 
brusc şi anunţă cu tristeţe: 

— O să mă apuce râsul, zău aşa! Am să leşin de râs! 

În clipa următoare făcu iar calea întoarsă şi alergă la 
prinţ. 

— Ei bine, ce o fi însemnând purtarea ei? Cum crezi? 
Întrebă grăbit Ivan Feodorovici. 

— Mi-e şi teamă să rostesc cuvântul, zise fără răgaz 
Lizaveta Prokofievna, dar, după părerea mea, e limpede. 

— Şi după mine e limpede. Limpede ca ziua. Îl iubeşte. 

— Mai mult, e îndrăgostită foc, se amestecă Aleksandra 
Ivanovna. Dar ce o fi găsit la el? 

— Dumnezeu s-o binecuvânteze, dacă aşa vrea soarta! Şi 
Lizaveta Prokofievna îşi făcu cu evlavie semnul crucii. 

— Asta îi e soarta, de bună seamă, întări generalul şi de 
soartă nu scapi! 

După aceea intrară cu toţii în salon, unde îi aştepta o nouă 
surpriză. 

Aglaia nu numai că nu izbucni în râs, aşa cum se temuse, 
ci dimpotrivă, se apropie de prinţ cu un fel de timiditate şi-i 
spuse cuminte şi supusă: 

— Iartă, te rog, purtarea nesăbuită a unei fete răzgâiate, 
proaste şi răutăcioase, începu ea, luându-i mâna şi fii sigur 
că noi te stimăm cu toţii mult de tot. Şi dacă mi-am permis 
să iau în derâdere. Naivitatea dumitale atât de frumoasă, 
consideră lucrul acesta drept o copilărie; iartă-mă că m-am 
încăpățânat să stărui într-o prostie care, fără îndoială, nu 
poate avea nici cea mai mică consecinţă... Isprăvi ea cu un 
ton deosebit de semnificativ... 

Tatăl, mama şi surorile sosiră în salon la vreme ca să asiste 
la această scenă şi pe toţi îi uimi fraza cu „o prostie care nu 


poate avea nici cea mai mică consecinţă” şi mai cu seamă 
seriozitatea cu care Aglaia a rostit aceste cuvinte. Toţi 
membrii familiei schimbară între ei priviri întrebătoare şi 
numai prinţul era în al nouălea cer şi părea că nici nu 
pricepe tâlcul celor spuse de tânăra fată. 

— Pentru ce vorbeşti aşa? Îngână el. Pentru ce... Îmi ceri 
iertare...? 

Ar fi vrut chiar să spună că nu merita să i se ceară iertare. 
Cine ştie, poate că sesizase şi sensul cuvintelor 
semnificative ale Aglaiei despre „o prostie ce nu poate avea 
nici cea mai mică consecinţă”...Dar cum era un om ciudat, 
poate că se bucura chiar de ceea ce ar fi trebuit să-l 
întristeze. Oricum ar fi, un lucru era cert: se simţea în 
culmea fericirii numai pentru faptul că putea din nou să 
vină s-o vadă pe Aglaia, că i se permitea să-i vorbească, să 
stea alături de ea să să se plimbe cu ea şi - cine ştie? 

— Poate că s-ar fi mulţumit numai cu atât o viaţă întreagă! 
(Tocmai de această prea modestă şi calmă, prea puţin 
pretențioasă pasiune se temuse pare-se mai mult ca de 
orice Lizaveta Prokofievna, căci în adâncul sufletului ghicise 
substratul ei platonic; şi erau multe lucruri de care 
generăleasa se temea în taină şi pe care nici nu putea să şi 
le formuleze limpede) 

Era de neînchipuit ce mult se înviorase prinţul în seara 
aceea şi în ce bună dispoziţie era. Veselia lui era aşa de 
mare, încât, privindu-l, deveneai şi tu mai vesel - aşa s-au 
exprimat mai târziu surorile Aglaiei. Prinsese gust de vorbă, 
ceea ce nu i se mai întâmplase din ziua când, cu şase luni 
înainte, vizitase pentru prima oară familia Epanein. După 
întoarcerea la Petersburg, Mâşkin devenise scump la vorbă 
şi nu demult, în faţa tuturor, îi mărturisise prinţului Ş. că 
trebuie să-şi impună tăcere, deoarece n-avea dreptul să 
discrediteze o idee făcându-se interpretul ei. De data asta, 
a vorbit aproape singur toată seara, a povestit multe 
lucruri, răspunzând limpede şi cu bunăvoie la întrebările ce 
i se puneau. Dar nici pe departe nu se poate spune că 


întreținea o conversaţie mondenă. Atingea numai subiecte 
serioase, câteodată chiar prea complicate, filosofice. Prinţul 
expuse, între altele şi câteva idei proprii, câteva observaţii 
personale cu caracter intim, încât toate acestea ar fi putut 
să pară chiar ridicole, dacă n-ar fi fost „aşa de bine expuse” 
- asta a fost, cel puţin, părerea unanimă a celor de faţă. 
Generalului, îndeobşte, îi plăcea conversaţia pe teme 
serioase; totuşi şi el şi Lizaveta Prokofievna găseau în sinea 
lor că de data aceasta discuţia era prea savantă; de aceea, 
spre sfârşit, au devenit cam posomoriţi. Dar, înainte de a 
pleca, prinţul povesti mai multe anecdote foarte comice, 
râzând chiar el cu atâta poftă, încât şi ceilalţi făcură haz, 
poate nu atât de anecdote, cât, mai ales, de veselia lui. În ce 
o priveşte pe Aglaia, abia dacă a pronunţat două-trei 
cuvinte toată seara; în schimb, îl asculta cu o atenţie 
încordată pe Lev Nikolaici sau, mai bine zis, nu şi-a mai luat 
ochii de la el. 

— Îl sorbea din ochi, nu alta! Îşi aducea aminte mai târziu 
Lizaveta Prokofievna vorbind cu bărbatul ei. O clipă nu l-a 
slăbit din ochi şi n-a lăsat să-i scape o vorbă măcar, iar 
dacă-i spui că-l iubeşte, ţi-aprinzi paie-n cap. 

— Ce să-i faci, aşa i-a fost, pesemne, soarta! Răspunse 
ridicând din umeri Ivan Feodorovici şi multă vreme după 
aceea repeta cuvântul acesta, care-i plăcuse, se vede, mult. 
Ca om de afaceri ce nici lui, fireşte, nu putea să-i fie pe plac 
această întorsătură neprevăzută şi mai ales lipsa de 
claritate, de limpezime a situaţiei; pentru moment însă, se 
hotărâse şi el să tacă şi să observe, uitându-se drept în ochii 
Lizavetei Prokofievna. 

Dar starea aceasta de bună dispoziţie a familiei nu ţinu 
mult timp. După o scurtă acalmie, se iscară noi furtuni. De a 
doua zi chiar, Aglaia se certă din nou cu prinţul şi asta s-a 
repetat în toate zilele următoare. Ceasuri întregi îl ţinea pe 
bietul prinţ sub focul ironiilor şi glumelor ei batjocoritoare, 
tratându-l ca pe un caraghios. E drept că stăteau uneori 
câte un ceas-două în boschetul din grădiniţa casei, dar toţi 


ceilalţi s-au convins că în tot acest timp prinţul îi citea 
Aglaiei un ziar sau vreo carte. 

— Ştii, spuse ea într-o zi, întrerupându-l din lectura 
ziarului, am observat că eşti foarte ignorant. Dacă te 
întreabă cineva în ce an a avut loc cutare eveniment, ce a 
făcut cutare personaj şi în care carte anume găseşti cutare 
idee, rămâi mut. Ce situaţie umilitoare! 

— Ţi-am spus doar că n-am făcut nici un fel de studii mai 
temeinice, răspunse prinţul. 

— Atunci ce ai temeinic în dumneata? Cum aş putea să te 
stimez după asta? Citeşte mai departe; sau nu, lasă, nu mai 
citi! 

Şi din nou, în seara acelei zile, cu toţii au surprins ceva 
ciudat şi enigmatic în comportarea Aglaiei. Prinţul Ş. tocmai 
se întorsese de la Petersburg. Aglaia a fost foarte 
prevenitoare cu el şi se interesă mult de Evgheni Pavlovici. 
(Prinţul Lev Nikolaevici nu sosise încă.) Deodată, prinţul Ş. 
îşi permise o aluzie la „noul şi apropiatul eveniment în 
familie” în legătură cu vorbele pe care le lăsase să-i scape 
Lizaveta Prokofievna, cum că va trebui, poate, să mai fie 
amânată puţin nunta Adelaidei, pentru ca amândouă 
perechile să se cunune în aceeaşi zi. Nimeni nu s-ar fi 
aşteptat ca Aglaia să-şi iasă din fire, respingând cu 
indignare „toate presupunerile acestea stupide; în furia ei o 
luă gura pe dinainte şi spuse, între altele, că „nu dispusă 
încă să înlocuiască pe amanta nimănui”. 

Cuvintele sale uluiră pe toată lumea, dar mai cu seamă 
părinţii ei. Într-o convorbire secretă cu bărbatu-său, Lizavet 
Prokofievna stărui să i se ceară prinţului o explicaţie 
categorică în privinţa Nastasiei Filippovna. 

Ivan Feodorovici o asigură pe Lizaveta Prokofievna că din 
partea Aglaiei n-a fost decât „un acces de pudicitate” 
explicabil la o copilă şi dacă prinţul Ş. n-ar fi deschis vorba 
de căsătorie, Aglaia n-ar fi avut o asemenea ieşire, deoarece 
ea ştie foarte bine că toate astea nu sunt decât scorneli, 
calomnii ale unor răuvoitori şi nimic mai mult şi că Nastasia 


Filippovna se va mărita cu Rogojin; că, în sfârşit, prinţul nu 
e cu nimic vinovat şi nu numai că nu întreţine nici un fel de 
relaţii de felul acesta, dar, pentru a spune tot adevărul, nici 
măcar nu le avusese vreodată. 

Cât despre prinţul Mâşkin, nimic nu era în stare să-i 
tulbure seninătatea şi continua să plutească într-un fel de 
beatitudine. O, desigur, surprindea şi el uneori în privirea 
Aglaiei întunecimi şi sclipiri de neastâmpăr, avea însă atâta 
încredere în cu totul altceva din firea fetei, încât orice urmă 
de îndoială se risipea de îndată. Nimic nu putea să-i 
zdruncine această credinţă, din moment ce pătrunsese cu 
toată puterea în inima lui. Poate că, într-adevăr, prea era 
imperturbabil; aşa, cel puţin, i se păru şi lui Ippolit, când 
într-o zi, se întâlniră din întâmplare în parc. 

— Ei bine, am avut sau nu dreptate atunci când ţi-am spus 
că eşti îndrăgostit? Începu el, venind cel dintâi către prinţ şi 
oprindu-l. 

Prinţul îi întinse mâna şi îl felicită pentru „buna lui 
înfăţişare”...Cum li se întâmplă adesea celor atinşi de oftică, 
părea că bolnavul prinsese cât de cât putere şi era mult mai 
vioi. 

Îl oprise pe Mâşkin cu intenţia de a-i strecura vreo aluzie 
răutăcioasă în legătură cu aerul lui fericit, dar schimbă 
deodată vorba şi începu să-i povestească despre situaţia lui, 
lamentându-se într-un şir lung de vorbe încâlcite şi fără 
noimă. 

— Nu poţi să-ţi închipui, încheie Ippolit, cât sunt de suciţi, 
cât de meschini, egoişti, vanitoşi şi banali oamenii aceştia! 
M-au luat la ei acasă, scontând că am să mor cât de curând 
şi iată că acum nu-şi mai pot stăpâni furia pentru că eu nu 
numai că nu mor, ci, dimpotrivă, mă simt mai bine. Ce 
sinistră comedie! Pun rămăşag că nu mă crezi! 

Prinţul nu voia să-l contrazică. 

— Mă bate uneori gândul să mă mut din nou la dumneata, 
spuse recum în treacăt şi cu indiferenţă Ippolit. Aşadar, nu-i 
crezi pe oamenii aceştia capabili să ofere ospitalitate unui 


om numai cu condiţia ca el să moară negreşit şi cât mai 
repede? 

— Credeam că te-au invitat să locuieşti la ei din alte 
considerente. 

— Ehei, eşti departe de a fi un prostălău, cum spune lumea 
despre dumneata! Acum nu-i momentul potrivit, altfel ţi-aş 
dezvălui anumite lucruri despre acest Ganecika şi despre 
planurile lui. Te sapă, prinţe, te sapă fără ruşine şi... Îmi 
vine să-ţi plâng de milă, când te văd aşa de liniştit. Dar, din 
păcate, nu poţi fi altfel! 

— Ai găsit pentru ce să mă plângi! Observă prinţul râzând. 
Crezi că m-aş simţi mai fericit dacă aş fi mai neliniștit? 

— Mai bine să fii nefericit, dar să ştii, decât fericit şi... Să 
mori prost. După cât se pare, nici nu bănuieşti că ai avea un 
rival şi... Din această parte? 

— Cuvintele dumitale despre existenţa unui rival sunt 
puţin cam cinice, Ippolit; regret că n-am dreptul să-ţi 
răspund. Cât despre Gavrilă Ardalionovici, spune şi 
dumneata, poate el să rămână împăcat şi liniştit după tot ce 
a pierdut, bineînţeles dacă eşti cât de cât la curent cu 
treburile lui? Cred că numai din acest punct de vedere 
trebuie să-l judeci. Mai are timp să se îndrepte, are o viaţă 
încă de trăit şi viaţa e un izvor nesecat... Dar... Ce voiam să 
zic... Voiam să zic, adăugă prinţul, care îşi pierdu deodată 
prezenţa de spirit, în ce priveşte manevrele lui... Nici nu 
înţeleg la ce faci aluzie; mai bine să lăsăm discuţia asta, 
Ippolit. 

— Bine, s-o lăsăm pentru moment; ştiu, nu te poţi dispensa 
de generozitatea dumitale. Da, prinţe, dumneata ai nevoie 
neapărat să pipăi cu degetul pentru ca... Până la urmă, tot 
să nu crezi. Ha, ha! Mă dispreţuieşti mult acum, nu-i aşa? 

— Pentru ce? Pentru că ai suferit şi suferi mai mult decât 
noi? 

— Nu, pentru că sunt nevrednic de suferinţa mea. 

Cel căruia i-a fost fost dat să sufere mai mult înseamnă că 
e vrednic de această suferinţă. Când ţi-a citit „Spovedania”, 


Aglaia Ivanov vrut să te vadă, dar... 

— Amână mereu întrevederea... Nu poate... Înţeleg... 
Înţeleg foarte bine... Întrerupse Ippolir, voind parcă să 
schimbe vorba. Da spune că i-ai citit chiar dumneata toată 
aiureala aceea; într-adevăr tot ce am scris şi... Tot ce am 
făcut a fost ca într-un delir. Nu înţeleg până la ce grad 
trebuie să fie cineva - n-aş spune crud (ar fi să mă umilesc 
singur), ci copilăreşte vanitos şi răzbunător, ca să-mi scoată 
ochii cu această „Spovedanie” şi să se servească mereu de 
ea ca de o armă împotriva mea! N-avea grijă, nu mă refer la 
dumneata... 

— Îmi pare rău însă că vrei să renegi ceea ce ai scris, 
Ippolit; ai fost sincer; şi, dacă vrei să ştii, până şi pasajele 
cele mai ridicole şi sunt destul de multe (faţa lui Ippolit se 
strâmbă), sunt răscumpărate prin suferinţă, pentru că 
însuşi faptul de a le fi recunoscut şi mărturisit a fost pentru 
dumneata tot o suferinţă şi... Poate un mare act de tărie 
sufletească şi curaj. Ideea care te-a însufleţit şi te-a stimulat 
a fost inspirată, fără îndoială, de un scop nobil, oricare ar fi 
fost aparențele. Şi cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi 
pare mai limpede acest lucru, ţi-o jur. Nu te judec, ci o spun 
fiindcă simt nevoia să exprim ceea ce gândesc şi-mi pare 
rău că am tăcut atunci... 

Ippolit tresări fără voie şi se aprinse în obraz. O uşoară 
bănuială că prinţul se preface, vrând să-l măgulească prin 
afirmaţii gratuite, îi încercă gândul, dar, privind cu atenţie 
chipul lui Mâşkin, nu mai avu nici o îndoială că acesta 
vorbise cu toată sinceritatea; faţa lui se însenină. 

— Şi totuşi, va trebui să mor, observă el pe un ton care 
voia sa mai adauge parcă: „Un om, ca mine!” Şi 
închipuieşte-ţi cât mă plictiseşte Ganecika ăsta al dumitale; 
a îndrăznit să-mi atragă atenţia, combătându-mă, că, poate, 
dintre cei care mi-au ascultat mai zilele trecute spovedania, 
trei sau patru vor muri înaintea mea! Ce spui de asta? 
Crede că ar fi o consolare pentru mine, ha, ha! Mai întăi, ei 
n-au murit deocamdată; şi chiar dacă oamenii aceştia ar 


ajunge în groapă înaintea mea, cu ce mi-ar fi de folos, te 
întreb? Mă judecă după el; de altfel, a mers şi mai departe; 
a început pur şi simplu să mă uite; zice că în asemenea 
cazuri, un om adevărat trebuie să moară în tăcere, iar eu în 
toată treaba asta aş fi dat dovadă numai de egoism! Ce zici 
de asta? Ca să vezi numai ce egoism din partea lui! Ce 
egoism feroce sau, mai bine zis, ce nesimţire crasă la 
purtătorii unui asemenea egoism de care ei totuşi nici nu-şi 
dau seama!... Ai citit, prinţe, povestea morţii unui oarecare 
Glebov din secolul al optsprezecelea? Am citit-o ieri din 
întâmplare... 

— Care, Stepan Glebov? 

— Acela care a fost tras în ţeapă sub domnia lui Petru. 

— Ah, Dumnezeule, ştiu, cum să nu! A stat cincisprezece 
ceasuri în ţeapă, pe un ger cumplit, îmbrăcat în şubă şi a 
murit cu o seninătate extraordinară! Sigur că am citit şi ce-i 
cu el? 

— Ca să vezi ce noroc au unii să moară astfel, pe când noi 
n-avem parte de aşa ceva. Dumneata crezi probabil că n-aş 
fi în stare să mor şi eu aşa cum a murit Glebov? 

— N-am spus asta, se simţi stânjenit prinţul, voiam numai 
să spun că dumneata... Nu că n-ai putea fi asemenea lui 
Glebov... ci... Că dumneata... Că dumneata ai fi fost atunci... 
Mai curând. 

— Am înţeles: un Osterman şi nu un Glebov. Asta vrei să 
spui? 

— Care Osterman? Întrebă prinţul mirat. 

— Vorbesc de Osterman, diplomatul Osterman din vremea 
lui Petru, bolborosi Ippolit puţin încurcat. Urmă un moment 
de tăcere şi stinghereală. 

— O, n-n-nu! Nu voiam să spun asta, reluă Mâşkin cu un 
glas tărăgănat. Dumneata, mi se pare... N-ai fost niciodată 
un Osterman. 

Ippolit încreţi sprâncenele. 

— De altfel, dacă spun asta, se grăbi să adauge prinţul, cu 
dorinţa vădită de a se scuza, e pentru că oamenii de atunci 


(ţi-o jur că asta m-a surprins întotdeauna) nu seamănă 
deloc cu cei de azi; parca nici n-ar fi de acelaşi neam, parc- 
ar fi fost plămădiţi dintr-un aluat... Oamenii de pe vremuri 
n-aveau, ca să spun aşa, decât o singură idee; acum, 
oamenii sunt mai nervoşi, mai evoluaţi, mai, profesează 
două sau trei idei deodată. Omul de azi e mai multilateral şi, 
te asigur, tocmai asta îl împiedică să fie dintr-o bucată, cum 
erau oamenii de atunci... Eu... Numai la asta se refer 
observaţia mea... 

— Înţeleg, ca să-ţi răscumperi naivitatea cu care ai respins 
punctul meu de vedere, faci pe dracu-n patru ca să mă 
consolezi, ha-ha! Eşti un adevărat copil, prinţe. De, văd eu 
că mă trataţi cu toţii ca şi cum aţi umbla cu o ceaşcă de 
porțelan... Nu-i nimic, nu-i nimic nu mă supăr. În tot cazul, 
am avut o conversaţie foarte nostimă; eşti câteodată atât de 
copilăros, prinţe. Dar să ştii că ambiția mea e să fiu ceva 
mai mult decât un Osterman; pentru a fi un al doilea 
Osterman, nu merită să învii din morţi... De altfel, văd că 
trebuie să mor cât mai repede posibil, altfel, am să... Lasă- 
mă! La revedere! Ei, hai, spune-mi şi dumneata cum e mai 
bine să mor... ca să iasă cât mai... Cuviincios adică? Haide 
vorbeşte! 

— Să treci pe lângă noi şi să ne ierţi fericirea, spuse 
prinţul cu glas scăzut. 

— Ha, ha, ha! Nici nu mi-am închipuit altfel! Eram sigur că 
vei spune ceva în genul acesta! Ei bine, dumneata... Ei bine, 
dumneata... Ce mai!... Ai 0... elocinţă teribilă! Ce să zic! La 
revedere, la revedere! 

VI. 

Varvara Ardalionovna nu se înşelase nici în privinţa 
petrecerii proiectate de Epancini, spunându-i fratelui sau 
că în seara aceea se va aduna multă lume la ei şi că va veni 
şi prinţesa Belokonskaia. Deşi trebuie menţionat că a vorbit 
despre toate aceste lucruri pe un ton mult mai aspru decât 
s-ar fi cuvenit. E drept că serata fusese hotărâtă în pripă şi 
nu fără unele frământări cu totul inutile pentru simplul fapt 


că, în casa asta totul era anapoda şi nu ca în alte case. 
Pricina trebuie căutată în neastâm-părul Lizavetei 
Prokofievna, care „se săturase de a mai bâjbăi în întunericul 
îndoielilor”, ca şi în palpitarea plină de grijă a celor două 
inimi părinteşti pentru fericirea copilei lor iubite. În afară 
de aceasta, prinţesa Belokonskaia urma să plece peste 
câteva zile şi cum Epancinii sperau ca ea să fie binevoitoare 
faţă de Mâşkin, prilejul trebuia folosit pentru ca prinţul să-şi 
facă intrarea în societate sub auspiciile acestei doamne, 
cărei protecţie constituia cea mai bună garanţie pentru un 
tânăr. În ipoteza în care această căsătorie ar putea să pară 
oarecum stranie, nefirească, sub ocrotirea ei totul va 
apărea mai puţin ciudat, îşi spuneau soţii Epancin; „lumea” 
îl va accepta mult mai uşor pe viitorul soţ al Aglaiei dacă va 
fi prezentat de influenta „bătrână”...locmai aici era toată 
buba, că părinţii fetei nu se mai simțeau în stare să 
răspundă la întrebarea dacă „este sau nu ceva straniu în 
toată povestea asta a căsătoriei Aglaiei cu prinţul Mâşkin şi 
în ce măsură? Sau, poate, e cât se poate de firesc?” Părerea 
sinceră a unor prieteni cu multă judecată şi bun-simţ ar fi 
fost binevenită, dat fiind, mai ales, că datorită toanelor 
Aglaiei, o hotărâre definitivă nu fusese luată încă. În tot 
cazul, mai devreme sau mai târziu, prinţul trebuia „arătat” 
sau, mai bine zis, introdus în societate, cu care nu era deloc 
familiarizat. Era deci vorba despre o serată intimă, unde se 
vor aduna câţiva „prieteni ai casei” în număr foarte 
restrâns. În afară de prinţesa Belokonskaia, mai era 
aşteptată şi o altă doamnă, nevasta unui înalt demnitar. 
Dintre tineri, nu contau decât pe Evgheni Pavlovici, care 
trebuia s-o însoţească pe prinţesa Belokonskaia. 

Despre sosirea venerabilei prințese Mâşkin fu prevenit cu 
vreo trei zile înainte; de serată însă i s-a spus abia în ajunul 
zilei când trebuia să aibă loc. Bineînţeles, el observă 
îngrijorarea membrilor familiei şi din unele frânturi de 
fraze înţelese că ei se temeau pentru felul în care se va 
prezenta el în faţa invitaţilor; dar Epancinii îl credeau prea 


naiv ca să poată să-şi dea seama de motivul îngrijorării lor. 
lată de ce, văzându-l aşa nepăsător, toată lumea părea 
cuprinsă de o exasperare mută. Fapt e că prinţul nu dădea 
aproape nici o importanţă acestui eveniment; cu totul 
altceva îl preocupa: se simţea deprimat din pricina Aglaiei, 
care devenea din ce în ce mai capricioasă şi mai 
posomorită. Aflând că era aşteptat şi Evgheni Pavlovici, 
prinţul se arătă foarte mulţumit, declarând că de mult îşi 
dorea să-l vadă. Cuvintele lui însă avură darul să-i indispună 
pe toţi; Aglaia, înciudată, părăsi ostentativ odaia şi abia pe 
la ora unsprezece, când prinţul se pregătea să plece, fata se 
folosi de un prilej şi, petrecându-l până la ieşire, îi spuse 
câteva cuvinte între pat ochi: 

— Aş dori ca mâine să nu vii toată ziua la noi, ci abia seara 
când se vor aduna şi musafirii. Ştii că vom avea invitaţi? 

Vorbea repezit, pe un ton voit aspru; pentru prima dată îi 
amintea de această „serată”...ldeea că vor avea invitaţi 
speciali îi era şi ei nesuferită; toţi ai casei îşi dădeau perfect 
de bine seama de asta. Poate că s-ar fi luat la ceartă cu 
părinţii din această pricină dar, din mândrie şi din pudoare, 
nu spuse nimic. Prinţul pricepu numaidecât că şi Aglaia se 
temea pentru dânsul (dar nu voia să i-o mărturisească) şi 
atunci îl cuprinse şi pe el un fel de spaimă. 

— Da, am fost invitat şi eu, răspunse el. Era limpede că 
Aglaia ezita să continue. 

— Aş putea vorbi serios cu dumneata măcar o dată în 
viaţă? Se răsti ea cu ciudă la prinţ, fără să ştie de ce anume 
şi nemaiputându-se stăpâni. 

— Sigur că da, te ascult bucuros, murmură prinţul. După 
un moment de tăcere, Aglaia reluă în silă: 

— N-am vrut să mă ciondănesc cu ei pentru asta, căci în 
anumite împrejurări nu e chip să-i convingi. Am avut 
întotdeauna oroare de principiile după care se conduce 
uneori maman. Despre tata nici nu mai vorbesc, lui nu i se 
poate pretinde nimic. Maman, desigur, e o femeie cu simţire 
nobilă; încearcă să-i propui o mârşăvie şi ai să vezi... Ei 


bine, se închină totuşi în faţa acestei... Lumi caraghioase. 
Nu mă refer numai la Belokonskaia: e o bătrână urâcioasă, 
nesuferită, cu un caracter imposibil, dar cel puţin e 
deşteaptă şi ştie să-i ţină pe toţi în frâu; este poate singurul 
ei merit. Ce josnicie! E ridicol; am fost întotdeauna oameni 
de condiţie mijlocie, tot ce poate fi mai tipic acestui mediu; 
ce rost are atunci să te bagi numaidecât în rând cu cei din 
protipendadă? Surorile se dau în vânt după asta; se simte 
influenţa prinţului Ş. lar dumneata de ce anume te-ai 
bucura că şi Evgheni Pavlovici are să vină? 

— Ascultă, Aglaia, spuse prinţul, mi se pare că ţi-e tare 
teamă ca nu cumva să fac vreo boroboaţă... În faţa societăţii 
acesteia? 

— Mie să-mi fie teamă pentru dumneata? Izbucni Aglaia şi 
sângele îi năvăli în obraz. De ce să-mi fie teamă... Pentru 
dumneata, chiar dacă... Chiar dacă te-ai compromite de 
tot? Ce mă priveşte pe mine? Şi ce-s vorbele astea, cum poţi 
întrebuința asemenea expresii? Ce înseamnă „să fac vreo 
boroboaţă”? E o vorbă de prost gust, o expresie banală. 

— Dar de ce? E mai curând o expresie... Şcolărească. 

— Ei da, şcolărească! Dar şi banală! Te pomeneşti că 
mâine ai de gând să vorbeşti tot cam în felul acesta. Mai 
caută, când vei ajunge acasă, în vocabularul dumitale, cât 
mai multe cuvinte de-astea şcolăreşti şi să vezi ce succes 
răsunător o să ai! Păcat numai că te pricepi să-ţi faci 
intrarea onorabil; unde ai învăţat? Mă întreb însă cum ai să 
te descurci şi cum ai să fii în stare să ţii în mână o ceaşcă de 
ceai şi s-o bei cuviincios, ştiind că ochii tuturor sunt 
îndreptaţi asupra dumitale? 

— Cred că am să mă descurc. 

— Păcat! Stângăcia dumitale m-ar fi amuzat. Sparge cel 
puţin vaza aceea chinezească din salon; e un cadou de 
valoare; sparge-o, te rog! Mama o să-şi piardă capul şi o să 
izbucnească în lacrimi în faţa tuturor, aşa de mult ţine la 
vaza asta! Fă un gest neîndemânatic, cum ţi-e obiceiul; dă 


cumva cu mâna şi sparge vaza; aşază-te dinadins cât mai 
aproape de ea. 

— Dimpotrivă, voi căuta să stau cât mai departe; îţi 
mulţumesc că m-ai prevenit. 

— Aşadar, ţi-e teamă dinainte ca nu cumva să gesticulezi 
prea tare? Pun rămăşag că vei aborda şi câteva „teme” 
savante, cu reflecţii grave, înălţătoare, sublime! Va fi 
binevenit şi... Plin de bună-cuviinţă din partea dumitale! 

— Cred, dimpotrivă, că ar fi o prostie... Bineînţeles dacă aş 
face-o cu totul inoportun. 

— Ascultă, o dată pentru totdeauna! Nu se mai putu 
stăpâni Aglaia. Dacă îţi va veni cumva gustul să deschizi 
vorba şi să începi a fora despre pedeapsa cu moartea, 
despre situaţia economică a Rusiei sau că „frumuseţea va 
salva lumea”, ei bine, fără îndoială să mă distreze şi o să râd 
cu poftă... Dar... Te înştiinţez dinainte: după asta, să nu te 
mai văd în ochi! Ai auzit! De data acea vorbesc cât se poate 
de serios. 

Pronunţă într-adevăr cât se poate de serios această 
ameninţare şi chiar în glasu-i şi-n privire era ceva cu totul 
neobişnuit şi grav ceva ce până atunci prinţul nu observase 
niciodată la ea. 

— Tare mi-e frică, după toate câte mi le-ai spus acum, că 
negreşit am să mă apuc „să vorbesc” şi... Poate chiar... Am 
să sparg şi vaza aceea chinezească. Adineauri nu mă 
temeam de nimic, iar acum mă tem de orice. Acum, după ce 
mi-ai sugerat o asemenea eventualitate, neapărat am să fac 
o boroboaţă. 

— Atunci n-ai decât să taci. Stai pe un scaun şi nu scoate o 
vorbă. 

— Cu neputinţă! Sunt sigur că de frică am să încep să 
vorbesc şi tot de frică am să sparg şi vaza. Sau poate că am 
să alunec şi am să cad pe parchet sau altceva de felul 
acesta, după cum mi s-a mai întâmplat o dată; iar acum am 
să visez urât toată noaptea; ce ţi-a trebuit să mi le mai spui? 

Aglaia îl privi cu ochi întunecaţi. 


— Ştii ceva? Cel mai bun lucru ar fi să nu vin deloc; să trag 
la fit; mă fac bolnav şi gata! Hotări el în cele din urmă. 

Aglaia bătu din picior, pălind de necaz. 

— Doamne! Unde s-a mai văzut una ca asta? Să nu vină, 
când tot tămbălăul ăsta se face anume pentru el şi... Ah, 
Dumnezeule! Ce plăcere e să ai de-a face cu un om aşa de... 
Sucit şi greu de cap ca dumneata! 

— Nu te supăra, vin, vin! Se grăbi s-o liniştească prinţul, 
şi-ţi dau cuvântul meu de onoare că toată seara am să tac 
mâlc. 

— Şi bine ai să faci. Adineauri ai spus: „Am să trag la fit!” 
Nu-m-ţeleg de unde scoţi asemenea expresii? Ce plăcere îţi 
face să-mi vorbeşti în limbajul ăsta? Ca să-mi faci în necaz, 
desigur! 

— Iartă-mă, e tot o expresie şcolărească; îţi promit să nu 
mai vorbesc aşa. Pricep foarte bine că... le temi pentru 
mine... Şi (numai te rog să nu te superi) sunt încântat. Nu 
poţi să-ţi închipui acum cât îmi e de frică şi câtă bucurie mi- 
au făcut vorbele dumitale. Dar că teama aceasta, îţi jur, nu 
înseamnă nimic; crede-mă, Aglaia! Toate sunt fleacuri, nişte 
nimicuri fără importanţă. În schimb, ferirea rămâne! Îmi 
place mult că eşti ca un copil, un copil bun, un ooil 
fermecător! Ah, cât de minunată poţi fi atunci când vrei, 
Aglaia! 

Tânăra fată era cât pe-aci să se supere, dar un sentiment 
neaşteptat îi copleşi sufletul. 

— Şi nu-mi vei reproşa într-o zi... Mai târziu. Toate 
cuvintele mele aspre de-acum? Îl întrebă ea deodată. 

— Se poate? Cum poţi vorbi astfel? Şi pentru ce ai roşit? 
Uite şi ochii îţi sunt din nou întunecaţi, cum îi văd mereu, de 
câteva zile încoace; niciodată înainte n-aveai privirea asta, 
Aglaia. Ştiu din ce cauză... 

— Taci, taci! 

— Ba nu, e mai bine să vorbim deschis. De mult voiam să 
mă explic; ţi-am mai spus o dată, dar... se vede că n-a fost 
de ajuns, căci nu m-ai crezut. Între noi doi există o fiinţă... 


— Taci, taci, taci, taci! ÎI întrerupse Aglaia, apucându-l cu 
putere de braţ şi privindu-l îngrozită. 

În momentul acela, cineva o strigă. Fericită că s-a ivit un 
pretext, ea plecă aproape în fugă. 

Toată noaptea, Mâşkin avu febră. Starea aceasta ciudată 
revenea de câtva timp cu regularitate, noapte de noapte. 
Acum, într-un fel de delir, un gând îl străfulgera: dar dacă 
mâine va fi lovit de un acces de faţă cu invitaţii? | se mai 
întâmplaseră doar asemenea crize. Gândul acesta îi dădea 
fiori de gheaţă; toată noaptea îi apărea ca într-o nălucire 
halucinantă o societate curioasă, neobişnuită, cu nişte 
oameni ciudaţi. Mai grav era însă faptul că se apucase să 
„peroreze”; ştia că nu trebuie să vorbească şi vorbea 
întruna, încercând parcă să-i convingă de ceva pe cei de 
faţă, printre care se aflau şi Evgheni Pavlovici şi Ippolit, 
părând a fi cei mai buni prieteni. 

Se trezi din somn pe la ora opt, cu o groaznică durere de 
cap, cu gândurile răvăşite şi cu o învălmăşeală de senzaţii 
foarte ciudate. Simţea o dorinţă extraordinară şi 
inexplicabilă de a-l vedea imediat pe Rogojin; să-l vadă şi să 
stea de vorbă cu el mult, mult - despre ce anume, nici elnu 
ştia; apoi, aşa din senin, i-a venit să se ducă la Ippolit. 
Sufletul lui era stăpânit de o nelinişte atât de mare, încât 
nici întâmplările din dimineaţa aceea, cu toate că au lăsat 
asupră-i o impresie copleşitoare, n-au putut să-l absoarbă în 
întregime. Una dintre aceste întâmplări fu şi vizita lui 
Lebedev. 

Lebedev se înfiinţa destul de devreme; abia trecuse de ora 
nouă ceea ce nu-l împiedicase să fie deja bine afumat. Deşi 
de câtva timp prinţul nu dădea nici o atenţie celor ce se 
petreceau în jurul său, era un lucru bătător la ochi ca să nu- 
i atragă atenţia şi anume că de trei zile, adică de când 
generalul Ivolghin părăsise casa lui Lebedev acesta o cam 
luase razna. Umbla neîngrijit, cu hainele soioase, cravata îi 
şedea strâmb, iar gulerul redingotei ajunsese aproape 
ferfeniţă. Acasă, făcea mereu tărăboi, de se auzea până în 


odaia lui Mâşkin, cu toate că o curticică despărţea cele 
două locuinţe; o dată, Vera veni să i se plângă de purtarea 
tatălui ei. 

De cum se văzu în faţa prinţului, Lebedev începu să 
îndruge nişte vorbe ciudate şi tare încâlcite, bătându-se în 
piept, căinându-se şi învinovăţindu-se... 

— Am primit... Am primit răsplata dreaptă a trădării şi 
josniciei mele... Am primit o palmă! Sfârşi el cu un ton 
tragic. 

— O palmă? De la cine?... Şi aşa de dimineaţă? 

— Aşa de dimineaţă! Repetă Lebedev cu un zâmbet 
sarcastic. Timpul, în cazul de faţă, nu joacă nici un rol... 
Chiar dacă e vorba de o pedeapsă fizică... Eu însă am primit 
o palmă morală... O palmă morală şi nu una fizică! 

Apoi se aşeză fără multă ceremonie pe un scaun şi începu 
o poveste fără noimă. Prinţul încruntă sprâncenele şi voi să 
se retragă, dar deodată câteva cuvinte îl izbiră. Rămase 
încremenit de mirare... Domnul Lebedev povestea lucruri 
uimitoare... 

Mai întâi, adusese vorba despre o scrisoare; auzi 
pronunţându-se numele Aglaiei Ivanovna. Pe urmă, Lebedev 
se apucă deodată să-i adreseze reproşuri amare prinţului, 
lăsând să se înţeleagă că acesta l-a jignit profund. La 
început, spunea el, prinţul îl onorase cu încredere în 
chestiunile privitoare la un anume „personaj” („personajul” 
era Nastasia Filippovna); pe urmă însă îl îndepărtase şi -l 
alungase din faţa lui într-un mod ruşinos, ba chiar într-un 
chip cât se poate de jignitor atunci când ultima oară 
refuzase cu brutalitate să-i răspundă la o „întrebare 
nevinovată în privinţa viitoarelor schimbări ce urmau să se 
producă în viaţa prinţului”...Lebedev mărturisi, printre 
lacrimi de beţiv, „că n-a mai fost în stare să suporte situaţia 
asta, cu atât mai mult cu cât ştia atâtea lucruri... Atâtea... Şi 
de la Rogojin şi de la Nastasia Filippovna şi de la prietena 
Nastasiei Filippovna şi de la Varvara Ardalionovna... Şi 
chiar de la... Aglaia Ivanovna, închipuieşte-ţi, prin mijlocirea 


Verei, da, prin mijlocirea fiicei mele iubite! Unica mea 
fiică... de altfel, greşesc, nu unica, doar am trei. Dar cine o 
informa în scris pe Lizaveta Prokofievna, în cel mai mare 
secret? He, he! Cine îi scria ca s-o ţină la curent cu toate 
relaţiile ei... cu toate mişcările Nastasiei Filippovna? He, 
he! Cine este anonimul acesta, dacă-mi dai voie să te 
întreb?” 

— Vrei să spui că dumneata ai fost? Strigă prinţul. 

— Întocmai, răspunse cu demnitate beţivanul şi chiar azi, 
la opt şi jumătate, cu o jumătate de ceas înainte, adică nu, 
acum trei sferturi de ceas, am înştiinţat-o pe această nobilă 
mamă că aveam să-i comunic amănunte despre o 
întâmplare. Importantă. I-am trimis vorbă prin fata din 
casă, pe la scara de serviciu şi am fost primit de dânsa. 

— Ai văzut-o acum pe Lizaveta Prokofievna? Întrebă 
prinţul, căruia nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Am văzut-o adineauri şi am primit o palmă... O palmă 
morală. Mi-a dat scrisoarea înapoi, mi-a zvârlit-o chiar în 
obraz fără s-o fi desfăcut... lar pe mine m-a îmbrâncit 
afară... la figurat numai, nu la propriu... Deşi, aş putea 
spune şi la propriu, căci n-a lipsit mult! 

— Ce scrisoare ţi-a aruncat în faţă fără s-o fi desfăcut? 

— Dar... He, he, he! Cum, nu ţi-am spus? Credeam că ţi- 
am spus. Am primit o scrisorică spre a fi transmisă... 

— De la cine? Cui? 

