Feodor Mihailovici Dostoievski — Demonii

F. M. Dostoievski 


Fr. M. Dostoievski 


Demonii 


Să mă tai de văd vreo urmă, Ce ne facem noi acum? Ne-a 
ajuns vreun drac din urmă Şi ne-a abătut din drum. Mulţi ca 
frunze toamnă-n vânt, Încotro li-i drumul oare? Zbiară 
parcă-s la aman... Se mărit-o vrăjitoare? Îl îngroapă pe 
Satan? 

A. PUSŞKIN 


Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. 
Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. 
Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a 
aruncat de pe țărm în lac şi s-a înecat. lar păzitorii, văzând 
ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi 
ei au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la lisus şi au 
găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg 
la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. 
Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. 
SFÂNTA EVANGHELIE CEA DUPĂ LUCA, Cap. VIII, 32-36 


Partea întâi. 

Capitolul întâi. 

În loc de introducere, câteva amănunte din biografia 
multstimatului Stepan Trofimovici Verhovenski. 

IA 

Înainte de a începe descrierea evenimentelor atât de 
stranii survenite recent în oraşul nostru, în care nu se 
petrecuse până atunci nimic remarcabil, mă văd nevoit, din 
lipsă de experienţă, să arunc o privire fugară într-un trecut 
mai îndepărtat şi să dau câteva amănunte biografice ale 
talentatului şi preastimatului Stepan Trofimovici 


Verhovenski. Ele vor servi doar ca introducere la cronica a 
cărei istorisire mi-o propun şi care abia urmează. 

Trebuie s-o spun de la început şi fără ocol: Stepan 
Trofimovici a deţinut întotdeauna printre noi un rol mai 
aparte, un rol, ca să zic aşa, civic, pe care îl juca cu atâta 
pasiune şi dăruire de sine, încât n-ar fi fost în stare să 
renunţe la el nicicând, ba, mi se pare, nici n-ar fi putut trăi 
fără să-l joace. Departe de mine gândul de a-l compara cu 
un actor - ferit-a sfântul! -, mai ales că mie personal îmi 
inspira multă stimă. Era la el mai degrabă o chestiune de 
obişnuinţă sau, mai bine zis, de înclinaţie statornică şi 
generoasă care îl prinsese încă din anii tinereţii, când se 
legăna în visuri ademenitoare în privinţa viitoarei sale 
poziţii sociale şi care îl înfăţişa într-o aureolă de admirabilă 
atitudine civică. Astfel, îi plăcea mult situaţia sa de 
„persecutat” şi, ca să zicem aşa, de „surghiunit”. Aceşti doi 
termeni despre care se ştie că sunt, într-o anumită 
accepţiune, aureolaţi de o strălucire clasică l-au captivat o 
dată pentru totdeauna şi, înălţându-l treptat în propriii săi 
ochi, l-au făcut de-a lungul atâtor ani să se vadă în cele din 
urmă ridicat pe un fel de piedestal care îi măgulea foarte 
tare amorul propriu. Într-un roman satiric englez din 
secolul trecut, se vorbeşte despre un anume Gulliver, care, 
trăind mulţi ani în ţara liliputanilor, cu locuitori de statură 
minusculă, se obişnuise într-atât a se considera un uriaş 
printre localnici, încât, reîntorcându-se în Anglia, striga pe 
străzile Londrei, fără să vrea, către pietoni şi birjari să se 
dea la o parte din drumul său, ca nu cumva să-i strivească, 
continuând să se creadă un uriaş printre pitici. Lumea 
râdea de el şi îl înjura, iar birjarii grosolani îl şi croiau pe 
uriaş cu lovituri de bici; dar era drept, oare? Ce nu face 
omul în virtutea obişnuinţei? Cam acelaşi lucru s-a 
întâmplat şi cu Stepan Trofimovici, numai că într-o formă 
mai puerilă şi mai inofensivă, dacă putem spune aşa, căci 
era, în fond, un om minunat. 


Înclin să cred că spre sfârşitul vieţii lui lumea l-a uitat cu 
totul, dar în nici un caz nu s-ar putea susţine că a fost cu 
desăvârşire necunoscut într-o anumită perioadă. A făcut şi 
el parte, de bună seamă, dintr-o faimoasă pleiadă de 
personalităţi care au sclipit pe firmamentul vieţii publice a 
ultimei noastre generaţii, ba, la un moment dat, şi pentru o 
clipă foarte scurtă de altfel, numele său a fost trecut de 
către unii oameni prea grăbiţi din acea vreme chiar printre 
unele figuri proeminente ca Ceadaev, Belinski, Granovski şi 
Herzen, acesta din urmă începând tocmai să se afirme 
peste hotare. Dar activitatea lui Stepan Trofimovici fusese 
sortită să ia sfârşit aproape odată cu începutul ei, ca să 
zicem aşa, el fiind prins „în vârtejul unui concurs de 
împrejurări”. Şi, de fapt, nu existase nici un „vârtej” şi nici 
un „concurs de împrejurări”, după cum s-a constatat 
ulterior, cel puţin în cazul său. Abia de curând, în ultimele 
zile, am aflat spre stupefacţia mea, dar din surse absolut 
sigure, că departe de a fi fost surghiunit în gubernia 
noastră, cum crezuse toată lumea, Stepan Trofimovici nu s- 
a aflat nici măcar sub supravegherea autorităţilor. Ca să 
vezi unde-l poate duce pe om puterea imaginaţiei! El însuşi 
a crezut sincer toată viaţa că în unele sfere sus-puse este 
considerat primejdios şi privit mereu cu suspiciune, că cel 
mai mic pas al său este cunoscut şi înregistrat şi că fiecare 
dintre cei trei guvernatori care s-au succedat la cârma 
guberniei noastre în decursul ultimilor douăzeci de ani 
sosea în localitate perfect edificat asupra persoanei lui, 
prevenit de anumite sugestii venite de sus şi înarmat la 
preluarea funcţiei cu instrucţiuni speciale în privinţa lui. Să 
fi încercat careva în acea perioadă să-i demonstreze 
preacinstitului nostru Stepan Trofimovici pe baze de probe 
incontestabile că, de fapt, n-are a se teme de nimic! Ei bine, 
omul s-ar fi simţit, desigur, profund atins în amorul său 
propriu. Şi când te gândeşti că era un om foarte inteligent 
şi înzestrat, un om, s-ar zice, de ştiinţă, deşi ca savant... în 
sfârşit, în domeniul ştiinţei nu prea a făcut el cine ştie ce 


mare lucru, ba mi se pare că n-a făcut chiar absolut nimic. 
Dar cu oamenii de ştiinţă, la noi în Rusia asemenea cazuri 
întâlneşti la tot pasul. 

Reîntors din străinătate, el străluci la una dintre catedrele 
universitare pe la sfârşitul deceniului al cincilea cu cele 
câteva prelegeri ţinute despre seminţiile arabe, mi se pare; 
a apucat totodată să-şi susţină în mod strălucit teza despre 
importanţa civică şi comercială pe care ar fi putut s-o 
dobândească micul orăşel german Hanau între anii 1413 şi 
1428, precum şi despre cauzele speciale şi, de altfel, cu 
totul nelămurite care l-au împiedicat să capete o asemenea 
importanţă. Disertaţia aceasta reuşi să-i atingă în mod abil 
şi dureros pe slavofilii din acea vreme, creându-i în 
rândurile acestora numeroşi duşmani înverşunaţi. Mai 
târziu - după ce fusese nevoit să renunţe la catedră - el mai 
tipări (în semn de răzbunare oarecum şi mai ales ca să 
arate ce fel de om au pierdut ei în persoana sa) în paginile 
unei reviste lunare şi progresiste, care publica traduceri 
din Dickens şi o lăuda pe George Sand, începutul unui 
studiu aprofundat, pare-mi-se asupra genezei 
extraordinarei nobleţe morale a cutăror cavaleri din cutare 
epocă, mă rog, n-aş putea spune precis, dar ceva în acest 
gen. În orice caz, se promova în acest studiu nu ştiu ce idee 
elevată, nemaipomenit de nobilă şi de generoasă. S-a zvonit 
apoi că publicarea în continuare a acestui opus a fost 
grabnic interzisă şi că însăşi acea revistă progresistă ar fi 
avut de suferit pentru faptul că a publicat prima jumătate a 
studiului. Se poate! Câte nu ne-a fost dat să vedem pe 
atunci întâmplându-se?! Dar, în cazul de faţă, e mult mai 
probabil că, de fapt, nu se întâmplase nimic şi că autorul 
însuşi pur şi simplu din lene renunţase să-şi termine studiul. 
Cât despre ciclul său de prelegeri asupra arabilor, motivul 
pentru care a fost obligat să le întrerupă era următorul: nu 
se ştie în ce împrejurări şi cine anume (evident, unul dintre 
inamicii săi reacţionari) ar fi interceptat o anumită 
scrisoare adresată de Stepan Trofimovici unei anumite 


persoane, în care erau expuse anumite „stări de fapt” şi, 
drept urmare, de undeva, de către cineva, i s-ar fi cerut 
unele explicaţii. Nu ştiu cât de adevărat este acest fapt, dar 
se relata totodată că a fost descoperită în acelaşi timp, la 
Petersburg, o vastă asociaţie de aproximativ treisprezece 
persoane care urmăreau abolirea legilor morale şi statale 
cu şase ani în urmă la Berlin, în prima lui tinereţe, şi care 
circulase în copie între doi amatori de versuri şi un student. 
Îl am şi eu acum în sertarul mesei. Mi-a fost dăruit anul 
trecut personal de Stepan Trofimovici în copie autografă 
recentă, cu dedicaţia autorului şi îmbrăcat într-o superbă 
copertă de marochin roşu. Poemul nu este lipsit de unele 
calităţi poetice şi chiar e scris cu oarecare talent; cam 
nebulos, e adevărat, dar pe atunci (adică prin deceniul al 
patrulea) mulţi obişnuiau să scrie în această manieră. Mi-ar 
fi peste putinţă a-i reda subiectul pentru că, la drept 
vorbind, nici nu l-am înţeles. E un fel de alegorie tratată 
într-o formă lirico-dramatică şi care aminteşte partea a 
doua din Faust. Cortina se ridică în intonaţiile unui cor 
feminin, apoi ale unui cor de bărbaţi, urmează un cor al 
elementelor naturii şi, în sfârşit, intervine corul unor suflete 
care nu au trăit încă, dar aspiră intens a ajunge şi ele să se 
bucure de viaţă. 'Toate corurile acestea cântă ceva foarte 
confuz, în bună parte despre nu ştiu ce blestem aducător de 
nenorociri, dar tratat nu fără o fină nuanţă de detaşare 
ironică. Brusc, scena se schimbă pentru a face loc unui fel 
de „Sărbătoare a vieţii” la care cântă până şi insectele, 
apare o broască-ţestoasă ce rosteşte nişte formule 
sacramentale latineşti şi, dacă nu mă înşel, până şi un 
mineral, obiect prin definiţie total neînsufleţit, îşi cântă aria 
respectivă, în general toţi cântă aproape necontenit, iar 
dacă se mai întrerup din când în când ca să schimbe câte o 
vorbă, parcă se ceartă într-un chip la fel de confuz, dar tot 
cu un aer elevat. Intervine apoi o nouă schimbare de decor, 
care aduce pe scenă un peisaj pustiu şi sălbatic; pe acest 
loc rătăceşte un tânăr civilizat, care rupe şi suge nişte 


buruieni; la întrebarea unei zâne de ce suge aceste ierburi, 
tânărul răspunde că, simțind în el un prisos de vitalitate, 
caută uitarea, pe care o află în sucul acestor buruieni, dar 
că dorinţa lui supremă este de a-şi pierde cât mai repede 
raţiunea (o dorinţă oarecum superfluă). Apare deodată, 
călare pe un cal negru, un adolescent de o nespusă 
frumuseţe, urmat de un alai imens de oameni reprezentând 
toate seminţiile lumii. Adolescentul personifică moartea la 
care aspiră toate popoarele. Şi, în sfârşit, în scena finală 
răsare subit Turnul Babel şi nişte atleți se zoresc să termine 
ultimele lucrări din vârful turnului, cântând imnul speranţei 
noi. Când zidirea ajunge la capăt şi edificiul este gata, 
posesorul, să zicem stăpânul Olimpului, o şterge în mod 
caraghios, iar omenirea, înțelegând despre ce e vorba, îi 
ocupă locul şi imediat se instaurează o eră nouă, cu o nouă 
ordine de viaţă şi cu o nouă înţelegere a esenței lucrurilor. 
Acesta este poemul care a fost considerat atunci primejdios. 
I-am propus lui Stepan Trofimovici anul trecut să-i public 
imediat poemul, dat fiind conţinutul lui absolut inofensiv în 
zilele noastre, el a refuzat însă cu o vădită nemulţumire. 
Părerea că poemul său nu conţine absolut nimic tendenţios 
i-a displăcut şi înclin să cred că acestui fapt i se datoreşte 
răceala cu care m-a tratat timp de două luni încheiate. 
Printr-o curioasă întâmplare însă, cu totul pe neaşteptate şi 
aproape concomitent cu propunerea mea de a-i publica 
poemul în Rusia, acesta apare acolo, adică în străinătate, în 
paginile unei culegeri revoluţionare şi, bineînţeles, absolut 
fără ştirea lui Stepan Trofimovici. Ei bine, speriat la culme, 
el alergă mai întâi la guvernator, ticlui apoi o prea nobilă 
scrisoare justificativă pentru a fi trimisă la Petersburg, pe 
care mi-o citi de două ori, dar n-o mai expedie, neştiind cui 
s-o adreseze, într-un cuvânt, trăi într-o frământare continuă 
o lună întreagă; dar eu sunt convins că în străfundurile 
sufletului se simţea extrem de flatat. Obţinând un exemplar 
al culegerii, nu se despărţea de el nici noaptea, iar ziua îl 
ascundea sub saltea, interzicându-i slujnicei să mai facă 


patul. Şi cu toate că se aştepta în orice zi să-i sosească de 
undeva nu se ştie ce telegramă, nu ezită să arboreze în 
acelaşi timp un aer grav de superioritate. Dar nu mai veni 
nici o telegramă. Tot atunci se împăcă şi cu mine, ceea ce 
dovedeşte extrema blândeţe a firii sale temperate şi străine 
de orice ranchiună. 

II. 

Nu m-aş încumeta să merg cu gândul până acolo încât să 
susţin că n-a suferit niciodată pentru ideile lui. Dar sunt 
absolut convins acum că nimic nu l-ar fi împiedicat să-şi 
continue după placul inimii prelegerile despre arabii lui, cu 
condiţia să prezinte explicaţiile de rigoare. Dar, rănit în 
amorul lui propriu, el se grăbise febril să-şi vâre în cap, o 
dată pentru totdeauna, ideea că întreaga lui carieră a fost 
iremediabil distrusă de „vârtejul unui concurs de 
împrejurări”. La drept vorbind, adevărata cauză care a 
determinat această schimbare bruscă a carierei a fost 
propunerea făcută mai înainte şi reînnoită într-o formă 
delicată, chiar în acea perioadă, de Varvara Petrovna 
Stavroghina, femeie foarte bogată, soţia general- 
locotenentului Stavroghin, de a-i încredința educaţia şi 
îndrumarea intelectuală a unicului ei fiu, în calitate de 
distins mentor şi de prieten, fără a mai vorbi de 
remuneraţia excepţională pe care urma s-o primească 
pentru osteneala lui. Propunerea aceasta îi fusese adresată 
întâia oară pe când se afla încă la Berlin, în anul morţii 
soţiei sale. Prima lui soţie era o jună cam zvăpăiată din 
gubernia noastră, cu care se căsătorise în anii încă 
nesăbuiţi ai primei tinereţi: o fiinţă fermecătoare, de altfel, 
dar care i-a pricinuit multe necazuri, întrucât el nu 
dispunea de mijloace de întreţinere corespunzătoare 
stilului ei de viaţă, precum şi din alte motive de ordin mai 
intim şi mai delicat. Despărţită de trei ani de soţ, ea deceda 
la Paris, lăsând în grija tatălui un băieţaş de cinci ani, 
„fructul primei iubiri fericite şi neîntinate încă de nici o 
pată”, cum lăsă el să-i scape la un moment dat în faţa mea 


într-un acces de melancolie. Adus imediat în Rusia, puişorul 
fu încredinţat unor mătuşi, rude îndepărtate dintr-un colţ 
de ţară, care s-au ocupat tot timpul de creşterea şi de 
educaţia lui. Stepan Trofimovici a declinat atunci 
propunerea Varvarei Petrovna şi în scurt timp, adică la mai 
puţin de un an de la decesul primei sale soţii, se recăsători 
cu o berlineză nu prea vorbăreaţă, deşi n-ar fi avut de 
invocat nici un argument în justificarea acestui pas. Se 
conturară totuşi curând şi alte motive prin care se putea 
explica refuzul său de a accepta postul de preceptor: îl 
tenta răsunătoarea faimă a unui renumit profesor din acea 
vreme şi se grăbi să-şi ia zborul spre catedra la care aspira 
şi pentru care se pregătise ca, la rându-i, să-şi încerce 
aripile de vultur. După ce se pomeni însă cu aripile pârlite, 
îşi aduse aminte, fireşte, de oferta care şi atunci îi puse la 
grea încercare hotărârea, făcându-l să ezite. Moartea 
subită a celei de-a doua soţii chiar în primul an de căsătorie 
veni să tranşeze totul definitiv. S-o spunem deschis: 
lucrurile se aranjară datorită interesului afectuos, precum 
şi preţioasei şi, dacă se poate spune aşa, clasicei prietenii 
pe care i-a purtat-o necontenit Varvara Petrovna. El se 
avântă în braţele acestei prietenii, şi situaţia lui se stabiliză 
astfel pentru mai mult de două decenii. Am folosit expresia 
„se avântă în braţele”, dar ferit-a sfântul să-şi închipuie 
cineva că ea ar tăinui niscai sensuri deplasate. Cuvântul 
„braţe” trebuie înţeles într-o accepţiune strict morală. Cea 
mai fină şi mai delicată legătură uni pentru totdeauna 
aceste două fiinţe atât de remarcabile. 

Faptul că în imediata vecinătate a superbului domeniu 
Skvoreşniki al Stavroghinilor, situat în apropierea capitalei 
noastre guberniale, se afla şi modesta moşioară a lui Stepan 
Trofimovici, rămasă lui de pe urma primei sale soţii, înclină 
desigur şi mai mult balanţa în favoarea acceptării postului 
de educator. Unde mai pui că avea posibilitatea oricând, în 
liniştea cabinetului său şi fără a mai fi sustras de vasta-i 
activitate universitară, să se consacre ştiinţei şi să 


îmbogăţească literatura naţională prin studii aprofundate. 
Aceste studii nu parveniră vreodată să vadă lumina zilei; în 
schimb, el putu în tot restul vieţii, adică timp de peste 
douăzeci de ani, să se ridice „ca o întruchipare a 
reproşului” în faţa patriei, după expresia poetului: 

Ca o întruchipare a reproşului Stăteai în faţa patriei, Tu, 
liberal-idealist. 

Personajul vizat de poet avea poate dreptul să păstreze 
toată viaţa, dacă aşa voia, această poză, deşi foarte 
plictisitoare. Dar Stepan Trofimovici al nostru nu era de 
fapt decât un biet imitator în comparaţie cu acest fel de 
persoane; de altfel, îl şi obosea statul prelungit în picioare 
şi-i cam plăcea ades să zacă tolănit pe o parte. Ca să fim 
totuşi drepţi, întruchiparea reproşului continua să subziste 
chiar şi în poziţia aceasta orizontală, mai ales că pentru 
provincie era prea de-ajuns şi atât. O! De l-aţi fi văzut în 
salonul de joc din clubul nostru, aşezându-se la o partidă de 
cărţi, întreaga lui înfăţişare avea aerul de a spune: „O 
partidă! Mă rog, iată-mă aşadar ajuns în halul de a juca şi 
cărţi! Ce, cadrează cu situaţia mea? Dar a cui e vina? Cine 
mi-a zdruncinat toată activitatea reducând-o la un whist? 
Piară Rusia!” şi cu un aer demn juca atuurile de cupă. 

De fapt, îi plăcea grozav să-şi petreacă timpul la o măsuţă 
verde, lucru pentru care, şi îndeosebi în ultima vreme, avea 
dese discuţii neplăcute cu Varvara Petrovna, mai ales că 
pierdea mereu. Dar asupra acestei chestiuni vom mai 
reveni. Aş vrea numai să menţionez în treacăt că omul 
nostru avea şi mustrări de conştiinţă (uneori adică) şi atunci 
cădea în melancolie. În decursul celor douăzeci de ani cât a 
durat prietenia lui cu Varvara Petrovna, de trei-patru ori pe 
an el se lăsa cuprins de „tristeţea civică”, cum 
denumiserăm noi această stare, adică pur şi simplu de 
ipohondrie, dar onorabila Varvara Petrovna ţinea mult la 
această expresie. Mai târziu, el se lăsă cuprins şi de 
pasiunea pentru şampanie. Cu delicateţea ei plină de tact, 
Varvara Petrovna însă a ştiut să-l ferească toată viaţa de 


orice înclinații vulgare. Şi avea nevoie, fireşte, de o dădacă, 
pentru că devenea uneori foarte ciudat: în toiul celei mai 
înălţătoare „tristeţi civice” izbucnea deodată într-un râs 
dintre cele mai vulgare. Avea momente când se apuca să 
vorbească pe un ton zeflemitor până şi despre sine. Or, 
nimic n-o speria mai mult pe Varvara Petrovna decât tonul 
zeflemist. Era o femeie cu principii clasice, o femeie- 
mecena, care acţiona exclusiv din consideraţii de ordin 
superior. Influenţa acestei nobile doamne asupra 
sărmanului ei prieten în decursul celor douăzeci de ani a 
fost covârşitoare. S-ar cuveni să-i consacram câteva pagini 
speciale, ceea ce voi face chiar acum. 

III. 

Există prietenii bizare: doi inşi par gata aproape să se 
mănânce unul pe altul, trăiesc aşa toată viaţa, dar nu sunt 
capabili să se despartă. Le-ar fi şi imposibil: dacă unul 
dintre ei, dintr-un capriciu, s-ar încăpăţâna să împingă 
lucrurile până la o ruptură, ar cădea desigur bolnav cel 
dintâi şi poate chiar ar muri. Ştiu precis că Stepan 
Trofimovici, de câteva ori, chiar şi după unele momente de 
efuziune foarte intime între patru ochi cu Varvara Petrovna, 
îndată ce ea pleca, sărea de pe divan şi se apuca să 
lovească furios cu pumnii în pereţi. 

Nu este deloc o metaforă, fiindcă într-o zi chiar făcu să 
cadă tencuiala pe duşumea. Voi fi întrebat poate cum e 
posibil să fi aflat nişte amănunte atât de puţin sesizabile? 
Dar dacă v-aş spune că am fost personal de faţă? Dacă v-aş 
spune că însuşi Stepan Trofimovici de repetate ori a plâns 
în hohote pe umărul meu, dezvăluindu-mi în imagini 
impresionante dedesubturile existenţei sale? (Şi câte nu mi- 
a mai mărturisit el în aceste momente de criză!) Ce se 
întâmpla însă aproape întotdeauna după asemenea accese 
violente de plâns: a doua zi cădea pradă remuşcărilor, gata 
să se răstignească pentru ingratitudinea lui; mă chema de 
urgenţă ori alerga el însuşi la mine, numai şi numai ca să-mi 
spună că Varvara Petrovna este „întruchiparea angelică a 


unui suflet cinstit şi delicat, în timp ce el era exact 
contrariul”. Şi nu numai că alerga la mine, dar se şi 
autodemasca înaintea ei în scrisori pline de semnificaţii, 
mărturisindu-i sub proprie semnătură, aşternută integral, 
că nu mai departe decât ieri, de pildă, i-a povestit unei terţe 
persoane: că ea îl ţine din vanitate; că îl invidiază pentru 
erudiţia şi talentele lui; că îl urăşte şi, dacă această ură nu 
se manifestă, o face numai şi numai de teamă ca elsă nu 
plece, ştirbindu-i astfel reputației de mecena a literelor; că 
din pricina asta el se dispreţuieşte şi e hotărât să-şi pună 
capăt zilelor şi nu aşteaptă de la ea decât un ultim cuvânt 
care va decide soarta lui etc., etc.; şi tot în felul ăsta. Vă 
puteţi închipui, aşadar, până la ce grad de isterie ajungeau 
uneori izbucnirile nervoase ale acestui copil, cel mai inocent 
dintre toţi copiii ajunşi la vârsta de cincizeci de ani! Am avut 
personal prilejul să citesc una dintre aceste misive ale sale, 
scrisă după o asemenea ceartă survenită între ei pentru un 
motiv cu totul neînsemnat, dar pe care au ştiut amândoi cu 
voluptate să-l încarce cu destul venin. Îngrozit, l-am 
implorat să nu trimită scrisoarea. 

— Nu se poate... e mai cinstit aşa... datoria mea... mor 
dacă nu-i mărturisesc totul, totul! mi-a răspuns el ca într-un 
delir; şi într-adevăr şi-a trimis confesiunea. Tocmai în 
aceasta consta deosebirea dintre ei: că Varvara Petrovna n- 
ar fi trimis niciodată o asemenea scrisoare. E adevărat că 
lui Stepan Trofimovici îi plăcea la nebunie să întreţină 
corespondenţă; îi trimitea epistole chiar şi locuind cu dânsa 
sub acelaşi acoperiş, iar în momentele de criză nervoasă, nu 
mai puţin de două pe zi. Ştiu precis că ea le citea cu toată 
atenţia, indiferent de numărul scrisorilor primite în acea zi. 
După lectură nota pe ele câte o însemnare şi le depunea 
conform unei anumite clasificări într-o casetă specială; dar 
le mai depunea totodată şi în cutele memoriei sale. 
Lăsându-şi apoi prietenul să se perpelească o zi întreagă în 
aşteptarea răspunsului care nu mai venea, îl întâmpina a 
doua zi în modul cel mai obişnuit, ca şi cum nimic nu s-ar fi 


întâmplat între timp. Treptat îl dresă atât de bine, încât nici 
el nu cuteza să mai aducă vorba despre incidentul din ajun, 
ci se mulțumea doar s-o privească drept în ochi. Dar ea nu 
uita nimic, în timp ce el uita uneori prea repede, încurajat 
de calmul ei, îşi recăpăta voia bună chiar în aceeaşi zi, 
glumea şi se distra şcolăreşte la şampanie, în cazul când se 
întâmpla să le pice vreunul dintre prieteni. Ce priviri 
veninoase putea să-i arunce Varvara Petrovna în astfel de 
momente, dar el nu observa nimic! Şi abia peste o 
săptămână, poate peste o lună sau chiar peste o jumătate 
de an, amintindu-şi subit vreo expresie din cele folosite într- 
o asemenea scrisoare, apoi scrisoarea întreagă cu toate 
amănuntele, sângele îi năvălea în obraz de ruşine şi se 
simţea atât de zguduit, încât dădea în diaree. Aceste crize 
spontane, în genul holerinei, prin care culminau câteodată 
şocurile sale nervoase, erau o particularitate curioasă a 
organismului lui Stepan Trofimovici. 

Nu e nici o îndoială că în relaţiile lor existau momente, şi 
nu din cele mai rare, când Varvara Petrovna îl ura cu 
adevărat; dar un lucru i-a scăpat lui Stepan Trofimovici 
până la sfârşitul vieţii: faptul că ea ajunsese să-l considere 
pur şi simplu fiul ei; era o creaţie a ei personală, ba chiar, s- 
ar putea spune, o invenţie a ei; că devenise trup din trupul 
ei şi, dacă îl ocrotea şi-l întreținea, o făcea numai pentru că 
„îi invidia talentul”. Ce mult o jigneau asemenea supoziţii! 
Nutrea pentru el o dragoste insuportabilă, amestecată 
necontenit cu ură, gelozie şi dispreţ. Timp de douăzeci şi 
doi de ani veghease asupra-i, ferindu-l de orice firicel de 
praf, ocrotindu-l ca o dădacă, şi n-ar fi dormit de grijă nopţi 
întregi, dacă ar fi fost în joc reputaţia lui de poet, de savant, 
de cetăţean. Era o plăsmuire a ei, în care ea însăşi crezuse 
cea dintâi. Era un fel de vis al ei... Dar în schimb şi 
pretindea de la el foarte mult, mergând uneori până la a-i 
cere o aservire totală. Fără a mai spune că era şi 
nemaipomenit de ranchiunoasă. Edificatoare sunt în 


această privinţă două fapte absolut autentice pe care aş 
vrea să le relatez aici. 

IV. 

Într-o zi, Varvara Petrovna primi vizita unui baron din 
Petersburg, aflat în trecere prin oraşul nostru, om cu relaţii 
în cercurile cele mai înalte şi legat direct de reforma 
dezrobirii ţăranilor, despre care începuseră să circule 
zvonuri tot mai insistente, stârnind în întreaga Rusie un 
entuziasm general şi speranţe de renaştere totală. Varvara 
Petrovna preţuia mult asemenea vizite, deoarece relaţiile ei 
cu înalta societate slăbiseră încetul cu încetul după moartea 
soţului, iar în ultimul timp încetaseră aproape de tot. 
Baronul rămase la o ceaşcă de ceai şi petrecu la ea o oră. 
Altcineva nu mai participă, dar pe Stepan Trofimovici ea 
ţinu să-l invite cu gândul ascuns să se mândrească cu el. 
Baronul auzise, pare-se, vorbindu-se de el sau se prefăcu 
numai că ar fi auzit, şi nu prea i se adresă în mod special în 
cursul acestei vizite. Bineînţeles, Stepan Trofimovici, care 
avea şi maniere foarte distinse, putea face faţă cu succes 
unei conversații mondene. Deşi de origine modestă, el 
fusese totuşi crescut din fragedă copilărie într-o familie de 
nobili din Moscova, primind deci o educaţie frumoasă, iar 
franţuzeşte vorbea ca un parizian. Aşadar, baronul ar fi 
trebuit să-şi dea seama din capul locului cam ce fel de 
oameni formează anturajul Varvarei Petrovna chiar şi în 
izolarea ei de provincie. Dar lucrurile se petrecură puţin 
într-altfel. Când baronul confirmă temeinicia zvonurilor 
despre marea reformă, Stepan Trofimovici nu se putu 
reţine şi strigă Ura!, ba schiţă şi un gest pentru a-şi 
exprima şi mai deplin entuziasmul. Strigase nu prea tare şi 
s-ar putea spune cu oarecare distincţie; nu este exclus, de 
asemenea, ca explozia aceasta de entuziasm să fi fost 
premeditată, iar gestul respectiv anume studiat în faţa 
oglinzii cu o jumătate de oră înainte de ceai; ceva totuşi nu-i 
reuşise, probabil, deoarece baronul îşi îngădui un surâs 
uşor, deşi nu întârzie să plaseze o frază dintre cele mai 


abile asupra emoţiei generale, deplin justificate de altfel, 
care a cuprins inimile tuturor ruşilor în aşteptarea marelui 
eveniment. Luându-şi rămas-bun de la gazdă în scurt timp 
după aceea, el nu uită să-i întindă două degete şi lui Stepan 
Trofimovici. Revenind în salon, Varvara Petrovna rămase 
tăcută două-trei minute, cu aerul că a uitat ceva pe masă. 
Apoi se întoarse brusc spre Stepan Trofimovici şi, cu faţa 
palidă şi ochii scânteietori, lăsă să-i scape printre dinţi, în 
şoaptă şuierată: 

— N-am să ţi-o iert niciodată! 

A doua zi îşi întâmpină prietenul ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat şi nu mai pomeni niciodată de acest incident. Dar 
după treisprezece ani, într-un moment tragic, îşi aduse 
totuşi aminte şi-i reproşă pălind, la fel cum se întâmplase cu 
treisprezece ani în urmă. Numai de două ori în viaţa ei îi 
adresase aceste cuvinte: „N-am să ţi-o iert niciodată”. Cazul 
cu baronul era al doilea; dar şi primul mi se pare la fel de 
caracteristic şi cu repercusiuni atât de semnificative în 
destinul lui Stepan Trofimovici, încât îmi permit să-l relatez 
ceva mai amănunţit. 

Era într-o primăvară, în luna mai a anului una mie opt sute 
cincizeci şi cinci, curând după ce la Skvoreşniki se primise 
vestea morţii bătrânului şi fluşturaticului general- 
locotenent Stavroghin, decedat în urma unei crize acute de 
deranjament stomacal care-l apucase în drum spre 
Crimeea, unde trebuia să ajungă cât mai urgent, fiind 
rechemat în post la una dintre unităţile armatei active. 
Varvara Petrovna rămase văduvă, îmbrăcând veşminte de 
mare doliu. E drept că nu putea să-l plângă cine ştie cât, 
deoarece în ultimii patru ani, din cauza unei accentuate 
nepotriviri de caracter, stătuse complet separată de soţul 
său, căruia îi alocase o pensie anuală. (General-locotenentul 
avea titlu de nobleţe şi multiple relaţii, dar ca sursă 
personală de venituri nu putea conta decât pe o sută 
cincizeci de suflete şi pe leafă; tot restul imensei averi şi 
domeniul Skvoreşniki îi aparţineau Varvarei Petrovna, unica 


fiică a unui mare om de afaceri şi concesionar.) Cu toate 
acestea, vestea neaşteptată a pierderii soţului o zgudui şi 
ea se retrase într-o singurătate completă. Bineînţeles, 
Stepan Trofimovici continuă să rămână permanent în 
preajma ei. Luna mai era în plină înflorire; serile erau 
splendide. Dădeau în floare mălinii, în fiecare seară cei doi 
prieteni se regăseau în chioşcul din străvechiul parc şi până 
la căderea nopţii îşi împărtăşeau gândurile şi sentimentele. 
Trăiau clipe de sublimă poezie. Sub impresia încă puternică 
a schimbării survenite în destinul ei, Varvara Petrovna 
vorbea mai mult ca de obicei. Părea că se simte irezistibil 
atrasă de inima vechiului ei prieten. Şi aşa se scurseră 
câteva seri de-a rândul. Deodată un gând straniu îşi făcu loc 
în capul lui Stepan Trofimovici: „Nu cumva această văduvă 
neconsolată şi-a făcut anumite socoteli în privinţa lui şi 
speră ca el, după expirarea anului de doliu, s-o ceară în 
căsătorie?”. Un gând cinic; dar structurile psihice mai 
rafinate favorizează uneori asemenea înclinații spre idei 
cinice, dată fiind factura evoluată a dezvoltării lor 
polivalente. Meditând mai îndelung şi aprofundând 
lucrurile, omul nostru ajunse la concluzia că supoziţia sa 
pare să fie verosimilă. Şi iată-l căzut pe gânduri: „O avere 
imensă, nici vorbă, dar...”. Varvara Petrovna într-adevăr n- 
avea nimic comun cu ceea ce s-ar putea numi o frumuseţe. 
Era o femeie înaltă, gălbejită, osoasă, cu o figură 
disproporționat alungită, sugerând ceva cabalin. Stepan 
Trofimovici ezita din ce în ce mai mult; ros de îndoieli şi 
neştiind ce atitudine să adopte, chiar şi plânse de vreo două 
ori din cauza nehotărârii lui (în general, el plângea destul 
de des). Seara însă, adică în chioşc, pe faţa lui începu să 
fluture involuntar o expresie capricioasă şi un pic ironică, 
vădind şi nuanţe uşoare de cochetărie şi totodată de 
infatuare. Lucrurile astea vin nu ştiu cum de la sine, fără 
vrerea omului; şi par cu atât mai vizibile, cu cât persoana în 
cauză pare mai distinsă. E greu de spus, fireşte, dar e mai 
mult decât probabil că în inima Varvarei Petrovna nu se 


născuse nimic din ceea ce ar fi putut îndreptăţi atât de tare 
bănuielile lui Stepan Trofimovici. De altfel, nu şi-ar fi 
schimbat ea numele de Stavroghina în Verhovenskaia, 
oricât ar fi fost el de reputat. Poate că din partea ei n-a fost 
decât un joc de femeie, manifestarea inconştientă a nu ştiu 
cărei cerinţe proprii naturii feminine, atât de firească în 
unele circumstanţe femeieşti excepţionale. De altfel, nu 
garantez nimic: o enigmă de nepătruns a rămas inima 
femeii şi până-n ziua de azi! Dar să revenim la cazul nostru. 

E de presupus că Varvara Petrovna a ştiut curând să 
descifreze acea expresie stranie de pe chipul prietenului ei; 
avea fler şi ochi pătrunzător, în timp ce el se arăta a fi 
uneori prea naiv. Între timp, serile se scurgeau ca de obicei, 
discuţiile lor continuau să fie tot atât de poetice şi de 
interesante. Şi iată că într-o seară, odată cu căderea nopţii, 
după o conversaţie extrem de animată şi dintre cele mai 
poetice, ei se despărţiră cu prietenească afecţiune, 
strângându-şi cu multă căldură mâinile lângă cerdacul 
pavilionului în care locuia Stepan Trofimovici. În fiecare 
vară, el se muta din imensa clădire boierească a conacului 
Skvoreşniki în acest pavilion modest aşezat aproape în 
desişul parcului. Intrând în cameră, luă automat un trabuc 
şi, fără să-l aprindă, se opri obosit în faţa ferestrei deschise; 
rămase aşa nemişcat urmărind cu privirea nouraşii albi, 
pufoşi, uşori ca fulgul, ce pluteau lin în preajma lunii clare. 
Deodată un foşnet discret îl făcu să tresară şi să-şi întoarcă 
privirea, în faţa lui stătea Varvara Petrovna de care se 
despărţise cu patru minute înainte. Chipul ei gălbejit era 
acum aproape vânăt, buzele-i strânse tresăreau la colţuri. 
Timp de vreo zece secunde ea îl fixă tăcută, aţintindu-şi 
drept în ochii lui privirea tăioasă, implacabilă, apoi îi repezi 
în obraz într-o şoaptă gâfâită: 

— N-am să ţi-o iert niciodată! 

Când mi-a povestit peste zece ani această tristă 
întâmplare, cu voce şoptită şi încuind în prealabil uşa, 
Stepan Trofimovici s-a jurat că a fost atât de uluit în acel 


moment, încât n-a văzut şi n-a auzit cum a dispărut Varvara 
Petrovna. Întrucât ea niciodată după aceea nu i-a făcut nici 
măcar o aluzie la acest fapt, şi relaţiile dintre ei au 
continuat pe făgaşul lor de până atunci, ela rămas o viaţă 
întreagă încredinţat că totul nu fusese decât rodul unei 
năzăriri premergătoare bolii, cu atât mai mult cu cât în 
aceeaşi noapte a căzut la pat şi a zăcut timp de două 
săptămâni, ceea ce a pus capăt şi întâlnirilor din chioşc. 

Cu toate acestea şi oricât de ispitit fu el să considere acea 
neaşteptată apariţie drept o halucinație, de-atunci el trăi 
zilnic, în tot restul vieţii lui, aşteptând parcă să vină 
continuarea şi, ca să zicem aşa, deznodământul acestui 
eveniment. Nu se putea împăca cu gândul că acesta fusese 
sfârşitul! Iar dacă într-adevăr aşa era, îmi închipui cu ce 
priviri ciudate scruta el ochii bunei lui prietene. 

V, 

Varvara Petrovna concepuse până şi ţinuta vestimentară a 
lui Stepan Trofimovici, pe care el apoi a avut-o toată viaţa. 
Foarte elegant, vădind totodată şi amprenta unui gust 
propriu, acest costum cuprindea: o redingotă neagră cu 
pulpane lungi, încheiată la toţi nasturii până sus, dar care îi 
stătea admirabil; o pălărie moale cu boruri largi (vara, 
pălăria era de pai); o lavalieră albă de batist, legată într-un 
nod gros şi cu aripile atârnând în jos; un baston cu măciulie 
de argint; iar ca o completare la această vestimentaţie, 
părul lui bogat, castaniu, lăsat lung până la umeri. Nu 
începuse să încărunţească decât foarte puţin şi abia în 
ultimii ani. Barba şi mustaţa şi le rădea. Se spunea că 
fusese foarte frumos în tinereţe. După părerea mea, şi la 
bătrâneţe avea o înfăţişare extrem de impunătoare. Şi-apoi 
cum se poate vorbi de bătrâneţe la o vârstă când omul nu 
are încă decât cincizeci şi trei de ani? Dar printr-un fel de 
cochetărie civică, el nu numai că nu căuta să arate mai 
tânăr, ci părea că face paradă de vârsta lui înaintată, înalt, 
uscăţiv, în hainele lui sobre, cu pletele căzute pe umeri, 
semăna cu un patriarh. Sau, şi mai exact, cu portretul 


poetului Kukolnik, aşa cum apare litografiat într-o ediţie din 
anii '30 a operelor sale - mai ales când stătea vara în 
grădină, aşezat pe o bancă sub o tufă imensă de liliac 
înflorit, sprijinindu-se cu ambele mâini pe baston, cu o carte 
deschisă alături, transportat într-o reverie poetică inspirată 
de un superb apus de soare. Fiindcă pomenii de cărţi, 
trebuie să menţionez că în ultimul timp Stepan Trofimovici 
îşi cam neglija lecturile; dar spre sfârşit numai. Deşi 
numeroasele reviste şi ziare pe care le primea Varvara 
Petrovna el le citea regulat. Nu înceta, de asemenea, să se 
intereseze de succesele literaturii ruse, fără însă a o face în 
detrimentul demnităţii sale. Un timp se pasionase de studiul 
politicii noastre înalte contemporane în afacerile interne şi 
externe ale ţării, curând însă renunţă la această 
îndeletnicire. Se întâmpla şi aşa: cobora în parc cu o carte 
de 'Tocqueville în mână, având în acelaşi timp vârât în 
buzunar un volumaş de Paul de Kock. Dar e un fapt minor, 
bineînţeles. 

Fie-mi îngăduit să fac aici o mică digresiune relativ la 
portretul lui Kukolnik. Această ilustrată a nimerit pentru 
prima oara în mâinile Varvarei Petrovna încă pe când era 
elevă la Pensionul pentru domnişoare nobile din Moscova. 
După obiceiul tuturor adolescentelor din internate care se 
îndrăgostesc de oricine ar fi, şi nu în ultimul rând de 
profesorii lor, şi mai ales de profesorii de caligrafie şi desen, 
ea se îndrăgosti pe loc de chipul poetului. Latura mai 
curioasă a acestei istorii însă n-o constituie îndrăgostirea 
exaltată a fetiţei, trăsătură comună aproape tuturor 
copilelor de vârsta ei, ci faptul că şi la etatea de cincizeci de 
ani Varvara Petrovna continua să păstreze litografia printre 
relicvele sale cele mai intime, încât până şi conceperea 
ţinutei vestimentare a lui Stepan Trofimovici avea poate ca 
sursă de inspiraţie costumul din acest portret. Dar şi astea 
sunt, desigur, nişte fleacuri. 

În primii ani, sau mai precis în cursul primei jumătăţi din 
perioada cât a stat el la Varvara Petrovna, Stepan 


Trofimovici medita încă asupra unui vast studiu pe care în 
mod serios se pregătea zilnic să-l scrie. Dar, în a doua 
jumătate a acestei perioade, i-a dispărut probabil din cap 
tot ce-şi propusese iniţial să dezbată în proiectata sa operă. 
Din ce în ce mai des îl auzeam spunând: „Sunt parcă gata 
să mă apuc de treabă, materialele le am adunate, şi uite că 
nu pot să mă urnesc, nu am dispoziţia necesară pentru 
scris! Dar absolut nici un chef de lucru!”. Şi, complet 
abătut, îşi lăsa capul în piept. Fără îndoială, atitudinea 
aceasta era menită să-i accentueze şi mai mult în ochii 
noştri aureola de martir al ştiinţei; dar el părea că aspiră şi 
la altceva. „M-au uitat, nimeni nu are nevoie de mine!”, lăsa 
el să-i scape de multe ori. Stările acestea de ipohondrie se 
accentuară mai ales către sfârşitul deceniului al şaselea. 
Varvara Petrovna înţelese în sfârşit că de data aceasta 
situaţia e gravă. De altfel, şi gândul că prietenul ei a fost dat 
uitării şi că nimeni nu are nevoie de eli se părea 
insuportabil. Ca să-l mai distreze şi să-i reactualizeze întru 
câtva renumele, ea îl duse atunci la Moscova, unde avea 
câteva cunoştinţe ilustre în cercurile ştiinţifice şi literare. 
Dar nici Moscova nu-i satisfăcu. 

Surveniseră de fapt nişte vremuri nu prea obişnuite; 
intervenise ceva nou, ce nu semăna deloc cu liniştea de 
până atunci, un suflu foarte ciudat, dar cu repercusiuni 
întinse, ajungând să se resimtă până şi la Skvoreşniki. 
Circulau felurite zvonuri. Faptele, în general, păreau mai 
mult sau mai puţin cunoscute; era evident însă că ele 
antrenau şi o suită întreagă de idei noi şi, mai ales, 
numeroase. 'loate acestea provocară o mare zăpăceală în 
spirite; era imposibil să se discearnă semnificaţia exactă a 
acestor idei. Varvara Petrovna, în virtutea structurii sale 
psihice feminine, se arăta dispusă să întrevadă în ele 
neapărat un mister. Se apucă la un moment dat să citească 
personal ziarele şi revistele, publicaţiile din străinătate 
interzise în Rusia, ba şi manifestele clandestine care 
începuseră tocmai atunci să apară (toate astea i se 


procurau); dar simţi că o apucă ameţelile. Se avântă atunci 
într-o intensă corespondenţă, dar i se răspundea rar şi din 
ce în ce mai confuz şi neinteligibil. În cele din urmă, Stepan 
Trofimovici fu solicitat solemn să-i explice o dată pentru 
totdeauna „toate ideile astea”. Dar rămase vizibil 
nemulțumită şi de lămuririle lui. Consideraţiile lui Stepan 
Trofimovici asupra mişcării generale aveau un caracter 
extrem de prezumţios: toate convergeau, în ultima analiză, 
la faptul că el era uitat şi că nimeni nu avea nevoie de el. 
Dar iată că îşi aduseră aminte în sfârşit şi de el; mai întâi, în 
publicaţiile de peste hotare, în care era considerat drept un 
martir, un ostracizat în exil şi, imediat după aceea, şi în 
unele publicaţii din Petersburg, care pomeneau despre el 
ca de o stea ce a făcut parte odinioară dintr-o renumită 
constelație, ba îl comparau chiar, nu se ştie de ce, cu 
Radişcev. Apoi careva, într-o notă, îl trecu în rândul 
morţilor, promițând să revină cu un necrolog. Stepan 
Trofimovici renăscu subit şi luă o înfăţişare plină de 
importanţă. 'Ioată desconsiderarea lui faţă de contemporani 
dispăru dintr-odată şi sufletul i se înflăcără de o năzuinţă 
nouă: să adere la mişcare şi să demonstreze măsura 
capacităţilor sale. Varvara Petrovna îşi recăpătă imediat 
credinţa în marele-i destin şi începu să se agite teribil. 
Hotărâră plecarea la Petersburg fără nici o zăbavă, să vadă 
la faţa locului şi să se convingă personal cum stau lucrurile 
şi, dacă era posibil, să se încadreze trup şi suflet în noua 
activitate. Între altele, Varvara Petrovna declară că este 
gata să fondeze o revistă proprie şi să-i consacre toată 
existenţa ei. Văzând ce întorsătură luau lucrurile, Stepan 
Trofimovici afişă un aer de superioritate şi mai pronunţat, 
iar în timpul călătoriei adoptă faţă de tovarăşa sa de drum o 
atitudine aproape protectoare, ceea ce nu scăpă ochiului 
ager al Varvarei Petrovna, care se grăbi să pună şi asta la 
inimă. Dar ea avusese şi alte motive importante să 
întreprindă această călătorie: trebuia negreşit să-şi 
reînnoiască relaţiile în sferele înalte ale societăţii. Voia să 


reamintească lumii, în limita posibilităţilor, de existenţa ei; 
trebuia, în orice caz, să încerce. Drept motiv de călătorie 
pretextă însă dorinţa de a-şi vedea unicul fiu, care tocmai 
era pe cale să-şi încheie studiile la un liceu din Petersburg. 

VI. 

Au stat la Petersburg aproape tot sezonul de iarnă. Dar 
către postul cel mare totul se risipi ca un balon de săpun 
irizat. Visurile se spulberară, în timp ce încurcătura în care 
orbecăiau, departe de a se clarifica, deveni şi mai 
insuportabilă. Mai întâi că restabilirea relaţiilor cu cercurile 
înalte nu se realiză decât într-o măsură infimă; raportată la 
o sumă de eforturi umilitoare, importanţa lor minimă nu 
justifica nici pe departe acţiunea întreprinsă. Atinsă în 
amorul ei propriu, Varvara Petrovna se dărui trup şi suflet 
„noilor idei” şi începu să organizeze în salonul ei serate 
literare. Trimise invitaţii unor oameni de litere şi aceştia 
răspunseră aducând o numeroasă asistenţă. Mai târziu, 
lumea începu să vină şi fără invitaţii; cei care mai fuseseră îi 
aduceau şi pe alţii. Niciodată până atunci ea nu văzuse 
asemenea literați. Erau de o vanitate nemaipomenită, dar o 
manifestau pe faţă, fără nici o jenă, ca şi cum prin asta îşi 
îndeplineau o firească îndatorire. Unii (nu se putea spune 
că aproape toţi) se prezentau chiar în stare de ebrietate, 
dar având aerul că promovează o nouă categorie a 
esteticului, descoperită de ei chiar atunci în ajun. Cu toţii 
erau stăpâniţi de o formă bizară a mândriei. Pe chipurile 
tuturor se putea citi de la distanţă că, în acest ultim 
moment crucial, ei au ajuns să deţină un secret de supremă 
importanţă. Se înjurau, făcându-şi din aceasta un titlu de 
merit. Era destul de greu să afli ce anume au scris ei, totuşi 
se intitulau critici, romancieri, dramaturgi, satirici, 
pamfletari. Stepan Trofimovici reuşi chiar să pătrundă în 
forul lor cel mai înalt, de unde era condusă mişcarea. Până 
la înalții diriguitori trebui să străbată o filieră întreagă de 
cercuri intermediare ascendente. Aceştia îl întâmpinară 
totuşi foarte cordial, deşi nimeni dintre ei nu ştia nimic 


despre el şi nu auzise decât doar că „întruchipa o idee”. 
Ştiu atât de bine să manevreze în jurul lor, încât reuşi să-i 
aducă şi pe ei de vreo două ori în salonul Varvarei Petrovna, 
cu toată aureola lor de olimpieni. Aceştia erau gravi şi 
foarte politicoşi; toţi ceilalţi părură intimidaţi de prezenţa 
lor; era evident însă că nu prea aveau timp de pierdut. Se 
prezentară şi două-trei vechi celebrităţi literare ce se 
nimeriră să se afle tocmai atunci la Petersburg şi cu care 
Varvara Petrovna întreținea de mult cele mai distinse relaţii. 
Dar, spre surprinderea ei, aceste celebrităţi autentice, 
incontestabile nici nu crâcneau. Iar unii dintre ei pur şi 
simplu căutau să se dea bine pe lângă adunătura aceasta 
nouă, adulând-o în modul cel mai servil. La început, Stepan 
Trofimovici se bucură de oarecare succes: fu luat în braţe şi 
etalat pe la tot felul de reuniuni literare. Când apăru pentru 
prima oară pe estradă, la una dintre seratele publice, fu 
întâmpinat cu aplauze furtunoase ce nu mai conteniră timp 
de aproape cinci minute. Şi peste vreo nouă ani el tot îşi 
aducea aminte cu lacrimi în ochi despre această primire, de 
fapt mai mult dintr-o sensibilitate excesivă a firii sale de 
artist decât dintr-un sentiment de recunoştinţă. „Ei bine, aş 
putea să jur şi să pariez, mărturisi el (numai mie şi în mare 
secret), că niciunul din tot publicul acela habar n-avea cine 
sunt eu!” O mărturisire demnă de reţinut. Aşadar, avea 
omul un spirit suficient de lucid, de vreme ce imediat, chiar 
acolo, pe estradă şi într-un moment de ameţitoare exaltare, 
a putut să-şi dea seama limpede de echivocul situaţiei sale; 
după cum tot aşa de bine s-ar putea spune că nu avea un 
spirit de-ajuns de pătrunzător, de vreme ce chiar şi după 
nouă ani nu era în stare să-şi aducă aminte despre acest 
fapt fără a încerca un sentiment de jignire. Îl puseră să 
semneze două sau trei proteste colective (împotriva cui sau 
a ce anume, nici el nu ştia) - a semnat. Au îndemnat-o şi pe 
Varvara Petrovna să-şi pună semnătura sub textul unui 
protest contra nu ştiu cărei „infamii” şi ea a semnat. De 
altfel, marea majoritate a oamenilor acestora noi care 


frecventau salonul Varvarei Petrovna se considerau datori, 
nu se ştie de ce, s-o privească de sus, cu vădit dispreţ şi cu 
ironie nedisimulată. Stepan Trofimovici mi-a mărturisit mai 
târziu, într-un moment de amărăciune, că de atunci a 
început ea să-l pizmuiască. Deşi înţelegea prea bine că nu 
se cădea să întreţină relaţii cu toţi oamenii aceştia, ea îi 
primea totuşi împinsă de curiozitate, cu tot neastâmpărul 
isteric atât de propriu femeii şi mai ales mereu cu credinţa 
împlinirii iminente a unei aşteptări numai de dânsa ştiute. 
La aceste recepții Varvara Petrovna vorbea puţin; deşi ar fi 
putut întreţine o conversaţie, prefera totuşi să-i asculte pe 
alţii. Se discutau abolirea cenzurii şi a semnului tare din 
alfabet; înlocuirea literelor din alfabetul rusesc cu litere 
latine; deportarea de ieri a cutăruia; ultimul scandal de la 
Pasaj; utilitatea dezmembrării Rusiei pe naţionalităţi, 
reunite apoi într-o Federație liberă; desfiinţarea armatei şi 
a marinei; restaurarea Poloniei cu graniţa până la Nipru; 
reforma ţărănească şi manifestele revoluţionare; abolirea 
instituţiilor de moştenire şi de familie, de filiaţie şi a tagmei 
preoţeşti; drepturile femeii; casa lui Kraievski pentru care 
domnul Kraievski n-a fost iertat de nimeni şi niciodată etc., 
etc. Era limpede că în adunătura aceasta numeroasă de 
oameni noi mişunau mulţi escroci, dar se găseau acolo fără 
îndoială şi mulţi oameni oneşti, chiar foarte simpatici şi 
agreabili, deşi provocau nedumerire, oferind priveliştea 
unor nuanţe destul de surprinzătoare. Oneştii erau mult 
mai greu de înţeles decât cei neoneşti şi grosolani; dar nu 
se ştia cine pe cine îl are la mână. Când Varvara Petrovna îşi 
dezvălui intenţia de a fonda o revistă, năvăli în salonul ei şi 
mai multă lume; dar se pomeni totodată luată în focuri sub 
acuzaţia zvârlită verde în obraz că este capitalistă şi că 
exploatează munca. Insolenţa acuzațiilor nu putea fi egalată 
decât doar de stupoarea provocată de acest atac uluitor. 
Bătrânul general Ivan Ivanovici Drozdov, prieten de ani de 
zile şi fost camarad de arme cu decedatul general 
Stavroghin, om onorabil (în felul său) şi bine-cunoscut aici 


la noi de toată lumea, foarte încăpățânat şi arţăgos, care 
mânca teribil de mult şi se temea teribil de ateism, se lansă 
la una dintre seratele Varvarei Petrovna în discuţie cu un 
tânăr celebru. Chiar după primul schimb de cuvinte, tânăra 
celebritate îi trânti drept în faţă: „Daţi-mi voie să vă spun că 
sunteţi un general dacă vorbiţi aşa”, adică în sensul că nici 
nu găsea un termen mai injurios decât cuvântul de general. 

Ivan Ivanovici se înfurie peste poate: „Da, domnul meu, 
sunt general şi încă general-locotenent şi mi-am făcut 
datoria în serviciul ţarului meu, iar dumneata, domnule, eşti 
un mucos şi un ateu!”. Se iscă un scandal nemaipomenit. A 
doua zi cazul fu relevat în presă şi se iniţie strângerea de 
semnături pe un protest colectiv împotriva „abominabilei 
conduite” a Varvarei Petrovna, care a refuzat să-l alunge 
imediat pe general din casă. Într-o revistă ilustrată apăru o 
caricatură muşcătoare în care Varvara Petrovna, generalul 
şi Stepan Trofimovici erau reprezentaţi în chip de trio 
retrograd; sub caricatură fuseseră inserate şi nişte stihuri 
ale unui poet la modă, scrise anume pentru acest caz. În 
treacăt fie spus, mulţi dintre cei ajunşi la gradul de general 
au într-adevăr obiceiul ridicol de a spune cu emfază:, Mi-am 
făcut datoria în serviciul ţarului meu”... ca şi cum 
dumnealor n-ar fi avut acelaşi ţar cu noi ăştia, simpli supuşi, 
ci unul aparte, exclusiv al lor. 

Era, evident, imposibil pentru Varvara Petrovna şi pentru 
prietenul ei să rămână la Petersburg, cu atât mai mult, cu 
cât şi Stepan Trofimovici la rândul lui suferi un fiasco 
definitiv. Nemaiputându-se abţine, el începu să vorbească în 
numele artei, invocând drepturile acesteia, ceea ce atrase 
asupra lui şi mai multă derâdere. Cu prilejul ultimei sale 
conferinţe publice, el se gândi să-şi impresioneze auditoriul 
apăsând pe coarda civică şi nădăjduind că, prin variaţiuni 
pline de elocinţă pe tema „surghiunului” său, va izbuti să 
mişte inimile şi să capteze simpatia şi respectul publicului. 
Recunoscu necondiţionat inutilitatea şi ridicolul cuvântului 
„patrie”; acceptă şi ideea influenţei pernicioase a religiei, 


dar ţinu să declare sus şi tare că o pereche de cizme este 
mai prejos decât un Puşkin, şi chiar mult mai prejos. 
Fluierat şi huiduit fără nici o milă, el izbucni în lacrimi chiar 
pe estradă, în faţa auditoriului. Varvara Petrovna îl aduse 
acasă mai mult mort decât viu. „On m'a traite comme un 
vieux bonnet de coton!”, bolborosea el năuc. Ea îl îngriji 
toată noaptea, silindu-l să ia picături de esenţă de mălin alb 
şi repetând mereu până la ziuă: „Dumneata eşti încă un om 
util; te vei afirma încă; vei fi apreciat... în altă parte”. 

A doua zi, de dimineaţă, se prezentară la Varvara Petrovna 
cinci literați, dintre care trei complet necunoscuţi, pe care 
ea nici nu-i văzuse vreodată. Cu un aer grav, ei declarară că 
au examinat chestiunea revistei pe care ea îşi propune s-o 
înfiinţeze şi au adoptat hotărârea corespunzătoare. 
Nicicând şi pe nimeni nu autorizase Varvara Petrovna să 
examineze şi să decidă ceva în privinţa revistei sale. 
Hotărârea celor cinci era ca, îndată după înfiinţarea 
revistei, Varvara Petrovna să le-o transmită lor, împreună cu 
fondurile respective şi cu titlul de liberă asociere, iar 
dumneaei personal să se reîntoarcă la Skvoreşniki, fără a 
uita să-l ia totodată cu dânsa şi pe Stepan Trofimovici, „care 
a devenit prea demodat”. Din delicateţe, cei cinci acceptau 
să-i recunoască dreptul de proprietate şi să-i trimită anual a 
şasea parte din beneficiu. Lucrul cel mai înduioşător în 
toată afacerea aceasta era că, dintre cei cinci indivizi, cu 
siguranţă patru nu urmăreau nici un fel de scopuri venale, 
ci se agitau exclusiv în numele „cauzei generale”. 

— Am plecat complet năuciţi, povestea Stepan Trofimovici, 
nu eram în stare să pricep absolut nimic şi, mi-aduc aminte, 
repetam întruna în ritmul roţilor vagonului: 

Vek şi Vek, şi Lev Kambek, Lev Kambek şi Vek şi Vek... şi 
dracu' mai ştie ce, până am ajuns la Moscova. Abia acolo m- 
am dezmeticit, venindu-mi în fire complet, ca şi cum la 
Moscova puteam găsi într-adevăr cu totul altceva! Ei bine, 
dragii mei prieteni! - izbucnea el câteodată pe un ton de 
subită exaltare. Nu vă puteţi închipui câtă amărăciune şi 


tristeţe, câtă furie îţi cuprinde sufletul când vezi cum o idee 
măreaţă, pe care o nutreşti de ani de zile şi căreia i te 
închini cu sfinţenie, este preluată de nişte ignoranţi ca s-o 
târască în stradă, etalând-o în faţa unor imbecili ca şi ei, 
încât deodată o regăseşti la bâlci, absolut de nerecunoscut, 
terfelită, tăvălită în noroi, înfăţişată anapoda, diform şi 
obtuz, lipsită de proporţii şi armonie, lăsată de izbelişte, ca 
o jucărie în mâinile unor copii nepricepuţi! Ei bine, pe 
vremea noastră n-a fost aşa, şi nu la aşa ceva aspiram noi. 
Nu, nu, la cu totul altceva. Nu mai recunosc nimic... Dar 
vremea noastră va trebui să revină ca să repună pe baze 
solide şi să îndrepte pe făgaşul cel drept tot ce s-a şubrezit 
şi se clatină astăzi. Altminteri, ce se va întâmpla? 

VII. 

Imediat după reîntoarcerea de la Petersburg, Varvara 
Petrovna îşi expedie prietenul „să se reconforteze” în 
străinătate. De altfel, începuse şi ea să simtă de la un timp 
încoace că o separare vremelnică între ei se impune. 
Stepan Trofimovici primi vestea plecării cu mare entuziasm. 
„Acolo renasc! strigă el. În sfârşit, mă întorc acolo la 
ştiinţă!” Însă chiar în primele scrisori trimise din Berlin, 
reapărură aceleaşi accente de lamentare permanentă. 
„Inima mea e zdrobită, îi scria el Varvarei Petrovna, nu pot 
uita nimic! Aici, la Berlin, totul îmi evocă trecutul, primele 
elanuri şi primele suferinţe. Unde este ea? Unde sunt ele 
amândouă? Unde sunteţi voi, cei doi îngeri ai mei, de care 
nu am fost demn niciodată? Unde este fiul meu, fiul meu 
iubit? Unde sunt, în sfârşit, eu însumi, cel de altădată, cu 
forţe de oţel şi neclintit ca o stâncă, când un Andrejeff 
oarecare, un bufon ortodox cu barbă, peut briser mon 
existence en deux etc., etc.” În ce priveşte referirea lui 
Stepan Trofimovici la fiul său, nu-şi văzuse băiatul decât de 
două ori: pentru prima oară la naşterea acestuia, iar a doua 
oară - cu totul recent - la Petersburg, unde tânărul se 
pregătea să intre la Universitate. Toată viaţa lui, băiatul, 
după cum am spus, a fost crescut pe cheltuiala Varvarei 


Petrovna de nişte mătuşi în gubernia Osk, la vreo şapte sute 
de verste de Skvoreşniki. Cât despre Andrejeff, adică 
Andreev, acesta era pur şi simplu un negustor din localitate, 
un personaj ciudat, care, pe lângă ocupaţia lui de băcan în 
oraşul nostru, era şi arheolog-autodidact, colecţionar 
pasionat de antichităţi ruseşti şi care avea pretenţia de a 
rivaliza cu Stepan Trofimovici în erudiție, mai cu seamă în 
sfera opiniilor progresiste. Acest negustor onorabil, cu 
barbă albă şi ochelari respectabili în ramă de argint, îi 
rămăsese dator lui Stepan Trofimovici patru sute de ruble 
pentru cele câteva deseatine de pădure vândute din 
moşioara lui de lângă Skvoreşniki pentru tăiere. Varvara 
Petrovna avusese grijă să-l finanţeze din belşug pe 
prietenul ei pentru această călătorie la Berlin, dar se vede 
treaba că Stepan Trofimovici conta în mod deosebit pe 
aceste patru sute de ruble pentru anumite cheltuieli 
secrete, probabil, de vreme ce era aproape să izbucnească 
în plâns când Andrejeff îi ceru o păsuire de o lună, la care 
de altfel avea şi dreptul, căci tot restul sumei îl achitase 
anticipat cu o jumătate de an înainte de termen, la 
rugămintea lui Stepan Trofimovici, presat de nu ştiu ce 
nevoi urgente. Varvara Petrovna citi cu o curiozitate avidă 
această primă scrisoare şi, subliniind cu creionul 
exclamaţia: „Unde sunt ele amândouă?”, notă pe ea data 
primirii şi o încuie în cunoscuta casetă. El se gândea, 
desigur, la cele două soţii ale sale decedate. În cea de-a 
doua scrisoare trimisă din Berlin, placa era total schimbată. 
„Lucrez câte douăsprezece ore pe zi („unsprezece i-ar fi de 
ajuns”, murmură Varvara Petrovna), răscolesc bibliotecile, 
confrunt texte, conspectez, alerg, am întâlniri cu profesorii. 
Am reluat relaţiile cu excelenta familie Dundasov. Ce 
încântătoare este Nadejda Nikolaevna chiar şi astăzi! Vă 
trimite salutări. Tânărul ei soţ şi cei trei nepoți sunt cu toţii 
la Berlin. Serile le petrec cu tineretul în discuţii ce se 
prelungesc până la ziuă; sunt un fel de serate ateniene, dar 
numai sub raportul fineţii şi al eleganţei; totul poartă 


pecetea unei distincţii emoţionante; multă muzică, melodii 
spaniole, visuri de înnoire a întregii omeniri, ideea 
frumuseţii eterne, Madona Sixtină, lumină brăzdată de fâşii 
de întuneric, dar până şi soarele are pete! O, scumpa mea 
prietenă, nobilă şi fidelă prietenă! Sufleteşte eu sunt cu 
dumneata şi al dumitale, numai cu dumneata întotdeauna şi 
oriunde en tout pays, fie chiar şi dans le pays de Makar et 
de şes veaux, despre care, îţi aduci aminte, vorbeam adesea 
înfioraţi la Petersburg înainte de plecare. Îmi amintesc 
zâmbind. Trecând peste graniţă m-am simţit nepericulos, 
un sentiment ciudat, nou, pe care îl încerc pentru prima 
oară după atâţia şi atâţia ani...” etc., etc. 

„Prostii! decretă Varvara Petrovna, depunând şi această 
scrisoare în casetă; de vreme ce seratele ateniene ţin până 
la ziuă, n-are cum să-şi consacre cărţilor câte douăsprezece 
ore pe zi. O fi fost beat când le-a scris? Şi Dundasova 
aceasta cum de cutează să-mi trimită salutări? De altfel, 
lasă-l să se amuze...” 

Fraza „dans le pays de Makar et de şes veaux” era o 
traducere a zicalei ruseşti „unde şi-a mânat Makar viţeii”, 
adică „unde şi-a înţărcat mutu” iapa”. Stepan Trofimovici, 
care s-ar fi priceput desigur să transpună mult mai bine 
proverbele sau zicalele ruseşti în limba franceză, 
intenţionat le traducea însă în modul cel mai stupid, convins 
că maniera aceasta nu e lipsită de şic, părându-i-se şi 
spirituală totodată. 

Escapada lui însă nu dură mult. În mai puţin de patru luni 
îl cuprinse disperarea şi se reîntoarse în grabă la 
Skvoreşniki. Ultimele sale scrisori, pline exclusiv de efuziuni 
sentimentale faţă de prietena lui absentă, erau literalmente 
scăldate în lacrimile despărțirii. Unele firi se ataşează de 
casă ca nişte căţei. Revederea celor doi prieteni fu 
înduioşătoare. După două zile, totul reintră în vechiul său 
făgaş şi viaţa păru că se scurge şi mai plicticos. „Dragul 
meu, îmi spuse Stepan Trofimovici peste două săptămâni, 
cu un aer de mare confidenţă, dragul meu, am descoperit o 


cumplită noutate... pentru mine: je suis un simplu parazit et 
rien de plus! Mais r-r-rien de plus!” 

VIII. 

Urmă apoi o perioadă de linişte completă care dură 
aproape nouă ani. Izbucnirile nervoase şi hohotele de plâns 
pe umărul meu ce se repetau cu regularitate nu tulburau 
cu nimic existenţa noastră tihnită. Mă şi miră faptul că 
Stepan Trofimovici nu se îngrăşă în acest răstimp. Atâta 
doar că i se mai împurpură nasul şi chipul începu să trădeze 
mai multă bunăvoință. Treptat se formă în jurul său un cerc 
constant de prieteni, destul de restrâns, de altfel. Deşi 
Varvara Petrovna se cam ţinea în afara acestui cerc, noi o 
consideram drept patroana noastră. După lecţia de la 
Petersburg, ea se stabili definitiv în oraşul nostru; iarna 
locuia în oraş, iar vara, în conacul moşiei sale din 
împrejurimi. Nicicând nu s-a bucurat ea de un prestigiu şi 
de o influenţă atât de mari în societatea noastră provincială 
ca în aceşti ultimi şapte ani, adică până în zilele când 
administraţia guberniei a fost preluată de guvernatorul 
actual. Vechiul nostru guvernator, blândul şi neuitatul Ivan 
Osipovici, era ruda ei apropiată, căruia ea cândva îi făcuse 
un mare bine. Soţia lui se cutremura numai la gândul că 
ceva din comportarea lor ar putea eventual să-i displacă 
Varvarei Petrovna, iar veneraţia societăţii locale ajunsese 
aproape până la un fel de idolatrizare. Toate acestea, 
fireşte, îi priau şi lui Stepan Trofimovici. Era membru al 
clubului gubernial, pierdea la cărţi cu aer degajat şi plin de 
demnitate, câştigându-şi stima generală, deşi în ochii 
multora nu apărea decât ca o figură de „savant”. Mai târziu, 
când Varvara Petrovna îi îngădui să locuiască într-o casă 
separată, noi ne simţeam şi mai în voie. Ne întruneam la el 
de două ori pe săptămână; petreceam de minune, mai cu 
seamă când ne trata din belşug cu şampanie. Vinul se 
cumpăra de la băcănia aceluiaşi Andreev. Varvara Petrovna 
achita la fiecare jumătate de an conturile, iar ziua acestor 
plăţi era totdeauna şi o zi de holerină. 


Cel mai vechi membru al micului nostru cerc era 
considerat Liputin, funcţionar la cancelaria gubernială, un 
om destul de în vârstă, mare liberal, care în oraş trecea şi 
drept un ateu notoriu. Era căsătorit pentru a doua oară cu 
o tinerică drăguță, care i-a adus, se pare, şi o zestre 
bunicică; mai era tată a trei fete mari. Îşi ţinea familia 
aproape totdeauna închisă în casă şi cu frica de Dumnezeu; 
era peste măsură de zgârcit, iar cu veniturile din slujbă îşi 
cumpărase o căsuţă, ba îşi încropise şi un oarecare capital. 
Avea o fire de om fără astâmpăr, deţinând şi un grad mic în 
funcţie; nu prea era respectat în oraş, iar în cercurile mai 
sus-puse nu avea succes. Unde mai pui că era şi un bârfitor 
notoriu, pedepsit pentru îndeletnicirea aceasta destul de 
dureros, o dată de un ofiţer şi încă o dată de un moşier, 
respectabil tată de familie. Totuşi, noi ţineam la el pentru 
inteligenţa lui ageră, pentru setea de a cunoaşte şi 
jovialitatea lui cam răutăcioasă. Varvara Petrovna nu-l prea 
suferea, dar el se pricepea nu ştiu cum, totdeauna, să se 
dea bine pe lângă dânsa. 

Ea nu-l prea înghiţea nici pe Şatov, care abia în ultimul an 
devenise membru al cercului. După mai mulţi ani de 
studenţie, a fost exclus din universitate în urma unui 
scandal; în copilărie fusese elevul lui Stepan Trofimovici, se 
născuse din tată iobag, răposatul Pavel Feodorov, valet la 
moşia Varvarei Petrovna, şi crescuse sub grija ei. Varvara 
Petrovna nu-l suferea pentru mândria şi ingratitudinea lui şi 
nu putea să-i ierte faptul că după eliminarea din 
universitate n-a venit îndată la dânsa; dimpotrivă, nici chiar 
la scrisoarea ei nu-i răspunsese nimic, preferând să se 
angajeze la un oarecare negustor mai civilizat, ca preceptor 
la copii. Împreună cu familia acestui negustor plecă în 
străinătate, mai curând în calitate de dădacă decât de 
preceptor; dar dorinţa de a merge în străinătate îl făcu să 
treacă peste toate astea. Copiii aveau şi o guvernantă 
rusoaică, o fată dezgheţată, care se angajase abia înainte 
de plecare, fiind luată mai mult pentru că ceruse un salariu 


foarte modest. Peste vreo două luni, negustorul o concedie 
pentru „idei prea libere”. Şatov se luă după ea şi curând se 
căsătoriră la Geneva. După vreo trei săptămâni de căsnicie 
se despărţiră, ca nişte oameni liberi, cum se considerau, pe 
care nu-i poate lega nimic; bineînţeles, şi din cauza sărăciei. 
Mult timp după aceea el rătăci singur prin Europa, trăind 
din tot felul de expediente; se spunea că a încercat şi 
ocupaţia de lustragiu şi de hamal în port. În sfârşit, acum 
un an s-a întors în locurile natale instalându-se la o mătuşă 
bătrână pe care a trebuit s-o înmormânteze la o lună după 
aceea. Cu sora sa Daşa, crescută tot de Varvara Petrovna şi 
care avea în casă o poziţie de favorită, bucurându-se de un 
tratament foarte onorabil, fiind înconjurată de respect şi 
consideraţie, întreținea relaţii sporadice şi distante. Între 
noi rămânea mereu ursuz şi nu prea vorbăreţ; doar 
câteodată, şi numai când se simţea atins în convingerile 
sale, se aprindea reacţionând bolnăvicios şi fără a-şi 
controla limbajul. „Pe Şatov trebuie mai întâi să-l legăm şi 
după aceea să stăm cu el la discuţii”, glumea uneori Stepan 
Trofimovici, deşi îl iubea mult. În străinătate, Şatov îşi 
schimbase radical unele dintre convingerile sale socialiste 
de altădată, sărind în extrema cealaltă. Era unul dintre acei 
ruşi idealişti care, impresionați de o idee puternică, se lăsau 
cuprinşi de ea, uneori pentru totdeauna. Oamenii de felul 
lui niciodată nu sunt în stare să elucideze şi să domine din 
plin respectiva idee, ci aderă la ea fervent şi astfel o viaţă 
întreagă rămân copleşiţi de puterea acesteia, zbătându-se 
în convulsii supreme ca sub povara unui pietroi rostogolit 
peste ei şi pe jumătate striviţi de imensa lui greutate. Ca 
exterior, Şatov corespundea întru totul convingerilor sale: 
era neîndemânatic, blond, cu părul vâlvoi, de statură mică, 
spătos, buzat, cu sprâncene albicioase atârnându-i stufos 
deasupra ochilor, cu fruntea încruntată, cu o privire 
neprietenoasă, îndărătnic lăsată în pământ şi tot timpul 
parcă ruşinată. În pieptănătura lui era nelipsită o şuviţă 
rebelă, un moţ care nu voia nicicum să rămână lipit şi stătea 


veşnic ţeapăn. Avea vreo douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt 
de ani. „Nici nu mă mir că nevastă-sa l-a lăsat”, spuse într-o 
zi Varvara Petrovna, privindu-l mai atentă. Căuta să se 
îmbrace îngrijit, cu toată sărăcia lui lucie. Nu apelă la 
ajutorul Varvarei Petrovna nici acum, descurcându-se el ştie 
cum; îşi găsea de lucru pe la negustori. Într-un timp lucră şi 
în prăvălie; urma la un moment dat să se îmbarce pe un 
vapor încărcat cu mărfuri, ca ajutor al procuristului, dar se 
îmbolnăvi chiar în ajunul plecării. E greu să-şi închipuie 
cineva câtă mizerie era în stare să îndure acest om, dar nici 
că-i păsa. Varvara Petrovna, aflând de boala lui, îi trimise în 
secret şi anonim o sută de ruble; el însă izbuti să afle cine i- 
a trimis banii, chibzui îndelung, primi suma şi se duse să-i 
mulţumească. Fericită, ea îl întâmpină cu multă căldură, 
dar şi de data aceasta el îi înşelă aşteptările: nu stătu decât 
vreo cinci minute, tăcu tot timpul cu privirea plecată şi cu 
un zâmbet stupid pe buze, pentru ca deodată, fără să mai 
asculte ce spune ea şi tocmai în punctul cel mai interesant 
al conversaţiei, să se ridice brusc, s-o salute stângaci, 
cumva întors numai cu umărul spre dânsa, reuşind chiar să 
atingă şi să-i răstoarne totodată măsuţa elegantă de lucru, 
făcând-o ţăndări, şi plecă de acolo aproape mort de ruşine. 
Liputin îi reproşă mult timp după aceea faptul că el nu 
ştiuse să respingă cu dispreţ această sută de ruble oferită 
de fosta lui stăpână, moşiereasa despotică, şi nu numai că a 
primit banii, dar s-a mai şi dus să-i mulţumească. Şatov 
trăia singuratic, undeva pe la marginea oraşului, şi nu prea 
îi plăcea să vină cineva la el, nici chiar dacă era vreunul 
dintre noi. Se prezenta însă regulat la seratele lui Stepan 
Trofimovici şi lua la plecare ziare şi cărţi. 

Venea la aceste serate şi un alt tânăr, cu numele de 
Virghinski, funcţionar de pe aici, care părea că semăna 
întru câtva cu Şatov, deşi îi era complet opus sub toate 
raporturile; dar şi acesta era „familist”. Un tânăr foarte 
potolit şi jalnic la înfăţişare, cam de vreo treizeci de ani, 
însă cu oarecare studii, deşi mai mult autodidact. Era 


slujbaş sărac, căsătorit, avea în grija sa şi o mătuşă, şi pe 
sora nevestei. Atât soţia sa, cât şi celelalte femei din casa 
lui, de altfel, aveau convingeri ultramoderne, dar modul lor 
de a se manifesta în această privinţă era destul de grosolan; 
era, cum s-ar zice, „ideea coborâtă în stradă”, după 
expresia lui Stepan Trofimovici, spusă cu nu ştiu ce prilej. 
Luau totul din cărţi şi din primele zvonuri parvenite din 
mijlocul cercurilor noastre progresiste; erau gata să arunce 
la lada de gunoi orice, numai să existe un îndemn. Doamna 
Virghinskaia era de profesie moaşă; înainte de măritiş 
locuise mult timp la Petersburg. Virghinski apărea în toate 
manifestările lui ca un om de o rară puritate a inimii şi nu 
prea mi-a fost dat să întâlnesc la alţii atâta curăţenie 
sufletească. „Niciodată n-am să mă lepăd de aceste 
speranţe luminoase”, vorbea totdeauna cu glas scăzut, cu 
voluptate, aproape în şoaptă, ca şi cum ar fi fost un mare 
secret. Era destul de înalt ca statură, dar foarte subţire şi 
îngust în umeri, şi cu un păr extrem de rar, roşcovan. Toate 
ironiile arogante ale lui Stepan Trofimovici, pe seama unora 
dintre opiniile lui, Virghinski le primea cu multă blândeţe, 
iar când îl combătea uneori, o făcea cu toată seriozitatea şi 
de multe ori reuşea să-l pună în încurcătură. Stepan 
Trofimovici îl trata cu bunătate şi, în general, faţă de noi toţi 
se purta cu un fel de dragoste părintească. 

— Voi toţi faceţi parte din categoria celor „neisprăviţi”, 
zicea el în glumă adresându-i-se lui Virghinski, toţi de-alde 
voi! Deşi n-aş putea spune că am observat la dumneata 
acea măr-gi-ni-re pe care am constatat-o la Petersburg chez 
ces seminaristes, totuşi sunteţi nişte necopţi. Şatov doreşte 
grozav să se maturizeze, însă şi el este un neisprăvit. 

— Dar eu? întrebă Liputin. 

— lar dumneata faci parte pur şi simplu dintre acei 
oameni de mijloc care ştiu să se adapteze în orice 
împrejurări... 

Pentru ca Liputin să se simtă jignit. 


Se spunea despre Virghinski, şi din păcate nu fără temei, 
că soţia lui, la nici măcar un an de căsătorie legitimă, l-ar fi 
anunţat să se considere „demis” pentru că ea îl preferă pe 
Lebeadkin. Acest Lebeadkin, venit nu se ştie de unde, s-a 
dovedit ulterior un personaj foarte suspect şi nicidecum un 
căpitan în retragere, cum se recomandase. Nu ştia decât 
să-şi răsucească mustaţa, să bea şi să pălăvrăgească, 
îndrugând verzi şi uscate. Fără multă ceremonie, individul 
s-a mutat îndată la ei, bucuros că avea gratuit întreţinerea; 
mânca şi dormea la ei, ajungând în cele din urmă să-l 
trateze de sus chiar pe stăpânul casei. Se mai spunea că 
Virghinski, ascultând comunicarea de demitere pe care i-o 
făcuse nevastă-sa, i-ar fi declarat: „Dragă prietenă, până 
acum te-am iubit numai, acuma te şi stimez”, deşi nu-mi 
vine a crede că un asemenea aforism, demn de un roman 
din Antichitate, să fi fost cu adevărat rostit; dimpotrivă, se 
pare că în realitate el ar fi izbucnit în hohote de plâns. Într- 
O zi, la vreo două săptămâni după „demitere”, ei toţi, toată 
„familia” adică, au plecat să facă o plimbare afară din oraş, 
într-o pădurice, să ia, împreună cu nişte cunoştinţe, ceaiul. 
Virghinski era, cică, într-o dispoziţie de exuberanţă 
înfrigurată şi chiar a dansat. Deodată însă, fără să fi 
intervenit în prealabil vreo ceartă, l-a apucat pe namila de 
Lebeadkin, care dansa cancan solo, cu amândouă mâinile 
de păr şi, aplecându-i capul, l-a tras roată după el cu ţipete, 
strigăte şi lacrimi. Namila se sperie atât de tare, încât nici 
nu încercă să se apere şi tot timpul cât fu purtat aşa de păr 
nu scoase aproape nici o vorbă; după păruială însă, arboră 
un aer de nobilă indignare, de care poate fi capabil un 
gentilom jignit la culme. Toată noaptea Virghinski o imploră 
în genunchi pe nevastă-sa să-l ierte; dar i se refuză 
iertarea, pentru că nu acceptase să-i ceară scuze lui 
Lebeadkin; afară de asta, fu demascat ca un om cu vederi 
înguste şi de o prostie crasă; această din urmă învinuire se 
întemeia pe faptul că în explicaţia lui cu o femeie a căzut în 
genunchi. Curând, căpitanul dispăru şi nu se mai întoarse în 


oraşul nostru decât abia în ultimul timp, însoţit de o soră a 
sa şi animat de noi intenţii; dar despre el vom avea de 
vorbit mai încolo. Aşadar, nu-i de mirare că sărmanul 
„familist” simţea nevoia să vină în societatea noastră să-şi 
mai aline sufletul. De altfel, despre treburile lui de acasă nu 
deschidea niciodată vorba. O singură dată, plecând cu mine 
de la Stepan Trofimovici, încercă pe drum să-mi vorbească 
mai pe ocolite despre situaţia lui, dar tot el se grăbi îndată 
să-şi curme confesiunea şi, apucându-mă de mână, strigă cu 
înflăcărare: 

— Dar n-are nici o importanţă; e un caz particular şi nimic 
mai mult; asta nu va dăuna niciodată „cauzei comune”! 

Se întâmpla să apară în cercul nostru şi musafiri 
ocazionali; venea uneori ovreiaşul Leamşin, venea căpitanul 
Kartuzov. Într-o vreme frecventă cercul şi un bătrânel 
dornic să se instruiască, dar acesta, curând, decedă. Liputin 
îl introduse pe un pastor exilat, Slonţevski, şi un timp fu 
acceptat din principiu; ulterior însă încetară să-l primească. 

IX. 

La un moment dat, în oraş începu să circule zvonul 
precum că cercul nostru este o pepinieră de idei libertine, 
de ateism şi depravare; or, în realitate totul se reducea la o 
încântătoare vorbărie liberală, perfect inofensivă şi în 
manieră cu totul rusească. „Un liberalism nobil şi elevat” şi 
„un liberal nobil şi elevat”, adică un liberal fără scop, sunt 
posibile numai în Rusia. Stepan Trofimovici, ca orice om de 
spirit, avea nevoie de auditoriu; mai mult, trebuia să aibă şi 
conştiinţa faptului că îşi îndeplinea suprema datorie de 
propagator de idei. Şi, în sfârşit, era atât de plăcut să bei 
şampanie într-o bună tovărăşie şi să faci un schimb de 
reflecţii picante şi de un gen bine-cunoscut despre Rusia şi 
„spiritul rus”, despre Dumnezeu în general şi despre un 
„Dumnezeu rus”, în special; să repeţi pentru a nu ştiu câta 
oară anecdote ruseşti de scandal arhicunoscute de toată 
lumea. Nu ezitam să gustăm şi din aroma cancanurilor 
locale, ceea ce ne dădea prilejul să emitem tot felul de 


sentinţe severe pătrunse de înaltă moralitate. Atingeam şi 
chestiuni de ordin general uman, discutam grav şi despre 
destinele viitoare ale Europei şi ale omenirii; preziceam 
sentenţios că Franţa, după perioada cezariană, va decădea 
brusc pe treapta unui stat de mâna a doua şi eram ferm 
convinşi că asta se va întâmpla foarte curând şi fără prea 
multe tribulaţii. Îi preziseserăm Papei încă de mult un rol de 
simplu mitropolit în Italia reunită şi eram absolut convinşi 
că întreagă această problemă milenară nu este decât o 
bagatelă în secolul nostru, al umanismului, industriei şi 
căilor ferate. De altfel, „liberalismul superior rusesc” nici nu 
tratează altfel de probleme. Stepan Trofimovici mai perora 
uneori despre artă, destul de frumos, dar cam abstract, îşi 
aducea aminte câteodată despre prietenii lui din tinereţe, 
tot personalităţi marcante în istoria dezvoltării noastre; îşi 
amintea cu duioşie şi venerație de ei, dar şi cu oarecare 
invidie. Dacă se întâmpla să ne plictisim prea tare, evreul 
Leamşin (un umil funcţionar în serviciul poştei), bun pianist, 
se aşeza şi ne cânta, iar în pauze ne distra ilustrând fie 
grohăitul unui porc, fie o furtună, fie chinurile naşterii cu 
primul țipăt al copilului etc., etc.; de altfel, numai pentru 
asta era şi invitat, iar dacă se întâmpla să bem ceva mai 
mult - deşi aşa ceva se întâmpla mai rar -, îi dădeam şi noi 
drumul, şi într-o zi chiar am cântat în cor şi cu mult 
entuziasm, acompaniaţi de Leamşin, Marseillaise. De altfel, 
nu ştiu dacă a fost foarte reuşit. Ziua memorabilă de 
nouăsprezece februarie am întâmpinat-o cu mare 
entuziasm. Cu mult înainte chiar de apropierea acestei 
date, am golit câteva rânduri de pahare în cinstea ei, 
rostind discursuri potrivite. Asta s-a întâmplat de mult de 
tot, când nu îi aveam printre noi nici pe Şatov, nici pe 
Virghinski şi când Stepan Trofimovici locuia încă în aceeaşi 
casă cu Varvara Petrovna. Cu câteva zile înainte de marea 
sărbătoare, Stepan Trofimovici s-a apucat să zică pe nas 
nişte versuri cunoscute, deşi cam ciudate, compuse 
probabil de un fost moşier liberal: 


Vin mujicii cu topoare, O, ce grozăvie mare... 

În sfârşit, cam aşa ceva, nu-mi aduc aminte exact cum 
sunau. Varvara Petrovna, auzindu-le, i-a strigat: „Prostii, 
prostii!” şi a plecat înfuriată. Liputin, care asistase la 
această scenă, i-a spus ironic lui Stepan Trofimovici: 

— Ar fi regretabil dacă foştii iobagi, de bucurie, le-ar 
cauza într-adevăr domnilor moşieri niscai neplăceri, şi făcu 
un gest cu degetul în jurul propriului său gât. 

— Cher ami, răspunse cu multă bonomie Stepan 
Trofimovici, crede-mă că acest lucru (şi el repetă gestul cu 
degetul în jurul gâtului) nu va fi de nici un folos nici 
moşierilor noştri şi nici nouă tuturor în general. Chiar şi 
fără capete, noi tot nu vom şti să înfăptuim nimic, deşi 
tocmai capetele noastre ne împiedică cel mai mult să 
raţionăm cum trebuie. 

Notez că la noi foarte multă lume credea că în ziua 
proclamării manifestului se va produce ceva extraordinar, 
în sensul prezis de Liputin, şi asta o susțineau aşa-numiţii 
cunoscători ai poporului şi ai problemelor statului. Se pare 
că şi Stepan Trofimovici împărtăşea această credinţă, ba în 
aşa măsură, încât cu câteva zile înainte de marele 
eveniment îi ceru voie Varvarei Petrovna să plece în 
străinătate; într-un cuvânt, se arătă cam îngrijorat. Dar iată 
că trecu şi ziua cea mare, mai trecu un timp, şi zâmbetul lui 
de superioritate satisfăcută îi reapăru pe chip. El emise în 
faţa noastră câteva idei remarcabile despre firea rusului în 
general şi aceea a ţăranului rus în special. 

— Oameni pripiţi cum suntem, prea ne-am grăbit cu bunii 
noştri ţărani, îşi încheie el şirul de idei remarcabile. Am 
adus problema aceasta pe tapet şi câţiva ani de-a rândul un 
sector întreg al literaturii s-a ocupat de ei ca de o prețioasă 
nestemată nou descoperită. Am pus cununi de lauri pe 
capete pline de păduchi. Satul rusesc în decurs de un 
mileniu întreg nu ne-a dat decât dansul şi cântecul 
komarinski. Un remarcabil poet rus, înzestrat de altfel şi cu 
o puternică doză de spirit glumeţ, văzând-o pentru prima 


oară pe celebra Rachel pe scenă, a strigat plin de 
entuziasm: „N-aş da-o pe Rachel pentru mujicul rus!”. Eu 
sunt gata însă să merg şi mai departe: aş da toţi mujicii ruşi 
în schimbul unei Rachel. E timpul să privim lucrurile cu mai 
multă luciditate şi să nu confundăm catranul nostru 
autohton rudimentar cu bouquet de limperatrice. 

Liputin se declară imediat de acord, observând însă că 
este totuşi necesar să se treacă peste anumite consideraţii 
lăudându-i pe ţărani; că până şi doamnele din societatea 
înaltă plâng când citesc Anton-Goremâka, iar unele dintre 
ele au şi scris chiar din Paris vechililor de pe moşiile lor să 
se poarte de acum încolo cu ţăranii cât se poate mai uman. 

Se întâmplă, ca un făcut, ca nu mult după ce începură să 
circule zvonurile despre Anton Petrov, în gubernia noastră 
şi numai la cincisprezece verste de Skvoreşniki, să se 
producă oarecare evenimente neplăcute pentru care se luă 
măsura pripită de a se trimite acolo un detaşament. De data 
aceasta, Stepan Trofimovici se arătă atât de emoţionat, 
încât ne sperie şi pe noi. Striga la club că trebuie mai multe 
trupe, că e nevoie să fie chemate telegrafic unităţi dintr-un 
judeţ vecin; stăruia pe lângă guvernator, încercând să-l 
convingă că el n-ar avea nici un amestec; implora să nu fie 
implicat cumva şi el, din cauza reputației lui, în această 
afacere; şi propunea să se comunice imediat autorităţilor în 
drept la Petersburg conţinutul declaraţiei sale. Bine că totul 
s-a terminat repede şi fără nici un fel de urmări; eu însă am 
rămas atunci foarte mirat de comportarea lui Stepan 
Trofimovici. 

Aproximativ trei ani mai târziu, după cum se ştie, a început 
să se vorbească la noi despre „naţionalitate” şi se născu o 
„opinie publică”. Stepan Trofimovici nu mai putea de râs. 

— Dragii mei, ne povâăţuia el, „naţionalitatea”, dacă s-a 
„născut” cu adevărat, cum vor să ne încredinţeze acum 
gazetele, se află deocamdată încă pe băncile şcolii, într-o 
oarecare şcoală nemţească Peterschule, cu carte nemţească 
în faţă, tocind la nesfârşit o lecţie nemţească, iar învățătorul 


neamţ o pune de câte ori este nevoie să stea în genunchi. 
Pentru dascălul neamţ - toate laudele mele; dar e mult mai 
probabil că nimic nu s-a întâmplat, nimic asemănător n-a 
luat naştere şi că totul decurge ca şi până acum, adică la 
voia întâmplării, şi graţie şi sub ocrotirea Domnului. Şi eu 
cred că este prea de-ajuns pentru Rusia, pour notre sainte 
Russie. De altfel, tot acest panslavism şi naționalism e ceva 
prea vechi, ca să pară nou. Ideea naţională, dacă vreţi, 
niciodată nu s-a manifestat la noi decât în chip de fantezie 
boierească vânturată prin saloanele cluburilor, iar dacă 
vreţi şi mai precis, în chip de moft al domnilor de la 
Moscova. Nu mă refer, bineînţeles, la vremea lui Igor. Şi în 
definitiv, toate acestea nu sunt decât o consecinţă a 
trândăviei. La noi totul purcede din trândăvia noastră 
neasemuită, atât ce e bun, cât şi ce e bine. Toate ne vin de 
la acea trândăveală boierească, simpatică, cultă şi 
capricioasă! De treizeci de mii de ani o tot spun mereu. Nu 
ştim noi să trăim din propria noastră muncă. Şi ce le-a venit 
acum acolo cu opinia asta publică, „născută” la noi, aşa 
deodată, din senin, picată din cer? Cum de nu înţeleg 
oamenii aceştia că pentru a te bucura de o opinie e nevoie 
în primul rând de muncă, de muncă proprie, de un început 
propriu, de o iniţiativă proprie în făptuire, e nevoie de 
experienţă proprie! Pe degeaba nimic nu se obţine. Să 
muncim, aşadar, să muncim şi abia atunci să pretindem a 
avea propria noastră opinie. Dar, pentru că noi niciodată n- 
o să ne apucăm de treabă, e limpede şi că opinie vor avea în 
locul nostru toţi aceia care au lucrat pentru noi până acum, 
adică aceeaşi Europă, aceiaşi nemți, dascălii noştri de mai 
bine de două sute de ani. Afară de asta, Rusia, prin ea 
însăşi, constituie o mare confuzie, mult prea mare pentru ca 
noi singuri să fim în stare s-o dezlegăm, fără ajutorul 
nemților şi fără un efort în muncă! lată, de peste douăzeci 
de ani eu tot trag clopotul de alarmă şi fac apel la muncă! 
Mi-am sacrificat toată viaţa pentru acest deziderat în care 
am crezut ca un nebun! Acum nu mai cred în nimic, dar nu 


încetez să dau alarma şi voi continua aşa până la sfârşit, 
până la mormânt; voi trage de funie până când o să-mi 
cânte prohodul! 

Iar noi, vai, nu făceam decât să zicem amin la aceste 
cuvinte. Îl aplaudam pe dascălul nostru, şi cu ce ardoare! Ei 
bine, domnilor, nu vi se pare că şi astăzi răsună încă adesea 
şi ne este dat să auzim la tot pasul asemenea discursuri, 
presărate cu tot felul de vechi baliverne ruseşti „drăguţe”, 
„spirituale”, „liberale”? 

Dascălul nostru credea în Dumnezeu. 

— Nu înţeleg de ce toată lumea mă consideră aici drept un 
ateu? spunea el uneori. Eu cred în Dumnezeu, mais 
distinguons, eu cred în el ca într-o fiinţă care nu se 
recunoaşte pe sine ca atare decât numai prin eul meu. N-o 
să vă închipuiţi cumva că aş putea avea credinţa Nastasiei 
(slujnicei mele) sau a unui boier oarecare ce crede „pentru 
orice eventualitate”, sau ca simpaticul nostru Şatov, ba nu, 
să-l lăsăm pe Şatov deoparte; credinţa lui este forţată, ca la 
slavofilii moscoviți. Cât priveşte creştinismul, cu toată stima 
mea sinceră, nu aş putea fi un creştin. Sunt mai curând un 
păgân antic, cum a fost marele Goethe sau anticii eleni. E 
de-ajuns numai simplul fapt că acest creştinism n-a înţeles 
femeia, ceea ce a fost cu atâta strălucire demonstrat de 
George Sand într-unul dintre romanele sale geniale. Cât 
priveşte închinăciunile, posturile şi toate celelalte, nu 
înţeleg ce-i interesează pe alţii ce fac eu? Oricât şi-ar bate 
capul pe aici denunţătorii noştri, eu nu vreau să devin 
iezuit. În anul o mie opt sute patruzeci şi şapte, Belinski i-a 
scris lui Gogol din străinătate cunoscuta epistolă în care îi 
reproşa cu multă ardoare faptul că acesta crede „în nu se 
ştie ce Dumnezeu”. Entre nous soit dit, nu-mi pot imagina 
nimic mai caraghios decât momentul acela când Gogol 
(Gogol de atunci!) a citit această expresie şi... în general 
întreaga scrisoare! Dar lăsând la o parte ridicolul şi întrucât 
eu sunt de acord totuşi cu esenţa problemei, voi spune sus 
şi tare: iată nişte oameni adevăraţi! Au ştiut să se umple de 


dragoste pentru poporul lor, au ştiut să sufere pentru el, au 
ştiut să-şi sacrifice totul pentru el şi au ştiut în acelaşi timp 
să nu fie de acord cu el, când acest lucru se impunea, să nu- 
l încurajeze în anumite privinţe. Nu putea Belinski să caute 
într-adevăr mântuirea în postul cu untdelemn sau în 
ridichile cu mazăre... 

