Dostoievski_-_Fratii_Karamazov_V2

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Frații Karamazov 
Vol. 2 


PARTEA A TREIA. 

I - DUHUL PUTREZICIUNII. 

Trupul părintelui ieromonah Zosima, răposat întru Domnul, fu — aşa cum 
am spus — pregătit pentru îngropăciune după rânduiala mănăstirească. Precum 
se ştie, nici schimnicii, nici călugării nu sunt spalati după moarte. „Când un 
monah se săvârşeşte întru Domnul - stă scris în evhologhion — monahul care e 
anume rânduit pentru aceasta îi şterge trupul cu un burete înmuiat în apă 
încropită, făcând mai întâi cu buretele cruce pe fruntea mortului, pe piept, pe 
mâinile, picioarele şi pe genunchii lui, atâta tot.” Datina cuvenită o împlini 
părintele Paisie cu mâna lui. Şi după ce şterse trupul cu apă încropită, îl 
îmbrăcă în straie monahale şi-l înfăşură în rasa călugărească; drept care — 
iarăşi după cum spune tipicul - despică putin rasa, ca trupul sa fie învăscut în 
cruce. Pe cap îi puse apoi camilafca împodobită cu o cruce în opt colţuri. 
Camilafca lăsând-o descoperită, iar fata i-o acoperi cu învelitoarea cea neagră a 
potirului. În sfârşit, îi împreună mâinile peste icoana Mântuitorului. Dimineaţa, 
astfel dichisit, bătrânul fu aşezat în sicriu (care de mult fusese pregătit), 
urmând să rămână toată ziua în chilie (adică în odaia cea mare, unde îşi 
primea de obicei oaspeţii, fie călugări, fie mireni). Deoarece răposatul era 
ieroshimonah, rânduiala cerea ca la căpătâiul lui să citească pe rand 
ieromonahii şi ierodiaconii de la mânăstire si nu psaltirea, ci stâlpii. Priveghiul 
fu început îndată după molitva de părintele Iosif; părintele Paisie, care îşi 
mărturisise dorinţa de a citi la căpătâiul mortului toată ziua şi peste noapte, 
era foarte prins deocamdată cu tot felul de treburi şi în acelaşi timp îngrijorat, 
ca şi părintele stareţ: cu cât trecea timpul, printre călugării de la schit şi în 
mulțimea mirenilor ce soseau mereu, cu gramada, dinspre arhondaricul 
mânăstirii şi de la oraş, se manifesta din ce în ce mai vădit o stare de spirit cât 
se poate de curioasă, o agitaţie neobişnuită, aşa zice chiar „necuviincioasă”, o 
aşteptare înfrigurată. Şi egumenul şi părintele Paisie se străduiau pe cât le 


statea In putinta sa potoleasca lumea care, cu toata osteneala lor, se framanta 
parcă si mai avan. Cand se luminase de ziuă si dinspre oraş — ca si cum abia ar 
fi aşteptat să închidă ochii preacuviosul - începuseră să curgă credincioşii 
veniţi cu fel de fel de bolnavi, mai cu seamă copii, pasămite în nădejdea că 
trupul neînsufleţit va dobândi fără zăbavă harul de a tămădui beteşugurile, har 
ce, după credinţa lor, avea să iasă îndată în vileag. Abia atunci ne-am putut da 
seama cât de adânc se înrădăcinase în mulţime convingerea că răposatul stareţ 
era încă din timpul vieţii, cu drept cuvânt şi fără tăgadă, un sfânt dintre cei mai 
luminati. Si nu s-ar fi putut spune că printre vizitatorii care se îmbulzeau în 
incinta mânăstirii erau numai oameni din popor. În ochii părintelui Paisie 
aceasta nemăsurată speranţă, mărturisită de dreptcredinciosi cu atâta grabă si 
atât de fatis, nu era decât o diavolească ispită; el bănuise de mult că aşa o sa 
se întâmple, în nici un caz însă nu s-ar fi aşteptat ca lucrurile să ia o asemenea 
amploare. Dând ochii cu unul sau altul dintre călugării mai nelinistiti, cuviosul 
căuta să-l lumineze: „Nu-i şade bine, fiule, unui monah să se pripească 
nădăjduind fără de socoteală într-o arătare peste fire, aşa ceva nu poate fi iertat 
decât unui mirean”. Cucernicii însă îl ascultau şi nu prea, ceea ce sporea 
îngrijorarea părintelui Paisie, cu toate că el însuşi (dacă ar fi să ne amintim 
cum s-au desfăşurat lucrurile), deşi indignat de înfrigurarea mulţimii, 
osândind-o ca pe o necumpătată deşertăciune, în adâncul sufletului său nutrea 
într-ascuns aceleaşi speranţe şi era tot atât de nerăbdător, fapt pe care nu se 
putea să nu-l recunoască în sinea lui. Simtea mai ales o strângere de inimă 
când îi ieşeau în cale anumite chipuri care, datorită unei tainice presimtiri, îi 
trezeau supărătoare bănuieli. Aşa, bunăoară, în mulţimea ce se îmbulzea în 
chilie îi observă cu o înfiorare de scârbă (fapt pentru care îşi aduse singur 
mustrări) pe Rakitin şi pe călugărul din îndepărtatul schit din Obdorsk, care tot 
nu se îndurase să părăsească mânăstirea. Nu ştia nici el de ce, dar prezenţa lor 
îi bătu numaidecât la ochi, cu toate că şi vederea altora ar fi putut tot atât de 
bine să-l pună pe gânduri. Călugărul din Obdorsk mai ales nu-şi găsea locul o 
clipă; ori încotro te-ai fi dus, dădeai peste el: ba descosându-i în fel şi chip pe 
unii, ba trăgând cu urechea la vorbele schimbate de alţii, ba şuşotind misterios 
cu câte cineva. Îi citeai pe faţă nerăbdarea, părea chiar supărat că speranţele 
lui întârziau să se adeverească. Cât despre Rakitin, acesta, cum avea să reiasă 
mai târziu, sosise dis-de-dimineata la mănăstire, trimis anume acolo de 
doamna Hohlakova. Femeie de treabă altminteri, dar slabă de înger, doamna 
Hohlakova, neavând ingaduinta să pătrundă în schit, din clipa când aflase 
vestea, stătea ca pe ghimpi, mistuită de o curiozitate atât de aprigă, încât nu 
ştiuse cum să facă să-l expedieze mai curând la faţa locului, dându-i în grijă să 
nu scape nimic din vedere şi să-i raporteze în scris, cam din jumătate în 
jumătate de oră, tot ce se va întâmpla. Avea o părere bună despre Rakitin, care 
în ochii săi era cel mai credincios si mai cucernic dintre toţi tinerii din cercul ei 
— atât de bine se pricepea Rakitin să intre pe sub pielea unuia sau altuia, luând 
înfăţişarea pe care acela ar fi dorit s-o aibă, bineînţeles atunci când era convins 
c-o să tragă vreun folos. Era o zi senină, scăldată în soare; credincioşii se 


preumblau grupuri-grupuri printre mormintele ce se înşirau unul lângă altul in 
preajma bisericii, sau stăteau risipite ici şi colo prin curtea schitului. Dând ocol 
schitului, părintele Paisie îşi aduse aminte deodată că nu-l mai văzuse pe 
Alioşa din timpul nopţii. Tocmai în momentul când se gândea la el, îl zări într- 
un colţ mai ferit al schitului, lângă uluci, stând pe piatra de mormânt a unui 
călugăr de mult răposat, vestit prin sfintenia vieţii sale. Tânărul şedea întors cu 
spatele spre schit şi cu faţa către uluci, ca şi cum s-ar fi ascuns după cruce. 
Apropiindu-se de el, monahul băgă de seamă că Alioşa isi tinea faţa îngropată 
în palme şi plângea amarnic, zguduit de suspine inabusite. Ramase deci câteva 
clipe locului, uitându-se la el în tăcere. 

— Linişteşte-te, fiule, linişteşte-te, dragă prietene, rosti el în cele din 
urmă, cu un tremur în glas. Ce faci? Se cade, oare, să plângi când ar trebui să 
te bucuri? Au nu ştii tu că aceasta este cea mai slăvită zi a lui? Gândeşte-te 
numai unde se află în clipa asta! 

Alioşa îşi descoperi obrazul buhăit de plâns, ca al unui copil mic, şi-i 
aruncă o privire, apoi, fără să scoată o vorbă, se întoarse şi-şi îngropa iarăşi 
faţa în palme. 

— Poate că ai dreptate, adăugă ingandurat părintele Paisie. Plângi, fiule. 
Lacrimile astea Hristos ţi le-a trimis. Şi se depărta cugetând cu duioşie: 
„Lacrimile tale intristate iti vor aduce pacea sufletească şi-ţi vor însenina inima 
ta cea bună”. Se grăbise de altfel să plece de acolo, de teamă să nu-l podidească 
şi pe el plânsul în faţa suspinelor lui Alioşa. Timpul trecea şi molitvele se ţineau 
lanţ. Părintele Paisie se duse de luă locul părintelui Iosif la căpătâiul mortului, 
pentru a citi mai departe din Evanghelie. După-amiază însă, cu puţin înainte 
de ora trei, se petrecu acel lucru ciudat despre care am pomenit la sfârşitul 
precedentei cărţi, un lucru la care în nici un caz nu ne-am aşteptat şi care 
contrazicea atât de categoric toate speranţele făurite între timp, încât, precum 
am mai spus, până în ziua de azi, atât la noi în oraş, cât şi în împrejurimi, 
acest eveniment este comentat cu aceeaşi insufletire si cu o risipa de 
amănunte. În ce mă priveşte, va mărturisesc că mă simt aproape ingretosat de 
câte ori trebuie să vorbesc despre această întâmplare cu totul nesemnificativă 
şi care în ochii mei nu este decât un prilej de ispita — în fond, e un lucru foarte 
firesc şi fără nici un fel de importanţă - şi vă rog să mă credeţi că aş fi căutat s- 
o trec sub tăcere în cele ce urmează dacă n-ar fi avut o influenţă hotărâtoare şi 
foarte clară asupra lui Alioşa, principalul — deşi abia de aici înainte — erou al 
povestirii mele, provocându-i o adevărată criză de conştiinţă şi aducând o 
transformare radicală în sufletul lui, o criză care, ce-i drept, i-a zguduit 
cugetul, dar în acelaşi timp i-a otelit caracterul, dându-i un tel precis în viata. 

Dar să ne întoarcem la istorisirea noastră. În zorii zilei, înainte chiar de a 
se fi luminat afară, cum am spus, rămăşiţele pământeşti ale stareţului fuseseră 
aşezate în sicriu şi depuse în prima încăpere, unde îşi primea el de obicei 
oaspeţii; în momentul acela cineva întrebase dacă trebuie sau nu să deschidă 
ferestrele. Pusă în treacăt şi mai mult într-o doară, întrebarea trecuse aproape 
neobservată, fără să primească vreun răspuns. Cel mult dacă vreunii dintre cei 


de fata se vor fi gandit cum poate fi cineva atat de absurd (daca nu chiar 
ridicol), incat sa-i treaca prin minte ca trupul parintelui Zosima ar putea sa 
intre in putrefactie, viciind aerul! Merita intr-adevar sa-i plangi de mila ca-i atat 
de zevzec si lipsit de credinta cand sumedenie de oameni asteapta sa se 
întâmple tocmai pe dos. Îndată după miezul zilei însă se petrecu un lucru pe 
care la început cei care se foiau pe uşa chiliei îl observară pe tăcute, cu vădită 
teamă de a-şi mărturisi cu glas tare bănuiala ce abia se înfiripase în cugetul 
lor. Către orele trei după-amiază lucrul acesta deveni atât de evident, încât nu 
mai putea să încapă nici o îndoială şi într-o clipă ştirea trecu din gură în gură 
printre credincioşii care împânzeau schitul, iar de acolo se răspândi în 
mănăstire, spre consternarea tuturor, ca până la sfârşit, în foarte scurt timp, 
să ajungă în oraş, făcând mare vâlvă nu numai în rândurile dreptcredinciosilor, 
dar şi printre necredincioşi. Aceştia din urmă nu-şi ascundeau satisfacția, dar 
mai încântați decât ei se arătau unii credincioşi, adeverind cuvintele rostite 
cândva de răposatul stareţ: „Mult se mai bucură muritorii de ruşinea omului 
neprihănit care-a căzut în păcat!” Încetul cu încetul, dar tot mai insinuant cu 
cât trecea timpul, o miasmă, ca de stârv, începu să se răspândească din sicriu. 
Şi duhoarea aceasta se accentua din ce în ce, pentru ca pe la orele trei sa strice 
tot aerul din încăpere. De ani de zile nu se pomenise, ba nici chiar de când 
luase fiinţă mănăstirea, nu se ştia să se fi iscat vreodată asemenea zarvă 
desantata - in alte împrejurări nici nu i-ar fi putut trece prin minte cuiva că s- 
ar putea petrece una ca asta — cum se stârni de astă dată în chip atât de 
năprasnic în rândurile călugărilor, făcându-i pe cei mai mulţi dintre ei să cadă 
în ispită. Amintindu-şi mai apoi, după ani şi ani, de atâtea şi atâtea întâmplări 
din ziua aceea, unii călugări mai cu scaun la cap încă se mai minunau în sinea 
lor, gândindu-se cu groază cât de departe ajunseseră atunci lucrurile. Atatia 
alţii dintre ei, doar, oameni cucernici şi cu frica lui Dumnezeu, monahi smeriti 
în sufletul lor, care duseseră o viaţă sfântă şi fără prihană, răposaseră întru 
Domnul şi trupurile lor neinsufletite răspândiseră tot asa, de la o vreme, un 
miros greu, de putreziciune, ca orice mort. Şi totuşi nimeni nu se tulburase din 
pricina asta, nici nu se lăsase dus în ispită. Bineînţeles şi la noi la schit 
fuseseră unii călugări a căror amintire se păstrase încă vie în mănăstire după 
ani şi ani, deoarece rămăşiţele lor pământeşti, după câte se spunea, 
rămăseseră nevătămate, fără a putrezi. Faptul acesta îi zguduise pe fraţii lor 
întru Domnul, lăsând o urmă neştearsă în sufletul lor, ca o nepătrunsă taină şi 
o minune în fata căreia trebuie să te închini; mai mult chiar, monahii îl priveau 
ca pe o fagaduinta că atunci când prin vrerea lui Dumnezeu le va sosi ceasul, 
mormintele lor vor fi aşijderea încununate cu slavă. Aşa, bunăoară, era deseori 
pomenit bătrânul monah Iov, care închisese ochii la vârsta de o sută cinci ani, 
după ce trăise ca un schimnic adevărat, vestit prin faptul că toată viaţa postise, 
păzind în acelaşi timp cu străşnicie legământul tăcerii. Pustnicul se prăpădise 
de mult, în primul deceniu al secolului al optsprezecelea şi mormântul său era 
arătat cu multă venerație credincioşilor care intrau pentru întâia oară în 
mânăstire, pomenindu-li-se în cuvinte învăluite despre marile speranţe legate 


de el. (Acolo il gäsise pärintele Paisie in dimineata aceea pe Aliosa). In afara de 
batranul cälugär raposat de un car de vreme, se mai vorbea despre inca un 
mare ieromonah, acesta mort mai de curand, ca sa zicem asa, staretul 
Varsonofi, al carui urmas intru har fusese parintele Zosima si pe care, cat 
träise, toata lumea ce venea pe la mänästire il socotea sarac cu duhul. Se zice 
ca amandoi zaceau in raclele lor la fel de intregi pe cat erau in viata, ca atunci 
când fuseseră îngropaţi nimic nu arăta că trupurile lor începuseră să se 
descompună, iar chipurile lor, după moarte, parcă se luminaseră. Ba erau unii 
care se jurau că aerul din preajmă era îmbălsămat. Oricât de puternice ar fi 
fost însă aceste amintiri, ele nu izbuteau să explice îndeajuns toată agitația 
aceea desantata, stupidă şi duşmănoasă pe care o prilejuise sicriul stareţului 
Zosima. În ce mă priveşte, cred că e vorba de o serie întreagă de cauze diferite, 
care au coincis, determinând într-un fel ori altul acest incident atât de penibil. 
În primul rând trebuie să ţinem seama de ostilitatea profundă de care era 
înconjurată staretia, privită ca o inovaţie primejdioasă, ostilitate nemărturisită 
ce stăruia în mănăstire, mocnind în sufletele multora dintre călugări. Apoi cu 
siguranţă că un rol tot atât de important îl juca invidia celor din jur. Răposatul 
fusese socotit sfânt încă din timpul vieţii, încât aproape ca nu era îngăduit să te 
îndoieşti de harul lui. Şi nu atât prin minunile pe care le-ar fi săvârşit îşi 
câştigase atâtea simpatii, cât mai ales prin puterea iubirii sale, datorită căreia 
un mare număr de credincioşi, din toată inima devotați, făcuseră zid în jurul 
lui. Totuşi — sau, mai bine zis, tocmai de aceea - stareţul stârnise invidia 
multora, o invidie care cu timpul se preschimbase într-o ură inversunata, 
mărturisită pe faţă sau tăinuită cu grijă şi avea destui duşmani nu numai în 
mănăstire, dar şi printre mireni. Aşa că, deşi nu făcuse niciodată şi nimănui 
nici cel mai mic rău, se găsea câte cineva să se întrebe: „De ce, oare, l-o fi 
crezând lumea sfânt?” Era de ajuns deci să se întrebe aşa tot mereu ba unul, 
ba altul, ca până la urmă să dospească în jurul lui un noian de ură 
neimpacata. Lata de ce, după cum spuneam, simțind duhoarea de putreziciune 
pe care începuseră să o răspândească rămăşiţele lui pământeşti şi încă atât de 
repede — căci nu trecuse nici o zi de când îşi dăduse sufletul - multi nu-şi mai 
încăpeau în piele de bucurie; în timp ce acei care-i rămăseseră credincioşi şi-l 
veneraseră toată viata se simțeau cât se poate de ofensati de acest incident, ca 
şi când ar fi fost vorba de o insultă personală. Şi acum să arătăm mai pe 
îndelete cum s-au petrecut lucrurile. 

Din momentul în care s-a observat că trupul intrase în descompunere, 
era destul să priveşti mutra călugărilor care intrau în chilie ca să-ţi dai seama 
pentru ce veniseră. Dacă intra câte cineva înăuntru, n-avea răbdare să stea mai 
mult de două-trei clipe şi făcea numaidecât calea întoarsă, ca să confirme 
zvonul celor ce aşteptau afară. Unii clătinau trist din cap, alţii nici măcar nu 
căutau să-şi ascundă bucuria ce scapără în privirile lor duşmănoase. Nimeni 
însă nu-i dojenea, nimeni nu încerca să ia apărarea răposatului, lucru cu atât 
mai curios cu cât adepţii acestuia erau în număr precumpănitor în mănăstire. 
Se vede că însăşi pronia cerească îngăduise de astă dată celor puţini să 


dobândească o vremelnică biruintä asupra celor multi. In curând, începură să 
apară tot aşa, ca să iscodească şi vizitatorii mireni, în majoritate din pătura 
cultă. Oamenii simpli rar dacă se încumetau să intre în incinta mănăstirii, deşi 
la poarta schitului aştepta o gloată întreagă. După ora trei, afluenta curiosilor 
spori în mod simţitor, pe măsură ce se răspândea printre mireni ştirea 
senzationala. Unii, care poate nicidecum n-ar fi venit în ziua aceea sau cărora 
nici nu le era deloc aminte să vină, făcuseră special drumul până acolo şi 
printre ei se aflau destule persoane simandicoase din societatea oraşului. 
Totuşi, lumea se purta cuviincios încă, iar părintele Paisie, auster ca 
întotdeauna, citea mai departe, cu glas tare şi răspicat, stâlpii, ca şi cum n-ar fi 
observat nimic, deşi simtise de mult că se întâmplă ceva neobişnuit. Curând 
însă i-au ajuns şi lui la ureche unele cuvinte rostite la început în şoapta, apoi 
cu mai mult curaj şi mai desluşit. „Se vede că judecata lui Dumnezeu nu se 
potriveşte cu cea omenească”, auzi spunându-se la un moment dat părintele 
Paisie. Constatarea fusese făcută de un mirean, un funcţionar de la oraş, un 
bărbat între doua vârste, pe care toată lumea îl ştia drept om bisericos; 
exprimându-şi gândul însă, omul nostru se multumise doar să repete în gura 
mare ceea ce îşi şuşoteau la ureche unii călugări. De mult cuvintele acestea 
amare se desprinseseră de pe buzele lor; şi, ceea ce era şi mai dureros, 
rostindu-le, pe chipul acestor monahi se citea tot mai lămurit o satisfacţie 
răutăcioasă. Totuşi, curând lumea începu să piardă buna-cuviinta, ba chiar s- 
ar fi zis că se simţea indreptatita să-şi schimbe purtarea. „Cum e cu putinţă 
una ca asta? Se minunau unii dintre monahi cu o ipocrită consternare. Firav 
cum era si uscativ, o mana de om, numai piele şi oase, cum se poate sa 
duhnească aşa?” „E semn de la Dumnezeu”, se grăbeau să adauge alţii şi 
părerea acestora găsi credit numaidecât, fiind acceptată fără discuţie. Căci, 
spuneau ei, deşi e foarte firesc ca trupul omenesc să răspândească la un 
moment dat un miros greu după moarte — aşa cum se întâmplă cu toţi păcătoşii 
trecuţi la odihna de veci — niciodată leşul unui om nu se impute atât de curând, 
ci mult mai încolo, după douăzeci şi patru de ore cel puţin, pe când în cazul de 
faţă mortul „se pripise peste fire” şi aici cu siguranţă nu poate fi decât mâna lui 
Dumnezeu, care-şi arătase astfel vrerea. Dumnezeu voise anume să trimită un 
semn neîndoielnic muritorilor. Judecata lor te punea pe gânduri şi nimeni n- 
avea nimic de zis. Bibliotecarul mănăstirii, blajinul părinte ieromonah Iosif, la 
care răposatul ţinea foarte mult, încercă să se împotrivească gurilor rele, 
argumentându-le că „nu toată lumea e de aceeaşi părere” şi că nici o dogmă a 
bisericii ortodoxe nu pretinde ca rămăşiţele pământeşti ale preacucernicilor să 
nu putrezească. „Aceasta, zicea el, nu este decât o închipuire desarta, căci in 
multe ţări pravoslavnice, bunăoară pe muntele Athos, nimeni nu se sinchiseşte 
câtuşi de puţin când mortul începe să miroasă urât. Faptul că trupul celui 
adormit întru Domnul n-a fost atins de putreziciune nu poate fi o dovadă chiar 
atât de sigură că sufletul lui s-a mântuit şi s-a ridicat în slavă printre drepţi; 
asta se poate şti numai după felul cum arată oasele atunci când, peste ani de 
zile, vor fi dezgropate, după ce, fireşte, carnea se va fi prefăcut în țarină. Daca 


oasele aflate in mormânt sunt galbene ca ceara, e semn că Dumnezeu l-a 
proslăvit pe adormitul de veci, socotindu-l printre drepţi, iar dacă nu sunt 
galbene, ci negre, înseamnă că Ziditorul nu l-a învrednicit cu această slavă; 
asa-i datina pe muntele Athos, loc sfânt, unde credinţa pravoslavnică s-a 
păstrat nestirbita, luminând prin curätia ei fara prihană”, a rostit în încheiere 
părintele Iosif. Din păcate însă cuvintele smeritului monah nu reuşiră să 
înduplece pe nimeni, fiind, dimpotrivă, luate în răspăr. „Palavre cărturăreşti! Ce 
vă uitaţi în gura lui, e dintre aceia cu idei noi”, se împotriveau unii călugări. 
„Noi ne ţinem de credinţa veche, ce-ar fi să ne luăm după toate scornirile astea 
noi câte au ieşit acum pe lume?” adăugau alţii. „Ce, parcă noi n-avem atâţia 
sfinţi?! De când tot stau acolo sub papucul turcesc, se vede c-au uitat ce spune 
pravila noastră. Au smintit legile pravoslavnice, nici clopote nu mai au la 
biserică!” le ţineau isonul limbile ascuţite. Părintele Iosif se depărta mâhnit 
până în adâncul sufletului, cu atât mai mult cu cât simţea că vorbise fără prea 
multă convingere, ca şi cum nici el n-ar fi pus temei pe cuvintele sale. Era în 
mare cumpănă, deoarece îşi dădea seama că se pune la cale ceva foarte urât, că 
răzvrătirea ce mocnise până atunci în mânăstire scotea acum capul. Treptat- 
treptat, urmându-i pilda, tăcură şi alte glasuri cumpătate. Nu ştiu cum se 
făcuse, că toţi cei care-l inconjurasera cu dragoste pe părintele Zosima - si care 
primiseră cu dragă inimă şi cu smerenie autoritatea staretiei — se pierduseră 
deodată cu firea, fără să-şi dea seama cum, aşa încât de se întâmpla să-şi 
încrucişeze paşii, abia mai cutezau să se uite cu sfială unul la altul. Adversarii 
acestei aşa-zise inovaţii, în schimb, inaltau cu trufie fruntea. „Răposatul stareţ 
Varsonofi nu numai că nu mirosea a hoit, dar îmbălsămase aerul cu mireasmă 
de flori, aminteau ei cu o mulţumire răutăcioasă; şi dacă Cel-de-Sus l-a 
învrednicit cu atâta slavă, să nu credeţi c-a făcut-o pentru stäretia lui, ci 
pentru că a trăit toată viaţa ca un sfânt.” Cu timpul, se auziră şi alte cuvinte de 
hulă şi nimeni nu se mai sfia să-i scoată fel de fel de ponoase stareţului 
adormit întru Domnul. „Învățătura lui era eretică; viata, zicea el, bunăoară, e o 
bucurie fără seaman, nu o vale a plangerii şi a umilintei”, îl judecau unii mai 
marginiti. „Se dăduse după moda noua, nu voia să creadă că focul gheenei e foc 
adevărat”, întăreau alţii şi mai reduşi la minte. „Nu ţinea post, îi plăceau 
cofeturile, la ceai nu-i lipsea niciodată dulceata de vişine, că-l îndopa cu 
dulceaţă coconetul de la oraş. Se cade, oare, ca un schimnic să se desfete cu 
ceai?” îl acuzau invidioşii. „I se urcase la cap, îşi aminteau neinduplecati cei 
aprigi din fire; pasămite, se credea sfânt, toată lumea îi cădea la picioare şi el 
socotea că aşa se şi cuvine.” „Prea lua în deşert taina spovedaniei”, şuşoteau 
duşmanii neîmpäcati ai stäretiei. Şi erau printre ei oameni bătrâni, neclintiti in 
credinţa lor, care păzeau cu cea mai mare străşnicie postul şi legământul 
tăcerii; niciodată până atunci, cât trăise stareţul, nu li se auzise glasul şi acum 
iată că prinseseră grai, din păcate, căci vorbele lor lăsau urme adânci în 
cugetul călugărilor mai tineri, care încă nu ştiau prea bine ce să creadă. 
Bunăoară, oaspetele din Obdorsk, călugărul de la sfântul Silvestru, era numai 
urechi, mereu ofta din adânc şi tot dădea din cap. „Avea pesemne dreptate ieri 


parintele Ferapont”, chibzuia in sinea lui. Si chiar in momentul acela se arata 
la lumina zilei si parintele Ferapont; iesise din barlogul lui parca anume pentru 
a tulbura si mai mult sufletele. 

Asa cum spuneam mai inainte, batranul schimnic aproape ca nu parasea 
defel chilioara lui din prisacă; rareori dacă se ducea la biserică. Era o încălcare 
a tipicului de care toţi ceilalţi erau obligaţi să se ţină; lui, însă, i se ierta, căci îl 
socoteau cam într-o ureche. Dar, ca să spunem adevărul adevărat, cârmuitorii 
mânăstirii se vedeau oarecum siliţi a-i trece cu vederea unele ciudatenii. Le-ar 
fi venit greu, de altfel, să supună cu de-a sila canoanelor călugăreşti pe un 
schimnic preacuvios, care făcuse legământul postului şi tăcerii şi care se ruga 
zi şi noapte (uneori chiar i se întâmpla să adoarmă stând în genunchi). „Este 
mai sfânt decât noi toţi, căci ascultările sale sunt mult mai grele decât cer 
canoanele, ar fi zis călugării. Şi dacă nu vine la biserică, n-are a face, ştie el 
când trebuie să vină şi când nu, după rânduiala sa...” Tocmai de aceea, ca sa 
se preîntâmpine asemenea cârteli şi ispite, bătrânul pustnic era lăsat în voia 
lui. 

Precum se ştie, părintele Ferapont îl ura de moarte pe stareţul Zosima; 
fapt este că până la urmă îi ajunsese şi lui la ureche ceea ce spunea gura lumii, 
cum că „judecata lui Dumnezeu nu se potrivea cu cea omenească” şi că mortul 
„se pripise peste fire”. Se pare că primul care se grăbise să-i dea de ştire fusese 
călugărul din Obdorsk care plecase de la el îngrozit în ajun. Am arătat, de 
asemenea, în cele de mai sus că părintele Paisie, care citea stâlpii la căpătâiul 
mortului, fără să se clintească de lângă sicriu, deşi nu putea să audă şi să vadă 
ce se întâmpla pe afară, ghicise totuşi fără greş în sinea lui întorsătura pe care 
aveau s-o ia lucrurile, deoarece cunoştea prea bine lumea monahicească. Nu 
era catusi de putin tulburat, totuşi, dimpotrivă, aştepta liniştit să vadă ce 0 sa 
mai fie şi urmărea îndeaproape, cu o privire pătrunzătoare, frământările 
mulţimii, ştiind dinainte lămurit care va fi sfârşitul. Deodată însă îi veni la 
ureche o larmă neobişnuită, ce se stârnise din senin în tindă, trecând în chip 
vădit peste marginile îngăduite bunei-cuviinte. O clipă mai apoi, uşa se dădu de 
perete şi în prag răsări năprasnic părintele Ferapont. Se vedeau deslusit din 
chilie oamenii care se ţineau cârd după el, îmbulzindu-se jos, lângă treptele de 
la intrare, în majoritate călugări, printre care se amestecaseră şi destui mireni. 
Nimeni însă nu se încumeta să urce în cerdac, nici să pătrundă în chilie; se 
opriră cu toţii la picioarele scării, în aşteptare, curioşi să audă ce o să spună şi 
să vadă ce o să facă bătrânul sihastru. Cu toată îndrăzneala lor, simțeau parca 
o strângere de inimă, gândindu-se că părintele Ferapont nu venise acolo de 
pomană. Pustnicul se opri în prag şi ridică mâinile spre cer; în momentul acela 
în dreapta lui, la subsuoară, se itira ochişorii ageri şi mutra iscoditoare a 
călugărului din Obdorsk, singurul care nu-şi putuse înfrâna curiozitatea şi 
urcase treptele după el. Ceilalţi, cuprinsi de spaimă, în momentul cand uşa se 
dădu de perete pocnind, se traseră îndărăt. Cu braţele spre cer, părintele 
Ferapont răcni: 

— Urgisit, urgisit să fii! 


Şi, întorcându-se, făcu pe rand semnul crucii spre cele patru colţuri si 
spre cei patru pereţi ai încăperii. Insotitorii lui prinseră numaidecât tâlcul 
acestui gest, căci oriunde ar fi intrat, schimnicul nu se aşeza, nici nu rostea o 
vorbă până nu alunga mai întâi duhul necurat. 

— Piei, satană, piei, satană! Rostea el la fiecare cruce. Urgisit, urgisit să 
fii! Răcni el pentru a doua oară. 

Era îmbrăcat cu anteriul lui de şiac, încins cu sfoară. De sub cămaşa 
groasă de cânepă i se zărea pieptul paros şi cărunt. Umbla descult si, la fiecare 
mişcare a braţelor, lanţurile grele, pe care le purta sub veşminte, zornăiau. 

Părintele Paisie se întrerupse din citanie şi, făcând un pas înainte, se opri 
în faţa lui în aşteptare. 

— Au ce urmare-i ăsta, preacuvioase? De ce faci lucruri neiertate? De ce 
vrei să ispiteşti smerita turmă? Întrebă el într-un târziu, privind încruntat 
oaspetele nepoftit. 

— Au ce urmare, ha? Ce urmare? Adevăr grăiesc tie, care ţi-e credinţa? 
Se izmeni, făcând pe prostul, părintele Ferapont. Venit-am să izgonesc fiara cea 
cumplită şi spurcata, diavolul ce s-a säläsluit între voi! Să văd câţi Incornorati 
s-au pripäsit pe aici în lipsa mea. Să-i mătur pe toţi cu tarnul de mesteacăn. 

— Vrei să izgoneşti duhul cel necurat şi poate tocmai lui Mamona-i 
slujeşti! Urmă neînfricat părintele Paisie. Au cine poate spune despre sine 
„sfânt sunt”? Nu cumva tu, părinte? 

— Nevrednic sunt eu, nu sfânt. În jilt n-am să sed si n-o să îngădui să mi 
se închine precum unui idol! Zbieră părintele Ferapont drept răspuns. Lumea 
de azi dă de râpă dreapta credinţă! Răposatul, sfântul vostru, adăugă el, 
întorcându-se către gloată cu degetul atintit spre sicriu, nu credea în draci. 
Punea oamenii să ia curatenii ca să-i izgonească. De aceea s-au prăsit aici ca 
păianjenii prin unghere. Şi uite-l cum i s-a imputit şi lui hoitul. Asta-i semn de 
la Dumnezeu, luaţi aminte! 

Cuvintele pustnicului se refereau la o întâmplare adevărată, petrecută pe 
vremea când părintele Zosima mai era încă în viaţă. Într-o bună zi, un călugăr 
începu a fi bântuit de vedenii; mereu i se arăta, fie în vis, fie aievea, necuratul. 
Înfricoşat, bietul monah venise să se spovedească stareţului, care-i poruncise 
pentru dezlegare să ţină post şi sa facă mereu rugăciuni. Văzând însă că nici 
aşa nu simţea vreo uşurare, părintele Zosima îl sfătui să stăruie mai departe în 
postul şi în rugăciunile lui, dar în acelaşi timp să ia şi un leac pe care-l ştia el. 
Povaţa bătrânului stârni oarecare vâlvă, ducându-i în ispita pe multi dintre 
călugări. Se porniseră deci să-l foarfece pe şoptite, clătinând din cap, mai cu 
seamă părintele Ferapont, căruia unii clevetitori se grăbiseră să-i aducă la 
cunoştinţă „năstruşnica” poruncă a stareţului într-o împrejurare atât de 
neobişnuită ca aceea. 

— Mergi, cuvioase, rosti imperativ părintele Paisie, căci nu în mâna 
oamenilor stă cumpăna judecății, ci în mâna lui Dumnezeu. Se poate să fie 
într-adevăr un „semn”, pe care însă nici tu, nici eu, nici altcineva în toată 


lumea asta nu e-n stare să-l desluseasca. Mergi, părinte si nu mai zădări 
turma! Adăugă el apăsat. 

— Nu s-a învrednicit să postească după rânduiala schimniciei, asta vrea 
s-arate semnul ceresc. E limpede ca lumina zilei şi e păcat să ascunzi! Nu-şi 
mai găsea astâmpăr monahul, înfierbântat de râvna lui fanatică. Căzuse în 
patima bomboanelor, venea la el coconetul cu buzunările pline, toată ziulica se 
tot indulcea cu ceaiuri, nu umbla decât să-şi îndestuleze pântecele, şi-l ghiftuia 
cu bunatati, cum îşi ghiftuia mintea cu gânduri trufaşe... De aceea, vezi, s-a 
făcut de ocară... 

— Cum poţi rosti asemenea vorbe nesocotite, cuvioase! Îşi înălţă 
mustrător glasul părintele Paisie. Ma închin în faţa sihăstriei în care te-ai 
învrednicit să trăieşti şi a postului pe care-l tii cu sfinţenie, dar vorbele-ti sunt 
necugetate de parcă ai fi un tânăr cu caşul la gură, uşuratic şi nechibzuit. 
Pleacă, părinte, iti poruncesc! Încheie monahul cu o voce tunătoare. 

— Jaca, mă duc! Raspunse părintele Ferapont oarecum descumpanit, 
fara sa-si domoleasca totusi mania. De, voi sunteti toba de carte! Ce sa va 
puneti mintea voastra cea inteleapta cu un netrebnic ca mine! Ca eu am venit 
ca un biet nestiutor aici si de atunci am avut vreme sa uit si ce am mai stiut, 
m-a ferit Dumnezeu-sfantul de intelepciunea voastra; mic si slab cum sunt, a 
cautat sa ma ocroteasca... 

Părintele Paisie stătea ca impietrit în fata lui si aştepta, hotărât să nu se 
clintească. Pustnicul tăcu în cele din urmă şi, cuprins de o subită tristeţe, îşi 
duse palma dreaptă la falcă şi rosti cu un glas tărăgănat, privind sicriul: 

— Când o fi să-l prohodiţi, spre dimineaţă, o să-i cantati Ajutorul si 
Sprijinitorul, canonul preafericitilor, iar mie, când o să-mi dau duhul, o să-mi 
cantati la căpătâi Toată dulceata vieţii {1}, stihoavna mica, se tangui el cu 
lacrimi in ochi. V-ati umflat in pene, fumurile trufiei vi s-au urcat la cap, pustiu 
a ramas locul acesta! Racni el deodata ca iesit din minti si, vanturandu-si 
bratele, se napusti valvartej pe trepte. 

Multimea, care-l aştepta afara, şovăi o clipă: unii se luară dupa el, alţii 
însă nu se clintiră din loc, pentru că uşa rămăsese întredeschisă şi părintele 
Paisie ieşise în cerdac şi se oprise acolo, în picioare, să-i privească. Bătrânul 
năbădăios însă tot nu se liniştise; se depărta vreo douăzeci de paşi, apoi, 
întorcându-se cu fata spre asfintit, ridica braţele la cer şi se prăbuşi jos, ca 
secerat, răcnind: 

— Dumnezeul meu a biruit! Hristos a biruit soarele şi iată-l cum scăpată! 
Urlă el dând din mâini, cuprins de frenezie, după care îşi lipi obrazul de 
pământ şi izbucni într-un hohot de plâns, scuturându-se tot şi scurmând cu 
degetele țarina. De asta dată toată lumea se repezi într-acolo, se auzira tipete, 
plânsete... Un vânt de nebunie bântuia mulţimea. 

— E un sfânt cu adevărat sfânt! Un om cu drept cuvânt fără prihană! 
Mărturiseau toţi fără nici o sfială. Uite cine s-ar cuveni să fie stareţ! Adăugau 
cu parapon unii. 


— N-o sa primească... E o cinste de care o sa se scuture... Nu l-ar lăsa 
mima să slujească blestemata ceea de lege nouă... Ce, crezi c-o să se ia după 
smintelile lor?... Protestau alte glasuri. 

Şi cine ştie cum s-ar fi sfârşit toată povestea dacă în momentul acela n-ar 
fi început să bată clopotele, chemând credincioşii la vecernie. Toţi îşi făcură 
cruce. Părintele Ferapont se ridică, închinându-se la rândul său, ca şi când ar 
fi vrut să înlăture o piază-rea şi, fără să mai privească înapoi, se îndreptă spre 
sihăstria lui, continuând să strige în gura mare vorbe fără şir. Unii — prea 
puţini însă - se tinura după el; alţii - mai numeroşi — începură să se împrăştie, 
grabindu-se să meargă la slujbă. 

Părintele Paisie îl lasă pe părintele Iosif să citească mai departe 
Evanghelia şi cobori din cerdac. Tipetele zănatice ale fanaticilor nu izbutiseră 
să-l clintească şi, totuşi, se simţea trist şi abătut, fără să-şi dea seamă de ce 
anume. Îşi încetini paşii, întrebându-se nedumerit: „De unde-o fi venit tristeţea 
asta, de ce să ma pierd aşa cu firea?” şi, aproape în aceeaşi clipă, descoperi cu 
mirare că mâhnirea ce-i îndoliase fără veste sufletul fusese prilejuită de un 
lucru în aparenţă fără nici o importanţă şi anume: în gloata care se îmbulzea 
putin mai înainte la uşa chiliei printre cei ce păreau mai agitati, îl zărise si pe 
Alioşa şi, gândindu-se acum la toate astea, îşi amintea că în momentul cand 
dăduse cu ochii de el simtise o strângere de inimă. „Atât de mare să fie locul pe 
care-l cuprinde băiatul ăsta în sufletul meu?” se întreba el mirat. Tocmai atunci 
îi ieşi în cale Alioşa, care mergea cu pas grăbit, deşi, precum se vedea, nu se 
ducea la biserică. Privirile li se încrucişară o clipa, dar Aliosa isi feri 
numaidecât ochii, plecandu-i în pământ. Părintele Paisie îi citi pe fata 
răsturnările cumplite ce se petreceau în acel răstimp în adâncul său. 

— Şi tu ai căzut în ispită? Exclamă monahul. Te-ai dat şi tu de partea 
celor cu credinţa îndoită? Adăugă el cu amărăciune. 

Alioşa se opri, aruncând-i o privire şovăitoare şi iar îşi cobori ochii în 
pământ. Stătea în profil, fără să se învrednicească măcar a întoarce capul spre 
cel care-i adresase cuvântul. Părintele Paisie îl cercetă cu luare-aminte. 

— Unde te grăbeşti? Au bătut clopotele de vecernie, rosti el din nou, dar 
nici de astă dată nu primi vreun răspuns. Pleci din schit? Aşa, fără dezlegare? 
Şi fără să fi cerut binecuvântarea? 

Un zâmbet chinuit miji pe buzele tânărului; şi ce ciudat se uită — atât de 
ciudat — la călugărul care tot încerca să-l descoasa... El era duhovnicul în 
seama căruia fusese lăsat cu limbă de moarte de fostul său îndrumător 
spiritual, de stăpânul inimii şi al minţii lui, stareţul său multiubit! Şi totuşi, 
fără a rosti un singur cuvânt, nesocotind respectul ce i-l datora, dădu din mână 
exasperat şi o porni întins spre poarta mânăstirii. 

— Ai să te întorci! Şopti părintele Paisie, uitându-se după el uimit şi 
îndurerat. 

II - O CLIPĂ... 

Părintele Paisie nu se înşela presupunând ca „fiul său drag” se va 
întoarce de buna seama înapoi; ghicise (poate nu chiar pe deplin, dar cu 


destulă perspicacitate) adevărata explicaţie a stării sufleteşti ce-l stăpânea in 
momentul acela pe Alioşa. Cu toate acestea, trebuie sa vă mărturisesc că-mi 
vine foarte greu să definesc semnificaţia reala pe care va fi avut-o acel moment 
— pe cât de ciudat, pe atât de nebulos — in viata eroului meu, atât de tânăr inca 
şi atât de drag mie. La întrebarea îndurerată a părintelui Paisie: „Te-ai dat şi tu 
de partea celor cu credinţa îndoită?” aş putea, fireşte, să răspund cu toată 
convingerea în locul lui: „Nu, nu era printre cei şovăielnici în credinţă!” 
Dimpotrivă, descumpănirea lui îşi avea obârşia tocmai într-o credinţa prea 
infocata. Şi totuşi, cumpăna lui sufletească se stricase, exista intr-insul o 
incertitudine atât de chinuitoare, încât după ani şi ani Alioşa încă mai socotea 
această zi de tristă amintire ca pe una dintre cele mai nenorocite şi mai 
apăsătoare din viaţa lui. Dacă însă cineva m-ar întreba răspicat: „Cum se poate 
ca toată suferinţa şi zbuciumul lui să fi fost provocate numai şi numai de faptul 
că trupul neînsufleţit al bătrânului stareţ, în loc să fi dobândit virtuţi 
tămăduitoare, începuse, dimpotrivă, să se descompună atât de grabnic?” aş 
răspunde fără înconjur: „Da, într-adevăr, chiar aşa s-a întâmplat!” L-aş ruga 
totuşi pe cititor să nu se pripească şi să nu surâdă ironic de candoarea 
tânărului meu erou. N-am catusi de putin intenţia să solicit ingäduinta fata de 
sentimentele lui sau să încerc cumva să-i justific convingerile naive invocând 
vârsta sa prea fragedă, bunăoară, ori faptul că nu apucase să-şi desăvârşească 
învăţătura ş.a.m.d.; în pofida tuturor aşteptărilor, voi mărturisi cu hotărâre că 
nutresc o deosebită stimă pentru inima sa, pentru felul său de a fi. Fără 
îndoială că un altul de seama lui, care ar fi dat dovadă de mai multă prudenţă, 
nelăsând impresiile să pătrundă chiar atât de lesne în adâncul sufletului său, 
care ar fi ştiut de timpuriu să fie mai calm în afecțiunile sale, un tânăr înzestrat 
cu un spirit poate judicios, dar prea rezonabil pentru vârsta lui (şi tocmai de 
aceea mai superficial), n-ar fi patit ceea ce i se întâmplase lui Alioşa. Dar zau 
dacă nu este mai lăudabil câteodată să te laşi stăpânit de o pasiune fie chiar 
nechibzuită, dar generata de o puternică iubire, decât să rămâi rece în faţa ei. 
Cu atât mai mult în primăvara vieţii, căci, după părerea mea, un tânăr care se 
dovedeşte prea rezonabil în orice împrejurare nu-mi inspiră prea multă 
încredere şi nici nu pun prea mare preţ pe sufletul lui! „Da, îmi vor obiecta unii 
oameni cu scaun la cap, nu orice tânăr e-n stare să creadă într-o superstiție ca 
asta despre care vorbeşti dumneata, iar eroul dumitale nu poate fi, bineînţeles, 
un exemplu pentru ceilalţi!” La care mă grăbesc să răspund: „Da, într-adevăr, 
eroul meu credea, credea cu sfinţenie, cu nestrămutată convingere şi, totuşi, n- 
am de gând să solicit indulgenta nimănui fata de dânsul.” 

Vedeţi dumneavoastră, deşi am declarat mai sus (poate cam precipitat) că 
n-am intenţia să explic, să motivez ori să justific sentimentele eroului meu, mă 
văd totuşi silit să lămuresc unele lucruri pentru o mai uşoară înţelegere a celor 
ce vor urma. De aceea vă spun de la început: în împrejurarea de faţă nu poate 
fi vorba de o minune privită ca atare, după cum nu poate fi vorba nici de o 
aşteptare ilogică a unei minuni ce-ar fi trebuit să se întâmple. Alioşa nu avea 
nevoie de aşa ceva pentru triumful unor convingeri ale sale (nu, asta în nici un 


caz) ori pentru ca nu stiu ce idee preconceputa, ce se inradacinase in cugetul 
lui, să poată birui mai lesne o alta similară — cu certitudine, nu! În toate si mai 
presus de orice, pe primul plan el nu vedea decât chipul venerabil şi atât de 
iubit, chipul omului drept şi fără prihană, pentru care avea un adevărat cult. 
Toată dragostea ce sălăşluia în adâncul inimii lui tinere şi curate, dragostea sa 
fata „de toţi şi de toate”, se concentrase poate fără indreptatire în vremea din 
urmă, mai precis în ultimul an - cel putin în manifestările cele mai vii ale 
sufletului său - numai şi numai asupra unei singure fiinţe, asupra bătrânului 
stareţ, acum răposat întru Domnul, de care era atât de ataşat. Fiinţa aceasta 
întruchipase atâta timp pentru dânsul supremul ideal, încât i-ar fi fost 
imposibil să-nu aspire cu toată râvna clocotitoare a sufletului său tânăr spre 
acest ideal, ajungând uneori să uite cu desăvârşire „de toţi şi de toate”. (Mai 
târziu avea să-şi amintească, bunăoară, că în ziua aceea de grea cumpănă 
uitase de fratele său, Dmitri, la care se gândise cu duioşie şi grijă în ajun, după 
cum, tot aşa, uitase să treacă pe la Iliuşecika, să-i ducă tatălui său cele două 
sute de ruble, pe care de asemenea deunăzi îşi propusese cu tot dinadinsul să i 
le dea.) Deci, aşa cum am spus mai înainte, Alioşa nu avea nevoie de minuni, ci 
de împlinirea „dreptăţii supreme” care, după părerea lui, fusese încălcată, 
rănindu-i cu o nebănuită cruzime inima. Chiar dacă această „dreptate” mult- 
așteptată — dreptate cerută de însăşi ordinea firească a lucrurilor — lua 
înfăţişarea unor minuni pe care ar fi trebuit să le săvârşească neîntârziat 
rămăşiţele pământeşti ale fostului său îndrumător spiritual, iubit până la 
adoratie, faptul acesta prezenta oare vreo importanţă? La fel credea şi acelaşi 
lucru îl aştepta toată lumea la mânăstire, chiar şi aceia în faţa înţelepciunii 
cărora se pleca Alioşa, de pildă părintele Paisie. Şi fără a-şi mai trudi sufletul 
cu fel de fel de îndoieli, Alioşa îşi invesmantase nazuinta în aceleaşi straie, 
împrumutate de la cei din jur. Răstimpul de un an de zile petrecut între zidurile 
mânăstirii îi plămădise cugetul, aşezându-i-l într-un anumit tipar şi în sinea lui 
se obişnuise să aştepte ceva. Dar inima lui era însetată de dreptate, numai şi 
numai de dreptate şi nu de minuni! Şi iată că acela care, după credinţa lui, 
trebuia să fie preamărit ca unul ce era mai presus decât toţi muritorii, în locul 
slavei ce i se cuvenea cu prisosinta, fusese prăvălit de pe soclu şi târât în noroi! 
De ce? Cine hotărâse să fie aşa? Cine a putut să judece în felul acesta? Se 
frământa, chinuită de întrebări, inima-i tânără şi nevinovată. Era deci o 
suferinţă prea mare pentru el, se simţea adânc jignit, ba chiar indarjit, văzând 
cum omul fără prihană, cel mai drept între toţi dreptii lumii, fusese lăsat pradă 
batjocurilor răutăcioase ale gloatei nesăbuite ce nu-i ajungea nici măcar la 
călcâie. Minunea nu se înfăptuise, nici un miracol nu avusese loc, aşteptările 
mulţimii, care ţinea cu tot dinadinsul să se întâmple ceva numaidecât, se 
dovediseră zadarnice - fie — dar de ce trebuia să răbufnească toată aceasta 
infamie? Cum de îngăduise cerul oare o asemenea dezonoare? De ce era nevoie, 
oare, ca trupul să se descompună atât de repede? De ce „se pripise peste fire”, 
cum spuneau cu duşmănie călugării? Ce rost avea acest „semn”, aşa cum îl 
proclamaseră toţi într-un glas cu părintele Ferapont şi de ce se credeau 


indreptatiti să tragă asemenea concluzii? Unde este providenta si unde sunt 
hotărârile ei ce carmuiesc destinele omeneşti? Pentru ce se ascunde „tocmai 
atunci când e mai multă nevoie de ea”? (se gândea Alioşa); ce-o făcuse, oare, să 
se supună cu atâta docilitate legilor necruțătoare, oarbe şi mute ale firii? 

Iată tot atâtea întrebări din pricina cărora inima lui sângera şi, 
bineînţeles, după cum am mai pus, pe primul plan se afla chipul omului pe 
care îl iubea mai presus de orice şi care fusese „înjosit”, „târât în noroi”! Chiar 
dacă revolta lui era pe cât de absurdă, pe atât de inutilă, repet pentru a treia 
oară (şi poate că părerea mea, sunt gata să recunosc, este tot atât de absurdă): 
îmi pare bine că eroul meu s-a arătat atât de puţin chibzuit în momentul acela 
de mare impas, pentru că un om inteligent va avea tot timpul să judece şi să 
cumpănească lucrurile; când, dacă nu într-o împrejurare ca asta, iubirea îşi va 
croi făgaş în sufletul unui tânăr? Da, fiindcă veni vorba, cred c-ar fi cazul să 
amintesc un fenomen ciudat, deşi de foarte scurtă durată, ce s-a petrecut în 
conştiinţa lui în momentul critic când se simtise cu totul descumpănit. Acest 
ceva nou, care nu făcuse decât să scapere o clipă în mintea lui, pentru a se 
stinge imediat, era strâns legat de gustul amar pe care i-l lăsase discuţia din 
ajun cu Ivan, discuţie care îl obseda acum tot timpul. Şi chiar şi în clipa de 
faţă. O, n-aş putea să spun, fireşte, că în sufletul lui s-ar fi clintit cât de cât 
credinţele lui fundamentale şi, ca să zicem aşa, spontane! Îl iubea pe 
Dumnezeu şi credea cu aceeaşi nestrămutată convingere în el, deşi se 
răzvrătise fără veste împotriva lui. Şi totuşi, impresia aceea vagă, dar penibilă şi 
înveninată, pe care i-o lăsase discuţia cu Ivan începuse să se agite în adâncul 
său, cerând tot mai imperios să iasă la iveală. Trecând în amurg prin păduricea 
de pini din preajma schitului, Rakitin îl zări la un moment dat lungit pe jos, cu 
faţa la pământ, nemişcat, ca şi când ar fi dormit. Se apropie şi-l strigă. 

— Tu eşti, Aleksei? Cum... Dădu el să spună uimit, dar se opri, fără să-şi 
isprăvească vorba. „Cum, până aici ai ajuns?” era gata să-l întrebe. 

Alioşa nici nu se uită la dânsul, dar după o mişcare uşoară pe care o făcu 
în momentul acela, Rakitin se dumeri că-l aude totuşi şi-l înţelege. 

— Ce-i cu tine? Se miră el, dar în aceeaşi clipă, în locul surprizei, pe faţa 
lui începu să se întindă un surâs ironic din de în ce mai accentuat. Ascultă, 
sunt două ore şi mai bine de când te caut. Ai dispărut de parc-ai fi intrat în 
pământ. Ce faci aici? Ce sunt prostiile astea? Uită-te măcar la mine... 

Alioşa se ridică în capul oaselor şi se rezemă cu spatele de copac. Nu 
plângea, dar i se citea pe chip suferinţa şi avea privirea încruntată. Nici de astă 
dată însă nu-şi ridică ochii spre Rakitin, ci-i întoarse într-o parte. 

— Parca eşti alt om acum. Unde e faimoasa ta blandete? Cine te-a 
supărat? Te-a jignit cineva? 

— Lasă-mă! Se burzului Alioşa, continuând să privească lăturalnic şi 
făcând un gest ostenit cu mâna. 

— Oho, de ăştia mi-esti? Ai început si tu să te otärästi ca muritorii de 
rând! Tu, îngeraşule! Zău, mă uimesti! Alioska, iti spun cu toată sinceritatea, 


desi de mult am ajuns sa nu ma mai mir de nimic. Si eu, care te credeam un 
om instruit... 

Alioşa se invrednici, în sfârşit, să se uite la el dar cu o privire absentă, ca 
şi când n-ar fi priceput ce spune. 

— Şi toate acestea numai pentru că bătrânul a început să miroasă a 
hoit? Serios? Credeai într-adevăr c-o să facă cine ştie ce minuni? Cum se 
poate?! Exclamă Rakitin, pe fata căruia se întipări din nou cea mai adâncă 
surpriză. 

— Am crezut şi cred, fiindcă vreau să cred şi am să cred în vecii vecilor! 
Mai vrei ceva? Răbufni enervat Aliosa. 

— Nu, absolut nimic, iubitule. Ei, fir-ar să fie, nici un şcolar de 
treisprezece ani nu mai poate să creadă aşa ceva în ziua de azi! Ce dracu!... Te- 
ai supărat pe Domnul-Dumnezeul tău, vasăzică, eşti făcut foc, ai început să te 
răzvrăteşti împotriva lui! Se poate oare una ca asta: să nu-l avanseze pe bietul 
om şi să nu-i dea o decorație de sărbători?! Ei, bata-te să te bată, de ăştia mi- 
eşti?! 

Alioşa se uită lung la el, mijind ochii şi în privirea lui scapără deodată 
ceva... Un fulger de mânie ce nu părea deloc să fie iscat de Rakitin. 

— Nu mă răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, dar nu vreau să „accept 
lumea” aşa cum a creat-o el, atâta tot! Rosti tânărul cu un surâs crispat, 
apăsând pe cuvinte. 

— Ce vrei să zici? Făcu ochii mari Rakitin, încercând să-l priceapă. Ce 
aiureală mai e şi asta? 

Alioşa nu-i mai răspunse nimic. 

— Bine, bine, să lăsăm asta. Am trăncănit destul, să trecem la lucruri 
mai serioase: ia spune, ai mâncat ceva azi? 

— Nu mai ştiu... Mi se pare că da. 

— Aşa cum arăţi, trebuie neapărat să mănânci ceva, ca să mai prinzi 
puteri. Mi se rupe inima când mă uit la tine. Am auzit că n-ai închis ochii toată 
noaptea, aţi avut acolo nu ştiu ce sobor. Şi, colac peste pupăza, au mai venit şi 
emoţiile si daraverile astea... Sunt sigur că n-ai luat nimic în gură decât un pic 
de anafura. Uite, dacă vrei, am aici în buzunar o bucată de cârnat, l-am luat cu 
mine, aşa, ca să fie, când am pornit la drum, dar probabil că n-o să... 

— Dă-l încoace. 

— A! De ăştia mi-esti! Păi bine, nenisorule, asta-i răscoala în toată 
legea... Baricade! Aşa ceva nu se întâmplă chiar în fiece zi. Vino la mine... Mi-aş 
stropi şi eu beregata cu un păhărel de vodcă, sunt obosit mort. Dar tu n-ai 
pune, Doamne fereşte, nici picătură de votcă pe limbă... Sau poate că vrei şi 
tu? 

— Fie şi vodcă, dă-mi orice vrei. 

— Ei! Mare minune, nenişorule! Rakitin îl măsură din ochi nedumerit. 
Bine, vodcă sau cârnat, n-are a face, dar, cum văd eu, e treabă serioasă aici, as 
zice chiar un act de curaj, aşa că n-are rost să mai pierdem vremea. Haidem! 

Alioşa se sculă şi porni după el fără un cuvânt. 


— Ce mutra ar face fratiorul tau Vanecika sa te vada acum! Dar, fiindca 
veni vorba, ai aflat ca frate-tau, Ivan Fiodorovici, a sters-o azi-dimineata la 
Moscova? Stiai ca pleaca? 

— Stiam, räspunse nepäsätor Aliosa si in aceeasi clipa ii aparu fulgerator 
înaintea ochilor chipul lui Dmitri. 

Dar tot aşa de fulgerător se şi mistui; îşi aminti atunci brusc că avea de 
făcut ceva urgent, un lucru care nu suferea nici o întârziere, că trebuia 
neapărat să se achite de o anumită obligaţie, să împlinească o datorie 
imperioasă; gândul acesta nu trezi în el nimic, zburându-i din minte fără să 
pătrundă mai adânc în inimă, aşa încât îl uită pe loc. De multe ori însă, mai 
apoi, impresia aceasta fugitivă avea să revină, înfiripându-se din nou în el. 

— Frätiorul tau Vanecika a spus într-o zi despre mine că nu sunt decât 
,0 tinichea liberală, fără un pic de talent”, iar pe tine alta dată te-a luat gura pe 
dinainte şi mi-ai dat să înţeleg cum c-aş fi „necinstit”... Fie! Lasă, c-o să vedem 
noi câte parale fac talentul şi cinstea voastră (ultimele cuvinte Rakitin le rosti 
printre dinţi, ca pentru sine). Ştii ce, continuă el cu glas tare, ia să ocolim noi 
frumuşel mănăstirea şi să mergem aşa, drept înainte, spre oraş. Hm! Ar fi 
trebuit să trec mai înainte pe la Hohlakova. Am tinut-o la curent cu tot ce s-a 
întâmplat şi ce crezi că mi-a răspuns printr-un bilet scris cu creionul (teribil îi 
mai place cucoanei ăsteia să scrie biletele!): „Niciodată, zice, nu m-aş fi aşteptat 
la una ca asta de la o persoană venerabila ca părintele Zosima!” „Una ca asta!” 
exact asa cum iti spun, negru pe alb! Cum vezi şi dumneaei s-a facut foc. Ce ti- 
e şi cu voi, ăştia!... Ia stai! Striga el deodată, şi-l apucă pe Alioşa de umăr, 
silindu-l să se oprească. Ştii ce, Alioşka, izbucni Rakitin ca luminat de o idee 
subită. Şi se uită iscoditor în ochii lui. Se silea să pară jovial, dar se vedea cât 
de colo că se temea să-i mărturisească gândul ce i se năzărise din senin, 
neştiind încă lămurit ce să creadă despre starea de spirit atât de ciudată a lui 
Aliosa, care îl surprinsese chiar şi pe dânsul. Ştii unde ar fi mai bine sa 
mergem? Îngăimă el intimidat şi rugător. 

— Mi-e totuna... Unde vrei tu. 

— Ce-ai zice să mergem la Gruşenka, vrei? Rosti în sfârşit Rakitin, 
tremurând tot de sfială şi de nerăbdare. 

— Bine, haidem la Gruşenka, răspunse liniştit, fără să stea pe gânduri, 
Alioşa. 

Primise propunerea lui atât de calm şi de prompt, încât, uluit, Rakitin se 
dădu un pas înapoi. 

— Măi, măi! Se minună el şi, apucându-l strâns de brat, îl trase dupa el 
pe potecă, de teamă să nu se răzgândească. 

Păşeau amândoi în tăcere. Rakitin aproape că nu mai îndrăznea să 
deschidă vorba. 

— Ce bine o să-i pară... Dădu el să spună şi se întrerupse. Fireşte că nu 
de dragul bucuriei pe care se gândea c-o să i-o prilejuiască Grusenkai tinuse 
să-l ia pe Alioşa cu el; Rakitin era un om cu capul pe umeri şi nu făcea decât 
ceea ce ştia că poate să-i aducă vreun folos. De astă dată urmărea un îndoit 


scop: în primul rând, voia să se răzbune cumva, sa vadă cu ochii lui „terfelirea 
unui cuvios”, să asiste la „căderea” neîndoielnică a lui Alioşa „din rândul 
sfinţilor printre păcătoşi”, şi-i râdea inima numai gândindu-se dinainte la 
delectarea ce-l aştepta, iar în al doilea rând nădăjduia să obţină şi un oarecare 
profit material cât se poate de avantajos pentru dânsul, dar despre asta vom 
avea ocazia să vorbim mai încolo. 

„Aşadar, a sosit momentul, se gândea el cu o bucurie răutăcioasă. Să-l 
înşfăcăm de guler, fiindc-a picat tocmai la tanc!” 

III - UN FIR DE CEAPĂ. 

Grusenka locuia în centrul oraşului, aproape de Piaţa Soborului, la 
văduva unui negustor, Morozova, care-i închinase căsuţa de bârne aflată în 
curtea din spate. Corpul principal de case era mare, de piatră, cu etaj, o 
construcţie veche şi părăginită; acolo trăia izolată proprietăreasa, femeie în 
vârstă, împreună cu două nepoate, amândouă fete bătrâne. Morozova, de fapt, 
nici nu avea nevoie să închirieze odăile din curte, dar toată lumea ştia că 
acceptase s-o primească pe Gruşenka (asta se întâmplase în urmă cu patru 
ani) numai de hatârul unei rubedenii ale sale, Samsonov, un negustor care era, 
oficial, protectorul Gruşenkăi. Gura lumii vorbea că bătrânul gelos îşi instalase 
„protejata” la Morozova cu o anumită socoteală, gândindu-se că ochiul ager al 
proprietăresei va fi mereu atintit asupra tinerei chiriaşe. Foarte curând însă 
vigilenta ei se dovedi de prisos şi în ultimul timp Morozova se vedea destul de 
rar cu Gruşenka şi nu-i mai făcea zile fripte spionând-o pas cu pas. Ce-i drept, 
trecuseră patru ani de când bătrânul adusese din capitala guberniei o copilă de 
optsprezece ani, timidă, rusinoasa, subtirica, plăpândă, tristă şi gânditoare si 
între timp cursese multă apă pe gârlă. La noi în oraş nu se prea ştia mare lucru 
despre viaţa fetişcanei şi nici mai târziu, când unii şi alţii începuseră să se 
intereseze de „femeia nostimă” în care se preschimbase, în aceşti ani, Agrafena 
Aleksandrovna; nimeni nu reuşi să afle ceva mai mult. Umbla, bunăoară, 
zvonul că la şaptesprezece ani ar fi fost sedusă de un ofiţer care o părăsise 
curând după aceea; seducătorul se mutase din garnizoană şi se însurase cu 
alta, lăsând-o năpăstuită să se zbată în mizerie, acoperită de ruşine. Se spunea 
că, deşi bătrânul o scosese din cea mai cumplită sărăcie, protejata lui era totuşi 
dintr-o familie onorabilă, de preoţi, fata unui diacon sau cam asa ceva. În patru 
ani de zile, dintr-o biată orfană slabă de înger, nefericită şi umilită, răsărise o 
frumuseţe în toată puterea cuvântului, cu trăsături tipic ruseşti, o femeie 
rumenă şi înfloritoare, energică şi îndrăzneață, mândră, ba chiar arogantă, o 
femeie care se pricepea de minune să facă bani şi să-i şi chivernisească, 
strânsă la mână şi calculată. Se ştia de asemenea că, prin mijloace mai mult 
sau mai putin cinstite, reuşise să agonisească ceva pärälute. În schimb, toată 
lumea putuse să se convingă pe deplin de un singur lucru şi anume, că era 
greu de tot să se apropie cineva de dânsa şi că, în afară de bătrânul ocrotitor, 
nici un alt bărbat nu se putea lăuda c-ar fi obținut unele favoruri de la ea în 
toţi aceşti patru ani. În privinţa asta nu mai încăpea nici o îndoială, cu atât mai 
mult, cu cât în ultimii doi ani se găsiseră destui martori care-şi încercaseră 


norocul. Dar toate tentativele lor se irosisera in zadar, ba inca unii dintre cei 
care suspinau după farmecele sale fuseseră nevoiţi să bata în retragere în chip 
ruşinos, făcându-se de râs în urma răspunsului sarcastic şi tăios pe care îl 
primiseră din partea tinerei femei care arăta atâta fermitate. De un an încoace, 
precum se aflase, începuse să facă aşa-numite „gheşefturi”, îndeletnicire pentru 
care dovedise aptitudini, aşa încât multă lume spunea că trebuie să fie „ovreică 
sadea”. Propriu-zis nu dădea bani cu camătă, în schimb se ştia bunăoară că o 
bucată de vreme fusese asociată cu Fiodor Pavlovici Karamazov, cumpărând 
împreună cu el pe nimica toată diferite polite, pentru care plătea numai o 
zecime din valoarea lor reală, pentru ca apoi să-şi scoată banii înzecit. Bătrân 
şi văduv şi pe deasupra bolnav, Samsonov, care nu mai ieşea de mult din casă, 
beteag cum era de picioare, terorizându-şi feciorii în puterea vârstei, om cu 
avere de sute de mii de ruble, zgârcit şi hapsân, sfârşise prin a fi cu totul robit 
de farmecele ispititoare ale protejatei sale, faţă de care în primii ani se purtase 
cu o mana de fier, dându-i doar atât cât îi trebuia ca să trăiască destul de 
modest, o tinuse adică „la post”, cum vorbeau unii mucaliti. Grusenka izbutise 
totuşi să se emancipeze, inspirându-i totodată o încredere oarbă în fidelitatea ei 
faţă de el. Bătrânul (azi decedat), care învârtea afaceri pe picior mare, era şi el 
un caracter foarte voluntar, dur ca o cremene şi mai ales un cărpănos fără 
pereche. Deşi o sorbea din ochi pe Grusenka şi n-ar fi putut trăi fără ea (mai 
ales în ultimii doi ani), nu o procopsise cu cine ştie ce avere şi ar fi rămas tot 
atât de strâns la pungă, chiar dacă l-ar fi ameninţat că-l părăseşte. Se 
multumise să-i dăruiască o sumă oarecare de bani, ceea ce făcuse multă vâlvă 
în oraş. „Ie ştiu o femeie chibzuita, o dăscălise bătrânul, incredintandu-i vreo 
opt mii de ruble, poţi să lucrezi pe contul tău, dar ţine minte ce-ţi spun, în 
afară de întreţinere, care rămâne, ca şi până acum, pe cheltuiala mea, nu mai 
capeti de la mine, pân-oi închide ochii, nici o letcaie. Si nici prin testament să 
nu te aştepţi c-am să-ţi las ceva.” Bătrânul îşi respectase cuvântul, lăsându-şi 
toată averea feciorilor, pe care în timpul vieţii îi tinuse pe lângă sine, cu neveste 
şi copii, ca pe nişte slugi, fără a pomeni măcar în testament de Gruşenka. Toate 
acestea se aflaseră mai târziu. În schimb, o sfătuia mereu ce să facă şi cum să- 
şi fructifice „capitalul”, indicându-i câteva chilipiruri. Când Fiodor Pavlovici — 
care la început se asociase cu Gruşenka pentru a vâna împreună un ,gheseft” — 
amorezat lulea, aproape că-şi pierduse capul din pricina ei, bătrânul 
Samsonov, care era cu un picior în groapă, făcuse mult haz pe socoteala lui. 
Curios este că tot timpul cât tinuse legătura cu Samsonov, Gruşenka fusese cu 
desăvârşire cinstită faţă de el; se pare chiar că era singurul om cu care căutase 
să fie cinstită. Mai apoi însă când intrase în joc şi Dmitri Fiodorovici şi el tot 
atât de îndrăgostit, Samsonov încetase să mai râdă. Dimpotrivă, într-o zi, o 
sfătuise foarte serios pe Gruşenka, atrăgându-i atenţia cu oarecare severitate: 
„Dacă-i vorba să alegi între tată şi fiu, rămâi cu bătrânul, dar numai cu 
condiţia ca ticălosul să te ia de nevastă şi, măi cu seamă, înainte de nuntă să 
treacă pe numele tău măcar o parte din avere. Nu-ţi încurca zilele cu căpitanul, 
fiindcă n-o să faci nici o pricopseala.” Iată, vorbă cu vorbă, povata pe care 


bătrânul desfranat i-o dăduse cu gura lui, simtind că i se apropie sfârşitul. Si 
într-adevăr, la vreo cinci luni după aceea se şi prăpădise. În treacăt fie spus, 
deşi multă lume în oraş cunoştea pe atunci rivalitatea absurdă şi monstruoasă 
dintre pasiunea amândoura pentru Gruşenka, prea puţini îşi dădeau seama de 
natura reală a raporturilor ei cu cei doi bărbaţi - Fiodor si Dmitri Karamazov. 
Până şi cele două slujnice ale sale (în urma nenorocirii întâmplate, despre care 
vom avea prilejul să vorbim mai încolo) au arătat la proces că Agrafena 
Aleksandrovna îl primea pe Dmitri Fiodorovici numai de frică, pentru că ar fi 
amenintat-o „c-o omoară”. Gruşenka avea două servitoare, o bucătăreasă 
bătrână de tot, bolnavă şi aproape surdă, pe care o adusese din casa 
părintească şi pe nepoata acesteia, o fetişcană de vreo douăzeci de ani, destul 
de dezghetata, care era, chipurile, jupaneasa. Gruşenka era mână strânsă şi 
trăia cât se poate de modest. Locuinta pe care o tinea cu chirie nu avea decât 
trei încăperi, mobila fiind tot a proprietăresei, o mobilă veche, de mahon, după 
moda de la o mie opt sute douăzeci. Deşi se înserase de mult afară, în 
momentul când Rakitin si Alioşa ajunseră acolo, nicăieri în odăi nu era lampa 
aprinsă. Gruşenka se odihnea la ea în salon, culcată pe o canapea largă şi 
butucănoasă cu speteaza din imitație de mahon, tare şi având îmbrăcămintea 
de piele roasă si ciuruită peste tot. Îşi pusese sub cap două perne luate de pe 
pat şi stătea întinsă pe spate, fără să facă nici o mişcare, cu braţele încolăcite 
sub ceafă. Era dichisită, ca şi cum ar fi aşteptat o vizită, cu o rochie de mătase 
neagră şi o bonetă spumoasă de dantelă, care-i şedea grozav de bine şi cu un 
şal tot de dantelă, aruncat pe umeri şi prins la piept cu o broşa de aur masiv. 
Aştepta desigur pe cineva dorit cu înfrigurare. Palidă la faţă, cu buzele 
dogoritoare şi ochii aprinşi, bătea nerăbdătoare cu vârful piciorului drept în 
braţul canapelei. În clipa când Rakitin si Alioşa intrară, în casă se produse un 
mic incident”, auzind un zgomot în antreu, Gruşenka sări în picioare 
înfricoşată, dând un strigăt: „Cine-i acolo?” Jupâneasa, care ieşise să 
întâmpine musafirii, o linişti însă imediat: 

— Nu-i dumnealui, e altcineva, nu vă speriaţi. 

„Ce-o fi patit?” se gândi Rakitin, trăgându-l de brat pe Alioşa după dânsul 
în salon. O găsiră pe Gruşenka stând în picioare lângă canapea, încă 
nedezmeticită din spaima pe care o trăsese. O suvita de păr castaniu scăpată 
de sub bonetă îi atârna pe umărul drept. Gruşenka însă nici nu băgă de seamă: 
abia după ce se uită mai bine la oaspeţi şi-i văzu cine sunt se gândi să şi-o 
aşeze cum trebuie. 

— Tu eşti, Rakitka? Mi-a sărit inima din loc. Cu cine eşti? Pe cine mi-ai 
adus? Doamne, ia te uită cine a venit! Exclamă ea, recunoscându-l pe Alioşa. 

— Spune să aducă luminările, porunci Rakitin cu aerul degajat al unui 
obişnuit de-al casei, care îşi poate permite să dea dispoziţii. 

— Lumânări... A. Sigur că da, lumânări... Fenia, adu-i o lumânare... 
Tocmai acum ţi-ai găsit să vii cu el! Îl luă ea la rost pe Rakitin, făcând un semn 
cu capul spre Alioşa. Apoi, ducându-se la oglindă, îşi potrivi cu amândouă 
mâinile părul scăpat de sub bonetă. Părea contrariata. 


— Pai n-ai vrut tu asa? Intreba Rakitin, gata sa se supere. 

— Nu-i nimic, Rakitka, m-ai speriat, atata tot si Grusenka se intoarse 
zambind catre Aliosa. Nu te teme de mine, dragul meu Aliosa, nici nu stii ce 
bine-mi pare c-ai venit asa, pe neasteptate. Vai, cum m-ai speriat, Rakitka! Am 
crezut că-i Mitea si vrea sa intre buzna în casă. L-am păcălit deunăzi, l-am pus 
să jure pe onoarea lui că nu se îndoieşte de mine şi uite că l-am minţit. l-am 
spus că trebuie să stau în seara asta cu moşneagul meu, Kuzma Kuzmici, să 
număr banii. Mă duc o dată pe săptămână la dânsul şi rămân până seara 
târziu, fiindcă avem de făcut socoteli. Ne încuiem în odaie, dânsul face socoteli 
pe abac, iar eu trec cifrele în registre; numai în mine are încredere. Miţea e 
convins că sunt acolo, iar eu stau cu uşile zăvorite şi aştept o veste. Nu ştiu 
cum v-a lăsat Fenia să intraţi! Fenia, Fenia! Dă fuga până la poartă, deschide-o 
şi vezi dacă nu e căpitanul pe afară. Poate c-o fi stând ascuns undeva şi mă 
pândeşte! Mi-e o frică de el azi! 

— Nu-i nimeni, Agrafena Aleksandrovna, m-am uitat bine peste tot. 
Mereu mă uit pe gaura cheii, că şi eu tremur toată. 

— Ai închis obloanele? Ar trebui să tragem şi perdelele, uite-aşa! Şi 
Gruşenka se şi duse să împreune draperiile grele. Să nu-i dea cumva prin gând 
să intre înăuntru, văzând lumină. Nici nu ştii ce frică mi-e azi de fratiorul 
dumitale, Alioşa! 

Gruşenka vorbea tare şi, deşi i se citea spaima pe fata, părea în acelaşi 
timp stăpânită de un fel de înfrigurare. 

— De ce ţi-o fi aşa teamă de Mitenka azi? O iscodi Rakitin. Nu te-am 
pomenit chiar atât de fricoasă şi pe urmă cine nu ştie cum îl joci tu pe degete! 

— Nu ţi-am spus că aştept o veste, o veste ca-n poveste? Numai Mitenka 
îmi lipseşte acum! De altfel, nici el nu m-a crezut, îmi dau seama. N-a crezut ca 
ma duc la Kuzma Kuzmici. Acum probabil că sta pitit undeva în grădină, acasă, 
la Fiodor Pavlovici, să-mi atina calea. Cu atât mai bine: dacă stă la panda 
acolo, înseamnă c-am scăpat de el! Am fost totuşi la Kuzma Kuzmici, dar 
numai în treacăt, m-a condus chiar Mitea până acolo; i-am spus c-o sa 
zăbovesc până la miezul nopţii şi ne-am înţeles să treacă să mă ia pe la 
douăsprezece. L-am lăsat să plece, apoi am intrat înăuntru şi am stat cu 
bătrânul vreo zece minute, după care am şters-o înapoi acasă. Am alergat într- 
un suflet, de teamă să nu mă întâlnesc cu el! 

— Şi de ce te-ai gătit aşa? Măi, măi, ce bonetă nostimă! 

— Prea esti curios, Rakitin! Nu ţi-am spus că aştept o veste? Când o sa 
vină, într-o clipa sunt în picioare şi-mi iau zborul pe loc şi n-o să mă mai vedeţi 
niciodată! De aceea m-am îmbrăcat aşa, ca să fiu gata când o sosi. 

— Si unde vrei mataluta să zbori? 

— Cine ştie prea multe îmbătrâneşte curând. 

— Ei, nu mai spune?! Uite la ea, parcă-i într-al nouălea cer... Nu te-am 
văzut niciodată aşa. Te-ai dichisit de parc-ai merge la bal! O tot măsura de sus 
până jos Rakitin. 

— Ce ştii tu de baluri? 


— Dar tu? 

— Ei, aflä ca eu am fost totusi la un bal. Acum trei ani, Kuzma Kuzmici 
si-a insurat feciorul si am privit toata sindrofia de sus, de la orchestra. Dar ce 
ma tot tii de vorbă, când am aici un musafir atât de simandicos? Si inca ce 
musafir! Aliosa, dragutule, ma uit la dumneata si parca nu-mi vine sa-mi cred 
ochilor! Doamne, cum se face c-ai venit la mine?! Drept sa-ti spun, nu m-as fi 
asteptat, nici prin minte nu mi-a trecut c-ai sa vii vreodata, pentru nimic in 
lume n-as fi crezut una ca asta! Desi n-ai picat intr-un moment potrivit, ma 
bucur din toata inima ca te vad. Sezi colea, pe divan, asa, micul meu luceafar. 
Zău, tot mi se pare ca visez... Eh, Rakitka, de ce nu l-ai adus ieri sau acum 
doua zile?... Dar nu-i nimic, sunt multumita si asa. Poate-i chiar mai bine c-ai 
venit azi, in clipa asta si nu acum doua zile... 

Grusenka se aseza zglobie pe canapea langa Aliosa si ramase cu privirile 
atintite asupra lui, ca în extaz. Îi părea bine într-adevăr că venise si nu mintea 
spunând că-i mulţumită să-l vadă. Ochii îi străluceau şi un zâmbet fericit, 
blajin, îi plutea pe buze, cu duioşie. Alioşa n-ar fi crezut niciodată că faţa ei 
putea exprima atâta bunătate... Până deunăzi nu avusese ocazia s-o vadă mai 
de aproape şi-şi făcuse despre ea o părere înfiorătoare; perfidia pe care i-o 
pusese la cale în ajun, cu atâta răutate, Katerinei Ivanovna îl cutremurase, aşa 
încât acum era peste măsură de mirat să întâlnească o fiinţă cu totul diferită de 
cea pe care se aşteptase s-o vadă. Cu toată durerea şi amărăciunea ce-i 
împovărau sufletul, avu răgaz s-o privească mai cu atenţie. De ieri şi până azi, 
totul la ea se schimbase în bine: nu mai avea glasul acela mieros, gesturile 
afectate, insinuante, din ajun... Era mult mai naturală, mai spontană acum, 
mai sprintenă în mişcări şi mai zglobie, avea un aer deschis şi încrezător şi în 
acelaşi timp părea extrem de nervoasă. 

— Doamne, ce de lucruri s-au întâmplat azi, zău! Ciripi ea. Habar n-am 
de ce m-oi fi bucurând aşa că te văd, Alioşa! Dacă m-ai întreba, crede-mă că n- 
aş şti ce să-ţi răspund! 

— Ba nu, zău, chiar nu ştii de ce te bucuri? O luă în primire ironic 
Rakitin. Nu m-ai bătut mai înainte ia cap să ţi-l aduc: adu-l şi adu-l, prin 
urmare ştiai foarte bine de ce. 

— Mai înainte aveam un scop, acum însă nu mă mai interesează, a trecut 
momentul. Să vă aduc ceva. M-am făcut mai bună acum, Rakitka. Şezi şi tu, de 
ce ai rămas în picioare? Ori te-ai şi aşezat? Nici o teamă, Rakitin îşi poartă 
singur de grijă. II vezi, Alioşa? Uite-l cum s-a îmbufnat. Şi ştii de ce? Pentru că 
nu l-am poftit pe scaun înainte de a te fi poftit pe dumneata! Of, of, mult e 
supărăcios Rakitka al nostru! Da, da, îi sare tandara din orice fleac! Râse 
Gruşenka. Ei, lasă, Rakitka, nu fi supărat, azi am o inimă de aur. Dar 
dumneata de ce eşti trist, Alioşecika, ori tot te temi de mine? Şi se uită drept în 
ochii lui, cu un zâmbet sprintar şi ironic în privire. 

— E necăjit, bietul băiat... N-a căpătat decorație, interveni Rakitin, 
îngroşându-şi vocea. 

— Dar ce s-a întâmplat? 


— Mosneagul lui s-a imputit. 

— S-a imputit? Ce bazaconii tot indrugi acolo? Nu pricep! Cine stie ce 
mascari iti stau pe limba... Fa bine si taci, nätäräule! Aliosa, ma lasi sa stau pe 
genunchii dumitale? Uite-asa! Si, cu o miscare sprintena, Grusenka se cocota 
razand pe genunchii lui, ca o pisicuta zburdalnica, si-i incolaci umerii cu 
braţul. Sa vezi cum o să-l fac eu să râdă pe baietasul meu cel cucernic! Nu zău, 
chiar ma lasi sa stau pe genunchii dumitale? Nu te superi? Daca vrei, ma dau 
jos! 

Aliosa tacea mâlc, nici nu îndrăznea măcar să clipească, nu scoase o 
vorbă nici chiar când o auzi spunându-i: „Dacă vrei, mă dau jos!”, ca şi cum ar 
fi incremenit locului din senin. Cu toate astea, nu simţea nimic din ceea ce şi- 
ar fi putut închipui ori s-ar fi putut aştepta cineva, de pildă Rakitin, care-l 
pândea de pe scaun cu o scânteiere lascivă în ochi. Durerea ce-l copleşise era 
prea mistuitoare ca să nu înäbuse orice fior ce s-ar fi putut trezi în inima lui si, 
dacă ar fi fost pe deplin conştient de tot ce se petrecea cu el, şi-ar fi dat seama 
că în momentul acela purta cea mai puternică armură împotriva tuturor 
ademeninlor şi ispitelor ce l-ar fi încercat. Cu toată mahnirea lui covârşitoare si 
dezorientarea în care se afla, spre marea sa mirare, un simtämânt curios şi nou 
punea treptat stăpânire pe sufletul său: femeia aceasta „infernală” nu-l mai 
înspăimânta ca până atunci, nu-l mai făcea sa se cutremure în sine îngrozit, 
aşa cum se întâmpla odinioară de câte ori se gândea la femei; mai mult chiar, 
deşi se temea de ea atât de cumplit, o tinea acum pe genunchi — ceea ce nici n- 
ar fi putut să conceapă mai înainte — cu braţele încolăcite dupa grumazul lui, 
fără să mai simtă nici o sfială; dimpotrivă, în sufletul lui incoltise un sentiment 
nou, care n-avea nimic de-a face cu spaima, o curiozitate puternică, vie, 
spontana. 

— Ia mai lăsaţi fleacurile! Protestă Rakitin. Mai bine spune sa vină cu 
şampania, sper că n-ai uitat ce mi-ai făgăduit? 

— Adevărat. Ştii, Alioşa, i-am promis că-l cinstesc cu şampanie dacă te 
aduce la mine. Foarte bine, să vină şampania, vreau şi eu să beau! Fenia, 
Fenia, dă fuga şi adu sticla aceea pe care a lăsat-o Mitea, hai, repede! Sunt eu 
zgârcită de felul meu, dar tot am să pun la bătaie o sticlă şi nu de dragul tău, 
Rakitka, bineînţeles. Ce eşti tu decât o secătură, pe când Alioşa-i un prinţ! Deşi 
poate că numai de asta nu-mi arde acum, totuşi am să beau cu voi, vreau să- 
mi fac de cap! 

— Dar ce se întâmplă acum, ce-i cu „vestea” aceea despre care tot 
vorbeşti, dacă-mi permiti să te întreb şi nu-i cumva un secret la mijloc? Incerca 
din nou s-o descoasă, curios, Rakitin, silindu-se pe cât putea sa nu se 
sinchisească de bobârnacele ce curgeau cu nemiluita asupra lui. 

— Nu-i nici un secret; de altfel, tu ştii despre cine-i vorba, rosti 
Grusenka, intunecandu-se deodată la fata, îngrijorată. Se întoarse apoi către el, 
dezlipindu-se pentru o clipă de Alioşa, pe care îl ţinea mai departe de gât, 
cocotata pe genunchii lui. Se întoarce ofiţerul, Rakitin; auzi tu, vine ofiţerul 
meu! 


— Stiam. Si unde-i acum? E chiar asa aproape? 

— La Mokroe. Mi-a scris c-o sa-mi trimita o stafeta; chiar adineauri am 
primit scrisoarea. Si acum stau si astept stafeta. 

— Ce vorbesti! Dar de ce s-a oprit la Mokroe? 

— Ar fi prea multe de spus, ajunge atat. 

— Ce-o fi in sufletul lui Mitenka? Saracul de el! Sau poate ca nu stie 
inca... 

— Asta ar mai lipsi! Habar n-are. Daca afla, ma omoara. Numai ca nu 
mai mi-e frică de el acum, nu ma mai tem de cutitul lui. Taci, Rakitka, să nu te 
prind că-mi mai pomenesti de Dmitri Fiodorovici, că destul sânge rău mi-a 
făcut! Nici nu vreau sa mă mai gândesc la lucrurile astea. Nu-mi place sa mă 
gândesc decât la Alioşa; sunt ocupata cu el acum... Haide, zâmbeşte, 
dragutule, uită-te la mine... De ce nu vrei să fii mai vesel, de ce nu râzi de 
prostia si de fericirea mea?... Uite c-a zambit, a zambit, baietasul! Cu ce ochi 
blânzi mă priveşte! Ştii, Alioşa, mi-era teamă să nu te fi supărat pentru figura 
pe care i-am făcut-o deunăzi domnişoarei aceleia... Zău, m-am purtat ca o 
catea... Şi totuşi, nu-mi pare rău, drept să-ţi spun, că s-a întâmplat asa... M- 
am purtat şi bine şi rău, rosti Gruşenka visătoare şi un zâmbet crud îi flutură 
pe buze. Mitea mi-a spus că urla ca scoasă din minţi: „Ar trebui bătută cu 
biciul!” Se vede c-a fript-o rău la inimă. M-a chemat la dânsa, credea c-o să mă 
prinda-n lat! Ce-si inchipuia dumneaei, c-o să mă dea gata cu o ceaşcă de 
ciocolata... Ba nu, zau, e mai bine ca s-a intamplat asa! Grusenka zambit din 
nou. Ma temeam numai sa nu te fi suparat pe mine... 

— Sa stii ca nu minte, Aliosa! Exclama deodata Rakitin, neputandu-si 
ascunde uimirea. I-e frica de tine, ai fi crezut asa ceva? De un puisor de gaina 
ca tine! 

— O fi puisor de gaina pentru tine, Rakitka... Fiindca tu n-ai inima! Dar 
eu il iubesc din tot sufletul! Aliosa, ma crezi ca te iubesc din tot sufletul? 

— Nerusinata! Ai auzit, Aleksei, ti-a declarat amor?! 

— Si ce-i dacă-l iubesc?! 

— Cum rămâne atunci cu ofiţerul? Cu vestea picată din cer, vreau să zic, 
de la Mokroe? 

— Dragostea mea pentru Alioşa e una şi ofiţerul e altceva. 

— Judecată de muiere! 

— Nu mă mai sâcâi, Rakitka! Se otari deodată Grusenka. Ti-am spus 
doar că n-are a face una ca alta. Pe Aliosa îl iubesc altfel. E adevărat, Aliosa, 
ca-ti pusesem gând rău într-o vreme. Aşa-s eu, ticăloasă si apucată, ce vrei?! 
Uneori însă, când te priveam, mi se părea că văd licărind în ochii tăi conştiinţa 
mea. „Nu se poate, îmi ziceam, prea sunt ticăloasă ca sa nu mă dispretuiasca.” 
şi tot aşa mi-am spus şi acum doua zile, când am fugit din casă, de la 
domnişoara aceea. De altfel, e un lucru la care mă gândesc de mult. Ştie şi 
Mitea asta, i-am mărturisit şi lui. Şi Mitea mă înţelege. Mă crezi, Alioşa, imi 
arde obrazul de ruşine câteodată... Când mă uit la dumneata, mi-e ruşine de 


mine, zau... Nu-mi amintesc insa cum s-a intamplat sä-mi cazi cu tronc si cand 
anume... 

Fenia aduse o tava pe care se aflau o sticla destupata si trei cupe de 
sampanie pline. 

— À sosit sampania! Strigä Rakitin. Ai cam luat-o razna, Agrafena 
Aleksandrovna, nu mai stii ce vorbesti, daca mai bei si un pahar, parca te vad 
c-o să-ţi ridici poalele şi începi să dansezi! Eh, nici măcar atâta lucru nu s-au 
priceput să facă! Bombăni el cercetând sticla. A turnat-o baba în pahare la 
bucătărie şi probabil s-a şi încălzit! Nu-i nimic, las' că-i bună şi aşa! 

Se apropie de masă şi, ducând la gură un pahar, îl deşertă pe 
nerăsuflate, apoi îl umplu din nou. 

— N-ai ocazie să bei şampanie chiar în fiecare zi, spuse el, lingându-se pe 
buze. Hai, Alioşa, ia-ti şi tu paharul, să vedem dacă te tin curelele! Dar pentru 
ce să închinăm? Pentru porţile raiului, da? Ridică paharul, Grusa, bea si tu 
pentru porţile raiului. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

Grusa luă cupa în mana. Alioşa bau o inghititura şi puse paharul la loc. 

— Mai bine renunţ, rosti el cu un zâmbet blajin. 

— Parcă te lăudai c-o să bei! Îl întărită Rakitin. 

— Nu mai beau nici eu dacă dumneata nu bei, îi tinu isonul Grusenka. 
De altfel, nici nu mai am chef. Bea, Rakitka, deşartă tu sticla până la fund. Nu 
beau decât dacă bea Alioşa. 

— Of, of, ce induiosator! Pufni Rakitin. Uite la ea cum i s-a cocotat pe 
genunchi! El, barem, are durerea care-l seacă la suflet dar pe tine ce bâzdâc te- 
a apucat, mă rog? Dumnealui, pasămite, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, 
era gata chiar să-şi spurce gura cu cârnat... 

— De ce? 

— l-a murit unchiaşul, părintele Zosima... 

— Cum aşa, a murit părintele Zosima?! Se minună Grusa. N-am ştiut 
nimic şi se închină cu smerenie. Doamne şi eu, care şedeam pe genunchii lui! 
Tresări ea speriată şi se desprinse numaidecât de el, aşezându-se alături pe 
canapea. 

Alioşa o privi lung, mirat şi parcă se mai lumină la faţă. 

— Ce-ai cu mine, Rakitin, lasă-mă în pace! Rosti el deodată dârz, 
ridicând glasul. De ce spui că m-am răzvrătit împotriva lui Dumnezeu? N-aş 
vrea să te urăsc, caută să fii şi tu mai intelegator. Am pierdut ceva fără de pret, 
o comoară cum tu n-ai avut niciodată şi n-ai dreptul să mă judeci. Mai bine 
uită-te la dânsa: ai văzut cum a căutat să mă crute? Am venit aici cu gândul c- 
am să găsesc un suflet hain, mă ispitea ticăloşia pentru că şi eu mă simţeam 
păcătos şi rău şi am întâlnit o adevărată soră, o inimă de aur, un suflet duios... 
A căutat să mă crute... Agrafena Aleksandrovna, despre dumneata e vorba. 
Dumneata m-ai salvat, mi-ai aşezat sufletul în vechiul făgaş... 

Îi tremurau buzele şi vocea i se curmă brusc, silindu-l sa se oprească. 


— Te-a salvat, zici? Nu, zau! Ranji sarcastic Rakitin. Si cand te gandesti 
că mai deunăzi voia să-ţi facă felul, ştii asta? 

— Stai, Rakitka! Se repezi Grusenka. Destul, taceti amândoi! Am sa vă 
spun tot: te rog, Alioşa, să nu mai vorbeşti aşa, pentru că-mi vine să intru în 
pământ de ruşine! Sunt rea, să ştii, nu sunt bună, aşa cum mă crezi 
dumneata. lar tu, Rakitka, fă bine si tine-ti gura, pentru că minţi. Recunosc că 
i-am pus gând rău cândva, ai dreptate, voiam, cum zici tu, să-i fac felul, însă 
asta a fost mai demult, dar acum nu mai e adevărat, ce-ai spus e o minciună; 
acum e cu totul altceva... Să nu te mai prind că scoţi un cuvânt, auzi tu, 
Rakitka! Îl luă din scurt Grusa, care părea surescitată. 

— Uite c-au înnebunit amândoi! Şuiera printre dinţi Rakitin, măsurându- 
i din ochi nedumerit. Le lipseşte o doagă, curat balamuc! Amândoi s-au muiat, 
acu' să te ţii lacrimi şi suspine! 

— Da, am să plâng, am să plâng! Confirmă Gruşenka. A spus că-i sunt 
ca o soră, asta n-am s-o uit niciodată, nu, n-am s-o uit niciodată! Să ştii, 
totuşi, Rakitin, că, aşa rea cum sunt, tot am făcut şi eu în viaţa mea pomană 
cu un fir de ceapă! 

— Ai dat de pomană un fir de ceapă? Cum adică? Ei, fir-ar să fie, zău 
dacă n-au căpiat! 

Exaltarea de care erau cuprinşi amândoi îl mira şi-l scandaliza totodată 
pe Rakitin, aproape că se simţea vexat, deşi ar fi putut să-şi dea seama că, 
printr-o coincidenţă cu totul excepţională şi unul şi altul se aflau într-un 
moment de răscruce din viaţa lor, menit să le zguduie sufletele. Dar pe cât era 
de sensibil când se întâmpla să fie în joc propria-i persoană, pe atât de obtuz se 
dovedea Rakitin când era vorba de semenii lui, asta poate şi fiindcă era prea 
tânăr încă şi fără experienţă, dar în bună parte pentru că era de un egoism 
feroce. 

— Vezi, Alioşecika, râse nervos Grusa, întorcându-se spre el, m-am 
lăudat faţă de Rakitin c-am dat şi eu de pomană o ceapă; faţă de dumneata 
însă ce rost ar avea să mă laud, dumitale am să-ţi spun cu altă inimă adevărul 
curat. Nu e decât o poveste, dar o poveste foarte frumoasă, pe care o ştiu de 
când eram fetiţă mică de la Matriona, bucătăreasa noastră. Ascultă: „A fost 
odată ca niciodată o femeie rea şi hapsână. Şi femeia aceea a făcut cât a făcut 
umbră pământului şi, implinindu-i-se sorocul, a murit. Şi murind n-a lăsat 
după ea nici o faptă bună. Dracii au pus atunci gheara pe ea şi au aruncat-o în 
iazul de foc. Iar îngerul ei păzitor sta pe mal şi-şi tot frământa mintea: «Oare ce 
fapta virtuoasa o fi săvârşit în viaţa ei ca să pot pune o vorbă bună pentru ea la 
Dumnezeu?» şi, aducându-şi aminte, se duce el şi-i spune lui Dumnezeu: «A 
smuls din grădină un fir de ceapă şi l-a dat de pomană, a miluit o biată femeie 
săracă». «Ia firul cela de ceapă, zice Dumnezeu si dă-i-l să se agate de el şi pe 
urmă caută s-o tragi afară. Dacă izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în rai, iar dacă 
s-o rupe firul de ceapă, să rămână unde se afla acum.» Îngerul a coborât 
degrabă în iad si, întinzându-i firul de ceapă, a zis: (Apucă-te vârtos de el, 
femeie şi eu am să te scot afară». Şi a început să tragă binişor, binişor de fir, 


pana ce a scos-o aproape de tot din iad. Dar ce sa vezi: ceilalti osanditi, cand 
au prins de veste că îngerul vrea s-o scape, s-au agăţat care mai de care de ea, 
să-i tragă şi pe ei afară. Scorpia de femeie însă, haină cum era la suflet, a 
început să dea din picioare şi să urle: «Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, 
ceapa-i a mea, nu a voastră!» Nici n-a apucat să termine şi firul de ceapă s-a 
rupt. Femeia a căzut înapoi în iad şi arde şi acum în focul gheenei. Îngerul a 
izbucnit în plâns şi a plecat”. Asta-i toată povestea, Alioşa, n-am uitat-o până în 
ziua de azi şi nici n-am s-o uit vreodată, pentru că şi eu sunt tot aşa de haină 
la suflet ca si zgripturoaica aceea. M-am lăudat adineauri fata de Rakitin c-am 
miluit pe cineva cu un fir de ceapă, tie însă am să-ţi mărturisesc adevărul: doar 
un fir de ceapă, unul singur, am dăruit de când mă ştiu pe lume, atâta pomană 
am şi eu la viaţa mea. Să nu mai zici că sunt bună, Alioşa, nu-s deloc aşa cum 
mă crezi dumneata, dimpotrivă, sunt rea, rea de tot şi hapsână. Şi-mi vine să 
mor de ruşine, când te aud ridicându-mă în slavă! Şi, fiindcă am început, am 
să-ţi spun tot. Ascultă: am ţinut mortis să vii la mine şi atâta l-am bătut la cap 
pe Rakitka să te aducă încoace, încât i-am promis chiar c-o să-i dau douăzeci şi 
cinci de ruble dacă izbuteşte să pună mâna pe dumneata. Stai, Rakitka, 
aşteaptă puţin! 

Şi, niciuna, nici două, se duse la masă, descuie sertarul, îşi luă punga cu 
bani şi scoase dinăuntru o hârtie de douăzeci şi cinci de ruble. 

— Ce mai e şi aiureala asta? Ce ţi-a venit? Bâigui Rakitin fâstâcit. 

— Tine, Rakitka! Vreau să mă achit de datorie, cred că n-ai să mă refuzi. 
Nu mi i-ai cerut chiar tu? Si fără altă vorbă îi azvarli in fata. 

— Ei, asta e, de ce să refuz?! Îşi îngroşă vocea Rakitin, vizibil stingherit, 
silindu-se să pară cât mai arogant, ca să-şi ascundă încurcătura. Prea ieftin aţi 
scăpat. Doar de aceea sunt proşti pe lume: ca desteptii să tragă foloase! 

— Şi acum fă bine şi pune-ti lacăt la gură, Rakitka, să nu mai scoţi un 
cuvânt. Ce vreau să spun acuma nu-i pentru urechile tale. Sezi colo, în colt si 
taci; tu nu ne iubeşti, aşa că nu te mai amesteca în vorbă! 

— De ce v-aş iubi? Se otari Rakitin într-o răbufnire de ură. Băgase banii 
în buzunar, deşi se simţea prost, fiindcă era de faţă Alioşa. Îşi făcuse socoteala 
c-o să-i primească mai târziu, fără ştirea lui, iar acum îi plesnea fierea de ciuda 
şi de ruşine. Chibzuise de asemenea, dintr-un calcul diplomatic, că-i mai bine 
să n-o contrazică de fel pe Grusa, cu toate că ea nu-l cruța, luându-l mereu în 
şfichi. Se vedea cât de colo că-l avea cu ceva la mână, dar de astă dată i se 
umpluse paharul: 

— Jubesti un om care a facut ceva pentru tine... Dar voi doi, aş vrea să- 
mi spuneţi, ce ati facut pentru mine? 

— Poti să iubeşti un om chiar dacă nu ţi-a făcut nici un bine, aşa cum 
iubeşte Alioşa. 

— Şi de unde ştii tu că te iubeşte? Ce-mi tot împui capul cu dragostea 
lui?! 

Stând în picioare în mijlocul încăperii, Gruşenka vorbea înfrigurată, cu 
un tremur isteric în glas: 


— Taci, Rakitka, tu nu poti sa pricepi ce se petrece cu noi! Si te rog sa nu 
ma mai tutuiesti, nu-ti permit, ai cam inceput sa-ti iei nasul la purtare! Stai la 
locul tau în colt si să nu mai scoţi un cuvânt, asa cum îi sade bine unui lacheu. 
Si acum, Aliosa, am sa-ti spun tot, esti singurul om cäruia vreau sa-i 
marturisesc adevarul, ca sa vezi si dumneata ce pramatie sunt! Tot ce-ti spun e 
însă numai pentru dumneata, cu Rakitka n-am nimic de împărţit. Da, e 
adevărat, Alioşa, iti pusesem gând rău, eram hotărâtă să-ţi fac bucata. Atât de 
ahtiată eram să-ţi vin de hac, încât l-am cumpărat pe Rakitka numai ca să te 
aducă la mine. De ce tineam aşa de mult la asta? Când dumneata nici habar n- 
aveai de mine! Dacă se întâmpla cumva să ne întâlnim fata-n fata, intorceai 
capul şi puneai ochii în pământ; eu însă nu mă sfiam să te privesc şi 
descoseam pe unul şi pe altul, doar oi mai afla câte ceva. Chipul dumitale îmi 
stătea ca un ghimpe în inimă: „Mă dispretuieste, îmi ziceam eu, nici nu se 
îndură măcar să se uite la mine”. Şi mi-era aşa o ciudă, încât ajunsesem şi eu 
să mă mir: „Cum se poate, să mă tem de un copilandru? Lasă, că-i fac eu 
bucata, uite-aşa am să-l rontai si pe urmă am să-i râd în nas!” Clocoteam in 
mine. Nu ştiu dacă mă crezi, dar în tot oraşul ăsta nimeni nu şi-ar permite vreo 
necuviinta fata de Agrafena Aleksandrovna sub cuvânt că-i o femeie stricată, 
nici măcar nu i-ar trece prin gând să spună aşa ceva despre mine; nu-l am 
decât pe moşneagul meu, sunt legată de el, vândută pe viaţa, diavolul ne-a pus 
cununiile pe cap, încolo n-am avut de-a face cu nici un alt bărbat! Totuşi, de 
cum te-am văzut pe dumneata, mi-am zis: „Pe ăsta trebuie să-l prind în gheară. 
Lasă, că-i vin eu de hac şi ce-am să mai râd pe urmă, ehe, ce-am să mai râd!” 
Ca să vezi ce căţea e femeia care ziceai ca ţi-e ca o soră! Între timp, uite, s-a 
întors bărbatul care m-a scos din minţi cândva şi stau acum şi aştept să-mi 
dea un semn de viaţă. Ştii ce a fost pentru mine omul ăsta care m-a părăsit? 
Acum cinci ani, când m-a adus aici Kuzma, nu îndrăzneam să scot capul în 
lume, mă feream tot timpul să nu mă vadă şi să nu mă audă cineva, eram o 
fetişcană plăpândă şi tare proasta. Stăteam singură cuc şi mă istoveam 
plângând; nopţi întregi nu dormeam, gândindu-mă mereu la acelaşi lucru: 
„Unde eşti, câine? Cine ştie în braţele cui oi fi acum şi-ţi râzi de mine! Ah, să 
mai dau ochii cu tine o dată, o singură dată numai să-mi ieşi în cale şi ai să 
vezi ce te aşteaptă, ştiu eu cum sa mă răzbun!” Noaptea udam perna cu lacrimi 
şi mă zbuciumam toată, răsuceam cuțitul în rană şi-mi atatam mai vârtos ura: 
„Lasă, c-am să-ţi plătesc eu cu vârf şi îndesat!” mă pomeneam tipand uneori pe 
întuneric. lar când îmi dădeam seama că n-am nici o putere asupra lui, când 
mă gândeam că poate în momentul acela îşi bate joc de mine, dacă nu cumva 
m-a şi uitat, mă trânteam pe podele, plângeam cu lacrimi amare, văzând cât de 
nevolnică sunt şi tremuram ca scuturată de friguri până se lumina de ziuă. 
Dimineaţă mă sculam ca un câine întărâtat, bucuroasă aş fi sfâşiat pe toată 
lumea. Cu timpul însă am început să adun ban cu ban, mi s-a împietrit inima, 
am pus ceva carne pe mine. Crezi poate că m-am mai deşteptat la minte? Aş, 
de unde! Nimeni nu vede şi nimeni pe lume nu ştie, dar cum se înnoptează, 
încep iarăşi să mă perpelesc ca acum cinci ani, când eram o fetişcană proastă 


si plang toata noaptea scrasnind din dinti. ,Vai de pielea lui ce 0 sa pateasca, 
am sa-i platesc cu varf si indesat!” ma gandesc. Ai fost atent pan-acum? Bine. 
Ce părere o să-ţi faci însă despre mine când am să-ţi spun ca de curând, poate 
să fie o lună de atunci, am primit o scrisoare de la el: a rămas văduv şi vrea să 
vină aici, să mă vadă. Mi s-a tăiat deodată răsuflarea! Ah, Doamne! Şi într-o 
clipă am şi văzut ce-o să se întâmple: o să vină şi o să mă cheme iarăşi la el, e 
destul numai să fluiere o data, ca să mă târăsc la picioarele lui ca o catelusa 
bătută, că şi când tot eu aş fi fost vinovată! Am simţit lămurit c-aşa o să se 
întâmple şi parcă nu-mi venea sa cred: „Chiar aşa otreapă să fiu? Ce o să fac? 
O să ma arunc iarăşi de gâtul lui ori nu?” În luna asta ce-a trecut am strâns în 
mine mai multă fiere decât m toţi ultimii cinci ani. Ma vezi doar cum fierb aici, 
ca turbata şi câtă răutate e-n mine! Acum ţi-am spus tot! Mi-am făcut de lucru 
cu Mitea ca să nu alerg după celălalt. Taci, Rakitka, n-ai nici un drept sa mă 
judeci, de altfel nici n-am vorbit cu tine! Când aţi sosit voi, tocmai şedeam aici 
şi mă gândeam în fel şi chip, silindu-mă să iau o hotărâre. Niciodată n-o să ştiţi 
ce a fost în sufletul meu! Alioşa, spune-i, te rog, domnisoarei să nu-mi tina 
supărare pentru bâlciul de alaltăieri!... Nimeni pe lume nu ştie şi nici n-ar 
putea sa înţeleagă ce simt eu acum... Poate c-o să iau şi un cuţit cu mine cand 
o fi să plec, încă nu-mi dau seama ce-am să fac... 

Rostind aceste cuvinte disperate, Gruşenka se opri sugrumată de lacrimi, 
îşi cuprinse faţa în palme şi se aruncă pe canapea, cu capul în perne, plângând 
cu sughituri, ca un copil mic. Alioşa se ridică în picioare şi se apropie de 
Rakitin. 

— Misa, zise el, să nu fii supărat pe dânsa chiar dacă te-a jignit, nu 
trebuie să i-o iei în nume de rău. Ai văzut ce a spus adineauri? Nu poţi cere 
prea mult de la un biet suflet de om, trebuie să fim mai intelegatori... 

Vorbea mânat de o pornire nestăvilită. Simtea nevoia să-şi deschidă 
inima şi singurul om pe care-l avea la îndemână era Rakitin. Dacă n-ar fi fost el 
acolo, şi-ar fi destăinuit simtamintele cu glas tare în fata pereţilor. Prietenul lui 
însă îl măsură din ochi ironic şi Alioşa nu mai spuse nici un cuvânt. 

— Starețul ţi-a împuiat capul cu tot felul de bazaconii şi acum m-ai luat 
pe mine drept cal de bătaie, Alioşenka, omul lui Dumnezeu! Spuse el zâmbind 
malitios. 

— Nu rade, Rakitin, degeaba zambesti sarcastic... Cum poti sa vorbesti 
asa despre raposatul? Nu exista om pe fata pamantului care sa se poata 
asemui cu el! Striga Aliosa cu lacrimi in glas. Crede-ma ca n-am dreptul sa 
judec pe nimeni, fiindcă eu ma simt vinovat, poate mai vinovat decât oricine! Ce 
sunt eu pe lângă dânsa? Gândeşte-te că am venit aici ca sa mă afund în 
mocirlă. Îmi spuneam: „Ei şi, nu-mi pasă!” şi ştii de ce? Pentru ca sunt un las. 
Iar dânsa, vezi, s-a chinuit cinci ani de zile fără să aibă pe nimeni aproape să-i 
spună o vorba caldă, pornită din inima şi până la urmă a iertat totul, a uitat tot 
şi plânge! Omul care şi-a bătut joc de ea cu atâta cruzime s-a întors şi o 
cheamă şi ea e gata să-l ierte şi să alerge în braţele lui fericită. Nu, poţi să fii 
sigur, n-o să ia nici un cuţit, nu, fără doar şi poate! Vezi, eu nu sunt aşa. Nu 


stiu daca tu esti, Misa, eu insa in nici un caz nu! Azi am primit o lectie 
strasnica, uite, chiar aici, in locul asta... Dragostea ei e mai presus decat ceea 
ce putem simti noi... Spune-mi, cunosteai cumva lucrurile pe care le-a povestit 
adineauri? Ai mai auzit-o candva vorbind despre ele? Nu, asa-i ca nu? Daca le- 
ai mai fi auzit, ai fi inteles inca de atunci totul... Si cealalta, pe care a jignit-o 
acum doua zile... Trebuie s-o ierte si ea! Nu se poate sa nu treaca peste asta 
cand o sa afle... Si o sa afle cu siguranta... E un biet suflet ce nu si-a gäsit inca 
pacea, trebuie sa fim intelegatori... Cine stie ce comoara ascunde... 

Se opri cu rasuflarea taiata. Cat era de furios, Rakitin ramase cu ochii 
bolditi de mirare. Niciodata nu s-ar fi asteptat la o asemenea tirada din partea 
unui om atat de potolit si de cuminte ca Aliosa. 

— Halal avocat! Nu cumva ti-a cazut cu tronc? Agrafena Aleksandrovna, 
calugarasul nostru e mort dupa tine, l-ai facut praf! Striga el, râzând cu 
nerusinare. 

Grusenka inalta capul adancit in perna si se uita la Aliosa, cu un suras 
duios, care-i lumină toată fata buhăită de lacrimi. 

— Nu-ţi mai pierde vremea cu el, Alioşa, heruvimul meu! Nu vezi cu cine 
ai de-a face, parc-ai vorbi la pereţi! Apoi întorcându-se către Rakitin: Mihail 
Osipovici, mă gândeam tocmai să te rog sa mă ierti dacă te-am jignit cumva 
adineauri, dar acum pentru nimic în lume n-aş mai face-o! Alioşa, vino de şezi 
lângă mine, îl îmbie ea cu un zâmbet fericit, uite-aşa, aici şi spune-mi (il luă de 
mâini şi se uită înseninată drept în ochii lui), spune-mi, te rog, ce crezi 
dumneata: îl iubesc sau nu? Mai pot eu, oare, să iubesc un om care mi-a făcut 
atâta rău sau nici nu-mi pasă de el? Până să veniţi voi, am stat aşa pe 
întuneric şi m-am tot întrebat: da sau ba? Dă-mi dumneata dezlegarea, 
hotărăşte dumneata şi voi face cum ai să-mi spui. Să-l iert ori să nu-l iert? 

— Bine, dar l-ai şi iertat, nu-i aşa? Zâmbit Alioşa. 

— Ba da, mărturisi Gruşenka gânditoare. Păcătoasa asta de inimă! Să 
bem pentru inima mea păcătoasă! Strigă ea şi, luând în mână paharul, îl goli 
pe nerăsuflate, apoi îl trânti de pământ. Cupa se sparse cu zgomot. Şi pe buzele 
ei zâmbitoare flutura din nou o umbră de cruzime. 

— Şi totuşi, poate nu l-am iertat încă, adăugă ea cu o expresie 
amenințătoare, privind în jos, ca si cum ar fi vorbit numai pentru sine. Poate că 
inima mea e numai gata să-l ierte. Am să caut s-o mai tin încă în frâu. Vezi 
dumneata, Alioşa, de fapt mi-s dragi lacrimile pe care le-am vărsat în aceşti 
cinci ani, mi-e dragă umilirea ce m-a făcut să sufăr atâta, ele mi-s dragi, nu el. 

— N-aş vrea să fiu în pielea lui! Şuieră Rakitin. 

— Şi nici n-ai să fii vreodată, Rakitka, fii pe pace! Tu nu eşti bun decât 
să-mi faci ghetele, atâta tot; o femeie ca mine nu-i de nasul tău... Şi poate că 
nici de nasul lui... 

— Nu-i de nasul lui? Atunci de ce te-ai înzorzonat aşa? O necăji Rakitin, 
rânjind sarcastic. 

— Nu te lega de gătelile mele, Rakitka, fiindcă nu poţi să ştii ce este în 
sufletul meu! N-am decât să dau jos toate zorzoanele, chiar acum, pe loc! Îi 


raspunse ea ridicand glasul. Tu nu stii pentru ce m-am gatit asa! Poate ca am 
de gand sa-i ies inainte si sa-i zic: ,Ma vezi? Deschide ochii si uita-te bine!” 
cand m-a lasat, eram o fetiscana de saptesprezece ani, o slabatura plangareata 
şi ofticoasa. Am sa stau lângă el, am să-l vräjesc, am să-i înfierbânt sângele, ca 
după aceea să-i spun: „Ei, ai văzut cu cine ai de-a face, stimabile? Şi acum, 
umbla sănătos! Nu tot ce zboară se mănâncă!” Pentru asta, poate, m-am gătit 
asa, Rakitka, încheie Gruşa, râzând malitios. Sunt fiara, Aliosa, o fiară turbata. 
N-am decât să rup hainele de pe mine, să-mi schilodesc trupul, să-mi slutesc 
chipul, să-mi ard fata şi s-o ciopartesc cu cuțitul, să umblu pe străzi sa 
cersesc! Parcă vreau, n-am decât să nu mai plec nicăieri, să rămân aici, dacă 
vreau, n-am decât să-i trimit chiar mâine lui Kuzma tot ce-am căpătat de la el, 
toţi banii pe care mi i-a dat şi să mă duc să muncesc cu ziua până la sfârşitul 
vietii!... Crezi, oare, că n-am s-o fac, te îndoieşti c-o să am atâta curaj? Ba, uite, 
să ştii c-am s-o fac, am s-o fac chiar acum, să nu mă puneţi la ambiţie... Iar pe 
dânsul am să-l iau la goană şi am să-i dau, uite-aşa, cu tifla, ce-o fi crezând că- 
s de nasul lui?! 

Ultimele cuvinte le strigă în gura mare, ca apucată de istericale. Şi, 
simțind că o podidesc din nou lacrimile, îşi ascunse fata în palme si se präbusi 
peste perne, într-un hohot de plâns. Rakitin se ridică. 

— Să mergem, zise el, e târziu, n-au să-ţi deschidă la mânăstire. 

Grusenka sări în sus. 

— Cum, pleci, Alioşa? Întrebă ea consternată. Ce faci? M-ai răscolit şi mi- 
ai sângerat inima şi acum, când se lasă noaptea, să stau iarăşi singură? 

— N-oi fi vrând să rămână la tine peste noapte? N-are decât, dacă 
pofteşte, dinspre partea mea, pot să plec şi singur! Glumi Rakitin caustic. 

— Taci, vrăjmaşule, taci din gură! Se răsti Grusenka manioasa. Niciodată 
n-am auzit din gura ta vorbele pe care mi le-a spus el. 

— Dar ce ţi-a spus, mă rog? Mârâi Rakitin întărâtat. 

— Nu ştiu, nu-mi dau seama ce, nu mă dumeresc, dar mi-a vorbit de la 
suflet la suflet, mi-a răscolit inima... Este primul om singurul din lumea asta 
mare, care s-a îndurat de mine, el şi numai el? De ce, heruvimul meu, n-ai 
venit mai înainte? Striga Grusa şi se prabusi exaltată la picioarele lui. Toată 
viaţa am aşteptat un om ca tine, mereu am aşteptat; ştiam că odată şi odată o 
să vină cineva care să-mi aducă iertarea. Toată viaţa am crezut că, aşa târâtură 
cum sunt, mă va iubi şi pe mine cineva cu adevărat, cineva fără nici un gând 
păcătos! 

— Dar ce-am făcut eu pentru dumneata? Zâmbit Alioşa înduioşat şi, 
aplecându-se, o luă cu gingăşie de mână. Te-am miluit cu un fir de ceapă, o 
nimica toată!... Nu apucă bine să isprăvească, şi-l podidiră şi pe el lacrimile. În 
momentul acela se auzi trântindu-se uşa de la intrare şi cineva pătrunse în 
casă. Grusenka sări deodată în picioare, infricosata de moarte. Fenia dădu 
buzna înăuntru, strigând în gura mare şi fluturându-şi braţele. 


— Conita, conita scumpa, a sosit stafeta! Trambita ea vesela, gafiind. A 
trimis o troica de la Mokroe sa te ia! Timofei, surugiul, e afara, schimba caii... 
Scrisoarea, conita, iata scrisoarea! 

Tipa cât o tinea gura, vanturand scrisoarea din mana. Grusenka îi 
smulse plicul şi-l apropie de luminare. Era un bilet de câteva rânduri pe care ea 
îl desluşi dintr-o ochire. 

— Mă cheamă! Sopti ea pălind, cu fata crispată de o amară grimasa. Du- 
te, catelusa! Te-a fluierat! 

Rămase locului o clipă, ca şi când ar fi şovăit încă, apoi tot sângele îi 
năvăli în obraji, învăpăindu-i. 

— Plec! Strigă ea. Cinci ani din viata! Rämâneti cu bine! Rămâi cu bine, 
Alioşa, soarta mea s-a hotărât... Duceti-va, duceti-va, plecaţi cu toţii, să nu va 
mai văd în faţa ochilor... Gruşenka îşi ia zborul spre o viaţa nouă... N-aş vrea 
să-mi porţi duşmănie, Rakitka, cine ştie dacă nu ma duc la moarte! Uf! Parc-aş 
fi beată! Şi, depărtându-se brusc de ei, alergă în iatac. 

— Acum nu-i mai pasă de noi! Bodogăni Rakitin. Sa mergem, altfel iar au 
să înceapă să tipe muierile astea, sunt sătul până-n gat de atâta boceala... 

Alioşa se lăsă dus fără să-şi dea seama. În curte aştepta o troică în jurul 
căreia forfoteau oameni cu felinare în mâna, ocupați să deshame caii. Prin 
poarta deschisa se zăreau cei trei cai de schimb, asteptand afară. Aliosa si 
Rakitin nici nu apucaseră bine să coboare treptele, când fereastra de la iatac se 
deschise deodată si Grusa strigă cu o voce răsunătoare: 

— Alioşecika, multe salutări din partea mea fratiorului tău, Mitenka! 
Spune-i că n-aş vrea să fie supărat pe mine, cu tot necazul pe care i l-am făcut! 
Te rog să-i repeti cuvânt cu cuvânt ceea ce-ţi spun eu acum: „Gruşenka şi-a 
legat soarta de un ticălos, nu de un suflet cinstit ca al tău!” Să ştie că l-am 
iubit totuşi un ceas, un singur ceas din viaţa mea, să nu uite niciodată ceasul 
acela! Să-i spui că aşa i-a poruncit Gruşenka, să nu-l uite până în clipa din 
urmă! Glasul i se stinse, înecat în lacrimi şi fereastra se închise cu zgomot. 

— Hm, hm! Mormăi Rakitin umflându-se de râs. După ce-i dă la cap 
bietului Mitenka, îi mai şi pretinde să n-o uite toată viaţa! Ce sadism! 

Alioşa nu-i răspunse însă, ca şi când nici n-ar fi auzit, întinsese piciorul 
la drum, de parcă ax fi avut cine ştie ce zor mare; în realitate nu-şi dădea 
seama de nimic, mişcându-se aproape ca un automat. Rakitin se simţi deodată 
săgetat de o durere ascuţită, ca şi cum cineva i-ar fi zgândărit o rană 
proaspătă. Adineauri, când o pusese pe Grusenka fata in fata cu Alioşa, se 
aşteptase la cu totul altceva; lucrurile luaseră însă o altă întorsătură decât 
aceea pe care ar fi dorit-o el. 

— Ofiţerul ei e un polonez, zise el silindu-se să-şi păstreze sângele rece. 
Vorba vine ofiţer; de fapt, e un biet amărât, funcţionar la vamă, undeva în 
Siberia, la graniţa dinspre China. După câte am auzit, şi-a pierdut postul. I-o fi 
ajuns probabil la ureche ca Grusenka are ceva pärälute şi s-a întors la ea, aşa 
se explică totul. Alioşa nici de astă dată nu se învrednici să-i răspundă. Rakitin 
îşi pierdu cumpătul: 


— Ei, vasăzică, ai izbavit un suflet păcătos?! Ranji el plin e fiere. Ai întors 
o târfa pe calea cea bună? Ai izgonit cei şapte draci ce o munceau? Ca să vezi 
unde trebuia sa se întâmple minunea pe care ati asteptat-o cu atâta râvnă 
astăzi! 

— Încetează odată, Rakitin! Îi răspunse Aliosa cu inima îndurerată. 

— Sigur ca da, mă „dispreţuieşti”, pentru c-am putut sa primesc cele 
douăzeci şi cinci de ruble de adineauri! Mi-am vândut prietenul, nu-i aşa? 
Numai că tu nu eşti Hristos si nici eu, Iuda! 

— Crede-mă, Rakitin, c-am şi uitat de banii aceia, protesta Alioşa. Tu 
singur ai pomenit de ei... 

Rakitin se înfurie şi mai tare. 

— Duceti-va dracului cu toţii! Zbieră el. Pentru ce naiba mi-oi fi pierzând 
vremea cu tine? De acum înainte nici nu mai vreau să ştiu cine eşti! Pleacă, du- 
te unde vrei, călătorie sprâncenată! 

Şi, fără altă vorbă, o apucă pe o ulicioara lăturalnica, lăsându-l singur în 
întunecimea nopţii. Alioşa ieşi din oraş şi o luă peste câmp spre mânăstire. 


IV — CANA GALILEII. 

Ajunse la schit destul de târziu după rânduiala mănăstirii şi monahul de 
pază care ieşi să-i deschidă îi îngădui să intre înăuntru pe poarta cea mică. 
Trecuse de nouă - ora sorocita odihnei şi somnului după o zi plină de 
frământări. Alioşa deschise cu sfială uşa chiliei bătrânului, in care se afla 
sicriul, înăuntru nu era decât părintele Paisie care citea Evanghelia împreună 
cu novicele Porfiri; ucenicul, istovit de vegherea din ajun, când stareţul ie 
vorbise pentru ultima oară şi de zarva de peste zi, dormea somnul tinereţii, 
culcat pe podele în odaia alăturată. Părintele Paisie îl auzi intrând, dar nu-şi 
ridica ochii de pe carte; Alioşa se retrase în colţul din dreapta uşii se aşeză în 
genunchi şi începu sa se roage. Inima îi era plină, gata să se reverse, dar totul 
colcăia de-a valma în el, nici un sentiment nu reuşea să se contureze mai 
lămurit şi să precumpănească asupra celorlalte, impresiile se succedau lent, 
fără încetare, ca într-un caleidoscop. Se simţea induiosat, dar în acelaşi timp — 
lucru curios — nimic nu mai avea darul să-l mire. Vedea din nou în fata ochilor 
sicriul şi mortul drag, strâns înfăşurat în rasa monahală şi totuşi jalea şi 
durerea sfâşietoare ce-i storseseră atâtea lacrimi în dimineaţa aceea se 
mistuiseră că prin farmec. Intrând în chilie, îngenunchease în faţa sicriului, 
asa cum şi-ar fi plecat genunchii in fata unei icoane, dar simtamantul ce-i 
stăpânea cugetul şi inima în momentul acela nu era întristarea, ci bucuria. 
Una dintre ferestre era larg deschisă, lăsând să pătrundă înăuntru aerul 
proaspăt, răcoros. „Înseamnă că duhoarea s-a întețit si mai tare dacă s-au 
înduplecat să deschidă fereastra”, îşi spuse el. Dar gândul că rămăşiţele 
pământeşti ale stareţului începuseră să se descompună - gând care abia cu 
câteva ceasuri mai înainte i se păruse atât de amarnic, de umilitor - nu-l mai 
făcu de astă dată să sufere, nici să se răzvrătească. Se ruga aşa, în tăcere, dar 
îndată îşi dădu seama că înşiră cuvintele mecanic. Frânturi de idei i se 


perindau prin minte, licäreau o clipa, ca niste stelute, ca sa se stinga 
numaidecat, napadite de alte ganduri razlete, dar in acelasi timp era constient 
că sufletul său îşi găsise împăcarea, că se säläsluise în el ceva temeinic si 
deplin. Uneori prindea să se roage cu râvnă, într-o pornire de dragoste şi 
recunoştinţă... Nu apuca să-şi ducă însă ruga până la capăt, căci după un timp 
mintea lui o lua iarăşi razna; începea să se gândească la altceva, ca până la 
urmă să uite şi de rugăciune si de ceea ce îi curmase firul... Încercă să fie atent 
la cuvintele spuse de părintele Paisie, dar, ostenit cum era, mereu îl fura 
somnul... 

„A treia zi, s-a făcut nuntă în Cana Galrieii, citea monahul, iar mama lui 
lisus era acolo. Şi a fost chemat la nunta şi lisus cu ucenicii sai.” „Nunta? Cum 
adică nunta?... Se căznea să-şi adune gândurile Ahoşa. E fericită... S-a dus la 
nuntă... Nu, n-a luat nici un cuţit cu dânsa, nu se putea să ia... N-a fost decât 
aşa, o vorbă rostită da necaz», nimic mai mult... Noi... Noi trebuie să iertăm 
cuvintele de obida. E o uşurare... Altminteri, prea ar fi cumplită suferinţa... 
Rakitin a cotit pe ulicioară... Cat timp o să-şi aducă aminte de necazurile lui, o 
să cotească aşa, pe câte o ulicioară... Dar drumul... Drumul mare este drept, 
este larg şi luminos şi limpede cum e cleştarul... Şi soarele străluceşte la 
capătul lui... Cum? Ce spune...?” „. Nu mai aveau vin, căci s-a fost sfârşit vinul 
de nunta. Atunci muma lui lisus zis-a către el: «Nu mai este vin...» „A, mi se 
pare că mi-a scăpat ceva, tresări el, ce păcat, n-aş fi vrut să pierd nici un 
cuvânt, îmi place atât de mult partea asta: e vorba de Cana Galileii, cea dintâi 
minune... Da, o minune atât de frumoasă, neasemuit de frumoasa! Nu la 
durere, ci la bucurie a venit pentru întâia oară lisus în mijlocul oamenilor; 
prima minune pe care săvârşit-o era hărăzită sa le sporească bucuria... «Cine 
îndrăgeşte oamenii trebuie să îndrăgească şi bucuria lor...», aşa spunea 
răposatul, era una dintre ideile lui călăuzitoare... Nimeni nu poate trăi fară 
bucurie, spune Miţea... Da, Miţea... Adevărul înseamnă minune, adevărul 
înseamnă iertare, asta tot din gura lui afli auzit-o adeseori...” „. Zis-a ei lisus: 
«Ce este mie şi tie, femeie? Ceasul meu n-a venit până acum». Muma lui zis-a 
celor ce slujeau: «Faceţi ce vă va spune...» „Faceţi ce va va spune... Bucurie, da, 
o bucurie hărăzii unor bieti oameni săraci lipiti pământului... Trebuie să fi fost 
tare sărmani dacă nici vin n-au avut de ajuns la nuntă. Istoricii arata că 
populaţia statornicita pe vremea aceea în împrejurimile lacului Ghenizaret era 
în cea mai mare parte alcătuită din oameni nevoiaşi... Şi o altă inimă 
preamilostivă, sufleul slăvit al unei alte fiinţe pline de har, maică-sa, care se 
afla de asemenea printre oaspeţi, a ştiut ca nu numai pentru a împlini märeata 
şi teribila lui menire a coborât pe pământ, a ştiut că inima lui putea împărtăşi 
deopotrivă veselia simplă şi nevinovată a unor făpturi cu mintea neluminată, 
dar lipsite de vicleşug, veselia celor care-l poftiseră la praznicul lor sărac... 
«Ceasul meu n-a venit până acum», i-a răspuns el, zâmbind blajin; cu siguranţă 
că, rostind aceste cuvinte, i-a zâmbit cu blandete... Dar, dacă stai să te 
gândeşti, pentru asta, oare, a coborât el pe pământ, ca să îndestuleze cu vin 
ospatul de nuntă al unor sărmani? Şi totuşi, n-a pregetat să meargă la nuntă si 


să împlinească rugămintea ei... A, ia să vedem ce spune mai departe...” „. lisus 
le-a poruncit: «Umpleti vasele cu apă». Şi le-au umplut până sus. Apoi le-a zis: 
«Acum scoateţi si duceti starostelui mesei». Iar ei i-au dus. Şi când starostele 
mesei a gustat apa, care se făcuse vin şi nu ştia de unde este (ci slujitorii care 
scoseseră apa ştiau), starostele mesei a strigat pe mire. Şi i-a spus: «Orice om 
pune întâi vinul cel bun şi când (nuntaşii) au băut bine, pune pe cel mai slab. 
Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.» „Dar ce-i asta? Ce s-a întâmplat? 
Cum se face că odaia a devenit dintr-o dată atât de încăpătoare? Ah, da. E o 
nuntă. Fireşte, o nuntă. Iată oaspeţii, iată şi tinerii căsătoriţi şi mulţimea care 
se veseleşte şi. Dar unde este Preainteleptul staroste? Şi cine sade acolo? Cine? 
Odaia s-a facut mai încăpătoare. Cine se ridica de la masa pentru ospăț? Cine. 
Cum şi el e aici? Dar cum zăcea în sicriu. Nu, e aici. S-a sculat, m-a văzut. Vine 
spre mine. Doamne! 

Da, într-adevăr, spre el, spre el venea chiar dânsul unchiasul cel uscativ, 
cu obrazul brăzdat de o mulţime de cute subţiri; se îndrepta spre el fericit, 
râzând cu blandete... Coşciugul a dispărut ca prin farmec, iar dânsul e 
îmbrăcat aşa cum l-a văzut în ajun, când fuseseră cu toţii oaspeţii lui... Faţa îi 
era descoperită şi ochii îi străluceau... Dar ce s-a întâmplat? Ce caută printre 
nuntaşi, să fi fost şi el poftit la nunta din Cana Galileii...? 

— Da, fiule, m-au poftit şi pe mine, se auzi glasu-i domol, zvonind 
deasupra lui. De ce te-ai ascuns aici, în loc să vii în mijlocul nostru?... Hai, 
vino! 

E glasul lui, glasul stareţului Zosima... Nu încape nici o îndoială, sigur 
este el, o dată ce îl cheamă... Îi întinde mina şi Alioşa se ridică în picioare. 

Ne veselim, urmează unchiasul cel uscativ, bem din vinul cel nou, 
vinul bucuriei proaspete, netarmurite; vezi ce de oaspeţi s-au adunat? Iată colo 
mirele cu mireasa, iată şi înțeleptul staroste al mesei gustand din vinul 
neînceput. De ce te miri că sunt aici? Am miluit şi eu pe cineva cu un fir de 
ceapă, de aceea sunt aici. Şi sunt aici, printre nuntaşi, mulţi alţii ca mine care 
n-au dat în viaţa lor de pomană decât un fir de ceapă, unul singur, atâta tot... 
Vezi dar ce înseamnă faptele noastre? Şi tu, blajinule, tu, fiul meu drag, ai ştiut 
azi să miluieşti cu un fir de ceapă o biată fiinţă flămândă. Purcede, fiule, 
purcede la lucru, blajinule, de vreme ce ai făcut începutul... Vezi soarele 
nostru, îl vezi? 

— Mă tem... Nu îndrăznesc să mă uit la el... Şopti Alioşa. 

— Să nu-ţi fie teamă. Înfricoşătoare e slava şi puterea lui. Dar indurarea 
sa e fără margini. Din dragoste pentru noi a luat chip de om şi se veseleşte în 
mijlocul nostru, preschimbând apa în vin, ca să nu sece bucuria nuntaşilor, 
căci aşteaptă acum alţi nuntaşi, îi cheamă pe toţi sa vina la el, sa vină pentru 
vecie... Lata soseşte vinul cel nou, au adus vasele...” 

Sufletul lui Alioşa era mistuit ca de o vâlvătaie, era dureros de plin şi 
lacrimi de fericire i se prelingeau pe obraji — întinse braţele, dând un țipăt si se 
trezi... 


Avea in fata iaräsi sicriul, fereastra era deschisa si vorbele solemne ale 
Evangheliei picurau lin şi răspicat. Aliosa însă nu mai asculta. Ciudat: 
adormise aşa cum stătea, în genunchi şi iată că se trezise acum în picioare. 
Deodată, ca şi când l-ar fi smuls cineva din loc, se apropie grăbit, cu paşi 
apăsaţi, de sicriu. În treacăt îl atinse cu umărul, fără să bage de seamă, pe 
părintele Paisie. Cuviosul îşi malta ochii din carte şi-i cobori numaidecât, ca si 
cum ar fi priceput că se întâmplă ceva curios cu tânărul monah. Alioşa privi 
câteva clipe sicriul, mortul ce zăcea încremenit sub zăbranicul ce-i acoperea 
fata, cu icoana pe piept şi camilafca împodobită cu o cruce in opt colţuri pe 
cap. Adineauri abia îi auzise glasul care încă îi mai suna în urechi... Ascultă 
încordat, doar-doar o mai desluşi un zvon, ceva... Apoi se întoarse dintr-o dată 
pe călcâie şi ieşi afară. 

Cobori repede treptele, fără a mai zăbovi în cerdac, întraripat, sufletul 
său era setos de libertate, avea nevoie de spaţiu, de tot cuprinsul lumii. Bolta 
cerească, presărată cu stele scăpărătoare, se desfăşura nemărginită deasupra 
lui. Din zenit până la orizont, curgea aburoasă Calea Lactee. Răcoarea şi 
liniştea nopţii învăluiau pământul. Turlele albe şi cupolele aurite ale bisericii 
sträluceau pe cerul de safir. În straturile din jurul casei, fastuoasele flori de 
toamnă adormiseră până în zori. Pacea statornicită pe pământ se îngemăna cu 
cea revărsată din înălţimi, taina gliei se împerechea cu taina stelelor... Alioşa 
rămase locului câteva clipe, neclintit, Privind în jur şi dintr-o dată căzu jos, ca 
secerat. 

Nu ştia de ce imbratiseaza pământul, nu înţelegea de ce simte o dorinţă 
atât de fierbinte să-şi lipească buzele de el, şi-l săruta întruna plângând, 
stropindu-l cu lacrimi şi jurându-i iubire, iubire pe veci. „Udă pământul cu 
rouă lacrimilor tale de bucurie şi scumpe fie-ti lacrimile ce le-ai vărsat...” 
răsuna un glas în adâncul său. De ce plângea? O, în momentul acela de 
exaltare simţea nevoia să plângă până şi pentru stelele ce străluceau din tării şi 
plângea fără să se sfiască de extazul lui. Să ierte totul şi pe toată lumea, să-şi 
ceară iertare de la toţi şi de la toate şi nu numai pentru faptele săvârşite de el, 
ci pentru toţi şi pentru toate câte le-au făcut, căci pentru el „aveau să se roage 
alţii”, îi şoptea mai departe glasul lăuntric. Şi cu fiece clipă simţea, da, simţea 
ca aievea, aproape palpabil, coborând în sufletul său o putere nestrămutată, ca 
bolta spuzită de stele. Un gând se statornicea în el temeinic, pentru vecie. Cel 
care se asternuse cu fata la pământ era un tânăr slab, pentru ca în locul lui să 
se ridice de jos un om care avea să lupte dârz toată viaţa şi care era pe deplin 
conştient de schimbarea petrecută cu dânsul, îşi dădea seama de ea cu toată 
exaltarea de care era cuprins. Niciodată, până la capătul zilelor lui, Alioşa n- 
avea să uite această clipă. „Cineva a coborât atunci în sufletul meu”, spunea el 
cu cea mai deplina convingere... 

Trei zile mai târziu, Alioşa părăsi mănăstirea, supunându-se dorinţei 
duhovnicului său care-i poruncise „să plece în lume”. 

I - KUZMA SAMSONOV. 


Dmitri Fiodorovici, cäruia Grusenka, luandu-si zborul spre o noua viata, 
avusese grijà la plecare sa-i trimita cel din urma salut, ,poruncindu-i” sa nu 
uite niciodata ceasul in care il iubise, desi nu stia nimic despre ultimele 
evenimente din viata ei, era, la randul sau, peste masura de hartuit si de 
zbuciumat. In ultimele două zile se afla într-o stare de tensiune atât de 
cumplită, încât - după cum avea să povestească el însuşi mai apoi - putin a 
lipsit să nu-l lovească apoplexia. În ajun, Aliosa îl căutase peste tot în zadar, 
după cum nici Ivan nu apucase să se vadă cu el la restaurantul unde rămăsese 
vorba să se întâlnească. Gazdele primiseră dispoziţii să nu-l dea în vileag. Şi-n 
vremea asta — tot după mărturisirile lui de mai târziu - Mitea se dădea de 
ceasul morţii, „luptând din răsputeri împotriva sorții, ca să iasă la un liman”. 
Fusese în stare chiar să plece din oraş pentru câteva ore, mânat de nişte 
interese urgente, deşi se temea s-o scape o singură clipă din ochi pe Gruşenka. 
Toate aceste împrejurări aveau să fie stabilite ulterior punct cu punct şi cu cea 
mai mare precizie, deocamdată, mă voi mulţumi să amintesc doar ceea ce este 
strict necesar din peripeţiile celor două zile de trista amintire premergătoare 
cumplitei nenorociri ce s-a abătut atât de naprasnic asupra lui. 

Gruşenka, deşi îi dăruise o oră de dragoste cinstită şi adevărată, îl 
chinuia într-adevăr uneori cu o cruzime fanatică. Ceea ce-l tortura mai ales era 
faptul că nu izbutea cu nici un preţ să afle ce gânduri are; nu era chip să 
scoată ceva de la ea nici cu binele, nici cu răul. Gruşenka nu se lasă prinsă 
chiar aşa de lesne şi Dmitri ştia că dacă ar fi insistat prea mult, s-ar fi supărat 
până la urmă pe el şi l-ar fi părăsit poate definitiv. Bănuia - si pe bună dreptate 
— că si în sufletul ei se dădea o luptă, că si ea se afla într-o mare cumpăna, 
străduindu-se să ia o hotărâre, fără a izbuti să aleagă într-un fel sau altul, 
după cum presupunea şi nu fără temei — deşi îi sângera inima la gândul acesta 
— că în unele clipe pur şi simplu îl ura exasperat de pasiunea pe care o avea 
pentru dânsa. Şi, într-adevăr, aşa şi era, cu toate că nu putea deloc să-şi dea 
seama care putea fi de fapt pricina frământărilor sale. În ceea ce-l priveşte pe 
el, întrebarea chinuitoare care-l făcea să-şi spargă capul se rezuma la 
următoarea alternativă: „Ori el, Mitea, ori Fiodor Pavlovici”. Un amănunt 
deosebit de interesant: Mitea era absolut convins că Fiodor Pavlovici avea să-i 
propună Gruşenkăi, dacă nu cumva o şi făcuse până acum, o căsătorie legală; 
nici o clipă nu-şi închipuise că bătrânul muieratic spera să scape numai cu trei 
mii de ruble. Era concluzia la care ajunsese Mitea, cunoscând atât de bine felul 
de a fi al Grusenkai. Iată de ce uneori i se părea că toată frământarea şi toate 
ezitările ei se datorau numai faptului că nu ştia încă pe care dintre ei să-l 
aleagă şi de pe urma cui va trage mai multe foloase. Oricât de ciudat ar părea, 
Mitea nici nu se gândea măcar la întoarcerea ,ofiterului”, adică a omului care 
jucase un rol atât de nefericit în viaţa Gruşenkăi şi pe care ea îl aştepta 
infiorata de emotie şi de teamă. Ce-i drept, în ultimele zile, Gruşenka nu mai 
pomenise un cuvânt despre el. Cu toate acestea, aflase chiar de la dânsa despre 
scrisoarea pe care i-o trimisese cu o lună înainte seducătorul ei, ba chiar 
cunoştea fragmentar cuprinsul acestei solii. Gruşenka nu se sfiise să i-o arate, 


din răutate, fireşte, dar care nu-i fusese mirarea văzând ca Mitea nu făcuse nici 
un caz de ea. Era un lucru destul de greu de explicat; se poate să nu-i fi dat 
prea multă atenţie pentru că, obsedat de zbuciumul şi de monstruozitatea 
rivalitatii ce se iscase între el şi tatăl său din pricina acestei femei, nu-şi putea 
imagina, cel puţin în momentul acela, o situaţie mai nenorocită şi mai 
primejdioasă decât asta. Pur şi simplu nu credea în existenţa acestui logodnic 
care răsărea din senin după o absenţă de cinci ani şi, mai ales, nu credea că s- 
ar putea reîntoarce chiar atât de curând. Şi apoi, în scrisoarea pe care 
Gruşenka i-o pusese sub ochi, se pomenea în termeni destul de nebuloşi 
despre eventuala înapoiere a rivalului, de altfel, scrisoarea era foarte confuză, 
afectată şi plină de declaraţii sentimentale. Trebuie să adăugăm însă că 
Gruşenka avusese grijă să acopere ultimele rânduri care se refereau mai precis 
la sosirea lui apropiată. Pe de altă parte, Mitenka îşi amintea, reconstituind mai 
apoi scena, că în momentul acela zărise pe chipul Gruşenkăi o expresie 
involuntară de orgolios dispreţ fata de misiva sosită din Siberia. După aceea 
însă nu mai adusese niciodată vorba despre legăturile ei cu noul pretendent, 
aşa încât până la urmă, Miţea ajunsese să nu se mai sinchiseasca de el. In 
mintea lui nu stăruia decât un singur gând şi anume că, orice ar fi şi oricum s- 
ar întoarce lucrurile, răfuiala cu taică-său trebuie să se încheie odată şi odată 
şi că deznodământul nu mai putea să întârzie mult. Aştepta, deci, cu sufletul la 
gură ca Gruşenka să se decidă într-un fel, fiind convins că se va hotări într-o 
clipă sub influenţa unei inspiratii de moment. Oricând putea, aşadar, să-i 
spună: „la-mă, sunt a ta pe veci” şi atunci lucrurile aveau să se lămurească 
definitiv; fără să mai stea pe gânduri, Mitea o s-o ia în braţe şi o să plece cu ea 
cât mai departe, departe de tot, dacă nu chiar la capătul pământului, în orice 
caz, undeva pe cele mai îndepărtate meleaguri ale Rusiei, unde se vor căsători, 
stabilindu-se incognito, ca să nu se mai ştie nimic de ei, nici aici, nici acolo, 
nicăieri. Atunci, atunci o să înceapă cu adevărat o viaţă nouă! Visa necontenit, 
cu înfrigurare, această viata nouă, „cinstită” (în orice caz cinstită). Inima lui era 
însetată de o primenire atât de bună, încât să se simtă ca un nou-născut. 
Mocirla în care se fundase cu bună ştire îl scârbea peste măsură şi, ca atâţia 
alţii în împrejurări similare, era încredinţat că nu putea fi altă avere pentru el 
decât să schimbe locul; să trăiască în mijlocul unor oameni necunoscuţi, în alte 
condiţii decât până acum, să plece cât mai departe de oraşul acesta blestemat 
şi atunci cu siguranţă totul va renaşte, totul va căpăta alta faţa! Era singura lui 
nădejde, singurul lucru pe care-l râvnea din adâncul sufletului. 

Asta bineînţeles în cazul primei ipoteze, cea fericita. Exista însă şi o altă 
posibilitate, se gândea şi la cealaltă soluţie, pentru el îngrozitoare. Dacă 
Grusenka o să-i spună la un moment dat: „Pleacă, eu şi Fiodor Pavlovici am 
hotărât sa ne cununam, n-am ce face cu tine”, atunci... Atunci. Mitea nu ştia 
prea bine ce s-ar fi putut întâmpla în cazul acesta si — trebuie să recunoaştem — 
n-a ştiut până în ultima clipă. N-avea nici o intenţie precisă, nu se gândise la 
crimă. E adevărat c-o urmărea pas cu pas pe Gruşenka, spionând-o neîncetat, 
şi-şi făcea sânge rău din pricina ei, dar cu toate astea nu se aştepta decât la un 


deznodământ fericit. Nu voia să admită nici o altă eventualitate. Aici însă 
începea o nouă tortură, se ridica o nouă problemă, străină de preocupările lui, 
dar tot atât de inexorabilă şi fără nici o soluţie. 

Presupunând că Grusenka i-ar fi spus: „sunt a ta, ia-mă şi du-mă cu 
tine” cum avea să se descurce? S-o ducă, prea bine, dar cu ce parale? 
Veniturile pe care ani de-a rândul Fiodor Pavlovici i le asigurase, lepădându-i 
când şi când o sumă de bani ca pe o pomană, erau secătuite. Gruşenka avea cu 
siguranţă ceva pus deoparte, dar în privinţa aceasta Mitea se dovedea de o 
mândrie feroce: voia cu tot dinadinsul s-o ducă de acolo ca să înceapă alături 
de ea o viata nouă cu resursele lui proprii, nicidecum cu ale ei; nici măcar nu i- 
ar fi trecut prin cap să primească bani de la dânsa, era o idee intolerabilă 
pentru el, un lucru odios. Nu voi stărui mai mult asupra acestui amănunt şi 
nici nu voi încerca să-l analizez, multumindu-ma să-l mentionez numai ca pe 
un exemplu menit să arate starea lui de spirit în momentul acela. Cauza 
indirectă şi inconştientă care o determina s-ar fi putut să fie însăşi 
nemărturisita lui suferinţă prilejuită de faptul că-şi insusise în mod necinstit 
suma încredinţată de Katerina Ivanovna. „Destul m-am purtat ca un ticălos cu 
una dintre ele, se mustra tot timpul, după cum avea să povestească el însuşi 
mai apoi, ar însemna să fiu şi cu cealaltă tot atât de nemernic; dacă afla cumva 
Grusenka, cu nici un pret n-ar mai vrea să se mărite cu o secătură ca mine!” 
Cum să-şi procure atunci mijloacele necesare, de unde să facă rost de 
blestematii aceştia de bani? Dacă nu găsea fonduri nicăieri, totul era sortit să 
se ducă pe copcă, nu se mai putea întâmpla nimic şi asta „numai şi numai 
pentru că n-am avut nici o letcaie, mai mare ruşinea!” 

Mi-aş permite aici să anticipez arătând că, de fapt, ştia de unde să facă 
rost de bani, ştia poate chiar unde erau ascunşi. Deocamdată mă mulţumesc 
să spun numai atât, dat fiind că mai încolo lucrurile se vor lămuri de la sine; aş 
mai avea totuşi ceva de adăugat ca să explic — poate nu chiar atât de clar cat ar 
trebui — în ce consta principala dificultate pentru el; ca să-şi procure aceste 
resurse care se aflau puse undeva la păstrare, ca să dobândească dreptul de a 
le lua, trebuia mai întâi să-i restituie Katerinei Ivanovna cele trei mii de ruble, 
altfel ar fi însemnat că „sunt un pungas, o lichea şi n-aş vrea să încep o viata 
nouă ca un nemernic!” Hotări deci, în sinea lui, să se dea peste cap şi să 
găsească cele trei mii de ruble, ca s-o despăgubească pe Katerina Ivanovna cu 
orice preţ şi înainte de toate. Ideea aceasta se înrădăcinase în el în ceasurile din 
urmă ale vieţii sale, ca să zicem aşa, adică de două zile, din seara în care se 
întâlnise cu Alioşa pe drum, după ce Gruşenka o înfruntase atât de crunt pe 
Katerina Ivanovna; aflând din gura lui Alioşa cele întâmplate, Mitea 
recunoscuse singur că era un ticălos, cerându-i fratelui său să-i împărtăşească 
această mărturisire Katerinei Ivanovna, „dacă asta ar putea să-i aducă o cât de 
mică uşurare”. În noaptea aceea, despartindu-se de Alioşa, Mitea simtise în 
disperarea lui că trebuia neapărat să-şi achite datoria faţă de Katia „cu orice 
preţ, chiar de-ar fi să ucidă şi să prade pe cineva.” „Mai bine să fiu un ucigaş şi 
un tâlhar în ochii tuturor, ai victimei şi-ai celorlalţi, mai bine să mă duc la 


munca silnica in Siberia, decat s-o las pe Katia sa spuna ca i-am inselat buna- 
credinta si i-am furat banii ca sa pot fugi in lume cu Grusenka, sa incep o viata 
noua si cinstita! N-as putea sa suport una ca asta!” hotarase el in cele din 
urmă, scrasnind din dinţi; aşa ca într-adevăr avea toate motivele să se teamă 
uneori c-o sa sfârşească lovit de apoplexie. Şi totuşi, nu voia încă să se dea 
bătut... 

Ce ciudati sunt oamenii câteodată! S-ar fi spus ca, de vreme ce ajunsese 
la această concluzie, nu-i mai rămânea decât să-şi frângă mâinile de disperare; 
de unde să ia un coate-goale ca el o sumă de bani atât de mare? Cu toate 
acestea, până în ultima clipă sperase c-o să facă rost de parale, ca poate au să-i 
pice din cer. Cam asta este îndeobşte mentalitatea celor de teapa lui Dmitri 
Fiodorovici, care nu ştiu decât să cheltuiască şi să azvârle pe fereastră bănetul 
primit de-a gata, drept moştenire şi care nici habar n-au cum se poate câştiga 
un gologan. După ce se despartise de Alioşa totul începuse să se învălmăşească 
în capul lui într-un vârtej fantastic în care îi erau prinse toate gândurile. Aşa se 
explică de ce prima tentativă pe care o puse la cale era fără doar şi poate un 
lucru absurd. Atunci când le ajunge cuțitul la os, oamenii ca el au probabil 
impresia că soluţiile cele mai fanteziste şi mai imposibile sunt în acelaşi timp şi 
cele mai uşor de realizat. Mitea se decise, aşadar, să se ducă la negustorul 
Samsonov, protectorul Gruşenkăi, pentru a-i propune un anumit „plan”, în 
schimbul căruia spera să capete pe loc suma de care avea nevoie, fiind pe 
deplin convins că, din punct de vedere comercial, „planul” în chestiune 
prezenta toate garanţiile. Singurul lucru asupra căruia plana un semn de 
întrebare era felul în care Samsonov avea sa primească această propunere, în 
cazul când punctul său de vedere nu va fi strict comercial. Mitea, deşi-l văzuse 
adesea pe Samsonov, nu-l cunoştea personal şi nici nu avusese ocazia să stea 
vreodată de vorbă cu el. Dar cine ştie de ce — şi asta încă de mai de mult — era 
convins că bătrânul craidon, acum cu un picior în groapă, n-o să aibă nimic 
împotrivă ca Gruşenka să-şi facă un rost cinstit în viaţa măritându-se cu „un 
om demn de încredere”. I se părea că bătrânul n-avea de ce să se opună, ba din 
contra, dorea el însuşi lucrul acesta, fiind gata chiar să-l faciliteze dacă s-ar fi 
ivit un prilej. Din cine ştie ce zvonuri ce-i ajunseseră la ureche sau poate din 
spusele Gruşenkăi, dedusese că bătrânul l-ar fi preferat lui Fiodor Pavlovici. 
Poate că unora dintre cititori ideea de a solicita ajutorul acestui om şi intenţia 
de a recurge la dânsul ca şi când ar fi vrut să-şi primească mireasa, ca să 
zicem aşa, chiar din mâinile protectorului ei li se va fi părând cinică, dacă nu 
chiar grosolana. Tot ce pot să spun este că Miţea considera trecutul Grusenkai 
definitiv înmormântat. Se gândea la el cu o nemărginită milă şi, în focul patimii 
ce-i dogorea inima, îşi închipuia că în momentul când Gruşenka îi va mărturisi 
că-l iubeşte şi că vrea să se mărite cu el, va ieşi la iveală o noua Grusenka şi o 
dată cu ea un Dmitri Fiodorovici renăscut, un om dezbărat de toate metehnele, 
înzestrat cu cele mai alese virtuţi şi că amândoi vor trece atunci cu buretele 
peste păcatele săvârşite mai înainte de fiecare dintre ei, începând o altă viaţă. 
În ceea ce-l privea pe Kuzma Samsonov, Mitea nu se îndoia că omul acesta 


jucase un rol funest in trecutul Grusenkai, dar in acelasi timp era incredintat 
că ea nu-l iubise niciodată si se putea spune deci, pe bună dreptate, că-i 
„apusese steaua” demult, că era un om sfârşit, căruia nu-i mai rămăseseră 
decât sapa şi lopata. Pe deasupra, nici nu mai putea fi considerat bărbat decât 
doar cu numele: tot oraşul ştia că Samsonov ajunsese o biată epavă, măcinată 
de boli şi că legăturile pe care le avea acum cu Gruşenka erau, cum s-ar zice, 
„părinteşti”, că nu mai păstrau nici o urmă din ceea ce fusese între ei altădată 
şi asta încă de mult, poate chiar de mai bine de un an. În această privinţă 
trebuie să recunoaştem ca Mitea, care cu toate viciile lui era un om grozav de 
credul, dădea dovadă de o mare naivitate. Şi tot din naivitate avea certitudinea 
că, pregătindu-se să treacă în lumea celor drepţi, bătrânul rămăsese totuşi cel 
mai devotat prieten şi ocrotitor al ei. 

A doua zi după discuţia pe care o avusese pe câmp cu Alioşa şi din 
pricina căreia toată noaptea nu putuse să închidă ochii, Mitea se înfiinţa, pe la 
orele zece dimineaţa, acasă la Samsonov şi ceru să fie anunţat. Era o casă cu 
etaj, veche, mohorâtă, spațioasă şi cu o mulţime de acareturi. La parter locuiau 
cei doi feciori ai lui Samsonov, amândoi insurati, sora lui, femeie destul de 
vârstnică şi una dintre fiicele sale care rămăsese nemăritată. O altă clădire, mai 
mică, din curte era ocupată de doi vechili, dintre care unul, tot aşa, avea o 
familie numeroasă. Atât odraslele lui, cât si vechilii stăteau înghesuiți ca vai de 
lume, claie peste grămadă, în timp ce bătrânul locuia singur la etaj; nu 
îngăduise nimănui să stea cu dânsul, nici chiar fetei sale, care-l îngrijea şi care 
trebuia să fie la cheremul lui, urcând în grabă scările - deşi biata femeie 
suferea de astm — şi asta nu numai la anumite ore dinainte stabilite, ci ori de 
câte ori taică-său trimitea după ea. Apartamentul de la etaj era compus din mai 
multe saloane vaste, mobilate după moda veche, ca mai toate casele de 
negustori, cu interminabile şi anoste şiruri de jilturi şi scaune de mahon cât se 
poate de incomode, aşezate de-a lungul pereţilor, cu policandre de cristal 
acoperite cu huse şi oglinzi posomorite între ferestre. Toate aceste încăperi erau 
pustii, fiindcă bolnavul nu locuia decât într-o singură odaita izolată, iatacul lui, 
fiind servit de o slujnică bătrână cu basma pe cap şi de un „fecior” care dormea 
pe o lavita în antreu. Samsonov abia dacă se mai putea mişca din cauza 
picioarelor umflate; când şi cand doar se ridica din jiltul îmbrăcat în piele, ca să 
facă o dată sau de două ori ocolul camerei, cu ajutorul slujnicei care-l ţinea de 
braţ. Era un om aspru de felul lui şi zgârcit la vorbă chiar şi cu bătrânica asta. 
La început, când i se anunţa vizita „căpitanului”, refuza să-l primească. Mitea 
însă nu se lăsă, insistând să fie anunţat din nou. Kuzma Kuzmici îl des-cusu în 
amanuntime pe fecior; cum arată musafirul, nu cumva venise băut? Facea 
scandal? Şi când auzi că „nu era beat dar nu vrea în ruptul capului să plece”, îi 
trimise şi de data asta vorbă că nu poate să-l primească. Mitea, care se 
aşteptase să întâmpine rezistenţă şi-şi luase de acasă o bucată de hârtie şi un 
creion, scrise doar câteva cuvinte: „Într-o chestiune foarte importantă care o 
interesează direct pe Agrafena Aleksandrovna” şi trimise biletul. 


După câteva clipe de gândire, bătrânul îi spuse feciorului să-l primească 
pe musafir în salon şi-o trimise pe slujnică după băiatul mai mic al lui, cu 
porunca să vină neintarziat. Fiu-sau, un om voinic cat un munte şi înzestrat cu 
o forţă extraordinară, care obişnuia să umble bărbierit şi purta straie nemtesti 
(în timp ce bătrânul Samsonov nu lepădase nici caftanul, nici barba), se supuse 
numaidecât, fără să crâcnească. Băieţii tremurau în faţa tatălui lor. Negustorul 
il chemase nu pentru că s-ar fi temut cumva de căpitan - nu era chiar aşa de 
slab de înger de felul lui — ci numai ca să aibă un martor. Şi aşa, escortat de 
fiu-său care-l ducea de braţ şi de fecior, bătrânul apăru în sfârşit în salon. 
Putem fi convinşi că şi lui i se stârnise curiozitatea. Salonul în care-l aştepta 
Mitea era o încăpere imensă şi sumbră, care făcea să ti se strângă inima de 
cum păşeai înăuntru, cu două rânduri de ferestre şi o galerie de jur-imprejur, 
cu pereţii în „imitație de marmură” şi trei policandre uriaşe de cristal învelite cu 
huse. Mitea se aşezase pe un scăunel lângă usa de la intrare, asteptandu-si 
înfrigurat soarta. În momentul când negustorul se arătă în pragul uşii opuse, 
cam la vreo zece stânjeni de scaunul lui, Miţea sări in sus si, cu paşi apăsaţi, 
„arşinici”, ca la armată, veni în întâmpinarea lui. Era îmbrăcat cuviincios, cu 
un surtuc încheiat până sus, cu o pălărie cu boruri şi mănuşi negre în mână, 
exact aşa cum se infatisase în urmă cu două zile la mânăstire, în chilia 
părintelui Zosima, unde venise să se întâlnească cu Fiodor Pavlovici şi cu fraţii 
săi pentru reglarea socotelilor familiei. Kuzma Kuzmici îl aştepta în picioare cu 
un aer impunător şi sever şi, apropiindu-se de el, Miţea observa că bătrânul îl 
măsura din cap până în picioare. Dintru început îl izbi obrazul buhăit într-un 
hal fără de hal în ultima vreme şi buza de jos care şi aşa destul de groasă, 
acum atârna ca o bucată de aluat. Kuzma Kuzmici îşi salută grav şi tăcut 
oaspetele, îi arătă un jilt, apoi, ţinându-se de braţul fiului său si icnind de 
durere, se aşeză cu chiu, cu vai pe divanul din faţă. Văzând la ce canon îl 
supunea, Miţea fu cuprins de o vie cainta si de o delicată sfială, prilejuită de 
simtämântul nimicniciei lui în fata unei persoane atât de simandicoase pe care 
se încumetase totuşi s-o deranjeze. 

— Ce doriţi de la mine, domnul meu? Întreba negustorul după ce se 
aşeză. Avea ceva răstit în glas şi pronunţa rar şi răspicat fiece cuvânt, păstrând 
totuşi un ton ceremonios. 

Mitea tresari, dând să se ridice de pe scaun, dar se aşeză imediat. Se 
apucă să-i explice precipitat, nervos, vorbind tare şi făcând gesturi 
dezordonate, cu un fel de efervescenţă nestăpânită. Era evident că-i ajunsese 
cuțitul la os, că simţea cum se duce de râpă şi căuta o ultimă scăpare, ştiind 
foarte bine că, în cazul când nu va reuşi, nu-i mai rămânea decât să se înece. 
Bătrânul Samsonov înţelese desigur situaţia dintr-o aruncătură de ochi, deşi 
nimic nu se clinti pe faţa lui, împietrită şi rece, ca de statuie. 

»Venerabilul Kuzma Kuzmici va fi auzit probabil — şi nu numai o singură 
data — vorbindu-se despre neînțelegerile dintre mine şi tatăl meu, Fiodor 
Pavlovici Karamazov, care a găsit de cuviinţă să pună mâna pe moştenirea 
rămasă de pe urma mamei mele... Tot oraşul vuieşte... Fiindcă aşa e lumea pe 


aici, pălăvrăgeşte vrute si nevrute... de altminteri, putea foarte bine să-i fi spus 
chiar Grusenka, pardon Agrafena Aleksandrovna... Multstimata Agrafena 
Aleksandrovna, pentru care am tot respectul...” incepu Mitea, pierzand sirul de 
la primele vorbe. Dar cum nu credem c-ar fi necesar sa reproducem toata 
poliloghia lui, ne vom multumi s-o rezumam in cateva cuvinte. Situatia se 
prezenta cam asa: inca de acum trei luni, Mitea se consultase special 
(intenţionat spusese „special”) cu un avocat din capitala guberniei, „un eminent 
jurist. Pavel Pavlovici Komeplodov, Kuzma Kuzmici, domnia voastră, dacă-mi 
dati voie, îl cunoaşteţi cu siguranţă... O capacitate, aproape un om de stat... 
Dumnealui în orice caz, cunoaşte... Mi-a vorbit despre domnia voastră în 
termenii cei mai aleşi...” şi Mitea pierdu din nou şirul. Nu se simţea însă defel 
stingherit de întreruperile acestea, sărea foarte simplu peste ele, continuând 
din ce în ce mai volubil. Numitul Komeplod, după ce îi pusese o serie de 
întrebări şi cercetase cu atenţie documentele (Mitea pomeni cam cu jumătate 
de gură despre documente, grăbindu-se a trece cât mai repede peste acest 
obstacol), îi declarase că, în chestiunea satului Cermasnea, care trebuia, 
chipurile, să-i revină lui Mitea după moartea maică-sii, putea fără doar şi poate 
să-l dea în judecată pe bătrânul vulpoi, să-l înveţe minte... „fiindcă nu toate 
uşile sunt încuiate şi justiţia ştie pe ce uşă să intre”. Într-un cuvânt, avea toate 
şansele să-i mai stoarcă lui Fiodor Pavlovici încă vreo şase mii de ruble, poate 
chiar şapte, fiindcă satul Cermaşnea face pe puţin douăzeci şi cinci, dacă nu 
douăzeci şi opt de mii de ruble, adică mai mult ca sigur douăzeci şi opt, 
„treizeci, treizeci în cap, Kuzma Kuzmici şi inchipuiti-va că zgripturoiul nu mi-a 
dat nici măcar saptesprezece mii...!”. Pe vremuri, Mitea renuntase să mai 
deschidă o acţiune judiciară, fiindcă nu se pricepea defel să descurce chichitele 
avocatesti; mai apoi însă, inapoindu-se aici în oraş, care nu-i fusese mirarea 
când aflase că taică-său îi intentase proces (Mitea se încurcă din nou şi trecu 
mai departe fără alte explicaţii). Venise, aşadar, să-l întrebe pe venerabilul 
Kuzma Kuzmici dacă n-ar binevoi cumva să-şi asume drepturile pe care el, 
Mitea, le are asupra nemernicului aceluia si pe care e dispus să i le cedeze 
pentru trei mii de ruble, numai atât... Kuzma Kuzmici n-ar risca în nici un caz 
să piardă procesul, poate să-i jure pe cuvânt de onoare, dinpotrivă, ar avea 
prilejul să câştige şase sau chiar şapte mii în locul celor trei pe care i le-ar da 
lui... „şi ar fi de dorit ca tranzacţia să fie încheiată chiar azi. Eventual v-aş da o 
hârtie, ceva, la mână, un act întocmit la notar... Pe scurt, sunt gata să vă dau 
orice garantie mi-ati cere. Să semnez orice chitanta... Putea face chiar acum 
actul dacă-i posibil, fireşte, numai dacă-i posibil, chiar azi-dimineata... lar 
dumneavoastră în schimb mi-ati număra trei mii de ruble... Fiindcă nu e 
nimeni mai bogat decât dumneavoastră în oraşul ăsta... Şi astfel m-ati salva de 
la... Într-un cuvânt, m-ati salva, ajutându-mă să fac o faptă nobilă, aş zice 
chiar un lucru sublim... Pentru că nutresc cele mai curate simtaminte fata de o 
anumită persoana pe care dumneavoastră o cunoaşteţi prea bine şi căreia îi 
purtaţi de grijă ca un adevărat părinte. Vă rog să mă credeţi că n-aş fi venit la 
domnia voastră dacă n-aş fi fost convins că sunteţi ca un părinte pentru dânsa. 


De fapt, aici s-au ciocnit trei capete, ca sa zic asa, soarta asta, cateodata, 
Kuzma Kuzmici, e 0 catea! Sa fim realisti, Kuzma Kuzmici, realisti inainte de 
toate! Si cum dumneavoastra, ca sa zic asa, ati renuntat de mult la orice 
pretenţii, mai rămân două capete, nu ştiu dacă m-am exprimat prea fericit, dar 
ce vreţi, nu sunt literat! Unul dintre aceste capete este al meu, iar celălalt — al 
mişelului care m-a jefuit. Alegeţi dar: eu sau tâlharul acela? Totul e acum în 
mâinile domniei voastre, trei destine şi două sorţi... lertaţi-mă, m-am încurcat, 
dar cred ca m-ati înţeles până la urmă... Citesc în ochii dumneavoastră ca m- 
ati înţeles... Dacă nu, atunci nu-mi mai rămâne decât sa mă înec! Asta e!” 

Mitea îşi încheie haoticul său discurs şi, spunând „asta e”, se ridică de pe 
scaun, în aşteptarea unui răspuns la propunerea lui atât de absurdă. În timp 
ce rostea ultimele cuvinte, îşi dăduse dintr-o dată seama că bătălia era pierdută 
de la bun început şi, mai ales, că îndrugase la prostii cu toptanul. „Ce curios, 
venind încoace pe drum, totul mi se părea că stă perfect în picioare şi e cum nu 
se poate mai convingător, ca până la urmă sa iasă o aiureală!” se gândi el 
disperat. Tot timpul cât îi argumentase, bătrânul nici nu se clintise măcar, 
măsurându-l cu o privire glaciala. După ce-l lăsă sa aştepte un minut. Kuzma 
Kuzmici rosti, în sfârşit, cât se poate de categoric şi de tăios: 

— Sa ne fie cu iertăciune, domnule, dar noi nu ne în daraven dintr-astea. 

Miţea simţi că i se moaie picioarele. 

— Şi eu ce ma fac, Kuzma Kuzmici? Şopti el cu un zâmbet chinuit. Sunt 
pierdut, vă dati seama? 

— Să ne fie cu iertăciune, dar... 

Mitea tot nu se indura să plece, neslăbindu-l din ochi. Deodată, pe chipul 
înmărmurit al bătrânului parcă flutură ceva. Mitea tresări. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnule, aşa ceva nu-i pentru noi, continuă 
tacticos bătrânul, asta înseamnă proces, avocaţi, adică numai buclucuri! Dar 
dacă vreţi, ştiu eu pe cineva cu care aţi putea sta de vorbă... 

— Sfinte Dumnezeule, cine?... M-aţi înviat din morţi, Kuzma Kuzmici! 
Îngăimă Mitea. 

— Persoana despre care v-am spus nu e de prin partea locului şi 
deocamdată nu l-aţi putea găsi aici în oraş. Este un ţăran care se ocupă cu 
negotul de cherestea şi-i poreclit Copoiu (Liagavâi). De un an de zile se tocmeste 
cu Fiodor Pavlovici pentru păduricea voastră din Cermaşnea, dar, după câte am 
auzit, n-au ajuns încă să rupă preţul. A venit acum de curând iarăşi încoace şi 
şade la părintele din Ilinskoe, în satul Ilinskoe — ştiţi unde? 

— La douăsprezece verste de poşta din Volovoe. Mi-a scris zilele trecute 
în legătură cu asta, vreau să zic cu pădurea pe care vrea s-o cumpere, ca să-mi 
ceară sfatul. Fiodor Pavlovici are de gând să se ducă personal la el. De-aia, zic, 
ar fi bine să i-o luaţi înainte, să staţi de vorbă cu Copoiu şi să-i spuneţi tot ce 
mi-aţi spuse mie adineauri, cine ştie, poate că... 

— Genială idee! Îl întrerupse plin de entuziasm Mitea. Nu mai încape 
vorbă, ar fi un chilipir pentru el! Din moment ce e amator să cumpere şi i se 
cere un pret prea mare, vă inchipuiti ce-ar fi să se pomeneasca proprietar peste 


noapte, cu acte in regula, ha-ha-ha! Mitea slobozi un hohot de ras scurt si sec, 
atât de curios, încât bătrânul Samsonov avu o tresărire. 

— Cum să vă mulţumesc, Kuzma Kuzmici! Rosti Mitea infierbantat. 

— N-aveti pentru ce, clătina din cap Samsonov. 

— Dar nici nu ştiţi ce-ati făcut pentru mine, Kuzmici! M-aţi scăpat de la 
moarte, o, îmi spunea mie că numai domnia voastră mă puteţi ajuta... Mă duc 
chiar acum la popa acasă! 

— Nu e nevoie să-mi mulţumiţi. 

— Alerg, zbor! Am abuzat de sănătatea domniei voastre N-am să vă uit 
toată viaţa, Kuzma Kuzmici! Asta v-o spune un rus, un r-rus adevărat! 

— Aşa-a. 

Mitea dădu să-i strângă mâna, dar o licărire răutăcioasa din ochii 
bătrânului îl făcu să şi-o retragă imediat. Se dojeni însă chiar în aceeaşi clipă 
că mai păstrează totuşi o umbra de neîncredere. „E obosit, săracul...” se gândi 
el. 

— Pentru dânsa! Pentru dânsa, Kuzma Kuzmici! Dumneavoastră mă 
intelegeti, pentru dânsa o fac! Zbieră el cât il tinea gura şi, făcând o plecăciune, 
se răsuci pe călcâie şi se îndreptă precipitat spre uşă cu aceiaşi paşi 
kilometrici, fără a mai întoarce capul. Tremura tot de bucurie. „Tocmai când 
era să mă înec, îngerul păzitor mi-a întins mâna, îi fulgeră prin minte. Dacă un 
om de afaceri cu autoritatea lui (ce bătrân venerabil, câtă demnitate!) mi-a 
indicat drumul ăsta... Totul e ca şi făcut. Trebuie să plec chiar acum. Am tot 
timpul să mă întorc până nu se înnoptează, da, da, până nu se înnoptează, în 
orice caz pot fi sigur c-am câştigat. Doar nu şi-o fi râs de mine mosneagul?!” 
sporovăia de unul singur Miţea, in drum spre casă, şi, cum era şi firesc, nu-şi 
putea închipui decât una din două: ori că primise într-adevăr un sfat serios, 
din moment ce venea din partea unui om de afaceri ca Samsonov (de la o 
persoană care învârtea tot felul de treburi) şi care pe deasupra îl cunoştea pe 
aşa-numitul Copoiu (ce nume caraghios!) ori-ori hodorogul bătrân îi jucase un 
renghi! Din păcate, vai, ultima ipoteză era singura adevărată. Mai târziu, după 
nenorocire, bătrânul Samsonov avea să mărturisească râzând că-i jucase o 
festă „căpitanului”. Era un om împietrit, răutăcios din fire şi ironic, ale cărui 
antipatii aveau ceva morbid. Exaltarea căpitanului, convingerea stupidă pe care 
o nutrea „un betivan şi o mână spartă ca el” că un om de seama lui Samsonov 
putea să-şi piardă vremea cu asemenea „planuri” smintite, sentimentul de 
gelozie din pricina Gruşenkăi, numele căreia acest „fluieră-vânt” venise să-i 
propună o afacere atât de năzdrăvană, ba încă-i mai şi ceruse bani pe deasupra 
- nu ştiu ce anume îl făcuse pe bătrân să procedeze aşa — dar în momentul 
când Mitea simtise că i se taie picioarele, scâncind ca un copil că-i pierdut, 
Samsonov îl măsurase din ochi cu o ură neîmpăcată şi se gândise pe loc să-i 
facă o farsă. După plecarea lui Mitea, Kuzma Kuzmici se întoarse palid de furie 
către fiu-său, poruncindu-i ca pe viitor să nu-i mai dea voie „golanului” să intre 
în curte, altminteri... 


Si cu toate că ameninţarea rămase in suspensie, până si fiu-său, care îl 
văzuse adesea burzuluindu-se mânios, simţi un fior de spaimă. O oră întreagă 
după aceea bătrânul tremură apucat de furie, iar spre seară se simţi rău şi 
trimise după „doftor”. 


II - COPOIU. 

Aşadar, trebuia să „zboare” şi el nu avea cu ce să plătească poştalionul, 
adică nu ştia să aibă la sufletul lui decât doua bancute de câte douăzeci de 
copeici, era tot ce-i mai rămăsese din bănetul pe care îl vânturase odinioară! 
Singurul lucru de preţ pe care-l poseda era un ceas vechi de argint, care nu 
mai mergea de mult. Îl puse, deci, în buzunar şi se duse cu el la un ceasornicar 
evreu, care ţinea o dugheană în Piaţă. Negustorul nu-i oferi decât şase ruble. 
„Mai mult chiar decât m-aş fi aşteptat!” striga Miţea fericit (tot timpul parca 
plutea într-o stare de beatitudine); lua cele şase ruble şi o întinse spre casă. 
Până la urma reuşi să împlinească suma necesară, împrumutând trei ruble de 
la gazdele sale, care se temeau atât de mult la el, încât i le dădură cu dragă 
inimă, deşi erau ultimii lor bani. În exaltarea lui, Mitea le spuse şi lor că în 
momentul acela soarta lui era în joc şi se apucă sa le povestească, bineînţeles 
pe nerăsuflate, aproape tot „planul” pe care i-l infatisase lui Samsonov, sfatul 
pe care acesta i-l dăduse, speranţele lui pentru viitor ş.a.m.d. Gazdele, cate 
cunoşteau mai dinainte câte ceva din viaţa lui intima, îi priveau ca pe unul de- 
al lor, considerând că, deşi boier, nu era catusi de putin scortos. Reuşind astfel 
să strângă nouă ruble, Miţea trimise numaidecat după cai, grăbit cum era să 
ajungă la poşta din Volovoe. Mai apoi s-a stabilit cu precizie şi s-a consemnat 
că „în ajunul respectivului eveniment, la amiază, nu avea nici un ban şi că 
pentru a face rost de bani şi-a vândut ceasul şi în plus a mai împrumutat trei 
ruble de la gazdele sale, cele mai de sus fiind constatate cu martori”. 

Tin să subliniez in mod special lucrul acesta pentru un motiv pe care îl 
veţi afla mai târziu. 

Zburând ca vântul spre poşta din Volovoe, Mitea, deşi se simţea într-al 
nouălea cer la gândul că, în sfârşit, va reuşi sa descurce şi să ducă la bun 
sfârşit „toate daraverile astea”, era totuşi cu inima pierită, întrebându-se ce o 
să se întâmple cu Grusenka în lipsa lui. Dacă i-o căşuna tocmai acum sa se 
ducă la Fiodor Pavlovici? De aceea plecase fără să-i spună nimic, punându-le în 
vedere gazdelor să nu sufle o vorba, dac-ar veni cineva şi ar căuta să-i tragă de 
limbă... „Trebuie să mă întorc negresit, dar negresit chiar astă-seară, îşi tot 
spunea mereu în sinea lui, în timp ce droşca îl hurduca de zor. Poate că n-ar 
strica să-l iau cu mine şi pe Copoiu... Sa facem actele...” se legăna el în iluzii, 
cuprins de înfrigurare; numai că, din păcate, „planul” pe care-l urzise nu era 
nicidecum sortit să se realizeze precum visase el. 

În primul rand, pierdu o groază de vreme continuându-și drumul de la 
Volovoe pe un sleau de tara, care se dovedi a fi nu de douăsprezece, ci de 
optsprezece verste. Pe urmă, nu-l găsi acasă pe părintele din Ilinskoe, care 
plecase între timp în satul vecin. Până să dea de urma lui acolo, după ce pornii 


să-l caute cu aceiaşi cai osteniti, se si înnoptase. Părintele, un omulet sfios si 
blajin în aparenţă, îi explică imediat că într-adevăr Copoiu trăsese la dânsul 
acasă, dar că în momentul de faţă Se afla la Suhoi Posiolok şi că, probabil, o să 
mâie acolo peste noapte, în căsuţa pădurarului, deoarece voia să cumpere o 
postata de pădure si de prin partea locului. Mitea se tinu de dânsul să-l puna 
numaidecât în legătură cu persoana respectivă, asigurându-l că în felul acesta 
„îl salvează de la moarte”, cum s-ar zice. Părintele, la început, se codi, apoi se 
înduplecă să-l însoţească, probabil mai mult din curiozitate, numai că, din 
păcate, îl indemna să meargă „uşurel pe jos”, căci, zicea el, „să tot fie o versta si 
ceva până acolo”. Miţea se învoi şi o întinse la drum cu pasul lui „arşinic”, asa 
că bietul preot abia se ţinea de dânsul, silindu-se pe cât putea să nu rămână în 
urmă. Era un om încă în floarea vârstei şi foarte circumspect. Mitea îl puse 
numaidecât la curent cu planurile sale, cerându-i stăruitor şi nervos unele 
informaţii în legătură cu Copoiu. Nu-i tăcu gura tot drumul. Părintele îl asculta 
cu atenţie, fără să-i dea totuşi vreo lămurire. Orice l-ar fi întrebat se mulțumea 
să răspundă evaziv: „Nu ştiu, zău, habar n-am, de unde să ştiu eu...” ş.a.m.D. 
Când Mitea îi povesti despre răfuiala pe care o avusese cu Fiodor Pavlovici din 
pricina moştenirii, preotul parcă avu o tresărire de spaimă; se vedea cât de colo 
că în anumite privinţe îi era îndatorat bătrânului Karamazov. Totodată se arătă 
foarte surprins că Miţea vorbea mereu despre jupân Copoiu, când negustorul 
cu pricina, ţăran get-beget, se numea de fapt Gorstkin, explicându-i că, deşi 
dumnealui avea chiar apucături de copoi, nu se numea totuşi aşa în realitate, 
ba chiar se supăra foc dacă îndrăznea cineva să-i pomenească de porecla asta: 
„Să-i spuneţi neapărat Gorstkin, altfel n-o scoateţi la capăt cu el, nici n-o să v- 
asculte”, avertiză preotul. Mitea se arătă mirat, nu prea tare însă, şi-l lămuri că 
tot aşa îl numise şi Samsonov. La care părintele nu mai răspunse nimic, deşi n- 
ar fi făcut rău deloc să-i deschidă ochii lui Dmitri Fiodorovici că din moment ce 
Samsonov îl îndreptase către ţăranul acesta, spunându-i că-l cheamă Copoiu, 
rămânea de văzut daca n-o făcuse cumva în bătaie de joc şi dacă recomandatia 
lui nu ascundea vreo intenţie răutăcioasă. Miţea însă nu avea vreme de pierdut 
cu „asemenea fleacuri”. Îşi văzu de drum, grăbit să ajungă mai repede. Abia 
când sosi la Suhoi Posiolok băgă de seamă că, de fapt, nu făcuse o verstă până 
acolo, nici chiar o verstă şi jumătate, Ci cel puţin trei. Tăcu totuşi din gură, 
deşi fierbea de mânie şi intră în casă. Pădurarul, pe care părintele îl cunoştea 
bine, locuia într-una dintre încăperi, cealaltă odaie care dădea în tindă - casa 
mare, cum i se zicea — fiind ocupată de Gorstka. Pătrunseră deci în casa mare 
şi făcură lumină, aprinzând o luminare de seu. Înăuntru era zäpusealä. Pe 
masa de brad se afla un samovar stins şi alături, o tavă plină cu cesti, o sticla 
goală de rom, un şip de un litru care mai păstra încă un pic de vodcă pe fund şi 
nişte resturi de pâine albă. Musafirul stătea trântit pe lavita, cu hainele făcute 
sul puse drept căpătâi şi sforăia de se cutremura odaia. Mitea se opri încurcat. 
„Trebuie să-l scol, n-am încotro, e un lucru aşa de important pentru mine, am 
venit într-o goană până aici şi vreau neapărat să mă întorc chiar azi înapoi”, se 
nelinişti el; dar părintele si padurarul se feriră să-şi spună părerea. Mitea se 


apropie de cel care dormea dus şi încercă să-l trezească scuturându-l destul de 
energic, dar omul nici nu se clinti măcar. „E beat mort, se gândi Mitea, ce să 
fac, Doamne, ce să fac?!” Stăpânit cum era de o aprigă nerăbdare, începu 
atunci să-l tragă de mâini şi de picioare, să-l apuce de ceafă, silindu-se să-l 
ridice şi să-l aşeze în capul oaselor, dar, după multe şi îndelungate eforturi, nu 
reuşi să scoată de la el decât nişte mugete stupide şi nişte sudălmi amarnice, 
bolborosite printre dinţi. 

— Ar fi mai bine să aşteptaţi, rosti în cele din urmă preotul. Vedeţi doar 
că nici să vorbească nu poate ca lumea! 

— A băut toată ziua, îi tinu isonul pădurarul. 

— Doamne-Dumnezeule! Suspină Mitea, de-ati şti câtă nevoie am de el şi 
ce-i pe sufletul meu! 

— Totuşi, ar fi mai bine să aşteptaţi până mâine dimineata-il sfătui din 
nou preotul. 

— Până mâine dimineaţă? Fie-vă milă, oameni buni, e peste putinţă! Şi, 
disperat, fu gata să se repeada din nou asupra betivanului, dar se răzgândi 
numaidecât, dându-şi de zădărnicia încercărilor sale. Părintele tăcea, iar 
pădurarul picotea şi era posac. 

— Ce tragedii cutremurătoare întâlneşti uneori în realitate! Rosti Mitea, 
abătut cu desăvârşire. Sudoarea îi curgea şiroaie pe obraz. Folosindu-se de 
prilej, părintele îi spuse cu multă chibzuială că, beat cum era, chiar dacă ar 
izbuti să scoale omul din somn, tot n-ar ajunge la nici o socoteală cu el. „lar 
dumneavoastră, cum văd, aveţi un lucru serios de discutat, aşa că tot e mai 
bine să lăsaţi pe mâine dimineaţă...” Miţea dădu din mâini neputincios şi trebui 
să se resemneze. 

— Atunci, părinte, am să stau aşa, cu luminarea aprinsă şi am să aştept 
momentul când s-o trezi, am să încerc să vorbesc cu dânsul... Lasă, că plătesc 
lumânarea, căută să-l împace pe pădurar. Îţi plătesc şi pentru găzduire, să n-ai 
nici o grijă, o să-l pomenesti pe Dmitri Karamazov! Numai cu dumneata, 
părinte, nu ştiu ce să fac, unde o să te culci? 

— Păi eu m-aş cam duce acasă... Am să iau iepşoara lui, zise popa, 
arătând spre pădurar. Atunci, vă las cu bine şi să fie într-un ceas bun! 

Zis şi făcut. Preotul se întoarse călare acasă, fericit că se descotorosise 
până la urmă de Mitea; dădu totuşi încurcat din cap, cumpănind în sinea lui 
dacă n-ar fi cazul să-i aducă la cunoştinţă a doua zi dimineaţă binefăcătorului 
său, Fiodor Pavlovici, această întâmplare curioasă, „că de, mai ştii, ceasul rău, 
să nu se supere cumva şi să nu mai văd în veac nimic de la dânsul!” Pădurarul 
se scărpina în cap si se duse la el în odaie, fără să mai spună nimic, iar Mitea 
se aseza pe lavita, „aşteptând momentul”, vorba lui. O tristeţe fără margini îi 
învăluia sufletul ca o pâclă deasă. O adâncă şi copleşitoare tristeţe! Şedea aşa, 
rumegând tot felul de gânduri şi nu putea să ajungă la nici un căpătâi. Feştila 
lumânării se micşora treptat, un greiere cânta după cuptor, în odaia încălzită 
peste măsură se făcuse o zapuseala că de abia iti puteai trage suflarea. La un 
moment dat, îi năluci înaintea ochilor grădina cu poteca din spatele casei 


parintesti, o usa pare-se ca se deschidea misterios si Grusenka se furisa 
inauntru... Mitea sari in sus. 

— Ce tragedie! Gemu el. 

Se apropie apoi masinal de omul care zacea amortit si privi scrutator. Era 
un taran uscativ, inca in putere, prelung la fata, cu parul bälai, numai cârlionti 
si o barba roscovana, rara si lunga, imbracat cu o camasa de cat si o jiletca 
neagra, din al cärei buzunar atarna lantul unui ceas de argint. Mitea se uita cu 
o nemăsurată ura la mutra acestuia, exasperat mai cu seamă de cârliontii lui. 
Toata tärägäneala asta il fäcea sa turbeze; venise doar cu o treaba care nu 
suferea nici o zăbavă, pentru care lăsase totul deoparte, calcandu-si pe inimă, 
părăsind la voia întâmplării o seamă de interese capitale şi acum, că ajunsese 
aici, frânt de oboseală, trântorul ăsta, „de care depinde toată viaţa mea, sforăie 
ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă ar fi căzut de pe altă planetă”. 
„O ironie a sorții!” oftă el şi simțind dintr-o dată că-şi pierde minţile, tabari din 
nou asupra betivanului, zor-nevoie să-l scoale de somn. Începu să-l scuture cu 
înverşunare, să-l zgaltaie şi să-l îmbrâncească, ba îi dădu şi câţiva ghionti în 
coaste ca, după vreo cinci minute, văzând că nu e chip s-o scoată la capăt cu 
el, să se întoarcă, sleit de neputinţă şi disperare la locul său. 

— Ce prostie, ce prostie! Bombăni Mitea, aşezându-se pe lavita. Urata 
treabă! Adăugă apoi, fără să ştie nici el precis ce vrea să spună. Îl durea capul 
groaznic. „Ce-ar fi să las balta totul şi să plec? Îi fulgeră prin minte. Nu, rămân 
aici până mâine dimineaţă. Dinadins am să rămân, uite-aşa! Atunci, de ce am 
mai venit? Şi apoi, chiar de-as voi, n-aş avea cum să plec de aici, cu ce să plec, 
e absurd!” 

Îl durea însă capul tot mai rău si, cum şedea pe lavita nemișcat, atipi si 
până la urmă îl cuprinse de-a binelea somnul. Dormi aşa poate mai bine de 
două ore. Se trezi cu aceeaşi insuportabilă durere de cap, atât de cumplita, 
încât îi venea să urle. Îi zvâcneau tâmplele şi-l junghia în moalele capului; 
rămase câteva clipe locului, buimac, fără să-şi dea seama ce s-a întâmplat cu 
el. Într-un târziu abia, se dumeri că află într-o încăpere supraîncălzită, că 
ieseau gaze din sobă ca putea foarte bine să moară asfixiat. Betivul zăcea si 
horcäia mai departe; topindu-se, lumanarea se scursese intre timp toata si sta 
gata sa se stinga. Mitea dadu un tipat si se repezi clatinandu-se pe picioare, in 
tinda, iar de acolo in odaia in care dormea pädurarul. Acesta se trezi imediat 
din somn si, auzind ca soba din incaperea alaturata scotea fum cu puternic 
miros de cărbuni, se scula să ia măsuri, primind totuşi vestea cu o nepasare 
destul de curioasă, spre mirarea lui Mitea, care se simţi de-a dreptul jignit. 

— Dac-a murit, dac-a murit, atunci... Ce mă fac? Strigă Miţea cuprins de 
disperare. 

Uşile fură date de perete, ferestrele deschise, coşul sobei desfundat. 
Miţea aduse din tindă o găleată cu apa, isi udă fruntea, apoi, găsind o cârpă, o 
muie în apă şi o puse ca pe o prisnita pe crestetul Copoiului. Pădurarul îi 
aruncă o privire dispretuitoare şi, după ce se încredința că fereastra era 
deschisă, bombăni posac: „Aşa e bine!” şi se duse la culcare, lăsând în cameră 


un felinar de tinichea aprins. Timp de o jumätate de ora, Mitea isi facu de lucru 
cu betivanul, ametit de duhoarea carbunilor din soba, punandu-i mereu 
prisnite la cap, ferm hotărât să-l vegheze toată noaptea, dar la un moment dat 
se aseza sa-si traga suflarea un pic, numai un pic si inchizand ochii biruit de 
oboseala, fara sa stie cum, se lungi pe lavita si adormi dus. 

Se trezi tarziu de tot, pe la orele noua dimineata. Soarele batea din plin 
înăuntru prin cele două ferestruici ale izbei. Mujicul carliontat de ieri şedea pe 
lavita, îmbrăcat de-acum cu podiovca {2}. Pe masă clocotea samovarul lângă o 
sticlă proaspătă cu votcă. Cea din ajun fusese golită, iar din cea de acum băuse 
mai bine de jumătate. Mitea sări ca ars în sus dar în aceeaşi clipa observa că 
afurisitul de ţăran treăsese iarăşi la măsea, era beat mort, iremediabil de beat. 

Rămase aşa un moment, cu ochii zgâiti la el, îngrozit. Îl privea la rândul 
său, tăcut şi viclean, cu o indiferenţă jignitoare, ba chiar cu un fel de aroganță, 
cel putin asa i se păru lui Mitea, care se şi repezi să-i vorbească. 

— Îmi daţi voie, ştiţi... Eu... Probabil că v-a spus pădurarul de dincolo ce- 
i cu mine: sunt porucicul Dmitri Karamazov, fiul bătrânului Karamazov, de la 
care dumneata vrei să cumperi păduricea... 

— Minti! Îi tăie vorba implacabil şi cu sânge rece mujicul. 

— Cum adică mint? Dumneata îl cunoşti pe Fiodor Pavlovici? 

— Nu cunosc nici un Fiodor Pavlovici! Ripostă mujicul, căruia i se cam 
împleticea limba în gură. 

— Păduricea, vrei să cumperi o postată de pădure de la el; ci trezeste-te 
odată, omule şi dă-ţi seama ce vorbeşti! Părintele Pavel din Ilinskoe a venit cu 
mine până aici... l-ai scris — nu-i aşa? 

— Lui Samsonov şi dânsul m-a trimis la dumneata... Încercă să-i explice 
Mitea cu sufletul la gură. 

— Minti! Rosti apăsat din nou Copoiu. Miţea simţi că-i îngheaţă 
picioarele. 

— Îmi pare rău, dar, crede-mă, zău că nu glumesc! Se poate să fii puţin 
ametit. Văd, totuşi, că esti în stare să vorbeşti, să înţelegi... Sau... Sau eu nu 
mai pricep nimic! 

— Eşti boiangiu! 

— Nu te supăra, dar eu sunt Karamazov, Dmitri Karamazov şi am venit 
să-ţi propun o afacere... O afacere foarte avantajoasă... Un adevărat chilipir, 
zău... E vorba de păduricea aceea. 

Mujicul îşi mângâia grav barba. 

— Ba nu, ai venit să iei în arendă ceva, lasă că ştiu eu ce ticălos eşti! Un 
ticălos şi jumătate! 

— Te înşeli, zău, te rog să mă crezi! Mitea isi frângea disperat mâinile. 
Mujicul îşi tot netezea barba, apoi, deodată, se uită la el cu o scăpărare de 
viclenie printre gene. 

— Tu să-mi spui mie altceva: spune-mi unde stă scris în că ai voie să 
umbli cu potlogării? Auzi? Eşti un pungas, ma-ntelegi? 


Mitea făcu un pas înapoi, incruntat şi deodată - dupa cum avea să 
povesteasca el insusi mai apoi — parca il pocni ceva ,drept in frunte”. Intr-o 
clipa, mintea i se lumina, ,ca si cum s-ar fi aprins o faclie si abia atunci m-am 
dezmeticit”. Ramase locului incremenit de uimire, neputand sa inteleaga cum 
fusese in stare un om ca el, altminteri destul de chibzuit, sa cada intr-o 
capcana atat de stupida, sa se angajeze de bunavoie intr-o aventura ca asta, sa 
staruie in greseala lui aproape douäzeci si patru de ore, sa faca slujba in fata 
lui Copoiu, sa-i puna prisnite la cap... ,Omul e beat, beat turta si inca o 
săptămână de aici înainte tot într-o beţie o s-o tina, ce rost are să mai aştept? 
Dar dacă Samsonov m-o fi trimis aici intenţionat? Şi dacă în vremea asta ea... 
O, Doamne, ce-am făcut?” 

Mujicul şedea pe lavitä si se uita la el râzând în barbă. În alte 
împrejurări, Mitea poate că l-ar fi ucis, într-o izbucnire de mânie, dar acum se 
simţea plăpând ca un copil. Se duse încet-încet de-şi luă paltonul de pe lavita, 
se îmbrăcă fără să scoată o vorbă şi părăsi încăperea. Nu găsi pe nimeni în 
odaia cealaltă — între timp padurarul plecase de acasă. Scoase din buzunar 
cincizeci de copeici şi le puse pe masă pentru găzduire, pentru lumânarea arsă 
şi tot buclucul pe care i-l făcuse. leşind afară, se pomeni dintr-o dată în 
mijlocul pădurii; ori încotro îşi întorcea ochii, nu se vedeau decât copaci şi 
iarăşi copaci. O pomi la întâmplare; nu mai ţinea minte nici măcar dacă, 
trecând pragul casei, trebuia s-o ia la stâga sau la dreapta! În ajun, când 
părintele venise cu el să-l conducă în toiul nopţii, zorit cum era, nu fusese 
atent la drum. Nu simţea nimic, nici cea mai slabă dorinţă de răzbunare în 
adâncul lui, nici chiar împotriva lui Samsonov. Mergea aşa, haihui, pe brâul 
cărăruii, cu mintea năucă şi „gândurile răvăşite”, fără să se sinchisească unde 
o s-ajungă. Nu mai avea nici un pic de vlagă în el, era atât de istovit şi 
sufleteşte şi trupeşte, încât şi un copil ar fi putut să-l doboare Cu chiu, cu vai, 
totuşi, izbuti să răzbată afară din pădure-l un moment dat, i se deschiseră în 
faţă miriştile pustii, ce se întindeau până departe, la infinit. „Ce dezolare, cât 
vezi cu ochii totul e mort!” repeta în sinea lui, mergând tot înainte. 

Avu noroc cu nişte călători: un poştalion care plecase la drum pe un 
şleau de tara cu un negustor bătrân. Când ajunseră în dreptul lui, Mitea il 
întrebă de cale şi cum şi ei mergeau spre posta din Volovoe, se intelesera să-l ia 
şi pe el în butcă. Abia după vreo trei ore sosiră la destinaţie. Miţea porunci 
nişte cai, să-l ducă până la oraș si deodată il răzbi o foame de lup. În timp ce 
telegarii erau inhamati, i se pregăti un scrob, pe care îl înfulecă aproape pe 
nemestecate împreună cu un codru zdravăn de pâine şi o bucată de cârnat, şi- 
si stropi gatlejul cu trei pähärute de votcă. Întremându-se astfel, se simţi parcă 
mai înviorat şi sufletul i se însenină iar. Se aşternură ca vântul la drum, şi-n 
timp ce dădea ghes surugiului, Miţea urzea în minte un nou „plan, absolut 
sigur”, chibzuind cum să facă rost chiar în aceeaşi seară de ,afurisitii ceia de 
bani”. „Când te gândeşti că pentru trei mii de ruble nenorocite un om poate să 
se ducă de râpă! Îşi spuse el cu dezgust. Trebuie s-o scot la capăt chiar azi!” şi 
dacă nu s-ar fi gândit necontenit la Gruşenka şi nu l-ar fi obsedat teama de a 


nu se fi intamplat ceva cu ea, ar fi fost vesel cu adevärat. Gandul acesta insa ti 
stätea infipt in creier ca un cutit. In sfârsit, ajunsera in oras si Mitea se duse 
intins acasa la ea. 


III - MINELE DE AUR. 

Cunoaştem împrejurările acestei vizite din relatarea pe care Gruşenka, 
înfiorată de spaima, i-a făcut-o lui Rakitin. Tocmai aştepta „ştafeta”, 
bucurându-se în sinea ei că Mitea nu venise nici în ajun si nici în ziua aceea pe 
la dânsa şi nădăjduind că poate dă Dumnezeu să nu vina până la plecarea ei, 
când se pomenise cu el dând buzna în casă. Se ştie ce a mai urmat; ca să se 
descotorosească de el, Gruşenka îl înduplecă să meargă cu ea până la Kuzma 
Samsonov, trebuia chipurile neapărat să se ducă la protectorul său, fiindcă 
avea nişte socoteli de făcut; îşi luase apoi rămas-bun de la dânsul în poartă, 
punându-l să promită că va trece din nou s-o ia pe la miezul nopţii, s-o 
conducă înapoi acasă. Mitea rasuflase uşurat: „Din moment ce şade la Kuzma 
până atunci, înseamnă că nu mai poate să meargă la Fiodor Pavlovici... Dacă 
nu minte cumva”, se grăbise tot el să adauge. Impresia lui însă era că 
Grusenka nu mintise. Miţea făcea parte din categoria oamenilor gelosi care, 
atâta timp cât se află departe de femeia iubită, o cred în stare de cine ştie ce 
grozăvii, închipuindu-şi că în lipsa lor „le pune coarne”, pentru ca după aceea, 
întorcându-se într-un suflet la ea, sfasiati de îndoieli, pierduţi, convinşi că i-a 
înşelat, de cum văd înaintea ochilor figura ei veselă, zâmbitoare şi plină de 
duioşie, să se simtă ca inviati din morţi şi, pierzând orice bănuială, să se 
dojenească singuri, rusinati de gelozia lor. Aşadar, dupa ce o conduse pe 
Gruşenka, Miţea o porni întins spre casă. Mai avea încă atâtea şi atâtea de 
făcut pe ziua de azi! Cel puţin i se luase o piatră de pe inimă. „Numai să-l 
găsesc pe Smerdiakov, să vedem dacă nu s-a întâmplat ceva ieri, dacă nu s-o fi 
dus cumva la Fiodor Pavlovici!” se gândi el. Aşa că nici nu apucă bine s-ajungă 
acasă şi viermele geloziei începu iarăşi să-i roadă inima pururea neliniştită. 

Gelozia! „Othello nu este gelos, dimpotrivă e un om extrem de credul”, 
spune undeva Puşkin (3) şi prin ea însăşi această constatare vădeşte într-un 
mod destul de elocvent neobişnuita profunzime de gândire a marelui nostru 
poet. Othello se simte zdrobit sufleteşte, concepţia lui asupra lumii a fost 
zdruncinată din temelii în momentul când idealul său s-a spulberat. Othello 
însă nu este omul care să stea la pândă, sau să tragă cu urechea, fiind 
încrezător de felul lui. Pe el trebuie să-l mâie cineva de la spate, să-i dea ghes, 
să-l zgândăre şi să-l întărite mereu, depunând eforturi una, ca să-l facă să se 
dumirească, în cele din urmă, c-a fost înşelat. Cu totul alta este însă 
comportarea unui gelos autentic. E imposibil să-şi închipuie cineva infamia şi 
halul de decădere morală cu care se poate acomoda fără nici un scrupul un om 
gelos. Şi totuşi, cine ar putea să afirme că toţi geloşii, fără deosebire, sunt 
suflete josnice şi meschine? Dimpotrivă, un om insufletit de cele mai nobile 
sentimente nutrind o dragoste curată şi plină de abnegatie, este in stare uneori 
să se ascundă sub masă, să cumpere conştiinţa unor nemernici, să accepte 


fara ezitare mijloacele cele mai mârsave si mai murdare ca sa spioneze si sa 
urmărească pas cu pas pe cineva. Othello, bunăoară, pentru nimic in lume n- 
ar fi putut să se împace cu ideea trădării; nu să ierte trădarea, ci chiar numai 
să se împace cu ideea aceasta, deşi nu exista nici un grăunte de răutate în 
sufletul lui nevinovat ca inima unui prunc. Ceea ce nu se întâmplă în cazul 
unui gelos veritabil; nici nu ne putem da seama la ce se poate preta, ce fel de 
situaţii e gata să accepte şi peste ce lucruri e capabil să treacă un om gelos! 
Căci, în general, geloşii sunt mai curând dispuşi să ierte mai mul decât alţii şi 
femeile ştiu prea bine treaba asta. Un gelos, de pildă, e-n stare să ierte extrem 
de repede (fireşte, după o scenă foarte dramatică) o trădare mai mult decât 
evidentă, imbratisarile şi sărutările pe care le-a surprins chiar el, în cazul cand 
poate dobândi într-un fel sau altul certitudinea că „s-a întâmplat pentru ultima 
oară”, că din clipa aceea rivalul său va dispărea fără urmă, va pleca hăt- 
departe, tocmai la capătul pământului, dacă nu se va decide cumva chiar el să- 
şi ia iubita şi s-o ducă undeva într-un loc unde temutul său potrivnic să n-o 
mai poată găsi în vecii vecilor. Bineînţeles, împăcarea nu va dura mai mult de 
un ceas, deoarece, chiar dacă rivalul ar dispărea în realitate, a doua zi gelosul 
va născoci un altul împotriva căruia se vot îndrepta banuielile lui. S-ar părea ca 
o dragoste asupra căreia trebuie sa ai tot timpul ochii atintiti nu-ţi poate da 
nici o satisfacţie, o iubire pe care eşti nevoit s-o păzeşti cu atâta străşnicie nu 
reprezintă nimic. Dar tocmai asta n-au să înţeleagă niciodată oamenii cu 
adevărat gelosi şi printre ei, vă rog sa mă credeţi, se întâmplă să întâlneşti 
suflete pe drept cuvânt alese. Interesant este mai ales faptul că asemenea 
omeni superiori, stând uneori la pândă în câte o camaruta întunecoasă si 
trăgând cu urechea, îşi dau seama în adâncul sufletului lor ales cât de 
ruşinoase sunt mijloacele pe care cu bună ştiinţă le folosesc şi totuşi, cel puţin 
atâta timp cât pandesc din ungherul întunecos, nu simt nici un fel de mustrări 
de conştiinţă. De câte ori o avea pe Grusenka în fata ochilor, Miţea înceta să fie 
gelos, devenind pentru moment încrezător şi nobil, ba chiar ajungea să se 
dispretuiasca pentru toate gândurile ce-i trecuseră prin minte. Ceea ce 
înseamnă că dragostea lui pentru această femeie ascundea, de fapt, un 
sentiment mult mai frumos decât îşi închipuia el, că nu era vorba numai de o 
pasiune carnală, de „nu ştiu ce vraja a trupului”, aşa cum îi spusese el lui 
Alioşa. În schimb, cum pleca Grusenka, Miţea începea din nou s-o suspecteze, 
socotind-o capabilă de cea mai perfidă şi mai abjectă trădare. Şi asta fără să 
aibă nici o umbră de remuscare. 