Aici, Lebedev se porni pe nişte „explicaţii” atât de lungi şi 
de urcate, încât era greu de tot să desprinzi vreun miez de 
înţeles negat. Totuşi, prinţul pricepu că în ziua aceea, dis- 
de-dimineaţă, o scrisoare a fost adusă de o slujnică şi 
înmânată Verei Lebedev ca să fie apoi transmisă la 
destinaţie... „La fel ca mai înainte...ca şi în celelalte daţi, 
adică personajului cunoscut, din partea acelei persoane... 
(căci uneia îi dau numele de persoană, iar celeilalt numai de 
personaj, ceea ce e mai umilitor şi subliniază deosebirea 
dintre o domnişoară inocentă, onorabilă şi cinstită, fiică de 


general şi... O damă cu camelii); prin urmare, scrisoarea a 
fost scrisă de persoana al cărei nume începe cu A...” 

— Cum e posibil una ca asta? I-a scris ea Nastasiei 
Filippovna? Ce absurditate! Strigă prinţul. 

— Au mai fost, au mai fost trimise şi alte scrisori; şi dacă 
nu direct ei, apăi lui Rogojin, ceea ce la drept vorbind, tot 
un drac îi... Ba una a fost chiar şi pentru domnul Terentiev, 
din partea persoanei al cărei nume începe cu A., continuă 
Lebedev, clipind din ochi cu un zâmbet şiret. 

Văzând că întreruperile îl încurcau pe Lebedev şi îl făceau 
să-şi piardă şirul povestirii, prinţul tăcu, ca să-l lase să 
spună cum ştia el. Totuşi, un punct rămânea nelămurit: prin 
cine se transmitea această corespondenţă, prin Lebedev 
sau prin Vera? Dacă el însuşi asigura că „ori lui Rogojin, ori 
Nastasiei Filippovna, e tot un drac, era de presupus că 
scrisorile acestea, în cazul când existau, nu treceau deloc 
prin mâinile lui. Atunci prin ce întâmplare scrisoarea cu 
pricina se găsea acum în stăpânirea sa, misterul acesta 
rămase nedezlegat; ipoteza cea mai plauzibilă ar fi fost că 
Lebedev a sustras-o, într-un fel sau într-altul, de la fiică-sa... 
Şi, făcându-şi anumite socoteli, numai de el ştiute, i-o 
dusese Lizavetei Prokofievna. La această concluzie a ajuns 
în cele din urmă Mâşkin. 

— Eşti nebun! Strigă el, cuprins de o tulburare extremă. 

— Deloc, preastimate prinţ, răspunse înţepat Lebedev. În 
adevăr, voiam mai întâi să-ţi dau scrisoarea asta chiar 
dumitale în mână, ca să-ţi fac un serviciu... Dar m-am 
gândit că-i mai bine să fac un serviciu dincolo şi să aduc la 
cunoştinţa unei nobile mame... Căci o înştiinţasem şi altă 
dată printr-o scrisoare anonimă; şi când i-am scris 
adineauri un bileţel ca s-o rog să mă primească, la opt şi 
douăzeci, tot aşa m-am iscălit: „corespondentul 
dumneavoastră misterios”...M-a primit imediat, aş spune 
chiar cu o grabă deosebită, pe uşa din dos. 


— Şi? 


— Urmarea o cunoşti; ca să spun aşa, câtpe cesă mă 
stâlcească în bătaie; mult n-a lipsit. Şi mi-a aruncat 
scrisoarea în nas. La drept vorbind, ar fi vrut s-o păstreze, 
am băgat de seamă, dar s-a răzgândit şi mi-a zvârlit-o cu 
dispreţ: „Dacă tocmai pe tine te-au găsit potrivit să le 
transmiţi scrisorile, fă bine şi transmite-le...”...S-a simţit 
chiar jignită. Cu siguranţă că s-a simţit jignită, dacă nu s-a 
ferit să rostească asemenea vorbe în faţa mea. E iute, iute 
din fire! 

— Şi unde-i acum scrisoarea? 

— E încă la mine; iat-o. 

Şi Lebedev îi înmână prinţului biletul Aglaiei către Gavrilă 
Ardalionovici pe care acesta, două ceasuri mai târziu, avea 
să i-l arate triumfător surorii sale. 

— În nici un caz scrisoarea aceasta nu poate să rămână la 
dumneata. 

— Păi, ţi-am adus-o! Uite, ţi-o încredinţez, se înfierbântă 
Lebedev. Acum sunt din nou al dumitale; îţi aparţin trup şi 
suflet; sluga dumitale preasupusă, după o necredinţă 
trecătoare! Tăiaţi capul, cruţaţi-mi însă barba, cum a spus 
Thornas Morus în Englitera şi în Marea Britanie Mea culpa, 
mea culpa, cum zice papa romană... Adică papa de la Roma, 
iar eu îi spun „papa romană”. 

— Scrisoarea asta trebuie trimisă numaidecât la 
destinaţie; voi avea eu grijă să ajungă cât mai repede. 

— Dar n-ar fi oare mai bine, preadelicate prinţ, n-ar fi mai 
bine... ca să zic aşa, s-o... 

Lebedev făcu o mutră spăşită şi începu să se foiască pe 
scaun ca împuns de un ac; clipea şiret din ochi, făcând nişte 
mişcări ciudate cu mâinile... 

— Ce vrei să spui? Se răsti ameninţător prinţul. 

— N-ar trebui s-o deschidem mai întâi? Şopti Lebedev cu 
un aer de complicitate slugarnică. 

Prinţul sări în picioare; indignarea lui era aşa de mare, 
încât, în primul moment, Lebedev vru s-o ia la sănătoasa; 


dar, ajuns la uşă, se opri, aşteptând să vadă dacă, după 
această explozie prea violentă nu va urma şi iertarea. 

— Vai, Lebedev! Cum se poate, cum se poate să ajungi 
într-un asemenea hal de decădere! Exclamă prinţul cu 
amărăciune. 

Lebedev se lumină la faţă. 

— Sunt un nemernic, un ticălos! Strigă el cu lacrimi în 
ochi, lovindu-se în piept. 

— Dar e o mârşăvie! 

— Întocmai, o mârşăvie, ăsta-i cuvântul! 

— Şi de unde ai luat obiceiul acesta aşa de... Ciudat? Eşti, 
eşti... Pur şi simplu o iscoadă, un spion! Pentru ce ai ticluit 
scrisoarea anonimă şi ai neliniştit o femeie aşa de nobilă la 
suflet şi atât de bună? Şi de ce Aglaia Ivanovna n-ar avea 
dreptul să scrie cui îi place? Te-ai dus azi acolo să te plângi 
de ceva, să ascunzi pe cineva? Ce rost avea? Ce sperai să 
câştigi? Ce te-a îndemnat să faci asta? 

— Numai dintr-o simplă şi nevinovată curiozitate... Şi... 
Dintr-o nobilă pornire de a fi de folos! Se bâlbâi Lebedev. 
Dar acum sunt în întregime al dumitale! Chiar dacă m-ai 
spânzura! 

— În halul ăsta te-ai prezentat în faţa Lizavetei 
Prokofievna? Întrebă prinţul plin de dezgust. 

— Nu... Eram ceva mai bine... Şi chiar mai prezentabil... 
Numai după umilirea aceea am ajuns... Aşa. 

— Bine, bine, pleacă acum. 

A trebuit să reînnoiască însă invitaţia aceasta de mai multe 
ori, ca vizitatorul să se decidă în cele din urmă să-i dea 
ascultare. După ce a deschis uşa, Lebedev se întoarse în 
vârful picioarelor până în mijlocul odăii şi repetă gesturile-i 
misterioase, ca să arate cum se deschide o scrisoare, dar să 
mai dea asemenea sfaturi cu glas tare nu mai îndrăzni; apoi 
dispăru cu un zâmbet blând şi împăcat. 

Din schimbul acesta de cuvinte, foarte penibil pentru 
prinţ, reieşea un fapt de importanţă esenţială: Aglaia era 
foarte îngrijorată, foarte nedecisă, ceva nelămurit o chinuia 


(„gelozia”, îşi spuse prinţul). Mai reieşea că oameni 
răuvoitori o alarmaseră şi era ciuda că le acordase atâta 
încredere. Fără îndoială că acest căpşor lipsit de 
experienţă, jar zvăpăiat şi mândru, îşi făcuse oarecare 
planuri, poate chiar... Năstruşnice de tot. Prinţul era 
înspăimântat şi nu ştia să facă. Simţea că trebuie să 
întreprindă ceva, ca să preîntâmpine ceva rău. Se mai uită 
o dată la adresa plicului închis; o, în această privinţă putea 
să fie liniştit; altceva îl îngrijora în scrisoarea asta; n-avea 
încredere în Gavrilă Ardalionovici. Şi totuşi se hotări să-i 
ducă personal această scrisoare; plecă de-acasă cu intenţia 
asta, dar pe drum îşi schimbă gândul. Parcă înadins, în 
momentul când trebuia să ajungă la casa lui Ptiţân, 
întâmplarea i-l scoase în cale pe Kolea; îl rugă pe băiat să-i 
transmită fratelui său scrisoarea, ca şi cum i-ar fi fost 
înmânată direct de Aglaia Ivanovna. Kolea nu ceru nici o 
lămurire şi-şi făcu datoria în aşa fel, încât Ganea nici nu 
bănui că scrisoarea trecuse prin atâtea mâini înainte de a-i 
fi parvenit, întorcându-se la vilă, prinţul o chemă pe Vera 
Lukianovna şi-i spuse cum stau lucrurile, ca s-o liniştească, 
întrucât, până atunci, ea căutase mereu biletul Aglaiei, 
vărsând şiroaie de lacrimi. Tânăra fată se îngrozi, auzind că 
scrisoarea aceasta i-a fost sustrasă chiar de tatăl ei. 
(Mâşkin află de la dânsa mai pe urmă că în repetate rânduri 
ea făcuse în secret pe intermediara între Rogojin şi Aglaia 
Ivanovna; nici prin cap nu i-a trecut că la mijloc putea să fie 
ceva dăunător intereselor prinţului...) 

Toate acestea îl tulburară pe Mâşkin într-atât, încât două 
ore mai târziu, când sosi bileţelul lui Kolea prin care îl 
anunţa de boala tatălui său, abia se dumeri despre ce era 
vorba. Totuşi, smulgându-l din frământările lui, evenimentul 
avu darul să-l redreseze oarecum. Îşi petrecu aproape toată 
ziua la Nina Aleksandrovna (unde, bineînţe-les, fu 
transportat bolnavul). Prezenţa lui n-a fost de prea mare 
ajutor, dar sunt oameni pe care doreşti să-i ai lângă tine în 
anumite momente grele. Zguduit, Kolea plângea în hohote 


disperate, ceea ce nu-l împiedica să fie mereu gata de 
ajutor; alergă după doctor şi găsi trei deodată, făcu naveta 
la farmacie, la bărbier. Într-un târziu, generalul îşi reveni 
puţin, dar nu-şi recapătă cunoştinţa; după spusele 
doctorilor, „pacientul era într-o stare foarte gravă”... Varia şi 
Nina Aleksandrovna nu părăseau căpătâiul bolnavului; 
Ganea era îngândurat şi agitat, dar evita să se ducă la patul 
tatălui său, să-l vadă. Îşi frângea mâinile şi în vorbe fără şir 
lăsa să-i scape ceva cam de felul acesta: „O asemenea 
nenorocire şi într-un astfel de moment!” Mâşkin a înţeles la 
ce făcea el aluzie. Ippolit se şi mutase, probabil de la ei, căci 
prinţul nu-l mai zări acolo. Spre seară veni în fugă şi 
Lebedev, care după „explicaţiile” de dimineaţă se culcase şi 
dormise buştean toată ziua. Îi trecuse mahmureala beţiei şi 
plângea cu lacrimi fierbinţi, ca şi cum bolnavul ar fi fost 
propriul său frate; se învinovăţea cu glas tare, îşi făcea 
mustrări fără să precizeze pentru ce anume, repetându-i 
mereu Ninei Aleksandrovna că „el”, numai el, era cauza şi 
nimeni altcineva decât el... Că o făcuse numai dintr-o simplă 
curiozitate... Şi că „răposatul” era un om genial. (Nu se ştie 
de ce Lebedev se încăpăţâna să-l îngroape de viu pe 
general.) Stăruia mai ales asupra genialităţii lui Ardalion 
Aleksandrovici, ca şi cum, în cazul de faţă, acest lucru putea 
fi de vreun folos. Văzând lacrimile sincere ale lui Lebedev, 
Nina Aleksandrovna îi spuse cu blândeţe: „Ei, lasă, nu 
trebuie, nu mai plânge. Dumnezeu să te ierte!” Cuvintele 
acestea şi tonul cu care au fost rostite avură un efect 
miraculos asupra lui Lebedev. Toată seara s-a ţinut scai de 
Nina Aleksandrovna (şi în zilele următoare, până la moartea 
generalului, aproape că n-a părăsit familia îndurerată). În 
timpul zilei, Lizaveta Prokofievna trimise de două ori să afle 
veşti despre mersul bolii. Seara, la ora nouă, când prinţul îşi 
făcu apariţia în salonul Epancinilor, după ce invitaţii se 
adunaseră, stăpâna casei se grăbi să-l întrebe de starea 
bolnavului; îi puse o sumedenie de întrebări şi-l ascultă cu 
interes. Prinţesa Belokonskaia, arătându-şi dorinţa de a şti 


cine erau „bolnavul şi această Nina Aleksandrovna” de care 
se pomenea mereu, generăleasa îi răspunse cu un ton plin 
de gravitate şi cu multă simpatie, ceea ce-l impresionă 
plăcut pe prinţ. După cele spuse mai târziu de surorile 
Aglaiei, el însuşi, întreţinându-se cu Lizaveta Prokofievna, a 
vorbit „minunat, cu modestie, dar cu demnitate; fără fraze 
şi gesturi inutile, intrase şi se prezentase admirabil; ţinuta 
lui nu lăsase nimic de dorit” şi nu numai că „n-a alunecat pe 
parchetul lustruit”, cum se temuse în ajun, dar a făcut cea 
mai bună impresie asupra celor prezenţi. Cât despre 
dânsul, după ce se aşeză şi-şi plimbă ochii împrejur, dându- 
şi numaidecât seama că toată adunarea asta n-avea nimic 
comun nici cu fantomele cu care-l speriase Aglaia în ajun, 
nici cu coşmarurile din noaptea trecută. Pentru prima dată 
în viaţă, vedea un colţişor din ceea ce poartă numele 
înfricoşător de „societatea leasă”...De multă vreme, mânat 
de anumite consideraţii şi intenţii, avea o dorinţă vie să 
pătrundă în cercul acesta vrăjit, având totodată curiozitatea 
să-şi verifice prima impresie. Această primă impresie a fost 
excelentă. Avu într-adevăr senzaţia că toţi oamenii aceştia 
erau născuţi ca să convieţuiască; şi că, de fapt, la Epancini 
nu era 0 „serată” în sensul monden al cuvântului, ci doar 
aşa se adunaseră nişte „prieteni intimi” ai casei; i se păru 
chiar în momentul acela că el însuşi era de multă vreme 
prietenul devotat şi tovarăşul lor de idei şi că acum îi 
regăseşte după o scurtă despărţire. Rămase vrăjit de 
farmecul manierelor frumoase, de sinceritatea şi 
simplitatea comportării. Nici prin gând nu i-ar fi trecut că 
această naturaleţe şi distincţie, această mânuire a discuţiei 
fine şi spirituale, această înaltă demnitate personală nu 
erau, poate, decât o admirabilă şlefuire artistică. În ciuda 
înfăţişării lor impozante, majoritatea musafirilor erau 
oameni destul de găunoşi care, de altfel, în îngâmfarea lor 
nu-şi dădeau seama nici ei cât de aparente şi superficiale 
erau cele mai multe dintre calităţile lor, pentru care, de 
fapt, nu prea aveau cine ştie ce merit, deoarece toată 


poleiala aceasta o moşteniseră automat din tată în fiu. 
Farmecul primei impresii era atât de puternic, încât... 
Prinţul nici nu bănui măcar substratul cel adevărat. Îl 
vedea, de pildă, pe acel bătrân, mare demnitar, care ca 
vârstă ar fi putut să-i fie bunic, întrerupându-se în mijlocul 
unei conversații, ca să-l asculte pe el, aşa de tânăr, atât de 
lipsit de experienţă şi nu numai că-l asculta, dar îi şi aprecia 
în mod vădit părerea, atât de amabil şi de binevoitor se 
arăta faţă de el; totuşi, nu se cunoşteau, se vedeau doar 
pentru prima oară. Poate că tocmai easta politeţe rafinată 
producea o impresie atât de puternică asupra firii 
impresionabile a prinţului. Sau poate că venise la serata 
aceasta cu o idee preconcepută, într-o stare de spirit prea 
optimistă, predispus pentru o asemenea impresie, 
aşteptându-se să găseasă o ambianţă plăcută. 

Şi totuşi, aceşti invitaţi, „prieteni de-ai casei” şi totodată 
prieteni între ei, erau departe de a fi aşa cum şi-i închipuia 
prinţul. Erau acolo oameni care pentru nimic în lume n-ar fi 
consimţit să-i considere pe Epancini drept egalii lor. Erau şi 
dintre aceia care se urau şi se dispreţuiau în toată puterea 
cuvântului; bătrâna Belokonskaia o „dispreţuise” toată viaţa 
ei pe nevasta „înaltului demnitar”, iar aceasta, la rândul ei, 
era departe de a o stima pe Lizaveta Prokofievna. Înaltul 
demnitar, bărbatul acestei femei, care îi protejase pe 
Epancini încă din tinereţe şi care, în momentul acesta, 
ocupa la ei locul de onoare, era un personaj atât de 
important în ochii lui Ivan Feodorovici, încât protejatul era 
copleşit în prezenţa lui de teamă şi de venerație; generalul 
s-ar fi disprețuit în adâncul sufletului, dacă, un singur 
moment, s-ar fi crezut egalul lui şi n-ar fi văzut în elun 
Jupiter olimpian. Erau aici şi câţiva musafiri care nu se mai 
întâlniseră de ani de zile şi nu simțeau unii pentru alţii 
decât indiferenţă, dacă nu chiar antipatie; totuşi, 
regăsindu-se la această reuniune, discutau cu prietenie şi 
căldură, ca şi cum s-ar fi despărţit de ieri, de alaltăieri. De 
altfel, societatea nu era prea numeroasă. În afară de 


prinţesa Belokonskaia, de „bătrânul demnitar” şi nevasta 
lui, se mai afla aici un general, personaj cu adevărat foarte 
important, baron sau conte, cu nume nemţesc. Tăcut şi 
rezervat, acesta avea reputaţia de a fi extrem de versat în 
chestiunile politicii de stat, aproape un erudit. Era unul 
dintre acei dregători olimpieni care cunosc totul, „în afară 
doar de nevoile Rusiei”; care la cinci ani o dată emite câte o 
maximă, „admirabilă prin adâncimea ei”, încât ajunge să 
aibă o largă circulaţie în cercurile sus-puse; care, după o 
slujbă îndelungată (chiar surprinzător de îndelungată), 
moare copleşit de onoruri şi de bogății, cu toate că n-a făcut 
vreodată ceva de seamă, ba chiar a fost un duşman 
înveterat al faptelor meritorii. În ierarhia birocratică, 
generalul acesta era şeful imediat al lui Ivan Feodorovici, 
care, dintr-un îndemn al inimii sale pline de recunoştinţă şi 
chiar dintr-un fel de orgoliu, îi plăcea să-l considere 
binefăcătorul său, deşi personajul de vază nu se considera 
deloc binefăcător lui Epancin; era întotdeauna foarte 
rezervat faţă de subalternul său şi cu toate că profita cu 
multă plăcere de serviciile lui personale, l-ar fi schimbat 
oricând cu alt slujbaş, dacă niscaiva considerente, chiar şi 
de ordin secundar, i-ar fi cerut această înlocuire. Se mai 
afla printre invitaţii cei mai distinşi şi un domn în vârstă, 
care era - pe nedrept, fireşte - socotit un fel de rubedenie 
de-a Lizavetei Prokofievna. Bogat, de familie bună, ocupând 
un rang înalt şi bucurându-se de o sănătate robustă, 
domnul acesta energic şi vorbăreţ trecea drept un 
nemulţumit (de altfel, în sensul cel mai inofensiv al 
cuvântului); ba se mai spunea că vorbele lui erau ades pline 
de fiere (ceea ce însă nu-l făcea mai puţin plăcut); avea 
maniere şi gusturi de aristocrat englez (de pildă, în ceea ce 
priveşte roastbeef-ul în sânge, caii, lacheii etc). Se 
întreținea mai mult cu „înaltul demnitar”, care era unul 
dintre cei mai buni prieteni ai lui. Undeva în subconştientul 
ei, Lizaveta Prokofievna nutrea în privinţa acestui domn în 
vârstă (destul de uşuratic şi cam crai de felul lui), anumite 


speranţe nemărturisite: ce-ar fi dacă, într-o bună zi, ar 
ferici-o pe Aleksandra, cerându-i mâna. 

Aceştia erau oaspeţii cei mai de seamă; după aceea venea 
o categorie de invitaţi mai tineri, despre care nu s-ar putea 
spune că nu sclipeau şi ei prin calităţi remarcabile. În afară 
de prinţul $. şi de Evgheni Pavlovici, mai era şi seducătorul 
prinţ N., care altădată făcuse vâlvă în toată Europa cu 
isprăvile lui galante. Acum era un om de vreo patruzeci şi 
cinci de ani, dar chipeş încă şi prezentabil, fiind şi un iscusit 
povestitor; era bogat, cu toate că după obiceiul tagmei sale 
îşi risipise o mare parte din avere prin străinătăţi. În sfârşit, 
mai era şi o a treia categorie de invitaţi, ce se compunea din 
oameni care, la drept vorbind, nu aparţineau elitei, dar 
care, ca şi gazda lor, puteau fi întâlniți deseori în saloanele 
cele mai reputate. Soții Epancin, printr-o intuiţie susţinută 
de o considerabilă doză de bun-simţ, în rarele ocazii când 
dădeau câte o serată, obişnuiau să amestece înalta 
societate cu persoane de provenienţă mai modestă 
reprezentaţi mai de seamă ai „păturii mijlocii”, fapt ce le 
atrăsese lauda de-a lungul şi de-a latul, pentru că dovedeau 
prin asta mult tact, arătând că-şi cunosc nasului; şi 
Epancinii erau mândri de aceste aprecieri. Printre alţi 
reprezentanţi ai păturii mijlocii se afla în seara aceea şi un 
colonel de geniu, om aşezat şi prieten bun cu prinţul Ş., cel 
care-l introdusese de altfel la Epancini. Era reţinut la vorbă 
şi purta la arătătorul mâinii drepte un inel masiv, pe care îl 
primise probabil în semn de înaltă distincţie. Mai era 
printre invitaţi şi un literat care cu toată originea lui 
germană, cultiva poezia rusă şi mai avea pe deasupra şi 
maniere alese, aşa încât putea fi primit fără nici o primejdie 
în societatea bună. Era un om de vreo treizeci şi opt de ani, 
frumos la înfăţişare, deşi cam antipatic şi având întotdeauna 
o ţinută corectă. Burghez de origine, făcea parte totuşi 
dintr-o familie destul de respectabilă; ştia să profite perfect 
de orice ocazie favorabilă şi să se menţină în grațiile 
marilor personalităţi. Cândva tradusese în ruseşte o operă 


remarcabilă a unui mare poet german şi, mai cu seamă, 
ştiuse cui să dedice, în versuri, traducerea sa; se pricepea 
să tragă folos din pretinsele lui relaţii de prietenie cu un 
celebru poet rus decedat (există o întreagă categorie de 
scriitori cărora le place să se laude cu prietenia vreunei 
mari personalităţi din domeniul literelor, mai ales când 
aceasta nu mai poate fi de faţă, ca să-i dezmintă) şi fusese 
introdus la Epancini cu puţin timp în înainte de către 
nevasta „înaltului demnitar”...Doamna aceasta trecea drept 
o protectoare a oamenilor de ştiinţă şi de litere; fapte că 
datorită ei obţinuseră pensii vreo doi scriitori prin 
intermediul unui personaj marcant care nu-i refuza nimic. 
Era şi ea influentă în felul ei. În vârstă de patruzeci şi cinci 
de ani (vasăzică mult prea tânără faţă de hodorogul ei de 
bărbat), fusese foarte frumoasă în tinereţe şi chiar acum, 
printr-o meteahnă proprie femeilor de patruzeci şi cinci de 
ani, purta toalete cam extravagante. Nu era nici prea 
inteligentă, nici prea cultă şi, deşi cunoştinţele ei în 
domeniul literaturii erau destul de îndoielnice, avea un fel 
de manie de a-i proteja pe scriitori, după cum avea mania 
de a se îmbrăca luxos. (se dedicau multe lucrări şi 
traduceri; doi-trei scriitori publicaseră, cu asentimentul ei, 
versuri ce i-au fost anume dedicate, precum şi scrisori - 
tratând probleme extrem de importante... lată, aşadar, 
societatea pe care prinţul Mâşkin o luase drept aur curat, 
de esenţa cea mai pura. De altfel, printr-o coincidenţă 
curioasă, toţi oamenii aceştia erau în seara aceea foarte 
bine dispuşi şi mulţumiţi de ei înşişi. Toţi până la ultimul 
ştiau că prin prezenţa lor fac o mare cinste Epancinilor. Dar 
prinţul nu bănuia aceste subtilităţi. De pildă, un singur 
lucru care nu-l bănuia era că Epancinii, în momentul când 
luaseră hotărârea gravă de a-şi căpătui fiica, n-ar fi 
îndrăznit să nu-l arate pe el, prinţul Lev Nikolaevici, 
marelui demnitar, protectorul familiei. Cât despre acesta 
din urmă, ar fi văzut cu o totală indiferenţă cea mai 
înspăimântătoare nenorocire abătându-se asupra 


Epancinilor, dar s-ar fi formalizat cu siguranţă dacă ei şi-ar 
fi logodit fiica fără să-l consulte în prealabil. Prinţul N., omul 
acesta încântător, atât de spiritual şi de manierat, era ferm 
convins că străluceşte asemenea unui luceafăr în salonul 
Epancinilor. Îi socotea mai prejos decât dânsul şi tocmai 
gândul acesta nobil şi generos îl făcea să-i trateze cu atâta 
prietenoasă familiaritate pe aceşti Epancini. Ştia foarte bine 
că la serata aceasta trebuia numaidecât să povestească 
ceva ca să epateze societatea şi se pregătea s-o facă în 
modul cel mai inspirat. Şi într-adevăr, după ce îi ascultă 
snoavele, prinţul Lev Nikolaevici trebui să recunoască 
imediat că nu mai auzise ceva asemănător, într-atâta 
apăreau de spirituale, vesele şi de o naivitate aproape 
înduioşătoare în gura unui donjuan ca prinţul N. Şi dacă ar 
fi ştiut eroul nostru cât era de veche şi de răsuflată 
povestea pe care o ascultase cu atâta încântare! Era o 
istorioară anostă, auzită de zeci de ori în toate saloanele şi 
care doar la bieţii Epancini mai putea fi servită ca ceva 
inedit. Până şi poetul neamţ, cu toată ţinuta lui modestă şi 
plicticoasă, credea că prin prezenţa lui face o deosebită 
cinste stăpânilor casei. Din păcate, prinţul era departe de a 
observa şi reversul medaliei, scăpându-i toate 
dedesubturile acestea. Şi tocmai primejdia unei asemenea 
impresii Aglaia n-o prevăzuse. Cât despre tânăra fată, era 
mai frumoasă ca niciodată în seara aceea. Fără să fie prea 
pretenţios îmbrăcate, cele trei domnişoare Epancin purtau 
toalete elegante şi aveau pieptănături originale. Stând 
lângă Evgheni Pavlovici, Aglaia vorbea şi glumea tot timpul 
extrem de prietenos cu el. Radomski avea o ţinută puţin mai 
sobră, mai rezervată ca de obicei; poate prezenţa atâtor 
persoane de vază i-o impunea. De altfel, cu toată tinereţea 
lui, începuse de mult timp să frecventeze cercurile înalte 
ale societăţii şi se găsea deci în elementul său. Venise în 
seara aceea la Epancini cu crep negru la pălărie, ceea ce-i 
atrăsese aprobarea prinţesei Belokonskaia; alt nepot, în 
asemenea împrejurări, poate nu şi-ar fi pus doliu, la 


moartea unui astfel de unchi. Lizaveta Prokofievna îl lăudă 
şi ea pentru acest gest; în general însă părea foarte 
îngrijată. Prinţul observă că Aglaia îl privi de două ori cu 
atenţie şi i se păru că era mulţumită de el. Încetul cu încetul 
îl cuprinse un fel de extaz şi se simţi foarte fericit. Toate 
temerile şi gândurile „fanteziste” pe care le avusese după 
conversaţia lui cu Lebedev îi apăreau acum ca un vis absurd 
şi ridicol! (De altfel şi în timpul zilei, fără să şi-o fi 
mărturisit, cea mai mare dorinţă a lui a fost să nu creadă 
într-un asemenea vis!) Vorbea puţin şi numai când era 
întrebat; în cele din urmă se cufundă în tăcere, stătea 
locului liniştit şi tot asculta, lăsându-se în voia unui 
sentiment de nemărginită încântare. Pe nesimţite, în starea 
aceasta de euforie care îl cuprinse, simţi impulsul crescând 
al unei inspiraţii năvalnice, ce nu aştepta decât prilejul să 
izbucnească. Şi totuşi, dacă începu să vorbească, a fost cu 
totul din întâmplare, numai datorită coincidenţei ciudate de 
a fi trebuit să răspundă unei întrebări ce-i fusese adresată 
şi, după cum se pare, fără nici un gând ascuns... 

VII. 

În timp ce, radios, o admira pe Aglaia, care tocmai 
întreținea o conversaţie veselă cu prinţul N. şi cu Evgheni 
Pavlovici, prinţul Mâşkin auzi venind din alt colţ glasul 
boierului angloman, care, povestindu-i ceva cu multă 
însufleţire „înaltului demnitar”, pronunţa deodată numele 
lui Nikolai Andreevici Pavlişcev. Se întoarse repede înspre 
ei şi ascultă cu mare interes. 

Era vorba de rânduielile actuale şi de dezordinile ce 
avuseseră loc pe uncie moşii din gubernia V. Povestirea 
anglomanului avea probabil mare haz, căci, la urmă, 
bătrânelul începu să râdă de răbufnirea înveninată a 
interlocutorului său. Cu un ton morocănos, pronunţând 
dispreţuitor vorbele, acesta povestea că, deşi n-avea 
absolută nevoie de bani, s-a văzut silit din pricina 
rânduielilor să-şi vândă cu jumătate de preţ un domeniu 
admirabil pe care-l poseda în acea gubernie; în acelaşi timp 


a fost nevoit să păstreze altul, părăginit, care-i aducea 
numai pagube şi unde mai pui că fiind ipotecat trebuia să 
plătească şi bani pe deasupra. „Spre a evita noi neplăceri şi 
procese litigioase pentru moşia pe care am moştenit-o de la 
Pavlişcev, a trebuit să renunţ la ea. Încă una sau două 
moşteniri de acestea şi sunt ruinat. lotuşi aveam acolo trei 
mii de deseatine de pământ admirabil!” 

Observând interesul deosebit cu care prinţul asculta 
conversaţia celor doi, Ivan Feodorovici se apropie deodată 
de el. 

— Uite... Îi spuse generalul încet, Ivan Petrovici este o 
rudă de-a răposatului Nikolai Andreevici Pavlişcev... Căutai 
neamuri de-ale lui, mi se pare. 

Până atunci, Epancin făcuse onorurile casei, întreţinându- 
se cu superiorul său ierarhic, ceea ce nu l-a împiedicat să 
observe că Lev Nikolaevici stătea oarecum stingher, izolat 
de toţi şi lucrul acesta începu să-l neliniştească. Voia să-i 
ofere prilej de discuţie şi prinţului, să-l atragă şi pe el într-o 
oarecare măsură în conversaţie şi astfel să-l mai prezinte o 
dată şi să-l recomande atenţiei „persoanelor de vază”. 

— Lev Nikolaici, după moartea părinţilor săi, a fost crescut 
de Nikolai Andreici Pavlişcev, spuse el, întâlnind privirea lui 
Ivan Petrovici. 

— Sunt în-cân-tat, observă acesta cu un glas tărăgănat şi 
chiar îmi amintesc foarte bine... Adineauri, când Ivan 
Feodorovici a făcut prezentările, te-am recunoscut imediat, 
cu toate că nu te-am mai văzut de când aveai zece sau 
unsprezece ani. Dar nu te-ai schimbat mult. Chipul dumitale 
a păstrat ceva... 

— M-aţi văzut când eram copil? Întrebă prinţul extrem de 
mirat. 

— Ah, e mult de-atunci, reluă Ivan Petrovici, la 
Zlatoverhovo, unde locuiai la nişte verişoare ale mele. 
Altădată mergeam destul des la Zlatoverhovo. Nu-ţi mai 
aduci aminte de mine? Se prea poate să mă fi uitat... Pe 


atunci... Sufereai de o boală ciudată dată... Într-un rând am 
fost chiar surprins văzându-te... 

— Nu-mi aduc aminte de nimic! Spuse cu vioiciune prinţul. 

Urmară câteva evocări din trecut şi amănunte mai precise 
care Ivan Petrovici le dădu cu un ton calm şi binevoitor, în 
timp Mâşkin era pradă unei emoţii neobişnuite; reieşi că 
cele două boieroaice, fete bătrâne, rude de-ale răposatului 
Pavlişcev, care lo-cuiau la moşia lui din Zlatoverhovo, erau 
în acelaşi timp verişoare cu Ivan Petrovici. Nu ştia nici el 
mai mult decât alţii motivul care l-a determinat pe Pavlişcev 
să se ocupe de micul prinţ, fiul său adoptiv. „N-am avut pe 
atunci curiozitatea să cercetez asta”, spuse Ivan Petrovici; 
în tot cazul, el dădea dovadă de o memorie excelentă, căci 
îşi aminti cum cea mai mare dintre verişoare, Marfa 
Nikitişna, se purta prea aspru cu copilul care-i fusese 
încredinţat, „într-aşa fel, încât o dată m-am certat cu ea din 
pricina dumitale; i-am reproşat sistemul ei de educaţie; să 
aplici bătaia unui copil bolnav, cred că eşti de acord şi 
dumneata că... E prea din cale-afară...” şi cum, dimpotrivă, 
cea mai mică, Natalia Nikitişna, îl trata cu blândeţe pe 
sărmanul băieţel... „Acum locuiesc amândouă, adăugă el 
(nu ştiu numai dacă mai trăiesc), în gubernia V, unde 
Pavlişcev le-a înzestrat cu o moşioară destul de rentabilă. 
Marfa Nikitişna se spune că intenţiona să se călugărească; 
de altfel, nu afirm asta cu certitudine; se prea poate să o 
confund cu alta... Da, cu văduva unui medic, despre care mi 
s-a spus mai deunăzi...” 

Prinţul Mâşkin ascultă toate astea cu ochii licărind de 
bucurie şi înduioşare. Cu o căldură extraordinară declară, 
la rându-i, că nu-şi va ierta niciodată faptul de a nu fi găsit 
timp, în cele şase luni cât călătorise prin provinciile din 
centrul Rusiei, să le facă o vizită fostelor sale educatoare 
din copilărie; în fiecare zi îşi propunea să se ducă să le vadă 
şi împrejurări neprielnice îl făceau întotdeauna să uite ceea 
ce hotărâse, dar că acum îşi dă cuvântul să se ducă negreşit 
în gubernia V. „Aşadar, o cunoaşteţi pe Natalia Nikitişna? 


Ce suflet cald şi mărinimos, e o sfântă! De altfel şi Marfa 
Nikitişna -iertaţi-mă, dar cred că vă înşelaţi în privinţa 
Marfei Nikitişna! Era severă, dar... Cum să nu-şi piardă 
răbdarea cu un idiot, cum eram pe atunci? (Hi, hi!) Căci pe 
atunci eram complet idiot, poate n-o să mă credeţi! (Ha, 
ha!) De altfel... de altfel m-aţi văzut în timpul acela şi cum 
se face că nu-mi amintesc de dumneavoastră? Spuneţi-mi, 
vă rog! Aşadar... Ah, Dumnezeule, e posibil ca într-adevăr 
să fiţi rudă cu Nikolai Andreici Pavlişcev? 

— 'Te a-si-gur, zâmbi Ivan Petrovici, cercetându-l cu luare- 
aminte pe prinţ. 

— Iertaţi-mă; dacă am întrebat asta, nu-i din pricină că m- 
aş... Îndoi. Căci. se poate să te îndoieşti de asta? (He, he!) 
Nu, nu, bineînţeles! (He, he!) Dar mi-a venit să spun doar 
aşa, pentru că răposatul Nikolai Andreici Pavlişcev era un 
om admirabil, minunat! Un om foarte mărinimos, vă asigur! 

Prinţul nu că se sufoca, ci „se îneca de preaplinul inimii 
sale generoase”, cum îl caracterizase a doua zi dimineaţă 
Adelaida, vorbind cu logodnicul ei, prinţul $. 

— O, Dumnezeule! Observă râzând Ivan Petrovici şi pentru 
ce, mă rog, n-aş putea fi rudă chiar cu un om foarte 
mărinimos? 

— Ah, Doamne! Am... lar am spus o prostie! Vru s-o 
dreagă prinţul fâstâcindu-se şi din ce în ce mai grăbit şi mai 
înflăcărat. Dar... Aşa şi trebuie să fie, pentru că cu... Eu, de 
altfel, nu-i vorba de asta! Ş-apoi, ce importanţă au cuvintele 
mele în momentul acesta, ce importanţă are persoana mea 
pe lângă asemenea interese, pe lângă interese atât de mari! 
Şi, în comparaţie cu un om atât de mărinimos, căci, în 
adevăr, era un om extraordinar de mărinimos, nu-i aşa? 

Prinţul tremura din tot trupul. Pentru ce se emoţionase 
până într-atât, de ce se înduioşase şi căzuse cu totul din 
senin într-o exaltare ce nu avea nici o contingenţă cu 
obiectul discuţiei - era greu de explicat. Cert este însă că 
simţea revărsându-se din inima lui o recunoştinţă arzătoare 
pentru ceva şi faţă de cineva, poate chiar faţă de Ivan 


Petrovici sau chiar şi faţă de toţi oaspeţii luaţi aolaltă. Se 
simţea prea fericit, într-o stare de „beatitudine supremă”... 
Surprins, Ivan Petrovici îl privi cu mai multă atenţie; „înaltul 
demnitar” îl observă şi el cu o extremă curiozitate; prinţesa 
Belokonskaia îşi aţinti asupra lui o privire mânioasă şi-şi 
strânse buzele. Prinţul N., Evgheni Pavlovici, prinţul Ş., 
domnişoarele toţii întrerupseră conversaţia pentru a-l 
asculta. Aglaia părea alarmată, iar pe Lizaveta Prokofievna 
o cuprinsese pur şi simplu frica. Ciudate firi aveau totuşi 
doamnele acestea, mama şi cele trei fiice, chiar ele 
ajunseseră la concluzia că cea mai bună atitudine pentr 
prinţ ar fi să tacă toată seara şi totuşi, cum l-au văzut 
singur, izolat într-un colţ şi pe deplin satisfăcut de rolul său 
de om neobservat neliniştea le cuprinsese. Aleksandra era 
cât pe ce să-l scoată chiar din colţul lui şi să-l antreneze în 
cercul lor, adică în compania prinţului N. şi a prinţesei 
Belokonskaia. Şi uite că acum, când Mâşkin se angaja în 
discuţie, neliniştea lor creştea din ce în ce. 

— Ai dreptate, era într-adevăr un om admirabil, îl aprobă 
grav Ivan Petrovici, care încetase să mai zâmbească. Da, 
da... Era un om admirabil! Admirabil şi absolut demn, 
adăugă el după o mică pauză. Se poate spune vrednic de 
toată stima, continuă el pe un ton şi mai grav după o nouă 
tacere, şi... Şi-mi face deosebită plăcere să constat din 
partea dumitale... 

— Nu e vorba cumva de acel Pavlişcev căruia i s-a 
întâmplat o păţanie... Curioasă... cu abatele... cu abatele... 
Îmi scapă numele, dar s-a vorbit mult despre asta pe 
vremuri, spuse „înaltul demnitar”. 

— Cu abatele Gouraud, iezuitul, răspunse Ivan Petrovici, 
da, iată oamenii noştri admirabili şi cei mai demni! Căci, în 
fond, Pavlişcev era de neam, avea avere, un rang 
respectabil şi dacă... Şi-ar fi continuat slujba... Şi iată că-şi 
abandonează slujba, lasă totul baltă, ca să treacă la 
catolicism şi să se facă iezuit; şi toate astea făţiş, fără să 


caute a evita scandalul, cu un fel de exaltare. Noroc că a 
murit, zău aşa! S-a discutat mult... 