Dar aici intervenea Şatov. 

— Niciodată oamenii aceştia ai dumitale n-au iubit 
poporul, n-au suferit pentru el şi n-au sacrificat nimic în 
interesul lui, oricât s-ar fi complăcut dumnealor în a-şi 
închipui acest lucru spre propria lor satisfacţie, mormăia el 
posomorât, cu privirea în podea, răsucindu-se nerăbdător 
pe scaun. 

— Ei n-au iubit poporul! Ei! urla Stepan Trofimovici. O, de- 
ai şti cât iubeau ei Rusia! 

— Nici Rusia, nici poporul rus! urla la rândul său Şatov, cu 
ochii scânteind. Nu poţi iubi ceva ce nu cunoşti, iar ei nu 
înțelegeau nimic din ceea ce se petrece în sufletul poporului 
rus! Toţi, şi dumneata împreună cu ei, aţi bâjbâit alunecând 
cu privirea deasupra poporului rus, dar mai ales Belinski; 
chiar din scrisoarea aceea către Gogol se vede acest lucru 
cât se poate de clar. Belinski, aidoma Curiosului dintr-un 
basm al lui Krilov, n-a observat elefantul din parcul zoologic, 
concentrându-şi toată atenţia asupra gângăniilor sociale 
franţuzeşti; şi la atâta s-a mărginit. Şi când te gândeşti că 
era poate mult mai deştept decât voi toţi! Şi nu numai că n- 
aţi înţeles poporul nostru, ci l-aţi şi tratat cu un dispreţ 
dezgustător, judecând după faptul că vorbind despre popor 
nu v-aţi gândit decât la poporul francez şi chiar din poporul 
francez n-aţi ştiut să-i vedeţi decât pe parizieni, ruşinându- 
vă că poporul rus nu e ca ei. Este purul adevăr! lar cine n- 
are popor nu are nici Dumnezeu! Să se ştie, aşadar, că toţi 
aceia care încetează să-şi înţeleagă propriul lor popor şi 
pierd legătura cu el negreşit îşi pierd şi credinţa 
strămoşească, devin sau ateişti, sau nişte indiferenți. Ăsta e 
adevărul! Este un fapt confirmat de realitate. lată de ce şi 


voi toţi, şi noi toţi acum nu suntem decât nişte atei odioşi 
sau nişte mizerabili indiferenți, depravaţi şi nimic mai mult! 
Şi pe dumneata la fel, Stepan Trofimovici, n-am de gând să 
te consider o excepţie, ba chiar anume despre dumneata 
am vorbit, să ştii! 

De obicei, după un asemenea monolog (şi se întâmpla să 
izbucnească adesea în acest fel), Şatov punea mâna pe 
şapcă şi se repezea spre uşă, deplin convins că de data 
aceasta totul s-a sfârşit şi că a rupt definitiv şi pentru 
totdeauna raporturile sale prieteneşti cu Stepan 
Trofimovici. Acesta însă izbutea totdeauna să-l reţină la 
timp. 

— Ce-ar fi totuşi să ne împăcăm, Şatov, după schimbul 
acesta drăguţ de cuvinte? spunea el, întinzându-i mâna cu 
blândeţe, din fotoliul său. 

Dar stângaciul şi ruşinosul Şatov se arăta constant 
refractar oricărei efuziuni sentimentale, deşi, cu toată 
aparenţa lui de om dur şi grosolan, avea un suflet foarte 
delicat. Dându-şi seama adesea că a depăşit orice măsură, 
el cel dintâi suferea din această cauză. Murmurând ceva 
nedesluşit drept răspuns la apelul împăciuitor al lui Stepan 
Trofimovici şi tropăind de câteva ori, ca un urs, el începea 
deodată să zâmbească, îşi scotea şapca şi se aşeza la locul 
său, cu privirea îndărătnic aţintită în pământ. Bineînţeles, 
se comanda băutură şi Stepan Trofimovici ţinea un toast 
corespunzător, de pildă, în amintirea uneia dintre marile 
personalităţi publice ale trecutului. 

Capitolul al doilea. 

Prinţul Harry. Peţitul. 

I. 

Exista pe lume încă o fiinţă de care Varvara Petrovna era 
nu mai puţin ataşată decât de Stepan Trofimovici - unicul ei 
fiu, Nikolai Vsevolodovici Stavroghin. locmai pentru 
educaţia lui fusese invitat cândva Stepan Trofimovici. 
Băiatul avea pe atunci opt ani, iar fluşturaticul general 
Stavroghin, tatăl său, trăia despărţit de mama sa, încât 


copilul a crescut sub îngrijirea şi îndrumarea ei. Trebuie să 
recunoaştem meritul lui Stepan Trofimovici de a fi ştiut să-şi 
câştige dragostea elevului său. Tot secretul acestei ştiinţe 
consta în faptul că şi el însuşi era ca un copil. Atunci încă nu 
mă avea pe mine pe lângă el şi tânjea după un suflet 
apropiat, un prieten sincer. N-a ezitat nici o clipă să-şi facă 
prieten dintr-o fiinţă atât de fragedă, chiar din momentul 
când băiatul a crescut cât de cât. Nu ştiu cum, parcă de la 
sine, nu s-a interpus între ei nici o distanţă. De multe ori îl 
trezea noaptea pe micul său prieten, în vârstă de zece sau 
unsprezece ani, numai şi numai pentru a-şi împărtăşi în 
lacrimi sentimentele jignite sau pentru a-i destăinui un 
secret al familiei, fără să observe că aşa ceva era cu totul 
inadmisibil. Se aruncau unul în braţele altuia şi plângeau 
împreună. Băiatul ştia despre maică-sa că îl iubea mult, dar 
nu cred că şi el o iubea la fel. Ea îi vorbea puţin, îl 
stingherea rar, însă privirea ei atentă, mereu aţintită 
asupra lui, o resimțea întotdeauna dureros. De altfel, în tot 
ce priveşte instrucţia şi educaţia lui morală, mama i se 
încredinţase întru totul lui Stepan Trofimovici. Pe atunci era 
încă plină de încredere în înţelepciunea lui. E de presupus 
că mentorul a contribuit întru câtva la zdruncinarea 
sistemului nervos al elevului său. La vârsta de şaisprezece 
ani, când a fost înscris la colegiu, arăta plăpând şi palid, de- 
o cuminţenie şi îngândurare ciudate (ulterior însă devenise 
de-o forţă fizică extraordinară). E de presupus, de 
asemenea, că cei doi prieteni plângeau, aruncându-se unul 
în braţele celuilalt, nu numai în legătură cu nişte întâmplări 
sau cazuri de familie. Stepan Trofimovici a ştiut să atingă 
cele mai ascunse coarde din inima prietenului său şi să 
provoace prima senzaţie, încă de tot vagă, a eternei tristeţi 
sacre pe care un suflet ales, gustând-o şi cunoscând-o 
odată, pentru nimic în lume nu ar mai schimba-o cu o 
satisfacţie minoră. (Există şi asemenea amatori, care ţin la 
această tristeţe mai mult decât la cea mai deplină 
satisfacţie, chiar dacă o atare satisfacţie ar fi cu adevărat 


posibilă.) În orice caz a fost bine-venită despărţirea, deşi 
cam târzie, dintre elev şi mentor. 

În primii doi ani de liceu, tânărul îşi petrecea vacanţele 
acasă. Cu prilejul călătoriei făcute de Varvara Petrovna şi 
Stepan Trofimovici la Petersburg, el a asistat de câteva ori 
la seratele literare organizate de maică-sa, ascultând cu 
atenţie încordată şi observând lumea. Vorbea puţin şi era 
tot atât de sfios ca şi altădată. Arăta aceeaşi atenţie gingaşă 
faţă de Stepan Trofimovici, dar se ţinea mai rezervat: îmi 
închipui că evita să mai discute subiecte înalte şi să evoce 
amintirile îndepărtate. Terminându-şi învăţătura îmbrăţişă, 
la dorinţa mamei, cariera militară şi în curând fu încadrat 
într-unul dintre strălucitele regimente de cavalerie de 
gardă. Nu veni să i se înfăţişeze măicuţei sale în uniformă şi 
era cam zgârcit la scrisori. Varvara Petrovna îi trimitea bani 
fără nici o socoteală, cu toate că după reformă veniturile 
moşiilor sale scăzuseră simţitor, încât în primii ani nu 
obținea nici măcar jumătate din veniturile de altădată; de 
altfel, datorită unor îndelungate economii, se asigurase 
între timp cu un capital lichid destul de important. Era 
foarte atentă la succesele fiului ei în societatea înaltă din 
Petersburg. Ceea ce nu-i reuşise ei izbutise s-o facă tânărul 
ofiţer, bogat şi plin de speranţe. El reînnodă legăturile cu 
unele cunoştinţe, la care ea nu mai putea râvni, şi era 
primit în saloanele acestora cu multă plăcere. Curând însă, 
la urechile Varvarei Petrovna începură să parvină nişte 
zvonuri cam ciudate: tânărul se dedase brusc unei vieţi de 
petreceri nesăbuite. Şi nu era vorba de jocul de cărţi sau de 
beţii uluitoare; se vorbea despre o purtare cumplit de 
deşănţată, despre oameni striviţi sub copitele cailor săi, 
despre atitudinea lui de sălbatică brutalitate faţă de o 
doamnă din societatea înaltă pe care, după ce întreţinuse 
cu ea relaţii intime, ar fi ofensat-o apoi în mod public. Era în 
toate acestea ceva scandalos de murdar. Se mai spunea că 
fiul ei, ca un zurbagiu ordinar, se lega de oameni şi îi jignea 
dintr-o pură plăcere de a jigni. Varvara Petrovna se arătă 


profund tulburată, necăjindu-se amarnic. Stepan 
Trofimovici încerca s-o asigure că nu este vorba decât de 
primele manifestări violente ale unui organism puternic 
dotat, că apele se vor linişti şi că toate acestea seamănă 
mult cu tinereţea prinţului Harry, care chefuia cu Falstaff, 
Poins şi mistress Quickly, descrisă de Shakespeare. De data 
aceasta, Varvara Petrovna nu mai strigă „Prostii, prostii!”, 
cum obişnuia în ultimul timp faţă de Stepan Trofimovici, ci 
dimpotrivă îl ascultă cu multă luare-aminte, cerându-i să-i 
explice mai amănunţit, ba se apucă cu râvnă să citească 
nemuritoarea cronică a lui Shakespeare. Dar lectura 
aceasta nu avu darul s-o liniştească şi nici prea multă 
asemănare nu găsi ea între cei doi. Aştepta cu nerăbdare 
răspunsul la cele câteva scrisori trimise. Răspunsurile nu 
întârziară; curând sosi vestea cum că prinţul Harry a avut 
aproape concomitent două dueluri, fiind absolut vinovat în 
amândouă cazurile; l-a ucis pe unul dintre adversarii săi, iar 
pe celălalt l-a rănit grav; pentru aceste isprăvi a fost deferit 
justiţiei militare. Scandalul s-a terminat prin degradarea 
lui, cu pierderea tuturor drepturilor şi trimiterea ca simplu 
soldat într-unul dintre regimentele de infanterie, şi încă 
toate acestea cu multă îngăduinţă din partea forurilor 
superioare. 

În anul una mie opt sute şaizeci şi trei, tânărul Stavroghin 
reuşi totuşi cumva să se distingă; fu decorat şi înaintat la 
gradul de subofițer şi după aceea destul de rapid şi la 
gradul de ofiţer. În tot răstimpul acesta, Varvara Petrovna 
expedie în capitală cel puţin o sută de scrisori cu cereri şi 
rugăminţi; ba chiar, dată fiind gravitatea cazului, recurse, 
călcându-şi pe inimă, şi la unele intervenţii destul de 
umilitoare. După înaintarea sa la gradul de ofiţer, tânărul îşi 
dădu brusc demisia, dar la Skvoreşniki tot nu veni şi încetă 
complet să-i scrie mamei sale. Prin căi lăturalnice se află în 
sfârşit că iar s-a instalat la Petersburg, dar că nu mai 
frecventează societatea de odinioară; părea că duce o viaţă 
cu totul retrasă. Se află apoi că se complace într-un anturaj 


foarte ciudat, întreţine relaţii cu nişte declasaţi, cu nişte 
bieţi funcţionăraşi, militari în retragere, care nu fără un aer 
de nobleţe cerşesc în stradă, cu nişte beţivani, că 
frecventează familiile lor care trăiesc în promiscuitate, zile 
şi nopţi petrece în nişte spelunci şi cartiere murdare şi că a 
decăzut total. Se părea că îi plăcea acest gen de viaţă. Nu 
cerea bani de la maică-sa; avea o moşioară proprie, fosta 
proprietate a generalului Stavroghin, pe care el ar fi 
arendat-o unui neamţ din Saxonia şi care îi aducea un venit 
oarecare. În cele din urmă, Varvara Petrovna reuşi să-l 
înduplece să vină acasă şi într-adevăr prinţul Harry apăru 
în oraşul nostru. Abia atunci mi-a fost dat să-l văd 
îndeaproape pentru prima oară. 

Era un tânăr foarte chipeş, cam de vreo douăzeci şi cinci 
de ani, şi mărturisesc că mi-a făcut o impresie 
extraordinară. Mă aşteptasem să văd un bicisnic murdar, 
beţiv şi desfrânat, care duhneşte a votcă. Când colo, m-am 
pomenit în faţa unui gentleman elegant, cum nu-mi fusese 
dat să văd printre cei pe care-i cunoscusem vreodată, foarte 
bine şi cu mult gust îmbrăcat, având o ţinută de adevărat 
domn, obişnuit să trăiască în mediul cel mai rafinat. Aceeaşi 
impresie a făcut-o şi asupra celorlalţi; de altfel, tot oraşul a 
rămas surprins, dat fiind că zvonurile despre biografia 
domnului Stavroghin ajunseseră să fie cunoscute până în 
cele mai mici amănunte, încât te întrebai cum şi de unde 
puteau oamenii aceştia să afle totul, mai ales că o bună 
parte dintre aceste zvonuri erau adevărate. Ioate doamnele 
de societate din oraşul nostru rămaseră înnebunite după 
noul musafir. Dintr-odată se desenară două tabere net 
opuse - una îl adora, cealaltă îl ura cumplit; dar şi una, şi 
cealaltă erau nebune după tânăr. Pe unele le captiva mai 
ales faptul că sufletul său enigmatic ascundea probabil un 
profund mister; altora le plăcea pur şi simplu fiindcă era un 
ucigaş. S-a dovedit apoi că au de-a face cu un om destul de 
cult, ba şi cu destulă erudiție. E drept că nu era nevoie ca 
cineva să aibă cine ştie ce cunoştinţe pentru a ne uimi pe 


de-alde noi; dar el se pricepea să angajeze discuţii 
interesante asupra unor probleme importante, cu o 
remarcabilă judiciozitate. Voi menţiona ca o curiozitate: 
toată lumea la noi îl găsi, chiar din prima zi, drept un om 
foarte raţional. Nu prea vorbăreţ, manierat fără exagerare, 
uimitor de modest, era în acelaşi timp îndrăzneţ şi sigur de 
sine, ca nimeni altul la noi. Dandii noştri îl priveau cu invidie 
şi se eclipsau completamente în faţa lui. M-a surprins de 
asemenea chipul lui: avea părul nu ştiu cum prea negru, 
ochii lui de un albastru azuriu erau prea senini şi calmi, 
tenul prea delicat şi alb, rumeneala obrajilor prea 
pronunţată şi pură, dinţii ca nişte perle, buzele de culoarea 
coralului, totul părea că se reuneşte într-o rară frumuseţe 
bărbătească şi, în acelaşi timp, avea în el şi ceva 
respingător. Unii spuneau că faţa lui seamănă cu o mască; 
se vorbea mult, între altele, şi despre extraordinara lui forţă 
fizică. Era aproape înalt de statură. Varvara Petrovna îl 
privea cu mândrie, dar şi cu o nelinişte necontenită. A stat 
în oraşul nostru cam o jumătate de an. Molatic, liniştit, 
destul de rezervat, puţin chiar posac; apărea în societate 
regulat, respectând cu rigurozitate eticheta noastră 
provincială. Era înrudit pe linie paternă cu guvernatorul şi 
primit în casa lui ca o rubedenie apropiată. Dar nu trecură 
câteva luni şi brusc fiara îşi scoase ghearele. 

Aş vrea să menţionez în treacăt că simpaticul şi blândul 
nostru Ivan Osipovici, fostul guvernator, semăna oarecum 
cu o muiere, dar provenea dintr-o familie foarte bună şi cu 
relaţii în înalta societate, ceea ce explică şi faptul că s-a 
menţinut în postul său la noi atâţia ani, ferindu-se cu grijă 
să se amestece efectiv în treburile guberniei. Judecând 
după ospitalitatea lui şi felul cum îşi primea şi trata 
musafirii, ar fi fost mai potrivit în funcţia de preşedinte al 
vechii nobilimi din vremurile bune de altădată, decât de 
guvernator în vremuri atât de neliniştite ca în zilele 
noastre. În oraş se vorbea mereu că nu el conduce 
gubernia, ci Varvara Petrovna. Bineînţeles, se ascundea în 


această afirmaţie şi o aluzie destul de usturătoare, dar 
realitatea era alta. De altfel, câte spirite n-au fost irosite pe 
această temă. Dimpotrivă, Varvara Petrovna, în ultimii ani 
mai ales, în mod conştient se retrase de la orice amestec în 
viaţa publică din oraş, cu toată stima de care se bucura în 
ochii întregii societăţi, şi în mod voit se îngrădi în nişte 
limite bine calculate de ea însăşi. În loc de o participare 
activă în viaţa publică, ea îşi deplasă brusc tot interesul 
asupra gospodăriei sale şi în doi-trei ani izbuti să ridice 
veniturile moşiei aproape până la nivelul din trecut. 
Renunţând la aspiraţiile ei poetice de odinioară (călătorii la 
Petersburg, proiecte de a edita o revistă etc.), ea se angajă 
într-o viaţă de economii şi aprigă acumulare de bani. Până 
şi pe Stepan Trofimovici îl îndepărtă întru câtva, 
permițându-i să-şi închirieze o locuinţă într-o altă casă 
(lucru asupra căruia înainte el stăruise de nenumărate ori 
invocând diferite pretexte). Treptat, Stepan Trofimovici 
ajunse s-o considere o femeie prea prozaică, spunându-i 
uneori în glumă: „prietena mea prozaică”. Bineînţeles, 
asemenea glume nu-şi permitea să le facă decât într-o 
formă extrem de respectuoasă, alegând cu multă grijă 
momentul potrivit. 

Noi toţi, cei din preajma lor, înţelegeam, iar Stepan 
Trofimovici, cu o sensibilitate mai receptivă decât a noastră 
a tuturora, înţelegea şi mai bine că fiul apare acum în ochii 
ei ca o nouă speranţă şi chiar ca un vis nou. Pasiunea ei 
maternă se născu în perioada succeselor lui Nicolai în 
societatea înaltă din Petersburg şi se accentuă mai ales din 
clipa în care primi vestea degradării lui ca simplu soldat. Şi 
totuşi, era evident că se temea de el şi în prezenţa lui părea 
ca o sclavă. Se temea de ceva nedesluşit, misterios, pe care 
nici ea n-ar fi fost în stare să-l definească şi de multe ori îi 
surprindeam privirea scrutătoare aţintită asupra fiului ei, 
frământând un gând şi încercând să ghicească ceva... Şi 
iată că fiara îşi scoase dintr-odată ghearele. 

II. 


Dintr-odată şi fără nici un motiv, prinţul nostru îşi permise 
nişte insolenţe revoltătoare faţă de câteva persoane. 
Esenţialul consta tocmai în faptul că aceste insolenţe 
nemaiauzite şi cu totul inadmisibile, în sfârşit, nici pe 
departe asemănătoare celor cu care suntem obişnuiţi în 
viaţa noastră cotidiană, complet absurde şi copilăreşti chiar, 
şi dracu' mai ştie cum, erau cu desăvârşire lipsite de orice 
justificare. Unul dintre venerabilii noştri seniori ai clubului, 
Piotr Pavlovici Gaganov, un om în vârstă şi cu anumite 
merite în viaţa publică, avea obiceiul inocent de a adaugă 
aproape la orice cuvânt cu multă aprindere: „Ei bine, eu nu 
mă las dus de nas!”. Mă rog, fie. Dar într-o zi la club, în timp 
ce el nu se ştie cu ce prilej îşi rosti acest aforism favorit în 
cercul de vizitatori permanenţi ai clubului adunaţi în jurul 
său (toţi oameni respectabili), Nikolai Vsevolodovici, care 
stătea cam deoparte singur şi căruia nimeni nu i se 
adresase, se apropie deodată de Piotr Pavlovici şi, cu totul 
pe neaşteptate, dar cu destulă putere, îl apucă de nas cu 
două degete şi-l trase astfel după el prin sală câţiva paşi. N- 
avea nici un fel de resentimente faţă de domnul Gaganov. S- 
ar fi putut crede că nu fusese decât o ştrengărie pur 
şcolărească, bineînţeles foarte condamnabilă; şi totuşi se 
povestea mai târziu că în timpul acestei operaţii părea 
aproape îngândurat „ca şi cum ar fi fost nebun”; dar de 
acest lucru îşi aduseră aminte cei de faţă abia mult mai 
târziu. În primul moment de surpriză, ei nu reţinură decât 
clipa următoare, şi anume când el era deja probabil în 
situaţia de a-şi da perfect seama de realitatea crudă a 
faptului şi totuşi nu numai că nu se jenă câtuşi de puţin, ci 
dimpotrivă zâmbi cu răutate şi obrăznicie, „fără cea mai 
mică părere de rău”. Se iscă o zarvă extraordinară; 
înconjurat din toate părţile, Nikolai Vsevolodovici se rotea 
în mijlocul mulţimii şi privea într-o parte, fără să răspundă 
apostrofărilor şi cercetând cu multă curiozitate chipurile 
celor care îl strigau. În sfârşit, păru că îl cuprinsese iar 
aceeaşi îngândurare - cel puţin aşa se spunea -, apoi se 


încruntă, se apropie cu paşi hotărâți de Piotr Pavlovici, care 
arăta jignit la culme, şi murmură vădit înciudat şi oarecum 
pripit în vorbă: 

— Bineînţeles, vă rog să mă scuzaţi... nici nu ştiu, zău, cum 
de mi-a venit aşa... prosteşte... 

Formularea aceasta destul de neglijentă a scuzei echivala 
cu o nouă jignire. Se stârni o larmă şi mai mare. Nikolai 
Vsevolodovici ridică din umeri şi plecă. 

Din partea lui era bineînţeles o mare tâmpenie, fără să mai 
vorbim despre comportarea lui extrem de scandaloasă - 
scandaloasă în mod voit şi intenţionat, după cum părea la 
prima vedere, şi prin urmare constituind o jignire 
intenţionată, extrem de insolentă, adusă întregii noastre 
societăţi. Exact aşa a şi fost interpretată. Drept urmare, 
domnul Stavroghin a fost imediat şi în unanimitate exclus 
din rândul membrilor clubului; apoi se hotări ca din partea 
întregului club să se facă demersuri la guvernator, 
rugându-l ca neîntârziat (înainte chiar de a se începe 
acţiunea în justiţie) să-l pună la punct pe turbulentul 
individ, pe acest „zurbagiu din capitală, prin puterea 
administrativă de care dispunea, şi în felul acesta să 
ferească liniştea şi onoarea întregului cerc de oameni 
onorabili din oraşul nostru de asemenea atingeri 
dăunătoare”. Cu o naivitate răutăcioasă, se mai adăuga cu 
acest prilej că „probabil împotriva domnului Stavroghin se 
va găsi un mijloc legal corespunzător”. Fraza aceasta era 
strecurată în apelul adresat guvernatorului anume ca să-l 
înţepe pentru Varvara Petrovna. A fost mâzgălită cu 
plăcere. Se porni o avalanşă de comentarii difuzate cu 
multă pasiune. Ca un făcut, guvernatorul lipsea atunci din 
oraş; plecase undeva prin împrejurimi ca să boteze copilul 
unei văduve recente, femeie foarte bine, copil născut după 
moartea soţului ei; se ştia însă că guvernatorul se va 
întoarce curând. Iar în aşteptare, i se organiză 
respectabilului şi ofensatului Piotr Pavlovici o adevărată 
ovaţie: toată lumea îl îmbrăţişa, îl săruta; aproape întreg 


oraşul ţinu să-i facă o vizită. Se proiecta chiar să i se ofere 
pe bază de subscripţie o masă solemnă şi numai la stăruința 
lui insistentă se renunţă la această idee, iniţiatorii dându-şi 
poate seama că de fapt omul acesta a fost târât de nas în 
mod public şi deci nu prea ar fi cazul să se facă din asta un 
motiv de mare triumf. 

Şi totuşi, cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Este de notat 
mai ales faptul că nimeni la noi, în tot oraşul, nu atribui 
această ieşire a lui Stavroghin vreunui acces de nebunie. 
Înseamnă că oamenii erau dispuşi să se aştepte la 
asemenea fapte din parte-i, cu toată deşteptăciunea şi 
inteligenţa lui. În ce mă priveşte, nici până astăzi nu pot să 
găsesc vreo explicaţie, deşi foarte curând a intervenit un 
eveniment care părea să explice totul, fiind în măsură să 
satisfacă curiozitatea generală şi să împace lucrurile. Mai 
adaug de asemenea că patru ani după aceea, la întrebarea 
mea formulată cu multă prudenţă în privinţa cazului 
petrecut la club, el mi-a răspuns încruntându-se: „Păi, eu nu 
prea eram sănătos atunci”. Dar să nu anticipăm. 

Mi s-a părut destul de curioasă şi acea explozie generală 
de ură cu care se năpusti toată lumea împotriva 
„scandalagiului şi duelgiului sosit din capitală”. Se căuta cu 
tot dinadinsul în acest act o premeditare insolentă şi o 
sfidare intenţionată a întregii societăţi, într-adevăr omul 
acesta reuşi să mobilizeze în jurul său toate antipatiile şi, 
când te gândeşti, prin ce anume? Până la această 
întâmplare, el nu se certase cu nimeni, nu jignise pe nimeni 
şi era de o politeţe rară, ca un cavaler dintr-o gravură la 
modă, dacă această gravură ar fi fost în stare să deschidă 
gura. Presupun că era urât pentru mândria lui. Până şi 
cuconetul nostru, care la început îl adora, vocifera acum 
împotriva lui mai mult chiar decât bărbaţii. 

Varvara Petrovna rămase profund afectată. Îi mărturisi 
mai târziu lui Stepan Trofimovici că toate astea le presimţea 
de mult şi că în decursul acestor şase luni nu era zi să nu se 
aştepte la ceva „în genul acesta”, ceea ce constituia într- 


adevăr o mărturisire semnificativă din partea unei mame. 
„A început!”, se gândi ea cutremurându-se. În dimineaţa ce 
urmă serii nefaste de la club, ea încercă cu multă prudenţă, 
dar şi cu fermitate, o explicaţie discretă cu fiul ei, deşi 
aproape că tremura, sărmana, cu toată hotărârea ei 
neclintită. Nu dormise toată noaptea, iar dis-de-dimineaţă 
se sfătuise şi cu Stepan Trofimovici, cu care prilej izbucnise 
chiar în lacrimi, ceea ce nu se întâmplase niciodată cu 
dânsa în faţa cuiva. Ar fi vrut ca Nicolas să-i spună el ceva, 
s-o onoreze măcar cu o explicaţie cât de sumară. Nicolas, 
de obicei atât de prevenitor şi de respectuos cu maică-sa, o 
ascultă un timp încruntat, dar serios şi grav; apoi se ridică 
deodată şi, fără a scoate o vorbă, îi săruta mâna şi părăsi 
încăperea. În aceeaşi zi, către seară, ca un făcut, surveni şi 
un alt scandal, deşi mult mai puţin important şi mai banal 
decât primul, dar care suscită şi mai accentuat indignarea 
societăţii din cauza predispoziţiei acesteia şi a atmosferei 
de ostilitate generală. 

De data aceasta i se nimeri în cale prietenul nostru 
Liputin. Venise la Nikolai Vsevolodovici imediat după 
explicaţia acestuia cu Varvara Petrovna pentru a-l ruga să-i 
facă onoarea de a lua parte la serata pe care o organiza cu 
prilejul zilei onomastice a soţiei sale. Varvara Petrovna 
urmărea de mult, cu mare nelinişte, această tendinţă de 
alunecare în jos a lui Nikolai Vsevolodovici în cercul unor 
cunoştinţe de rang inferior, dar nu găsise în ea destulă 
putere ca să-i spună acest lucru. El apucase să lege câteva 
cunoştinţe în păturile inferioare ale societăţii, ba coborâse 
şi mai jos, probabil fiind predispus spre asemenea înclinații. 
Nu mai fusese până atunci în casa lui Liputin, deşi se 
întâlnise cu el în diferite ocazii. Era prea evident pentru el 
că Liputin îl invită acum din cauza scandalului de ieri de la 
club şi că în calitate de liberal nu putea fi decât entuziasmat 
de acest fapt, convins că numai aşa trebuie trataţi seniorii 
clubului, fiindcă o merită. Nikolai Vsevolodovici râse şi 
promise să vină. 


Casa lui Liputin era plină de invitaţi: tot lume măruntă şi 
modestă, dar plină de spirit şi de voie bună. Orgoliosul şi 
invidiosul Liputin invita numai de două ori pe an musafiri la 
el, dar în aceste ocazii nu se zgârcea deloc. Musafirul cel 
mai de vază, Stepan Trofimovici, nu veni din cauză că se 
simţea cam bolnav. Se servi ceai, mesele erau pline de 
platouri cu gustări şi de sticle cu votcă; trei mese erau 
rezervate pentru jucătorii de cărţi, iar tineretul în 
aşteptarea cinei începuse să danseze după muzică de pian. 
Nikolai Vsevolodovici o invită pe doamna Liputina, o femeie 
foarte drăguță şi pe care invitaţia lui o intimidă teribil; 
dansă cu ea făcând două-trei tururi prin sală, apoi se aşeză 
lângă ea şi, tot discutând, reuşi s-o înveselească. Observând 
în sfârşit cât de drăguță era când râdea, el o cuprinse 
deodată de mijloc în faţa musafirilor şi o sărută pe gură de 
trei ori la rând, cu multă voluptate. Nenorocita, 
înspăimântată, leşină. Nikolai Vsevolodovici îşi luă pălăria, 
se apropie de soţul rămas uluit în mijlocul zarvei generale, 
îl privi cam jenat, bâigui cu aceeaşi voce pripită:, Nu vă 
supăraţi” şi plecă. Liputin alergă după el în vestibul şi-l 
ajută să-şi îmbrace blana şi cu repetate plecăciuni îl 
conduse până afară. A doua zi, la această istorie, în fond 
destul de inocentă, se adăugă un epilog destul de amuzant, 
care îi aduse de atunci lui Liputin o oarecare consideraţie şi 
de care ela ştiut apoi să profite din plin. 

Pe la ora zece dimineaţa, în casa doamnei Stavroghina 
apăru slujnica lui Liputin, Agafia, o femeiuşcă dezgheţată şi 
bună de gură, cu obrajii rumeni, cam de vreo treizeci de 
ani, şi care venise la Nikolai Vsevolodovici cerând „să-i 
vorbească personal”. Deşi avea o durere de cap teribilă, 
tânărul Stavroghin ieşi să vadă ce este. Varvara Petrovna 
reuşi să asiste când Agafia transmise mesajul. 

— Serghei Vasilevici (adică Liputin), turui cu îndrăzneală 
Agafia, mi-a poruncit mai întâi şi întâi să vă aduc salutări şi 
să vă întreb de sănătate; cum vă simţiţi după serata de ieri, 


cum aţi dormit şi dacă astăzi vă simţiţi bine, după cele 
întâmplate ieri? 

Nikolai Vsevolodovici surâse. 

— Spune-i că îi mulţumesc; şi mai spune-i, Agafia, 
stăpânului tău că e omul cel mai deştept din tot oraşul. 

— lar dumnealui mi-a poruncit să vă răspund la asta, turui 
şi mai îndrăzneață Agafia, că dumnealui ştie şi fără s-o 
spuneţi dumneavoastră şi v-o doreşte la fel. 

— Asta-i bună! Dar cum putea el să ştie ce am să-ţi spun? 

— Nu ştiu cum a putut s-o ştie, dar după ce am ajuns 
aproape de colţul străzii, l-am văzut că aleargă după mine 
fără şapcă şi-mi zice: „Auzi, Agafiuşka, dacă după ce îi spui 
ceea ce ţi-am poruncit eu, dumnealui îţi va porunci cumva: 
„Spune-i stăpânului tău că el este omul cel mai deştept din 
tot oraşul”, să nu uiţi să-i răspunzi îndată: „Dumnealui ştie 
şi fără s-o spuneţi dumneavoastră şi v-o doreşte la fel”...”. 

III. 

În sfârşit, avu loc şi explicaţia cu guvernatorul. Simpaticul 
şi bunul nostru Ivan Osipovici chiar atunci se întorsese în 
oraş şi abia apucase să ia cunoştinţă despre plângerea 
energică a clubului. Fără îndoială, trebuia să facă ceva, dar 
ce anume nu prea ştia, rămânând într-o mare încurcătură. 
Ospitalierul bătrânel părea că se cam teme de tânăra sa 
rudă. Şi totuşi hotări să-l înduplece să-şi ceară scuze în faţa 
membrilor clubului şi în faţa celui ofensat, dar într-o formă 
care să le dea deplină satisfacţie tuturor şi, de va fi cazul, 
chiar şi în scris; iar după aceea, cu toată blândeţea, să-l 
roage să facă o călătorie de studii, să zicem, în Italia sau, în 
general, undeva în străinătate. În sala în care urma să-l 
primească de data aceasta pe Nikolai Vsevolodovici (care 
altădată se plimba cu drepturi de rudă prin toată casa), un 
funcţionar politicos, bine muştruluit, Alioşa Teleatnikov, şi 
totodată omul de casă al guvernatorului, desfăcea plicurile 
adunate pe biroul din colţ; iar în camera de alături, lângă 
fereastra cea mai apropiată de sală, luase loc un colonel 
gras şi voinic aflat în trecere prin oraş, un fost camarad de 


arme şi bun prieten al lui Ivan Osipovici, care în acel 
moment citea ziarul Golos, bineînţeles fără să dea nici o 
atenţie la ceea ce se petrece în sală; ba se şi aşezase cu 
spatele spre uşă. Ivan Osipovici începu mai pe ocolite şi 
aproape în şoaptă, încurcându-se mereu. Nicolas îl privea 
cu un aer prea puţin amabil, nicidecum cu afecţiune de 
rudă; era palid, şedea ţinându-şi privirea în pământ şi 
asculta cu sprâncenele încruntate, parcă se lupta cu o 
durere sâcâitoare. 

— Ai o inimă sensibilă şi generoasă, Nicolas, intercală între 
altele bătrânul; eşti un om foarte cult; cunoşti viaţa lumii 
selecte, de altfel şi aici până acum ai avut o comportare 
exemplară şi cu aceasta ai reuşit să aduci linişte în inima 
mamei dumitale, la care noi ţinem atât de mult... Şiiată că 
acum ai apărut într-o lumină foarte nefavorabilă dumitale, 
enigmatică şi primejdioasă! Îţi vorbesc ca un prieten al 
casei voastre, ca un om în vârstă care îţi este rudă şi te 
iubeşte, pe care n-ai de ce să te superi... Spune, ce te face 
să recurgi la asemenea fapte nesăbuite, care depăşesc 
orice convenienţe? Ce înseamnă această comportare, care 
seamănă a delir? 

Nicolas îl asculta cu ciudă şi cu nerăbdare. Apoi, deodată, 
ceva viclean şi ironic licări în ochii lui. 

— Mă rog, aş putea să v-o spun, zise el morocănos şi, 
rotindu-şi privirea prin sală, se aplecă la urechea lui Ivan 
Osipovici. Cuviinciosul Alioşa Teleatnikov se îndreptă la vreo 
trei paşi spre fereastră, iar colonelul tuşi în dosul ziarului. 
Bietul Ivan Osipovici se grăbi să-şi apropie încrezător 
urechea, atât de plin de curiozitate era, şi tocmai atunci se 
produse ceva inimaginabil, iar pe de altă parte ceva absolut 
clar într-o anumită privinţă. Bătrânul simţi deodată că 
Nicolas, în loc să-i fi şoptit un secret interesant, îi prinse 
urechea în dinţi şi-l muşcă destul de tare. Bătrânul începu 
să tremure; respiraţia i se tăie. 

— Nicolas, ce fel de glume sunt astea! gemu el maşinal şi 
cu un glas schimbat. 


Nici Alioşa, nici colonelul nu apucară să-şi dea seama de 
nimic, de altfel nici n-au putut să observe ce se petrece, atât 
doar că i-au văzut şoptindu-şi ceva unul altuia; şi totuşi, 
chipul descompus al bătrânului îi umplu de nelinişte. Se 
uitau unul la altul cu ochii holbaţi, neştiind dacă trebuie să-i 
sară în ajutor, cum se înţeleseseră, sau se cuvenea să mai 
aştepte. Nicolas băgă de seamă acest lucru probabil, căci 
strânse de ureche cu dinţii şi mai tare. 

— Nicolas, Nicolas, gemu iar biata victimă, ei bine... ai 
făcut o glumă, ajunge... 

Încă o clipă şi desigur sărmanul ar fi murit de frică, dar 
fiara se milostivi şi dădu drumul urechii. loată spaima 
aceasta nu dură decât cel mult un minut, dar după aceea 
bătrânul avu un fel de criză. Peste o jumătate de oră, 
Nicolas fu arestat şi reţinut deocamdată la postul de gardă, 
într-o cămăruţă izolată, cu o santinelă la uşă. Măsura era 
drastică, dar şeful nostru cel blând fusese atât de indignat, 
încât hotărâse să-şi ia toată răspunderea deciziei sale chiar 
şi în faţa Varvarei Petrovna. Spre surprinderea generală, 
această doamnă, care se grăbi să sosească enervată la 
guvernator pentru explicaţii imediate, nu fu primită şi 
trebui să se întoarcă, fără a mai ieşi din cupeu, înapoi 
acasă, nevoind să-şi creadă ochilor şi urechilor. 

În sfârşit, veni şi lămurirea! Pe la ora două noaptea 
arestatul, până atunci surprinzător de liniştit şi somnoros 
chiar, brusc începu să strige, să bată furios cu pumnii în uşă 
şi cu o putere extraordinară smulse grilajul de fier din uşă 
şi sparse geamul, tăindu-şi mâinile. Când ofiţerul de 
serviciu sosi în fugă cu o escortă şi cu cheile şi dădu ordin 
să fie deschisă celula, pentru a-l lega pe turbulent, se 
constată că acesta se zbătea într-o criză puternică de 
delirium tremens; fu transportat imediat în casa mamei 
sale. Aşadar, totul era clar. Cei trei medici din localitate 
opinară că şi cu trei zile înainte bolnavul s-ar putea să se fi 
aflat în delir şi, cu toate că aparent arăta conştient şi lucid, 
de fapt nu era stăpân pe voinţa şi pe raţiunea lui, ceea ce 


faptele săvârşite o şi confirmau. Reieşea prin urmare că 
Liputin a fost primul care şi-a dat seama de acest lucru. 
Ivan Osipovici, om foarte delicat şi sensibil, se simţi jenat; 
curios este însă că şi el îl considera pe Nikolai Vsevolodovici 
capabil de orice faptă nesăbuită, fiind chiar în deplină 
capacitate a facultăţilor sale mintale. Cei din club se simţiră 
şi ei la fel de jenaţi şi nu-şi puteau explica: cum de nu-şi 
dăduseră seama de acest lucru atât de vizibil şi nu luaseră 
în seamă singura explicaţie posibilă a tuturor manifestărilor 
lui? Se găsiră, bineînţeles, şi unii sceptici, dar rezistenţa lor 
pe această poziţie nu dăinui mult. 

Nicolas zăcu în pat mai bine de două luni de zile, fu 
chemată urgent de la Moscova pentru consult o somitate 
medicală; tot oraşul ţinu s-o viziteze pe Varvara Petrovna; 
ea îi iertase. Către primăvară, când Nicolas se simţi pe 
deplin sănătos, acceptă fără opunere propunerea mamei 
sale să plece în Italia, ca şi rugămintea ei să le facă tuturor 
cunoscuţilor o vizită de adio, pe cât era posibil cerându-şi 
scuze cui trebuia. Nicolas acceptă cu multă plăcere. La club 
se află că ela avut cu Piotr Pavlovici Gaganov o explicaţie 
delicată cu prilejul vizitei făcute acestuia acasă la el şi care 
îi dăduse deplină satisfacţie. Făcându-şi vizitele, Nicolas 
arăta grav, ba şi posomorât întru câtva. Toată lumea îl primi 
cu multă compasiune, deşi cu toţii se simțeau nu se ştie de 
ce foarte jenaţi şi păreau bucuroşi de faptul că el pleacă în 
Italia. Ivan Osipovici lăsă să-i cadă şi o lacrimă, dar nu 
îndrăzni să-l îmbrăţişeze nici la ultimul rămas-bun. Într- 
adevăr, unii dintre noi eram totuşi convinşi că mizerabilul 
şi-a bătut joc de noi toţi, simulând această boală. Îi făcu o 
vizită şi lui Liputin. 

— Spune-mi, te rog, întrebă el, cum de ai putut şti dinainte 
ce voi spune eu despre inteligenţa dumitale, ba s-o şi 
povăţuieşti pe Agafia ce să-mi răspundă? 

— Simplu de tot, râse Liputin, şi eu te consider drept un 
om foarte inteligent şi de aceea am putut să-mi închipui ce- 
ai să răspunzi. 


— Şi totuşi e o coincidenţă remarcabilă. Dar dă-mi voie, 
înseamnă că dumneata mă considerai un om deştept, deci 
lucid, când mi-ai trimis-o pe Agafia, şi nu mă socoteai 
nebun? 

— Drept cel mai deştept şi cel mai lucid om şi m-am 
prefăcut numai a crede că nu eşti în toate minţile. De altfel, 
şi dumneata ţi-ai dat seama numaidecât de ceea ce gândesc 
şi mi-ai acordat prin Agafia un certificat de perspicacitate. 

— Aici cam greşeşti; eu, într-adevăr... am fost bolnav... 
murmură Nikolai Vsevolodovici încruntându-se. Ia stai, cum 
vine asta, strigă el, îţi închipui cumva cu adevărat că sunt 
capabil să mă năpustesc asupra oamenilor fiind în deplină 
rațiune? Ce rost ar avea? 

Liputin se zgribuli, negăsind ce să-i răspundă. Nicolas păli 
deodată sau poate aşa i se păru lui Liputin. 

— În orice caz, ai un fel de a gândi foarte nostim, continuă 
Nicolas, iar în ce priveşte figura cu Agafia, aşa am înţeles-o, 
că mi-ai trimis-o să mă facă de râs. 

— Doar n-aţi fi vrut să vă provoc la duel? 

— Adevărat! Am auzit eu că nu prea eşti amator de 
dueluri... 

— Ce nevoie avem să-i copiem pe francezi? se zgribuli iar 
Liputin. 

— Eşti adeptul teoriei spiritului naţionalist? 

Liputin se făcu şi mai mic. 

— Ehe! Dar ce văd! exclamă Nicolas observând pe locul 
cel mai vizibil de pe masă un volum de Considerant, nu 
cumva din întâmplare eşti un fourierist? Te pomeneşti că 
aşa e! Păi, nu e tradus din franţuzeşte? râse el ciocănind cu 
degetul în carte. 

— Ba nu, nu e o traducere din franţuzeşte! păru că se 
saltă deodată Liputin cu un fel de ciudă. E o traducere din 
limba universală şi nu numai din limba franceză! Din limba 
republicii universale umanitare şi a armoniei sociale, aşa să 
ştii! Nu e numai din limba franceză! ... 


— Pe dracu”, o asemenea limbă nici nu există! continuă să 
râdă Nicolas. 

Uneori chiar şi un lucru mărunt impresionează puternic şi 
reţine pentru mult timp atenţia. Despre domnul Stavroghin 
am încă multe lucruri de spus; acum voi semnala doar ca o 
curiozitate că, din toate impresiile trăite de el în decursul 
întregii perioade petrecute în oraşul nostru, cel mai 
puternic s-a întipărit în memoria lui figura insignifiantă şi 
aproape netrebnică a acestui mic funcţionar gubernial, 
gelos de nevindecat şi despot grosolan în familie, zgârcit şi 
cămătar, care încuia resturile prânzului şi capetele de 
lumânare sub cheie şi, în acelaşi timp, sectar înverşunat a 
cine ştie cărei viitoare „armonii sociale”, care se entuziasma 
noaptea în faţa viziunii fantastice a viitoarelor falanstere în 
a căror realizare apropiată în Rusia şi în gubernia noastră 
credea ca în propria-i existenţă. Şi toate acestea, în locurile 
unde îşi încropise o „căsuţă”, unde se căsătorise pentru a 
doua oară luând zestre nişte bănişori, unde poate pe o 
distanţă de o sută de verste împrejur nu exista nici un om, 
începând cu el primul, care să semene cât de cât, măcar în 
aparenţă, cu un viitor membru al „republicii universale 
umanitare şi al armoniei sociale generale”. 

„Dumnezeu ştie cum se plămădesc oamenii aceştia!”, îşi 
zise Nicolas nedumerit, amintindu-şi de acest fourierist 
original. 

IV. 

Prinţul nostru călători mai bine de trei ani, încât fu 
aproape uitat de toţi în oraş. Ştim însă de la Stepan 
Trofimovici că a cutreierat toată Europa, a fost în Egipt şi a 
ajuns chiar şi la lerusalim; apoi s-a alăturat undeva unei 
expediţii savante în Islanda şi într-adevăr a fost şi în 
Islanda. Se spunea de asemenea că timp de o iarnă ar fi 
audiat prelegeri la o universitate germană. Îi scria rar 
mamei sale - de două ori pe an, ba uneori numai o dată; dar 
Varvara Petrovna nu se necâjea şi nu se considera jignită. 
Relaţiile dintre mamă şi fiu, odată stabilite în felul acesta, 


ea le acceptase cu resemnare tăcută, ducând necontenit 
dorul fiului ei. Dar nimănui nu-i mărturisea niciodată nici 
tristeţile, nici visările ei. Până şi de Stepan Trofimovici se 
depărtă de la o vreme. Nutrea în taină nu se ştie ce planuri 
şi se pare că devenea tot mai zgârcită, adunând şi mai 
stăruitor bani şi supărându-se de fiecare dată pentru orice 
pierdere pe care o avea Stepan Trofimovici la jocul de cărţi. 

În sfârşit, în aprilie anul acesta ea primi o scrisoare din 
Paris, de la o prietenă din copilărie, generăleasa Praskovia 
Ivanovna Drozdova. Praskovia Ivanovna, cu care Varvara 
Petrovna nu se mai văzuse şi nici nu corespondase de mai 
bine de opt ani, o înştiinţa cum că Nikolai Vsevolodovici a 
devenit un oaspete nelipsit şi prieten bun al casei lor şi al 
Lizei (singura ei fiică) şi că prinţul intenţionează să le 
însoţească la vară în Elveţia, la Verney-Montreux, cu toate 
că în familia contelui K... (foarte influent personaj la 
Petersburg) care se află acum la Paris, este considerat 
aproape ca un fiu, încât aproape că stă tot timpulla ei. 
Scrisoarea era scurtă şi denota destul de limpede scopul, 
deşi în afară de faptele menţionate nu conţinea nici un fel 
de concluzie. Fără să stea prea mult pe gânduri, Varvara 
Petrovna hotărî de îndată să plece şi, după pripite pregătiri, 
luând-o cu ea ca însoţitoare şi pe Daşa (sora lui Şatov), pe la 
mijlocul lunii aprilie porni spre Paris şi de acolo în Elveţia. 
Se întoarse în iulie singură, lăsând-o pe Daşa la familia 
Drozdov; iar Drozdovii, după spusa ei, promiseseră să vină 
în oraşul nostru la sfârşitul lunii august. 

Drozdovii erau şi ei moşieri din gubernia noastră, dar 
serviciul generalului Ivan Ivanovici (fostul prieten al 
Varvarei Petrovna şi camarad de arme al soţului ei), îi 
împiedica mereu să-şi viziteze superbul domeniu. După 
moartea generalului, survenită anul trecut, neconsolata 
Praskovia Ivanovna plecase cu fiica ei în străinătate, între 
altele şi cu intenţia de a face o cură de struguri la Verney- 
Montreux în a doua jumătate a verii. lar după întoarcerea 
în ţară, intenţiona să se stabilească pentru totdeauna în 


gubernia noastră. În oraş aveau o casă imensă, care ani de- 
a rândul stătuse pustie, cu obloanele închise la ferestre. 
Erau nişte oameni bogaţi. Praskovia Ivanovna, după prima 
căsătorie doamna Tuşina, era, ca şi prietena ei de pension, 
Varvara Petrovna, tot fiică de otcupcic din vremurile trecute 
şi se măritase şi ea aducând o zestre însemnată. Căpitanul 
de cavalerie în retragere Tuşin dispunea şi el de ceva avere, 
nefiind lipsit şi de anumite calităţi. Înainte de a muri, îi lăsă 
drept moştenire unicei sale fiice, de şapte ani, Liza, un 
capital considerabil. Acum, când Lizaveta Nikolaevna 
împlinise douăzeci şi doi de ani, zestrea ei se putea în mod 
sigur socoti la cel puţin două sute de mii de ruble bani 
lichizi, fără a mai vorbi despre celelalte avuţii pe care urma 
să le moştenească cu timpul, după moartea mamei sale, 
care nu avea copii din a doua căsătorie. Varvara Petrovna 
părea foarte mulţumită de călătoria ei. După părerea ei, 
Praskovia Ivanovna şi ea ajunseseră la o înţelegere amiabilă 
şi îndată după întoarcere îi comunică totul lui Stepan 
Trofimovici; ba chiar se arătă faţă de el foarte expansivă, 
ceea ce de mult nu se mai întâmplase în relaţiile dintre ei. 

— Ura! strigă Stepan Trofimovici pocnind din degete. 

Entuziasmul lui deplin era îndreptăţit şi prin faptul că în 
lipsa prietenei sale se aflase într-o stare de extremă 
deprimare. Plecând în străinătate, ea nici nu-şi luase rămas- 
bun de la el cum se cuvine şi nici nu-i împărtăşise planurile, 
considerându-l că are „gură de muiere” şi de teamă 
probabil ca să nu scape vreo vorbă unde nu trebuie. Era 
supărată pe el atunci pentru o importantă pierdere la cărţi, 
despre care aflase întâmplător. Dar încă în Elveţia fiind, 
inima îi spusese că prietenul părăsit astfel trebuia să fie 
recompensat, cu atât mai mult, cu cât nu puţin timp fusese 
ea aspră faţă de dânsul. Această despărţire pripită şi 
misterioasă îl ului pe Stepan Trofimovici, sfâşiindu-i inima; 
şi ca un făcut, interveniră între timp şi alte nedumeriri. Îl 
chinuia conştiinţa unei obligaţii vechi băneşti, de care fără 
ajutorul Varvarei Petrovna n-ar fi putut să se achite 


niciodată. Afară de asta, în luna maia anului în curs, luă 
sfârşit în cele din urmă şefia la gubernie a bunului şi prea 
blândului nostru Ivan Osipovici, fiind înlocuit pe neaşteptate 
şi în nişte circumstanţe destul de neplăcute. Apoi, tot în 
lipsa Varvarei Petrovna, avusese loc şi instalarea noului 
nostru guvernator, Andrei Antonovici von Lembke; şi 
totodată interveniră şi unele schimbări prea vizibile în 
atitudinea aproape a întregii societăţi guberniale de la noi 
faţă de Varvara Petrovna şi, prin urmare, şi faţă de Stepan 
Trofimovici. În orice caz, el avusese timp să culeagă unele 
observaţii destul de neplăcute, deşi foarte preţioase, şi se 
pare că se cam speriase, fiind singur fără Varvara Petrovna. 
Îngrijorat, el frământa în gând bănuiala că despre el noul 
guvernator a şi fost informat ca despre un om primejdios. 
Aflase din izvoare sigure că unele dintre doamnele noastre 
intenționau să înceteze vizitele lor la Varvara Petrovna. Iar 
despre soţia guvernatorului (care era aşteptată abia spre 
toamnă) se spunea că, deşi este cam mândră, e o 
aristocrată autentică şi nu o „oarecare nenorocită de 
Varvara Petrovna a noastră”. Nu se ştie de unde şi cum, dar 
toată lumea aflase cu lux de amănunte că soţia noului 
guvernator şi Varvara Petrovna avuseseră prilejul să se 
întâlnească cândva în cercurile înaltei societăţi, dar se 
despărţiseră cu animozitate, încât numai o simplă aluzie la 
doamna von Lembke producea asupra Varvarei Petrovna o 
impresie dureroasă. Înfăţişarea optimistă şi triumfătoare a 
Varvarei Petrovna, aerul de indiferenţă dispreţuitoare cu 
care ascultase aceste relatări despre părerile doamnelor şi 
despre tribulaţiile societăţii noastre avură darul de a-i reda 
lui Stepan Trofimovici curajul şi voioşia care-i lipseau. Cu un 
umor exuberant şi prevenitor se apucă el să-i descrie 
intrarea în oraş a noului guvernator. 

— Dumitale, excellente amie, fără îndoială că îţi este 
cunoscut, spunea el tărăgănând cu afectare graţioasă şi 
cochetă cuvintele, ce înseamnă un administrator rus, în 
general, şi ce înseamnă un administrator rus proaspăt 


promovat, adică nou-numit, nou-înscăunat... Ces 
interminables mots russes! ... Nu cred să fi avut însă 
vreodată prilejul să cunoşti practic ce înseamnă frenezia 
administrativă şi ce reprezintă concret această chestie! 

— Frenezie administrativă? Ce e asta? 

— Adică, vous savez chez nous... En un mot, pune-l de 
pildă pe omul cel mai insignifiant să vândă nişte mizere 
bilete la un ghişeu de cale ferată şi de îndată această 
nulitate se va considera în drept să te privească cu un aer 
de Jupiter, când vei veni să-ţi cumperi un bilet, pour vous 
montrer son pouvoir. „Să ştii adicătelea cu cine ai de-a 
face...”, şi fenomenul acesta atinge la ei stadiul unui 
entuziasm administrativ... En un mot, am citit deunăzi, nu 
ştiu unde, că un paracliser dintr-o biserică de-a noastră din 
străinătate - mais c'est tres curieux - ar fi dat literalmente 
afară din biserică o onorabilă familie engleză des dames 
charmantes înainte de a începe slujba postului mare, vous 
savez ces chants et le livre de Job..., numai sub pretextul că 
„străinii n-au ce căuta în bisericile ruseşti şi să vină numai 
în orele fixate în anunţ...”, făcând ca acele persoane să 
leşine... Paracliserul acesta fusese cuprins de un acces de 
frenezie administrativă et il a montre son pouvoir... 

— Fii mai scurt, dacă poţi, Stepan Trofimovici. 

— Domnul von Lembke a plecat acum în inspecţie prin 
gubernie. En un mot, acest Andrei Antonovici, deşi e un 
neamţ rus de credinţă ortodoxă şi chiar - să-i fac această 
concesie - un bărbat foarte frumos, ca de vreo patruzeci de 
ani... 

— De unde ai scos-o că e un bărbat frumos? Are ochi 
bulbucaţi ca de berbec. 

— Într-adevăr. Dar fac această concesie în favoarea părerii 
doamnelor noastre... 

— Să trecem la altceva, Stepan Trofimovici, te rog! 
Apropo, văd că porţi cravată roşie, de când asta? 

— Păi... numai astăzi... 


— Dar îţi respecţi programul de plimbări zilnice? Faci cei 
şase kilometri cum ţi-a fost prescris de medic? 

— Nu... nu întotdeauna. 

— Ştiam eu! M-am gândit la asta încă din Elveţia! strigă ea 
enervată. Acum va trebui să faci plimbări de câte zece 
verste, nu şase! Te-ai delăsat groaznic, groaz-nic! Că ai 
îmbătrânit e puţin spus, te-ai ramolit... Am rămas surprinsă 
când te-am văzut adineauri, deşi ţi-ai pus cravată roşie... 
Quelle idee, rouge! Continuă despre von Lembke, dacă într- 
adevăr ai ceva de spus, şi isprăveşte odată, te rog. Mă simt 
obosită. 

— En un mot, eu am vrut doar să spun că este unul dintre 
acei administratori care-şi încep cariera la vârsta de 
patruzeci de ani şi care până atunci lâncezesc într-un 
anonimat cenuşiu, ca deodată să răzbată în lume prin 
intermediul unei soţii achiziţionate pe neaşteptate sau prin 
cine ştie ce alte mijloace, nu mai puţin disperate... Adică el 
acum e plecat... şi vreau să spun deci că s-a găsit imediat 
cineva să-i şoptească în ambele urechi că aş fi un 
pervertitor al tineretului şi un propovăduitor al ateismului 
gubernial... Şi, bineînţeles, a început imediat să culeagă 
informaţii. 

— Este adevărat? 

— Bineînţeles că mi-am luat şi eu măsurile necesare. lar 
când i s-a „raportat” despre dumneata, că de fapt 
dumneata „ai condus gubernia”, vous savez, dumnealui şi-a 
permis să spună că „aşa ceva nu se va mai întâmpla”. 

— Chiar aşa a spus? 

— Da, că „aşa ceva nu se va mai întâmpla” şi avec cette 
morgue... Pe Iulia Mihailovna, soţia dumnealui, vom avea 
plăcerea s-o vedem aici pe la sfârşitul lunii august, sosită 
direct de la Petersburg. 

— Din străinătate. M-am întâlnit cu ea acolo. 

— Vraiment? 

— La Paris şi în Elveţia. Este rudă cu Drozdovii. 


— Rudă? Ce coincidenţă extraordinară! Se spune că e 
vanitoasă şi... cu relaţii mari! 

— Prostii, nişte relaţii mizere! Până la vârsta de patruzeci 
şi cinci de ani a zăbovit ca fată mare fără nici o leţcaie, iar 
acum a reuşit să se mărite cu von Lembke al ei şi, 
bineînţeles, tot scopul ei - să-l scoată cât mai sus în lume. 
Amândoi sunt nişte intriganţi. 

— Se spune că e cu doi ani mai în vârstă decât dânsul? 

— Cu cinci. Maică-sa, la Moscova, şi-a făcut ferfeniţă 
poalele rochiei frecând-o de pragul meu; se milogea să 
participe la balurile mele pe când trăia încă Vsevolod 
Nikolaevici. Ba se întâmpla ca o seară întreagă să rămână 
singură într-un colţ fiindcă nimeni n-o invita la dans, cu 
toată aluniţa pe care şi-o lipea pe frunte, încât abia pe la 
ora trei, făcându-mi-se milă de ea, îi trimiteam vreun 
cavaler ca s-o invite. Pe atunci avea douăzeci de ani, dar 
purta rochiţe scurte ca de fetiţă. Devenise jenant s-o 
primească cineva într-o casă onorabilă. 

— Parcă văd această aluniţă aplicată. 

— Ascultă ce-ţi spun eu, abia am venit şi am şi dat peste o 
intrigă. Ai citit doar scrisoarea prietenei mele Drozdova. Ce 
poate fi mai clar? Şi când colo, ce găsesc? Aceeaşi Drozdova 
neroadă - totdeauna a fost ea neroadă - mă priveşte 
întrebătoare: de ce adică am sosit? Poţi să-ţi închipui ce 
mirată am rămas! Mă uit şi constat că în jurul ei se tot 
învârteşte această Lembke însoţită de verişorul acela, 
nepotul bătrânului Drozdov - e limpede! Bineînţeles, am 
intervenit energic imediat şi Praskovia a trecut iar de 
partea mea, dar intriga rămâne intrigă! 

— Pe care ai reuşit totuşi s-o învingi. O, Bismarck al 
nostru! 

— Fără să fiu Bismarck, sunt capabilă totuşi să sesizez 
falsitatea şi prostia oriunde le întâlnesc. Lembke este 
falsitatea, iar Praskovia, prostia. Rar mi-a fost dat să 
întâlnesc o femeie mai flască, ba şi cu picioarele umflate, ba 


şi bună la inimă. Ce poate fi mai stupid decât un nerod bun 
la inimă? 

— Dar un nerod rău, ma bonne amie, un nerod rău e şi mai 
nerod, replică generos Stepan Trofimovici. 

— Poate că ai dreptate, dar o mai ţii minte pe Liza? 

— Charmante enfant! 

— Numai că acum nu mai e enfant, ci femeie în toată firea 
şi încă o femeie cu caracter. Suflet nobil şi cu temperament 
şi, ceea ce-mi place mai mult la ea, nu prea o iartă pe 
maică-sa, neroada aceea credulă. Din cauza verişorului 
aceluia era cât pe-aci să se nască o istorie. 

— O clipă, păi, el nu e nici o rudă cu Lizaveta Nikolaevna... 
şi-a pus ochii cumva pe ea? 

— Să vezi, e un tânăr ofiţer, prea puţin vorbăreţ, ba 
modest chiar. Ţin să fiu dreaptă întotdeauna. Mi se pare că 
el personal e împotriva acestei intrigi şi nu urmăreşte 
nimic, toate sunt scorneli de-ale doamnei Lembke. Îi poartă 
multă stimă lui Nicolas. Înţelegi, totul depinde de Liza, am 
lăsat-o în relaţii excelente cu Nicolas, care mi-a promis şi el 
să vină la noi negregşit în noiembrie. Prin urmare, intriga o 
ţese numai doamna Lembke, iar Praskovia nu-i decât o 
biată femeie care orbecăie. Ba îmi spune că toate bănuielile 
mele nu sunt decât fantezii; iar eu îi spun verde în faţă că 
este o proastă. Şi sunt gata să confirm acest lucru şi la 
Judecata de Apoi. Şi dacă nu stăruia Nicolas să amân 
deocamdată, nici n-aş fi plecat de acolo fără s-o demasc pe 
această femeie falsă. Se linguşea pe lângă contele K. 
Profitând de protecţia lui Nicolas, voia să despartă un fiu de 
mamă. Dar Liza e de partea noastră, iar cu Praskovia m-am 
înţeles. Ştii, Karmazinov al nostru îi este rudă! 

— Cum? Ruda doamnei von Lembke? 

— Întocmai. O rudă mai îndepărtată. 

— Karmazinov, nuvelistul? 

— Ei da, scriitorul, ce te miră? Bineînţeles, el se consideră 
o somitate. Un îngâmfat! Ea va sosi împreună cu el; acolo 
face totul ca să-i intre în voie. Intenţionează, cică, să 


organizeze aici un fel de reuniuni literare; el va sosi pentru 
o lună, timp în care să-şi vândă ultima moşioară. Cât pe-aci 
era să dau ochii cu el în Elveţia, dar am reuşit să-l evit; deşi 
sper că el îmi va face onoarea să mă recunoască. Cândva 
mi-a scris o mulţime de scrisori. Venea în casa noastră. Aş fi 
vrut, Stepan Trofimovici, să te îmbraci mai bine; pe zi ce 
trece devii tot mai neglijent... O, cum ştii dumneata să mă 
chinuieşti! Ce citeşti acum? 

— Eu...eu... 

— Înţeleg. Ca de obicei, prietenii, chefurile, clubul, cărţile 
de joc şi reputaţia de ateu. Nu-mi place reputaţia aceasta, 
Stepan Trofimovici. N-aş vrea să te considere lumea ateu; 
mai ales acuma n-o doresc deloc. Nici înainte nu prea eram 
de acord, fie numai şi pentru faptul că totul nu este decât o 
vorbărie goală. A trebuit, în sfârşit, să ţi-o spun. 

— Mais, ma chcre... 

— Ascultă-mă, Stepan Trofimovici, în toate chestiunile 
savante eu, bineînţeles, faţă de dumneata sunt o ignorantă, 
dar în drum spre ţară m-am gândit mereu la dumneata. Şi- 
am ajuns la o convingere. 

— Care anume? 

— La convingerea că nu suntem noi singurii mai deştepţi 
decât toţi din lume şi că există oameni şi mai deştepţi. 

— E spiritual şi cât se poate de nimerit. Există oameni mai 
deştepţi, deci există oameni mai rezonabili şi prin urmare şi 
noi putem greşi, nu-i aşa? Mais, ma bonne amie, să zicem că 
eu greşesc, dar nu am şi eu un drept general uman suprem 
şi inalienabil de a mă bucura de libertatea conştiinţei? N- 
am eu dreptul să nu fiu neapărat bigot şi fanatic, dacă o 
vreau? Şi, bineînţeles, pentru toate acestea voi fi urât de tot 
felul de domni până la sfârşitul veacului. Et puis, comme on 
trouve toujours plus des moines que de raison, şi întrucât 
eu sunt perfect de acord cu aceasta... 

— Cum ai spus? 

— Am spus: on trouve toujours plus des moines que de 
raison şi întrucât eu sunt... 


— Probabil că nu sunt cuvintele dumitale; le-ai citit 
desigur undeva? 

— A spus-o Pascal. 

— Mi-am închipuit eu... că nu dumneata! De ce nu ştii 
niciodată s-o spui şi dumneata aşa scurt şi nimerit, ci o 
lungeşti la nesfârşit? E mult mai bine aşa decât cum ai 
vorbit adineauri despre frenezia administrativă... 

— Ma foi, chăre... de ce? În primul rând pentru că eu 
totuşi nu sunt un Pascal, et puis... În al doilea rând, noi, 
ruşii, nu ştim niciodată să exprimăm ceva pe limba 
noastră... cel puţin până în prezent nimeni n-a spus încă 
NIMIC... 

— Hm! poate că nu-i adevărat. Cel puţin notează-ţi şi 
memorează asemenea cuvinte, ştii, cu prilejul unei 
discuţii... Ah, Stepan Trofimovici, veneam aici plină de 
nerăbdare să stăm de vorbă cu totul serios! 

— Chcre, chere amie! 

— Acum când au sosit aici alde Lembke, Karmazinov... O, 
Doamne, ce mult ai decăzut. O, cât mă chinuieşti! Aş fi vrut 
ca oamenii aceştia să se pătrundă de respect faţă de 
dumneata, pentru că în realitate ei nu merită nici vârful 
unghiei dumitale, iar dumneata cum te ţii? Ce-au să vadă 
ei? Ce-am să le arăt?! În loc să constitui o nobilă mărturie, 
un exemplu pentru toţi, dumneata te înconjuri de nişte 
declasaţi; ai căpătat nişte deprinderi imposibile, ai decăzut, 
nu eşti în stare să renunţi la băutură şi la cărţi, citeşti 
numai scrierile lui Paul de Kock şi nu scrii nimic, nimic, în 
timp ce acolo toţi scriu; îţi iroseşti tot timpul în pălăvrăgeli. 
Dar e posibil, e admisibil oare să-ţi faci asemenea prieteni 
cum e nedespărţitul dumitale Liputin? 

— Dar de ce spui că e nedespărţitul meu? protestă timid 
Stepan Trofimovici. 

— Unde-i el acum? continuă tăios şi dur Varvara Petrovna. 

— E1... el vă stimează nemărginit; a plecat la S-k, să ia în 
posesie moştenirea rămasă după moartea mamei sale. 


— Am impresia că nu face altceva decât să adune bani. Ce 
face Şatov? E tot aşa? 

— Irascible, mais bon. 

— Nu pot să-l sufăr pe Şatov al dumitale; e înrăit şi 
încrezut! 

— Cum se simte Daria Pavlovna? 

— Vorbeşti despre Daşa? Ce ţi-a venit? îl privi curioasă 
Varvara Petrovna. E bine sănătoasă, am lăsat-o la 
Drozdovi... Am auzit eu ceva în Elveţia despre fiul dumitale, 
dar mai mult de rău decât de bine. 

— Oh, c'est une histoire bien bete. Je vous attendais, ma 
bonne amie, pour vous raconter... 

— Destul, Stepan Trofimovici, lasă-mă să mai răsuflu; sunt 
obosită. Mai avem timp să discutăm după pofta inimii, mai 
ales când este vorba despre ceva rău. Văd că începi să 
stropeşti când râzi, e un fel de decrepitudine la dumneata! 
Şi ce râs ciudat ai acum... Dumnezeule, câte deprinderi 
urâte ai reuşit să-ţi faci! Karmazinov nu va veni la 
dumneata! Dar şi aşa cei de aici se bucură din plin... le-ai 
demascat complet. Ei bine, ajunge, ajunge, am obosit! Ar fi 
cazul, în definitiv, să cruţi omul! 

V, 

Stepan Trofimovici „a cruțat omul”, dar a plecat foarte 
tulburat. 

Se iviseră într-adevăr în firea prietenului nostru destule 
deprinderi urâte, mai ales în ultimul timp. Decăzuse vizibil 
şi foarte repede aproape în toate privinţele şi într-adevăr 
devenise cam neglijent. Începuse să şi bea mai mult ca 
înainte, se făcuse şi mai plângăreţ şi cu nervii nu prea 
stătea bine; începuse să dea şi semne de sensibilitate 
excesivă pentru lucrurile rafinate. Chipul lui căpătase o 
capacitate ciudată de a-şi schimba expresia cu repeziciune, 
trecând de la cea mai gravă şi solemnă, de pildă, la cea mai 
grotescă şi chiar stupidă. Nu putea suporta singurătatea şi 
necontenit râvnea şi aştepta să-l distreze cineva. Neapărat 
trebuia să i se spună vreun cancan sau vreo anecdotă care 


circula prin oraş şi era nerâbdător să audă zilnic altele noi. 
lar dacă se întâmpla ca nimeni să nu treacă pe la el mai 
mult timp, umbla abătut prin încăperi, se oprea în faţa 
ferestrei molfăind şi muşcându-şi buzele îngândurat, oftând 
adânc, ba şi văicărindu-se în cele din urmă. Era mereu 
stăpânit de presentimente, se temea fără încetare de nu 
ştiu ce primejdie neaşteptată şi inevitabilă; devenise 
sperios; acorda o nefirească atenţie viselor. 

Toată ziua şi seara aceea le-a petrecut profund întristat, a 
trimis să mă cheme, părea foarte emoţionat, mi-a vorbit 
mult şi îndelung, dar foarte confuz. Varvara Petrovna ştia de 
mult că el nu-mi ascunde nimic. În cele din urmă am avut 
impresia că ar avea pe suflet o grijă mare, ceva despre care 
nici el nu-şi dădea bine seama ce poate fi. De obicei, când 
ne întâlneam noi doi singuri şi începea să mi se plângă, 
aproape întotdeauna, după un timp oarecare, apărea şi o 
sticluţă cu băutură, ca să ne consoleze. De data aceasta nu 
se servi vin şi observai de mai multe ori cum îşi înfrânează 
dorinţa de a trimite după băutură. 

— Şi de ce s-o fi supărând? se plângea el mereu, ca un 
copil. 'Tous les hommes de genie et de progres en Russie 
6taient, sont et seront toujours des cartofori et des beţivi, 
qui boivent de sting, iar eu parcă nu sunt chiar în aşa hal 
cartofor şi beţiv... Îmi reproşează de ce nu scriu nimic? 
Ciudată concepţie! ... De ce zac mereu? Dumneata, zice, 
trebuie să fii un „exemplu şi să constitui un reproş”. Mais 
entre nous soit dit, ce altceva ar avea de făcut un om căruia 
i-a fost hărăzit să stea drept un „reproş”, decât să zacă, îşi 
dă seama ea de aceasta? Şi în sfârşit, se lămuri şi cauza 
acelei tristeţi majore şi profunde care-l chinuia de data 
aceasta atât de agasant. De nenumărate ori se apropie de 
oglindă oprindu-se îndelung în faţa ei. Întorcându-se în cele 
din urmă spre mine, îmi spuse cu un accent de stranie 
disperare: 

— Mon cher, je suis un om decăzut! 


Da, într-adevăr, până în această zi el rămăsese constant 
convins de un singur lucru, în ciuda „vederilor noi” şi cu 
toate „schimbările de concepţii” ale Varvarei Petrovna, şi 
anume că el continuă să fie fermecător pentru inima ei de 
femeie, că adică o atrage şi o interesează nu numai ca un 
surghiunit sau ca un savant cunoscut, dar şi ca un bărbat 
frumos. Această convingere măgulitoare şi liniştitoare trăia 
în el de douăzeci de ani şi era poate, dintre toate 
convingerile lui, aceea la care i-ar fi fost cel mai greu să 
renunţe. Presimţea el oare în seara aceea încercarea 
colosală ce îl aştepta în viitorul cel mai apropiat? 

VI. 

Voi trece acum la descrierea acelei întâmplări în bună 
parte hazlie şi cu care începe de fapt cronica mea. 

Chiar în ultimele zile ale lunii august se reîntoarseră în 
ţară, în sfârşit, şi Drozdovii. Apariţia acestora, care fu 
urmată îndată de aceea atât de aşteptată a rudei lor, soţia 
noului guvernator, stârni senzaţie în societatea noastră. Dar 
despre toate aceste evenimente interesante voi vorbi mai 
târziu; acum mă voi mărgini numai la faptul că Praskovia 
Ivanovna îi aduse plocon Varvarei Petrovna, care o aştepta 
cu atâta nerăbdare, o enigmă de dezlegat, dintre cele mai 
îngrijorătoare: Nicolas îi părăsise încă de la începutul lunii 
iulie şi, întâlnindu-l în valea Rinului pe contele K., plecase 
împreună cu el şi cu familia lui la Petersburg. (N. B. Toate 
cele trei fiice ale contelui erau la vârsta măritişului.) 

— De la Lizaveta, dată fiind mândria şi îndărătnicia ei, n- 
am putut afla nimic, încheie Praskovia Ivanovna, dar am 
văzut cu ochii mei că între ea şi Nikolai Vsevolodovici s-a 
întâmplat ceva. Nu-mi dau seama de cauze, dar mi se pare 
că va trebui chiar dumneata, buna mea prietenă Varvara 
Petrovna, s-o întrebi despre aceste cauze pe Daria Pavlovna 
a dumitale. După părerea mea, Liza se simte ofensată. Sunt 
nespus de bucuroasă că ţi-am adus-o în sfârşit pe favorita 
dumitale şi ţi-o predau, cum s-ar zice, din mână în mână şi 
cu asta m-am descotorosit de o povară. 


Aceste cuvinte perfide fuseseră rostite pe un ton destul de 
iritat. Era limpede că „femeia aceasta fleşcăită” le pregătise 
dinainte, savurând anticipat efectul pe care-l vor produce. 
Dar pe Varvara Petrovna n-o puteai surprinde cu vorbe 
enigmatice şi efecte sentimentale. Drept urmare, ceru 
imediat cât mai precise şi complete explicaţii. Praskovia 
Ivanovna cobori de îndată tonul şi isprăvi chiar prin a 
izbucni în lacrimi, pusă pe cele mai prieteneşti efuziuni. 
Această doamnă irascibilă, dar şi sentimentală, aidoma lui 
Stepan Trofimovici, ducea necontenit dorul unei prietenii 
adevărate şi plângerea ei principală împotriva Lizavetei 
Nikolaevna consta tocmai în faptul că „fiică-sa nu vrea să-i 
fie prietenă”. 

Şi totuşi, din noianul de explicaţii şi efuziuni nu se putu 
înţelege decât un singur lucru: că într-adevăr între Liza şi 
Nicolas intervenise o neînțelegere, dar de ce natură era 
această neînțelegere Praskovia Ivanovna, în mod evident, 
nu reuşise să-şi dea exact seama. Iar în ce o priveşte pe 
Daria Pavlovna, nu numai că renunţase la sfârşit la toate 
acuzaţiile împotriva ei, dar o şi rugase insistent pe Varvara 
Petrovna să nu dea cuvintelor sale anterioare nici o 
importanţă, pentru că le spusese într-un moment de 
„enervare”, într-un cuvânt, totul apărea foarte confuz, ba şi 
destul de suspect. După cele relatate de ea, neînţelegerea 
s-ar fi iscat din cauza „firii îndărătnice şi zeflemitoare” a 
Lizei; „iar Nikolai Vsevolodovici, om mândru cum era, deşi 
îndrăgostit, n-a putut suporta aceste zeflemeli şi i-a răspuns 
tot prin zeflemeli”. 

— Curând după aceea am cunoscut noi un tânăr, se pare 
că nepot al „profesorului” dumitale, de fapt poartă acelaşi 
nume... 

— Fiu, nu nepot, o corijă Varvara Petrovna. Praskovia 
Ivanovna nu izbutise niciodată să reţină exact numele lui 
Stepan Trofimovici şi prefera să-i spună „profesorul”. 

— Fiu să fie, cu atât mai bine, deşi îmi este absolut egal. 
Un tânăr obişnuit, foarte vioi şi degajat, dar nimic mai mult. 


Ei bine, eu cred că aici Liza nu prea a procedat frumos, 
atrăgându-l pe acest tânăr, ca să-i aţâţe gelozia lui Nikolai 
Vsevolodovici. Dar nici nu prea înclin s-o condamn pentru 
aceasta: tertipuri de fată, mă rog, foarte fireşti şi chiar 
amuzante. În schimb, Nikolai Vsevolodovici, în loc să se 
aprindă puţin de gelozie, dimpotrivă, s-a şi împrietenit cu 
acest tânăr, ca şi cum n-ar fi observat nimic sau i-ar fi fost 
absolut indiferent. Pentru Liza a fost de-ajuns. Tânărul a 
plecat curând (nu ştiu unde se grăbea), iar Liza a profitat 
de orice prilej ca să-şi arate nemulţumirea faţă de Nikolai 
Vsevolodovici. Băgând de seamă că el mai stă uneori de 
vorbă cu Daşa, a început să se înfurie şi de atunci n-am mai 
avut nici eu viaţă liniştită, prietenă dragă. Doctorii mi-au 
interzis orice enervare şi mult lăudatul ghiol al lor m-a 
scârbit teribil, încât m-au apucat durerile de dinţi şi crizele 
de reumatism. Chiar în presă scria că Lacul Geneva 
provoacă dureri de dinţi; cică are această proprietate. 
Deodată Nikolai Vsevolodovici primeşte din partea contesei 
o scrisoare şi imediat pleacă de la noi, chiar a doua zi. De 
altfel, şi-au luat rămas-bun prieteneşte şi Liza, conducându- 
l, părea foarte veselă, fluşturatică şi râdea în hohote. Dar să 
ştii că toate acestea au fost numai o poză. După plecarea lui 
a devenit îngândurată, nu i-a mai pomenit niciodată 
numele, interzicându-mi şi mie să-i vorbesc despre dânsul. 
Te-aş sfătui mai bine, dragă Varvara Petrovna, ca 
deocamdată să nu atingi cu Liza tema aceasta, mă tem să 
nu dăuneze chestiunii noastre. Văzându-te însă că taci, va 
deschide ea prima vorba şi atunci vei afla mai bine. Părerea 
mea este că se vor împăca, dacă bineînţeles Nikolai 
Vsevolodovici se va ţine de cuvântul dat că o să se întoarcă 
aici fără întârziere. 

— Îi voi scrie imediat. Dacă toate se reduc la ceea ce mi-ai 
spus, nu poate fi vorba decât de o mică neînțelegere; 
prostii! De altfel, şi pe Daria o cunosc prea bine; şi astea-s 
prostii. 


— Cât despre Daşenka, mărturisesc, sunt vinovată. N-au 
fost decât nişte convorbiri obişnuite, şi acelea în auzul 
tuturor. De fapt, prea mă indispuseseră toate astea, draga 
mea. De altfel, şi Liza, am văzut eu, a început după aceea 
să-i vorbească Daşei cu aceeaşi prietenie ca şi înainte... 

În aceeaşi zi, Varvara Petrovna îi scrise lui Nicolas 
implorându-l să vină acasă măcar cu o lună înainte de 
termenul fixat de el. Şi totuşi ceva rămăsese pentru ea cam 
neclar şi necunoscut. Se gândi la asta toată seara şi toată 
noaptea. Punctul de vedere al „Praskoviei” i se părea prea 
naiv şi sentimental., Praskovia a fost toată viaţa ei o 
sentimentală, încă din anii pensionului, medita ea, nu este 
Nicolas omul care să fugă de zeflemelile unei fetişcane. 
Trebuie să fie o altă cauză, dacă a intervenit o asemenea 
neînțelegere. Ofiţerul acesta este totuşi prezent aici, l-au 
adus cu ei şi s-a instalat în casa lor în calitate de rudă. De 
altfel, şi în ce o priveşte pe Daria, cam prea repede şi-a 
recunoscut Praskovia bănuiala neîntemeiată: fără îndoială 
că ar mai fi avut ea ceva de spus, dacă ar fi vrut s-o facă 
până la capăt...” 

A doua zi dimineaţa, Varvara Petrovna avea gata proiectul 
ei de a lămuri cel puţin una dintre nedumeririle ivite - un 
proiect remarcabil prin natura lui neaşteptată. Ce s-o fi 
petrecut în inima ei când l-a făurit? E greu de spus; de 
altfel, nici nu mă încumet să descifrez anticipat toate 
contradicţiile din care fusese ticluit. Ca un cronicar, mă voi 
mărgini doar să expun evenimentele exact aşa cum s-au 
produs, iar eu n-am nici o vină dacă acestea vor părea 
neverosimile. Şi totuşi trebuie să atest încă o dată că spre 
ziuă nu mai rămăsese în mintea ei nici o bănuială în ceea ce 
o privea pe Daşa. De altfel, o asemenea bănuială nici nu 
apucase să se înfiripe chiar de la început; avea prea mare 
încredere în Daşa. Pe de altă parte, nici nu putea admite 
gândul că Nicolas al ei ar fi putut să se îndrăgostească de... 
„Daria” ei. Aşadar, în dimineaţa următoare, când Daria 
Pavlovna turna ceai la masă, Varvara Petrovna o urmări cu 


privirea atentă îndelung şi poate pentru a douăzecea oară 
începând de ieri îşi spuse cu toată convingerea: 

— Prostii! 

Ceea ce îi reţinuse întru câtva atenţia era înfăţişarea cam 
obosită a Daşei şi starea ei oarecum mai apatică, mai 
potolită decât până atunci. După ceai, potrivit obiceiului 
statornicit o dată pentru totdeauna, se aşezară amândouă 
la brodat. Varvara Petrovna porunci să-i facă un raport 
detaliat asupra impresiilor ei din străinătate, mai ales 
despre peisaj, locuitori, oraşe, obiceiuri, arta localnicilor, 
industrie, adică să spună tot ce apucase să observe. Nici o 
întrebare despre familia Drozdov şi despre viaţa ei în 
această familie. Daşa, care şedea lângă dânsa la măsuţa de 
lucru şi o ajuta să brodeze, povestea de mai bine de o 
jumătate de oră, cu glasul ei puţin scăzut, egal şi monoton. 

— Daria, o întrerupse brusc Varvara Petrovna, n-ai nimic 
mai deosebit de spus, un secret pe care ai fi vrut să mi-l 
împărtăşeşti? 

— Nu, nimic, răspunse Daşa după un pic de gândire şi o 
privi pe Varvara Petrovna cu ochii ei senini. 

— Ceva care să-ţi stea pe suflet, pe inimă, pe conştiinţă? 

— Nimic, repetă Daşa cu o fermitate aproape ursuză. 

— Întocmai aşa am crezut şi eu! Să ştii, Daria, că în 
privinţa ta n-aş putea avea nici o îndoială. Acum stai şi 
ascultă. Treci pe scaunul acesta, aşază-te în faţa mea, vreau 
să te văd în plină lumină. Aşa. Ascultă, vrei să te măriţi? 

Daşa îi răspunse cu o privire lungă, întrebătoare, de altfel 
nu prea mirată. 

— Stai şi ascultă. În primul rând, există o diferenţă de 
vârstă şi încă foarte mare; dar tu ştii mai bine decât oricine 
altcineva că este o mare prostie. Tu eşti fată cu scaun la cap 
şi în viaţa ta nu trebuie să intervină nici o greşeală. E drept 
că el este încă un bărbat frumos... Într-un cuvânt, Stepan 
Trofimovici, pe care l-ai stimat întotdeauna. Ei, ce zici? 

Daşa o privi cu o expresie şi mai întrebătoare şi de data 
aceasta nu numai cu mirare, dar şi roşindu-se. 


— Stai şi ascultă; nu te grăbi! Cu toate că aio sumă 
frumuşică, potrivit testamentului meu, dar după ce mor ce 
se întâmplă cu tine, fie chiar şi având bani? Te vor înşela, îţi 
vor lua banii şi vei fi pierdută; dar aşa, ca nevasta unui om 
celebru, e altceva. Să vedem acum chestiunea asta şi din alt 
punct de vedere: să zicem că mor eu acum, cu toate că i-am 
asigurat existenţa, ce se va întâmpla cu el? Iar în tine am o 
mare nădejde. Aşteaptă, n-am spus totul: el este uşuratic, 
nedescurcăreţ, aspru, egoist, are nişte deprinderi 
meschine, dar tu trebuie să ştii să-l preţuieşti, fie numai şi 
pentru faptul că alţii sunt şi mai răi decât el. Doar nu vreau 
să te mărit cu cine ştie ce ticălos, să nu care cumva să te 
gândeşti la aşa ceva! Dar mai ales va trebui să-l preţuieşti 
pentru că te-am rugat eu, o repezi ea, brusc enervată, auzi! 
Ce te încăpăţânezi? 

Daşa continua să tacă şi să asculte. 

— Stai, aşteaptă. El e ca o muiere, dar cu atât mai bine 
pentru tine. De altfel, o muiere jalnică; nici nu s-ar cădea 
să-l iubească o femeie. Şi totuşi merită să fie iubit pentru 
faptul că e complet lipsit de apărare şi tu să-l iubeşti pentru 
asta, pricepi ce vreau să-ţi spun? Pricepi? 

Daşa dădu din cap afirmativ. 

— Am ştiut eu, la mai puţin nici nu m-am aşteptat din 
partea ta. El te va iubi pentru că trebuie, trebuie să te 
iubească, va trebui să te adore! ţipă cam enervată Varvara 
Petrovna. De altfel, şi fără nici o îndatorire, el se va 
îndrăgosti de tine, îl cunosc prea bine. Şi apoi, voi fi şi eu în 
preajma voastră. Nici o grijă, voi fi prezentă mereu. Va 
încerca probabil să se plângă de tine, să te bârfească, va 
şuşoti despre tine cu primul venit, se va tângui, veşnic se 
tânguie; îţi va trimite scrisori din camera vecină, şi uneori 
câte două pe zi, dar fără tine nu va fi în stare să trăiască, şi 
ăsta e esenţialul. Să-l faci să te asculte; de n-o să ştii s-o 
faci, vei fi o proastă. Va striga că vrea să se spânzure, te va 
ameninţa, să nu-l crezi; nu vor fi decât prostii! Să nu crezi şi 
totuşi să fii cu ochii în patru, ar putea la un moment dat s-o 


şi facă, ceasul rău; cu de-alde el se poate întâmpla şi aşa 
ceva; nu fiindcă e om tare, ci din slăbiciune s-ar spânzura; 
de aceea să nu întinzi coarda până la ultima limită, şi asta 
este cel mai important principiu într-o căsătorie. Nu uita de 
asemenea că este un poet. Ascultă, Daria: nu există fericire 
mai mare decât să te jertfeşti. Şi afară de asta îmi vei face şi 
mie o mare plăcere, ceea ce contează foarte mult. Să nu-ţi 
închipui cumva că am luat-o razna din prostie; îmi dau 
seama de ceea ce vorbesc. Eu sunt o egoistă. Fii şi tu 
egoistă. Doar nu te silesc; eşti liberă să hotărăşti după voia 
ta; cum o să spui, aşa o să fie. Ei, ce te-ai aşezat, spune şi tu 
ceva! 

— Mie îmi este egal, Varvara Petrovna, dacă trebuie 
neapărat să mă mărit, rosti ferm Daşa. 

— Neapărat? La ce faci aluzie? zise Varvara Petrovna şi o 
privi ţintă. 

Daşa tăcea împungând cu acul în canava. 

— Cu toate că eşti deşteaptă, uite că ai spus o prostie. Este 
adevărat că m-am gândit să te mărit neapărat acum, dar nu 
din cauză că ar fi negreşit o mare nevoie, ci fiindcă aşa mi-a 
trăsnit mie, şi neapărat cu Stepan Trofimovici. Dacă n-ar fi 
fost Stepan Trofimovici, nici nu m-aş fi gândit să te mărit, cu 
toate că ai împlinit douăzeci de ani... Ei? 

— Cum doriţi dumneavoastră, Varvara Petrovna. 

— Vasăzică eşti de acord! Stai şi ascultă. Ce te grăbeşti, n- 
am terminat încă: potrivit testamentului îţi las cincisprezece 
mii de ruble. Ţi-i dau imediat după cununie, din care opt mii 
îi dai lui, adică nu lui în mână, ci mie. El are o datorie de opt 
mii de ruble; eu am să-i acopăr datoria, dar el trebuie să 
ştie că din banii tăi. Şapte mii îţi vor rămâne în mână, dar să 
nu-i dai nici o rublă sub nici un motiv. Să nu-i plăteşti 
niciodată datoriile. Dacă plăteşti o singură dată - n-o să 
contenească să le facă. De altfel, eu am să fiu mereu în 
preajma voastră. Anual veţi primi de la mine câte o mie 
două sute de ruble pentru întreţinere, iar pentru nevoi mai 
urgente o mie cinci sute, pe lângă locuinţă şi masă, care vor 


veni tot din partea mea, ca şi până acum; numai servitoarea 
să v-o angajaţi voi. Subsidiile anuale le vei primi global, ţi le 
voi înmâna eu personal. Dar fii şi tu bună la inimă: uneori 
dă-i şi lui câte o sumă pentru diferite cheltuieli, îngăduie-le 
şi prietenilor lui să-l viziteze o dată pe săptămână, dacă 
încearcă să-i aducă mai des, dă-i afară. După cum îţi spun 
însă, eu voi fi aici. Această subvenție nu va înceta nici dacă 
Mor eu şi vei continua s-o primeşti până la moartea lui, mă 
auzi, numai până la moartea lui, pentru că e de fapt o 
subvenție pe care o dau pentru el, nu pentru tine. lar tu vei 
primi, în afară de cele şapte mii de ruble, care îţi vor 
rămâne neatinse, dacă vei fi fată deşteaptă, opt mii prin 
testament. Şi mai mult nu vei căpăta nimic, asta ţi-o spun ca 
să ştii. Ei, ce spui, consimţi? Dar îmi răspunzi odată ceva 
sau nu? 

— V-am şi spus, Varvara Petrovna. 

— Nu uita că eşti liberă să faci cum vrei, cum o să spuitu, 
aşa o să fie. 

— Aş avea doar o întrebare, Varvara Petrovna. Dar Stepan 
Trofimovici v-a spus ceva în această privinţă? 

— Nimic. Nu mi-a spus încă nimic şi nici nu ştie, dar... Îţi 
va vorbi şi el, chiar acum! 

Varvara Petrovna sări repede din loc şi îşi puse pe umeri 
şalul negru. Daşa se împurpură iar la chip, urmărind-o cu o 
privire întrebătoare. Varvara Petrovna se întoarse deodată 
brusc spre ea, cu faţa roşie de mânie. 

— Eşti o proastă, se năpusti ea spre Daşa ca un uliu, o 
proastă nerecunoscătoare! Ce-ţi trece prin gând? Nu 
cumva îţi închipui că voi îngădui să fii compromisă măcar 
atâtica! În genunchi se va târî în faţa ta, rugându-te; el 
trebuie să moară de fericire, iată cum vor fi aranjate 
lucrurile! Ştii doar că n-o să las să fii jignită! Ori îţi închipui 
cumva că se va lăcomi la banii tăi, la aceste opt mii de ruble, 
iar eu încerc acuma să te vând? Eşti o proastă, o proastă, 
toate sunteţi nişte proaste nerecunoscătoare! Dă-mi 
umbrela! 


Şi porni ca o furie pe jos pe trotuarul umed de cărămidă şi 
pe potecile aşternute cu scânduri spre pavilionul lui Stepan 
Trofimovici. 

VII. 

Este adevărat că n-ar fi lăsat-o pe Daria să fie nedreptăţită 
sau jignită; dimpotrivă, mai ales acum, ea se considera 
binefăcătoarea ei. Indignarea cea mai nobilă şi ireproşabilă 
i se aprinse în suflet când, punându-şi şalul pe umeri, 
surprinse îndreptată asupră-i privirea neîncrezătoare şi 
jenată a pupilei sale. O iubea sincer încă de pe când era 
fetiţă. Pe bună dreptate zisese Praskovia Ivanovna 
referindu-se la ea: „favorita dumitale”. De mult încă 
hotărâse Varvara Petrovna că „Daria are un cu totul altfel 
de caracter decât fratele ei” (adică Ivan Şatov); că este 
blândă şi cuminte, capabilă de un mare sacrificiu, se 
distinge printr-un devotament deosebit, e extrem de 
modestă şi foarte raţională şi, mai ales, ştie să fie 
recunoscătoare. Până în prezent, probabil, Daşa 
îndreptăţise toate aşteptările ei. „În viaţa acestei fiinţe nu 
vor exista greşeli”, spusese Varvara Petrovna când fetiţa 
împlinea doisprezece ani, şi întrucât avea însuşirea de a se 
ataşa cu încăpățânare şi pasiune de orice vis care o captiva, 
de orice iniţiativă nouă a ei, de orice gând care i se părea 
luminos, hotărâse îndată s-o crească pe Daşa ca pe propria 
ei fiică. De la început pusese pentru ea deoparte un capital 
şi adusese în casă o guvernantă, pe miss Creegs, care stătu 
pe lângă fetiţă până la vârsta de şaisprezece ani, dar după 
aceea nu se ştie din ce cauză fusese concediată. Veneau 
profesori de liceu ca s-o înveţe, printre care şi un francez 
autentic care o învăţa franceza. Şi el, la un moment dat, nu 
se ştie de ce, fusese concediat. O doamnă săracă aflată în 
trecere în oraş, distinsă văduvă, o învăţă să cânte la pian. 
Dar dascălul principal era totuşi Stepan Trofimovici. De 
fapt, el a fost acela care a descoperit-o cel dintâi pe Daşa: 
începuse s-o instruiască pe fetiţa cea blândă încă înainte ca 
Varvara Petrovna să se fi gândit la ea. Repet: rămâneai 


uimit văzând ce repede se ataşau de el copiii! Lizaveta 
Nikolaevna 'Tuşina l-a avut ca dascăl de la vârsta de opt şi 
până la unsprezece ani (bineînţeles, Stepan Trofimovici o 
învăţa fără nici o remuneraţie şi nici n-ar fi acceptat pentru 
nimic în lume să primească vreun ban din partea familiei 
Drozdov). În schimb se îndrăgostise şi el de acest copil 
minunat şi-i povestea mereu nişte poeme despre zidirea 
lumii, a pământului, din istoria omenirii. Lecţiile despre 
popoarele primitive şi despre omul primitiv erau mai 
interesante decât poveştile arabe. Liza, care asculta 
fascinată aceste lecţii, îl imita destul de caraghios acasă. 
Aflând despre acest lucru, Stepan Trofimovici reuşi o dată s- 
o asculte şi s-o surprindă într-un asemenea moment. 
Ruşinată, Liza se aruncă în braţele lui şi izbucni în plâns. 
Plânse şi Stepan Trofimovici de admiraţie. Curând însă Liza 
trebui să plece şi rămase numai Daşa. Când începură să 
vină la Daşa dascăli din oraş, Stepan Trofimovici încetă s-o 
mai înveţe şi treptat nu-i mai acordă nici o atenţie. Asta 
dură un timp destul de îndelungat. Într-o zi, când Daşa 
împlini şaptesprezece ani, el rămase brusc impresionat de 
chipul ei drăgălaş. Erau cu toţii la masă la Varvara 
Petrovna. El intră în vorbă cu tânăra fată şi fu extrem de 
mulţumit de răspunsurile ei, terminând prin a-i propune să- 
i ţină un curs vast şi important de istorie a literaturii ruse. 
Varvara Petrovna îl lăudă şi-i mulţumi pentru ideea aceasta 
excelentă, iar Daşa se arătă entuziasmată. Stepan 
Trofimovici depunea un zel deosebit în pregătirea acestor 
prelegeri şi, în sfârşit, începu cursul. Porniră de la perioada 
veche; prima lecţie decurse pasionant; asista şi Varvara 
Petrovna. Când Stepan Trofimovici termină şi, plecând, îşi 
anunţă eleva că data viitoare vor analiza Cântecul oastei lui 
Igor, Varvara Petrovna se ridică şi declară că lecţiile vor 
înceta. Stepan Trofimovici se strâmbă, dar nu spuse nimic; 
Daşa se împurpură la faţă; dar aci se termină şi cursul. Asta 
se întâmplase exact cu trei ani înainte de fantezia 
neaşteptată, de acum, a Varvarei Petrovna. 


Bietul Stepan Trofimovici şedea în odaia lui singur şi nu 
bănuia nimic. Cuprins de tristeţe, de multe ori îşi arunca el 
privirile pe fereastră în speranţa că cineva dintre cunoscuţi 
va veni la el. Dar nimeni nu apărea. Afară cernea o ploaie 
măruntă şi se făcuse frig; trebuia să aprindă focul în sobă; 
el oftă. Deodată o arătare cumplită i se înfăţişă privirii: pe o 
vreme oribilă cum era cea de afară şi la o oră atât de 
nepotrivită venea la el Varvara Petrovna! Pe jos! Rămase 
atât de surprins, încât uită să-şi schimbe costumul, primind- 
o în ţinuta în care se afla, adică în obişnuita lui pufoaică roz 
de casă. 