Aşadar, gelozia pusese din nou stăpânire pe sufletul lui. 

În orice caz, trebuia să se grăbească. În primul rând, trebuia să găsească 
undeva cu împrumut o sumă de bani cât de mică. 

Fiindcă cele nouă ruble din ajun se risipiseră cu călătoria, încât aproape 
că nu mai rămăsese cu nimic şi se ştie doar că nu poţi să faci nici un pas fără 
parale. Dar, o dată cu planul cel nou pe care şi-l făurise pe drum, în căruţă, 
Mitea chibzuise şi cum ar putea să încropească până una-alta ceva gologani. 
Avea acasă două minunate pistoale de duel, împreună cu cartusele respective, 


pe care nu apucase încă să le amaneteze, pentru ca - din toate lucrurile ce-i 
mai rămăseseră — erau cele mai dragi. De curând cunoscuse întâmplător la 
cârciuma „Stolicinâi gorod” un tânăr funcţionar, om căsătorit şi cu oarecare 
dare de mână; tânărul, după cum aflase tot atunci, avea o adevărata pasiune 
pentru arme şi era dispus să cumpere tot felul de pistoale, revolvere, pumnale 
etc, ca să le atarne pe pereţi şi să se fălească apoi cu ele fata de prieteni, 
demonstrându-le, cu priceperea unui expert modul de funcţionare al fiecărui 
sistem de revolver în parte, cum trebuie încărcat, cum se ocheşte cu el şi aşa 
mai departe. Fără să stea mult pe gânduri, Mitea se duse la dânsul şi-i propuse 
să-i lase cele două pistoale amanet pentru suma de zece ruble. Încântat, 
funcţionarul încercă a-l îndupleca să i le vândă. Cum însă Miţea nici nu voia să 
audă de una ca asta, îi dădu zece ruble cu împrumut, declarându-i ritos că 
pentru nimic în lume nu s-ar gândi să-i ia vreo dobândă. Şi până la urmă se 
despartira ca doi vechi amici. De acolo Mitea se duse întins la taică-său, abia 
aşteptând să-l cheme pe Smerdiakov în chioşc. Faptul acesta era menit să 
confirme împrejurarea că înainte cu trei-patru ceasuri de a se fi întâmplat 
cutare eveniment, despre care vom avea prilejul să vorbim mai încolo, Mitea nu 
avea nici o letcaie, drept care este nevoit sa amaneteze pentru zece ruble un 
lucru de care se simţea foarte legat... ca după trei ceasuri, cel mult, să-i cadă 
aşa, din senin, o pleaşcă de câteva mii de ruble... Văd însă că iarăşi am 
anticipat asupra desfăşurării evenimentelor. 

Sosind la Maria Kondratievna, vecina lui Fiodor Pavlovici, avu parte să 
afle, spre consternarea sa, că Smerdiakov era bolnav, ceea ce îi strica fără doar 
şi poate planurile. Ascultă cu luare-aminte toată patania, cum căzuse bietul om 
în pivniţă, cum avusese apoi o criză de epilepsie, cum aduseseră medicul şi cât 
de grijuliu se arătase Fiodor Pavlovici; îl interesă mai ales ştirea că fratele său, 
Ivan Fiodorovici, plecase la Moscova chiar în dimineaţa în care se întâmplase 
accidentul. „Probabil c-a trecut înaintea mea prin Volovoe”, se gândi el. Boala 
lui Smerdiakov îi puse o piatra pe inimă. „Ce să fac? Cine o să mai stea acum la 
pânda, cine o să-mi raporteze orice mişcare?” Mistuit de curiozitate, se apucă, 
deci, să le descoasă pe cele două femei dacă nu observaseră ceva cu o seară 
înainte. Pricepand numaidecat unde vrea să bată şi ce anume tinea sa ştie, 
amândouă căutară să-l liniştească asigurându-l că nu venise nimeni peste 
noapte în afară de Ivan Fiodorovici, care dormise acasă şi că „totul e în regulă”. 
Miţea căzu pe gânduri. Fără îndoială, trebuia să stea cineva de pază şi azi, dar 
unde: aici sau în poartă la Samsonov? În concluzie, îşi spuse că era necesar să 
spioneze şi într-o parte şi într-alta, după cum va fi cazul, însă, deocamdată, 
deocamdată... Trebuia să se ocupe de ,planul” cel nou şi, de data asta, 
infailibil, pe care-l urzise pe drum şi care nu mai suferea nici o amânare. Se 
hotări deci, să-i jertfească o oră: „într-un ceas am isprăvit, am să ştiu care-i 
situaţia şi atunci... Atunci am să dau mai întâi o raită pe la Samsonov, să mă 
interesez dacă Grusenka-i acolo; mă întorc pe urmă aici imediat, stau până la 
ora unsprezece, iar mai încolo mă duc iarăşi la Samsonov, s-o iau acasă”. Aşa 
isi făcuse el socoteala. 


In doi timpi si trei mișcări, ajunse acasă, se spălă, se pieptănă, isi perie 
hainele şi, dichisindu-se, o porni spre doamna Hohlakova. Fiindcă, din păcate, 
acesta era mult laudatul „plan”; Miţea se gândise să-i ceară cucoanei trei mii de 
ruble cu împrumut. Nu ştia nici el de ce, dar i se năzărise aşa, deodată, că nu 
se poate să-l refuze. Probabil că cititorii se vor întreba nedumeriti pentru ce, 
dacă era atât de sigur de reuşită, nu se adresase de la bun început unei 
persoane din lumea lui, în loc să fi solicitat bunăvoința lui Samsonov, un om 
crescut cu alte concepţii şi căruia nici măcar nu ştia cum să-i vorbească? De o 
lună încoace însă Mitea aproape că nu mai era în relaţii cu Hohlakova, pe care 
de altfel n-o cunoştea decât destul de superficial, ştiind pe deasupra foarte bine 
că nici nu-l putea suferi. Din capul locului îl privise cu vădită apatie din pricină 
că era logodnicul Katerinei Ivanovna, iar, după părerea ei, tânăra fată ar fi 
trebuit să se despartă de dânsul cât mai degrabă şi să se mărite cu „Ivan 
Fiodorovici, dragul de el, un giuvaier de băiat, cult şi manierat, mă rog, un 
cavaler”. Felul de a fi al lui Mitea, în schimb, o scotea din sărite. La rândul său, 
Miţea râdea de ea, ba chiar într-o împrejurare oarecare spusese despre dânsa 
că „pe cât e de fasneata şi bună de gură, pe atât e de incultă”. Dimineaţa însă 
pe drum, în telegă, la un moment dat îi fulgerase prin minte: „Dacă ţine atât de 
mult să nu mă însor cu Katerina Ivanovna, dacă doreşte lucrul acesta cu tot 
dinadinsul (ştia că doamna Hohlakova era în stare să facă o criză de isterie 
numai la gândul că ei doi s-ar putea să se căsătorească), nu văd de ce m-ar 
refuza când ar fi atât de simplu să-mi dea cele trei mii de ruble ca s-o părăsesc 
şi să plec definitiv din oraş? Si când le intră ceva în cap acestor cuconite 
răzgâiate din lumea aleasă, poţi fi sigur că sunt dispuse la orice sacrificiu, 
numai să iasă totul după bunul lor plac. Unde mai pui că e şi putred de 
bogată”, chibzuia Mitea. Cât priveşte ,planul” propriu-zis, rămânea mai departe 
în picioare; se gândea să-i propună acelaşi lucru în fond, adică să-i cedeze 
drepturile sale asupra pădurii Cermaşnea, dar nu ca pe o tranzacţie 
comercială, aşa cum încercase cu Samsonov, a cărui bunăvoință se străduise s- 
o câştige fluturându-i pe dinainte posibilitatea de a scoate îndoit suma 
avansată (şase sau chiar şapte mii de ruble în loc de trei), ci ca pe o nobilă 
garantie pentru banii imprumutati. Şi cu cât rumega mai mult această idee 
noua, Mitea se simţea cuprins de un fel de exaltare, aşa cum i se întâmpla 
uneori de câte ori lua o hotărâre subită. Orice proiect nou era făcut să-l 
pasioneze, punând stăpânire deplină pe sufletul lui. Cu toate acestea, în 
momentul când păşi în pridvor, simţi un fior rece şerpuindu-i de-a lungul 
spinării: de abia acolo, în pragul casei, înţelese lămurit, cu o precizie 
matematică aproape, ca era ultima lui speranţă, că altă posibilitate nu mai 
există, şi, în cazul când nu va ajunge la nici un rezultat, „nu-mi mai rămâne 
decât să injunghii pe cineva şi să-l jefuiesc, ca să fac rost de cele trei mii de 
ruble...” Era ora şapte şi jumătate când sună la uşa doamnei Hohlakova. 

La început s-ar fi spus că-i surâde norocul: stăpâna casei primi 
surprinzător de repede, imediat ce i se anunţă vizita lui. „Parcă m-ar fi 
aşteptat”, se gândi Miţea si, într-adevăr, o clipă dupa ce fu poftit în salon, 


doamna Hohlakova dădu buzna înăuntru, mărturisindu-i din capul locului că 
era pregătită să-l primească. 

— Inchipuie-ti că te aşteptam, da, da, te aşteptam! De unde putea să-mi 
treacă prin minte c-o să vii - nu-i aşa? 

— Şi că totuşi te aşteptam, Dmitri Fiodorovici! Ca să vezi ce înseamnă 
instinctul! De azi-dimineata imi spunea inima c-o sa vii neapărat! 

— E într-adevăr extraordinar, doamnă, rosti Mitea, aşezându-se cu 
stângăcie pe un scaun. Dar... Ştiţi, am venit cu un motiv, e vorba de ceva foarte 
grav... Da, un lucru extrem, extrem de grav... Fireşte, numai pentru mine şi mă 
grăbesc să... 

— Sunt convinsă că ceea ce te aduce la mine este extrem de grav, Dmitri 
Fiodorovici, ştiu dinainte asta şi ştiu nu dintr-o încăpățânare retrogradă de a 
crede cu orice preţ în minuni (ai auzit probabil despre părintele Zosima). 
Dimpotrivă, convingerea mea e întemeiată pe un calcul matematic, da, da, 
matematic, aşa cum iti spun. Dumneata trebuia să vii la mine după povestea 
de ieri cu Katerina Ivanovna, nu puteai face altfel, nu, sigur că nu, aşa cum îţi 
spun, matematic. 

— Asta înseamnă să fii realist, doamnă! Dar dacă-mi daţi voie să vă 
explic... 

— Da, da, bine zici, Dmitri Fiodorovici. Acum am devenit şi eu realistă. 
M-am lecuit de minuni, m-am învăţat minte! Ştii că a murit părintele Zosima? 

— Nu, doamnă, aflu abia acum, rămase el mirat. Şi în aceeaşi clipă îi 
trecu prin faţa ochilor chipul lui Alioşa. 

— Da, astă-noapte s-a prăpădit şi inchipuie-ti... 

— Doamnă, o intrerupse Mitea, în momentul de fata eu nu pot să-mi 
închipui decât un singur lucru: sunt într-o situaţie disperată şi dacă nu-mi veţi 
întinde o mana de ajutor, totul se ce de rapa şi în primul rând eu. Iertati-mi 
vulgaritatea expresiei, dar mă simt ca şi cum aş avea febră; tremur tot ca de 
friguri... 

— Ştiu, ştiu. Nici n-ai putea sa te simţi altfel. Ştiu dinainte ce o să-mi 
spui. Iti urmăresc de mult destinul, Dmitri Fiodorovici, e atâta timp de când 
sunt atentă la dumneata şi studiez... O, sunt un medic de suflete cu o vasta 
experienţa rog să mă crezi, un medic încercat... 

— Dacă dumneavoastră sunteţi un medic încercat, doamna pot să vă 
spun că eu sunt un bolnav şi mai încercat se sili făcând un efort 
supraomenesc, să glumeasca Miţea galant şi presimt că, dacă îmi urmăriţi cu 
atâta interes destinul, n-o sa mă lăsaţi să pier. Dar mai înainte, dati-mi voie să 
va împărtăşesc, în sfârşit, proiectul cu care am îndrăznit să mă prezint... Şi ce 
anume aştept din partea domniei voastre... Am venit, doamnă... 

— Nu-i nevoie de nici o explicaţie, Dmitri Fiodorovici, e un lucru fără 
importanţă. Dacă vrei să ştii, nu eşti primul om pe care-l voi fi ajutat. Ai auzit — 
nu-i aşa? 

— De verişoara mea Belmesova. Bărbatul ei se afla pe marginea 
prăpastiei, se ducea de râpă, cum te-ai exprimat chiar dumneata adineauri atât 


de gräitor şi atunci l-am sfătuit să ia cai de prăsilă să-i crească. Nici nu poţi sa- 
ti închipui ce bine o duc în momentul de fata, au o situaţie înfloritoare. 
Dumneata, Dmitn Fiodorovici, te pricepi la cai? 

— Habar n-am, doamnă, zău, vă rog să mă credeţi, n-am nici cea mai 
mică idee! Exclama, sculându-se enervat de pe scaun, Mitea, care începuse sa- 
şi piardă răbdarea. Vă rog din suflet, doamnă, ascultati-ma, lasati-ma să 
vorbesc măcar două clipe, să vă pot explica proiectul cu care am venit la 
dumneavoastră. De altminteri, nici n-am timp, sunt grozav de grăbit!... Izbucni 
el exasperat, văzând că doamna Hohlakova se pregătea să-l întrerupă din nou 
şi sperând că va reuşi totuşi să-i acopere glasul daca va striga mai tare decât 
dânsa. Am venit la dumneavoastră deznădăjduit, da, deznădăjduit la culme... 
ca să vă rog să-mi imprumutati trei mii de ruble-pentru care înţeleg să vă dau 
un gaj sigur, absolut sigur... Doamnă, o garantie în care puteţi avea perfectă 
încredere, ingaduiti-mi numai să va spun... 

— Lasă, c-o să-mi explici mai pe urmă, mai pe urmă, începu să se agite 
la rândul ei doamna Hohlakova. Ti-am spus că ştiu dinainte tot ce ai putea să- 
mi propui, ştiu tot. M-ai rugat să-ţi împrumut o anumită sumă de bani, ai 
nevoie de trei mii de ruble, ei bine, eu îţi ofer mai mult, mult mai mult, am să te 
salvez, Dmitri Fiodorovici, fireşte, numai dacă o să mă asculti. 

Mitea sări în sus. 

— Doamnă, sunteţi bunătatea întruchipată! Exclamă el cu patos. 
Doamne-Dumnezeule! Sunt salvat! Aţi salvat un om de la o moarte năprasnică, 
doamnă, un om care era cu pistolul la timpii... Veşnica mea recunoştinţă... 

— Am să-ţi dau mai mult decât trei mii de ruble, infinit mai mult! Adauga 
doamna Hohlakova, privindu-l cu un surâs luminos. 

— Infinit mai mult? Dar ce să fac cu atâţia bani? N-am nevoie decât de 
aceste nenorocite de trei mii de ruble, în schimbul cărora voiam tocmai să vă 
ofer o garantie sigură, dacă-mi ingaduiti să vă infatisez cu adâncă, nemarginita 
recunoştinţă un plan menit să... 

— Ajunge, Dmitri Fiodorovici, cuvântul meu e cuvânt! Îl întrerupse 
doamna Hohlakova cu generozitatea pudică a celui care ştie c-a făcut un bine. 
Am promis c-o să te salvez şi am să te salvez. Aşa cum l-am salvat şi pe 
Belmesov. Spune-mi, te rog, ce crezi dumneata despre minele de aur, Dmitri 
Fiodorovici? 

— Despre minele de aur, doamnă? Vă mărturisesc că nu m-am gândit 
niciodată la aşa ceva! 

— Vezi că m-am gândit eu în locul dumitale. E o idee care e mult îmi 
umblă prin cap. De o lună mă tot uit la dumneata şi mă frământă ideea asta. 
De nu ştiu câte ori te-am urmărit cu privirea când treceai pe lângă mine şi de 
fiecare dată îmi puneam în gând: „lată într-adevăr un om energic, al cărui loc e 
fără doar şi poate, la o mina de aur”. Ti-am studiat mersul. Am ajuns la aceeaşi 
concluzie: omul ăsta o să descopere cu siguranţă nenumărate mine de aur. 

— După mers, doamnă? Zambit Mitea. 


— De ce nu? Ti se pare curios ca te-am judecat dupa mers? Dumneata 
nu crezi ca poti cunoaste caracterul unui om dupa mers, Dmitri Fiodorovici? 
Bine, dar e un lucru pe care chiar stiintele naturii il confirma. O, sunt un om 
realist acum Dmitri Fiodorovici! Incepand de azi, dupa istoria asta petrecuta la 
manastire si care, drept sa-ti spun, m-a intors pe dos, am devenit un om 
realist, da, realist cu toata convingerea am de gand sa ma ocup numai de 
lucruri practice. M-am vindecat! Ajunge! Cum bine zicea Turgheniev. 

— Dar, doamna, cele trei mii de ruble pe care mi le-ati promis cu atata 
generozitate... 

— Nu-ţi scapă, fii pe pace, Dmitri Fiodorovici! Îi taie vorba numaidecat 
doamna Hohlakova. E ca si cand le-ai avea in buzunar si nu numai trei mii cat 
doreşti dumneata, ci trei milioane si asta în cel mai scurt timp! Uite la ce m-am 
gândit: dumneata trebuie să descoperi o mină şi atunci o să te umpli de bani, o 
să fii milionar; mai pe urmă, când o să te întorci iar în mijlocul nostru, o să fii 
un om de acţiune, un om care să ne stimulezi pe toţi şi să ne indrumezi, 
arătându-ne cum e mai bine să facem. De ce să lăsăm totul pe mâna evreilor? 
Se poate una ca asta? Ai să construieşti diverse aşezăminte, ai să întemeiezi tot 
felul de întreprinderi. Ai sa vii în ajutorul oamenilor nevoiaşi şi sărăcimea o să 
te binecuvânteze! Trăim în secolul căilor ferate, Dmitri Fiodorovici. Reputația 
dumitale o să ajungă până la Ministerul de Finanţe, care se află în momentul 
de faţă într-un mare impas şi o să facă apel la dumneata. De când cu scăderea 
asta vertiginoasa a cursului rublei noastre, nu mai pot să dorm, te rog să nu 
crezi, Dmitri Fiodorovici, să ştii că prea puţină lume mă cunoaşte sub aspectul 
acesta... 

— Doamnă, doamnă, o întrerupse Dmitri Fiodorovici înfiorat de o vagă 
presimtire, se prea poate — de ce nu? Să vă urmez sfatul care, într-adevăr, 
recunosc, e foarte înţelept şi să plec aşa cum spuneţi acolo... la minele acelea... 
O să mai vin şi o să mai stăm de vorbă despre asta... Altă dată, de mai multe 
ori chiar... Deocamdată însă aceste trei mii de ruble, pe care cu atâta 
mărinimie... Zău, m-ar scoate la liman şi dacă s-ar putea chiar azi... Fiindcă, 
vedeţi dumneavoastră, eu nu am nici un ceas de pierdut, nici măcar un ceas. 

— Stai, stai, Dmitri Fiodorovici! Interveni din nou cu staruinta doamna 
Hohlakova. Întrebarea-i asta: vrei să pleci la mine, aşa cum ţi-am spus, ori nu? 
Te-ai hotărât definitiv? Te rog să-mi răspunzi precis, matematic. 

— Plec, doamnă, plec mai târziu... Mă duc unde vreţi dumneavoastră... 
Dar deocamdată... 

— Aşteaptă puţin! Strigă doamna Hohlakova şi, sărind de pe scaun, se 
apropie precipitat de biroul ei fastuos, cu nenumărate sertăraşe, pe care începu 
să le deschidă rând pe rând, căutând ceva cu înfrigurare. 

„Trei mii! Se gândi Mitea, simțind că i se opreşte inima în piept. Chiar 
acum, aşa, fără nici o chitanta, fără nimic la mână... O, asta înseamnă intr- 
adevăr să te porţi ca un gentleman! Minunată femeie! Păcat numai că vorbeşte 
prea mult...” 

— lată! Exclamă ea fericită, întorcându-se spre el, am găsit, în sfârşit. 


În mână tinea o iconita de argint, agätatä de un snur, ca să poată fi 
purtata la gat, eventual impreuna cu o cruciulita... 

— E de la Kiev, Dmitri Fiodorovici, îi explică ea cu evlavie, din locul unde 
se află moaştele marii mucenice Varvara. Dă-mi voie să ţi-o atârn chiar eu si sa 
te binecuvântez în pragul unei vieţi noi pentru faptele ce le vei săvârşi de aici 
înainte! 

Îi petrecu snurul pe după grumaz si se căzni să-i strecoare iconita sub 
cămaşă. Mitea, din cale-afară de jenat, se aplecă s-o ajute. În sfârşit, doamna 
reuşi să facă loc iconitei pe sub cravata şi gulerul cămăşii, lăsând-o să atarne 
pe piele. 

— Asa, acum poţi pleca! Rosti doamna Hohlakova, aşezându-se cu 
solemnitate pe scaun. 

— Doamnă, mă simt grozav de miscaT. Şi nu ştiu cum să mulţumesc... 
Pentru bunăvoința dumneavoastră, dar... Zau... Daca ati sti ce înseamnă fiece 
clipă acum pentru mine!... Suma care o aştept de la generozitatea domniei 
voastre... O, doamnă, fiindcă sunteţi atât de buna, atât de mărinimoasa faţă de 
mine, încât sunt într-adevăr emoţionat, exclamă el într-u moment de inspiraţie, 
va rog să-mi daţi voie sa vă împărtăşesc taină... pe care, de altfel, o ştiţi mai de 
mult... Iubesc pe cineva... Am tradat-o pe Katia... pe Katerina Ivanovna, vreau 
sa zic. Recunosc, m-am purtat ca o bruta cu ea, am fost necinstit, dar ce să fac 
dacă... Dacă m-am îndrăgostit de altcineva... de o femeie pe care poate o 
dispretuiti, pentru ca ştiţi prea multe lucruri despre ea, dar de care n-aş mai 
putea să mă despart acum pentru nimic în lume şi de aceea, vedeţi aceste trei 
mii... 

— Lasa asta, Dmitri Fiodorovici! I-o reteza doamna Hohlakova pe un ton 
cat se poate de categoric. Lasa asta, trebuie sa renunti la femei! Deocamdata 
nu te intereseaza decat minele de aur, n-are nici un rost sa cari acolo dupa 
dumneata si femei. Mai tarziu, cand o sa te intorci acasa, in plina glorie si 
putred de bogat, o sa-ti gäsesti o prietena de inima cu care sa imparti bucuriile 
vietii, o persoana din cea mai inalta societate. O fata moderna, cultivata si fara 
prejudecati. Pana atunci, cu siguranta ca se va rezolva problema feminina, care 
se tot agita in ultima vreme si va apärea o femeie noua... 

— Doamnă, asta-i altceva... Încercă s-o induplece Dmitn Fiodorovici, 
împreunându-şi mâinile a rugă. 

— Ba nu, e tocmai ce-ţi trebuie, ceea ce doreşti cu atâta nerăbdare, deşi 
nu-ţi dai seama încă. Trebuie să ştii ca problema feminina, aşa cum este pusă 
în clipa de fata, nu are nicidecum în mine o adversară, Dmitri Fiodorovici. 
Ridicarea femeii şi chiar rolul ei politic pe care trebuie să-l joace în cel mai 
apropiat viitor - iată idealul spre care năzuiesc! În fond am şi eu o fiică, Dmitri 
Fiodorovici şi pot să-ţi spun ca, tot aşa, sunt foarte puţini aceia care mă cunosc 
sub acest aspect. La un moment dat, i-am scris şi lui Şcedrin (4) în legătura cu 
asta. El mi-a deschis ochii asupra menirii femeii şi atunci, acum un an, i-am 
trimis, cum iti spuneam, o scrisoare, două rânduri, atâta tot: „Îmi dai voie sa te 
strâng în braţe şi să te sărut, iubite maestre, în numele femeii moderne, dă-i 


înainte!” şi am semnat „O mama”. M-am gândit la început să spun „O mama 
contemporană”, dar am avut oare care îndoieli şi atunci m-am decis să iscălesc 
„O mamă”, parcă-i mai frumos, aşa, ca ţinută morala şi pe urmă mi-era teamă 
să nu facă vreo legătură între cuvântul „contemporană” şi revista 
Contemporanul (5), ar fi fost oarecum o amintire destul de amară din pricina 
cenzurii... Vai de mine, dar ce ai, ce s-a întâmplat? 

— Doamnă, izbucni Mitea în cele din urmă, sărind de pe scaun, cu 
mâinile împreunate a disperată implorare, să ştiţi că încep să plang, zău ca 
plâng daca mai amanati o singură clipă ceea ce cu atâta generozitate... 

— Plângi, Dmitri Fiodorovici, plângi! E atât de bine să plângi... Când ai 
un drum atât de lung în fata dumitale, lacrimile au să-ţi uşureze inima, lasă, c- 
o să te întorci înapoi şi ai sa vezi cum o să te bucuri atunci. O să alergi într-un 
suflet din Siberia până aici, ca să ne putem bucura împreună... 

— Dar dati-mi voie să spun şi eu un cuvânt! Răcni deodată Mitea. Pentru 
ultima oară, vă rog, vă conjur, spuneti-mi, puteţi să-mi dati azi suma 
făgăduită? Dacă nu, când să vin după ea? 

— Care sumă, Dmitri Fiodorovici? 

— Cele trei mii de ruble pe care mi le-aţi promis... pe care cu atâta 
mărinimie... 

— Trei mii de ruble? De unde să am eu trei mii de ruble? Rosti cu o 
candida mirare doamna Hohlakova. 

Miţea simţi ca o sfarseala... 

— Bine, dar... Adineauri. Ziceati. Chiar ati spus că e ca şi cand i-aş avea 
în buzunar... 

— A, nu, m-ai înţeles greşit, Dmitri Fiodorovici. Dacă-aşa, m-ai înţeles 
greşit. Eu vorbeam despre minele de aur... Adevărat că ţi-am promis c-o să ai 
mai mult de trei mii de ruble, infinit mai mult, acum mi-aduc aminte, dar când 
ţi-am, spus asta mă gândeam la minele de aur, numai şi numai la ele 

— Şi banii? Cum rămâne cu cele trei mii de ruble! Exclamă prostit Dmitri 
Fiodorovici. 

— O, dacă ţi-ai închipuit cumva c-o să-ţi dau bani, să ştiu că n-am de 
unde. N-am nici o lăscaie deocamdată. Tocmai mă războiesc cu vechilul meu, 
aşa că zilele astea am fost nevoită să împrumut cinci sute de ruble de la 
Miusov. N-am bani, zău n-am! De altfel, Dmitri Fiodorovici, chiar să fi avut, tot 
nu ti i-aş fi dat. În primul rând, nu obişnuiesc sa împrumut pe nimeni. Banii 
daţi cu împrumut înseamnă prietenie stricată. Şi în special dumitale pentru 
nimic in lume nu ti-as da, pentru că îmi eşti drag şi vreau cu orice chip sa te 
salvez, pentru că singurul lucru de care ai nevoie în momentul de faţă sunt 
minele de aur, da, da, aşa cum îţi spun, minele de aur...! 

— Ei, fir-ar al dracului!... Răcni Mirea trântind cu pumnul în masă. 

— Aaa! Tipa speriată doamna Hohlakova, zburând în celălalt capăt al 
salonului. Mitea scuipă şi, răsucindu-se pe călcâie, ieşi cu paşi mari din odaie, 
apoi afară, în bezna nopţii. Mergea pe stradă ca un nebun, bătându-se cu 
pumnii în piept exact în locul unde se lovise deunăzi pe înnoptat, în plin câmp, 


ultima oara cand se intalnise cu Aliosa. Ce semnificatie vor fi avut oare aceste 
lovituri în piept, aplicate exact în acelaşi loc si ce voia să arate cu asta — era 
deocamdată o taină pe care nimeni în lume n-o cunoştea, pe care n-o 
dezvăluise nici măcar lui Alioşa, o taină care ascundea pentru el un lucru mult 
mai cumplit decât dezonoarea: moartea, sinuciderea, aşa cum hotărâse în 
ultimă instanţă, în cazul când nu ar fi putut sa facă rost de cele trei mii de 
ruble pe care voia s i le restituie Katerinei Ivanovna; numai aşa spera să 
smulgă locul acela, de la piept, infamia pe care o purta cu sine şi i împovăra 
greu conştiinţa. Toate acestea însă se vor lămuri pe deplin la vremea lor; 
deocamdată mă mulţumesc să vă spun că, după ce se spulberă şi ultima-i 
nădejde, omul ăsta voinic ca un taur, nu apucă să se depărteze nici zece pasi 
de casa doamnei Hohlakova şi începu a plânge ca un copil. Mergea drept 
înainte, ştergându-şi în neştire lacrimile cu pumnii. La un moment dat, tocmai 
când să iasă în piaţă, se izbi din mers de cineva. O babuta, pe care era cât pe 
ce s-o răstoarne, dădu un țipăt ascuţit. 

— Păcatele mele, era să mă omoare! De ce nu te uiţi, derbedeule! 

— A, dumneata erai? Exclamă Mitea, recunoscând-o pe întuneric. 

Era bătrâna slujnică a lui Kuzma Samsonov, pe care avusese răgazul s-o 
observe în ajun. 

— Dar mătăluţă cine eşti, maică? Îl întrebă cu alt glas bäbuta. Cu 
orbecăiala asta ce pot eu să văd? 

— Stai la Kuzma Kuzmici, nu? Nu-l îngrijeşti dumneata? 

— Chiar aşa, maică; dădui acum o fugă până la Prohorâci... Da' parcă nu 
te-aş cunoaşte! 

— Spune, mätusica, Agrafena Aleksandrovna mai e încă la 
dumneavoastră? Întrebă Miţea arzând de nerăbdare. Am condus-o chiar eu 
astă-seară până acolo. 

— A fost, maicuta, a fost; a stat putin la noi si a plecat. 

— Cum? A plecat? Urla Mitea. Când a plecat? 

— Păi, n-a stat decât olecuta, i-a spus niscai snoave lui Kuzma Kuzmici, 
de l-a mai făcut să râdă şi şi-a luat valea. 

— Minti, talpa-iadului! Racni Mitea. 

— Valeu! Se sperie babuta, dar Mitea se si facuse nevazut. 

Alerga cat il tineau picioarele spre casa Morozovei. Nu trecuse nici un 
sfert de ceas de cand Grusenka plecase la Mokroe si Fenia sedea in bucatarie 
cu bunica ei, Matriona, bucatareasa, când dădu buzna înăuntru „căpitanul”. 
Dand cu ochii de el, Fenia începu să tipe ca din gură de şarpe. 

— Tipi, ai? Zbieră la ea Mitea. Unde e? Si, fără să-i mai dea răgaz fetei, 
amutita de spaimă, să scoată o vorbă, îi căzu la picioare: 

— Fenia, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi unde este? 

— Nu ştiu, conaşule, zău dacă ştiu, Dmitri Fiodorovi. Habar n-am, să mă 
omori cu zile şi tot n-aş putea să-ţi spun, se jura Fenia. Doar aţi plecat 
împreună astă-seară... 

— S-a întors înapoi...! 


— Conasule dragă, zäu nu s-a întors, să mă bata Dumneze dacă s-a 
întors acasă! 

— Minti! Urlă Mitea. De ce te-ai speriat aşa? Am priceput acum unde e...! 

Şi ieşi valvârtej afară. Fenia, care inghetase de groaza când se pomenise 
în casă cu el, răsuflă uşurată că scăpase atât de ieftin, deşi îşi dădea foarte 
bine seama că nu patise nimic numai pentru că Miţea nu avea nici un moment 
de pierdut. Când să iasă pe uşă, totuşi, făcu un lucru atât de neaşteptat, încât 
amândouă - si Fenia şi bătrâna Matriona - ramasera buimăcite: pe masă se 
afla o piulita de aramă cu pisălogul ei, care nu putea să fie mai lung de un sfert 
de arşin; cu o mana pe clanta, Mitea insfaca cu cealaltă, din zbor, pisălogul si, 
vârându-l în buzunar, o şterse pe-aci încolo. 

— Dumnezeule, să ştii că vrea să omoare pe cineva! Striga Fenia 
gesticulând. 

IV - PE ÎNTUNERIC. 

Încotro alerga asa Mitea? De astă dată nu mai încăpea nici o îndoială: 
„Nu putea să se ducă decât la Fiodor Pavlovici! De la Samsonov a întins-o 
imediat acolo, e limpede ca lumina zilei! Acum a ieşit în vileag toată intriga, 
toată minciuna...” se frământa el cu mintea învolburată de gânduri. Trecu pe 
lângă ograda Mariei Kondratievna fără să intre înăuntru: „Nu are nici un rost, 
nu, nu... Să nu prindă de veste... Altfel, se duc imediat să-i dea de ştire, sa mă 
vândă. Maria Kondratievna trebuie să fie amestecată şi ea în complot ca şi 
Smerdiakov, probabil pe toţi i-a cumpărat, cu siguranţă toţi!” Socoti că-i mai 
bine să schimbe drumul; făcu, un ocol destul de mare, apucand pe o straduta 
lăturalnică, strabatu Dmitrovskaia şi, după ce trecu peste podet, ieşi o ulicioara 
pustie, pe care nu locuia nimeni, străjuită pe o parte de gardul de nuiele al unei 
grădini de zarzavat, iar pe alalta de zăplazul înalt şi solid ce împrejmuia grădina 
lui Fodor Pavlovici. Alese un loc pe unde, după cum vorbea lumea, se pare că 
sărise odinioară Lizaveta Smerdeaşciaia. Dacă ea a putut să-l sară, îi trecu prin 
gând deodată, de ce n-aş putea şi eu?” Făcându-şi vânt, se prinse cu mâinile de 
creasta ulucilor, apoi îşi încorda cu nădejde braţele şi, dintr-un salt, se pomeni 
călare pe gard. Micuta clădire a băii din grădină se zărea în apropiere, dar, de 
unde stătea el, putea să vadă şi ferestrele luminate ale casei. „Am avut 
dreptate, iatacul bătrânului e luminat, e acolo cu el!” Miţea sări în grădină. 
Deşi ştia că Grigori zăcea în pat şi că Smerdiakov era, probabil şi el bolnav, aşa 
cum i se spusese, deci n-avea cine să-l audă, se tupilă totuşi instinctiv, 
încremenind locului, cu urechea la pândă. Pretutindeni domnea o tăcere 
mormântală, nu se auzea nici un freamăt şi, ca un făcut, până şi vântul 
încetase să mai adie. 

„Doar tăcerea foşneşte”, îi trecu prin minte un vers. 

„Numai să nu fi prins careva de veste când am sărit, dar cred că n-a auzit 
nimeni.” Stătu o clipă fără să se clintească, apoi o porni tiptil prin grădină, 
căutând să calce numai pe iarbă; înconjură cu băgare de seamă copacii şi 
tufele ce-i ieşeau în cale, înaintând hoteste şi trăgând cu urechea la fiece pas. 


Trecură vreo cinci minute pana sa se poată apropia pe furis de geamul 
luminat. Tinea minte că sub fereastră creşteau câteva tufe mari, înalte şi dese, 
de călini şi de bozii. Usa spre gradina din latura stângă a casei, era incuiata, 
după cum se putu încredința, cercetand-o cu atenţie în momentul când se 
strecură pe lângă ea. În sfârşit, ajunse în dreptul tufelor şi se piti după ele. 
Abia dacă mai îndrăznea să sufle. „Să mai aştept puţin, chibzui el, dacă m-or fi 
auzit sărind gardul, probabil că stau şi ascultă, să vadă ce-a fost... Numai de 
nu mi-ar veni sa tusesc... Sau să stranut...” 

Ramase aşa locului vreo două minute; inima îi bătea în piept cu putere, 
încât simţea uneori că se înăbuşă. „Degeaba, ca tot n-o să se potolească, se 
gândi el, nu pot să mai aştept!” se dosise după un tufis peste care cădea lumina 
ferestrei „Călinul, şopti el fără să vrea, ce boabe roşii are!” Tiptil, păşind cu cea 
mai mare grijă, ca să nu facă nici un zgomot, se apropie de geam şi se ridică în 
vârful picioarelor. Dormitorul lui Ivan Fiodorovici i se infatisa ca in palmă. Era 
o încăpere destul de mică, din care un colţ era despărţit de restul camerei prin 
nişte paravane roşii „chinezeşti”, cum îi plăcea lui Fiodor Pavlovici să spună. 
„Paravanele chinezeşti! Îi fulgera prin gând lui Mitea. Grusenka trebuie să fie 
acolo, după ele!” Privirile i se opriră asupra lui Fiodor Pavlovici. Bătrânul se 
dichisise cu un halat nou de mătase, în dungi, peste care era încins cu un şnur 
tot de mătase cu ciucuri. Mitea nu tinea minte să-l fi îmbrăcat vreodată pana 
atunci. Proaspăt primenit, purta o cămaşă elegantă de olandă, cu butoni de 
aui. Pe cap avea legătura aceea roşie cu care îl văzuse Alioşa ultima oară. „E 
gătit foc”, isi spuse Mitea. Fiodor Pavlovici stătea în dreptul geamului cu o 
expresie gânditoare pe fata; deodată, inalta fruntea şi ascultă câteva clipe cu 
urechea ciulită, dar, cum nu se auzea nici un zgomot afară, se îndrepta spre 
masă şi-şi umplu pe jumătate paharul cu coniac, deşertându-l dintr-o 
sorbitură. Oftă din adânc, zăbovi câteva clipe, apoi se apropie distrat de oglinda 
dintre cele doua ferestre şi ridică puţin legătura de pe frunte ca să-şi examineze 
vânătăile şi rănile care tot nu se vindecaseră încă. „E singur, se dumeri Miţea, 
îmi face impresia că-i singur.” Fiodor Pavlovici se depărta de oglindă şi, 
întorcându-se pe neaşteptate spre fereastră, aruncă o privire în curte. Mitea se 
trase repede în umbra tufişului. 

O bănuială îi stăruia totuşi înfipta în inimă ca un ac: „Păi dacă n-o fi 
după paravan, poate c-o fi dormind”. Pavlovici se depărta de fereastră. „Nu, din 
moment ce s-a uitat pe geam, înseamnă că n-a venit încă; de ce ar mai privi în 
bezna noptii?... Il mistuie nerăbdarea...” Mitea se uită iar spre fereastră si 
începu din nou să-l spioneze. Bătrânul şedea pe un scaun şi i se citea pe faţă 
că-i amărât. Îşi puse apoi coatele pe masă, cu mâna dreaptă sub falca. Miţea îl 
privea neclintit. 

„E singur, singur, repeta el întruna. Dacă ar fi cu ea, n-ar avea mutra 
asta.” Dar ce curios: în acelaşi timp se simţea cuprins de o iritare stupidă şi 
fără sens, ca şi când i-ar fi fost ciudă că Gruşenka nu se afla înăuntru. „Nu-mi 
pare rău că n-a venit, căută el o explicaţie, incredintandu-se de absurditatea 
acestui sentiment, mă necăjeşte numai faptul că nu pot şti precis dacă e sau 


nu aici.” Reconstituind mai tarziu scena, isi amintea ca in clipele acelea era 
extraordinar de lucid, ca avea judecata limpede si-si dädea seama de tot ce se 
intampla pana in cele mai mici amanunte. Totodata insa o nemultumire 
ciudata, pricinuita probabil de incertitudinea in care se afla si de 
nenumäratele-i bănuieli, punea vertiginos stăpânire pe sufletul său. „În 
definitiv, vreau să ştiu: e ori nu e aici?” îşi spunea clocotind de mânie. Şi, 
luându-şi inima în dinţi, întinse mâna şi bătu încetişor în cercevea: de două ori 
mai rar, apoi de trei ori mai repede, cioc-cioc-cioc, aşa cum era semnalul 
stabilit între bătrân şi Smerdiakov, prin care acesta din urmă trebuia să-i dea 
de ştire stăpânului că „a venit Gmşenka”. Străbătut de un fior, bătrânul ridică 
imediat capul si sări să deschidă geamul. Mitea se trase brusc înapoi, în 
umbră. Fiodor Pavlovici scoase capul pe fereastră. 

— Gruşenka, tu eşti? Tu? Întrebă el mai mult în şoapta, cu voce 
tremurătoare. Unde eşti, puisor? Unde te-ai ascuns, ingerasule? De emoție i se 
tăiase răsuflarea şi gâfâia. 

„E singur!” se convinse, în sfârşit, Mitea. 

— Dar unde eşti? Spuse iarăşi bătrânul, de astă dată cu glas tare 
aplecându-se şi mai mult peste pervaz; ieşise cu umerii afară şi se uita în toate 
părţile. Vino încoace, hai, ca ţi-am pregătit un cadou, vino să vezi...! 

„Pachetul cu cele trei mii de ruble”, îi fulgeră prin minte, lui Mitea. 

— Dar unde eşti?... La uşă?... Stai, să-ţi deschid... 

Tot lungind gâtul spre dreapta, unde se afla uşa ce da în gradină, doar- 
doar va izbuti să desluşească ceva în întuneric, bătrânul era cât pe ce să cadă 
pe fereastră. Încă puţin şi ar fi alergat să descuie ușa, fără să mai zăbovească 
până primea răspunsul Gruşenkăi. Mitea nu se clintea din loc uitându-se la el, 
aşa cum stătea întors într-o parte. Cu câta repulsie privise întotdeauna profilul 
bătrânului, atât de precis conturat în momentul acela în lumina vie a lămpii ce- 
i cădea pieziş pe obraz dinspre stânga: mărul lui Adam ce atârna pleoştit, în 
afară, nasul coroiat, gura labartata într-un zâmbet de voluptuoasa aşteptare. 
Mitea îşi simţi deodată pieptul învâlvorat de o mânie aprigă, înverşunată: „Uite- 
1, ăsta e rivalul meu, tiranul care-mi otrăveşte zilele, călăul care vrea să-mi 
distrugă viata!” Se dezlantuise în el cu o furie turbata ura aceea sălbatică, 
vindicativă, despre care-i vorbise în chiosc - cu patru zile înainte, ca şi cand ar 
fi avut o presimtire — lui Alioşa, drept răspuns la întrebarea acestuia: „Să-l 
omor pe tata? Cum poţi să vorbeşti aşa?” „Nu ştiu, nu ştiu nimic, îi mărturisise 
el atunci, s-ar putea să-l omor, după cum s-ar putea să-l las în pace. Mă tem 
însă c-am să-l urăsc în momentul acela numai văzându-i mutra. Totul mi se 
pare odios, nasul lui, ochii, mărul lui Adam, zâmbetul acela neruşinat. Mi-e 
scârbă de el. Uite, de ăsta mi-e frică, mă tem că n-o să mă pot stăpâni...” 

Şi cu fiecare clipă simţea cum i se inteteste o scârbă tot mai cumplită, 
aproape insuportabilă. Pierzându-şi orice control, Miţea smulse din buzunar 
pisălogul de aramă... 


„M-a păzit Dumnezeu în momentul acela”, avea sa spună el mai târziu. Intr- 
adevăr, tocmai atunci Grigori Vasilievlici care zăcea bolnav în pat, se trezi. În 
seara aceea, se doftoricise folosind tratamentul despre care Smerdiakov ii 
pomenise lui Ivan Fiodorovici; ajutat de nevastă-sa, isi frictionase capul cu 
vodcă amestecată cu o infuzie misterioasă şi tot concentrată, dând pe gât ce 
mai rămăsese pe fundul sticlei, după ce mai întâi, Marfa Ignatievna ii 
descântase, şoptind o rugăciune pe care numai ea o ştia” şi se culcase. Marfa 
Ignatievna, care gustase de asemenea din licoare, cum nu era obişnuită să 
tragă la măsea, adormise buştean. În puterea nopţii însă Grigori se trezi brusc 
din somn, stătu o clipă să se dezmeticească şi, cu toate că avea nişte junghiuri 
crâncene în şale se opinti să se ridice în capul oaselor. Mai zăbovi aşa încă 
puţin, pe gânduri, apoi se sculă din pat şi începu să se îmbrace. Avea, se vede, 
remuşcări, fiindcă se culcase, lăsând casa în voia sorții „într-o vreme de 
cumpănă ca asta”. Istovit de criza de epilepsie, Smerdiakov zăcea în nesimţire 
în odaia alăturată. Marfa Ignatievna dormea dusă. „A ajuns-o oboseala, 
săraca”, îşi spuse bătrânul uitându-se la ea şi ieşi gemând în cerdac. Nu voia 
decât să arunce o privire în grădină, nu se simţea în stare să facă nici câţiva 
paşi, intepenit de junghiul din sale si de fulgeräturile din piciorul drept. 
Deodată însă îşi aduse aminte că uitase să încuie de cu seară portita dintre 
curte şi grădină. Grigori era un om ordonat şi grijuliu de felul lui, care înţelegea 
să păstreze cu sfinţenie rânduiala statornicită şi obiceiurile înrădăcinate din 
vechime. Strambandu-se de durere, cobori şontâc-şontâc treptele cerdacului şi 
o porni spre grădină. Într-adevăr, poarta era vraiste. Intră masinal în grădină: 
poate că i se năzărise cumva, cine ştie ce zgomot i-o fi venit la ureche, dar când 
îşi întoarse privirea spre stânga, observă că fereastra de la iatacul boierului era 
deschisă. Nu era nimeni totuşi în dreptul ei, nu se uita nimeni afară. „De ce a 
lăsat-o deschisă, ca-n toiul verii?” se miră Grigori; în aceeaşi clipă însă simţi că 
se întâmpla ceva curios în livadă: la vreo patruzeci de paşi de el, o mogaldeata 
se strecură cu aleala pe dinaintea ochilor lui, un om, probabil, ce alerga 
furişându-se prin întunecimea nopţii. „Doamne!” şopti el pierzându-şi capul, 
uită si de dureri şi de tot şi se duse să atina calea fugarului. O apuca însă pe 
un drum mai scurt cunoscând pesemne locurile mai bine decât celălalt, care se 
îndrepta în goană spre baie, pentru ca, ocolind-o să poată sări ulucile... Grigori 
se tinea după el, alerga in neştire, fără să-l scape din ochi. Îl ajunse din urma 
tocmai în clipa când încălecase gardul. Urlând ca scos din minţi, Grigori se 
repezi la el şi-l prinse cu amândouă manile de picior. 

Presimtirea nu-l înşelase: era într-adevăr el, „tâlharul, ucigasul!” 

— Ucigasule, l-ai omorât pe taică-tău! Zbieră bătrânul cat il tinea gura, 
dar nu apucă să spună mai mult, că se şi prăbuşi, ca trăsnit la pământ. 

Mitea sări înapoi în grădină şi se apleca asupra lui. Tinea în mână 
pisalogul, pe care, fără să-şi dea seama ce face, îl azvarli în iarbă la întâmplare. 
Pisălogul căzu la doi paşi de Grigori, dar nu în iarbă, ci pe potecă, la vedere. 
Mitea se uită cu luare-aminte câteva clipe la cel care zăcea întins la picioarele 
lui. Avea capul scăldat în sânge. Întinse mâna şi-l pipăi. Reconstituind mai 


târziu întâmplările, îşi amintea precis că, în momentul acela, tinuse neapărat 
să-şi dea seama, „să se incredinteze pe deplin” dacă-i sfărâmase cumva teasta 
sau numai îl „zăpăcise”, lovindu-l în creştet cu pisălogul. Sângele însă gâlgâia 
neîncetat, era îngrozitor cât sânge putea să curgă din rană, revărsându-se cald 
printre degetele lui tremurătoare. Tinea minte că smulsese atunci din buzunar 
batista imaculată, pe care o luase de acasă înainte de a merge la doamna 
Hohlakova, şi-l oblojise la cap pe bătrân, căutând în zadar să oprească şiroaiele 
ce-i curgeau pe frunte şi pe faţă. Într-o clipă, batista era leoarcă de sânge. 
„Doamne, ce să fac? Se dezmetici deodată Miţea. N-am cum să aflu dacă i-am 
spart capul sau nu... Şi apoi, ce importanţă mai are acum? Adăugă el 
deznădăjduit. Dacă l-am ucis, nu mai e nimic de făcut... Cine te-a pus să-mi 
ieşi în cale, moşnege, acum odihneşte-te în pace!” rosti el cu glas tare şi 
făcându-şi vânt peste gard, îl sări dintr-o dată şi o rupse la fuga pe ulicioară. 
Batista plină de sânge, pe care o ţinea cocoloşită în mâna, o vâri la repezeală în 
buzunarul de la spate al surtucului. Alerga mâncând pământul şi cei câţiva 
trecători cu care i se încrucişa paşii pe întuneric aveau să povestească mai apoi 
că văzuseră în noaptea aceea un om gonind ca un bezmetic pe străzi. Se ducea 
puşcă spre casa Morozovei. 

După plecarea lui, Fenia ieşise imediat să vorbească cu portarul Nazar 
Ivanovici, rugându-l stăruitor „pentru numele lui Dumnezeu, să nu-i mai dea 
drumul înăuntru nici azi, nici mâine «căpitanului» „. Nazar Ivanovici îi făgădui 
s-o asculte, tocmai atunci, din păcate, proprietăreasa trimisese după el. 
Întâlnindu-se în curte cu nepotu-său, un flăcău de vreo douăzeci de ani abia 
venit la oraş, portarul îi spusese să rămână de paza în locul său, uitând să-i 
transmită consemnul cu privire la căpitan. Putin mai târziu, fiindcă primise de 
câteva ori bacsis de la Mitea, când acesta bătu în poartă, băiatul se grăbi să-i 
deschidă şi, vesel nevoie-mare si zambitor, îl instiinta numaidecât că „Agrafena 
Aleksandrovna nu-i acasă”. Mitea se opri brusc. 

— Dar unde e, Prohor? 

— A plecat cu Timofei la Mokroe, să tot fie vreo două ceasuri de atunci. 

— De ce? Striga Mitea. 

— Ce stiu eu, cica ar fi chemat-o acolo un ofiter, a trimis s-o ia cu 
trasura... 

Mitea îl lăsă în plata Domnului si intra în casa valvârtej s-o caute pe 
Fenia. 

V - O HOTĂRÂRE NEASTEPTATA. 

Fenia era tot în bucătărie cu bunică-sa. Bizuindu-se pe cuvântul lui 
Nazar Ivanovici, femeile, care tocmai se gateau sa se culce, nu mai incuiasera 
usa pe dinăuntru. Miţea dădu buzna peste ele şi, năpustindu-se asupra fetei, o 
apucă de gât. 

— Spune-mi unde a plecat! Cu cine e la Mokroe? Zbiera el ca un apucat. 

Amândouă dădură un țipăt. 


— Spun tot, spun tot, Dmitri Fiodorovici, zäu ca spun sufletele, nu-ti 
ascund nimic, zau! Striga precipitat Fenia speriata de moarte. S-a dus la 
Mokroe dupa ofiterul dumneaei 

— Care ofiter? Racni Mitea. 

— Tot ala, ofiterul ala care a parasit-o acum cinci ani de s-a pierdut 
urma, bolborosi Fenia cu sufletul la gura. 

Dmitri Fiodorovici isi desprinse mainile de pe grumazul ei. Era palid la 
fata ca un mort, cu gura inclestata, incapabil să scoată o vorbă, dar iti puteai 
da seama numaidecat după privirea lui că se lamurise pe deplin, că intelesese 
totul de la primele cuvinte, că ştia cum se desfăşuraseră lucrurile pas cu pas. 
Fireşte că, în momentul acela, bietei Fenia nu-i era de fel aminte să vadă dacă 
Mitea pricepuse ceva din spusele ei şedea ca pironită pe ladă, aşa cum o găsise 
el când dăduse buzna în casă, tremurând toată, cu braţele întinse ca pentru 
apărare şi se uita ţintă la el cu ochii holbati şi pupilele mante de spaimă. Era 
cu atât mai înspăimântată, cu cât Miţea avea mâinile năclăite de sânge. Pe 
drum, probabil isi trecuse palma peste frunte, ca să se şteargă de naduseala, 
fiindcă deasupra sprâncenelor şi pe obrazul drept îi rămăseseră nişte dâre şi 
pete purpurii. Putin mai lipsea ca Fenia să aibă o criză de nervi. Bătrâna 
bucătăreasă sărise în picioare şi se zgâia la el cu o privire rătăcită, că o 
nebună. Dmitri Fiodorovici stătu o clipă locului încremenit, apoi se aşeză ca un 
automat pe un scaun, lângă Fenia. 

Nu se gândea la nimic, speriat şi năucit de lovitură. Situaţia însă era 
limpede ca lumina zilei: Sigur că da. Ofiţerul! Ştia doar de existenţa lui. Chiar 
Grusenka îi adusese la cunoştinţă că primise o scrisoare de la dânsul. Prin 
urmare o luna de zile, o lună întreagă, uneltise asta în mare taină şi el habar n- 
avusese de nimic până în momentul când noul pretendent îşi făcuse iar 
apariţia; nici măcar o singura dată nu se gândise la el! Cum a putut, totuşi, da, 
cum a putut, oare să treacă atât de uşor peste el? Cum se face că l-a uitat 
imediat chiar în clipa când aflase c-o să se întoarcă ofiţerul? Lata întrebarea ce- 
1 chinuia, ridicându-se ca o arătare monstruoasă în fata lui si Miţea o 
contempla halucinat, împietrit de groază. 

Rupând în fine tăcerea, molcom şi blajin ca un copil cuminte şi 
drăgăstos, începu a vorbi cu Fenia ca şi când ar fi uitat că abia cu o clipă 
înainte o insultase şi o brutalizase, făcând-o să tremure de spaimă. O descusu, 
punându-i o seamă de întrebări cu o precizie uluitoare, cu totul neaşteptată în 
starea în care se afla. Iar Fenia, deşi nu-şi putea lua ochii, înfricoşată, de la 
mâinile lui pătate de sânge, îi răspundea prompt, cât se poate de îndatoritoare, 
insufletita parcă numai de dorinţa de a-i mărturisi „adevărul-adevărat”. Simtea 
chiar o plăcere să-i dea cât mai multe amănunte, nicidecum însă pentru a-i 
spori suferinţa, ci fiindcă voia din toată inima să-i fie cumva de folos. Îi povesti, 
aşadar, pe îndelete tot ce se întâmplase peste zi, îi pomeni, fireşte, despre vizita 
lui Rakitin, care venise însoţit de Alioşa şi cum în vremea asta ea stătuse de 
pază, iar înainte de plecare, conita îi strigase pe geam lui Alioşa, zicandu-i să-i 
spună dumnealui, lui Mitenka, că-i trimite multe salutări şi-l roagă să nu uite 


niciodata ca Grusenka il iubise un ceas, unul singur din viata ei. La auzul 
acestor cuvinte, pe chipul lui Mitea înflori un zâmbet si obrajii palizi i se 
rumeniră. În momentul acela, biruindu-şi teama ce-i înfrânase până atunci 
curiozitatea, Fenia îşi mărturisi mirarea: 

— Ce-i pe mâinile dumneavoastră, Dmitri Fiodorovici? Stat pline de 
sânge! 

— Da, răspunse Mitea aproape fără să-şi dea seama ce spune, privindu- 
şi mâinile cu un aer distrat, ca după aceea să nu se mai gândească nici la ele, 
nici la întrebarea pusă de Fenia. 

Rămase aşa, tăcut, o bucată de vreme. Trecuseră mai bine de douăzeci de 
minute de când intrase în bucătărie. Părea să-şi fi venit însă în fire după 
spaima pe care o încercase, i se citea pe figura că în sufletul sau se petrecuse 
un reviriment, că o hotărâre nestrămutata se închegase în el. Se ridică în 
sfârşit de pe scaun cu un zâmbet visător. 

— Ce-ai patit, boierule, ce s-a întâmplat? Stărui ea arătând din nou spre 
mâinile lui. Îi vorbise cu o unduire milă în glas, ca singura ființa mai apropiata 
de el. 

Mitea îşi privi iarăşi mâinile. 

— E sânge, Fenia, răspunse el cu o expresie ciudată, sânge de om. 
Doamne-Dumnezeule, când te gândeşti pentru ce a trebuit să fie vărsat! Dar... 
Vezi tu, Fenia... În faţa mea e un gard (se uită la ea ca şi cum ar fi pus-o să 
dezlege o enigmă) un gard înalt, atât de înalt, că te înfiori când îl vezi şi totuşi 
mâine, în zori, când „soarele va sălta în tării”, Mitenka va sări peste el. Tu nu 
poţi să înţelegi, Fenia, despre ce gard e vorba... Nu-i nimic, mâine ai să afli şi ai 
să te dumereşti... Şi acum, rămâi cu bine! N-am să stau în calea nimănui, nu, 
am să mă dau frumos la o parte... Am să ştiu când trebuie să mă retrag. 
Trăieşte, fericirea mea... M-ai iubit un ceas... Nici tu să nu-l uiţi în vecii vecilor 
pe Mitenka Karamazov... Aşa-nu spunea ea, Mitenka, ti-aduci aminte? Si, fără 
să mai adauge nimic, ieşi din bucătărie. 

Fenia se zgribuli, inspaimantata de felul brusc în care se despärtise de 
ea, mai speriată poate chiar decât atunci când dăduse buzna în casă, 
năpustindu-se asupra ei. 

Exact după zece minute, Dmitri Fiodorovici bătea la uşa lui Piotr Ilici 
Perhotin, tânărul funcţionar la care îşi lăsase amanet pistoalele în după-amiaza 
aceleiaşi zile. Era trecut de opt şi jumătate şi Piotr Ilici, după ce-şi luase ceaiul, 
se îmbrăcase să iasă în oraş, la „Stolicinâi gorod”, să facă o partidă de biliard. 
Mitea îl prinse tocmai când se pregătea de plecare. Văzându-l aşa plin de sânge 
pe fata, Piotr Ilici se nelinisti: 

— Sfinte Dumnezeule! Ce-i cu dumneata? 

— Am venit să-mi iau pistoalele; uite, ţi-am adus banii, îi explică 
precipitat Mitea. Mii de mulţumiri. Sunt foarte grăbit Piotr Ilici. Fii bun, te rog 
şi dă-mi-le mai repede. 

Piotr Ilici se minuna şi mai tare când observa ce de bani avea în mână 
Mitea: un teanc întreg de bancnote, pe care tinea la vedere - într-un chip într- 


adevăr ciudat si care avea darul să-i sporească mirarea - cu mâna dreaptă 
întinsă ca şi când ar fi vrut să arate la toată lumea cât era de de bogat. La 
rândul său, băiatul pe care Piotr Ilici îl avea în serviciu şi care ieşise să-i 
deschidă uşa povesti după aceea că a intrase în casă cu banii în mână, ceea ce 
înseamnă că a venise cu ei şi pe stradă. Erau numai hârtii de câte o sută făcute 
sul între degetele lui năclăite de sânge. Mai târziu, la întrebarea persoanelor 
curioase să afle cam ce sumă putea ar fi avut asupra lui, Piotr Ilici declarase că 
teancul era destul de voluminos şi de „compact”, aşa că, după părerea sa, 
puteau să fie acolo vreo două, dacă nu chiar trei mii de ruble. Tot după 
declaraţiile ulterioare ale acestuia, Dmitri Fiodorovici „nu era în starea lui 
normală, deşi nu făcea impresia unui om beat; părea mai curând surescitat, 
neatent şi în acelaşi timp grozav de preocupat, ca şi cum ar fi căutat să-şi 
adune gândurile, silindu-se să ia o hotărâre definitivă, fără să se poată decide 
într-un fel. Era şi foarte grăbit, îmi răspundea tăios şi-n doi peri, iar ceea ce m- 
a surprins mai mult la el este că nu părea defel abătut, dimpotrivă, în unele 
momente avea chiar un aer cât se poate de voios, ca să zic aşa”. 

— Dar ce-i cu dumneata, ce-ai patit? Striga Piotr Ilici, privindu-si buimac 
musafirul. Eşti plin de sânge, ai căzut cumva, te-ai lovit? Uită-te numai cum 
arăţi! 

Şi, apucându-l de brat, îl duse în fata oglinzii. Văzându-se aşa manjit pe 
fata, Miţea tresări si se încruntă supărat. 

— Ei, fir-ar al dracului, asta mai lipsea! Bodogăni el furios. Şi mutând 
iute banii dintr-o mână într-alta, smulse cu un gest brusc batista din buzunar. 
Dar şi batista era într-un hal fără de hal (tamponase cu ea rana din creştetul 
lui Grigori şi-l stersese pe fata), nu mai avea nici măcar un coltisor curat; se 
făcuse scoarță, lipindu-se toată ghemotoc, aşa încât nu se mai putea folosi de 
ea. Scos din răbdări, Miţea o aruncă jos. 

— Dracu' s-o ia! N-ai ceva, o cârpă... Sa mă şterg... Aşa vasăzică, eşti 
numai mânjit pe fata, n-ai patit nimic? Ar fi bine să te speli, spuse Piotr Ilici. 
Uite aici apă, stai, să-ţi eu. 

— Apă? N-ar strica... Dar ce să fac cu astea? Întreba el cu o nedumerire 
pur şi simplu bizară, arătându-i teancul de hârtii de o sută din mână şi 
uitându-se cercetător la Piotr ca şi cum numai el era în măsură să hotărască 
unde să-şi pună banii. * 

— Bagă-i în buzunar sau lasă-i aici pe masă, că n-are cum să-i ia. 

— În buzunar? Sigur că da, în buzunar. Bravo... Doamne ce aiureală! 
Exclamă el deodată, ca şi cum s-ar fi dezmeticit din fine. Dar mai întâi să 
isprăvim cu pistoalele, fii bun dă-mi-le, uite şi banii... Am mare nevoie de ele... 
Nu pot să mai stau, n-am nici un moment de pierdut... Şi, luând din teanc o 
hârtie de o sută, i-o întinse funcţionarului. 

— Păi n-am să-ţi dau restul, îl instiinta acesta. Vezi, poate că ai bani mai 
mărunți... 

— Nu, răspunse Mitea, cercetând iarăşi din ochi teancul, ca si cum n-ar 
fi fost absolut sigur că era într-adevăr aşa, ba chiar frunzări primele bancnote 


de deasupra. Nu, toate sunt la fel, adăugă el, uitându-se din nou intrebator la 
Piotr Ilici. 

— Cum de te-ai procopsit asa? Se interesă acesta. Stai că-l trimit acum 
pe băiat la Plotnikov. Astia închid mai târziu prăvălia, poate cä-ti schimbă ei. 
Misa! Strigă el deschizând uşa ce da în antreu. 

— Sigur ca da, la Plotnikov, bravo! Se bucură Mitea, ca luminat de o idee 
ce abia atunci îi răsărise în minte. Auzi tu, Mişa, adăugă el întorcându-se către 
băiatul care se infatisase la poruncă, dă o fugă până la Plotnikov si spune-le că 
Dmitri Fiodorovici le trimite multe salutări şi c-o să sosească şi dumnealui 
numaidecât... Ascultă: spune-le din partea mea să-mi pregătească nişte 
şampanie până vin eu, aşa, ca la vreo trei duzini de sticle şi să le împacheteze 
bine, la fel ca data trecută, când am fost la Mokroe... Am comandat atunci 
patru duzini de sticle, îi explica el lui Piotr Ilici, apoi adresându-se iarăşi 
băiatului: ştiu ei cum sa le împacheteze, Mişa, fii pe pace! Să pună şi nişte 
brânză, nişte pateuri de Strasbourg, somon afumat, şunca, icre, în sfârşit, toate 
bunätätile, tot ce au în prăvălie, asa, cam de o sută sau o sută douăzeci de ca 
rândul trecut... Şi încă ceva: atrage-le atenţia să nu uite să pună şi ceva 
dulciuri: bomboane, pere, vreo doi-trei pepeni chiar patru, adică nu, ajunge 
unul singur, ciocolată, caramele, candel, fondante, la fel ca rândul trecut, când 
am plecat la Mokroe; cu şampanie cu tot să fie o socoteală rotundă aşa, ca la 
vreo trei sute de ruble... Exact ca atunci. Vezi, ţine minte, Mişa! Să ştii că... 
Misa îl cheamă, nu-i asa? Întrerupse el iar, ca să-l întrebe pe Piotr Ilici. 

— Stai, stai puţin, îl opri funcţionarul, care-l ascultase atent până atunci, 
uitându-se la el din ce în ce mai neliniştit. Cred că-i mai bine să vorbeşti chiar 
dumneata cu ei când ai să te duci acolo, mi-e teamă să nu încurce lucrurile. 

— Şi mie mi-e teamă c-o să le încurce, parcă văd c-o să spună tocmai pe 
dos! Ah, Misa si eu, care voiam să te pup pentru osteneală asta... Să ştii că te 
cinstesc dacă faci aşa cum ţi-am spus, iti dau zece ruble, hai, sterge-o... 
Sampania în primul rând; să nu uite sampania şi nişte coniac, o sticlă, două de 
vin roşu şi alb, în sfârşit, să fie de toate, aşa ca atunci... Lasă că ştiu ei ce-au 
pus atunci! 

— Ci ascultă odată, măi omule! Se răsti la el Piotr Ilici, pierzându-şi 
răbdarea. Eu zic să dea o fugă să schimbe banii şi să le spună să nu închidă 
încă prăvălia, o să te duci dumneata mai pe urmă şi o să comanzi tot ce vrei... 
Dă încoace banii. Mişa, fuga marş, în doi timpi şi trei mişcări să fii înapoi, ai 
auzit? Piotr Ilici, pe cât se pare, abia aştepta să-l expedieze de acasă, fiindcă 
băiatul se uita curios la musafir, zgâindu-se la petele de sânge de pe fata si 
mâinile lui şi la teancul de bancnote dintre degetele-i tremurătoare. Rămăsese 
cu gura cascata de mirare şi spaimă si probabil că nu intelesese mai nimic din 
instrucţiunile lui Mitea. 

— Si acum, hai la spălat! Îl lua Piotr Ilici la zor. Pune banii aici masa sau 
bagä-i în buzunar... Uite-aşa, să mergem! Scoate-ti surtucul. In timp ce-l ajuta 
să-şi scoată gherocul, exclamă deodată surprins: Ia te uită şi haina e murdara 
de sânge! 


— Nu... Haina nu. Doar putin aici, la maneca... Acolo a fost batista. A 
trecut prin buzunar. M-am asezat pe batista, probabil in timp ce stateam de 
vorba cu Fenia si sangele a ietit prin stofa, ii explicä el cu cea mai mare 
candoare. Piotr Ilici il asculta incruntat. 

— Nu pot sa inteleg cum ai ajuns in halul asta, se vede te-ai batut cu 
cineva... Murmura el. 

Tinand cana in mana, ii turna apa cu incetul ca sa se spele. Grabit sa 
ispräveascä, Mitea nu-si säpuni cum trebuie mâinile (Piotr Ilici isi amintea ca-i 
tremurau degetele). Gazda, care insa, cu cat trecea timpul, parea sa-si atribuie 
o autoritate din ce in ce mai puternica asupra lui, il lua in primire poruncindu-i 
să-şi dea cu săpun şi să-şi frece mâinile ca lumea. E cazul să spunem că Piotr 
Ilici nu era omul care să se intimideze chiar aşa, cu una, cu două. 

— De ce nu-ţi cureti unghiile? Aşa, bun, acum da-ti şi pe fata, uite, aici, 
la tâmplă şi lângă ureche... Nu cumva vrei sa pleci cu cămaşa asta? Unde te 
duci asa? Nu vezi că manşeta dreaptă e murdară de sânge? 

— Da, e murdară, recunoscu Mitea privindu-si manseta. 

— Schimba-te. 

— N-am timp. Uite ce am sa fac... Continua cu aceeasi candoare Mitea, 
punându-si surtucul, dupa ce se stersese pe fata si pe maini, am s-o suflec 
putin, asa, ca sa nu se observe sub haina... Ai vazut? 

— Acum să-mi spui cum ai reuşit s-ajungi în halul asta! Te-ai încăierat 
cu cineva? Ai făcut iarăşi vreo boroboata la local, aşa cum s-a mai întâmplat? 
Nu cumva ţi-o fi căşunat iarăşi pe nenorocitul acela de căpitan pe care l-ai 
snopit în bătaie şi l-ai jumulit de barbă acum câtva timp? Îi aminti pe un ton 
mustrător Piotr Ilici. Hai, spune, pe cine ai mai bătut sau, mai ştii, poate c-ai 
omorât pe cineva... 

— Fleacuri! Raspunse Mitea. 

— Cum, fleacuri? 

— N-are nici un rost! I-o reteza Mitea, apoi, zambind din senin. 
Adineauri, in piata, am strivit o babuta. 

— Ai strivit o babuta? 

— Un mosneag! Striga Mitea in gura mare, de parc-ar fi vorbit cu un 
surd, uitandu-se drept in ochii lui, vesel nevoie-mare. 

— Dracu' sa te ia, ce era, baba sau mosneag?... Ai omorat pe cineva? 

— As, pana la urmă ne-am împăcat! Ne-am răfuit şi după ceea ne-am 
împăcat. Undeva, nu-ţi spun unde, ne-am despărţit în cei mai buni termeni... 
Un dobitoc... Probabil m-a iertat, acum sunt sigur că m-a iertat... Dacă s-ar fi 
sculat de jos, nu mi-ar fi iertat-o în veci (adăugă Miţea făcându-i cu ochiul). Ştii 
ceva? Mai dă-l dracului! Auzi, Piotr Ilici, lasă-l dracului, n-am nici un chef, ce 
rost are? N-am chef acum, încheie el scurt. 

— Te-am întrebat doar aşa, pentru că nu înţeleg, zău, ce plăcere ai să te 
iei la harta cu oricine... Pentru o prostie, ca atunci, cu căpitanul acela... Te-ai 
bătut şi acum o să-i tragi un chefulet, uite, aşa eşti dumneata. Trei duzini de 
sticle! Ce faci cu atâta băutură? 


— Bravo! Acum pistoalele. Zäu, ma grabesc! As fi vrut sa mai stam de 
vorba, dragul meu, dar ce sa fac, nu mai am nici un moment de pierdut! Si 
apoi, nici n-are rost, e prea tarziu acum. A! Unde sunt banii, unde i-am pus? 
Tresări el deodată şi începu să se scotoceasca prin buzunare. 

— Ia-i lăsat pe masă... I-ai pus chiar dumneata... Uite-i acolo. Ai uitat? 
Zău, pentru dumneata banii n-au nici un preţ, umbli cu ei de parc-ar fi nişte 
gunoaie sau apă chioară! Poftim pistoalele. Ciudat, adineauri pe la şase, mi le- 
ai lăsat amanet pentru zece ruble şi acum te dă afară din casa bănetul — câte 
miare ai acolo, doua, trei? 

— Or fi trei, râse Mitea vârând teancul de hârtii în buzunarul de la 
pantaloni. 

— Să nu-i pierzi. Nu cumva ai descoperit o mina de aur? 

— Mina? Mina de aur, zici? Exclama Miţea hohote. Te pomenesti că vrei 
să pleci la minele de aur, Perhotin? Dacă ţii într-adevăr să pleci, să ştii că 
există aici oraş, o cucoană care iti numără imediat pe masă trei mii a ruble 
numai să te duci acolo. Mie mi-a şi dat, ca să vezi cât de mult o interesează 
minele! O cunoşti pe Hohlakova? 

— Numai asa din vedere, dar am auzit despre dânsa. Ba nu zau, chiar ti- 
a dat trei mii de ruble? Cum, aşa, tam-nisam? Se minună Piotr Ilici, privindu-l 
neincrezator. 

— Mâine, când soarele se va înălța in tării, când veşnic tânărul Febus se 
va avânta cu caleaşca în slăvi, lăudând pre Domnul şi preamărindu-l, du-te la 
dânsa, vreau sa zic la Hohlakova şi întreab-o dacă-i adevărat sau nu că mi-a 
dat trei mii de ruble... Întreab-o şi ai să vezi! 

— Nu ştiu în ce relaţii sunteţi... Dar din moment ce nu-o spui cu atâta 
convingere, înseamnă că-i adevărat... Asa, vasăzică, ai pus labuta frumusel pe 
trei miare şi, în loc sa pleci în Siberia, te duci... Apropo, unde ai de gând să te 
duci? 

— La Mokroe. 

— La Mokroe? În toiul nopţii? 

— A avut Mastriuk de toate şi a rămas mofluz, fârtate! Rosti deodată 
Mitea. 

— Mofluz? Cu mii de ruble in buzunar? 

— Nu ma gandeam la bani. Da-i dracului! Vorbeam de naravul femeilor: 

Nechibzuit si-nselator e al femeilor nărav... {6} 

Asa spune Ulise, si-i dau toata dreptatea. 

— Zau daca mai inteleg ceva. 

— Dar ce, crezi ca sunt beat? 

— Mai rau decat atat! 

— Sufletul meu e turmentat, Piotr Ilici, sufletul, dar ajunge, ajunge! 

— Ce faci, incarci pistolul? 

— Da, incarc pistolul. 

Într-adevăr, Mitea deschisese cutia in care se aflau pistoalele si, scoțând 
cornetul cu praf de puşcă, se apucase să umple meticulos culata. Luă apoi un 


glonţ şi, înainte de a-l vari pe ţeava, il cerceta, tinandu-l cu două degete in 
lumină. 

Piotr Ilici îi urmarea curios şi puţin alarmat fiecare mişcare. 

— De ce te uiţi la el? 

— Aşa, o fantezie. Spune-mi, dacă ti s-ar năzări cumva să-ţi tragi un 
glonţ in cap, nu te-ai uita la el înainte de a încărca arma? 

— Pentru ce să mă uit la el? 

— Fiindcă mă gândesc c-o să mi se înfigă în creier şi atunci e interesant 
de ştiut cum arată... Dar toate astea-s prostii, năluciri de o clipă! Gata, s-a 
ispravit! Adauga el bagand glontul pe ţeava si astupându-l cu calti. Dragul meu 
Piotr Ilici, asculta-ma pe mine, lumea asta e 0 aiureala intreaga, de-ai sti ce 
absurd e totul! Vrei să-mi dai un petic de hârtie? 

— Poftim. 

— Nu, dă-mi o hârtie netedă, curată, să scriu ceva. Asa, merge. Şi, luând 
pana de pe masă, Miţea scrise la repezeală două rânduri, aşa cum stătea in 
picioare, pe urmă împături biletul şi-l puse în buzunarul jiletcii. Aseza la loc 
pistoalele şi încuie cutia, păstrând-o în mână. Se uită apoi gânditor la Piotr Ilici 
— cu un zâmbet ce-i stăruia îndelung pe buze. 

— Să mergem, rosti el într-un târziu. 

— Unde să mergem? Stai... Te pomenesti că vrei să-ţi zbori creierii... se 
nelinişti Piotr Ilici. 

— Mofturi! Fugi încolo! Vreau să trăiesc, iubesc tine minte! Mi-e drag 
Febus cu pletele-i de aur, mi-e lumina lui dogoritoare... Scumpul meu Piotr 
Ilici, spune dumneata ai şti să te dai la o parte? 

— Cum adică, să mă dau la o parte? 

— Să te dai la o parte din calea cuiva. Să laşi drumul liber celei mai dragi 
fiinţe de pe lume si nu numai ei, dar şi omului pe care-l urästi din tot sufletul. 
Să ajungi până la urmă să-i iubeşti chiar şi pe cel pe care l-ai urât până atunci 
- iată ce înseamnă să te dai la o parte! Să laşi drumul liber! Să le spun: 
„Dumnezeu să vă aibă în pază, calea-i deschisă, puteţi trece fiindcă eu...” 

— Fiindcă dumneata... 

— Ajunge, să mergem! 

Piotr Ilici se uită din nou atent la el. 

— Cred c-ar trebui totuşi să anunţ pe cineva. Să nu te lase să pleci. Ce 
cauţi la Mokroe? 

— Femeia este acolo, femeia, ma-ntelegi? Şi cu asta, basta, Piotr Ilici! Ti- 
am spus destul. 

— Ascultă. Eşti un sălbatic, dar totdeauna am avut o simpatie pentru 
dumneata... De-aia sunt îngrijorat. 

— Iti mulţumesc, frăţioare. Sunt un sălbatic, zici? Ei, sălbaticii ăştia, 
sălbaticii! Mereu îmi spun: sunt un sălbatic! A, iată-l şi pe Misa, uitasem de el. 

Misa venise într-un suflet, cu un teanc de bani mărunți, „la Plotnikov, 
raportă el, e forfotă mare”, toată lumea cară sticle şi peşte şi ceai, aşa încât 


totul are sa fie gata la tanc. Mitea lua o hartie de zece ruble si-si plati datoria 
fata de Piotr Ilici si inca una, tot de zece, pe care i-o arunca lui Misa. 

— Nu se poate! Protesta Piotr Ilici. Nu permit asa ceva la mine in casa, 
prost obicei, zău! Pune-ti bine banii, uite, aici. Ce rost are să-i risipesti de 
pomană? Parca văd că mâine rămâi lefter şi vii iar să-mi ceri zece ruble... De 
ce-i îndesi pe toţi în buzunar? O să-i pierzi! 

— Ascultă, omule, hai cu mine la Mokroe! 

— Ce să caut acolo? 

— Să destupăm o sticlă şi să închinăm în cinstea vieţii! Am poftă să beau 
şi mai ales am poftă să beau cu dumneata. N-am băut niciodată împreună, nu- 
i aşa? 

— Daca vrei să mergem la restaurant, sunt gata, tot mă găteam s-o 
pornesc într-acolo. 

— La restaurant? N-am timp de pierdut. Hai mai bine la Plotnikov, putem 
sta în odaia din fund. Vrei să-ţi spun o ghicitoare? 

— Zi. 

Mitea scoase din jiletca peticul de hârtie, il despaturi şi i-l arătă. Biletul 
cuprindea aceste cuvinte, scrise mare si deslusit: ,Pedepsindu-ma pentru viata 
pe care am trăit-o, singur mi-am rostit osanda.” 

— Zău, trebuie să anunţ pe cineva, se nelinisti din nou Piotr Ilici, dupa 
ce-l citi. 

— N-o să ai timp, dragul meu. Mai bine hai să bem... Înainte mars! 

Prăvălia lui Plotnikov se afla chiar la colţul străzii, la doi paşi de locuinţa 
lui Piotr Ilici. Era cea mai mare băcănie de la noi din oraş, proprietatea unor 
negustori bogaţi şi pot să vă spun că nu era de lepădat. Găseai acolo tot ce vrei, 
ca în oricare magazin de felul acesta din capitală, toate articolele de băcănie: 
vinuri „din podgoriile fraţilor Eliseev”, fructe, tigari de foi, ceai, zahăr, cafea si 
câte şi mai câte... Trei vânzători şi doi băieţi de prăvălie erau la dispoziţia 
musteriilor. Desi în ultimii ani în ţinutul nostru începuse să se simtă sărăcia, 
iar mosierii din partea locului se risipiseră şi negotul în general lancezea tot 
mai mult, băcănia era la fel de înfloritoare ca odinioară, ba chiar numărul 
amatorilor de delicatese părea să nu fie în descreştere. Mitea era aşteptat cu 
nerăbdare. Patronul ţinea foarte bine minte că abia cu trei sau patru săptămâni 
în urmă cumpărase marfă şi vinaturi de câteva de ruble, bani peşin (fireşte că 
nici nu i-ar fi trecut prin minte să-i dea ceva pe veresie), că şi atunci avusese 
tot aşa un teanc de bani, pe care-i risipise fără nici o chibzuială, fără sa întrebe 
o singură dată ce rost avea să cumpere atâta marfă, vinaturi etc. Facuse mare 
vâlvă în tot oraşul faptul că, atunci când plecase să petreacă la Mokroe cu 
Gruşenka, „păpase trei mii de ruble, chefuind o noapte întreagă şi ziua 
următoare că, după chiolhan, se înapoiase acasă scuturat de bani, fără o para 
chioară în buzunar”. Îi căşunase atunci să scoale în puterea nopţii o şatră 
întreagă de ţigani (pripasiti de curând pe la noi), care în două zile îi stoarsera si 
ultimul gologan, bând în neştire fel de fel de vinuri scumpe. Oamenii povesteau 
râzând că se apucase să-i îmbete cu şampanie pe bietii mujici care umblau 


desculti si ca indopase cu pateuri de Strasbourg si bomboane fetele si muierile 
din Mokroe. Radea lumea sa se prapadeasca, mai ales la restaurant (fireste, 
numai atunci cand nu era el de fata, fiindca altminteri ar fi fost cam riscant), 
de marturisirea pe care Mitea o facuse cu atâta candoare in auzul tuturor ca 
singura favoare pe care o obtinuse cu prilejul acelei „trăsnăi” din partea 
Gruşenkăi fusese ,ingaduinta de a-i săruta picioruşul, atâta tot i-a îngăduit”. 

În momentul când Mitea si Piotr Ilici ajunseră în dreptul prăvăliei, văzură 
aşteptând la uşă o trăsură trasă de trei cai cu zurgäläi şi acoperită cu o cergä; 
pe capră şedea Andrei surugiul. Înăuntru, în prăvălie, reuşiseră între timp sa 
„garnisească” aproape o ladă întreaga cu marfă; nu mai aştepta decât sosirea 
lui Miţea ca să pună capacul, s-o bata în cuie s-o urce în droşcă. Piotr Ilici făcu 
ochii mari. 

— De unde a răsărit troica? Îl întreba el pe Mitea. 

— Venind încoace, mi-a ieşit în cale Andrei şi-a poruncit să tragă în fata 
prăvăliei. Ce sa mai pierd timp degeaba! Data trecuta am plecat cu Timofei, dar 
a luat-o înainte; cine ştie pe unde o fi zburând cu vrăjitoare! Ce crezi, o să 
zăbovim mult pe drum, Andrei? 

— Cel mult dac-or sosi cu un ceas înaintea noastră, poate nici atâta! Se 
grăbi să-l liniştească Andrei. Mai adineauri m-am întâlnit cu Timofei, de l-am 
ajutat să înhame şi ştiu cum mână el caii. Ce, se potriveşte mersul lor cu al 
nostru, Dmitri Fiodorovici? Mă prind că nici un ceas n-o s-avem zăbavă! Spuse 
cu foc surugiul, un om încă în puterea vârstei, roscovan si uscativ, îmbrăcat 
taraneste şi ţinând biciul cu mâna stângă. 

— Cincizeci de ruble bacşiş, dacă sosim doar cu un ceas mai târziu! 

— Pentru un ceas, îmi pun capul jos, Dmitri Fiodorovici, deşi zic că n-o 
să apuce înainte nici cu o jumătate de oră, darămite cu un ceas! 

Mitea n-avea astampar o clipă, dădea porunci în dreapta şi-n stânga si 
vorbea alandala, fără şir, într-un chip foarte ciudat. Începea o frază, se oprea şi, 
uitând ce voise să spună, trecea la altceva. Piotr Ilici găsi de cuviinţă să 
intervină. 

— De patru sute de ruble în cap, nici o copeică mai puţin, exact ca data 
trecută! Comanda Mitea. Patru duzini de sticle de şampanie, să nu vă prind că- 
mi trageţi chiulul cu vreuna. 

— Ce faci cu atâtea sticle? Pentru ce? Stai! Tună deodată Piotr Ilici. Ce-i 
cu lada asta? Ce aţi pus înăuntru? Vrei să spui că aici e marfă de patru sute de 
ruble? 

Vânzătorii, la fel de agitati şi ei, îi explicară mierosi că în ladă nu erau 
decât şase sticle de şampanie şi „diferite mezeicuri, aşa ca pentru început”, 
aperitive, acadele, fondante etc. „Grosul” urma să fie împachetat şi trimis 
separat cât mai grabnic, ca şi rândul trecut, tot cu o telegă specială, ca să 
ajungă la Mokroe curând după Dmitri Fiodorovici, aşa, un ceas mai târziu. 

— Cel mult un ceas, auziti? Şi sa puneţi cat mai bomboane şi acadele, 
fetele sunt moarte după zahăr stărui cu insufletire Mitea. 


— Bomboane, hai, fie! Dar ce vrei sa faci cu patru duzini de sticle de 
șampanie? Nu-ţi ajunge o duzină? Îl lua la Piotr Ilici care nu-şi mai găsea 
astâmpăr. 

Încercă să se tocmească, ceru socoteala şi abia de izbuti să salveze o sută 
de ruble. În cele din urmă, căzu la învoială ca mărfurile cumpărate să nu 
depăşească suma de trei sute de ruble. 

— Mai duceti-va dracului! Striga Piotr Ilici, ca şi cum s-ar fi dezmeticit 
deodată. În definitiv, ce-mi pasă mie? Arunca banii pe fereastră, dacă tot ti-au 
picat pleaşcă! 

Mitea îl sili să meargă cu el în odaia din fund. 

— Vino încoace, economule, nu te mai prăpădi cu firea! O să ne aducă 
îndată o sticlă s-o destupăm. Zău, Piotr Ilici, de ce nu vrei să vii cu mine, eşti 
un băiat de ispravă si mie mi-s dragi oamenii ca dumneata... Mitea se aşeză pe 
un scaun împletit, la o mescioară minusculă, acoperită cu un şervet murdar. 
Piotr Ilici luă loc în faţa lui; o clipă mai apoi şampania se afla pe masă. 
Totodată fură întrebaţi daca nu doresc cumva să ia nişte stridii, „proaspete, 
abia au sosit adineauri. Marfă de soi, numai una şi una”. 

— Duceti-va dracului cu stridiile voastre cu tot, să nu le vad în ochi, dati- 
mi pace, nu poftesc nimic! Se răsti exasperat Piotr Ilici. 

— N-avem timp de stridii, de altfel, nici nu mi-e foame ştii, prietene, rosti 
tandru Miţea, niciodată nu mi-a plăcut dezordinea. 

— Dar cui poate să-i placa! Trei duzini de sticle, păcatele mele, pentru 
nişte mârlani! Oricine ar sări în sus când ar au aşa ceva! 

— Nu-i vorba de asta. Mă gândeam la ceea ce se cheamă ordinea 
superioara. E un lucru care mie îmi lipseşte cu desăvârşire. În sufletul meu nu 
exista acea ordine superioară. Dar... Acum totul s-a isprăvit, n-are rost să ne 
mai văicărim... La naiba, e prea târziu! Toată viaţa mea a fost o aiureală; cred 
c-a sosit timpul să fie mai reală, să fac puţină ordine! Observi că vorbesc în 
calambururi? 

— Calambururi? Eu as zice mai curand ca bati campii! 

— Slava Celui-de-Sus! Slava lui! Ca-n suflet, cu cerul, il port... Versurile 
astea au izvorat candva din mine; de fapt, nici nu sunt versuri, ci o lacrima 
picurata din inima mea... Eu le-am facut... Dar nu atunci cand l-am tras de 
tacalie pe căpitanul acela... 

— Cum de ţi-ai adus aminte de el tocmai acum? 

— Ştiu eu de ce mi-am adus aminte de el... Mofturi! Totul se sfârşeşte 
odată şi odată, totul se încheie, tragi o linie şi faci bilanţul... 

— Zău, pistoalele tale mă pun pe gânduri! 

— Mofturi! Şi pistoalele ca toate celelalte! Bea şi lasă fantasmagoriile. Mi- 
e dragă viaţa, am iubit-o chiar prea mult, atât de mult, încât acum sunt sătul 
până-n gât. Ajunge! Să-nchinăm pentru ea, dragul meu, să bem în cinstea 
vieţii, pentru ea ridic paharul! De ce oi fi, oare, atât de mulţumit de mine? Ştiu 
că sunt un ticălos şi totuşi asta nu mă împiedică să fiu mulţumit de mine. Dar 
gândul că, aşa ticălos cum sunt, mai pot fi mulţumit de mine mă chinuieste. 


Binecuvantez lumea asa cum a fost făcută, sunt gata să-l binecuvântez pe 
ziditor si toata lucrarea mâinilor sale, dar... Trebuie totusi sa nimicesc o 
lighioana scarboasa, ca sa nu mai spurce pamantul stricand viata altora... Sa 
bem în cinstea vieţii, frätioare! Ce poate fi mai scump decât viata? Nimic, într- 
adevăr, nimic! Să închinăm pentru viaţă şi pentru regina reginelor! 

— Pentru viata şi, dacă vrei şi pentru regina ta. Goliră amândoi paharul. 
Cu toată exaltarea si vorbăria lui fără şir, Mitea părea trist, ca şi când o povară 
nemăsurat de grea i-ar fi apăsat umerii. 

— Misa... Misa e, nu-i aşa? Misa, dragul meu, vino încoace, bäietas şi 
bea şi tu un pahar pentru Febus cel cu plete de aur, pentru Febus cel de 
mâine... 

— De ce-i dai vin? Interveni Piotr Ilici nemulţumit. 

— Lasă-l, vreau eu să bea. 

— Eehi. 

Mişa deşertă paharul, făcu o plecăciune şi o şterse numaidecât. 

— Aşa o să mă tina minte mai bine, argumentă Mitea. Iubesc o femeie, 
da, o iubesc! Ce este femeia? Regina lumii! Sunt trist, Piotr Ilici, de-ai şti cât 
sunt de trist. Cum zicea Hamlet: „Mă simt atât de trist, Horaţiu, sunt copleşit 
de tristeţe... Vai, bietul Yorik! Poate că Yorik sunt eu. Da, sunt Yorik 
deocamdată, hârcă am să fiu ceva mai încolo... 

Piotr Ilici îl asculta fără să spună nimic. Tăcu şi Mitea pana la urmă. 

— Ce-i cu cățelul cel de colo? Întrebă el la un moment dat, într-o doară, 
pe un băiat de prăvălie, văzând într-un colt o catelusa nostimă cu ochisori 
negri. 

— E catelusa Varvarei Alexeevna, stăpâna noastră, răspunse băiatul. A 
venit adineauri cu ea şi a uitat-o în prăvălie. Trebuie s-o ducem acasă. 

— Am mai văzut una tot aşa... la regiment... Zise Miţea visător. Numai ca 
aceea avea un picioruş de dinapoi rupt... Ascultă, Piotr Ilici, aş vrea să te întreb 
ceva: ai furat vreodată în viaţa dumnitale? 

— Ce întrebare-i asta?! 

— Numai aşa, din simplă curiozitate. Bunäoarä, un lucru care nu-ţi 
aparţine, pe care-l vezi spânzurând în buzunarul cuiva? Nu vorbesc de banii 
statului, fiindcă toată lumea îşi vâră mâinile-n ei şi bineînţeles că şi 
dumneata... 

— Du-te dracului! 

— Mă gândeam la bunul altuia; ai băgat vreodată mâna în buzunarul sau 
în punga cuiva? Spune drept! 

— I-am furat odată mamei o moneda de douăzeci de copeici, aveam pe 
atunci nouă ani. Am luat-o pe furis de pe masa şi am tinut-o strâns în pumn. 

— Si? 

— Asta-i tot. Am pastrat-o trei zile, pe urma mi-a fost rusine, am 
marturisit isprava si i-am dat-o inapoi. 

— Si pe urma? 


— Pe urmă? Am mâncat, se înţelege, o chelfaneala zdravana. Dar 
dumneata ai furat vreodată? 

Miţea clipi siret. 

— Am furat. 

— Ce anume? Se interesă Piotr Ilici. 

— O monedă de douăzeci de copeici de la mama, aveam nouă ani şi am 
dat-o înapoi după trei zile. Miţea se sculă de la masă. 

— Dmitri Feodorovici, nu plecăm? Strigă din prag Andrei. 

Mitea tresări. 

— Sunteţi gata? Să mergem! Încă o poveste si... Dati-i un ciocan de votcă 
lui Andrei, fiindcă pleacă la drum! Başca unul de coniac! Cutia asta (sunt nişte 
pistoale înăuntru) puneti-o sub pernă. Rămâi cu bine, Piotr Ilici, dac-o fi să-ţi 
aminteşti vreodată de mine, n-aş vrea să-mi porţi cumva pică. 

— Nu te mai întorci mâine? 

— Ba da. 

— Dacă nu vă supăraţi, socoteala! Îi sări înainte băiatul de prăvălie. 

— A, da, socoteala! Fireşte! 

Scotand iarăşi din buzunar teancul de bancnote, smulse trei hârtii 
multicolore, pe care le aruncă pe tejghea şi o porni grăbit spre uşă. Toată lumea 
se tinu după el, petrecându-l cu temenele si urându-i cale bună. Andrei gemu 
satisfăcut după ce dădu coniacul peste cap şi sări pe capră. Dar tocmai când 
Mitea se pregătea să se urce în trăsură, răsări ca din pământ in fata lui Fenia, 
care venise într-o fugă până acolo, încât abia mai putea să sufle; împreunându- 
şi mâinile a rugă, slujnica se aruncă la picioarele lui. 

— Conaşule, strigă ea, Dmitri Feodorovici, suflete, să nu-ţi faci păcatul 
cu conita! Şi eu care am dat drumul la gură!... Şi nici cu el să nu-ţi faci vreun 
păcat, că-i ibovnicul dumneaei, ăla dinainte! Vrea să se însoare cu Agrafena 
Alexandrovna, de-aia a venit din Siberia... Dmitri Feodorovici, taicutule, zau, să 
nu-i nenorocesti! 

— Te-te-te! Va să zică, asta era! Ehei, te duc-i acolo ca să faci tămbălău! 
Murmură Piotr Ilici. Acum pricep totul. Ba bine că nu. Dmitri Feodorovici, dă- 
mi pistoalele, dacă vrei să fii om întreg! Îi porunci lui Miţea. Auzi, Dmitri? 

— Pistoalele? Lasă, dragul meu, c-o să le arunc pe drum într-o baltoaca, 
îl asigură Mitea. Fenia, scoală de acolo, nu te mai täväli pe jos! De azi înainte 
Miţea n-o să mai nenorocească pe nimeni, n-o să mai fie o pacoste pentru 
nimeni, dobitocul! Ascultă, Fenia, strigă mai apoi, după ce se urcă în droşcă, te 
rog să mă ierti dacă te-am jignit adineauri, îndură-te de mine, ticălosul... Si 
chiar dacă n-o să mă ierti, pentru mine-i totuna! Mi-e totuna, orice s-ar mai 
întâmpla de aici înainte! Mână, Andrei, dă-i bătaie! 

Andrei urni troica din loc, făcând să sune zurgălăii. 

— Rămâi sănătos, Piotr Ilici! Ultima lacrima-i pentru dumneata... 

„Nu-i beat şi totuşi ce bazaconii e-n stare să spună!” se gândi Piotr Ilici, 
uitându-se după el. Avusese intenţia să mai rămână putin să supravegheze 
încărcatul mărfurilor în căruţa înhămată (tot cu trei cai) ce urma să plece cu 


restul de vinaturi si mezelicuri, banuind ca negustorii nu erau de buna- 
credinta si voiau probabil sa-i traga clapa lui Mitea, dar, pierzandu-si rabdarea, 
furios pe sine, scuipa cu parapon si pleca la local sa joace biliard. 

— Nu e băiat rău, numai că-i dobitoc... Murmura el pe drum. Parc-am 
auzit ceva despre ofiţerul acela „dinainte” al Grusenkai. Ehe, dacă-i adevărat c- 
a venit, atunci... Or, pistoalele astea! Naiba să-l ia, ce sunt eu, dădaca lui? 
Treaba lor! De altfel nici nu cred c-o să se întâmple ceva. Numai gura-i de ei. 
Au să se îmbete ca porcii şi au să se ia de piept, şi, după ce au să-şi moaie bine 
oasele, au să se pupe-n bot. Ce, ăştia sunt oameni în stare să facă vreo 
isprava? „Am să mă dau la o parte, vreau să mă pedepsească”, vorbe de clacă, 
n-o să se întâmple nimic! De câte ori n-a urlat aşa când se îmbăta la cârciumă! 
Numai că, de astă dată, nu mai e beat. „Sufletul mi-e beat”, altminteri nu pot 
să trăiască fără poezii, păcătoşii! Da ce sunt eu, dădaca lui? Cine l-a pus să se 
încaiere, tot râtul îi era plin de sânge. Cu cine s-o fi bătut? Lasă, că aflu eu 
acum la local. Şi batista îi era murdară de sânge... Ptiu, a rămas în odaie la 
mine pe podea... 

Era în cea mai proastă dispoziţie când ajunse la local şi, fără nici un 
chef, începu o partidă de biliard care îl mai învioră puţin. Mai juca după aceea 
încă una şi la un moment dat se apucă să-i povestească partenerului său că 
Dmitri Karamazov pusese iarăşi mâna pe nişte bani, o sumă mai măricică, aşa, 
ca la vreo trei mii de ruble — îl văzuse chiar el cu ochii lui — şi că plecase iar sa 
tragă un chiolhan la Mokroe cu Gruşenka. Ştirea avu darul să stârnească un 
interes neaşteptat printre cei de fata. Şi, ceea ce era si mai curios, o discutară 
cu toată seriozitatea, fără să ia nici o clipă lucrurile în glumă; se întrerupse 
până şi jocul. 

— Trei mii? Unde o fi găsit trei mii de ruble? 

Îl întrebară cum şi de unde. Nimănui însă nu-i veni să creadă când le 
spuse că banii îi căpătase de la Hohlakova. 

— Nu cumva l-o fi jefuit pe bătrân, ce ziceti? 

— Mda, trei mii! Parcă nu miroase a bine... 

— Nu s-a lăudat el în gura mare c-o să-i vină de hac bătrânului? Toată 
lumea a auzit doar. Ba la un moment dat a pomenit chiar de suma asta, trei 
mii de ruble... 

Piotr Ilici ascultă cât ascultă şi de la o vreme deveni mai zgârcit la vorbă, 
răspunzând laconic la întrebări. Se feri totodată să amintească ceva despre 
faptul ca Miţea era plin de sânge pe mâini si pe fata, deşi pe drum se gândise 
să spună şi asta. Începură o nouă partidă şi, încetul cu încetul, discuţia 
prilejuită de Mitea lâncezi. După cea de-a treia partidă însă Piotr Ilici refuză sa 
mai joace şi, lăsând tacul din mână, părăsi localul fără să mai cineze aşa cum 
avusese de gând la început. În piaţă se opri nedumerit, surprins el însuşi de 
ceea ce era pe cale să facă, dându-şi seama dintr-o dată că în loc să meargă 
acasă se îndrepta spre locuinţa lui Feodor Pavlovici, să se intereseze dacă nu se 
întâmplase ceva. „Era să ridic toată lumea în picioare şi să provoc un scandal 


pentru un fleac de nimic. Ei, fir-ar el al dracului sa fie, da ce sunt eu, dadaca 
lor?!” 

Se indrepta deci spre casa cum nu se poate mai prost dispus, dar dupa 
cativa pasi isi aduse aminte de Fenia. ,Naiba sa ma ia, trebuia s-o trag de limba 
adineauri, isi spuse el inciudat, in momentul asta as fi stiut tot.” Ardea acum 
de nerăbdare sa stea de vorbă cu ea, dorea atât de stăruitor lucrul acesta, încât 
pe la mijlocul drumului coti brusc spre locuinţa Morozovei, unde ştia că sade 
Gruşenka. Ajungând acolo, bătu în poartă şi abia în clipa când loviturile 
răsunară în tăcerea nopţii se dezmetici, mânios pe sine. Cu atât mai mult cu 
cât nu i se răspunse, toată lumea probabil dormea. „Şi aici am să provoc un 
scandal!” se gândi el cu inima strânsă, dar în loc să plece începu iar să bată, de 
astă dată cu toată puterea. Bubuiturile făceau un tărăboi grozav. „Am să-i scol 
din somn, nu se poate să nu se trezească!” murmură el din ce în ce mai furios 
pe sine, intetind, totuşi, în acelaşi timp bătăile în poartă. 

VI - SOSESC EU! 

Între timp, Dmitri Feodorovici era în drum spre Mokroe. Avea de făcut 
mai bine de douăzeci de verste până acolo, dar troica lui Andrei zbura ca 
vântul, aşa că puteau să străbată distanţa aceasta cam într-un ceas şi un sfert. 
Iuteala cu care mergeau parcă îl mai învioră pe Miţea. Aerul era proaspăt si 
răcoros, stele mari scânteiau pe cerul senin. În noaptea asta, poate chiar la 
aceeaşi oră, Aleoşa căzuse la pământ, jurându-i frenetic „să-l iubească toată 
viata”. În sufletul lui Mitea stăruia un välmäsag întreg de simtäminte si, cu 
toate că erau atâtea lucruri care îl torturau în momentul acela, toate dorinţele 
lui îl mânau cu o forţă nestăvilită numai către dânsa, către stăpâna destinului 
său, pe care se ducea s-o vadă pentru ultima oară în viaţă. Încolo, tot ce pot să 
vă spun este că inima lui nu avu nici o clipă măcar o cât de mică zvâcnire de 
revoltă. Poate că cititorii n-au să mă creadă, dar cât era el de gelos, Miţea nu 
simţea totuşi nici un grăunte de gelozie fata de noul său rival, de .ofiterul” care 
răsărise ca din pământ. Ar fi spumegat, desigur, furios, să-i fi ieşit oricare altul 
în cale şi poate ca şi-ar fi scăldat din nou în sânge mâinile-i nelegiuite, dar în 
momentul de faţă, în timp ce troica zbura în noapte, în sufletul lui nu exista 
nici un resentiment, nici un dram de ură sau de gelozie împotriva acelui 
bărbat, ,primul” din viata Gruşenkăi, pe care, ce-i drept, nu avusese încă 
prilejul să-l vadă. „De astă dată nu mai am ce să zic, au tot dreptul; e vorba 
doar de prima ei iubire pe care n-a putut s-o uite, deşi au trecut cinci ani între 
timp; prin urmare, numai pe el l-a iubit toţi anii aceştia. Şi eu? Pentru ce i-am 
mai încurcat viata? Ce rost am aici? Da-te la o parte, Mitea, dă-le voie sa 
treacă! Şi-apoi ce s-a ales de mine acum? Şi fără el tot un om sfârşit se cheamă 
că sunt, chiar dacă n-ar fi apărut ofiţerul, povestea tot s-ar fi încheiat...” 

Cam astea ar fi fost sentimentele pe care el le-ar fi putut mărturisi, dacă, 
bineînţeles, ar fi fost în stare să-şi adune gândurile. Numai ca Miţea nu mai era 
capabil să judece. Hotărârea din ultima clipă o luase spontan, fără nici o 
şovăială, ea incoltise în inima lui şi Miţea o imbratisase cu toate consecinţele, 
de la primele cuvinte rostite de Fenia. Şi totuşi, deşi era înarmat cu ea, nu se 


simţea împăcat, dimpotrivă, în sufletul lui stăruia mai departe aceeaşi 
dureroasă frământare; hotărârea luată nu reuşise să-l liniştească. Se 
adunaseră prea multe lucruri în urmă, care îl făceau să sufere acum. Uneori el 
însuşi era mirat: sentinţa se afla doar scrisă negru pe alb: „Mă pedepsesc 
singur; eu însumi mi-am rostit osânda”; hârtia aştepta la el în buzunar 
dinainte pregătită, pistolul era încărcat, stabilise irevocabil cum să întâmpine a 
doua zi razele fierbinţi ale lui „Febus cel cu plete de aur” şi totuşi, nu izbutea 
încă să încheie definitiv socotelile cu trecutul, cu tot ceea ce rămăsese în urmă, 
făcându-l să se chinuiască. Gândul la acesta stătea înfipt în el ca un cui, spre 
marea lui disperare. La un moment dat, voise chiar să-l oprească pe Andrei în 
drum, să sară jos din troică, să scoată pistolul încărcat şi să isprăvească odată 
cu toate, fără să mai aştepte până-n zori. Momentul acela trecuse însă, se 
stinsese ca o scânteie. Troica zbura „mâncând pământul” şi, pe măsură ce se 
apropia de țelul călătoriei, Mitea era tot mai mult cu gândul la ea, numai şi 
numai la ea, izgonind lugubrele fantome ce-l bântuiau. O, dorea atât de mult s- 
o vadă, măcar în treacăt, fie chiar pe furiş! „Trebuie să fie cu el în clipa de fata, 
s-o văd cel puţin cum arată când e împreună cu el, cu iubitul ei de odinioară, 
atâta tot.” Niciodată nu simtise învolburându-se în pieptul lui o dragoste atât 
de fierbinte pentru femeia aceea care apăruse ca o fatalitate în viaţa lui, 
niciodată nu cunoscuse un sentiment atât de nou, încât şi pentru el era un 
prilej de uimire şi în acelaşi timp atât de duios, încât se confunda cu o rugă 
umilă, cu dorinţa de a dispărea cu desăvârşire din calea ei. „Şi am să dispar cu 
adevărat” se decise el deodată, cuprins de o exaltare isterică. 

Trecuse aproape un ceas în care Mitea nu scosese un cuvânt. Andrei, 
deşi guraliv din fire, tăcea şi el, ca şi cum s-ar fi temut să deschidă gura, 
multumindu-se să-şi îndemne la drum „gloabele”, nişte caluti murgi, costelivi, 
dar sprinteni. Deodată, Miţea strigă cuprins de panică. 

— Andrei! Dar dac-or fi dormind? 

Era un lucru care abia în clipa aceea îi răsărise în minte. Până atunci 
nici nu se gândise măcar la eventualitatea aceasta. 

— Tot ce se poate, Dmitri Feodorovici. 

Mitea se încruntă: el se ducea acolo... Insufletit de asemenea 
sentimente... Şi ei dormeau duşi... Poate ca si ea s-o fi culcat... O ura 
năprasnică tasni ca o flacără în sufletul lui. 

— Mana, Andrei! Hai, mai repede! Racni el, simțind că i se invarteste 
capul. 

— Da poate că nu s-au culcat încă, îşi dădu cu părerea Andrei, după un 
răstimp de tăcere. Timofei zicea că-i lume multă... 

— Unde, la poştă? 

— Nu, nu la poştă, la Plastunov, la han, adicătelea, cum s-ar zice, la 
poşta pe tocmeală. 

— Ştiu. Şi zici că-i lume multă? De unde? Cine poate să fie? Izbucni 
Mitea şi mai alarmat la auzul acestei veşti neaşteptate. 


— Timofei zicea cä-s numai boieri. Doi de la oras, cine anume, n-as putea 
sa va spun, cic-ar fi de prin partea locului. Pe urma inca doi, care au venit de la 
drum. S-ar putea sa mai fie si alţii, că nu l-am întrebat. Zicea că s-au aşezat sa 
joace. 

— Cărţi? 

— Da. Şi dacă s-or fi apucat să joace, apoi n-aveţi nici o grijă, că nu s-au 
culcat. Nu-i nici unsprezece. 

— Mana, Andrei, mână! Strigă din nou Mitea, stând ca pe ghimpi. 

— Aş vrea să te întreb ceva, boierule, rosti Andrei după câteva clipe, să 
nu-ţi fie cu supărare. Mă cam încearcă îndoiala, boierule... 

— Ce este? 

— Adineauri, Feodosia Markovna s-a aruncat la picioarele Măriei-tale şi 
te-a rugat cu lacrimi în ochi să nu-ţi faci păcatul cu conita, nici cu dânsa, nici 
cu altcineva... Şi taman eu să fiu acela care să te ducă acolo, boierule... Să-mi 
fie cu iertăciune, c-am vorbit şi eu aşa, după capul meu prost. 

Mitea isi înfipse mana în umărul lui şi-l zgaltai cu înfrigurare. 

— Tu eşti surugiu, nu-i aşa? Zi, eşti surugiu! 

— Surugiu, boierule... 

— Ştii atunci când trebuie să te dai la o parte! Nu înseamnă că, fiind 
surugiu, poţi să calci peste oameni, numai să nu laşi pe nimeni sa ţi-o ia 
înainte! Păzea, că dau peste voi! Nu, surugiule, să nu dai peste oameni! 
Fereşte-te că striveşti lumea, n-ai dreptul să strici viaţa nimănui; iar dacă ţi-ai 
făcut totuşi păcatul cu cineva, caută să-ţi iei singur pedeapsa... Dacă ai stricat 
viata cuiva, dacă s-a întâmplat sa nenorocesti pe cineva — ia-ţi singur pedeapsa 
şi pleacă! Mitea vorbea în gura mare, cuprins de frenezie. Desi în sinea lui nu 
prea ştia ce să creadă, Andrei nu căută totuşi să curme discuţia. 

— Aşa o fi, boierule... Ce-i drept, e drept, Dmitri Feodorovici, nu se poate 
să calci aşa omul în picioare, nici să-l canoneşti... Nici un dobitoc nu trebuie 
canonit, că şi el e tot făptura lui Dumnezeu; nici calul măcar nu se cade să fie 
canonit, că vezi pe unii surugii cum îl deşală în bătaie... Parcă n-ar avea teamă 
de Dumnezeu, aşa scot sufletul din el şi-l tot mână mereu înainte. 

— În iad? Îi luă vorba din gură, Mitea cu o gâlgâire scurtă şi ciudată de 
râs — un fel de tic al lui — apoi, apucându-l iarăşi de umăr pe surugiu: Andrei, 
suflet curat, spune-mi ce crezi tu: Dmitri Feodorovici Karamazov o să ajungă 
ori nu în iad? 

— Păi de unde să ştiu eu, boierule, asta va să fie după sufletul Măriei- 
tale, cum ţi-o fi năravul... Când fiul lui Dumnezeu a fost răstignit şi şi-a dat 
sufletul pe cruce, a coborât drept în iad de-a slobozit sufletele păcătoşilor care- 
şi făceau osânda. Şi unde a început iadul să geamă şi să se Vaite, crezând c-o 
să rămână în veci pustiu şi n-o să mai găzduiască nici un păcătos. Atunci 
Dumnezeu i-a spus ca să-l împace: „Geaba te vaiti, iadule, c-o să-ţi vină oaspeţi 
de soi, boieri şi dregători şi juzi şi bogătani, şi-o să fii iarăşi plin cum ai fost de 
când lumea-i lume şi cum o să mai fii pân-oi veni din nou pe pământ!” Aşa se 
ştie din bătrâni c-a lăsat Dumnezeu. 


— Frumoasa legenda, zau, mi-a placut! Da bice rotasului din stanga, 
Andrei! 

— Iată pentru cine-i menit iadul, boierule, urmă surugiul îndemnând din 
sfichi murgul din stânga. Da Măria-ta eşti taman ca un prunc, aşa zicem noi... 
Cam iute, ce-i drept, la mânie, dar bunul Dumnezeu o să te ierte că inima ţi-e 
milostivă. 

— Dar tu, tu ai să mă ierti, Andrei? 

— Pentru ce să te iert, boierule, că doară nu mi-ai făcut nimic? 

— Ba nu, să mă ierti pentru toţi, tu singur în numele tuturor şi chiar 
aici, in drum... Mă ierti pentru toţi? Spune, suflet cinstit! 

— Of, boierule! Ciudate lucruri vorbeşti şi tare mi-e teamă să nu patesc 
ceva c-a trebuit taman eu să te duc acolo... 

Miţea nu-l auzi. Se ruga în şoaptă cu o frenezie sălbatică: 

— Doamne, primeşte-mă, aşa nelegiuit cum sunt şi nu mă judeca! Lasă- 
mă nejudecat... Nu mă judeca, Doamne, pentru că mi-am luat singur osânda! 
Nu mă judeca pentru că te iubesc, Doamne! Sunt un ticălos, dar te iubesc; 
chiar de-ar fi să mă trimiti în iad, tot am să te iubesc şi am să strig din 
străfundul gheenei că pe Tine te iubesc acum şi pururea şi-n vecii vecilor... 
Numai nu mă văduvi de dragostea mea pământească, îngăduie-mi să mă bucur 
de ea până în clipa din urmă... Să iubesc acum, aici, lasă-mi încă cinci ore 
răgaz până la cea dintâi rază fierbinte din slavă... Căci mi-e dragă regina 
sufletului meu! Doamne, cât o iubesc! Nici n-aş putea face altfel decât s-o 
iubesc. Doar Tu mă vezi cum sunt. Am să mă duc şi am să-i cad la picioare: „Ai 
dreptate să mă dai la o parte din drum... Rămâi cu bine, nu te gândi la victima 
ta, uit-o, nu trebuie să-ţi faci sânge rău din pricina ei!” 

— Mokroe! Strigă deodată Andrei, întinzând biciul înainte. 

Umbra masivă şi impunătoare a clădirilor înnegrea întunericul palid al 
nopţii, desfăşurându-se pe o întindere considerabilă. Satul, o aşezare de peste 
două mii de suflete, zăcea cufundat în somn; ici-colo doar mai licăreau câteva 
luminite răzlețe. 

— Mână, Andrei, mână! Îndemnă Miţea înfrigurat. 

— Nu s-au culcat! Răspunse Andrei, arătând cu biciul hanul lui 
Plastunov din marginea satului. Cele şase ferestre ce dădeau spre uliţă erau 
din plin luminate. 

— Nu s-au culcat! Exclama Miţea fericit. Dă-i băiete, Andrei, ia-o la 
goană, să sune zurgălăii, fă gălăgie, să se audă că venim! Să ştie toată lumea 
cine a sosit! Sosesc eul! Eu în persoană! Răcni el ca scos din minţi. 

Andrei mână în galop troica ostenită şi trase zgomotos droşca în fata 
cerdacului înalt, unde opri brusc cälutii istoviti, care abia mai puteau să 
rasufle. Miţea sări jos; jupânul, care tocmai se pregătea de culcare, se uită 
curios din pridvor să vadă cine venise. 

— Trifon Borisâci, dumneata eşti? 

Jupânul se aplecă, îl privi mai cu luare-aminte şi cobori fuga treptele, să- 
l întâmpine cu plecăciuni servile. 


— Dmitri Feodorovici! Bine ai venit, conasule! 

Trifon Borisaci era un mujic indesat si vanjos, de statura mijlocie, puhav 
la obraz, cu o înfăţişare aspră şi neinduplecata — mai ales cand avea de a face 
cu mujicii din Mokroe — dar care, atunci când adulmeca vreun câştig, se 
pricepea de minune să-şi ticluiască o mutră slugarnică. Umbla îmbrăcat 
ruseşte, cu rubaşcă şi suman, avea punga doldora de bani, dar ambiția lui era 
să prindă cât mai mult cheag. Jumătate din sat încăpuse în ghearele lui, mai 
toată lumea îi era datoare. Arenda şi cumpăra de la moşieri pământ, punându-i 
pe mujici să i-l lucreze în contul unor datorii de care nu reuşeau să scape 
niciodată. Rămăsese văduv cu patru fete, dintre care una, văduvă şi ea, se 
aciuase pe lângă dânsul împreună cu copilaşii, nepoţii bătrânului, muncindu-i 
ca femeie cu ziua. A doua, taranca sadea, era măritată cu un cinovnic, un 
amărât de copist avansat de curând, pe care îl puteai vedea pozat în uniformă 
cu epoleti, într-una din încăperi, pe peretele împodobit cu minuscule fotografii 
de familie. Celelalte două fete mai mici, la hramul bisericii sau când se duceau 
în vizită, umblau îmbrăcate cu rochii albastre sau verzi strânse pe trup, după 
ultima modă şi cu o trenă de toată frumuseţea, pentru ca în ziua următoare să 
se scoale ca de obicei cu noaptea în cap, să măture prin odăi cu târnuri de 
mesteacăn, sa scoată läturile si să curețe gunoiul după călători. Cu toată 
averea lui, Trifon Borisâci căuta cât putea să-i stoarcă de bani pe cheflii şi ţinea 
bine minte că de curând, să tot fie o lună de atunci, dacă nu şi mai puţin, cu 
prilejul chefului pe care Dmitri Feodorovici îl făcuse împreună cu Gruşenka, în 
douăzeci şi patru de ore îl uşurase de vreo două sau trei sute de ruble. Se 
repezi deci să-i iasă înainte vesel nevoie mare, mirosind, după alaiul cu care 
sosise Miţea, că-i picase iarăşi o pleasca. 

— Dmitri Feodorovici, conaşule, ce bucurie! 

— Stai, Trifon Borisâci, spune-mi mai întâi, unde-i dânsa? 

— Agrafena Alexandrovna? Pricepu numaidecât jupânul, cercetându-l din 
ochi. Este aici... la noi... 

— Cu cine? 

— Ia, nişte călători... Un cinovnic, poleac pare-mi-se după grai; el a 
trimis droşca după dânsa; pe urma un prieten de al dumnealui sau, ştiu eu, 
poate vreun tovaras de drum, tivili amândoi... 

— Şi ce fac? Chefuiesc? E bogat? 

— Aş, ce chef! Nici o pricopseală de capul lui, Dmitri Feodorovici. 

— Nici o pricopseală? Şi ceilalţi? 

— Doi boieri de la oraş... se întorc de la Cernei şi au mas aici peste 
noapte. Unul, ăl mai tânăr, e neam cu domnul Miusov, dar am uitat cum îi 
zice... pe celălalt trebuie să-l cunoşti, e moşierul Maximov, zice c-a fost de 
curând la mănăstire să se roage şi acu umblă peste tot cu nepotul lui Miusov 
după dânsul... 

— Astia-s toţi? 

— Toti! 


— Stai, stai putin, Trifon Borisaci, spune-mi acum inca un lucru, cel mai 
important: ce face dansa, cum arata? 

— Pai abia a venit; ce sa faca, sade cu dumnealor! 

— E vesela? Rade? 

— Nu, parca nu prea rade... Ba chiar mi se pare ca-i nitel suparata, il tot 
mangaie pe cap pe al tanar. 

— Pe poleac? Pe ofiter? 

— As, ala nu-i nici tânär si nici ofiter; nu, boierule, nu pe el, ci pe 
nepotul lui Miusov, tanarul de care va spuneam... Nu stiu cum ii zice, ca i-am 
uitat numele. 

— Kalganov? 

— Asa, asa, Kalganov. 

— Bine, am sa vad eu. Sunt la carti? 

— Au jucat pana-acu, dar s-au săturat; au băut ceai si cinovnicul a cerut 
vişinată. 

— Bine, bine, Trifon Borisâci, am să văd eu ce-i de făcut. Acum spune-mi 
altceva: e vreun taraf de ţigani? 

— Nici pomeneală, Dmitri Feodorovici, i-a alungat stăpânirea. Dacă vrei, 
sunt aici în sat, la Rojdestvenskoe, nişte ovrei care cântă la țambal si din 
scripcă, aş putea trimite pe cineva să-i cheme. Cât ai bate din palme, au şi 
sosit. 

— Trimite, trimite neapărat! Aprobă în gura mare Mitea. Si scoală si 
fetele, pe Maria în primul rând şi pe Stepanida şi pe Arina. Două sute de ruble 
pentru cor! 

— Cu banii ăştia scol tot satul, deşi cred că s-au culcat. Numai că nu 
face să-ţi cheltui paralele cu mujicii şi fetele de aici, Dmitri Feodorovici. Să 
zvârli pe fereastră o groază de bănet pentru nişte netrebnici ca ăştia şi nişte 
betivani! Neam de neamul lor mârlanii ăştia n-au fumat ţigări din pachet si 
dumneata rândul trecut i-ai tractarisit, mă rog, cu ţigări! Nişte puturosi, nişte 
tâlhari! Şi fetele nişte păduchioase. Mai bine mă duc să le scol pe fetele mele şi 
pe gratis, nu-i nevoie să-ţi goleşti buzunarul; şi ele s-au culcat, dar cand le-oi 
da un picior, să vezi cum fac numaidecât ochi şi le pun să-ţi cânte cât îi pofti! 
Când mă gândesc că i-ai cinstit cu şampanie pe mocofani! Eeh! 

Mustrările lui erau numai de paradă; chiar el dosise data trecută şase 
sticle de şampanie şi culesese la un moment dat de sub masă o hârtie de o sută 
de ruble. O strânsese ghemotoc în pumn şi rămăsese cu ea. 

— Cred c-am făcut praf atunci peste o mie de ruble, Trifon Borisâci, îţi 
amintesti? 

— Ai facut, boierule, asa cum zici, praf le-ai facut, cum sa nu-mi 
amintesc, cred că ai lăsat aici vreo trei miare. 

— Si acum tot pentru asta am venit, ia uite colea! Mitea scoase din 
buzunar teancul de bancnote, vârându-i-l jupânului sub nas. Acum ascultă ce- 
ti spun şi bagă la cap: peste un ceas sosesc tot felul de mezelicuri, vinaturi, 
pateuri, bomboane - ai grijă să cari totul sus. Lada asta pe care am adus-o 


acum — uite-o aici, la Andrei — du-o tot sus; despacheteaza şi serveşte 
sampania... Vezi, adu fetele, cheam-o si pe Maria, pe Maria neaparat... 

Se intoarse apoi la drosca si scoase cutia cu pistoale de sub perne. 

— Stai sa-ti platesc, Andrei! Uite cincisprezece ruble pentru drum si inca 
cincizeci bacsis... Pentru credinta si dragostea cu care m-ai servit... Sa-ti aduci 
aminte de boier Karamazov! 

— E prea mult, boierule, mă tem să primesc, şovăi Andrei. Dă-mi numai 
cinci ruble, mi-ajunge atât. Trifon Borisâci e aici de fata. Să-mi fie cu iertare c- 
am vorbit aşa, ca omul prost, da... 

Mitea îl măsură cu privirea din creştet până-n tălpi. 

— De ce ţi-e frică? Ia mai du-te dracului! Se otari la el, aruncându-i cinci 
ruble. Şi acum, Trifon Borisâci, să mergi cu mine, uite-aşa, binişor şi să-mi dai 
voie să mă uit la ei pe furiş, aşa ca să nu mă vadă. Unde sunt, în odaia 
albastră? 

Trifon Borisâci îl privi cu o umbră de teamă, dar îi împlini docil porunca; 
il conduse pe tăcute în tindă, intră apoi în camera mare din fata, vecină cu cea 
în care se aflau călătorii şi scoase afară luminarea. După care îl aduse înăuntru 
şi-l aşeză pe întuneric într-un ungher, de unde putea să vadă oaspeţii fără să 
bage nimeni de seamă. Dar Mitea nu statu prea mult să-i spioneze si nici nu 
reuşi să observe mare lucru; cum dădu cu ochii de ea, începu să-i bată inima şi 
i se incetosara privirile. Gruşenka şedea la masă într-un jilt, iar lângă ea, pe 
canapea, chipeşul şi mult-preatânărul Kalganov; Gruşenka îl ţinea de mână şi 
părea foarte veselă, în timp ce junele, fără să se uite la dânsa, vorbea tare şi 
parcă putin înciudat, peste masa, cu Maximov, care isi găsise loc în fata ei. 
Maximov radea. Tot pe canapea sedea si el, iar alaturi, pe un scaun, la perete, 
un alt bărbat, pe care Mitea nu-l cunoştea. Cel de pe canapea stătea rezemat de 
spatar si tragea din pipa. Mitea abia daca apuca sa-si dea seama ca era un ins 
destul de trupes, rotund la fata, mic de stat, probabil si cam imbufnat. Al doilea 
barbat necunoscut, prietenul lui desigur, parea grozav de inalt; mai mult decat 
atat nu reusi sa observe, caci i se taie deodata rasuflarea. Nu avu rabdare sa 
stea la panda nici un minut; puse cutia cu pistoale pe scrin si, simtind cum i se 
zbate inima in piept de emotie, sloi de gheata, Mitea patrunse in odaia albastra. 

— Ai! Dadu un tipät Grusenka speriată, zărindu-l prima in prag. 


VII - DREPTUL PRIMULUI VENIT. 

Mitea se apropie de masă cu paşi mari, apăsaţi. 

— Domnilor, începu el cu glas tare, aproape strigând, dar în acelaşi timp 
poticnindu-se la fiecare cuvânt. Eu... Nu vă speriaţi că nu-i nimic! Nu se 
întâmplă nimic, zău, nimic! Şi se întoarse către Gruşa, care, aşa cum şedea în 
jilt, se alaturase de Kalganov, apucându-l strâns de brat. Eu... Sunt în treacăt, 
rămân aici numai noaptea asta. Mâine dimineaţă plec mai departe. Domnilor, 
permiteti unui călător pribeag... Să stea cu dumneavoastră până mâine 
dimineaţă? Numai până mâine în zori, pentru ultima oară... În odaia asta... 


Ultimele cuvinte le rosti adresându-se bondocului de pe canapea. Acesta 
isi scoase pipa din gură cu un aer foarte grav şi răspunse tăios: 

— Panie (7), suntem aici într-un separeu. Vedeţi că mai sunt şi alte 
camere. 

— Vai de mine, Dmitri Feodorovici, nici nu mai încape discuţie! Interveni 
Kalganov. Rămâi, te rog, cu noi. Bună seara! 

— Bună seara, prieten scump şi... Şi nepretuit! Să ştii că totdeauna am 
avut o deosebită stimă pentru dumneata... Exclamă Mitea fericit, intinzandu-i 
impetuos mâna peste masă. 

— Aoleu, ce mână puternică ai! Mi-ai rupt degetele! Rase Kalganov. 

— Aşa strânge el mâna totdeauna, se amestecă în vorbă Gruşenka, 
volubilă, păstrând o umbră sfioasă de zâmbet pe buze; îşi dăduse numaidecât 
seama, după figura lui, că Miţea nu era pus pe scandal; continua totuşi să se 
uite la el cu o nelinişte amestecată cu o vădită curiozitate. Era ceva în 
înfăţişarea sa care o uluise; în orice caz, nu s-ar fi aşteptat c-o să se 
pomenească din senin cu el acolo şi cu atât mai putin c-o să vorbească aşa 
cum le vorbise. 

Mosierul Maximov, care şedea în stânga mesei, se grăbi să le tina isonul. 

— Bună seara! Îl întâmpină el cu un glas mieros. 

Mitea tăbări asupra lui: 

— Bună seara, bună seara şi dumneavoastră sunteţi aici? Ce plăcere! 
Domnilor, domnilor, eu... Se întoarse iar către poleacul cu pipa, socotindu-l 
probabil cel mai de seamă dintre comeseni. Am venit într-o goană până aici... 
Tineam atât de mult să-mi petrec ultima zi, ultimul ceas în odaia asta... Unde 
am adorat-o... pe regina mea!... lartă-mă, panie, urmă el înfierbântat, 
continuând să vorbească în gura mare, am zburat ca vântul până aici şi am 
făcut legământ faţă de mine însumi... O, să n-aveţi nici o grijă, este ultima mea 
noapte. Să bem, panie, să bem pentru că ne-am împăcat! Îndată au să aducă şi 
vinul... Uite cu ce-am venit... Şi fără nici un motiv, Miţea scoase iarăşi din 
buzunar teancul de bani... Dă-mi voie, panie! Vreau muzică, gălăgie, trăsnete şi 
fulgere, la fel ca data trecută... Dar viermele, viermele târâtor, care face degeaba 
umbră pământului, n-o să mai existe! În această ultimă noapte vreau să-mi 
amintesc de unica zi din viaţă când am fost fericit...! 

Se opri sugrumat; ar mai fi avut încă multe de spus, dar nu izbuti să 
scoată decât nişte sunete guturale ciudate. Polonezul, care îl privise ţintă până 
atunci, se uită la teancul de bancnote, apoi la Gruşenka, fără să priceapă 
nimic. 

— Dacă porunceşte krolewna... Începu el. 

— Ce-i aceea krolewna! Regină? ÎI întrerupse Grusenka. Îmi vine să râd 
când vă aud spunându-mi aşa. Şezi, Mitea, ce tot baţi câmpii acolo? De ce vrei 
să mă sperii? Te rog, fii cuminte. O să fii cuminte, nu-i aşa şi n-o să ne sperii? 
Dacă da, atunci îmi pare bine c-ai venit... 

— Eu, eu să te sperii? Protestă Mitea, ridicând braţele către cer. O, puteţi 
pleca linistiti, n-am să vă stau în cale, nu vreau să incurc viata nimanui!... Si 


spre surprinderea tuturor si poate chiar a lui, se prabusi pe scaun si izbucni in 
plans, cu fata întoarsă spre perete şi degetele inclestate pe spätar, ca si cand 1- 
ar fi îmbrățișat. 

— Ei vezi, vezi cum eşti! Ce om! Îl dojeni Gruşenka. Uite, aşa făcea de 
câte ori venea pe la mine; vorbea şi vorbea câte-n lună şi-n stele, de nu 
reuseam să aleg nimic până la urmă. Într-un rând s-a pornit tot asa din senin 
pe plâns şi acum iar l-a apucat, mai mare ruşinea! De ce plângi? Măcar de ai 
avea pentru ce! Adăugă ea enigmatic, apăsând iritată pe fiecare cuvânt. 

— Eu... Eu nu plâng... Ei, bună seara! Mitea se răsuci pe scaun şi începu 
deodată să râdă, dar nu aşa ca de obicei, printr-o gâlgâire bruscă de râs, ci pe 
tăcute, zguduit de un hohot înăbuşit, prelung şi nervos. 

— Jar! Hai, fii şi tu mai vesel! Îl îndemnă Grusenka. Îmi pare bine c-ai 
venit, zău, nici nu ştii ce bine-mi pare, Miţea, auzi tu? Îmi pare foarte bine! 
Vreau să rămână cu noi, rosti ea pe un ton autoritar, ca şi cum s-ar fi adresat 
tuturor celor de fata, deşi era evident că vorbele ei fuseseră anume adresate 
bondocului de pe canapea. Aşa vreau eu! Dacă pleacă el, plec şi eu, ne-am 
înţeles? Adăugă ea cu o privire scânteietoare. 

— Tot ce doreşte regina mea e sfânt! incuviintä poleacul, sărutându-i 
galant mana. Vă rugăm să poftiti la masa noastră, panie, se întoarse apoi 
amabil către Mitea. 

Acesta sări în picioare, gata să dea iarăşi drumul unei tirade, dar se 
răzgândi. 

— Să bem, panie! Se mulţumi el să spună în loc de orice cuvântare. 

Toată lumea râse. 

— Slava Domnului! Credeam că iar o să se pornească, suspină Grusenka 
nervoasă. Auzi, Mitea, îi porunci ea, să stai liniştit! Ce bună idee ai avut sa 
aduci şampanie! Mi-era poftă să beau şi nu pot să sufăr vişinata. Dar şi mai 
bună idee ai avut să vii încoace, e o plictiseală aici... Ti s-a facut de un 
chiolhan? Ci vara-ti odată banii în buzunar! De unde ai luat atâtea parale? 

Ruşinat, Mitea se grăbi să vâre în buzunar teancul de bancnote, pe care 
încă îl mai ţinea strâns în pumn, aşa încât toată lumea îl văzuse şi mai ales cei 
doi polonezi. Se îmbujora tot. Tocmai atunci jupânul sosi cu o sticlă de 
şampanie destupată şi o tavă plină cu pahare. Miţea apucă sticla, dar era atât 
de fâstâcit, încât nu mai ştiu ce să facă. Kalganov i-o luă din mână şi turnă în 
pahare. 

— Mai adu una! Porunci Mitea şi, uitând să mai ciocneasca cu polonezul 
pe care-l poftise cu atâta solemnitate să bea pentru împăcarea lor, dădu pe gât 
paharul fără să-i mai aştepte pe ceilalţi. Părea cu totul alt om acum. Aerul 
solemn şi tragic cu care intrase în odaie dispăruse, şi-n locul lui i se aşternuse 
pe faţă o expresie copilăroasă. Se făcuse mic şi umil. Avea o sfială în privire şi 
se uita încântat la toată lumea, chicotind mereu, nervos, recunoscător ca un 
catelus pedepsit, căruia stăpânul i-ar fi dat din nou drumul în casă făcându-i 
hatârul să-l mângâie. S-ar fi zis că uitase tot ce se întâmplase mai înainte şi-i 
admira pe toţi, zâmbind ca un copil. Era vesel nevoie mare şi n-o mai slăbea 


din ochi pe Grusenka, ba chiar se mută cu scaunul lângă dânsa, lipindu-l de 
jiltul ei. Avu răgaz acum să-i cerceteze mai atent pe cei doi pani, deşi nu-şi 
putea da seama încă ce fel de oameni erau. Cel care şedea pe canapea îl 
impresiona prin ţinuta lui, prin accentul lui polonez şi mai ales prin pipa din 
sură. „Ei şi ce dacă fumează cu pipa, foarte frumos!” se gândea examinandu-l. 
Omul, care părea să tot aibă vreo patruzeci de ani, cu figura lui cam puhavă, 
cu un năsuc mic de tot, subliniat de o mustăcioară cănită, subţire şi arogantă, 
nu-i trezea deocamdată nici un fel de nedumerire. Nici chiar peruca grosolană, 
făcută cine ştie în ce orăşel din Siberia, cu părul lins pe tâmple, ce-i dădea o 
înfăţişare stupidă, nu-l surprinse prea tare: „Se vede că aşa-i place lui, să 
poarte perucă!” îşi spuse contemplându-l mai departe, fericit. Celălalt pan, care 
şedea la perete, mai tânăr decât poleacul de pe canapea, avea o privire 
insolentă şi sfidătoare şi asculta în tăcere, cu un aer dispretuitor, discuţiile 
comesenilor. Singurul lucru care-l uimea la el era statura lui exagerat de înaltă, 
într-un contrast izbitor cu cea a polonezului de pe canapea. „în picioare, 
probabil că atinge unsprezece verşoci, dacă nu şi mai mult”, îi trecu prin minte. 
Se gândi apoi că namila aceea era, de bună seamă, prietenul şi omul de 
încredere al celuilalt, un fel de „gardă personală”, deprins să-i facă în totul pe 
plac bondocului. Ceea ce i se păru de asemenea foarte natural, ba chiar 
lăudabil. În sufletul cätelusului se stinsese orice pâlpâire de gelozie. Nu 
înţelegea nimic din purtarea Gruşenkăi, nici din tonul enigmatic cu care rostise 
câteva fraze; nu-şi dădea seama — cu un freamat de nestăvilită bucurie — decât 
că Grusenka era drăguță cu el şi că-l „iertase”, îngăduindu-i să sada lângă 
dânsa. Se topi tot de fericire când o văzu muindu-şi buzele în paharul cu 
şampanie. Până la urmă însă îl miră tăcerea ce domnea în odaie şi roti jur 
împrejur o privire cercetătoare, ca şi când ar fi aşteptat ceva: „De ce stăm aşa 
tacuti, de ce nimeni nu spune nimic, domnilor?” părea că întreabă ochii săi 
zâmbitori. 

— Nu vezi? Ne toarnă nişte minciuni, că ne dor fălcile de cât am râs! 
Spuse Kalgarov, ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, arătându-i-l pe Maximov. 

Mitea se uită ţintă la Kalganov, apoi isi mută repede privirile asupra 
moşierului. 

— Toarna la minciuni, zau? Rosti el cu un gâlgâit scurt de râs, de parca 
ar fi auzit cine ştie ce nostimadă. Ha-ha! 

— Da. Inchipuieste-ti, pretinde că prin o mie opt sute şi douăzeci toţi 
cavaleriştii noştri s-au însurat cu poloneze; ei, spune dac-ai mai auzit 
asemenea bazaconie! 

— Cu poloneze? Repeta Miţea, cuprins de o nemărginită admiraţie. 

Kalganov îşi dădea foarte bine seama de relaţiile ce existau între Mitea si 
Gruşenka şi bănuia poate şi rolul pe care-l juca polonezul, dar toate astea erau 
lucruri care nu-l interesau decât prea puţin, dacă nu chiar de loc; în momentul 
de faţă nu se ocupa decât de Maximov. Întâmplarea făcuse ca tocmai în seara 
aceea să poposească împreună la han, unde dăduseră peste cei doi polonezi, pe 
care-i vedeau pentru prima oară în viaţă. Pe Gruşenka însă Kalganov o 


cunostea mai demult, fusese chiar acasa la dansa cu cineva, dar nu izbutise 
să-i inspire nici un fel de simpatie atunci. Acum, în schimb, era drăgăstoasă cu 
el si, până la venirea lui Mitea, il alintase tot timpul, deşi Kalganov rămăsese 
insensibil la dezmierdările ei. Era tânăr de tot, abia dacă împlinise douăzeci de 
ani, îmbrăcat elegant, alb la faţă cu un chip drăgălaş şi un păr blond, bogat, de 
toată frumuseţea. Obrazul alb era luminat de o pereche de ochi minunati, 
azurii, cu o privire inteligentă, uneori adâncă, poate prea serioasă în genere 
pentru vârsta lui, deşi Kalganov vorbea câteodată într-adevăr ca un copil şi 
avea un aer teribil de candid, lucru de care nu se simţea de loc stingherit, chiar 
atunci când era conştient de asta. În totul, părea un ins destul de original şi de 
capricios deşi tandru din fire. În unele clipe i se întipărea pe figură o expresie 
concentrată, stăruitoare: se uita la tine ca şi când ar fi fost atent la ceea ce 
spui, dar îţi dădeai seama că în momentul acela se gândea la cu totul altceva, 
urzând cine ştie ce visuri în sinea sa. Alteori era moale şi indolent sau, 
dimpotrivă, se frământa tot pentru un fleac de nimic. 

— Imagineaza-ti, de patru zile il car aşa după mine, continuă Kalganov 
cu un glas leneş, tărăgănat, care la el însă nu trăda nici o afectare. Ti-aduci 
aminte cum i-a dat brânci fratele dumitale din trăsură? M-a intrigat grozav 
atunci şi l-am luat cu mine la ţară, dar minte de îngheaţă apele, în aşa hal că 
îmi crapă obrazul de ruşinea lui. M-am hotărât deci să-l duc înapoi de unde 1- 
am luat... 

— Pan cu siguranţă n-a văzut în viaţa lui o pani (8) poloneză şi spune 
nişte lucruri care nu există, observă polonezul cu pipa. 

Polonezul cu pipa vorbea destul de bine ruseşte, mult mai bine decât voia 
să arate, silindu-se parcă într-adins să stâlcească cuvintele pe care le pronunţa 
cu un accent polonez. 

— Şi eu am fost însurat cu o pani poloneză, chicoti Maximov. 

— Da ce, dumneata ai fost ofiţer de cavalerie? Parcă de ei era vorba 
adineauri. Eşti cumva cavalerist? Îl luă numaidecât în primire Kalganov. 

— Chiar aşa, ai dreptate, ce-a fost cavalerist? Ha-ha! Râse Mitea, care era 
numai ochi şi urechi şi se uita curios de cum deschidea cineva gura, de parcă 
s-ar fi aşteptat să audă cine ştie ce lucru mare. 

Maximov se întoarse către el. 

— Să vedeţi, voiam să spun că panienki... (9). Sunt tare nostime... Şi 
cum o invită vreun ulan de al nostru şi dansează cu el o mazurca — hop! 

— Îi sare numaidecât pe genunchi ca o pisicuta... O pisicuta albă... sub 
ochii pan-tatălui şi pani-mamei, care se uită şi nu zic nimic... O lasă în pace... 
Iar a doua zi ulanul se înfiinţează acasă la dumnealor să-i ofere mâna... Da... 
Aşa cum va spun, să-i ofere mâna! Hi-hi! Chicoti din nou Maximov. 

— Pan lajdak! (10), mârâi pan-ul cel înalt, punând picior peste picior. 

Mitea apucă să vadă o cizmă uriaşă, grosolană, cu talpa de două degete, 
murdară de noroi. De altfel, amândoi polonezii erau îmbrăcaţi destul de prost, 
cu nişte haine ponosite. 


— Pani Agrippina, pan vazut la Polonia asta femei topârlan, nu pani din 
lume mare, observa poleacul cu pipa. 

— Moiesz na to rachowac! {11} puse punctul pe i lunganul. 

— Ei, poftim! Lasati omul sa vorbeasca! Nu mai poate nimeni sa spuna 
un cuvant, fiindca nu permit dumnealor! Cel putin asa ne mai distram si noi! 
Se rasti Grusenka. 

— N-am nimic impotriva, rosti apasat cel cu peruca, uitandu-e lung la 
Grusenka. Apoi tacu grav si incepu sa traga din pipa. 

— Nu, nu, pan are dreptate, sari cu gura Kalganov, infierbantat de parca 
ar fi fost vorba de cine stie ce lucru de seama. N-a fost niciodata in Polonia. 
Cum isi permite atunci sa vorbeasca asa? Fiindca, dupa cate stiu, dumneata 
nu te-ai insurat in Polonia... 

— Nu, in gubernia Smolensk. Dar nevasta mea era poloneza, o adusese 
direct de acolo un ulan împreună cu maica-sa, cu o matusa si încă o 
rubedenie, o cucoana cu un bäiat mare, da, a venit cu ea aici si pe urma... Mi-a 
cedat-o mie. Era porucic, un tanar tare cumsecade. La inceput voise sa se 
însoare el cu dânsa, dar mai pe urmă s-a răzgândit, pentru că fata era 
schioapa... 

— Şi dumneata te-ai însurat cu o şchioapă? Îl întrebă Kalganov. 

— Da. Ce-i drept m-au cam tras pe sfoară, niciunul din ei nu mi-a spus 
nimic despre treaba asta. Am crezut că asa-i place ei... Să topäie într-una... Îmi 
ziceam că probabil e o fire mai zglobie... 

— Credeai că sare într-un picior de bucurie ca se manta cu dumneata? 
Exclama Kalganov cu o voce cristalină de copil 

— Chiar aşa, de bucurie. Dar mai apoi s-a dovedit că pricina era cu totul 
alta. După cununie, seara, când ne-am întors de la biserică, mi-a mărturisit 
adevărul şi mi-a cerut iertare, din inimă; zicea că în copilărie îşi rupsese un 
picioruş sărind peste o băltoacă, hi-hi! 

Kalganov râse cu poftă, ca un copil, răsturnându-se pe spătarul 
canapelei. Grusenka îi tinu isonul, spre incantarea lui Mitea, care era într-al 
nouälea cer. 

— Sa stii ca de asta data a spus adevarul, n-a mai mintit! Lamuri tanarul 
în gura mare, adresându-se lui Mitea. A fost însurat de două ori, vorbeşte acum 
de prima lui soţie, fiindcă a doua nu ştiţi cea facut? A sters-o frumusel de 
acasă şi e bine sănătoasă până-n ziua de azi! 

— Serios? Miţea se întoarse către Maximov, prefăcându-se grozav de 
mirat. 

— Da, a fugit; am trecut prin această încercare, confirmă cu modestie 
Maximov. A şters-o cu un musiu. Unde mai puneţi că avusese grijă mai înainte 
să treacă pe numele ei un sătuc din averea mea. „Tu esti om învăţat, zice, o sa 
găseşti oricând o bucată de pâine.” M-a dus cu zăhărelul. Ce credeţi că mi-a 
spus odată un arhiereu: „Vezi, zice, una din nevestele dumitale a fost beteagă 
de un picior, iar cealaltă prea iute de picior? Hi-hi!” 

Kalganov era din ce în ce mai agitat. 


— Să ştiţi că atunci când minte — şi asta se întâmplă mai tot timpul — 
minte numai ca să ne facă plăcere. Nu-i aşa că nimeni nu-i poate lua în nume 
de rău treaba asta? Uneori mi-e chiar foarte simpatic. E o lichea, nu zic ba, dar 
o lichea autentică. Am dreptate? Ce părere aveţi? Alţii sunt lichele din interes, 
cu scopuri precise, ştiind că se aleg cu anumite profituri, pe cand el e o 
secătură sadea... Ieri, bunăoară, pretindea (tot drumul ne-am certat din pricina 
asta) că Gogol ar fi scris despre el în Suflete moarte. Dacă vă amintiţi, e acolo 
un moşier Maximov pe care Nozdriov îl maltratează la un moment dat, 
bătându-l cu vergile; ca urmare, acesta este chemat în judecată „pentru ofensă 
personală adusă în stare de ebrietate mosierului Maximov”. Tineti minte? Ei 
bine, dumnealui pretinde, nici mai mult, nici mai puţin, că-i vorba de dânsul în 
carte şi că lucrurile s-au petrecut într-adevăr aşa! Spuneţi, vă rog, dacă-i 
posibil aşa ceva! Cicikov a cutreierat ţara cel mai târziu prin o mie opt sute 
douăzeci şi ceva, aşa încât nici măcar datele nu concordă. Cum era să-l bată 
atunci cu vergile?! Nu-i aşa că nu se putea? 

Era ciudat că tânărul Kalganov se angajase cu atâta ardoare în această 
discuţie; insufletirea lui inexplicabilă era totuşi sincera. Mitea îi cânta în 
strună, zelos: 

— Şi dacă l-or fi bătut? Strigă el, râzând. 

— Eu n-am zis că m-au bătut cu vergile, dar de patit tot am patit ceva, 
găsi cu cale să pună lucrurile la punct Maximov. 

— Adică ce? Ai mâncat, ori n-ai mâncat bătaie? 

— Ktora godzina, panie? (12) întrebă plictisit poleacul cu pipa pe 
lunganul de pe scaun. 

Acesta ridică din umeri drept răspuns: niciunul dintre ei nu avea ceas. 

— N-oti fi vrând cumva să stăm ca mutii?! Lăsaţi oamenii să vorbească. 
Daca voi vă plictisiti, înseamnă să nu mai scoată nimeni un cuvânt? Sări Grusa 
cu gura, ca şi când le-ar fi căutat cu tot dinadinsul pricină. Abia acum îşi 
dădea seama si Mitea. De asta dată însă poleacul îi răspunse destul de iritat: 

— Pani, ja nic ne mowiem împotriva, nic nie powiedzja! (13) 

— Bine, bine, spune mai departe, îl îndemnă Gruşenka pe Maximov. De 
ce aţi amuţit cu toţii? 

— Păi ce să vă mai spun, astea-s fleacuri! Se grăbi să continue Maximov 
cu o vădită satisfacţie, alintându-se un pic. De altfel, la Gogol istoria asta, în 
fond, e simbolică şi numele personajelor sunt toate fictive: Nozdriov, de fapt, nu 
era Nozdriov, ci Nosov, iar Kuvănnikov nici măcar nu seamănă, fiindcă se 
numea în realitate Scvorniov. Cat despre Fenardi, i se spunea într-adevăr aşa, 
dar nu era italian, ci rus get-beget, îl chema Petrov; pot să vă spun însă că 
mamzel Fenardi era o femeiusca tare nurlie, numai în tricou şi cu o fustă 
scurta de tot cu paiete şi avea nişte picioruse teribil de nostime... E adevărat ca 
s-a învârtit, dar nu chiar aşa, ore în şir, ci numai patru minute... de ne-a 
zăpăcit pe toţi... 

— Atunci pentru ce te-au bătut? Ci zi odată, omule! 

— Din pricina lui Piron. 


— Care Piron? Întrebă Mitea. 

— Piron, faimosul scriitor francez. Eram cu mai multi intr-o crâsmä, la 
iarmaroc. Ma poftisera sa beau cu ei un pahar si, cum sedeam asa cu totii la 
masa, m-am apucat sa le spun epigrame, de pilda... ,Tu esti Boileau? Ce curios 
te-ai costumat:” {14} la care Boileau răspunde că se duce la bal mascat, adică la 
baie; hi-hi! Au crezut ca vreau sa-mi bat joc de ei. Atunci le-am turnat pe loc 
încă una, o epigramă foarte caustică, pe care un om cultivat nu se poate să n-o 
ştie; 

Tu eşti Sapbo, iar eu Phaon, ce încântare! 

Dar vai, atât de rău îmi pare că nu ştii drumul către mare! (15) 

Dumnealor, însă, s-au supărat şi mai tare şi au început să mă înjure 
cum le venea la gură, iar eu, ca s-o dreg, mă pune dracu şi le mai povestesc o 
anecdotă, tot aşa, foarte răspândită printre iubitorii de carte, în legătură cu 
Piron, care, drept răzbunare fiindcă n-a fost primit în sânul Academiei 
Franceze, a cerut să i se scrie pe mormânt următorul epitaf: 

Ci-gât Piron qui ne fut rien, Pas méme académicien. (16) 

Atunci au tăbărât pe mine şi m-au luat la palme. 

— Dar pentru ce? Nu înţeleg pentru ce? 

— Pentru că eram prea cult, păcatele mele. Oamenii găsesc o mie şi unul 
de motive când e vorba să-şi snopească semenii, încheie Maximov sententios. 

— Hai, terminati odată cu prostiile astea, mi s-a facut lehamite, credeam 
c-o să povestiti lucruri mai nostime! Îl întrerupse deodată Grusenka. 

Speriat, Mitea simţi cum îi îngheaţă râsul pe buze. Poleacul cel înalt se 
ridică de pe scaun şi, cu aerul superior al unui om cuprins de plictiseală în 
mijlocul unei societăţi cu care n-are nici în clin, nici în mânecă, începu să 
măsoare în lung şi în lat odaia, cu mâinile la spate. 

Grusenka îl privi cu dispreţ: 

— Iar l-a apucat! 

Miţea începu să se frământe si mai tare, cu atât mai mult cu cât 
observase că poleacul de pe canapea se uita la el cu ochi răi. 

— Panie, izbucni el deodată, hai să bem, panie! Vreau să ciocnesc şi cu 
dumnealui un pahar, să bem, panowie! 

Puse apoi trei cupe una lângă alta şi le umplu cu şampanie. 

— Pentru Polonia, panowie! Închin paharul pentru Polonia, pentru tara 
domniilor-voastre! 

— Bardzo to milo, panie, wypijemy (17) răspunse grav, dar amabil, 
polonezul de pe canapea, intinzand mana spre pahar. 

— Si dumnealui, cum ii zice, hei, stimabile, poftim de ia un pahar! Se 
agita Mitea. 

— Pan Wrublewski, ii veni in ajutor cel de pe canapea. Lunganul se 
apropie de masă, cu pas legănat, şi-şi luă paharul, rămânând în picioare. 

— Pentru Polonia, panowie, urra! Strigă Miţea ridicând cupa. 

Ciocnira câteşitrei. Mitea apucă sticla şi umplu iarăşi paharele. 

— Acum să bem pentru Rusia, panowie, să ne infratim! 


— Toarna-ne si noua, zise Grusenka, vreau si eu sa inchin pentru Rusia. 

— Şi eu, i se alătură Kalganov. 

— Da eu de ce să nu beau... Pentru tarisoara mea, pentru mäicuta 
noastră scumpă! Chicoti Maximov. 

— Toţi, toţi, să bea cu toţii! Strisă Mitea. Trifon Borisâci, mai adu nişte 
sticle. 

Hangiul aduse şi ultimele trei butelii care mai rămăseseră. 

Mitea turnă în pahare. 

— Pentru Rusia, urra! Proclamă el. 

Băură toţi, în afară de cei doi polonezi. Gruşenka goli cupa până la fund. 
Panii, în schimb, nici nu se atinseră de paharele lor. 

— Cum asa, panowie? Întrebă Mitea. Ce fel de treabă-i asta? 

Pan Wrublewski luă în mână paharul si, ridicandu-l, rosti cu o voce 
răsunătoare: 

— Pentru Rusia, cu hotarele ei dinainte de 1772! 

— O to bardzo pickno! {18} întări celălalt şi amândoi îşi desertara cupele. 

— Tare mai sunteţi proşti, panowie! Îi scăpă fără să vrea lui Mitea. 

— Panie! Cei doi polonezi se ridicară tantosi şi gata de harta ca nişte 
cocoşi, mai ales pan Wrublewski. 

— Ale nie moina nie miec slabosci do swoego kraju? {19} se ratoi el. 

— Tacere! Lăsaţi răfuielile! Să nu vă prind că va certati! Striga autoritară 
Gruşenka, bătând din picior. Se îmbujorase toată la faţă şi-i scăpărau ochii. 
Începuse să se simtă paharul de şampanie băut pe nerăsuflate. 

Mitea intră în panică: 

— Vă cer iertare, panowie! Numai eu sunt de vină, n-am să mai fac. 
Wrublewski, pan Wrublewski, zău, n-o să se mai întâmple a doua oară... 

— Ci taci odată! Şezi jos, caraghiosule! Se răsti cu ciudă Gruşenka, 
furioasă. 

Toată lumea se aşeză; se uitau unii la alţii, fără să scoată un cuvânt. 

— Domnilor, recunosc, vina e numai a mea! Căută să rupă tăcerea Mitea, 
care tot nu înţelegea ce se întâmplase cu Gruşenka de avusese asemenea ieşire. 
Dar de ce-am rămas aşa cu toţii? Ce să facem... ca să mai înviorăm atmosfera, 
da, să ne mai distrăm un pic? 

— Ai dreptate, o să murim de plictiseală, rosti într-o doară Kalganov. 

— Să jucăm iarăşi cărţi ca pân-acum, chicoti Maximov. 

— Cărţi? Bună idee! Îl sprijini Mitea. Dacă numai panowie... 

— Pozno, panie! Răspunse parcă fără chef polonezul de pe canapea. 

— Aşa e! Îi tinu hangul pan Wrublewski. 

— Pozno! Ce-i aia pozno? Întrebă Grusenka. 

— Târziu, pani, e ceas târziu, o lămuri cel de pe canapea. 

— Ba e târziu, ba fac tot felul de fasoane, orice ai spune strâmbă din nas! 
Izbucni enervată Gruşenka. Stau ca nişte cobe amândoi şi ar vrea ca toată 
lumea să se plictisească. Până ai venit tu, Mitea, au stat aşa tot timpul, cu 
gurile încleştate, în faţa mea, făcând pe grozavii... 


— Zeita mea! Se repezi polonezul cu pipa. Co mowisz to sie stanie. Widze 
nelaske, jestem smutny! Jestem gotaw, panie! {20} se grabi el sa incheie 
discuţia, adresându-se lui Mitea. 

— Începe dumneata, panie! Spuse acesta, scoțând din buzunar teancul 
de bani, din care smulse două hârtii ca să le pună pe masă. 

— Am de gând să pierd gros, în profitul dumitale, panie! Ia cărţile, banca 
o ţii dumneata! 

— S-aducă jupân cărţile, insistă grav poleacul cel maruntel. 

— To najlepszy sposob {21}, întării pan Wrublewski. 

— Jupânul? A, da, înţeleg, foarte bine, să le aducă el, aveţi dreptate, 
panowie! Jupâne, o pereche de cărţi! Comandă Mitea. 

Jupânul se întoarse numaidecât cu un pachet nou-nout de cărți de joc 
şi-i dădu totodată de ştire că fetele începuseră să se adune şi că peste puţin se 
vor infatisa şi ovreii cu tambalele; nu mai aveau de aşteptat decât mezelicurile 
şi vinaturile care trebuiau să vină cu troica. Mitea se ridică de la masă şi se 
duse repede în odaia alăturată să dea dispoziţii. Deocamdată însă nu sosiseră 
decât trei dintre fete: Maria lipsea. Şi cum nu prea ştia ce dispoziţii să dea şi 
nici pentru ce se sculase de la masă, porunci, până una-alta, să se scoată 
dulciurile din ladă şi să se împartă acadele şi bomboane fetelor. „Şi nişte votcă 
pentru Andrei! Dati-i votcă lui Andrei, se grăbi el să adauge, ca să nu mai fie 
supărat pe mine.” Maximov, care se luase după el, îl atinse binişor pe umăr. 

— Dă-mi şi mie cinci ruble, se rugă el în şoaptă, să am ce pune la bătaie, 
hi-hi! 

— Bravo, foarte bine! Uite zece ruble, poftim! Miţea scoase iarăşi din 
buzunar toţi banii şi, găsind o Mrtie de zece ruble, i-o întinse lui Maximov. 
Dacă pierzi, vino să-ţi mai dau, auzi... 

— S-a făcut! Şopti fericit Maximov şi se strecură înapoi în salon. 

Mitea se întoarse şi el şi-şi ceru iertare că-i lăsase să aştepte. Polonezii se 
aşezaseră la masă şi desfăcuseră pachetul de cărţi. Păreau mult mai amabili 
decât înainte, aproape prietenoşi. Poleacul de pe canapea îşi aprinse pipa din 
nou şi se pregăti să împartă cărţile cu o impunătoare solemnitate. 

— Ocupati-va locurile, panowie! Îi pofti pan Wrublewski. 

— Eu nu mai joc, zise Kalganov şi aşa am pierdut cincizeci de ruble. 

— Pan a fost nieszczqsliwy {22}, pan poate acum să fie szczqsliwy {23}, 
starui cel cu pipa. 

— Cât e banca? Pui tot atât la bătaie? Întrebă Mitea stârnit. 

— Ştiu eu, panie, poate o sută, poate două, cât dumneata vrei. 

— Un milion! Râse Mitea. 

— Pan căpitan poate auzit despre pan Podwisocki? 

— Care Podwisocki? 

— La Varşava merge banco cine vrea. Vine asta Podwisocki, vede tysiec (o 
mie) zloți şi zice: „Va banque!” Bancher mowi (spune): „Panie Podwisocki, pui 
bani jos sau joci na honor (pe cuvânt de onoare)?” „Na honor, panie”, mowi 
Podwisocki. „Tem lepiej, panie.” (Cu atât mai bine, domnule.) Bancher dă cărţi. 


Asta Podwisocki castigi mia. ,Astepti, panie”, zice bancher; trage el sertar si ia 
un milion: „la panie, o to este twoj rachunek {24}. Banca avut un milion!” „N-am 
ştiut”, zice Podwisocki. „Panie Podwisocki, domnia-ta pus na honor şi noi jucat 
na honor.” Şi Podwisocki luat atunci milion. 

— Prea e gogonată! Exclamă Kalganov. 

— Panie Kalganov, w szlabetnej kompanji tak mowir nie przystojnie. {25} 

— Cine, un jucator polonez sa-ti dea un milion? Poti sa astepti mult si 
bine! Exclama Mitea, dar se opri deodată încurcat. Scuza-ma, te rog, panie, mi 
se pare că iar am spus o prostie. Dă, dă, cum să nu dea, se poate? E vorba doar 
de honor, de onoarea poloneză! Vezi că şi eu o rup niţel pe poloneşte? Ha-ha! 
Zece ruble pe fante. 

— Şi eu o rublă pe dama de verde, pe panienka asta nostimă şi cu 
picatele, hi-hi! Chicoti Maximov, punând în dreptul lui dama şi făcându-şi 
cruce pe sub masă ca să nu observe ceilalți. 

Miţea câştigă şi, odată cu el şi Maximov. 

— De două ori miza! Striga Mitea. 

— Şi eu încă o rublă, una singură, singură şi mică... Şopti Maximov, 
fericit că era în câştig. 

— S-a dus dracului! Exclama Mitea. Sapte, coupe! 

— Coupe avu aceeaşi soartă. 

— Opreşte-te! Interveni din senin Kalganov. 

— Ba nu: coupe, încă o dată coupe! Miţea dubla potul, da orice carte pe 
care miza era bătută. Rublele, în schimb, câştigau mereu. 

— Iar coupe! Izbucni exasperat Mitea. 

— Ai pierdut două sute, panie. Mai pui două sute? Întreba jucătorul cu 
pipa. 

— Cum? Am şi făcut praf două sute? Poftim încă două! Două sute, 
coupe; şi, luând brusc banii de pe masa, Miţea ii azvârli pe damă, dar în 
aceeaşi clipă Kalganov acoperi cartea cu mâna. 

— Destul! Se auzi vocea Lui sonora. Miţea făcu ochii mari. 

— Ce te-a apucat? 

— Gata, nu mai vreau! N-o să mai jucaţi! 

— De ce? 

— Uite-asa! Scuipa şi pleacă. Nu te mai las să joci! Mitea se uită la el 
nedumerit. 

— Lasă, Mitea, poate că are dreptate... Şi aşa ai pierdut o grămadă de 
bani, rosti pe un ton ciudat Gruşenka. 

Cei doi polonezi se ridicară cu nişte mutre teribil de ofensate. 

— Zartujesz, panie? {26} îl apostrofă pe Kalganov maruntelul, săgetându-l 
cu privirea. 

— Jak moina to robie, panie?! (27) se burzului pan Wrublewski. 

— Ce înseaimină asta? De ce tipati asa? Îi luă la rost Gruşenka. Parc-ati 
fi nişte cocosi! 


Mitea se uita la ei rand pe rand, surprins mai ales de expresia pe care o 
avea in momentul acela chipul Grusenkai si deodata ii fulgera prin minte o idee 
cu totul neprevazuta, o idee intr-adevar bizara! 

— Pani Agrippina! Încercă să protesteze cu obrajii dogoriti de mânie, 
märuntelul, dar in aceeaşi clipă Mitea se duse la el şi-l bătu pe umăr. 

— Stimabile, aş vrea să-ţi spun două cuvinte, daca nu ţi-e cu supărare... 

— Co chcesz, panie? {28} 

— Să trecem dincolo, în odaia alăturată. Numai două cuvinte să-ţi spun, 
două cuvintele dulci, care-o să-ţi facă plăcere, iti garantez... 

Maruntelul îl privi mirat şi în acelaşi timp cu o licărire de teamă. Totuşi 
acceptă, cu condiţia să vină şi pan Wrublewski cu ei. 

Garda personală? Mă rog, să poftească, cred c-o s-avem nevoie şi de 
dânsul. E chiar necesar! Întări Mitea în gura mare. Înainte mars, panowie! 

— Unde vă duceti? Se nelinisti Grusenka. 

— Ne intoarcem intr-o clipa, raspunse Mitea. 

Un curaj extraordinar, o energie neasteptata ii luminau chipul, era cu 
totul alt om acum decât cel care intrase pe uşă cu un ceas mai înainte. Îi 
conduse pe cei doi jucători în camera din dreapta, nu în cea mare, unde 
începuse să se adune corul fetelor şi se făceau pregătiri pentru oaspeţi, ci în 
iatacul ticsit cu fel de fel de cufere şi lăzi de zestre, unde se aflau două paturi 
cât toate zilele, purtând fiecare o clădărie de perne de cât. Într-un colţ, pe o 
mescioară de brad ardea o lumânare. Pan-ul cel maruntel şi Mitea se asezara 
faţă în faţă la masă, iar uriaşul pan Wrublewski rămase în picioare, lângă el, cu 
mâinile la spate. Cei doi polonezi îl priveau incruntati, dar în acelaşi timp 
extrem de curioşi. 

— Cu ce pot fi de folos domniei-tale? Îngăimă cel cu pipa. 

— Uite ce este, panie, scurt şi cuprinzător: poftim banii (scoase din 
buzunar teancul de bancnote), ti-ajung trei mii? Ia-i şi cară-te unde vrei! 

Pan se uita ţintă la el, căscând ochii mari, ca şi cum ar fi căutat să-i 
citească gândurile. 

— Trzy tysiecy, panie? {29} şi schimbă o privire cu Wrublewski. 

— Trei mii, panowie! Ascultă, panie, văd că eşti un om cu capul pe umeri, 
ia astea trei mii şi cară-te de-aici! Du-te unde şi-a intarcat dracu copii, cu 
Wrublewski cu tot, auzi? Întinde-o imediat, chiar în clipa asta, o dată pentru 
totdeauna, ma-ntelegi? Să ieşi frumusel pe uşa asta, ca să nu te mai întorci 
niciodată. Ce ai dincolo: palton, şubă? Stai, că ţi-l aduc eu. Pun să-nhame 
îndată caii la trăsură şi dowidzenia, panie! (30) Ei, ce zici? 

Miţea aştepta răspunsul, sigur de sine. Nu se indoia câtusi de putin de 
succesul negocierilor. Figura polonezului căpătă dintr-o dată o expresie cât se 
poate de hotărâtă. 

— Şi banii, panie? 

— Uite cum facem cu banii: iti dau deocamdată cinci sute de ruble 
arvună, să plätesti surugiul, iar restul de două mii cinci sute, mâine, în oraş. Iti 
jur pe onoarea mea că-i scot din pământ, din iarbă verde! Tuna Mitea. 


Polonezii schimbara din nou o privire. ,Ofiterul” se intuneca la fata. 

— Sapte, iti dau sapte sute, nu cinci, acum, in mana! Mitea sporise 
arvuna simtind că se strică târgul. Ce zici, panie? N-ai încredere in mine? In 
orice caz nu pot sa-ti dau toti banii odata. Daca ti-i dau acum pe toti, parca vad 
ca maine te intorci iaräsi la ea... De altfel, nici n-am la mine suma asta, am 
lasat banii acasa, in oras, baigui Mitea, simtind ca se pierde cu firea si 
temându-se de un eşec. Zău, îi am acasă, ascunsi undeva... 

În momentul acela un sentiment de demnitate ofensată se întipări pe 
obrazul celui maruntel. 

— Altceva nu mai vreţi? Întrebă el sarcastic. Pe Apje! Şi scuipă pe jos. 
Pan Wrublewski făcu la fel. 

— Scuipi pentru că te bizui să storci mai mult de la Grusenka! Striga 
Mitea deznădăjduit, dandu-si seama că nu mai era nimic de făcut. Sunteţi nişte 
claponi amândoi! 

— Jestem do zywego dotkniety! {31} şi, roşu ca racul de indignare, pan-ul 
cel scund se ridică de pe scaun şi părăsi odaia, ca ţi cum i-ar fi fost peste 
putinţă să mai asculte un singur cuvânt. 

Legănându-se pe picioarele-i de cocostarc, Wrublewski se grăbi să-l 
urmeze. Mitea, umilit şi încurcat, încheia procesiunea. Se temea de Grusenka 
şi în acelaşi timp era convins că polonezul o să-l dea de gol. Aşa cum se şi 
întâmplă de altminteri: intrând în salon, acesta se opri cu un aer teatral în fata 
Gruşenkăi. 

— Pani Agrippina, jestem do zywego dotkniety! Izbucni el, dar Gruşenka, 
pierzându-şi răbdarea, de parcă ar fi impuns-o în carne vie, îi tăie apa de la 
moară. 

— Ruseşte, vorbeşte ruseşte, să nu mai aud nici un cuvânt polonez! 
Altădată parcă ştiai destul de bine ruseşte, n-o să mă faci să cred c-ai uitat tot 
în aceşti cinci ani! Îi venise tot sângele în obraji de mânie. 

— Pani Agrippina... 

— Ma cheama Agrafena sau Grusenka, cum poftesti, vorbeste ruseste 
daca vrei sa te ascult! 

Polonezul pufni cu un aer trufas si rosti precipitat si plin de emfaza, 
stalcind cuvintele: 

— Pani Agrafena, eu venit sa uiti ce a fost mai inainte, sa ierti la domnia- 
ta, să uiţi tot, pana azi... 

— Cum adică, să mă ierti? Vrei să zici c-ai venit să mă ierti? Tu pe mine? 
Îl întrerupse Gruşenka, ridicându-se în picioare. 

— Tak] est, pani, {32} eu nu eşti las, eu eşti generos. Dar eu fost-am 
zdziwjony {33} cand am vazut asta amant la domnia-ta. Pan Mitea, in odaie 
acolo, oferit mie trei mii sa plec. Eu l-am scuipat in obraz. 

— Cum? Ti-a oferit bani pentru mine? Striga isteric Grusenka. Este 
adevarat, Mitea? Cum ai indraznit?! Ce, eu sunt de vanzare? 

— Panie, panie! Urlă Mitea, e o femeie cinstită, o sfântă. Jur că n-am fost 
niciodată amantul ei! Minti... 


— Cum îndrăzneşti să mă aperi fata de el? Îşi ieşi din särite Grusenka. 
Am ramas cinstita nu din virtute si nici pentru ca m-as fi temut de Kuzma, ci 
ca sa pot sta mandra inaintea ästuia de aici si sä am dreptul sa-i azvarl in 
obraz ca nu-i decat un ticälos! Si zici ca n-a vrut sa primeasca bani de la tine? 

— Ba bine ca nu, cum sa nu vrea?! Exclama Mitea. Numai ca avea 
pretenţia să-i număr in palmă trei mii dintr-o data si eu i-am oferit şapte sute 
arvună. 

— Aşa, da, înţeleg; a auzit că am bani, de aceea a venit întins să se 
însoare cu mine! 

— Pani Agrippina! Zbieră polonezul, eu cavaler eşti, nobil eşti, nu lajdak! 
Eu venit să iei de nevastă la domnia-ta şi aici găsit alta pani, nu asta care 
cunoscut, o pani uparta i bez wstydu! (34) 

— Cară-te de unde ai venit! Acusi pun să te arunce afară şi ai să vezi 
cum ai să zbori cât ai zice peşte! Strisă Gruşenka, furioasă la culme. Proasta, 
proasta de mine, pentru cine m-am canonit cinci ani de zile?! Dar nu, nu 
pentru el m-am canonit, în mine nu mocnea decât ura! Ce, ăsta e omul pe care 
l-am iubit? Aşa arăta atunci? Parcă n-ar fi el, ci taică-său! Unde ţi-ai comandat 
peruca asta? Cel pe care-l ştiu eu era ca un soim, iar ăsta de aici e un rätoi. 
Celălalt râdea şi-mi cânta la ureche... Si eu care cinci ani incheiati m-am istovit 
plângând ca o smintită, păcătoasa şi netrebnica de mine! 

Grusenka se präbusi în fotoliu şi-şi ascunse fata în palme. În momentul 
acela, în odaia de alături, corul fetelor, care se adunaseră în fine, prinse a 
cânta un cântec sprintar de joc. 

— Sodoma! Răcni pan Wrublewski. Jupâne, dă afară muierile astea! 

Jupânul, care de mult pandea curios la usa, bănuind după tipetele ce se 
auzeau înăuntru că musteriii se luaseră la ceartă, apăru ca la comandă. 

— Gura! Ce urli aşa? Se răsti el la Wrublewski cu o lipsă de respect cu 
totul bizară. 

— Mitocanule! Răcni polonezul. 

— Mitocan? Dar tu ce eşti, cartoforule? Ti-am dat adineauri un pachet 
nou-nout si cum ti l-am dat, l-ai şi dosit! Ai jucat cu cărţi măsluite! Ştii c-aş 
putea să te trimit în Siberia pentru că umbli cu cărţi măsluite? E ca şi când ai 
umbla cu bani calpi... Şi, apropiindu-se de canapea, Trifon Borisâci vâri 
degetele între pernele şi spătarul mobilei şi scoase la iveală un pachet intact de 
cărţi. 

— Uite pachetul meu, nici măcar nu l-aţi desfăcut! Şi-l ridică în sus, să 
privească toată lumea. Am văzut de dincolo cum l-ai ascuns şi l-ai schimbat cu 
altul. Şi zici că esti pan? Cotcariile! 

— Şi eu l-am prins de două ori trişând pe celălalt, interveni şi Kalganov. 

— Vai, ce ruşine! Vai, ce ruşine! Se lamenta Gruşenka, dând din mâini, 
cu obrajii în flăcări. Doamne, în ce hal a ajuns omul ăsta! 

— Si mie mi-a făcut impresia că trişează! Exclama Mitea. Incoltit, pan 
Wrublewski se întoarse furios către Gruşenka şi-i strigă, amenintand-o cu 
pumnul: 


— Tarfa! 

Nu apuca insa bine sa inchida gura, ca Mitea se si repezi la el, il lua in 
brate, si, cat ai bate din palme, il scoase pe sus din salon si-l duse in odaia de 
alături, unde putin mai înainte discutasera catesitrei. 

— L-am pus jos pe podele! Îi incunostinta el o clipă mai apoi, când se 
întoarse în salon, gâfâind surescitat. Face spume la gură, canalia, dar nu mai 
vine el îndărăt!... Miţea închise unul din canaturile uşii si, ţinându-l deschis pe 
celălalt, îl zori pe cel maruntel: Stimabile, nu poftesti? Hai! 

— Dumitri Feodorovici, stărui Trifon Borisâci, spune-le, conasule, să-ţi 
dea înapoi banii pe care i-ai pierdut! Te-au pungăşit, conaşule! 

— Şi eu am pierdut cincizeci de ruble, dar mă las păgubaş, declară 
Kalganov. 

— Atunci şi eu mă lipsesc de cele două sute ale mele, nu-mi trebuie! Îi 
tinu isonul Mitea. Pentru nimic in lume nu le-aş mai primi, lasă, atâta 
consolare să aibă şi ei! 

— Bravo, Mitea, bravo! Striga Grusenka cu o clocotire de ură inversunata 
în glas. 

Roşu de ciudă, dar fără să-şi piardă aerul martial, maruntelul se îndreptă 
spre uşă, se opri totuşi în prag şi se adresă Gruşenkăi: 

— Pani, jezeli ckcesz isc ze intatt, proszq, jezeli nie bywaj zdrowa! {35} 

Trecu apoi tantos pragul, pufnind pe nas indignat, ranit in amorul sau 
propriu. Plin de ambitie, cu toata rusinea pe care o patise, nu pierduse inca 
speranţa ca pani va fi totuşi gata să-l urmeze, atât de mare era consideratia pe 
care o avea pentru propria lui persoana. Mitea tranti usa dupa el. 

— Intoarce cheia, zise Kalganov. Dar in aceeasi clipä se auzi räsucindu-se 
cheia in broasca. Cei doi polonezi avusesera singuri grija sa se incuie pe 
dinauntru. 

— Foarte bine! Striga Grusenka inversunata si neîndurătoare. Nici nu se 
putea mai bine! Calatorie sprancenata! 

VIII - COSMARUL. 

Atunci se incinse un chiolhan in toata puterea cuvantului, aproape o 
orgie. Grusenka ceru vin, în gura mare: „Vreau să beau, am chef să ma imbat 
la fel ca data trecuta. Iti aduci aminte, Mitea, ca atunci cand ne-am cunoscut! 
Cand ne-am vazut pentru prima oara!” Mitea era in delir, presimtea .fericirea”. 
Grusenka însă îl alunga într-una de lângă ea: „Du-te, veseleste-te, spune-le sa 
danseze, vreau să petreacă toată lumea, să joace şi masa şi casa, ca atunci, 
exact ca atunci!” exclamă ea în tot momentul. Era stăpânită de un neastâmpăr 
cumplit. Mitea se repezi să dea ordine. Între timp, în odaia de alături corul de 
fete se înjghebase. Camera în care stătuseră până atunci nu era destul de 
încăpătoare, fiind împărţită în două printr-o perdea de cât, îndărătul căreia se 
afla un pat imens, cu o pilotă groasă şi un munte întreg de perne, tot de cât. În 
toate cele patru odăi „curate” ale casei era câte un pat. Gruşenka se aşeză chiar 
în uşă, în jiltul pe care i-l adusese Mitea, la fel ca „atunci”, când chefuisera 
pentru prima oară împreună, ca să poată privi corul şi dansurile. Veniseră 


aceleasi fete ca in seara aceea; sosi apoi si taraful de ovrei cu tambaluri si in 
sfârşit trase in fata hanului si mult asteptata căruţă cu vinaturi si meztlicuri. 
Mitea umbla încolo şi încoace agitat. Mereu alte chipuri necunoscute apăreau 
în încăpere, bărbaţi şi femei, veniţi să caşte gura; erau ţăranii din sat care, deşi 
la sosirea lui Miţea dormeau duşi, se treziseră, presimtind că vor fi cinstiţi ca si 
rândul trecut, adică în urmă cu o lună. Mitea îi întâmpina pe toţi cu buna 
seara, imbratisandu-se cu cei pe care-i cunoştea mai bine; îşi amintea de 
fiecare în parte după figură, destupa sticle după sticle şi turna de băut oricui se 
întâmpla să-i iasă în cale. Şampania, de altfel, era numai pe gustul fetelor, pe 
când mujicii mai degrabă erau amatori de rom şi coniac şi mai cu seamă de 
punci fierbinte. Mitea porunci să se aducă ceşti cu ciocolată pentru toate fetele 
şi ceru să i se ţină la dispoziţie toată noaptea trei samovare cu apă clocotită 
pentru ceai şi punci, oricine o veni şi o avea chef să bea, să fie servit. Într-un 
cuvânt, domnea cea mai zănatică harababură, dar Mitea se simţea în elementul 
lui, şi, cu cât petrecerea, intetindu-se, devenea mai haotica, părea că-i sporeşte 
pofta de viaţă. Dacă în momentul acela vreunul dintre mujici i-ar fi cerut bani, 
ar fi fost în stare sa scoată pe loc din buzunar teancul de bancnote şi să le 
împartă în dreapta şi-n stânga, fără nici o socoteală. De aceea şi Trifon Borisâci 
îi tot dădea mereu târcoale: se lipsise şi de somn şi de tot şi nu băuse decât 
foarte puţin (un singur păhărel de punci), ca să poată fi cu ochii în patru şi să 
apere — asa cum înţelegea el — interesele lui Mitea. De câte ori simţea vreo 
primejdie, îl ţinea din scurt cu un aer duios şi slugarnic, stăruind să nu mai 
cinstească, aşa cum făcuse „atunci”, cu vin de Rin şi ţigări „pe mujici şi mai 
ales, Doamne fereşte, să nu le dea bani”; nu mai putea de necaz văzând că 
fetele beau lichior şi se îndopau cu bomboane: „Dă-le încolo de paduchioase, 
Mitri Feodorovici, spunea el, dacă le trag acum un picior şi le poruncesc să-mi 
mulţumească fiindcă le-am omenit, ai să vezi c-or să-mi mulţumească, aşa-s 
ele!” Mitea îşi aminti din nou de Andrei şi porunci să i se trimită nişte punci. 
„Nu l-am răsplătit cum trebuie, bietul om!” repeta el mereu în surdină, 
înduioşat. Kalganov mai întâi nu voi cu nici un chip să bea şi strâmbă din nas 
auzind corul de fete, dar, după ce dădu pe gât două pahare de şampanie, se 
simţi deodată grozav de bine dispus; umbla de colo până colo prin camere, 
declarându-se nespus de încântat de toţi şi de toate — şi de cântece şi de 
lăutari. Maximov plutea fericit în aburii betiei şi se tinea scai după el. Gruşenka 
începuse şi ea să se cherchelească şi i-l tot arăta lui Mitea pe Kalganov: „Ce 
băiat drăguţ, manca-l-ar mama!” Încântat, Mitea se repezea să-l sărute si pe el 
şi pe Maximov. O, presimtea atâtea şi atâtea! Şi totuşi, Gruşenka nu-i spusese 
încă nimic, dimpotrivă, părea că anume tărăgănează lucrurile, multumindu-se 
doar să-i arunce din când în când o privire înfocată şi în acelaşi timp plină de 
dulceaţă. În sfârşit, îl apucă de mână şi-l trase către ea cu putere. Şedea în 
pragul uşii, în jilt. 

— Tii minte cum ai intrat adineauri aici? Doamne, cum arătai!... De-ai sti 
prin ce spaimă am trecut! Serios, ai vrut să mă cedezi lui? Spune! Ai vrut într- 
adevăr? 


— Nu voiam să-ţi distrug fericirea! Murmura Mitea in culmea fericirii. 

Grusenka insa nici nu avea nevoie de vreun raspuns. 

— Bine, du-te... Distreaza-te! Lasa, nu plange, ca te chem iar mai 
incolo... 

Mitea plecă plutind în nori, iar ea rămânea mai departe să asculte 
muzica şi să privească dansurile, fără să-l piardă totuşi o clipă din ochi, ca 
după un sfert de oră să-l cheme iarăşi lângă dânsa şi el să se apropie docil. 

— Stai aici lângă mine şi povesteşte-mi cum ai prins de veste c-am 
plecat, cine ţi-a spus mai întâi? 

Şi Mitea se apucă să-i povestească dezlanat, alandala, dar cu insufletire; 
când şi când însă - curios — se întuneca brusc la fata şi se intrerupea din 
vorbă. 

— De ce te incrunti? Îl întrebă ea. 

— Nu-i nimic... Am lăsat pe cineva bolnav. De aş şti că s-a făcut bine, 
măcar de aş şti c-o să-i treacă, zău c-aş da şi zece ani din viaţă! 

— Lasă-l în plata Domnului dacă-i bolnav. Şi aşa, va să zică, voiai cu tot 
dinadinsul să-ţi zbori creierii mâine? Of, Doamne, ce nătărău! Pentru ce, zi, 
pentru ce? Îmi plac oamenii zănatici ca tine, bâiguia ea cu limba împleticită. 
Aşadar, eşti în stare să faci orice pentru mine? Da? Si, zi, voiai să-ţi zbori 
creierii din pricina mea, prostutule? Stai, aşteaptă, poate că mâine am să-ţi 
spun ceva, un cuvintel... Nu azi, mâine. Ce, tu ai vrut chiar azi? Nu, azi nu 
vreau eu... Hai, du-te, să văd eu că te distrezi! 

La un moment dat îl chemă intrigată şi neliniştită. 

— De ce eşti trist? Văd că eşti trist... Nu, nu văd eu bine! Stărui ea, 
uitându-i-se pătrunzător în ochi. Deşi eşti tot timpul de gât cu ţăranii şi nu se 
aude decât gura ta, îmi dau seama că ai totuşi ceva. Vreau să fii vesel, auzi, aşa 
cum sunt eu, să te distrezi... E cineva aici care mi-e drag, ghici, cine?... Ia te 
uită, a adormit puiul mamei, s-a îmbătat mititelul! 

Vorbea despre Kalganov care într-adevăr se ametise şi, cum şedea pe 
canapea, atipise o clipă. Nu i se închiseseră ochii numai din pricina vinului, ci 
mai ales fiindcă se simtise deodată trist, i se făcuse „urât”, cum spunea el. 
Cântecele fetelor care, cu cât petrecerea se intetea, erau tot mai desucheate si 
mai fără frâu, îi stricaseră tot cheful. Ca şi jocurile, de altfel: două fete făceau la 
un moment dat pe urşii, iar Stepanida — o zvârlugă de fată, înarmată cu un bat 
— era ursarul care-i dădea ghes lui „moş Martin” să joace tontoroiul. „Mişcă 
picioarele, Mario, striga ea, că te altoiesc!” în cele din urmă, urşii se rostogoliră 
pe jos în nişte poziţii pur şi simplu indecente, în hohotele de râs ale mujicilor şi 
suratelor, care se strânseseră cu droaia. „Ei şi, de ce să nu petreacă şi ei? 
Spunea mereu, sententios, Gruşa, care era într-o stare de beatitudine. De cate 
zile fericite crezi că au parte bietii oameni într-un an?” Kalganov însă privea cu 
un aer dezgustat, de parcă s-ar fi murdărit. „Obiceiurile astea din popor sunt 
atât de triviale, nişte zbantuieli de fiare când stau la pândă în nopţile de 
primăvară”, declarase el, renunțând să mai privească. Fusese scandalizat mai 
ales de un cântec cu un refren sprintar. Era vorba acolo de un boier care, 


petrecand pe langa un grup de fete, le iscodeste: Mandrulite, le-ntreba, Drag vis 
voua, drag ori ba? 

Mândrele însă chibzuiesc între ele că n-are rost să-l iubească; 

Că boierul crunt ne-o bate, Drag să ne fie, surate! 

Trece şi un ţigan şi le întreabă: 

Tiganul zâmbre făcea... 

Drag vis vouă, drag ori ba? 

Dar nici tiganul nu poate fi iubit: 

Ba tiganu-i cu ciorditul, Noi rămânem cu bocitul. 

Mulţi trec aşa şi le îmbie, chiar şi un soldat: 

Ostaşul mi le-ntreba, Drag vă sunt eu, drag ori ba? 

Dar şi el este întâmpinat cu dispreţ: 

Cu ranita nu ma-mpac, Că-n ranita eu... 

Aici urma un vers destul de scabros, cantat pe sleau, pe care publicul il 
primi cu o vie satisfactie. Pomelnicul se incheia cu un negustor: Precupetul le- 
ntreba, Drag vis, zice, drag ori ba! 

Si fetele raspund intr-un glas da, pentru ca: 

El cu musteriii-n piata eu acasa, cocotneata. 

Kalganov isi iesise din sarite: 

— Mereu acelasi cantec! Izbucnise el furios. Cine dracu le-o fi 
nascocind?! Nu mai lipsea decat sa vina un sef de gara sau un evreu sa le 
intrebe pe fete: cu siguranta ca i-ar fi facut mart pe ceilalti! 

Infuriat, declarase apoi ca se plictiseste si se asezase pe canapea, unde 
atipise îndată. Era mai palid ca de obicei la fata si căpşorul lui drägälas stătea 
rasturnat pe spatarul canapelei. 

— Uite ce drăguţ e!... Îl admiră Grusenka, care se apropiase de el însoţită 
de Mitea. I-am mangaiat adineauri capsorul, are un par ca inul si des... Si 
aplecandu-se asupra lui cu duiosie, il saruta pe frunte. 

Kalganov deschisă ochii, o privi şi, ridicându-se de pe canapea, întrebă 
îngrijorat de Maximov. 

— Ia uite de cine-i arde lui! Rase Grusenka. Mai stai o clipa şi cu mine. 
Mitea, du-te de-l caută pe Maximov. 

Mosierul nu le mai slăbea de loc pe fete; când şi când doar se repezea să 
mai dea de dusca un pähärut de lichior, ba mai băuse între timp şi două cesti 
cu şocolată. Era roşu ca focul în obraz, nasul i se făcuse stacojiu, îi lăcrămau 
ochişorii şi avea ceva lasciv în privire. Maximov veni într-un suflet să le spună 
c-ar vrea să danseze sabotiera „da-că-i cântă cineva melodia”. 

— M-au învăţat de mic toate dansurile la moda... 

— Bine, bine, du-te cu el, Mitea. Am să mă uit de aici. 

— Nu, nu, vreau şi eu să-l văd cum dansează, sări în sus Kalganov, 
respingând cu toată candoarea invitaţia Gruşenkăi de a rămâne o clipă cu ea. 

Toată lumea se strânse ca la urs. Maximov începu să joace, dar în afară 
de Miţea nimeni nu făcu haz de topäielile lui. Tot dansul consta din nişte 
sărituri cu picioarele răsucite în afară, în aşa fel ca dansatorul să se lovească 


cu palmele peste talpi. Kalganov nu se arata de loc incantat; Mitea, in schimb, 
se repezi să-l sărute pe Maximov. 

— Bravo, iti mulţumesc! Ai obosit, spune ce pofteşti: o bomboană, sau 
mai bine o ţigară? 

— O ţigară. 

— Nu vrei să bei ceva? 

— Un paharut cu lichior... N-ai cumva nişte bomboane-de şocolată? 

— Uite colo, pe masă, o grămadă, ia ce-ţi pofteşte inima, dragutule! 

— Nu, aş vrea nişte şocolată cu vanilie... Aşa ca pentru moşnegi... Hi-hi! 

— Ce să-ţi fac, nenisorule, specialitatea asta ne lipseşte... 

Bătrânul îi şopti la ureche: 

— Ascultă, drăcuşorul ăla de fată, ştii care, Mariuşka, hi-hi, cum aş face 
s-o cunosc mai de aproape, dacă ai bunătatea să... 

— Ia te uită după ce-i umblă ochii! Mai pune-ti poftă-n cui, nenişorule! 

— Da ce, fac vreun rău cumva cu asta? Se întrista Maximov. 

— Bine, bine. Aici, bădie, toată lumea a venit numai sa cânte şi să joace, 
dar dracu ştie! Aşteaptă... Până una-alta, mănâncă, bea şi distrează-te! Ai 
nevoie de bani? 

— Mai încolo poate, zâmbi Maximov. 

— Bine, bine... 

Mitea îşi simţea fruntea cuprinsă ca de flăcări. leşi în tindă şi de-acolo in 
cerdacul ce înconjura hanul. Aerul proaspăt îl mai învioră puţin. Stătu aşa un 
timp, singur, pe întuneric, într-un colt, cu capul în palme. Gândurile-i răzlețe 
se adunară brusc laolaltă si toate senzațiile se contopiră, învăluindu-l într-o 
lumină orbitoare. Cumplită, cutremurătoare lumină! „Dacă-i vorba să-mi trag 
un glonte în cap, acum cred c-ar fi momentul! Îi fulgeră prin minte. Să iau cu 
mine pistolul şi să isprăvesc o dată pentru totdeauna cu toate, în cotlonul ăsta 
întunecos.” Stătu în cumpănă o clipă. Venind în goana cailor aici, ştia că lăsase 
în urmă ruşinea, furtul săvârşit şi sângele, sângele pe care-l varsase... I-ar fi 
fost mult mai lesne atunci, o, mult, mult mai lesne! Fiindcă atunci i se părea că 
totul se sfârşise: n-o mai avea pe Grusenka, o cedase altuia, era definitiv 
pierdută pentru el, dispăruse... O, atunci pasul acesta i se părea mai uşor de 
făcut, sau, în orice caz, necesar, inevitabil, căci ce-ar mai fi avut de aşteptat pe 
lumea asta? Pe când acum!... Nu s-au schimbat, oare, lucrurile? Acum cel 
putin s-a spulberat o fantomă, o gogorita înfricoşătoare. Iubitul ei „de 
odinioară”, bărbatul fatal din viaţa ei, cu drepturi incontestabile, pierise fără 
urmă. Fantoma ce plutea ca o cumplită ameninţare se transformase ca prin 
farmec într-o stârpitură ridicolă, pe care o dusese pe sus în iatac şi o încuiase 
cu cheia. Şi astfel, fantoma n-avea să mai apară niciodată. Gruşenka se simţea 
ruşinată acum, i se citea în ochi dragostea pe care i-o purta. Să tot trăieşti de 
aici înainte, da, să trăieşti şi... Dar nu poate, nu, nu se poate, ce blestem! 
„Doamne, învie-l pe cel ce s-a prăvălit la picioarele gardului! Înlătură de la mine 
paharul ăsta! Tu ai făcut atâtea minuni, Doamne, atâtea minuni, tot pentru 
nişte păcătoşi ca şi mine! Dar poate că totuşi bătrânul trăieşte... O, dac-ar fi 


asa, aş sti eu să-mi spăl cinstea pätatä, am să dau numaidecat înapoi banii pe 
care i-am furat, de-ar fi să-i scot din piatră seacă... Să nu mai rămână nici 
urmă de ruşine decât în inima mea! Dar nu, nu, astea nu sunt decât visurile 
unui suflet laş! O, ce blestem!” 

Şi totuşi, o rază de speranţă licărea în beznă. Mitea se smulse din loc şi 
se repezi înapoi, în salon, grăbit să se ducă la ea, la regina lui! Fiindcă a lui era, 
a lui pentru vecie! „Un ceas, o clipă de dragoste în braţele ei nu merită, oare, să 
fie plătită cu viaţa, chiar de-ar fi să-ndur toate chinurile ruşinii?” era întrebarea 
absurdă ce stăruia în cugetul său. „Ea şi numai ea, s-o văd, s-o ascult, să-i aud 
glasul, să nu mă mai gândesc la nimic, să uit totul, totul, măcar în noaptea 
asta, măcar un ceas, o singură clipă!” În uşă se întâlni nas în nas cu Trifon 
Borisâci, care tocmai se pregătea să iasă în cerdac, îi făcu impresia că era în 
toane rele şi parcă puţin îngrijorat şi că îl căuta: 

— Pe mine mă cautai, Borisaci? 

— Nu, nu pe dumneata, se zapaci jupanul. De ce sa te caut? Da unde ai 
fost? 

— De ce umbli asa incruntat? Esti supärat pe mine? Inca putin si o sa te 
poti duce si dumneata la culcare... Cat e ceasul? 

— O fi trei, daca nu chiar patru. 

— Bine, bine, ispravim indata. 

— Vai de mine, nu face nimic. Puteţi sta cat poftiti... 

»Ce-o fi avand?” se gandi in treacat Mitea, intrand in odaia in care 
dansau fetele. Grusenka insa dispäruse de acolo. N-o gasi nici in salonul 
albastru, unde Kalganov, singur, motaia pe canapea. Mitea aruncă o privire 
după perdea: era acolo. Şedea pe un cufăr, în colţ, cu capul în palme, aplecată 
peste pat şi plângea sfâşietor, silindu-se din răsputeri să-şi înăbuşe suspinele, 
ca să nu prindă nimeni de veste. Vazandu-l, îi făcu semn să se apropie. Mitea 
se strecură repede în dosul draperiei. Gruşenka îl apucă de braţ. 

— Mitea, Mitea, dac-ai şti cum l-am iubit! Începu ea in şoaptă. Doamne, 
cât l-am iubit în ăştia cinci ani! Oare pe el îl iubeam sau ura ce clocotea în 
mine? Nu, nu, pe el? Of, Doamne, pe el! Aş minţi dac-aş spune că nu-i asa! 
Mitea, aveam numai saptesprezece ani şi el era atât de drăguţ cu mine, ma 
rasfata, era vesel tot timpul, cânta... Sau poate aşa mi s-a părut mie. Ce eram 
decât o biată fetişcană fără minte?... Şi ce schimbat e acum, parc-ar fi alt om! 
Nici la fata parcă nu mai seamănă cu el. Aproape că nu l-am recunoscut. Pe 
drum, venind cu Timofei încoace, mă tot gândeam: „Cum o să dau ochi cu el, 
ce-o să-i spun, cum o să ne putem uita unul la altul...?” Stăteam cu inima 
pierită... Şi el parca mi-ar fi turnat o găleată cu lături în cap! Mi-a vorbit: chiar 
ca un dascăl, aşa uscat, cu vorbe mestesugite, era atât de serios, încât m-am 
fâstâcit. N-am fost în stare să spun un singur cuvânt. La început am crezut că-i 
e ruşine de lunganul acela. Şi mă frământam, uitându-mă la ei, de ce, oare, nu 
pot să-i spun nimic... Ştii, cred că nevastă-sa l-a stricat, femeia aceea pentru 
care m-a părăsit pe mine... Ea l-a facut să se schimbe asa. Mitea, ce ruşine! 
Vai, ce ruşine mi-e, ce ruşine, Mitea! Îmi vine să intru-n pământ când mă 


gandesc la viata mea! Fir-ar ei afurisiti acesti cinci ani din viata, ca nu stiu cum 
sa-i mai blestem! Si se porni iarasi pe plans; nu se desprinse totusi de Mitea, 
agatandu-se mai vartos de bratul lui. Mitea, dragule, stai, nu pleca, vreau sa-ti 
spun ceva, numai o vorba, sopti ea deodata, ridicandu-si fata spre el. Asculta, 
poţi tu să-mi spui pe cine iubesc din toată lumea asta care-i aici? Fiindcă am 
drag pe cineva. Ştii cine? Zi! Un zâmbet îi lumină obrazul puhav de lacrimi şi 
ochii îi luceau în întuneric. Adineauri a intrat aici un şoim şi am simţit cum îmi 
zvacneste inima în piept. „Proasto, uite pe cine iubeşti!” mi-a soptit ea. Când ai 
intrat pe uşă parcă s-a luminat toată odaia. „De ce i-o fi aşa frică?” mă 
întrebam. Fiindcă ti-era frică. O, Doamne, cum tremura sufletul în tine, 
aproape că nici gura nu puteai s-o deschizi! „Doar nu s-o fi temând de sine, îmi 
ziceam, ca şi când tu te-ai putea speria de cineva! „Nu, mă gândeam, de mine i- 
e frică, numai de mine”. Fenia ţi-o fi spus probabil cum i-am strigat pe 
fereastră lui Aleoşa că l-am iubit un ceas pe Mitenka şi acum mă duc... În 
braţele altuia. Prostutule! Mitea, Mitea, cum am putut să fiu atât de proastă să- 
mi închipui c-aş mai putea iubi pe altul după ce te-am iubit pe tine? Ma ierti, 
Mitea? Mă ierti ori nu, spune! Mă iubeşti? Da? Mă iubeşti? 

Sări în picioare şi-şi puse mâinile pe umerii lui. Mut de fericire, Mitea îi 
privea ochii, surâsul ce-i flutura pe faţă şi deodată o cuprinse în braţe şi începu 
s-o sărute ca un nebun. 

— Mai poţi să mă ierti după ce te-am chinuit atâta? Pe toţi v-am chinuit 
din pricina urii ce mocnea în mine. Din ură l-am scos din minţi pe bietul 
bătrân... Iti aminteşti cum ai băut o dată cu mine şi ai dat cu paharul de 
pământ? N-am uitat şi azi am spart şi eu paharul după ce-am închinat „pentru 
ticăloasa asta de inimă”. Mitea, soimule, de ce nu mă saruti? M-ai sărutat o 
singură dată şi acum te-ai oprit, te uiţi la mine şi mă asculti... La ce bun? 
Sărută-mă, strânge-mă mai tare în braţe, uite-aşa! Dacă-i vorba să iubeşti, 
atunci iubeşte-mă! De aci înainte am să-ţi fiu roabă toată viata! E aşa de bine 
să fii roabă!... Sărută-mă! Ba-te-mă, chinuieşte-mă, fă ce vrei cu mine... Of, 
merit orice suferinţă... Stai! Asteapta, mai târziu, ajunge acum... Îl respinse ea 
brusc. Pleacă, Mitka, am chef să beau acum, vreau să mă imbat, sa mă fac praf 
şi când m-oi îmbăta, să dansez, aşa vreau eu şi aşa-mi place! 

Şi, smulgându-se din braţele lui, dădu perdeaua la o parte şi fugi. Mâtea 
o urmă beat de fericire. „Fie ce-o fi, nu-mi pasă, aş da toată lumea pentru o 
singură clipă!” îi fulgeră prin minte. Gruşenka bău pe nerăsuflate un pahar de 
şampanie şi se ameti numaidecât. Zâmbind încântată, se aşeză în jilt, la locul 
ei de mai înainte. Îi ardeau obrajii, buzele-i dogoreau învăpăiate, i se 
împăienjeniseră ochii şi privirea ei pătimaşă te prindea ca într-o vraja. Până şi 
Kalganov simţi un fior în adâncul inimii şi veni lângă ea. 

— Ai simţit când te-am sărutat în somn? Murmură ea. Acum m-am 
îmbătat... Tu nu esti beat? Dar Mitea de ce nu bea? De ce nu bei, Mitea? Eu am 
baut, tu ce mai astepti...? 

— Sunt beat! Beat de fericire... Tu m-ai îmbătat asa, dar acum vreau sa 
mă îmbăt cu şampanie! Goli inca un pahar si — curios! 


— Ise päru că tocmai paharul asta îi venise de hac, învăluindu-l în 
fumul betiei şi că până atunci nu băuse decât apă chioară. 

Retrăind mai apoi întâmplările, îşi amintea foarte precis de senzaţia asta. 
Din clipa aceea totul începu să st învârtejească în jurul lui ca într-un delir. 
Umbla, râdea, intra în vorbă cu unul, cu altul, fără să ştie prea bine nici ce 
spunea, nici ce făcea. Un singur sentiment arzător stăruia cu aceeaşi 
intensitate, „ca un tăciune aprins, în inima lui”, după. Cum povestea el mai 
târziu. Se ducea la ea, se aşeza alături, o privea, o asculta... Gruşenka devenise 
teribil de guralivă, mereu chema pe câte cineva lângă ea sau striga pe câte o 
fată din cor, îmbiind-o să se apropie şi, după ce o săruta sau făcea semnul 
crucii asupra ei, o lăsa să plece. Te aşteptai să izbucnească în plâns din 
moment în moment. În schimb, „moşulică” — aşa îi zicea ea lui Maximov — o 
amuza grozav. Bătrânul era mai tot timpul în preajma ei şi-i săruta mereu 
mâinile, ,degetel cu degetel”; în cele din urmă, îi veni iarăşi pofta să joace si 
înjghebă un dans pe melodia unui cântec vechi, acompaniindu-se singur din 
gură. Refrenul, mai ales, era foarte sprintar: Purcelusa, groh-groh-grob, 
Vitelusa, mu-mu-mu, Si ratusca, mac-mac-mac, Gâsculita, ga-ga-ga. 

Gainusa se plimba, uite-asa mi se plimba, Cot-co-dac, zicea, cot-cot, Cot- 
co-dac, cot-cot-co-dac! 

— Da-i ceva, Mitea, spunea Grusenka, da-i niste bani, ca-i sarac. 
Oamenii ăştia necăjiţi, vai de sufletul lor... Ştii, Mitea, c-am de gând să mă 
călugăresc? Vorbesc serios. Într-o bună zi am să intru la mănăstire. Aleoşa mi- 
a spus azi o vorbă pe care n-am s-o uit toată viaţa... Da, da... Acum însă vreau 
să dansez. Mâine la mănăstire, dar azi să dansăm! Am chef să fac nebunii, 
oameni buni, ei şi? Dumnezeu o să mă ierte. Dacă as fi Dumnezeu, i-aş ierta pe 
toţi oamenii: „Dragii mei păcătoşi, mergeţi în pace, v-am dezlegat de toate 
păcatele!” Am să mă duc si eu în lume să cer iertare: „lerta-ţi-mă, oameni buni, 
iertati o biată femeie fără minte!” Sunt o fiară sălbatică, da, o fiară, dar vreau 
să mă rog. Şi eu am dat de pomană un fir de ceapă. Până şi o femeie ca mine, 
cât ar fi ea de netrebnică, simte nevoia să se roage! Mitea, lasă fetele să joace, 
nu le mai zăpăci. Toţi oamenii sunt buni, toţi, fără doar si poate. Şi viata-i atât 
de frumoasă! Noi suntem răi, dar viata-i atât de frumoasă. Suntem si răi si 
buni, de-a valma, când buni, când răi... Nu, mie să-mi raspundeti la ce va 
întreb, hai, toată lumea-ncoace, veniţi cu toţii aici, vreau să ştiu: de ce sunt aşa 
bună? Fiindcă sunt bună, bună ca pâinea caldă... Cum se face că sunt atât de 
bună? Sporovăia întruna Gruşenka, din ce în ce mai guralivă, pe măsură ce 
aburii betiei i se urcau la cap, sfârşind prin a declara c-ar vrea si ea să 
danseze. Si chiar se ridică din jilt, clatinandu-se pe picioare. Mitea, să nu-mi 
mai dai să beau, chiar dacă te rog, să nu-mi mai dai nici un strop, auzi? În loc 
să te liniştească, băutura te dă peste cap. Parcă se învârteşte casa cu mine şi 
soba şi tot... Vreau să dansez... Ce frumos ştiu să dansez... Precum se vedea, 
avea intenţii foarte serioase; ca dovadă, trase afară din buzunar o batistă albă, 
extrem de fină, pe care o apucă de un colţ, ca s-o poată flutura în timpul 
dansului. Mitea bătu din palme şi fetele amutira, pregătindu-se să-şi 


impleteasca glasurile la primul semnal. Auzind ca Grusenka vrea sa joace, 
Maximov chiui de bucurie si incepu sa-i dea tarcoale, topäind si cantand: 
Piciorute ca tepuse, Unghioarele scoruse si codita sfredelus... 