Prinţul nu se mai putu stăpâni. 

— Pavlişcev... Pavlişcev s-a convertit la catolicism? 
Imposibil, protestă el înspăimântat. 

— Ei, asta-i acum, „imposibil”! Mormăi grav Ivan Petrovici. 
E prea mult spus, recunoaşte şi dumneata, dragă prinţe... 
De altfel, e şi explicabil, îl preţuieşti atât de mult pe 
răposat... Într-adevăr, era un om tare bun şi, după părerea 
mea, tocmai de această bunătate a profitat vicleanul acela 
de Gouraud. Dar dacă v-aş spune câte încurcături şi câtă 
bătaie de cap mi-a pricinuit afacerea aceasta mai târziu. 

— Şi tot cu acest Gouraud! Închipuieşte-ţi, continuă el, 
adresându-se de data aceasta bătrânului demnitar, 
ridicaseră şi nişte pretenţii la moştenirea lui; a trebuit să 
recurg atunci la măsurile cele mai drastice... ca să-i fac să 
înţeleagă... Pentru că sunt mari meşteri în asemenea 
coţcării! Ce să spun, sunt grozavi! Dar, slavă Domnului, cum 
lucrurile s-au petrecut la Moscova, m-am dus imediat la 
conte şi... I-am potolit... 

— Nici nu ştiţi cât m-aţi întristat şi m-aţi uluit chiar! Strigă 
din nou prinţul. 

— Sunt dezolat, dar, la drept vorbind, toate astea sunt 
fleacuri şi n-ar fi avut nici o urmare, ca întotdeauna; sunt 
convins de asta. Vara trecută, i se adresă el iar „înaltului 
demnitar”, contesa K. intrase şi ea, se spune, într-o 
mănăstire catolică, în străinătate; ai noştri nu ştiu să se 
ferească, cedează uşor de îndată ce cad sub influenţa 
acestor... Impostori... Mai ales în străinătate. 

— Toate astea, cred, din... Nepăsarea noastră, îi spuse 
într-o doară, pe un ton autoritar, bătrânelul; şi, pe urmă, au 
un fel de a predica... Elegant şi original... Iar la nevoie ştiu 
să şi intimideze. În o mie opt sute treizeci şi doi, când eram 
la Viena, au manevrat aşa de bine că m-au speriat şi pe 
mine, credeţi-mă, numai că nu m-am lăsat prins şi am 
scăpat prin fugă, ha, ha! 


— După câte am auzit, domnul meu, strecură prinţesa 
Belokonskaia, nu de iezuiţi ai fugit atunci, ci ţi-ai părăsit 
postul şi ai plecat de la Viena la Paris cu frumoasa contesă 
Leviţkaia. 

— Ei bine, oricum, înseamnă că am scăpat de un iezuit, 
replică bătrânul demnitar râzând, înveselit de amintirea 
plăcutei aventuri, după cum văd, eşti credincios, nu-i aşa? 
Asta se întâmplă atât de rar la tineri, îi spuse el cu 
amabilitate prinţului Lev Nikolaevici, care asculta cu gura 
căscată şi nu-şi putea reveni de mirare. Era clar că bătrânul 
dorea să-l cunoască mai bine pe Mâşkin; din anumite 
motive, acesta începu să-l intereseze. 

— Pavlişcev era un spirit luminat şi un creştin, un adevărat 
creştin, declară brusc prinţul. Cum a putut el să treacă la o 
credinţă care nu e creştină?... Catolicismul nu este de fapt o 
religie creştină! Adăugă el deodată, învăluind dintr-o privire 
scânteietoare întreaga societate. 

— Asta-i cam prea mult, murmură „înaltul demnitar” şi se 
uită cu mirare la Ivan Feodorovici. 

— Cum vine asta, că religia catolică nu este o credinţă 
creştină? Se răsuci pe scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de 
credinţă este? 

— Şi totuşi nu este o religie creştină! Răspunse emoţionat 
şi peste măsură de tăios prinţul. Asta în primul rând, iar în 
al doilea rând catolicismul roman e chiar mai rău decât 
ateismul, iată părerea mea! Da! Asta e părerea mea! 
Ateismul, de fapt, se mărgineşte la negare, reduce totul la 
zero, pe când catolicismul merge mai departe: predică un 
Hristos denaturat, un Hristos ponegrit şi profanat, un 
Hristos care este contrariu celui adevărat! Catolicismul îl 
predică pe Antihrist, vă asigur, v-o jur! E convingerea mea 
intimă pe care mi-am format-o de ani de zile şi care m-a 
făcut să sufăr cumplit... Catolicismul roman crede că 
biserica nu poate să trăiască pe pământ dacă lumea 
întreagă nu este supusă puterii sale politice şi strigă: Non 
possumus. După mine, catolicismul nici nu este propriu-zis 


o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus şi 
totul în el, începând cu credinţa, e subordonat acestei idei. 
Papa a pus stăpânire pe pământ, pe un tron terestru şi a 
luat sabia; de atunci totul merge aşa, numai că săbiei i-au 
mai adăugat minciuna, intriga, falsitatea, fanatismul, 
superstiţia, ticăloşia şi crima; şi-au bătut joc de 
sentimentele poporului cele mai sacre, cele mai drepte, cele 
mai naive, cele mai arzătoare; au vândut toate şi totul 
numai pentru bani, pentru o josnică stăpânire 
pământească. Şi să nu spunem atunci că-i învăţătura lui 
Antihrist? Cum să nu fi dat ea naştere ateismului? Ateismul 
izvorăşte din însăşi esenţa catolicismului roman! Acolo zace 
de fapt geneza ateismului. Ateismul e chiar în ei, căci 
puteau ei oare să creadă sieşi? Ateismul s-a hrănit din 
dezgustul pe care-l inspirau. A fost generat de minciuna şi 
de neputinţa lor spirituală! Ateismul! La noi, credinţa şi-au 
pierdut-o numai anumite pături, cum foarte bine s-a 
exprimat mai adineauri Evgheni Pavlovici. Şi anume cele 
care şi-au pierdut rădăcinile; în schimb acolo, în Europa, 
chiar la masele cele mai largi ale poporului, credinţa s-a 
şubrezit - întâi şi întâi din ignoranță şi din urzeala de 
minciuni, iar apoi din fanatism, din ură faţă de biserică şi 
faţă de creştinism! Prinţul se opri puţin pentru a-şi trage 
răsuflarea. Vorbise prea repede şi agitat; era palid, se 
sufoca. Toţi schimbau priviri nedumerite între ei şi doar 
bătrânelul îşi dădu drumul pufnind de râs. Prinţul N. îşi 
scoase lomionul şi fără nici o jenă începu să-l examineze pe 
orator. Poetul, neamţ de obârşie, se urni din colţul lui şi cu 
un zâmbet maliţios pe buze îşi trase scaunul mai aproape 
de masă. 

— Exa-ge-rezi din cale-afară, spuse tărăgănat şi cu 
oarecare plictiseală în glas Ivan Petrovici, stânjenit parcă de 
întorsătura pe care o luase discuţia. Biserica de acolo 
numără şi ea reprezentanţi de vază, vrednici de toată stima 
şi plini de virtuţi. 


— Nici nu m-am referit, de fapt, la cutare sau cutare 
reprezentant al bisericii, luat separat. Am avut în vedere 
catolicismul roman, ca atare, privit în însăşi esenţa lui. Am 
vorbit de Roma. Cum ar fi cu putinţă ca o biserică să 
dispară cu totul? N-am afirmat niciodată aşa ceva! 

— Admit, dar sunt lucruri prea cunoscute şi n-are rost să 
mai vorbim... Asta ţine de teologie... 

— A, nu, nu! Nu numai de teologic, vă asigur! Asta ne 
priveşte mult mai de aproape decât vă închipuiţi. Tocmai 
aici e greşeala noastră principală, că nu vrem, sau poate nu 
suntem în stare să înțelegem că nu este vorba despre o 
problemă cu caracter pur teologic! Pentru că şi socialismul, 
fiind un produs al catolicismului, este de esenţă catolică! Şi 
el, ca şi fratele său bun, ateismul, deşi opus catolicismului 
din punct de vedere etic, este şi el un rezultat al desperării, 
în măsura în care tinde să se substituie puterii morale, Pe 
care religia n-o mai are, spre a potoli aspiraţiile spirituale 
ale omenirii însetate de adevăr şi a o mântui, dar nu prin 
învăţătura lui Hristos, ci, asemenea catolicismului, tot prin 
violenţă. E aceeaşi eliberare prin violenţă, aceeaşi unire 
prin sabie şi sânge! Nu-ţi este îngăduit să crezi în 
Dumnezeu, nu-ţi este îngăduit să ai avere, nu-ţi este 
îngăduit să ai personalitate, fraternite ou la mort, două 
milioa-ne de capete!” După faptele lor, îi vei cunoaşte - iată 
adevărul de netăgăduit! Şi să nu vă închipuiţi că lucrurile 
acestea sunt chiar atât de inofensive şi nu prezintă nici o 
primejdie pentru noi! O să trebuiască să ne împotrivim, să 
dăm o ripostă şi cât mai curând fără multă zăbavă! Să 
opunem Occidentului adevărul întrupat în Hristos al nostru, 
adevăr pe care noi l-am păstrat, în timp ce ei nici nu l-au 
cunoscut măcar! Trebuie să ne înfăţişăm înaintea lor ca 
purtători ai unei civilizaţii a noastre şi nicidecum să ne 
lăsăm prinşi orbeşte în mrejele lor iezuite! Iată care trebuie 
să fie poziţia noastră faţă de ei! Şi să nu se mai spună la noi 
că predica iezuiţilor este subtilă şi elegantă, cum s-a 
exprimat cineva aici, adineauri... 


— Dă-mi voie, dă-mi voie, te rog, se nelinişti Ivan Petrovici 
privind înspăimântat înjur, ideile dumitale sunt desigur 
lăudabile şi pline de patriotism; mi se pare totuşi că ceea ce 
ai afirmat acum e cam exagerat şi... Cred că ar fi mai bine... 
Să lăsăm discuţia asta... 

— Nu, nu-i deloc exagerat, mai degrabă e atenuat; fără 
îndoială, e atenuat, pentru că nu sunt în stare să mă 
exprim; dar... 

— Dar dă-mi voie, te rog! 

Prinţul tăcu; şedea pe scaun drept şi neclintit, fără a-şi lua 
privirea scânteietoare de pe faţa lui Ivan Petrovici. 

— Îmi vine să cred că cele ce-ai auzit despre binefăcătorul 
dumitale te-au tulburat peste măsură, observă pe un ton 
liniştit şi binevoitor bătrânul demnitar şi te-ai aprins... 
Poate şi din pricina singurătăţii în care trăieşti. Dacă ai 
intra în societate şi te-ai apropia mai mult de oameni (sunt 
convins că or să te primească cu plăcere, ca pe un tânăr 
destoinic), atunci de bună seamă că ai judeca lucrurile cu 
mult mai mult sânge rece; ai vedea atunci că toate astea 
sunt mult mai simple... de altfel, asemenea cazuri rare... 
Provin, după mine, pe de o parte dintr-un fel de saturație, 
iar pe de altă parte din plictiseală... 

— Da, da, aşa este! Exclamă prinţul cu înflăcărare. 
Admirabilă idee! Din plictiseală, din plictiseala noastră şi nu 
de saturație, ci, dimpotrivă, din înşelare... Nu de saturație, 
aici vă înşelaţi. Şi nu numai din însetare, ci chiar dintr-un 
zbucium febril, dintr-o însetare arzătoare! Şi... Şi să nu 
credeţi că-i aşa de neînsemnat încât e demn de râs 
fenomenul acesta; să-mi fie cu iertare, dar lucrurile acestea 
trebuie să le intuieşti, să le presimţi! Ai noştri, de îndată ce 
sunt convinşi că au ajuns chiar la mal, se lasă duşi de o 
bucurie ce nu mai are limită; de unde vine asta? Pavlişcev 
vă uimeşte, iar purtarea lui o puneţi pe seama nebuniei sau 
o explicaţi prin bunătatea lui, dar nu-i aşa! În asemenea 
cazuri, temperamentul nostru pasionat, temperamentul 
ruşilor, ne uimeşte nu numai pe noi, ci întreaga Europă! 


Dacă unul dintre noi se converteşte la catolicism, se face 
de-a dreptul iezuit şi se alătură neapărat elementelor celor 
mai subterane ale acestei secte; dacă devine ateu, vrea 
numaidecât ca să fie smulsă prin forţă credinţa în 
Dumnezeu, adică, altfel spus şi prin sabie! Pentru ce? De 
unde vine această subită fantezie? Se poate să nu ştiţi? 
Pentru că a găsit patria pe care n-o văzuse aici şi e fericit; a 
găsit ţărmul, pământul şi s-a prosternat ca să-l sărute. Nu e 
numai vanitatea, nu-s numai sentimente meschine de 
orgoliu şi vanitate care zac la originea ateilor ruşi şi a 
iezuiţilor; nu, la mijloc e o suferinţă morală, o sete 
spirituală, nevoia imperioasă de o preocupare superioară, 
nevoia de a simţi sub picioare un teren trainic, o patrie în 
care au încetat să mai creadă, pentru că n-au cunoscut-o 
niciodată! E atât de uşor pentru un rus să devină ateu, mai 
uşor decât pentru oricare alt locuitor de pe glob! Şi ai 
noştri nu devin simpli atei, ei încep să creadă în ateism ca 
într-o religie nouă, fără să-şi dea seama că acum nu mai 
cred în nimic, credinţa lor se reduce la zero. Aşa sunt 
însetările noastre. „Acela care nu simte pământul patriei 
sub picioare, acela n-are nici Dumnezeu! Expresia nu-i a 
mea; am auzit-o de la un negustor, un bătrân sectant de rit 
vechi, pe care l-am întâlnit într-o călătorie. La drept 
vorbind, nu s-a exprimat tocmai aşa, ci a spus: „Omul care 
reneagă pământul ţării sale îl reneagă şi pe Dumnezeu”... 
Când te gândeşti că s-au întâmplat şi la noi cazuri când 
oameni foarte instruiți au aderat chiar şi la hlâstovism... $; 
cu cât e mai sigur la urma urmei, hlâstovismul decât 
nihilismul, iezuitismul sau ateismul? Poate e chiar mai 
profund decât toate astea! Ca să vedeţi până unde ajungea 
deznădejdea, dorul neostoit al celor care tânjeau după o 
altfel de lume!... Arătaţi cutezătorilor însetaţi, care l-au 
însoţit pe Columb, ţărmul Lumii Noi, arătaţi rusului 
„Lumea” rusească, faceţi să găsească aurul acesta, comoara 
aceasta care se ascunde în măruntaiele pământul! Arătaţi-i 
reînnoirea întregii omeniri, renaşterea ei, ce se va întâmpla 


în viitor poate numai prin gândirea rusească, prin 
Dumnezeul şi Hristosul rusesc şi veţi vedea ce uriaş 
puternic şi drept, cuminte şi blând se va ridica în faţa lumii 
uimite - uimite şi înspăimântate totodată, căci ei nu se 
aşteaptă din partea noastră decât la sabie, la sabie şi la 
violenţă, şi, judecându-ne după ei înşişi, nu-şi pot imagina 
poporul nostru fără barbarie! Şi asta se petrece chiar în 
zilele noastre, iar ce va fi cu timpul nu este greu de ghicit! 
Totuşi... 

Dar aici interveni pe neaşteptate un fapt ce curmă brusc şi 
în modul cel mai surprinzător discursul prinţului. 

Toată această tiradă delirantă, năvala aceasta de cuvinte 
încâlcite şi pătimaşe, de idei exaltate, care se îmbulzeau şi 
se încălecau, învălmăşindu-se într-un iureş haotic, toate 
astea prevesteau ceva primejdios, ceva neobişnuit în starea 
de spirit a tânărului, susceptibil de a se aprinde cu atâta 
impulsivitate şi fără vreun motiv aparent. Dintre persoanele 
adunate în salon, toţi aceia care-l cunoşteau pe prinţ se 
simţiră cuprinşi de mirare amestecată cu teamă (iar unii, cu 
jenă şi consternare) faţă de comportarea lui atât de 
nelalocul ei şi total nepotrivită cu felul său de a fi 
întotdeauna foarte reţinut, timid chiar, vădind un tact 
excepţional în anumite împrejurări şi o intuiţie deosebit de 
ascuţită în materie de convenienţe sociale. Nu se puteau 
dumeri care să fie pricina acestei ieşiri impulsive: nu cumva 
cele ce aflase despre Pavlişcev? Doamnele crezură la un 
moment dat că prinţul înnebunise, iar bătrâna Belokonskaia 
mărturisi mai târziu că „puţin mai lipsea să n-o iau la fugă, 
în căutarea unui refugiu”...Surprinşi la început, „bătrâneii” 
râămaseră la urmă pur şi simplu stupefiaţi. Şeful ierarhic al 
lui Epancin avea întipărită pe faţă o expresie severă şi plină 
de nemulţumire; colonelul genist încremenise pe scaunul 
lui, în timp ce neamţul, palid şi cu acelaşi zâmbet artificial 
pe buze, continua să-i observe pe ceilalţi pentru a surprinde 
impresiile ce le trădau figurile lor. De altfel, tot „scandalul” 
acesta s-ar fi putut aplana de la sine şi în modul cel mai 


simplu şi mai natural chiar în următoarele câteva clipe, cu 
atât mai mult trebuia acum. Ivan Feodorovici, uimit şi el în 
primul moment, îşi regăsise cel dintâi prezenţa de spirit, 
încercând de câteva ori să-l oprească pe vorbitor; văzând că 
e zadarnic, se îndreptă spre prinţ, hotărât să recurgă la 
mijloace mai tari; încă un moment şi, la nevoie, generalul |- 
ar fi silit poate, cu toată prietenia, să se retragă sub 
pretextul că e bolnav, ceea ce părea a fi adevărat, iar 
pentru Ivan Feodorovici în afara oricărei îndoieli... Dar 
lucrurile luară o altă întorsătură. 

Intrând în salon, Mâşkin avusese grijă să se aşeze cât mai 
departe de vaza chinezească cea care, în urma convorbirii 
din ajun cu Aglaia, devenise o adevărată obsesie pentru el. 
E de necrezut şi totuşi, în urma celor sugerate de tânăra 
fată, în sufletu-i şi-a făcut loc, statornicindu-se cu 
îndărătnicie, o convingere nestrămutată, un presentiment 
uimitor, de neconceput, că a doua zi negreşit el va sparge 
acea vază, oricât s-ar strădui s-o evite şi oricâte precauţii ar 
lua să nu se aşeze în preajma ei! De necrezut şi totuşi s-a 
întâmplat întocmai, în noianul de impresii noi, plăcute şi 
luminoase, ce, după cum am mai arătat, îi copleşiseră inima 
în seara aceea, uitase cu desăvârşire de toate temerile lui. 
Când fu rostit numele lui Pavlişcev şi Ivan Feodorovici îl 
conduse de braţ pentru a-l prezenta încă o dată lui Ivan 
Petrovici, prinţul se aşeză cu acest prilej mai aproape de 
masă; întâmplarea a făcut ca fotoliul să fie în imediata 
vecinătate cu splendida şi impozanta vază chinezească, 
aşezată pe un piedestal, puţin înapoia fotoliului, chiar lângă 
cotul prinţului. În momentul când era pe punctul de a-şi 
isprăvi discursul, prinţul se sculă brusc, îşi desfăcu 
involuntar, într-un gest larg, braţele şi... Salonul se umplu 
îndată de exclamaţii şi ţipete! Vaza se clătină, nehotărâtă 
parcă pe capul căruia dintre moşnegi să cadă, pe urmă se 
înclină în partea opusă şi, răsturnându-se, se făcu ţăndări 
pe podea. Neamţul, care era alături, abia avu timp să facă 
un pas înapoi. La zgomotul acestei căderi, la vederea 


preţioaselor cioburi care sclipeau pe covor, spaima şi 
uimirea cuprinscră societatea. În ce-l priveşte pe prinţ, cu 
greu sau poate chiar e de prisos să-l mai descriem. Un 
lucru, totuşi, trebuia relevat; din vălmăşagul de senzaţii ce-l 
străbătură în acea clipă, unele mai tulburi şi mai ciudate 
decât altele, se desprinse cu ascuţime una stranie de tot şi 
care le covârşi pe toate celelalte, umplându-l de uimire; nu 
era nici surpriza, nici scandalul, nici ruşinea, nici teama, nu; 
ceea ce-l izbise mai ales pe prinţ era gândul la împlinirea 
profeţiei! De ce anume era atât de tulburător acest gând, n- 
ar fi putut să-şi explice; se simţea zguduit în întreaga lui 
fiinţă, până în adâncul inimii, covârşit de o spaimă aproape 
mistică încă o clipă şi i se păru că totul înaintea lui se 
destramă şi se pierde; în locul spaimei, sufletul i se umplu 
de lumină, de o negrăită bucurie, de un fel de extaz; 
răsuflarea i se sugrumă în gâtlej, sufocându-l, şi... Dar totul 
nu ţinu decât o frântură de secundă Slavă Domnului, 
pericolul trecuse! Mâşkin respiră uşurat, rotindu-şi privirea 
în jur. 

Mult timp păru că nu înţelege zăpăceala şi frământarca 
celor din salon sau, mai bine zis, înţelegea şi vedea totul, 
dar stătea complet detaşat, ca un om care nu participă la 
cele ce se petrec în juru-i, după ce s-a strecurat nevăzut în 
odaie, întocmai ca în basmul cu tichiuţa fermecată şi 
observă nişte oameni străini, dar interesanţi. Privea cum se 
culeg cioburile vazei făcute ţăndări, auzea frânturi de fraze 
grăbite, vedea paloarea Aglaiei şi privirea ei stranie, foarte 
stranie, cu care îl fixa; nu era în ochii ei nici ură, nici mânie; 
tânăra fată se uita la el cu o privire speriată, dar atât de 
afectuoasă, iar la ceilalţi cu ochi atât de strălucitori... Şi o 
dulce suferinţă pătrunse deodată în inima prinţului. În 
sfârşit, văzu cu mirare că toţi îşi reluaseră locurile şi chiar 
râdeau, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic! Un minut după 
aceea, ilaritatea crescu şi mai mult; râdeau privindu-l cum 
stă mut şi nemişcat, dar râsul lor era prietenos şi vesel; 
câţiva îi vorbiră cu multă căldură. Mai ales Lizaveta 


Prokofievna îi adresa cuvinte pornite din inimă şi 
încurajatoare. Simţi apoi cum Ivan Feodorovici îl bate cu 
prietenie pe umăr; râdea şi Ivan Petrovici dar mai 
binevoitor şi mai cordial, mai afectuos decât toţi se arata 
bătrânelul, care îi luă mâna într-a sa şi începu s-o mângăie; 
îi vorbea ca unui copil pe care vrea să-l liniştească şi, la 
urmă, îl aşeză lingă dânsul. Prinţul îl privea cu admiraţie, 
dar îi pierise graiul şi gâfâia din greu; chipul bătrânului îi 
plăcea nespus. 

— Cum? Îngăimă el în cele din urmă. Mă iertaţi cu 
adevărat? Şi dumneata, Lizaveta Prokofievna? Râsetele 
crescură, şi, de înduioşare ochii prinţului se umplură de 
lacrimi; nu-i venea să-şi creadă ochilor şi se simţea în al 
nouălea cer. 

— Fără îndoială, vaza era admirabilă, observă Ivan 
Petrovici şi stătea aici de cincisprezece ani, dacă-mi aduc 
bine aminte... Da, de cincisprezece ani... 

— Ei, asta-i; nu-i nici o nenorocire! Omul, cât e de om şi tot 
are un sfârşit, darmite un ulcior de lut! Spuse cu glas tare 
Lizaveta Prokofievna. Se poate să-ţi faci atâta spaimă 
pentru un fleac de nimica, dragă Lev Nikolaici? Adăugă ea 
cu o nelinişte ascunsă. Ajunge, dragul meu, ajunge, mă 
sperii, zău. 

— Şi mă iertaţi pentru tot? Pentru tot, nu numai pentru 
vază? Întrebă prinţul, voind să se ridice, dar bătrânul 
demnitar îl trase de braţ şi-l sili să se aşeze din nou. 

— C'est tres curieux et c'est tres serieux, şopti bătrânelul 
la urechea lui Ivan Petrovici, aplecându-se peste masă, dar 
destul de tare, ca să-l fi auzit şi prinţul. 

— Şi n-am jignit pe nimeni? Nici nu vă puteţi închipui ce 
fericit mă simt la gândul acesta; dar nici nu se putea să fie 
altfel! Oare aş fi fost în stare să jignesc pe cineva aici? 
Numai un asemenea gând ar fi o adevărată jignire pentru 
cei de faţă. 

— Linişteşte-te, dragul meu, cred că exagerezi. N-ai de ce 
să ne arăţi atâta recunoştinţă; e un sentiment frumos, dar 


nu trebuie exagerat. 

— Nu-i vorba de recunoştinţă, ci de admiraţie... Vă admir, 
sunt fericit să vă privesc; poate că nu mă exprim cum 
trebuie, dar am nevoie să vorbesc, am nevoie să mă explic... 
Măcar din respect pentru mine. 

Vorbea agitat, confuz, tulburat; nu era exclus ca vorbele 
pe care le pronunţa să nu fi fost exact acelea pe care ar fi 
vrut să le spună, area că imploră cu privirea îngăduinţa de 
a vorbi. Ochii lui îi întâlniră pe ai prinţesei Belokonskaia. 

— Vorbeşte, drăguță, continuă, numai vezi, las-o mai 
domol, îi spuse ea. Adineauri ai văzut ce-ai păţit dacă ai 
luat-o gonind dintr-un răsuflet! Dar de vorbit, vorbeşte, n-ai 
de ce te terne; domnii aceştia au văzut oameni şi mai 
ciudaţi decât tine, n-ai să-i faci se minuneze şi apoi nici nu 
eşti cine ştie ce grozav în privinţa asta, doar atât că ai spart 
vaza şi ne-ai cam băgat în sperieţi. 

Prinţul ascultă cu zâmbetul pe buze şi imediat după aceea 
i se adresă bătrânelului: 

— Nu-i aşa că dumneavoastră sunteţi acela care, acum trei 
luni i-a salvat de surghiun pe studentul Podkumov şi pe 
impiegatul Şvabrin? 

Bătrânelul roşi puţin şi murmură ceva nedesluşit, 
îndemnându-l pe Mâşkin să se liniştească. 

— Şi despre dumneata am auzit, reluă numaidecât prinţul, 
adresându-i-se de data aceasta lui Ivan Petrovici, că în 
gubernia V. ţi-ai făcut pomană cu foştii dumitale iobagi 
rămaşi pe drumuri de pe urma unui incendiu pustiitor, 
dăruindu-le cheresteaua de care aveau nevoie ca să-şi 
reclădească izbele, cu toate că pe vremuri îţi pricinui-seră 
destule neajunsuri. 

— A, e o exa-ge-ra-re, murmură Ivan Petrovici cu 
modestie, dar vizibil măgulit; de data asta, avea perfectă 
dreptate spunând că e o „exagerare”, fiind vorba, de fapt, 
de un zvon lipsit de orice temei care ajunsese pesemne şi la 
urechile prinţului. 


Apoi, cu un zâmbet senin luminându-i faţa, Mâşkin se 
întoarse către prinţesa Bclokonskaia: 

— Şi dumneavoastră, prinţesă, acum şase luni, nu m-aţi 
primit ca pe un fiu, la Moscova, după scrisoarea Lizavetei 
Prokofievna? Şi într-adevăr, ca unui adevărat fiu, mi-aţi dat 
un sfat pe care nu-l voi uita niciodată. Vă amintiţi, desigur? 

— Ei şi ce atâta caz pentru nimica toată! Zise înţepată 
doamna cea bătrână. Eşti un om bun, da' cam caraghios; îţi 
întinde cineva doi gologani, iar tu te apuci să-i mulţumeşti 
de parcă te-ar fi scăpat de la moarte. Crezi, probabil, că eşti 
bun de lăudat, când de fapt i-e lehamite omului de tine. 

Era cât pe ce să-i sară ţandăra, dar cu totul neaşteptat se 
pomi pe râs şi, unde mai pui, fără răutate. Se lumină la faţă 
Lizaveta Prokofievna, îşi descreţi fruntea şi Ivan 
Feodorovici. 

— Nu vă spuneam că Lev Nikolaici e un om... Un om... 
Într-un cuvânt... Numai că n-ar trebui să se înflăcăreze cu 
atâta gâfâială, cum bine a zis prinţesa... se bâlbâi generalul, 
repetând într-un fel de extaz cuvintele prinţesei 
Belokonskaia, care-l impresionaseră adânc. Numai Aglaia 
părea cam mâhnită, deşi obrazul îi era învăpăiat, poate şi 
de indignare. 

— Să ştii că mi-e foarte simpatic, îi şopti iar bătrânelul lui 
Ivan Petrovici. 

— Am intrat aici cu inima strânsă, continuă prinţul şi mă 
simţeam din ce în ce mai tulburat, mai nestăpânit în 
însufleţirea mea atât de stranie ce-mi copleşea cu iuţeală 
sufletul... Eu... Mă temeam de voi toţi şi de mine însumi. 
Mai ales pentru mine mă temeam. Întorcându-mă aici, la 
Petersburg, îmi propusesem să cunosc elita societăţii 
noastre, pe oamenii noştri de frunte, de viţă veche, din care 
fac şi eu parte ca urmaş al uneia dintre cele mai vechi 
familii. Ei bine, acum mă găsesc în cercul unor prinți ca şi 
mine, nu-i aşa? Voiam să vă cunosc; trebuia; era necesar, 
absolut necesar!... Auzisem întotdeauna vorbindu-se rău de 
voi, mai mult de rău decât de bine. Se spun şi se scriu 


atâtea lucruri urâte pe socoteala voastră!... Sunteţi socotiți 
nişte oameni ignoranţi, superficiali, înapoiaţi, preocupaţi 
exclusiv de interesele voastre meschine, cu obiceiuri şi 
apucături ridicole... Veneam încoace astăzi plin de 
curiozitate, dar şi cu nelinişte în suflet, voiam să văd şi să 
mă conving personal: să fie oare adevărat ceea ce se repetă 
pretutindeni, că această pătură înaltă a societăţii ruseşti nu 
mai e bună de nimic, că şi-a trăit traiul, că seva i-a secat şi 
nu-i rămâne altceva de făcut decât să moară, dar o face 
într-o luptă înverşunată şi plină de invidie împotriva 
oamenilor viitorului, aşezându-se de-a curmezişul, fără să-şi 
dea seama că e în agonie? Nici înainte nu prea am dat 
crezare acestei păreri, pentru că noi, propriu-zis, nici n-am 
avut o pătură înaltă, în afară poate de nobilimea de la curte 
sau cea de uniformă sau... Una întâmplător ridicată, care 
acum însă a dispărut de tot, nu-i aşa. N-am dreptate? 

— Ba nu e deloc aşa, rânji Ivan Petrovici. 

— Poftim, iar a luat-o razna! Nu i-a tihnit prinţesei 
Belokonskaia. 

— Laissez-le dâre, nu vedeţi că tremură tot, îi opri 
bătrânelul cu jumătate de glas. 

Prinţul părea că-şi ieşise complet din minţi. 

— Ei bine, am văzut aici nişte oameni încântători, sinceri şi 
buni suflet, cu mintea luminată; am văzut un bătrân care 
ştie să mângâie să asculte până la capăt un băieţandru ca 
mine; văd aici oameni în stare să înţeleagă şi să ierte, nişte 
oameni de treabă, ruşi adevăraţi, aproape tot aşa de buni şi 
de inimoşi ca şi cei pe care i-am întâlnit acolo, da, cu nimic 
mai răi. Judecaţi deci cât de plăcut am fost su prins! Ah, 
daţi-mi voie să vă mărturisesc totul! Auzisem adesea 
spunându-se şi căpătasem şi eu credinţa, că în lumea 
mondenă sub poleiala unor forme învechite, se ascunde un 
fond sărac şi steril, dar acum văd că nu poate fi vorba de 
noi, căci nu e cazul. O fi pe undeva în alte părţi, dar nu la 
noi. E cu putinţă oare ca să fiţi cu toţii, în momentul acesta, 
nişte iezuiţi, nişte prefăcuţi? L-am auzit adineauri pe prinţul 


N. povestind cu atâta haz. Câtă bunătate şi simţire sinceră, 
ce umor nevinovat şi plin de inspiraţie! Oare asemenea 
cuvinte pot ieşi din gura unui om... Mort, cu inima şi 
talentele secătuite? Oare nişte cadavre ar fi putut să mă 
trateze astfel? Oare nu este aici un material uman... Pentru 
viitor, pentru înfăptuirea speranţelor? Oare asemenea 
oameni ar putea să nu înţeleagă progresul şi să se lase 
depăşiţi de vreme? 

— Încă o dată, te rog, calmează-te, dragul meu; să lăsăm 
toate astea pentru alt prilej; voi fi bucuros oricând. Spuse 
zâmbind din colţul gurii bătrânul „demnitar”. 

Ivan Petrovici tuşi sec şi se răsuci neliniştit în fotoliul său; 
Ivan Feodorovici stătea ca pe ghimpi; şeful său ierarhic nu-i 
mai dădea nici o atenţie prinţului şi se întreținea cu nevasta 
demnitarului; în schimb, aceasta din urmă arunca din când 
în când câte o privire spre Mâşkin, încercând să fie atentă 
la vorbele lui. 

— Ba nu, cred că e mai bine să vorbesc acum! Reîncepu 
prinţul într-un nou elan de febrilă înflăcărare, adresându-i- 
se bătrânelului cu un aer confidenţial, vădind o deosebită 
încredere. Ieri, Aglaia Ivanovna mi-a interzis să vorbesc şi 
mi-a indicat chiar subiectele pe care trebuia să le evit; ea 
ştie că sunt ridicol când mă pasionez pentru anumite 
lucruri! Deşi am douăzeci şi şase de ani împliniţi, ştiu că 
sunt ca un copil. N-am nici un drept să-mi exprim gândul, 
an spus-o mai demult; şi n-am vorbit deschis decât cu 
Rogojinov la Moscova... L-am citit pe Puşkin împreună, l-am 
citit tot; nu cunoştea nimic din el, nici nu auzise măcar 
pomenindu-i-se numele întotdeauna mă tem ca înfăţişarea 
mea ridicolă să nu-mi compromită gândul şi ideea 
principală. Îmi lipseşte gestul potrivit. Gesturile mele nu 
sunt niciodată în concordanţă cu ceea ce vreau să exprim; 
de aceea provoacă ilaritate şi-mi discreditează ideile. Nu 
am nici simţul măsurii, or, asta este important, aş spune 
chiar că e lucrul cel mai important... Ştiu că e mult mai 
avantajos pentru mine să stau tăcut şi să nu mă angajez în 


discuţii. Când tac, par chiar foarte cuminte; mai mult decât 
atât, în felul acesta am răgaz să cumpănesc, să judec. Dar 
acum e mai bine să vorbesc. Şi o fac numai fiindcă mă 
priviţi cu atâta bunătate... Aveţi un chip minunat! Ieri, mi- 
am dat cuvântul Aglaiei Ivanovna că nu voi deschide gura 
toată seara. 

— Vraiment? Făcu bătrânelul zâmbind. 

— Dar sunt momente când îmi spun că n-am dreptate să 
gândesc astfel: sinceritatea poate compensa deficienţa 
gestului, nu-i aşa? Nu-i adevărat? 

— Câteodată. 

— Aş vrea să spun tot, tot, tot! Să explic tot ce mă apasă. 
O, da! Mă luaţi drept utopist? Drept un ideolog? Ah, vă 
înşelaţi, ideile mele, vă asigur, sunt cât se poate de simple... 
Nu mă credeţi? Vă vine să zâmbiţi? Uneori simt că devin 
laş, pentru că îmi pierd încrederea; adineauri, venind 
încoace, îmi spuneam: „Cum voi intra în vorbă cu ei? Cu ce 
cuvânt trebuie să încep ca să înţeleagă măcar ceva?” O, cât 
mi-era de frică! Dar, mai ales, mă temeam pentru voi, mă 
temeam îngrozitor, îngrozitor! Şi, la drept vorbind, de ce 
putea să-mi fie teamă? Nu era o frică de care ar trebui să 
mă ruşinez? Ce s-ar întâmpla dacă un om cu idei 
progresiste s-ar găsi în faţă cu o liotă de oameni înapoiaţi şi 
înrăiţi? Marea mea bucurie e că acum sunt convins că liota 
aceasta nu există, ci numai un material uman viu! Şi n-am 
avea de ce să ne facem sânge rău pentru faptul că suntem 
ridicoli, nu-i aşa? Pentru că acesta-i adevărul: suntem 
ridicoli, uşuratici, avem multe deprinderi urâte, mereu 
suntem plictisiţi, nu ştim să privim lucrurile în faţă, nu ştim 
să le pătrundem; suntem doar cu toţii la fel, toţi, toţi şi 
dumneavoastră şi eu şi ei! Nu-i aşa că nu mi-o luaţi în nume 
de rău când vă spun pe şleau că sunteţi ridicoli? Ei bine, 
dacă e aşa, nu înseamnă oare că sunteţi un material uman 
viu, un fond penţ viitor? Ştiţi, după părerea mea, e bine 
câteodată să fii ridicol, e chiar mult mai bine; oamenii pot 
mai uşor să-şi ierte între ei slăbiciunile şi mai uşor ajung la 


smerenie; doar nu e chip să cuprinzi cu mintea toate dintr-o 
dată, nu poţi începe direct de la perfecţiune! Ca să atingi 
perfecțiunea, trebuie mai întâi să nu fi înţeles multe lucruri! 
Iar dacă le înţelegi prea în grabă, rişti să nu le înţelegi bine. 
V-o spun asta vouă, care aţi ştiut până acum să înţelegeţi 
multe... Şi altele să nu le înţelegeţi. Acum nu mai mi-e frică 
pentru voi; şi cred că nu vă supăraţi că un tânăr ca mine vă 
vorbeşte astfel? Dumneata râzi, Ivan Petrovici? Credeai că 
mă tem pentru aceia, că sunt avocatul lor, un democrat, un 
apărător al egalităţii? Şi Mâşkin râse isteric (de altfel, râsul 
acesta de om exaltat revenea mereu cu izbucniri scurte). 
Mi-e frică pentru voi, pentru voi toţi şi pentru noi toţi 
împreună. Şi eu sunt un prinţ de viţă veche şi în momentul 
de faţă mă găsesc aici printre oameni care au rangul de 
prinți. Vorbesc în interesul binelui nostru comun, pentru 
salvarea noastră a tuturor, pentru ca această castă a 
noastră să nu dispară aşa fără rost, în bezna vremii, fără să 
se dumerească, irosindu-şi forţele în răbufniri sterpe şi 
pierzând până la urmă totul. La ce bun să disperăm şi să 
cedăm locul altora, când putem, punându-ne în fruntea 
progre-sului, să rămânem înţelepţii obştii? Devenind 
oameni de avangardă, vom deveni şi fruntaşii societăţii. Să 
ne facem servitori, ca să putem ajunge dregători. 

Se smuci brusc de pe scaun, dând să se ridice, dar 
bătrânelul, care-l observa cu nelinişte, îl opri din nou. 

— Ascultaţi! Ştiu că e uşor să arunci numai vorbe, vorbe 
goale; e mai bine să dai pildă, mai bine să începi pur şi 
simplu, iată, eu am şi început... Şi... E cu putinţă oare ca 
omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă 
au necazurile şi nenorocirile mele, dacă sunt în stare să fiu 
fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un 
copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un 
om şi să nu fie fericit că-l iubeşte? Ah, de ce n-am cuvinte, 
de ce nu mă pricep să-mi exprim gândurile... Dar există 
atâtea lucruri minunate pe care le întâlneşti la fiece pas şi 
pe care până şi omul cel mai decăzut le găseşte minunate! 


Uitaţi-vă la copii, priviţi aurora - acest dar al Celui de Sus, 
priviţi iarba care creşte, priviţi ochii care vă admiră şi care 
vă iubesc... 

Se ridicase de mult în picioare. Bătrânelul îl privea 
îngrozit. Cea dintâi Lizaveta Prokofievna îşi dădu seama de 
ceea ce se-ntâmplă. „Ah, Dumnezeule!” strigă ea, 
plesnindu-şi palmele. Aglaia alergă spre prinţ şi ajunse 
tocmai la timp ca să-l prindă din cădere în braţele ei întinse; 
cu spaima în suflet, cu faţa crispată de durere auzi strigătul 
groaznic al „duhului necurat care l-a cutremurat şi l-a 
doborât” pe cel nenorocit. Bolnavul zăcea întins pe covor. 
Cineva apucase să-i pună o pernă sub cap. 