— Ma bonne amie! ... strigă el cu glas abia auzit păşind în 
întâmpinarea ei. 

— Eşti singur, mă bucur: îi detest pe prietenii dumitale! Ce 
mult fumezi; Doamne, ce aer îmbâcsit! Văd că nici ceaiul nu 
ţi l-ai băut, şi e aproape ora douăsprezece! Fericirea 
dumitale, dezordinea! Voluptatea dumitale, gunoiul! Ce fel 
de hârtii sfâşiate sunt astea pe duşumea? Nastasia, 
Nastasia! Ce face Nastasia dumitale? Deschide, maică, 
ferestrele şi uşile - să se mai aerisească aici. lar noi trecem 
în salonaş; am venit cu puţină treabă la dumneata. Dar 
mătură şi tu odată prin casa asta, dragă! 

— Păi, dacă dumnealui mereu face gunoi! răspunse 
Nastasia cu o voce piţigăiată, plângăreaţă şi enervată. 

— Treaba ta e să mături chiar şi de cincisprezece ori pe zi 
dacă trebuie! Ai un salon mizerabil (intrând în salon)! 
Închide bine de tot uşile ca să nu asculte ea. Tapetele astea 
trebuie schimbate neapărat. Ţi-am trimis doar pe meşter cu 
nişte modele, de ce nu ţi-ai ales? Stai jos şi ascultă. Dar 
aşază-te odată, te rog. Încotro? Unde te duci? De ce pleci? 

— Îndată, strigă din camera vecină Stepan Trofimovici, 
iată-mă, sunt aici! 

— Aha, ţi-ai schimbat ţinuta! îl privi Varvara Petrovna 
batjocoritor. (El îşi pusese redingota peste pufoaică.) Aşa se 
potriveşte mai bine... cu ceea ce vom discuta. Dar aşază-te 
odată, te rog. 


Varvara Petrovna îi explică fără ocolişuri şi pe un ton 
hotărât şi convingător totul. Făcu aluzie şi la cele opt mii de 
ruble, de care avea el o nevoie atât de urgentă. Îi povesti 
amănunţit ce fel de zestre va avea Daşa. Stepan Trofimovici 
făcea ochi mari şi tremura. Auzise tot, dar nu era capabil să 
se dumirească. Voi să spună ceva, dar glasul refuza să i se 
supună. Ştia un singur lucru: că totul se va întâmpla exact 
aşa cum spune ea, că n-are nici un rost să facă vreo obiecţie 
ori să nu consimtă şi că este de aici înainte irevocabil un om 
căsătorit. 

— Mais ma bonne amie, pentru a treia oară şi la vârsta 
mea... cu o fată tânără ca ea, aproape un copil! bâigui el în 
sfârşit. Mais c'est un enfant! 

— Un copil care are douăzeci de ani, slavă Domnului! Nu-ţi 
mai învârti atâta ochii în cap, că nu eşti la teatru. Eşti un om 
deştept şi foarte învăţat, dar nu pricepi nimic din viaţă, 
mereu trebuie cineva să te dădăcească. Dacă eu mor, ce te 
faci? Ea îţi va fi dădacă bună; e o fată modestă, care ştie ce 
are de făcut, înţeleaptă; şi afară de asta voi fi şi eu prezentă 
aici, doar nu mor îndată. E o fire casnică, e blândă ca un 
înger, ideea aceasta fericită mi-a venit încă în Elveţia. 
Înţelegi ce-ţi spun eu, că este un înger de blândeţe!?! strigă 
ea, deodată înfuriată. Locuinţa dumitale e plină de gunoi, ea 
va face rânduială, curăţenie, totul va străluci ca o oglindă... 
Nu cumva ţi-a intrat în cap că trebuie să mă şi milogesc de 
dumneata când e vorba de o astfel de comoară, să-ţi expun 
toate avantajele care te aşteaptă, să te peţesc?! Dumneata 
ar trebui în genunchi... Vai, ce om neserios şi nevolnic! 

— Dar sunt... un bătrân! 

— Cum poţi vorbi aşa ceva la vârsta dumitale de cincizeci 
şi trei de ani! Cincizeci de ani nici pe departe nu înseamnă 
un sfârşit, ci doar jumătate din viaţă. Dumneata eşti un 
bărbat frumos, o ştii prea bine. Ştii de asemenea că ea te 
stimează mult. Dacă mor eu, ce se întâmplă cu ea? lar ca 
soţie a dumitale va fi în siguranţă, voi fi şi eu liniştită. 
Dumneata ai un nume, o poziţie socială, o inimă iubitoare; 


ai o pensie pe care eu o consider o îndatorire. Nu te 
gândeşti că în felul acesta poate o şi salvezi? În orice caz, îi 
vei face o onoare. Ai s-o formezi ca om, îi cultivi inima, îi 
îndrumezi mintea. Câte fete nu pier în ziua de azi din cauză 
că gândurile lor sunt greşit îndrumate! Până atunci va fi 
gata şi opera dumitale şi împreună vă veţi impune lumii. 

— Tocmai, murmură el, câştigat pe loc de laudele iscusite 
ale Varvarei Petrovna, tocmai mă pregăteam să mă apuc de 
povestirile mele Din istoria Spaniei... 

— Ei vezi, ce bine se potriveşte! 

— Dar... ea? Ea ştie? 

— În privinţa asta să n-ai nici o grijă, nu mai încerca să mă 
descoşi. Bineînţeles că dumneata personal trebuie s-o rogi, 
s-o implori să-ţi facă onoarea, mă înţelegi? Dar, nici o grijă, 
voi fi şi eu de faţă. Şi apoi, dumneata o iubeşti doar... 

Stepan Trofimovici simţi cum i se învârteşte capul; pereţii 
se rotiră prin faţa ochilor, îl muncea un gând cumplit pe 
care nu izbutea să-l stăpânească. 

— Excellente amie, tremură deodată vocea lui, eu... eu nu 
mi-am închipuit niciodată că dumneata vei hotărî brusc să 
mă dai... după altă... femeie! 

— Nu eşti domnişoară, Stepan Trofimovici; numai 
domnişoarele sunt date la măritat, dumneata te însori 
singur, şuieră veninos Varvara Petrovna. 

— Oui, j'ai pris un mot pour un autre. Mais... c'est egal, o 
privi el cu ochi rătăciţi. 

— Văd şi eu că c'est egal, strecură ea dispreţuitor printre 
dinţi, Dumnezeule, dar el leşină! Nastasia, Nastasia! Apă! 

Dar n-a mai fost nevoie de apă. El îşi reveni. Varvara 
Petrovna îşi luă umbrela. 

— Văd că n-am ce vorbi acum cu dumneata... 

— Oui, oui, je suis incapable. 

— Până mâine o să te odihneşti şi o să chibzuieşti bine 
totul. Rămâi acasă şi de se întâmplă ceva anunţă-mă chiar 
dacă e noapte. Nu-mi trimite scrisori, că n-o să le citesc. 
Mâine la aceeaşi oră vin personal, singură, să-mi dai 


răspunsul definitiv şi sper să-l am satisfăcător. Vezi să nu fie 
nimeni la dumneata şi nici gunoi să nu fie în casă, e prea din 
cale-afară! Nastasia, Nastasia! 

Bineînţeles că a doua zi el dădu un răspuns pozitiv, 
consimţind; de altfel, cum ar fi putut să nu consimtă! Aici 
trebuie să amintesc o împrejurare specială... 

VIII. 

Aşa-zisa moşie a lui Stepan Trofimovici (vreo cincizeci de 
suflete după vechile tabele de evidenţă şi învecinată cu 
domeniul Skvoreşniki) nu era nici pe departe a lui, ci 
aparţinea primei sale soţii şi deci fiului său, Piotr 
Stepanovici Verhovenski. Stepan Trofimovici o administra 
doar în calitate de tutore, iar după ce tânărul ajunse la 
majorat, pe baza unei procuri formale date de acesta. 
Aranjamentul era avantajos pentru tânăr: primea de la tatăl 
său aproximativ o mie de ruble pe an cu titlu de venit adus 
de moşie, când în realitate în noile rânduieli nu aducea nici 
cinci sute (sau poate mai puţin). Dumnezeu ştie cum s-au 
stabilit între ei aceste raporturi. De altfel, mia întreagă o 
trimitea Varvara Petrovna, iar Stepan Trofimovici nu 
contribuia cu nici o rublă măcar. Dimpotrivă, tot venitul 
moşioarei şi-l băga în buzunar şi, afară de asta, o adusese la 
ruină completă, dând-o în arendă unui oarecare negustor, şi 
în secret faţă de Varvara Petrovna vându şi păduricea, adică 
principala ei valoare. Începuse el tăierile pentru vânzare 
din această pădure mai de mult, parţial. În total, pădurea 
valora cel puţin opt mii de ruble, pe când el o dădu cu cinci 
mii. Se întâmpla însă ca uneori să piardă prea mult la cărţi 
şi se temea să-i ceară Varvarei Petrovna bani pentru aşa 
ceva. Ea scrâşni din dinţi când află în cele din urmă despre 
toate acestea. Şi deodată veni vestea că fiul lui va sosi 
personal să-şi vândă averea orice s-ar întâmpla, 
împuternicindu-l pe tatăl său să se ocupe de această 
vânzare. Era limpede că, nobil şi generos cum era, lui 
Stepan Trofimovici i-ar fi fost ruşine să-i mărturisească ceea 
ce-i făcuse el acestui cher enfant (pe care îl văzuse pentru 


ultima oară cam cu vreo nouă ani în urmă ca student la 
Petersburg). Iniţial toată moşioara putea să valoreze vreo 
treisprezece-paisprezece mii, acum însă cu greu ar fi dat 
cineva pentru ea cinci mii. Fără îndoială, Stepan Trofimovici 
avusese tot dreptul, pe baza împuternicirii formale, să 
vândă pădurea şi punând în cont venitul anual exagerat de 
o mie de ruble, care ani de-a rândul i se trimitea fiului 
regulat, să se socotească în regulă la încheierea conturilor. 
Dar Stepan Trofimovici era un om generos şi nobil, cu 
năzuinţe superioare. În capul lui miji un gând 
nemaipomenit de frumos: când Petrugşa al lui va sosi acasă, 
el o să-i pună pe masă un preţ maxim, adică cincisprezece 
mii de ruble, fără nici o aluzie la sumele expediate până 
atunci şi, cu lacrimi în ochi, o să-l strângă cu dragoste la 
pieptul său pe ce cher fils şi cu asta va încheia definitiv 
toate conturile. Precaut şi pe ocolite, el se apucă să-i 
înfăţişeze Varvarei Petrovna imaginea înduioşătoare a 
acestui moment. O făcu să întrevadă cum că asta va 
imprima legăturii lor prieteneşti... „ideii” lor o nuanţă 
deosebit de nobilă şi generoasă. Faptul ar face să apară 
dezinteresul şi grandoarea foştilor „părinţi” şi în general a 
oamenilor de altădată în comparaţie cu tineretul modern, 
cu spiritul superficial şi preocupat de idei socializante. 
Multe mai îndrugă el în acest sens, dar Varvara Petrovna nu 
spuse nimic, în cele din urmă, îi declară sec că este de 
acord să cumpere moşioara plătind preţul maxim, adică 
şase-şapte mii de ruble (şi cu patru putea fi cumpărată). 
Despre celelalte opt mii de ruble care îşi luaseră zborul 
odată cu păduricea, ea nu aminti nici un cuvânt. 

Toate acestea se întâmplaseră cam cu o lună înainte de 
peţit. Stepan Trofimovici rămase uluit şi încercă să mai 
chibzuiască. Înainte mai putea nutri un fel de speranţă că 
fiul poate nu va mai veni deloc - adică speranţă, dacă 
judecai din afară, după părerea unui străin. Dar ca tată, 
Stepan Trofimovici ar fi respins cu indignare chiar gândul la 
o asemenea speranţă. Până atunci, zvonurile despre 


Petruşa erau mai degrabă ciudate. Mai întâi, terminându-şi 
cursul la universitate cu vreo şase ani în urmă, el stătu la 
Petersburg fără nici o ocupaţie. Deodată ajunse în oraşul 
nostru ştirea cum că el luase parte la redactarea unei 
proclamaţii subversive şi era tras la răspundere. Apoi cum 
că el s-ar afla în străinătate, în Elveţia, la Geneva, fugind 
probabil acolo. 

— E un lucru foarte ciudat, ne spunea pe atunci Stepan 
Trofimovici, destul de jenat. Petruţa c'est une şi pauvre 
tete! Este bun, nobil, un suflet foarte sensibil, ţi mă 
bucurasem aşa de mult atunci, la Petersburg, comparându-l 
cu tineretul de astăzi, dar c'est un pauvre sire tout de 
meme... Ţi când mă gândesc că toate acestea provin din 
aceeaşi lipsă de maturitate, din sentimentalism! Nu-i atrage 
realismul, ci latura sentimentală, ideală a socialismului, ca 
să zic aşa, nuanţa lui religioasă, poezia lui... bineînţeles, din 
auzite. Dar în ce situaţie mă pune pe mine! Am aici atâţia 
duşmani, acolo şi mai mulţi, totul va fi atribuit influenţei 
tatălui... Dumnezeule mare! Petruşa al meu, promotor! Ce 
timpuri trăim! 

De altfel, Petruşa îi comunicase între timp şi adresa lui 
exactă din Elveţia, unde să i se expedieze obişnuiţii bani: 
ceea ce însemna că nu era chiar un emigrant. Şi deodată, 
după ce stătuse în străinătate vreo patru ani, apăru acum în 
patrie anunţându-şi pe curând sosirea acasă, cu alte cuvinte 
nesupus nici unei urmăriri. Mai mult, părea că cineva se 
preocupă de soarta lui şi-i acordă protecţie. Scria acum din 
sudul Rusiei, unde se afla din însărcinarea particulară 
importantă a unui necunoscut, căruia îi reprezenta 
interesele. Toate acestea erau bune, dar de unde ar putea 
obţine Stepan Trofimovici cele şapte-opt mii de ruble ca să 
adune preţul maxim dorit de fiul său pentru moşie? Dar 
dacă se stârnea zarvă mare şi în loc de tabloul măreț 
închipuit de el lucrurile vor ajunge la un proces? Ceva îi 
spunea lui Stepan Trofimovici că sensibilul Petruşa nu-şi va 
neglija interesele. „Cum se face însă, după cum mi-a fost 


dat să observ, îmi şopti odată Stepan Trofimovici, cum se 
face că toţi aceşti socialişti şi comunişti disperaţi sunt 
totodată venali şi nişte acaparatori nemaipomeniţi, nişte 
jinduitori de proprietate în aşa măsură, încât, cu câte el 
mai mare socialist, cu cât a mers mai departe, cu atât mai 
puternic se simte în el vâna de proprietar... De ce oare? Să 
fie tot din cauza sentimentalismului?” Nu ştiu dacă această 
remarcă a lui Stepan Trofimovici conţinea sau nu o doză de 
adevăr; ştiu numai că Petruşa deţinea oarecare informaţii 
despre vânzarea pădurii şi toate celelalte, iar Stepan 
Trofimovici, la rândul lui, ştia că fiul său deţine asemenea 
informaţii. Mi se oferise ocazia să citesc şi scrisorile lui 
Petruşa adresate tatălui; scria extrem de rar, cel mult o 
dată pe an. Numai în ultimul timp, anunţându-şi apropiata 
sosire, trimisese două scrisori aproape una după alta. Toate 
erau scurte, seci, conţinând numai dispoziţii, şi întrucât 
tatăl şi fiul, după întâlnirea de la Petersburg, adoptaseră 
maniera la modă de a se tutui, şi scrisorile lui Petruşa 
semănau aidoma acelor vechi dispoziţii ale foştilor moşieri 
trimise din capitală oamenilor de încredere de la curte care 
le administrau moşiile. Şi deodată, aceste opt mii de ruble 
care îi reveneau ca urmare a propunerii Varvarei Petrovna 
rezolvau toată încurcătura, ba pe deasupra ea îl făcu să 
înţeleagă clar că de nicăieri din altă parte ele nu-i pot pica. 
Bineînţeles, Stepan Trofimovici consimţi. 

Îndată după plecarea ei trimise să mă cheme, iar faţă de 
orice altă vizită inopinată se apără, încuindu-se pentru 
toată ziua. A şi plâns, bineînţeles, şi a vorbit frumos, 
îndelung, încurcându-se mereu; strecură şi un calambur din 
întâmplare, rămânând mulţumit de felul cum l-a plasat, apoi 
fu cuprins de o formă uşoară de holerină; într-un cuvânt, 
totul decurse cum trebuie. Apoi el scoase portretul soţioarei 
sale nemţoaice, decedată cu douăzeci de ani în urmă, şi, 
privindu-l, o imploră jalnic: „Vei putea oare să mă ierţi?”. În 
general îmi făcu impresia că este foarte derutat. De 
amărăciune am şi ciocnit câteva pahare. De altfel, curând el 


adormi cuprins de un somn ca de prunc. A doua zi 
dimineaţa, îşi legă în mod artistic cravata, se îmbrăcă cât 
mai îngrijit, dând mereu târcoale oglinzii; îşi parfumă 
batista, dar numai puţin de tot, şi în clipa când o zări pe 
Varvara Petrovna prin fereastră, luă repede o altă batistă, 
iar pe cea parfumată o ascunse sub pernă. 

— Aşa, admirabil! îl lăudă Varvara Petrovna, auzindu-i 
consimţământul. În primul rând, este dovada unei hotărâri 
de cea mai nobilă factură, în al doilea rând, ai dat ascultare 
glasului raţiunii, de care rareori se întâmplă să ţii seama în 
treburile dumitale particulare. De altfel, nu-i nici o grabă, 
adăugă ea, examinând nodul cravatei lui albe, deocamdată 
să păstrezi deplină tăcere, la fel voi face şi eu. Curând va fi 
ziua dumitale de naştere; voi veni împreună cu ea. 
Organizează seara o masă cu ceai şi, te rog, fără băuturi şi 
gustări; de altfel, voi avea eu grijă. Invită-ţi prietenii, vom 
face împreună selecţia, în ajun o să stai de vorbă cu ea, 
dacă va trebui; iar la serata dumitale nu vom anunţa sau 
vom face un fel de logodnă, ci doar vom lăsa să transpire o 
aluzie sau poate chiar o să şi spunem, dar fără nici un fel de 
solemnitate. lar peste vreo două săptămâni veţi face şi 
nunta, pe cât se poate fără mult zgomot... Ba o să puteţi să 
şi plecaţi amândoi pentru un timp îndată după cununie, să 
zicem la Moscova. Poate că voi pleca şi eu cu voi... 
Principalul până atunci e să păstrăm tăcere. 

Stepan Trofimovici era uimit, încercă să deschidă vorba 
cum că ar trebui totuşi să vorbească şi el cu viitoarea 
mireasă, dar Varvara Petrovna se năpusti enervată: 

— Pentru ce? În primul rând, poate că nici nu va fi nimic... 

— Cum să nu fie? murmură mirele uimit la culme. 

— Uite aşa. Mai văd eu... De altfel, totul se va întâmpla aşa 
cum am spus eu, să n-ai nici o grijă, o pregătesc eu 
personal. N-are rost intervenţia dumitale. Tot ce trebuie 
spus şi făcut va fi spus şi făcut, iar dumneata n-ai de ce să te 
bagi. Pentru ce? În ce scop? Nu te duce nici dumneata 


personal, şi nici scrisori să nu-i scrii. le rog, nici o mişcare. 
Şi eu voi păstra tăcere. 

Nu dădu nici un fel de explicaţie şi plecă vădit indispusă. 
Se pare că supunerea şi graba excesivă a lui Stepan 
Trofimovici o surprinseseră. Din păcate, el nu înţelegea 
deloc situaţia în care se afla şi întreaga chestiune nu i se 
înfăţişa şi din alte puncte de vedere. Dimpotrivă, începuse 
să adopte un ton nou, un aer triumfător şi uşuratic, îşi 
dădea curaj. 

— Nimic de zis, îmi place! spunea el oprindu-se în faţa mea 
şi desfăcându-şi mâinile în lături, ai auzit? Vrea să mă aducă 
într-o stare, încât în cele din urmă să nu mai consimt. Căci 
şi eu pot să-mi pierd răbdarea şi... să nu consimt! „Stai 
liniştit, zice, n-ai de ce să te duci acolo”, dar de ce, în 
definitiv, trebuie neapărat să mă însor? Numai pentru că 
aşa i s-a năzărit ei, pentru că i-a venit acest moft caraghios? 
Doar eu sunt un om serios şi aş putea să nu mă supun 
fanteziilor unei femei trăsnite. Eu am anumite îndatoriri 
faţă de fiul meu şi... faţă de mine însumi! Fac un sacrificiu, 
înţelege ea acest lucru? Poate că de aceea am consimţit, că 
mi s-a urât cu viaţa şi totul îmi este indiferent. Nu se 
gândeşte însă că ar putea să mă scoată din sărite şi atunci 
cu adevărat puţin o să-mi pese: mă supăr şi refuz. Et enfin 
le ridicule... Ce vor spune cei de la club? Ce va spune... 
Liputin? „Poate că nici nu va fi nimic.” Cum îţi place?! Dare 
culmea culmilor! E ceva... ce înseamnă asta? Je suis un 
forcat, un Badinguet, un om strâns cu uşa! 

În acelaşi timp, un fel de infatuare capricioasă şi uşuratică 
străbătea prin toate aceste lamentări şi exclamaţii. În seara 
aceea iar am golit împreună o sticluţă. 

Capitolul al treilea. 

Păcatele altuia. 

I 

Cam la o săptămână după aceea, lucrurile începură să ia 
oarecare amploare. 


În treacăt fie zis, în tot cursul acestei săptămâni 
nenorocite, a trebuit să îndur momente de mare tristeţe şi 
chin, rămânând în calitatea mea de confident intim aproape 
nelipsit de lângă bietul meu prieten proaspăt logodit. Îl 
apăsa mai ales un sentiment penibil de ruşine, deşi în 
decursul întregii săptămâni n-am dat ochii cu nimeni şi am 
stat în casă singuri, noi doi; se ruşina chiar şi de mine, ba 
într-aşa hal, încât pe măsură ce mi se destăinuia mai mult, 
cu atât mai vârtos şi tocmai de aceea se arăta mai pornit 
împotriva mea. Aceeaşi susceptibilitate bolnăvicioasă îl 
făcea să creadă că toată lumea, tot oraşul era la curent cu 
situaţia lui şi de aceea se ferea să apară nu numai la club, 
dar şi în cercul amicilor săi mai apropiaţi. Până şi plimbarea 
lui obişnuită de seara, prescrisă de medic, n-o făcea decât 
după ce se întuneca de tot, la căderea nopţii. 

Trecu o săptămână întreagă şi el nu ştia încă dacă este 
logodit sau nu şi nici nu izbutea să capete în această 
privinţă o certitudine oarecare, în ciuda încercărilor sale 
stăruitoare. Nu dăduse încă ochii cu logodnica ce-i fusese 
hărăzită şi nici nu ştia dacă are sau nu o logodnică; nu ştia 
nici măcar dacă era ceva serios în toată întreprinderea 
aceasta! Varvara Petrovna, nu se ştie din ce motive, refuza 
categoric să-l primească. lar la una dintre primele lui 
scrisori (îi trimisese între timp nenumărate scrisori) îi 
răspunse cu rugămintea formală de a o scuti pentru un 
timp de orice relaţii, întrucât este foarte ocupată; şi cu 
toate că ar avea la rândul ei să-i comunice lucruri foarte 
importante, o să aştepte pentru asta un moment de răgaz, 
de care nu dispunea acum deloc, şi că îl va anunţa chiar ea, 
la timpul potrivit, când anume ar putea s-o viziteze. Cât 
despre scrisori, îl avertiza că i le va restitui nedesfăcute, 
pentru că toate acestea nu sunt „decât nişte mofturi”. 
Bileţelul acesta mi-l arătase chiar el şi l-am citit personal. 

Şi cu toate acestea, nici atitudinea ei dură, nici noianul de 
incertitudini în care se pomenise nu erau nimic în 
comparaţie cu frământarea lui principală. Avea o grijă 


tăinuită care îl chinuia teribil, fără încetare; îl vedeam 
slăbind la chip pe zi ce trece şi pierzându-şi tot mai mult 
curajul. Grija aceasta ascundea motivul ruşinii lui 
covârşitoare despre care nu voia să-mi vorbească nici mie; 
dimpotrivă, de fiecare dată căuta să se eschiveze, minţindu- 
mă şi recurgând la nişte explicaţii cu totul puerile; ceea ce 
nu-l împiedica totuşi să mă cheme zilnic, neputând să se 
lipsească nici două ore de prezenţa mea, care îi devenise 
necesară aproape ca aerul sau apa. 

Comportarea aceasta mă făcea oarecum să mă simt, fără 
să vreau, atins în amorul meu propriu. Nu e greu de ghicit 
că eu descifrasem de mult marea lui taină, care pentru 
mine devenise întru totul străvezie. După convingerea mea 
nestrămutată de atunci, dezvăluirea acestei taine, a acestei 
frământări majore a lui Stepan Trofimovici, nu i-ar fi 
adăugat nimic onoarei lui şi, ca om tânăr ce eram, mă cam 
revolta brutalitatea sentimentelor sale şi urâţenia unora 
dintre bănuielile lui. Într-un moment de pornire şi, 
recunosc, plictisit să-i tot servesc de confident, poate că am 
mers prea departe cu acuzaţiile. Din cruzime căutam să 
obţin din partea lui o mărturisire, deşi admiteam că 
asemenea mărturisiri, în unele situaţii, sunt cam dificile. Şi 
el mă înţelegea foarte bine, adică îşi dădea seama că am 
priceput totul şi că sunt supărat pe el, lucru pentru care se 
simţea la rându-i supărat pe mine, adică tocmai pentru 
faptul că mă supăr pe el şi-l înţeleg prea bine. Enervarea 
mea în cazul de faţă putea să pară meschină şi stupidă; dar 
izolarea aceasta în doi de multe ori e dăunătoare unei 
adevărate prietenii. Dintr-un anumit punct de vedere, el 
vedea just unele aspecte ale situaţiei sale, ba şi le definea 
cu destulă fineţe în punctele în care nu considera necesar 
să se ascundă. 

— Ce deosebire colosală! spunea el, lăsând să-i scape 
uneori câte o confidenţă despre Varvara Petrovna. Ce 
deosebire între felul cum era ea înainte vreme, când 
stăteam de vorbă împreună... Închipuie-ţi că pe atunci ea 


mai ştia să discute. Ai putea să mă crezi că avea chiar idei, 
idei proprii, originale. Acum însă totul s-a schimbat! Zice că 
toate acestea nu sunt decât vorbărie demodată! Detestă tot 
ce a fost înainte... A devenit acum un fel de amploaiat, de 
vechil, o fiinţă cu inima înăsprită, şi e tot timpul supărată... 

— Dar de ce să se supere, de vreme ce ai acceptat ce-a 
vrut? am obiectat eu. 

Mă privi cu înţeles. 

— Cher ami, dacă nu mă învoiam, s-ar fi supărat teribil, te- 
ri-bil! Şi totuşi mai puţin decât acum, după ce am consimţit. 

Se arătă foarte satisfăcut de felul cum îşi formulase 
constatarea şi în seara aceea mai golirăm o sticluţă în doi. 
N-a fost decât o dispoziţie de moment; a doua zi îl găsii mai 
deprimat şi mai morocănos decât oricând. 

Cel mai mult mă agasa la el faptul că nu se hotăra nici 
măcar să facă o vizită de rigoare doamnelor Drozdov, de 
curând sosite în oraş, pentru a reînnoda vechile relaţii cu 
această familie, lucru la care râvnea nespus, tânjind 
aproape zilnic din cauză că nu izbutea să-şi realizeze 
această dorinţă, mai ales că dorinţa era reciprocă, de 
vreme ce, după cum am auzit, întrebaseră şi ele de el chiar 
imediat după sosire. Despre Lizaveta Nikolaevna vorbea cu 
un entuziasm pentru mine aproape de neînțeles. Era fără 
îndoială din pricină că-şi aducea aminte de dânsa ca despre 
un copil pe care îl îndrăgise atât de mult odinioară; afară de 
asta, nu se ştie de ce, îşi închipuia că va afla imediat în 
preajma ei o salvare de la toate chinurile prezente, ba şi 
rezolvarea îndoielilor lui. Se aştepta să găsească în 
persoana Lizavetei Nikolaevna o fiinţă extraordinară. Şi 
totuşi nu se ducea s-o vadă, deşi nu era zi să nu-şi propună 
s-o facă. Principalul era că şi eu însumi ţineam mult pe 
atunci să-i fiu prezentat şi nu puteam conta în această 
privinţă decât pe Stepan Trofimovici. Încercasem o 
impresie puternică întâlnind-o deseori pe stradă, 
bineînţeles, când pleca la plimbare în ţinută de amazoană 
pe un cal superb, însoţită de aşa-numita ei rudă, un ofiţer 


chipeş, nepotul decedatului general Drozdov. Orbirea mea 
naivă n-a ţinut decât o singură clipă şi curând a trebuit eu 
însumi să-mi dau seama de caracterul fantezist al visului 
meu, dar şi această clipă existase aievea şi de aceea vă 
puteţi închipui cât de revoltat eram uneori pe atunci pe 
bietul meu prieten pentru încăpăţânarea lui de a se izola 
într-o singurătate absolută. 

Toţi ai noştri fuseseră chiar de la început înştiinţaţi în mod 
expres cum că un timp Stepan Trofimovici nu va primi vizite 
şi roagă să fie lăsat într-o absolută singurătate. El insistă ca 
această înştiinţare să fie făcută în scris printr-un fel de 
circulară, deşi eu îl sfătuisem să n-o facă. La rugămintea lui, 
trecui aproape pe la toţi, anunțând pe fiecare că Varvara 
Petrovna l-a însărcinat pe „bătrânul” nostru (aşa îl numeam 
noi pe Stepan Trofimovici între noi) să-i redacteze o lucrare 
urgentă şi să pună în ordine o corespondenţă de mai mulţi 
ani; că el s-a încuiat ca să termine această lucrare, iar eu îl 
ajut etc., etc. Numai pe la Liputin nu apucasem să trec, 
amânând mereu sau mai bine zis temându-mă să-l vizitez în 
acest scop. Ştiam dinainte că el nu va da crezare nici unui 
cuvânt al meu şi negreşit îşi va închipui că este vorba de un 
secret păstrat exclusiv faţă de dânsul, şi eram sigur că 
îndată ce voi pleca de la el va porni prin tot oraşul ca să afle 
tot ce poate şi, bineînţeles, să bârfească. În timp ce-mi 
închipuiam toate acestea, întâmplarea făcu să-l întâlnesc pe 
neaşteptate pe stradă. Constatai cu acest prilej că el de 
mult aflase vestea de la cei preveniţi de mine. Ciudat însă, 
nu numai că nu manifestă nici un fel de curiozitate şi nici nu 
întrebă despre Stepan Trofimovici, dar dimpotrivă, mă 
întrerupse chiar el, schimbând subiectul îndată ce încercai 
să mă scuz de faptul că nu trecusem pe la el mai înainte. E 
adevărat că avea omul şi ce să-mi povestească; era foarte 
agitat şi se bucura de faptul că găsise în mine un ascultător. 
Îmi vorbi despre noutăţile din oraş, despre sosirea soţiei 
guvernatorului „cu noile ei proiecte”, despre opoziţia care 
s-a format la club, despre faptul că toată lumea discută 


problema ideilor noi şi cum se preocupă toţi de acest lucru 
etc., etc. Vorbi astfel cam un sfert de oră şi cu atâta haz 
încât nu mă lăsa inima să mă despart de el. Deşi nu puteam 
să-l sufăr, trebuie să recunosc însă că avea darul de a se 
face ascultat, mai ales când era foarte furios de ceva. Omul 
acesta, după părerea mea, era un spion autentic înnăscut. 
Ştia în orice clipă toate noutăţile de ultimă oră şi toate 
dedesubturile oamenilor din oraşul nostru, mai ales sub 
aspectul lor meschin, şi era de mirare în ce grad putea să 
se pasioneze de nişte lucruri care de fapt nu-l priveau 
deloc, întotdeauna am avut impresia că trăsătura principală 
a firii sale era invidia. Când i-am spus în aceeaşi seară lui 
Stepan Trofimovici despre întâlnirea mea cu Liputin şi 
discuţia noastră, el, spre marea mea surprindere, se arătă 
extrem de emoţionat şi îmi puse o întrebare absurdă: 
„Liputin ştie sau nu?”. Căutai să-i demonstrez că nu avea 
cum să se afle aşa ceva atât de repede şi nici n-ar fi avut de 
la cine; dar Stepan Trofimovici era de altă părere. 

— Mă crezi sau nu, conchise el în cele din urmă în mod 
neaşteptat, dar sunt convins că el nu numai că ştie absolut 
totul până în cele mai mici amănunte despre situaţia 
noastră, dar şi încă ceva în plus, ceva ce nu cunoaştem nici 
eu, nici dumneata şi probabil nu vom cunoaşte niciodată 
sau o vom afla abia când va fi prea târziu şi nu va exista nici 
o posibilitate de întoarcere... 

Tăcui, dar cuvintele acestea mi se părură că au un 
substrat semnificativ. Timp de cinci zile după aceea nu se 
mai făcu nici o aluzie între noi despre Liputin; era limpede 
că Stepan Trofimovici regreta nespus faptul de a-şi fi dat în 
vileag, în faţa mea, asemenea bănuieli şi mărturisiri. 

II. 

Într-o dimineaţă, adică la vreo şapte sau opt zile după ce 
Stepan Trofimovici se învoi să devină mire, pe la ora 
unsprezece, în timp ce mă grăbeam ca de obicei să ajung la 
nefericitul meu prieten, mi se întâmplă pe drum un fapt cu 
totul neprevăzut. 


Îl întâlnii pe Karmazinov, „marele scriitor”, cum îl numea 
Liputin. Îi citisem opera încă din copilărie. Schiţele şi 
povestirile lui sunt cunoscute atât de generaţia trecută, cât 
şi de a noastră; mă pasionau; erau desfătarea adolescenţei 
şi tinereţii mele. Pe urmă mă cam răcii faţă de pana lui; 
nuvelele şi romanele cu tendinţă pe care le scrise mai târziu 
nu-mi mai plăcură la fel de mult ca operele lui de început, în 
care găseai atâta poezie sinceră; iar scrierile lui din ultimul 
timp nu-mi plăceau chiar deloc. 

În general vorbind, dacă-mi este îngăduit să-mi exprim aici 
părerea personală într-o chestiune atât de delicată, toţi 
scriitorii noştri talentaţi de mâna a doua, pe care opinia 
publică îi consideră cât timp trăiesc aproape nişte genii, nu 
numai că dispar fără urmă şi oarecum dintr-odată din 
memoria oamenilor din chiar momentul morţii, dar se 
întâmplă ca şi în viaţă fiind încă, odată cu apariţia unei noi 
generaţii, care ia locul generaţiei lor, adică aceleia în 
mijlocul căreia s-au afirmat, în mod inevitabil sunt uitaţi şi 
desconsideraţi cu o repeziciune neînchipuită. Toate astea se 
întâmplă la noi, nu ştiu cum, prea brusc, ca o schimbare de 
decor în teatru. O! lucrurile se întâmplă în acest caz cu 
totul altfel decât cum se întâmplă cu un Puşkin, un Gogol, 
un Molicre sau Voltaire, deci cu toţi scriitorii aceştia mari 
care au avut de exprimat ceva nou, al lor, original. Este 
adevărat că domnii aceştia talentaţi de mâna a doua, nu ştiu 
cum se întâmplă că, ajungând la o vârstă respectabilă, se 
dezumflă ei înşişi într-un mod cu totul lamentabil, fără să-şi 
dea seama câtuşi de puţin de acest lucru. De multe ori se 
constată că un scriitor căruia i se atribuia o profunzime 
extraordinară de gândire şi de idei, şi de la care toată 
lumea se aştepta la o excepţională influenţă asupra mişcării 
societăţii dă dovadă la sfârşit de atâta anemie şi 
insignifianţă în ce priveşte ideile sale principale, încât 
nimeni nu mai regretă faptul că a putut atât de repede să 
se epuizeze. Dar aceşti bătrâni cărunţi nu observă acest 
lucru şi se indignează. Orgoliul lor, tocmai spre sfârşitul 


activităţii lor, capătă uneori nişte proporţii surprinzătoare. 
Dumnezeu ştie ce încep ei să-şi închipuie despre propria lor 
persoană, se cred probabil cel puţin nişte semizei! Despre 
Karmazinov se spunea că ţine mai mult la relaţiile sale cu 
puternicii zilei şi cu societatea înaltă decât la puritatea 
conştiinţei lui. Se mai spunea despre el că era în stare să te 
întâmpine cu braţele deschise, cu multă amabilitate, să te 
încânte, să te farmece prin simplitatea şi sinceritatea lui, 
mai ales când avea nevoie de tine în cine ştie ce chestiune şi 
bineînţeles dacă în prealabil i-ai fost recomandat de cineva. 
Dar era de ajuns să apară un cneaz, o contesă, un om de 
care se temea, că era gata, ba considera drept o datorie 
sacră a sa, să te ignore pe loc cu cea mai jignitoare 
desconsiderare, ca pe o aşchie, ca pe o muscă, fără măcar 
să-ţi lase timp să te îndepărtezi de el, închipuindu-şi 
probabil cu toată seriozitatea că procedează după regulile 
unei bune-cuviinţe perfecte. În ciuda unei stăpâniri de sine 
desăvârşite şi a cunoaşterii perfecte a bunelor maniere, se 
spunea că e orgolios până la isterie, încât nu era în stare în 
nici un fel să-şi ascundă susceptibilităţile de autor, chiar şi 
în acele cercuri de societate care prea puţin se interesează 
de literatură; iar dacă se întâmpla să-l surprindă cineva 
prin indiferenţă, se simţea nespus de jignit şi căuta cu orice 
preţ să se răzbune. 

Cu un an în urmă am citit într-o revistă un articol de el, 
pretenţios şi naiv în acelaşi timp, în care făcea pe poetul şi 
pe psihologul. Descria naufragiul unui vapor undeva 
aproape de litoralul insulelor britanice, la care asistase ca 
martor ocular, urmărind operaţiunile de salvare a 
supravieţuitorilor şi de pescuire a cadavrelor celor înecaţi. 
Tot articolul acesta, destul de lung şi de stufos, fusese scris 
exclusiv cu scopul de a-şi etala cât mai mult propria-i 
persoană. Şi într-adevăr subtextul apărea evident: „Uitaţi- 
vă bine la mine şi fiţi atenţi ce simţeam eu în acele clipe. La 
ce vă trebuie marea, furtuna şi stâncile sau sfărâmăturile 
navei naufragiate? V-am descris eu îndeajuns toate acestea 


prin pana mea viguroasă. Ce rost are să vă mai uitaţi la 
această femeie înecată cu copilul strâns în braţele ei 
moarte? Admiraţi mai bine cum n-am putut eu suporta 
această privelişte şi mi-am întors capul. lată-mă întors cu 
spatele; mă vedeţi? Sunt îngrozit şi incapabil să-mi arunc 
privirea înapoi; acum îmi închid ochii cutremurat, nu e ceva 
foarte-foarte interesant?”. Când i-am împărtăşit lui Stepan 
Trofimovici părerea mea despre el, Stepan Trofimovici s-a 
declarat de acord cu mine. 

Când se răspândi zvonul cum că în oraşul nostru va sosi 
Karmazinov, eu, bineînţeles, am fost cuprins de o puternică 
dorinţă să-l văd şi, dacă se va putea, să-l şi cunosc. Ştiam că 
acest lucru ar fi fost posibil prin Stepan Trofimovici, care 
fusese cândva prieten cu scriitorul. Şi deodată mă 
pomenesc cu el în faţă la încrucişarea unor străzi. L-am 
recunoscut de la prima ochire; îmi fusese arătat cu câteva 
zile înainte trecând pe stradă în trăsura soţiei 
guvernatorului. 

Era un om de talie mică, un fel de bătrânel, deşi nu avea 
mai mult de cincizeci de ani, stilat şi afectat, cu o faţă de 
păpuşă, înfloritoare şi rumenă, cu părul des, cărunt, 
răzbind stufos de sub borurile jobenului în cârlionţi 
mărunți, deasupra unor urechi mititele şi roz. Acest chip 
îngrijit nu era cine ştie ce frumos, avea buze subţiri şi lungi 
care arătau ca o cută şireată, cu un nas cam gros şi nişte 
ochişori mici, vioi, inteligenţi. Era îmbrăcat cam vetust, într- 
o pelerină aruncată pe umeri, cum se poartă de obicei în 
acest sezon undeva prin Elveţia sau Italia de Nord. În orice 
caz însă toate detaliile mărunte ale vestimentaţiei sale: 
butonaşii de la manşete, guleraşul, năstureii, lornionul de 
os, atârnat de un şnuruleţ subţire negru, ineluşul, toate 
erau aşa cum le poartă oamenii îmbrăcaţi ireproşabil. Sunt 
sigur că vara el purta nişte pantofiori de stofă colorată cu 
năsturei de sidef încheiaţi lateral. Când l-am întâlnit, tocmai 
se oprise la colţul străzii şi se uita în jurul său. Observând 


că îl privesc cu multă curiozitate, el mă întrebă cu o voce 
mieroasă, deşi cam prea stridentă: 

— Permiteţi-mi să vă întreb cum aş putea ajunge pe 
drumul cel mai scurt în strada Bâkov. 

— Strada Bâkov? Păi, e aici, aproape de tot, strigai eu 
cuprins de o emoție subită. Mergeţi drept înainte şi a doua 
stradă la stânga. 

— Vă sunt foarte recunoscător. 

Blestemată să fie această clipă: se pare că m-am intimidat 
şi l-am privit slugarnic! El a remarcat îndată acest lucru, 
bineînţeles, şi-a dat seama pe loc de faptul că ştiu tot; ştiu 
adică cine este el, că i-am citit toate cărţile şi îl admir încă 
din copilărie, că m-am intimidat şi că îl privesc cu 
slugarnică admiraţie. Îmi zâmbi, dădu încă o dată din cap în 
semn de salut şi porni în direcţia pe care i-o arătasem. Nu 
ştiu de ce m-am întors şi am pornit în urma lui; după cum 
nu ştiu nici de ce m-am grăbit ca să-l ajung şi să fac alături 
de el vreo zece paşi. Deodată el se opri din nou. 

— N-aţi putea să-mi spuneţi unde pot găsi prin apropiere 
un birjar? mi se adresă el iar, cu aceeaşi voce ţipătoare. 
Neplăcut strigăt; urâtă voce! 

— Un birjar? Birjarii opresc nu departe de aici... În faţa 
catedralei, acolo staţionează birjele, şi a fost cât pe-aci să 
mă reped să chem un birjar. Bănuiesc că tocmai la aşa ceva 
se aştepta el din partea mea. Bineînţeles că mi-am revenit 
îndată şi am rămas pe loc, dar ela remarcat prea bine 
pornirea mea iniţială şi acum mă observa cu acelaşi zâmbet 
neplăcut. Şi aci s-a întâmplat ceea ce nu voi uita niciodată. 

Brusc el scăpă jos pe trotuar minusculul sac pe care îl 
ţinea în mâna stângă. De altfel, nici nu era un săculeţ, ci o 
cutioară sau, mai bine zis, un fel de mică servietă sau, şi mai 
precis, un fel de poşetă, de felul vechilor poşete de damă, 
de altfel, nici nu ştiu ce era, dar ţin minte numai faptul că 
m-am repezit, mi se pare, s-o ridic. 

Sunt absolut convins că nu am ridicat-o, dar prima mişcare 
pe care am schiţat-o era în afară de orice îndoială; n-aveam 


cum s-o maschez şi de aceea am roşit ca un prost. Şiretul 
personaj a exploatat imediat această împrejurare şi a 
folosit-o în modul cel mai convenabil. 

— Nu vă deranjaţi, îl ridic singur, zise el cu un zâmbet 
fermecător, când văzu clar că nu voi ridica săculeţul şi, 
luându-şi-l singur de pe jos, ca şi cum ar fi vrut să 
preîntâmpine amabilitatea mea, dădu o dată din cap în chip 
de salut şi-şi urmă drumul, lăsându-mă aiurit. Era ca şi cum 
i-aş fi ridicat eu obiectul. Timp de vreo cinci minute am stat 
pe loc, socotindu-mă complet şi pe veci dezonorat; dar 
apropiindu-mă de casa lui Stepan Trofimovici, mă apucă un 
teribil hohot de râs. Întâlnirea aceasta mi se păru atât de 
caraghioasă, încât mă decisei imediat să-l distrez pe Stepan 
Trofimovici mimându-i întreaga scenă. 

III. 

De data aceasta însă, spre surprinderea mea, îl găsii într-o 
dispoziţie cu totul neobişnuită. Se repezi el, ce-i drept, cu 
un fel de nerăbdare avidă în întâmpinarea mea, de cum mă 
văzu apărând în uşă, dornic să audă ce veşti îi aduc, dar mă 
ascultă cu un aer atât de preocupat, încât la început nici nu 
înţelegea probabil ce-i spuneam. Însă în clipa când 
pronunţai numele lui Karmazinov, brusc el îşi ieşi cu totul 
din fire şi izbucni: 

— Să nu-mi spui nimic, să nu-i pronunţi numele! strigă el 
aproape cu furie. Cum ţi se pare asta?! Poftim, citeşte! 
Citeşte! 

Trase unul dintre sertarele biroului şi zvârli pe masă trei 
bucățele de hârtie scrise în grabă cu creionul de Varvara 
Petrovna. Primul bileţel era datat de alaltăieri, al doilea de 
ieri, din ajun, iar ultimul era de astăzi, primit cu o oră în 
urmă; toate conţineau nişte naivităţi privitoare la 
Karmazinov şi trădau neliniştea vanitoasă şi orgolioasă a 
Varvarei Petrovna, provocată de teama că acest Karmazinov 
ar putea să uite să-i facă o vizită. Reproduc aceste bileţele 
în ordinea lor cronologică începând cu cel scris acum două 


zile (exista probabil şi alt bileţel, scris acum trei zile, sau 
poate şi un altul scris cu patru zile în urmă): 

Dacă el, în sfârşit, te va onora astăzi, nu cumva să-mi 
rosteşti, în prezenţa lui, numele. Nici o aluzie. Nu deschizi 
vorba şi nici nu aminteşti de mine. 

V. S. 

Bileţelul de ieri: 

Dacă el se va decide, în sfârşit, în dimineaţa aceasta, să te 
viziteze, cred că atitudinea cea mai demnă ar fi să nu-l 
primeşti. Aşa cred eu, nu ştiu care e părerea dumitale. 

V. S. 

Bileţelul de astăzi, ultimul: 

Sunt convinsă că apartamentul dumitale e plin de gunoaie 
şi de fum de ţigări. Ţi-i trimit pe Maria şi pe Fomuşka; într-o 
jumătate de oră vor face curat şi vor pune totul în ordine. 
lar dumneata să nu-i împiedici, ci să stai în bucătărie cât 
timp se deretică. Îţi trimit un covor de Buhara şi două vaze 
chinezeşti: de mult intenţionam să ţi le dăruiesc, şi în plus 
pe leniers al meu (provizoriu). Vazele ai putea să le aşezi pe 
fereastră, iar pe Teniers atârnă-l în dreapta portretului lui 
Goethe, peretele acela e mai bine luminat dimineaţa şi 
tabloul va ieşi mai bine în evidenţă. Dacă el va apărea în 
sfârşit, primeşte-l cu o politeţe aleasă, dar în conversaţie 
caută să-l întreţii despre lucruri insignifiante, pe teme 
ştiinţifice, să zicem, şi cu aerul omului care abia aseară s-a 
despărţit de el. Despre mine, nici un cuvânt. Poate că o să 
trec pe la dumneata către seară. 

V. S. 

P S. Dacă nici astăzi nu se prezintă, înseamnă că nu va 
veni deloc. 

Am citit conţinutul bileţelelor şi am rămas mirat că îşi 
făcea atâta sânge rău pentru asemenea fleacuri. Privindu-l 
întrebător, am observat deodată că, în timp ce eu citeam, 
apucase să-şi schimbe cravata albă de totdeauna cu una 
roşie. Pălăria şi bastonul erau pe masă, iar el avea faţa 
palidă şi mâinile-i tremurau. 


— Puțin îmi pasă de neliniştile ei! strigă el furios, 
răspunzând la privirea mea întrebătoare. Je m'en fâche! îi 
arde să se tulbure din cauza lui Karmazinov, dar la 
scrisorile mele nu răspunde! lată, poftim, scrisoarea mea 
nedesfăcută pe care mi-a trimis-o înapoi ieri, uite-o aici pe 
masă, sub carte, sub Lhomme qui rit. Ce mă interesează că 
ea se frământă din cauza lui Ni-ko-lenka! Je m'en fâche et je 
proclame ma liberte. Au diable le Karmazinoff! Au diable la 
Lembke! Vazele le-am ascuns în vestibul, pe Teniers l-am 
vârât în scrin, iar pe dânsa am somat-o să mă primească 
imediat. Ai auzit? Am so-ma-t-o! l-am trimis tot aşa un 
bileţel ca şi astea, scris cu creionul şi nelipit în plic, prin 
Nastasia, şi aştept. Vreau să vorbesc cu Daria Pavlovna 
personal, s-o aud declarându-mi cu propria ei gură şi în faţa 
cerului sau cel puţin în faţa dumitale. Vous me seconderez, 
n'est-ce pas, comme ami et temoin? Nu vreau să roşesc, nu 
vreau să mint, nu vreau secrete, nu voi admite secrete în 
această chestiune! Să mi se spună deschis, sincer, 
omeneşte, şi atunci... atunci poate că voi uimi toată 
generaţia prin generozitatea mea... Sunt eu un ticălos, 
domnul meu? încheie el brusc, uitându-se furios la mine, ca 
şi cum eu aş fi fost acela care îl consideră ticălos. 

L-am rugat să bea puţină apă; nu-l mai văzusem într-o 
asemenea stare. Tot timpul cât vorbise, alergase de la un 
colţ la altul de-a lungul camerei şi deodată se opri brusc în 
faţa mea într-o poză cu totul neobişnuită. 

— Îţi închipui cumva dumneata, începu el cu un aer de 
aroganță bolnăvicioasă, măsurându-mă cu privirea din cap 
până-n picioare şi invers, îţi închipui cumva că eu, Stepan 
Verhovenski, nu voi fi capabil să găsesc în mine atâta forţă 
morală ca, luându-mi lădiţa - lădiţa mea sărăcăcioasă - şi 
punând-o pe umerii mei slabi, să ies pe poartă şi să dispar 
de aici pentru totdeauna, când aşa ceva mi-o vor cere 
onoarea şi marele principiu al independenţei? Nu o dată 
Stepan Verhovenski a avut de înfruntat şi de respins 
despotismul prin mărinimie sufletească, fie chiar şi 


despotismul unei femei smintite, adică despotismul cel mai 
jignitor şi mai cumplit din toate formele de despotism care 
pot exista pe lume, deşi văd că dumneata ţi-ai îngăduit, mi 
se pare, în clipa aceasta să zâmbeşti la auzul cuvintelor 
mele, stimate domn! A, dumneata nu crezi că eu voi putea 
găsi în mine atâta mărinimie, ca să pot să-mi închei 
existenţa ca un preceptor în familia unui comerciant sau să 
mor de foame sub un gard! Răspunde, răspunde imediat: 
mă crezi sau nu mă crezi capabil? 

Dar eu m-am abținut intenţionat să-i răspund. Ba m-am şi 
prefăcut că ezit, necutezând să-l jignesc printr-un răspuns 
negativ, dar neputând să-i răspund nici afirmativ. Exista în 
toată enervarea aceasta a lui ceva ce categoric mă jignea, 
dar nu personal, o, nici pe departe! dar... despre aceasta va 
fi vorba mai târziu. 

Faţa lui Stepan Trofimovici păli. 


— Poate că te plictiseşti în societatea mea, G-v (numele 
meu), şi-ai fi preferat... să nu mai vii deloc pe la mine? 
spuse el pe un ton alb, liniştit, care precede de obicei o 
explozie extraordinară. Am sărit speriat; în aceeaşi clipă a 
intrat Nastasia, întinzându-i în tăcere un bileţel pe care era 
scris ceva cu creionul. Stepan Trofimovici aruncă pe el doar 
o privire şi mi-l zvârli mie. De mâna Varvarei Petrovna erau 
scrise numai două cuvinte: „Rămâi acasă”. 

Stepan Trofimovici îşi înşfăcă tăcut pălăria şi bastonul şi 
părăsi ca o furtună încăperea; maşinal, am pornit şi eu 
după dânsul. Deodată pe culoar se auziră nişte glasuri şi 
zgomot de paşi. Rămase pe loc trăsnit. 

— E Liputin, sunt pierdut! şopti el prinzându-mă de mână. 

În aceeaşi clipă intră Liputin. 

IV. 

De ce urma să fie pierdut din cauza venirii lui Liputin, eu 
nu ştiam; de altfel, nici nu prea dădeam mare importanţă 
cuvintelor sale; atribuiam totul nervilor lui surescitaţi. Şi 
totuşi teama lui mi se păru prea neobişnuită şi de aceea 
hotărâi să fiu atent la ce va urma. 

Fie chiar şi după felul cum intră, se vedea cât colo că de 
data aceasta Liputin se simţea îndreptăţit să treacă peste 
orice oprelişti, consemne şi interdicții. Aducea cu elun 
domn necunoscut, abia sosit probabil în localitate. Drept 
răspuns la privirea năucită a lui Stepan Trofimovici, rămas 
stană de piatră, Liputin strigă tare: 

— Îţi aduc un musafir, unul nu prea obişnuit! Îmi permit 
să-ţi tulbur singurătatea. Domnul Kirillov, un inginer- 
constructor remarcabil. Important este că el îl cunoaşte 
îndeaproape pe băiatul dumitale, pe mult stimatul Piotr 
Stepanovici, şi aduce din partea lui un mesaj. Chiar acum a 
sosit. 

— Despre mesaj ai adăugat de la dumneata, observă tăios 
musafirul, n-am nici un fel de comisioane de îndeplinit, iar 
pe Verhovenski, într-adevăr, îl cunosc. M-am despărţit de el 
în gubernia H., acum zece zile. 


Stepan Trofimovici îi întinse maşinal mâna, poftindu-l cu 
un gest să ia loc; se uită la mine, se uită la Liputin şi 
deodată, venindu-şi parcă în fire, se aşeză repede şi el, 
rămânând totuşi, fără să-şi dea seama, cu pălăria şi 
bastonul în mână. 

— Erai gata să pleci, mi se pare! Mi s-a spus că te simţi 
cam bolnav din cauza prea multor ocupaţii. 

— Da, sunt bolnav şi voiam să fac o scurtă plimbare, eu... 
Stepan Trofimovici se opri, aruncă pe divan pălăria şi 
bastonul şi roşi. 

Între timp, îl examinai la repezeală pe musafir. Era un om 
încă tânăr, în vârstă de aproximativ douăzeci şi şapte de 
ani, zvelt şi uscăţiv; decent îmbrăcat, oacheş, cu faţa cam 
pământie şi cu ochi negri fără nici un licăr. Avea un aer 
îngândurat şi absent, vorbea sacadat şi întru câtva incorect 
gramatical, dispunând cuvintele într-o ordine ciudată şi 
mereu încurcându-se când trebuia să formuleze o frază mai 
lungă. Liputin observă, bineînţeles, că Stepan Trofimovici e 
foarte speriat, ceea ce-i procură vizibil o mare plăcere. El 
luă loc pe un scaun împletit pe care îl puse aproape în 
mijlocul încăperii, ca să se afle la jumătatea distanţei dintre 
gazdă şi musafir, care se aşezaseră faţă-n faţă pe cele două 
canapele de lângă pereţi, de o parte şi de cealaltă a 
camerei. Ochii lui vioi scormoneau plini de curiozitate toate 
colţişoarele. 

— Eu... de mult nu l-am văzut pe Petruşa... V-aţi întâlnit în 
străinătate? izbuti să articuleze Stepan Trofimovici, 
adresându-i-se musafirului. 

— Şi aici, şi în străinătate. 

— Aleksei Nilâci vine direct din străinătate după o absenţă 
de patru ani, interveni Liputin, a făcut o călătorie în scop de 
perfecţionare în domeniul specialităţii sale, iar la noi s-a 
deplasat cu gândul pe deplin îndreptăţit să-şi găsească un 
loc la construcţia podului nostru de cale ferată şi acum e în 
aşteptarea răspunsului. A cunoscut familia Drozdov, pe 
Lizaveta Nikolaevna, prin Piotr Stepanovici. 


Inginerul şedea cam zgribulit, într-o încordare ursuză şi 
ascultând cu o nerăbdare prost ascunsă. Părea cam iritat. 

— Dumnealui îl cunoaşte şi pe Nikolai Vsevolodovici. 

— Îl cunoşti şi pe Nikolai Vsevolodovici? se informă Stepan 
Trofimovici. 

— Îl cunosc şi pe el. 

— Eu... cam de mult nu l-am văzut pe Petruşa şi... mă simt 
prea puţin îndreptăţit de a mă considera tatăl său... C'est le 
mot; eu... cum l-ai lăsat? 

— Păi, aşa l-am lăsat... vine şi el, se grăbi să scape iar 
domnul Kirillov. 

Hotărât lucru, era cam pornit. 

— A, vine! în sfârşit eu... Înţelegeţi, de mult nu l-am văzut 
pe Petruşa! se crampona de această frază Stepan 
Trofimovici. Aştept acum sosirea sărmanului meu băiat, în 
faţa căruia... o, în faţa căruia mă simt atât de vinovat! 
Adică, propriu-zis, eu vreau să spun că despărţindu-mă 
atunci de el la Petersburg, eu... într-un cuvânt, eu îl 
consideram drept un om de nimica, quelque chose dans ce 
genre. Ştiţi, un băiat cam nervos, foarte sensibil şi... fricos, 
înainte de culcare se închina până-n pământ, făcea semnul 
crucii şi deasupra pernei, ca să nu moară noaptea... Je m'en 
souviens. Enfin, nici un fel de simţ artistic, adică nimic mai 
elevat, nimic fundamental, măcar un germene de viitoare 
idee... C'etait comme un petit idiot. Dar mi se pare că am 
deviat, scuzaţi, eu... m-aţi găsit... 

— Vorbiţi serios că făcea semnul crucii deasupra pernei? 
se învioră deodată inginerul, vădind un interes deosebit. 

— Da, făcea semnul crucii... 

— Am întrebat doar aşa; continuaţi. 

Stepan Trofimovici îl scrută pe Liputin. 

— Vă sunt foarte recunoscător pentru această vizită, dar 
mărturisesc, eu acum... nu sunt capabil... permiteţi totuşi 
să aflu unde locuiţi? 

— Pe strada Bogoiavlenskaia, în casa Filippov. 


— Ah, în aceeaşi casă unde locuieşte şi Şatov, remarcai eu 
involuntar. 

— Exact, în aceeaşi casă, strigă Liputin, numai că Şatov stă 
sus la mansardă, iar dumnealui s-a instalat jos, la căpitanul 
Lebeadkin. Dumnealui îi cunoaşte şi pe Şatov, şi pe soţia lui 
Şatov. A cunoscut-o destul de aproape în străinătate. 

— Comment? Înseamnă că ştiţi ceva şi despre această 
nefericită căsnicie de ce pauvre ami. Şi o cunoaşteţi şi pe 
această femeie? strigă Stepan Trofimovici cuprins de o 
emoție neaşteptată. Sunteţi primul om pe care-l întâlnesc şi 
care a cunoscut-o personal; şi dacă... 

— Prostii! reteză inginerul roşindu-se brusc. Cum ştii 
dumneata, Liputin, să exagerezi! Nici n-am văzut-o pe soţia 
lui Şatov; doar o singură dată de la distanţă şi nicidecum de 
aproape... Pe Şatov da, îl cunosc; dar de ce să adaugi 
lucruri care nu sunt decât propriile dumitale născociri? 

El se răsuci brusc pe divan, puse mâna pe pălărie, apoi iar 
o lăsă deoparte şi, reluându-şi poziţia de mai înainte, îşi 
aţinti ochii negri scânteind sfidător asupra lui Stepan 
Trofimovici. Mi se păru cu totul bizară această enervare 
subită. 

— Scuzaţi-mă, zise grav Stepan Trofimovici, înţeleg că este 
vorba despre o chestiune de natură mai delicată... 

— Nici un fel de chestiune delicată nu există şi cred că e 
ruşinos... lar cuvântul „prostii” nu vi l-am adresat 
dumneavoastră, ci lui Liputin, pentru că le scoate de la el. 
Scuzaţi-mă, dacă s-a putut înţelege că m-am adresat 
dumneavoastră. Îl cunosc pe Şatov, dar pe nevastă-sa nu o 
cunosc deloc... deloc! 

— Am înţeles, am înţeles; şi dacă am stăruit, e numai 
pentru că sărmanul nostru prieten îmi este foarte drag, 
notre irascible ami, şi m-a interesat mereu... Omul acesta 
şi-a schimbat radical, după părerea mea, concepţiile de 
odinioară, poate prea juvenile, dar totdeauna corecte. Şi 
atât de mult ţipă astăzi despre notre sainte Russie, încât de 
mult am socotit necesar să atribui această schimbare din 


organismul său - nici n-aş vrea s-o consider altfel - unei 
zguduiri puternice de ordin familial, şi anume căsătoriei 
sale nefericite. Eu, unul, care am studiat temeinic sărmana 
mea Rusie şi o cunosc aşa cum îmi cunosc propriul meu 
buzunar, iar poporului i-am consacrat întreaga mea viaţă, 
eu pot să vă asigur ca el nu cunoaşte poporul rus şi afară de 
asta... 

— Nici eu nu cunosc deloc poporul rus şi... nu dispun de 
timp ca să-l studiez! reteză iar inginerul şi iar se răsuci 
brusc pe divan. Stepan Trofimovici îşi înghiţi vorba la 
jumătatea frazei. 

— Dumnealui studiază, studiază, interveni grăbit Liputin, a 
şi început studiul şi a compus un articol deosebit de 
interesant despre cauzele sinuciderilor devenite atât de 
frecvente în Rusia şi în general despre cauzele care 
determină creşterea sau diminuarea numărului de 
sinucideri în societate. A ajuns la nişte rezultate uimitoare. 

Inginerul se tulbură teribil. 

— Nu ai nici un drept, bâigui el mânios, n-am scris nici un 
articol. N-am vreme să mă ocup de prostii. le-am întrebat 
în mod confidenţial, cu totul întâmplător. Nici nu poate fi 
vorba despre articol; eu nu public nimic şi dumneata n-ai 
dreptul... 

Liputin părea că încearcă o grozavă plăcere. 

— Scuzele mele, poate că am greşit denumind opera 
dumitale literară drept articol. Dumnealui nu face altceva 
decât să culeagă date şi observaţii; cât priveşte esenţa 
problemei sau, ca să zic aşa, latura ei morală, de asta nu se 
atinge deloc, ba şi morala ca atare o respinge integral şi 
împărtăşeşte principiul cel mai nou, principiul distrugerii 
universale în vederea binelui final. De pe acum, dumnealui 
pretinde peste o sută de milioane de capete pentru 
instaurarea raţiunii în Europa, deci mai mult decât s-a cerut 
la ultimul Congres al păcii. În această privinţă, Aleksei 
Nilâci a mers mult mai departe decât toţi ceilalţi. Inginerul 


îl asculta cu un zâmbet palid, dispreţuitor. Cam o jumătate 
de minut domni tăcerea. 

— E o prostie crasă, Liputin, zise în sfârşit Kirillov cu 
oarecare demnitate. Dacă ţi-am spus în treacăt câteva 
puncte, iar dumneata te-ai agăţat de ele, mă rog, cum vrei. 
Dar nu ai nici un drept, pentru că despre aceste lucruri eu 
nu vorbesc nimănui. Eu detest vorbăria... Dacă există 
convingeri, pentru mine e clar... iar dumneata ai procedat 
în mod stupid. Eu nu discut probleme care sunt, pentru 
mine, soluționate definitiv. Nu suport discuţia. Nu vreau să 
discut niciodată... 

— Şi poate că faceţi foarte bine, nu-l răbdă inima să nu 
adauge pe Stepan Trofimovici. 

— Vă cer scuze, dar aici eu nu sunt supărat pe nimeni, pe 
nimeni de aici, continuă musafirul cu un fel de febră. Timp 
de patru ani nu prea am avut contact cu oamenii... În aceşti 
patru ani am vorbit foarte puţin, căutând să nu mă întâlnesc 
cu nimeni, în interesul scopurilor mele, care nu privesc pe 
nimeni. Patru ani. Liputin a descoperit acest lucru şi-şi bate 
joc. Eu înţeleg şi nu mă supăr. Nu sunt susceptibil, ci mi-e 
necaz numai pe libertatea pe care şi-o ia. Şi dacă nu-mi 
expun ideile faţă de dumneavoastră, încheie el brusc cu o 
privire hotărâtă, n-o fac nu pentru că m-aş teme din partea 
dumneavoastră de un denunţ făcut guvernului; nicidecum; 
vă rog să nu vă închipuiţi cine ştie ce prostii în acest sens... 

Nimeni nu mai adăugă nimic la aceste cuvinte. Se 
mulţumiră doar să schimbe priviri. Până şi Liputin uită să 
chicotească. 

— Domnilor, regret mult, zise cu hotărâre, ridicându-se de 
pe divan, Stepan Trofimovici, dar mă simt foarte prost şi 
indispus. Vă rog să mă scuzaţi. 

— A, să plecăm adică, se precipită domnul Kirillov, 
apucându-şi şapca. Foarte bine că aţi spus-o, sunt cam 
uituc. 

EI se ridică şi, cu un aer naiv, se apropie cu mâna întinsă 
de Stepan Trofimovici. 


— Îmi pare rău că dumneavoastră nu vă simţiţi bine, iar eu 
am venit. 

— Îţi doresc tot succesul la noi, răspunse Stepan 
Trofimovici cu multa bunăvoință, strângându-i fără grabă 
mâna. Înţeleg că dacă dumneata, după cum a reieşit din 
cuvintele dumitale, ai stat atât de mult în străinătate, 
evitând, pentru scopurile dumitale, societatea oamenilor şi 
ai uitat Rusia, atunci, desigur, ne vei privi pe noi ruşii 
neaoşi, fără să vrei, cu mirare, după cum şi noi la fel te vom 
privi pe dumneata. Mais cela passera. Într-o singură 
privinţă însă nu prea sunt dumirit: vrei să construieşti podul 
nostru şi în acelaşi timp declari că eşti pentru principiul 
distrugerii universale. Nu-ţi vor îngădui să construieşti 
podul nostru! 

— Cum? Cum aţi spus... ei drăcie! strigă uimit Kirillov şi 
deodată izbucni într-un râs senin şi voios. Pentru o clipă 
faţa lui căpătă cea mai copilărească expresie, care mi se 
păru că i se potrivea foarte mult. Liputin îşi freca mâinile 
entuziasmat de remarca spirituală a lui Stepan Trofimovici. 
Iar eu pur şi simplu mă minunam: de ce se speriase Stepan 
Trofimovici într-atât de Liputin şi de ce strigase „sunt 
pierdut”, când i-a auzit glasul? 

V, 

Ne opriserăm cu toţii în pragul uşii. Era acel moment când 
gazdele şi musafirii schimbă grăbiţi ultimele şi cele mai 
amabile cuvinte, iar apoi se despart mulţumiţi. 

— Dumnealui a fost ursuz astăzi, strecură iar Liputin, 
oarecum în treacăt, părăsind camera. A avut cu căpitanul 
Lebeadkin un schimb de cuvinte cam tari. Căpitanul 
Lebeadkin îşi croieşte zilnic superba lui surioară, care e 
nebună, cu cravaşa, cu o veritabilă nagaică căzăcească; în 
fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Din cauza asta, Aleksei 
Nilâci s-a mutat în clădirea anexă, ca să nu asiste la aceste 
execuţii. Aşadar, la revedere. 

— O bate pe sora sa? O nebună? Cu cravaşa? strigă 
Stepan Trofimovici, ca şi cum l-ar fi şfichiuit chiar pe el 


cineva cu cravaşa. Care soră? Care Lebeadkin? 

Frica de adineauri părea că îl cuprinde iar în această clipă. 

— Lebeadkin? Un căpitan în retragere; înainte se intitula 
numai locotenent-major... 

— Dar nu mă interesează gradul lui! Ce fel de soră? 
Dumnezeule... dumneata ai spus... Lebeadkin? Păi, am avut 
noi unul Lebeadkin... 

— Exact acela, Lebeadkin al nostru, ţineţi minte, la 
Virghinski? 

— Păi, acela n-a fost prins cu bancnote false? 

— Uite că s-a întors; de trei săptămâni aproape şi în nişte 
împrejurări cu totul speciale. 

— Păi, este un ticălos! 

— Ca şi cum la noi n-ar putea exista şi un ticălos? rânji 
deodată Liputin, iar ochişorii lui neastâmpăraţi păreau că îl 
pipăie pe Stepan Trofimovici. 

— Ah, Dumnezeule, nu despre asta vorbeam eu... deşi în 
ceea ce priveşte ticăloşii sunt complet de acord cu 
dumneata, mai ales cu dumneata. Şi mai departe, mai 
departe? Ce-ai vrut să spui cu asta? Că doar dumneata 
negreşit ai vrut să spui ceva prin asta! 

— Păi, ce să fie, nişte fleacuri... că adică acest căpitan, 
după toate aparențele, a plecat atunci de la noi nu tocmai 
pentru hârtiuţele false, ci numai pentru a o găsi pe această 
surioară a sa, care se zice că se ascundea de el într-un 
anumit loc; şi uite acum a adus-o şi asta-i tot. Ce v-aţi 
speriat atâta, Stepan Trofimovici? De altfel, şi eu o spun 
luându-mă după pălăvrăgeala lui de beţivan, când e treaz 
nu prea vorbeşte despre asta. E un om foarte irascibil şi, ca 
să zic aşa, un militar cu veleităţi estetice, atâta doar că de 
un prost-gust uluitor. lar surioara asta a lui nu numai că e 
nebună, dar e şi şchioapă. Cică ar fi sedus-o şi dezonorat-o 
cineva, iar pentru asta domnul Lebeadkin, de mult timp 
încoace, anual stoarce de la seducător nişte bănuţi, un fel 
de bir drept compensație pentru jignirea nobilă care i-a fost 
adusă, cel puţin aşa reiese din bâiguielile lui; iar eu aşa 


cred, că nu sunt decât nişte vorbe de beţivan. Se laudă! De 
altfel, treburile astea de obicei costă mai ieftin, în ce 
priveşte însă banii, este absolut adevărat că el are destui; 
acum o săptămână şi jumătate, zece zile, umbla încălţat pe 
picior gol, fără ciorapi, iar acum am văzut cu ochii mei că 
dispune de sute de ruble. Surioara lui are zilnic nişte crize, 
ţipă, iar el „o cheamă la ordine”, folosind cravaşa. Femeia, 
zice, trebuie ţinută la respect. Nu înţeleg cum de se împacă 
cu toate astea Şatov, care locuieşte la etaj. Aleksei Nilâci n-a 
stat alături de ei decât trei zilişoare, îl cunoaşte din 
Petersburg, dar acum s-a mutat în atenansă din cauza 
gălăgiei. 

— E adevărat? se adresă Stepan Trofimovici inginerului. 

— Vorbeşti cam mult, Liputin, murmură acesta mânios. 

— Mereu taine, secrete! De unde reuşiţi să adunaţi atâtea 
taine şi secrete?! strigă Stepan Trofimovici fără a se 
stăpâni. Inginerul se încruntă, roşi, ridică din umeri şi dădu 
să plece. 

— Aleksei Nilâci i-a smuls chiar cravaşa din mână şi 
frângând-o a aruncat-o pe fereastră afară, s-au certat 
groaznic, adăugă Liputin. 

— De ce trăncăâneşti, Liputin, e absurd, ce rost are? se 
întoarse brusc Aleksei Nilâci. 

— Dar de ce să ascundem, din modestie, cele mai 
generoase înclinații ale unui suflet nobil, adică ale sufletului 
dumitale, că despre al meu nu poate fi vorba? 

— Ce stupide sunt toate acestea... şi absolut nelalocul lor... 
Lebeadkin este un prost şi cu totul neserios, iar pentru 
acţiune, chiar inutil, ba... şi dăunător. Ce rost are să 
pălăvrăgeşti atâta? Eu plec. 

— Ce rău îmi pare! strigă Liputin cu un zâmbet senin. 
Altfel v-aş fi distrat, Stepan Trofimovici, cu încă o istorioară. 
Chiar şi venisem cu gândul acesta ca să v-o spun, deşi 
probabil că aţi şi auzit-o. Ei bine, să lăsăm pe altădată, 
Aleksei Nilâci e foarte grăbit... La revedere. Iar cu Varvara 
Petrovna mi s-a întâmplat ceva foarte nostim, m-a amuzat 


teribil; alaltăieri a trimis special să mă cheme; să te 
prăpădeşti de râs, nu altceva. La revedere. 

Aci însă Stepan Trofimovici pur şi simplu se năpusti 
asupră-i ca un apucat: îşi înfipse degetele în umerii lui, îl 
întoarse brutal şi îl împinse înapoi în cameră, silindu-l să se 
aşeze pe scaun. Liputin de data asta părea că-şi pierduse 
cumpătul. 

— Chiar aşa, zău! începu el primul, uitându-se cu fereală 
la Stepan Trofimovici, fără să se mişte de pe scaun. Mă 
pomenesc deodată chemat şi întrebat „confidenţial” cam ce 
părere aş avea eu personal: este sau nu este în toate minţile 
Nikolai Vsevolodovici? Cum să nu te cuprindă mirarea? 

— Ai înnebunit! bâigui Stepan Trofimovici şi deodată păru 
că îşi iese din sărite. Liputin, dumneata ştii prea bine că ai 
venit aici numai şi numai ca să torni o mârşăvie în genul 
dumitale şi... poate că ceva şi mai rău! 

Dintr-odată îmi veni în minte presupunerea lui cum că 
Liputin ştie despre chestiunea noastră nu numai mai mult 
decât noi, dar şi nişte lucruri pe care nu le vom afla 
niciodată. 

— Vai de mine, Stepan Trofimovici! bolborosi Liputin, ca şi 
cum s-ar fi speriat grozav. Cum vă închipuiţi... 

— Ajunge! Dă-i drumul! Te-aş ruga foarte mult, domnule 
Kirillov, să te întorci şi dumneata ca să fii de faţă, te rog! 
Aşezaţi-vă. lar dumneata, Liputin, binevoieşte să ne spui 
totul deschis şi clar... fără nici un fel de ocolişuri şi 
subterfugii! 

— Dacă aş fi ştiut că acest lucru o să vă impresioneze atât 
de mult, nici n-aş fi început. Eu, unul, am crezut că ştiţi 
totul de la Varvara Petrovna! 

— Nimic de acest gen n-ai crezut dumneata! Începe dar, 
începe îţi spun! 

— Vă rog numai să vă aşezaţi şi dumneavoastră; cum aş 
putea să stau pe scaun în timp ce dumneavoastră o să 
umblaţi atât de agitat în faţa mea... Nu se cade. 


Stepan Trofimovici reuşi să se stăpânească şi se lăsă grav 
în fotoliu. Inginerul îşi propti încruntat privirea în pământ. 
Liputin se uita la ei savurând momentul. 

— Păi, cum să încep... m-aţi zăpăcit de tot... 

VI 

— Cu totul pe neaşteptate, acum trei zile, mă pomenesc cu 
trimisul dumneaei: vă pofteşte, adică, să veniţi mâine la ora 
douăsprezece. Vă puteţi închipui? Mi-am lăsat toate 
treburile şi ieri, exact la amiază, mă înfăţişez la dânsa. Sunt 
introdus direct în salon; aştept un minut şi o văd că apare; 
mă pofteşte să iau loc pe scaun, iar dânsa se aşază în faţa 
mea. Stau şi nu-mi vine a crede ochilor; ştiţi doar cum m-a 
tratat întotdeauna! A început direct, fără nici un ocol, după 
maniera ei de totdeauna: „Îţi aduci aminte, zice, că acum 
patru ani Nikolai Vsevolodovici, fiind bolnav, a avut câteva 
manifestări ciudate, încât tot oraşul rămăsese perplex, până 
când totul s-a lămurit. Una dintre aceste fapte te privea 
direct pe dumneata. Nikolai Vsevolodovici ţi-a făcut atunci 
la insistența mea o vizită, după ce s-a însănătoşit. Ştiu de 
asemenea că el şi înainte de asta stătuse în câteva rânduri 
de vorbă cu dumneata. Spune-mi deschis şi sincer, 
dumneata... (aici ea ezită un pic) dumneata cum l-ai găsit 
atunci pe Nikolai Vsevolodovici... cum l-ai considerat în 
general... ce părere ţi-a făcut atunci şi... ce crezi acum? ...”. 

Aci dânsa s-a încurcat de tot, încât a tăcut aproape un 
minut întreg; apoi deodată s-a înroşit. M-am speriat grozav. 
Şi iarăşi a început pe un ton n-aş zice înduioşător, pentru că 
nu i se potriveşte deloc, ci foarte, foarte convingător: 
„Vreau, zice, să mă înţelegi bine, fără putinţa vreunei erori. 
Am trimis acum după dumneata pentru că te consider un 
om perspicace şi inteligent, capabil să faci o observaţie 
exactă (vă închipuiţi ce complimente!), înţelegi desigur şi 
faptul că-ţi vorbeşte o mamă... Nikolai Vsevolodovici a 
trecut în viaţa lui prin anumite situaţii ingrate şi numeroase 
încercări ale sorții. Toate acestea, zice, s-ar putea să se fi 
răsfrânt asupra stării lui de spirit. Bineînţeles, nici nu poate 


fi vorba, zice, de nebunie, aşa ceva este absolut exclus! 
(Cuvinte rostite cu multă fermitate şi mândrie.) Dar e 
posibil să fi intervenit ceva bizar, anormal, o deviere în felul 
lui de a gândi, o înclinaţie de a privi lucrurile într-un mod 
aparte, neobişnuit (sunt exact cuvintele ei şi m-am mirat, 
Stepan Trofimovici, cu câtă precizie ştie Varvara Petrovna 
să înfăţişeze o situaţie. De! O femeie de o inteligenţă 
superioară!) Eu cel puţin, zice, am observat la el o anumită 
stare de nelinişte permanentă şi o tendinţă spre înclinații 
stranii. Dar eu sunt mamă, iar dumneata un om din afară, 
cu alte cuvinte capabil, cu inteligenţa dumitale, să-ţi 
formezi o părere mai obiectivă. Aşadar te implor (exact aşa 
a fost spus: te implor) să-mi spui tot adevărul, fără nici un 
fel de eschivări sau reticenţe. Şi dacă îmi vei promite 
totodată să nu uiţi nicicând că ţi-am vorbit în mod 
confidenţial, vei putea conta din parte-mi în viitor 
întotdeauna pe dorinţa constantă de a-ţi dovedi 
recunoştinţa mea, oricând îmi va sta în putere”. Ei, ce ziceţi 
de asta?! 

— Ceea ce spui... dumneata e atât... e atât de stupefiant... 
bâigui Stepan Trofimovici, încât eu, pur şi simplu, nu te 
cred... 

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie! Gândiţi-vă numai, reluă 
Liputin, ca şi cum nici nu l-ar fi auzit pe Stepan Trofimovici, 
în ce hal de tulburare şi nelinişte a trebuit să se afle dânsa, 
dacă a ajuns să se adreseze cu asemenea întrebare şi de la 
o înălţime ca a ei unui om ca mine, ba coborându-se până la 
a-mi solicita ca totul să rămână secret. Ce poate să însemne 
asta? O fi primit ceva veşti neaşteptate despre Nikolai 
Vsevolodovici? 

— Eu nu cunosc... nici un fel de veşti... de câteva zile nici 
n-am văzut-o, dar... permite-mi să-ţi spun... se bâlbâi 
Stepan Trofimovici, adunându-şi cu greu gândurile, 
permite-mi să-ţi spun, Liputin, că dacă ţi s-o fi încredinţat 
un lucru confidenţial, iar dumneata acum în faţa tuturor... 


— Absolut confidenţial! Să mă trăsnească Dumnezeu, dacă 
eu... Faptul că aici... ce are a face? Doar nu suntem nişte 
străini; să-l luăm, de pildă, chiar şi pe Aleksei Nilâci... 

— Nu împărtăşesc deloc părerea dumitale; fără îndoială 
noi trei, care suntem de faţă, vom păstra secretul, dar de 
dumneata, al patrulea, eu mă tem şi n-am nici o încredere! 

— Dar cum se poate? Păi, eu sunt cel mai interesat, că 
doar mi s-a promis o recunoştinţă veşnică! lar eu tocmai 
voiam în privinţa aceasta să vă atrag atenţia asupra unui 
fapt foarte curios, aş zice mai curând psihologic decât pur şi 
simplu curios. Aseară, sub impresia convorbirii cu Varvara 
Petrovna (vă puteţi închipui desigur ce impresie a făcut 
asupra mea), m-am adresat lui Aleksei Nilăci, luându-l pe 
departe, cu o întrebare discretă: dumneata, i-am zis, l-ai 
cunoscut şi înainte pe Nikolai Vsevolodovici, şi în 
străinătate, şi la Petersburg; ce părere ai despre inteligenţa 
şi capacităţile lui? Şi dumnealui mi-a răspuns foarte laconic, 
după cum are obiceiul, că adică este un om de o inteligenţă 
subtilă şi cu o judecată sănătoasă. Dar n-ai observat cumva 
în decursul anilor, zic, o oarecare deviere de idei sau o 
anumită tendinţă în felul său de a gândi sau oarecare 
semne, ca să spun aşa, de nebunie? Cu alte cuvinte am 
repetat întrebarea Varvarei Petrovna. Şi, închipuiţi-vă, 
Aleksei Nilâci căzu deodată pe gânduri, se încruntă exact ca 
acuma şi zise: „Da, zice, uneori mi s-a părut că are în el 
ceva ciudat”. Notaţi totodată că dacă Aleksei Nilâci a putut 
să rămână cu o impresie de ceva straniu, ce putea să fie în 
realitate? 

— Este adevărat? se întoarse Stepan Trofimovici către 
Alexei Nilâci. 

— N-aş fi vrut să vorbesc despre asta, răspunse Aleksei 
Nilâci, ridicând deodată capul cu ochii scânteietori. Eu aş 
vrea să-ţi contest dreptul, Liputin. N-ai nici un drept în 
cazul de faţă să te referi la mine. Nicicând nu ţi-am spus 
părerea mea personală. Deşi l-am cunoscut la Petersburg, 
dar e prea mult de atunci, şi cu toate că l-am întâlnit recent, 


de fapt îl cunosc prea puţin pe Nikolai Stavroghin. Te rog să 
mă excluzi din cauză şi apoi... toate acestea aduc foarte 
mult a clevetire. 

Liputin îşi desfăcu braţele asemeni unui inocent ultragiat. 

— Clevetitor! Poate chiar spion? Îţi vine uşor, Aleksei 
Nilâci, să mă critici, excluzându-te complet din cauză. Dar 
n-ai să mă crezi, Stepan Trofimovici, că până şi Lebeadkin - 
un om pare-se cum nu se poate mai prost... încât ţi se face 
şi ruşine să spui cât de prost este; cunoaştem cu toţii 
comparaţia rusească, care indică gradul maxim în această 
privinţă - ei bine, până şi el se consideră jignit de Nikolai 
Vsevolodovici, cu toate că îl admiră pentru ascuţimea lui de 
spirit. „Sunt uimit, zice, de acest om: de acest şarpe foarte 
subtil” (propriile lui cuvinte). lar eu (tot sub influenţa 
convorbirii de ieri şi după ce am stat de vorbă şi cu Aleksei 
Nilâci) îi zic: cum crezi, căpitane, ce părere ai dumneata: 
este scrântit sau nu şarpele dumitale foarte subtil? Ei bine, 
n-o să mă credeţi, dar parcă l-aş fi ars pe neaşteptate pe la 
spate cu biciul; pur şi simplu a sărit în sus: „Da, zice... da, 
zice, numai că faptul acesta nu poate să influenţeze...”; ce 
anume să influenţeze, n-a mai spus-o; şi imediat după aceea 
s-a îngândurat atât de amarnic, atâta s-a îngândurat, încât 
şi beţia i-a zburat din cap. Şedeam împreună în cârciuma 
lui Filippov. Şi abia peste o jumătate de oră mă pomenesc că 
izbeşte deodată cu pumnul în masă: „Da, zice, poate să fie şi 
scrântit, numai că faptul acesta nu poate influenţa...” şi iar 
n-a mai spus ce nu poate influenţa. Bineînţeles, eu vă 
relatez acum doar un rezumat al conversaţiei, dar ideea în 
sine este clară; pe oricine ai întreba, toţi ajung să creadă la 
fel, deşi poate că înainte nimănui nici nu-i trecuse prin cap 
acest gând: „Da, zic ei, e nebun; e foarte deştept, dar poate 
că e şi nebun”. 

Stepan Trofimovici părea că meditează adânc. 

— Şi cine l-a pus la curent pe Lebeadkin? 

— În privinţa aceasta binevoiţi să-l întrebaţi pe Alexei 
Nilâci, care chiar acum m-a făcut aici în faţa dumneavoastră 


spion. Eu sunt spion, nu ştiu nimic, iar Aleksei Nilăci ştie 
toate dedesubturile şi tace. 

— Eu nu ştiu nimic sau nu ştiu mare lucru, răspunse cu 
aceeaşi enervare inginerul. Dumneata îi dai lui Lebeadkin 
să bea, ca după ce l-ai îmbătat să afli. Şi pe mine dumneata 
m-ai adus aici ca să afli nu ştiu ce, ca să mă faci să vorbesc. 
Prin urmare, eşti un spion! 

— Nu l-am îmbătat încă, de altfel nici nu merită el o 
asemenea cheltuială, cu toate tainele lui, care nu reprezintă 
pentru mine nici atâtica interes, nu ştiu dacă şi pentru 
dumneavoastră. Dimpotrivă, el face risipă de bani, deşi 
acum douăsprezece zile venise la mine să-mi ceară 
cincisprezece copeici; el îmi dă mie să beau şampanie şi nu 
eu lui. Dar staţi că mi-aţi sugerat o idee, pentru că dacă va 
fi nevoie, va trebui să-l îmbăt şi anume ca să aflu şi poate că 
într-adevăr reuşesc să aflu... micile voastre secrete, se oţări 
cu răutate Liputin. 

Stepan Trofimovici se uita nedumerit la cei doi puşi pe 
ceartă. Amândoi se divulgau reciproc şi fără menajamente. 
M-am gândit atunci că Liputin l-a adus pe acest Aleksei 
Nilâci tocmai cu scopul de a-l atrage într-o discuţie, 
necesară lui, printr-o a treia persoană, maniera lui 
preferată. 

— Aleksei Nilâci îl cunoaşte prea bine pe Nikolai 
Vsevolodovici, continuă el enervat, dar nu vrea să 
vorbească. Iar la întrebarea dumneavoastră despre 
căpitanul Lebeadkin, pot să vă spun că el l-a cunoscut 
înaintea noastră, la Petersburg, cu vreo cinci sau şase ani în 
urmă, în acea perioadă obscură, dacă se poate spune astfel, 
din viaţa lui Nikolai Vsevolodovici, când el nici nu intenţiona 
să ne fericească cu prezenţa lui aici. E de presupus că pe 
atunci prinţul nostru îşi alesese la Petersburg un anturaj de 
cunoscuţi destul de bizar. Cam în acelaşi timp a făcut 
cunoştinţă şi cu Aleksei Nilâci, se pare. 

— la seama, Liputin, te previn că Nikolai Vsevolodovici 
intenţionează să vină curând pe aici şi că el nu e omul care 


să se lase călcat pe bătătură. 

— Păi, ce poate să aibă cu mine? Eu sunt primul care 
strigă în gura mare că este un om de o inteligenţă subtilă şi 
rafinată, şi pe Varvara Petrovna ieri în acelaşi sens am 
reuşit s-o liniştesc, „Însă, zic, în ce priveşte firea, 
temperamentul lui, n-aş putea să garantez”. La fel şi 
Lebeadkin spunea ieri: „Din cauza firii lui, zice, am avut de 
suferit”. Ehe, Stepan Trofimovici, vă vine uşor să strigaţi că 
mă tot ţin de clevetiri şi de intrigi şi, notaţi-vă bine, toate 
acestea mi le spuneţi după ce m-aţi tras de limbă şi cu ce 
curiozitate încă. Însă Varvara Petrovna a pus ieri punctul pe 
i: „Dumneata, zice, erai personal interesat în acest caz, de 
aceea mă adresez dumitale”. Păi, sigur! Despre ce fel de 
scopuri ascunse mai poate fi vorba, când a trebuit să înghit 
din partea Excelenței sale o jignire personală în public! Nu 
vi se pare că am motive suficiente să mă interesez şi nu 
numai de dragul bârfei? Astăzi îţi strânge mâna, iar a doua 
zi te miri de ce şi cum, pentru ospitalitatea ta, te pălmuieşte 
în faţa întregii societăţi onorabile, numai fiindcă aşa i-a 
plăcut dumnealui. Din prea mare huzur o face! lar 
principalul la oameni ca el e femeia: ăştia sunt fluturi de 
noapte şi cocoşei voinicoşi! Coconagşi cu aripioare, în chip de 
antici amoraşi, crăişori r la Peciorin, mâncători de inimi! Vă 
vine uşor să vorbiţi, Stepan Trofimovici, holtei inveterat, să 
mă faceţi bârfitor din cauza Excelenței sale. Dar ia să fiţi 
căsătorit, pentru că şi astăzi sunteţi un om chipeş, şi să vă 
luaţi o tânără frumuşică! Parcă vă văd atunci cum încuiaţi 
uşile şi vă baricadaţi toată casa de teama prinţului nostru! 
Ce să mai vorbim de altceva, uite aceeaşi mademoiselle 
Lebeadkina, bătută acum cu cnutul. De n-ar fi ea nebună şi 
şchioapă, apoi zău c-aş crede că tocmai ea este victima 
pasiunilor fantelui nostru şi de aceea a avut de suferit 
căpitanul Lebeadkin, „jignit în demnitatea sa familială”, 
cum se exprimă el. Atâta doar că nu prea corespunde 
gustului rafinat al Excelenței sale, deşi, oho, nici asta n-ar fi 
pentru el o piedică. Orice fruct e bun câteodată, numai să-i 


pice în mână într-o anume dispoziţie... lată, dumneata 
vorbeşti de bârfă, păi, numai eu sunt acela care bate toba 
când se ştie că urlă tot oraşul, iar eu nu fac altceva decât să 
ascult şi să dau din cap, zicând ca ei şi ţinând hangul: acest 
lucru, după câte ştiu eu, nu este interzis. 

— Urlă tot oraşul, adică despre ce? 

— Adică vreau să spun că ţipă căpitanul Lebeadkin, beat 
fiind, prin tot oraşul; păi, nu e ca şi cum piaţa întreagă ar 
ţipa? Ce vină am eu? Îmi arăt interesul numai printre 
prieteni, pentru că mă consider aici totuşi ca între prieteni, 
ne cuprinse el într-o privire plină de candoare. Iată un caz, 
de pildă: Excelenţa sa ar fi expediat încă din Elveţia printr-o 
domnişoară foarte, foarte onorabilă şi, ca să zic aşa, orfană 
modestă, pe care am onoarea s-o cunosc, trei sute de ruble 
pentru a-i fi transmise căpitanului Lebeadkin. lar 
Lebeadkin, ceva mai târziu, a primit o ştire dintre cele mai 
exacte, nu spun de la cine, dar tot de la o persoană foarte, 
foarte onorabilă, şi deci o ştire absolut exactă, că i s-au 
trimis o mie de ruble şi nu trei sute! ... Aşadar, s-a revoltat 
Lebeadkin, domnişoara respectivă m-a frustrat de şapte 
sute de ruble şi nu este exclus să reclame aceşti bani pe 
cale poliţienească, aşa cel puţin ameninţă el şi ţipă în gura 
mare prin tot oraşul... 

— E o ticăloşie, ceea ce faci dumneata e o ticăloşie, sări 
deodată inginerul. 

— Păi, chiar dumneata eşti acea persoană foarte 
onorabilă, care i-a confirmat lui Lebeadkin, din partea lui 
Nikolai Vsevolodovici, că i s-au trimis o mie de ruble şi nu 
trei sute. Şi mi-a spus-o însuşi căpitanul Lebeadkin, fiind 
beat. 

— E... e o confuzie groaznică. O fi greşit careva... E 
absurd, şi din partea dumitale e o ticăloşie! ... 

— Păi, şi eu aş vrea să cred că este absurd şi ascult cu 
mare mâhnire, pentru că, orice s-ar spune, e amestecată 
aici o domnişoară foarte onorabilă, în primul rând cu aceste 
şapte sute de ruble şi în al doilea prin vădite raporturi de 


intimitate cu Nikolai Vsevolodovici. Dar ce-l costă pe 
Excelenţa sa că-şi bate joc de o fată sau de nevasta altuia, 
cum a procedat în cazul meu? Dă peste un om plin de 
generozitate şi îl pune să acopere cu numele său cinstit 
păcatele altuia. N-am păţit şi eu la fel? Că doar despre mine 
vorbesc... 

— Fereşte-te, Liputin! se săltă în fotoliu Stepan Trofimovici 
şi păli. 

— Să nu-l credeţi, să nu-l credeţi! Careva s-a înşelat, iar 
Lebeadkin e un beţiv... strigă inginerul emoţionat la culme. 
Totul se va lămuri, iar eu nu mai pot... şi consider că eo 
josnicie... şi destul, destul! 

Părăsi în fugă încăperea. 

— Dar ce faci? Vin şi eu cu dumneata! se agită Liputin, 
sărind din locul său şi alergând după Aleksei Nilâci. 

VII. 

Stepan Trofimovici rămase un minut pierdut pe gânduri: 
mă privi nu ştiu cum fără să se uite la mine, îşi luă pălăria, 
bastonul şi ieşi încet din cameră. Îl urmai ca adineauri. 
leşind pe poartă, el observă că-l însoțesc şi îmi spuse: 

— Da, ai putea fi martorul... de l'accident. Vous 
m'accompagnerez, n'est-ce pas? 

— Stepan Trofimovici, nu cumva vrei să te duci acolo? 
Gândeşte-te ce-ar putea să se întâmple! 

Cu un zâmbet pierdut şi jalnic, un zâmbet de ruşine, de 
exasperare, şi în acelaşi timp de ciudat extaz, el îmi şopti 
oprindu-se pentru o clipă: 

— N-o să mă căsătoresc ca să acopăr „păcatele altuia”! 

Atâta am aşteptat. În sfârşit acest cuvânt tainic fusese 
rostit. După o săptămână întreagă de fereală şi echivocuri, 
el îmi revela gândirea sa secretă. Pur şi simplu mi-am ieşit 
din fire: 

— Cum e cu putinţă să admiţi chiar şi posibilitatea unui 
gând atât de murdar... atât de meschin, dumneata, Stepan 
Verhovenski, cu inteligenţa dumitale rafinată, cu inima 


dumitale generoasă şi... înainte chiar de a fi intervenit 
Liputin! 

Îmi repezi o privire scurtă şi, fără a răspunde, porni pe 
drumul său. N-am vrut să-l las singur. Voiam să atest toate 
astea, în versiunea mea, în faţa Varvarei Petrovna. L-aş fi 
iertat, dacă i-ar fi dat crezare numai lui Liputin, din cauza 
moliciunii sale de caracter, acum însă era limpede că el 
ajunsese la asemenea gânduri înainte de a-l fi auzit pe 
Liputin, iar Liputin nu făcuse altceva decât să-i confirme 
bănuielile şi să toarne gaz pe foc. Nu ezitase o clipă să 
suspecteze o fată chiar din prima zi, fără să aibă măcar un 
temei oarecare, fie chiar şi de natura impulsurilor lui 
Liputin. Procedeul despotic al Varvarei Petrovna şi-l explica 
numai prin dorinţa ei disperată de a acoperi păcatele 
aristocratice ale nepreţuitului ei Nicolas printr-o căsătorie 
cu un om onorabil! Tare aş fi vrut în acel moment să-şi 
primească pedeapsa meritată pentru aceasta. 

— O! Dieu qui est şi grand et şi bon! O, cine mă va linişti! 
strigă el făcând încă vreo sută de paşi şi oprindu-se brusc. 

— Să ne întoarcem îndată înapoi şi vă explic eu tot! strigai 
tare, întorcându-l cu faţa spre casă. 

— El este! Stepan Trofimovici, dumneata eşti? Dumneata? 
se auzi lângă noi un glas sonor, tânăr şi melodios. 

Fără să fi observat cum, în faţa noastră răsări deodată o 
călăreaţă, Lizaveta Nikolaevna, cu însoţitorul ei nelipsit. Îşi 
opri calul. 

— Dar vino, vino mai repede! îl chemă ea cu voce 
cântătoare şi veselă. De doisprezece ani nu te-am văzut şi 
totuşi te-am recunoscut... se poate să nu mă recunoşti? 

Stepan Trofimovici îi apucă mâna întinsă şi o sărută cu 
adoraţie. O privea ca într-o rugă nesfârşită, nefiind în stare 
să pronunţe nici un cuvânt. 