Grusenka insa il goni cu batista. 

— Sst! Mitea, de ce nu vine nimeni? Sa vina toata lumea... Sa priveasca! 
Cheamă-i si pe cei de dincolo, de la arest... De ce i-ai încuiat? Spune-le ca 
vreau să dansez, să vină şi ei să mă vadă... 

Cu o spontaneitate de om beat, Mitea se apropie de uşa încuiată si 
începu ă bată cu pumnul în ea. 

— Hei, voi de colo!... Iesiti afară, Gruşenka vă cheamă s-o vedeţi 
dansând! 

— Lajdak! Îl sudui dinăuntru unul din polonezi. 

— Şi tu podlajdak! Puşlama ce eşti! 

— Nu te mai lega de Polonia, îi făcu observaţie, doctoral, Kalganov, beat 
turtă şi el. 

— Ia mai taci, tancule! Pe el l-am făcut puşlama, n-am spus că-n toată 
Polonia ar fi numai puşlamale. Un singur lajdak nu înseamnă o ţară întreagă. 
Taci cu nenea, gigea băiatu, na o bomboană! 

— Ce uraciosi! Parcă n-ar fi oameni, zău! De ce n-or fi vrând să se 
împace? Bombăni Gruşenka şi începu să danseze. 

Corul prinse a cânta Cerdac, cerdăcel! Cu căpşorul dat pe spate şi gurita 
întredeschisă, zâmbitoare, Gruşenka flutură batista, dar de la primii paşi simţi 
c-o lasă picioarele şi se opri nedumerită în mijlocul camerei. 

— Nu mai am putere... Şopti ea sfârşită. Iertati-ma, nu mai pot... Vă rog 
să mă iertaţi... Făcu o închinăciune corului, apoi în dreapta, în stânga, în toate 
părţile pe rand: Iertati-ma vă rog... Nu vă supăraţi... 

— S-a afumat conita! Porumbita s-a cam ciupit, se auziră de ici, de colo 
glasuri. 

— E critä, chicoti Maximov către fete. 

— Mitea, du-mă de aici... la-mă, Mitea, sopti Gruşenka sleită de puteri si 
Mitta se şi repezi s-o ia în braţe şi trecu numaidecât cu pretioasa lui povară 
după draperie. 

„Ar fi timpul să plec”, îşi spuse Kalganov şi ieşi din salonul albastru, 
trăgând uşa după el. Chiolhanul însă se desfăşură mai departe, dezlantuindu- 
se din ce in ce mai zgomotos. Miţea o culcă pe Grusenka pe pat şi o sărută 
pătimaş pe gură. 

— Nu, lasă-mă... se rugă ea. Nu te atinge de mine până nu sunt a ta... 
Ti-am spus doar c-o să fiu a ta, dar până atunci nu te atinge de mine... Cruta- 
mă... Chiar asa, de fata cu ei, alături de ei, nu, nu se poate... Gandeste-te că e 
şi el aici. Prea ar fi scârbos... 

— Fac tot ce vrei tu! Nici în gând măcar... Ştiu să te respect... Bolborosi 
Mitea. Ai dreptate, prea ar fi scarbos aici, nu se cade... Şi, fără să-i dea drumul 
din braţe, se aşeză în genunchi lângă pat. 


— Ştiu, ştiu că esti patimas, dar ai un suflet ales, abia izbuti să ingaime 
Grusenka. Totul trebuie sa fie curat intre noi... De-acum inainte... Si noi sa fim 
cinstiţi... Şi buni, oameni de omenie, nu fiare... la-mă, du-mă de aici, departe, 
departe de tot, auzi? Nu-mi place aici, vreau cât mai departe, departe de tot... 

Miţea o tinea inlantuita cu braţele. 

— Da, da, sigur că da! O să te duc cu mine, o să plecăm în lume... O, aş 
da acum toată viaţa pentru un an, unul singur, numai să ştiu ce s-a întâmplat 
cu sângele acela! 

— Care sânge? Întrebă Gruşenka uimită. 

— Nimic, nimic! Scrâşni din dinţi Mitea. Grusenka, tu zici că totul trebuie 
să fie cinstit între noi şi nu ştii că sunt un tâlhar. Am furat bani de la Katia... 
Ce ticăloşie, Doamne! 

— Katia? Cine-i Katia? Domnița? Nu, n-ai furat nimic. Lasă, c-o să-i duci 
înapoi, iti dau eu de la mine... De ce tipi asa? Tot ce-i al meu e şi-al tău de-aici 
înainte. Ce nevoie avem de bani? Şi aşa tot o să-i spânzurăm... Noi doi şi sa nu- 
i spânzurăm! Ţi-ai găsit! O sa trăim si noi muncind pământul. Uite, aşa am să-l 
scurm cu mâinile astea. Auzi tu, trebuie să muncim! Aşa a poruncit Aleoşa. Nu 
vreau să-ţi fiu ibovnică, vreau să fiu nevasta ta credincioasă; am să trudesc ca 
o roaba pentru tine. O să mergem împreună la domnita, să-i cădem la picioare 
şi s-o rugăm de iertare. Şi pe urmă o să plecăm în lume, chiar dacă nu s-o 
îndura să ne ierte, noi tot o să ne luăm lumea în cap. Dă-i înapoi banii şi 
iubeşte-mă pe mine... Las-o pe ea în pace. Să nu te mai gândeşti la ea de-aci 
înainte. Dacă te prind că tot o mai iubeşti, să ştii c-o strâng de gât... Îi 
străpung ochii cu acul... 

— Pe tine te iubesc, numai pe tine şi în Siberia tot numai pe tine am să te 
iubesc... 

— În Siberia? De ce în Siberia? Fie şi acolo, dacă aşa vrei tu... Totuna mi- 
e... O să muncim... În Siberia e zăpadă multă... Mie imi place să merg prin 
nameti... Si zurgălăii să facă cling-cling... Auzi? Sună clopotelul... Unde-o fi 
sunand? Vine cineva... Acum nu se mai aude nimic... 

Franta de oboseala, Grusenka inchise ochii si atipi o clipa, intr-adevar, 
undeva, departe, se iscase un clinchet de clopotel ce amutise brusc. Mitea isi 
puse capul pe pieptul ei. Nici nu bagase de seama ca nu se mai auzea 
clopotelul, dupa cum nu bagase de seama nici ca in salon cantecele si 
harababura chefliilor, ce făceau o gălăgie de vuia toată casa, încetaseră ca prin 
farmec şi-n locul lor se asternuse o linişte de mormânt. Grusenka deschise 
ochii. 

— Ce s-a întâmplat? Am adormit? Da... Clopotelul... Se vede că m-a furat 
somnul; visam că plecasem la drum cu sania... Clopotelul suna si eu picoteam 
toropită. Parcă eram cu cineva drag, cu tine... Undeva departe, departe de tot... 
Te tineam strâns în braţe şi te sărutam; mi-ara frig şi ma lipisem de tine... Si 
zăpada sclipea... Ştii cum scânteiază omătul într-o noapte cu lună... Şi mi se 
părea că nu mai sunt pe pământ... M-am trezit şi iată că iubitul meu era aici, 
lângă mine, ce bine e aşa... 


— Da, langa tine, repeta Mitea, sarutandu-i rochia, pieptul, mâinile. 

Deodata, ramase cu ochii la ea nedumerit: i se paru ca se uita drept 
inainte, dar nu la el, ci mai sus, peste capul sau, cu o privirea stranie, fixa, 
concentrata... pe fata ei se citea si uimire si parca si spaima. 

— Mitea, cine se uita la noi? Sopti ea. 

Mitea se intoarse si vazu ca intr-adevar era cineva care desfacuse 
draperiile si se oprise apoi sa-i observe. Si nu era singur, mai erau si altii cu el. 
Sari numaidecat in picioare si facu un pas spre musafirul nepoftit. 

— Poftiti aici un moment, rosti un glas in surdină, dar răspicat si 
staruitor. 

Mitta iesi de dupa perdea si ramase locului pironit. Odaia parea ticsita de 
lume; nu mai erau însă aceiaşi oameni, ci alţii noi. Un fior i se scurse prin sira 
spinării, făcându-l să se scuture. Îi recunoscuse pe toţi dintr-o privire. Bătrânul 
cel înalt şi trupeş, în palton şi cu chipiu cu cocoardă, era ispravnicul Mihail 
Makaraci. Iar filfizonul de lângă el, „ofticosul” acela cu cizmele lustruite lună, 
substitutul de procuror. „Are un ceas care l-a costat patru sute de ruble, ni l-a 
arătat odată.” Iar tânărul scund cu ochelari... Uitase cum îl cheamă, dar îl 
cunoştea din vedere, era judecătorul de instrucţie, proaspăt absolvent al 
facultăţii de drept. Iar ăsta de aici, Mavriki Mavrikici, zapciul, pe ăsta îl 
cunoştea foarte bine. Dar ceilalţi cu insigne pe piept ce căutau aici? Şi mai erau 
doi, doi ţărani... Şi mai departe, în usa, Kalganov cu Trifon Borisâci... 

— Domnilor... Ce doriţi, domnilor? Întrebă Mitea, şi, ca si când şi-ar fi 
ieşit deodată din minţi, strigă în gura mare, ca un smintit: Am in-te-les! 

Tânărul cu ochelari făcu un pas spre el şi spuse plin de importanţă, dar 
parcă puţin cam precipitat: 

— Avem de... În sfârșit, v-am ruga să luaţi loc un moment aici, pe 
canapea... Trebuie să stăm de vorbă imediat. 

— Bătrânul! Racni Miţea înnebunit de groază. Bătrânul... Sângele... Am 
in-te-les! Şi căzu ca secerat pe scaunul de lângă el. 

— Intelegi? Ai înţeles? Criminalule, paricidule, sângele bătrânului — tatăl 
tău, ucigasule — strigă după răzbunare! Incepu să urle fără veste căruntul 
ispravnic, repezindu-se la Mitea. Îşi ieşise din fire şi tremura tot, roşu de furie. 

— A, nu, aşa nu se poate! Interveni tânărul cel scund. Mihail Makarâci, 
Mihail Makarâci! E imposibil, nu se procedează aşa!... Vă rog să mă lăsaţi pe 
mine să-i vorbesc... Nu m-aş fi aşteptat la una ca asta din partea 
dumneavoastră... 

— Dar este monstruos, domnilor, monstruos! Exclamă ispravnicul. 
Uitaţi-vă la el: în toiul nopţii, beat mort, cu o târfă după el şi cu mâinile pline 
de sângele lui taică-său... E un adevărat coşmar! 

— Vă rog din suflet, Mihail Makarâci, cu toată stima ce vă port, să va 
infranati sentimentale! Îi suflă repede la ureche substitutul de procuror... 
Altminteri, mă văd silit să iau... 

Dar nu mai apucă să termine, fiindcă în momentul acela tânărul 
judecător de instrucţie se întoarse către Mitea şi rosti cu glas tare, solemn: 


— Domnule porucic in rezerva Karamazov, trebuie sa va aduc la 
cunostinta ca sunteti acuzat de asasinarea tatalui dumneavoastra, Feodor 
Pavlovici, care a fost ucis in noaptea asta. 

Mai spuse ceva, dupa care procurorul adauga si el cateva cuvinte, dar 
Mitea, desi asculta, nu mai intelegea nimic... Se uita la toti cu o privire 
ratacita... 

I - CUM ŞI-A ÎNCEPUT CARIERA FUNCTIONARUL PERHOTIN. 

Piotr Ilici Perhotin, pe care l-am lăsat bătând din răsputeri în poarta 
zăvorâtă cu străşnicie a negustoresei Morozova, izbuti până la urmă să atragă 
atenţia celor din casă. Făcuse atâta zarvă, încât Fenia care, după tot ce patise 
cu două ore mai înainte din pricina lui Dmitri Feodorovici, stătea cu frica în 
sân şi, de emoție sau de „inimă rea”, nu cutezase încă să se culce, cât pe ce era 
să aibă o criză de isterie, crezând că Dmitri Feodorovici venise din nou (deşi îl 
văzuse ceva mai înainte plecând cu trăsura); căci cine altul decât dânsul — îşi 
zicea ea — ar fi avut curajul să bată cu atâta furie? leşi, deci, repede în curte să 
atina calea portarului, care se trezise din somn şi tocmai se îndrepta spre 
poartă, rugându-l din suflet să nu lase pe nimeni înăuntru. Acesta însă după 
ce-l interogă pe Perhotin, aflând cine este şi că doreşte cu tot dinadinsul să stea 
de vorbă cu Fedosia Markovna într-o chestiune extrem de importantă, se hotări 
să-i deschidă. Piotr Ilici fu condus în bucătărie, dar Fedosia Markovna, „ca să 
fie mai liniştită”, tinu neapărat să rămână cu ei şi portarul. De la primele 
cuvinte, Perhotin află un lucru esenţial şi anume că Dmitri Feodorovici, 
plecând val-vârtej s-o caute pe Gruşenka, luase de pe masă pisălogul, ca mai 
târziu să se întoarcă fără el şi cu mâinile pline de sânge: „Uite, aşa picura 
sângele de pe ele, pic, pic, tot mereu!” exclamă Fenia, care inventase pe loc 
amănuntul acesta cu imaginaţia ei tulburată, fiind absolut convinsă că aşa 
fusese într-adevăr. Piotr Ilici îl văzuse şi el plin de sânge, deşi nu ţinea minte 
să-i fi picurat ceva de pe mâini, ba chiar îi turnase să se spele. De altfel, nici nu 
interesa prea mult dacă sângele avusese sau nu timp să se zvânte, important în 
primul rând, era de ştiut unde plecase, aşa năprasnic, Dmitri Feodorovici 
înarmat cu pisălogul sau ce dovezi certe existau că s-ar fi dus întins acasă la 
Feodor Pavlovici, ca să se poată trage concluzii categorice în această privinţă. 
Piotr Ilici stărui cu deosebire asupra acestui punct şi, cu toate că până la urmă 
nu reuşi să stabilească nimic precis, rămase aproape convins totuşi că cel în 
cauză n-avea unde să alerge aşa decât acasă la taică-său şi că, prin urmare, 
acolo se întâmplase cu siguranţă ceva. „Când s-a întors înapoi, adăugă Fenia 
înfiorată şi i-am spus tot, ţin minte că l-am întrebat: «Dmitri Feodorovici, 
conaşule, de ce eşti murdar de sânge pe mâini?» „la care el i-ar fi răspuns ca 
era sânge de om, mărturisindu-i că omorâse pe cineva. „Mi-a spus cu gura 
dumnealui, mi-a mărturisit chiar dânsul şi se vedea că tare se căieşte; pe urmă 
a sărit deodată în sus şi s-a năpustit pe uşă afară ca un nebun. Am stat locului 
şi m-am gândit: unde o fi fugind aşa? Să ştii că se duce la Mokroe s-o răpună 
pe conita. Atunci am alergat după dânsul să-l rog să nu-i facă nimic, mă 
gândeam să-l caut acasă, dar când să trec prin dreptul băcăniei lui Plotnikov, 


ce sa vezi, dumnealui tocmai se pregatea sa se urce in trasura; era curat pe 
mâini, pesemne că se spălase.” (Fenia remarcase imediat amănuntul acesta şi-l 
retinuse.) Bătrâna, bunica Feniei, întări pe cât se pricepu spusele fetei. Piotr 
Ilici le mai întrebă una-alta şi plecă, în cele din urmă, mai răscolit sufleteşte şi 
mai alarmat decât la venire. 

Lucrul cel mai simplu pe cât se părea şi mai la îndemână ar fi fost 
probabil să se ducă imediat acasă la Feodor Pavlovici, să vadă dacă nu se 
întâmplase ceva, iar în cazul când bănuielile lui ar fi fost întemeiate, să se 
intereseze cum şi ce fel şi, abia după ce s-ar fi edificat pe deplin, să meargă să-l 
avertizeze pe ispravnic. Oricum, era hotărât să-i dea de ştire. Afară însă era 
întuneric beznă, iar poarta caselor lui Feodor Pavlovici solidă de tot şi ar fi 
însemnat să bată iarăşi cu toată puterea şi să facă tărăboi. Pe de altă parte, nu 
era în relaţii cu Feodor Pavlovici pe care îl cunoştea prea putin şi, atunci, care 
ar fi fost urmarea? Să zicem c-ar fi bătut, aşadar, la poartă şi i s-ar fi deschis: 
dacă nu se întâmplase nimic? A doua zi, Feodor Pavlovici, cum îi plăcea lui să- 
şi bată joc de toată lumea, ar fi dat zvon în tot oraşul că un oarecare 
funcţionar, anume Perhotin, îl sculase în toiul nopţii să se intereseze dacă nu 
cumva fusese ucis! Ce scandal ar fi fost! Iar Piotr Ilici se temea de scandal mai 
presus de orice pe lume. Totuşi, sentimentul care pusese stăpânire pe el era 
atât de puternic, încât după ce bătu din picior şi-şi adresă sie-şi cele mai aprige 
insulte, o porni ca din puşcă, dar nu spre Feodor Pavlovici, cum se gândise la 
început, ci acasă la doamna Hohlakova, s-o întrebe dacă într-adevăr la cutare 
oră îi pusese în mână trei mii de ruble lui Dimitri Feodorovici. În cazul când 
răspunsul ar fi fost negativ, era ferm hotărât să se ducă imediat la ispravnic, 
fără să mai treacă pe la Feodor Pavlovici; dacă însă primea o confirmare, nu-i 
mai rămânea altceva de făcut decât să meargă şi el să se odihnească, lăsând 
orice fel de investigaţii pentru a doua zi. Fireşte că ideea de a se înfiinţa aşa, 
taim-nesam, pe la unsprezece noaptea, acasă la o cucoană din lumea mare, pe 
care nici măcar n-o cunoştea personal, obligând-o poate să se scoale din pat ca 
să-i pună o întrebare cel puţin bizară, era în măsură să provoace mai degrabă 
un scandal decât dacă s-ar fi dus la Feodor Pavlovici. Dar aşa se întâmplă de 
obicei în asemenea cazuri cu oamenii cei mai prudenti şi mai flegmatici din 
lume. Iar în împrejurarea de faţă, Piotr Ilici numai flegmatic nu se poate spune 
că era! Şi până la sfârşitul vieţii n-avea să mai uite ne-astâmpărul ce se 
încuibase cu asemenea covârşitoare forţă în sufletul lui, pentru a se 
transforma, în cele din urmă, într-un adevărat supliciu, silindu-l să acţioneze — 
împotriva voinţei sale. Bineînţeles că pe drum îşi făcu cele mai aspre imputări 
pentru că se hotărâse să se ducă totuşi la numita doamnă, dar de zece ori în şir 
poate îşi spusese până atunci, scârşnind din dinţi, „am să merg până în 
pânzele albe” şi se tinu de cuvânt. Când ajunse la Hohlakova era ora 
unsprezece punct. Portarul îi deschise fără să stea prea mult pe gânduri, dar la 
întrebarea lui, dacă doamna doarme ori nu, singurul lucru pe care putu să-l 
spună fu acela că de obicei cucoana era culcata la ora asta. „Duceţi-vă, oricum, 
sus şi spuneţi să vă anunţe si dacă o vrea să vă primească - bine, dacă nu — 


nu.” Piotr Ilici urca scara, dar de asta data avu de intampinat unele dificultati. 
Lacheul refuză categoric să-l anunţe, acceptând să cheme în schimb camerista. 
Piotr Ilici o rugă politicos, dar stăruitor s-o instiinteze pe conita că Perhotin, un 
funcţionar din localitate, voia neapărat să-i vorbească într-o chestiune extrem 
de gravă şi că în nici un caz nu şi-ar fi permis s-o deranjeze, cerându-i o 
întrevedere, dacă n-ar fi fost la mijloc o treabă atât de urgentă. „Dar să-i spui 
exact aşa cum te-am rugat”, insistă Piotr Ilici. Fata plecă, iar el rămase în 
vestibul să aştepte. Doamna Hohlakova nu se culcase încă, deşi se retrăsese la 
dânsa în iatac. Era grozav de enervata în urma convorbirii cu Miţea si 
presimtea că şi-n noaptea aceea va avea de pătimit din pricina migrenei care o 
chinuia cu regularitate în asemenea cazuri. Ascultă surprinsă cererea pe care i- 
o infatisa camerista, poruncindu-i iritată să-i răspundă solicitatorului că nu 
poate să-l primească, deşi vizita neaşteptată a unui „funcţionar din localitate”, 
pe care nici măcar nu-l cunoştea, avu darul de a stârni curiozitatea ei 
femeiască. Piotr Ilici se incapatana ca un catâr, stăruind să fie anunţat din nou 
şi rugând-o pe cameristă să-i comunice doamnei „exact aşa, cuvânt cu cuvânt”, 
că venise „într-o chestiune extrem de gravă şi dacă nici de astă dată nu vrea să- 
1 primească, s-ar putea să regrete mai târziu”. „Parcă m-aş fi aruncat din vârful 
unui munte”, povestea el mai târziu. Fata îl măsură uimită din cap până în 
picioare şi se duse să-l anunţe pentru a doua oară. Doamna Hohlakova, la fel 
de uimită şi dânsa, stătu o clipă în cumpănă, apoi întrebă cum arată vizitatorul 
şi află că era un om „tânăr, bine îmbrăcat şi politicos”. În treacăt fie zis, Piotr 
Ilici era destul de chipes ca înfăţişare, lucru pe care, de altfel, îl ştia prea bine. 
Doamna Hohlakova se hotări, în sfârşit, să-l primească. Şi aşa cum era, cu 
rochia de casă pe ea şi-n papuci, îşi aruncă pe umeri un şal negru. 
„Funcţionarul” fu rugat să poftească în salonul în care cu câteva ceasuri mai 
înainte discutase cu Miţea. Stăpâna casei îl întâmpină cu un aer sever şi mirat 
şi, fără să catadicsească măcar să-i ofere un scaun, îl întrebă din capul locului 
ce doreşte. 

— Doamnă, iertati-ma dac-am îndrăznit să vă tulbur, dar e vorba de o 
cunoştinţă comună: Dmitri Feodorovici Karaniazov, începu el. 

Dar nici nu apucă bine să-i pronunţe numele şi pe chipul gazdei se 
zugrăvi o mânie indescriptibilă. Fără să-l mai lase să adauge un singur cuvânt, 
doamna Hohlakova il luă la trei păzeşte, furioasă, cu o voce pitigaiata: 

— Cât mai aveţi de gând să mă chinuiti cu individul ăsta odios? Striga ea 
scoasă din fire. Cum v-aţi permis, stimate domn, sa deranjati la ora asta, în 
sânul familiei, pe o doamna pe care nici măcar n-o cunoaşteţi... ca să-i vorbiti 
despre o persoană care, nu mai departe decât acum trei ore, a dat aici buzna să 
mă omoare, a bătut din picior şi pe urmă a ieşit aşa cum nimeni n-ar avea 
obrazul să iasă dintr-o casă onorabilă... Să ştiţi c-am să mă plâng şefilor 
dumneavoastră, nu încape nici o scuză aici, vă rog să päräsiti imediat casa... 
Chiar acum să plecaţi, în definitiv stat şi eu mamă... Si... 

— Să vă omoare! Cum şi pe dumneavoastră a vrut să vă omoare? 


— Vai de mine! A şi omorât pe cineva? Întrebă doamna Hohlakova 
alarmată. 

— Binevoiţi, doamnă, să ascultați ceea ce vreau să vă spun si am să vă 
lămuresc în două cuvinte, răspunse apăsat Perhotin. Azi, pe la cinci după- 
amiază, domnul Karamazov a venit la mine să-mi ceară împrumut prieteneşte 
zece ruble şi ştiu precis că la ora aceea n-avea nici o letcaie în buzunar. În 
aceeaşi seară, pe la nouă, a trecut din nou pe la mine, cu un teanc de bani în 
mână, numai hârtii de câte o sută, cred că avea vreo două sau trei mii de ruble 
în total. Era plin de sânge pe mâini şi pe faţă şi nu părea în toate minţile. L-am 
întrebat de unde luase atâţia bani. Mi-a răspuns că-i primise cu câteva minute 
mai înainte de la domnia-voastră, zicea că l-aţi fi împrumutat cu trei mii de 
ruble ca să se angajeze la minele de aur... 

O emoție extraordinară, aproape anormală, se oglindi pe chipul doamnei 
Hohlakova. 

— Doamne-Dumnezeule! Să ştiţi că l-a asasinat pe taică-său, bietul 
bătrân! Strigă ea, fluturându-şi mâinile. Nu i-am dat nimic, nici un ban! Vai de 
mine, repede, repede, domnule!... Nu-mi mai spuneţi nimic! Daţi fuga de-l 
scapati pe bătrân! Duceţi-vă într-un suflet acasă la taică-său! 

— Daca-mi permiteti, doamnă, prin urmare, n-a luat nici un ban de la 
dumneavoastră? Tineti minte precis că nu i-ati dat nimic? 

— Nimic! Absolut nimic! N-am vrut să-i dau pentru că n-a ştiut să 
pretuiasca aşa cum se cuvine bunătatea mea. A bătut din picior si a plecat 
furios. Ba, la un moment dat, s-a şi repezit la mine, norocul meu a fost că m- 
am ferit la timp!... Nu vă mai spun - n-are nici un rost să mă ascund de 
dumneavoastră — că m-a scuipat în obraz, dacă vă puteţi închipui una ca asta! 
Dar de ce stăm în picioare? Vai de mine, luaţi loc, vă rog... Mă scuzati ca va... 
Sau nu, mai bine duceti-va repede acolo, poate că reusiti să-l scäpati pe bietul 
bătrân de la moarte, prea ar fi îngrozitor! 

— Şi dac-o fi apucat să-l omoare? 

— Vai, Doamne, aşa este! Ce-i de făcut atunci? Ce credeţi dumneavoastră 
că am putea să facem? 

Îl sili, vrand-nevrand, să ia loc si se aşeză în fata lui. Piotr Ilici îi povesti 
cât mai laconic cu putinţă, dar destul de amănunţit, tot ceea ce se întâmplase, 
mai bine zis, lucrurile pe care le văzuse cu ochii lui, pomenindu-i, între altele şi 
despre vizita pe care o făcuse Feniei, ca şi despre destăinuirile ei în legătură cu 
pisălogul. Detaliile aflate din gura lui avură un efect zguduitor asupra doamnei 
care şi aşa era destul de tulburată si care, tot timpul cât tinu istorisirea, mai la 
fiece cuvânt, dădea câte un țipăt de spaimă şi-şi acoperea ochii cu mâna... 

— Inchipuiti-va, am presimtit c-o să se întâmple aşa! Am eu un dar în 
privinţa asta: de câte ori îmi spune inima c-o să sa întâmple un lucru, să ştiţi 
că se întâmplă neapărat! De atâtea ori m-am uitat la individul ăsta fioros şi m- 
am gândit în sinea mea: „Până la urmă sunt sigură că de mâna lui o să mor!” Şi 
aşa s-a şi întâmplat... Chiar dacă n-a fost scris să-i cad victimă eu, ci taică- 
său, sărmanul! Se vede că Dumnezeu a vrut să mă ocrotească! Şi pe urmă mai 


e încă ceva: cred că i s-a facut ruşine fiindcă eu, cu mâna mea si chiar aici in 
odaia asta, îi atârnasem de gat putin mai înainte o iconita a mucenicei Varvara, 
o am chiar de acolo unde se afla moastele sfintei... Doamne, cand ma gandesc 
c-am fost la un pas de moarte! Sedeam aşa lângă el şi numai ce-l vad deodată 
întinzând gâtul spre mine! Ştiţi, Piotr Ilici (ah, ier-tati-ma, dar parc-ati spus că 
vă numiţi aşa...) eu, de fapt, nu cred în minuni, dar povestea asta cu iconita si 
minunea care s-a întâmplat cu mine, zău, m-au cutremurat pur şi simplu şi 
acum iarăşi sunt gata să cred în orice! Ati auzit probabil de părintele Zosima... 
Vai de mine, nici nu mai știu ce vorbesc... Închipuiţi-vă: m-a scuipat în obraz, 
deşi avea iconita aceea la gât!... Atâta tot, a scuipat, cu toate că putea să mă si 
omoare şi... Şi uite unde i s-a năzărit să se ducă! Şi acum ce-i de făcut, ce 
credeţi c-ar trebui să facem? 

Piotr Ilici se sculă, declarandu-i că o să meargă imediat la ispravnic să-i 
povestească totul din fir-a-păr, iar dânsul să procedeze cum o socoti de 
cuviinţă. 

— Ah, ce om! Admirabil, într-adevăr, admirabil! Îl cunosc foarte bine pe 
Mihail Makarovici. Duceti-va negresit la dânsul. Vai, Piotr Ilici, ce bine v-aţi 
gândit, iată ce înseamnă să ai prezenţă de spirit! Mie niciodată nu mi-ar fi 
trecut prin minte aşa ceva! Zău dac-aş fi ştiut cum să mă descurc într-o 
împrejurare ca asta! 

— Mai ales că şi eu sunt bun prieten cu ispravnicul, tinu să adauge Piotr 
Ilici. 

Rämäsese în picioare, abia asteptand să scape odată de cuconita aceasta 
atât de exuberantă, care nu tăcea din gură o clipa, neîngăduindu-i să-şi ia 
rămas bun şi să plece. 

— Ştiţi, ciripea ea într-una, să treceţi neapărat pe la mine, să-mi spuneţi 
şi mie ce-ati mai auzit acolo... Daca s-a descoperit ceva... Şi ce au de gând sa 
facă cu el acum, ce pedeapsă vor să-i dea... La noi nu există pedeapsa cu 
moartea, nu-i asa? Veniti negresit, fie şi la trei noaptea sau la patru, ba chiar si 
la patru jumătate... Daţi ordin să mă scoale, să mă zgaltaie bine dacă s-ar 
întâmpla să nu mă trezesc... O, Doamne, dar ce, parc-am să pot închide ochii?! 
Nu vreţi să vă însoțesc? 

— Nnnu, cred că nu e nevoie... Dar poate că n-ar strica să confirmaţi in 
scris — două-trei rânduri numai, nu trebuie mai mult - că nu i-ati dat nici un 
ban... Mai ştii cum se întorc lucrurile... 

— Sigur că da, nici vorbă! (Fericită, doamna Hohlakova se şi repezi la 
birou.) Vă mărturisesc că sunt impresionata de prezenţa dumneavoastră de 
spirit, sunt pur şi simplu uluită, mai rar mi-a fost dat să văd un om care să se 
descurce atât de uşor într-un caz atât de complicat!... Serviciul dumneavoastră 
e chiar aici, în oraş? Ce plăcere! 

Vorbind mereu, scrise la repezeală pe o jumătate de coală cu litere de-o 
schioapa: 


»Declar ca in viata mea nu i-am imprumutat nefericitului Dmitri Feodorovici 
(pentru ca e intr-adevar nefericit, sarmanul de el!) suma de trei mii de ruble. 
Nici azi si nici mai inainte nu i-am dat vreun ban! Jur pe tot ce am mai sfant pe 
lume! 

Hohlakova” 

Apoi se intoarse catre Piotr Ilici: 

— Poftim declaraţia! Duceti-va, poate ca izbutiti să-l salvaţi. Este intr- 
adevar un act de bravura din partea dumneavoastra! Si, facand de trei ori 
semnul crucii asupra lui, se grăbi să-l conducă pana in vestibul. Nici nu ştiu 
cum să vă mulţumesc! Nu vă puteţi închipui cât de recunoscătoare vă sunt că 
v-aţi gândit înainte de toate la mine! Cum se face că nu ne-am întâlnit până 
azi? Casa mea vă e deschisă oricând de aici înainte, mi-ar face o deosebită 
plăcere să mai poftiţi. Grozav de bine îmi pare că aveţi un post aici în oraş... O 
persoană atât de corecta, cu atâta prezenţa de spirit... Probabil că sunteţi 
foarte apreciat la serviciu de şefii dumneavoastră, în sfârşit, vreau să spun că 
nu se poate să nu-şi dea seama ce fel de om sunteţi şi, în ce mă priveşte, vă rog 
să mă credeţi, c-am sa fac tot ce-mi stă în putinţă... O, iubesc grozav de mult 
tineretul! Pur şi simplu sunt îndrăgostită de el!... Tineretul e temelia ţării, în el 
îşi pune toată speranţa Rusia noastră care-i atât de nenorocită în momentul de 
fata... O, duceti-va, duceti-va...! 

Piotr Ilici o luă imediat la picior, altminteri cu siguranţă ca nu l-ar mai fi 
lăsat niciodată să plece. Şi totuşi, doamna Hohlakova îi făcuse o impresie cât se 
poate de agreabilă, izbutind să atenueze întrucâtva neliniştea de care era 
stăpânit la gândul că se vârâse cu bună ştire într-o poveste atât de urâtă. De, 
fiecare om cu gusturile lui... „Nu pare de loc bătrână, se gândi el plăcut 
surprins, dimpotrivă, îmi vine să cred mai curând c-am stat de vorbă cu fie-sa.” 

La rândul său, doamna Hohlakova fusese pur şi simplu fermecată de 
tânărul funcţionar. „Atâta iscusinta la un om de vârsta lui, în ziua de azi! Ce 
discernământ, ce maniere şi ce figură simpatică! Să mai spună cineva că 
tineretul nostru nu e bun de nimic, poftim un exemplu!” ş.a.m.d. Uitase cu 
desăvârşire de „cumplita nenorocire” şi numai după ce se întinse în pat îşi 
aduse aminte că fusese doar „la un pas de moarte”. „Vai, e îngrozitor!” suspină 
ea, ceea ce n-o împiedică să adoarmă de îndată ce închise ochii, cufundându-se 
în cel mai adânc şi mai dulce somn. 

Trebuie să va spun că n-aş fi insistat atât asupra unor amănunte 
episodice şi de minimă importanţă dacă această întâlnire cu totul extravagantă 
dintre junele funcţionar şi o văduvioara încă în floarea vârstei n-ar fi avut 
ulterior o influenţă covârşitoare asupra carierei unui om atât de ordonat şi 
corect ca tânărul nostru, fapt care mai constituie încă şi astăzi un prilej de 
uimire în oraşul nostru şi despre care vom mai avea poate câte ceva de spus 
după ce vom fi încheiat vastul roman al fraţilor Karamazov. 

II — HAITASII. 

Ispravnicul nostru Mihail Makarovici Makarov, locotenent-colonel în 
rezervă, numit ulterior consilier de curte, era văduv şi cunoscut de toată lumea 


ca o persoană de treabă. Desi se stabilise numai de trei ani la noi in oraş, 
reusise sa castige simpatiile tuturor cu atat mai mult cu cat se dovedise a fi 
„om de lume”. Casa lui era veşnic plină de oaspeţi, ba s-ar fi spus chiar că nu 
putea să trăiască fără ei. Nu era zi în care să nu aibă doi-trei musafiri la masă 
sau dacă nu, măcar unul singur, altminteri nu i-ar fi tihnit mâncarea. Dădea 
uneori ospete cu o mulţime de invitaţi sub cele mai diverse şi mai neaşteptate 
pretexte. La drept vorbind, ospetele nu excelau prin cine ştie ce specialităţi 
culinare, în schimb, masa era imbelsugata, plăcintele — o bunătate, iar 
băuturile, fără a fi prea alese, compensau calitatea lor mediocră prin cantitate. 
Odaia de la intrare fusese amenajată ca sală de biliard cu tot dichisul respectiv, 
vreau să spun cu o serie de gravuri în rame negre pe pereţi, infatisand cai de 
curse, ornamentul de rigoare, precum se ştie, al sălilor de biliard din oricare 
casă de holtei. Seară de seară se jucau cărţi, în cel mai rău caz la o singură 
masă, dacă nu la mai multe. De multe ori însă se aduna la el toată 
protipendada oraşului şi atunci veneau şi mamele cu fete de măritat, pe care le 
scoteau la dans. Văduv, Mihail Makarovici locuia împreună cu fiica lui, văduvă 
şi ea de ani de zile şi cu cele două nepoate. Fetele - domnisoare mari — 
terminaseră şcoala şi, acum erau destul de nostime şi pline de viaţă, deşi toată 
lumea ştia că n-au nici un fel de zestre, reuşiseră totuşi să atragă în casa 
bunicului tineretul dornic de petreceri. În ceea ce priveşte serviciul, Miihail 
Makarovici nu era cine ştie ce capacitate, dar se achita de îndatoririle lui ca 
oricare altul. Ca să spunem însă adevărul adevărat, în realitate, ispravnicul era 
un om destul de incult şi, cam încurcă-lume, care nu prea ştia bine unde 
încetează atribuţiile lui. Erau anumite reforme ale stăpânirii care n-aş putea 
spune că l-ar fi derutat, dar pe care, în orice caz, le înţelegea greşit şi nu pentru 
că ar fi fost incapabil să le priceapă cum trebuie, ci fiindcă era indolent şi nu-şi 
dădea osteneala să pătrundă adevăratul lor sens. „Sufletul meu e mai curând 
de ostaş decât de civil”, mărturisea el însuşi. Nici măcar despre elementele de 
bază ale reformei agrare nu reuşise să-şi facă o idee prea clară, sporindu-şi an 
de an cunoştinţele, ca să zic aşa, mai mult fără să vrea, prin activitatea sa 
practică; cu toate astea, era si el mosier. Piotr Ilici era convins deci c-o să-l 
găsească pe ispravnic înconjurat ca de obicei de musafiri, deşi nu ştia cine 
anume ar putea să fie. Întâmplarea făcuse ca tocmai în seara aceea printre cei 
veniţi să joace cărţi, să se fi aflat şi procurorul împreună cu tânărul medic al 
zemstvei, Varvinski, proaspăt sosit de la Petersburg, unul din cei mai străluciți 
absolvenţi ai Academiei noastre de ştiinţe medicale. Procurorul, sau mai bine 
zis, substitutul de procuror, Ippolit Kirillovici, căruia totuşi cetăţenii noştri îi 
spuneau procuror, era un om mai deosebit, încă tânăr — nu avea mai mult de 
treizeci şi cinci de ani — din păcate însă predispus la ftizie, căsătorit cu o 
cucoana foarte corpolentă şi fără copii. Ambitios din fire şi irascibil, deşi, 
altminteri, cu o inteligenţă destul de ascuţită şi, pe cât se părea, chiar bun la 
suflet. Din nefericire pentru el însă avea o părere mult prea bună despre sine în 
comparaţie cu calităţile reale pe care i le hărăzise natura, de aceea părea veşnic 
nemulțumit. Părea să aibă, de altfel, unele aspirații mai înalte şi anumite 


inclinatii artistice. Bunăoară, se pretindea un iscusit psiholog si un profund 
cunoscător al sufletului omenesc, atribuindu-şi nu ştiu ce dar personal care-l 
ajuta să recunoască de la prima ochire criminalul şi să descopere crima. De 
aceea se plângea că şefii lui ierarhici nu ştiu să-i aprecieze cum trebuie 
meritele, nedreptatindu-l şi asta numai din pricină că, susţinea el, avea 
duşmani în sferele înalte. Ba chiar, în clipele de amărăciune, ameninţa c-o să 
se facă avocat şi o să pledeze în procese penale. Cazul neprevăzut, întâmplat în 
familia Karamazov, paricidul recent descoperit, il (trezi brusc din amorteala: 
„Crima asta cu siguranţă c-o să facă mare vâlvă în toată ţara”, zicea el. Dar 
fiecare lucru la timpul său. 

În odaia vecină mai era cineva care le ţinea de urât domnişoarelor: 
tânărul nostru judecător de instrucţie, Nikolai Parfenovici Neliudov, sosit 
numai de două luni de la Petersburg. Faptul că toate persoanele pomenite mai 
sus se aflau adunate ca la comandă „în seara crimei” acasă la reprezentantul 
puterii executive, fusese privit mai apoi ca o coincidenţă într-adevăr uluitoare, 
prilejuind o mulţime de comentarii. Şi totuşi, lucrurile se petrecuseră în modul 
cel mai simplu şi mai firesc: bunăoară, Ippolit Kirillovici, a cărui soţie avea de 
două zile o durere cumplită de dinţi, fugise de acasă numai ca să scape de 
văicărelile ei; medicul, dat fiind temperamentul său, nu putea să-şi petreacă 
seara decât la o masă de joc, iar Nikolai Parfenici Neliudov îşi pusese în gând 
cu trei zile înainte să meargă în seara aceea la Mihail Makarovici. Plănuise să 
vina aşa, ca din întâmplare, pentru a-i juca o festă nepoatei mai mari a 
ispravnicului, Olga Mihailovna, a cărei aniversare pica tocmai în ziua aceea, 
dând astfel în vileag cu perfidie că-i cunoştea secretul şi tachinând-o că tinuse 
anume ascuns lucrul acesta ca să nu fie obligată să invite la bal tot oraşul. Se 
gândea chiar cu un fel de voluptate ce bine au să se distreze cu toţii, cum au să 
se facă tot felul de aluzii la vârsta domnişoarei şi cum, la rândul său, are s-o 
necăjească, spunându-i că se teme probabil să mărturisească anii pe care-i are 
şi amenintand-o că a doua zi va divulga tuturor taina etc, etc. Băiat drăguţ, 
Neliudov era un mare „ştrengar”, cum îl poreclise cuconetul de la noi din oraş 
şi, pe cât se părea, dumnealui nu era de loc supărat că i se spunea aşa. De 
familie bună, făcând parte din înalta societate, judecătorul de instrucţie era un 
tânăr bine-crescut, insufletit de sentimente frumoase şi, cu toate că îi plăcea să 
chefuiască, rămăsese destul de candid în fond şi de o politeţe ireproşabilă. Mic 
de stat, firav, delicat de felul lui, purta de obicei nişte inele mari pe degetele fine 
si albe. În exerciţiul functiunii, devenea dintr-o dată teribil de grav si ştia să-şi 
respecte cu sfinţenie îndatoririle pentru care avea un adevărat cult. De 
altminteri, în cursul interogatoriului, se pricepea ca nimeni altul să-i încuie pe 
criminalii şi infractorii din rândurile oamenilor simpli, inspirându-le dacă nu 
respectul fata de persoana lui, în orice caz un fel de stupoare. 

Intrând în casa ispravnicului, Piotr Uici rămase perplex constatând că 
onorata societate era la curent cu cele întâmplate. Toată lumea se ridicase de la 
mesele de joc şi discuta cu aprindere cazul. Până şi Nikolai Parfenovici, care le 
părăsise pe domnişoare, avea un aer bătăios. Piotr Ilici fu întâmpinat încă din 


prag de vestea formidabila ca batranul Feodor Pavlovici fusese intr-adevar 
asasinat in seara aceea, acasa la el, asasinat si jefuit. Treaba asta o aflasera 
putin mai înainte de sosirea lui şi iată cum. 

Marfa Ignatievna, soţia lui Grigori, omul pe care Dmitri Feodorovici il 
culcase la pământ la picioarele gardului, dormea dusă la ea în pat şi ar mai fi 
putut să doarmă până a doua zi dimineaţă dacă la un moment dat nu s-ar fi 
trezit brusc din somn; o trezise probabil urletul înfiorător al lui Smerdeakov, 
care zăcea fără cunoştinţă, doborât de o criză de epilepsie, în odaia alăturată. 
Totdeauna Marfa Ignatievna aştepta cu inima pierită urletul acesta, care 
anunţa cu regularitate izbucnirea unui nou acces şi care toată viata o bagase în 
sperieti. Nici acum inca nu reuşise sa se obisnuiasca cu el. Bătrâna sări 
buimacă din pat şi intră buzna în camera învecinată. Cum înăuntru era 
întuneric beznă, nu putu să-şi dea seama decât că bolnavul horcăia, 
zbuciumându-se îngrozitor în asternut. Marfa Ignatievna începu să tipe 
speriată şi să-şi strige bărbatul, dar îşi aminti deodată că în momentul când se 
sculase din somn nu era nimeni în pat lângă ea. Se întoarse repede înapoi şi 
începu să bâjbâie cu mâna în culcus, ca să constate că într-adevăr patul era 
gol. Prin urmare, bătrânul ieşise afară, dar unde putea să zăbovească atât? 
Marfa Ignatievna alerga în cerdac şi începu să-l cheme cu jumătate de glas. Nu 
primi, fireşte, nici un răspuns, dar în tăcerea adâncă a nopţii i se păru că aude 
nişte gemete în grădină. Ciuli urechea: de astă dată gemetele se desluşiră mai 
bine: nu mai încăpea nici o îndoială că veneau din livadă. „Doamne! Se gândi 
ea năucă, parcă ar fi Lizaveta Smerdeasciaia, atunci noaptea!” Cobori cu inima 
strânsă treptele şi descoperi îndată că poarta dinspre grădină era deschisă. „O 
fi acolo, bietul om”, îşi spuse ea, îndreptându-se spre poartă. Auzi lămurit 
glasul lui Grigori rostindu-i numele: „Marfa, Marfa!” Era atât de slab, de stins, 
încât o trecu un fior. „Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne!” şopti bătrâna şi se 
repezi în direcţia de unde venea chemarea. Şi aşa dădu peste Grigori. Nu-l găsi 
însă în locul unde fusese răzbit de lovitură, ci mai încolo, la vreo douăzeci de 
paşi de gard. Reconstituindu-se mai apoi faptele, se stabili că, venindu-şi în 
fire, Grigori încercase să se târască spre casă, dar că pe drum îşi pierduse de 
câteva ori cunoştinţa. Marfa Ignatievna văzu numaidecât că era scăldat în 
sânge şi începu să tipe ca din gură de şarpe. Grigori îngăimă încet, abia auzit: 
„L-a omorât... L-a omorât pe taică-său... Ce tipi aşa, proasto?... Dă fuga... 
Cheamă...” Dar Marfa Ignatievna nu se putea linişti de loc, urla într-una; 
observând însă că fereastra de la iatacul boierului era deschisă şi că înăuntru 
ardea lumina, alergă într-acolo, strigându-l de zor pe Feodor Pavlovici. Cum 
însă nu se gândea nimeni să-i răspundă, îşi aruncă ochii pe geam şi în aceeaşi 
clipă i se infatisa o privelişte şi mai cumplită: boierul zăcea nemiscat pe podele, 
cu faţa în sus. Halatul de culoare deschisă şi cămaşa albă erau năclăite de 
sânge la piept. Luminarea de pe masă lumina din plin pata de sânge şi chipul 
mortului. Înnebunită de groază, femeia se trase repede îndărăt de la fereastră şi 
o rupse la fugă, străbătând într-un suflet grădina, tasni afară pe poartă si 
alergă, cât o ţineau picioarele, alături, la Maria Kondratievna. Cele două vecine, 


mama şi fiica, dormeau duse, dar urletele înspăimântate şi ploaia de pumni in 
oblon le treziră din somn şi într-o clipă ieşiră amândouă la fereastră. Tipand în 
gura mare şi jelindu-se, Marfa Ignatievna le povesti nenorocirea intamplata 
într-o învălmăşeală de cuvinte fără sir, din care totuşi femeile reusira să 
priceapă esentialul şi le ceru ajutor. În noaptea aceea, Fonia, vagabondul, 
rămăsese întâmplător să doarmă la ele acasă. Îl sculară şi pe el şi câteşitrei 
alergară la locul crimei. Pe drum, Maria Kondratievna îşi aduse aminte că pe la 
orele nouă seara auzise un răcnet înfiorător care răscolise împrejurimile şi care 
părea să vină din grădina lui Feodor Pavlovici — probabil că asta se tintamplase 
în momentul când, agatandu-se de piciorul lui Dmitri Feodorovici care 
încălecase zăplazul, bătrânul Grigori îi strigase: „Ucigaşule!” „Am auzit aşa, 
deodată, un țipăt si pe urmă nimic”, povestea din fugă Maria Kendratievna. 
Ajungând în locul unde zăcea Grigori, cele două vecine împreună cu Foma îl 
transportară pe rănit în bojdeuca din curte. Aprinzând lumina, văzură că 
Smerdeakov încă se mai zbătea la el în odaie, cu spume la gură şi cu ochii 
incrucisati. Îl spălară la cap pe Grigori cu apă şi oţet şi când, în sfârşit, isi veni 
în fire, prima lui grijă fu să întrebe dacă „l-a răpus cumva pe boier”. Vecinele, 
însoţite de Foma, se duseră atunci să vadă ce-i cu boierul, dar când intrară în 
grădină descoperiră că nu numai fereastra, dar şi uşa era larg deschisă, cu 
toate că în fiecare seară Feodor Pavlovici se fereca în casă cu străşnicie, ba 
chiar în ultima săptămână nu-i permitea nici măcar lui Grigori să-i bată la uşă. 
Văzând-o aşa dată de perete, nici femeile şi nici Foma nu îndrăzniră să treacă 
pragul de teamă „să nu pateasca cine ştie ce pe urmă”. Câteşitrei făcură deci 
calea întoarsă; Grigori îi puse pe loc să dea fuga îndată acasă la ispravnic. 
Maria Kondratievna plecă numaidecât şi ridică toată lumea în picioare. Sosise 
doar cu cinci minute înaintea lui Piotr Ilici, aşa încât acesta nu mai trebui să se 
ostenească a infatisa ipotezele şi deductiile personale, devenind din capul 
locului un martor ocular, a cărui depozitie confirma bănuielile îndreptate 
împotriva presupusului criminal. (De fapt, până în momentul acela, în adâncul 
sufletului său Piotr Ilici încă mai şovăise să creadă în veracitatea acestei 
supozitii.) 

Se decisera sa treaca imediat la actiune. Ajutorul prastavului fu imediat 
trimis sa aduca patru martori si autoritatile patrunsera astfel in locuinta lui 
Feodor Pavlovici si începură instruirea cazului, îndeplinind toate formalitatile 
cerute de lege şi pe care cred că n-ar avea nici un rost să le mai descriu acum. 
Se procedă, aşadar, pe loc la o primă anchetă. Medicul zemstvei, de curând 
venit în oraş, un om inimos din fire, tinu neapărat, aproape că se rugă să 
meargă şi el cu ispravnicul, procurorul şi judecătorul de instrucţie, în rezumat: 
se constată că Feodor Pavlovici, al cărui cadavru îl găsiră la el în iatac, avea 
capul spart — cu ce? 

— Probabil cu aceeaşi armă de care se slujise mai apoi făptaşul ca să-l 
doboare pe Grigori. Peste puţin descoperiră şi corpul delict, după ce mai întâi îi 
dădură primele îngrijiri medicale lui Grigori şi-i ascultară mărturia. Rănitul 
povesti destul de coerent, deşi cu o voce slabă ce se stingea mai la fiecare 


cuvânt, toată pätania lui. Inarmati cu un felinar, începură să caute în preajma 
gardului şi aflară numaidecât pisălogul azvârlit pe potecă, la vedere. În camera 
lui Feodor Pavlovici, unde se înfăptuise crima, nu se observa nici o dezordine, 
nimic altceva decât un plic mare, format oficial, din hârtie groasă, care zăcea pe 
jos, lângă pat, după paravan şi pe care scria: „Un cadou de trei mii de ruble 
pentru îngeraşul meu Gruşenka, dacă o să vină la mine”, iar dedesubt, adăugat 
de aceeaşi mână: „şi pentru puişorul meu drag”. Plicul sigilat, cu peceti mari de 
ceară, era rupt şi n-avea nimic înăuntru: banii dispăruseră. Tot pe jos găsiră şi 
o panglicuta îngustă, roz; cu care probabil fusese legat plicul. Declaraţiile lui 
Piotr Ilici cuprindeau un amănunt care atrăsese în mod deosebit atenţia 
procurorului şi a judecătorului de instrucţie şi anume faptul că Dmitri 
Feodorovici ar fi avut intenţia să se sinucidă în zorii zilei. Perhotin declarase că, 
pe cât se părea, hotărârea lui în această privinţă era nestrămutată, după cum îi 
spusese el însuşi cu gura lui, mai mult chiar, îşi încărcase şi revolverul şi 
scrisese şi un bilet, pe care-l băgase în buzunar etc, etc. Mai apoi, când Piotr 
Ilici, căruia tot nu-i venea să creadă, îl amenintase c-o să-l dea în vileag, Mitea 
îi răspunsese rânjind: „Numai că n-o să ai când”. Prin urmare, trebuiau să se 
grăbească, să plece fără întârziere la Mokroe, ca să poată pune mâna pe ucigaş 
până nu apuca să-şi zboare creierii. „E clar, e clar!” repeta surescitat 
procurorul. „Aşa procedează toţi fluieră-vânt de-alde ăştia ca el: «Mâine îmi pun 
capăt zilelor, dar, până una-alta, vreau să fac o beţie cruntă?» „Povestea cu 
băuturile şi mezelicurile cumpărate de Mitea îl atata si mai mult: „Vă aduceţi 
aminte de flăcăul acela care l-a omorât pe negustorul Olsufiev? Ştiţi ce-a făcut 
după ce l-a jefuit de o mie cinci sute de ruble? Tot aşa, cu banii în mână, 
aproape în văzul tuturor, fără să-i treacă măcar prin minte să-i dosească, a 
întins-o pe loc la frizer, ca după aceea să se ducă la dame.” Din păcate însă 
ancheta şi perchezitia pe care o aveau de făcut la domiciliul lui Feodor 
Pavlovici, precum si celelalte formalitati, îi mai tinura in loc. Toate astea cereau 
timp, aşa că se gândiră să trimită, cu vreo două ore mai înainte, la Mokroe pe 
Mavriki Mavrikievici Smertov, zapciul, care venise în ajun la oraş să-şi incaseze 
leafa. Îi dădură instrucţiuni precise ca, până la sosirea autorităţilor, să nu facă 
nici un fel de tămbălău, ci, multumindu-se numai să nu-l scape o clipă din ochi 
pe „criminal” şi, stând necontenit la pândă, să aibă din timp pregătiţi martorii 
necesari, câţiva poliţişti etc. Mavriki Mavrikievici se conformă întru totul 
ordinelor primite, păstrând cel mai deplin incognito; numai lui Trifon Borisâci, 
pe care îl cunoştea de mult, îi suflă la ureche câteva cuvinte. Întâmplător, 
tocmai atunci Mitea se întâlni pe întuneric nas în nas cu hangiul, care iesise 
după el să-l caute şi i se păru că jupânul era schimbat la fata şi-i vorbea mai 
altfel decât înainte. Totuşi, nici Mitea, nici ceilalţi musterii nu bagasera de 
seamă că erau spionati. Trifon Borisâci reuşi chiar să şterpelească şi să pună 
bine cutia cu pistoale. Oamenii stăpânirii sosiră abia pe la orele cinci 
dimineaţa, în zori, când, în faţa hanului, se opriră două troici în care se aflau 
ispravnicul, procurorul şi judecătorul de instrucţie. Doctorul rămăsese acasă la 
Feodor Pavlovici, ca să poată face, a doua zi de dimineaţă, autopsia cadavrului, 


mai ales ca il interesa in cel mai inalt grad starea lui Smerdeakov. ,Cazurile 
astea de epilepsie, in care crizele se tin lant timp de patruzeci si opt de ore, 
manifestandu-se cu o violenta neobisnuita, sunt extrem de rare si apartin 
stiintei”, le declarase el surescitat celor care se pregateau sa plece la Mokroe, 
iar acestia il felicitasera razand pentru descoperirea facuta. Atat procurorul, cat 
si judecatorul de instructie retinusera insa asertiunea medicului care afirmase 
cu certitudine că Smerdeakov n-o să mai apuce ziua următoare. 

Încheind această lungă digresiune, după părerea mea strict necesară, 
cred c-ar fi timpul să reluăm firul povestirii de acolo de unde ne-am oprit în 
capitolul precedent. 

III - TRECEREA UNUI SUFLET OMENESC PRIN VĂMILE VĂZDUHULUI. 
PRIMUL CALVAR. 

Miţea şedea pe scaun, uitându-se ca o fiară incoltita la cei de fata, fără să 
priceapă nimic. Deodată sări în picioare şi, cu braţele ridicate spre cer, începu 
să strige: 

— Nu sunt vinovat! Sângele ăsta nu-l am pe conştiinţă! Nu, n-am vărsat 
sângele tatălui meu!... Am vrut să-l omor, dar nu sunt vinovat! Nu l-am ucis 
eu! 

Nici nu apucă bine să isprăvească şi Gruşenka ieşi de după perdea şi se 
aruncă la picioarele ispravnicului. 

— Numai eu sunt de vină, numai eu, c-aşa am fost eu blestemată! Tipa 
ea sfâşietor, cu lacrimile pe obraji, întinzând spre el mâinile. Din cauza mea l-a 
omorât!... Eu l-am chinuit, eu l-am împins în păcat! Atâta ce l-am canonit şi pe 
bietul bătrân, răposatul, din răutate, numai de răul meu a făcut asta! Numai 
eu sunt vinovată, întâi şi-ntâi eu, pe mine să cadă păcatul! 

— Da, tu eşti criminala! Tu eşti capul räutätilor! Dezmätato, târâtură, 
totul e numai din vina ta! Racni ispravnicul, amenintand-o cu pumnul, dar fu 
numaidecât pus la respect cu toată străşnicia. 

Procurorul îl luă chiar de braţ. 

— Mihail Makarovici, asta-i curată harababură! Izbucni el, sufocându-se 
de indignare. Stingheriti cercetările... Vreti să stricati totul...? 

Nikolai Parfenovici fierbea şi el de necaz: 

— Trebuie să se ia măsuri! Da, să se ia măsuri! Altfel nu se poate...! 

— Judecati-ne împreună! Urla ca scoasă din minţi Grusenka, stand mai 
departe în genunchi. Pedepsiti-ne pe amândoi, vreau să merg cu el la moarte! 

Mitea se aruncă în genunchi lângă ea şi o cuprinse în braţe. 

— Grusa, viata mea, sângele meu, lumină sfântă! Nu ascultați ce spune, 
să nu credeţi nici un cuvânt! Zbieră el. Nu e cu nimic vinovată, n-a vărsat nici o 
picătură de sânge, vă jur că-i nevinovată! 

În momentul acela, după câte îşi amintea, retrăind mai apoi întâmplările, 
vreo doi-trei indivizi se repeziră să-i despartă, scotand-o pe Grusenka din odaie; 
când se dezmetici în sfârşit, Mitea se văzu stand la masă. Alături şi în spatele 
lui străjuiau nişte inşi cu insigne pe piept. În faţa lui, pe canapea, luase loc 
judecătorul de instrucţie, Nikolai Parfenovici, care-l îmbia mereu să bea o gură 


de apa din paharul de pe masa. ,Bea, ca sa te mai inviorezi putin, sa vezi c-o sa 
te linisteasca, nu te speria, fii calm”, repeta mereu cu aerul cel mai amabil din 
lume. Mitea povestea mai tarziu ca toata atentia lui in clipele acelea era prinsa 
de inelele mari de pe degetele judecatorului, dintre care unul cu ametist si altul 
cu o piatra galbena, stravezie si foarte stralucitoare. Mult timp dupa 
interogatoriu, inca se mai gandea cu mirare cum fusese posibil ca inelele acelea 
să exercite o atracţie atât de irezistibilă asupra lui, în ceasurile chinuitoare pe 
care le trăise atunci, încât nu fusese în stare să-şi ia ochii de la ele şi să le uite 
ca pe nişte obiecte cu totul nepotrivite situaţiei în care se afla. La stânga, în 
locul unde şezuse mai înainte Maximov, se instalase procurorul, iar la dreapta, 
locul Gruşenkăi era ocupat de un tânăr rumen în obraji, îmbrăcat, chipurile, cu 
nişte straie vânătoreşti, destul de ponosite, în faţa căruia, Dumnezeu ştie de 
unde, apăruseră ca prin farmec o călimară şi nişte coli de hârtie. Era grefierul 
pe care judecătorul de instrucţie îl adusese cu el. Ispravnicul stătea la 
fereastră, în celălalt capăt al odăii, iar lângă el, tot în dreptul geamului, 
Kalganov. 

— Bea putina apă! Îl îndemnă blajin, pentru a zecea oară, judecătorul de 
instrucţie. 

— Am băut, domnilor, am băut... Nu înţeleg... Ce mai aşteptaţi: striviti- 
mă, täiati-mi capul, hotarati-mi o dată soarta! Exclama Miţea, uitându-se ţintă 
la judecătorul de instrucţie, cu ochii aproape ieşiţi din orbite. 

— Aşadar, dumneata afirmi categoric că nu eşti vinovat de moartea 
tatălui dumitale, Feodor Pavlovici? Întrebă blând, dar în acelaşi timp apăsat 
Nikolai Parfenovici. 

— Nu sunt vinovat! E adevărat, am vărsat sânge de om, dar nu era 
sângele tatălui meu, ci al celuilalt bătrân, sărmanul! Şi-mi pare rău de el, rău 
îmi pare! Eu l-am ucis, eu i-am luat zilele bietului moşneag, eu, cu mâna mea, 
l-am culcat la pământ... Dar e îngrozitor totuşi să răspunzi pentru o crimă cu 
alta pe care n-ai săvârşit-o, o crimă şi mai cumplită, dar de care nu sunt 
vinovat... Îmi aduceţi o acuzaţie zdrobitoare, domnilor, parcă mi-ati fi dat cu o 
măciucă în cap! Dar cine, cine l-a omorât pe tata? Cine a putut să-l omoare, 
dacă nu eu? E într-adevăr un mister, o absurditate, ceva neverosimil...! 

— Da, asta e întrebarea: cine a putut să-l omoare?... Începu judecătorul 
de instrucţie, dar procurorul Ippolit Kirillovici (de fapt, substitutul de procuror, 
e mai comod însă pentru noi să-l numim aşa) îi tăie vorba numaidecât şi, 
schimbând cu el o privire, zise: 

— Nu trebuie să-ţi faci stinge rău din pricina bătrânului Grigori Vasiliev. 
Sluga dumneavoastră trăieşte, şi-a venit în simtiri, deşi l-ai lovit destul de rău — 
după cum ne-a declarat el, lucru pe care chiar dumneata l-ai recunoscut 
adineauri - şi este în afară de orice pericol, cel putin aşa ne-a asigurat doctorul. 

— Grigori trăieşte? Sunteţi sigur, n-a murit va să zică?! Exclama Mitea 
dând din mâini. Se lumină deodată la fata. Multumescu-ti tie, Doamne, că mi- 
ai ascultat ruga şi ai săvârşit această minune fără seamăn pentru mine, 


pacatosul si netrebnicul!... Da, da, mi-ai ascultat ruga fiindca toata noaptea m- 
am rugat!... Si Mitea se inchina de trei ori. Simtea ca un nod in gat. 

— Mai mult chiar, de la el, adica de la numitul Grigori, detinem cele mai 
preţioase declaraţii in legătură cu dumneata... Încercă să continue procurorul, 
dar Mitea sări brusc în picioare... 

— O clipă, domnilor, numai o clipă, vă rog! Mă duc la dânsa... 

— A, nu, dă-mi voie! Acum nu se poate! Imposibil! Strigă cu o voce 
stridentă Nikolai Parfenovici, ridicându-se la rândul său. 

Gealatii cu insigne pe piept îl siliră pe Mitea să se aşeze la loc... 

— Îmi pare rău, domnilor! N-as fi lipsit decât un moment... Voiam numai 
să-i spun că sângele ăsta, care mi-a apăsat toată noaptea conştiinţa, s-a spălat, 
a dispărut fără urmă şi că, totuşi, nu sunt un criminal! Doar e logodnica mea, 
domnilor! Rosti Mitea avântat şi cu un ton pătruns de respect fata de 
Gruşenka, rotindu-şi privirile peste chipurile celor din jur. O, nici nu ştiu cum 
să vă mulţumesc, domnilor! Mă simt ca înviat din morţi, mi-aţi redat viata cu 
un singur cuvânt!... Bătrânul ăsta... M-a purtat în braţe, domnilor, m-a scăldat 
în covată când am rămas singur pe lume la trei ani, părăsit de toţi, a fost mai 
mult decât un tată pentru mine...! 

— Aşadar, dumneata, începu judecătorul. 

— Dati-mi voie, domnilor, dati-mi voie, numai un moment vă rog, îl 
întrerupse Mitea şi, punând coatele pe masă, îşi îngropa fata în palme. Läsati- 
mă să-mi adun gândurile, să răsuflu puţin. E prea mult pentru un biet om ca 
să nu se simtă zdruncinat până în fundul rărunchilor, inima omului nu este o 
tobă să îndure atâtea lovituri, domnilor... 

— Poate ar fi bine să mai iei o gură de apă... Îngăimă Nikolai Parfenovici. 

Mitea îşi descoperi obrazul şi se porni pe râs. Avea o privire mai veselă 
acum şi părea cu totul transfigurat. Până şi glasul său era altul: anchetatorii 
aveau acum în faţa lor un om la fel ca şi ei, conştient că poate să stea de vorbă 
cu dânşii ca de la egal la egal, o veche cunoştinţă care-i întâmpina ca şi cum s- 
ar fi întors cu o zi înapoi, când nu se întâmplase încă nimic şi s-ar fi întâlnit cu 
toţii la cine ştie ce reuniune mondenă. E locul să menţionăm aici că de la 
început, de cââd venise la noi în oraş, Miţea fusese primit cu braţele deschise 
în casa ispravnicului, ca după aceea vizitele lui să se rărească treptat, iar în 
ultima lună să înceteze cu totul, aşa că ispravnicul de câte ori îl vedea pe 
stradă se încrunta răspunzându-i la salut numai cu politeţe, lucru pe care 
Mitea îl observase de mult. Pe procuror îl cunoştea mai putin; din când în când, 
obişnuia să facă însă câte o vizită de curtoazie soţiei acestuia, o persoană 
nervoasă si cam fantezistă. De ce se ducea pe la dânsa nici el, cred, n-ar fi ştiut 
să spună; fapt e că soţia procurorului îl primea de fiecare dată cu plăcere şi se 
interesa de el tot timpul, fără vreun motiv special. Cu judecătorul de instrucţie 
nu avusese încă timpul să intre în legături mai strânse, dar se întâlnise cu el în 
câteva rânduri la nişte cunoştinţe comune şi de vreo două ori chiar stătuse mai 
mult de vorbă cu dânsul, de preferinţă despre femei. 


— Constat ca esti un anchetator foarte abil, Nikolai Parfenovici, rase 
Mitea inviorat. Acum însă am să caut să-ţi dau şi eu o mana de ajutor. O, nu 
ştiţi ce bine mi-ati făcut, domnilor, parc-as fi înviat din morţi... Vă rog să nu-mi 
luaţi în nume de rău că vorbesc aşa deschis cu domniile-voastre şi fără nici un 
fel de fasoane. De altfel, vă mărturisesc cinstit c-am băut cam multişor şi sunt 
puţin turmentat. Mi se pare c-am avut onoarea, Nikolai Parfenovici... Onoarea 
şi plăcerea să vă întâlnesc în casa unei rude ale mele, Miusov... Domnilor, n- 
am pretenţia, fireşte, să fiu pe picior de egalitate cu dumneavoastră, îmi dau 
prea bine seama de situaţia în care mă aflu. Asupra mea planează... Da, dacă 
Grigori a făcut, aşa cum spuneţi, declaraţii în legătură cu mine... Probabil că 
planează asupra mea o bănuială cumplită! E teribil, într-adevăr teribil înţeleg 
foarte bine! Dar să trecem la fapte, domnilor, vă stau la dispoziţie, sper c-o să 
terminăm repede, nu-i aşa, domnilor? Ascultati Nu-i aşa că n-o să dureze prea 
mult, din moment ce nu mă ştiu cu nimic vinovat? 

Miţea vorbea iute, volubil, nervos, expansiv, ca si cum ar fi fost intr- 
adevăr convins că avea în faţă pe cei mai buni prieteni ai săi. 

— Prin urmare, vom nota deocamdată că dumneata respingi categoric 
acuzaţia ce ţi se aduce, rosti solemn Nikolai Parfenovici şi, întorcându-se spre 
grefier, ii dicta in şoaptă ceea trebuia să consemneze. 

— Să notati? Vreti să notati? Bine, scrieţi, sunt de acord, n-am nimic 
împotrivă, domnilor, sunt perfect de acord... Numai că, să vedeţi... Stati, stati, 
scrieţi aşa cum vă spun: recunosc că m-am făcut vinovat de agresiune, de 
lovire gravă a unui biet unchiaş. De asta da, sunt vinovat. E adevărat că, în 
adâncul sufletului meu, mă simt vinovat şi de altceva, dar asta nu mai trebuie 
să scrieţi! Adauga el, adresându-se grefierului. Face parte din viata mea 
particulară şi nu vă interesează pe dumneavoastră, domnilor, fiindcă nu văd de 
ce v-ar interesa ce se petrece în tainitele inimii mele... Şi că nu sunt vinovat de 
moartea bătrânului meu tată! E ceva fără sens! O idee pur şi simplu absurdă!... 
Am să vă dovedesc pe loc şi o să vă convingeti îndată că am dreptate. Veţi vedea 
c-p să radeti pe urmă, o să radeti cu hohote, domnilor, că v-a putut trece prin 
minte cumva o asemenea bănuială...! 

— Linişteşte-te, Dmitri Feodorovici, interveni judecătorul ca şi când ar fi 
căutat să-i transmită calmul său, potolindu-i efervescenta. Înainte de a 
continua interogatoriul, aş vrea — dacă bineînţeles accepti să răspunzi — să 
confirmi faptul că dumneata - după cum reiese chiar din spusele dumitale de 
până acum - nu prea îl priveai cu ochi buni pe răposatul Feodor Pavlovici şi ca 
erai tot timpul în ceartă cu dânsul... Cel puţin acum un sfert de oră, dacă nu 
mă insel, ai declarat în gura mare că aveai intenţia să-l ucizi, „Nu l-am omorât, 
ai strigat dumneata, dar am vrut să-l omor”. 

— Am strigat eu aşa? De, ştiu eu, tot ce se poate, domnilor! Da, aşa e, 
din păcate am vrut să-l omor, de multe ori mi-a trecut prin gând... Din păcate, 
da, e adevărat...! 

— Prin urmare, ai vrut s-o faci. Bun. N-ai putea acum să ne explici ce 
anume a determinat ura asta înverşunată împotriva tatălui dumitale? 


Mitea se intuneca deodata la fata. 

— Ce sa va mai explic, domnilor! Dadu el din umeri, coborand privirile in 
pământ. Nu mi-am ascuns niciodată sentimentele, tot oraşul le cunoaşte, sau 
cel puţin aceia care vin mai des la local. Chiar acum câteva zile mi le-am 
mărturisit în chilia stareţului Zosima... Şi în aceeaşi seară l-am bătut pe tata 
atât de crunt că puţin a lipsit să nu moară de mâna mea. Ba chiar am jurat că 
a doua oară când o să vin am să-l omor neapărat, am jurat asta de faţă cu 
martori... O, dacă-i vorba de martori, puteţi găsi cu duiumul! O lună întreagă 
am urlat c-o să-l ucid, toată lumea din oraş a auzit!... Faptele sunt evidente, 
faptele au elocventa lor, sunt grăitoare, dar sentimentele, domnilor, 
sentimentele sunt cu totul altceva! (Mitea se intuneca si mai tare). Mi se pare 
totuşi, domnilor, că nu aveţi nici un drept să-mi scormoniti sentimentele. Îmi 
dau perfect de bine seama că sunteţi investiti cu o anumită autoritate, dar 
sentimentele mele mă privesc pe mine exclusiv, sunt lucruri prea intime şi, 
deci, strict personale... După cum ştiţi însă nu le-am ascuns niciodată... Am 
vorbit în gura mare despre ele la tractir, mărturisindu-le oricui voia să-mi dea 
ascultare şi... Şi nici acum n-am să fac din ele un secret. Văd că în cazul de 
faţă există dovezi zdrobitoare împotriva mea: am spus la toată lumea c-am să-l 
ucid şi uite că omul a fost într-adevăr asasinat! Cine poate să fie ucigaşul dacă 
nu eu? Ha-ha! Va iert, domnilor, vă iert din toată inima! Sunt şi eu uluit peste 
măsură, simt că se increteste pielea pe mine, căci dacă nu l-am omorât eu, 
atunci cine a săvârşit crima? Nu-i aşa? Dacă nu sunt eu asasinul, atunci cine 
să fie? Domnilor, întrebă el brusc, vreau să ştiu, vă rog stăruitor să-mi spuneţi: 
unde a fost ucis? Cum? Cu ce şi cum? Vă rog să-mi spuneţi şi mie! 

Vorbise precipitat, uitându-se când la procuror, când la judecătorul de 
instrucţie. 

— L-am găsit la dânsul în birou, pe jos, întins pe spate, cu capul spart, 
răspunse procurorul. 

— E îngrozitor, domnilor! Mitea se cutremură înfiorat şi punând cotul pe 
masă îşi acoperi ochii cu mâna. 

— Mai departe... Zise Nikolai Parfenovici. Vreau să ştiu, aşadar, motivul 
care a determinat ura dumitale. Pare-mi-se c-ai declarat în public c-ar fi o 
gelozie la mijloc. 

— Da şi gelozie, dar nu numai atât. 

— Răfuieli băneşti? 

— Da, băneşti. 

— Dacă nu ma înşel, ai pomenit despre o sumă de trei mii de ruble, ce-ţi 
revenea din moştenirea rămasă de pe urma răposatei dumitale mame şi pe care 
bătrânul nu ţi-a achitat-o. 

— Care trei mii?! Era o sumă mult mai mare! Protestă Mitea. Mi-a oprit 
mai mult de şase mii, poate chiar peste zece mii! Da, aşa e, am spus la toată 
lumea, am urlat la toate răspântiile. Dar până la urmă m-aş fi mulţumit şi cu 
trei mii. Restul — duca-se dracului! Aveam nevoie urgentă de trei mii de ruble... 
de aceea consideram că pachetul cu trei mii de ruble, pe care-l ţinea sub pernă 


pentru Grusenka, mi se cuvenea mie de fapt, era averea mea, domnilor, de care 
m-a pradat. 

Procurorul şi judecătorul schimbară o privire semnificativă; procurorul isi 
permise chiar să facă un semn din ochi colegului său. 

— O să revenim mai târziu asupra acestui punct, zise judecătorul. Ne dai 
voie, nu-i aşa, să luăm notă şi să consemnăm în procesul-verbal faptul că 
dumneata considerai cele trei mii de ruble din plic drept proprietatea dumitale? 

— Puteţi scrie, domnilor, îmi dau seama că este o dovadă în plus 
împotriva mea, dar să ştiţi că nu mă tem de dovezi, ba, mai mult chiar, eu 
însumi mă acuz. Aţi auzit, mă acuz eu însumi! Am impresia, domnilor, că v-aţi 
făcut o părere greşită despre mine, mă credeţi altfel de cum sunt, adăugă el 
trist şi mohorât. Aveţi de a face cu un om cinstit, onorabil, să nu uitaţi asta. Un 
om care a facut multe ticälosii, dar care în sufletul lui a fost şi a rămas cinstit... 
În sfârşit, nu ştiu cum să vă explic... Toată viaţa n-am dorit decât sa fiu un om 
cinstit, onorabil, cum s-ar zice; am pătimit pentru onoarea mea, am căutat-o cu 
felinarul, ca Diogene şi totuşi, o viaţa întreagă m-am purtat ca un ticălos, ca 
toată lumea, de altfel, domnilor... Adică nu, nu! Nu ca toată lumea! De ce să 
vorbesc cu păcat, numai eu, eu singur am fost în stare să mă port aşa, nu se 
poate să fie toată lumea ca mine! Mitea se strâmbă de durere. Simt că-mi 
plesneşte capul, domnilor, dar nu-i nimic, să continuăm: nu puteam să-l sufăr, 
e adevărat, nu puteam să-l văd în ochi, avea ceva necinstit în el, i se citea asta 
pe fata, detestam fanfaronada lui, plăcerea lui de a călca în picioare tot ce este 
sfânt, zeflemelile lui, lipsa lui de credinţă, totul, totul la el mi se părea odios! 
Dar acum, după ce a murit, nu mai gândesc aşa. 

— Nu? 

— Nu c-aş gândi altfel, propriu-zis, dar îmi pare rău că l-am urât. 

— Te caiesti? 

— Nu, nu poate fi vorba de cainta... Asta nu mai trebuie sa notati. Nici eu 
nu sunt o comoara de om, domnilor, dacä-i vorba de bunätate si nici prea 
chipes nu sunt, asa ca n-aveam nici un drept sa ma uit cu scarba la el, nu-i 
asa? Asta puteti s-o scrieti! 

O melancolie ciudata punea treptat stapanire pe el. Si, pe masura ce 
răspundea la întrebările judecătorului, devenea din ce in ce mai posac. Tocmai 
atunci însă se întâmplă un lucru cu totul neaşteptat. Deşi fusese scoasă cu 
forţa din odaie de la începutul interogatoriului, Gruşenka se afla destul de 
aproape, n-o desparteau decât două încăperi de odaia albastră, în care se 
instalaseră anchetatorii, întâi o odaita cu o singură fereastră, în care şedea ea, 
pe urmă salonul unde avusese loc petrecerea şi se dansase. Nu mai era nimeni 
cu dânsa în afară de Maximov care, inlemnit de spaimă, se agatase de ea ca de 
unica lui salvare. Uşa era păzită de un gealat cu insignă în piept. Gruşenka 
plângea. La un moment dat, simțind că nu mai poate pune stavilă durerii, sări 
în sus frangandu-si mâinile şi ieşi valvârtej afară, la Mitea al ei, tipand 
sfâşietor: „Păcatele mele, păcatele mele!” Atât de năprasnic se petrecu totul, 
încât gealatul de la uşă nu mai avu răgaz să-i taie drumul. 


Auzind racnetul sau, Mitea incepu sa tremure ca varga, zvacni de pe 
scaun si se repezi inaintea ei, urland si el disperat. Nu-i lasara totusi sa se 
apropie unul de altul, atât doar că apucara să se mai vadă o data. Mitea se 
simţi insfacat de o mana care-l opri locului si începu să se zbată din răsputeri, 
încercând să scape din strânsoare; abia dacă putură să-l stăpânească trei- 
patru oameni. Grusenka avu si ea aceeaşi soartă; Mitea o văzu întinzând 
mâinile spre el şi tipand în timp ce o scoteau afară. Când incidentul se termina 
în sfârşit, se pomeni din nou pe scaun, la masă, fata-n fata cu judecătorul, 
strigând iarăşi şi iarăşi, fără încetare: 

— Ce aveţi cu ea? De ce o chinuiti aşa? E nevinovata, vă jur că-i 
nevinovată...! 

Procurorul şi judecătorul de instrucţie îşi dădeau toată silinta să-l 
potolească. Trecură aşa vreo zece minute, până când Mihail Makarovici, care 
iesise o data cu Grusenka, se întoarse grăbit în odaie şi-i comunică, vădit 
impresionat, procurorului: 

— Am dus-o jos, tocmai la celălalt capăt, dar dacă-mi daţi voie, domnilor, 
aş vrea să-i spun un cuvânt nenorocitului ăstuia. În prezenţa domniilor- 
voastre, bineînţeles! 

— Vai de mine, mai încape vorbă, Mihail Makarovici?! Incuviinta 
judecătorul de instrucţie. Nu avem nimic împotrivă! 

— Dmitri Feodorovici, ascultă-mă, băiatule... Începu bătrânul. Pe chipul 
lui tulburat se citea o netarmurita compătimire, o duioşie aproape părintească 
pentru bietul om. Am coborât cu Agrafena Alexandrovna a dumitale şi am 
lăsat-o cu fetele jupânului, le-am spus să aibă grijă de ea. E şi moşneagul acela 
acolo, Maximov, nu se dezlipeşte de dânsa. Am înduplecat-o să fie cuminte, 
auzi? Am căutat s-o liniştesc si cred c-am reuşit s-o conving, i-am spus că 
dumneata eşti obligat să te dezvinovatesti şi de aceea trebuie să te lase in pace 
şi să nu te necăjească, altfel s-ar putea să te încurci şi să dai vreun răspuns 
greşit, care ti-ar îngreuna si mai mult situaţia, pricepi? Într-un cuvânt, aşa 
cum i-am vorbit m-a înţeles. E femeie deşteaptă, frate dragă şi tare de treabă, 
nu zici c-a vrut să mă sărute pe mine, om bătrân?! Cât s-a mai rugat pentru 
dumneata! M-a trimis să-ţi spun că poţi fi liniştit în privinţa ei, asa că, fătul 
meu, acum, când mă întorc la dânsa, trebuie să-i spun că ţi-ai venit în fire şi că 
nu-i porţi de grijă. Hai, potoleşte-te, fii om de înţeles! Dinspre partea mea, 
domnilor, vă mărturisesc că mă simt cu păcat faţă de ea: este un suflet de 
creştin, o fiinţă blândă ca un mielusel şi n-o cred în stare să facă vreun rău. 
Aşadar, pot să-i spun, Dmitri Feodorovici, c-o să stai liniştit, da? 

Inimă bună, bătrânul adăugase multe de la el, dar durerea Gruşenkăi, 
atât de adânc omenească, reuşise să-i zguduie sufletul blajin, încât acum era 
cu lacrimile în ochi. Miţea se repezi la el. 

— lertati-ma, domnilor, nu vă supăraţi, dati-mi voie, vă rog, numai o 
clipă! Strigă el. Sunteţi un înger, Mihail Makarovici, nu ştiu cum să va 
mulţumesc pentru tot ce-ati făcut pentru dânsa. Am sa stau liniştit, da, da, am 
să fiu chiar bine dispus. Şi fiindcă aveţi un suflet atât de bun, de o nemărginită 


bunatate, va rog sa-i spuneti ca sunt vesel, da, vesel si cu rasul pe buze de 
bucurie, ştiind că dumneavoastră sunteţi lângă ea, ca un înger păzitor. C-o sa 
isprăvesc repede şi, cum o să scap, am să vin s-o văd, să aibă răbdare! Apoi, 
întorcându-se către anchetatori: Domnilor! Am să-mi deschid inima în faţa 
domniilor-voastre, am să vă spun tot ca să terminăm mai curând. Ce veselie o 
să fie pe noi şi cum o să mai râdem împreună după aceea, când o să isprăvim, 
nu-i aşa? Femeia aceasta, domnilor, este regina sufletului meu! O, lasati-ma să 
vă vorbesc despre ea, ingaduiti-ma să vă împărtăşesc taina mea scumpă... Vad 
că am de-a face cu nişte oameni de omenie: este lumina ochilor mei, e ca o 
sfântă pentru mine! O, dac-ati şti! Aţi auzit-o cum a strigat: „Cu tine merg şi la 
moarte!” Şi ce-a avut de la mine, un amărât de golan, o sărăcie? De ce mă 
iubeşte? Merit eu, un neisprăvit, un netrebnic ca mine cu mutra asta 
păcătoasă, să mă iubească într-atât, încât să meargă cu mine la ocnă? Pentru 
mine s-a târât adineauri la picioarele domniilor-voastre, ea, care-i atât de 
mândră şi al cărei suflet e atât de curat! Cum să n-o admir, cum să nu-mi 
mărturisesc dragostea în gura mare, cum să n-o doresc cu toată fiinţa mea, aşa 
cum o doresc în clipa asta? O, domnilor, iertati-ma! Dar acum, acum mă simt 
în sfârşit liniştit! 

Căzu pe scaun şi, cu faţa îngropată în palme, izbucni în lacrimi. De astă 
dată însă erau lacrimi de fericire. Îşi reveni însă numaidecât. Bătrânul 
ispravnic părea încântat, ca şi juristii de altfel: simțeau că interogatoriul intrase 
pe un nou făgaş. După ce-l petrecu pe ispravnic până la usa, Miţea se întoarse 
aproape voios. 

— Ei şi acum, domnilor, sunt cu totul la dispoziţia domniilor-voastre! 
Şi... Dacă n-ar fi fost toate aceste amănunte care să ne încurce, poate ne-am fi 
înţeles din capul locului. Uite că iar am pomenit despre ele... Sunt la dispoziţia 
dumneavoastră, dar pentru asta jur că avem nevoie de încredere reciprocă, eu 
de încrederea domniilor-voastre, iar dumneavoastră de încrederea mea, altfel n- 
o s-o scoatem la capăt niciodată. O spun chiar în interesul anchetei. La treabă, 
domnilor, la treabă... Şi mai ales nu-mi mai scormoniti sufletul, nu mă mai 
chinuiti cu tot felul de maruntisuri, intrebati-ma numai ce este strict necesar, 
cercetaţi numai faptele, faptele precise şi sunt gata să vă dezvălui tot. Lăsaţi 
dracului amănuntele! 

Miţea spuse astfel tot ce avea de spus. Interogatoriul se desfăşură mai 
departe. 

IV — AL DOILEA CALVAR 

— Nici nu-ţi dai seama cat de mult ne reconfortează bunăvoința pe care o 
dovedesti, arătându-te gata să răspunzi la întrebări, Dmitri Feodorovici... Îl 
lăudă Nikolai Parfenovici înseninat. Un sentiment de vădită satisfacţie făcea să- 
i luceasca ochii mari, cenusii, uşor bulbucati, a căror miopie ieşea şi mai mult 
în vileag acum, că-şi scosese ochelarii. Ai spus un lucru foarte înţelept în ce 
priveşte încrederea reciprocă; ai dreptate, fără încredere nu se poate limpezi o 
problemă atât de importantă, dacă într-adevăr persoana asupra căreia planează 
bănuiala doreşte, speră şi e în stare să se dezvinovateasca. Dinspre partea 


noastra, vom face tot ce ne sta in putere... Cred ca ti-ai putut da seama dupa 
comportarea noastra de pana acum... Esti de acord, Ippolit Kirillovici? Se 
adresa el procurorului. 

— Bineînţeles, incuviinta acesta, desi ceva mai rece decât Nikolai 
Parfenovici. 

Trebuie sa va spun ca Nikolai Parfenovici, proaspat venit la noi in oras, 
simtise de la inceput, de cand isi luase slujba in primire, o adanca stima pentru 
Ippolit Kirillovici de care se atasase sufleteste. Era poate singurul om care 
credea orbeste in exceptionala patrundere psihologica si in darul oratoric al 
sărmanului nostru procuror ,nedreptätit”, considerându-l cu adevărat o victimă 
a indolentei celor mari. Îl cunoştea din auzite încă de la Petersburg. La rândul 
său, tânărul judecător de instrucţie era unicul om din lume la care procurorul 
„persecutat” părea să ţină cu toată sinceritatea. În drum spre Mokroe, 
avuseseră destul răgaz să discute şi să cadă de acord în privinţa afacerii pe 
care trebuiau s-o ancheteze şi acum Nikolai Parfenovici, cu mintea lui ageră, 
prindea din zbor sensul celei mai uşoare aluzii, descifra pe loc orice schimbare 
de fizionomie a colegului său mai vârstnic, îl înţelegea dintr-un cuvânt spus pe 
jumătate, dintr-o privire, ba chiar numai dintr-o simplă clipire a ochilor. 

— Domnilor, lasati-ma să vă istorisesc tot ce s-a întâmplat, dar vă rog 
insistent să nu mă intrerupeti cu întrebări inutile, am să vă spun tot, îi preveni 
Mitea infrigurat. 

— Perfect. Îţi mulţumim. Dar înainte de a asculta destăinuirile dumitale, 
aşa vrea, dacă-mi dai voie, să mai precizez un lucru care ne interesează în mod 
deosebit şi anume: este vorba de cele zece ruble pe care le-ai împrumutat ieri, 
în jurul orei cinci, de la prietenul dumitale Piotr Ilici Perhotin, lăsând amanet 
pistoalele. 

— Aşa e, domnilor, le-am amanetat pentru zece ruble! Ei şi? Asta-i tot, ce 
pot să vă spun mai mult? Le-am amanetat când m-am întors de da ţară. 

— Te-ai întors de la tara? Dar ce, ai fost plecat din oraş? 

— Da. Domnilor, am fost la patruzeci de verste de aici, n-aţi ştiut? 

Procurorul şi Nikolai Parfenovici se uitară unul la altul. 

— În general, cred că ar fi mai bine să începi prin a ne descrie punct cu 
punct ziua de ieri, de pildă, ce-ai făcut ieri dimineaţă? Aş vrea să te întreb, cu 
permisiunea dumitale, pentru ce ai plecat din oraş, când anume ai plecat şi la 
ce ora te-ai întors înapoi... În sfârşit, tot ce ne poţi spune în legătura cu această 
plecare... 

— Păi eu ce zic, tocmai de aici trebuia să porniţi, rase Mitea. Şi dacă vreţi 
să ştiţi ar fi mai bine să reiau firul întâmplărilor nu de ieri, ci de alaltăieri 
dimineaţa. Numai aşa o să intelegeti de de, unde si cu ce scop ani plecat. 
Aşadar, domnilor, alaltăieri am fost la un negustor din oraş, Samsonov, să-i cer 
împrumut trei mii de ruble contra unei garanţii foarte serioase. Era ceva foarte, 
foarte urgent... 


— Daca-mi dai voie, il intrerupse politicos procurorul. Cum se explica 
nevoia asta urgenta de bani? Si de ce iti trebuia neaparat suma asta, trei mii de 
ruble in cap? 

— Ei, domnilor, iarăşi o întrebare de prisos, ne pierdem in amănunte: de 
ce, pentru ce, de ce atâta şi nu atâta şi aşa mai departe... Dac-o să continuăm 
aşa, n-o să ne ajungă nici trei volume pentru toată povestea asta, ar trebui 
chiar şi un epilog. 

Miţea vorbea cu o blajină familiaritate, deşi oarecum impacientat, ca un 
om insufletit de cele mai bune intenţii şi care nu doreşte altceva decât să 
mărturisească cinstit adevărul. 

— Domnilor, urmă el, făcând la rândul său o paranteză, n-aş vrea să-mi 
luaţi în nume de rău incapatanarea asta a mea. Puteţi fi siguri că vă port tot 
respectul şi că sunt perfect conştient de situaţie. Să nu credeţi cumva că sunt 
turmentat. M-am trezit din beţie. Si chiar dac-as fi beat n-ar fi nimic. Vorba 
aceea: 

Treaz de-oi fi, sunt dobitoc când mă-mbăt sunt istet foc. 

Ha-ha! Îmi dau seama, domnilor, că până se vor lămuri lucrurile, nu mi-e 
permis sa fac asemenea spirite, înseamnă să fiu ireverentios, dar vă rog să-mi 
daţi voie să-mi păstrez demnitatea mea omenească. Înţeleg prea bine că în 
momentul de fata există o diferenţă între noi: în ochii dumneavoastră trec 
totuşi drept un criminal şi, deci, în nici un caz nu putem discuta de la egal la 
egal. Şi pe urmă, dumneavoastră aveţi obligaţia să mă urmăriţi, doar nu mă pot 
aştepta sa mă felicitati pentru pocinogul pe care l-am facut cu Grigori. Nu se 
poate să loveşti aşa un biet om bătrân şi să-i spargi capul fără să tragi 
consecinţele. Probabil că pentru treaba asta o să-mi faceţi proces şi o să stau la 
răcoare vreo şase luni de zile, dacă nu chiar un an, nu ştiu ce pedeapsă 
prevede codul penal în asemenea cazuri. Dar fără pierderea drepturilor civile... 
Fără pierderea drepturilor, nu-i aşa, domnule procuror? Cum vă spuneam, 
domnilor, îmi dau perfect de bine seama de diferenţa ce există între noi... 
Totuşi, trebuie să recunoasteti că întrebările de felul acesta — unde ai călcat, 
cum ai călcat, când ai călcat şi în ce ai călcat — sunt în stare să încurce şi pe 
Dumnezeu. Dacă s-o întâmpla să mă zăpăcesc şi o să consemnați mai ştiu eu 
ce trăsnaie în procesul-verbal, negru pe alb, unde o să ajungem? Nicăieri! Şi 
apoi, dac-am început vorbăria asta lasati-ma s-o duc până la capăt, iar 
dumneavoastră, ca oameni de omenie si cu studii înalte, o să fiţi indulgenti. In 
concluzie, deci, vă rog din tot sufletul să renuntati la tipicul obişnuit al unui 
interogatoriu! Nu vă gândiţi dinainte: să începem chestionarul cu maruntisuri, 
cu tot felul de fleacuri, cerându-i, bunăoară, să ne spună cum s-a sculat, ce a 
mâncat, cum a scuipat şi după ce vom „adormi atenţia criminalului” să-l 
pocnim în moalele capului cu o întrebare care să-l turtească: „Pe cine ai ucis, 
pe cine ai prădat?” Ha-ha! Asta-i procedura reglementară, chitibusurile pe care 
se bizuie toată strategia dumneavoastră! Dar, domnilor, cu asemenea 
chitibusuri îi puteţi adormi pe mujici, la mine însă nu se prind! Ştiu eu cum 
merge treaba, că doar am făcut şi eu armata, ha-ha-ha! Nu vă supăraţi, 


domnilor, va rog sa-mi iertati impertinenta! Exclama el, privindu-i cu o 
blandete neasteptata, aproape curioasa. Se cade sa fiti ceva mai indulgenti cu 
Mitea Karamazov, sunt lucruri care, poate, nu i se iartă unui om deştept, dar 
lui Mitea, da! Ha, ha! 

Nikolai Parfenovici râdea ascultându-l. Procurorul, în schimb, nici nu 
zâmbea măcar, multumindu-se să se uite la el atent, cu o privire 
pătrunzătoare, ca şi cum ar fi căutat să nu scape nici o vorbă, nici o mişcare, 
nici o tresărire a celei mai mici cutişoare de pe obrazul lui. 

— Dar noi am procedat aşa din capul locului, observă Nikolai Parfenovici, 
continuând să râdă. Am stabilit să nu te derutăm cu întrebări inutile, nu te-am 
pus să ne spui nici cum te-ai sculat, nici ce ai mâncat, am început cu 
esentialul. 

— Inteleg, inteleg si apreciez! Sunt miscat de bunätatea pe care mi-o 
arätati, bunätate, intr-adevar, a unor suflete nobile. Suntem aici trei persoane 
onorabile — nu-i asa? 

— Prin urmare, discutia noastra trebuie sa se bizuie pe increderea 
reciproca, pe care e firesc s-o nutreasca unii fata de altii oamenii civilizati, 
oamenii de lume, legati intre ei prin onoarea si rangul lor social. In orice caz, 
dati-mi voie ca, intr-un moment de grea cumpana cum e cel de fata, cand 
onoarea mea este târâtă în noroi, să va consider drept cei mai buni prieteni ai 
mei! Sper să nu luaţi acest lucru ca pe o ofensă, nu-i aşa, domnilor! 

— Catusi de putin, dimpotrivă, ţi-ai exprimat minunat sentimentele, 
Dmitri Feodorovici! Aprobă solemn Nikolai Parfenovici. 

— lar cât priveşte amănuntele, domnilor, jos cu toate chitibusurile 
avocatesti! Striga Mitea exuberant. Altfel, cine ştie ce dracu mai iese până la 
urmă! Am dreptate? 

— Am să-ţi urmez întocmai sfaturile judicioase, îi luă vorba din gură 
procurorul. Totuşi, nu pot să renunţ la întrebarea pe care ţi-am pus-o. Este 
foarte important să ştim pentru ce ai avut nevoie de această sumă, adică exact 
de trei mii de ruble. 

— Pentru ce? Pentru una, pentru alta... În sfârşit... ca să plătesc o 
datorie de onoare. 

— Cui? 

— De asta data refuz categoric sa räspund, domnilor! Nu pentru ca n-as 
putea sau ar trebui să-mi calc pe inimă, ori m-aş teme s-o fac, Doamne fereşte! 
Este un fleac, nimica toată, dar nu vreau să răspund din principiu: este vorba 
de viaţa mea particulară şi nu permit nimănui să se atingă de ea! E un 
principiu la care tin. Întrebarea dumitale, domnule procuror, nu are nici o 
legătură cu împrejurarea de faţă şi tot ce nu are legătură cu ea face parte din 
viaţa mea intimă! Trebuia să restitui o datorie, o datorie de onoare. Cui? Nu 
vreau să vă spun! 

— Ne dai voie să consemnăm acest lucru? Întrebă procurorul. 


— Cu cea mai mare placere. Luati nota ca refuz sa spun si nici n-am sa 
spun vreodată. Ar fi nedemn din punctul meu de vedere. Dacă vreţi, puteţi 
adăuga şi asta. Cum văd eu, aveţi timp de pierdut ca să notati atâtea nazbatii! 

— Dă-mi voie, stimate domn, să te previn şi să-ţi atrag atenţia asupra 
unui lucru pe care dumneata poate nu-l cunoşti, rosti autoritar procurorul cu 
un aer deosebit de grav. Dumneata ai tot dreptul să nu răspunzi la întrebările 
pe care ti le punem, iar noi la rândul nostru nu avem nici un drept să te tragem 
de limbă, dacă dintr-un motiv sau altul refuzi să răspunzi la întrebările 
noastre. Asta rămâne la alegerea dumitale. Totuşi, suntem datori să-ţi 
deschidem ochii şi să-ţi arătăm ca-ti periclitezi singur situaţia refuzând să dai 
anumite explicaţii. Şi acum, continuă, te rog... 

— Domnilor, nu mă supăr... Eu. Îngăimă Mitea rusinat de admonestarea 
procurorului. Cum vă spuneam, Samsonov ăsta, la care m-am dus atunci... 

N-are rost, cred, să redau peripetiile pe care cititorul le cunoaşte din cele 
arătate mai înainte. Vrând să termine mai repede, Miţea se străduia să prezinte 
cât mai amănunţit întâmplările, fără să piardă totuşi prea mult timp. Dar cum, 
pe măsură ce vorbea, declaraţiile lui erau consemnate, trebuia să se întrerupă 
în tot momentul. Enervat, blestema mereu în sinea lui procedeul, deşi 
deocamdată nu-şi pierduse încă răbdarea. Din când în când doar răbufnea: 
„Domnilor, dar asta l-ar scoate din fire şi pe Dumnezeu!” sau: „Domnilor, de ce 
mă fierbeti asa de pomană? Continua să fie totuşi la fel de prietenos şi expansiv 
ca şi până atunci. Le povesti, de pildă, cum fusese tras pe sfoară de Samsonov 
(acum nu mai avea nici o îndoială că bătrânul îi jucase un renghi) şi cum îşi 
vânduse ceasul pentru şase ruble, ca să aibă bani de drum. Spre nemăsurata 
lui indignare, amănuntul acesta inedit şi pentru procuror, ca şi pentru 
judecătorul de instrucţie, se bucură de o atenţie deosebită din partea 
anchetatorilor care găsiră de cuviinţă să-l consemneze în procesul-verbal, 
întrucât era o nouă confirmare a faptului că nu avusese nici o letcaie în 
buzunar cu două zile mai înainte. Cu cât trecea vremea însă Miţea devenea tot 
mai posac. Le povesti călătoria pe care o făcuse în căutarea lui Copoiu, noaptea 
petrecută în cocioaba unde fusese cât pe ce să moară asfixiat de emanatiile din 
sobă etc şi ajungând la întoarcerea lui în oraş, se apucă să descrie în 
amanuntime, fără să fie rugat, chinurile prin care trecuse din pricina geloziei. 
Oamenii legii îl ascultau în tăcere, cu luare-aminte; retinura mai ales faptul că, 
pentru a o urmări mai uşor pe Gruşenka, el avea mai demult instalat un post 
de observaţie în grădina Mariei Kondratievna, de unde putea să supravegheze 
spatele casei lui Feodor Pavlovici şi că Smerdeakov îl ţinea la curent cu tot ce se 
petrecea; toate acestea fură consemnate minuţios în procesul-verbal. Le vorbi 
apoi cu pasiune şi pe îndelete despre gelozia lui, cu toate că-i era penibil să-şi 
dea în vileag nişte sentimente atât de intime, să le expună aşa, la lumina zilei, 
„de râsul lumii”; de dragul adevărului căuta să-şi calce pe inimă, trecând peste 
orice reticenta, Până la urmă însă văzând privirile severe si impasibile ale 
procurorului şi judecătorului de instrucţie aţintite asupra lui, în timp ce le 
făcea aceste destăinuiri, se simţi nespus de intimidat: „Frumos îmi şade, se 


mustra el, cuprins de amaraciune, merita oare mucosul asta, Nikolai 
Parfenovici, cu care zilele trecute flecäream vrute si nevrute despre femei si 
procurorul asta ofticos sä-mi deschid asa sufletul in fata lor, ce rusine!” Ca sa- 
şi spună apoi în gând, drept consolare, un vers: „Taci, inimă si rabdă; 
smereste-te şi taci!” isi înfrână însă nerăbdarea si reluă firul povestirii. 
Ajungând la incidentul cu doamna Hohlakova, se simţi din nou bine dispus; ba 
chiar avu chef să le istorisească o anecdotă care circula pe socoteala acestei 
cuconite şi care nu avea nici o legătură cu ancheta, dar judecătorul îi taie 
numaidecât vorba, rugându-l politicos să se rezume la lucrurile „esenţiale”. 
Când le descrise apoi disperarea ce-l cuprinsese în momentul în care ieşise din 
casa Hohlakovei, mărturisindu-le c-ar fi fost în stare atunci „să înjunghie pe 
cineva, numai să facă rost de cele trei mii de ruble”, anchetatorii îl opriră din 
nou, ca să consemneze în procesul-verbal că ,intentionase să înjunghie pe 
cineva”. Mitea nu obiectă nimic. În sfârşit, le povesti cum prinsese de veste că 
Grusenka îl trăsese pe sfoară, luându-și imediat talpasita de la Samsonov, deşi 
lui îi spusese c-o să stea cu bătrânul până la miezul nopţii. „A fost spre norocul 
Feniei că n-aveam nici un moment de pierdut, altminteri, domnilor, cred c-as fi 
ucis-o acolo, pe loc!” îl luă gura pe dinainte. Şi de astă dată, cuvintele lui fură 
notate cu sfinţenie. Mitea aşteptă posomorât până ce grefierul isprăvi de scris, 
dar când se pregătea să urmeze, povestindu-le cum alergase într-un suflet 
acasă la taică-său şi intrase în grădină, procurorul îl opri şi, deschizând o 
servietă mare, pe care o ţinea lângă el pe canapea, scoase dinăuntru pisălogul 
de aramă şi i-l arata. 

— Cunoşti obiectul ăsta? Îl întrebă el. Mitea zâmbi întunecat. 

— Ah, da! Cum să nu-l cunosc?! Vrei să mi-l dai puţin să mă uit la el... 
Ba nu, dracu să-l ia, ce-mi trebuie! 

— Ai uitat să pomeneşti despre el, observă judecătorul de instrucţie. 

— Ei, drăcie! Doar nu va inchipuiti că l-as fi tainuit, până la urmă 
trebuia să vorbesc şi de el! Am uitat, atâta tot! 

— Eşti atât de bun să ne spui cât mai amănunţit cum ti l-ai procurat? 

— Poftim, cu cea mai mare plăcere, domnilor. 

Mitea le relată cum insfacase pisălogul şi fugise din casă. 

— Dar în ce scop te-ai înarmat cu acest instrument? 

— În ce scop? Ştiu eu, aşa, fără nici un scop! L-am luat şi am fugit afară! 

— Dar de ce l-ai luat, dacă nu voiai să faci nimic cu el? 

Mitea fierbea de necaz. Se uită ţintă la „mucosul acela” cu un zâmbet 
strâmb, înciudat. Se simţea din ce în ce mai prost când se gândea că-şi 
deschisese sufletul fata de „asemenea indivizi”, vorbindu-le atât de sincer şi cu 
atâta spontaneitate despre gelozia lui. 

— Dar mai dă-l dracului de pisălog! Izbucni el fără să vrea. 

— Totuşi... 

— L-am luat ca să mă apăr de câini. Era întuneric... L-am luat aşa, să 
am ceva asupra mea pentru orice eventualitate. 


— Mai înainte tot aşa aveai obiceiul să ieşi înarmat din casă, noaptea, 
dacă zici că ţi-e frică să umbli pe întuneric? 

— Ei, drăcia dracului! Cu dumneavoastră nu se poate discuta, domnilor! 
Strigă Miţea scos din fire. Şi, roşu la fata de mânie, se întoarse către grefier şi-i 
dictă în pripă, cu un tremur isteric în glas: Scrie imediat... Zi aşa... „am luat 
pisălogul şi m-am dus glonţ la tatăl meu... Feodor Pavlovici... Să-i dau cu el în 
cap, să-l omor!” Sunteţi mulţumiţi, domnilor? V-aţi liniştit? Apostrofă el pe 
oamenii legii, privindu-i sfidător. 

— Iti dai seama, cred, că nu putem lua în serios o declaraţie făcută intr- 
un moment de enervare, iritat de întrebările noastre pe care ţii cu tot 
dinadinsul să le bagatelizezi, deşi sunt de o mare, de o extremă importanţă! Îi 
răspunse procurorul glacial. 

— Îmi pare rău, domnilor! Dar ce vreţi să vă spun? Am luat pisălogul... Ei 
şi? Pentru ce se întâmplă să iei ceva în mână în asemenea cazuri? Habar n-am! 
L-am luat pur şi simplu şi am fugit. Asta-i tot! Mai mare ruşinea, zău, 
domnilor, passons... {36}. Altfel, jur că nici nu mai deschid gura! 

Își luă capul în palme, sprijinindu-şi coatele pe masă. Sedea întors din 
profil către ei şi privea stăruitor peretele din faţă silindu-se să înăbuşe un 
sentiment duşmănos ce stătea să-l copleşească. Era gata să se ridice brusc de 
pe scaun, declarându-le că nu mai scoate un cuvânt „chiar dacă i-ar tăia 
capul”. 

— Vedeţi, domnilor, urmă el în sila, am impresia, cum stau aşa si vă 
ascult, că visez cu ochii deschişi... Ştiţi, mi s-a întâmplat de câteva ori să visez 
acelaşi lucru... E un vis ciudat, ce revine din când în când... Parcă mă 
urmăreşte cineva noaptea, cineva de care mi-e teribil de frică bâjbâie aşa pe 
întuneric, căutându-mă şi eu atunci mă ascund după uşă sau după dulap... Şi 
mi-e ruşine că mă ascund, cu atât mai mult cu cât îmi dau seama că el ştie 
foarte bine unde mi-e ascunzătoarea, dar se face că nu mă vede înadins, ca să 
mă chinuie mai tare şi să poată savura pe îndelete spaima mea... Aşa cum 
faceţi şi dumneavoastră acum! Exact aşa! 

— De multe ori se întâmplă să ai asemenea visuri? Se informă 
procurorul. 

— Da... Miţea se strâmbă. Nu cumva vrei să consemnezi şi asta in 
procesul-verbal? 

— Nu, nu vreau, în orice caz însă visele dumitale sunt destul de curioase. 

— Numai că de astă dată nu mai e un vis! E realitate, domnilor, realitatea 
vieţii! Eu sunt lupul, iar dumneavoastră vânătorii. Ce mai aşteptaţi? De ce nu 
haituiti fiara? 

— Comparatia dumitale e cu totul deplasată... Îi reproşa pe un ton blajin 
Nikolai Parfenovici. Nu mai apucă să urmeze, căci Mitea luă iarăşi foc, desi 
explozia năprasnică de mânie de mai înainte îi răcorise inima şi-l făcuse să se 
mai imbuneze. 

— Nu, domnilor, nu! Exclamă el. Puteţi să nu acordati nici un credit unui 
criminal ori unui infractor pe care-l torturați cu întrebările dumneavoastră, dar 


unui om cinstit, domnilor, unui om insufletit de cele mai laudabile sentimente 
(o spun cu tot curajul!), nu, nu se poate sa nu-i dati crezare!... Nu aveti nici un 
drept să nu-l credeţi... Dar... 


V — AL TREILEA CALVAR. 

Mitea îşi continuă mărturisirile ceva mai temperat, deşi se vedea clar că 
isi da toată silinta să nu omită cumva vreun amănunt. Povesti cum sărise peste 
gard în grădina tatălui său, cum se apropiase tiptil de casă şi tot ce se 
întâmplase apoi sub fereastră. Clar şi răspicat, ca şi când ar fi căutat să 
cizeleze fiecare cuvânt în parte, zugrăvi sentimentele pe care le încercase în 
clipele acelea când ardea de nerăbdare să afle dacă Grusenka era sau nu 
înăuntru. I se paru curios că atât procurorul, cât şi judecătorul de instrucţie, îl 
ascultau de astă dată cu un aer cât se poate de rezervat, uitânduse la el cu 
nişte priviri îngheţate şi învrednicindu-se rareori să-i pună câte o întrebare. 
Mitea nu izbutea să descifreze nimic pe figurile lor. „S-au supărat, se simt 
jigniti probabil, dracu să-i pieptene!” îşi spuse el. Când le destăinui cum îi 
trecuse prin gând, în cele din urmă, să recurgă la semnalul prin care bătrânul 
urma să fie anunţat în cazul când ar fi venit Gruşenka, nici procurorul, nici 
judecătorul nu acordară vreo atenţie cuvântului semnal, ca şi cum nici nu l-ar 
fi auzit. Lipsa lor de curiozitate avu darul să-l intrige pe Mitea. Ajunse, în 
sfârşit, la momentul când îl văzuse pe taică-său aplecându-se pe fereastră şi 
când, involburat de o ură naprasnica, smucise pisălogul din buzunar. Mitea 
făcu o pauză şi, cum şedea aşa, privind din profil peretele din faţa lui, îşi dădea 
seama că-n vremea asta cei doi anchetatori îl sorbeau din ochi. 

— Şi atunci, zise judecătorul, ai scos arma şi... Şi pe urmă ce s-a mai 
întâmplat? 

— Pe urmă? Pe urmă l-am ucis... l-am dat una cu pisălogul în tâmplă si 
i-am spart capul... Asta ar fi versiunea dumneavoastră! Izbucni el, scăpărând 
fulgere de indignare din ochi. Mânia ce se stinsese o clipă în sufletul lui se 
dezlantui de asta dată cu o forţă nestăvilită. 

— Asta ar fi versiunea noastră, repetă Nikolai Parfenovici, dar versiunea 
dumitale care e? 

Mitea îşi lăsă privirile în pământ şi tăcu o bucată de vreme. 

— Versiunea mea, domnilor? Rosti el, în sfârşit, încet de tot. Ştiu eu, 
poate că lacrimile cuiva sau poate că maică-mea s-o fi rugat lui Dumnezeu 
pentru mine, ori sfântul duih va fi pogorât în clipa aceea în sufletul meu - nu 
ştiu, în orice caz însă diavolul a fost biruit. M-am tras înapoi de la fereastră şi 
am rupt-o la fugă spre gard... Tata s-a speriat - nu m-a observat decât atunci — 
a dat un tipät si a dispărut imediat de la geam, parcă-l vad si acum. Am 
străbătut în goana mare grădina, am ajuns la poalele ulucilor şi... Acolo m-a 
prins Grigori, tocmai încălecasem gardul când m-a inhatat... 

Abia atunci ridică ochii spre ascultători. Amândoi continuau să se uite la 
el, atenţi şi impasibili. Inima îi zvâcni înfiorată de indignare. 

— Vă bateti joc de mine! Exclamă el. 


— De unde deduci asta? Îl întrebă Nikolai Parfenovici. 

— Nu credeţi nici un cuvânt din tot ce v-ara spus, iată de unde! Îmi dau 
seama doar că atinsesem punctul culminant: bătrânul zace acolo cu capul 
spart, iar eu, după ce v-am descris atât de dramatic cum am simţit deodată 
imboldul să-l omor si chiar cum am scos pisälogul din buzunar, să spun c-am 
fugit aşa, tam-nesam, de la fereastră... Un adevărat poem! Un poem în versuri! 
Şi chiar mă credeţi pe cuvânt?! Haida-de! Tare sunteţi mucaliti, domnilor! 

Mitea se răsuci atât de brusc, încât scaunul trosni din încheieturi. 

— N-ai observat cumva, începu procurorul fără să ia câtusi de putin în 
consideraţie indignarea lui, în momentul când ai plecat de la fereastră, dacă 
uşa dinspre grădină, din spatele casei, era deschisă sau nu? 

— Nu, nu era deschisă. 

— Nu era? 

— Dimpotrivă, era încuiată, ferecată, cine putea s-o deschidă? Adică 
staţi! Uşa! Exclamă el tresărind, ca şi când s-ar fi dumerit, în fine. Aţi găsit-o 
cumva descuiată? 

— Da. 

— Păi cine putea s-o deschidă dacă n-aţi descuiat-o dumneavoastră? 
Întrebă Mitea, peste măsură de mirat. 

— Uşa era dată de perete. Ucigaşul tatălui dumitale, fără îndoială, a 
intrat în casă pe acolo şi tot pe acolo a ieşit afară! Rosti răspicat, apăsând pe 
fiece cuvânt, procurorul. E limpede ca lumina zilei. Asasinatul a fost săvârşit în 
odaie şi nu prin fereastră. Asta s-a stabilit precis la anchetă după poziţia în 
care se afla corpul şi după multe alte indicii. În privinţa asta, nu încape nici o 
îndoială. 

Miţea părea consternat. 

— Dar nu se poate, domnilor! Strigă el, pierzându-şi capul. Eu... Eu n- 
am intrat în casă... Categoric vă spun. Tot timpul cât am zăbovit în grădină şi 
până în momentul când am plecat, uşa a fost încuiată. Am stat aşa la pândă 
sub fereastră şi m-am uitat la tata pe geam, atâta tot... Tin minte foarte bine tot 
ce s-a întâmplat până în ultima clipă. Şi chiar dacă n-aş fi ţinut minte, sunt 
sigur c-a fost aşa, de vreme ce nimeni altul în afară de mine, de Smerdeakov şi 
de răposatul, nu cunoştea semnalul şi, fără semnal, pentru nimic în lume n-ar 
fi deschis cuiva! 

— Semnalul? Care semnal? Întrebă avid procurorul cu o curiozitate 
aproape morbidă, pierzându-şi dintr-o dată toată gravitatea. 

Ai fi zis că încearcă să se strecoare şerpeşte, să-l învăluie pe furiş. Simtea 
că se ascunde aici un lucru de o importanţă capitală pe care nu ajunsese încă 
să-l cunoască şi se gândea cu inima strânsă că Mitea va refuza poate să-l dea 
în vileag. 

Miţea clipi viclean din ochi, zâmbind ironic, malitios. 

— Va să zică, nu ştiai nimic! Si dacă nu vreau să-ţi spun? Era un semnal 
pe care nu-l cunoştea decât răposatul, eu şi Smerdeakov, atâta tot şi bunul 
Dumnezeu fireşte, dar n-aş crede c-o să puteţi afla de la el secretul. Şi e un 


lucru extrem de interesant, pe baza lui s-ar putea esafoda o constructie 
întreagă, ha-ha! Fiţi pe pace, domnilor, temerile dumneavoastră sunt 
neîntemeiate, fiindcă am să vă spun tot! Nu ştiţi încă cu cine aveţi de-a face! 
Inculpatul se denunţă singur, depune împotriva lui însuşi! Da, fiindcă eu sunt 
un om de onoare, aşa cum nu sunteţi dumneavoastră! 

Procurorul înghiţi fără să clipească, rând pe rând, toate ofensele, 
tremurând tot de nerăbdare să afle faptul acela inedit. Miţea le descrise precis 
şi detailat semnalele pe care Feodor Pavlovici le inventase pentru Smerdeakov, 
explicându-le semnificaţia fiecărei bătăi în geam, le făcu şi o demonstraţie 
ciocănind în masă, ca să-şi poată da mai bine seama şi la întrebarea lui Nikolai 
Parfenovici dacă semnalul folosit de el atunci când ciocănise la fereastră era cel 
prin care bătrânul trebuia să ia cunoştinţă că „a venit Gruşenka” răspunse că 
da, într-adevăr îi anunţase venirea Gruşenkăi. 

— Acum nu mai rămâne decât să ridicaţi schelăria! Spuse el în încheiere 
pe un ton agresiv, întorcând dispretuitor capul. 

— Şi semnalele astea zici că nu le cunoştea decât răposatul dumitale 
tată, Smerdeakov şi dumneata? Încolo nimeni nu mai ştia de ele? Insistă 
Nikolai Parfenovoci. 

— Numai noi trei, tata, feciorul din casa, Smerdeakov şi cu mine si poate 
bunul Dumnezeu. Notaţi: bunul Dumnezeu - nu strică! Şi dumneavoastră o sa 
aveţi odată nevoie de el! 

Toate astea fură, bineînţeles, consemnate în procesul-verbal. În timp ce 
grefierul aşternea mărturia lui pe hârtie, procurorul se trezi deodată spunând, 
ca şi când i-ar fi venit în minte o idee la care nu se gândise până atunci: 

— În cazul acesta, dacă Smerdeakov cunoştea şi el semnalul, iar 
dumneata respingi atât de energic învinuirea de a-ţi fi ucis tatăl, nu cumva 
feciorul o fi fost acela care a bătut în geam aşa cum conveniseră, făcându-l pe 
bătrân să-i deschidă uşa, ca pe urmă... pe urmă să-l asasineze? 

Mitea se uită la el cu o ironie acerbă şi în acelaşi timp cu privirea 
încărcată de ură. Se uită lung de tot la el, fără să spună un cuvânt, atât de 
lung, încât procurorul începu să clipească. 

— Ai prins vulpea! Rosti el într-un târziu. Ai înhăţat-o de coadă, 
pârdalnica! He-he! Îţi citesc lămurit gândurile, domnule procuror! Credeai c-o 
să sar în sus, c-o să mă agat de o vorbă aruncată în vânt, răcnind în gura 
mare: „Sigur că da, Smerdeakov trebuie să fie criminalul. Recunoaşte, 
mărturiseşte cinstit că într-adevăr aşa ţi-ai închipuit! Nu? Altfel, să ştii că nu 
mai scoţi nimic de la mine! 

Procurorul însă nu voi să mărturisească. Tacea, aşteptând. 

— Ei uite, ai greşit, n-am de gând să arunc vina pe Smerdeakov! 

— Şi chiar nu-l bănuieşti de loc? 

— Dar ce, dumneavoastră îl banuiti cumva? 

— L-am bănuit si pe el la un moment dat. Mitea isi pironi privirea, tăcut, 
în podea. 


— Sa läsäm gluma deoparte, rosti el posac, dupa un timp. Din capul 
locului, adică din momentul când am ieşit de dupa perdea, trebuie să va spun 
că m-a fulgerat un gând: „Smerdeakov!” Stăm aici la masă, strigând din fundul 
rărunchilor că n-am vărsat eu sângele tatii şi nu sunt vinovat şi, între timp, îmi 
suna mereu în ureche: „Smerdeakov!” Numele ăsta nu-mi ieşea din cap şi pace. 
Adineauri chiar mi-a trecut din nou prin minte: „Smerdeakov!” Dar numai o 
clipă, atâta tot, fiindcă mi-am zis imediat: „Nu, n-a fost el!” Nu, domnilor, nu el 
este făptaşul! 

— Atunci poate că bănuieşti pe altcineva. O altă persoană, se interesă cu 
menajamente Nikolai Parfenovici. 

— Nu ştiu cine sau ce persoană anume putea să facă asta, dacă e mâna 
lui Dumnezeu aici sau a satanei, în orice caz,... Nu poate fi vorba de 
Smerdeakov! I-o reteză scurt Mitea. 

— De ce afirmi atat de categoric, de ce il aperi cu atata insistenta? 

— Din convingere. Fiindca asta-i parerea mea. Smerdeakov este de felul 
lui un netrebnic si un las. Un las, intruchiparea tuturor lasitatilor din lume 
într-un singur om, lasitatea în carne şi oase, umblând pe două picioare! 
Pesemne ca l-a ouat o găină. De câte ori îi vorbeam, tremura varga de frică să 
nu-l ucid, deşi nici măcar nu mişcăm mâna. E un biet pui de găină bolnav de 
epilepsie şi cam nătărău; şi un copil de opt ani ar putea să-l culce la pământ. 
Ca să vedeţi hal de om! Nu, domnilor, nu e Smerdeakov criminalul. De altfel, 
nici nu era aşa ahtiat după bani. De câte ori voiam să-l cinstesc, se codea să 
primească... Pentru ce l-ar fi omorât pe bătrân? Şi pe urmă se pare c-ar fi 
copilul lui din flori! 

— Am auzit şi noi legenda asta. Dar şi dumneata eşti fiul tatălui dumitale 
şi, totuşi, parcă ziceai c-ai vrut să-l omori. 

— Încă o piatră în grădina mea! Afurisită piatră şi tare dureroasă! Dar nu 
mi-e frică. O, domnilor, nu credeţi, oare, că-i abject să-mi aruncaţi în faţă 
lucrul ăsta? E cu atât mai abject cu cât eu însumi v-am vorbit despre el! 
Adevărat, aşa e, am vrut să-l omor, ba mai mult chiar, mi-a stat în putere să-l 
ucid! Am declarat eu însumi asta de bunăvoie, singur m-am acuzat, am 
mărturisit chiar c-am fost la un pas de crimă! Şi totuşi, nu l-am ucis, m-a 
apărat îngerul meu păzitor, n-aţi înţeles nici pân-acum treaba asta... Tocmai de 
acea e urât din partea dumneavoastră, urât şi abject să-mi vorbiti asa! Nu l-am 
ucis eu, nu! Auzi, domnule procuror? Nu l-am ucis eu! 

Se opri, sugrumat de indignare. De când începuse interogatoriul nu 
fusese atât de agitat. 

— Ce a declarat Smerdeakov? Se interesă el, după o tăcere de câteva 
clipe. Am dreptul să întreb? 

— Ai dreptul să ne pui orice întrebare, răspunse procurorul cu acelaşi 
aer sever şi distant. Orice întrebare în legătură cu faptele, iar noi - ţi-o spun 
încă o dată — suntem datori să-ţi răspundem. L-am găsit pe Smerdeakov zacand 
fără cunoştinţă în patul lui, în toiul unei crize de epilepsie, o criză de o violenţă 


neobisnuita, pare-se a zecea din ajun. Doctorul, care ne insotea, l-a examinat si 
ne-a declarat ca s-ar putea sa nu mai apuce ziua de maine. 

— Atunci numai dracul mai putea să-l omoare pe tata! Rabufni fără sa 
vrea Mitea dându-se astfel de gol că, până în momentul acela, încă se mai 
intrebase: „Să fie, oare, Smerdeakov?” 

— O să mai revenim asupra acestui punct, căută să încheie politicos 
discuţia Nikolai Parfenovici. Acum, dacă eşti atât de bun, continuă, te rog. 

Miţea ceru să i se lase un pic de răgaz, pe care anchetatorii i-l acordară 
cu multă bunăvoință. După ce se odihni putin, Miţea îşi depana mai departe 
spovedania. Se vedea însă clar că trebuia să facă un efort ca să vorbească. Se 
simţea sleit de puteri, umilit, răscolit până în adâncul sufletului. Pe deasupra, 
parcă dinadins, procurorul îl sâcâia punându-i o mulţime de întrebări în 
legătură cu tot felul de „amănunte”. De pildă, începuse tocmai să povestească 
cum, stând călare pe gard, îl loveşte în cap pe Grigori care-l apucase de picior 
şi cum sărise, apoi, jos să vadă ce i se întâmplase, când procurorul îi tăie 
vorba, rugându-l să-i descrie cât mai amănunţit poziţia m care stătea în vârful 
gardului. Miţea făcu ochii mari. 

— Am stat uite-aşa, călare... cu un picior de partea asta şi cu celălalt 
dincolo, peste ulucă... 

— Şi pisălogul? 

— Pisălogul îl aveam în mână. 

— Nu era în buzunar? Tii bine minte? A trebuit să ridici mâna ca să 
loveşti? 

— Cred că da, dar ce rost au toate astea? 

— N-ai vrea să te aşezi pe scaun în poziţia în care te aflai pe gard ca să 
ne arăţi exact cum ai ridicat mâna şi în ce parte ai dat lovitura? 

— Vă bateti joc de mine? Întrebă Mitea, măsurându-l cu dispreţ, dar 
procurorul nici nu clipi măcar. Mitea se răsuci enervat pe scaun, aşezându-se 
călare şi ridică braţul. 

— Uite-aşa l-am miruit! Aşa l-am răpus! Mai vreţi ceva? 

— Mulţumesc. Dacă eşti bun acum să ne explici pentru ce ai mai coborât 
după aceea? În ce scop? Ce te gândeai să faci? 

— Ei, fir-ar să fie... M-am dat jos pentru că l-am văzut căzând... Mai ştiu 
eu pentru ce oi fi coborât?! 

— În halul în care erai? Şi tocmai când te pregăteai să fugi? 

— Da, în halul în care eram şi tocmai când mă pregăteam să fug. 

— Ai fi vrut să-i dai ajutor? 

— Ce ajutor... De, ştiu eu, poate c-am vrut să-i vin într-ajutor... Nu-mi 
amintesc. 

— Cum adică, nu mai ştiai ce se întâmplă cu dumneata? Erai 
inconştient, va să zică? 

— Ba nu! Catusi de putin! Mi-aduc aminte precis tot ce s-a întâmplat. 
Tot, până în cele mai mici amănunte. Am coborât să mă uit ce-a patit şi l-am 
şters pe fata cu batista. 


— Stim, am vazut si noi batista. Sperai cumva c-o sa-l faci sa-si vina in 
simtiri? 

— Nu stiu daca m-am gandit la asta. Am vrut sa ma conving daca mai 
traieste. 

— Aha, va sa zica, ai vrut sa te convingi. Si? 

— Nu sunt medic, asa ca n-am putut sa-mi dau seama. Am fugit, 
încredinţat că-l omorâsem, dar iată că şi-a revenit. 

— Perfect, încheie procurorul. Mulţumesc. Atâta am vrut să ştiu. 
Continuă, te rog. 

Din păcate, Miţea nici nu se gândi măcar să spună — desi îşi aducea 
foarte bine aminte - că sărise jos de pe gard numai de mila bătrânului şi că, 
aplecându-se asupra bietului om pe care îl culcase la pământ, rostise chiar 
câteva cuvinte prin care-şi mărturisea părerea de rău: „Cine te-a pus, moşnege, 
să-mi ieşi în cale, acuma ce să-ţi fac?!” De aceea procurorul trase concluzia că 
Mitea coborâse de pe ulucă „într-un moment ca ăsta şi în halul în care era” 
numai ca să se incredinteze dacă unicul martor al crimei pe care o savarsise 
mai era încă în viaţă sau murise! Ce tare de înger trebuie să fie omul ăsta, ce 
prezenţă de spirit şi ce sânge rece trebuie să aibă şi cât de calculat va fi fost 
dacă, până şi într-o împrejurare ca asta, a putut... Ş.a.m.d. Procurorul avea 
deci pentru ce să fie mulţumit: „Am reuşit să-l scot din tatani cu „amănuntele” 
astea şi, nervos cum e, l-a luat gura pe dinainte”. 

Miţea făcu un efort ca să vorbească mai departe. Dar si de data asta 
Nikolai Parfenovici îl întrerupse după primele cuvinte: 

— Cum ai putut să intri buzna în camera slujnicei, Feodosia Markova, 
aşa, plin de sânge pe mâini şi pe faţă, după cum s-a constatat după aceea? 

— Habar n-aveam că eram plin de sânge, nici n-am băgat de seamă! 
Raspunse Mitea. 

— E perfect plauzibil, se intampla de multe ori asta, incuviinta 
procurorul, sohimbând o privire semnificativă cu Nikolai Parfenovici. 

— Ai dreptate, domnule procuror, chiar aşa şi este, n-am observat repetă 
Mitea şi-şi continuă spovedania. 

Venise, în sfârşit, momentul să le împărtăşească hotărârea lui subită de 
a se da „la o parte”, lăsând „calea deschisă celor sortiti fericirii”. Acum însă nu 
se mai simţea în stare să-şi deschidă inima, aşa cum făcuse mai adineauri, 
vorbindu-le din nou despre „regina sufletului său”. Îi era lehamite de oamenii 
aceştia, insensibili, care căutau „să i se înfigă în carne ca nişte căpuşe”. De 
aceea, la întrebările lor stăruitoare, se mulţumi să răspundă scurt şi răspicat: 

— Eram decis să-mi iau viaţa. Îmi dădeam seama că nu mai aveam nici 
un rost pe lume. Se înapoiase omul pe care-l iubise cândva şi care, fireşte, avea 
toate drepturile asupra ei. Ce-i drept, se purtase ca un nemernic cu ea, dar se 
întorcea acum, după cinci ani, să-i ofere din nou dragostea lui şi să repare 
greşeala pe care o savarsise fata de ea, printr-o căsătorie legală. Am înţeles 
atunci că pentru mine totul era pierdut... Lăsasem în urmă cinstea pătată şi 
sângele acela, sângele lui Grigori... La ce bun să mai trăiesc? M-am dus să 


rascumpar pistoalele depuse chezasie si le-am incarcat cu gandul ca in zorii 
zilei sa-mi zbor creierii... 

— lar peste noapte, mare zaiafet...! 

— Ei, da, asa e, peste noapte mare zaiafet! Dar terminati odata, domnilor, 
ce dracu?! Am vrut să mă impusc, asta-i sigur. Chiar aici, la marginea satului, 
în zori, la orele cinci, mi-aş fi ridicat singur viaţa. Pregătisem chiar şi o 
scrisoare, am scris-o acasă la Perhotin, atunci când am încărcat arma. Poftim, 
citiţi! Să ştiţi însă că astea nu le spun pentru dumneavoastră! Se grăbi el să 
adauge cu un nemăsurat dispreţ. 

Scoase biletul din buzunar şi-l aruncă pe masă; anchetatorii îl citiră cu 
toată atenţia şi, potrivit uzanțelor, îl adăugară hartiilor de la dosar. 

— Si nici atunci când te-ai dus la domnul Perhotin nu ţi-a dat prin gând 
să te speli pe mâini? Nu ti-era teamă c-o să te suspecteze? 

— Să mă suspecteze? N-avea decât, pentru mine totuna era. Aş fi venit 
încoace şi, dimineaţa, la cinci mi-aş fi zburat creierii, înainte de a fi apucat să 
faceţi vreun pas. Dacă nu se întâmpla toată dandanaua asta cu taică-meu, n- 
ati fi ştiut nimic şi n-aţi mai fi bătut atâta drum. Am spus eu că aici trebuie sa- 
şi fi băgat dracul coada! El l-a răpus şi tot el a avut grijă să vă dea numaidecat 
de ştire! In doi timpi şi trei mişcări ati şi ajuns aici! Fantastic, într-adevăr! 

— Domnul Perhotin a declarat că, în momentul când ai intrat în casă la 
el, tineai în mână... Asa cum erai, plin de sânge... Nişte bani... O mulţime de 
bani... Un teanc întreg de bancnote de o sută. Le-a văzut şi băiatul de serviciu. 

— Da, domnilor, mi se pare că aşa a şi fost. 

— Atunci, se pune o mică problemă, începu nespus de mieros Nikolai 
Parfenovici, ai putea să ne spui de unde ai luat suma asta de bani, din moment 
ce, după calculele noastre şi din felul cum au decurs evenimentele, rezultă clar 
că n-ai mai apucat să treci pe acasă? 

Procurorul se încruntă uşor la auzul acestei întrebări cam prea directe, 
dar se feri totuşi să-l întrerupă. 

— Nu, n-am mai apucat să trec pe acasă, recunoscu Mitea, în aparenţă 
cât se poate de liniştit, dar ţinând ochii în pământ. 

— Daţi-mi voie atunci să repet întrebarea, continuă insinuant Nikolai 
Parfenovici. De unde ai făcut rost de atâţia bani când singur ai declarat că la 
ora cinci... 

— Aveam mare nevoie de zece ruble şi mi-am amanetat pistoalele la 
Perhotin, pe urmă m-am dus la Hohlakova să-i cer împrumut trei mii de ruble 
pe care a refuzat sa mi le dea etc. Etc. Şi toate celelalte, i-o reteză scurt Mitea. 
Da, domnilor, îmi scăpară măseaua după bani, ca deodată să-mi pice aşa, din 
senin, câteva mii de ruble; ce ziceti de asta? Ei, acum că v-am pus pe jeratic, 
ştiu cel puţin că staţi amândoi cu inima pierită de teamă că n-am să vă spun 
de unde am făcut rost de bani! Şi chiar aşa o să fie, de astă dată aţi ghicit bine: 
n-am de gând să vă spun nimic, n-o să scoateţi nimic de la mine, domnilor! 
Rosti el răspicat şi ferm hotărât. 

Anchetatorii tăcură câteva clipe. 


— Trebuie sa intelegeti, domnule Karamazov, ca-i absolut necesar sa stim 
lucrul acesta, rosti domol si smerit Nikolai Parfenovici. 

— Înţeleg foarte bine şi, totuşi, n-am să vă spun nimic. 

Procurorul interveni, reamintindu-i că, fireşte, persoana anchetată are tot 
dreptul să nu răspundă la unele întrebări, în cazul când crede că răspunsurile 
lui ar putea să-i aducă vreun neajuns şi aşa mai departe; e bine, totuşi, să ia în 
seamă faptul că, trecând sub tăcere anumite lucruri, mai ales când este vorba 
de o chestiune atât de importantă, îşi agravează singur situaţia... 

— Şi aşa mai departe! Destul, domnilor, am mai auzit toate astea! Îl 
întrerupse ritos Mitea. Îmi dau perfect de bine seama ce importanţă prezintă 
această întrebare şi ştiu că aici este nodul problemei, dar totuşi nu vreau să vă 
spun nimic. 

— Treaba dumitale, în fond asta nu ne priveşte pe noi, ci pe dumneata, s- 
ar putea să-ţi tai singur craca de sub picioare, îi atrase atenţia, cam nervos, 
Nikolai Parfenovici. 

— Uitaţi-vă ce este, domnilor, să lăsăm gluma deoparte. Mitea ridică 
privirea din pământ şi se uită darz în ochii lor. Din capul locului am presimtit 
că aici o să avem de întâmpinat un obstacol. Când mi-am început însă 
mărturisirile, nu-mi dădeam încă seama prea bine de situaţie, totul plutea ca 
într-o ceaţă; am fost chiar atât de naiv, încât v-am propus să stabilim o 
„încredere reciprocă”. De-abia acum văd că aceasta încredere n-a existat nici 
un moment între noi, altminteri n-am fi ajuns să ne ciocnim de acest obstacol! 
Şi uite că totuşi ne-am ciocnit! Nu pot să vă spun nimic şi basta! Nu vă fac nici 
un reproş, dimpotrivă, înţeleg prea bine cum stau lucrurile — fireşte că nu mă 
puteţi crede pe cuvânt! 

Şi se închise în el posomorât. 

— N-ai putea, totuşi, fără să-ţi calci în picioare hotărârea şi trecând sub 
tăcere esentialul, să ne spui măcar pe departe, să ne sugerezi cel putin motivele 
grave care te obligă sa păstrezi cea mai deplină discreţie într-un moment atât 
de critic pentru dumneata? 

Mitea zâmbi trist, parcă furat de gânduri. 

— Sunt mult mai bun decât credeţi dumneavoastră, domnilor. Uite, am 
să vă spun de ce trebuie să tac, am sa vă sugerez, deşi nu meritati. Sunt redus 
la tăcere, domnilor, pentru că aici se ascunde un lucru care mă dezonorează. 
Răspunsul la întrebarea de unde am luat banii este atât de degradant pentru 
mine, încât nici chiar asasinarea şi jefuirea propriului meu tată - dacă, să 
zicem l-aş fi ucis ca să-i pot fura paralele - n-ar fi fost o infamie mai cumplită. 
lată de ce refuz să vorbesc. Nu pot, pentru că mi-e ruşine. Dar ce faceţi? Vreti 
să consemnați şi asta în procesul-verbal? 

— Da şi asta, se bâlbâi Nikolai Parfenovici. 

— N-ar trebui să fie pomenit acolo cuvântul „infamie” V-am făcut această 
mărturisire din prea multă bunăvoință, când puteam foarte frumos sa tac din 
gură. M-am gândit, totuşi, să vă dau informaţia cerută, pe care dumneavoastră 
ati căutat imediat s-o folosiţi împotriva mea. Bine, faceţi cum vreţi! Incheie 


Mitea dispretuitor si scarbit. Nu mi-e frica de dumneavoastra... Sunt prea 
mandru ca sa ma tem. 

— N-ai vrea să ne spui de ce natura este sentimentul acesta de ruşine 
care te împiedică să vorbeşti? Încercă din nou să-l iscodească Nikolai 
Parfenovici. 

Procurorul făcu din nou o grimasă. 

— Nu-nu! Cest fini (37), nu vă mai osteniti. Nu face să mă murdăresc. 
Destul m-am înjosit cât m-am întins la vorbă pana acum. Nu meritati nici 
dumneavoastră, nici altcineva, să-mi deschid sufletul, oricine ar fi acela... 
Destul, domnilor, eu am terminat! 

Vorbise cât se poate de categoric. Nikolai Parfenovici nu mai insistă, dar, 
uitându-se la Ippolit Kirillovici, înţelese din privirea lui că acesta nu-şi pierduse 
încă toate speranţele. 

— N-ai putea să ne spui cel puţin cât de mare era suma pe care o aveai la 
dumneata când ai intrat la domnul Perhotin? Câţi bani tineai în mână în 
momentul acela? 

— Nu, nu vă pot spune nimic. 

— Pare-mi-se că i-ai pomenit domnului Perhotin de trei mii de ruble, pe 
care ziceai că ţi le-ar fi împrumutat doamna Hohlakova. 

— Tot ce se poate. Ajunge, domnilor, nu vreau să vă spun câţi bani 
aveam asupra mea. 

— Atunci ai putea cel puţin să ne povesteşti cum ai ajuns aici şi ce ai 
făcut de când ai sosit. 

— Of, Doamne, n-aveţi decât să întrebaţi oamenii de aici! Dar dacă ţineţi 
neapărat, vă pot pune şi eu la curent. 

Se apucă deci să le relateze cum se desfăşurase seara petrecută la 
Mokroe, dar cred că n-are rost să mai repetam ceea ce am arătat mai înainte. 
Se mulţumi cu o expunere seacă, trecând peste amănunte. Nu suflă un cuvânt 
despre apoteoza miraculoasă a dragostei sale, multumindu-se sa menţioneze 
că, având în vedere „unele împrejurări neprevăzute”, renuntase la sinucidere. 
Fără să dea nici o explicaţie, nici o justificare, nici un detaliu. Şi nici 
anchetatorii nu insistară: evident, erau lucruri care nu prezentau nici un 
interes pentru ei. 

— Toate acestea vor fi verificate mai târziu. Vom avea prilejul să revenim 
asupra lor când vom lua declaraţii martorilor, formalitate care, bineînţeles, va 
avea loc în prezenţa dumitale, încheie Nikolai Parfenovici. Acum, te rog să pui 
pe masă tot ce ai prin buzunare şi, în primul rând, banii pe care-i ai asupra 
dumitale. 

— Banii, domnilor? La dispoziţie. Îmi dau seama că-i necesar. Mă miră 
chiar că nu mi-ati cerut-o până acum. E adevărat că nici nu puteau să facă 
picioare, de vreme ce am fost tot timpul sub ochii dumneavoastră. Poftim, uite-i 
aici, luati-i, numärati-i, mi se pare că asta-i tot. 

Scoase din buzunar pana la ultimul ban, chiar şi märuntisul, două 
monede de câte douăzeci de copeici, pe care le avea în buzunarul jiletcii. Se 


apucara sa-i numere: erau opt sute treizeci si sase de ruble si patruzeci de 
copeici. 

— Asta-i tot? Întrebă judecătorul de instrucţie. 

— Da. 

— Din declaraţia dumitale reiese c-ai lăsat trei sute de ruble în băcănie la 
Plotnikov. I-ai dat lui Perhotin zece ruble, douăzeci surugiului, la cărţi ai mai 
pierdut încă două sute, apoi... 

Nikolai Parfenovici făcu socoteala banilor cheltuiţi. Mitea îl ajută, fără să 
se arate câtuşi de puţin contrariat. Reconstituiră totul din memorie şi adunară 
ban cu ban. Judecătorul de instrucţie calculă suma totală. 

— Aşadar, cu cele opt sute de ruble care s-au găsit asupra dumitale, ai 
avut circa o mie cinci sute? 

— Asa se pare, rosti scurt Mitea. 

— Atunci de ce toata lumea sustine c-ai fi avut mai mult? 

— N-au decat. 

— Dar dumneata ai afirmat acelasi lucru, nu-i asa? 

— Si eu am afirmat. 

— Bine, rămâne să verificăm suma în raport cu declaraţiile martorilor. In 
privinţa banilor să nu duci nici o grijă: vor fi puşi bine şi vei reintra în posesia 
lor la sfârşit... Când se va termina povestea asta... Dacă, bineînţeles, se va 
constata, vreau să zic, în cazul când se va dovedi că ai drepturi incontestabile 
asupra lor. Şi acum... 

Nikolai Parfenovici se ridică brusc în picioare pentru a-l incunostiinta pe 
Miţea cu solemnitate că „este obligat si se vede silit” să facă o perchezitie 
amănunţită „atât vestimentară, cât şi corporală”. 

— Poftim, domnilor, pot să-mi întorc buzunarele daca vreţi şi Mitea se si 
apucă sa le întoarcă pe dos. 

— Trebuie sa te dezbraci. 

— Cum? Să mă dezbrac? Ei, drăcie! Nu puteţi să mă perchezitionati asa, 
îmbrăcat? 

— Nu se poate, Dmitri Feodorovici, trebuie să-ţi scoţi hainele. 

Mitea se supuse imbufnat. 

— Cum doriţi. Dar vă rog nu aici, să trecem dincolo, după perdea. Cine 
face perchezitia? 

— După perdea, fireşte, incuviinta Nikolai Parfenovici, înclinând capul. 

Şi pe fata-i prelungă se întipări o expresie plină de gravitate. 

VI - PROCURORUL REUSESTE SĂ-L ÎNCUIE PE MITEA. 

Atunci se petrecu un lucru fără doar si poate uluitor, la care Mitea în 
viaţa lui nu s-ar fi aşteptat. Nici măcar nu i-ar fi putut trece prin cap o clipă 
mai înainte, că cineva şi-ar permite vreodată să se poarte aşa cu Mitea 
Karamazov! Era o situaţie atât de umilitoare pentru el şi atâta „aroganță si 
desconsiderare” din partea lor! Dacă ar fi fost obligat să-şi scoată numai 
surtucul, mai treacă-meargă, dar dumnealor îl poftiră să se dezbrace de tot! Ba 
nu, ce să-l poftească, îi porunciră pur şi simplu! Da, da, îi porunciră, fără 


multă vorba! Si Mitea se supuse fără să cracneasca, se supuse din mândrie si 
pentru că-i dispretuia. Şi nu trecuseră numai el şi cu Nikolai Parfenovici dupa 
perdea; venise cu ei şi procurorul împreună cu câţiva gealati. „Ca să le dea o 
mână de ajutor, se gândi Mitea, sau ce ştiu eu ce se mai poate întâmpla?!” 

— Să-mi scot şi cămaşa? Întrebă el răstit, dar nimeni nu se învrednici să- 
i răspundă Nikolai Parfenovici şi procurorul erau ocupați cu examinarea 
hainelor lui; surtucul, jiletca, pantalonii şi sapca; amândoi păreau absorbiți de 
această operaţie. „Fără pic de ruşine, se gândi Mitea, să mai fi păstrat măcar o 
umbră de politeţe.” 

— Vă întreb încă o dată: trebuie să-mi scot şi cămaşa sau nu? Repetă el 
mai apăsat şi mai nervos. 

— Ai răbdare, ca-ti spunem noi, îi răspunse Nikolai Parfenovici plin de 
superioritate, sau cel putin aşa i se păru lui Mitea. 

Judecătorul de instrucţie şi procurorul, amândoi cu un aer foarte grav, 
țineau un Conciliabul cu jumătate de glas. 

Surtucul, mai ales în partea stângă, jos, la spate, avea nişte pete mari de 
sânge proaspăt închegat, aşa încât nu apucase încă să se usuce şi să se 
scuture. Pantalonii erau şi ei murdari de sânge. Nikolai Parfenovici pipăi sub 
ochii martorilor gulerul, mansetele şi toate cusăturile vestonului şi 
pantalonilor, căutând ceva, probabil niscai bani tainuiti. După toate celelalte, 
nici măcar nu se ferea să arate că-l socoteşte în stare să ascundă bani în 
cusăturile imbracamintii! „Mă tratează ca pe un borfas de rând, nu ca pe un 
ofiţer!” îşi zise Mitea. Cei doi îşi împărtăşeau presupunerile cu o sinceritate de-a 
dreptul bizară, fără a se sinchisi catusi de putin că se afla si el de fata. 
Bunăoară, la un moment dat, grefierul care nu ştiu cum, se strecurase şi el 
după draperie, făcându-şi de lucru slugarnic pe lângă anchetatori, atrase 
atenţia judecătorului asupra şepcii care ajunse să fie luată şi ea în cercetare. 
„Vă aduceţi aminte de Gridenko? Ştiţi care: contopistul, interveni el. S-a dus 
într-o vară să ridice leafa pentru toată cancelaria, ca la întoarcere să spună că 
s-ar fi îmbătat şi ar fi pierdut banii. Unde credeţi că i-au găsit mai pe urmă? În 
captuseala chipiului: erau numai hârtii de o sută, pe care le făcuse sul si le 
cususe în căptuşeală!” Anchetatorii îşi aminteau perfect de cazul lui Gridenko, 
de aceea puseră deoparte sapca lui Miţea, s-o examineze îndeaproape o dată cu 
hainele. 

— Îmi dai voie! Exclamă deodată Nikolai Parfenovici, observând manşeta 
mânecii drepte de la cămaşa lui Miţea, răsucită înăuntru si pătată de sânge. 
Ce-i asta? Sânge? 

— Da, răspunse laconic Mitta. 

— Vreau să spun al cui... Şi de ce e întoarsă înăuntru? 

Mitea îl lămuri că-şi murdărise cămaşa in timp ce-l ştergea de sânge pe 
Grigori şi că-şi suflecase manşeta mai apoi, când se spălase pe mâini la 
Perhotin. 

— Trebuie să-ţi dezbraci şi cămaşa, este foarte important... Pentru 
constituirea probelor materiale. 


Mitea se aprinse la fata de mânie. 

— Cum adică? Să rămân aşa, în pielea goală? Protesta el. 

— N-ai nici o grijă. O să vedem noi ce-i de făcut. Deocamdată, fii bun şi 
scoate-ti ciorapii. 

Mitea îl fulgera cu privirea. 

— Nu, zău, nu glumesti? E absolut necesar? 

— Fii sigur că nu ne arde de glumă! Riposta Nikolai Parfenovici încruntat. 

— Bine, dacă trebuie... Eu. Murmură Mitea si se lăsă pe marginea 
patului să-şi dea jos ciorapii. 

Îi venea să intre în pământ de ruşine: toată lumea era îmbrăcată, numai 
el — gol puşcă! Ce curios: aşa dezbrăcat, la piele, se simţea într-adevăr vinovat 
şi mai ales îi făcea impresia că toată demnitatea lui era la pământ şi că oricine 
avea acum dreptul să-l dispretuiasca. „Când toţi sunt despuiati nu mai încape 
nici o ruşine, dar când unul singur e în pielea goală şi ceilalţi se uită la el e pur 
şi simplu scandalos! Îi trecu prin minte. Am impresia că trăiesc un coşmar, 
numai în vis ţi se întâmplă asemenea lucruri!” Ce chin până să-şi scoată 
ciorapii: nu erau prea curati, ca de altfel toată rufăria şi acum aveau să vadă 
toţi în ce hal sunt! Şi pe urmă simţea un fel de repulsie pentru picioarele lui; 
nu se ştie de ce îi intrase în cap că degetele mari erau monstruoase, mai ales 
unghia de la cel drept, îngroşată, plată şi îndoită în jos şi acum toată lumea o 
să fie cu ochii pe ea! Copleşit de ruşine, căută să braveze situaţia prin 
grosolănie, silindu-se cu tot dinadinsul să fie cât mai vulgar. Îşi smulse cămaşa 
de pe el. 

— Poate doriţi să căutaţi şi în altă parte? Vă rog, nu va jenati! 

— Deocamdată, nu. 

— Şi eu ce să fac? Să stau aşa despuiat? Întrebă el turbând de mânie. 

— Pentru moment, da... Fii bun şi aşteaptă aici, poţi să iei pătura de pe 
pat să te înveleşti, dacă vrei, iar eu... Eu mă duc să văd ce facem cu lucrurile. 

Hainele fură arătate martorilor şi, după ce se încheie procesul-verbal de 
rigoare, Nikolai Parfenovici ieşi din odaie, însoţit de un om care ducea 
îmbrăcămintea. Ippolit Kirillovici se duse şi el. Nu mai rămaseră cu el dupa 
perdea decât paznicii, care tăceau, fără să-l slăbească o clipă din ochi pe 
arestat. Mitea se înfăşură în pătură, înfrigurat. Si cum învelitoarea era prea 
scurtă, tot trăgea de ea în jos, fără a reuşi să-şi acopere picioarele dezgolite. 
Nikolai Parfenovici zăbovi mult, „exasperant de mult”. „Mă ia drept un mucos! 
Scrâşnea din dinţi Mitea. Şi dobitocul ăla de procuror s-a cărăbănit şi el, îi 
cădea nasul pesemne să stea cu mine, îi era silă să mia vadă aşa despuiat.” Era 
convins ca dupa perchezitie au să-i aducă lucrurile înapoi, aşa încât fu peste 
măsură de revoltat când îl văzu pe Nikolai Parfenovici întorcându-se urmat de 
un mujic cu nişte haine în braţe, dar care nu erau ale lui! 

— Îmbracă-te, îi spuse judecătorul fără nici o sfială, mulţumit de reuşita 
investigaţiilor sale. Domnul Kalganov ţinând seama de interesul pe care-l 
prezintă cazul dumitale, a avut amabilitatea să-ţi trimită un rand de haine şi o 


camasa curata. Din fericire, le avea in geamantan. Poti sa pastrezi ciorapii si 
rufaria de corp. 

Mitea se facu foc. 

— N-am nevoie de hainele altora! Strigä el amenintator. Sa faceti bine sa 
mi le dati pe ale mele! 

— Imposibil. 

— Dati-mi hainele mele! Ce am eu cu Kalganov, dracu să-l ia cu toale, cu 
tot! 

După multă bătaie de cap, de bine, de rău, il convinseră să se îmbrace. In 
sfârşit, Mitea se linişti. Anchetatorii îi explicară ca, fiind murdare de sânge, 
hainele lui constituiau ceea ce se cheamă „un corp delict” şi trebuiau deci 
alăturate celorlalte „probe materiale”, că dânşii, „chiar dacă ar vrea, n-au voie 
să i le lase, având în vedere întorsătura pe care putea s-o ia cazul de faţă” etc, 
etc. Până la urmă, Miţea se înduplecă să le dea ascultare şi începu să se 
îmbrace în pripă, ursuz şi tăcut. Se mulţumi doar să spună că hainele erau mai 
scumpe decât ale lui şi că n-ar vrea să „se intoleasca” cu ele. Si pe urmă erau si 
„ridicol de strâmte”. Adică ce, să facă pe caraghiosul fiindcă aşa le-a venit gust 
dumnealor? 

Anchetatorii însă se străduiră să-i arate că exagerează, că domnul 
Kalganov era doar un pic mai înalt decât el şi că deci numai pantalonii aveau 
să fie ceva mai lungi decât ar fi trebuit. Surtucul însă, într-adevăr, îl cam 
strângea la umeri. 

— Pe dracu, nu vedeţi că nici nu pot să mă închei... Bodogani Miţea. Fiţi 
buni, vă rog şi spuneţi-i din partea mea domnului Kalganov că eu, personal, nu 
i-am cerut nimic şi că am fost silit să umblu costumat ca un măscărici. 

— Dumnealui înţelege situaţia şi-i pare foarte rău... Fireşte nu de haine, 
ci de tot ce s-a întâmplat... se bâlbâi Nikolai Parfenovici. 

— Mă doare în cot de părerile lui de rău! Ei, acum unde mergem? Sau 
trebuie să rămân mai departe aici? 

Îl poftiră să treacă iar dincolo. leşi de după perdea cätränit, ferindu-se de 
privirile celorlalţi. Cu straiele acelea de căpătat, se simţea îngrozitor de umilit 
chiar şi în ochii mujicilor ori ai lui Trifon Borisâci, care apăruse o clipă în prag 
şi se făcuse nevăzut. „A venit să se uite ca la urs”, se gândi Mitea. Se aseza in 
acelaşi loc ca la început, înainte de perchezitie. „Ce fantasmagorie, îmi vine să 
cred că visez!” Simtea într-adevăr că-şi pierde minţile. 

— Acum nu mai rămâne decât să mă bateti cu vergile! Rosti el printre 
dinţi, întorcându-se către procuror. 

Pe Nikolai Parfenovici îl ignora cu desăvârşire, nici măcar nu voia să se 
uite la el sau să-i adreseze cuvântul. „Prea a ţinut cu tot dinadinsul să-mi 
examineze ciorapii, canalia! Mi-a spus chiar să-i întorc pe dos, dinadins m-a 
pus, ca să vadă toată lumea ce murdari sunt!” 

— Ei, să începem audierea martorilor, spuse Nikolai Parfenovici, de parcă 
i-ar fi ghicit gândurile. 

— Mda... Îngână procurorul, ca şi când ar fi fost preocupat de altceva. 


— Noi am facut tot posibilul ca să te ajutăm, Dmitri Feodorovici, urmă 
Nikolai Parfenovici, dar din moment ce ai refuzat categoric sa explici 
provenienta sumei pe care o aveai asupra dumitale... 

— Ce inel ai dumneata acolo? Se pomeni întrebând din senin Mitea, ca si 
cum s-ar fi trezit dintr-o adâncă meditaţie şi arătă cu degetul unul din cele trei 
inele mari ce împodobeau mâna dreaptă, o mână delicată şi fină, a lui Nikolai 
Parfenovici. 

— Care inel? Îl privi acesta mirat. 

— Inelul acela... de pe degetul mijlociu, cel care are o piatră cu vinişoare. 
Ce fel de piatră e? Stărui Miţea capricios ca un copil alintat. 

Nikolai Parfenovici zâmbi uşor. 

— Un topaz fumuriu. Dacă vrei să-l vezi mai de aproape, pot să-l scot... 

— Nu, nu-i nevoie! Protestă Miţea vehement, furios pe sine pentru 
această întrebare stupidă. Nu-l mai scoate, n-are nici un rost... Ei, fir-ar să 
fie... M-ati terfelit cum e mai rău, domnilor! Vă inchipuiti oare că dacă l-aş fi 
ucis într-adevăr pe tata aş fi încercat cumva să-mi acopăr crima, aş fi dat din 
colt în colt, as fi umblat cu minciuni şi m-aş fi ascuns? Nu, vă inselati, Dmitri 
Karamazov nu este omul pe care-l credeţi dumneavoastră, puteţi fi siguri că n- 
ar fi capabil de aşa ceva. Vă jur că, dacă aş fi fost vinovat, n-aş mai fi zăbovit 
până veneati dumneavoastră, n-aş mai fi aşteptat până în zori, aşa cum v-am 
spus c-aveam de gând, mi-aş fi curmat zilele cu mult înainte de răsăritul 
soarelui! Acum îmi dau bine seama. În douăzeci de ani de viata n-am învăţat 
cât am învăţat în noaptea asta blestemată!... Asa credeţi oare că m-aş fi purtat 
în acest timp? Şi chiar acum, stând aici cu dumneavoastră, aş fi avut inima să 
vorbesc aşa cum vorbesc, să mă mişc aşa cum mă mişc, să privesc lumea şi să 
mă uit în ochii dumneavoastră, dacă eram într-adevăr un paricid?! Când numai 
la gândul că s-ar fi putut să-l fi ucis din întâmplare pe Grigori m-am perpelit 
toată noaptea, dar nu de teamă! O, nu, nu numai de teama pedepsei ce m-ar fi 
aşteptat! Ce infamie! Şi dumneavoastră imi pretindeti acum ca, în fata unor 
oameni care iau totul în zeflemea, în faţa unor oameni care nu văd şi nu cred 
nimic, orbi ca nişte cartite, să-mi deschid sufletul şi să dau în vileag o noua 
mârşăvie, o încă nebănuită ticăloşie, ca. Să scap de acuzaţia pe care mi-o 
aduceţi? Mai bine să înfund ocna! Nimeni altul nu putea să-l ucidă şi să-l 
jefuiască pe taică-meu decât acela care a descuiat astă-noapte uşa casei; omul 
care a pătruns înăuntru pe uşă e ucigasul. Cine poate să fie nu ştiu, nu-mi dau 
seama, degeaba îmi storc creierii să-l dibuiesc; în orice caz, să ştiţi că nu este 
Dmitri Karamazov, asta-i tot ce pot să vă spun. Şi acum ajunge! Lăsaţi-mă în 
pace... Trimiteti-ma la ocnă sau pe eşafod, unde poftiti, dar nu mă mai 
canoniti, vă rog. Am terminat. Chemati martorii! 

Mitea rosti ultimele cuvinte ale acestui intempestiv monolog ca şi cum ar 
fi fost ferm hotărât să nu mai deschidă gura pe viitor. Procurorul îl ascultă fără 
să-l slăbească o singură clipă din ochi şi când tăcu, în sfârşit, spuse cu sânge 
rece, calm de parcă ar fi vorbit despre un lucru foarte banal: 


— In legătură cu usa asta deschisă, fiindcă tot ai pomenit de ea, as vrea 
să-ţi atrag atenţia asupra declaraţiilor extrem de interesante si de preţioase ale 
bătrânului Grigon Vasiliev, omul pe care dumneata l-ai lovit. După ce şi-a 
revenit în simtiri, Grigori, în cursul interogatoriului pe care i l-am luat, a 
insistat mai ales asupra următorului fapt: la un moment dat, ieşind în cerdac, 
spune el, i s-a părut că aude un zgomot şi a intrat în grădină pe poarta care 
rămăsese deschisă. Asta s-a întâmplat înainte de a te fi zărit pe dumneata 
alergând pe întuneric. Pe de altă parte, dumneata ai declarat că ai rupt-o la 
fugă din locul unde te aflai, sub fereastră, în clipa când l-ai văzut pe tatăl 
dumitale ieşind la geam. Intrând în grădină, Grigori s-a uitat în stânga, spre 
casă şi a observat fereastra deschisă, dar în acelaşi timp, a observat că şi uşa, 
care se afla mult mai aproape de el, era dată de perete, în timp ce dumneata 
sustii că a fost închisă tot timpul cât ai stat în grădină. Nu-ţi ascund faptul că, 
în declaraţia lui, Vasiliev afirmă categoric că dumneata ai ieşit din casă — 
mentionez — nu te-a zărit în momentul acela, ci mai târziu, cand ajunseseşi în 
mijlocul grădinii şi alergai spre gard... 

Nici nu apucase bine procurorul să-şi încheie tirada şi Mitea sărise 
nerăbdător de pe scaun. 

— Mosi-pe groşi! Protestă el furios. Este o minciună sfruntată! Cum 
putea să vadă uşa deschisă din moment ce era încuiată... Minte! 

— Mă simt dator să-ţi repet din nou că depozitia lui Grigori este 
categorică. Bătrânul n-are nici cel mai mic dubiu. Dimpotrivă, insistă asupra 
acestui fapt. L-am interogat de câteva ori. 

— Exact şi eu am revenit de câteva ori asupra acestei chestiuni! Confirmă 
cu insufletire Nikolai Parfenovici. 

— Dar nu-i adevărat, vă spun că nu-i adevărat! E o calomnie sau o 
halucinație de nebun! Urlă Mitea. Nu vă dati seama că bătrânul bate câmpii, a 
fost rănit, a pierdut atâta sânge, cine ştie ce i s-o fi năzărit când şi-a venit în 
simtiri... Aiureaza! 

— Numai ca batranul a observat usa deschisä nu atunci cand s-a trezit 
din lesin, ci mai inainte, in momentul cand a intrat in gradina, venind dinspre 
locuinta slugilor. 

Mitea simtea ca se sufoca. 

— Nu-i adevarat, nu-i adevarat, nu poate sa fie adevärat! E o calomnie, 
vrea să se răzbune pe mine... Nu putea să vada usa deschisă... V-am spus doar 
că n-am ieşit pe uşă. 

Procurorul se întoarse către Nikolai Parfenovici şi rosti autoritar: 

— Arata-i! 

— Cunosti acest obiect? Îl întrebă Nikolai Parfenovici, scotand din 
servieta si punand pe masa un plic mat de hartie groasa, pastrand inca urmele 
celor trei peceti cu care fusese sigilat. Plicul era gol si rupt pe una din margini. 
Mitea ramase cu ochii holbati. 


— Asta-i... Asta-i plicul tatii, bolborosi el. Plicul cu trei mii de ruble... 
Trebuie sa scrie pe el... Imi dati voie: ,puisorul meu drag”... Da, uite aici: ,trei 
mii”, vedeti, trei mii! Striga el. 

— De vazut, vedem, dar n-am mai gasit nici un ban inauntru. Zacea 
aruncat pe jos, langa pat, dupa paravan. 

Cateva clipe, Mitea incremeni locului buimacit. 

— Domnilor, aici e mana lui Smerdeakov! Exclama el intr-un tarziu din 
adâncul pieptului. El l-a ucis pe tata ca să-l jefuiască! Numai el ştia unde tinea 
ascuns plicul... El este criminalul, de asta data nu mai încape nici o îndoială! 

— Dar şi dumneata ştiai despre existenţa lui, după cum ştiai, de 
asemenea, că-l tinea sub pernă. 

— Niciodată. Habar n-am avut, nu ştiam nici măcar cum arăta, e pentru 
prima oară că-l văd. Am auzit doar că există de la Smerdeakov... Numai el ştia 
unde-l pusese bătrânul, eu nici idee n-aveam... 

Miţea simţi din nou cum i se pune un nod în gât. 

— Totuşi, mai adineauri ai declarat chiar că plicul se afla sub perna 
răposatului dumitale tată. Ai spus cu gura dumitale că-l ţinea sub pernă, prin 
urmare cunoşteai ascunzătoarea. 

— E scris aici negru pe alb! Confirmă Nikolai Parfenovici. 

— Ce aberaţie, e absurd! De unde să fi ştiut că-l ţinea sub pernă?! Poate 
că nici nu era acolo... Am spus şi eu aşa, la întâmplare, c-ar fi putut să fie 
acolo... Ce zice Smerdeakov? L-aţi întrebat unde era plicul? Aici e buba... Am 
trăncănit verzi şi uscate, fără să mă gândesc că toate astea au să se întoarcă 
împotriva mea... Am minţit fără să-mi dau seama, am spus numai aşa, într-o 
doară, c-ar fi fost, chipurile, sub pernă şi dumneavoastră... Nu ştiţi cum e 
câteodată? Când nici nu te aştepţi, îţi scapă un cuvânt din gură şi-i dai aşa 
înainte, fără să mai stai să te gândeşti. Smerdeakov e singurul om care ştia 
exact unde se afla plicul, nimeni în afară de el nu cunoştea secretul... Nici chiar 
mie nu mi-a spus unde e! Cu siguranţă că-i el, el şi numai el e criminalul, 
pentru mine în momentul ăsta este evident, e limpede ca lumina zilei! 
Argumenta din ce in ce mai surescitat Miţea, spunând in mod stupid mereu 
acelaşi lucru, cu un fel de înverşunare şi înfierbântându-se pe măsură ce 
vorbea. Trebuie să intelegeti odată, oameni buni, arestaţi-l imediat, arestati-l 
până nu-i prea târziu... L-a omorât probabil după ce-am sărit gardul, în timp ce 
Grigori zăcea fără cunoştinţă, e cu ochi şi cu sprâncene... I-a dat de ştire, asa 
cum se intelesesera între ei şi tata i-a deschis... Numai el cunoştea semnalul, 
fără semnal tata pentru nimic în lume n-ar fi descuiat uşa... 

— Dumneata uiţi un singur lucru, observă procurorul cu acelaşi sânge 
rece, dar cu un fel de bucurie triumfătoare în glas şi anume, că nu avea nevoie 
să folosească semnalul din moment ce uşa era deschisă încă de când te aflai în 
grădină... 

— Usa, uşa... Murmură Miţea uitându-se ţintă la procuror şi se lăsă 
neputincios pe scaun. 

Câteva clipe nimeni nu mai spuse nimic. 


— Da, usa!... E un blestem! Pana si Dumnezeu e impotriva mea! Exclama 
el privind in gol. 

— Vezi, rosti grav procurorul, acum judeca si dumneata, Dmitri 
Feodorovici: pe de o parte, aceasta declaratie la fel de covarsitoare si pentru 
dumneata, ca si pentru noi, aratand ca usa pe care ai iesit era deschisa. Pe de 
altă parte, tăcerea dumitale inexplicabila, incapatanarea, aş zice chiar 
înverşunarea dumitale de a nu spune nimic în legătură cu proveniența banilor 
care s-au găsit asupra dumitale, când abia cu trei ceasuri mai înainte — dupa 
cum reiese din propria dumitale declaraţie — ţi-ai amanetat pistoalele pentru 
zece ruble! În condiţiile astea, gândeşte-te şi dumneata: ce putem crede noi şi la 
ce concluzie trebuie să ajungem? Nu mai poţi pretinde acum că suntem „nişte 
oameni cinici şi fără inimă, care iau totul în zeflemea”, incapabili să înţeleagă 
elanurile nobile ale sufletului dumitale... Dimpotrivă, trebuie să-ţi dai seama 
că, în situaţia noastră... 

Palid la fata ca un mort, Miţea se frământa tot, biruit de o emoție 
copleşitoare. 

— Bine! Strigă el deodată, am să vă mărturisesc taina, vă spun îndată de 
unde aveam banii!... Am să vă dezvălui şi această infamie, ca să nu mai pot 
acuza după aceea pe nimeni, nici pe domniile-voastră şi nici pe mine... 

— Crede-mă, Dmitri Feodorovici, stărui cu un glas mieros Nikolai 
Parfenovici jubilând, o mărturisire sinceră şi deplină făcută în clipa asta s-ar 
putea să-ţi fie mai târziu de un real folos, contribuind simţitor la uşurarea 
situaţiei dumitale, chiar dacă... 

În momentul acela însă procurorul îi făcu un semn pe sub masă şi 
vorbitorul se opri la timp. De altfel, Mitea nici nu-l asculta. 

VII — TAINA CEA MARE A LUI MITEA. PROTAGONISTUL NU ARE NICI UN 
SUCCES 

— Domnilor, începu el cu o figură răvăşită, banii ăştia... Vă mărturisesc 
cu mâna pe conştiinţă... Banii ăştia erau ai mei. 

Atât procurorul, cât şi judecătorul de instrucţie făcură nişte mutre lungi: 
numai la asta nu s-ar fi aşteptat. 

— Păi cum puteau să fie ai dumitale, bâigui Nikolai Parfenovici, când la 
orele cinci după amiază, după propriile dumitale declaraţii... 

— Dă-le dracului de declaraţii, ce-a fost, ce n-a fost la ora cinci după 
amiaza, nu asta interesează acum! Banii erau ai mei, îmi aparţineau, adică, 
mai bine zis, erau de furat... Nu, aşa e, de fapt, nu erau ai mei, ci furati, furati 
de mine, o mie cinci sute de ruble în cap, i-am avut asupra mea tot timpul, 
necontenit... 

— Şi de unde i-ai luat? 

— De la gât, domnilor, uite, de aici, de la gât i-am luat, de la gâtul meu... 
I-am avut aici, cusuti într-un petic de pânză, îi purtam de mult la mine, de o 
lună de zile. De o lună de zile îmi port aşa la gât ruşinea, dezonoarea. 

— Dar de la cine i-ai... Sustras? 


— Ai vrut sa zici., furat” nu-i asa? Spune lucrurilor pe nume. Da, 
recunosc, e ca si cand i-as fi furat, sau daca vreţi i-am „sustras”. După părerea 
mea însă asta se numeşte furt. Şi aseară, într-adevăr, i-am furat de tot. 

— Aseară? Dar parcă ziceai că-i o lună de zile de când... de când eşti în 
posesia lor... 

— Dar nu i-am luat de la tata, nu vă speriaţi, nu de la dânsul i-am furat, 
ci de la ea. Lăsaţi-mă să vă povestesc până la capăt, nu ma mai intrerupeti 
mereu! Să ştiţi că nu-i chiar atât de uşor. Să vedeţi, acum o lună de zile m-a 
chemat Katerina Ivanovna Verhovteva, fosta mea logodnică... O cunoaşteţi? 

— Cum de nu! Mai întrebi? 

— Ştiam că o cunoaşteţi. E un suflet cu adevărat nobil, un mărgăritar 
între mărgăritare; din păcate, însă, mă urăşte, de mult mă urăşte, o, de mult de 
tot... Şi pe bună dreptate, recunosc! 

— Katerina Ivanovna? Se miră anchetatorul. Procurorul de asemenea, se 
uita la el consternat. 

— Vă rog, nu-i rostiti numele în desert! E o ticăloşie din partea mea s-o 
amestec pe ea în toată dandanaua asta. Da, mi-am dat seama că mă urăşte... 
Că mă urăşte de mult... de la început chiar, din ziua când a venit acasă la 
mine... Destul însă, destul, asta nu mai e nevoie s-o ştiţi, nu meritati şi nici n- 
are rost... Atâta voiam numai să vă spun, că m-a chemat acum o lună la dânsa 
şi mi-a încredinţat trei mii de ruble, rugându-mă să trimit banii surorii sale şi 
încă unei persoane, tot o rubedenie de-a ei de la Moscova (ca şi cum n-ar fi 
putut să-i trimită şi singură!). Şi eu... S-a întâmplat ca tocmai atunci să fiu la o 
răspântie a vieţii, în clipa fatală când, în sfârşit, când m-am îndrăgostit de 
cealaltă, de dânsa stăpâna inimii mele, care aşteaptă acum jos, Gruşenka... Am 
luat-o atunci cu mine şi am venit amândoi aici la Mokroe, unde am tras un 
chef monstru, încât în două zile am prăpădit jumătate din banii aceia 
blestemati, adică o mie cinci sute de ruble, iar restul i-am pus bine. Astea sunt 
cele o mie cinci sute pe care le-am oprit atunci, purtându-le ca pe o amuletă la 
gât, pentru ca ieri să-i scot în sfârşit din ascunzătoare şi să mai fac un 
chiolhan. Opt sute de ruble sunt la dumneata în mână, Nikolai Parfenovici, e 
tot ce-a mai rămas din cele o mie cinci sute pe care le aveam ieri. 

— Dă-mi voie, dar acum o lună, dacă nu te superi, ai cheltuit trei mii de 
ruble, nu o mie cinci sute, cum zici — toată lumea ştie! 

— Cine ştie? I-a numărat cineva? Am pus eu pe cineva să-i numere! 

— Îmi pare rău, dar n-ai spus chiar dumneata c-ai tras un chef care te-a 
costat trei mii de ruble în cap? 

— Aşa e, ai dreptate, am trambitat în tot oraşul, zvonul a mers din gură 
în gură şi nimeni nu s-a îndoit c-a fost într-adevăr aşa; chiar aici, la Mokroe, 
toată lumea era convinsă c-am făcut praf trei mii de ruble. În realitate însă n- 
am cheltuit decât o mie cinci sute, iar restul le-am cusut, cum v-am spus, într- 
un saculet; aşa stau lucrurile, domnilor, acuma ştiţi de unde am luat banii de 
ieri... 

— Este aproape miraculos... Ciripi Nikolai Parfenovici. 


— Da-mi voie, il intrerupse procurorul, nu cumva mai stie si altcineva 
despre asta, poate c-ai povestit cuiva întâmplarea... Cum ca ai ascuns adică 
banii ästia acum o luna. 

— N-am vorbit cu nimeni. 

— Ciudat. Cu nimeni chiar, cu nimeni? 

— Nimeni, absolut nimeni. 

— Dar de ce? Nu înţeleg ce te-a făcut să învălui într-un mister atât de 
adânc lucrul ăsta! Ca să mă exprim mai clar: acum, că te-ai îndurat să dai în 
vileag în sfârşit taina dumitale „infamantă”, cum o socoteşti dumneata, deşi pot 
să-ţi spun că, de fapt — bineînţeles, relativ vorbind - nu este cine ştie ce 
grozavie. Cel putin după părerea mea, faptul că ţi-ai însuşit aceste trei mii de 
ruble, deşi nu-ţi aparţineau, dar pe care cu siguranţă le-ai fi restituit până la 
urmă, nu reprezintă decât o faptă nesocotită, în orice caz nu o „infamie” atât de 
mare cum pretinzi dumneata, mai ales ţinând seama de caracterul dumitale... 
Cel mult poate fi vorba de o extravaganta, o faptă peste măsură de nesabuita, 
dar numai atât, nesăbuită, nu infamantă... Ti-o spun pentru că e atâta lume 
care cunoaşte povestea celor trei mii de ruble sustrase doamnei Verhovteva. În 
ultima lună, cel putin, banii ăştia au prilejuit o mulţime de supozitii si de 
comentarii, aşa încât chiar dacă nu ne-ai fi mărturisit nimic, noi eram la 
curent, în orice caz, am mai auzit zvonul ăsta... Şi cred ca şi Mihail Makarovici; 
de altfel, nu mai este un simplu zvon, ci un cancan pe care acum îl foarfecă tot 
oraşul. Şi apoi, există indicii că dumneata însuţi, dacă nu mă înşel, ai 
încredinţat totuşi cuiva taina asta, adică i-ai mărturisit că detineai aceşti bani 
de la doamna Verhovţeva... Tocmai de aceea ma miră foarte mult că le atribui o 
importanţă exagerată şi că până în ultima clipă ai făcut un mister atât de 
grozav din cele o mie cinci sute de ruble pe care, după cum afirmi, le-ai pus 
deoparte. Da, ai urzit în jurul lor un secret care în imaginaţia dumitale a luat 
proporţii pur şi simplu înspăimântătoare... Este de necrezut c-ai fost în stare să 
te chinui atâta din pricina lui... Adineauri chiar ai declarat că mai degrabă ai 
infunda ocna decât să-l destainuiesti... 

Procurorul tăcu în sfârşit. Se înfierbântase vorbind şi spusese tot ce avea 
pe suflet, fără a mai căuta să-şi ascundă nemulţumirea, mai mult încă, necazul 
ce-l stăpânea, fără să mai ţină seama chiar de exigenţele retorice, alcătuind un 
discurs cam dezlânat, aproape incoerent... 

— Dar nu pentru că mi-ar fi fost ruşine de cele o mie cinci sute de ruble, 
nu asta mă chinuia pe mine, infamia cea mare este că am reţinut banii ăştia 
din suma de trei mii de ruble, rosti răspicat Mitea. 

Procurorul râse ironic. 

— Dar nu ştiu ce găseşti aici atât de infamant, îi replică el enervat. De ce 
ti se pare atât de odios faptul că ai separat o parte din bani de ceilalţi sau, daca 
vrei, de ce crezi c-ai făcut un lucru atât de condamnabil împărțind suma în 
două? E mult mai grav faptul că ţi-ai însuşit cele trei mii de ruble decât modul 
cum ai înţeles să dispui de bani. Apropo, vrei să ne spui pentru ce ai 


imiumatatit asa suma? In ce scop ai făcut treaba asta? Ce urmăreai? N-ai 
putea sa ne explici si noua? 

— O, Doamne, tocmai scopul interesează în cazul de fata, aici e punctul 
nevralgic! Exclama Mitea. Am păstrat banii ăştia — o mie cinci sute de ruble — 
de păcătos ce sunt, am făcut adică treaba asta dintr-un calcul odios, un calcul 
care în cazul de fata e pur şi simplu o infamie... Şi această infamie a ţinut o 
lună de zile! 

— Nu înţeleg. 

— Ma mir. Să vă explic atunci, poate că într-adevăr nu e destul de clar. 
Vă rog să urmăriţi cu atenţie argumentatia: sa zicem, aşadar, că mi-am însuşit 
cele trei mii ce mi-au fost încredințate ca unui om de onoare şi, cu banii în 
buzunar, fac un chef monstru, cheltuindu-i pe toţi într-o singură noapte şi că, 
a doua zi dimineaţa, mă prezint la persoana care mi i-a dat în mână şi-i spun: 
„artă-mă, Katia, sunt un netrebnic, ţi-am prăpădit toţi banii la beţie”, Spuneti- 
mi, vă rog, e frumos, e bine ce-am făcut? Nu, nu e bine de loc, dimpotrivă, e o 
treabă murdară, necinstită, m-am purtat ca o bestie, ca un detracat incapabil 
să-şi tina pornirile în frâu, nu-i aşa? Totuşi, nu sunt hot! Am sau nu dreptate? 
Nu sunt hoţ sadea! Sunteţi de acord că nu sunt un hoţ? Am păpat banii, ce-i 
drept, i-am cheltuit pe toţi la petrecere, dar nu i-am furat. lată acum o noua 
variantă şi mai avantajoasă pentru mine. Vă rog să mă urmăriţi, altminteri îmi 
pierd şirul - mi se învârte capul — deci, a doua variantă: am făcut tot aşa un 
bairam, care m-a costat însă mai puţin n-am risipit decât o mie cinci sute de 
ruble, adică numai jumătate din bani. A doua zi mă duc imediat la dânsa cu ce 
mi-a mai rămas. „Katia, îi spun eu, ţi-am adus o mie cinci sute de ruble, e tot 
ce mai am, sunt un nemernic, un descreierat. Banii ceilalţi i-am topit, i-am 
lăsat pe toţi la cârciumă, dacă şi ăştia rămân mai departe la mine, praful se 
alege de ei! Te rog, scapă-mă de ei, să nu mai cad în păcat!” Ce aş fi în acest 
caz? Tot ce vreţi: o secătură, un netrebnic, nicidecum însă un pungaş, fără 
doar şi poate că nu, fiindcă un pungaş n-ar fi făcut ce-am făcut eu, n-ar mai fi 
venit să-i aducă banii rămaşi, ci i-ar fi băgat pur şi simplu în buzunar; şi dânsa 
şi-ar fi dat seama atunci că, din moment ce i-am restituit cele o mie cinci sute 
de ruble, i-as fi plătit şi restul, adică suma pe care am risipit-o la beţie; as fi 
muncit toată viaţa, aş fi făcut tot ce mi-ar fi stat în putere şi până la urmă din 
pământ, din piatră seacă, aş fi scos banii si i-as fi înapoiat. În felul acesta, 
chiar dacă în fond rămâneam un ticălos, nu eram totuşi un pungaş, în nici un 
caz n-aş fi fost pungaş, orice aţi spune! 

— Să zicem că ar fi o mică deosebire la mijloc, rosti cu un surâs glacial 
procurorul. E curios, totuşi, că această deosebire dumitale ti se pare atât de 
monstruoasă. 

— Da, mi se pare monstruoasă! Oricine poate să fie ticălos; la drept 
vorbind, suntem cu toţii mai mult sau mai puţin ticăloşi; dar ca să poţi săvârşi 
o hotie trebuie să fii într-adevăr un ticălos fără pereche! Eu, ce să vă spun, nu 
mă pricep la subtilitati... Ştiu doar un singur lucru cu pret; un hot e mai abject 
decât un ticălos. Acum ascultați mai departe: banii aceştia i-am purtat o lună 


întreagă la gat, nu depindea decât de mine ca sa ma decid într-una din zile să-i 
duc înapoi si să pun astfel capăt odată ticăloşiei. Numai că n-am fost in stare 
să mă decid. Zi de zi încercam să iau, în sfârşit, o hotărâre şi-mi dădeam ghes: 
„Ce faci, nemernicule, hotărăşte-te într-un fel, ce aştepţi?” Şi totuşi, o luna 
întreagă n-am putut să iau această hotărâre! Ei, ce credeţi, e frumos din partea 
mea? Spuneţi! 

— Să zicem că nu-i prea frumos, măcar atâta lucru pot să înţeleg şi eu. 
Dar nu despre asta e vorba, răspunse procurorul tot atât de reţinut. De altfel, 
cred c-ar fi mai bine sa nu mai despici firu-n patru, renunțând la asemenea 
subtilitati şi să revii la obiect. Adevărul este că, până în momentul de fata, încă 
n-ai binevoit să ne explici, deşi te-am întrebat în repetate rânduri, pentru ce ai 
împărţit din capul locului suma ce ti s-a încredinţat, adică, mai clar, de ce ai 
cheltuit numai jumătate din ea la petrecere şi ai păstrat restul? Pentru ce ai 
ascuns aceşti bani, ce urmăreai să faci cu ei? Insist asupra acestei chestiuni, 
Dmitri Feodorovici! 

— Aşa e, da, ai dreptate! Exclama Mitea, lovindu-se peste frunte. Iertati- 
ma, vă tin aşa ca pe ghimpi de atâta timp, în loc să vă explic esentialul; cu 
siguranţă că atunci aţi fi înţeles de mult, pentru că infamia constă tocmai în 
scopul pe care-l urmăream! Să vedeţi: răposatul pusese ochii pe Agrafena 
Alexandrovna şi se ţinea de capul ei, iar eu mă perpeleam de gelozie, crezând că 
dânsa stă în cumpănă, ne-ştiind pe care din doi să aleagă, pe mine ori pe el. Şi 
în acelaşi timp mă frământa un gând: ce mă fac dacă dânsa se va decide, în 
sfârşit, să nu mă mai poarte într-una cu vorba şi-mi va spune într-o bună zi: 
„Pe tine, numai pe tine te iubesc, nu pe el, ia-mă şi du-mă la capătul 
pământului”. Si eu, care n-aveam la sufletul meu decât două bancute de 
douăzeci de copeici! Cum să plec cu ea, cu ce s-o duc, ce să fac? Simteam ca- 
mi fuge pământul de sub picioare! Pe vremea aceea n-o cunoşteam încă prea 
bine şi nu intelegeam ce se petrecea în sufletul ei; credeam că-i ahtiată după 
bani şi mi-era teamă ca n-O să-mi ierte niciodată sărăcia. Şi atunci, ce va 
inchipuiti c-am facut? Am pus deoparte, ca un şarlatan, o mie cinci sute de 
ruble, adică jumătate din suma ce-mi fusese dată în primire şi premeditat, cu 
sânge rece, am cusut banii într-un petic de pânză, înainte de zaiafet. Iar cu ce 
mi-a mai rămas am plecat să chefuiesc. Ce ticăloşie! Acum aţi înţeles? 

Procurorul şi judecătorul de instrucţie izbucniră în râs. 

— Dimpotrivă, eu cred c-ai procedat foarte înţelept, ba chiar ai avut o 
ținută morală. Ai ştiut să fii cumpătat, n-ai azvarlit toţi banii pe gârlă! Chicoti 
Nikolai Parfenovici. Ce ţi se pare atât de îngrozitor? 

— Dar nu vă daţi seama că erau bani de furat?! Doamne-Dumnezeule... 
Mă înspăimântați! Cum puteţi fi atât de neintelegatori?! Tot timpul cat am 
simţit în sân banii ăştia mi-am repetat într-una: „Eşti un hoţ, eşti un hoţ!” Din 
pricina lor luna asta din urmă m-am purtat ca un descreierat, din pricina lor 
am sărit la bătaie în cârciumă şi l-am burduşit atât de rău pe tata, toate le-am 
făcut numai pentru ca mă ştiam vinovat de hotie! Nici măcar fratelui meu, 
Aleoşa, n-am îndrăznit, n-am fost în stare să-i mărturisesc potlogăria asta cu 


banii. Prea cumplită mi se părea miselia mea şi prea murdară! Dar, în acelaşi 
timp, nu era zi şi nu era ceas în care să nu-mi spun: „Dmitri Feodorovici, poate 
că nu eşti totuşi un hoţ! Încă nu. De ce? Pentru că mâine poţi foarte bine să te 
duci la Katia şi să-i dai banii înapoi”. Abia aseară, când am plecat de la Fenia, 
în drum spre Perhotin, m-am hotărât să-mi smulg de la gât amuleta, lucru pe 
care până în momentul acela nu mă încumetasem să-l fac. Abia atuncis când 
am smuls-o, am devenit categoric un hoţ, un pungaş veritabil, un om 
stigmatizat pentru toată viata De ce? Pentru că o dată cu amuleta mi-am 
spulberat iluzia că am să mă duc într-o bună zi la Katia şi-am să-i spun: „Sunt 
un ticălos, recunosc, nicidecum însă un hot!” Aţi priceput acum, da, ati 
priceput? 

— Si de ce tocmai ieri te-ai hotărât s-o faci? Il intrerupse Nikolai 
Parfenovici. 

— De ce? Ce întrebare ridicolă! Pentru că mă condamnasem singur la 
moarte, ştiam că-n zorii zilei, la orele cinci dimineaţa, am să mor. Mă gândeam 
că-i acelaşi lucru să mori ca un om cinstit sau ca un ticălos. Şi abia atunci mi- 
am dat seama că nu-i totuna! Mă credeţi, domnilor? Toată noaptea am stat ca 
pe jeratic, m-am chinuit îngrozitor, dar nu pentru că aş fi scurtat zilele bătrânei 
noastre slugi şi nici pentru că ştiam ce mă paşte după asta şi c-o să iau, de 
buna seamă, drumul Siberiei şi tocmai când? În clipa în care dragostea ce mă 
mistuia îşi aflase, în sfârşit, răsplata şi cerul îşi deschidea porţile în faţa mea! 
O, nici vorba că şi asta mă frământa, dar nu peste fire, în orice caz nu atât de 
cumplit cum mă muncea gândul ăsta blestemat că mi-am smuls de la gât banii 
şi i-am risipit ca un hot sadea, aşa că am ajuns acum într-adevăr un hot! O, 
domnilor, vă spun din nou cu toată suferinţa inimii mele: multe lucruri mi-a 
fost dat să învăţ în noaptea asta! Am învăţat că e cu neputinta nu numai să 
trăieşti ca un ticălos, dar nici chiar să mori nu poţi când ştii cât eşti de 
ticălos... Nu, domnilor, trebuie să mori cinstit! 

Mitea era palid. Avea o expresie chinuită pe figura şi părea sleit de puteri, 
deşi în acelaşi timp era extrem de agitat. 

— Încep să te înţeleg, Dmitri Feodorovici, rosti procurorul cu o voce 
tărăgănată, in care se simţea o undă de compasiune şi bunăvoință, dar tot ce 
spui mi se pare mai curând rezultatul tensiunii nervoase în care te afli... ai 
nervii zdruncinati, aici cred ca este explicaţia. Dar imi dai voie să te întreb, 
pentru ce în decurs de aproape o lună nu te-ai dus să restitui persoanei 
respective o mie cinci sute de ruble ca să scapi odată de obsesia asta? Pentru 
ce n-ai căutat să ai o explicaţie cu dânsa, de ce, având în vedere impasul în 
care te găseai, aşa cum ne-ai spus chiar dumneata, de ce, zic, n-ai încercat o 
altă soluţie care in mod firesc trebuia să-ţi fi venit în minte, adică să-i fi 
mărturisit cinstit greşelile şi să-i fi cerut după aceea suma de care aveai nevoie 
pentru plecare? Cu siguranţă că dânsa, cu neprecupetita sa generozitate, 
văzând zbuciumul dumitale, nu te-ar fi refuzat în nici un caz, mai ales dacă i-ai 
fi dat o creanta, ceva la mână, sau si mai bine garanţia pe care zici c-ai oferit-o 


negustorului Samsonov şi mai apoi doamnei Hohlakova. Fiindcă — nu-i aşa — 
convingerea dumitale e ca această garanţie rămâne mai departe în picioare? 

Mitea se aprinse deodată la fata. 

— Chiar atât de nemernic mă socoteşti? Cred că nu vorbeşti serios! Rosti 
el indignat, privindu-l ţintă pe procuror, ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă 
urechilor. 

— Te asigur c-am vorbit cât se poate de serios... de ce te indoiesti?... Se 
miră la rândul său procurorul. 

— O, ar fi însemnat să fac cea mai mare blestemätie! Nu vă dati seama, 
domnilor, că mă chinuiti? Bine, am să vă spun tot, am să dau în vileag toată 
murdăria ce zace în sufletul meu, ca să vedeţi şi dumneavoastră şi să vă 
minunati, constatând cu ruşine în ce hal ajung să se ticăloşească simtamintele 
omeneşti! Află, domnule procuror, că şi eu m-am gândit la soluţia asta de care 
mi-ai pomenit adineauri. Da, domnilor, în blestemata asta de lună mi-a trecut 
şi mie prin cap la un moment dat acelaşi lucru, eram aproape hotărât să mă 
duc la Katia! Ca să vedeţi cât de mârşav am putut să fiu! Dar cum puteam să 
mă duc la ea, să-i spun de la obraz c-am înşelat-o, ba mai mult chiar, să-i cer 
şi bani? Pentru ca s-o pot înşela până la capăt, să-i pretind ei să suporte toate 
cheltuielile prilejuite de infidelitatea mea, să cer bani de la ea, de la Katia, ca 
după aceea să plec în lume cu cealaltă, cu rivala ei, cu femeia care o urăşte şi 
care a jignit-o atât de cumplit! Numai un om nebun s-ar putea gândi la una ca 
asta, domnule procuror! 

— Sper că n-am înnebunit încă, dar m-am antrenat în discuţie şi, 
înfierbântat cum eram, ce-i drept, nu m-am gândit la eventualitatea asta... la 
gelozia asta feminină... Dacă, după cum spui dumneata, poate fi într-adevăr 
vorba de gelozie... Da, fireşte, s-ar putea să fie aşa ceva, încheia procurorul 
zâmbind. 

— Prea era puturoasă combinaţia asta, ar fi mirosit urât de tot, era 
mârşăvie atât de cumplită, racni Miţea, încât nici nu mai ştiu ce sa spun! Ei, 
aflaţi, domnilor, c-ar fi fost în stare să-mi dea banii ăştia şi chiar mi i-ar fi dat, 
cu siguranţă că mi i-ar fi dat din răzbunare, ca să simtă voluptatea răzbunării. 
Mi-ar fi dat pentru ca mă dispretuieste, pentru că are totuşi ceva diabolic în ea 
şi pentru că atunci când o încinge mânia nu mai cunoaşte nici o măsură! lar eu 
i-aş fi primit, o, da, i-aş fi luat şi atunci toată viaţa... O, Dumnezeule! Vă rog să 
ma iertati, domnilor, că strig aşa în gura mare, dar trebuie să vă spun că şi eu 
m-am gândit la soluţia asta şi încă destul de recent, alaltăieri noapte chiar, în 
timp ce-l dădăceam pe Copoiu şi până şi ieri, da, până şi ieri, mi-aduc perfect 
de bine aminte, toată ziua de ieri m-a urmărit această idee şi, poate, dacă n-ar 
fi survenit povestea aceea... 

— Care poveste? Întrebă Nikolai Parfenovici curios, dar Mitea nu-l auzi. 

— V-am făcut o mărturisire cutremurătoare, rosti el în încheiere, 
mohorât. Vă rog s-o apreciaţi, domnilor. Ba nu, e încă prea puţin, aş vrea să vă 
daţi seama de ceea ce valorează ea, altminteri, dacă nici această mărturisire n- 
a fost în stare să vă zguduie, înseamnă că nu aveţi nici un dram de stimă 


pentru mine, v-o spun deschis. Mor de rusine cand ma gandesc c-am putut sa- 
mi deschid sufletul pe deplin in fata unor oameni ca dumneavoasträ! O, mai 
bine mă impusc! Dar văd, vad bine că nu mă credeţi! Cum, vreţi sa scrieţi si 
asta?! Strigă el îngrozit. 

— Evident, răspunse mirat Nikolai Parfenovici, o să consemnăm tot ce-ai 
spus acum. Vrem să menţionăm că până în ultima clipă ai avut intenţia să te 
duci la doamna Verhovteva să-i ceri suma asta... Te asigur, Dmitri Feodorovici, 
că este o declaraţie foarte importantă şi că tot ce ne-ai mărturisit în legătură cu 
banii poate atârna greu în balanţă şi e în interesul dumitale, da, în interesul 
dumitale... 

Miţea dădu din mâini disperat. 

— Fie-vă milă, domnilor! Măcar atâta lucru să nu scrieţi, e prea umilitor! 
Mi-am sfâşiat inima în două şi dumneavoastră aţi profitat de ocazie să 
scormoniti în carne vie... Biata mea inima sfârtecată... O, Doamne! Şi, cuprins 
de deznădejde, îşi ascunse faţa în palme. 

— Nu-ţi mai face sânge rău, Dmitri Feodorovici, îl linişti procurorul. La 
sfârşit o să-ţi citim tot ce-am scris şi o să modificăm frazele cu care s-ar 
întâmpla să nu fii de acord. Acum însă aş vrea să-ţi pun o mică întrebare şi te 
rog să observi că revin pentru a treia oară asupra acestui lucru: este adevărat 
că nimeni, dar absolut nimeni, n-a aflat din gura dumitale de existenţa banilor 
pe care zici că-i purtai cusuti în chip de amuletă? Trebuie să-ţi mărturisesc ca 
mi se pare ceva neverosimil. 

— Nimeni, nimeni! Am spus doar că nimeni; înseamnă că n-aţi înţeles 
nimic din moment ce staruiti atâta! Lăsaţi-mă în pace! 

— Treaba dumitale, până la urmă o să se lămurească şi asta, mai avem 
încă vreme, dar judecă şi dumneata: dispunem până acum de zeci de mărturii, 
după care dumneata însuţi ai fi răspândit zvonul, trambitand în toate colţurile 
oraşului c-ai făcut praf aici, într-o singură noapte, la chef, trei mii de ruble — 
trei mii - ma-ntelegi, nu o mie şi cinci sute, cum afirmi dumneata! Chiar si 
acum, adică ieri, când ai apărut din nou aici cu alţi bani, te-a auzit atâta lume 
spunând în gura mare c-ai venit tot cu trei mii de ruble în buzunar... 

— Sunt convins că dispuneti nu de zeci, ci de sute de mărturii, două-trei 
sute poate de mărturii de felul acesta; doua sute de oameni, ba poate chiar o 
mie cred c-au auzit! Exclama Mitea. 

— Ei, vezi, vezi, toţi confirmă, toată lumea atestă acelaşi lucru. Nu crezi 
că înseamnă totuşi ceva cuvântul ăsta toţi? 

— Asta nu dovedeşte nimic. Am minţit pur şi simplu şi, după mine, au 
început să mintă şi ceilalţi. 

— Dar ce nevoie aveai „să minţi”, după cum zici dumneata? 

— Dracu ştie! Poate din fanfaronadă... ca să se afle ce multe parale am 
cheltuit la beţie... Sau poate ca să uit de banii pe care i-am dosit... Da, probabil 
că pentru asta... ci, dracie... de cate ori m-ati întrebat acelaşi lucru? Ce vreţi de 
la mine, am minţit şi basta! Am apucat să mint o dată şi după aceea n-am mai 
vrut să-mi iau vorba înapoi. De ce minte uneori omul? 


— E greu de ştiut, Dmitri Feodorovici, de ce minte uneori omul, rosti 
sententios procurorul. Dar vrei să ne spui daca amuleta aceea pe care o purtai 
la gât era mare? 

— Nu. 

— Cam cât de mare, aproximativ? 

— Cat o hârtie de o sutä indoita. 

— Poate c-ar fi mai bine sä ne aräti resturile. Cred cä le ai la dumneata, 
nu? 

— Ei, na-ti-o... Ce prostie... Nu stiu unde sunt. 

— Da-mi voie, unde si cand ai scos-o de la gat? Dupa cate stiu din 
declaratia dumitale, n-ai mai trecut pe acasa. 

— Dupa ce-am plecat de la Fenia, in drum spre Perhotin, am smuls-o de 
la gat si am scos banii. 

— Pe întuneric? 

— Ce nevoie aveam de lumină? Am tras o dată cu degetul şi s-a rupt. 

— Fără foarfece, aşa, pe stradă? 

— În piaţă mi se pare. Ce-mi trebuiau foarfece? Era o cârpa veche, s-a 
rupt imediat. 

— Şi ce-ai făcut cu ea? 

— Am aruncat-o. 

— Unde? 

— În piaţă, în piaţă, nu ţi-am spus?! Dracu mai ştie unde, undeva in 
piață! Dar ce nevoie ai de ea? 

— Este extrem de important, Dmitri Feodorovici: este o probă materială 
în favoarea dumitale, de ce nu vrei să înţelegi atâta lucru? Cine te-a ajutat să 
coşi banii acum o lună? 

— Nu m-a ajutat nimeni, singur i-am cusut. 

— Ştii să coşi? 

— Un soldat trebuie să ştie să coasă. Parcă-i mare filosofie?! 

— De unde ai luat materialul, adică peticul acela în care ai cusut banii? 

— Iti baţi joc de mine? 

— De loc, te rog să crezi că nu-mi arde de glumă, Dmitri Feodorovici. 

— Nu mai ţin minte de unde, că de luat, trebuie să-l fi luat de undeva. 

— Cum se poate să nu-ţi aminteşti atâta lucru? 

— Zău dacă-mi aduc aminte, poate c-am rupt o rufa, ceva. 

— Foarte interesant: probabil c-o să găsim acasă la dumneata obiectul 
acela. O cămaşă sau altceva, din care ai rupt o fâşie. Ce fel de pânză era: de 
bumbac sau de in? 

— Dracu ştie ce-o fi fost! Stai... Mi se pare că n-am rupt nimic. Era 
percal... Dacă nu mă-nşel, am cusut banii într-o bonetă de a gazdei mele. 

— Într-o bonetă de a gazdei dumitale? 

— Da, i-am şterpelit o bonetă. 

— Cum i-ai şterpelit-o? 


— Asa, parca tin minte ca intr-o zi am gasit o boneta si am luat-o, sa am 
pe ce sa-mi sterg pana de cerneala. Am luat-o fara sa stie, era o zdrenta cu care 
nimeni n-avea ce face. Mai rămăseseră nişte petice la mine in odaie şi mi-au 
prins bine atunci, c-am avut în ce să cos banii... Aşa mi se pare. Dacă nu mă- 
nşel, i-am cusut într-o peticuta dintr-astea. O vechitură de percal, spălată de o 
mie de ori. 

— Iti amintesti precis? 

— Precis, nu. Asa mi se pare. Da-o dracului! 

— În cazul acesta poate că gazda dumitale şi-o aduce aminte, măcar 
dânsa, dacă i-a dispărut vreo boneta. 

— Aş, nici n-a băgat în seamă. Daca-ti spun ca era o vechitură, nu făcea 
nici doi bani. 

— Dar acul, aţa, de unde le-ai luat? 

— Gata, nu mai spun nimic, am tăcut! Mi-ajunge! Îşi ieşi din răbdări 
Mitea. 

— Pare foarte curios c-ai uitat cu desăvârşire unde anume, în care loc din 
piata, ai aruncat amuleta. 

— Puneti atunci sa mature toată piaţa maine, poate c-aşa o s-o găsiţi, 
rânji Mitea. Ajunge, domnilor, ajunge! Se rugă el chinuit. Îmi dau seama că nu 
mă credeţi! Nu credeţi nici un cuvânt din tot ce v-am destăinuit! Greşeala e a 
mea, nu a domniilor-voastre, din capul locului n-ar fi trebuit să spun nimic. 
Pentru ce, pentru ce, Doamne-Dumnezeule, m-am înjosit mărturisindu-vă taina 
mea? Radeti de mine, citesc în ochii dumneavoastră că vă bateti joc. Numai 
dumneata, domnule procuror, m-ai făcut să mă cobor aici! Ai de ce să fii 
mândru, într-adevăr, n-ai decât să-ţi ridici singur osanale... Sa v-ajunga 
blestemul meu, călăilor! 

Își lăsă capul în jos şi-şi îngropa fata-n palme. 

Procurorul şi judecătorul tacura şi unul şi altul o clipă; mai apoi, Mitea 
ridică fruntea şi se uită la ei năuc, cu o privire rătăcită. Pe figura lui se 
întipărise o deznădejde nemarginita, fără leac, dar părea calmat; stătea aşa 
amortit, aproape inconştient de ce se întâmpla împrejur. Totuşi, ancheta 
trebuia să-şi urmeze cursul. Nu mai aveau vreme de pierdut. Venise acum 
rândul martorilor să fie audiaţi. Era opt dimineaţa. Lumânările fuseseră stinse 
de mult. Mihail Makarovici şi Kalganov, care mai tot timpul cât tinuse 
interogatoriul se foiseră încolo şi încoace pe uşă, ieşiseră amândoi din odaie. 
Procurorul şi judecătorul de instrucţie păreau şi ei franti de oboseală. Vremea 
era mohorâtă, cerul acoperit de nori şi ploua cu găleata. Miţea privea spre 
fereastră fără să se gândească la nimic. 

— Pot să mă uit pe geam? Îl întrebă la un moment dat pe Nikolai 
Parfenovici. 

— Sigur că da, cât pofteşti, răspunse acesta. 

Se sculă de pe scaun şi se duse la fereastră. Ploaia biciuia geamurile mici 
şi verzui. În apropiere se zărea drumul noroios, iar mai încolo se pierdeau în 
ceaţă şiruri negre de izbe, sărăcăcioase şi urâte, care păreau şi mai întunecate 


si mai hade inca asa, batute de ploaie. Mitea isi aduse aminte de ,Febus cel cu 
plete de aur” si de faptul ca planuise sa-si zboare creierii o data cu primele-i 
raze. ,intr-o dimineata ca asta, ar fi fost poate si mai nimerit”, se gandi el cu un 
surâs amar. Apoi, cu un gest resemnat, se întoarse către „călăii” lui. 