Nimeni nu se aşteptase la asta. Un sfert de oră mai târziu, 
prinţul N., Evgheni Pavlovici şi bătrânelul încercară să mai 
înveselească societatea, dar nu trecu nici o jumătate de oră 
şi toată lumea părăsi casa Epancinilor. Înainte de asta fură 
rostite cuvinte de sinceră compasiune, de regret, de 
mângâiere şi câteva aprecieri. Ivan Petrovici îşi dădu cu 
părerea, între altele, că „tânărul era sla-vo-fil sau cam aşa 
ceva, dar că asta nu e periculos”...Bătrânelul n-a spus 
nimic. Mai târziu, ce-i drept, a doua şi a treia zi, toţi 
manifestară o oarecare nemulţumire. Ivan Petrovici se 
socoti chiar jignit, dar îi trecu repede. Câtva timp, şeful 
ierarhic al lui Ivan Feodorovici se menţinu într-o atitudine 
de răceală faţă de subalternul său. „Protectorul familiei”, 
înaltul demnitar, la rândul său, îngăimă câteva observaţii 
povăţuitoare generalului Epancin, cu care ocazie avu 
cuvinte de laudă pentru Aglaia şi declară cu bunăvoință că 
se interesează foarte mult de fericirea ei. Era un om într- 
adevăr bun la suflet, dar dacă toată seara se uitase cu atâta 
curiozitate la prinţ, era mai ales din pricină că recenta 
istorie a lui Mâşkin cu Nastasia Filippovna nu-i era cu totul 
necunoscută şi ar fi vrut să afle cât mai multe amănunte în 
privinţa asta. 

Luându-şi rămas-bun de la Lizaveta Prokofievna, prinţesa 
Belokonskaia îi zise: 


— De, ce să-ţi spun; nu e nici bun şi nici rău; dar dacă vrei 
cu tot dinadinsul să-mi ştii părerea, e mai mult rău decât 
bun. Vezi doar singură ce cusur are - e un om bolnav. 

Lizaveta Prokofievna hotări în sinea ei că pretendentul era 
nepotrivit şi în aceeaşi noapte se jură că „atâta timp cât e 
ea în viaţă prinţul nu va fi bărbatul Aglaiei”...Se sculă a 
doua zi dimineaţă cu hotărârea luată. Dar în timpul 
dejunului, dădu dovadă de o inconsecvenţă surprinzătoare, 
lăsând să-i scape câteva cuvinte cu totul contrarii acestei 
hotărâri. 

La o întrebare, foarte discretă de altfel, a surorilor ei, 
Aglaia răspunse deodată pe un ton rece şi înţepat: 

— Nu i-am făgăduit niciodată nimic, niciodată nu l-am 
considerat logodnicul meu. Pentru mine, el este un străin ca 
oricare altul. 

Lizaveta Prokofievna sări ca arsă. 

— Nu mă aşteptam la asta din partea ta, spuse ea cu 
amărăciune; e o partidă nepotrivită, ştiu şi mulţumesc lui 
Dumnezeu că în privinţa aceasta lucrurile s-au lămurit de la 
sine; dar nu m-am aşteptat să aud din gura ta asemenea 
cuvinte! Am crezut că ai să fii altfel, în locul tău, îi dădeam 
bucuroasă afară pe toţi invitaţii de aseară, iar pe el l-aş fi 
oprit lângă mine; iată ce fel de om e şi ce merită, după 
părerea mea...! 

Dar se opri deodată, înspăimântându-se ea însăşi de ceea 
ce spusese. Dacă ar fi ştiut Lizaveta Prokofievna în 
momentul acela cât era de nedreaptă faţă de fiica ei! În 
sinea ei, Aglaia se decisese şi nu-şi aştepta decât ceasul, 
care urma să hotărască totul; iată de ce şi cel mai inofensiv 
cuvânt, cea mai mică aluzie în privinţa asta îi rănea adânc 
inima. 

VIII. 

Şi pentru prinţ, ziua aceasta începu sub apăsarea unor 
grele presimţiri; se datorau poate stării lui bolnăvicioase, 
dar tristeţea pe care o simţea acum era prea vagă şi 
confuză şi asta îl chinuia mai mult ca orice. Desigur, motive 


grave de întristare nu lipseau în faţa unor fapte evidente, 
usturător de penibile, dar toate împrejurările dureroase de 
care-şi aducea aminte nu erau în măsură să explice 
intensitatea chinului şi îşi dădea seama că singur el, fără un 
ajutor din afară, nu va putea să se liniştească. Încetul cu 
încetul se înrădăcina în el convingerea că astăzi se va 
produce ceva neobişnuit şi decisiv în existenţa sa. Criza din 
ajun fusese relativ uşoară; afară de starea aceasta de 
ipohondrie, o oarecare greutate în cap şi o durere în 
membre, nu lăsase alte urme. Capul lucra destul de 
limpede, cu toate că sufletu-i era bolnav. Se sculase destul 
de târziu şi îşi aminti de îndată, cu toată claritatea, cele 
petrecute în seara precedentă; ceva mai vag, dar a putut 
să-şi reamintească şi de felul cum, o jumătate de oră după 
atac, fusese condus la el acasă. Află apoi că Epancinii s-au şi 
interesat de starea sănătăţii lui. La unsprezece şi jumătate 
mai veni un trimis din partea lor să întrebe cum se simte; 
asta-i făcu plăcere. Una dintre cele dintâi vizite pe care le 
primi a fost a Verei Lebedeva, care venise să-l vadă şi să-i 
facă unele servicii. De îndată ce-l zări, izbucni în lacrimi. 
Prinţul se grăbi s-o liniştească şi în curând izbuti s-o 
înveselească. Fu adânc impresionat de compasiunea pe 
care i-o arătă tânăra fată şi într-un elan de recunoştinţă îi 
apucă mâna şi i-o sărută. Vera se îmbujora toată. 

— Ah, ce faci! Nu trebuie! Strigă ea speriată şi-şi retrase 
iute mâna. 

Curând după aceea, fata se retrase, stăpânită de o 
tulburare ciudată. În timpul acestei scurte vizite, Vera îi 
povesti prinţului, printre altele, că dis-de-dimineaţă tatăl ei 
se dusese la „răposat”, cum îl numea el pe generalul 
Ivolghin, ca să se informeze dacă mai trăia şi nu murise în 
timpul nopţii şi, după cum se crede, nu mai are mult de 
trăit. Către amiază, Lebedev se întoarse acasă şi veni să-l 
vadă pe prinţ, dar „numai pentru un minut, ca să se 
intereseze de sănătate...” ş.a.m.d., ş.a.m.d. şi apoi voia să 
arunce o privire în „dulăpior”...Se ţinu numai în ofuri şi 


ufuri în tot timpul acesta, încât Prinţul se grăbi să se 
descotorosească de el, nu însă înainte ca Lebedev să fi 
încercat în fel şi chip să-l descoasă în privinţa atacului de 
epilepsie din ajun, deşi se vedea de la o poştă că apucase să 
afle toate amănuntele. În urma lui, tot pentru un minut, 
veni şi Kolea. Acesta însă era într-adevăr grăbit şi stătu ca 
pe ghimpi, pradă unei nelinişti disperate. Primul lui cuvânt 
a fost să-l implore pe prinţ să-i spună tot ce i se ascundea 
despre tatăl său, adăugind că ieri aflase aproape totul. 
Părea profund zguduit. 

Cu toată simpatia şi delicateţea de care era capabil, 
Mâşkin îi povesti cât putu mai exact toată întâmplarea. Lovit 
ca de trăsnet Kolea n-a fost în stare să scoată un cuvânt şi 
izbucni doar într-un plâns amarnic. Bietul băiat trecea 
printr-o grea încercare care lasă urme neşterse în viaţa 
unui adolescent. Prinţul înţelese totul şi se grăbi să-i 
împărtăşească tânărului său prieten punctul său de vedere 
în această chestiune, adăugind că, după părerea lui, însuşi 
atacul care pune în pericol viaţa bătrânului se datoreşte 
poate remuşcărilor de pe urma greşelii săvârşite şi că nu 
oricine e capabil de aşa ceva, ceea ce arată că are un suflet 
ales. Cuvintele prinţului au avut un efect binefăcător asupra 
lui Kolea; ochii începură să-i strălucească. 

— Sunt nişte nesuferiţi cu toţii: şi Ganka şi Varia şi Ptiţân! 
N-am să mă cert cu ei, dar, din clipa aceasta, drumurile 
noastre se despart! Ah, prinţe, dacă ai şti prin câte am 
trecut de ieri şi până acum! E o lecţie de viaţă pentru mine. 
Grija mamei consider că-mi revine acum mie; bineînţeles că 
la Varia are ce mânca şi unde dormi, dar nu-i vorba numai 
de asta... 

Amintindu-şi că era aşteptat, se ridică brusc, îl întrebă în 
grabă pe prinţ despre sănătatea lui şi, când auzi răspunsul, 
adăugă deodată: 

— Altceva nu ai să-mi spui nimic? Am auzit vorbindu-se 
ieri... (de altfel n-am dreptul) dar, dacă vreodată vei avea 
nevoie în orice împrejurare de un prieten credincios, iată-l, 


e înaintea dumitale! Mi se pare că amândoi nu prea suntem 
fericiţi, prinţe, nu-i aşa? Dar... Nu te mai întreb, nu mai 
întreb nimic... 

După plecarea lui Kolea, prinţul se adânci şi mai mult în 
gânduri; toată lumea prevesteşte nenorociri; cu toţii au şi 
tras nişte concluzii ca şi cum ar şti ceva ce nu ştie el; 
Lebedev încearcă să mă tragă de limbă, Kolea face aluzii 
directe, iar Vera plânge. În cele din urmă schiţă cu mâna un 
gest a lehamite. „Afurisită manie!” se blestemă el pentru 
tendinţa lui bolnăvicioasă de a bănui totul şi pe toţi. Faşai 
se însenină când, la unu şi ceva, le văzu intrând pe 
doamnele Epancin care veniseră să-l viziteze „pentru un 
minut” şi, într-adevăr, n-au stat mai mult. Ridicându-se de la 
dejun, Lizaveta Prokofievna declară că toată lumea şi 
numaidecât, are s-o însoţească la plimbare. Propunerea, 
făcută pe un ton sec şi hotărât, fără explicaţii, echivala cu 
un ordin. leşiră cu toţii, adică mama, domnişoarele şi 
prinţul $. Lizaveta Prokofievna se îndreptă în direcţia opusă 
aceleia pe care obişnuiau s-o ia în fiecare zi. Toţi înţeleseră 
tâlcul acestei plimbări, dar tăcură, de teamă să n-o 
enerveze pe generăleasă; iar ea, ca şi cum ar fi vrut să evite 
orice reproşuri şi obiecţii posibile, mergea înaintea tuturor 
fără să se uite îndărăt. În cele din urmă, Adelaida îşi îngădui 
să observe că de vreme ce au ieşit să se plimbe, n-are nici 
un rost să meargă atât de iute şi că nici nu-i chip să se ţină 
după pasul mamei. 

— Ascultaţi, se întoarse deodată Lizaveta Prokofievna, 
trecem prin faţa vilei lui. Orice ar crede Aglaia şi orice s-ar 
întâmpla mai târziu, nu e un străin pentru noi; ceva mai 
mult, acum e bolnav şi nenorocit; eu, cel puţin, vreau să 
intru un minut la dânsul. Cine vrea să mă urmeze - să 
poftească, cine nu - drum bun şi-l priveşte. 

Bineînţeles, toată lumea o urmă. Cum era şi firesc, prinţul 
se grăbi să-şi reînnoiască scuzele pentru vaza chinezească 
pe care o spărsese în ajun şi... Pentru scandal. 


— Lasă asta, răspunse Lizaveta Prokofievna, nu-mi pare 
rău de vază, ci de tine. Aşadar, recunoşti şi tu că ai făcut 
scandal, vorba aceea: „Abia a doua zi îi vine omului mintea 
la cap...”, dar nici asta n-are importanţă, căci fiecare îşi dă 
seama acum că nu poate fi supărat pe tine. Ei, să ne vedem 
cu bine; dacă poţi, fă o plimbare şi pe urmă culcă-te iar, iată 
sfatul pe care ţi-l dau. Şi, dacă inima te îndeamnă, vino pe la 
noi ca şi altădată; fii sigur, o dată pentru totdeauna, că orice 
s-ar întâmpla, vei rămâne prietenul casei noastre; al meu, 
cel puţin. În tot cazul de mine pot să răspund... 

Provocate, domnişoarele se asociară, la rândul lor, cu 
căldură, sentimentelor exprimate de mama lor; după aceea, 
se retraseră cu toţii. Dar graba aceasta naivă de a-i spune 
vorbe afectuoase şi încurajatoare avea în ea ceva negrăit de 
crud, lucru de care Lizaveta Prokofievna nici nu-şi dădu 
seama. În invitaţia să vină „ca şi altădată” şi în precizarea 
„al meu, cel puţin” se simţea de asemenea un fel de 
prevestire. Prinţul se gândi la atitudinea Aglaiei în timpul 
vizitei acesteia; e drept că atât la venire, cât şi la plecare, 
ea îl învăluise într-un zâmbet încântător, dar fără să sufle 
un cuvânt, nici atunci măcar când mama şi surorile ei se 
întreceau în a-l asigura de prietenia lor; de două ori totuşi, 
ea îl fixă cu o privire scrutătoare. Chipul fetei era mai palid 
ca de obicei; părea să fi petrecut o noapte de insomnie. 
Prinţul hotări ca în aceeaşi seară să se ducă neapărat să le 
viziteze, ca şi altădată” şi cercetă cu nerăbdare ceasul. 
Exact după trei minute de la plecarea doamnelor Epancin 
apăru Vera. 

— Lev Nikolaevici, adineauri Aglaia Ivanovna m-a rugat să 
vă transmit ceva în secret. 

Prinţul fu cuprins de un tremur subit. 

— Un bilet? 

— Nu, verbal; mi-a spus la repezeală. Vă roagă să staţi 
acasă toată ziua de astăzi, să nu vă mişcaţi de aici până la 
şapte seara sau chiar până la nouă, n-am înţeles bine. 

— Dar... Pentru ce? Ce înseamnă asta? 


— Nu ştiu nimic; tot ce pot spune e că mi-a poruncit şi a 
insistat să vă transmit negreşit această recomandare. 

— Aşa s-a exprimat? A spus chiar aşa „negreşit”? 

— Nu, n-a spus chiar vorba asta. Abia a apucat să întoarcă 
spre mine şi să-mi şoptească; noroc că m-am strecurat cât 
ai clipi din ochi lângă dânsa, altfel nu auzeam nimic. După 
felul cum a spus-o însă, era limpede că-mi dădea poruncă să 
vă transmit „negreşit”...S-a uitat la mine cu nişte ochi, de 
mi-a stat inima în loc... 

Din cele câteva întrebări pe care le mai puse Verei, prinţul 
nu reuşi să afle nimic mai mult, ci, dimpotrivă, neliniştea 
deveni şi mai mare. Rămas singur, se culcă pe canapea şi 
căzu iarăşi pe gânduri. „Poate că vine cineva pe la ei înainte 
de ora nouă şi se teme ca nu cumva să mai fac vreo gafă”, 
hotări el în cele din urmă şi începu să aştepte nerăbdător 
căderea amurgului, uitându-se mereu la ceas. Dezlegarea 
misterului surveni însă mult mai repede decât s-ar fi 
aşteptat şi tot în chip de o nouă vizită, aceasta devenind, la 
rândul ei o nouă enigmă, mai chinuitoare încă decât cea 
dintâi; o jumătate de ceas după plecarea doamnelor 
Epancin se înfiinţa Ippolit, dar atât de istovit, atât de sfârşit 
de puteri, încât, de cum intră, înainte de spune ceva, se 
prăbuşi într-un fotoliu, aproape leşinat, dar cuprins deodată 
de un acces puternic de tuse, începu să scuipe sânge. Ochii 
îi sticleau şi pete roşii i se aprinseră în obraji. Prinţul 
bolborosi câteva cuvinte, la care bolnavul nu răspunse şi 
multă vreme după aceea dădu deznădăjduit din mâini în 
semn să fie lăsat deocamdatăân pace. În cele din urmă, 
accesul îi trecu. 

— Mă duc! Articula el cu greu şi cu o voce răguşită. 

— Dacă vrei, te conduc, propuse prinţul. 

Se ridică pe jumătate, dar îşi aminti deodată că adineauri i 
se interzisese să plece de acasă. 

Ippolit râse cu amărăciune. 

— Nu de la dumneata plec, răspunse el horcăind mereu, 
dimpotrivă, am crezut de cuviinţă să vin să te caut pentru a 


discuta o chestiune... Altfel, nu te-aş fi deranjat. Mă duc 
dincolo şi de data aceasta cred că nu e de glumă. Cu mine s- 
a zis! N-o spun ca să stârnesc milă, crede-mă... Mă 
culcasem astăzi, la ora zece, cu intenţia de a nu-mi părăsi 
patul până în momentul suprem, dar mi-am schimbat 
gândul şi m-am sculat pentru ultima dată, ca să vin la 
dumneata. Înseamnă că nu mai am încotro. 

— Mă doare să te văd în halul acesta; mai bine mă chemai 
pe mine decât să te oboseşti să vii până aici. 

— Perfect şi acum să ne oprim la atât. Ţi-ai exprimat 
compătimirea, prin urmare poţi să ai cugetul împăcat în ce 
priveşte regulile politeţii... Dar uitasem să te întreb: 
dumneata cum te mai simţi? 

— Acum sunt bine. Ieri însă... Nu prea... 

— Am auzit, am auzit. A fost cu ghinion vaza chinezească; 
îmi pare rău că nu eram şi eu acolo! Şi acum să revenim la 
subiect. Mai întâi am avut azi plăcerea să asist la o 
întrevedere între Gavrilă Ardalionovici şi Aglaia Ivanovna 
lângă banca verde. Am admirat până la ce punct un om 
poate părea prost. I-am spus asta şi Aglaiei. 

Ivanovna după plecarea lui Gavrilă Ardalionovici... Pe cât 
se pare, prinţe, nu te miră nimic, adăugă el, uitându-se cu 
neîncredere la chipul liniştit al interlocutorului său. A nu te 
mira de nimic, se spune, e dovada unei inteligenţe 
profunde; după părerea mea, ar putea fi tot aşa de bine şi 
indiciul unei prostii crase... De altfel, nu fac nici o aluzie, 
scuză-mă... Sunt prost inspirat astăzi în felul de a mă 
exprima. 

— Ştiam de ieri că Gavrilă Ardalionovici... Şi prinţul se 
fâstâci vizibil tulburat, cu toate că lppolit nu-i putea ierta 
faptul că nu exprimă nici o mirare. 

— Ştiai? Lată o noutate! De altfel, nu te întreb cum ai 
ajuns să afli... Nu cumva ai fost şi martor la întrevederea 
asta? 

— Dacă zici că te aflai acolo, nu se poate să nu ştii că eu nu 
eram. 


— Cine ştie, poate că ai stat ascuns pe undeva, după vreun 
tufiş. În tot cazul, deznodământul m-a făcut să mă bucur 
pentru dumneata, bineînţeles, căci începusem să cred că 
Gavrilă Ardalionovici ţi-o luase înainte şi că el era 
preferatul! 

— Te rog să nu-mi vorbeşti despre asta, Ippolit şi mai ales 
în felul acesta. 

— Cu atât mai mult cu cât ştii tot. 

— Te înşeli. Nu ştiu aproape nimic şi Aglaia Ivanovna nu se 
îndoieşte că nu ştiu nimic. Nici de această întâlnire n-am 
ştiut nimic... Spui că a fost o întâlnire? Ei şi? Ce importanţă 
are...?! 

— Cum vine asta, ba ştiai, ba nu ştiai? Nu înţeleg! 
Dumneata zici: „Foarte bine, dar să lăsăm asta!” Ei, nu, nu 
e bine deloc, căci nu trebuie să fii aşa de încrezător! Mai 
ales dacă nu ştii nimic. Chiar din pricină că nu ştii nimic eşti 
atât de încrezător. Dar ştii ce urmăresc aceste două fiinţe, 
fratele şi surioara? Bănuieşti poate... Bine, bine, nu mai 
insist, adăugă el, observând că prinţul face un gest de 
nerăbdare; dar am mai venit pentru o altă chestiune şi de 
aceea vreau... Să mă explic. Dracu' să mă ia, nu-i chip să 
mor fără explicaţii. Vrei să mă asculţi? 

— Vorbeşte, te ascult. 

— Şi totuşi îmi schimb din nou părerea: voi începe tot cu 
Ganecika. Închipuieşte-ţi că şi mie mi s-a fixat o întâlnire 
astăzi, la banca cea verde! De altfel, nu vreau să mint: am 
insistat chiar eu ca să obţin această întrevedere sub 
pretextul că am să-i dezvălui un secret. Nu ştiu dacă am 
ajuns prea devreme (aşa mi se pare), fapt este că în 
momentul când mă aşezam lângă Aglaia Ivanovna, l-am 
văzut, venind spre noi, pe Gavrilă Ardalionovici la braţ cu 
Varvara Ardalionovna; aveau aerul că se plimbă. Cred că au 
fost amândoi foarte surprinşi să mă întâlnească acolo; nu se 
aşteptau la asta, fără îndoială şi păreau foarte contrariaţi. 
Aglaia Ivanovna s-a îmbujorat |a faţă şi, crede sau nu, dar 
îşi cam pierduse cumpătul, nu ştiu dacă din cauza prezenţei 


mele sau la vederea lui Gavrilă Ardalionovici, care, orice s- 
ar spune, e un bărbat tare chipeş. Cert este însă că s-a 
făcut roşie până-n vârful urechilor şi a isprăvit totul, cât ai 
clipi, într-un mod foarte nostim: s-a ridicat pe jumătate şi, 
după ce a răspuns la salutul fratelui şi la zâmbetul amabil al 
surorii, le-a spus scurt: „[ineam doar să-mi exprim personal 
mulţumirea pe care mi-o procură sentimentele 
dumneavoastră sincere şi prieteneşti şi dacă se va ivi 
prilejul... la nevoie... Fiţi siguri...” Apoi le-a făcut o 
reverență şi cei doi au plecat - plouaţi sau cu nasul în sus, 
nu-mi dau seama. Ganecika, cu siguranţă, a rămas prostit; 
n-a priceput nimic şi era roşu ca racul (are câteodată o 
expresie foarte curioasă!), însă Varvara Ardalionovna se 
pare că a înţeles că trebuie s-o şteargă cât mai iute 
împreună cu iubitul ei frate şi că numai atât chiar şi 
însemna prea mult din partea Aglaiei Ivanovna. E mai 
deşteaptă decât fratele ei şi sunt sigur că acum jubilează. 
Cât despre mine, venisem să pun la cale cu Aglaia Ivanovna 
o întâlnire între ea şi Nastasia Filippovna. 

— Cu Nastasia Filippovna?! Strigă prinţul. 

— Ah! Mi se pare că eşti pe cale să-ţi pierzi cumpătul şi te 
cuprinde mirarea! Îmi pare bine că începi să semeni a om. 
Pentru asta am să-ţi spun ceva ce o să-ţi facă plăcere. lată 
ce înseamnă să faci servicii tinerelor domnişoare cu suflet 
nobil: astăzi am primit o palmă de la ea. 

— Morală? Întrebă prinţul fără voie. 

— Da, fireşte, nu una fizică. În halul în care sunt acum, 
cred că nimeni nu s-ar încumeta să ridice mâna asupra 
mea, nici măcar femeie, nici chiar Ganecika nu m-ar lovi! 
Totuşi, ieri, la un moment dat, am crezut că o să se repeadă 
la mine... Pun rămăşag că ştiu la ce te gândeşti acum. Îţi 
spui: „Mă rog, la ce i-ar folosi bătaia? În schimb, n-ar strica 
însă când doarme, să fie înăbuşit cu o pernă sau cu o cârpă 
udă!” îţi citesc gândul pe faţă. 

— Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva! Protestă prinţul, 
indignat de o asemenea presupunere. 


— Nu ştiu, dar am visat astă-noapte că cineva mă înăbuşea 
cu o cârpă udă... Un bărbat... Ştii cine? Fie, dumitale am să 
ţi-o spun: închipuieşte-ţi, asasinul meu era Rogojin! Ce zici, 
poţi asfixia pe cineva cu o cârpă udă? 

— Nu ştiu. 

— Am auzit că se poate. Bine, să lăsăm asta. Dar de ce-oi fi 
eu un bârfitor, un intrigant? Pentru ce m-a făcut ea astăzi 
intrigant? Şi, bagă de seamă, m-a numit aşa după cea 
ascultat cu atenţie, de la un capăt la altul, tot ce i-am spus; 
mai mult, după ce ea însăşi mi-a pus întrebări... Dar aşa 
sunt femeile! Pentru ea am intrat în relaţii cu Rogojin, cu 
omul acesta tare original; în interesul ei i-am pregătit o 
întrevedere cu Nastasia Filippovna. Să nu fie oare din 
cauză că i-am jignit amorul propriu spunându-i că se 
mulţumeşte să culeagă „firimituri” de pe urma Nastasiei 
Filippovna? Dar numai şi numai în interesul ei nu m-am dat 
bătut, o mărturisesc, îndârjindu-mă să-i prezint astfel 
lucrurile; i-am scris chiar două scrisori în sensul acesta, iar 
astăzi, în întrevederea pe care am avut-o cu ea, tot aşa i-am 
vorbit... Cu asta am şi început adineauri, spunându-i că e 
umilitor pentru ea... De altfel, cuvântul acesta - „firimituri” 
- nu-mi aparţine; n-am făcut decât să-l repet; la Ganecika, 
toată lumea îl declina mereu şi în toate felurile; dar chiar ea 
a confirmat acest lucru. Ei bine, atunci pentru ce sunt, în 
ochii ei, un bârfitor care se complace în intrigi? Îmi dau 
scama, da, da: mă găseşti foarte ridicol în momentul acesta 
şi pun rămăşag că încerci în gând dacă nu se potrivesc 
cumva versurile astea stupide: 

Şi, poate, peste tristu-mi soare-apune ultimu-i zâmbet 
dragostea-şi va pune. 

— Ha, ha, ha! Izbucni el apoi într-un râs nervos căruia îi 
urmă un nou acces de tuse violentă. Şi, bagă de seamă că 
acest Ganecika are neobrăzarea să vorbească de 
„firimituri”, continuă el cu un glas hârbuit de răguşeală, 
când, de fapt şi el cam după aşa ceva jinduieşte! 

Prinţul rămase multă vreme tăcut; îl cuprinsese groaza. 


— Ai vorbit de o întâlnire cu Nastasia Filippovna? 
Murmură el în sfârşit. 

— Cum, nu ştiai într-adevăr că astăzi urmează să aibă loc o 
întrevedere între Aglaia Ivanovna şi Nastasia Filippovna? 
La invitaţia Aglaiei Ivanovna, cu strădania mea şi prin 
intermediul lui Rogojin, care i-a transmis scrisoarea la 
Petersburg, Nastasia Filippovna a sosit azi la Pavlovsk şi 
acum se află împreună cu Rogojin chiar aici, în apropiere, în 
casa unde a locuit şi altădată, la doamna aceea, la Daria 
Alekseevna... O cuconiţă foarte dubioasă, prietena ei. Şi 
acolo, în casa aceea dubioasă, Aglaia Ivanovna se va duce 
astăzi să stea de vorbă prieteneşte cu Nastasia Filippovna 
pentru a rezolva diferite probleme. Le-a căşunat să se 
ocupe de aritmetică. Cum, nu ştiai? Pe onoarea dumitale? 

— E de necrezut! 

— Ei, nu-i rău dacă e de necrezut. Mă întreb, de la cine ai 
fi putut afla? Deşi într-o localitate mică, cum e aceasta, 
vorba ceea, când bâzâie o muscă, toată lumea ştie! Totuşi, 
eu te-am înştiinţat şi poţi să-mi fii recunoscător. Şi acum, la 
revedere - pe lumea cealaltă, probabil. Dar un lucru încă: 
ce-i drept, m-am purtat ca o canalie cu dumneata, pentru 
că... Şi de ce adică n-aş acţiona în profitul meu, mă rog? Ca 
să menajez interesele dumitale? I-am dedicat Aglaiei 
Spovedania mea (nici asta nu ştiai?). Şi cum a primit-o! He, 
He! Dar cu ea n-am fost canalie; m-am purtat cât se poate 
de onorabil; nu mă simt cu nimic vinovat şi totuşi cum m-a 
înjosit şi cu ce dispreţ m-a tratat... De altfel, n-aş avea ce să- 
mi reproşez nici faţă de dumneata; chiar dacă i-am vorbit 
de „firimituri” şi altele de acest fel, în schimb ţi-am 
comunicat şi ziua şi ceasul şi locul întâlnirii; ţi-am dezvăluit 
tot jocul acesta... Bineînţeles, numai de necaz şi nu din 
mărinimie. Rămâi cu bine, sunt limbut ca un gângav sau un 
ofticos; aşadar, bagă de seamă, nu pierde nici un minut, 
dacă meriţi într-adevăr numele de bărbat; întrevederea are 
loc precis chiar în astă-seară. 


Ippolit se îndreptă spre uşă, dar, la chemarea prinţului, se 
opri în prag. 

— Aşadar, după dumneata, Aglaia Ivanovna se va duce 
singură astăzi la Nastasia Filippovna? Întrebă prinţul şi 
pete roşii îi apărură pe obraz şi pe frunte. 

— Nu ştiu exact, dar aşa cred că se va întâmpla, răspunse 
Ippolit, cu capul pe jumătate întors spre Mâşkin; de altfel, 
nu poate fi decât aşa; doar nu s-o duce Nastasia Filippovna 
la Epancini! Pe de altă parte, întrevederea nu poate să aibă 
loc nici la Ganecika, într-o casă unde zace un muribund. Ce 
zici de general? 

— Dar asta mă face, dimpotrivă, să cred că-i un lucru 
imposibil! Replică prinţul. Cum ar putea ea să iasă, 
presupunând chiar că ar voi s-o facă? Nu cunoşti obiceiurile 
casei! Ea nu poate în nici un caz să se ducă singură la 
Nastasia Filippovna; e o absurditate! 

— Vezi, prinţe, nimeni nu sare în mod obişnuit pe 
fereastră; dar dacă se întâmpla un incendiu, gentlemanul 
cel mai manierat, doamna cea mai simandicoasă vor sări pe 
geam. Dorinţa, ca şi nevoia, n-are oprelişti şi domnişoara 
noastră se va duce la Nastasia Filippovna. Şi cum adică, 
chiar aşa din scurt sunt ţinute domnişoarele dumitale, încât 
nu e chip să iasă din casă? 

— Nu, n-am vrut să spun asta... 

— Ei bine, dacă nu-i vorba de asta, înseamnă că ea n-are 
decât să coboare treptele şi s-o ia drept înainte, chit că pe 
urmă nu s-ar mai întoarce acasă. Sunt cazuri când îţi arzi 
toate punţile şi când nu te mai întorci la părinţi; viaţa nu se 
reduce numai la dejunuri, mese şi prinți Ş. Mi se pare că o 
iei pe Aglaia Ivanovna drept o domnişoara de pension sau o 
şcolăriţă; i-am vorbit despre asta şi pare-se că a fost de 
acord cu mine. Aşteaptă să vină ora şapte sau opt... în locul 
dumitale, aş pune acolo pe cineva de strajă, ca să surprindă 
momentul precis când va ieşi din casă. Trimite-l cel puţin pe 
Kolea, fi sigur că el va spiona cu plăcere, vreau să spun că 
pentru dumneata... 


— Căci totul e relativ. Ha, ha! 

Lppolit ieşi. Prinţul n-avea de ce să mai pună pe cineva să 
spioneze, chiar dacă ar fi fost capabil de un asemenea act. 
Porunca trimisă de Aglaia să nu iasă din casă se lămurea 
acum; cine ştie, poate că intenţiona să treacă pe la el ca să-l 
ia cu dânsa; sau poate că voia să împiedice orice intervenţie 
din partea lui în această chestiune. Presupunerea aceasta 
era la fel de plauzibilă ca şi cea dintâi. Prinţul simţi că are 
amețeli, odaia se învârtea împrejurul lui. Se culcă pe 
canapea şi închise ochii. 

Oricum ar fi, chestiunea părea să fi ajuns în faza ei finală, 
iar hotărârea Aglaiei se arăta a fi categorică şi definitivă. 
Nu, Mâşkin n-o considera deloc o domnişoară de pension 
sau o şcolăriţă. Îşi dădu seama, acum, că de multă vreme 
era neliniştit şi se temea că va interveni ceva tocmai de felul 
acesta; dar, pentru ce anume era nevoie ca ea s-o vadă? Un 
fior îi străbătu tot trupul; febra îl cuprindea din nou. 

Nu, n-o considera deloc un copil! În ultimul timp, unele 
păreri, unele cuvinte de-alc ei aproape că-l îngrozeau. 
Câteodată i se părea că era prea închisă, prea reţinută şi 
prea stăpână pe ea însăşi, şi-şi amintea că tocmai asta îl 
înspăimânta. La drept vorbind, în timpul acestor zile, se 
străduise să nu se mai gândească, să alunge gândurile 
negre; zadarnic însă, căci mereu şi de multă vreme îl 
chinuia aceeaşi întrebare: ce se ascundea oare în sufletul 
ei? Şi totuşi, cât de nestrămutată îi era credinţa în acest 
suflet! Dar iată că toate aceste îndoieli aveau să se 
împrăştie, totul se va limpezi şi se va hotări chiar astăzi. 
Teribilă idee! Şi iarăşi, femeia aceasta!” Oare de ce îl 
obseda mereu gândul că această femeie va apărea negreşit, 
chiar în ultimul moment. În momentul suprem, şi-i va 
sfărâma existenţa, sfâşiindu-i sufletul ca pe un fir de aţă 
putredă? Acum, cu toate că era într-un fel de stare de delir 
şi mintea îi era învăpăiată de halucinaţii, ar fi jurat că 
întotdeauna gândise aşa. Dacă în ultimul timp se străduia s- 
o uite, era numai fiindcă se temea de ea. Şi ce anume 


simţea faţă de această femeie: dragoste sau ură? 
Întrebarea aceasta nici nu şi-o pusese astăzi. Inima-i era 
curată, de asta era convins; ştia pe cine iubeşte... Nu se 
temea atât de această întrevedere dată şi inexplicabilă, a 
cărei cauză îi era necunoscută şi al cărei deznodământ nu-l 
putea prevedea, ci de Nastasia Filippovna însăşi se temea. 
Mai târziu, după câteva zile, îşi aminti că, în timpul acelor 
ceasuri febrile, nu încetase să-şi închipuie mereu ochii, 
privirea tinerei femei - i se părea că-i aude glasul, vorbele, 
nişte vorbe stranii. Totuşi, ceasurile acestea de febră şi de 
chin nu-i lăsară decât puţine şi foarte palide urme în 
memorie. Abia dacă-şi mai amintea de pildă, că Vera îi 
adusese de mâncare şi că mâncase; dar nu-şi amintea deloc 
dacă dormise sau nu în după amiaza-aceea. Ştia doar atât, 
că în seara aceea nu i s-au limpezit gândurile decât din 
clipa când Aglaia apăru pe terasă. La vederea ei, prinţul 
sări îndată de pe canapea şi străbătu jumătate din odaie ca 
s-o întâmpine. Era ora şapte şi un sfert. Aglaia venise 
singură, neînsoţită de nimeni; era îmbrăcată simplu şi parcă 
în grabă, purtând pe umeri un fel de mantie uşoară. Era 
palidă, ochii îi străluceau de o sclipire vie şi uscată; aveau o 
expresie pe care prinţul n-o cunoscuse încă. Îl măsură cu o 
privire scrutătoare. 

— Văd că eşti gata, rosti ea încet şi în aparenţă liniştită, 
îmbrăcat şi cu pălăria în mână; ai fost aşadar prevenit şi 
ştiu de cine: de Ippolit. 

— Da, el mi-a spus... Murmură prinţul mai mult mort decât 
viu. 

— Ei bine, să mergem; ştii că trebuie numaidecât să mă 
însoţeşti. Cred că eşti în stare, ai atâta putere ca să ieşi din 
casă. 

— Da, pot, însă... Cum e posibil aşa ceva? 

Se întrerupse brusc şi nu putu spune nimic mai mult. A 
fost singura lui încercare s-o oprească pe această fiinţă 
nesăbuită, apoi o urmă supus, ca un sclav. Cu toată 
învălmăşeala din creierul lui înfierbântat, prinţul îşi dădea 


totuşi seama că ea se va duce acolo şi fără el şi, prin 
urmare, datoria lui era s-o însoţească. Mai mult ghicea cât 
de îndârjită era în hotărârea ei şi nu sta în puterea lui să 
împiedice această pornire sălbatică. Mergeau tăcuţi şi, în 
tot timpul drumului, abia dacă au schimbat câte un cuvânt. 
Mâşkin băgă de seamă numaidecât că Aglaia cunoştea bine 
drumul; iar când îi spuse că apucând pe o străduţă mai 
dosnică ar întâlni mai puţină lume, ea păru că face o 
sforţare ca să-l asculte, apoi răspunse scurt şi sec: „puţin 
îmi pasă!” În momentul când se apropiau de locuinţa Dariei 
Alekseevna (0 casă mare şi veche de lemn), de pe terasă 
coborau o doamnă elegantă şi o tânără domnişoară; râzând 
zgomotos şi vorbind tare, cele două femei se urcară într-o 
superbă caleaşca ce aştepta în faţa uşii, fără să-şi arunce 
ochii măcar asupra Aglaiei şi prinţului, ca şi cum nici nu i-ar 
fi zărit. De îndată ce trăsura plecă, uşa se deschise din nou 
şi Rogojin, care aştepta sosirea lor, îi introduse în casă 
grăbindu-se să închidă uşa. 

— În toată casa suntem numai noi patru, spuse el tare, 
uitându-se la prinţ cu coada ochiului şi ceva straniu licări în 
privirea lui. 

În prima odaie aştepta Nastasia Filippovna, îmbrăcată şi 
ea extrem de simplu, toată în negru; se ridică în picioare la 
sosirea vizitatorilor, dar fără să schiţeze un zâmbet măcar şi 
fără să-i întindă mâna cel puţin prinţului. 

Privirea ei scrutătoare şi agitată se opri cu neastâmpăr 
asupra Aglaiei. Amândouă se aşezară destul de departe una 
de cealaltă; Aglaia pe o canapea într-un colţ al odăii, 
Nastasia Filippovna aproape de fereastră. Cei doi bărbaţi 
rămaseră în picioare; de altfel, nici n-au fost poftiţi să se 
aşeze. Prinţul aruncă o privire îndurerată şi plină de 
nedumerire asupra lui Rogojin, dar acesta îi zâmbi - acelaşi 
zâmbet al său dintotdeauna. Tăcerea mai ţinu câteva clipe. 

În cele din urmă, pe chipul Nastasiei Filippovna se aşternu 
o umbră întunecată şi rău prevestitoare; căutătura ei, 
aproape duşmănoasă, stăruia cu asprime asupra 


vizitatoarei, Aglaia părea stânjenită, fără să se intimideze 
însă. Intrând, ea aruncă o privire fugară spre rivala ei, iar 
după ce se aşeză, rămase o vreme cu ochii plecaţi, parcă 
dusă pe gânduri. De vreo două ori, în treacăt, examina 
odaia; o senzaţie de dezgust foarte pronunţată se arătă pe 
chipul ei, ca şi cum s-ar fi temut să nu se murdărească în 
locul acesta. Printr-un gest instinctiv, îşi potrivea mereu 
cutele rochiei şi într-un rând îşi schimbă locul, retrăgându- 
se cu un aer neliniştit spre capătul canapelei. E probabil că 
toate aceste mişcări le făcea fără voie, cu totul inconştient şi 
poate tocmai de aceea erau mai jignitoare. În sfârşit, o privi 
ferm în faţă pe Filippovna şi, în acelaşi timp, citi limpede tot 
ce licărea în ochii întunecaţi ai rivalei sale. Se înfruntau 
două femei. Femeia înţelese pe femeie; Aglaia tresări. 

— Ştii, fără îndoială, pentru ce te-am invitat la această 
întâlnire, începu ea în sfârşit cu voce scăzută şi chiar 
poticnindu-se de două ori la această scurtă frază. 

— Nu, nu ştiu nimic, răspunse cu un glas sec şi întretăiat 
Nastasia Filippovna. 