— M-a recunoscut şi e bucuros! Mavriki Nikolaevici, el 
este extaziat că mă vede! Dar de ce n-ai venit de atâta timp, 
două săptămâni încheiate? Tanti a vrut să mă facă să cred 
că dumneata eşti bolnav şi că nu poţi fi deranjat; dar eu 


eram convinsă că tanti nu spune adevărul. Am bătut din 
picior, am tunat şi împotriva dumitale, dar voiam neapărat, 
neapărat ca dumneata să faci primul pas şi de aceea n-am 
trimis să te cheme. Dumnezeule, dar nu s-a schimbat deloc! 
Îl cerceta cu ochi scânteietori, aplecându-se pe şa. E chiar 
ridicol cum nu s-a schimbat deloc! Ba nu, greşesc, i-au 
apărut nişte riduri, multe riduri în colţul ochilor şi pe obraji, 
şi fire de păr cărunt, însă ochii sunt aceiaşi! Dar eu m-am 
schimbat mult? M-am schimbat? De ce taci mereu şi nu spui 
NIMIC? 

Îmi răsări în minte în acea clipă ceea ce auzisem 
povestindu-se, cum că era aproape să se îmbolnăvească 
atunci când a fost dusă la Petersburg la vârsta de 
unsprezece ani şi că mereu plângea şi întreba de Stepan 
Trofimovici. 

— Dumneata... eu... bâiguia el acum cu vocea sugrumată 
de bucurie, chiar cu o clipă înainte strigasem: „Cine mă va 
linişti!” şi a răsunat vocea dumitale... Socot că a intervenit o 
minune et je commence 7 croire. 

— En Dieu? En Dieu, qui est lf-haut et qui est şi grand et şi 
bon? Vezi, toate prelegerile dumitale le ţin minte pe de rost. 
Mavriki Nikolaevici, de-ai şti ce putere de credinţă îmi 
insufla el en Dieu, qui est şi grand et şi bon! Dar îţi aduci 
aminte despre povestirea cum a descoperit Columb 
America, cum au strigat cu toţii: „Pământ, pământ!”? 
Dădaca Aliona Frolovna spune că după aceea eu toată 
noaptea am aiurat şi am strigat prin vis: „Pământ, 
pământ!”. Îţi mai aduci aminte cum mi-ai povestit istoria 
prinţului Hamlet? Dar cum mi-ai descris felul în care sunt 
transportaţi bieţii emigranţi din Europa în America? Şi nu 
era adevărat, am aflat eu pe urmă cum erau transportaţi; 
dar ce frumoasă mi se părea atunci această minciună, 
Mavriki Nikolaevici, aproape mai frumoasă decât orice 
adevăr! De ce te uiţi aşa la Mavriki Nikolaevici? Este omul 
cel mai bun şi cel mai devotat din lumea întreagă, şi 
dumneata trebuie neapărat să-l îndrăgeşti, ca pe mine! Il 


fait tout ce que je veux. Dar, dragul meu Stepan Trofimovici, 
înseamnă că eşti iarăşi nefericit, dacă în plină stradă ai 
putut striga cine te va linişti? Eşti nefericit, nu-i aşa? Nu-i 
aşa? 

— Acum sunt fericit... 

— 'Te nedreptăţeşte tanti? continuă ea fără să asculte. 
Aceeaşi tanti rea, nedreaptă şi veşnic nepreţuită pentru 
noi! Dar îţi mai aduci aminte cum te aruncai în braţele mele 
în parc şi eu te consolam şi plângeam; nu trebuie să te temi 
de Mavriki Nikolaevici; el ştie totul, totul despre dumneata, 
de mult, şi ai putea să plângi pe umărul lui cât ai vrea, şi el 
va sta cât va trebui! ... Ridică-ţi puţin pălăria, dă-o jos de tot 
pentru o clipă, întinde capul, saltă-te în vârful picioarelor ca 
să te sărut pe frunte, ca atunci la despărţire, când ne-am 
luat rămas-bun pentru ultima dată. Vezi, domnişoara aceea 
ne priveşte şi ne admiră de la fereastră... Ei hai, mai 
aproape, mai aproape. Dumnezeule, cum a încărunţit! 

Şi, aplecându-se mai mult pe şa, ea îl sărută pe frunte. 

— Ei, acum să mergem la dumneata acasă! Ştiu unde 
locuieşti. Îndată, peste o clipă, voi veni la dumneata. Eu 
prima am să-i fac încăpăţânatului meu vizita, iar după aceea 
o să te aduc cu forţa pentru toată ziua la noi. Mergi, aşadar, 
şi pregăteşte-te să mă întâmpini. 

Şi fata porni în goana calului însoţită de cavalerul ei. Ne- 
am întors. Stepan Trofimovici se aşeză pe divan şi izbucni în 
plâns. 

— Dieu! Dieu, exclamă el, enfin une minute de bonheur! 
Nu trecură nici zece minute şi ea apăru, după cum 
făgăduise, însoţită de Mavriki Nikolaevici al ei. 

— Vous et le bonheur, vous arrivez en meme temps! se 
ridică el s-o întâmpine. 

— Poftim un buchet; l-am luat de la madame Chevalier, are 
flori toată iarna pentru domnişoarele care îşi serbează 
onomastica. Ţi-l prezint şi pe Mavriki Nikolaevici, faceţi 
cunoştinţă. Am vrut să aduc în loc de buchet o plăcintă, dar 


Mavriki Nikolaevici m-a asigurat că n-ar fi în spiritul 
obiceiurilor ruseşti. 

Acest Mavriki Nikolaevici era un căpitan de artilerie, de 
vreo treizeci şi trei de ani, un domn înalt, frumos, cu o 
ţinută de o corectitudine ireproşabilă; cu o faţă 
impunătoare şi la prima vedere chiar severă, cu toată 
bunătatea lui uimitoare, de o mare delicateţe şi de care 
oricine rămânea convins chiar din primele clipe de 
cunoştinţă. De altfel, era cam taciturn, părea foarte calm şi 
nu căuta să lege prietenie cu orice preţ. Mulţi pe urmă au 
susţinut la noi că era cam mărginit, dar nu prea aveau 
dreptate. 

Nu voi încerca să descriu frumuseţea Lizavetei 
Nikolaevna. Tot oraşul vuia despre frumuseţea ei, deşi 
unele dintre doamnele şi domnişoarele noastre se arătară 
indignate, nefiind de acord cu această apreciere. Erau 
printre ele şi persoane care începuseră chiar s-o urască pe 
Lizaveta Nikolaevna, în primul rând pentru mândria ei: 
Drozdovii aproape că nici nu începuseră să facă seria 
vizitelor de rigoare, şi asta fusese considerată drept jignire, 
deşi de vină era starea bolnăvicioasă în care se afla într- 
adevăr Praskovia Ivanovna. În al doilea rând, o urau pentru 
faptul că era ruda soţiei guvernatorului; în al treilea rând, 
pentru că zilnic se plimba călare. În oraşul nostru până 
astăzi n-au existat amazoane; era firesc deci ca apariţia 
Lizavetei Nikolaevna, călare, mai ales după ce nici nu 
făcuse vizitele aşteptate, să fie considerată o sfidare a 
societăţii. De altfel, toată lumea aflase deja că plimbările 
călare îi fuseseră prescrise de medic, ceea ce oferea un 
prilej bine-venit să se discute cu destul venin despre 
constituţia ei bolnăvicioasă. Şi într-adevăr era bolnavă. 
Ceea ce se observa la ea de la prima vedere era o stare 
necontenită de surescitare nervoasă, maladivă. Vai! 
sărmana suferea mult şi explicaţia se găsi abia ulterior. 
Acum, amintindu-mi trecutul, n-aş mai putea susţine că era 
o frumuseţe deosebită, cum mi se păruse atunci. E posibil 


chiar să nu fi fost deloc frumoasă. Înaltă, subţirică, dar 
zveltă şi puternică, ea surprindea chiar prin 
neregularitatea trăsăturilor feţei. Avea ochii dispuşi oblic, 
ca la calmuci; era palidă, cu pomeţi destul de pronunţaţi, 
brună şi slabă la faţă, şi totuşi chipul acesta avea ceva care 
atrăgea şi subjuga! O forţă neînţeleasă se făcea simțită în 
privirea scânteietoare a ochilor ei negri; văzând-o, îţi 
apărea „ca o învingătoare făcută anume pentru a învinge”. 
Părea mândră, ba uneori chiar arogantă; nu ştiu dacă 
reuşea vreodată să fie bună; dar ştiu foarte bine că voia şi 
se forţa să fie cât de cât bună. În firea ei sălăşluiau desigur 
multe năzuinţe frumoase şi puternice înclinații spre acţiuni 
generoase; dar totul în firea ei părea că-şi caută mereu un 
echilibru pe care nu şi-l găsea, totul era ca într-un haos, ca 
într-o agitaţie, într-un zbucium. Nu este exclus că îşi 
impunea rigori excesive faţă de ea însăşi şi nu găsea 
niciodată destulă forţă ca să-şi satisfacă aceste exigenţe. 

Se aşeză pe divan şi îşi plimbă privirea prin cameră. 

— De ce oare în asemenea clipe mă cuprinde tristeţea? 
Lămureşte-mă dumneata, care eşti un savant. Toată viaţa 
mea m-am gândit ce fericită şi bucuroasă o să fiu când am 
să te revăd şi când îmi voi aduce aminte de toate şi uite că 
acum parcă nici n-aş fi bucuroasă, deşi te iubesc... O, 
Doamne, are portretul meu atârnat pe perete! Dă-mi-l să-l 
văd; da, mi-aduc aminte; mi-aduc aminte! 

Un excelent portret în miniatură, pictat în acuarelă, al 
Lizei la vârsta de doisprezece ani îi fusese trimis lui Stepan 
Trofimovici de către Drozdovi din Petersburg, cu vreo nouă 
ani în urmă. De atunci atârna permanent pe unul dintre 
pereţii camerei lui. 

— Eram eu într-adevăr un copil atât de drăguţ? E chiar 
chipul meu? 

Ea se ridică cu portretul în mână şi se privi în oglindă. 

— la-l mai repede, strigă ea restituindu-i portretul, nu-l 
mai atârna acum; după ce voi pleca; nu vreau să-l privesc. 
Ea îşi reluă locul pe divan. O viaţă s-a scurs, a început alta, 


apoi astălaltă s-a scurs, a început a treia şi aşa fără sfârşit. 
Toate capetele parcă sunt tăiate cu foarfecele, vezi ce 
lucruri învechite îţi spun, şi totuşi cât adevăr conţin ele! 

Surâzând, ea se uită la mine; de câteva ori mă privise până 
atunci, dar Stepan Trofimovici, din cauza emoţiei, uitase că 
îmi promisese să mă prezinte. 

— Dar de ce portretul meu atârnă la dumneata sub nişte 
pumnale? Şi de ce ţii atâtea pumnale şi săbii? 

Într-adevăr, pe acel perete avea, nu ştiu de ce, două 
iatagane încrucişate, iar deasupra o veritabilă sabie de 
cerchez. Punând această întrebare ea mă privi drept în 
faţă, încât mă simţii ispitit să-i răspund eu, dar mă reţinui. 
Stepan Trofimovici se dumiri în sfârşit să mă prezinte. 

— Am auzit, am auzit, zise ea, şi sunt încântată. Maman a 
auzit şi ea multe despre dumneata. Faceţi cunoştinţă cu 
Mavriki Nikolaevici. E un om admirabil. Mi-am şi făcut 
despre dumneata o idee cam caraghioasă: eşti confidentul 
lui Stepan Trofimovici, nu-i aşa? 

Roşii. 

— O, iartă-mă, te rog, cuvântul nu e deloc potrivit; nu-i 
nicidecum caraghios, ci aşa... (ea roşi şi se simţi încurcată). 
De altfel, de ce să-mi fie ruşine de vreme ce eşti un om 
admirabil? Mavriki Nikolaevici, e timpul să plecăm! Stepan 
Trofimovici, peste o jumătate de oră să fii negreşit la noi. 
Doamne, câte avem de vorbit! Acum voi fi eu confidenta 
dumitale şi vom sta de vorbă despre toate, înţelegi? 

Stepan Trofimovici tresări speriat. 

— O, Mavriki Nikolaevici ştie tot, să nu-ţi fie jenă de el! 

— Dar ce anume ştie? 

— Ce-i cu dumneata? strigă ea uimită. A, vezi! E deci 
adevărat că ele fac din asta ceva secret. N-am vrut să cred. 
Şi pe Daşa o ascund. Adineauri, tanti nu m-a lăsat să mă 
duc la Daşa, spunând că o doare capul. 

— Dar... cum de-ai aflat? 

— O, Doamne, aşa cum a aflat toată lumea. Mare lucru! 

— Chiar toată lumea? ... 


— Bineînţeles! E adevărat, mama a ştiut mai întâi de la 
Aliona Frolovna, dădaca mea; iar dădaca auzise de la 
Nastasia, care a venit în fugă să ne spună. I-ai vorbit 
probabil Nastasiei? Ea susţine că i-ai spus chiar dumneata. 

— Eu... într-adevăr i-am spus o dată... bâigui Stepan 
Trofimovici, roşindu-se până în vârful urechilor, dar... aşa 
prin aluzii... j'Etais şi nerveux et malade et puis... 

Ea izbucni în hohote. 

— Şi întâmplându-se să-ţi lipsească în acel moment un 
confident, s-a nimerit să apară Nastasia, ce vrei mai mult! 
Nastasia are o puzderie de cumetre prin oraş! Dar nu te 
mai necăji atâta; lasă-i să ştie, chiar e mai bine aşa. Vino 
aşadar cât mai repede, noi luăm masa devreme... Da, era 
cât pe-aci să uit, şi se aşeză iar. Ce vreau să te întreb, ce 
reprezintă acest Şatov? 

— Şatov? E fratele Dariei Pavlovna... 

— Ştiu că-i este frate, vai ce om eşti! îl întrerupse ea cu 
nerăbdare. Vreau să ştiu ce fel de ome! 

— C'est un pense-creux d'ici. C'est le meilleur et le plus 
irascible homme du monde... 

— Am auzit şi eu că e nu ştiu cum, cam ciudat. De altfel, nu 
despre asta e vorba. Mi s-a spus că ştie trei limbi, cunoaşte 
şi engleza, şi se pricepe la lucrări literare. În cazul acesta, 
aş avea pentru el destul de lucru; am nevoie de un 
colaborator, şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. Cum 
crezi, va accepta să-i dau nişte lucrări sau nu? Mi-a fost 
recomandat... 

— O, desigur, et vous ferez un bienfait... 

— Nu ca să fac bienfait, am nevoie chiar eu de un ajutor. 

— Îl cunosc destul de bine pe Şatov, intervenii eu, şi dacă 
mă împuterniciţi să-i transmit, chiar în clipa aceasta m-aş 
duce la el. 

— Transmite-i să vină la mine mâine la ora douăsprezece. 
Admirabil! Mulţumesc. Mavriki Nikolaevici, eşti gata? 

Şi plecară. Eu, bineînţeles, mă pregătii să alerg îndată la 
Şatov. 


— Mon ami! mă ajunse din urmă în pridvor Stepan 
Trofimovici. Să vii negreşit la mine pe la ora zece sau 
unsprezece, când mă întorc. Mă simt atât de vinovat faţă de 
dumneata şi... faţă de toţi, faţă de toţi. 

VIII. 

Pe Şatov nu-l găsii acasă; mai trecui pe la el peste vreo 
două ore, tot nu venise. În sfârşit, pe la ora opt revenii, 
crezând că o să-l găsesc sau, dacă nu, să-i las un bileţel; nu 
era acasă. Locuinţa lui era încuiată; ştiam că stă singur şi că 
nu are pe nimeni în serviciul său. Mă gândii atunci să cobor, 
la căpitanul Lebeadkin, ca să-l întreb despre Şatov; dar şi 
aici găsii uşa încuiată, nici ţipenie de om şi nici vreo lumină 
la fereastră, ca şi cum casa era pustie. Trecui cuprins de 
curiozitate prin faţa uşii lui Lebeadkin, sub influenţa celor 
auzite mai deunăzi. În cele din urmă mă hotărâi să trec 
mâine, mai devreme. De altfel, nici nu puneam mare 
nădejde pe bileţel; Şatov putea să nu-l ia în considerare, 
îndărătnic şi sfios cum era. Blestemându-mi acest insucces 
şi dând să ies pe poartă, îl întâlnii pe neaşteptate pe domnul 
Kirillov; se întorcea acasă şi el cel dintâi mă recunoscu. 
Întrucât el primul deschise vorba, îi povestii în câteva 
cuvinte că aş fi vrut să-i las lui Şatov un bileţel. 

— Vino cu mine, zise el. Aranjez eu totul. 

Îmi adusei aminte că, după spusele lui Liputin, el ocupase 
în dimineaţa aceea atenansa de lemn din curte. În acest 
pavilion, prea încăpător pentru un singur om, stătea şi o 
bătrână surdă, care se îngrijea de locuinţă. Proprietarul 
ţinea o cârciumă într-o clădire nouă situată pe o altă stradă, 
iar bătrâna, se pare o rudă a lui, rămăsese să supravegheze 
casa cea veche. Camerele din pavilion păreau destul de 
curate, dar tapetele erau vechi şi murdare. Încăperea în 
care intrarăm era mobilată cu nişte vechituri de toate 
felurile, adunate la întâmplare: două măsuţe pentru jocul 
de cărţi, o comodă de frasin, o masă imensă de brad luată 
cine ştie din ce izbă sau bucătărie, nişte scaune şi o 
canapea cu spetezele în gratii şi cu perne tari de piele; într- 


un colţ se afla o icoană, în faţa căreia bătrâna aprinsese o 
candelă, iar pe pereţi atârnau două portrete mari în ulei, 
întunecate de vreme: unul al decedatului împărat Nikolai 
Pavlovici, făcut, judecând după cum arăta, încă din deceniul 
al treilea al veacului; altul, al unui arhiereu. 

Domnul Kirillov aprinse o lumânare şi scoase din valiza sa 
aflată într-un colţ, cu lucrurile încă nedesfăcute, un plic, un 
bastonaş de ceară şi un sigiliu personal de cristal. 

— Introdu bileţelul dumitale în acest plic, lipeşte-l şi scrie 
numele adresantului. 

Încercai să obiectez că nu e nevoie, dar la insistența lui 
procedai cum îmi spuse. După ce scrisei adresa, pusei mâna 
pe şapcă. 

— Aş fi vrut să-ţi ofer un ceai, zise el. Mi-am cumpărat din 
oraş ceai. Nu doreşti? 

Nu-l refuzai. Curând bătrâna aduse ceaiul, adică un imens 
ceainic plin cu apă clocotită, un ceainic mic cu multă esenţă 
de ceai, două căni mari de lut, cu ornamente destul de 
rudimentare, un colac şi o farfurie adâncă, mare, plină de 
zahăr căpăţână fărâmat în bucăţi. 

— Îmi place ceaiul. Noaptea. Mult, zise el. Mă plimb prin 
cameră şi beau ceai; până-n zori. În străinătate, noaptea, n- 
ai cum să bei ceai. 

— 'Te culci spre ziuă? 

— Întotdeauna; şi de mult; mănânc foarte puţin; mă ţin 
mai mult cu ceai. Liputin este şiret, dar nerăbdător. 

Mă miră faptul că era dispus să stea de vorbă; hotărâi să 
profit de acest moment. 

— Adineauri s-au produs nişte încurcături neplăcute, zisei 
eu. El se încruntă. 

— E o prostie; nişte fleacuri. De altfel, toate nu sunt decât 
nişte fleacuri, deoarece Lebeadkin e mereu beat. Nu i-am 
spus lui Liputin aşa ceva, ci doar i-am explicat că este o 
prostie; pentru că acela e denaturat. Liputin are multă 
fantezie şi pe temeiul acestor prostii a construit un edificiu 
întreg. Ieri încă l-am crezut pe Liputin. 


— Iar astăzi pe mine? râsei eu. 

— Păi, dumneata cunoşti acum totul. Liputin ori este prea 
slab, ori e nerăbdător, ori e primejdios, ori... invidios. 
Ultimul cuvânt mă surprinse. 

— De altfel, ai înşirat atâtea calificative, încât este exclus 
să nu i se potrivească vreunul. 

— Dacă nu chiar toate la un loc. 

— "Tot ce se poate. Liputin e un adevărat haos! E adevărat 
că adineauri a minţit zicând că intenţionezi să scrii o 
lucrare? 

— Da” de ce să fi minţit? se încruntă el iar, lăsând privirea 
în pământ. 

Îmi cerui scuze, căutând să-l asigur că nu vreau să-l trag 
de limbă. El roşi. 

— A spus adevărul; scriu. Dar nu are nici o importanţă. 
Tăcurăm timp de un minut; şi deodată, pe faţa lui apăru 
acelaşi zâmbet de odinioară, un zâmbet de copil. 

— Cât despre capete, el singur a născocit chestia asta 
inspirându-se dintr-o carte, chiar el mi-a spus-o; şi înţelege 
prost ce i se spune; eu nu urmăresc decât să aflu cauza 
pentru care oamenii nu se hotărăsc să se sinucidă; atâta 
tot. Dar nici asta n-are importanţă. 

— Cum nu se hotărăsc? Nu sunt destule sinucideri? 

— Prea puţine. 

— Găseşti într-adevăr? 

El nu-mi răspunse, se sculă şi începu să se plimbe 
îngândurat prin cameră. 

— Ce-i reţine pe oameni, după părerea dumitale, să se 
sinucidă? îl întrebai eu. 

Mă privi distrat, căutând parcă să-şi aducă aminte despre 
ce vorbiserăm. 

— Eu... Încă nu ştiu prea bine... Două prejudecăţi îi rețin, 
două lucruri; numai două; unul mic şi neînsemnat, celălalt 
foarte important. Dar şi cel mic este totodată foarte mare. 

— Care să fie acel lucru mic? 

— Durerea. 


— Durerea? Să fie chiar aşa de important... În cazul de 
faţă? 

— O importanţă de prim ordin. Există două categorii: unii 
se sinucid fie din pricina unei mari depresiuni, fie dintr-o 
pornire furioasă, fie că sunt nebuni, fie cine să-i mai 
înţeleagă de ce... Aceştia o fac brusc. Nu prea se gândesc la 
durere, ci o fac instantaneu. lar alţii o fac raţional, aceştia 
meditează mult şi îndelung. 

— Cum? Există şi oameni care se sinucid raţional? 

— Foarte mulţi. Dacă n-ar fi existat prejudecăţi, numărul 
lor ar fi fost şi mai mare; toţi. 

— Ei, chiar toţi? 

El tăcu. 

— Dar nu există şi metode de a muri fără durere? 

— Închipuieşte-ţi, se opri el în faţa mea, închipuieşte-ţi un 
pietroi de mărime imensă, de mărimea acestei case, 
pietroiul acesta atârnă deasupra capului dumitale; dacă va 
cădea asupra dumitale, pe cap, vei simţi durerea? 

— O piatră cât o casă? E înfricoşător, fireşte. 

— Nu-i vorba de frică; vei simţi durerea sau nu? 

— O piatră cât un munte, un milion de puduri? Bineînţeles 
că nu mai poate fi vorba de durere. 

— Dar să te afli cu adevărat în situaţia aceasta, ştiind că 
această piatră atârnă realmente deasupra capului dumitale, 
îţi va fi negreşit o frică grozavă, că îţi va provoca durere. 
Oricărui savant, oricărui medic, oricât de mare, tuturor o să 
le fie frică. Ştiind că nu vor simţi nici o durere, totuşi vor 
suferi de frică, cu gândul că o să-i doară. 

— Dar cauza cealaltă, cea mare? 

— Lumea de dincolo. 

— Adică pedeapsa? 

— Indiferent ce. Lumea de apoi; lumea de apoi, ca atare. 

— Dar nu există atei, care nu cred deloc în lumea de apoi? 

Şi de data aceasta îmi lăsă întrebarea fără răspuns. 

— Poate că judeci după dumneata personal? 


— Nimeni nu poate judeca decât după el însuşi, zise el 
roşind. Libertatea deplină va veni abia atunci când omului îi 
va fi absolut egal dacă trăieşte sau dacă nu trăieşte. lată 
scopul final. 

— Scopul? Dar atunci poate că nimeni nu va mai dori să 
trăiască? 

— Nimeni, zise el hotărât. 

— Omul se teme de moarte fiindcă ţine la viaţă, aşa înţeleg 
eu lucrurile şi este un imperativ al firii. 

— Este o laşitate şi tocmai aici se ascunde toată minciuna! 
Ochii îi scânteiară. Viaţa este suferinţă, viaţa este spaimă şi 
omul e nefericit. Acum totul nu-i decât suferinţă şi frică. 
Acum omul ţine la viaţă, pentru că ţine la suferinţă şi la 
frică. Aşa este construită acum lumea. Acum viaţa i se 
înfăţişează omului în chip de suferinţă şi frică, aici e toată 
minciuna. Astăzi omul încă nu este om adevărat. Va veni un 
om nou, fericit şi mândru, omul căruia îi va fi absolut 
indiferent dacă va trăi sau nu; acesta va fi omul nou. Cine 
va învinge suferinţa şi frica acela va deveni el însuşi 
Dumnezeu. lar celălalt Dumnezeu nu va mai exista. 

— Prin urmare, celălalt Dumnezeu există după părerea 
dumitale? 

— Nu există, dar e prezent. În piatră nu există suferinţă, 
dar în frica de piatră suferinţa există. Dumnezeu este 
suferinţa fricii de moarte. Cine va învinge suferinţa şi frica 
va deveni el însuşi Dumnezeu. Atunci va veni o viaţă nouă, 
va fi un om nou, totul va fi nou... Atunci istoria se va împărţi 
în două: de la gorilă până la distrugerea dumnezeirii şi de 
la distrugerea dumnezeirii până la... 

— Până la gorilă? 

— „până la transformarea fizică a Pământului şi a omului. 
Omul va deveni Dumnezeu şi se va transforma fiziceşte. Şi 
lumea se va transforma, şi interesele se vor transforma, şi 
concepţiile, şi sentimentele. Cum crezi, se va schimba 
atunci omul fiziceşte? 


— Dacă îi va fi totuna să trăiască ori să nu trăiască, atunci 
se vor sinucide probabil cu toţii şi aceasta va fi poate 
singura schimbare. 

— N-are nici o importanţă. Vor ucide minciuna. Oricine 
râvneşte la libertatea supremă trebuie să aibă cutezanţa de 
a se sinucide. Cine are curajul să se sinucidă, acela a 
dezvăluit taina minciunii. Dincolo de aceasta nu există 
libertate; totul e în asta, iar mai departe nu există nimic. 
Cine îndrăzneşte să se sinucidă, acela este Dumnezeu. 
Astăzi oricine poate să facă aşa ca Dumnezeu să nu existe şi 
nimic să nu existe. Dar nimeni încă n-a făcut-o niciodată. 

— Au existat milioane de sinucigaşi. 

— Dar nu au făcut-o pentru asta; mereu cu teamă şi nu în 
acest scop. Nu pentru a ucide frica. Cine se va sinucide 
numai pentru a ucide frica, acela îndată va deveni 
Dumnezeu. 

— Numai să aibă timp, remarcai eu. 

— N-are importanţă, răspunse el cu o mândrie calmă, 
aproape cu dispreţ. Îmi pare rău că ai aerul de a lua 
spusele mele în râs, adăugă el după o jumătate de minut. 

— Iar mie mi se pare ciudat că azi-dimineaţă erai atât de 
enervat, iar acum eşti foarte calm, deşi vorbeşti cu multă 
pasiune. 

— Azi-dimineaţă? Azi-dimineaţă totul era ridicol, răspunse 
el surâzând. Nu-mi place să mă cert şi nu râd niciodată, 
adăugă el trist. 

— Într-adevăr, nu-ţi petreci prea vesel nopţile bând ceai. 

M-am ridicat şi am pus mâna pe şapcă. 

— Crezi, zâmbi el puţin cu mirare, dar de ce? Nu, eu... eu 
nu ştiu, zise el încurcat, nu ştiu cum e la alţii, deşi simt că 
nu pot să fiu ca toată lumea. Toţi ceilalţi se gândesc la un 
lucru, apoi trec imediat cu gândul la alt lucru. Eu nu pot să 
mă gândesc şi la altceva; o viaţă întreagă mă gândesc 
numai la un singur lucru. Dumnezeu m-a chinuit toată viaţa, 
conchise el brusc cu o surprinzătoare expansivitate. 


— Scuză-mă că te întreb, cum se face că nu vorbeşti prea 
corect ruseşte? E posibil ca în cei cinci ani cât ai stat în 
străinătate să fi uitat? 

— "i se pare că vorbesc incorect? Nu ştiu. Nu, nu pentru 
că am stat în străinătate. Toată viaţa mea am vorbit aşa... 
Mi-e absolut egal. 

— Încă o întrebare, ceva mai delicată: te cred când spui că 
nu ai dorinţa să te întâlneşti cu oamenii şi că prea puţin stai 
de vorbă cu ei. Atunci de ce te-ai angajat în discuţie cu 
mine? 

— Cu dumneata? Te-am văzut azi-dimineaţă stând acolo 
aşa de cuminte şi... dar n-are nici o importanţă... semeni 
mult cu fratele meu, foarte mult, extraordinar, bâigui el 
roşind; a murit acum şapte ani; fratele meu mai mare; 
foarte mult. 

— Probabil că a avut o influenţă puternică asupra 
concepţiilor dumitale. 

— Nu, nu, vorbea puţin; aproape deloc. Voi transmite 
bileţelul dumitale. 

Mă conduse cu felinarul aprins până la poartă ca s-o încuie 
în urma mea. „E dement, fireşte”, conchisei în sinea mea. În 
faţa porţii avusei o nouă întâlnire. 

IX. 

Nici nu apucai să păşesc peste pragul înalt al portiţei, 
când m-am pomenit brusc că o mână puternică mă înşfacă 
de piept. 

— Care eşti, bă? urlă o voce. Prieten sau duşman? 
Mărturiseşte! 

— E de-al nostru, de-al nostru! se auzi glasul piţigăiat al lui 
Liputin. Este domnul G-v, un tânăr cu educaţie clasică şi cu 
relaţii în cea mai aleasă societate. 

— Îmi place, dacă e cu societatea clasi... vra să zică, fo-o- 
arte cult... căpitanul în rezervă Ignat Lebeadkin, în serviciul 
omenirii şi al prietenilor... dacă sunt devotați, dacă sunt 
devotați, canaliile. 


Căpitanul Lebeadkin, o namilă de om gras, voinic, cu părul 
creţ, roşu la faţă şi foarte beat, abia se ţinea pe picioare în 
faţa mea şi cu greu izbutea să rostească cuvintele. De altfel, 
îl mai văzusem şi înainte. 

— Dar ăsta?! zbieră el iarăşi, observându-l pe Kirillov, care 
încă nu plecase cu felinarul său; dădu să ridice pumnul, dar 
îndată îl lăsă jos. 

— Te iert pentru erudiție! Ignat Lebeadkin, ceel-maai- 
cult... 

Muiată-n focul dragostei adevărate, Plesni grenadă-n 
pieptul lui Ignat. 

Şi ciungul, bietul, plânge ne-ncetat. 

Braţu-i pierdut la Sevastopol, în cetate. 

— Cu toate că n-am fost la Sevastopol şi nici nu sunt ciung, 
dar cum îţi place rima?! se îndesa el în mine, duhnind a 
băutură. 

— Dumnealui n-are timp, n-are timp, trebuie să ajungă 
acasă, încerca să-l convingă Liputin, mâine îi va transmite 
totul Lizavetei Nikolaevna. 

— Lizavetei! ... zbieră căpitanul iar. Aşteaptă, nu pleca! O 
altă variantă: 

Ea galopează mândră ca o stea, Cu alte mândre amazoane 
lângă ea; 

De sus din şa, copila îmi zâmbeşte, Aris-to-cra-tica-i 
zâmbire mă vrăjeşte. 

— Asta se numeşte: Stelei-amazoane. Spune dacă nu e un 
adevărat imn! E un imn, dacă nu eşti un măgar! Proştii nu 
înţeleg! Stai! se agăţă el de paltonul meu, simțind că încerc 
din răsputeri să ies prin portiţă. Transmite că eu sunt un 
cavaler al onoarei, iar pe Daşka... pe Daşka, eu cu două 
degete... e o iobagă şi să nu îndrăznească... 

Aici el îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi, deoarece mă 
smucii cu toată forţa din mâinile lui, pornind în goană pe 
stradă. Liputin se luă şi el după mine. 

— O să-l ridice Aleksei Nilâci. Nici nu ştii ce am aflat eu 
chiar acum de la dânsul? îmi vorbi el grăbit. Ai auzit 


stihurile? Ei bine, aceste stihuri către „Steaua-amazoană” 
le-a pus într-un plic, cu gândul să i le trimită mâine 
Lizavetei Nikolaevna sub propria-i semnătură. Ce zici de 
asta? 

— Pariez că dumneata l-ai îndemnat. 

— Pierzi pariul! râse în hohot Liputin. E îndrăgostit, e 
îndrăgostit ca un motan şi când mă gândesc că a început 
prin a o uri. Prinsese atâta ură pe Lizaveta Nikolaevna 
pentru faptul că se plimbă călare, încât o beştelea în gura 
mare, în plină stradă; şi cu ce vorbe porceşti! Chiar acum 
două zile a apostrofat-o pe când trecea; din fericire, ea nu l- 
a auzit. Şi deodată vine astăzi cu aceste stihuri! Ştii că şi-a 
pus în gând să rişte o cerere în căsătorie? Îţi spun foarte 
serios! 

— Mă mir de dumneata, Liputin, eşti nelipsit oriunde se 
iveşte vreo mârşăvie şi peste tot se simte mâna dumitale, i- 
am aruncat eu în faţă, cuprins de furie. 

— Nu ţi se pare ca te cam întreci cu măsura, domnule G-v? 
Nu cumva ţi s-a strâns inimioara la gândul unui rival, ai? 

— Ce-ai spus? zbierai eu oprindu-mă. 

— Şi uite că drept pedeapsă n-am să-ţi spun nimic mai 
mult! Şi ai fi vrut desigur să mai auzi! De pildă, faptul că 
acest nerod, astăzi, nu mai este un simplu căpitan, ci un 
moşier din gubernia noastră, ba şi un moşier destul de 
important, pentru că Nikolai Vsevolodovici i-a vândut zilele 
trecute toată moşia lui cu cele două sute de suflete, şi te rog 
să mă crezi că nu mint! Abia acum am aflat, dar din sursa 
cea mai sigură. Mai departe n-ai decât să-ţi frămânţi 
creierul cât vrei; mai mult nu-ţi spun nimic; la revedere! 

X. 

Stepan Trofimovici mă aştepta cu o nerăbdare aproape 
isterică. Se întorsese de mai bine de o oră. Îl găsii într-o 
stare vecină cu ebrietatea; în primele cinci minute, în orice 
caz, crezui într-adevăr că este beat. Din păcate, vizita la 
Drozdovi îl zdruncinase complet. 


— Mon ami, mi-am pierdut firul... Lise... Îl iubesc şi îl 
respect pe acest înger ca şi altădată; exact ca şi altădată; 
mi se pare însă că au aşteptat vizita mea numai şi numai ca 
să afle de la mine câte ceva, adică pur şi simplu să mă 
descoasă şi după aceea, pe-aci ţi-e drumul... Aşa este. 

— Cum de nu ţi-e ruşine?! strigai eu indignat. 

— Dragul meu, de aici încolo eu sunt absolut singur. Enfin, 
c'est ridicule, închipuieşte-ţi că şi acolo toate astea sunt 
împănate cu mistere. Să le fi văzut cum s-au năpustit 
asupra mea ca să afle ce-a fost cu nasul şi cu urechea 
aceea, ba şi despre nu ştiu ce istorii din Petersburg. Abia 
aici au aflat ele pentru prima dată despre isprăvile lui 
Nicolas de acum patru ani: „Erai aici, ai văzut tot, este 
adevărat că e nebun?”. Şi de unde s-a pornit această 
versiune, nu înţeleg. De ce anume Praskovia ar vrea 
negreşit să se dovedească că Nicolas e nebun? Şi vrea acest 
lucru, îl vrea femeia aceasta cu orice preţ! Acest Maurice 
sau cum îl cheamă, Mavriki Nikolaevici, brave homme tout 
de meme, să nu fie cumva în favoarea lui? Dar mai ales 
după ce a scris de la Paris ea cea dintâi către cette pauvre 
amie... Enfin, această Praskovia, cum o numeşte cette chcere 
amie... e un tip, e aceeaşi nemuritoare Korobocika a lui 
Gogol; numai că e o Korobocika rea, e o Korobocika 
îndrăcită şi la nişte proporţii infinit mai hiperbolice. 

— Păi, atunci o s-avem de-a face cu o adevărată ladă, dacă 
zici că e de proporţii hiperbolice? 

— Ei bine, să zicem doar într-o oarecare măsură, e totuna; 
numai să nu mă întrerupi pentru că totul mi se învârte în 
cap. Şi-au dat drumul acolo într-un mod oribil; în afară de 
Lise, pe care n-o auzi decât „tanti” şi „tanti”; dar Lise e 
şireată şi mă bate gândul că şi aici se ascunde ceva. Numai 
mistere, însă relaţiile cu bătrâna s-au cam încordat. Cette 
pauvre tante, e adevărat, le cam tiranizează pe toate... iar 
acum s-a amestecat şi această soţie a guvernatorului, şi 
lipsa de respect din partea societăţii, şi „lipsa de 
consideraţie” din partea lui Karmazinov; şi, colac peste 


pupăză, ideea aceasta despre nebunie, ce Lipoutine, ce que 
je ne comprends pas, şi aud că şi-a înfăşurat capul cu un 
prosop îmbibat în oţet, iar noi o mai sâcâim cu lamentările 
şi scrisorile noastre... Vai, cum am mai chinuit-o în 
asemenea împrejurări! Je suis un ingrat! Închipuieşte-ţi, mă 
întorc acasă şi găsesc din partea ei o scrisoare; citeşte, 
citeşte! Vai, ce urât a fost din partea mea. 

Îmi întinse scrisoarea primită abia atunci de la Varvara 
Petrovna. Părea că regretă dispoziţia ei lapidară, 
categorică, de dimineaţă: „Rămâi acasă”. Tonul scrisorii era 
acum politicos, dar la fel de hotărât şi de laconic. Pentru a 
treia zi, duminică, îl poftea pe Stepan Trofimovici să vină la 
dânsa fix la ora douăsprezece, sfătuindu-l să-l aducă pe 
careva dintre prietenii lui (în paranteză figura numele 
meu). La rândul ei, se angaja să-l invite pe Şatov, în 
calitatea lui de frate al Dariei Pavlovna. „Poţi obţine din 
partea ei un răspuns definitiv, eşti mulţumit? Această 
formalitate îţi lipsea atâta?” 

— Observă această frază enervantă de la sfârşit despre 
formalitate. Biata, biata de ea, prietena mea de o viaţă 
întreagă! Mărturisesc, această hotărâre neaşteptată în ce 
priveşte soarta mea mă cam deprimase... Mărturisesc că tot 
mai speram, dar acum tout est dit şi eu îmi dau seama că 
totul s-a sfârşit; c'est terrible. O, dacă n-ar mai veni 
niciodată această duminică, ci ar rămâne totul ca altădată; 
veneai dumneata la mine, iar eu aici... 

— Te-au derutat toate mârşăviile şi clevetirile de azi ale lui 
Liputin. 

— Dragul meu, ai atins acum un alt punct dureros, cu 
degetul dumitale prietenesc. Aceste degete prieteneşti în 
general sunt neîndurătoare, iar uneori absurde, pardon, 
dar, mă crezi sau nu, aproape că uitasem despre toate 
aceste murdării, adică n-am uitat de tot; dar, din prostia 
mea, tot timpul cât am stat la Lise mă străduiam să mă simt 
fericit, mă convingeam că sunt fericit. Dar acum... O! acum 
mă gândesc la această femeie generoasă, umană şi 


răbdătoare faţă de meschinele mele defecte, şi chiar dacă 
nu e absolut răbdătoare, dar şi eu cum sunt de fapt, cu firea 
mea parşivă şi superficială?! Sunt ca un copil răzgâiat, 
având tot egoismul unui copil, minus nevinovăția lui. Timp 
de douăzeci de ani a avut grijă de mine ca o dădacă, cette 
pauvre tante, cum spune grațios Lise... Şi deodată, după 
douăzeci de ani, copilaşul s-a hotărât să se însoare; însoară- 
mă şi însoară-mă, scrisoare după scrisoare, iar capul ei e 
plin de comprese cu oţet şi... iată-mă că mi-am atins scopul, 
duminică voi fi un om căsătorit, ca să vezi... Şi de ce am 
stăruit atâta? Ei bine, de ce i-am scris atâtea scrisori? Da, 
uitasem: Lise o adoră pe Daria Pavlovna, cel puţin aşa 
spune; zice despre ea: „C'est un ange, cu toate că e cam 
ascunsă”. Ele amândouă m-au sfătuit, chiar şi Praskovia... 
deşi, greşesc, Praskovia nu m-a sfătuit. O, cât venin ascunde 
în suflet această Korobocika! De altfel, nici Lise, propriu-zis, 
nu m-a sfătuit: „Ce nevoie ai să te însori; ai destule 
satisfacţii de savant”. Şi a râs. I-am iertat acest râs, pentru 
că şi inima ei suferă. Şi totuşi, zic ele, dumneata nu poţi 
rămâne fără o femeie. Se apropie vârsta când vei avea 
nevoie neapărat de cineva lângă dumneata, iar ea te va 
îngriji... Ma foi... şi eu personal, în timp ce şedeam cu 
dumneata, m-am gândit că providenţa mi-o trimite la apusul 
zilelor mele zbuciumate ca să mă îngrijească sau ce mai... 
enfin, o să fie nevoie de ea în gospodărie. Uită-te ce gunoi e 
în casă, ce dezordine; mai deunăzi am spus să se deretice, 
şi uite cum zace cartea pe duşumea. La pauvre amie mereu 
se supără că nu ţin curat... Ei bine, de aci încolo nu se va 
mai auzi vocea ei! Vingt ans! Şi mi se pare că i s-au trimis şi 
ei scrisori anonime; închipuieşte-ţi, se zice că Nicolas i-ar fi 
vândut lui Lebeadkin moşia. C'est un monstre, et enfin, cine 
este acest Lebeadkin? Lise ascultă, ascultă; o, de-ai şti cum 
ascultă! I-am iertat râsul, văzând-o cum ascultă şi ce 
Maurice... n-aş fi vrut să fiu în pielea lui de acum, brave 
homme tout de meme, cam timid; de altfel, Dumnezeu cu 
el... 


Stepan Trofimovici tăcu; obosise şi se încurcă, rămânând 
cu capul lăsat în piept şi cu privirea apatic aţintită în podea. 
Profitai de această pauză ca să-i povestesc vizita mea în 
casa Filippov, exprimându-i tăios şi sec părerea că într- 
adevăr nu este exclus ca sora lui Lebeadkin (pe care n-o 
văzusem) să fi fost cândva într-un fel oarecare o victimă a 
lui Nicolas, în perioada misterioasă a vieţii acestuia, cum se 
exprimase Liputin, şi că e foarte posibil că Lebeadkin, din 
anumite motive, primeşte din partea lui Nicolas bani, dar 
atâta tot. În ce priveşte însă clevetirile pe seama Dariei 
Pavlovna, toate astea le consider absurde, nişte denaturări 
josnice ale ticălosului de Liputin, cel puţin după cum susţine 
foarte convins Aleksei Nilâci, pe care nu există nici un motiv 
să nu-l credem. Stepan Trofimovici ascultă asigurările mele 
cu un aer distrat, de parcă nu-l priveau câtuşi de puţin. 
Amintii în treacăt şi convorbirea mea cu Kirillov, adăugând 
că acest Kirillov e posibil să fie un nebun. 

— Nu e nebun, dar e un om cu gândirea mărginită, bâigui 
el moale, parcă în silă. Ces gens-lf supposent la nature et la 
societe humaine autres que Dieu ne les a faites et qu'elles 
ne sont reellement. Cu oamenii aceţtia unii caută să se pună 
bine, dar nu este cazul lui Stepan Verhovenski. l-am văzut 
atunci la Petersburg avec cette chere amie (0, cât am putut 
s-o jignesc atunci!) ţi nu m-am speriat nici de înjurăturile, 
dar nici de laudele lor... N-or să mă sperie nici acum, mais 
parlons d'autre chose... Mi se pare că am făcut nişte lucruri 
îngrozitoare; închipuieşte-ţi că i-am trimis ieri Dariei 
Pavlovna o scrisoare şi... pur şi simplu mă blestem pentru 
asta! 

— Dar ce i-ai scris? 

— O, dragă prietene, crede-mă că am făcut-o cu cea mai 
nobilă intenţie. Am informat-o că i-am scris lui Nicolas cu 
cinci zile în urmă cu aceeaşi nobilă intenţie. 

— Înţeleg acum! strigai eu aprins. Şi ce drept ai avut 
dumneata să legi numele lor laolaltă? 


— Dar, mon cher, nu mă strivi complet, nu ţipa la mine; şi 
aşa sunt strivit, ca... un gândac. Şi la urma urmelor, eu 
socot că atitudinea mea este cât se poate de onorabilă, 
închipuieşte-ţi că realmente s-a petrecut ceva acolo... en 
Suisse... sau era pe cale să se înfiripe. Nu sunt eu obligat să 
întreb în prealabil inimile lor, ca... enfin, să nu impietez 
asupra năzuinţei lor şi să nu le stau în cale? ... Numai şi 
numai dintr-o pornire nobilă. 

— Dumnezeule, ce inspiraţie stupidă ai avut! îmi scăpă mie 
involuntar. 

— Stupidă, stupidă! Aşa este, se agăţă el cu o grabă febrilă 
de acest cuvânt. Niciodată n-ai spus un adevăr mai mare, 
c'6tait bete mais quoi faire, tout est dit. Totuna e, mă însor, 
fie şi ca să acopăr „păcatele altuia”, atunci ce rost avea să 
mai scriu? Nu-i aşa? 

— Iar o iei de la început! 

— O, acum nu mă mai sperii de strigătele dumitale, acum 
nu mai ai de-a face cu Stepan Verhovenski de altădată; 
acela e înmormântat; enfin, tout est dit. Şi de ce strigi? 
Numai pentru faptul că nu te însori dumneata şi nu 
dumneata va trebui să porţi o anumită podoabă pe cap? lar 
te simţi şocat? Bietul meu prieten, dumneata nu cunoşti 
femeia, iar eu n-am făcut altceva decât s-o studiez mereu. 
„Dacă vrei să învingi lumea întreagă, învinge-te pe tine”, 
singurul lucru pe care a reuşit să-l spună atât de nimerit un 
alt ins romantic ca dumneata, Şatov, fratele soţiei mele. 
Împrumut de la el cu multă plăcere acest aforism. Şi iată- 
mă gata să mă înving pe mine însumi, să mă căsătoresc, în 
schimb ce voi cuceri în loc de o lume întreagă? O, dragul 
meu, căsătoria este moartea morală a oricărui suflet 
mândru, a oricărei independenţe. Viaţa conjugală mă va 
corupe, îmi va ştirbi toată energia, mă va lipsi de curajul 
bărbăţiei în slujirea cauzei, vor veni copii, care te pomeneşti 
că nici nu vor fi ai mei, adică bineînţeles că nu vor fi ai mei; 
un om înţelept nu se teme să privească adevărul în faţă... 
Liputin îmi propunea adineauri să-mi baricadez casa 


împotriva lui Nicolas; e un imbecil Liputin ăsta. Femeia 
poate înşela şi ochiul atoatevăzător. Le bon Dieu, creând 
femeia, ştia bineînţeles la ce se expune, dar eu sunt convins 
că ea s-a priceput să-l deruteze şi l-a silit ea însăşi s-o 
creeze aşa cum arată şi... cu asemenea atribute; altminteri, 
cine ar fi căutat să-şi ia pe cap asemenea griji degeaba? 
Nastasia, eu ştiu, poate că se va supăra pentru asemenea 
idei deocheate, dar... Enfin, tout est dit. 

Stepan Trofimovici s-ar fi dezminţit pe sine însuşi dacă ar 
fi omis să recurgă la acest ieftin liberpansism calamburesc, 
atât de înfloritor pe vremea lui; în orice caz, acum îşi găsi 
consolarea rostind acest mic calambur; dar nu pentru mult 
timp. 

— O, de n-ar mai veni deloc acest poimâine, această 
duminică! strigă el deodată, acum însă cuprins de o totală 
exasperare. De ce adică să nu fie măcar singura săptămână 
aceasta, fără zi de duminică - şi le miracle existe? Ce o 
costă pe onorata providenţă să şteargă din calendar măcar 
o duminică, fie chiar şi pentru a-i demonstra unui ateu 
omnipotenţa sa et que tout soit dit! O, ce mult am iubit-o! 
Douăzeci de ani, în toţi aceşti douăzeci de ani ea niciodată 
nu m-a înţeles. 

— Dar despre cine vorbeşti; nici eu nu te înţeleg? întrebai 
eu cu mirare. 

— Vingt ans! Şi niciodată nu m-a înţeles, e prea crud! E cu 
putinţă oare să-şi închipuie ea că mă voi căsători de frică, 
de mizerie? O, ce ruşine! Tanti, tanti, pentru tine o fac! ... 
Lasă să afle ea, această tanti, că ea e singura femeie pe 
care am adorat-o timp de douăzeci de ani! Ea trebuie să 
afle acest lucru, altfel nimic nu se va întâmpla, altfel numai 
cu forţa ar putea să mă ducă sub ce qu'on appelle le... 
cunună. 

Pentru prima oară mi-a fost dat să aud această mărturisire 
exprimată într-o formă atât de categorică. Nu voi ascunde 
că mi-a venit să pufnesc în râs. Dar nu aveam dreptate. 


— Numai el, numai el mi-a mai rămas acum, singura mea 
speranţă! plesni el deodată din mâini, ca străfulgerat de un 
gând nou. Acum nu-l mai am decât pe dânsul, pe bietul meu 
băiat, el mă va salva şi, o, Doamne, de ce nu soseşte! O, fiul 
meu, O, Petruşa al meu... şi chiar dacă nu merit numele de 
tată, ci mai curând de tigru, totuşi... laissez-moi, mon ami, 
mă culc puţin ca să-mi adun gândurile. Mă simt atât de 
obosit, atât de obosit, de altfel şi dumneata ar trebui, cred, 
să te culci, voyez-vous, e ora douăsprezece... 

Capitolul al patrulea. 

Şchioapa. 

| 

Şatov nu se îndărătnici şi, răspunzând invitaţiei din 
bileţelul meu, se prezentă pe la amiază la Lizaveta 
Nikolaevna. Intrarăm aproape împreună; eu veneam ca să-i 
fac prima vizită. Erau acolo cu toţii, adică Liza, bătrâna 
Drozdova şi Mavriki Nikolaevici, în salonul cel mare, 
angajaţi într-o aprigă dispută. Mama îi cerea Lizei să cânte 
la pian un vals şi, când ea începu să cânte, i se năzări să 
susţină morţiş că valsul nu era cel cerut. Mavriki 
Nikolaevici, în naivitatea lui, îi luă apărarea Lizei asigurând- 
o că valsul era exact acela care a fost comandat; bătrâna, 
de necaz, izbucni în lacrimi. Era bolnavă şi se mişca cu 
greu. I se umflaseră picioarele şi de câteva zile o ţinea 
mereu într-o toană, se lega de toţi, deşi de Liza s-a cam 
temut întotdeauna. Se bucurară vizibil de venirea noastră. 
Liza se îmbujoră la faţă de plăcere şi, adresându-mi un 
merci, pentru Şatov, bineînţeles, se îndreptă spre el, 
cercetându-l cu o privire curioasă. 

Şatov se oprise stângaci lângă uşă. Mulţumindu-i că a 
venit, ea îl conduse la maman. 

— Ţi-l prezint pe domnul Şatov, despre care ţi-am vorbit, 
iar dumnealui este domnul G-v, un bun prieten al meu şi al 
lui Stepan Trofimovici. Şi Mavriki Nikolaevici i-a cunoscut 
ieri. 

— Şi care este profesorul? 


— Nu există nici un profesor, maman. 

— Ba există, chiar tu mi-ai spus că o să vină un profesor, 
probabil că el e, arătă ea cu o mină dispreţuitoare spre 
Şatov. 

— Niciodată nu ţi-am spus că o să vină un profesor. 
Domnul G-v e slujbaş, iar domnul Şatov, fost student. 

— Student sau profesor, tot din universitate sunt. Îţi place 
să mă contrazici mereu. Cel din Elveţia avea mustăţi şi 
bărbuţă. 

— Acela era fiul lui Stepan Trofimovici şi maman îi tot 
spunea profesor, explică Liza şi-l pofti pe Şatov în celălalt 
capăt al salonului, să se aşeze pe divan. 

— Când i se umflă picioarele, e totdeauna aşa, mă înţelegi, 
e bolnavă, îi şopti ea lui Şatov, continuând să-l examineze cu 
aceeaşi privire curioasă şi mai cu seamă moţul lui de pe 
cap. 

— Dumneata eşti militar? mi se adresă bătrâna, lângă care 
mă lăsase fără nici o milă Liza. 

— Ba nu, sunt funcţionar... 

— Domnul G-v este un bun prieten al lui Stepan 
Trofimovici, se auzi imediat glasul Lizei. 

— Eşti în serviciul lui Stepan Trofimovici? Păi, şi el e 
profesor? 

— O, Doamne. Dumneata, maman, probabil şi noaptea în 
vis ţi se năzar tot profesori, strigă cu necaz Liza. 

— Văd destui şi ziua-n amiaza mare. lar tu atâta aştepţi, ca 
s-o contrazici pe maică-ta. Erai aici pe timpul şederii lui 
Nikolai Vsevolodovici la maică-sa, acum patru ani? 

Răspunsei afirmativ. 

— Dar vreun englez a fost împreună cu voi? 

— Nu, n-a fost. 

Liza râse. 

— Ei, vezi că n-a fost nici un fel de englez? Înseamnă că 
toate sunt numai minciuni. Şi Varvara Petrovna şi Stepan 
Trofimovici mint amândoi. Toţi mint. 


— Tanti şi, ieri, Stepan Trofimovici au găsit un fel de 
asemănare între Nikolai Vsevolodovici şi prinţul Harry din 
Henric IV de Shakespeare; şi acum mama este pornită să 
lămurească dacă a fost pe atunci vreun englez aici, ne 
explică Liza. 

— Dacă n-a fost nici Harry, înseamnă că n-a fost nici un 
englez. Nikolai Vsevolodovici îşi făcea de cap de unul 
singur. 

— Maman înadins vorbeşte aşa, găsi cu cale Liza să-i 
explice lui Şatov, ştie foarte bine cine e Shakespeare, chiar 
eu i-am citit actul I din Othello; dar acum e suferindă. 
Maman, auzi? A bătut ora douăsprezece, e timpul să-ţi iei 
doctoria. 

— A sosit doctorul, apăru în uşă camerista. 

Bătrâna se ridică şi începu să-şi strige căţeluşa: „Zemirka, 
Zemirka, vino măcar tu cu mine”. O căţeluşă oribilă, mică, 
bătrână, Zemirka, nu voia să asculte şi se vâri sub divanul 
pe care şedea Liza. 

— Nu vrei? Atunci nici eu nu te vreau. Adio, domnul meu, 
nu-ţi cunosc prenumele şi nici patronimicul dumitale, mi se 
adresă ea mie. 

— Anton Lavrentievici... 

— Lasă, degeaba mi-o spui, îmi intră pe o ureche şi îmi 
iese pe cealaltă. Nu mă conduce, Mavriki Nikolaevici, am 
chemat-o numai pe Zemirka; slavă Domnului, încă pot 
umbla şi singură; iar mâine ies la plimbare. 

Şi părăsi mânioasă salonul. 

— Anton Lavrentievici, puteţi sta între timp de vorbă cu 
Mavriki Nikolaevici, te asigur că amândoi veţi fi în câştig 
dacă vă veţi cunoaşte mai îndeaproape, zise Liza şi îi zâmbi 
prietenoasă lui Mavriki Nikolaevici, care se lumină îndată la 
chip sub privirea ei. Neavând încotro, rămăsei să stau de 
vorbă cu Mavriki Nikolaevici. 

II. 

Spre surprinderea mea, Lizaveta Nikolaevna avea într- 
adevăr nevoie de colaborarea lui Şatov şi exclusiv în nişte 


chestiuni literare. Nu ştiu de ce, dar aveam impresia că îl 
chemase de fapt din alte motive. Noi, adică eu cu Mavriki 
Nikolaevici, văzând că nu se ascund faţă de noi şi discută cu 
glas tare, începurăm să tragem cu urechea, după care am 
fost invitaţi la sfat comun. Problema era că Lizaveta 
Nikolaevna concepuse de mult publicarea unei cărţi foarte 
folositoare, după părerea ei, dar din cauza lipsei totale de 
experienţă avea nevoie de un colaborator. Seriozitatea cu 
care se apucă să-i expună lui Şatov planul ei mă surprinse 
până şi pe mine. „Probabil că face parte din categoria 
oamenilor noi, gândii eu, nu degeaba a stat în Elveţia.” 
Şatov o asculta atent, cu ochii plecaţi în pământ şi fără nici 
un semn de mirare că o domnişoară din lumea selectă, cu 
preocupări mondene, se apucă de asemenea lucruri cu totul 
nepotrivite. 

lată care era proiectul literar al Lizei. În Rusia se editează 
o mulţime de ziare şi reviste, în capitală şi în provincie, şi în 
paginile lor se relatează o sumedenie de întâmplări şi 
evenimente. Anul trece, publicaţiile se depun în dulapuri ori 
sunt folosite pentru împachetat sau alte destinaţii de acest 
fel. O mulţime de fapte apărute astfel în presă produc 
impresie şi rămân întipărite în memoria publicului, dar pe 
măsură ce trec anii, se uită. Mulţi ar dori apoi să şi le 
reimprospăteze în memorie, dar căutarea lor în arhive, în 
noianul de file, mai ales pentru cine nu a reţinut nici ziua, 
nici locul sau chiar anul când s-a produs evenimentul, este o 
muncă prea grea. Dacă s-ar aduna însă toate aceste fapte 
pe un an întreg într-un singur volum, după un anumit plan 
de prezentare şi după un anumit criteriu diriguitor, însoţit 
de un sumar, de un index al categoriilor tematice, pe luni şi 
date, o asemenea culegere în volum ar putea să ofere o 
caracterizare a vieţii ruseşti pe un an întreg, deşi poate că 
numărul de fapte înregistrate astfel în presă ar reprezenta 
abia o mică parte faţă de tot ce s-a întâmplat. 

— În loc de o mulţime de foi, vom avea astfel numai câteva 
cărţi groase, asta-i tot, observă Şatov. 


Dar Lizaveta Nikolaevna îşi apără proiectul cu înflăcărare, 
deşi nu se pricepea chiar aşa de bine să şi-l expună. Un 
singur volum, şi nu prea gros, asigura ea. Dar să zicem că 
ar fi ceva mai mare, totul va apărea însă absolut clar, 
pentru că esenţialul constă în planul şi criteriul de 
prezentare a faptelor; bineînţeles, nu totul va trebui să fie 
selecționat şi retipărit. Decretele, dispoziţiile guvernului, 
măsurile locale, legile, deşi reprezintă nişte acte 
importante, în publicaţia proiectată pot fi omise. S-ar putea 
ca foarte mult material să fie lăsat la o parte şi să ne 
mărginim numai la selectarea evenimentelor care, mai mult 
sau mai puţin, exprimă latura personală morală din viaţa 
poporului, personalitatea poporului rus la momentul dat. 
Bineînţeles, pot fi incluse: cazuri ciudate, incendiile, 
donațiile, tot felul de fapte bune şi rele, alocuţiuni şi 
discursuri, poate chiar şi informaţii despre inundaţii, ba 
chiar şi unele din decretele guvernului; dar dintre toate 
acestea să se aleagă ceea ce este caracteristic epocii; tot ce 
se va include va răspunde unei anumite concepţii, aruncând 
o lumină de ansamblu prin tendinţa lor orientativă. Şi, în 
sfârşit, cartea trebuie să prezinte interes chiar pentru o 
lectură uşoară, nu mai vorbim de faptul că trebuie să 
constituie un izvor de informaţie! Ar fi, într-un fel, o imagine 
a vieţii lăuntrice ruseşti, morale şi spirituale, pe timp de un 
an. „lrebuie ca totul să fie vandabil. Aceste volume să se 
transforme în cărţi de căpătâi, susţinea Liza; îmi dau seama 
că totul depinde de felul cum este conceput planul şi de 
aceea m-am adresat dumitale”, conchise ea. Se înflăcărase 
foarte tare şi, cu toate că lămuririle ei erau cam vagi, 
confuze şi incomplete, Şatov începuse să o înţeleagă. 

— Prin urmare, se va constitui ceva cu tendinţă, o selecţie 
a faptelor supusă unui anumit criteriu de orientare, 
murmură el, cu capul tot plecat. 

— Nicidecum, nu e nevoie să selecţionăm totul după o 
anumită tendinţă, şi nici de tendinţă în sine nu e nevoie. O 
obiectivitate completă, iată tendinţa. 


— De altfel, n-ar fi rău să fie şi cu tendinţă, se învioră 
Şatov, e cu neputinţă de evitat complet tendinţa din 
moment ce se propune o oarecare selecţie. În felul de a 
selecţiona faptele va apărea şi indicaţia cum trebuie 
înţelese. Ideea dumneavoastră nu e rea. 

— Aşadar, găseşti că este posibilă realizarea unei 
asemenea cărţi? se bucură Liza. 

— Trebuie să ne mai gândim, să chibzuim. E o 
întreprindere vastă. Nu se poate de la prima vedere spune 
nimic cu precizie. Ne lipseşte experienţa. De altfel, chiar 
dacă publicăm un volum, tot n-o să avem destulă 
experienţă. Poate după mai multe experienţe de acest gen... 
Dar ideea este interesantă, utilă. 

În sfârşit, el îşi ridică privirea şi ochii îi păreau iluminaţi de 
plăcere, într-atât părea de interesat. 

— E o idee a dumneavoastră personală? întrebă el cu 
căldură şi cam jenat. 

— Să-ţi vină o asemenea idee nu-i mare lucru; dar planul e 
greu de conceput, zâmbi Liza. Nu prea mă pricep şi nici 
mintea nu mă ajută şi de aceea nu urmăresc decât ceea ce 
mi se pare mie însămi suficient de clar... 

— Spuneţi că urmăriţi? ... 

— Probabil cuvântul nu este potrivit, nu-i aşa? întrebă ea 
cu repeziciune. 

— Ba de ce nu, e bun şi acest cuvânt; n-am vrut să spun 
nimic special. 

— Mi s-a părut, încă din străinătate, că aş putea fi şi eu cu 
ceva de folos, dispun de nişte sume care zac 
neîntrebuinţate! De ce să nu contribui şi eu cu ceva la 
cauza comună? De altfel, ideea mi-a venit nu ştiu cum, 
spontan; n-am reflectat cine ştie ce ca să ajung la ea şi am 
fost foarte fericită când mi-a venit; acum însă mi-am dat 
seama că n-aş putea face nimic fără un colaborator, pentru 
că nu mă pricep să fac nimic singură. Colaboratorul, 
bineînţeles, va deveni şi coautorul volumului. Vom împărţi 
contribuţia pe jumătate. Ale dumitale vor fi planul şi munca, 


mie îmi revine ideea iniţială şi mijloacele de editare. Sper că 
lucrarea îşi va acoperi cheltuielile? 

— Dacă găsim un plan potrivit, cartea va merge. 

— Te previn că nu-mi propun nici un fel de profituri, dar aş 
fi bucuroasă să ştiu că această carte o să aibă succes şi voi 
fi mândră să realizez eventual şi un profit. 

— Şi eu ce să fac pentru asta? 

— Păi, tocmai de aceea te-am invitat, ca să-ţi propun o 
colaborare... Totul va fi pe jumătate. Dumneata vei concepe 
planul. 

— Dar de ce credeţi că aş fi capabil să concep un plan? 

— Mi s-a vorbit despre dumneata, am auzit şi aici... Ştiu că 
eşti un om foarte inteligent şi... că ai preocupări de acest 
gen şi... meditezi mult; mi-a vorbit despre dumneata Piotr 
Stepanovici Verhnovenski, în Elveţia, adăugă ea grăbită. El 
este un om foarte inteligent, nu-i aşa? 

Şatov îi aruncă o privire scurtă, fugară, şi îşi plecă iar 
ochii. 

— Şi Nikolai Vsevolodovici mi-a vorbit mult despre 
dumneata... 

Şatov roşi brusc. 

— De altfel, iată aici ziarele - Liza apucă grăbită, de pe 
scaun, un teanc de ziare pregătit şi legat. Am încercat să 
subliniez nişte fapte, notându-le prin numerotare... vei 
vedea. 

Şatov luă pachetul. 

— la-l acasă şi cercetează-l; unde stai dumneata? 

— Pe strada Bogoiavlenskaia, în casa Filippov. 

— Da, ştiu, acolo locuieşte mi se pare şi un căpitan alături 
de dumneata, domnul Lebeadkin? reluă Liza cu aceeaşi 
precipitare. 

Şatov, cu pachetul în mână, rămase aşa pe fotoliu cam un 
minut, fără să răspundă şi cu privirea mereu aţintită în 
podea. 

— Pentru aşa ceva, poate că ar fi fost mai bine să alegeţi 
pe altcineva, mă tem că n-am să vă fiu de nici un folos, zise 


el în sfârşit, coborând în mod foarte ciudat vocea, aproape 
până la şoaptă. 

Liza roşi. 

— Despre ce anume vorbeşti? Mavriki Nikolaevici! strigă 
ea. Adu-mi, te rog, scrisoarea aceea. 

Urmându-l pe Mavriki Nikolaevici, m-am apropiat şi eu de 
cei doi. 

— Te rog, aruncă-ţi ochii, mi se adresă ea brusc, desfăcând 
cu mare emoție scrisoarea. [i s-a întâmplat vreodată să vezi 
aşa ceva? Citeşte. Te rog, cu glas tare; vreau ca şi domnul 
Şatov să audă. 

Cu destulă mirare, citii următoarea misivă: 

Desăvârşitei domnişoare 'Tuşina. 

Stimată domnişoară. 

Elizaveta Nikolaevna! 

O, făr-de seamăn e pe lume. 

Elizaveta Tuşina! 

Când ca turnată-n şa goneşte de-o rubedenie-nsoţită, Şi 
vântu-i zbenguie zulufii, Ori când la liturghie-ngenunche, cu 
maica ei alături, Piosu-i chip bujorii arătându-şi! 

Tânjesc atunci la conjugale bucurii şi legiuite. 

Şi-n urmă-i, ca şi maica ei, stau lăcrămat... 

Compusă de către un neerudit într-o dispută. 

Stimată domnişoară! 

Mai mult decât oricine îmi pare rău de mine însumi, că nu 
mi-am pierdut gloriosul braţ la Sevastopol; nici n-am călcat 
pe acolo, iar toată campania am făcut-o în serviciul 
ticăloasei aprovizionări, considerând acest lucru o josnicie. 
Sunteţi o zeiţă antică, iar eu un nimic şi am întrezărit 
infinitul. Priviţi acestea ca pe nişte versuri, şi nimic mai 
mult, pentru că versurile sunt totuşi o inepţie şi justifică 
ceea ce în proză se consideră obrăznicie. Ar putea oare 
soarele să se supere pe un infuzor, dacă acest infuzor i-ar 
compune un poem din fundul unei picături de apă, în care 
sunt atâtea, dacă te uiţi prin microscop? Până şi clubul 
pentru protecţia marilor dobitoace din Petersburg, din 


sânul societăţii înalte, manifestă pe bună dreptate 
compasiune pentru câine şi cal, şi dispreţuieşte micul 
infuzor, neamintind de el deloc, pentru că n-a evoluat încă 
de-ajuns. N-am evoluat nici eu. Gândul la căsătorie mi s-ar fi 
părut caraghios; curând însă voi avea două sute de foste 
suflete de la o fiară cu chip de om pe care o dispreţuiţi. Aş 
putea să dau multe informaţii şi mă ofer, pe bază de acte 
doveditoare, până la riscul cu Siberia. Nu desconsideraţi 
propunerea. Consideraţi că scrisoarea din partea 
infuzorului e în versuri. 

Căpitan Lebeadkin, prieten supus, dispunând şi de timp. 

— Aşa ceva a putut să scrie un om beat şi mârşav! am 
strigat eu cuprins de indignare. Îl cunosc! 

— Scrisoarea aceasta am primit-o ieri, începu să explice 
zorit Liza, roşindu-se. Mi-am dat seama imediat că e de la 
vreun nerod şi nici nu i-am arătat-o până acum mamei, ca 
să n-o indispun şi mai mult. Dar dacă va continua aşa, nu 
ştiu cum să procedez. Mavriki Nikolaevici vrea să se ducă la 
el ca să-i interzică. Întrucât te considerăm anticipat ca un 
colaborator, i se adresă ea lui Şatov, şi întrucât locuieşti 
acolo, aş fi vrut să te întreb, ca să-mi fac o idee, la ce aş 
putea să mă aştept din partea lui pe viitor? 

— E un beţiv şi un ticălos, bâigui aproape în silă Şatov. 

— E chiar atât de redus? 

— N-aş spune, nu e deloc prost, când nu e beat. 

— Am cunoscut un general care scria nişte versuri exact 
ca acestea, observai eu râzând. 

— Şi totuşi, din scrisoarea aceasta se vede că şi-a pus ceva 
în gând, strecură pe neaşteptate tăcutul Mavriki 
Nikolaevici. 

— Aud că stă cu o soră a lui? întrebă Liza. 

— Da, cu soră-sa. 

— Se zice că o tiranizează, este adevărat? 

Şatov ridică iar o privire fugară asupra Lizei, se încruntă, 
mormăi: „Nu mă priveşte!” şi se îndreptă spre uşă. 


— Aşteaptă un pic, strigă alarmată Liza, unde pleci? Am 
avea încă atâtea de vorbit... 

— Ce să mai vorbim? Mâine vă dau răspunsul... 

— Despre chestiunea principală, a tipografiei! Crede-mă, 
te rog, nu glumesc deloc, vreau în modul cel mai serios să 
întreprind acest lucru, îl asigură Liza cu o nelinişte 
crescândă. Dacă hotărâm publicarea, unde o vom tipări? 
Doar este problema cea mai importantă, căci nu vom pleca 
pentru asta tocmai la Moscova, iar în tipografia de aici o 
asemenea ediţie este imposibilă. Sunt decisă de mult să-mi 
procur o tipografie, fie chiar şi pe numele dumitale, şi 
maman, sunt convinsă, va permite, dar numai dacă este pe 
numele dumitale... 

— Dar de ce vă închipuiţi că eu m-aş pricepe în chestiuni 
tipografice? întrebă posomorât Şatov. 

— Pentru că Piotr Stepanovici s-a referit tocmai la 
dumneata în Elveţia, că adică te-ai pricepe să conduci o 
tipografie şi cunoşti această problemă. A vrut să-mi dea 
chiar şi un bileţel în acest scop, dar se vede că a uitat. 

Şatov, după câte mi-aduc aminte acum, se schimbă la faţă, 
rămânând încă vreo câteva secunde în tăcere, apoi părăsi 
brusc camera. 

Liza se supără. 

— Totdeauna pleacă aşa? se întoarse ea spre mine. 

Dădui din umeri, dar Şatov se răsuci brusc, se duse direct 
la masă şi depuse pachetul cu ziare pe care-l luase: 

— Nu pot să vă fiu colaborator, n-am timp... 

— Dar pentru ce, pentru ce? Am impresia că te-ai supărat? 
îl întrebă Liza cu glas amărât şi implorator. 

Tonul şi accentele glasului ei părură că îl uimesc; câteva 
clipe el o privi ţintă, ca şi cum ar fi vrut să-i pătrundă 
gândurile. 

— Oricum, mormăi el încet, nu vreau... 

Şi plecă de tot. Liza rămase complet uluită, ba mi se păru 
chiar exagerat de uluită. 

— Ce om straniu! zise tare Mavriki Nikolaevici. 


III 

„Straniu”, într-adevăr, dar toate astea ascundeau multe 
lucruri neclare. Se întrevedeau nişte dedesubturi. N-aveam 
nici o încredere în posibilitatea editării unei asemenea 
publicaţii, apoi, scrisoarea aceea stupidă, din care reieşea 
însă prea transparent oferta unui denunţ „pe bază de acte”, 
pe care o treceau sub tăcere şi preferau să discute despre 
cu totul altceva; în sfârşit, această tipografie şi plecarea 
bruscă a lui Şatov tocmai pentru că se deschisese vorba 
despre tipografie. Toate acestea mă făcură să cred că 
înainte de venirea mea aici se petrecuse ceva ce nu-mi era 
cunoscut; că eu, aşadar, eram cu totul de prisos şi că 
lucrurile acestea nu mă priveau deloc. De altfel, era şi 
timpul să plec, stătusem prea mult pentru o primă vizită. 
Mă apropiai de Lizaveta Nikolaevna să-mi iau rămas-bun. 

Părea că uitase de prezenţa mea în încăpere şi rămăsese 
îngândurată pe locul în care stătea lângă masă, cu capul 
plecat şi cu privirea fixată într-un punct de pe covor. 

— Pleci şi dumneata, la revedere, murmură ea cu tonulei 
amabil de totdeauna. Transmite salutul meu lui Stepan 
Trofimovici şi convinge-l să treacă pe la mine cât mai 
curând. Mavriki Nikolaevici, Anton Lavrentievici pleacă. Te 
TOg s-o scuzi pe maman, nu va putea să iasă ca să-şi ia 
rămas-bun de la dumneata. 

Coborâsem scările, când mă pomenii deodată cu feciorul 
ajungându-mă din urmă: 

— Cucoana vă roagă mult să vă reîntoarceţi... 

— Cucoana sau Lizaveta Nikolaevna? 

— Dumneaei. 

O găsii pe Liza de data aceasta într-un salonaş alăturat 
salonului mare în care fuseserăm primiţi adineauri. Uşa 
spre salonul mare, în care rămăsese acum numai Mavriki 
Nikolaevici, era închisă de tot. 

Liza îmi zâmbi, dar chipul ei era palid. Stătea în mijlocul 
încăperii vădit nehotărâtă, pradă unei frământări 


nemărturisite; deodată mă prinse de mână, ducându-mă 
repede lângă fereastră. 

— Vreau s-o văd pe ea negreşit şi chiar acum, îmi şopti, 
aţintindu-şi şi asupră-mi privirea febrilă, hotărâtă şi 
nerăbdătoare, care nu admitea nici o umbră de împotrivire. 
Trebuie s-o văd cu ochii mei şi îţi solicit ajutorul. 

Se afla într-o stare de zbucium sfâşietor, ajuns până la 
exasperare. 

— Pe cine vreţi să vedeţi, Lizaveta Nikolaevna? o întrebai 
eu speriat. 

— Pe Lebeadkina aceea, pe şchioapă... este adevărat că e 
şchioapă? 

Eram consternat. 

— N-am văzut-o niciodată, dar am auzit că este şchioapă, 
chiar ieri am auzit, bâiguii eu cu grabă febrilă şi tot în 
şoaptă. 

— Trebuie s-o văd negreşit. Ai putea să-mi aranjezi asta 
chiar în cursul zilei de azi? 

Mă cuprinse o teribilă milă de ea. 

— Este imposibil, de altfel, nici nu m-aş pricepe cum s-o 
fac, încercai s-o opresc, mă voi duce la Şatov... 

— Dacă nu reuşeşti să aranjezi pentru ziua de mâine, mă 
voi duce eu singură, pentru că Mavriki Nikolaevici a 
refuzat. Mă bizui numai pe dumneata, n-am pe nimeni altul; 
am vorbit cu Şatov într-un mod stupid... sunt convinsă că 
eşti un om absolut cinstit, ba poate chiar şi devotat mie, te 
rog numai fă tot ce se poate. 

Mă simţii cuprins de o dorinţă nemărginită să-i fiu de 
ajutor în toate. 

— Iată ce-o să fac, reflectai eu după câteva clipe, mă duc 
singur, şi astăzi, sigur, sigur o s-o văd! Voi proceda în aşa fel 
ca s-o văd, vă dau cuvântul meu de onoare; vă cer numai 
permisiunea să mă încredinţez lui Şatov. 

— Spune-i că nutresc această dorinţă şi că nu mai pot să 
aştept, şi să ştie de asemenea că în ceea ce i-am vorbit n-am 
avut nici un gând să-l induc în eroare. A plecat tocmai din 


cauză că este prea cinstit şi nu i-a plăcut faptul că n-aş fi 
fost sinceră cu el. Ar greşi, nu-l înşel; vreau cu adevărat să 
public şi să finanţez o tipografie... 

— Este cu adevărat un om cinstit, un om cinstit, confirmai 
cu multă căldură. 

— De altfel, dacă până mâine nu se va aranja nimic, mă voi 
duce singură, orice ar fi şi chiar dacă vor afla toţi. 

— Înainte de trei n-am să pot ajunge la dumneavoastră, 
precizai eu, venindu-mi puţin în fire. 

— Prin urmare, la ora trei. Prin urmare, am avut dreptate 
să presupun ieri la Stepan Trofimovici că aş putea conta pe 
dumneata ca pe un om devotat mie? zâmbi ea, strângându- 
mi febril mâna şi grăbindu-se să se întoarcă la Mavriki 
Nikolaevici. 

Plecai copleşit de făgăduiala pe care o făcusem şi 
neînţelegând de fapt ce se întâmplase. Văzusem o femeie 
cuprinsă de o nemărginită disperare şi care nu se temea să 
se compromită printr-o confidenţă în faţa unui om aproape 
necunoscut ei. Zâmbetul plin de feminitate, într-o clipă atât 
de grea pentru dânsa, şi aluzia cum că observase de ieri 
sentimentele mele mă loviră ca un vârf de cuţit în inimă; 
dar îmi părea rău, îmi părea rău de dânsa, iată totul. 
Secretele ei deveniseră brusc pentru mine nişte lucruri 
sacre şi, dacă acum cineva ar fi încercat să mi le dezvăluie, 
mi-aş fi astupat probabil urechile, nevoind să ascult mai 
departe. Presimţeam doar ceva... Şi totuşi nu vedeam deloc 
cum voi putea aranja ceea ce mi se cerea. Mai mult, nici 
acum nu înţelegeam prea bine ce anume va trebui să 
aranjez; o întâlnire, dar ce fel de întâlnire? Şi cum aş putea 
să le pun faţă-n faţă, între patru ochi? Toată speranţa mea 
era în Şatov, deşi era de prevăzut că el nu mă va ajuta cu 
nimic. Şi totuşi primul lucru pe care îl făcui fu să alerg 
direct la el. 

IV. 

Abia seara, către ora opt, îl găsii acasă. Spre surprinderea 
mea, avea musafiri: unul era Alexei Nilăci, celălalt, un domn 


pe care îl cunoscusem mi se pare cu totul în treacăt, pe 
nume Şigaliov, frate bun cu nevasta lui Virghinski. 

Acest Şigaliov se afla probabil cam de vreo două luni prin 
oraşul nostru; nu ştiu de unde venise; auzisem numai că 
publicase un articol într-una dintre revistele progresiste din 
Petersburg. Virghinski îmi făcuse cunoştinţă cu el 
întâmplător, pe stradă. În viaţa mea nu văzusem pe chipul 
unui om atâta încruntare, posomorâre, morocăneală. Se 
uita cu nişte ochi, ca şi cum s-ar fi aşteptat în orice clipă la o 
catastrofă a lumii şi nu aşa, ipotetic, pe bază de nişte 
profeţii care s-ar putea nici să nu se adeverească, ci având 
toată certitudinea că poimâine dimineaţă, să zicem, exact la 
ora zece şi douăzeci şi cinci de minute, faptul se va împlini. 
Nu schimbasem atunci aproape nici un cuvânt cu el, ci doar 
ne strânsesem mâna cu aerul unor conspiratori. Cel mai 
mult mă uimiseră urechile lui de o mărime nefirească: 
lungi, late şi groase, neobişnuit de mult ridicate în lături. 
Avea mişcări lente şi neîndemânatice. Dacă Liputin a visat 
vreodată că falansterul va putea fi realizat cândva în 
gubernia noastră, omul acesta ştia probabil cu precizie ziua 
şi ora când acest lucru se va înfăptui. Îmi făcuse o impresie 
sinistră; iar când dădui de el acum la Şatov rămăsei foarte 
mirat, mai ales că Şatov nu era deloc amator de oaspeţi. 

Încă de la scară se auziră glasurile lor tari, vorbind toţi 
trei deodată, angajaţi se pare într-o dispută; dar în clipa în 
care apărui, tăcură ca la comandă. Discutau în picioare, iar 
acum deodată se aşezară cu toţii, încât trebui să mă aşez şi 
eu. Tăcerea aceasta stupidă continuă cel puţin trei minute. 
Şigaliov, deşi mă recunoscuse, se făcu totuşi că nu mă 
cunoaşte şi nu din ostilitate probabil, ci pur şi simplu fiindcă 
aşa înţelegea el. Cu Alexei Nilâci schimbai un salut din cap, 
dar tot în tăcere şi fără să ne strângem mâna. Şigaliov îşi 
îndreptă, în cele din urmă, privirea severă şi încruntată 
asupra mea, cu naiva convingere, probabil, că eu mă voi 
ridica imediat şi voi pleca. În sfârşit, Şatov se sculă de pe 


scaun şi cu el şi ceilalţi. Plecară fără să-şi ia rămas-bun şi 
numai Şigaliov îi spuse din uşă lui Şatov, care îl conducea: 

— "Ţine minte că eşti dator să prezinţi un raport. 

— Puțin îmi pasă de rapoartele voastre şi nu datorez 
nimănui nici un fel de raport, zise Şatov petrecându-l şi 
încuie în urmă-i uşa cu zăvorul. 

— Culici! zise el, privindu-mă cu un surâs cam acru. 

Avea faţa supărată şi mi se păru destul de ciudat că vorbi 
el cel dintâi. De obicei, întotdeauna când treceam pe la el 
(foarte rar, de altfel), el se aşeza încruntat într-un colţ, 
răspundea morocănos şi numai după o destul de lungă 
tăcere se înviora şi începea să discute cu plăcere. În 
schimb, când îşi lua rămas-bun, se încrunta iar de fiecare 
dată şi îţi deschidea uşa cu aerul omului care este bucuros 
să scape de prezenţa unui inamic personal. 

— La acest Alexei Nilâci am luat ieri ceaiul, zisei eu, se 
pare că ateismul l-a scrântit la cap. 

— Ateismul rus n-a depăşit niciodată stadiul 
calambururilor, mormăi Şatov, punând o lumânare nouă în 
locul celei arse aproape complet. 

— Şi totuşi de data aceasta mi s-a părut că nu am de-a face 
cu un amator de calambururi; e drept că nu se pricepe să 
vorbească nici simplu, necum în calambururi. 

— Oameni de carton; din cauza servilismului gândirii lor, 
zise calm Şatov, aşezându-se într-un colţ pe scaun şi 
proptindu-şi palmele pe genunchi. Există şi destulă ură, 
reluă el, după un minut de tăcere. Ei primii s-ar simţi 
grozav de nenorociţi, dacă Rusia s-ar transforma cumva 
brusc, fie chiar şi după concepţia lor, şi ar deveni deodată 
extraordinar de bogată şi de fericită. N-ar mai avea pe cine 
să urască, pe cine să scuipe, n-ar mai fi de cine să-şi bată 
joc! Avem de-a face aici numai şi numai cu o imensă ură 
animalică faţă de Rusia, care le-a intrat în sânge... şi nici un 
fel de lacrimi nevăzute pentru soarta lumii nu există sub 
râsul lor văzut! Niciodată încă n-au fost rostite în Rusia 


cuvinte atât de false ca despre aceste lacrimi nevăzute! 
strigă el aproape cu furie. 

— Dumnezeu ştie ce tot spui! râsei eu. 

— lar dumneata eşti un „liberal moderat”, zâmbi la rându-i 
Şatov. De! se grăbi el brusc să adauge, mi se pare că n-am 
nimerit-o cu expresia „servilismului gândirii”; probabil că o 
să-mi răspunzi: „Lu eşti fiul unui servitor, eu niciodată n-am 
fost servitor”. 

— Nici prin cap nu mi-a trecut un asemenea gând... Ce ţi-a 
venit?! 

— Nu este nevoie să te scuzi, nu mă tem de dumneata. 
Atunci m-am născut numai din servitor, acum însă am şi 
devenit un servitor la fel ca dumneata. Liberalul nostru rus 
înainte de toate este un servitor şi atâta aşteaptă, să i se 
ofere posibilitatea de a-i lustrui cuiva cizmele. 

— Care cizme? Ce fel de alegorie e asta?! 

— Nici o alegorie! Văd că şi râzi... Stepan Trofimovici a 
spus un adevăr, afirmând că zac copleşit sub greutatea unui 
pietroi, copleşit, dar nu şi strivit, ci numai mă zbat în 
convulsii; e o bună comparaţie. 

— Stepan Trofimovici susţine că te-ai scrântit pe chestia 
nemților, râsei eu. Orice ai spune însă, ceva-ceva tot am 
şterpelit noi de la nemți şi am vârât în buzunarul nostru. 

— Am luat douăzeci de copeici şi am dat o sută de ruble. 

Câtva timp rămăseserăm în tăcere. 

— Chestia asta a clocit-o el în America. 

— Cine? Ce a clocit? 

— Mă gândesc la Kirillov. Patru luni de zile am zăcut acolo 
împreună într-o izbă pe duşumea. 

— Ai călătorit în America? mă mirai eu. Nu mi-ai povestit 
niciodată. 

— Ce să mai povestesc?! Acum trei ani am plecat câteşitrei 
împreună pe un vapor de emigranţi în Statele Americane, 
pe ultimii bănişori, „ca să gustăm din viaţa muncitorului 
american şi în acest fel să verificăm prin propria noastră 


experienţă starea omului în cea mai cumplită situaţie 
socială pentru el”. lată cu ce scop am plecat. 

— Doamne! râsei eu. Păi, pentru aşa ceva n-aveaţi decât să 
plecaţi în oricare dintre guberniile noastre pe timpul 
muncilor de vară, „ca să aveţi o experienţă personală”, ce 
nevoie mai aveaţi să porniţi tocmai în America! 

— Ne-am angajat acolo ca lucrători la un exploatator; ne 
adunaserăm la el vreo şase ruşi: studenţi, chiar şi moşieri 
plecaţi de pe moşiile lor, chiar şi ofiţeri - toţi animați de 
acelaşi scop măreț. Bineînţeles, am lucrat, am transpirat, 
ne-am chinuit, ne-am istovit şi în cele din urmă eu şi Kirillov 
a trebuit să plecăm, ne-am îmbolnăvit, n-am rezistat. 
Proprietarul exploatator ne-a ciupit zdravăn la socoteală, în 
loc de treizeci de dolari, după cum ne înţeleseserăm, ne-a 
plătit mie opt, lui cincisprezece, am mâncat şi bătaie acolo 
de câteva ori. Şi uite aşa, rămaşi fără de lucru, am zăcut cu 
Kirillov într-un orăşel, pe duşumea, alături, patru luni 
încheiate; el cu gândurile lui, eu cu ale mele. 

— Şi aţi mâncat, zici, bătaie de la patron? În America? Îmi 
închipui ce l-aţi mai înjurat... 

— Deloc, dimpotrivă, am hotărât îndată că „noi, ruşii, în 
faţa americanilor, suntem nişte băieţandri nepricepuţi şi că 
trebuia să ne naştem în America sau cel puţin să trăim 
acolo ani de-a rândul împreună cu americanii, ca să 
ajungem la nivelul lor”. Ce mai vorbă: când pentru un lucru 
de o para ni se pretindea un dolar, plăteam cu toată 
placerea, ba şi cu pasiune. Lăudam totul: spiritismul, 
linşajul, revolverele, vagabonzii. Într-o zi, călătorind, un om 
îşi vâri mâna în buzunarul meu, scoase peria mea de cap şi 
începu să-şi pieptene părul; Kirillov şi cu mine am schimbat 
priviri şi ne-am zis în gând că e bine aşa şi că ne place 
grozav... 

— Ciudat însă că la noi asta nu numai că îşi face loc în 
capetele unora, dar că se şi preia în practică, observai eu. 

— Oameni de carton, repetă Şatov. 


— Şi totuşi să treci oceanul pe un vapor de emigranţi, într- 
o ţară necunoscută, fie chiar şi cu scopul „de a cunoaşte 
prin proprie experienţă” etc., într-adevăr este o dovadă de 
generoasă fermitate... Şi cum ai scăpat de acolo? 

— l-am scris unui om din Europa şi el mi-a trimis o sută de 
ruble. 

Spunând toate astea, Şatov rămăsese, după obiceiul lui, 
tot timpul cu ochii aţintiţi în pământ, chiar şi în momentul 
când se înflăcăra. Şi deodată îşi ridică privirea: 

— Vrei să ştii numele acestui om? 

— Cine e? 

— Nikolai Stavroghin. 

Se ridică brusc, se întoarse cu faţa spre biroul lui de scris 
improvizat şi începu să caute ceva pe el. Circulau la noi 
zvonuri vagi, dar statornic dezminţite, cum că nevastă-sa, la 
Paris, s-ar fi aflat tot timpul în relaţii cu Nikolai Stavroghin 
şi anume cu doi ani în urmă, adică exact în perioada când 
Şatov era în America; e drept că mult după ce îl părăsise la 
Geneva. „În cazul acesta, ce rost mai avea să citeze acum 
acest nume şi să intre în asemenea amănunte?”, mă gândii 
eu. 

— Nici până astăzi nu i-am restituit aceşti bani, se întoarse 
el către mine, privindu-mă ţintă; apoi se aşeză pe locul său 
din colţ şi mă întrebă brusc pe un ton cu totul schimbat şi 
cu voce înăsprită: Îmi închipui că ai venit la mine cu un scop 
oarecare; despre ce este vorba? 

I-am relatat imediat totul în ordine strict cronologică, 
adăugând că deşi mi-am revenit acum îndeajuns din 
zăpăceala clipelor acelora, mă simt încă şi mai încurcat: mi- 
am dat seama că este o chestiune foarte importantă pentru 
Lizaveta Nikolaevna, că aş vrea mult s-o ajut, dar că din 
nenorocire nu numai că nu ştiu cum să-mi ţin făgăduiala, 
dar nici nu prea îmi dau seama ce anume i-am promis. Apoi 
îi confirmai încă o dată cu toată seriozitatea că nu a fost în 
intenţia Lizei să-l inducă în eroare într-un fel oarecare, fiind 
absolut străină vreunui asemenea gând ascuns; că s-a iscat 


de fapt o inexplicabilă neînțelegere şi că ea este foarte 
amărâtă de plecarea lui atât de bruscă. 

Mă ascultă cu multă atenţie. 

— Poate că, într-adevăr, după obiceiul meu, am făcut o 
gafă adineauri... lar dacă ea n-a înţeles de ce am plecat în 
felul acesta... cu atât mai bine pentru dânsa. 

Se sculă, se duse la uşă şi o întredeschise ascultând spre 
scară. 

— Ai vrea s-o vezi pe acea persoană? 

— Doar atât, dar cum s-o fac? sării eu bucuros. 

— Păi, să mergem pur şi simplu acolo cât timp e singură. 
Altminteri, dacă află el că am fost la dânsa, o stâlceşte în 
bătaie. De multe ori am vizitat-o aşa pe furiş. Mai deunăzi a 
trebuit să-l smulg cu forţa de lângă ea când se apucase iar 
s-o bată. 

— Ce spui? 

— Ce puteam face? L-am apucat de păr şi l-am tras ca s-o 
scap. A vrut să sară la bătaie cu mine, dar l-am speriat 
puţintel şi cu asta totul s-a terminat. Mă tem însă că într-o 
zi, întorcându-se beat, îşi va aduce aminte şi o s-o ia la 
bătaie şi pentru asta. 

Coborârăm imediat. 

V, 

Uşa spre încăperile lui Lebeadkin era doar închisă, fără să 
fie încuiată, şi am intrat nestingheriţi. Toată locuinţa consta 
din două cămăruţe mici, mizere, cu pereţii înnegriţi de fum, 
pe care literalmente atârnau în fâşii nişte tapete murdare. 
Cândva, cu ani în urmă, era aici o cârciumă, înainte ca 
Filippov, proprietarul, s-o fi mutat în casa cea nouă. 
Celelalte încăperi, care serviseră altădată drept local 
propriu-zis, erau acum încuiate; iar aceste două cămăruţe îi 
fuseseră închiriate lui Lebeadkin. Mobilierul, cu excepţia 
unui fotoliu vechi cu un braţ lipsă, consta din simple bănci şi 
mese de brad. În cealaltă cameră, în colţ, se afla un pat 
acoperit cu o plapumă de cit, aparţinându-i acestei m-lle 
Lebeadkina, iar căpitanul, culcându-se să doarmă, se 


trântea de fiecare dată pe duşumea, adesea aşa îmbrăcat 
cum era. Peste tot se vedeau firimituri, gunoaie, urme de 
apă vărsată; o cârpă mare, groasă şi udă zăcea în mijlocul 
primei odăi, chiar pe duşumea, şi tot aici într-o băltoacă de 
apă se vedea un papuc scâlciat. Era limpede că nimeni nu 
deretică aici, sobele nu se încălzesc, mâncare nu se găteşte; 
n-aveau nici samovar, după cum am înţeles din lămuririle 
sumare date de Şatov. Căpitanul şi sora lui sosiseră în 
localitate absolut fără nici un fel de bagaj, ca nişte cerşetori 
şi, după cum spunea Liputin, ela început prin a bate 
pragurile unor case cerşind; dar căpătând pe neaşteptate o 
sumă de bani, s-a apucat imediat de băutură, umbla tot 
timpul ameţit şi nu-i păsa deloc de neorânduiala din casă. 
M-lle Lebeadkina, pe care râvneam atât de mult s-o văd, 
şedea cuminte şi neauzită într-un colţ din a doua încăpere, 
la masa de bucătărie din lemn de brad, pe o bancă. Nu ne-a 
adresat nici un cuvânt când am deschis uşa, nici nu s-a 
mişcat de la locul ei. Şatov spunea că uşa lor nici nu se 
încuie, iar o dată uşa din antreu a stat deschisă la perete 
toată noaptea. La lumina unei lumânări mici, subţiri, înfiptă 
într-un sfeşnic de fier, am reuşit să disting trăsăturile unui 
chip de femeie de vreo treizeci de ani, cu aerul bolnăvicios, 
firavă la trup, îmbrăcată într-o rochie veche de stambă, de 
culoare închisă, cu gâtul lung neacoperit şi cu părul 
întunecat, strâns la ceafă într-un coculeţ de mărimea unui 
pumnişor de copil de doi ani. Ne privi destul de veselă; 
afară de sfeşnic, în faţa ei, pe masă, se aflau o oglinjoară în 
cadru de lemn cum se pot vedea la ţară, un pachet de cărţi 
de joc, un volumaş uzat de cântece şi o chiflă albă 
nemţească, din care cineva muşcase o dată sau de două ori. 
Se putea observa că m-lle Lebeadkina se dă cu cremă şi cu 
fard pe obraz şi-şi drege cu ceva buzele; sprâncenele ei 
frumos arcuite, subţiri şi brune, de asemenea erau date cu 
negru. Pe fruntea îngustă, dar înaltă, cu tot fardul, se 
desenau destul de clar trei cute lungi. Ştiam că este 
şchioapă, dar în faţa noastră ea nu se mai ridică să umble. 


Cândva, în prima tinereţe, această fată slăbită poate că era 
destul de atrăgătoare; dar ochii ei blânzi, calzi, cenuşii şi 
acum erau minunaţi; o lumină visătoare, plină de bucurie 
naivă se revărsa din privirea ei blândă, aproape radioasă. 
Această bucurie calmă, lină, care se exprima în zâmbetul ei, 
mă surprinse nespus, mai ales după tot ceea ce auzisem 
despre cravaşa căzăcească şi toate sălbăticiile fratelui ei. 
Părea curios că în loc de un sentiment penibil de silă sau de 
sfiiciune amestecată cu teamă, pe care-l încearcă omul în 
prezenţa unor asemenea fiinţe bătute de Dumnezeu, am 
simţit că-mi face pur şi simplu plăcere chiar din prima clipă 
s-o privesc şi doar un fel de milă, nicidecum de silă, m-a 
cuprins ulterior. 

— Uite aşa stă mereu şi literalmente zile întregi singură- 
singurică, nici nu se urneşte din loc, ghiceşte în cărţi sau se 
priveşte în oglinjoară, mi-o arătă din prag Şatov. El nu-i dă 
nimic de mâncare. Bătrânica din pavilion îi mai aduce din 
când în când de pomană câte ceva; cum de-o lasă cu 
lumânarea aprinsă! 

Spre mirarea mea, Şatov vorbea tare, ca şi cum ea nici n- 
ar fi fost de faţă. 

— Bună ziua, Şatuşka! îi zâmbi m-lle Lebeadkina. 

— 'Ţi-am adus un musafir, Maria Timofeevna, zise Şatov. 

— Musafirul să fie bine-venit. Nu ştiu pe cine mi-ai adus, 
nu-mi amintesc să-l fi văzut, mă privi ea atentă din spatele 
lumânării şi imediat i se adresă lui Şatov (iar de mine nu se 
mai ocupă deloc în tot timpul convorbirii, ca şi cum n-aş fi 
fost prezent lângă ei). Te-ai cam plictisit probabil stând 
singur şi umblând de colo până colo prin cameră? râse ea 
dezvăluind două şiraguri de dinţi superbi. 

— M-am şi plictisit, dar şi pe tine am vrut să te văd. 

Şatov trase mai aproape de masă banca; se aşeză 
invitându-mă şi pe mine lângă el. 