— Domnilor! Li se adresă el din nou. Îmi dau seama că sunt pierdut. Dar 
ea? Spuneti-mi ce se-ntâmplă cu dânsa, vă rog din suflet! Trebuie oare sa 
împărtăşească soarta mea? E nevinovată, aseară, când a strigat că „păcatul e 
numai al ei”, îşi pierduse capul, nu mai ştia ce vorbeşte. Vă jur că n-are nici 
cea mai mică vină! Toată noaptea asta, cât am stat aici cu dumneavoastră, m- 
am frământat din pricina ei... Nu-mi puteţi spune ce aveţi de gând cu dânsa? 

— În privinţa asta, Dmitri Feodorovici, să n-ai nici o grijă îi răspunse 
procurorul, grăbindu-se parcă să-l liniştească. Deocamdată nu avem nici un 
motiv serios sa tulburăm cumva persoana care te interesează. Şi sper că nici 
mai târziu, în cursul cercetărilor... Din acest punct de vedere fii sigur că vom 
face tot ce ne stă în putinţă. Poţi fi absolut liniştit. 

— Vă mulţumesc, domnilor, ştiam că sunteţi totuşi oameni corecti si de 
cuvânt, orice s-ar întâmpla. Mi-aţi luat o piatra de pe inimă... Şi acum, ce mai 
rămâne de făcut? În ce mă priveşte, sunt gata. 

— Da, n-ar strica să ne grăbim. Trebuie să trecem imediat la audierea 
martorilor, lucru pe care suntem obligaţi să-l facem în prezenţa dumitale, aşa 
că... 

— Ce-ar fi să bem mai întâi câte un ceai? Îl intrerupse Nikolai 
Parfenovici. Măcar atât ni se cuvine şi nouă, cred! 

Hotărâră aici, în cazul când ceaiul era gata (Mihail Makarovici tocmai 
plecase să vadă ce-i cu el), să bea câte un pahar şi după aceea „să-i dea bătaie”, 
rămânând să-şi ia adevăratul ceai de dimineaţă şi „gustărica” de rigoare, în 
tihnă, mai târziu, când vor avea un pic de răgaz. Băutura era pregătită şi sosi 
imediat. Mitea la început refuză paharul pe care Nikolai Parfenovici i-l oferea 
amabil, ca după aceea, răzgândindu-se, să-l ceară chiar el şi să-l deserte pe 
nerăsuflate. Părea peste măsură de obosit, aproape neverosimil de obosit. S-ar 
fi zis că o noapte întreagă de beţie asociată cu cele mai puternice senzaţii, n-ar 
fi izbutit să doboare un om cu o constituţie atât de robustă şi, totuşi, era frânt 
de oboseală, abia dacă se mai putea ţinea pe scaun. În unele clipe i se părea că 
obiectele din cameră joacă în fata ochilor săi. „Încă putin si am să încep să 
aiurez”, se gândi el. 

VIII - DECLARAȚIILE MARTORILOR. ,COPCHILASUL” 

Începu audierea martorilor. Cred însă că nu mai are rost sa facem o 
expunere atât de amănunţită ca până acum. De pildă, nu mai e nevoie, credem, 
să cităm formula prin care Nikolai Parfenovici avea grijă să atragă atenţia 
fiecăruia dintre ei că e dator să declare adevărul şi numai adevărul cu mâna pe 
conştiinţă şi că mai târziu va trebui să repete aceleaşi declaraţii sub prestare de 
jurământ. De asemenea, e inutil să mai arătăm că fiecărui martor în parte i se 
cerea să semneze procesul-verbal, cuprinzând declaraţia respectivă şi multe 
altele încă. Vom aminti numai că punctul principal în jurul căruia gravitau 


intrebarile anchetatorilor erau cele trei mii de ruble, mai precis, daca prima 
dată, adică în urmă cu o lună, când venise sa chefuiasca la Mokroe Dmitri 
Feodorovici cheltuise trei mii în cap sau numai o mie cinci sute şi câţi bani 
avusese asupra lui în ajun: trei mii sau o mie cinci sute? Din păcate, toate 
mărturiile erau împotriva lui Mitea. Niciuna nu pleda în favoarea lui. Ba câteva 
din ele scoaseră chiar la iveală fapte noi şi surprinzătoare, ce infirmau cu totul 
declaraţiile lui. Primul căruia i se luă interogatorul fu Trifon Borisâci. Hangiul 
se prezentă în faţa anchetatorilor fără nici un pic de teamă, dimpotrivă, cu o 
mutră aspră, pe care se citea cea mai aprigă indignare împotriva acuzatului, 
aşa încât fiecare lucru spus de el părea nespus de veridic şi de un incontestabil 
prestigiu. Vorbea laconic, rezervat, aşteptând să i se pună întrebările la care 
răspundea precis şi după o matură chibzuinţă. Dârz şi fără nici o şovăială, 
jupânul declară că inculpatul cheltuise înainte cu o lună cel puţin trei mii de 
ruble si că toţi mujicii care au fost de fata sunt martori că, într-adevăr „Mitri 
Feodorâci” a pomenit el însuşi, cu gura lui, de suma asta. „Numai la ţigănci 
câte parale a lepădat... Numai ele i-au păpat un miar, dacă nu şi mai bine.” 

— Cred că nu le-am dat nici cinci sute, rectifică posomorât Miţea, păcat 
că eram beat şi n-am mai apucat să-i număr. 

De astă data, Miţea şedea retras, cu spatele spre draperie şi asculta 
mohorât declaraţiile, cu o figură tristă şi obosită, ca şi când s-ar fi gândit: „N- 
aveţi decât să spuneţi ce poftiti, pentru mine acum e totuna!” 

— Ba le-aţi dat peste o mie, Mitri Feodorâci, îl înfruntă hotărât Trifon 
Borisaci, uite-aşa aruncaţi banii, cu ghiotura, în vânt şi ele se repezeau să-i 
culeagă de pe jos! Te pui cu ţiganii? Prăsilă de geambasi şi de hoţi, umblă 
numai după ciordeală, dacă nu i-ar fi luat la goană lumea de pe aici, poate c-ar 
fi venit acum să spună cu cât s-au procopsit în noaptea aceea. Chiar eu cu 
ochii mei am văzut banii în mâna dumneavoastră, de numărat, ce-i drept, nu i- 
am numărat, fiindcă nu m-ati lăsat, dar asa, după ochi, pun capul jos că erau 
mai mult de o mie cinci sute... De unde o mie cinci sute! Am mai văzut doar 
bănet în viaţa mea şi pot să-mi dau seama... 

Cât priveşte suma cu care Mitea venise în ajun, Trifon Borisâci declară ca 
Dmitri Feodorovici îi dăduse de ştire, îndată ce coborâse din trăsură, cum c-ar 
fi venit cu încă trei miare. 

— Chiar asa să fie, Trifon Borisâci? Încercă să obiecteze Mitea. Ti-am 
spus cu precizie c-am venit cu trei mii? 

— Aţi spus, Dmitri Feodorovici, chiar aşa aţi spus. Era şi Andrei de faţă. 
Uitaţi. Andrei e aici, n-a plecat încă, puteţi să-l chemaţi. Şi pe urmă, dincolo, în 
salon, când aţi cinstit fetele din cor, n-aţi strigat dumneavoastră c-o să lăsaţi 
aici a şasea miişoară, cu celelalte, adică, după câte am înţeles? Au auzit şi 
Stepan şi Semeon, chiar şi Piotr Fomici Kalganov, că doar era lângă 
dumneavoastră, poate-şi mai aduce aminte... 

Declaraţia cu privire la cea de-a şasea mie avu un efect vădit asupra 
anchetatorilor. Le plăcuse formula: trei şi trei, prin urmare şase, trei mii atunci 
şi încă trei acum, în total şase, era cât se poate de clar. 


Fura apoi interogati rand pe rand mujicii la care se referise Trifon 
Borisaci: Stepan, Semeon, surugiul Andrei si la urma si Piotr Fomici Kalganov. 
Primii doi impreuna cu surugiul confirmara fara nici 0 ezitare declaratia lui 
Trifon Borisaci. In plus, înregistrară cu toată atenţia destäinuirile lui Andrei in 
legatura cu discutia pe care o avusese cu Mitea pe drum si, mai ales, intrebarea 
acestuia ,unde crede c-o sa ajunga dumnealui, Dmitri Feodorovici, in cer sau in 
iad şi dacă va avea sau nu parte de iertare pe lumea cealaltă?” „Psihologul”, 
Ippolit Kirillovici, ascultă depozitia cu un zâmbet subţire, propunând ca si 
această declaraţie, privitoare la soarta pe care Dmitri Feodorovici se gândea c- 
ar putea să-i fie hărăzită după moarte, să fie „ataşată la dosar”. 

Chemat la rândul sau de anchetatori, Kalganov intră în odaie cu o mutra 
plictisită şi răspunse la întrebări imbufnat si năzuros, adresându-se deopotrivă 
procurorului şi lui Nikolai Parfenovici, ca şi când atunci i-ar fi văzut pentru 
prima oară în viata lui, deşi se cunoşteau destul de bine şi se întâlneau 
aproape zilnic. Începu prin a spune că el „nu ştie şi nici nu vrea să ştie nimic”. 
Confirmă că auzise şi despre „a şasea mie” şi că în momentul acela se afla într- 
adevăr lângă Mitea. La întrebarea câţi bani avea după părerea sa inculpatul, 
răspunse că „habar n-are” stăruind în schimb asupra faptului că polonezii 
jucaseră cu cărţi măsluite. Adeveri, de asemenea, la insistenţele anchetatorilor, 
că după ce polonezii fuseseră expediati din odaie se produsese un reviriment în 
relaţiile dintre Mitea si Agrafena Alexandrovna care-i mărturisise acestuia că-l 
iubeşte. Vorbi respectuos şi cu mult tact despre Agrafena Alexandrovna, că şi 
cum ar fi fost o doamnă din lumea mare, fără să-şi permită o singură dată să-i 
spună pe nume, „Gruşenka”. Cu toată aversiunea lui manifestă de a da orice fel 
de declaraţii, Ippolit Kirillovici îl descusu vreme îndelungată şi datorită lui reuşi 
să cunoască mai amănunţit „romanul” pe care-l trăise Miţea în noaptea aceea. 
Mitea il lăsă să vorbească, fără să-l întrerupă. Martorul primi, în sfârşit, 
permisiunea să plece şi ieşi fără să-şi ascundă indignarea. 

Venise rândul polonezilor să fie anchetați. Aceştia se culcaseră de cu 
seară în odaita în care stătuseră incuiati, dar nu reusisera să închidă ochii 
toată noaptea şi, în momentul când autorităţile sosiseră la faţa locului, se 
imbracasera numaidecat şi-şi strânseseră lucrurile la iuteala, bănuind că vor fi 
interogati şi ei. Intrară amândoi foarte tantosi, deşi cu oarecare teamă, in 
încăpere. Cel mai marcant dintre ei, adică maruntelul, era funcţionar de 
categoria a douăsprezecea în disponibilitate, avusese un post de veterinar în 
Siberia şi se numea pan Mussjalowicz. Pan Wrublewski era liber-profesionist, 
în speţă dentist. Răspunzând la întrebările anchetatorilor şi unul şi altul se 
adresau lui Mihail Makarovici, deşi acesta şedea deoparte. În naivitatea lor îl 
socoteau mai mare decât ceilalţi în grad şi deci personajul cel mai important 
dintre toţi cei de faţă; tot timpul nu-l mai scoteau din „pan colonel”. Numai 
după ce Mihail Makarovici le atrăsese în câteva rânduri atenţia se dumeriră că 
declaraţiile trebuiau adresate lui Nikolai Parfenovici. Vorbeau destul de curent 
ruseşte cu toate că unele cuvinte le rosteau stâlcit. Pan Mussjalowicz pomeni 
cu atâta pasiune şi cu asemenea ifose despre relaţiile lui din trecut şi din 


prezent cu Grusenka, încât reuşi să-l scoată din sărite pe Mitea care se 
burzului la el, răcnind că nu permite unui „ticălos” să se exprime asa despre 
dansa de fata cu el. Pan Mussjalowicz se simti grozav de ofensat de cuvantul 
„ticălos”, cerând sa fie consemnat în procesul-verbal. Mitea clocotea de mânie. 

— Da, ticălos, ticălos! Puteţi să scrieţi ce vreţi în procesul-verbal, puţin 
îmi pasă, eu tot ticălos am să-i spun! Striga el. 

Nikolai Parfenovici, deşi nu uită să treacă în procesul-verbal cuvântul 
incriminat, dădu totuşi dovadă cu prilejul acestui incident, de un tact într- 
adevăr remarcabil: îl admonesta cu severitate pe Mitea, dar în acelaşi timp 
renunţă să mai insiste asupra laturii romantice a cazului anchetat, intrând 
imediat în miezul problemei. Iar declaraţiile celor doi pani avură darul să 
suscite în cel mai înalt grad interesul anchetatorilor printr-un fapt deosebit de 
important şi anume, tentativa lui Mitea de a-l mitui pe pan Mussjalowicz, 
oferindu-i trei mii de ruble ca să-şi ia tälpäsita; şapte sute era gata să i le 
înmâneze pe loc, urmând să-i achite restul, adică două mii trei sute de ruble 
„mâine dimineaţă, în oraş”. Îşi dăduse cuvântul de onoare că la Mokroe nu 
venise cu atâţia bani, dar ca avea suma întreagă depozitată undeva, în oraş. 
Luat prin surprindere, Miţea declară în primul moment că nu-i promisese 
formal să-i dea banii chiar a doua zi, dar cum Wrublewski confirmă la rândul 
său declaraţia lui pan Mussjalowicz, după ce se gândi putin, Miţea recunoscu 
încruntat că probabil aşa se întâmplase, cum spuneau ei, dar că în clipa in 
care făcuse această promisiune era cu capul în nori. Procurorul primi 
declaraţia cu braţele deschise; pentru acuzare era limpede acum (de altfel, la 
concluzia asta se şi ajunse mai târziu) că jumătate sau o parte din bani se aflau 
probabil ascunsi undeva în oraş, dacă nu chiar la Mokroe; în felul acesta se 
lămurea şi o împrejurare oarecum derutantă pentru anchetatori şi care, cu 
toate ca de minimă importanţă, pledase până atunci în favoarea acuzatului, 
anume faptul că Miţea nu avea asupra lui decât opt sute de ruble. Acum şi 
acest unic sprijin se prăbuşise. La întrebarea procurorului de unde se bizuia să 
facă rost de cele două mii trei sute de ruble ca să i le plătească polonezului, din 
moment ce declarase că nu avusese la el decât o mie cinci sute, cu toate că-l 
asigurase formal, „pe cuvânt de onoare”, c-o să-i achite toată suma, Mitea 
răspunse că voia să-i ofere „poleacului”, în locul banilor fägäduiti, concesiunea 
cu acte în regulă a drepturilor lui asupra satului Cermaşneai tranzacţie pe care 
o propusese mai înainte lui Samsonov şi doamnei Hohlakova. Procurorul 
întâmpină cu un zâmbet acest „subterfugiu naiv. 

— Şi dumneata crezi că el ar fi acceptat să intre în posesia acestor 
„drepturi” în loc să primească în mână două mii trei sute de ruble bani gheaţă? 

— Ar fi acceptat, sunt convins c-ar fi acceptat, se insufleti Mitea. Ganditi- 
vă, nu mai era o chestiune de două mii de ruble, ci de patru, dacă nu chiar de 
şase mii, pe care îi putea scoate foarte uşor! Ar fi pus imediat în mişcare o 
droaie de avocatei şi cârciogari poleaci si ovrei şi i-ar fi smuls până la urmă 
bătrânului nu numai trei mii, ci ar fi luat toată Cermaşnea ca din palmă. 


Cum era si de asteptat, declaratia lui pan Mussjalowicz fu consemnata pe 
loc, aproape cuvant cu cuvant, in procesul-verbal, dupa care panii avura voie 
sa plece. Nu se pomeni un singur cuvant, in timpul audierii, despre faptul ca 
trisasera la carti. Nikolai Parfenovici le era prea indatorat si nu voia sa-i mai 
plictiseasca pentru niste bagatele, cu atat mai mult cu cat probabil nu fusese la 
mijloc decât o răfuială între jucători în stare de ebrietate. Că doar se bause din 
gros şi se făcuse destulă zarvă în noaptea aceea... Aşa încât banii, adică cele 
două sute de ruble, rămaseră definitiv în buzunarul lor. În continuare, îl 
chemară pe Maximov. Bătrânul mosier intra timid şi se apropie cu paşi 
maruntei de anchetatori, descumpănit şi peste măsură de abătut. Tot timpul 
interogatoriului rămăsese jos cu Gruşenka; şedea lângă ea tăcut, „doar din 
când în când începea să bocească şi-şi tot ştergea ochişorii cu batista lui în 
pătrăţele”, povestea mai târziu Mihail Makarovici. Gruşenka căuta să-l 
liniştească şi să-l îmbărbăteze. Cu lacrimi în ochi, bătrânelul mărturisi din 
capul locului păcatul de care se făcuse vinovat, luând cu împrumut de la 
Dmitri Feodorovici zece ruble, „bat-o vina de sărăcie”, pe care era gata să le 
restituie... La întrebarea bruscă a lui Nikolai Parfenovici dacă putea să 
aprecieze cam ce sumă avea asupra lui Dmitri Feodorovici, fiind cel mai în 
măsură s-o facă, atunci când scosese banii din buzunar ca să-l împrumute cu 
zece ruble, Maximov răspunse categoric „douăzeci de mii”. 

— Ai văzut vreodată in viata dumitale douăzeci de mii de ruble? Îl întrebă 
zâmbind Nikolai Parfenovici. 

— Am văzut, dar nu douăzeci, ci doar şapte. Le-am văzut când nevastă- 
mea a ipotecat moşia. Mi le-a arătat numai aşa, de la distanţă, ca să-mi facă în 
necaz. Erau numai sute, un teanc cam atâta. Şi Dimitri Feodorovici avea tot 
aşa, numai hârtii de o sută... 

Nu-i mai cerură alte lămuriri. Sosise, în sfârşit, rândul Gruşenkăi. 
Anchetatorii se gândeau, fireşte, cu oarecare teamă, la efectul pe care venirea ei 
ar putea să-l aibă asupra inculpatului şi Nikolai Parfenovici îi adresă câteva 
cuvinte, sfătuindu-l să fie cuminte şi să stea liniştit; drept răspuns, Mitea se 
mulţumi să pună capul în piept, vrând astfel să arate că „nu va provoca nici o 
scenă”. Gruşenka veni însoţită chiar de Mihail Makarovici în persoană. Intră 
înăuntru, cu o figură sobră, adumbrită de tristeţe, dar aproape calmă şi se 
aşeză încet pe un scaun, când Nikolai Parfenovici o pofti cu un gest să ia loc în 
faţa lui. Era foarte palidă şi probabil ca o luase cu frig, pentru că se zgribulea, 
înfăşurându-se mereu în şalul ei negru de toată splendoarea. Avea într-adevăr 
frisoane uşoare, preludiul îndelungatei boli de care avea să zacă după iureşul 
acelei nopţi. Sobrietatea ei, privirea deschisă şi gravă, gesturile cumpănite, 
făcură asupra tuturor o impresie favorabilă. Mult nu lipsea ca Nikolai 
Parfenovici să se „amorezeze” de ea. El însuşi mărturisi mai apoi, nu mai ştiu în 
ce împrejurare, că abia în momentul acela îşi dăduse seama cât era de 
„frumoasă” femeia asta pe care, deşi o mai văzuse şi altă dată, o socotise până 
atunci un fel de „hetairă de provincie”. „Ştie într-adevăr să se poarte ca o 
doamnă din lumea mare”, declară el entuziasmat într-un cerc de cucoane. 


Aprecierea lui fu primită cu indignare şi-i atrase pe loc epitetul de „ştrengar”, 
de care se simţi teribil de măgulit. Intrând în odaie, Gruşenka îşi aruncă ochii 
în treacăt asupra lui Miţea; acesta se uită la ea îngrijorat, dar văzând-o cum 
arăta, se linişti. După întrebările introductive şi recomandările de rigoare, 
Nikolai Parfenovici, bâlbâindu-se uşor, dar în acelaşi timp cu o politeţe 
desăvârşită, o întrebă: „în ce relaţii sunteţi cu porucicul în rezervă Dmitri 
Feodorovici Karamazov?” Gruşenka răspunse cu glas scăzut, dar ferm: 

— E un cunoscut de-al meu şi l-am primit la mine în casă în ultima lună, 
ca pe un cunoscut. 

La întrebările indiscrete ce urmară, nu se sfii să mărturisească deschis 
că, deşi îi plăcea „câteodată”, nu fusese totuşi îndrăgostită de el, căutase numai 
să-l prindă în mreajă „de vicleană şi păcătoasă ce sunt”, la fel cum făcuse şi cu 
„moşneagul acela”; îşi dăduse seama de la început ca Mitea era teribil de gelos 
pe Feodor Pavlovici, ca pe toată lumea, de altfel, dar gelozia lui i se părea 
amuzantă, atâta tot. Nici prin gând nu-i trecuse vreodată să se ducă la Feodor 
Pavlovici acasă, îl atatase doar aşa, în bătaie de joc. „Numai de ei nu-mi ardea 
mie luna asta; la altcineva mă gândeam eu şi-l aşteptam să vină, un om care 
era foarte vinovat fata da mine... Dar cred, încheie ea, că astea sunt lucruri 
care mă privesc numai pe mine, nu văd de ce v-ar interesa pe dumneavoastră şi 
de ce trebuie să vă răspund.” 

Nikolai Parfenovici se supuse dorințelor ei si nu mai stărui asupra laturii 
sentimentale, pentru a se ocupa de probleme mai serioase, punându-i adică şi 
ei întrebarea referitoare la cele trei mii de ruble. Gruşenka confirmă că, într- 
adevăr, în urmă cu o lună, la Mokroe, Miţea cheltuise exact suma respectivă, 
cu toate că dânsa, ce-i drept, nu numărase banii, dar auzise din gura lui Dmitri 
Feodorovici că făcuse praf cu ocazia aceea trei mii de ruble în cap. 

— V-a spus-o în particular sau mai era cineva de fata? Ori poate că l-aţi 
auzit numai vorbind cu altcineva despre asta în prezenţa dumneavoastră? O 
luă repede procurorul Gruşenka declară că-i spusese același lucru faţă cu alţii, 
ca şi între patru ochi şi că-l auzise de asemenea vorbind şi cu altă lume. 

— L-aţi auzit o singură dată sau de mai multe ori? Insistă procurorul, la 
care Gruşenka răspunse că da, îl auzise de câteva ori pomenind despre parale. 

Ippolit Kirillovici se arătă extrem de mulţumit ele această declaraţie. În 
continuare, se dovedi că Grusenka ştia de proveniența banilor şi că într-adevăr 
Dmitri Feodorovici îi luase de la Katerina Ivanovna. 

— Poate aţi auzit cumva întâmplător că totuşi suma pe care a cheltuit-o 
atunci ar fi fost mai mică de trei mii de ruble şi că ar fi păstrat o parte din 
bani? 

— Nu, aşa ceva n-am auzit niciodată, declară Gruşenka. Dimpotrivă, aşa 
cum reiesea din lămuririle ei, Miţea i-ar fi mărturisit în repetate rânduri in 
ultimele luni că rămăsese lefter. „Tot aştepta să-i dea ceva taică-său”, încheia 
Gruşenka. 


— Nu va aduceti aminte sa fi spus vreodata in prezenta dumneavoastra... 
Asa, in treacat, sau intr-un moment de enervare, o intreba brusc Nikolai 
Parfenovici, c-ar avea intentia sa atenteze la viata tatalui sau? 

— Din pacate, da, a spus si asta! Ofta Grusenka. 

— O singura data sau de mai multe ori? 

— De câteva ori, cand era furios. 

— Si ati fost convinsa c-o sa-si aduca intentia la indeplinire? 

— Nu, niciodată! Räspunse ea apăsat. Îl ştiam un om cumsecade si 
aveam toată încrederea în el. 

— Domnilor, dati-mi voie, interveni deodată Mitea, dati-mi voie, vă rog, 
să-i spun Agrafenei Alexandrovna un singur cuvânt, aici, de faţă cu 
dumneavoastră. 

— Poftim, se învoi Nikolai Parfenovici. 

Mitea se ridică pe jumătate de pe scaun. 

— Agrafena Alexandrovna, ce-ţi spun acum e sfânt, martor mi-e 
Dumnezeu! Nu sunt vinovat de moartea tatălui meu! 

Făcând această invocatie, se aseza la loc. La rândul său, Grusenka se 
sculă în picioare şi se înclină cu evlavie, cu faţa la icoană. 

— Slava tie, Doamne! Rosti ea cu fervoare şi, fără să se mai aşeze, 
adăugă întorcându-se către Nikolai Parfenovici: Aşa e, nu mai încape nici o 
îndoială, puteţi să-l credeţi pe cuvânt! Îl cunosc; e-n stare să-nşire mai ştiu eu 
ce nazbatii aoar asa, ca să glumească, sau din încăpățânare, dar pentru nimic 
în lume nu şi-ar călca pe conştiinţă! Nu, fiţi siguri că nu este el omul care să 
mintă! N-a spus decât adevărul, vă puteţi bizui pe cuvântul lui! 

— Iti mulţumesc că mi-ai dat curaj, Agrafena Alexandrovna, şopti cu voce 
tremuratoare Mitea. 

Interogată în legătură cu banii pe care-i avusese asupra lui în ajun, 
Gruşenka mărturisi că nu ştia câţi vor fi fost, dar că-l auzise repetând de 
câteva ori în gura mare că venise cu trei mii de ruble. Cât priveşte sursa lor, 
Mitea ii destăinuise numai ei că i-ar fi „furat” de la Katerina Ivanovna, drept 
care ea îl asigurase că nici nu poate fi vorba de un furt şi că trebuie să-i 
restituie neapărat chiar a doua zi. Procurorul tinu să afle cu tot dinadinsul care 
bani zicea inculpatul că i-ar fi furat de la Katerina Ivanovna - cei din ajun, sau 
suma de trei mii de ruble cheltuită în urmă cu o luna - si martora preciza ca 
Mitea se referise la banii de acum o lună, cel putin asa intelesese ea. 

Cu aceasta, interogatoriul luă sfârşit şi Gruşenka ceru voie să se retragă. 
Nikolai Parfenovici îi aduse la cunoştinţă îndatoritor că poate să plece imediat 
spre oraş şi întrebă într-o doară dacă i-ar putea fi cu ceva de folos, de pildă, să- 
i puna la dispoziţie nişte cai, ori dacă doreşte cumva s-o conducă, ei... ar fi 
dispus... 

— Vă mulţumesc cu plecăciune, îi răspunse Gruşenka, inclinandu-se, 
mă întorc cu bătrânul acela, cu moşierul, îl iau cu mine în trăsură, dar până 
atunci aş vrea să-mi dati voie, dacă se poate, să aştept jos, vreau să ştiu ce-ati 
hotărât cu Dmitri Feodorovici. 


Iesi apoi pe usa. Mitea era calm, parea chiar mai intremat sufleteste, dar 
numai pentru moment. Cu cat trecea timpul o sfarseala ciudata il toropea din 
ce in ce. I se inchideau ochii de oboseala. Audierea martorilor se ispravise. 
Anchetatori erau acum ocupati cu redactarea definitiva a procesului-verbal. 
Mitea se scula de pe scaun si se duse sa se intinda intr-un colt, langa perdea, 
pe un cufar mare de-al jupanului, acoperi cu o scoarta si, cum puse capul jos 
si adormi. Visa ceva curios, un vis ce n-avea nici un fel de legatura nici cu locui 
unde se afla, nici cu împrejurările. Se făcea că mergea prin stepă, undeva, într- 
un ţinut în care îşi făcuse pe vremuri serviciul şi că un mujic mâna căruţa cu 
doi cai ce-l purta peste câmpul noroios. I-e frig, pare să fie un început de 
noiembrie şi ninge cu fulgi mari ce se topesc de cum ating pământul. Mujicul îl 
duce ca vântul, fluturându-şi braţele de zor; are o barbă lungă şi blondă şi nu 
pare bătrân, mai curând e un om între două vârste, aşa, ca de vreo cincizeci de 
ani, îmbrăcat cu un suman cenuşiu. În apropiere se zăreşte un sat cu nişte 
izbe negre. O parte din case au fost mistuite de foc, n-au mai rămas decât 
grinzile pe jumătate arse. La marginea satului stau înşiruite în drum o mulţime 
de femei slabe, cocârjate, cu nişte chipuri pământii. Una din capătul şirului, o 
nevastă înaltă, osoasă, ca de vreo patruzeci de ani, deşi poate că în realitate nu 
are mai mult de douăzeci, prelungă la faţă şi scofâlcită, ţine la piept un copilaş 
care plânge, dar sânii ei probabil sunt atât de secătuiţi, încât nu mai au nici 
picătură de lapte. Şi pruncul plânge într-una şi-şi întinde braţele goale, cu 
pumnişorii invinetiti de frig. 

— De ce plânge? De ce? Întreabă Miţea, trecând în goană prin fata 
năpăstuitelor. 

— Copchilasul, răspunde chirigiul, scanceste bietul copchilas! 

Si Miţea e mirat să-l audă spunând pruncului „copchilaşul”, ca la tara, 
dar îi place că i-a spus aşa: sună parcă mai duios. 

— Dar de ce plânge? Stăruie el în nestire. De ce are manutele goale, 
pentru ce nu-l înfofolesc? 

— E rebegit, bietul copchil, până şi häinutele de pe el au îngheţat, pai 
cum dară să-i ţină de cald?! 

— Dar de ce? De ce? O tine una şi buna Mitea, de parc-ar fi bătut în cap. 

— Vai de zilele lor amărâte, sunt săraci lipiti, le-au ars casele, n-au o 
bucată de pâine, focul a pustiit tot, de-au ajuns acu să cerşească! 

Mitea tot nu pricepe. 

— Nu, nu, răspunde-mi la ce te întreb: de ce stau aşa în mijlocul 
drumului mamele astea năpăstuite de foc? De ce au rămas săraci lipiti 
pământului bietii oameni? De ce e copchilul flămând si cât vezi cu ochii stepa-i 
pustie? De ce nu se imbratiseaza cu toţii şi nu se sărută? De ce nu cântă ceva 
vesel cu toţii? De ce au chipurile negre de mizerie? De ce nu-i dau de mâncare 
sărmanului copchilaş? 

Îşi dă seama că e absurd să pună asemenea întrebări, că n-are nici un 
rost să le pună, dar nu poate să facă altfel şi ştie totuşi că întrebările lui sunt 
pe deplin indreptatite. O induiosare, pe care n-a mai incercat-o până atunci, îi 


biruie inima şi parcă îi vine să plângă si ar vrea sa facă ceva pentru ca micutul 
să nu mai scâncească, să zvânte lacrimile mamei, care s-a uscat toată şi s-a 
înnegrit la fata de atâta suferinţă, să nu mai existe de aici încolo nici o lacrimă 
pe lume şi asta chiar acum pe loc, imediat, fără să mai stea o clipă pe gânduri, 
cu toată râvna de care poate fi în stare un Karamazov. 

— Vin şi eu cu tine. N-am să te mai părăsesc niciodată, toată viaţa am să 
fiu alături de tine, o aude pe Gruşenka, spunându-i pătimaşă la ureche vorbe 
dragi. 

Inima i se aprinde încinsă de o văpaie şi o lumină vie îl soarbe, 
chemându-l în depărtare; ar dori acum sa trăiască, să trăiască mult de tot. Să 
meargă pe un drum bun, tot înainte, spre lumina care-l cheamă îmbietoare, să 
plece cât mai repede într-acolo, chiar acum! 

— Ce? Unde? Strigä Mitea, deschizând ochii şi ridicându-se în capul 
oaselor pe cufăr, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un leşin. Zâmbea înseninat. 

În faţa lui stătea Nikolai Parfenovici care-l invita să asculte citirea 
procesului-verbal pentru a-l iscăli. Abia atunci Mitea îşi dădu seama ca 
dormise o oră, dacă nu şi mai mult. Nu era atent la ceea ce-i spunea Nikolai 
Parfenovici. Nu putea să înţeleagă de unde venise perna pe care o găsise sub 
căpătâi, când ştia bine că nu fusese acolo atunci când se întinsese, frânt de 
oboseală, pe cufăr. 

— Cine mi-a pus perna sub cap? Ce inimă bună s-a îndurat de mine?! 
Exclamă el într-un elan de recunoştinţă, cu un tremur în glas, ca şi când ar fi 
fost vorba de cine ştie ce dar nepretuit. 

Inima cea milostivă, care îşi păstră până la urmă anonimatul, putea fi 
unul dintre martori, dacă nu cumva chiar grefierul adus de Nikolai Parfenovici 
rugase pe cineva să-i pună perna sub cap; Miţea însă era atât de impresionat, 
încât îi dădură lacrimile. Se apropie apoi de masă şi declară că e gata să 
semneze orice. 

— Am visat ceva atât de frumos, domnilor... Rosti el cu o voce ciudată, 
transfigurat, cu faţa luminată parcă de fericire. 

IX — PLECAREA LUI MITEA. 

După semnarea procesului-verbal, Nikolai Parfenovici dădu citire cu 
solemnitate ordonanţei prin care se arăta că: în anul, luna şi ziua cutare, în 
cutare loc, judecătorul de instrucţie de la cutare judecătorie de pace a procedat 
la interogarea numitului (urma stabilirea indentitatii lui Mitea) învinuit de (aici 
erau enumerate conştiincios toate capetele de acuzaţie ce i se puneau în 
sarcină) şi având în vedere că prevenitul, deşi nu recunoaşte acuzaţiile ce i se 
aduc, n-a putut totuşi să producă nici o dovadă în apărarea sa, în timp ce 
martorii (cutare şi cutare) precum şi împrejurările, cutare şi cutare, confirmă 
pe deplin aceste acuzaţii; având în vedere cutare şi cutare articol din codul 
penal etc, ordonă: pentru a fi împiedicat să se sustragă de la rigorile anchetei şi 
judecății, numitul (adică Mitea) va fi depus preventiv la cutare închisoare, lucru 
ce va fi adus la cunoştinţa prevenitului, o copie după ordonanța respectivă 
urmând a fi comunicată procurorului etc. Etc. Pe scurt, i se punea în vedere lui 


Mitea ca, din momentul acela, se afla in stare de arest si urma sa fie 
transportat la oras, unde i se fixase un domiciliu nu prea atragator. Mitea 
asculta cu luare-aminte si ridica din umeri. 

— N-am nimic de zis, domnilor, aici nu încape nici o supărare, sunt gata 
să mă supun... Îmi dau seama că nu vă rămâne altceva de făcut. 

Nikolai Parfenovici îl lămuri blajin că trebuie s-o pornească imediat spre 
oraş, însoţit de zapciul Mavriki Mavrikievici care se afla de fata. 

— O clipă, îl întrerupse Mitea şi, mânat de un imbold nestăviiit, se adresă 
tuturor celor prezenţi în odaie: Domnilor, suntem cu toţii cruzi, cu toţii ne-am 
purtat adeseori ca nişte călăi cu semenii noştri şi i-am făcut să plângă, am 
făcut să lăcrimeze mamele şi pruncii, dar dintre toţi — v-o spun lămurit o data 
pentru totdeauna - eu sunt cel mai ticălos. Asa este! În fiecare zi m-am bătut 
cu pumnul în piept şi am jurat să mă îndrept şi, totuşi, în fiecare zi am săvârşit 
mereu alte mârşăvii. Îmi dau seama că oamenii ca mine au nevoie de o lovitură 
năprasnică, o lovitură pe care soarta trebuie să le-o dea fără veste, ca să-i 
prindă in lat şi să-i trezească la realitate cu forţa. Niciodată, o, da, niciodată nu 
m-aş fi putut ridica singur din mocirlă, oricât m-aş fi străduit! Iată însă că 
trăsnetul s-a abătut asupra mea. Accept suferinţa, primesc să fiu pus la stâlp 
şi infierat în fata tuturor! Vreau să pătimesc şi sper că suferinţa mă va curati 
de noroi! Şi mă va curati, nu-i aşa, domnilor? Totuşi, tin să vă mai spun încă o 
dată: nu sunt vinovat de moartea tatălui meu! Primesc pedeapsa nu pentru că 
l-am ucis, ci pentru, că am vrut să-l ucid şi poate chiar aş fi făcut-o într-o bună 
zi... Dar am de gând să lupt, să lupt împotriva dumneavoastră, vă mărturisesc 
cinstit. Am să vă ţin piept până la capăt şi pe urmă... Cum o vrea Dumnezeu! 
Rämâneti cu bine, domnilor, să nu fiţi supăraţi pe mine pentru că în timpul 
interogatoriului mi-am permis unele ieşiri fata de domniile-voastre, încă nu-mi 
venise mintea la cap... Peste o clipă am să fiu un simplu puşcăriaş, dar până 
atunci Dmitri Karamazov vă întinde pentru ultima oară mâna ca un om liber. 
Luându-mi rămas bun de la dumneavoastră, mă despart de toată lumea... 

Glasul i se curmă brusc; întinse mâna, dar Nikolai Parfenovici, care se 
afla chiar lângă el, se feri aproape fără să-şi dea seama, ascunzându-şi mâinile 
la spate. Miţea observă gestul cu o tresărire şi lăsă braţul in jos. 

— Ancheta nu s-a terminat încă, bâigui Nikolai Parfenovici stingherit. 
Cercetările vor continua la oraş şi, în ce mă priveşte, crede-mă, sunt gata să-ţi 
urez succes... Iti doresc să poţi dovedi pe deplin că esti nevinovat... Voi fi 
totdeauna înclinat să te consider un om mai curând nenorocit decât vinovat, 
Dmitri Feodorovici... Noi toţi câţi suntem aici, dacă mi-e permis să vorbesc în 
numele tuturora, suntem dispuşi să recunoaştem că fondul dumitale sufletesc 
e plin de calităţi, dar, din păcate, vai! Eşti robul unor patimi excesive... 

Sfârşind această cuvântare, judecătorul de instrucţie, maruntel cum era, 
îşi ticlui o mutră plină de demnitate. Mitea avu impresia că „mucosul” o să-l ia 
acum de braţ şi o să se retragă cu el într-un colţ ca să continue discuţia despre 
„darnicele” în care se antrenaseră de curând. Dar câte gânduri năstruşnice şi 


fara nici o legatura cu situatia nu incoltesc chiar in mintea condamnatilor in 
drum spre esafod! 

— Domnilor, stiu cat sunteti de buni si de omenosi, nu s-ar putea, oare, 
s-o mai văd o dată? Pentru ultima oară? Intreba Mitea. 

— Fără discuţie, dar având în vedere... Vreau să zic, în momentul de faţă, 
nu se poate decât în prezenţa... 

— Puteţi rămâne, bineînţeles. 

O aduseră din nou pe Grusenka. Dar spre deceptia lui Nikolai 
Parfenovici, despărţirea fu cât se poate de sobră, fără efuziuni şi vorbărie prea 
multă. Grusenka se aplecă adânc în fata lui Mitea. 

— Ti-am spus ca sunt a ta şi am să mă tin de cuvânt. Am să vin dupa 
tine oriunde ţi-o fi dat să-ţi faci osânda. Mergi sănătos, omule! Te-ai nenorocit 
singur, fără să fii vinovat! 

Îi tremurau buzele şi lacrimi îi curgeau pe obraji. 

— lartă-mă că te iubesc, Grusenka! Iarta-ma că dragostea mea a fost o 
pacoste pentru tine! Miţea ar fi vrut parcă să-i mai spună ceva, dar se razgandi 
şi, rupându-se din loc, ieşi din odaie. 

În jurul lui se învârteau santinelele, care nu-l slăbeau o clipă din ochi. 
Jos, în curte, unde cu câteva ceasuri mai înainte trăsese la scară, cu larmă 
mare, troica lui Andrei, acum aşteptau două căruţe gata de plecare. Mavriki 
Mavrikievici, un om scund şi îndesat, puhav la fata, striga furios, iritat de nu 
ştiu ce încurcătură neprevăzută. Pe un ton răstit, zapciul îl pofti să se suie în 
căruţă. „Altădată, când îi dădeam de băut, nu-mi făcea asemenea mutre”, se 
gândi Miţea, pregătindu-se să se urce. Trifon Borisâci cobori şi el din cerdac. La 
poartă se imbulzeau o droaie de oameni, ţărani, neveste, carutasi, zgaindu-se 
cu toţii la arestat. 

— Rämâneti sănătoşi, oameni buni! Le striga Mitea. Iertati-ma! 

— Păi să ne ierti şi dumneata, boierule! Îi răspunseră două-trei glasuri. 

— Te las cu bine, Trifon Borisaci! 

Trifon Borisaci insa nici nu-si intoarse capul, probabil fiind peste masura 
de ocupat. Umbla de colo pana colo prin curte, zbierand de mama focului. A 
doua caruta, care urma sa plece cu cei doi jandarmi din escorta, nu era inca 
gata de drum. Mujicul care trebuia sa mane caii abia isi tragea sunianul, 
urland cât il tinea gura ca de fapt nu era rândul lui, ci al lui Akim. Dar Akim 
nu se zărea nicăieri: cineva se dusese să-l caute si mujicul stăruia să-l aştepte, 
că trebuie să vină. 

— Ce oameni, Mavriki Mavrikievici, n-au nici un pic de obraz! Fierbea 
Trifon Borisâci indignat. Aseară Akim i-a dat douăzeci de copeici şi acum, după 
ce-a băut banii, poftim, uite ce gură face! Mă miră, zău, cum puteţi avea atâta 
răbdare cu nişte păcătoşi ca ăştia, Mavriki Mavrikievici, nici nu mai ştiu ce să 
spun! 

— Dar pentru ce e nevoie de a doua căruţă, Mavriki Mavrikievici? 
Interveni Mitea. Ajunge una singură, că doar nu-ţi închipui c-o să ai de furcă 
cu mine pe drum sau c-o să încerc să fug?! Ce rost are să mai ceri şi escortă? 


— Dumneata, domnule, învaţă mai întâi cum trebuie să vorbeşti, dacă nu 
ştii încă. Să nu mă iei pe mine aşa, că doar nu m-am bătut pe burtă cu 
dumneata!... Şi pästreazä-ti sfaturile pentru altă ocazie... Îl luă la trei păzeşte 
Mavriki Mavrikievici, bucuros că are pe cine să-şi verse focul. 

Mitea se inrosi ca focul şi nu mai scoase un cuvânt. Îl luase cu frig. 
Ploaia încetase, dar cerul posomorât era acoperit cu nori şi un vânt tăios îl 
plesnea peste obraz. Îi trecu un fior în lungul spinării. „Te pomenesti că am 
febră!” se gândi el. În sfârşit, zapciul se sui greoi în căruţă si se aşeză comod, 
fără să ţină seama că-l înghesuie într-un colţ. Era în toane rele, nu părea 
catusi de putin încântat de misiunea ce i se incredintase. 

— Rămâi sănătos, Trifon Borisaci! Strigă din nou Mitea, dar de astă dată 
n-o mai făcuse cu dragă inimă, ci dintr-o pornire răutăcioasă, deşi involuntară. 

Trifon Borisâci însă stătea tantos, cu mâinile la spate, înfruntându-l cu o 
mutră severă şi scandalizată şi nici nu catadicsi măcar să-i răspundă. 

— Adio, Dmitri Feodorovici, adio! Se auzi deodată glasul lui Kalganov, 
care ieşise chiar în momentul acela în cerdac. 

Tânărul o rupse la fugă spre căruţă, aşa cum era, cu capul goL. Ca să-i 
întindă mâna pe care Miţea abia mai apucă să i-o strângă. 

— Rămâi cu bine, inimă de aur, n-am să uit niciodată ce bun ai fost cu 
mine! Strigă el cu căldură, dar în aceeaşi clipă căruţa se urni din loc şi mâinile 
li se desfăcură pe negândite. Zurgălăii prinseră a suna şi căruţa ieşi pe poartă. 

Kalganov se întoarse ca o furtună în tindă, unde se vâri într-un colţ şi, 
punând capul în piept, cu faţa îngropată în palme, izbucni într-un plâns cu 
sughituri. Stătu aşa multă vreme acolo, plângând ca un copilaş mic, nu ca un 
tânăr de douăzeci de ani. O, în sinea lui era atât de convins că Mitea-i vinovat! 
Astia să fie oamenii? S-ajungă chiar în halul ăsta?” se gândea el amărât, 
aproape cu disperare. I se făcuse lehamite de viata si de tot. „Merită, oare, să 
trăieşti?” se întreba, copleşit de tristeţe. 

PARTEA A PATRA. 

I - KOLEA KRASOTKIN. 

Suntem în noiembrie, la începutul lunii. Afară e un ger de minus 
unsprezece grade şi, de când s-a lăsat gerul, e ghetus pe jos. Peste noapte a 
căzut un pic de zăpadă uscată pe pământul îngheţat bocna şi acum vântul 
aspru şi tăios o viscoleşte, purtând-o pe străzile mohorâte ale orăşelului şi mai 
ales prin piaţă. Vremea e tot închisă, dar ninsoarea a încetat. Pe una din 
străzile ce dau în piaţă, în preajma băcăniei negustorilor Plotnikov, se află o 
căsuţă îngrijită şi curată ca un pahar, pe afară, ca şi pe dinăuntru, proprietatea 
văduvei funcţionarului Krasotkin. Bărbatul, fost secretar al administraţiei 
guberniale, s-a prăpădit de mult, de aproape paisprezece ani, iar soţia, o 
cuconita încă nostimă, ca la vreo treizeci de ani, a rămas să trăiască mai 
departe singură în căsuţa ei, din „veniturile personale”. Fire duioasă şi veselă, 
ducea o existenţă tihnită şi onorabilă. Şi-a început văduvia de la optsprezece 
ani, n-a apucat să stea cu bărbatu-său decât un an de zile, în care timp a avut 
cu el un copil. De atunci, adică de la moartea soţului, a înţeles să-şi închine 


fiece clipă din viata creşterii scumpului său odor, Kolea, care, desi maica-sa îl 
pierdea din ochi de drag, in toti acesti paisprezece ani, i-a adus, fara doar si 
poate, mai multe necazuri decat bucurii. Biata femeie tremura tot timpul 
pentru el, nu era zi să nu stea cu inima pierită la gândul că băiatul putea sa fie 
cumva bolnăvior, că s-ar putea să răcească sau să facă cine ştie ce trăsnaie, să 
se urce bunăoară pe un scaun şi să vină în nas etc., etc. De când Kolea a intrat 
în clasele primare şi, mai apoi, la gimnaziu, a învăţat cot la cot cu el, ca să-l 
ajute la lecţii şi să-l mediteze, a căutat să intre în relaţii cu profesorii şi cu 
nevestele acestora, până şi pe colegii lui Kolea nu ştia cum să-i alinte şi să-i 
linguşească numai să nu se atingă cumva de băieţelul ei, să nu-l dea în tărbacă 
sau să-l buseasca. Până la urmă, copiii au început să-l ia peste picior şi să-l 
necăjească spunându-i „Puiul mamei”. Kolea însă a reuşit numaidecât să le 
închidă gura. Pustiul nu ştia de frica nimănui şi era „voinic al dracului”, după 
cum i-a mers îndată faima printre coscolari şi, în acelaşi timp, descurcaret, 
voluntar, cu multă iniţiativă şi încăpățânat nevoie-mare. Invata bine şi se 
spunea că la aritmetică şi la istoria universală era mai tare chiar decât 
profesorul Dardanelov. Băiatul, deşi umbla cu năsucul în vânt şi-i lua pe toţi 
cam de sus, avea totuşi darul de a fi un bun coleg şi nu se ţinea mândru. 
Accepta respectul pe care i-l arătau ceilalţi copii ca pe un lucru de la sine 
înţeles, în schimb era prietenos cu toţi. Cunoştea măsura şi ştia la nevoie să fie 
la locul lui, după cum faţă de cei mari nu trecea niciodată peste o anumită 
limită, care, atunci când e depăşită, tace ca orice faptă să devină un act de 
nedisciplină, de rebeliune şi dezordine. Cu toate acestea, nu se dădea în lături 
ori de câte ori avea ocazia să pună la cale vreo poznă, ca cel din urmă ştrengar 
şi nu o poznă oarecare, ci numai figuri „extra”, cât mai extravagante, mai 
formidabile, ca să aibă motive temeinice de a se grozăvii. Era teribil de orgolios. 
Prin felul lui de a fi aproape despotic, reuşise să aibă deplină autoritate chiar şi 
asupra maică-şi. Biata femeie se pleca in fata voinţei lui — o, de când se plecase! 
— Dar ceea ce o făcea să sufere îndeosebi era gândul că băieţelul ei n-o 
iubeşte. Tot i se părea că fecioru-său e nesimtitor în felul cum se poartă cu 
dânsa si i se întâmpla uneori să-i reproşeze, cu ochii scaldati în lacrimi, răceala 
de care dădea dovadă. Kolea nu putea să sufere însă efuziunile sentimentale şi, 
cu cât i se cereau mai insistent asemenea mărturii, cu atât devenea mai închis. 
N-o făcea însă intenţionat, ci pentru că aşa era firea lui. În privinţa asta maică- 
sa se înşela: băiatul ţinea foarte mult la dânsa, numai că nu-i plăceau 
„giugiulelile”, cum zicea el în limbajul lui şcolăresc. La ei în casă se afla un 
dulap cu cărţi ramase de la taică-său şi, cum lui Kolea îi era drag să citească, o 
bună parte din volume trecuseră prin mâinile lui, maică-sa, fireşte, n-avea de 
ce să fie supărată din pricina asta, se mira doar uneori că băiatul, în loc să iasă 
pe afară să se joace, şedea ceasuri întregi lângă dulap, cu nasul vârât în câte o 
carte. Şi astfel Kolea ajunsese să citească şi lucruri care nu erau pentru vârsta 
lui. În ultima vreme, cu toate că în genere se ferea să treacă peste anumite 
margini atunci când punea la cale câte o trăsnaie, făcuse câteva isprăvi care o 
îngroziseră pur şi simplu pe maică-sa. E drept că nu era vorba de ceva imoral, 


ci doar de niste näzbâtii pe cat de temerare, pe atat de absurde. In vara aceea, 
prin iulie, in timpul vacantei scolare, mama si feciorul plecasera pentru o 
săptămână la o rudă mai îndepărtată, stabilită în altă localitate, la vreo 
şaptezeci de verste distanţă, unde soţul rudei era slujbaş la gară (cea mai 
apropiată staţie de cale ferată de oraşul nostru; de acolo avea să ia Ivan 
Feodorovici Karamazov, o lună mai târziu, trenul spre Moscova). Kolea, întâi şi 
întâi, se apucase să cerceteze cu toată atenţia calea ferată şi să studieze 
sistemul de circulaţie a trenurilor, gândindu-se că, la întoarcere, colegii au să 
rămână cu gura căscată când vor vedea ce de mai lucruri ştie. Întâmplarea 
făcuse ca tot atunci prin partea locului să se afle şi alţi băieţi cu care Kolea se 
împrietenise imediat; unii din ei şedeau chiar în clădirea gării, iar restul, prin 
vecinătate, în totul vreo şase sau şapte băieţi între doisprezece şi cincisprezece 
ani, dintre care doi erau chiar de la noi din oraş. O gaşcă de ştrengari care se 
jucau împreună şi se țineau de näzbâtii. A patra sau a cincea zi după venirea 
lui Kolea, dracii de copii, necopti la minte, făcuseră un rămăşag cât se poate de 
stupid pe două ruble; Kolea, cel mai mic din grup şi de aceea privit cu oarecare 
superioritate de ceilalţi, din orgoliu şi dintr-un spirit nefast de bravadă, se 
oferise ca, în momentul când trebuia să treacă trenul de unsprezece noaptea, 
să sa culce pe terasament între sinele de cale ferată si să stea aşa nemiscat, cu 
faţa în jos, până ce şi ultimul vagon v-a fi lunecat în plină viteză pe deasupra 
lui. Ce-i drept, avuseseră grijă în prealabil să facă cercetări speciale, în urma 
cărora ajunseseră la concluzia că un om poate sta foarte bine lungit între şine, 
fără ca trenul, trecând peste el, să-i pricinuiască vreun rău. Oricum însă nu era 
fleac să rămâi locului încremenit până se vor fi scurs toate vagoanele! Kolea 
susținea sus şi tare că poate înfrunta încercarea. La început, ceilalţi îl luaseră 
peste picior, făcându-l fanfaron, dar cu asta nu reusisera decât să-l întărâte si 
mai mult. Kolea nu mai putea de ciudă că nişte baietandri de cincisprezece ani 
işi dădeau asemenea ifose faţă de el, ba în primele zile nici nu catadicsiseră 
măcar să-l primească la ei în gaşcă, zicând că-i prea ,tanc”, ceea ce întrecea 
orice măsură! În cele din urmă, stabiliseră să se ducă la oarecare distanţă de 
gară, aşa, cam la o verstă, pentru ca trenul să aibă răgaz să intre în viteză. Zis 
şi făcut. Era o noapte fără lună, dar nu ceea ce se cheamă îndeobşte o noapte 
întunecoasă, ci neagră ca păcura. La ceasul hotărât, Kolea se lungise între şine. 
Ceilalţi cinci aşteptau jos, în tufişuri, la poalele terasamentului, mai întâi cu 
inima zvâcnind de emoție, apoi infiorati de groază şi cuprinsi de remușcări. In 
sfârşit, se auzise în depărtare uruitul trenului care plecase din staţie. O clipă 
mai târziu, două lumini roşii se aprinseseră în beznă: monstrul venea spre ei, 
făcând să duduie pământul. „Fugi, fugi!” începuseră să strige copiii în panică, 
dar era prea târziu; între timp, trenul se apropiase vertiginos şi trecuse ca o 
nălucă. Băieţii se repeziseră imediat la Kolea, care zăcea nemişcat între şine. 
Începuseră să-l zgaltaie care mai de care, încercaseră să-d ridice. Kolea însă, in 
cele din urma se sculase singur în picioare şi, fără să spună un cuvânt, 
coborase taluzul, pentru ca în momentul când ajunsese jos să le declare ca 
făcuse pe mortul numai aşa, ca să-i sperie; de fapt, îşi pierduse într-adevăr 


cunoştinţa, aşa cum îi mărturisise mai apoi mamei sale — asta însă mult mai 
târziu. De atunci îi rămăsese pentru totdeauna faima de „năzdrăvan”. Era alb 
ca varul la faţă când se întorsese acasă. A doua zi făcuse puţină febră, dar îi 
venea tot timpul să zburde, vesel şi încântat de ispravă. Abia mai încolo se 
aflase toată patania. După înapoierea lui în oraş, începuse să-i meargă vestea 
la şcoală şi, la un moment dat, isprava lui ajunsese la urechile direcţiei. Biata 
mamă alergase într-un suflet să se roage pentru odorul ei, şi, până la urmă, 
profesorul Dardanelov, care era bine văzut şi se bucura de oarecare trecere 
printre colegi, luase apărarea băiatului şi reuşise să-l scape cu faţa curată, aşa 
încât întâmplarea nu avusese consecinţe prea grave. Dardanelov, un om încă în 
floarea vârstei şi holtei, era de mult îndrăgostit de doamna Krasotkina şi cu un 
an înainte, luându-şi inima în dinţi şi tremurând tot de teamă şi timiditate, se 
încumetase chiar să-i ceară mâna, dar ea îl refuzase net, convinsă ca, 
acceptând propunerea lui, ar fi însemnat să-şi trădeze feciorul. Cu toate 
acestea, după anumite indicii misterioase, Dardanelov se socotea îndreptăţit să 
creadă că nu-i era chiar atât de indiferent sentimentalei văduvioare, o femeie 
atât de încântătoare, dar din păcate atât de virtuoasă. Trăsnaia lui Kolea se 
pare însă că reuşise să spargă gheaţa şi, drept răsplată pentru faptul că nu 
pregetase să-i ia apărarea, i se dăduse a înţelege lui Dardanelov fireşte, doar 
aşa, pe departe - că ar putea să nutrească unele nădejdi şi cum profesorul era 
şi el un fenomen de candoare şi delicateţe, această uşoară aluzie fusese de 
ajuns deocamdată pentru ca să se simtă pe deplin fericit. Îi era drag copilul, 
dar socotea nedemn din partea lui să încerce a-i câştiga bunăvoința, de aceea 
la şcoală se purta aspru cu el şi se arata exigent. De altfel şi Kolea îl ţinea la 
distanţă şi-i vorbea totdeauna cu răceală; îşi făcea lecţiile sârguincios, aşa încât 
era al doilea din clasă şi toţi colegii lui aveau convingerea nestrămutată că în 
domeniul istoriei universale Kolea era atât de informat, încât „îl tăia” chiar si pe 
Dardanelov. Într-adevăr, într-o zi, Kolea îi pusese tam-nesam întrebarea: „Cine 
a întemeiat Troia?” La care Dardanelov începuse să bată câmpii, vorbind despre 
dislocarea si migratiunile popoarelor şi despre legende în general, dar cine 
anume înființase Troia şi cum se numeau fondatorii ei nu fusese în stare să 
răspundă, ba chiar lăsase să se înţeleagă ca, după părerea lui, dintr-un motiv 
ori altul, întrebarea era neserioasă şi nu prezenta nici un fel de interes. Copiii 
însă rămăseseră incredintati că Dardanelov habar n-avea cine intemeiase Troia. 
Kolea avusese grijă să se documenteze mai înainte asupra acestui subiect din 
Istoria lui Smaragdov pe care o descoperise în dulapul cu cărţi al tatălui său. 
Până la urmă, toţi băieţii fuseseră curioşi să afle cine întemeiase, de fapt, Troia, 
dar Krasotkin nu voise cu nici un chip să le dezvăluie secretul, păstrându-şi 
astfel prestigiul neştirbit. 

După boroboata cu calea ferată, Kolea îşi schimbase întrucâtva 
atitudinea faţă de maică-sa. Când Anna Feodorovna (văduva lui Kratotkin) 
aflase de isprava odraslei sale, se înspăimântase atât de tare, încât puţin lipsise 
ca să-şi piardă minţile. Câteva zile avusese nişte crize de nervi care, cu mici 
intermitențe, se tinusera lant şi atât de serioase, încât Kolea, speriat cu tot 


dinadinsul, îi făgăduise pe cuvântul lui de onoare si de om întreg că n-o să mai 
facă niciodată asemenea năzbâtii. Doamna Krasotkina îl pusese chiar să jure în 
faţa icoanei, în genunchi, pe memoria tatălui său şi băiatul se supusese 
staruintelor ei. ,Nazdravanul” Kolea plansese de emoție ca un copil de şase ani 
şi în ziua aceea mama şi feciorul se imbratisasera de nenumărate ori, vărsând 
potop de lacrimi. A doua zi însă Kolea era acelaşi copil ,nesimtitor” ca si mai 
înainte, doar ceva mai tăcut, mai modest, mai încruntat şi mai retras. Totuşi, 
cam la o lună şi jumătate după aceea făcuse iarăşi o poznă şi, cu acest prilej, 
numele lui ajunsese până la urechea judecătorului de pace; de astă dată era 
vorba de cu totul altceva, o ispravă pe cât de stupidă, pe atât de ridicolă, în 
care nu mai jucase el rolul principal, fiind doar amestecat într-un fel oarecare 
în povestea cu pricina. Dar despre asta vom vorbi mai încolo. Mama continua 
deci să stea cu frica în sân şi să se frământe şi, pe măsură ce temerile ei 
sporeau, speranţele lui Dardanelov începeau să prindă aripi. Dar, fiindcă veni 
vorba, trebuie să spunem că băiatul era pe deplin dumerit în privinţa lui 
Dardanelov, al cărui alean îl ghicise şi că, bineînţeles, nutrea cel mai adânc 
dispreţ pentru, „sentimentalismele” lui; într-o vreme chiar avusese lipsa de tact 
să-şi manifeste disprețul de fata cu mai-că-şa, dându-i să înţeleagă pe departe 
că pricepe ce urmăreşte dumnealui. După năzdrăvănia cu trenul însă îşi 
schimbase atitudinea şi nu-şi mai permitea nici un fel de aluzii faţă de maică- 
sa în această privinţă, dimpotrivă, vorbea respectuos despre profesorul său, 
lucru pe care Anna Feodorovna, fire extrem de sensibilă, îl remarcase imediat 
cu o infinită recunoştinţă, în schimb, de câte ori cineva dintre musafiri ce 
veneau la ei în casă pomenea din întâmplare numele lui Dardanelov în prezenţa 
băiatului, mama se îmbujora la fata ca un trandafir, iar Kolea se uita incruntat 
pe fereastră sau isi cerceta preocupat cizmulitele, să vadă dacă n-au cumva 
vreo spărtură, ori chema răstit câinele, un dulău mitos, mare şi urât, pe nume 
Perezvon, pe care nu ştiu unde îl găsise în urmă cu o lună şi-l adusese plocon 
acasă, tinându-l închis la el în odaie, în cel mai mare secret, fără să ştie 
niciunul dintre colegii lui. Vai de el însă cât îl canonise ca să-l înveţe tot felul de 
giumbuslucuri şi, până la urmă, bietul dobitoc ajunsese să urle de dorul 
băiatului ori de câte ori acesta pleca la şcoală, pentru ca la întoarcere să-l 
întâmpine cu schelălăituri de bucurie, sărind în jurul lui ca scos din minţi, 
stând sluj, lungindu-se pe jos şi făcând pe mortul etc, etc. Arătând adică tot ce 
ştia, fără să-l fi pus nimeni, numai din dorinţa de a-şi arata cu orice preţ 
devotamentul. 

Am uitat să vă spun că numele lui Kolea Krasotkin a mai fost pomenit 
într-unui din capitolele precedente: el este ştrengarul pe care la un moment dat 
Iliusa, băiatul căpitanului în rezervă Sneghirev, l-a lovit cu briceagul în sold, 
luând apărarea tatălui sau pe care şcolarii îl porecliseră în bătaie de joc 
„Şomoiog de câlti”. 


II — PRICHINDEII. 


Asadar, in dimineata aceea geroasa de noiembrie, bantuita de un vant 
naprasnic, Kolea Krasotkin rămăsese acasă. Era duminică si nu avea scoala. 
Trecuse de unsprezece si el trebuia neaparat sa facä un drum, fiind vorba de o 
chestiune foarte ,importanta” si uite ca era obligat sa stea priponit locului, de 
vreme ce toată casa fusese lăsată în paza sa. Ca niciodată, printr-o împrejurare 
cu totul excepţională, toţi locatarii adulţi erau plecaţi în oraş. Pe aceeaşi sală 
cu văduva funcţionarului Krasotkin şedea cu chirie, într-un mic apartament 
compus din două odaite, soţia unui medic împreună cu doi copilaşi. Chiriasa 
era de aceeaşi vârstă cu Anna Feodorovna şi bună prietenă cu dânsa; cât 
priveşte pe soţul ei, doctorul, plecase de un an de zile, mai întâi la Orenburg, 
iar de acolo la Taşkent şi de şase luni nu mai dăduse nici un semn de viaţă. 
Dacă n-ar fi avut-o în apropiere pe doamna Krasotkina, a cărei prietenie îi mai 
îndulcea suferinţa, biata femeie părăsită s-ar fi istovit de atâta plâns. Şi după 
ce era atât de nenorocită, soarta îi mai adusese încă o belea pe cap: în ajun, 
Katerina, unica slujnică a doamnei doctor, îi dăduse de ştire că e pe cale să 
nască, lucru care probabil avea să se întâmple chiar până-n ziuă. Vestea 
căzuse ca o lovitură de trăsnet; era curios mai ales că nimeni până atunci nu 
apucase să-şi dea seama de starea ei. Revenindu-şi din buimăceala care o 
copleşise în primul moment, soţia doctorului se gândise că nu mai avea nici o 
clipă de pierdut şi că trebuia s-o ducă de urgenţă pe Katerina la un fel de mic 
sanatoriu pe care-l tinea, în vederea unor accidente de felul acesta, o moasa de 
la noi din oraş. Şi cum se ataşase foarte mult de slujnica ei, se grăbise să-şi 
pună numaidecât planul în aplicare, ba chiar rămăsese peste noapte lângă ea 
s-o asiste. A doua zi dimineaţa, nu ştiu pentru ce anume, se văzuse nevoită să 
solicite ajutorul doamnei Krasotkina, cunoscând că dânsa avea posibilitatea să 
intervină pe lângă nişte persoane sus-puse ca să-i acorde sprijinul lor. Aşa că 
amândouă cucoanele lipseau de acasă şi, cum şi slujnica doamnei Krasotkina, 
baba Agafia, era plecată la piaţă, Kolea se pomenise dintr-o dată unicul paznic 
şi ocrotitor al celor doi puşti, o fetiţă şi un băieţel, odraslele doamnei doctor, ce 
rămăseseră singuri-singurei. Nu se putea spune, fireşte, că i-ar fi fost cumva 
frică să păzească o casă întreagă, mai ales că-l avea şi pe Perezvon care primise 
ordin să stea „smirna” sub banca din antreu şi care, de câte ori Kolea, 
plimbându-se de colo până colo prin odăi, ajungea în vestibul, tresărea şi 
începea să se gudure, lovind tare cu coada în podea. Din păcate, nu se auzea 
nici un fluierat! Kolea se uita la el crunt şi bietul dobitoc se prefăcea din nou, 
docil, în stană de piatră. 

Ceea ce-l încurca în momentul de fata pe Kolea erau copiii. Cu toate ca 
nu simţea decât un dispreţ profund pentru patania atât de neaşteptată a 
Katerinei, în schimb, îi erau foarte dragi tancii rămaşi fără tată şi avusese chiar 
grijă să le ducă o carte. Cel mai mare dintre ei, Nastia, o fetiţă de opt ani, ştia 
sa citească, iar Kostea, prâslea, care abia împlinise şapte ani, ar fi stat toată 
ziua s-o asculte buchisind poveşti. Krasotkin bineînţeles le-ar fi putut găsi 
distracţii mai plăcute, de pildă, să-i aşeze în front şi să se joace cu ei de-a 
soldaţii sau de-a v-aţi ascunselea, pitindu-se prin toate încăperile, aşa cum 


facuse de atatea ori. Nu se sfia de loc sa se potriveasca la mintea lor, ba la un 
moment dat se raspandise zvonul printre colegi ca, in timpul liber, acasa, 
Krasotkin se joaca de-a caii cu micii lui chiriasi, saltand si incordandu-si 
grumazul ca un rotas. Kolea insa respinsese cu mandrie aceasta acuzatie, 
argumentând c-ar fi fost într-adevăr rusinos să se joace de-a caii „în secolul 
nostru” cu nişte băieţi de seama lui, adică de treisprezece ani, dar că el o făcea 
numai de dragul puştilor, la care ţinea foarte mult şi, în consecinţă, nimeni n- 
avea dreptul să-i ceară socoteală pentru sentimentele lui. În schimb, cei doi 
prichindei nu mai puteau după el. De data asta însă lui Kolea nu-i mai ardea 
de zburdat. Avea de pus la care un lucru extrem de important, ba poate chiar, 
ca să zicem aşa, oarecum misterios, de ordin personal şi uite că vremea trecea, 
iar Agafia, în seama căreia ar fi putut să lase copiii, tot nu se mai îndura să se 
întoarcă din piaţă. Kolea ieşise de câteva ori pe sală şi deschisese uşa ce da 
într-una din încăperile ocupate de chiriaşă, ca să arunce o privire grijulie 
asupra micutilor care sedeau cu nasul în carte, aşa cum le poruncise el, 
zambindu-i tacuti, cu gura până la urechi, de fiecare dată când băga capul pe 
uşă, doar-doar s-o îndura să intre înăuntru să le arate cine ştie ce năzdrăvănie 
de toată nostimada. Kolea însă era preocupat şi nu trecea pragul odăii. Când 
ceasul bătu de unsprezece ori, băiatul luă hotărârea irevocabilă ca, în cazul 
când până în zece minute afurisita aceea de Agafia tot nu va fi sosit din piaţă, 
să plece de acasă fără s-o mai aştepte, bineînţeles după ce-i va fi pus mai întâi 
pe copii să-i promită solemn că n-au să se sperie când s-or vedea singuri, s-au 
să miorlăie de frică şi n-au să facă nici o boroboata. Si acum, că se hotărâse în 
fine, îşi imbraca paltonasul bine captusit şi cu guler de blană, un fel de lutru 
sau cam aşa ceva, îşi atârna taşca de umăr şi, nesocotind rugamintile maica-si, 
care se ţinea mereu de capul lui să-şi pună neapărat galoşii când iese în oraş 
„pe un ger ca ăsta”, se uită la ei cu dispreţ şi se incapatana să plece numai cu 
cizmulitele în picioare. Perezvon văzându-l îmbrăcat, începu să bată de zor cu 
coada în podea, fremătând tot, gata de ducă, ba chiar scoase un scheunat 
jalnic; socotind însă nerăbdarea înfrigurată a dulăului potrivnică disciplinei, 
Kolea îl mai lăsă un minut sub bancă. Abia după ce deschise uşa ce da în sală 
se înduplecă să-l fluiere. Dulăul zvâcni din loc nebun de bucurie şi începu să se 
gudure fericit pe lângă el. Kolea intră din nou să vadă ce făceau prichindeii, îi 
găsi stând ca şi mai înainte la masă, dar, în loc să citească, acum erau în toiul 
unei discuţii aprinse. Mai toată vremea discutau, comentând diverse 
împrejurări din viaţă şi de fiecare dată Nastia, fiind cea mai mare, reuşea să 
impună punctul ei de vedere. Dacă totuşi nu era de acord cu ea, Kostea apela 
mai totdeauna la înţelepciunea lui Kolea Krasotkin, a cărui sentinţă era 
definitivă pentru ambele părţi. De astă dată dezbaterile copiilor părură să-l 
intereseze pe Krasotkin care se opri în prag să asculte. Văzând atenţia cu care-i 
învrednicea, copiii îşi continuară disputa cu şi mai multă înfocare. 

— Poţi să-mi spui ce vrei, că nu te cred, în vecii vecilor n-am să te cred, 
ciripea Nastia cu insufletire, că moaşa găseşte copiii în grădină printre 


capatanile de varza! Unde-ai mai pomenit tu iarna varza in gradina?! Asa ca 
matusica n-avea cum sa-i aduca o fetita Katerinei... 

Kolea exclama a mirare: 

— Tt-tt, ia te uitä! 

— Eu cred asa, ca de adus, tot ea trebuie sa-i aduca, dar numai la 
femeile care sunt märitate. 

Kostea se uita tinta la Nastia, ascultand-o ganditor, ca si cum ar fi 
cumpanit in minte ceva. 

— Ce proasta esti tu, Nastia! Rosti el, in sfarsit convins, fara sa se piarda 
cu firea. Pai Katerina nu ştii că nu-i măritată. Cum poate atunci să aibă un 
copil? 

Nastia se aprinse şi mai tare. 

— Habar n-ai! I-o reteză ea îndârjită. De unde ştii că nu-i măritată, poate 
că bărbatu-său e la închisoare şi de aia, vezi, are copil acum. 

Kostea, un omulet cu capul pe umeri, o întrebă serios: 

— Dar ce, bărbatu-său e la închisoare? 

— Sau nu, uite cum, îl întrerupse Nastia impetuoasă, părăsind prima 
ipoteză, ca şi când ar fi uitat pe loc ceea ce spusese mai înainte. Ai dreptate, n- 
are bărbat, dar a vrut să se mărite şi atâta s-a gândit şi s-a răzgândit cum să 
facă să se mărite, că-n loc să capete un bărbat, s-a pomenit c-un copil. 

— Aşa da, poate, se dădu învins Kostea. De ce n-ai spus aşa de la 
început, de unde vrei să ştiu eu? 

— Aoleu, copii, copii, e bucluc mare cu voi! Suspină Kolea intrând în 
odaie. 

— Ai venit şi cu Perezvon? Se bucură Kostea, cu faţa luminată de râs şi 
începu a trosni din degete, chemând câinele la el. 

— Măi puştime, nu ştiu ce să fac, li se destăinui grav Kolea. Trebuie să- 
mi daţi o mână de ajutor. Pesemne că Agafia şi-a rupt piciorul de n-a venit nici 
până acum, precis şi indiscutabil şi eu am de mers undeva. Ce ziceti, îmi dati 
drumul să plec sau nu-mi daţi? 

Copiii se uitară îngrijoraţi unul la altul, mutrişoarele lor încântate 
începură să se lungeasca. De altfel, nu înțelegeau inca prea bine ce li se cerea. 

— N-o să faceţi vreo poznă în lipsa mea? N-o să vă catarati pe dulap, să 
vă rupeti, Doamne fereşte, picioarele? N-o sa bociti de frică? 

Copiii păreau tare plouati. 

— În schimb, am să vă arăt ceva, un tunulet de bronz care trage cu praf 
de puşcă deadevăratelea. 

Chipurile micute se înseninară ca prin farmec. 

— Arată-ne tunuletul! Se rugă Kostea, fericit. 

Kolea deschise taşca şi scoase dinăuntru un tun mic de bronz pe care îl 
puse pe masă. 

— Arată-ne, arată-ne! Îi îngână el miscând jucăria din loc. Vedeţi, are si 
roti şi poţi să tragi cu el. Îl incarci cu alice şi odată face bum! 

— Si poate să omoare pe cineva? 


— Mai e vorba?! Uite-asa mi ti-i culca pe toti la pamant, numai sa stii sa 
ochesti. 

Kolea le dadu toate indicatiile: unde trebuie turnat praful de pusca, unde 
se pun alicele, cum se trage si, în sfârşit, le explica ce înseamnă un recul. 
Copiii erau numai ochi si urechi. Mai ales povestea cu reculul ii lasa cu gura 
cascata. 

— Si chiar ai praf de pusca?! Se interesa Nastia. 

— Am. 

— Arată-ne şi praful de puşcă, starui ea cu un surâs rugator. 

Krasotkin deschise din nou tasca si lua dinäuntru o sticluta pe fundul 
careia, intr-adevar, se aflau un pic de pulbere si un ghemotoc de hartie cu 
cateva alice. Ba chiar destupa sticluta, lasand sa curga cateva fire de praf in 
palma. 

— Numai sa nu fie foc pe aproape, altfel face explozie si ne curatam cu 
toţii! Îi avertiză el, pentru ca efectul să fie deplin. 

Copiii priviră pulberea cu o teamă respectuoasă ce le sporea şi mai mult 
admiraţia. Kostea rămăsese cu ochii la alice. 

— Alicele nu iau foc? Întrebă el. 

— Nu. 

— Da-mi si mie câteva, il implora bäietelul. 

— Din astea pot sa-ti dau, poftim, dar sa nu i le arati mamichii pana ma 
întorc, să nu creadă cumva că-i praf de puşcă. O să moară de frică numai când 
le-o vedea şi pe urmă să te tii, o să vă ia la trei-päzeste cu nuiaua! 

— Mama nu ne bate niciodată cu nuiaua, ripostă prompt Nastia. 

— Ştiu, am vrut numai să fac o figură de stil. Nu trebuie s-o mintiti 
niciodată pe mămica, numai acum - ati auzit? Să nu-i spuneţi nimic până mă 
întorc. Ei, atunci cum rămâne, puştilor, pot să plec ori nu? N-o să plangeti de 
frică în lipsa mea? 

— Ba da, se smiorcăi Kostea, gata să se pornească. 

— Ba da, ba da! Se grăbi să-i ţină isonul Nastia, speriată. 

— Of, copii, copii, mare bucluc cu voi, la vârsta asta! Văd eu că n-am 
încotro, guguştiucilor, trebuie să stau aici cu voi până cine ştie când. Şi timpul, 
timpul trece! 

— Spune-i lui Perezvon să facă pe mortul, se ruga Kostea. 

— Fie, dacă nu se poate altfel, să-l punem şi pe el la treabă! Aici, 
Perezvon! Porunci Kolea dulăului, care se apucă să arate pe loc tot ce ştia. 

Era o lighioană mitoasa, de mărimea unui câine obişnuit de curte, cu un 
fel de blană fumurie. Ghior de ochiul drept şi cu urechea stângă tăiată, 
dobitocul scheuna, sărea, făcea sluj, mergea în două picioare, se răsturna pe 
spate, cu labei: în sus şi rămânea aşa, ca mort. Tocmai când executa figura din 
urmă, uşa se deschise şi Agafia, slujnica doamnei Krasotkina, o femeie de vreo 
patruzeci de ani, grasă şi ciupită de vărsat, răsări în prag cu tot felul de 
cumpărături din piaţă. Ţinând taşca cu târguieli în mâna stângă, Agafia se opri 
locului să privească năzdrăvăniile potăii. Kolea, deşi stătuse până atunci ca pe 


ghimpi, nu suspendă reprezentatia, lăsându-l pe Perezvon să stea răsturnat o 
bucată de timp şi abia după aceea îl fluieră. Dobitocul sări în sus şi începu să 
zburde, fericit că-şi împlinise datoria. 

— Apoi că ăsta-i odată câine! Rosti cu convingere Agafia. 

— De ce ai întârziat, femeie? O luă de scurt Krasotkin. 

— Femeie! I-auzi, mucosul! 

— Eu, mucos?! 

— Mucos, da. Ce-ti pasă dac-am întârziat? Am întârziat, fiindcă aşa a 
trebuit, bodogăni slujnica, făcându-şi de lucru la gura sobei, fără să fie cumva 
mânioasă sau necăjită; dimpotrivă, părea încântată să se hârjonească cu 
conaşul cel mucalit. 

— Ascultă, bătrână fără minte! Începu Kolea, sculându-se de pe divan. 
Poţi tu să juri pe tot ce ai mai sfânt pe lume, dacă nu chiar pe ceva mai grozav, 
că în lipsa mea o să fii cu ochii în patru şi o să ai grijă de puşti? Fiindcă eu 
trebuie să plec. 

Agafia râse. 

— De ce să jur? Las, că văd eu de ei şi aşa... 

— Nu, nu! Numai dacă-mi juri pe mântuirea sufletului tău. Altfel nu plec. 

— N-ai decât. Ce-mi pasă mie, tot e ger afară, şezi frumusel acasă...! 

— Puştime, urmă Kolea, adresându-se copiilor, femeia asta o să stea cu 
voi până mă întorc eu sau până vine mămica voastră, pentru că din moment în 
moment trebuie să sosească şi dânsa. Pe deasupra, o să vă dea şi ceva să 
mâncaţi. O să le dai, nu-i aşa, Agafia? 

— Le dau, de ce să nu le dau?! 

— Atunci la revedere, gugustiucilor, acum pot să plec şi eu liniştit. 
Ascultă, bunicuto, rosti el cu importanţă, dar ceva mai încet, trecând pe lângă 
Agafia. Sper că n-o să le îndrugi verzi şi uscate despre Katerina, c-aşa sunteţi 
voi, muierile, vă mănâncă limba! Trebuie să ai in vedere vârsta lor fragedă. Aici, 
Perezvon! 

— Ci dute cu Dumnezeu! Se burzului Agafia. Pamblicarule! Ce te-aş mai 
altoi eu pentru vorbele astea! 

III - SCOLARUL. 

Kolea însă n-o mai auzi. In sfârşit, era slobod să-şi ia valea. Iesi pe poartă 
şi, după ce se uită roată împrejur, şopti, zgribulindu-se de frig: „Oho, e ger!” şi 
o porni la drum înainte, ca puţin mai încolo s-o apuce la dreapta pe o ulicioară 
ce răspundea în piaţa. Spre capătul străzii, în dreptul penultimei case, îşi 
încetini pasul şi, scoțând din buzunar un tignal, fluieră cu putere într-un fel 
anumit, ca să-şi anunţe sosirea. Nu avu prea mult de aşteptat; un minut mai 
târziu, o zbughi pe poartă afară un băieţel rumen, de vreo unsprezece ani, 
îmbrăcat cu un paltonaş călduros destul de curätel, ba chiar elegant. Era 
Smurov, elev într-a-ntâia, un puşti pe lângă Kolea Krasotkin, care era cu două 
clase mai mare. Băiatul unui funcţionar cu dare de mână, Smurov o şterse de 
acasă pe furiş, deoarece părinţii pare-se că nu prea vedeau cu ochi buni 
prietenia lui cu Krasotkin pe care toată lumea îl cunoştea ca pe un cal breaz. 


Daca cititorul isi mai aduce aminte, Smurov facuse si el parte din grupul celor 
sase scolari care-l bombardasera cu pietre pe Iliusa in urma cu doua luni si 
care, mai apoi, îi spusese lui Aleoşa Karamazov toată povestea acestuia. 

— E un ceas de când te aştept, Krasotkin, îi reproşa băiatul care părea 
destul de dezghetat, în timp ce amândoi o luau la picior, grăbindu-se să iasă în 
piaţă. 

— Am întârziat răspunse Krasotkin. Am avut treabă. Nu ţi-e teamă c-o sa 
mănânci o papară dacă ne vede cineva împreună? 

— Fugi de-aici! Ce, crezi că se atinge cineva de mine?! 

— L-ai luat şi pe Perezvon? 

— Da. 

— Vrei să mergi cu el acolo? 

— Da. 

— Ei, dac-ar fi fost Jucika! 

— Jucika s-a dus, nu mai exista. A dispărut în neagra veşnicie. 

Smurov se opri locului. 

— Ce-ar fi dacă... Îngăimă el. Iliusa spune că Jucika era tot asa, fumurie 
şi mitoasa, ca Perezvon. Ce-ar fi să-i spui că e Jucika, poate c-o să creadă?! 

— Tine minte, scolarule, primo: să te feresti de minciună ca de foc; 
secundo: să te fereşti de ea chiar dacă-i vorba sa faci o faptă bună. Şi încă ceva, 
sper că nu le-ai spus că vin... 

— Doamne fereşte, atâta lucru pricep şi eu! Dar mi-c teamă că tot n-o să- 
i treacă supărarea chiar cand l-o vedea pe Perezvon, oftă băiatul. Ştii, tata-sau, 
căpitanul, Somoiot; de câlti, zicea că-i aduce azi un căţel, un dog de Milano 
veritabil, cu totul negru. Speră să-l împace asa pe Iliusa, dar mie parcă nu-mi 
vine să cred. 

— Şi Iliusa ce face? 

— Rău, rău de tot! Cred c-are oftică. Încolo îşi dă seama de toate, dar 
abia poate să respire, zău, nu-mi place de loc cum respiră! Ieri a cerut să-l 
plimbe putin prin odaie, l-au incaltat, dar n-a putut să facă nici câţiva paşi. 
„Vezi, tată, zice, ţi-am spus ca cizmulitele astea sunt păcătoase, s-au labartat, 
totdeauna mi-a fost greu să umblu cu ele.” Săracul, crede că din pricina lor nu 
poate să meargă şi el abia se ţine pe picioare de slab. Mi-e teamă că n-o s-o mai 
ducă nici o săptămână. Herzenstube vine mereu să-l vadă. Acum au parale, s- 
au îmbogăţit. 

— Pungaşii! 

— Cine? 

— Doctorii, ticăloşii ăştia de doctori! Toţi, în general şi fiecare în 
particular, bineînţeles, Eu nu cred în medicină. E o ştiinţă inutilă, asta-i tot ce 
pot să-ţi spun. Chestiunea asta, de altfel, trebuie s-o mai studiez. Dar de unde 
şi până unde aţi devenit aşa, deodată, sentimentali? Mi se pare că toată clasa 
se duce acolo. 

— Nu chiar toată clasa, dar vreo zece dintre noi se duc în fiece zi. Asta nu 
înseamnă nimic. 


— Un singur lucru nu pot sa inteleg: ce cauta aici Karamazov? Maine sau 
poimâine fratele lui o sa fie judecat pentru crimă şi dumnealui mai are timp de 
pierdut cu astfel de sentimentalisme copilăreşti! 

— Aici nu mai poate fi vorba de nici un sentimentalism. Tu n-ai venit 
acum să te împaci cu Iliusa? 

— Să mă împac? Ce expresie ridicolă! De altfel, nu permit nimănui să mă 
judece. 

— Să vezi ce bucurie o să fie pe Iliuşa când are să te vadă! Nici prin gând 
nu-i trece c-o să vii. De ce, zău, de ce te-ai încăpățânat atâta timp să nu te duci 
la el? Exclamă Smurov cu ardoare. 

— Uite ce e, drăguță, asta mă priveşte personal. Mă duc din capul meu 
acolo, fiindcă aşa vreau eu şi aşa am poftă, pe când voi toţi v-aţi dus fiindcă v-a 
tras după el Alexei Karamazov. Orice s-ar zice, e o mare diferenţă. Şi apoi, de 
unde este, poate că nici nu vreau să mă împac cu el? Ce prostie! 

— Nu-i adevărat, nu ne-a tras după el Karamazov, cine ţi-a spus asta? 
Băieţii s-au dus singuri acolo; ce-i drept, e prima oară au fost cu Karamazov. Şi 
nu-i vorba de nici o prostie. Au venit rând pe rând, mai întâi unul, pe urmă 
altul. Taică-său nu ştia ce să mai facă de bucurie. Zău, mi-e teamă c-o să 
înnebunească, săracul, dacă se prapadeste Iliusa. Şi-şi dă seama că-i moare 
băiatul. Nu pot să-ţi spun ce fericit a fost că ne-am împăcat cu Iliusa. De altfel, 
Iliusa întreabă mereu de tine, dar numai atât, întreabă ce mai faci şi după 
aceea tace. Ascultă-mă pe mine, taică-său ori o să înnebunească, ori o să se 
spânzure. Nici înainte de asta nu prea părea a fi în toate minţile. Să ştii că-i un 
om tare cumsecade; sunt convins ca atunci a fost o greşeală la mijloc. Numai 
criminalul acela care şi-a ucis tatăl e de vină că l-a luat la bătaie. 

— Şi totuşi, pentru mine Karamazov rămâne o enigmă. Aş fi putut să-l 
cunosc de mult, dar sunt ocazii în care îmi place să mă ţin mândru. Şi apoi, 
mi-am făcut despre el o părere pe care rămâne s-o controlez, să văd dacă stă în 
picioare. 

Kolea tăcu îngândurat; Smurov nu mai spuse nici el nimic. Avea un 
adevărat cult pentru Kolea Krasotkin şi nici prin gând nu i-ar fi trecut să i se 
adreseze vreodată ca de la egal la egal. Krasotkin îl făcuse teribil de curios, 
spunându-i că se duce „de capul lui” la Iliusa. Cu siguranţă ca era un mister la 
mijloc; ce l-o fi apucat aşa, deodată, pe Kolea sa meargă acolo şi de ce neapărat 
azi? Tocmai treceau prin piaţa intesata în ziua aceea cu căruţe pline cu 
orătănii. Precupetele vindeau la tarabe covrigi, ata etc. Târgurile astea 
duminicale, numite în popor iarmaroace, au loc de mai multe ori pe an la noi, 
în oraş. Perezvon, într-o excelentă dispoziţie, o lua mereu înainte, abătându-se 
la tot pasul din drum, când la dreapta, când la stânga, să adulmece câte ceva. 
De câte ori se întâlnea cu vreun câine, se apropia de el, bucuros să-l miroasă, 
potrivit regulilor de bună purtare ale spetei canine. 

— Îmi place să observ realitatea, Smurov, rosti la un moment dat Kolea. 
Ai văzut cum se miros între ei câinii când se întâlnesc? E şi asta o lege a 
naturii. 


— Caraghioasa lege, ce sa-ti spun! 

— Ba nu e caraghioasa de loc, te inseli. In natura nu este nimic 
caraghios, numai asa ni se pare uneori noua, oamenilor, fiindca avem atatea 
prejudecăţi. Daca ar fi in stare să-şi dea cu părerea si să critice, cu siguranţă 
ca si câinii, la randul lor, ar gäsi o multime de lucruri ridicole in felul nostru de 
a fi, mai ales in relatiile sociale dintre oameni si cei care ii guverneaza, mai 
multe chiar decat gasim noi la ei, da, da, mai multe, repet, sunt convins ca-i 
întrecem în privinţa stupiditatilor de acest gen! Asta-i ideea lui Rakitin si e intr- 
adevar extraordinara. Eu sunt socialist, Smurov. 

— Ce inseamna sa fii socialist? Se interesa baiatul. 

— Adică toată lumea să fie egală, să aibă toţi aceeaşi avere, să nu mai 
existe căsătorie, iar cât priveşte religia şi celelalte legi, să rămână la bunul plac 
al fiecăruia şi aşa mai departe. Eşti încă prea mic ca să pricepi lucrurile astea. 
Dar ştii că e frig! 

— Da. Minus douăsprezece grade. Adineauri tata s-a uitat la termometru. 

— Ai observat, Smurov, că în toiul iernii, când sunt cincisprezece sau 
chiar optsprezece grade sub zero, nu tremuri chiar atât de tare ca în primele 
zile când se lasă aşa, deodată, un ger de douăsprezece grade, cum e acum şi nu 
e prea multă zăpadă? Asta înseamnă că oamenii încă nu s-au obişnuit cu 
frigul. La oameni obisnuinta e totul si asta în orice domeniu, chiar în relaţiile 
dintre state sau în politică. Obisnuinta este motorul principal. Ia uite ce comic 
e mujicul acela! 

Kolea îi arătă un mujic zdravăn, cu o figură blajină, încotoşmănat într-un 
cojoc, care făcea de planton lângă căruţa lui, pocnindu-si de zor palmele 
înmănuşate ca să se mai încălzească. Omul avea o barbă lungă si bălaie, plină 
de promoroacă. 

— Vezi că ţi-a îngheţat barba! Îi strigă Kolea impertinent, în momentul 
când ajunse în dreptul lui. 

— Că doară n-a îngheţat numai a mea! Îi răspunse mujicul sententios, 
fără să se tulbure câtuşi de puţin. 

— Ce-ai cu el, lasă-l în pace! Se rugă Smurov. 

— Nu-i nimic, n-o să se supere, pare un om cumsecade. Rămâi cu bine, 
Matvei. 

— Umblä sänätos. 

— Da ce, te cheama Matvei? 

— Matvei. N-oi zice ca n-ai stiut?! 

— Zäu n-am ştiut, am spus numai asa, într-o doară. 

— Ca să vezi! Eşti şcolar? 

— Şcolar. 

— Şi te bate des? 

— Nu chiar aşa des, dar straşnic. 

— Şi te doare? 

— Cum se întâmplă. Țăranul oftă din rarunchi. 

— De, asta-i viaţa! 


— S-auzim de bine, Matvei! 

— Umbla sänätos, flacaule! Vad ca esti inimos. 

Baietii plecara mai departe. 

— E un ţăran de treabă, îi spuse Kolea lui Smurov. Imi place să stau de 
vorbă cu poporul şi-mi pare bine când pot să-i dau dreptate. 

— De ce l-ai minţit că ne bate la şcoală? Întrebă Smurov. 

— Aşa, ca să-i fac plăcere. 

— Cum adică? 

— Ascultă, Smurov, nu pot să sufăr oamenii care te bat la cap fiindcă n- 
au fost în stare să priceapă ceva de la început. Sunt lucruri care nu se pot 
explica. După părerea lui, orice şcolar mănâncă bătaie şi aşa se şi cade, să fie 
bătut, altminteri ce fel de şcolar mai e acela pe care nu-l altoieşte nimeni? Dacă 
i-aş fi spus că n-am încasat nici o palma la şcoală, ar fi însemnat să-l amarase. 
Dar tu nu poţi să pricep încă asta, Smurov. Trebuie să ştii cum să vorbeşti cu 
poporul. 

— Dar, te rog, nu te mai lega de nimeni, să nu iasă iasă cine ştie ce 
dandana ca atunci, cu Găsea. 

— Ti-e frică? 

— Nu rade, Kolea, zäu mi-e frica. Taticu s-ar face foc. Mi-a spus sa nu 
ma mai prinda ca umblu cu tine, ca-i bucluc. 

— Nu-ţi fie teamă, că de data asta n-o să se mai întâmple nimic. Buna 
ziua, Natasa! O salută el pe o precupeata. 

— Care Natasa, că pe mine mă cheamă Maria, riposta cu o voce pitigaiata 
precupeata, o femeie în puterea vârstei. 

— Îmi pare bine că te cheamă Maria, să ne vedem sănătoși! 

— Mă năpârstocule, nici n-ai răsărit bine şi te şi legi de oameni? 

Kolea dădu din mâini, ca şi când ea s-ar fi legat de el şi nu i-ar fi dat 
pace. 

— N-am timp acum, n-am timp, lasă, c-o să-mi spui duminica viitoare! 

— Ce să-ţi spun duminica viitoare? Ce ai cu bietii creştini de te legi ca 
strechea de ei, haimana? Se otari Maria. Aoleo, ce mamă de bătaie ti-as mai 
trage! Toată lumea ştie că te tii numai de blestemätii şi batjocoreşti oamenii! 

Precupetele de la tarabele din vecinătatea Mariei se porniră pe râs. 
Tocmai atunci, de sub bolta ce dădea spre ocolul dughengiilor, ieşi la iveală un 
om mânios din cine ştie ce pricină, băiat de prăvălie după înfăţişare, dar nu de 
prin partea locului, ci un venetic pare-se, cu un caftan lung, albastru şi o şapcă 
cu cozoroc, tânăr, cu părul numai inele, prelung la faţă şi palid şi cu obrazul 
ciupit de vărsat. Fläcäul mânios veni întins spre Kolea, amenintandu-l cu 
pumnul. 

— Te cunosc eu! Strigă el furios. Ce, crezi că nu te cunosc? 

Kolea îl privi cu atenţie. Nu-şi amintea de loc să-l fi văzut vreodată sau să 
fi avut vreo răfuială cu el. Dar câte ciorovăieli nu avusese pe stradă?! Parcă 
putea să le ţină minte pe toate?! 

— Mă cunoşti? Întrebă el ironic. 


— Te cunosc! Da, da, te cunosc! Repeta intr-una, ca un zevzec, 
targovetul. 

— Sa fii sänätos! Acum n-am timp, s-auzim de bine! 

— De ce te tii de dracii? Urla nevricosul. Te mananca pielea? Ce, crezi ca 
nu te cunosc? Iar te-ai apucat de prostii? 

— Ascultă, nenişorule, că mă ţin sau că nu mă ţin de drăcii, asta nu-i 
treaba dumitale! Rosti ştrengarul, oprindu-se locului, fără să-l slăbească din 
ochi. 

— Cum nu-i treaba mea? 

— Uite-aşa, nu te priveşte! 

— Atunci pe cine? Pe cine priveşte, hai? Zi, pe cine? 

— În momentul de faţă îl priveşte numai pe Trifon Nikitici, nenişorule, ai 
înţeles? 

— Pe Trifon Nikitici? Care Trifon Nikitici? Se miră în prostie, tot atât de 
burzuluit, flăcăul, cu privirile pironite asupra lui. 

Ticluindu-şi o mutră gravă, Kolea îl măsură din cap până în picioare şi-l 
întrebă tam-nesam, pe un ton răstit şi în acelaşi timp insinuant: 

— Ai fost la inaltare? 

Flacaul se fastaci. 

— La inaltare? Care inaltare? Pentru ce? Nu, n-am fost. 

— Îl cunoşti pe Sabaneev? Continuă si mai rästit Kolea. 

— Care Sabaneev? Nu, nu-l cunosc. 

— Atunci ce mai vrei, du-te dracului! I-o tranti in fata scolarul si, cotind 
pe o strada la dreapta, isi vazu de drum, ca si cand si-ar fi dat seama ca nu-i 
de demnitatea lui sa stea de vorba cu un natarau care nici habar n-avea cine-i 
Sabaneev. 

Flăcăul se dezmetici, in sfârşit, din buimăceală si începu să se framante 
mai vartos. 

— Stai, n-auzi?! Care Sabaneev? Ce tot bătea cââmpii? Ceru el lămuriri 
precupetelor, zgâindu-se la ele prosteste. 

Femeile nu mai puteau de râs. 

— E dracu gol băiatul ăsta! Zise una. 

— Cine să fie Sabaneev ăla de care vorbea? Nu-şi mai găsea astâmpăr 
flăcăul, dând din mână din ce în ce mai agitat. 

— Apoi c-o fi ăl de a fost băgat la Kuzmicevii, că altul cin să fie?... Îşi 
dădu cu părerea o femeie. 

Flăcăul o privi buimac. 

— La Kuzmicev? Sări cu gura alta. Păi ăla nu-i Trifon. Îl cheamă Kuzma, 
nu Trifon, c-aşa îi zicea băiatul, Trifon Nikitici, asa că nu poate să fie el. 

— Nu-i nici Trifon, nici Sabaneev, e Cijov sadea! Se amestecă în vorbă a 
treia precupeata care tacuse până atunci, ascultând serioasă discuţia. Alexei 
Ivanâci Cijov, aşa-l cheamă, Alexei Ivanâci, dacă vă spun! 

— Da, da, aşa e, Cijov! Îi tinu isonul a patra precupeata. Flăcăul nu mai 
ştia ce să creadă şi se uita năucit când la una, când la alta. 


— Dar de ce m-o fi întrebat dacă-l cunosc, ce-o fi vrut să zică, oameni 
buni? Izbucni aproape cu disperare. „îl cunoşti pe Sabaneev?” Dracu ştie cine o 
mai fi şi Sabaneev ăla! 

— Mai, tare mai eşti sucit, bre, omule! Ti-am spus doar că-l cheamă 
Cijov, nu Sabaneev, Alexei Ivanovici Cijov! Se stropsi la el una dintre lelite. 

— Care Cijov? Hai? Zi, dacă ştii! 

— Ala lungu, cu chica, ăla, bre, care a fost astă-vară în piaţă. 

— Si ce am eu cu Cijov al tău, femeie? 

— Apoi ce stiu eu ce-i fi avand?! 

— Chiar asa, cine vrei sa stie ce-oi fi avand cu el?! Adauga alta. Tu 
trebuie sa stii, ca faci atata gura! Tie doar ti-a spus, neghiobule, nu noua! Ori 
poate chiar nu-l cunoşti de-adevaratelea? 

— Pe cine? 

— Pe Cijov. 

— Dar-ar dracii în el de Cijov, duce-te-ai invartindu-te cu el împreună! 
Am sa-i rup oasele! M-a luat in bäscälie! 

— Tu sa-i rupi oasele lui Cijov? Vezi sa nu ti le rupa el tie! Vai de capul 
tau, tontalaule! 

— Nu lui Cijov, nu lui, iazma dracului, cobe! Baiatului am sa-i rup 
oasele! Puneti mana pe el, puneti mana pe el, ca si-a batut joc de mine! 

Femeile râdeau să se prăpădească. În momentul acela Kolea ajunsese 
departe şi-şi vedea de drum tantos, cu un aer triumfător. Smurov se tinea dupa 
el, întorcând mereu capul spre grupul ce rămăsese locului vociferând. Îi venea 
şi lui să râdă, deşi se temea să nu intre iar în cine ştie ce bucluc din pricina lui 
Krasotkin. 

— Cine e Sabaneev ăla despre care l-ai întrebat? Se interesă el, deşi 
cunoştea dinainte răspunsul. 

— De unde vrei să ştiu eu?! Acum au să se ciorovăiască aşa până 
diseară. Grozav îmi place să-i pun pe foc pe zevzeci, oricine ar fi ei şi de orice 
condiţie. Poftim, uite încă un capsoman! Îl vezi? Mujicul acela de colo. E o 
vorbă: „Nu există imbecil mai mare decât un francez imbecil”, dar şi mutrele 
noastre ruseşti îşi dau de multe ori arama pe faţă. Spune şi tu dacă nu-i stă 
scris pe fata că-i nătărău! Ce zici? 

— Lasă-l in pace, Kolea, hai să mergem. 

— Pentru nimic în lume, de-abia mi s-a stârnit cheful. Hei, bună ziua, 
bade! 

Tocmai trecea pe lingă ei un ţăran voinic, putin afumat, cu o figura naivă, 
rotund la faţă şi cu nenumărate fire argintii în barbă. Omul îşi ridică ochii şi se 
uită la băiat. 

— Bună să-ţi fie inima, dacă nu cumva iti arde de glumă! Raspunse el 
tacticos. 

— Şi dacă-mi arde? Întrebă Kolea râzând. 

— Atunci să fii sănătos! E bine să mai şi glumeşti câte-odată. Nu strică. 

— lartă-mă, neică, am glumit. 


— Sa te ierte Dumnezeu. 

— Dar dumneata ma ierti? 

— Cu draga inima. Cale buna! 

— Ia uite, domnule, mi se pare ca nu esti chiar aşa de prost...! 

— Oricum, mai destept ca tine, raspunse prompt, cu aceeasi seriozitate, 
mujicul. 

Kolea isi cam pierdu cumpatul. 

— N-as crede! 

— Ti-o spun eu. 

— O fi. 

— Pai vezi, frätioare?! 

— Rămâi cu bine! 

— Umblä sänätos! 

— Sunt fel de fel de mujici, ii spuse Kolea lui Smurov, dupa câteva clipe 
de tacere. De unde puteam sa stiu c-o sa dau peste unul istet? Totdeauna sunt 
gata sa recunosc cand un om din popor e destept. 

In departare se auzi batand ornicul catedralei: era unsprezece si 
jumätate. Bäietii iutira pasul, iar restul drumului il facura aproape fara sa mai 
schimbe o vorba, desi avura o bucata buna de mers pana la locuinta 
căpitanului Sneghirev. La vreo douăzeci de paşi de casa, Kolea se opri şi-l 
trimise înainte pe Smurov, pentru a-l ruga pe Karamazov să iasă un moment 
afară. 

— Vreau să ştiu cum stau lucrurile, îi explică el. 

— Dar de ce-l mai chemi? Obiectă Smurov. Intră direct, sa vezi ce-o să se 
bucure când o să te vadă! Ce rost are să faci cunoştinţă cu el afară, în frig? 

— Ştiu eu de ce-l chem aici, în frig! I-o reteză autoritar Kolea (ii plăcea 
grozav să-l intimideze pe puşti) şi Smurov alergă să execute ordinul. 

IV — JUCIKA. 

Kolea se sprijini de gard cu un aer grav şi rămase în aşteptarea lui 
Aleoşa. Da, de mult dorea sa dea ochii cu dânsul. Îi auzise adesea pe băieţi 
vorbind despre el, dar până atunci, de câte ori îi pomeneau numele în prezenţa 
lui, Kolea lua o mutră indiferentă, ba o dată îndrăznise chiar să-l „critice”. În 
sinea lui însă grozav ar fi vrut să-l cunoască; tot ceea ce aflase despre Aleoşa 
avea ceva simpatic şi atrăgător. Aşadar, era un moment decisiv: trebuia, înainte 
de toate, să rămână stăpân pe situaţie şi să se arate pe deplin independent. 
„Altminteri, ar putea să creadă că n-am decât treisprezece ani şi să mă ia drept 
un copilandru de-o seamă cu ceilalţi. Ce-o fi având el de împărţit cu toată 
puştimea asta? Am să-l întreb când o să ne cunoaştem mai bine. Păcat că sunt 
atât de scund. Tuzikov e ceva mai mic ca vârstă decât mine şi e totuşi cu o 
jumătate de cap mai înalt. În schimb, am o mutră inteligentă; nu sunt frumos, 
ştiu, ba poate chiar uratel, dar am o mutră inteligentă. Nu trebuie să-mi dau 
drumul la gură chiar aşa, de la început, n-are rost să-i sar de gât de la primul 
cuvânt, ar putea să creadă cine ştie ce... Mai mare ruşinea!” 


Desi pärea atat de sigur pe el, in realitate Kolea se simtea nelinistit. Îl 
necajea mai ales faptul ca era atat de scund; daca regreta ceva era nu atat 
,uratenia” lui, cât statura. Acasa, încă de anul trecut, făcuse un semn într-un 
colt pe perete cu creionul, ca să-şi măsoare înălţimea şi de atunci la fiecare 
două luni se apropia cu inima strânsă de semnul cu pricina, ca sa vadă cu cât 
se mai înältase între timp. Dar vai! Din păcate, creştea grozav de încet si din 
pricina asta de multe ori îl cuprindea disperarea. Cât priveşte înfăţişarea, nu 
era nicidecum ,urâtel”, avea chiar un obrăjor dragalas, palid şi pistruiat. 
Ochitorii ageri, cenusii, nu prea mari, aveau o privire îndrăzneață şi adeseori, 
sub imperiul unei emoţii puternice, începeau să scânteieze. Pometii cam 
proeminenţi, gura mică, buzele nu prea groase şi foarte rumene şi un născior 
mic, în vânt, voluntar. „Cârn, ce mai incolo-incoace, carn sadea!” bodogănea 
Kolea de câte ori se uita în oglindă şi întorcea spatele dezgustat, „Poate că nici 
mutra mea nu-i chiar atât de inteligentă?” se întreba uneori, gata să se 
indoiasca până si de asta. Să nu vă inchipuiti totuşi că era chiar atât de 
preocupat de chipul şi de statura lui şi că n-ar fi avut altă grijă pe lume. 
Dimpotrivă, oricât de amare erau clipele petrecute în faţa oglinzii, Kolea uita 
îndată de ele, avântându-se cu toată râvna, pentru o bună bucată de vreme, „în 
lumea ideilor şi în viaţa reală”, cum îşi definea el însuşi îndeletnicirile. 

Aleoşa ieşi îndată din casă şi veni spre el, întinzând pasul. De departe 
încă, băiatul observă pe chipul său mărturiile evidente ale unei bucurii. „Să fie 
chiar atât de încântat că mă vede?” se gândi Kolea cu o mulţumire ascunsă. 

Trebuie să menţionăm că, între timp, Aleoşa se schimbase foarte mult, 
arăta cu totul altfel decât atunci când ne-am despărţit de el; lepădase rasa 
monahală în locul căreia purta acum un costum ce-i venea ca turnat, pălărie 
moale cu boruri rotunde şi-şi tunsese pletele. Toate aceste schimbări îl 
prindeau de minune, ba chiar se putea spune că era un tânăr chipeş. Obrazul 
lui drăgălaş era pururea luminat de o voioşie molcomă, senină, lipsită de 
exuberanta. Kolea fu mai cu seamă mirat văzându-l că ieşise din odaie, asa 
cum era, numai în haină, grăbit probabil să dea mai curând ochii cu el. Aleoşa 
îi întinse mâna fără multă vorbărie. 

— În sfârşit, spuse el, de când te aşteptăm! 

— Am fost nevoit să întârzii, am să vă explic îndată de ce. În orice caz, 
sunt încântat să vă cunosc. De mult aşteptam un prilej, mi s-a vorbit atâta 
despre dumneavoastră... Îngăima Kolea cu răsuflarea întretăiată de emoție. 

— Oricum, tot ne-am fi cunoscut odată şi odată; şi eu am auzit o 
mulţime de lucruri despre dumneata, dar cred c-am venit cam târziu aici. 

— Spuneti-mi, ce se mai aude? 

— Iliusa e foarte rău, mi-e teamă c-o să se prăpădească. 

— Nu se poate! Trebuie să recunoasteti, domnule Karamazov, că 
medicina asta e curată porcărie! Răbufni Kolea plin de parapon. 

— Iliusa îşi aduce mereu aminte de dumneata, ştii, te-a pomenit până si 
în delir. Probabil c-a ţinut foarte mult la dumneata înainte... Înainte de... 


Accidentul acela... cu briceagul. Si cred ca mai este inca ceva la mijloc... Dar 
ce-i cu cainele asta, e al dumitale? 

— Da. Îl cheamă Perezvon. 

— Nu e Jucika? Exclamă Aleoşa, uitându-se cu mâhnire în ochii lui. Să fi 
dispărut chiar aşa, fără urmă? 

— Ştiu că aţi vrea cu toţii să fie Jucika, am auzit, spuse Kolea cu un 
zâmbet misterios. Ascultă, Karamazov, am să-ţi spun tot, de aceea te-am 
chemat afară când am venit, ca să-ţi explic tot ce s-a întâmplat, înainte de a 
intra în casă, începu el cu insufletire. Aşadar, astă primăvară l-au înscris pe 
Iliusa în clasa întâi la noi la scoala. Ştii cum sunt gugustiucii ăştia dintr-a întâi 
nişte plozi fără minte. Din prima zi l-au luat în primire. Eu sunt cu două clase 
mai mare, aşa că nu prea mă amestec cu ei, îi privesc numai de la distanţă. Am 
observat ca, aşa firav si slabut cum e, băiatul avea totuşi mândria lui şi nu voia 
cu nici un pret să se dea bătut; îi scăpărau ochisorii şi le tinea piept cu 
bärbätie. Îmi plac copiii ca el. Puştimea se tinea mai vârtos de capul lui şi-l 
hartuia tot timpul. Avea pe el, saracutul, un paltonas ponosit, pantalonasii ii 
rămăseseră scurţi şi cizmulitele erau sparte. Poţi să-ţi închipui ce-l mai 
batjocoreau. Nu ştiau ce să mai facă să-l umilească! Ei, uite, asta nu mi-a mai 
plăcut; am sărit numaidecât să-i iau apărarea şi i-am scărmănat bine pe toţi. Îi 
bat de-i zvânt, Karamazov şi ei mă adoră! Se lăudă Kolea, volubil. De altfel, să- 
ti spun drept, mie îmi sunt dragi copiii. Am şi eu acasă doi prichindei, din 
pricina lor am şi întârziat. Din ziua aceea l-au lăsat in pace pe Iliusa, iar eu 1- 
am luat sub aripa mea protectoare. Mi-am dat seama de la început că puştiul 
are o fire mândră, dumitale pot să-ţi vorbesc deschis, e mândru, să ştii, grozav 
de mândru şi, cu toate astea, fata de mine era supus ca un sclav, totdeauna la 
ordinele mele, mă asculta cu sfinţenie, ca pe Dumnezeu, căuta chiar să mă 
imite cu orice chip. În recreatie venea întins la mine si ne plimbam împreună, 
duminica tot aşa. Ştii dumneata cum sunt băieţii la şcoală, cum văd pe câte un 
elev mai mare că se împrieteneşte cu vreun puşti, încep să râdă de el ca nişte 
zevzeci; e şi asta o prejudecată. În definitiv, ce, n-am voie? Să zicem că e o 
fantezie de a mea şi basta, nu-i aşa? N-avea decât de învăţat de la mine, i se 
ascutea mintea; spune-mi şi mie, de ce n-aş putea să dezvolt inteligenţa unui 
copil dacă aşa-mi place? Aşa cum ai făcut şi dumneata, Karamazov, când te-ai 
apropiat de puştimea asta, ai vrut — nu-i asa? 

— Să influentezi tânăra generaţie, s-o ajuţi să se dezvolte, într-un cuvânt, 
să-i fii de folos. Am dreptate! Trebuie chiar să-ţi mărturisesc că tocmai asta m-a 
interesat în primul rând la dumneata, trăsătura asta de caracter pe care o 
cunoaştem din auzite. Dar să revenim a subiect: la un moment dat am observat 
că în sufletul băiatului a început să iasă la iveală şi să se manifeste din ce în ce 
mai vădit o sensibilitate exagerată, un fel înclinaţie spre sentimentalism, iar eu, 
de când mă ştiu pe lume, sunt un duşman neîmpăcat al râzgâielilor de felul 
ăsta! Şi pe urmă, mai era şi această contradicţie: fiind mândru faţă de mine, 
era totuşi supus ca un rob, da, chiar aşa, supus ca un rob, eu toate că uneori i 
se aprindeau ochişorii şi dintr-o dată nu mai voia să asculte ce-i spuneam, 


începea s-o ia razna. Uneori îi impartaseam pe larg unele idei; n-aş putea sa 
spun că se ridica împotriva părerilor mele, nu era vorba de asta, simţeam însă 
că are un dinte împotriva mea şi că-mi face opoziţie pentru că rămâneam sloi 
de gheaţă la afecțiunea pe care mi-o arăta. Ca să-l învăţ minte, cu cât căuta să 
se alinte mai mult, cu atât mă purtam mai rece cu el; o făceam intenţionat fiind 
convins că aşa trebuie să mă port. Voiam să-i otelesc firea, să-l echilibrez, să 
fac om din el... Şi asa mai departe... Cred că înţelegi ce vreau să spun. Într-o zi, 
observ că-i schimbat, e abătut şi parcă-l frământă ceva. Trece o zi, două, trei şi 
băiatul e din ce în ce mai amărât, dar nu din pricina răcelii de care se lovea 
dorinţa lui de a fi alintat, ci dintr-un alt motiv, mai puternic, mai serios, un 
motiv de ordin superior. „Ce tragedie s-o fi întâmplat?” mă gândesc eu. Caut 
să-l trag de limbă si ce crezi că-mi spune? Se împrietenise, nu mai tin minte 
cum şi în ce împrejurări, cu Smerdeakov, feciorul care era în serviciu la 
răposatul dumitale tata (pe atunci mai trăia inca) şi Smerdeakov îl învățase — ce 
ştia, bietul copil fără minte? 

— Un joc, chipurile, ca să se distreze, ceva pe cât de stupid pe atât de 
barbar, de o rară cruzime; să ia, adică, nişte miez de pâine în care să infiga un 
ac şi să-l arunce unui câine vagabond, o jigodie lihnită de foame, care infuleca 
pene-mestecate tot ce găseşte de mâncare şi după aceea să vadă ce o să se 
întâmple. Au mesterit ei aşa o bucată de pâine şi au azvârlit-o, apoi, Jucikăi, 
despre care se tot vorbeşte acum. Era o biată potaie pe care stăpânii o ţineau 
nemâncată şi care lătra toată ziua în vânt. (Dumneata, Karamazov, poţi suporta 
s-auzi un câine lătrând aşa, în prostie? Pe mine mă scoate din fire!) Javra s-a 
repezit imediat la pâine şi, după ce a inghitit-o, a început sa chelălăie şi a rupt- 
o la fuga. Fugea aşa, în neştire, chelălăind într-una, până s-a făcut nevăzuta, 
îmi povestea Iliusa. Mi-a mărturisit tot cu lacrimi în ochi, plângea si mă 
strângea în braţe, tremurând ca o frunză. „Fugea şi chelălăia, fugea, săraca şi 
chelălăia într-una”, repeta el mereu; era teribil de impresionat de întâmplarea 
asta. Am înţeles că avea remuşcări. Trebuie să-ţi spun că am căutat sa iau 
lucrurile cât mai în serios. Voiam în primul rând să-i dau o lecţie, ca să-şi 
schimbe purtarea de până atunci, aşa încât, mărturisesc, am recurs la o 
stratagemă: m-am prefăcut grozav de indignat, aşa cum cred că nu eram, de 
fapt. „îţi dai seama, zic, ce barbarie ai săvârşit? Cum ai putut să fii atât de 
ticălos? Bineînţeles, n-am să scot un cuvânt, nimeni n-o să afle nimic dar 
deocamdată nu vreau să mai am de-a face cu tine. Am să mă gândesc bine la 
toate astea si am să-ţi dau de ştire prin Smurov (bäietasul cu care am venit şi 
care, tot aşa, mi-e foarte devotat), dacă e cazul să rămân mai departe prieten cu 
tine sau dacă am să-ţi întorc spatele pentru totdeauna, ca unui nemernic iti 
închipui ce-a fost pe el atunci! Chiar în aceeaşi clipă însă iti mărturisesc mi-am 
dat seama c-am fost poate cam prea sever, dar ce puteam face? Aşa credeam eu 
că-i bine atunci. Mai trece o zi, şi-l trimit pe Smurov să-i comunice că nu mai 
vreau „să vorbesc” cu el, aşa cum se spune la noi la şcoală când doi băieţi se 
ceartă şi strică prietenia. Voiam să-l ţin pe jeratic vreo câteva zile şi după 
aceea, când am să văd că-i pare rău într-adevăr, să mă duc la el şi să-i întind 


mana. Asa eram hotarat sa fac. Dar ce sa vezi?! Pustiul l-a ascultat pana la 
capät pe Smurov si deodata au inceput sa-i scapere ochisorii: ,Spune-i din 
partea mea lui Krasotkin, a strigat el, ca de-aici incolo am sa arunc la toti cainii 
gogoloase de pâine cu ace, n-o sa scape niciunul, asa sa-i spui, niciunul! B 
„Aha. M-am gândit eu, iar ţi-ai luat nasul la purtare, lasă, ca-ti scot eu 
gargaunii din cap, puişorule!” Din ziua aceea n-am pierdut niciodată prilejul 
să-i arăt că-l dispretuiam; de cate ori mă intalneam cu el, întorceam capul sau 
zâmbeam ironic. Tocmai atunci s-a întâmplat şi scandalul acela cu taică-său, 
cu Somoiog de câlti, ti-aduci aminte? Iti dai seama deci că terenul era pregătit 
pentru ca bietul copil să ajungă la exasperare. Băieţii, văzând că nu mai voiam 
să ştiu de el, au început iar să-l ia în răspăr şi să strige: ,Somoiog de câlti, 
Somoiog de calti!” Şi atunci s-au încins încăierările acelea pe care acum le 
regret din tot sufletul; am impresia că l-au bătut rău de tot. Într-o zi, la ieşirea 
din clasă, tot aşa se înverşunase împotriva lor; stăteam la vreo zece paşi de el şi 
mă uitam. Îţi jur că nu-mi amintesc sa fi râs măcar o singură dată, dimpotrivă, 
îmi părea rău de el, nu pot să-ţi spun ce rău îmi părea! Încă o clipă şi poate c- 
aş fi sărit să-i iau apărarea. Tocmai atunci însă ni s-au încrucişat privirile şi ce 
i s-o fi năzărit, nu ştiu, că deodată a pus mâna pe briceag şi, până să prind de 
veste, s-a repezit la mine şi mi l-a înfipt în şoldul drept. Nici n-am clipit măcar, 
să ştii că nu mă sperii chiar aşa cu una, cu două; m-am mulţumit doar să-i 
arunc o privire dispretuitoare, ca şi cand i-aş fi spus: „Hai, ce faci, de ce nu mai 
cai? Aşa merit pentru c-am fost prieteni! Poftim, sunt gata!” N-a mai ridicat 
mâna însă a doua oară şi s-a pierdut cu firea; speriat, a lepădat briceagul din 
mână, a izbucnit în plâns şi aşa, plângând, a rupt-o la fugă. Bineînţeles că nu 
l-am pârât, le-am poruncit tuturor să-şi ţină gura, ca nu cumva să ajungă 
vreun zvon la cancelarie; nici mamei chiar nu i-am spus decât după ce s-a 
vindecat rana - de altfel, nici n-a fost mare lucru, ia, acolo o zgârietură! Am 
auzit pe urmă că tot în ziua aceea s-a bătut cu pietre şi te-a muşcat de deget, 
dar cred că înţelegi acum în ce hal era săracul! Ce să fac, a fost o prostie din 
partea mea! Nici după aceea, când s-a îmbolnăvit, n-am venit să-i iert, adică să 
mă împac cu el şi acum îmi pare rău. Dar n-am venit pentru că aveam un plan. 
Cam asta-i tot... Da, mi se pare într-adevăr c-am procedat stupid. 

— Păcat, zău, păcat! Exclamă Aleoşa, pe care povestea asta îl 
impresionase. Ce rău imi pare! Dacă as fi ştiut c-ati fost atât de legaţi, de mult 
aş fi venit la dumneata şi te-aş fi rugat să mergem împreună la el. Crede-mă, de 
când zace la pat, de câte ori începe să aiureze, îşi aminteşte de dumneata. N- 
am ştiut că te iubeşte atât de mult! Şi zici că n-ai putut cu nici un chip să dai 
de urma câinelui? Şi taică-său şi băieţii, l-au căutat în tot oraşul. Aşa bolnav, 
plânge mereu, de trei ori până acum l-am auzit cum îi spunea lui taică-său: 
„Vezi, de aia m-am îmbolnăvit, pentru că am ucis-o pe Jucika, m-a pedepsit 
Dumnezeu!” E imposibil să-i scoţi din cap asta! Dacă i-ai fi adus-o acum pe 
Jucika şi ar fi văzut-o cu ochii lui că trăieşte totuşi, cred că s-ar fi sculat din 
pat de bucurie. Ne bizuiam cu toţii că dumneata ai s-o găseşti. 


— Nu inteleg de unde si pana unde ati crezut una ca asta? De ce v-ati 
bizuit cA am sä dau de urma ei?! De ce tocmai eu trebuie s-o gäsesc? Intreba 
Kolea, nespus de intrigat. De ce ati fost atât de convinşi că numai eu puteam 
face treaba asta? 

— Aşa, s-a auzit că eşti în căutarea ei şi că atunci când ai s-o găseşti, o 
să vii cu ea aici. Mi se pare că Smurov ne-a dat să înţelegem aşa ceva. Noi am 
făcut tot ce ne-a stat în putere ca să-l convingem că Jucika trăieşte, că a văzut- 
o cutare, pe cutare stradă. Deunăzi i-am adus un iepuraş viu; s-a uitat la el, a 
zâmbit uşor şi m-a rugat să-i dau drumul pe câmp. Şi i-am împlinit dorinţa. 
Acum taică-său a venit din oraş cu un catelus, un dog de Milano, nu ştiu de 
unde l-o fi găsit. Credea că o să-l împace aşa, dar mă tem că i-a facut si mai 
rău... 

— Încă ceva, Karamazov, cel fel de om e taică-său? Îl cunosc, dar aş vrea 
să ştiu şi părerea dumitale: e într-adevăr un caraghios, un măscărici, aşa cum 
pare? 

— Ah, nu! Există oameni foarte sensibili, dar pe care viaţa i-a strivit. 
Maimutärelile lor nu înseamnă nimic altceva decât o ironie muscatoare la 
adresa celor pe care nu îndrăznesc să-i atace direct, spunându-le deschis ce 
cred despre ei, fiindcă au tremurat şi s-au umilit prea mult în faţa lor. Crede- 
mă, Krasotkin, caraghioslâcurile acestea ascund uneori o tragedie cumplită! 
Acum tot ce i-a mai rămas pe lume, tot rostul vieţii lui e Iliusa si dacă se 
întâmplă să-i moară băiatul, ori o să-şi piardă minţile, ori o să-şi pună capăt 
zilelor. Sunt aproape convins, e destul numai să mă uit la ti? 

— Te înţeleg, Karamazov, văd că dumneata cunoşti oamenii! Rosti Kolea 
patetic. 

— Când am zărit câinele, am crezut c-ai venit cu Jucika. 

— Ai răbdare, Karamazov, poate că o s-o găsim până la urmă şi pe 
Jucika; deocamdată însă am venit cu Perezvon. Am să-i dau drumul în casă, 
poate că totuşi o să-i facă mai mare plăcere lui Iliuşa decât dogul acela de 
Milano. Stai puţin, aş vrea să-ţi mai spun ceva. Vai, Doamne, te-am ţinut atâta 
afară! Exclamă el deodată. Eşti numai în haină si eu te tin de vorbă aici, pe 
gerul ăsta, ca să vezi ce egoist sunt? O, suntem cu toţii nişte egoişti, 
Karamazov! 

— Nu face nimic... E cam frig, într-adevăr, dar să ştii că nu răcesc chiar 
aşa de uşor. Să mergem. Dar spune-mi, te rog, care este numele dumitale, ştiu 
doar că te cheamă Kolea... Dar mai departe? 

— Nikolai, Nikolai Ivanov Krasotkin sau, cum se spune oficial: fiul lui 
Krasotkin, răspunse Kolea, râzând fără rost. Bineînţeles, se grăbi el să adauge, 
nu mă împac de loc cu numele meu; Nikolai mi-e antipatic. 

— Dar de ce? 

— E banal, e vulgar... 

— Ai treisprezece ani? Întrebă Aleoşa. 

— Aproape paisprezece... Foarte curând, adică, mai precis peste două 
săptămâni, împlinesc paisprezece ani. Trebuie să-ţi mărturisesc cu ocazia asta 


o mica slabiciune pe care o am si ti-o marturisesc pentru ca am ajuns sa ne 
cunoastem in sfarsit si ca sa-ti dai seama din capul locului cu cine ai de-a face; 
să ştii că nu pot suferi să mă întreba cineva câţi ani am, ba chiar mai mult 
decât atât, mă scoate din fire... Şi încă ceva... Gurile rele au scornit pe 
socoteala mea cum că săptămâna trecută m-aş fi jucat cu cei dintr-a-ntâi de-a 
hoţii, ceea ce e pur şi simplu o calomnie! E adevărat că m-am jucat cu ei, dar 
n-am făcut-o în nici un caz pentru plăcerea mea; cine spune aşa minte cu 
neruşinare! Am toate motivele să cred că zvonul acesta stupid a şi ajuns la 
urechile dumitale, de aceea vreau să ştii că m-am jucat numai şi numai de 
dragul lor, pentru că nu sunt în stare să născocească nimic fără mine. Aşa e 
aici, pe la noi, lumea nu mai ştie ce să inventeze şi cum să mai scornească fel 
de fel de vorbe. Oraşul nostru este un oraş de clevetitori, zău dacă nu-i aşa! 

— Si chiar dacă te-ai fi jucat pentru plăcerea dumitale, nu înţeleg de ce ti 
se pare atât cât ruşinos?! 

— Ei, asta e, pentru plăcerea mea... Spune-mi, dumneata ai fi în stare să 
te joci de-a caii? 

Aleoşa zâmbi. 

— Dar oamenii mari nu se duc la teatru să vadă aventurile cutărui sau 
cutărui erou sau mai ştiu eu ce peripeții cu hoţi ori lupte pe câmpul de bătaie 
(aşa cum se joacă, bunăoară, copiii de-a hoţii şi vardiştii)? Nu-i acelaşi lucru, în 
fond, când stai şi judeci mai bine? Jocul de-a războiul sau de-ă hoţii în timpul 
recreatiilor la scoala este si el o artă în fasa, porneşte din aceeaşi nazuinta 
artistică abia înmugurită într-un suflet fraged. Jocurile acestea sunt adeseori 
mai izbutite decât reprezentațiile teatrale, cu singura deosebire că la teatru te 
duci să vezi jucând nişte actori, pe când în cazul de faţă actorii sunt copiii 
înşişi. Şi totul are un aer firesc. 

— Adevărat? Asta e convingerea dumitale sinceră? Rost! Koiea mirat, 
privindu-l drept în ochi. Ştii că e o idee grozav de interesantă! Cum ajung 
acasă, îmi pun creierul în mişcare şi am să meditez în linişte la tot ce mi-ai 
spus. Drept să-ţi spun, eram sigur c-o să am multe de învăţat de la dumneata. 
De aceea am venit, ca să învăţ de la dumneata, Karamazov! Încheia Kolea cu 
insufletire. 

— Si eu de la dumneata, adauga Aleosa zambind, si-i stranse mana. 

Kolea era incantat, cu atat mai incantat cu cat Aleosa fi vorbea ca de la 
egal la egal, ca si cum ar fi fost ,un om mare”. 

— Ai sa ai acum prilejul sa vezi o figura clasa-intai, Karamazov, o 
adevarata reprezentatie, exact ca la teatru! Spuse el razand nervos. Pentru asta 
am si venit. 

— Sa intram mai intai alaturi, la proprietar, toti baietii si-au lasat 
paltoanele acolo, pentru că la ei în cameră e zăduf şi e si inghesuiala. 

— O, eu nu pot să stau decât foarte putin, am să intru aşa îmbrăcat. 
Perezvon o să rămână în antreu să facă pe mortul: „Ici, Perezvon, couche, fă pe 
mortul!” Ai văzut? Nici nu mai mişcă. Ştii ce? Am să intru înăuntru să văd cum 
se prezintă situaţia şi la momentul oportun am să-l fluier: „Ici, Perezvon!” şi 


odata o sa dea buzna in casa, ca nebunul. Numai de n-ar uita Smurov sa 
deschida usa la timp! Am sa-i atrag atentia si ai sa vezi atunci o figura grozava. 

V — LA CAPATIIUL LUI ILIUSA. 

Odaia în care locuia familia căpitanului Sneghirev — o veche cunoştinţă 
de-a noastră — despre care am mai avut ocazia să vorbim, în momentul acela 
era atât de ticsită, încât abia se mai putea respira. Se adunase mai multă lume 
decât putea încăpea înăuntru. Câţiva dintre colegii lui lliuşa veniseră să-l vada 
şi deşi toţi, începând cu Smurov, ar fi fost gata să jure că Aleoşa n-avea nici un 
amestec şi că nu el mijlocise împăcarea, aducându-i aici, în realitate aşa se 
întâmplase. Dăduse însă dovadă de multă abilitate cu acest prilej, reuşind să-i 
aducă rând pe rând, fără să recurgă la nici un fel de „sentimentalism” şi fără să 
lase impresia unui lucru premeditat, ci aşa, ca din întâmplare. Venirea copiilor 
fusese un adevărat balsam pentru Iliusa, alinându-i oarecum suferinţele. 
Prietenia duioasă şi dragostea pe care i-o arătaseră băieţii, până mai deunăzi 
duşmanii lui neimpacati, îl miscasera până în adâncul sufletului. Nu mai lipsea 
decât Krasotkin şi asta îl durea cumplit. Dintre toate amintirile lui pline de 
amărăciune niciuna nu era atât de chinuitoare ca povestea cu Krasotkin, 
unicul lui prieten şi apărător, asupra căruia se năpustise cu briceagul. Cel 
putin asta era impresia lui Smurov, un baietas ager la minte; el făcuse de altfel 
primul pas, impacandu-se cu Iliusa. Dar atunci când Smurov îi dăduse a 
înţelege lui Krasotkin că Aleoşa ar avea „ceva de vorbit” cu el şi că ar vrea să 
treacă pe la dânsul, Kolea îi tăiase numaidecât apa de la moară, poruncindu-i 
pe un ton răstit să-i spună „lui Karamazov” că ştie el ce trebuie să facă, că n- 
are nevoie de sfaturile nimănui şi că, dacă se va hotări să-l viziteze pe bolnav, o 
să-şi aleagă singur momentul, pentru că are „socotelile lui”. Asta se întâmplase 
cu două săptămâni în urmă. lată de ce Aleoşa nu mai trecuse pe la el, aşa cum 
avusese de gând la început. Cu toate acestea, între timp, îi mai trimisese de 
câteva ori vorbă prin Smurov. De fiecare dată însă Kolea refuzase categoric să-i 
dea ascultare, comunicându-i la rândul său lui Aleoşa că, dacă va veni cumva 
la el să-l cheme, n-o să se mai ducă în vecii vecilor la Iliusa şi că roagă să fie 
lăsat în pace. Până în ultima zi, Smurov nici habar n-avusese că în cele din 
urmă Kolea se hotărâse totuşi să-l vadă pe Iliusa; doar în ajun, la despărţire, în 
momentul când îi întinsese mâna, Kolea îl anunţase din senin să stea acasă a 
doua zi dimineaţă, că vine să-l ia, să meargă împreună la Sneghirevi, 
atrăgându-i atenţia să nu scape vreun cuvânt faţă de cineva în legătură cu 
asta, pentru că vrea să le facă o surpriză. Smurov se executase întocmai. 
Gândul c-o să vină şi cu Jucika îi incoltise în minte datorită unor vorbe pe care 
Kolea le spusese în treacăt odată: „Sunteţi nişte măgari cu toţii. Auzi, să nu 
puteţi găsi voi un câine, din moment ce trăieşte!” După o bucată de vreme însă, 
când Smurov făcuse o aluzie în privinţa asta, Kolea îşi ieşise din sărite: „Dar ce 
sunt dobitoc să umblu după câinii altora, când îl am acasă pe Perezvon? Cum 
poţi să-ţi închipui că javra putea să mai trăiască după ce-a înghiţit acul? Ce 
înseamnă sentimentalismele astea idioate?!” 


De doua saptamani Iliusa nu se mai daduse jos din patutul lui asezat in 
colt, sub icoane. Iar la scoala nu mai fusese inca din ziua in care se intalnise cu 
Aleosa si-i muscase degetul. In aceeasi zi boala il culcase la pat, desi timp de o 
luna mai putuse sa faca din cand in cand doi, trei pasi prin odaie sau in 
antreu; mai apoi il lasasera cu totul puterile si nu mai putea sa umble decat 
sprijinit de taică-său. Bietul om tremura pentru viata băiatului, aproape ca nu 
mai pusese strop de băutura pe limbă şi mai că-şi ieşise din minţi de spaimă că 
s-ar putea să-şi piardă odorul; de multe ori — mai ales după ce-l plimba de brat 
prin odaie, ajutându-l apoi să se întindă iarăşi în pat - se refugia în antreu şi 
acolo, ghemuit într-un ungher întunecos, cu fruntea lipită de zid, plângea cu 
lacrimi amare, cutremurându-se tot şi silindu-se să-şi înăbuşe suspinele, de 
teamă să nu observe copilul. 

Intrând apoi în odaie, nu ştia cum să-l mai alinte şi să-l înveselească, îi 
spunea o mulţime de poveşti si anecdote hazlii, făcea comicării, maimutarind 
tot felul de indivizi ridicoli pe care-i întâlnise în cine ştie ce împrejurare sau 
imitând urletele ori tipetele lighioanelor. Iliusa se simţea prost când taica-sau 
se scălâmbăia sau făcea pe bufonul. Deşi se străduia să nu arate cât de mult îi 
displace treaba asta, îşi dădea seama cu durere în suflet că tatăl său îndurase 
multe umilinte în viata şi-şi aducea mereu aminte de ziua aceea „de groază”, in 
timp ce-i stăruia în urechi, obsedanta, porecla „Şomoiog de câlti” scornita de 
băieţi. Ninocika, surioara lui cea beteagă, un suflet duios şi blajin, nu putea 
nici ea să-l vadă pe taică-său schimonosindu-se în halul ăsta. (Varvara 
Nikolaevna plecase mai demult la Petersburg, la cursuri.) În schimb, mămica, 
în nebunia ei, se amuza nespus şi râdea din toată inima când bărbatul ei imita 
câte o persoană caraghioasă sau făcea cine ştie ce giumbuslucuri. Numai asa 
se mai potolea, pentru că era mai tot timpul tafnoasa şi se plângea că toată 
lumea o neglijează, că nimeni nu-i poartă respectul cuvenit, că, dimpotrivă, 
care mai de care caută s-o jigneasca etc, etc. In ultimele zile se petrecuse şi cu 
ea o schimbare. Se uita din ce în ce mai des spre patucul în care zăcea Iliusa si 
cădea mereu pe gânduri. Se făcuse mult mai tăcută acum Şi se astâmpărase, 
iar dacă o mai apuca uneori plânsul, plângea pe tăcute, ca să n-o simtă nimeni. 
Căpitanul observase cu nedumerire şi în acelaşi timp cu o strângere de inimă 
această schimbare. La început, sărmana de ea îşi făcuse mult sânge rău din 
pricina băieţilor care veneau toată ziua-bună ziua la ei, dar mai târziu se 
obisnuise cu veselia galagioasa si cu discuţiile copiilor, ba chiar se distra atât 
de bine cu ei, încât dacă la un moment dat ar fi încetat să le mai calce în casă, 
ar fi fost teribil de necăjită. De câte ori ştrengarii povesteau câte ceva sau 
începeau să se joace, mămica bătea din palme şi râdea să se prăpădească. Pe 
unii chiar îi chema lângă ea să-i sărute. Mai ales îl îndrăgise grozav pe Smurov. 
Cât priveşte pe căpitan, se simtise într-al nouălea cer când băieţii veniseră să-i 
tina de urât lui Iliusa; îi creştea inima de bucurie numai când îi vedea, 
legănându-se cu speranţa că poate astfel Iliusa n-o să mai fie atât de abătut şi 
o să se pună mai repede pe picioare. Până în ultimele clipe nu avu nici cea mai 
mică îndoiala — deşi tremura pentru viata copilului — ca Iliusa al lui o să se facă 


bine. Îi întâmpina cu multă deferentä pe micii oaspeţi, se învârtea in jurul lor, 
căutând să le împlinească toate gusturile; ar fi fost în stare să-i poarte şi-n 
cârcă, ba chiar fusese cât pe ce s-o şi facă, dar, băgând de seamă că jocul ăsta 
nu era pe placul lui Iliusa, se lăsase pagubas. Cumpăra pentru ei tot felul de 
bunatati, turtă dulce, nuci, făcea pentru toţi ceai, îi servea cu tartine. Trebuie 
să spunem cu această ocazie că, în ultima vreme, nu mai ducea lipsă de bani. 
Acceptase până la urmă cele două sute de ruble trimise de Katerina Ivanovna, 
exact aşa cum prevăzuse Aleoşa. Apoi, aflând mai în amanuntime condiţiile în 
care trăiau şi auzind că pe lângă toate celelalte se mai îmbolnăvise şi băiatul, 
Katerina Ivanovna se dusese personal să-i vadă, cu care prilej făcuse 
cunoştinţă cu întreaga familie şi izbutise s-o farmece chiar şi pe nevasta cea 
zănatică a căpitanului. De atunci, darurile ei curgeau neîncetat, iar căpitanul, 
înnebunit de groază la gândul că odorul lui scump ar putea să se prăpădească, 
dăduse la o parte orice mândrie, primindu-i smerit ajutoarele. Chemat de 
Katerina Ivanovna, doctorul Herzenstube venea din două în două zile, dar 
vizitele lui nu aduceau nici o ameliorare, cu toate că îl îndopa cu tot felul de 
medicamente pe bolnav. În schimb, chiar în ziua aceea, care era o duminică, 
aşteptau sosirea unui nou medic de la Moscova, considerat ca o somitate în 
capitală. Fusese solicitat de Katerina Ivanovna care-l plătise cu bani grei, dar 
nu special pentru Iliusecika, ci în cu totul alt scop, aşa cum vom vedea mai 
încolo, când vom avea ocazia să vorbim şi despre lucrul acesta. Şi cum ilustrul 
practician tot se deranjase să vină, îl rugase să-l consulte şi pe copil, având 
grijă să-l instiinteze din vreme pe căpitan. Acesta din urmă însă nu prevazuse 
de loc vizita lui Kolea Krasotkin, deşi de mult se tot gândea că poate băiatul, 
din pricina căruia Iliusecika se frământa atâta, se va decide, în sfârşit, să le 
calce în casă. În momentul când se deschise uşa si Krasotkin răsări în prag, 
toată lumea şi gazda şi copiii, se stransese buluc în jurul patutului din colt, să 
privească un catelus mic de rasă — născut chiar în ajun: — veritabil dog de 
Milano, pe care căpitanul îl arvunise cu o săptămână înainte ca să-i procure o 
distracţie şi să-l împace pe Iliuşa, văzând că bolnavul inca mai tânjea îndurerat 
după potaia dispărută fără urmă. Iliusa aflase de câteva zile c-o să capete un 
catelus, dar nu o potaie de rând, ci un animal de soi, dog autentic de Milano 
(ceea ce desigur era cu totul altceva). Din delicateţe sufletească, bolnavul se 
silea să dea impresia că era într-adevăr încântat de cadoul pe care-l primise, 
dar toţi şi taică-său şi băieţii, îşi dădură seama imediat că puiul de câine nu 
făcuse decât să-i amintească şi mai dureros de biata Jucika, moartă din vina 
lui. Catelusul musina încolo şi încoace prin asternut, în timp ce Iliusa, cu un 
zâmbet trist pe buze, îl mângâia cu mâna lui slabă şi palidă, aproape străvezie; 
evident, îi plăcea, totuşi... Nu era Jucika. Din păcate, Jucika nu mai exista, dar 
s-o fi avut acum pe Jucika împreună cu catelusul cel mic, o, atunci... Atunci ar 
fi fost cu adevărat fericit! 

— Krasotkin! Strigă deodată unul din băieţi, dând cu ochii de Kolea. 


Se starni oarecare agitatie, copiii se insirara de o parte si de cealaltä a 
pätutului, descoperindu-l deodată pe Iliusa. Căpitanul se grăbi să iasă în 
întâmpinarea oaspetelui. 

— Poftiti, poftiti... Sunteţi un musafir mult dorit! Bâigui el. Iliusecika, 
domnul Krasotkin a binevoit să vină la tine... 

Kolea însă, după ce-i strânse în treacăt mâna, se strădui sa arate că ştie 
să se poarte ca un om de lume. Întorcându-se numaidecât spre soţia 
căpitanului (care, supărată foc, bombănea că băieţii se îmbulziseră în jurul lui 
Iliusecika şi n-o lăsau să vadă si ea catelusul), se înclină in fata ei, pocnind 
milităreşte din călcâie, apoi se răsuci în loc cu faţa spre Nikolaevna, pe care o 
salută în acelaşi mod, având în vedere că şi ea era o reprezentantă a sexului 
frumos. Tot acest ceremonial avu darul s-o încânte pe biata nebună. 

— Din primul moment iti dai seama când un tânăr e manierat! Zise ea 
gesticulând. Că musafirii nostri de obicei vin de-a-n-călarelea, unul peste 
celălalt... 

— Cum aşa, mămico, cum vin de-a-n-călarelea? Îngăima căpitanul 
afectuos, dar în acelaşi timp cu teamă ca „mămica” să nu facă vreo gafă. 

— Uite aşa. Unul îl ia în cârcă pe celălalt în antreu şi intră aşa de-a-n- 
călarelea într-o casă onorabilă. Halal musafiri, ce să zic? 

— Dar cine, cine a intrat aşa, mămico? 

— Uite, băiatul acela -— il vezi? 

— L-a luat în carca pe cel de colo şi ăsta a intrat călare pe ăstălalt... 

Între timp, Kolea ajunsese în dreptul pätutului pe care zăcea Iliusa. 
Bolnavul devenise dintr-o dată foarte palid. Se ridicase în capul oaselor, cu 
privirile pironite asupra lui; Kolea, care nu-l mai văzuse de mai bine de două 
luni pe prietenul lui de odinioară, se opri înmărmurit: nu se aştepta câtusi de 
puţin să-l întâmpine un obrăjor atât de supt şi gălbejit, ochii aceia mai arzători 
ca oricând parcă, manutele acelea firave! Şi-n timp ce se uita asa la el, uimit si 
îndurerat, îi atrase atenţia respiraţia lui sacadată şi buzele crăpate de febră. 
Facu un pas înainte şi, paralizat de emoție, spuse: 

— Ei bătrâne... Cum mai merge? 

Glasul însă i se frânse brusc şi simţi că-l părăseşte curajul, faţa i se 
crispa, iar colţurile gurii îi tremurară şi se lăsară în jos. Iliusa zâmbi trist, fara 
să poată rosti un cuvânt. Kolea ridică mâna şi-l mângâie în neştire pe cap. 

— Nu-i nimic! Îngăimă el încet, vrând parcă să-l îmbărbăteze, dar fără să- 
şi dea seama prea bine ce spune. 

Tăcură amândoi o clipă. 

— Ce ai acolo, un cätelus? Acum l-ai primit? Întrebă Kolea, căutând să ia 
un ton indiferent. 

— Daaa! Şopti prelung Iliusa, gafaind. 

— Are botul negru, înseamnă c-o să fie rău, ai să vezi c-o să trebuiască 
să-l pui în lanţ, observă Kolea, sfătos şi cu toată convingerea, ca şi cum nu 
exista nimic mai important în momentul acela decât catelusul şi botisorul lui 
negru. Adevărul era că îşi dădea toată silinta să se stăpânească, ca nu cumva 


sa se faca de rusine, bufnind in plans ca ,un pusti” si nu izbutea. Cand o sa 
crească mare o să fii nevoit să-l tii în lant, ascultă-mă pe mine. 

— O să se facă o namila cât toate zilele! Exclama un băiat din grup. 

— Sigur că da, păi cum, doar e dog de Milano, o să crească mare de tot, 
cât un vițel! Se grăbiră să confirme. 

Căpitanul sări şi el cu gura. 

— Da, da, ca un vițel, chiar ca un vițel! Special am căutat unul rau, rau 
de tot, de altfel şi părinţii lui sunt colosal de mari, uite, cam pe-atâta şi fioroşi! 
... Luaţi loc, vă rog, uite aici, pe patutul lui Iliusa, sau poate mai bine pe banca. 
Poftiti, poftiti, cu toată dragostea, sunteţi un musafir de zile mari... Ati venit 
împreună cu Alexei Feodorovici? 

Krasotkin se aseza pe patut la picioarele lui Iliusa. Pe drum desigur îşi 
făcuse un plan, gândindu-se cum să înceapă discuţia cu cât mai multă 
dezinvoltură şi cu un aer detaşat şi acum nu mai ştia ce să spună. 

— Nu... Am venit cu Perezvon... Ştii că am şi eu un câine. Perezvon, aşa-l 
cheamă. E un nume slavon. L-am lăsat s-aştepte afară, dar numai o dată să 
fluier şi intră glonţ în casă. Am venit cu el. Apoi, întorcându-se brusc spre 
Iliusa, îl luă repede, întrebându-l pe nepusă masă: Batrane, iti mai aduci 
aminte de Jucika? 

Obrăjorul lui Iliusa se crispa deodată. Copilul îl privi pe Kolea cu nişte 
ochi de martir. Aleoşa, care rămăsese în prag, se încruntă şi-i făcu semn pe 
furiş să nu-i mai pomenească de Jucika, dar băiatul nu băgă de seamă sau nu 
voi, poate, să bage de seamă. 

— Unde este... Jucika? Întrebă Iliusa cu o voce stinsă. 

— Ehe, fratioare, Jucika a ta s-a topit! Şi-a luat câmpii. 

Iliuşa tăcu, uitându-se din nou la el cu o atenţie concentrată. Aleosa, 
întâlnind privirea lui Kolea, îi făcu iarăşi semn să curme discuţia, dar băiatul 
isi întoarse ochii, ca şi cum n-ar fi observat nimic. 

— Cine ştie pe unde i-or fi rămas oasele?! Păi, ce, mai putea să fie 
zdravănă după ce-a înghiţit hapul?! Continuă necruţător Kolea, cu toate că şi el 
parcă începuse să simtă că nu mai poate respira în voie... Asta cu care am 
venit e Perezvon, câinele meu... Nume neaoş slavon... Ti l-am adus să-l vezi. 

— N-am ne... Vo.ie, rosti în sfârşit Iliusa. 

— Ba nu, ba nu, trebuie să-l vezi, trebuie... Ai să te distrezi. Pentru asta 
l-am adus... E tot aşa imblanit ca şi celălalt... Îmi permiteti, doamnă, să-l chem 
înăuntru? Se întoarse el către soţia lui Sneghirev, în timp ce pe figura lui se 
oglindea o emotie cu totul inexplicabilă. 

— Nu, nu-i nevoie, zău nu! Protestă amărât, cu inima sfasiata, Iliusa. Si- 
n ochii lui pâlpâi o mustrare. 

— Lăsaţi... Mai bine lasatii, altă data... Interveni căpitanul, zvacnind de 
pe cufarul pe care sedea la perete. 

Kolea tinea insa mortis la ideea lui si, apucand-o inainte, striga deodata: 
„Smurov, uşa!” Băiatul deschise usa si Kolea suiera din tignal. Perezvon intra 
buzna in odaie. 


— Sus, Perezvon, fa frumos, hai, frumos! Tuna Kolea, sarind in picioare 
si câinele se ridica in doua labe si statu smirna in fata lui Iliusa. 

In momentul acela avu loc o adevarata lovitura de teatru: Iliusa tresäri 
brusc si se apleca peste marginea patului cat putu mai mult spre Perezvon, 
sorbindu-l din ochi, aproape fără să mai sufle. 

— E... Jucika! Exclamă el deodată cu un glăscior istovit de suferinţă şi 
fericire. 

— Dar cine credeai c-o să fie? Zbieră Kolea încântat, şi, luând în braţe 
câinele, îl ridică până în dreptul lui Iliusa. 

— Priveşte, bătrâne, îl vezi: e chior de un ochi şi are urechea stângă 
crestată, aşa cum mi-ai spus tu. După semnele astea am reuşit să dau de urma 
Jucikăi, Am găsit-o chiar atunci, la o zi, două după istoria aceea! N-avea 
stăpân, era a nimănui, un biet câine vagabond! Dădea el explicaţii, întorcându- 
se precipitat rând spre Sneghirev, când spre soţia acestuia, când spre Aleoşa 
apoi din nou spre Iliusa. Se pripăşise în curte la Fedotovi, acolo îşi făcea veacul, 
dar nu-i dădea nimeni nici o coajă de pâine. Trebuie să fi fugit de undeva de la 
tara!... Şi aşa am găsit-o... Vezi, bătrâne, că n-a înghiţit totuşi cocoloşul acela 
de pâine pe care i l-ai aruncat atunci? Dacă l-ar fi înghiţit, se ducea pe copcă, e 
limpede ca bună ziua. Din moment ce trăieşte, înseamnă c-a reuşit totuşi să-l 
dea afară. N-ai observat tu când l-a dat afară. De dat, l-a dat însă, nu încape 
îndoială, numai că s-a intepat la limba, de aia, vezi chelălăia. A rupt-o la fuga 
chelălăind si tu ai crezut atunci că inghitise cocolosul. Îmi închipui ce-o fi urlat 
săraca, pentru că ştii, la câini, pielita care le căptuşeşte gura e foarte 
sensibilă... Mult mai sensibilă decât la om, mult, mult mai sensibilă! Perora cu 
insufletire Kolea, al cărui chip strălucea de fericire. 

Iliusa nu era în stare să scoată o vorbă. Se uita la Kolea cu ochii lui mari, 
aproape ieşiţi din orbite, cu gura căscată, alb la fata ca varul. Dacă Krasotkin, 
care nu bănuia nimic, ar fi ştiut cât de crâncenă, cât de nefastă putea să fie 
această împrejurare pentru bietul copil, în halul în care era de bolnav, cu 
siguranţă că nu s-ar fi hotărât niciodată să pună la cale surpriza pe care i-o 
făcuse acum. Dintre toţi cei ce se aflau în odaie, singurul care-şi dădea seama 
de asta părea să fie Aleoşa. Cât despre căpitan, era ca un copil mic. 

— Jucika! Va să zică, asta-i Jucika? Strigă el într-o explozie de bucurie. 
Iliuşecika, e Jucika, Jucika ta! Mamico, ai auzit, e Jucika! ŞI-I podidi plânsul. 

— Şi eu să n-am habar de nimic! Exclamă Smurov contrariat. Bravo, 
Krasotkin! Nu v-am spus eu c-are s-o găsească? Uite c-a găsit-o... 

— A găsit-o! Îi tinu isonul unul dintre copii. 

— Bravo, Krasotkin! Se auzi al treilea glăscior. 

— Bravo, bravo! Îl aclamară cu toţii, aplaudând. 

— Stati, stati! Interveni Kolea, încercând să domine gălăgia. Să vă spun 
cum a fost, că aici e toată frumuseţea! Aşadar, am găsit-o şi am luat-o cu mine 
acasă; am ascuns-o însă tot timpul, o tineam încuiată în odaie. Nu am arătat-o 
nimănui până azi. Doar Smurov ştia ceva de acum două săptămâni, dar eu îi 
dădeam mereu zor cu Perezvon, aşa că nici el n-a mirosit nimic. În vremea asta 


am invatat-o sa faca tot felul de giumbuslucuri. Sa vedeti numai ce nazdravanii 
stie sa faca! Special m-am ocupat de ea, ca sa ti-o aduc dresata, batrane, da, 
da, dresata, cum s-ar zice, un caine savant, sa vezi si tu ce a iesit din Jucika 
ta! Nu aveţi cumva o bucăţică de carne? Am să vă arăt o figura să va präpäditi 
de râs! O bucăţică de carne, cred că se găseşte aşa ceva prin casă... 

Iesind în antreu, căpitanul se duse fuga alături, la proprietari, unde 
tocmai se pregătea mâncarea. Ca să nu piardă un timp preţios, Kolea, care nu- 
şi mai găsea astâmpăr, îi porunci lui Perezvon: „Fă pe mortul!” Dulăul se învârti 
în loc şi se culcă pe spate, încremenind aşa, cu labele în sus. Băieţii râdeau, în 
timp ce Iliusa privea cu acelaşi surâs chinuit pe buze. Nimeni însă nu făcea 
atâta haz de „moartea” lui Perezvon ca „mămica”; râdea cu poftă de 
năzdrăvanul de câine şi tot plesnea din degete, chemându-l: 

— Perezvon, Perezvon! 

— Acum nu s-ar mai scula de acolo pentru nimic în lume! Rosti Kolea 
triumfător, mandrindu-se pe bună dreptate cu isprava lui. Puteţi să-l strigati 
cu toţii, că nici nu se clinteşte măcar, doar dacă aude glasul meu, într-o clipă 
e-n picioare! Ici, Perezvon! 

Câinele se ridică imediat şi începu să se gudure, sărind şi scheunând de 
bucurie. Tocmai atunci se întoarse şi căpitanul cu o bucată de carne fiartă. 

— Nu-i prea fierbinte? Întrebă Kolea serios şi grijuliu, luându-i carnea 
din mână. Nu, nu este. Câinii nu prea se împarcă de obicei cu mâncarea 
fierbinte. Fiţi atenţi, vă rog! Iliusecika, uite-te încoace, bătrâne, de ce nu te uiţi? 
L-am adus special pentru tine şi văd că nici nu te interesează! 

De astă dată demonstraţia consta din următoarea figură: pe botul 
câinelui, care stătea neclintit, încordat, vibrând ca o strună întinsă, se punea o 
bucăţică ispititoare de carne. Bietul animal trebuia să rămână în poziţia asta, 
fără să se clintească, atâta cât avea chef stăpânu-său să-l ţină, chiar şi o 
jumătate de ceas. Kolea nu-l supuse la caznă decât un moment. 

— Pil! Striga el si în aceeaşi clipă bucata de carne de pe botul câinelui 
zbură ca prin farmec în gura lui. 

Publicul îşi manifestă, bineînţeles, entuziasmul. 

— Pentru asta n-ai vrut să vii până acum, numai ca să dresezi câinele? 
Se miră Aleoşa, în glasul căruia se simţea o involuntară mustrare. 

— Da, pentru asta! Recunoscu Kolea candid. Voiam să vi-l prezint în 
toată splendoarea lui! 

— Perezvon! Perezvon! Îl chemă Iliusa, plesnind din degetele-i firave ca 
să-l imbie sa vină. 

— Ce vrei? Stai, ca stie sa se urce si singur in pat! Ici, Perezvon! Kolea 
batu cu palma asternutul si Perezvon tasni ca o sageata din loc. 

Iliuşa îi cuprinse capul cu amândouă mânutele şi Perezvon îl linse 
recunoscător pe obraz. Băiatul se lipi de el şi se culcă din nou, ascunzându-şi 
obrăjorul în blana lui mitoasa. 

— Doamne! Doamne! Repeta căpitanul, care plutea în slăvi. 

Kolea se aşeză pe marginea patului. 


— lliusa, vreau să-ţi mai arăt ceva. Ştii, ţi-am adus tunul. Atunci cand ti- 
am vorbit despre el, daca-ti amintesti, ai spus: „Ah, ce n-aş da să-l vad si eu!” 
Şi uite c-am venit cu el. 

Şi, fără să mai zăbovească, scoase din taşcă tunuletul de bronz. Fericit 
cum era şi surescitat, ar fi vrut să facă totul deodată. Altă dată ar fi aşteptat să 
se potolească vâlva stârnită de Perezvon; acum însă părea că nu se mai 
gândeşte să-şi drămuiască efectele: „Vă place, nu-i aşa şi va bucurati, atunci, 
poftim, uite încă o bucurie în plus!” Şi el se simţea într-al nouălea cer. 

— De cand am pus ochii pe jucăria asta pentru tine, bătrâne, pentru tine! 
Am descoperit-o la Morozov, îl ştii, nu-i aşa, funcţionarul acela; zăcea de 
pomană la el, o avea de la frate-său; am făcut schimb cu dânsul, i-am dat o 
carte din biblioteca tatii: Ruda lui Mabomed sau Şi nebunia e buna la ceva. E o 
carte veche de vreo sută de ani, foarte piperată, a apărut la Moscova pe vremea 
când nu exista încă cenzura şi Morozov e mare amator de asemenea opuri. 
Unde mai pui că mi-a mai şi mulţumit... 

Kolea ţinea tunul în palmă, aşa ca să-l poată vedea şi admira toată 
lumea. Iliusa se ridicase într-o rână şi nu se mai satura privind jucăria, fără să- 
i dea drumul lui Perezvon, pe care-l ţinea mai departe încolăcit pe după 
grumaz. Senzatia pe care o starnise Kolea atinse punctul culminant atunci 
când anunţă că are şi praf de puşcă şi că ar putea chiar să facă o demonstraţie, 
bineînţeles dacă lucrul acesta „nu le deranjează pe doamne”. „Mămica” tinu 
neapărat să vadă mai de aproape tunul şi dorinţa îi fu îndeplinită pe loc. 
Jucăria de bronz avu darul să-i placă nespus de mult şi începu chiar s-o 
plimbe încolo şi încoace pe genunchi. Răspunse foarte prompt la rugămintea lui 
Kolea, care-i ceruse permisiunea să tragă cu tunul, arătându-se imediat de 
acord fără să înţeleagă prea bine ce voia de la ea. Băiatul le arătă praful de 
puşcă şi alicele. Căpitanul, în calitate de fost ofiţer, luă asupra sa operaţia 
încărcării şi-şi turnă în palmă câteva fire de pulbere, opinând c-ar fi mai bine 
să lase alicele pentru alta ocazie. Tunul fu aşezat pe podea cu gura întoarsă, în 
aşa fel ca să nu fie nimic în bătaia ei, se introduse pulberea şi se dădu foc 
încărcăturii cu un chibrit. Detunătura fu într-adevăr impresionantă. Mămica 
tresări în primul moment, ca imediat după aceea să izbucnească în râs, veselă 
nevoie mare. Băieţii aveau un aer triumfător, dar cel mai încântat dintre toţi 
era căpitanul cand se uita la Iliusa. Kolea ridică de jos jucăria, oferindu-i-o 
împreună cu praful de puşcă şi alicele. 

— E pentru tine, pentru tine! De când le păstrez! Repeta el fericit. 

— Zău, dati-mi-l mie! Dati-mi mai bine mie tunuletul! Sări cu gura 
mămica, rugându-se ca un copil mic. 

I se citea pe fata nelinistea şi teama chinuitoare că s-ar putea să fie 
refuzată. Kolea se zăpăci. Căpitanul începu să se agite alarmat şi se repezi s-o 
împace pe nebună. 

— Mamico, mămico! Tunuletul e-al tau, zău, e al tău, dar o să-l tina 
deocamdată Iliusa, pentru ca lui i l-a dat. Nu-i acelaşi lucru? Iliusecika o să te 
lase să te joci cu el când doreşti, o să fie şi al tău şi al lui, al amâdoura... 


— Nu vreau asa, de ce al amandoura, vreau sa fie numai al meu, nu al 
lui Iliusa! Se incapatana mamica, mai-mai să se pornească pe plâns. 

— Ia-l, mamă, ia-l dumneata! Striga deodată Iliusa. Krasotkin, pot să-l 
dau mămichii? Se întoarse el rugător spre Kolea, ca şi când s-ar fi temut să nu- 
| supere dacă va dărui altcuiva jucăria. 

— Sigur ca da, bineînţeles! Se invoi numaidecat Kolea şi, luând tunuletul 
din mâna lui Iliusa, îl oferi mămichii cu cea mai respectuoasa plecăciune. 

Nebuna lacrimă înduioşată. 

— Iliusecika, puiul mamei, uite cine-o iubeşte pe mamica! Exclama ea 
drăgăstoasă şi începu să plimbe tunul încoace şi încolo pe genunchi. 

— Mamico, lasă-mă să-ţi sărut manuta! Se apropie impetuos de ea 
căpitanul, punându-şi pe loc intenţia în aplicare. 

— Nu există băiat mai drăguţ pe lume decât domnişorul ăsta bun şi 
dulce! Decretă simandicoasa doamnă, arătându-l cu mâna pe Kolea. 

— Să ştii că pulbere pot să-ţi aduc câtă vrei, Iliusa. Singuri o fabricăm. 
Borovikov a aflat compoziţia; douăzeci şi patru parti silitră, zece sulf şi şase 
cărbune de mesteacăn, se amestecă şi se pisează la un loc şi se adaugă câte 
puţină apă, până se face o pastă pe care o treci apoi printr-o piele de tobă şi 
gata praful de puşcă! 

— Smurov mi-a vorbit şi el despre pulberea voastră, dar tăticu spune că 
nu e acelaşi lucru cu praful de puşcă adevărat, obiecta Iliusa. 

— Nu e acelaşi lucru? Se miră Kolea roşind. Văd că totuşi ia foc; ce-i 
drept, eu nu mă pricep, dar... 

— Nu, nu, se grăbi să se scuze căpitanul, simțindu-se cu musca pe 
căciulă. Am spus numai că praful de puşcă veritabil se fabrică după altă reţetă, 
dar, fireşte, se poate prepara şi aşa... 

— Eu n-am de unde să ştiu, dumneavoastră sunteţi mai informat, 
fireşte... Noi l-am pus într-un borcan de pomadă şi i-am dat foc şi-a ars perfect, 
până la capăt, n-a rămas decât foarte puţină cenuşă. Dar nu era decât pastă, 
poate dac-am fi trecut-o printr-o piele de tobă... Bineînţeles, dumneavoastră vă 
pricepeti mai bine... Pot să vă spun doar ca Bulkin a mâncat o bătaie numărul 
unu de la taică-său pe chestia asta. Ai auzit? Îl întrebă pe Iliusa, întorcându-se 
spre el. 

— Am aflat, răspunse copilul, care-l asculta cu cea mai mare plăcere pe 
Kolea, sorbindu-i fiece cuvânt. 

— Pregătisem o sticlă întreagă pe care Bulkin o tinea ascunsă sub pat. 
Nu ştiu cum s-a făcut c-a descoperit-o taică-său. „Da ce, vreţi să-mi aruncaţi 
casa în aer?” s-a speriat el. Şi dă-i şi trage-i! Se gândea chiar să mă reclame la 
şcoală. I-a interzis acum să mai vină pe la mine. Şi nu numai el, mai sunt şi 
alti băieţi pe care părinţii nu-i mai lasă de loc să umble cu mine. De pildă, 
Smurov. Mi-a mers faima; cică aş fi un „copil rău”, zambi Kolea dispretuitor. Si 
toate mi se trag de la figura cu trenul. 


— Ah, da, am auzit si eu de asta! Exclama capitanul. Ba nu zau, cum ati 
avut atata curaj? Si nu v-a fost frica de loc, de loc? Trebuie sa fie ceva 
îngrozitor! 

Căpitanul nu ştia cum să-l mai linguşească. 

— Nu prea! Răspunse Kolea indiferent. Apoi, întorcându-se către Iliusa: 
Afurisita aia de gâscă mi-a stricat toată reputaţia. 

Povestind, Krasotkin se silea să pară cât mai degajat, dar tot nu era încă 
stăpân pe sine şi nu izbutea să găsească tonul potrivit. 

— Ah, da, am auzit, ştiu şi eu povestea cu gâsca! Exclamă Iliusa fericit. 
Mi-a spus-o cineva, dar n-am înţeles prea bine; chiar ai avut de-a face cu un 
judecător adevărat? 

— O prostie, un fleac de nimic, dar ştii cum e obiceiul pe la noi, din 
tantar se face armăsar! Începu cu dezinvoltura Kolea. Treceam într-o zi prin 
piaţă; tocmai veniseră nişte ţărani cu un cârd de gâşte. M-am oprit să le 
privesc. Un flăcău de aici din oraş, Vişneakov (acum s-a băgat băiat de prăvălie 
la Plotnikov), mă vede stând locului şi mă întreabă: „Ce te zgâieşti aşa la 
gaste?” Mă uit la el: un vlăjgan aşa ca la vreo douăzeci de ani, rotund la fata, o 
mutră de gogoman! Trebuie să ştiţi că eu nu dispretuiesc poporul. Dimpotrivă, 
chiar mi-e drag... De fapt, noi suntem in regres fata de el — asta e o axioma — mi 
se pare c-ai zâmbit, dacă nu mă înşel, Karamazov? 

— Ferească Dumnezeu, sunt numai urechi, îl asigură Aleosa cu figura 
cea mai nevinovată din lume şi Kolea, susceptibil din fire, se linişti. 

— Teoria mea, Karamazov, e cât se poate de simplă şi clară, continuă el 
volubil şi încântat. Cred în popor şi mă bucur de câte ori pot să-i dau dreptate, 
fără să-l corcolesc însă, asta e sine qua... Dar începusem să vă spun povestea 
cu gâsca. Mă întorc, aşadar, spre nătărăul acela şi-i zic: „Uite aşa, mă întrebam 
la ce s-o fi gândind acum gâsca?” Flăcăul sa uită la mine ca picat din lună. „Şi 
la ce, zice el, se gândeşte?” „Vezi, zic, carul ăla de colo, cu ovăz? Dacă bagi de 
seamă, ovăzul curge din sac şi gâsca îşi tot lungeşte gâtul pe sub roata carutii, 
să ciuguleasca grauntele. Vezi?” „Văd, cum să nu vad” îmi răspunde. „Ştii la ce 
mă gândeam, dacă în momentul ăsta carul s-ar urni puţin din loc, ce se 
întâmplă cu gâsca? I-ar tăia gâtul roata sau nu i l-ar tăia?” „] l-ar tăia, nici 
vorbă!” mă asigură el, râzând cu gura până la urechi. „la să încercăm”, îi 
propun eu atunci. „Să încercăm”, zice. N-am avut prea multă bătaie de cap: el 
s-a apropiat pe nesimţite de cal, iar eu m-am dat într-o parte să mân gâsca sub 
car. Țăranul nu ştiu unde căsca gura, mi se pare că vorbea cu cineva; în ce ma 
priveşte, n-am avut nevoie să mişc nici un deget. Gâsca şi-a întins singură 
gâtul sub roata carului să ciugulească ovăzul. I-am făcut semn flăcăului, care a 
smucit putin de capastru şi hârsti, roata a retezat gâtul orătăniei! Nenorocul 
nostru a fost că tocmai atunci ţăranii au prins de veste şi au tăbărât cu gura pe 
noi: ,inadins ai făcut-o!” „Ba nu, zău n-am vrut!” „Ba da”. Şi da-i tipete: „Hai la 
judecată!” M-au luat şi pe mine: „Şi tu ţi-ai vârât coada, nu se poate, că doară 
te ştie tot târgul cine eşti!” Şi într-adevăr aşa e, nu înţeleg cum, dar toată lumea 
din piaţă mă cunoaşte ca pe un cal breaz! Adăugă Kolea, cu un fel de mândrie. 


Am mers deci cu toţii la judecător, bineînţeles şi cu gâsca. Flăcăul nostru s-a 
speriat şi a început să bocească întocmai ca o muiere. "Țăranul cu paguba striga 
în gura mare: „Păi ce, aşa merge? Atunci n-ar mai rămâne o gâscă în piaţă!” 
Fireşte, nu lipseau nici martorii. Judecătorul a isprăvit repede cu noi: flăcăul 
trebuia să-i plătească ţăranului o rublă despăgubire şi gâsca să-i rămână lui. 
Şi altă dată să nu mai facă pozne dintr-astea. Gogomanul însă se tot văicărea: 
„Ce sunt eu de vină, el m-a îndemnat!” şi arăta spre mine. Am răspuns cu 
sânge rece că nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva, că m-am mulţumit doar 
să-mi exprim o părere, să fac o ipoteză. Judecătorul Nefedov a zâmbit, dar a 
luat numaidecât un aer grav şi, pentru că-i venea să râdă, s-a răstit la mine: 
„Să ştii, zice, c-am să raportez totul la direcţia şcolii, pentru ca altă dată să nu 
mai faci asemenea ipoteze în loc să-ţi vezi de lecţii şi să toceşti cartea”. Gogosi! 
N-a raportat nimic la şcoală; totuşi, s-a răspândit zvonul şi toată pătărania a 
ajuns la urechile direcţiei că mult mai sunt lungi urechile dumnealor! Cel mai 
inversunat a fost Kolbasnikov, profesorul de limbi clasice, dar a sărit 
Dardanelov şi mi-a luat iar apărarea. Kolbasnikov acum e furios, se repede la 
toată lumea ca un măgar turbat! Ştii, Iliusa, că s-a însurat; Mihailov, tatăl 
miresei, i-a dat numai o mie de ruble zestre, iar mireasa e frumoasă ca muma- 
pădurii! Să dai şi să fugi! Cu ocazia asta cei dintr-a treia i-au făcut o epigramă: 
Mare dandanale într-a treia: cică Alde Kolbasnikov ar fi ginerică. Aşa mai 
departe, e foarte nostim, am să ţi-o aduc s-o citeşti, bătrâne. Despre 
Dardanelov n-am ce să zic, ce-i al lui e-al lui, omul ştie carte. Întotdeauna am 
avut o deosebită stimă pentru asemenea persoane şi nu fiindcă mi-a luat 
apărarea... 

— Vorba e că l-ai tăiat atunci când cu Troia; n-a putut să spună cine a 
întemeiat-o! Observă Smurov, mândru de Krasotkin. Patania cu gâsca îl 
încântase. 

— Chiar aşa, când l-aţi întrebat cine a întemeiat Troia n-a ştiut să 
răspundă? Se amestecă în vorbă căpitanul. Am auzit că l-aţi pus în mare 
încurcătură. Iliusecika mi-a povestit totul cum a venit de la şcoală... 

— El ştie tot, taticule, tot, nu-l taie nimeni! Exclama Iliusecika. Se 
preface numai că-i aşa şi pe dincolo, dar e cel mai tare din clasă la toate 
materiile. 

Iliusa îl sorbea din ochi fericit. 

— Povestea cu Troia a fost o prostie. În fond, nu era decât un fleac, cel 
puţin asta-i părerea mea! Spuse cu falsă modestie Kolea. 

Izbutise, în sfârşit, să găsească tonul firesc, deşi tot mai era ceva care-l 
nelinistea: îl rodea faptul că, deşi istorisise cu atâta vervă boroboata cu gâsca, 
Aleoşa ascultase tot timpul serios şi tăcut, fără un zâmbet pe fata; şi, ambițios 
cum era, băiatul simţea ca un ghimpe în inimă: „De ce o fi tăcând aşa? Nu 
cumva mă desconsideră? Şi-o fi închipuind probabil că cerşesc laudele? Dacă- 
şi permite cumva să creadă că eu...” 

— Pentru mine nu prezintă nici o importanţă, absolut niciuna, repetă el 
din nou tranşant şi cu ifos. 


— Uite că eu ştiu cine a întemeiat Troia! Rosti tam-nesam un băieţel 
drăgălaş, de vreo unsprezece ani, sfios şi tăcut de felul lui, care până atunci 
stătuse lângă uşă fără să sufle o vorbă. Îl chema Kartaşov. 

Kolea se uită la el grav şi mirat. Întrebarea: „Cine a întemeiat Troia?” 
rămăsese pentru toată şcoala o enigmă pe care nu puteai s-o dezlegi decât 
citindu-l pe Smaragdov. Şi singurul care avea cartea lui Smaragdov era 
Krasotkin. Într-o zi însă, pe când posesorul ei era ocupat cu altceva, Kartaşov, 
zărind-o printre celelalte cărţi, o luase în mână pe furiş, deschizând-o din 
întâmplare chiar la pagina unde se vorbea despre întemeierea Troiei. Isprava 
asta o făcuse mai demult, dar, până în momentul acela puştiul nu îndrăznise 
să mărturisească în auzul tuturor că ştia cine fuseseră întemeietorii cetăţii, 
temându-se să nu-l zgândărească pe Kolea care cu siguranţă că nu l-ar fi 
cruțat. Acum însă îl luase gura pe dinainte. De altfel, de mult ardea de 
nerăbdare să-şi dea în vileag eruditia. 

— Hai, spune, cine a intemeiat-o? Îl puse la încercare Kolea, întorcându- 
se spre el condescendent şi mândru, gata să înfrunte toate consecinţele, deşi 
ghicise după figura pustiului că acesta era într-adevăr informat. 

În momentul acela, în armonia generală se produse ceea ce se cheamă o 
disonanta. 

— Troia a fost intemeiata de Teucros, Dardanus, Ilus si Tros, scanda 
băieţelul, rosindu-se atât de tare, încât ti-era si milă să-l vezi. 

Copiii însă il tinura un timp sub focul privirilor, fără să-l slăbească o 
clipă. Abia după aceea îşi întoarseră ochii cu toţii spre Kolea care, cu cel mai 
desăvârşit sânge rece, îl măsură dispretuitor din cap până în picioare pe tancul 
cel obraznic. 

— Ce vrea să zică au întemeiat? Binevoi, în sfârşit, să-l întrebe Kolea. Şi, 
în general vorbind, ce înseamnă să întemeiezi o cetate sau un stat? Cum au 
procedat adică, au venit fiecare cu câte o cărămidă în mână s-o pună la 
temelie, ori cum? 

Toţi începură să râdă. Vinovatul, din roşu se făcu stacojiu şi înghiţi în 
sec; puţin mai lipsea ca să-l podidească lacrimile. Kolea îl lăsă să se 
perpelească aşa încă un minut. 

— Ca să vorbeşti despre un eveniment istoric de asemenea proporţii ca 
întemeierea unei naţiuni, trebuie mai întâi să-ţi dai seama ce înseamnă asta, 
rosti el sententios şi autoritar. De altfel, pe mine toate palavrele astea muieresti 
mă lasă rece şi în general nu am cine ştie ce consideraţie pentru istoria 
universală, încheie el indiferent, adresându-se tuturor. 

— Cum, pentru istoria universală? Întrebă speriat căpitanul. 

— Da, pentru istoria universală. Ce rost are să-ţi incarci memoria cu 
toate prostiile săvârşite de oameni, fiindcă asta-i în fond istoria. Pentru mine 
nu există decât matematicile şi ştiinţele naturii! Decretă emfatic Kolea, 
pândindu-l cu coada ochiului pe Aleoşa, singurul de-a cărui părere se temea. 


Aleosa insa tacea mai departe cu acelasi aer serios. Sa fi rostit un singur 
cuvant, discutia cu siguranta s-ar fi incheiat pe loc, dar Aleosa se multumea sa 
tacă si, tăcerea lui putea foarte bine să însemne desconsiderare”. Kolea fierbea. 

— Sa ne gandim, de pilda, la studiul limbilor clasice; curata scranteala, 
altceva nu pot sa spun... Mi se pare ca nici de asta data nu esti de acord cu 
mine, Karamazov... 

— Nu, nu sunt de acord, marturisi Aleosa cu o fluturare de zambet. 

— Limbile moarte, daca vreti sa stiti parerea mea, nu sunt nimic altceva 
decât o măsură politieneasca, pentru asta au si fost introduse în scoala! 
Continuă Kolea să bată câmpii. Special au fost introduse, pentru că sunt 
anoste şi plicticoase şi, în plus, mai au şi darul să îndobitocească omul. „Şcoala 
şi aşa e anostă, ia să vedem ce-am putea face ca să fie şi mai anostă? E 
stupidă, într-adevăr, dar poate că n-ar strica totuşi să fie şi mai stupidă!” Şi 
atunci au născocit studiul limbilor moarte. Asta-i părerea mea şi sper că n-am 
să mi-o schimb niciodată! Rosti el brusc, în concluzie, cu o umbra de roseata în 
obraji. 

— Aşa e, îi tinu partea convins, cu glasciorul lui cristalin, Smurov, care-l 
ascultase tot timpul cu urechile ciulite. 

— Şi e cel mai tare la latină! Exclamă un băieţel. 

— Da, tata, îl auzi cum vorbeşte şi totuşi, e cel mai bun din clasă la 
latină, confirmă Iliusa. 

— Ei şi? Găsi de cuviinţă să se apere Kolea, deşi laudele lor îi făceau 
evident plăcere. Tocesc la latină pentru că trebuie să tocesc, pentru că i-am 
promis mamei să termin şcoala şi, din moment ce vrei să faci un lucru, cred eu, 
trebuie să-l faci aşa cum se cuvine, dar în sinea mea dispretuiesc din tot 
sufletul clasicismul şi toate celelalte porcării... Nici acum nu eşti de acord, 
Karamazov? 

— De ce „porcării”? Zâmbi din nou Aleoşa. 

— Bine, dar gândeşte-te şi dumneata: clasicii au fost traduşi în toate 
limbile; ce nevoie mai avem atunci să învăţăm limba latină ca s-o putem 
studia? Iti spun eu, a fost introdusă numai ca măsură politieneascä, da, da, ca 
să îndobitocească lumea! Nu e o porcărie? 

— Cine te-a învăţat toate astea? Exclamă Aleoşa mirat. 

— În primul rând, pot să-mi dau şi eu seama de ele fără să mă înveţe 
nimeni; în al doilea rând, să ştii că în privinţa traducerilor din clasici, 
profesorul Kolbasnikov a spus exact acelaşi lucru în faţa clasei a treia... 

— A venit doctorul! Răsări deodată Ninocika, care tăcuse tot timpul până 
atunci. 

Într-adevăr, în dreptul porţii tocmai se oprise careta doamnei Hohlakova. 
Căpitanul, care de dimineaţă tot aştepta să vină doctorul, se repezi să-i iasă în 
întâmpinare. „Mămica” se îndreptă din umeri, silindu-se să-şi ia o înfăţişare cât 
mai demnă. Aleoşa se duse lângă bolnav şi-i potrivi perna. Ninocika îl urmărea 
grijulie din jet, să vada dacă i-o aşează cum trebuie. Băieţii îşi luară în grabă 


ramas bun; cativa dintre ei promisera c-o sa mai treaca pe inserat. La 
chemarea lui Kolea, Perezvon sari jos din pat. 

— Nu plec, nu! Îi spuse Kolea din fuga lui Iliusa. Am să aştept in antreu 
până termină doctorul si, cum l-oi vedea ieşind, mă întorc iarăşi cu Perezvon. 

Doctorul însă şi apăruse în uşă. Încotoşmănat într-o şubă din blană de 
urs, avea o figură impunătoare, cu favorite stufoase, negre, între care lucea 
bărbia proaspăt rasă. Trecând pragul, oaspetele se opri locului nedumerit: „Ce-i 
asta? Unde sunt?” murmură el, rămânând aşa cum era îmbrăcat, fără să-şi 
scoată măcar şapca de lutru cu cozoroc tot de lutru. Toată lumea aceea 
adunată acolo, mizeria ce domnea înăuntru, rufăria întinsă la uscat într-un 
colt, toate erau făcute să-l contrarieze. Căpitanul se înclină în fata lui pana la 
pământ. 

— Aici €... aici... Bolborosi el umil. Aici, la mine... Trebuia să veniţi... 

— Sne-ghi-rev? Întrebă cu glas tare, plin de importanţă, doctorul. 
Dumneata eşti domnul Sneghirev? 

— Eu, da... Eu... 

— Aha! 

Medicul mai aruncă o privire dezgustată în jur şi se înduplecă, în sfârşit, 
să-şi scoată blana, lăsând la vedere ditai decorația atârnată de gât. Căpitanul 
prinse şuba din zbor, în timp ce musafirul îşi scotea şapca. 

— Unde este bolnavul? Întrebă el tare şi răspicat. 

VI - UN COPIL PRECOCE 

— Ce crezi c-o să spună doctorul? Întrebă Kolea dintr-o suflare. Ce mutră 
antipatică, nu-i aşa? Nu pot să sufăr medicina! 

— Iliusa nu mai are mult de trăit. Mi se pare că sfârşitul e inevitabil, 
răspunse cu tristeţe Aleoşa. 

— Ce şarlatanie! Medicina este o şarlatanie curată! Îmi pare atât de bine 
însă că te-am cunoscut, Karamazov! De mult aşteptam momentul ăsta. Păcat 
numai că s-a întâmplat să ne întâlnim în împrejurări atât de tragice... 

Ar fi vrut să mai adauge încă ceva, mai cald, mai simţit, dar se opri 
încurcat. Înţelegând ce se întâmplă cu el Aleosa zâmbi şi-i strânse mâna. 

— Am învăţat de mult să preţuiesc în dumneata un om deosebit, pentru 
care am toată stima, bolborosi Kolea, fâstâcindu-se din nou şi nemaiştiind ce 
să spună. Am auzit că eşti mistic şi c-ai trăit un timp la mănăstire. Ştiu că eşti 
mistic, dar... Asta nu m-a împiedicat... Contactul cu realitatea o să te 
lecuiască... Nici nu se poate altfel cu o fire ca a dumitale. 

— Ce înţelegi dumneata prin mistic? Şi de ce să mă lecuiască? Întrebă 
Aleoşa oarecum mirat. 

— De Dumnezeu şi de toate celelalte. 

— Cum, dumneata nu crezi în Dumnezeu? 

— Dimpotrivă, n-am nimic cu Dumnezeu. Fireşte, Dumnezeu nu este 
decât o ipoteză... Dar... Recunosc că este necesar ca să se menţină ordinea... 
Vreau să zic ordinea universală şi aşa mai departe... Şi dacă n-ar fi existat, ar fi 
trebuit inventat, adăugă băiatul, simțind că roseste din nou. 


Se temea ca nu cumva Aleosa sa creada ca vrea cu tot dinadinsul sa-si 
etaleze eruditia si să-i arată că judecă întocmai ea un om în toată firea. „Mie 
nici prin gând nu-mi trece să fac pe savantul fata de el”, isi spuse el supărat. Si 
nu mai putea de necaz. 

— Mărturisesc că, în general, nu prea îmi plac discuţiile de felul ăsta, 
spuse el tăios. De altfel, poţi foarte bine să iubeşti omenirea şi fără să crezi în 
Dumnezeu, nu-i aşa? Voltaire nu credea în Dumnezeu şi totuşi iubea 
umanitatea, am dreptate? („lar ai început, iar!” se mustră el.) 

— Voltaire credea în Dumnezeu, dar, pe cât se pare, credea şi nu prea, 
după cum nici omenirea nu ştiu dacă o iubea chiar aşa de mult, rosti molcom 
Aleoşa, cumpănindu-şi cuvintele şi pe un ton cât se poate de firesc, ca şi cum 
ar fi vorbit cu un om de seama lui, sau chiar mai vârstnic decât el. 

Kolea fu impresionat de ezitarea lui Aleoşa, de neîncrederea în propria sa 
părere despre Voltaire şi mai cu seamă de faptul că voia parcă să-l lase pe el, 
un copil, să rezolve această problemă. 

— Dumneata l-ai citit pe Voltaire? Îl întrebă în încheiere Aleosa. 

— Nu, n-aş putea să spun... Am citit însă Candide în ruseşte, o traducere 
veche, mizerabilă, ridicolă chiar... („lar, iar!”) 

— Şi ai înţeles? 

— Sigur că da, tot... Adică... de ce crezi că n-aş fi putut înţelege? E 
adevărat că sunt şi unele lucruri picante... Pot foarte bine totuşi să-mi dau 
seama că este un roman filosofic, că a fost scris în sprijinul unei idei... de astă 
dată Kolea se împotmoli de tot. Eu sunt socialist, Karamazov, un socialist 
incorigibil! Declară el din senin, fără nici o legătură cu ceea ce spusese mai 
înainte. 

Aleoşa începu să râdă. 

— Socialist? Dar când ai avut timp să ajungi socialist? La treisprezece 
ani? Mi se pare că atâţia ai, dacă nu mă insel. 

Kolea se simţi ofensat. 

— În primul rând, dacă nu te superi, am paisprezece, nu treisprezece, îi 
împlinesc peste două săptămâni! Ripostă el cu aprindere. În al doilea rând, nu 
pricep ce legătură are vârsta cu lucrurile astea. Convingerile mele interesează, 
nu câţi ani am, nu-i aşa? 

— Când o să ai câţiva ani în plus, o să vezi singur ce importanţă poate 
avea vârsta pentru convingerile unui om. Am avut impresia că dumneata nu 
faci decât sa repeti nişte cuvinte pe care le-ai auzit undeva, răspunse Aleosa tot 
atât de liniştit şi de modest. 

Kolea însă îl întrerupse impetuos. 

— Îmi dai voie, pentru dumneata totul se reduce la supunere şi 
misticism. Cu toate astea, trebuie să recunoşti că, de pildă, credinţa creştină n- 
a favorizat în definitiv decât oamenii bogaţi şi aristocrația, ajutandu-i sa 
menţină în sclavie pătura de jos, nu-i aşa? 

— Ah, asta cu siguranţă c-ai citit-o undeva sau te-a dăscălit cineva, sunt 
convins! Exclamă Aleoşa. 


— Da-mi voie, de ce trebuie neapärat s-o fi citit undeva? Si te rog sa ma 
crezi ca nu m-a dascalit nimeni. Pot sa judec lucrurile si singur... Si, daca vrei 
sa stii, n-am nimic impotriva lui Hristos. A fost o persoana plina de omenie si, 
daca ar fi trait in zilele noastre, sunt convins ca s-ar fi alaturat revolutionarilor 
si poate ar fi jucat chiar un rol de seama... Mai mult ca sigur. 

— Unde, unde ai putut sa descoperi toate astea? Cu ce neghiob te-ai 
imprietenit? Exclama Aleosa. 

— Îmi pare rău, dar adevărul nu poate fi ascuns sub oboroc! E drept ca 
am deseori prilejul să discut cu domnul Rakitin, dar... de fapt, se pare că şi 
bătrânul Bielinski a spus acelaşi lucru {38}. 

— Bielinski? Nu-mi amintesc. N-a scris nicăieri aşa ceva. 

— Chiar dacă n-a scris, în orice caz se pare c-ar fi spus. Am auzit de la 
un... Dar, la dracu... 

— Dumneata l-ai citit pe Bielinski? 

— Cum să-ţi spun, vezi... Nu... L-am citit în întregime, dar... Am citit 
totuşi un fragment, ştii, acolo unde vorbeşte despre Tatiana, de ce n-a plecat cu 
Oneghin. 

— De ce n-a plecat cu Oneghin? Cum, dumneata... Poţi să înţelegi 
asemenea lucru? 

— Dar ce, crezi că sunt un puşti ca Smurov?! Rânji sarcastic Kolea. Să 
nu-ţi închipui totuşi că as fi cine ştie ce revoluţionar înfocat. Se întâmplă de 
multe ori să nu mă înţeleg cu domnul Rakitin. Dacă am pomenit adineauri 
despre Tatiana, nu înseamnă că sunt de acord cu emanciparea femeilor. 
Convingerea mea este că femeia rămâne totuşi o fiinţă inferioară şi că-i datoare 
să se supună. Les femmes tricottent (39), vorba lui Napoleon, spuse Kolea 
zâmbind fără rost. În această privinţă cel puţin, împărtăşesc întru totul părerea 
acestui pseudomare om. Si tot aşa cred că-i o măgărie să-ţi părăseşti tara, 
plecând, bunăoară, în America; mai rău decât o măgărie, e o nerozie sadea! Ce 
să cauţi în America când şi la noi poţi fi foarte bine de folos omenirii? Mai ales 
acum. Avem în faţă un câmp nelimitat pentru a desfăşura o activitate rodnică. 
Aşa am şi răspuns. 

— Ai răspuns? Cui? S-a găsit cineva să-ţi propună să pleci in America? 

— Marturisesc că da, a încercat cineva, dar am refuzat categoric. Asta, 
bineînţeles, rămâne între noi, Karamazov, auzi? Nici un cuvânt nimănui! Eşti 
singurul om care ştie treaba asta. N-am nici un chef să încap în ghearele secţiei 
a III-a şi să-mi imbogatesc cunoştinţele în clădirea de la Podul Tepnoi. 

Cât vom trăi nu uităm noi căsuţa de la Podul Tepnoi! {40} 

Iti amintesti? Formidabil, nu-i asa? De ce râzi? Nu cumva crezi că-ţi spun 
gogosi? („Ce-ar fi dac-ar afla întâmplător că nu există decât un singur număr 
din „Kolokol” în biblioteca tatii, unicul, de altfel, pe care l-am citit?” îşi spuse el 
cu un fior. 

— Vai de mine, nici nu-mi trece prin gând să râd de dumneata şi nu cred 
că minţi. Tocmai asta e, vezi, sunt convins că nu m-ai minţit, pentru ca 


probabil, din păcate, e adevărul adevărat! Dar pe Puşkin l-ai citit? De pildă, 
Oneghin... Fiindcă ai pomenit despre Tatiana. 

— Nu, încă nu, dar vreau să-l citesc. Să ştii, Karamazov, ca eu n-am nici 
un fel de idei preconcepute. Sunt curios să ascult ce spun ambele părţi. Dar de 
ce m-ai întrebat? 

— Aşa. 

— Spune-mi, Karamazov, aşa e că mă dispretuiesti? Mult de tot? Il 
întrebă Kolea ritos, umflând pieptul, ca şi când s-ar fi pregătit să-l înfrunte. Te 
rog să-mi vorbeşti deschis, fără menajamente. 

— Să te dispretuiesc, pe dumneata? Se miră Aleosa. Pentru ce? Îmi pare 
rău numai că un suflet încântător ca al dumitale, înainte chiar de a fi apucat 
să cunoască viata, a putut fi denaturat din pricina unor simple absurditati. 

— Nu-mi purta mie de grijă, te rog! I-o reteza Kolea, sigur pe sine. E 
adevărat că sunt susceptibil. Susceptibil chiar până la prostie, până la 
vulgaritate. Adineauri ai zâmbit şi mi s-a părut că... 

— Ah, dac-ai şti pentru ce am zâmbit! Să vezi, am citit acum, de curând, 
părerea unui cetăţean din Germania, care a trăit însă un timp în Rusia, despre 
tineretul nostru şcolar. Uite ce zice: ,Arätati-i unui elev rus o hartă a 
firmamentului despre care până atunci nici habar n-avea şi, a doua zi chiar, o 
să v-o dea înapoi corectată”. O lipsă totală de cunoştinţe şi-n schimb o 
încredere în sine exagerată, asta a vrut să spună neamtul despre scolarimea 
rusă. 

— Şi să ştii că exact aşa e! Râse Kolea. Exactissimo! Cu semn de 
exclamare! Bravo, neamtule! Atâta numai că nemtoiul ăsta al dumitale n-a ştiut 
să vadă şi părţile ei bune, nu-i aşa? Încredere în sine - fie! 

— Însă e vorba doar de o manifestare a tinereţii, ceva se poate îndrepta 
cu timpul, dacă într-adevăr e nevoie. În schimb, noi avem altceva, avem încă de 
mici copii un spirit de independenţă, avem curajul gândirii şi al opiniilor în 
locul slugărniciei umile de care dau dovadă in fata autorităţii aceşti carnatari... 
Şi totuşi, neamtul a spus un lucru foarte adevărat! Bravo lui! Chiar asa fiind 
însă nemţii trebuie sugrumati. Oricât ar fi ei de tari în ştiinţă, trebuie 
sugrumati... 

— Dar pentru ce? Zambi din nou Aleosa. 

— Am spus o prostie, recunosc. Uneori sunt chiar ca un copil, cand ma 
simt in largul meu ma ia gura pe dinainte si incep sa bat campii. Dar acum bag 
de seama, noi stam aici si discutam cate-n luna si-n stele si doctorul a intrat 
cam de multisor înăuntru. Poate că o consulta si pe „mămica” si pe Ninocika, 
säräcuta de ea! Ştii, Ninocika imi place foarte mult. În momentul când ieşeam 
din cameră, mi-a şoptit: „De ce n-ai venit până acum?!” Şi cu câtă dojana în 
glas! Am impresia că trebuie să fie grozav de bună şi tare nefericită, biata 
fată...! 

— Da, da! Ai să vii acum mai des pe aici şi ai să vezi ce suflet are. O să-ţi 
fie de folos să cunoşti asemenea făpturi, ca să înveţi să pretuiesti oamenii si, 
cunoscându-le mai bine, o să mai ai de învăţat încă multe alte lucruri care de 


asemenea au să-ţi priasca, îi argumenta Aleosa cu râvnă. Nimic nu te poate 
ajuta mai mult decat asta ca sa te schimbi. 

— O, nu-ti inchipui ce rau imi pare si cat ma caiesc in sinea mea ca n-am 
venit mai curand! Suspina Kolea cuprins de amäräciune. 

— Da, e pacat! Ai vazut ce bucurie i-ai facut mititelului? Si cat s-a mai 
framantat asteptandu-te! 

— Nu-mi mai spune nimic! Imi vine să-mi dau cu pumnii in cap! Dar asa 
imi trebuie: n-am vrut sa vin dintr-o ambitie meschina, odioasa, de care n-am 
sa ma pot dezbara toata viata, desi ma straduiesc cat pot s-o birui. Acum de- 
abia imi dau seama ce netrebnic sunt din o mie si unul de motive, Karamazov! 

— Nu, esti un om cu insusiri minunate, pacat numai ca firea dumitale a 
fost denaturata. Imi explic perfect de ce ai avut o influenţă atât de mare asupra 
acestui copil cu suflet curat si de o sensibilitate aproape bolnăvicioasă! Îi 
răspunse cu insufletire Aleosa. 

— Mie îmi spui asta, mie? Exclamă Kolea. Şi eu care credeam, da, da, 
inchipuie-ti, de câteva ori am avut impresia ca dumneata mă desconsideri. O, 
dac-ai şti cât tin la părerea dumitale! 

— Se poate oare să fii atât de bănuitor? Să n-ai nici un pic de încredere 
în oameni? La vârsta dumitale! Vezi, adineauri, când eram cu toţii dincolo în 
cameră, uitându-mă la dumneata în timp ce povesteai, îmi spuneam că trebuie 
să fii foarte susceptibil. 

— Adevărat? Dar ce ochi ai dumneata! Pun rămăşag că asta s-a 
întâmplat în timp ce povesteam patania cu gâsca. M-am gândit atunci ca 
probabil te uiţi la mine cu un nemăsurat dispreţ, pentru că mă laud; în 
momentul acela am simţit că te urăsc şi am început să bat câmpii, îndrugând 
tot felul de bazaconii. Mai apoi, adică de când stăm aici de vorbă împreună, mi 
s-a părut că atunci când am spus: „Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, ar fi trebuit 
inventat”, dumneata ai avut cu siguranţă impresia că vreau să fac pe savantul 
în faţa dumitale, cu atât mai mult cu cât era o frază pe care am citit-o undeva, 
într-o carte. Iti jur însă că n-am făcut-o din vanitate, ci aşa, nu ştiu cum să-ţi 
explic, poate, de bucurie, zău... de bucurie... Deşi nu e frumos de loc, ştiu bine, 
să împui capul unui om... În schimb, acum m-am convins că nu mă 
dispretuiesti şi că n-a fost decât o fantasmagorie de a mea. O, Karamazov, sunt 
un om profund nenorocit! Uneori mi se năzare, aşa, din senin, Dumnezeu ştie 
ce, mi se pare că toată lumea râde de mine şi atunci aş fi în stare să distrug tot, 
tot, să răstorn chiar şi rânduiala lumii! 

— Şi-i chinuiesti pe cei din jurul dumitale, zambi Aleoşa. 

— Da, aşa e, îi chinuiesc pe cei din jur şi mai ales pe biata mamă. Spune- 
mi, Karamazov, nu crezi ca sunt grozav de ridicol în clipa asta? 

— Dar ce-ţi mai trece prin gând, scoate-ti odată din cap lucrul asta! 
Izbucni Aleoşa. Ce înseamnă să fii ridicol? De câte ori un om nu este sau nu 
pare ridicol? Şi apoi, azi, mai toţi oamenii capabili se tem să nu fie ridicoli şi-şi 
amărăsc astfel singuri zilele. Mă miră numai că ai început să ai obsesia asta 
atât de curând, cu toate că e un lucru pe care l-am obervat nu numai la 


dumneata. Astazi pana si copiii sufera de teama ridicolului. Este o adevarata 
molima sufleteasca. Cred ca diavolul insusi bantuie, sub masca amorului 
propriu, generatia actuala, adauga Aleosa fara sa zambeasca, desi lui Kolea, 
care-l privea ţintă, ise păru că observa o umbră de surâs pe buzele lui. Vad ca 
şi dumneata eşti ca toţi ceilalţi, mai bine zis, ca mulţi dintre ei şi totuşi, n-ar 
trebui să fii ca toată lumea, înţelegi? Încheie Aleoşa. 

— Chiar dacă toţi sunt aşa? 

— Da, chiar dacă toţi sunt aşa. Dumneata singur să fii altfel. Şi, de fapt, 
nici nu esti la fel ca ceilalţi; bunăoară, nu te-ai sfiit să-ţi marturisesti 
cusururile ba chiar şi ceea ce ţi se pare ridicol la dumneata. Cine ar mai face 
asemenea mărturisiri în ziua de azi? Nimeni, cu atât mai mult cu cât nici nu 
simt nevoia să se analizeze. Caută să fii altfel decât ceilalţi şi, chiar de-ar fi să 
rămâi unicul în felul dumitale, rămâi aşa. 

— Formidabil! Ştiam eu că nu m-am înşelat asupra dumitate! Dumneata 
ai darul să mângâi un om. O, nu-ţi dai seama, Karamazov, cât am dorit să te 
întâlnesc, de când te caut! Zău, într-adevăr şi dumneata te-ai gândit la mine? 
Aşa spuneai adineauri, că te-ai gândit. 

— Da, te cunoşteam din auzite şi m-am gândit într-adevăr la dumneata... 
Chiar dacă m-ai întrebat numai din vanitate, nu-i nimic. 

— Observi, Karamazov, că explicaţia noastră seamănă cu o declaraţie de 
dragoste, spuse Kolea cu jumătate de glas, parcă oarecum rusinat. Nu ti se 
pare ridicol? 

— De loc; chiar dac-ar fi ridicol, n-are a face, din moment ce e bine, rosti 
Aleoşa zâmbind senin. 

— Ascultă, Karamazov, trebuie să recunosti că şi dumitale ţi-e ruşine de 
mine, aşa, un pic... Te văd după ochi... Un surâs viclean, dar fericit licări pe 
chipul lui Kolea. 

— De ce să-mi fie ruşine? 

— Atunci de ce ai roşit? 

— Dumneata m-ai făcut să rosesc! Râse Aleoşa, imbujorandu-se de-a 
binelea. Ei da, nu ştiu de ce mă simt puţin ruşinat... Bolborosi el uşor 
stingherit. 

— O, nu ştii ce drag îmi eşti şi cât te preţuiesc în momentul ăsta, tocmai 
pentru că ţi-e ruşine! Pentru ca şi dumneata eşti la fel cu mine! Exclama Kolea 
entuziasmat. 

Îi ardeau obrajii şi-n ochi avea o strălucire vie. 

— Ascultă, Kolea, dumneata o sa fii un om nefericit în viaţă, spuse pe 
neaşteptate Aleoşa. 

— Sunt convins de asta, confirmă băiatul. Cum de le ştii dinainte pe 
toate? 

— Şi totuşi ai să binecuvântezi viaţa. 

— Aşa e! Ura! Eşti un proroc! O, să tzi ce bine o să ne înţelegem amândoi, 
Karamazov! Ştii, ceea ce mă încântă mai ales este faptul că-mi vorbeşti de la 
egal la egal. Cu toate că nu suntem egali, nu, nici vorbă, dumneata eşti cu mult 


mai presus decât mine! Dar o sä ne intelegem de minune! In ultimpul timp imi 
spuneam mereu: ,Ori o sa fim prieteni din prima clipa, ori o sa ne despartim 
dusmani pana la moarte!” 

Aleosa rase inveselit. 

— Daca-ti spuneai asa, inseamna ca de atunci incepusesi sa tii la mine. 

— Da, tineam, tineam mult de tot la dumneata, mi-erai foarte drag si nu 
voiam decât să te cunosc! Toate le ştii! Ah, iată şi doctorul! Doamne, ce le-o fi 
spus, uite numai ce figură are! 

VII — ILIUŞA. 

Doctorul tocmai ieşea din odaie, înfofolit în şubă şi cu şapca pe cap. Avea 
o mutră iritată, aproape scârbită, ca şi cum tot timpul s-ar fi temut să nu se 
murdărească. Îşi roti în treacăt ochii prin antreu, aruncând o privire încruntată 
spre Aleoşa şi Kolea. Aleoşa făcu semn vizitiului să tragă trăsura în faţa uşii. 
Căpitanul, gheboşat, aproape frânt din mijloc, se repezi să-l oprească pe medic 
ca să afle ultimul lui cuvânt. Părea distrus, înnebunit de groază. 

— Excelenţă, excelenţă... E cu putinţă? Dădu el să spună şi se poticni, 
multumindu-se să facă un gest disperat şi uitându-se la el pentru ultima oară 
rugător, ca şi cum o singură vorbă rostită de buzele lui ar fi putut să schimbe 
soarta bietului copil. 

— Ce pot să fac? Nu sunt Dumnezeu! Îi răspunse medicul cu o voce 
indiferentă, pe un ton din obisnuinta autoritar. 

— Domnule doctor... Excelenţă... Şi chiar aşa curând, curând de tot? 

— Trebuie să fii pregătit pentru orice, declară medicul, apăsând pe 
fiecare silabă, şi, cu ochii în pământ, se pregăti să treacă pragul şi să se urce în 
trăsură. 

— Excelenţă, pentru Dumnezeu! Îl acostă din nou căpitanul în panică. 
Excelenta!... Nu-i nimic, nimic de facut? Nu mai există nici o scăpare...? 

— Asta nu mai depinde de mine, rosti doctorul nerăbdător. Totuşi, hm şi 
se opri locului, dacă, de pildă, ai putea să trimiţi... Bolnavul... Cât mal urgent, 
imediat chiar (cuvintele „cât mai urgent, imediat chiar” i le trânti în faţă răstit, 
aproape mânios, făcându-l pe căpitan să tresară înfiorat) la Siracuza, atunci... 
Având în vedere condiţiile climaterice prielnice... S-ar putea să se producă... 

— Siracuza!... Exclamă căpitanul, ca şi când n-ar fi înţeles încă despre ce 
e vorba. 

— Siracuza, adică în Sicilia! Rosti cu glas tare, sarcastic, Kolea, chipurile 
ca să-l lămurească. 

Doctorul se uită la e! 

— In Sicilia! Doamne, excelenta!... Vedeţi şi dumneavoastră! Simtind că-i 
piere pământul de sub picioare, bietul om arătă cu mâinile jur împrejur. Şi 
mămica şi familia? 

— Nnnu, familia n-are nevoie de Sicilia, ti-as recomanda mai curând s-o 
trimiti în Caucaz, la primăvară... pe fiica dumitale, în Caucaz, iar soţia... Soţia, 
după ce va face un tratament în Caucaz pentru reumatism... ar trebui să pleci 
imediat cu dânsa la Paris, la clinica de psihiatrie a doctorului Lepelletier, aş 


putea sa-ti dau o recomandatie pentru dansul si atunci... Atunci s-ar putea sa 
se produca... 

— Domnule doctor! Dar vedeti si dumneavoastra! Capitanul facu din nou 
acelasi gest disperat, aratandu-i peretii de scandura ai maghernitei. 