Aglaia roşi. Poate că-i păru deodată extrem de ciudat şi de 
neverosimil că se află acum în preajma acestei femei, în 
casa „acestei femei” şi că are nevoie de sfatul ei. La auzul 
celor dintâi sunete ale glasului Nastasiei Filippovna, un fior 
străbătu tot trupul tinerei fete. Bineînţeles, „femeia asta” 
sesiză imediat amănuntul. 

— Dumneata pricepi totul... Dar te prefaci anume că nu 
înţelegi, spuse Aglaia coborând glasul şi uitându-se la 
podele cu un aer posomorit. 

— Şi pentru ce aş face asta? Întrebă cu un zâmbet uşor 
Nastasia Filippovna. 

— Pentru că vrei să profiţi de situaţia mea... Răspunse 
ridicol de stângaci Aglaia, de prezenţa mea în casa 
dumitale. 

— Vinovată de această situaţie eşti numai dumneata, 
răbufni înţepată Nastasia Filippovna; nu eu te-am invitat la 


această întâlnire, dumneata mi-ai cerut-o şi, până acum, nu 
ştiu pentru ce. 

Aglaia înălţă capul cu un aer de sfidare. 

— Te previn: nu cu această armă, ce-ţi este atât de 
familiară, am venit să mă măsor cu dumneata... 

— A! Vasazică ai venit totuşi să te „măsori” cu mine! 
Închipuieşte-ţi, te credeam mai... Spirituală... 

Acum se priveau cu duşmănie şi ură făţişe. Una dintre 
aceste două femei era aceeaşi care, cu puţin timp înainte, îi 
scrisese celeilalte scrisorile pe care cititorul le cunoaşte. Şi 
iată că, de la prima întâlnire, de la primele cuvinte 
schimbate, dispăruseră toate sentimentele exprimate în 
acea corespondenţă. Ei bine, în momentul acela, niciuna 
dintre cele patru persoane reunite în odaie nu părea că 
găseşte în asta ceva nefiresc. În ajun, prinţul ar fi crezut cu 
neputinţă să-şi închipuie, măcar în vis, o asemenea scenă; 
acum să se afla acolo, privind şi ascultând, ca unul care 
vede împlinindu-se o veche presimţire. Visul cel mai 
fantastic devenise deodată realitatea cea mai evidentă. Una 
dintre aceste două femei o dispreţuia în momentul acela cu 
atâta înverşunare pe cealaltă şi dorea atât de mult să i-o 
mărturisească (poate nu venise decât pentru asta, cum se 
exprimase a doua zi Rogojin), încât părea că cealaltă, cu 
toată firea ei prăpăstioasă, cu tot dezechilibrul ei mintal şi 
sufletesc, nu ar fi putut să opună nici o idee preconcepută, 
oricât de pornită ar fi fost, care să reziste dispreţului 
înveninat, de esenţă pur feminină, al rivalei sale. Prinţul era 
încredinţat că Nastasia Filippovna nu va pomeni de scrisori 
(după sclipirea ochilor ei, îşi dădea seama cât ar putea s-o 
coste acum aceste scrisori), dar şi-ar fi dat jumătate din 
viaţă ca Aglaia să nu amintească de ele. 

Totuşi, Aglaia păru că-şi regăseşte deodată stăpânirea de 
sine. 

— Nu m-ai înţeles, spuse ea, n-am venit... ca să mă cert cu 
dumneata, cu toate că nu te iubesc. Am... Am venit... Să 
stăm de vorbă ca de la om la om. Când ţi-am cerut 


întâlnirea aceasta, hotărâsem ceea ce aveam de discutat şi, 
prin urmare, voi spune ceea ce mi-am propus, chiar dacă aş 
risca să nu mă înţelegi deloc. Cu atât mai rău pentru 
dumneata, nu pentru mine. Voiam să răspund la ceea ce mi- 
ai scris şi să răspund prin viu grai, pentru că aşa îmi pare 
mai nimerit. Ascultă deci răspunsul meu la toate scrisorile 
dumitale. A început să-mi fie milă de prinţul Lev Nikolaevici 
chiar din prima zi când l-am cunoscut şi pe urmă, când am 
aflat tot ce se petrecuse la serata dumitale. Mi-a fost milă 
de dânsul, pentru că e un om foarte bun şi naiv şi, în 
simplitatea lui, a crezut, probabil, că ar putea fi fericit... 
Alături de o femeie... cu un asemenea caracter. Şi tocmai de 
ce m-am temut, s-a împlinit: dumneata n-ai fost în stare să-l 
iubeşti, l-ai făcut să sufere şi l-ai părăsit. N-ai putut să-l 
iubeşti, pentru că eşti prea mândră... ba nu, am greşit, nu 
eşti mândră, ci vanitoasă... Şi nici măcar asta! Eşti egoistă 
până la... Nebunie; chiar scrisorile pe care mi le-ai adresat 
o dovedesc cu prisosinţă. Nu puteai să îndrăgeşti un bărbat 
aşa de sincer şi de neprefăcut ca el; şi nu se ştie dacă, în 
fond, nu l-ai disprețuit în adâncul sufletului şi poate că ţi-ai 
bătut joc de el; dumneata nu poţi iubi decât dezonoarea 
dumitale; ideea dumitale fixă că eşti dezonorată şi că cineva 
ţi-a adus o mare ofensă. Dacă ai fi mai puţin pătată, ori dacă 
n-ai fi deloc, te-ai simţi mai nenorocită... (Aglaia pronunţă 
cu o vădită plăcere cuvintele acestea care ţâşneau din ea cu 
o grabă nesăţioasă, cuvinte gândite şi pregătite de mult, 
gândite încă de atunci când nici chiar în vis nu putea să-şi 
închipuie această întâlnire; cu o privire veninoasă urmărea 
efectele vorbelor ei pe faţa răvăşită de emoție a Nastasiei 
Filippovna.) Îţi aminteşti, cred, continuă ea, că el mi-a scris 
atunci - de la el am aflat că ştiai de scrisoarea aceea şi chiar 
ai citit-o. După conţinutul ei, am înţeles totul şi încă foarte 
bine; chiar el mi-a confirmat asta nu demult, adică tot ce ţi- 
am spus acum, cuvânt cu cuvânt. După scrisoare, am 
aşteptat. Bănuiam că vei veni aici, pentru că nu te poţi lipsi 
de Petersburg; eşti încă prea tânără şi prea frumoasă 


pentru provincie... De altfel, nici cuvintele acestea nu-mi 
aparţin, adăugă Aglaia roşind şi din clipa aceea roşeaţa se 
menţinu pe chipul ei până în momentul când încetă să mai 
vorbească. Atunci când l-am revăzut pe prinţ, am luat parte 
cu tot sufletul la obida şi la suferinţa lui. Nu râde; dacă râzi, 
eşti nevrednică să înţelegi toate acestea... 

— Vezi bine că nu râd, spuse pe un ton aspru şi totodată cu 
amărăciune Nastasia Filippovna. 

— De altfel, puţin îmi pasă, poţi să râzi cât vei voi. Când |- 
am întrebat, mi-a spus că de mult nu te mai iubeşte, că 
până şi amintirea dumitale îi este penibilă, dar că te plânge 
şi că, ori de câte ori îşi aminteşte de dumneata, „inima-i 
străpunsă pe vecie”, cum s-a exprimat el, se rupe de mila 
dumitale. Trebuie să mai spun că Lev Nikolaevici este omul 
cel mai nobil, cel mai bun şi cel mai încrezător din câţi am 
întâlnit vreodată. După ce l-am auzit vorbind aşa, mi-am dat 
seama că primul venit poate uşor să-l înşele şi că el va ierta 
pe oricine pentru jignirea suferită. Şi tocmai pentru asta |- 
am îndrăgit... 

Aglaia se opri o clipă uluită, întrebându-se parcă cum de a 
putut pronunţa un asemenea cuvânt; în acelaşi timp, o 
mândrie fără margini scânteie în privirea ei; acum îi era 
perfect egal, chiar dacă „femeia aceasta” ar fi râs de 
mărturisirea care îi scăpase fără voie. 

— Ţi-am spus tot şi, desigur, ai înţeles ce vreau de la 
dumneata. 

— Poate că am înţeles, într-adevăr, dar e mai bine s-o spui 
şi dumneata, răspunse încet Nastasia Filippovna. Faţa 
Aglaiei se aprinse de mânie. 

— Voiam să te întreb şi cuvintele ei cădeau răspicat, ca o 
sentinţă neîndurătoare, cu ce drept te amesteci în 
sentimentele lui faţă de mine? Cu ce drept ţi-ai permis să- 
mi scrii epistole? Cu ce drept declari, în fiece clipă şi lui şi 
mie că-l iubeşti, după ce l-ai părăsit, fugind de la el într-un 
chip atât de jignitor, atât de ruşinos şi... de nedemn! 


— Nu i-am declarat nici lui şi nici dumitale că-l iubesc, 
rosti cu vădit efort Nastasia Filippovna, şi... ai dreptate, l- 
am părăsit... Am fugit... Adăugă ea cu voce stinsă. 

— Cum n-ai declarat „nici lui şi nici mie”? Se năpusti cu 
indignare Aglaia. Dar scrisorile dumitale? Cine te-a rugat să 
te amesteci în favoarea lui şi să mă îndemni să-l iau? Asta 
nu-i o declaraţie? Pentru ce ne impui mijlocirea dumitale? 
Crezusem mai întâi că, vârându-te între noi, urmăreai, 
dimpotrivă, să-l faci odios în ochii mei, ca să o rup cu el; 
abia mai târziu am înţeles despre ce este vorba: ţi s-a 
năzărit că prin toate schimonoselile acestea îndeplineşti o 
faptă măreaţă şi generoasă... Ei bine, cum ai fi putut să-l 
iubeşti pe el, dacă-ţi iubeşti atât de mult vanitatea? Pentru 
ce n-ai plecat de aici, în loc să-mi scrii acele scrisori 
ridicole? Pentru ce nu te măriţi acum cu un om generos 
care te iubeşte atât şi care ţi-a făcut onoarea să te ceară în 
căsătorie? Explicaţia e simplă: măritată cu Rogojin, n-ai mai 
fi o femeie dezonorată, o victimă, ba ţi s-ar da chiar prea 
multă cinste şi respect în societate. Evgheni Pavlăci spune 
că ai citit prea multe poeme şi că „eşti prea instruită 
pentru... Poziţia dumitale”; el te consideră o răsfăţată care 
nu face altceva decât să huzurească, împuindu-şi capul cu 
tot felul de cărţi; mai adaugă la asta şi vanitatea dumitale, 
şi, iată-ţi portretul! 

— Dar dumneata nu huzureşti? Nu eşti o răsfăţată? 

Era limpede că explicaţia dintre cele două femei 
degenerase pe negândite într-o formă brutală, 
precipitându-se vertiginos spre un punct cu totul neaşteptat 
- neaşteptat, pentru că Nastasia Filippovna, venind la 
Pavlovsk, îşi mai făcea anumite iluzii, cu toate că la drept 
vorbind, se aştepta mai mult la rău, decât la bine. Dar 
Aglaia se lăsase târâtă de pornirea ei pătimaşă şi, aşa cum 
te rostogoleşti de pe un pisc, nu se mai putea opri în faţa 
tentaţiei de a-şi satisface ura şi răzbunarea. Nastasia 
Filippovna a fost chiar surprinsă s-o vadă pe tânăra fată în 
halul acesta; o privi abia îndrăznind să-şi creadă ochilor şi, 


în primul moment, nu ştiu ce să facă. Fie că era o femeie 
care citise prea multe poeme, cum credea Evgheni 
Pavlovici, fie că era pur şi simplu nebună, după convingerea 
prinţului, în tot cazul femeia aceasta, uneori aşa de cinică şi 
aşa de neobrăzată în purtările ei, era, în fond, mult mai 
pudică, mai sensibilă şi mai încrezătoare decât s-ar fi putut 
crede. E adevărat că se observa la dânsa tot timpul 
influenţa unei lecturi dezordonate, predispoziția spre 
visare, spre interiorizare şi ficțiuni fantastice, dar în schimb 
şi multă forţă şi profunzime... Prinţul înţelegea asta; pe faţa 
lui se întipări o expresie de suferinţă. Aglaia băgă de seamă 
acest lucru şi se cutremură toată de furie. 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel? Se oţări ea cu cel 
mai mare dispreţ, drept răspuns la remarca Nastasici 
Filippovna. 

— N-ai auzit bine, de bună seamă, replică aceasta mirată. 
Cum ţi-am vorbit? 

— Dacă voiai să fii o femeie cinstită, pentru ce nu l-ai 
părăsit atunci pe seducătorul dumitale, pe Toţki... Simplu... 
Fără scene melodramatice? Întrebă pe neaşteptate Aglaia. 

— Ce ştii dumneata de situaţia mea ca să-ţi permiţi să mă 
judeci? 'Tresări Nastasia Filippovna pălind groaznic. 

— Ştiu că nu te-ai dus să munceşti şi că ai plecat cu 
bogătaşul Rogojin, ca să faci pe îngerul decăzut! Nu mă mir 
deloc că Toţki era cât pe ce să-şi zboare creierii ca să scape 
de un asemenea înger! 

— Ajunge! Spuse cu dezgust şi totodată cu un accent de 
insuportabilă durere Nastasia Filippovna. M-ai înţeles la fel 
ca... Jupâneasa Dariei Alekscevna, care nu de mult, s-a 
judecat cu logodnicul ei în faţa tribunalului. Ba aceea ar 
pricepe mai bine decât dumneata... 

— E o fată cinstită, probabil, care trăieşte din munca ei. 
Pentru ce judeci o servitoare cu atâta dispreţ? 

— Dispreţul meu nu se adresează muncii, ci dumitale când 
vorbeşti de muncă. 

— Dacă ai fi vrut să fii cinstită, te-ai fi făcut spălătoreasă! 


Amândouă se ridicară şi, palide, se măsurau din ochi. 

— Aglaia, opreşte-te! Eşti nedreaptă! Strigă prinţul 
consternat. 

Rogojin nu mai zâmbea; asculta cu braţele încrucişate şi 
buzele strânse. 

— Poftim, spuse Nastasia Filippovna tremurând de furie, 
priviţi-o pe această domnişoară! Şi eu care am considerat-o 
un înger! Ai venit aici fără guvernantă, Aglaia Ivanovna?... 
Şi vrei... Vrei să-ţi spun imediat, pe faţă, fără înconjur, 
pentru ce ai venit la mine? le-ai speriat, iată pentru ce ai 
venit. 

— Nu cumva mi-a fost frică de dumneata? Întrebă Aglaia 
indignată la culme, pentru că în naivitatea ei nu putea să 
admită ca cealaltă să-i vorbească atât de obraznic. 

— De mine, fireşte! De mine te temi, de vreme ce te-ai 
hotărât să mă vizitezi! Pe acela de care te temi, nu-l 
dispreţuieşti! Şi când mă gândesc că am putut să te stimez 
până în clipa asta! Şi vrei să-ţi spun de ce te temi şi care-i 
acum ţinta dumitale? Ai vrut să te convingi pe care dintre 
noi două o iubeşte mai mult, pentru că eşti teribil de 
geloasă... 

— Chiar el mi-a spus că te urăşte... Îngăimă cu greu, 
adunându-şi ultimele puteri, Aglaia. 

— E posibil, tot ce se poate! Şi apoi, poate chiar nu-l merit, 
numai... Numai că ai minţit, cred! Nu poate elsă mă urască 
şi este exclus să-ţi fi spus asta! Sunt totuşi gata să te iert... 
Dată fiind situaţia dumitale... Numai să ştii că aveam o 
părere mai bună despre dumneata! Ile credeam mai 
inteligentă şi chiar mai frumoasă, crede-mă!... Ei bine, ia-ţi 
odorul... lată-l, se uită la dumneata şi nu-şi mai poate reveni 
din buimăceală; ia-ţi-l, dar cu o condiţie: să plecaţi de aici 
imediat! În clipa asta...! 

Se prăbuşi într-un fotoliu, izbucnind în lacrimi. Dar 
deodată ceva ciudat îi licări în ochi. Se uită ţintă la Aglaia şi, 
fără să-şi ia ochii dintr-ai ei, se ridică în picioare. 


— Dar, ce-ai zice dacă... l-aş porunci chiar acum, auzi tu? 
Numai să-i poruncesc şi îndată va renunţa la tine, va 
rămâne cu mine pentru totdeauna, mă va lua de nevastă, 
iar tu te vei întoarce singură acasă!... Vrei, vrei?... Strigă ea 
ca o apucată şi poate că nici ei nu-i venea să creadă că a 
putut să spună asemenea vorbe. 

Aglaia, îngrozită, se repezise spre uşă, dar se opri în prag 
ţintuită parcă şi ascultă. 

— Vrei să-l alung pe Rogojin? Credeai că m-am şi măritat 
cu el ca să-ţi fac plăcere?! Iată, am să strig în prezenţa ta: 
„Pleacă, Rogojin!”, iar prinţului am să-i spun: „ii minte ce 
mi-ai făgăduit?” Doamne! Dar pentru ce m-am umilit eu aşa 
în faţa lor? Nu m-ai asigurat chiar tu, prinţe, că aisă mă 
urmezi peste tot, orice mi s-ar întâmpla şi că nu mă vei 
părăsi niciodată? Că mă iubeşti, că îmi ierţi totul şi că mă 
res... Că mă respec... Da şi asta ai spus, chiar asta! Am fugit 
de la tine ca să-ţi dau libertate, dar acum nu mai vreau! 
Pentru ce m-a tratat ea ca pe o... stricată? Întreabă-l pe 
Rogojin dacă sunt aşa. Îţi va spune. Acum, după ce m-a 
împroşcat cu noroi şi încă sub ochii tăi, ai să mă laşi pe mine 
şi ai să pleci cu ea la braţ» Blestemat să fii, dacă-i aşa, căci 
eşti singurul om în care m-am încrezut. Pleacă, Rogojin, n- 
am nevoie de tine! Strigă ca ca scoasă din minţi. Cuvintele îi 
ieşeau cu greu din piept, faţa-i era crispată, buzele arse; 
bineînţeles, nu-şi pusese prea multă nădejde în toată 
această fanfaronadă a ei, dar încerca să se înşele ea singură 
şi să prelungească măcar cu un minut iluzia pe care o mai 
nutrea. Izbucnirea ei era aşa de violentă, încordarea atât de 
puternică, încât putea în orice clipă să i se rupă firul vieţii; 
aceasta, cel puţin, a fost impresia prinţului. 

— Iată-l, priveşte! Arunca ea vorbele în obrazul Aglaiei, 
arătându-l cu degetul pe Mâşkin. Dacă în clipa aceasta nu 
se apropie de mine şi dacă nu te leapădă pe tine, ca să-mi 
rămână mie, ei bine, ia-l, ţi-l cedez, n-am nevoie de el...! 

Şi ea şi Aglaia rămaseră mute, într-o aşteptare încordată. 
În timp ce privirile lor înnebunite îl sfredelau pe Mâşkin. 


Dar el poate că nici nu înţelegea, ba se poate spune cu 
siguranţă că nu înţelegea tot dramatismul sfâşietor al 
acestei aşteptări. Nu vedea în faţa lui decât chipul acela 
desperat, răvăşit de pecetea nebuniei şi care rămăsese 
întipărit în inima-i „străpunsă pe vecie”, cum se exprimase 
el odată în faţa Aglaiei. Prinţul nu mai putu să suporte acest 
supliciu şi se întoarse către Aglaia cu privirea plină de 
dojana şi implorare: 

— Dar cum e cu putinţă? E atât de... Nefericită! 

Nu pronunţă decât aceste cuvinte şi amuţi brusc sub 
privirea înspăimântătoare a Aglaiei. Privirea aceasta trăda 
atâta suferinţă şi în acelaşi timp exprima atâta ură, o ură 
nemărginită, încât Mâşkin îşi izbi palmele, împreunându-le 
într-un gest desperat şi cu un strigăt sfâşietor se repezi 
după ea; dar era prea târziu! Şovăise o singură clipă doar şi 
asta n-a putut suporta Agiaia. 

— Ah, Dumnezeule! Strigă ea şi, ascunzându-şi faţa între 
palme, fugi din odaie. 

Rogojin se luă după ea, ca să-i deschidă uşa dinspre 
stradă. 

Prinţul se repezi şi el pe unnele Aglaiei, dar, în clipa când 
trebuia să treacă pragul, două braţe îl înlănţuiră; chipul 
deznădăjduit al Nastasiei Filippovna îl privea ţintă, iar 
buzele-i învineţite, abia mişcându-se, şuşoteau: 

— După dânsa fugi? După dânsa?... 


Şi căzu leşinată în braţele lui. O ridică, o duse în odaie şi, 
după ce o aşeză într-un fotoliu, rămase aplecat asupra ei, 
complet năucit. Pe măsuţă era un pahar cu apă; intrând, 
Rogojin îl luă şi-i aruncă conţinutul în obrazul Nastasiei 
Filippovna; ea deschise ochii şi un minut păru că nu 
înţelege nimic; apoi se uită împrejur, tresări şi cu un strigăt 
se repezi spre prinţ. 

— E al meu! Al meu! Exclamă ea. A plecat domnişoara cea 
mândră? Ha, ha, ha! Râdca ea, pradă unui acces de isteric. 
Ha, ha, ha! Şi eu care eram cât pe ce să-l cedez acestei 
domnişoare! Dar pentru ce? Pentru ce? Am fost nebună!... 
Nebună!... Pleacă, Rogojin, ha, ha, ha! 

Rogojin îi privi pe amândoi cu o stranie fixitate, îşi luă 
pălăria şi, fără să spună un cuvânt, ieşi din odaie. Zece 
minute după aceea, prinţul stătea lângă Nastasia Filippovna 
şi contemplând-o fără să-şi ia o singură clipă ochii de la ea, 
o dezmierda uşor pe cap şi pe obraz, ca pe un copilaş. 
Râdea când o vedea râzând şi, când era gata să 
izbucnească şi el în lacrimi. Tăcut, asculta, fără să înţeleagă 
probabil, dar cu un zâmbet blajin pe buze, cuvintele 
întretăiate şi incoerente pe care ea i le şoptea ca într-un 
extaz şi, cum simţea că începe iarăşi să se întristeze sau să 
plângă, să se jeluiască sau să reproşeze, începea şi el îndată 
s-o mângâie blând pe cap şi pe obraji, alintând-o şi ogoind-o 
ca pe un copil. 

IX. 

Două săptămâni s-au scurs după întâmplarea relatată în 
capitolul precedent şi situaţia personajelor principale ale 
povestirii noastre se schimbă atât de mult, încât ne-ar fi 
extrem de anevoios să continuăm istorisirea fără a da 
câteva explicaţii prealabile. Şi totuşi ne dăm seama că 
trebuie să ne mărginim la o simplă expunere a faptelor, pe 
cât posibil fără cine ştie ce comentarii, deoarece nu suntem 
lămuriţi prea bine nici noi în privinţa unor întâmplări. O 
asemenea rezervă din partea noastră ar putea să pară 
ciudată şi inexplicabilă pentru cititor, care, pe bună 


dreptate, s-ar putea întreba cum de te încumeţi să vorbeşti 
de un lucru despre care nu ai o idee clară şi nici un punct 
de vedere personal? Pentru a nu ne pune într-o situaţie şi 
mai falsă, vom încerca să ne explicăm gândul printr-un 
exemplu concret şi astfel, apelând la bunăvoința cititorului, 
să-l facem să înţeleagă în ce constă încurcătura noastră, cu 
atât mai mult cu cât exemplul acesta nu va fi propriu-zis o 
digresiune, ci o continuare directă şi imediată a naraţiunii. 
Două săptămâni mai târziu, cu alte cuvinte pe la începutul 
lui iulie, ca şi în cursul acestor două săptămâni de altfel, 
toată istoria aceasta, inclusiv ultimele peripeții ale eroului 
nostru se transformară într-o anecdotă pe cât de ciudată, 
pe atât de amuzantă, aproape neverosimilă şi totuşi cât se 
poate de adevărată, care se răspândi, transmisă din gură în 
gură, prin toate străzile învecinate cu vilele lui Lebedev, 
Ptiţân, a Dariei Alekseevna şi a Epancinilor, cu alte cuvinte, 
prin tot orăşelul şi chiar prin împrejurimile lui. Aproape 
toată lumea - localnici, vilegiaturişti, vizitatori veniţi 
întâmplător să asculte muzica - toţi povesteau, în mii de 
variante, că un prinţ, pe punctul de a se însura cu o fată 
aparţinând unei familii onorabile şi bine cunoscute, se 
îndrăgostise de o femeie de moravuri uşoare, renunţase la 
logodnica lui şi, înfruntând indignarea publică şi chiar 
amenințările, ţinea morţiş să se cunune cu ea chiar aci, în 
Pavlovsk, sfidând totul şi pe toţi. Istoria era plină de atâtea 
scandaluri, se vorbea de personaje aşa de importante, era 
prezentată în culori atât de fantastice şi ilustrată cu fapte 
atât de evidente, încât şi curiozitatea generală şi 
interminabilele cancanuri păreau cu totul îndreptăţite. 
Versiunea cea mai ingenioasă, cea mai subtilă şi cea mai 
plauzibilă totodată, era aceea pe care o lansaseră cei câţiva 
sforari cu autoritate din tagma oamenilor cu scaun la cap, 
care, întotdeauna şi în orice societate, se grăbesc, înainte 
de toate, să explice celorlalţi tâlcul oricărui eveniment, 
aflându-şi în asta menirea vieţii, ba uneori şi consolarea. 
După insinuările lor, un tânăr de familie bună, un prinţ 


destul de înstărit şi cam prostănac, în schimb un om cu 
vederi democratice, pătruns de nihilismul contemporan 
descoperit de domnul Turgheniev şi care, de altfel, nu prea 
ştie să vorbească ruseşte, se îndrăgostise de una dintre 
fiicele generalului Epancin, reuşind să fie primit în casă ca 
pretendent. Dar aidoma acelui seminarist francez, despre 
care ziarele au scris recent, relatând cum s-a lăsat să fie 
hirotonisit pentru tagma preoțească, după ce a solicitat cu 
tot dinadinsul această hirotonisire şi cum a îndeplinit toate 
ritualurile, ca: mătănii, sărutări, jurăminte etc, potrivit 
canoanelor bisericeşti, pentru ca a doua zi, chiar după 
hirotonisire, să facă o declaraţie publică printr-o scrisoare 
deschisă adresată episcopului şi reprodusă de ziarele 
liberale, cum că e ateu şi consideră necinstit din partea lui 
să înşele poporul mâncându-i pâinea degeaba şi că de 
aceea se dezice de cinul cu care a fost învestit în ajun; 
aidoma acestui ateu şi prinţul nostru, cică, ar fi jucat o farsă 
asemănătoare faţă de familia viitoarei lui soţii. Se preciza, 
printre altele, că în acest scop ar fi ales anume o serată de 
gală la părinţii logodnicei, cu care prilej a fost prezentat 
mai multor personalităţi de vază; potrivise într-adins 
momentul ca să-şi exprime părerile în faţa tuturor, ca să-i 
înjure pe înalții demnitari şi până la urmă să-şi retragă în 
public şi în modul cel mai jignitor cuvântul dat logodnicei 
sale; iar când s-a poruncit lacheilor să-l dea afară, s-a 
împotrivit şi, îimbrâncindu-i, a spart o splendidă vază 
chinezească. Şi ca un detaliu caracteristic pentru 
moravurile moderne, se adăuga că acest tânăr într-o 
ureche îşi iubea cu adevărat logodnica, fiica generalului, 
dar că stricase logodna numai pentru a face paradă de 
principiile sale nihiliste şi pentru a nu-şi refuza plăcerea de 
a se însura cu o femeie decăzută, sfidând astfel opinia 
publică şi demonstrând că în ochii lui nu există femei 
pierdute şi femei virtuoase, ci numai femeia liberă, că el nu 
recunoaşte nici un fel de norme şi ierarhii învechite, ci pune 
temei numai pe „problema feminină ”...Explicaţia aceasta 


părea cât se poate de plauzibilă şi cea mai mare parte 
dintre vilegiaturiştii din Pavlovsk au acceptat-o, cu atât mai 
mult cu cât se confirma prin fapte concrete. E drept că o 
mulţime de amănunte rămâneau obscure; astfel, se spunea 
că sărmana fată era atât de îndrăgostită de logodnicul ei - 
după părerea unora, de „seducătorul” ei - încât, a doua zi 
după ce o părăsise, ar fi alergat la el, chiar la domiciliul 
amantei lui; după alţii, dimpotrivă, chiar el, chipurile, o 
atrăsese în casa iubitei sale exclusiv din tendinţe nihiliste, 
cu alte cuvinte, anume ca s-o facă de râs şi s-o înjosească. În 
tot cazul, evenimentul stârnea pe zi ce trece un interes tot 
mai mare şi curiozitatea publică era cu atât mai aţâţată cu 
cât nu mai rămânea nici o îndoială că această căsătorie 
scandaloasă va avea loc cu adevărat. 

Şi iată, dacă am fi solicitaţi - nu ca să dăm lămuriri asupra 
laturii nihiliste a afacerii, o, nu! 

— Ci numai ca să precizăm în ce măsură căsătoria 
proiectată corespundea dorințelor adevărate ale prinţului, 
să arătăm adică în ce constau aceste dorinţe şi, în general, 
care era în momentul acela starea sufletească a eroului 
nostru şi alte amănunte de acest gen, mărturisim că o 
asemenea pretenţie ne-ar pune într-o marc încurcătură. Tot 
ce am putea spune e că nunta era într-adevăr hotărâtă şi că 
însuşi prinţul îi însărcinase pe Lebedev, pe Keller şi pe un 
bun prieten al lui Lebedev, special recomandat în acest 
Scop, să se ocupe cu îndeplinirea tuturor formalităţilor 
necesare pentru oficierea căsătoriei şi cu pregătirile de 
nuntă; că în privinţa cheltuielilor aveau indicaţia expresă a 
prinţului să nu facă nici un fel de economie; că însăşi 
Nastasia Filippovna stăruia ca oficierea cununiei să aibă loc 
cât mai repede cu putinţă; că, la rugămintea arzătoare a lui 
Keller, prinţul îl acceptase drept cavaler de onoare, iar 
pentru Nastasia Filippovna fusese ales Burdovski, care a 
primit cu entuziasm această însărcinare; şi că, în sfârşit, 
nunta trebuia să aibă loc pe la începutul lui iulie. Dar în 
afară de amănuntele acestea, a căror exactitate era de 


netăgăduit, deţinem şi alte câteva informaţii care ne pun 
însă în mod categoric într-o mare încurcătură, întrucât le 
contrazic pe cele dintâi. Aşa, de pildă, suntem înclinați să 
credem că, după ce l-a însărcinat pe Lebedev şi pe ceilalţi 
cu pregătirile de rigoare, prinţul părea să fi uitat chiar din 
ziua aceea că are un maestru de ceremonii, cavaleri de 
onoare şi nuntă; şi chiar dacă s-a grăbit să treacă toate 
grijile acestea asupra altora, a fost numai pentru că voia să 
nu se mai gândească la ele sau chiar să le uite cu totul. Dar 
atunci la ce se gândea? Ce anume stăruia în mintea şi în 
sufletul lui, spre ce năzuia? Nu încape îndoială că nu era la 
mijloc nici un fel de constrângere (din partea Nastasiei 
Filippovna, de pildă), că Nastasia Filippovna, într-adevăr, 
dorea mult ca ceremonia nupţială să fie celebrată cât mai 
repede; că ei şi nu prinţului îi venise ideea căsătoriei 
acesteia; dar el a consimţit de bunăvoie şi chiar cu un aer 
uşor distrat, ca şi cum ar fi fost vorba de un lucru foarte 
obişnuit. Am mai putea cita şi alte fapte tot atât de curioase, 
însă, după părerea noastră, departe de a arunca o lumină 
asupra tuturor întâmplărilor acestora, dimpotrivă, ele ar 
îngreuna şi mai mult înţelegerea lor. Vom mai cita totuşi un 
ultim exemplu. 

Astfel suntem bine informaţi că în timpul celor două 
săptămâni Prinţul îşi petrecea zilele şi serile alături de 
Nastasia Filippovna; o însoțea la plimbare şi la concertele 
din parc; în fiecare zi puteau fi văzuţi plimbându-se 
împreună în caleaşca ei; dacă se-ntâmpla să n-o vadă un 
ceas, nu-i mai tihnea (după toate indiciile acestea, se vede 
că o iubea sincer); orice i-ar fi vorbit ea, el o asculta cu un 
zâmbet blând şi liniştit ceasuri în şir, fără să scoată o vorbă. 
Dar mai ştim că în aceeaşi perioadă a mers de mai multe ori 
la Epancini, fără să-i ascundă acest lucru Nastasiei 
Filippovna, ceea ce o ducea la disperare. Ştim de asemenea 
că până la plecarea lor din Pavlovsk, Epancinii refuzaseră 
să-l mai primească şi nu se învoiseră nici măcar la o singură 
întrevedere cu Aglaia Ivanovna; şi de fiecare dată el pleca 


fără să spună un cuvânt, pentru ca a doua zi să vină iarăşi 
ca şi cum ar fi uitat cu desăvârşire de refuzul din ajun, şi, 
bineînţeles se alegea cu un nou refuz. Alt detaliu pe care-l 
cunoaştem e că nu trecuse nici un ceas după ce Aglaia 
Ivanovna fugise de la Nastasia Filippovna şi prinţul se 
prezentă la vila Epancinilor, încredinţat fără îndoială, că o 
va găsi acolo pe tânăra fată; apariţia lui a produs multă 
zarvă, răsturnând pe dos toată casa, căci Aglaia Ivanovna 
nu se întorsese încă şi prinţul a fost acela care, cel dintâi, 
le-a adus vestea despre întrevederea ce a avut loc la 
Nastasia Filippovna. S-a spus că generăleasa, fiicele ei şi 
chiar prinţul Ş. au arătat atunci multă ostilitate faţă de 
Mâşkin, refuzându-i fără menajamente şi în mod categoric 
nu numai prietenia lor, dar şi accesul în casă, mai ales că 
între timp se prezentă pe neaşteptate Varvara Ardalionovna 
şi o anunţă pe Lizaveta Prokofievna că Aglaia Ivanovna se 
află de un ceas la dânsa, într-o stare îngrozitoare şi se pare 
că nu vrea să se mai întoarcă la părinţi. Această ultimă 
veste care, mai mult ca orice, o zgudui pe generăleasa, era 
perfect exactă; plecând de la Nastasia Filippovna, Aglaia ar 
fi preferat mai degrabă să moară decât să se întoarcă în 
momentul acela acasă; de aceea căută un refugiu la Nina 
Alcksandrovna. Din partea ei, Varvara Ardalionovna crezu 
de cuviinţă s-o informeze neîntârziat pe Lizaveta 
Prokofievna de tot ce s-a petrecut. Mama şi fiicele plecară 
în grabă spre casa lui Ptiţân, urmate şi de Ivan Feodorovici, 
care tocmai atunci picase din Petersburg: iar în urmă venea 
abătut şi prinţul Lev Nikolaevici în pofida cuvintelor aspre 
ce-i fuseseră aruncate în faţă şi cu toate că i se interzisese 
categoric să li se arate în ochi şi să le calce pragul. Dar 
Varvara Ardalionovna avusese grijă să dea dispoziţii sa nu 
fie primit nici acolo şi aşa se-ntâmplă că prinţul n-a mai 
putut s-o vadă pe Aglaia. Până la urmă, totul se isprăvi cu 
bine; tânăra fată, care se aştepta la reproşuri şi scandal, 
văzându-le pe mama şi pe surorile ei că plâng amarnic, fără 
să-i adreseze măcar un cuvânt de dojană, se aruncă în 


braţele lor şi se întoarse numaidecât acasă. Se răspândise 
de asemeni zvonul, de altfel necontrolat, că şi de data 
aceasta pe Gavrilă Ardalionovici l-a urmărit ghinionul; 
profitând de momentul când sora lui era plecată la Lizaveta 
Prokofievna, rămas singur, între patru ochi, cu Aglaia, se 
încumetă să-i vorbească de sentimentele lui; chiar aşa tristă 
şi dezamăgită cum era, Aglaia izbucni în râs auzindu-l şi-i 
puse deodată o întrebare ciudată: oare ar fi în stare, spre a- 
i dovedi cât de mult o iubeşte, să-şi ardă degetul la flacăra 
unei lumânări? Întrebarea îl zăpăci pe Gavrilă 
Ardalionovici, punându-l într-o situaţie atât de comică, încât 
Aglaia începu să râdă de data aceasta în hohote aproape 
isterice; pe urmă îl părăsi în grabă pe Ganea şi urcă în 
odaia Ninei Aleksandrovna, unde o găsiră părinţii. Prinţul 
află aceste amănunte chiar a doua zi, de la Ippolit. Bolnavul, 
care nu se mai scula din pat, trimise să-l caute pe Mâşkin 
anume ca să-i împărtăşească noutatea. Cum a aflat-o el? Nu 
ştim. Oricum însă, auzind gluma cu lumânarea şi cu 
degetul, prinţul izbucni în râs, uimindu-l pe Ippolit prin 
purtarea lui; pe urmă, un tremur îi cuprinse deodată şi 
lacrimile începură să-i curgă şiroaie... În general, în acele 
zile era extrem de agitat, într-un fel de consternare fără 
vreo cauză precisă şi cu atât mai chinuitoare; Ippolit 
susţinea sus şi tare că prinţul se scrântise, deşi lucrul 
acesta nu se putea încă afirma cu certitudine. Înfăţişând 
toate faptele după cum s-au petrecut, fără a le mai explica 
şi comenta, nu avem deloc intenţia să-l justificăm pe eroul 
nostru în ochii cititorului. Mai mult, suntem gata chiar să 
împărtăşim sentimentul de indignare pe care l-a stârnit 
până şi în rândul prietenilor săi. Purtarea lui, într-adevăr, îi 
revoltă pe toţi, începând cu Vera Lebedeva şi Kolea până la 
Keller, înainte, bineînţeles, ca acesta să fi fost ales cavaler 
de onoare; cât despre Lebedev, în indignarea lui sinceră 
începu chiar să urzească intrigi împotriva prinţului, după 
cum se va vedea mai departe. În general însă, noi 
împărtăşim întru totul sensul adânc psihologic şi extrem de 


sugestiv al unor cuvinte pe care Evgheni Pavlovici le spuse 
deschis şi fără menajamente într-o conversaţie amicală cu 
prinţul, şase sau şapte zile după evenimentul întâmplat la 
Nastasia Filippovna. Notăm de asemenea că nu numai 
Epancinii, dar şi toţi acei care, într-un fel sau într-altul era 
legaţi de această familie, găsiră de cuviinţă să rupă orice 
relaţii cu prinţul Lev Nikolacvici. Prinţul Ş., de exemplu, 
întâlnindu-l într-o zi pe Mâşkin, întoarse capul fără să-l 
salute. În schimb, Evgheni Pavlovici nu se temu că se 
compromite şi-i făcu o vizită lui Mâşkin cu toate că reluase 
relaţiile cu Epancinii şi că aceştia îl primeau cu o 
cordialitate chiar mai accentuată decât înainte. Radomski 
venise la prinţ a doua zi după ce familia Epancin părăsi 
Pavlovskul. În momentul acela, el era deja la curent cu toate 
zvonurile care circulau în public, ba poate şi contribuise în 
parte la răspândirea lor. Prinţul se bucură mult văzându-l şi 
se interesă imediat de Epancini. Această întrebare deschisă 
şi naivă uşura mult situaţia lui Evgheni Pavlovici şi-i îngădui 
să treacă direct la scopul vizitei sale. 

Prinţul nu ştia încă de plecarea Epancinilor; rămase uluit 
şi sângele îi pieri din obraz; dar un minut după aceea, dădu 
din cap cu un aer stânjenit şi îngândurat, recunoscând că 
„era şi firesc să fie aşa”; apoi se interesă „unde anume au 
plecat”. 

Între timp, Evgheni Pavlovici îl observa cu atenţie, mirat 
de graba şi de simplitatea cu care Mâşkin îi punea 
întrebări. Pe de altă parte, sinceritatea cam stranie a 
prinţului, agitația şi neliniştea lăuntrică - toate acestea nu 
scăpară musafirului. De altfel, satisfăcu cu multă plăcere 
curiozitatea lui Mâşkin. Erau încă multe lucruri pe care 
acesta nu le ştia şi Radomski fu cel dintâi care-l informă cu 
obişnuita-i politeţe şi cu lux de amănunte despre familia 
Epancin. Povesti că Aglaia fusese într-adevăr bolnavă şi că, 
trei nopţi de-a rândul, o febră violentă o împiedicase să 
doarmă; acum îi mergea mai bine, orice pericol dispăruse, 
în schimb era într-o stare de nervi de nedescris... „Noroc că 


în casă e linişte şi bună înţelegere! Nu numai în prezenţa 
Aglaiei, dar şi între ei, membrii familiei evită pe cât posibil 
orice aluzie la cele petrecute. Tatăl şi mama au căzut de 
acord asupra unei călătorii în străinătate; vor pleca la 
toamnă, imediat după nunta Adelaidei; Aglaia a primit fără 
nici o obiecţie propunerea asta.” S-ar putea ca şi el, 
Evgheni Pavlovici, să plece în străinătate. Prinţul $. şi 
Adelaida vor veni şi ei pentru vreo două luni pe acolo, dacă 
vor avea vreme. Generalul va rămâne în ţara. 