— Sunt totdeauna bucuroasă să stau de vorbă cu tine, 
numai că tare-mi vine să râd de tine, Şatuşka, parcă eşti un 
călugăr. De când nu te-ai mai pieptănat? Ia să-ţi aranjez eu 


părul, şi scoase din buzunar un pieptene mic. Cred că de 
atunci când te-am pieptănat ultima oară nici nu ţi-ai mai 
atins părul? 

— N-am nici pieptene, râse Şatov. 

— Adevărat? Îţi fac eu cadou unul, dar nu pe acesta, ci un 
alt pieptene, să-mi aduc numai aminte. 

Cu aerul cel mai serios, ea se apucă să-l pieptene, îi făcu şi 
o cărare, apoi se trase puţin înapoi, ca să vadă mai bine 
dacă totul e în ordine, şi-şi vâri iar pieptenele în buzunar. 

— Mă uit la tine, Şatuşka, clătină ea din cap, eşti un om cu 
scaun la cap dar te plictiseşti. Mă uit la voi şi mă minunez; 
nu înţeleg cum poate un om să se plictisească. Tristeţea nu 
este plictiseală. Eu nu mă plictisesc. Sunt veselă. 

— Şi când vine fratele tău, tot veselă eşti? 

— Vorbeşti de Lebeadkin? El e lacheul meu şi mi-e totuna 
dacă e aici sau nu. Îl strig: „Lebeadkin, adu-mi apă; 
Lebeadkin, adu-mi papucii”, iar el aleargă; uneori mă 
prinde şi păcatul să râd de el, atât e de caraghios. 

— Şi uite aşa tot timpul, zise cu glas tare şi fără jenă, 
adresându-mi-se, Şatov. Ea într-adevăr îl tratează ca pe un 
lacheu; am fost de faţă când îi striga: „Lebeadkin, adu-mi 
apă” şi râdea în hohote; toată diferenţa e că el de fapt nu 
aleargă după apă, ci o bate pentru asta; dar ea nu se teme 
deloc. Are nişte crize nervoase, aproape zilnic, care îi atacă 
memoria, încât după aceste crize uită totul, tot ce se 
întâmplase cu câteva minute înainte, şi e mereu în 
deficiență cu noţiunea de timp. Crezi că ea mai ţine minte 
cum am intrat? Poate că şi ţine minte, dar sunt sigur că-şi 
închipuie totul în felul ei şi ne consideră acum, şi pe 
dumneata, şi pe mine, altcineva decât suntem noi în 
realitate, deşi a reţinut că eu sunt Şatuşka. N-are nici o 
importanţă că spun toate astea cu glas tare; din clipa în 
care omul nu vorbeşte cu ea, încetează să-l mai asculte şi se 
avântă în lumea ei de visuri; exact: se avântă. E o visătoare 
nemaipomenită; câte opt ore pe zi e în stare să stea într-un 
loc. Uite, în faţa ei este o chiflă, de dimineaţă până acum 


poate că a muşcat o singură dată din ea şi o va termina 
probabil mâine. Uite-acum, s-a apucat să dea în cărţi... 

— Dau eu, dau, Şatuşka, dar nu prea îmi iese cum trebuie, 
prinse deodată firul Maria Timofeevna, la auzul ultimului 
cuvânt şi, fără să se uite, întinse mâna stângă spre chiflă 
(probabil tot la auzul vorbelor despre chiflă). Apucă în 
sfârşit chifla, dar după ce o ţinu un timp în mâna stângă, 
captivată de reluarea conversaţiei, o lăsă pe masă cu o 
mişcare mecanică şi fără să fi muşcat măcar o dată. 

— Îmi cade mereu acelaşi lucru: un drum, un om rău, nişte 
urzeli din partea cuiva, aşternut de moarte, o scrisoare de 
undeva, o veste neaşteptată - cred că sunt minciuni toate, 
ce zici, Şatuşka? Dacă mint oamenii, de ce să nu mintă 
cărţile? Amestecă deodată cărţile. Acelaşi lucru i-am spus 
odată maicii Praskovia, o femeie venerabilă, mereu trecea 
pe la mine în chilie să ghicească în cărţi pe ascuns de maica 
stareță. Şi nu numai ea, veneau şi altele. Se miră, clătină 
din cap, pun ţara la cale, iar eu râd. „Da' de unde, zic, 
maică Praskovia, să-ţi pice scrisoare când de doisprezece 
ani nu ţi-a venit nimic?” Ginerele ei a dus-o pe fiică-sa 
undeva prin Turcia şi de doisprezece ani nu se ştia nimic 
despre ei. A doua zi către seară stau la ceai la maica stareță 
(e de neam de cneji), era la dânsa şi o doamnă oarecare 
aflată în trecere, mai visătoare, şi un călugăraş, tot în 
trecere, venit de la muntele Athos, un omuleţ destul de 
caraghios după părerea mea. Şi ce crezi, Şatuşka, acest 
călugăraş îi adusese în dimineaţa aceea maicii Praskovia din 
Turcia o scrisoare de la fata ei. Ca să vezi valetul de caro ce 
înseamnă, o veste neaşteptată! Bem noi ceai, iar 
călugăraşul de la muntele Athos îi spune maicii stareţe: „Cel 
mai mult, cuvioasă maică stareță, a binecuvântat Domnul 
Dumnezeu mănăstirea dumneavoastră prin aceea că ţine în 
sânul ei o comoară atât de prețioasă”. „Ce comoară?”, 
întreabă maica stareță. „Maica Lizaveta cea săracă cu 
duhul.” Lizaveta aceea scrântită era zidită în ograda 
mănăstirii într-o cuşcă cam de un stânjen lungime şi cam de 


doi arşini înălţime; stă ea după zăbrelele acelea de fier de 
şaisprezece ani, iarna şi vara într-o cămaşă de pânză, şi tot 
scormoneşte cu un pai sau cu o surcea prin cămaşa ei 
împungând în pânză şi nu spune nimic, nu se piaptănă, nu 
se spală de şaisprezece ani. Iarna i se vâră un cojocel 
printre gratii şi în fiecare zi i se strecoară câte o coajă de 
pâine şi o cană cu apă. Credincioşii o privesc, se minunează, 
oftează şi lasă câte un bănuţ acolo. „Ţi-ai găsit comoară, 
răspunse maica stareță (s-a supărat; nu putea s-o sufere pe 
Lizaveta). Lizaveta asta numai din răutate stă aşa, din 
încăpățânare, şi totul la ea este o prefăcătorie.” Nu mi-a 
plăcut asta deloc; îmi pusesem tocmai în gând să mă 
sihăstresc şi eu aşa. „Dar după mine, zic, Dumnezeu şi 
natura sunt acelaşi lucru.” Cu toţii strigară atunci într-un 
glas: „Asta-i bună!”. Stareţa a râs, i-a şopti ceva cucoanei, 
m-a chemat, m-a mângâiat, iar cucoana mi-a dăruit o fundă 
TOZ, vrei să ţi-o arăt? lar călugăraşul s-a apucat să mă 
povăţuiască, vorbea cu blândeţe şi cu smerenie şi cu multă 
înţelepciune, se vede; stau şi ascult. „Ai înţeles?” mă 
întreabă. „Nu, zic, n-am înţeles nimic şi lăsaţi-mă, zic, în 
pace.” Ei, şi de atunci m-au lăsat în deplină pace, Şatuşka. 
Între timp îmi şopteşte, ieşind din biserică, una dintre 
maicile trimise la noi spre pocăință, fiindcă prorocea: 
„Născătoarea de Dumnezeu ce este după tine?”. „Maica 
tuturor, răspund, nădejdea neamului omenesc.” „Aşa, zice, 
născătoarea de Dumnezeu este maica tuturor, este glia 
roditoare, şi mare este de aceea bucuria omului. Şi orice 
durere lumească şi orice lacrimă pământească sunt pentru 
bucuria noastră; iar când ai udat pământul sub tine cu 
lacrimile tale ca să pătrundă la o jumătate arşin adâncime, 
atunci te va cuprinde o bucurie neasemuită. Şi nu vei mai 
avea, zice, nici o amărăciune; asta este, zice, prorocirea.” 
M-au atins adânc în suflet aceste cuvinte. Şi am început de 
atunci să fac la rugăciuni, închinându-mă până la pământ, 
să sărut de fiecare dată pământul; îl sărut şi plâng. Şi uite, 
crede-mă, Şatuşka: nimic rău nu există în aceste lacrimi; şi 


chiar dacă n-ai avea nici o durere, totuna, lacrimile tale 
chiar de bucurie vor curge. De la sine curg, e adevărat. 
Plecam câteodată pe malul lacului: de o parte mănăstirea 
noastră, de cealaltă, muntele nostru cu vârf ascuţit; aşa se 
şi cheamă, Muntele Ascuţit. Urcam pe acest munte, mă 
întorceam cu faţa spre răsărit, mă închinam lipindu-mă de 
pământ şi plângeam, plângeam şi nu mai ştiam de cât timp 
plâng şi nu mai ştiam eu atunci nimic. Mă ridicam apoi, mă 
întorceam cu faţa în urma mea, iar soarele era la apus, un 
soare mare, falnic, frumos - îţi place să priveşti soarele, 
Şatuşka? E bine, dar e trist. Îmi întorceam iar faţa spre 
răsărit; iar umbra, umbra muntelui nostru aluneca departe 
pe lac ca o săgeată îngustă şi lungă, lungă ca de o verstă, 
până la ostrovul din lac; iar ostrovul acela de piatră îl 
spinteca în două, şi când îl spinteca în două, atunci mă 
apuca tristeţea şi dorul; atunci îmi venea şi memoria, mă 
tem de înserare, Şatuşka. Şi îmi plâng mereu copilaşul... 

— Păi, l-ai avut? îmi dădu cu cotul Şatov, care o asculta tot 
timpul cu luare-aminte. 

— L-am avut, fireşte: mititel, roz, cu unghiuţe aşa, mici, 
mici de tot, şi toată tristeţea mea este că nu mai ţin minte 
dacă era fetiţă sau băiat. Ba-mi amintesc că era băiat, ba că 
era fetiţă. Şi când l-am născut atunci, l-am înfăşurat în 
batist şi în dantele, l-am legat cu panglicuţe roz, l-am 
acoperit cu floricele, am făcut şi o rugăciune asupra lui şi l- 
am dus aşa, nebotezat; îl port eu astfel în braţe prin pădure 
şi mi-e frică de pădure, şi mi-e groază, dar mai ales plâng că 
l-am născut, iar bărbatul nu mi-l amintesc. 

— Poate că ai avut şi un bărbat? întrebă prudent Şatov. 

— Mă faci să râd, Şatuşka, cu judecata ta. De avut poate 
că l-am avut, dar ce folos că l-am avut, când de fapt e ca şi 
cum nu l-am avut? Ei, poftim, ghici ghicitoarea mea, că nu-i 
aşa de grea? surâse ea. 

— Şi unde ţi-ai lăsat copilaşul? 

— L-am lăsat în heleşteu, suspină ea. 

Şatov îmi dădu din nou un ghiont uşor. 


— Nu cumva n-ai avut nici un copil şi toată chestia asta e 
numai o aiureală, ce zici? 

— Grea întrebare îmi pui, Şatuşka, răspunse ea 
îngândurată şi fără să se mire. În privinţa asta nu-ţi voi 
spune nimic, poate că nici n-am avut; după mine, din partea 
ta nu-i decât o simplă curiozitate; eu tot am să-l plâng şi de 
aici încolo, că doar nu în vis mi s-a năzărit? Şi lacrimi mari 
sclipiră în ochii ei. Şatuşka, Şatuşka, dar e adevărat că te-a 
părăsit nevasta? zise ea, punându-şi amândouă mâinile pe 
umerii lui şi privindu-l cu compătimire. Nu te supăra pe 
mine, nici mie nu mi-e uşor. Ştii, Şatuşka, mi s-a arătat aşa 
un vis: vine el iar la mine, îmi face semn cu mâna, mă 
cheamă: „Pisicuţa mea, zice, pisicuţa mea, vino la mine 
uite la vorba aceasta, „pisicuţă”, m-am bucurat cel mai 
mult: mă iubeşte, îmi zic. 

— Poate că va veni şi aievea, murmură încet Şatov. 

— Ba nu, Şatuşka, n-a fost decât un vis... nu vine aievea. 
Cunogşti cântecul: 

Nu-mi trebuie palate, Colea-n chilia mea, Cu rugi înfocate, 
Domnului pentru tine m-oi ruga. 

— Of, Şatuşka, Şatuşka, scumpul meu, de ce nu mă întrebi 
nimic niciodată? 

— Păi, tot n-ai să-mi spui, de aceea nu te întreb. 

— Nu-ţi spun, nu-ţi spun, taie-mă în bucăţi, tot nu-ţi spun, 
zise ea aprinsă, arde-mă şi nu-ţi spun. Şi oricât ar trebui să 
îndur, nu voi spune, nu vor afla oamenii! 

— Ei, vezi, fiecare cu ale lui, care vasăzică, murmură şi 
mai încet Şatov, aplecându-şi tot mai mult capul. 

— Şi dacă m-ai ruga, totuşi poate că ţi-aş spune, poate că 
ţi-aş spune! repetă ea extaziată. De ce nu mă rogi? Roagă- 
mă, roagă-mă bine de tot, Şatuşka, poate că ţie îţi spun; 
înduplecă-mă, Şatuşka, ca să mă învoiesc eu singură... 
Şatuşka, Şatuşka! 

Dar Şatuşka rămase mut; timp de un minut domni tăcerea. 
Lacrimile se prelingeau încet pe obrajii ei fardaţi; rămase 


LIA 


şi 


nemişcată, uitându-şi mâinile pe umerii lui Şatov, dar cu 
privirea dusă cine ştie unde. 

— Ei, dar ce-mi pasă mie de tine, ar fi şi păcat, se sculă 
brusc în picioare Şatov. Ridică-te puţin! trase el supărat de 
sub mine banca şi o aşeză pe locul dinainte. Dacă vine elsă 
nu-şi dea seama; e timpul să plecăm. 

— Despre cine vorbeşti, despre lacheul meu? râse deodată 
Maria Timofeevna. Ţi-e frică! Ei, cu bine, oaspeţi dragi; dar 
ia ascultă o clipă ce o să-ţi spun. Deunăzi a trecut pe aici 
acest Nilâci cu Filippov, proprietarul, barbă roşcovană; 
fratele meu tocmai se repezise la mine. Numai ce văd că 
proprietarul acesta pune mâna pe dânsul şi mi-l ia la rost 
târându-l prin cameră, iar al meu ţipă: „N-am nici o vină, 
pentru vina altora sufăr!”. N-ai să mă crezi, ne-am prăpădit 
de râs cu toţii... 

— Aoleu, Timofeevna, eu eram acela despre care zici tu că 
avea barbă roşcată, eu l-am tras deunăzi de chică pe fratele 
tău ca să te scap; iar proprietarul a fost la voi acum trei zile 
ca să se certe cu voi; ai cam încurcat lucrurile. 

— Ia stai, te pomeneşti că le-am încurcat, poate că ai fost 
tu într-adevăr. Ei, ce să mai vorbim despre fleacuri; parcă 
nu-i totuna pentru el cine-i trage chelfăneala, zise ea 
râzând. 

— Să mergem, mă trase brusc de mânecă Şatov, am auzit 
scârţâind portiţa; dacă ne găseşte aici, o stâlceşte în bătăi. 

Nici n-apucarăm să urcăm pe scară, şi în poartă se şi 
auziră zbierete şi înjurături de om beat. Şatov mă introduse 
în camera lui şi încuie uşa cu zăvorul. 

— Va trebui să stai câtva timp, dacă nu vrei să izbucnească 
scandal. Îl auzi cum zbiară ca un porc înjunghiat, probabil 
iar s-a împiedicat de prag; de fiecare dată cade poticnindu- 
se acolo. 

Şi totuşi n-am scăpat de scandal. 

VI. 

Şatov rămase în spatele uşii zăvorâte, ascultând ce se 
petrece pe scară, şi deodată îl văzui sărind înapoi. 


— Vine încoace, am prevăzut, îmi şopti el furios, te 
pomeneşti că nici până-n miezul nopţii nu scăpăm de el. Se 
auziră câteva izbituri puternice cu pumnul în uşă. 

— Şatov, Şatov, deschide! zbieră căpitanul. Şatov, 
prietene... 

Am venit să te salut, Am venit să te salut. 

Şi să-ţi spun c-afară mândrul soare. 

Foc r-r-revarsă din tării. 

Cântă-n codru... sindrofii. 

Ca să viu încoace, pui de lele, M-am trezit... de tot... sub 
răchiţele... 

Ca sub vergi, ha, ha, ha! 

Orice păsăruică... are sete. 

Aş mai bea, că nu-s vreun gorobete, Aş mai bea... dar zău 
dacă ştiu ce... 

La dracu” cu această curiozitate prostească! Şatov, înţelegi 
tu cât de frumos e să trăieşti pe lume! 

— Nu răspunde, îmi şopti Şatov iar. 

— Deschide odată! Înţelegi tu că există ceva mai sublim 
decât bătaia... în omenire; există clipe de nobilă simţire... 
Şatov, eu sunt mărinimos; te voi ierta... Şatov, la naiba cu 
manifestele, ce zici? 

Tăcere. 

— Înţelegi tu, măgarule, eu sunt îndrăgostit, mi-am 
cumpărat şi un frac, priveşte, fracul iubirii, cincisprezece 
ruble; dragostea unui căpitan pretinde respectarea bunei- 
cuviinţe... Deschide! urlă el sălbatic, bombardând uşa cu 
pumnii. 

— Cară-te dracului! strigă deodată Şatov. 

— Sclavule! Sclav iobag, şi soră-ta este sclavă, sclavă şi... 
hoaţă! 

— Iar tu ţi-ai vândut sora. 

— Minţi! Plătesc pentru altul şi ar fi destul un singur 
cuvânt din partea mea... Îţi dai tu seama cine e ea? 

— Cine? Şatov se apropie de uşă plin de curiozitate. 

— Dar înţelegi tu? 


— Voi înţelege, n-ai grijă, spune, cine? 

— Am curajul s-o spun! Am curajul s-o spun în public! ... 

— Mă îndoiesc că vei avea curajul, îl aţâţă Şatov, făcându- 
mi semn să ascult. 

— Nu îndrăznesc? 

— Eu aşa cred, că nu îndrăzneşti. 

— Nu îndrăznesc? 

— Păi, vorbeşte, dacă nu ţi-e frică de pedeapsa cu bice 
boiereşti... Eşti un fricos şi încă te pretinzi căpitan! 

— Eu... eu... ea... ea este... bâigui căpitanul cu vocea 
tremurătoare, emoţionată. 

— Ei? îşi lipi urechea de uşă Şatov. 

Se aşternu o tăcere de cel puţin o jumătate de minut. 

— 'Ţi-că-losule! se auzi în sfârşit în dosul uşii. Şi căpitanul 
se retrase repede jos pe scară, pufăind ca un samovar, şi 
împiedicându-se de fiecare treaptă. 

— E şiret şi nici beat nu se trădează, se depărtă Şatov de 
uşă. 

— Dar despre ce este vorba? întrebai eu. 

Şatov dădu din mână, deschise uşa, ciulind iar urechea 
spre scară; ascultă mult timp, cobori încetişor câteva 
trepte. Şi în sfârşit se întoarse. 

— Nu se aude nimic, n-a sărit s-o bată; înseamnă că s-a 
prăbuşit de cum a intrat şi doarme. E timpul să pleci. 

— Ascultă, Şatov, ce pot deduce eu din toate astea? 

— Ei, ce vrei! răspunse el cu un glas obosit şi dezgustat şi 
se aşeză la masa lui de scris. 

Am plecat. Un gând neverosimil mi se întărea tot mai mult 
în închipuire. Mă gândeam cu nelinişte la a doua zi... 

VII. 

Această „a doua zi”, adică acea duminică în care urma să 
se hotărască irevocabil soarta lui Stepan Trofimovici, a fost 
una dintre zilele cele mai importante din cronica mea. A 
fost o zi de surprize, ziua dezlegării unor vechi enigme şi a 
apariţiei altora noi, o zi care ne dezvălui lămuriri uluitoare, 
dar care făcu să crească confuzia generală. Dimineaţa, 


după cum îi este cunoscut cititorului, trebuia să-mi însoțesc 
prietenul la Varvara Petrovna, potrivit poruncii acesteia, iar 
la ora trei după-amiază urma să fiu la Lizaveta Nikolaevna, 
ca să-i spun nici eu nu ştiu ce, şi s-o ajut, nici eu nu ştiu 
cum. Între timp însă lucrurile se desfăşurară cum nu s-ar fi 
aşteptat nimeni. Într-un cuvânt, a fost o zi de coincidenţe 
extraordinare. 

Începu prin aceea că eu cu Stepan Trofimovici, 
prezentându-ne la Varvara Petrovna exact la ora 
douăsprezece, cum fixase ea, n-o găsirăm acasă; nu se 
întorsese încă de la biserică. Bietul meu prieten era într-aşa 
fel dispus, mai bine zis indispus, încât acest singur fapt avu 
darul să-l doboare; aproape extenuat, el se lăsă greoi pe un 
fotoliu din salon. I-am oferit un pahar cu apă; dar cu toată 
paloarea chipului său şi chiar cu tot tremurul mâinilor, el 
refuză cu multă demnitate. Între altele, ţinuta lui se 
distingea de data aceasta printr-o eleganţă excepţională: 
cămaşa, aproape de gală, din batist cu broderii, cravata 
albă, o pălărie nouă pe care o ţinea în mână, mănuşi noi de 
culoarea paiului, ba şi o adiere uşoară de parfum. De-abia 
ne aşezarăm, că intră Şatov introdus de valet; nu încăpea 
nici o îndoială, venise tot la invitaţia formală a stăpânei. 
Stepan Trofimovici dădu să se ridice ca să-i întindă mâna, 
dar Şatov, aruncându-ne o privire scrutătoare, se îndreptă 
spre un colţ şi se aşeză acolo, fără măcar să ne fi salutat din 
cap. Stepan Trofimovici îmi căută ochii, speriat. 

Rămaserăm astfel câteva minute în deplină tăcere. Stepan 
Trofimovici începu la un moment dat să-mi şoptească ceva 
în grabă, dar eu nu-l înţelesei; de altfel, era atât de 
emoţionat, că renunţă îndată să mai continue. Intră iarăşi 
valetul ca să îndrepte ceva pe masă; mai exact, să vadă ce 
facem. Şatov i se adresă brusc, cu glas tare: 

— Aleksei Egorâci, nu ştii cumva, Daria Pavlovna a plecat 
cu ea? 

— Varvara Petrovna a binevoit să plece la biserică singură, 
iar Daria Pavlovna a binevoit să rămână în camera ei, sus; 


nu prea se simte bine, raportă cuviincios şi cu sfătoşenie 
Aleksei Egorâci. 

Îngrijorat, bietul meu prieten îmi căută iar privirea, dar 
mă hotărâi să-mi feresc ochii. Deodată în faţa intrării se 
auzi huruit de trăsură şi ecourile surde ale unei forfoteli ce 
se iscă prin casă ne vestiră că gazda se întorsese. 
Schiţarăm cu toţii mişcarea de a sări din loc, dar interveni o 
altă surpriză: răsună zgomot de paşi numeroşi, ceea ce 
însemna că gazda nu era singură, lucru care într-adevăr 
părea cam ciudat, întrucât chiar ea ne fixase această oră. În 
sfârşit se auzi cu totul distinct că cineva vine cu o grabă 
ciudată, aproape în fugă; era exclus să fie Varvara Petrovna. 
Şi deodată ea apăru ca purtată de vijelie, cu sufletul la 
gură, pradă unei tulburări teribile. În urma ei, cu pas mai 
lent, venea Lizaveta Nikolaevna, ţinând-o de mână pe Maria 
Timofeevna Lebeadkina! Dacă mi s-ar fi arătat o asemenea 
imagine în vis, nici atunci n-aş fi crezut. 

Pentru a explica această surpriză cu totul de neînchipuit, 
ar trebui să ne întoarcem cu o oră în urmă şi să relatăm mai 
amănunţit extraordinara peripeţie prin care trecuse 
Varvara Petrovna în biserică. 

Mai întâi, pentru această liturghie se adunase aproape tot 
oraşul: mă refer, bineînţeles, la pătura sus-pusă a societăţii 
noastre. Se ştia că va asista pentru prima oară de la sosirea 
sa şi soţia guvernatorului. Notez că la noi se zvonise deja că 
ea era liber-cugetătoare şi adepta unor „noi principii”. 
Toate doamnele ştiau de asemenea că ea va fi îmbrăcată cu 
un extraordinar rafinament; de aceea toaletele doamnelor 
noastre străluceau de data aceasta prin eleganţă şi lux. 
Numai Varvara Petrovna era îmbrăcată ca întotdeauna, 
modest şi în negru, cum obişnuia să se îmbrace în ultimii 
patru ani. Intrând în biserică, ea îşi luă locul obişnuit, în 
stânga, în primul rând, şi un fecior aşeză în faţa ei o pernă 
de catifea pentru îngenuncheri, într-un cuvânt, totul 
decurse ca de obicei. Se observă însă că de această dată în 
tot timpul cât ţinuse serviciul divin se rugă cu multă 


ardoare; avea să se spună mai târziu, când totul se preciză 
până la amănunt, că lumea observase chiar şi lacrimi în 
ochii ei. În sfârşit, liturghia se termină şi protoiereul nostru, 
părintele Pavel, ieşi ca să-şi rostească predica de 
sărbătoare. Predicile lui erau foarte apreciate; la un 
moment dat se insistă chiar ca el să şi le publice, dar 
părintele ezita. De data aceasta predica lui păru nu ştiu 
cum, foarte lungă. 

Şi iată că în cursul predicii sosi la biserică o doamnă cu o 
birjă de modă veche, adică una dintre acelea în care 
doamnele puteau şedea numai pe părţile laterale, ţinându- 
se de centura birjarului şi clătinându-se la zdruncinăturile 
trăsurii ca un firicel de iarbă în bătaia vântului. Asemenea 
birje continuă să circule şi astăzi în oraşul nostru. Oprind 
într-un colţ lângă curtea catedralei, pentru că în faţa porţii 
de intrare staţionau numeroase trăsuri, ba erau şi 
jandarmi, doamna care sosise cu această birjă sări jos şi-i 
întinse birjarului patru copeici de argint. 

— 'Ţi se pare puţin, Vanea?! strigă ea, observându-i 
expresia de nemulţumire. Tot ce am, adăugă ea jalnic. 

— Fie, Dumnezeu cu tine, nu m-am tocmit când te-am luat, 
dădu din mână birjarul şi o privi gândindu-se probabil: „Ar 
fi şi păcat să te obijduiesc”; vârându-şi apoi în buzunarul de 
la piept portmoneul de piele, îi dădu bici calului şi plecă 
însoţit de glumele zeflemitoare ale birjarilor adunaţi acolo. 
Ironii şi strigăte de mirare o însoţiră şi pe doamna 
respectivă tot timpul cât merse până la poarta catedralei, 
printre trăsurile şi lacheii care-şi aşteptau stăpânii. Într- 
adevăr, constituia ceva neobişnuit şi surprinzător pentru 
toţi apariţia unei asemenea persoane pe stradă într-o 
mulţime atât de numeroasă. Arăta bolnăvicios de slabă şi 
şchiopăta uşor, era tare sulemenită, cu gâtul lung 
neînfăşurat, fără basma pe cap, fără scurteică, numai într-o 
rochie veche de culoare închisă, deşi vremea era destul de 
răcoroasă în această zi senină de septembrie şi sufla vântul. 
Avea capul complet gol, cu părul strâns într-un coculeţ 


minuscul pe ceafă, iar pe partea dreaptă îşi prinsese un 
trandafir artificial, de felul acelora cu care sunt împodobiţi 
heruvimii în săptămâna Floriilor. Un asemenea heruvim 
împodobit cu o cunună de trandafiri de hârtie am observat 
cu prilejul vizitei de ieri în colţul cu icoane din camera 
Mariei Timofeevna. Unde mai pui că doamna aceasta, deşi 
mergea cu privirea lăsată cu modestie în jos, avea pe buze 
tot timpul un zâmbet şiret şi vesel. Dacă ar fi întârziat 
câteva clipe doar, probabil că n-ar fi fost lăsată să intre în 
catedrală... Reuşi însă să se strecoare şi, intrând în biserică, 
îşi făcu pe nesimţite loc înainte. 

Cu toate că predica nu fusese încă rostită decât pe 
jumătate şi masa compactă de oameni care umpluse 
biserica asculta cu atenţie pioasă şi într-o profundă linişte, 
câteva perechi de ochi se îndreptară totuşi curioase şi 
nedumerite asupra acestei necunoscute. Ea se prăbuşi în 
genunchi pe treptele altarului, plecându-şi chipul fardat, şi 
rămase aşa îndelung, probabil plângând; ridicându-şi însă 
capul şi sculându-se din genunchi, îşi reveni curând şi faţa 
ei se învioră, luând o expresie amuzată. Cu un aer vesel şi 
cu vizibilă plăcere îşi plimbă privirile pe feţele celor 
prezenţi şi pe pereţii bisericii; cu o deosebită curiozitate îşi 
aţintea privirea pe chipurile unor doamne, ridicându-se în 
acest scop chiar şi în vârful picioarelor, ba de vreo două ori 
chicoti. Dar iată că predica luă sfârşit şi preotul apăru cu 
crucea. Soţia guvernatorului porni prima s-o sărute, dar la 
doi paşi zăbovi puţin, dorind probabil s-o lase pe Varvara 
Petrovna să treacă înainte; aceasta într-adevăr înaintase 
dârz şi cu aerul că nu vedea pe nimeni înaintea ei. Era în 
extrema atenţie a soţiei guvernatorului, fără îndoială, o 
doză de maliţiozitate evidentă şi destul de abilă în felul ei; 
aşa înţelese toată lumea; aşa înţelese probabil şi Varvara 
Petrovna; dar ea continuă să înainteze, cu aerul că nu 
observă nimic şi pe nimeni, plină de demnitate netulburată 
şi, după ce sărută crucea, porni direct spre ieşire. Valetul în 
livrea îi deschidea drum, deşi toată lumea se trăsese şi-aşa, 


pentru a-i lăsa loc de trecere. Dar iată că la ieşire, chiar în 
pridvor, un grup de oameni îmbulziţi îi bară drumul pentru 
câteva clipe. Varvara Petrovna se opri şi deodată o fiinţă 
ciudată şi cu o înfăţişare foarte neobişnuită, femeia cu 
trandafirul de hârtie în păr, strecurându-se printre oameni, 
se aplecă în faţa ei în genunchi. Varvara Petrovna, care nu 
se lăsa prea uşor descumpănită, mai ales în public, o privi 
grav şi sever. 

Mă grăbesc să remarc aici, cât se poate pe scurt, că 
Varvara Petrovna, deşi devenise în ultimii ani, cum se 
spunea, excesiv de economicoasă, ba chiar şi puţin avară, 
niciodată nu se zgârcea la bani în ceea ce priveşte actele de 
binefacere. Era membră a unor societăţi filantropice din 
capitală. În anul cumplitei foamete expediase la Petersburg, 
pe adresa comitetului general pentru colecta de ajutoare în 
favoarea victimelor, cinci sute de ruble, fapt care nu trecuse 
la noi neobservat. În sfârşit, chiar în ultimul timp, înainte de 
numirea noului guvernator, iniţiase personal constituirea 
unui comitet local de doamne pentru ajutorarea celor mai 
sărace lehuze din oraş şi din întreaga gubernie. Mulţi o 
învinuiau de vanitate; dar o anumită impetuozitate 
temperamentală a Varvarei Petrovna, dublată de o 
extraordinară energie şi perseverenţă erau pe cale să 
învingă toate piedicile; societatea părea aproape înfiinţată, 
iar ideea iniţială câştiga teren tot mai larg, luând în mintea 
entuziastă a fondatoarei forme tot mai precise: visa să 
întemeieze un asemenea comitet şi la Moscova şi să-i 
extindă încetul cu încetul activitatea în toată Rusia. Şi 
deodată, din cauza schimbării neaşteptate a 
guvernatorului, totul se opri în loc; iar soţia noului 
guvernator, se zicea, apucase să exprime în public câteva 
observaţii usturătoare şi mai ales nimerite şi judicioase în 
privinţa ineficienţei practice a înseşi ideii de înfiinţare a 
unui asemenea comitet, ceea ce, bineînţeles cu 
argumentările şi înfloriturile de rigoare, ajunsese deja la 
urechile Varvarei Petrovna. Unul Dumnezeu poate să 


pătrundă adâncul inimilor, dar cred că Varvara Petrovna 
încercă şi oarecare plăcere oprindu-se astfel în faţa uşilor 
catedralei, deoarece urma să treacă imediat soţia 
guvernatorului, apoi şi toţi ceilalţi şi „las' să vadă că puţin 
îmi pasă de ceea ce crede ea şi de ceea ce spune despre 
substratul vanitos al faptelor mele filantropice. Aşa să ştie 
toată lumea!”. 

— Ce e cu dumneata, draga mea, ce vrei să mă rogi? o 
privi cu atenţie Varvara Petrovna pe femeia îngenuncheată 
în faţa ei. Necunoscuta se uită la ea cu nişte ochi sfioşi, 
ruşinaţi, aproape plini de evlavie, apoi deodată surâse şi 
chicoti în felul ei ciudat. 

— Ce e cu ea? Cine e? 

Varvara Petrovna îşi plimbă întrebătoare privirea 
autoritară pe feţele oamenilor din jur, şi nimeni nu-i 
răspunse. 

— Eşti nefericită? Ai nevoie de ajutor? 

— Am nevoie... am venit... bâigui „nefericita” cu o voce 
sugrumată de emoție. Am venit numai să vă sărut mâna... şi 
iar chicoti. Cu acea privire candidă cu care îi linguşesc 
copiii pe cei mari, ca să obţină ceva, se întinse să prindă 
mâna Varvarei Petrovna, dar speriindu-se parcă, îşi retrase 
mişcarea. 

— Numai pentru asta ai venit? zâmbi Varvara Petrovna cu 
un aer de compasiune, dar imediat îşi scoase din buzunar 
portmoneul de sidef şi, luând o bancnotă de zece ruble, i-o 
întinse necunoscutei. Femeia primi banii. Varvara Petrovna 
părea foarte intrigată şi nu considera probabil această 
persoană drept o solicitatoare de rând. 

— l-a dat zece ruble, zise careva din mulţime. 

— Mâna dumneavoastră, vă rog! bâigui „nefericita”, 
apucând tare, cu degetele mâinii stângi, bancnota de zece 
ruble primită, pe care o flutura vântul. Varvara Petrovna, nu 
se ştie de ce, se cam încruntă şi, cu un aer grav, aproape 
sever, îi întinse mâna; femeia o sărută cu venerație. Privirea 
ei recunoscătoare străluci într-un fel de extaz. Tocmai în 


clipa aceea se apropie soţia guvernatorului, urmată de o 
mulţime de doamne şi domni din protipendadă. Fără să 
vrea, soţia guvernatorului trebui să se oprească pentru o 
clipă în această îmbulzeală; ceilalţi, la fel. 

— Dumneata tremuri, ţi-e frig? observă deodată Varvara 
Petrovna şi, lepădându-şi jacheta, prinsă în zbor de valet, îşi 
luă de pe umeri şalul negru (destul de scump) şi cu 
propriile-i mâini înfăşură gâtul descoperit al femeii care 
stătea încă în genunchi. 

— Dar ridică-te, te rog, ridică-te din genunchi! 

Femeia se ridică. 

— Unde stai? Chiar aşa, nimeni nu ştie unde locuieşte 
această femeie? se întoarse ea nerăbdătoare, privind în jur. 
Dar mulţimea de adineauri se împrăştiase; erau numai 
chipuri de cunoscuţi, de funcţionari superiori, care priveau 
scena, unii cu o mirare severă, alţii cu o curiozitate vicleană 
şi în acelaşi timp cu o dorinţă ascunsă de a asista la un mic 
scandal, alţii începuseră chiar să schimbe surâsuri ironice. 

— Mi se pare că o cheamă Lebeadkina, se găsi în sfârşit un 
om săritor cu răspunsul, onorabilul şi mult respectatul 
nostru negustor Andreev, cu ochelari, barbă căruntă, în 
veşminte de croială rusească şi cu un cilindru pe care-l 
ţinea acum în mâini. Stă în casa lui Filippov pe strada 
Bogoiavlenskaia. 

— Lebeadkin? Casa Filippov? Am auzit eu ceva... Vă 
mulţumesc, Nikon Semionâci, dar cine este acest 
Lebeadkin? 

— Se zice că e un căpitan, un om pare-se cam nesăbuit. lar 
dumneaei este într-adevăr surioara lui. E de presupus că a 
scăpat de sub supraveghere, adăugă el cu o voce mai 
scăzută, privind-o cu înţeles pe Varvara Petrovna. 

— vă înţeleg; vă mulţumesc, Nikon Semionâci. Aşadar, 
draga mea, eşti doamna Lebeadkina? 

— Nu, nu sunt Lebeadkina. 

— Atunci poate fratele dumitale este Lebeadkin? 

— Fratele meu este Lebeadkin. 


— Uite ce facem, te iau acum cu mine, iar de la mine te vor 
duce cu trăsura la familia dumitale; vrei să mergi cu mine? 

— O, da, vreau! îşi împreună mâinile dna Lebeadkina. 

— Tanti, tanti! la-mă şi pe mine cu dumneata! se auzi 
glasul Lizavetei Nikolaevna. 

Menţionez că Lizaveta Nikolaevna venise la biserică 
împreună cu soţia guvernatorului, iar Praskovia Ivanovna, 
conform recomandării medicului, plecase între timp să facă 
o plimbare în cupeu. Ca să nu se plictisească, îl luase cu 
dânsa şi pe Mavriki Nikolaevici. Liza o părăsi deodată pe 
soţia guvernatorului şi se apropie în grabă de Varvara 
Petrovna. 

— Draga mea, ştii prea bine că eu sunt totdeauna 
bucuroasă să te văd, dar ce-o să spună maică-ta? răspunse 
grav Varvara Petrovna, dar se opri brusc, jenată, observând 
agitația Lizei. 

— Tanti, tanti, vreau neapărat să vin cu dumneata, o 
imploră ea, sărutând-o pe Varvara Petrovna. 

— Mais qu' avez vous donc, Lise! zise cu mirare 
accentuată soţia guvernatorului. 

— O, iartă-mă, chere cousine, drăguţa mea, aş vrea să mă 
duc la tanti, se întoarse sprintenă Liza către draga-i 
verişoară neplăcut surprinsă de gestul ei şi o sărută de 
două ori. 

— Spune-i şi lui maman să vină imediat după mine la tanti; 
maman voia neapărat, neapărat să vină la tanti, chiar 
adineauri mi-a spus-o şi eu am uitat să vă previn, turui Liza. 
Mă simt vinovată, nu te supăra, Julie... chere cousine... 
Tanti, sunt gata! 

— Dacă nu mă iei acum, tanti, o să alerg după cupeul 
dumitale ţipând ca din gură de şarpe, şopti ea repede şi 
disperată aproape la urechea Varvarei Petrovna; bine că n-a 
auzit nimeni. Varvara Petrovna, uimită, se dădu chiar puţin 
înapoi, cercetând-o cu o privire pătrunzătoare pe această 
fată care îşi pierduse capul. Privirea aceasta hotări totul: se 
gândi pe loc că trebuie neapărat s-o ia cu dânsa şi pe Liza! 


— Trebuie pus capăt la toate astea, lasă ea să-i scape. 
Bine, te iau cu plăcere, Liza, adăugă imediat cu glas tare, 
bineînţeles dacă Iulia Mihailovna consimte să te lase, se 
întoarse ea direct şi cu sinceritate demnă către soţia 
guvernatorului. 

— O, bineînţeles, n-aş vrea s-o lipsesc de această plăcere, 
mai ales că eu însămi... (cu ce amabilitate surprinzătoare 
ciripea Iulia Mihailovna) eu însămi ştiu prea bine cât de 
fantastic şi voluntar e căpşorul acestei fetiţe (lulia 
Mihailovna schiţă un zâmbet fermecător) ... 

— Vă mulţumesc din toată inima, îi spuse Varvara Petrovna 
făcând o plecăciune ceremonioasă, plină de prestanţă. 

— Cu deosebită plăcere, continuă să îngaime Iulia 
Mihailovna aproape cu entuziasm, roşind cu totul de emoție 
şi plăcere, şi cu atât mai mult cu cât văd că, afară de 
bucuria de a merge cu dumneavoastră, Liza este stăpânită 
acum de un sentiment atât de frumos, atât de înalt aş putea 
spune... compasiunea... (ea aruncă o privire asupra 
„nenorocitei”) ... şi... chiar pe treptele sfântului locaş... 

— Felul dumneavoastră de a privi lucrurile vă onorează, 
încuviinţă generos Varvara Petrovna. Cu o mişcare plină de 
elan, Iulia Mihailovna îi întinse mâna pe care Varvara 
Petrovna o atinse în treacăt cu degetele. Impresia generală 
fu excelentă; chipurile unora dintre cei de faţă se luminară 
de plăcere, se iviră câteva zâmbete dulcege şi servile. 

Într-un cuvânt, dintr-odată tot oraşul îşi dădu seama că nu 
Iulia Mihailovna fusese aceea care arătase desconsiderare 
faţă de Varvara Petrovna şi n-o vizitase, ci, dimpotrivă, 
însăşi Varvara Petrovna o „ţinuse la distanţă pe Iulia 
Mihailovna, în timp ce aceasta poate că ar fi alergat şi pe 
jos ca să-i facă vizita, numai să fi avut convingerea că 
Varvara Petrovna n-avea să-i închidă uşa”. Prestigiul 
Varvarei Petrovna crescu. 

— Ia loc deci, draga mea, o invită Varvara Petrovna pe m- 
lle Lebeadkina, arătându-i trăsura trasă în acel moment în 


faţa lor; „nenorocita” alergă bucuroasă la portiera cupeului, 
unde o susţinu de braţ valetul ca s-o ajute să se urce. 

— Cum?! Dumneata şchiopătezi! strigă Varvara Petrovna 
aproape speriată şi pălind totodată. (Toată lumea observase 
atunci acest lucru, dar nu înţelesese nimic...) 

Cupeul porni. Casa Varvarei Petrovna se afla foarte 
aproape de catedrală. Liza mi-a povestit pe urmă că 
Lebeadkina, în cele trei minute cât dură călătoria, râdea 
fără încetare cu râsul ei isteric, iar Varvara Petrovna şedea 
„ca într-un somn magnetic”, după expresia personală a 
Lizei. 

Capitolul al cincilea. 

Şarpele cel înţelept. 

| 

Varvara Petrovna sună din clopoțel şi se aşeză în fotoliul de 
lângă fereastră. 

— Aşază-te aici, draga mea, îi indică ea Mariei Timofeevna 
locul în mijlocul salonului lângă masa cea mare, rotundă. 
Stepan Trofimovici, ce înseamnă asta? Poftim, uită-te la 
această femeie, da, uită-te, ce înseamnă asta? 

— Eu... eu... bâigui Stepan Trofimovici... 

Dar apăru valetul. 

— O ceaşcă de cafea, imediat, şi cât se poate de repede! 
Cupeul să rămână cu caii înhămaţi. 

— Mais, chere et excellente amie, dans quelle inquietude... 
exclamă cu voce pierdută Stepan Trofimovici. 

— Ah! în franţuzeşte, în franţuzeşte! Se vede dintr-odată 
că e o lume selectă! bătu din palme Maria Timofeevna, 
pregătindu-se să asculte cu nesaţ o conversaţie în limba 
franceză. Varvara Petrovna o privi aproape cu groază. 

Noi toţi tăceam, aşteptând să vedem cum se vor sfârşi 
toate astea. Şatov nu-şi ridicase deloc capul, iar Stepan 
Trofimovici se afla într-o stare de agitaţie extremă, ca şi 
cum s-ar fi simţit vinovat de toate; transpirase la tâmple. 
Mă uitai la Liza (se aşezase în acelaşi colţ unde şedea şi 
Şatov). Privirea ei trecea necruțătoare de la Varvara 


Petrovna la femeia cea şchioapă şi viceversa; pe buze îi 
tremura un zâmbet crispat, neplăcut. Varvara Petrovna 
observase acest zâmbet. Între timp, Maria Timofeevna 
părea extaziată; cu nespusă plăcere şi fără nici o jenă 
examina salonul superb al Varvarei Petrovna, mobilierul, 
covoarele, tablourile de pe pereţi, plafonul sculptat în stil 
antic, crucifixul mare de bronz din colţ, lustra de faianţă, 
albumele şi obiectele de pe masă. 

— Şi tu eşti aici, Satuşka! exclamă ea deodată. 
Închipuieşte-ţi, te văd de când am venit şi mă gândesc: nu e 
el! Cum ar putea să ajungă el aici?! 

Şi râse vesel. 

— O cunoşti pe această femeie? se întoarse îndată către el 
Varvara Petrovna. 

— O cunosc, murmură Şatov şi schiţă o mişcare ca pentru 
a se ridica de pe scaun, dar rămase pe loc. 

— Şi ce ştii despre dânsa? Te rog cât mai repede! 

— Ce să spun... zâmbi el cu totul deplasat şi se poticni... 
vedeţi doar şi dumneavoastră. 

— Ce să văd? Ei haide, vorbeşte! 

— Locuieşte în casa unde stau şi eu... cu fratele... un ofiţer. 

— Ei şi? 

Şatov ezită iar. 

— Nici nu merită să discutăm... mormăi el şi tăcu hotărât. 
Sforţarea de a formula acest răspuns categoric făcu să-i 
năvălească sângele în obraz. 

— Fireşte. De la dumneata, nici nu se poate aştepta omul 
la mai mult! i-o reteză indignată Varvara Petrovna. Îşi dădea 
acum prea bine seama că toată lumea ştie ceva, dar se şi 
teme de ceva, din moment ce se fereşte să răspundă la 
întrebările ei; i se tăinuieşte ceva. 

Intră valetul, care aduse pe o tavă mică de argint cafeaua, 
o singură ceaşcă, cum i se comandase, şi imediat, la un 
semn al ei, se îndreptă spre Maria Timofeevna. 

— Draga mea, te-a cam pătruns adineauri frigul, bea mai 
repede şi încălzeşte-te. 


— Merci, făcu Maria Timofeevna, luă ceaşca şi izbucni 
deodată în râs pentru faptul că îi spusese lacheului merci. 
Dar, întâlnind privirea severă a Varvarei Petrovna, se 
intimidă şi lăsă ceaşca pe masă. 

— Tanti, te-ai supărat cumva? îngână ea cu o candoare 
jucăuşă. 

— Poof-tim? tresări şi se îndreptă ţeapănă în fotoliu 
Varvara Petrovna. Ce fel de tanti îţi sunt eu? Ce ţi-ai 
închipuit? 

Maria Timofeevna, care nu se aşteptase la asemenea 
explozie de mânie, se înfioră toată, cuprinsă de un tremur 
mărunt, convulsiv, ca într-o criză, şi se smuci înapoi, lipindu- 
se de speteaza fotoliului. 

— Eu... eu am crezut că aşa trebuie, bâigui ea privind-o cu 
ochii larg deschişi pe Varvara Petrovna. Aşa vă spunea Liza. 

— Care Liza? 

— Uite domnişoara asta, arătă cu degetul ei mic Maria 
Timofeevna. 

— Ai ajuns să-i zici pe nume, Liza? 

— Dumneavoastră aşa i-aţi spus adineauri, prinse puţin 
curaj Maria Timofeevna. De altfel, văzusem şi în vis aşa o 
fată frumoasă, zâmbi ea, parcă fără să vrea. 

Dumirindu-se, Varvara Petrovna se linişti întru câtva; ba 
schiţă şi un zâmbet la auzul ultimelor cuvinte ale Mariei 
Timofeevna. Aceasta, surprinzându-i zâmbetul, se sculă de 
pe fotoliu şi se apropie şchiopătând. 

— Luaţi-l, am uitat să vi-l restitui, nu vă supăraţi pentru 
lipsa mea de politeţe, trase ea jos de pe umerii săi şalul 
negru, cu care îi înfăşurase gâtul mai înainte Varvara 
Petrovna. 

— Pune-ţi-l pe umeri şi păstrează-ţi-l pentru totdeauna. 
Aşază-te la locul dumitale şi bea-ţi cafeaua şi te rog să nu-ţi 
fie teamă de mine, draga mea, linişteşte-te. Încep să te 
înţeleg. 

— Chere amie... îţi îngădui să intervină iar Stepan 
Trofimovici. 


— Ah, Stepan Trofimovici, situaţia e şi-aşa destul de 
complicată şi fără dumneata; cruţă-mă cel puţin 
dumneata... Trage, te rog, de şnurul clopoţelului de 
alături... 

Se făcu tăcere adâncă. Privirea ei luneca bănuitoare şi 
enervată pe chipurile noastre. Apăru Agaşa, camerista ei 
favorită. 

— Adu-mi basmaua în carouri pe care am cumpărat-o la 
Geneva. Ce face Daria Pavlovna? 

— Nu se simte prea bine. 

— Du-te şi pofteşte-o să vină aici. Mai spune-i că o rog 
foarte mult, deşi nu se simte prea bine. 

În clipa aceea, din încăperile de alături se auzi iarăşi un 
zgomot neobişnuit de paşi şi glasuri, ca şi prima oară, şi 
deodată apăru în prag, gâfâind şi „tulburată”, Praskovia 
Ivanovna. Mavriki Nikolaevici o susţinea de braţ. 

— Dumnezeule, de-abia m-am târât până aici; Liza, 
nebuno, ce faci cu maică-ta! ţipă ea punând în acest țipăt, 
după obiceiul tuturor firilor slabe, dar foarte irascibile, 
toată enervarea care se acumulase în ea. 

— Dragă Varvara Petrovna, am venit la dumneata să-mi iau 
fata! 

Varvara Petrovna o privi pe sub sprâncene, se ridică puţin 
în întâmpinarea ei şi îşi ascunse cu greu ciuda. 

— Bine ai venit, Praskovia Ivanovna, fă-mi plăcerea şi ia 
loc, zise. Ştiam că o să vii. 

II. 

Pentru Praskovia Ivanovna această primire nu putea 
constitui o surpriză. Varvara Petrovna o trata totdeauna, 
încă din anii copilăriei, pe fosta ei colegă de pension destul 
de tiranic şi, sub masca prieteniei, aproape cu dispreţ. Dar 
în cazul de faţă situaţia era mult diferită. În ultimele zile 
raporturile dintre cele două case evoluau cu repeziciune 
spre o ruptură completă, după cum semnalam în treacăt 
mai înainte. Cauzele acestui început de ruptură erau 
deocamdată pentru Varvara Petrovna cam misterioase, şi de 


aceea şi mai jignitoare; esenţialul era însă că Praskovia 
Ivanovna apucase să adopte faţă de dânsa o atitudine 
neobişnuit de trufaşă. Varvara Petrovna se simţi bineînţeles 
atinsă în amorul ei propriu; între timp începuseră să ajungă 
la urechile ei nişte zvonuri stranii, care de asemenea o 
iritau în gradul cel mai înalt, şi mai ales prin caracterul lor 
confuz. Varvara Petrovna era o fire dreaptă şi de o 
francheţe fără cusur, semeaţă, dacă s-ar putea spune astfel. 
Detesta până la dezgust insinuările misterioase, acuzaţiile 
şi instigările din umbră şi totdeauna prefera un război pe 
faţă. În orice caz, de cinci zile cele două doamne nu se mai 
văzuseră; ultima vizită o făcuse Varvara Petrovna, care 
plecase de la „Drozdovoaia” contrariată şi ofensată. Aş 
putea susţine fără teamă de a greşi că Praskovia Ivanovna 
intrase acum cu naiva convingere că Varvara Petrovna, nu 
se ştie de ce, trebuia să se sperie de venirea ei; acest lucru i 
se citea pe expresia chipului. Dar şi pe Varvara Petrovna se 
pare că tocmai atunci o apucă demonul mândriei celei mai 
arogante, când abia-abia doar putea bănui că cineva ar 
crede că ea a fost umilită. Praskovia Ivanovna, asemenea 
majorităţii persoanelor cu firea slabă, care îngăduie timp 
îndelungat să fie ofensate fără a schiţa vreun protest, 
excela în pasiunea care o îndemna să atace la cea dintâi 
întorsătură favorabilă a împrejurărilor. E adevărat că în 
acest moment era cam bolnavă, stare în care devenea 
totdeauna mai irascibilă. Voi adăuga, în sfârşit, că noi, toţi 
cei prezenţi în salon, nu le-am fi putut stânjeni prea mult 
prin prezenţa noastră pe cele două prietene din copilărie, 
în cazul când între ele ar fi izbucnit o ceartă; eram 
consideraţi drept oameni ai casei, dacă nu chiar şi 
subordonați. Mi-am dat seama, şi nu fără teamă, de acest 
lucru imediat. Stepan Trofimovici, care nu se aşezase încă 
din momentul sosirii Varvarei Petrovna, se lăsă istovit pe un 
scaun şi cu disperare căuta să-mi surprindă privirea. Şatov 
se răsuci brusc pe locul lui şi mormăi ceva pe sub nas. Cred 
că voise să se ridice şi să plece. Liza se săltă uşor de pe 


scaun, dar se reaşeză imediat, neacordând nici o atenţie 
ţipătului mamei sale, nu din cauza „firii sale recalcitrante”, 
ci pentru că se afla evident sub puterea unei impresii 
puternice de cu totul altă natură. Privirea ei era aţintită 
acum undeva în gol, aproape absentă, încetând să-i mai 
acorde atenţie până şi Mariei Timofeevna. 

III 

— Uite, aici! arătă Praskovia Ivanovna un fotoliu de lângă 
masă şi se lăsă greoi în el, cu ajutorul lui Mavriki 
Nikolaevici. Nu m-aş fi aşezat la dumneata, draga mea, 
dacă nu m-ar fi necăjit picioarele! adăugă ea cu o voce 
gâfâită. 

Varvara Petrovna înălţă uşor capul, lipindu-şi degetele 
mâinii drepte de tâmpla dreaptă, cu un aer suferind, 
probabil din cauza durerii puternice pe care o simţea (tic 
douloureux). 

— Dar de ce, Praskovia Ivanovna, de ce adică să nu te 
aşezi să mai stai la mine? Eu m-am bucurat din partea 
decedatului tău soţ o viaţă întreagă de o sinceră prietenie, 
iar noi împreună şi ca fetişcane ne jucam de-a păpuşile la 
pension. 

Praskovia Ivanovna îşi agită mâinile. 

— Am bănuit eu! Totdeauna începi cu pensionul când ai de 
gând să-mi reproşezi ceva, e tertipul dumitale. lar după 
părerea mea toate astea sunt oratorie goală. Nu pot suferi 
pensionul acesta al dumitale. 

— Mi se pare că ai venit foarte indispusă; cum îţi simţi 
picioarele? Uite, ţi-aduc cafeaua, poftim, bea şi nu te 
supăra. 

— Dragă Varvara Petrovna, vorbeşti cu mine de parcă aş fi 
o fetiţă. Nu vreau cafea şi gata! 

Şi cu acest gest enervat, ea făcu din mână semn că refuză 
categoric către sluga care îi aducea cafeaua. (De altfel, 
refuzaseră cafeaua şi toţi ceilalţi, afară de mine şi de 
Mavriki Nikolaevici. Stepan Trofimovici luă ceaşca, dar o 
lăsă alături pe masă, neatinsă. Maria Timofeevna, deşi ar fi 


dorit să bea o ceaşcă, întinse mâna, dar se răzgândi şi 
refuză ceremonios, vizibil mulţumită de propria-i hotărâre.) 
Varvara Petrovna schiţă un zâmbet silit. 

— Îmi vine să cred, draga mea Praskovia Ivanovna, că ţi s- 
a năzărit iar cine ştie ce bazaconie şi de aceea ai intrat aici 
atât de pornită. 'Toată viaţa te-ai condus numai după 
închipuirile tale năstruşnice. Văd că te-ai înfuriat pentru 
referirea mea la pension; dar ţii minte cum, venind de 
acasă, ai încercat să convingi toată clasa că te-a cerut în 
căsătorie husarul Şablâkin şi cum madame Lefebure te-a 
prins pe loc cu minciuna. Şi de fapt nu minţeai, ci te-ai lăsat 
târâtă de o închipuire amăgitoare. Ei, hai, spune: de ce-ai 
venit? Ce ţi-ai mai vârât în cap, care ţi-e nemulţumirea? 

— Iar dumneata te-ai îndrăgostit de popa care ne preda la 
pension religia, na, poftim, dacă eşti atât de ranchiunoasă, 
ha, ha, ha! 

Hohotul ei de râs veninos se înecă în tuse. 

— Aha, nu l-ai uitat pe popă... o privi cu ură Varvara 
Petrovna. 

Se înverzise la faţă. Praskovia Ivanovna luă deodată un aer 
demn. 

— Nu-mi arde mie acum, draga mea, de râs; de ce mi-ai 
amestecat fiica în scandalul dumitale, în văzul întregului 
oraş, iată de ce am venit! 

— În scandalul meu? se îndreptă ţeapănă şi amenințătoare 
Varvara Petrovna. 

— Maman, te-aş ruga şi eu să fii mai moderată, zise 
deodată Lizaveta Nikolaevna. 

— Cum ai spus? se porni iar pe ţipat mama, dar se potoli 
brusc sub privirea scânteietoare a fiicei sale. 

— Cum ai putut, mamă, să vorbeşti despre nu ştiu ce 
scandal? se aprinse toată la faţă Liza. Am venit singură, cu 
îngăduinţa Iuliei Mihailovna, pentru că mă interesa să aflu 
povestea acestei nefericite, ca să-i pot fi cumva de folos. 

— Povestea acestei nefericite!”, repetă lungind vorba şi cu 
un râs răutăcios Praskovia Ivanovna. Dar îţi şade bine ţie să 


te amesteci în asemenea „poveşti”? Ei bine, draga mea, ne- 
am săturat de despotismul dumitale! se întoarse ea furioasă 
către Varvara Petrovna. Se spune, nu ştiu dacă e adevărat 
sau nu, că muştruluieşti aici tot oraşul, dar se vede că ţi-a 
venit şi dumitale rândul! 

Varvara Petrovna şedea dreaptă şi încordată, ca săgeata 
gata să ţâşnească din arc. Timp de vreo zece secunde o fixă 
pe Praskovia Ivanovna cu o privire severă, neclintită. 

— Ei bine, mulţumegşte-i lui Dumnezeu, Praskovia, că toţi 
cei de faţă sunt oameni de-ai casei, rosti ea în sfârşit cu un 
calm rău-prevestitor, ai vorbit cam mult ce nu trebuie. 

— Eu, draga mea, nu am de ce să mă tem de părerea 
lumii, ca alţii; dumneata eşti aceea care sub masca 
mândriei tremuri în faţa părerii lumii. lar faptul că toţi cei 
de faţă sunt oameni de-ai casei e spre binele dumitale; mai 
rău ar fi fost dacă auzeau străinii. 

— Te-ai făcut cumva mai deşteaptă în această săptămână? 

— Nu m-am făcut mai deşteaptă în această săptămână, dar 
se vede treaba că a ieşit la iveală adevărul în această 
săptămână. 

— Şi ce adevăr, mă rog, a ieşit la iveală în această 
săptămână? Ascultă, Praskovia Ivanovna, nu mă enerva, ci 
explică-te îndată, te rog omeneşte; ce fel de adevăr a ieşit la 
iveală şi ce vrei să spui prin asta? 

— Păi, iată-l, adevărul, e aici, pe acest fotoliu! arătă 
Praskovia Ivanovna, cu acea hotărâre disperată, care nu 
mai ţine seama de nici un fel de urmări şi este mânată 
numai de dorinţa de a lovi. Maria Timofeevna, care tot 
timpul o privea cu o curiozitate veselă, râse fericită la 
vederea degetului musafirei mânioase îndreptat spre dânsa 
şi se foi voioasă în fotoliu. 

— Doamne, lisuse Hristoase, au înnebunit cu toţii sau ce e 
cu ei! exclamă Varvara Petrovna pălind brusc şi se sprijini 
de speteaza fotoliului. 

Pălise atât de tare, încât printre cei de faţă se produse o 
adevărată panică. Stepan Trofimovici se repezi spre dânsa 


cel dintâi, m-am apropiat şi eu; până şi Liza se ridică în 
picioare, dar rămase pe locul ei lângă fotoliu; mai mult 
decât toţi ceilalţi însă se sperie Praskovia Ivanovna: scoase 
un țipăt, se ridică cum putu în picioare şi aproape că strigă 
cu un glas plângăreţ: 

— Măicuţă, Varvara Petrovna, iartă-mi nerozia 
răutăcioasă! Dar aduceţi careva un pahar cu apă! 

— Nu mai boci te rog, Praskovia Ivanovna, şi daţi-vă la o 
parte, domnilor, faceţi bine, nu e nevoie de apă! articulă 
Varvara Petrovna cu glasul ferm, deşi cam încet, şi cu 
buzele palide. 

— Măicuţă, continuă Praskovia Ivanovna liniştindu-se un 
pic, draga mea Varvara Petrovna, mă recunosc vinovată de 
cuvintele imprudente spuse, dar am fost enervată la culme 
de scrisorile acelea anonime, cu care sunt bombardată de 
nişte indivizi; să-ţi fi scris ţie, dacă au ceva de spus despre 
tine, dar eu am o fiică! 

Varvara Petrovna o privea mută, cu ochii larg deschişi, 
ascultând cu mirare. În aceeaşi clipă se deschise neauzit 
uşa laterală din colţ şi apăru Daria Pavlovna. Se opri cam 
nedumerită la vederea agitaţiei noastre şi-şi plimbă privirea 
prin salon. N-o observase probabil dintr-odată pe Maria 
Timofeevna, despre prezenţa căreia nu fusese prevenită. 
Stepan Trofimovici o zări cel dintâi, schiţă o mişcare 
precipitată, se înroşi, şi nu se ştie de ce anunţă cu glas tare: 
„Daria Pavlovna!”, încât dintr-odată toate privirile se 
întoarseră spre cea nou-venită. 

— E adevărat? E chiar Daria Pavlovna a dumneavoastră? 
exclamă Maria limofeevna. Ei bine, Şatuşka, nu-ţi seamănă 
deloc surioara! Cum se poate ca fratele acesta al meu să 
spună unei fete atât de frumoase Daşka-iobaga! 

Daria Pavlovna între timp se apropiase de Varvara 
Petrovna; dar, surprinsă de exclamaţia Mariei Timofeevna, 
se întoarse brusc, rămânând nemişcată în faţa scaunului şi 
cu privirea aţintită asupra infirmei. 


— Stai jos, Daşa, zise Varvara Petrovna cu un calm 
ameninţător. Mai aproape, uite aşa; poţi s-o vezi şi stând pe 
scaun pe această femeie. O cunoşti? 

— N-am văzut-o niciodată, răspunse încet Daşa şi, după un 
timp de tăcere, adaugă: Este probabil sora bolnavă a unui 
domn Lebeadkin. 

— Şi eu, draga mea, tot pentru prima oară te-am văzut 
acum, deşi aş fi vrut mult să te cunosc, pentru că în fiecare 
gest al dumitale constat o bună-creştere, strigă cu 
înflăcărare Maria 'Timofeevna. Cât despre faptul că lacheul 
meu vorbeşte vrute şi nevrute, cine să-l creadă că i-ai luat 
banii tocmai dumneata, o persoană atât de bine-cunoscută 
şi atât de drăguță? Pentru că dumneata eşti foarte, foarte, 
foarte drăguță, ţi-o spun eu! încheie ea cu entuziasm, 
fluturându-şi mâna mică. 

— Înţelegi ceva? 

— Înţeleg totul... 

— Despre bani ai auzit? 

— Probabil e vorba despre aceiaşi bani pe care eu, la 
rugămintea lui Nikolai Vsevolodovici, încă din Elveţia, m-am 
angajat să-i transmit acestui domn Lebeadkin, fratele ei. 

Urmă o tăcere destul de lungă. 

— Nikolai Vsevolodovici te-a rugat personal să-i transmiţi? 

— Voia foarte mult să transmită aceşti bani, în total trei 
sute de ruble, domnului Lebeadkin. Dar fiindcă nu-i 
cunoştea adresa şi aflând că domnul Lebeadkin urmează să 
vină în oraşul nostru, m-a împuternicit să-i transmit eu, 
pentru cazul când domnul Lebeadkin într-adevăr ar sosi. 

— Ce fel de bani... au dispărut? Ai auzit ce a spus chiar 
acum această femeie? 

— În privinţa aceasta nu mai ştiu nimic; a ajuns la urechile 
mele cum că domnul Lebeadkin ar fi spus în public că nu i- 
am predat întreaga sumă; dar eu nu pricep despre ce 
anume poate fi vorba. Mi s-au încredinţat în total trei sute 
de ruble şi i-am transmis trei sute de ruble. 


Daria Pavlovna părea că se liniştise aproape complet. Şi în 
general se cuvine să remarc: era şi greu s-o uluieşti cu ceva 
pentru mult timp pe această fată, s-o scoţi din apele ei, 
oricare ar fi fost starea ei sufletească. Toate răspunsurile ei 
şi le formulă cumpănit, fără grabă, răspunzând imediat clar 
şi precis la fiecare întrebare, cu voce calmă, egală, fără 
urmă din emoția iniţială cauzată de neprevăzut şi fără să se 
fi încurcat cât de cât, ceea ce ar fi constituit poate o dovadă 
că simte o oarecare vină. Privirea Varvarei Petrovna n-o 
părăsi nici o clipă în tot timpul cât vorbi. Varvara Petrovna 
reflectă un minut. 

— Ei bine, rosti ea în sfârşit cu toată fermitatea, evident 
adresându-li-se celor de faţă, deşi o privea numai pe Daşa, 
dacă Nikolai Vsevolodovici nu s-a adresat cu această 
însărcinare a lui nici chiar mie, ci te-a rugat pe tine, 
înseamnă, desigur, că avea motivele lui să procedeze astfel. 
Nu mă consider îndreptăţită să caut a le afla, de vreme ce 
ele trebuie să constituie şi faţă de mine un secret. Dar 
singurul fapt că tu eşti amestecată în această chestiune îmi 
dă liniştea desăvârşită în privinţa acestor motive, să ştii 
acest lucru, Daria, înainte de toate. Gândeşte-te însă, draga 
mea, având cugetul absolut curat ai fi putut totuşi, 
necunoscând viaţa, să faci vreo imprudenţă; şi ai făcut-o 
luând asupra ta sarcina contactului cu un ticălos. Zvonurile 
răspândite de acest om mizerabil confirmă că ai făcut o 
greşeală. Voi avea eu grijă să aflu ce hram poartă acest 
domn şi ca ocrotitoare a ta voi şti să te apăr. lar acum e 
timpul să punem capăt la toate astea. 

— Cel mai bine ar fi, când va veni el, interveni deodată 
Maria Timofeevna, aplecându-se înainte în fotoliul ei, să-l 
trimiteţi în odăile slugilor. Lăsaţi-l să bată acolo cărţile cu 
lacheii, iar noi vom rămâne aici să bem cafea. O ceaşcă de 
cafea s-ar putea încă să i se trimită, dar eu îl dispreţuiesc 
profund. 

Şi ea făcu un gest expresiv din cap. 


— Trebuie să punem capăt, repetă Varvara Petrovna, după 
ce-o ascultă cu multă atenţie pe Maria Timofeevna. Stepan 
Trofimovici, sună, te rog. 

Stepan Trofimovici apăsă pe sonerie şi deodată păşi 
înainte, cuprins de emoție. 

— Dacă... dacă eu... bâigui el febril, roşindu-se, bâlbâindu- 
se şi întrerupându-se, dacă mi-a fost dat să aud cea mai 
dezgustătoare născocire sau, mai bine zis, calomnie, apoi... 
plin de indignare, enfin c'est un homme perdu et quelque 
chose comme un forcat evade... 

Se întrerupse şi nu mai termină; Varvara Petrovna, 
îngustându-şi pleoapele, îl privi din cap până-n picioare. 
Intră ceremonios Aleksei Egorăci. 

— Cupeul, porunci Varvara Petrovna, iar tu, Aleksei 
Egorâăci, pregăteşte-te s-o însoţeşti pe doamna Lebeadkina 
acasă, îţi va arăta ea singură unde. 

— De câtăva vreme domnul Lebeadkin o aşteaptă personal 
pe dumneaei jos şi a rugat stăruitor să fie anunţat, zise 
Aleksei Egorâci. 

— E cu neputinţă, Varvara Petrovna, se nelinişti deodată 
Mavriki Nikolaevici, care tăcuse tot timpul imperturbabil, 
făcând acum un pas înainte; dacă-mi îngăduiţi, nu este un 
om care să fie admis în societate, este... este... un om 
imposibil, Varvara Petrovna. 

— Mai aşteaptă, se adresă Varvara Petrovna către Aleksei 
Egorâci şi acesta se făcu iar nevăzut. 

— C'est un homme malhonnete et je crois meme que c'est 
un forcat evade ou gquelque chose dans ce genre, murmură 
iar Stepan Trofimovici, roşind iar şi neterminându-şi vorba. 

— Liza, e timpul să plecăm, anunţă cu dezgust Praskovia 
Ivanovna şi se ridică de la locul ei. Părea că regretă acum 
faptul de a se fi recunoscut adineauri, când o cuprinsese 
frica, drept o proastă. În timp ce vorbea Daria Pavlovna, ea 
ascultase cu buzele strânse într-o expresie trufaşă. Dar cel 
mai mult m-a surprins înfăţişarea Lizavetei Nikolaevna, din 


clipa apariţiei Dariei Pavlovna; în ochii ei sclipiră ura şi 
disprețul cel mai nedisimulat. 

— Mai aşteaptă un minut, Praskovia Ivanovna, te rog, o 
reţinu Varvara Petrovna cu acelaşi calm neverosimil. Fii 
amabilă şi ia loc puţin; am de gând să spun tot ce gândesc, 
iar pe tine te dor picioarele. Uite aşa, îţi mulţumesc. 
Adineauri mi-am pierdut cumpătul spunânduc-ţi câteva 
vorbe pripite, fii drăguță şi iartă-mă; am procedat prosteşte 
şi cea dintâi regret, pentru că în toate îmi place dreptatea. 
Bineînţeles, şi tu, pierzându-ţi răbdarea, ai amintit despre o 
anonimă. Orice afirmaţie calomnioasă anonimă merită tot 
disprețul, fie chiar şi pentru singurul fapt că nu este 
semnată. Dacă eşti de altă părere în privinţa aceasta, nu te 
invidiez. În orice caz, în locul tău nu m-aş fi ostenit să scot 
asemenea fiţuică murdară din buzunar, nu m-aş fi mânjit, 
iar tu te-ai mânjit. Întrucât însă chiar tu ai început discuţia 
despre acest lucru, vreau să-ţi spun că şi eu am primit acum 
şase zile o scrisoare anonimă, mai mult decât ridicolă. În 
această scrisoare un ticălos mă asigură că Nikolai 
Vsevolodovici a înnebunit şi că eu trebuie să mă feresc de o 
femeie şchioapă, care „va avea de jucat un mare rol în 
existenţa mea”, am reţinut bine această expresie. Chibzuind 
mai temeinic şi ştiind că Nikolai Vsevolodovici are foarte 
mulţi duşmani, am trimis să fie chemat un om de aici, unul 
dintre duşmanii lui ascunşi, cel mai răzbunător şi cel mai 
dezgustător dintre toţi duşmanii lui, şi din convorbirea cu el 
m-am convins imediat de proveniența abjectă a scrisorii 
anonime. Dacă te-au deranjat din cauza mea şi pe tine, 
sărmana mea Praskovia Ivanovna, cu scrisori asemănătoare 
sau, cum te-ai exprimat, „ai fost bombardată”, fireşte eu cea 
dintâi regret faptul că am fost cauza, fără nici o vină din 
partea mea. lată tot ce am vrut să-ţi spun ca o explicaţie. Cu 
regret constat că ai obosit atât de tare şi nu te simţi în toată 
firea. De altfel, sunt hotărâtă irevocabil să-l las să intre 
chiar acum pe acest om suspect, despre care Mavriki 
Nikolaevici s-a exprimat nu tocmai potrivit; că el nu poate fi 


admis. Mai ales Liza n-ar mai avea de făcut nimic aici. 
Apropie-te de mine, Liza, sufletul meu, şi îngăduie-mi să te 
mai sărut o dată. 

Liza traversă încăperea şi se opri în tăcere în faţa Varvarei 
Petrovna. Aceasta o sărută, o prinse de mâini, o îndepărtă 
puţin de ea şi o privi înduioşată, apoi o binecuvântă cu 
semnul crucii şi iar o sărută. 

— Aşadar, adio, Liza (în glasul Varvarei Petrovna se simţiră 
accente de lacrimi), crede-mă, n-am să încetez să te iubesc, 
orice ţi-ar hărăzi soarta de aici înainte... Dumnezeu să te 
aibă în paza lui. Întotdeauna am binecuvântat mâna lui 
dreaptă... 

Ar fi vrut se pare să mai adauge ceva, dar, stăpânindu-se, 
tăcu. Liza porni spre locul ei, tot aşa tăcută şi absorbită de 
gânduri, şi deodată se întoarse oprindu-se în faţa maică-sii. 

— Mamă, eu nu plec încă, mai rămân puţin la tanti, zise ea 
cu glas scăzut, dar în tonul potolit cu care rostise aceste 
cuvinte răsună o hotărâre dură ca fierul. 

— Dumnezeule mare, dar ce înseamnă asta! strigă 
Praskovia Ivanovna, plesnind neputincioasă din palme. Dar 
Liza nu răspunse nimic, ca şi cum n-ar fi auzit-o: ea se aşeză 
la locul ei în colţ şi îşi aţinti privirea undeva în gol. 

O expresie de triumf şi de orgoliu licări pe chipul Varvarei 
Petrovna. 

— Mavriki Nikolaevici, m-ai îndatora mult dacă mi-ai 
accepta rugămintea să te duci personal să-ţi arunci ochii pe 
individul care aşteaptă acolo jos; şi dacă există măcar o 
posibilitate oarecare de a fi admis, adu-l aici. 

Mavriki Nikolaevici se înclină şi părăsi salonul. Peste un 
minut se întoarse urmat de domnul Lebeadkin. 

IV. 

Am mai avut prilejul să vorbesc despre înfăţişarea acestui 
domn: un om înalt, voinic, cu părul creţ, în vârstă de vreo 
patruzeci de ani, cu faţa roşie-vânătă, puţin tumefiată; cu 
obrajii flasci ce tresăreau la orice mişcare; cu nişte ochi 
mici, injectaţi şi uneori destul de şireţi; cu mustăţi, favoriţi 


şi cu mărul lui Adam cărnos amenințând să devină tot mai 
proeminent, de un aspect destul de neplăcut. Cel mai mult 
surprindea însă în înfăţişarea lui faptul de a fi apărut acum 
în frac şi cu cămaşă curată. „Există oameni în ţinuta cărora 
lenjeria curată constituie aproape o necuviinţă”, obiectase 
Liputin la remarca amicală a lui Stepan Trofimovici, când 
acesta îi reproşase odată în glumă neglijenţa vestimentară. 
Căpitanul avea şi mănuşi negre, nou-nouţe, din care pe cea 
dreaptă, încă neprobată niciodată, o ţinea în mâna stângă, 
iar cea stângă, trasă probabil cu greu, fără să se poată 
încheia, îi acoperea pe jumătate laba lui imensă, în care mai 
ţinea şi o pălărie rotundă cu luciu, absolut nouă, cumpărată 
probabil recent de tot şi folosită pentru prima oară. Aşadar 
„fracul dragostei” despre care îi strigase ieri lui Şatov 
exista în realitate. Toate acestea, adică fracul şi lenjeria, 
fuseseră pregătite (după cum am aflat mai târziu) la 
îndemnul lui Liputin, pentru nişte scopuri misterioase. Nu 
încăpea nici o îndoială că şi sosirea lui de acum (într-un 
cupeu de piaţă) fusese sugerată tot de altcineva; el singur 
nu s-ar fi gândit s-o facă, şi nici să se îmbrace, să se 
pregătească şi să se hotărască în vreo patruzeci de minute, 
presupunându-se chiar că scena de pe treptele catedralei 
ajunsese la cunoştinţa lui imediat. Nu era beat, dar se afla 
în acea stare de mahmureală grea a omului care abia s-a 
trezit după multe zile de beţie continuă. Părea că este de 
ajuns să-l clatine cineva uşurel de umăr ca să se ameţească 
îndată. 

Îşi luase o alură degajată la intrarea în salon, dar avu 
ghinionul să se poticnească chiar în uşă în covor. Maria 
Timofeevna pufni în râs cu mare haz. El îi aruncă o privire 
fioroasă şi brusc porni înainte, făcând câţiva paşi spre 
Varvara Petrovna. 

— Am venit, doamnă... tună el cu glasul lui de trompetă. 

— Fii amabil, domnul meu, se îndreptă Varvara Petrovna în 
fotoliu, şi ia loc acum pe scaun. Te voi auzi şi de acolo; de 
altfel, îmi va fi comod şi să te privesc. 


Căpitanul se opri cu privirea tâmpă aţintită înainte, dar se 
întoarse imediat pe loc şi se aşeză pe scaunul indicat, chiar 
lângă uşă. Faţa lui trăda acum o mare nesiguranţă; în 
acelaşi timp un anumit aer de insolenţă şi un fel de 
iritabilitate constantă se manifestau vizibil în expresia 
trăsăturilor lui. O frică teribilă pusese stăpânire pe el, era 
evident, dar se simţea atins şi în amorul propriu; şi se putea 
lesne ghici că sub impulsul amorului propriu iritat ar fi în 
stare să comită, la ocazie, cu toată frica ce-l stăpânea, orice 
act de impertinenţă. Părea că se teme de orice mişcare a 
corpului său mătăhălos. Se ştie că principala suferinţă a 
unor asemenea personaje, nimerite printr-o întâmplare 
oarecare într-o societate de condiţie bună, sunt propriile lor 
mâini şi conştiinţa de fiecare moment că nu ştiu ce să facă 
cu ele. Căpitanul rămase nemişcat pe scaunul său, cu 
pălăria şi mănuşile în mână şi cu privirea aţintită pe chipul 
sever al Varvarei Petrovna. Ar fi vrut poate să se uite mai 
atent în jurul său, dar nu se hotăra deocamdată. Maria 
Timofeevna, găsind probabil din nou că figura lui pare 
foarte caraghioasă, izbucni în hohote de râs, dar el continua 
să rămână imobil. Fără nici o milă, îndelung, un minut 
întreg poate, Varvara Petrovna îl ţinu astfel în această 
poziţie, examinându-l neîndurător. 

— Înainte de toate, permite-ne să-ţi cunoaştem numele de 
la dumneata personal, rosti ea tărăgănat şi grav. 

— Căpitanul Lebeadkin, tună căpitanul. Am venit, 
doamnă... dădu el să iasă din încremenire, schiţând o 
mişcare uşoară. 

— Dă-mi voie! îl opri iar Varvara Petrovna. Această 
nefericită persoană, care mi-a trezit atâta interes, este într- 
adevăr sora dumitale? 

— Sora mea, doamnă, care a scăpat de sub supraveghere, 
întrucât se află într-o asemenea stare... 

Aici el se încurcă; sângele îi năvăli în obraz. 

— Să nu mă înţelegeţi greşit, doamnă, se bâlbâi el 
groaznic. Un frate bun nu va mânji... într-o asemenea stare, 


care va să zică, înseamnă nu, în asemenea stare... în 
înţelesul care adică ar compromite reputaţia... în ultimul 
timp... 

Şi se întrerupse brusc. 

— Domnule! ridică capul Varvara Petrovna. 

— Iată în ce stare! încheie el pe neaşteptate, arătând cu 
degetul în mijlocul frunţii sale. Urmă iar o scurtă tăcere. 

— Şi de mult suferă astfel? întrebă Varvara Petrovna cu 
vocea puţin tărăgănată. 

— Stimată doamnă, am venit să vă mulţumesc pentru 
generozitatea arătată pe treptele bisericii, ruseşte, 
frăţeşte... 

— Frăţeşte? 

— Adică nu frăţeşte, ci numai în sensul că eu sunt fratele 
surorii mele, stimată doamnă, şi vă rog să mă credeţi, se 
pripi el roşind iar, că nu sunt chiar atât de incult cum s-ar 
putea crede de la prima vedere în salonul dumneavoastră. 
Eu şi sora mea nu suntem nimic, în comparaţie cu 
splendorile pe care le vedem aici. Dar mai sunt şi 
clevetitori. Lebeadkin este însă mândru de reputaţia lui, 
Şi... şi... am venit să vă mulţumesc... Poftim banii, stimată 
doamnă! 

Aici el îşi smulse din buzunar portofelul, trase din el un 
teanc de bancnote pe care începu să le numere cu degetele 
tremurătoare, cuprins de un adevărat acces de nerăbdare. 
Se vedea că ar fi vrut cât mai repede să explice ceva, avea 
nevoie neapărat s-o facă; simțind însă că zăbava aceasta cu 
banii îi dă o înfăţişare şi mai stupidă, îşi pierdu şi ultima 
stăpânire de sine: banii nu voiau să se potrivească la 
socoteală, degetele se încurcau şi, spre culmea ruşinii, o 
bancnotă verde alunecând din portofel zbură în zigzaguri 
pe covor. 

— Douăzeci de ruble, stimată doamnă, sări el deodată cu 
teancul de bani în mână şi cu faţa transpirată de atâta chin; 
observând bancnota căzută jos, dădu să se aplece ca s-o 


culeagă, dar, ruşinându-se nu se ştie de ce, renunţă cu un 
gest de indiferenţă din mână. 

— S-o ia personalul dumneavoastră, stimată doamnă, 
valetul care o va ridica s-o ţină minte pe Lebeadkina. 

— Aşa ceva nu pot admite, spuse grăbit şi cu oarecare 
teamă Varvara Petrovna. 

— În cazul acesta... 

EI se aplecă, ridică bancnota, se făcu roşu-vânăt la faţă şi 
deodată, apropiindu-se de Varvara Petrovna, îi împinse 
banii numărați. 

— Ce e asta? se sperie de-a binelea Varvara Petrovna, 
dându-se înapoi pe speteaza fotoliului. 

Mavriki Nikolaevici, eu şi Stepan Trofimovici păşirăm spre 
cei doi. 

— Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă, eu nu sunt nebun, zău că nu sunt 
nebun! asigura căpitanul tulburat, privind în toate părţile 
spre cei de faţă. 

— Ba eu cred, domnule, că ai înnebunit. 

— Stimată doamnă, toate astea nu înseamnă ceea ce vă 
închipuiţi! Eu sunt desigur o verigă neînsemnată... O, 
stimată doamnă, sunt bogate interioarele dumneavoastră, 
dar sărace ale Mariei Necunoscuta, sora mea, născută 
Lebeadkina, dar pe care s-o numim deocamdată Maria 
Necunoscuta, deocamdată, stimată doamnă, numai 
deocamdată, deoarece pentru totdeauna nu va îngădui 
însuşi Domnul Dumnezeu! Stimată doamnă, i-aţi dat zece 
ruble şi dânsa le-a primit, dar numai pentru că i-aţi dat 
dumneavoastră, stimată doamnă! Mă auziţi, stimată 
doamnă? De la nimeni în lume nu ar primi această Maria 
Necunoscuta, altminteri s-ar cutremura în mormânt 
căpitanul de cavalerie, bunicul ei, ucis în Caucaz sub 
privirile lui Ermolov însuşi; dar de la dumneavoastră, 
stimată doamnă, ea va primi orice. Deşi cu o mână va primi, 
iar cu cealaltă vă va întinde douăzeci de ruble, ca danie 
pentru unul dintre comitetele de binefacere din capitală, a 
cărui membră, stimată doamnă, sunteţi... După cum şi 


dumneavoastră personal, stimată doamnă, aţi publicat în 
Curierul Moscovei că aveţi aici pentru oraşul nostru un 
registru al societăţii de binefacere, în care oricine poate 
subscrie. 

Căpitanul se întrerupse brusc; respira greu, ca după o 
ispravă foarte grea. Toate aceste cuvinte referitoare la 
comitetul de binefacere fuseseră probabil dinainte 
pregătite, posibil chiar dictate de Liputin. Transpirase acum 
şi mai mult; broboane de sudoare literalmente apăruseră 
pe tâmplele lui. Varvara Petrovna îl privea cu ochi 
pătrunzători. 

— Acest registru, zise ea cu glas sever, se află permanent 
jos la intrare, la portarul casei mele; acolo puteţi subscrie 
dania voastră, dacă aveţi o asemenea dorinţă. De aceea te 
rog să-ţi ascunzi banii în buzunar şi să nu-i mai vânturi în 
aer. Aşa. Şi acum te rog să te aşezi pe locul dumitale. Aşa. 
Îmi pare rău, stimate domn, că am greşit în privinţa surorii 
dumitale şi i-am dat bani considerând-o săracă, când ea 
este atât de bogată. Un lucru nu înţeleg însă: de ce ea 
poate primi numai de la mine şi de la nimeni altul n-ar 
accepta să primească. Ai insistat atât de mult asupra 
acestei chestiuni, încât vreau să am o explicaţie absolut 
precisă. 

— Stimată doamnă, este o taină care poate fi îngropată 
numai în sicriu! răspunse căpitanul. 

— Dar de ce? întrebă Varvara Petrovna, cu un glas mai 
puţin ferm. 

— Stimată doamnă, stimată doamnă! ... 

Căpitanul tăcu posomorât, cu privirea lăsată în jos şi cu 
mâna lipită de piept în dreptul inimii. Varvara Petrovna 
aştepta, fără a-şi desprinde privirea de pe faţa lui. 

— Stimată doamnă! zbieră el deodată. Mi-aţi îngădui să vă 
pun o întrebare, numai una, dar sincer, deschis, ruseşte, din 
toată inima? 

— 'Te rog, s-aud întrebarea. 


— Aţi suferit vreodată în viaţa dumneavoastră, stimată 
doamnă? 

— Vrei de fapt să spui că ai avut de suferit sau chiar suferi 
din cauza cuiva? 

— Stimată doamnă, stimată doamnă! sări el brusc iarăşi, 
fără să-şi dea seama probabil şi lovindu-se cu pumnul în 
piept. Aici, în această inimă, s-au adunat atâtea, încât se va 
mira Dumnezeu însuşi, când se va afla la Judecata de Apoi! 

— Hm, e cam tare spus. 

— Stimată doamnă, eu vorbesc poate prea iritat... 

— Nici o grijă, voi şti eu când o fi cazul să te opresc. 

— Pot să vă mai pun o întrebare, stimată doamnă? 

— Vorbeşte, te ascult. 

— Poate muri cineva numai şi numai din nobleţe 
sufletească? 

— Nu ştiu, nu mi-am pus niciodată o asemenea întrebare. 

— Nu ştiţi! Nu v-aţi pus niciodată o asemenea întrebare! 
strigă el pe un ton de patetică ironie. Dacă e aşa, dacă e 
aşa, Taci, inimă fără speranţă! 

Şi el se lovi cu putere în piept. 

Acum iar umblă de colo-colo prin încăpere. Trăsătura 
distinctivă a oamenilor de felul lui este o incapacitate totală 
de a-şi stăpâni, de a-şi reţine dorinţele pentru ei înşişi; 
dimpotrivă, sunt mânaţi de o tendinţă irezistibilă de a şi le 
manifesta, în toată urâţenia lor. Nimerind într-un mediu în 
care se simte străin, un asemenea individ începe prin a se 
comporta de obicei foarte timid, dar în clipa în care îi întinzi 
un deget, nu va întârzia să treacă imediat la atitudinea cea 
mai insolentă. Căpitanul se înfierbântase, umbla prin salon, 
dădea din mâini, nu asculta întrebările, vorbea despre el 
însuşi pripindu-se peste măsură, încât i se încâlcea şi limba 
şi, înghițind apoi cuvintele, sărea la fraza următoare. E 
adevărat că era puţin probabil să fi fost treaz; de altfel, în 
apropiere se afla şi Lizaveta Nikolaevna, la care nu se 
uitase niciodată, dar a cărei prezenţă se pare că îl 
înflăcărase până la ameţeală; deşi nu este decât o 


presupunere a mea personală. Exista aşadar un motiv 
pentru care Varvara Petrovna, învingându-şi dezgustul, se 
hotărâse să-l asculte pe un asemenea om. Praskovia 
Ivanovna pur şi simplu tremura de frică, e drept fără să 
înţeleagă prea bine despre ce este vorba. Tremura şi 
Stepan Trofimovici, dar acesta dimpotrivă, pentru că era 
înclinat întotdeauna să înţeleagă mai mult decât ar fi cazul. 
Mavriki Nikolaevici stătea în picioare în poziţia unui 
apărător al tuturor. Liza şedea palidă şi nu-şi lua ochii larg 
deschişi de pe chipul căpitanului sălbatic. Şatov rămăsese 
pe scaun în poziţia lui de până atunci; mai ciudat însă mi s-a 
părut faptul că Maria Timofeevna nu numai că încetase să 
mai râdă, dar devenise deodată foarte tristă. Sprijinindu-şi 
mâna dreaptă pe masă, ascultase cu o privire lungă şi 
melancolică peroraţia fratelui său. Numai Daria Pavlovna mi 
s-a părut că se păstrase cu desăvârşire calmă. 

— 'Toate astea nu sunt decât nişte alegorii absurde, se 
mânie în cele din urmă Varvara Petrovna. Nu mi-ai răspuns 
la întrebarea: „de ce?”. Insist să-mi dai un răspuns. 

— N-am răspuns la acest „de ce?”. Aşteptaţi răspunsul la 
„de ce”-ul dumneavoastră, zise căpitanul făcând cu ochiul. 
Această mică expresie „de ce” este răspândită prin tot 
universul încă de la facerea lumii, stimată doamnă, şi 
natura toată în fiece clipă îi strigă creatorului ei: „de ce?”. 
Şi iată, sunt de atunci şapte mii de ani şi nu primeşte nici un 
răspuns. Cum ar putea aşadar să răspundă singur căpitanul 
Lebeadkin? Şi ar fi just oare, stimată doamnă? 

— Toate astea nu sunt decât prostii şi nu ceea ce aştept 
eu! începu să-şi piardă răbdarea Varvara Petrovna. E o 
alegorie; afară de asta vorbeşti prea pompos, stimate domn, 
ceea ce consider că este o impertinenţă. 

— Stimată doamnă, n-o ascultă căpitanul. Poate că aş fi 
vrut să mă numesc Ernest, şi totuşi sunt nevoit să suport 
numele grosolan de Ignat; de ce adică, cum credeţi? Aş fi 
vrut să mă numesc prinţul de Montbard, şi totuşi nu mă 
numesc decât Lebeadkin, de la lebădă, de ce? Eu sunt poet, 


stimată doamnă, în sufletul meu sunt poet şi aş putea să 

capăt o mie de ruble de la orice editor, totuşi sunt nevoit să 
locuiesc într-o covată, de ce, de ce? Stimată doamnă! După 
părerea mea, Rusia este un joc al naturii şi nimic mai mult! 

— Aşadar, nimic mai precis n-ai putea să-mi spui? 

— Aş putea să vă recit Gândacul, stimată doamnă! 

— Poof-tim? 

— Stimată doamnă, nu sunt încă un nebun! Voi ajunge 
nebun, cu siguranţă, dar încă nu sunt! Stimată doamnă, un 
prieten de-al meu - o persoană de ma-re no-bleţe 
sufletească - a scris o fabulă după Krilov, intitulată 
Gândacul, pot să v-o recit? 

— Vrei să ne reciţi o fabulă de Krilov? 

— Nu, nu o fabulă de Krilov vreau să vă recit, ci o fabulă a 
mea personală, compunerea mea proprie! Vă rog sămă 
credeţi, stimată doamnă, fără să mi-o luaţi în nume de rău, 
că nu sunt chiar într-atât de incult şi de pervers ca să nu 
înţeleg că Rusia are un mare fabulist, Krilov, căruia 
ministrul instrucţiunii i-a ridicat un monument în Grădina 
de Vară, pentru amuzament la vârsta copilăriei. M-aţi 
întrebat, stimată doamnă, „de ce?”. Răspunsul se află în 
tâlcul acestei fabule, scris cu litere de foc! 

— Să auzim fabula dumitale. 

— A fost odată un gândac, Vrednic de gândăcescul neam, 
Şi nimeri el tam-nisam. 

Într-un pahar cu muscărie... 

— Doamne, ce-i asta? exclamă Varvara Petrovna. 

— Asta înseamnă că în zilele de vară, se apucă să explice 
căpitanul, dând teribil din mâini, cu iritarea unui autor 
întrerupt din lectura operei sale, când adică într-un pahar 
se adună multe muşte, se produce, adică, o muscărie, orice 
gogoman înţelege, nu mă întrerupeţi, nu mă întrerupeţi, 
veţi vedea mai departe... (şi dădea mereu din mâini). 

Cercă să-şi facă loc noul venit, Dar muştele se revoltară, 
Că şi aşa mulţimea lor dădea pe-afară, Ba şi lui Jupiter s-au 
jeluit. 


Numai că-n toiul sfadei lor. 

Se arătă acolo binişor. 

Blajinul moş Nikifor... 

N-am scris încă sfârşitul, dar n-are nici o importanţă. Vă 
spun aşa! se înfierbântă căpitanul. Nikifor ia paharul şi, cu 
toate strigătele de protest, varsă toată comedia asta în 
hârdău, cu muşte şi cu gândac cu tot, ceea ce trebuia de 
mult să facă. Un lucru observați însă, stimată doamnă, 
gândacul nu protestează! lată răspunsul la întrebarea 
dumneavoastră: „de ce?”, proclamă el triumfător. 
„Gândacul nu pro-testea-ză!” În ce-l priveşte pe Nikifor, el 
reprezintă natura, adăugă căpitanul, la fel de repezit, şi, 
mulţumit de sine, porni să se preumble prin salon. 

Varvara Petrovna se înfurie. 

— Dar despre ce fel de bani este vorba, dă-mi voie să te 
întreb, trimişi chipurile de Nikolai Vsevolodovici şi care nu 
ţi-au fost predaţi integral, căci aşa pretinzi dumneata, mi se 
pare, îndrăznind să învinuieşti o anumită persoană care 
face parte din casa mea? 

— Calomnie curată! zbieră Lebeadkin, ridicându-şi într-un 
gest dramatic mâna dreaptă. 

— Nu, nu este o calomnie. 

— Stimată doamnă, există circumstanţe care-l silesc pe om 
să îndure mai curând dezonoarea în propria lui familie, 
decât să spună cu glas tare adevărul. Căpitanul Lebeadkin 
va şti să tacă, stimată doamnă! 

Părea orbit total; era cuprins de un soi de inspiraţie; se 
simţea în centrul atenţiei; în faţa ochilor săi tulburi mijea o 
anumită întruchipare. Ajunsese la un punct când ar fi vrut 
să jignească pe cineva, să facă o mârşăvie, să-şi arate 
puterea. 

— Stepan Trofimovici, fii amabil şi sună, rugă Varvara 
Petrovna. 

— Lebeadkin e şiret, stimată doamnă! făcu el cu ochiul 
zâmbind dezgustător. E şiret, dar nu e lipsit nici el de 
slăbiciuni, are şi el un prag al pasiunilor! Acest prag nu-i 


altceva decât bătrânul şip de husar, odinioară cântat de 
Denis Davâdov. Şi uite, când ajunge să se afle în pragul 
pasiunii, stimată doamnă, se poate întâmpla să trimită o 
scrisoare în versuri, o scrisoare superbă, dar pe care după 
aceea ar fi vrut s-o primească înapoi cu preţul unor lacrimi 
vărsate o viaţă întreagă, pentru că este violat sentimentul 
frumosului. Dar păsărica, odată luându-şi zborul, n-o mai 
prinzi de coadă! Ei bine, în acest prag, stimată doamnă, în 
acest prag, Lebeadkin ar fi putut scăpa o vorbă şi despre o 
domnişoară nobilă, în chip de nobilă indignare a unui suflet 
revoltat de jigniri, şi uite, de acest fapt profită calomniatorii 
săi. Dar Lebeadkin e şiret, stimată doamnă! În zadar îl 
pândeşte un lup feroce, turnându-i băutură clipă de clipă în 
aşteptarea finalului; Lebeadkin nu va spune nimic, iar pe 
fundul sticlei, în loc de cele aşteptate, apare de fiecare dată 
Şiretenia lui Lebeadkin! Destul însă, o! destul! Stimată 
doamnă, apartamentele dumneavoastră somptuoase sunt 
demne să aparţină celei mai nobile persoane, dar gândacul 
nu se plânge! Remarcaţi, aşadar, remarcaţi, în cele din 
urmă, că el nu se plânge şi recunoaşteţi în el un suflet 
mare! 

În aceeaşi clipă, de jos, din camera portarului, se auzi 
sunetul clopoţelului şi aproape imediat apăru Aleksei 
Egorâci, care zăbovise să vină la chemarea lui Stepan 
Trofimovici. Bătrânul şi încercatul servitor, contrar ţinutei 
lui obişnuite, era acum foarte tulburat. 

— Nikolai Vsevolodovici a binevoit să sosească în acest 
moment şi vine încoace, anunţă el răspunzând privirii 
întrebătoare a Varvarei Petrovna. 

Mi s-a întipărit în memorie în mod deosebit înfăţişarea ei 
din acea clipă; păli mai întâi, dar imediat după aceea ochii 
ei scânteiară. Se încordă dreaptă în fotoliu, cu o expresie de 
o extraordinară hotărâre în ochi. Încolo toată lumea a 
rămas înmărmurită. Sosirea cu totul neaşteptată a lui 
Nikolai Vsevolodovici, care urma să vină abia peste o lună, 
păru ciudată nu numai prin surpriza cu care se producea, ci 


mai ales prin faptul de a fi coincis cu acest moment atât de 
fatidic. Până şi căpitanul rămase stană de piatră în mijlocul 
salonului, cu gura căscată şi cu o înfăţişare total neroadă, 
privind spre uşă. 