— À, asta nu ma priveste pe mine, zambi ironic doctorul. Eu ti-am 
raspuns numai la intrebarea dumitale, indicandu-ti mijloacele moderne de 
tratament pe care stiinta ti le poate pune la dispozitie... Incolo... Imi pare rau, 
dar... 

— Nu-ţi fie frică, don doftor, câinele meu nu muşcă, îl linişti in gura mare 
Kolea caustic, văzând că medicul se uita puţin alarmat la Perezvon care stătea 
în prag. 

În glasul băiatului se simţea un tremur de mânie. Intentionat îi spusese 
„don doftor”, după cum mărturisi el mai apoi, ca să-i facă sânge rău. 

— Cuuum? Dând capul pe spate, medicul îl fulgeră cu o privire, apoi se 
întoarse către Aleosa şi-l întrebă, ca si cum l-ar fi scos la raport: Ciiine essste? 

— Stăpânul lui Perezvon, don doftor, nu merită să te ocupi de persoana 
mea! Rosti din nou apăsat Kolea. 

— Zvon? Repetă doctorul, care nu intelesese prea bine. 

— Vezi că nu ştii de unde vine zvonul?! La revedere, don doftor, să ne 
vedem cu bine la Siracuza! 

— Ciiiine esste? Ciiine essste? Se zbârli medicul furios. 

— Un şcolar de la noi din oraş, domnule doctor, un ştrengar, nu-i daţi 
atenţie, răspunse precipitat Aleoşa incruntandu-se. Kolea, taci din gură! Se 
răsti el la Krasotkin. Nu trebuie să-i daţi atenţie, domnule doctor, repetă el 
puţin iritat. 

— Bătaie, bătaie şi iar bătaie! Izbucni doctorul exasperat, lovind cu 
piciorul în podea. 

— Ştii, don doftor, că Perezvon al meu poate să şi muşte câteodată! Îl 
avertiză cu o voce tremurătoare Kolea, palid la fata, săgetându-l cu o privire ce 
scapără scântei. Ici, Perezvon! 

— Kolea, dacă mai spui un singur cuvânt, nu mai vreau să te văd 
niciodată! Strigă Aleoşa autoritar. 

— Nu există decât un singur om pe lume care poate să-i poruncească lui 
Nikolai Krasotkin - auzi, don doftor? 

— Şi omul acesta e dumnealui, spuse Kolea, arătând spre Aleoşa. Mă 
supun deci, la revedere! 

Răsucindu-se brusc pe călcâie, deschise uşa şi intră în odaie. Perezvon o 
zbughi după el. Medicul rămase câteva secunde locului, ca împietrit, uitându- 
se cu nişte ochi zgaiti la Aleoşa, apoi scuipă pe jos şi o porni grăbit spre 
trăsură, bufnind şi trăsnind: „Asssta... Assssta, assssta-i nemaipomenit!” 
Căpitanul se repezi să-l ajute să se urce în caretă. Aleoşa intră la rândul său în 
cameră. Kolea stătea la căpătâiul lui Iliuşa. Copilul îl tinea de mână şi-l chema 
mereu pe taică-său. O clipă mai apoi se întoarse şi acesta. 


— Tata, taticule, vino aici... Noi... Bolborosi bolnavul peste masura de 
agitat, dar se opri sleit de puteri; intinse brusc bratustele slabe, numai piele si 
os si, cuprinzând pe Kolea si pe taică-său într-o singură îmbrätisare, îi strânse 
pe amândoi cât putu de tare lângă el. 

Bietul căpitan tresaltă, zguduit de suspine mute, în timp ce lui Kolea îi 
tremurau buzele şi bărbia. 

— Tată, tăticule! Îmi pare aşa de rău de dumneata, tăticule! Gemu cu 
obidă Iliusa. 

— Iliusecika... Băiatul tatii., doctorul a spus c-o să te faci bine... O să fim 
fericiţi... Doctorul... Îngăimă căpitanul. 

— Vai, tăticule! Crezi că eu nu ştiu ce ţi-a spus doctorul cel nou despre 
mine... Parcă n-am văzut! Exclamă Iliusa, strangandu-i mai cu foc pe amândoi 
în braţe şi vârându-şi obrăjorul în umărul părintelui său. Tăticule, nu mai 
plânge... Când o să mor, să-ţi iei un alt băiat în locul meu, un baietas bun de 
tot... Să-l alegi pe cel mai bun dintre toţi, să-i spui şi lui tot Iliusa şi să-l iubeşti 
aşa, ca pe mine... 

— Taci, bătrâne, lasă, c-o să te faci bine! Strigă Kolea exasperat. 

— Dar nici pe mine să nu mă uiţi, să nu mă uiţi niciodată, tăticule, 
continuă Iliusa. Să vii la mormântul meu... Auzi, tăticule, să mă îngropi lângă 
piatra noastră, ştii, bolovanul acela la care mergeam amândoi, să ne plimbăm 
şi în fiecare seară să vii acolo, la mine, împreună cu Krasotkin... Şi cu 
Perezvon, să-l iei si pe el... Eu am să vă aştept... Tată, taticule! 

Glasul i se curmă, istovit; stăteau aşa câtesitrei îmbrăţişaţi, fără să 
spună nimic. Ninocika plângea incetisor în jetul ei. Mămica, văzându-i pe toţi 
plângând, începu şi ea să bocească. 

— Iliuşecika! Iliusecika! Îl jelea ea. 

Krasotkin se desprinse, în sfârşit, din strânsoare. 

— La revedere, bătrâne, mă aşteaptă mama la masă... Spuse el repede. 
Îmi pare rău că n-am anuntat-o! Să nu se neliniştească... Mă întorc însă iar 
după masă, am să stau cu tine toată ziua, până diseară şi am să-ţi tot 
povestesc... Am atâtea să-ţi spun... Vin şi cu Perezvon; acum îl iau cu mine, 
mi-e teamă să nu înceapă să urle când o vedea că plec şi atunci n-o să mai 
aveţi linişte cu el; la revedere! 

Şi ieşi buzna pe uşă. Se tinuse tot timpul să nu plângă, dar în antreu se 
pierdu cu firea. Aleoşa îl găsi cu obrajii scaldati în lacrimi. 

— Kolea, trebuie neapărat, auzi tu, neapărat să te tii de cuvânt şi să vii, 
altfel o să fie tare amărât sărăcuţul... Îi spuse el stăruitor. 

— Neapărat! O, îmi vine să-mi dau cu pumnii în cap că n-am venit mai 
curând! Murmură Kolea plângând, fără să se mai ruşineze de Aleoşa. 

În aceeaşi clipă, căpitanul ieşi valvârtej în antreu, trântind repede usa în 
urma lui. Avea ceva de halucinat pe figură şi-i tremurau buzele. Se opri în fata 
celor doi tineri şi ridică braţele la cer. 

— Nu-mi trebuie nici un băiat bun! Nu-mi trebuie alt copil! Bolborosi el, 
scrâşnind sălbatic din dinţi. De te voi uita, Ierusalime, să... 


Nu mai apuca sa termine insa, ca si cum i s-ar fi pus un nod in gat, si, 
sfarsit de puteri, se läsä in genunchi langa lavita. Isi strangea capul in pumni si 
plangea in nestire cu sughituri, silindu-se sa-si stapaneasca pe cat putea 
gemetele, ca să nu se audă cumva înăuntru. Kolea fugi afară. 

— La revedere, Karamazov. Dumneata ai să vii? Îl întrebă răstit şi 
supărat pe Aleoşa. 

— Vin sigur deseară. 

— Ce-a spus despre Ierusalim... Ce mai era şi asta? 

— E un verset din Biblie! „De te voi uita, lerusalime”, adică dacă s-ar 
întâmpla să dau vreodată uitării tot ce am mai scump pe lume, să mă 
înstrăinez de tot ce-mi este mai drag, să mi se usuce... 

— Am înţeles, ajunge! Să vii neapărat! Ici, Perezvon! Răcni el, de astă 
dată furios şi porni cu paşi mari, grăbit, spre casă. 

I - ACASĂ LA GRUSENKA. 

Aleosa o lua spre Piata Catedralei, unde se afla locuinta Morozovei, 
negustoreasa la care sedea cu chirie Grusenka. De dimineata ii trimisese vorba 
prin Fenia să treacă neapărat pe la dânsa. Descosand-o pe slujnica, Aleosa 
aflase ca Grusenka nu-si mai gasea astampar, fiind stapanita inca din ajun de 
o inexplicabilă agitaţie. In ultimele două luni, de când cu arestarea lui Mitea, 
Aleoşa fusese mereu pe la ea, fie că-l rugase frate-său să se ducă, fie din 
proprie iniţiativă. La vreo trei zile după ce Miţea fusese închis, Gruşenka căzuse 
la pat şi zăcuse greu bolnavă timp de aproape cinci săptămâni, dintre care o 
săptămână încheiată fără să-şi vină în fire. Se schimbase mult între timp, 
slăbise şi era palidă la faţă, cu toate că de vreo două săptămâni începuse să 
iasă din casă. Aleoşa o găsea şi mai atrăgătoare decât înainte şi simţea o 
adevărată plăcere să-i întâlnească privirea în clipa când intra pe uşă. Avea o 
altă privire acum, mai adâncă si mai energică. Iti dădeai seama imediat de 
transformarea ce se petrecuse în sufletul său, simteai säläsluind în el o voinţă 
fermă, echilibrată, statornică şi salutară. O cută uşoară i se săpase între 
sprâncene, dând chipului său drăgălaş o expresie meditativă, concentrată, 
aproape austeră la prima vedere. Nu mai rămăsese nimic din superficialitatea ei 
de mai înainte. Aleoşa era totuşi surprins şi i se părea curios oricum faptul că, 
în ciuda nenorocirilor ce se abătuseră asupra bietei femei — logodită cu un om 
care fusese arestat, chiar în seara când îşi unise soarta cu a lui, sub învinuirea 
de a fi săvârşit o crimă înfiorătoare — în ciuda bolii ce o doborase la pat îndată 
după arestarea logodnicului şi a sentinţei inexorabile ce-l ameninţa, Gruşenka 
nu-şi pierduse voioşia tinerească de altădată. Privirea ei, atât de mândră 
odinioară, avea acum o anume seninătate, deşi uneori răbufnirile unei vechi 
supărări îi aprindeau o văpaie sinistră în ochi. Supărarea asta ce mocnea de 
mult în inima ei, în loc să se domolească cu timpul, dimpotrivă se învenina din 
zi în zi mai mult, iar pricina pentru care îşi făcea atâta sânge rău era Katerina 
Ivanovna. Până şi în delir, când zăcea bolnavă în pat, îi pomenise mereu 
numele. Aleoşa îşi dădea seama că era cumplit de geloasă pe ea din cauza lui 
Mitea, a detinutului Mitea pe care, desi ar fi putut să-l vadă oricând dorea, 


Katerina Ivanovna nu-l vizitase măcar o singură data la închisoare. Gelozia si 
supărarea ei îi dădeau destulă bătaie de cap lui Aleoşa, singurul om căruia 
Grusenka îi încredința zbuciumul său sufletesc, cerându-i de fiecare dată 
sfatul; iar el de multe ori nu mai ştia ce să-i spună. 

Intrând pe uşă, era puţin îngrijorat. Gruşenka se înapoiase de curând din 
oraş; nu trecuse nici o jumătate de oră de când venise de la Mitea de la 
închisoare şi, după graba cu care se ridică de la masă spre a-l întâmpina, 
Aleoşa ghici că-l aşteptase până atunci ca pe ghimpi. Pe masă se aflau nişte 
cărţi de joc împărţite aşa ca şi când ar fi jucat până atunci „popa-prostul”. Pe 
canapeaua de piele din faţa ei zăcea, în halat şi cu o scufie de bumbac în cap, 
Maximov, bolnav şi slăbit, dar cu un zâmbet blajin pe buze. Bătrânul vagabond 
se oploşise acolo, în casă, de vreo două luni, adică de când sosise cu Gruşenka 
de la Mokroe. În ziua aceea, când ajunseseră, în sfârşit acasă, după ce 
înfruntaseră ploaia si glodurile drumului, ud până la piele şi cu inima inghetata 
de frică, Maximov se aşezase pe canapea, îndreptându-şi spre ea privirea 
rugătoare. În primul moment, copleşită de nenorocirea ce o lovise, Grusenka, 
furată de necazurile sale şi având pe deasupra şi un pic de febră, aproape că 
uitase cu totul de el. Abia într-un târziu se oprise brusc locului şi privirile îi 
căzuseră asupra lui; bătrânul încercase să râdă, pierdut, nenorocit, uitându-se 
drept în ochii ei. Gruşenka o strigase atunci pe Fenia şi poruncise să-i aducă 
ceva de mâncare. Maximov nu se mişcase toată ziua de pe canapea, iar când se 
întunecase de tot afară şi obloanele fuseseră închise, Fenia o întrebase pe 
stăpână-sa: 

— Ce facem cu dumnealui, conita, rămâne aici peste noapte? 

— Da, fă-i patul pe canapea, răspunsese Gruşenka. 

Interesându-se mai îndeaproape de soarta lui, aflase că omul n-avea nici 
un căpătâi. „Domnul Kalganov, protectorul meu, mi-a spus de la obraz că nu 
mă mai primeşte să stau la dânsul şi mi-a dăruit cinci ruble”, îi mărturisise el. 
„Bine, dacă-i aşa, să te ţină Dumnezeu sănătos, rămâi aici”, hotărâse Gruşenka 
în durerea ei şi-i zâmbise milostiv. Bătrânul simtise cum i se topeşte inima 
văzând-o că-i surâde aşa şi buzele începuseră să-i tremure într-un plâns mut, 
ca o mărturie de recunoştinţă. De atunci se aciuase acolo în casă ca un câine 
de pripas. Nu plecase nici mai apoi, cand Grusenka zăcuse bolnava în pat. Nici 
Fenia şi nici maică-sa, bucătăreasa Matriona, nu se înduraseră să-l alunge, 
având mai departe grijă să-i dea de mâncare şi să-i aştearnă în fiecare seară să 
se culce pe canapea. Cu timpul, Gruşenka ajunsese să se obişnuiască cu el şi, 
de cate ori se întorcea de la Mitea (nici nu se intremase bine după boală si, de 
îndată ce se sculase din pat, se şi dusese să-l vada la închisoare), ca să-şi 
omoare timpul, se aşeza la taclale cu „Maximuşka”, pălăvrăgind ore întregi 
despre fel de fel de nimicuri, numai să nu se mai gândească la necazul ei. 
Bătrânul avea haz când începea să povestească şi până la urmă ajunsese să nu 
se mai poată lipsi de el. În afară de Aleoşa, care nu venea nici el chiar zi de zi, 
Gruşenka aproape că nu mai primea pe nimeni în casă. lar moşneagul ei, 
negustorul, „era pe ducă”, după cum vorbea lumea în târg şi, într-adevăr, cam 


la o saptamana dupa procesul lui Mitea, inchise ochii pe veci. Cu trei 
săptămâni înainte de moarte, simtind că i se apropie sfârşitul, se induplecase, 
în sfârşit, să-şi cheme feciorii cu neveste şi copii cu tot, poruncindu-le să nu 
mai plece de la căpătâiul lui. Şi tot atunci le pusese slugilor în vedere să nu-i 
mai dea drumul în casa Grusenkai sub nici un cuvânt, iar dacă s-ar întâmpla 
să vină cumva, să-i spună din partea lui „că-i doreşte să trăiască mult si bine, 
să fie fericită şi să nu-şi mai aducă aminte de el niciodată”. „Totuşi, Grusenka 
mai în fiecare zi trimitea pe cineva să întrebe ce mai face. 

— Bine c-ai venit! Exclamă ea bucuroasă, lepădând cărţile din mână şi 
ridicându-se să-l întâmpine pe Aleoşa. Maximuşka mă tot speria că n-o să mai 
vii! Ah, nu ştii ce nevoie am de tine! Ia loc. Ce să-ţi dau? Vrei o cafea? 

— N-ar strica, spuse Aleoşa, aşezându-se la masă. Sunt flămând ca un 
lup. 

— Ei, vezi! Fenia, Fenia, adu cafeaua! Strigă Gruşenka. De când te 
aşteaptă pe foc. Fenia, adu şi nişte plăcinte, ai grijă să fie calde, auzi tu? Nu ştii 
ce bucluc am avut, Aleoşa, cu plăcintele astea! I-am dus şi lui la puşcărie şi ce 
crezi? Uite-asa mi le-a aruncat înapoi, n-a vrut să pună gura pe ele! Ba chiar a 
azvârlit o bucată pe jos si a călcat-o în picioare. „Bine, am spus eu, atunci am 
să le las gardianului şi, dacă până deseară nu te răzbeşte foamea, înseamnă că 
te hrăneşti numai cu venin, şarpe!” şi am plecat. Iar ne-am certat. Mă crezi, de 
fiecare dată când mă duc la el începe iarăşi scandalul. 

Gruşenka îi povestise totul pe nerăsuflate, surescitată. Maximov zâmbea 
timid, cu ochişorii în pământ. 

— Dar azi de ce v-aţi mai certat? Întrebă Aleoşa. 

— Nu m-aş fi aşteptat niciodată să se facă zâzanie între noi pentru asa 
ceva! Inchipuieste-ti: l-a apucat gelozia pe „fostul” meu! „De ce-i dai bani? Va să 
zică, ai început să-l ţii ca pe un peşte?” E gelos, tot timpul îl roade gelozia! E 
gelos şi când doarme şi când mănâncă. Nu zici că săptămână trecută i-a 
căşunat până şi pe Kuzma! 

— Păi doar ştia despre „fostul” tău! 

— Ca să vezi! A ştiut de la început şi tocmai azi, ce i s-o fi năzărit, c-a 
sărit cu gura şi a început să mă insulte. Mi-e şi ruşine să repet ce mi-a spus, 
zevzecul! Când să plec, a venit şi Rakitka. Nu cumva l-o fi asmutind el? Ce zici? 
Întrebă ea cu gândul aiurea. 

— Te iubeşte. Asta e, te iubeşte peste măsură. Şi mai e şi nervos acum. 

— Păi cum să nu fie nervos dacă mâine îl judecă?! Tocmai de aceea m-am 
şi dus la el, ca să vorbim despre asta. Mi-e groază numai când mă gândesc ce o 
să se întâmple mâine! Tu zici că el e nervos, dar eu, crezi că eu nu sunt? Şi de 
ce-i arde! Îi dă zor înainte cu poleacul! Zevzecul! Nu mai rămâne decât să fie 
gelos şi pe Maximuska. 

— Nevastă-mea era foarte geloasă, se amestecă în vorbă Maximov. 

— Hai, fugi încolo! Zâmbi fără să vrea Gruşenka. Pe cine putea să fie 
geloasă? 

— Pe slujnice. 


— Ia taci, Maximuska, zău că mă scoţi din särite, nu-mi arde acum de 
glume. Şi nu te mai zgâi la plăcinte, pune-ti pofta în cui, ştii doar ca-ti fac rău! 
Şi nici vişinată n-ai voie... Poftim, acum trebuie să-mi scot sufletul şi cu el, 
parcă aş fi deschis un azil de bătrâni... Spuse Gruşenka râzând. 

— Nu merit atâta bunătate, parcă eu nu ştiu ca sunt un bicisnic... 
Începu cu tremur în glas Maximov. Sunt oameni mai folositori decât mine, care 
ar trebuie să se bucure de generozitatea dumitale. 

— Eh, toţi oamenii sunt folositori, Maximuska! De unde putem sti care-i 
mai mult şi care-i mai putin? Barem de n-ar fi fost poleacul acela... Ce l-o fi 
apucat să se îmbolnăvească tocmai azi? Am trecut şi pe la el. Şi acum, uite-aşa, 
de ciudă, am să-i trimit şi lui nişte plăcinte. Nici nu mi-a trecut prin gând, dar 
fiindcă Mitea tot mi-a făcut scandal că i-am trimis, de ce să nu-i trimit, dacă-i 
vorba aşa şi chiar acum, imediat. A, uite şi Fenia cu scrisoarea! Tot de la poleci, 
fireşte, păi se putea să treacă o zi fără să-mi ceară iarăşi bani?! 

Într-adevăr, pan Mussjalowicz îi adresase din nou o scrisoare lungă, în 
stilul lui afectat şi pretentios, prin care îi cerea trei ruble împrumut. În acelaşi 
plic se afla şi o chitanta prin care debitorul isi lua obligaţia de a restitui banii în 
termen de trei luni; chitanta purta de asemenea girul lui pan Wrublewski. 
Gruşenka primise o sumedenie de misive în genul ăsta de la „fostul” ei. Asaltul 
începuse cu două săptămâni înainte, chiar în ziua când se dăduse pentru 
prima oară jos din pat. Ştia că tot timpul cât zăcuse bolnavă, cei doi pani 
veniseră zilnic să se intereseze de starea ei. Debutul îl făcuse o lungă epistolă 
teribil de emfatică şi de încâlcită, scrisă pe coală ministerială şi pecetluită cu 
sigiliul de familie. Gruşenka n-o citise decât pe jumătate şi o aruncase, fără să 
fi înţeles mare lucru din ea. De altfel, numai de aşa ceva nu-i ardea în 
momentul acela. A doua zi însă primise altă scrisoare prin care pan 
Mussjalowicz o ruga să-i împrumute două mii de ruble pe termen scurt. 
Gruşenka nu se învrednicise nici de astă dată să-i răspundă. Mesajele însă se 
tinusera lant, zi de zi toate la fel de solemne şi de pompoase, cu singura 
deosebire că suma cerută cu împrumut se micşorase treptat, ca sa ajungă până 
la urmă la douăzeci şi cinci de ruble, apoi la zece, până ce, în sfârşit, Gruşenka 
primise un răvaş prin care i se solicita numai o singură rublă, cererea fiind ca 
de obicei însoţită de o chitantä semnată de amândoi polecii. Înduioşată, 
Gruşenka se dusese pe înserat să vadă ce-i cu ei. Îi găsise într-un hal fără de 
hal, într-o mizerie aproape sordida, lihniti de foame, fără foc în cameră şi fără 
tigari, datori vânduți gazdei. Cele două sute de ruble pe care le castigasera de la 
Mitea se topiseră de mult. Cu atât mai mirată fusese Grusenka văzând aerul lor 
tantos şi detaşat, ca şi primirea ceremonioasă, cu fraze bombastice, pe care i-o 
făcuseră. Amuzată, le dăduse zece ruble, iar a doua zi îi povestise râzând 
întâmplarea lui Mitea care nu se arătase câtusi de putin gelos. De atunci panii 
se tinusera scai de ea, bombardând-o zilnic cu scrisori şi cereri de bani pe care 
ea le satisfăcea întotdeauna. Şi tocmai în ziua aceea pe Mitea îl apucase din 
senin gelozia. 


— Am trecut pe la el ca o proastă, în drum spre închisoare, dar n-am stat 
decât o clipă. Ştii că-i bolnav - fostul meu, vreau să zic, începu ea volubilă si 
agitată. Nu ştiu ce mi-a venit să-i povestesc lui Mitea: ,inchipuieste-ti, i-am 
spus eu râzând, poleacul meu a luat ghitara să-mi cânte romantele de 
odinioară, credea pesemne c-o să-mi înmoaie inima şi o să mă înduplece să mă 
mărit cu el”. Atunci, lui Miţea i-a sărit deodată tafna si a început să ma 
insulte... Ei, stai tu, dacă-i vorba pe aşa, am să le trimit şi lor nişte plăcinte! 
Fenia, cine a venit cu scrisoarea, tot fetişcana aceea? Dă-i trei ruble şi pune 
într-o hârtie vreo zece bucăţi de plăcintă, să le ducă din partea mea. Auzi, 
Aleoşa, să-i spui lui Miţea că le-am trimis plăcinte, neapărat să-i spui! 

— Nici nu-mi trece prin gând, răspunse Aleoşa zâmbind. 

— Da ce, crezi că o să sufere din pricina asta? Habar n-are, se preface 
numai, puţin îi pasă de mine în fond! Rosti cu amărăciune Gruşenka. 

— Cum se preface? 

— Eşti un prost, Aleoşenka, nu pricepi nimic, păcat de tine că minte ai, 
slavă Domnului, destulă. Pe mine nu mă doare că e gelos, chiar dacă n-are de 
ce; m-ar durea dacă n-ar fi gelos. Aşa sunt eu, niciodată n-o să mă supere 
gelozia cuiva, fiindcă şi eu am o fire aprigă şi sunt gata să devin banuitoare din 
te miri ce. Pe mine mă doare faptul că nu mă iubeşte şi că se preface numai că- 
i gelos. Ce, crezi că n-am ochi să văd? Tot îmi vorbeşte mereu de cealaltă: Katka 
a făcut aşa, Katka pe dincolo! A chemat un medic de la Moscova special pentru 
proces, să-l scape! Katka a adus pe cel mai mare şi mai iscusit avocat! 
Înseamnă că nu mai poate după ea dacă o laudă atâta faţă de mine, 
mizerabilul! Şi fiindcă se simte cu musca pe căciulă, mereu îmi caută pricină, 
vrând, chipurile, să arunce toată vina asupra mea! „Tu n-ai trăit cu poleacul, 
zice, până nu m-ai cunoscut pe mine? De ce să nu-mi fac şi eu acum gustul cu 
Katka” Asta e! Vrea să-mi arunce totul mie în spinare. Dinadins caută mereu 
ceartă cu lumânarea, ascultă-mă pe mine, dinadins, atâta numai că eu... 

Gruşenka nu mai apucă să termine şi ducând batista la ochi, începu să 
plângă amarnic. 

— N-o iubeşte pe Katerina Ivanovna, spuse convins Aleoşa. 

— Am să văd eu curând dacă o iubeşte sau nu... Rosti Grusenka 
amenințătoare, luând batista de la ochi. 

Avea figura crispată. Aleoşa simţi o strângere de inimă văzând că din 
blajin, paşnic şi zâmbitor cum era, chipul i se întunecase de la o clipă la alta, 
înăsprit de ură. 

— Să lăsăm prostiile! Se răsti ea deodată. Să nu-ţi închipui că pentru 
asta te-am chemat, dragă Aleoşa! Şi numai eu singură mă frământ aşa! Mă uit 
la ceilalţi şi văd că nimeni nu se sinchiseşte, nimeni n-are habar. Cel puţin, tu 
te gândeşti la el? Mâine e procesul! Spune-mi şi mie cum au să-l judece? 
Feciorul acela e criminalul, el l-a ucis, numai el! Doamne! Se poate să-l 
condamne aşa, nevinovat, în locul lui? Feciorul n-a patit nimic, nici măcar nu 
s-au legat de el! 


— Ba nu, a fost anchetat si el si chiar foarte sever, zise Aleosa furat de 
ganduri. Au ajuns insa la concluzia ca nu-i vinovat. Acum e bolnav. De cand a 
avut criza aceea de epilepsie zace la pat. Şi într-adevăr e ceva serios. 

— Doamne, de ce nu te duci la avocat să vorbeşti cu el între patru ochi? 
Se zice că i-ar fi dat trei mii de ruble ca să vină de la Petersburg. 

— Am pus mână de la mână, Ivan, Katerina Ivanovna şi cu mine, ca să-i 
plătim onorariul, în schimb medicul l-a adus ea pe socoteala ei de la Moscova, 
i-a dat două mii de ruble. Fetiukovici, avocatul, ar fi cerut poate mai mult, dar 
cum s-a făcut atâta vâlvă în toată Rusia în jurul acestui caz — toate ziarele, 
toate revistele vorbesc despre el - Fetiukovici a acceptat să pledeze mai mult 
pentru glorie, gândindu-se să nu scape un proces atât de celebru. L-am văzut 
chiar aseară. 

— Şi? I-ai vorbit? Stărui Gruşenka nerăbdătoare. 

— M-a ascultat până la capăt, dar nu mi-a răspuns nimic. Zicea că 
părerea lui e definitiv formată. Dar mi-a promis totuşi c-o să ia în consideraţie 
ce i-am spus eu. 

— Să ia în consideratie!... Pungaşii! O să-l nenoroceasca! Da doctorul, 
doctorul... Pentru ce l-o mai fi adus aia? 

— Ca expert. Vor să-l scoată nebun pe Mitea, să arate c-a săvârşit crima 
fără să-şi dea seama ce face, într-un acces de demenţă, numai că Mitea nici nu 
vrea să audă de aşa ceva. Aleoşa zâmbi uşor. 

— Şi să ştii c-aveau dreptate dacă l-ar fi omorât el! Exclamă Gruşenka. 
Fiindcă era nebun, da, da, nebun de legat, păcatele mele, că numai eu sunt de 
vină! Dar de ucis nu l-a ucis el, nu! Şi când te gândeşti că toţi, toţi, toată lumea 
din oraş susţine că el este criminalul! Până şi Fenia a dat asemenea declaraţii, 
încât iti vine să crezi că într-adevăr l-a omorât. Şi cei de la băcănie tot asa si 
funcţionarul acela... Şi pe urmă chiar el a spus în gura mare la local! O lume 
întreagă l-a auzit! Toţi, toţi au declarat împotriva lui, toţi se ridică să-i dea la 
cap! 

— Da, sunt din ce în ce mai multe declaraţii, spuse Aleoşa posomorât. 

— Si Grigori, ai văzut? Grigori Vasilievici susține mortis că usa era 
deschisă, de câteva ori a spus la anchetă c-a văzut-o cu ochii lui aşa, vraişte, 
nu-i chip să-l scoţi din asta, am fost la el, i-am vorbit — degeaba! Nu zici că m-a 
şi înjurat! 

— Da, e poate cea mai gravă declaraţie din toate câte există împotriva 
fratelui meu. 

— Cât despre nebunie, să ştii că Miţea nici acum nu e în toate minţile, îi 
destăinui Grusenka îngrijorată şi cu un aer misterios. De mult voiam să-ţi 
spun, Aleoşa, zilnic mă duc la el şi de fiecare dată îl ascult şi mă minunez. 
Despre ce crezi că-mi vorbeşte mereu în ultima vreme? Îi merge gura într-una şi 
nu pot să aleg nici două vorbe din ce trăncăneşte acolo, mă tot gândesc c-o fi 
spunând cine ştie ce lucru mare şi eu, proastă cum sunt, nu înţeleg nimic. Îmi 
tot pomeneşte despre un „copchilaş”, mereu îi dă zor cu el, dracu ştie al cui o fi 
plodul acela: „De ce să fie aşa sărac bietul copchilaş?”, sau: „Pentru copchilaşul 


acela am sa ma duc la ocna, in Siberia. N-am ucis, dar trebuie sa ma duc la 
ocna!” Ce vrea sa spuna cu asta, ce-i cu copilul acela, zäu daca am priceput 
ceva?! Vorbea atât de frumos despre el, încât am început sa plang — nu ştii ce 
frumos vorbea! 

— Şi atunci a plâns şi el. Când a văzut că-mi dau lacrimile, m-a sărutat 
şi a făcut cruce asupra mea. Oare ce să fie asta, Aleoşa, ce-i cu „copchilaşul” 
acela? 

Aleoşa zâmbi din nou. 

— Nu ştiu ce tot caută la el Rakitin, în orice caz însă... Asta nu-i de la 
Rakitin. Ieri n-am fost să-l vad, mă duc azi. 

— Nu, nu e Rakitka; frate-său, Ivan Feodorovici, nu ştiu ce-l tot 
descântă, se duce mereu pe la el... Începu Gruşenka si se opri brusc. 

Aleosa se uită la ea inmarmurit. 

— Se duce la el? Cum, Ivan vine la el? Miţea mi-a spus că nici n-a dat 
ochii cu dânsul. 

— Ei vezi! Asta-i păcatul meu! M-a luat gura pe dinainte! Se zăpăci 
Gruşenka, îmbujorându-se toată. Stai, Aleoşa, taci puţin, acum, dacă tot am 
început, bairem să-ţi spun adevărul întreg: a fost de două ori la închisoare. 
Prima oară, chiar în ziua când a sosit — ştii, atunci cand a venit valvârtej de la 
Moscova, eram încă pe picioare, nu mă răzbise boala - şi pe urmă, a doua oară, 
acum o săptămână. I-a atras atenţia lui Miţea ca nu cumva să scape vreo vorbă 
faţă de tine, şi, îndeobşte, nimeni nu trebuia să afle că se duce la el, ţinea să 
rămână totul secret. 

Aleoşa căzu pe gânduri, căznindu-se să înţeleagă ceva. 

Ştirea îl uluise peste măsură. 

— Ivan nu mi-a pomenit niciodată nimic despre procesul lui Miţea, rosti 
el agale. De altfel, în astea două luni a fost destul de scump la vorbă cu mine, 
de câte ori mă duceam la el, părea supărat c-am venit, aşa că de vreo trei 
săptămâni încoace nici n-am mai trecut pe la dânsul... Hm... Dacă a fost acum 
o săptămână la Miţea... E adevărat că de atunci Mitea s-a schimbat mult... 

— S-a schimbat, să ştii că s-a schimbat! Se grăbi să confirme Gruşenka. 
Trebuie să fie ceva la mijloc, un lucru pe care vor să-l ţină neapărat ascuns! 
Chiar Mitea mi-a spus că-i vorba de un secret, un mare secret. Îmi face 
impresia că e ceva atât de grav, încât din pricina asta nu-şi mai poate găsi de 
loc liniştea. Înainte era vesel, plin de viaţă, de altfel şi acum de obicei e tot aşa, 
dar tocmai când e mai bine dispus începe să dea din cap, să umble încolo şi 
încoace prin celulă şi să-şi răsucească parul de la tâmplă — asta înseamnă ca 
are ceva pe suflet. Ştiu eu ce ştiu! Încolo e vesel şi azi a fost tot aşa vesel! 

— Parcă ziceai adineauri că era furios... 

— Pai chiar a şi fost şi vesel şi furios. Din te miri ce ii sare tafna, acum e 
foc şi pară, acum îl vezi zâmbitor, ca după un moment să tune şi să fulgere iar. 
Zau, Aleoşa, mă uit câteodată la el şi parcă nu-mi vine să cred: când ştie ce 
grozăvie îl aşteaptă, cum mai poate să râdă aşa ca un copil pentru orice fleac? 


— Este adevarat ca ti-a interzis sä-mi vorbesti despre Ivan? Ti-a atras 
atentia sa nu-mi spui nimic? 

— Chiar asa: Sa nu-i spui nimic”. Mai ales de tine se fereste. Cica ar fi un 
secret, asa stiu de la el... Aleosa, dragul meu, du-te la Mitea si vezi, poate ca 
reusesti sa afli ce-i cu secretul acela. Vino pe urma sa-mi spui si mie, se ruga 
Grursenka, cutremurandu-se infiorata. Nu ma cruta, vreau sa stiu ce zile 
amărâte mă aşteaptă, că parc-a fost un blestem pe capul meu! De aceea te-am 
chemat. 

— Crezi că e ceva în legătură cu tine? Păi, dac-ar fi fost într-adevăr aşa, 
nu te gândeşti că n-ar fi pomenit nimic despre asta? 

— Ce ştiu eu? Poate că vrea totuşi să mi-l spună şi nu îndrăzneşte. Mi-a 
dat numai să înţeleg. Zice că-i un secret, dar ce fel de secret nu-mi spune. 

— Şi tu ce crezi? 

— Ce să cred? Că mi-a ajuns funia la par, asta cred. Vor să se 
descotorosească de mine pentru că-i dumneaei la mijloc! Nu poate fi vorba 
decât de Katka, numai de la ea vin toate. Tot îmi dă zor „ba că-i aşa, ba că-i pe 
dincolo”, adică eu nu sunt „aşa” ca dumneaei! Asta ce înseamnă? Mi-a dat să 
înţeleg. Vrea să mă părăsească, ăsta-i secretul. Ei trei, Mitea, Katka şi Ivan 
Feodorovici, au pus totul la cale. De mult tineam sa te întreb, Aleoşa: acum o 
săptămână Miţea mi-a spus că Ivan e mort dupa Katka, de aceea se duce 
mereu pe la ea. E adevărat sau nu? Spune deschis, nu mă cruța. 

— Nu vreau să te mint, dar nu cred că Ivan o iubeşte pe Katerina 
Ivanovna. 

— Aşa m-am gândit şi eu! Ca să vezi cum mă minte, ca un neruşinat! 
Înadins a făcut pe gelosul azi, ca să mă scoată vinovată pe mine mai târziu. E 
prost, nu ştie să se prefacă, spune şi el ce-l taie capul... Dar lasă, că-i arăt eu 
lui, îi arăt eu! „Tu, zice, crezi că eu l-am ucis...” Auzi ce a fost în stare să-mi 
spună, să-mi reproşeze mie aşa ceva! Să-l ierte Dumnezeu! Să vezi însă ce-o să 
pateasca dumneaei, Katka, la proces, are s-o pateasca urât de tot! Am să-i 
spun acolo o vorbulitä să mă tina minte... Am să-i trântesc totul in fata, tot, 
tot! 

Si Grusenka izbucni din nou într-un hohot amarnic de plâns. 

— Grusenka, rosti Aleoşa, ridicându-se să plece, eu atâta pot să-ţi spun: 
în primul rand că Mitea te iubeşte, da, te iubeşte mai mult ca orice pe lume şi 
numai pe tine, te rog să mă crezi. Ştiu ce vorbesc; da, sunt convins că-i aşa. În 
al doilea când că n-am să încerc în nici un fel să-i smulg secretul, iar dacă s-ar 
întâmpla cumva să deschidă el vorba, am să-i atrag atenţia de la început că ti- 
am promis să nu-ţi ascund nimic. Şi atunci am să trec pe la tine să-ţi spun. 
Dar... Am impresia că... Totuşi, Katerina Ivanovna nu are nici un amestec aici 
şi că trebuie să fie vorba de cu totul altceva. Sunt aproape sigur că-i aşa. Nu 
pare să fie ceva în legătură cu dânsa! Şi acum te las cu bine! 

Aleosa îi strânse mana. Grusenka tot nu se potolea. Tânărul îşi dădea 
seama că nu punea nici un temei pe cuvintele lui, dar cel puţin îşi mai uşurase 
obida, împărtăşindu-i tot ce avea pe inimă. Îi părea rău s-o lase atât de 


amarata, dar nu putea altfel, trebuia sa se grabeasca. Mai avea inca atatea ie 
facut. 

II - PICIORUSUL BOLNAV. 

În primul rând trebuia să treacă neapărat pe la doamna Hohlakova si 
voia să se achite cât mai grabnic de aceasta obligaţie, ca să nu ajungă prea 
târziu la închisoare. De vreo trei săptămâni doamna Hohlakova era cam 
suferindă: i se umflase piciorul şi, deşi nu era nevoită să zacă în pat, toată 
ziulica stătea întinsă pe divan la dânsa în budoar, într-un ispititor neglijeu, 
altminteri destul de decent. Aleoşa observase într-o zi, surâzând în sinea lui cu 
toată nevinovăția, că, aşa bolnavă cum era, doamna Hohlakova începuse să 
aibă o grijă deosebită de toaleta ei: era mereu gătită cu fel de fel de bonetele, 
matineuri şi fundulite şi Aleoşa cam simţea dincotro bate vântul, deşi căuta sa 
alunge din minte asemenea gânduri desarte. În afara de oaspeţii obişnuiţi ai 
casei, în ultima lună doamna Hohlakova primea din ce în ce mai des vizitele 
tânărului Perhotin. Aleoşa n-o mai văzuse de patru zile şi acum, intrând în 
vestibul, se gândi să meargă din capul locului la Liza, de vreme ce venise 
special pentru dânsa; încă din ajun fata îi trimisese vorbă prin cameristă să 
treacă neapărat pe la ea, fiindcă avea ceva „foarte important” de discutat cu 
dânsul, ceea ce, din anumite motive, îl făcuse curios. În timp ce camerista se 
ducea să-l anunţe, doamna Hohlakova, care nu ştiu cum prinsese de veste că 
sosise, se grăbi să-i dea de ştire că-l roagă să intre „numai o clipă” în budoarul 
ei. Aleoşa se hotari să răspundă mai întâi la apelul mamei, altminteri din minut 
în minut ar fi trimis pe cineva în camera fetei să-l cheme. Stăpâna casei stătea 
culcată pe sofa, dichisită ca de zile mari şi părea mai agitată ca niciodată. 
Aleosa fu întâmpinat de la usa cu strigăte de bucurie. 

— Vai, nu te-am văzut de secole! O săptămână întreagă! Iti dai seama? 
Ah, ba nu, mi se pare c-ai mai fost pe la noi acum patru zile, da, da, miercuri. 
Sunt sigură c-ai venit pentru Lise, voiai să te strecori iarăşi tiptil, ca să nu te 
aud... Dragul, dragul meu Alexei Feodorovici, de-ai ştii câtă bătaie de cap îmi 
dă! Dar despre asta lasă c-o să vorbim mai târziu. Deşi e un lucru foarte 
important, poate cel mai important în momentul de faţă, dar să rămână pentru 
mai târziu. Dragul meu Alexei Feodorovici, să ştii că ţi-o incredintez cu totul 
dumitale. De cand a murit părintele Zosima - fie-i tärâna uşoară? (si se 
închină) - mă uit la dumneata ca la un schimnic adevărat, cel putin aşa te 
consider eu, desi iti stă foarte bine îmbrăcat civil. Spune-mi, unde ai găsit un 
croitor atât de bun? Dar asta nu interesează acum, lasă, c-o să te întreb altă 
dată. lartă-mă ca-ti spun uneori pe nume, Aleoşa, sunt destul de bătrână, cred, 
ca să mi se permită (şi zâmbi cu cochetărie), dar şi despre asta o să vorbim mai 
încolo. Să nu pierd din vedere tocmai ce este mai important. Te rog să-mi atragi 
atenţia dacă observi c-o iau razna; să-mi spui numai atât: „Dar principalul?” 
Vai, Doamne, măcar de-aş şti ce este important acum şi ce nu? Dar când Lise 
şi-a luat cuvântul înapoi — fiindcă, într-adevăr, ce putea fi decât o copilărie 
promisiunea pe care ţi-a făcut-o ca să se mărite cu dumneata, Alexei 
Feodorovici! 


— Ţi-ai dat seama şi dumneata probabil că n-a fost decât o fantezie 
capricioasă de fetiţă bolnavă, care a stat prea mult intepenita în fotoliu, dar, 
slavă Domnului, acum a început să meargă! Medicul cel nou, adus de Katerina 
Ivanovna de la Moscova pentru fratele dumitale, bietul om, ce rău îmi pare de 
el, mâine o să fie... Dar ce să mai vorbim! Doamne, ce o să fie mâine! Mor 
numai când mă gândesc! Şi mai ales mor de curiozitate... Într-un cuvânt, 
aseară, doctorul acela a fost la noi şi a văzut-o pe Lise... I-am plătit cincizeci de 
ruble vizita. Dar nu-i vorba de asta, nu... Uite, că iar m-am încurcat, dar acum 
m-am încurcat de tot. Nu ştiu ce-o fi cu mine de mă pripesc aşa! Poţi să-mi 
spui de ce? Că eu habar n-am. Of, zău dacă mai ştiu unde mi-e capul! Toate mi 
s-au încâlcit în minte, uite-aşa, ca un ghemotoc. Mă tem că iar o să te plictisesc 
şi o să-ţi iei câmpii si pe urmă nu te mai văd iarăşi cu săptămânile. Vai, 
Doamne, dar de ce stăm aşa? Un moment, să-ţi aducă mai întâi o cafea... Iulia, 
Glafira! Cafeaua! 

Aleoşa se grăbi să-i mulţumească, spunându-i că tocmai băuse una. 

— La cine? 

— La Agrafena Alexandrovna. 

— La... La monstrul acela cu chip de om? Când te gândeşti că din pricina 
ei s-au nenorocit toţi! La drept vorbind, nu ştiu nici eu, dar am auzit că e ca o 
sfântă acum, păcat numai că s-a trezit cam târziu. Mai bine ar fi fost mai 
înainte, când trebuia. Acum ce rost mai are? Taci, taci, Alexei Feodorovici, sunt 
atâtea lucruri despre care vreau să-ţi vorbesc, încât mi-e teamă că până la 
urmă n-o să mai apuc să-ţi spun nimic. Ce zici de grozăvia asta cu procesul... 
Trebuie să merg neapărat, am şi început să mă pregătesc, au să mă ducă de 
acasă cu fotoliul, iar acolo pot să stau şi pe scaun, am să vin cu servitorii. Ştii 
că şi eu figurez printre martori? Cum am să vorbesc, ce am să le spun? Zău 
dacă ştiu ce să le spun! Trebuie să depun şi jurământ, nu-i aşa? 

— Eu cred că nu-i neapărată nevoie să vă duceti. 

— Dar dacă pot să stau pe scaun! Ah, uite cum mă încurci mereu! Când 
te gândeşti, procesul, crima aceea oribilă şi fără nici un sens, ca până la urmă 
să plece cu toţii în Siberia! Unii au să se însoare... Şi toate astea repede, 
repede, totul se schimbă de la o zi la alta, nu mai rămâne nimic din ce a fost, 
toţi îmbătrânesc şi toţi iau calea cimitirului. Fie şi aşa, sunt obosită. Kati, cette 
charmante personne (41), mi-a spulberat toate speranţele. Acum ce crezi c-o să 
facă? O să-l urmeze pe unul din fraţii dumitale în Siberia, iar celălalt o să se 
ducă şi el după dânsa şi o să se stabilească în oraşul vecin şi au să se 
chinuiască aşa unii pe alţii! Ei, uite, toate astea mă înnebunesc şi în primul 
rând publicitatea: ziarele din Moscova şi din Petersburg numai despre asta 
vorbesc, cred că s-a scris de un milion de ori până acum. Ah, da, închipuieşte- 
ti ca au scris şi despre mine c-am fost ca să zic asa, „prietena” fratelui dumitale 
- acolo e un alt cuvânt, pe care nu-mi vine să-l repet! Ei, spune dacă-i posibil 
aşa ceva! 

— Nu se poate! Unde şi când s-a scris? 


— Stai ca-ti arat indata. Ieri am primit gazeta si am avut rabdare sa 
citesc tot pana la capăt. E vorba de un ziar din Petersburg, „Ecouri” {42}, asa se 
numeste, care apare de un an incoace si, cum sunt mare amatoare de ecouri, 
am tinut sa ma abonez si eu si acum, poftim, mi s-a implinit dorinta cu varf si 
îndesat! Citeşte, te rog. Şi-i întinse ziarul pe care-l păstra sub pernă. 

Era atât de necăjită, atât de consternată, încât avea dreptate să spună că 
i se încâlceau toate în cap. Ştirea era într-adevăr abracadabrantă şi avusese 
probabil un efect zguduitor asupra doamnei Hohlakova, deşi, spre norocul ei, în 
mod obişnuit nu era în stare să se concentreze asupra unui singur lucru, 
sărind mereu de la una la alta, aşa încât o clipă mai târziu se prea putea să fi 
uitat şi de ziar şi de articolul cu pricina. Aleoşa ştia că procesul făcuse mare 
vâlvă în toată tara şi, Doamne, câte corespondențe şi informaţii stupide nu-i 
fusese dat să citească, în ultimele două luni, în ziare, strecurate printre altele 
autentice, despre fratele lui, despre Karamazovi în general şi chiar despre el 
însuşi! Bunăoară, o gazetă venise cu ştirea că îngrozit de fapta criminală a 
fratelui său, Aleosa ar fi îmbrăcat rasa monahală, intrând pe veci la mănăstire; 
nu mai ştiu care fituica dezmintea această asertiune, anunțând că, dimpotrivă, 
în complicitate cu stareţul Zosima, ar fi spart casa de bani a mănăstirii şi „ar fi 
spălat putina”. Articolul, proaspăt apărut în ziarul „Ecouri”, era intitulat 
Corespondenţă din Scotoprigonievsk (43) (din păcate, vai! Aşa se cheamă 
târguşorul nostru, deşi m-am ferit cât am putut până acum să-i dau în vileag 
numele) în legătură cu procesul Karamazov. Era o informaţie destul de 
laconică. Doamna Hohlakova nu era pomenită decât prin aluzii mai mult sau 
mai puţin voalate; de altfel, numele tuturor persoanelor citate în acest articol 
erau fictive. Se spunea numai că ucigaşul al cărui proces stârnise atâta 
senzaţie, fost căpitan de infanterie, era un individ insolent şi despotic, un 
retrograd, un pierde-vară preocupat numai de aventurile amoroase, care se 
bucura, de favorurile ,cuconitelor rasfatate de soartă”. Una din aceste 
„văduvioare solitare”, o femeie care mai făcea încă pe tinerica, deşi avea o fată 
de măritat, fusese atât de pătimaş îndrăgostită de el. Încât numai cu două ore 
înainte de crimă îi oferise trei mii de ruble ca să plece împreună cu ea la o mina 
de aur. Pe cât se pare, totuşi criminalul preferase să-şi ucidă tatăl şi să-l 
jefuiască, bizuindu-se că fărădelegea lui nu va fi descoperită, decât să plece în 
Siberia în compania farmecelor ofilite ale adoratoarei sale trecute de patruzeci 
de ani. Această picantă corespondenţă se încheia, aşa cum era de aşteptat, 
printr-o diatribă plină de o nobilă indignare la adresa imoralitatii paricidului si 
a moravurilor putrede caracteristice epocii de tristă amintire a iobăgiei. Aleoşa o 
citi din curiozitate până la sfârşit şi restitui ziarul. 

— Ei, spune, nu crezi că-i vorba de mine? Ciripi fermecătoarea doamnă. 
Fireşte că de mine, de vreme ce eu i-am propus cu un ceas înainte să plece la 
minele de aur şi când colo uite ce-a ieşit, „farmecele ofilite ale unei cucoane 
trecute de patruzeci de ani”! Parcă eu pentru asta i-am propus?! Nu vezi cu 
câtă rea-credinta e scris? Iarta-i, Doamne, pentru „farmecele” astea, aşa cum i- 


am iertat si eu! Dar stii cine-i autorul acestei corespondente? E prietenul 
dumitale Rakitin. 

— Tot ce se poate, desi eu personal n-am auzit asa ceva. 

— Cu siguranţă că-i el, nu mai încape nici o îndoială! Din moment ce I- 
am dat afară din casă... Cred că ştii ce s-a întâmplat... 

— Ştiu numai atât, că l-aţi poftit să nu mai calce aici în casă, dar de ce, 
n-am auzit... Cel puţin de la dumneavoastră. 

— Prin urmare, ai aflat de la el! Şi, mă rog, ce zice, mă batjocoreşte rău? 

— Da. Dar aşa batjocoreste el pe toată lumea. Nu mi-a spus însă 
niciodată de ce i-aţi interzis să mai vină la dumneavoastră. De altfel, ne vedem 
foarte rar. Nu suntem prieteni. 

— Atunci n-am încotro, trebuie să-ţi spun. Am să mă spovedesc 
dumitale, pentru că aici cred că am şi eu o parte de vină. De fapt, nu e mare 
lucru, o nimica toată, o bagatelă, aşa că până la urmă nici nu ştiu dacă a fost 
ceva. Vezi, dragul meu (doamna Hohlakova îşi luă un aer galeş şi un surâs 
dulce şi misterios îi flutură pe buze). Vezi, dragul meu, eu banuiesc... Te rog sa 
mă ierti, Aleoşa, dar iti vorbesc ca o mama... Adică nu, nu, dimpotrivă, iti spun 
ca unui tată... Ce să caute mama aici... În sfârşit, ca şi cum m-aş fi spovedit 
părintelui Zosima, ăsta-i cuvântul potrivit, e mai bine aşa, nu spuneam chiar 
eu adineauri că pentru mine eşti ca un schimnic?... Aşadar, bietul băiat, vreau 
să zic prietenul dumitale Rakitin (0, Doamne, nici măcar nu pot să fiu supărată 
pe el! Necăjită, da, ba chiar furioasă, dar nu cine ştie ce), într-un cuvânt, 
zănaticul ăsta, inchipuieste-ti, s-a îndrăgostit de mine! Eu n-am băgat de 
seamă decât mai târziu, mult mai târziu, cu toate că de la o vreme, adică de 
vreo lună încoace, începuse să vină din ce în ce mai des pe la mine, aproape 
zilnic, deşi ne cunoşteam de atâta timp. Eu habar n-aveam de nimic... Şi 
deodată parcă mi s-a luminat mintea şi am început să-l observ mai atent. Nu 
pot să-ţi spun ce surprinsă am fost! Ştii că de două luni primesc vizitele unui 
tânăr funcţionar de la noi din oraş, Piotr Ilici Perhotin, un băiat eminent, tare 
simpatic şi la locul lui. Cred că l-ai întâlnit, de altfel, de câteva ori la mine. Nu-i 
aşa că-i un tânăr eminent şi serios? Nu vine chiar aşa des, cam la trei zile o 
dată (şi chiar dac-ar veni în fiecare zi, n-are a face!), totdeauna elegant şi pus la 
punct. În general, ador tineretul, Aleosa, îmi place societatea unor tineri 
capabili şi la locul lor, aşa cum eşti dumneata, iar Perhotin are într-adevăr 
creierul unui om de stat şi vorbeşte atât de frumos! Trebuie neapărat să 
intervin pentru el, să-i întind o mină de ajutor. Are stofă de diplomat. În ziua 
aceea nenorocită aş putea spune că m-a scăpat de la moarte venind la mine în 
toiul nopţii. Iar prietenul dumitale Rakitin umblă totdeauna cu nişte cizmoaie 
cât toate zilele şi, când îşi întinde picioarele, acoperă tot covorul... Şi, cum 
ziceam, la un moment dat a început să-mi facă unele aluzii, ba într-o zi, la 
plecare, mi-a strâns mâna tare de tot. Ei, ce crezi? Din ziua aceea m-a apucat 
durerea de picior! Bineînţeles avea mereu ocazia să se întâlnească cu Piotr Ilici 
la mine în casă şi, inchipuieste-ti, nu ştiu ce-i căşunase pe el, că mereu il 
împungea, ar fi fost în stare să-l inghit de viu. Mă uitam la ei şi abia mă tineam 


să nu izbucnesc in ras. Într-o zi, sedeam asa singură, adică nu, începuse să mă 
supere piciorul şi şedeam întinsă, rând s-a anunţat Mihail Ivanovici. Nu zici că- 
mi adusese o poezie — câteva strofe — dedicată piciorului meu bolnav, în care 
descria toată suferinţa mea! Stai, cum spunea: 

Ce-mi facusi tu, picioruş, Mi te-mbolnăvişi acusi... 

Sau cam aşa ceva, nu mai ţin minte, niciodată n-am fost în stare să învăţ 
versuri pe dinafară, dar le am aici, pot să ţi le arăt dacă vrei, sunt delicioase, 
delicioase! Şi nu e vorba numai de picioruşul meu, dar au şi o morală, o idee 
extraordinară, îmi pare rău c-am uitat cum era! Într-un cuvânt, meritau să fie 
scrise într-un album! Eu fireşte că i-am mulţumit frumos, iar dânsul a fost 
grozav de încântat. Dar tocmai când îl complimentam, cine crezi că intră pe 
uşă: Piotr Ilici. Cum a dat cu ochii de el, Mihail Ivanovici s-a făcut negru ca 
noaptea. Mi-am dat seama că Piotr Ilici îi stricase toate socotelile, probabil că 
Mihail Ivanovici voia să-mi mai spună ceva după ce-mi citise poezia, am 
observat imediat, dar tocmai atunci a picat Piotr Ilici şi n-a mai apucat să 
scoată o vorbă. Nu ştiu ce mi-a venit să-i arăt şi lui Piotr Ilici poezia, fără să-i 
spun însă cine o scrisese. Sunt sigură, sunt absolut sigură că a ghicit din capul 
locului, deşi nici acum nu vrea să recunoască, pretinde că nici măcar nu i-a 
trecut prin minte, dar ştiu eu că spune numai aşa. Piotr Ilici a pufnit în râs şi 
s-a apucat să foarfece versurile: „Sunt proaste, zice, parc-ar fi scrise de un 
seminarist” şi da-i şi dă-i — se înfierbântase rău de tot băiatul! Prietenul 
dumitale însă în loc să ia lucrurile în glumă şi-a ieşit din sărite... Doamne, am 
crezut c-au să se încaiere! „Sunt ale mele, zice, le-am scris numai aşa, în joacă, 
fiindcă după mine nu există prostie mai mare decât să faci poezii. Dar din 
întâmplare versurile mele sunt bune. Lui Puşkin al dumneavoastră vreţi să-i 
ridicaţi un monument pentru meritul de a fi cântat in versuri piciorusele 
femeilor, pe când poezia mea are un conţinut serios; dumneata vorbeşti ca un 
om cu mentalitate învechită, retrogradă; dumneata habar n-ai de ideile 
umanitariste, nici nu eşti în stare să înţelegi nazuintele înaintate ale vremii, 
eşti refractar la progres; în fond, ce poţi să pretinzi de la un contopist şi un 
spertar!” Atunci eu am început să tip, implorandu-i să înceteze. Dumneata il 
cunoşti pe Piotr Ilici, nu se poate spune că-i un laş, dar atunci şi-a luat 
deodată un aer foarte demn, uitându-se ironic la Rakitin şi, după ce l-a 
ascultat până la sfârşit, a căutat să se scuze: „Eu, zice, n-am ştiut că sunt ale 
dumitale. Dacă ştiam, zice, bineînţeles că le-aş fi lăudat... În genere, poeţii sunt 
extrem de irascibili...” Şi aşa mai departe, o avalanşă de ironii servite pe un ton 
cât se poate de politicos. Chiar el mi-a explicat după aceea că l-a luat peste 
picior, deşi eu am crezut la început că vorbea serios. Şedeam tot aşa întinsă, ca 
şi acum şi mă gândeam: „Se cade sau nu se cade să-l dau afară pe Mihail 
Ivanovici pentru că-şi permite să zbiere în halul ăsta la un musafir de al meu?” 
Mă crezi, stăteam aşa, cu ochii închişi şi cumpăneam în sinea mea: se cade ori 
nu se cade? Nu mă puteam decide cu nici un chip, mă tot frământam cu firea 
şi uite-asa îmi zvâcnea inima în piept! Să tip sau să nu tip? Un glas parcă îmi 
soptea: ,,Tipa! Iar altul: Nu, nu tipa!” Si chiar în momentul când am auzit că-mi 


spune „nu tipa”, am dat un tipät si am lesinat. Iti închipui ce zarva a fost! 
Atunci m-am ridicat în picioare şi i-am spus ritos lui Mihail Ivanovici: „îmi pare 
foarte rău, zic, dar ma văd nevoită să te instiintez că nu mai ai ce căuta la mine 
în casă” şi i-am arătat uşa. Vai, Alexei Feodorovici, îmi dau seama că n-am 
făcut bine, am minţit, fiindcă nu eram catusi de putin supărată pe el, dar in 
momentul acela mi s-a părut c-ar putea să iasă o scenă de toată frumuseţea... 
În orice caz, pot să-ţi spun c-a fost cât se poate de naturală, pentru că am 
izbucnit imediat în plâns şi am tot plâns după aceea câteva zile în şir; apoi, 
într-o zi după masă am uitat tot, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic De atunci 
n-a mai pus piciorul aici în casă, se împlinesc două săptămâni de când n-a mai 
dat pe la mine. Mereu mă gândeam: „Cum aşa, chiar n-o să mai vină niciodată 
pe aici?! I Chiar şi ieri m-am gândit la asta, iar aseară mi-a sosit ziarul. Am 
rămas înmărmurită când am citit; cine putea să scrie aşa ceva? Natural că 
dânsul, cum a ajuns atunci acasă, s-a aşezat imediat să scrie articolul; apoi l-a 
trimis la ziar, care l-a publicat foarte frumos. Asta a fost acum două săptămâni. 
Dar, vai, Aleosa, văd că m-am întins asa la vorbă şi tocmai ce trebuia să-ţi 
spun nu ţi-am spus! Mereu mă ia gura pe dinainte! 

— Din păcate, tocmai azi se întâmplă să fiu foarte grăbit, trebuie să ajung 
şi la fratele meu, încercă să scape Aleoşa. 

— A, da! Mi-am adus aminte! Ascultă, ştii ce-i aceea un şoc? 

— Ce fel de soc?! Se miră Aleosa. 

— Un soc nervos, stii, cum se spune la tribunal. O stare de spirit speciala 
in numele careia ti se iarta orice. Orice ai fi facut, esti achitat. 

— Dar la ce va referiti? 

— Stai sa vezi: Katia... 

— Vai, ce fiinta incantatoare, intr-adevar incantatoare, imi pare rau 
numai ca nu pot sa-mi dau seama pe cine iubeste! 

— A fost deunäzi pe la mine, dar n-am reusit sa scot nimic de la dansa. 
Cu atat mai mult cu cat in ultima vreme e teribil de rezervata, imi vorbeste 
numai despre sanatatea mea si atata tot si inca pe ce ton... ,Treaba ta, mi-am 
zis, Domnul cu tine...!” Ah, da, era vorba de şocuri nervoase! Cum iti spuneam, 
a sosit doctorul asta, care poate sa constate daca cineva e nebun. Dumneata 
stiai de venirea lui? Fireşte ca stiai, din moment ce chiar dumneata l-ai adus, 
adica nu dumneata, ci Katia. Tot ea! Vezi, se poate intampla omul sa fie 
sänätos tun si asa, din senin, sä aibä un soc nervos. Incolo, e perfect constient. 
Îşi dă seama de tot ce face şi totuşi e într-o stare specială. Ei bine, de buna 
seamă că şi Dmitri Feodorovici a avut un şoc. E o descoperire într-adevăr 
providentiala pentru justiţia modernă. Doctorul a fost la mine să mă întrebe 
cum s-a comportat în seara aceea - ştii dumneata, când cu minele de aur - in 
ce stare era, ce impresie mi-a făcut. Bineînţeles că era într-o stare specială 
dacă a venit la mine şi-a zbierat! „Bani, bani şi iar bani, trei mii de ruble, să-mi 
dai imediat trei mii”, ca după aceea să se ducă să-şi omoare tatăl! „Nu vreau să 
ucid, zice, nu vreau” şi până la urmă totuşi a ucis. Se zice că tocmai de aceea 


au sa-l achite, pentru ca a incercat sa se impotriveasca, desi pana la urma tot a 
ucis. 

— Dar nu l-a ucis el! O intrerupse cam repezit Aleosa, din ce in ce mai 
nervos si mai nerabdator. 

— Ştiu, l-a omorât bătrânul acela, Grigori... 

— Cum Grigori? Exclama Aleosa. 

— Da, da, Grigori. Dmitri Feodorovici l-a lovit, a zacut cat a zacut, apoi s- 
a ridicat de jos şi, văzând usa deschisă, a intrat înăuntru şi l-a ucis pe Feodor 
Pavlovici. 

— Dar pentru ce, pentru ce? 

— Fiindcă avusese un şoc nervos. După ce Dmitri Feodorovici l-a lovit în 
cap, în momentul când şi-a venit în simtiri, a avut aşa, deodată, un soc si în 
starea asta a săvârşit crima. Chiar dacă spune că n-a ucis el, e posibil să nu-şi 
mai amintească ce a făcut. Totuşi, ar fi mult mai bine să fi ucis Dmitri 
Feodorovici. Şi chiar aşa a şi fost; deşi susţin că Grigori e criminalul, de ucis, 
cu siguranţă c-a ucis Dmitri Feodorovici, sunt convinsă şi să ştii că-i mai bine 
aşa, mult, mult mai bine! Ah, să nu-ţi închipui c-aş putea avea vreo simpatie 
pentru un fiu care a fost în stare să-şi ucidă tatăl, nu-i aduc nici o laudă 
pentru asta, dimpotrivă, copiii trebuie să-şi respecte părinţii, dar, totuşi, cred 
că-i mai bine să fi săvârşit el crima, pentru că atunci dumneata nu mai ai nici 
un motiv să-l plângi, fiindcă s-a nenorocit singur - inconştient sau, mai bine 
zis, conştient, dar fără să ştie ce se întâmplă cu el. Mai bine să-l achite; e mai 
uman aşa şi totodată au să iasă în evidenţă binefacerile justiţiei moderne. Eu, 
să-ţi spun drept, habar n-am avut până acum, dar am auzit că e o constatare 
făcută mai demult; ieri, când am aflat, am fost atât de impresionată, încât era 
gata să trimit după dumneata să te cheme. Dacă o să fie achitat, dupa proces 
am să insist să vină la mine la masă; am să-i invit pe toţi aici, să închinăm un 
pahar în cinstea noii proceduri penale. Nu cred că e periculos şi, pe urmă, o să 
vină atâta lume - chiar dacă ar încerca să facă ceva, au să sară cu toţii să-l 
scoată afară. lar mai târziu, cine ştie, s-ar putea să ajungă judecător de pace 
într-alt oraş sau ceva tot în genul ăsta, fiindcă un om care a trecut printr-o 
cumpănă atât de grea e în măsură să judece mai bine decât alţii. Şi mai ales, 
cine nu poate să aibă în ziua de azi un şoc? Şi dumneata şi eu, toţi am trecut 
prin asta; există doar atâtea cazuri. Bunäoarä, sade omul paşnic si fredonează 
o romanta, cand, aşa, din senin, i se năzare ceva, ia pistolul şi trage în primul 
venit; după aceea, bineînţeles, e achitat. Am citit acum de curând despre asta, 
sunt lucruri pe care le confirmă toţi medicii. Medicii confirmă acum tot, absolut 
tot, da, da! Nu-ţi mai spun că şi Lise a avut un şoc nervos. Şi ieri şi alaltăieri 
am plâns din pricina ei, pentru ca abia azi să-mi dau seama în sfârşit că, 
probabil, a avut un şoc. Atâta sânge rău ce-mi face fetiţa asta! Cred că şi-a 
pierdut minţile. De ce te-o fi chemat? A trimis după dumneata sau ai venit 
singur? 

— Ba nu, m-a chemat şi chiar vreau să mă duc la ea, răspunse Aleoşa 
sculându-se, hotărât cu tot dinadinsul să plece. 


— Vai, dragul meu, scumpul meu Alexei Feodorovici, să ştii că ăsta-i oful 
meu cel mai mare! Exclamă doamna Hohlakova cu lacrimi în ochi. Martor mi-e 
Dumnezeu că ţi-o incredintez din tot sufletul pe Lise şi nu-mi pare rău că te-a 
chemat, chiar dacă se fereşte de mama ei. Fratelui dumitale Ivan Feodorovici 
însă, te rog sa mă ierti, nu i-aş putea încredința fata cu inima uşoară, deşi am 
şi acum aceeaşi părere bună despre el şi socotesc un adevărat cavaler. 
Inchipuieste-ti c-a venit s-o vadă pe Lise si eu nici n-am ştiut. 

— Cum? Când? Se miră Aleoşa, care rămăsese în picioare în faţa ei, cu 
gândul să plece. 

— Am să-ţi spun tot, cred ca pentru asta te-am şi chemat, acum nu-mi 
mai dau nici eu seama. Să vezi: de când s-a înapoiat de la Moscova, Ivan 
Feodorovici n-a fost decât de două ori pe la mine. Prima oară mi-a făcut o vizită 
de curtoazie, ca la o veche cunoştinţă, iar a doua oară - acum câteva zile - a 
venit ştiind că era Katia la mine. Fireşte, nu pot avea nici o pretenţie de la 
dânsul, îmi dau seama, că n-are timp sa se ţină de vizite, cât este de ocupat în 
momentul de faţa, vous comprenez, cette affaire, et la mort terriblejie votre 
papa (44), dar acum aflu că între timp a mai fost o dată pe aici, acum şase zile, 
dar nu la mine, ci la Lise. N-a stat decât cinci minute şi a plecat. Mi-a spus 
Glafira după trei zile şi trebuie să-ţi mărturisesc c-am fost grozav de surprinsă. 
Am chemat-o numaidecât pe Lise care mi-a râs în nas: „A crezut, zice, că dormi 
şi atunci a intrat la mine; voia să se intereseze de sănătatea matale”. Şi 
probabil aşa a şi fost. Dar Lise, vai, Doamne, nu pot să-ţi spun cat ma 
necăjeşte fata asta! Inchipuieste-ti ca in aceeasi noapte, acum patru zile vreau 
sa spun, cand ai fost ultima oara pe la noi, a avut un atac de nervi, dar un atac 
destul de serios; s-o fi auzit cum tipa! De ce pe mine nu ma apuca niciodata 
nevricalele? A doua zi alta criza, a treia zi alta si ieri starea asta morbida! Asa, 
din senin, a început să strige la mine: „Nu pot să-l sufăr pe Ivan Feodorovici, 
zice, te rog foarte mult să nu-l mai primeşti daca vine; să-i trimiti vorbă că nu 
eşti acasă!” Am rămas încremenită. „Şi pentru ce, mă rog, i-am obiectat eu, să 
nu mai primesc îndeasă un băiat atât de civilizat şi de cult, asupra căruia s-a 
abătut o nenorocire atât de mare?” Pentru că, orice ai zice, toate poveştile astea 
sunt o adevărată calamitate pe capul unui om, nu-i aşa? Atâta i-a trebuit Lisei 
ca să pufnească în râs şi încă într-un fel destul de jignitor. Mi-a părut bine 
totuşi c-am reuşit cel puţin s-o înveselesc. Poate c-au să-i treacă nervii acum, 
mi-am zis, mai ales că şi eu mă gândeam să nu-l mai primesc pe Ivan 
Feodorovici, drept pedeapsă pentru vizitele astea ciudate, făcute fără ştirea şi 
permisiunea mea, ba chiar voiam să-i cer explicaţii. Azi-dimineata însă Lise 
abia s-a sculat din somn şi ce sa vezi: nu ştiu ce i-o fi căşunat pe Iulia, că, 
niciuna, nici două, jart îi trage o palmă! Nu e monstruos? Eu, care totdeauna 
le-am spus jupâneselor mele dumneata! Şi după un ceas, cine crezi c-o ia în 
braţe pe Iulia şi-i sărută picioarele: Lise. Şi tot ea îmi trimite apoi vorbă că nu 
mai vrea să mă vadă şi că niciodată n-o să mai calce la mine în cameră. Cu 
chiu, cu vai, aşa cum sunt, cu piciorul ăsta bolnav, mă târăsc până la ea şi 
cum mă vede îmi sare de gât, mă sărută şi începe să plângă şi, tot aşa, 


sarutandu-ma, fara nici o vorba, ma scoate pur si simplu pe usa afara, incat 
pana la urma n-am izbutit sa aflu ce-i cu ea. Singura mea speranta ai ramas 
acum dumneata, dragul meu Alexei Feodorovici, soarta mea e in mâinile 
dumitale! Te rog du-te s-o vezi pe Lise si incearca s-o descosi, asa cum stii 
numai dumneata, poate ca afli ce s-a intamplat si pe urma vino sa-mi spui si 
mie, ca la o mama, pentru ca iti dai seama că dacă lucrurile au să meargă tot 
aşa, mă prăpădesc, sau mor, sau fug de acasă. Nu mai pot, crede-mă, nu mai 
pot! Sunt destul de răbdătoare de felul meu, dar la un moment dat se poate să- 
mi pierd răbdarea şi atunci... Atunci mi-e groază când mă gândesc ce o să se 
întâmple atunci! Ah, Doamne, în sfârşit, Piotr Ilici! Exclamă ea şi, ca prin 
farmec, se lumină la faţă, zărindu-l în prag pe Piotr Ilici Perhotin. Ai întârziat, 
vezi, ai întârziat! Bine, stai jos şi spune, hotărăşte-mi soarta, ce zice avocatul? 
Unde te duci, Alexei Feodorovici? 

— La Lise. 

— Ah, da! N-ai să uiţi ce te-am rugat, nu-i aşa? E soarta mea în joc! 

— N-am să uit şi dacă am să pot... Dar nu ştiu, fiindcă am întârziat prea 
mult, îngăimă Aleoşa, grăbindu-se s-o şteargă. 

— Ba nu, ba nu, să vii neapărat, nu „dacă am să pot”, altfel mor! Striga 
după el doamna Hohlakova, dar Aleoşa şi închisese usa. 

III - DRACUSORUL. 

Intrând în odaia fetei, Aleoşa o găsi pe Lise tolănită in fotoliul pe care o 
scoteau s-o plimbe pe vremea când nu putea încă umbla pe picioare. Fata nu 
se ridică să-l primească, nici măcar nu se clinti din loc, numai ochii ei ageri se 
atintira pătrunzători asupra lui. Avea o privire înfrigurată şi era palidă, aproape 
lividă la fata. Aleoşa rămase surprins văzând cât se schimbase în aceste trei 
zile, i se păru chiar ceva mai slabă ca înainte. Lise nu se învrednici să-i dea 
mâna. El îi atinse uşor degetele fine, lungi, ce zăceau inerte în poala, apoi se 
aşeză tăcut în faţa ei. 

— Ştiu că te grăbeşti să ajungi la închisoare, spuse fata pe uri ton răstit. 
Şi mama care te-a ţinut aproape două ore ca să-ţi povestească ce a fost şi cum 
a fost cu mine şi cu Iulia. 

— De unde ştii? 

— Am ascultat la uşă. Ce te uiţi aşa la mine? Asa-mi place mie, ascult la 
uşă şi am să ascult mereu, de câte ori o să am chef, nu văd ce poate fi rău într- 
asta! Şi n-am de gând să-mi cer iertare. 

— Eşti supărată? 

— Dimpotrivă, mă bucur. Stăteam acum şi mă gândeam pentru a nu ştiu 
câta oară: ce bine am făcut că mi-am luat cuvântul înapoi şi n-am vrut să mă 
mărit cu dumneata. Fiindcă dumneata nu eşti bun de bărbat; dacă fiind soţia 
dumitale m-aş îndrăgosti de altcineva şi te-aş trimite să-i duci un bilet, ai fi în 
stare cu siguranţă să faci comisionul ăsta, ba chiar să-mi aduci şi răspunsul. 
La patruzeci de ani încă o să mai umbli cu scrisorile mele. 

Şi începu sa râdă în gura mare. Aleoşa zâmbi. 


— Ai în dumneata un graunte de räutate si în acelaşi timp o mare 
candoare. 

— Candoare, se poate, de aceea probabil nu mi-e rusine de dumneata. Si 
nu numai că nu-mi este ruşine, dar nici nu vreau să-mi fie ruşine de 
dumneata, da, tocmai de dumneata. Aleoşa, spune-mi de ce nu pot să te 
respect? Mi-eşti tare drag dar nu am nici un pic de respect pentru dumneata. 
Dacă te-aş respecta, nu ti-as vorbi asa, fără nici o sfiala, nu 

— Probabil. 

— Crezi într-adevăr că nu mi-e ruşine de dumneata? 

— Nu, nu cred. 

Lise râse din nou, nervos; vorbea precipitat. 

— I-am trimis nişte bomboane fratelui dumitale, Dmitri Feodorovici, la 
închisoare. Aleoşa, ştii ce drăguţ eşti! Toată viaţa am să te iubesc mult de tot, 
pentru că mi-ai dat voie cu atâta uşurinţă să nu te mai iubesc. 

— Pentru asta m-ai chemat azi? 

— Tineam să-ţi împărtăşesc o dorinţă de a mea. Uite, grozav aş vrea sa 
mă chinuiască cineva, un om care să se însoare cu mine şi apoi să mă 
chinuiască, să mă insele, şi-n cele din urmă să mă părăsească, să plece. Nu 
vreau să fiu fericită! 

— Iti place haosul? 

— Ah, da, haosul, asta doresc! Aş avea poftă să dau foc casei. Caut 
mereu să-mi închipui cum ar fi dacă m-aş duce şi i-aş da foc pe furiş, aşa, 
tiptil-tiptil. Toată lumea se munceşte să-l stingă şi focul arde înainte, iar eu, 
ştiind ce s-a întâmplat, tac chitic. Ştiu şi tac chitic. Vai, ce tâmpenie! Groaznic 
mă plictisesc! 

Şi făcu un gest de om sătul până-n gât. 

— Trăieşti în huzur şi bogăţie, rosti cu glas scăzut Aleosa. 

— Dar ce, crezi că-i mai bine să fii sărac? 

— Mai bine. 

— Aşa spunea pesemne monahul acela al dumitale, răposatul. Dar nu-i 
adevărat. Vreau să fiu bogată şi toţi ceilalţi oameni să fie săraci. Să mă îndop 
toată ziua cu bomboane şi frişca şi să nu dau nimănui nici o faramita. Ah, nu 
vreau s-aud nimic, nu vreau s-aud nimic! Dădu ea din mâini, deşi Aleoşa nici 
măcar nu deschisese gura. Mi-ai mai spus lucrurile astea şi altă dată, le ştiu pe 
de rost. Sunt plicticoase. Daca aş fi săracă, sunt convinsă că aş omori pe 
cineva şi, chiar aşa, bogată fiind, poate c-am să ucid. Ce rost are să stai 
degeaba? Ştii, mi-ar plăcea grozav să secer, să secer un lan de secară. Am să 
mă mărit cu dumneata şi o să trăim la tara, o să te faci ţăran, ţăran sadea şi o 
să avem un mânz, vrei? Îl cunoşti pe Kalganov? 

— Îl cunosc. 

— Umblă cu capul în nori. Zice că n-are nici un sens sa trăieşti cu 
adevărat, că-i mai plăcut să visezi. Viaţa reală e plicticoasă, pe când aşa, poţi 
să-ţi închipui tot ce doreşti. Vrea să se însoare, mi-a şi făcut o declaraţie de 
dragoste. Ştii să te joci cu o sfârlează? 


— Stiu. 

— Si el tot asa e, ca o sfârlează; nu trebuie decât să-l învârteşti, să-i dai 
drumul şi, după aceea, să-l mâi tot timpul cu biciul. Poate c-am să mă mărit cu 
el şi am să-l man toată viata cu biciul. Nu te simţi prost că stai cu mine? 

— Nu. 

— Trebuie sa fii tare supärat pe mine ca nu-ti vorbesc despre cele sfinte. 
Nu tin de loc sa fiu sfanta. Spune-mi, ce-am sa patesc pe lumea cealalta, daca 
s-ar intampla sa fac un pacat mare de tot, cel mai mare din toate? Dumneata 
trebuie sa stii precis. 

— O sa-ti iei osânda pe care ti-o va da Dumnezeu, räspunse Aleosa, 
uitandu-se la ea cu atentie. 

— Asta si vreau. Am sa ma prezint, o sa-mi primesc osanda si pe urma o 
sa le rad in nas tuturor. Nu stii ce poftä am sa dau foc casei, Aleosa, casei 
noastre, sau nu mă crezi? 

— De ce nu? Există copii de doisprezece ani care sunt tot aşa de dornici 
să dea foc la ceva şi până la urmă chiar o şi fac. E şi asta o boală. 

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat, se poate foarte bine să existe copii dintr- 
ăştia cum spui dumneata, dar eu vorbeam despre altceva. 

— Dumneata confunzi răul cu binele, e numai o criză trecătoare. Asta se 
datorează probabil bolii de care ai suferit mai înainte. 

— Văd că mă dispretuiesti! Eu n-am poftă să fac bine, dimpotrivă, nu 
vreau să fac decât rău şi asta n-are nici în clin, nici în mânecă cu boala mea. 

— De ce să faci rău? 

— Ca să distrug tot. Ah, ce minunat ar fi să nu mai rămână nimic! Ştii, 
Aleoşa, uneori îmi trece prin minte să fac cât pot mai mult rău, numai şi numai 
rautati, aşa, cu duiumul; şi să mă îndeletnicesc cu treaba asta pe ascuns o 
bună bucată de vreme, pentru ca, la un moment dat, să afle toată lumea cine-i 
făptaşul şi să se strângă ca la urs în jurul meu, arătându-mă cu degetul, iar eu 
să mă uit aşa la toţi şi să le râd în nas. Mă gândesc ce plăcut o să fie. De ce o fi, 
oare, atât de plăcut, Aleoşa? 

— Ştiu eu? Poate pentru că simţi nevoia de a distruge un lucru folositor 
sau, cum ziceai adineauri, de a da foc. Se întâmpla şi asta uneori. 

— Şi să ştii că nu sunt vorbe în vânt. Chiar am de gând să fac treaba 
asta. 

— Te cred. 

— Ah, ce mult te iubesc pentru că ai spus: „te cred”! Şi dumneata nu 
minţi niciodată, niciodată! Dar poate ca-ti spun lucrurile astea numai aşa, ca 
să te necăjesc... 

— N-aş crede... Deşi poate că simţi şi nevoia asta! Si-ti place să mă 
necăjeşti. 

— Aşa, puţin. Vezi, niciodată nu pot să te mint, rosti ea cu o lumină 
ciudată în ochi. 

Aleoşa era mai cu seamă surprins de seriozitatea cu care-i vorbea; nu 
mai avea nimic ştrengăresc în ea, nici urmă din aerul ei poznaş de mai înainte, 


desi, asa cum o ştia el, zburdălnicia şi hazul n-o părăseau nici chiar in clipele 
ei „grave”. 

— Sunt momente când oamenii sunt atraşi chiar si de crimă, rosti el 
îngândurat. 

— Da, da! Ai spus exact ceea ce gândesc eu; sunt atraşi de ea, iubesc 
crima şi o iubesc nu numai în unele „momente”, ci tot timpul. Ştii, în privinţa 
asta parcă s-ar fi înţeles cu toţii să mintă şi mint într-una, necontenit. Când îi 
auzi, toţi urăsc din suflet răul, dar în sinea lor îl iubesc. 

— Tot mai citeşti cărţi proaste? 

— Tot. Sunt ale mamei, dânsa le citeşte, le ţine ascunse sub perne, iar eu 
i le sterpelesc. 

— Cum de nu-ţi dai seama că te distrugi singură? 

— Chiar asta şi vreau, să mă distrug! E aici în oraş un băiat de şcoală 
care a stat lungit între şine până a trecut trenul pe deasupra lui. Fericitul! 
Ascultă, fratele dumitale va fi judecat pentru că şi-a ucis tatăl, nu-i aşa? Ei, 
uite, toată lumea e satisfăcută că l-a ucis. 

— Satisfăcută? Că l-a ucis pe tata? 

— Da, da, toată lumea! Toţi se arată ingroziti, dar în sinea lor simt o 
satisfacţie. Şi în primul rând eu. 

— Se poate să fie şi ceva adevărat în ceea ce spui, rosti în surdină Aleoşa. 

— Ca să vezi ce idei pot să-ţi treacă prin cap! Exclama cu o voce stridentă 
Lise, într-o explozie de entuziasm. Tocmai dumitale, părintele? Nici nu-ţi 
închipui cât pretuiesti în ochii mei, Aleoşa, pentru că nu eşti în stare să minţi 
niciodată! Stai să-ţi povestesc ceva, un vis teribil de comic: mi se întâmplă 
uneori să visez draci. Parcă sunt la mine, în odaie, noaptea, cu lumânarea 
aprinsă si peste tot mişună o sumedenie de incornorati, prin toate colţurile, 
chiar şi sub masă. La un moment dat, se deschide uşa şi în prag se îmbulzesc 
iarăşi o droaie de diavoli care vor să intre înăuntru, să pună gheara pe mine. 
Încă puţin şi mă înhaţă. Îmi fac atunci cruce şi dracii se trag înapoi, speriaţi, 
dar tot nu se îndură să plece, stau mai departe în uşă, stau pititi prin colţuri si 
aşteaptă. Şi deodată mă apucă o poftă năprasnică să hulesc, luând în deşert 
numele lui Dumnezeu şi încep să blestem şi atunci sar toţi buluc asupra mea, 
rânjind de bucurie şi dau să mă inhate; dar în aceeaşi clipă imi fac cruce si 
iarăşi o zbughesc toţi înapoi! Ştii ce nostim e, simţi mereu cum ti se taie 
răsuflarea! 

— Şi eu am uneori asemenea visuri, spuse Aleoşa. 

— Zău? Spuse Lise ca şi când nu i-ar fi venit să creadă. Ascultă, Aleoşa, 
să nu râzi de mine, e vorba de ceva foarte important: e posibil oare ca doi 
oameni să aibă acelaşi vis? 

— Probabil că da. 

— Aleosa, iti spun încă o dată: e ceva foarte important, continuă Lise 
peste măsură de mirată. Visul în sine poate că nu înseamnă nimic, curios e 
faptul că ai putut visa acelaşi lucru ca şi mine. Ştiu că dumneata nu mă minţi 


niciodata; te-as ruga sa nu ma minti nici acum: spune-mi, e adevarat? Nu 
glumesti? 

— E adevărat. 

Lise părea foarte tulburată. Câteva clipe nu mai spuse nimic. 

— Aleoşa, te rog, vino mai des pe la mine, rosti ea într-un târziu, 
stăruitor. 

— Am să vin mereu să te văd, toată viaţa, îi răspunse convins tânărul. 

— Sunt atâtea lucruri pe care numai dumitale ti le incredintez, îi 
mărturisi Lise. Mie şi dumitale, atâta tot. Eşti singurul om de pe lume căruia i 
le spun. Îmi place să stau de vorbă cu dumneata mai mult chiar decât cu mine 
însămi. Şi pe urmă, de dumneata nu mi-e ruşine. Aleoşa, de ce nu mi-o fi 
ruşine de dumneata chiar aşa, de loc? E adevărat că ovreii fură copii de Paşti 
şi-i ciopartesc? 

— Nu ştiu. 

— Am aici o carte în care scrie că nu ştiu unde a fost judecat un ovrei 
care a ciopartit un băieţel de patru ani. Întâi şi-ntâi i-a tăiat degetele de la 
mânute şi după aceea l-a răstignit pe perete; l-a bătut în cuie cu braţele 
desfăcute; a declarat apoi la proces că băieţelul a murit după patru ore. Foarte 
repede, nu? Zicea că a gemut şi s-a văitat tot timpul, iar el stătea în faţa lui şi-l 
privea. Ce splendid! 

— Splendid? 

— Superb! Uneori îmi închipui că eu l-am răstignit. Îl văd cum sta 
atârnat de perete şi geme, în vreme ce eu mănânc compot de ananas, instalată 
pe un scaun în fata lui. Imi place la nebunie compotul de ananas! Dar 
dumitale? 

Aleosa o privea fără să-i răspundă. Chipul fetei, galben ca ceara, se 
întunecă deodată, crispat, şi-n ochi i se aprinse o lumină ciudată. 

— Ştii, când am citit povestea asta cu ovreiul, am tremurat şi am plâns 
toată noaptea. Mi se pare că aud mereu tipetele şi gemetele bäietasului (la 
patru ani copiii îşi dau seama de toate) şi, în acelaşi timp, nu-mi iese din cap 
ideea cu compotul de ananas. A doua zi dimineaţă am trimis cuiva un bilet 
rugându-l să vină neapărat la mine. A venit şi i-am vorbit despre copil şi despre 
compotul de ananas. l-am povestit tot, tot, i-am spus la urmă chiar că „e 
splendid”. A început să râdă şi a recunoscut şi el că într-adevăr e splendid. 
Apoi s-a sculat şi a plecat. N-a stat decât cinci minute. Asta ce înseamnă, decât 
că mă dispretuia, nu-i aşa că mă dispretuia? Răspunde-mi, Aleoşa, ma 
dispretuia sau nu? Lise se indrepta, în fotoliu şi ochii începură să-i 
strălucească şi mai viu. 

— Spune-mi, o întrebă Aleosa neliniștit, dumneata l-ai chemat pe omul 
acela? 

— Da. 

— I-ai trimis o scrisoare? 

— Da. 


— Numai pentru asta, ca sa-i ceri parerea despre ideea dumitale cu 
copilul? 

— Nu, îl chemasem pentru altceva. A fost însă prima întrebare pe care i- 
am pus-o cum a intrat pe uşă. Mi-a răspuns râzând, pe urmă s-a sculat foarte 
frumos şi a plecat. 

— Omul acesta a fost cinstit cu dumneata, rosti Aleoşa domol. 

— Dar m-a disprețuit? Nu-i aşa c-a ras de mine? 

— Nu, pentru că şi el crede probabil în compotul de ananas. Şi el e tare 
bolnav acum, Lise. 

— Chiar crede, într-adevăr! Întări Lise, fulgerându-l cu privirea. 

— Să ştii însă că nu dispretuieste pe nimeni, urmă Aleoşa. Dar nici nu 
crede în nimeni. Şi din moment ce nu crede în oameni, se prea poate să-i 
dispretuiasca. 

— Prin urmare si pe mine, da? Si pe mine? 

— Si pe dumneata. 

— Admirabil! Scrasni Lise. Cand a ieşit râzând pe uşă mi-am dat seama 
ce splendid e să dispretuiesti. Tot atât de splendid ca şi copilul acela cu 
degetele retezate... Şi-i râse în obraz exasperată, privindu-l cu dusmänie. 
Aleoşa, aş vrea... Scapă-mă, Aleoşa! Strigă ea deodată şi, smulgându-se dm 
fotoliu, se repezi la pieptul lui şi-l strânse în braţe. Scapă-mă! Gemu ea. Crezi 
c-aş putea să spun vreunui om de pe lume ceea ce ţi-am mărturisit dumitale 
acum? Nu ţi-am spus decât adevărul. Să ştii, tot ce ţi-am spus e adevărat! Mi s- 
a făcut lehamite de viaţă, vreau să mă sinucid. Nu mai am nici un chef să 
trăiesc, totul mi se pare urât! Urât, da, urât, totul e urât! Aleoşa, de cenu mă 
iubeşti de loc, de loc? Izbucni ea în cele din urmă, furioasă. 

— Ba te iubesc! Răspunse din toată inima Aleoşa. 

— Şi ai să plângi după mine, da? 

— Da. 

— Nu pentru că n-am vrut să fiu soţia dumitale, ci aşa, pentru mine, 
numai pentru mine? 

— Da. 

— Iti mulţumesc. Eu nu am nevoie decât de lacrimile dumitale. Toţi 
ceilalţi n-au decât să mă condamne, să mă calce în picioare, toţi, toţi, fără nici 
o excepţie! Pentru că eu nu iubesc pe nimeni. Auzi: pe ni-me-ni! Dimpotrivă, îi 
urăsc pe toţi! Du-te, Aleoşa, trebuie să te duci la fratele dumitale! Îşi aminti ea 
deodată, desprinzându-se de el. 

— Cum să te las aşa? Întrebă Aleoşa aproape speriat. 

— Du-te la fratele dumitale. Să nu închidă poarta la închisoare, du-te, 
uite pălăria! Sărută-l pe Mitea din partea mea, hai, pleacă! 

Îl împinse cu sila spre uşă. Aleoşa se uita la ea nedumerit, întristat, când 
simţi deodată în palma dreaptă o hârtie împăturită şi sigilată cu ceară, probabil 
o scrisoare. O privi: era adresată lui Ivan Feodorovici Karamazov. Îşi ridică ochii 
spre Lise. Obrăjorul ei avea o expresie aproape amenințătoare. 


— Să i-o dai, auzi, să nu te prind cumva că nu i-ai dat-o! Îi porunci ea 
într-o izbucnire frenetică, tremurând toată. Chiar astăzi, imediat! Altfel, mă 
otrăvesc! Pentru asta te-am chemat! Şi trânti uşa după el, încuind-o cu zăvorul. 

Aleoşa puse răvaşul în buzunar şi se îndreptă spre scară, fără să mai 
treacă pe la doamna Hohlakova pe care o uitase cu desăvârşire. Când se 
convinse în sfârşit că nu mai era nimeni în sală, Lise trase zăvorul, 
întredeschise uşa şi vâri degetul în crăpătură; închise apoi uşa brusc, 
strivindu-şi degetul. După câteva clipe îşi slobozi mâna din strânsoare, se 
apropie încet de fotoliu şi, aşezându-se în el, dreaptă ca o strună întinsă, îşi 
cercetă manioasa degetul invinetit, sub unghia căruia mustise o picătură de 
sânge. Îi tremurau buzele şi şoptea într-una, iarăşi şi iarăşi, pe nerăsuflate: 

— Ticăloaso, ticăloaso, ticăloaso, ticăloaso! 

IV — UN IMN DE SLAVĂ SI UN SECRET. 

Era destul de târziu când Aleoşa sună la poarta închisorii, începuse să se 
întunece afară (ziua-i atât de scurtă în noiembrie). Ştia însă c-o să poată intra 
fără nici o greutate. În această privinţă şi la noi în oraş obiceiul pământului e 
acelaşi ca peste tot. La început, după arestarea lui Mitea şi perioada de 
instrucţie preventivă, vizitele familiei şi ale persoanelor străine fuseseră 
îngrădite de anumite formalitati cât se poate de stricte, dar cu timpul strictetea 
aceasta începuse să mai slăbească, nu pentru că n-ar fi fost necesară, dar se 
făcuseră unele excepţii. Ba chiar se ajunsese atât de departe cu concesiile, 
încât uneori întrevederile detinutului aveau loc într-o încăpere special 
amenajată şi, ca să zicem aşa, chiar între patru ochi. Altminteri, de această 
situaţie privilegiată nu se bucurau decât foarte puţine persoane: Gruşenka, 
Aleoşa şi Rakitin. Grusenka reuşise să câştige bunăvoința ispravnicului Mihail 
Makarovici; bătrânul se simţea vinovat din pricina ieşirii brutale pe care o 
avusese fata de ea, în seara de pomină de la Mokroe. Mai apoi însă, când aflase 
în amanuntime toată povestea vieţii, ei, îşi schimbase cu desăvârşire părerea 
despre dânsa. Şi ceea ce părea şi mai curios, deşi ferm convins că Mitea era 
vinovat, după arestarea acestuia devenise tot mai indulgent. „Cine ştie, poate c- 
o fi fost om de treabă altminteri, numai băutura şi viaţa asta destrăbălată l-au 
nenorocit. Uite aşa, de pomană”, se gândea el. De unde mai înainte nu avea 
ochi să-l vadă, acum parcă simţea un fel de milă pentru el. De asemenea, 
ispravnicul ţinea foarte mult la Aleoşa, pe care-l cunoştea destul de bine; cât 
priveşte pe Rakitin care luase obiceiul de a-l vizita pe deţinut, era prieten cu 
„duducile ispravnicului”, cum le spunea el şi mai toată ziua se învârtea pe la ei 
prin casă. Pe deasupra, medita şi copiii directorului închisorii, un bătrân blajin, 
dar tipicar când era vorba de slujbă. Aleoşa se cunoştea şi el mai demult cu 
directorul căruia îi plăcea să discute pe îndelete probleme „superioare”. Iar faţă 
de Ivan Feodorovici, bătrânelul nu numai că avea o deosebită stimă, dar se 
simţea chiar intimidat de dânsul, mai ales de argumentatia lui, deşi el însuşi se 
considera un filosof de seamă, chiar dacă era un „autodidact”. În schimb, avea 
o netarmurita simpatie pentru Aleoşa. De un an încoace, directorul se apucase 
să studieze evangheliile apocrife şi simţea mereu nevoia să-şi impartaseasca 


părerile tânărului său prieten. Mai înainte se ducea din cand în când să-l vada 
la mănăstire şi acolo stătea ceasuri întregi de vorba cu el şi cu ieromonahii. Aşa 
că Aleoşa, chiar dacă s-ar fi întâmplat să sosească prea târziu la închisoare, n- 
avea decât să intervină pe lângă el şi lucrurile s-ar fi aranjat imediat. De altfel, 
îl cunoştea toată lumea acolo, până la ultimul gardian. Santinela, fireşte, nu-i 
făcea nici un fel de dificultăţi, cu condiţia ca să aibă încuviințarea celor în 
drept. De câte ori venea cineva să-l vada, Miţea cobora din celula lui la vorbitor. 
Intrând înăuntru, Aleoşa se pomeni fata în fata cu Rakitin care tocmai îşi lua 
rămas bun de la Mitea. Discutau amândoi cu glas tare. Mitea râdea, iar Rakitin 
pufnea supărat. În ultima vreme, Rakitin evita să-l întâlnească pe Aleosa, cu 
care nu vorbea aproape de loc; abia dacă se învrednicea să-l salute. Dând cu 
ochii de el, vizitatorul se încruntă şi-şi plecă repede privirea în jos, făcându-şi 
de lucru cu nasturii paltonului călduros, din stofă groasă, cu guler de blană. 
Apoi începu să-şi caute umbrela. 

— Să nu uit ceva, murmura el, aşa, numai ca sa nu tacă din gură. 

— Vezi să nu iei ceva ce nu-ţi aparţine, îi atrase atenţia Miţea, râzând 
singur de gluma lui. Rakitin se făcu foc. 

— Asta să le-o spui Karamazovilor tăi, neam de jecmănitori, nu lui 
Rakitin! Strigă el, tremurând de mânie. 

— Ce te-a apucat, omule? Am glumit! Protestă Mitea. Ei, drăcia dracului! 
Apoi către Aleoşa, arătând cu mâna spre Rakitin, care ieşea grăbit pe uşă: îl 
vezi? Asa sunt toţi. Cât a stat aici, a râs şi-a fost bine dispus si acum deodată i- 
a sărit muştarul! Nici măcar nu te-a salutat. Chiar aşa rău v-aţi certat? De ce ai 
venit atât de târziu? Te-am aşteptat ca pe ghimpi toată dimineaţa. Dar nu-i 
nimic! O să ne scoatem acum paguba! 

— Ce tot caută pe aici? De când te-ai împrietenit cu el? Întrebă Aleosa, 
făcând un semn cu capul spre uşa pe care ieşise Rakitin. 

— Cu Mihail? Nu, n-aş putea să spun că suntem prieteni. Nici nu merită, 
e un porc! Mă crede un... Ticälos. Şi nici nu ştie de glumă — aşa sunt toţi, ăsta-i 
cusurul lor. Niciodată nu vor fi în stare să priceapă o glumă. Şi sufletul lor e 
sterp şi uscat, uscat şi sterp, aşa cum era al meu când am ajuns aici, la 
închisoare şi mă uitam la zidurile astea. Dar e deştept, e deştept foc. Ei, Alexei, 
capul meu, sărmanul, s-a dus dracului! Mitea se aşeză pe bancă şi-l puse pe 
Aleoşa să şadă lângă el. 

— Da, mâine e procesul. Cum asta, chiar ai pierdut orice speranţă, 
fratioare? Întrebă timid Aleoşa. 

— Ce spui? Mitea îi aruncă o privire indiferentă. Ah, da, te gândeai la 
proces! Dă-l dracului! Până azi am vorbit cu tine numai şi numai despre 
proces. Toate astea-s fleacuri! Sunt alte lucruri mai importante, despre care n- 
am discutat niciodată. Aşa e, mâine-i procesul, dar când ţi-am spus că s-a dus 
dracului scăfârlia mea, nu mi-era aminte de proces. Capul meu, uite, e tot aici, 
pe umeri, numai că s-a dus dracului ce era înăuntru. De ce mă priveşti atât de 
scandalizat? 

— Ce tot îndrugi acolo, Mitea? 


— Ideile, ideile! Etica. Ce este etica? 

— Etica? Se mira Aliosa. 

— Da. Este o ştiinţă, asa-i? 

— Exista intr-adevar o stiintä care se numeste asa... Dar... Drept sa-ti 
spun, n-aş putea să-ţi explic prea bine ce este cu ea, să-ţi dau o definiţie. 

— Rakitin ştie. Multe mai ştie şi omul ăsta, lua-l-ar dracu! Pot să-ţi spun 
însă că n-o să se călugărească. Şi-a pus în gând să plece la Petersburg. Zice că 
vrea să devină critic şi să dea o nouă orientare, mai nobilă, criticii. S-ar putea 
să facă într-adevăr carieră şi să fie chiar de folos. Of, toţi umblă numai după 
asta, vor să facă neapărat carieră! Dracu s-o ia de etică! Vorba e, m-am dus de 
râpă, Alexei, omul lui Dumnezeu! Pe tine te iubesc cel mai mult dintre toţi. Mi 
se luminează sufletul când mă uit Ia tine. Cine a fost Karl Bernard? 

— Karl Bernard? Se miră din nou Aleoşa. 

— Nu, nu Karl, stai, m-am încurcat: Claude Bernard. Ce a fost? Chimist? 

— Trebuie să fie un savant, răspunse Aleosa. Dar mărturisesc că nici 
despre el n-aş putea să-ţi spun mare lucru. Ştiu doar atât, că e un savant, dar 
în ce ramură, habar n-am. 

— Dracu să-l ia, ca nici eu nu ştiu! Un pezevenghi, cu siguranţă, toţi 
sunt nişte pezevenghi. Să vezi însă că Rakitin o să reuşească; când vrea el ceva 
se strecoară şi pe gaura cheii şi el e tot un Bernard. Uf, Bemarzii ăştia! Au ieşit 
la iveală cu duiumul! 

— Dar ce-i cu tine, ce s-a întâmplat? Stărui Aleoşa. 

— Vrea să publice un articol despre mine, să-şi facă astfel intrarea în 
literatură. De asta vine mereu pe aici, aşa mi-a spus. Are intenţia să scrie ceva 
cu tendinţă: „Era fatal să ajungă la crimă, mediul l-a nenorocit” şi aşa mai 
departe. Un articol cu nuanţă socialistă, zice. Dracu să-l ia cu nuanţa lui cu 
tot, n-are decât, dacă aşa vrea el! Nu poate să-l înghită de loc pe Ivan, îl urăşte 
şi nici pe tine nu prea te are la stomac. Dar nu vreau să-l gonesc fiindcă e un 
tip inteligent. E adevărat că, de la o vreme încoace, şi-a cam luat nasul la 
purtare. Chiar adineauri îi spuneam: „Karamazovii nu sunt nişte netrebnici, 
orice ai zice tu, ci nişte filosofi, fiindcă toţi ruşii adevăraţi sunt filosofi, pe când 
tu, cu toată învăţătura ta, nu eşti filosof, ci mitocan sadea”. A rânjit câineşte. 
Drept care, am adăugat: „De ideibus non est disputandum”. Frumos calambur, 
nu? Cel putin asa am venit şi eu în contact cu clasicismul! Râse Mitea. 

— Dar de ce crezi că eşti pierdut? Parcă aşa ziceai adineauri? Îl 
întrerupse Aleoşa. 

— De ce sunt pierdut? Hm! De fapt... Vorbind aşa, în general, îmi pare 
rău de Dumnezeu! 

— Ce vrei să zici? 

— Gândeste-te: aici, in cap, adică în creier, sunt nervi (dracu să-i ia...!). 
Şi tot acolo mai sunt şi nişte fibre subţiri, adică nervii au aşa, ca nişte 
prelungiri şi când fibrele astea încep să vibreze... Vezi tu, de câte ori mă uit la 
ceva, un obiect oarecare, fibrele încep să vibreze... Şi, în momentul când ele 
încep să vibreze, apare şi imaginea, nu chiar imediat, ci după o clipă. În 


interval de o secundă apare şi clipa - ei, fir-ar al dracului, vreau să zic apare 
imaginea, adică obiectul respectiv, sau un fapt oarecare, dracu mai ştie, de 
aceea mă uit mai întâi şi după aceea gândesc... Şi asta numai pentru că există 
fibrele acelea, nu fiindcă aş avea un suflet şi aş fi plăsmuit după chipul şi 
asemănarea nu ştiu cui, acum mi-am dat seama că toate astea sunt prostii. 
Mihail mi-a explicat treaba asta încă de ieri şi parcă mi-a trecut un fier roşu 
prin inimă. Mare lucru şi ştiinţa, Aleoşa! Omul viitorului o să fie un om nou, 
îmi dau seama... Şi totuşi, îmi pare rău de Dumnezeu! 

— Foarte bine! Spuse Aleoşa. 

— De ce, pentru că-mi pare rău de Dumnezeu? Chimia, frätioare, chimia! 
N-ai încotro, preasfintia-ta, trebuie să te dai la o parte, să-i faci loc chimiei să 
treacă! Nu pot să-ţi spun cât îl uräste pe Dumnezeu Rakitin! Asta-i punctul 
slab al tuturor! Dar îl ascund. Mint, se prefac. Îl întreb: „Ideile astea ai de gând 
să le dezvolti în foiletoanele tale critice?” „Chiar aşa, deschis, zice, nu cred c-au 
să-mi dea voie”. Şi a râs. „Şi atunci, zic eu, cum rămâne cu omul? Aşa, fără 
Dumnezeu şi fără viaţa viitoare? Înseamnă că totul e permis, că poţi face orice 
vrei?” „Ce, nu ştiai? Zice şi iar începe să râdă. Un om inteligent, zice, poate să 
facă orice, totul îi este îngăduit. Când omul e ager la minte ştie pe unde să 
scoată cămaşa, pe când tu, zice, ai ucis un om şi imediat te-au prins ca din 
oală şi acum, uite, iti mănânci zilele în puşcărie!” Aşa mi-a spus! Porcul! 
Altădată, pe de-alde ăştia ca el îi luam de guler şi-i zvârleam pe uşă afară, iar 
acum stau şi-l ascult. Totuşi, spune şi multe lucruri cu cap. Şi ştie să scrie. 
Acum o săptămână a venit să-mi citească un articol; am copiat trei rânduri din 
el, stai putin, că le am la mine. Miţea scotoci grăbit în buzunarul jiletcii din 
care scoase o fituica: „Ca să putem soluţiona aceasta problemă, este necesar, în 
primul rând, ca personalitatea noastră să fie pusă în antiteză cu realitatea”. Tu 
înţelegi ceva? 

— Nu, nu înţeleg. 

Aleosa se uita curios la Mitea, aşteptând să audă ce-i spune. 

— Nici eu. E destul de confuz şi de vag. Şi totuşi, e un lucru deştept! 
„Toată lumea, zice, scrie acum aşa, astea sunt exigenţele mediului...” Ce-o fi şi 
cu mediul ăsta de se tem aşa de el? Ştiai că puşlamaua face şi poezii? Ce crezi, 
a cântat în versuri piciorusul Hohlakovei, ha-ha-ha! 

— Am auzit. 

— Ai auzit? Dar versurile le-ai citit? 

— Nu. 

— Le am eu, ti le citesc indata. Stai sa-ti spun, ca-i o dandana intreaga. 
Mare pungas! Acum trei săptămâni a început sa ma ia în sageti: „Iu, zice, ai 
căzut în capcană ca un nătărău pentru nişte amărâte de trei mii de ruble; ai să 
vezi că eu am să pun mâna dintr-un condei pe o sută cincizeci de mii, mă însor 
cu o văduvioară şi-mi cumpăr o casă de piatră la Petersburg”. Şi mi-a povestit 
că-i trage clopotele Hohlakovei. Prea deşteaptă n-a fost ea nici în tinereţe, iar 
acum, la patruzeci de ani, a pierdut şi bruma de minte ce o mai avea. „E teribil 
de sentimentală dumneaei, zice, ştiu eu cum să-i cânt în strună ca s-o dau 


gata. Iar dupa ce ma insor cu ea, o iau cu mine la Petersburg si acolo scot un 
ziar.” Si-i curgeau balele de pofta, libidinosul, dar nu dupa Hohlakova, ci dupa 
cele o sută cincizeci de mii de ruble ale ei! Eram gata să-l cred, reuşise aproape 
să mă convingă; mă ţinea în fiecare zi la curent: „încă puţin, zice şi cedează”. 
Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Şi deodată, hait! Îl dă pe uşă afară; 
Perhotin, Piotr Ilici, i-a luat-o înainte, bravo lui! Aş pupa-o pe toanta aia pentru 
că l-a trimis la plimbare. Versurile le-a compus pe vremea când venea mereu pe 
la mine. „Pentru prima oară, zice, îmi murdăresc mâinile scriind poezii, dar n- 
am încotro, dacă vreau s-o vrăjesc, asta înseamnă că le scriu cu un scop util. 
Când am să pun mâna pe bănişorii imbecilei, am să pot fi de folos societăţii.” 
Oamenii ăştia sunt în stare să găsească o justificare socială pentru orice 
ticăloşie! „Trebuie totuşi să recunoşti, zice, că scriu mai bine decât Puşkin al 
dumitale, pentru că până şi într-o poezioară umoristică, aşa cum e asta, am 
ştiut să strecor o aluzie la nedreptatea socială”. În privinţa lui Puşkin sunt de 
acord cu el. Păcat de talentul lui dacă şi l-a irosit în cinstea unor picioruse! Nici 
nu ştii ce mândru era de versurile sale! Ca să vezi cât sunt de ambitiosi 
dumnealor! Poezia era intitulată Cântec de leac pentru picioruşul bolnav al 
muzei mele. Auzi ce i-a dat prin cap! 

Scump şi dulce picioruş, Mare pozna îmi făcuţi. 

Doctorii-mprejur roiesc, Iti descântă, te-oblojesc. 

Nu de dragul tau oftez, Pe Puşkin nu-l concurez. 

O ful meu e, vai, căpşorul, Ce nu-mi înţelege dorul. 

Picioruşul, bată-l vina, Numai el e cu pricina! 

Leac de şi-ar afla farsorul, S-ar lumina şi căpşorul! (45) 

Porc, ce mai încolo-ncoace, porc sadea, dar uite ce poezie sprintara a 
reuşit să facă! Şi a ştiut într-adevăr să strecoare şi o idee „socială”! Dar ce-a 
fost pe el când l-a dat afară! Parcă turbase! 

— De altfel, s-a şi răzbunat, îl instiinta Aleosa. A pomenit-o într-o 
corespondenţă de ziar. 

Şi Aleosa îi spuse în câteva cuvinte cam ce cuprindea articolul apărut în 
ziarul „Ecouri”. 

— Da, cu siguranţă că-i al lui, confirmă Mitea, incruntandu-se. Numai el 
putea să scrie aşa ceva. Corespondentele astea... Ştiu... Cate mârşăvii nu s-au 
scris bunăoară pe socoteala Grusenkai... Sau despre Katia... Hm! 

Şi începu să se plimbe încolo şi încoace prin odaie cu un aer preocupat. 

— Frăţioare, să ştii că nu mai pot să stau mult la tine, spuse Aleoşa dupa 
câteva clipe de tăcere. Mâine-i o zi de cumpănă, o zi mare în viaţa ta: judecata 
lui Dumnezeu îţi va hotări soarta... Şi nu-mi vine să cred că mai poţi fi în stare 
să umbli aşa, de colo-colo şi să vorbeşti câte-n lună şi-n stele... 

— Nu, n-ai de ce să te miri, îl întrerupse Miţea impetuos. Ce-ai vrea să-ţi 
spun? Să-ţi vorbesc despre javra aia spurcata? Despre ucigas? Ajunge cât am 
trăncănit despre el. Nici nu vreau să mai aud de scârnăvia aia, fiul 
Smerdiaşciei! Lasă, c-o să-l trăsnească Dumnezeu, ai să vezi! Nici un cuvânt 
mai mult! Se apropie de Aleoşa şi-l sărută înduioşat. Îi scânteiau ochii. Rakitin 


n-ar intelege, incepu el cuprins de o exaltare ciudata. Tu insa sunt sigur c-ai sa 
ma intelegi. De aceea te-am si asteptat cu atata nerabdare. Vezi tu, de mult 
tineam sa stau de vorba cu tine intre zidurile astea darapanate, dar am trecut 
sub tacere tocmai ce era mai important: pesemne ca nu sosise inca sorocul. Am 
aşteptat până în ultima clipă ca să-mi deschid inima fata de tine. Fratioare, în 
aste două luni de când sunt aici am simţit trezindu-se la viaţă în sufletul meu 
un om nou, un om nou a înviat în mine! Zăcea zăvorât în adâncul meu şi poate 
că n-ar fi ieşit niciodată la iveală de n-ar fi fost lovitura asta de trăsnet. Mă 
cutremur numai când mă gândesc! Ce-mi pasă că voi fi silit să dau cu ciocanul 
douăzeci de ani in şir?... Iti spun cinstit că asta nu mă înspăimântă de fel; 
singurul lucru de care mă tem e ca nu cumva să dispară noul-născut din mine! 
Acolo, în ocnă, sub pământ, poţi foarte bine să găseşti în preajma ta, alături de 
tine, o inimă de om într-un alt ocnaş, un criminal şi să te apropii de el, pentru 
că şi acolo sunt oameni care trăiesc, care sunt în stare să iubească şi să sufere! 
Poti să reinsufletesti inima lui amortita de ocnas, să te ocupi de el ani de zile ca 
să scoţi, în sfârşit, la lumină din negură un suflet mare, o conştiinţa călită prin 
suferinţe, să faci să renască în el un înger, să redai vieţii un erou? Sunt multe, 
foarte multe fiinţe ca astea, sute şi sute şi suntem cu toţii vinovaţi faţă de ele! 
Pentru ce a trebuit oare să visez chiar atunci, în momentul acela, 
„copchilaşul”? „De ce sa fie asa sărman acest copchilas?” Nu crezi c-a fost o 
prevestire? Pentru el, pentru „copchilaş” am să mă duc la ocnă. Deoarece 
fiecare din noi este vinovat pentru toţi. Pentru toţi „copchilaşii”, căci există pe 
lume deopotrivă copii mici şi copii mari. Toţi sunt nişte „copchilaşi”. Pentru ei 
am să mă duc la ocnă, fiindcă odată şi odată trebuie să plătească cineva pentru 
toţi. Nu l-am ucis eu pe tata şi totuşi, trebuie să mă duc la ocnă. Primesc 
aceasta suferinţă! Acum mi-am dat seama, aici... Între zidurile astea părăginite. 
Sunt mulţi, sute de făpturi omeneşti acolo, în hrube, sub pământ, cu ciocanele 
în mână. O, da, o să fim ferecati în lanţuri şi vaduviti de libertate, dar din 
noianul durerii noastre vom reînvia pentru bucurie, căci fără ea omul nu poate 
să trăiască, nici Dumnezeu să existe, pentru că Dumnezeu i-a dăruit omului 
bucuria, este privilegiul lui, marele lui privilegiu... Fă, Doamne, ca inima 
omului să se mistuie în rugăciuni! Cum aş putea şi trăiesc acolo, sub pământ, 
fără Dumnezeu? Rakitin minte; dacă Dumnezeu va fi izgonit de pe faţa 
pământului, noi il vom făuri din nou sub pământ! Un ocnas poate si mai putin 
să trăiască fără Dumnezeu decât un om liber! Şi atunci noi, vietuitorii din 
subterane, vom înălța din adâncul pământului un imn tragic lui Dumnezeu, în 
mâna căruia se află bucuria! Slavă lui Dumnezeu şi bucuriei sale! Îl iubesc. 
Mitea rosti cu sufletul la gură această fantasmagorică tirada. Era palid la fata, 
îi tremurau buzele şi lacrimi i se prelingeau din ochi. 

— Nu, viaţa e bogată, viaţa prisoseşte chiar şi în măruntaiele pământului! 
Continuă el. Nici nu poţi să-ţi închipui, Alexei, cât de mult vreau să trăiesc in 
clipa de faţă... Ce neistovită sete de viaţă e-n mine, ce dorinţă de a trăi 
conştient s-a născut în mine, uite-aici, între zidurile astea dărăpănate! E ceva 
ce Rakitin nu poate să înţeleagă, el nu râvneşte decât să-şi facă o casă şi să 


aiba chiriasi, de aceea te asteptam pe tine. Si, la urma urmelor, ce inseamna 
suferinta? Nu mi-e frica de ea, chiar de ar fi fara sfârsit. Altadata m-am temut 
de ea, acum însă nu ma mai tem. Ştii, s-ar putea să nu scot un cuvânt la 
proces... Simt că am strâns in mine destulă putere ca să birui orice suferinţă, 
numai dac-as putea să-mi spun în fiece moment: exist! Îndur mii de cazne, dar 
exist, mă zvârcolesc în chinuri, dar exist! Stau ferecat într-un turn, dar cel 
puţin trăiesc, văd soarele, şi... Chiar dacă nu-l văd, ştiu totuşi că există. Şi 
atâta timp cât ştii că soarele luminează, înseamnă că trăieşti. Aleoşa, 
heruvimule, pe mine filosofia mă omoară, dar-ar dracii-n ea! Fratele nostru 
Ivan... 

— Ce-i cu el? Tresări Aleoşa, luându-i vorba din gură, dar Mitea nici nu-l 
auzi. 

— Vezi tu, înainte vreme nu eram hărțuit de asemenea îndoieli, desi 
mocneau tăinuite în mine. Poate că tocmai din pricină că atâtea şi atâtea 
gânduri nelămurite clocoteau în sufletul meu, mă îmbătăm mereu, săream la 
bătaie, umblam ca turbat. Dinadins probabil mă încăieram cu unul şi cu altul, 
ca să le astâmpăr în mine, să le înăbuş, să le strivesc. Ivan nu este ca Rakitin, 
el îşi ascunde gândurile. Ivan e ca un sfinx, tace, tace mereu. Ceea ce mă 
tulbură mai ales şi mă pune pe gânduri e Dumnezeu. Întrebarea asta mă 
frământă tot timpul. Şi dacă totuşi nu există? Dacă e adevărat ce spune 
Rakitin, că Dumnezeu nu este decât o ficţiune a omenirii? Şi atunci, dacă 
Dumnezeu nu există, înseamnă că omul e stăpânul pământului, al întregului 
univers. Minunat! Dar mai poate fi virtuos fără Dumnezeu? Asta-i întrebarea! 
Mereu mă întorc în acelaşi punct. Fiindcă pe cine va mai iubi atunci omul? Cui 
îi va fi recunoscător, cui îi va înălța imnuri de slavă? Rakitin râde. El susţine că 
poţi iubi omenirea şi fără Dumnezeu. Afirmația asta însă o poate face numai un 
mucos ca el, fiindcă mie nu poate să-mi intre in cap. Ce uşoară este viata 
pentru Rakitin. „Mai bine te-ai ocupa de extinderea drepturilor cetăţeneşti, mă 
sfătuia el azi, sau ai avea grijă să nu se urce preţurile la carne, şi-n felul ăsta 
ţi-ai dovedi mai eficient dragostea fata de oameni decât cu toată filosofia ta”. 
Atunci i-am trântit-o şi eu de la obraz: „Tu, în schimb, zic, neavând nici un 
Dumnezeu, ai fi în stare să ridici singur preţul cărnii în momentul când ai avea 
posibilitatea s-o faci, ca să câştigi o rublă la o para”. S-a înfuriat. Ce înseamnă 
virtutea, poţi să-mi răspunzi, Alexei? Pentru mine, virtutea înseamnă un lucru, 
iar pentru chinez, cu totul altceva; prin urmare, nu este o noţiune absolută. 
Sau nu-i aşa? Ce întrebare perfidă! Să nu râzi de mine daca am să-ţi spun că 
două nopţi n-am putut să închid ochii din cauza ei. Mă mir numai cum pot 
oamenii să trăiască fără să se gândească la asta? Desertaciune! Ivan nu crede 
în Dumnezeu. El are o idee a lui. Şi ideea asta e mai presus de înţelegerea mea. 
Ivan nu vorbeşte niciodată. Îmi face impresia că e francmason. Am încercat să 
discut cu el, dar n-a catadicsit să-mi răspundă. Am vrut sa sorb apă din izvorul 
său, dar m-am izbit de tăcerea lui. O singură dată am reuşit să scot ceva de la 
el. 

— Ce anume? Întrebă cu înfrigurare Aleoşa. 


— Tocmai apucasem sa-i spun: ,Prin urmare, atunci totul e permis?” S-a 
încruntat: „Feodor Pavlovici, zice, taticul nostru era un porc, dar gândea ca un 
om cu capul pe umeri”. Scurt şi cuprinzător! Asta a fost tot. L-a tăiat pe 
Rakitin. 

— Adevarat, confirma cu amäräciune Aleosa. Cand a fost la tine? 

— Lasa asta mai incolo, acum am altceva sa-ti spun. Pana in momentul 
asta nu ti-am vorbit niciodata despre Ivan. Mereu am tot amanat. Cand se va 
termina toata tevatura si se va pronunta sentinta, atunci am sa-ti fac o 
mărturisire, am să-ţi destäinuiesc tot. E ceva cutremurator... Tu ai să fii 
judecatorul meu. Deocamdata insa nu-mi mai pomeni, te rog, nimic despre el, 
sunt obligat sa tac. Ma intrebai adineauri ce o sa fie maine, adica la proces. 
Daca ma crezi, nu stiu absolut nimic 

— Ai stat de vorba cu avocatul? 

— Halal avocat! I-am spus tot. E un pungas de mana intai din capitala, 
un smecher fara pereche. Si el tot un Bernard! N-a crezut insa nici un cuvant. 
Inchipuieste-ti, e convins cä eu am sävârsit crima. Mi-am dat seama 
numaidecat. In cazul ăsta, l-am întrebat eu, de ce ati acceptat să mă apärati?” 
Ca mult imi pasa mie de ei! Au adus si un doctor, vor cu tot dinadinsul sa ma 
scoata nebun. Nici sa n-aud de asa ceva! Katerina Ivanovna vrea sa-si faca 
„datoria” până la capăt. Neaparat si cu orice pret (Mitea zambi cu amărăciune). 
Ce fiinţă crudă! E ca o pisică. Ştie ce-am spus despre ea în seara aceea la 
Mokroe; am spus că atunci când e mânioasă nu mai ţine seama de nimic. Au 
avut grijă să-i raporteze. Da, mărturiile s-au înmulţit în ultima vreme, sunt 
puzderie, ca nisipul mării! Grigori îşi menţine declaraţia de la început. Omul e 
cinstit de felul lui, dar prost. Sunt mulţi ca el, cinstiţi numai din prostie. Asta 
este tot o idee a lui Rakitin. Grigori mă dusmäneste. Sunt oameni pe care-i mai 
bine să-i ai duşmani decât prieteni. Mă gândesc, bunăoară, la Katerina 
Ivanovna. Tare mă tem c-o să se apuce să povestească mâine la tribunal cum s- 
a închinat până la pământ în faţa mea când i-am dat cele patru mii cinci sute 
de ruble! O să-mi plătească tot, tot, până la ultimul ban. N-am nevoie de 
sacrificiile ei! Ar însemna să-mi crape obrazul de ruşine la proces! Nu ştiu cum 
am să pot rezista. Du-te şi vorbeşte cu ea, Aleosa, roag-o să nu pomeneasca 
despre asta. Sau crezi că e inutil? La naiba, nu-i nimic, o să tac şi-o să înghit! 
Nu-mi pare rău de ea. Aşa vrea, aşa face. Hoţul o să primească răsplata 
cuvenită. Să vezi ce discurs am să le ţin, Aleoşa (şi avu din nou un zâmbet 
amar). Dar Grusa... Grusa, Doamne! Pentru ce trebuie să primească suferinţa 
asta? Exclamă el cu lacrimi în ochi. Gândul ăsta mă omoară! Mă dau de ceasul 
morţii când mi-aduc aminte de ea. A fost mai înainte pe aici... 

— Mi-a spus. Era tare amărâtă, săraca, din pricina ta... 

— Ştiu. Aşa sunt eu, dracu să mă ia, am o fire păcătoasă. lar am fost 
gelos! Când să plece însă mi-a părut rău şi am sărutat-o. Dar nu i-am cerut 
iertare. 

— De ce? Se mira Aleoşa. 

Miţea izbucni deodată în ras, înveselit. 


— Sa te fereascä Dumnezeu, bäiete draga, sa ceri vreodata iertare femeii 
pe care o iubeşti, dacă ai greşit cumva fata de dânsa! Mai ales ei, femeii iubite, 
oricât de vinovat te-ai simţi în sinea ta! Femeia, frätioare, e dracul gol, asculta- 
mă pe mine; cel putin in materia asta mă pricep si eu! Încearcă numai să-ţi 
recunoşti greşeala. „Sunt vinovat, iartă-mă, nu fi supărată”, să vezi atunci ce 
potop de reprosuri te aşteaptă! Să nu-ţi închipui cumva c-o sa te ierte chiar asa 
de lesne, de la bun început, asta în nici un caz; o să caute mai întâi să te 
umilească, o să te facă albie de porci, o să-ţi ceară socoteală si pentru ce-a fost 
şi pentru ce n-a fost, o să-ţi înşire toate păcatele, n-o să uite nimic, nimic, ba 
încă o să mai adauge şi de la ea şi abia după aceea o să-ţi acorde, in fine, 
iertarea. Şi asta când s-ar întâmpla să ai de-a face cu cea mai blândă dintre ele! 
O să scormonească pana şi lucrurile de mult îngropate şi o să-ţi arunce totul în 
cap. Şi toţi aceşti îngeri, fără de care n-am putea trăi, sunt la fel; în fiecare, fără 
excepţie, mocneşte dorinţa sălbatică de a jupui omul de viu! Vezi tu, dragul 
meu, ca să-ţi vorbesc pe sleau si absolut sincer, asta-i soarta oricărui om 
cumsecade: să stea sub papucul unei femei. Cel puţin aşa cred eu şi nu este 
numai o părere, ci e un lucru pe care-l simt. Bărbatul trebuie să fie mărinimos. 
Poate s-o facă fără să se înjosească. Nu e ceva care să-l înjosească, oricine ar fi 
el, un erou sau chiar un Cezar. Şi totuşi, să nu ceri niciodată iertare, niciodată 
şi pentru nimic în lume. Să nu uiţi niciodată deviza asta; as-cultă-l pe fratele 
tău, Mitea, care şi-a frânt gâtul din pricina unei femei. Nu, decât să-i cer iertare 
Grusei, mai bine voi căuta să răscumpăr într-un fel sau altul râul pe care i l- 
am făcut. O venerez, Aleoşa, am un adevărat cult pentru ea. Dar ea nu-şi dă 
seama, nu, tot i se pare că n-o iubesc cât ar trebui. Şi mă chinuieşte, nu ştii 
cât mă chinuieşte cu dragostea ei. Ce a fost mai înainte nu era nimic! Înainte 
mă răscoleau numai şerpuirile drăceşti ale trupului său, pe când acum sufletul 
meu s-a îngemănat cu al ei şi prin ea am devenit alt om! Crezi c-au să ne dea 
voie să ne căsătorim? Altfel am să mor de gelozie, zi de zi am să mă perpelesc... 
Ce ţi-a spus despre mine? 

Aleoşa îi împărtăşi, vorbă cu vorbă, mărturisirile pe care le făcuse 
Grusenka. Miţea îl ascultă atent, cerându-i să repete încă o dată unele lucruri 
şi se arătă satisfăcut. 

— Va să zică, nu e supărată că sunt gelos! Exclamă el. Ca să vezi ce 
înseamnă femeia! „Şi eu am o inimă crudă.” Uf, ador femeile crude, deşi gelozia 
lor mă exasperează! Să vezi cum o să ne scoatem ochii unul altuia! Dar de iubit 
am s-o iubesc cum n-am iubit încă pe nimeni. Crezi c-au să ne lase să ne 
cununăm? Oare ocnasii au voie să se căsătorească? E o problemă. Si fără ea nu 
pot să trăiesc. Miţea începu din nou sa se plimbe încruntat prin odaie. Se făcea 
din ce în ce mai întuneric. Pe chipul său apăru subit o vădită îngrijorare. Un 
secret, aşa zicea, c-ar fi un secret la mijloc! Şi c-am fi urzit în trei împotriva sa 
un complot în care-i amestecată şi „Katka”... Nu, Gruşenka, nu, iubito, e vorba 
de altceva. Aici ai dat greş, te-ai înşelat ca o muierusca prostuta! Aleoşa, dragul 
meu, acum, fie ce-o fi, am să-ţi destăinuiesc secretul nostru! 


Se uita in toate partile si, apropiindu-se de Aleosa care statea in picioare, 
in fata lui, incepu sä-i sopteasca misterios la ureche, desi n-avea cine sa-i auda 
— bătrânul gardian motäia într-un colt, iar santinelele erau prea departe. 

— Am să-ţi dezvălui secretul, murmură Miţea precipitat, in orice caz, ti l- 
aş fi spus mai încolo; cum aş putea, oare, să fac ceva fără tine? Tu eşti toată 
nădejdea mea. Ivan ne este superior, recunosc, dar pentru mine tu eşti un 
heruvim. Numai tu poţi să hotărăşti. Cine ştie dacă nu eşti tu cel mai 
desăvârşit dintre noi, dacă nu eşti mai presus şi decât Ivan! Vezi tu, aici e 
nevoie de conştiinţă, de o conştiinţă superioară, e vorba de un lucru mult prea 
grav ca să pot ajunge singur la o soluţie, de aceea am tot amânat, ca să mă 
sfătuiesc şi cu tine. Totuşi, e încă prea devreme ca să luăm o hotărâre, trebuie 
să aşteptăm sentinţa; după pronunţarea sentinţei, te las pe tine să-mi 
pecetluieşti soarta. Deocamdată, nu e nevoie să-ţi spui părerea; eu am să-ţi 
arăt despre ce e vorba, tu n-ai altceva de făcut decât să mă asculti, fără să 
decizi nimic. Ascultă numai şi taci. N-am să-ţi dezvălui chiar tot. Am să ma 
rezum numai la ideea esenţială, fără să intru în prea multe detalii, dar încă o 
dată te rog să taci. Nimic, nici o întrebare. Nici un gest, eşti de acord? Dar, 
Doamne, ce facem cu ochii tăi? Mă tem c-am să citesc în ei lămurit ce gândeşti, 
chiar dac-ai ţine gura încleştată! Nu ştii ce frică mi-e de ei! Ascultă, Aleoşa, 
Ivan îmi propune să fug. Las amănuntele deoparte; totul a fost prevăzut punct 
cu punct, lucrurile se pot aranja. Taci, nu spune nimic! Să plec în America, 
împreuna cu Gruşa. Fără ea n-aş putea să trăiesc! Fiindcă dacă n-au s-o lase 
să vină cu mine? Ştiu eu dacă ocnasii au voie să se însoare? Ivan zice că nu. Si 
atunci ce am sa mă fac sub pământ fără Grusa, toată ziua cu ciocanul în 
mână? O să-m fărâm capul cu el şi o să termin! Pe de altă parte, mai e şi 
conştiinţa; cum rămâne cu ea? Ar însemna să fug de suferinţă, nu-i aşa? Mi s-a 
arătat un semn şi eu l-am nesocotit, mi s-a deschis în fata calea ispăşirii si eu 
am dat bir cu fugiţii. Ivan spune că în America, dacă eşti un om capabil, poţi fi 
mult mai util decât mucezind într-o hrubă. Bine şi atunci cum rămâne cu 
imnul nostru subpamantean? Şi apoi, ce mă aşteaptă în America? Iarăşi 
deşertăciunea! De altfel, cred că şi acolo trebuie să fie destulă şarlatanie. Să fug 
numai ca să scap de suferinţă? Ti-am spus toate astea, Alexei, pentru că tu esti 
singurul om care poate să priceapă, nimeni altul n-ar pune nici un temei pe 
cuvintele mele; cu oricine aş fi vorbit aşa cum am vorbit cu tine despre imn, ar 
fi zis că-mi pierd vremea cu tâmpenii ori că aiurez. Toată lumea ar crede fie că 
sunt lovit cu leuca, fie c-am căpiat. Nici n-am înnebunit însă şi nici prost nu 
sunt. Ivan înţelege şi el ce i-am spus despre imn, da, înţelege, dar nu vrea să- 
mi răspundă nimic, e mut. Nu crede în imn. Taci, taci; citesc în ochii tăi că ai şi 
hotărât! Nu încă, te rog, cruta-ma, nu pot să trăiesc fără Grusa, aşteaptă până 
la proces! Mitea rosti ultimele cuvânt ca ieşit din minţi. Îl tinea pe Aleosa de 
umeri şi-l sorbea din ochi cu o privire lacomă, înfrigurată. Tu ce crezi, ocnaşii 
au voie să se căsătorească? Întrebă el pentru a treia oară, ca şi cum ar fi 
aşteptat de la el dezlegarea. 


Aleosa îl asculta din ce in ce mai mirat. Era zguduit pana in adâncul 
sufletului. 

— As vrea sa te intreb ceva, zise el. Ivan tine mult la ideea asta? De la 
cine a pornit? 

— De la el. Ivan a venit cu inventia asta si insista mereu! De cand sunt 
aici n-a fost niciodată la mine; abia acum o săptămână m-am pomenit cu el din 
senin şi, cum a intrat pe uşă, mi-a şi împărtăşit planul lui. Se ţine de capul 
meu. Nu c-ar încerca să mă înduplece, ci pur şi simplu îmi ordonă. Nici nu se 
gândeşte măcar că s-ar putea să nu-i dau ascultare, deşi mi-am deschis 
sufletul, aşa cum am făcut şi faţă de tine şi i-am vorbit şi lui despre imn. Mi-a 
spus cum a pus totul la cale şi c-a avut grijă să culeagă informaţii cât mai 
precise. Dar asta rămâne pe altă dată. Evadarea mea e singurul lucru care-l 
interesează în momentul actual, a ajuns un fel de obsesie pentru el. ,Chezäsia, 
zice, în cazul de fata sunt banii; iti dau zece mii pentru evadare şi douăzeci de 
mii ca să trăieşti în America. Cu zece mii, zice, o să pregătim o evadare clasa 
întâi.” 

— Si ţi-a atras atenţia să nu-mi spui nimic? Întrebă din nou Aleosa. 

— Să nu suflu o vorbă nimănui, dar mai ales ţie! În nici un caz, tu nu 
trebuia să afli. Se teme, probabil, să nu-mi stai în drum ca o remuşcare; ştie că 
tu eşti conştiinţa mea. Să nu mă dai de gol că ţi-am vorbit despre intenţiile lui. 
Vezi să nu scapi vreun cuvânt. 

— Ai dreptate, incuviinta Aleosa. Nu poţi să iei nici o hotărâre înainte de 
a cunoaşte sentinţa. După proces ai să vezi ce-i de făcut; omul nou-născut, pe 
care-l simţi în adâncul tău va ieşi în sfârşit la iveală şi el va avea ultimul 
cuvânt. 

— Omul nou sau poate un Bernard care va decide după tipicul 
Bemarzilor! Mi se pare uneori că si eu sunt o sămânță bicisnica de Bernard! 
Strâmbă din buze cu amărăciune Mitea. 

— Dar se poate, frätioare, să nu mai ai nici o speranţă? Crezi într-adevăr 
că n-o să-ţi poţi dovedi dreptatea la proces? 

Mitea dădu din umeri, parcă putin iritat si clătină din cap. 

— Aleoşa, trebuie să pleci, baietas! Spuse el tresarind. I-auzi ce gură face 
directorul în curte, acuşi ne pomenim cu el aici. E târziu, am încălcat 
regulamentul. Sărută-mă repede şi fă-mi cruce, dragul meu, fă-mi cruce, ca să 
pot duce crucea pe care o am de purtat mâine... 

Fraţii se imbratisara şi se sărutară. 

— Ştii că Ivan, rosti deodată Miţea... Mă îndeamnă să evadez, deşi crede 
că eu am ucis! Şi un zâmbet dureros îi pecetlui gura. 

— L-ai întrebat tu ce crede? 

— Nu, nu i-am întrebat. Mă gândeam s-o fac, dar n-am îndrăznit. N-am 
avut curaj. Nici nu-i nevoie: am citit în ochii lui. Hai, la revedere! 

Se sărutară încă o dată în fugă, dar nici nu apucă bine Aleoşa să iasă pe 
usa, că Mitea îl întoarse din drum. 

— Stai, Aleoşa, stai aşa în faţa mea! 


Il apuca iaräsi de umeri. Era nespus de palid, atat de palid, incat, cu tot 
întunericul din încăpere, se vedea că se schimbase la fata. Buzele ii tremurau şi 
se uita drept în ochii lui Aleoşa. 

— Aleoşa, să-mi spui cinstit adevărul adevărat, ca în fata lui Dumnezeu: 
tu ce crezi, am ucis sau nu? Vreau să ştiu ce crezi tu; da sau nu? Să-mi spui 
adevărul curat, sa nu mă minţi! Strigă el pătimaş. 

Aleoşa se cutremură înfiorat, ca şi când i-ar fi trecut un cuţit prin inimă. 

— Dar ce ţi-a venit?... Îngăimă el pierdut. 

— Adevărul, spune-mi adevărul, să nu mă minţi! Stărui Mitea. 

— N-am crezut nici o clipă c-ai putea fi ucigaşul, mărturisi într-o 
izbucnire Aleoşa, cu un tremur în glas, ridicând mâna în sus, ca şi cum l-ar fi 
luat martor pe Dumnezeu. 

O fericire nemărginită lumină fata lui Mitea. 

— Iti mulţumesc! Rosti el tărăgănat, suspinând ca si când s-ar fi trezit 
dintr-un leşin. Parcă mi-ai dat viaţă... Nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar până 
acum m-am temut să te întreb, pe tine, tocmai pe tine! Hai, du-te! Mă simt 
acum înarmat pentru ziua de mâine, să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Du-te 
acum, du-te! Ilubeşte-l pe Ivan! Striga Mitea în urma lui. 

Plecând, Aleosa avea obrajii scäldati în lacrimi. Îndoiala cumplită ce 
mocnea în sufletul lui Mitea, lipsa de încredere pe care o dovedea chiar fata de 
el, îi dezvălui dintr-o dată prăpastia fără fund în care se zvârcolea, mistuit de 
durere şi cruntă disperare, nefericitul său frate — prăpastie ale cărei adâncuri 
ameţitoare Aleosa nu le întrezărise până atunci. O milă profundă, netarmurita 
îl coplesi, sleindu-l într-o clipă de puteri. Inima îi sângera, sfâșiată. Îşi aminti 
cuvintele pe care Mitea i le strigase la sfârşit: „lubeşte-l pe Ivan!” Tocmai la el se 
ducea. De dimineaţă încă îşi pusese în gând să dea neapărat ochi cu el. Ivan îl 
neliniştea tot atât de mult ca şi Mitea şi mai mult ca oricând acum, după ce 
stătuse de vorbă cu detinutul. 

V — NU ESTI TU... NU EŞTI TU...! 

Ca să meargă la Ivan trebuia să treacă prin faţa casei în cart locuia 
Katerina Ivanovna. Ferestrele erau luminate. Aleoşa îşi încetini pasul şi se 
decise să intre. N-o văzuse pe Katerina Ivanovna de mai bine de o săptămână şi 
se gândea că poate Ivan se afla la dânsa, dat fiind că a doua zi Miţea avea de 
trecut printr-o atât de grea încercare. Sună şi, în timp ce suia scara abia 
luminată de un felinar chinezesc, văzu pe cineva coborând treptele. Nu-şi dădu 
seama decât în momentul când ajunse în dreptul lui că era Ivan. Fusese, prin 
urmare, la Katerina Ivanovna. 

Ah, tu erai!... Spuse Ivan Feodorovici rezervat. La revedere. Te duci la 


dânsa? 
— Da. 
— Nu te-as sfătui. E „nervoasă” şi mi-e teamă c-ai s-o tulburi şi mai tare. 
— Nu, nu! Se auzi o voce şi în aceeaşi clipă usa se dădu de perete. Ai fost 
pe la el, Alexei Feodorovici? 
Da, am fost la închisoare. 


— Ai sa-mi spui ceva din partea lui? Intra, Aleosa. Si dumneata, Ivan 
Feodorovici, vino înapoi: Neaparat — auzi? 

— Neaparat! 

Glasul Katei era atat de poruncitor, incat Ivan Feodorovici, dupa ce statu 
o clipă în cumpănă, se hotări să urce din nou treptele împreună cu Aleosa. 

— A tras cu urechea! Bombăni el iritat, ca pentru sine, dar Aleoşa îl auzi. 
Dacă-mi dai voie, am să rămân cu paltonul pe mine, spuse el intrând în salon. 
Nu, mulţumesc, nu stau. De altfel, n-am să mai zăbovesc decât un minut. 

— Ia loc, Alexei Feodorovici, îl pofti Katerina Ivanovna, care rămase în 
picioare. 

Nu părea să se fi schimbat prea mult în ultimele două luni, doar în ochii 
ei negri ardea acum o văpaie sinistră. Aleoşa avea să-şi amintească mai târziu 
că-n seara aceea i se păruse extraordinar de frumoasă. 

— Ce ţi-a spus să-mi comunici? 

— Atâta tot, rosti Aleoşa, privind-o drept în ochi. Să cauţi să te menajezi 
şi să nu pomeneşti nimic la proces de... (Aleoşa se poticni) de ceea ce s-a 
petrecut între voi... Atunci când v-aţi cunoscut... În oraşul acela. 

— Aha, să nu spun că m-am închinat până la pământ pentru banii aceia! 
Îşi aminti ea, râzând cu amărăciune. Pentru cine i-e teamă, pentru el sau 
pentru mine? Ce crezi? Îmi cere să menajez — dar pe cine? Pe el sau pe mine? 
Raspunde, Alexei Feodorovici. 

Aleosa o privea incordat, cautand sa inteleaga ce vrea. 

— Si pe dumneata si pe el, räspunse el incet. 

— Asta este! Rabufni ea cu ura, inrosindu-se toata. Dumneata inca nu 
ma cunosti, Alexei Feodorovici! Continua apoi pe un ton amenintator. Si nici eu 
n-am ajuns inca sa ma cunosc prea bine. Cine stie cu ce ochi ai sa ma privesti 
dupa interogatoriul de mâine! O să fii, poate, in stare să ma sfâşii in bucăţi. 

— Să spui cinstit adevărul, zise Aleoşa, asta-i tot ce ţi se cere. 

— Femeia de multe ori e necinstită, rosti ea printre dinţi. Nu e nici un 
ceas de când credeam c-o să-mi fie groază numai să mă ating de tâlharul 
acela... ca de o năpârcă... Şi totuşi, nu! A rămas încă şi acum tot un om pentru 
mine! Dar să fie chiar adevărat că el a ucis? El a ucis într-adevăr? Strigă ea 
isteric, întorcându-se brusc spre Ivan Feodorovici. 

Aleoşa îşi dădu seama că-i mai pusese această întrebare, poate chiar cu 
puţin înainte de venirea lui, că nici atunci nu era pentru prima, ci pentru a 
suta oară probabil că i-o punea şi ca, până la urmă, ajunseseră să se certe. 

— Am fost la Smerdeakov... Tu, numai tu ai căutat să mă convingi că-i 
un paricid! Şi am crezut, fiindcă mi-ai spus tu! Continuă ea, adresându-se mai 
departe lui Ivan Feodorovici. Acesta schiţă un zâmbet forţat. 

Aleoşa tresări surprins când o auzi pe Katerina Ivanovna spunându-i: tu. 
Nici nu bănuise până atunci că relaţiile dintre ei le îngăduiau să se tutuiască. 

— Ajunge! I-o reteză Ivan. Mă duc. Am să mai trec mâine şi, intorcandu- 
se pe loc, ieşi din odaie şi se îndreptă sprfe capul scării. 


Katerina Ivanovna il apuca de ambele mâini pe Aleosa cu un gest 
autoritar. 

— Du-te dupa el! Caută să-l ajungi! Nu-l lăsa singur nici o clipă, sopti ea 
precipitat. E nebun. Ce, nu ştiai? Nu e-n toate minţile. Are febră cerebrală, 
delirează! Mi-a spus doctorul, du-te, du-te repede dupa ti... 

Aleoşa sări ca împins de un resort şi fugi după Ivan care nu apucase să 
facă nici cincizeci de paşi pe uliţă. 

— Ce vrei? Întrebă el când Aleoşa îl ajunse din urmă. Te-a trimis după 
mine fiindcă sunt nebun? Ştiu totul pe dinafară, adăugă el iritat. 

— Exagerează, fireşte, dar totuşi are dreptate să spună că eşti bolnav, 
răspunse Aleoşa. Mă uitam la tine adineauri, când eram sus şi într-adevăr ai o 
figură de om bolnav, da, da, bolnav, Ivan! 

Ivan îşi văzu mai departe de drum, fără să se oprească. Aleosa se tinu 
după el. 

— Spune-mi, Alexei Feodorovici, tu ştii cum înnebunesc oamenii? Il 
întrebă din senin Ivan, cu o voce schimbată, potolită, fără urmă de enervare; 
dimpotrivă, tonul lui mărturisea cea mai candidă curiozitate. 

— Să-ţi spun drept, habar n-am; cred, totuşi, că există diverse forme de 
nebunie. 

— Poti să-ţi dai seama singur că eşti pe cale să-ţi pierzi minţile? 

— Banuiesc că în asemenea cazuri nu mai eşti chiar atât de lucid ca să 
poţi observa singur, răspunse mirat Aleoşa. 

Ivan tăcu câteva clipe. 

— Dacă vrei să putem sta de vorbă, schimbă, te rog, subiectul! Spuse el 
deodată răstit. 

— Era să uit, am o scrisoare pentru tine, îl anunţă timid Aleoşa, scoțând 
din buzunar şi inmanandu-i răvaşul Lizei. 

Tocmai ajunseseră în dreptul unui felinar. Ivan recunoscu numaidecât 
scrisul. 

— A, e de la dracusorul acela, rânji el răutăcios şi, fără să mai deschidă 
plicul, îl rupse în bucăţi pe care le aruncă în vânt. Hârtioarele se risipiră care 
încotro. Nici măcar n-a împlinit şaisprezece ani şi se şi oferă! Spuse el 
dispretuitor, mergând mai departe. 

— Cum adică? Exclamă Aleoşa. 

— Cum? Foarte simplu. Aşa cum se oferă femeile pierdute. 

— Cum poţi să vorbeşti aşa, Ivan?! Îi luă apărarea Aleoşa. Nu e decât un 
copil, se poate să insulti, să înjoseşti un copil! E bolnavă, saracuta, tare 
bolnavă, mi-e teamă că n-o să rămână zdravănă la minte... N-aveam încotro, 
trebuia să-ţi înmânez scrisoarea... Şi eu, care aşteptam un cuvânt de la tine, 
ceva... ca s-o pot scăpa. 

— N-ai ce aştepta de la mine. O fi ea copil, eu însă, în orice caz, nu sunt 
dădaca ei. Taci, Alexei, nu insista! Nu mă interesează. 

O bucată de vreme, niciunul, nici celălalt nu mai spuse nimic. 


— Acum toata noaptea o sa se roage la Maica Domnului ca s-o invete ce 
să facă mâine la proces, rosti sarcastic Ivan, cu înverşunare. 

— Vorbesti despre... Katerina Ivanovna? 

— Da. În ce postură să apară: în chip de geniu bun, sau ca o cobe pentru 
Mitenka? Cu lacrimi în ochi are să roage pronia cerească s-o lumineze. Fiindcă, 
vedeţi dumneavoastră, dânsa nu ştie ce cale să aleagă, n-a avut încă timp să se 
gândească! Şi asta mă ia drept dădacă, ar vrea s-o leagăn în braţe şi s-o adorm! 

— Katerina Ivanovna te iubeşte, observă Aleoşa cu o umbră de 
melancolie. 

— Se prea poate. Numai că eu n-am nici un chef. 

— Suferă. De ce îi spui... Uneori... Cuvinte care-i intretin speranţele? Îl 
dojeni cu sfială Aleoşa. Fiindcă ştiu că i-ai dat speranţe... lartă-mă ca-ti 
vorbesc aşa, se grăbi el să se scuze. 

— Nu pot să fac ceea ce ar trebui, adică să rup definitiv cu dânsa şi să 
dau cărţile pe fata! Răspunse iritat Ivan. Sunt nevoit să aştept pronunţarea. 
Dacă rup cu ea în momentul ăsta, ca să se răzbune, ar fi în stare ă-i dea la cap 
banditului, pentru că-l urăşte şi ştie foarte bine că-l urăşte. E numai minciună, 
minciună şi iar minciună! Atâta timp cât n-am rupt încă legăturile şi mai poate 
spera, n-o să-i facă nici un rău criminalului, ştiind cât de mult ţin să-l scap din 
impasul ăsta. Ah, numai de s-ar pronunţa odată şi blestemätia aceea de 
sentinţă! 

Epitetele ,criminal” şi „bandit”, aplicate lui Miţea, avură un ecou dureros 
în sufletul lui Aleoşa. 

— Dar cum ar putea să-i dea la cap lui Mitea? Întrebă el, cântărind in 
minte cuvintele lui Ivan. Ce poate, oare, să spună ca să-l nenorocească pe 
fratele nostru? 

— Tu n-ai de unde să ştii. Deţine un act scris de mâna lui Mitea, un 
document care dovedeşte cu cea mai mare precizie că el l-a omorât pe Feodor 
Pavlovici. 

— Imposibil! Strigă Aleoşa. 

— Cum imposibil? L-am citit cu ochii mei. 

— Nu se poate să existe un document ca ăsta, repetă cu înfocare Aleoşa. 
Nu se poate, din moment ce nu este el ucigasul. Nu l-a ucis el pe tata, nu el! 

Ivan Feodorovici se opri brusc. 

— Şi atunci, după părerea dumitale, cine este ucigaşul? Întrebă el glacial, 
pe un ton cât se poate de arogant. 

— Ştii tu cine, răspunse domol, dar convins, Aleoşa. 

— Cine? Crezi cumva în fabula cu cretinul acela epileptic Smerdeakov? 

Aleoşa se simţi străbătut de un fior din creştet până-n tălpi. 

— Ştii tu cine... şopti el din nou, istovit de puteri, cu suflarea tăiată. 

— Cine, cine? Strigă furios Ivan. 

Toată stăpânirea de sine pe care o dovedise până atunci îl părăsise într-o 
clipă. 


— Eu nu ştiu decât atât, continua tot in şoaptă Aleosa. Pe tata nu tu l-ai 
ucis! 

Ivan ramase ca impietrit. 

— Nu tu! Cum adica nu tu? 

— Nu tu l-ai ucis pe tata, nu tu! Repeta hotarat Aleosa. 

Tacura si unul si altul, cateva clipe. 

— Asta ştiu şi eu că nu l-am ucis pe bătrân! Aiurezi? Întrebă Ivan cu o 
umbră de zâmbet crispat. 

Se uita la Aleoşa cu o privire sfredelitoare. Se opriseră tocmai sub un 
felinar. 

— Şi, cu toate astea, Ivan, de câte ori nu ţi-ai spus că tu eşti ucigaşul... 

— Când am spus?... Eu am fost la Moscova... Când am spus? Bâigui 
pierdut Ivan. 

— De câte ori, în aceste două luni de restrişte, când rămâneai singur, nu 
ţi-ai spus că tu eşti vinovatul, continua Aleosa cu acelaşi glas molcom, dar 
limpede ca şi mai înainte. Părea că vorbeşte ca în transă, mânat de o voinţă 
străină, supunându-se unei implacabile porunci. Te-ai acuzat singur şi ai 
recunoscut în sinea ta ca numai tu eşti ucigaşul. Dar nu l-ai ucis tu, nu, te 
înşeli, nu eşti tu criminalul, auzi? Nu tu! Dumnezeu mă trimite să-ţi spun. 

Tăcură amândoi îndelung; un minut întreg, niciunul din ei nu mai rosti 
un cuvânt. Se priveau ochi în ochi, amândoi palizi la fata. Deodată, Ivan începu 
să tremure şi-şi înfipse degetele în umărul lui Aleoşa. 

— Ai fost la mine! Şuieră el printre dinţi. Ai fost la mine în noaptea când 
a venit... Mărturiseşte... L-ai văzut, nu-i aşa că l-ai văzut? 

— De cine-i vorba... de Mitea? Întrebă Aleoşa nedumerit. 

— Nu de el, dă-l dracului de bandit! Urlă Ivan ca scos din minţi. Ştiai că 
el vine la mine? Cum ai aflat? Spune! 

— Care el? Nu ştiu despre cine vorbeşti, îngăimă Aleoşa speriat. 

— Ba ştii... Altfel, cum ai fi... Nu se poate să nu ştii... Luându-şi seama 
deodată, făcu un efort să se stăpânească. 

Stătea locului, ca şi când ar fi cumpănit ceva în minte. Un surâs ciudat îi 
schimonosea gura. 

— Fratioare, continua Aleoşa cu un tremur în glas, ţi-am spus asta ştiind 
că ai încredere in mine. Ti-am spus acum o dată pentru totdeauna: nu e sti tu 
ucigaşul, nu e şti tu! Auzi? O dată pentru totdeauna! Dumnezeu m-a îndemnat 
să ţi-o spun, chiar dacă din clipa asta ar fi să mă urästi toată viata... 

Ivan Feodorovici izbuti, în sfârşit, să-şi redobândească sângele rece. 

— Alexei Feodorovici, zise el cu un zâmbet glacial, ştii foarte bine că 
niciodată n-am putut să sufăr proorocii şi epilepticii şi cu atât mai puţin pe 
trimişii lui Dumnezeu. Din momentul ăsta nu mai vreau să am de-a face cu 
dumneata nici acum, nici în vecii vecilor. Drumurile noastre se despart aici, la 
răscruce, te rog să pleci imediat. De altfel, mi se pare că asta e chiar ulicioara 
ce duce acasă la dumneata. Şi mai ales fereşte-te să vii cumva la mine astăzi! 
Ai auzit? 


Ivan se intoarse si porni mai departe cu pasi apasati, fara sa se mai uite 
îndărăt. 

— Frätioare! Striga după el Aleoşa. Dacă ti se întâmpla ceva azi, 
gandeste-te întâi şi întâi la mine...! 

Ivan însă nu mai catadicsi să-i răspundă. Aleoşa rămase în colţul străzii, 
lângă felinar, până ce fratele său se mistui în noapte. Abia atunci se urni din 
loc, îndreptându-se agale spre casă. 

Nici el, nici Ivan Feodorovici, nu voiseră să locuiască în casa pustie a lui 
Feodor Pavlovici şi şedeau acum separat. Aleoşa închiriase o cameră mobilată 
la nişte cetăţeni din oraş, iar Ivan Feodorovici se instalase într-o casă arătoasă, 
proprietatea unei văduve de funcţionar cu oarecare avere, unde ocupa un 
apartament spaţios şi destul de confortabil, atâta doar că locuia cam departe de 
centru. Treburile gospodăreşti le făcea o babuta, o femeie tare bătrână, surdă 
ca o ciubotă şi cam beteagă din pricina reumatismului, care se culca cu găinile 
şi se scula la şase dimineaţa. În ultimele două luni, Ivan Feodorovici devenise 
foarte putin pretentios şi-i plăcea singurătatea. Până şi odaia în care dormea şi- 
o deretica singur, iar în celelalte încăperi nu intra decât foarte rar. Sosind 
acasă, apucă snurul clopotelului de la poartă, dar în aceeaşi clipă se răzgândi. 
Se simţea încă fremătând de indignare şi tremura scuturat de fiori din creştet 
până-n tălpi. Lăsă din mână şnurul, scuipă şi se întoarse în loc, întinzând din 
nou pasul la drum, spre celălalt capăt al oraşului, unde, la o depărtare de două 
verste de casa lui, se afla o cosmelie de bârne, povârnită într-o rână; acolo 
şedea acum Maria Kondratievna, fosta vecină a lui Feodor Pavlovici, aceea care 
venea mereu la el, la bucătărie, după câte un castron de supă şi căreia 
Smerdeakov îi cânta din ghitară. Își vânduse căscioara si se mutase cu maica- 
sa într-un fel de bojdeucă ţărănească, unde după moartea lui Feodor Pavlovici 
se aciuase şi Smerdeakov, grav bolnav. La el se ducea acum Ivan Feodorovici, 
mânat de un imbold ce se trezise în el brusc, dar irezistibil. 

VI - PRIMA ÎNTREVEDERE CU SMERDEAKOV. 

Era pentru a treia oară că se ducea la Smerdeakov de când se întorsese 
de la Moscova. După nenorocire, dăduse pentru prima oară ochi cu feciorul şi 
stătuse de vorbă cu el chiar în ziua când sosise în oraş; mai fusese apoi o dată 
pe la Smerdeakov, două săptămâni mai târziu. Pe urmă, adică după cea de-a 
doua întrevedere, nu-şi mai făcuse drum pe acolo, aşa că trecuse o lună şi mai 
bine de când nu-l mai văzuse şi nici nu mai auzise nimic despre dânsul. Ivan 
Feodorovici se înapoiase de la Moscova la cinci zile după moartea tatălui sau, 
aşa încât nu mai apucase să-l vadă nici măcar în coşciug, deoarece bătrânul 
fusese înmormântat chiar în ajun. Întârzierea se datora faptului că Aleoşa, 
neştiind unde să-l anunţe printr-o depeşă, se gândise să apeleze la Katerina 
Ivanovna, care nu-i cunoştea nici ea adresa şi telegrafiase la rândul său surorii 
şi mătuşii sale, fiind sigură că Ivan Feodorovici se va duce pe la ele imediat ce 
va sosi în localitate. Acesta însă nu se învrednicise să le viziteze decât după 
patru zile şi cum citise telegrama, fără să mai piardă o clipă, pornise la drum, 
grabindu-se să se înapoieze acasă. Primul om cu care se văzuse la noi, în oraş, 


fusese Aleosa. În cursul discuţiei pe care o avuseseră împreună, Ivan 
Feodorovici constatase, spre marea sa mirare, că mezinul nu avea nici cea mai 
mică suspiciune în privinţa lui Mitea, fiind absolut convins că ucigasul nu 
putea fi decât Smerdeakov - ceea ce era în deplină contradicţie cu opinia 
publică din oraşul nostru. Ivan stătuse apoi de vorbă cu ispravnicul şi cu 
procurorul şi aflase în amanuntime împrejurările arestării şi acuzaţiile aduse 
lui Mitea. Cu atât mai mult fusese surprins de convingerea lui Aleosa, deşi era 
încredinţat fără îndoială că se datora dragostei fratesti ce se revarsase acum în 
toată plenitudinea ei si compătimirii pentru soarta lui Mitea, la care - dupa 
cum ştia el — Aleoşa tinea foarte mult. Şi fiindcă veni vorba de sentimente, 
trebuie să spunem o dată pentru totdeauna că Ivan nu avea nici cea mai mică 
afecţiune pentru Dmitri, pe care nu putea să-l sufere; cel mult dacă simţea 
uneori un fel de milă pentru el, o milă însă amestecată cu un dispreţ adânc ce 
se îngemăna cu dezgustul. Totul la Miţea, începând cu înfăţişarea, îi trezea 
antipatia, iar dragostea Katerinei Ivanovna pentru el i se părea pur şi simplu 
revoltătoare. Se dusese totuşi să-l vada pe Mitea la închisoare chiar în ziua 
când sosise în oraş şi această întrevedere, departe de a-i zdruncina certitudinea 
că era într-adevăr vinovat, nu făcuse decât să i-o consolideze. Îl găsise pe 
fratele său agitat, într-o stare de surescitare maladiva. Miţea era foarte volubil, 
deşi părea distrat, cu gândurile împrăştiate; îl acuza mereu pe Smerdeakov şi 
se încurca la tot pasul. Insista mai ales asupra celor trei mii de ruble de care îl 
„jecmănise” răposatul. „Erau banii mei, banii mei, repeta el într-una. Şi chiar 
dacă i-aş fi furat, eram în dreptul meu”. Nu combătea niciuna din probele 
acumulate împotriva lui şi dacă încerca sa explice faptele în avantajul său, 
pierdea şirul la un moment dat şi începea să bată câmpii; în totul însă făcea 
impresia că nu simte nevoia să se dezvinovateasca nici în fata lui Ivan, nici în 
faţa oricui ar fi fost. Dimpotrivă, îşi ieşea din sărite, respingea cu mândrie toate 
acuzaţiile şi, furios şi înfierbântat, dădea drumul la o ploaie de înjurături. Își 
bătea joc de mărturia lui Grigori care susținea că uşa fusese deschisă; 
„probabil a deschis-o Sarsailă”, zicea el, fără să poată totuşi da faptului o 
explicaţie cât de cât plauzibilă. Ba până la urmă, cu prilejul acelei vizite, 
izbutise chiar să-l jignească pe Ivan Feodorovici, spunându-i de la obraz că n- 
are de dat socoteală celor care susţin că „totul este permis” şi că aceştia n-au 
dreptul nici să-l bănuiască, nici să-l ancheteze. În general nu se arătase câtuşi 
de puţin amabil cu dânsul. În ziua respectiva, ieşind de la închisoare, Ivan 
Feodorovici se dusese întins la Smerdeakov. 

În tren, în timp ce se întorcea de la Moscova, se gândise necontenit la el 
şi la discuţia pe care o avuseseră împreună în ajunul plecării. Erau atâtea 
lucruri care îl puneau pe gânduri, atâtea altele care-i trezeau suspiciuni... 
Totuşi, în depozitia pe care o făcuse în fata judecătorului de instrucţie, Ivan 
Feodorovici socotise de cuviinta să treacă sub tăcere - deocamdată, cel putin — 
această discuţie. Voia să dea ochi mai întâi cu Smerdeakov care se afla internat 
în spital. La insistenţele lui, atât Herzenstube, cât şi medicul Varvinski, cu care 
stătuse de vorbă acolo, răspunseseră categoric că nu putea să încapă nici un 


dubiu in privinta diagnosticului si ca pacientul suferea intr-adevar de epilepsie 
si se arătaseră chiar foarte surprinşi atunci cand îi intrebase daca nu cumva 
Smerdeakov simulase o criză în ziua când se întâmplase nenorocirea. 
Căutaseră atunci să-i explice că era vorba de un acces de o violenţă 
excepţională, care tinuse cu intermitențe câteva zile în sir, că bolnavul fusese 
chiar la un pas de moarte şi că de-abia acum, după o îngrijire foarte serioasă, 
se putea afirma că pacientul va scăpa cu viaţă. „Totuşi (adăugase doctorul 
Herzenstube), o să rămână probabil cu oarecare deficienţe mentale, dacă nu 
pentru toată viaţa, cel puţin pentru o bună bucată de vreme”. Şi cum Ivan 
Feodorovici se grăbise să întrebe nerăbdător: „Prin urmare, acum este nebun?”, 
i se răspunsese că „deocamdată nu chiar complet, dar prezintă unele anomalii”. 
Ivan Feodorovici hotărâse să verifice personal ce era cu aşa-zisele anomalii. I se 
îngăduise fără nici o greutate să vadă imediat bolnavul. Îl găsise pe Smerdeakov 
culcat în pat, într-o rezervă, în cel de al doilea pat zăcea un cetăţean bolnav de 
dropică, un biet om căruia medicii nu-i mai dădeau de trăit decât cel mult o zi, 
două şi care, deci, nu putea să le stingherească discuţia. Văzându-l pe Ivan 
Feodorovici, Smerdeakov rânjise cam neîncrezător şi la început se arătase chiar 
intimidat. Cel putin asa i se paruse vizitatorului. Asta însă numai în primul 
moment, pentru că după aceea, până la plecare, Smerdeakov îl uluise pur şi 
simplu prin calmul de care dăduse dovadă. Dintr-o ochire, Ivan Feodorovici 
putuse să-şi dea seama de starea gravă în care se afla bolnavul; Smerdeakov 
era slab prăpădit, galben ca ceara la fata, cu obrajii scofalciti şi vorbea 
tărăgănat, ca şi cum abia şi-ar fi mişcat limba în gură. Timp de douăzeci de 
minute, cât stătuse la el, se plânsese de dureri de cap şi de junghiuri în oase. 
Chipul lui stafidit, de castrat, se micşorase cât pumnul, avea părul zbârlit la 
tâmple, iar din motul de pe frunte nu mai rămăsese decât o suvita subtirica. 
Doar ochiul stâng, pe jumătate închis, ce clipea mereu ca şi când i-ar fi făcut 
semn, era singurul indiciu care îl amintea pe Smerdeakov cel de odinioară „E o 
plăcere să stai de vorbă cu un om deştept!” (îşi amintise) Ivan Feodorovici în 
momentul acela. Vizitatorul se aşezase pe un taburet la picioarele patului. 
Smerdeakov se foise gemând în pat, fără să-i adreseze însă nici un cuvânt; se 
multumise să tacă, ca si cum n-ar fi avut nici cea mai uşoară curiozitate. 

— Poti să vorbeşti? Îl întrebase Ivan Feodorovici. N-am să te obosesc prea 
mult. 

— Pot, cum de nu! Îngăimase Smerdeakov cu o voce slabă. De mult v-aţi 
întors? Adaugase el cu un fel de condescendenta, ca si cand ar fi vrut să dea 
curaj musafirului stingherit. 

— N-am sosit decât azi... Am venit să descurc incurcatura asta de mate! 

Smerdeakov oftase. 

— De ce oftezi, doar ai ştiut dinainte?! Îl luase la sigur Ivan Feodorovici. 

Feciorul tăcuse o clipă, cu o mutra gravă. 

— Cum să nu fi ştiut?! Se vedea lămurit din capul locului. Dar cine ar fi 
bănuit c-o să iasă aşa? 


— Cum sa iasa, adica? Nu mai umbla cu fofarlica! N-ai prevazut singur 
ca vei avea o criza de epilepsie in momentul cand ai sa intri In pivnita? Ai 
indicat precis locul, in pivnita. 

— Ati spus asta la interogatoriu? Intrebase flegmatic Smerdeakov. 

Ivan Feodorovici isi iesise din sarite. 

— Nu, n-am spus nimic, dar am sa spun negresit. Sunt o multime de 
lucruri pe care trebuie sa mi le explici, dragul meu si sa-ti intre bine in cap ca 
nimeni nu poate sa se joace cu mine! Nu permit! 

— Cum sa ma joc, pacatele mele, cand toata speranta mea este la 
dumneavoastra? Cred in domnia-voastra ca in Dumnezeu! Rostise tot atat de 
imperturbabil feciorul, inchizand o clipa ochii. 

— In primul rand, il incoltise Ivan Feodorovici, dupa cate stiu eu, un atac 
de epilepsie nu poate fi prevazut niciodata cu atata precizie. M-am interesat, nu 
mai face pe prostul! Nimeni nu poate spune dinainte ziua şi ceasul cand o sa se 
producă. Prin ce minune ai ajuns tu, atunci, sa cunoşti atât de exact ziua şi 
ceasul, ba chiar să-mi indici şi locul, adică in pivnita? Cum puteai să ştii din 
vreme c-o să te apuce criza tocmai în pivniţă şi c-o să-ţi pierzi cunoştinţa în 
momentul când o să intri înăuntru, dacă e adevărat că n-ai simulat? 

— În pivniţă oricum trebuia să cobor, mă duceam doar de câteva ori pe zi 
acolo, răspunsese liniştit Smerdeakov. Anul trecut am căzut, tot aşa, din pod. 
Este adevărat că nu poţi să ştii când îţi vine criza, nici cu o zi, nici chiar cu un 
ceas înainte, totuşi, se poate să ai o presimtire şi cam aşa se întâmplă mai 
întotdeauna. 

— Dar tu mi-ai spus precis ziua şi ceasul! 

— În legătură cu boala mea, puteţi să vă interesaţi la doctorii din spital. 
Intrebati-i, vă rog, pe dânşii dacă m-am prefăcut sau nu, eu nu pot să vă spun 
mai mult despre ea. 

— Si cum rămâne cu pivnita? De unde ştiai c-o să ti se întâmple în 
pivniţă? 

— Ce v-o fi căşunat cu pivnita asta?! Mi-era o frică grozavă când am 
intrat înăuntru; stăteam cu inima împietrită tocmai fiindcă mă ştiam părăsit; 
dumneavoastră erati plecat şi în toată lumea asta nu mai aveam de la cine să 
aştept vreun ajutor. Mă gândeam chiar, în timp ce coboram în pivniţă: „Dacă o 
să mă apuce acum, am sa cad jos sau n-am să cad?” şi, fiindcă sedeam aşa, cu 
frica în sân, am simţit deodată cum mi se pune un nod în gât... Şi m-am 
prăbuşit. Toate astea le-am povestit domnului doctor Herzenstube şi 
judecătorului de instrucţie Nikolai Parfenovici şi tot atunci am pomenit şi 
despre discuţia pe care am avut-o cu dumneavoastră seara, în ajun, la poartă, 
când v-am împărtăşit teama mea şi v-am vorbit şi despre pivniţă. (Toate s-au 
trecut în procesul-verbal.) Domnul doctor Varvinski, care m-a îngrijit, a arătat 
de fata cu toată lumea că asa se întâmplă de obicei şi că totul a pornit de la 
teama aceea, adică m-a apucat criza numai fiindcă m-am gândit tot timpul 
dacă „am să cad jos sau n-am să cad”. Şi, într-adevăr, chiar acolo m-a şi 


apucat. Asa au scris si dumnealor, ca trebuia neaparat sa patesc asta numai si 
numai fiindca mi-a fost frica. 

Ispravind de vorbit, Smerdeakov incepuse sa rasufle din greu, ca si cand 
oboseala i-ar fi sleit toate puterile. 

— Cum, ai declarat asa ceva? Intrebase Ivan Feodorovici oarecum 
derutat. 

Crezuse c-o să-l sperie ameninţându-l ca va da în vileag discuţia lor din 
ajunul nenorocirii şi, când colo, ci i-o luase înainte. 

— De ce să-mi fie teamă? N-au decât să scrie tot ce vor din moment ce 
ăsta e adevărul, raspunsese, fără nici o şovăială, Smerdeakov. 

— Şi ai spus tot, tot? Ai raportat cuvânt cu cuvânt discuţia noastră din 
poartă? 

— Ei, nu chiar aşa, cuvânt cu cuvânt... 

— Ai spus că ştii să simulezi o criză, aşa cum te-ai lăudat faţa de mine 
atunci? 

— Nu, asta n-am spus. 

— Atunci, să te întreb altceva: de ce ai ţinut mortis să mă duc la 
Cermaşnea? 

— Mă temeam să nu plecaţi la Moscova; fiindcă Cermasnea oricum e mai 
aproape. 

— Minti! Tu singur m-ai îndemnat să plec: „Du-te, ziceai, fugi de păcat.” 

— V-am spus asta numai din prietenie faţă de dumneavoastră şi pentru 
că vă sunt din toată inima credincios; simţeam eu, aşa, că are să se întâmple o 
nenorocire acasă, şi-mi părea rău de dumneavoastră. Dar, la drept vorbind, 
mai milă poate că-mi era de mine decât de dumneavoastră. D-aia v-am şi spus 
atunci: plecaţi, fugiţi de păcat. Credeam c-o să mă intelegeti unde băteam, o sa 
vă dea prin gând că s-ar putea întâmplă vreun bucluc aici, acasă şi o să 
ramaneti să-l aparati pe tatăl domniei-voastre. 

— Atunci de ce n-ai spus pe şleau, dobitocule? Se răstise la el Ivan 
Feodorovici. 

— Păi, ganditi-va, puteam eu să vă spun pe şleau? De fapt, în mine 
vorbea numai frica şi, pe urmă, cine ştie dacă nu v-aţi fi supărat? Aveam toată 
dreptatea, fireşte, să mă tem că Dmitri Feodorovici o să facă iarăşi scandal şi o 
să pună mâna pe banii ăia care zicea că-s ai dumnealui, dar cine putea să-şi 
închipuie că încurcătura asta o să se sfârşească printr-un omor? Credeam doar 
c-o să şterpelească alea trei mii de ruble pe care boierul le ţinea într-un plic, 
sub saltea. Niciodată nu m-aş fi gândit c-o să-i ridice zilele! Nici dumneavoastră 
nu puteaţi să banuiti ce-o să se întâmple, domnule. 

— Din moment ce tu singur spui că nimeni nu putea să banuiasca, cum 
puteam eu atunci să-mi dau seama şi să rămân acasă? Ce o tot scalzi aşa? 
Răspunsese Ivan Feodorovici după o clipă de chibzuinţă. 

— Puteati să va dati seama atunci pentru că v-am îndemnat să plecaţi nu 
la Moscova, ci la Cermaşnea! 

— Cum adică, nu înţeleg! 


Smerdeakov pärea sleit de oboseala si se oprise cateva clipe sa räsufle. 

— Puteati sa va ganditi; de vreme ce staruiam atata sa nu mai plecati la 
Moscova si să va duceti mai bine la Cermasnea, însemna ca tineam sa fiţi cat 
mai aproape de noi, iar pana la Moscova era cale lunga. Poate ca, stiindu-va pe 
undeva, pe-aici, prin imprejurimi, Dmitri Feodorovici n-ar mai fi avut atata 
curaj. Si in tot cazul, dac-ar fi fost ceva, puteaţi să va intoarceti mai repede sa- 
mi luaţi apărarea, fiindcă v-am spus doar că Grigori Vasilievici e bolnav şi ca 
mi-e teamă să nu mă apuce vreo criză. Când v-am mărturisit apoi că nimeni nu 
putea pătrunde în casă decât dacă bătea într-un anumit fel în geam şi că 
Dmitri Feodorovici cunoştea de la mine semnalul, am crezut c-o să vă treacă 
prin gând că dumnealui o să facă negreşit vreo boroboata şi atunci n-o să mai 
plecaţi nicăieri, nici chiar la Cermasnea. 

„Tot ce spune stă în picioare, socotise în sinea lui Ivan, deşi nu prea are 
şir în vorbă. Dar de ce zicea, oare, doctorul Herzenstube că nu e totuşi 
normal?” 

— I-asculta, să nu faci pe şmecherul cu mine, că te ia dracu! Se 
burzuluise el furios. 

— Pe cinstea mea dacă n-am fost sigur atunci c-aţi înţeles ce vreau să 
spun! Ripostase, nevinovat ca un prunc, Smerdeakov. 

— Dacă as fi înţeles, fără îndoială c-as fi rămas! Izbucnise Ivan din ce în 
ce mai întărâtat. 

— Şi eu care mă gândeam c-ati înţeles şi de-aia ati şi plecat asa de 
repede, ca sa scapati de bucluc, c-ati fugit, fiindcă vi-era frică! 

— Dar ce-ţi închipui, că toată lumea e fricoasă ca tine? 

— Iertaţi-mă, dar credeam că şi dumneavoastră sunteţi ca mine. 

Ivan Feodorovici rămăsese descumpănit. 

— Fireşte, trebuia să-mi dau seama. De altfel, simţeam că unelteşti tu 
ceva necurat... Dar nu, minţi, iarăşi minţi! Se dezmeticise el brusc, fulgerat de 
un gând. Tii minte cum ai venit atunci lângă trăsură şi mi-ai spus: „E o plăcere 
să stai de vorbă cu un om inteligent!” iti părea bine, deci, că plecam, altfel de ce 
m-ai fi linguşit? 

Smerdeakov suspinase o dată şi încă o dată. O umbră de roseata îi 
apăruse în obraji. 

— Îmi părea bine, fireşte, rostise el gâfâind, fiindcă plecaţi la Cermaşnea, 
nu la Moscova, cum aţi avut de gând la început. Era mai aproape; iar vorbele 
alea nu vi le-am spus ca sa vă linguşesc, ci erau mai curând o mustrare. Nici 
asta n-aţi înţeles! 

— O mustrare? Cum asta? 

— Uite-asa, fiindcă, desi ati simţit că ne pandeste nenorocirea, v-aţi 
îndurat totuşi să-l parasiti pe tatăl dumneavoastră, în loc să fi stat aici, să ne 
aparati; că doar şi eu puteam să intru în bucluc pentru alea trei mii de ruble, 
să cadă pe mine păcatul că le-aş fi furat. 

— Du-te dracului! Îl bruftuluise Ivan. Când te-au anchetat, ai spus ceva 
judecătorului sau procurorului despre povestea asta cu bătaia în geam? 


— Cum de nu! Am spus tot, Ivan se mirase din nou in sinea lui. 

— Daca m-am gandit atunci la ceva, e ca s-ar putea sa clocesti cine stie 
ce ticăloşie, începuse el. Dmitri este într-adevăr capabil să omoare un om, dar 
în ruptul capului nu l-aş fi crezut în stare să pună mâna să fure... Pe când 
cerea partea ta mă puteam aştepta la orice murdărie. Tu singur mi-ai 
mărturisit că ştii să te prefaci bolnav; pentru ce mi-ai spus asta? 

— Am vorbit şi eu aşa, din prostie. Fiindcă în viaţa mea nu m-am 
prefăcut, m-am lăudat numai faţă de dumneavoastră că ştiu să mă prefac. Era 
o copilărie. Tineam foarte mult la dumneavoastră şi vă spuneam tot ce-mi 
trecea prin cap. 

— Fratele meu aruncă vina pe tine, zice că tu l-ai ucis pe tata şi l-ai 
prădat. 

— Păi ce i-a mai rămas de făcut? Rânjise cu amărăciune Smerdeakov. 
Mai poate cineva să-l creadă când sunt atâtea dovezi? Grigori Vasilievici zice c- 
a văzut uşa deschisă după plecarea dumnealui. Dar ce să mai vorbim, 
Dumnezeu să-l ierte! I-e frică şi nu ştie cum să scape... Şi după o clipă de 
tăcere, ca şi când i-ar fi venit o idee nouă în minte, adăugase: Să zicem c-ar fi 
aşa; dumnealui vrea cu tot dinadinsul să mă scoată pe mine vinovat, sub 
cuvânt că eu as fi săvârşit omorul - am mai auzit treaba asta; să zicem chiar c- 
aş fi ştiut să mă prefac; ganditi-va numai, cum as fi putut eu să spun aşa ceva 
dacă într-adevăr îi pusesem gând rău tatălui dumneavoastră. Dac-aş fi chitit 
cumva să-l omor, trebuia să fiu un dobitoc fără pereche ca să mă dau de gol 
faţă de cineva şi încă faţă de cine? De feciorul victimei! Păcatele mele! Cine 
poate să creadă una ca asta? Nu, în vecii vecilor nu s-ar fi întâmplat aşa ceva şi 
nici nu-i de crezut! Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate să audă ce vorbim 
acum, dar dacă i-aţi explica procurorului sau lui Nikolai Parfenovici şi le-aţi 
spune: „Cum poate fi atât de zevzec un criminal ca să se dea de gol înainte 
chiar de a fi săvârşit crima?” ati risipi orice bănuială. Fiindcă dumnealor şi-ar 
da seama numaidecât. 

Impresionat de acest ultim argument, Ivan Feodorovici se ridicase în 
picioare, hotărât să încheie discuţia. 

— Ascultă, îi spusese el, n-am de ce să te suspectez şi, după părerea 
mea, acuzaţia ce ti se aduce e ridicolă... Mai mult chiar, iti sunt recunoscător 
pentru că m-ai liniştit. Trebuie să plec, dar să ştii c-am să mai vin să te văd. 
Rămâi cu bine şi fă-te mai curând sănătos. N-ai nevoie de nimic? 

— Vă mulţumesc frumos. Marfa Ignatievna are toată grija si, milostiva 
cum e, mă ajută de câte ori am nevoie de ceva; de altfel, zilnic vine câte cineva 
pe la mine — oameni de omenie. 

— La revedere. Cred că nu e cazul să spun că ştii să te prefaci... Şi te-aş 
sfătui şi pe tine să nu vorbeşti despre asta! Adăugase pe neaşteptate Ivan 
Feodorovici. 

— Prea bine, am înţeles. Dacă dumneavoastră n-o să pomeniti despre 
asta, nici eu n-am să spun nimic din ce am vorbit atunci la poartă... 


Plecand, Ivan Feodorovici abia apucase sa facä vreo zece pasi pe coridor 
şi i se paruse deodată că ultimele cuvinte ale lui Smerdeakov aveau un 
subinteles jignitor. Se gândise să se întoarcă din drum, dar nu fusese decât o 
impresie trecătoare ce se mistuise într-o clipă. „Prostii!” murmurase el şi ieşise 
grăbit din spital. Realitatea era că se simţea cu sufletul împăcat de când se 
convinsese că vinovatul nu era Smerdeakov, ci fratele său, Miţea; ceea ce, pe 
drept cuvânt, pare destul de paradoxal. Nu se mai ostenea să caute însă 
explicaţia acestui fapt, dimpotrivă, avea o adevărată repulsie pentru orice 
încercare de a-şi analiza sentimentele. Voia să uite cât mai repede, în 
următoarele zile, cunoscând mai îndeaproape şi mai pe larg probele ce se 
constituiseră împotriva lui Mitea, dobândise certitudinea deplină a vinovatiei 
lui. Existau în primul rând o serie de declaraţii categorice, făcute de nişte 
oameni neinsemnati, cum ar fi, bunăoară, Fenia sau mama acesteia, ale căror 
mărturii erau pur şi simplu zdrobitoare. Ca sa nu mai vorbim de depozitiile lui 
Perhotin, ale băieţilor de băcănie de la Plotnikov, ori ale martorilor din Mokroe. 
Amănuntele mai cu seamă erau covârşitoare. „Bătăile” misterioase în uşă 
retinusera atenţia judecătorului de instrucţie şi a procurorului aproape în 
aceeaşi măsură ca şi depozitia lui Grigori, care susţinea că văzuse usa 
deschisă. Soţia lui Grigori, Marfa Ignatievna, pe care Ivan o descususe, îi 
răspunsese lămurit că Smerdeakov zăcuse toată noaptea în odäita vecină „la 
trei paşi de patul nostru” şi că, deşi ea dormise adânc, se trezise de câteva ori 
din pricina gemetelor lui: „Tot timpul s-a văitat şi a gemut, săracul!” Stătuse 
apoi de vorbă cu Herzenstube, căruia îi împărtăşise îndoielile sale cu privire la 
nebunia lui Smerdeakov, mărturisindu-i că pacientul lui nu i se părea catusi de 
puţin anormal, ci numai extrem de slăbit; opinia lui fusese întâmpinată însă cu 
un zâmbet fin de bătrân medic. „Ştii cu ce se îndeletniceşte acum? Îl întrebase 
el pe Ivan Feodorovici. Învață pe de rost cuvinte frantuzesti; are sub pernă un 
caiet în care nu ştiu cine i-a scris cu litere chirilice un mic vocabular 
franțuzesc, he-he-he!” Asa ca, până la urmă, toate îndoielile lui Ivan Feodorovici 
se risipiseră. Nu se mai putea gândi la Dmitri decât cu aversiune. 

Un singur lucru îl intriga: perseverenta cu care Aleoşa susţinea ca 
ucigasul nu putea fi în nici în caz Dmitri, ci, „după toate probabilitățile”, 
Smerdeakov. Ivan era cu atât mai surprins cu cât părerile lui Aleoşa avuseseră 
întotdeauna mare trecere în ochii lui. De asemenea, i se părea foarte curios 
faptul că Aleoşa nu-i pomenea niciodată nimic despre Miţea, că totdeauna 
evitase să deschidă vorba despre fratele lor, mărginindu-se doar să răspundă la 
întrebările lui. Ceea ce iarăşi îi dăduse de gândit. De altfel, în perioada 
respectivă, Ivan era stăpânit de o preocupare cu totul străină de aceste lucruri; 
de când se înapoiase de la Moscova, chiar din primele zile se lăsase acaparat cu 
desăvârşire de pasiunea lui dezlantuita, mistuitoare, pentru Katerina Ivanovna. 
Cred, însă, că nu e locul aici să vorbim despre această nouă pasiune a lui Ivan 
Feodorovici, care avea să influenţeze mai apoi întreaga sa viaţă; cel mult ar 
putea constitui subiectul unei alte povestiri, al unui nou roman, pe care nu 
ştiu dacă am să-l scriu vreodată. Trebuie, totuşi, să mentionez că în seara cand 


Ivan Feodorovici, asa cum am aratat mai sus, dupa ce fusese cu Aleosa la 
Katerina Ivanovna, ii märturisise fratelui său pe drum: „Nu sunt amator”, 
mintise pur şi simplu; în realitate, o iubea ca un descreierat, deşi erau 
momente în care îl cuprindea o ură atât de cumplită, încât ar fi fost în stare s-o 
ucidă. Avea suficiente motive s-o urască; zguduită de tot ceea ce se întâmplase 
cu Miţea, fata se aruncase în braţele lui Ivan Feodorovici, care tocmai se 
înapoiase de la Moscova, privindu-l ca pe salvatorul ei. Fusese jignită, umilita, 
toate sentimentele ei fuseseră batjocorite şi călcate în picioare. Şi iată că 
apăruse din nou omul care o iubise cu pasiune cândva - o, ştia prea bine cât o 
iubise! 

— Şi pe care-l pretuia atât de mult pentru inima şi inteligenţa lui. Fire 
integră însă fata nu se lăsa chiar aşa uşor cucerită de dragostea lui Ivan, cu 
toată seductia pe care o exercita asupra ei şi cu toată impetuozitatea 
karamazoviana a dorințelor sale. Era mereu chinuita de remuscarea că-l 
trădează pe Mitea si, de cate ori avea vreun conflict mai violent cu Ivan (si 
avusese multe), i-o spunea fără inconjur. La asta se referise Ivan atunci când ii 
declarase lui Aleoşa că totul e „minciună şi iarăşi minciuna”. Fireşte, era o 
bună doză de ipocrizie la mijloc, de aceea avea tot dreptul să fie exasperat... 
Despre toate astea însă vom vorbi mai încolo. Într-un cuvânt, o bucată de 
vreme, Ivan nici nu se mai sinchisise de Smerdeakov. Totuşi, cam la vreo două 
săptămâni după ce fusese la el să-l vadă, gândurile ciudate de care fusese 
cândva frământat începuseră din nou să-l bântuie. E de ajuns să spunem că se 
întreba mereu: pentru ce atunci, în ultima noapte petrecută în casa 
părintească, înainte de plecare, ieşise de câteva ori pe scară, tiptil, ca un hoţ, 
ca să asculte ce făcea jos taică-său? De ce mai apoi îşi amintea cu dezgust de 
împrejurarea asta? De ce a doua zi se simtise atât de abătut tot drumul si de ce 
în clipa când sosise la Moscova îşi spusese în sinea lui: „Sunt un ticălos!” La un 
moment dat, ajunsese chiar să-şi pună întrebarea dacă, din pricina acestor 
obsesii chinuitoare ce nu-i dădeau pace o clipă, dragostea lui pentru Katerina 
Ivanovna n-o să fie cu timpul adumbrită de ele. În ziua aceea se întâlnise 
întâmplător pe stradă cu Aleoşa. Îl oprise numaidecât ca să-l întrebe pe nepusă 
masă: 

— Ti-aduci aminte de seara în care Dmitri a intrat buzna in casă dupa 
cină şi l-a lovit crunt pe tata? Mai ştii ce ţi-am declarat atunci, că-mi rezerv 
„dreptul de a dori”? Spune-mi, în momentul acela nu ţi-a trecut prin gând 
cumva că s-ar putea să doresc moartea tatii? 

— Da, mi-a trecut, îi răspunsese domol Aleoşa. 

— De altfel, aşa a şi fost, nici nu era greu de ghicit. Dar nu ţi-a dat 
cumva prin gând atunci că mi-ar fi plăcut ca „o lighioană să înghită pe alta”, 
adică, mai precis, că aşteptam ca Dmitri să-l omoare pe tata şi cât de curând.. 
C-aş fi fost gata chiar să-i dau o mână de ajutor? 

Aleoşa pălise uşor şi se uitase drept în ochii lui. 

— Vorbeşte! Izbucnise Ivan. Vreau să ştiu neapărat la ce te-ai gândit 
atunci! Trebuie să ştiu adevărul, ma-ntelegi, tot adevărul! Răsufla sacadat, 


privindu-si fratele cu o scăpărare de ură, înainte ca Aleosa să fi apucat sa 
rostească un singur cuvânt. 

— Iartă-mă, dar m-am gândit şi la asta în momentul acela! Îi mărturisise 
în şoaptă mezinul şi tăcuse, fără să mai adauge măcar o cât de uşoară 
,circumstanta atenuantă”. 

— Mulţumesc! Rostise tăios Ivan şi, părăsindu-l brusc, îşi văzuse mai 
departe de drum. 

Din ziua aceea, Aleoşa observase că Ivan îl ocolea, ca şi când n-ar mai fi 
putut să-l vadă în ochi, aşa că încetase să se mai ducă pe la el. În aceeaşi zi 
însă, îndată chiar după ce se despartise de Aleoşa, Ivan Feodorovici se dusese 
întins la Smerdeakov, fără să mai treacă pe acasă. 

VII - CEA DE-A DOUA INTREVEDERE CU SMERDEAKOV. 

Între timp, Smerdeakov ieşise din spital şi Ivan Feodorovici cunoştea 
noua lui locuinţă; feciorul se mutase într-o cocioabă dărăpănată, cu două odăi 
despărțite printr-o tindă, una din încăperi fiind ocupată de Maria Kondratievna, 
care şedea împreună cu maică-sa, iar în cea de a doua locuind Smerdeakov. 
Dumnezeu ştie în ce condiţii se aciuase acolo: dacă le plătea ceva pentru 
găzduire sau dacă-l ţineau de pomană? Mai apoi se aflase că fusese primit în 
casă în chip de logodnic al Mariei Kondratievna şi că nu le plătea nici un ban. 
Atât mama cât şi fiica aveau un respect deosebit pentru el, privindu-l ca pe un 
om superior. Ivan Feodorovici bătuse în uşă şi intrase în tindă, de unde, poftit 
de Maria Kondratievna, trecuse în camera din stângă, aşa-numita „odaie de 
oaspeţi” în care stătea Smerdeakov. Înăuntru, soba de teracotă era încinsă. 
Tapetul albastru de pe pereţi era jupuit şi prin crăpături mişunau sumedenie 
de gândaci galbeni, atât de mulţi, încât se auzeau tot timpul foşnind. Mobila, 
destul de sărăcăcioasă, două lavite de-a lungul pereţilor şi două scaune lângă o 
masă simplă de brad, dar acoperită cu o învelitoare cu desene trandafirii. În 
cele două ferestruici, câte un ghiveci cu muscate, iar intr-unui din colţuri, un 
iconostas. Pe masă, un samovar mic şi scofâlcit, de aramă şi o tavă cu două 
ceşti. Smerdeakov tocmai îşi băuse ceaiul şi samovarul era stins... Şedea la 
masă pe una din lavite şi scria ceva aplecat asupra unui caiet. Avea la 
îndemână lângă el o sticluta cu cerneală şi un sfeşnic scund de fontă, in care, 
cu toată sărăcia ce domnea împrejur, se afla o luminare de spermantet, nu de 
seu. Ivan putuse să-şi dea seama imediat, de la prima ochire, că Smerdeakov 
era pe deplin restabilit după boală. Avea un obraz mai proaspăt parcă şi mai 
împlinit, motul din frunte ticluit cu grijă şi părul lins la tâmple. Era îmbrăcat 
într-un halat pestrit, vătuit, o vechitură destul de ruptă şi de ponosită. Purta, 
ca niciodată, ochelari; cel puţin Ivan Feodorovici îl vedea pentru prima oară cu 
ei pe nas. Insignifiant în sine, amănuntul acesta avusese darul să-l întărite şi 
mai tare. „la uite, jigodia, numai ochelari îi lipseau!” Smerdeakov ridicase încet 
capul şi se uitase la el prin lentile, îşi scoase apoi tacticos ochelarii şi se 
ridicase pe jumătate de pe lavita, dar nu cu respect, ci mai mult aşa, într-o 
doară, atâta cat era strict necesar ca să păstreze o elementară buna-cuviinta. 
Ivan Feodorovici observase toate detaliile dintr-o aruncătură de ochi, dar ceea 


ce il izbise îndeosebi fusese privirea lui Smerdeakov - o privire dusmanoasa, 
încărcată de ură, aproape sfidătoare. Ca şi când ar fi zis în sinea lui: „Ce te tot 
tii de capul meu, credeam că ne-am înţeles doar data trecută! Ce mai cauţi la 
mine?” Cu greu Ivan Feodorovici reuşi să se stăpânească. 

— Ce cald e aici! Spuse el, descheindu-si paltonul. 

— De ce nu va dezbracati? Îl îndemnase feciorul. 

Ivan Feodorovici îşi lepadase paltonul pe lavita, trăsese cu o mana 
tremurätoare un scaun langa masa si se asezase. Smerdeakov i-o luase insa 
înainte, ocupandu-si locul lui. 

— În primul rând, aş vrea să ştiu: suntem singuri? Întrebase nerăbdător, 
pe un ton răstit, Ivan Feodorovici. Nu se aude dincolo? 

— N-are cine să ne audă. Ati văzut doar că-i o salita la mijloc. 

— J-asculta, scumpule, ce sunt vorbele acelea pe care le-ai rostit la 
plecare, atunci când am fost la tine, la spital: că dacă n-am să te dau de gol că 
ştii să simulezi un acces, nici tu n-ai să-i spui judecătorului de instrucţie nimic 
din ce-am discutat în seara aceea, la poartă? Cum adică, n-ai să spui nimic? 
Ce-ai vrut să insinuezi? Nu cumva e o ameninţare? Ce am făcut vreo convenţie 
amândoi sau poate crezi că mi-e frică de tine? 

Ivan Feodorovici îi vorbise iritat, vrând parcă să-i arate că dispretuia 
orice fel de ocolişuri şi subterfugii şi că înţelegea să joace cu cărţile pe fata. O 
licărire răutăcioasă fulgerase în privirea lui Smerdeakov, ochiul lui stâng 
începuse să clipească mărunt şi feciorul ripostase prompt, dar în acelaşi timp 
reținut, ca de obicei, ca si când i-ar fi declarat: „Poftim, dacă vrei asa, să dăm 
cărţile pe faţă!” 

— E adevărat, v-am făgăduit atunci că n-o să spun nimic ălor mari; mă 
gândeam că deşi aţi ştiut dinainte ce-l aşteaptă pe tatăl dumneavoastră, c-o să 
fie, adică, omorât, l-aţi lăsat totuşi în voia sorții si ati plecat. Mă temeam să nu- 
şi facă lumea o părere proastă despre sentimentele domniei-voastre sau - de, 
mai ştii? 

— Să-şi închipuie altceva, de-aia zic, v-am făgăduit să-mi tin gura. 

Smerdeakov rostise aceste cuvinte cu cel mai desăvârşit sânge rece, dar 
totodată cu un fel de îndârjire în glas şi pe un ion provocator şi insolent. Sub 
privirea lui arogantă, Ivan Feodorovici simtise cum toate lucrurile din odaie 
încep să-i joace în faţa ochilor. 

— Cum? Ce-ai spus? Eşti zdravăn la cap? 

— Cât se poate de zdravăn. 

— Dar ce, eu am ştiut atunci c-o să fie omorât? Strigase în sfârşit Ivan 
Feodorovici, trântind năprasnic cu pumnul în masă. Cum adică să-şi închipuie 
„altceva”? Spune, ticălosule! 

Smerdeakov tăcea, măsurându-l cu aceeaşi privire arogantă. 

— Vorbeşte odată, scârnăvie, tâlharule! La ce „altceva” te-ai gândit? 
Zbierase Ivan. 

— Am vrut să spun ca poate şi dumneavoastră ati fi fost bucuros ca tatăl 
domniei-voastre să moară. 


Ivan Feodorovici sărise ca ars de pe scaun şi-l izbise atât de crancen cu 
pumnul in umär, incat Smerdeakov se lipise de perete. Intr-o clipa, un potop de 
lacrimi i se revarsase pe obraji si murmurând: ,Nu-i frumos, domnule, sa 
lovesti un biet om neputincios!”, feciorul isi acoperise fata cu o batista murdara 
de stamba, albastră cu pătrăţele si începuse să plângă sfâsietor, înăbuşindu-şi 
suspinele. Trecuse aşa un minut. 

— Gata! Ai terminat? Se răstise la el Ivan Feodorovici, aşezându-se din 
nou pe scaun. Să nu mă mai scoţi din sărite! 

Smerdeakov îşi luase cârpa de la ochi. Toate trăsăturile mutrişoarei lui 
schimonosite mărturiseau cât de adânc fusese jignit. 

— Aşa, va să zică, secătură, credeai că mi-am pus în gând să-l omor pe 
tata împreună cu Dmitri? 

— Nu ştiam ce gânduri aveţi, răspunse intepat celălalt. De aia v-am oprit 
atunci în poartă, ca să vă încerc în privinţa asta. 

— Cum să mă încerci? Pentru ce? 

— Să vă încerc aşa, ca să-mi dau seama care-i situaţia: dacă vreţi sau nu 
vreţi ca tatăl dumneavoastră să se curețe mai repede! 

Ivan Feodorovici era mai ales revoltat de tonul insinuant şi plin de 
aroganță la care Smerdeakov nu voia să renunţe cu nici un pret. 

— Tu l-ai ucis! Izbucnise el deodată. 

Smerdeakov se multumise să zambeasca dispretuitor. 

— Dumneavoastră ştiţi foarte bine că nu l-am ucis eu! Îmi inchipuiam că 
nu-i nevoie să mai repet lucrul ăsta unui om inteligent. 

— Dar de ce, cum de ţi-a venit să mă suspectezi de aşa ceva? 

— Şi asta o ştiţi tot atât de bine: de frică. Eram într-un hal fără hal, 
stăteam tot timpul cu frica în sân şi mă uitam bănuitor la toată lumea. De aia 
m-am gândit să vă pun la încercare, fiindcă, îmi ziceam dacă într-adevăr doriţi 
acelaşi lucru ca şi fratele dumneavoastră, atunci praful se alege de mine, am să 
mor şi eu ca o muscă, fără să fiu cu nimic vinovat! 

— Ia ascultă, acum două săptămâni parcă spuneai altceva! 

— Tot la asta mă gândeam şi atunci la spital, dar credeam c-o să mă 
intelegeti din două cuvinte şi, ca om inteligent ce sunteţi, că nu v-ar fi facut nici 
o plăcere să vorbim chiar aşa, pe şleau. 

— Ia te uită! Dar stai, stai, raspunde-mi la ce te-am întrebat, tin neapărat 
să-mi spui cum, prin ce anume am putut să trezesc în sufletul tău mârşav o 
bănuială atât de murdară? 

— De omorât, ştiam că n-aţi fi putut pentru nimic în lume să-l omorâţi şi 
nici n-aţi vrut, în schimb, aţi fi fost bucuros să facă altcineva treaba asta în 
locul dumneavoastră. 

— Ia te uită la el cu ce sânge rece îmi vorbeşte! Dar de ce, de ce crezi ca 
m-aş fi bucurat? 

— Cum de ce? Dar moştenirea? Răbufnise Smerdeakov plin de fiere, ca şi 
când abia ar fi aşteptat clipa răfuielilor. După moartea tatălui dumneavoastră 
câteşitrei fratiorii ati fi băgat în buzunar patruzeci de mii de ruble - atâta v-ar fi 


venit la fiecare, dacă nu si mai mult. In cazul când însă Feodor Pavlovici s-ar fi 
însurat cu doamna Agrafena Alexandrovna, dânsa, după cununie, ar fi trecut 
frumusel toată averea pe numele dumisale, fiindcă nu-i de fel proastă, aşa că 
dumneavoastră, câteşitrei fratiorii, ati fi bătut din buze. Si ce mai lipsea ca sa- 
şi pună pirostriile în cap? Totul atârna de un fir de păr: să-i fi făcut numai un 
semn cu degetul cel mic conita şi ar fi alergat cu limba scoasă după dânsa la 
biserică. 

Cu chiu, cu vai, Ivan Feodorovici izbutise să-şi ţină mânia în frâu. 

— Bine, rostise el într-un târziu. Vezi, am stat liniştit, nu te-am snopit în 
bătaie, nici nu team răpus. Spune mai departe: prin urmare, după tine, îmi 
pusesem toată nădejdea în Dmitri, mă bizuiam să facă el treaba asta? 

— Mai încape vorbă?! Dacă-l omora dumnealui, îşi pierdea toate 
drepturile — tot, tot şi rangul şi gradul în armată şi averea, ca să înfunde ocna. 
Aşa că partea dumnealui de moştenire v-ar fi rămas dumneavoastră şi lui 
Alexei Feodorovici, jumate-jumate. Şi atunci v-ar fi revenit, în loc de patruzeci, 
şaizeci de mii de căciulă. Cu siguranţă că v-aţi bizuit pe Dmitri Feodorovici! 

— Mă mir cu câtă răbdare am să înghit atâtea de la tine! Ascultă, 
ticălosule, dacă aş fi aşteptat să facă altcineva treaba asta, mai curând m-aş fi 
bizuit pe tine decât pe Dmitri şi-ţi jur pe orice vrei că şi atunci chiar am 
presimtit că pui la cale o marsavie... Tin foarte bine minte c-am avut la un 
moment dat impresia asta! 

— Şi eu tot aşa m-am gândit un moment, că aşteptaţi ceva de la mine, 
rânjise ironic Smerdeakov. Aşa că v-aţi dat de gol şi mai mult faţă de mine, 
fiindcă desi ati presimtit ce o să se întâmple si ati avut bănuieli în privinţa mea, 
până la urmă tot ati plecat; era ca si cand mi-ati fi spus ritos: „N-ai decât să-l 
omori, treaba ta, eu n-am să-ţi stau în cale!” 

— Ticălosule! Aşa ai înţeles tu? 

— Păi ce puteam să înţeleg din povestea cu Cermaşnea? Îmi pare rău! 
Judecati şi dumneavoastră: erati tocmai pe punctul să plecaţi la Moscova. Cât 
s-a ţinut boierul de dumneavoastră să vă repeziti până la Cermasnea, n-aţi vrut 
în ruptul capului să vă abateti din drum. A fost însă destul să arunc în nerozia 
mea o vorbă în vânt şi deodată v-aţi induplecat să vă duceti! Cum se face ca v- 
ati hotărât până la urmă, de ce ati primit să mergeţi la Cermasnea? Şi atunci, 
din moment ce n-aţi mai plecat la Moscova, ca să vă hotărâți în schimb aşa, din 
senin, luându-vă numai după cuvântul meu, să va duceti la Cermasnea, 
înseamnă că ati aşteptat ceva de la mine. 

— Nu, îţi jur ca nu! Răcnise Ivan, scrasnind din dinţi. 

— Cum nu? Când, dimpotrivă, pentru vorbele pe care vi le-am spus, 
dumneavoastră, ca un fiu bun şi iubitor, ar fi trebuit să mă insfacati imediat si 
să mă duceti la secţie, să mă snopească în bătaie... Sau măcar să-mi fi tras 
câteva palme. lar dumneavoastră, în loc să vă supăraţi, v-aţi plecat urechea cu 
dragă inimă la vorba mea proastă şi ati pornit numaidecat la drum, exact asa 
cum v-am spus, deşi călătoria asta n-avea nici un Dumnezeu; mult mai firesc 


ar fi fost să rämâneti acasă si să aparati viata tatălui dumneavoastră... Si 
atunci, spuneti-mi, ce puteam sa cred? 

Ivan sedea incruntat, cu mâinile inclestate pe genunchi. 

— Da, pacat ca nu ti-am tras cateva palme, zambise el cu amaraciune. La 
sectie n-avea rost sa te duc; cine m-ar fi crezut si pe ce temei te-as fi carat 
acolo? Cât despre palme... Imi pare rău că nu mi-a dat prin gând. Deşi bătaia e 
interzisă, nu ştii cu câtă plăcere ti-as fi făcut mutra zob! 

Smerdeakov îl privea încântat. 