S-au dus cu toţii la moşia lor de la Kolmino, la vreo 
douăzeci de verste de Petersburg, unde aveau un conac, o 
casă mare, boierească. Prinţesa Belokonskaia nu plecase 
încă la Moscova, părea că anume îşi amânase plecarea. 
Lizaveta Prokofievna stăruise ca ei să părăsească cu toţii 
Pavlovskul, spunând că nu era cu putinţă să mai rămână 
după cele întâmplate; în fiecare zi, el, Evgheni Pavlovici, îi 
aducea la cunoştinţă generălesei diversele zvonuri care 
circulau prin oraş. N-au crezut cu cale să se ducă să-şi 
isprăvească vilegiatura nici la vila din Elaghin. 

— Şi într-adevăr, adăugă povestitorul, spune şi dumneata, 
puteau să mai rămână... Mai ales ştiind tot ce se petrece 
aici, în casa dumitale şi când, cu tot refuzul lor de a te 
primi, te duceai în fiecare zi pe acolo... 

— Da, da, da, ai dreptate, voiam s-o văd pe Aglaia 
Ivanovna... Spuse prinţul, clătinând iarăşi din cap. 

— Ah, dragă prinţe! Strigă Evgheni Pavlovici, însufleţindu- 
se deodată şi cu multă tristeţe în glas. Cum ai putut să laşi 
să se... Întâmple tot ce s-a întâmplat? Fără îndoială, nu te-ai 
aşteptat deloc la toate astea... Recunosc că ţi-ai pierdut 
capul şi... Că n-ai putut să împiedici pornirea nesăbuită a 
unei fiinţe cu mintea aprinsă, a fost mai presus de puterile 
dumitale! Dar ar fi trebuit să înţelegi cât de serios era 
sentimentul acestei tinere fete pentru dumneata. Nu voia să 
te împartă cu alta şi dumneata... Şi dumneata ai putut să 
sacrifici o astfel de comoară? 


— Da, da, ai dreptate; da, sunt vinovat, spuse prinţul 
adânc îndurerat. Şi, ştii, numai Aglaia, singură ea, o privea 
în felul acesta pe Nastasia Filippovna... Printre ceilalţi, 
nimeni nu considera că... 

— Cu atât mai revoltătoare e toată povestea asta, că n-are 
nimic serios la bază! Îl întrerupse cu aprindere Evgheni 
Pavlovici. Lartă-mă, prinţe, dar... M-am... M-am gândit mult 
la asta; cunosc toate antecedentele; ştiu tot ce s-a petrecut 
acum şase luni, totuşi, nimic nu era serios! Nu era decât o 
pasiune imaginară, rod al unei minţi exaltate, un miraj, o 
fantezie şi numai gelozia exasperată a unei fete experienţă 
putea să ia lucrurile în serios! 

Aici, Evgheni Pavlovici, fără să se mai sinchisească, îşi 
dădu drumul indignării. Analiză cu multă logică şi 
consecvență şi, trebuie să spunem încă o dată, cu o rară 
perspicacitate psihologică felul de a fi al prinţului în raport 
cu Nastasia Filippovna. Evgheni Pavlovici avusese 
dintotdeauna darul vorbirii, dar în împrejurarea de faţă 
atinse apogeul. 

— Chiar din capul locului, declară el, aţi pornit de la o 
minciună şi ceea ce începe prin minciună trebuia să 
sfârşească tot prin minciună; e o lege a firii. Nu sunt deloc 
de acord şi mă revoltă când aud pe câte unul că te 
consideră drept idiot; eşti prea inteligent ca să meriţi 
numele acesta, dar şi îndeajuns de straniu ca să nu fii ca 
toată lumea; cred că eşti de acord şi dumneata. Am ajuns la 
concluzia că tot ce s-a întâmplat a fost, mai întâi, din pricina 
lipsei dumitale de experienţă înnăscută (notează bine, 
prinţe, cuvântul „înnăscută”), la asta se adaugă 
extraordinara dumitale naivitate, apoi fenomenala dumitale 
lipsă de măsură (defect pe care singur l-ai recunoscut în 
repetate rânduri) şi, în sfârşit, din pricina unei sumedenii 
de convingeri cu totul abstracte şi himerice pe care, cu 
onestitatea dumitale puţin obişnuită, le luai până acum 
drept convingeri adevărate, absolut fireşti şi reale! Cred că 
eşti de acord, prinţe, că atitudinea, felul dumitale de a o 


vedea pe Nastasia Filippovna au fost determinate chiar de 
la început de ceva convenţional-democratic (mă servesc de 
această expresie ca să fiu mai scurt), ca să zic aşa, de 
influenţa şi atracţia „problemei feminine” (ca să mă exprim 
şi mai concis). Cunosc în toate amănuntele scena pe cât de 
ciudată, pe atât de scandaloasă care a avut loc la Nastasia 
Filippovna, când Rogojin i-a adus banii. Dacă vrei, am să fac 
să te vezi singur ca într-o oglindă, căci ştiu perfect care a 
fost substratul lucrurilor şi de ce au luat o asemenea 
întorsătură. Din adolescenţa dumitale, cât timp ai stat în 
Elveţia, erai mistuit de dorul patriei; ţara aceasta 
necunoscută, Rusia, era pentru dumneata pământul 
făgăduinţei către care tindeau toate aspiraţiile dumitale; ai 
citit probabil multe cărţi despre Rusia, opere remarcabile 
poate, dar vătămătoare pentru dumneata; de cum ai păşit 
pe pământul natal, un elan nepotolit al tinereţii s-a trezit în 
dumneata. Erai însetat, erai dornic de activitate. Şi iată că, 
în aceeaşi zi, ţi se povesteşte emoţionanta şi trista poveste a 
unei femei pângărite; eşti un cavaler, un tânăr neprihănit şi 
e vorba de o femeie! În aceeaşi zi ai prilejul s-o cunoşti pe 
femeia aceasta; frumuseţea ei răpitoare, care are ceva 
fantastic şi demonic în ea, te fascinează (recunosc că-i 
extraordinar de frumoasă). Adaugă la asta nervii, adaugă 
epilepsia dumitale, adaugă clima de aici cu moina asta 
petersburgheză care zdruncină sistemul nervos; adaugă 
toată ziua aceea petrecută într-un oraş necunoscut şi 
aproape fantastic pentru dumneata, ziua aceea atât de 
frământată, o zi plină de întâlniri neaşteptate şi de 
incidente neprevăzute, când ai făcut atâtea cunoştinţe noi; 
între altele le-ai cunoscut pe cele trei domnişoare Epancin, 
fiinţe de o frumuseţe rară şi mai ales pe Aglaia; pe 
deasupra mai adaugă şi oboseala, ameţeala, adaugă salonul 
Nastasiei Filippovna şi atmosfera acestui salon şi... Vezi şi 
dumneata dacă te puteai aştepta să procedezi altfel în 
momentele acelea? 


— Da, da; da, da, ai dreptate, încuviinţă prinţul, clătinând 
din cap şi roşind, da, cam aşa-i; şi, ştii, stătusem într-adevăr 
toată noaptea în vagon şi nu dormisem; eram într-o stare de 
surescitare de patruzeci şi opt de ore şi... 

— Ei vezi! Exact ceea ce spuneam şi eu! Continuă, 
înflăcărându-se, Evgheni Pavlovici. E clar că în exaltarea 
dumitale, ca să spun aşa, n-ai putut să scapi de cel dintâi 
prilej care ţi se oferea pentru a manifesta în public o idee 
generoasă şi anume că dumneata, om nepătat, dumneata, 
descendentul unei vechi familii princiare, nu consideri deloc 
a fi demnă de oprobriu o femeie dezonorată nu din vina ci, 
ci din vina unui om destrăbălat şi odios din înalta societate. 
Ah, Doamne, e aşa de explicabil! Dar nu asta ne 
interesează, dragă prinţe; esenţial este de ştiut dacă 
sentimentul dumitale era adevărat, real, dacă izvora din 
adâncul inimii sau nu era decât o exaltare a minţii? Vezi şi 
dumneata: o femeie a fost iertată în templu, o femeie cu 
aceleaşi păcate, dar nu i s-a spus că a făcut bine, că era 
vrednică de toată cinstea şi de tot respectul. Oare în timpul 
acestor trei luni, bunul-simţ nu te-a ajutat să vezi adevărul? 
Chiar dacă am admite că n-are nici o vină - nu vreau să 
insist asupra acestui punct - oare toate aventurile ei de 
până acum pot justifica acel orgoliu insuportabil, diabolic, 
egoismul acesta atât de feroce şi plin de cinism? Lartă-mă, 
prinţe, întrebuinţez cuvinte cam tari, dar... 

— Da, tot ce-i posibil; poate ai dreptate... Murmură 
prinţul. Într-adevăr, e foarte întărâtată şi fără îndoială, ai 
dreptate, însă... 

— E demnă de milă? Asta vrei să spui, bunul meu prinţ? 
Dar din milă pentru ea şi ca să-i dai satisfacţie, era oare 
îngăduit să înjoseşti pe alta, o tânără fată neprihănită, 
curată ca o lacrimă, s-o umileşti în amorul ei propriu sub 
privirea aceea plină de sfidare şi ură? Mă întreb atunci: 
până unde poate să meargă mila şi compătimirea? Nu ţi se 
pare că e cam exagerat? Şi, când iubeşti o fată, poţi s-o 
umileşti astfel în faţa rivalei ei, s-o părăseşti pentru alta 


chiar sub ochii aceleia, după ce singur i-ai cerut mâna... 
Căci ai cerut-o în căsătorie, ai făcut cererea aceasta în 
prezenţa părinţilor şi a surorilor ei! După toate acestea, 
poţi să te consideri un om cinstit, prinţe? Dă-mi voie să-ţi 
pun întrebarea aceasta. Şi... Oare n-ai înşelat-o, n-ai 
amăgit-o pe această fiinţă divină, asigurând-o că o iubeşti? 

— Da, da, ai dreptate, ah! Îmi dau seama cât sunt de 
vinovat! Recunoscu prinţul cu o durere sfâşietoare. 

— Şi crezi că e de ajuns atât? Strigă indignat Evgheni 
Pavlovici. Crezi că e de ajuns să strigi: Ah! Sunt vinovat!” Te 
recunoşti vinovat, dar te încăpăţânezi să persişti în greşeala 
dumitale. Şi unde era atunci inima dumitale de „creştin“? Ai 
văzut chipul ei în momentul acela? Crezi că suferea mai 
puţin ca cealaltă, ca femeia aceea a dumitale, care ţi s-a pus 
în cale, despărţindu-te de Aglaia? Şi dacă ai văzut, cum de 
ai admis toate astea? Cum? 

— Dar... Eu n-am admis... Bâigui nefericitul prinţ. 

— Cum, n-ai admis? 

— 'Te asigur că n-am vrut să admit. Dar nu înţeleg nici 
până acum cum s-au întâmplat toate astea... Eu... Am fugit 
atunci după Aglaia Ivanovna, dar Nastasia Filippovna a 
căzut fără cunoştinţă; şi, de atunci, nu sunt lăsat s-o văd pe 
Aglaia Ivanovna. 

— Orice ar fi fost, trebuia să fugi după Aglaia, cu tot leşinul 
celeilalte! 

— Da... Da, aşa trebuia... Dar ea ar fi murit! S-ar fi 
omorât, n-o cunoşti, şi... Doar i-aş fi explicat totul pe urmă 
Aglaiei Ivanovna şi... Vezi, Evgheni Pavlovici, îmi dau seama 
că nu ştii totul. Spune-mi, pentru ce nu vor să mă lase s-o 
văd pe Aglaia Ivanovna? l-aş fi explicat. Vezi, s-a petrecut 
atunci o neînțelegere între ele... Şi una şi cealaltă au vorbit 
despre cu totul altceva, de aceea lucrurile au luat 
întorsătura asta... Nu pot să-ţi explic mai mult, poate 
Aglaiei aş fi în stare să-i explic... Ah! Doamne-Dumnezeule! 
Îmi vorbeşti de chipul ei în momentul când a fugit... Ah! 
Dumnezeule, îmi amintesc!... Să mergem, să mergem! Se 


ridică el deodată şi-l trase pe Evgheni Pavlovici de mâneca 
hainei. 

— Unde? 

— La Aglaia Ivanovna; să ne ducem imediat...! 

— Dar nu mai e la Pavlovsk, ţi-am mai spus-o; şi pentru ce 
am merge...? 

— Ea va înţelege, e în stare să înţeleagă! Bâigui Mâşkin, 
împreunându-şi mâinile într-un gest de implorare. Ea va 
înţelege că nu-i ceea ce crede, că-i cu totul altceva! 

— Cum, cu totul altceva? Totuşi, te însori. Prin urmare, 
persişti... Te însori sau nu? 

— Ei, da... Mă însor; da; mă însor! 

— Atunci, cum poţi să spui că e altceva? 

— Ah, nu, nu-i asta, nu! Ce importanţă are că mă însor? 
Asta nu înseamnă nimic! 

— Spui că n-are importanţă şi nu înseamnă nimic? Totuşi 
nu e vorba de o glumă. Te însori cu o femeie iubită, ca să-i 
aduci fericirea; Aglaia Ivanovna ştie asta, iar dumneata spui 
că n-are importanţă! 

— Fericirea, zici? Ah! Nu. Mă însor pur şi simplu aşa, 
fiindcă insistă ea; şi ce-i dacă mă însor? Credc-mă, asta nu 
înseamnă nimic! Altfel ar fi murit cu siguranţă. Văd acum că 
măritişul ei cu Rogojin ar fi fost o nebunie! Acum am înţeles 
tot ce nu pricepeam înainte şi, vezi, în ziua aceea, când 
erau ele amândouă faţă-n faţă, n-am putut suporta privirea 
Naslasiei Filippovna... Nici nu ştii, Evgheni Pavlovici (prinţul 
cobori misterios glasul), n-am spus asta niciodată nimănui, 
nici chiar Aglaici, dar eu nu pot suporta expresia feţei 
Nastasiei Filippovna. Adineauri ai spus adevărul în pri-vinţa 
seratei aceleia de la Nastasia Filippovna, dar ai omis un 
detaliu, l-ai omis, pentru că nu-l ştiai: i-am privit chipul! 
Încă dimineaţa, văzându-i portretul, am rămas foarte 
impresionat... Uite Vera Lebedeva, are cu totul altfel de 
ochi; dar de cealaltă... Mi-e frică... Mi-e frică de chipul ei! 
Adăugă el cu spaimă în glas. 

— 'Ţi-e frică? 


Prinţul îngălbeni şi răspunse încet: 

— Da, e nebună. 

— Eşti sigur? Întrebă Evgheni Pavlovici, curios la culme. 

— Da, absolut sigur; acum nu mai am nici o îndoială; m-am 
convins zilele acestea. 

— Atunci ce faci? De ce vrei să te nenoroceşti? Strigă 
Radomski înspăimântat. Aşadar, te însori de frică? Nu 
pricep cum vine asta... Poate că nici n-o iubeşti? 

— O! Ba da, o iubesc din tot sufletul! E doar... Un copil; 
acum e ca un copilaş, ca un adevărat copilaş! Ah, nu ştii 
nimic! 

— Şi în acelaşi timp o încredinţai pe Aglaia Ivanovna de 
dragostea dumitale?! 

— O, da, da! 

— Atunci, vrei să spui că le iubeşti pe amândouă? 

— O, da, da! 

— Dar vino-ţi în fire, prinţe! Gândeşte-te ce spui! 

— Eu fără Aglaia... Trebuie s-o văd neapărat! Voi muri în 
curând, în timpul somnului; chiar în noaptea asta am crezut 
că mă sfârşesc în somn. Ah! Dacă Aglaia ar şti, dacă ar şti 
totul... Adică absolut totul. Căci în cazul de faţă trebuie să 
ştie totul, negreşit! Pentru ce niciodată nu putem şti totul 
despre cineva atunci când acesta se simte vinovat!... De 
altfel, nu-mi dau seama ce vorbesc, mi-am pierdut şirul 
gândurilor; sunt uluit de ceea ce mi-ai spus... Să fie cu 
putinţă oare să aibă şi acum aceeaşi înfăţişare, aceeaşi 
expresie ca atunci când a fugit? O, da, sunt vinovat! Nu ştiu 
încă precis de ce sunt vinovat, dar simt că sunt, e ceva la 
mijloc pe care nu ţi-l pot explica, Evgheni Pavlovici... 
Cuvintele îmi lipsesc, dar... Aglaia Ivanovna ar pricepe! O, 
întotdeauna am avut credinţa că ea mă va înţelege... 

— Nu, prinţe, n-are să te înţeleagă. Aglaia Ivanovna te-a 
iubit ca o femeie, ca o făptură omenească şi nu ca un... 
Spirit pur. Ştii ce îmi vine să cred, sărmanul meu prinţ: că 
dumneata n-ai iubit de fapt niciodată pe niciuna dintre ele! 


— Nu ştiu... se poate, tot ce se poate; ai dreptate în foarte 
multe privinţe, Evgheni Pavlovici. Eşti extraordinar de 
inteligent, Evgheni Pavlovici; ah! Capul începe din nou să 
mă doară; mergem la dânsa! Pentru numele lui Dumnezeu! 
Pentru numele lui Dumnezeu, să mergem! 

— 'Ţi-am spus doar că nu mai e în Pavlovsk, e la Kolmino. 

— Să plecăm la Kolmino, să plecăm imediat! 

— Im-po-si-bil! Răspunse tărăgănat Evgheni Pavlovici şi se 
ridică în picioare. 

— Ascultă, am să-i scriu o scrisoare, te rog să i-o transmiţi! 

— Nu, prinţe, nu! Scuteşte-mă de astfel de comisioane, nu 
pot să primesc! 

Se despărţiră. Vizita aceasta lăsă impresii ciudate în 
mintea lui Evgheni Pavlovici; înclina să creadă că prinţul nu- 
i întreg la minte. Şi ce o fi însemnând chipul acesta, de care 
se teme şi pe care-l iubeşte atât! Pe de altă parte, e foarte 
posibil chiar să moară din cauză că a pierdut-o pe Aglaia, 
aşa că Aglaia nici nu va şti vreodată cât a iubit-o el! Ha, ha! 
Şi cum să iubeşti două femei deodată? În două feluri 
diferite? Interesant... Bietul idiot! Şi acum ce se va întâmpla 
cu el? 

X. 

Totuşi, Mâşkin nu muri înainte de cununie, nici „în somn” 
şi nici în stare de veghe, după cum îşi exprimase 
presentimentul faţă de Evgheni Pavlovici. Cine ştie, poate 
că într-adevăr dormea prost şi avea visuri urâte; în schimb, 
în timpul zilei, era blând şi prevenitor cu toată lumea, arăta 
calm, chiar mulţumit, uneori părea îngândurat, dar asta 
numai în clipele când rămânea singur. Pregătirile de nuntă 
mergeau repede; cununia urma să aibă loc la o săptămână 
după vizita lui Radomski. Văzând toată graba aceasta, până 
şi prietenii cei mai apropiaţi, presupunând că-i avea, ar fi 
trebuit să înţeleagă zădărnicia străduinţelor lor de a-l 
„salva” pe nenorocitul smintit. Se zvonise că vizita făcută 
prinţului de către Evgheni Pavlovici nu era străină de un 
amestec direct al generalului Ivan Feodorovici şi al soţiei 


sale, Lizaveta Prokofievna. Presupunând chiar că soţii 
Epancin, dintr-o nemăsurată bunătate a inimii, puteau fi 
animați de dorinţa sinceră de a-l smulge de la pierzanie pe 
acest biet nebun - ei erau nevoiţi, desigur, să se oprească 
numai la această simplă încercare; nici poziţia şi nici chiar 
sentimentele lor (lucru firesc!) nu le-au îngăduit să meargă 
mai departe. Am mai spus că până şi cei din anturajul 
imediat al prinţului erau indignaţi de purtarea lui. Dintre 
toţi, Vera Lebedeva se mulţumi să verse lacrimi discrete în 
singurătate; de altfel, ea stătea mai mult acasă acum, nu 
mai intra atât de des în odaia prinţului ca înainte. În timpul 
acesta, Kolea îşi îndeplinea cele din urmă îndatoriri faţă de 
părintele său, pe care-l dobori un al doilea atac la opt zile 
după primul. Profund impresionat, prinţul a luat şi el parte 
la durerea familiei Ivolghin; în primele zile stătea ore 
întregi lângă Nina Aleksandrovna; a asistat şi la 
înmormântare. Mulţi băgară de seamă că în biserică 
apariţia lui provocă rumoare şi şuşoteli; la fel era primit pe 
stradă şi în parc; când îl vedeau trecând, fie pe jos, fie în 
trăsură, toţi îl priveau curios, îl arătau cu degetul, rostind 
numele lui şi al Nastasiei Filippovna. Multe priviri au 
căutat-o prin mulţime şi în timpul procesiunii funerare, dar 
nu era acolo. A lipsit de la înmormântare şi căpităneasa, pe 
care Lebedev cu greu a reuşit s-o potolească şi s-o convingă 
să stea acasă. Slujba de prohod făcu asupra prinţului o 
impresie puternică şi dureroasă; şi chiar atunci îi şopti lui 
Lebcdev, răspunzându-i la o întrebare, că pentru întâia dată 
asistă la o slujbă de înmormântare ortodoxă şi că îşi mai 
aduce aminte din anii copilăriei de o asemenea slujbă într-o 
biserică de la ţară. 

— Parcă nici nu-ţi vine a crede că omul acesta zăcând în 
sicriu e acelaşi pe care, nu de mult, îl alesesem să prezideze 
serbarea noastră, îţi mai aduci aminte, prinţe? Spuse încet 
Lebedev. Dar pe cine cauţi? 

— Aşa, nu-i nimic, mi s-a părut doar... 

— Nu cumva pe Rogojin? 


— Cum, e aici? 

— E în biserică. 

— Aşa-i, mi se pare că i-am zărit ochii, murmură neliniştit 
prinţul. Cum se face... de ce-i aici? L-au invitat? 

— Nici nu era cazul. Familia defunctului nu-l cunoaşte. A 
intrat ca şi ceilalţi, aici vine oricine. Şi de ce te miri aşa? Îl 
văd destul de des în ultimul timp; săptămâna trecută l-am 
zărit de patru ori în Pavlovsk. 

— Eu nu l-am mai văzut... de atunci... Zise prinţul încet. 

Dat fiind că nici Nastasia Filippovna nu-i spusese vreodată 
că l-ar fi întâlnit pe Rogojin „de atunci”, prinţul a crezut că, 
din anumite motive, Rogojin se ferea să dea ochii cu el. În 
tot cursul zilei, prinţul păru foarte abătut; îl frământau tot 
felul de gânduri. Nastasia Filippovna, dimpotrivă, se arătă 
în ziua aceea neobişnuit de veselă. 

Kolea, care se împăcase cu prinţul încă înainte de a fi 
murit tatăl său, îi propuse, date fiind importanţa şi urgenţa 
situaţiei, să-i aleagă drept cavaleri de onoare pe Keller şi pe 
Burdovski. Punea mâna-n foc pentru Keller, susţinând că se 
va purta cuviincios şi că ar putea eventual să-i fie „de 
folos”...Cât despre Burdovski, nu încăpea nici o discuţie, era 
doar un om liniştit şi modest. Atât Nina Aleksandrovna cât şi 
Lebedev îi atraseră atenţia prinţului că, dacă oricum 
căsătoria este hotărâtă, ce nevoie era să se celebreze la 
Pavlovsk, unde se făcuse atâta vâlvă, în plin sezon de 
vilegiatură şi cu atâta pompă? Nu era preferabil ca 
ceremonia să aibă loc la Petersburg şi nu în biserică, ci 
acasă? Prinţul înţelese foarte bine tâlcul ascuns al acestor 
precauţii, dar se mulţumi să răspundă simplu şi laconic că 
aceasta era dorinţa nestrămutată a Nastasiei Filippovna. 

A doua zi se prezentă Keller, care fusese înştiinţat între 
timp că va fi cavaler de onoare. Înainte de a intra, se opri în 
prag şi, de cum îl văzu pe Mâşkin, răcni, cu mâna dreaptă 
ridicată în aer şi cu arătătorul desfăcut, ca şi cum ar fi 
depus jurământul: 

— Nu mai beau! 


Apoi se apropie de prinţ, îi strânse amândouă mâinile cu 
putere şi declară că, ce-i drept, la început a primit cu 
ostilitate acest proiect de căsătorie şi că nu s-a sfiit s-o 
spună în gura mare într-un local public, la o partidă de 
biliard; dar asta numai pentru că ar fi dorit ca un prieten 
bun ce-i era, să-l vadă căsătorindu-se măcar cu prinţesa de 
Rohan; dar acum recunoaşte şi el că prinţul judecă cel puţin 
de zece ori mai sănătos şi mai nobil decât ei toţi, la un loc”! 
Căci ceea ce-l atrage nu este nici strălucirea, nici bogăţia şi 
nici chiar onoarea, ci numai adevărul! Este cunoscut de 
câtă simpatie se bucură prinţul din partea persoanelor sus- 
puse şi, dat fiind că e un om de înaltă cultură, de ce n-ar fi şi 
el - în general vorbind - un personaj de vază. „Dar tot felul 
de canalii şi netrebnici sunt de altă părere; în oraş şi în 
case, la întruniri, prin vile, la muzica din parc, prin localuri, 
prin sălile de biliard nu se vorbeşte şi nu se discută decât 
de evenimentu! Apropiat. Ba am auzit vorbindu-se că vor să 
pună la cale şi un scandal sub ferestre şi asta tocmai în 
noaptea nunţii! Dacă ai nevoie, prinţe, de pistolul unui om 
cinstit, sunt gata să trag o jumătate de duzină de focuri de 
gală înainte ca dumneata să fi ieşit dimineaţa din odaia 
nupţială.” Pentru a preîntâmpina îmbulzeala prea mare a 
vreunor beţivi la ieşirea din biserică, Keller îl mai sfătui să 
facă rost de o pompă de apă pe care s-o aşeze în curte; însă 
Lebedev se opuse: „Ar fi în stare să-mi dărâme imobilul, 
zice, dacă aducem pompa”. 

— Acest Lebedev complotează împotriva dumitale, prinţe, 
zău aşa! Vor să te pună sub interdicţie, îţi închipui aşa ceva? 
Să-ţi ia libertatea şi banii, adică cele două atribute prin care 
fiecare dintre noi se deosebeşte de un patruped! L-am auzit 
spunând asta, crede-mă! E adevărul adevărat! 

Mâşkin îşi aduse aminte că parcă mai auzise aşa ceva, dar, 
bineînţeles, nu dăduse atunci nici o atenţie. De altfel şi 
acum. Auzind această vorbă, râse doar şi o uită numaidecât. 
Totuşi, de câtăva vreme, Lebedev era în mare fierbere; era 
limpede că plănuia ceva; dar planurile lui, întotdeauna de 


inspiraţie subită, din cauza excesului de zel şi al 
temperamentului său neastâmpărat, se complicau mereu, 
se ramificau şi se depărtau astfel de punctul iniţial, încât 
rareori izbutea să le ducă la bun sfârşit. Mai târziu, când i 
se destăinui prinţului, aproape în ziua nunţii (avea obiceiul 
neschimbat ca, după fiecare intrigă neizbutită, să vină 
pocăit şi să se căiască în faţa persoanei contra căreia 
uneltise), îi declară că s-a născut pentru a fi un Talleyrand şi 
că nu înţelege cum de a rămas toată viaţa lui un simplu 
Lebedev. Pe urmă îi mărturisi prinţului toată urzeala pe 
care o pusese la cale împotriva lui, trezindu-i un viu interes. 
Reieşea din cele spuse de el că începuse mai întâi prin a 
solicita sprijinul persoanelor influente pe a căror autoritate 
să se bizuie la caz de nevoie; în consecinţă, s-a dus la 
generalul Ivan Feodorovici. Acesta rămase nedumerit şi nu 
ştiu ce să-i spună; îi dorea din tot sufletul numai bine 
„tânărului”, dar „oricât ar fi voit să-l salveze, în 
împrejurarea de faţă, situaţia lui în societate nu-i îngăduia 
să intervină”...Lizaveta Prokofievna nici n-a vrut să-l 
primească; Evgheni Pavlovici şi prinţul $. refuzară orice 
amestec, de cum auziră despre ce este vorba. Fără să se 
descurajeze din pricina acestor refuzuri, Lebedev i se 
adresă unui jurisconsult expert, bătrân respectabil, bun 
prieten şi aproape binefăcător al său; acesta fu de părere 
că treaba este realizabilă, numai să se găsească martori 
competenţi care să ateste dezechilibrul mintal sau chiar 
alienaţia şi, mai cu seamă, să se asigure protecţia unor 
oameni influenţi. Lebedev nu se descurajă nici de data 
aceasta şi într-o zi îi aduse prinţului un medic, tot un 
bătrânel venerabil, aflat în vilegiatură la Pavlovsk, cu 
ordinul Sfânta Anna la gât, ca să sondeze, cum s-ar zice, 
terenul, să-şi facă o idee aproximativă despre starea 
mintală a prinţului şi să-şi dea, în mod neoficial 
deocamdată, părerea înainte de a-l supune la un adevărat 
examen medical. Mâşkin îşi aminti într-adevăr de această 
vizită şi-şi mai aduse aminte cum, cu o zi înainte, Lebedev 


încercase să-i demonstreze că era bolnav; cum prinţul a 
refuzat categoric să cheme medicul, a doua zi chiar 
Lebedev i-a adus unul, ca din întâmplare, venind chipurile 
de la domnul Terentiev, care se simte foarte rău şi 
pretextând că ar vrea să-i vorbească despre bolnav. Prinţul 
îl lăudă pe Lebedev pentru grija şi atenţia faţă de Ippolit şi-l 
primi pe medic cu o deosebită bunăvoință. Convorbirea se 
concentra îndată asupra lui Ippolit - medicul îşi arătă 
dorinţa să cunoască în toate amănuntele scena sinuciderii; 
felul cum a istorisit-o prinţul şi explicaţiile pe care i le-a dat 
l-au interesat în cel mai înalt grad. După aceea au vorbit de 
clima petersburgheză, de boala prinţului, de Elveţia, de 
Schneider. Tot ce-i povesti prinţul şi mai cu seamă 
expunerea asupra sistemului terapeutic al lui Schneider îl 
captivară atât de mult pe bătrânul doctor, încât îşi prelungi 
vizita, rămânând la prinţ două ceasuri în cap; Mâşkin îi oferi 
să fumeze ţigări de calitate excepţională, iar Lebedev, din 
partea lui, îl trată cu un lichior excelent, pe care îl aduse 
Vera. Văzând-o, doctorul, deşi om însurat şi tată de copii, 
începu să-i îndruge fel de fel de complimente, stârnind 
indignarea tinerei fete. Se despărţiră prieteni. Plecând de 
la prinţ, medicul îi spuse lui Lebedev că, dacă ar fi ca 
asemenea oameni să fie puşi sub interdicţie, atunci cine ar 
mai merita să fie curator şi de unde să-i mai recrutezi? Şi 
nici expunerea tragică a lui Lebedev în privinţa căsătoriei 
proiectate de prinţ nu-l impresiona prea mult pe doctor, 
care, clătinând maliţios din cap, îi răspunse că asemenea 
căsătorii s-au mai văzut: „N-ar fi unicul caz”; unde mai pui 
că, după cât a auzit, persoana „este seducătoare şi de o 
frumuseţe rară”, ceea ce-i de ajuns ca să explice 
înflăcărarea unui om înstărit; în afară de asta, mulţumită lui 
Toţki şi lui Rogojin, posedă capitaluri, mărgăritare, 
diamante, şaluri, mobilă; prin urmare, nu-i o partidă de 
lepădat; într-un cuvânt, în ochii medicului, o asemenea 
alegere, departe de a fi un indiciu de prostie, arăta 
dimpotrivă, la prinţ o inteligenţă practică foarte sănătoasă, 


un calcul subtil şi un act de o înţelepciune remarcabilă şi că, 
prin urmare, în concluziile lui, el, doctorul, ar înclina mai 
degrabă spre o constatare exact contrarie celei presupuse 
şi absolut favorabilă prinţului... Explicaţia doctorului îl ului 
pur şi simplu pe Lebedev şi în consecinţă încetă orice 
demersuri în acest sens; iar acum, adăugă el, „acum, afară 
de credinţă şi devotament, care merge până la vărsare de 
sânge, de la mine n-ai să vezi altceva nimic; de aceea am şi 
venit”. 

Îl distrăgea pe Mâşkin de la gândurile lui şi Ippolit, care, în 
zilele din urmă, trimitea să-l cheme la el acasă din ce în ce 
mai des. 

Familia lui se instalase într-o căsuţă nu departe de vila lui 
Lebedev. Aici, cel puţin, copiii cei mici, fratele şi sora lui 
Ippolit, aveau cum să scape de despotismul fratelui lor mai 
mare, refugiindu-se în grădină; în schimb, biata căpităneasă 
rămânea şi mai departe la discreţia mofturilor şi răutăţii 
tiranice a fiului ei. Mai în fiecare zi, prinţul trebuia să facă 
pace între dânşii şi bolnavul continua să-i spună „dădaca 
mea”, afişându-şi în acelaşi timp disprețul pentru rolul 
acesta de împăciuitor. Ippolit făcea mare caz plângându-se 
de Kolea care îl cam neglijase în ultima vreme, fiind reţinut 
mai întâi la căpătâiul tatălui său muribund, apoi lângă 
maică-sa, rămasă văduvă. La urmă, Ippolit începu să 
glumească pe socoteala nunţii apropiate a prinţului cu 
Nastasia Filippovna şi sfârşi prin aceea că îl jigni amarnic 
pe Mâşkin, făcându-l să-şi iasă din fire, aşa încât acesta, 
supărat, încetă să-l mai viziteze. Vreo două zile după aceea, 
într-o dimineaţă, căpităneasa veni disperată să-l roage pe 
prinţ, cu lacrimi în ochi, să poftească la ei, căci altfel acela o 
să-i mănânce zilele. Ea mai adăugă că Ippolit vrea să-i 
destăinuiască un mare secret. Prinţul cedă rugăminţilor 
căpitănesei şi se duse. Era limpede că Ippolit dorea să se 
împace cu el, îl podidiră chiar lacrimile, şi, după ce plânse, 
se înfurie fireşte şi mai mult, dar nu mai îndrăzni să-şi dea 
drumul. Starea lui se înrăutăţea văzând cu ochii şi, după 


toate aparențele, nu mai avea multe zile de trăit. Nu era 
vorba de nici un secret; se mărgini doar să-l conjure pe 
prinţ, sufocându-se de emoție (poate prefăcută), să fie cu 
băgare de scamă şi „să se ferească de Rogojin”. „E un om 
care nu renunţă aşa de uşor la ce-i al lui; ăsta-i făcut din alt 
aluat decât noi; când şi-a pus ceva în gând, orice-ar fi, nu 
mai dă înapoi”... Şi altele şi altele. Prinţul încercă să-l 
descoasă, cerându-i precizări şi amănunte concrete, dar 
Ippolit nu ştia nimic precis, orientându-se doar după intuiţia 
şi impresiile lui personale. În sfârşit, spre marea lui 
satisfacţie, izbuti să-l îngrozească pe Mâşkin. La început, 
acesta s-a eschivat, pe cât a putut, să răspundă la unele 
întrebări prea indiscrete şi zâmbea doar auzindu-l pe 
Ippolit că-l sfătuieşte „să fugi mai bine în străinătate, căci 
preoţi ruşi găseşti peste tot şi ai putea deci să te cununi şi 
acolo”...Dar, în încheiere, Ippolit nu se putu abţine să nu 
insinueze: „Eu, de fapt, mă tem pentru Aglaia Ivanovna; 
Rogojin ştie cât o iubeşti; dragoste pentru dragoste; 
dumneata i-ai luat-o pe Nastasia Filippovna, el o va ucide pe 
Aglaia Ivanovna; deşi ai renunţat acum la dânsa, totuşi asta 
ţi-ar pricinui multă suferinţă, nu-i aşa?” Şi într-adevăr, cu 
asta Ippolit îşi ajunse scopul: Mâşkin plecă de la el cu 
sufletul răvăşit plin de îndoieli şi de nelinişti. 

Avertismentul acesta în privinţa lui Rogojin căzuse chiar în 
ajunul nunţii. În aceeaşi seară, prinţul şi Nastasia 
Filippovna se văzură pentru ultima oară înaintea căsătoriei 
lor. Tânăra femeie nu era însă în stare să-i redea echilibrul 
şi liniştea sufletească; în ultimul timp, dimpotrivă, ea însăşi 
contribui mult la starea lui de zbucium. Altădată, adică doar 
cu câteva zile înainte, se străduia din răsputeri să-l 
înveselească ori de câte ori se întâlneau; era din ce în ce 
mai îngrijorată de aerul lui abătut; încercase chiar să-i 
cânte, ca să-l dispună, de cele mai multe ori însă îi povestea 
istorii vesele. Mai întotdeauna prinţul se făcea că o ascultă 
cu multă plăcere, câteodată chiar râdea cu poftă, fermecat 
de verva, de sclipirile minţii şi de elanul plin de simţire cu 


care ştia să povestească atunci când o pasiona ceva; or, 
pasiunea era elementul ei obişnuit. Văzându-l cum râde şi 
dându-şi scama de impresia produsă asupra lui, Nastasia 
Filippovna era fericită şi mândră de succesul ei. Acum însă 
Mâşkin o găsea din ce în ce mai melancolică şi mai 
îngândurată. O cunoştea prea bine pe Nastasia Filippovna; 
altfel, totul la ea i s-ar fi părut acum enigmatic şi neînțeles. 
Dar era sincer convins că salvarea ei nu era un lucru 
imposibil. Nu minţise spunându-i lui Evgheni Pavlovici că o 
iubeşte sincer, din toată inima şi că dragostea aceasta 
semăna cu grija pe care ţi-o reclamă un copil plăpând şi 
bolnăvicios; te legi de el, pentru că ţi-e cu neputinţă să-l laşi 
în voia întâmplării. Prinţul se ferea să explice cuiva natura 
sentimentelor sale pentru această femeie; nu-i plăcea să 
vorbească despre asta nici chiar atunci când discuţia era 
greu de evitat. Cât despre Nastasia Filippovna, niciodată, 
stând împreună, n-au vorbit despre „dragoste”, ca şi cum şi- 
ar fi dat reciproc cuvântul să evite o asemenea discuţie. 
Conversaţia lor, de obicei veselă şi însufleţită, n-avea nimic 
intim, aşa încât oricine ar fi putut lua parte la ea. Daria 
Alekseevna istorisea mai târziu că era o încântare să-i 
priveşti şi să-i asculţi în acele momente şi că i se umplea 
inima de bucurie văzându-i împreună. 

Pe de altă parte, acest fel de a privi starea morală şi 
intelectuală a Nastasiei Filippovna îl scutea pe prinţ, până 
la un punct, de a încerca să-şi lămurească multe alte 
nedumeriri. Acum era o femeie cu totul deosebită de aceea 
pe care o cunoscuse cu trei luni în urmă. De pildă nu se mai 
mira văzând-o aşa de nerăbdătoare să se mărite cu el, deşi, 
altădată, fugise de această căsătorie, despărţindu-se de el 
cu lacrimi, blesteme şi reproşuri amare. „înseamnă că nu-şi 
mai face mustrări şi nu se mai teme ca atunci că m-ar putea 
face nefericit, se gândea prinţul. O încredere în sine atât de 
repede renăscută nu-i deloc firească. Să-şi fi recăpătat oare 
încrederea numai din ura pe care o nutrea faţă de Aglaia? 
Dar asta ar însemna să-i deprecieze profunzimea 


sentimentului. O face de frică pentru soarta care o aştepta 
cu Rogojin?” Într-un cuvânt, toate aceste cauze, precum şi 
multe altele, puteau determina asemenea schimbare, dar 
ipoteza cea mai plauzibilă la care se opri Mâşkin a fost 
aceea pe care de mult o bănuia; bietul ei suflet bolnav era 
istovit. Era o explicaţie care îi dădea oarecum răspuns la o 
sumedenie de nedumeriri, departe însă de a-i asigura 
prinţului în tot acest timp liniştea şi odihna de care avea 
nevoie. Uneori părea că-şi dă toată silinţa să nu se 
gândească la nimic; căsătoria pe care o contracta se pare 
că o accepta într-adevăr, ca pe o formalitate fără prea mare 
importanţă; propriul lui destin nu-l interesa aproape deloc. 
Cât priveşte obiecțiile şi convorbirile de felul aceleia pe 
care o avusese cu Evgheni Pavlovici, le ocolea pe cât era cu 
putinţă, simțindu-se incapabil să răspundă la anumite 
imputări şi argumente. 