Şi iată că, din camera alăturată, o încăpere mare şi lungă, 
se auziră apropiindu-se în grabă paşi iuți, mărunți; aveai 
impresia că cineva aleargă pe nişte rotile şi deodată în 
salon năvăli în fugă nu Nikolai Vsevolodovici, ci un tânăr 
necunoscut celor prezenţi. 

V, 

Îmi îngădui să mă întrerup aici ca să-l înfăţişez măcar în 
câteva trăsături fugare pe acest personaj apărut atât de 
brusc. 

Era un om tânăr, în vârstă de aproximativ douăzeci şi 
şapte de ani, de statură depăşind puţin înălţimea mijlocie, 
cu părul rar şi blond şi în plete destul de lungi, cu mustăţile 
şi barba în smocuri prizărite. Îngrijit îmbrăcat, curat, chiar 
după moda zilei, dar fără o eleganţă pretențioasă; la prima 
vedere puţin adus din spate şi neîndemânatic, şi totuşi nici 
urmă de gârboveală ori stângăcie, ci foarte degajat în 
mişcări. Producea impresia unui om original, cu toate că 
ulterior toată lumea la noi fu de acord că are maniere 
foarte civilizate şi o conversaţie întotdeauna la locul ei. 

Nimeni n-ar fi spus că este urât, dar chipul lui nu plăcea 
nimănui. Conformaţia capului puţin alungit spre ceafă şi 
turtit uşor de ambele părţi dădea figurii sale o expresie cam 
ascuţită. Avea fruntea înaltă şi îngustă, iar trăsăturile feţei 
plate; ochii pătrunzători, nasul mic şi ascuţit, buzele lungi şi 
subţiri. Expresia feţei părea că trădează o stare a sănătăţii 
şubredă, bolnăvicioasă, dar nu era decât o aparenţă. Pe 
obraji şi sub pomeţi avea un fel de cută uscată, ceea ce îi 
imprima un aer de convalescenţă după o boală grea. Şi 
totuşi era complet sănătos, vânjos şi niciodată n-a fost 
bolnav. 

Mersul şi mişcările le avea pripite, dar nu se grăbea 
nicăieri niciodată. Părea că nimic n-ar putea să-l facă să-şi 


piardă cumpătul; în orice circumstanţe şi în orice societate, 
el rămânea acelaşi. Era plin de sine, personal însă nu-şi 
dădea seama de acest lucru câtuşi de puţin. 

Vorbea repede, precipitându-se, în acelaşi timp cu multă 
siguranţă şi prezenţă de spirit. Cu toată precipitarea 
aparentă, ideile sale erau perfect ordonate, clare şi precise, 
amănunt cu deosebire izbitor. Se exprima uluitor de 
limpede; cuvintele lui se rostogoleau înşiruindu-se într-o 
succesiune curgătoare ca nişte mărgeluşe netede, 
întotdeauna bine potrivite şi întotdeauna gata să vă 
servească. La început acest lucru place, dar cu timpul 
începe să dezguste, tocmai din cauza acestei cursivităţi 
prea lejere a unor cuvinte întotdeauna gata să se reverse. 
Ai impresia la un moment dat că limba lui are o conformaţie 
specială, neobişnuit de lungă şi subţire, foarte roşie, cu 
vârful extrem de ascuţit şi într-o continuă mişcare 
automată. 

Şi iată-l pe acest tânăr năvălind acum vijelios în salon şi, 
mă credeţi, până acum am rămas cu ideea că începuse să 
vorbească încă în încăperea vecină şi a intrat chiar aşa cu 
vorba în gură. Într-o clipită l-am şi văzut postat în faţa 
Varvarei Petrovna. 

— Închipuiţi-vă, Varvara Petrovna, l-am auzit turuind cu 
multă volubilitate, intru cu gândul să-l găsesc aici venit de 
cel puţin un sfert de oră; căci a sosit de o oră şi jumătate; 
ne-am întâlnit la Kirillov, el a plecat înainte cu o jumătate de 
oră direct spre casă, spunându-mi să vin şi eu peste un sfert 
de oră... 

— Dar despre cine este vorba? Cine ţi-a spus să vii aici? îl 
interogă Varvara Petrovna. 

— Nikolai Vsevolodovici, cine?! E posibil să nu vă fi 
informat nimeni până acum despre sosirea lui şi să aflaţi 
abia în clipa aceasta? Bagajul lui trebuia doar să ajungă aici 
mult mai înainte, cum de nu vi s-a spus? Înseamnă că eu cel 
dintâi vă aduc această veste. Totuşi ar fi bine poate să fie 
trimis cineva să-l caute, deşi sunt sigur că va apărea îndată 


şi poate exact în momentul corespunzător anumitor 
prevederi şi, după cum aş putea eu să judec, anumitor 
calcule ale sale. Aici el îşi roti privirea prin salon şi cu 
atenţie deosebită zăbovi asupra căpitanului. Ah, Lizaveta 
Nikolaevna, sunt foarte bucuros să vă întâlnesc chiar din 
primul meu pas aici, sunt fericit să vă strâng mâna, zbură el 
către Lizaveta Nikolaevna, ca să prindă mâna ce-i fusese 
întinsă cu zâmbet vesel de Liza, şi pe cât îmi dau seama nici 
prea stimata Praskovia Ivanovna nu şi-a uitat, se pare, 
„profesorul”, ba nici nu este supărată pe el, aşa cum se 
supăra mereu în Elveţia. Dar cum se simt aici picioarele 
dumneavoastră, Praskovia Ivanovna, şi se adevereşte 
recomandarea consultului specialiştilor elveţieni în ce 
priveşte clima din patrie? Poftim? Prişniţe? Probabil că au 
un efect binefăcător. Cât am regretat eu, Varvara Petrovna 
(se întoarse el iar), că nu am reuşit să ajung la timp atunci 
în străinătate pentru a vă prezenta personal omagiile mele 
şi a-mi exprima respectul, afară de faptul că aveam atâtea şi 
atâtea să vă comunic... l-am scris aici bătrânului meu, dar 
el, după obiceiul său de totdeauna, se pare... 

— Petruşa! strigă Stepan Trofimovici, revenindu-şi într-o 
clipită din încremenirea care îl cuprinsese; plesnind din 
palme, se repezi să-şi îmbrăţişeze fiul. Pierre, mon enfant, 
să ştii că nu te-am recunoscut! şi îl strânse în braţe 
lăcrimând. 

— Ei lasă, fără gesturi; ajunge, ajunge, te rog, murmură 
grăbit Petruşa, încercând să scape de îmbrăţişarea 
bătrânului. 

— Întotdeauna m-am simţit vinovat faţă de tine! 

— Ei bine, ajunge; vorbim noi mai pe urmă. Ştiam eu că o 
să începi cu efuziuni sentimentale. Fii mai lucid, te rog. 

— Dar nu te-am văzut de zece ani! 

— Cu atât mai puţine sunt motivele pentru efuziuni... 

— Mon enfant! 

— Bine, bine; te cred că mă iubeşti; ia-ţi mâinile de pe 
mine. Îi incomodezi pe ceilalţi... Iată-l şi pe Nikolai 


Vsevolodovici; dar lasă-mă, lasă-mă, te rog! 

Nikolai Vsevolodovici într-adevăr apăruse în salon; intră 
încet şi pentru o clipă se opri în uşă, cuprinzând într-o 
privire calmă întreaga adunare. 

Ca şi acum patru ani, când l-am văzut pentru prima oară, 
am fost la fel de uimit şi de data aceasta, de la cea dintâi 
privire. Nu-l uitasem deloc; dar există, se pare, chipuri care 
cu fiecare apariţie îţi relevă parcă ceva nou, ce n-ai 
observat până atunci, cu toate că le-ai mai văzut poate şi 
de-o sută de ori. Aparent era acelaşi, aşa cum l-am cunoscut 
cu ani în urmă: la fel de elegant, la fel de grav, cu acelaşi 
mers impunător ca şi atunci, ba şi la fel de tânăr poate. 
Zâmbetul lui uşor, tot atât de satisfăcut de sine, păstrase 
aceeaşi afabilitate de circumstanţă; privirea la fel de 
severă, îngândurată şi oarecum distrată. Într-un cuvânt, ca 
şi cum ne-am fi despărţit ieri. Un singur lucru mă izbi 
totuşi: înainte, chiar dacă era socotit un bărbat frumos, faţa 
lui într-adevăr „semăna cu o mască”, ca să folosesc expresia 
unei doamne răutăcioase din societatea noastră. Acum însă, 
nu ştiu de ce, chiar de la întâia privire, el mi se păru un 
bărbat de o frumuseţe incontestabilă, încât în nici un caz nu 
se putea susţine că faţa lui seamănă cu o mască. Poate 
pentru că faţa aceasta devenise ceva mai palidă decât 
altădată şi ceva mai slăbită parcă? Sau poate că în ochii lui 
sclipea acum licărul unui gând nou? 

— Nikolai Vsevolodovici! strigă Varvara Petrovna 
încordându-se dreaptă în fotoliu, dar fără să se ridice, şi 
oprindu-l cu un gest poruncitor. Aşteaptă o clipă! 

Dar pentru a explica întrebarea teribilă care urmă imediat 
după acest gest şi această exclamaţie, întrebare a cărei 
posibilitate n-aş fi întrevăzut-o nici chiar la Varvara 
Petrovna, îl voi ruga pe cititor să-şi amintească de firea ei în 
general, aşa cum s-a manifestat toată viaţa, şi îndeosebi de 
temperamentul extraordinar de impulsiv al Varvarei 
Petrovna în anumite momente critice. Îl rog de asemenea să 
ţină seama că, în ciuda tăriei sale sufleteşti excepţionale şi a 


unei considerabile doze de luciditate şi de simţ practic, ca 
să zic aşa, gospodăresc, pe care-l poseda, în viaţa ei nu 
lipsiseră totuşi şi destule momente în voia cărora se lăsase 
brusc şi cu desăvârşire şi, dacă-mi este permis să mă 
exprim astfel, fără nici o reţinere. Îl rog de asemenea să ia 
în considerare şi faptul că momentul acesta într-adevăr 
putea constitui pentru dânsa unul dintre acelea în care se 
concentrează brusc, ca într-un focar, toată esenţa vieţii, tot 
ce existase în trecut, tot prezentul, ba poate chiar şi 
viitorul. Voi reaminti apoi în treacăt şi despre scrisoarea 
anonimă la care se referise atât de iritată în discuţia 
aprinsă cu Praskovia Ivanovna, deşi trecuse mi se pare sub 
tăcere ultima parte din conţinutul acestei scrisori; nu este 
exclus că tocmai acolo se ascundea dezlegarea - motivul 
formulării acelei cumplite întrebări pe care i-o adresă 
deodată fiului ei. 

— Nikolai Vsevolodovici, repetă ea accentuând cuvintele 
cu glasul ferm, în care răsunau notele dure ale unei 
groaznice ameninţări. Te rog să-mi spui imediat, fără să te 
mişti din acel loc: este adevărat că această nenorocită, 
această şchioapă, iat-o, stă acolo, priveşte-o! E adevărat că 
femeia aceasta este... soţia dumitale legitimă? 

Mi-a rămas întipărită în memorie prea bine această 
secundă; el nici nu clipi din ochi, uitându-se ţintă la maică- 
sa; pe faţa lui nu se văzu nici o schimbare. În sfârşit, un 
surâs calm şi indulgent îi învioră oarecum chipul şi, fără a 
rosti un cuvânt măcar, el se apropie încet de Varvara 
Petrovna, îi luă mâna, o duse respectuos la buze şi o sărută, 
şi într-atât era de puternică influenţa lui constantă şi de 
neînvins asupra mamei sale, încât ea nici nu îndrăzni să-şi 
retragă mâna. Îl privea ţintă, concentrată asupra acestei 
singure întrebări şi, după toată înfăţişarea ei încordată la 
ultima limită, se vedea că încă o clipă şi ea nu va mai fi în 
stare să mai suporte această incertitudine. 

Dar el continua să tacă. Sărutându-i mâna, el cuprinse 
încă o dată cu privirea întreaga asistenţă şi, tot aşa fără 


grabă, se îndreptă direct spre Maria Timofeevna. E foarte 
greu să descrii expresia de pe chipul oamenilor în anumite 
momente. Eu personal, de pildă, am reţinut că Maria 
Timofeevna, cu respiraţia tăiată de teamă, se ridică în 
picioare în întâmpinarea lui, împreunându-şi mâinile ca 
într-un gest de implorare; dar îmi revine totodată în 
memorie şi neasemuitul extaz din privirea ei, un extaz 
nebun, care îi desfigura aproape chipul, un extaz pe care 
oamenii cu greu îl suportă. Sau poate că erau şi una, şi alta: 
şi teamă, şi extaz; dar ţin minte că am schiţat o mişcare ca 
s-o susţin (mă aflam chiar lângă dânsa), fiindcă mi se 
păruse că în aceeaşi clipă va leşina. 

— Nu mai poţi rămâne aici, îi spuse Nikolai Vsevolodovici, 
cu un glas blând, melodios, şi ochii lui se luminară de o 
duioşie neobişnuită. Stătea în faţa ei în cea mai cuviincioasă 
poză şi fiecare mişcare a lui trăda cel mai sincer respect. 
Într-o semişoaptă grăbită, aproape sufocându-se, sărmana 
bâigui: 

— Dar se poate... acum... să cad în genunchi în faţa 
dumitale? 

— Nu, aşa ceva chiar deloc nu se poate, zise elcu un 
zâmbet superb, încât o făcu şi pe ea să zâmbească fericită. 
Cu acelaşi glas melodios şi îndemnând-o cu duioşie, ca pe 
un copil, el adăugă grav: Gândeşte-te că eşti o domnişoară, 
iar eu, deşi sunt prietenul dumitale cel mai devotat, sunt 
totuşi o persoană străină; nu-ţi sunt nici soţ, nici tată, nici 
logodnic. Dă-mi aşadar mâna şi să mergem; te voi conduce 
până la cupeu şi, dacă îmi îngădui, chiar eu te voi însoţi 
până acasă. 

Ea îl ascultă şi îşi plecă capul, reflectând parcă. 

— Să mergem, zise ea apoi cu un suspin şi-i întinse mâna. 

Dar aici avu un mic ghinion. Întorcându-se probabil cam 
imprudent, ea călcă cu toată greutatea pe piciorul său cel 
bolnav şi scurt, într-un cuvânt, căzu pe o coastă în fotoliu, şi 
poate dacă nu se lovea de fotoliu, s-ar fi prăbuşit pe 
duşumea. El o prinse repede şi o susţinu, o apucă apoi de 


braţ şi cu multă grijă şi atenţie o conduse spre uşă. Ea se 
simţi probabil foarte amărâtă de căderea ei pentru că părea 
jenată, roşind şi ruşinându-se. Cu privirea în pământ, 
şchiopătând tare, ea îl urmă aproape atârnând de braţul lui. 
Şi aşa, la braţ, ieşiră din salon. Liza, am văzut prea bine, nu 
se ştie de ce, dădu să sară de la locul ei, în timp ce ei 
plecau; cu o privire fixă îi urmări până la uşă. Apoi se lăsă 
iar tăcută în fotoliu. Trăsăturile ei se contractară într-o 
grimasă convulsivă ca la atingerea unei reptile 
dezgustătoare. 

În tot timpul cât ţinu această scenă între Nikolai 
Vsevolodovici şi Maria Tlimofeevna, toată lumea rămase 
mută de uimire; s-ar fi putut auzi şi zborul unei muşte; dar 
în clipa când uşa se închise în urma lor, toţi deodată 
începură să vorbească. 

VI. 


De fapt, nu se prea auzeau vorbe în explozia aceea de 
glasuri, mai mult exclamaţii răzlețe. Am şi uitat întru câtva 
succesiunea schimbului de cuvinte, pentru că s-a produs o 
zăpăceală nemaipomenită. Exclamă ceva în franţuzeşte 
Stepan Trofimovici plesnindu-şi palmele, dar Varvara 
Petrovna n-avea timp de dânsul. Până şi Mavriki Nikolaevici 
articulă ceva repezit şi cu vocea sacadată. Cel mai 
surescitat era însă Piotr Stepanovici; cu gesturi largi, făcea 
eforturi disperate s-o convingă pe Varvara Petrovna de 
ceva, dar mult timp n-am putut înţelege de ce anume se 
agită. Se adresa şi Praskoviei Ivanovna, şi Lizavetei 
Nikolaevna, ba în toiul înflăcărării îi strigă în treacăt şi 
tatălui său ceva, într-un cuvânt, era într-o fierbere continuă 
învârtindu-se prin tot salonul. Varvara Petrovna, roşie la 
faţă, sări la un moment dat de la locul ei, strigându-i 
Praskoviei Ivanovna: „Ai auzit, ai auzit tu ce i-a spus el chiar 
acum acestei fete?”. Dar Praskovia Ivanovna era incapabilă 
să mai răspundă; nu fu în stare decât să bâiguie ceva, dând 
din mână. Biata femeie era copleşită de propriile ei griji: 
necontenit îşi întorcea capul spre Liza, privind-o cu o teamă 
inexplicabilă, dar să se ridice şi să plece n-ar fi îndrăznit cât 
timp nu se ridica şi fiică-sa. Între timp, căpitanul, care din 
clipa când apăru Nikolai Vsevolodovici arăta foarte speriat, 
vădi clar intenţia s-o şteargă neobservat, am băgat de 
seamă bine acest lucru, dar Piotr Stepanovici îl prinse de 
mână şi nu-l lăsă să plece. 

— Este necesar, absolut necesar, îi tot dădea el din gură, 
rostogolindu-şi cu o stăruitoare persuasiune cuvintele, ca 
nişte mărgele, în faţa Varvarei Petrovna, care se reaşezase 
între timp în fotoliul său şi, ţin minte, îl asculta cu aviditate; 
în cele din urmă, el îşi atinse scopul cucerindu-i toată 
atenţia. 

— Este necesar, Varvara Petrovna. Vedeţi doar şi singură 
că avem de-a face aici cu o neînțelegere, şi după toate 
aparențele, cu nişte lucruri ciudate, dar de fapt foarte 
clare, limpezi şi simple ca bună ziua. Înţeleg foarte bine că 


n-am nici o dezlegare să povestesc şi poate că apar cam 
ridicol, insistând în această privinţă. Dar, în primul rând, 
însuşi Nikolai Vsevolodovici nu atribuie acestei chestiuni 
cine ştie ce importanţă şi, în definitiv, există şi cazuri în care 
îi vine greu omului să se hotărască pentru o explicaţie 
personală, ba este chiar absolut necesar ca altcineva, o 
terță persoană, să facă acest lucru, întrucât îi vine mai uşor 
să vorbească despre unele chestiuni mai delicate. Credeţi- 
mă, Varvara Petrovna, că Nikolai Vsevolodovici nu-i deloc de 
condamnat pentru faptul că n-a răspuns la întrebarea 
dumneavoastră de acum printr-o explicaţie categorică, deşi 
chestiunea în sine este cu totul minoră; o ştiu încă din 
timpul şederii sale la Petersburg. De altfel, tot cazul acesta 
nu poate decât să-l onoreze pe Nikolai Vsevolodovici, dacă 
este neapărat nevoie să recurgem la acest cuvânt vag, 
„onoare”... 

— Vrei să spui că ai fost martor la vreun incident care a 
ocazionat... această neînțelegere? întrebă Varvara 
Petrovna. 

— Martor şi participant, confirmă grăbit Piotr Stepanovici. 

— Dacă-mi dai cuvântul că asta nu va răni delicateţea lui 
Nikolai Vsevolodovici şi sentimentele pe care ştiu că le 
nutreşte faţă de mine, întrucât el nu-mi ascunde nimic... şi 
dacă totodată eşti convins că procedând astfel îi vei face 
chiar plăcere... 

— Negreşit aşa va fi, şi tocmai de aceea socot că îmi fac şi 
eu cu aceasta o datorie deosebit de plăcută. Sunt convins că 
el însuşi m-ar fi rugat să fac asta. 

Părea destul de stranie şi în afară de orice uzanţă socială o 
asemenea dorinţă stăruitoare a acestui domn, picat parcă 
din cer, să relateze istoriile altora. Dar izbutise s-o prindă în 
undiţă pe Varvara Petrovna atingând punctul cel mai 
sensibil. Pe atunci încă nu cunoştea caracterul acestui om şi 
cu atât mai puţin intenţiile lui. 

— Să auzim, încuviinţă Varvara Petrovna, pe un ton 
circumspect şi rezervat, vizibil necăjită de această 


îngăduinţă a sa. 

— Istoria ca atare e scurtă; şi, dacă vreţi, de fapt nici nu 
este o istorie în adevăratul sens al cuvântului, se porni Piotr 
Stepanovici să-şi răsfire şuvoiul de cuvinte, ca pe nişte 
mărgele. Un romancier, neavând altă treabă, ar fi putut 
confecţiona şi un roman. O întâmplare destul de nostimă, 
Praskovia Ivanovna, şi eu sunt convins că Lizaveta 
Nikolaevna o va asculta cu interes, deoarece găsim în ea 
multe lucruri dacă nu chiar minunate, în orice caz bizare. 
Acum cinci ani, la Petersburg, Nikolai Vsevolodovici l-a 
cunoscut pe acest om, iată-l, e aici în faţa dumneavoastră, 
domnul Lebeadkin care stă acum cu gura căscată şi 
intenţionase pare-se s-o şteargă neobservat. Scuzaţi-mă, 
Varvara Petrovna. Dar nu te sfătuiesc s-o ştergi din loc, 
domnule fost funcţionar din fostul departament al 
aprovizionării (după cum vezi, te ţin minte foarte bine). Şi 
eu, şi Nikolai Vsevolodovici cunoaştem prea bine toate 
matrapazlâcurile dumitale de aici, pentru care, nu uita 
acest lucru, va trebui să dai socoteală. Încă o dată vă cer 
scuze, Varvara Petrovna. Pe atunci Nikolai Vsevolodovici îl 
numea pe domnul acesta Falstaff al său; ceea ce vrea să 
însemne probabil (explică el deodată) că e vorba de un 
vechi personaj, un caracter burlesque, de care toată lumea 
râde şi care le permite tuturor să râdă de el, numai bani să 
iasă. Nikolai Vsevolodovici ducea pe atunci la Petersburg o 
viaţă, ca să zic aşa, în bătaie de joc, n-aş putea să găsesc un 
alt cuvânt mai potrivit ca s-o definesc, pentru că omul 
acesta nu se lăsa pradă deziluziei niciodată şi desconsidera 
orice ocupaţie. Vorbesc numai de acea perioadă, Varvara 
Petrovna. Acest Lebeadkin avea o soră, persoana care a stat 
aici până adineauri. Fratele şi surioara n-aveau nici un 
adăpost şi trăiau aciuindu-se pe la străini. El bătea 
caldarâmul sub arcadele magazinelor de la Gostinnâi Dvor, 
totdeauna îmbrăcat în fosta lui redingotă de uniformă, 
acosta trecătorii mai spilcuiţi şi tot ce aduna dădea pe 
băutură. lar surioara lui se hrănea ca păsările cerului. Se 


angaja prin diferite case mizere, ca să-şi ţină într-un fel 
zilele. Un sodom îngrozitor; aş vrea să trec peste tabloul 
acestei existenţe de unghere, existenţă în care se 
complăcuse pe atunci din excentricitate şi Nikolai 
Vsevolodovici. Numai despre perioada de atunci vorbesc, 
Varvara Petrovna; iar expresia „excentricitate” îi aparţine 
lui personal. Nu avea de ascuns cine ştie ce lucruri faţă de 
mine. Mademoiselle Lebeadkina, care într-un timp avusese 
repetate ocazii să-l vadă pe Nikolai Vsevolodovici, rămase 
profund impresionată de înfăţişarea lui. Era, ca să zic aşa, 
un diamant pe fondul mizer al vieţii acestei fete. Nu mă 
pricep la descrierea sentimentelor, de aceea voi trece peste 
asta; dar nişte oameni păcătoşi au luat-o imediat în 
derâdere, ceea ce o făcu să cadă într-o adâncă tristeţe. În 
general, acolo toată lumea îşi bătea joc de dânsa, dar nici 
ea nu prea lua în seamă toate acestea. Mintea ei încă de pe 
atunci nu era în perfectă ordine, deşi nu chiar în starea de 
acum. E de presupus, şi sunt destule temeiuri pentru asta, 
că în copilărie, datorită nu ştiu cărei binefăcătoare, era 
aproape să capete o educaţie frumoasă. Nikolai 
Vsevolodovici nu-i dădea nici o atenţie şi se mulțumea să 
joace preferans cu nişte funcţionari - dintr-un pachet soios, 
pe un sfert de copeică. Într-o zi însă, când batjocura lor 
întrecuse orice măsură, el (fără a mai întreba de ce şi 
pentru ce) îl prinse de guler pe unul dintre aceşti 
funcţionari şi-i dădu drumul jos pe fereastră, de la etajul 
întâi. Nici urmă de indignare cavalerească în favoarea 
inocenţei fugare nu se făcu simțită cu acest prilej; toată 
operaţia aceasta se desfăşura în hazul general şi cel mai 
mult râdea Nikolai Vsevolodovici. Când totul se termină cu 
bine, cei doi se împăcară şi se apucară de băut punci. În 
schimb ea, inocenta ultragiată, nu uită acest lucru. 
Bineînţeles, rezultatul a fost zdruncinarea definitivă a 
facultăţilor ei mintale. Repet, nu sunt meşter în a descrie 
sentimente, dar cred că în esenţă aici este vorba de un vis. 
Iar Nikolai Vsevolodovici, ca un făcut, aţâţa şi mai mult 


acest vis: în loc să râdă, el începu să-i arate acestei 
mademoiselle Lebeadkina un respect neobişnuit. Kirillov, 
care era de faţă (un original nemaipomenit, Varvara 
Petrovna, şi un om dintr-o bucată; poate că îl veţi cunoaşte 
vreodată, se află acum aici), ei bine, acest Kirillov, care de 
obicei tăcea mereu, se aprinde deodată, mi-aduc aminte 
foarte exact acest lucru, şi-i spune lui Nikolai Vsevolodovici 
că o tratează pe această doamnă ca pe o marchiză şi cu 
aceasta îi dădu ultima lovitură. Mai adaug că Nikolai 
Vsevolodovici îl respecta pe acest Kirillov. Şi ce credeţi că i- 
a răspuns: „Îţi închipui cumva, domnule Kirillov, că-mi bat 
joc de ea; te rog să mă crezi că o respect cu adevărat, 
pentru că ea e mai bună decât noi toţi”; dar, ştiţi, a spus-o 
cu tonul cel mai serios. Adevărul este că în aceste două-trei 
luni, afară de bună ziua şi la revedere, n-a schimbat de fapt 
cu ea nici un cuvânt. Eu, care am fost mereu de faţă, ţin 
minte foarte bine că ea ajunsese să se iluzioneze atât de 
tare, încât începuse să-l considere un fel de logodnic al ei, 
care nu îndrăznea s-o „răpească” numai pentru că avea 
mulţi duşmani şi întâmpina piedici din partea familiei sau 
altceva de genul acesta. Ce s-a mai râs şi pe chestia asta! S- 
a terminat prin aceea că, urmând să plece încoace, Nikolai 
Vsevolodovici a dat dispoziţie ca cineva să aibă grijă de 
întreţinerea ei şi i-a fixat o pensie anuală destul de 
măricică, de vreo trei sute de ruble, mi se pare, dacă nu şi 
mai mult. Într-un cuvânt, să zicem că toate acestea au fost 
un amuzament, fantezia unui om obosit prea devreme; 
admitem în sfârşit că a fost, cum zicea Kirillov, o nouă 
experienţă a unui om blazat cu scopul de a afla până unde 
poate fi dusă o infirmă pe jumătate nebună. „Dumneata, 
zicea el, anume ţi-ai ales-o pe cea mai nevolnică fiinţă, pe 
această sărmană infirmă, veşnic expusă batjocurilor şi 
bătăilor, ştiind mai ales că fiinţa aceasta se prăpădeşte de o 
dragoste ridicolă pentru dumneata; şi te-ai apucat să-i 
zăpăceşti capul numai pentru plăcerea de a vedea ce va 
rezulta!” În definitiv, ce vină avea omul dacă acestei femei 


ţicnite i s-a năzărit aşa ceva, când, notaţi acest lucru, el nu 
schimbase cu ea nici două fraze în tot acest timp! Există, 
Varvara Petrovna, lucruri despre care nu numai că nu se 
poate vorbi în mod inteligent, dar despre care nici nu este 
inteligent să te apuci să vorbeşti. Hai să zicem, dacă vreţi, 
că e o ciudăţenie, dar mai mult decât atât nu-mi imaginez 
ce s-ar mai putea spune; şi totuşi ne este dat să vedem 
acum ce istorie s-a brodat din acest mic episod... Îmi este 
cunoscut în bună parte, Varvara Petrovna, ce se petrece 
aici. 

Povestitorul se întrerupse brusc cu intenţia vizibilă de ai 
se adresa lui Lebeadkin, dar Varvara Petrovna îl opri; era 
într-o stare de extremă exaltare. 

— Ai terminat? întrebă ea. 

— Nu încă; dar pentru ca tabloul să fie complet, aş fi vrut, 
dacă îmi îngăduiţi, să-i pun câteva întrebări acestui domn... 
Veţi afla îndată despre ce este vorba, Varvara Petrovna. 

— Ajunge, mai pe urmă, opreşte-te pentru o clipă, te rog. 
O, ce bine am făcut lăsându-te să vorbeşti! 

— Şi remarcaţi, Varvara Petrovna, reluă cu vioiciune Piotr 
Stepanovici, putea oare Nikolai Vsevolodovici singur să vă 
explice acest lucru adineauri, ca răspuns la întrebarea 
dumneavoastră formulată poate prea categoric? 

— O, da, prea categoric! 

— Şi n-am avut eu dreptate, susţinând că în unele cazuri îi 
e mult mai uşor unei terţe persoane să explice decât celui 
direct vizat? 

— Da, da, aşa este... doar într-o singură privinţă te-ai 
înşelat şi cu regret observ că persişti în această eroare. 

— Se poate? Cum anume? 

— Vezi... dar mai bine să iei loc, Piotr Stepanovici. 

— Voia dumneavoastră, mă simt chiar puţin obosit; vă 
mulţumesc. 

Îşi trase îndată un fotoliu întorcându-l în aşa fel ca să stea 
între Varvara Petrovna şi Praskovia Ivanovna lângă masă şi 


cu faţa spre domnul Lebeadkin, pe care nu-l slăbea din ochi 
nici o clipă. 

— Greşeşti când numeşti asta „excentricitate”... 

— O, dacă numai asta e... 

— Nu, nu, aşteaptă puţin, îl opri Varvara Petrovna, 
pregătindu-se probabil să se lanseze într-o peroraţie lungă 
şi entuziastă. Piotr Stepanovici observă îndată acest lucru 
şi-şi ascuţi atenţia. 

— Nu, asta a fost ceva mai mult decât o „excentricitate” şi, 
crede-mă, ceva aproape sfânt! Un om mândru şi prea de 
timpuriu jignit, ajuns să ducă viaţa în „bătaie de joc”, 
despre care ai amintit în remarca dumitale atât de subtilă, 
într-un cuvânt, prinţul Harry, cum l-a comparat admirabil 
Stepan Trofimovici la un moment dat şi cu care m-aş 
declara întru totul de acord dacă n-ar fi semănat încă mai 
mult cu Hamlet, cel puţin după părerea mea. 

— Et vous avez raison, observă cu emoție gravă Stepan 
Trofimovici. 

— Îţi mulţumesc, Stepan Trofimovici, dumitale, în mod 
deosebit, îţi mulţumesc şi mai ales pentru încrederea 
neclintită în Nicolas, în generozitatea lui sufletească şi în 
înalta lui menire. Cu încrederea aceasta mi-o întăreai şi pe 
a mea, ori de câte ori cădeam pradă îndoielii. 

— Chcre, chere... Stepan Trofimovici făcu un pas înainte, 
dar se opri, socotind probabil că e primejdios să o 
întrerupă. 

— Şi dacă Nicolas (continuă Varvara Petrovna, tărăgănând 
rostirea cuvintelor pe un ton aproape cântat) l-ar fi avut 
prin preajma lui pe Horaţio al său, calm, superb în smerenia 
lui - o altă expresie admirabilă a dumitale, Stepan 
Trofimovici - poate că de mult ar fi fost salvat de acest trist 
şi „năprasnic demon al ironiei” care l-a chinuit toată viaţa 
(excelentă expresie, demonul ironiei, tot dumitale îţi 
aparţine, Stepan Trofimovici). Nicolas însă n-a avut 
niciodată parte de Horaţio, nici de Ofelia. N-o avea decât pe 
maică-sa, dar ce poate să facă o mamă singură şi în 


asemenea împrejurări? Ştii, Piotr Stepanovici, mi se pare 
acum întru totul de înţeles că o fiinţă ca Nicolas a putut să 
apară chiar şi în asemenea spelunci despre care mi-ai 
povestit. Îmi închipui acum cu toată claritatea această luare 
în „bătaie de joc” a vieţii (o foarte reuşită expresie a 
dumitale!), această sete nepotolită de contraste, acest fond 
sumbru al tabloului în care el apare ca un diamant, de 
asemenea după comparaţia dumitale, Piotr Stepanovici. Şi 
iată-l întâlnind acolo o fiinţă nedreptăţită de toţi, o infirmă 
semidementă, şi totuşi însufleţită poate de sentimente 
foarte nobile! 

— Hm, da, să zicem. 

— Şi cu toate astea vi se pare de neînțeles că el nu-şi bate 
joc de dânsa, ca toţi ceilalţi! Vai, ce oameni! Vi se pare de 
neînțeles că el o apără împotriva celor care o nedreptăţesc 
şi-i arată stimă „ca unei marchize” (acest Kirillov probabil 
că are un dar excepţional de a înţelege profund sufletul 
omenesc, deşi nici el nu l-a înţeles pe Nicolas!). Şi, dacă 
vreţi, tocmai din cauza acestui contrast s-a iscat 
nenorocirea; dacă nefericita s-ar fi aflat într-un alt mediu, 
poate că nici n-ar fi ajuns până la un asemenea stadiu de 
exaltare în iluziile ei. Numai o femeie, o femeie poate 
înţelege acest lucru, Piotr Stepanovici, şi ce rău îmi pare că 
dumneata... adică, nu că nu eşti femeie, dar că cel puţin 
faţă de acest caz nu ai firea unei femei, ca să înţelegi! 

— Adică în sensul că nu există rău fără bine, înţeleg, 
înţeleg, Varvara Petrovna. E ca şi în religie: cu cât mai rău 
trăieşte omul sau cu cât este mai oropsit ori mai sărac 
întreg poporul, cu atât mai dârz şi mai fervent visează el la 
răsplata din rai, iar dacă se mai ostenesc pentru asta şi o 
sută de mii de preoţi, aţâţând acest vis, speculându-l, 
atunci... vă înţeleg, Varvara Petrovna, fiţi liniştită. 

— De fapt, nu e tocmai aşa. Dar ia spune-mi, te rog: crezi 
cumva că Nicolas, pentru a stinge un asemenea vis în acest 
organism nenorocit (de ce Varvara Petrovna a folosit aici 
cuvântul „organism”, n-am înţeles), trebuia neapărat să 


râdă şi el de dânsa şi să se poarte faţă de ea ca şi ceilalţi 
funcţionari? Nu-mi închipui ca dumneata să refuzi a 
recunoaşte acel sentiment de compasiune superioară, acea 
vibraţie a organismului său întreg, care l-au făcut pe 
Nicolas să-i răspundă cu atâta gravitate lui Kirillov: „Eu nu 
râd de dânsa”. Ce răspuns nobil, sfânt! 

— Sublime, murmură Stepan Trofimovici. 

— Şi vă rog să notaţi, el nu este chiar atât de bogat, cum 
şi-ar fi putut închipui cineva; bogată sunt eu, şi nu el; iar pe 
atunci el nu accepta de la mine aproape nimic. 

— Înţeleg, înţeleg toate astea, Varvara Petrovna, dădu 
semne de nerăbdare Piotr Stepanovici. 

— O, dar e chiar firea mea! Mă recunosc în Nicolas. Îmi 
este atât de familiară această tinereţe, acest clocot 
răscolitor de impulsuri nestăpânite, ameţitoare, cumplite... 
Şi dacă ne vom cunoaşte cândva mai de aproape, Piotr 
Stepanovici, ceea ce eu personal aş dori-o sincer, mai ales 
că îţi sunt atât de recunoscătoare astăzi, poate că vei 
înţelege atunci ceea ce... 

— O, vă rog să mă credeţi, la rându-mi doresc... murmură 
cu vocea sacadată Piotr Stepanovici. 

— Vei înţelege atunci acel impuls, care te face ca în 
această orbire a sentimentului de generozitate să-ţi opreşti 
deodată ochii asupra unui om chiar şi nedemn de tine în 
toate privinţele, care nu te înţelege câtuşi de puţin, este 
gata să te chinuiască la orice prilej şi pe care, în ciuda celei 
mai evidente realităţi, să-l transformi într-un fel de ideal, să- 
| iei drept întruchiparea unui vis al tău, să-ţi concentrezi 
asupra lui toate speranţele, să te închini în faţa lui, să-l 
iubeşti o viaţă întreagă, absolut fără să ştii pentru ce sau 
poate tocmai pentru faptul că el n-o merită... O, cum am 
suferit eu toată viaţa, Piotr Stepanovici! 

Stepan Trofimovici, a cărui faţă trăda o expresie 
îndurerată, îmi căuta privirea; dar m-am eschivat la timp. 

— Şi încă recent, recent de tot - o, cât de vinovată mă simt 
eu în faţa lui Nicolas! ... Nici n-ai să mă crezi dacă îţi spun 


ce hărţuită am fost din toate părţile; m-au chinuit toţi, toţi: 
şi duşmanii, şi intriganţii, şi prietenii; poate prietenii mai 
mult decât duşmanii. Când mi-au adresat prima dintre 
aceste abjecte scrisori anonime, poate n-ai să mă crezi, 
Piotr Stepanovici, nici n-am mai găsit în mine suficientă 
forţă pentru a răspunde cu dispreţ la toată răutatea asta... 
niciodată, niciodată nu-mi voi ierta această slăbiciune! 

— Am şi auzit câte ceva despre scrisorile anonime de aici, 
se învioră brusc Piotr Stepanovici, aflu eu cine sunt autorii, 
nici o grijă. 

— Dar nici nu-ţi închipui ce intrigi s-au ţesut aici! Au 
copleşit-o până şi pe sărmana noastră Praskovia Ivanovna, 
dar pentru ce şi pe dânsa, mă rog? Am fost poate astăzi 
prea nedreaptă cu tine, draga mea Praskovia Ivanovna, 
adăugă ea într-un generos elan de înduioşare, dar nu şi fără 
o ironie triumfătoare. 

— Vai, draga mea, murmură Praskovia Ivanovna în silă, 
după mine, ar trebui să se pună capăt acestor discuţii; s-a 
vorbit destul... şi o privi sfioasă pe Liza, care se uita ţintă la 
Piotr Stepanovici. 

— Iar pe fiinţa aceasta sărmană şi nefericită, pe scrântita 
aceasta care şi-a pierdut totul, păstrându-şi însă inima, aş 
vrea acum s-o înfiez, strigă deodată Varvara Petrovna, este 
o datorie a mea, pe care am de gând s-o împlinesc cu 
sfinţenie! Începând chiar de astăzi o iau sub ocrotirea mea! 

— Şi va fi foarte, foarte bine dintr-un anumit punct de 
vedere, se însufleţi de tot Piotr Stepanovici. Scuzaţi-mă, 
adineauri nu terminasem încă. Mă gândesc la ceea ce aţi 
spus despre ocrotire. Închipuiţi-vă, când a plecat atunci 
Nikolai Vsevolodovici (reiau în continuare exact momentul 
la care mă oprisem, Varvara Petrovna), acest domn 
Lebeadkin imediat şi-a închipuit că are tot dreptul să 
dispună în întregime de ajutorul fixat surorii lui; şi, într- 
adevăr, a dispus. Nu ştiu precis cum anume rânduise totul 
Nikolai Vsevolodovici atunci, dar peste un an, în străinătate, 
aflând ceea ce se petrece, a fost nevoit să-şi schimbe 


dispoziţiile anterioare. Nu cunosc nici în această privinţă 
toate amănuntele, le veţi afla de la dânsul, dar ştiu un lucru: 
persoana în cauză a fost internată într-o mănăstire, în 
condiţii foarte confortabile, dar sub o supraveghere 
amicală, înţelegeţi? Şi ce credeţi că întreprinde domnul 
Lebeadkin? Face mai întâi toate încercările ca să afle unde 
a fost ascunsă sursa lui de venituri, adică surioara; recent 
de tot îşi atinge scopul; o scoate din mănăstire, invocând nu 
ştiu ce fel de drepturi, şi o aduce direct aici. O ţine în 
mizerie, nu-i dă nimic de mâncare, o bate, o tiranizează, în 
sfârşit, nu ştiu pe ce căi primeşte din partea lui Nikolai 
Vsevolodovici o sumă considerabilă pe care o iroseşte într-o 
beţie continuă, iar în loc de recunoştinţă recurge la o 
provocare impertinentă faţă de Nikolai Vsevolodovici, 
formulând nişte pretenţii absurde, ameninţându-l să-l dea 
în judecată în cazul că nu-i va plăti pensia direct lui în 
mână. În felul acesta darul benevol al lui Nikolai 
Vsevolodovici se transformă într-un fel de bir, vă puteţi 
imagina? Domnule Lebeadkin, este adevărat tot ceea ce am 
spus eu acum aici? 

Căpitanul care stătuse tot timpul tăcut, cu ochii lăsaţi în 
pământ, făcu doi paşi înainte înroşindu-se ca racul. 

— Piotr Stepanovici, eşti crud faţă de mine, bâigui el scurt. 

— Cum adică sunt crud cu dumneata, de ce? Dar să lăsăm 
asta: chestiunea cruzimii sau blândeţii o discutăm noi mai 
târziu; acum te rog numai să-mi răspunzi la prima mea 
întrebare: este adevărat tot ce am spus eu acum aici sau 
nu? Dacă crezi că nu este adevărat, poţi s-o declari imediat. 

— Eu... ştii şi dumneata, Piotr Stepanovici... bâigui 
căpitanul şi amuţi încurcat. 

E de notat că Piotr Stepanovici şedea într-un fotoliu picior 
peste picior, iar căpitanul stătea în faţa lui în cea mai 
respectuoasă poziţie. Ezitările domnului Lebeadkin mi se 
pare că nu prea îi plăcură lui Piotr Stepanovici; faţa lui se 
contractă într-o convulsie răutăcioasă. 


— Nu cumva ai avea într-adevăr să declari ceva? îl privi el 
cu tâlc ascuns pe căpitan. În cazul acesta fă bine şi 
vorbeşte, toată lumea vrea să te audă. 

— Ştii prea bine, Piotr Stepanovici, că n-am ce declara. 

— Ba nu ştiu nimic şi aud asta pentru prima dată; de ce n- 
ai putea să declari? 

Căpitanul tăcea cu privirea lăsată în pământ. 

— Îngăduie-mi să plec, Piotr Stepanovici, zise el hotărât. 

— Da, însă nu mai înainte ca dumneata să dai un răspuns 
precis la întrebarea mea: este adevărat tot ce am spus eu? 

— E adevărat, zise surd Lebeadkin, ridicându-şi ochii 
asupra călăului său. Îl trecuseră năduşelile şi pe tâmple îi 
apărură broboane de transpiraţie. 

— Totul este adevărat? 

— Totul este adevărat. 

— Mai ai ceva de adăugat, să faci vreo obiecţie? Dacă crezi 
că noi te nedreptăţim, spune-o; protestează, declară cu glas 
tare că eşti nemulţumit. 

— Nu, n-am nimic de spus. 

— L-ai ameninţat recent de tot pe Nikolai Vsevolodovici? 

— Aici... aici e de vină mai mult băutura, Piotr Stepanovici. 
(E îşi înălţă deodată capul.) Piotr Stepanovici! Dacă 
onoarea familiei şi ruşinea nemeritată la care a fost expusă 
inima vor da țipăt în faţa lumii, şi atunci oare este vinovat 
omul? zbieră el în neştire, izbucnind ca mai adineauri. 

— Dar acum dumneata eşti treaz, domnule Lebeadkin? îl 
ţintui cu o privire pătrunzătoare Piotr Stepanovici. 

— Sunt... treaz. 

— Ce înseamnă aceste fraze despre onoarea familiei şi 
ruşinea nemeritată de inimă? 

— Nu mă refer la nimeni, nu m-am gândit la nimeni. 
Numai la mine... se prăbuşi din nou căpitanul. 

— Am impresia că te-au jignit expresiile mele cu privire la 
dumneata şi la purtarea dumitale? Eşti prea irascibil, 
domnule Lebeadkin, dar îţi atrag atenţia că eu încă n-am 
început să vorbesc despre purtarea dumitale aşa cum se 


înfăţişează ea cu adevărat. Voi vorbi şi despre purtarea 
dumitale în adevărata ei înfăţişare. E posibil s-o şi spun, dar 
deocamdată n-am atins această chestiune în adevărata ei 
înfăţişare. 

Lebeadkin tresări, uitându-se cu ochi înnebuniţi la Piotr 
Stepanovici. 

— Piotr Stepanovici, abia acum încep să mă trezesc! 

— Hm, eu sunt acela care te-am trezit? 

— Da, dumneata m-ai trezit, Piotr Stepanovici, şi am 
dormit patru ani sub un nor negru suspendat deasupra 
capului meu. Pot să plec, în sfârşit, Piotr Stepanovici? 

— Acum poţi să pleci, dacă Varvara Petrovna nu va găsi 
necesar... Ea dădu din mâini în sensul că nu are nimic de 
spus. 

Căpitanul salută din cap, făcu doi paşi spre uşă, apoi se 
opri brusc, îşi lipi mâna de piept în dreptul inimii, vrând să 
spună ceva, dar nu mai scoase nici o vorbă şi se repezi 
afară. Chiar în uşă însă, se ciocni cu Nikolai Vsevolodovici; 
acesta se dădu deoparte; căpitanul se zgribuli într-un mod 
cam ciudat în faţa lui şi rămase împietrit, neputând să-şi ia 
ochii de pe chipul lui, ca un iepure sub privirea unui şarpe 
boa. Aşteptând un pic, Nikolai Vsevolodovici îl dădu uşor în 
lături cu mâna şi intră în salon. 

VII. 

Părea binedispus şi calm. Poate că i se întâmplase ceva 
deosebit de plăcut, necunoscut încă nouă; în orice caz, era 
vizibil foarte mulţumit. 

— Mă vei ierta oare vreodată, Nicolas? nu se putu stăpâni 
Varvara Petrovna, ridicându-se grăbită în întâmpinarea lui. 

Dar Nicolas râse voios. 

— Exact aşa cum am crezut! strigă el glumeţ cu bonomie. 
Văd că ai aflat totul. Plecând de aici mă gândeam în cupeu: 
„Trebuia cel puţin să istorisesc măcar ceva, să nu plec 
aşa!”. Dar amintindu-mi că a rămas aici Piotr Stepanovici, 
mi-a dispărut orice îngrijorare. 

Spunând asta, el aruncă o privire fugară prin încăpere. 


— Piotr Stepanovici ne-a povestit un vechi episod din viaţa 
petersburgheză a unui om bizar, reluă entuziasmată 
Varvara Petrovna, a unui om capricios şi nesăbuit, dar 
întotdeauna generos în sentimentele sale, întotdeauna nobil 
ca un adevărat cavaler... 

— Cavaler? Chiar până acolo aţi ajuns? râse Nicolas. Totuşi 
îi sunt foarte recunoscător lui Piotr Stepanovici de data 
aceasta pentru graba lui (aici el schimbă cu acesta o privire 
fulgerătoare). Trebuie să ştii, maman, că Piotr Stepanovici e 
împăciuitorul tuturor; este rolul, boala lui, marota lui, şi 
chiar l-aş recomanda în mod special din acest punct de 
vedere. Îmi închipui cam ce a putut el să vă turuie, pentru 
că el realmente turuie când povesteşte; capul lui e o 
adevărată cancelarie. Notaţi că, în calitate de realist, el n-ar 
putea să spună un neadevăr şi că adevărul i se pare mai 
preţios decât succesul... Bineînţeles afară de unele cazuri 
speciale, când succesul pentru el este mai scump decât 
adevărul. (Spunând acest lucru, el nu contenea să-şi plimbe 
privirea prin încăpere.) Aşadar, e limpede, maman, că nu 
este cazul ca dumneata să-mi ceri iertare şi dacă s-a comis 
cine ştie ce nebunie, asta numai eu am făcut-o, asta arată în 
cele din urmă că eu sunt totuşi un nebun, trebuie doar să- 
mi menţin reputaţia de care mă bucur aici. 

Cu aceste vorbe, el îşi îmbrăţişă duios mama. 

— În orice caz, chestiunea aceasta este închisă, totul s-a 
spus şi am putea prin urmare să schimbăm subiectul, 
adăugă el şi accente seci răsunară în glasul lui. Varvara 
Petrovna sesiză îndată aceste accente; dar exaltarea ei nu 
trecuse, ci dimpotrivă. 

— Nu te aşteptam decât peste o lună, Nicolas! 

— Bineînţeles, îţi voi explica totul, maman, acum însă... 

Şi el se îndreptă spre Praskovia Ivanovna. 

Dar ea abia îşi întoarse spre el capul, deşi cu o jumătate de 
oră înainte fusese uluită de apariţia lui. Avea acum alte griji: 
din clipa în care ieşise căpitanul şi se ciocnise în uşă cu 
Nikolai Vsevolodovici, Liza se pornise pe râs, la început 


discret, apoi tot mai clocotitor şi sacadat, încât devenea din 
ce în ce mai distinct şi mai zgomotos. Se roşise toată. 
Contrastul cu dispoziţia ei sumbră de mai înainte era 
izbitor. În timp ce Nikolai Vsevolodovici vorbea cu Varvara 
Petrovna, ea, printr-un semn din mână, îl chemase de vreo 
două ori pe Mavriki Nikolaevici, voind parcă să-i şoptească 
ceva, dar în momentul când acesta se apleca, ea se pornea 
pe râs; s-ar fi putut crede că râde tocmai de bietul Mavriki 
Nikolaevici, deşi în realitate părea că încearcă să se 
stăpânească ducându-şi batista la gură. Cu aerul cel mai 
candid şi mai plin de francheţe, Nikolai Vsevolodovici o 
salută. 

— Te rog să mă scuzi, răspunse ea pripit, dumneata... 
dumneata desigur l-ai văzut pe Mavriki Nikolaevici... 
Doamne, eşti inadmisibil de înalt, Mavriki Nikolaevici! 

Şi iar o pufni râsul. Mavriki Nikolaevici într-adevăr era un 
om înalt, dar nu de o statură chiar inadmisibilă. 

— Dumneata... ai sosit de mult? murmură ea stăpânindu- 
se iar, ba şi jenată oarecum, dar cu privirea scânteietoare. 

— Cam de vreo două ore, răspunse Nicolas, uitându-se la 
ea atent. 

E de notat că se menținea în timpul acestei conversații în 
marginile unei curtoazii rezervate, dar, făcându-se 
abstracţie de această curtoazie, chipul lui trăda o expresie 
de totală indiferenţă şi poate chiar de apatie. 

— Şi unde ai de gând să stai? 

— Aici. 

Varvara Petrovna o urmărea pe Liza şi brusc o străfulgeră 
un gând neaşteptat. 

— Şi unde ai fost, Nicolas, până acum în aceste două ore? 
zise ea apropiindu-se. Trenul soseşte la ora zece. 

— L-am dus mai întâi pe Piotr Stepanovici la Kirillov, iar cu 
Piotr Stepanovici m-am întâlnit în Matveevo (cu vreo trei 
staţii înainte) şi ne-am continuat drumul în acelaşi vagon. 

— Aşteptam la Matveevo de dimineaţă, interveni Piotr 
Stepanovici, vagoanele din urmă de la trenul nostru 


săriseră de pe şină, puţin rămăsese să nu-mi strivesc 
picioarele. 

— Să-ţi striveşti picioarele! strigă Liza. Maman, maman, şi 
noi am vrut săptămâna trecută să plecăm la Matveevo, ne 
strivea şi nouă picioarele! 

— Doamne fereşte! se cruci Praskovia Ivanovna. 

— Maman, maman, draga mea maman, să nu te sperii, 
dacă într-adevăr o să-mi frâng cu adevărat picioarele; cu 
mine se poate întâmpla oricând, chiar şi matale o spui, 
fiindcă zilnic călăresc ca o nebună. Mavriki Nikolaevici, ai 
să mă însoţeşti ca să mă duci la braţ şchioapă? hohoti Liza 
iar. Dacă se va întâmpla aşa ceva, nu-i voi permite nimănui 
să mă conducă, afară de dumneata, poţi fi sigur de asta. Să 
zicem că îmi voi frânge un singur picior... Dar fii drăguţ şi 
spune-mi că o vei considera o fericire. 

— Ce mai fericire, cu un singur picior? răspunse grav 
Mavriki Nikolaevici încruntându-se. 

— În schimb ai să mă conduci singur şi nu va mai fi nimeni 
altul! 

— Chiar şi atunci tot dumneata ai să mă conduci, Lizaveta 
Nikolaevna, murmură şi mai grav Mavriki Nikolaevici. 

— Dumnezeule, a vrut să facă un calambur! strigă aproape 
îngrozită Liza. Mavriki Nikolaevici, să nu mai îndrăzneşti să 
te aventurezi pe această cale! Ca să vezi ce egoist eşti. Sunt 
convinsă, spre cinstea dumitale, că în cazul de faţă te 
ponegreşti singur; dimpotrivă: de dimineaţă şi până seara 
mă vei asigura că fără un picior am devenit şi mai 
interesantă! Un singur lucru va fi ireparabil, dumneata eşti 
nemăsurat de înalt, iar eu fără un picior voi deveni prea 
scundă, cum ai să mă conduci atunci la braţ, nu ne vom 
potrivi! 

Şi Liza izbucni iar într-un râs nervos. Spiritele şi aluziile ei 
erau plate, dar se pare că în acea clipă nu-i ardea de glume. 
— Isterie, îmi şopti Piotr Stepanovici, ar fi bine să-i aducă 

cineva un pahar cu apă. 


Ghicise bine; după un minut toată lumea se agita în jurul 
ei, cineva adusese apă. Liza îşi îmbrăţişă mama sărutând-o 
fierbinte, plângea pe umărul ei şi imediat dădea capul 
înapoi, o privea ţintă în faţă şi începea iar să râdă în hohote. 
Izbucni în plâns, în cele din urmă, şi maman. Varvara 
Petrovna le luă repede în apartamentul ei şi dispărură după 
uşa prin care intrase în salon mai înainte Daria Pavlovna. 
Dar nu zăboviră acolo decât foarte puţin, vreo patru 
minute, nu mai mult... 

Încerc să-mi reconstitui acum în memorie fiecare amănunt 
din ultimele minute ale acelei dimineţii de neuitat. Am 
reţinut bine că rămânând singuri, fără doamne (cu excepţia 
Dariei Pavlovna, care se mişcase din locul ei), Nikolai 
Vsevolodovici trecu pe lângă fiecare dintre noi salutându- 
ne, pe toţi afară de Şatov, care stătea ca şi înainte în colţul 
său, aplecat şi mai mult şi cu privirea aţintită mereu în 
podea. Stepan Trofimovici încercă o conversaţie foarte 
spirituală cu Nikolai Vsevolodovici, dar acesta se îndreptă 
grăbit spre Daria Pavlovna. În acest timp însă îl interceptă 
aproape cu forţa Piotr Stepanovici şi, trăgându-l la 
fereastră, începu să-i şoptească repede ceva foarte 
important probabil, judecând după expresia feţei şi 
gesturile cu care îşi însoțea şoapta. Nikolai Vsevolodovici în 
schimb îl asculta aproape impasibil şi distrat, cu zâmbetul 
lui protocolar pe buze, iar spre sfârşit chiar şi cu un aer de 
nerăbdare, voind parcă să scape cât mai repede de 
interlocutorul său. Se depărtă de fereastră exact în 
momentul când se întoarseră doamnele noastre; Varvara 
Petrovna o aşeză pe Liza în locul pe care stătuse înainte, 
asigurându-se că trebuie să mai rămână neapărat măcar 
vreo zece minute să-şi revină şi că aerul proaspăt n-ar fi 
prea favorabil acum nervilor zdruncinaţi. Arăta o grijă 
deosebită faţă de Liza, aşezându-se chiar alături de ea. 
Piotr Stepanovici, eliberat de discuţia cu Nikolai 
Vsevolodovici, veni în grabă la ele şi începu o conversaţie 
vioaie, veselă. Şi chiar în acel moment Nikolai Vsevolodovici 


se apropie în cele din urmă de Daria Pavlovna, cu aceiaşi 
paşi măsuraţi; Daşa aproape că tremura pe locul ei, 
văzându-l că se apropie, şi repede dădu să sară, vădit 
tulburată şi cu obrajii împurpuraţi. 

— Mi se pare că pot să te felicit... sau nu încă? zise el cu o 
expresie cu totul neobişnuită pe faţă. 

Daşa îi răspunse ceva ce nu se putu desluşi. 

— Iartă-mi indiscreţia, ridică el glasul, dar să ştii că am 
fost înştiinţat în mod expres. Ai ştiut de acest lucru? 

— Da, am ştiut că aţi fost încunoştinţat. 

— Sper că n-am fost inoportun cu felicitarea mea, râse el, 
şi dacă Stepan Trofimovici... 

— Cu ce, cu ce s-o feliciţi? sări brusc Piotr Stepanovici. Cu 
ce te felicită, Daria Pavlovna? Aha, aha! Nu cumva cu...? 
Îmbujorarea dumitale arată că am ghicit. Într-adevăr, cu ce 
ar putea fi felicitate frumoasele şi virtuoasele noastre 
domnişoare şi de ce natură pot fi felicitările care le fac să 
roşească cel mai mult? Ei, atunci primeşte şi felicitările 
mele, dacă am ghicit bine, şi te somez să-ţi achiţi pariul 
pierdut: îţi mai aduci aminte, în Elveţia, ai pariat că nu te 
vei mărita niciodată... Apropo de Elveţia - ce e cu mine? 
Închipuiţi-vă că, pe jumătate, motivul călătoriei mele a fost 
tocmai acesta, şi era aproape să uit: ia spune-mi, tată, se 
întoarse el repede către Stepan Trofimovici, când ai de 
gând să pleci în Elveţia? 

— Eu... în Elveţia? se miră jenat Stepan Trofimovici. 

— Păi, cum? Nu pleci? Că doar şi tu te căsătoreşti... Mi-ai 
scris! 

— Pierre! exclamă Stepan Trofimovici. 

— Ei, ce Pierre... Trebuie să ştii, bineînţeles, dacă îţi face 
plăcere: mă grăbeam să ajung aici cât mai repede ca să-ţi 
spun că n-am nimic împotrivă, întrucât ai dorit să afli 
părerea mea cât mai neîntârziat; iar dacă (turui el) trebuie 
să te „salvez”, după cum mai scrii şi mă implori în aceeaşi 
scrisoare, îţi stau la dispoziţie. E adevărat că se 
căsătoreşte? se întoarse el repede către Varvara Petrovna. 


Sper că nu sunt indiscret; mi-a scris doar cu mâna lui că tot 
oraşul ştie şi că toată lumea îl felicită, încât, pentru a evita 
aceste felicitări, nu iese din casă decât noaptea. Scrisoarea 
e în buzunarul meu. Vă rog să mă credeţi, Varvara 
Petrovna, că eu pur şi simplu nu-l mai înţeleg! Spune-mi un 
lucru, Stepan Trofimovici, ce trebuie să fac: să te felicit sau 
să te „salvez”? Nici n-o să mă credeţi; alături de cele mai 
fericite efuziuni dai şi de nişte rânduri pline de lamentaţii 
disperate. Întâi şi întâi îmi ceri iertare; hai, să zicem, e 
obiceiul dumitale... Deşi, ce să ne ascundem: închipuiţi-vă 
un om care în viaţa lui nu m-a văzut decât de două ori, dar 
şi atunci cu totul întâmplător, şi deodată acum, în pragul de 
a contracta o a treia căsătorie, i se năzare că nesocoteşte 
nu ştiu ce îndatoriri faţă de mine, mă imploră de la distanţă 
de o mie de verste să nu mă supăr şi să-i dau 
consimţământul meu! Te rog să nu te formalizezi, Stepan 
Trofimovici, e trăsătura vremii; privesc lucrurile larg şi nu 
condamn, de fapt asta îţi face onoare etc., etc., şi totuşi 
esenţialul este că tocmai esenţialul nu-l înţeleg. S-au 
amestecat aici şi nişte „păcate din Elveţia”. Mă căsătoresc, 
adică pentru nişte păcate sau din cauza păcatelor nu ştiu 
cui sau cum apare la el acolo, într-un cuvânt, „păcate”. „O 
fată zice, perlă şi diamant” şi, bineînţeles, „el nu este 
demn”, mă rog, stilul dumnealui; dar din cauza unor păcate 
sau circumstanţe „este nevoit să-şi pună pirostriile pe cap şi 
apoi să plece în Elveţia” şi deci „lasă imediat totul şi vino să 
mă salvezi”. Înţelegi ceva din toate astea? Deşi... deşi, din 
expresia chipurilor de aici observ (el îşi rotea privirea cu un 
zâmbet candid, cercetând feţele şi ţinând scrisoarea în 
mână) că, după obiceiul meu, am făcut o gafă... din cauza 
sincerităţii mele stupide sau, cum s-a exprimat Nikolai 
Vsevolodovici, din cauza firii mele prea repezite. Am crezut 
totuşi că suntem prea intimi, adică în mediul tău intim, 
Stepan Trofimovici, mediul tău intim, pentru că eu de fapt 
sunt un străin aici, şi văd... şi văd că toată lumea ştie ceva, 
ceva ce nu cunosc şi-mi scapă. 


Spunând toate acestea el continua să scruteze chipurile 
celor de faţă. 

— Chiar aşa ţi-a scris Stepan 'Trofimovici, că se însoară cu 
„păcatele altcuiva săvârşite în Elveţia”, şi să vii „ca să-l 
salvezi”, exact cu aceste cuvinte? se apropie de el brusc 
Varvara Petrovna, cu faţa galbenă şi descompusă, cu buzele 
tremurând. 

— Să vedeţi, adică, dacă n-am înţeles ceva aici, părea că se 
sperie pripindu-se şi mai mult Piotr Stepanovici, vina e a 
dumnealui, pentru că aşa scrie. Am aici scrisoarea. Ştiţi, 
Varvara Petrovna, nişte scrisori interminabile şi 
necontenite, iar în ultimele două-trei luni am primit pur şi 
simplu scrisoare după scrisoare şi, mărturisesc, uneori nici 
nu le citeam până la capăt. lartă-mă, Stepan Trofimovici, 
pentru această mărturisire stupidă, dar cred că vei fi de 
acord că, deşi te adresai mie, scriai mai mult pentru 
generaţiile viitoare, încât ţi-este absolut egal... Ei hai, nu te 
supăra; doar noi suntem atât de apropiaţi! Scrisoarea 
aceasta însă, Varvara Petrovna, scrisoarea aceasta am citit- 
o până la capăt. Aceste „păcate” - aceste „păcate ale altuia” 
- probabil sunt anumite păcate ale noastre personale şi, 
sunt gata să pariez, foarte inocente, dar din cauza cărora i 
s-a năzărit să înceapă această istorie teribilă cu iz de 
nobleţe şi a început-o numai şi numai de dragul acestui iz 
de nobleţe. Vedeţi, aici cred că avem de-a face cu vreo 
defecţiune mai mult de ordin contabilicesc, ar fi cazul, în 
definitiv, s-o recunoaştem. Ştiţi, nouă ne cam place să filăm 
cartonaşele... deşi e cu totul de prisos, într-adevăr, e cu 
totul de prisos să mă ating de această chestiune. Vă rog să 
mă iertaţi, sunt prea guraliv, dar credeţi-mă, Varvara 
Petrovna, el pur şi simplu m-a speriat şi într-adevăr mă 
pregătisem întru câtva să-l „salvez”. De fapt, în privinţa asta 
am mustrări de conştiinţă. Chiar aşa, să-i bag cuțitul în 
coastă? Ce sunt eu, un vampir de creditor? Văd că scrie aici 
ceva despre zestre... Şi la urma urmelor, te căsătoreşti cu 
adevărat, Stepan Trofimovici? Deoarece se poate întâmpla 


şi aşa, ne aprindem, înşirăm nişte vorbe frumoase, dar mai 
mult de dragul vorbei... Ah, Varvara Petrovna, eu sunt 
convins că acum, de fapt, şi dumneavoastră mă condamnaţi, 
pentru aceeaşi vorbărie multă... 

— Dimpotrivă, dimpotrivă, văd că ai fost împins la capătul 
răbdării şi desigur ai avut motive temeinice să fii necăjit, 
zise cu năduf Varvara Petrovna. 

Ascultase cu o plăcere răutăcioasă avalanşa de cuvinte 
„sincere” debitate de Piotr Stepanovici, care, evident, juca 
un rol (ce rol anume, pe atunci nu-mi dădeam seama, dar 
jocul era prea străveziu şi fusese interpretat destul de 
grosolan). 

— Dimpotrivă, continuă ea, îţi sunt recunoscătoare pentru 
ceea ce ai spus; fără dumneata n-aş fi aflat aceste lucruri. 
Pentru prima dată în aceşti douăzeci de ani mi se deschid 
ochii. Nikolai Vsevolodovici, ai spus adineauri că şi 
dumneata ai fost anunţat în mod special: nu cumva şi 
dumitale ţi-a scris Stepan Trofimovici în acelaşi gen? 

— Am primit din partea dumisale o scrisoare foarte 
inocentă şi... şi... foarte generoasă... 

— Văd că eziţi şi nu găseşti o expresie potrivită, e 
suficient! Stepan Trofimovici, aştept din partea dumitale să- 
mi faci o mare favoare, i se adresă ea brusc cu ochii 
scânteind, fii amabil şi părăseşte-ne îndată, iar pe viitor te 
rog să nu-mi mai calci pragul. Rog să nu se uite recenta 
„exaltare”, care nici în momentul de faţă nu trecuse. 
Adevărat, Stepan Trofimovici avea o mare vină! Dar ceea ce 
m-a uimit atunci în mod deosebit era faptul că ela rezistat 
cu o demnitate surprinzătoare atât „demascărilor” lui 
Petruşa, fără gând să le întrerupă, cât şi „afuriseniei” 
Varvarei Petrovna. De unde o fi găsit atâta tărie 
sufletească? Mi-a fost dat mai târziu să aflu doar un singur 
lucru: că fusese, fără îndoială, profund jignit de felul cum a 
decurs prima lui întâlnire cu Petruşa, şi anume de 
momentul îmbrăţişării. Pentru Stepan Trofimovici, aşa cum 
înţelegea el lucrurile, pentru inima lui, scena aceasta a 


constituit o profundă şi reală durere. Simţise în acele clipe 
şi o altă durere, una a cărei cauză erau chinuitoarele 
mustrări de conştiinţă, pentru faptul că procedase într-un 
mod josnic; acest lucru mi l-a mărturisit chiar pe urmă cu 
toată sinceritatea. O durere reală, adevărată este capabilă 
să-l facă uneori şi pe un om de o superficialitate fenomenală 
să devină serios şi stoic, fie chiar şi pentru scurtă vreme; 
mai mult, de pe urma unei dureri adevărate chiar şi unii 
oameni proşti se întâmplă să se deştepte, desigur, tot 
pentru un timp oarecare; e o însuşire curioasă a durerii. lar 
dacă este aşa, ne putem lesne închipui ce s-ar putea 
petrece cu un om ca Stepan Trofimovici. O adevărată 
transformare, bineînţeles, tot atât de vremelnică. 

E] se înclină cu demnitate în faţa Varvarei Petrovna fără să 
scoată o vorbă (e drept că nici n-ar fi avut altceva mai bun 
de făcut). Dădu chiar să plece, dar nu-l răbdă inima şi se 
apropie de Daria Pavlovna. Aceasta presimţise, probabil, că 
aşa se va întâmpla, pentru că îndată chiar ea cea dintâi, şi 
aproape speriată, i-o luă înainte, grăbindu-se parcă să-l 
prevină: 

— Vă rog, Stepan Trofimovici, pentru numele lui 
Dumnezeu, nu spuneţi nimic, începu ea să-i vorbească 
precipitat, cu o expresie de suferinţă întipărită pe faţă şi 
întinzându-i scurt mâna, credeţi-mă că eu vă respect ca şi 
înainte... şi vă preţuiesc la fel şi... gândiţi-vă la mine cu 
aceleaşi gânduri bune, Stepan Trofimovici, şi eu voi preţui 
mult, mult acest lucru... 

Stepan Trofimovici o salută, înclinându-se adânc în faţa ei. 

— Voia ta, Daria Pavlovna, ştii prea bine că în toată 
chestiunea aceasta eşti stăpână absolută pe voinţa ta! Ai 
fost şi eşti şi acum, vei fi şi pe viitor, conchise grav Varvara 
Petrovna. 

— Vai! Înţeleg totul acum, îşi lovi fruntea Piotr Stepanovici. 
Dar... în ce situaţie am fost pus eu, după toate acestea? 
Daria Pavlovna, te rog să mă ierţi! ... Vezi ce mi-ai făcut? se 
întoarse el spre tatăl său. 


— Pierre, ai putea să te exprimi faţă de mine puţin mai 
altfel, nu-i aşa dragul meu? rosti încet de tot Stepan 
Trofimovici. 

— Nu striga, te rog, îşi vântură Pierre mâinile, crede-mă 
că toate aceste enervări bolnăvicioase, bătrâneşti, nu-ţi vor 
folosi la nimic. Spune-mi mai bine, ai fi putut doar 
presupune că voi vorbi chiar din primele clipe: de ce nu m- 
ai prevenit? 

Stepan Trofimovici îl privi scrutător în ochi. 

— Pierre, tu care ştii atâtea din ce se petrece aici, se poate 
să nu fi ştiut nimic în privinţa aceasta, să nu fi auzit nimic? 

— Pof-tim? Ca să vezi, ce oameni! Vasăzică, suntem nu 
numai nişte copii bătrâni, dar şi copii răutăcioşi pe 
deasupra? Varvara Petrovna, aţi auzit ce-a spus? 

Aici se stârni un adevărat vacarm; dar în furtuna aceasta 
se produse deodată un fapt de-a dreptul uluitor, la care 
chiar că nimeni nu s-ar fi aşteptat. 

VIII. 

În primul rând voi aminti că în ultimele două-trei minute 
Lizaveta Nikolaevna începu iarăşi să dea semne vizibile de 
frământare; schimba şoapte grăbite cu maică-sa şi cu 
Mavriki Nikolaevici, care se apleca mereu spre dânsa. Faţa 
ei trăda o mare nelinişte, dar şi o hotărâre fermă. În sfârşit, 
ea se ridică de pe locul ei şi se grăbi să plece zorind-o şi pe 
maică-sa, pe care Mavriki Nikolaevici o ajută să se ridice 
din fotoliu. Dar se vede că nu le-a mai fost dat să plece fără 
să fi asistat la întreaga suită de episoade, până la sfârşit. 

Şatov, uitat de toată lumea în colţul său retras (nu departe 
de Lizaveta Nikolaevna) şi care, probabil, nici el însuşi nu 
ştia de ce rămăsese şi nu plecase, se ridică deodată de pe 
scaun şi traversând întreaga încăpere cu pas lent, dar 
hotărât, se îndreptă spre Nikolai Vsevolodovici, privindu-l 
drept în faţă. Acesta îl observase de departe cum se apropie 
şi schiţă un surâs; în momentul însă când Şatov veni 
aproape piept în piept cu dânsul, încetă să mai surâdă. 


Când Şatov se propti în faţa sa, tăcut şi cu privirea ţintă în 
ochii lui, toată lumea băgă de seamă acest lucru şi dintr- 
odată se aşternu tăcerea. Ultimul se potoli Piotr 
Stepanovici; Liza şi maman se opriră în mijlocul salonului. 
Se scurseră astfel vreo cinci secunde; pe chipul lui Nikolai 
Vsevolodovici expresia de nedumerire sfidătoare cedă locul 
mâniei, el se încruntă şi deodată... 

Şi deodată Şatov ridică mâna lui grea şi lungă şi cu toată 
puterea îl lovi în obraz. Nikolai Vsevolodovici se clătină tare 
sub puterea acestei lovituri. 

De altfel, şi lovitura venise cu totul într-alt fel decât se dau 
în asemenea împrejurări palmele (dacă se poate spune 
astfel); Şatov nu lovise cu palma, ci cu pumnul lui zdravăn, 
greu, osos, acoperit cu puf roşiatic şi cu pistrui. Lovitura 
căzu pe obraz din plin, atingând marginea stângă a buzelor 
şi dinţii maxilarului superior, de unde imediat începu să 
curgă sânge. Dacă i-ar fi atins nasul, i-ar fi zdrobit, desigur, 
cartilajul. 

Se pare că în aceeaşi clipă se auzi un țipăt, strigase poate 
Varvara Petrovna, nu-mi mai aduc aminte, pentru că 
imediat totul păru că încremeneşte. De altfel, nici scena 
întreagă nu dură decât cel mult zece secunde. 

Dar şi în aceste zece secunde se petrecură o mulţime de 
lucruri. 

Îi voi reaminti cititorului că Nikolai Vsevolodovici 
aparţinea acelei categorii de oameni care nu ştiu ce este 
frica. Într-un duel putea să înfrunte împuşcătura 
adversarului, neclintit, să ţintească şi să omoare cu un calm 
feroce. Dacă l-ar fi lovit cineva pe obraz, cel puţin aşa mi se 
pare mie, nici nu l-ar fi provocat la duel, ci l-ar fi omorât pe 
loc pe ofensator; acesta era omul şi ar fi ucis deliberat şi cu 
deplina conştiinţă a faptului săvârşit şi nicidecum 
pierzându-şi cumpătul. Ba mi se pare că el nici nu 
cunoscuse vreodată asemenea momente de furie oarbă, 
care nu mai îngăduie o judecată atât de lucidă. În cele mai 
teribile accese de mânie, care îl cuprindeau uneori, el era în 


stare totuşi să rămână stăpân deplin asupra acţiunilor lui şi 
deci să-şi dea seama că pentru omuciderea comisă în afară 
de duel va fi negreşit trimis la ocnă; şi totuşi l-ar fi omorât 
neapărat pe ofensator, fără nici o ezitare. 

Studiasem în tot timpul din urmă firea lui Nikolai 
Vsevolodovici şi, datorită unui concurs special de 
circumstanţe cu totul deosebite, pot afirma că în acest 
moment, când scriu despre asta, cunosc numeroase cazuri 
concrete în acest sens. L-aş compara poate cu unele 
personaje din trecut, despre care s-au păstrat astăzi în 
societatea noastră unele amintiri legendare. Se povestea, 
de pildă, despre decembristul L-n, care o viaţă întreagă a 
căutat să înfrunte mereu tot felul de primejdii, îmbătându- 
se cu senzaţia pericolului, transformând această senzaţie 
într-o adevărată cerinţă a firii sale: în tinereţe se bătea în 
duel pentru o nimica toată; în Siberia pornea să înfrunte 
ursul numai cu un cuţit în mână; îi plăcea să dea ochii în 
desişul codrilor Siberiei cu ocnaşii fugiţi, care, în treacăt fie 
zis, erau mai primejdioşi decât un urs. Fără îndoială, aceste 
personaje legendare erau capabile să simtă, poate chiar 
într-un grad considerabil, frica, altfel ar fi dus o viaţă mult 
mai potolită şi n-ar fi făcut din senzaţia primejdiei o 
adevărată cerinţă a firii lor. Ceea ce îi ispitea era tocmai 
dorinţa de a-şi înfrânge această frică. Îi pasiona beţia 
necontenită a victoriei şi conştiinţa că nu au fost învinşi de 
nimeni. Acest L.-n şi înainte de a fi fost deportat înfruntase 
un timp foamea şi prin muncă istovitoare îşi câştigase 
pâinea zilnică numai şi numai pentru că nu voia în nici un 
chip să se supună pretențiilor tatălui său bogat, pretenţii pe 
care le considera nejustificate. Aşadar concepea lupta într- 
un mod unilateral, şi nu numai sub aspectul ei de 
confruntare cu ursul sau în dueluri, preţuia în el însuşi 
tenacitatea şi forţa de caracter. 

Dar s-au scurs de atunci ani destui, iar firea nervoasă, 
istovită şi dedublată a oamenilor din vremea noastră 
exclude cu totul în prezent o cerinţă asemănătoare celei pe 


care o simțeau pe atunci unii domni neastâmpăraţi în 
activitatea lor, unii oameni din vremurile de altădată, 
cerința unor senzaţii nemijlocite şi totale. Nikolai 
Vsevolodovici poate că l-ar fi privit pe L-n cu un aer de 
superioritate sau l-ar fi numit chiar un fricos care face 
mereu pe curajosul, un cocoşel, bineînţeles, fără a o spune 
cu glas tare. S-ar fi bătut şi în duel, împuşcându-şi 
adversarul, ar fi mers împotriva ursului, dacă ar fi trebuit, 
ar fi ştiut să se descotorosească şi de tâlharul din pădure cu 
acelaşi succes şi tot atât de neînfricat ca şi L-n, dar fără nici 
un fel de plăcere, ci numai dintr-o necesitate dezagreabilă, 
cu indiferenţă, plictiseală, ba poate chiar şi în silă. Sub 
raportul mâniei el constituia, bineînţeles, un progres faţă de 
L-n, chiar şi faţă de Lermontov. Nikolai Vsevolodovici era 
capabil poate să ajungă la un grad de mânie mult mai mare 
şi mai intens decât cei doi poli luaţi împreună, dar mânia 
aceasta era rece, calmă şi, dacă se poate spune astfel, 
raţională, cu alte cuvinte cea mai dezgustătoare şi cea mai 
oribilă mânie din câte ar putea să existe. Repet: de pe 
atunci încă îl consideram, îl consider şi acum (când totul s-a 
sfârşit), drept omul care, dacă ar fi primit o lovitură în 
obraz sau o jignire echivalentă, l-ar fi ucis pe loc pe 
adversarul său, imediat, fără nici o ezitare şi fără să-l 
provoace la duel. 

Şi totuşi, în cazul de faţă, lucrurile se petrecură cu totul 
diferit şi într-un fel care ne stupefie pe toţi. 

În momentul în care îşi regăsi echilibrul, după ce se 
clătinase într-o parte atât de umilitor, până la un unghi de 
înclinaţie cât aproape jumătatea staturii sale, de pe urma 
palmei primite, şi se părea că nu amuţise încă în salon 
sunetul scârbos, aproape umed, al loviturii pe obraz, 
Nikolai Vsevolodovici îl înşfăcă pe Şatov de umeri cu 
amândouă mâinile; dar cu aceeaşi repeziciune îşi trase 
înapoi amândouă mâinile, încrucişându-le la spate. Se uită 
ţintă în ochii lui Şatov şi păli ca o pânză. Ciudat însă, 
privirea lui părea că se stinge. Peste vreo zece secunde 


ochii lui se uitau rece şi, sunt convins că nu greşesc, calm. 
Atâta doar că era îngrozitor de palid. Bineînţeles, n-aveam 
cum să-mi dau seama cam ce se petrecea în forul lui 
lăuntric. Nu vedeam decât ce se petrece în exterior. Mi se 
pare că dacă ar exista un asemenea om care apucând în 
mână, de exemplu, o bară de fier încinsă până la roşu, ar 
strânge-o cu scopul de a-şi încerca tăria şi după aceea în 
decurs de zece secunde ar rezista durerii insuportabile, 
terminând totuşi prin a o învinge, acel om, cred eu, ar fi 
suportat ceva asemănător cu ceea ce încercase acum, în 
aceste zece secunde, Nikolai Vsevolodovici. 

Primul lăsă privirea în jos Şatov, şi, desigur, pentru că fu 
nevoit să şi-o plece. După care se întoarse lent şi părăsi 
încăperea, dar nu cu mersul cu care se apropiase mai 
adineauri de Stavroghin. Plecă încet, ridicându-şi nu ştiu 
cum stângaci umerii, cu capul în jos, ducând parcă un 
dialog neauzit cu sine însuşi; ba mi s-a părut chiar că îşi 
şoptea ceva. Înainta precaut, evitând să atingă ori să 
răstoarne vreun obiect; uşa o deschise foarte puţin, 
strecurându-se prin ea oarecum lateral, ca printr-o 
crăpătură. În timp ce se strecura astfel, moţul lui rebel de 
pe cap se făcuse şi mai vizibil. 

Apoi, înaintea oricărui alt glas, se auzi un strigăt teribil. 
Văzui cum Lizaveta Nikolaevna o prinse pe maică-sa de 
umăr, pe Mavriki Nikolaevici de braţ şi îi smuci de câteva 
ori după dânsa, ca să-i scoată din salon. Dar în aceeaşi clipă 
scoase un strigăt şi se prăbuşi fără cunoştinţă, căzând ca 
secerată. Parcă aud şi acum zgomotul pe care îl făcu ceafa 
ei izbindu-se de covor. 

Partea a doua. 

Capitolul întâi. 

Noaptea. 

| 

Se scurseseră opt zile. Astăzi, când totul a trecut şi eu 
scriu această cronică, ştim cu toţii despre ce este vorba; dar 
pe atunci nu cunoşteam încă nimic şi, bineînţeles, diferite 


lucruri ni se păreau foarte stranii. Cel puţin la început eu şi 
cu Stepan Trofimovici ne-am retras izolându-ne complet de 
lumea de afară şi cu teamă observam evenimentele de la 
distanţă. Hai să zicem că eu personal mai ieşeam din când 
în când, continuând ca şi altădată să-i aduc diferite ştiri, 
fără de care el n-ar fi putut trăi nici o zi. 

Prin oraş începură să circule, bineînţeles, cele mai diverse 
zvonuri despre palmă, leşinul Lizavetei Nikolaevna şi tot ce 
se întâmplase în acea duminică. Ceea ce ne mira însă cel 
mai mult fu repeziciunea şi precizia cu care transpirase 
totul. Cine putuse s-o facă? Niciuna din persoanele care au 
fost de faţă nu părea să aibă vreun interes şi nici nevoia de 
a trăda secretul celor întâmplate. Din personalul de serviciu 
nu asistase nimeni; singur Lebeadkin ar fi fost în stare să 
pălăvrăgească, şi nu atât din răutate, deoarece plecase 
extrem de speriat (iar frica faţă de duşman alungă până şi 
ura împotriva lui), ci pentru că nu putea pur şi simplu să-şi 
ţină gura. Dar Lebeadkin împreună cu surioara lui 
dispăruseră fără veste chiar de a doua zi; în casa Filippov 
nu mai fură găsiţi; se mutaseră probabil într-un loc neştiut 
de nimeni, ca şi cum ar fi intrat în pământ. Şatov, la care 
încercai să mă informez despre Maria Timofeevna, se 
încuiase în camera lui, de unde nu ieşi în tot acest timp, 
întrerupându-şi chiar şi ocupațiile din oraş. Trecând a treia 
zi, marţi, pe la dânsul, îi bătui în uşă, dar nu-mi răspunse. 
Convins după anumite indicii neîndoielnice că este totuşi 
acasă, bătui încă o dată. Atunci el, sărind probabil din pat, 
se apropie cu paşi mari de uşă şi-mi strigă cu glas tare: 
„Şatov nu este acasă”. Şi a trebuit să fac cale-ntoarsă. 

Eu şi cu Stepan Trofimovici, cu toată cutezanţa 
presupunerii, dar încurajându-ne reciproc, ne fixarăm în 
sfârşit asupra următoarelor supoziţii: vinovat de 
răspândirea acestor zvonuri nu putea fi decât Piotr 
Stepanovici, deşi el mai târziu, într-o convorbire cu tatăl 
său, îl asigură că toată istoria alergase imediat din gură în 
gură, în special la club şi că tot ce se petrecuse era deja 


cunoscut guvernatorului şi soţiei lui. Şi încă un fapt demn 
de reţinut: chiar a doua zi, luni seară, mă întâlnii cu Liputin, 
care ştia totul până la ultimul cuvânt rostit, încât era 
evident că fusese printre cei dintâi informat. 

Multe doamne (chiar din lumea mondenă) manifestară o 
nemaipomenită curiozitate în ce o privea pe „misterioasa 
şchioapă”, cum i se spunea Mariei Timofeevna. Se găsiră 
chiar şi persoane interesate s-o vadă negreşit personal şi s- 
o cunoască, încât cei ce se grăbiră să-i ascundă pe 
Lebeadkini se dovediră a fi destul de bine inspirați. Şi totuşi 
pe primul plan rămânea leşinul Lizavetei Nikolaevna, lucru 
de care se interesa „toată lumea bună”, fie chiar şi prin 
faptul că o privea în mod direct pe Iulia Mihailovna, ca rudă 
ocrotitoare a Lizavetei Nikolaevna. Dar câte şi mai câte nu 
se spuneau în această privinţă! Bârfa era înteţită şi de 
caracterul misterios al împrejurărilor: cele două case 
rămâneau închise şi cu obloanele trase; Lizaveta 
Nikolaevna, după cum se spunea, zăcea în delir; acelaşi 
lucru se afirma şi despre Nikolai Vsevolodovici, cu unele 
amănunte dezgustătoare privind un dinte scos şi obrazul 
umflat. Se mai şoptea pe la colţuri că nu este exclus să ne 
pomenim în faţa unui omor, întrucât Stavroghin nu este 
omul care să înghită o asemenea jignire şi, bineînţeles, îl va 
ucide pe Şatov, dar într-un mod misterios, ca într-o vendetta 
corsicană. Ideea seducea spiritele; dar majoritatea 
tineretului nostru aparţinând cercurilor mondene asculta 
cu desconsiderare aceste presupuneri, afectând un aer de 
indiferenţă dispreţuitoare. În general, vechea ostilitate din 
sânul societăţii noastre faţă de Nikolai Vsevolodovici 
reapăru cu toată evidenţa. Până şi oamenii cei mai serioşi 
căutau să-l învinuiască, deşi niciunul n-ar fi ştiut pentru ce 
anume. Se şuşotea că el ar fi compromis bunul renume al 
Elizavetei Nikolaevna, cu care ar fi întreţinut relaţii 
apropiate în timpul şederii în Elveţia. Oamenii mai prudenţi 
se arătau bineînţeles mai reticenţi, dar cu toţii ascultau 
vorbăria cu multă plăcere. Se ventilau şi alte aserţiuni, care 


nu se discutau în public, ci numai în cercuri restrânse, 
aproape închise, aserţiuni deosebit de ciudate şi despre 
care amintesc numai spre a-i preveni pe cititori în vederea 
expunerii ulterioare a istorisirii mele şi anume: unii 
susțineau, încruntându-se, şi Dumnezeu ştie pe ce temei, 
cum că Nikolai Vsevolodovici are de îndeplinit în gubernia 
noastră o misiune specială, că el, prin contele K., a pătruns 
la Petersburg în nişte cercuri sus-puse sau chiar se află într- 
un anumit serviciu, fiind învestit cu anumite împuterniciri. 
Când oamenii mai reţinuţi şi mai serioşi răspundeau la 
acest zvon surâzând şi remarcând că un om care duce o 
viaţă de scandal şi care îşi începe activitatea la noi cu o 
falcă umflată nu prea seamănă a funcţionar, li se replica în 
şoaptă că serviciul lui nu are caracter oficial de fapt, ci 
numai confidenţial şi în asemenea cazuri este chiar necesar 
ca funcţionarul respectiv să semene cât mai puţin cu un 
slujbaş. Remarca aceasta îşi produse efectul necesar; se 
ştia că activitatea zemstvei din gubernia noastră era 
urmărită în mod special în capitală. Repet, aceste insinuări 
se iviră oarecum instantaneu şi dispărură tot atât de 
fulgerător, fără nici o urmă deocamdată, chiar la prima 
apariţie a lui Nikolai Vsevolodovici; notez însă că la originea 
multor insinuări de acest fel se aflau în bună parte cele 
câteva cuvinte scurte, dar răutăcioase, aruncate vag printre 
dinţi la club, imediat după reîntoarcerea sa recentă din 
capitală, de Artemi Pavlovici Gaganov, căpitan de gardă în 
retragere, un mare moşier din gubernia şi din judeţul 
nostru, om de lume din capitală şi fiul răposatului Pavel 
Pavlovici Gaganov, respectabilul senior al clubului cu care 
Nikolai Vsevolodovici avusese acum patru ani acea 
altercaţie de pomină prin neaşteptata şi nemaipomenita ei 
grosolănie, despre care am amintit încă la începutul 
povestirii mele. 

Toată lumea ştiu imediat că Iulia Mihailovna îi făcuse o 
vizită specială Varvarei Petrovna la uşa căreia i se spusese 
că aceasta, „nesimţindu-se bine, n-o poate primi”. Apoi că 


peste vreo două zile după această vizită lulia Mihailovna 
trimisese în mod special un curier ca să afle de sănătatea 
Varvarei Petrovna. Şi în sfârşit, că începu s-o „apere” pe 
Varvara Petrovna, bineînţeles în sensul cel mai elevat al 
cuvântului, adică pe cât era posibil în termenii cei mai vagi. 
Toate zvonurile şi aluziile iniţiale despre întâmplarea de 
duminică ea le ascultase cu un aer sever şi rece, încât în 
zilele următoare în prezenţa ei nimeni nu se mai încumetă 
să le readucă în discuţie. În felul acesta se înrădăcină 
pretutindeni convingerea că lulia Mihailovna cunoaşte nu 
numai toată această istorie misterioasă, dar şi 
dedesubturile ei până în cele mai mici amănunte şi nu ca o 
persoană absolut străină de cauză, ci ca o părtaşă. Notez cu 
acest prilej că între timp ea începuse să-şi câştige la noi, 
treptat, acea influenţă de ordin superior la care râvnea 
desigur atât de mult, şi îşi crease chiar un „anturaj”. O 
parte din opinia publică a societăţii îi recunoscu o anumită 
inteligenţă practică şi tact... dar aceasta se va vedea mai 
târziu. 'Tot prin ocrotirea ei se explicau în parte şi succesele 
foarte rapide înregistrate de Piotr Stepanovici în societatea 
noastră, succese care îl surprinseră mai ales pe Stepan 
Trofimovici. 

Sau poate că noi doi exageram întru câtva în privinţa asta. 
În orice caz, chiar în primele patru zile de la apariţia sa, 
Piotr Stepanovici izbuti într-un fel vertiginos să cunoască 
aproape tot oraşul. Sosise duminică. Iar în ziua de marţi îl şi 
zării în trăsură împreună cu Artemi Pavlovici Gaganov, un 
om orgolios, irascibil şi arogant, cu toată educaţia lui 
mondenă, o persoană cu care din cauza firii sale dificile cu 
greu se puteau întreţine relaţii. Piotr Stepanovici se 
introduse şi în casa guvernatorului, unde se bucură de o 
primire excelentă, ajungând în scurt timp unul dintre intimii 
casei, ca să zicem aşa, sau în situaţia de tânăr protejat; lua 
masa la Iulia Mihailovna aproape zilnic. Făcuse cu ea 
cunoştinţă încă din Elveţia şi totuşi acest succes rapid în 
casa Excelenței sale părea într-adevăr cam straniu. Într-un 


timp avusese totuşi reputaţia de revoluţionar emigrant în 
străinătate, nu se ştie pe cât era de adevărat sau nu, dar se 
acreditase cândva zvonul cum că participase la diferite 
congrese şi colaborase la diferite publicaţii din străinătate, 
„ceea ce se poate dovedi chiar şi cu paginile respective din 
ziare”, după cum se exprimase cu ciudă, întâlnindu-mă într- 
o zi, Alioşa Teleatnikov, în prezent, vai, un biet funcţionăraş 
ieşit la pensie, dar care mai înainte avusese şi el poziţia de 
tânăr agreat şi protejat în casa fostului guvernator. În 
acelaşi timp însă toată lumea trebui să constate realitatea 
unui fapt incontestabil: fostul revoluţionar se întorsese în 
patria sa dragă nu numai fără nici o dificultate sau 
neplăcere, dar şi bucurându-se aproape de anumite semne 
de încurajare; şi deci bănuielile acestea puteau să fie şi 
neadevărate. Personal m-am pomenit într-o zi cu Liputin 
şoptindu-mi că, potrivit unor zvonuri, Piotr Stepanovici îşi 
prezentase la locul în drept cuvenita mărturisire de 
pocăință şi obedienţă; cu preţul divulgării câtorva nume ar 
fi obţinut iertarea şi în felul acesta probabil şi-a 
răscumpărat vina, promițând să fie şi pe viitor un cetăţean 
folositor patriei. I-am transmis această frază veninoasă lui 
Stepan Trofimovici care, deşi era aproape cu totul incapabil 
să mai judece, căzu pe gânduri. Ulterior se află că Piotr 
Stepanovici sosise la noi cu o scrisoare de recomandare 
specială din partea unui personaj important, că în orice caz 
o asemenea scrisoare i-a fost adusă soţiei guvernatorului 
din partea unei bătrânici venerabile şi cu întinse relaţii în 
capitală, iar soţul ei era unul dintre cei mai de vază 
bătrânei din Petersburg. Această bătrânică, naşa Iuliei 
Mihailovna, menţiona în scrisoarea ei şi că contele K. Îl 
cunoştea bine pe Piotr Stepanovici prin intermediul lui 
Nikolai Vsevolodovici, îi arăta multă bunăvoință şi îl găsea 
drept un „tânăr merituos, cu toate rătăcirile lui de 
altădată”. Iulia Mihailovna ţinea foarte mult la relaţiile ei 
din „sferele înalte”, puţine câte erau şi pe care le menținea 
cu atâta greutate şi, bineînţeles, a fost fericită să primească 


o asemenea scrisoare din partea venerabilei bătrânici; şi 
totuşi părea că se întrevede aici şi altceva ce scăpa 
deocamdată observaţiei. Chiar şi pe soţul ei l-a pus în relaţii 
aproape tot atât de familiare cu Piotr Stepanovici, încât 
domnul von Lembke se plângea... dar să nu anticipăm. 

Tot ca să nu uit, notez că şi ilustrul scriitor se arătă foarte 
binevoitor cu Piotr Stepanovici, invitându-l imediat în casa 
lui. Graba aceasta a unui om îngâmfat avu darul să-l atingă 
profund pe Stepan Trofimovici; eu însă îmi explicai puţin 
într-alt fel acest fapt: invitându-l în casa lui pe un nihilist, 
domnul Karmazinov avusese în vedere desigur evoluţia 
relaţiilor sale cu tineretul progresist din cele două 
capitale... Marele scriitor tremura de o emoție 
bolnăvicioasă în faţa noului tineret revoluţionar, 
închipuindu-şi, în necunoştinţă de cauză, că acesta deţine în 
mâinile lui cheile viitoarei dezvoltări a Rusiei; se linguşea pe 
lângă ei în modul cel mai umilitor, mai ales din cauză că 
acest tineret nu-i acorda nici o atenţie. 

II. 

Piotr Stepanovici trecu de vreo două ori pe la tatăl său, din 
păcate tocmai când lipseam eu. Prima dată îl vizită 
miercuri, adică a patra zi după prima lor întâlnire la 
Varvara Petrovna, şi numai într-o chestiune de afaceri. Şi 
fiindcă veni vorba, ţin să arăt că socotelile lor în ce priveşte 
moşioara se încheiară într-un mod oarecum tacit, fără să fi 
transpirat ceva. Varvara Petrovna preluase asupra ei totul, 
achitând bineînţeles tot ce se cuvenea şi rămânând astfel 
proprietara moşiei, iar Stepan Trofimovici fu încunoştinţat 
că afacerea este lichidată. Împuternicitul Varvarei Petrovna, 
credinciosul majordom Aleksei Egorovici, îi prezentase să 
semneze o hârtie, ceea ce el făcu executându-se în tăcere şi 
cu multă demnitate. În privinţa demnităţii, aş vrea să 
amintesc că aproape nici nu-l recunoşteam în aceste zile pe 
„bătrânul” nostru. Comportarea lui se schimbă brusc: 
deveni surprinzător de tăcut şi nu-i mai scrise nici o 
scrisoare Varvarei Petrovna începând de duminică încoace, 


ceea ce mi se păru o adevărată minune; impresiona mai 
ales calmul lui. Era limpede că se fixase definitiv asupra 
unei idei de importanţă extraordinară pentru el, care-i 
aducea calm şi echilibru. Descoperise această idee şi acum 
aştepta în linişte. E drept că la început se simţise cam 
bolnav, mai ales în ziua de luni, când se pomeni iar cu o 
criză de holerină. Bineînţeles, nici fără veşti nu putea 
rămâne mult timp; dar în clipa în care, lăsând la o parte 
latura faptică, încercam să trec la miezul chestiunii emițând 
vreo ipoteză, el începea să dea din mâini ca să mă opresc. 
Cele două întrevederi cu fiul avură totuşi asupra lui un efect 
cam dureros, fără să-i clintească însă hotărârea. De fiecare 
dată după aceste vizite, în restul zilei el zăcea pe divan cu 
capul înfăşurat într-un prosop înmuiat în oţet, în esenţă 
continuând totuşi să rămână calm. 