— E interzisă în cazurile obişnuite ale vieţi, începu el pe acelaşi ton 
sententios şi superior cu care discutase cândva cu Grigori Vasilievici despre 
Dumnezeu, în timp ce-i servea masa lui Feodor Pavlovici. Da, în cazurile 
obişnuite ale vieţii, bătaia e într-adevăr interzisă prin lege şi în general nu mai e 
folosită, dar sunt şi cazuri excepţionale şi nu numai la noi, ci în toată lumea, 
chiar şi în republica franceză, oricât ar fi ea de grozavă, când oamenii ajung tot 
la bătaie, la fel cum era pe vremea lui Adam şi a Evei, fiindcă bătaia n-o să 
dispară niciodată de pe faţa pământului. Dumneavoastră însă n-aţi îndrăznit, 
deşi era un caz excepţional. 

— Ce, te-ai apucat să înveţi frantuzeste? Îl întrebase tam-nesam Ivan, 
făcând un semn din cap spre caietul ce rămăsese pe masă. 

— De ce să nu învăţ? Vreau să-mi imbogatesc cunoştinţele şi să-mi 
desăvârşesc educaţia; mă gândesc că s-ar putea s-ajung şi eu odată şi odată pe 
acele fericite meleaguri ale Europei. 

— Ia ascultă, tâlharule, se otarase deodată Ivan, tremurând tot si 
fulgerându-l mânios cu privirea. Află că nu mi-e teamă de acuzaţiile tale, n-ai 
decât să declari orice pofteşti împotriva mea! Dacă nu ţi-am zdrobit oasele pana 
acum, e numai pentru că am toate motivele să bănuiesc că tu eşti criminalul şi 
vreau să te dau pe mâna justiţiei. Am să te denunt. 

— Dacă vreţi să mă ascultați, ati face mai bine să vă ţineţi gura. Ce puteţi 
declara împotriva mea? Cine o să vă creadă? Sunt cu totul şi cu totul 
nevinovat. Dar, dacă-i vorba pe-aşa, am să spun şi eu tot. O să-mi daţi şi mie 
voie să mă apăr, nu? 

— Nu cumva iti închipui că mi-e frică de tine? 

— Chiar dacă judecătorii n-au să creadă nimic din ce v-am spus acum, în 
schimb publicul o să asculte cu toate urechile şi nu ştiu dacă o să vă vină la 
socoteală. 

— Cum s-ar zice, „e o plăcere să vorbeşti cu un om inteligent”, aici voiai 
s-ajungi, nu-i aşa? Scrâşnise Ivan. 

— Intocmai. Si sper ca sunteti un om inteligent. 

Clocotind de indignare, Ivan se sculase de pe scaun, isi imbracase 
paltonul si, fara sä-i mai raspunda nimic lui Smerdeakov, fara sa-i arunce 
măcar o privire, părăsise grăbit odaia. 

Aerul proaspăt de afară îl înviorase. Luna plină albea strălucitoare pe 
cerul senin. Gânduri haotice şi senzaţii penibile se învălmăşeau în el. „Să ma 
duc să-l denunt pe Smerdeakov? Dar ce să spun? Totuşi, e nevinovat. O sa 


arunce toata vina pe mine. Adevarat, pentru ce am plecat atunci la Cermasnea? 
Pentru ce? Pentru ce? Se frământa el. Aşa e, mă aşteptam să se întâmple ceva, 
are dreptate...” Şi pentru a suta oară, poate, îi apăruse din nou în minte ultima 
noapte petrecută în casa părintească, atunci când îl spionase de sus, de pe 
scară, pe taică-său. De astă dată însă amintirea aceasta făcuse să i se 
încrânceneze inima atât de dureros, încât se oprise brusc locului, ca săgetat: 
„Da, într-adevăr, asta aşteptam atunci! Am dorit, da, am dorit să fie asasinat! 
Am dorit cu adevărat sau nu?... Trebuie să-l omor pe Smerdeakov!... Dacă nu 
am curajul să-l ucid imediat, atunci chiar că nu mai are rost să trăiesc...!” Şi, 
în loc să-şi continue drumul spre casă, se dusese direct la Katerina Ivanovna, 
care se speriase când îl văzuse intrând pe uşă cu aerul acela rătăcit, ca de 
nebun. Ivan Feodorovici îi împărtăşise apoi, cuvânt cu cuvânt, discuţia pe care 
o avusese cu Smerdeakov. Degeaba încerca ea să-l liniştească, fiindcă Ivan nu- 
şi putea găsi de loc astâmpăr. Umbla de colo până colo prin cameră şi vorbea 
într-una, precipitat, spunând tot felul de lucruri bizare. Într-un târziu, se 
hotărâse, în sfârşit, să se aşeze şi, cu coatele pe masă şi rezemat în palme, îşi 
mărturisise gândurile cu glas tare, rostind aceste cuvinte ciudate: 

— Dacă n-ar fi ucis Dmitri, ci Smerdeakov, ar fi însemnat că sunt 
complicele lui, fiindcă eu l-am îndemnat. Dar nu-mi dau seama încă prea bine 
dacă într-adevăr am avut vreun amestec sau nu. În cazul când l-a omorât el şi 
nu Dmitri, atunci se cheamă că şi eu sunt un ucigas. 

Drept răspuns, Katerina Ivanovna se sculase de la locul ei, se apropiase 
de birou, deschisese o besactea care se afla deasupra, la vedere şi scosese 
dinăuntru o hârtie pe care i-o pusese sub ochi. 

Acesta era documentul despre care Ivan Feodorovici îi vorbise lui Aleoşa, 
spunându-i c-ar fi dovada cea mai sigură, „de o precizie matematică”, a faptului 
că tatăl lor fusese într-adevăr asasinat de Dmitri. Era un ravas scris de Mitea, 
la beţie, logodnicei sale, în seara când se întâlnise pe câmp cu Aleoşa; mezinul 
tocmai se întorcea la mănăstire, după ce asistase la scena provocată de 
Grusenka în casă la Katerina Ivanovna, pe care o jignise atât de cumplit. Ce i s- 
o fi năzărit atunci lui Mitea nu se ştie, fiindcă alergase într-un suflet acasă la 
Gruşenka; n-aş putea să vă spun dacă va fi reuşit sau nu sa dea ochi cu 
dânsa, dar în noaptea aceea nimerise până la urmă in local, la „Metropol” si, 
bineînţeles, se îmbătase critä. În fumul betiei, ceruse o pană şi hârtie si 
scrisese acel document important, ce avea să se întoarcă la un moment dat 
împotriva lui. Erau mărturisirile unui om exasperat la culme, o scrisoare 
prolixa şi incoerentă, ce arăta din plin că atunci când îşi aşternuse gândurile pe 
hârtie autorul ei fusese în stare de ebrietate. Prin stilul ei încâlcit şi 
intortocheat, te făcea sa te gândeşti la un betiv care, întorcându-se de la 
cârciumă, povesteşte cu lux de amănunte soţiei sau altcuiva din casă cum a 
fost insultat, ce ticălos fără pereche este cel care a îndrăznit să terfelească un 
om de ispravă ca dânsul, cum o să-i dea el peste bot ticălosului şi aşa mai 
departe, fără şir în vorbă, pierzându-se în nenumărate detalii, spumegând de 
furie, cu lovituri de pumn în masă şi lacrimi de betivan. Hârtia pe care o 


capatase la local era de cea mai proasta calitate, o fituicä murdara, pe dosul 
careia cineva facuse o nota de plata. Neavand suficient loc pentru tot ce avea de 
spus, Mitea scrisese si pe margini, ba mai adaugase inca doua randuri de-a 
curmezisul, peste cele asternute mai înainte. lată care era cuprinsul misivei: 


„Katia, trista mea ursita! Mâine am să fac rost de bani ca să-ţi restitui cele trei 
mii de ruble. Adio, femeie aprigă şi neînduplecată, adio, iubirea mea! Să sfârşim 
odată! Mâine am să fac rost neapărat de parale, am să cer la toată lumea şi 
dacă totuşi n-am să izbutesc, iti dau cuvântul meu de onoare c-am să mă duc 
întins la tata, am să-i sparg capul şi am să pun mâna pe banii ascunşi sub 
pernă, numai să plece Ivan. Chiar dacă o să-mi putrezească oasele în ocnă, cel 
putin am să ştiu că ţi-am dat înapoi banii. Şi acum, adio! Mă închin până la 
pământ în fata ta, căci ce pot fi decât un ticălos pentru tine? Iarta-ma. Sau nu, 
nu mă ierta, e mai cuminte: aşa o să ne fie mai la îndemână amândurora! Mai 
bine ocna decât dragostea ta, fiindcă iubesc altă femeie, o femeie pe care ai 
cunoscut-o prea de aproape astăzi ca s-o poţi ierta vreodată! Am să ucid 
tâlharul care m-a jefuit! Am să fug departe de voi toţi, în Orient, să nu mai ştiu 
de nimeni. Nici de ea, fiindcă şi ea mă face să sufăr tot atât de cumplit ca şi 
tine. Adio! 

P.-S. Te blestem şi totuşi te ador! Aşa îmi spune inima. A mai rămas 
acolo o strună pe care o simt fremătând. De-aş putea să-mi frâng inima în 
două! Am să mă omor, dar numai după ce am să-l ucid întâi pe el, câinele! Am 
să-i smulg cele trei mii şi am să ti le azvarl în fata. M-am purtat ca un ticălos 
cu tine, în orice caz nu sunt hoţ. Aşteaptă banii. Câinele-i ţine sub saltea, legaţi 
cu panglicuta roz. Hot nu sunt, în schimb am să-l ucid pe cel care m-a prădat. 
Katia, nu trebuie să mă dispretuiesti: Dmitri poate fi ucigas, în orice caz nu un 
hot! L-a omorât pe taică-său şi şi-a distrus singur viata ca să poată sta darz în 
fata ta sa nu fie silit să-ţi suporte trufia. Si ca să nu te mai iubească... 

P. P.-S. Iti sărut piciorusele, adio! 

P. P.-S. S. Katia, roaga-te lui Dumnezeu sa fac rost de bani! Atunci n-am 
sa-mi manjesc mâinile cu sange, caci daca nimeni n-o sa mi-i dea, am sa ma 
umplu de sange! Ucide-ma! 

Robul si dusmanul tau, D. Karamazov” 

După ce citise „documentul”, Ivan se ridicase să plece, având in sfârşit o 
certitudine. Prin urmare, ucigasul era Dmitri, nu Smerdeakov. Şi din moment 
ce Smerdeakov nu săvârşise crima, însemna că nici el, Ivan, nu avea nici o 
vină. Scrisoarea aceasta constituia pentru el proba cea mai evidentă, care 
dovedea cu o precizie matematica vinovăția lui Mitea. Nu mai încăpea nici cea 
mai mică îndoială în privinţa asta. Nici măcar o singură dată nu-i trecuse prin 
gând că Mitea ar fi putut să înfăptuiască omorul în complicitate cu 
Smerdeakov, ceea ce, de altfel, nici nu corespundea cu faptele cunoscute. Se 
simţea, în sfârşit, cu sufletul împăcat. 

A doua zi dimineaţa îşi amintise cu dispreţ de Smerdeakov şi de ironiile 
lui. După câteva zile chiar se mira el însuşi cum de putuse să-şi facă atâta 


sange rau din pricina insinuarilor acestuia. Hotarase deci sa nu se mai 
gândească la el, desconsiderându-l cu desăvârşire. Trecuse astfel o lună. In tot 
acest timp nu se mai interesase de loc de soarta lui Smerdeakov; auzise insa 
intamplator c-ar fi fost grav bolnav, ba chiar ca era pe cale sa-si piarda mintile. 
„Mi-e teamă c-o să ajungă la ospiciul de nebuni”, îi spusese într-o zi tânărul, 
medic Varvinski şi Ivan retinuse cuvintele lui. In ultima săptămână începuse să 
se simtă şi el destul de prosti Se dusesechiar să consulte medicul chemat de 
Katerina Ivanovna de la Moscova în vederea procesului. Asta se întâmpla 
tocmai în perioada în care raporturile lui cu Katerina Ivanovna ajunseseră la 
un punct cât se poate de critic. Erau ca doi duşmani îndrăgostiţi unul de altul. 
Oscilatiile pe care le manifesta Katerina Ivanovna ori de câte ori în sufletul ei se 
trezea o nou dragostea pentru Mitea, oscilaţii trecătoare, dar destul de 
puternice totuşi, îl aduceau adeseori pe Ivan la exasperare. 

Oricât ar părea de ciudat, cu toate aceste „oscilaţii” care-i înveninau 
inima, până în ultima clipă, adică până în ziua când avusese loc între ei scena 
la care, aşa cum am arătat mai înainte, asistase şi Aleoşa, niciodată Katia nu-i 
mărturisise că s-ar îndoi cumva de vinovăția lui Mitea. Trebuie să semnalam, 
de asemenea, faptul că deşi pe zi ce trecea simţea înverşunându-se ura lui 
împotriva lui Mitea, Ivan era totuşi conştient că fratele său îi devenise odios nu 
din pricina ,oscilatiilor” Katiei, ci pentru că îl ucisese pe bătrân! Își dădea 
perfect de bine seama de asta. Totuşi, cu vreo zece zile înainte de proces, se 
dusese la Miţea ca să-i propună să evadeze, impartasindu-i un plan pe care, pe 
cât se părea, îl întocmise mai demult. În afară de faptul că avea un motiv 
temeinic să facă pasul acesta, Ivan fusese determinat într-o măsură oarecare şi 
de o insinuare pe care o strecurase la un moment dat Smerdeakov şi care-i 
rămăsese ca un ghimpe în inimă şi anume: feciorul lăsase să se înţeleagă c-ar fi 
avut tot interesul ca fratele său să fie condamnat, deoarece, în cazul acesta, 
partea sa de moştenire şi respectiv a lui Aleoşa s-ar ridica de la patruzeci la 
şaizeci de mii de ruble. Se hotărâse deci să renunţe la treizeci de mii — din 
suma ce-i revenea lui - pentru a pregăti evadarea. Întorcându-se de la 
închisoare, se simţea însă apăsat de o tristeţe împovărătoare şi în acelaşi timp 
dezorientat: avea impresia că ţinea atât de mult la evadarea asta şi se hotărâse 
să pună la bătaie cele treizeci de mii de ruble nu numai ca să scoată din inimă 
ghimpele lăsat de cuvintele lui Smerdeakov, dar şi pentru alt motiv. „Nu cumva 
pentru că în adâncul sufletului meu mă simt şi eu părtaş la crimă?” se întreba 
el. Un sentiment nelămurit, dar chinuitor îi învenina inima. În toată luna din 
urmă mândria lui avusese mult de suferit, dar despre asta vom avea prilejul să 
vorbim mai încolo... 

Atunci când, după discuţia cu Aleoşa, se hotărâse brusc sa se întoarcă 
din nou la Smerdeakov, deşi ajunsese între timp acasă, Ivan Feodorovici 
actionase sub impulsul indignării ce-l învolburase subit tocmai în momentul in 
care se pregătea să sune la poartă. În clipa aceea isi adusese aminte deodată de 
ieşirea pe care Katerina Ivanovna o avusese de fata cu Aleosa: „Numai tu, îi 
strigase ea din senin, numai tu m-ai convins că el (adică Miţea) e vinovat!” 


Rămăsese locului, ca fulgerat de ecoul acestor cuvinte; niciodată, dupa cate 
ştia, nu încercase să-i argumenteze că Mitea ar fi într-adevăr ucigasul tatălui 
său, dimpotrivă, se acuzase chiar pe sine însuşi după întrevederea pe care o 
avusese cu Smerdeakov. Cine altul decât ea îi pusese atunci „documentul” sub 
ochi? Cine căutase să-i dovedească vinovăția fratelui său? Ca să-i strige acum 
în faţă: „Şi eu am fost la Smerdeakov!” Când se dusese oare? Şi el care habar n- 
avea! Prin urmare, nu era chiar atât de convinsă de vinovăția lui Miţea! Oare ce 
fusese în stare să-i spună Smerdeakov? Ce, ce anume i-o fi spus? O furie oarbă 
îi cotropise sufletul. Nu putea sa înţeleagă cum de lăsase să-i treacă pe la 
ureche cuvintele astea fără să reacționeze vehement pe loc. Renuntand să mai 
sune la poartă, făcuse cale întoarsă, îndreptându-se grăbit spre locuinţa lui 
Smerdeakov. „Cred că de astă dată am să-i ucid!” se gândea el mergând. 

VIII — A TREIA SI ULTIMA INTREVEDERE CU SMERDEAKOV. 

Pe la jumătatea drumului se stârni din nou un vânt uscat şi tăios, la fel 
ca în dimineaţa acelei zile, apoi începu să ningă mărunt şi des. Pulberea de 
zăpadă cădea pe pământul îngheţat unde vântul o răscolea, purtând-o încolo şi 
încoace; curând începu să viscolească în toată puterea cuvântului. În 
mahalaua în care locuia Smerdeakov aproape că nu existau felinare pe ulite. 
Ivan Feodorovici mergea înainte, fără să ia în seama viscolul, orientându-se 
instinctiv prin intunecimea de păcură. Simtea că-i plesneşte capul, tâmplele îi 
zvâcneau dureros şi avea cârcei în palme. La câţiva paşi de cosmelia Mariei 
Kondratievna, dădu peste un mujic beat, îmbrăcat cu un suman peticit, un 
omulet scund care umbla pe două cărări, bodoganind şi suduind; când şi când, 
omul se oprea din suduit şi se pornea sa cânte cu o voce răguşită de băutură: 

I-ieh, la Piter Vanka a plecat, Să-l aştept m-am săturat! 

După prima strofă însă se întrerupea de fiecare dată şi începea a se răfui 
cu un interlocutor imaginar, ocărându-l de zor, ca mai apoi să-i vină iar chef de 
cântat. Un val de ură împotriva betivanului răbufni inconştient în sufletul lui 
Ivan Feodorovici. O clipă mai târziu, când sentimentul acesta se contura mai 
deslusit, simţi o dorinţă irezistibilă să-l snopeasca în bătaie şi să dea cu el de 
pământ. În momentul acela mujicul, care tocmai ajunsese în dreptul lui, se 
împletici, gata-gata să cadă peste el. Furios, Ivan îl îmbrânci cât colo. Omul se 
prăbuşi ca un ciot pe pământul îngheţat, icni o dată de durere si amuti. Ivan se 
apropie. Mujicul zăcea pe spate, nemiscat; îşi pierduse cunoştinţa. „O să 
îngheţe” se gândi Ivan şi plecă mai departe. 

În tinda, Maria Kondratievna, care ieşise repede să-i deschidă, cu o 
luminare aprinsă în mână, îi spuse în şoaptă că Pavel Feodorovici (adică 
Smerdeakov) părea să fie tare bolnav, deşi nu zăcea la pat, dar oricum nu era 
în toate minţile: mai adineauri chiar îi poruncise să ia samovarul fără să fi băut 
măcar o ceaşcă de ceai! 

— Şi ce, face scandal? Întrebă brusc Ivan Feodorovici. 

— As, de unde, dimpotrivă, e liniştit, saracutul, numai vă rog să nu-l 
ţineţi prea mult de vorbă... Stărui femeia. 

Ivan Feodorovici deschise uşa şi intră în odaie. 


Înăuntru era tot asa zäduf ca si rândul trecut; in schimb, se puteau 
observa unele modificări: una din lavitele de la perete fusese scoasă din odaie si 
în locul ei apăruse o canapea mare, veche, imitație de mahon, capitonată cu 
piele, pe care fusese aşternut patul cu perne albe, destul de curate. 

Smerdeakov şedea pe marginea patului, îmbrăcat cu acelaşi halat vătuit. 
Masa fusese trasă lângă canapea, aşa încât abia mai aveai loc să te mişti. Pe 
masa se afla o carte groasă cu scoarte galbene. Smerdeakov însă nu citea; 
părea că şade aşa, fără să facă nimic. Îl privi lung pe Ivan Feodorovici în tăcere, 
fără să manifeste nici cea mai mică surpriză. Se schimbase mult între timp: era 
supt la fata şi galbejit şi avea ochii duşi în fundul capului şi incercanati. 

— Eşti într-adevăr bolnav? Se miră Ivan Feodorovici, oprindu-se în prag. 
Nu stau mult, să ştii; uite, nu-mi scot paltonul. Unde aş putea să şed? Se 
apropie apoi de masă, trase un scaun lângă el şi se aşeză, Ce te uiţi aşa? De ce 
nu spui nimic? Am venit să te întreb ceva şi-ţi jur că nu plec până nu-mi 
răspunzi! Conita Katerina Ivanovna a fost cumva pe aici? 

Smerdeakov tăcu o bucată de vreme, continuând să se uite la el, apoi 
făcu un gest ostenit cu mâna şi-şi întoarse privirea în altă parte. 

— Ce-i cu tine? Îl iscodi Ivan. 

— Nimic. 

— Cum nimic? 

— Ei şi dacă a fost, ce vă pasă dumneavoastră? Lăsaţi-mă în pace! 

— Ba nu te las! Spune: când a fost? 

— Am şi uitat, zambi dispretuitor Smerdeakov şi, întorcându-se brusc 
spre Ivan, îl tintui cu o privire aprigă, încărcată de ură, aceeaşi privire pe care o 
avusese cu o lună mai înainte, la ultima lor întrevedere. 

— Mi se pare ca şi dumneavoastră sunteţi bolnav, v-aţi tras la fata, spuse 
el. 

— Nu te îngriji de sănătatea mea, răspunde mai bine la ce te-am întrebat. 

— De ce vi s-au îngălbenit ochii? Ia uite ce galbeni sunt! Multă inimă rea 
vă mai faceţi, nu-i aşa? 

Rânji batjocoritor apoi, pe negândite, izbucni în râs. 

— Ascultă, ţi-am spus că nu mă misc de aici până nu-mi răspunzi! Striga 
Ivan scos din răbdări. 

— Ce aveţi cu mine de vă ţineţi aşa de capul meu? De ce nu-mi daţi 
pace? Se tângui Smerdeakov cu o figură chinuită. 

— La naiba! Crezi că numai de tine îmi arde acum?! Răspunde la ce te- 
am întrebat şi plec. 

— N-am ce să vă răspund! I-o reteză Smerdeakov şi puse iar ochii în 
pământ. 

— Te fac eu să-mi răspunzi, ai să vezi! 

— De ce vă främântati aşa? Îl întrebă Smerdeakov, fixându-l din nou, de 
astă dată însă nu atât cu dispreţ, cât mai curând cu un fel de scârbă, Pentru că 
începe mâine procesul? Lasă, că n-o sa patiti nimic, fiţi pe pace! Duceti-va 
acasă şi dormiti liniştit, nu vă mai zbuciumati degeaba. 


— Nu inteleg... De ce sa-mi fie teama de ziua de maine? Se mira Ivan, 
sagetat deodata de un fior pana in fundul rarunchilor. 

Smerdeakov îl măsură; cu privirea. 

— Nu in-te-le-ge-ti? Spuse el cu o mustrare în glas. Nu ştiu, zau, ce 
plăcere poate să simtă un om inteligent să joace atâta teatru! 

Ivan se uita la el, fără să scoată o vorbă. Cuvintele şi mai ales tonul 
extrem de arogant şi atât de neaşteptat pe care-l luase fostul lui valet şi pe care 
nici chiar data trecută nu-l avusese în nici un moment era făcut să-l uluiască. 

— Vă spun doar că n-aveţi nici un motiv să vă temeti. N-am de gând să 
dau nici o declaraţie împotriva dumneavoastră, iar dovezi nu există. Ia uite cum 
vă tremură mâinile. De ce tremură asa? Duceţi-vă acasă, nu l-aţi omorât 
dumneavoastră. 

Ivan avu o tresărire: îşi adusese aminte de Aleoşa. 

— Ştiu că nu eu... Îngăimă al. 

— Sti-i-ti? Insinua pe acelaşi ton Smerdeakov. 

Ivan se repezi si-l apuca de umar. 

— Spune tot, viperă! Vorbeşte! 

Smerdeakov nu se arătă catusi de putin speriat. Se mulţumi doar să-l 
privească în ochi cu o ură aproape dementă. 

— Dacă-i aşa, atunci am să vă spun: chiar dumneavoastră l-aţi ucis! 
Scrâşni el furios. 

Ivan se lăsă pe scaun, ca şi cum ar fi cumpănit în minte ceva. Zâmbi 
sarcastic. 

— Iar o iei de la început? Iarăşi aceeaşi poveste ca rândul trecut? 

— Da şi rândul trecut, ca si acum, am stat tot aşa fata-n fata si ati 
înţeles perfect tot. Ca şi acum. 

— Eu nu înţeleg decât că eşti nebun. 

— Tot nu v-aţi plictisit? Suntem între patru ochi, de ce ne-am mai minţi 
unul pe altul? De ce am mai juca teatru Ori vreţi să aruncaţi iarăşi vina numai 
pe mine şi mi-o spuneţi în fata? Dumneavoastră l-aţi ucis, da, dumneavoastră 
sunteţi vinovatul principal, eu n-am fost decât unealta, mâna dreaptă a 
dumneavoastră! Sluga cea credincioasă! Eu am săvârşit numai ceea ce domnia- 
voastră mi-ati poruncit sa fac. 

— Ai săvârşit? Cum, tu ai ucis? Se cutremură Ivan. 

Simti că i se zdruncină ceva în creier, îl luă deodată cu frig şi începu să 
tremure din toate mădularele, scuturat de fiori. Smerdeakov îl privea 
înmărmurit; nici el nu se aştepta probabil la o spaimă atât de sincer 
manifestată. 

— Cum se poate, chiar n-aţi ştiut nimic? Îngăimă el neîncrezător, 
zâmbind strâmb. 

Ivan rămăsese cu ochii la el, fără să spună un cuvânt, ca şi când i-ar fi 
pierit graiul. 

L-ieh, la Piter Vanka a plecat, Să-l aştept m-am săturat! 

Îi zvoni deodată la ureche. 


— Ştii, bâigui el, in sfârşit, mi se pare că visez, că nu esti decât o 
fantomă! 

— Nu-i nici o fantomă aici. Nu suntem decât noi doi şi încă cineva, al 
treilea. Cred că-i aici, lângă noi. 

— Cine? Care-i al treilea? Unde e? Întrebă înfricoşat Ivan Feodorovici, 
uitându-se repede în jur şi cercetând toate colţurile. 

— Dumnezeu, pronia cerească; e aici, lângă noi, el e al treilea, dar nu-l 
mai căutaţi degeaba, că n-o să-l găsiţi. 

— Minti, n-ai ucis tu! Zbieră furios Ivan. Eşti nebun sau vrei să mă scoţi 
din răbdări ca data trecută! 

Smerdeakov continua să-l observe cu aceeaşi atenţie şi, tot aşa, fără nici 
o umbră de teamă. Parcă tot nu-i venea să creadă, avea impresia că Ivan „ştie 
tot” şi se preface numai, ca „să arunce toată vina asupra lui. 

— Stati putin, spuse al într-un târziu cu glas slab şi, scoțând de sub 
masă piciorul stâng, se aplecă să-şi suflece pantalonii. 

Era în papuci şi cu ciorapi albi în picioare. Tacticos, Smerdeakov îşi 
desfacu jartiera şi-şi vari degetele adânc pe sub ciorap. Ivan Feodorovici, care 
nu-şi lua ochii de la el, începu deodată să tremure îngrozit. 

— Ai căpiat? Urlă el, sărind de pe scaun şi făcu un pas înapoi, izbindu-se 
de perete. 

Rămase apoi locului lipit de zid, încordat tot ca o strună întinsă până la 
limită, holbându-se la Smerdeakov ca scos din minţi de spaimă. Fără a se 
sinchisi însă catusi de putin de groaza zugrăvită pe figura lui, feciorul tot 
scotocea de zor în ciorap, ca şi când s-ar fi căznit să apuce cu degetele şi să 
tragă afară ceva. În cele din urmă, reuşi să ducă la bun sfârşit toată operaţia. 
Ivan Feodorovici văzu ieşind la iveală nişte hârtii, un teanc de hârtii pe care 
Smerdeakov îl scoase afară şi-l puse pe masă. 

— Poftim! Rosti el cu glas scăzut. 

— Ce-i asta? Întrebă Ivan dârdâind. 

— Poftim, uitati-va! Răspunse cu acelaşi glas Smerdeakov. 

Ivan se apropie de masă, întinse mâna spre teanc şi dădu să-l 
despacheteze, dar în aceeaşi clipă îşi trase braţul înapoi, ca şi cum s-ar fi atins 
de un şarpe fioros, respingător. 

— la uite cum vă tremură degetele, parcă ati fi bolnav, observă 
Smerdeakov şi se apucă liniştit să desfacă pachetul. 

Înăuntru se aflau trei teancuri de bancnote de câte o suta de ruble. 

— Toti banii sunt aici, trei mii de ruble, nici nu mai e nevoie să-i 
numărați. Poftim, luati-i, îl îndemnă el pe Ivan, aratandu-i teancurile cu o 
mişcare din cap. 

Ivan căzu pe scaun. Era palid ca un mort. 

— M-ai speriat... cu ciorapul acela... Spuse el cu un zâmbet ciudat. 

— Cum se poate?... Într-adevăr, chiar n-aţi ştiut nimic până acum? Mai 
întrebă o dată Smerdeakov. 


— Nu, n-am stiut. Eram sigur ca este Dmitri. Ah! Frate! Fratioare! Si-si 
cuprinse capul in palme. Spune-mi, singur l-ai ucis? Sau impreuna cu fratele 
meu? 

— Cu domnia-voastra. Noi doi, impreuna, eu si cu dumneavoastra. 
Dmitri Feodorovici e nevinovat. 

— Bine, bine... O să vorbim dupa aceea despre mine. De ce-oi fi 
tremurand asa?... Nu sunt in stare sa scot un cuvant. 

— Parca erati mai curajos altadata. Nu ziceati dumneavoastra ca ,,totul e 
permis”? Si acum ia uite cum v-ati speriat, murmura Smerdeakov. Nu vreti o 
limonada? Sa spun sa va faca, da? Ca sa va mai inviorati. Numai sa ascundem 
mai intai asta. 

Si arata iaräsi cu o miscare din cap teancul de hârtii de o suta. Dadu 
apoi sa se scoale, s-o strige pe Mana Kondratievna ca sa prepare o limonada si 
s-o aduca in casa. Cautand ceva ca sa acopere banii, sa nu-i vada gazda, 
scoase intai batista din buzunar; fiind prea murdara insa lua singurul obiect de 
pe masă — cartea cu scoarte galbene pe care o remarcase Ivan Feodorovici în 
momentul cand intrase pe uşa — si o puse peste bancnote. Ivan citit masinal 
titlul: Învățăturile sfântului părinte Isaac Sirianul. 

— Nu vreau limonada, refuză el. O să vorbim mai încolo despre mine. 
Stai jos şi spune-mi cum ai făcut. Spune-mi tot... 

— Ar trebui să vă scoateţi paltonul, o să fiţi lac de apă. 

Ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat seama ce zăduf era în odaie, Ivan 
Feodarovici lepădă paltonul de pe el şi, fără să se mai ridice, il trânti pe lavita. 

— Spune, te rog, hai, vorbeşte! 

Părea liniştit. De astă dată era sigur că Smerdeakov are să mărturisească 
tot. 

— Vreti să ştiţi cum s-a întâmplat? Oftă feciorul. Foarte natural, cum 
ziceati chiar dumneavoastră... 

— Lasă acum ce am spus eu, îl întrerupse Ivan, fără să mai strige însă, 
rostind răspicat fiecare cuvânt, ca şi cum şi-ar fi recăpătat pe deplin stăpânirea 
de sine. Povesteste-mi pas cu pas ce-ai facut. Ia-o de la început, sistematic. Sa 
nu uiti nimic. Amanuntele, mai ales, amanuntele, te rog. 

— Dupa plecarea dumneavoastra am cazut in pivnita... 

— Adică te-ai prefăcut ca ai o criză de epilepsie? 

— Bineînţeles că m-am prefăcut. M-am prefăcut de la început şi până la 
sfârşit. Am coborât liniştit scara şi, tot aşa, liniştit, m-am lungit pe jos, după 
care am început să urlu. Şi m-am zbătut într-una până m-au scos de acolo. 

— Stai! Zici că te-ai prefăcut până la sfârşit. Chiar şi când erai la spital? 

— Nu. A doua zi dimineaţa, înainte de a mă duce la spital, mi-au venit 
într-adevăr năbădăile, m-a pălit o criză atât de grozavă, cum n-am mai avut de 
ani de zile. Două zile n-am ştiut ce-i cu mine. 

— Bine, bine. Spune mai departe. 

— Pe urmă m-au întins pe pat. Ştiam c-or să mă culce în odaita, fiindcă 
de câte ori eram bolnav, Maria Ignatievna îmi făcea patul acolo, ca să fiu lângă 


ei. Totdeauna, säraca, a fost buna cu mine, de cand ma stiu pe lume. Toata 
noaptea am gemut, dar asa, incet. Asteptam sa vina Dmitri Feodorovici. 

— Îl aşteptai, zici? Credeai c-o să treacă pe la tine? 

— Aş, ce să caute la mine?! Aşteptam să vină acasă; eram sigur c-o să 
pice în noaptea aceea, căci eu fiind bolnav nu mai avea cine să-i dea de ştire, 
aşa că nu-i rămânea altceva de făcut decât să sară ulucile şi să pătrundă în 
casă — se pricepea dumnealui la de-alde astea. 

— Şi dacă n-ar fi venit? 

— Atunci nu s-ar mai fi întâmplat nimic. Fără dumnealui nu m-aş fi 
încumetat. 

— Bine, bine... Vorbeşte mai desluşit, nu te pripi şi mai ales ia seama să 
nu scapi din vedere ceva! 

— Eram sigur că dumnealui o să-l omoare pe Feodor Pavlovici. Mă 
aşteptam la asta, fiindcă-l pregătisem... În ultimele zile... Şi mai ales ştia în ce 
fel trebuie să bată în geam. Prea multe bănuieli adunase într-însul în zilele 
acelea şi era prea întărâtat ca să nu încerce cu orice preţ să pătrundă în casa, 
ciocănind la geam, aşa cum îi arătasem. Dinspre partea asta, nu mai încăpea 
nici o îndoială pentru mine. De aia, zic, îl aşteptam să vină. 

— Stai puţin, îl opri din nou Ivan. Dacă l-ar fi omorât pe tata, i-ar fi luat 
şi banii; probabil că te-ai gândit şi la asta, nu? Şi atunci ce ti-ar mai fi rămas 
tie? Nu pricep. 

— Putea să-i caute mult şi bine, că n-ar fi dat de ei niciodată, îi 
spusesem că-i avea ascunsi sub saltea. Dar nu era adevărat. La început îi tinea 
în casentă, mai pe urmă însă cum, din toată lumea, Feodor Pavlovici n-avea 
încredere decât în mine, l-am învăţat să le schimbe locul şi să dosească 
pachetul cu bani în colţ, după icoane. Acolo nu i-ar fi trecut nimănui prin gând 
să scotocească, mai ales dacă ar fi căutat la repezeală. Aşa că pachetul era 
vârât după icoane. Ar fi fost şi caraghios să-i tina sub saltea, mai bine incuiati 
în casentă. Toată lumea era convinsă însă că banii sunt sub saltea! Ce 
tâmpenie! Şi aşa, zic, dacă Dmitri Feodorovki l-ar fi omorât, negăsind banii, sau 
ar fi întins-o la fugă imediat — ştiţi cum sunt criminalii, se sperie de orice 
zgomot — sau ar fi fost arestat pe loc. Şi atunci as fi putut să intru oricând in 
odaie — fie chiar în noaptea aceea, fie a doua zi — şi să pun mâna pe bani, 
fiindcă şi furtul tot în spinarea dumnealui ar fi căzut. Puteam foarte bine să 
cred c-o să se întâmple aşa. 

— Dar daca nu l-ar fi ucis şi s-ar fi mulţumit numai să-i tragă o bătaie 
zdravănă? 

— Atunci vă daţi seama că n-aş mai fi îndrăznit să nu ating de bani şi 
lucrurile ar fi rămas baltă. Numai că mă gândisem şi la asta; dacă, îmi ziceam, 
o să-l smintească în bătaie până o să-l lungească jos, în nesimţire, eu tot am s- 
apuc sa fac la stânga banii şi pe urmă am să-i raportez lui Feodor Pavlovici că 
dumnealui, adică Dmitri Feodorovki, i-a luat, după ce l-a bătut să-l omoare. 

— Stai... Nu mai înţeleg nimic. Va să zică, tot Dmitri l-a omorât şi tu ai 
luat numai banii? 


— Nu, nu l-a omorât dânsul. Fireşte, as putea să vă spun si de asta data 
că dumnealui e criminalul... Dar nu vreau să vă mint, pentru că... Pentru că, 
vedeţi, chiar dacă dumneavoastră, după cum mi-am putut da seama, într- 
adevăr n-aţi înţeles nimic până acum şi nici nu v-aţi prefăcut, ca să aruncaţi 
toată vina asupra mea, de fapt numai dumneavoastră sunteţi vinovat, fiindcă 
ati ştiut dinainte de crimă, ba chiar m-ati îndemnat s-o săvârşesc şi, pe urmă, 
ştiind adică ce o să se întâmple în lipsa dumneavoastră, aţi plecat de acasă. De 
aia, zic, vreau să vă arăt lămurit astă seară că vinovatul cel mare, adevăratul 
ucigas dumneavoastră sunteţi, nu eu, chiar dacă eu cu mâna mea l-am ucis. 
De fapt, în faţa legii dumneavoastră sunteţi criminalul! 

— Dar de ce, de ce aş fi eu criminalul? O, Doamne! Îl întrerupse 
nerăbdător Ivan, uitând că amânase pe mai târziu orice discuţie în legătură cu 
el. Iarăşi începi cu Cermaşnea? Stai, spune-mi mai bine ce nevoie aveai să-ţi 
dau eu dezlegarea, de vreme ce, aşa cum spui, plecarea mea la Cermaşnea 
însemna pentru tine un consimtamant. Să vedem cum ai s-o întorci acum? 

— Din moment ce aveam dezlegare de la dumneavoastră, puteam fi sigur 
că la întoarcere n-o să mai faceţi gălăgie pentru cele trei mii de ruble pierdute, 
dacă oamenii stăpânirii m-ar fi bănuit pe mine nu pe Dmitri Feodorovici sau ar 
fi crezut că m-aş fi înţeles cu dumnealui; dimpotrivă, mi-ati fi luat apărarea... 
Şi mai ştiam ca, după ce ati fi primit partea de moştenire, m-ati fi răsplătit si pe 
mine cândva, aşa ca să nu mai am nici o grijă toată viaţa, fiindcă de n-aş fi fost 
eu, ramaneati fără moştenire. Dacă boierul se insura cu Agrafena 
Aâexandrovna, n-aţi mai fi văzut nici o letcaie. 

— Aha! Va să zică aveai de gând să mă chinuieşti toată viaţa! Scrâşni 
Ivan. Şi daca, în loc să plec, te-as fi denunţat? 

— Cum să mă denuntati? Ce puteaţi să spuneţi? Că v-am îndemnat să 
plecaţi la Cermaşnea? Păi am vorbit şi eu aşa, ca să nu tac, din prostie. Şi apoi, 
după ce am discutat atunci în poartă, dumneavoastră erati slobod să plecaţi 
sau să ramaneti. Dacă rämâneati, nu s-ar mai fi întâmplat nimic, mi-aş fi dat 
seama că nu doriţi asa ceva şi n-aş mai fi făcut un pas. Din moment ce ati 
plecat însă, ştiam că n-o sa indrazniti la proces să mă bagati la apa şi c-o să-mi 
treceţi cu vederea şi cele trei mii de ruble. Si nici nu m-ati fi putut urmări după 
aceea, fiindcă atunci le-aş fi spus tot judecătorilor. Nu c-am ucis sau c-am 
furat — despre asta n-aş fi suflat o vorbă - dar că m-ati îndemnat să fac si una 
şi alta şi că eu nu m-am lăsat înduplecat. De aceea, zic, aveam nevoie să-mi 
daţi dezlegare, ca mai apoi să nu mă puteţi strânge cu uşa; ce dovezi aţi mai fi 
adus atunci? În schimb, eu puteam foarte bine să vă joc festa şi să arăt la 
proces cât de mult doreati moartea tatălui dumneavoastră si pe cinstea mea vă 
spun că publicul m-ar fi crezut pe cuvânt şi ati fi rămas eu ponosul ăsta toată 
viaţa. 

— Aşadar, eu, eu i-am dorit moartea? Rosti printre dinţi Ivan, 
spumegând. 

— Nu mai încape nici o îndoială. I-aţi dorit moartea, mai mult chiar, ati 
îngăduit-o si mi-ati dat dezlegare! Răspunse Smerdeakov, privindu-l darz. 


Îl lăsaseră puterile şi abia mai vorbea de oboseală; era totuşi ceva in el, 
un imbold ascuns, care-l susţinea; avea probabil un gând nemärturisit. Si Ivan 
intuise lucrul acesta. 

— Spune mai departe, îl îndemnă. Povesteşte cum a fost în noaptea 
aceea. 

— Ce să vă mai spun! Zăceam aşa în pat, când mi s-a părut deodată că-l 
aud pe boier tapănd. Grigori Vasilievici se sculase ceva mai înainte şi ieşise din 
odaie; n-a mai trecut mult şi numai ce-a început să urle ca din gură de şarpe. 
Pe urmă s-a făcut linişte; stăteam aşa culcat şi aşteptam să văd ce o să mai fie: 
îmi bătea inima să se spargă, de ziceam că dă din mine. În sfârşit, m-am sculat 
şi eu şi am ieşit afară; văd în stânga geamul dinspre grădină deschis, mai fac 
câţiva paşi într-acolo şi trag cu urechea să-mi dau seama dacă mai mişcă sau 
nu şi-l văd pe boier dând din colţ în colţ şi văitându-se; „Aha, îmi zic, trăieşte 
deci!” Mă apropii de fereastră şi strig: „Eu sunt”. Iar dumnealui dinăuntru: „A 
fost aici, acum a fost şi a fugit! Pasămite Dmitri Feodorovki fusese pe acolo. „L- 
a omorât pe Grigori!” „Unde?” întreb eu în şoaptă. „Colo, in colt”, îmi răspunde 
dânsul tot în şoaptă. ,Stati putin”, zic. Ma duc în grădină dupa Grigori 
Vasilievici şi-l găsesc întins pe jos, plin de sânge, în nesimţire. Va să zică, 
Dmitri Feodorovici a fost chiar de-adevăratelea pe aici, îmi dau eu cu socoteala 
şi pe loc mă hotărăsc să mântui treaba, fiindcă Grigori Vasilievici, chiar dacă 
nu murise, aşa cum era amortit, nu putea să mă vadă. Doar dacă nu se 
întâmpla cumva să se trezească Marfa Ignatievna. Mi-a trecut prin minte şi asta 
atunci, numai că-mi intrase gândul ăsta în cap şi atâta îmi dădea ghes şi mă 
mâna, că abia mai puteam să-mi trag răsuflarea. Mă întorc şi-i spun boierului 
pe fereastră: „Agrafena Alexandrovna e aici, a venit şi vă roagă să-i dati 
drumul”. S-a bucurat ca un copil. „Unde? Unde zici că e? Unde?” Şi tot suspina 
şi nu-i venea să creadă. „E acolo, zic, deschideţi uşa!” Dumnealui se uita pe 
geam, parcă ar fi crezut şi parcă nu — se temea să deschidă. „Văd eu că ţi-e 
frică de mine”, mă gândesc. Şi ce-mi trăsneşte prin cap, zău dacă nu-i de râs, 
m-apuc şi ciocănesc în geam, aşa cum ne intelesesem amândoi să bat în cazul 
când ar fi venit Gruşenka. Nu m-a crezut pe cuvânt, dar a fost de ajuns să 
audă semnalul şi s-a şi repezit la uşă s-o deschidă. Cum a deschis-o, am dat să 
intru înăuntru, dumnealui însă s-a pus deodată în prag, nu voia de loc să mă 
lase în casă. „Unde e? Unde e?” mă întreba mereu şi tremura ca varga. „Ei, îmi 
zic eu, am băgat-o pe mânecă dacă ţi-e aşa frică de mine!” De teamă, mi s-au 
tăiat picioarele. Ce mă fac dacă nu mă lasă să intru sau ţipă, ori dacă dă peste 
noi Marfa Ignatievna sau mai ştiu eu ce se poate întâmpla? Nu mai ţin minte 
ce-o fi fost atunci în capul meu, dar cred că eram alb ca varul. „E acolo, sub 
geam, îi şoptesc eu, cum de n-aţi văzut-o?” „Ad-o aici, ad-o aici!” îmi porunceşte 
dânsul. ,I-e teamă, zic, s-a speriat când a auzit tipetele şi s-a ascuns în tufis, 
duceti-va de o chemaţi din birou.” A dat fuga înapoi la fereastra, a luat si 
lumânarea şi a pus-o lângă dânsul pe pervaz. „Gruşenka, a început s-o strige, 
Gruşenka, eşti aici?” De strigat, striga, dar i-era frică să se aplece pe geam, nu 
îndrăznea să se depărteze de mine; atât de strasnic îl infricosasem, că nu se 


îndura să facă nici un pas. Ui-tati-va, e acolo, zic (ma dusesem lângă dânsul si 
scosesem capul pe fereastră), e acolo în tufiş, se uită la dumneavoastră şi râde, 
nu vedeţi?” M-a crezut, l-a apucat deodată tremuriciul - mort cum era dupa 
dânsa - şi, în sfârşit, s-a înduplecat să scoată capul pe geam. Am înşfăcat 
atunci de pe masă ghiuleaua aia de fier, ştiţi, aia pe care o ţinea pe masă, aia 
de pus peste hârtii, cred c-o fi cântărind vreo trei funti, am ridicat-o, aşa, pe la 
spatele dumnealui şi l-am pocnit in creştet. N-a spus nici cârc. I s-au muiat 
genunchii şi s-a lăsat jos; l-am mai lovit o dată şi încă o data. Abia a treia oară 
mi-am dat seama că-i fărâmasem teasta. Dumnealui s-a răsturnat pe spate, a 
căzut cu burtă-n sus, într-un lac de sânge. 

M-am uitat bine dacă nu cumva mă stropisem şi eu, am şters ghiuleaua, 
am pus-o la loc pe masă şi am mers de-am scos din colţ, dindărătul icoanelor, 
pachetul cu bani; am rupt plicul, am luat toată suma, iar plicul l-am aruncat la 
picioarele patului împreună cu panglicuta. Am coborât după aceea în grădină, 
tremurând tot. M-am dus glonţ la mărul cel găunos, ştiţi care, nu-i aşa? 
Pusesem de mult ochii pe el şi-mi pregătisem din vreme o cârpă şi un petic de 
hârtie înăuntru; am înfăşurat banii în hârtie, apoi în cârpă şi i-am vârât în 
fundul scorburii. Şi acolo au rămas două săptămâni, până am ieşit din spital; 
abia atunci i-am ridicat. Pe urmă am intrat în casă şi m-am culcat la loc; 
stăteam aşa, cu frica-n sân şi mă tot gândeam: „Dacă i-a făcut de petrecanie lui 
Grigori Vasilievici, se-ncurcă rău treaba, dar dacă nu l-a răpus o să fie cu atât 
mai bine când o să-şi vină în fire, fiindcă bătrânul e martor că Dmitri 
Feodorovici a venit aici peste noapte şi ca, prin urmare, dumnealui l-a ucis si l- 
a prădat pe boier.” Stăteam ca pe ghimpi şi atât de mult ardeam să ştiu dacă 
trăieşte sau nu, c-am început să gem, ca s-o trezesc mai curând pe Marfa 
Ignatievna. În sfârşit, s-a sculat, a dat fuga la mine în odaie, pe urmă, văzând 
că Grigori Vasilievici nu era în casă, a ieşit repede afară şi mai apoi am auzit-o 
urlând în grădină. După aceea s-a făcut zarvă mare şi toată noaptea a fost o 
harababură nemaipomenită; eu însă apucasem să mă liniştesc. 

Povestitorul se opri. Ivan îl ascultase tăcut ca un mort, fără să se 
clintească şi fără să-l slăbească o clipă din ochi. Smerdeakov, în schimb, abia 
dacă-i arunca din când in când o privire. Către sfârşit însă se simtise şi el 
tulburat şi începuse să gâfâie. Fata-i era îmbrobonită de sudoare. Totuşi, 
nimeni n-ar fi putut desluşi dacă avea sau nu remuşcări. 

— Stai! Rosti deodată Ivan, cumpănind în minte ceva. Şi uşa? Dacă zici 
că el ţi-a deschis, cum a putut atunci s-o Grigori deschisă înainte de a fi intrat 
tu în grădină? Fiindcă din ce spune Grigori reiese c-a fost dinainte deschisă. 
Curios este că de astă dată Ivan îl întrebase pe un ton cât se poate de liniştit, 
pe care nu-l avusese până atunci, fără mânie, aşa încât dacă ar fi intrat cineva 
în momentul acela în odaie, ar fi avut impresia că discută paşnic amândoi 
despre cine ştie ce lucruri banale, deşi poate interesante. 

— Cât priveşte uşa pe care Grigori Vasilievici zice c-ar fi văzut-o deschisă, 
cred c-a avut o nălucire, rânji strâmb Smerdeakov. Păi ce, ăsta-i om? Catâr 
sadea! Vă spun eu că n-a văzut nimic, i s-a năzărit numai că vede, dar când îi 


intră lui ceva in cap, nu-l mai urnesti nici cu carul cu boi! A fost spre norocul 
nostru însă că i-a căşunat lui aşa, fiindcă în felul ăsta tot păcatul a căzut pe 
Dmitri Feodorovici. 

— Ascultă, vorbi molcom Ivan Feodorovici, care părea din nou 
descumpanit şi căuta cu tot dinadinsul să priceapă ceva. Ascultă... Am ţinut sa 
te întreb mai multe lucruri, dar acum am uitat... Uit mereu şi până la urmă iar 
mă încurc... A, da! Aş vrea să ştiu măcar atât: de ce ai mai desfăcut pachetul şi 
ai aruncat plicul jos, pe podea? De ce n-ai luat banii aşa, cu plic cu tot?... 
După cum povesteai adineauri, s-ar fi zis că ti se părea firesc să procedezi 
aşa... Dar de ce — nu înţeleg... 

— Era un clenci la mijloc. Dacă ucigaşul ar fi fost un om care ştia despre 
ce-i vorba, ca mine bunăoară, care văzuse, adică, banii cu ochii lui şi poate 
chiar îi pusese cu mâna lui în plic ce nevoie mai avea să-i scoată afară după ce 
a săvârşit crima? Mai ales când trebuia să facă totul în cea mai mare grabă şi 
era sigur că banii sunt acolo, în plic. Prin urmare, dacă hoţul era cineva care 
văzuse cu ochii lui plicul, cum l-am văzut eu, de pildă, l-ar fi vârât imediat în 
buzunar, fără să-l mai deschidă şi ar fi spălat putina. Ceea ce nu era cazul cu 
Dmitri Feodorovici; dumnealui ştia că există numai din auzite, dar de văzut, 
nu-l văzuse niciodată şi cu siguranţă că atunci când, să zicem, l-ar fi scos de 
sub saltea, l-ar fi deschis la iuteala, să vadă dacă într-adevăr banii sunt sau nu 
înăuntru. lar plicul l-ar fi lepădat, fără să se mai gândească bunăoară că poate 
fi o mărturie împotriva dumnealui, ca un hoţ ageamiu, cum s-ar zice, care n-a 
pus niciodată mâna să fure, fiindcă de, e viţă de boier! Şi chiar dacă s-a hotărât 
să facă pasul ăsta, l-a făcut numai pentru că în sinea dumnealui era 
încredinţat că nici nu poate fi vorba de hotie, de vreme ce se mulțumea doar să 
ia înapoi ce era al lui. Aşa a spus la toată lumea din oraş, s-a lăudat chiar c-o 
să se ducă la Feodor Pavlovici să se răfuiască cu dânsul. Cam aşa ceva i-am 
dat să înţeleagă şi procurorului atunci, la interogatoriu. Adică nu i-am spus 
nimic lămurit, ci doar aşa, pe departe, ca şi cum eu nu mi-aş fi dat seama de 
nimic şi dumnealui singur ar fi ajuns la părerea asta. Mă credeţi: mai că nu-i 
curgeau balele de fericire domnului procuror când i-am deschis capul... 

— Si toate astea ti-au venit în minte atunci, pe loc? Exclamă Ivan 
Feodorovici încremenit de uimire. 

Şi se uită din nou la Smerdeakov, cuprins de spaimă. 

— Păcatele mele, cine-i ăla care să poată ticlui o poveste întreagă aşa, la 
iuteala? M-am gândit dinainte la toate... 

— Atunci... Atunci, înseamnă că dracu ţi-a suflat la ureche! Exclama 
Ivan Feodorovici. Nu zău, nu eşti prost de loc, dimpotrivă, eşti mult mai deştept 
chiar decât mi-aş fi putut închipui... 

Se sculă, vrând să facă câţiva paşi prin odaie. În sufletul lui era un 
zbucium cumplit. Dar cum masa îi închidea drumul, iar între masă şi perete 
abia dacă se putea strecura pieziş, se răzgândi şi se aşeză la loc. Faptul că se 
vedea obligat să sada pironit pe scaun îl nemultumi atât de tare, încât, 
pierzându-şi răbdarea, începu să zbiere aproape tot atât de furios ca la început: 


— Asculta, nemernicule, asculta, derbedeule, secatura ce esti! Sa-ti intre 
in cap o data pentru totdeauna ca daca nu te-am trimis inca pana acum pe 
lumea cealaltă, n-am făcut-o fiindcă vreau sa te păstrez pentru ziua de mâine, 
să dai socoteală în faţa tribunalului! Dumnezeu vede (adăuga el, ridicând 
braţul spre cer), se prea poate să am şi eu o parte din vină, poate că şi eu i-am 
dorit în ascuns... Moartea tatălui meu, dar jur că nu sunt atât de vinovat cum 
mă socotesti tu! Şi nici nu tin minte să te fi îndemnat cumva. Nu, nu, eu nu te- 
am îndemnat! Dar n-are a face, mâine am de gând să mă denunt, da, fie ce-o fi, 
mâine la proces am să dau vina asupra mea! Sunt hotărât să spun tot, absolut 
tot. Dar o să mergem acolo împreună! Şi orice ai declara împotriva mea, orice ai 
mărturisi, n-am să protestez, ca să ştii că nu mi-e frică de tine; am să confirm 
tot! Dar şi tu va trebui să recunosti tot în fata tribunalului! Neapărat, auzi, 
neapărat o să mergem împreună! Aşa o să facem! 

Ivan rosti ultimele cuvinte solemn şi cu toată energia; şi, mai mult chiar 
decât cuvintele, privirea lui scânteietoare arăta îndeajuns că era într-adevăr 
hotărât să se tina de cuvânt. 

— Sunteţi bolnav, acum văd bine, foarte bolnav. Ce galbeni vi-s ochii, 
rosti Smerdeakov, de astă dată parcă fără nici o intenţie ironică, ci mai curând 
cu milă. 

— Împreună o să mergem! Repetă Ivan. Şi chiar dacă n-o să vii, nu-i 
nimic, eu tot am să mă duc să mărturisesc. 

Smerdeakov tăcu o clipă, ca şi cum ar fi cumpănit ceva. 

— N-o să se întâmple nimic. N-o să vă duceti! Spuse el în concluzie, ca 
omul care ştie ei ce ştie. 

— Văd că nu vrei să mă înţelegi! Exclamă Ivan cu un fel de imputare în 
glas. 

— N-o să vă lase inima să märturisiti tot, v-ar crăpa obrazul de ruşine. Si 
pe urmă n-ar folosi la nimic, fiindcă eu am să tăgăduiesc până în pânzele albe 
c-aş fi avut vreo vorbă cu dumneavoastră, zicând că sunteţi bolnav (se vede 
doar că sunteţi bolnav) sau că, pesemne, de dragul fratiorului dumneavoastră, 
fiindcă vi se rupe inima de mila lui, v-aţi pus în gând să vă jertfiți pentru 
dânsul şi să aruncaţi tot păcatul în spinarea mea, că-n ochii dumneavoastră n- 
am însemnat niciodată mai nimic, mai puţin chiar decât o muscă, nici măcar 
nu m-ati socotit om. Cine o să vă creadă? Aveţi vreo dovadă la mână? 

— Ascultă, banii aceştia mi i-ai arătat ca să mă convingi, nu-i aşa? 

Smerdeakov luă cartea lui Isaac Sirianul, cu care acoperise teancul de 
bani şi o puse deoparte. 

— Banii o să-i luaţi dumneavoastră, oftă el. 

— Nici vorbă c-o să-i iau! Dar nu înţeleg de ce vrei să mi-i dai, din 
moment ce ai ucis numai din pricina lor? Se miră Ivan. 

— N-am nevoie de ei, răspunse cu un tremur în glas Smerdeakov, 
arătându-i printr-un gest că nu mai are ce face cu banii. Aveam un plan mai 
înainte, credeam c-o să pot să mă chivernisesc cumva cu paralele astea, să 
încep o viaţă nouă la Moscova sau chiar în străinătate. Era visul meu pe care-l 


îndrăgisem crezând că „totul e permis”, cum bine ziceati dumneavoastră; 
fiindcă de la dumneavoastră am învăţat asta, ca atâtea alte lucruri pe care mi 
le-aţi deslusit: „Dacă Dumnezeu cel atotputernic nu există, nici virtutea nu 
există atunci şi nici nu mai e nevoie de ea”. Şi aveati dreptate. Tot aşa am 
socotit şi eu. 

— Singur, cu mintea ta? Întrebă Ivan cu un zâmbet forţat. 

— Prin bunătatea dumneavoastră, care m-ati îndrumat. 

— Atunci înseamnă că ţi-ai recăpătat credinţa în Dumnezeu, din moment 
ce mi-i dai înapoi? 

— Nu, nu mi-am recăpătat-o, şopti Smerdeakov. 

— Atunci de ce mi-i dai? 

— Lăsaţi... Nu-i nimic! Spuse Smerdeakov cu un gest resemnat. Nu 
spuneati chiar dumneavoastră că totul e permis? De ce trebuie acum să vă 
frământaţi atâta? Vreti chiar să vă duceti să märturisiti tot... Dar n-o să se 
întâmple nimici N-o să vă duceti! Repetă el apăsând pe cuvinte şi cu acelaşi ton 
convins. 

— Ai să vezi! Îl înfruntă Ivan. 

— N-aş crede. Sunteţi prea inteligent. În primul rând, aţi prins gustul 
banilor, după câte ştiu; pe urmă, sunteţi foarte mândru şi vă place ca toată 
lumea să vă poarte respectul; vă plac şi femeile şi încă foarte mult şi mai ales 
vă place să duceti un trai liniştit şi îndestulat, să nu fiţi la cheremul nimănui — 
asta înainte de toate! De aceea, zic, nu văd cum v-aţi putea îndura să vă 
nenorociti de bunăvoie la proces, ştiind că toată viata n-o să mai puteţi scoate 
capul în lume, ca un nelegiuit. Sunteţi leit Feodor Pavlovici; dintre toţi feciorii, 
dumneavoastră semänati cel mai mult cu dumnealui, aveţi acelaşi suflet. 

— Într-adevăr, nu eşti de loc prost, rosti Ivan ca şi când nu i-ar fi venit să 
creadă şi se rumeni deodată la faţă. Te-am socotit pân-acum un neghiob. Dar 
văd că vorbeşti serios! Adăugă el, uitându-se cu alţi ochi la Smerdeakov. 

— Din mândrie m-ati crezut prost. Luaţi banii. 

Ivan luă cele trei pachete de bancnote de pe masă şi le vâri în buzunar, 
fără să le mai înfăşoare în hârtie. 

— Am să le arăt mâine la proces, il avertiză el. 

— Cine o să vă creadă? Toată lumea ştie că sunteţi plin de bani, s-ar 
putea foarte bine să-i fi luat din casentă şi să-i fi adus cu dumneavoastră. 

Ivan se ridică să plece. 

— Ai auzit ce ţi-am spus adineauri: dacă nu te-am omorât pan-acum, n- 
am făcut-o pentru că am nevoie de tine mâine, la proces. Tine minte! 

— Cine vă opreşte să mă omorâţi? Poftim, omorati-ma! Răspunse 
Smerdeakov cu un ton ciudat şi cu o privire si mai ciudată. N-aveti curaj însă, 
adăugă el zâmbind cu amărăciune. Asta e. N-aveţi curaj să faceţi nimic, nu mai 
sunteţi ce-ati fost până acum, v-a pierit îndrăzneala! 

— Pe mâine! Îi strigă Ivan, îndreptându-se spre uşă. 

— Stati putin... Lăsaţi-mă să-i mai văd o data! 


Ivan scoase banii din buzunar si-i arata. Smerdeakov se uita ia ei vreo 
zece secunde. 

— Bine, duceti-va acum, spuse el, facand un gest cu mana. Ivan 
Feodorovici! Îl chema din nou pe neaşteptate. 

— Ce vrei? Ivan intoarse capul din mers. 

— Rämâneti cu bine! 

— Pe mâine, răspunse Ivan si ieşi din odaie. 

Afara viscolul tot nu se potolise. Ivan porni sprinten prin vifornita, dar 
dupa cativa pasi incepu sa se impleticeasca. ,E ceva fizic”, se gandi el zambind. 
Un simtamant de bucurie ii intraripa sufletul. Se simtea stapan pe vointa lui: 
reusise sa spulbere sovaielile din pricina carora se zbuciumase atata in ultima 
vreme! Ajunsese să ia o hotărâre, in sfârşit, o hotărâre „nestrămutată”, isi 
spunea în sinea lui fericit. În momentul acela se poticni de ceva, gata-gata să 
cadă. Oprindu-se locului, descoperi un mujic prăbuşit în drum la picioarele lui, 
acelaşi mujic pe care-l îmbrâncise la venire. Zăcea inert, fără cunoştinţă, tot 
acolo unde-l lăsase. Zăpada îl troienise, acoperindu-i aproape cu totul faţa. 
Ivan îl ridică de jos şi-l luă în cârcă. Zărind în dreapta o cocioabă a cărei 
fereastră era luminată, se îndreptă într-acolo, ciocăni în oblon şi-l rugă pe 
cetăţeanul care ieşise afară să vadă cine bate să-i dea o mână de ajutor ca să-l 
poată căra pe betiv până la secţie, făgăduindu-i în schimb trei ruble. Omul se 
îmbrăcă şi plecară împreună. 

N-are rost, cred, să mai povestesc în amanuntime cum a izbutit Ivan 
Feodorovici să ducă la capăt această acţiune milostivă, lăsându-l pe betiv la 
secţie, ca să alerge pe urmă după un doctor să-l examineze şi cu ce mână largă 
a plătit cheltuielile. Mă voi mulţumi să spun doar că toată tevatura asta i-a 
răpit aproape un ceas. În sinea lui însă Ivan Feodorovici simţea o imensă 
satisfacţie. Mintea sa era într-o continuă activitate. „Dacă n-aş fi fost atât de 
hotărât să fac tot ce am pus la cale pentru ziua de mâine, chibzuia el încântat, 
n-aş fi pierdut o oră întreagă cu mujicul acela, mi-aş fi văzut mai departe de 
drum, fără să-mi fi păsat catusi de putin că s-ar putea să îngheţe de frig... E de 
mirare totuşi că mai sunt în stare să-mi controlez faptele!” observă el şi mai 
încântat. „Şi ei, care mă socoteau pe jumătate nebun!” Ajungând în apropiere 
de casă, se trezi subit în faţa unei probleme neaşteptate: „N-ar trebui oare să 
mă duc chiar acum la procuror şi să-i mărturisesc totul?” leşi însă numaidecât 
din încurcătură, spunându-şi în timp ce cotea spre casă: „Lasă, mâine, mai 
bine toate odată!” Dar ce curios: în aceeaşi clipă toată bucuria, toată 
multumirea ce-i umpleau sufletul se risipiră ca prin farmec. Intrând la el în 
odaie, un suflu de gheaţă îi învălui brusc inima, ceva ca o amintire sau mai 
bine zis ca o rememorare a unui lucru nesuferit şi respingător, care fusese 
acolo, în odaia lui, cândva şi care îi apăruse din nou în faţa ochilor în 
momentul când trecuse pragul camerei. Se lăsă obosit pe divan. Bătrâna care 
vedea de gospodărie îi aduse samovarul; îşi făcu un ceai, dar nici nu se atinse 
de el, iar pe bătrână o trimise la culcare. Sedea aşa, pe divan şi i se părea că 
totul se învârteşte în jurul lui. Se simţea prost, fără nici un pic de vlagă într- 


însul. La un moment dat, era cat pe ce sa atipeasca; se sculă însă nervos de pe 
sofa si facu cativa pasi prin camera, ca sa alunge somnul. Uneori avea impresia 
ca aiureaza. Dar ceea ce il tinea incordat in clipa de fata nu era teama de a 
cădea bolnav la pat; în cele din urmă, se aşeză din nou şi începu sa se uite jur 
împrejur, ca şi când ar fi căutat ceva. O dată şi încă o dată şi tot aşa de câteva 
ori în şir. În sfârşit, isi atinti privirea într-un anumit punct. Un rânjet îi 
răsfrânse buzele, dar în acelaşi timp mânia îi aduse tot sângele în obraji. Stătu 
aşa o bucată de vreme, cu capul sprijinit în palme, trăgând mereu cu coada 
ochiului spre acelaşi punct de pe divanul din faţa lui. Era acolo ceva care-l 
sâcâia, ceva neliniştitor şi enervant totodată. 

IX — VEDENIA LUI IVAN FEODOROVICI. DIAVOLUL. 

Nu sunt medic. Îmi dau seama, totuşi, c-a sosit timpul să spun măcar 
câteva cuvinte despre maladia de care suferea Ivan Feodorovici. Anticipând 
asupra evenimentelor, tin să atrag atenţia cititorului că, în seara respectivă, 
Ivan începuse a fi hărțuit de primele manifestări ale unei febre cerebrale ce 
avea să izbucnească abia în ziua următoare, punând deplină stăpânire pe 
organismul lui şubrezit, cu toată rezistenţa îndârjită pe care boala o avusese de 
întâmpinat. Deşi n-am pretenţia de a fi chiar atât de priceput în medicină, îmi 
voi permite totuşi să presupun că tânărul izbutise printr-un efort extraordinar 
de voinţă să întârzie întrucâtva momentul capitulării, în speranţa că va învinge 
definitiv boala. Ştia că nu este perfect sănătos, dar refuza să admită că s-ar 
putea să cadă la pat, simţea o repulsie numai gândindu-se la eventualitatea 
asta, tocmai acum, într-un moment de mare cumpănă din viaţa lui, când 
trebuia să-şi spună răspicat şi curajos cuvântul, ca să se „reabiliteze în ochii 
lui însuşi”. Aşa că se hotărâse până la urmă să consulte medicul chemat 
special de la Moscova de Katerina Ivanovna dintr-o fantezie despre care am 
avut ocazia să vorbim mai sus. După ce-l examinase cu toată atenţia, doctorul 
îi declarase că suferă de un dezechilibru nervos şi nu se arătase de fel mirat de 
mărturisirile pe care Ivan i le făcuse în silă. „În starea în care te afli dumneata, 
se poate foarte bine să ai halucinaţii, îi explicase medicul. Numai că aceste 
halucinaţii ar trebui controlate... În general, e necesar să începi imediat un 
tratament serios. Nu ţi-e permis să pierzi nici un minut altfel mi-e teamă că n- 
ai să sfârşeşti bine.” După ce plecase de la el, Ivan Feodorovici se sinchisise 
prea puţin de sfatul sau înţelept şi nici nu se gândise măcar să stea culcat în 
pat. „Mă ţin doar încă pe picioare, îşi zicea el. Când o să cad la pat, om vedea 
atunci ce o să mai fie. S-o găsi cineva să mă îngrijească.” Şi-n felul acesta îşi 
liniştise cugetul. Aşadar, cum spuneam, şedea acum la el în odaie, aproape 
conştient că aiurează şi privea fix spre peretele din faţa lui ca şi cum s-ar fi 
aflat ceva pe divan. În locul acela răsărise deodată un ins care, Dumnezeu ştie 
cum, pătrunsese în cameră înainte ca Ivan Feodorovici să se fi înapoiat de la 
Smerdeakov. Era un domn sau, mai bine zis, un fel de gentleman rus, qui 
frisait la cinquantaine (46), cum spune francezul, cu câteva fire argintii 
presărate în părul negru des şi pletos şi cu un barbişon ascuţit. Vizitatorul era 
îmbrăcat cu un surtuc cafeniu, probabil comandat la un croitor de prima 


mana, destul de ponosit altminteri si complet demodat; parea confectionat cu 
câţiva ani in urmă, fiindcă de doi ani încoace nici un om de lume cu dare de 
mână nu mai purta asemenea croială. Rufaria, ca şi legătura de la gat, lungă ca 
o esarfa, puteau fi foarte bine pe gustul unui gentleman elegant, dar, dacă te 
uitai mai atent, cămaşa nu era chiar atât de curată, iar cravata părea cam 
jerpelită. Pantalonii în carouri erau impecabili, deşi prea deschişi la culoare şi 
prea stramti, aşa cum nu se mai poartă în ziua de azi; acelaşi cusur îl avea si 
pălăria moale, albă, de fetru cu care venise, o pălărie cu totul nepotrivită cu 
anotimpul. Într-un cuvânt, musafirul avea din cap până în picioare înfățișarea 
unui om de lume, dar cu mijloace materiale foarte restrânse. Făcea desigur 
parte din tagma acelor mosieri obişnuiţi să huzurească in trândăvie, care 
avuseseră o epocă înfloritoare pe vremea iobăgiei. Om umblat altminteri, 
deprins să frecventeze înalta societate, cu numeroase relaţii pe care poate le 
mai păstrase încă; după o viaţă întreagă petrecută în chiolhanuri şi după 
abrogarea iobăgiei, pierzându-şi întreaga avere, mosierul scăpătat ajunsese cu 
timpul un fel de parazit distins şi manierat, obişnuit să umble din uşă în uşă şi 
să se aciueze când la unul, când la altul dintre bunii şi vechii lui prieteni, 
găsind peste tot aceeaşi ospitalitate, fiindcă totuşi, în felul lui, era om de treabă 
şi destul de agreabil în societate; oricând putea fi pus la masă, chiar împreună 
cu alţi invitaţi, bineînţeles nu chiar în frunte, ci undeva mai pe la coadă, într- 
un loc mai modest. Meşter la vorbă ca orice linge-blide, ştiind să povestească 
cu farmec lucruri interesante, pata oricând să completeze numărul jucătorilor 
la o partidă de cărţi, detestând în acelaşi timp din toată inima obligaţiile pe care 
este silit să le accepte; gentlemen-ii din speta aceasta sunt de obicei singuri pe 
lume, văduvi sau holtei. Au şi copii uneori, dar în general odraslele lor sunt 
crescute undeva, în cine ştie ce colt îndepărtat de provincie, de câte o mătuşă 
despre care gentlemen-ii noştri se feresc să pomenească vreodată, ca şi când s- 
ar ruşina de rubedeniile lor. Cu timpul, ajung nici să nu-şi mai aducă aminte 
că au copii, decât poate doar atunci când primesc din partea lor, de ziua 
onomastică sau de Crăciun, felicitări la care uneori se învrednicesc să 
răspundă. Oaspetele nepoftit al lui Ivan Feodorovici avea o figură destul de 
simpatică, fără să fie blajină, una din acele figuri extrem de mobile, gata să-şi 
schimbe în orice moment expresia, din politeţe, potrivit cu împrejurările. Nu 
purta ceas, în schimb avea o lornietă cu ramă de baga, atârnată de o panglică 
neagră. Degetul mijlociu de la mâna dreaptă era împodobit cu un inel masiv de 
aur, cu o piatră ieftină, un opal. Furios, Ivan Feodorovici ţinea gura încleştată; 
nu părea catusi de putin dispus să înceapă o discuţie. Musafirul aştepta tăcut, 
întocmai ca un linge-blide care ar fi coborât cu puţin mai înainte din odaia lui 
de la etaj, unde se afla găzduit, ca să tina de urât amfitrionului la ora când se 
serveşte ceaiul şi care, văzând că stăpânul casei a căzut pe gânduri încruntat şi 
nu-i dă nici o atenţie, tace smerit, pregătindu-se totuşi să întreţină amabil 
conversaţia în cazul când acesta i-ar adresa cuvântul. La un moment dat însă 
se uită la Ivan Feodorovici cu o expresie îngrijorată. 


— Ascultă, se hotări el, în sfârşit, să rupă tăcerea. Iarta-ma, dar as vrea 
să-ţi amintesc un lucru: după câte ştiu, te-ai dus anume la Smerdeakov ca să-l 
întrebi ceva despre Katerina Ivanovna şi ai plecat fără să fi aflat nimic, ai uitat 
probabil... 

— Ah, da! Recunoscu fără să vrea Ivan şi se întunecă deodată la fata. Asa 
e, am uitat... De altfel, acum nu mai are nici o importanţă, rămâne şi asta tot 
pentru mâine, murmura el ca pentru sine. Apoi, întorcându-se iritat spre 
musafir: Mi-as fi adus aminte şi singur - tocmai mă framantam sa ştiu ce-mi 
lipseşte! De ce te-ai grăbit să mi-o iei înainte, ţii neapărat să mă faci să cred că 
tu mi-ai suflat vorba asta la ureche şi că eu n-am fost în stare să-mi amintesc? 

Gentleman-ul surâse îngăduitor: 

— N-ai decât să nu crezi. Când cineva este silit să creadă ce valoare mai 
pot avea convingerile lui? În cazul acesta nici un fel de dovezi, nici chiar cele 
materiale nu folosesc la nimic. Toma a ajuns să creadă nu pentru că l-ar fi 
văzut cu ochii lui pe Hristos înviat din morţi, ci pentru că era înclinat să creadă 
înainte de a fi avut prilejul să-l vadă. Să luăm bunăoară duhurile... Nu ştii ce 
mult imi plac mie duhurile... Inchipuieste-ti: oamenii sunt convinşi că duhurile 
nu pot decât să sprijine credinţa. De ce? Pentru că dracii îşi arată din când în 
cand cornitele de pe celălalt tărâm. „Asta, pretind ei, este o dovadă, ca să zicem 
aşa, materială că există într-adevăr lumea cealaltă”. Auzi colo, dovezi materiale 
despre existenţa lumii celeilalte, ha-ha! În definitiv, chiar dacă argumentul 
acesta ar fi suficient pentru a dovedi că diavolul există de fapt, nu înseamnă că 
s-a dovedit implicit şi existenţa lui Dumnezeu. Aş vrea să fac parte dintr-o 
asociaţie idealistă, ca să pot discuta în contradictoriu cu ei, demonstrându-le 
că realismul nu înseamnă materialism! He-he! 

Ivan Feodorovici se ridică de la masă. 

— Ascultă, am impresia că aiurez... Da, cu siguranţă că aiurez... Poţi să 
baţi câmpii cât vrei, nu mă interesează! N-o să reuşeşti să mă scoţi din sărite ca 
data trecută... Simt totuşi că mi-e ruşine şi nu-mi dau seama de ce... Aş vrea 
să fac câţiva paşi prin odaie... Sunt momente când, spre deosebire de data 
trecută, nu te văd şi nici măcar nu-ţi aud glasul, dar ghicesc întotdeauna ce 
vrei să spui, pentru că în realitate eu vorbesc, eu însumi, nu tu! Nu mai ştiu 
însă dacă ultima oară am dormit sau te-am văzut aievea. Am să înmoi un 
prosop în apă rece şi am să-mi înfăşor capul, poate că aşa o să dispari! 

Ivan Feodorovici se duse de luă prosopul atârnat în colţ şi-şi puse 
intenţia în aplicare, apoi, legat aşa la cap cu ştergarul ud, se apucă să măsoare 
odaia din perete-n perete. 

— Îmi place c-am început să ne tutuim, constată musafirul. 

— Auzi, dobitocul! Râse Ivan. N-oi fi vrând cumva să-ţi spun 
dumneavoastră?! Mă simt mai înviorat acum, numai dacă n-ar fi durerea asta 
din tâmple... Şi din creştetul capului... Dar te rog să nu mai faci atâta filosofie 
ca rândul trecut. Dacă nu-i chip să mă descotorosesc de tine, cel puţin spune- 
mi ceva amuzant. Barfeste, că eşti doar un linge-blide, hai, dă drumul la gură! 
Ce pacoste, să nu poţi scăpa de un coşmar ca ăsta! Dar să ştii că nu mi-e frică 


de tine! Până la urmă tot am să-ţi vin de hac. Oricât ar vrea ei, n-au să ma 
ducă la ospiciu! 

— Linge-blide, c-est charmant. {47} Da, într-adevăr, cam aşa ceva sunt, 
Care-i rostul meu pe lume dacă nu să trăiesc ca un parazit? Dar stau acum si 
te ascult si parca nu-mi vine sa-mi cred urechilor! Zau, am impresia c-ai 
început sa mă iei drept o fiinţă reală, nu numai o plasmuire a fanteziei tale, asa 
cum pretindeai data trecută... 

— Nici un moment nu te-am luat drept o realitate, ripostă furios Ivan. Tu 
nu eşti decât o iluzie, o fantasmagorie, o nălucire de om bolnav. Nu ştiu cum aş 
putea să te desfiintez si văd că n-am încotro: vrand-nevrand, va trebui sa te 
suport o bucata de vreme. Îmi dau seama că eşti o halucinație. Esti propria 
mea întruchipare, mai bine zis, o întruchipare fragmentară a mea... A 
gândurilor şi sentimentelor mele, dar a celor mai josnice şi mai meschine 
sentimente. Din acest punct de vedere ai fi putut oarecum să mă interesezi, 
dacă aş fi avut timp de pierdut... 

— Dă-mi voie, dă-mi voie, stai, că te-am prins cu mata în sac; adineauri, 
sub felinar, te-ai repezit la Aleosa urland: El ţi-a spus, nu-i aşa? De unde ştii că 
el vine la mine?” Era vorba de persoana mea. Prin urmare, ai fost convins, fie 
chiar numai o clipă, că exist cu adevărat şi gentleman-ul râse cu ingaduinta. 

— Da, am avut un moment de slăbiciune... Dar nu puteam oricum să 
cred în existenţa ta. Nu-mi dau seama daca dormeam sau dacă mă plimbam 
într-adevăr prin odaie data trecută. Poate că mi-ai apărut numai în vis, nu te- 
am văzut aievea... 

— Alunei de ce te-ai zburlit aşa adineauri la Aleoşa? Ce băiat drăguţ! 
Zău, mă simt vinovat faţă de el din pricina părintelui Zosima. 

— Taci din gură, să nu te prind că-mi vorbeşti despre Aleoşa! Cum 
îndrăzneşti, lacheu nenorocit?! Se răsti la el Ivan râzând. 

— Ma ocarasti şi totuşi esti cu râsul pe buze - semn bun. De altfel, in 
general azi eşti mult mai amabil decât ultima dată şi înţeleg de ce: hotărârea 
asta măreaţă... 

— N-auzi să taci?! Nici un cuvânt despre hotărârea mea! Striga 
amenintator Ivan. 

— Pricep, pricep, cest noble, cest charmant! {48} Te duci maine - nu-i 
asa? 

— Sa iei apararea fratelui tau, sa te jertfesti pentru el... Cest 
chevaleresque. {49} 

— Taci odată, altfel te iau la palme! 

— Într-o oarecare măsură, trebuie să-ţi mărturisesc că mi-ar face plăcere 
palmele; ar însemna că eşti convins de realitatea mea, fiindcă nimănui, cred, 
nu i-ar trăsni prin gând să ia la palme o fantomă. Dar să lăsăm gluma 
deoparte, să ştii că nu-mi pasă, n-ai decât să mă înjuri cât pofteşti! Părerea 
mea e totuşi c-ar fi mai bine să te porţi ceva mai politicos. Că, de când am 
venit, din prost şi din lacheu nu mă mai scoţi! Ce vorbe sunt astea?! 


— Înjurându-te pe tine, nu fac decât să mă injur pe mine însumi! Râse 
Ivan. Tu esti eul meu, numai ca ai alta mutra. Tu spui exact ceea ce gandesc 
eu... Si deci nu poti sa-mi oferi nimic nou! 

— Daca intr-adevar gandurile noastre coincid, nu pot decat sa ma simt 
magulit, rosti curtenitor si cu demnitate musafirul. 

— Atata doar ca tu imprumuti de la mine gandurile cele mai päcätoase si 
mai ales cele mai stupide. Esti prost si vulgar. Prost de dai in gropi. Nu, zau, nu 
mai pot sa te suport! Ce sa fac? Scrasni Ivan. 

— Dragul meu, vreau să rămân un gentleman şi înţeleg să fiu în orice caz 
tratat ca atare! Ripostă musafirul cu o blajină şi conciliantă demnitate, în 
măsura în care un parazit poate fi demn. Sunt sărac... N-aş putea să spun că 
sunt perfect cinstit, dar... In general, faptul c-as fi un înger decăzut pentru 
opinia publică are valoarea unei axiome. Zău, nici nu-mi vine să cred c-am 
putut să fiu vreodată un înger. Şi chiar dacă am fost cândva, e atâta vreme de 
atunci, încât nu văd de ce ar fi un păcat chiar atât de mare să fi uitat. În 
momentul de fata nu tin decât la reputaţia mea de om cumsecade şi trăiesc de 
pe o zi pe alta, la întâmplare, străduindu-mă să fiu pe plac oamenilor. Crede- 
mă că-i iubesc într-adevăr şi cu toată sinceritatea — o, de ai sti câte calomnii s- 
au spus pe socoteala mea! Aici, pe pământ, de fiecare dată când îmi schimb 
reşedinţa şi mă amestec printre voi, viaţa mea devine, ca să zic aşa, aproape 
reală, ceea ce pentru mine este o voluptate extraordinara. Fiindcă şi eu, ca şi 
tine, am o adevărată aversiune pentru fantastic, tocmai de aceea mă împac atât 
de bine cu realismul vostru pământesc. La voi totul este precis conturat, turnat 
în formule, totul se prezintă sub aspecte geometrice, pe când la noi nu există 
decât nişte ecuaţii nerezolvate! De câte ori descind pe pământ, îmi place să 
călătoresc şi să visez, mai ales să visez. Şi apoi, aici îmi pot permite să devin 
superstitios; te rog să nu râzi; tocmai asta mă încântă, să pot fi superstitios. 
Trăind printre voi, îmi insusesc toate obiceiurile voastre: îmi place, de pildă, să 
mă duc la baia populară. Nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar mi se pare teribil de 
amuzant să fac baie de aburi împreună cu negustorii şi popii. Visul meu este să 
iau înfăţişarea unei precupete durdulii, aşa, ca de vreo sută de kilograme si mai 
bine, să împărtăşesc toate credinţele ei şi să rămân de-a pururea, definitiv şi 
irevocabil, cu întruchiparea aceasta. Iti mărturisesc că n-am alt ideal decât să 
intru într-o biserică şi să aprind o luminare - zău c-as face-o cu toată inima! 
Atunci suferinţele mele vor lua sfârşit. Încă un lucru care mă atrage la voi este 
medicina: în primăvară, când bântuia epidemia de vărsat, m-am dus şi eu la 
spital să mă vaccinez - nu pot să-ţi spun ce fericit am fost în ziua aceea, am dat 
chiar zece ruble pentru ajutorarea fraţilor noştri slavi!... Dar mi se pare că nu 
eşti atent! Îmi face impresia că azi nu prea te simţi în apele tale, continuă 
gentleman-ul după o tăcere de o clipă. Ştiu că ieri ai fost să te vadă doctorul 
acela... Cum stai cu sănătatea? Ce ţi-a spus? 

— Dobitocule! Îl apostrofă Ivan. 

— În schimb, tu eşti de o inteligenţă scăpărătoare. lar mă insulti? Te rog 
să mă crezi că te-am întrebat numai aşa, fiindc-a venit vorba; nici prin gând nu 


mi-a trecut să te compătimesc. N-ai decât să nu-mi răspunzi dacă nu vrei. În 
zilele noastre mai toată lumea suferă de reumatism... 

— Dobitocule! Se burzului din nou Ivan. 

— Ai tu ce ai cu vorba asta! De-ai şti ce-am tras anul trecut din pricina 
unui reumatism! Şi acum îmi aduc aminte. Drac reumatic, cine a mai pomenit? 
— De ce nu, dacă sunt aidoma cu voi? Din moment ce iau înfăţişare 
omenească, trebuie să suport toate consecinţele. Satana sum et nihil humani a 

me alienum puto. (50) 

— Cum, cum? Satană sum et nihil humani... Ştii că nu e rău pentru un 
diavol! 

— Mă bucur c-am reuşit până la urmă să-ţi fiu pe plac. Dar stai putin, 
ideea asta nu-i a mea, îl întrerupse Ivan uluit. Niciodată nu mi-a trecut aşa 
ceva prin minte... 

— Cest du nouveau, nest-ce pas? (51) De astă dată, am să fiu onest şi am 
să-ţi explic. Ascultă: uneori în vis, mai ales într-un coşmar, omul, bunăoară 
când se culcă cu stomacul încărcat sau cine ştie din ce altă cauză, vede nişte 
scene atât de extraordinare, atât de veridice, atât de complicate, participă la 
nişte evenimente sau chiar la un şir întreg de peripeții, legate între ele printr-o 
intrigă cu o mulţime de detalii atât de neprevăzute — începând cu cele mai 
înalte manifestări ale spiritului şi sfârşind cu cel mai neînsemnat nasture de la 
plastron — încât, pe legea mea, nici chiar Lev Tolstoi nu cred c-ar putea să le 
imagineze! Interesant e ca de obicei visele astea nu le au scriitorii, ci omul de pe 
stradă, funcţionari, foiletonişti, popi... E chiar o problemă demnă de studiat; un 
ministru mi-a mărturisit odată că ideile cele mai fericite îi veneau în timpul 
somnului. Acelaşi lucru probabil s-a întâmplat şi acum. Cu toate că, de fapt, 
nu sunt decât o nălucire a minţii tale, o halucinație, la fel ca într-un coşmar, se 
întâmplă să spun lucruri originale, care nici prin gând nu ti-ar fi trecut; asa 
încât, fără să împrumut de loc gândurile tale... Nu sunt nimic mai mult decât 
un vis urzit de închipuirea ta. 

— Minti! Scopul tău este să mă convingi că ai o existenţă cu totul 
independentă şi nu c-ai fi o fantasmagorie plăsmuită de mintea mea, aşa cum 
tu însuţi ai declarat adineauri. 

— Dragul meu, azi m-am hotărât să folosesc o metodă nouă, pe care am 
să ţi-o explic mai târziu. Stai, unde am rămas? Da şi cum iti spuneam, am 
răcit, dar nu aici, la voi, ci încă de când mă aflam dincolo... 

— Unde dincolo? Spune, cât mai ai de gând să stai la mine? Nu mai vrei 
să pleci odată! Exclamă Ivan aproape disperat. 

Sătul de atâta plimbare între patru pereţi, se aşeză pe divan şi, punând 
din nou coatele pe masă, îşi strânse fruntea în palme. Smulse apoi prosopul ud 
cu care se legase la cap şi-l azvârli cât colo înciudat: vedea că nu-i folosea la 
nimic. 

— Ai nervii zdruncinati, observă gentleman-ul cu un aer degajat si 
familiar si, în acelaşi timp, cu o evidentă bunăvoință. Acum te-ai supărat pe 
mine pentru c-am avut ghinionul să răcesc. Şi totuşi, să ştii că răceala asta nu 


avea nimic supranatural. Eram grabit sa ajung la o serata diplomatica data de 
o doamna din elita Petersburgului, cäreia ii intrase in cap sa ajunga ministru. 
Eram, bineinteles, in frac, cu cravata alba si manusi, dar ma aflam Dumnezeu 
stie unde si, ca sa ajung pe pamant, trebuia sa strabat un spatiu imens... 
Natural, pentru mine nu era vorba decat de o clipa, dar si lumina pe care o 
raspandeste soarele are nevoie, totusi, de opt minute ca sa atinga fata 
pământului şi gandeste-te că eu nu eram decât cu fracul pe mine şi o jiletca 
subtire! De obicei, duhurile nu sufera de frig, dar atunci cand se intrupeaza 
luand chip omenesc... Intr-un cuvant, am fost destul de usuratic ca sa plec la 
drum, aşa îmbrăcat, prin spaţiu, prin eter, prin „fluidul ce se întinde ca o pânză 
deasupra pământului învârtoşat” şi era un ger... dar ce vorbesc eu: o sută 
cincizeci de grade sub zero, asta nu se mai cheamă ger! Ştii, poate, cum 
obişnuiesc fetele de la ţară să-şi bată joc de câte un băiat mai nătâng) 
punându-l în toiul iernii să lingă toporul când afară-i prăpăd, treizeci de grade 
sub zero; limba i se lipeste pe loc de fierul securii si, căznindu-se s-o 
dezlipească, nătărăul, şi-o jupoaie până la sânge. Asta la treizeci de grade! 
Inchipuieste-ti însă, ce poate să fie la o sută cincizeci! Cred că la o temperatură 
atât de scăzută e destul să atingi securea cu un deget ca să rămâi fără el... 
Numai... Numai să ai o secure... 

— Dar ce să caute o secure acolo? Îi tăie brusc vorba Ivan Feodorovici, 
plictisit şi cu gândul aiurea, silindu-se din răsputeri sa se împotrivească 
delirului şi sa nu se lase cu totul furat de iureşul nebuniei. 

— O secure? Se miră musafirul. 

— Ei da, ce s-ar întâmpla acolo cu ea? Stărui cu o aprigă încăpățânare 
Ivan Feodorovici aproape strigând, exasperat. 

— Ce s-ar întâmpla cu o secure în spaţiu? Quelle idee {52}. Dacă ar 
ajunge cumva acolo, presupun că, la o asemenea depărtare, ar începe să se 
rotească în jurul pământului în chip de satelit. Astronomii ar calcula cu 
precizie ora când apune şi când răsare iar Gattug {53} l-ar înscrie în calendar, 
atâta tot. 

— Tare mai eşti prost, zău! Prost ca noaptea! Îl repezi Ivan indignat. Cel 
putin încearcă să minţi mai cu haz, altfel să ştii că nu te. Mai ascult. Ce-ti 
închipui, c-o să mă dai gata cu realismul tău, c-o să mă faci să cred că exişti 
într-adevăr? Ei, uite că nu vreau sa cred. Şi n-am să cred! 

— Zău dacă mint, tot ce ţi-am spus este adevărat, numai ca, din păcate, 
adevărul aproape niciodată n-are haz. Cum văd eu, te-ai fi aşteptat de la mine 
la cine ştie ce lucruri grandioase, dacă nu chiar sublime. Îmi pare foarte rău, 
dar nu pot să-ţi ofer decât ceea ce am... 

— Lasă-te de filosofie, măgarule! 

— Crezi că de filosofie îmi arde mie?! Când iti spun că-mi intepenise toată 
partea dreaptă, de-mi venea să urlu de durere!... M-am gândit atunci să apelez 
la ajutorul ştiinţei medicale; doctorii însă se pricep de minune să pună un 
diagnostic, să-ţi analizeze boala exact cum scrie la carte, atâta numai că nu 
pricep s-o şi lecuiască. Am dat peste un student, un exaltat. Ce crezi că mi-a 


spus: „Dacă n-o sa mai aveţi zile de trait, cel putin o să ştiţi precis de ce boală 
ati avut parte să muriti!” Ce să mai vorbim de mania asta pe care o au toţi să te 
trimită pe loc la specialişti! „Eu, zice, nu am decât calitatea de a pune 
diagnosticul, dar dacă te duci la cutare sau cutare specialist, acela cu 
siguranţă c-o să te facă bine.” Nu ştiu dacă ai remarcat că medicul de modă 
veche care practica medicina generală a dispărut cu desăvârşire. Acum nu mai 
există decât specialişti, după cum se poate vedea din reclamele publicate în 
toate ziarele. Dacă ai ceva la nas, ţi se recomandă să mergi la Paris, unde, zice- 
se, s-ar afla un specialist cu renume european care cunoaşte toate metehnele 
nasurilor. Te duci, aşadar, la Paris şi faimosul specialist iti examinează nasul, 
ca să-ţi declare in cele din urmă: „Eu, zice, pot să-ţi dau un tratament, dar 
numai pentru nara dreaptă, fiindcă asta e specialitatea mea. Rămâne ca după 
aceea să faci un drum până la Viena; acolo există un specialist în nara stângă 
şi el o să-ţi trateze şi nara cealaltă.” Ce puteam să fac? N-ar strica, mi-am zis 
eu, sa încerc şi nişte leacuri babesti; un doctor neamt m-a sfătuit să mă duc la 
baia de aburi şi să mă ung cu miere şi sare. M-am grăbit să-i urmez povata, 
fiindcă aveam astfel prilejul să mai merg o dată la baie; m-am spoit deci cu 
miere din cap până-n picioare, dar tot fără nici un folos. Disperat, am scris 
atunci la Milano contelui Mattei, care mi-a trimis o carte şi nişte picături; m-am 
lipsit şi le-am lăsat în plata Domnului! Şi ştii cu ce m-am vindecat? Cu 
extractul de malt al lui Hoff! L-am cumpărat aşa, într-o doară, am consumat un 
flacon şi jumătate şi parcă mi-a luat durerea cu mâna! Eram numai bun să 
merg la bal! Mă gândisem chiar, pentru a-mi arăta recunoştinţa, să public o 
scrisoare de mulţumire în ziare, dar şi de astă dată am avut ghinion: nici o 
redacţie n-a vrut să mi-o publice! „E ceva retrograd, mi s-a explicat la toate 
gazetele, nimeni n-o să creadă, fiindcă le diable n'existe point! (54) Doar dacă 
vreţi s-o publicaţi fără semnătură.” Dar ce valoare mai poate să aibă o scrisoare 
de mulţumire anonimă? „în secolul nostru, le-am răspuns râzând, e retrograd 
într-adevăr să crezi în Dumnezeu, numai că eu, vedeţi dumneavoastră, sunt 
drac, şi, după câte ştiu, în dracu oricine poate să creadă.” „Aveţi dreptate, au 
recunoscut ei, cine nu crede în diavol? Totuşi, ne pare rău, dar nu vă putem 
publica scrisoarea. Ni-e teamă să nu ne compromitem. Doar aşa, dacă vreţi, 
sub o formă umoristică.” Mi-am dat seama însă că o mulţumire scrisă pe un 
ton hazliu n-ar mai avea nici un efect. Aşa că m-am lăsat păgubaş. Mă crezi, 
ingratitudinea asta mi-a rămas ca o piatră pe inima până în ziua de azi! Cele 
mai frumoase simtaminte, cum ar ti, bunăoară, recunoştinţa, mie imi sunt 
interzise şi asta numai din pricina situaţiei mele sociale. 

— lar ai dat în doaga filosofiei! Scrâşni plin de venin Ivan. 

— Ferească Sfântul! Dar cum să nu te plângi de atâta nedreptate? Sunt 
nedreptăţit. Tu, bunăoară, nu mă mai scoţi din prost. Ca să vezi ce înseamnă 
să judeci ca un om tânăr şi necopt la minte! Dragul meu, află că inteligenţa nu- 
i totul pe lume! Am inimă din născare şi sunt vesel din fire, cum s-ar zice „şi eu 
mă îndeletnicesc cu vodeviluri... (55) „Am impresia că tu mă iei drept un 
Hlestakov incaruntit. Totuşi, destinul meu este mult mai tragic. In virtutea nu 


stiu carui decret, dat inainte de inceputul inceputului si a carui ratiune n-am 
putut niciodata s-o pricep, a ramas definitiv stabilit ca menirea mea pe lume sa 
fie aceea de a ,nega” totul. Desi, in realitate, sunt atat de blajin si nu-mi place 
de loc sa fiu negativist. ,Nu, mi s-a spus, asta ti-e menirea, du-te si tagaduieste 
totul; fara negatie n-ar mai exista critica si ce haz ar mai avea atunci o revista 
fără un „foileton critic”? Gândeste-te numai ce s-ar face omenirea dacă n-ar 
mai avea posibilitatea să critice? Ar însemna ca toată lumea să cânte 
necontenit „osanale”. Dar e posibil, oare, să urzeşti viaţa numai din „osanale”, 
decât doar dacă le-ai trecut mai înainte prin flacăra îndoielilor şi aşa mai 
departe, mereu pe aceeaşi strună. De altfel, sunt lucruri care nu mă privesc pe 
mine, nu sunt eu acela care a plăsmuit lumea şi deci n-am nici un fel de 
răspundere în privinţa asta. Nu ştiu însă de ce m-au ales tocmai pe mine tap 
ispăşitor, punându-mă să scriu zi de zi foiletonul critic! Şi aşa a apărut viaţa pe 
lume. Îmi dădeam prea bine seama cum era înjghebată toată comedia şi atunci, 
fără să stau mult pe gânduri, am cerut ritos să fiu suprimat. „Nu, mi s-a spus, 
trebuie neapărat să trăieşti, fiindcă fără tine n-ar mai fi nimic. Dacă totul ar 
decurge în chipul cel mai paşnic pe pământ, nu s-ar mai întâmpla nimic într- 
adevăr. Fără tine nu s-ar produce nici un fapt divers şi viaţa are nevoie 
absolută de fapte diverse.” Aşa că, neavând încotro, îmi împlinesc obligaţiile 
împotriva voinţei mele, scornesc tot felul de „fapte diverse” şi, din ordin 
superior, ma tin numai de ticăloşii. Iar oamenii iau toată comedia asta în 
serios, chiar dacă sunt înzestrați cu o incontestabilă inteligenţă. Tocmai în asta 
constă tragedia lor. Şi bineînţeles suferă, dar... Trăiesc, trăiesc cu adevărat, nu 
numai în imaginaţie, fiindcă suferinţa înseamnă viaţă. De altfel, cum ar mai 
putea să simtă plăcerile vieţii dacă n-ar suferi? Întreaga lor existenţă s-ar 
desfăşura ca o interminabilă liturghie care, oricât ar fi ea de sfântă, ar deveni 
totuşi plicticoasă. Dar eu? Sufăr şi eu, din păcate, chiar dacă nu trăiesc. Eu 
sunt x-ul dintr-o ecuaţie cu o necunoscută. Un fel de fantomă a vieţii, care nu 
ştie nici de unde vine, nici unde se duce, care am uitat chiar şi cum o cheamă. 
Râzi?... Ba nu, nu râzi, văd eu că eşti iarăşi furios. Mereu te înfurii pe mine, ai 
vrea să-ţi spun numai lucruri rationale si eu care iti repet într-una c-as da 
toată existenţa mea astrală, toate gradele şi toate onorurile ca să iau înfăţişarea 
unei precupete de o sută zece kilograme, să pot aprinde şi eu o lumânare la 
biserică! 

— Nici tu nu mai crezi în Dumnezeu? Întrebă cu un rânjet veninos Ivan. 

— Cum să-ţi spun... Dacă vorbeşti serios... 

— Există Dumnezeu sau nu există? Îl soma să răspundă Ivan cu o 
implacabilă staruinta. 

— A, va să zică, vorbeşti serios? Dragul meu, zău nu ştiu şi te rog să mă 
crezi că ţi-am făcut o mărturisire gravă. 

— Cum nu ştii, când îl vezi pe Dumnezeu?! Nu, acum îmi dau seama, tu 
nu ai o existenţă de sine stătătoare, tu nu eşti decât eul meu, nimic mai mult! 
O fantasmagorie, o născocire a propriei mele închipuiri! 


— Daca vrei, amandoi avem aceeasi filosofie, Asta e adevarul. Je pense, 
donc je suis (56), e tot ce pot să-ţi spun cu certitudine; restul - adică ceea ce se 
află în jur, toate lumile astea, Dumnezeu si chiar satana însăşi - n-au o 
existenţă dovedită, nu se ştie dacă există în sine sau nu este decât o creaţie a 
spiritului meu, o dezvoltare consecventă a eului meu, care dăinuieşte prin 
propriile-i forţe dinainte de începutul vremurilor... Gata, am terminat, nu mai 
scot un cuvânt, am impresia că iarăşi te mănâncă palmele! 

— Mai bine mi-ai spune o anecdotă! Gemu exasperat Ivan. 

— Ştiu o anecdotă care se potriveşte de minune cu discuţia noastră. La 
drept vorbind, nu este chiar o anecdotă, ci o legendă. De câteva ori până acum 
mi-ai reproşat lipsa mea de credinţă: „Vezi şi totuşi nu crezi!” spuneai mai 
adineauri. Dar, dragul meu, nu sunt singurul în cazul ăsta; la noi e o 
harababură întreagă de când cu ştiinţa asta a voastră. Atâta timp cât au existat 
numai atomi, cele cinci simţuri şi cele patru stihii, a mai mers cum a mers. 
Atomii erau cunoscuţi şi în antichitate. Dar de când s-a aflat c-ati descoperit 
„molecula chimică”, „protoplasma” şi dracu mai ştie ce încă, toată lumea la noi 
a început să umble cu coada între picioare. E un haos întreg, superstitiile au 
răsărit ca ciupercile, aşijderea si barfelile, fiindcă să ştii că şi la noi barfeala e 
în floare, la fel ca şi pe meleagurile voastre, dacă nu chiar mai mult. Şi, în 
sfârşit, denunturile, că doar şi noi avem o secţie unde se primesc anumite 
informatii”. Iti spuneam aşadar, de o veche legendă medievală — e vorba de 
evul nostru mediu, nu de al vostru — o legendă atât de absurdă, încât nu mai 
găseşte crezământ nici la noi, decât doar la precupetele dolofane; mă gândesc 
iarăşi la precupetele noastre, nu la cele de pe fata pământului. Fiindcă tot ce 
există la voi există şi la noi deopotrivă; e un secret pe care ţi-l dezvălui din 
prietenie, deşi n-avem voie să suflăm un cuvânt. În legenda pe care am să ţi-o 
povestesc se vorbeşte despre rai. Cică ar fi trăit cândva pe lume un mare filosof, 
un gânditor, care nega totul, legile, conştiinţa, credinţa şi mai cu seamă viaţa 
de apoi (57). Murind, filosoful nostru era convins c-o să se mistuie cu totul în 
beznă, în neființă, si, când colo, s-a trezit pe lumea cealaltă. S-a minunat, dar 
în acelaşi timp nu şi-a putut stăpâni indignarea: „Imposibil! A exclamat el. Asta 
contrazice toate convingerile mele!” Fapt pentru care a fost osândit... Te rog să 
mă ierti, dar nu fac decât să reproduc întocmai ceea ce am auzit si, în fond, 
trebuie să te gândeşti că nu este decât o legendă... Cum iti spuneam, deci, a 
fost osândit să străbată prin beznă un cvadrilion de kilometri (şi la noi s-a 
introdus în ultima vreme sistemul vostru metric) şi, abia după ce va fi parcurs 
în întregime această distanţă, porţile raiului să se deschidă în faţa lui şi să i se 
ierte toate păcatele... 

— Şi ce alte cazne mai există pe lumea cealaltă, în afară de cvadrilionul 
acela? Îl întrerupse Ivan cu o insufletire neașteptată. 

— Ce cazne? Ah, nu mă mai întreba! Odinioară a mai fost cum a fost, dar 
acum se folosesc tot mai mult torturile morale, cum ar fi, bunăoară, „mustrările 
de conştiinţă” şi alte asemenea bazaconii. E şi asta o moda pe care tot de la voi 
am imprumutat-o, de când cu ,imblanzirea moravurilor” voastre! Şi cine crezi 


ca profita de pe urma lor? Numai cei lipsiti de constiinta, pentru ca, din 
moment ce nu exista constiinta, nu mai poate fi vorba nici de remuscari. Si 
cine sufera in schimb? Oamenii de treaba, care au mai pastrat un pic de 
constiinta si de onestitate... Ca sa vezi care sunt rezultatele reformelor cand 
sunt infaptuite pe un teren nepregatit si cand, pe deasupra, sunt copiate 
aidoma dupa diferite institutii straine! Consecintele sunt pur si simplu 
dezastruoase! Focul gheenei de pe vremuri cred ca-i de preferat. Dar sa ne 
intoarcem la filosoful osandit sa mearga pe jos un cvadrilion de kilometri. A stat 
el un timp locului asa, uitandu-se jur imprejur si in cele din urma s-a culcat 
de-a curmezisul drumului. ,De ce sa-mi bat picioarele, zice, nu vreau uite-asa, 
din principiu!” Ia sufletul unui ateu cultivat, rus si amesteca-l cu sufletul 
prorocului Iona, care a boscorodit trei zile si trei nopti incheiate in pantecele 
chitului si ai să-ţi dai seama ce fel de om era gânditorul care s-a întins de-a 
curmezisul drumului. 

— Dar pe ce s-a întins acolo? 

— Probabil c-o fi avut pe ce. Nu râzi? 

— Bravo lui! Exclamă cu aceeaşi ciudată insufletire Ivan, manifestând un 
interes cu totul surprinzător. Şi acum ce face, tot acolo a rămas? 

— Nu, tocmai asta-i nostimada. După ce-a zăcut aşa întins aproape o mie 
de ani, s-a sculat frumos şi şi-a luat picioarele la spinare. 

— Auzi, dobitocul! Exclamă Ivan, râzând nervos şi totodată cumpănind 
parcă ceva în sinea lui. Nu era acelaşi lucru să zacă o veşnicie sau să meargă 
un cvadrilion de verste? Asta înseamnă un bilion de ani, nu? 

— Poate chiar mai mult, păcat că nu am un creion şi o hârtie la 
îndemână să-ţi fac un calcul exact. Între timp însă a ajuns de mult la ţintă; de 
aici încolo începe anecdota. 

— Cum, a şi ajuns? De unde a scos aşa deodată un bilion de ani? 

— Tu te gândeşti mereu la lumea voastră! Dar poate că şi pământul pe 
care te afli acum şi-a repetat existenţa de un bilion de ori până acum. La un 
moment dat, viaţa se stinge cu desăvârşire, planeta îngheaţă, crapă, începe să 
se faramiteze, descompunându-se în elementele din care a fost plamadita, apa 
acoperă din nou uscatul; apoi răsare o nouă cometă, un soare nou, din care se 
desprinde o altă planetă. Asta înseamnă, în fond, evoluţia, viaţa se repetă 
mereu, iarăşi şi iarăşi, identic, până în cele mai mici amănunte. Ce plictiseală, 
zău, e scandalos... 

— Bine, bine. Şi ce s-a întâmplat când a ajuns la capătul drumului? 

— Să vezi, în momentul acela porţile raiului s-au deschis, lăsându-l să 
intra înăuntru; n-au trecut însă nici două secunde -— pe ceas (deşi, între timp 
ceasul lui ar fi trebuit să se descompună în buzunar, desfăcându-se în 
elementele-i componente, până a făcut tot drumul ăsta) — aşadar, zic, n-au 
trecut nici două secunde şi omul nostru a prins a striga sus şi tare că face într- 
adevăr să umbli nu un cvadrilion, ci un cvadrilion de cvadrilioane şi de un 
cvadrilion de ori încă pe atâta ca să intri în rai! Într-un cuvânt, a început să 
cânte „osana”, făcând exces de zel. Ba chiar a exagerat în asemenea hal, încât 


unii locatori ai raiului, cu mai multa demnitate, in primele zile nici n-au 
catadicsit sa-i dea mana: prea repede trecuse de partea conservatorilor! 
Temperament rusesc, ce să-i faci! Iti repet însă din nou, nu-i decât o legendă in 
fond. Ti-o vând aşa cum am cumpărat-o. Ca să-ţi dai seama de ideile care se 
mai bucură încă de oarecare credit la noi în privinţa asta. 

— Te-am prins! Strigă încântat Ivan cu o vioiciune aproape copilărească, 
ca şi când şi-ar fi reamintit brusc de un lucru precis. Anecdota asta cu 
cvadrilionul de ani eu am inventat-o! Aveam şaptesprezece ani pe atunci, eram 
încă în liceu... Da, eu am inventat-o şi am şi povestit-o chiar unui coleg, 
Korovkin. Asta se întâmpla la Moscova... E un lucru atât de original, încât nu 
se poate s-o fi citit undeva, în vreo carte. Uitasem de ea... Probabil însă că în 
momentul ăsta mi-a răsărit inconştient în minte; n-aveai de unde s-o ştii ca să 
mi-o istoriseşti! Aşa cum în drum spre eşafod ţi se îmbulzesc fără să vrei în 
minte mii şi mii de gânduri... Mi-am amintit de ea ca prin vis. Înseamnă că 
vorbesc cu tine în somn! Şi deci nu eşti decât un vis, nu existi! 

— Ardoarea cu care mă renegi, râse gentleman-ul e o dovadă că totuşi 
crezi în existenţa mea! 

— Câtusi de putin! Nu cred nici măcar o sutime! 

— Oricum însă o miime tot crezi. Dozele homeopatice sunt poate cele mai 
puternice. De ce nu vrei să mărturiseşti cinstit? Crezi totuşi în existenţa mea 
cât de cât, fie chiar numai a zecea parte dintr-o miime. 

— Nici atât! Protestă Ivan furios, dar numaidecat adauga cu un aer 
misterios: deşi aş vrea să cred că existi! 

— Ce declaraţie! Dacă-i aşa, am să fiu atât de bun şi am să-ţi dau o 
mână de ajutor. Ascultă, nu tu, ci eu te-am prins pe tine acum! Înadins ţi-am 
povestit anecdota inventată de tine, dar pe care o uitasesi, ca să-ţi spulber si 
ultimul strop de credinţă în realitatea existenţei mele! 

— Minti! De ce mi-ai apărut acum dacă nu ca să mă convingi că existi? 

— Aşa e. Dar soväielile, neliniştea, lupta dintre credinţă şi îndoială 
pentru un om conştient înseamnă uneori o suferinţă atât de cumplită, încât e 
de o mie de ori mai bine pentru el să-şi pună ştreangul de gât! Ştiind că tu crezi 
totuşi cât de cât în existenţa mea, intenţionat ţi-am povestit acea anecdotă, ca 
să-ţi sporesc îndoielile cu încă puţin, o doză infimă, dar decisivă. Te fac mereu 
să oscilezi între certitudine şi îndoială, purtandu-te alternativ de la una la alta, 
dar cu un scop foarte precis. Este o nouă metodă. Asa cum te cunosc eu - şi te 
cunosc destul de bine — iti garantez că în momentul când n-o să mai ai nici cea 
mai mică certitudine ca exist, ai să cauţi tu însuţi să mă convingi că nu sunt de 
loc o fantasmagorie, ci exist în realitate şi atunci să ştii că mi-am atins scopul. 
Trebuie să-ţi spun că e vorba de un scop nobil. Vreau să arunc astfel în sufletul 
tău sămânţa credinţei, o sămânță minuscula, din care însă va creşte un stejar 
şi încă ce stejar! Si când ai să te vezi cocotat sus, în vârful lui, o să-ţi vină pofta 
să ajungi şi tu în rândul „cuvioşilor schimnici şi fecioarelor neprihănite” (58), 
fiindcă în sufletul tău doreşti din răsputeri să fii deopotrivă cu ei; ai să te 
hrăneşti cu aguridă, ai să-ţi cauţi în pustietate mântuirea sufletului! 


— Nu cumva vrei sa spui, ticalosule, ca te sträduiesti pentru mantuirea 
sufletului meu?! 

— Trebuie sa fac si eu macar o singura fapta buna. Pazea! Cum vad eu, 
iar ti-a sarit tandara! 

— Mascara! Ai incercat vreodata sa ispitesti pe cei care se hranesc cu 
agurida si stau de se roaga cate saptesprezece ani in cine stie ce pustietate 
pana prind mucegai? 

— Dragul meu, nici n-am facut altceva de cand ma stiu. Sufletul unui 
pustnic e cateodata mai pretios pentru noi decat o constelatie intreaga, fiindca 
avem si noi aritmetica noastra si atunci, fireste, faci tot ce poti ca sa pui mana 
pe un briliant atât de scump; pentru el esti în stare să uiţi nu numai lumea 
asta, dar toate lumile câte există în univers. Iti dai seama ce poate să 
însemneze asemenea victorie? Aş putea chiar să-ţi spun că unii dintre 
schimnicii ăştia au tot atâta cultură ca şi tine, dar sunt sigur că n-ai să mă 
crezi. De-ai şti ce haos există în sufletul lor, ce amestecătură de credinţă şi de 
îndoieli! Zău, uneori iti face impresia c-ar fi destul să intervină ceva, un fleac de 
nimic, pentru ca toată credinţa lor „să se dea peste cap”, cum zice actorul 
Garbunov (59). 

— Spune-mi, de câte ori ti s-a întâmplat în asemenea ocazii să-ţi scurteze 
cineva lungul nasului? 

— Dragul meu, replică sententios musafirul, câteodată-i mai bine sa 
umbli cu nasul ceva mai scurt decât să rămâi de tot fără el, după cum 
mărturisea mai zilele trecute un conte bolnav (s-o fi tratat şi el cu vreun 
specialist) duhovnicului său, un preot iezuit. Eram si eu de fata la spovedanie, 
a fost într-adevăr o nostimadă întreagă. „Daţi-mi înapoi nasul!” se jelea contele, 
bătându-se cu pumnul în piept. Părintele dădea din colţ în colţ: „Fiule, căuta el 
să-l liniştească, necunoscute sunt pentru noi tainicele căi ale puterii cereşti 
care randuieste totul după dreapta ei cumpănă! De multe ori o nenorocire 
bătătoare la ochi aduce cu sine cine ştie ce neasemuite foloase, chiar dacă 
acestea nu se văd pentru moment. Dacă o soartă nemiloasă a vrut să rămâi 
fără nas, oricât de nenorocită ar fi împrejurarea asta, totuşi, are şi părţile ei 
bune; aşa, de pildă, cât vei trăi, nimeni n-o să mai poată spune că ai nasul prea 
lung şi ar trebui să ţi-l mai scurteze cineva.” „Cucernice părinte, asta nu poate 
fi o consolare! A strigat tânărul disperat. Aş fi fericit să fie cât de scurt, numai 
să-l ştiu acolo, la locul lui!” „Fiule, i-a răspuns duhovnicul suspinând, nu poţi 
cere toate deodată; vorbind aşa cum ai făcut dumneata, înseamnă să cârteşti 
împotriva Celui-de-Sus, care totuşi e atât de îndurător faţă de noi, muritorii şi 
nu ne da nici o clipă uitării; chiar în cazul de fata, dorinţa dumitale a fost 
împlinită. Ziceai c-ai fi fericit să ai nasul cât de scurt; de ce l-ai mai purta 
atunci de prisos dacă te încurcă într-atât, încât ai vrea să-l scurtezi...?” 

— Ptiu, ce tampenie! Exclamă Ivan. 

— Dragul meu, am vrut numai să te fac să râzi, dar îţi jur că într-adevăr 
ăsta este tipicul cazuisticii iezuite şi că tot ce ţi-am povestit s-a întâmplat exact 
aşa, punct cu punct, cum ţi-am povestit eu! Întâmplarea e destul de recentă si 


să ştii că mi-a dat multă bătaie de cap. În cele din urmă, bietul tânăr s-a întors 
acasă şi în aceeaşi noapte şi-a zburat creierii; am stat lângă el până în ultima 
clipă... Cât priveşte confesionalele iezuite, pot să-ţi spun că nu există distracţie 
mai plăcută pentru mine în momentele când mă cuprinde urâtul. Poftim un alt 
caz şi mai recent. Acum câteva zile, o tânără normandă, o blondină de vreo 
douăzeci de ani, vine să se spovedească unui duhovnic. O minune de fată, un 
corp, o graţie de-ti lăsa gura apa! A îngenuncheat şi şi-a mărturisit în soapta 
păcatele prin ferestruică. „Vai de mine, fata mea, iar ai căzut în ispită?... Se 
minunează părintele. O, Sancta Maria, ce-mi auziră urechile: ai păcătuit iarăşi 
cu un bărbat! Dar cât mai ai de gând să duci viata asta? Ar trebui să-ţi fie 
ruşine. „Ah, mon pere, i-a răspuns pacatoasa, cu obrajii scaldati în lacrimi de 
pocăință, ca lui fait tant de plaisir et a moi şi peu de peine!” {60} Ei, spune-mi, 
ai mai auzit aşa ceva? Până si pe mine m-a facut mart! Era însuşi glasul naturii 
ce-şi cerea drepturile. Dacă vrei, asta înseamnă mai mult chiar decât 
nevinovăția! Am dezlegat-o de păcat şi tocmai mă pregateam să plec, cand ce 
crezi c-am observat? Duhovnicul îi dădea întâlnire pentru aceeaşi seară! Deşi 
mai tare chiar decât cremenea, bătrânul a căzut în ispită cât ai bate din palme! 
Ce vrei, natura a fost mai puternică decât el! De ce strâmbi iar din nas? Nu 
cumva iar te-ai supărat? Nu poate omul să-ţi intre în voie şi pace...! 

— Lasă-mă, te ţii de capul meu ca un coşmar de care mă zbat zadarnic 
să scap! Gemu dureros Ivan, marturisindu-si neputinta în fata vedeniei ce-l 
obseda. Mă plictiseşti de moarte, mă exasperezi, nu mai pot să te suport! Aş da 
orice numai să mă descotorosesc de tine! 

— Repet, nu trebuie să ai pretenţii prea mari de la mine, nu te aştepta la 
nimic ,maret” sau „sublim” din partea mea si ai să vezi ce bine o sa ne 
împăcăm atunci amândoi, rosti autoritar gentleman-ul. Eşti furios pe mine 
pentru că n-am apărut înaintea ta într-o văpaie de foc, „tunând şi fulgerând”, 
cu aripile arse, ci sub această înfăţişare modestă. Simţul tău estetic şi amorul 
tău propriu sunt jignite: cum de şi-a permis un drac de duzina să se prezinte 
aşa unei persoane atât de simandicoase ca domnia ta? În tine mai vibrează încă 
struna aceea romantică despre care Bielinski vorbea atât de ironic! Ce să 
facem, tinere! În momentul când mă pregăteam să vin la tine, m-am gândit — în 
glumă — să împrumut chipul unui consilier de stat în retragere, decorat cu 
Steaua Leului şi a Soarelui pentru meritele dovedite în timpul serviciului în 
Caucaz şi să apar aşa în fata ta cu decorația la butoniera, dar m-am temut c-o 
să mă iei la palme, fiindcă-am îndrăznit să prind de frac Steaua Leului şi a 
Soarelui în loc să vin cu Steaua Polară pe piept sau poate cu Sirius. Îmi tot 
reproşezi mereu că sunt prost. Dar, sfinte Dumnezeule, n-am câtuşi de puţin 
pretenţia să fiu la fel de inteligent ca tine! Mefisto, arătându-i-se lui Faust, îi 
mărturiseşte că, dorind să facă numai rău, în pofida voinţei lui face numai 
bine. N-are decât, treaba lui, cu mine se întâmplă tocmai pe dos. Sunt poate 
singura fiinţă de pe lume care iubeşte adevărul şi năzuieşte sincer să facă 
binele. Am fost de faţă atunci când Cuvântul răstignit pe cruce s-a ridicat le 
ceruri, ducând cu sine sufletul tâlharului crucificat alături; am auzit strigătele 


fericite ale heruvimilor care-l prosläveau cântând „osana”; am auzit inaltandu- 
se in extaz glasurile serafimilor, al cäror tumult a zguduit tariile ceresti si 
intreaga fire. Si-ti jur pe tot ce poate fi mai sfant pe lume ca in clipa aceea as fi 
vrut sa ma. Alatur corului lor si sa cant osanale intr-un glas cu ei. Cuvantul 
,osana” imi statea pe buze, era gata-gata sa mi se smulga din piept... Stii, sunt 
foarte sentimental din fire si sensibil ca un artist. Dar bunul-simt - ăsta-i 
cusurul meu, din pacate cel mai nefericit dintre toate cate le am! 

— M-a silit să păstrez măsura chiar si atunci si am lăsat să-mi scape 
momentul prielnic! „Ce s-ar întâmplă dacă m-aş apuca să cânt osanale?” m-am 
gândit imediat. Orice scânteie de viaţă s-ar stinge în lume şi n-ar mai avea loc 
nici un fapt divers. Numai din respect pentru îndatoririle mele profesionale şi 
pentru situaţia mea socială am căutat să înăbuş îndemnul generos ce-mi 
incoltise în suflet şi să-mi vad mai departe de ticăloşiile mele. Cinstea de a face 
bine şi-a rezervat-o altcineva, iar mie mi-au rămas numai ticăloşiile. Îţi 
mărturisesc însă că nu râvnesc de fel onoarea de a trăi pe veresie şi că nu sunt 
câtuşi de putin ambițios. De ce, oare, dintre toate fiinţele care există pe lume, 
numai mie mi-e dat să înghit blestemele oamenilor de treabă, ba chiar şi 
palmele lor, căci, luând chip omenesc, sunt obligat de cele mai multe ori să 
suport toate consecinţele. Ştiu că la mijloc e un secret, pe care nimeni încă nu 
vrea cu nici un preţ să mi-l dezvăluie, pentru că în clipa în care l-aş afla poate 
c-aş începe şi eu să cânt în gura mare osanale şi atunci ar dispărea de pe lume 
acel mâinus indispensabil fără de care prudenta şi-ar întinde stăpânirea peste 
tot pământul. Iti dai seama, cred, că înscăunarea ei ar însemna sfârşitul 
tuturor lucrurilor; chiar şi ziarele şi revistele şi-ar înceta apariţia, fiindcă nu 
văd cine s-ar mai abona la ele! Sunt convins însă că până la urmă am să mă 
împac totuşi cu dumnezeirea şi am să străbat şi eu cvadrilionul de kilometri ce- 
mi va fi fost hărăzit. Atunci am să aflu, în sfârşit, secretul. Deocamdată însă 
nu-mi rămâne altceva de făcut decât să cârtesc, împlinindu-mi fără nici o 
tragere de inimă menirea. Rostul meu pe lume este să duc la pierzare mii de 
fiinţe omeneşti, pentru ca una singură să se poată izbăvi. Gândeşte-te numai 
câte suflete am fost silit să irosesc şi câte reputatii neprihănite să stropesc cu 
noroi ca să iasă la iveală cucernicul lov, din pricina căruia am înghiţit cândva 
un hap atât de mare! Atâta timp cât secretul nu va fi dezvăluit, pentru mine 
există două adevăruri; unul — cel de dincolo, al lor, pe care n-am ajuns încă să-l 
cunosc si al doilea - adevărul meu. Si nu ştiu, zău, care din două e mai 
preţios... Ai adormit? 

— Ba bine că nu! Ripostă Ivan mânios. Tot ce poate fi mai stupid in mine, 
tot ce am trăit şi am rumegat în minte, atâtea lucruri pe care de mult le-am 
lepădat ca pe nişte mortăciuni, tu mi le serveşti acum drept noutăţi 
senzaţionale! 

— Nici de astă dată n-am izbutit să-ţi fiu pe plac! Si eu, care credeam c-o 
să te cucerească talentul meu oratoric; recunoaşte totuşi că osanalele cântate 
în cer erau de efect, nu-i aşa? Şi tonul sarcastic a la Heine, ce zici? 


— Nu, in viata mea nu mi-a placut sa fiu lingusitor! Cum a fost posibil 
oare sa se nasca in sufletul meu o arätare atat de slugarnica? 

— Dragul meu, cunosc un adorabil domnisor rus; un tanar caruia ii 
place sa filosofeze, mare amator de literatura si opere de arta, autorul unui 
poem de promitatoare perspective, intitulat Marele inchizitor!... Tot timpul 
numai la el m-am gandit! 

— Iti interzic să vorbeşti despre Marele inchizitor! Strigä Ivan, 
imbujorandu-se de rusine. 

— Bine. Dar de Cataclismul geologic iti mai amintesti? Ce poem! 

— Taci, daca nu vrei sa te ucid! 

— Pe mine? Ba să-mi dai voie mai întâi să-ţi spun tot ce am de spus. E o 
placere pe care am tinut sa mi-o ofer mic insumi, pentru asta am si venit. O, 
nu poţi să ştii ce dragi imi sunt visurile tinerilor si entuziastilor mei prieteni în 
care simt clocotind pofta de viaţă! Încă de astă-primăvară, când te pregăteai să 
vii încoace, iti spuneai: „Acolo sunt oameni noi, care şi-au pus în gând să 
distrugă tot şi să se întoarcă la antropofagie. Prostii, de ce nu m-au întrebat pe 
mine! Le-aş fi explicat că nu e nevoie să distrugă nimic; singurul lucru care ar 
trebui stârpit este ideea că există Dumnezeu, ăsta se cade să fie punctul de 
plecare! Cu asta trebuie să incepeti, orbetilor! Vă spun eu, fiindcă nu sunteţi in 
stare să pricepeti nimic! Din momentul in care întreaga omenire va părăsi 
credinţa în Dumnezeire (şi cred că această perioadă va veni şi ea odată şi odată, 
aidoma erelor geologice), concepţia despre lume care mai stă încă în picioare azi 
se va prabusi de la sine, fără să fie nevoie să ne întoarcem la antropofagie şi tot 
aşa şi noţiunile etice actuale vor dispărea la rândul lor şi va începe o epocă 
nouă. Oamenii se vor strădui cu puteri unite să smulgă vieţii tot ce le poate ea 
oferi, luptând în numele fericirii şi al plăcerilor hărăzite exclusiv lumii acesteia. 
O mândrie titanică, divinată, va înălța spiritul omenesc şi pe fata pământului 
va apărea omul-zeu. Atotputernic prin voinţa şi ştiinţa cu care este înarmat, el 
va învinge clipă de clipă natura, de astă dată însă definitiv. Bucuria de care va 
avea parte atunci va fi atât de copleşitoare, încât va înlocui cu prisosinta 
speranţele de odinioară în viaţa de apoi şi în fericirea viitoare. Ştiind că este 
pieritor în toate privintele si că orice nădejde într-o nouă înviere e zadarnică, 
omul va întâmpina moartea senin şi mândru ca un zeu. Mândria îl va face să-şi 
dea seama că n-are rost să cârtească împotriva duratei de o clipă a vieţii sale şi 
omul îşi va iubi astfel semenii, fără să aştepte vreo răsplată în ceruri. Dragostea 
lui se va mulţumi cu limitele unei vieţi trecătoare, dar în acelaşi timp conştiinţa 
faptului că viata e scurtă va inteti flacăra ei tot atât de mult pe cât o făcea să 
tânjească mai înainte speranţa deşartă într-o dragoste infinită, dincolo de 
mormânt...” etc, etc. Formidabil! 

Ivan îşi astupase urechile şi pusese ochii în pământ. Tremura tot. 

Glasul continuă: „Dar, se gândea tânărul meu filosof, întrebarea este 
dacă această perioadă va veni sau nu cândva. Dacă da, lucrurile aveau să se 
lămurească şi omenirea avea să se organizeze o dată pentru totdeauna. Cum 
însă omul este din păcate un nătărău patentat, s-ar putea să nu se întâmple 


nimic nici peste o mie de ani. De aceea cine isi da seama care-i adevarul ar 
putea de pe acum sa se chiverniseasca dupa pofta inimii sale, statornicindu-si 
viata pe temelii noi. In cazul acesta, «totul este permis». Mai mult, chiar dac-ar 
fi să nu sosească niciodată sorocul acelei epoci mult-asteptate, din moment ce 
nu există Dumnezeu, nici viaţă fără de moarte, omul nou poate totuşi deveni 
omul-zeu, chiar dacă n-ar mai fi nimeni ca el pe toată faţa pământului. Fireşte 
că din momentul ce se va fi ridicat la rangul acesta, omul va putea, în cazul 
când ar fi necesar, să treacă fără nici o strângere de inimă peste opreliştile 
morale ce stăteau mai înainte în calea omului-rob. Cu atât mai mult cu cât 
pentru divinitate nu există legi! Acolo unde se află Dumnezeu orice lucru e 
sfânt! Oriunde m-aş duce eu, va fi loc de cinste... «Totul este permis si basta!» 
Toate astea sunt bune şi frumoase, numai că nu înţeleg pentru ce, dacă te-ai 
hotărât să umbli cu potlogării, ai mai avea nevoie de aprobarea formală a 
adevărului. Dar aşa este omul nostru de azi: fără aprobare specială, nu s-ar 
încumeta să facă nici chiar o potlogărie. Ca să vezi ce preţ pune pe adevăr...” 

Musafirul vorbea cu insufletire, furat de propria sa elocinta, ridicând din 
ce în ce glasul şi măsurându-l ironic din ochi pe amfitrion, dar nu mai apucă 
să sfârşească: Ivan luă paharul de pe masă şi-l zvârli în orator. 

— Ah, mais cest bete enfin! (61) exclamă acesta, sărind de pe divan şi 
stergandu-si hainele împroşcate cu ceai. Ti-am adus aminte pesemne de 
călimara lui Luther! Parcă ziceai că nu sunt decât un coşmar! Cum se poate să 
zvârli cu pahare într-o nălucă? Te porţi ca o femeie. Am bănuit eu că te 
prefăceai adineauri când ţi-ai astupat urechile şi ca de fapt erai foarte atent la 
ceea ce spuneam... 

În momentul acela cineva ciocăni energic şi stăruitor la fereastra ce 
dădea în curte. Ivan Feodorovici încercă să se scoale de pe divan. 

— Auzi? Du-te repede şi deschide, strigă musafirul. E fratele tău, Aleoşa; 
are să-ţi spună ceva, zău, crede-mă, o veste importantă la care nici nu te-ai fi 
aşteptat! 

— Taci din gură, pehlivanule! Ştiam că este Aleosa si fără să-mi spui tu; 
am presimţit c-o să vină şi, bineînţeles, n-a venit numai aşa, de florile mărului, 
probabil că are să-mi dea o veste! Răcni exasperat Ivan. 

— Dar du-te odată, omule şi deschide-i, nu înţelegi? Gândeşte-te numai 
ce viscol e afară, doar e fratele tău! Monsieur sait-il le temps quil fait? Cest a ne 
pas mettre un chien dehors... (62) 

Se auzi din nou ciocănind. Ivan dădu iar să se repeadă la fereastră, dar 
se simţi deodată ca legat de mâini şi de picioare. Se luptă din răsputeri să rupă 
ştreangurile ce-l ţineau intepenit, dar toate încercările lui se dovedira inutile. 
Bătăile în geam răsunau din ce în ce mai puternice. În cele din urmă, legăturile 
pocniră şi Ivan Feodorovici sări imediat în picioare. Se uită în jur cu o privire 
sălbatică. Cele două luminäri arseseră aproape până la capăt, paharul pe care 
tocmai îl aruncase asupra musafirului se afla pe masă în dreptul lui, iar pe 
divan nu era nimeni. Într-adevăr, cineva bătea stăruitor la fereastră, nu chiar 


atât de tare însă cum i se păruse lui putin mai înainte, ci, dimpotrivă, destul de 
discret. 

— Nu, totuşi n-a fost un vis! Pot să jur că n-am visat! Tot ce s-a 
întâmplat adineauri era aievea! Strigă Ivan Feodorovici şi, repezindu-se la 
fereastră, se grăbi să deschidă oberlihtul. 

— Aleoşa, ce-am vorbit noi? Ti-am pus în vedere doar să nu mai vii pe la 
mine! Se răsti el supărat. Spune în două cuvinte: ce vrei? Dar în două cuvinte, 
auzi? 

— Smerdeakov s-a spânzurat acum un ceas, răspunse de afară Aleoşa. 

— Treci în cerdac, aşteaptă, ca-ti deschid numaidecât, zise Ivan si se 
duse să descuie uşa din faţă. 

X — „AŞA A SPUS EL!” 

Intrând în cameră, Aleoşa îi povesti fratelui său cum se pomenise cu o 
oră înainte cu Maria Kondratievna care venise într-un suflet să-l instiinteze că 
Smerdeakov îşi pusese capăt zilelor. „M-am dus să iau samovarul de la 
dumnealui din odaie şi, numai ce-am apucat să deschid uşa şi l-am văzut 
spânzurat de un cui din perete!” La întrebarea lui Aleoşa dacă avusese grijă să 
anunţe pe cine trebuia, femeia raspunsese că nu apucase încă să instiinteze pe 
nimeni, „am alergat numaidecât la dumneavoastră. Atâta ce-am fugit, că mă 
mir cum de nu mi-a ieşit sufletul, zău aşa!” Părea înnebunită de groază şi 
tremura varga. Aleosa o insotise până acasă, unde fi găsise pe Smerdeakov cu 
ştreangul de gât, la perete. Pe masă se afla o însemnare: „imi pun capăt zilelor, 
fiindcă aşa am vrut; nimeni nu e vinovat de moartea mea”. Aleoşa lăsase 
însemnarea pe masă şi se duse să-i aducă la cunoştinţă ispravnicului 
nenorocirea întâmplată „şi de acolo am venit direct la tine”, încheie tânărul, 
uitându-se atent la Ivan. În timp ce-i povestea, nu-l slăbise o clipă din ochi, ca 
şi când expresia lui i-ar fi dat de gândit. 

— Frätioare, exclamă el deodată, trebuie să fii tare bolnav! Te uiţi la mine 
ca şi când n-ai înţelege ce-ţi spun! 

— Ai făcut bine c-ai venit, rosti preocupat Ivan, fără să ţină seama de 
cuvintele lui Aleoşa. Ştiam că s-a spânzurat. 

— De unde stiai? 

— Nu-mi dau seama de unde, dar ştiam. Într-adevăr, ştiam? Da, el mi-a 
spus. Da, adineauri mi-a spus... 

Ivan rămăsese în mijlocul camerei şi vorbea dus pe gânduri, cu ochii în 
pământ. 

— Care el? Întrebă Aleosa, rotindu-si involuntar privirile prin încăpere. 

— A şters-o între timp. Ivan ridică fruntea; pe buzele lui flutură un 
zâmbet uşor: S-a speriat de tine, hulubaşule. Tu eşti „un heruvim neprihănit”. 
Aşa spune Dmitri, că eşti un heruvim. Heruvim... Vacarmul clocotitor de 
bucurie al serafimilor! Ce este un serafim? Poate o constelație. Dar se poate ca 
întreaga constelație să nu fie la rândul ei decât o simplă moleculă chimică... 
Ştiai că există constelația Leului şi a Soarelui? 


— Stai jos, frăţioare! Îl îmbie Aleosa speriat. Aseazä-te, pentru 
Dumnezeu, uite aici, pe divan. Aiurezi, intinde-te putin, aici pe perne, asa. Vrei 
sa-ti pun un prosop ud pe frunte? Poate c-o sa-ti faca bine... 

— Dă-mi prosopul de pe scaun, trebuie sa fie acolo, l-am aruncat 
adineauri. 

— Nu văd nimic pe scaun. Stai liniştit, lasă, că-l găsesc eu, uite-l. Si 
Aleoşa se duse să ia din capătul celălalt al odăii, de lângă lavoar, un prosop 
împăturit, neintrebuintat încă. 

Ivan privi ştergarul mirat — abia acum părea că începe să se 
dezmeticească. 

— Stai puţin, zise el dând să se scoale, acum un ceas ştiu foarte bine c- 
am luat prosopul de pe lavoar, l-am udat cu apă şi m-am legat cu el la cap şi pe 
urmă l-am aruncat pe scaun... Cum se face atunci că-i uscat? N-am avut altul 
aici, în odaie. 

— Te-ai legat cu el la cap? Se miră Aleosa. 

— Da şi m-am plimbat o oră întreagă prin cameră... Dar de ce-or fi ars 
atâta lumânările? Cât e ceasul? 

— Acuşi e douăsprezece. 

— Nu, nu, nu! Strigă deodată Ivan. Nu, n-am visat! A fost aici, şedea 
acolo, pe divan. În momentul când ai bătut la fereastră, tocmai aruncasem în el 
cu paharul... Paharul ăsta de pe masă... Stai, rândul trecut cred că dormeam, 
dar acum n-a mai fost vis. Nu-i pentru prima oară. De câtva timp încoace, 
Aleoşa, am tot felul de vise... Adică nu chiar vise, sunt lucruri care se întâmplă 
aievea; umblu, vorbesc, văd... Şi totuşi dorm. El însă a fost aici adineauri, 
stătea aici, pe divan... Tare mai e prost, Aleoşa, prost ca o cizmă! Spuse râzând 
Ivan şi începu să măsoare odaia de la un capăt la altul. 

— Cine-i prost? Despre cine vorbeşti, frätioare? Intreba. 

Aleosa cu o strângere de inimă. 

— Cine să fie? Dracu! S-a obişnuit să vină mereu pe la mine. A fost de 
vreo două sau chiar de trei ori pe aici. Mă ia peste picior, zice că sunt furios pe 
el, pentru că nu e decât un drac de duzină, nu satana cu aripile arse de văpaie, 
înconjurat de fulgere strălucitoare şi trăsnete. Minte însă când spune că-i 
satana. Nu-i adevărat, e un impostor. Un drac impielitat. Nu dai doi bani pe el. 
Se duce la baie. Numai să-l dezbraci şi ai să vezi că are o coadă roşcovană 
lungă de un să spun chien dehors... 

Aleoşa se repezi la lavoar, udă prosopul şi, înduplecându-l în sfârşit pe 
frate-său să şadă, îi înfăşură capul, apoi se aşeză lângă el pe divan. 

— Parcă mi-ai spus ceva mai înainte despre Liza... Începu Ivan (care 
devenise dintr-o dată guraliv). Să ştii că-mi place Liza. Ti-am vorbit urât despre 
ea. Am minţit: îmi place... Mi-e tare grijă pentru Katia, mă întreb ce o să se 
întâmple mâine cu ea, mi-e teamă mai mult pentru ea decât pentru toţi ceilalți. 
Mai ales mi-e teamă pentru viitor. Ai să vezi cum o să se lepede de mine şi o sa 
mă calce în picioare. Crede ca din gelozie vreau să-i dau la cap lui Mitea! Da, e 
convinsă că asta vreau! Dar nu-i aşa! Mâine o să fie crucea, nu streangul. Nu, 


n-am să mă spanzur. Ştii, Aleoşa, că eu n-am să fiu în stare niciodată să-mi 
iau viaţa? Poate numai din ticăloşie... Dar nu sunt laş. Nu, pentru că sunt prea 
însetat de viata! De unde ştiam că Smerdeakov s-a spânzurat? Ah, da, el mi-a 
spus... 

— Esti absolut sigur c-a fost cineva aici? Îl întrebă Aleosa. 

— Şedea, uite, acolo, în colţ, pe divan. Probabil că tu l-ai gonit. Da, tu l-ai 
făcut să-şi ia tälpäsita; a dispărut chiar în momentul când ai venit tu. Mi-e 
drag să te privesc, Aleoşa. Ştiai că-mi place chipul tău? Să-ţi spun ceva, Aleoşa: 
el sunt eu, da, chiar eu! Tot ce-i mai josnic, mai ticălos, mai degradant în mine! 
Da, sunt „un romantic”, după cum a observat foarte bine... cu toate că în fond 
e o calomnie. E prost ca noaptea, de aceea şi reuşeşte în toate. Prost şi viclean, 
viclean ca o fiară, a ştiut cum să mă scoată din sărite. Tot timpul m-a zădărit, 
zicând că totuşi cred în el, aşa că, vrând-nevrând, am fost silit să-l ascult. M-a 
dus de nas ca pe un copil. Mi-a spus însă şi multe lucruri adevărate pe care eu 
niciodată nu mi le-aş fi mărturisit. Ştii, Aleoşa, adăugă Ivan toarte serios şi cu 
aerul că-i împărtăşeşte un secret, aş dori din toată inima să fi fost într-adevăr 
el şi nu eu! 

— Te-a obosit, spuse Aleoşa, uitându-se compatimitor la frate-său. 

— Mereu m-a tot sucit şi m-a învârtit? Dar ştii, cu abilitate, cu multă 
abilitate: ,Constiinta! Ce este conştiinţa? E o născocire de-a mea. Şi atunci de 
ce îmi fac atâta sânge rău? Din obisnuinta. Acea obisnuinta atotstapanitoare pe 
care omenirea a dobândit-o în decurs de şapte mii de ani. Să ne lepădăm de 
obisnuinta şi vom ajunge zei.” Aşa a spus el, da, el a spus! 

— Ei, vezi că n-ai spus-o tu?! Izbucni Aleoşa spontan, uitându-se 
înseninat la fratele său. Bine, lasă-l în pace, nu te mai gândi la el, caută să-l 
uiţi! Să ia cu el tot ce blestemi tu acum şi să nu mai vină niciodată! 

— Da, dar nu ştii ce veninos e! Şi-a bătut joc de mine. A fost impertinent. 
Aleoşa! Rosti Ivan, cutremurându-se indignat. M-a calomniat, nu pot să-ţi spun 
câte a mai scornit pe socoteala mea... Ma mintea aşa, de la obraz. „Sigur ca da, 
vrei să faci o faptă virtuoasă, te duci să te declari vinovat de moartea tatălui 
tău, să arăţi că l-a ucis valetul instigat de tine...” 

— Fii cuminte, fratioare, îl întrerupse Aleosa, linisteste-te, nu l-ai ucis tu. 
E o minciună! 

— Aşa spunea el şi el ştie ce spune. „Te duci acolo ca să faci o faptă 
virtuoasă, cu toate că tu nu crezi în virtute, de aceea esti furios şi te framanti 
aşa, de aceea spumegi acum şi-ţi vine să te răzbuni pe toată lumea”. Aşa mi-a 
spus şi el ştie ce spune... 

— Asta o spui tu, nu el! Exclamă Aleoşa cu mâhnire. Aiurezi, vorbeşte 
boala din tine, suferinţa ta! 

— Nu, nu, crede-mă, ştie ce spune. „Tu, zice, vrei să te duci acolo din 
trufie, să te ridici în fata lor si să le spui: «Eu am ucis, de ce va cutremurati de 
groază? Mintiti! Putin imi pasă de părerea voastră şi spaima voastră ma 
ingretoseaza.» „Aşa a spus despre mine şi după aceea a mai adăugat: „Şi cu 
toate astea, ştii, grozav ti-ar plăcea să te laude; să spună: «Poftim, un ucigas, 


un criminal si câtă nobleţe sufletească, a venit să se denunte singur, ca să-şi 
scape fratele de năpastă.» „Dar nu-i adevărat, Aleoşa, crede-mă, e o minciună 
sfruntată! Aleoşa! Strigă Ivan cu privirea scânteietoare. N-am nevoie de laudele 
unor neispraviti! A minţit, Aleosa, zău, a minţit, jur pe ce vrei! De aia am 
aruncat în el cu paharul; l-a lovit peste rât şi s-a spart... 

— Hai, fii cuminte, nu te mai gândi la asta! Se rugă el. 

— Nu, nu, habar n-ai cu câta cruzime se pricepe sa te chinuiască, e 
foarte rafinat, să ştii, continuă Ivan fără să-l asculte. Am mirosit eu mai demult 
pentru ce vine pe la mine. „Deşi vrei să te duci acolo din orgoliu, zice el, în 
sinea ta speri totuşi că Smerdeakov o să fie demascat până la urmă şi trimis la 
ocnă, iar Mitea achitat şi că tu n-o să ai de suferit decât o condamnare morală 
(ca să vezi în ce hal a putut să-şi bată joc de mine), ba chiar au să se găsească 
unii care să te laude. Dar din moment ce Smerdeakov şi-a făcut seama şi se 
cheamă deci că e decedat, cine crezi tu c-o să mai pună temei pe declaraţia ta 
când o să te prezinti asa, de unul singur, la proces? Şi totuşi, ai să te duci, nu-i 
aşa, eşti hotărât să te duci. Dar pentru ce, nu înţeleg, pentru ce?” E îngrozitor, 
Aleoşa, zău că nu mai pot să suport întrebările astea. Cine îndrăzneşte să mă 
scormonească aşa?! 

— Frăţioare, îl întrerupse Aleoşa, tremurând de teamă, dar nadajduind 
că va izbuti să-l facă totuşi să-şi vină în fire. Cum putea să-ţi vorbească despre 
sinuciderea lui Smerdeakov înainte de venirea mea, de vreme ce nimeni nu ştie 
nimic şi nici n-ar fi avut când să afle? 

— Daca-ti spun că mi-a vorbit! I-o tăie scurt Ivan pentru care nu mai 
putea să încapă nici o îndoială în această privinţă. Numai despre asta mi-a 
vorbit tot timpul, ca să ştii. „Cel puţin, zice, dacă virtutea ar însemna ceva în 
ochii tăi, aş mai înţelege... «Chiar dacă n-au să mă creadă, te-ai fi gândit 
atunci, eu tot vreau să mă duc, din principiu!» Dar tu ce eşti decât un porc, aşa 
cum era şi Feodor Pavlovici, mult iti pasă tie de virtute? Şi atunci, te întreb, 
pentru ce te duci acolo, din moment ce jertfa ta e cu totul şi cu totul de prisos? 
Nici tu singur nu ştii pentru ce vrei să faci pasul asta! O şi ce n-ai da ca să ştii! 
Măcar, spune-mi, eşti într-adevăr hotărât să te duci? Nu, nici atât, n-ai ajuns 
încă sa iei o decizie. Ai să stai toată noaptea să cumpăneşti dacă trebuie sau nu 
să te duci. Şi totuşi, până la urmă ai să te duci, eşti încredinţat c-o să te duci, 
ştii foarte bine că orice cale să alegi, hotărârea pe care o vei lua de aci încolo nu 
mai depinde de tine. Ai să te duci, pentru că nu cutezi să faci altfel. Şi de ce? Te 
las pe tine să ghiceşti, e o şaradă pe care trebuie s-o dezlegi singur. După care 
s-a sculat şi a plecat. A plecat chiar în clipa când ai sosit tu. Mi-a spus că sunt 
laş, Aleoşa! Le mot de lenigme (63) e că sunt un laş. „Nu eşti tu şoimul care să 
zboare în tării!” mi-a spus el. Da, da, sunt exact cuvintele lui! Şi Smerdeakov 
mi-a spus tot aşa. Am să-i vin eu de hac. Trebuie! Katia mă dispretuieste, de o 
lună încoace văd că se uită cam de sus la mine şi Liza până la urmă o să mă 
dispretuiasca si ea. „Te duci acolo, crezând c-o să te laude”, auzi ce minciună 
sfruntată! Şi tu mă dispretuiesti, Aleoşa! Simt c-o să te urăsc iar de aici înainte. 
Cum îl urase şi pe banditul acela, da, îl urăsc! Nu vreau să-l scap. Lasă-l să-i 


putrezeasca oasele in ocna! Sa cante imnul! Maine ma duc, neapärat ma duc sa 
ma infig asa in fata dumnealor si sa-i scuip in ochi! 

Sarind ca turbat de la locul lui, Ivan isi smulse prosopul cu care era 
infasurat peste frunte si porni din nou sa mäsoare odaia in lung si in lat. 
Privindu-l, Aleosa îşi aminti de ceea ce-i spusese mai înainte: „Parcă as dormi 
cu ochii deschişi... Umblu, vorbesc, văd şi totuşi dorm!” Era exact impresia pe 
care i-o făcea în momentul acela. Aleoşa nu-l scăpa o clipa din vedere. Se 
gândea să se ducă repede după doctor, dar se temea să lase bolnavul singur, 
fiindcă n-avea cine să-i poarte de grijă. Încetul cu încetul, Ivan începu să-şi 
piardă luciditatea. Vorbea necontenit, nu-i tăcea gura o clipă, dar din tot ce 
spunea nu era chip să înţelegi nimic. De altfel, nici nu mai putea să articuleze 
cum trebuie cuvintele. La un moment dat, se clătină pe picioare. Aleoşa sări să- 
1 sprijine şi, susţinut aşa de fratele său, Ivan ajunse până în dreptul patului. 
Cu chiu, cu vai, Aleoşa reuşi să-l dezbrace şi să-l culce pe divan. Se aşeză apoi 
lângă el şi rămase vreo două ceasuri la căpătâiul lui să-l vegheze. Bolnavul 
dormea dus, somn greu ca plumbul, respirând liniştit şi egal. Aleosa luă o 
pernă si se întinse pe divanul celălalt, fără să se mai dezbrace. Înainte de a 
adormise rugă lui Dumnezeu pentru fraţii săi Ivan si Dmitri. Găsise acum o 
explicaţie lămurită pentru boala lui Ivan: „E zbuciumul unui om înarmat cu o 
voinţă mândră; sunt frământările unei conştiinţe puternice şi adânci! 
Dumnezeu, în care nu crede şi adevărul lui au început să-i câştige inima ce se 
îndărătniceşte să nu se supună. Da, se gândea Aleosa stând culcat pe divan, 
acum că Smerdeakov nu mai există, o să mai creadă cineva o iotă din 
declaraţiile lui Ivan? Şi totuşi, sunt sigur c-o să se ducă să depună la proces! 
Aleoşa zâmbi. Dumnezeu o să învingă! lar Ivan... Ivan ori se va scula din morţi 
la lumina adevărului... Ori se va prăbuşi mistuit de ură, căutând să se răzbune 
pe sine însuşi şi pe toată lumea pentru că s-apus în slujba unei idei în care nu 
crede”, se gândi cu amărăciune tânărul şi se mai rugă o dată pentru Ivan. 

I - ZIUA FATALĂ. 

A doua zi după evenimentele înfăţişate în capitolul precedent, la ora zece 
dimineaţa, tribunalul declară şedinţa deschisă şi începu procesul lui Dmitri 
Karamazov. 

Mă simt dator să spun din capul locului un lucru asupra căruia ţin să 
insist şi anume, că nu sunt în măsură să redau chiar toate incidentele 
petrecute în cursul procesului şi nici să respect ordinea în care s-au desfăşurat 
dezbaterile. Ca să reconstitui totul punct cu punct şi să dau toate explicaţiile 
necesare, ar însemna, cred, să mă apuc să scriu o carte întreagă — şi încă una 
destul de voluminoasă. De aceea rog cititorii să nu se supere dacă în cele ce 
urmează nu voi menţiona decât faptele care m-au impresionat în mod deosebit 
şi mi-au rămas întipărite în minte. Se prea poate, bineînţeles, ca în felul acesta 
să atribui o importanţă nemeritată unor amănunte ce ar fi trebuit să treacă pe 
planul al doilea şi să omit tocmai ceea ce este esenţial, semnificativ şi necesar... 
De altfel, nici nu ştiu dacă are vreun rost să-mi cer atâtea scuze. Am să fac aşa 


cum ma pricep mai bine si cititorii vor putea sa constate singuri ca mi-am dat 
toata osteneala. 

In primul rand, inainte de a patrunde in incinta tribunalului, vreau sa 
atrag atentia asupra unui fapt care m-a surprins peste masura in ziua 
respectivă şi nu numai pe mine, dar şi pe numeroşi alti concetateni ai mei — 
cum s-a dovedit ulterior. Se ştie că procesul era aşteptat cu mult interes de 
atâta lume care ardea de nerăbdare să asiste la dezbateri, că de două luni 
încoace înalta societate a oraşului era exclusiv preocupată de proces, toate 
discuţiile se învârteau în jurul lui, numai despre asta se vorbea, formulându-se 
tot felul de ipoteze, după cum se cunoaşte, de asemenea, vâlva ce stârnise în 
toată ţara. Nimeni totuşi nu-şi poate închipui cât de puternic, cât de furtunos a 
fost zguduită opinia publică de această crimă şi nu numai în partea locului, ci 
pe tot cuprinsul Rusiei, aşa cum a ieşit la iveală cu toată claritatea în ziua 
procesului. Cu acest prilej, sosiseră în localitate o seamă de vizitatori şi nu 
numai din capitala guberniei, dar şi din alte oraşe, chiar şi de la Moscova şi 
Petersburg, jurişti, în primul rând, la urmă o serie de persoane marcante, ba 
chiar şi câteva cuconite. Fusese bătaie pentru invitaţii. Oaspetilor simandicosi — 
oameni cu vază, respectabili — li se rezervaseră, în mod cu totul excepţional, 
locuri în spatele mesei la care şedea tribunalul: ca niciodată până atunci, 
spaţiul respectiv era ocupat de un şir întreg de fotolii în care se instalaseră 
notabilitätile, ceea ce sub nici un motiv nu s-ar fi admis mai înainte. În sală, 
cuconetul, fie de la noi din oraş, fie de aiurea, părea să fie în număr 
precumpănitor; cred că cel puţin jumătate din asistenţă era alcătuită numai 
din femei. Pe de altă parte, veniseră atâţia jurişti din toate colţurile ţării, încât 
nu se ştia cum si unde puteau fi plasați, mai cu seamă că locurile fuseseră din 
timp reţinute, distribuite, solicitate, în cele din urmă, se înjghebase la repezeală 
în fundul sălii, dincolo de estrada pe care stătea completul de judecată, un fel 
de tarc, unde încăpură toţi oamenii de lege, fericiţi să asiste chiar şi asa, stand 
în picioare (fiindcă, din economie de spaţiu, nu exista nici un scaun in tarc), 
înghesuiți ca vai de lume, umăr lângă umăr, la dezbateri. Unele cucoane, mai 
ales cele proaspăt sosite în oraş, îşi făcuseră apariţia în galeriile sălii gătite foc; 
majoritatea însă nu fuseseră chiar aşa preocupate de toaletă. Pe chipurile lor se 
citea aceeaşi avidă curiozitate, o curiozitate isterică, morbidă. Una din 
particularitatile publicului ce împânzise incinta tribunalului (şi cred că merită 
sa fie menţionată aici, mai ales că, aşa cum s-a dovedit mai târziu, lucrul 
acesta a fost remarcat de mai multă lume) o constituia simpatia vădită pe care 
o manifestau mai toate cucoanele, sau cel puţin marea lor majoritate, pentru 
Mitea şi râvna cu care doreau să fie achitat - poate tocmai din pricină că avea 
reputaţia unui donjuan. Se ştia, de asemenea, că urmau să apară în fata 
tribunalului două femei, două rivale. Una dintre ele, Katerina Ivanovna, era 
aşteptată cu un interes palpitant — atâtea lucruri extraordinare, unele aproape 
de domeniul legendei se auziseră despre dânsa şi despre dragostea pătimaşă pe 
care continua s-o poarte lui Miţea chiar după ce săvârşise crima. Se vorbea 
despre mândria ei (nu era în vizită aproape cu nimeni de la noi din oraş) şi 


despre „legăturile ei in lumea mare”. Se spunea c-ar avea de gând să ceară 
guvernului autorizaţia de a-l urma pe criminal la locul de ispăşire a pedepsei, 
pentru a se cununa cu el undeva în fundul pământului, în cine ştie ce galerie 
de mină. Aceeaşi vâlvă se făcuse şi în jurul Gruşenkăi, rivala Katerinei 
Ivanovna, care de asemenea trebuia să apară la proces. Întâlnirea celor două 
femei în instanţă - a trufasei fete din înalta societate şi a „hetairei” — era 
aşteptată cu o curiozitate morbidă; de altfel, pe Gruşenka, „piază-rea care-l 
dusese de râpă pe Feodor Pavlovici şi-l nenorocise şi pe feciorul său, bietul 
băiat”, doamnele din localitate o cunoşteau mai bine decât pe Katerina 
Ivanovna, fiindcă mai avuseseră prilejul s-o vadă şi toate, aproape fără excepţie, 
se mirau peste măsură cum de putuseră amândoi şi tatăl şi fiul, să-şi piardă 
minţile pentru o femeie de rând, o simplă targoveata, care nu era nici măcar 
frumoasă. Într-un cuvânt, clevetirile nu mai conteneau. Ştiu chiar cu 
certitudine că din cauza lui Mitea se iscaseră conflicte în câteva case. Mai 
multe cucoane avuseseră un schimb de păreri asupra acestei crime fioroase cu 
soţii dumnealor, cu care se certaseră furcă; bineînţeles că în urma acestor 
dispute soţii respectivi care asistau la proces nutreau o vădită antipatie fata de 
inculpat, ba chiar îl detestau din toată inima. În general, putem afirma că, spre 
deosebire de sexul slab, publicul masculin era în unanimitate ostil acuzatului. 
Pretutindeni vedeai mutre posace, încruntate, unele chiar duşmănoase; şi 
mutrele astea erau cu prisosinta răspândite în toată sala. Este adevărat însă 
că, de cand se statornicise la noi în oraş, Mitea izbutise să jigneasca personal 
pe multi dintre concetatenii noştri. Bineînţeles, o parte din asistenţă era cu 
totul indiferentă fata de soarta delincventului, avea o înfăţişare senină, părea 
chiar bine dispusă; în schimb, toată lumea era nerăbdătoare să asiste la proces 
şi să audă sentinţa. Majoritatea bărbaţilor ar fi vrut ca ucigaşul să fie 
condamnat, în afară poate de oamenii de lege, pe care îi interesa nu latura 
morală a procesului, ci aspectul juridic de strictă actualitate al lucrurilor. 
Sosirea renumitului avocat Fetiukovici făcuse mare vâlvă. Se vorbea despre el 
ca de un talent consacrat, a cărui faimă se răspândise în toată ţara şi nu era 
prima oară că venea în provincie solicitat ca apărător în procesele penale 
răsunătoare. Datorită pledoariilor lui, procesele respective deveneau subiectul 
la ordinea zilei în tot cuprinsul ţării şi multă vreme după aceea lumea încă mai 
pomenea despre ele. În oraş circulau o mulţime de anecdote pe socoteala 
procurorului şi a preşedintelui de tribunal. Se vorbea, de pildă, că procurorul 
tremura în faţa lui Fetiukovici, că erau vechi adversari, încă din primele 
timpuri ale carierei lor, pe care amândoi şi-o începuseră la Petersburg, că 
ambițiosul Ippolit Kirillovici, pentru care faptul că talentele lui nu fuseseră 
apreciate la justa lor valoare era o rană veşnic deschisă, se simtise puternic 
stimulat de procesul Karamazov şi visa să redreseze în sfârşit o carieră ratată, 
dar că stătea cu inima pierită din pricina lui Fetiukovici în ceea ce priveşte 
teama lui de Fetiukovici, vă pot încredința că părerea concetätenilor nu 
corespundea întru totul adevărului. Procurorul nostru nu se lăsa chiar aşa 
lesne intimidat de un pericol, dimpotrivă, făcea parte dintre oamenii a căror 


ambitie creste si prinde aripi cu cat primejdia e mai mare. Trebuie sa spunem 
ca, in general, procurorul nostru era mult prea inimos din fire si de o 
sensibilitate aproape maladiva. Punea atata suflet in unele procese si cheltuia 
atata energie, incat ai fi zis ca tot viitorul si toata averea lui depindeau de 
sentinta finala. De aceea in lumea juristilor se vorbea despre el cu un zambet 
usor ironic, desi tocmai prin zelul de care dadea dovada isi facuse oarecum o 
reputatie. Chiar daca aceasta reputatie nu era atat de larga, numele lui era 
totusi mult mai cunoscut decât si-ar fi putut inchipui cineva, judecand dupa 
situatia modesta pe care o avea in urbea noastra. Se facea haz mai ales de 
pasiunea lui pentru psihologie, ceea ce dupa mine era o greseala; impresia mea 
e că procurorul nostru avea un fond mult mai serios decât îl aprecia lumea. 
Numai că, din păcate, omul acesta bolnăvicios n-a ştiut să se impună de la 
început şi din cauza asta a fost nevoit să suporte toată viaţa consecinţele. 

În ceea ce-l priveşte pe preşedintele tribunalului, n-aş putea spune 
altceva decât ca era un ins cultivat, omenos, care, practic vorbind, îşi cunoştea 
perfect meseria, fiind în acelaşi timp insufletit de ideile cele mai avansate. Era 
destul de ambițios, fără a fi totuşi preocupat chiar atât de mult de cariera lui. 
Idealul vieţii sale era să treacă drept un om cu nazuinte progresiste. De 
altminteri, avea relaţii şi era destul de înstărit. Procesul Karamazov, aşa cum 
am aflat mai târziu, îl interesa in mod deosebit, propriu-zis mai mult teoretic. Il 
preocupa numai fenomenul în sine, considerat ca un produs al orânduirii 
noastre sociale, ca o expresie a specificului local, categoria din care făcea parte, 
concluziile pe care le-ar putea trage etc, etc. Faţă de latura particulară a 
cazului, de tragedia ce se desfăşura în instanţă, ca şi faţă de principalii ei 
actori, începând cu inculpatul, avea o atitudine destul de indiferentă, aş zice 
chiar abstractă, probabil aşa cum şi trebuia, de altfel. 

Cu mult înainte de intrarea completului de judecată, sala gemea de lume. 
Tribunalul nostru este înzestrat cu cea mai frumoasă sală din oraş: înaltă, 
încăpătoare, cu o acustică admirabilă. În dreapta curţii, care isi avea locul ei pe 
estradă, fusese instalată o masă cu două rânduri de fotolii pentru jurati, în 
stânga se aflau boxa acuzatului şi a apărătorului. Pe o altă masă, la mijloc, în 
faţa judecătorilor, stăteau înşirate „corpurile delicte”. Printre ele se putea vedea 
halatul de mătase albă al lui Feodor Pavlovici, plin de sânge, funestul pisălog 
de arama cu care se presupunea că fusese ucis bătrânul, cămaşa lui Mitea cu 
mâneca mânjită de sânge, ca şi haina pătată la spate, în dreptul buzunarului 
în care-şi vârâse batista îmbibată de sânge, în sfârşit, batista scortoasa din 
pricina sângelui ce se închegase, căpătând o culoare cafenie, pe urmă pistolul, 
pe care Mitea îl incarcase sub ochii lui Perhotin, zicând că vrea să-şi zboare 
creierii şi pe care Trifon Borisovici i-l şterpelise pe nesimţite la Mokroe, plicul 
legat cu panglicuta roză, în care fuseseră cele trei mii de ruble destinate, dupa 
cum arăta inscripţia, Gruşenkăi, precum şi alte multe obiecte de care nu-mi 
mai amintesc acum. Ceva mai încolo, spre fundul sălii, se aflau băncile pentru 
public, iar în faţa balustradei fuseseră aşezate mai multe scaune pentru 
martorii care trebuiau să rămână mai departe în sală, după ce îşi vor fi făcut 


depozitiile. La orele zece, intra curtea alcatuita din presedinte, un membru 
supleant si un judecator de pace care se bucura de multa consideratie printre 
concetateni. Bineinteles, procurorul ii insotea. Scund de stat, cu o figura de om 
suferind de hemoroizi, presedintele era o persoana robusta, in varsta de vreo 
cincizeci de ani, cu pärul pe jumätate carunt, tuns scurt si purta la butoniera 
panglica roşie a nu mai ştiu cărui ordin. Procurorul mi se paru — si nu numai 
eu, ci toată lumea avu aceeaşi impresie — foarte palid, aproape livid, cu obrajii 
supti, ca şi când s-ar fi tras la fata peste noapte; îl văzusem cu două zile înainte 
de proces şi arăta cu totul altfel. Preşedintele începu cu întrebarea de rigoare 
adresată grefierului: „Toţi juratii sunt prezenti...?” îmi dau seama însă că mi-ar 
fi imposibil să continui în ritmul acesta; în primul rând, pentru că sunt o 
mulţime de lucruri ce mi-au scăpat, fie că nu le-am auzit, fie că nu le-am 
înţeles prea bine, după cum sunt atâtea amănunte pe care le-am uitat, pe 
urmă, fiindcă, aşa cum am mai arătat, n-aş avea nici timpul, nici spaţiul 
necesar pentru a raporta tot ce s-a spus şi ce s-a întâmplat la proces. Ştiu 
numai că atât acuzarea, cât şi apărarea, adică atât procurorul, cât şi avocatul 
pledant n-au recuzat decât foarte puţini jurati. Tin minte însă precis că juriul 
era compus din doisprezece membri, dintre care: patru funcţionari de la noi din 
oraş, doi negustori si şase ţărani si targoveti din localitate. Îmi amintesc de 
asemenea că înainte de proces o mare parte din asistenţă şi în primul rând 
cuconetul, s-au întrebat cu mirare; „Cum e posibil ca un caz atât de complicat, 
cu atâtea întortocheate subtilitati şi ascunzisuri psihologice, să fie supus 
judecății unor contopisti sau unor opincari? Ce poate să priceapă din toată 
istoria asta un biet arhivar, darmite un ţăran?” Într-adevăr, câteşipatru 
funcţionarii pe care sorții îi desemnaseră în ziua aceea să facă parte din juriu 
erau nişte insi foarte modesti, cu posturi insignifiante, cärunti — în afară de 
unul singur ceva mai tânăr — pe care elita oraşului abia dacă-i cunoştea. Toţi, 
oameni simpli, trăind ca vai de lume cu o leafă de mizerie, probabil insurati cu 
nişte femei balcâze, cu care se sfiau să iasă în lume şi cu o liota de copii, care 
poate umblau chiar desculți; oameni pentru care singurul mijloc de a-şi omori 
urâtul era să joace din când în când câte o partidă de cărţi şi care, desigur, nu 
citiseră nimic toată viaţa. Cei doi negustori aveau o mutră gravă, erau nefiresc 
de tacuti şi şedeau ca insurubati în jilturi; unul dintre ei era barbierit la fata si 
venise îmbrăcat în straie nemtesti. Celălalt avea o barbuta căruntă şi purta la 
gat o medalie atârnată cu o panglică roşie. Despre targovetii şi ţăranii din juriu 
n-aş putea spune mare lucru. Targovetii din Scotoprigonievsk, de fapt, nu se 
deosebesc prea mult de pătura rurală, unii chiar îşi câştigă pâinea lucrând 
pământul. Doi dintre ei purtau haine nemtesti şi de aceea poate apăreau mai 
jerpeliti şi erau mai putin prezentabili decât ceilalţi. Aşa înot, pe bună dreptate, 
văzându-i, mi-am pus întrebarea: „Ce au să înţeleagă ei din toată încurcătura 
asta de ite?” Cu toate acestea, figurile lor severe, încruntate, produceau o 
impresie destul de ciudată, aveau ceva impunător în ele, ba chiar o înfăţişare 
aproape fioroasă. 


In sfarsit, presedintele deschise sedinta, primul proces de pe rol fiind 
asasinarea consilierului titular Feodor Pavlovici Karamazav, sau cam asa ceva, 
nu mai mi-aduc aminte exact termenii. Aprodul primi dispoziţia să-l introducă 
pe acuzat şi, o clipă mai apoi, uşa se deschise si Mitea intră în sală. Se lăsă o 
tăcere atât de adâncă, încât se putea auzi musca bâzâind. Nu ştiu care va fi 
fost părerea celorlalţi, mie personal însă Miţea îmi făcu o impresie mai mult 
decât penibilă. Era extrem de elegant, ca scos din cutie. Mai târziu am aflat că- 
şi comandase special pentru această ocazie un rând de haine la fostul său 
croitor de la Moscova, care-i păstrase măsurile. Purta mănuşi negre de piele, 
noi-noute şi rufărie de cea mai fină calitate. Acuzatul străbătu cu paşi mari 
incinta, privind ţintă drept înainte şi se aşeză la locul lui fără să se arate câtuşi 
de puţin intimidat. O dată cu el îşi făcu apariţia şi vestitul Fetiukovici, 
apărătorul său; un murmur înăbuşit tălăzui de la un capăt la celălalt al sălii. 
Avocatul era un om înalt şi slab, cu nişte picioare deşirate si uscative, cu 
degete lungi, fine si foarte albe, barbierit la fata, cu părul scurt şi lins, cu buze 
subţiri, pe care mijea când şi când un zâmbet uşor, ce se preschimba uneori 
într-o grimasă ironică. Să tot fi avut patruzeci de ani. Altminteri, o figură destul 
de simpatică dacă n-ar fi fost ochii mici, inexpresivi şi atât de apropiaţi, încât ai 
fi zis că-i desparte numai osciorul fragil al nasului prelung şi ascuţit. Într-un 
cuvânt, semăna în chip surprinzător cu o pasăre şi asemănarea aceasta iti 
sărea în ochi din primul moment. Fetiukovici era în frac şi cu cravată albă la 
gât. Mi-aduc aminte că la primele întrebări pe care preşedintele le adresă 
inculpatului în legătură cu numele, ocupaţia etc, Miţea răspunse răstit si pe un 
ton atât de ridicat, încât preşedintele tresări şi se uită la el uimit. Se citi apoi 
lista persoanelor chemate pentru îndeplinirea procedurii, adică a martorilor şi 
experţilor din proces. Era un pomelnic întreg; patru dintre martori lipseau; 
Miusov, care între timp plecase din nou la Paris, dar a cărui declaraţie, luată în 
cursul instrucției preventive, se afla la dosar, doamna Hohlakova si mosierul 
Maximov — pe motiv de boală - şi în fine Smerdeakov, a cărui moarte subită 
fusese constatată de poliţie printr-un proces-verbal. Vestea morţii lui 
Smerdeakov stârni rumoare în rândurile asistenţei. Episodul acesta neprevăzut 
era o surpriză pentru multă lume, care nu aflase încă nimic despre sinucidere. 
Dar ceea ce îi ului pe toţi fu reacţia intempestiva a lui Mitea când auzi ca 
Smerdeakov îşi pusese capăt vieţii. Fără să se scoale de pe scaun, inculpatul 
strigă în gura mare de răsună toată sala: 

— Câinele! Nu putea să moară decât ca un câine! 

În momentul acela apărătorul se întoarse brusc spre el, iar preşedintele îl 
ameninţă că dacă va mai avea încă o ieşire ca asta va fi nevoit să ia măsuri 
drastice. Mitea dădu din cap precipitat, dar fără să arate catusi de putin c-ar 
regreta cumva vorbele lui, şi-i spuse de câteva ori avocatului cu glas. Scăzut: 

— Nu zău, nu mai fac! Mi-a scăpat fără să vreau! N-o să se mai întâmple 
a doua oară. 

Acest mic incident, fireşte, nu avu darul să câştige cat de cât bunăvoința 
juratilor si a publicului fata de el. Acuzatul îşi dăduse arama pe fata, 


recomandându-se singur. In atmosfera creată de gestul său, grefierul citi actul 
de acuzare. 

Destul de concis, actul cuprindea toate detaliile necesare... Deşi se 
rezuma doar la expunerea principalelor motive pentru care inculpatul fusese 
pus sub urmărire, deferit justiţiei etc, etc, ascultandu-l, simtii totuşi că mă trec 
fiorii. Grefierul citea cu glas tare, clar şi răspicat. Întreaga tragedie se desfăşura 
parcă din nou, puternic reliefată, în faţa auditoriului, redusă la esenţă şi 
scăldată într-o lumină sinistră, necruțătoare. Tin minte că îndată ce se termina 
lectura, preşedintele, ridicând glasul, îl întrebă autoritar pe Mitea: 

Acuzat, recunoşti că eşti vinovat? 

Mitea se sculă cu o mişcare bruscă în picioare. 

— Recunosc că m-am făcut vinovat de beţie şi desfrâu! Strigă el cu o voce 
care-i surprinse pe toţi, cuprins parcă de exaltare. Da, recunosc c-am trăit ca 
un trântor şi c-am fost un zurbagiu şi pentru asta sunt vinovat. Mă hotărâsem 
tocmai să devin un om cinstit până la sfârşitul vieţii, când destinul, cu o 
lovitură de măciucă, m-a dat peste cap! Nu sunt vinovat însă de moartea 
bătrânului, a tatălui şi a duşmanului meu neîmpăcat! Şi nici de tâlhărie nu 
sunt vinovat, nu l-am prădat eu si nici n-aş fi fost în stare s-o fac; Dmitri 
Karamazov este un ticălos, dar nu şi un tâlhar! 

Rostind aceste cuvinte, Mitea se aseza la locul lui tremurând tot. 
Preşedintele îl mustră din nou laconic, dar autoritar, rugându-l să răspundă 
numai la întrebări şi să-şi stăpânească orice izbucniri pătimaşe şi fără rost. 
După care dispuse să se înceapă audierea martorilor. Aceştia fură introduşi 
pentru a presta jurământul. Pentru prima oară îi vedeam pe toţi laolaltă. Fraţii 
acuzatului fură scutiţi de această formalitate. După ce preotul şi preşedintele le 
adresară cuvintele de rigoare, martorii fură poftiti să iasă din sală şi plasați, pe 
cât era posibil, la oarecare distanţă unul de altul, pentru a fi apoi chemaţi rând 
pe rând înăuntru. 

II - MARTORI PRIMEJDIOSI. 

Nu ştiu dacă preşedintele impartise martorii apărării si ai acuzării în 
două grupe distincte şi dacă ordinea în care urma să fie chemaţi fusese 
stabilită în prealabil. Presupun că da. Ştiu doar atât, că martorii acuzării au 
fost audiaţi cei dintâi. Repet: nu am de loc intenţia de a reproduce cuvânt cu 
cuvânt fiecare interogatoriu în parte. De altfel, ar fi o operaţie inutilă, deoarece 
atunci când au început dezbaterile atât rechizitoriul, cât şi pledoaria 
apărătorului au rezumat în mod concludent şi pregnant mărturiile în ordinea în 
care fuseseră depuse, interpretând toate datele culese până atunci în aşa fel, 
încât să scoată la lumină o anumită teză. Am avut grijă să notez cât mai exact 
aceste două remarcabile cuvântări şi mai cu seamă unele pasaje pe care le voi 
menţiona la momentul potrivit, împreună cu un incident extraordinar şi cu 
totul neprevăzut, care s-a produs cu puţin înainte de a începe dezbaterile şi 
care, fără doar şi poate, a avut o influenţă nefastă asupra cumplitei sentinţe. 
Trebuie să spun că de când s-a deschis şedinţa a ieşit în evidenţă în chip 
izbitor o anumită particularitate a „cazului” respectiv, adică gravitatea 


neobisnuita a elementelor acuzarii in comparatie cu mijloacele de care 
dispunea apararea. Lucrul acesta s-a vazut inca din primul moment, cand in 
austera incinta a tribunalului faptele au prins sa se grupeze si sa se 
acumuleze, facand sa iasa treptat la iveala toata monstruozitatea crimei. Cred 
ca toata lumea a fost din capul locului incredintata ca procesul nu prezinta nici 
o enigma, nici un dubiu, ca dezbaterile sunt, de fapt, inutile si daca totusi vor 
avea loc, e vorba numai de o simpla formalitate, pentru ca inculpatul era intr- 
adevar vinovat, iar crima savarsita de el categoric si cu prisosinta dovedita. 
Cred chiar ca toate doamnele, dar toate, fara nici o exceptie, care doreau cu 
atata ardoare achitarea chipesului inculpat, erau in acelasi timp pe deplin 
convinse de vinovatia lui Mitea. Mai mult inca, am impresia c-ar fi incercat o 
mare deceptie daca nu s-ar fi dovedit suta la suta culpabilitatea lui, fiindca 
atunci epilogul — adică sentinţa de achitare - n-ar mai fi făcut nici un efect. E 
într-adevăr curios: cuconetul nu avea nici cea mai mică îndoială că până la 
urmă acuzatul va fi achitat, în virtutea următorului raţionament: „Este vinovat, 
dar nu se poate să nu-l achite, trebuie să-l achite din umanitarism, pentru 
triumful ideilor noi, în numele sentimentelor de care se face atâta caz în ziua de 
azi etc, etc.” Tocmai de aceea dăduseră năvală cu atâta înfrigurare în sala de 
şedinţe a tribunalului. Pe bărbaţi, în schimb, îi interesa mai cu seamă duelul 
dintre procuror şi faimosul Fetiukovici. Toată lumea se întreba nedumerită ce 
putea să facă într-un caz atât de disperat, cu tot talentul său oratoric, chiar o 
somitate a barocului, cum era considerat apărătorul lui Mitea? De aceea erau 
toţi numai ochi, urmărindu-i fiece mişcare cu o atenţie încordată. Totuşi, pana 
la începutul pledoariei, Fetiukovici rămase o enigmă pentru toată lumea. 
Persoanele mai experimentate bănuiau că avocatul proceda potrivit unei 
metode personale, că-şi făcuse un plan de acţiune, avea un ţel pe care voia să-l 
atingă, dar care putea fi țelul acesta nimeni nu era în sure să ghicească. 
Oricum, încrederea în sine şi siguranţa pe care le arăta săreau în ochi. În afară 
de asta, de la început toată lumea avu plăcuta surpriză de a constata că într- 
un răstimp destul de scurt - două-trei zile - de când venise la noi în oraş, 
Fetiukovici reuşise să aprofundeze cazul cu o seriozitate într-adevăr 
remarcabila, până în cele mai mici amănunte. Se povestea mai apoi cu 
satisfacţie cum izbutise, bunăoară, să-i ,infunde” pe toţi martorii acuzarii, 
făcându-i să se încurce in depozitiile lor si mai ales să-i discrediteze în asa fel, 
încât mărturiile lor rămâneau sub semnul întrebării. De altfel, mulţi 
presupuneau că nu putea fi la mijloc decât o simplă jonglerie, o demonstraţie 
de virtuozitate juridică, pentru a da mai multă strălucire pledoariei, etalând 
toate faimoasele chichite avocatesti. Se înţelege de la sine că prin 
„compromiterea” martorilor procesul nu obținea vreun avantaj real, decisiv, că 
avocatul, fireşte, îşi dădea seama de asta mai bine decât toată lumea şi că, 
devreme ce se hotărâse să recurgă la acest procedeu, înseamnă că avea un 
scop bine determinat, o armă secretă pe care deocamdată o ţinea în rezervă ca 
s-o scoată în vileag în momentul oportun. Până atunci însă conştient de 
puterea lui, Fetiukovici părea că se joacă, făcând pe grozavul. Aşa, de pildă, 


cand se proceda la interogarea lui Grigori Vasilievici, fostul camerier al lui 
Feodor Pavlovici, cel care, dupa cum se stie, declarase un lucru de o importanta 
capitală in proces, afirmând ca „uşa dinspre grădină fusese deschisă, 
apărătorul abia aşteptă să-i pună la rândul său întrebări, ca să-l sucească în 
fel şi chip pe bietul martor, fără să-l slăbească o clipă. Trebuie să spunem că 
Grigori Vasilievici intrase în sală cu foarte mult sânge rece, fără să se arate 
catusi de putin intimidat de solemnitatea tribunalului sau de publicul care-l 
asculta; avea un aer calm, aş zice chiar martial. Bătrânul îşi făcu depozitia atât 
de sigur de sine, de parcă ar fi stat de vorbă între patru ochi cu nevastă-sa, 
Marfa Ignatievna, dar pe un ton ceva mai deferent. Era cu neputinţă să-l facă 
cineva să-şi piardă cumpătul. Procurorul începu prin a-l descoase pe îndelete, 
cerându-i o serie de amănunte în legătură cu viaţa de familie a Karamazovilor. 
Tabloul, aşa cum îl zugrăvi el, era scăldat într-o lumină foarte vie. Se vedea, se 
simţea clar că martorul este sincer şi nepărtinitor. Bunăoară, la un moment 
dat, cu tot respectul adânc pe care îl vădea faţă de memoria fostului său 
stăpân, Grigori Vasilievici mărturisi totuşi că boierul fusese nedrept cu Mitea si 
că nu-şi crescuse băiatul „aşa cum ar fi trebuit”. Să nu fi fost eu, când era 
mititel, l-ar fi mâncat de viu paduchii, declară el, vorbind despre copilăria lui 
Mitea. Şi apoi nu şade frumos ca tatăl să-şi oropsească feciorul asa cum a facut 
dânsul când a trebuit să răfuiască socotelile pentru averea rămasă de la 
răposata maică-sa.” La întrebarea procurorului, pe ce se bizuie când afirmă că 
Feodor Pavlovici îşi oropsise feciorul la împărţirea averii. Spre surprinderea 
tuturor, Grigori nu putu să dea un răspuns mai precis, multumindu-se să 
repete că lui Miţea „nu i se făcuse parte dreaptă” la imparteala, că băiatul, fără 
doar şi poate, „mai avea de primit de la taică-său câteva mii de ruble”. Trebuie 
să mentionez că procurorul insista asupra acestei întrebări - dacă e adevărat 
că Feodor Pavlovici îi rămăsese cumva dator lui Mitea - pe care o punea tuturor 
martorilor, bineînţeles dacă socotea că sunt în măsură să ştie ceva, chiar şi lui 
Aleoşa şi mai apoi şi lui Ivan Feoyorovici, dar niciunul dintre ei nu fu în stare 
să aducă vreo lămurire în plus; toţi, deopotrivă, confirmau faptul ca atare, fără 
să poată infatisa vreo dovadă care să merite cât de cât a fi luată în seamă. În 
momentul când Grigori povesti scena petrecută la masă, în seara în care Dmitri 
Feodorovici intrase buzna în casă peste ei şi-l bătuse crunt pe taică-său, 
amenintandu-l cu moartea, o atmosferă sinistră învălui întreaga sală, cu atât 
mai impresionantă cu cât bătrâna slugă vorbea liniştit, fără cuvinte de prisos, 
folosind un limbaj colorat şi tocmai de aceea extrem de sugestiv. Mărturisi că 
nu-i tinea supărare lui Mitea pentru că îl bruftuluise atunci, lovindu-l peste 
obraz şi buşindu-l de podele şi că de mult îl iertase pentru ocara asta. Despre 
răposatul Smerdeakov spuse - făcându-şi semnul crucii - că era un flăcău de 
ispravă, dar neghiob din născare, secătuit de boală şi mai ales fără credinţă în 
Dumnezeu şi că de aceea ajunsese păgân, fiindcă aşa-i băgaseră în cap Feodor 
Pavlovici şi cu băiatul mai mare al boierului, Ivan Feodorovici. Încolo, îl lăudă 
din toată inima pentru cinstea lui, pomenind despre întâmplarea cu banii pe 
care boierul îi pierduse cândva prin curte, iar Smerdeakov îi adusese 


numaidecat înapoi, in loc să fi căutat să-i doseasca, „fapt pentru care, spuse el, 
boierul ii daruise atunci un galben”, pentru increderea lui deplina. Cat despre 
usa pe care declarase c-ar fi vazut-o deschisa, sustinu sus si tare ca intr- 
adevar asa fusese. De altfel, interogatoriul lui se lungi atat de mult, incat mi-ar 
fi peste putinţa să-l reconstitui în amanuntime, in sfârşit, veni şi rândul 
apărătorului să-i pună întrebări şi Fetiukovici se interesă înainte de toate de 
plicul în care, zice-se, Feodor Pavlovici ar fi pus trei mii de ruble pentru „o 
anumită persoană”. „L-ai văzut cumva cu ochii dumitale, de vreme ce ani de 
zile, după câte ştiu, dumneata ai stat în preajma boierului?” Grigori recunoscu 
că nu-i văzuse şi nici nu auzise nimic despre bani, decât doar atunci când 
„toată lumea a început să vorbească”. La rândul său, Fetiukovici repetă 
întrebarea tuturor martorilor care ar fi putut să aducă o lumină în privinţa 
asta, cu aceeaşi insistența cu care procurorul se interesa de imparteala 
moştenirii. De fiecare dată răspunsul fu acelaşi: niciunul dintre martori nu 
avusese prilejul să vadă pachetul, desi mai toţi ştiau de existenţa lui din auzite. 
Perseverenta de care dădea dovadă apărătorul in această privinţă era prea 
evidentă ca să nu bată la ochi. 

— Acum, dacă îmi dai voie, aş vrea să te mai întreb ceva, rosti pe 
neaşteptate Fetiukovici. Din ce era făcut balsamul, sau, mai bine zis, licoarea 
aceea cu care — aşa cum reiese din declaraţia de la dosar -— ţi-ai frecat atunci 
seara, la culcare, şalele ca să-ţi treacă junghiul? 

Grigori se uită la el câteva clipe ca năuc, fără să spună nimic şi în sfârşit 
murmură: 

— Din salvie. 

— Numai din salvie? Altceva nu mai avea? 

— Foi de pătlagină. 

— Poate si piper? Il trase de limbă Fetiukovici. 

— Si piper. 

— Si asa mai departe. Toate astea macerat in votca? 

— In spirt curat. 

Prin sala trecu un zvon de rasete. 

— Ca sa vezi, chiar in spirt curat! Si dupa ce ti-ai frecat spatele, pare-mi- 
se c-ai desertat sticla, dând pe gat ce mai rămăsese înăuntru; mai înainte însă 
nevasta dumitale a descântat-o, şoptind o cucernică rugăciune, cunoscută 
numai de dânsa, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi ai băut mult? Cât? Un păhărel, două? 

— Un pahar de apă. 

— Chiar un pahar? Poate un pahar şi jumătate? 

Grigori nu răspunse. Începuse parcă să se dumerească unde băteau 
întrebările avocatului. 

— Un pahar şi jumătate de spirt curat, nu-i rău, nu-i aşa? Ajunge ca să 
vezi deschise chiar şi „porţile raiului”, darmite uşa dinspre grădină? 


Grigori amutise. În sală se auziră din nou râsete. Preşedintele se foi pe 
scaun. Fetiukovici isi incolti mai strans victima. 

— Ai putea dumneata să-mi spui precis daca, în momentul cand ai văzut 
uşa dinspre grădină deschisă, dormeai sau erai treaz? 

— Eram în picioare. 

— Asta-i nu-i o dovadă că nu dormeai (râsetele din sală se intetira). In 
momentul acela, bunăoară, ai fi putut să răspunzi dacă te-ar fi întrebat cineva 
în ce an suntem acum? 

— Nu ştiu. 

— Dar dumneata ştii în ce an al erei noastre, adică de la naşterea lui 
Hristos, suntem? 

Descumpănit, Grigori se uita în ochii călăului său. Oricum, nu era de 
crezut că nu ştie nici măcar în ce an suntem. 

— Poate că ai putea să ne spui totuşi câte degete ai la mână. 

— Sunt un biet om de rând, rosti deodată cu glas tare şi răspicat Grigori. 
Dacă cei mari binevoiesc să-şi bată joc de mine, eu trebuie să tac şi să înghit. 

Fetiukovici nu mai găsi nimic de spus. Atunci interveni şi preşedintele, ca 
să-i reamintească sententios că întrebările trebuie să se refere numai la 
obiectul dezbaterilor. Fetiukovici îl ascultă până la capăt, apoi, înclinându-se 
cu demnitate, declară că nu mai are nimic de întrebat. Fireşte că până la urmă 
atât publicul, cat şi juratii ramasera cu un grăunte de îndoială în sinea lor cu 
privire la depozitia unui om care, aflându-se încă sub efectul „tratamentului”, 
era în stare să vadă aievea chiar şi „porţile raiului” şi care, în schimb, nu ştia 
să spună în ce an de la naşterea lui Hristos suntem; aşa încât apărătorul îşi 
atinsese scopul. Tocmai atunci însă se produse un mic incident. Înainte de a-i 
îngădui lui Grigori să se retragă, preşedintele se adresă acuzatului, întrebându- 
1 dacă are ceva de spus cu privire la depozitia martorului. 

— În afară de povestea cu uşa, totul este exact! Declară Mitea. Îi 
mulţumesc martorului pentru că m-a curăţat pe vremuri de păduchi şi pentru 
că mi-a iertat loviturile; toată viaţa lui a fost un om cinstit şi devotat tatii, ca un 
dulău credincios. 

— Acuzat, alege-ti te rog expresiile! Îl apostrofă sever preşedintele. 

— Da ce, eu sunt câine?! Bombăni Grigori. 

— Atunci sunt eu! Exclamă Mitea. Dacă te supără vorba asta, o iau 
asupra mea şi-ţi cer iertare am fost hain, m-am purtat ca o brută cu bietul 
bătrân! Şi cu Esop am fost hain. 

— Cu care Esop? Îl întrebă încruntat preşedintele. 

— Cu Pierrot... cu tatăl meu, Feodor Pavlovici. 

Preşedintele îl mustră din nou cu asprime, recomandându-i pe un ton 
autoritar să-şi aleagă mai bine expresiile şi-i atrase atenţia: 

— În felul acesta nu faci decât să-ţi agravezi situaţia în ochii 
judecătorilor. 

Apărătorul folosi o manevră tot atât de abilă şi în cazul lui Rakitin. 
Trebuie să spun că Rakitin era o figură importantă printre martorii la proces, in 


care procurorul isi pusese mari sperante. Se constatase ca era la curent cu 
multe lucruri, uluitor de multe, ca fusese la unul si la altul, vazuse tot, 
discutase cu toata lumea si cunostea in cele mai mici amanunte biografia lui 
Feodor Pavlovici, ca si a celorlalti Karamazovi. Ce-i drept, nici el nu stia despre 
plicul cu cele trei mii de ruble decat ceea ce auzise din gura lui Mitea. In 
schimb, descrise in amanuntime nazbatiile pe care inculpatul le facuse in local 
la ,Metropol”, toate cuvintele si gesturile lui menite să-l compromita; povesti 
chiar şi întâmplarea cu „Şomoiogul de câlti”. Vreau să zic cu căpitanul 
Sneghirev. Nici el însă nu fu în stare să dea informaţii mai precise în legătură 
cu punctul capital pe care trebuia să-l lămurească şi anume, dacă era adevărat 
că Feodor Pavlovici îi rămăsese cumva dator lui Mitea. Şi căută să scape cu 
câteva platitudini dispretuitoare: „Cine mai poate să ştie care din ei e vinovat şi 
să-şi dea seama cum, cine şi cui a rămas dator, când în familia Karamazov 
domneşte o asemenea harababură, că nici ei înşişi nu mai înţeleg nimic şi nu 
sunt capabili să descurce lucrurile?” După părerea lui, această sângeroasă 
tragedie era o consecinţă firească a moravurilor învechite de pe vremea iobăgiei 
şi a haosului în care zace Rusia, lipsită de instituţiile cele mai necesare, într-un 
cuvânt, se folosi de posibilitatea ce i se oferise ca să-şi expună opiniile. În 
cursul acestui proces, domnul Rakitin pentru prima oară avea prilejul să dea 
întreaga măsură a capacităţii domniei-sale şi sa iasă în evidenţă; procurorul, 
care ştia că începuse tocmai să scrie pentru nu ştiu ce revistă un articol despre 
izvoarele adevărate ale crimei, cită chiar în rechizitoriul lui (aşa cum vom avea 
ocazia să vedem ceva mai încolo) unele idei formulate în articolul respectiv, al 
cărui cuprins probabil că-l cunoştea. Scenele zugrăvite de martor erau atât de 
sumbre, de sinistre, încât „acuzarea” căpătă şi mai multă greutate. În general, 
expunerea lui avu darul să cucerească auditoriul prin independenţa gândirii şi 
concepţiile ei generoase. Mai mult chiar, câteva aplauze neaşteptate subliniară 
perioadele referitoare la iobăgie şi la haosul ce bântuia Rusia. Fiind încă foarte 
tânăr, Rakitin săvârşi totuşi o mică greşeală, de care apărătorul se grăbi să 
profite pe loc. Întrebat dacă o cunoaşte pe Gruşenka, Rakitin, conştient de 
succesul obţinut şi încântat că izbutise să se ridice la o atât de sublimă 
altitudine spirituală, îşi permise să vorbească oarecum dispretuitor despre 
Agrafena Alexandrovna, „fosta tiitoare a negustorului Samsonov”. Putin mai 
apoi ar fi dat nu ştiu ce ca să nu fi rostit aceste cuvinte pe care se pare că abia 
le aştepta Fetiukovici ca să-l strângă cu uşa. De unde putea să-i treacă prin 
cap lui Rakitin că, într-un răstimp atât de scurt, avocatul reuşise să afle nişte 
detalii atât de intime? 

— Permiteti-mi să vă întreb, începu apărătorul cu un surâs amabil, 
aproape prietenos, când îi veni rândul să-l chestioneze. Dumneavoastră sunteţi 
desigur domnul Rakitin, autorul unei broşuri editate de eparhie şi intitulate 
Viaţa părintelui Zosima, răposat întru Domnul, pe care am citit-o recent cu o 
deosebită plăcere, o lucrare ce mărturiseşte un spirit profund religios, însoţită 
de o minunată şi cucernică închinare către preasfintia-sa? 


— N-am scris-o ca să fie tipărită... A fost publicată mai târziu, murmura 
puţin derutat şi cam stingherit Rakitin. 

— O, admirabil! Un gânditor ca dumneavoastră trebuie sa aibă o 
perspectivă cât mai largă care să îmbrăţişeze toate fenomenele sociale! Cu 
sprijinul preasfintiei-sale, aceasta broşură atât de utilă, scrisă de 
dumneavoastră, a fost răspândită, aducând, fireşte, un real folos... Pe mine, de 
fapt, mă interesează cu totul altceva: aţi declarat adineauri că o cunoaşteţi 
destul de bine pe doamna Svetlova? (Nota bene: Gruşenka se numea Svetlova, 
lucru pe care l-am aflat abia cu prilejul procesului.) 

— Nu sunt obligat să dau cont de toate cunoştinţele mele... Sunt un om 
tânăr... Cine poate fi tras la răspundere pentru toată lumea cu care se întâmplă 
să aibă de-a face? Se aprinse Rakitin. 

— Înţeleg, înţeleg, natural! Se grăbi să se scuze Fetiukovici, prefăcându- 
se la rândul său încurcat. Ca pe orice om la vârsta dumneavoastră, era 
explicabil să vă intereseze o femeie tânără şi frumoasă, care avea casă deschisă 
şi primea cu atâta amabilitate floarea tineretului monden din acest oraş. Dar... 
Voiam numai să ştiu dacă vă mai aduceţi aminte că, în urma cu două luni, 
doamna Svetlova a ţinut foarte mult să-l cunoască pe cel mai mic dintre fraţii 
Karamazov, Alexei Feodorovici şi că v-a promis douăzeci şi cinci de ruble ca să-l 
aduceţi la dânsa, aşa cum era îmbrăcat — cu rasa călugărească, vreau să zic. 
După cum s-a aflat, dorinţa i-a fost împlinită chiar în seara zilei când s-a 
întâmplat cumplita tragedie care constituie obiectul procesului actual. În seara 
aceea dumneavoastră aţi fost împreuna cu Alexei Karamazov acasă la doamna 
Svetlova. Aş vrea să ne spuneţi dacă aţi primit într-adevăr de la dânsa cele 
douăzeci şi cinci de ruble promise drept recompensă. 

— A fost numai o glumă... Nu văd în ce măsură v-ar putea interesa... Am 
primit banii doar aşa, în glumă... cu gândul să-i restitui mai pe urmă... 

— Prin urmare, i-ati primit. Dar nu i-ati restituit până în momentul de 
fata... Sau i-ati restituit? 

— Astea-s fleacuri... Murmura Rakitin. Nu pot raspunde la asemenea 
întrebări... Bineînţeles c-am să-i restitui... 

Preşedintele găsi cu cale să intervină, dar apărătorul declară că nu mai 
avea nici o întrebare de pus domnului Rakitin. Aşa că domnul Rakitin se 
retrase din scenă cam plouat. Impresia inaltatoare pe care o lăsase discursul 
său fusese spulberată şi, petrecându-l cu privirea până la uşa, Fetiukovici 
părea că spune publicului: „Poftim, ca să vedeţi câte parale fac aceşti nobili 
acuzatori!” în momentul acela, după câte îmi amintesc, avu loc un nou incident 
provocat de Miţea: revoltat de tonul cu care Rakitin vorbise despre Gruşenka, 
inculpatul răcni din boxă: „Bernard!” lar când mai apoi preşedintele, după 
audierea lui Rakitin, îl întrebă dacă are ceva de spus în legătură cu depozitia 
martorului, Miţea strigă în gura mare: 

— Mi-a cerut bani cu împrumut când eram la închisoare! Un Bernard, nu 
merită decât să-l scuipi în ochi, un arivist, un ateu care a înşelat buna-credinta 
a preasfintiei-sale! 


Acuzatul fu bineinteles admonestat din nou pentru iesirea lui violenta. In 
orice caz însă domnul Rakitin primise lovitura de graţie. Cu acelaşi mediocru 
rezultat se încheie şi depozitia căpitanului Sneghirev, dar dintr-un motiv cu 
totul diferit. Martorul se prezentă în faţa instanţei într-un hal fără de hal, 
murdar, cu hainele rupte şi cizmele pline de noroi şi, cu toate că se luaseră 
toate precautiile, fiind chiar supus unei „expertize” preliminare, se dovedi beat 
mort. Din capul locului refuză categoric să arate împrejurările în care fusese 
insultat de Mitea. 

— Să-l ierte Dumnezeu! Iliusecika m-a oprit să scot măcar un cuvânt 
despre asta. S-o îndura Dumnezeu şi m-o răsplăti pe lumea cealaltă... 

— Cine te-a oprit să vorbeşti? La cine te referi? 

— Cine? Iliusecika, puiul tatii. „Tăticule, zicea, ce urât s-a purtat cu 
dumneata, tăticule!” Aşa mi-a spus; şedeam amândoi acolo, lângă piatra 
noastră... Acum e pe moarte, saracutul! 

Căpitanul izbucni în lacrimi şi căzu în genunchi la picioarele 
preşedintelui. Fu scos degrabă, în râsetele publicului. Efectul pe care-l sconta 
procurorul, deşi pregătit dinainte, se dusese pe copcă. 

Apărătorul continuă să utilizeze toate mijloacele pe care le avea la 
îndemână, dovedind, spre mirarea crescândă a publicului din sală, că într- 
adevăr cunoştea ca pe apă fiece hârtie din dosar. Aşa, de pildă, la început 
depozitia lui Trifon Borisovici paru să aibă oarecare greutate, fiind, cum era si 
de aşteptat, cu totul defavorabilă acuzatului. Hangiul făcu socoteala pe degete 
că prima oară când fusese la Mokroe, cu o lună înainte de crimă, Mitea 
cheltuise trei mii de ruble ca nimica, „poate doar ceva-ceva mai puţin. Numai 
câţi gologani a lepădat la ţigănci! Nu mai vorbesc că pe paduchiosii ceia de 
mocofani nu i-a cinstit să zici cu o bancuta de cincizeci de căciulă, ci cu hârtii 
de douăzeci şi cinci de ruble! D-apoi cât i s-a mai furat! Pas de mai prinde 
hoţul! Dacă n-a lăsat nici o urmă, cum să-l afli, când dumnealui arunca banii 
cu nemiluita?! Aşa-i lumea pe la noi, taie păcătoasă, n-are frică de Dumnezeu. 
Barem pe fetele noastre ştiu că le-a înzestrat. De unde erau săraci lipiti, de 
atunci s-au procopsit cu toţii.” Într-un cuvânt, nu scăpă din vedere nici o 
bancuta risipită, adunând para cu para, de parcă ar fi socotit pe abac. Aşa ca 
declaraţia lui Mitea, care susţinea că nu cheltuise decât o mie cinci sute de 
ruble, păstrând restul în chip de amuletă la sân, fu răsturnata dintr-o lovitură. 
„Am văzut cu ochii mei trei mii de ruble în mâinile dumnealui, trei mii în cap. 
Am văzut foarte bine, că doar m-oi fi pricepând şi eu să număr banii!” rosti sus 
şi tare Trifon Borisovici, care îşi dădea toată osteneala să intre pe sub pielea 
„mărimilor”. Când veni apoi rândul apărării să pună întrebări, avocatul, în loc 
sa caute cumva să infirme depozitia martorului, se mulţumi să aducă vorba 
despre o întâmplare petrecută cu o lună înainte de arestare, cu prilejul 
primului chef pe care Mitea îl făcuse la Mokroe. Doi mujici, dintre care unul era 
Timofei surugiul, iar celălalt Akim, găsiseră în tindă o sută de ruble pierdute de 
Mitea la beţie. Oamenii ridicaseră banii de jos şi-i incredintasera lui Trifon 
Borisovici, iar hangiul îi cinstise cu câte o rublă pe fiecare. „Aş vrea să ştiu, 


întrebă avocatul, dac-ai avut grijă ori nu să-i restitui între timp domnului 
Karamazov.” Trifon Borisovici încercă s-o scalde, ca să scape cu faţa curată; 
dar, după confruntarea cu cei doi mujici, fu nevoit a recunoaşte că istoria cu 
suta era adevărată, adăugind însă ca înapoiase banii lui Dmitri Feodorovici 
chiar atunci pe loc, „ca un om cinstit, numai că dumnealui era beat crita şi nu 
cred că-şi mai aduce aminte.” Cum însă până la confruntare, tăgăduise cu tot 
dinadinsul că s-ar fi găsit ceva, declaraţia ulterioară cu privire la restituirea 
banilor lui Mitea care, zicea el, ar fi fost în stare de ebrietate, fu înregistrată sub 
semnul întrebării. În felul acesta, unul din martorii cei mai primejdiosi propusi 
de Procuratură plecă de la bară discreditat şi cu reputaţia hărtănită. Acelaşi 
lucru se întâmplă şi cu cei doi polonezi, care se prezentara tantosi şi siguri pe 
ei în fata instanţei. Înainte de toate şi unul şi altul tinura să mărturisească în 
gura mare că „au servit coroana”, ca după aceea sa declare amândoi că pan 
Miţea încercase să le cumpere onoarea, oferindu-le trei mii de ruble şi ca 
văzuseră un teanc de bani in mâna lui. Pan Mussjalowicz isi impestrita frazele 
cu o mulţime de cuvinte poloneze, şi, observând că lucrul acesta îi dădea 
oarecare prestanta în ochii preşedintelui şi ai procurorului, căpătă curaj şi isi 
continuă depozitia în limba polonă. Dar Fetiukovici îl prinse numaidecât in lat; 
oricât căută s-o sucească, Trifon Borisovici, care fusese rechemat în sală, se 
văzu silit să recunoască, în cele din urmă, că pan Wrublewski înlocuise 
perechea de cărţi pe care hangiul o adusese în salonul albastru şi că pan 
Mussjalowicz trişase de două ori în timp ce împărțea cărţile. Lucrul acesta il 
confirmă şi Kalganov în depozitia lui, aşa încât cei doi pani plecară cu coada 
între picioare, în hazul asistenţei. 

La fel patira şi ceilalţi martori care puteau primejdui cumva situaţia 
acuzatului. Fetiukovici reuşi să-i desființeze pe fiecare in parte, punându-i într- 
o lumină atât de puţin priincioasă, încât se retraseră cu toţii definitiv 
compromişi. Publicul, fie că era vorba de jurişti, fie numai de simpli curioşi, îl 
privea cu admiraţie, fără să înţeleagă totuşi ce importanţă poate avea lucrul 
acesta şi în ce măsură ar putea fi decisiv, deoarece toată lumea îşi dădea seama 
că acuzarea era situată pe o poziţie invincibilă, profilându-se din ce în ce mai 
amenințătoare. Siguranţa însă şi liniştea pe care o dovedea „marele maestru” 
erau atât de convingătoare, încât aşteptau cu toţii să vadă ce o să se mai 
întâmple: doar nu venise de florile mărului o asemenea „personalitate” şi nici 
nu era el omul care să se înapoieze acasă cu mâinile goale. 