De altfel, băgă de seamă că Nastasia Filippovna ştia şi 
înţelegea foarte bine ce înseamnă Aglaia pentru el. Nu i-a 
maărturisit-o niciodată, dar el citea pe „chipul” ei de fiecare 
dată când îl surprindea pregătindu-se să se ducă la 
Epancini încă atunci, la început. Când auzi de plecarea 
familiei Epancin, ea, pur şi simplu, se lumină la faţă. Oricât 
de distrat şi de încrezător era prinţul atunci, începuse 
totuşi să se întrebe cu nelinişte dacă nu cumva Nastasia 
Filippovna va provoca un scandal ca s-o silească pe Aglaia 
să plece din Pavlovsk. Tot tămbălăul şi zvonurile iscate în 
jurul căsătoriei lor erau provocate în bună parte, cu 
siguranţă, chiar de dânsa, ca să-şi irite rivala. Deoarece pe 
doamnele Epancin nu le prea întâlneai în oraş, Nastasia 
Filippovna îl luă într-o zi pe prinţ în caleaşca ei şi-i porunci 
vizitiului să treacă chiar prin faţa ferestrelor vilei lor. Pentru 
Mâşkin a fost o surpriză îngrozitoare; îşi dădu seama, după 
obiceiul lui, prea târziu, abia când trăsura trecuse de casă. 
N-a spus nimic, două zile după aceea însă a fost bolnav. 
Nastasia Filippovna nu mai repetă experienţa. În zilele din 
urmă, premergătoare cununiei, devenise foarte 


îngândurată. Izbutea totdeauna, în cele din urmă, să-şi 
alunge tristeţea şi-şi regăsea veselia, dar mult mai potolită 
şi mai puţin exuberantă decât înainte. Prinţul se purta cu ea 
mai atent şi mai prevenitor ca oricând. Îi părea ciudat că n- 
a adus niciodată vorba de Rogojin. Doar o singură dată, cu 
cinci zile înainte de nuntă, Daria Alekseevna trimise după el 
să vină numaidecât, pentru că Nastasia Filippovna se 
simţea foarte rău. Prinţul o găsi într-o stare vecină cu 
nebunia; ţipa, tremura, spunea întruna că Rogojin e ascuns 
în grădină, ba chiar în vilă, că l-a văzut cu ochii ei şi că o va 
omori la noapte... O va înjunghia! Toată ziua n-a putut să se 
liniştească. În seara aceea, Mâşkin, ducându-se pentru o 
clipă la Ippolit, află de la doamna Ierentieva, care tocmai 
atunci se întorsese din oraş, unde fusese plecată pentru 
nişte treburi, că Rogojin trecuse pe la ea pe-acasă, la 
Petersburg şi că s-a interesat de noutăţile de la Pavlovsk. 
Prinţul a rugat-o să-i spună ora exactă când a vizitato şi s-a 
putut convinge că Rogojin se afla la căpi-tăneasă aproape la 
aceeaşi oră în care Nastasiei Filippovna i se năzărise că-l 
vede în grădina vilei sale. Prin urmare, totul n-a fost decât o 
nălucire, un miraj şi, ca să se încredinţeze mai bine, 
Nastasia Filippovna se duse personal s-o întrebe pe 
căpităneasă şi răspunsul acesteia o linişti pe deplin. 

În ajunul nunţii, prinţul, plecând de la Nastasia Filippovna, 
a lăsat-o foarte bine dispusă şi înviorată; croitoreasa îi 
trimisese de la Petersburg toaleta pe care trebuia s-o 
îmbrace a doua zi, rochia de nuntă, podoaba pentru cap 
etc., etc. Prinţul nu se aştepta s-o vadă aşa de preocupată 
de gătelile ei; le admiră pe fiecare în parte şi laudele lui o 
făcură şi mai fericită. Până la urmă însă, Nastasia 
Filippovna nu se putu abţine şi-i împărtăşi pentru ce anume 
ţinea aşa de mult la bogăţia podoabelor şi a îmbrăcămintei: 
auzise că aproape tot oraşul era indignat, că nişte derbedei 
pregăteau un scandal cu muzică şi cu versuri de 
circumstanţă şi că restul societăţii încuraja mai mult sau 
mai puţin toate astea. Pentru că voiau cu orice preţ s-o 


umilească, ea trebuia să ţină capul mai sus ca oricând, să-i 
sfideze pe toţi, să-i orbească şi să-i îngenuncheze prin 
eleganța şi bogăţia veşmintelor ei; „Să zbiere, să fluiere, 
dacă or îndrăzni!” La gândul acesta, ochii Nastasiei 
Filippovna scânteiau. De fapt, în sinea ei, nutrea şi un alt 
gând, pe care însă nu-l putea mărturisi: visa în taină că 
Aglaia sau vreo persoană trimisă de ea va asista la cununie, 
incognito, amestecată prin mulţime şi ea se pregătea să 
facă faţă cu cinste acestei eventualităţi. Pe la unsprezece 
noaptea, când se despărţi de prinţ, era preocupată de 
planurile sale. Dar nici nu bătuse miezul nopţii când Daria 
Alekseevna trimise după prinţ, chemându-l „să vină în 
grabă, căci e de rău”...Prinţul o găsi pe logodnica lui 
încuiată în iatac, pradă unei crize de nervi; plângea 
năprasnic şi se căina. Îi vorbiră prin uşă; multă vreme nu 
voi să ştie de nimic; la urmă deschise, îl lăsă numai pe prinţ 
să intre, încuie uşa iar şi-i căzu la picioare, în genunchi. (Cel 
puţin aşa a istorisit mai târziu Daria Alekseevna, ai cărei 
ochi curioşi reuşiră să surprindă câteva dintre amănuntele 
scenei.) 

— Ce fac? Ce fac! Ce fac eu din tine! Strigă ea, 
înbrăţişându-i cu disperare genunchii. 

Prinţul rămase o oră întreagă cu dânsa, nu ştim ce anume 
au vorbit. Daria Alekseevna povesti mai târziu că se 
împăcaseră şi erau fericiţi. În noaptea aceea, prinţul se mai 
interesă o dată de logodnica lui; între timp însă, Nastasia 
Filippovna adormise. Dimineaţa, înainte de a se trezi din 
somn, mai veniră la Daria Alekseevna alţi doi trimişi de-ai 
lui Mâşkin; şi chiar un al treilea, care a fost însărcinat să-i 
ducă prinţului următorul răspuns: „în jurul Nastasiei 
Filippovna roiesc acum o droaie de croitoresc şi de coafori 
din Petersburg; că nu se resimte deloc după criza de ieri, că 
e ocupată, aşa cum poate fi ocupată cu gătelile de cununie o 
tânără atât de frumoasă şi chiar în acest moment se decide 
într-un fel de consiliu extraordinar ce anume bijuterii, ce 


briliante să-şi pună mireasa”...Vestea asta avu darul să-l 
liniştească pe Mâşkin. 

Tot ce urmase după aceea şi cum anume se desfăşuraseră 
evenimentele acestei nunţi memorabile s-a putut afla mai 
pe urmă de la persoane bine informate din ale căror 
mărturii demne de crezare se putea reconstitui cam 
următoarea succesiune a faptelor: 

Cununia a fost hotărâtă pentru ora opt seara. Pe la ora 
şapte, Nastasia Filippovna era gata. Încă de la şase, o 
mulţime de curioşi începură să se strângă în jurul vilei lui 
Lebedev, dar mai cu seamă în faţa casei Dariei Alekseevna; 
pe la şapte, biserica aproape că se umpluse. Vera Lebedeva 
şi Kolea nu-şi mai găseau locul de grija prinţului, deşi erau 
ocupați până peste cap: trebuiau să pregătească cele de 
cuviinţă pentru primirea invitaţilor care, după cununie, 
aveau să vină ca să-i felicite pe tinerii căsătoriţi. De altfel, 
nu se aşteptau la prea multă lume; în afară de nuntaşi şi de 
martori, Lebedev îi mai invitase pe Ptiţân, Ganea, doctorul 
cel cu decorația Sf, Anna la gât şi pe Daria Alekseevna. „Ce 
ţi-a venit să-l inviţi pe doctor? Abia l-am cunoscut”, îi spuse 
prinţul lui Lebedev. „Are ordinul Sfânta Anna la gât, e un 
om cu vază şi o să facă efect”, răspunse Lebedev, vădit 
încântat de ideea lui şi spre hazul prinţului. Keller şi 
Burdovski, în frac şi înmănuşaţi, aveau o înfăţişare destul de 
convenabilă; numai că cel dintâi îl cam neliniştea pe prinţ 
din pricina pornirilor sale belicoase când se uita la 
mulţimea de gură-cască ce se adunase în faţa casei. În 
sfârşit, pe la ora şapte şi jumătate, Mâşkin se duse cu 
trăsura la biserică. E de remarcat că el ţinea neapărat să fie 
respectate toate datinile şi uzanţele consacrate în 
asemenea ocazii; totul se făcea pe faţă, deschis, la lumina 
zilei şi „cum se cuvine”...Însoţit de Keller, care arunca în 
dreapta şi-n stânga priviri amenințătoare, prinţul păşi în 
biserică, răzbind cu greu prin mulţime, în mijlocul 
şuşotelilor şi al exclamaţiilor lumii. El se refugie pentru 
moment în altar. Apoi Keller plecă s-o aducă pe Nastasia 


Filippovna. În faţa casei Dariei Alekseevna era de două ori 
mai multă lume decât la vila prinţului şi atitudinea acestei 
mulţimi era şi mai ostilă. Urcând scările, Keller auzi nişte 
vociferări care îl făcură să se întoarcă, gata să rostească un 
discurs după vrerea inimii lui înfierbântate, dar fu oprit la 
timp de Burdovski şi de Daria Alekseevna, care tocmai 
ieşise să deschidă uşa; amândoi îl apucară pe Keller şi-l 
traseră înăuntru. Era furios şi zorit. Nastasia Filippovna se 
ridică în picioare, se mai uită o dată în oglindă şi, după cum 
spunea Keller mai târziu, observă cu un zâmbet „silit” că 
era „palidă ca un cadavru”; apoi se închină cu smerenie 
înaintea icoanei şi porni înainte. Un murmur surd de glasuri 
salută apariţia ei. E drept că la început se auziră şi râsete, 
aplauze şi câteva şuierături; după o clipă însă răsunară şi 
alte glasuri: 

— Ce mândreţe de femeie! Se auzea din mulţime. 

— Nu-i nici cea dintâi, nici cea de pe urmă! 

— Căsătoria acoperă orice, proştilor! 

— Unde mai găseşti aşa frumuseţe, urra! Răcneau cei din 
faţă. 

— Prinţesă! Pentru aşa prinţesă mi-aş vinde sufletul! 
Strigă un conţopist. „Cu preţul vieţii, noapte dărui!” 

Într-adevăr, Nastasia Filippovna ieşi din casă albă ca varul; 
doar ochii ei mari, negri, aţintiţi spre mulţime, luceau ca 
nişte cărbuni aprinşi şi curioşii n-au putut să reziste acestei 
priviri; indignarea făcu loc entuziasmului. Dar iată că uşa 
cupeului s-a şi deschis şi Keller i-a întins mâna s-o susţină, 
când, deodată, ea scoase un țipăt şi se repezi de pe ultima 
treaptă a scării drept în mijlocul mulţimii. Toţi din jurul ei 
rămaseră înlemniţi; lumea se dădu în lături din faţa ei şi la 
cinci-şase paşi de casă se ivi deodată Rogojin. Prin mulţime, 
Nastasia Filippovna îi zărise privirea. Alergă la dânsul ca o 
nebună şi-l apucă de amândouă mâinile: 

— Scapă-mă! la-mă cu tine! Unde vrei tu, chiar acum! 

S-o ia în braţe şi s-o ducă până la cupeu a fost pentru 
Rogojin treabă de o clipă. Apoi scoase din portofel o hârtie 


de o sută de ruble şi o întinse vizitiului: 

— La gară! Dacă prindem trenul, mai capeţi un sutar! 

După care sări în trăsură lângă Nastasia Filippovna şi 
închise uşa cupeului. Fără să mai stea la şovăială, vizitiul 
dădu bici cailor. Keller se justifica pe urmă prin stupefacţia 
în care îl adusese o întorsătură atât de neaşteptată. „Să fi 
avut încă o secundă, mi-aş fi venit în fire şi n-aş fi îngăduit 
una ca asta!” spunea el, relatând întâmplarea. Prima 
reacţie a celor doi cavaleri de onoare a fost să sară într-o 
altă trăsură care staţiona în apropiere şi să pornească în 
urmărirea cupcului; dar pe drum se răzgândiră. 

— E prea târziu! N-ai cum s-o întorci cu de-a sila! Zise 
Keller. 

— Şi nici prinţul n-ar accepta! Fu de părere Burdovski, 
profund zguduit. 

Rogojin şi Nastasia Filippovna ajunseră la timp la gară. 
După ce s-au dat jos din trăsură, cu un minut înainte de a se 
urca în vagon, Rogojin opri deodată o fată care tocmai 
trecea prin faţa lui; era îmbrăcată cu o mantilă de culoare 
închisă, cam veche, dar încă destul de prezentabilă, iar pe 
cap purta o năframă de mătase. 

— Îţi dau cincizeci de ruble pe mantila dumitale, îi spuse 
scurt şi-i întinse banii. 

Această propunere neaşteptată o zăpăci pe fată; fără să-i 
mai lase timp de gândire, îi strecură în mână rublele şi, 
luând cât ai clipi mantila şi năframa, acoperi umerii şi capul 
Nastasiei Filippovna. În vagon, veşmintele ei atât de luxoase 
ar fi atras atenţia celorlalţi călători. Abia mai târziu înţelese 
fata de ce i s-au dat atâţia bani pentru vechiturile ei. 

Vestea răpirii Nastasiei Filippovna ajunse cu iuţeala 
fulgerului la urechile lumii adunate în biserică. În momentul 
când Keller îşi făcea loc prin mulţime, ca să ajungă la prinţ, 
o sumedenie de oameni pe care nu-i cunoştea îl asaltară, 
nerăbdători să afle ce s-a întâmplat. Vorbeau tare, clătinau 
din cap, unii chiar râdeau; nimeni nu părăsea biserica; toţi 
voiau să vadă ce va face prinţul. Aflând vestea, el se 


îngălbeni, dar nu arătă nici o tulburare. „Mă temeam de 
asta, spuse cu un glas abia desluşit, totuşi nu mi-am 
închipuit că se va întâmpla chiar aşa.” Şi, după o clipă de 
tăcere, adăugă: „De altfel... În starea ei... Nu-i deloc de 
mirare”...Cuvintele acestea au fost calificate mai târziu de 
Keller drept dovadă a unei atitudini „de neasemuită 
înţelepciune filosofică”...Când prinţul ieşi din biserică, mulţi 
băgară de seamă că părea foarte liniştit şi nu era deloc 
abătut. Se grăbea desigur să ajungă cât mai repede acasă, 
ca să rămână singur, dar nu avu parte de aşa ceva. Câţiva 
dintre invitaţi, printre care Ptiţân, Gavrilă Ardalionovici şi 
doctorul, îl însoţiră până acasă şi intrară după el. În afară 
de asta, din toate părţile, vila era literalmente asaltată de 
curioşi. Fiind încă pe terasă, prinţul auzi iscându-se o 
discuţie violentă: Keller şi Lebedev erau gata să se încaiere 
cu un grup de necunoscuţi care păreau a fi nişte slujbaşi şi 
care voiau numaidecât să pătrundă înăuntru. Prinţul se 
apropie şi, după ce se informă de pricina certei, îi rugă 
politicos pe Lebedev şi pe Keller să se dea la o parte, apoi, 
adresându-se plin de amabilitate unui domn cu înfăţişare 
mai impunătoare şi cu părul cărunt, care se afla în fruntea 
celorlalţi, îl invită să binevoiască a-i face onoarea să vină în 
casă. Domnul se cam fâstăci, stingherit, totuşi păşi pe 
terasă. Şapte-opt dintre însoțitorii lui făcură la fel şi intrară 
în casă afişând un aer degajat; alţi amatori nu se găsiră şi în 
curând se auziră glasuri din mulţime care-i condamnau pe 
cei înfigăreţi. Pe aceştia prinţul îi pofti să ia loc pe scaune, 
le oferi ceai şi intră în vorbă cu ei. Spre surprinderea 
vizitatorilor, lucrurile se petrecură într-o atmosferă sobră şi 
de bună-cuviinţă. Au fost şi unele încercări de a înveseli 
convorbirea, dirijând-o spre un „subiect la ordinea zilei”, s- 
au pus şi câteva întrebări indiscrete, au fost strecurate şi 
observaţii „provocatoare”...Dar prinţul le răspunse tuturor 
cu atâta simplitate şi bunăvoință şi în acelaşi timp cu atâta 
demnitate şi încredere în buna-credinţă a musafirilor săi, 
încât toate întrebările acestea indiscrete încetară de la sine. 


Încetul cu încetul convorbirea căpătă un caracter serios şi 
grav. Unul dintre domnii aceştia, agăţându-se de o vorbă 
scăpată de cineva, declară cu vehemenţă că orice s-ar 
întâmpla, el nu-şi va vinde moşia, ci va aştepta, căci 
„întreprinderile sunt mai bune decât banii”: „lată, domnule, 
care este sistemul meu economic, dacă vrei să ştii!”... 
Fiindcă se adresa prinţului, acesta îl aprobă cu multă 
căldură, deşi Lebedev îi şoptea la ureche că acest pretins 
proprietar, care se umflase în pene făcând caz de avuţiile 
lui, nu numai că n-a avut vreodată o moşie, dar nici măcar 
un capăt de aţă. Astfel trecu aproape o oră şi în cele din 
urmă, după ce-şi băură ceaiul, oaspeţii văzură în sfârşit că 
buna-cuviinţă nu le mai îngăduia să rămână. La plecare, 
doctorul şi domnul cu părul cărunt, plini de afecţiune, îşi 
luară rămas-bun de la prinţ; de altfel şi toţi ceilalţi se 
despărţiră cu efuziuni zgomotoase şi multă căldură. S-au 
exprimat urări şi păreri în sensul că „e de prisos să-şi facă 
inimă rea... Poate că e mai bine chiar că s-a întâmplat 

aşa... "etc. E drept că erau printre ei şi unii mai tineri care 
au încercat să ceară şampanie, dar cei mai în vârstă îi 
făcură să se astâmpere. După ce, în sfârşit, s-au retras cu 
toţii, Keller se aplecă spre Lebedev şi-i spuse: „Noi am fi 
iscat, bineînţeles, un mare tărăboi, cu strigăte şi bătaie şi 
ne-am fi făcut de râs; ar fi intervenit şi poliţia; pe când el şi- 
a câştigat noi prieteni şi încă ce oameni, îi cunosc doar!” La 
care Lebedev, care apucase să tragă binişor la măsea, 
scoase un suspin şi rosti sentenţios: „A ascuns înţelepţilor şi 
celor deştepţi ceea ce a descoperit pruncilor”; am mai spus- 
o şi altă dată despre el, iar acum mai adaug că şi pe 
„pruncul cel nevinovat Dumnezeu l-a scăpat din prăpastie. 
El şi toţi sfinţii lui!” 

În sfârşit, pe la ora zece şi jumătate, îl lăsară pe prinţ 
singur; îl durea cumplit capul; Kolea plecă cel din urmă, 
după ce-l ajută pe Mâşkin să-şi schimbe hainele de nuntă. 
Se despărţiră cu cele mai bune sentimente de caldă 
prietenie. Kolea nu vorbi mai nimic despre întâmplare, dar 


făgădui să vină a doua zi dis-de-dimineaţă. A povestit mai 
târziu că atunci când îşi luă rămas-bun, prinţul nu i-a 
împărtăşit nimic şi, prin urmare, i-a ascuns chiar şi lui 
intenţiile sale ulterioare. Curând nu mai rămăsese aproape 
nimeni în casă; Burdovski se duse să-l vadă pe Ippolit, 
Keller şi cu Lebedev plecară şi ei nu se ştie unde. Numai 
Vera Lebedeva mai rămase o bucată de vreme în casă 
pentru a face puţină ordine şi a reda astfel odăilor aspectul 
lor obişnuit. Înainte de plecare, aruncă o privire în camera 
prinţului. Stătea cufundat în gânduri, cu coatele pe masă şi 
capul în mâini. Ea se apropie încet şi-l atinse pe umăr. 
Prinţul o privi buimac şi câtva timp păru că încearcă să-şi 
aducă aminte de ceva; dezmeticindu-se în sfârşit, a început 
să dea semne de agitaţie neobişnuită. Totul se reduse până 
la urmă la rugăminţile stăruitoare ale prinţului, care o 
imploră pe Vera să-i bată în uşă a doua zi, la ora şapte 
dimineaţă, căci trebuie să plece la Petersburg cu cel dintâi 
tren. Fata făgădui să-i împlinească dorinţa. O mai rugă la fel 
de stăruitor să nu spună nimănui nimic, ceea ce îi promise 
de asemenea, şi, în sfârşit, în clipa când deschise uşa să 
plece, prinţul o mai chemă o dată, îi luă mâinile, i le sărută, 
o sărută apoi pe frunte, spunându-i într-un fel cu totul 
straniu: Pe mâine!” 'Toate astea le-a povestit Vera mai 
târziu. Fata plecă pradă unei mari nelinişti pentru el. A 
doua zi dimineaţa, după cum făgăduise, Vera bătu la uşa 
prinţului, anunţându-l că trenul de Petersburg pleacă peste 
un sfert de ceas. Înfăţişarea senină şi chiar surâzătoare a 
lui Mâşkin când i-a deschis uşa o mai linişti puţin. Se pare 
că nici nu se dezbrăcase peste noapte ca să se culce, dar se 
vedea cu toate acestea că dormise. Îşi făcea socoteala că ar 
putea să se întoarcă în aceeaşi zi la Pavlovsk. Vera a fost, 
aşadar, singura fiinţă căreia prinţul socoti de cuviinţă să-i 
comunice intenţia lui de a pleca în oraş. 

XI. 

Peste o oră, Mâşkin se afia la Petersburg; trecuse de ora 
nouă când sună la Rogojin. Urcase pe scara din faţă; mult 


timp păru că nimeni nu auzise clopoţelul sunând. În sfârşit, 
uşa de la apartamentul bătrânei mame a lui Rogojin se 
deschise; o slujnică în vârstă, cu o înfăţişare cuviincioasă, 
apăru în prag. 

— Parfion Semionovici nu-i acasă, spuse ea. Pe cine 
căutaţi? 

— Pe Parfion Semionovici. 

— Nu-i acasă. 

Servitoarea îl privea cu o curiozitate cam prea vădită. 

— Spune-mi, cel puţin, a dormit acasă astă-noapte? Şi... 
Dacă s-a întors singur aseară? 

Slujnica îl privea mereu, fără să-i răspundă la întrebare. 

— N-a venit cu dânsul... Ieri, aici... Către seară... Nastasia 
Filippovna? 

— Să nu vă fie cu supărare, dar cine sunteţi? 

— Prinţul Lev Nikolaevici Mâşkin; Parfion Semionovici mă 
cunoaşte bine. 

— V-am spus că nu e acasă. 

Femeia îşi lăsă ochii în jos. 

— Şi Nastasia Filippovna? 

— Nu ştiu nimica. 

— Stai, stai puţin. Şi când are să se întoarcă? 

— Nici asta nu pot să ştiu. Uşa se închise. 

Prinţul hotări să revină peste o oră. Coborând, dădu cu 
ochii de portar. 

— Parfion Semionovici e acasă? 

— Da, este. 

— Atunci, cum se face că adineauri mi s-a spus că lipseşte? 

— Cineva de la dânsul v-a spus? 

— Nu, o slujnică a bătrânei mi-a spus, dar am sunat la uşa 
lui Parfion Semionovci şi n-a venit nimeni să-mi deschidă. 

— Cine ştie, poate să fi ieşit, răspunse portarul; se 
întâmplă să plece fără să anunţe. Uneori ia şi cheia cu 
dânsul şi odăile stau zăvorite câte trei zile în şir. 

— Eşti sigur că ieri a fost pe acasă? 


— Vezi bine c-a fost. Numai când intră pe uşa din faţă, nu 
ştie nimeni. 

— Dar Nastasia Filippovna n-o fi fost şi dânsa cu el? 

— Asta nu mai ştiu. Nu prea se arată des pe aici; dacă 
venea, o vedeam de bună seamă. 

Prinţul plecă şi, neştiind ce să facă, se plimbă o vreme pe 
trotuar. La Rogojin, toate ferestrele erau închise, pe când 
cele de la apartamentul mamei sale, mai toate deschise. Era 
o zi de vară senină şi cu arşiţă. Prinţul traversă strada şi se 
opri pe trotuarul de peste drum, ca să-şi mai arunce o 
privire spre ferestre; nu numai că erau închise, dar aproape 
toate aveau storurile lăsate. 

A stat aşa vreun minut, când, deodată - lucru ciudat - i se 
păru că marginea unui stor se dă la o parte şi, cât ai clipi 
din ochi, apare şi dispare pe loc chipul lui Rogojin. Prinţul 
mai aşteptă puţin, cât pe ce gata să se întoarcă şi să sune 
din nou la uşă, dar se răzgândi, hotărât să revină într-o oră. 
„Cine ştie? Poate mi s-a năzărit... Numai...” îşi zisei el. 

De acolo se îndreptă repede spre vechea locuinţă a 
Nastasiei Fitippovna din cartierul Izmailovski Polk. Ştia că 
după ce părăsise Pavlovskul la rugămintea lui, cu trei 
săptămâni în urmă, fusese găzduită în Izmailovski Polk, la o 
veche cunoştinţă a ei. Văduvă de învăţător şi mama unei 
familii numeroase, această venerabilă femeie dădea cu 
chirie un apartament destul de drăguţ mobilat, ceea ce 
reprezenta aproape unicul său venit. Era de presupus că, 
revenind la Pavlovsk, Nastasia Filipovna trebuia să fi 
păstrat şi locuinţa din Petersburg; cel puţin, era foarte 
probabil să-şi fi petrecut noaptea în această locuinţă, unde, 
fără îndoială, Rogojin o adusese în ajun. Prinţul luă o birjă. 
Pe drum, se gândi că ar fi fost mai bine să fi început cu asta 
şi să fi încercat mai întâi acolo, dat fiind că era de necrezut 
ca tânăra femeie să se fi dus noaptea direct la Rogojin. Îşi 
aminti şi de vorbele portarului, cum că Nastasia Filippovna 
nu prea venea des în casa aceea. Dacă nici înainte nu prea 
îl vizita pe Rogojin, atunci ce rost ar avea acum să stea la 


el? Dându-şi astfel curaj, prinţul ajunse în sfârşit în 
Izmailovski Polk mai mult mort decât viu. 

Spre surprinderea şi dezolarea lui, văduva cu pricina nu 
numai că nu auzise nimic de Nastasia Filippovna, nici în 
ajun şi nici în ziua aceea, dar până şi apariţia prinţului o 
socotea un fel de minune. În urma mamei năvăliră pe uşă o 
droaie de copii - numai fetiţe la un an diferenţă una de alta, 
dintre care cea mai mare avea cincisprezece ani, iar cea 
mai mică şapte - şi, făcând cerc în jurul prinţului, se 
holbară la el ca la urs. După copii se ivi şi o mătuşă a lor, o 
femeie, cu faţa gălbejită şi cu o basma neagră pe cap; apoi 
apăru şi bunica - o băbuţă cu ochelari pe nas. Stăpâna casei 
îl pofti stăruitor pe Mâşkin să intre ca să-şi mai tragă 
sufletul, lucru la care el nu se opuse. Mâşkin ghici 
numaidecât că ele ştiau foarte bine cine era el şi că în ajun 
trebuia să fi avut loc nunta lui şi deci ardeau de nerăbdare 
să-l întrebe despre nuntă şi să afle prin ce minune venise să 
se intereseze de Nastasia Filippovna, când, de fapt, ea ar fi 
trebuit să fie acum cu el la Pavlovsk; dar tăceau din 
delicateţe. Pentru a le satisface curiozitatea, prinţul istorisi 
pe scurt tot ce se petrecuse. Uimirea lor fu însă atât de 
mare, încât prinţul se văzu nevoit să dea şi alte amănunte, 
bineînţeles cât mai sumar cu putinţă. La urmă cele trei 
femei, profund impresionate, hotărâră în înţelepciunea lor 
ca, înainte de toate, să se întoarcă la Rogojin, să bată până 
ce i-o deschide, ca să afle de la el ce-i cu Nastasia 
Filippovna. lar dacă Rogojin nu va fi acasă (lucru de care 
trebuia să se încredinţeze bine) sau dacă va refuza să 
răspundă, prinţul ar putea să se ducă la o doamnă 
nemţoaică pe care Nastasia Filippovna o cunoştea şi care 
locuia cu mama ei în cartierul Semionovski Polk; în 
tulburarea ei şi din dorinţa de a face să i se piardă urma, e 
posibil ca Nastasia Filippovna să se fi dus să înnopteze 
acolo. Prinţul se ridică sleit de puteri şi cu sufletul îndurerat 
de moarte; ele aveau să povestească mai târziu că el era de 
o „paloare înspăimântătoare” şi că într-adevăr abia se ţinea 


pe picioare. Multă vreme îi fu cu neputinţă să prindă sensul 
vorbelor ce-i răsunau în urechi din învălmăşeala aceea de 
glasuri; în cele din urmă, înţelese că femeile acestea se 
ofereau să-l ajute în căutările lui şi-i cereau să le dea adresa 
lui din oraş. Trebui să mărturisească adevărul, că nici n- 
avea locuinţă la Petersburg. Atunci femeile îl sfătuiră să-şi 
ia o cameră la hotel. Prinţul se gândi puţin şi le dădu adresa 
hotelului unde trăsese cu cinci săptămâni în urmă şi în care 
avusese atacul de epilepsie. Pe urmă, se duse iar la Rogojin. 
De data aceasta, nu numai uşa lui Parfion Semionovici nu se 
deschise, ci şi aceea a mamei lui rămase închisă. Prinţul 
cobori cu gândul să-l caute pe portar; îl găsi trebăluind prin 
curte. Era atât de absorbit de treaba pe care o făcea, că 
aproape nici nu se uită la Mâşkin, răspunzându-i în silă; 
totuşi susţinu cu toată tăria că Parfion Semionâci „a ieşit 
dis-de-dimineaţă şi a plecat la Pavlovsk, aşa că nu se mai 
întoarce azi”. 

— Am să-l aştept; poate se întoarce către seară. 

— Poate nici în opt zile. Cine ştie? 

— În orice caz, a dormit aici astă-noapte? 

— Asta da... 

Toate acestea dădeau de bănuit. În răstimpul dintre cele 
două vizite ale prinţului, portarul putea foarte bine să fi 
primit noi dispoziţii; adineauri era guraliv, iar acum cu greu 
îi scoteai un cuvânt din gură. Mâşkin hotări să se întoarcă 
după două ceasuri şi chiar, de va trebui, să stea de strajă în 
faţa casei. Până atunci, îi mai rămăsese o speranţă: să afle 
ceva de la nemţoaică şi plecă în grabă spre Semionovski 
Polk. 

Dar nemţoaica nici nu prea l-a înţeles ce voia să spună. 
Câteva vorbe pe care stăpâna casei le scoase îi dădură a 
înţelege că frumoasa nemţoaică se certase cu Nastasia 
Filippovna cu vreo două săptămâni înainte şi că de atunci 
nu mai ştia nimic de ea şi că nici nu vrea să ştie, „chiar dacă 
s-ar mărita cu toţi prinții din lume”...Mâşkin se grăbi să 
plece. Pe drum, îi trecu prin minte că Nastasia Filippovna o 


fi plecat poate la Moscova, ca şi rândul trecut şi că, 
bineînţeles, Rogojin a urmat-o, dacă nu cumva au plecat 
împreună. „De-aş putea să dau, cel puţin, de vreo urmă!” îşi 
aminti că trebuie să-şi reţină o odaie la hotel şi se grăbi să 
se ducă în Liteinaia; aici i se dădu numaidecât o cameră. 
Omul de serviciu îl întrebă dacă vrea să mănânce. Distrat, 
prinţul răspunse afirmativ şi abia după gustare se necâji 
groaznic când îşi dădu seama că pierduse vreo jumătate de 
ceas. Judecind pe urmă mai calm, se dumeri că nimic nu l-ar 
fi împiedicat să renunţe la gustare şi s-o lase baltă. O 
senzaţie ciudată îl cuprinse când se trezi în coridorul acela 
întunecos şi muced, o senzaţie dureroasă care tindea să se 
transforme într-o idee; dar cu toate străduinţele de a ghici 
substratul acestei frământări chinuitoare, nu izbuti să 
descopere în ce consta ideea aceasta nouă care cu 
îndărătnicie se cerea eliberată din haosul obsesiei incerte. 
În cele din urmă, ieşi din hotel într-o stare cu totul 
anormală; capul i se învârtea; unde să se ducă totuşi? Şi din 
nou porni cu mare grabă, mânat de gândul de a mai încerca 
la Rogojin. 

Rogojin nu se întorsese; trase de mai multe ori de mânerul 
clopoţelului, dar uşa rămase încuiată. Sună la bătrână; aici 
avu mai mult noroc: i se deschise, dar numai ca să i se 
spună că Parfion Semionâci lipseşte şi că poate nu se 
întoarce acasă decât peste vreo trei zile. | se păru ciudat că 
femeia de serviciu, ca şi mai adineauri îl privea cu aceeaşi 
căutătură speriată. Pe portar nici nu-l mai găsi de astă dată. 
leşind din curte, traversă strada ca şi rândul trecut şi, 
oprindu-se pe trotuarul de peste drum, îşi ridică ochii spre 
ferestre; o jumătate de ceas, poate chiar mai mult, s-a 
plimbat pe trotuar, în bătaia dogoritoare a soarelui; de data 
aceasta, nici o mişcare; ferestrele nu se deschiseră, 
storurile rămâneau nemişcate. Se opri definitiv la ideea că 
mai adineauri i se năzărise numai chipul lui Rogojin; şi apoi, 
dacă cineva ar fi privit din dosul ferestrei, parcă puteai să-i 
desluşeşti faţa prin geamurile astea întunecate, neşterse de 


multă vreme; înviorat la gândul acesta, prinţul plecă din 
nou spre Izmailovski Polk unde-l aştepta văduva de 
învăţător. 

Între timp ea cutreierase oraşul, vizitând vreo trei-patru 
case; trecuse şi pe la Rogojin - zadarnic! Nicăieri nu aflase 
nimic. Prinţul o ascultă tăcut, apoi intră în odaie şi, luând 
loc pe canapea, năuc, îşi plimbă privirea asupra celor din 
jur ca un om care nu înţelege ce i se spune. Lucru ciudat; 
ba era foarte atent şi dădea dovadă de un spirit de 
observaţie neobişnuit, ba devenea dintr-o dată din cale- 
afară de distrat. Cei din casa văduvei aveau să povestească 
mai târziu că s-au mirat cu toţii în ziua aceea cât de ciudat 
era prinţul şi „se prea poate că încă de atunci boala lui a 
început să dea semne”...La urmă, se sculă şi ceru să vadă 
locuinţa Nastasiei Filippovna. Acest apartament se 
compunea din două odăi mari. Luminoase, înalte, frumos 
mobilate şi pentru care plătea o chirie destul de mare. Tot 
după relatările de mai târziu ale acestor trei doamne, 
prinţul examina fiecare obiect din amândouă odăile; văzu 
pe măsuţă o carte deschisă: era un roman francez, Madame 
Bovary; îndoi colţul paginii la care rămăsese deschisă 
cartea, ceru voie s-o ia cu el şi, cu toate că i se atrase 
atenţia că volumul era împrumutat de la o bibliotecă 
publică, îl vâri fără să se sinchisească în buzunar. Aşezându- 
se lângă o fereastră deschisă, dădu cu ochii de o măsuţă de 
joc de cărţi pe care erau mâzgălite cu cretă nişte cifre; se 
interesa cine obişnuia să joace. I s-a spus că de când 
Nastasia Filippovna se întorsese de la Pavlovsk la 
Petersburg, luase obiceiul să facă în fiecare seară câte o 
partidă de cărţi cu Rogojin. Jucau popa-prostul, stos, 
preferans, whist şi alte jocuri. Fapt este că în ultimul timp, 
tânăra femeie se plângea mereu că se plictiseşte de moarte 
pentru că Rogojin nu ştia să întreţină o conversaţie şi stătea 
seri întregi fără să deschidă gura; a doua zi după aceea, 
venind, el scoase fără vorbă din buzunar un pachet de cărţi 
de joc şi Nastasia Filippovna, care mai tot timpul era tristă 


şi vărsa lacrimi, prinse a râde şi aşa au început să joace 
cărţi seară de seară ca să-şi omoare timpul. Prinţul întrebă 
unde erau cărţile cu care jucau. ] s-a explicat că Rogojin 
obişnuia să aducă în fiecare seară câte o garnitură de cărţi 
noi pe care la plecare le lua cu el. 

Cele trei femei îl sfătuiră să se mai ducă o dată pe la 
Rogojin şi să bată în uşă mai tare, dar nu chiar acuma, ci 
mai târziu, la căderea nopţii, „cine ştie poate că de data 
aceasta vei fi mai cu noroc”...În ce o priveşte, văduva de 
învăţător se oferi să se repeadă între timp la Pavlovsk: s-ar 
putea, îşi dădu ea cu părerea, ca Daria Alekseevna să ştie 
ceva. În tot cazul îl rugă pe prinţ să revină pe la zece seara, 
pentru a pune la cale împreună ce aveau de făcut a doua zi. 
Zadarnice însă au fost toate încercările lor de a-l îmbărbăta, 
de a-i da curaj, prinţul era pradă deznădejdii. Cu sufletul 
apăsat de o tristeţe cumplită, se duse pe jos spre hotel. 
Petersburgul, aşa de prăfuit, aşa de sufocant în timpul verii, 
îl strivea ca în menghină; îşi făcea anevoie drum printre 
oameni cu feţele aspre sau oameni beţi; privirea îi luneca 
absentă pe chipul lor şi cine ştie cât o fi ocolit până să 
ajungă la hotel; între timp se înserase de-a binelea. Hotări 
să se odihnească puţin, ca apoi s-o pornească din nou la 
Rogojin, după cum fusese sfătuit. Se aşeză pe canapea 
sprijinindu-şi capul în palme şi rămase adâncit în gânduri. 

Cât timp a stat aşa şi la ce s-o fi gândit, e greu de spus. Se 
temea de prea multe şi teama aceasta o resimțea dureros şi 
chinuitor. Rând pe rând îşi aminti de Vera, apoi de Lebedev, 
care poate ştia ceva din toată întâmplarea asta; şi chiar 
dacă nu ştia nimic, era totuşi mai în măsură decât el să afle 
cum stau lucrurile. Apoi se gândi la Ippolit şi-şi aduse 
aminte că în ultimul timp Rogojin îl vizitase de mai multe 
ori. Din momentul acela gândul la Rogojin puse cu 
desăvârşire stăpânire pe el; îl revăzu aşa cum îi apăruse 
acum de curând la înmormântarea generalului Ivolghin; 
cum îl întâlnise în parc; în sfârşit, retrăi scena din coridor, 
când Rogojin se ascunsese într-un colţ şi -l aştepta înarmat 


cu un cuţit. Îşi aminti cum îi luceau ochii în întuneric. Şi 
deodată tresări: ideea nedesluşită care-l obsedase 
adineauri începea să se închege, luând contururi din ce în 
ce mai precise în mintea lui. 

Îi devenea din ce în ce mai limpede că, dacă Rogojin se 
află aici la Petersburg şi pentru moment se ascunde 
intenţionat, va sfârşi negreşit prin a veni la el, cu gânduri 
bune sau rele, dar tot va veni, fie chiar aşa cum venise şi 
data trecută. Dacă pentru un motiv oarecare, Rogojin ar 
avea nevoie de el, unde ar putea să-l caute, decât tot aici, în 
coridorul acesta. Nu-i cunoaşte nici un fel de adresă; prin 
urmare e firesc să presupună că a tras la acelaşi hotel; 
oricum, va încerca să vadă dacă nu cumva e aici... În cazul 
când ar fi la mare ananghie. Şi, cine ştie, poate că a şi venit 
şi acum îi caută?! 