Se întâmpla uneori să nu dea din mâini pentru a mă opri. 
Ba mi se părea câteodată că hotărârea misterioasă pe care 
o adoptase e pe cale să-l părăsească şi în el se isca o luptă 
cu un aflux seducător de idei noi, captivante. Nu erau decât 
impresii de o clipă, dar le semnalez. Bănuiesc că ar fi dorit 
mult să se afirme din nou, părăsindu-şi solitudinea, să se 
avânte iar în luptă, să dea o ultimă bătălie. 

— Cher, i-aş zdrobi iremediabil! lăsă el să-i scape joi seara, 
după cea de-a doua întâlnire cu Piotr Stepanovici, zăcând 
lungit pe divan, cu capul înfăşurat într-un prosop. 

Până în acea clipă el nu-mi adresase nici un cuvânt în tot 
cursul zilei. 

— Fils, fils cheri” şi aşa mai departe, sunt de acord că 
toate aceste expresii sunt absurde, vocabular de 
bucătăreasă, mă rog, văd şi eu acum. Nu l-am hrănit, nu l- 
am crescut, l-am expediat din Berlin în gubernia V., pe când 
era încă un prunc, prin poştă etc., etc., mă rog sunt de 
acord... „lu, zice, m-ai crescut şi m-ai expediat prin poştă, 
ba m-ai şi jefuit aici.” Dar, nenorocitule, îi strig eu, inima 
mea a sângerat pentru tine toată viaţa, fie chiar şi prin 
poştă! Il rit. Dar sunt de acord, de acord... fie prin poştă, 


conchise el ca într-un delir. Passons, reluă el peste vreo 
cinci minute. Nu-l înţeleg pe Turgheniev. Bazarov al lui e un 
fel de personaj fictiv, care nu există în realitate; ei cei dintâi 
l-au respins atunci, declarând că nu semăna cu nimic. Acest 
Bazarov e un amestec vag de Nozdrev şi Byron, c'est le 
mot. Priveşte-i mai atent: se zbenguie, se dau de-a 
berbeleacul şi ţipă de bucurie, ca nişte stânci la soare; sunt 
fericiţi, sunt învingători! Ce caută aici Byron! ... Şi de fapt 
ce platitudine! Ce susceptibilităţi de ţaţă isterică, câtă sete 
meschină de faire du bruit autour de son nom, fără să 
observe că son nom... 0, ce caricatură! Dă-mi voie, îi strig 
eu, nu cumva îţi închipui că ai putea să te oferi oamenilor în 
locul lui Crist? Il rit, il rit beaucoup, il rit trop. Are un 
zâmbet ciudat. Maică-sa nu avea asemenea zâmbet. Îl rit 
toujours. 

Se aşternea iar o lungă tăcere. 

— Ei sunt şireţi, duminică ei au fost înţeleşi... trânti el 
deodată. 

— O, fără îndoială, am strigat eu, ciulind urechile, toate 
acestea nu erau decât o înscenare cusută cu aţă albă şi 
destul de prost jucată. 

— Altceva vreau să spun. Îţi dai seama că anume a fost 
cusută cu aţă albă, ca să observe cei... ce trebuia să 
observe? Înţelegi cum vine asta? 

— Nu, nu înţeleg. 

— Tânt mieux. Passons. Sunt foarte nervos astăzi. 

— Dar de ce era nevoie să angajezi o asemenea discuţie cu 
el, Stepan Trofimovici? îi reproşai eu. 

— Je voulais convertir. Râzi bineînţeles. Cette pauvre tanti, 
elle entendra de belles choses! O, dragul meu, mă crezi, 
adineauri m-am simţit patriot! Deşi întotdeauna mă 
simţeam rus... da, un rus adevărat nici n-ar putea fi altfel 
decât aşa cum suntem amândoi. Il y a lr-dedans quelque 
chose d'aveugle et de louche. 

— Negreşit, răspunsei eu. 


— Dragul meu, adevărul adevărat este întotdeauna 
neverosimil, ai ştiut acest lucru? Ca să faci adevărul să pară 
verosimil, e nevoie neapărat să-i mai adaugi şi puţină 
minciună. Oamenii au procedat întotdeauna astfel. Poate că 
există aici un ce pe care nu-l înţelegem. Cum crezi, există şi 
ceva de care nu ne dăm seama în aceste ţipete 
triumfătoare? Aş fi vrut să existe. Aş fi vrut. 

Am tăcut. Rămase şi el într-o lungă tăcere. 

— Unii zic, spirit francez... murmură el brusc, ca într-o 
febră, e o minciună, întotdeauna a fost aşa. Dar de ce să 
calomniem spiritul francez? E pur şi simplu lenea noastră 
rusească, incapacitatea noastră umilitoare de a naşte o 
idee, parazitismul nostru dezgustător în concertul 
popoarelor. Ils sont tout simplement des paresseux, şi 
nicidecum spiritul francez. Vai, pentru binele omenirii, ruşii 
ar trebui exterminați, ca nişte paraziți dăunători! La 
altceva, la cu totul altceva râvneam noi; şi nu înţeleg nimic. 
Am încetat să mai înţeleg! Îţi dai seama, îi strig eu, îţi dai 
seama că dacă ghilotina ocupă la voi primul loc, şi încă 
sunteţi entuziasmați de ea, e numai şi numai pentru că cel 
mai uşor lucru este să tai capete, iar cel mai greu este să ai 
idei! Vous etez des paresseux! Votre drapeau est une 
guenille, une impuissance. Aceste căruţe sau cum spun ei: 
„zgomotul căruţelor, care transportă pâine omenirii” este 
mai util decât Madona Sixtină sau cum zic ei acolo... une 
betise dans ce genre. Cum nu-ţi dai seama, îi strig eu, cum 
nu îţi dai seama că, afară de fericire, omul mai are nevoie în 
egală măsură şi de nefericire? Il rit. 'Ţie-ţi arde, zice, să faci 
calambururi, „lăfăindu-ţi mădularele (s-a exprimat el mult 
mai vulgar!) pe divanul acela de catifea...”. Şi bagă de 
seamă obiceiul acesta al nostru de a-şi vorbi la per tu între 
tată şi fiu; hai, să zicem, dacă ar fi o discuţie cordială - mai 
merge, dar când te cerţi? 

Se aşternu iar un moment de tăcere. 

— Cher, conchise el brusc, ridicându-se în capul oaselor, 
ştii că toate astea negregşit se vor termina cu ceva? 


— Bineînţeles, răspunsei eu. 

— Vous ne comprenez pas. Passons. În general... totul în 
lume se încheie prin nimic, dar aici va fi un sfârşit, negreşit, 
negreşii! 

Se ridică de pe divan şi începu să umble de colo-colo prin 
cameră, cuprins de o puternică emoție şi, ajungând la un 
moment dat până la divan, se prăbuşi pe el istovit. 

Vineri dimineaţă Piotr Stepanovici plecă undeva în judeţ şi 
nu se întoarse decât luni. Despre plecarea lui aflai de la 
Liputin şi tot atunci, venind vorba, aflai de la acesta că 
Lebeadkinii, fratele şi sora, se află undeva peste râu, în 
mahalaua Gorşecinaia. „Doar eu i-am transportat peste 
râu”, adăugă Liputin şi, părăsind subiectul, îmi spuse 
deodată că Lizaveta Nikolaevna se mărită cu Mavriki 
Nikolaevici şi, cu toate că încă nu s-a anunţat nimic oficial, 
logodna a avut loc şi chestiunea este aranjată. A doua zi o 
întâlnii pe Lizaveta Nikolaevna călare în compania lui 
Mavriki Nikolaevici; ieşise pentru prima oară după boală. 
Mă străfulgeră de la distanţă cu privirea ei, râse şi mă 
salută prietenos din cap. Toate acestea i le transmisei lui 
Stepan Trofimovici, care păru interesat oarecum de ştirea 
privitoare la Lebeadkini. 

Şi acum, după ce am relatat situaţia confuză în care ne-am 
aflat în cursul acestor opt zile, când nu ştiam aproape 
nimic, reiau cronica mea în deplină cunoştinţă de cauză, 
adică expunând evenimentele aşa cum îmi apar ele azi, 
când totul s-a dezvăluit şi ştiu despre ce e vorba. Voi începe 
chiar din ziua a opta după memorabila duminică, adică cu 
seara zilei de luni, pentru că de fapt tocmai din acea seară 
începu „0 nouă istorie”. 

III. 

Era ora şapte seara. Nikolai Vsevolodovici se afla în 
cabinetul său, camera lui preferată de multă vreme: înaltă, 
cu podeaua acoperită cu covoare, mobilată cu piese destul 
de greoaie, de un model cam învechit. Şedea pe un colţ al 
divanului, îmbrăcat ca de oraş, deşi părea că nu are intenţia 


să iasă. Pe masa din faţa lui ardea o lampă cu abajur. 
Colţurile şi pereţii laterali ai marii încăperi rămâneau în 
umbră. Avea privirea îngândurată şi concentrată, nu tocmai 
liniştită; chipul lui părea obosit şi cam slăbit. Suferea într- 
adevăr de un abces; dar zvonul despre un dinte scos era 
exagerat. Dintele fusese clătinat doar, acum se întărise iar... 
Avea buza de sus cam sfârtecată pe dinăuntru, dar şi ea era 
pe cale să se vindece. Abcesul nu scăzuse o săptămână 
întreagă, numai pentru că bolnavul nu acceptase să fie 
vizitat de medic ca să-i facă intervenţia necesară, ci aştepta 
să se coacă şi să se spargă de la sine. Nici pe maică-sa 
aproape că n-o lăsa să-l viziteze şi ea reuşea să intre la el 
doar o dată pe zi, numai pentru un minut şi de regulă pe 
înserate, când începea să se întunece, şi înainte de 
aprinderea lămpilor. Nu-l primi nici pe Piotr Stepanovici, 
care zilnic trecea de două-trei ori pe la Varvara Petrovna, în 
zilele când rămânea în oraş. Şi iată, în sfârşit, întorcându-se 
luni dimineaţa după o absenţă de trei zile, după o 
alergătură prin tot oraşul şi după ce luase masa de prânz la 
Iulia Mihailovna, Piotr Stepanovici se înfăţişă către seară la 
Varvara Petrovna, care-l aştepta cu nerăbdare. Interdicţia 
fusese anulată şi Nikolai Vsevolodovici dădu voie să fie 
vizitat. Varvara Petrovna îl conduse personal pe musafir 
până la uşa cabinetului; dorea de mult să aibă această 
întrevedere, iar Piotr Stepanovici îi făgădui să treacă apoi 
de la Nicolas la dânsa şi să-i relateze convorbirea. Varvara 
Petrovna bătu uşor în uşă, dar neprimind nici un răspuns, 
îndrăzni să o întredeschidă uşor. 

— Nicolas, pot să-l las să intre pe Piotr Stepanovici? 
întrebă ea încet şi cu glas stăpânit, încercând să-l 
examineze pe Nikolai Vsevolodovici din spatele lămpii cu 
abajur. 

— Se poate, se poate, fireşte că se poate! strigă tare şi 
voios Piotr Stepanovici, deschise larg uşa şi intră. 

Nikolai Vsevolodovici nu auzise bătaia în uşă, ci doar 
întrebarea timidă a mamei sale, dar nu apucă să răspundă 


nimic. În faţa lui, în acea clipă, zăcea pe masă o scrisoare 
chiar atunci citită şi asupra căreia tocmai medita. Auzind 
strigătul neaşteptat al lui Piotr Stepanovici, el tresări şi 
acoperi scrisoarea în grabă cu tamponul care îi căzuse sub 
mână, dar colţul scrisorii şi aproape întreg plicul rămâneau 
vizibile. 

— Anume am strigat atât de tare ca să aitimp să te 
pregăteşti, îi şopti grăbit şi cu multă candoare Piotr 
Stepanovici, venind în grabă spre masă şi aţintindu-şi 
privirea asupra tamponului şi colţului descoperit al scrisorii. 

— Şi, bineînţeles, ai apucat să observi cum ascund de 
dumneata sub tampon o scrisoare chiar acum primită, rosti 
calm Nikolai Vsevolodovici fără a se mişca din loc. 

— O scrisoare? Nu mă interesează deloc scrisoarea 
dumitale, strigă musafirul, dar... principalul, şopti el iar, 
întorcându-şi privirea spre uşa acum închisă, cu un gest din 
cap spre ieşire. 

— N-are obiceiul să asculte la uşă, zise rece Nikolai 
Vsevolodovici. 

— Şi chiar dacă ar asculta! reluă imediat, înălţându-şi 
voios glasul şi aşezându-se în fotoliu, Piotr Stepanovici. N- 
am nimic împotrivă, am alergat doar într-un suflet să stăm 
de vorbă între patru ochi... În sfârşit am reuşit să pătrund 
la dumneata! Mai întâi şi întâi, cum te simţi? Văd că arăţi 
admirabil şi chiar mâine probabil îţi vei face apariţia, nu-i 
aşa? 

— Poate. 

— Dar linişteşte-i în sfârşit şi lămureşte-mă şi pe mine! 
gesticulă el larg şi cu un aer glumeţ şi amabil. Dacă ai şti ce 
a trebuit să le spun. Ştii de altfel. 

Piotr Stepanovici râse. 

— Nu ştiu totul. Am auzit de la mama că... te agiţi mult... 
— Dar n-am spus nimic precis, tresări Piotr Stepanovici, 
apărându-se parcă de un atac primejdios, ştii, am recurs la 

cazul cu soţia lui Şatov, adică am folosit zvonurile despre 


relaţiile dintre voi la Paris, fapt prin care se şi poate explica, 
desigur, incidentul de duminică. Nu te superi? 

— Sunt convins că ai depus o maximă diligenţă. 

— Uite, tocmai de asta m-am temut eu. Ce înseamnă 
„maximă diligenţă”? Sună ca un reproş. De altfel, văd că pui 
chestiunea direct în faţă; şi eu care mă temeam, venind 
încoace, că n-ai să vrei s-o abordezi direct. 

— Tocmai că nu vreau să abordez nimic direct, ripostă 
Nikolai Vsevolodovici cu oarecare enervare, dar pe loc 
schiţă un surâs. 

— Dar nu este vorba despre asta; să nu cazi în greşeală, 
nu despre asta vorbesc eu, nu despre asta! îşi flutură 
mâinile Piotr Stepanovici lăsând să-i ţâşnească vorbele 
şuvoi, ca nişte boabe de mazăre, şi bucurându-se vădit de 
enervarea gazdei. Nu vreau să te enervez cu afacerea 
noastră, mai ales în situaţia în care te afli acum. Am venit 
numai să discutăm cazul de duminică şi numai în măsura în 
care este necesar în momentul de faţă, pentru că altfel nu 
se poate. Sunt mânat de cea mai sinceră dorinţă dea mă 
explica şi de această explicaţie am absolută nevoie eu şi nu 
dumneata, o spun asta ca să-ţi menajez amorul propriu, dar 
totodată spunându-ţi şi purul adevăr. Am venit cu gândul să 
fiu de aici încolo totdeauna sincer faţă de dumneata. 

— Ceea ce înseamnă că până acum n-ai fost sincer? 

— O ştii doar prea bine şi singur. Am recurs de multe ori la 
şiretenii... Văd că zâmbeşti şi mă bucur de acest zâmbet, 
pentru că îmi va servi ca pretext pentru explicaţie; înadins 
am provocat acest zâmbet prin cuvântul meu lăudăros 
„şiretenii”, ca să te superi imediat; cum aş fi îndrăznit, 
adică, să cred că ascunzându-mă faţă de dumneata prin 
şiretlicuri să pot ajunge la o explicaţie? Observi, observi cât 
de sincer am devenit acum! Ei bine, vrei să mă asculţi? 

Pe faţa lui Nikolai Vsevolodovici, dispreţuitor de calmă şi 
chiar ironică, în ciuda intenţiei evidente a musafirului de a-l 
enerva prin impertinenţa calculată a naivităţilor sale 


premeditat grosolane, îşi făcu loc, în sfârşit, o expresie de 
uşoară curiozitate îngrijorată. 

— Ascultă aşadar, se agită Piotr Stepanovici şi mai mult. 
Plecând încoace, adică, în general, spre acest oraş, acum 
zece zile, eu, bineînţeles, eram hotărât să joc un rol. Cel mai 
bine ar fi fost să nu joc nici un rol şi să apar aşa cum sunt 
eu, cu adevărata mea faţă adică, nu-i aşa? Nu există nimic 
mai derutant decât faţa adevărată a omului, deoarece 
nimeni n-o crede. Mărturisesc, am vrut la un moment dat să 
fac pe prostul, pentru că fizionomia de prost e mai comodă 
decât propria-ţi fizionomie; întrucât însă figura de prost 
constituie o extremă, iar extremele totdeauna stârnesc 
curiozitate, m-am decis să apar cu faţa mea adevărată. Şi 
care este, de fapt, faţa mea adevărată? Mediocritatea 
aurită: nici prost, nici deştept, destul de modest înzestrat şi 
căzut din lună, cum se exprimă aici unii înţelepţi, nu-i aşa? 

— De, s-ar putea să fie şi aşa, schiţă un surâs abia 
perceptibil Nikolai Vsevolodovici. 

— Aşadar eşti de acord; eram sigur că prin asta nu fac 
altceva decât să exprim ceea ce gândeşti chiar dumneata... 
Nici o grijă, nici o grijă, nu mă supăr şi, dacă m-am 
caracterizat astfel, am făcut-o nu ca să-mi atrag din partea 
dumitale nişte obiecţii compensatorii laudative: „că adică 
nu-i chiar aşa, nu eşti lipsit de talente, dimpotrivă, eşti un 
om deştept”... Observ că iar zâmbeşti... altă gafă. N-ai fi 
spus: „eşti deştept”, hai să zicem; admit orice. Passons, cum 
zice papa şi, între paranteze fie spus, nu te supăra pentru 
vorbăria mea. Să-ţi dau, dacă vrei, şi un exemplu: 
întotdeauna vorbesc mult, adică înşir nenumărate cuvinte, 
şi mă grăbesc, şi de aceea nu reuşesc niciodată să exprim 
ceea ce doresc. Dar de ce vorbesc mult, cu multe cuvinte şi 
nu-mi ating scopul niciodată? Pentru că nu ştiu să vorbesc. 
Cei care se pricep să vorbească bine se exprimă concis. lată 
deci şi lipsa mea de talent, nu-i aşa? Întrucât însă acest 
talent de a nu avea talente, cu totul firesc mie, îl am ca dar 
natural, de ce nu l-aş folosi profitând de el în mod artificial? 


Şi deci îl folosesc şi profit din plin. E adevărat că 
pregătindu-mă să vin în aceste locuri m-am gândit să adopt 
o atitudine de tăcere; pentru a şti să taci însă îţi trebuie un 
mare talent, deci ceva nepotrivit persoanei mele; pe de altă 
parte, tăcerea este totuşi primejdioasă; şi atunci m-am 
hotărât definitiv că e mai bine să vorbesc, şi să vorbesc 
exact aşa cum vorbesc, fără nici un talent, adică mult, mult, 
mult, precipitându-mă să demonstrez şi la sfârşit să mă 
încurc întotdeauna în propriile mele demonstraţii, încât 
ascultătorul să se depărteze de mine fără să fi ascultat până 
la capăt, dând din umeri şi desfăcându-şi nedumerit braţele 
sau, şi mai exact, scuipând cu dezgust. Rezultatul: în primul 
rând, ai dat dovadă şi ai convins că eşti cam simpluţ şi un 
mare naiv; în al doilea rând, ai reuşit să plictiseşti la culme; 
în al treilea, ai rămas neînțeles; deci ai trei avantaje dintr- 
odată! Gândeşte-te, aşadar, cum s-ar putea ca, după toate 
astea, cineva să te bănuiască de cine ştie ce intenţii ascunse 
sau urzeli misterioase? Oricare dintre ei s-ar simţi personal 
ofensat de acela care ar veni cu presupunerea că aş nutri 
nişte gânduri ascunse. Unde mai pui că uneori izbutesc 
chiar să-i fac să râdă cu mare haz, ceea ce este deja o 
izbândă prețioasă. Acum ei îmi vor ierta orice, fie chiar şi 
pentru simplul fapt că deşteptul care publica acolo undeva 
manifeste s-a dovedit aici mai prost decât ei toţi, nu-i aşa? 
Zâmbetul dumitale îmi spune că mă aprobi. 

De fapt, Nikolai Vsevolodovici nu zâmbea deloc, ci 
dimpotrivă, asculta cam încurcat şi nerăbdător. 

— Aud? Poftim? Mi se pare că ai spus „absolut egal”? turui 
Piotr Stepanovici. (Nikolai Vsevolodovici nu scosese nici o 
vorbă.) Dar bineînţeles, bineînţeles, fii sigur că nu fac asta 
pentru a te compromite cu tovărăşia mea. Ştii, am impresia 
că astăzi nu prea eşti în apele dumitale; am alergat aici cu 
sufletul deschis şi vesel, iar dumneata îmi suspectezi orice 
cuvinţel; te asigur deci că astăzi nu voi atinge nici o 
chestiune delicată, ai cuvântul meu şi accept anticipat toate 
condiţiile dumitale! 


Nikolai Vsevolodovici continua să tacă. 

— Poftim? Ai spus ceva? Văd, văd că iarăşi am făcut o gafă; 
n-ai propus nici un fel de condiţii, şi nici nu vei propune; 
cred, cred, dar te rog calmează-te; îmi dau seama prea bine 
că nu merit să mi se pună vreo condiţie, nu-i aşa? Răspund 
chiar eu pentru dumneata, cu anticipație şi, bineînţeles, din 
lipsă totală de talent; numai şi numai din lipsă de talent, 
exclusiv din lipsă de talent... Râzi? Aud? Ce-ai spus? 

— Nimic, zâmbi în sfârşit Nikolai Vsevolodovici, mi-am 
adus aminte în clipa aceasta că într-adevăr te-am calificat 
într-o zi drept un om lipsit de talente, dar nu erai de faţă şi 
înseamnă că ţi s-a transmis... 'le-aş ruga să treci mai repede 
la ceea ce te aduce. 

— Păi, tocmai despre acestea am vorbit până acum, despre 
cele întâmplate duminică! bâigui Piotr Stepanovici. Ei bine, 
cum crezi că m-am comportat eu duminică? Exact ca o 
mediocritate grăbită şi lipsă de harul talentelor şi care în 
modul cel mai netalentat a pus stăpânire pe întreaga 
conversaţie, forțând toată desfăşurarea ei. Dar mi s-a iertat 
totul, în primul rând pentru că sunt căzut din lună - se pare 
că toţi sunt de acord în această privinţă; în al doilea rând, 
pentru că le-am povestit o istorioară drăguță şi v-am scos 
pe toţi din bucluc, nu-i aşa? Este sau nu este adevărat? 

— Da, ai povestit-o în aşa fel încât să persiste dubiul şi să 
dai în vileag indirect înţelegerea şi înscenarea noastră, care 
de fapt nici n-a existat, ştiind prea bine că eu nu te-am 
rugat nimic în acest sens. 

— Exact, exact! se înflăcără Piotr Stepanovici, arătându-se 
entuziasmat. Am procedat în aşa fel ca dumneata să observi 
tot angrenajul acestui resort; am făcut-o doar pentru 
dumneata, numai pentru dumneata m-am izmenit făcând 
acest circ, pentru că urmăream să te prind şi să te 
compromit. Dar mai ales voiam să aflu în ce măsură îţi este 
frică. 

— Sunt curios de ce mi-o spui acum atât de franc? 


— Nu te supăra, nu te supăra; nu mă fulgera cu privirea 
dumitale scânteietoare. De altfel, nici nu fulgeri, nici nu 
scânteiezi. Ai vrea să ştii de ce vorbesc atât de sincer? Păi, 
tocmai pentru faptul că totul acum s-a schimbat, s-a 
terminat, a trecut şi a rămas acoperit de nisip. Mi-am 
schimbat brusc ideea pe care mi-o făcusem despre 
dumneata. Calea cea veche s-a epuizat; de acum încolo nu 
te voi mai compromite niciodată pe această cale; ci pe o 
cale nouă. 

— E o schimbare de tactică? 

— Nu există nici o tactică. Acum în toate domneşte voia 
dumitale deplină; dacă vrei, spui da, dacă vrei, spui nu. lată 
tactica mea cea nouă. lar despre cauza noastră nu voi 
scoate nici un cuvânt până când nu-mi vei porunci chiar 
dumneata. Râzi? Voia dumitale; şi eu râd. De data aceasta 
însă foarte, foarte serios, deşi un om care se grăbeşte atâta 
este desigur lipsit de talent, nu-i aşa? Nu importă, fie şi fără 
talent, dar o fac foarte, foarte serios. 

Şi într-adevăr le spusese toate astea cu multă seriozitate, 
pe un ton cu totul schimbat şi cuprins de o emoție 
neobişnuită la el, încât Nikolai Vsevolodovici îl privi plin de 
curiozitate. 

— Zici că ţi-ai schimbat ideea pe care ţi-o făcuseşi despre 
mine? întrebă el. 

— Mi-am schimbat ideea în privinţa dumitale exact în clipa 
când, după gestul lui Şatov, ţi-ai dus mâinile la spate; şi 
atâta ajunge, ajunge; te rog, fără alte întrebări; mai mult nu 
voi spune nimic. 

Piotr Stepanovici sări de la locul său fluturându-şi mâinile, 
alungând parcă din faţa lui presupusele întrebări; însă 
întrucât nu urmă nici o întrebare, şi cum n-avea nici un 
motiv să plece, se aşeză din nou în fotoliu, oarecum 
liniştindu-se. 

— Apropo, între paranteze, reluă el imediat, unii susţin aici 
că ai să-l omori, s-au angajat şi pariuri, încât Lembke s-a 
gândit la un moment dat să pună în mişcare poliţia, dar 


Iulia Mihailovna i-a interzis. Dar ajunge, ajunge despre 
asta, am spus-o doar aşa, cu titlu informativ. Şi tot fiindcă 
veni vorba: în aceeaşi zi i-am transportat pe Lebeadkini 
peste râu, cunoşti acest lucru; ai primit bileţelul meu cu 
adresa unde se află ei? 

— L-am primit chiar atunci. 

— De data aceasta însă n-am făcut-o „din lipsă de talent”, 
ci cu toată sinceritatea, din devotament. Chiar dacă 
rezultatul denotă o lipsă de talent, în schimb intenţia a fost 
sinceră. 

— N-aş avea nimic de obiectat, poate că tocmai aşa 
trebuia... zise îngândurat Nikolai Vsevolodovici, te rog însă 
pe viitor să nu-mi mai trimiţi bileţele. 

— N-am avut încotro, doar unul singur. 

— Prin urmare, Liputin ştie? 

— Nu se putea altfel; dar ştii şi dumneata că Liputin nu va 
îndrăzni... Totuşi ar trebui să trecem pe la ai noştri, adică şi 
pe la ei, nu pe la ai noştri, altminteri parcă văd că te legi iar 
de cuvinte. Fii liniştit însă, nu chiar acum, ci cândva mai 
târziu. Acum plouă. Îi voi înştiinţa, se vor aduna, iar noi ne 
vom duce seara. Ne aşteaptă cu nerăbdare, cu gurile 
căscate, ca nişte pui de cioară în cuib, să vadă ce surprize o 
să le aducem! Nişte capete înflăcărate. Şi-au făcut rost de 
cărţi, se pregătesc de o discuţie. Virghinski reprezintă ideea 
general umană, Liputin este fourierist cu înclinații vădite 
pentru treburi poliţieneşti; trebuie să-ţi spun că într-o 
anumită privinţă este un om preţios, în toate celelalte însă 
reclamă multă severitate; în sfârşit, cel cu urechile lungi îşi 
va expune sistemul lui propriu. Ştii, sunt cam ofensaţi de 
faptul că îi tratez cam de sus şi-i răcoresc din când în când 
cu câte un jet de apă rece, ha, ha! Trebuie neapărat să ne 
ducem pe acolo. 

— M-ai prezentat cumva ca pe un fel de şef? lăsă să-i 
scape cât se poate de nepăsător Nikolai Vsevolodovici. 

Piotr Stepanovici îi aruncă o privire scurtă. 


— Apropo, schimbă el subiectul, ca şi cum n-ar fi auzit 
întrebarea lui Stavroghin, cu vădită intenţie de a se eschiva, 
am venit de câte două ori şi chiar de trei ori pe zi la 
venerabila Varvara Petrovna şi a trebuit obligat să vorbesc 
mult. 

— Îmi închipui. 

— Să nu-ţi închipui nimic, ci pur şi simplu i-am spus că n-ai 
să-l omori şi bineînţeles alte lucruri plăcute. Şi ce crezi: 
chiar de a doua zi, dumneaei ştia că eu am transportat-o pe 
Maria Timofeevna peste râu; i-ai spus dumneata? 

— Nici gând. 

— Eram convins că nu de la dumneata a aflat. Dar cine 
altul putea să-i spună afară de dumneata? Sunt foarte 
curios să ştiu. 

— Liputin, bineînţeles. 

— Nu, nu; în nici un caz Liputin, murmură, încruntându- 
se, Piotr Stepanovici, voi afla eu cine anume. Mă cam bate 
gândul că s-a amestecat Şatov. De altfel, vorbesc prostii, să 
lăsăm acum asta! deşi e un lucru foarte important... 
Apropo, am tot aşteptat ca mama dumitale să-mi pună 
brusc, după cum are obiceiul, întrebarea esenţială... Dar în 
toate zilele acestea ea mi s-a părut tare morocănoasă; când 
colo, sosind astăzi, o găsesc într-o dispoziţie excelentă. Cum 
vine asta? 

— Foarte simplu, pentru că astăzi i-am dat cuvântul că o să 
mă duc s-o cer în căsătorie, peste cinci zile, pe Lizaveta 
Nikolaevna, zise Nikolai Vsevolodovici cu o sinceritate 
neaşteptată. 

— Asta-i vasăzică... acum înţeleg, bâigui Piotr Stepanovici, 
încurcat parcă. Cică se logodeşte cu Mavriki Nikolaevici. 
Dar ai dreptate, asta nu contează, ar fi în stare să fugă şi de 
sub cununie. E de ajuns să-i faci un semn. Nu te supăra că- 
ţi vorbesc aşa, de-a dreptul. 

— Nu mă supăr deloc. 

— Observ că astăzi nimic nu este în stare să te supere şi 
încep să mă tem de dumneata. Sunt curios cum te vei 


înfăţişa mâine. Ai pregătit probabil multe năstruşnicii. Nu te 
superi că-ţi vorbesc astfel? 

Nikolai Vsevolodovici nu-i mai răspunse nimic, ceea ce avu 
darul să-l enerveze la culme pe Piotr Stepanovici. 

— Apropo, i-ai spus în mod serios mamei dumitale despre 
intenţia pe care o ai în privinţa Lizavetei Nikolaevna? 
întrebă el. 

Nikolai Vsevolodovici îl fixă cu o privire rece. 

— Aha, înţeleg, ca s-o linişteşti numai, bineînţeles. 

— Dar dacă ar fi chiar foarte serios? îl întrebă hotărât 
Nikolai Vsevolodovici. 

— Mă rog, Dumnezeu să vă binecuvânteze, cum se spune 
în asemenea ocazii, nu va dăuna deloc cauzei (observi, n-am 
spus cauzei noastre, nu prea înghiţi cuvântul noastră), în ce 
mă priveşte... sunt bineînţeles întru totul la dispoziţia 
dumitale, o ştii prea bine. 

— Crezi? 

— Nu cred, nu cred nimic, se grăbi să spună râzând Piotr 
Stepanovici, întrucât ştiu prea bine că în problemele 
personale ai obiceiul să chibzuieşti temeinic dinainte şi că 
deci totul la dumneata este pus la punct în această privinţă. 
N-am vrut să spun decât că mă pun cu toată seriozitatea la 
dispoziţia dumitale, adică oriunde şi în orice împrejurări 
poţi conta pe mine, înţelegi? 

Nikolai Vsevolodovici căscă. 

— Te-am plictisit, sări brusc Piotr Stepanovici de pe locul 
său punând mâna pe pălăria lui rotundă, absolut nouă, şi 
dând parcă să plece, deşi continua să rămână şi să 
vorbească neîntrerupt, stând în picioare, din când în când 
umblând prin cameră, iar în momentele mai agitate lovindu- 
se cu pălăria peste genunchi. 

— Intenţionam să te mai distrez puţin cu soţii Lembke, 
strigă el vesel. 

— Mai bine s-o lăsăm pe altă dată. Totuşi, cum se simte 
Iulia Mihailovna? 


— Ce înseamnă şi mondenitatea! Nici măcar nu-ţi pasă de 
sănătatea ei, după cum nu-ţi pasă, să zicem, de sănătatea 
unei pisici cenuşii, şi totuşi mă întrebi de sănătatea Iuliei 
Mihailovna. E foarte lăudabil, bineînţeles. E sănătoasă, te 
respectă până la superstiție şi tot până la superstiție se 
aşteaptă la multe din partea dumitale. În ce priveşte cazul 
de duminică, păstrează o tăcere rezervată şi este convinsă 
că vei învinge totul prin însăşi apariţia dumitale. Crede-mă, 
zău, ea îşi închipuie că eşti capabil de nişte lucruri 
extraordinare. De altfel, eşti acum o persoană enigmatică şi 
mai mult ca oricând învăluită de aureolă romantică - poziţie 
extrem de avantajoasă. Toată lumea te aşteaptă cu 
nerăbdare nemaipomenită. La plecarea mea cu toţii stăteau 
ca pe jăratic, iar acum poţi să-ţi închipui ce se petrece 
acolo. Apropo, mulţumesc încă o dată pentru scrisoare. Se 
cam tem cu toţii, nu ştiu de ce, de contele K. Ştiică eite 
consideră drept un fel de spion? Iar eu îi las să creadă 
ţinându-le isonul; te superi cumva? 

— Deloc. 

— Nu strică; mai târziu s-ar putea să fie de mare folos. Au 
aici rânduielile lor. Eu, bineînţeles... caut să-i încurajez; 
Iulia Mihailovna în frunte, apoi Gaganov... Râzi? E tactica 
mea: dau din gură, înşir vrute şi nevrute şi deodată plasez 
câte un cuvinţel cu tâlc, tocmai în momentul când toată 
lumea e în căutarea lui şi e dornică să-l audă. Se adună 
buluc în jurul meu, dar eu m-am şi lansat într-ale mele. În 
privinţa mea toată lumea este lămurită: „E capabil, zic ei, 
dar e căzut din lună”. Lembke îmi propune să-mi iau o 
slujbă, ca să mă redresez. Ştii, faţă de dânsul am adoptat o 
atitudine destul de compromiţătoare pentru el, cască nişte 
ochi cât cepele. Iulia Mihailovna mă încurajează. Apropo, 
Gaganov e foarte supărat pe dumneata. Ieri la Duhovo mi-a 
vorbit foarte urât despre dumneata. Atunci i-am spus tot 
adevărul, bineînţeles, nu chiar tot adevărul. Am stat la el la 
Duhovo o zi întreagă. O moşie excelentă, un conac superb. 


— Cum, mai stă încă şi acum la Duhovo? tresări Nikolai 
Vsevolodovici, săltându-se printr-o mişcare repezită înainte 
şi aproape sărind din loc. 

— Nu, doar am venit cu el azi-dimineaţă în oraş, ne-am 
întors împreună, zise Piotr Stepanovici, ca şi cum n-ar fi 
observat emoția subită a lui Nikolai Vsevolodovici. Dar ce 
fac eu? Am dat fără să observ cartea asta jos, se aplecă el 
ca să ridice keepsake-ul atins din nebăgare de seamă. 
Femeile în opera lui Balzac, volum ilustrat, deschise el 
cartea, n-am citit-o. Şi Lembke scrie romane. 

— Da? făcu mirat Nikolai Vsevolodovici, ca şi cum acest 
lucru l-ar fi interesat realmente. 

— În limba rusă, aşa, în secret, bineînţeles. Iulia 
Mihailovna ştie despre asta şi-i permite. Un bleg. De altfel, 
scrie după un ritual şi cu procedee anume, toate bine puse 
la punct în spiritul formaţiei lor. Câtă rigurozitate în formă, 
câtă consecvență rectilinie! Uite, aşa ceva ne-ar trebui şi 
nouă. 

— Faci elogiul administraţiei? 

— Şi de ce nu adică?! Singurul lucru care la noi în Rusia 
vine de la sine, în mod natural, şi a ajuns... Bine, bine, am 
tăcut, se întrerupse el brusc, n-am spus nimic, nici un 
cuvânt, în chestiunea asta delicată. Şi acum la revedere, 
arăţi cam prost. 

— Am febră. 

— Se şi vede. Culcă-te mai bine. Apropo: avem aici în judeţ 
nişte grupuri de scapeţi, lume interesantă... Dar să lăsăm 
pe altă dată. De altfel, aş putea să-ţi mai spun un fapt destul 
de curios; e încartiruit la noi în judeţ un regiment de 
infanterie. Vineri seara la B-ţi am băut cu nişte ofiţeri. Avem 
printre ei trei prieteni, vous comprenez? S-a vorbit mult 
despre ateism şi, bineînţeles, Dumnezeu a fost aruncat la 
coş. Entuziasmaţi, ţipă de bucurie. Apropo, Şatov susţine că 
dacă ar fi să înceapă în Rusia o revoltă, trebuie neapărat 
început cu ateismul. Poate că are dreptate. Şedea acolo 
împreună cu noi un căpitan cărunt, morocănos, n-a scos tot 


timpul nici o vorbă şi deodată se scoală în picioare, iese în 
mijlocul camerei şi, cu glas tare, dar ca pentru sine, 
exclamă: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci ce fel de 
căpitan sunt eu?”. Şi-a luat chipiul şi, desfăcându-şi 
nedumerit braţele, a părăsit încăperea. 

— A exprimat omul o idee destul de închegată, căscă 
pentru a treia oară Nikolai Vsevolodovici. 

— Aşa crezi? Eu n-am înţeles; voiam să te întreb pe 
dumneata. Ei, ce să-ţi mai spun: e foarte interesantă fabrica 
Şpigulin; după cum ştii, numără cinci sute de muncitori, e 
un focar de holeră, nu s-a făcut curăţenie de vreo 
cincisprezece ani şi lucrătorii sunt jecmăniţi la plată; de 
negustorii milionari. Ei bine, te rog să mă crezi că unii 
dintre muncitori au o oarecare idee despre Internaţionale. 
De ce zâmbeşti? O să te convingi personal, aş avea doar 
nevoie de ceva timp, nu prea lung! [i-am mai cerut odată 
un asemenea răgaz, iar acum îmi reînnoiesc cererea şi 
atunci... am înţeles, iartă-mă, nu mai scot nici o vorbă, dar 
nu m-am referit la asta; nu te încrunta; aşadar, adio. Dar ce- 
i cu mine? se întoarse el de la uşă. Am uitat să-ţi spun 
tocmai esenţialul, pentru care venisem doar: am aflat 
adineauri că ne-a sosit lada din Petersburg. 

— Adică? îl privi Nikolai Vsevolodovici, fără să înţeleagă 
despre ce este vorba. 

— Adică lada dumitale, cu lucrurile dumitale, cu fracurile, 
pantalonii şi lenjeria; a sosit? Este adevărat? 

— Parcă mi s-a spus ceva mai adineauri. 

— Dar nu s-ar putea chiar acum? ... 

— Vorbeşte cu Aleksei. 

— Bine, să lăsăm atunci pe mâine; mâine, nu-i aşa? 
Împreună cu lucrurile dumitale am pus acolo şi haina mea, 
fracul şi trei perechi de pantaloni, lucrate la Charmeur, 
după recomandarea dumitale, ţii minte? 

— Am auzit că aici faci pe gentlemanul elegant! surâse 
Nikolai Vsevolodovici. Este adevărat că ai de gând să iei 
lecţii de călărie? 


Piotr Stepanovici schiţă un surâs crispat. 

— Ştii ce propun eu, Nikolai Vsevolodovici, vorbi el pripit 
de tot, cu vocea tremurătoare şi întretăiată, să lăsăm 
personalităţile deoparte. Renunţăm la persiflări de această 
natură, o dată pentru totdeauna. E mai bine. Poţi să mă 
dispreţuieşti cât vrei, bineînţeles, dacă în ochii dumitale 
apar atât de ridicol, dar un timp oarecare ar fi mai bine să 
renunţăm la personalităţi, nu-i aşa? 

— Bine, mă voi conforma, se învoi Nikolai Vsevolodovici. 

Piotr Stepanovici zâmbi, îşi lovi genunchiul cu pălăria, 
schimbă greutatea corpului de pe un picior pe celălalt şi 
chipul lui îşi reluă expresia obişnuită. 

— Unii mă consideră un fel de rival al dumitale în privinţa 
Lizavetei Nikolaevna; cum vrei să n-am grijă de exteriorul 
meu? întrebă el râzând. Dar cine o fi acela care te 
informează? Hm. E ora opt; trebuie să plec; i-am promis 
Varvarei Petrovna că trec pe la dânsa, dar îmi este 
imposibil, iar dumneata culcă-te şi mâine vei fi mai înviorat. 
Afară plouă, e întuneric, de altfel mă aşteaptă birjarul, 
pentru că oricum pe stradă aici noaptea nu prea ai 
siguranţă... Apropo: prin preajma oraşului, chiar şi prin 
oraş uneori, rătăceşte un ocnaş fugit din Siberia, Fedka- 
Ocnaşul. Şi închipuie-ţi, e un fost iobag din curtea noastră 
pe care taică-meu, acum cincisprezece ani, l-a dat la oaste 
luând bani pentru el. Un personaj foarte interesant. 

— Dumneata... ai stat de vorbă cu el? îi repezi o privire 
scurtă Nikolai Vsevolodovici. 

— Am stat de vorbă. De mine nu se ascunde. Este gata să 
facă orice, pentru bani bineînţeles, dar nu este lipsit şi de 
anumite convingeri, în genul său fireşte. Şi încă ceva, bine 
că mi-am adus aminte şi de asta: dacă cumva e într-adevăr 
serios ceea ce mi-ai spus adineauri despre intenţiile 
dumitale în privinţa Lizavetei Nikolaevna, îţi repet încă o 
dată că şi eu sunt o persoană gata să facă orice, de orice 
natură şi oricând, fiind complet la dispoziţia dumitale... Ce 


rost are să pui mâna pe baston? Aha, am greşit... Mi s-a 
părut că ai câutat cu privirea bastonul? 

Nikolai Vsevolodovici nu căutase nimic cu privirea şi nici 
nu spusese nimic, deşi, ce-i drept, se săltase puţin şi cam 
brusc din fotoliu, cu o ciudată expresie pe faţă. 

— Dacă o să ai nevoie de ceva în privinţa domnului 
Gaganov, trânti deodată Piotr Stepanovici, arătând cu o 
mişcare din cap spre tamponul de pe masă, bineînţeles, aş 
putea să aranjez totul şi sper că nu mă vei desconsidera din 
acest punct de vedere. 

Părăsi camera brusc, fără să se mai aştepte la vreun 
răspuns, dar imediat îşi vâri din nou capul pe uşă. 

— O spun asta, strigă el cu repeziciune, pentru că nici 
Şatov, de pildă, n-avea dreptul să-şi rişte duminică viaţa 
apropiindu-se de dumneata, nu-i aşa? Aş fi dorit să te 
gândeşti puţin la acest lucru. 

Şi dispăru, fără să mai aştepte un răspuns. 

IV. 

Şi-o fi închipuit omul, dispărând astfel, că Nikolai 
Vsevolodovici, odată rămas singur, avea să sară şi să 
izbească cu pumnii în pereţi; desigur, ar fi fost fericit să 
tragă cu ochiul şi să vadă acest lucru, dacă aşa ceva ar fi 
fost posibil. Dar se înşela amarnic: Nikolai Vsevolodovici 
rămăsese calm, în poziţia în care îl lăsase. Timp de vreo 
două minute stătu el astfel lângă masă, profund îngândurat; 
după care un zâmbet rece, incolor se schiţă pe buzele lui. 
Se reaşeză fără grabă pe locul lui din colţul divanului, apoi 
închise ochii, copleşit parcă de oboseală. Colţişorul scrisorii 
se vedea de sub tampon, dar el nu mai schiţă nici o mişcare 
ca să-l acopere. 

Curând îl cuprinse toropeala. Istovită de grijile din 
ultimele zile, Varvara Petrovna, când văzu că Piotr 
Stepanovici nu-şi ţine făgăduiala să treacă pe la ea la 
plecare, nu mai putu rezista şi riscă să intre ea însăşi la 
Nicolas, cu toate că ora nu era deloc potrivită. lot mai 
trăgea nădejde că va auzi din partea lui, în sfârşit, un 


cuvânt clar şi definitiv. Bătu încetişor ca şi adineauri la uşă 
şi, neprimind nici un răspuns, o deschise. Îl văzu pe Nicolas 
într-o poziţie prea imobilă şi se apropie repede de canapea 
cu inima palpitând violent. Rămase surprinsă că el adormise 
atât de repede şi că poate dormi în poziţia aceasta, şezând 
drept şi atât de straniu; aproape că nu i se putea auzi nici 
respiraţia. Chipul lui palid şi sever părea ţeapăn, împietrit: 
sprâncenele erau puţin împreunate, într-o contracție rigidă: 
impresia unei figuri neînsufleţite, de ceară era copleşitoare. 
Stătu aşa fără să-şi ia privirea de la chipul lui vreo trei 
minute, reţinându-şi respiraţia, şi deodată simţi că o 
cuprinde frica; porni spre uşă în vârful picioarelor, se opri 
în prag, ridică mâna într-un gest grăbit şi îşi binecuvântă cu 
semnul crucii fiul astfel adormit, apoi se depărtă 
neobservată, purtând pe inimă o nouă apăsare chinuitoare 
şi o nouă presimţire grea. 

Nikolai Vsevolodovici dormi mult, mai bine de o oră, în 
aceeaşi stare de înţepenire; nici un muşchi de pe faţa lui nu 
tresări, nici o mişcare nu se ivi în tot corpul său; 
sprâncenele rămăseseră tot aşa încruntate. Dacă Varvara 
Petrovna ar mai fi zăbovit încă vreo trei minute, n-ar mai fi 
fost în stare să suporte impresia cutremurătoare pe care o 
producea imobilitatea aceasta letargică şi sigur l-ar fi 
deşteptat. El însă deschise deodată ochii şi rămase în 
aceeaşi poziţie nemişcată, vreo zece minute, cu privirea 
aţintită fix, dar plină de curiozitate, asupra unui obiect din 
colţul camerei care se părea că îl uimeşte, deşi acolo nu se 
putea vedea nimic nou, nimic deosebit. 

În sfârşit se auzi bătaia domoală şi profundă a orologiului 
din perete, care sună o singură dată. El întoarse cu 
oarecare nelinişte capul spre ceas, dar aproape în aceeaşi 
clipă se deschise uşa din fundul camerei care ducea spre 
culoar şi apăru bătrânul valet Aleksei Egorovici. Într-o 
mână ţinea un palton călduros, fularul şi pălăria, iar în 
cealaltă, o tăviţă de argint pe care se vedea un bileţel. 


— E ora nouă şi jumătate, anunţă el cu glas potolit şi, 
depunând îmbrăcămintea pe scaunul din colţ, îi aduse tăviţa 
cu bileţelul, un peticuţ de hârtie, fără plic, conţinând două 
rânduri scrise cu creionul. Parcurgând aceste rânduri, 
Nikolai Vsevolodovici luă de pe masă un creion, scrise în 
josul bileţelului două cuvinte şi îl depuse înapoi pe tăviţă. 

— Să fie transmis imediat ce ies, iar acum dă-mi să mă 
îmbrac, zise el sculându-se de pe canapea. 

Observând că este îmbrăcat într-o haină uşoară de catifea, 
chibzui puţin şi porunci să i se aducă un surtuc de stofă pe 
care-l folosea mai mult seara, când făcea vizite. În sfârşit, 
complet îmbrăcat şi cu pălăria pe cap, el încuie uşa prin 
care intrase la el Varvara Petrovna şi, luând scrisoarea 
ascunsă sub tampon, ieşi pe culoar însoţit de Aleksei 
Egorovici. Din culoar coborâră pe scara îngustă de piatră a 
intrării de serviciu, care dădea direct în parc. În colţul 
vestibulului se aflau un mic felinar şi o umbrelă enormă. 

— Din cauza ploii mari, pe străzi e un noroi scârbos, 
raportă Aleksei Egorovici în chip de sfioasă şi ultimă 
încercare de a-l face pe stăpân să renunţe la călătorie. Dar 
acesta ieşi tăcut afară, desfăcu umbrela şi pătrunse în 
bătrânul parc întunecos ca o pivniţă, rece şi umed. Vântul 
sufla printre crengi legănând vârfurile copacilor pe 
jumătate despuiaţi; cărările înguste acoperite cu nisip erau 
îmbibate de apă şi lunecoase. Aleksei Egorovici îl urma aşa 
cum ieşise din casă, în frac şi fără pălărie, luminându-i 
drumul cu trei paşi înainte. 

— N-o să se vadă? întrebă deodată Nikolai Vsevolodovici. 

— Prin ferestre nu se vede nimic şi în afară de asta am 
avut grijă de tot dinainte, a răspuns servitorul încet şi 
cumpănit. 

— Mama doarme? 

— S-a încuiat după obiceiul ei din ultima vreme fix la ora 
nouă şi n-ar avea cum să afle ceva. La ce oră porunciţi să vă 
aştept? adăugă el îndrăznind întrebarea. 


— La ora unu, la unu şi jumătate, nu mai târziu de ora 
două. 

— Am înţeles. 

Făcând ocolul întregului parc pe cărările lui întortocheate, 
pe care amândoi le cunoşteau cu ochii închişi, ajunseră 
până la gardul de piatră, unde, într-un colţ, dădură peste o 
portiţă care ducea într-o ulicioară îngustă şi neumblată, 
vecină cu parcul; portiţa aceasta era încuiată totdeauna, 
dar Aleksei Egorovici luase cu el cheia. 

— N-o să scârţâie portiţa? întrebă iar Nikolai 
Vsevolodovici. 

Dar Aleksei Egorovici îi raportă că încă din ajun a uns-o, 
„Şi astăzi încă o dată”. Era ud leoarcă. După ce deschise 
portiţa îi întinse cheia lui Nikolai Vsevolodovici. 

— Dacă aveţi de gând să mergeţi ceva mai departe, îmi 
permit să vă previn că lumea de aici, dar mai ales de pe 
străduţele mai retrase, nu prea este sigură, cu atât mai 
mult cea de peste râu, nu-l mai răbdă inima pe Aleksei 
Egorovici să nu-şi prevină stăpânul încă o dată. Era un 
slujitor vechi, fostul îngrijitor al lui Nikolai Vsevolodovici, pe 
care-l dădăcise cândva purtându-l în braţe, un om de 
ispravă, priceput şi serios, căruia îi plăcea să asculte şi să 
citească cărţi sfinte. 

— Să n-ai nici o grijă, Aleksei Egorâci. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule, dar numai la 
fapte bune. 

— Cum? se opri Nikolai Vsevolodovici care păşise spre 
stradă. 

Aleksei Egorovici repetă cu fermitate urarea lui; niciodată 
înainte n-ar fi cutezat să şi-o exprime în asemenea cuvinte 
cu glas tare în faţa stăpânului său. 

Nikolai Vsevolodovici încuie portiţa, vâri cheia în buzunar 
şi porni pe ulicioară înaintând cu greu prin noroiul adânc 
până peste căpute. Ajungând la capătul ulicioarei, răzbi în 
sfârşit pe o stradă mai mare, pavată. Cunoştea oraşul ca pe 
cele cinci degete ale sale; dar strada Bogoiavlenskaia era 


încă departe. Trecuse de ora zece când el se opri în cele din 
urmă în faţa porţii încuiate a casei vechi şi sumbre a lui 
Filippov. Încăperile de jos, după plecarea lui Lebeadkin, 
rămăseseră complet goale, cu obloanele închise la ferestre, 
dar la mansardă fereastra lui Şatov era luminată. Întrucât 
la poartă nu exista clopoțel, Stavroghin se apucă să bată în 
ea cu pumnul. O ferestruică se deschise şi în ea se arătă 
capul lui Şatov privind spre stradă; era întuneric beznă şi 
greu de recunoscut cineva la poartă; după ce se uită 
îndelung, Şatov întrebă: 

— Dumneata eşti? 

— Eu sunt, răspunse musafirul nepoftit. 

Şatov închise fereastra, cobori jos şi descuie poarta. 
Nikolai Vsevolodovici păşi peste pragul înalt şi, fără a rosti 
un cuvânt, trecu pe lângă el direct spre pavilionul lui 
Kirillov. 

V, 

Aici totul era deschis vraişte. Vestibulul şi primele două 
camere erau în întuneric, dar ultima, în care locuia şi-şi bea 
ceaiul Kirillov, era luminată şi se auzeau de acolo râsete şi 
exclamaţii. Nikolai Vsevolodovici se îndreptă într-acolo, dar 
înainte de a intra, se opri în pragul uşii. Pe masă se servise 
ceaiul. În mijlocul camerei stătea o bătrână, ruda gazdei, cu 
capul gol, numai în cămaşă şi fustă, cu picioarele goale 
vârâte în papuci şi cu o caţaveică din blăniţe de iepure pe 
umeri. Ţinea în braţe un copilaş de un an şi jumătate, 
îmbrăcat numai în cămăşuţă, cu picioruşele goale şi obrajii 
aprinşi, cu părul zbărlit, chiar atunci luat probabil din 
leagăn. Se vedea că plânsese, pentru că pe obraji îi luceau 
încă urme de lacrimi; în clipa aceea însă îşi întinsese 
mânuţele bătând din palme şi râzând în hohote, cum râd 
copiii mici, cu sughiţuri. În faţa lui, Kirillov izbea de podea o 
minge mare de cauciuc, care se înălța până la tavan şi iar 
cădea, iar copilul striga: ba, ba! Kirillov prindea „babaul” şi 
i-l dădea lui, iar copilul îl arunca acum singur cu mânuţele 
lui stângace şi nesigure. Kirillov se lăsă deodată jos, întins 


pe duşumea, încercând să scoată mingea de sub dulap. 
Nikolai Vsevolodovici intră în cameră; văzându-l, copilul se 
lipi de pieptul bătrânei, izbucnind într-un plâns neostoit; 
femeia plecă imediat cu el din cameră. 

— Stavroghin? zise Kirillov ridicându-se de jos cu mingea 
în mână, fără să se mire câtuşi de puţin de această vizită 
neaşteptată. Vrei un pahar cu ceai? 

Se ridicase şi stătea acum în picioare. 

— Cu multă plăcere, dacă e cald, zise Nikolai 
Vsevolodovici, m-au pătruns ploaia şi frigul. 

— Un ceai cald, ba chiar fierbinte, confirmă cu plăcere 
Kirillov. Ia loc; ai picioarele pline de noroi, nu-i nimic; şterg 
eu pe urmă podeaua cu o cârpă udă. 

Nikolai Vsevolodovici se aşeză şi bău aproape fără 
răsuflare ceaiul servit. 

— Încă o ceaşcă? întrebă Kirillov. 

— Mulţumesc. 

Kirillov, care până atunci rămăsese în picioare, se aşeză şi 
el la masă în faţa musafirului şi-l întrebă: 

— Cu ce treburi? 

— lată despre ce este vorba. Citeşte scrisoarea aceasta pe 
care am primit-o de la Gaganov. Ţi-aduci aminte. Ţi-am 
vorbit despre el la Petersburg. 

Kirillov luă scrisoarea, o citi, o depuse pe masă şi-l privi cu 
un aer de aşteptare. 

— Pe acest Gaganov, începu să explice Nikolai 
Vsevolodovici, după cum ştii, l-am întâlnit acum o lună la 
Petersburg, pentru prima oară în viaţa mea. Am dat ochii cu 
el de vreo trei ori în societatea altor oameni. Fără să fi făcut 
cunoştinţă cu mine şi fără să schimbe măcar un cuvânt, el 
găsi totuşi de cuviinţă să se poarte obraznic faţă de mine. 
Ţi-am povestit mi se pare. lată însă ce nu cunoşti dumneata: 
plecând atunci de la Petersburg înaintea mea, el mi-a trimis 
pe neaşteptate o scrisoare, deşi nu ca asta, dar extrem de 
necuviincioasă şi cu atât mai ciudată cu cât această 
scrisoare nu dădea nici o explicaţie asupra motivului pentru 


care mi-a fost adresată. I-am răspuns imediat tot în scris şi 
absolut sincer mi-am exprimat părerea că el este supărat 
pe mine probabil din cauza incidentului pe care l-am avut 
acum patru ani aici la club cu tatăl său şi că sunt gata să-i 
prezint orice scuze ar dori pe baza faptului că gestul meu 
de atunci n-a fost deloc intenţionat, ci determinat de starea 
mea de boală. L-am rugat să ia în considerare scuzele mele. 
Nu mi-a răspuns nimic şi a plecat; iată însă că îl găsesc aici 
cu desăvârşire turbat. Mi s-au transmis câteva păreri 
exprimate de el în public despre mine, absolut injurioase, şi 
nişte acuzaţii surprinzătoare. În sfârşit, astăzi primesc 
această scrisoare cu un conţinut cum probabil nimeni şi 
niciodată n-a avut ocazia să primească, plină de injurii şi de 
expresii cum ar fi „botul dumitale pălmuit”. Am venit la 
dumneata în speranţa că n-o să refuzi să-mi fii martor. 

— Ai spus că asemenea scrisoare nimeni n-a mai primit 
niciodată, observă Kirillov. Într-un acces de furie se poate 
întâmpla; au mai fost cazuri. Puşkin i-a scris lui Heekeren. 
Bine, accept. Spune-mi ce am de făcut! 

Nikolai Vsevolodovici îi explică; vrea să înceapă chiar 
mâine şi negreşit prin reînnoirea scuzelor, ba şi printr-o 
promisiune de a-i adresa o a doua scrisoare cu scuze, dar 
cu o condiţie, ca şi Gaganov la rându-i să-i promită că n-o 
să-i mai scrie. Scrisoarea de faţă ar urma să fie considerată 
ca inexistentă. 

— Prea multe concesii, nu va consimţi, murmură Kirillov. 

— Am venit în primul rând să aflu dacă accepţi să-i 
transmiţi aceste condiţii. 

— Accept. Te priveşte. Dar nu va consimţi. 

— Ştiu că nu va consimţi. 

— Vrea să se bată. Spune, cu ce arme? 

— Esenţialul pentru mine este ca toată această afacere să 
se consume chiar mâine. Pe la ora nouă vei fi acolo. Elo să 
te asculte şi o să respingă propunerile dumitale dar o să-ţi 
facă cunoştinţă cu martorul lui; să zicem că acest lucru o să 
aibă loc pe la ora unsprezece. Te vei înţelege cu martorul 


respectiv ca la ora unu sau două după-amiază să ne 
întrunim cu toţii la locul hotărât. Te rog să ai grijă să fie 
exact aşa. Arma, bineînţeles, pistolul; şi mai insist ca 
barierele de întâlnire să fie la distanţa de zece paşi una de 
alta; apoi ne postați pe fiecare la zece paşi de la bariera 
respectivă şi la semnalul convenit pornim spre liniile de 
barieră. Fiecare trebuie negreşit să ajungă la această linie, 
având dreptul să tragă şi înainte, din mers. Iată tot ce 
propun eu. 

— Zece paşi distanţă între linii e prea aproape, observă 
Kirillov. 

— Hai să zicem doisprezece, dar nu mai mult; mă înţelegi, 
el vrea să se bată în mod serios. Ştii să încarci pistoalele? 

— Mă pricep. Am şi pistoale; îmi voi da cuvântul meu de 
onoare că dumneata n-ai tras cu ele. La fel şi martorul lui îşi 
va da cuvântul de onoare în ce priveşte pistoalele lui; două 
perechi de pistoale, şi vom trage la sorţi care dintre ele să 
fie folosite. 

— Perfect. 

— Vrei să vezi pistoalele? 

— Desigur. 

Kirillov se aplecă, lăsându-se pe vine deasupra valizei sale 
din colţ, care rămăsese încă în starea pe care o lăsase la 
sosire, dar din care lucrurile erau scoase pe măsura 
trebuinţei. Trase din fundul valizei o cutie din lemn de 
palmier, căptuşită cu catifea roşie, şi dădu la iveală două 
pistoale elegante şi extrem de scumpe. 

— Am aici totul, şi pulbere, şi gloanţe, şi cartuşe. Mai am şi 
un revolver. Să ţi-l arăt. 

Răscolind iar prin valiză, scoase o altă cutie cu un revolver 
american cu şase ţevi. 

— Ai destul armament, şi foarte scump. 

— Foarte. 

Om sărac, aproape cerşetor, Kirillov, care de altfel 
niciodată nu-şi observa halul de mizerie în care trăia, arăta 


acum cu multă mândrie preţioasele lui arme, achiziţionate 
desigur cu mari sacrificii. 

— Tot n-ai renunţat la gândul dumitale? întrebă 
Stavroghin, cu oarecare precauţie şi după un minut de 
tăcere. 

— N-am renunţat, răspunse scurt Kirillov, ghicind după 
tonul interlocutorului său despre ce este vorba, şi se apucă 
să-şi aşeze la loc armele. 

— Când? întrebă şi mai prudent Nikolai Vsevolodovici, 
după o nouă tăcere. 

Kirillov, care între timp îşi plasase în valiză ambele cutii, se 
aşeză pe locul lui. 

— După cum ştii, nu depinde de mine; când mi se va 
porunci, murmură el stingherit parcă de această întrebare, 
în acelaşi timp însă vizibil dispus să răspundă la orice alte 
întrebări. Se uita la Stavroghin ţintă cu ochii săi negri fără 
luciu, cu o expresie de calm şi bunăvoință caldă în privire. 

— Înţeleg, desigur, că cineva vrea să se împuşte, reluă 
încruntându-se puţin Nikolai Vsevolodovici, după o tăcere 
îngândurată, lungă de minute întregi, uneori am încercat şi 
eu să-mi închipui cam în ce fel s-ar petrece, dar de fiecare 
dată intervenea un gând nou: dacă ai comite, de pildă, o 
crimă oribilă sau, mai ales, o faptă extrem de ruşinoasă, 
adică execrabilă, în orice caz neînchipuit de mârşavă şi... 
ridicolă, care să rămână întipărită în memoria oamenilor 
pentru o mie de ani, încât să le vină tuturor să scuipe de 
scârbă o mie de ani, şi deodată, „un glonţ în tâmplă şi nu 
mai rămâne nimic”. Ce-mi pasă atunci de restul omenirii şi 
de faptul că ei vor scuipa o mie de ani, nu-i aşa? 

— Şi dumneata numeşti asta o idee nouă? murmură 
Kirillov, după o clipă de gândire. 

— Nu... zic că e nouă... Dar când mi-a venit, am simţit că e 
nouă... 

— Ai „simţit” o idee? repetă Kirillov. E bine spus. Există 
astfel multe idei care totdeauna devin deodată noi. Aşa este. 
Multe lucruri acum mi se pare că le văd pentru prima oară. 


— Să zicem că ai locuit un timp pe Lună, îl întrerupse 
Stavroghin, fără să-l asculte şi continuându-şi gândul. Să 
zicem că acolo ai săvârşit toate aceste mârşăvii ridicole... 
De aici îţi dai prea bine seama că acolo vor râde de tine şi 
vor scuipa la auzul numelui tău, o mie de ani, veşnic, pe 
toată Luna. Dar în momentul de faţă te afli şi te uiţi la Lună 
de aici: ce te priveşte pe tine tot ce ai săvârşit pe pământ, 
că locuitorii de pe Lună te vor scuipa o mie de ani, nu-i aşa? 

— Nu ştiu, răspunse Kirillov, n-am fost niciodată pe Lună, 
adăugă el fără pic de ironie, pur şi simplu precizând starea 
de fapt. 

— Al cui este copilul pe care l-am văzut la tine adineauri? 

— Soacra bătrânei a sosit, ba nu, nora... totuna. De trei 
zile. Zace bolnavă, cu pruncul; noaptea ţipă groaznic. 
Burta. Maică-sa doarme, iar bătrâna îl aduce la mine; îl 
distrez cu mingea. Mingea am cumpărat-o la Hamburg; o 
arunc şi o prind; întăreşte şira spinării. O fetiţă. 

— Ilubeşti copiii? 

— Îmi sunt dragi, răspunse Kirillov, pe un ton destul de 
indiferent. 

— Înseamnă că iubeşti şi viaţa? 

— Iubesc şi viaţa, dar de ce întrebi? 

— Mă gândesc totuşi că eşti hotărât să te împuşti. 

— Ce are a face? De ce le amesteci? Asta e ceva, cealaltă 
chestie e altceva. Viaţa există, moartea nu există. 

— Ai început să crezi în viaţa de apoi, veşnică? 

— Nu în viaţa veşnică, de apoi, ci în veşnicia vieţii de aici. 
Există clipe, ajungi la asemenea clipe, când timpul 
încetează brusc să curgă şi vine veşnicia. 

— Speri să atingi o asemenea clipă? 

— Da. 

— Nu cred că aşa ceva este posibil în vremea noastră, 
răspunse Nikolai Vsevolodovici, de asemenea fără nici o 
ironie, cu glas tărăgănat şi oarecum dus pe gânduri. În 
Apocalips, Îngerul jură că timpul nu va mai fi. 


— Ştiu. E foarte bine spus acolo; clar şi precis. Când omul, 
în integritatea lui, va atinge fericirea, timpul va înceta să 
mai existe, pentru că nu va mai fi nevoie de el. O idee foarte 
justă. 

— Şi ce se va întâmpla cu timpul? Unde îl vor ascunde? 

— Nu-l vor ascunde nicăieri. Timpul nu este un obiect sau 
lucru, ci un concept. Se va stinge în intelect. 

— Vechi speculaţii filosofice, prea răsuflate, aceleaşi de la 
începutul veacurilor, murmură Stavroghin cu un fel de 
compătimire dispreţuitoare. 

— Aceleaşi! Mereu aceleaşi de la începutul veacurilor, şi 
altele nu vor exista, nicicând, de nici un fel! strigă Kirillov 
cu privirea scânteietoare, ca şi cum însăşi ideea aceasta 
reprezenta aproape o victorie. 

— Se pare că eşti foarte fericit, Kirillov? 

— Da, sunt foarte fericit, răspunse acesta, ca şi cum ar fi 
dat un răspuns foarte banal. 

— Şi când mă gândesc că nu prea de mult erai atât de 
amărât, atât de pornit împotriva lui Liputin! 

— Hm... Acum nu mai sunt. Pe atunci încă nu ştiam că sunt 
fericit. Ai văzut vreodată o frunză, o frunză de copac? 

— Am văzut. 

— Am văzut nu demult o frunză galbenă, puţin verzuie, 
care începuse să putrezească pe la margini. O purta vântul. 
La vârsta de zece ani, pe timp de iarnă, închideam înadins 
ochii şi-mi închipuiam o frunză, de un verde suculent şi viu, 
cu nervuri, strălucind în bătaia soarelui sclipitor. 
Deschideam ochii şi nu-mi venea să cred că n-o mai văd, 
pentru că în închipuire era atât de bine, şi iar îi închideam. 

— E o alegorie? 

— Nu... Nu e vorba de nici o alegorie! Pur şi simplu o 
frunză, o singură frunză. E bine că există frunza. Totul e 
bine. 

— "Totul? 

— "Totul. Omul e nefericit pentru că nu ştie că este fericit; 
numai de aceea. Asta-i tot, tot! Cine izbuteşte să afle devine 


îndată, imediat, în aceeaşi clipă fericit. Soacra aceasta va 
muri, dar fetiţa va rămâne, e bine. Am avut această 
revelaţie. 

— Dar cel care moare de foame şi cel care face rău unei 
fetiţe, o necinsteşte, şi asta e bine? 

— Da. Şi dacă vreunul va zdrobi capul celui care a 
necinstit fetiţa, e bine; şi dacă nimeni nu i-l va zdrobi, tot 
bine e. Totul e bine, totul. Sunt fericiţi toţi aceia care ştiu că 
totul e bine. Dacă ar şti că sunt fericiţi, ar fi fericiţi; cât timp 
însă nu ştiu că sunt fericiţi, tot atât timp vor fi nefericiţi. 
lată ideea, întreaga idee; în afara ei nu există alta! 

— Şi când ai aflat că eşti atât de fericit? 

— Săptămâna trecută, marţi; ba nu, miercuri, pentru că 
marţea trecuse, noaptea. 

— Cu ce prilej? 

— Nu-mi aduc aminte. Pur şi simplu aşa, dintr-odată; mă 
plimbam prin cameră... N-are importanţă. Am oprit ceasul, 
era ora două şi treizeci şi şapte de minute noaptea. 

— Ca semn că timpul trebuie să înceteze a curge? 

Kirillov nu răspunse. 

— Nu sunt buni, reluă el brusc, pentru că nu ştiu că sunt 
buni. Când vor afla, nu vor silui fetiţa. Trebuie să afle că 
sunt buni şi cu toţii imediat vor deveni buni, toţi până la 
unul. 

— Dumneata ai aflat, înseamnă că eşti bun? 

— Da, sunt bun. 

— De altfel, cu asta sunt pe deplin de acord, murmură 
încruntat Stavroghin. 

— Acela care va şti să înveţe oamenii că toţi sunt buni va 
desăvârşi universul, lumea. 

— Acela care i-a învăţat a fost răstignit. 

— O să vină totuşi, şi numele lui va fi Omul-Dumnezeu. 

— Dumnezeu-Omul? 

— Omul-Dumnezeu, tocmai aici e deosebirea. 

— Nu cumva tot dumneata îţi aprinzi şi candela? 

— Da, eu am aprins-o. 


— Te-ai pătruns de credinţă? 

— Îi place bătrânei să fie aprinsă candela... Dar astăzi n-a 
avut timp, murmură Kirillov. 

— Dar rugăciuni încă nu faci? 

— Mă rog la orice. Vezi păianjenul care umblă pe acest 
perete, îl privesc şi-i sunt recunoscător pentru faptul că 
umblă. 

Ochii lui se aprinseră din nou. Se uită drept în ochii lui 
Stavroghin cu o privire fermă, neclintită. Stavroghin îl 
urmărea încruntat şi cu dezgust, dar fără pic de ironie. 

— Pariez că până la următoarea mea vizită o să ajungi să 
crezi şi în Dumnezeu, zise el ridicându-se şi luându-şi 
pălăria. 

— De ce adică? dădu să se ridice şi Kirillov. 

— Dacă ai fi ştiut să crezi în Dumnezeu, credeai şi acum; 
întrucât însă nu ştii că crezi în Dumnezeu, nu crezi încă, 
surâse Nikolai Vsevolodovici. 

— Nu-i tocmai aşa, chibzui Kirillov, mi-ai răstălmăcit ideea. 
Tertipuri de salon. Adu-ţi aminte de ceea ce ai însemnat 
dumneata pentru mine, Stavroghin. 

— La revedere, Kirillov. 

— Vino într-o noapte. Pe când? 

— Nu cumva ai uitat despre ziua de mâine? 

— Adevărat, uitasem; fii pe pace, o să fiu în picioare la ora 
nouă. Ştiu să mă trezesc când vreau. Mă culc şi-mi spun: la 
ora şapte, şi mă trezesc la ora şapte; la ora zece, şi mă 
trezesc la ora zece. 

— Ai nişte însuşiri admirabile, îi scrută faţa palidă Nikolai 
Vsevolodovici. 

— Îţi descui poarta. 

— Nu te deranja, îmi descuie Şatov. 

— Aşa, Şatov. Bine, adio. 

VI. 

Geamlâcul casei pustii în care locuia Şatov nu era încuiat; 
pătrunzând însă în antreu, Stavroghin se pomeni complet în 
întuneric şi trebui să bâjbâie până găsi scara spre 


mansardă. Deodată sus se deschise uşa şi-i lumină puţin 
drumul; Şatov nu apăru în întâmpinarea lui, ci se mulţumi 
doar să-i deschidă uşa camerei. 

Oprindu-se în prag, Nikolai Vsevolodovici îl zări stând în 
picioare lângă masa din colţ şi aşteptându-l să intre. 

— Eşti dispus să mă primeşti, să discutăm ceva? întrebă el 
din prag. 

— Intră şi ia loc, răspunse Şatov. Încuie uşa; sau lasă că o 
încui eu singur. 

Şatov încuie uşa, se întoarse lângă masă şi se aşeză în faţa 
lui Nikolai Vsevolodovici. În cursul acestei săptămâni el 
slăbise vizibil, iar acum părea mistuit de friguri. 

— M-ai lăsat să mă chinuiesc atâta, zise el cu privirea în 
pământ, într-o şoaptă abia desluşită. De ce n-ai venit? 

— Erai atât de sigur că voi veni? 

— Da. la stai, aiuram... poate că şi acum aiurez... O clipă. 

EI se ridică şi, întinzând mâna, luă un obiect aflat pe poliţa 
de sus a etajerei de cărţi cu trei rafturi. Era un revolver. 

— Într-o noapte, aiurind, mi s-a năzărit că vei veni să mă 
omori şi a doua zi dimineaţa am cumpărat acest revolver de 
la nemernicul de Leamşin, dându-i ultimii mei bani; nu 
voiam să mă las răpus de dumneata. Apoi mi-am venit în 
fire... N-am nici pulbere, nici gloanţe; şi de atunci zace aşa 
pe raft. O clipă... 

Se ridică puţin şi deschise oberlihtul. 

— Nu-l arunca, n-are rost, îl opri Nikolai Vsevolodovici. 
Costă bani, iar oamenii or să înceapă să pălăvrăgească: din 
fereastra lui Şatov se aruncă revolvere; pune-l la loc, aşa; 
acum şezi. Spune-mi, de ce ai aerul acesta de pocăință în 
faţa mea pentru gândul pe care zici că l-ai avut, că voi veni 
să te ucid? De altfel, nici acum n-am venit ca să mă împac, 
ci ca să stăm de vorbă în privinţa celor necesare. Explică-mi 
în primul rând: nu m-ai lovit pentru legătura mea cu soţia 
dumitale, nu-i aşa? 

— Ştii prea bine că nu pentru asta, îşi cobori iar privirea 
Şatov. 


— Şi nu pentru că ai dat crezare acelei bârfe stupide în 
privinţa Dariei Pavlovna? 

— Nu şi nu, bineînţeles! Prostii! Soră-mea chiar de la 
început mi-a spus... explică tăios şi cu nerăbdare Şatov, 
aproape bătând din picior în podea. 

— Aşadar şi eu, şi dumneata am ghicit, continuă pe un ton 
calm Stavroghin. Ai dreptate: Maria Timofeevna 
Lebeadkina este soţia mea legitimă, cu care m-am cununat 
la Petersburg acum patru ani şi jumătate. Pentru ea m-ai 
lovit, aşa este? 

Total uluit, Şatov îl asculta fără să scoată o vorbă. 

— Am ghicit şi nu-mi venea să cred, bâigui el în sfârşit, 
privindu-l cu un aer straniu. 

— Şi totuşi m-ai lovit? 

Şatov se înroşi la faţă şi bolborosi aproape fără nici o 
legătură: 

— Pentru că ai decăzut... pentru minciuni. Nu m-am 
apropiat ca să te pedepsesc; în momentul când mă 
apropiam, nu ştiam că te voi lovi... Te-am lovit pentru ceea 
ce ai însemnat atâta timp şi atât de mult în viaţa mea... Eu... 

— Înţeleg, înţeleg, fă economie la vorbă. Îmi pare rău că 
eşti într-o stare febrilă; vreau să discut cu tine o chestiune 
foarte importantă. 

— M-ai lăsat să te aştept prea mult, aproape se cutremură 
Şatov şi se ridică pentru o clipă de pe locul său. Spune-mi 
despre ce este vorba, am şi eu ceva să-ţi spun... Mai pe 
urmă... 

Şi se aşeză. 

— Chestiunea care mă aduce nu are nimic comun cu 
afacerea asta, începu Nikolai Vsevolodovici, observându-l cu 
curiozitate. Anumite împrejurări m-au obligat să vin chiar 
astăzi alegând această oră, ca să te previn că s-ar putea să 
fii ucis. 

Şatov se uită la el cu o privire sălbatică. 

— Ştiu că mă paşte o primejdie. Dar cum de ştii dumneata 
acest lucru? 


— Pentru că şi eu fac parte din organizaţia lor, ca şi 
dumneata, şi sunt membru al asociaţiei lor, ca şi dumneata. 

— Dumneata... membru al societăţii? 

— După ochii dumitale văd că te-ai fi aşteptat la orice din 
partea mea, dar nu la aşa ceva, zâmbi uşor Nikolai 
Vsevolodovici. Dă-mi voie însă; vasăzică dumneata ştiai că 
se pune la cale aşa ceva împotriva dumitale? 

— Nici prin gând nu mi-a trecut. Şi nici acum nu-mi pasă, 
cu toate că mi-ai spus asta, deşi... deşi cine ar putea să 
garanteze pentru ceea ce sunt în stare să facă aceşti 
imbecili! strigă el, înfuriindu-se brusc şi izbind cu pumnul în 
masă. Nu mă tem de ei! Am rupt-o cu ei. Ăsta a venit la 
mine de vreo patru ori ca să-mi spună că e posibil... dar, îl 
privi el scrutător pe Stavroghin, de fapt, ce ştii dumneata? 

— Nici o grijă, nu caut să te induc în eroare, continuă 
destul de rece Stavroghin, cu aerul omului care îşi 
îndeplineşte o datorie. Mă întrebi ce ştiu? Ştiu că ai intrat în 
societate în străinătate, acum doi ani, şi încă de pe vremea 
organizării ei vechi, chiar în preajma călătoriei dumitale în 
America, şi se pare că imediat după ultima noastră 
convorbire, despre care mi-ai scris atât de mult din America 
în scrisoarea dumitale. Şi fiindcă veni vorba, scuză-mă că 
nu ţi-am răspuns tot în scris, ci m-am limitat... 

— Să-mi trimiţi bani; o clipă, îl opri Şatov trăgând grăbit 
sertarul mesei şi scoțând de sub nişte hârtii o bancnotă. 
Poftim, îţi restitui cele o sută de ruble pe care mi le-ai 
trimis; fără de care aş fi pierit acolo. Nu ţi le-aş fi restituit 
atât de repede, dacă n-ar fi intervenit mama dumitale: 
această sută de ruble mi-a dăruit-o cu nouă luni în urmă, ca 
să mă scoată din mizeria în care mă aflam după boală. Dar 
continuă, te rog... 

Se sufoca. 

— În America ţi-ai schimbat vederile şi, revenind în 
Elveţia, ai vrut să te retragi. Ei nu ţi-au răspuns nimic, dar 
te-au împuternicit pe tine să iei în primire aici în Rusia de la 
cineva o tipografie şi s-o păstrezi până la predarea ei 


persoanei care se va prezenta în acest scop. Nu cunosc 
chestiunea în toate amănuntele, dar esenţialul se pare că 
ăsta e? lar dumneata, în speranţa sau cu condiţia că asta va 
fi ultima lor pretenţie şi că după aceea vei fi eliberat de tot, 
ai acceptat. Toate acestea, fie că sunt adevărate sau nu, nu 
le-am aflat de la ei, ci cu totul întâmplător. Un lucru însă mi 
se pare că nu ştii nici până acum: domnii aceştia nici gând 
n-au să se despartă de dumneata. 

— Dar e absurd! zbieră Şatov. Doar le-am declarat cinstit 
că mă despart, fiind într-un dezacord total cu ei! Este un 
drept al meu, dreptul conştiinţei şi gândirii mele... Nu 
admit aşa ceva! Nu există o forţă care să poată... 

— Ştii ce, nu striga, îl opri cu multă seriozitate Nikolai 
Vsevolodovici. Acest Verhovenski este un om care poate că 
şi în clipa aceasta ne aude, cu urechile lui sau ale altora, 
poate chiar din vestibulul dumitale. Până şi beţivanul de 
Lebeadkin fusese aproape obligat să te supravegheze, iar 
dumneata să-l supraveghezi pe el, nu-i aşa? Spune-mi mai 
bine: ţi-a acceptat de data aceasta Verhovenski 
argumentele sau nu? 

— Le-a acceptat; a spus că se poate şi că am dreptul... 

— Ei bine, să ştii că te înşală. Îmi este cunoscut că până şi 
Kirillov, care aproape nici nu mai aparţine grupului lor, i-a 
informat despre dumneata; au numeroşi agenţi, chiar şi 
oameni care nici nu ştiu că servesc societatea. Pe dumneata 
te-au supravegheat mereu. Piotr Verhovenski, între altele, a 
sosit aici ca să termine cu cazul dumitale şi are toate 
împuternicirile, anume: să te lichideze în momentul 
oportun, pentru motivul că ştii prea multe şi ai putea să-i 
denunţi. Repet, e ceva absolut cert; şi dă-mi voie să adaug 
că ei sunt convinşi, nu ştiu de ce, că dumneata eşti un spion 
şi că, dacă încă nu i-ai denunţat, îi vei denunța. Este 
adevărat? 

Colţul gurii lui Şatov se contractă într-un spasm la auzul 
unei asemenea întrebări puse pe un ton atât de obişnuit. 


— Chiar dacă aş fi un spion, cui aş putea să-i fac un 
asemenea denunţ? zise el iritat şi fără a da un răspuns 
direct. Ei bine, să lăsăm asta, dracu' să mă ia! strigă el 
revenind brusc la ideea care-l preocupase iniţial şi-l 
tulburase vizibil cu mult mai puternic decât ştirea 
primejdiei care îl ameninţa personal. Dumneata, dumneata, 
Stavroghin, cum de-ai putut să te laşi atras în această 
aberaţie deşănţată şi abjectă a unor nulităţi cu mentalitate 
şi apucături de slugoi? Dumneata, membru al societăţii lor! 
Ăsta să fie actul de supremă dăruire al lui Nikolai 
Stavroghin? strigă el aproape cuprins de exasperare. 

Şatov îşi plesni chiar palmele, ca şi cum nimic mai amar şi 
mai dezolant n-ar fi putut să existe pentru el ca această 
descoperire. 

— lartă-mă, se miră cu adevărat Nikolai Vsevolodovici, dar 
am impresia că dumneata vezi în mine un fel de astru, iar 
pe dumneata te consideri o gânganie faţă de mine. Am 
remarcat acest lucru chiar din conţinutul scrisorii dumitale 
din America. 

— Dumneata... dumneata ştii... Dar să nu mai vorbim 
despre mine, persoana mea prea puţin interesează! se 
întrerupse brusc Şatov. Dacă poţi să-mi dai vreo lămurire 
despre dumneata, explică-mi. Ţi-am pus o întrebare! repetă 
el ca într-un delir. 

— Cu plăcere. Mă întrebi: cum de am putut să mă las târât 
într-o astfel de afacere murdară. După cele ce ţi le-am 
comunicat, mă simt chiar obligat să fiu oarecum sincer în 
această chestiune. De fapt, într-un sens riguros, eu nici nu 
aparţin acestei organizaţii; n-am aparţinut nici înainte şi am 
mai mult drept decât dumneata să mă dezic de ei, pentru că 
nici nu m-am înregimentat vreodată. Dimpotrivă, chiar de la 
început am declarat categoric că nu mă consider tovarăş cu 
ei şi, dacă i-am ajutat întâmplător, am făcut-o numai fiindcă 
n-aveam nici o altă ocupaţie. Întru câtva, am participat la 
reorganizarea societăţii, conform noului plan, şi atâta tot. 
Acum însă ei s-au răzgândit, hotărând în sinea lor că ar fi 


primejdios să mă elibereze chiar şi pe mine şi se pare că 
sunt şi eu condamnat. 

— O, da, ei nu visează decât condamnări la moarte şi 
lucrează numai pe bază de instrucţiuni, hârtii prevăzute cu 
ştampile, semnate de trei oameni şi jumătate; şi, crede-mă, 
ar fi în stare! 

— Aici dumneata, în parte, ai dreptate, în parte însă nu, 
continuă Stavroghin cu aceeaşi impasibilitate, aproape 
apatic. Există fără îndoială şi multă fantezie, ca de obicei în 
asemenea cazuri: un mic grup îşi exagerează statura şi 
importanţa. Şi dacă vrei să ştii, după părerea mea, tot 
grupul lor în cazul de faţă se reduce la un singur şi unic 
personaj, Piotr Verhovenski, şi el este încă prea modest, 
considerându-se numai un simplu agent al întregii sale 
societăţi. De altfel, ideea lor de bază nu este mai stupidă 
decât altele de acest gen. Ei au legături cu Internaţionale, 
au ştiut să-şi recruteze agenţi în Rusia, ba au descoperit, se 
pare, şi unele procedee care nu sunt deloc lipsite de 
originalitate... numai teoretic, bineînţeles. Cât priveşte însă 
intenţiile lor de aici, trebuie să recunoaştem că mişcarea 
organizaţiei noastre ruseşti este o afacere atât de obscură 
şi aproape întotdeauna atât de neaşteptată, imprevizibilă, 
încât realmente la noi se poate încerca orice. Notează-ţi că 
Verhovenski este un om tenace. 

— O ploşniţă, un ignorant, un imbecil care nu înţelege 
nimic din ceea ce se petrece în Rusia! strigă mânios Şatov. 

— Nu-l cunoşti bine. Este adevărat că în general ei nu 
prea îşi dau seama ce se petrece în Rusia, dar nu cu mult 
mai puţin decât mine şi tine; şi-apoi, Verhovenski este un 
entuziast. 

— Verhovenski, entuziast? 

— O, da. Există un punct de la care el încetează să mai fie 
un măscărici şi devine... semidement. Aş vrea să-ţi 
reamintesc ce mi-a spus într-o zi: „Îţi dai seama cât de 
puternic poate fi un om?”. Sunt propriile dumitale cuvinte. 
Te rog să nu râzi, el este cu adevărat în stare să apese pe 


trăgaci. Ei sunt convinşi că şi eu sunt un spion. Şi, fiindcă 
habar n-au cum trebuie să acţioneze, sunt cu toţii foarte 
dispuşi să-i acuze pe alţii de spionaj. 

— Dumitale însă nu ţi-e frică, nu-i aşa? 

— N-nu... nu prea... În ce te priveşte însă, situaţia se 
schimbă. Te-am prevenit ca să-ţi iei toate măsurile. După 
părerea mea, n-ai de ce să te simţi jignit de faptul că 
primejdia te ameninţă din partea unor imbecili; inteligenţa 
aici n-are nici o importanţă: au ridicat ei mâna şi asupra 
unor oameni mai grozavi decât dumneata şi ca mine. Dar să 
nu uităm că e unsprezece şi un sfert - îşi privi el ceasul şi se 
ridică de pe scaun - aş fi vrut să-ţi pun o întrebare de cu 
totul altă natură. 

— Dar te rog! strigă Şatov, sărind brusc de pe scaun. 

— Cum adică? îl privi întrebător Nikolai Vsevolodovici. 

— Pune, pune întrebarea dumitale, te rog, repetă Şatov 
cuprins de o emoție indescriptibilă, dar cu o condiţie: să-mi 
dai voie să-ţi pun şi eu o întrebare. Te implor... dacă îmi 
permiţi... eu nu pot... ei, pune întrebarea! 

Stavroghin aşteptă câtva timp şi începu: 

— Am auzit că te-ai bucurat aici de oarecare influenţă 
asupra Mariei Timofeevna şi că îi plăcea să te vadă şi să te 
asculte. Este adevărat? 

— Da... mă asculta... bâigui Şatov cam încurcat. 

— Am intenţia să anunţ în mod public zilele acestea, aici în 
oraş, că sunt căsătorit cu ea. 

— E posibil aşa ceva? şopti aproape îngrozit Şatov. 

— Adică în ce sens? Nu prezintă nici o dificultate; martorii 
actului de căsătorie sunt aici. Totul s-a petrecut atunci la 
Petersburg pe cale absolut legală şi normală, iar dacă n-a 
fost dat nimic în vileag până acum e numai pentru că cei doi 
singuri martori ai căsătoriei, Kirillov şi Piotr Verhovenski şi, 
în sfârşit, însuşi Lebeadkin (pe care am plăcerea acum să-l 
consider ruda mea) şi-au dat atunci cuvântul să tacă. 

— Nu m-am gândit la asta... Vorbeşti atât de calm... Dar 
continuă, te rog! Ascultă, doar n-ai fost constrâns prin forţă 


să închei această căsătorie, nu-i aşa? 

— Deloc, nimeni nu m-a constrâns, zâmbi Nikolai 
Vsevolodovici, ca răspuns la precipitarea febrilă a lui Şatov. 
— Dar ceea ce vorbeşte ea tot timpul despre copilaşul ei? 

îl zori Şatov ca într-un delir şi fără nici o legătură. 

— Vorbeşte despre copilaşul ei? Ei uite, despre asta n-am 
ştiut nimic, pentru prima oară aud. N-a avut nici un copil şi 
nici n-ar fi putut avea: Maria Timofeevna e fecioară. 

— Ah! Aşa am crezut şi eu! Ascultă! 

— Ce e cu tine, Şatov? 

Şatov îşi acoperi faţa cu palmele, se întoarse şi, deodată, îl 
apucă brusc pe Stavroghin de umăr. 

— Dar măcar ştii, strigă el, da, ştii măcar pentru ce ai 
făcut toate acestea şi de ce accepţi acum această 
pedeapsă? 

— Întrebarea dumitale este inteligentă şi usturătoare, dar 
la rândul meu am de gând să te uimesc: da, aproape ştiu 
pentru ce m-am căsătorit atunci şi de ce accept această 
pedeapsă, cum te-ai exprimat. 

— Să lăsăm asta... O să mai vorbim altă dată, stai, nu-mi 
spune nimic; să vorbim despre ceea ce este esenţial, 
esenţial: te-am aşteptat doi ani. 

— Da? 

— Te-am aşteptat de mult şi îndelung, şi mereu m-am 
gândit la dumneata. Eşti singurul om care putea... încă din 
America ţi-am scris despre asta. 

— Ţin minte foarte bine lunga dumitale scrisoare. 

— Prea lungă pentru a putea fi citită? De acord; şase foi de 
hârtie poştală. Taci, taci! Spune-mi: poţi să-mi acorzi încă 
zece minute, dar acum, îndată... Prea mult te-am aşteptat! 

— Poftim, îţi acord o jumătate de oră, dar numai atât, nici 
un minut în plus, dacă îţi convine. 

— Şi cu o condiţie, totuşi, reluă furios Şatov, să renunţi la 
acest ton. Auzi, eu cer, pretind, în loc să te implor. Înţelegi 
ce înseamnă să pretinzi, când ar trebui să rogi? 


— Înţeleg că în felul acesta dumneata te înalţi deasupra 
cotidianului, în scopuri superioare, zâmbi uşor Nikolai 
Vsevolodovici. Dar constat totodată cu durere că eşti într-o 
stare febrilă. 

— Cer, pretind un minimum de respect! strigă Şatov. 
Respect nu faţă de persoana mea, ducă-se dracului 
persoana mea, ci faţă de altcineva, măcar în acest moment, 
pentru cele câteva cuvinte. Suntem două fiinţe care s-au 
întâlnit într-un infinit... pentru ultima oară în lume. Renunţă 
la tonul dumitale şi adoptă un ton uman! Măcar o dată în 
viaţa dumitale vorbeşte cu glas omenesc. N-o cer pentru 
mine, ci chiar pentru dumneata... Îţi dai seama că trebuie 
să-mi ierţi această lovitură pe obrazul dumitale, fie chiar şi 
pentru singurul fapt că ţi-am dat prilejul să descoperi cu 
această ocazie forţa dumitale nemărginită... Iarăşi acest 
zâmbet dispreţuitor de om de lume. O, când vei putea să mă 
înţelegi! Ducă-se dracului marele senior! Înţelege odată că 
eu pretind, pretind acest lucru; altminteri n-o să vorbesc, n- 
o să vorbesc în ruptul capului! Surescitarea lui ajungea la 
paroxism; Nikolai Vsevolodovici se încruntă şi păru că 
devine mai prudent. 

— Dacă am rămas pentru o jumătate de oră, zise el grav şi 
apăsat, în timp ce clipele îmi sunt acum atât de preţioase, 
crede-mă, te rog, că am de gând să te ascult cel puţin cu 
interes şi... sunt convins că voi auzi de la dumneata lucruri 
necunoscute mie. 

Spunând aceasta el se aşeză pe scaun. 

— Ia loc! strigă Şatov şi brusc se aşeză şi el. 

— Dă-mi voie să-ţi reamintesc totuşi, ţinu să precizeze încă 
o dată Stavroghin, că începusem să formulez o rugăminte în 
ce o priveşte pe Maria Timofeevna, care prezintă pentru ea 
o importanţă deosebită... 

— Ei bine? se încruntă brusc Şatov, cu aerul omului 
întrerupt în momentul cel mai important şi care, chiar dacă 
se uită la om, nu s-a dumirit încă asupra întrebării lui. 


— Nici dumneata nu m-ai lăsat să termin, adăugă 
surâzând Nikolai Vsevolodovici. 

— Prostii, mai pe urmă! făcu un gest dezgustat cu mâna 
Şatov, înțelegând în sfârşit despre ce era vorba şi reveni 
imediat la ideea lui. 

VII 

— Ştii dumneata, începu el ameninţător, aplecându-se 
înainte pe scaunul său, cu ochii scânteind şi ridicându-şi 
degetul arătător al mâinii drepte (desigur fără să-şi dea 
seama), ştii dumneata care popor din lume este astăzi 
singurul „purtător al dumnezeirii”, care vine să înnoiască şi 
să salveze lumea în numele unui nou Dumnezeu şi care ţine 
cheile vieţii şi ale cuvântului celui nou... Ştii dumneata care 
este acel popor şi cum se numeşte? 

— Potrivit formulării dumitale şi tonului cu care ai rostit-o, 
necesarmente eu trebuie să conchid, şi se pare cât mai 
repede, că acest popor nu este altul decât poporul rus... 

— 'Te şi văd gata să pufneşti în râs, o, ce neam! se suci din 
locul lui Şatov. 

— Linişteşte-te, te rog; m-am aşteptat în mod precis la 
ceva de genul ăsta. 

— Te-ai aşteptat la ceva de genul acesta? Dar dumitale nu 
ţi se par cunoscute aceste cuvinte? 

— Foarte cunoscute; ghicesc prea bine la ce te gândeşti. 
Întreaga frază a dumitale, până şi expresia popor „purtător 
al dumnezeirii”, nu este decât concluzia discuţiei noastre, 
pe care am avut-o acum doi ani şi mai bine în străinătate, cu 
puţin înainte de plecarea dumitale în America... Cel puţin, 
pe cât îmi pot aduce aminte acum. 

— Este o frază care-ţi aparţine în întregime dumitale. Şi 
nu mie. Propria dumitale frază, şi nu numai o încheiere a 
discuţiei noastre. Nici n-am avut o discuţie „a noastră”: 
exista un dascăl care rostea nişte vorbe mari şi exista un 
învățăcel înviat din morţi. Eu sunt acel învățăcel, iar 
dumneata eşti dascălul. 


— Dar dacă ne aducem bine aminte, tocmai după aceste 
cuvinte ale mele dumneata te-ai înregimentat în acea 
asociaţie şi abia după aceea ai plecat în America. 

— Da, ţi-am scris despre asta din America; ţi-am scris 
despre toate. Da, nu puteam să mă smulg imediat de ceea 
ce fusesem prins cu trup şi suflet din copilărie, pentru care 
îmi irosisem lacrimile urii mele... Nu e uşor să-ţi schimbi 
zeii. Nu te-am crezut atunci, pentru că n-am vrut să cred, şi 
m-am agăţat pentru ultima oară de această cloacă, de acest 
hârdău cu lături... Dar sămânţa a rămas în mine şi a încolţit. 
Spune-mi, dar sincer, ai citit până la capăt scrisoarea mea 
din America? Poate că n-ai citit-o deloc? 

— Am citit trei pagini, primele două şi ultima, cele din 
mijloc le-am parcurs fugitiv. lot intenţionam... 

— Să lăsăm asta, ducă-se dracului, dădu din mână Şatov. 
Dacă te-ai lepădat acum de cuvintele acelea, de ceea ce ai 
spus atunci despre popor, cum de-ai putut să le rosteşti 
atunci? ... lată ce mă apasă acum. 

— Nu glumeam atunci cu dumneata; încercând să te 
conving, poate că mă gândeam mai mult la mine decât la 
dumneata, zise enigmatic Stavroghin. 

— N-ai glumit! În America am zăcut trei luni pe un 
aşternut de paie alături de unul... un... nenorocit şi am aflat 
de la el că în acelaşi timp, adică în timp ce sădeai în inima 
mea ideea dumnezeirii şi a patriei, în acelaşi timp sau poate 
chiar în aceleaşi zile umpleai de venin inima acestui 
nenorocit, acestui maniac, Kirillov... Cultivai în el minciuna 
şi negația şi i-ai împins raţiunea până la marginea 
nebuniei... Du-te şi-l vezi acum, este opera dumitale... De 
altfel, l-ai şi văzut. 

— În primul rând, îţi voi spune că însuşi Kirillov mi-a 
declarat chiar adineauri, mi-a declarat că este fericit şi că a 
atins perfecțiunea. Supoziţia dumitale că toate acestea s-au 
petrecut în acelaşi timp este aproape exactă; şi totuşi ce 
dovedeşte asta? Repet, nu vă minţeam atunci nici pe 
dumneata, nici pe dânsul. 


— Dumneata eşti ateu? Acum eşti ateu? 

— Da. 

— Dar atunci? 

— Exact la fel, atunci ca şi acum. 

— Nu pentru mine şi faţă de persoana mea am pretins eu 
respect când am început această discuţie; cu inteligenţa 
dumitale ar fi fost cazul să înţelegi acest lucru, bâigui 
revoltat Şatov. 