III - EXPERTIZA MEDICALĂ SI UN FUNT DE ALUNE. 

Expertiza medicală nu reuşi nici ea să atenueze cât de cât vina ce i se 
aducea inculpatului. De altfel, se pare că nici Fetiukovici, după cum se 
constată mai târziu, nu era prea convins c-o să dea vreun rezultat. Această 
formalitate fusese admisă, de fapt, numai datorită insistențelor Katerinei 
Ivanovna, care adusese special de la Moscova o somitate a lumii medicale. 
Fireşte, apărarea n-avea nimic de pierdut, putea cel mult să câştige teren. Cu 
toate astea, din pricina divergentei intervenite între medicii consultanţi, 
lucrurile luară până la urmă o întorsătură comică. Medicii propuşi pentru 


expertiza erau: faimosul practician adus de la Moscova, doctorul Herzenstube si 
tanarul ucenic al lui Esculap, Varvinski. Ultimii doi figurau, de altminteri, ca 
martori in proces la propunerea procurorului. Dintre experti, doctorul 
Herzenstube fu audiat cel dintai. Era un batranel de vreo saptezeci de ani, 
scund si indesat, cu parul cärunt si o chelie destul de pronuntata, care se 
bucura de o buna reputatie in localitate, unde era pretuit si respectat de toata 
lumea. Extrem de constiincios din punct de vedere profesional, Herzenstube era 
in acelasi timp un om de isprava si foarte evlavios, un fel de hermhutter sau 
„frate morav”. Stabilit de mult la noi în oraş, medicul ştiuse totdeauna să-şi 
păstreze demnitatea. Bun la suflet, îngrijea fără plată bolnavii lipsiţi de 
mijloace, intrând în orice cocioabă, ba uneori lăsând pacientului chiar şi bani 
pentru medicamente. În schimb, era încăpățânat ca un catâr; dacă-i intra ceva 
în cap, nu era chip să-l clintesti nici cu o iota. Pe de alta parte, tot oraşul aflase 
că, deşi venit numai de câteva zile în mijlocul nostru, ilustrul medic moscovit 
îşi permisese să facă unele aprecieri extrem de jignitoare pe seama lui 
Herzenstube. Şi nu numai o singură dată; cu toate că somitatea moscovită lua 
douăzeci şi cinci de ruble pentru vizită, nici mai mult, nici mai puţin, se 
gasisera destui bolnavi care să-i solicite consultaţii. Toţi aceştia, fireşte, erau 
pacienţii doctorului Herzenstube, iar faimosul practician nu se sfia să critice 
foarte caustic tratamentele prescrise de dânsul; ba până la urmă, de câte ori 
era chemat la vreun bolnav, nici nu apuca bine să intre pe uşă şi întreba: „Cine 
te-a doftoricit? Herzenstube? He-he!”. Lucru care nu se putea să nu ajungă la 
urechile celui în cauză. Aşadar, cum spuneam, experţii se prezentară rând pe 
rând în faţa instanţei. Doctorul Herzenstube declară ritos că „facultăţile pishice 
ale inculpatului prezentau o evidentă anomalie.” După ce făcu apoi o serie de 
consideraţii pe care cred că nu e cazul să le reproduc, adăugă în încheiere că 
această anomalie rezulta nu numai din antecedentele acuzatului, ci chiar din 
comportarea lui în instanţă. Rugat să precizeze ce anume i se păruse atât de 
curios în atitudinea lui Miţea, bătrânul medic mărturisi cu toată sinceritatea si 
cu o incomparabila candoare că, atunci când intrase în sală, acuzatul avusese 
„un aer foarte ciudat, cu totul nepotrivit cu împrejurările; mergea teapan ca un 
soldat, uitându-se drept înainte, când logic ar fi fost să privească în sală, spre 
stânga, în partea unde se aflau doamnele, fiind un binecunoscut admirator al 
sexului frumos şi, deci, în momentul acela, ar fi trebuit să fie preocupat 
exclusiv de părerea cucoanelor”, afirmă în concluzie bătrânelul în limbajul lui 
caracteristic. Trebuie să spunem că doctorul Herzenstube vorbea cu multă 
plăcere ruseşte, dar nu ştiu cum se făcea că toate frazele lui sunau ca şi cum 
ar fi fost traduse din germană, ceea ce însă pe dânsul nu părea să-l incomodeze 
câtuşi de puţin. Toată viaţa lui medicul fusese convins că vorbeşte impecabil 
limba ţării, „mai corect chiar decât autohtonii”. Şi mai cu seamă avea obiceiul 
să citeze la tot pasul câte un proverb, adăugind de fiecare dată că dictoanele 
ruseşti sunt cele mai frumoase şi mai expresive din lume. În plus, distrat cum 
era, în focul discuţiei adesea i se întâmpla să uite cuvintele cele mai uzuale, pe 
care le cunoştea foarte bine, dar care Dumnezeu ştie de ce îi zburau pe 


negandite din minte. La fel patea, de altfel si cand vorbea graiul sau matern: la 
un moment dat incepea sa-si fluture mana prin fata ochilor, ca si cum ar fi vrut 
să prindă din zbor o expresie ce-i scăpa si cu nici un pret nu s-ar fi induplecat 
să continue până nu şi-o reamintea. Observatia lui că inculpatul; ar fi trebuit 
să arunce ocheade doamnelor atunci când intrase pe uşă stârni o rumoare 
veselă în sală. Herzenstube se bucura de toată, simpatia cuconetului nostru, cu 
atât mai mult cu cât se ştia că, evlavios şi pudic din fire, bătrânul holtei avea 
un adevărat cult pentru femei, pe care le socotea nişte fiinţe ideale, superioare. 
Cu atât mai mare fu, aşadar, surpriza pe care o produse constatarea lui 
neaşteptată. 

La rândul său, ilustrul reprezentant moscovit al medicinii confirmi 
tranşant şi autoritar că într-adevăr starea psihică a inculpatului era anormală 
„în cel mai înalt grad”. După care vorbi pe larg şi într-o formă savantă despre 
diverse stări morbide si”’manii”, pentru a declara în concluzie că, după toate 
informaţiile culese de el, acuzatul avusese cu certitudine chiar cu câteva zile 
înainte de a fi arestat manifestări maladive şi ca săvârşise crima aproape 
involuntar, deşi era perfect lucid m momentul acela, fiind incapabil să se 
împotrivească impulsului morbid ce-l stăpânea. Pe lângă alte manifestări 
maladive, medicul constatase că inculpatul mai era şi maniac, ceea ce, după 
opinia domniei-sale, putea fi un prim simptom de alienatie mintală. (Nota bene. 
Am căutat să rezum prelegerea ilustrului medic, care s-a exprimat în termeni 
foarte savanţi, ca un adevărat specialist în materie.) „Toate acţiunile lui sunt 
într-o flagrantă contradicţie cu bunul-simt şi logica, continua el. Lăsând 
deoparte lucrurile pe care nu le-am văzut cu ochii mei, crima şi toate celelalte 
împrejurări ale acestei catastrofe, pot să vă spun că, stând de vorbă cu el acum 
două zile, tot timpul cât a durat discuţia a avut o privire fixă, stranie. Din când 
în când, începea să râdă din senin, fără nici un motiv. Pare să sufere în 
permanenţă de o irascibilitate cu totul inexplicabilă. Uneori se trezeşte rostind 
nişte cuvinte bizare, de pildă „Bernard, etică” şi aşa mai departe, fără nici o 
legătura cu discuţia.” Dovada cea mai sigură a existenţei unei manii o 
constituia, după părerea medicului moscovit, faptul că inculpatul nu putea să 
vorbească fără să-şi iasă din fire despre cele trei mii de ruble de care se socotea 
frustrat, în timp ce de orice alte insuccese şi necazuri pe care le suferise îşi 
amintea cu inima uşoară. În fine, din datele pe care izbutise să le culeagă, 
reieşea că şi mai înainte avusese adevărate accese de furie de câte ori venea 
vorba despre cele trei mii de ruble, deşi toată lumea spunea că, altminteri Mitea 
era un om dezinteresat, care nu ţinea de loc la bani. „Cât priveşte părerea 
savantului meu confrate care susţinea adineauri că, intrând în sală, acuzatul 
ar fi trebuit să-şi întoarcă privirea spre cucoane, iar nu să se uite drept înainte 
— adauga cu ironie eminentul medic moscovit încheindu-şi depozitia - nu pot 
spune altceva decât că asertiunea domniei-sale este pe cât de frivolă, pe atât de 
eronată, deşi sunt întru totul de acord cu dânsul că în momentul când a trecut 
pragul acestei încăperi, în care ştia că urmează să i se decidă soarta, inculpatul 
n-ar fi trebuit să aibă privirea atintita drept înainte si că lucrul acesta poate fi 


intr-adevar un indiciu asupra starii anormale in care se gaseste in clipa de fata. 
Nu înţeleg însă de ce privirea lui trebuia neapărat sa fie îndreptată spre stânga, 
adică în partea unde stau doamnele, când mult mai firesc ar fi fost să se uite 
spre dreapta, căutându-şi din ochi apărătorul, unica lui speranţă, omul de care 
depinde acum destinul său.” Rostită apăsat, pe un ton ce nu admitea nici un 
fel de contradicţie, părerea eruditului medic suna ca o sentinţă. Comicul 
situaţiei pe care o crease divergenta dintre cei doi experţi ieşi cu atât mai mult 
în relief în urma concluziei formulate de Varvinski audiat după ceilalţi doi. 
Acesta opina că inculpatul era perfect normal şi tot aşa fusese şi în trecut. E 
adevărat că înainte de arestare avusese nervii zdruncinati şi fusese extrem de 
surescitat, dar nervozitatea pe care o manifestase atunci era suficient motivată 
de atâtea cauze reale, cum ar fi gelozia, mânia, excesul de băutură din ultima 
vreme etc. Ca atare, nu putea fi câtuşi de puţin vorba de nu ştiu ce „şoc 
nervos”, aşa cum sustinusera predecesorii săi. Cât priveşte întrebarea daca, 
atunci când intrase în sală, acuzatul ar fi trebuit să privească spre stânga sau 
spre dreapta, „după modesta lui părere”, mult mai firesc ar fi fost să se uite, 
aşa cum şi făcuse de altfel, drept înainte, acolo unde se aflau preşedintele şi 
juratii, de care ştia că depinde soarta lui; în concluzie, deci, „privirea pe care a 
avut-o inculpatul în momentul acela constituie cea mai bună dovadă că starea 
lui psihică este absolut normală, cel putin în prezent”, îşi încheie cu insufletire 
tânărul medic „modesta” lui depozitie. 

— Bravo, doctorasule! Exclama Mitea. Asa e! 

Acuzatul fu readus la tacere, iar opinia tanarului ucenic al lui Esculap 
ramase acreditata, exercitand o influenta hotärâtoare atat asupra juratilor, cat 
si asupra publicului, asa cum se putu constata mai tarziu. Indata dupa aceea, 
doctorul Herzenstube, chemat din nou la bara, de asta data in calitate de 
martor, interveni intr-un mod cu totul neasteptat, intinzandu-i o mana de 
ajutor lui Mifca. Ca vechi locuitor al orasului, cunoscand mai demult familia 
Karamazov, bătrânelul se dovedi în măsură să furnizeze o serie de informaţii 
deosebit de interesante pentru „acuzare”, apoi, ca şi când şi-ar fi luat seama 
brusc, se grăbi să adauge: 

— Şi totuşi, bietul băiat merita, zău, o soartă mai norocoasă, fiindcă-l 
cunosc de mic şi ştiu c-a avut totdeauna inimă bună şi când era numai atâtica 
şi mai târziu. „E foarte bine sa fie omul înţelept, spune un proverb rusesc, dar 
dacă se întâmplă să-i vină în casă încă un om înţelept e şi mai bine, fiindcă 
atunci vor fi două minţi în loc de una singură...” 

— O minte sănătoasă judecă bine, două minţi sănătoase Şi mai bine, îi 
sări într-ajutor, impacientat, procurorul, care cunoştea de mult năravul 
bătrânului de a se întinde la vorbă, tacticos, fără să se simtă câtuşi de puţin 
stingherit că punea răbdarea ascultătorilor la grea încercare; dimpotrivă, făcea 
mare haz de propriile lui spirite, destul de greoaie şi de plate, o probă de umor 
nemtesc de care însă el era pe deplin satisfăcut, ba chiar încântat. 

— A, da, asta voiam să spun şi eu, confirmă el, repetând cu tenacitate: O 
minte sănătoasă judecă bine, două minţi sănătoase şi mai bine. Numai că la 


tanarul nostru n-a venit nici un om intelept si pana la urma si-a trimis si el 
mintea... Ah, cum se spune la asta unde a trimis-o? Îmi scapă cuvântul. A 
trimis-o la... Continuă bătrânul, fluturandu-si mâna prin fata ochilor. A, da, 
spazieren! 

— La plimbare. 

— Da, da, la plimbare, asta voiam sa spun si eu. Mintea lui a plecat la 
plimbare si a ajuns prin nişte locuri atât de îndepărtate, încât s-a rătăcit. Si 
totuşi, e un băiat cinstit şi cu suflet. O, mi-aduc foarte bine aminte de el când 
era numai atâtica şi tatăl lui îl trimisese să şadă cu slugile în curtea din dos; 
parcă-l văd cum alerga cu picioruşele goale şi cu pantalonaşii prinşi numai 
într-un năsturel... 

O undă de duioşie făcu să tremure glasul blajinului bătrân ce devenise 
dintr-o data sentimental. Fetiukovici ciuli imediat urechea, presimtind că şi 
declaraţiile medicului i-ar putea fi de folos. 

— O, da, pe atunci eram şi eu mai tânăr... Aveam... Da, aveam patruzeci 
şi cinci de ani, abia venisem aici, în oraş. Mi s-a făcut milă de bietul băiat şi ce 
mi-am zis: „Ce-ar fi să-i cumpăr un funt de... Da, un funt de ce? Am uitat cum 
se cheamă... Ştiţi, de alea după care se prăpădesc ăştia micii, cum le zice... 
(doctorul începu să-şi fluture mâna) cresc în pom, le culegi şi pe urmă le 
împărţi la copii... 

— Mere? 

— O, nuuu! Un funt, adică patru sute de grame! Merele se vând cu 
duzina, nu la cântar... Nu, sunt aşa multe şi mici, le pui în gură şi fac odată 
crtrac! 

— Alune? 

— Da, da, alune, asta voiam sa spun si eu, confirma doctorul cat se 
poate de linistit, ca si cand cuvantul i-ar fi venit de la sine pe buze. Si i-am 
adus un funt de alune, fiindca nimeni pana atunci nu s-a gandit sa-i aduca 
ceva. Am ridicat degetul şi i-am spus: „Puişor, Gott der Vater”; (64) el a râs sia 
rostit dupa mine: „Gott der Vater”. „Gott der Sohn” {65} am spus eu pe urmă. El 
a râs iarăşi şi a ciripit: „Gott der Sohn”. „Gott der heilige Geist! (66), am 
continuat eu si el iarăşi a râs şi s-a căznit să spună ca mine: „Gott der heilige 
Geist”. Apoi am plecat. După două zile am trecut prin dreptul curţii lor şi 
baietasul m-a strigat: „Nene, nene, Gott der Vater, Gott der Sohn”, dar a uitat 
Gott der heilige Geist. I-am adus aminte şi iarăşi mi s-a facut milă de el. Apoi 1- 
au trimis de acasă în altă localitate şi l-am pierdut din vedere. Au trecut aşa 
douăzeci şi trei de ani. Într-o zi şedeam la mine în cabinet, eram cu părul alb 
acum, când deodată mă pomenesc că intră pe uşă un tânăr chipeş, pe care nu 
ştiam de unde să-l iau şi unde-l văd că ridică un deget şi-mi spune râzând: 
„Gott der Vater, Gott der Sohn und Gott der heilige Geist! Am sosit chiar acum 
în oraş şi am venit să vă mulţumesc pentru funtul acela de alune, fiindcă 
nimeni în afară de dumneavoastră nu s-a gândit să-mi cumpere măcar un 
pumn de alune.” Mi-am amintit atunci de anii fericiţi ai tinereţii şi de bietul 
copilas care alerga prin curte cu piciorusele goale. Mi s-a răsucit inima în piept 


si i-am spus: ,Asta inseamna sa fii recunoscator daca n-ai uitat nici acum, 
când ai crescut mare, funtul de alune pe care ti l-am adus când erai doar 
atâtica”. L-am strâns în braţe şi l-am binecuvântat. Şi am început să plâng. El 
a râs, dar i-au dat şi lui lacrimile... Fiindcă aşa-i rusul, de multe ori râde când 
ar trebui să plângă. Şi el a plâns, am văzut că avea lacrimi în ochi. Şi acum, 
vai...! 

— Si acum plâng, neamtule si acum plâng, omul lui Dumnezeu! Izbucni 
deodată Mitea. 

În orice caz, anecdota bătrânului făcu o impresie favorabilă asupra celor 
de fata. Dar dintre toate mărturiile menite să uşureze situaţia lui Mitea, efectul 
cel mai puternic îl produse depozitia Katerinei Ivanovna despre care voi avea 
prilejul să vorbesc ceva mai încolo. În general, în clipa când începură să se 
perinde la bară martorii a decharge, adică propuşi de apărare, norocul păru că- 
i surâde lui Mitea şi — ceea ce este într-adevăr remarcabil - aşa cum nici chiar 
avocatul nu s-ar fi aşteptat. Înaintea Katerinei Ivanovna însă tribunalul tinu să 
asculte mărturia lui Aleoşa. In depozitia sa mezinul mentiona la un moment dat 
un lucru care parea sortit sa darame unul din principalele capete de acuzare. 

IV - NOROCUL II SURADE LUI MITEA. 

Nimeni nu s-ar fi aşteptat la întorsătura asta si mai putin decât toţi poate 
chiar Aleoşa. Fusese chemat să depună ca martor în proces fără să presteze 
jurământ şi, după câte îmi amintesc, de la început, atât avocatul, cât ţi 
procurorul îi adresară cuvântul cu simpatie şi bunăvoință. Evident, se bucura 
de o bună reputaţie. Aleoşa răspunse la întrebări cu modestie, cumpătat, dar, 
în acelaşi timp, toate explicaţiile sale erau insufletite de o dragoste fierbinte 
pentru fratele lui aflat într-o atât de grea cumpănă. Cerându-i-se unele 
amănunte în legătură cu el, îl infatisa ca pe un om pătimaş, incapabil să-şi 
frâneze dorinţele, dar totodată înzestrat cu un suflet nobil, mândru şi 
mărinimos, gata să se jertfească pe sine dacă i-ar fi cerut cineva. Recunoscu că 
în ultimul timp, din pricina pasiunii pe cart i-o trezise Grusenka si a rivalitatii 
dintre tata şi fiu, era atât de surescitat, încât nu mai era chip să te înţelegi cu 
el. Respinse însă indignat ipoteza că fratele său ar fi fost în stare să ucidă un 
om ca să-l jefuiască, deşi mărturisi că pentru Miţea cele trei mii de ruble 
ajunseseră aproape o idee fixă, socotindu-le un drept al lui, o ultimă rămăşiţă 
din averea răposatei sale mame, de care Feodor Pavlovici căutase să-l jupoaie 
prin viclesug şi ca, deşi nu se arătase niciodată, lacom de parale, ori de cate ori 
vorbea despre aceşti bani era ca turbat. În schimb, tot ce avu de spus în 
legătură cu rivalitatea dintre cele două „persoane”, cum se exprimase 
procurorul, adică dintre Gruşenka şi Katia, era destul de evaziv, ba chiar refuză 
să răspundă în vreo două-trei rânduri. 

— Fratele dumneavoastră va mărturisit vreodată c-ar avea intenţia să-şi 
ucidă tatăl? Îl întrebă la un moment dat procurorul, care se grăbi să adauge 
numaidecât: Puteţi să nu räspundeti dacă nu vreţi. 

— Direct, niciodată! Declară Aleoşa. 

— Dar cum? Indirect? 


— Într-o zi mi-a vorbit despre sentimentele lui fata de tata, mi-a 
mărturisit că-l urăşte şi chiar se teme ca... Într-un moment de exasperare... 
Prididit de scârbă... Să nu-l împingă păcatul să-l omoare. 

— Şi ce-ati spus când l-aţi auzit vorbind asa? L-aţi crezut pe cuvânt? 

— N-as îndrăzni să spun că da. Întotdeauna însă am avut convingerea că 
există în el sentimente mai bune, care au să-l salveze în pragul nenorocirii, 
oprindu-l să facă asemenea păcat şi chiar asa a si fost, pentru că nu el l-a 
omorât pe tata! Încheie Aleoşa răspicat, cu un glas atât de puternic, încât 
răsună sala. 

Procurorul tresări ca un cal de luptă la auzul trompetei. 

— Nu mă îndoiesc de sinceritatea deplină a convingerii dumneavoastră, 
vă rog să mă credeţi. Presupun că nu este determinată şi că nu are nici un 
raport cu dragostea pe care i-o purtaţi nefericitului dumneavoastră frate. 
Cunoaştem de la anchetă părerea atât de personală pe care o aveţi despre 
tragedia întâmplată în familia dumneavoastră. Nu vă pot însă ascunde faptul 
că această părere este cu desăvârşire izolată şi într-o flagrantă contradicţie cu 
celelalte declaraţii culese de anchetatori. De aceea mă văd nevoit să insist, 
rugându-vă să-mi spuneţi care sunt datele pe care se bazează convingerea 
nestrămutată că fratele dumneavoastră este nevinovat şi că răspunderea crimei 
o poartă altcineva, o persoană la care v-aţi referit în cursul instrucției? 

— În timpul instrucției n-am făcut decât să răspund la întrebările ce mi 
s-au pus. Nu tin minte să-l fi acuzat pe Smerdeakov, rosti liniştit şi pe indelete 
Aleoşa. 

— Totuşi, l-aţi bănuit c-ar fi ucigaşul? 

— L-am bănuit, aşa e, bizuindu-mă pe spusele lui Dmitri. Înainte de a mi 
se lua declaraţia, mi-a relatat cineva împrejurările în care a fost arestat şi ştiam 
c-a pomenit numele lui Smerdeakov. Sunt absolut convins că fratele meu n-are 
nici un amestec. Şi din moment ce n-a săvârşit el crima, atunci... 

— Criminalul nu poate fi decât Smerdeakov? Dar de ce tocmai el? De ce 
sunteţi chiar atât de convins că fratele dumneavoastră e nevinovat? 

— Nu pot să pun la îndoială cuvântul lui. Ştiu că pe mine nu mă poate 
minţi. Mi-am dat seama după chipul lui că nu minte. 

— Numai după chipul lui? Alte dovezi nu aveţi? 

— Nu, altele n-am. 

— Şi acuzaţia pe care i-o aduceţi lui Smerdeakov se sprijină pe aceleaşi 
dovezi, adică pe spusele fratelui dumneavoastră şi pe expresia feţei sale? 

— N-am altele. 

Procurorul socoti de cuviinţă să se oprească aici. Toată sala încercase o 
cumplită dezamăgire ascultând răspunsurile lui Aleoşa. Înainte de proces, 
Smerdeakov fusese obiectul unor discuţii insufletite; unul auzise cutare lucru, 
altul ţinea să demonstreze nu ştiu ce; se zvonise că Aleoşa ar fi adunat o serie 
de probe senzaţionale menite să-l scoată din cauză pe fratele său şi care 
totodată dovedeau categoric vinovăția valetului şi acum, poftim, singurul 


argument pe care putea să-l aducă era convingerea lui intimă, atât de firească 
din partea unui om care era fratele acuzatului! 

Veni, în sfârşit şi rândul lui Fetiukovici să pună întrebări. Avocatul tinu 
să ştie, în primul rând, când anume vorbise inculpatul despre ura pe care o 
nutrea fata de tatăl lor. Marturisindu-i că s-ar putea la un moment dat sa 
ajungă la crimă şi dacă nu cumva lucrurile acestea i le împărtăşise ultima oară 
când se întâlniseră înainte de catastrofă. Aleoşa tresări, ca şi cum descoperise 
deodată ceva ce abia în momentul acela i se arătase desluşit. 

— Mi-am amintit acum de un lucru pe care aproape că-l şi uitasem. În 
momentul când s-a petrecut mi s-a părut ce-i drept curios, dar numai acum... 

Insufletit de gândul ce-i fulgerase brusc prin minte, Aleoşa povesti cum 
ultima oară, când, în drum spre mănăstire, se întâlnise pe înserat cu Mitea, in 
dreptul copacului de la răscruce, fratele lui se lovise cu pumnul în piept - „aici, 
sus — repetându-i de câteva ori că există totuşi un mijloc de a-şi redobândi 
onoarea pierdută şi că mijlocul acesta se află la îndemână, în sân, asupra sa... 
„După gestul pe care l-a făcu: atunci, lovindu-se în piept, am crezut că vorbea 
despre inima lui, continuă Aleoşa, că nădăjduia, adică, să găsească în sine 
destulă putere ca să scape de mârşăvia cumplită pe care era pe cale s-o facă şi 
care i se părea atât de dezonorantă, încât nici chiar mie nu avea curajul să mi-o 
mărturisească. Îmi închipuiam că trebuia să fie ceva în legătură cu tata, că se 
cutremura numai la gândul c-ar putea săvârşi o nelegiuire ridicând mâna 
asupra lui să-l lovească. Şi totuşi, îmi făcea impresia că-mi arată ceva, un lucru 
pe care-l poartă în sân, ba chiar ţin foarte bine minte, mi-am făcut socoteala că 
inima nu se află în punctul acela, ci mult mai jos şi mai într-o parte, în timp ce 
el îmi arăta aici sus, spre furca gâtului, mereu în acelaşi loc. Pentru moment mi 
s-a părut absurd, dar acum mă gândesc că-mi arăta probabil amuleta în care 
cususe cele o mie cinci sute de ruble...” 

— Exact! Strigă Mitea din boxă. Asa a fost, Aleoşa, ai ghicit, în dreptul ei 
băteam aşa cu mâna. 

Fetiukovici se întoarse imediat spre el, implorându-l să stea liniştit, apoi 
începu să-l descoasă pe Aleoşa de-a fir-a-păr. Insufletit de amintirea celor 
petrecute atunci, mezinul îşi sustinu stăruitor părerea că atunci când îi vorbise 
despre nu ştiu ce mârşăvie pe care se temea c-o s-o săvârşească, fratele lui se 
referise cu siguranţă la faptul că, având asupra lui cele o mie cinci sute de 
ruble pe care ar fi putut foarte bine să le restituie Katerinei Ivanovna, achitând 
jumătate din datorie, se gândea totuşi să nu-i mai dea banii înapoi, folosindu- 
se de ei ca să poată pleca împreună cu Gruşenka, bineînţeles în cazul când ar fi 
convins-o să-l urmeze... 

— Da, aşa a fost, cu siguranţă că aşa s-a întâmplat! Rosti înfierbântat 
Aleoşa, ridicând brusc glasul. Mi-a spus atunci, ba nu, a strigat c-ar putea să 
şteargă numaidecât cel puţin pe jumătate, da, pe jumătate (a insistat asupra 
acestui cuvânt), ruşinea de care se simte copleşit, dar că, din păcate, e prea 
slab de înger şi n-are s-o facă... Ştia dinainte că nu poate, că-i incapabil s-o 
facă! 


— Si va aduceti aminte precis, sunteti absolut sigur ca s-a batut in piept 
acolo unde spuneti dumneavoastra? Starui Fetiukovici. 

— Tin minte precis si sunt absolut sigur de asta, pentru ca in acelasi 
moment m-am gandit: ,De ce o fi aratand acolo cand inima se aflä mai jos?” Pe 
loc însă mi-am spus că e ceva absurd... Da, mi-aduc foarte bine aminte că mi 
s-a părut o idee absurdă... Am avut într-adevăr impresia asta... Tocmai de 
aceea, cred, mi-a apărut acum în faţa ochilor toată scena. Cum am putut să 
uit! Gestul pe care l-a făcut atunci era ca să-mi arate amuleta; să mă convingă 
probabil că, deşi poate oricând să restituie banii, până la urmă totuşi n-o să-şi 
achite datoria! Şi după aceea, în momentul când a fost arestat la Mokroe a 
strigat — asa mi s-a povestit si cred că cine mi-a spus nu minte — că lucrul cel 
mai ruşinos din viaţa lui, ticăloşia cea mai mare pe care a săvârşit-o vreodată a 
fost atunci când a avut posibilitatea să-i plătească jumătate (exact jumătate!) 
din datorie Katerinei Ivanovna, ca să nu mai treacă drept o lichea în ochii ei si 
totuşi nu s-a putut decide s-o facă; a preferat să rămână mai departe un 
pungaş, numai să nu se despartă de bani! Şi cât l-a chinuit datoria asta, cât 
sânge rău şi-a facut din pricina ei! Exclamă Aleosa, incheindu-si depozitia. 

Procurorul bineînţeles interveni la rândul său, rugându-l pe Aleoşa să 
mai arate o dată cum s-au petrecut lucrurile şi repetă de câteva ori aceeaşi 
întrebare, ce părea să-l preocupe în mod deosebit: dacă într-adevăr avusese 
impresia că atunci când se lovise în piept acuzatul voia să-i arate ceva. Poate că 
se bătuse cu pumnul în piept numai aşa, fără nici o intenţie? 

— Dar nu s-a bătut cu pumnul! Protestă Aleoşa. Mi-a arătat ceva cu 
degetele împreunate uite aici, sus... Cum de nu m-am gândit până acum? Nu 
pot să înţeleg cum am uitat! 

Adresându-se inculpatului, preşedintele îl întrebă ce are de spus în 
legătură cu depozitia martorului. Mitea confirmă că lucrurile relatate de fratele 
său sunt întru totul exacte, că într-adevăr îi arătase atunci cele o mie cinci sute 
de ruble pe care le ţinea în sân, atârnate de gât, mărturia ticăloşiei lui: „Da, o 
ticăloşie, nu tăgăduiesc! Cea mai mare infamie pe care am săvârşit-o în viaţa 
mea! Declară el. Puteam foarte uşor să-i înapoiez banii şi totuşi nu m-am 
îndurat, deşi îmi dădeam seama că dânsa o să rămână mai departe cu o părere 
proastă despre mine, căci ce putea să creadă decât că sunt un hoţ? Lucrul cel 
mai grav însă e că ştiam dinainte că n-am să-i restitui banii! Aleoşa are 
dreptate! Iti mulţumesc, frätioare!” 

Cu aceasta audierea lui Aleoşa se termină. Important şi semnificativ în 
acelaşi timp în depozitia lui era faptul că aducea în sfârşit măcar un element 
nou, o probă cât de măruntă, mai bine zis un rudiment de probă, care atesta 
într-o măsură oarecare existenţa celor o mie cinci sute de ruble cusute în 
amuletă, dovedind totodată că inculpatul nu mintise atunci când declarase 
anchetatorilor la Mokroe că banii ar fi fost „ai lui”. Fericit, cu faţa îmbujorată de 
emoție, Aleosa se aseza la locul ce i se indicase şi multă vreme nu reuşi să se 
dezmeticească, repetându-şi mereu în gând: „Cum de am uitat? Cum de am 
putut să uit? De ce nu m-am gândit până acum?” 


Dupa el se prezenta in fata tribunalului Katerina Ivanovna. Aparitia ei 
starni un neastampar in sala; doamnele incepura sa manuiasca lornietele si 
binoclurile, in timp ce domnii se foiau in banci ca s-o vada mai bine; unii chiar 
se ridicara in picioare. Toata lumea vorbea mai apoi ca in momentul cand 
intrase pe usa, Mitea se făcuse alb ca varul la faţă. Îmbrăcată toată in negru, 
martora se apropie cu un are modest, aproape cu timiditate, de bara, aşa cum i 
se spusese. Cu greu ţi-ai fi putut da seama după figura ei dacă era sau nu 
emotionata, în schimb, în privirea ei sumbră, mocnită, scânteia o dârză 
hotărâre. Era extraordinar de frumoasă în clipa aceea, aşa cel putin susțineau 
mai apoi mulţi din cei ce asistaseră la proces. Kateiina Ivanovna vorbi cu glas 
molcom, dar desluşit, aşa încât fiece cuvânt se auzea până în fundul sălii, 
păstrându-şi stăpânirea de sine sau, în orice caz, silindu-se să dea impresia 
asta. Preşedintele îi puse o serie întreagă de întrebări, adresându-i-se cu 
menajamente şi cu foarte multă solicitudine, ca şi cum s-ar fi temut să atingă 
„unele coarde prea sensibile”, plin de respect pentru durerea ce o mistuia. 
Dând lămuririle ce i se cereau, printre altele martora declară din capul locului 
fără nici o ezitare că fusese oficial logodită cu inculpatul „până în momentul 
când m-a părăsit...” adăugase ea ceva mai încet. În privinţa celor trei mii de 
ruble pe care i le incredintase lui Mitea ca să le expedieze prin poştă rudelor ei, 
răspunse ritos: „Când i-am dat banii, nu i-am spus să-i trimită imediat; 
simtisem că e într-o situaţie destul de dificilă... În momentul acela... I-am 
încredinţat cele trei mii de ruble cu condiţia ca să le expedieze când va putea în 
decurs de o lună. Era inutil să-şi facă atâta sânge rău din pricina acestei 
datorii...” Dar cum n-are rost, cred, să reproduc textual fiece întrebare ce i s-a 
pus împreună cu răspunsul respectiv, mă voi mulţumi să redau numai 
esentialul mărturiilor ei. 

— Eram ferm convinsa c-o sa aiba toata grija sa trimita, banii cand o sa-i 
primească de la tatăl lui, explică dânsa, răspunzând la o noua întrebare. 
Totdeauna am fost încredinţată că banii nu înseamnă nimic pentru el şi că este 
cinstit până în adâncul sufletului... Mi-am dat seama că este de o corectitudine 
perfectă... În chestiunile băneşti. De altfel, era sigur c-o să capete cele trei mii 
de ruble cu care îi rămăsese dator tatăl lui - mi-a vorbit de câteva ori despre 
asta. Ştiam că e în conflict cu dânsul şi am avut tot timpul convingerea că 
bătrânul l-a nedreptăţit. Nu-mi aduc aminte să-l fi auzit amenintandu-l 
vreodată. Cel puţin în prezenţa mea nu i-a scăpat nici un cuvânt care să poată 
fi luat drept o ameninţare. Dacă s-ar fi gândit să vină la mine, l-aş fi liniştit 
numaidecât, i-aş fi spus că n-are nici un rost să se frământe atâta din pricina 
unei biete datorii de trei mii de ruble, dar n-am mai dat ochii cu el de atunci... 
Iar eu... Fusesem pusă într-o asemenea situaţie că... Mi-ar fi fost imposibil să-l 
chem... De altfel, nu puteam să am nici un fel de pretenţii în privinţa acestei 
datorii, adăugă ea apăsat. Şi el mi-a întins cândva o mână de ajutor, oferindu- 
mi o sumă mult mai mare decât asta, pe care am acceptat-o fără şovăire, cu 
toate că n-aveam de unde să ştiu pe atunci c-am să fiu în măsură vreodată să-i 
restitui datoria... 


Glasul ei suna ca o sfidare. O clipă mai târziu i se dădu cuvântul lui 
Fetiukovici care putu să-i pună la rândul său întrebări. 

— Asta s-a întâmplat mai demult — nu-i aşa? Curând după ce v-aţi 
cunoscut si nu aici în localitate? Incepu precaut avocatul, simțind numaidecât 
că balanţa s-ar putea înclina în favoarea clientului său. (În paranteză fie spus, 
deşi fusese special chemat de la Petersburg datorită în parte insistențelor 
Katerinei Ivanovna, Fetiukavici habar n-avea de cele cinci mii de ruble pe care i 
le dăduse Mitea odinioară în oraşul ei natal, când, impresionată de gestul 
acestuia, se plecase „până la pământ” în faţa lui. Şi Katerina Ivanovna nu-i 
spusese nimic! În orice caz, era destul de curios că-i ascunsese lucrul acesta. 
De unde se putea presupune şi pe bună dreptate, că până în ultima clipă nici 
ea nu ştiuse dacă o să povestească sau nu în instanţă episodul respectiv şi că 
lăsase totul la voia întâmplării, aşteptând o inspiraţie de moment.) Nu, 
niciodată n-am să pot uita scena asta! Martora începu să povestească cu de- 
amănuntul, de la un capăt la altul, toată, dar toată pătărania despre care Mitea 
îi vorbise lui Aleoşa şi cum se plecase „până la pământ” în faţa lui şi pricina 
pentru care fusese nevoită să-i primească ajutorul şi ce se întâmplase cu tatăl 
ei şi cum ajunsese să se ducă la Miţea acasă, ferindu-se totuşi să pomeneasca 
un singur cuvânt, să facă o cat de mică aluzie la faptul că Miţea îi propusese 
surorii sale „s-o trimită pe Katerina Ivanovna la el după bani”. Trecu sub tăcere 
cu mărinimie acest amănunt şi nu se sfii să mărturisească deschis că singură, 
da, singură se gândise atunci să alerge la tânărul ofiţer, ascultând numai 
imboldul inimii, în speranţa că... va izbuti să-l înduplece să-i dea suma 
trebuincioasă. Era într-adevăr o scenă zguduitoare! Tremuram tot, înfiorat, 
ascultând-o. Toată sala era numai ochi şi urechi, silindu-se să nu piardă nici o 
vorbă. Aşa ceva încă nu se mai văzuse, nici nu se auzise la noi în oraş; oricât 
de indiferentă fata de opinia publică ar fi fost Katerina Ivanovna, nimeni nu s- 
ar fi aşteptat din partea unei fete atât de orgolioase ca dânsa la o mărturisire 
atât de sinceră, la un asemenea sacrificiu neprecupetit, la o autoflagelare atât 
de cumplită! Şi pentru ce? Ca să scape dintr-o grea încercare pe omul care o 
trădase şi o jignise profund! Şi ca să-i uşureze cât de cât situaţia, câştigând 
bunăvoința juratilor! Într-adevăr, imaginea ofițerului care fusese în stare să-şi 
dea ultimii bani — cinci mii de ruble, adică tot ce-i mai rămăsese din averea lui, 
înclinându-se plin de respect in fata unei copile neprihănite - era arătată într-o 
lumină simpatică, atrăgătoare, dar... În momentul acela, nu ştiu de ce, am avut 
o strângere de inimă. Presimteam, poate, puhoiul de clevetiri pe care aveau să-l 
dezlantuie (aşa cum, de altfel, s-a şi întâmplat) declaraţiile astea! Îndată după 
proces, gura lumii începu să foarfece, vorbind cu fel de fel de subintelesuri 
ironice despre depozitia Katerinei Ivanovna, fiindcă, ziceau unii şi alţii, povestea 
cu ofiţerul nu părea chiar atât de verosimilă: în orice caz, era greu de crezut c-o 
lăsase pe tânăra fată să plece asa cum venise, ,multumindu-se numai cu o 
plecăciune respectuoasă”. Se făcea chiar aluzii la nu ştiu ce „omisiune” din 
partea martorei, care trecuse prea repede peste anumite detalii. „Şi chiar dac-ar 
fi spus numai adevărul, fără să ascundă nimic, comentau cele mai respectabile 


doamne din societate, rămâne totuşi întrebarea daca se cuvine ca o fata 
cumsecade să facă asemenea pas, chiar dacă era în joc soarta tatălui său”. Se 
poate oare ca o persoană atât de inteligentă şi de rezonabilă cum era Katerina 
Ivanovna să nu-şi fi dat seama din capul locului de toate comentariile 
răutăcioase pe care în mod inevitabil avea să le prilejuiască purtarea ei? Fireşte 
că da şi totuşi se hotărâse să meargă până în pânzele albe! E adevărat însă că 
aceste calomnii veninoase începură a fi vânturate mult mai târziu, pentru că în 
primul moment toată lumea din sală, fără doar şi poate, fu copleşită de emoție. 
Până şi juratii ascultau mărturisirile Katerinei Ivanovna cu sfinţenie, într-o 
tăcere smerită, respectuoasă. Procurorul nu-şi permise să-i pună nici o 
întrebare, iar Fetiukovici se înclină adânc în faţa ei. O, nici vorbă, se simţea 
aproape stăpân pe situaţie! Câştigase un avantaj incalculabil, fiindcă era 
imposibil de crezut că un ora atât de bine intenţionat, care dăruise cu atâta 
generozitate cinci mii de ruble, adică tot ce avea la sufletul lui, putea fi în stare 
să-şi ucidă tatăl în puterea nopţii ca să-l jefuiască de trei mi de ruble! 
Fetiukovici avea acum la îndemână un temeinic argument pentru a respinge cel 
putin acuzaţia de tâlhărie. „Cazul” se infatisa dintr-o dată într-o lumina noua. 
O adiere de simpatie fata de Mitea înviorase atmosfera din sală. Cat despre el... 
Am auzit spunându-se mai apoi că, în timp ce Katerina Ivanovna făcea 
declaraţiile arătate mai sus, încercase de vreo două ori să se ridice în picioare, 
apoi se prăbuşise pe banca, îngropându-şi fata în palme. În momentul când 
însă martora sfârşi de vorbit, acuzatul întinse braţele spre ea şi exclamă cu 
lacrimi în glas: 

— Katia, de ce m-ai nenorocit? Şi izbucni în plâns, ca după o clipă, 
venindu-şi în fire, să strige din nou: Acum soarta mea e pecetluită! 

Pe urmă incremeni ca o stană de piatră, cu dinţii inclestati şi braţele 
încrucişate pe piept. Katerina Ivanovna rămase mai departe în sală, luând loc 
pe scaunul ce-i fusese rezervat. Era palidă la fata şi stătea cu ochii pironiti în 
podele. Persoanele care se aflau în preajmă povesteau că o bună bucată de 
vreme după aceea tremurase ca scuturată de friguri. În sfârşit, aprodul strigă 
numele Gruşenkăi. 

Ne apropiem acum de momentul culminant al procesului, când s-a 
dezlantuit catastrofa neaşteptată care avea să-i dea lovitura de graţie lui Mitea. 
Dacă nu s-ar fi produs acest incident, sunt convins - şi toată lumea susţinea 
acelaşi lucru, pe care, de altfel, l-au confirmat în unanimitate juriştii — că în 
orice caz acuzatul ar fi beneficiat cel puţin de circumstanţe atenuante. Despre 
asta însă vom avea prilejul să vorbim mai încolo. Deocamdată ne vom ocupa de 
Gruşenka. 

Martora apăru îmbrăcată şi ea tot în negru, cu splendidul său şal pe 
umeri. Lunecând fără zgomot pe podele, cu pasul ei lin, vătuit şi cu o uşoară 
legănare din şolduri, aşa cum merg uneori femeile ceva mai trupese, Gruşenka 
se apropie de bară cu privirea atintita asupra preşedintelui, fără să se uite nici 
în dreapta, nici în stânga. Mi se păru nespus de frumoasă în momentul acela; 
n-aveam de loc impresia c-ar fi fost mai palidă ca de obicei, aşa cum pretindeau 


mai apoi cateva cucoane, care sustineau ca intrase in sala cu o figura incordata 
si ca i se citea rautatea pe fata. Cred ca era numai extrem de nervoasa si in 
acelaşi timp stingherită peste măsură de privirile dispretuitoare şi curioase ale 
publicului ahtiat de scandaluri. Gruşenka era una din acele firi trufaşe, 
incapabile să suporte disprețul, care iau foc imediat ce li se pare că cineva le 
desconsideră cât de cât şi, încinse de mânie, abia aşteaptă un prilej ca să 
răbufnească. Probabil că se simţea şi puţin intimidată şi în acelaşi timp îi era 
ruşine de timiditatea ei, aşa încât nu poate fi nici un motiv de mirare că 
depozitia sa nu reuşi să păstreze un ton ceva mai echilibrat, fiind, dimpotrivă, 
când învolburată de izbucniri mânioase, când arogantă, când de o grosolănie 
supărătoare, pentru ca, mai apoi, aducându-și sieşi tot felul de acuzaţii, în 
glasul ei să se simtă o convingere pornită din inimă şi o sinceră dorinţă de 
autoflagelare. Vorbea uneori ca şi când s-ar fi azvarlit într-o prăpastie. „Fie ce-o 
fi, nu-mi pasă, trebuie să spun şi asta...” întrebată despre relaţiile ei cu Feodor 
Pavlovici, răspunse scurt şi cuprinzător: „Fleacuri, ce sunt eu de vină dacă i-am 
căzut cu tronc?”, ca după o clipă să declare: „Ba nu, eu sunt păcătoasa, fiindcă 
mi-am bătut joc şi de unul si de celălalt — de al bătrân si de ăsta de aici. Din 
pricina mea amândoi şi-au frânt gâtul. Toate s-au întâmplat numai din vina 
mea!” Nu ştiu cum veni vorba la un moment dat de Samsonov: „Asta-i treaba 
mea, n-am de dat nimănui socoteală! Ripostă ea agresivă. Omul ăsta mi-a făcut 
un mare bine la vremea lui, m-a scos, desculta, din noroi, atunci când părinţii 
mei m-au aruncat pe drumuri.” 

Preşedintele îi atrase atenţie pe un ton destul de politicos că trebuie să 
răspundă exclusiv la întrebări, fără să intre în amănunte inutile. Gruşenka se 
îmbujora toată şi ochii începură să-i scapere. 

Nu văzuse niciodată plicul cu bani, auzise numai despre el de la 
„banditul acela”, care-i dăduse de ştire că Feodor Pavlovici pusese deoparte trei 
mii de ruble într-un plic. „Moşi pe groşi, îl purtam numai cu vorba ca să-mi bat 
joc de el, putea să m-aştepte mult şi bine, că tot nu m-aş fi dus...” 

— Cine-i „banditul” despre care ati pomenit adineauri? Se interesă 
procurorul. 

— Cine? Smerdeakov, feciorul care l-a omorât pe stăpân-su şi s-a 
spânzurat şi el aseară! 

Fireşte i se cerură numaidecât explicaţii asupra motivelor pe care se baza 
o acuzaţie atât de categorică, dar nici ea nu putu să aducă o dovadă precisă. 

— Aşa mi-a spus Dmitri Feodorovici şi aşa trebuie să fie, dacă spune el. 
Toată nenorocirea i se trage de la femeia aceea de care s-a despărţit, numai ea e 
de vină. Ba nu, zau! Adauga Grusenka, tremurând toată, cu o voce inveninata 
de ură. 

Fu rugată din nou să arate cine era persoana la care făcea aluzie. 

— Cine? Domnişoara aia, Katerina Ivanovna. M-a chemat acasă la dânsa 
şi m-a tratarisit cu ciocolată, credea c-o să mă incinte aşa, cu una, cu două. N- 
are nici un pic de obraz, ba nu zău... 


Presedintele o intrerupse cu asprime, punandu-i in vedere sa-si aleaga 
mai bine cuvintele. Dar inima ei de femeie geloasa se involburase, hotarata sa 
mearga pana in panzele albe. 

— Atunci cand inculpatul a fost arestat la Mokroe, spuse procurorul, ca 
si cand si-ar fi reamintit deodata de ceva, toata lumea care era de fata v-a vazut 
cum ati dat buzna din odaia vecina strigand: ,Numai eu sunt vinovata, 
împreună trebuie sa mergem la ocnă!” Prin urmare, în momentul acela si 
dumneavoastră ati fost convinsă că-şi omorase tatăl. 

— Nu mai tin minte ce-am simţit atunci, răspunse Grusenka. Auzeam pe 
toată lumea strigând că l-a omorât pe taică-său şi în momentul acela mi-am 
dat seama că totul s-a întâmplat numai din vina mea, că numai din pricina 
mea l-a ucis. Dar când mi-a mărturisit cu gura lui că e nevinovat, l-am crezut 
pe cuvânt, asa cum îl cred şi acum şi am să-l cred totdeauna: omul ăsta nu e în 
stare să mintă! 

Când Fetiukovici îi puse la rândul său întrebări, printre altele mi-aduc 
aminte că-i ceru unele lămuriri în legătură cu Rakitin, interesându-se dacă 
într-adevăr primise cele douăzeci şi cinci de ruble pe care i le făgăduise „ca să i- 
l aducă pe Alexei Feodorovici Karamazov”. 

— Păi nu-i nici o mirare c-a primit! Confirmă cu un zâmbet ironic 
Gruşenka. Mereu venea după cerşit; cred că-mi ciupea, aşa, vreo treizeci de 
ruble pe lună, bani de buzunar, fiindcă avea ce să mănânce şi să bea, aşa că 
nu-i plâng de milă! 

— Dar ce vă determina să fiţi atât de generoasă cu domnul Rakitin? 
Insistă Fetiukovici, cu toate că preşedintele stătea ca pe ace în jiltul lui. 

— Păi dacă mi-e văr! Mamele noastre erau surori. Însă m-a rugat să nu-l 
dau de gol aici, i-e ruşine cu mine. 

Toată lumea rămase grozav de mirată aflând acest amănunt necunoscut 
până atunci; nimeni din tot oraşul nu ştia nimic şi tot aşa şi la mănăstire, ba 
chiar şi Miţea habar n-avea. Am auzit mai apoi că Rakitin se făcuse roşu ca un 
rac. Cu puţin înainte de a fi chemată în sală, Gruşenka aflase de la cineva că 
depozitia lui fusese defavorabilă acuzatului şi era supărată foc pe el. Discursul 
plin de o nobilă insufletire al domnului Rakitin, tiradele sale împotriva iobăgiei 
şi a haosului social zăceau doborâte la pământ, definitiv şi iremediabil. 
Fetiukovici părea satisfăcut: primise pe neaşteptate un ajutor providential. 
Depozitia Gruşenkăi fu relativ scurtă, deoarece martora n-avea de unde să 
cunoască alte date decât cele ştiute de toţi. În schimb, asupra publicului făcu o 
impresie cât se poate de proastă. Sute de priviri; dispretuitoare se atintira 
asupra ei în momentul când, terminând tot ce avea de spus, luă loc în sală, la o 
distanţă respectabilă de Katerina Ivanovna. În timp ce răspundea la întrebări, 
Miţea stătuse neclintit ca o stană de piatră in boxa, cu ochii pironiţi în pământ, 
fără să scoată o vorbă. 

În sfârşit, venise şi rândul lui Ivan Fiodorovici să fie audiat. 


V — CATASTROFA. 


Trebuie sa mentionez ca Ivan fusese chemat inaintea lui Aleosa. Grefierul 
însă îi adusese la cunoştinţă preşedintelui ca, din cauza unei indispozitii subite 
sau a unei crize neaşteptate, martorul nu putea să se prezinte, dar că de îndată 
ce se va simţi mai bine va fi în măsură să-şi facă depoziţia. Lucrul acesta nu se 
află decât mai târziu; la început nimeni nu-i dăduse vreo atenţie. Astfel încât 
apariţia lui, în primul moment, trecu aproape neobservată. Martorii principali, 
printre care se numărau şi cele două rivale, fuseseră audiaţi, iar curiozitatea 
publicului, satisfăcută. Lumea începea să dea semne de oboseală. Mai erau 
câteva persoane care aşteptau să fie chemate în faţa instanţei şi ale căror 
declaraţii, după tot ceea ce se spusese mai înainte, nu putea să prezinte vreo 
importanţă deosebită, nici să aducă vreun element nou. 

Timpul trecea. 

Ivan Feodorovici se apropie de bară cu o încetineală exasperantă, fără să 
privească pe nimeni, cu capul în pământ, ca ti când ar fi cumpănit ceva in 
minte. Era corect îmbrăcat, dar avea un aer bolnăvicios, aşa cel puţin îmi făcea 
impresia, se citea o suferinţă ascunsă pe obrazul lui pământiu, ca de 
muribund. Într-un târziu abia, ridică agale ochii şi roti o privire tulbure prin 
sală. În momentul acela Aleoşa sări brusc în picioare, scăpând un geamăt care 
îmi stăruie şi acum în urechi, deşi nimeni aproape sau prea puţini l-au auzit. 

Preşedintele atrase atenţia martorului că, nefiind obligat să facă o 
depozitie sub prestare de jurământ, are dreptul să nu răspundă la întrebări 
dacă nu vrea, dar că, bineînţeles, este dator să spună ce-i dictează conştiinţa 
etc, etc. Ivan Feodorovici îl asculta, privindu-l cu ochii împăienjeniţi. Deodată, 
pe chipul lui prinse a flutura un zâmbet şi, în clipa când preşedintele, care se 
uita la el cu mirare, termină de vorbit, Ivan Feodorovici izbucni într-un hohot 
de râs. 

— Altceva? Întrebă el incisiv. 

Publicul încremeni, bănuind o întorsătură neaşteptată. Preşedintele 
părea îngrijorat. 

— Poate că... Nu vă simtiti încă restabilit?... Intreba el, căutându-l din 
ochi pe grefier. 

— Puteţi fi liniştit, excelenţă, mă simt destul de bine şi sunt chiar în 
măsură să vă împărtăşesc unele lucruri interesante, răspunse calm şi cât se 
poate de ceremonios Ivan Feodorovici. 

— Aveţi ceva deosebit să ne comunicaţi? Întrebă în continuare 
preşedintele, păstrând încă o umbră de îndoială. 

Martorul puse din nou ochii în pământ şi stătu aşa câteva clipe, apoi 
ridică fruntea şi răspunse şovăitor: 

— Nuuuu... Nimic deosebit. 

I se puseră câteva întrebări la care răspunse cu jumătate de gură si 
foarte laconic. Tot ce spunea era logic şi natural, dar se vedea că i-e silă să 
vorbească şi parcă din ce în ce i se făcea mai lehamite. De cele mai multe ori se 
mulţumi să răspundă: „Nu ştiu”. Bunăoară, nu ştia nimic despre răfuielile 
băneşti dintre Dmitri Feodorovici şi taică-său. „Şi nici nu m-au interesat 


vreodată”, adăugă el. Îl auzise într-adevăr pe acuzat proferand ameninţări la 
adresa bătrânului, iar despre plicul cu bani aflase de la Smerdeakov. 

— Mereu acelaşi lucru, rosti el la un moment dat cu o figură obosită, 
întrerupându-se la mijlocul unei fraze. Nu am nimic nou să vă spun. 

— Văd că sunteţi slăbit şi înţeleg foarte bine sentimentele 
dumneavoastră... Incuviinta preşedintele. 

Adresându-se apoi procurorului şi apărării, se interesă dacă mai au de 
pus vreo întrebare martorului, când deodată Ivan Feodorovici se rugă cu o voce 
istovită: 

— Daţi-mi voie să mă retrag, excelenţă, mă simt foarte rau. 

Şi fără să mai aştepte asentimentul preşedintelui, se îndreptă spre ieşire. 
După câţiva paşi însă se opri locului, ca şi când ar fi chibzuit ceva în sinea lui, 
zâmbi uşor şi se întoarse din drum. 

— Îmi cer iertare, execelenta, dar am făcut şi eu ca mireasa aceea de la 
tara... Ştiţi... Care zicea: „Dacă vreau, mă gătesc, dacă nu vreau, nu mă 
sătesc!” 'Toată lumea umbla după ea cu sarafanul şi să-i prindă vălul pe cap sa 
meargă la cununie şi ea o tinea una si bună: „Dacă vreau, ma gătesc, dacă nu 
vreau, nu mă gătesc!” E o ilustrare a umorului nostru popular... 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă preşedintele încruntat. 

— Veţi vedea imediat, zise Ivan Feodorovici, scoțând cu o mişcare bruscă 
din buzunar un teanc de bancnote. Poftim banii... Banii care erau în plicul 
acela (şi arătă cu capul spre masa pe care se aflau corpurile delicte). Suma 
pentru care a fost ucis tatăl meu. Unde să-i pun? Domnule grefier, fii bun te 
rog şi dă-i dumneata mai departe. 

Grefierul se apropie să ia teancul pe care-l întinse apoi preşedintelui. 

— Dar cum se face c-au ajuns în mâinile dumneavoastră... Dacă sunt 
într-adevăr banii cu pricina? Se miră preşedintele. 

— Mi i-a încredinţat chiar ucigaşul, adică Smerdeakov. Am fost pe la el 
aseară, înainte de a se fi spânzurat. El l-a omorât pe tata, nu fratele meu. Ela 
săvârşit crima, îndemnat de mine... Cine nu doreşte moartea tatălui său...? 

— Sunteţi în toate minţile? Rosti fără să vrea preşedintele. 

— Ba bine că nu! Am mintea întreagă, vă garantez... Întreagă şi ticăloasă, 
la fel de întreagă şi de ticăloasă ca şi a dumneavoastră, ca şi minţile acestor... 
Rrrâturi! Scrâşni el dispretuitor si cu ură, întorcându-se subit cu fata spre 
public. Toţi şi-au ucis părinţii şi acum uite ce mutre înspăimântate fac! Toţi 
joacă teatru şi aruncă praf în ochii celorlalţi. Ipocritilor! Nu e unul care să nu 
dorească moartea lui taică-său! O lighioană înghite pe alta... Dacă s-ar adeveri 
că nu e vorba de nici un paricid, ar sări în sus toţi scandalizati şi ar pleca pe 
aci încolo furioşi... Vor spectacole!... „Pâine şi jocuri de circ!” Asta vor. Dar nici 
eu nu sunt mai breaz! N-aveţi cumva puţină apa? Dati-mi să beau puţină apă, 
pentru numele lui Dumnezeu! Gemu deodată Ivan, apucându-se cu mâinile de 
cap. 

Grefierul se repezi spre el. Aleoşa sări de la locul său strigând: „E bolnav, 
nu luaţi în serios vorbele lui, are febra, aiurează” Katerina Ivanovna se ridică 


brusc de pe scaun, uitandu-se la Ivan Feodorovici inmarmurita de spaima. 
Mitea se scula si el în picioare; un zâmbet dureros ii schimonosea gura si se 
uita fix la fratele sau, sorbindu-i lacom fiece cuvant. 

— Fiti pe pace, nu sunt nebun, sunt un criminal, atata tot! Nu si nebun! 
Continua Ivan. Nu puteti avea pretentia de la un criminal sa fie un bun orator! 
Adauga el fara nici o noima, razand fortat. 

Descumpănit de acest incident, procurorul se aplecă să-i spună ceva 
preşedintelui. Juratii şopteau între ei. Fetiukovici era numai ochi şi urechi. 
Toată lumea încremenise în bănci, aşteptând să vadă ce o să se mai întâmple. 
Preşedintele se dezmetici în sfârşit. 

— Tin să atrag atenţia martorului că se exprimă într-un mod cam confuz, 
folosind un limbaj nepermis! V-am ruga, deci, dacă se poate, să vă linistiti si 
după aceea să continuaţi depozitia... Evident, dacă aveţi într-adevăr ceva de 
spus. Cu ce puteţi dovedi destăinuirea pe care ne-ati făcut-o adineauri... Daca 
nu cumva sunt simple halucinaţii? 

— Tocmai aici e toată dificultatea: n-am nici un martor. Decât doar dacă 
jigodia de Smerdeakov v-ar trimite de pe lumea cealaltă — ceea ce nu cred — 
depozitia... Într-un plic. Fiindcă dumneavoastră, cum văd, aveţi nevoie de 
plicuri, sau poate că v-ajunge ăsta de aici. N-am martori... În afara poate de 
unul singur... Continuă el misterios. 

— Ce martor? Nu ne puteţi spune numele lui? 

— E un martor cu coadă, excelenţă, a cărui prezenţa s-ar putea să pară 
cam deplasata aici. Le diable nexiste point! Nu merită să-i daţi nici o atenţie, e 
un drac de duzină, destul de obscur! Adauga el confidential, devenind serios 
dintr-o dată. Trebuie să fie ascuns pe undeva, pe aici, dacă nu chiar sub masa 
cu corpurile delicte. Unde ar putea să fie decât acolo! Vedeţi dumneavoastră, eu 
îi spuneam că nu vreau cu nici un chip să tac şi el îmi vorbea de nu ştiu ce 
transformări geologice... Ce nerozie! Puneţi-l în libertate pe acuzat... Cred şi eu 
că-i convine să cânte imnuri, se simte cu inima împăcată! Şi ce dacă un 
nemernic beat urlă de-ţi sparge urechile: „La Piter Vanka a plecat!” Eu, pentru 
două secunde de fericire, aş da şi un cvadrilion de cvadrilioane! Dumneavoastră 
nu mă cunoaşteţi! O, dac-ati şti ce stupid e tot ce faceţi! Hai, arestati-ma pe 
mine în locul lui! Pentru asta doar sunt aici!... De ce, de ce oare totul pe lume 
trebuie să fie atât de stupid...? 

Cercetă din nou încet şi cu o privire îngândurată sala. Lumea începuse 
să se neliniştească. Aleoşa se precipită spre el, dar între timp aprodul îl şi 
insfacase. 

— Dar asta ce mai e?! Striga Ivan Feodorovici, uitandu-se fix la aprod si 
fara alta vorba il apuca de umeri, facandu-i vant pe podele. 

Într-o clipă, gardienii tăbărâră asupra lui. Văzându-se dintr-o data 
incoltit, Ivan începu să urle ca turbat şi asa, racnind cât îl tinea gura cuvinte 
fără şir, fu scos pe sus afară. În sală era o fierbere şi o zarvă nemaipomenită. 
Nu mai ţin bine minte ce a mai fost după aceea: eram prea emoţionat ca să fi 
putut înregistra tot ce se întâmpla. Ştiu doar atât, că putin mai târziu, cand 


valva se mai potoli si lucrurile se mai limpezira, grefierul fu mustrat cu 
asprime, desi bietul om cauta sa se dezvinovateasca, argumentand ca pana 
atunci martorul fusese normal si că nu era nici un ceas de cand îl consultase 
un medic, fiindca la un moment dat nu se simtise bine; tot timpul insa, pana 
intrase în sala, vorbise ca si cand ar fi fost teafar la minte si tinuse neapărat sa 
se prezinte in fata instantei. 

Dar nici nu apucase bine lumea sa se dezmeticeasca si surveni un nou 
incident, tot atat de senzational ca si scena precedenta: Katerina Ivanovna avu 
o criză de nervi cu lacrimi si tipete sfasietoare. Plangea cu hohote. Plângea si se 
zbuciuma in bratele celor ce incercau s-o scoata afara, refuzand sa päräseascä 
sala si cerand staruitor sa fie ascultata. 

— Trebuie să vă spun ceva! Îi strigă preşedintelui. Trebuie să vă spun 
imediat... Imediat!... Am aici o hârtie... O scrisoare... Poftim, luati-o şi cititi-o, 
vă rog, cititi-o chiar acum, urgent! E de la bestia asta, el mi-a scris-o, el! El este 
criminalul, el cu mâna lui şi-a ucis tatăl! O să vedeţi îndată, scrie acolo cum o 
să-l omoare! Celălalt e bolnav, da, bolnav, are febră, delirează! De acum trei zile 
mi-am dat seama că are ceva! 

Era într-un hal fără hal. Grefierul îi luă din mână hârtia pe care o 
întindea preşedintelui. Katerina Ivanovna se prăbuşi pe scaun, cu faţa 
îngropată în palme, continuând să plângă spasmodic, pe înfundate, zguduită de 
suspine pe care se silea din răsputeri să si le înăbuşe de teamă să nu fie poftita 
afară. Documentul infatisat tribunalului era nici mai mult, nici mai putin decât 
biletul pe care Miţea i-l scrisese la ,Metropol” şi care, aşa cum spusese Ivan 
Feodorovici, constituia o dovadă de o precizie „matematică”. Din păcate, chiar 
aşa a şi fost considerat: ca o probă decisivă. Dacă biletul acesta n-ar fi ieşit la 
iveală, până la urmă poate că Mitea ar fi scăpat fără nici o condamnare sau, cel 
puţin, n-ar fi primit o pedeapsă atât de grea! Dar, încă o dată repet, mi-a fost 
imposibil să retin toate amănuntele. Şi acum totul mi se învălmăşeşte în cap. 
Presupun că preşedintele la rândul său va fi transmis mai departe documentul 
proaspăt comunicat completului de judecată, procurorului, juratilor, precum si 
avocatului apărării. Tin minte doar ca se procedă la o nouă audiere a martorei. 
Şi cum preşedintele se interesa blajin dacă îşi revenise, Katerina Ivanovna se 
grăbi să-l asigure cu înfocare: 

— Sunt gata! Mă simt destul de bine ca să răspund la întrebări, insistă 
ea, ca şi când tot s-ar fi temut că n-o să i se dea ascultare. 

I se ceru să explice mai detaliat ce era cu scrisoarea aceea şi în ce 
împrejurări o primise. 

— Am primit-o chiar în ajunul crimei şi a fost scrisă cu o zi mai înainte, 
la local. Uitaţi-vă, pe dos e o notă de plată! Strigă ea, gâfâind. Cu două zile deci 
înainte de crimă, dumnealui îmi scria biletul acesta. Mă ura, fiindcă se ştia 
vinovat faţă de mine, de când se încurcase cu neruşinata aceea şi pe urmă mai 
era şi datoria de trei mii de ruble care-l apăsa, un motiv în plus ca să mă 
urască... O, fireşte, se simţea înjosit faţă de mine din pricina banilor, îi era 
ruşine de ticăloşia lui. Şi acum să vă spun ce a fost cu banii aceştia, vă rog, vă 


implor să mă ascultati! Într-o dimineaţă, cu trei săptămâni înainte de a-l omori 
pe tatăl lui, m-am pomenit cu el. Ştiam că are mare nevoie de bani şi ştiam şi 
pentru ce - da, da - îi trebuiau ca s-o încânte pe dezmatata aceea să plece cu 
el! Eram la curent cu totul, aflasem că mă înşelase şi că avea de gând să mă 
părăsească şi totuşi eu însămi i-am oferit banii ăştia, eu cu mâna mea i-am 
dat, rugându-l, chipurile, să-i trimită la Moscova surorii mele! În momentul 
când i-am încredinţat suma însă m-am uitat drept în ochii lui şi i-am spus ca 
poate să-i expedieze şi mai încolo, când o vrea el, „chiar peste o lună”. E posibil, 
oare, să nu fi înţeles imediat ce înseamnă asta, când gestul vorbea de la sine: 
„Ai nevoie de bani ca să mă inseli cu o femeie pierdută. Poftim, ia-i, ti-i dau cu 
mâna mea, sa vedem dacă eşti chiar atât de mişel ca să-i primeşti!” Voiam să-l 
prind cu mata în sac. Şi ce credeţi c-a făcut dumnealui? I-a luat foarte frumos 
şi i-a risipit într-o singură noapte cu dezmatata aceea... Şi-a dat seama însă că 
ştiam totul, vă garantez, şi-a dat seama chiar atunci, pe loc, că vreau numai 
să-l pun la încercare, să văd ce face, îi ia ori nu-i ia şi până unde poate să 
meargă ticăloşia lui! Ne-am uitat aşa unul la altul, ochi în ochi şi a înţeles, nu 
se putea sa nu înţeleagă! Şi totuşi, mi-a luat banii, da, i-a luat ca să-i 
risipească într-o noapte! 

— Aşa e, Katia! Izbucni Mitea din boxă. M-am uitat în ochii tăi şi am 
înţeles imediat că-mi întinzi o cursă ca să mă murdăresc şi totuşi am luat 
banii! Merit să mă dispretuiasca toată lumea, sunt un nemernic, da, 
dispretuiti-ma, cu toţii fiindcă nu merit altceva! 

— Acuzat, interveni preşedintele, încă o vorbă şi te scot din sală! 

— Banii ăştia îi stăteau pe suflet, continuă Katia cu înfrigurare. Ar fi vrut 
să mi-i dea înapoi, dar îi trebuiau pentru femeia aceea. lată de ce şi-a ucis 
tatăl, dar în loc să-mi plătească datoria, a plecat iarăşi cu ea în satul acela 
unde a şi fost arestat. Şi tot aşa, ca şi prima oară, a făcut praf într-o singură 
noapte toţi banii pe care-i furase după ce-l asasinase pe bătrân. Biletul mi-l 
scrisese cu o zi înainte. Era beat când l-a scris, mi-am dat seama numaidecât 
şi înverşunat împotriva mea, ştiind foarte bine, fiind absolut convins că n-am 
să-l arăt nimănui chiar dacă ar fi săvârşit crima. Altminteri, nu s-ar fi 
încumetat să aştearnă asemenea lucruri pe hârtie. Era sigur că n-am să caut 
niciodată să mă răzbun şi că nu m-ar lăsa inima să-l nenorocesc! Cititi-l, citiţi-l 
vă rog, cititi-l cu luare-a-minte şi o să vedeţi că scrie negru pe alb tot ce îşi 
pusese în gând sa facă şi cum o să-l omoare pe tatăl său şi unde-şi ţine 
bătrânul banii ascunsi. Mai ales e acolo o frază asupra căreia tin să vă atrag 
atenţia: „Am să-l omor, numai să plece Ivan.” Prin urmare, totul era premeditat, 
pusese totul la punct înainte de a săvârşi crima! Insinua veninos Katerina 
Ivanovna, învolburată de ură, căutând să sugereze cu perfidie tribunalului 
ipoteza aceasta. Era evident că studiase cuvânt cu cuvânt scrisoarea sortită să 
joace un rol atât de nefast şi cunoştea perfect fiece trăsătură de condei. Dacă 
nu era beat, n-ar fi scris-o, fiindcă aţi văzut şi dumneavoastră ce minuţios e 
descris totul pas cu pas, exact aşa cum a procedat după aceea, când l-a 
asasinat! Ca şi când şi-ar fi întocmit dinainte un program! 


Acuzatiile curgeau potop si, dezlantuita, Katerina Ivanovna nu-si mai 
gasea astampar, ca si cand si-ar fi pierdut de tot capul, nesocotind 
repercusiunile pe care dezvaluirile facute in instanta le-ar fi putut avea asupra 
ei personal, desi prevazuse din vreme toate consecintele; cu o luna inainte 
chiar, cutremurata de ură, se gândea uneori aproape cu jind: „Ce-ar fi s-o 
citesc la proces?” Şi acum se năpustise orbeşte, ca şi când s-ar fi aruncat într-o 
prăpastie. Tin minte că putin mai apoi grefierul a citit cu glas tare scrisoarea pe 
care asistenţa o asculta înfiorată până în adâncul sufletului. Mitea fu întrebat 
la rândul său dacă recunoaşte că era într-adevăr scrisă de el. 

— Da, de mine, cu mâna mea! Mărturisi nefericitul. Probabil c-am fost 
beat, altminteri n-aş fi scris-o!... Au fost atâtea şi atâtea pricini care ne-au 
făcut să ne urâm unul pe altul, Katia, dar îţi jur pe ce am mai sfânt că te-am 
iubit, cu toată ura ce mocnea în mine, pe când tu nu m-ai iubit niciodată! 

Se prabusi apoi pe banca, frangandu-si mâinile disperat. Prinsă între 
două focuri, martora se văzu nevoită să răspundă când procurorului, când 
avocatului, care o asaltau cu întrebările, cerându-i să spună în primul rând ce 
o determinase să tăinuiască până atunci documentul respectiv şi pentru ce 
depozitia ei anterioară fusese făcută într-un spirit cu totul diferit şi pe un alt 
ton. 

— Da, e adevărat, am minţit adineauri, am minţit! Tot ce-am declarat a 
fost împotriva conştiinţei şi onoarei mele, dar voiam cu orice preţ să-l salvez, 
tocmai pentru că ştiam că mă uräste si că nu simte pentru mine decât dispreţ! 
Izbucni Katia cu frenezie. O, ştiu, ştiu foarte bine că mă dispretuieste cumplit, 
totdeauna m-a disprețuit, încă din ziua aceea când mi-a dat banii şi m-am 
plecat în faţa lui până la pământ! Mi-am dat seama numaidecât... Am simţit 
chiar în momentul acela, dar parcă tot nu-mi venea să cred şi multă vreme nici 
n-am crezut, cu toate că de atâtea ori am citit în ochii lui: „Ce vrei? Tu singură, 
de bunăvoie, ai venit doar la mine. O, n-a înţeles nimic, niciodată n-a înţeles 
pentru ce am fost atunci la dânsul, în mintea lui nu pot să incolteasca decât 
cele mai odioase bănuieli. Nu are decât o singura măsură pentru toată lumea, 
îşi închipuie că toţi sunt ca el! Strigă furioasă Katia, a cărei exasperare 
ajunsese la paroxism. A ţinut să se însoare cu mine numai din pricina 
moştenirii pe care o primisem, numai şi numai pentru averea mea! Totdeauna 
l-am suspectat, am simţit eu că ăsta trebuie să fie adevăratul motiv! O, nu ştiţi 
ce fiară e! Credea că toată viaţa am să tremur de ruşine în faţa lui, pentru că 
m-am dus atunci la el acasă şi că în felul acesta va fi pururea îndreptăţit să mă 
dispretuiasca şi va putea să mă domine până la sfârşit. Numai de aceea a vrut 
să se însoare cu mine! Sunt convinsă că-i aşa! Am nădăjduit c-am să-i înmoi 
inima prin dragostea mea, o dragoste pe care o simţeam nemarginita! Am trecut 
peste toate, am ştiut că mă înşeală şi totuşi, am închis ochii, dar el n-a înţeles 
nimic, nimic! Parcă e în stare să înţeleagă ceva? E o brută! Scrisoarea asta am 
primit-o abia a doua zi, pe înserat, mi-a adus-o cineva de la local. Şi când mă 
gândesc că dimineaţa, da, chiar în dimineaţa aceea eram hotărâtă să-i iert 
iarăşi totul, chiar şi faptul că mă inselase! 


Atât presedintele cat si procurorul isi dädurä toate silintele s-o 
linisteasca. Sunt convins ca si pentru ei era destul de penibil sa profite fara nici 
o discretie de starea de exaltare in care se afla martora, ascultand destainuirile 
sale. Parca-i aud cum incercau s-o consoleze: ,intelegem cat de trist e pentru 
dumneavoasträ! Credeti-ne, doar suntem si noi oameni si putem sa ne dam 
seama” etc, etc si cu toate astea nu pregetau sa smulga treptat-treptat o serie 
de declaratii unei femei innebunite, in plina crizä de isterie. In cele din urmä, 
martora povesti cu o luciditate extraordinara, acea luciditate pe care omul o 
dovedeste uneori, tocmai in momentele cand sufletul lui e mai zbuciumat, cum 
in ultimele două luni Ivan Feodorovici isi frământase atât creierul căutând un 
mijloc de scăpare pentru fratele său, care nu era decât „o brută, un criminal de 
rând”, încât mintea lui se zdruncinase. 

— S-a chinuit îngrozitor, îl căina ea, nu ştia cum să facă să-i uşureze 
vina; la un moment dat, mi-a mărturisit că nici el nu putea să-l sufere pe tatăl 
său şi că şi el, poate, în sinea lui îi dorea moartea! O, este un om cinstit, 
integru, aşa cum rar întâlneşti! Asta a fost nenorocirea lui! Mie îmi spunea tot, 
tot! Venea în fiecare zi la mine să mi se destăinuiească, pentru că nu avea alt 
prieten. Da, eram singurul lui prieten şi sunt mândră de asta! Declară ea cu o 
scânteiere în ochi, sfidând parcă pe toată lumea. A fost de două ori la 
Smerdeakov. Într-o zi, mă pomenesc cu el că vine la mine să-mi spună: „Dacă 
nu l-a omorât fratele meu, înseamnă că asasinul nu poate fi decât Smerdeakov 
(nu ştiu cine o fi scornit povestea asta absurdă cu Smerdeakov care s-a 
răspândit în tot oraşul) şi în cazul acesta mă tem că şi eu s-ar putea să am o 
parte din vină; Smerdeakov şi-a dat seama că nu pot să-l sufăr pe tata şi şi-o fi 
închipuit că abia aştept să-l văd în mormânt”. Am căutat atunci scrisoarea asta 
şi i-am arătat-o şi aşa s-a convins în sfârşit că fratele lui este ucigaşul. A fost o 
lovitură cumplită pentru el! Nu putea de loc să se împace cu gândul că fratele 
lui poate fi un paricid! Încă de acum o săptămână am observat că-i bolnav. În 
ultimele zile, de câte ori venea pe la mine, spunea tot felul de lucruri fără sens, 
ca un om care delirează, îmi dădeam seama că e cu mintea zdruncinată, în 
pragul nebuniei. Mergea pe stradă şi vorbea singur. În halul ăsta a fost văzut 
umblând prin oraş. La rugămintea mea, medicul sosit de la Moscova l-a 
consultat acum două zile şi mi-a spus că e ameninţat de o febră cerebrală ce se 
poate declara din moment în moment. Şi toate astea din pricina unei brute. 
Aseară, când a auzit că Smerdeakov s-a spânzurat, a avut un şoc atât de 
puternic, încât a înnebunit... Numai din cauza ticălosului ăstuia, fiindcă ţinea 
atât de mult să-l scape, de la el i se trage toată nenorocirea... 

Numai o singură dată în existenţa lui, cred şi numai în momentul 
suprem, cu câteva clipe înainte de a-şi încheia viaţa, bunăoară urcând treptele 
eşafodului, un om e în stare să vorbească în felul acesta şi să facă asemenea 
mărturisiri. Katia însă se dovedise consecventă cu sine însăşi, iar împrejurarea 
de faţă era cum nu se poate mai potrivită să-i dea în vileag o dată mai mult 
firea impulsivă. O recunoşteai perfect pe tânăra fată care nu pregetase cândva 
să intre în casa unui june chefliu şi afemeiat ca să-şi scape tatăl din impas; 


aceeaşi fata mândră şi castă, care cu putin înainte se jertfise în fata unei săli 
ticsite de lume şi, lepădând pudoarea ei feciorelnică, dezvăluise în auzul 
tuturor „gestul de o rară nobleţe al lui Mitea” ca să-i usureze cât de cât situaţia. 
Şi iat-o din nou hotărâtă să se sacrifice, de rândul acesta însă pentru altul. 
Poate că abia acum începea să-şi dea seama şi simţea pentru prima oară cât de 
mult ţinea la omul acesta! Şi sacrificiul pe care voia să-l facă era pornit din 
grija pe care i-o purta, fiindcă îi era frică să nu aibă de tras consecinţele 
marturisirilor sale, de vreme ce declarase în instanţă că el este ucigasul 
bătrânului şi nu fratele său, luând crima asupra lui. Voia să se jertfească 
pentru a-l salva pe Ivan, pentru a cruța prestigiul şi reputaţia lui. Totuşi, 
sacrificiul ei aducea după sine o întrebare cumplită: nu cumva îl calomniase pe 
Miţea atunci cand vorbise despre legăturile lor din trecut? Nu, cu siguranţă ca 
nu mintise — sau în orice caz nu mintise intenţionat — strigând în gura mare c-o 
dispretuia de când se plecase până la pământ în fata lui! Credea cu tărie, era 
absolut convinsă, poate chiar din momentul când se plecase la picioarele lui, că 
Mitea, naivul Mitea, care pe vremea aceea o adora, avea cel mai adânc dispreţ 
pentru dânsa şi-şi bătea joc de ea. Numai orgoliul ei rănit o făcuse să se 
îndrăgostească nebuneste de el, dezlantuise în sufletul său o pasiune 
clocotitoare, aproape isterică, ce semăna mai curând a răzbunare decât a 
dragoste adevărată. Şi cine ştie dacă odată şi odată pasiunea aceasta morbidă 
nu s-ar fi transformat într-o iubire curată şi poate că ea însăşi nici nu dorea 
altceva! Trădarea lui Miţea însă o jignise până în adâncul inimii şi inima ei nu 
era în stare să ierte chiar atât de uşor. Clipa răzbunării sosise când nici nu se 
aştepta şi toată amărăciunea, tot veninul pe care femeia jignită îl strânsese în 
sine, picătură cu picătură, se revărsase brusc, fără voia ei! Îl trădase pe Mitea, 
dar se trădase şi pe ea însăşi! Şi acum, că dăduse totul pe faţa, încordarea care 
o stăpânise până atunci o părăsi dintr-o dată şi-i veni să intre în pământ de 
ruşine. Cuprinsă de o nouă criză de nervi, martora se prăbuşi plângând şi 
tipand. O ridicară numaidecât şi o scoaseră pe sus din sală. În momentul acela, 
racnind ca ieşită din minţi, Gruşenka se repezi spre Miţea atât de furtunos, 
încât cei din jur nu mai apucară s-o oprească. 

— Mitea! Strigă ea. Vipera asta te-a mâncat fript! Ei, acum ati văzut-o si 
dumneavoastră de ce e-n stare! Adăugă ea cu o clocotire de ură, adresându-se 
tribunalului. 

La un gest al preşedintelui, gardienii se apropiară de Grusenka, 
încercând s-o scoată cu forţa din sală. Femeia însă se împotrivea din răsputeri 
şi se zbatea în braţele lor, căutând cu orice pret să ajungă la Mitea. La rândul 
său, acuzatul sări în picioare cu un racnet sălbatic şi, dacă nu erau paznicii să- 
linsface, într-o clipă ar fi fost lângă ea. 

Da, cred că doamnele din asistenţă au avut toate motivele să fie 
multumite, fiindcă era într-adevăr un spectacol extraordinar! Mi-aduc aminte 
că după aceea se prezentă din nou la bară medicul venit de la Moscova, 
probabil că preşedintele trimisese aprodul să-l cheme ca să se ocupe de Ivan 
Feodorovici. Doctorul declară că bolnavul avea o criză foarte puternică şi că 


starea lui fiind extrem de grava ar trebui transportat fara intarziere acasa. 
Raspunzand apoi intrebarilor puse de procuror si de avocat, confirma ca in 
urmă cu două zile Ivan Feodorovici venise la dânsul să-l consulte si că de 
atunci chiar diagnosticase o febra cerebrala, dar ca pacientul refuzase sa se 
ingrijeasca. ,Nu mai era in deplina posesie a facultatilor lui mintale, mi-a 
destainuit că are deseori halucinaţii, că i se întâmplă să se întâlnească pe 
stradă cu diverse persoane decedate şi că în fiecare seară primeşte vizita 
satanei”, spuse în concluzie doctorul. Incheindu-si depozitia, eminentul medic 
moscovit se retrase. Scrisoarea divulgată de Katerina Ivanovna rămase să 
figureze printre corpurile delicte. După o scurtă deliberare, curtea decise să 
continue dezbaterile, dispunând totodată ca declaraţiile neprevăzute făcute în 
ultimă instanţă de Katerina Ivanovna şi de Ivan Feodorovici să fie consemnate 
în procesul-verbal. 

N-am însă intenţia să infatisez punct cu punct toată procedura. De altfel, 
depoziţiile celorlalţi martori n-au făcut decât să repete si să confirme ceea ce se 
spusese până atunci, deşi, ce-i drept, fiecare din ele a adus noi detalii 
semnificative. Dar, aşa cum am avut ocazia să arăt mai înainte, toate aceste 
lucruri vor fi semnalate în rechizitoriul procurorului, pe care îi voi reproduce 
mai încolo. În sală domnea o stare de extremă nervozitate, toată lumea era ca 
electrizată de lovitura de trăsnet de la urmă şi aştepta cu înfrigurare sfârşitul 
iminent, rechizitoriul, pledoaria şi sentinţa finală. Se vedea foarte bine că 
Fetiukovici era consternat din pricina mărturisirilor Katerinei Ivanovna; 
procurorul, în schimb, se simţea într-al nouălea cer. După ce se termină 
audierea tuturor martorilor, dezbaterile fură suspendate timp de aproape un 
ceas. În sfârşit, preşedintele deschise din nou şedinţa. Cred ca era opt seara 
când Ippolit Kirillovici, procurorul, îşi începu rechizitoriul. 

VI - RECHIZITORIUL. CARACTERIZARI. 

În momentul când se ridică să ia cuvântul, Ippolit Kirillovici era stăpânit 
de un tremur nervos; fruntea şi tâmplele îi erau înrourate de broboane reci de 
sudoare şi mereu parcă-l lua când cu cald, când cu frig, după, cum povestea el 
însuşi după aceea. Din punctul lui de vedere, discursul acesta trebuia să fie un 
chef doeuvre, capodopera unei întregi existente, cântecul său de lebădă. Si intr- 
adevăr, dacă ar fi avut posibilitatea să-şi presimtă sfârşitul, comparatia cu 
lebăda cântând pentru ultima oară înainte de moarte ar fi fost pe deplin 
îndreptăţit, deoarece nouă luni mai târziu procurorul se stingea răpus de o 
tuberculoză galopantă. Pusese tot focul inimii lui şi toată inteligenţa în această 
cuvântare. Mai cu seamă, dovedi - lucru la care nimeni nu s-ar fi aşteptat — 
serioase preocupări sociale şi un interes deosebit pentru o serie de probleme 
„arzătoare”, bineînţeles în măsura în care bietul Ippolit Kirillovici era în stare să 
le sesizeze. Rechizitoriul reuşi să impresioneze în primul rând prin sinceritatea 
lui: procurorul credea cu tot dinadinsul că inculpatul este vinovat; nu-l acuza 
din ordin sau din obligaţie profesională şi nici nu cerea ca omorul să fie 
„răzbunat” pentru a respecta litera legii, ci fiindcă era sincer animat de dorinţa 
de a „salva societatea”. Chiar şi publicul feminin, care în genere nu avea prea 


mare simpatie pentru Ippolit Kirillovici, trebui să recunoască până la urmă ca 
rechizitoriul făcuse o impresie extraordinară asupra asistenţei. Acuzatorul 
public rosti primele cuvinte cu o voce dogită, tremurătoare, dar, pe măsură ce 
vorbea, glasul său căpăta tot mai multă amploare, făcând să răsune toată sala 
la sfârşitul peroratiei. În schimb însă când termină îl cuprinse o slăbiciune atât 
de mare, încât puţin lipsi ca să leşine. 

„Domnilor jurati, începu procurorul, procesul care se judecă azi a făcut 
multă vâlvă în toată ţara. Dar de ce să ne mirăm şi pentru ce să fim atât de 
alarmati? Tocmai noi, care suntem obişnuiţi cu lucrurile de felul acesta! Ceea 
ce ar trebui să ne pună pe gânduri, la drept vorbind, este tocmai constatarea că 
asemenea crime fioroase au încetat să ni se mai pară chiar atât de îngrozitoare. 
Asta ar trebui să ne înspăimânte în primul rând, faptul că am ajuns să ne 
familiarizăm cu monstruozitatile, nu crima săvârşita de cutare sau cutare 
individ, care rămâne totuşi un fenomen izolat! Care să fie pricinile ascunse ale 
apatiei noastre, cum se explică indiferența noastră fata de asemenea cazuri, 
fata de aceste semne ale vremii ce nu par să prevesteasca un viitor prea 
trandafiriu? Să fie de vină oare cinismul nostru, epuizarea prematură a gândirii 
şi a imaginaţiei ce se observă în sânul societăţii noastre atât de tinere şi totuşi 
atât de timpuriu îmbătrânite? Noţiunile noastre morale complet răsturnate sau 
faptul că aceste noţiuni sunt pur şi simplu inexistente? Iată o serie întreagă de 
probleme chinuitoare, de care nu mă voi ocupa acum, deşi fiecare cetăţean 
trebuie să-şi dea osteneala — e chiar dator - să le rezolve. Presa noastră, ale 
cărei începuturi sunt încă timide, a şi adus totuşi unele servicii societăţii, căci 
numai datorită ei am ajuns să cunoaştem în toată amploarea lor consecinţele 
nefaste ale unei desantari neingradite de nimic si ale destrămării morale! 
Ziarele ni le înfăţişează cu regularitate, aşa încât acum toată lumea e pusă la 
curent cu lucrurile acestea, chiar dacă nu frecventează sălile tribunalelor, ale 
căror şedinţe au devenit publice sub actuala domnie. Şi ce ne mai este dat să 
citim zi de zi în paginile lor? Tot felul de monstruozitati ce fac să ti se 
încrânceneze carnea şi fata de care asasinatul judecat aici rămâne în umbră, 
pare chiar un caz cu totul banal. Şi mai important este însă faptul că marele 
număr de procese penale înregistrat la noi în ţară, constituind, ca să zic aşa, 
un fenomen naţional, a ajuns să fie un motiv de îngrijorare generală, o 
adevărată calamitate, ce ameninţă să ne lovească şi împotriva căreia, ca 
împotriva oricărui flagel social, este greu de luptat. Undeva, un tânăr şi 
strălucit ofiţer din înalta societate, un debutant în viaţă şi în carieră, înjunghie 
pe furis, în chipul cel mai abject şi fără nici un dram de remuscare, un biet 
funcţionar, un om care-l ajutorase şi fata de care era îndatorat si pe servitoarea 
acestuia, ca să pună mâna pe o poliţă şi să-l jefuiască de bani. «O să-mi pot 
face toate gusturile acum, îşi zice el. O să pot trăi ca un om de lume şi o să-mi 
prindă bine mai târziu în carieră.» Şi după ce-i spintecă pe amândoi, îşi ia 
liniştit talpasita, având grijă mai înainte să le pună amândurora câte o pernă 
sub cap. Într-altă parte, un tânăr erou, decorat cu Crucea pentru bärbätie si 
credinţă, asasinează ca un tâlhar de drumul mare pe mama comandantului şi 


protectorului sau, asigurandu-si complicii, ca sa-i determine sa-l asiste, ca 
victima îl iubeşte «ca pe băiatul ei şi are o încredere oarbă in el, aşa că n-o sa ia 
nici un fel de precautii». Omul acesta, fireşte, este o bestie, dar, asa cum se 
prezintă lucrurile în vremea de azi, n-aş îndrăzni să afirm că e vorba numai de 
un caz izolat. Sunt alţii care, fără să comită nici un asasinat, gândesc şi simt ca 
nişte criminali şi sunt tot aşa de mârşavi în adâncul sufletului lor. Singuri, 
fata-n fata cu propria lor conştiinţă, poate că se întreabă în taină: «Ce 
înseamnă, în definitiv, să fii cinstit? Nu cumva vărsarea de sânge este şi ea o 
prejudecată?» Poate că se vor găsi unii să protesteze, scandalizati de vorbele 
mele, susţinând că sunt un om bolnav, un neurastenic care vede totul în negru 
şi bate câmpii si ale cărui asertiuni nu sunt decât nişte calomnii monstruoase. 
O, Doamne, vă mărturisesc c-aş fi primul care s-ar bucura să ştie că într- 
adevăr aşa stau lucrurile! Vă rog, să-mi dati crezare, considerati-ma un om 
bolnav, dar luaţi aminte la ceea ce vă spun: chiar dacă n-aş avea întru totul 
dreptate, chiar dacă numai a zecea sau a douăzecea parte din cuvintele mele ar 
fi adevărată, situaţia este totuşi îngrozitoare! Priviţi, domnilor, cu câtă uşurinţa 
se sinucide tineretul nostru, fără să se mai întrebe ca Hamlet: «Ce va fi 
dincolo?», fără nici cea mai mică umbră de nelinişte, ca şi când problema 
existenţei sufletului nostru şi a ceea ce ne aşteptă după moarte ar fi dispărut 
de mult, ar fi fost definitiv îngropată şi acoperită de uitare. Priviţi, în sfârşit, 
desfrâul ce bântuie pretutindeni, uitati-va în jur la cei ce nu trăiesc decât 
pentru plăcerile simţurilor. În comparaţie cu mulţi dintre ei, Feodor Pavlovici, 
nefericita victimă din procesul de azi, pare un prunc nevinovat. Şi doar l-am 
cunoscut cu toţii, «a trăit în mijlocul nostru»... Da, poate că odată şi odată 
psihologia crimei va ajunge să fie studiată cu toată seriozitatea, atât la noi cât 
şi în Europa, de oamenii cei mai competenţi, pentru că merită cu adevărat să 
fie aprofundată. Dar studiul acesta nu va putea fi efectuat decât atunci când 
vom avea răgazul necesar şi când confuzia tragică ce domneşte în ziua de azi va 
fi destul de îndepărtată în timp pentru a suporta o analiză mai subtilă, mai 
impartiala decât aceea pe care aş putea-o face eu, de pildă. Deocamdată însă, 
ne cutremuram de groază sau ne prefacem numai înspăimântați, când în 
realitate starea aceasta de lucruri constituie pentru noi un spectacol pe care-l 
savurăm din plin, ca nişte amatori de senzaţii tari şi extravagante, menite să 
scuture cinica noastră indolenta sau, dacă nu, încercăm să alungăm cu mâna, 
ca nişte copii infricosati, cumplitele vedenii ce ne îngheaţă, ori ne vârâm capul 
sub pernă, sperând că se vor risipi singure, ca după aceea, furati de plăcerile 
noastre, să nu ne mai gândim de loc la ele. Odată şi odată însă trebuie să 
deschidem ochii, să ne gândim bine ce facem, să privim cu atenţia cuvenită 
societatea în care trăim, să ne dăm seama cât mai lămurit de problemele 
noastre sociale sau cel puţin să ne străduim să le înţelegem. Un mare scriitor, 
unul din precursorii literaturii noastre actuale, în finalul celei mai impunătoare 
opere ale sale, asemuieşte Rusia cu o troică purtată în zbor de nişte focoşi 
telegari spre un ţel necunoscut: «Oh, troică, pasăre troică, cine oare te-a 
născocit?» {67} exclamă el plin de entuziasm, ca să adauge apoi cu mândrie ca 


in fata acestei troici, ce se avanta cutezatoare tot inainte, popoarele se dau in 
lături cu respect. E adevărat, domnilor, popoarele se dau la o parte — cu respect 
sau nu, asta nu mai ştiu — dar, după umila mea părere, genialul scriitor şi-a 
imaginat un asemenea final dintr-o dorinţă naivă, aş zice chiar copilăroasă, de 
idealizare dacă nu cumva pur şi simplu de teama cenzurii. Fiindcă să 
presupunem c-am înhămat la această troică proprii lui eroi, bunăoară pe 
Sobakevici, pe Nozdriov, pe Cicikov; oricine ar fi vizitiul, cu asemenea telegari 
nu ştiu, zău, dacă ar putea să ajungă prea departe! Şi ganditi-va ca sunt 
telegari de modă veche şi că nici nu se pot compara cu bidiviii noştri de azi, 
care sunt şi mai năzdrăvani...” 

În momentul acela procurorul fu întrerupt de aplauzele ce subliniau 
ultimele sale cuvinte. Liberalismul acestei comparații avu darul să fie pe placul 
asistenţei. Ce-i drept, nu se auziră decât vreo două-trei aclamații răzlețe, asa 
încât preşedintele nici nu găsi de cuviinţă să amenințe pe turbulenti cu 
„evacuarea” sălii, multumindu-se să arunce o privire încruntată „galeriei”. 
Ippolit Kirillovici însă prinsese curaj: în viata lui nu avusese niciodată parte de 
aplauze! Ani de zile nimeni nu voise să-i dea ascultare şi iată că pe neaşteptate 
se oferea posibilitatea să-şi exprime nestingherit părerile, Ştiind că vor avea 
ecou în tot cuprinsul ţării! 

„Şi acum, continuă el, să vedem ce este această familie Karamazov care 
de la o zi la alta a dobândit o atât de tristă celebritate în întreaga Rusie. Poate 
că exagerez, dar am impresia că în imaginea pe care ne-o înfăţişează acest mic 
nucleu familial se desluşesc destul de lămurit trăsăturile fundamentale ale 
intelectualitatii noastre de azi — o, bineînţeles, nu chiar toate si în proporţii 
microscopice, aşa cum «soarele se oglindeşte într-o picătură de apa». O picătură 
în care totuşi se reflectă ceva, care ne ajută să sesizăm anumite lucruri. Să ne 
gândim bunăoară la acel nefericit «tată de familie», la acel bătrân bicisnic, 
libidinos şi depravat, care şi-a încheiat atât de lamentabil existenţa lui 
pământească! Boier de viţă, şi-a început cariera trăind pe spinarea altora ca un 
amărât, pentru ca la un moment dat, printr-un joc al întâmplării, să se 
căsătorească pe negândite cu o fată cu zestre şi să pună astfel mâna pe un mic 
capital. Şarlatan de rând şi bufon slugarnic deocamdată, omul nu este totuşi 
lipsit de inteligenţă, ba chiar are o minte destul de ascuţită şi, mai presus de 
orice, este un cămătar fără pereche. Cu trecerea anilor, adică pe măsură ce 
începe să prindă cheag, sporindu-şi capitalul, capătă tot mai multă încredere în 
sine. Umilinta şi slugărnicia de mai înainte dispar fără urmă si în locul lor 
apare un cinic plin de sarcasm şi veninos şi un desfrânat. Orice pâlpâire de 
spiritualitate se stinge, în schimb pofta de viata se dezlantuit peste măsură, în 
cele din urmă, tot rostul existenţei ajunge sa se rezume pentru el la plăcerile 
simţurilor. Cu aceeaşi concepţie îşi creşte şi copiii. Nu-şi recunoaşte nici un fel 
de îndatoriri morale părinteşti, îşi bate joc pur şi simplu de orice obligaţii, 
lasandu-si odraslele de capul lor, să-şi facă veacul in odăile slugilor şi e fericit 
când poate sa se descotorosească de ele. Nici măcar nu-şi mai aduce aminte că 
are feciori. Toate principiile lui morale se reduc la această unică deviză: «Apres 


moi, le deluge» {68}. Feodor Pavlovici reprezinta perfect opusul notiunii de 
cetăţean, izolarea totală, ostilă, de societate: «Piara toată lumea mistuita de 
flăcări, numai mie să-mi fie bine! Şi într-adevăr, bătrânul se simte cum nu se 
poate mai bine, huzureşte, totul îi merge din plin şi ar dori s-o mai ducă aşa 
încă vreo douăzeci-treizeci de ani. Nu se dă în lături să-l tragă pe sfoară chiar 
pe propriul său fiu, atunci când e obligat să lichideze moştenirea rămasă de pe 
urma mamei acestuia şi, cu banii pe care şi i-a însuşit şi pe care nu vrea cu 
nici un chip să i-i restituie, încearcă să-i sufle iubita. Nu, nu înţeleg să las 
exclusiv în seama eminentului avocat venit de la Petersburg sarcina apărării 
inculpatului! Vreau să arăt eu însumi lucrurile în adevărata lor lumină, fiindcă 
şi eu sunt în măsură să înţeleg revolta nestăvilită ce s-a strâns cu timpul în 
sufletul său faţă de faptele acestui părinte. Dar să ne oprim aici, cred că ajunge 
cât am vorbit despre bătrân: nefericitul şi-a primit pedeapsa! Să nu uităm 
totuşi că Feodor Pavlovici era tată şi încă un tată modern. Înseamnă, oare, să 
jignesc societatea numindu-l aşa? Din păcate, vai, cunosc atâţia părinţi din 
zilele noastre care au aceleaşi concepţii de viaţă, numai că, spre deosebire de el, 
nu şi le exprimă cu atâta cinism, fiindcă sunt mai binecrescuti şi mai cultivați! 
Sunt prea pesimist? Se poate! Ne-am înţeles însă de la început că-mi veţi trece 
multe cu vederea. Si mai e încă un lucru asupra căruia aş vrea să fim intelesi: 
să presupunem că vorbele mele nu vă inspiră nici un fel de încredere, chiar de- 
ar fi să vorbesc în zadar, vă dau voie să nu mă credeţi dacă nu vreţi. Îngăduiţi- 
mi să spun însă tot ce am de spus, fiindcă sunt convins totuşi că unele din 
cuvintele mele vă vor rămâne întipărite în minte. Şi acum să ne îndreptăm 
privirea spre vlăstarele acestui tată de familie, feciorii bătrânului Karamazov. 
Unul dintre ei se află aici de fata, pe banca acuzaților; de el însă ne vom ocupa 
mai târziu, iar despre ceilalţi voi pomeni numai în treacăt. Cel mai mare dintre 
ei este un tânăr modern, remarcabil prin vasta lui cultură si cu o inteligenţă 
destul de vie, dar care, din păcate, nu mai crede în nimic, care, la fel ca şi tatăl 
său, a ajuns sa tăgăduiască multe, prea multe lucruri în viata, considerandu-le 
pe veci înmormântate. Am avut cu toţii de-atâtea ori prilejul să-l ascultăm, fiind 
primit cu braţele deschise în societatea noastră. Nu era el omul care să-şi 
ascundă gândurile, dimpotrivă, o, da, dimpotrivă! Tocmai de aceea am curajul 
acum să vorbesc cu toată sinceritatea despre dânsul, bineînţeles în măsura în 
care ne interesează nu ca individ în sine, ci ca membru al familiei Karamazov. 
Aseară, aici, undeva, la marginea oraşului, s-a sinucis un biet nenorocit, un 
arierat, care a fost în mare măsură amestecat în procesul ce se judecă azi, un 
anume Smerdeakov, fostul fecior de casa al lui Feodor Pavlovici şi poate chiar 
fiul lui nelegitim. Acest Smerdeakov mi-a povestit la anchetă, plângând isteric, 
că tânărul Karamazov, Ivan Feodorovici, îl îngrozise prin extravaganta părerilor 
lui: «Totul pe lume este permis! Şi de acum încolo nu trebuie să mai fie nici un 
lucru oprit, aşa zicea dumnealui.» Cred că ideea aceasta, în cele din urmă, a 
reuşit să-i zăpăcească de tot minţile; bineînţeles, dezechilibrul său mintal era în 
mare măsură efectul epilepsiei de care suferea şi în acelaşi timp o consecinţă a 
sângeroasei nenorociri întâmplate la ei în casă. La un moment dat însă, 


arieratul acesta a avut o remarcă deosebit de interesantă, care ar fi facut cinste 
chiar unui om cu o inteligenţă mai dezvoltată decât a lui şi aici tocmai 
intentionam să ajung: „Niciunul din feciori nu seamănă atât de bine cu Feodor 
Pavlovici, mi-a spus el, ca Ivan Feodorovici. Este leit taică-său!” Mă voi rezuma 
la aceste câteva trăsături, pe care le consider suficient de semnificative pentru 
caracterizarea personajului. De altfel, ar fi poate o nedelicatete din partea mea 
să continui. O, nu vreau să trag nici un fel de concluzii şi nici să fiu pesimist, 
prevestindu-i tânărului nostru un destin nefericit! Am avut prilejul astăzi, în 
această incintă, să constatăm, că sufletul său juvenil reacţionează spontan şi 
riguros în faţa adevărului şi că sentimentele familiale n-au fost încă înăbuşite 
de ateismul său şi de cinismul opiniilor sale, pe care am convingerea că le-a 
moştenit şi că nu sunt nicidecum rezultatul unei reale experienţe de viaţă. Cel 
mai mic dintre fraţi este încă foarte tânăr, aproape un adolescent, cucernic şi 
cu frica lui Dumnezeu, spre deosebire de Ivan Karamazov, a cărui sumbră şi 
pernicioasă concepţie despre lume am văzut-o mai înainte; mezi nul încearcă să 
se apropie de «energiile vitale ale poporului» - cum au fost ele denumite pompos 
de unele cercuri ale intelectualitatii noastre, gata să adopte în orice clipă cele 
mai diverse teorii. Aşadar, mezinul a luat calea mănăstirii, ba chiar, la un 
moment dat, s-a gândit să îmbrace pentru toată viaţa rasa monahală. Impresia 
mea este că în sufletul lui s-a încuibat pretimpuriu şi inconştient acea 
disperare neputincioasă pe care o resimt atâţia oameni înspăimântați de 
cinismul şi destrăbălarea ce domnesc în sânul nefericitei noastre societăţi 
contemporane şi în acelaşi timp convinşi, în mod greşit, că toate aceste racile se 
datoresc culturii occidentale. Cei ca dânsul îşi pun toată nădejdea în „glia 
strămoşească” — ca să citam propriile lor cuvinte - aruncându-se în braţele 
materne ale pământului natal, ca nişte copii infricosati care se lipesc de sânul 
vlăguit al mäicutei lor, ştiind că aşa cel putin vor putea adormi linistiti. Si ar fi 
în stare să doarmă o viaţă întreagă, numai să nu dea iarăşi cu ochii de toate 
acele vedenii îngrozitoare. Din partea mea îi doresc numai bine acestui tânăr de 
ispravă şi atât de dotat şi sper ca juvenila sa nazuinta idealistă de a se apropia 
de popor să nu se transforme mai târziu — fenomenul este destul de frecvent — 
pe plan moral, într-un misticism pâclos, iar pe plan politic, într-un obtuz 
şovinism - cele două flageluri de care națiunea noastră este mult mai grav 
ameninţată decât de pervertirea timpurie a spiritului, produsă de cultura 
occidentală greşit înţeleasă şi superficial asimilată, aşa cum e cazul cu fratele 
său mai mare.” 

Consideratiile în legătură cu misticismul şi sovinismul fură întâmpinate 
cu câteva aplauze răzlețe. Ceea ce, bineînţeles, avu darul să insufleteasca si 
mai mult verva lui Ippolit Kirillovici. Toată această disertaţie însă nu părea să 
aibă o legătură prea strânsă cu obiectul procesului, pe lângă faptul că nu era 
nici prea clară, dar ftizicul şi înăcritul procuror ţinea cu orice preţ ca, măcar o 
singură dată în viaţă, să spună până la capăt tot ce gândea. Mai apoi unii 
pretindeau că, schitand portretul lui Ivan Feodorovici, procurorul fusese 
inspirat de un sentiment care nu-i făcea prea multă cinste şi că se folosise de 


ocazia ca sa-si ia revansa asupra lui, deoarece de vreo doua ori se angajase cu 
el în nişte discuţii din care Ippolit Kirillovici iesise învins. Nu ştiu daca părerea 
aceasta era adevarata sau nu. In orice caz, publicul nu ascultase deocamdata 
decat introducerea; abia de aici inainte oratorul se pregätea sa atace fondul 
procesului. 

„Şi acum să ne ocupăm si de cel de al treilea fecior al acestui părinte de 
moda noua, continuă Ippolit Kirillovici. lată-l aici, pe banca acuzaților. Viaţa si 
isprăvile lui stau înaintea ochilor noştri, aşa cum ni s-au înfățișat; cunoaştem 
fiecare lucru pe care l-a făcut: a sosit, în fine, momentul ca totul să fie dat în 
vileag, să iasă la lumina zilei! Spre deosebire de «occidentalismul şi 
«poporanismul» fraţilor săi, in el îşi află expresia spontaneitatea originară a 
Rusiei — o, nu, nu a întregii Ruşii, ferească Dumnezeu! Şi totuşi, o regăsim aici 
şi pe ea, pe mäicuta noastră bună, o vedem, o simţim! Fiindcă domnia-sa este o 
fire spontană, un amestec ciudat de bine şi de rău, e însetat de cultură, îl 
divinizează pe Schiller şi în acelaşi timp umblă ca turbat prin localuri şi 
jumuleşte bărbile betivanilor cu care chefuieşte. Da şi domnia-sa poate să fie 
bun, admirabil chiar câteodată, dar numai atunci când toate îi merg din plin şi 
când viata i se pare admirabilă! Sufletul domniei-sale clocoteste — da, intr- 
adevăr clocoteste! Învăpăiat de cele mai nobile idealuri, pe care înţelege să le 
cultive cu. Condiţia ca totul să-i pice mură în gură, fără nici un efort din partea 
dumisale şi în orice caz pe gratis, să fie sigur că nu-l costă nimic! Deoarece 
domnia-sa nu poate suferi să plătească, în schimb de primit ar tot primi mereu 
cu amândouă mâinile — aici este toată dificultatea. O, dati-i cât de mult, dati-i 
cu prisosinta din toate bunurile vieţii (dar din toate, fără excepţie, altfel ar fi în 
stare să vă refuze!) şi lăsaţi-l să-şi facă menderele fără să-i puneţi nici o stavilă 
în cale şi atunci şi domnia o să vă arate ce bun, ce sublim chiar poate să fie! Nu 
este un om lacom din fire, hotărât că nu; totuşi, dati-i bani cu grămada, 
umpleti-i buzunarele cu bani şi o să vedeţi cu ce mână larga, cu cata 
indiferenţă dispretuitoare va risipi infamii arginti sunători într-o singură 
noapte, făcând un chef monstru! lar dacă n-o să-i dati nici o lăscaie, o sa va 
arate că ştie şi singur să facă rost de parale dacă vrea. Dar despre asta vom 
avea prilejul să vorbim mai încolo; să procedăm metodic. La început, avem în 
faţa noastră un biet copil oropsit, care «aleargă cu picioarele goale prin curtea 
din spatele casei», cum spunea adineauri mult-stimatul şi distinsul nostru 
concetatean, din păcate, de origine străină! Încă o dată repet: nu înţeleg să las 
în seama altcuiva sarcina apărării acuzatului. Sunt acuzator public, dar pot fi 
în acelaşi timp şi apărător. Da, suntem oameni cu toţii şi ne dăm seama în ce 
măsură poate fi influenţat caracterul de primele impresii din copilărie şi din 
casa părintească! Între timp însă copilul a crescut mare. Îl regăsim sub 
înfăţişarea unui tânăr ofiţer mutat disciplinar pentru năzbâtiile lui, printre care 
şi o provocare la duel, undeva, departe, într-un targusor, la graniţa minunatei 
noastre Ruşii. Acolo îşi are garnizoana şi, ca si mai înainte, o duce numai în 
chefuri şi petreceri, trăind pe picior mare, căci de, obrazul subţire cu cheltuială 
se ţine! Mereu are nevoie de bani, bani şi iar bani, înainte de toate, de aceea, 


dupa nesfarsite pertractari, cade la invoiala cu tatäl dumisale, intelegandu-se 
cu dansul sa-i trimita pentru ultima oara sase mii de ruble, pe care le primeste 
imediat. Bagati de seamă: e vorba de un act autentic, purtând semnătura lui — 
există o scrisoare inedită prin care domnia-sa renunţă la toate drepturile pe 
care le-ar mai avea asupra moştenirii în schimbul celor şase mii de ruble, 
punând astfel capăt răfuielilor cu tatăl domniei-sale. Tocmai atunci însă 
întâmplarea face să cunoască o tânără fată, cultivată, un suflet ales. N-aş vrea 
să mai repet o dată amănunte pe care le-aţi auzit adineauri: e vorba de onoare, 
de abnegatie şi de aceea prefer să nu mai revin asupra lor. Chipul tânărului 
fluşturatic şi dezmatat, care înţelege totuşi să-şi plece capul în fata veritabilei 
nobleti sufleteşti, in fata unei idei superioare, a devenit dintr-o data extrem de 
simpatic. Pentru ca puţin mai apoi, tot aici, în incinta tribunalului, când 
nimeni nu se aştepta la o asemenea surpriză, să apară brusc şi reversul 
medaliei. Din nou tin să vă spun că nu-mi permit să fac nici un fel de supozitii 
şi nici nu voi încerca să analizez cauzele ce au determinat această schimbare. 
Din moment ce schimbarea s-a petrecut, înseamnă că există şi motive care au 
provocat-o. Aceeaşi persoană, cu vocea înecata de lacrimi, dând frâu slobod 
indignării care de mult mocnea înăbuşită în inima sa, ne declară că dumnealui 
a fost primul care a găsit de cuviinţă s-o dispretuiasca pentru gestul său poate 
necontrolat şi impulsiv, totuşi sublim prin generozitate. El, logodnicul său, este 
primul om pe al cărui chip i-a fost dat să surprindă o umbră de zâmbet ironic 
şi în acelaşi timp singurul din partea căruia nu putea suporta o asemenea 
infruntare. Stiind, mai apoi, c-o inselase (îşi într-adevăr o inselase cu 
convingerea că din momentul acela era obligată să suporte orice din partea 
dumnealui, chiar şi trădarea), dânsa îi oferă în mod deliberat trei mii de ruble, 
dându-i să înţeleagă lămurit, poate chiar prea lămurit, că-i pune la dispoziţie 
suma respectivă ca s-o poată înşela mai departe — «Să vedem, ai să-i primeşti 
sau nu? E posibil, oare, să fii chiar atât de cinic?» îi spune fără cuvinte privirea 
ei mustrătoare, căutând să-l încerce. El se uită la dânsa şi-i citeşte gândurile în 
ochi, îşi dă seama perfect ce intenţii are (adineauri chiar a recunoscut în faţa 
dumneavoastră c-a înţeles clar de la început) şi totuşi, nu pregetă să-şi 
însuşească banii, pe care în două zile îi face praf, petrecând cu noua sa iubita. 
Şi atunci, care din două e mai demnă de crezare? Prima versiune, ce ni-l arată 
jertfindu-şi cu atâta nobleţe şi mărinimie ultimii bani şi îngenunchind smerit în 
faţa virtuţii sau reversul atât de odios al aceleiaşi medalii? De obicei, în viaţă 
adevărul trebuie căutat la mijloc, între cele două extreme diametral opuse. În 
împrejurarea de fata ar însemna fără doar şi poate să gresim procedând în felul 
acesta. Este foarte probabil ca, în prima ipostază, acuzatul să fi ascultat într- 
adevăr de un imbold pe cât de nobil pe atât de sincer, iar în cea de-a doua de o 
pornire tot atât de sinceră, dar josnică. De ce? Pentru că domnia-sa are o fire 
largă, karamazoviană - aici am vrut să ajung — capabilă să cuprindă cele mai 
bizare contradicții şi să contemple în egală măsură cele două abisuri: abisul de 
deasupra noastră, imensitatea spre care îşi iau zborul cele mai luminoase 
idealuri şi abisul de sub noi, prăpastia fără fund, bântuită de pestilentialele 


miasme ale celei mai abjecte descompuneri morale! Amintiti-va ideea formulata 
adineauri in chip atât de strălucit de tânărul observator - mă refer la domnul 
Rakitin — care a studiat îndeaproape si cu cea mai mare seriozitate întreaga 
familie Karamazov: «Oamenii cu un temperament neinfranat ca al lor, impulsivi 
si depravati, au tot atata nevoie de constiinta propriei lor abjectii morale, ca si 
de sentimentul celei mai nobile, mai sublime elevatii spirituale». Si are perfecta 
dreptate: amestecul acesta atat de bizar constituie o necesitate permanenta, 
constanta pentru ei. Doua abisuri, domnilor, doua abisuri care trebuie 
neaparat sa existe simultan, altminteri omul nostru ar fi nefericit si pururea 
nesatisfacut, nu s-ar mai putea bucura de viata, ca si cand ar simti ca-i 
lipseste ceva. Deoarece dumnealui are un suflet nespus de larg, un suflet vast 
ca nemärginitele plaiuri ale Rusiei noastre, capabil sa cuprinda totul in egala 
masura si sa se adapteze la orice situatie! Si acum, domnilor jurati, fiindca am 
pomenit in treacat adineauri de cele trei mii de ruble, sa-mi dati voie sa 
anticipez putin asupra faptelor. Ganditi-va ca e posibil ca domnia-sa, cu 
caracterul pe care i-l cunoaştem, după ce a primit aceşti bani si încă in 
condiţiile ştiute, silit să îndure o umilinţă atât de cumplită, să-şi terfelească 
onoarea într-un hal fără hal, să se înjosească în ultimul grad, ganditi-va daca 
se poate ca omul acesta să fie în stare să pună deoparte jumătate din bani şi 
să-i coasă într-o amuletă, ca o lună întreagă după aceea să aibă tăria de a-i 
purta zi de zi la gât, fără să se atingă de ei oricât de mare ar fi fost ispita şi 
oricât era de strâmtorat! În tot acest timp, deşi bătea mereu localurile, nici în 
toiul unui chef, nici la beţie, nici chiar atunci când a trebuit să alerge într-un 
suflet undeva în împrejurimile oraşului ca să facă rost, Dumnezeu ştie de unde 
şi de la cine, de banii după care umbla cu disperare ca să plece cu iubita lui 
din localitate — ferind-o de ademenirile rivalului său, adică ale propriului său 
tată — niciodată n-a îndrăznit să se atingă de această amuleta! Deşi firesc ar fi 
fost s-o smulgă de la gât, numai să nu-şi lase iubita singură gata să cadă în 
mrejele bătrânului, pe care era cumplit de gelos şi să rămână mai departe de 
pază lângă ea, în aşteptarea clipei, când s-ar fi decis, în fine, să-i spună: «sunt 
a ta», ca s-o ia şi să zboare ca vântul cu dânsa cât mai departe de mediul nefast 
de aici. Dar nu, dumnealui s-a străduit să-şi păstreze talismanul intact. Şi 
pentru care pricină? După cum am văzut, primul motiv invocat a fost că voia să 
aibă bani de drum în cazul când dânsa avea să-i declare: «Sunt a ta, du-mă cu 
tine unde vrei!». Dar acest prim motiv, după propriile mărturisiri ale 
inculpatului, cade în faţa celui de al doilea: «Atâta timp cât port asupra mea 
aceşti bani, îşi zicea el, sunt un ticălos, nu însă si un pungaş», fiindcă oricând 
se putea duce la logodnica sa, desi o jignise şi, înmânându-i jumătate din suma 
pe care şi-o insusise, să-i spună: «Vezi, am irosit la chef jumătate din bani, 
dovadă că sunt un om slab de înger şi dacă vrei chiar un ticălos (citez cuvintele 
inculpatului), dar, oricât aş fi de ticălos, nu sunt totuşi un hoţ. Şi nu sunt 
fiindcă, daca aş fi fost, nu ti-as fi adus restul acesta de bani, ci i-aş fi vanturat 
ca şi pe ceilalţi.» Explicaţia e oricum destul de ciudată! Acelaşi om cu sânge 
iute, dar slab din fire, care n-a putut să teziste tentatiei de a primi cele trei mii 


de ruble, cu toată ruşinea ce ştia că-l aşteaptă, să fie dintr-o data capabil de 
atâta stoicism, de o asemenea tărie sufletească, încât să poarte la gât o bună 
bucată de vreme mii de ruble, fără a îndrăzni să se atingă de ele? Se: potriveşte, 
oare, cât de cât împrejurarea aceasta cu caracterul pe care l-am analizat mai 
adineauri? Bineînţeles că nu, şi, dacă-mi daţi voie, am să vă arăt cum ar fi 
procedat veritabilul Dmitri Karamazov dacă s-ar fi gândit într-adevăr să-şi 
coasă banii într-o amuletă. La prima tentatie, bunăoară dacă ar fi avut chef să- 
şi distreze noua sa iubită, cu care cheltuise până atunci jumătate din sumă, ar 
fi descusut imediat amuleta şi ar fi scos dinăuntru, să zicem, deocamdată, 
numai o sută de ruble, fiindcă, ar fi chibzuit el: «De ce trebuie neapărat să-i 
duc jumătate din bani, adică o mie cinci sute de ruble în cap? O sută de ruble 
mai mult sau mai puţin nu-i cam acelaşi lucru, în fond? Oricum aş avea 
dreptul să-i «pun: sunt un ticălos, recunosc, nu însă si un hot, pentru că, vezi 
bine, am venit totuşi să-ţi restitui măcar o parte din bani. Un hot n-ar fi 
pregetat să-i oprească pe toţi, nu ti-ar mai fi adus nimic îndărăt.» După câteva 
zile ar fi descusut iar amuleta, ca să mai scoată o sută, apoi încă una, ca la 
sfârşitul lunii să scoată şi penultima hârtie, fiindcă şi aşa, numai cu o singură 
sută, tot ar fi ieşit basma curată: «Sunt un ticălos, e adevărat, dar nu şi un hoţ. 
Am cheltuit cu petrecerile douăzeci şi nouă de sute, dar ultima am avut grijă să 
ţi-o aduc înapoi. Un hot nu s-ar fi gândit la asa ceva». În sfârşit, după ce ar fi 
prăpădit şi penultima sută, uitându-se la ultima bancnotă, şi-ar fi zis: «Desigur, 
nu face să-i duc o singură sută, mai bine s-o beau şi pe asta!» în felul acesta ar 
fi procedat veritabilul Dmitri Karamazov, aşa cum îl cunoaştem noi. Legenda cu 
amuleta contrazice atât de flagrant realitatea, încât pare cu totul neverosimilă. 
Putem presupune orice, numai asta nu. Asupra acestui punct însă vom mai 
reveni.” 

După ce făcu o sinteză a celor constatate la anchetă cu privire la litigiile 
băneşti şi raporturile dintre tată şi fiu, procurorul declară din nou că din 
elementele cunoscute nu se poate trage nici o concluzie în chestiunea 
moştenirii, dat fiind că nu se poate stabili precis cine pe cine a înşelat, sau cine 
şi cui a rămas dator. Tot în legătură cu cele trei mii de ruble, care deveniseră 
pentru Miţea o idee fixă, o obsesie chinuitoare, Ippolit Kirillovici pomeni si 
despre expertiza medicală. 

VII - O RECAPITULARE CRONOLOGICĂ 


„Expertiza medicală a căutat să ne demonstreze că inculpatul este un maniac 
şi nu se bucură de integritatea facultăţilor lui mintale. Îmi permit să afirm că, 
dimpotrivă, e un om întreg la minte, din nefericire pentru dânsul, căci dacă n- 
ar fi fost în posesia tuturor facultăţilor lui mintale poate c-ar fi procedat mai 
inteligent. Că e maniac, sunt gata să recunosc şi eu, da, într-adevăr e maniac, 
dar numai într-o singură privinţă - asa cum a constatat de altfel şi expertiza — 
şi anume: în problema celor trei mii de ruble, cu care pretinde că i-ar fi rămas 
dator tatăl său. Cu toate acestea, sunt convins că s-ar putea găsi o explicaţie 
mult mai plauzibilă decât un început de nebunie pentru a motiva furia turbată 


de care era stäpânit in permanenta acuzatul din pricina acestor bani. In ce ma 
priveste, sunt intru totul de acord cu tanarul medic, care considera ca 
inculpatul a fost si este in deplinätatea facultatilor lui mintale, adicä un om 
perfect normal, dar că se afla într-o stare de surescitare si era întărâtat. Aici 
este hiba: motivul exasperärii (permanente pe care o manifesta inculpatul nu il 
constituiau în realitate cele trei mii de ruble — banii propriu-zis nu erau decât 
un pretext menit să ascundă adevărata cauză care-i atata necontenit mânia. Si 
această cauză era gelozia!” 

Ippolit Kirillovici vorbi apoi pe larg despre pasiunea nefastă a 
inculpatului pentru Gruşenka, începând cu momentul cand - potrivit cu 
mărturisirile lui — se dusese la această tânără persoană ca „s-o snopească în 
bătaie”; în loc s-o bată, însă s-a pomenit la picioarele sale şi aşa s-a născut 
dragostea lui pătimaşă. „Din păcate bătrânul, tatăl acuzatului, a pus şi el ochii 
tot atunci pe aceeaşi persoană; fatală coincidenţă - si pe drept cuvânt uluitoare 
— ce face ca două inimi să se aprindă în acelaşi moment pentru aceeaşi femeie, 
deşi o văzuseră şi se întâlniseră cu dânsa şi mai înainte şi, aprinzându-se, să 
ardă amândouă, mistuite de o patimă nestăvilită, cu adevărat karamazoviană. 
Cred că vă amintiţi ce a declarat aici mai adineauri respectiva persoană: «Mi-am 
bătut joc şi de unul şi de celălalt», mărturiseşte dânsa. Da, îi venise aşa 
deodată o toană să-i joace pe degete pe amândoi, lucru la care nici nu se 
gândise până atunci, dar din moment ce i-a căşunat dumneaei aşa, nu s-a 
lăsat până nu i-a văzut pe ambii ingenuncheati in fata ei. Bătrânul, de unde 
toată viaţa fusese robul banului, din care îşi făcuse un idol, i-a pus imediat la 
dispoziţie un plic cu trei mii de ruble numai ca să vină acasă la dânsul, iar 
după câtva timp a ajuns să se socotească fericit dacă i-ar fi îngăduit să depună 
la picioarele sale toată averea împreună cu numele lui, consimtind să devină 
soţia sa legitimă. Şi în privinţa aceasta avem dovezi indiscutabile. Cunoaştem 
de asemenea tragedia inculpatului, avem aici în faţa noastră mărturia ei 
vizibilă. Dar aşa cerea «jocul» tinerei persoane. Vrăjitoarea nu s-a îndurat să-i 
dea nici cea mai mică speranţă bietului om decât în ultima clipă, când, 
îngenuncheat în faţa celei ce jucase rolul unui călău, întindea spre ea mâinile 
scăldate în sângele tatălui şi rivalului său; în această poziţie se afla când au 
sosit autorităţile. «Să mă trimiteţi la ocnă împreună cu el, din pricina mea l-a 
omorât, numai eu sunt vinovată!» a strigat ea, cuprinsă de o sincera cainta în 
momentul când l-au arestat. Eminentul tânăr care şi-a propus să analizeze 
prezentul caz, domnul Rakitin, despre care am vorbit mai înainte, defineşte 
caracterul eroinei acestui proces în câteva fraze lapidare, dar cât se poate de 
concludente: «Deceptia pe care o încearcă la o vârstă fragedă, faptul că s-a 
văzut înşelată şi silită să apuce de timpuriu pe căi greşite, trădarea 
logodnicului, care, după ce a sedus-o, o părăseşte, apoi mizeria, blestemul unei 
familii onorabile şi, în sfârşit, protecţia unui bătrân bogat, pe care, de altfel, îl 
mai socoteşte şi astăzi binefăcătorul ei, au făcut să se nască o ură precoce, 
tăinuită în adâncul sufletului său tânăr, înzestrat poate cu multe calităţi. 
Astfel, cu trecerea timpului, ajunge o femeie calculată, ahtiată după bani, care 


nu are alt scop in viata decat sa se imbogateasca. Si totodata se dezvolta in ea 
un spirit ironic si dorinta de a-si lua revansa asupra intregii societati.» 
Cunoscand aceasta caracterizare, ne putem da seama ca era intr-adevar 
capabila sa-si bata joc si de unul si de celälalt numai ca sa se amuze pe 
socoteala lor cu un fel de pläcere räutäcioasä. In cursul acestei luni de dragoste 
deznădăjduită si de cumplită degradare morală, in care ajunge să-şi insele 
logodnica şi să-şi însuşească banii ce-i fuseseră incredintati ca unui om de 
onoare, în inima inculpatului se încuibează treptat o gelozie aprigă, turbată. Şi 
pe cine credeţi că e gelos? Pe propriul său tată! Culmea este că bătrânul zevzec 
încearcă să ademenească şi să cumpere obiectul pasiunii lui cu cele trei mii de 
ruble pe care fiul lui le pretinde ca pe un drept al său incontestabil, partea sa 
din moştenirea rămasă de pe urma mamei şi de care îşi acuză tatăl că l-a 
deposedat. Sunt absolut de acord cu dumneavoastră că e într-adevăr o situaţie 
intolerabilă! Acuzatul avea toate motivele să devină maniac. În fond, nu era 
vorba numai de bani, cât mai ales de faptul că rivalul său înţelegea să se 
folosească de ei cu un cinism pur şi simplu revoltător ca să-i distrugă fericirea!” 

Ippolit Kirillovici arătă apoi cum se născuse şi se închegase treptat în 
sufletul inculpatului ideea paricidului, urmărind evoluţia ei pas cu pas, aşa 
cum o infatisau faptele. 

„La început, dumnealui s-a mulţumit numai să trăncănească în gura 
mare prin localuri — o lună întreagă n-a făcut decât să trăncănească. O, îi 
plăcea grozav să-şi etaleze viaţa personală în văzul tuturor, să-şi deschidă 
inima fata de oricine, incredintandu-i chiar şi cele mai diabolice, mai 
periculoase idei ale sale! O, da, era oricând dispus să-şi destăinuiască unuia 
sau altuia gândurile, pretinzând, în schimb, celor ce-l ascultau să-i răspundă 
prompt, Dumnezeu ştie de ce, cu cea mai deplină simpatie, să-i împărtăşească 
grijile şi îndoielile, să-l îmbărbăteze şi să-l lase în apele lui, fără să-l 
stingherească în nici un fel! Altminteri, din te miri ce îşi ieşea din sărite şi era 
în stare să facă praf tot localul!” (Urma povestea cu căpitanul Sneghirev.) „Cei 
care au avut ocazia să-l audă şi să-l vadă pe inculpat în această ultimă lună, 
au simţit până la urmă că invectivele şi amenințările proferate la adresa tatălui 
său nu erau numai vorbe rostite la mânie şi că, la un moment dat, când 
exasperarea lui va fi ajuns la paroxism, amenințările puteau să devină fapte.” 
(Aici procurorul aminti reuniunea de familie ce avusese loc la mănăstire, 
discuţiile cu Aleoşa şi zugrăvi scena revoltătoare petrecută în casa părintească, 
în ziua când inculpatul intrase buzna în sufragerie spre sfârşitul mesei.) „N-aş 
putea să afirm cu toată certitudinea, continuă Ippolit Kirillovici, că hotărârea 
de a răfui definitiv socotelile cu tatăl său, asasinandu-l, va fi fost premeditata 
înainte de acest incident. Presupun, totuşi, că ideea asta îi venise de câteva ori 
în minte, stăruise în mod conştient asupra ei, aşa cum ne-o dovedesc faptele, 
depozitiile martorilor şi chiar propriile declaraţii ale acuzatului. Domnilor jurati, 
adăugă procurorul, mărturisesc că până astăzi am şovăit să arunc pe umerii 
inculpatului acuzaţia de crimă cu premeditare, ce se impunea de la sine. Eram 
ferm convins că în adâncul său întrezărise de mult clipa fatală, dar o 


intrezarise numai, imaginandu-si-o ca pe o eventualitate, fara sa stabileasca 
precis împrejurările si fără să fixeze un termen. Am sovait, dar soväielile mele s- 
au spulberat astazi, in momentul cand s-a dat citire zdrobitorului document 
prezentat in instanta de doamna Verhovteva. Domnilor, ati auzit cu totii 
cuvintele sale: «Aici e tot planul asasinatului, punct cu punct, e un adevarat 
program!» Asa a definit domnia-sa aceasta blestemata misiva, scrisa «la betie» 
de nefericitul care se aflä acum pe banca acuzatilor. Si, pe buna dreptate, 
scrisoarea aceasta are o importanţă deosebită, constituind un program, o 
dovadă certă a premeditării. Fiind scrisă cu două zile înainte de crimă, ştim că, 
exact cu două zile înainte de a-şi pune în aplicare planul său monstruos, 
inculpatul a declarat, legându-se chiar cu jurământ că, dacă în ziua următoare 
nu va reuşi să facă rost de bani, are intenţia să-şi omoare tatăl, ca să poată 
sustrage «plicul cu bani legat cu panglicuta roz de sub pernă, numai să plece 
Ivan!» Auziti: «numai să plece Ivan!» Va să zică, totul fusese dinainte calculat, 
fiece amănunt în parte cântărit cu atenţie; şi ce s-a întâmplat până la urmă? 
Acuzatul şi-a adus cu cea mai mare meticulozitate planul la îndeplinire. Nu mai 
încape nici o îndoială că e vorba de un act premeditat şi că mobilul crimei a fost 
jaful, sunt lucruri mărturisite negru pe alb şi semnate cu mâna lui de inculpat, 
care îşi recunoaşte iscălitura. S-ar putea obiecta: biletul a fost scris de un om 
în stare de ebrietate. Asta însă nu-i micşorează cu nimic gravitatea, dimpotrivă, 
înseamnă că, fiind beat, inculpatul a aşternut pe hârtie un plan pe care-l 
concepuse mai înainte cu mintea limpede. Dacă nu s-ar fi gândit la el din 
vreme, când era treaz, nu l-ar fi dat în vileag mai apoi, când i s-a urcat băutura 
la cap. Bine, ar putea să spună unii dintre dumneavoastră, dar ce rost avea să 
strige în gura mare ceea ce pusese la cale? Cine premeditează o faptă ca asta 
caută pe cât poate să păstreze secretul. E adevărat, dar acuzatul şi-a trambitat 
intenţiile atunci când erau încă în germene, când abia mijeau în sufletul lui ca 
o vagă dorinţă; în momentul acela nu-şi făcuse încă nici un plan, nu 
premeditase nimic. Mai târziu însă e mai puţin guraliv. În seara când a scris 
respectiva masivă la «Metropol, în local, era beat crita, a stat tot timpul tăcut si 
retras, n-a jucat biliard şi n-a schimbat cu nimeni nici un cuvânt, 
multumindu-se doar să bruftuiască pe un vânzător de magazin, care se aşezase 
la masa lui; asta însă aproape inconştient, în virtutea obisnuintei, fiindcă de 
câte ori intra într-un local trebuia să se ia la harta cu cineva. Presupun de 
asemenea că în clipa când s-a hotărât cu tot dinadinsul să acţioneze, şi-a adus 
aminte probabil cât de zgomotos îşi dezvăluise intenţiile în auzul tuturor şi s-a 
gândit că din pricina asta ar putea fi descoperit după săvârşirea crimei. Dar nu 
mai avea încotro. Publicitatea fusese făcută şi nu-şi mai putea lua vorba înapoi 
şi pe urmă de atâtea ori în viaţă avusese noroc, de ce deci n-ar fi avut şi de astă 
dată? Credea în steaua dumisale, domnilor! Trebuie să recunosc însă că s-a 
zbătut mult ca să ocolească un deznodământ atât de crâncen, că a luptat din 
răsputeri ca să evite o vărsare de sânge. «Am sa mă duc mâine să cer de la toţi 
bani, până o să încropesc trei mii de ruble, spune dânsul în limbajul său 
original şi dacă nimeni n-o vrea să-mi dea, atunci o să curgă sânge.» Şi iarăşi 


putem constata ca tot ceea ce asternuse pe hartie in stare de ebrietate a fost 
adus la indeplinire punct cu punct mai tarziu, cand era cu mintea limpede!” 

Ippolit Kirillovici descrise cu lux de amănunte eforturile depuse de Mitea 
pentru a face rost de bani, ca să nu ajungă la crimă. Povesti scena cu 
Samsonov, apoi goana pe urmele lui Copoiu, căutând să prezinte faptele aşa 
cum se petrecuseră. „Istovit, batjocorit, flămând, ros de gelozie la gândul că-şi 
lăsase iubita fără supraveghere, temându-se că-n lipsa lui o să se ducă la 
Feodor Pavlovici, se înapoiază, în sfârşit, în oraş, după ce îşi vânduse până şi 
ceasul ca să poată pleca la drum (şi asta având - zice-se, o, numai zice-se! 

— O mie şi cinci sute de ruble asupra lui). Slavă Domnului, iubita lui nu 
fusese la Feodor Pavlovici! lese apoi cu dânsa s-o conducă la protectorul ei 
Samsonov. (Curios: nu simte nici un grăunte de gelozie faţă de Samsonov, ceea 
ce constituie iarăşi o particularitate deosebit de interesantă în cazul de fata!) 
După care aleargă într-un suflet la postul lui de observaţie din spatele casei 
părinteşti; ajungând acolo, află că Smerdeakov are o criză de epilepsie şi că 
cealaltă slugă, Grigori, zace şi el bolnav în pat, deci are câmp liber de acţiune; 
«semnalele» sunt la discretia lui — ce tentatie! Încearcă totuşi să se 
împotrivească ispitei şi, fără să mai stea pe gânduri, se hotărăşte să apeleze la 
o persoană stabilită temporar la noi în oraş, multstimata doamnă Hohlakova, 
care urmărea de mult cu toată compasiunea frământările lui. Doamna 
Hohlakova îi dă un sfat cât se poate de înţelept şi anume: să părăsească o dată 
pentru totdeauna viaţa de petreceri, să renunţe la o iubire nefastă, să nu mai 
bată zi şi noapte localurile, irosindu-şi zadarnic toată puterea tinereţii şi să 
plece în Siberia, să lucreze într-o mină de aur. «Acolo energia dumitale 
clocotitoare, firea dumitale romantică, aventuroasă au să-şi găsească un rost.» 
„După ce relată sfârşitul întrevederii cu doamna Hohlakova şi descrise scena 
când inculpatul descoperă pe neaşteptate că Gruşenka n-a fost la Samsonov şi 
furia năprasnică de care bietul om, chinuit de gelozie si cu nervii mäcinati, e 
cuprins la gândul că în momentul acela dânsa se află la Feodor Pavlovici, 
Ippolit Kirillovici atrase atenţia juratilor asupra rolului fatal pe care hazardul 1- 
a jucat în această împrejurare: „Dacă servitoarea ar fi apucat să-i spună că 
iubita lui e plecată la Mokroe împreună cu «fostul dumneaei, care avea 
drepturi «netăgăduite» asupra sa, probabil că nu s-ar fi întâmplat nimic. 
Năucită de frică însă fata s-a jurat că habar n-are unde poate să fie şi dacă 
inculpatul n-a ucis-o pe loc, e numai pentru că a rupt-o numaidecât la fugă, ca 
un nebun, pe urmele trădătoarei. Retineti un amănunt: deşi părea că-şi iesise 
din minţi, n-a uitat totuşi să ia cu sine pisălogul de aramă! De ce tocmai 
pisălogul şi nu alt obiect, de care se putea servi ca de o armă? Atunci însă când 
o lună întreagă te gândeşti zi de zi la o anumită eventualitate şi te pregăteşti în 
vederea ei, e de ajuns să-ţi cadă privirile pe un obiect care să ia în ochii tai 
aparenţa unei arme ca să şi pui mâna pe el, folosindu-l ca atare. Trebuie să 
ținem seama că domnia-sa o lună de zile s-a gândit la un lucru pe care să-l 
aibă la îndemână în momentul critic! De aceea, chiar în clipa când i-au picat 
ochii pe el, şi-a dat seama că pisălogul este exact ceea ce-i trebuia. Si, deci, nu 


inconstient si nici involuntar a insfacat de pe masa blestematul de pisälog! 
Iata-l, in sfârşit, în grădina caselor pärintesti, terenul este liber, martori nu 
există, e o noapte fără lună, peste tot numai beznă şi în sufletul său gelozia! 
Bănuiala că dânsa ar putea fi în casă, cu rivalul lui, poate în braţele acestuia, 
ba poate chiar râzând de dânsul, îi taie răsuflarea. Şi nu este vorba numai de o 
simplă bănuială, nicidecum, ci de o certitudine, nu mai încape nici un dubiu 
că-l înşeală: este acolo, în odaia cu fereastra luminată, trebuie să fie după 
paravan! Nefericitul se apropie tiptil de fereastră, se uită intimidat pe geam şi, 
potolindu-se ca prin minune, ca un copil cuminte, st grăbeşte să plece prudent, 
cât mai e vreme, ca să nu săvârşească un păcat, sa nu facă vreun gest 
nesăbuit, o nelegiuire — asa vor cel putin să ne demonstreze unele persoane. 
Noi însă, cunoscându-i atât de bine caracterul, avem destule elemente la 
îndemână să ne putem da seama de starea lui de spirit din momentul acela şi 
mai ales ştim că dumnealui deţinea semnalele care i-ar fi deschis numaidecât 
uşa casei, dându-i posibilitatea să pătrundă înăuntru!” Ippolit Kirillovici părăsi 
deocamdată principalul obiectiv al rechizitoriului pentru a se ocupa de 
„semnale” şi de Smerdeakov, ca să lichideze definitiv acest incident, spulberând 
o dată pentru totdeauna suspiciunea ce plana asupra lui Smerdeakov, bănuit 
că ar putea fi autorul crimei. Treabă pe care o îndeplini cât se poate de 
conştiincios, in asa fel încât toată lumea isi dădu seama că, în ciuda 
dispretului pe care-l afişa fata de această ipoteză, procurorul îi acorda totuşi o 
importanţă deosebită. 

VIII - DISERTATIE ASUPRA LUI SMERDEAKOV 


„În primul rând, începu Ippolit Kirillovici, să vedem care este originea acestei 
suspiciuni? Primul care a declarat că ucigaşul nu poate fi decât Smerdeakov a 
fost chiar inculpatul, în momentul arestării sale; totuşi, de când a făcut aceasta 
declaraţie si până în ziua de azi, n-a fost în stare să infatiseze nici o dovadă in 
sprijinul acuzatiei sale şi poate că dovadă ar fi prea mult spus, dar nici măcar 
n-a putut să invoce un fapt concret, cât de cât verosimil. Aceeaşi învinuire o 
ridică alte trei persoane: cei doi fraţi ai inculpatului şi doamna Svetlova. Cel 
mai mare dintre fraţi însă şi-a formulat acuzaţia, după cum am auzit astăzi, 
într-un acces de febră cerebrală, prezentând simptome neîndoielnice de 
alienatie mintală, iar noi ştim precis că în ultimele două luni Ivan Feodorovici a 
împărtăşit întru totul părerea unanimă în legătură cu vinovăția fratelui său, 
părere pe care nici măcar n-a încercat s-o combată. Asupra acestui lucru vom 
reveni însă mai încolo. La rândul său, mezinul ne-a mărturisit adineauri că nu 
posedă nici o proba care sa certifice asertiunea sa că Smerdeakov ar fi 
criminalul şi că nu face decât să repete spusele inculpatului, bizuindu-se pe 
«expresia figurii lui» - argument destul de bizar, pe care fratele acuzatului l-a 
repetat de două ori. Şi mai bizar mi se pare modul în care se exprimă doamna 
Svetlova: «Trebuie să-l credeţi pe cuvânt, spune dânsa despre inculpat, omul 
ăsta nu e în stare să mintă». Acestea sunt efectiv elementele pe care se bazează 
acuzaţia ridicată împotriva lui Smerdeakov de cele trei persoane care, ne dăm 


seama, sunt mult prea interesate de soarta inculpatului. Cu toate acestea, 
ipoteza emisa in legatura cu vinovatia lui Smerdeakov a circulat intens, a 
castigat tot mai mult teren si mai circula inca in ziua de azi. Putem, oare, sa-i 
acordam vreun credit, putem admite ca el ar fi vinovatul?” 

Aici Ippolit Kirillovici gasi de cuviinta sa schiteze in linii generale 
caracterul raposatului, ,care si-a pus capat zilelor intr-un acces de nebunie”, 
infatisandu-l ca pe un om sărac cu duhul, un semidoct, zăpăcit de diferite idei 
filosofice care depăşeau putinţa lui de înţelegere, îngrozit de unele teorii 
moderne despre datorie şi despre obligaţii morale, pe care i le-au servit din 
abundență - în practică — viata destrăbălată a lui Feodor Pavlovici, fostul său 
stăpân şi totodată poate propriul lui tată, iar teoretic o serie de discuţii 
filosofice destui de ciudate pe care le-a avut cu cel mai mare dintre feciorii 
boierului. Era un mic divertisment, pe care Ivan Feodorovki şi-l permitea cu un 
fel de voluptate, din plictiseală probabil sau poate din plăcerea de a râde pe 
socoteala cuiva, negăsind la îndemână un obiectiv mai potrivit. „Smerdeakov 
mi-a descris singur starea lui de spirit din ultimele zile petrecute în casa 
stăpânului său, explică Ippolit Kirillovici. Mărturisirile lui sunt confirmate însă 
şi de alte persoane: inculpatul, fratele acestuia şi chiar bătrânul servitor 
Grigori, adică toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape spun acelaşi lucru. În 
afară de aceasta, Smerdeakov, care suferea de o depresiune nervoasă din 
pricina epilepsiei, era «fricos ca o găină». «Se arunca la picioarele mele şi-mi 
săruta cizmele», ne-a destăinuit inculpatul într-un moment când nu-şi dădea 
seama încă de prejudiciul pe care i l-ar putea pricinui această declaraţie — «o 
găină epileptică», cum îl caracterizează el pe Smerdeakov în limbajul lui atât de 
colorat. Acesta este omul pe care, aşa cum aţi văzut, inculpatul (lucru pe care îl 
confirmă şi domnia-sa) şi-l face confident, terorizându-l în aşa hal, încât 
nefericitul acceptă, în cele din urmă, să devină iscoada lui şi să-l informeze de 
tot ce se întâmpla acasă. Ca atare, Smerdeakov nu pregetă să-şi trădeze boierul 
şi-i dezvăluie inculpatului existenţa plicului cu bani, comunicându-i totodată şi 
semnalele cu ajutorul cărora se poate pătrunde în casă. Spuneţi şi 
dumneavoastră, ce putea să facă bietul om? «M-ar fi ucis, vedeam bine că m-ar 
fi ucis», ne-a declarat la anchetă, înfiorându-se de groază şi tremurând ca vai 
de el, deşi călăul său era arestat şi nu avea cum să-l muştruluiască. «Tot 
timpul mă bănuia că-l mint şi atunci, ca să-l potolesc, dârdâind de frică, nu 
mai aşteptam să mă întrebe, şi-i spuneam singur tot ce ştiam, ca să se 
incredinteze că nu-i ascund nimic şi să-mi crute viata.» Reproduc textual 
destăinuirile lui Smerdeakov, pe care le-am reţinut şi le-am notat cuvânt cu 
cuvânt. «Numai ce se răstea o dată la mine, şi-i cădeam în genunchi!» Fiind 
extrem de cinstit din fire şi bucurându-se de toată încrederea boierului (care 
tinuse să-l răsplătească pentru onestitatea lui odată, când ii înapoiase nişte 
bani pierduţi), îmi închipui cât se va fi chinuit bietul Smerdeakov la gândul că- 
şi vânduse stăpânul de care era grozav de ataşat, considerându-l binefăcătorul 
său. Bolnavii de epilepsie, după mărturia celor mai renumiţi psihiatri, sunt 
îndeobşte înclinați să-şi facă procese de conştiinţă; bineînţeles, este vorba de o 


inclinatie morbida. Tot timpul sunt obsedati de pretinsa lor «vinovatie», au 
remuscari cumplite si se macina sufleteste, de cele mai multe ori fara nici un 
temei, exagerandu-si greşelile sau chiar nascocindu-si singuri tot felul de 
pacate si crime. Va dati seama ce poate sa fie cand un individ de genul acesta 
devine realmente vinovat, poate chiar criminal, de frica, silit prin amenintäri. In 
afara de aceasta, el, Smerdeakov, presimtea ca, asa cum se desfasurau 
evenimentele, din moment in moment putea surveni un dezastru. In ajunul 
tragicei zile, cand Ivan Feodorovici, cel mai mare dintre baietii lui Feodor 
Pavlovici, a plecat la Moscova, Smerdeakov l-a rugat stăruitor să rămână, fără a 
îndrăzni totuşi, ca de obicei, din laşitate, să-şi dea pe faţă lămurit şi fără 
ocolişuri temerile, multumindu-se să facă unele aluzii, care din păcate n-au 
fost înţelese. Trebuie să mentionez că Smerdeakov îl socotea pe Ivan 
Feodorovici ocrotitorul său şi era convins că nu se va întâmpla nici o nenorocire 
atâta timp cât va sta acasă. Amintiti-va ce spunea în biletul lui, scris «da beţie», 
Dmitri Karamazov: «(Am să-l ucid pe bătrân, numai să plece Ivan». Prin urmare, 
prezenţa lui Ivan Feodorovici însemna pentru toţi o garanţie de linişte şi pace în 
casă. Până la urmă, totuşi, a plecat şi un ceas mai târziu Smerdeakov a şi avut 
o criză de epilepsie. Nici nu e de mirare. Trebuie să ştiţi că, demoralizat din 
pricina temerilor şi disperării de care era stăpânit, feciorul presimtise in 
ultimele zile posibilitatea unei crize apropiate, aşa cum mai avusese şi altă dată 
în urma unei încordări nervoase sau a unei emoţii zguduitoare. Fireşte, nimeni 
nu e în măsură să prezică ziua şi ora exactă, dar fiecare epileptic poate presimti 
dinainte, după anumite simptome, o criză. Cel puţin aşa declară medicina, 
îndată după plecarea lui Ivan Feodorovici, Smerdeakov, cu inima strânsă, 
fiindcă a rămas singur şi lipsit de apărare în faţa primejdiei, se duce să ia ceva 
din pivniţă. Şi, coborând treptele, se gândeşte: «O să-mi vină sau n-o să-mi vină 
criza? Ce-ar fi să mă apuce chiar acum?» Şi tocmai îndoiala asta, teama de care 
e cuprins, întrebările neliniştitoare îi provoacă spasmul acela al beregatei, care 
precede totdeauna accesul; o clipă mai târziu, se prăbuşeşte în nesimţire pe 
scări, rostogolindu-se până în fundul beciului. Şi mai sunt oameni care vor 
neapărat să vadă ceva suspect în acest accident atât de firesc, să descopere un 
indiciu că Smerdeakov ar fi simulat intenţionat criza! Dar dacă a simulat-o 
intenţionat, se ridică atunci altă problemă: pentru ce a făcut-o? Cu ce plan? În 
ce scop? Las deoparte faptul că aici mai are şi medicina un cuvânt; să zicem că 
ştiinţa se înşeală, că medicii mint, ori nu s-au priceput să deosebească un 
acces real de unul simulat - fie, dar în cazul acesta spuneti-mi, vă rog, ce rost 
avea să se prefacă? Nu cumva ca, în timp ce punea la cale asasinatul, să atragă 
de la bun început şi cât mai grabnic asupra lui atenţia celor din casă? 
Domnilor jurati, tin să vă amintesc că, în noaptea în care a fost înfăptuită 
crima, în casă la Feodor Pavlovici se aflau cinci persoane; întâi şi-ntâi, Feodor 
Pavlovici, dar este clar că nu şi-a luat viaţa singur; apoi servitorul Grigori, dar 
şi el a fost la un pas de moarte; pe urmă soţia lui Grigori, Marfa Ignatievna, 
bucătăreasa, dar cred c-ar fi nedemn din partea noastră s-o bănuim cumva c- 
ar fi fost în stare să-şi ucidă stăpânul. Nu mai rămân, aşadar, decât doi 


suspecti: inculpatul si Smerdeakov, e singura alternativa, fiindca altcineva n-a 
mai fost acolo si nici nu avem vreun indiciu care sa ne indrepte banuielile intr- 
alta parte. lată, deci, explicaţia magistralei, «ingenioasei» acuzaţii aruncate in 
spinarea nefericitului care şi-a pus capăt zilelor aseară! Imposibilitatea de a 
găsi un alt vinovat! Dacă ar putea să planeze măcar o umbra de îndoială 
asupra altcuiva, dacă o a şasea persoană ar fi putut da de bănuit, sunt convins 
că până şi inculpatul s-ar fi sfiit să-l implice pe Smerdeakov şi ar fi acuzat din 
capul locului cea de-a şasea persoană, fiindcă e pur şi simplu absurd să crezi 
că Smerdeakov ar fi putut săvârşi crima! 

Domnilor, vă propun să nu ne mai ocupăm deocamdată de psihologie, 
nici de medicină, nici chiar de logică şi să lăsăm faptele să vorbească, faptele 
nude, să vedem ce putem afla de la ele. Să zicem că Smerdeakov a ucis, dar 
cum? Singur sau în complicitate cu inculpatul? Să examinăm mai întâi prima 
ipoteză, adică să presupunem că Smerdeakov ar fi săvârşit singur asasinatul. 
Fireşte, ca să facă o faptă ca asta trebuia să aibă un motiv, să urmărească un 
folos. Dar cum în sufletul lui nu exista niciunul din motivele care-l împingeau 
la crimă pe inculpat, adică ura, gelozia etc, etc, Smerdeakov desigur nu putea 
să-şi ucidă stăpânul decât pentru bani, ca să-şi însuşească cele trei mii de 
ruble, pe care acesta le vârâse în plic sub ochii lui. Şi atunci, în timp ce punea 
la cale în taină asasinatul, n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să 
comunice din vreme unei alte persoane, o persoană care era interesată în cel 
mai înalt grad să cunoască lucrurile acestea, adică inculpatul, tot ce se 
petrecea în casă, povestea cu banii şi cu semnalele, să-i spună chiar unde-i 
ascuns plicul şi ce este scris pe el şi, mai ales, da, mai ales, să-i dezvăluie 
«semnalele» cu ajutorul cărora se putea intra la boier în casă. Pentru ce a făcut- 
o, nu cumva ca să se dea singur de gol? Sau pentru că tinea cu tot dinadinsul 
să aibă un concurent căruia îi punea singur la dispoziţie mijloacele ca să poată 
pătrunde în odaia bătrânului şi şterpeli plicul? «Bine, ar putea obiecta cineva, 
dar Smerdeakov i-a comunicat lucrurile astea numai de frică!» Cum vine asta? 
Un om care concepe fără să şovăie o crimă atât de temerară, de sălbatică, pe 
care o aduce apoi la îndeplinire fără să clipească, mai poate oare destăinui 
altcuiva nişte secrete pe care le cunoaşte numai el, aşa, încât dacă şi-ar fi ţinut 
gura nimeni pe lume nu l-ar fi bănuit? Nu, oricât de laş ar fi un om, din 
moment ce ar fi pus la cale o faptă ca asta, s-ar fi păzit ca de foc să scape c 
vorbă faţă de cineva, pomenindu-i despre plic şi despre semnale, fiindcă ar fi 
însemnat să se demaşte de la început. Ar fi născocit câte-n lună şi-n stele, ar fi 
minţit în fel şi chip dacă i s-ar fi cerut cu tot dinadinsul informaţii, numai 
despre asta n-ar fi spus nimic! Dimpotrivă, repet, dacă el ar fi păstrat cea mai 
deplină tăcere în privinţa banilor, pe care i-ar fi sustras după ce şi-ar fi 
asasinat stăpânul, nimeni nu l-ar fi putut acuza vreodată de crimă cu tâlhărie, 
fiindcă nimeni pe lume în afară de el nu văzuse plicul, nici nu ştia de existenţa 
lui în casă. Chiar dacă ar fi fost acuzat de omor, cu siguranţă că s-ar fi atribuit 
un alt mobil asasinatului. Dar cum nimeni nu băgase de seamă c-ar fi putut 
avea vreun motiv să comită crima, ba, dimpotrivă chiar, toată lumea remarcase 


ce mult tinea la el si câtă încredere îi arăta boierul, fireşte că nimeni nu s-ar fi 
gândit să-l suspecteze şi banuielile ar fi căzut şi de astă dată asupra 
inculpatului, care avea toate motivele să dorească moartea bătrânului; ba mai 
mult încă, nu făcuse nici un secret din ele, proclamându-le în auzul tuturor; 
într-un cuvânt, toate suspiciunile s-ar fi îndreptat împotriva lui Dmitri 
Feodorovici, fiul victimei. Smerdeakov şi-ar fi ucis stăpânul şi l-ar fi prădat, iar 
fiul răposatului ar fi suportat consecinţele; nici nu se putea găsi ceva care să-i 
convină mai bine ucigaşului, nu-i aşa? Şi cu toate astea, din capul locului 
chiar, de când a încolţit în el gândul crimei, Smerdeakov s-a grăbit să dezvăluie 
existenţa plicului cu bani şi secretul semnalelor — şi tocmai cui? Feciorului 
victimei! E foarte logic - nu? 

— Şi limpede ca lumina zilei. lată, însă, că soseşte şi ziua pe care 
Smerdeakov o aştepta ca să poată înfăptui crima şi ce credeţi că face 
dumnealui? Se prabuseste în beci, simuland un acces de epilepsie. Pentru ce? 
Fireşte, pentru ca în primul rând Grigori, care avea de gând în seara aceea să 
încerce iarăşi leacul cel miraculos, văzând că nu are cine să păzească locuinţa, 
să lase totul deoparte, renunțând să se mai doftoricească şi să stea de veghe. În 
al doilea rând, probabil, pentru ca boierul, văzând c-a rămas fără paznic şi 
tremurând tot să nu vină cumva peste el fecioru-său - lucru pe care, de altfel, 
nici nu căuta să-l ascundă — să-şi întărească vigilenta şi să devină si mai 
banuitor. Si, în sfârşit, pentru ca el însuşi — vreau să zic, Smerdeakov - după 
declararea crizei, să fie mutat din bucătărie, unde dormea de obicei singur, 
deosebit de celelalte slugi şi având intrare separată, tocmai în celălalt capăt al 
acareturilor, in odäita lui Grigori, la trei paşi doar de patul celor doi bătrâni, 
despărţit de ei numai printr-un perete de scânduri — odaita în care era 
transportat din porunca boierului şi după dorinţa inimoasei Marfa Ignatievna, 
de câte ori avea un acces de epilepsie — şi, zăcând acolo, după peretele de 
scânduri, să geama toată noaptea (aşa cum au arătat la anchetă Grigori si 
Marfa Ignatievna) ca să dea impresia că e într-adevăr bolnav, împiedicându-i să 
doarmă pe moşnegi. Şi toate astea pentru ce? Ca să se poată scula mai lesne 
din pat şi să-i fie mai la îndemână să-şi omoare stăpânul! 

Dar, vor spune unii, se prea poate să se fi prefăcut bolnav anume ca să 
nu fie suspectat şi să-i fi vorbit inculpatului despre bani şi despre semnale, 
gândindu-se că probabil acesta va fi tentat să înfăptuiască singur crima, pentru 
ca după ce îşi va fi răpus victima şi va fi plecat, luând cu el banii şi, eventual 
chiar, iscând întâmplător zgomot, tulburând liniştea şi trezind martorii din 
somn, să se scoale şi el, adică Smerdeakov, din pat şi să se ducă, da, să se 
ducă, dar unde, întreb şi pentru ce? Poate ca să-l omoare a doua oară pe boier 
şi să fure încă o dată banii pe care avusese grijă să Pună mâna altul mai 
înainte. Radeti, domnilor? Eu însumi, vă rog să mă credeţi, mă simt jenat că-mi 
permit sa fac asemenea supozitii, şi, cu toate acestea, inchipuiti-va, am 
reprodus exact versiunea pe care o susţine inculpatul: «Apucasem să plec, 
spune el, după ce-l doborâsem pe Grigori şi pusesem lumea în mişcare, când 
Smerdeakov s-a sculat din pat şi s-a dus să-l ucidă pe bătrân ca să-l jefuiască». 


Nu mai vorbesc ca Smerdeakov n-avea de unde sa ghiceasca dinainte cu atata 
precizie că fiul näbädäios şi turbat de mânie o să vină numai ca să arunce o 
privire intimidată pe geam şi — cu toate că ştia pe de rost semnalele — să se 
retragă domolit, lăsând în mâinile lui toată prada! Domnilor, eu vă întreb foarte 
serios: în care moment anume credeţi dumneavoastră că Smerdeakov a săvârşit 
crima? Arätati-mi şi mie când, altminteri nu-l putem scoate vinovat. 

Dar dacă, totuşi, criza de epilepsie n-a fost simulată? Poate că bolnavul 
s-a trezit la un moment dat, a auzit tipete şi a ieşit afară - ei si pe urmă? Pe 
urmă s-a uitat în jur şi şi-a spus: «Ce-ar fi să mă duc să-l omor pe boier?» Dar 
de unde putea el să ştie care-i situaţia şi ce se întâmplase între timp, când 
până atunci zacuse tot timpul în nesimţire? Dar, domnilor, chiar şi fantezia are 
o limita. 

«Aşa o fi, vor zice poate unele persoane mai subtile, dar dacă există o 
complicitate între ei? Dacă au săvârşit împreună asasinatul şi au împărţit după 
aceea prada, atunci cum rămâne?» 

Într-adevăr, este o ipoteză demnă de luat în consideraţie şi, mai cu 
seamă, întemeiată pe premise foarte serioase; unul operează luând asupra lui 
toate riscurile, în timp ce complicele său zace liniştit în pat, simulând un atac 
de epilepsie. Dar de ce? Ca să trezească de la început bănuielile tuturor, sa 
atate teama de care era stăpânit boierul, să-l neliniştească pe Grigori? Ar fi 
curios de ştiut ce i-a determinat pe cei doi complici să conceapă un plan lipsit 
de orice rațiune! Dar poate că în realitate n-a fost vorba de o participare activa 
în cazul lui Smerdeakov, ci numai de o complicitate pasivă, ca să zicem aşa? 
Poate că şi el este o victimă. Înfricoşat până în măduva oaselor, feciorul va fi 
acceptat, în cele din urmă, sa nu se opună fărădelegii, lăsându-l pe criminal să 
opereze nestingherit, dar presimtind că, totuşi, s-ar putea să fie tras la 
răspundere pentru că a stat cu braţele încrucişate, în timp ce boierul era 
asasinat, fără să dea alarma, fără să se împotrivească în nici un fel, se va fi 
înţeles din capul locului cu Dmitri Karamazov pe care l-a rugat să-i dea voie să 
stea în pat, prefăcându-se bolnav: «Treaba ta ce faci în vremea asta. N-ai decât 
să-l omori dacă vrei, pe mine nu mă interesează!» Chiar dacă i-ar fi propus 
lucrul acesta, accesul lui Smerdeakov trebuia neapărat să producă unele 
perturbări în casă şi, prevăzându-le, Dmitri Karamazov nu putea cu nici un 
chip să fie de acord. Admitand ipoteza că ar fi căzut amândoi de acord, până la 
urmă tot Dmitri Karamazov rămâne ucigasul propriu-zis, cel care a săvârşit, cu 
mâna lui crima, instigatorul ei direct, în timp ce Smerdeakov nu este decât un 
complice pasiv, ba poate chiar nici atât, rolul său limitându-se la faptul de a fi 
tolerat asasinatul de frică şi împotriva voinţei sale; e o deosebire pe care 
judecata ar fi ştiut s-o facă; cu toate astea, ce s-a întâmplat până la urmă? 
Imediat ce s-a văzut arestat, inculpatul s-a grăbit să arunce toată vina asupra 
lui Smerdeakov, exclusiv asupra lui. Şi nu-l acuză de complicitate, ci declară că 
el ar fi autorul direct al asasinatului, numai el! Smerdeakov a săvârşit singur 
crima, el l-a ucis şi l-a jefuit pe bătrân, peste tot e numai mâna lui! Ce fel de 
complici sunt aceştia, care aruncă din primul moment vina unul asupra altuia, 


asa ceva nu s-a mai pomenit! Ca sa nu mai vorbesc de riscurile pe care si le 
asumă Karamazov; el, principalul criminal, să arunce toată răspunderea 
asupra complicelui său, care, de fapt, n-a jucat nici un rol, s-a mulţumit să 
rămână tot timpul pasiv, să zacă în pat după peretele de scânduri. Păi bine, în 
cazul acesta complicele care nu se mişcase din pat putea foarte bine să-şi iasă 
din sărite şi, mânat de instinctul de conservare, să dea imediat în vileag 
adevărul: (Amândoi am fost părtaşi la omor, numai că eu n-am mişcat nici un 
deget, n-am făcut decât să tolerez crima de frică!» Smerdeakov putea doar să-şi 
dea seama că la judecată s-ar fi constatat fără nici o greutate în ce măsură era 
el vinovat şi că, prin urmare, chiar dacă va fi condamnat, pedeapsa lui va fi 
mult mai uşoară decât aceea sorocită adevăratului ucigaş, care încerca să-l 
scoată pe dânsul tap ispăşitor. Şi atunci, prin forţa lucrurilor, ar fi facut 
mărturisiri complete. Adică tocmai ceea ce nu s-a întâmplat. Smerdeakov n-a 
suflat o vorbă în legătură cu pretinsa complicitate, cu toate că ucigasul l-a 
acuzat direct, susţinând tot timpul că el şi numai el l-ar fi omorât pe bătrân. 
Mai mult chiar, Smerdeakov a declarat la anchetă că el însuşi i-a vorbit 
inculpatului despre plicul cu bani şi i-a divulgat semnalele şi că, de n-ar fi 
deschis el gura, Dmitri Feodorovici n-ar fi aflat nimic. Şi atunci, vă întreb, dacă 
ar fi fost într-adevăr complicele ucigaşului şi s-ar fi ştiut vinovat, ar mai fi 
declarat oare cu atâta uşurinţă anchetatorilor că inculpatul deţinea toate 
informaţiile de la el? Dimpotrivă, ar fi negat totul, ar fi încercat să denatureze 
faptele, să le minimalizeze. Dar n-a făcut niciuna, nici alta. Numai un om care 
se ştie fără nici o vină, care nu se teme că ar putea fi acuzat de complicitate e 
în stare să procedeze aşa. Aseară, într-un acces de depresiune nervoasă, 
Smerdeakov, pe care boala lui şi nenorocirea întâmplată în casă îl 
demoralizaseră, s-a spânzurat, lăsând un bilet scris în maniera lui personală: 
«îmi pun capăt zilelor singur şi cu propria mea voinţă. Nimeni nu e vinovat de 
moartea mea!» Ce ar fi însemnat pentru el să mai adauge: «ucigaşul sunt eu, nu 
Karamazov»? Şi totuşi, n-a adăugat nici un cuvânt; din moment ce a avut atâta 
conştiinţă ca să scrie biletul acesta de ce s-ar fi oprit aici? 

Iată însă că mai adineauri, aici, în incinta tribunalului, au fost aduşi 
nişte bani, trei mii de ruble şi ni s-a spus: «Sunt banii din plicul care se află 
acolo pe masă, împreună cu celelalte corpuri delicte şi mi i-a dat ieri 
Smerdeakov». Dar, domnilor jurati, cred că mai aveţi încă şi acum în fata 
ochilor zguduitoarea scenă ce s-a desfăşurat aici şi, deci, n-are rost s-o mai 
descriu în amänuntime. Îmi voi permite doar câteva consideraţii şi voi căuta să 
aleg lucrurile cele mai puţin evidente, deoarece, nefiind atât de pregnante, 
presupun că nu toată lumea se va fi gândit la ele. În primul rând, mă voi opri 
asupra tezei arătate mai înainte. Ieri, cuprins de remuşcări, Smerdeakov s-a 
spânzurat, după ce mai întâi a restituit banii (pe care, bineînţeles, nu i-ar fi 
înapoiat dacă n-ar fi avut remuşcări). Şi probabil abia aseară i-a mărturisit lui 
Ivan Karamazov că el este criminalul, aşa cel puţin declară acesta, altfel de ce 
ar fi tăcut atâta timp? Aşadar, Smerdeakov a mărturisit, dar de ce atunci — 
repet întrebarea — n-a spus tot adevărul în biletul pe care l-a scris înainte de 


moarte, stiind ca a doua zi o judecata necrutatoare va pecetlui soarta unui om 
nevinovat? Banii in sine nu dovedesc nimic. Asa, de pilda, eu si alte cateva 
persoane am aflat cu totul întâmplător ca, încă de acum o săptămână, Ivan 
Feodorovici Karamazov a trimis pe cineva în capitala guberniei să-i schimbe 
două obligaţii de cinci la sută în valoare de cinci mii de ruble fiecare, adică în 
total zece mii. Am ţinut să mentionez lucrul acesta ca un argument că oricine 
poate să-şi procure la un moment dat o anumită sumă de bani şi că aducând 
trei mii de ruble mai trebuie să şi dovedeşti că e într-adevăr vorba de banii care 
se aflau în plicul de acolo sau în cutare sertar. Şi pe urmă cum se face că, după 
ce adevăratul ucigaş i-a destăinuit un lucru atât de extraordinar, Ivan 
Karamazov a putut să rămână acasă liniştit, ca şi când nu s-ar fi întâmplat 
nimic? De ce nu ne-a instiintat numaidecat? De ce a amânat pe a doua zi? Cred 
că nu e greu de ghicit pentru ce a procedat aşa: cu sănătatea şubrezită de mai 
bine de o săptămână, ameninţat de o febră cerebrală ce s-a declarat în sfârşit 
azi, sus-numitul, care a mărturisit singur doctorului şi persoanelor mai 
apropiate că are halucinaţii, că i se întâmplă să se întâlnească pe stradă cu 
diferiţi indivizi de mult decedați, aflând pe neaşteptate despre moartea lui 
Smerdeakov, şi-a făcut următoarea socoteală: (Acum, fiindcă tot a murit, ce-ar 
fi să arunc vina pe el ca să-mi salvez fratele? Bani am, pot foarte bine să iau un 
pachet de bancnote şi să spun că Smerdeakov mi l-a încredinţat înainte de a se 
sinucide.» Veţi spune poate că nu e un procedeu prea onest, că, deşi omul într- 
adevăr a murit, nu este cinstit să minţi, împovărându-l cu o crimă pe care n-a 
săvârşit-o, chiar dacă faci lucrul acesta ca să-ţi salvezi fratele! Dar dacă a 
minţit inconştient, dac ă în urma şocului pe care l-a avut, cum era şi complet 
dezaxat, auzind vestea morţii subite a feciorului, şi-a închipuit, în rătăcirea lui, 
că aşa s-au petrecut lucrurile în realitate? Aţi fost de faţă la scena de adineauri 
şi ati văzut şi dumneavoastră în ce hal era. Stătea în picioare şi vorbea, dar 
exista oare un graunte de judecată în vorbele lui? După depozitia aceasta, 
făcută de un bolnav în delir, ni s-a infatisat un document, o scrisoare din 
partea inculpatului către doamna Verhovteva, cuprinzând planul amănunţit al 
crimei, trimisă cu două zile înainte de înfăptuirea ei. Ce rost mai are atunci să 
căutăm cu atâta staruinta planul si pe făptaşi? Iată planul exact după care a 
fost comis asasinatul, iar autorul lui trebuie să fie fără îndoială şi autorul 
crimei. Dar, domnilor jurati, crima a fost înfăptuită punct cu punct, aşa cum 
scrie aici! Inculpatul nu s-a depărtat intimidat de fereastra tatălui său, cu atât 
mai mult cu cât avea certitudinea că iubita lui se afla în momentul acela 
înăuntru. E prea absurd, prea neverosimil, ca să ne putem închipui una ca 
asta! Dimpotrivă, a pătruns în casă şi a făcut ceea ce ştim că s-a întâmplat. A 
ucis probabil într-un moment de surescitare nervoasă, într-o răbufnire de ură, 
a ucis în clipa când a dat cu ochii de rivalul şi duşmanul pe care poate l-a 
răpus cu o singură lovitură de pisălog; totuşi, după aceea, când s-a convins, în 
sfârşit, în urma unei inspecții amănunțite, că iubita lui nu se află in casă, n-a 
uitat la plecare să vâre mâna sub pernă şi să scoată de-acolo plicul cu bani, pe 
care-l vedem, rupt, aici, pe masă, printre alte corpuri delicte. V-am spus toate 


astea numai ca sa va atrag atentia asupra unui amanunt, dupa parerea mea 
cat se poate de semnificativ. Un criminal cu experienta, un bandit care ar fi 
savarsit omorul numai ca sa poata jefui, in locul lui, va intreb, ar fi aruncat 
oare plicul rupt pe podea, asa cum a fost gasit, in preajma cadavrului? 
Bunăoară, daca Smerdeakov ar fi fost ucigaşul, cum în cazul lui crima nu 
putea să aibă alt motiv decât jaful, cu siguranţă c-ar fi luat plicul aşa cum se 
găsea, fără să mai stea să-l deschidă lângă trupul neînsufleţit al victimei sale, 
deoarece ştia precis că înăuntru erau bani - plicul fusese doar lipit şi sigilat 
sub ochii lui — si, de vreme ce l-ar fi luat cu el, nimeni n-ar mai fi putut să-şi 
dea seama dacă se furase ori nu ceva din casă. Vă întreb, deci, încă o dată, 
domnilor jurati, asa ar fi procedat oare Smerdeakov? Ar fi lăsat adică plicul 
rupt pe podea? Nu, în felul acesta nu putea să procedeze decât un ucigaş 
cuprins de o furie oarbă, care nu mai are mintea destul de limpede ca să poată 
judeca, un ucigas, zic, nu un hot, un om care n-a furat în viata lui si care chiar 
atunci când a sustras banii ascunşi sub pernă a făcut-o nu ca un hoţ care 
operează, ci ca un om care a fost prădat şi înţelege să-şi ia înapoi banii 
sustraşi! Dmitri Karamazov era convins că banii aceştia sunt ai lui, că fusese 
deposedat de ei şi această convingere devenise pentru el aproape o idee fixă, o 
manie. Luând plicul, pe care nu-l văzuse niciodată până atunci, l-a rupt ca să 
se incredinteze că banii erau înăuntru, a băgat apoi conţinutul în buzunar şi a 
fugit fără să-i treacă măcar prin gând că plicul pe care-l lăsase jos, desfăcut, 
constituia o probă de o importanţă covârşitoare împotriva lui. Şi astea toate 
pentru că asasinul este Karamazov, nu Smerdeakov şi pentru că Dmitri 
Karamazov nu s-a gândit, nu era capabil să judece şi nici nu-i stătea capul să 
chibzuiască! O rupe la fugă, aude apoi strigătul slugii, ce se luase după el; 
sluga îl apucă de picior, încercând să-l oprească şi cade lovită cu acelaşi pisălog 
de aramă. Cuprins de milă, inculpatul sare jos de pe gard. Inchipuiti-va, vrea 
cu tot dinadinsul să ne facă să credem că s-a întors înapoi din compasiune, ca 
să vadă dacă nu poate să-i fie de ajutor! Îi mai ardea lui oare în clipa aceea de 
aşa ceva? Nici vorbă, a sărit jos numai şi numai ca să se convingă dacă unicul 
martor al fărădelegii lui mai trăieşte sau nu! Orice alt sentiment, orice altă 
reacţie psihică era imposibilă într-o împrejurare ca asta! Şi bagati de seamă: îşi 
mai şi face de lucru cu Grigori, se apucă să-i tamponeze capul cu batista şi 
numai după ce i se pare că. 

— I mort se pierde cu firea deodată şi aşa, plin de sânge cum e, se 
întoarce într-un suflet la iubita lui. Cum de nu şi-a dat seama că în halul în 
care era avea să fie luat la ochi imediat? Inculpatul însă ne asigură că nici 
habar n-a avut că era murdar de sânge; şi se poate într-adevăr să fie aşa, e 
admisibil, cazul e destul de frecvent printre criminali. Într-o direcţie dau 
dovadă de un calcul diabolic, iar într-alta n-au nici un dram de judecată. Iar în 
momentul acela inculpatul nu se gândea decât unde putea să fie ea. Vrând să 
afle cât mai degrabă unde se află, se duce într-o goană acasă la dânsa, dar 
acolo îl aşteaptă o ştire uluitoare, o adevărată lovitură de trăsnet: iubita lui e 
plecată la Mokroe cu fostul ei amant, omul cu drepturi «netăgăduite» asupra ei!” 


IX — PSIHOLOGIE IN DOI TIMPI ŞI TREI MI SCĂRI. TROICA IN ZBOR. 
CONCLUZIILE. 

Ajungând la acest punct al rechizitoriului, Ippolit Kirillovici, care alesese 
probabil înadins o metodă de expunere strict cronologică, aşa cum procedează 
de obicei oratorii prea nervoşi, pentru a se menţine într-un cadru cât mai 
riguros menit să le stăvilească impetuozitatea, vorbi pe larg despre „fostul” iubit 
al Gruşenkăi, omul cu drepturi „netăgăduite”, ceea ce-i oferi prilejul să facă o 
serie de reflecţii deosebit de interesante. „Karamazov, care era extrem de gelos 
pe orice bărbat, în fata «fostului» amant, abdică subit, renunțând la orice 
pretenţii. Este cu atât mai ciudat cu cât până atunci nu se sinchisise câtuşi de 
putin de noua primejdie ce părea să-l amenințe prin revenirea inopinata a 
rivalului său. În închipuirea lui însă momentul acesta părea destul de 
îndepărtat: obişnuit să trăiască exclusiv în prezent, Karamazov era convins că 
până atunci o să mai treacă încă ani şi ani. Nu este exclus chiar ca fostul 
amant al Gruşenkăi să fi devenit cu timpul pentru el o simplă ficţiune; aşa 
încât, descoperind în ultimul moment că femeia iubită îi ascunsese sosirea 
rivalului său, îl înşelase, tocmai fiindcă pentru dânsa omul acela venit de 
departe nu era nici fantezie, nici ficţiune, ci întruchipa totul în viaţă, era unica 
ei speranţă, şi-a dat seama dintr-o dată de realitate şi s-a hotărât să renunţe. 
Domnilor jurati, nu pot să trec sub tăcere această imprevizibila si 
surprinzătoare trăsătură de caracter a inculpatului care, totuşi, a simţit brusc 
la un moment dat nevoia implacabilă să privească adevărul în faţă, înclinându- 
se cuprins de respect înaintea femeii, înaintea drepturilor legitime ale inimii 
sale si asta când? Chiar în seara în care din pricina ei îşi mânjise mâinile cu 
sângele părintesc! E drept că în clipa aceea sângele vărsat începuse să strige 
după răzbunare în cugetul său fiindcă, fără să vrea, omul acesta, care-şi 
pierduse sufletul şi-şi ruinase viaţa pământească, trebuia până la urmă să se 
dezmeticească şi să se întrebe: Ce sunt şi ce mai pot fi acum pentru dânsa, 
pentru femeia pe care o iubesc mai presus ca orice pe lume, mai presus chiar 
decât sufletul meu? Ce sunt şi ce pot fi în comparaţie cu fostul ei iubit, când 
ştiu foarte bine că are drepturi «netăgăduite» asupra ei şi s-a întors pocăit la 
dânsa - la femeia pe care a nenorocit-o pe vremuri — cu o iubire proaspătă, cu 
propuneri cinstite, făgăduindu-i o viata nouă, fericită. dar eu, păcatele mele, ce 
pot să-i mai dau acum? Ce pot să-i ofer?» Karamazov a înţeles toate lucrurile 
astea, şi-a dat seama că toate drumurile îi sunt închise, acum, când are 
mâinile pline de sânge, că nu mai este decât un criminal pe care-l aşteaptă o 
condamnare pe viaţă, un om fără viitor! Gândul acesta îl striveşte, îl anihilează. 
Şi atunci, într-o clipă, mintea lui urzeşte un plan disperat, care, cu firea lui, 
aşa cum îl cunoaştem, trebuie să-i apară drept unica ieşire dintr-o situaţie 
îngrozitoare, poate deznodământul fatal! Şi acest deznodământ nu poate fi 
decât sinuciderea. Aleargă deci, să răscumpere pistoalele amanetate la 
funcţionarul Perhotin, şi, pe drum, scoate în fugă banii din buzunar, banii 
pentru care îşi mânjise mâinile cu sângele părintesc. O, mai mult ca oricând 
are nevoie acum de bani: Karamazov o să moară, Karamazov o să-şi tragă un 


glonte in cap, dar moartea lui trebuie să rămână bine întipărită în amintirea 
tuturor! Nu degeaba are suflet de poet, nu degeaba isi iroseşte viata ca pe o 
lumânare aprinsă la ambele capete! «Mă duc la ea, da, la ea! Acolo am să fac un 
zaiafet de toată frumuseţea, o petrecere de pomină, un chiolhan despre care să 
se vorbească peste ani! În mijlocul tipetelor sălbatice şi al cântecelor pătimaşe, 
în mijlocul dansurilor învăpăiate ale ţiganilor, am să închin paharul, urând 
fericire femeii adorate în viaţa nouă spre care se îndreaptă şi pe urmă, acolo, la 
picioarele ei, am să-mi zbor creierii, împlinindu-mi singur osânda! Şi-n veci n-o 
să-l uite pe Mitea Karamazov, o să-şi dea seama cât a iubit-o bietul Mitea si 
inima îi va lăcrima, înduioşată de soarta lui!» E ceva teatral, romantic, fireşte, o 
exaltare, o fantezie sălbatică, dezlantuita fără măsură — karamazoviană - şi o 
mare doză ie sentimentalism, dar în acelaşi timp mai e încă, ceva, domnilor 
jurati, ceva care strigă în sufletul lui, îi frământă creierii, îi otraveste viata! Si 
acest ceva este con stiin ta, domnilor jurati, sunt mustrările ei necruțătoare, 
osânda ei! Pistolul însă le va împăca pe toate, e singura ieşire din impas, alta 
nu există şi apoi... Apoi, ştiu eu dacă în momentul acela Karamazov s-a gândit 
ce va fi dincolo şi dacă în general un Karamazov poate să-şi pună întrebarea 
hamletiană «a fi sau a nu fi?» Nu, domnilor jurati, Europa îl are pe Hamlet, noi 
nu avem deocamdată decât Karamazovi!” 

Ippolit Kirillovici descrise apoi în amanuntime pregătirile lui Mitea in 
vederea plecării la Mokroe, scena petrecută acasă la Perhotin, tot ce-a făcut şi a 
vorbit în băcănia fraţilor Plot-nikov, în fine, întâmplarea cu surugiii. Mentiona o 
mulţime de cuvinte, expresii şi gesturi de ale lui, bazându-se pe declaraţiile 
martorilor şi reuşi să închege un tablou de un efect covârşitor asupra 
auditoriului. Impresia era cu atât mai puternică cu cât faptele erau privite în 
ansamblu şi conjugate. Nu mai putea să încapă nici o îndoială, omul acesta 
care se agita cu atâta frenezie şi care nici nu se mai gândea măcar să se 
ferească, era incontestabil vinovat. „Nu mai avea de ce să se ferească, spuse 
procurorul. De două sau de trei ori era cât pe ce să se dea de gol, făcea nişte 
aluzii atât de transparente, încât puţin mai lipsea ca să mărturisească totul 
(aici se referi din nou la declaraţiile celor anchetați). Până si surugiului îi 
strigase pe drum: «Ştii tu pe cine duci? Un criminal! Totuşi, nu putea încă să 
dea totul pe faţă; trebuia mai întâi sa ajungă la Mokroe, ca să-şi încheie 
poemul. Dar ce-l aştepta acolo, nefericitul? Trebuia să vină la Mokroe pentru 
ca, din prima clipă aproape, să vadă şi să înţeleagă, în sfârşit, că rivalul căruia 
îi acorda drepturi «netăgăduite» nu era poate chiar atât de sigur pe situaţie cum 
credea el, că urările lui de fericire pentru o viaţă nouă, închinarea pe care se 
gândea s-o facă iubitei, nu erau nici aşteptate, nici dorite. Dar, domnilor jurati, 
sunt lucruri pe care dumneavoastră le cunoaşteţi din dosarul instrucției 
prealabile. Triumful lui Karamazov asupra rivalului este deplin şi atunci, o, 
atunci începe o nouă criză, poate cea mai teribilă din câte i-a fost dat să 
trăiască şi va mai trăi vreodată sufletul acesta! Trebuie să recunoaştem 
deschis, domnilor, exclamă Ippolit Kirillovici, că răzbunarea naturii călcate în 
picioare şi a unei conştiinţe împovărate de crimă e mai cumplită decât orice 


pedeapsa pe care ar putea-o da justitia pamanteasca! Mai mult chiar, justitia 
pământească şi pedeapsa statornicită de ea usureaza într-un fel osanda la 
care-l supune natura. Osândirea unui criminal e o necesitate pentru un 
condamnat, salvarea lui din ghearele deznădejdii, fiindcă nu-mi pot închipui 
groaza şi suferinţele morale pe care le va fi încercat Karamazov în clipa când şi- 
a dat seama că ea îl iubeşte într-adevăr, că de dragul lui îl respinge pe «fostul 
ei amant cu drepturi «netăgăduite», că pe el îl cheamă şi numai cu el doreşte sa 
înceapă o viata noua, făgăduindu-i fericirea şi asta tocmai când pentru el totul 
s-a terminat, când nu mai există nici o posibilitate de scăpare! Trebuie să 
mentionez în treacăt un lucru ce mi se pare esenţial pentru a înţelege pe deplin 
situaţia reală a inculpatului în momentul acela: femeia aceasta, căreia îi 
închinase toată dragostea lui, a rămas pentru el până la sfârşit, adică până 
când a fost arestat, o fiinţă inaccesibilă, dorită cu pasiune, dar inaccesibilă. 
Dar de ce, de ce nu şi-a zburat creierii atunci, ce l-a făcut să renunţe la planul 
lui iniţial, să uite chiar şi unde a pus pistolul? Tocmai setea aceea pătimaşă de 
iubire, speranţa de a o satisface acolo, pe loc, l-au oprit. In fumul betiei, isi 
inlantuie strâns iubita care chefuieste cot la cot cu el, e fermecat, o vede mai 
ispititoare ca niciodată, nu se mai dezlipeşte de dânsa, o admiră, se topeşte tot 
în fata ei. Văpaia ce-l mistuie a izbutit să înăbuşe pentru o clipă nu numai 
teama de a fi arestat, dar şi mustrările de conştiinţă! Pentru c clipă, o, numai 
pentru o clipă! Încerc să-mi închipui starea în care se afla sufletul acestui 
criminal, subjugat concomitent de trei elemente diferite, care puseseră cu totul 
stăpânire pe el: în primul rând, beţia, fumul şi zarva petrecerii, tropotele 
dansatorilor, cântecele şi ea, îmbujorată de băutură, cântând şi dansând, 
beată, râzând cu ochii în ochii lui! În al doilea rând, speranţa înviorătoare, 
ascunsă undeva în adâncul inimii, că deznodământul fatal e încă departe, sau 
cel puţin n-a sosit încă, va fi amânat poate pe a doua zi, dimineaţa, când vor 
veni oamenii stăpânirii să-l ridice. Prin urmare, mai sunt câteva ceasuri şi asta 
înseamnă mult, nemăsurat de mult! În câteva ceasuri cine ştie câte nu se pot 
întâmpla! Bănuiesc că starea lui sufletească era foarte apropiată de a unui 
condamnat la moarte în drum spre eşafod ori spre spânzurătoare: în faţa lui se 
deschide o stradă lungă, nesfârşit de lungă, pe care convoiul trebuie s-o 
străbată la pas printre mii de oameni, ca după aceea să cotească pe o altă 
stradă şi abia atunci, departe, la capăt, se va zări şi piaţa blestemată! La 
început, în clipa când purcede la drum, condamnatul, stând în căruţa infamiei, 
se simte probabil ca şi când ar avea înainte o viaţă întreagă fără de sfârşit. 
Mereu alte case trec prin fata ochilor, căruţa merge mai departe - nu-i nimic, 
mai e mult până la cotitură - şi osânditul se uită cu bärbätie în dreapta şi-n 
stânga, la miile de spectatori indiferenți sau curioşi, care-l sorb cu privirea si i 
se pare că tot mai este şi el un om ca toţi oamenii. Caruta coteşte; nu-i nimic, 
nu-i nimic, mai are de străbătut o uliţă întreagă. Una câte una, casele rămân 
îndărăt şi el tot se mai gândeşte: «Au mai rămas încă destule». Şi aşa până când 
ajunge în piaţă. Cred că în aceeaşi stare de spirit era şi Karamazov atunci. «N- 
au avut când să prindă de veste, se gândeşte el, mai am încă răgaz să caut, 


sigur că da am tot timpul sa ticluiesc un plan de apărare, să văd cum aş putea 
să le tin piept, deocamdată însă, deocamdată, e prea puternică ispita!» Dar, 
oricât de tulbure şi întunecat e sufletul lui, reuşeşte totuşi să pună deoparte 
jumătate din banii cu care a venit şi să-i ascundă într-un cotlon, undeva, altfel 
nu-mi explic unde au putut să dispară o mie cinci sute de ruble din cele trei 
mii pe care abia le luase de sub perna tatălui său. Nu e prima oară că se află la 
han, la Mokroe, a mai fost o data acolo şi a chefuit două zile în şir. Nu e chiar 
atât de străin de casa aceea bătrânească, mare, de bârne, îi cunoaşte toate 
surele, toate pridvoarele... Presupun că o parte din bani au fost ascunşi în 
aceeaşi noapte acolo, în casă, cu puţin înainte de arestare, în vreo crăpătură 
sau în vreun ungher, poate chiar sub duşumea sau în pod, sub acoperiş. 
Pentru ce? Cum, pentru ce? Catastrofa putea să se producă din moment în 
moment şi dumnealui nu apucase încă să se gândească serios cum s-o 
întâmpine si nici nu avea timp de asa ceva şi apoi era si ametit, i se învârtea 
capul, dânsa îl ţinea prins în mreje, iar banii, da, banii sunt de folos în orice 
împrejurare! Când ai bani, eşti cineva oriunde ai fi. Poate vi se pare ciudat că 
un om mai e în stare să facă asemenea calcule practice într-o clipă ca asta! 
Chiar el însă ne-a asigurat că, în urmă cu o lună, tot aşa, într-un moment 
critic de adâncă frământare sufletească, i-a trecut prin minte să pună deoparte 
jumătate din banii incredintati de doamna Verhovteva şi să-i coasă in chip de 
amuletă; chiar dacă n-ar fi decât o minciună, aşa cum vom dovedi îndată, 
înseamnă că ideea asta nu era ceva nou pentru Karamazov, că s-a mai gândit 
la ea. Mai mult, presupune că atunci când a declarat anchetatorilor că 
separase jumătate din cele trei mii de ruble şi le cususe într-o pungă (care în 
realitate n-a existat niciodată), a născocit toată povestea pe loc, tocmai fiindcă 
avea experienţa lucrului acestuia: nu trecuseră nici două ore de când, într-un 
moment de inspiraţie, dosise undeva, într-un cotlon din hanul de la Mokroe, 
pentru orice eventualitate, până a doua zi dimineaţa, jumătate din banii furati, 
ca să nu se găsească nimic asupra lui. Două abisuri, domnilor jurati, aduceti- 
vă aminte că în sufletul unui Karamazov, aşa cum spuneam mai înainte, pot să 
existe în acelaşi timp două abisuri! Am scotocit toată casa şi n-a fost chip să 
descoperim nimic. Poate că banii mai sunt şi acum acolo, dacă nu cumva vor fi 
dispărut chiar a doua zi şi se află în clipa de faţă în posesia inculpatului. În 
orice caz, când a fost arestat, se afla împreună cu iubita lui; ea stătea culcată 
pe pat, iar el, în genunchi lângă dânsa, cu braţele întinse ca în extaz — părea că 
uitase de toate în momentul acela, nici măcar nu-i auzise intrând pe cei ce 
veniseră să-l aresteze. A fost luat prin surprindere, înainte de a fi apucat să 
pregătească un răspuns. 

Şi acum iată-l aici, în faţa judecătorilor lui, în faţa celor care urmează să- 
i hotărască soarta. Domnilor jurati, sunt împrejurări în cariera noastră cand 
sufletul tresare înfiorat de teamă în faţa omului, când se nelinişteşte pentru el! 
Când ne imaginăm frica animalică pe care o simte criminalul văzând că totul 
este pierdut, deşi continuă să lupte, ferm hotărât să se împotrivească până la 
sfârşit. Când instinctul de conservare, de autoapărare, se trezeşte brusc în el şi, 


încercând să se salveze cu orice pret, acuzatul se uită intrebator în ochii tai, 
atintind asupra ta o privire patrunzatoare, chinuita, nu te mai slabeste o clipa, 
te studiaza, iti cerceteaza chipul, cauta sa-ti citeasca gandurile, asteapta sa 
vada din ce parte va fi atacat, faurind intr-o secunda in mintea lui ravasita mii 
de planuri si in acelasi timp fiindu-i teama sa nu scape o vorba fara rost! Atat 
de injositoare sunt momentele acestea pentru sufletul omenesc, atat de 
spinoasa si crancena trecerea prin vamile vazduhului, atat de groaznica e ravna 
aceasta salbatica de animal haituit, care vrea sa-si scape pielea cu orice pret, 
încât uneori chiar anchetatorul are o strângere de inimă si se simte cuprins de 
milă fata de criminal! Cunoastem aceste împrejurări fiindcă le-am văzut cu 
ochii noştri. La început, năuc şi speriat, a lăsat să-i scape câteva cuvinte 
compromiţătoare: «(Am vărsat sânge... Trebuie să-mi primesc pedeapsa!» a 
exclamat el. Şi-a venit însă numaidecât în fire. Nu şi-a pregătit încă răspunsul, 
nu ştie prea bine ce trebuie să spună, dar e gata să nege cu încăpățânare, fără 
să aducă nici o dovadă: «Nu sunt vinovat de moartea tatălui meu!» lată 
deocamdată pavăza la adăpostul căreia mai nădăjduieşte încă să poată ridica o 
baricadă. Şi, fără să mai aştepte întrebările anchetatorilor, încearcă să explice 
vorbele nosocotite ce i-au scăpat în primul moment, declarând că se consideră 
totuşi vinovat, dar numai de moartea slugii Grigori. «De mâna mea a murit, 
recunosc, sunt vinovat, dar cine l-a ucis atunci pe tata, domnilor, cine, dacă 
nu eu?» inchipuiti-va, el ne întreabă pe noi, tocmai pe noi, care veniseram 
anume ca să-l interogam! Retineti, vă rog, aceste cuvinte care vor sa 
preîntâmpine orice întrebări: «Cine, dac ă nu eu?» Viclenia lui instinctivă, 
naivitatea şi nerăbdarea atât de caracteristice Karamazovilor! «Nu eu l-am ucis, 
susţine el, nici să nu vă gândiţi c-aş fi putut face o faptă ca asta! Am vrut să-l 
ucid, domnilor, ce-i drept, am avut intenţia asta, mărturiseşte el în pripa (0, 
mereu se grăbeşte să anticipeze dumnealui!), dar sunt nevinovat, nu l-am ucis 
eu!» Vrea să ne facă o concesie destainuindu-ne c-ar fi avut intenţia să-l ucidă, 
ca să vedem cât este de sincer şi să ne convingem că într-adevăr nu este el 
ucigaşul. O, în asemenea situaţii, criminalul este de multe ori teribil de 
imprudent şi de credul! Şi atunci, în aparenţă cu totul întâmplător, anchetatorii 
îi pun cea mai naivă întrebare: «Nu cumva Smerdeakov e asasinul?» S-a 
întâmplat exact ceea ce era de prevăzut: a fost grozav de contrariat că l-am luat 
prin surprindere şi i-am jucat festa tocmai când se pregătea să-l acuze pe 
Smerdeakov şi nu aştepta decât un prilej potrivit pentru ca ipoteza aceasta să 
pară cât mai verosimilă. Cu firea lui excesivă, cade imediat în extrema cealaltă 
şi caută din răsputeri să ne demonstreze că Smerdeakov nu putea, nu era în 
stare să-l ucidă pe bătrân. Nu trebuie să-i daţi însă crezare, nu este decât un 
viclesug, nici nu se gândeşte măcar să renunţe la acuzaţia pe care voia s-o 
pună în sarcina lui Smerdeakov; dimpotrivă, va recurge din nou la ea mai 
târziu, pentru că nu există altcineva asupra căruia ar putea să arunce vina, dar 
va aştepta o altă ocazie, fiindcă deocamdată i s-au stricat socotelile. Va reveni 
totuşi asupra ei — poate mâine sau chiar peste câteva zile — cand se va ivi un 
moment prielnic, momentul când va putea exclama în sfârşit: «Vedeţi, eu 


însumi am combătut ipoteza cu Smerdeakov mai stăruitor chiar decât 
dumneavoastră, vă aduceţi aminte - nu-i aşa? 

— Dar acum m-am convins, el l-a omorât pe bătrân, cine altul putea s-o 
facă dacă nu el?» Până una alta însă se mulţumeşte să nege totul cu 
înverşunare; nerăbdarea şi mânia de care e stăpânit îi inspiră însă cea mai 
neverosimilă şi mai copilăroasă explicaţie: acuzatul caută să ne incredinteze că 
într-adevăr s-a uitat pe fereastră, dar că s-a întors intimidat şi a plecat. Lucrul 
cel mai grav pentru el este că nu cunoaşte toate circumstanţele, habar n-are ce 
a declarat Grigori despre care nu ştie că a înviat din morţi. Se procedează la 
perchezitia corporală. Formalitatea aceasta îl scoate din fire, dar în acelaşi timp 
il face să prindă curaj; asupra lui nu se găsesc decât jumătate din bani, restul 
a dispărut ca prin farmec. Abia atunci, probabil, enervat peste măsură şi 
continuând să nege totul cu încăpățânare, îi vine în minte prima oară ideea cu 
amuleta. Cu siguranţă însă că el îşi dă seama cât e de absurdă şi asta îl 
munceşte, îl roade cumplit, nu ştie cum să facă să pară cât mai plauzibilă, cum 
să combine lucrurile ca să iasă un roman cât mai veridic. În asemenea cazuri, 
înainte de toate, instructia nu trebuie să-i lase nici un răgaz criminalului să se 
pregătească, ci să intervină brusc, luându-l prin surprindere, în aşa fel, încât 
să-şi dea pe fata gândurile cele mai ascunse, cu toată naivitatea contradictiilor 
şi inconsistenta lor trădătoare. Singurul mijloc de a-l face pe criminal să 
vorbească este să-i comunici pe neaşteptate, la un moment dat - în aparenţă ca 
din întâmplare - un fapt nou, o circumstanta extrem de importantă, dar pe care 
nu putea nici s-o prevadă, nici măcar s-o bănuiască. Şi noi tineam de mult, da, 
de mult în suspensie surpriza aceasta — în speţă, declaraţia lui Grigori cu 
privire la uşa pe care inculpatul o lăsase deschisă la plecare. Uitase cu totul de 
uşă, nici prin gând nu-i trecea că Grigori ar fi putut s-o vadă. Efectul a fost 
într-adevăr formidabil. Inculpatul a sărit ca ars şi a început să zbiere: 
«Smerdeakov, Smerdeakov l-a ucis!» dând astfel în vileag, fără să vrea, gândul 
ascuns, ideea în care îşi punea toate speranţele şi cea mai neverosimilă în 
acelaşi timp, fiindcă Smerdeakov n-ar fi putut să-l omoare pe bătrân decât 
după ce inculpatul îl doborâse pe Grigori şi o luase la fugă. În clipa când i-am 
adus la cunoştinţă că Grigori văzuse uşa deschisă înainte de a se fi prăbuşit la 
pământ şi că, ieşind de la el din odaie, îl auzise pe Smerdeakov cum gemea 
după peretele de scânduri, Karamazov, ca şi când i-aş fi dat lovitura de graţie, a 
rămas năucit. Stimatul meu coleg, spiritualul Nikolai Parfenovici, mi-a 
mărturisit mai apoi că în momentul acela i-a fost milă de el, încât i-au venit 
lacrimile în ochi; atunci, ca să dreagă lucrurile, inculpatul s-a grăbit să ne 
servească imediat povestea cu faimoasa amuletă: «Fie, s-a hotărât el, în sfârşit, 
dacă-i aşa, să vă spun cum a fost!» Domnilor jurati, v-am arătat adineauri de ce 
mi se pare atât de absurdă legenda cu banii cusuti în amuleta cu o lună înainte 
şi absurdă încă e puţin zis; cred că nu se putea scorni ceva mai dubios decât 
această explicaţie în cazul de fata. Chiar daca ar fi să punem un rămăşag, mă 
îndoiesc că s-ar găsi cineva care să născocească o poveste mai neverosimilă. Nu 
e mai puţin adevărat însă că în asemenea ocazii poţi foarte bine să înfunzi şi să 


reduci la tacere pe «romancier», tocmai in clipa cand se socoate triumfator, cu 
ajutorul unor mici amanunte, acele amanunte in care este atat de bogata 
realitatea si pe care acesti nefericiti creatori involuntari de romane le neglijeaza 
de obicei, sau poate chiar nici nu se gandesc la ele, considerandu-le complet 
insignifiante si perfect inutile. Au alta treaba dumnealor, in momentul acela, 
decat sa-si piarda vremea cu maruntisuri! Cand mintea lor faureste o 
constructie atat de mareata, cum isi permite cineva sa se ocupe de bagatele! 
Tocmai din pricina asta cad în capcană! Bunăoară, inculpatul e întrebat: «Bine, 
dar de unde ai luat materialul din care ţi-ai confecţionat amuleta, cine ţi-a 
cusut-o?» «Am cusut-o singur, cu mâna mea.» «Şi de unde ai luat materialul?» 
Inculpatul începe să se enerveze, i se pare pur şi simplu jignitor, e chiar sincer 
indignat, da, da, indignat, vă rog să mă credeţi, că i se pot pune asemenea 
întrebări! Aşa sunt toţi. Am rupt un petic dintr-o cămaşă.» Perfect. Prin 
urmare, mâine dimineaţă o să găsim printre rufele dumitale o cămaşă ruptă 
din care lipseşte o fâşie. Şi ganditi-va, domnilor jurati, că în cazul când am fi 
găsit într-adevăr (şi era imposibil să nu dăm peste ea în vreo valiză sau în scrin 
dacă ar fi existat în realitate), cămaşa asta ar fi constituit o probă, da, o probă 
palpabilă în favoarea declaraţiilor lui! E un lucru pe care acuzatul nu l-a 
înţeles. «Nu-mi amintesc în ce am cusut banii, poate nu era o cămaşă, ci o 
bonetă de-a gazdei.» «Ce bonetă?» «(Am luat-o de la dânsa din casă, era o 
vechitură, un petic de percal.» «Tii minte precis» «Nu, nu-mi aduc prea bine 
aminte...» Şi îşi iese din sărite, e furios, deşi, ganditi-va şi dumneavoastră, cum 
se putea să nu-şi amintească? În momentele cele mai cumplite din viaţă, 
bunăoară când un condamnat e dus la eşafod, tocmai asemenea detalii se 
imprimă mai adânc în memorie. Nenumărate lucruri s-ar putea să i se şteargă 
din minte, în schimb, un acoperiş verde, zărit în treacăt pe drum, sau cioara de 
pe crucea bisericii sunt amănunte pe care nu le mai poate uita. Aşa şi în cazul 
prezent; ca să-şi coasă amuleta, inculpatul s-a ascuns probabil de cei din casă; 
e imposibil deci să nu tina minte teama umilitoare pe care a simţit-o atunci 
când stătea pierit să nu intre cineva în odaie şi să-l surprindă cu acul în mână, 
cum sărea în sus la orice zgomot şi fugea repede după paravan (fiindcă există 
un paravan la el în cameră)... Dar, domnilor jurati, ce sens are să intru în 
atâtea amănunte, să vă plictisesc cu tot felul de maruntisuri? Exclama deodată 
Ippolit Kirillovici. Lucrurile astea au totuşi un sens, tocmai pentru că 
inculpatul, până în clipa de fata, se incapataneaza să stăruie asupra unei 
prezumtii absurde! În ultimele două luni, adică din noaptea fatală si până 
astăzi, n-a fost în stare să explice nimic, sa aducă nici un fapt probatoriu 
pentru a susţine declaraţiile lui fanteziste de la început; «astea sunt fleacuri, 
pretinde el, nimicuri fără nici o importanţă, trebuie să mă credeţi pe cuvânt!» O, 
am fi bucuroşi să-l credem, din toată inima am vrea să-l credem, chiar fără altă 
dovadă decât cuvântul lui! Doar nu suntem nişte şacali insetati de sânge 
omenesc! Dati-ne, vă rog, indicati-ne un singur fapt care sa pledeze în favoarea 
inculpatului şi vom fi cei mai fericiţi, dar un fapt palpabil, real şi nu nişte 
simple deductii bazate pe expresia feţei acuzatului, asa cum a făcut fratele lui, 


sau presupunerea ca atunci cand s-a batut cu pumnul in piept a vrut cu 
siguranta sa-i arate amuleta, desi afara era intuneric bezna. Vom inregistra cu 
bucurie acest fapt nou si vom fi primii care sa renuntam la toate capetele de 
acuzare, ba chiar vom fi gata sa le combatem. Deocamdata insa justitia isi cere 
drepturile şi suntem obligaţi să staruim in acuzaţiile pe care i le aducem, fără 
să renuntam la nimic.” 