Aşa reflecta prinţul şi gândul acesta îi păru cu totul 
plauzibil. N-ar fi putut să găsească însă nici un răspuns, 
dacă ar fi mers mai departe cu întrebările: „Pentru ce, spre 
pildă, îşi închipuia că Rogojin trebuie neapărat să aibă 
nevoie de el şi că este exclus ca. În cele din urmă, să nu se 
întâlnească?” Şi gândul se depăna mai departe, devenind 
tot mai obsedant: Dacă e fericit, n-are să vină, iar dacă-i 
nefericit - va veni cât de curând şi cu siguranţă că e 
nefericit acum...” 

Fireşte că, având o asemenea convingere, ar fi trebuit să 
rămână la hotel şi să-l aştepte pe Rogojin; dar, ca şi cum n- 
ar fi putut suporta această nouă obsesie, prinţul sări ca ars 
de pe scaun şi apucându-şi pălăria ieşi din odaie. Coridorul 
era cufundat în întuneric. „Ce-ar fi dacă ar apărea acum 
deodată din colţul acela şi m-ar opri pe scară?” îi trecu prin 
minte, în timp ce se apropia bâjbâind de locul cu pricina. 
Dar nu apăruse nimeni. Trecu apoi pe sub bolta porţii şi, 
ajungând pe trotuar, se uită nedumerit la mulţimea de 
oameni care, după asfinţitul soarelui, năvăliseră în stradă 
(cum se întâmplă de obicei la Petersburg, în timpul 
caniculei); paşii i se îndreptară în direcţia străzii 


Gorohovaia. La vreo cincizeci de paşi de hotel, la cea dintâi 
răspântie, cineva din mijlocul mulţimii îl apucă uşor de braţ 
şi, apropiindu-se, îi spuse încet la ureche: 

— Lev Nikolaevici, vino cu mine, frate, am nevoie de tine. 
Era Rogojin. 

Lucru ciudat, de bucurie prinţul începu să-i povestească 
de zor, bolborosind cuvintele, bâlbâindu-se şi înghiţindu-le 
sfârşitul, cum îl aşteptase adineauri în coridor, la hotel. 

— Am fost pe acolo; să mergem. 

Acest răspuns neaşteptat îl uimi pe Mâşkin; dar uimirea-i 
surveni cel puţin după un minut-două, când îşi dădu seama 
de ciudata coincidenţă. În aceeaşi clipă îl cuprinse spaima şi 
începu să-l examineze cu atenţie pe Rogojin. Acesta mergea 
cu vreo jumătate de pas înaintea lui, privind drept în faţă, 
fără să-şi arunce ochii spre trecători şi totuşi ocolindu-i cu o 
prudenţă automată. 

— De ce n-ai întrebat... de mine, dacă ai fost la hotel? Se 
interesă deodată prinţul. 

Rogojin se opri, se uită la el cu privirea absentă, şi, ca şi 
când n-ar fi auzit întrebarea, îi spuse: 

— Uite ce, Lev Nikolaevici, mergi tu aşa drept înainte, 
până acasă la mine, înţelegi? Eu am să trec pe partea 
cealaltă. Dar ţine-te de mine, ca să ajungem împreună. 

Spunând vorbele acestea, trecu strada şi, când ajunse pe 
celălalt trotuar, îşi întoarse capul să vadă dacă prinţul îl 
urmează. Văzându-l pe Mâşkin că a rămas locului şi se uită 
la el cu ochii holbaţi de uimire, făcu semn cu mâna în 
direcţia străzii Gorohovaia şi porni mai departe, întorcând 
mereu capul şi făcându-i semne să-l urmeze. Părea 
mulţumit de faptul că Mâşkin l-a înţeles, rămânând pe 
celălalt trotuar. La rândul lui, prinţul făcea tot felul de 
presupuneri, crezând la un moment dat că Rogojin 
schimbase trotuarul pentru că pândeşte pe cineva şi nu 
vrea să-l scape. „Numai că nu înţeleg de ce nu mi-a spus şi 
mie la cine să iau seama?” Făcură astfel vreo cinci sute de 
paşi şi deodată prinţul începu să tremure din tot corpul. 


Rogojin îşi întorcea capul mai rar, dar tot se uita în urmă 
din când în când Mâşkin, neputând să se mai stăpânească, îi 
făcu semn cu mâna să vină la el. Acela trecu îndată strada, 
apropiindu-se de prinţ. 

— Nastasia Filippovna e la tine? 

— La mine. 

— Adineauri tu erai la fereastră şi te-ai uitat la mine de 
după perdea? 

— Da... Eu... 

— Şi de ce? 

Dar prinţul n-a mai ştiut ce să întrebe mai departe şi nici 
cum să-şi termine întrebarea începută; de altfel inima îi 
zvâcnea aşa de tare, încât îi venea greu să vorbească. 
Rogojin tăcea şi el, privindu-l ca adineauri, cu aceeaşi 
îngândurare absentă. 

— Şi acum, mă duc, spuse el deodată pregătindu-se să 
traverseze din nou strada; tu mergi, înainte, pe partea asta. 
Pe stradă trebuie să mergem separat... E mai bine pentru 
n0i... ai să vezi de ce... 

Când, în sfârşit, au ajuns fiecare de pe alt trotuar în strada 
Gorohovaia îndreptându-se spre casa lui Rogojin, prinţul 
simţi din nou cum i se taie picioarele, încât abia se mai târa 
împleticindu-se. Era aproape de orele zece seara. Ca şi 
adineauri, la apartamentul bătrânei ferestrele erau 
deschise; la Rogojin erau închise, iar storurile lăsate în jos 
păreau încă şi mai albe în întunericul de afară. Mâşkin 
părăsi trotuarul şi dădu să traverseze strada, în timp ce 
Rogojin urca treptele de la intrare, făcându-i mereu semne 
să se apropie. Prinţul îl ajunse din urmă. 

— Nici portarul nu ştie că m-am întors acum acasă. 
Adineauri, ieşind, i-am spus că plec la Pavlovsk şi tot aşa i- 
am lăsat vorbă şi mamei, şopti el cu un zâmbet şiret, 
aproape satisfăcut; o să intrăm fără să ne audă nimeni. 

Era cu cheia în mână. Urcând pe scară, se întoarse către 
prinţ şi-i făcu un semn cu degetul să umble cât mai încet. 
După ce deschise fără zgomot uşa de la apartamentul lui, îşi 


introduse înăuntru musafirul, se strecură şi el cu precauţie, 
încuie uşa şi vâri cheia în buzunar. 

— Vino, spuse el în şoaptă. 

Începuse să-i vorbească în şoaptă încă din momentul când 
se întâlniseră pe trotuarul de pe Liteinaia. Cu tot calmul lui 
aparent, se simţea că e în prada unei profunde tulburări 
lăuntrice. Când ajunseră în sala vecină cu cabinetul său, 
Rogojin se apropie de fereastră şi-i făcu un semn tainic 
prinţului să vină lângă el. 

— Vezi, când ai sunat adineauri la mine, eram aici şi am 
ghicit îndată că tu eşti; m-am apropiat de uşă, umblând în 
vârful picioarelor şi te-am auzit vorbind cu Pafnutievna. O 
dădăcisem încă de cu ziuă ce are de făcut; i-am dat poruncă 
tare să spună oricui o veni să mă vadă, fie tu, ori altcineva 
din partea ta, sau în sfârşit oricine o fi, că nu sunt acasă, 
dar mai cu seamă să nu sufle o vorbă dacă vii tu să mă cauţi 
şi i-am spus şi cum te cheamă. Când ai plecat, mi-am zis: n-o 
fi rămas cumva în stradă şi stă acum la pândă; am venit la 
fereastra asta, am ridicat un pic storul şi, ce să vezi, stăteai 
pe trotuarul din faţă şi te uitai drept la mine... Aşa a fost. 

— Dar unde-i... Nastasia Filippovna? Întrebă prinţul cu 
voce sugrumată. 

— E... aici, răspunse încet Rogojin, după o clipă de şovăire. 

— Unde, unde este? 

Rogojin ridică ochii spre Mâşkin, ţintuindu-l cu o privire 
grea: 

— Vino cu mine... 

Vorbea tot în şoaptă, fără grabă, rar şi mereu îngândurat. 
Chiar şi atunci când povestea despre storuri, îngândurarea 
asta stranie lăsa impresia, prin ceea ce spune şi peste 
sensul cuvintelor rostite, că voia să mai spună şi altceva. 

Intrară în birou. Această încăpere suferise oarecare 
schimbări de la vizita priţului. O draperie grea de mătase 
verde, întinsă de la un capăt la celălalt al odăii, ascundea un 
iatac, unde se afla patul lui Rogojin; avea câte o intrare de 
fiecare parte, dar în momentul acela draperia cea grea 


acoperea şi aceste intrări. Totul era cufundat în întuneric; 
nopţile „albe” petersburgheze începeau să fie mai puţin 
luminoase şi, dacă n-ar fi fost lună plină, cu mare greutate 
s-ar fi putut desluşi ceva în întunecosul apartament al lui 
Rogojin, mai ales acum, când storurile erau lăsate. E drept 
că feţele acestor doi oameni se mai distingeau, dar nu 
îndeajuns de lămurit. Rogojin era palid ca de obicei; în ochii 
aţintiţi asupra prinţului încremenise o licărire de lumină. 

— De ce nu aprinzi o lumânare? Spuse Mâşkin. 

— Nu, nu trebuie, răspunse Rogojin, şi, apucându-l de 
braţ, îl făcu să se aşeze; apoi, luă un alt scaun şi se aşeză şi 
el în faţa prinţului atât de aproape, încât genunchii lor 
aproape că se atingeau. Între ei, puţin la o parte, se afla o 
măsuţă rotundă. 

— Să stăm puţin aşa! Îl îndemnă el pe Mâşkin cu un glas 
rugător. Urmă o clipă de tăcere. Am bănuit că ai să tragi la 
hotelul acela - şi cum se întâmplă deseori, în loc să treacă 
direct la subiectul principal al conversaţiei, începu prin 
amănunte lăturalnice de ordin secundar. Când am intrat 
însă în coridor, mi-am zis: „Poate că e acolo acuma şi mă 
aşteaptă, aşa cum îl aştept şi eu aici?” Ai fost la văduva 
aceea de învăţător? 

— Da, abia mai putu să îngaime prinţul, atât de tare îi 
bătea inima. 

— Mi-am închipuit şi asta. Apoi m-am gândit că au să 
înceapă să pălăvrăgească... la, mai bine, mi-am zis eu, să-l 
aduc la mine, ca să petrecem noaptea asta împreună... 

— Rogojin! Unde-i Nastasia Filippovna? Şopti deodată 
prinţul şi se sculă tremurând din toate încheieturile. 
Rogojin se ridică şi el. 

— E acolo, şopti el, arătând cu capul spre draperie. 

— Doarme? Întrebă Mâşkin în şoaptă. 

Din nou Rogojin îl privi ţintă ca adineauri. 

— Poate că e mai bine să intrăm chiar acum...! 

— Numai că tu... Fie, să mergem! 

Dădu la o parte draperia, se opri şi se întoarse către prinţ. 


— Intră, îi spuse, invitându-l cu un gest să treacă înainte. 
Prinţul se supuse. 

— E întuneric beznă, observă ci. 

— Se vede de ajuns! Murmură Rogojin. 

— De-abia desluşesc... Patul. 

— Du-te mai aproape, îl îndemnă încet Rogojin. 

Prinţul mai făcu vreo doi paşi şi se opri. Îşi încorda privirea 
un minut-două fără să zărească ceva. Stând aşa lângă pat, 
niciunul nu era în stare să rostească un cuvânt; prinţului îi 
bătea inima să-i spargă pieptul, încât părea că bătăile ei se 
aud în liniştea de mormânt a încăperii. În cele din urmă, 
ochii i se deprinseră cu întunericul şi putu desluşi 
contururile patului. În aşternut dormea cineva un somn 
adânc şi fără de mişcare; nu se auzea nici cel mai mic 
foşnet, nici o răsuflare. Un cearşaf alb acoperea până şi 
capul persoanei culcate, iar membrele i se profilau în 
contururi abia desluşite; numai forma trupului arăta că 
acolo zăcea lungit un om. Împrejur era o mare dezordine; 
pe pat, pe fotolii, pe jos, peste tot erau aruncate în 
neorânduială tot felul de obiecte: o rochie minunată de 
mătase albă, flori, panglici. Pe măsuţa de lângă căpătăi 
sclipeau împrăştiate diamantele aşa cum fuseseră scoase... 
La picioare o grămadă de dantele spumoase zăcea ghem, 
iar pe albul lor imaculat, ieşind de sub cearşaf, se zărea 
vârful unui picior gol: acest picior părea al unei statui de 
marmură şi imobilitatea lui era înspăimântătoare. Prinţul 
privea încremenit şi cu cât privea mai mult simţea că 
liniştea din încăpere devine tot mai desăvârşită - o linişte de 
mor-mănt. Deodată o muscă porni să bâzâie deasupra 
patului şi se potoli apoi la căpătâi. 

Prinţul tresări. 

— Să mergem, îl atinse de braţ Rogojin. leşiră din iatac şi 
se aşezară din nou pe aceleaşi scaune, unul în faţa celuilalt. 
Prinţul tremura din ce în ce mai nestăpânit şi nu-şi lua 
privirea întrebătoare de la faţa lui Rogojin. 


— Văd, Lev Nikolacvici, rosti acesta în sfârşit, că tremuri 
ca o varga; aproape ca atunci când se porneşte criza, ţii 
minte cum s-a întâmplat cu tine la Moscova? Sau cum a fost 
o dată înainte de atac. Nici nu ştiu, zău, ce să mă fac cu tine 
acuma... 

Mâşkin ascultă cu atenţie încordată, străduindu-se să 
înţeleagă şi privindu-l pe Rogojin drept în faţă cu aceeaşi 
întrebare mută în ochi. 

— Tu? Întrebă el arătând cu un semn din cap spre 
draperie. 

— Da... Eu... Răspunse în şoaptă Rogojin, lăsându-şi capul 
în jos. Tăcură vreme de cinci minute. 

— Pentru că, mă gândesc, reîncepu deodată Rogojin, ca şi 
când nu şi-ar fi întrerupt vorba de mai înainte, pentru că, 
dacă îţi vine criza acum şi atacul şi ţipătul cu siguranţă c-o 
să fie auzit din stradă sau din curte, o să le dea de bănuit şi 
atunci or să bată în uşă, or să intre... Pentru că toţi mă cred 
plecat. Nici o lumânare n-am aprins, ca nu cumva din curte 
sau din stradă să se bănuiască ceva. Fiindcă atunci când 
plec, îmi iau cheile cu mine şi pot să lipsesc trei-patru zile, 
nimeni în lipsa mea nu intră aici, nici chiar pentru dereticat; 
aşa e rânduiala mea. Pentru asta, vasăzică, pentru că nu 
trebuie să afle nimeni că în noaptea asta stăm aici... 

— Ia stai, îl întrerupse prinţul, adineauri când am vorbit cu 
portarul şi cu bătrânica aceea, i-am întrebat şi de Nastasia 
Filippovna, dacă n-a rămas peste noapte aici. Au şi aflat, 
vasăzică, ceva de la mine. 

— Ştiu că i-ai întrebat. Eu îi spusesem Pafnutievnei că 
Nastasia Filippovna a trecut ieri pe aci, că n-a stat decât 
zece minute şi, după aceea, tot ieri, care vasăzică, a plecat 
la Pavlovsk. Aşadar nu ştie nimeni că a rămas peste noapte 
la mine. Aseară am intrat cu ea tot aşa pe furiş, ca şi 
adineauri noi amândoi. Încă pe drum mă gândeam că poate 
n-are să vrea să intre pe ascuns - aş, de unde! Vorbea în 
şoaptă, strecurându-se în vârful picioarelor şi adunându-şi 
poalele în mână ca să nu foşnească; pe scară mă ameninţă 


cu degetul, că, adică, să nu fac zgomot. Tot de tine îi era 
teamă. În tren era aproape nebună, aşa intrase frica-n ea; a 
ţinut morţiş să rămână peste noapte aici, la mine, am vrut s- 
o duc la locuinţa ei, la văduva aceea - da' de unde! „Acolo 
mă găseşte el, îmi zice, de cu zori o să vină să mă caute; 
ascunde-mă la tine, iar mâine, cu cel dintâi tren, plecăm la 
Moscova”; pe urmă mi-a vorbit că de acolo o să plecăm la 
Oriol; şi înainte să adoarmă tot de Oriol vorbea... 

— Stai, Parfion şi ce vrei să faci acum? Ce-ai de gând? 

— Mă gândesc ce mă fac cu tine? Tremuri întruna. 
Rămânem peste noapte aici, împreună. Alt aşternut afară 
de acela nu am; m-am gândit să iau pernele de la cele două 
canapele şi să le aşez lângă draperie, ca să ne culcăm jos, 
aşa alături. Pentru că dacă vin să caute, să scotocească, 
numaidecât or să dea de ea şi or s-o ducă de aici. Au să mă 
întrebe şi am să le spun tot... Or să mă ducă îndată şi pe 
mine. Ei bine, să odihnească acum aici aproape de noi, 
lângă mine şi lângă tine... 

— Da, da! Aprobă prinţul cu înflăcărare. 

— Aşa încât nu trebuie să afle nimeni şi nu lăsăm s-o ducă 
de aici. 

— Nu, nu, pentru nimic în lume! Nu, nu! 

— Ăsta mi-a fost gândul şi aşa am hotărât; să n-o dăm, 
frate, să n-o dăm nimănui, nici în ruptul capului! O păzim 
toată noaptea fără să facem zgomot. Am stat toată ziua 
lângă ea, numai dimineaţa am ieşit pentru o oră şi pe urmă, 
seara, ca să te caut. Uite, încă un lucru de care mi-i teamă - 
de duhoare, mai cu seamă că e o căldură înăbuşitoare. Se 
simte ceva sau nu? 

— Poate că se simte, nu ştiu. Spre ziuă o să se simtă cu 
siguranţă. 

— Am înfăşurat-o într-o muşama - una bună, americană, 
pe deasupra am întins un cearşaf şi am aşezat alături patru 
sticle cu soluţie Jdanov destupate; sunt şi-acum acolo... 

— Întocmai ca... la Moscova? 


— Da, ştii, pentru duhoare. Şi de-ai vedea cum doarme!... 
Mâine când s-o crăpa de ziuă, să te uiţi. Dar ce ai? N-ai 
putere nici măcar să te scoli? Întrebă cu grijă Rogojin, 
văzând că prinţul tremura aşa de tare, încât nu era în stare 
să se ridice de pe scaun. 

— Mi s-au tăiat picioarele, murmură prinţul; asta de 
spaimă, ştiu... Dar o să-mi treacă... Şi am să mă ridic... 

— Stai aşa până aşez aşternutul pentru noi şi... pe urmă te 
culci... Mă culc şi eu alături... Şi o să ascultăm... Pentru că 
eu, frate dragă, nu ştiu încă... Nu ştiu ce o să fie, acum nu- 
mi pot da seama şi de aceea îţi spun dinainte, ca să ştii... 

Mormăind aceste vorbe neînţelese, Rogojin se apucă să 
întindă pe jos aşternutul. Se prea poate că încă de 
dimineaţă se gândise la un asemenea culcuş. Noaptea 
trecută se culcase pe una dintre canapele, dar acolo nu 
încăpeau doi şi acuma ţinea numaidecât să stea culcaţi 
amândoi alături. lată de ce, luând două perne de mărimi 
diferite, de pe cele două canapele, le transportă nu fără 
efort prin toată odaia şi le aşeză în apropierea draperiei. O 
dată sfârşită operaţia, se apropie de prinţ, îl luă de braţ cu 
o duioşie plină de exaltare, ajutându-l să se ridice de pe 
scaun, şi-l duse lângă aşternut. Prinţul se simţea acum în 
putere să umble şi singur; prin urmare, „spaima” începuse 
să-i dispară; şi totuşi tremura întruna. 

— Pentru că să ştii, frăţioare, începu iar Rogojin, după ce îl 
culcă pe Mâşkin pe perna din stânga, cea mai bună, iar el, 
fără să se dezbrace, se întinse pe cea din dreapta şi-şi puse 
mâinile sub cap, acum e cald şi duhoarea... Vezi bine... Mă 
tem să deschid ferestrele; sunt atâtea ghivece cu flori în 
apartamentul mamei şi răspândesc un parfum minunat; mă 
gândeam să le aduc aici, dar Pafnutievna ar fi bănuit ceva, 
pentru că e tare iscoditoare. 

— E iscoditoare, confirmă prinţul. 

— Oare să cumpăr flori şi s-o acopăr toată? Dar mă 
gândesc, frate, ni s-ar rupe inima de durere... S-o vedem 
aşa între flori... 


— Ascultă... Spuse prinţul buimac, căutând parcă să-şi 
amintească ce voia să întrebe şi pierzându-şi iar firul 
gândurilor, spune-mi, cu ce ai?... Cu un cuţit? Chiar cu 
acela? 

— Cu acela... 

— Mai stai! Aş vrea să te mai întreb ceva, Parfion... Am 
multe întrebări să-ţi pun... ai să-mi povesteşti de la început 
totul... ca să ştiu... Dar, mai întâi, spune-mi: aveai de gând 
s-o omori înainte de nuntă, înainte de cununia noastră, în 
faţa bisericii, s-o omori cu o lovitură de cuţit? aşa ai vrut sau 
nu? 

— Nu ştiu ce voiam... Răspunse Rogojin, surprins oarecum 
de întrebare, al cărei tâlc nu-l putea pătrunde. 

— N-ai luat niciodată cuțitul cu tine la Pavlovsk? 

— Nu, niciodată. Cât despre acest cuţit, iată ce pot să-ţi 
spun, Lev Nikolaevici, adăugă Rogojin după o pauză, l-am 
scos azi-dimineaţă dintr-un sertar unde-l pusesem bine, căci 
totul s-a întâmplat în dimineaţa asta, între orele trei şi 
patru. A stat până atunci tot timpul aici la mine, vârât într-o 
carte... Şi... Şi... lată ce mă minunează: cuțitul a pătruns 
aproape în întregime... Vreo opt centimetri... Drept sub 
sânul stâng. Şi de-abia dacă a curs sânge pe cămaşă, cam o 
jumătate de lingură, nu mai mult. 

Prinţul tresări. 

— Da, da, da, spuse prinţul ridicându-se în coate, pradă 
unei agitaţii excesive, da, da, ştiu, am citit undeva despre 
asta... E ceea ce se numeşte o hemoragie internă... 
Câteodată nu curge deloc, nici o picătură, când lovitura 
nimereşte drept în inimă... 

— Sst, auzi? Îl întrerupse brusc Rogojin, ridicându-se 
speriat în capul oaselor. Auzi? 

— Nu! Răspunse tot aşa de repede şi speriat prinţul, cu 
ochii ţintă la Rogojin. 

— Umblă cineva! Auzi? În hol... Amândoi ascultară. 

— Aud, şopti cu convingere prinţul. 

— Umblă cineva? 


— Da, umblă. 

— Dacă am pune zăvorul? 

— Să-l punem... 

Se duseră să tragă zăvorul, pe urmă se culcară din nou. 
Urmă o lungă tăcere. 

— A, da! Începu deodată Mâşgkin în şoaptă febrilă, de 
parcă l-ar fi străfulgerat un gând, pe care se temea grozav 
să nu-l scape, ridicându-se în capul oaselor. Da... Voiam să 
te-ntreb... Cărţile de joc!... Cărţile acelea... Jucai, se spune, 
cărţi cu ea? 

Rogojin nu răspunse imediat la această întrebare. 

— Da, jucam, spuse el, în sfârşit. 

— Şi unde-s... Cărţile? 

— Le am la mine... Strecură printre dinţi Rogojin, după o 
nouă tăcere şi mai prelungă decât cea dintâi. Iată-le... 

Scoase din buzunar un pachet de cărţi, învelite într-o foaie 
de hârtie şi i le întinse prinţului. Acesta le luă, dar acum cu 
un fel de nedumerire. Un sentiment nou, exasperant de 
trist şi de apăsător, îi strânse inima; înţelese deodată că tot 
ce spunea el, tot ce făcea, nu era nici ce ar fi trebuit să 
spună, nici ce ar fi trebuit să facă; iată, cărţile acestea pe 
care le ţinea în mână şi pe care le aştepta cu atâta bucurie 
acum nu mai pot ajuta la nimic, la nimic. Se ridică drept şi 
cu groaza cuibărită în suflet îşi plesni una de alta palmele. 
Stând întins şi nemişcat pe aşternutul de pe podea, Rogojin 
părea că nu observă mişcarea aceasta; în momentul acela 
nu vedea şi nu auzea nimic; doar ochii lui larg deschişi şi 
imobili străluceau în întuneric. Prinţul se aşeză pe un scaun 
continuând să-l privească cu groază. Se scurse cam o 
jumătate de oră în tăcere şi deodată Rogojin, uitând parcă 
de consemnul că trebuie să vorbească încet, scoase un țipăt 
şi izbucni în hohote de râs ce cutremurau liniştea din jur. 

— Ofiţeraşul, ofiţeraşul... Îţi aduci aminte cum l-a lovit ea 
peste mutră, atunci la concertul din parc? Îţi aminteşti? Ha, 
ha, ha! Şi cum sărise mucosul acela... Mucosul, mucosul... 


Cuprins de un nou acces de groază, prinţul sări iarăşi de 
pe scaun. Când, în cele din urmă, Rogojin se potoli (şi se 
potoli tot aşa de brusc), Mâşkin se aplecă cu blândeţe 
asupra lui, se aşeză alături şi, respirând greu, cu inima 
bătând tare, gata parcă să-i spargă coşul pieptului, se 
apucă să-l examineze cu un fel de curiozitate pe prietenul 
său. Rogojin nu-şi întorcea capul spre el, ca şi cum ar fi 
uitat cu desăvârşire de prezenţa lui. Prinţul îl privea ţintă şi 
aştepta; timpul trecea; se lumina de ziuă. Câteodată 
întretăind liniştea, Rogojin bolborosea cu glas tare cuvinte 
răzlețe şi fără şir; din când în când ţipetele lui stridente 
erau urmate de hohote de râs. Atunci prinţul întindea spre 
el mâna-i tremurătoare, îi atingea încet capul, îi dezmierda 
părul şi obrajii... Era tot ce putea face! Din nou începuse să 
tremure din tot trupul şi iarăşi parcă i se tăiară picioarele. 
O senzaţie cu totul nouă, o senzaţie de nesfârşită durere, îi 
străbătu inima, între timp, se făcuse ziuă. Doborât de 
oboseală şi de deznădejde, prinţul îşi lăsă capul pe pernă, 
lipindu-şi faţa de chipul palid şi nemişcat al lui Rogojin; 
lacrimi îi curgeau prelingându-se pe obrazul lui Rogojin; 
dar poate că nici nu-şi mai simţea propriile lacrimi, 
nemaiavând conştiinţa lucrurilor... 

Şi când, după mai multe ceasuri, uşa a fost deschisă, cei 
care intrară în odaie îl găsiră pe asasin fără cunoştinţă, într- 
o criză de delir. Lângă el şedea nemişcat pe aşternutul 
improvizat prinţul Lev Nikolaevici, cu faţa încremenită 
parcă şi cu gura încleştată. Şi doar atunci când bolnavul cu 
capul înfierbântat şi în neştire izbucnea în ţipete, el se 
grăbea să-l aline, netezindu-i cu mâna tremurândă părul şi 
obrajii. Voia parcă să-l mângâie şi să-l ogoiască. Dar nu 
pricepea nimic din întrebările ce i se puneau şi nu mai 
recunoştea pe nimeni din jurul său. Şi chiar dacă Schneider 
însuşi ar fi venit din Elveţia şi l-ar fi văzut în momentul acela 
pe fostul său elev şi pacient, amintindu-şi de starea în care 
se găsea câteodată prinţul în primul an de tratament în 


sanatoriul său, ar fi dat acum descurajat din mână şi ar fi 
spus, probabil, ca şi atunci: Idiot! 
XII. 

ÎNCHEIERE. 

Plecând în grabă la Pavlovsk, văduva învățătorului alergă 
de-a dreptul la Daria Alekseevna, care se afla într-o mare 
nelinişte după întâmplările din ajun, şi-i povesti cele ce ştia 
de la prinţ, făcând-o să se alarmeze serios. Amândouă 
hotărâră pe loc să intre în legătură cu Lebedev, care, în 
calitatea lui dublă de gazdă şi prieten al prinţului, era şi el 
foarte îngrijorat. Vera Lukianovna povesti tot ce ştia. La 
sugestia lui Lebedev, hotărâră să plece fără amânare toţi 
trei la Petersburg, ca să preîntâmpine cât mai curând 
„nenorocirea ce s-ar putea întâmpla”...Drept urmare, a 
doua zi, pe la unsprezece dimineaţa, poliţia descinse la 
locuinţa lui Rogojin, însoţită de Lebedev, de cele două 
doamne şi de fratele lui Rogojin, Semion Semionovici, care 
locuia într-o altă clădire din aceeaşi curte. De cea mai mare 
importanţă au fost declaraţiile portarului care arătă că l-a 
văzut aseară pe Parfion Semionovici împreună cu un domn, 
când au intrat în casă pe uşa din faţă, făcând impresia că nu 
voiau să fie observați de nimeni. Lămuririle acestea fură 
suficiente ca poliţia să nu mai ezite de a sparge uşa care, în 
ciuda repetatelor apeluri ale clopoţelului, nu se deschise. 

Timp de două luni Rogojin se zbătu între viaţă şi moarte, 
doborât la pat de o violentă congestie cerebrală, iar după 
ce se însănătoşi urmară ancheta şi judecata. Făcu 
mărturisiri complete, absolut sincere, precise şi pe deplin 
edificatoare, pe baza cărora prinţul a fost scos din cauză 
chiar de la începutul anchetei. La proces, Rogojin tăcu 
aproape tot timpul. Avocatul său, dibaci şi bun orator, 
demonstra cu multă logică şi claritate că această crimă s-a 
comis sub influenţa unei afecţiuni cerebrale de care 
acuzatul fusese atins de mai mult timp, în urma unor mari 
dezamăgiri şi suferinţe morale. Dar Rogojin nu mai 
adăugase nimic de la el, nu spusese nici un cuvânt care să 


confirme şi să întărească această afirmaţie de dezvinovăţire 
şi încă o dată în faţa completului de judecată, ca şi înainte în 
faţa judecătorului de instrucţie, se mărgini să povestească 
cu multă claritate şi precizie, până în cele mai mici 
amănunte, crima săvârşită. Recunoscut vinovat, dar cu 
circumstanţe atenuante, a fost condamnat la cincisprezece 
ani muncă silnică şi deportare în Siberia; îşi ascultă sentinţa 
tăcut şi cu o „îngândurare resemnată”...loată averea lui, 
care se cifra la o sumă imensă şi din care apucase să 
cheltuiască numai o parte, relativ foarte neînsemnată, la 
început când se pornise pe viaţă de petreceri şi dezmăţ, 
trecu în întregime fratelui său, Semion Semionovici, spre 
marea satisfacţie a acestuia. Bătrâna lui mamă mai trăieşte 
şi pare că-şi aminteşte uneori de fiul ei iubit, Parfion; dar n- 
a păstrat despre el decât o amintire cu totul vagă; destinul 
i-a ferit inima şi cugetul de conştiinţa nenorocirii 
înspăimântătoare care s-a abătut asupra mohorâtului ei 
cămin. 

Lebedev, Kolea, Ganea, Ptiţân şi multe personaje din 
povestirea noastră îşi duc mai departe existenţa lor 
obişnuita; nu s-au schimbat mai deloc şi nu avem nici noi 
aproape nimic de spus despre ei. Ippolit şi-a dat sfârşitul 
ceva mai înainte decât se aştepta, la vreo două săptămâni 
după Nastasia Filippovna; a avut o agonie chinuitoare. 
Toate evenimentele acestea l-au zdruncinat cumplit pe 
Kolea şi l-au apropiat şi mai mult de maică-sa. Nina 
Aleksandrovna găseşte că-i prea trist pentru vârsta lui, 
lucru care o pune pe gânduri; se pare că va ieşi din el un 
om dintr-o bucată. De altfel, mulţumită străduinţelor lui, în 
bună parte, s-au luat măsurile necesare în ce priveşte 
situaţia prinţului Mâşkin. Dintre toate persoanele pe care le 
cunoscuse în ultima vreme, Kolea a fost atras cu deosebire 
de Evgheni Pavlovici Radomski; se duse din proprie 
iniţiativă să-l vadă, îi povesti tot ce se întâmplase, punându-l 
la curent cu situaţia în care se găsea acum prinţul. Şi nu se 
înşelase: Evgheni Pavlovici se interesă mult de soarta 


nenorocitului „idiot” şi datorită grijii, intervențiilor şi 
demersurilor lui, prinţul fu trimis în Elveţia şi internat din 
nou în sanatoriul lui Schneider. Evgheni Pavlovici plecă şi el 
în străinătate, cu intenţia de a rămâne pentru mai multă 
vreme acolo, deoarece socotea că e „cu totul de prisos în 
Rusia ”...Destul de des, cel puţin o dată la trei sau patru 
luni, se duce să-l viziteze pe sărmanul său prieten la 
sanatoriul lui Schneider; dar cu fiecare vizită îl găseşte pe 
doctor tot mai descurajat; încruntându-şi sprâncenele şi 
clătinând din cap, el lasă să se înţeleagă că facultăţile 
mintale ale prinţului sunt cu totul zdruncinate; şi dacă nu 
declară deocamdată în mod categoric că boala este 
incurabilă, aluziile lui îndreptăţesc cele mai pesimiste 
presupuneri. Evgheni Pavlovici e tare afectat de aceste 
pronosticuri triste, ceea ce denotă că e un om de inimă; că 
e un om de inimă o dovedeşte şi faptul că în continuare 
primeşte scrisori de la Kolea, ba chiar îi răspunde din când 
în când. Pe lângă aceasta ne-a fost dat să aflăm de încă o 
particularitate curioasă a firii lui care s-a manifestat în 
ultimul timp, şi, cum e o trăsătură pozitivă, ne grăbim s-o 
semnalăm: după fiecare vizită la sanatoriul lui Schneider, 
Evgheni Pavlovici, în afară că-i scrie lui Kolea, îi mai 
comunică şi unei persoane la Petersburg amănunte în 
legătură cu starea sănătăţii prinţului. În afară de 
asigurarea celui mai respectuos devotament, în scrisorile 
acestea încep să se strecoare (din ce în ce mai des) 
oarecare consideraţii cu privire la concepţii, idei şi chiar 
sentimente, într-un cuvânt încep să se manifeste efuziuni de 
sinceră prietenie. Persoana care se află în corespondenţă 
(destul de intermitentă, e adevărat) cu Evgheni Pavlovici şi 
care a binemeritat stima şi afecțiunea lui, nu este alta decât 
Vera Lebedeva. N-am putut afla cu precizie cum s-au 
înfiripat între ei asemenea relaţii; credem că au luat 
naştere cu prilejul celor întâmplate prinţului şi care o 
afectaseră până într-atât, încât căzu chiar bolnavă la pat, 
dar în ce împrejurări anume s-au cunoscut mai îndeaproape 


şi s-au împrietenit, asta ne scapă. Dacă am pomenit de 
această corespondenţă, e pentru că ea conţine şi unele 
informaţii cu privire la familia Epancin şi, în special, la 
Aglaia Ivanovna. Printr-o epistolă destul de incoerentă, 
scrisă de la Paris, Evgheni Pavlovici îi făcea cunoscut Verei 
faptul că Aglaia se îndrăgostise fulgerător şi neaşteptat de 
un conte polonez, refugiat în Franţa şi cu care nu întârzie 
să se mărite, contra voinţei părinţilor ei, care au consimţit 
până la urmă la această căsătorie numai de teama vreunui 
scandal compromiţător. Apoi, după o tăcere de o jumătate 
de an, Evgheni Pavlovici o înştiinţa, într-o scrisoare lungă şi 
amănunţită, pe corespondenta din Petersburg, că în timpul 
ultimei sale vizite la profesorul Schneider s-a întâlnit acolo 
cu prinţul Ş. şi cu toată familia Epancin (în afară, 
bineînţeles, de capul familiei, reţinut la Petersburg pentru 
afaceri). Întrevederea a fost neaşteptată; toată lumea îl 
întâmpină pe Evgheni Pavlovici cu bucurie, aproape cu 
entuziasm. Adelaida şi Aleksandra îşi exprimară 
recunoştinţa pentru „grija şi bunătatea lui îngerească faţă 
de nefericitul prinţ”...Văzând în ce stare de degradare şi de 
suferinţă se găsea bietul prinţ, Lizaveta Prokofievna nu-şi 
mai putu reţine lacrimile. Era limpede că îi iertase totul de 
mult. Cu ocazia aceasta, prinţul Ş. pronunţă câteva 
adevăruri înțelepte şi pline de simţire. Evgheni Pavlovici 
căpătă o vagă impresie că între Adelaida şi logodnicul ei tot 
nu se întronase încă o armonie desăvârşită, dar era 
încredinţat că în viitorul apropiat se întrevedea o 
inevitabilă, benevolă şi dăruitoare capitulare a înflăcăratei 
Adelaida în faţa înţelepciunii şi experienţei prinţului $Ş. De 
altfel, recentele lecţii pe care le primise întreaga familie îi 
dădeau de gândit Adelaidei, mai cu seamă soarta tristă a 
surorii ei mai mici. Într-un timp scurt, de şase luni, 
evenimentele nu numai că îndreptăţiseră toate temerile 
familiei Epancin, care au făcut-o să se opună căsătoriei 
Aglaiei cu contele-emigrant, dar aduseseră şi o mulţime de 
alte surprize din cele mai de neînchipuit. Contele acesta s-a 


dovedit a nu fi nicidecum conte; şi nici chiar emigrant în 
sensul obişnuit al cuvântului, ci un fugar care a trebuit să-şi 
părăsească ţara în urma unei istorii cam neguroase şi 
ambigue. Reugşise s-o farmece pe Aglaia prin dragostea lui 
neasemuită faţă de patrie şi prin noblețea sufletului său 
chinuit de doruri neîmplinite şi a încântat-o până într-atâta, 
că, înainte chiar de a-l lua de soţ, devenise membră a unui 
comitet organizat în străinătate pentru restaurarea 
Poloniei; apoi, începu să frecventeze un celebru preot iezuit 
care făcuse din ea o adevărată fanatică. Averea fantastică 
pe care contele pretindea că o are şi pentru care 
prezentase Lizavetei Prokofievna şi prinţului Ş. dovezi 
incontestabile s-a dovedit a fi o pură născocire. Mai mult 
decât atât, chiar în primul an după căsătoria lor contele şi 
amicul său, faimosul călugăr, reuşiră s-o facă pe Aglaia să se 
certe definitiv cu familia ei, aşa că de mai multe luni, nu se 
mai vedeau... Într-un cuvânt, multe ar mai fi de povestit, 
dar toate nenorocirile astea, toată „teroarea” aceasta o 
impresionase atât de mult pe Lizaveta Prokofievna, pe 
fiicele ei şi chiar pe prinţul Ş., încât nici nu se încumetau să 
mai amintească de unele fapte în discuţia lor cu Evgheni 
Pavlovici, deşi ştiau că acesta era la curent cu ultimele 
pasiuni şi excentricităţi ale Aglaiei Ivanovna. Biata Lizaveta 
Prokofievna ardea de nerăbdare să se întoarcă în Rusia şi, 
tot după mărturia lui Evgheni Pavlovici, găsea o plăcere 
deosebită să critice, cu o înveninată părtinire, rânduielile şi 
starea de lucruri din străinătate: „Nici măcar pâine nu ştiu 
să coacă cum trebuie! Îi plăcea mereu să repete. Iarna, 
îngheaţă ca şoarecii în beci; bine cel puţin că am putut să-l 
plâng aşa, după obiceiul rusesc, pe acest sărman 
nenorocit!” adăugă ea cu emoție, arătându-l pe Mâşkin care 
n-o mai recunoştea deloc. „Destul ne-am distrat, e timpul să 
dăm ascultare înţelepciunii, căci toate astea şi străinătăţile 
şi toată Europa voastră, nu sunt decât nişte fantezii şi noi 
toţi, în străinătate, nu suntem decât o fantezie... Ţine minte 
ce ţi-am spus; de altfel, ai să te convingi şi singur!” isprăvi 


ea aproape mânioasă, luându-şi rămas-bun de la Evgheni 
Pavlovici. 


SFÂRŞIT