Ippolit Kirillovici puse apoi concluziile, încheindu-şi astfel rechizitoriul. 
Era febril, vocifera, cerând răzbunare pentru sângele vărsat, sângele unui 
părinte ucis de propriul său fiu cu „scopul mârşav de a-l jefui”. Insistă cu toată 
energia asupra tragicei inlantuiri strigătoare la cer a faptelor. „Orice v-ar spune 
în pledoaria sa apărătorul, al cărui talent oratoric se bucură de atâta faimă, 
adauga el, divulgându-şi simtamintele fără să vrea. Oricâtă zguduitoare 
elocinta ar desfăşura, mizând pe sensibilitatea dumneavoastră, nu trebuie să 
uitaţi nici o clipă că vă aflaţi aici în templul justiţiei noastre. Nu uitaţi că 
sunteţi apărătorii dreptăţii noastre, apărătorii sfintei noastre Ruşii, a temeliilor 
sale, a familiei sale, a tot ce are ea mai de preţ! Da, dumneavoastră reprezentaţi 
aici întreaga Rusie şi sentinţa rostită de domniile-voastre va răsuna nu numai 
în această incintă, ecoul ei se va răspândi până în cele mai îndepărtate colţuri 
ale ţării şi toată ţara va asculta cuvântul apărătorului şi pe cel al judecătorilor 
ei, va primi cu bucurie sau va fi adânc întristată de sentinţa pe care domniile- 
voastre veţi găsi cu cale s-o dati. Crutati-i o nouă suferinţă, nu inselati 
aşteptările Rusiei, troica fatală zboară mai departe, ducându-ne poate la pieire! 
E mult de când Rusia stă cu braţele întinse, strigandu-ne să stăvilim goana ei, 
iureşul acesta năprasnic, turbat! Şi dacă celelalte popoare se dau deocamdată 
la o parte din calea vijelioasei troici care aleargă înainte dezlantuita, nu se ştie 
dacă ele se feresc din respect, cum ar fi dorit poetul, sau cu groază - e un lucru 
la care vă cer să vă gândiţi. Cu groază şi poate şi cu dezgust şi încă este spre 
binele nostru ca se feresc din drumul ei, dar vă întreb ce-o să fie când nu vor 
mai vrea să se dea la o parte şi se vor ridica în calea fantasmei zburătoare ca 
un zid inexpugnabil şi vor curma zănatica dezlantuire a desfrâului nostru, 
vrând să se salveze şi, o dată cu ele, sa salveze cultura, civilizaţia! De mult au 
început să se audă în Europa glasuri alarmate. Şi zvonul lor e din ce în ce mai 
puternic. Nu le puneţi la încercare, nu sporiti ura lor crescândă printr-o 
sentinţă care ar putea să justifice paricidul...!”. 

Într-un cuvânt, deşi se înfierbântase peste măsură, Ippolit Kirillovici 
deveni totuşi foarte patetic spre sfârşit şi finalul fu într-adevăr de un efect 
colosal. Terminând, procurorul se grăbi să părăsească sala de şedinţe şi puţin 
mai lipsi ca să-şi piardă cunoştinţa după ce trecu în camera de alături. Şi, cu 
toate că nimeni în sală nu se gândi să-l aplaude, discursul lui avu darul să-i 
mulţumească pe oamenii serioşi. Nu tot atât de multumite se arătară 
doamnele; la drept vorbind însă şi dumnealor apreciaseră elocinta 
procurorului, cu atât mai mult cu cât nu li se părea chiar atât de primejdioasă 
şi se aşteptau ca Fetiukovici să facă minuni. „În sfârşit, acum trebuie să ia şi el 
cuvântul şi o să le închidă gura la toţi!” Toate privirile erau atintite asupra lui 


Mitea; tot timpul cât vorbise procurorul, rămăsese tăcut, strângând din mäsele, 
cu braţele la piept şi ochii în pământ. Doar câteodată ridica fruntea şi asculta 
cu luare-aminte, mai cu seamă atunci când era pomenit numele Gruşenkăi. Şi 
cum vorbitorul găsise cu cale să citeze la un moment dat părerea lui Rakitin 
despre dânsa, un zâmbet înveninat şi dispretuitor îi strambase buzele si 
murmurase destul de deslusit: „Bemarzii!” lar mai apoi, cand Ippolk Kirillovici 
povestise cum il interogase la Mokroe, hartuindu-] cu tot felul de întrebări, 
Mitea înältase capul şi-l ascultase până la capăt cu o nemäsuratä curiozitate. 
Într-un timp chiar fusese cât pe ce să sară de la locul lui şi să intervină, dar se 
răzgândise, multumindu-se să ridice dispretuitor din umeri. Finalul 
rechizitoriului şi în special capacităţile pe care le dovedise procurorul la Mokroe 
cu prilejul anchetei fură comentate cu prisosinta de elita oraşului, care făcea 
tot felul de glume şi ironii pe socoteala lor: „Nu l-a răbdat inima sa nu-şi scoată 
meritele în vileag”, vorbea lumea. Şedinţa fu suspendată, dar pauza nu tinu 
mai mult de un sfert de oră sau douăzeci de minute. Discuţiile se înfiripară pe 
loc, întrerupte ici-colo de exclamatii. Am reţinut câteva din părerile ce mi-au 
ajuns la ureche: 

— Un rechizitoriu foarte serios! Constată într-un grup un domn cu o 
figură încruntată. 

— Prea multă psihologie, opina altcineva. 

— Dar tot ce-a spus este adevărat, are perfectă dreptate! 

— În orice caz, a fost la înălţime. 

— Aţi văzut cum a pus concluziile?! 

— Dar şi nouă aţi văzut ce ştampilă ne-a pus! Se amestecă în discuţie un 
al treilea. Vă aduceţi aminte ce spunea la început, că toţi suntem la fel cu 
Feodor Pavlovici? 

— Şi în încheiere a afirmat acelaşi lucru. Ei, uite, aici, s-avem iertare, dar 
minte. 

— Da şi apoi au fost câteva lucruri cam neclare. 

— S-a cam înfierbântat! 

— E nedrept, zău e nedrept! 

— Totuşi, e foarte abil şi a ştiut cum s-o întoarcă. A aşteptat el cât a 
aşteptat, dar acum şi-a dat drumul! He-he! 

— Să-l auzim şi pe apărător! În alt grup, alte păreri: 

— Ce rost avea să-l atace pe avocatul de la Petersburg, ştiţi, când cu 
-elocinta care mizează pe sensibilitate”? 

— Da, şi-a cam dat în petic! 

— L-a luat gura pe dinainte. 

— Aşa e el, nervos! 

— Radem noi, dar cum s-o fi simțind acuzatul?! 

— Adevărat, ce o fi în sufletul lui Mitenka? 

— Să auzim ce va spune apărarea, în al treilea grup: 

— Cine-i cucoana aceea cu lornion — o vezi? 

— Aceea grasa, de la capătul randului? 


— Este nevastă de general, adică fostă, fiindc-a divorţat de barbatu-sau, 
o cunosc bine! 

— De-aia, pesemne, poarta lornion. 

— O patachina! 

— Ba mie mi se pare destul de picanta! 

— Dar blonda aceea de alaturi, ce zici! Parca-i mai nostima! 

— Frumos l-au mai încuiat la Mokroe! 

— Aşa e, dar nu l-a răbdat inima şi ne-a mai spus încă o dată povestea. 
În ultima vreme ne-a împuiat urechile, numai despre asta vorbeşte în societate! 

— De, ambiția îl mănâncă! 

— Ce să-i faci, se crede nedreptăţit omul, he-he! 

— Şi pe deasupra mai e şi foarte susceptibil! În orice caz însă a fost prea 
retoric! Şi ce fraze kilometrice! 

— Mereu caută să producă panică, ati observat! Vede totul în negru. Va 
amintiţi figura cu troica? „Ei îl au pe Hamlet, noi, deocamdată, n-avem decât 
Karamazovi!” A adus-o bine din condei! 

— Aţi văzut cum a mai tămâiat liberalismul? Se teme de liberali! 

— Şi de avocat. 

— Da, e interesant de ştiut ce o să spună maestrul Fetiukovici... 

— Orice ar spune, pe mujicii noştri nu-i bagă în buzunar chiar aşa cu 
una, cu două... 

— Credeţi? În alt grup: 

— Mi-a plăcut alegoria cu troica şi cu popoarele. 

— Şi are dreptate să spună că popoarele n-au să mai aştepte. 

— Cum adică? 

— Săptămâna trecută, în Parlamentul englez un deputat a făcut o 
interpelare în legătură cu nihiliştii, întrebând guvernul dacă n-ar fi timpul să 
intervină în treburile acestei naţiuni barbare, s-o mai pună un pic la respect. 
Cred că la asta a vrut să facă aluzie Ippolit, sunt convins. L-am auzit şi 
săptămâna trecută vorbind despre acelaşi subiect. 

— Să vedem numai dac-o să le convină. 

— Si de ce nu?! 

— Fiindcă noi închidem imediat Kronstadtul şi nu le mai dăm grâne. Si 
atunci, ce-au să facă? 

— Şi America? Acum totul e importat. 

— Aiurea! 

Se auzi sunând clopotelul şi toată lumea se grăbi să-şi ocupe locurile. 
Fetiukovici se urcă la tribună. 

X - PLEDOARIA. O BATA CU DOUĂ CAPETE. 

În momentul când renumitul orator luă cuvântul, se lăsă o tăcere 
desăvârşită în sală. Toată lumea era cu ochii la el. Avocatul îşi începu pledoaria 
simplu, deschis, convingător, fără nici un pic de emfază. Fără nici un efect 
retoric, fără intonatii patetice, fără cuvinte menite să induioseze. Ca şi cum ar fi 
vorbit într-un cerc de prieteni intimi care-l înconjurau cu simpatie. Avea o voce 


cu un timbru extrem de placut, sonora si invaluitoare, cu accente severe si 
naive. Publicul isi dadea seama insa ca oratorul se putea ridica dintr-o data la 
un patos autentic, facand sa vibreze coardele inimii cu o forta nemaiintalnita 
{69}. Discursul lui nu era turnat in tipare atat de impecabile ca rechizitoriul lui 
Ippolit Kirillovici, in schimb avocatul nu era chiar atat de prolix si se exprima 
cu mai multă precizie. Un singur lucru însă impresiona în chip neplăcut — şi 
chiar din capul locului — publicul feminin: felul în care oratorul se frangea 
mereu din spate, mai ales la început, aplecându-şi jumătatea superioară a 
trupului său deşirat, dar nu ca să facă o închinăciune, ci ca şi când ar fi vrut 
să se repeadă asupra auditoriului; văzându-l, ai fi zis că avea un resort ascuns 
la mijlocul spinării, aşa ca s-o poată îndoi aproape în unghi drept. După 
primele fraze, cuvântarea lui păru cam dezlânată, cu fapte citate la întâmplare, 
fără nici un sistem, pentru a deveni până la urmă pe deplin închegată şi 
armonioasă. Pledoaria ar fi putut să fie împărţită în două: prima jumătate 
constituia o critică malitioasa pe alocuri şi destul de caustică adusă 
rechizitoriului pe care căuta să-l răstoarne, în a doua jumătate a pledoariei îşi 
schimbă însă brusc şi tonul şi maniera, dând o turnura patetică discursului şi 
publicul, care aştepta cu nerăbdare acest moment, se înfioră de plăcere. Fără 
să facă nici un fel de introducere, apărătorul începu prin a spune că, deşi 
activitatea lui în genere se desfăşura la Petersburg, nu era prima oară că 
susținea un proces în provincie; deseori fusese chemat in diverse oraşe de pe 
teritoriul Rusiei să pledeze cauzele unor inculpati pe care accepta să-i apere 
numai dacă era convins sau avea iniţial sentimentul că nu sunt vinovaţi. „Aşa 
cum s-a întâmplat şi în cazul de faţă, adăugă el. Încă de când au apărut 
primele corespondențe în ziare, m-a surprins în mod deosebit un lucru care 
pleda categoric în favoarea acuzatului. Într-un cuvânt, vreau să spun că m-a 
interesat în special un anumit fapt, altminteri destul de frecvent în practica 
judiciară, dar care nicăieri, cred, nu se conturează atât de precis ca în procesul 
de fata. Desi poate c-ar fi trebuit să-l mentionez de-abia în încheierea 
pledoariei, după ce voi fi epuizat subiectul, îmi voi permite totuşi să vă 
împărtăşesc punctul meu de vedere de la bun început, fiindcă de obicei prefer 
să atac direct fondul unei probleme, fără să-mi menajez efectele şi fără să 
speculez asupra impresiilor auditoriului. E poate o lipsă de prevedere din 
partea mea, în schimb vă pot asigura c-o fac cu toată sinceritatea. Punctul meu 
de vedere, concluzia la care am ajuns este următoarea: înläntuirea flagrantă a 
faptelor agravează în chip zdrobitor situaţia inculpatului, dar în acelaşi timp nu 
există probă care, considerată independent de celelalte, să poată rezista la 
critică! Urmărind cazul de la distanţă, din zvonuri şi din articolele publicate în 
ziare, părerea mea începuse sa se consolideze, când, pe negândite, familia 
inculpatului mi-a adresat invitaţia de a susţine acest proces. M-am grăbit să 
vin încoace şi, sosind aici, am putut să mă conving pe deplin. Am acceptat să 
pledez în acest proces tocmai pentru a distruge nefasta conjugare a faptelor şi a 
dovedi cât de puţin întemeiate, cât de imaginare, sunt capetele de acuzare 
privite separat.” 


Dupa aceasta introducere, aparatorul facu urmätoarea declaratie: 
»Domnilor jurati, sunt strain de oras, proaspat venit printre dumneavoastra. 
Impresiile mele deci nu pornesc de la o idee preconceputa. Inculpatul, un om 
impulsiv si patimas din fire, n-a avut prilejul sa ma jigneasca niciodata, asa 
cum probabil s-a intamplat cu sute de persoane din localitate, ceea ce explica 
faptul ca atata lume si-a facut o proasta parere despre dânsul. Recunosc, 
fireşte, că morala publica are tot dreptul să fie scandalizata, inculpatul este 
într-adevăr un om turbulent, incapabil să-şi tempereze pornirile. Cu toate 
astea, dupa cum am constatat, gasea peste tot usile deschise, era primit cu 
placere chiar in familia eminentului reprezentant al Procuraturii.” (Nota bene. 
În momentul acela se auziră în sală câteva râsete räzlete, repede înäbusite, dar 
care nu trecură totuşi nebăgate în seamă. Toată lumea la noi în oraş ştia că 
Mitea era primit în casă la procuror împotriva voinţei acestuia, numai şi numai 
fiindcă doamna procuror — o persoană respectabilă şi a cărei virtute nu putea fi 
pusă de nimeni la îndoială, dar foarte voluntară şi cu idei fanteziste, care 
simţea o adevărată plăcere să-şi contrazică soţul, mai ales când era vorba de 
maruntisuri — îl găsea interesant. De altfel, Miţea se ducea destul de rar pe la 
ei.) „îmi voi permite totuşi să presupun, continuă apărătorul, că până si un om 
cu un spirit atât de independent şi de echitabil ca preopinentul meu şi-a putut 
forma o idee greşită, o părere preconcepută despre nefericitul meu client. Era şi 
normal: nimeni altul decât inculpatul nu e vinovat dacă oamenii au asemenea 
păreri despre el. Simţul moral şi mai cu seamă cel estetic sunt câteodată 
necruțătoare fata de acela care le nesocoteste. Incontestabil, magistralul 
rechizitoriu al domnului procuror ne-a infatisat o analiză riguroasă a 
caracterului şi faptelor acuzatului, ne-a dat ocazia să constatăm o atitudine 
critică, în sensul strict al cuvântului, în cazul respectiv şi mai ales ne-a relevat 
o atât de profundă penetratie psihologică, menită să lămurească lucrurile în 
esenţa lor, încât mă îndoiesc că o persoană rău intenţionată fata de inculpat ar 
fi depus atâta sträduintä. În asemenea situaţii însă sunt lucruri si mai 
dăunătoare şi mai primejdioase decât o atitudine oricât de ostilă sau cea mai 
tenace părere preconcepută. Bunăoară, atunci când o anumită înclinaţie 
artistică se manifestă în mod irezistibil în noi, când simţim deodată imboldul 
creaţiei artistice, necesitatea fabulatiei epice, mai ales dacă suntem înzestrați 
cu harul divin de a pătrunde în adâncurile sufletului omenesc. Înainte chiar de 
a veni încoace, în preajma plecării mele din Petersburg — am fost prevenit — de 
altfel, ştiam asta şi fără să-mi fi atras atenţia cineva in mod special — ca voi 
avea de înfruntat un adversar bine cunoscut ca un adânc şi fin psiholog şi care 
tocmai datorită acestei însuşiri se bucură de o reputaţie pe deplin meritată în 
lumea juristilor noştri, atât de tânără încă. Din păcate, domnilor, psihologia, 
deşi, recunosc, este un lucru foarte subtil, seamănă totuşi cu o bâtă cu două 
capete (rasete în sală). O, vă rog să-mi iertati această comparaţie atât de 
vulgară — nu sunt un orator prea iscusit! Să vă dau însă un exemplu desprins 
la întâmplare din rechizitoriu. Inculpatul, grăbindu-se să părăsească în toiul 
nopţii grădina, sare zăplazul şi doboară cu o lovitură de pisălog pe bătrânul 


Grigori, care-l apucase de picior. O clipă dupa aceea, coboară de pe gard şi 
cinci minute în şir isi face de lucru cu victima, căutând să-şi dea seama dacă 1- 
a omorât sau nu. Domnul procuror nu vrea însă cu nici un preţ să creadă în 
sinceritatea declaraţiilor inculpatului care susţine că ar fi sărit de pe gard 
fiindu-i milă de bietul unchiaş. «Nu, spune domnia-sa, asemenea sensibilitate 
nu-şi putea avea locul într-un moment ca ăsta, ar fi ceva absurd. Acuzatul a 
coborât numai ca să se incredinteze dacă unicul martor al fărădelegii lui murise 
cu adevărat, ceea ce constituie o dovadă în plus că el a săvârşit crima; în orice 
caz inculpatul nu putea să sară înapoi în grădină determinat de un alt motiv, 
mânat de un alt îndemn sau de un alt sentiment.» lată deci ceea ce se cheamă 
o demonstraţie de psihologie; să luăm aceeaşi psihologie şi s-o aplicăm la 
rândul nostru în cazul amintit, pornind însă de la celălalt capăt şi 
argumentatia nu ni se va mai părea chiar atât de concludenta. Ucigaşul sare 
jos din precauţie, ca să-şi dea seama dacă martorul mai trăieşte sau a murit, 
deşi - dupa cum atestă chiar acuzatorul public - cu o clipă mai înainte lăsase 
în biroul tatălui său, pe care-l asasinase, o probă zdrobitoare pentru el, plicul 
rupt, pe care sta scris că înăuntru se aflau trei mii de ruble. «Daca l-ar fi luat 
cu el, nimeni pe lume n-ar fi ştiut de existenţa banilor si, deci, nimeni nu l-ar fi 
bănuit că-i furase.» Citez din rechizitoriul domnului procuror. Aşadar, iniţial, 
omul s-a dovedit lipsit de orice simţ de prevedere, şi-a pierdut capul şi a luat-o 
la fugă înspăimântat, lăsând pe duşumea un corp delict de o asemenea 
gravitate, pentru ca două minute mai târziu, după ce a ucis cu o lovitură de 
pisălog cea de-a doua victimă, să apară din senin în sufletul lui un sentiment 
necruţător de prudenţă şi să devină foarte calculat. Să zicem că aşa a fost; în 
asta constă toată subtilitatea psihologiei, sa arate că în unele împrejurări omul 
poate să fie crud şi vigilent ca un şoim, iar în altele orb şi fricos ca o biată 
cartita”. Dar dacă el este atât de hain, atât de calculat şi de crud ca, după cea 
ucis pe unicul martor al nelegiuirii lui, să se întoarcă din drum numai ca să se 
convingă dacă mai trăieşte, ce rost avea să zăbovească la căpătâiul noii sale 
victime mai bine de cinci minute, când puteau să survină alţi martori între 
timp? De ce şi-ar fi năclăit batista încercând să-i oprească sângele când batista 
putea deveni la rândul ei un corp delict? Chiar dacă inculpatul ar fi fost într- 
adevăr atât de precaut şi de crud, nu era mai bine pentru el, în momentul când 
a sărit jos de pe gard, să-şi lichideze victima, lovind-o din nou cu pisălogul în 
cap şi, suprimând astfel definitiv unicul martor al crimei, să-şi ia o piatră de pe 
inimă? În sfârşit, omul nostru coboară de pe gard ca să se convingă dacă 
martorul respectiv trăieşte sau nu şi lasă în loc, pe cărare, un alt martor, 
pisălogul de aramă pe care-l luase de acasă, de la cele două femei şi pe care 
acestea îl puteau recunoaşte oricând, arătând cum se petrecuseră lucrurile. Şi 
nu se poate spune că l-ar fi uitat pe cărare, nici că l-ar fi pierdut din nebăgare 
de seamă, asta în nici un caz nu, deoarece el însuşi a aruncat arma -— aşa cum 
a fost găsită ulterior — la vreo cincisprezece paşi de locul unde căzuse Grigori. 
Se pune atunci întrebarea, de ce a procedat aşa? A procedat aşa tocmai pentru 
că avea remuşcări, era amărât că ridicase viaţa unui om, că omorâse o biată 


sluga batrana si de aceea, cuprins de manie, a aruncat pisalogul, blestemandu- 
1 cu näduf, ca pe o unealtă a crimei; e singura explicaţie posibilă, altminteri, de 
ce l-ar fi azvarlit cu atâta violenţă? Şi dacă inculpatul a fost în stare să se 
căiască şi să se aplece cu milă asupra victimei sale, înseamnă că el nu este 
vinovat de moartea tatălui său; dacă ar fi comis un paricid, nu s-ar mai fi întors 
din drum cuprins de milă să vadă ce se întâmplă cu cea de-a două victimă, 
numai de aşa ceva nu i-ar mai fi ars în momentul acela, când toate reacţiile 
trebuiau să-i fie dictate de instinctul de conservare; în privinţa asta nu mai 
încape nici o îndoială. Dimpotrivă, repet, în cazul acesta, în loc să-şi fi pierdut 
vremea cu Grigori cu siguranţă că i-ar fi dat lovitura de graţie. Mila şi bunele 
sentimente au găsit calea sufletului său tocmai fiindcă până atunci conştiinţa 
lui fusese curată. Şi aici e vorba tot de psihologie, numai că rezultatele sunt 
altele. V-am făcut această demonstraţie, domnilor jurati, ca să vă dovedesc 
efectiv că psihologia te ajută să ajungi la orice concluzie doreşti. Depinde numai 
de cel care o mânuieşte. Psihologia determină uneori pe oamenii cei mai serioşi 
să născocească adevărate romane, chiar fără să vrea. Spunând aceasta, mă 
gândesc, fireşte, la un anumit exces de psihologie, domnilor jurati, la ceea ce se 
poate numi un abuz de psihologie.” 

În sală se auziră din nou râsete pe socoteala acuzatorului public, semn 
că publicul era de acord cu vorbitorul. În cele ce urmează voi căuta să rezum 
pledoaria, citind doar pasajele şi punctele mai importante. 

XI - BANII N-AU FOST FURATI, FIINDCĂ N-AU EXISTAT. 

Lucrul cel mai senzaţional din pledoarie şi pe care publicul îl primi cu o 
vădită surpriză se dovedi a fi declaraţia avocatului cu privire la cele trei mii de 
ruble fatale a căror existenţă o contesta cu toată convingerea şi, ca atare şi 
posibilitatea unui jaf. 

„Domnilor jurati, începu avocatul, în procesul de fata ori ce om străin de 
împrejurările respective şi fără idei preconcepute este izbit din primul moment 
de o particularitate ce mi se pare deosebit de semnificativă şi anume: cu toate 
că inculpatul este acuzat de jaf, cu nici un chip nu se poate stabili care a fost 
de fapt obiectul jafului. Se zice c-ar fi dispărut nişte bani, suma de trei mii de 
ruble, dar nimeni nu ştie precis dacă banii aceştia au existat în realitate. 
Judecati şi dumneavoastră: în primul rând, cum am aflat de existenţa lor si 
cine i-a văzut? Nimeni în afară de feciorul Smerdeakov care a pomenit despre ei 
în declaraţiile sale, menţionând că erau puşi într-un plic purtând cutare 
inscripţie. Tot de la el au aflat despre bani înainte de crimă atât inculpatul, cât 
şi fratele acestuia, Ivan Feodorovici. Doamna Svetlova era de asemenea la 
curent. Niciuna din aceste trei persoane însă n-a văzut cu ochii săi banii, 
singurul care i-a văzut rămânând până la urmă tot Smerdeakov. Se pune 
atunci întrebarea: dacă banii aceştia au existat şi Smerdeakov ia văzut cu 
adevărat, când i-a văzut pentru ultima oară? Dar dacă stăpânul său i-a luat 
între timp de sub pernă şi i-a pus la loc, în casetă, fără să-i fi spus nimic? Luaţi 
aminte: după informaţiile date de Smerdeakov, banii se aflau în pat, sub saltea; 
ca să şi-i însuşească, inculpatul trebuia deci să-i scoată de acolo şi totuşi patul 


n-a fost catusi de putin ravasit, asa cum se constata din procesul-verbal. Cum 
a putut, asadar, acuzatul sa umble la bani fara sä räscoleascä de loc asternutul 
si fără să murdărească cu mâinile lui pătate de sânge cearsafurile fine proaspăt 
călcate, fiindcă patul fusese special primenit în seara aceea? Dar plicul, vor 
obiecta poate unii, plicul de pe duşumea? Tocmai aici voiam să ajung. Trebuie 
să vă mărturisesc că adineauri am încercat o uşoară surpriză când l-am auzit 
pe eminentul reprezentant al Procuraturii declarând singur — da, domnilor, 
singur — în momentul precis în care căuta să ne convingă cât de absurdă este 
supoziţia că ucigaşul ar putea fi Smerdeakov: «Daca n-ar fi fost plicul, spune 
domnia-sa, dacă plicul acesta n-ar fi rămas pe jos ca un corp delict şi 
criminalul ar fi avut grijă să-l ia cu el, nimeni pe lume n-ar fi ştiut de existenţa 
lui, nici că înăuntru se găseau bani şi, prin urmare, nu l-ar fi putut bănui pe 
inculpat c-ar fi furat ceva din casă». Aşadar, acest petic rupt de hârtie, pe care 
se află o inscripţie oarecare, după propria declaraţie a procurorului, este 
singurul element pe care se bazează acuzaţia de jaf pusă în sarcina 
inculpatului; «Fără el, arată acuzatorul public, nimeni n-ar fi avut nici o 
bănuială c-ar fi vorba de un furt şi poate că nu s-ar fi ştiut nimic nici despre 
existenţa banilor». Totuşi simplul fapt că peticul acesta de hârtie zăcea aruncat 
pe jos poate, oare, să constituie o dovadă că plicul conţinea bani şi că banii 
aceştia au fost furati? «Dar, mi se va răspunde, Smerdeakov ştia că erau bani 
înăuntru, fiindcă i-a văzut eu ochii lui.» Foarte bine» dar când i-a văzut ultima 
oară? Am stat de vorbă cu Smerdeakov care mi-a mărturisit că asta se 
întâmplase cu două zile înainte de crimă! De ce însă atunci n-aş putea să 
presupun, de pildă, că bătrânul, Feodor Pavlovici, în timp ce stătea încuiat în 
casă şi-şi aştepta nerăbdător şi nervos iubita, neavând ce face, nu s-a gândit la 
un moment dat să scoată plicul şi să-l rupă? «Ce rost are să-i mai tin acolo, va 
fi chibzuit el, dacă-i arăt numai plicul, s-ar putea să nu creadă că banii sunt 
înăuntru, pe când aşa, când o să vadă un teanc de treizeci de bancnote, 
tentatia o să fie mult mai mare şi efectul mai sigur.» Drept care a rupt plicul, a 
scos banii dinăuntru şi a aruncat hârtia pe jos cu nepăsarea omului care se 
ştie stăpân la el în casă, fără să se teamă, bineînţeles, c-o să lase în urmă un 
corp delict. Domnilor jurati, nu credeţi oare că faptul acesta, ipoteza pe care am 
formulat-o acum este tot atât de plauzibilă ca oricare alta? De ce ar fi 
imposibil? Dar dacă lucrurile s-au petrecut într-adevăr aşa, sau într-un fel 
asemănător, atunci acuzaţia de jaf cade de la sine: banii n-au fost furati, 
fiindcă nici n-au existat! Dacă socotiți că plicul găsit pe jos poate constitui o 
dovadă că banii se aflau înăuntru, de ce n-aş putea susţine contrariul şi 
anume, că plicul zăcea pe jos tocmai pentru că era gol, pentru că banii fuseseră 
scoşi dinainte chiar de posesorul lor? «Dar, mi se va obiecta, unde sunt atunci 
banii, dacă, aşa după cum zici dumneata, Feodor Pavlovici i-a scos de acolo cu 
mâna lui, deoarece în casă nu s-a descoperit nimic!» În primul rând, o parte din 
ei au fost găsiţi în casetă, pe urmă se putea foarte bine ca proprietarul lor să-i fi 
scos din plic în dimineaţa zilei respective, dacă nu chiar în ajun şi să-i fi 
cheltuit, să le fi dat o altă întrebuințare, bunăoară să fi plătit ceva cu ei sau să- 


i fi trimis undeva, dupa cum tot atat de bine putea sa-si fi schimbat intre timp 
gândul, să-şi fi modificat strategia, fără a fi socotit de cuviinţă să-l pună la 
curent pe Smerdeakov. lar daca această ipoteză este cat de cât verosimila, cum 
e posibil să arunci în spinarea cuiva o acuzaţie atât de categorică, susținând cu 
tot dinadinsul că inculpatul ar fi săvârşit asasinatul ca să-şi jefuiască victima 
şi ca jaful într-adevăr ar fi avut loc? Stăruind în direcţia aceasta, intrăm în 
domeniul ficţiunii. Ca să afirmi că un obiect oarecare a fost furat, trebuie să 
arăţi mai întâi despre ce obiect este vorba sau, cel puţin, să dovedeşti precis că 
obiectul respectiv a existat. Iar în cazul de faţă nici măcar nu l-a văzut cineva! 
De curând, la Petersburg, un băietan de optsprezece ani, aproape un copil, 
negustor ambulant, a pătruns ziua-n amiaza mare cu toporul în mână în 
prăvălia unui zaraf şi, cu o cutezanta nemaipomenită, l-a ucis, jefuindu-l de o 
mie cinci sute de ruble. După cinci ore, când a fost arestat, s-a găsit asupra lui 
aproape întreaga sumă din care nu apucase să cheltuiască decât cincisprezece 
ruble. În afară de aceasta, băiatul de prăvălie al zarafului, care era plecat în 
momentul când fusese săvârşită crima, în declaraţiile pe care le-a făcut la 
poliţie, a indicat nu numai suma globală furată, dar şi numărul biletelor de 
bancă şi monezilor sustrase, specificând chiar câte hârtii albastre fuseseră şi 
câte roşii şi ce valoare aveau monezile de aur. Toţi aceşti bani s-au găsit, exact 
aşa cum arătase el, asupra ucigaşului, care până la urmă a mărturisit tot, 
recunoscând şi crima şi furtul. Iată, domnilor jurati, ce înseamnă, după 
părerea mea, o adevărată probă! În cazul pe care vi l-am povestit e vorba de 
ceva concret, banii sunt vizibili, pot să-i ating cu mâna, nu mi-e îngăduit să 
spun că n-au existat sau că victima nu i-ar fi avut. Oare tot aşa stau lucrurile 
în cazul de faţă? Şi totuşi, aici este în joc viaţa unui om, soarta lui! «Bine, dar, 
vor zice poate unii, inculpatul a petrecut toată noaptea, a irosit o mulţime de 
bani, la perchezitie s-au găsit asupra lui o mie cinci sute de ruble — de unde 
avea atâtea parale?» Dar tocmai faptul că nu s-a găsit decât jumătate din sumă, 
adică o mie cinci sute de ruble, iar cealaltă jumătate a dispărut fără urmă, ne 
dă de gândit că banii puteau să aibă cu totul altă provenienţă şi că probabil nu 
fuseseră păstraţi niciodată în plicul cu pricina. Calculând timpul (minut cu 
minut), instructia a constatat — şi lucrurile au fost verificate după aceea - că, 
despartindu-se de cele două slujnice ca să se ducă la funcţionarul Perhotin, 
inculpatul n-a mai avut când să treacă pe acasă, nici să intre nicăieri şi că 
după aceea a fost tot timpul cineva lângă el, iar ca atare n-a putut să împartă 
în două banii furati şi să ascundă jumătate din ei undeva în oraş. Tocmai asta 
l-a făcut pe domnul procuror să presupună că banii au fost probabil ascunși in 
cine ştie ce cotlon din hanul de la Mokroe. De ce nu atunci în tainitele 
castelului din Udolfo? Domnilor jurati, spuneţi şi dumneavoastră daca aceasta 
ipoteză nu vi se pare fantasmagorica, romantioasa! Şi, bagati de seamă, în 
cazul când ipoteza domniei-sale ar fi anulată, acuzaţia de jaf se năruie de la 
sine, fiindcă unde puteau să dispară cele o mie cinci sute de ruble, din moment 
ce n-au putut fi ascunse la Mokroe? Prin ce miracol puteau să se facă nevăzute 
dacă s-a dovedit că inculpatul n-a intrat în nici o altă casă? Şi cu astfel de 


plasmuiri romantioase suntem gata sa distrugem viata unui om! «Totusi, ne vor 
raspunde unii, inculpatul n-a fost in stare sa explice de unde a luat banii care 
s-au gasit asupra lui, cand toata lumea stia ca pana in noaptea aceea nu 
avusese nici o lascaie.» Dar cine ştia acest lucru? Inculpatul a mărturisit 
răspicat de unde proveneau banii şi, dacă-mi permiteti să spun, domnilor 
jurati, cred că nu există o explicaţie mai verosimilă şi totodată mai conformă cu 
firea şi temperamentul lui decât aceea cuprinsă în declaraţia sa. Acuzarea însă 
pare ataşată de romanul pe care l-a făurit: un om slab de înger, care a fost 
capabil să primească banii oferiţi într-un chip atât de umilitor de la logodnica 
lui, nu putea — zice-se — să pună deoparte jumătate din ei şi să-i coasă în 
amuletă şi, chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi găsit mereu un pretext să descoasă din 
două în două zile amuleta şi să scoată dinăuntru o sută şi încă o sută şi aşa 
mai departe, încât într-o lună de zile ar fi cheltuit toată suma. Şi ipoteza 
aceasta, domnul procuror, dacă vă amintiţi, ne-a prezentat-o ca un lucru 
incontestabil. Dar dacă, totuşi, evenimentele s-au desfăşurat altfel? Dacă 
domnul procuror a urzit un adevărat roman şi personajul infatisat de domnia- 
sa diferă cu totul de cel din realitate? Şi chiar aşa s-a şi întâmplat, a creat un 
personaj nou! Ni se va argumenta, poate: «Există totuşi martori care au arătat 
că inculpatul a cheltuit cele trei mii de ruble încredințate de doamna 
Verhovteva cu o lună înainte de crimă şi că n-a mai rămas cu nici o para in 
buzunar. Cum mai putea atunci să dosească jumătate din bani?» Dar cine sunt 
aceşti martori? Instanţa s-a convins în ce măsura ne putem bizui pe ei. Şi pe 
urmă, codrul de pâine din mâna altuia pare totdeauna mai mare. În sfârşit, 
niciunul din aceşti martori n-a numărat banii, i-a apreciat numai din ochi. 
Martorul Maximov, de pildă, declară că inculpatul ar fi avut asupra lui douăzeci 
de mii de ruble. Vedeţi deci, domnilor jurati, că psihologia este, aşa cum am 
spus, o bâtă cu două capete şi, dacă aşa stau lucrurile, permiteti-mi s-o apuc 
la rândul meu, pornind de la celălalt capăt, să vedem dacă ajungem la acelaşi 
rezultat. 

Cu o lună înainte de crimă, doamna Verhovteva i-a încredinţat 
inculpatului trei mii de ruble ca să le expedieze prin poştă la Moscova. Rămâne 
totuşi de ştiut dacă într-adevăr condiţiile în care i-a oferit aceşti bani au fost 
chiar atât de degradante, de înjositoare, cum s-a arătat adineauri. Fiindcă din 
prima depozitie a doamnei Verhovteva, în legătură cu această împrejurare, 
reieşea altceva, cu totul altceva; iar cea de-a doua n-a fost decât o explozie de 
mânie, un clocot de răzbunare, răbufnirea unei uri îndelung mocnite! Faptul că 
martora în prima sa depozitie a prezentat lucrurile într-o lumină falsă ne dă 
dreptul să conchidem că şi cea de-a doua versiune s-ar putea să fie tot atât de 
neîntemeiată. Acuzatorul public «nu vrea, nu îndrăzneşte» (citez propriile sale 
cuvinte) să răscolească acest roman. Bine, dacă-i aşa, am să mă abtin si eu; 
îmi iau, totuşi, ingäduinta să spun că, din moment ce o persoană atât de 
ireproşabilă, de virtuoasă, cum este indiscutabil doamna Verhovteva, din 
moment ce o asemenea persoană, zic, îşi permite să revină subit în instanţă 
asupra primelor sale declaraţii cu intenţia vădită de a-l distruge pe inculpat, nu 


mai incape nici o indoiala ca depozitia domniei-sale n-a fost facuta cu sange 
rece si nu poate fi deci impartiala. Să n-avem oare dreptul atunci să tragem 
concluzia că o femeie dornică de răzbunare e capabilă să exagereze multe 
lucruri, dar, mai ales, să exagereze condiţiile ruşinoase, infamante, în care i-a 
oferit banii? Dimpotrivă, noi credem că modul în care i-a pus suma respectivă 
la dispoziţie putea foarte bine să tenteze un om nesocotit cum este inculpatul, 
determinându-l să accepte. Cu atât mai mult cu cât pe atunci încă mai trăgea 
nădejde c-o să primească foarte curând cele trei mii pe care i le datora tatăl 
său. Este o dovadă de uşurătate, desigur, din partea lui, dar tocmai de aceea 
inculpatul era atât de convins că tatăl lui îi va restitui banii şi deci va putea 
oricând să expedieze prin poştă suma încredinţată de doamna Verhovteva, 
achitandu-si în întregime datoria pe care o avea fata de dânsa. Acuzatia însă 
nu vrea cu nici un preţ să admită că ar fi fost în stare să pună deoparte chiar 
în aceeaşi zi, adică în ziua din care i se trag ponoasele, jumătate din bani şi să-i 
coasă în amuletă. «Nu e posibil, nu e un om capabil de asemenea sentimente», 
ni se spune. Dar chiar dumneata, domnule procuror, ai declarat că Dmitri 
Karamazov este un om cu suflet larg, chiar dumneata ai vorbit aici despre cele 
două abisuri ce pot säläslui concomitent în sufletul unui Karamazov! Intr- 
adevăr, firea lui poate să treacă foarte lesne de la o extremă la alta, să cuprindă 
în sine două abisuri; Karamazov bunăoară poate să se oprească în toiul celei 
mai dezmatate petreceri dacă intervine ceva care să-l influenţeze în alt sens. Si 
acest element nou intervenit în viaţa lui este dragostea, da, dragostea 
proaspătă ce-a explodat ca pulberea în sufletul lui! Pentru ea, pentru dragostea 
lui are atâta nevoie de bani, o nevoie mult mai urgentă chiar decât cheful pe 
care vrea să-l facă împreună cu noua iubită! Nu aşteaptă decât să-i spună: 
«Sunt a ta, n-am nevoie de Feodor Pavlovici», ca s-o ia în braţe şi să plece cu ea 
departe, numai să aibă cu ce. E vorba de ceva mult mai important decât o 
petrecere. Se poate oare să nu-şi fi dat seama Karamazov de lucrul acesta? 
Fireşte că da, ba, mai mult chiar, grija asta nouă îl îmbolnăveşte şi atunci, vă 
întreb, de ce să pară atât de curios faptul c-a fost în stare să pună deoparte 
nişte bani şi să-i ascundă pentru orice eventualitate? Dar timpul trece, Feodor 
Pavlovici nici gând n-are să-i restituie banii, dimpotrivă, se aude că-i păstrează 
ca momeală, vrând să-i răpească iubita, ademenind-o cu ajutorul lor! «Dacă 
tata nu-mi da nimic, îşi spune inculpatul, Katerina Ivanovna o să fie convinsă 
că sunt un hot!» Şi atunci în mintea lui incolteste ideea de a lua într-o bună zi 
cele o mie cinci sute de ruble pe care le poartă atârnate de gât şi de a se duce 
să le depună în fata doamnei Verhovteva, spunându-i: «Sunt un ticălos, e 
adevărat, dar hoţ nu sunt!» Iată deci încă un motiv ca să ţină cu dinţii banii 
aceia, păzindu-i ca ochii din cap, în loc să descoasă amuleta ca să scoată rând 
pe rând toate bancnotele de o sută. De ce nu i-am da voie inculpatului să aibă 
ca orice om sentimentul onoarei? Nu, domnilor jurati, acest sentiment există 
fără îndoială în sufletul lui, poate greşit înţeles, ce-i drept, ba chiar de multe ori 
cu totul denaturat, dar intens, aş spune chiar pătimaş, după cum a dovedit cu 
prisosinta. Lucrurile însă se complica din ce in ce, chinurile geloziei ajung la 


paroxism si mereu aceeasi insolubila alternativä. Aceleasi apäsätoare intrebari 
sfredelesc tot mai neinduplecat constiinta bolnava a inculpatului: «Din moment 
ce ii restitui datoria Katerinei Ivanovna, cu ce bani am sa mai pot pleca atunci 
cu Grusenka?» Daca umbla ca turbat, daca-si facea de cap si provoca scandal 
prin localuri în ultima lună dinainte de crimă, pricina era poate tocmai 
amărăciunea ce se strânsese în sufletul lui, situaţia intolerabilă în care se afla. 
Până la urmă această alternativă din care nu ştie cum să iasă devine o tortură 
atât de cumplită încât îl aduce la disperare, îl trimite atunci pe mezin la tatăl 
lor să-i ceară pentru ultima oară banii, dar, cuprins de nerăbdare, nu mai 
aşteaptă răspunsul şi intră buzna în casă, sfârşind prin a-l snopi în bătăi pe 
bătrân sub ochii celor de faţă. Asta înseamnă că pe viitor trebuie să-şi ia 
gândul de la bani; după isprava asta cu siguranţă că tatăl n-o să-i mai dea nici 
o para. În aceeaşi zi, pe înserat, bătându-se cu pumnul în piept, în partea de 
sus, spre furca gâtului, acolo unde-i atârnată amuleta, inculpatul se jură faţă 
de fratele său că are la îndemână un mijloc ca să scape cu faţa curată, dar că 
va rămâne totuşi un ticălos, deoarece îşi dă seama că nu va recurge la acel 
mijloc, n-are destulă tărie de caracter ca s-o facă, e lipsit de voinţă. De ce nu 
vrea acuzarea să pună nici un temei pe această declaraţie atât de candidă şi de 
sinceră, atât de spontană şi veridică, a lui Alexei Karamazov? De ce, 
dimpotrivă, caută cu tot dinadinsul să mă facă să cred că banii sunt ascunşi 
undeva într-o crăpătură, în tainitele castelului din Udolfo? Tot în seara aceea, 
după întrevederea cu fratele său, inculpatul aşterne pe hârtie scrisoarea fatală, 
sortită să devină dovada cea mai importantă, cea mai zdrobitoare, că mobilul 
crimei a fost jaful. «Am să cer bani de la toată lumea şi, dacă nimeni n-o să vrea 
să-mi dea, am să-l omor pe tata şi am să iau plicul legat cu panglică roză pe 
care-l ţine ascuns sub saltea, numai să plece Ivan», declară el şi acuzarea vrea 
cu orice preţ să vadă aici programul după care s-a condus criminalul. Se mai 
poate îndoi cineva de vinovăția lui? «Crima a fost comisă punct cu punct dupa 
acest program!» exclamă acuzatorul public. În primul rând însă biletul cu 
pricina a fost scris la beţie, de un om ajuns la exasperare; în al doilea rând şi 
de astă dată pomeneşte despre plic, dar bizuindu-se numai pe informaţiile lui 
Smerdeakov, fiindcă nu l-a văzut niciodată cu ochii lui, iar în al treilea rând, 
chiar dacă şi-a făcut un plan, aşa cum arată scrisoarea, de unde putem şti că 
s-a ţinut întocmai de el? Cine poate să dovedească asta? Putem fi siguri că 
inculpatul a luat într-adevăr banii ascunsi sub pernă, că i-a găsit sau că banii 
aceştia au existat într-adevăr? Oare după bani alerga cu atâta disperare, 
aduceti-va bine aminte! E adevărat c-a fugit ca un nebun acasă, dar nu ca să-şi 
jefuiască tatăl, ci orbeşte, în neştire, turbat de gelozie, ca s-o caute pe femeia 
care i-a distrus viaţa, deci nu mai poate fi vorba nici de jaf premeditat, nici de 
un program dinainte întocmit! «Şi totuşi, mi se va obiecta poate, ajungând 
acasă, l-a ucis pe tatăl său şi i-a furat banii!» Dar el să-l fi ucis într-adevăr? 
Acuzatia de jaf o respinge cu indignare: nu e posibil să invinuiesti pe cineva de 
jaf dacă nu poţi arăta precis obiectul jafului, asta este o axiomă! Dar de ucis, el 


sa fi ucis oare, din moment ce cade prima acuzatie? S-a dovedit intr-adevar ca 
el a ucis? Nu cumva si de asta data este la mijloc o fictiune, un roman?” 

XII — ŞI DECI NU POATE FI VORBA DE UN ASASINAT 

„Îngăduiţi-mi, domnilor jurati, să vă amintesc că este în joc viata unui om 
şi că trebuie să procedăm cu toată atenţia. Reprezentantul Procuraturii, după 
propriile sale declaraţii, pe care le-am auzit cu toţii adineauri, a şovăit până în 
ultima clipă, adică până în ziua procesului, să-l acuze cu toată convingerea pe 
inculpat de crimă cu premeditare, a şovăit până în momentul când a avut în 
fata ochilor scrisoarea fatală scrisă «la beţie», care ne-a fost prezentată în 
instanţă. «Crima a fost săvârşită punct cu punct după acest plan!» exclamă 
procurorul. Repet însă: inculpatul a alergat într-un suflet la tatăl său să-şi 
caute iubita, numai şi numai pentru ea, ca să vadă dacă nu cumva se află 
acolo. Este un fapt incontestabil. Dacă ar fi găsit-o acasă la ea, cu siguranţă c- 
ar fi rămas lângă dânsa, nu s-ar mai fi gândit să se ducă nicăieri şi deci nu şi- 
ar fi respectat legământul făcut în scrisoare. A alergat la întâmplare, mânat de 
un imbold spontan şi cine ştie dacă în momentul acela se mai gândea la 
răvaşul pe care-l scrisese «a beţie». «Bine, dar a luat cu el pisălogul de aramă?» 
spune acuzarea şi poate că vă aduceţi aminte la ce argumentatie psihologică a 
dat naştere acest unic fapt, de ce inculpatul trebuia neapărat să se înarmeze cu 
pisălogul cu un scop precis, să-l ia cu el ca pe o armă etc, etc. Totuşi, mă 
gândesc la un lucru foarte simplu: ce s-ar fi întâmplat dacă pisălogul n-ar fi 
stat la vedere, pe policioara de unde l-a luat inculpatul, ci ar fi fost închis în 
dulap? Acuzatul n-ar mai fi dat cu ochii de el şi ar fi fugit cu mâinile goale, 
neînarmat şi poate că n-ar mai fi omorât pe nimeni. Cum mai pot deduce 
atunci că omul nostru s-ar fi înarmat intenţionat cu pisălogul şi că deci crima 
ar fi fost premeditată? Da, e adevărat că s-a lăudat în gura mare prin toate 
localurile c-o să-şi ucidă tatăl, iar cu două zile înainte de crimă, în seara când a 
scris în stare de ebrietate biletul, era liniştit, nu s-a certat decât cu un băiat de 
prăvălie, fiindcă, zice acuzarea, «Karamazov trebuia neapărat să se certe cu 
cineva»; la care s-ar putea foarte bine răspunde că atunci când un om pune la 
cale asemenea crimă şi încă săvârşită după un plan meditat pe îndelete, 
înfăptuită punct cu punct după acest plan, cu siguranţă că n-ar mai fi căutat 
ceartă cu lumânarea, nu s-ar fi luat la harta nici cu băiatul acela de prăvălie, 
ba poate chiar nici n-ar fi intrat în local, fiindcă sufletul celui care rumegă o 
faptă ca asta e dornic de linişte, caută să se estompeze, să dispară, să treacă 
neobservat, să nu-l vadă şi să nu-l ştie nimeni. «Uitaţi de existenţa mea, dacă 
se poate», parc-ar vrea să zică. Şi asta nu din calcul, fără doar şi poate, ci din 
instinct. Domnilor jurati, psihologia, aşa cum am spus, este ca o bâtă cu două 
capete, pe care şi noi ştim s-o manuim si ale cărei subtilitati le putem si noi 
înţelege! Cât priveşte amenințările vehemente proferate prin localuri timp de o 
lună înainte de nenorocire, ganditi-va numai câte nu strigă copiii când se 
ceartă sau betivii cand ies din cârciumă afumati si cu tafna în nas? «Te tai în 
bucati!» ameninta ei si totusi nu se intampla nimic. Oare scrisoarea fatala nu 
este si ea expresia unei stari de surescitare nervoasa provocata de bautura? Nu 


seamana oare leit cu racnetele betivilor la iesirea din carciuma: «Va omor, pe 
toti va omor!» De ce n-ar fi asa, de ce oare n-ar putea sa fie asa? De ce 
scrisoarea aceasta trebuie neapärat sa fie fatala si nu ridicola? Biletul a devenit 
un corp delict numai si numai pentru ca tatal inculpatului a fost gasit la el in 
odaie asasinat, pentru ca un martor l-a vazut pe inculpat fugind prin gradina, 
înarmat, pentru că martorul respectiv a fost la rândul său doborât de acesta; de 
aceea crima a fost înfăptuită punct cu punct după program, de aceea 
scrisoarea, din ridicolă, a devenit fatală. Slavă Domnului, am atins, în sfârşit, 
nodul problemei: «Dacă a fost în grădină, înseamnă că el a ucis!» Toată 
acuzarea se sprijină pe aceste cuvinte: dacă a fost, înseamnă negreşit că el este 
făptaşul. Dar dacă nu înseamnă nimic, deşi a fost în grădină? O, sunt perfect 
de acord, inlantuirea faptelor, coincidentele sunt elocvente! Dar luaţi fiecare 
fapt în parte şi analizaţi-l fără să ţineţi seama de rest: de ce, de pildă, acuzarea 
nu vrea cu nici un preţ să admită veridicitatea declaraţiei inculpatului, care 
afirmă că s-a grăbit să se îndepărteze de fereastra tatălui său? Aduce-ti-va 
aminte de sarcasmele pe care şi le-a permis la un moment dat acuzarea pe 
socoteala «timiditatii» şi «sentimentelor filiale» ce s-au trezit subit în sufletul 
ucigaşului. Dar dacă, totuşi, aşa s-a întâmplat în realitate sau cu oarecare 
aproximaţie? Poate ca inculpatul a avut, totuşi, un sentiment de respect daca 
nu de timiditate? De ce n-am putea admite c-a fost aşa? «Cred că mama s-a 
rugat atunci pentru mine», declara la interogatoriu inculpatul, explicandu-si 
astfel faptul c-a fugit de la fereastra, de indata ce s-a convins ca Svetlova nu se 
afla în odaia tatălui său. «Dar cum putea să-şi dea seama, aruncând o privire 
pe fereastră?» obiectează acuzarea. Şi de ce nu? Fereastra s-a deschis după ce 
inculpatul bătuse în geam, potrivit semnalului ştiut. Feodor Pavlovici putea 
foarte bine să fi rostit un cuvânt, să fi scăpat un strigăt care să-i dovedească 
feciorului său că Svetlova nu era înăuntru. De ce să presupunem că lucrurile s- 
au petrecut neapărat aşa cum ne imaginăm noi, cum ne place nouă să ne 
imaginăm? În realitate, pot să intervină o mie şi unu de elemente care să scape 
spiritului de observaţie al celui mai subtil psiholog. «Bine, dar Grigori a văzut 
uşa deschisă, veţi spune dumneavoastră, prin urmare, inculpatul a intrat cu 
siguranţă în casă si deci el este ucigașul.» În ce priveşte uşa, domnilor jurati... 
Vedeţi dumneavoastră, nu există decât un singur martor care a văzut-o 
deschisă şi martorul respectiv în momentul acela era într-o stare care... Dar să 
zicem c-a fost aşa, să admitem că uşa era într-adevăr deschisă, că inculpatul a 
minţit, da, a minţit dintr-un instinct de conservare, lucru foarte explicabil în 
situaţia lui, să presupunem c-a pătruns totuşi în casă, c-a intrat în odaie. Ei 
şi? De ce trebuia în mod necesar să şi ucidă, dacă a intrat în casă? Putea foarte 
bine să dea buzna înăuntru, să treacă dintr-o cameră într-alta, cercetându-le în 
fugă, să-l îmbrâncească, sau chiar să-l molesteze pe tatăl său şi, după ce se va 
fi încredinţat că Svetlova nu se afla înăuntru, să fugă, fericit că n-a găsit-o 
acolo şi că a plecat fără să fi săvârşit o vărsare de sânge. Tocmai de aceea, 
poate, puţin mai apoi a sărit de pe gard, să vadă ce face Grigori, pe care-l lovise 
fără să-şi dea seama într-o clipă de enervare; de aceea, poate, în sufletul lui a 


putut sa incolteasca un sentiment curat de mila, de compasiune: pentru ca 
reusise sa scape de tentatie, pentru ca sie simtea cu inima usoara si era fericit 
ca nu-si omorase tatal. Acuzatorul public zugraveste cu o elocinta emotionanta 
teribila incercare prin care a trecut inculpatul in hanul din Mokroe, starea lui 
sufleteasca in momentul cand dragostea si-a deschis din nou portile in fata lui, 
chemându-l la o viata noua si cand şi-a dat seama ca ei nu mai avea dreptul sa 
iubeasca, fiindca lasase in urma lui (Cadavrul insangerat al tatalui sau si deci 
trebuia sa-si primeasca pedeapsa! Va sa zica, domnul procuror admite ca 
inculpatul poate fi capabil de dragoste, folosind din nou o explicatie psihologica 
in maniera domniei-sale: «O stare de betie, zice el, ragazul de care se mai 
bucura criminalul in drum spre esafod» etc, etc. Dar, domnule procuror, va 
întreb pentru a doua oară, nu cumva ati creat un personaj nou? Chiar atât de 
abrutizat, atât de impietrit la inimă să fie inculpatul, încât să se mai gândească 
în momentele acelea la dragoste şi să mai poată chibzui în sinea lui cum să 
inducă în eroare justiţia, dacă sângele tatălui său i-ar fi impovärat cu adevărat 
conştiinţa? Nu, nu şi iarăşi nu! În clipa când ar fi descoperit în fine că este 
iubit, că dragostea îl cheamă la ea, făgăduindu-i o fericire nouă, pot să jur pe 
ce vreţi c-ar fi simţit un îndemn nestăvilit, o nevoie năprasnică de a dispărea de 
pe faţa pământului, de a se sinucide şi cu siguranţă c-ar fi făcut-o dacă ar fi 
lăsat într-adevăr în urmă cadavrul tatălui său! O, nu, fireşte că atunci n-ar mai 
fi uitat unde-şi pusese pistolul! Îl cunosc pe inculpat: insensibilitatea asta 
bestială, ferocitatea asta este incompatibilă cu firea lui! Sunt convins că s-ar fi 
omorât, în privinţa asta n-am nici cea mai mică îndoială! Şi dacă nu şi-a luat 
viaţa a fost tocmai fiindcă «mama s-a rugat» în momentul acela pentru el şi 
fiindcă nu se ştia vinovat de moartea tatălui său; atunci, la Mokroe, s-a 
frământat, şi-a frânt mâinile numai din pricina bătrânului Grigori, rugându-se 
lui Dumnezeu să-l trezească la viaţă pe unchiaş, să-l scoale de jos, să facă aşa 
ca lovitura pe care i-o dăduse să nu fi fost mortală şi deci să nu fie pedepsit 
pentru ea. De ce n-am putea oare să interpretăm în felul acesta evenimentele? 
Ce dovadă neîndoielnică avem că inculpatul minte? «Dar cadavrul tatălui? Se 
vor grăbi să ne riposteze unii. Dacă a fugit, într-adevăr, fără să-l omoare, cine l- 
a ucis atunci pe bătrân?» 

Repet, în asta constă toată logica acuzării: cine a ucis, dacă nu el? In 
afară de el nu există nimeni altul pe care l-am putea bănui. Aşa să fie, oare, 
domnilor jurati? Să fie, oare, adevărat că nu există nimeni altcineva? Am auzit 
acuzarea numărând pe degete persoanele care se aflau în noaptea aceea în 
casă. Erau cinci oameni. Sunt de acord că trei dintre aceştia nu pot fi acuzaţi: 
în primul rând victima, apoi bătrânul Grigori si, în sfârşit, soţia acestuia. Prin 
urmare, nu mai rămân decât două persoane, inculpatul şi Smerdeakov şi 
domnul procuror declară cu patos că inculpatul caută să-l scoată vinovat pe 
Smerdeakov numai şi numai pentru că nu are pe nimeni altul la îndemână şi 
că, în cazul când ar fi existat o a şasea persoană, sau măcar bănuiala că ar 
putea să mai existe această persoană, s-ar fi grăbit să retracteze ruşinat 
acuzaţia adusă lui Smerdeakov, aruncând vina asupra celui de-al şaselea ins. 


Dar, domnilor jurati, de ce n-as putea oare adopta, la randul meu, punctul de 
vedere opus? In fata noastra stau doi oameni: inculpatul si Smerdeakov. De ce, 
atunci, n-as putea sa afirm ca dumneavoastra il acuzati pe clientul meu numai 
(pentru că nu aveţi pe cine arunca vina? Si nu aveţi, fiindcă dumneavoastră, 
dintr-o idee preconceputa, l-aţi eliminat de la început pe Smerdeakov din 
rândul celor suspecți. Da, este adevărat, singurii oameni care îl acuză pe 
Smerdeakov, în afară de inculpat, sunt cei doi fraţi ai acestuia şi Svetlova, 
încolo nimeni. Mai există totuşi o mărturie, un fel de neliniște, ce-i drept destul 
de confuza, prilejuită de o întrebare, de o bănuială ce pluteşte în aer, se aude o 
vagă rumoare, se simte că lumea aşteaptă ceva. Şi, în sfârşit, în favoarea 
aceleiaşi ipoteze pledează şi o anumită potrivire de fapte, anumite coincidente 
destul de semnificative, deşi, recunosc, nu chiar atât de precise; în primul rând 
este criza de epilepsie survenită exact în ziua când s-a întâmplat nenorocirea, 
criza pe care nu ştiu de ce s-a socotit obligat s-o apere şi s-o analizeze atât de 
amănunţit domnul procuror. Apoi sinuciderea inopinată a lui Smerdeakov în 
ajunul procesului. Apoi nu mai putin inopinata depozitie făcută azi în instanţă 
de cel mai mare dintre fraţii inculpatului, care până acum fusese încredinţat de 
vinovăția acestuia şi care deodată vine cu un teanc de bani şi-l denunţă pe 
Smerdeakov ca fiind adevăratul ucigaş! O, nici vorbă că sunt tot atât de convins 
ca şi acuzatorul public că Ivan Karamazov este bolnav, că are febra cerebrală şi 
că depozitia lui putea într-adevăr să nu fie decât o tentativă disperată, 
concepută în delir, de a-şi salva fratele, aruncând vina pe un mort! Şi totuşi, 
numele lui Smerdeakov a fost pronunţat şi numele acesta are ceva enigmatic în 
el. S-ar părea c-a mai rămas încă ceva de spus, că povestea nu s-a sfârşit încă. 
Şi că poate odată şi odată totul se va lămuri. Dar asta o să se vadă mai târziu. 
Instanţa a hotărât să continue dezbaterile. Deocamdată, aş putea să vă spun 
totuşi câteva cuvinte în legătura cu caracterizarea pe care domnul procuror i-a 
făcut-o cu atâta subtilitate şi talent răposatului Smerdeakov. Dar, cu toată 
admiraţia ce o am pentru măiestria dumisale, nu pot să mă declar întru totul 
de acord cu portretul creionat de domnia-sa. Am fost acasă la Smerdeakov, 1- 
am văzut şi am stat de vorbă cu el şi impresia cu care am plecat diferă cu totul 
de constatările domniei-sale. Smerdeakov avea într-adevăr o sănătate şubredă, 
dar omul în sine, caracterul lui — nu! 

— Nu erau de loc atât de slabe cum ni le prezintă acuzarea. Şi mai ales 
n-am reuşit să descopăr la el nici urmă din timiditatea, din faimoasa timiditate 
pe care a descris-o atât de sugestiv domnul procuror. Nu părea câtuşi de puţin 
naiv, dimpotrivă, era un om teribil de bănuitor, lipsit complet de încredere în 
semenii lui şi căutând să-şi ascundă această carenta sub masca naivitatii şi o 
minte destul de pătrunzătoare. O, nu era catusi de putin sărac cu duhul, asa 
cum afirmă cu candoare acuzarea! În ceea ce mă priveşte, Smerdeakov mi-a 
lăsat o impresie bine definită: am plecat de la el convins că aveam de-a face cu 
o fiinţă extrem de rea, roasă de ambiţie, răzbunătoare şi peste măsură de 
invidioasă. Am reuşit de asemenea să culeg unele informaţii: feciorul se simţea 
împovărat de originea lui, pe care o detesta, îi era ruşine de maică-sa şi 


scrasnea din dinti furios de cate ori isi amintea ca «se trage din Smerdeasciaia». 
Se purta necuviincios cu Grigori si cu nevasta acestuia, batranele slugi care il 
crescuseră de mic. Își blestema tara şi-şi bătea joc de ea. Visul lui era să plece 
în Franţa şi să devină francez. Şi de multe ori s-a plâns că nu poate s-o facă 
din lipsă de mijloace. Impresia mea este că nu ţinea la nimeni pe lume în afară 
de sine, de altfel, avea o idee extraordinară despre propria sa persoană. În ochii 
lui cultura însemna să umbli bine îmbrăcat, cu plastroane impecabil scrobite şi 
cu cizmele lustruite lună. Considerându-se (ceea ce nu era exclus) fiul 
nelegitim al lui Feodor Pavlovici, avea toate motivele să-şi facă inimă rea din 
pricina situaţiei lui, comparând-o cu situaţia feciorilor legitimi ai boierului: «Ei 
au totul şi eu nimic, se va fi gândit adeseori. Ei se bucură de toate drepturile, 
lor o să le rămână moştenirea, iar eu nu sunt decât un biet bucătar! 
Smerdeakov mi-a mărturisit c-a fost de faţă când Feodor Pavlovici a pus banii 
în plic, ba chiar l-a şi ajutat. Şi cu siguranţă că turba de necaz când se gândea 
în mâinile cui aveau să încapă paralele acelea cu care el ar fi putut să-şi facă 
viitorul. Pe deasupra, era pentru prima oară că vedea cu ochii lui trei mii de 
ruble deodată, trei mii de ruble în bancnote, noi-noute (intenţionat l-am 
întrebat ce aspect aveau). Să nu faceţi niciodată, domnilor, greşeala să arätati 
unui om invidios şi mâncat de ambiţie prea mulţi bani dintr-o dată, iar 
Smerdeakov în viaţa lui nu văzuse atâta bănet în mâna unui singur om! Efectul 
produs de teancul de bancnote putea să aibă o influenţă nefastă asupra 
imaginaţiei lui, fără alte consecinţe pentru moment. Eminentul reprezentant al 
Procuraturii ne-a infatisat cu o subtilitate putin obişnuită toate motivele pro si 
contra ipotezei că Smerdeakov ar putea fi criminalul, insistând mai ales asupra 
întrebării: ce interes avea atunci să simuleze accesul? Putem însă foarte bine să 
presupunem că n-a simulat, că, de fapt, accesul a survenit de la sine, dar că tot 
asa putea să treacă de la sine, iar bolnavul să-şi vină în fire. Nu să se 
restabilească, dar cel putin să-şi vină în simtiri, să-şi recapete cunoştinţa, asa 
cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri. Acuzarea vrea să ştie în care 
moment anume a săvârşit Smerdeakov crima. Dar este foarte uşor să precizăm 
acest moment. Bolnavul putea să se dezmeticească, să se trezească din somnul 
lui adânc (fiindcă nu era decât adormit; accesele de epilepsie sunt urmate 
totdeauna de un somn greu) chiar în clipa când bătrânul Grigori îl apucase de 
picior pe inculpat urland cât îl tinea gura: «L-ai omorât pe taica-tau!» Nu e de 
mirare că strigătul acela neobişnuit, ce izbucnise fără veste în toiul beznei şi al 
liniştii nocturne, să fi tulburat somnul lui Smerdeakov, care poate în momentul 
acela nu mai dormea atât de adânc, ba poate chiar era pe cale să se trezească. 
Sculându-se din pat, feciorul porneşte aproape în neştire, fără să-şi dea seama 
ce face, în direcţia de unde venise tipätul, să vadă despre ce e vorba. E încă 
nauc, amortit de boală, raţiunea lui e somnolenta, dar, de bine, de rău, iese in 
grădină, se apropie de ferestrele luminate şi află de nenorocirea întâmplată din 
gura boierului care, bineînţeles, se bucură văzându-l. Într-o clipă se 
dezmeticeşte, înspăimântat, boierul începe să-i povestească totul de-a fir-a-păr. 
Şi în mintea lui detracată, bolnavă, incolteste şi se înfiripă treptat un gând 


cumplit, dar ispititor, de o logica implacabila: sa-si ucida stapanul, sa puna 
mana pe cele trei mii de ruble si pe urma sa arunce vina pe tanarul conas. Cine 
ar putea fi suspectat daca nu el, pe cine altul ar putea sa cada pacatul daca nu 
pe baiatul cel mare al boierului, din moment ce exista atatea dovezi c-a patruns 
în grădină? Lăcomia naprasnica de bani, rapacitatea brusc atatata si în acelaşi 
timp conştiinţa că va scăpa nepedepsit îi taie răsuflarea. O, e un fenomen 
destul de frecvent, sunt foarte dese cazurile când asemenea imbolduri 
irezistibile se nasc spontan, din senin, punând deplină stăpânire pe sufletul 
unor ucigaşi care cu un moment înainte nici nu se gândeau măcar să ucidă! 
Smerdeakov putea foarte uşor să intre în casă la boier şi să-şi ducă planul la 
îndeplinire. Cu ce? Avea vreo armă la îndemână? Foarte simplu: cu prima 
piatră pe care ar fi luat-o de pe jos, din grădină. Dar pentru ce, în ce scop? Şi 
cele trei mii de ruble? Pentru el însemnau viitorul! O, să nu credeţi că mă 
contrazic, banii puteau să se afle totuşi în casă! Şi se prea poate ca 
Smerdeakov să fi fost singurul care ştia cum să dea de ei, unde-i ascunsese 
boierul. «Bine, dar plicul? Plicul rupt care zăcea pe duşumea?» veţi întreba 
dumneavoastră. Adineauri, când domnul procuror, abordând acest subiect, ne- 
a demonstrat cu o serie de argumente extrem de subtile că plicul nu putea să 
fie aruncat pe duşumea decât de un hoţ fără experienţă, aşa cum era 
Karamazov şi nicidecum de Smerdeakov, care pentru nimic în lume n-ar fi lăsat 
în urma lui un corp delict de o asemenea gravitate! Da, domnilor jurati, 
ascultând adineauri demonstraţia domniei-sale, mi s-a părut la un moment dat 
că lucrurile astea le-am mai auzit undeva. Si, inchipuiti-vä, nu mai departe 
decât acum două zile Smerdeakov mi-a ţinut aceeaşi teorie, sprijinită pe 
aceleaşi argumente, asupra modului în care ar fi procedat Karamazov. E un 
lucru care m-a frapat în chip deosebit atunci; mi s-a părut că naivitatea lui este 
mimată, că omul caută să anticipeze asupra evenimentelor, să-mi strecoare 
această idee, să mi-o sugereze, ca să ajung la aceeaşi concluzie. Nu cumva el i- 
a sugerat-o şi domnului procuror? Nu cumva el a impus-o multeminentului 
nostru acuzator public? «Bine, mă veţi întreba dumneavoastră, dar soţia lui 
Grigori? Femeia declară că l-a auzit pe bolnav gemand toată noaptea in odaita 
de alături.» Da, l-a auzit într-adevăr, dar nici această mărturie nu prezintă 
suficiente garanţii. Să vă dau un exemplu. O doamnă mi se plângea odată că n- 
a putut să închidă ochii toată noaptea din pricina unui căţel care lătra în curte. 
Şi totuşi bietul căţel, după cum am aflat mai târziu, nu lătrase decât de vreo 
două-trei ori peste noapte. Totuşi, e un lucru firesc: omul aude la un moment 
dat prin somn un geamăt, se trezeşte înciudat că nu e lăsat în pace, pentru ca 
după o clipă să adoarmă din nou. Peste două ore aude iarăşi un geamat, se 
trezeşte din nou şi adoarme la loc şi» în sfârşit, după alte două ore, tresare iar 
auzind un suspin, deci în totul somnul lui a fost tulburat numai de trei ori în 
cursul unei nopţi. A doua zi dimineaţa, respectivul se plânge că cineva a gemut 
toată noaptea şi n-a putut să închidă ochii o clipă. Şi e normal să i se pară aşa; 
de fiecare dată, în răgazul de două ore pe care i-l lăsau gemetele inoportune, 
omul a dormit şi nu-şi aduce aminte de nimic; în schimb, momentele în care a 


fost trezit din somn i-au rămas întipărite în minte si de aceea are impresia ca 
n-a avut linişte toată noaptea. «Dar de ce, de ce Smerdeakov n-a mărturisit 
nimic în biletul scris înainte de moarte? Întreabă acuzarea. A avut atâta 
conştiinţă ca să facă primul lucru, iar pe celălalt nu?» Dar, dati-mi voie, 
conştiinţa înseamnă cainta, iar sinucigaşul putea foarte bine să nu fi simţit nici 
o mustrare de cuget şi să fi făcut pasul acesta într-un moment de disperare. 
Disperarea şi cäinta sunt două sentimente cu totul diferite. Disperarea nu 
exclude ura şi înverşunarea şi, în clipa când se pregăteşte să-şi pună capăt 
zilelor, sinucigaşul e în stare să dusmaneasca de două ori mai mult pe aceia pe 
care i-a invidiat toată viata! Domnilor jurati, feriti-va să comiteti e eroare 
judiciară! Spuneti-mi, întrucât vi se pare neverosimilă ipoteza pe care v-am 
infatisat-o acum? Găsiţi că expunerea mea păcătuieşte prin ceva, că ar 
cuprinde măcar un singur lucru imposibil sau absurd? Dacă există însă o cât 
de mică posibilitate, dacă vi se pare că descoperiţi măcar o umbră de adevăr în 
tot ce v-am spus, feriti-va să dati o sentinţă de condamnare! Şi oare numai o 
umbră de adevăr sa fie în cuvintele mele? Vă jur pe tot ce am mai sfânt că sunt 
ferm convins şi cred din răsputeri în veridicitatea interpretării date de mine! Şi 
mai ales, o, mai ales, mă chinuieşte şi mă scoate din fire gândul că din toate 
probele acumulate de acuzare în sarcina inculpatului nu există niciuna cât de 
cât sigură, infailibilă şi că bietul om e pierdut numai din pricina concordantei 
ce există între aceste probe. Într-adevăr, sunt o serie de coincidente zdrobitoare 
în cazul de faţă: sângele care-i picură de pe mâini, rufăria plină de sânge, 
răcnetul ce străpunge noaptea întunecoasă: «Tu l-ai ucis pe taica-tau!»; omul 
care după ce a dat alarma se prabuseste la pământ cu capul spart, în fine, 
nenumărate referinţe, mărturii, gesturi care, toate, converg spre acelaşi punct. 
Fireşte, lucrurile astea dau de gândit şi ar putea foarte bine să influenţeze 
hotărârea dumneavoastră, domnilor jurati! Dar oare hotărârea domniilor- 
voastre poate fi atât de uşor influenţată? Aduceti-va aminte că ati fost investiţi 
cu o putere nelimitată, puterea de a lega şi a dezlega. Dar cu cât o putere este 
mai mare cu atât mai teribile pot fi urmările ei! Nu vreau să retractez aici o iotă 
din ceea ce am afirmat până acum, dar să zicem totuşi că n-ar fi aşa, să zicem 
că accept eventual motivele invocate de acuzare, admit că nefericitul meu client 
şi-a mânjit mâinile cu sângele părintesc. Repet însă că nu este decât o 
supozitie, pentru că nici o clipă n-aş putea să mă îndoiesc de nevinovăția lui! 
Să presupunem deci că inculpatul ar fi vinovat de paricid. Chiar aşa fiind, chiar 
daca aş admite lucrul acesta, vă rog, totuşi, să-mi acordati atenţie in 
continuare, fiindcă mai am de adăugat câteva cuvinte. Trebuie să vă mai spun 
ceva, deoarece simt că în inimile şi în cugetele domniilor-voastre se dă o 
crâncenă luptă... Iertati-ma pentru aceasta indiscretă aluzie la sentimentele 
dumneavoastră, domnilor jurati, dar înţeleg să spun adevărul şi să fiu sincer 
până la capăt. Să fim deci sinceri cu totii...!”. 

În momentul acela avocatul fu întrerupt de un ropot puternic de aplauze. 
Într-adevăr, rostise cu atâta convingere ultimele cuvinte, încât toată lumea 
simtise că omul avea de bună seamă ceva de spus şi că ceea ce urma să arate 


acum putea fi decisiv. Preşedintele însă ameninţă pe un ton ridicat că „va 
evacua sala” în cazul când „asemenea manifestări” se vor mai repeta. Liniştea 
se restabili numaidecât şi Fetiukovici îşi continuă pledoaria cu o voce 
schimbată, patetică, cu totul diferită de aceea care răsunase până atunci în 
incintă. 

XIII - CAZUISTICA 


»Ceea ce agraveaza situatia clientului meu, domnilor jurati, nu este numai 
existenta unei serii intregi de coincidente, proclama el. Nu, cu adevarat 
covarsitor pentru el in realitate rămâne un singur fapt: victima este propriul 
sau tata! Daca ar fi fost vorba de un simplu asasinat, dumneavoastra, tinand 
seama de lipsa sau mai bine zis de nulitatea dovezilor, de caracterul iluzoriu al 
probelor, analizate una cate una si nu privite in ansamblu, ati fi respins 
acuzaţia sau cel putin ati fi şovăit să distrugeti viata unui om numai din 
pricina unei idei preconcepute, a parerii pe care v-ati facut-o mai demult despre 
el si care, din pacate, trebuie sa recunosc, e pe deplin justificata! Aici insa nu 
este vorba de o crima oarecare, ci de un paricid! Asta impresioneaza de la bun 
inceput si inca atat de puternic, incat, fie oricat de subrede, dovezile par mai 
putin fragile, mai putin inconsistente decat sunt in realitate chiar unui om fara 
pareri preconcepute. Cum poate fi achitat un asemenea inculpat? Dar daca 
totusi el a ucis si scapa nepedepsit? Iata ce-si spune fiecare in sinea lui 
involuntar aproape, instinctiv. Da, intr-adevar, e o atrocitate fara seaman sa 
versi sangele propriului tau tata, al parintelui tau, sangele omului care ti-a dat 
fiinta, care te-a iubit, care nici o clipa nu si-a precupetit viata pentru tine, care 
a suferit ori de cate ori ai fost bolnav in copilarie, care a infruntat necazurile 
numai ca tu sa poti fi fericit, care a trait numai din bucuriile si succesele tale! 
O, sa ucizi o asemenea fiinta, marturisesc, este de neconceput! Domnilor jurati, 
ce este un tata, un parinte adevarat, ce notiune sublima, ce idee mareata se 
ascunde în acest cuvânt? Am arătat în linii generale ce înseamnă lucrul acesta. 
Dar în cazul de faţă, în cazul de care ne ocupăm acum, răposatul Feodor 
Pavlovici Karamazov nu avea niciuna din calităţile pe care le presupune 
noţiunea aceasta, aşa cum s-a conturat adineauri în sufletul nostru. Ca tată, 
Feodor Pavlovici era o adevărată calamitate. Fiindcă există părinţi care 
seamănă cu o calamitate. Sa analizăm mai îndeaproape situaţia, fără să ne 
temem a spune lucrurilor pe nume, domnilor jurati, având in vedere gravitatea 
hotărârii pe care trebuie s-o luăm. Dimpotrivă, acum mai mult ca oricând 
suntem datori să nu respingem nici o idee, să privim adevărul în faţă, să nu fim 
timorati ca nişte copii sau ca nişte femei sperioase, după fericita expresie a 
eminentului acuzator public. În rechizitoriul desfăşurat cu atâta înflăcărată 
elocinta, adversarul meu (şi mi-a fost adversar înainte chiar de a fi luat 
cuvântul) a exclamat în câteva rânduri: «Nu înţeleg să cedez nimănui dreptul 
exclusiv de a-l apăra pe inculpat, nu înţeleg să-l cedez nici chiar avocatului 
venit de la Petersburg; sunt acuzatorul lui, dar în acelaşi timp îi pot fi şi 
apărător!» Şi a accentuat de câteva ori acest lucru, uitând totuşi să menţioneze 


urmatorul fapt: daca fiorosul criminal inculpat in acest proces a putut timp de 
douazeci si trei de ani sa pastreze in sufletul lui recunostinta pentru un funt de 
alune singurului om care-l alintase în copilărie, când stătea în casa 
părintească, cu atât mai vârtos nu putea să uite în aceşti douăzeci şi trei de ani 
cum alerga acasă la taică-său «prin curtea din dos, cu piciorusele goale şi cu 
pantalonaşii prinşi într-un singur năsturaş», după mărturia doctorului 
Herzenstube, un om inimos şi plin de generozitate. Dar, domnilor jurati, la ce 
bun să cercetăm mai îndeaproape această «calamitate», la ce bun să repetăm 
inutil lucruri pe care toată lumea le cunoaşte? Ce i-a fost dat clientului meu să 
vadă întorcându-se în oraşul natal, în casa părintească? Şi de ce, de ce trebuie 
neapărat să-l considerăm o fiinţă nesimtitoare şi egoistă, un monstru? Într- 
adevăr, e irascibil, e sălbatic, e turbulent, tocmai de aceea a şi ajuns acum în 
faţa tribunalului, dar cine trebuie tras la răspundere pentru destinul lui, a cui 
este vina dacă, înzestrat cu atâta însuşiri remarcabile, cu un suflet nobil si cu 
multă sensibilitate, a primit totuşi o educaţie atât de absurdă? L-a învăţat oare 
cineva cum trebuie să se poarte, a avut grijă cineva să-i lumineze mintea, i-a 
arătat cineva măcar un pic de dragoste în copilărie? Clientul meu a crescut 
cum a dat Dumnezeu, întocmai ca o sălbăticiune. Poate că abia aştepta să se 
întâlnească cu tatăl lui după ani şi ani în care trăiseră departe unul de altul, 
poate că de mii de ori până atunci căutase să scuture amintirile vagi, 
întrezărite ca prin vis, ale copilăriei, să alunge fantomele hâde ce i-au întunecat 
pruncia, dorind din tot sufletul să-şi ierte şi să-şi imbratiseze părintele! Dar ce 
se întâmplă? Tânărul este întâmpinat cu ironii pline de cinism, cu suspiciuni şi 
sâcâieli pe socoteala banilor rămaşi în litigiu; discuţiile şi preceptele pe care le 
aude îl scârbesc şi zilnic e nevoit să asculte aceleaşi poveşti «la un paharut de 
coniac»; în sfârşit, descoperă că tatăl încearcă să-i răpească iubita cu proprii lui 
bani, banii cu care-i rămăsese dator — o, domnilor jurati, trebuie sa 
recunoasteti că lucrurile astea sunt pe drept cuvânt revoltătoare, monstruoase! 
Şi bătrânul mai îndrăzneşte încă să se plângă la toată lumea că fiu-său nu-i 
poartă respect şi este brutal cu dânsul, mai mult chiar, îl vorbeşte de rău peste 
tot, îi pune fel de fel de piedici, îl calomniază, ajunge până acolo, încât îi 
răscumpără politele ca să-l poată băga la închisoare! Domnilor jurati, asemenea 
fiinţe, crude în aparenţă, nestăpânite şi violente, cum este clientul meu, de cele 
mai multe ori ascund o inimă nespus de duioasă, pe care însă nu ştiu să şi-o 
arate. Nu radeti, vă rog, nu râdeti de aceasta asertiune! Adineauri, eminentul 
acuzator public a amintit cu o necrutatoare ironie de admiratia pe care clientul 
meu i-o poartă lui Schiller si de dragostea lui pentru tot ce este «frumos» si 
«sublim». In locul dumisale as fi ezitat sä-mi bat joc de aceste lucruri! Da, inimi 
ca a lui — o, ingäduiti-mi să iau apărarea acestor inimi rareori înţelese si de cele 
mai multe ori nedreptätite — inimile acestea sunt adesea insetate de afecţiune, 
de sublim, de dreptate, poate tocmai prin contrast cu propriul lor temperament, 
vijelios şi brutal, sunt însetate, deşi nu-şi dau seama» dar râvna asta există 
totuşi în adâncul lor! Patimase si crude în aparenţă, sunt totuşi capabile să 
iubească, de pildă, o femeie, să fie mistuite de dragoste, o dragoste eterată, 


ideala. O, nu, nu zambiti, va rog! Va asigur ca asa se intampla in majoritatea 
cazurilor cu asemenea temperamente! Atata doar ca nu pot sa-si ascunda 
patima, de multe ori manifestată cu brutalitate — este tocmai ceea ce te izbeste 
la ele, lucrul pe care toata lumea il observa, fara sa patrunda mai adanc in 
sufletul omului, să caute a vedea ce se petrece în realitate acolo! Dar patimile 
lor se sting tot atât de repede cum s-au şi aprins, toate fără excepţie; doar dacă 
se întâmplă să întâlnească o fiinţă superioară şi să stea în preajma ei, oamenii 
aceştia, în aparenţă brutali şi cruzi, caută să se primeneasca, să se îndrepte, se 
străduiesc să fie mai buni, să devină la rândul lor superiori şi sublimi, da, 
«superiori şi sublimi», oricât ar fi fost de ridiculizate aceste calificative! 
Spuneam adineauri că ar fi o nedelicatete din partea mea să insist asupra 
romanului de dragoste al clientului meu cu doamna Verhovteva. Totuşi, pot sa- 
mi îngădui unele observaţii: bunăoară, ceea ce am avut prilejul să auzim mai 
înainte n-a fost o depozitie, ci strigătul exaltat al unei femei dornice de 
răzbunare, cu toate că dânsa nu avea în nici un caz dreptul să-i reproşeze c-a 
înşelat-o, deoarece la rândul său i-a trădat dragostea! Dacă ar fi avut cât de cât 
răgazul sa chibzuiască, n-ar fi făcut aceasta depozitie! O, nu puneţi nici un 
temei pe cuvintele sale, nu, clientul meu nu este «un bandit», cum l-a numit 
dânsa! Cel ce-i iubea pe oameni mai presus decât pe sine însuşi şi a fost 
răstignit, pregătindu-se să-şi ia crucea, a spus: «Eu sunt păstorul cel bun. 
Păstorul cel bun viaţa şi-o pune pentru oile sale, ca niciuna să nu se 
prăpădească...» Să nu prăpădim şi noi fără rost un suflet omenesc! Am întrebat 
adineauri ce este un tată şi am declarat cu toată convingerea că este un cuvânt 
preţios, o noţiune măreaţă. Dar, domnilor jurati, noi trebuie să folosim cinstit 
acest cuvânt şi, pentru ca totul să fie mai lămurit, îmi voi permite să spun 
lucrurilor pe nume: un tată cum a fost răposatul Karamazov nu poate fi şi nici 
nu merită a fi considerat aşa. Dragostea filială este imposibilă, mai mult chiar, 
absurdă atunci când tatăl căruia îi e acordată nu justifică acest sentiment. Nu-i 
cu putinţă să creezi dragoste din nimic, din nimic nu poate făuri decât 
Dumnezeu. «Şi voi, părinţilor, nu intaratati la mânie pe copiii voştri», scrie 
apostolul cu inima înflăcărată de iubire. N-am pomenit cuvintele Sfintei 
Scripturi de dragul clientului meu, ci am ţinut să le reamintesc tuturor 
părinţilor, în ce calitate îmi îngădui să dau invataminte părinţilor, cine m-a 
împuternicit s-o fac? Nimeni. Dar mă adresez lor ca om şi cetăţean: vivos voco! 
{70} Petrecerea noastră printre cele pământeşti este de scurtă durată, dar, cat 
ar fi ea de scurtă, avem totuşi timpul să săvârşim atâtea lucruri rele şi să 
rostim multe vorbe nesocotite! Să căutăm deci să folosim orice moment în care 
ne aflăm împreună pentru a ne spune unii altora măcar un cuvânt bun. Aşa şi 
eu am căutat să mă folosesc de faptul că mă aflu aici. De aceea doar ne-a fost 
dăruită din voinţa suveranului această tribună, pentru ca de la înălţimea ei 
toată Rusia să ne poată auzi. Aşadar, nu pentru părinţii care se află aici, în 
sală, am vorbit, ci mă adresez tuturor celor ce au copii şi le spun: «Şi voi, 
părinţilor, nu intaratati la mânie pe copiii voştri!» Da, să împlinim noi înşine 
mai întâi învăţătura lui Hristos şi abia după aceea să cerem acelaşi lucru 


copiilor nostri. Altfel, nu ne putem numi pärintii, ci dusmanii lor, iar ei nu sunt 
copiii nostri, ci dusmanii nostri, pe care noi insine ni i-am facut vrajmasi! «Cu 
ce măsură masurati vi se va măsura!» — asta iarăşi nu v-o spun eu, ci cuvântul 
Evangheliei, care ne învaţă să măsurăm cu aceeaşi măsură de care am avut 
parte noi. Putem noi, oare, să-i acuzăm pe copii când ne întorc, măsură pentru 
măsură, ceea ce le-am oferit noi? Recent, în Finlanda, o fată băgată la stăpân a 
dat de bănuit c-ar fi adus pe lume clandestin un prunc. A fost pusă sub 
urmărire şi, în cele din urmă, în podul casei, dosită într-un cotlon, după nişte 
cărămizi, s-a descoperit o ladă de a cărei existenţă nu ştia nimeni. Lada a fost 
deschisă şi înăuntru s-a găsit cadavrul unui nou-născut pe care fata îl omorâse 
cu mâinile ei. În aceeaşi ladă se mai aflau scheletele altor doi prunci ucişi, aşa 
cum ea însăşi a mărturisit, îndată după naştere. Domnilor jurati, vă întreb, era 
oare fata aceea mama copiilor ei? Da, e adevărat, ea îi adusese pe lume, dar era 
oare mama lor în înţelesul deplin al cuvântului? S-ar încumeta cineva dintre 
noi să rostească numele sfânt de mamă vorbind despre ea? Trebuie să privim 
adevărul în fata cu tot curajul, domnilor jurati, să lăsăm deoparte orice 
reticenta, suntem datori sa procedăm asa în clipa asta, nu trebuie să ne temem 
de anumite expresii sau noţiuni, ca precupetele moscovite, care pretutindeni 
văd numai «duhuri rele» şi «stafii». Dimpotrivă, să dovedim că progresul realizat 
de omenire în ultimii ani a influenţat şi evoluţia noastră şi să spunem deschis: 
nu ajunge să dai viata unui copil pentru a fi tatăl lui, mai e necesar să şi arăţi 
că eşti demn de acest nume. O, fireşte, există şi o altă concepţie, o altă 
interpretare dată acestui cuvânt, potrivit căreia tatăl, chiar dacă este o fiară, 
chiar dacă este duşmanul propriilor săi copii, rămâne totuşi tatăl lor numai şi 
numai pentru că el le-a dăruit viaţa. Dar asta este o concepţie pe care aş numi- 
o mai curând mistică, pe care n-o pot accepta cu raţiunea, ci numai cu credinţa 
sau, mai clar, trebuie sa cred pe cuvânt că aşa este, după cum cred atâtea 
lucruri pe care nu le înţeleg, dar în care totuşi religia îmi porunceşte să cred. O 
asemenea concepţie însă nu poate avea nici o contingenta cu domeniul vieţii 
reale. Domeniul acesta, domnilor, nu beneficiază numai de drepturi, ci, în 
acelaşi timp, ne impune şi mari datorii şi, dacă vrem să fim umani, să fim 
adevăraţi creştini în sfârşit, suntem datori, suntem obligaţi să promovăm 
numai convingerile justificate de raţiunea şi experienţa noastră, convingeri ce 
au fost trecute prin focul analizei; într-un cuvânt, să procedăm cu o matură 
judecată si nu in mod irațional, ca în vis sau în delir, ca să nu pricinuim vreun 
neajuns semenilor noştri, să nu-i facem să sufere şi să nu-i nenorocim. lată ce 
înseamnă a face o faptă cu adevărat creştinească şi nu săvârşită sub egida 
misticismului, ci a raţiunii, o faptă menită a dovedi iubirea noastră de 
oameni...” 

În momentul acela, în sală izbucniră aplauze furtunoase, dar Fetiukovici 
dădu din mâini, ca şi cum ar fi implorat galeria să nu-l întrerupă, lăsându-l să 
isprăvească ceea ce avea de spus. Publicul se linişti numaidecât şi oratorul 
putu să continue: „Credeţi oare, domnilor jurati, că odraslele noastre, care au 
atins vârsta adolescenţei şi au început să judece lucrurile, nu-şi pun la rândul 


lor aceste intrebari? Fara indoiala si nu le putem pretinde, fireste, sa le 
ocoleasca, fiindca ar insemna sa le cerem un lucru imposibil! Privelistea pe care 
i-o ofera un tata nevrednic in comparatie cu pärintii, tatii altor copii, de o 
seama cu el, toti oameni de isprava, trezeste in mintea adolescentului, fara voia 
lui, unele intrebari dureroase, intrebari la care primeste räspunsuri stereotipe: 
«El ţi-a dat viata, eşti sânge din sângele lui si, deci, dator să-l iubeşti». Fara sa 
vrea, adolescentul cade pe ganduri: «Dar oare el m-a iubit atunci cand mi-a dat 
viata? Se intreaba el din ce in ce mai nedumerit. Oare m-a zamislit de dragul 
meu? In clipa cand, cuprins de patimä si poate infierbantat de bautura, m-a 
conceput, nici nu ma cunostea, nu stia macat daca am sa fiu bäiat sau fata, cel 
mult mi-a transmis darul betiei, singurul dar pe care l-am primit de la el... De 
ce atunci trebuie să-l iubesc? Numai pentru că m-a adus pe lume, ca dupa 
aceea nici să nu se mai uite la mine?» O, poate că aceste întrebări vi se par prea 
brutale sau crude, dar să nu pretindem de la o minte tânără o cumpătare ce 
nu-i stă în fire. «Nu te pune cu firea: o dai afară pe uşă şi-ţi intra pe fereastră!» 
{71} zice proverbul şi apoi — şi asta în primul rând - să nu ne fie teamă să 
spunem lucrurilor pe nume şi să rezolvăm problema aşa cum ne dictează 
raţiunea şi dragostea de oameni, nu ideile mistice. Dar cum s-o rezolvăm? lată 
cum: băiatul să vină în faţa tatălui său şi să-l întrebe cu toată seriozitatea: 
«Tată, spune-mi, de ce trebuie să te iubesc? Dovedeşte-mi, tată, că se cuvine 
într-adevăr să te iubesc!» Şi dacă tatăl va avea puterea, se va simţi în stare să-i 
răspundă, să-i dovedească lucrul acesta, atunci vom putea spune că avem de-a 
face cu o adevărată familie, o familie normală, care se bizuie nu numai pe o 
simplă superstiție, o idee mistică, preconceputa, ci pe temelii rationale, sigure 
şi adânc umaniste. În caz contrar, dacă tatăl nu va fi în măsură să dovedească 
nimic, familia nu mai există ca atare; tatăl nu se mai poate numi aşa, iar fiul 
capătă dreptul şi libertatea să-l socotească pe viitor un străin, dacă nu chiar un 
duşman. Tribuna noastră, domnilor jurati, trebuie să fie o scoala a adevărului 
şi a ideilor sănătoase!” Un ropot nestăvilit de aplauze frenetice întrerupseră 
elocinta cuvântătorului. Fireşte, nu toată lumea aplauda, în orice caz însă o 
jumătate din sală isi manifesta entuziasmul. Şi printre cei ce-i ovationau erau 
destui părinţi, mame şi taţi. De sus, unde sedeau doamnele, se auzeau tipete 
stridente, aclamații. Cuconetul flutura batiste. Preşedintele agita din răsputeri 
clopotelul. Era pur şi simplu indignat de comportarea publicului, totuşi, nu 
îndrăzni să evacueze sala, asa cum amenintase cu putin înainte, fiindcă 
oratorul era aplaudat si incurajat cu fluturaturi de batiste chiar si de 
persoanele simandicoase, care ocupau locuri in spatele tribunei completului de 
judecata, pe scaunele special instalate acolo cu ocazia procesului; majoritatea 
oameni in varsta, decorati cu ordine inalte, asa incat, atunci cand larma se mai 
potoli, presedintele se multumi sa avertizeze din nou cu severitate asistenta cu 
evacuarea salii, iar Fetiukovici, emotionat si triumfator, isi continua pledoaria. 
»Domnilor jurati, va amintiti, desigur, de noaptea fatala, care a revenit 
mereu in discutie in cursul acestui proces, cand fiul a escaladat gardul casei 
parintesti si, patrunzand in odaia tatalui sau, s-a trezit la un moment dat fata 


în fata cu cel ce i-a dăruit viata, cu duşmanul lui, cu omul care îi făcuse numai 
rau de cand venise pe lume. Insist din nou: nu dupa bani venise acolo in 
noaptea aceea; acuzatia de tâlhärie este cu desävârsire absurda, asa cum am 
aratat mai inainte! Si nici cu gandul de a ucide n-a dat buzna in casa; daca ar 
fi premeditat crima, ar fi căutat cel putin să se inarmeze din timp, pe cand el n- 
a avut in mână decât pisälogul pe care-l apucase instinctiv, fără să ştie ce face. 
Să zicem că şi-a înşelat tatăl, folosind ilicit semnalul, să zicem că până la urmă 
a pătruns totuşi în casă — am spus şi repet că nu acord nici un credit acestei 
versiuni — dar să presupunem c-ar fi fost aşa! Domnilor jurati, vă jur pe tot ce 
am mai sfânt că dacă rivalul său ar fi fost un străin şi nu propriul lui tată, 
inculpatul ar fi străbătut în goană odăile şi, convingându-se că nu exista nici o 
femeie în casă, ar fi plecat valvârtej, fără să-i facă nici un rău. Poate că l-ar fi 
lovit cel mult sau l-ar fi imbrancit, atâta tot, fiindcă numai de el nu-i ardea 
atunci, fiindcă nu avea nici o clipă de pierdut, trebuia neapărat să afle unde 
este dânsa. Dar rivalul acesta era tatăl, era părintele lui! O, totul a pornit de 
aici, din momentul când a văzut înaintea ochilor chipul tatălui său, al omului 
care l-a urât din copilărie, care l-a duşmănit şi a căutat să-l jigneasca la tot 
pasul, ca până la urmă să i se aşeze de-a curmezişul drumului, devenind 
rivalul său odios! Fără să vrea, s-a simţit dintr-o dată cotropit de o ură 
nestăvilită care nu i-a mai lăsat răgaz să judece: într-o clipă, totul a fost 
răscolit din adâncuri în sufletul său! O nebunie subită a pus stăpânire pe el, 
dar în acelaşi timp s-a produs şi o puternică reacţie psihică, fiindcă natura se 
răzbună cu o nestăvilită forţă şi inconştient, ca orice fenomen natural, ori de 
câte ori legile ei eterne sunt nesocotite. Dar ucigaşul n-a săvârşit nici de astă 
dată o crimă - declar sus şi tare, afirm cu toată convingerea lucrul acesta - nu, 
şi-a agitat doar mâna în care ţinea pisălogul, într-un gest de revoltă şi scârbă, 
fără nici o intenţie criminală, neştiind că va ucide. Să nu fi avut în mână 
blestematul acela de pisălog, poate că l-ar fi snopit în bătaie pe bătrân, fără să-l 
ucidă totuşi. Luând-o apoi la goană, nici măcar nu şi-a dat seama că bătrânul 
ce zăcea doborât pe podele era mort. Nu, o crimă săvârşită în condiţiile astea 
nu mai are caracterul unei crime. Şi în nici un caz nu se poate numi un 
paricid. Nu, când victima e un tată de genul acesta, crima nu mai poate fi 
socotită un paricid decât dintr-o prejudecată. Dar în cazul de faţă poate fi vorba 
de o crimă? Vă întreb iarăşi din adâncul conştiinţei mele! Domnilor jurati, noi il 
vom condamna şi atunci cu siguranţă osânditul îşi va spune: «Oamenii aceştia 
n-au căutat în nici un fel să-mi schimbe destinul, n-au avut grijă de educaţia, 
de învăţătura mea, nu şi-au dat osteneala să devin mai bun, să facă un om din 
mine. Nu m-au hrănit, nici nu mi-au dat să beau, am zăcut gol în temniţă şi n- 
au venit la mine, iar acum tot ei mă trimit la ocnă. Suntem chit, aşadar, nu le 
mai datorez nimic şi n-am să mai fiu dator nimănui cu nimic în vecii vecilor. 
Sunt răi, am să fiu şi eu tot aşa. Sunt cruzi, am să fiu la rândul meu crud.» 
Iată ce-şi va spune în sinea lui, domnilor jurati! Şi, vă jur, osândindu-l nu veţi 
face decât să-l scäpati de o povară, să-i usurati conştiinţa, şi-n loc să se 
căiască, va blestema sângele pe care l-a vărsat. Şi totodată veţi pierde un suflet 


care încă mai putea să renască la o viata noua, fiindcă omul va rămâne surd si 
orb toată viata. Vreti, în schimb, să-i daţi o pedeapsa mult mai grea, o osanda 
cumplită, cea mai cumplită din câte există, în asa fel ca să-l salvaţi de la pieire 
şi să-i regenerati definitiv sufletul? Dacă da, atunci copleşiţi-l cu marinimia 
dumneavoastră! Veţi vedea cum se va înfiora, cum se va cutremura toată fiinţa 
lui: «Voi fi în stare să suport atâta dragoste, atâta bunătate? Merit eu oare toate 
astea?» se va întreba. O, îi cunosc inima şi ştiu cât e de nobilă, pe cât e de 
sălbatică, domnilor jurati! Însetată de un act măreț de iubire, se va prosterna în 
fata supremei dumneavoastră generozitati şi, cuprinsă de înflăcărare, se va 
reîntoarce la viaţă pe veci! Există suflete mici care, în meschinăria lor, acuză o 
lume întreagă. Faceţi însă ca sufletul acesta să fie uluit de îndurarea 
dumneavoastră, dovediti-i dragostea dumneavoastră şi îşi va blestema fapta, 
fiindcă în el există în germene atâtea însuşiri bune! Orizontul se va deschide 
vast în faţa sa şi sufletul lui îşi va da seama dintr-o dată cât de milostiv este 
Dumnezeu si cât de buni şi drepţi pot fi oamenii. Cainta şi datoria nemasurata 
pe care o va avea de răscumpărat îl vor face să se cutremure în sine, covârşit. 
Şi nu va mai spune atunci: «Suntem chit», ci: «Sunt vinovat în fata tuturor 
oamenilor şi nevrednic sunt, cel mai nevrednic dintre toţi». Şi va striga cu 
obrajii scaldati în lacrimi de pocăință si cu inima mistuită de o sfântă 
înduioşare: «Oamenii sunt mai buni decât mine, fiindcă nu m-au osândit, ci au 
căutat să mă izbăvească!» O, pentru dumneavoastră este atât de uşor să faceţi 
acest act de clementa, fiindcă, în lipsa unor probe care să aibă măcar o 
aparenţă de veridicitate, veţi ezita desigur să declaraţi: «Da, este vinovat». Mai 
bine să scape zece vinovaţi nepedepsiti decât să fie pedepsit un singur 
nevinovat! Auziti, auziti oare maretul glas al secolului trecut, glasul ce răsună 
prin vremuri din cuprinsurile glorioasei noastre istorii? Trebuie, oare, ca eu, un 
biet om neînsemnat, să vă aduc aminte că justiţia rusă nu înseamnă numai 
osândirea, dar şi izbăvirea unui om rătăcit? Lăsaţi popoarele celelalte să se ţină 
cu stricteţe de litera legii, noi urmărim în primul rând spiritul şi sensul ei, 
mântuirea şi regenerarea morală a celor ce au pornit pe calea pierzării. Şi dacă 
este asa, dacă într-adevăr tara noastră şi justiţia au asemenea nazuinte, fie ca 
Rusia să meargă tot înainte, n-o mai speriaţi, o, vă rog, n-o mai alarmati cu 
troicile dumneavoastră năprasnice, de care se feresc cu spaimă şi cu repulsie 
toate popoarele! Nu o troica vijelioasă, ci un măreț car triumfal rus, care se 
îndreaptă maiestuos şi liniştit spre telul său. Soarta clientului meu este în 
mâinile dumneavoastră şi tot în mâinile domniilor-voastre se află şi soarta 
adevărului nostru rus! Şi dumneavoastră îl veţi salva, veţi lupta pentru el, 
dovedind că are cine să-l apere şi că se află în mâini bune!” 

XIV — MUJICII S-AU ȚINUT TARI. 

Cu aceste cuvinte, domnul Fetiukovici îşi încheie pledoaria şi de astă 
dată entuziasmul publicului se dazlantui vijelios, cu o putere nestăvilită. Orice 
încercare de a-l stăpâni ar fi fost inutilă; femeile plângeau, plângeau chiar şi 
bărbaţii, ba am văzut şi doi demnitari cu ochii umezi de lacrimi. Resemnat, 
preşedintele nu se mai grăbi să-şi agit clopotelul. „Ar fi fost un adevărat 


sacrilegiu sa infranezi un entuziasm ca asta”, argumentau mai apoi cu infocare 
doamnele noastre. Oratorul insusi era sincer miscat. In momentul acela Ippolit 
Kirillovici se ridica de la locul lui, intentionand sa ,vorbeasca in replica”. 
Interventia lui fu primita cu ostilitate: ,Cum? Ce inseamna asta? Mai 
îndrăzneşte să spună ceva?” ciripira doamnele. Dar chiar dacă ar fi ciripit tot 
cuconetul de pe fata pământului, începând cu onorata doamnă procuror, soţia 
lui Ippolit Kirillovici, nimic nu l-ar fi putut opri să ia cuvântul. Era palid şi 
înfrigurat de emoție; primele fraze pe care le rosti aproape că nu se desluşiră; 
gâfâia, nu reuşea să articuleze corect cuvintele, se încurca. Îşi reveni însă 
repede. Din cel de-al doilea discurs al său voi spicui doar câteva fraze. 

». Am fost acuzaţi adineauri c-am fi născocit romane peste romane. Dar 
ce a făcut, la rândul său, apărarea decât să fabuleze tot timpul, oferindu-ne un 
ciclu întreg de romane? Mai lipseau doar versurile. În aşteptarea iubitei, Feodor 
Pavlovici rupe plicul şi-l aruncă pe jos. Sunt citate chiar şi cuvintele pe care le- 
ar fi rostit în această palpitantă ocazie. Puteţi să spuneţi, oare, că nu este un 
poem? În ce fel ni se poate dovedi c-a scos banii din plic, cine l-a auzit vorbind? 
Feciorul Smerdeakov, un biet neisprăvit, devine ca prin miracol un erou de tip 
byronian, care vrea să se răzbune pe întreaga societate pentru faptul că este 
copil din flori — oare asta cum se cheamă dacă nu tot un poem? Cât priveşte 
povestea cu fiul care dă buzna în casa părintească şi care îşi omoară tatăl, fără 
ca să-l omoare totuşi, aici nu mai este vorba nici de un roman, nici de un 
poem, ci de un sfinx care ne propune o serie de enigme atât de dificile, încât nu 
le poate rezolva cu siguranţă nici el. Din moment ce a ucis, înseamnă că e 
vorba de o crimă. Cum poate să ucidă cineva fără să fie un criminal, aşa ceva 
depăşeşte înţelegerea noastră! Ni se spune apoi că tribuna noastră este o 
tribună a «noţiunilor sănătoase» şi a adevărului şi iată că de la înălţimea acestei 
tribune închinate «noţiunilor sănătoase ni-e dat să auzim pronuntandu-se sub 
pecetea jurământului axioma că a numi paricid fapta unui fiu care-şi 
asasinează tatăl nu este decât o prejudecată! Dar dacă paricidul este o 
prejudecată şi dacă fiecare copil îşi va supune tatăl la un interogatoriu, 
somându-l să-i răspundă: «Tată, de ce trebuie să te iubesc?», ganditi-va unde o 
să ajungem, ce o să se întâmple cu temeliile societăţii noastre, ce soartă o să 
aibă familia noastră? Paricidul, pasămite, e unul şi acelaşi lucru cu «stafiile» 
precupetei moscovite! Cele mai preţioase, cele mai sfinte precepte pe care se 
sprijină menirea justiţiei ruse şi de care depinde viitorul ei sunt denaturate, 
interpretate alandala, numai şi numai pentru ca oratorul să-şi atingă scopul, 
să obţină absolvirea pentru o faptă ce nu poate fi absolvită. «O, copleşiţi-l cu 
mărinimia dumneavoastră!» exclama apărătorul, e tocmai ceea ce aşteaptă şi 
criminalul şi mâine chiar toată lumea o să vadă ce copleşit va fi! Nu crede, oare, 
apărătorul ca exigenţele dumisale sunt prea modeste atunci când cere numai 
achitarea inculpatului? De ce n-ar pretinde instanţei instituirea unei burse care 
să poarte numele paricidului, pentru ca fapta lui să rămână de-a pururi săpată 
în memoria posterităţii şi a tinerei generaţii? Apărarea îşi permite chiar să 
aducă unele corective Evangheliei şi religiei: «Toate astea, declară ea, sunt 


conceptii mistice, pe cand noi propovaduim adevaratul crestinism, verificat de 
ratiune, trecut prin focul analizei si al notiunilor sänätoase». Si iata, in fata 
noastra incepe sa se contureze o falsä imagine a lui Hristos! «Cu mäsura cu 
care masurati, vi se va masura»? Proclama apararea, pentru a conchide apoi ca 
Mântuitorul ne-ar fi poruncit să întoarcem tuturor măsura pe care am primit-o 
de la ei — şi toate astea proclamate sus şi tare, de la tribuna noţiunilor 
sănătoase! Apărarea nu deschide Evanghelia decât în ajunul proceselor, ca să 
arate apoi cât de profund cunoaşte o operă, orice s-ar zice, atât de originală, 
care poate să prindă bine la nevoie, să fie de efect în anumite împrejurări, după 
necesitati, fireşte, totul după necesităţi! Iar Hristos ne-a poruncit să procedăm 
tocmai invers, să ne ferim a ne lua după oamenii răi, să iertăm celor ce ne-au 
greşit şi să le întindem obrazul, iar nu să le plătim măsură pentru măsură. lată 
ce ne învaţă Dumnezeul nostru şi nicidecum c-ar fi o prejudecată să-i 
împiedicăm pe copii de a săvârşi o nelegiuire, omorându-şi părinţii. Noi nu ne 
incumetam să corectäm de la înălţimea tribunei adevărului si a noţiunilor 
sănătoase Evanghelia, aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeul nostru, pe care 
apărarea nu binevoieşte să-l numească decât «cel ce a iubit omenirea mai 
presus decât pe sine însuşi şi a fost răstignit», când toată Rusia pravoslavnica îl 
preamăreşte spunându-i: «Tu eşti Domnul-Dumnezeul nostru!» „Preşedintele 
interveni, curmând elanul oratorului pe care-l rugă să nu exagereze, să 
păstreze limitele cuvenite etc, etc, făcându-i, adică, recomandatiile pe care le 
fac în asemenea ocazii toţi preşedinţii de tribunal. De altfel, se simţea oarecare 
agitaţie şi în sală. Publicul se sucea pe scaune, se auzeau exclamatii indignate. 
Fetiukovici nu se arătă de loc dispus să-i dea replica; se urcă la tribună numai 
ca să rostească cu mâna pe inimă şi cu o voce profund jignită câteva cuvinte 
pline de demnitate. Strecura din nou unele aluzii ironice la „romanele” si 
„psihologia” procurorului şi găsi prilejul chiar să-l ia în şfichi: „Jupiter, de ce 
eşti supărat? Înseamnă că n-ai dreptate”, ceea ce provocă o vie ilaritate în 
rândurile publicului care-şi manifestă astfel simpatia, cu atât mai mult cu cât 
Ippolit Kirillovici nu semăna nici pe departe cu Jupiter. Apoi, cu toată 
demnitatea cuvenită, Fetiukovici declară că nici nu va încerca măcar să 
răspundă la acuzaţia că ar permite tinerei generaţii să-şi omoare părinţii. Cât 
despre „falsa imagine a lui Hristos” şi faptul că n-a binevoit să-l numească 
Dumnezeu, ci doar „cel ce a iubit omenirea mai presus decât pe sine însuşi şi a 
fost răstignit”, ceea ce ar fi — zice-se — „în contradicţie cu religia ortodoxa si în 
orice caz nu se cădea să fie rostit de la înălţimea unei tribune a adevărului şi a 
noţiunilor sănătoase”, Fetiukovici dădu să se înţeleagă c-ar fi vorba de o 
„insinuare”, adăugând că, atunci când acceptase să vină aici, fusese convins că 
tribuna noastră era cel puţin ferită de asemenea acuzaţii „primejdioase pentru 
persoana mea, ca supus şi devotat cetăţean...” Preşedintele interveni din nou, 
întrerupându-l. Fetiukovici se înclină în fata publicului şi-şi încheie astfel 
pledoaria, în rumoarea sălii ce-şi manifesta aprobarea. Cât despre Ippolit 
Kirillovici — asta era cel putin părerea doamnelor - fusese „distrus definitiv”. 


Să dădu apoi ultimul cuvânt acuzatului. Mitea se scula, dar nu avu prea 
multe de spus. Era răpus de oboseală trupeste si sufleteşte. Aerul degajat si 
sfidător cu care intrare dimineaţă în sală dispăruse aproape cu desăvârşire. Ai 
fi zis că încercarea prin care trecuse în ziua aceea îl zguduise pentru toată 
viaţa, că întâmplările pe care le trăise îi deschiseseră ochii, îl făcuseră să-şi dea 
seama de o mulţime de lucruri esenţiale, lucruri pe care mai înainte nu le 
înţelegea, îi slăbise şi glasul, nu mai vocifera ca până atunci. În cuvintele lui se 
simţea o umilinţă pe care n-o avusese mai înainte, vorbea ca un om înfrânt, 
doborât la pământ. 

„Ce aş putea să va mai spun, domnilor jurati? A venit ziua când trebuie 
să dau socoteală de faptele mele, simt mâna Celui-de-Sus deasupra capului 
meu. Omul păcătos şi desfrânat de până acum nu mai există. Dar, spovedindu- 
mă în-clipa asta în faţa dumneavoastră ca în faţa lui Dumnezeu, vă 
mărturisesc: N-am vărsat sângele tatălui meu şi nu sunt vinovat! Repet pentru 
ultima oară: Nu l-am omorât eu! Am fost un descreierat, dar am prețuit 
totdeauna binele. Am dorit mereu să mă îndrept şi totuşi am trăit ca o fiară 
sălbatică. Îi mulţumesc domnului procuror, am avut multe de învăţat azi de la 
dânsul, a spus o mulţime de lucruri despre mine pe care nici nu le bănuiam, 
dar nu este adevărat că l-am ucis pe tata, aici a greşit! Îi mulţumesc si 
apărătorului-meu; am plâns ascultându-l, dar nu-i adevărat că l-am ucis pe 
tata, nu trebuia nici măcar să presupună aşa ceva! Nu credeţi ce spun medicii, 
sunt în toate minţile, numai sufletul mi-e ca plumbul de greu. Dacă mă veţi 
ierta, dacă îmi veţi da drumul, am să mă rog lui Dumnezeu pentru domniile- 
voastre. Voi căuta să fiu mai bun, vă jur pe ce am mai sfânt, martor mi-e 
Dumnezeu! lar dacă mă veţi osândi, voi frânge cu mâinile mele sabia deasupra 
capului şi voi săruta apoi frânturile! Dar fie-vă milă de mine, nu mă lăsaţi fără 
Dumnezeu: mă cunosc prea bine şi ştiu c-am să mă răzvrătesc! Mi-e sufletul 
greu, domnilor, din cale-afară de greu... Fie-vă milă de mine!” 

Se prăbuşi pe bancă, glasul i se stinse brusc, aşa încât ultima frază abia 
dacă putu s-o îngaime. 

Completul de judecată stabili întrebările şi ceru părţilor să depună 
concluziile. Dar voi trece peste celelalte detalii, în sfârşit, juratii se ridicara si 
părăsiră sala de şedinţe pentru a delibera. Preşedintele era extrem de obosit, 
aşa că se mulţumi să le adreseze doar câteva cuvinte fără prea mare 
convingere: „Căutaţi să judecaţi lucrurile fără părtinire, nu vă lăsaţi influenţaţi 
de vorbele meşteşugite ale apărării, cantariti bine totul, nu trebuie să uitaţi ca 
aveţi o misiune grea de îndeplinit” etc, etc. 

Juratii ieşiră din sală şi şedinţa fu suspendată. Publicul putea acum să- 
şi părăsească locurile, să facă câţiva paşi, să-şi împărtăşească impresiile 
acumulate între timp, sa ia o gustare la bufet. Era foarte târziu, aproape unu 
noaptea, dar nimeni nu se îndura să plece acasă. Toată lumea era cu nervii 
incordati, surescitată, nimeni nu se mai gândea la odihnă. Fiecare aştepta cu 
palpitatii verdictul, deşi nu toţi aveau îndoieli. Doamnele, de pildă, stăteau ca 
pe ghimpi, cuprinse de o nerăbdare înfrigurată, dar în sinea lor se simțeau 


linistite: „Nu se poate, îşi ziceau ele, e imposibil să nu-l achite”. Toate se 
pregăteau pentru clipa emoţionantă când entuziasmul avea să câştige întreaga 
sală. Mărturisesc că şi printre bărbaţi foarte mulţi aveau certitudinea că 
inculpatul va fi achitat. Unii se bucurau, alţii stăteau incruntati, iar alţii 
umblau cu capul în pământ. Ce n-ar fi dat ei ca Mitea să nu scape cu o 
sentinţă de achitare! Fetiukovici era ferm convins de succes. Lumea se 
inghesuia în jurul lui, primea felicitări, era măgulit. 

După cum am auzit mai târziu, se pare că la un moment dat ar fi spus în 
mijlocul unui grup de spectatori: 

— Există nişte fire invizibile care-l leagă pe apărător de jurati şi care se 
urzesc, se presimt încă din timpul pledoariei. Le-am simţit în timp ce vorbeam 
şi ştiu că există într-adevăr. Procesul este ca şi câştigat, vă garantez. 

— O să vedem ce au să răspundă mujicii noştri! Spuse un domn 
încruntat, corpolent şi ciupit de vărsat, care avea o moşie în apropierea 
oraşului, alăturându-se unui grup şi amestecându-se în discuţie. 

— Nu sunt numai mujici. Sunt şi patru funcţionari printre ei. 

— Îl cunoaşteţi pe Nazariev, pe Prohor Ivanovici, negustorul? E în juriu, 
ştiţi, cel cu medalia pe piept! 

— Ce-i cu el? 

— E deştept foc. 

— Păi aproape că n-a scos o vorbă tot timpul. 

— Asa-i el, tăcut, dar poate că face mai bine. Cine să-i dea lecţii, ăsta de 
la Petersburg? Ştie el mai mult decât tot Petersburgul! Gândiţi-vă, are 
doisprezece copii! 

— Cum, credeţi că s-ar putea să nu-l achite? Se miră cu glas tare, într- 
un alt grup, un funcţionar tinerel. 

— Au să-l achite, cu siguranţă! Rosti categoric cineva. 

— Ar fi o ruşine, o infamie să nu-l achite! Dădea din mâini funcţionarul. 
Chiar dacă ar fi ucis, există totuşi părinţi şi părinţi! Şi pe urmă era exasperat, 
ajunsese la capătul puterilor... Probabil că aşa s-a întâmplat, cum spunea 
avocatul, a agitat mâna în care ţinea pisălogul şi l-a lovit din întâmplare. Au 
făcut totuşi o greşeală c-au încercat să dea vina pe fecior. A fost o scenă 
ridicolă, atâta tot. În locul apărătorului aş fi spus pe şleau: da, el a ucis, dar nu 
este vinovat, dracu să vă ia! 

— Păi cam aşa a şi spus, numai că nu ne-a dat dracului. 

— Ba nu, Mihail Semeonâci, e ca şi când ne-ar fi dat! Interveni un glas 
pitigaiat. 

— Va aduceti aminte, domnilor, ca in postul mare a fost achitata o actrita 
care a tăiat beregata soţiei amantului ei... 

— Dar n-a apucat s-o ucidă! 

— Da, dar totuşi a încercat! 

— Ţi-a plăcut cum a vorbit despre copii? Admirabil! 

— Admirabil! 

— Dar povestea cu misticismul, ce zici? 


— Lasati incolo misticismul! Exclama cineva. Ganditi-va mai bine ce-o sa 
pateasca bietul Ippolit, vai de capul lui! Doamna procuror o sa-i scoata ochii 
maine pentru Mitenka! 

— E aici in sala? 

— Nu e. Să fi fost, i-i scotea de mult. A rămas acasă, o dor dinţii. He-he- 
he! 

Într-un alt grup: 

— S-ar putea totuşi ca Mitenka să fie achitat. 

— Te pomenesti că mâine, de bucurie, o să dărâme totul la ,Metropol”, 
zece zile în şir o să umble beat! 

— Aşa e el, dat dracului! 

— Păi sigur, trebuia să-şi vâre dracu si aici codita, că de n-ar fi fost el 
amestecat, nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Bine, domnilor, să zicem: elocinta-i elocinta, totuşi, ganditi-va, ce-ar fi 
dacă toată lumea ar lua câte o greutate de cântar şi s-ar apuca să spargă 
capetele părinţilor? Unde ajungem? 

— Dar carul, carul triumfal, vă aduceţi aminte? 

— Da, dintr-o biată căruţă a făcut un car de triumf. 

— Şi mâine din carul de triumf o să facă iar o droagă, „după necesităţi, 
mă rog, după necesităţi”... 

— Tare mai sunt şmecheri oamenii de azi! Oare mai există dreptate la noi 
în Rusia sau nu mai există de loc? 

Se auzi sunand clopotelul. Juratii deliberaseră exact o oră, nici mai mult, 
nici mai puţin. O tăcere adâncă se lăsă în incintă după ce fiecare se aşeză la 
locul lui. Îmi amintesc perfect momentul când juriul intră din nou în sală. În 
sfârşit! Nu voi reproduce toate întrebările, punct cu punct, le-am şi uitat, de 
altfel. Tin minte doar răspunsul la prima întrebare, care era şi cea mai 
importantă, a preşedintelui: dacă inculpatul a ucis cu premeditare ca să-şi 
jefuiască victima - nu-mi amintesc exact termenii. Publicul aştepta cu 
răsuflarea oprită. Purtătorul de cuvânt al juriului, un funcţionar, cel mai tânăr 
dintre toţi, rosti tare şi răspicat în liniştea mormântală a sălii: 

— Da, e vinovat! 

Şi la fiecare întrebare, pe rând, acelaşi răspuns: vinovat, vinovat, vinovat, 
fără nici un fel de circumstanta atenuanta! Nimeni nu se aştepta la o asemenea 
lovitură, toată lumea era convinsă că, în cel mai rău caz, inculpatului i se vor 
acorda circumstanţe atenuante! În incintă domnea aceeaşi tăcere de moarte, 
toţi rămăseseră ca impietriti în bănci — şi cei care doreau condamnarea 
acuzatului şi cei care ar fi vrut să fie achitat. Asta însă numai în primele 
minute, pentru că după aceea fu o zăpăceală şi o fierbere nemaipomenite. 
Publicul masculin, în marea lui majoritate, părea satisfăcut. Unii chiar îşi 
frecau mâinile, fără a se gândi măcar să-şi ascundă bucuria. Nemultumitii erau 
plouati, dădeau din umeri, susoteau între ei si parcă nu-şi puteau veni în fire. 
Dar, Doamne-Dumnezeule, nu vă mai spun ce a fost pe cucoanele noastre! Am 
crezut c-au să facă o răscoală. La început nu le veni să-şi creadă urechilor. 


Apoi, cand peste tot se auzira exclamatii: „Ce-o mai fi si asta? Ce înseamnă 
asta? Sarira toate in picioare si incepura sa se agite. Aveau probabil impresia 
ca lucrurile mai puteau fi inca schimbate si chiar imediat, ca ar mai putea 
interveni ceva. In momentul acela Mitea se ridicä de pe banca si, cu bratele 
întinse înainte, strigă cu un glas sfasietor: 

— Jur înaintea lui Dumnezeu acum şi la judecata de apoi că n-am vărsat 
sângele tatălui meu! Katia, te iert! Fraţilor, prietenilor, fie-vă milă de cealaltă! 

Nu apucă să termine, că-l podidi plânsul, un plâns amarnic, zguduitor, 
neaşteptat, până şi glasul îi era altul, un glas străin, venit Dumnezeu ştie de 
unde. De sus, de la balcon, dintr-un colt îndepărtat, îi răspunse un țipăt 
strident de femeie: era Grusenka. Izbutise să-l induplece cu rugamintile ei pe 
aprod să-i dea voie înăuntru înainte de a fi apucat juriul să se retragă pentru 
deliberare. Gardienii îl scoasera pe acuzat din sala. Pronuntarea fu amanata 
pentru a doua zi. În incintă domnea un haos indescriptibil, dar eu nu mai eram 
atent şi nu mai aşteptam nimic. Am reţinut doar câteva exclamatii la ieşirea din 
coridor. 

— O să încaseze vreo douăzeci de anişori de ocnă! 

— Cel puţin. 

— Da, mujicii noştri s-au ţinut tari. 

— I-au venit de hac lui Mitenka al nostru! 

I - PLANURI PENTRU EVADAREA LUI MITEA. 

Patru zile dupa proces, dimineata, pe la orele noua, Aleosa se duse la 
Katerina Ivanovna pentru a lamuri definitiv unele lucruri intr-o problema de 
cea mai mare importanta; in afara de asta, mai avea si un mesaj, pe care 
trebuia neapărat să i-l transmită. Katerina Ivanovna il pofti în acelaşi salon in 
care o primise cândva pe Gruşenka; în odaia vecină zăcea în pat cu febră mare, 
delirând, Ivan Feodorovici. După scena petrecută în instanţă, Katerina 
Ivanovna luase măsuri ca bolnavul, care-şi pierduse cunoştinţa, să fie 
transportat acasă la dânsa, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de cancanurile pe 
care purtarea ei avea sa le prilejuiască în societatea oraşului, deşi ştia precis că 
toată lumea o va condamna. Una din cele două rubedenii care locuiau 
împreună cu dânsa plecase la Moscova imediat după proces, aşa încât Katerina 
Ivanovna rămăsese doar în tovărăşia celeilalte acasă. Dar chiar dacă ar fi fost 
amândouă plecate, Katerina Ivanovna tot nu şi-ar fi schimbat hotărârea şi nu 
s-ar fi dezlipit de lângă bolnav, veghind la căpătâiul lui zi şi noapte. Ivan 
Feodorovici se afla sub observaţia doctorului Yarvinski şi Herzenstube; înalta 
somitate moscovită plecase, refuzând să facă vreun pronostic în legătură cu 
evoluţia bolii. Deşi căutau să-i încurajeze pe Katerina Ivanovna şi pe Aleoşa, 
medicii din localitate nu erau în măsură, pe cât se părea, să afirme cu 
certitudine ca pacientul va scăpa cu viaţă. Aleoşa trecea de câte două ori pe zi 
să-şi vadă fratele, în dimineaţa aceea însă venise să discute cu dânsa o 
chestiune destul de delicată şi presimtea ce greu o să-i fie să înceapă vorba. 
Totuşi, nu avea nici un moment de pierdut, mai trebuia să se ducă undeva în 
cursul dimineţii, ca să rezolve un lucru care tot aşa nu suferea amânare şi de 


aceea statea ca pe ghimpi. Discutau de un sfert de ora. Katerina Ivanovna era 
palida si extenuata si in acelasi timp parea stapanita de o nervozitate 
bolnavicioasa ca si cand ar fi presimtit pentru ce venise Aleosa. 

— Nu trebuie să fii îngrijorat, fiindcă până la urmă are sa se hotărască, îi 
spuse ea stăruitor şi ferm lui Aleoşa. Oricum, tot aici o să ajungă: n-are 
încotro, trebuie să fugă! Nefericitul acela care s-a jertfit eroic în numele cinstei 
şi al onoarei, nu e vorba de Dmitri Feodorovici, ci de celălalt, care zace acum în 
odaia de alături, după ce a sacrificat totul pentru fratele său (adăugă Katia cu o 
privire scăpărătoare), mi-a împărtăşit mai demult, punct cu punct, planul 
evadării. Ştii că luase chiar legătura cu... de altfel, ţi-am mai spus câte ceva 
zilele trecute... Vezi dumneata, din câte am înţeles, asta se va întâmpla, 
probabil, în momentul când vor sosi la cea de-a treia etapa; de acolo deportații 
urmează să fie trimişi mai departe în Siberia. Dar până atunci mai e încă 
destulă vreme. Ivan Feodorovici s-a şi dus să vorbească cu şeful etapei a treia. 
Atâta doar că, deocamdată, nu se ştie încă cine o să fie şeful convoiului, asta 
nu se poate afla dinainte. Dacă treci mâine pe aici, am să-ţi arăt planul 
amănunţit pe care Ivan Feodorovici mi l-a lăsat în ajunul procesului pentru 
orice eventualitate... Asta s-a întâmplat atunci cand — iti amintesti — ai picat 
aici în- urma unui scandal: tocmai cobora scara şi eu, văzând c-ai venit, l-am 
obligat să se întoarcă înapoi — iti mai aduci aminte? Ştii de ce ne-am certat 
atunci? 

— Nu, nu ştiu, răspunse Aleoşa. 

— Fireşte, nu ţi-a spus nimic; planul acesta a iscat toată zâzania, de la el 
a pornit totul! Cu trei zile mai înainte, îmi explicase în linii generale despre ce 
este vorba; de atunci a început scandalul şi trei zile în şir am dus-o tot într-o 
ceartă. Uite cum s-a întâmplat: dintr-una într-alta, la un moment dat mi-a 
destăinuit că, probabil, în cazul când va fi condamnat, Dmitri Feodorovici o să 
încerce să fugă peste graniţă împreună cu ticăloasa aceea; când am auzit asta, 
mi s-a făcut deodată negru înaintea ochilor! N-aş putea să-ţi spun de ce, de 
altfel nici eu nu ştiu prea bine... Probabil din cauza stricatei aceleia, cu 
siguranţă că din cauza ei! Îmi venea să turbez când mă gândeam c-o să fugă şi 
ea cu Dmitri Feodorovici în străinătate! Izbucni deodată Katerina Ivanovna 
căreia îi tremurau buzele de mânie. Văzând că mi-am ieşit din fire din pricina 
ei, Ivan Feodorovici şi-a închipuit numaidecat ca sunt geloasă pe Dmitri şi ca 
deci mă mai simţeam încă legată de el. Pentru prima oară am avut atunci o 
discuţie. N-am vrut să-i dau nici o explicaţie şi nici nu puteam să-mi calc pe 
inimă cerându-i iertare. Asta depasea orice măsură, un om ca dânsul să mă 
poată suspecta că mai am măcar o umbră de dragoste pentru acest... Şi asta 
după ce eu însumi — cu mult înainte — îi mărturisisem cu toată sinceritatea ca 
nu-l iubesc decât pe el, numai şi numai pe el si că nu mai simt nimic pentru 
Dmitri! Atâta sânge rău mi-a făcut lepădătura aceea, încât toată ura, tot 
veninul pe care-l strânsesem în mine s-au revărsat asupra lui! Trei zile mai 
târziu, în seara când ai trecut pe la mine, mi-a adus un plic sigilat, pe care mi- 
a spus să-l deschid în cazul când i s-ar întâmpla ceva. Ca si când ar fi presimtit 


c-o sa se imbolnaveasca! Mi-a destäinuit ca în plic se află planul amănunţit al 
evadării şi m-a rugat, dacă s-ar întâmpla cumva să moară sau sa fie grav 
bolnav, să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să-l salvez pe Mitea. Tot atunci mi-a 
lăsat şi banii, tii minte banii aceia - aproape zece mii de ruble — despre care a 
pomenit procurorul la proces; nu ştiu de la cine o fi aflat că trimisese să-i 
schimbe obligaţiile. Nu pot să-ţi spun cât de impresionată am fost cand am 
văzut că, deşi era convins că tot îl mai iubesc pe Mitea, cu toată gelozia lui, nu 
renuntase la ideea de a-şi salva fratele, ba mai mult chiar, se gândise să-mi 
incredinteze mie înfăptuirea acestui proiect! O, era într-adevăr cel mai mare 
sacrificiu pe care putea să-l facă un om ca el! Nu, dumneata, Alexei 
Feodorovici, n-ai să poţi înţelege niciodată de câtă abnegatie a fost capabil 
fratele dumitale! În momentul acela am simţit un respect atât de profund 
pentru el, încât eram gata să-i cad la picioare, dar m-am stăpânit, de teamă să 
nu creadă cumva c-o fac de bucurie, pentru că voia să-l salveze pe Mitea (asta 
şi-ar fi închipuit, cu siguranţă!) şi numai gândul c-ar putea să fie atât de 
nedrept cu mine mi-a ridicat tot sângele în cap şi, în loc să-i sărut picioarele, i- 
am făcut iarăşi o scenă! O, nu ştiu de ce-oi fi fost eu aşa blestemată! Am o fire 
păcătoasă, nenorocită! Ai să vezi că până la urmă am să-l fac să mă părăsească 
pentru altă femeie, cu care să se poată împăca mai bine. Aşa cum s-a întâmplat 
cu Dmitri; dar de data asta... Nu, de data asta n-am să mai pot suporta, am să 
mă omor! Când ai fost atunci la mine şi i-am poruncit să se întoarcă înapoi de 
pe scară, în momentul când a intrat în casă cu dumneata, mi-a aruncat o 
privire atât de manioasa şi dispretuitoare, încât — iti amintesti? 

— Mi-am iesit din särite si ti-am strigat ca el, numai el m-a convins ca 
Dmitri este criminalul! Era o calomnie. Am mintit cu buna-stiinta, ca sa-l 
ranesc mai adanc, fiindca niciodata, crede-ma, niciodata nu mi-a spus ca 
fratele lui ar fi sävârsit crima, dimpotriva, eu am cäutat tot timpul sa-i 
demonstrez ca el este ucigasul! O, numai din pricina ca sunt atat de impulsiva 
s-au intamplat toate astea! Numai eu, numai eu am provocat declaratia aceea 
de la proces! A vrut să-mi arate că înţelege sa fie marinimos si, chiar daca-l 
iubesc pe fratele lui, n-o să caute să se răzbune pe el din gelozie. De aceea s-a 
comportat aşa cum ai văzut la proces... Eu, numai eu sunt de vină! 

Niciodată până atunci Katia nu-i făcuse asemenea destăinuiri lui Aleoşa 
şi tânărul îşi dădea seama că suferinţa ei atinsese momentul culminant când 
inima cea mai orgolioasă îşi calcă în picioare, dezolată, trufia şi se prăbuşeşte 
învinsă de propria ei nenorocire. O, Aleoşa ştia că mai este încă ceva, un motiv 
deosebit de grav, care o făcea să se chinuiască atât de cumplit în ultimele zile, 
de când Miţea fusese condamnat, oricât încerca ea să-şi ascundă suferinţa; ar 
fi fost însă din cale-afară de penibil pentru el dacă s-ar fi hotărât să se 
umilească atât de mult, încât să-i destăinuie motivul acela. Katia suferea din 
pricina „trădării” pe care o săvârşise la proces şi Aleoşa simţea că, probabil, 
conştiinţa o îndeamnă să se căiască numai şi numai în fata lui şi în fata lui să- 
şi recunoască greşeala, zbătându-se cu tipete şi lacrimi isterice la picioarele 
sale. Se temea totuşi de această clipă şi ar fi vrut s-o crute, ştiind cât e de 


nenorocită. Cu cat mai dificilă era deci misiunea cu care venise. În cele din 
urma, aduse iaräsi vorba despre Mitea. 

— Nu trebuie sa-ti faci inima rea din pricina lui! Rosti Katia taios, 
stäruind cu incapatanare in parerea ei. Asa are el toane, o sa-i treaca repede, il 
cunosc prea bine si stiu ce spun; ii cunosc sufletul pana in cele mai adanci 
cute. Fii sigur ca până la urmă o să primească să evadeze. Mai ales că nu e 
vorba de ceva care trebuie să se întâmple azi, mâine; până atunci, are tot 
timpul să se răzgândească. Ivan Feodorovici o să se facă bine şi o să se ocupe el 
de toate, aşa încât dumnealui nu trebuie să mişte nici măcar un deget. Nu te 
nelinişti, sunt convinsă c-o să se lase înduplecat şi o să se învoiască până la 
urmă. Dacă nu cumva, s-a şi hotărât între timp; cum s-ar putea îndura să se 
despartă de netrebnica aceea? În orice caz, n-au s-o lase să se ducă la ocnă 
după el, atunci cum să nu se gândească să fugă? I-e frică însă, de dumneata, 
se teme că n-o să fii de acord cu evadarea lui, că ai anumite reticente de ordin 
moral, dar cred c-o să fii atât de mărinimos şi o să-i dai voie, dacă ţine atât de 
mult să aibă consimţământul dumitale, adăugă ea sarcastică. Tăcu câteva 
clipe, apoi continuă cu un zâmbet uşor pe buze: Bate câmpii, pomeneşte mereu 
despre nu ştiu ce imn, zice că trebuie să-şi poarte crucea, că are o datorie de 
împlinit; toate astea le-am aflat de la Ivan Feodorovici care mi-a vorbit deseori 
despre el şi dacă ai şti cum! Exclama ea impetuos. Nici nu-ţi închipui cu cata 
dragoste îmi vorbea despre nenorocitul ăsta şi cât îl ura poate în aceeaşi clipă! 
Iar eu îl ascultam şi mă uitam cu un zâmbet de superioritate cum îi curgeau 
lacrimile pe obraz! Ca să vezi ce păcătoasă şi netrebnică sunt! Numai din cauza 
mea se canoneşte acum! Şi celălalt, condamnatul, crezi dumneata că e pregătit 
pentru suferinţă? Încheie Katia iritată. Îl crezi într-adevăr capabil s-o înfrunte? 
Oamenii ca el nu ştiu ce înseamnă suferința! În vorbele ei era şi înverşunare si 
silă şi dispreţ. Şi totuşi, ea fusese aceea care îl trădase. „Poate tocmai fiindcă se 
simte vinovată fata de el il urăşte atât de cumplit uneori”, se gândi Aleosa. Ce 
mult ar fi dorit ca într-adevăr să nu-l urască decât „uneori”. Şi cu toate că 
simţea o provocare în ultimele ei cuvinte, se făcu că nu observă nimic. 

— De aceea ţi-am spus să treci azi pe la mine; vreau să-mi promiti c-o sa 
cauţi să-l convingi chiar dumneata. Sau poate că eşti de altă părere, consideri 
c-ar fi un lucru necinstit să evadeze, o laşitate sau... Ştiu eu, o faptă 
necreştinească, poate? Adăugă ea pe un ton şi mai sfidător. 

— Nu, nimic din toate astea... Iti promit c-am să-i vorbesc... Murmură 
Aleoşa şi deodată, fără nici o tranziţie, rosti uitându-se drept în ochii ei: Te rog 
să te duci azi pe la el... 

Katia tresări şi, cum şedea pe divan, se trase brusc înapoi. 

— Pe mine... E posibil? Îngăimă ea pălind. 

— Da, e posibil şi trebuie să te duci! Stărui Aleoşa insufletindu-se. Acum 
mai mult ca oricând are nevoie de dumneata. Nu ti-as fi pomenit nimic ca sa 
nu te mai chinuiesc si eu de prisos, considerând c-ar fi prematur să-ţi vorbesc 
despre asta dacă n-ar fi absolut necesar. E bolnav, pare înnebunit şi se roagă 
mereu să vii. Nu ca să te împaci cu el, numai sa vii, să te vadă măcar o clipă în 


prag. In ultimele zile s-au petrecut multe schimbäri in sufletul lui. Si-a dat 
seama cat este de vinovat fata de dumneata. Dar nu te cheama ca sa-ti ceara 
iertare. „Ştiu foarte bine că nu mă poate ierta”, mi-a mărturisit el; vrea numai 
să te vadă în prag... 

— Da... Îngăimă Katia. Simteam eu că pentru asta ai venit... Am ştiut c-o 
să mă cheme!... E imposibil, zău! 

— E imposibil, fie, dar trebuie totuşi să te duci. Adu-ti aminte că pentru 
prima oară în viaţa lui el a înţeles cât de cumplit te-a jignit, că niciodată până 
acum nu şi-a dat seama prea bine de asta! „Dacă n-o să vrea cu nici un preţ să 
dea ochii cu mine, mi-a spus el, până la sfârşitul zilelor am să fiu nenorocit!” 
Auzi: un condamnat la muncă silnică pe douăzeci de ani, care mai vrea încă să 
fie fericit — nu-ţi vine să-i plângi de milă? Gândeşte-te că te duci să vezi un om 
nevinovat care îşi ia rămas bun de la viaţă! Rosti ca un fel de sfidare Aleoşa. 
Mâinile lui sunt curate, crede-mă, nu sunt pătate de sânge! Du-te să-l vezi, te 
rog, du-te, gandeste-te ce noian de suferinţe îl aşteaptă de aici încolo! Du-te la 
el, călăuzeşte-i paşii în beznă... Vino şi arată-i-te o clipă în prag, numai o clipă, 
atâta tot... Trebuie, trebuie să faci asta! Incheie Aleosa, apăsând din răsputeri 
pe cuvântul „trebuie”. 

— Trebuie, dar... Nu pot... Gemu Katia. O să se uite la mine... Şi nu pot. 

— Privirile voastre odată şi odată tot trebuie să se întâlnească! Cum ai să 
poţi trăi de aici înainte dacă nu te hotărăşti să faci pasul acesta acum? 

— Prefer să mă chinuiesc toată viaţa. 

— Trebuie să te duci, trebuie! Stărui din nou neînduplecat Aleoşa. 

— Dar de ce astăzi, de ce tocmai acum?... Nu pot să las bolnavul 
singur... 

— Ba poţi, totuşi, să-l laşi o clipă, e vorba numai de o clipă. Dacă nu vii, 
la noapte s-ar putea să aibă un atac. Nu te mint, crede-mă, fie-ti milă de el! 

— Fie-ti milă de mine! Îi reproşa cu amărăciune Katia, izbucnind in 
plâns. 

— Prin urmare, vii! Spuse Aleoşa convins, văzându-i lacrimale. Mă duc 
să-i spun că vii neapărat. 

— Nu, nu, nu-i spune nimic! Exclama Katia speriată. Am să vin, dar, te 
rog, nu-i spune încă nimic; chiar dac-am să vin, s-ar putea totuşi să nu intru 
înăuntru... Încă nu ştiu ce am să fac... 

Glasul i se frânse. Respira greu. Aleoşa se ridică să plece. 

— Dar dacă mă întâlnesc cu cineva acolo? Întrebă ea deodată în şoaptă, 
pălind din nou. 

— Tocmai de aceea trebuie să vii chiar acum, ca să nu te întâlneşti cu 
nimeni. N-o să fie nimeni, poţi să vii fără nici o grija. Va să zică, te aşteptăm, 
încheie el hotărât şi ieşi din odaie. 

II - PENTRU O CLIPA MINCIUNA DEVINE ADEVĂR. 

Se grăbea să ajungă la fratele său care era internat în spital. A doua zi 
după proces, condamnatul căzuse la pat istovit de o febră nervoasă şi fusese 
transportat la spitalul oraşului, unde exista o secţie specială pentru deţinuţi. 


Datorita insa interventiilor insistente ale lui Aleosa si ale altor persoane (printre 
care şi doamna Hohlakova, Liza etc), doctorul Varvinski nu-l pusese pe Mitea 
într-un salon cu ceilalţi arestaţi, îngăduindu-i să stea singur într-o rezervă, 
aceeaşi rezervă pe care o ocupase mai întâi Smerdeakov. Ce-i drept, fereastra 
avea gratii, iar la capătul coridorului stătea de pază o santinelă, aşa încât 
Varvinski, care era băiat de treabă altminteri şi un om inimos, putea să doarmă 
liniştit ştiind că favoarea oarecum ilicită pe care i-o făcuse n-o să-i aducă nici 
un fel de neplăceri. Îşi dădea seama cu câtă greutate va putea să se 
aclimatizeze Miţea într-un mediu format exclusiv din criminali şi pungasi, in 
mijlocul căruia fusese atât de brusc aruncat şi că trebuie în prealabil să se 
obişnuiască treptat cu gândul acesta. Vizitele familiei şi ale prietenilor erau 
tolerate nu numai de medic, dar şi de directorul închisorii, ba chiar şi de 
ispravnic, bineînţeles pe sub mână. În zilele acelea de după proces însă singurii 
oameni care veniseră să-l vadă pe condamnat fuseseră Aleoşa şi Gruşenka. 
Rakkin încercase de vreo două ori sa dea ochii cu el, dar Mitea îl rugase 
stăruitor pe Varvinski să nu-l lase înăuntru. 

Aleoşa îl găsi stând pe marginea patului, îmbrăcat cu halatul de spital; 
avea puţină febră şi se legase la cap cu un prosop muiat în apă cu oţet. 
Detinutul îl întâmpină cu o privire pustie, desi în momentul acela în adâncul 
ochilor lui trecu parcă o licărire de spaimă. 

Din ziua procesului era tot timpul îngândurat. Uneori i se întâmpla să 
tacă asa câte o Jumătate de oră, ca si cum s-ar fi căznit să descurce itele unor 
înduri teribil de încâlcite, uitând că mai era cineva de faţă. Iar atunci când se 
trezea din profunda lui meditaţie, se pomenea vorbind din senin despre cine 
ştie ce lucruri fără nici o legătură cu discuţia de mai înainte. Uneori se uita la 
fratele lui cu nişte ochi plini de suferinţă. S-ar fi spus că suportă mai uşor 
prezenţa Gruşenkăi decât pe a lui Aleoşa. Ce-i drept, cu dânsa aproape că nu 
schimba nici două cuvinte, dar când o vedea intrând pe usa se lumina la fata 
de bucurie. 

Aleoşa se aşeză tăcut pe pat. De asta data Mitea îl aştepta cu inima 
strânsă; nu îndrăzni totuşi să-i pună nici o întrebare. Era convins că, orice s-ar 
întâmpla, cu nici un preţ Katia n-o să se înduplece să vină la el şi în acelaşi 
timp simţea ca dacă n-are să vină o să fie o lovitură cumplită pentru el. Şi 
Aleosa îl înţelegea perfect. 

— Se zice că Trifon Borisovici şi-ar fi devastat hanul cu mâinile lui, 
începu Mitea surescitat. A scos duşumelele, a spart scândurile, a făcut praf 
cerdacul, doar-doar va descoperi comoara! Ştii, banii aceia, o mie cinci sute de 
ruble, pe care procurorul pretindea că i-aş fi ascuns acolo. Cum s-a întors 
acasă, s-a apucat de lucru, după câte am auzit. Aşa-i trebuie, pungaşul! Mi-a 
povestit aseară sentinela care-i de fel din Mokroe. 

— Ascultă, îl instiinta Aleoşa, mi-a promis c-o să vină, dar n-aş putea să- 
ti spun când, poate azi, poate în zilele următoare, nu ştiu, dar de venit o sa 
vină cu siguranţă. 


Mitea tresäri infiorat si dädu sa spuna ceva; totusi nu suflä un cuvant. 
Parea nespus de tulburat de vestea pe care o primise. Se vedea clar ca ardea de 
nerabdare sa afle in amanuntime tot ce-i spusese ea, dar se temea sa intrebe 
imediat! 

Un singur gest ori o vorba cruda sau dispretuitoare rostita de Katia i-ar fi 
străpuns în momentul acela inima ca un pumnal. 

— Între altele, m-a rugat să caut să-ţi liniştesc conştiinţa. Să-ţi spun că 
n-are rost să-ţi faci atâtea probleme în legătură cu evadarea. Chiar daca Ivan 
nu se va însănătoşi până atunci, o să se ocupe dânsa de tot ce trebuie. 

— Mi-ai mai spus asta, răspunse Mitea dus pe gânduri. 

— Si tu te-ai şi grăbit s-o pui la curent pe Grusenka, il dojeni Aleosa. 

— Da, mărturisi Mitea. Să ştii că-n dimineaţa asta nu vine la mine, 
adăugă el şi se uită cu un aer vinovat la fratele său. N-o să treacă decât pe 
înserat. Ieri, când i-am spus că cealaltă face şi drege, a tăcut din gură; a 
strâmbat doar din buze şi într-un târziu a şoptit: „N-are decât!” A înţeles că este 
vorba de un lucru foarte important. N-am îndrăznit totuşi s-o descos. Cred că 
şi-a dat seama în sfârşit — aşa cel putin am impresia — că cealaltă nu mă 
iubeşte pe mine, ci pe Ivan... 

— Asa să fie oare? Rosti fără să vrea Aleosa. 

— Ştiu eu, poate că nu... În orice caz, în dimineaţa asta n-o să vină, se 
grăbi din nou să-i atragă atenţia Miţea. I-am dat ceva de făcut... Ascultă, eu 
cred că Ivan o să ajungă departe. A lui e viaţa, nu a noastră. Să vezi c-o să se 
însănătoşească. 

— Inchipuie-ti, Katia, deşi tremură toată pentru el, e aproape sigură c-o 
să se facă bine, spuse Aleoşa. 

— Asta înseamnă că în sinea ei e încredinţată c-o să moară. De teamă, 
încearcă să se convingă singură c-o să-şi revină. 

— Ivan e destul de robust şi sper c-o să învingă boala, rosti Aleoşa 
îngrijorat. 

— Da, sigur c-o să se facă bine. Dar Katia este convinsă totuşi c-o să 
moară. Până acum n-a avut parte decât de necazuri... 

Un timp, niciunul dintre ei nu mai zise nimic. Mitea părea preocupat de 
un lucru deosebit de grav. 

— Aleoşa, să ştii c-o iubesc pe Gruşenka mai mult ca orice pe lume! îi 
mărturisi el deodată cu o voce tremurătoare, încărcată parcă de lacrimi. 

— Nu cred c-au s-o lase să vină cu tine acolo, răspunse prompt Aleoşa. 

— Aş vrea să-ţi mai spun ceva, continuă cu un glas ciudat, aproape 
dogit, Mitea. Dacă s-ar întâmpla să dea cineva in mine pe drum, sau acolo, n- 
am să mă las, sunt în stare să fac moarte de om şi atunci, bineînţeles, au să 
mă împuşte pe loc. Şi când mă gândesc că va trebui să îndur canonul ăsta 
douăzeci de ani! Gardienii au şi început să mă tutuiască. Toată lumea îmi 
spune acum pe nume! Am stat astă-noapte şi m-am judecat singur: nu, 
hotărât, nu sunt pregătit! Nu mă simt în stare să suport! Am vrut să cânt, 
-imnul” şi scrasnesc din dinţi de pe acum numai când îi aud pe gardieni 


tutuindu-mă! Pentru Grusa as fi îndurat orice, orice... În afară de bătaie... Dar 
ştiu că n-au s-o lase să vină acolo. Aleoşa zambi cu blandete. 

— Ascultă, frätioare, fiindcă veni vorba, am să-ţi spun o dată pentru 
totdeauna care-i părerea mea. Ştii doar că eu nu mint. Ascultă deci; ai 
dreptate, nu eşti pregătit pentru o încercare ca asta, e o cruce prea grea pentru 
puterile tale. Mai mult încă, aşa nepregătit cum eşti, nu văd ce rost ar avea să 
înduri o suferinţă atât de chinuitoare, pe care numai un mare mucenic ar 
putea-o înfrunta. Dacă tu l-ai fi ucis întradevăr pe tata, mi-ar fi părut rău să 
ştiu c-ai refuzat să-ţi porţi crucea. Dar tu eşti nevinovat şi crucea asta, aşa 
cum ţi-am spus, este mult prea grea pentru tine. Nădăjduiai să-ţi primenesti 
sufletul prin suferinţă, să devii alt om; după mine însă singurul lucru pe care-l 
ai de facut este să nu uiţi niciodată c-ai vrut să renasti, să devii un om nou, 
oriunde ai fugi şi asta e de ajuns. Faptul că n-ai primit să porţi greaua povară a 
suferinţei te va face totuşi să-ţi dai seama că ai o datorie si mai mare de 
împlinit şi sentimentul acesta, păstrat cu sfinţenie toată viaţa în inima ta, te va 
ajuta să devii un om nou mai mult poate chiar decât dacă te-ai duce acolo. 
Fiindcă sunt sigur că n-ai să rezişti, ai sa te revolti la un moment dat şi cine 
ştie dacă până la urmă n-ai să spui: „Suntem chit!” în privinţa asta cred că 
avocatul avea dreptate. Nu toată lumea e-n stare să ducă pe umeri o greutate 
ce depăşeşte puterile unora dintre noi... lata care-i părerea mea, daca tii cu tot 
dinadinsul să ştii ce gândesc. În cazul când ar fi cineva tras la răspundere, 
ofiţerii sau soldaţii, probabil că nu ti-as fi „dat voie” să evadezi, continuă Aleoşa 
zâmbind. Dar se spune (chiar şeful etapei l-a asigurat pe Ivan) ca, dacă Ierurile 
sunt făcute cu destulă iscusinta, nu-i vorba de cine ştie ce pedeapsă grozavă si 
vinovatul poate să scape cu nimica toată. Fireşte, este necinstit să mituieşti pe 
cineva, chiar într-o împrejurare ca asta, dar eu nu-mi pot lua răspunderea să 
judec pe nimeni; ştiu foarte bine că dacă Ivan şi Katia mi-ar fi încredinţat mie 
sarcina asta, m-aş duce fără nici o şovăială şi aş mitui pe unul şi pe altul; ne- 
am înţeles doar să-ţi spun tot ce gândesc. Si, ca atare, n-am nici un drept sa te 
judec orice cale ai alege. Să ştii însă că niciodată n-am să te condamn. Mi se 
pare chiar ciudat c-aş putea să-ţi fiu judecător în treaba asta. Ei, acum cred c- 
am lămurit toate lucrurile! 

— În schimb, am să mă condamn eu însumi! Strigä Mitea. Am sa evadez, 
eram hotărât s-o fac chiar dacă n-ai fi încercat să mă convingi; putea oare 
Mitea Karamazov să facă altfel? Dar în sinea mea am să mă simt vinovat si 
toată viaţa am să caut să-mi răscumpăr păcatul! Aşa vorbesc iezuiţii, nu? Exact 
cum vorbim noi acum, am dreptate, Aleoşa? 

— Întradevăr, recunoscu mezinul, zâmbind. 

— Vezi, de aceea te iubesc eu atât de mult: tu totdeauna spui adevărul, 
niciodată nu eşti în stare să te ascunzi după deget! Râse Miţea încântat. Prin 
urmare, l-am prins pe scumpul meu Aleoşa în flagrant delict de iezuitism! Ar 
trebui să te sărut din creştet până în tălpi pentru asta! Ascultă-mă deci până la 
capăt, vreau să-ţi spun tot ce mai am pe suflet. Uite la ce m-am gândit, ce-am 
hotărât până la urmă: chiar dacă am să reuşesc s-o şterg peste graniţă cu o 


sumă oarecare de bani si cu paşaport in regula si am să ajung în America, 
singurul lucru care-mi dă curaj e gândul că nu alerg nici după fericire, nici 
după pricopseală şi că şi acolo mă aşteaptă alta ocnă, poate tot atât de 
înfricoşătoare ca si una de aici! Crede-mă că nu e cu nimic mai prejos, ţi-o jur, 
Aleoşa! Eu, ce să-ţi spun, numai când mă gândesc la America asta, lua-o-ar toţi 
dracii s-o ia, simt că mi se zbârleşte părul. Chiar daca Grusa o să vină cu mine, 
uită-te la ea: o vezi cumva făcând pe americana? E rusoaică, rusoaica get- 
beget, trup şi suflet, o să-i fie dor de ţară şi o să-mi dau seama, clipă de clipă, 
că numai pentru mine s-a hotărât să facă pasul ăsta, dar ce vină are ea, 
saracuta? Şi eu crezi c-am să mă pot împăca vreodată cu bădăranii de acolo, 
chiar dacă toţi până la ultimul om ar fi mai de ispravă decât mine? Urăsc 
America de pe acum! Şi chiar de ar fi cei mai grozavi tehnicieni de pe faţa 
pământului sau mai ştiu eu ce - dracu să-i ia! 

— Nu sunt din lumea mea, niciodată n-o să mi se lipească de suflet! 
Iubesc Rusia, Aleoşa, îl iubesc pe Dumnezeul rus, deşi nu sunt decât un 
ticălos! Tare mi-e teamă c-o să-mi rămână oasele acolo! Striga el deodată cu o 
scăpărare în ochi. Glasul îi tremura încărcat de lacrimi. Şi acum ascultă, 
Alexei, ce am hotărât, continuă el stapanindu-si emoția. Cum ajungem acolo, 
Grusa şi cu mine o sa punem mâna pe coarnele plugului şi o să muncim cot la 
cot undeva, cat mai departe, prin cine ştie ce pustietati bântuite de urşi. Nu se 
poate să nu găsim acolo o văgăună! Se zice că mai există încă piei roşii undeva, 
n-aş putea să-ţi spun unde precis, la capătul pământului lor; ei, uite, acolo 
vreau să mă duc, în fundul lumii, printre ultimii mohicani. Şi am să mă pun 
numaidecât cu burta pe carte, o să ne apucăm amândoi să învăţăm şi eu şi 
Gruşa, gramatica pe de rost, trei ani în şir, o să muncim pe brânci şi o să tocim 
gramatica. În aceşti trei ani o să vorbim englezeşte ca şi când am fi fost născuţi 
prin partea locului. Şi când o să deprindem bine limba, nu mai avem ce căuta 
în America! Ne întoarcem înapoi, în Rusia, se cheamă doar că suntem cetăţeni 
americani! Fii pe pace, n-o să venim chiar aici, în oraş. O să ne ascundem 
undeva departe, în nordul sau în sudul ţării. Până atunci o să ne schimbăm şi 
eu şi ea chipul şi înfăţişarea acolo, în America; o să pun doctorul să-mi facă un 
neg, doar nu degeaba sunt tehnicieni. Sau, dacă nu, am să-mi scot un ochi, îmi 
las barba să crească, o să am o barbă pe atâta, căruntă şi deasă (dorul de ţară 
o să mă incarunteasca) şi poate că aşa n-o să mă mai recunoască nimeni. Şi 
chiar dacă m-ar recunoaşte, n-au decât să mă deporteze, mi-e totuna, 
înseamnă că aşa mi-a fost scris! Şi aici, tot aşa, o să ne ascundem într-o 
văgăună undeva şi o să muncim la câmp şi toată viaţa am să fac pe 
americanul, dar cel puţin o să murim pe pământul nostru. lată planul meu şi 
nu mă gândesc să-l schimb nici cu o iotă. Eşti de acord? 

— De acord, incuviinta Aleoşa ca să nu-l contrazică. 

Mitea tăcu o clipă apoi spuse: 

— Ai văzut cum au întors lucrurile la proces? Toate le-au întors cu susul 
în jos! 

— Oricum le-ar fi întors, tot te-ar fi condamnat! Oftă Aleoşa. 


— Da, se vede ca s-au saturat astia de aici de mutra mea! Dumnezeu sa-i 
ierte, dar tare mi-e greu! Gemu el cu obida. 

Tacura iaräsi cateva clipe. 

— Aleosa, da-mi lovitura de gratie! Striga deodata Mitea. Spune drept: 
vine sau nu vine? Ce ti-a spus? Cum ti-a vorbit? 

— A promis c-o sa vina, dar nu stiu daca azi sau in alta zi. E destul de 
greu si pentru ea! Rosti Aleosa, uitandu-se cu sfiala la fratele lui. 

— Cum să nu-i fie greu, o înţeleg foarte bine! Aleosa, simt c-o sa 
înnebunesc din pricina asta. Grusa e tot timpul cu ochii pe mine. Pricepe tot. 
Doamne-Dumnezeule, ajută-mă să mă smeresc! Ce vreau, în fond? Nimic 
altceva decât sa vină Katia. Îmi dau seama oare ce doresc? O, firea asta 
păgână, nesätioasä, a Karamazovilor! Nu, întradevăr, nu sunt capabil să sufăr! 
Sunt un nemernic, atâta tot! 

— Iat-o! Exclamă Aleosa. 

În clipa aceea usa se deschise pe neaşteptate si Katia se opri în prag, 
uitându-se pierdută la Mitea. Bolnavul sări brusc în picioare, palid la fata si 
înspăimântat, apoi un surâs timid, rugător, îi apăru pe buze şi, deodată, într- 
un imbold nestăvilit, îi întinse braţele. Încurajată de gestul acesta, Katia se 
repezi spre el. Îl apucă de mâini, silindu-l să sada pe pat şi se aşeză apoi lângă 
el, fără să-i dea drumul, strângându-i mâinile cu putere, convulsiv. Amândoi 
încercau să spună ceva, dar nu se simțeau în stare să scoată un singur cuvânt; 
stăteau aşa şi se uitau unul la altul, ochi în ochi, cu un zâmbet ciudat pe buze. 
Trecură astfel două minute. 

— M-ai iertat ori nu? Îngăimă într-un târziu Miţea şi în aceeaşi clipă isi 
întoarse, spre Aleoşa obrazul luminat de bucurie, strigandu-i: Ai auzit ce-am 
întrebat-o, ai auzit? 

— Te-am iubit totdeauna, pentru ca ai un suflet mare! Rosti în sfârşit 
Katia. N-ai nevoie de iertarea mea, eu sunt aceea care te rog sa mă ierti; orice ai 
face însă, fie ca mă ierti sau nu, amintirea ta o să rămână ca o rană toată viata 
în inima mea, la fel cum o să rămână şi amintirea mea pentru tine. Aşa şi 
trebuie... Katia se opri să răsufle. Pentru ce am venit? Continuă ea înfrigurată, 
învălmăşind cuvintele. Să-ţi imbratisez picioarele, să-ţi strâng mâinile, uite-asa, 
tare de tot, să te doară, ca atunci la Moscova, ti-aduci aminte? Şi să-ţi spun din 
nou că tu esti Dumnezeul meu şi fericirea mea, să-ţi spun că te iubesc ca o 
nebună! Gemu ea chinuită şi, aplecându-se brusc, îşi lipi lacom buzele de 
mâinile lui. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. 

Aleoşa stătea deoparte stingherit şi tăcut; nu se aşteptase la o asemenea 
întorsătură. 

— Dragostea noastră s-a stins, Miţea, continua Katia. Şi totuşi, trecutul 
mi-e scump, dureros de scump! Tineam să ţi-o spun o data pentru totdeauna. 
Şi acum, să ne închipuim măcar o singură clipă că totul e aşa cum ar fi putut 
să fie, îngăimă ea cu un surâs crispat, privindu-l fericită drept în ochi. Fiecare 
din noi iubim acum pe altcineva şi, totuşi, am să ţin la tine toată viaţa şi tu tot 
asa ai să ţii la mine până la sfârşit, ţi-ai dat seama vreodată de asta? Auzi, să 


mă iubeşti toată viata, să mă iubeşti până in ultima clipă! Exclama ea cu un 
tremur aproape amenintator în glas. 

— Am să te iubesc şi... Ştii, Katia, spunea Mitea, răsuflând greu dupa 
fiecare cuvânt. Ştii... Mi-ai fost atât de draga acum cinci zile... În seara aceea... 
Când ai căzut şi te-au scos afară pe braţe... Am să te iubesc toată viaţa! Da, 
toată viaţa, mereu... 

Amândoi îngăimau cuvinte fără şir, exaltate, poate chiar mincinoase, dar 
în clipa aceea totul li se părea adevărat şi amândoi erau pe deplin convinşi de 
ceea ce spuneau. 

— Katia, exclamă Mitea, crezi întradevăr că eu l-am ucis? Ştiu că acum 
nu mai crezi, dar atunci... Cand ai facut depozitia... Ai crezut cu adevărat? Ai 
putut să crezi una ca asta? 

— N-am crezut nimic! N-am crezut nici atunci după cum nu cred nici 
acum! Te uram în momentul acela şi am căutat să mă conving singură... Eram 
convinsă când am depus... Eram convinsă şi credeam cu tot dinadinsul că-i 
aşa... Dar cand am sfârşit, am încetat dintr-o dată să mai cred. Tineam să ştii 
toate astea. Uitasem c-am venit să mă pocaiesc! Spuse ea pe un alt ton, cu 
totul diferit de gunguritul drăgăstos de până atunci. 

— Ce trebuie să fie în sufletul tău, femeie! Rosti fără să vrea Miţea. 

— Lasă-mă să plec, şopti ea. Mai trec eu altă dată pe aici, acum nu mai 
pot... 

Şi se ridică să plece; dar în aceeaşi clipă scoase un țipăt şi se dădu 
înapoi. În odaie intrase pe negândite, încet de tot, Gruşenka. Nimeni nu se 
aşteptase să vină. Katia făcu un pas hotărât spre uşă, dar în momentul când 
ajunse în dreptul Gruşenkăi se opri şi, albă ca varul, încet, aproape în şoaptă, 
gemu: 

— lartă-mă! 

Cealaltă o privi ţintă şi, după o clipă de tăcere, răspunse cu o voce plină 
de venin şi ură: 

— Ce scorpii suntem amândouă, maiculita! Una mai rea ca alta! Mai 
poate fi vorba de iertare între noi? Scapă-l şi am să mă închin la tine toată 
viaţa! 

— Nu vrei s-o ierti? Îi strigă Mitea cu o dureroasă imputare în glas. 

— Fii pe pace, am să ţi-l scap! Sopti Katia cu sufletul la gură şi fugi din 
odaie. 

— Cum ai putut să n-o ierti când şi-a călcat pe inimă şi ţi-a cerut 
iertare?! O dojeni din nou cu amărăciune Mite. 

— Mitea, n-ai dreptul să-i reproşezi nimic! Interveni Aleoşa impetuos. 

— Numai buzele ei mândre au vorbit, inima a rămas mută, răspunse 
Gruşenka scârbită. Dacă te scapă, am s-o iert... 

Tăcu apoi, ca şi când ar fi ascuns ceva în sufletul ei. Nu se dezmeticise 
încă. După cum am aflat mai târziu, intrase întâmplător în odaie, fără să 
bănuiască nimic; în orice caz, nu se aşteptase la asemenea surpriză. 


— Aleosa, fugi dupa ea! Zise Mitea, intorcandu-se brusc spre fratele lui. 
Spune-i... Ştii... Orice, numai n-o lăsa să plece asa! 

— Mai trec eu diseară pe aici! Îi strigă Aleoşa şi alergă după Katia. 

O ajunse din urmă tocmai afară, în stradă. Mergea repede, iutind pasul 
şi, în momentul când Aleoşa se apropie de ea, îi spuse precipitat: 

— Nu, mi-e imposibil să mă umilesc în faţa ei! I-am cerut iertare, pentru 
c-am vrut să beau paharul până la fund. Şi totuşi, n-a vrut să mă ierte... Să ştii 
că asta mi-a plăcut! Adăugă ea cu o voce schimbată. Şi-n ochii ei strălucea o 
mânie sălbatică. 

— Nu se aştepta c-o să vină, murmură Aleoşa. Era sigur că nu vine azi... 

— Nici nu mă îndoiesc. Să lăsăm asta, i-o reteză ea scurt. Ascultă, nu 
mai pot să merg cu dumneata la înmormântarea lui Iliusecika. Am trimis flori 
să i le pună în sicriu. Mi se pare ca le-au mai rămas ceva bani. Dacă mai au 
nevoii să-mi spui, o să am grijă de ei şi de aici înainte... Şi acum du-te, lasă- 
mă, te rog. Ai întârziat, mi se pare că bat clopotele pentru liturghie... Lasă-mă, 
te rog, lasă-mă! 

III - ÎNMORMÂNTAREA LUI ILIUSECIKA. CUVINTELE ROSTITE LÂNGĂ 
PIATRA DIN MARGINEA DRUMULUI. 

Într-adevăr, întârziase. Îl aşteptau de mult şi chiar se gândeau să 
pornească fără el la biserică sicriul împodobit cu flori, în sicriu dormea somnul 
de veci Iliusecika. Bietul copil murise la două zile după procesul lui Mitea. 
Cand îl văzură pe Aleoşa intrând pe poartă, colegii lui Iliusa, care de atâta timp 
îl pândeau pe afară să sosească, îi săriră înainte, gălăgioşi, bucurându-se că 
venise în sfârşit. Erau doisprezece la număr, toţi cu ghiozdanele în spinare sau 
cu träistutele aruncate peste umăr. „Să aveţi grijă de tata, findc-o să fie tare 
amărât”, îi rugase Iliusa pe patul de moarte şi copiii înțelegeau să-i respecte 
dorinţa. În fruntea lor se afla, ca întotdeauna, Kolea Krasotkin. 

— Ce bine-mi pare c-ai venit, Karamazov! Îl întâmpină el, întinzându-i 
mâna. E ceva groaznic aici. Ti se rupe inima numai când îi vezi. Sneghirev parc- 
ar fi beat, deşi ştim precis că n-a băut nimic azi... Eu, drept să-ţi spun, de 
obicei, am foarte mult sânge rece, dar toate astea mă depăşesc! Karamazov, 
iartă-mă că te retin, dar aş vrea să-ţi pun o întrebare, una singură, până nu 
intrăm înăuntru. 

— Ce este, Kolea? Întrebă Aleoşa, oprindu-se. 

— Fratele dumitale este vinovat sau nu? Cine l-a ucis pe tatăl vostru, el 
sau feciorul? Orice mi-ai spune, te cred pe cuvânt. De patru nopţi gândul ăsta 
nu mă lasă să dorm. 

— Feciorul l-a omorât, fratele meu este nevinovat. 

— Şi eu tot aşa ziceam! Strigă Smurov, prichindelul. 

— Înseamnă deci că nu este decât o victimă nevinovată, sortită să piară 
pentru dreptate! Exclamă Kolea. Totuşi, e fericit, chiar dacă viaţa lui e distrusă! 
Zău dacă nu-l invidiez! 

— Ce tot vorbeşti, de ce să-l invidiezi şi pentru ce? Întrebă mirat Aleoşa. 


— O, de-as putea vreodata sa ma jertfesc si eu pentru dreptate! Rosti cu 
inflacarare Kolea. 

— Dar nu in conditiile astea, acoperit de atata rusine, nu intr-un chip 
atat de groaznic! Exclama Aleosa. 

— Bineinteles... Eu as vrea sa-mi dau viata pentru omenire, iar cat 
priveste rusinea, nu-mi pasa; numele nostru poate sa piara. Am tot respectul 
pentru fratele dumitale. 

— Si eu! Se auzi pe neasteptate din mijlocul grupului de copii glasciorul 
pustiului care declarase cândva că ştia cine a întemeiat Troia si, ca si atunci, se 
roşi până în vârful urechilor. 

Aleosa intră în casă. Iliusa zăcea culcat, cu mâinile pe piept şi ochisorii 
închişi, într-un sicriu vopsit în albastru şi împodobit cu dantelă albă. Obrăjorul 
slăbit de boală aproape că nu-şi schimbase de loc trăsăturile şi, ciudat, nu se 
simţea nici un miros greu în casă. Expresia feţei era gravă şi parcă un pic 
visătoare. Mai ales manutele încrucişate pe piept erau atât de frumoase, încât 
păreau sculptate în marmură. Cineva îi pusese nişte flori între degete şi jur 
împrejur, în raclă şi pe dinafară, erau alte flori trimise de dimineaţă de Liza 
Hohlakova. Între timp însă sosise o jerbă din partea Katerinei Ivanovna şi, în 
momentul când Aleoşa deschise uşa, căpitanul tocmai o presăra fir cu fir, cu 
mâini tremurătoare, peste sicriul scumpului său odor. Nici nu ridică măcar 
ochii spre Aleoşa; nu se uita la nimeni, nici chiar la biata dementă, „mămica” 
lui, care se tot căznea, plângând, să se ridice pe picioarele-i betege ca să vadă 
mai bine copilaşul mort. Pe Ninocika băieţii o ridicaseră cu jilt cu tot şi o 
aduseseră lângă sicriu. Fata îşi lipise capul de el şi plângea încetişor. Sneghirev 
era destul de vioi, dar avea ceva buimac şi în acelaşi timp crunt pe figură. 
Gesturile, cuvintele ce-i scăpau din gură, erau ca de nebun. „Băiatul tatii, 
băiat!” ofta el mereu, uitându-se la Iliusa. Aşa îşi alinta feciorul când trăia: 
„Băiatul tatii, băiat!” 

— Taticule, dă-mi şi mie nişte floricele, uite, ia floricica aia albă din 
manuta lui şi da-mi-o mie! Se rugă „mămica” hohotind. 

Se vede că-i plăcuse din cale-afară trandafirul abia îmbobocit pe care-l 
tinea in mana Iliusa sau voia să-l păstreze ca amintire de la el, fiindcă nu mai 
avea de loc astampar, se frământa toată in jilt, întinzând braţele după floare. 

— Nu dau nimic la nimeni! Se răsti neînduplecat Sneghirev. Sunt 
floricelele lui, nu ale tale. Toate sunt numai ale lui, nimic nu-i al tău! 

— Tată, dă-i mamei o floare! Spuse Ninocika, ridicandu-si fata scăldată 
în lacrimi. 

— Nu dau nimic şi-n nici un caz ei! Niciodată nu l-a iubit. I-a luat 
tunuletul si el, säräcutul, i l-a daaat... Începu a boci căpitanul, amintindu-si 
cât de uşor renuntase Iliusa la darul proaspăt primit, lăsându-i-l maica-si. 

Biata dementă îşi acoperi faţa cu palmele, plângând înăbuşit. Băieţii, 
văzând că tatăl nu se îndura să se desprindă de sicriu, deşi era timpul să-l 
pornească, se strânseră în jurul coşciugului şi se opintiră să-l ridice de jos. 


— Nu vreau să-l înmormânteze în curtea bisericii! Urlă deodată 
Sneghirev. Am să-l îngrop lângă piatra noastră. A fost dorinţa lui Iliusa. Nu vi-l 
dau, nu! 

De trei zile stăruia să fie înmormântat acolo, lângă piatra lor, deşi toată 
lumea se împotrivea — Aleoşa, Krasotkin, Ninocika, gazda, sora acesteia, băieţii. 

— Auzi vorbă, să-l îngroape lângă o piatră spurcată ca pe un spânzurat! 
Rosti indignată bătrâna gazdă. În loc să-l pună în pământ sfinţit. Aşa au să-l 
pomenească mereu si au să sa roage pentru odihna bietului său sufletel! Se 
aude cum cântă în biserică, diaconul citeşte aşa frumos şi desluşit că, de câte 
ori o fi să slujească înăuntru, o să se audă fiecare cuvintel, ca şi când i-ar citi 
la mormânt. 

În cele din urmă, căpitanul făcu un gest resemnat, vrând parcă să spună: 
„Duceţi-l unde vreţi!” Copiii ridicară sicriul, dar în clipa cand trecură prin fata 
mămichii se opriră o clipă şi-l lăsară jos, ca să-şi poată lua rămas bun de la 
Iliusa. Văzând însă deodată atât de aproape obrăjorul scump pe care de trei zile 
îl privea numai din jilt, dementa începu să tremure şi să-şi agite nervos capul 
cărunt deasupra sicriului. 

— Fă-i cruce, mama, blagosloveşte-l si sărută-l! O îndemnă Ninocika. 

Dar biata nebună dădea mereu din cap ca un automat, fără să scoată o 
vorbă, cu faţa crispată de o durere mistuitoare; şi, cum stătea aşa, deodată 
începu să se bată cu pumnii în piept. Copiii ridicară din nou coşciugul pe 
umeri. Ninocika îşi lipi pentru ultima oară buzele de gura răposatului fratior, in 
timp ce copiii treceau cu sicriul prin faţa ei. La plecare, Aleoşa o rugă pe gazdă 
să aibă grijă de femeile rămase acasă, dar bătrâna i-o luă înainte: 

— Lasă, că ştiu ce am de făcut, n-avea grijă, că stau eu cu ele doar 
suntem creştini, ce Dumnezeu! Spuse ea plângând. 

Până la biserică nu era decât o bucată de drum, cel mult trei sute de 
paşi. Era o zi senină, liniştită şi nu prea geroasă. Se mai auzea încă dangătul 
clopotului. Sneghirev alerga agitat şi buimac după sicriu, îmbrăcat cu pardesiul 
lui vechi, prea scurt şi prea subţire pentru vremea de afară, cu capul gol, 
ținând in mână pălăria veche de fetru cu boruri mari. Părea tot timpul 
îngrijorat, ba întindea mâna să sprijine sicriul, stingherindu-i pe cei care-l 
purtau, ba o lua înaintea procesiunii, căutându-şi un loc. La un moment dat, o 
floare căzu în zăpadă; căpitanul se aplecă imediat s-o ridice, ca şi când cine ştie 
ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi lăsat-o în drum. 

— Pâinea, am uitat pâinea acasă! Strigă el deodată înspăimântat. 

Băieţii însă îi aduseră aminte c-o pusese din vreme în buzunar. Nu se 
linişti totuşi până n-o scoase afară, ca să ie sigur că într-adevăr o luase cu el. 

— Aşa a vrut Iliusecika, asta a fost dorinţa lui, socoti e cuviinţă să-l 
lămurească pe Aleoşa. Într-o noapte şedeam a căpătâiul său, când numai ce-l 
aud că-mi spune: ,Täticule, după ce au să astupe groapa, să presari deasupra 
puţină pâine, a să vină vrabiutele să ciugulească. Am să le aud când vin şi o sa 
mă bucur, fiindcă cel puţin aşa am să ştiu că nu sunt singur.” 

— Foarte bine, trebuie să presari mereu firimituri, spuse Aleoşa. 


— In fiecare zi, in fiecare zi! Murmura cäpitanul, inviorandu-se deodata. 

În sfârşit, intrară în biserică si aşezară sicriul în mijloc, pe catafalc. Copii 
se strânseră jur împrejur şi statură cuminţi lângă el tot timpul cât tinu slujba. 
Era o biserică veche şi destul de săracă, cu multe icoane de lemn, neferecate, 
unul din acele läcasuri în care parcă iti tihneşte rugăciunea. În timpul 
liturghiei, Sneghirev se mai potoli un pic, deşi tot se mai agita când şi când în 
nestire, buimac şi fără nici un rost; ba se apropia de sicriu să îndrepte vălul 
sau cununa, ba se repezea să ridice o lumânare căzută din sfeşnic, făcându-şi 
de lucru cu ea până reusea s-o intepeneasca la loc. În cele din urmă, se 
astâmpără şi rămase la căpătâiul mortului cu o fisură năucă, îngrijorată şi 
parcă nedumerită în acelaşi timp. După Apostoli, îi şopti lui Aleoşa care stătea 
lângă el, că preotul nu citise cum trebuie, fără să-i explice de ce. La Heruvimi 
încercă sa tina isonul, dar după o clipă se lăsă pagubas şi, ingenunchind, îşi 
lipi fruntea de lespezile de piatră. Zăcu asa multă vreme pe jos. În sfârşit, 
începu prohodul si se impartira luminările. Innebunit de durere, tatăl dădu din 
nou semne de neastâmpăr, dar cântarea duioasa, zguduitoare a panahidei îi 
trezi sufletul toropit, răscolindu-i-l. Se chirci deodată şi începu să plângă, 
cutremurat de sughituri scurte, mai întâi înăbuşit, încercând să se 
stăpânească, apoi din ce în ce mai tare. lar atunci când oamenii se pregătiră sa 
pună capacul pe sicriu, Sneghirev se repezi şi-l cuprinse în braţe, ca şi cum ar 
fi vrut să-i împiedice cu orice pret să-l acopere pe Iliusecika al lui şi sărută 
lacom de nenumărate ori cäpsorul neînsufleţit al copilului, neindurandu-se să 
se mai dezlipească de el. Cu chiu, cu vai, băieţii izbutiră să-l împace, dar în 
clipa când se pregătea să coboare de pe treapta catafalcului tatăl se întoarse 
brusc şi, întinzând mâna, luă câteva flori din raclă. Rămase apoi cu ele în 
mână, privindu-le gânditor, ca şi când o idee neaşteptată i-ar fi incoltit deodată 
în minte, făcându-l să uite pentru moment unde se află. Treptat, o reverie 
adâncă puse stăpânire pe el şi nu mai încercă să se împotrivească atunci când 
sicriul fu ridicat şi dus la groapă. Locul de veci pe care Katerina Ivanovna îl 
plătise destul de scump se afla în curtea bisericii, la câţiva paşi. După ritualul 
obişnuit, groparii coborâră cosciugul în pământ. Cu manunchiul de flori în 
mână, Sneghirev se aplecă atât de tare deasupra mormântului deschis, încât 
băieţii, speriaţi, îl apucară de pardesiu şi-l traseră înapoi. Omul însă părea că 
nu-şi mai dă seama de nimic. Când bulgării de pământ se rostogoliră peste 
sicriu, începu să facă nişte semne neintelese, arătându-le tarana ce curgea in 
groapă şi încercând să le spună ceva, dar nimeni nu reuşi să desluşească un 
cuvânt din bolboroseala lui. În sfârşit, se linişti. Abia când băieţii îi aduseră 
aminte că trebuie să presare fărâmituri pe mormânt, bietul om, cuprins din 
nou de neastâmpăr, scoase din buzunar codrul de pâine şi se apucă să-l 
faramiteze între degete peste tarana proaspăt răscolită, murmurând: „Hai, 
vrabiutelor, hai, puicutele tatii, veniţi, veniţi încoace!” Unul din băieţi se gândi 
că florile îl încurcau şi-i spuse să le dea cuiva să i le ţină. Sneghirev însă nu voi 
cu nici un preţ să se despartă de ele, ca şi când s-ar fi temut să nu i le ia de 
tot. Cercetă apoi atent mormântul şi, după ce se convinse că treaba era bine 


facuta si faramiturile fusesera presärate peste tot, se intoarse brusc si, cu 
inima impacata, porni spre casa. Treptat însă îşi iuti pasul, din ce în ce mai 
zorit, aproape alergând, aşa încât ceilalţi abia se mai ţineau după el. 

— Floricele pentru mămica, să-i ducem mamichii floricele! Am necăjit-o, 
saracuta! O căina el în gura mare. 

Cineva îi strigă să-şi acopere capul, să nu răcească. Furios, Sneghirev 
azvârli cât colo pălăria în zăpada tipand: „N-am nevoie de pălărie, nu-mi 
trebuie!” Smurov o ridică şi se luă după el. Toţi copiii plângeau, iar Kolea şi 
baietasul care descoperise Troia mai tare decât toţi. Smurov, cu pălăria 
căpitanului în mână, deşi plângea şi el amarnic, apucă totuşi să culeagă din 
fugă de pe jos un ciob de cărămidă ce răsărea roşu din albul omătului şi să-l 
azvârle într-un stol de vrăbii care trecea în zbor. Nu nimeri însă niciuna şi plecă 
mai departe, alergând cu lacrimile pe obraz. La jumătatea drumului, Sneghirev 
se opri ca țintuit de un gând, se întoarse în loc şi o rupse la fugă înapoi, spre 
mormântul părăsit. Băieţii îl ajunseră din urmă si se agatara de el care mai de 
care, împresurându-l. Atunci, neputincios, omul se prabusi hohotind in 
zăpadă, ca doborât de o lovitură şi începu să se tăvălească pe jos şi să urle: 
„Iliuşecika, băiatul tatii, baietas!” Aleosa si Kolea încercară să-l ridice din 
zăpadă şi să-l liniştească. 

— Fii bărbat, căpitane, tine-ti firea! Murmură Kolea. 

— Ai să strici floricelele, îi atrase atenţia Aleoşa. Gândeşte-te că mămica 
le aşteaptă, şade acasă şi plânge pentru că n-ai vrut să-i dai nici o floare de la 
Iliuşecika. E si patutul lui acolo... 

— Da, da, să mergem la mămica! Îşi aminti deodată căpitanul. Să nu-i ia 
patutul, să nu-i ia patutul! Adauga el îngrozit, ca şi cum într-adevăr cineva ar fi 
putut să scoată din cameră patutul copilului. 

Şi sărind în picioare o zbughi spre casă. Nu mai era decât o palmă de loc, 
aşa că ajunseră toţi odată. Sneghirev intră buzna în odaie şi-i striga soţiei sale, 
pe care o bruftuise fără nici o milă mai înainte: 

— Mamico dragă, Iliusecika iti trimite florile! Piciorusele tale bolnave! 
Striga el, intinzandu-i buchetelul de flori îngheţate pe care-l strivise în timp ce 
se zvârcolea în zăpadă. 

În aceeaşi clipă însă zări în colt, la picioarele patului, cizmulitele lui 
Iliusa, aşezate una lângă alta de gazdă, bietele lui cizmulite purtate si 
răspurtate, scorojite şi peticite. Ridică braţele în sus şi, căzând în genunchi, luă 
în mână una din ele şi începu s-o sarute pătimaş: „Băiatul tatii, Iliusecika! Se 
tanguia el. Baietasul tatii drag, unde sunt piciorusele tale?” 

— Unde l-ai dus? Unde l-ai dus? Racni sfâsietor biata nebună. 

Ninocika izbucni si ea in lacrimi. Kolea se strecura grabit pe usa, urmat 
de ceilalti bäieti. Aleosa iesi dupa ei. 

— Să-i lăsăm sa plângă în voie, îi spuse el lui Kolea. Aici nu mai încape 
mângâiere. Să facem câţiva paşi şi după aceea ne întorceam iar. 


— Da, nu mai incape mangaiere, asta-i cel mai ingrozitor, incuviinta 
Kolea. Ştii, Karamazov, adăugă el mai încet, ca să nu-l audă ceilalţi. Îmi pare 
rău de nu mai pot şi aş da orice pe lume dac-ar fi posibil să învie! 

— Şi eu la fel! Mărturisi Aleoşa. 

— Ascultă, Karamazov, crezi că e bine să ne mai întoarcem astă-seară? 
Mi-e teamă c-o să se îmbete iarăşi. 

— Se prea poate. Dar o să venim numai noi doi să stăm o oră cu Ninocika 
şi cu mămica. Ar însemna să le răscolim iarăşi durerea când au să ne vadă 
intrând pe uşa cu toţii, chibzui Aleoşa. 

— Gazda a început să pună masa, mi se pare că vor să facă praznic, o să 
vină şi popa; crezi într-adevăr că trebuie să ne întoarcem, Karamazov? 

— Neapărat. 

— Ce curios, Karamazov, după atâta jale să te ghiftuieşti cu plăcinte... 
Când te gândeşti ce absurde sunt datinile astea religioase! 

— Au şi somon la masă, sări cu gura puştiul care descoperise Troia. 

— Ascultă, Kartaşov, te rog foarte mult să nu mai intervii în discuţie cu 
tot felul de prostii, mai ales când ştii foarte bine că nimeni nu vorbeşte cu 
dumneata şi nici nu se sinchiseşte de persoana dumitale! Îl repezi enervat 
Kolea. 

Copilul se făcu roşu ca focul, dar nu cuteză să răspundă. Toţi mergeau 
încet pe cărare, când se auzi deodată glasul lui Smurov: 

— Iată şi piatra unde zicea să-l înmormântăm pe Iliusa! Striga el. 

Se opriră tacuti în dreptul ei. Aleosa se uită în jur şi în momentul acela îi 
răsări în minte o scenă zugrăvită de Sneghirev, care-i povestise cândva cum se 
atârnase Iliusecika de gâtul lui, cu obrajii scaldati în lacrimi, strigând: 
„Tăticule, tăticule, cum şi-a bătut joc de dumneata!” Şi inima i se strânse 
înfiorată. Cu un aer grav şi solemn, îşi petrecu privirea asupra chipurilor dragi, 
luminoase, ale colegilor lui Iliuşa şi deodată prinse a vorbi: 

— Domnilor, acum, că ne aflăm aici, aş vrea să vă spun câteva cuvinte. 

Copiii se strânseră in jurul lui şi-şi atintira ochii spre el, curiosi, 
aşteptând. 

— Domnilor, în curând ne vom lua rămas bun. Trebuie să mai stau câtva 
timp aici, lângă cei doi fraţi ai mei, dintre care unul pleacă să-şi ispăşească 
pedeapsa, iar celălalt este pe patul de moarte. Dar foarte curând am să 
părăsesc oraşul acesta şi poate pentru ani şi ani de zile. Şi atunci va trebui să 
ne despartim, domnilor. De aceea să facem legământ aici, lângă piatra lui 
Iliuşa, în primul rând că n-o să-l uităm niciodată pe Iliusa şi apoi că ne vom 
gândi mereu unii la alţii. Şi, orice s-ar întâmpla cu noi în viitor, chiar dac-ar fi 
să nu ne mai întâlnim douăzeci de ani de acum încolo, să ne amintim cum l-am 
înmormântat azi pe bietul copil näpästuit de roti la început - mai ţineţi minte 
bătaia de lângă podet? 

— Pentru ca mai apoi sa ne devină atât de drag tuturor! Era un băieţel 
bun şi curajos, pentru care onoarea tatălui său s-a dovedit a fi ceva sfânt şi 
care a suferit din cale-afară când a văzut cât de crunt fusese înjosit părintele 


lui, de aceea s-a şi revoltat atunci. Aşadar, ne-am înţeles: nu-l vom uita 
niciodată, niciodată, chiar dacă ar fi să trăim până la adânci bătrâneţe! Oricât 
de prinşi am fi de îndeletnicirile noastre şi oricât de importante ar fi lucrurile pe 
care le-am avea de făcut, chiar dac-ar fi să ajungem la cele mai înalte demnități 
sau dacă dimpotrivă ne-ar lovi o mare nenorocire — să ne aducem pururea 
aminte ce bine ne-am simţit cândva aici, împreună, uniţi cu toţii printr-un 
sentiment frumos şi bun, mulţumită căruia, tot timpul cât l-am înconjurat cu 
dragoste pe micuțul nostru prieten, am reuşit să fim mai buni decât suntem de 
fapt. Porumbeii mei, ingäduiti-mi să vă spun asa, pentru că de câte ori mă uit 
la chipurile voastre cuminţi şi dragi mi-aduc aminte de aceste blânde păsărele 
cenuşii! Copiii mei scumpi, poate că nu veţi înţelege, tot ce vă spun, pentru că 
de multe ori nu ştiu să-mi exprim gândurile lămurit, dar să nu uitaţi ce v-am 
spus acum şi poate că mai târziu, când veţi cugeta la cuvintele mele, o să-mi 
daţi dreptate. Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, ceva 
mai sănătos şi mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă şi, mai ales, o 
amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părinteasca. Vi se 
vorbeşte adeseori despre educaţia voastră, dar o minunată, o sfântă amintire 
din copilărie are poate mai mult ca orice darul de a desăvârşi educaţia. Acela 
care adună cât mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viaţa poate fi 
sigur că, la un moment dat, va găsi scăparea în ele. Chiar dacă n-am păstra 
decât o singură amintire frumoasă în inima noastră, această unică amintire ne 
poate da chezăşia că ne va salva cândva dintr-un greu impas. Poate că mai 
târziu, cine ştie, ne vom înrăi, poate că nu vom fi în stare să ne ferim de a 
săvârşi vreo faptă rea, poate c-o să ne batem joc de lacrimile semenilor noştri şi 
de aceia care spun aşa cum spunea Kolea adineauri: „Vreau să sufăr pentru 
omenire!”, poate că vom face din ei ţinta ironiilor noastre usturătoare. Şi totuşi, 
oricât de răi am deveni, ferească Dumnezeu, când ne vom aduce aminte de 
înmormântarea lui Iliusa şi de dragostea cu care l-am înconjurat în puţinele 
zile ce le-a mai avut de trăit, iar mai apoi cum am stat de vorbă prieteneşte cu 
toţii aici, lângă piatra lui, nici cel mai hain, cel mai veninos sau cel mai ironic 
dintre noi — dacă s-ar întâmpla să ajungem vreodată aşa — nu va îndrăzni să-şi 
bată joc de tot ce a fost bun şi cinstit în inima lui în clipa de fata! Mai mult, 
poate că în momentul acela îşi va lua seama şi-şi va spune în sinea lui: „Da, ce 
băiat bun eram pe vremea aceea şi curajos şi cinstit”. Chiar dacă va zâmbi în 
sinea lui, nu-i nimic, adesea omul ia în răspăr tot ce-i bun şi frumos, dar o face 
numai jdin nesocotinta. Eu însă vă incredintez, domnilor, că o clipă mai târziu 
inima sa îi va şopti: „Nu, rău ai făcut c-ai zâmbit, sunt lucruri care nu trebuie 
luate în râs!” 

— Aşa e, Karamazov, am înţeles ce vrei să spui: exclamă Kolea cu o 
privire scânteietoare. 

Copiii fremătară, vrând parcă să adauge şi ei ceva, dar se stăpâniră, 
asteptand, emotionati şi atenţi, cu ochii pironiti asupra vorbitorului. 

— Asta, fireşte, numai în cazul când s-ar întâmpla să ne înrăim, continuă 
Aleoşa. Dar de ce am fi răi, nu-i aşa? Să ne străduim, deci, în primul rând şi 


mai presus de orice, să fim buni la suflet, apoi cinstiţi si, în sfârşit, să nu lăsăm 
niciodată să se aştearnă uitarea între noi. Tin să vă repet lucrul acesta. La 
rândul meu, vă dau cuvântul că n-am să uit pe niciunul dintre voi; sunt 
convins că şi peste treizeci de ani am să-mi amintesc de fiecare obrăjor pe care- 
l am acum în fata. Kolea i-a spus adineauri lui Kartasov că noi „nici nu ne 
sinchisim de persoana lui!” Dar cum aş putea, oare, să uit că există pe lume un 
băieţel cu numele de Kartaşov care mă priveşte în clipa asta cu ochişorii lui 
buni, blânzi şi voioşi şi care a şi început să roşească, cum a roşit atunci când a 
descoperit Troia. Domnilor, prietenii mei scumpi şi dragi, fie ca toţi să avem 
sufletul mare şi viteaz al lui Iliusa, să fim inteligenţi, indrazneti şi generosi cum 
este Kolea (a cărui minte desigur se va ascuti şi mai mult pe măsură ce va 
creşte) şi tot atât de sfioşi, dar ageri la minte şi drăgălaşi, cum e Kartaşov. Dar 
nu e vorba numai de ei doi! Toţi îmi sunteţi dragi, domnilor, fiecare din voi îşi 
are locul lui în inima mea, aşa cum mi-aş dori şi chiar vă rog să-mi faceţi şi voi 
un locusor în inima voastră! Şi cui datorăm sentimentul acesta bun si frumos, 
care ne leagă, cine oare ne-a unit laolaltă? Iliusa, blandul şi dragul nostru 
prieten, pe care-l vom iubi pururea şi a cărui memorie am hotărât s-o păstrăm 
cu statornicie. Să nu-l uităm niciodată; fie ca duioasa lui amintire să rămână 
mereu proaspătă în inimile noastre acum şi-n vecii vecilor! 

— Da, da, veşnică să-i fie amintirea! Strigară, cuprinsi de emoție, toţi 
copiii cu glăscioarele lor argintii. 

— Să ţinem minte obrăjorul lui, hainutele sale, bietele lui cizmulitele 
amărâte, sicriul lui şi pe nefericitul şi păcătosul de taică-său şi să ne aducem 
cu ce curaj s-a ridicat copilul ăsta să ia apărarea părintelui său, înfruntând 
toată clasa! 

— O să ne-aducem aminte, da, da, o să ne-aducem aminte! Făgădui din 
nou copii. Era bun şi curajos! 

— Mi-era atât de drag! Exclama Kolea. 

— Copiii mei, dragii mei prieteni, să nu va temeti de viata! Fiindcă viata 
poate fi nespus de frumoasă când faptele tale sunt bune şi drepte. 

— Da, da, repetară în cor băieţii. 

— Nici nu ştii cât te iubim, Karamanzov! Mărturisi spontan un glas ce 
părea a lui Kartusov. 

— Da, te iubim, te iubim! Ii tinurä cu toţii isonul si multi dintre ei aveau 
lacrimi în ochi. 

— Urra, trăiască Aleoşa Karamazov! Striga din toată inima Kolea. 

— Şi veşnică amintire bietului copilaş! Adaugă cu duioşie Alioşa. 

— Veşnică amintire! Rostiră băieţii, repetând cuvintele lui. 

— Karamanzov! Răsări deodată Kolea. E adevărat ce spune religia că vom 
învia din morţi şi ne vom scula cu toţii din morminte? Înseamnă că atunci o să 
fim iarăşi împreună şi o să-l vedem pe Ilusencica? 

— Sigur că da, ne vom scula şi atunci ne vom povesti veseli şi fericiţi tot 
ce am făcut în viata, răspunse Alioşa cu insufletire, deşi zâmbind. 

— Vai, ce frumos o să fie! Se bucură Kolea. 


— Si acum, dragii mei, ajunge, sa läsam deoparte discursurile si sa 
mergem cu toţii la praznic. Nu trebuie sa va simtiti prost fiindc-o să mâncăm 
plăcinte. Este o veche datina ne care am apucat-o din moşi-strămoşi şi care, sa 
ştiţi, are şi partea ei bună, spuse râzând Aleoşa. Hai sa mergem! Mână în 
mână! 

— Mereu vom merge aşa, toată viaţa, mâna în mâna. Urra, trăiască 
Aleoşa Karamazov! Strigă din nou Kolea şi glasurile tuturor copiilor se 
îngemănară într-o izbucnire de entuziasm. 


SFÂRŞIT 


(1) La scoaterea din chilie a trupului neînsufleţit spre a fi dus la biserica 
şi apoi de acolo la cimitir, se cânta Ajutorul şi Sprijinitorul când decedatul a 
fost ieroshimonah şi Toată dulceata vieţii dacă a fost numai monah sau 
shimonah. 

(2) Haină bărbăteasca trei sferturi strânsă în talie, specific rusească (un 
fel de suman). 

{3} Caracterizare făcută de poet în notele sale din 1834-1836, intitulate 
Table-talk. 

{4} Mihail Efgrafovici Saltikov-Scedrin (1826-1889), scriitor rus; începută 
în primii ani ai deceniului al 7-lea din secolul trecut, polemica dintre 
Dostoievski şi el se prelungeşte şi în Fraţii Karamazov. Şcedrin a răspuns 
referirii pe care Dostoievski o face la numele sau în roman printr-un articol 
apărut în nr 12 pe 1879 al revistei Otecestvennâie zapiski. 

(5) Sovremennik, revista la care colabora Şcedrin, a avut de suferit 
adesea de pe urma rigorilor cenzuni ţariste, ca şi revista Otecestvennhe zapiski 
condusă de el. Apariţia publicaţiei Sovremenruk, de altfel a şi fost suspendată 
după atentatul lui Karakozov. 

{6} Versurile aparţin poetului rus Tiutcev. 

(7) Domnule (Polonă). 

{8} Doamnă (Polonă.) {9} Domnişoarele (Polonă). 

(10) Domnul e un nemernic! (Polonă). 

(11) Fără îndoială! (Polonă). 

(12) Cât e ceasul, domnule? (Polonă.) (13) Doamnă, nu zic nimic, n-am zis 
nimic. (Polona). 

(14) Primul vers al epigramei lui Ivan Krilov (1769-1844) la adresa 
versiunii ruse a poemului lui Boileau L-art poetique, realizată de D. I. Hvostov. 

(15) Autorul reproduce epigrama lui Konstantin Batusikov (1787-1855), 
Madrigalul noii Sappho, adresat poetesei A. P. Bunina. 

(16) Aici odihneşte Piron, care n-a fost nimic/Nici măcar academician (fr.) 
(17) Cu plăcere, domnule, să bem! (Polonă). 


{18} Minunat! (Polona.) {19} Ce, n-are voie omul sa-si iubeasca tara? 
(Polona.) {20} Fac tot ce vrei. Vad ca te porţi asa rău cu mine, de aceea sunt 
trist! Sunt gata, domnule! (Polona.) {21} E cel mai bine asa. (Polona.) {22} 
Ghinionist. (Polonă.). 

{23} Norocos (Polonă.) {24} Ia, domnule, ăsta-i câştigul dumitale. (Polonă) 
{25} Nu se vorbeşte aşa într-o societate distinsă! (Polonă.) {26} Glumesti, 
domnule (Polonă.) {27} Cum iti permiti aşa ceva, domnule?! (Polonă.) {28} Ce 
doreşti, domnule? (Polonă.) (29) Trei mii, domnule? (Polonă.) (30) La revedere, 
domnule! (Polonă.) (31) Mă simt jignit până în adâncul sufletului! (Polonă.) (32) 
Aşa e, doamnă. (Polonă.) {33} Mirat. (Polonă.) (34) O doamnă îndărătnică si 
neruşinată. (Polona.) (35) Doamnă, dacă vrei să mergi cu mine, vino, dacă nu, 
rămâi cu bine! (Polonă.) (36) Să trecem peste asta. (Fr.) (37) S-a sfârşit. (Fr.) (38) 
Dostoievski se referă la o discuţie pe care a avut-o cu criticul democrat- 
revoluţionar Vissarion Grigorievici Belinski (1811-1848) cu privire la Hristos, 
relatată pe larg în Jurnalul unui scriitor. 

{39} Femeile croseteaza. (Fr.) (40) Versuri de Dmitri Mihaev (1835-1889) 
din Oraselul de sare, in care poetul critica modul in care se tineu diverse lectii 
populare, într-o casa de lângă Podul Tepnoi. Versurile au căpătat însă şi o alta 
semnificaţie, deoarece tot lângă Podul Tepnoi, se afla şi Cancelaria imperială a 
Secţiei a-III-a (Siguranţa Statului). 

(41) Aceasta persoană fermecătoare. (Fr.) (42) Dostoievski se referă, 
probabil, la ziarul petersburghez Glasul (Golos), de orientare liberală. 

(43) Textual, oborul de vite. 

(44) Intelegi, procesul asta si moartea cumplita a tatalui dumitale. (Fr.). 

{45} Versurile lui Rakitin se aseamana cu una din parodiile lui D. D. 
Minaev apărute în volumul sau Gânduri şi cântece (1864). 

{46} Care se apropie de cincizeci de ani. (Fr.) (47) E drăguţ! (Fr.) (48) E 
nobil, e încântăror! (Fr.) (49) E un act de cavalerism. (Ft.) (50) Parafrază după 
un vers de Terentiu (194-159 î/H.) - Om sunt şi nimic omenesc nu-mi este 
străin. 

(51) E ceva nou, nu-i aşa? (Fr.) {52} Ce idee! (Fr.) {53} A. A. Gattuk, 
editorul unui calendar ce aparea la Moscova (1876-1890). 

{54} Dracul nu exista. (Fr.) {55} Replica a lui Hlestakov din Revizorul de 
Gogol (Actul III, Scena 6). 

{56} Gandesc, deci exist (Rene Descartes). 

{57} Replica a lui Repetilov din piesa lui Repetilov, Prea multa minte 
strica, Actul IV, scena 4. 

{58} Cuvioşii schimnici şi femeile neprihanite — titlul unei poezii de Puşkin 
(1831). 

(59) Ivan Fiodorovici Gorbunov (1831-1895), actor la Mali Teatri şi la 
teatrul Aleksandriski. Dostoievski l-a cunoscut personal. 

{60} Ah, părinte, pentru el e o plăcere atât de mare şi pentru mine o 
osteneală atât de mică! (Fr.) (61) Bine, dar e stupid! (Fr.) (62) Domnul ştie ce 
vreme e? Să nu laşi nici un câine afară. (Fr.). 


{63} Cheia misterului (Fr.) {64} Dumnezeu-tatal. (Germ.) {65} Dumnezeu- 
fiul. (Germ.) {66} Dumnezeu-sfantul duh (Germ.) {67} Replica din Suflete moarte 
de Gogol. 

{68} Dupa mine, potopul! 

{69} Aluzie la poezia lui Puskin, Raspuns unui anonim (1830). 

{70} Graiesc către cei vii! (Lat.) (71) Citat din studiul scriitorului Nikolai 
Karmazin (1766-1826), intitulat Simtitorul si nepasatorul; doua caractere.