— Nu m-am ridicat chiar după primele cuvinte spuse de 
dumneata ca să curm discuţia, n-am plecat de la dumneata, 
ci stau până acum şi îţi răspund cuminte la întrebări. Şi... 
suport ţipetele dumitale, vasăzică nu te-am lipsit încă de 
respectul cuvenit. 

Şatov îl întrerupse cu un gest: 

— Îţi aduci aminte expresia dumitale: „Un ateu nu poate fi 
rus, acela care devine ateu încetează imediat să fie rus”, îţi 
aduci aminte? 

— Da? păru că-i întoarce cu îndoială întrebarea Nikolai 
Vsevolodovici. 

— Mă întrebi pe mine? Ai uitat? Şi de fapt este una din 
afirmaţiile cele mai exacte în privinţa trăsăturii specifice 
principale a spiritului rus, intuită de dumneata. Nu se poate 
s-o fi uitat! Ba îţi mai amintesc şi altceva, tot atunci ai spus: 
„Cine nu este ortodox nu poate fi rus”. 

— Presupun că asta este o idee slavofilă. 

— Nu; slavofilii de astăzi o vor repudia. Oamenii au devenit 
astăzi mai inteligenţi. Dumneata însă ai mers şi mai 
departe: dumneata profesai convingerea că nici 
catolicismul roman nu mai este creştinism; dumneata 
susţineai că Roma l-a proclamat pe Crist căzut în ispita celei 
de-a treia ademeniri diavoleşti şi, vestind lumii întregi că 
Hristos nu poate dăinui pe pământ fără o împărăție 
pământească, catolicismul prin însuşi faptul acesta l-a 
proclamat pe Antihrist şi astfel a dus la pierzanie întreaga 
lume occidentală. Şi demonstrai că dacă Franţa se zbate în 
zvârcoliri chinuitoare, ea suferă numai şi numai din vina 


catolicismului, deoarece a repudiat Dumnezeul roman 
împuţit, fără a-şi fi aflat însă unul nou. lată ce-ai fost în 
stare să vorbeşti atunci! "Ţin minte foarte bine discuţiile 
noastre. 

— Dacă aş fi credincios, fără îndoială, aş repeta acest lucru 
şi acum; n-am minţit atunci vorbind ca un credincios, zise 
cu seriozitate Nikolai Vsevolodovici. Crede-mă însă, îmi 
produce o impresie prea neplăcută această repetare a unor 
gânduri ale mele din trecut. N-ar fi cazul să încetezi? 

— Dacă ai fi credincios? strigă Şatov fără să acorde vreo 
atenţie rugăminţii acestuia. Dar nu mi-ai spus chiar 
dumneata că dacă ţi s-ar demonstra matematic că adevărul 
este în afara lui Hristos ai prefera totuşi să rămâi cu 
Hristos, decât cu adevărul? Ai spus asta? Ai spus? 

— Dar dă-mi voie în sfârşit să-ţi pun şi eu o întrebare, 
ridică glasul Stavroghin, unde vrei să ajungi cu acest 
examen nerăbdător şi... plin de ură? 

— Examenul acesta va dispărea pentru totdeauna şi nu-ţi 
va fi reamintit. 

— ii la ideea dumitale că suntem în afara spaţiului şi 
timpului? 

— Taci! strigă deodată Şatov. Sunt stupid şi nătâng, piară 
numele meu în ridicol! Însă dă-mi voie să-ţi repet acum 
ideea dumitale principală de atunci... O, numai zece 
rânduri, concluzia. 

— Repet-o, dacă este vorba numai de o concluzie... 

Stavroghin schiţă o mişcare să se uite la ceas, dar se 
reţinu şi n-o duse la capăt. 

Şatov se smuci iar înainte pe scaunul său şi chiar îşi înălţă 
din nou degetul pentru o clipă. 

— Nici un popor, începu el ca şi cum ar fi citit dintr-un text 
şi continuând totodată să se uite cu o privire cumplită la 
Stavroghin, nici un popor deocamdată nu s-a organizat pe 
temeiul principiilor ştiinţei şi ale raţiunii; n-a existat 
nicicând un asemenea exemplu şi dacă a existat vreodată a 
fost numai pentru un minut poate, şi numai dintr-o pură 


prostie. Socialismul prin însăşi esenţa lui trebuie negreşit 
să fie ateism, fiindcă a proclamat de la început că îşi 
propune să construiască o societate pe baza unor principii 
exclusiv ştiinţifice şi raţionale. Acum şi la începutul 
veacurilor raţiunea şi ştiinţa în viaţa popoarelor au 
îndeplinit totdeauna doar o funcţie de ordin secundar şi de 
serviciu; la fel o vor îndeplini şi până la sfârşitul veacurilor. 
Popoarele se formează şi se mişcă în virtutea unei alte forţe, 
dominante şi imperative, dar a cărei origine rămâne 
necunoscută şi inexplicabilă. Forţa aceasta este dorinţa de 
nestins de a atinge sfârşitul şi care constituie în acelaşi timp 
negarea acestui sfârşit. Este forma afirmării necontenite şi 
neobosite a existenţei sale şi a negării morţii. Spiritul vieţii, 
după cum spune Scriptura, „râurile de apă vie”, a căror 
secare o prevesteşte ameninţător Apocalipsul. Principiul 
estetic, cum se exprimă filosofii, principiul etic, cum zic 
aceiaşi filosofi. „Căutarea lui Dumnezeu”, cum o numesc eu 
mult mai simplu. Scopul întregii mişcări a masei, la oricare 
popor şi în oricare perioadă a existenţei sale, constituie 
numai şi numai căutarea lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu al 
său, negreşit al lui propriu, şi a credinţei în el ca Dumnezeu 
unic şi adevărat. Dumnezeu este personalitatea sintetică a 
întregului popor, luat în totalitatea lui, de la începutul şi 
până la sfârşitul existenţei sale. Niciodată nu s-a întâmplat 
ca toate popoarele sau mai multe popoare să aibă un 
Dumnezeu comun, dar întotdeauna s-a întâmplat ca fiecare 
popor să aibă un Dumnezeu al lui, aparte. Când dumnezeii 
încep să devină comuni este un indiciu că naţiile respective 
sunt pe cale de dispariţie. Când dumnezeii devin comuni, ei 
mor şi moare şi credinţa în ei, odată cu popoarele înseşi. Cu 
cât un popor e mai puternic, cu atât Dumnezeul e mai 
specific. Niciodată n-a existat un popor fără religie, adică 
fără noţiunea de bine şi de rău. Orice popor are noţiunea sa 
proprie despre bine şi despre rău şi un bine şiun rău al lui 
propriu. Când noţiunile de bine şi de rău încep să devină 
comune la mai multe popoare, atunci încep să dispară 


popoarele respective şi însăşi deosebirea dintre bine şi rău 
începe să se şteargă şi să dispară. Niciodată raţiunea n-a 
fost în măsură să definească binele şi răul sau numai să 
separe binele de rău, cât de aproximativ, dimpotrivă, 
întotdeauna, spre ruşinea ei, le-a confundat într-un mod 
lamentabil; iar ştiinţa oferea soluţii fondate pe forţa brutală. 
Se distinge în această privinţă mai ales semiştiinţa, cel mai 
cumplit flagel al omenirii, mai cumplit decât molima, 
foametea şi războiul, un flagel necunoscut până-n secolul 
nostru. Semiştiinţa este un despot cum n-a existat niciodată 
până acum. Un despot care-şi are slujitorii lui, sacerdoţi şi 
sclavi; un despot în faţa căruia totul s-a prosternat cu 
dragoste şi superstiție, cum nimeni nu şi-ar fi putut imagina 
până acum, în faţa căruia tremură chiar şi ştiinţa însăşi şi-i 
cântă în strună într-un mod ruşinos. Toate acestea sunt 
propriile dumitale cuvinte, Stavroghin, cu excepţia 
cuvintelor despre semiştiinţă; acestea îmi aparţin, le-am 
adăugat de la mine pentru că eu însumi nu sunt decât 
semiştiinţă întruchipată şi deci am motive însutite şi 
puternice s-o urăsc. În ce priveşte ideile, ba chiar şi 
cuvintele dumitale, n-am schimbat nimic, nici măcar o 
silabă. 

— Nu cred să nu le fi schimbat chiar deloc, observă 
prudent Stavroghin, le-ai recepționat cu pasiune şi cu 
aceeaşi pasiune le-ai denaturat, fără să-ţi dai seama. 
Simplul fapt că reduci noţiunea de Dumnezeu la un simplu 
atribut al naţiei... 

Începuse deodată să-l observe pe Şatov cu atenţie 
deosebit de accentuată, urmărind cu un interes crescut nu 
atât ceea ce spunea el, cât mai ales figura lui. 

— Reduc noţiunea de Dumnezeu până la un atribut al 
naţiei? strigă vehement Şatov. Dimpotrivă, înalţ poporul 
până la Dumnezeu. Dar, mă rog, a fost cândva şi altfel? 
Poporul este trupul lui Dumnezeu. Orice popor numai într- 
atât şi atâta timp există ca popor, cât timp îşi are un 
Dumnezeu al său, excluzând neîmpăcat orice alt Dumnezeu 


din lume; cât timp are credinţa în faptul că prin Dumnezeul 
său îi va învinge şi îi va izgoni din lume pe toţi ceilalţi 
dumnezei. Această credinţă o aveau toţi de la începutul 
veacurilor, cel puţin toate popoarele mari, toate popoarele 
care cât de cât s-au afirmat în istorie, toate popoarele care 
s-au aflat în fruntea omenirii. Imposibil să lupţi contra 
faptelor. Evreii n-au trăit decât pentru a-l aştepta pe 
Dumnezeul cel adevărat şi au lăsat lumii un Dumnezeu 
adevărat. Grecii antici au divinizat natura şi au testat lumii 
religia lor, adică filosofia şi arta. Roma şi-a zeificat poporul 
personificându-l în structura de stat şi a lăsat moştenire 
popoarelor statul. Franţa, în decursul îndelungatei sale 
istorii, n-a fost decât întruchiparea şi dezvoltarea ideii 
Dumnezeului roman, şi dacă s-a lepădat în sfârşit de 
Dumnezeul său roman, aruncându-l în genune, şi a căzut în 
ateism, care deocamdată poartă la ei numele de socialism, 
n-a făcut-o decât pentru că ateismul este totuşi mai sănătos 
decât catolicismul roman. Dacă un popor mare nu are 
credinţa că el este singurul deţinător al adevărului (unic şi 
exclusiv), dacă nu are credinţa că numai el este capabil şi 
chemat să-i învie pe toţi şi să-i salveze prin adevărul lui, 
acest popor încetează imediat de a mai fi un popor mare şi 
devine un simplu material etnografic. Un popor cu adevărat 
mare nu se va împăca niciodată cu un rol secundar în 
societatea umană, şi nici chiar cu un rol de prim ordin, ci va 
râvni negreşit şi exclusiv la un rol mai de frunte. Cine 
pierde o asemenea credinţă nu mai constituie un popor. Dar 
adevărul e unul singur şi prin urmare numai unul dintre 
popoare poate avea un Dumnezeu adevărat, chiar dacă 
celelalte popoare au şi ele dumnezeii lor deosebiți şi mari. 
Singurul popor „purtător de Dumnezeu” este poporul rus 
şi... şi... dar nu se poate să mă crezi chiar atât de prost, 
Stavroghin, zbieră el deodată furios, drept un imbecil care 
nu este în stare nici măcar să deosebească dacă vorbele 
sale în această clipă sunt o veche pălăvrăgeală decrepită, 
pe care au măcinat-o toate morile slavofile din Moscova, sau 


dacă reprezintă un cuvânt absolut nou, ultimul cuvânt, 
singurul cuvânt de înnoire şi de renaştere şi... şi... ce-mi 
pasă mie de râsul dumitale în această clipă? Ce-mi pasă mie 
că nu mă înţelegi deloc, absolut deloc, nu înţelegi nici un 
cuvânt, nici un sunet! ... O, cum detest eu în această clipă şi 
râsul dumitale trufaş şi privirea dumitale plină de orgoliu! 

Şatov sări de pe locul său; făcuse şi spume la gură. 

— Dimpotrivă, Şatov, dimpotrivă, zise Stavroghin 
neobişnuit de grav şi de reţinut, fără să se ridice de pe 
scaun, dimpotrivă, cuvintele dumitale înflăcărate au avut 
darul să-mi evoce amintiri deosebit de puternice. În 
cuvintele dumitale recunosc propria mea stare de spirit de 
acum doi ani şi de data aceasta eu nu-ţi voi spune, ca 
adineauri, că dumneata ai exagerat în privinţa ideilor mele 
de atunci. Ba mi se pare că ele au sunat şi mai tăios, şi mai 
intransigent; şi te rog pentru a treia oară să mă crezi că 
tare aş fi vrut să se confirme tot ce-am spus, până la ultimul 
cuvânt, dar... 

— Dar ai nevoie de iepure? 

— Poftim? 

— O expresie josnică de-a dumitale, râse cu răutate Şatov, 
aşezându-se la loc: „Ca să prepari un sos de iepure, ai 
nevoie de iepure; ca să crezi în Dumnezeu, ai nevoie de un 
Dumnezeu”. Se zice că la Petersburg îl parafrazai pe 
Nozdrev, care voia să prindă iepurele apucându-l de 
picioarele dinapoi. 

— Ba nu, acela se lăuda că l-ar fi prins aievea. Apropo, dă- 
mi voie totuşi să te deranjez cu o întrebare, mai ales că am 
impresia că am acum pe deplin drept să ţi-o pun. Spune-mi: 
iepurele dumitale e prins sau tot mai aleargă? 

— Îţi interzic să mă chestionezi în felul acesta! Întreabă- 
mă în alţi termeni, alţi, alţi termeni! se înfioră deodată 
Şatov începând să tremure. 

— Bine, să te întreb în alţi termeni, îl privi aspru Nikolai 
Vsevolodovici. Voiam doar să ştiu: dumneata personal crezi 
sau nu crezi în Dumnezeu? 


— Eu cred în Rusia, eu cred în ortodoxia ei... Eu cred în 
trupul lui Hristos... Eu cred că a doua venire a Lui se va 
săvârşi în Rusia. Eu cred... bâigui Şatov, intrat în 
paroxismul exaltării. 

— Dar în Dumnezeu? În Dumnezeu? 

— Eu... Eu voi crede în Dumnezeu. 

Nici un muşchi nu tresări pe faţa lui Stavroghin. Şatov se 
uita la el ţintă, cu ochi sfidători, ca şi cum ar fi vrut să-l 
transforme în scrum cu privirea-i scânteietoare. 

— În definitiv, eu nu ţi-am spus că nu cred absolut deloc! 
strigă el în sfârşit. Eu semnalez numai că nu sunt decât o 
carte nenorocită, plicticoasă şi altceva nimic deocamdată, 
deocamdată... Dar las' să piară numele meu! Nu e vorba de 
mine acum, ci de dumneata... Eu nu sunt decât un om lipsit 
de har şi pot doar să-mi dau sângele şi nimic mai mult, ca 
orice om lipsit de har. Piară şi sângele meu! Eu vorbesc 
despre dumneata, doi ani te-am aşteptat... Pentru 
dumneata ţopăi eu aici de o jumătate de oră despuiat. 
Dumneata, numai dumneata ai putea să înalţi acest steag! 


Nu-şi termină gândul şi, deznădăjduit, se sprijini cu 
coatele de masă, apucându-se de cap cu amândouă mâinile. 

— Numai fiindcă veni vorba, din simplă curiozitate aş vrea 
să te întreb, îl întrerupse brusc Stavroghin: De ce oare 
toată lumea vrea să-mi pună în mâini nu ştiu ce steag? Piotr 
Verhovenski este convins şi el că eu aş putea „să le ridic 
steagul”, cel puţin aşa mi-a spus. Şi-a băgat în cap că eu aş 
putea să joc pentru ei rolul unui Stenka Razin, dată fiind 
„aptitudinea mea extraordinară pentru crimă”, sunt chiar 
cuvintele lui. 

— Cum? întrebă Şatov. „Dată fiind aptitudinea dumitale 
extraordinară pentru crimă?” 

— Exact. 

— Hm. Dar este adevărat că dumneata, surâse el 
răutăcios, este adevărat că dumneata făceai parte la 
Petersburg dintr-o societate secretă de indivizi cu înclinații 


de bestialitate senzuala? Este adevărat că marchizul de 
Sade ar fi avut ce învăţa de la dumneata? Este adevărat că 
ademeneai copii ca să-i murdăreşti? Vorbeşte, şi să nu 
îndrăzneşti să minţi, strigă el ieşindu-şi complet din fire. 
Nikolai Stavroghin nu poate minţi în faţa lui Şatov, care l-a 
pălmuit! Spune totul, şi dacă este adevărat, te voi ucide 
imediat, pe loc! 

— Am spus asemenea cuvinte, dar nu m-am atins de copii, 
zise Stavroghin, abia după o lungă tăcere. Pălise şi în ochii 
se iviră săgeți aprinse. 

— Ai spus-o totuşi! continuă autoritar Şatov, fără să-şi ia 
ochii scânteietori de pe chipul lui. Este adevărat că ai 
afirmat că nu faci nici o deosebire între o mârşăvie 
oarecare de senzualitate bestială şi orice faptă de sublimă 
generozitate, fie chiar şi una ce comportă sacrificiul suprem 
pentru binele omenirii? Este adevărat că la ambii aceşti poli 
ai găsit o coincidenţă a frumuseţii, o similitudine a 
voluptăţii? 

— E imposibil de răspuns la asemenea întrebări... nu 
vreau să răspund, murmură Stavroghin care, deşi ar fi 
putut prea bine să se ridice şi să plece, nu se ridica şi nu 
pleca totuşi. 

— Nici eu nu ştiu de ce e răul odios, iar binele e sublim, 
dar ştiu de ce sentimentul acestei deosebiri se şterge şi 
dispare la domni ca Stavroghin, nu se lăsă Şatov, care 
tremura continuu, vrei să-ţi spun de ce te-ai căsătorit atunci 
într-un fel atât de infam şi de ticălos? Tocmai pentru că aici 
absurdul şi infamia mergeau până la genialitate! O, nu este 
în firea dumitale să rătăceşti pe marginea abisului, ci te 
arunci hotărât cu capul în el. Te-ai căsătorit din pasiune 
pentru supliciu, din pasiune pentru remuşcări, din 
voluptate morală. Cuprins de un paroxism nervos... 
Sfidarea bunului-simţ era prea ademenitoare şi n-ai 
rezistat! Stavroghin şi o biată şchioapă, săracă lipită 
pământului, cu trupul pirpiriu şi mintea rătăcită. Când l-ai 


muşcat pe guvernator de ureche, ai simţit vreo voluptate? 
Ai simţit? Cuconaş trândav şi pierde-vară ce eşti, ai simţit? 

— Eşti un psiholog, păli din ce în ce mai mult Stavroghin, 
deşi în privinţa cauzelor căsătoriei mele greşeşti întru 
câtva... Cine a putut totuşi să-ţi procure toate aceste 
informaţii, schiţă el un surâs cam forţat, Kirillov probabil? 
Dar el n-a luat parte... 

— Te-ai îngălbenit? 

— În definitiv, ce vrei de la mine? ridică în sfârşit vocea 
Nikolai Vsevolodovici. De-o jumătate de oră stau sub biciul 
dumitale şfichiuitor. Ai fi putut să mă laşi cel puţin să plec în 
mod politicos... dacă într-adevăr nu ai un motiv rezonabil să 
procedezi cu mine în felul acesta. 

— Un motiv rezonabil? 

— Bineînţeles. Cred că era de datoria dumitale să-mi spui 
cel puţin ce scop urmăreşti. Am tot aşteptat s-o faci, dar 
până acum n-am văzut nici o pornire turbată. Te rog, 
descuie-mi poarta. 

Cu aceste cuvinte el se ridică de pe scaun. Şatov se repezi 
nebun în urma lui. 

— Sărută pământul, scaldă-l cu lacrimile tale, cere-i 
iertare! strigă el scuturându-l de umăr. 

— Şi totuşi, nu te-am ucis... în dimineaţa aceea... Şi mi-am 
ascuns mâinile la spate... zise aproape cu durere 
Stavroghin, plecându-şi privirea. 

— Termină-ţi gândul, termină-l! Ai venit să mă previi 
despre primejdia care mă paşte, m-ai lăsat să vorbesc, 
mâine vrei să-ţi dai în vileag căsătoria în mod public! ... 
Parcă nu văd eu după chipul dumitale că te încearcă acum 
un nou gând teribil... Stavroghin, de ce sunt eu condamnat 
să cred în dumneata pe veci? Aş fi putut oare vorbi în felul 
acesta cu altcineva? Eu sunt un om auster, dar nu m-am 
temut să mă arăt gol: Stavroghin era cel care mă asculta. 
Nu m-am temut să caricaturizez o idee măreaţă atingându- 
mă de ea, fiindcă îi vorbeam tocmai lui Stavroghin... Crezi 
că n-am să sărut urmele paşilor dumitale după ce vei pleca? 


Nu sunt în stare să te smulg din inima mea, Nikolai 
Stavroghin! 

— Îmi pare rău, dar nu pot să te iubesc, Şatov, zise cu 
răceală Nikolai Vsevolodovici. 

— Ştiu că nu poţi şi ştiu că nu minţi. Ascultă, aş putea 
repara totul: îţi voi procura iepurele! 

Stavroghin tăcea. 

— Dumneata eşti ateu pentru că eşti aristocrat, ultimul 
aristocrat. Nu mai ştii să discerni binele de rău, pentru că ai 
încetat să-ţi înţelegi poporul. Vine o nouă generaţie, ieşită 
direct din inima poporului, şi n-o vom cunoaşte deloc nici 
dumneata, nici alde Verhovenski, fiul ca şi tatăl, nici eu, 
pentru că şi eu sunt un domn, eu, fiul lacheului vostru iobag 
Paşka... Ascultă, caută-l pe Dumnezeu pe căile muncii; totul 
aici stă; sau, dacă nu, dispari; dispari ca un mucegai; 
găseşte-l prin muncă. 

— Pe Dumnezeu prin muncă? Ce muncă? 

— Prin muncă ţărănească. Du-te, leapădă-ţi bogăţiile... 
Aha! râzi, ţi-e frică de ridicol? 

Stavroghin însă nu râdea. 

— Crezi că Dumnezeu poate fi aflat prin muncă şi anume 
prin muncă ţărănească? repetă el reflectând, ca şi cum într- 
adevăr ar fi auzit ceva nou şi serios, ce merita să fie luat în 
considerare. Apropo, trecu el brusc la o altă idee, m-ai făcut 
să-mi amintesc acum: ştii oare că eu nu sunt deloc bogat, 
încât nici n-aş avea ce lepăda? Aproape că nu sunt în stare 
să-i asigur nici viitorul Mariei Timofeevna... Şi încă ceva: 
venisem cu intenţia să te rog, dacă se poate, s-o ocroteşti şi 
pe viitor pe Maria Timofeevna, pentru că eşti singurul om 
care poate avea oarecare influenţă asupra minţii ei 
sărmane... Spun asta pentru orice eventualitate... 

— Bine, bine, în privinţa Mariei Timofeevna, dădu din 
mână Şatov, ţinând în cealaltă lumânarea, bine, pe urmă, se 
înţelege de la sine... Ascultă, du-te la Tihon. 

— La cine? 


— La Tihon. Tihon e un fost arhiereu. Din motive de 
sănătate s-a retras şi locuieşte în tihnă aici în oraş, în raza 
oraşului, la mănăstirea Naşterii Domnului din cartierul 
mărginaş Efimievo. 

— Şi ce e cu el? 

— Ce să fie! Umblă la el tot felul de lume. Du-te; ce te 
costă? Ce ai de pierdut? 

— Aud pentru prima oară şi... niciodată n-am cunoscut 
asemenea oameni. Îţi mulţumesc, mă voi duce. 

— Pe aici, lumină Şatov coborând înaintea lui pe scară. 
Poftim! deschise el larg portiţa spre stradă. 

— Nu voi mai veni niciodată la tine, Şatov, zise încet 
Stavroghin, păşind pe poartă. 

Întunericul şi ploaia domneau afară ca şi înainte. 

Capitolul al doilea. 

Noaptea (continuare) 

[. 

Străbătu toată strada Bogoiavlenskaia; apoi ajunse la un 
urcuş, picioarele îi alunecau în noroi şi deodată în faţa lui se 
deschise un spaţiu larg, cenuşiu, ce părea gol - râul. Casele 
făcură loc bojdeucilor, strada dispăru într-un noian de 
ulicioare. Nikolai Vsevolodovici merse îndelung pe lângă 
garduri, fără a se depărta de malul apei, dar îşi găsea 
drumul cu siguranţă şi poate chiar fără să fie prea mult 
preocupat de acest lucru. Gândurile lui erau îndreptate în 
cu totul altă parte şi se uită cu mirare în jurul său, când, 
revenind din profunda-i îngândurare, se pomeni aproape în 
mijlocul podului nostru de pontoane, lung şi umed. Jur- 
împrejur, nici ţipenie, încât i se păru cu totul ciudat că la un 
moment dat auzi pe neaşteptate aproape de cotul său un 
glas politicos, familiar, destul de plăcut de altfel, cu acel 
accent sacadat dulceag, pe care îl afectează la noi 
târgoveţii prea civilizaţi sau tinerii vânzători cârlionţaţi din 
Gostinnâi Read. 

— Îmi îngăduiţi, stimate domn, să profit de umbrela 
dumneavoastră? 


Într-adevăr, o siluetă se strecură sau numai avu aerul că 
se strecoară sub umbrela lui. Vagabondul păşea alături de 
el aproape „simţindu-l cu cotul”, cum se exprimă ostaşii. 
Încetinindu-şi pasul, Nikolai Vsevolodovici se aplecă puţin 
ca să-l poată vedea pe necunoscut, pe cât era posibil acest 
lucru în întuneric; un om de statură mijlocie, cu înfăţişarea 
unui târgoveţ chefliu; era îmbrăcat destul de prost şi deloc 
potrivit pentru timpul rece; avea părul zburlit şi puţin creţ 
şi purta o şapcă de postav cu cozorocul pe jumătate 
desprins. Părea să fie un brunet uscăţiv şi cu faţa smeadă; 
avea ochii mari, desigur negri, cu un luciu puternic şi cu 
sclipiri gălbui, ca la ţigani; chiar şi în întuneric se ghicea 
acest lucru. De vreo patruzeci de ani ca vârstă şi deloc beat. 

— Mă cunoşti? întrebă Nikolai Vsevolodovici. 

— Domnul Stavroghin, Nikolai Vsevolodovici; mi-ai fost 
arătat duminica trecută în staţie când s-a oprit trenul, afară 
de faptul că am auzit de dumneavoastră şi înainte. 

— De la Piotr Stepanovici? Tu... tu eşti Fedka-Ocnaşul? 

— Botezat am fost Feodor Feodorovici; maică-mea care m- 
a născut trăieşte şi astăzi prin locurile acestea, o bătrânică 
uitată de Dumnezeu, cu un picior în groapă, se roagă 
pentru noi lui Dumnezeu zi şi noapte, ca să nu-şi irosească 
timpul bătrâneţii zăcând degeaba pe cuptor. 

— Eşti evadat din ocnă? 

— Adică mi-am schimbat cariera. M-am lepădat de cărţi şi 
clopote şi de toate treburile bisericeşti, fiindcă am fost 
trimis pe drumul ocnei pe viaţă. Dar era puţin cam lung 
pentru mine. 

— Şi ce faci pe aici? 

— Păi ce să fac, trece ziua, trece noaptea şi cam asta e 
toată viaţa. Şi unchiul nostru şi-a încheiat zilele săptămâna 
trecută în puşcăria de aici pentru bănuţi falşi. Şi uite, 
făcându-i parastasul, două duzini de pietre am împărţit la 
câini - atâta treabă am avut până acum, deocamdată. Afară 
de asta, Piotr Stepanovici mă ţine cu nădejdea să capăt 
buletin de identitate de negustor ca să pot umbla prin toată 


Raseia, şi uite aştept să se împlinească făgăduiala lui 
mărinimoasă. Pentru că, zice, tăticu te-a pierdut atunci la 
cărţi la clubul inglez; de aceea, zice, eu găsesc fapta 
aceasta neomenoasă lipsită de dreptate. Ai bunătatea, 
domnule, şi fericeşte-mă cu trei rublişoare ca să am cu ce- 
mi încălzi măruntaiele la ceainărie. 

— Vasăzică mă pândeai; nu-mi place. Din ordinul cui? 

— Despre ordin nici nu poate fi vorba; din partea nimănui. 
Ştiam însă omenia dumneavoastră, cunoscută de toată 
lumea. Veniturile noastre, după cum ştiţi, sunt ca un smoc 
de fân sau o furcă în sân. Vinerea trecută m-am îndopat cu 
plăcinte ca Mârtan cu săpun şi de atunci o zi n-am mâncat, 
a doua zi am fost adăstat, iar a treia zi iar n-am mâncat. Apă 
în râu găseşti câtă vrei, cresc în burtă caraşi şi brotăcei... Şi 
de aceea mă rog dumneavoastră să binevoiţi a nu mă lăsa 
fără milă oblăduitoare; am aici pe aproape o cumetrică care 
însă nu m-ar primi fără nişte rublişoare. 

— "Ţi-a promis ceva din partea mea Piotr Stepanovici? 

— Nu c-ar fi promis, dar spunea că pot, la nevoie, să vă fiu 
de folos domniei voastre, dacă se iveşte vreo trebuinţă 
oarecare, de pildă; dar cum şi ce anume nu mi-a spus, care 
vasăzică, mai exact, pentru că Piotr Stepanovici mă 
încearcă în fel şi chip de probă în răbdare căzăcească şi nu 
prea-mi arată mare încredere. 

— De ce adică? 

— Piotr Stepanovici e un astrolom şi cunoaşte toate 
planidele Domnului, dar nici el nu e fără cusur. Mă înfăţişez 
înaintea dumneavoastră, domnule, ca înaintea lui 
Dumnezeu cel adevărat, pentru că am auzit multe despre 
dumneavoastră. Una este Piotr Stepanovici, cu totul altceva 
sunteţi dumneavoastră, domnule. Dumnealui dacă a hotărât 
despre un om că e un ticălos, apoi din vorba asta nu-l mai 
scoate, nimic altceva nu vrea să ştie. Sau dacă a apucat să 
spuie - un prost, apoi pe omul acela tot prost îl face. Dar 
poate că eu sunt prost numai în zilele de marţi şi miercuri, 
iar joia sunt mai deştept decât dânsul. Şi uite aşa se face că 


ştiind despre mine cum tânjesc grozav după un buletin, 
pentru că în Raseia nu-i chip să fie cineva fără acte, 
dumnealui crede că mi-a robit sufletul. Piotr Stepanovici 
este omul, trebuie să-ţi spun, domnule, care duce o viaţă 
uşoară pe lumea asta, pentru că are despre oameni o idee 
inventată şi trăieşte pe urmă cu ei conform acestei invenţii. 
Unde mai pui că e şi foarte zgârcit. Dumnealui crede că 
fără cuvântul dumisale nu voi îndrăzni să vă bat la cap. Eu 
însă, domnule, în faţa dumneavoastră îs ca în faţa Celui-de- 
Sus - uite, a patra noapte vă aştept pe domnia voastră pe 
acest pod, numai ca să ştie că şi fără dumnealui aş putea să- 
mi găsesc pe îndelete un drum propriu. Căci aşa cred eu, 
mai bine să mă închin cizmei, decât unei opinci. 

— Dar cine ţi-a spus că aş putea trece pe pod noaptea? 

— Apoi lucrul acesta, mărturisesc, l-am aflat cu totul din 
întâmplare, mai mult din prostia căpitanului Lebeadkin, 
pentru că ăsta nu e în stare să-şi ţină gura deloc... Încât 
cele trei rublişoare din partea dumneavoastră ar veni cam 
câte una pentru cele trei zile şi trei nopţi de plictiseală. Şi 
că m-a pătruns ploaia nu mai punem la socoteală, n-avem 
nici o pretenţie pentru asta. 

— Eu o iau la stânga, tu la dreapta; am trecut podul. 
Ascultă, Feodor, îmi place ca o vorbă spusă de mine să fie 
înţeleasă o dată pentru totdeauna; nu-ţi dau nici o copeică 
şi pe viitor să nu-mi mai ieşi în cale nici pe pod şi nici în alt 
loc, n-am nevoie de tine şi nici nu voi avea, iar dacă nu mă 
asculţi - te leg burduf şi te dau pe mâna poliţiei. Marş! 

— Ia te uită, cel puţin pentru că v-am ţinut tovărăşie 
aruncaţi-mi ceva, v-am înveselit drumul. 

— Hai, şterge-o! 

— Dar măcar cunoaşteţi drumul? E un păienjeniş de 
străduţe întortocheate... Aş putea să vă fiu de folos; pentru 
că oraşul acesta e aşezat fără nici o noimă, de parcă dracul 
în coş l-a purtat şi ţopăind din coş l-a răsturnat. 

— Bagă de seamă, te rog! se întoarse mânios Nikolai 
Vsevolodovici. 


— Poate că vă răzgândiţi, domnule; nu e greu să 
nedreptăţeşti un biet orfan. 

— Cum văd, eşti cam prea sigur de tine! 

— Eu, domnule, sunt sigur de dumneavoastră, cât despre 
mine, nu prea. 

— Nu am nevoie de dumneata, ţi-am spus! 

— Dar eu am nevoie de dumneavoastră, domnule, aici e 
buba. Vă aştept la întoarcere, fie. 

— Pe cuvânt de onoare: dacă te mai găsesc aici - te leg. 

— Atunci să-mi pregătesc şi o cingătoare. Drum bun, 
domnule. Oricum, l-aţi încălzit pe un biet orfan sub 
umbrelă, numai pentru atât şi vă voi fi recunoscător până la 
mormânt. 

Fedka rămase în urmă. Nikolai Vsevolodovici ajunse la 
destinaţie cam îngrijorat. Acest om picat din cer era absolut 
convins că îi era necesar şi chiar foarte grăbit să i-o spună 
cu toată neobrăzarea. În general, nu se prea sinchisea de 
el, după câte se părea. Nu era exclus însă ca vagabondul să 
nu-i fi spus numai minciuni şi-şi oferea serviciile din proprie 
iniţiativă şi oarecum fără ştirea lui Piotr Stepanovici. Sub 
acest aspect chestiunea devenea într-adevăr destul de 
interesantă. 

II. 

Casa spre care se îndrepta Nikolai Vsevolodovici se afla 
într-o fundătură pustie, străjuită de nişte garduri, în spatele 
cărora se întindeau grădinile de zarzavat, literalmente la 
marginea oraşului. Era o căsuţă de lemn singuratică, de 
curând construită şi cu pereţii încă necăptuşiţi în scânduri. 
La una dintre ferestre obloanele fuseseră anume lăsate 
deschise, iar pe pervaz ardea o lumânare, evident cu scopul 
de a-i servi drept far musafirului întârziat în seara aceea. La 
o distanţă de vreo treizeci de paşi Nikolai Vsevolodovici 
observă pe pridvor silueta unui om de statură înaltă, 
probabil stăpânul casei, ieşit să scruteze nerăbdător 
drumul. Se auzi şi vocea lui nerâăbdătoare şi oarecum 
timidă: 


— Dumneavoastră sunteţi? Dumneavoastră? 

— Eu sunt, răspunse Nikolai Vsevolodovici, dar nu înainte 
de a fi ajuns la pridvor şi de a-şi fi închis umbrela. 

— În sfârşit! se agită fără rost căpitanul Lebeadkin, căci el 
era. Permiteţi-mi să vă preiau umbreluţa; ce vreme urâtă; o 
desfac aici pe duşumea, în colţ. Poftim, poftim. 

Uşa din vestibul care dădea spre camera luminată cu două 
lumânări era larg deschisă. 

— Dacă nu mă preveneaţi atât de categoric că veniţi 
neapărat, aş fi renunţat să vă mai aştept. 

— E ora unu fără un sfert, se uită la ceas Nikolai 
Vsevolodovici, intrând în cameră. 

— Afară plouă şi distanţa e mare... N-am nici ceas, iar din 
fereastră nu văd decât grădini, încât... sunt în urma 
evenimentelor... N-o spun cu reproş, cum aş îndrăzni, cum 
mi-aş permite aşa ceva, ci doar ca să-mi arăt nerăbdarea, 
care mă roade de o săptămâna întreagă, ca să se rezolve... 
în sfârşit. 

— Poftim? 

— Ca să-mi cunosc soarta, Nikolai Vsevolodovici. Vă rog, 
luaţi loc. 

EI se înclină, arătând un loc la măsuţa din faţa canapelei. 

Nikolai Vsevolodovici cercetă cu privirea încăperea; era o 
cameră minusculă, scundă; ca mobilier avea numai strictul 
necesar: câteva scaune, o canapea de lemn, două măsuţe 
de lemn de tei, una lângă canapea, alta într-un colţ, 
acoperită cu faţă de masă, pe care, sub un şervet imaculat, 
se desenau contururile unui aranjament de cină. De altfel, 
toată camera era ţinută se pare într-o mare curăţenie. De 
vreo opt zile căpitanul Lebeadkin nu pusese pic de băutură 
în gură; cam tras şi gălbejit la faţă, avea privirea neliniştită, 
plină de curiozitate şi vizibil nedumerită: era prea evident 
că nici el nu ştia încă ce ton să adopte în această convorbire 
şi care să-i fie cât mai avantajos. 

— Vedeţi, arătă el cu un gest încăperea, trăiesc ca Zosima. 
Cumpătare, singurătate şi sărăcie - legământul vechilor 


cavaleri. 

— Crezi că vechii cavaleri de altădată făceau asemenea 
legăminte? 

— Am greşit poate? Vai, sunt cam lipsit de binefacerile 
culturii! Am dat cu piciorul la toate! Mă credeţi, Nikolai 
Vsevolodovici, abia aici pentru prima oară mi-am venit în 
fire, trezindu-mă din păcătoşenia mea, nici un păhărel, nici 
o picătură! Am un colţ al meu şi şase zile simt harurile 
conştiinţei netulburate, chiar şi pereţii miros a smoală, 
amintindu-mi de natură. Şi ce-am fost eu, ce-am fost eu? 

Noaptea rătăcesc fără popas, Ziua umblu tot cu limba 
scoasă, după expresia genială a poetului! Dar... v-a cam 
pătruns ploaia... Nu doriţi un ceai? 

— Nu te deranja. 

— Samovarul l-am ţinut în clocot de la ora opt, dar... acum 
s-a stins... ca orice pe lume. Se zice că şi soarele la rându-i 
se va stinge... Deşi, dacă trebuie, pregătesc totul îndată, 
Agafia nu doarme. 

— Spune-mi, Maria Timofeevna... 

— E aici, aici, se grăbi să confirme în şoaptă Lebeadkin. 
Doriţi s-o vedeţi? arătă el cu capul spre uşa închisă ce da în 
cealaltă cameră. 

— Nu doarme? 

— Nu, nu, cum se poate? Dimpotrivă, de cu seară vă tot 
aşteaptă, şi când a aflat adineauri, imediat a început să se 
gătească, îşi strâmbă el gura într-un zâmbet glumeţ, dar se 
şi stăpâni îndată. 

— Cum se simte în general? întrebă încruntându-se 
Nikolai Vsevolodovici. 

— În general? După cum ştiţi (el ridică din umeri 
compătimitor), iar acum... acum stă şi dă în cărţi... 

— Bine, mai târziu; mai întâi să termin cu dumneata. 

Nikolai Vsevolodovici se aşeză pe un scaun. 

Căpitanul nu mai îndrăzni să se aşeze pe canapea, ci 
imediat îşi trase un alt scaun şi, într-o aşteptare înfrigurată, 
se aplecă încordat înainte, gata să asculte. 


— Ce ai acolo în colţ sub şervet? băgă de seamă deodată 
Nikolai Vsevolodovici. 

— Acolo? se întoarse şi Lebeadkin. Din dărnicia 
dumneavoastră, ca să zic aşa, pentru sărbătorirea mutării 
în casă nouă, ţinând seama totodată şi de drumul foarte 
lung, precum şi de fireasca oboseală, chicoti el înduioşat, 
apoi se sculă de la locul lui şi, apropiindu-se în vârful 
picioarelor, grijuliu şi respectuos, dădu la o parte şervetul 
de pe masă. Era pregătită o gustare: şuncă, friptură rece 
de vițel, sardele, brânză, o carafă mică verzuie şi o sticlă 
lunguiaţă de bordo; toate fuseseră aranjate cu mare grijă şi 
pricepere, în desăvârşită curăţenie, aproape cu eleganţă. 

— Dumneata ai pregătit toate astea? 

— Eu. De ieri încă şi cu tot ce am putut, în cinstea 
dumneavoastră... Maria Timofeevna, după cum ştiţi, în 
privinţa aceasta e indiferentă. Principalul este că totul s-a 
făcut din dărnicia dumneavoastră, vă aparţine, cum s-ar 
zice; dumneavoastră sunteţi aici stăpân, şi nu eu; eu, ca să 
zic aşa, nu sunt decât împuternicitul dumneavoastră, 
pentru că, orice s-ar zice, Nikolai Vsevolodovici, sunt totuşi 
un spirit independent! N-o să mă privaţi, sper, de acest 
ultim avut al meu! încheie el înduioşat. 

— Hm! ... Ai face bine să te aşezi totuşi. 

— Re-cu-nos-că-tor, recunoscător, dar mai bine 
independent! (El se aşeză.) Ah, Nikolai Vsevolodovici, în 
inima aceasta s-a adunat atâta clocot, încât nici nu mai 
ştiam cum să vă aştept! lată, acum îmi veţi hotări soarta şi... 
soarta acestei nenorocite, iar încolo... încolo ca pe vremuri, 
ca odinioară, îmi voi revărsa tot ce simt, ca acum patru ani! 
Pe atunci îmi făceaţi chiar onoarea să mă ascultați, îmi 
citeaţi versurile... N-are a face că pe atunci îmi ziceau că 
sunt Falstaff-ul dumneavoastră din Shakespeare, 
dumneavoastră aţi însemnat atât de mult în viaţa mea! ... 
Căci şi acum sunt cuprins de o mare frică şi numai de la 
dumneavoastră mă pot aştepta la un sfat şi la lumină. Piotr 
Stepanovici procedează cu mine în mod îngrozitor! 


Nikolai Vsevolodovici îl asculta cu multă curiozitate, 
scrutându-l cu privirea. Era evident că Lebeadkin, deşi 
încetase să bea, se afla totuşi departe de ceea ce se cheamă 
o stare armonioasă, echilibrată. În psihicul unor asemenea 
beţivi inveteraţi se înrădăcinează în cele din urmă pentru 
totdeauna o stare de incoerenţă, de zăpăceală, un fel de 
dezaxare apropiată de sminteală, ceea ce nu-i împiedică să 
mintă, să înşele şi să trişeze la nevoie, aproape tot atât de 
bine ca şi alţii. 

— Văd că nu te-ai schimbat deloc, căpitane, în aceşti patru 
ani şi mai bine, zise ceva mai binevoitor Nikolai 
Vsevolodovici. Este adevărat probabil că a doua jumătate 
din viaţa omului se compune de obicei numai din nişte 
deprinderi acumulate în prima ei jumătate. 

— Ce cuvinte sublime! Rezolvaţi enigma vieţii! strigă 
căpitanul, pe jumătate viclean, dar pe jumătate sincer 
cuprins de un entuziasm nespus, pentru că era un mare 
amator de vorbe de spirit. Din toate cuvintele 
dumneavoastră, Nikolai Vsevolodovici, mi-a rămas întipărită 
în memorie mai ales o expresie pe care aţi folosit-o încă de 
la Petersburg: „Trebuie să fii într-adevăr un om mare, ca să 
poţi rezista chiar şi împotriva bunului-simţ”. Asta e! 

— În egală măsură şi un imbecil. 

— Mă rog, fie şi un imbecil, dar toată viaţa dumneavoastră 
aţi strălucit prin vorbe de spirit, iar ei? Să spună Liputin, de 
exemplu, sau Piotr Stepanovici măcar ceva, ceva 
asemănător! O, cât de barbar a procedat cu mine Piotr 
Stepanovici! ... 

— Dar şi dumneata, căpitane, dumneata cum te-ai 
comportat? 

— Starea de ebrietate, la care mai adăugaţi şi liota de 
duşmani! Dar acum toate acestea au trecut şi eu renasc ca 
un şarpe. Nikolai Vsevolodovici, ştiţi că eu îmi scriu 
testamentul şi că l-am şi scris? 

— Interesant. Dar ce laşi prin acest testament şi cui? 


— Patriei, umanităţii şi studenţilor. Nikolai Vsevolodovici, 
am citit în ziare biografia unui american. Şi-a lăsat toată 
averea lui imensă fabricilor şi ştiinţelor pozitive; scheletul 
său l-a testat studenţilor academiei de acolo, iar pielea şi-a 
lăsat-o pentru a fi întinsă pe tobă, cu condiţia ca zi şi noapte 
un toboşar să bată pe ea imnul naţional american. Vai, noi 
suntem nişte pigmei în comparaţie cu zborul avântat al 
gândirii Statelor Nord-Americane; Rusia este un joc al 
naturii, dar nu al inteligenţei. Să încerc numai să testez 
pielea pentru toba regimentului de infanterie Akmolinsk, în 
care am avut onoarea să-mi încep cariera militară, cu 
dispoziţia ca în fiecare zi toboşarul să bată în faţa 
regimentului imnul naţional rus, ei bine, mă vor acuza de 
liberalism, îmi vor interzice pielea... şi de aceea m-am 
mărginit numai la studenţi. Vreau să las prin testament 
scheletul meu academiei, dar cu o condiţie, ca pe fruntea 
craniului să fie lipită pentru vecii vecilor o etichetă cu 
următoarele cuvinte: „Un liber-cugetător pocăit”. Asta e! 

Căpitanul vorbea cu înflăcărare şi bineînţeles credea 
absolut sincer în frumuseţea testamentului american, dar, 
fiind şi mare şmecher, voia de asemenea să-l mai distreze 
pe Nikolai Vsevolodovici, al cărui măscărici fusese multă 
vreme. Dar acesta nici nu surâse măcar, ci, dimpotrivă, îl 
întrebă cu oarecare suspiciune: 

— Vasăzică ai intenţia să-ţi publici testamentul, fiind încă 
în viaţă, şi să capeţi o recompensă? 

— Şi chiar dacă ar fi aşa, Nikolai Vsevolodovici, de ce n-aş 
face-o? îl privi circumspect Lebeadkin. Gândiţi-vă ce soartă 
am avut! Am ajuns să nu mai scriu nici versuri; şi a fost o 
vreme când versurile mele vă amuzau, Nikolai 
Vsevolodovici, vă aduceţi aminte, la un pahar de băutură? 
Dar s-a sfârşit cu pana mea! N-am scris decât o singură 
poezie, aşa cum a scris Gogol Ultima povestire, ţineţi minte, 
chiar el anunţase întreaga Rusie că este „cântarea” inimii 
lui. Tot astfel, şi eu mi-am cântat cântecul şi cu asta s-a 
sfârşit. 


— Ce fel de poezie? 

— În cazul când dânsa şi-ar frânge piciorul! 

— Pof-tim? 

Căpitanul atât aşteptase. Îşi admira şi preţuia mult 
versurile, dar în virtutea aceleiaşi duplicităţi coţcăreşti a 
sufletului său îi plăcea de asemenea şi faptul că Nikolai 
Vsevolodovici se înveselea întotdeauna ascultând stihurile 
sale, râzând în hohote, ba uneori chiar ţinându-se de burtă. 
În felul acesta îşi atingea dublul scop; şi pe cel poetic, şi pe 
cel de serviciu; de data aceasta însă urmărea şi un al treilea 
scop, cu totul special şi deosebit de delicat: împingându-şi 
pe prima linie stihurile, căpitanul spera să se justifice într- 
un anumit punct, pe care îl considera deosebit de 
primejdios pentru el şi în privinţa căruia se simţea foarte 
vinovat. 

— În cazul când dânsa şi-ar frânge piciorul, adică într-un 
caz de călărie. O fantezie, Nikolai Vsevolodovici, o aiureală, 
dar o aiureală de poet: într-o zi am fost impresionat, 
trecând pe stradă, de o călăreaţă şi mi-am pus întrebarea 
concretă: „Ce s-ar întâmpla atunci?”, adică într-un 
asemenea caz. Era limpede: toţi candidaţii s-ar retrage, toţi 
pretendenţii la mâna ei ar da bir cu fugiţii; vorba aia, bună 
ziua şi adio; şi numai poetul singur ar rămâne devotat, cu 
inima zdrobită în piept. Nikolai Vsevolodovici, chiar şi un 
păduche, chiar şi acela ar putea să se îndrăgostească, căci 
nu-i interzice nici o lege. Şi totuşi persoana respectivă s-a 
simţit jignită şi de scrisoare, şi de versuri. Ba se zice că şi 
dumneavoastră v-aţi supărat, aşa este? E foarte trist, nici 
nu-mi venea să cred. Ce rău puteam pricinui numai cu 
zborul imaginaţiei mele? Şi, afară de asta, jur pe cinstea 
mea că m-a pisat şi Liputin: „Irimite-i-o, trimite-i-o, orice 
om are dreptul la corespondenţă”. Şi atunci i-am trimis-o. 

— Mi se pare că te-ai oferit pretendent la mâna ei? 

— Scornirile duşmanilor mei! Peste tot numai duşmani. 

— Să-ţi aud versurile, îl întrerupse aspru Nikolai 
Vsevolodovici. 


— O aiureală, v-am mai spus doar, o aiureală. 

Dar nu întârzie să-şi umfle pieptul ţanţoş şi întinzând 
mâna începu: 

— Frumoasa-ntre frumoase şi-a rupt un mădular, Şi iat-o 
mai vârtos frumoasă. 

Îndrăgostitul, ce-o-ndrăgea barbar, Şi mai vârtos se- 
ndrăgosti de-a lui crăiasă! 

— Bine, ajunge, dădu din mână Nikolai Vsevolodovici. 

— Visez la Piter, schimbă repede subiectul Lebeadkin, ca şi 
cum n-ar fi fost vorba până atunci despre versuri, visez 
renaşterea... Binefăcătorule! Aş putea să sper că mă veţi 
ajuta cu bani să pot pleca acolo? V-am aşteptat toată 
săptămâna ca pe un soare. 

— Scuză-mă, dar am rămas aproape fără de mijloace, şi 
apoi ce rost ar avea să-ţi dau bani? ... 

Nikolai Vsevolodovici părea brusc supărat. Cu glasul sec şi 
pe scurt, enumeră toate ticăloşiile căpitanului: beţia, 
minciuna, însuşirea şi irosirea banilor destinaţi întreţinerii 
Mariei Timofeevna, scoaterea ei prin înşelăciune din 
mănăstire, scrisorile neobrăzate, cu ameninţarea de a da în 
vileag secretul, calomnierea Dariei Pavlovna etc., etc. 
Căpitanul pufăia, gesticula, încerca să obiecteze, dar 
Nikolai Vsevolodovici de fiecare dată îl oprea cu un gest 
poruncitor. 

— Şi dă-mi voie să-ţi mai spun, zise el în sfârşit, îmi scrii 
mereu despre o „dezonoare familială”. Ce dezonoare poate 
constitui pentru dumneata faptul că sora dumitale este 
căsătorită legal cu Stavroghin? 

— Da, dar această căsătorie este ţinută în taină, Nikolai 
Vsevolodovici, căsătoria este ţinută în taină şi e o taină 
fatală. Primesc de la dumneata bani şi deodată sunt 
întrebat: pentru ce primeşti aceşti bani? Legat prin cuvânt, 
eu nu pot să răspund, în dauna surorii mele, în dauna 
demnităţii mele familiale. 

Căpitanul ridică tonul: îi plăcea să vorbească pe această 
temă pe care punea mare preţ scontându-i efectele. Dar, 


vai, nici nu bănuia, prăpăditul, ce lovitură buimăcitoare 
avea să primească. Calm şi precis, ca şi cum ar fi fost vorba 
despre o dispoziţie obişnuită de ordin casnic, Nikolai 
Vsevolodovici îi comunică: zilele acestea, poate chiar mâine 
sau poimâine, el intenţiona să facă actul său de căsătorie 
cunoscut în mod public, „atât poliţiei, cât şi societăţii”, încât 
va dispărea de la sine problema demnităţii familiei, va lua 
sfârşit totodată şi chestiunea subsidiilor. Căpitanul rămase 
cu ochii holbaţi; părea că nici nu înţelege; fu nevoie să i se 
mai explice. 

— Dar ea este... pe jumătate nebună? ... 

— Voi avea grijă de cele necesare. 

— Dar... ce va spune mama dumneavoastră? 

— Ce-o să vrea. 

— Va trebui totuşi să vă introduceţi soţia în casa 
dumneavoastră? 

— Poate că da. De altfel, nu este deloc treaba dumitale şi 
toate acestea nu te privesc câtuşi de puţin. 

— Cum asta, nu mă privesc, strigă căpitanul, dar cu mine 
cum rămâne? 

— Dumneata, bineînţeles, nu vei avea ce căuta în casa 
mea. 

— Dar nu-i sunt rudă? 

— De asemenea rude lumea se fereşte. Şi atunci ce rost ar 
avea să-ţi mai dau bani, judecă şi dumneata? 

— Nikolai Vsevolodovici, Nikolai Vsevolodovici, aşa ceva 
este imposibil; poate că te mai gândeşti, n-o să vrei doar să- 
ţi faci seama... ce-o să-şi închipuie, ce-o să spună lumea? 

— Puțin îmi pasă de lumea dumitale. M-am căsătorit atunci 
cu sora dumitale, fiindcă aşa mi-a venit după o petrecere cu 
chef mare, pariind pe sticle de vin, iar acum voi face în mod 
public cunoscut acest lucru... de vreme ce mă amuză! 
Spusese toate acestea pe un ton atât de enervat, încât 
Lebeadkin începu să-i dea crezare, îngrozit. 

— Dar eu, eu ce mă fac? ... Principalul în toată treaba asta: 
cu mine ce se întâmplă? Glumiţi poate, Nikolai 


Vsevolodovici? 

— Nu glumesc deloc. 

— Voia dumneavoastră, Nikolai Vsevolodovici, dar eu nu vă 
cred... atunci fac reclamaţie. 

— Eşti teribil de prost, căpitane. 

— Mă rog, să fie şi aşa, dar ce altceva îmi rămâne de 
făcut? se zăpăci total căpitanul. Altădată, pentru slujirea ei 
acolo prin unghere căpătam cel puţin locuinţă, dar acum ce 
mă fac dacă vă deziceţi complet de mine? 

— N-ai spus chiar dumneata adineauri că vrei să pleci la 
Petersburg şi să-ţi schimbi ocupațiile? Apropo, e adevărat 
ce am auzit, că ai de gând să pleci acolo cu o delaţiune, în 
speranţa să capeţi iertarea, denunţându-i pe ceilalţi? 

Căpitanul rămase cu gura căscată şi cu ochii holbaţi, fără a 
răspunde. 

— Ascultă, căpitane, zise foarte serios Stavroghin, 
aplecându-se deasupra mesei. Până atunci el vorbise 
oarecum în doi peri, încât Lebeadkin, din experienţa lui în 
rolul de măscărici, până în ultima clipă nu avea totuşi 
certitudinea dacă stăpânul său se supără cu adevărat sau 
dacă glumeşte, exprimând intenţia absurdă de a-şi anunţa 
căsătoria. Acum însă aerul extrem de grav al lui Nikolai 
Vsevolodovici era atât de convingător, încât căpitanul simţi 
că-l trec fiori reci pe spate. Ascultă, şi să-mi spui drept, 
Lebeadkin: ai făcut vreun denunţ până acum sau încă nu? 
Ai apucat să faci ceva în acest sens? N-ai trimis vreo 
scrisoare din prostie? 

— Nu, n-am apucat nimic şi... nici gând n-am avut, îl privea 
nemişcat căpitanul. 

— Că nici gând n-ai avut e o minciună, tocmai pentru asta 
vrei să pleci la Petersburg. Dar dacă nu l-ai scris, nu cumva 
ai pălăvrăgit în faţa cuiva de pe aici? Spune adevărul, parcă 
am auzit eu ceva. 

— l-am spus lui Liputin, beat fiind. Liputin este un 
trădător. Mi-am deschis în faţa lui inima, şopti bietul 
căpitan. 


— Inima ca inima, dar omul nu trebuie să fie chiar atât de 
prost. Dacă ţi-a trecut prin cap un asemenea gând, trebuia 
să-l păstrezi numai pentru dumneata; astăzi oamenii 
deştepţi ştiu să tacă şi nu pălăvrăgesc. 

— Nikolai Vsevolodovici! începu să tremure căpitanul. 
Dumneavoastră doar n-aţi participat la nimic, în ce vă 
priveşte pe dumneavoastră... 

— N-ai fi cutezat, fireşte, să-ţi denunţi vaca de muls. 

— Nikolai Vsevolodovici, gândiţi-vă, gândiţi-vă! ... Cuprins 
de disperare şi cu lacrimi în ochi, căpitanul se apucă să-şi 
povestească viaţa pe care o dusese în cei patru ani. Era 
povestea stupidă a unui neghiob, care se băgase într-o 
afacere a cărei însemnătate nici măcar n-o înţelesese până- 
n ultima clipă, din cauza beţiei şi a chefurilor. Mărturisi că 
încă la Petersburg se „ataşase mai întâi, pur şi simplu din 
prietenie, ca un student adevărat, deşi nu era student”, şi 
neştiind despre ce este vorba, „cu totul nevinovat”, 
împrăştia tot felul de foi pe scări, lăsa cu zecile în faţa 
uşilor, soneriilor, le vâra în loc de ziare, le aducea la teatru, 
le băga în pălăriile oamenilor, le strecura şi prin buzunare. 
Apoi începuse să capete de la ei şi bani „pentru că ce 
mijloace aveam eu!”. În două gubernii împrăştiase prin 
judeţe „tot felul de păcătoşenii”. O, Nikolai Vsevolodovici, 
exclamă el, cel mai mult mă revoltă faptul că toate acestea 
erau contrare legilor civile şi mai ales celor naţionale! Scria 
în ele la un moment dat că să se pună mâna pe furci şi să nu 
se uite că cine va ieşi dimineaţa sărac poate că seara se va 
întoarce acasă bogat, gândiţi-vă numai! Personal mă 
simţeam cutremurat, dar le împrăştiam. Sau deodată, cinci- 
şase rânduri adresate tam-nisam Rusiei întregi: „Închideţi 
cât mai repede bisericile, distrugeţi-l pe Dumnezeu, rupeţi 
căsătoriile, desfiinţaţi dreptul de moştenire, înarmaţi-vă cu 
cuțite”, şi aşa mai departe, şi dracu' mai ştie ce. Şi uite cu o 
asemenea fiţuică, de cinci rânduri numai, cât pe-aci era s-o 
păţesc, dar ofiţerii regimentului mi-au tras o bătaie 
zdravănă şi, Dumnezeu să-i aibă în pază, mi-au dat drumul. 


Şi anul trecut erau aproape să pună mâna pe mine când i- 
am transmis lui Korovaev nişte bancnote de cincizeci de 
ruble falsificate în Franţa: norocul meu că acest Korovaev, 
fiind beat, s-a înecat chiar atunci în heleşteu şi n-am mai 
fost descoperit. Aici la Virghinski proclamam dreptul femeii 
la dragoste. În iunie, într-un judeţ, la fel, am împrăştiat 
asemenea fiţuici. Aud că ne vor obliga iar... Mă pomenesc 
deodată cu Piotr Stepanovici, care mă anunţă că trebuie să 
mă supun fără crâcnire; de mult mă ameninţă. Cum s-a 
purtat el atunci duminică faţă de mine! Nikolai 
Vsevolodovici, eu sunt un sclav, un vierme, nu un zeu, numai 
prin asta mă deosebesc de poetul Derjavin. Dar cunoaşteţi 
dumneavoastră resursele mele? 

Nikolai Vsevolodovici îl ascultase cu mult interes până la 
sfârşit. 

— Multe lucruri din cele ce mi-ai spus nu le-am ştiut, zise 
el, bineînţeles, se puteau întâmpla atâtea cu un om ca 
dumneata... Ascultă, zise el după un pic de reflecţie, dacă 
vrei, spune acolo cui ştii că Liputin a minţit şi că n-ai vrut 
decât să mă sperii pe mine cu acest denunţ, crezând că şi 
eu sunt compromis şi în felul acesta să storci cât mai mulţi 
bani de la mine. Înţelegi? 

— Nikolai Vsevolodovici, scumpul meu, să fie chiar 
adevărat că mă ameninţă o asemenea primejdie? Aşteptam 
cu nerăbdare prilejul să vă întreb. 

Nikolai Vsevolodovici schiţă un surâs. 

— La Petersburg, bineînţeles, nu te vor lăsa să pleci chiar 
dacă ţi-aş da bani de drum... dar e timpul să mergem la 
Maria Timofeevna. Şi el se ridică de pe scaun. 

— Nikolai Vsevolodovici, dar cum va fi cu Maria 
Timofeevna? 

— Aşa cum am spus. 

— Este totuşi adevărat? 

— "Tot nu-ţi vine să crezi? 

— Nu-mi vine să cred că mă veţi lepăda ca pe o pereche de 
cizme uzate. 


— Mai văd eu, râse Nikolai Vsevolodovici, acum lasă-mă. 

— Doriţi să rămân puţin afară în pridvor... ca nu cumva să 
trag întâmplător cu urechea... odăiţele sunt cam micuţe. 

— Bună idee; rămâi în pridvor. la şi umbrela. 

— Umbrela dumneavoastră... merit eu aşa ceva? exageră 
căpitanul. 

— O umbrelă merită oricine. 

— Pe loc ştiţi să determinaţi minimum-ul drepturilor 
omului... 

Dar toate acestea le bâigui absolut maşinal; era prea 
copleşit de cele aflate şi părea complet derutat. Şi totuşi, 
aproape imediat ce ieşi în cerdac şi desfăcu umbrela, în 
capul lui trăsnit de coţcar îşi făcu loc din nou acelaşi gând 
consolator cum că nu i s-a spus adevărul, că este dus de nas 
şi că, dacă e aşa, el n-are de ce să se teamă, ci, dimpotrivă, 
alţii se tem de el. 

„Dacă ei mint şi umblă cu şiretlicuri, care să fie pricina?” 
îşi frământa el creierul. Anunţarea căsătoriei i se părea o 
absurditate: „E adevărat, de la un asemenea făcător de 
minuni te poţi aştepta la orice; nu trăieşte decât pentru a 
face rău oamenilor. Dar dacă el se teme, după afrontul 
înghiţit duminică, şi se teme cum nu s-a mai temut niciodată 
până acum? lată-l deci fuga-fuguţa să mă asigure că va 
declara singur, de teamă să n-o fac eu. la seama, 
Lebeadkin, să nu dai greş! Şi ce rost are să vii noaptea, pe 
furiş, când vrei chiar a doua zi să anunţi ceva în mod 
public? lar dacă se teme, înseamnă că se teme chiar în 
acest moment, că teama l-a cuprins acum, şi anume în 
aceste câteva zile... la seama, Lebeadkin, fii cu ochii în 
patru! ... Mă sperie cu Piotr Stepanovici. Într-adevăr, e 
îngrozitor! Când mă gândesc la asta, mă trec fiorii! Cine m- 
a pus să trâncănesc cu Liputin! Cine ştie ce pun la cale 
ticăloşii ăştia, niciodată n-am putut să-i înţeleg. Iar se agită 
ca acum cinci ani. Într-adevăr, cui puteam să-i adresez 
denunţul? „Nu cumva i-ai scris cuiva din prostie?” Hm, 
înseamnă că se poate scrie din prostie? Să fie un sfat, o 


sugestie? „Pentru asta pleci la Petersburg.” Escrocul, eu 
numai am visat, iar el mi-a ghicit visul! Parcă m-a îndemnat 
chiar el să plec. Nu pot fi aici decât două chestii, ori una, ori 
alta: ori el însuşi se teme, întrucât şi-a cam făcut de cap, 
ori... nu se teme personal de nimic şi umblă numai să mă 
îndemne ca eu să-i denunţ pe ei toţi! Îngrozitor! Ia seama, 
Lebeadkin, să nu dai greş!”. 

Într-atât era de absorbit de gânduri încât uită să mai tragă 
cu urechea. De altfel, era şi greu să facă acest lucru; uşa cu 
un singur canat era groasă şi înăuntru se vorbea încet de 
tot; nu ajungeau la el decât sunete vagi. Căpitanul scuipă 
de necaz şi se întoarse în pridvor, fluierând îngândurat. 

III. 

Odăiţa Mariei Timofeevna era de două ori mai mare decât 
aceea pe care o ocupa căpitanul şi mobilată cu lucruri 
rudimentare asemănătoare; însă masa din faţa canapelei 
era acoperită cu o faţă de masă elegantă, în mijlocul căreia 
ardea o lampă cu petrol; podeaua era acoperită cu un covor 
minunat; patul fusese despărţit de restul încăperii cu o 
draperie lungă, verde, iar lângă masă se afla şi un fotoliu 
mare, comod, pe care însă Maria Timofeevna nu se aşeza 
niciodată. Într-un colţ, ca şi în fosta-i locuinţă, atârna o 
icoană cu candela aprinsă; pe masă se găseau rânduite 
toate lucruşoarele necesare ei: un joc de cărţi, oglinjoara, o 
cărticică de cântece, ba şi un cozonăcel, şi de asemenea 
două cărţulii cu poze colorate. Una - extrase din peripeţiile 
unui călător foarte popular, adaptate pentru adolescenţi; 
cealaltă - o culegere de povestiri moralizatoare, în bună 
parte din viaţa cavalerilor, bune ca daruri de pomul de 
Crăciun sau pentru pensioanele de fete. Mai era pe masă şi 
un album cu tot felul de fotografii. Maria Timofeevna îşi 
aşteptase desigur musafirul, după cum îl informase 
căpitanul; în momentul când Nikolai Vsevolodovici intră în 
camera ei, ea dormea sprijinită cu spatele de speteaza 
canapelei şi cu capul lăsat pe o pernă brodată. Musafirul 


închise încet uşa după el şi, fără a se urni din loc, contemplă 
femeia adormită. 

Căpitanul exagerase spunând că se gătise astăzi în mod 
special. Era îmbrăcată în aceeaşi rochie de culoare închisă, 
ca şi în duminica aceea la Varvara Petrovna. La fel îşi 
pieptănase şi părul, strângându-l într-un coc mititel la 
ceafă; tot aşa avea dezgolit şi gâtul ei lung şi slab. Şalul 
dăruit de Varvara Petrovna fusese împăturit cu grijă şi pus 
la un capăt al canapelei. Cu aceeaşi lipsă de pricepere se şi 
sulemenise. Nikolai Vsevolodovici rămase aşa nemişcat doar 
un minut, deoarece ea se trezi deodată, simțind parcă 
privirea lui îndreptată asupra ei, deschise ochii şi-şi redresă 
corpul pe canapea. Dar şi cu musafirul se-ntâmplase ceva 
ciudat probabil, deoarece continua să rămână lângă uşă 
tăcut şi nemişcat, scrutându-i chipul cu o privire fixă şi 
pătrunzătoare. Poate că privirea aceasta era prea dură, 
poate că exprima dezgust sau o plăcere sadică la vederea 
spaimei pe care i-o provocase - dacă totul nu era cumva o 
nălucire pe care ea o avusese în vis; fapt este însă că, după 
o aşteptare de un minut aproape, pe faţa bietei fete se ivi o 
expresie de groază cumplită; chipul i se schimonosi şi ea 
ridică mâinile, agitându-le într-un gest de apărare; brusc, 
izbucni în plâns, exact ca un copil speriat; încă o clipă şi ar 
fi ţipat. Dar musafirul îşi reveni; dintr-odată chipul lui îşi 
schimbă expresia şi cu zâmbetul cel mai binevoitor şi 
mângâios el se apropie de masă. 

— lartă-mă, Maria Timofeevna, te-am trezit din somn 
intrând fără veste, zise el întinzându-i mâna. 

Glasul lui când rosti aceste cuvinte duioase îşi produse 
efectul; expresia de groază dispăru de pe chipul ei, deşi 
continua să-l privească cu oarecare teamă, silindu-se parcă 
să înţeleagă ceva. Îi întinse sfios mâna. În sfârşit, zâmbetul 
îi coloră buzele. 

— Bună ziua, prinţe, şopti ea privindu-l într-un fel cam 
ciudat de insistent. 


— Ai avut probabil un vis urât? continuă el, zâmbindu-i tot 
mai amabil şi mai cald. 
— Dar dumneata de unde ştii că am visat despre aceasta? 


Şi deodată se cutremură iar şi se trase înapoi, ridicându-şi 
mâinile în faţă, cu acelaşi gest parcă de apărare, gata să 
izbucnească din nou în plâns. 

— Linişteşte-te, de ce ţi-e frică, nu m-ai recunoscut? o 
îndemnă Nikolai Vsevolodovici. 

Dar de data aceasta cu greu reuşi s-o liniştească; ea se 
uita la el în tăcere, cu aceeaşi privire nedumerită şi chinuită 
de un gând apăsător care întârzia în capul ei sărman, 
străduindu-se vizibil să înţeleagă ceva nedesluşit. Ba îşi 
pleca privirea, ba îl învăluia într-o căutătură rapidă şi 
iscoditoare. În sfârşit, departe de a se fi liniştit cât de cât, 
păru mai degrabă că izbuteşte să ia o hotărâre. 

— Şezi, te rog, lângă mine, ca să te pot vedea mai de 
aproape, zise ea destul de ferm, stăpânită evident de un 
gând nou. Acum să n-ai nici o grijă, n-am să te mai privesc, 
ci am să mă uit în jos. Să nu te mai uiţi nici dumneata la 
mine până când nu te voi ruga. Dar ia loc, adăugă ea 
aproape cu nerăbdare. 

Se vedea că senzaţia cea nouă punea tot mai mult 
stăpânire pe ea. Nikolai Vsevolodovici se aşeză aşteptând; 
interveni o tăcere destul de lungă. 

— Hm! mi se pare ciudat, murmură ea aproape cu 
dezgust. Am avut nişte vise urâte, desigur; dar de cea 
trebuit să te visez pe dumneata în felul acesta? 

— Să lăsăm visele deoparte, spuse el nerăbdător, 
întorcându-se spre ea contrar interdicţiei, şi se părea că 
expresia de adineauri licări iar în ochii lui. Observase de 
câteva ori că ea ar fi vrut să-l privească, dar rezista că tărie 
uitându-se în jos. 

— Ascultă, prinţe, ridică ea brusc glasul, ascultă, prinţe... 

— De ce-ţi întorci privirea, de ce nu te uiţi la mine şi ce 
rost are această comedie? strigă el neputându-se stăpâni. 


Maria Timofeevna păru că nici nu aude întrebarea. 

— Ascultă, prinţe, repetă ea pentru a treia oară cu glas 
ferm, cu o expresie de îngrijorare neplăcută pe faţă. În clipa 
în care mi-ai spus atunci în trăsură că vei anunţa căsătoria 
noastră, m-am speriat groaznic că taina se va sfârşi. Acum 
însă nici eu nu mai ştiu: m-am tot gândit şi văd limpede că 
nu sunt potrivită deloc pentru aşa ceva. Voi şti să mă 
îmbrac, şi să primesc lume, poate; ce mare lucru să inviţi la 
o ceaşcă de ceai, mai ales când ai şi servitori? Şi totuşi, cum 
li se va părea străinilor? În dimineaţa aceea de duminică am 
reuşit să văd multe în casa voastră. Domnişoara aceea 
drăguță se uita mereu la mine, mai ales când ai intrat 
dumneata. Dumneata ai intrat atunci, nu-i aşa? Mama eie 
pur şi simplu o bătrânică de societate foarte caraghioasă. 
Lebeadkin al meu s-a distins şi el; ca să nu mai râd mereu, 
mă uitam în tavan, e foarte frumos pictat plafonul. Mamei 
lui i-ar şedea mai bine să fie stareță de mănăstire; mi-e frică 
de ea, cu toate că mi-a dăruit un şal negru. Îmi închipui că 
toţi m-au văzut şi m-au judecat atunci printr-o latură cu 
totul surprinzătoare; nu mă supăr, dar şedeam atunci şi mă 
gândeam: ce fel de rudă le-aş fi eu? Bineînţeles, de la o 
contesă nu se cer decât calităţi sufleteşti, pentru că în ce 
priveşte treburile gospodăreşti are destui lachei, şi 
oarecare cochetărie modernă, ca să ştie să primească 
vizitatori şi călători străini. Şi cu toate astea, atunci, 
duminică, se uitau la mine exasperaţi. Numai Daşa este un 
înger. Mi-e teamă ca nu cumva ei să-l amărască cu cine ştie 
ce remarcă imprudentă despre mine. 

— Să nu-ţi fie frică şi să n-ai nici o grijă, îşi schimonosi 
gura Nikolai Vsevolodovici. 

— De altfel, nu mă deranjează cu nimic toate astea, chiar 
dacă îi va fi puţin ruşine cu mine, deoarece întotdeauna aici 
va exista mai multă milă decât ruşine, judecând după om, 
bineînţeles. El doar ştie că mai curând ar trebui mie să-mi 
fie milă de ei, decât lor de mine. 

— Mi se pare că te-au rănit adânc, Maria Timofeevna? 


— Pe mine? Deloc, surâse cu candoare. Chiar deloc, deloc. 
M-am uitat eu la toţi, atunci: cu toţii erau supăraţi şi v-aţi 
certat între voi; ca să vezi, se adună laolaltă, dar nu ştiu nici 
măcar să petreacă din tot sufletul. Atâta bogăţie şi ce puţină 
veselie - mi-e scârbă. De altfel, nu-mi pare rău acum de 
nimeni, afară de mine însămi. 

— Am auzit că ai dus-o foarte rău cu fratele tău în lipsa 
mea? 

— Cine ţi-a spus? Prostii; acum e mult mai rău; acum am 
vise urâte, iar visele au devenit urâte pentru că ai sosit 
dumneata. Şi de ce ai apărut, mă rog, de ce? 

— Nu vrei să te întorci la mănăstire? 

— Poftim! Presimţeam eu că mi se va propune iar să intru 
la mănăstire! Ce mare minune e şi mănăstirea voastră! Şi 
pentru ce să mă duc acolo, cu ce voi intra acum acolo? 
Acum sunt doar singură de tot! E prea târziu să încep oa 
treia viaţă. 

— Văd că eşti tare supărată; nu cumva ţi-e teamă că nu te 
mai iubesc? 

— În privinţa dumitale nu-mi fac nici o grijă. Mi-e teamă de 
mine, să nu încetez de tot a iubi pe cineva. 

Şi surâse dispreţuitor. 

— Probabil că sunt vinovată faţă de el în ceva foarte 
important, adăugă ea ca pentru sine, numai că nu ştiu care 
anume este vina mea şi aici e toată nenorocirea mea în veci. 
Mereu, mereu, în toţi aceşti cinci ani mă apasă gândul, zi şi 
noapte, că am o vină faţă de el. Mă rog, mă închin şi mă 
gândesc mereu la această vină mare pe care o am faţă de 
el. Şi uite că totul s-a adeverit. 

— Ce s-a adeverit? 

— Mi-e teamă numai dacă nu-mi poartă şi el vreun gând, 
continuă ea fără să-i răspundă la întrebare, poate şi fără să- 
l fi auzit. Şi totuşi nu cred ca el să se fi împrietenit cu 
oamenii aceştia de nimic. Contesa ar fi bucuroasă să mă 
sfâşie, deşi m-a luat în cupeul ei. Toţi complotează - şi el 
oare? Să mă fi trădat şi el? (Bărbia şi buzele ei începură să 


tremure.) Ascultă: ai citit despre Grişka Otrepiev, cel care a 
fost afurisit de şapte soboare? 

Nikolai Vsevolodovici rămase mut. 

— Ei bine, acum îmi întorc faţa spre dumneata ca să te 
privesc, se hotări ea deodată, întoarce-te şi dumneata spre 
mine şi priveşte-mă drept în ochi. Vreau să mă conving 
pentru ultima dată. 

— Te privesc de mult. 

— Hm, făcu Maria Timofeevna privindu-l cu multă atenţie. 
Te-ai cam îngrăşat... 

Ar fi vrut să mai spună ceva, însă brusc, pentru a treia 
oară, spaima de adineauri îi schimonosi faţa şi ea se trase 
înapoi iarăşi, ridicându-şi mâinile înaintea ochilor. 

— Dar ce e cu dumneata? strigă Nikolai Vsevolodovici 
aproape furios. 


Însă spaima nu dură decât o singură clipă; chipul ei se 
crispă într-un zâmbet ciudat, bănuitor, neplăcut. 

— Te rog, prinţe, ridică-te şi intră, zise ea deodată cu glas 
ferm şi stăruitor. 

— Cum adică intră? Unde să intru? 

— De cinci ani nu-mi închipui decât cum va intra el. 
Scoală-te, treci dincolo de uşă, în cealaltă cameră. Eu voi 
rămâne aşa, ca şi cum n-aş aştepta nimic, voi lua în mână 
cartea şi deodată dumneata vei intra după cinci ani de 
călătorie. Vreau să văd cum va i. 

Nikolai Vsevolodovici scrâşni reţinut din dinţi şi murmură 
ceva nedesluşit. 

— Ajunge, zise el, izbind cu palma în masă, te rog, Maria 
Timofeevna, să mă asculţi. Fă bine şi concentrează-ţi pe cât 
poţi toată atenţia. Că doar nu eşti nebună de tot! lăsă el să-i 
scape de nerăbdare. Mâine anunţ în public căsătoria 
noastră. Nu vei locui niciodată într-un palat, renunţă la 
acest gând. Dacă vrei, vei sta cu mine toată viaţa, dar numai 
foarte departe de aici. În munţii din Elveţia, există acolo un 
loc... Nu te nelinişti, nu te voi părăsi niciodată şi nici într-o 
casă de nebuni nu te voi interna. Voi avea bani destui ca să 
nu trebuiască să cerşesc. Vei avea o slujnică; n-o să fii 
nevoită să lucrezi nimic. Tot ce-o să doreşti, din cele 
posibile, vei avea. O să te închini şi o să te rogi, o să te duci 
unde o să vrei şi o să faci ce vrei. Nu mă voi atinge de 
dumneata. Nici eu nu voi pleca nicăieri de acolo toată viaţa; 
dacă vei fi dispusă, îmi vei povesti în fiecare seară, ca atunci 
la Petersburg prin ungherele acelea, poveştile dumitale. Îţi 
voi citi cărţi, dacă vei dori. Dar vom sta o viaţă întreagă în 
acelaşi loc, iar locul e cam posomorât. Vrei? Decide-te! Nu 
vei regreta? Nu mă vei chinui cu lacrimile, cu blestemele 
dumitale? 

Ea ascultă cu mult interes şi rămase apoi într-o lungă 
tăcere, reflectând. 

— Ce-mi spui dumneata mi se pare cu totul nefiresc, rosti 
ea în sfârşit cu ironie şi dezgust. Te pomeneşti că va trebui 


să trăiesc astfel patruzeci de ani în munţii aceia. 

Şi izbucni în râs. 

— E posibil să trăim şi patruzeci de ani, se încruntă Nikolai 
Vsevolodovici. 

— Hm. Nu plec în ruptul capului. 

— Nici cu mine? 

— Dar cine eşti, mă rog, ca să plec cu dumneata? 
Patruzeci de ani necontenit să stau cu el pe un vârf de 
munte - ţi-ai găsit. Mă şi mir ce oameni răbdători au apărut 
astăzi! Nu, nu-mi pot închipui ca şoimul să se facă bufniţă. 
Nu seamănă deloc cu prinţul meu! îşi săltă ea capul mândru 
şi solemn. 

Un gând neaşteptat îl lumină pe Stavroghin. 

— De ce mă numeşti prinţ şi... cine crezi că sunt eu? 
întrebă el brusc. 

— Cum? Nu eşti prinţ? 

— N-am fost niciodată. 

— Şi mi-o spui chiar aşa, drept în faţă, mărturisind că nu 
eşti prinţ? 

— Îţi spun că n-am fost niciodată. 

— Doamne! plesni ea din palme. La orice m-aş fi aşteptat 
din partea vrăjmaşilor lui, dar la o asemenea obrăznicie, 
niciodată! Trăieşte? strigă ea aproape turbată, înaintând 
spre Nikolai Vsevolodovici. Mărturiseşte, l-ai ucis sau ce-ai 
făcut? 

— Drept cine mă iei? sări el din loc cu faţă descompusă. 

Dar ea nu putea fi speriată, triumfa: 

— Cine poate să te ştie cine eşti şi de unde ai apărut?! O, 
inima mea, inima mea a presimţit în toţi anii aceştia 
uneltirea! Iar eu stau şi mă mir; ce bufniţă oarbă îmi dă 
târcoale? Ei bine, puişorule, să ştii că eşti un actor prost, 
mai prost chiar decât Lebeadkin. Transmite-i contesei 
salutul meu preaplecat şi spune-i să trimită unul mai 
priceput. Te-a tocmit dumneaei, răspunde? Eşti în serviciul 
ei la bucătărie? Văd toată înşelăciunea voastră ca într-o 
oglindă; v-am ghicit eu pe voi toţi, toţi, până la unul! 


El o prinse cu putere de mână, mai sus de cot; ea îi râdea 
drept în faţă cu hohote: 

— Semeni tu, semeni foarte mult, poate că îi eşti şi rudă, 
ce oameni vicleni! Numai că al meu e un şoim şi e prinţ, iar 
tu eşti o bufniţă şi un negustoraş! Al meu, de vrea, i se 
închină lui Dumnezeu, de nu vrea, nu i se închină, iar pe 
tine Şatuşka (dragul de el, scump şi bun!) te-a pălmuit, mi-a 
povestit Lebeadkin al meu. Şi de ce te-ai speriat atunci, 
când ai intrat? Cine te-a speriat aşa? Când ţi-am văzut faţa 
ticăloasă, când am căzut şi tu m-ai ridicat, parcă un vierme 
mi s-a strecurat în inimă: nu este el, mi-am zis, nu este el! 
Nu s-ar fi ruşinat şoimul meu niciodată de mine în faţa unei 
domnişoare din lumea mare! O, Doamne! Dar eu eram 
fericită în toţi aceşti cinci ani chiar şi cu gândul numai că 
şoimul meu trăieşte, undeva dincolo de munţi, şi zboară şi 
se bucură de soare... Spune, impostorule, mulţi bani ai 
plătit? Cu cât te-ai învoit? Eu nu ţi-aş fi dat nici o para 
chioară. Ha, ha, ha! Ha, ha, ha!... 

— Ce idioată! scrâşni din dinţi Nikolai Vsevolodovici, 
continuând s-o ţină de braţ. 

— Afară, impostorule! ... strigă ea poruncitor. Eu sunt soţia 
prinţului meu, nu mi-e teamă de cuțitul tău! 

— Cuţitul! 

— Da, cuțitul! 'Ţii ascuns în buzunar un cuţit. Ai crezut că 
dorm, dar eu am văzut; când ai intrat adineauri, ai scos 
cuțitul! 

— Ce spui, nenorocito, ce visuri ţi se năzar! zbieră el 
respingând-o cu toată puterea, încât se izbi dureros cu 
umerii şi cu capul de canapea. Elo luă la fugă; dar ea sări 
imediat pe urmele lui şchiopătând şi pripindu-se în mers 
săltat să-l ajungă şi chiar de-acum în pridvor, ţinută din 
răsputeri de Lebeadkin, speriat la culme, reuşi să-i mai 
strige, cu ţipete şi hohote, în întunericul nopţii: 

— Grişka Ot-rep-iev a-na-te-mă! 

IV 


„Cuţit, cuţit!”, repeta el furios la culme, mergând cu paşi 
mari prin noroi şi băltoace, fără a mai alege drumul. E 
drept că uneori se simţea în stare să izbucnească în hohote 
tari, turbate; dar nu se ştie de ce se stăpânea, reţinându-şi 
râsul. Îşi veni în fire abia pe pod, exact în locul unde se 
întâlnise la ducere pe Fedka; acelaşi Fedka îl aştepta acolo 
şi, cum îl văzu, îşi scoase şapca rânjind vesel şi începu să-i 
povestească ceva, cu multă vioiciune. Nikolai Vsevolodovici, 
de data aceasta, îşi continuă drumul fără să se mai 
oprească, ba un timp chiar şi fără să-l mai asculte pe 
vagabond, care i se alăturase. Deodată îl uimi gândul că 
uitase complet de prezenţa acestuia şi uitase tocmai în 
momentul când îşi repeta în gând neîncetat, în fiecare 
minut, cuvântul „cuţit, cuţit”. Îl prinse pe vagabond de 
guler şi, cu toată furia acumulată în el, îl izbi cu putere de 
pod. O clipă acesta se gândi să-l înfrunte, dar dându-şi 
seama imediat că în faţa acestui adversar, care îl şi atacase 
atât de neaşteptat, nu însemna decât un fir de pai, se potoli 
fără să mai opună vreo rezistenţă. Stând în genunchi, 
apăsat spre pământ, cu coatele întoarse la spate, vicleanul 
vagabond aştepta calm sfârşitul, fără să se gândească, se 
pare, la vreo adevărată primejdie. 

Nu greşise; Nikolai Vsevolodovici, care îşi scosese între 
timp cu mâna stângă fularul călduros ca să-i lege mâinile, 
dintr-odată, nu se ştie de ce, renunţă şi-l respinse. Acesta 
sări într-o clipă în picioare, se întoarse şi un cuţit lat de 
cizmărie, scos fulgerător, numai el ştia de unde, sclipi în 
mâna lui. 

— Leapădă cuțitul, ascunde-l, ascunde-l imediat! porunci 
cu un gest nerăbdător Nikolai Vsevolodovici şi în aceeaşi 
clipă cuțitul dispăru tot atât de fulgerător cum apăruse. 

Nikolai Vsevolodovici, la fel de tăcut şi fără a mai privi 
înapoi, îşi continuă drumul; dar încăpăţânatul vagabond nu 
se lăsă şi-l urmă cu îndărătnicie, e adevărat, fără 
pălăvrăgeală acum şi chiar având grijă să menţină 
respectuos distanţa de un pas în spatele lui. Străbătură în 


felul acesta podul şi păşiră pe mal, de data aceasta luând-o 
la stânga într-o altă străduţă lungă şi pustie pe care se 
putea ajunge mai repede în centrul oraşului decât pe strada 
Bogoiavlenskaia. 

— Este adevărat ce se spune, că ai jefuit zilele trecute 
undeva prin judeţ o biserică? întrebă deodată Nikolai 
Vsevolodovici. 

— De fapt intrasem să mă închin, răspunse vagabondul 
grav şi prevenitor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; ba 
se putea spune că nu numai cu aer grav, ci cu oarecare 
demnitate. Aerul de familiaritate „amicală” de adineauri 
dispăruse complet. Acum vorbea un om serios şi priceput în 
treburi, care e cu adevărat jignit pe nedrept, dar care ştie 
să şi uite jignirile. 

— Şi dacă am văzut încotro m-au purtat paşii pe căile 
Domnului, continuă el, har cerurilor, mi-am zis în gând! 
Pentru sărăcia mea se-ntâmplă toate, ştiut fiind că prin 
soarta şi după şartul nostru nu e chip de trăit fără ajutoare. 
Ei bine, vă rog să mă credeţi, domnule, martor mi-e 
Dumnezeu, toate mi-au mers în pagubă, m-a pedepsit se 
vede Cel-de-Sus pentru păcatele mele: pentru cădelniţa şi 
pentru patrafirul diaconului n-am căpătat decât 
douăsprezece ruble. Podoaba de argint de la icoana 
Sfântului Nicolae s-a dus pe degeaba, cică era dintr-un 
amestec de aramă şi zinc, nici pomeneală de aur. 

— L-ai înjunghiat pe paznic? 

— De fapt, împreună cu el am adunat lucrurile, împreună 
cu paznicul; după aceea însă spre ziuă, pe malul râului, s-a 
iscat între noi o ciorovăială, cine să ducă sacul. M-a împins 
păcatul şi l-am uşurat de povară. 

— Jefuieşte mai departe, înjunghie. 

— "Tot aşa mi-a spus şi Piotr Stepanovici, dar exact aşa, 
cuvânt cu cuvânt, ca şi dumneata mă sfătuieşte, pentru că e 
tare zgârcit şi fără înţelegere când e vorba să dea un ajutor 
omului. Afară de faptul că nu crede nici cât negru sub 
unghie în Creatorul din cer, care ne-a făcut oameni din 


ţărână, şi spune că totul a fost făcut numai de natură, până 
la ultima lighioană, dumnealui nu înţelege nici atât că, după 
cum ne-a fost hărăzit nouă, n-am putea vieţui nicicum fără 
un ajutor mărinimos, dar cu nici un chip n-am putea. Cum 
începi să-i spui însă toate astea, se uită ca berbecul în apă, 
de rămâi cu gura căscată. Uite, mă credeţi sau nu, dar se 
întâmpla ca la căpitanul Lebeadkin, la care aţi fost acuma, 
pe când locuia încă înainte de venirea dumneavoastră în 
casa lui Filippov, uşa să rămână uneori deschisă toată 
noaptea; el zăcea beat mort, iar din buzunare îi curgeau 
banii pe jos. Cu ochii mei am avut prilejul să văd acest 
lucru, pentru că după datul nostru nu se poate să trăim fără 
niscai ajutor... 

— Cum adică, cu ochii tăi? Ai intrat la el noaptea? 

— Poate că am şi intrat, dar lucrul acesta nu-l ştie nimeni. 

— Şi de ce nu l-ai înjunghiat? 

— Socotindu-mă bine, am zis să mă stăpânesc. Pentru că, 
de vreme ce mi-a fost dat să aflu o dată cu toată siguranţa 
cum că cel puţin vreo sută cincizeci de rublişoare aş putea 
oricând să-i scot din buzunar, ce rost avea să fac aşa ceva, 
când mai aşteptând puţin putea să-mi cadă şi o mie cinci 
sute? Pentru că Lebeadkin (cu urechile mele am auzit) 
totdeauna punea mare nădejde pe dumneavoastră când era 
beat şi nu exista tractir sau cârciumioară cât de prăpădită 
unde să nu fi vorbit despre asta la beţie, întocmai aşa, 
precum v-am spus. Încât auzind despre acest lucru din mai 
multe grupuri, mi-am pus şi eu toată nădejdea în Excelenţa 
voastră. Vă spun, domnule, ca unuitată sau unui frate, 
întrucât Piotr Stepanovici nu va afla asta de la mine 
niciodată, şi nimeni altul. Ce ziceţi, Excelenţa voastră, vă 
înduraţi sau nu faţă de mine cu vreo trei rublişoare? 
Lămuriţi-mă o dată pentru totdeauna, Excelenţă, ca să 
cunosc adică adevărul-adevărat, pentru că alde noi fără 
asemenea ajutoare nu putem trăi. 

Nikolai Vsevolodovici izbucni în hohote de râs şi, scoțând 
din buzunar portofelul în care avea vreo cincizeci de 


bancnote mărunte, îi aruncă din pacheţel o bancnotă, apoi 
alta, apoi a treia şi a patra. Fedka le prindea din zbor, se 
avânta după ele, unele din ele cădeau în noroi. Prinzându- 
le, Fedka striga scurt: „Aşa, aşa!”. În cele din urmă, Nikolai 
Vsevolodovici trânti în el tot pachetul şi, continuând să râdă 
în hohote, porni repede înainte, de data asta singur. 
Vagabondul rămase în genunchi, târându-se prin noroi în 
căutarea bancnotelor împrăştiate de vânt şi rătăcite prin 
băltoace; timp de o oră se mai putea auzi după aceea prin 
întunericul nopţii şi exclamaţia lui grohăită: „Aşa, aşa!”. 

Capitolul al treilea. 

Duelul. 

I 

A doua zi, pe la orele două după-amiază, avu loc duelul. 
Neastâmpărata pornire a lui Artemi Pavlovici Gaganov, care 
ţinea cu orice preţ să se bată, precipită deznodământul 
acestei afaceri de onoare. Nu înţelegea deloc comportarea 
adversarului său şi era înfuriat la culme. O lună întreagă îl 
ţinuse nepedepsit sub focul unor jigniri insuportabile şi 
totuşi nu izbutise să-l scoată din sărite. Îi era necesar ca 
faptul decisiv să vină din partea lui Nikolai Vsevolodovici, 
deoarece el personal n-avea nici un pretext plauzibil pentru 
a formula o provocare la duel. Se jena să-şi mărturisească 
motivul ascuns al urii sale bolnăvicioase faţă de Stavroghin 
pentru jignirea pe care acesta o adusese cu patru ani în 
urmă familiei sale. Invocarea unui asemenea pretext, mai 
ales în urma scuzelor prea umile prezentate în două 
rânduri de Nikolai Vsevolodovici, i se părea nejustificată. Îşi 
vârâse în cap că acesta este de fapt un laş de cea mai joasă 
speţă; nu putea pricepe cum un om de condiţia lui a fost în 
stare să rabde palma primită de la Şatov. Astfel se hotări, în 
sfârşit, să trimită acea scrisoare nemaipomenit de 
grosolană, care îl determină în cele din urmă pe Nikolai 
Vsevolodovici să propună o întâlnire la bariera de onoare pe 
teren. Expediind în ajun această scrisoare şi aşteptând cu 
nerăbdare febrilă provocarea, Gaganov îşi cumpănea 


chinuit sorții de izbândă, într-o frământare continuă între 
speranţă şi disperare; pentru orice eventualitate avusese 
grijă totuşi, de cu seară încă, să se asigure cu un martor, 
rugându-l în acest scop pe Mavriki Nikolaevici Drozdov, 
care-i era prieten, fost coleg de şcoală şi omul pe care îl 
respecta cel mai mult. În felul acesta, Kirillov, care se 
prezentă a doua zi la ora nouă dimineaţa să-şi 
îndeplinească misiunea, găsi terenul complet pregătit. 
Toate scuzele şi concesiile de necrezut ale lui Nikolai 
Vsevolodovici fură respinse dintru început cu vehemenţă. 
Mavriki Nikolaevici, care de-abia în ajun fusese informat 
asupra desfăşurării conflictului, la auzul acestor propuneri 
nemaipomenite, căscă gura de uimire şi fu gata să intervină 
pentru o împăcare, dar observând că Artemi Pavlovici, care- 
i ghicise intenţia, începu să tremure de furie pe scaunul 
său, tăcu şi nu mai stărui. Dacă n-ar fi apucat prietenul său 
să-şi dea cuvântul, ar fi plecat imediat; rămase numai 
pentru că mai nutrea speranţa să mai poată fi de folos cu 
ceva chiar în cursul duelului. Kirillov transmise provocarea; 
toate condiţiile întâlnirii formulate de Stavroghin fură 
acceptate pe loc integral, fără nici o obiecţie. O singură 
modificare se făcu, de altfel foarte dură, şi anume: dacă în 
urma primului schimb de focuri la barieră nu va rezulta 
nimic decisiv, să aibă loc un al doilea schimb de focuri; dacă 
nici a doua oară nu va rezulta nimic, să urmeze un al 
treilea. Kirillov se încruntă, stărui să se renunţe la cel de-al 
treilea, dar, nereuşindu-i încercarea, consimţi, însă cu 
precizarea că „de trei ori se mai poate, dar nici într-un caz 
şi a patra oară”. Mai concesivă de data aceasta, partea 
adversă se declară de acord în privinţa ultimei precizări. 
Astfel, la ora două după-amiază, întâlnirea avu loc la 
Brâkovo, adică într-o pădure situată între Skvoreşniki şi 
fabrica Şpigulin. Ploaia din ajun încetase, dar aerul era 
umed, pământul jilav, sufla vântul. Nori grei, tulburi şi 
zdrenţuiţi goneau pe cerul rece; copacii şuierau des şi 


prelung din vârfurile lor agitate, scrâşnind amar pe la 
încheieturi. Era o dimineaţă grozav de mohorâtă. 

Gaganov şi Mavriki Nikolaevici sosiră la locul fixat într-un 
docar elegant tras de o pereche de cai voinici pe care îi 
mâna Artemi Pavlovici; în spatele docarului aveau un valet. 
Aproape în acelaşi minut apărură Nikolai Vsevolodovici şi 
Kirillov, dar nu în trăsură, ci călare, urmaţi de asemenea de 
un valet tot pe cal. Kirillov, deşi nu călărise niciodată, se 
ţinea în şa drept şi curajos, purtând în mâna dreaptă o cutie 
grea cu pistoale, pe care nu voise s-o încredinţeze valetului, 
iar cu mâna stângă, din nepricepere, trăgea şi încorda 
neîndemânatic dârlogii, din care cauză calul smucea mereu 
din cap, manifestând dorinţa de a se cabra, ceea ce totuşi 
nu-l speria deloc pe călăreț. Bănuitor şi extrem de 
susceptibil cum era din fire, Gaganov socoti prezentarea 
aceasta călare a adversarului său drept o nouă jignire, în 
sensul că duşmanii săi prea erau siguri de succes, de vreme 
ce nici nu se gândiseră la posibilitatea că vor avea nevoie de 
trăsură în cazul când Stavroghin ar fi rănit. Cobori din 
docarul său, galben de furie, şi simţi cum îi tremură mâinile, 
fapt pe care i-l comunică îndată lui Mavriki Nikolaevici. La 
salutul lui Nikolai Vsevolodovici nu binevoi să răspundă, 
întorcându-şi capul. Martorii procedară la alegerea 
armelor: sorții indicară pistoalele lui Kirillov; măsurară şi 
marcară distanţa dintre bariere, postară adversarii pe 
locurile lor, expediară trăsura şi caii cu servitorii la o 
depărtare de vreo trei sute de paşi, încărcară pistoalele şi 
le înmânară adversarilor. 

E regretabil că nevoia de a grăbi istorisirea nu ne îngăduie 
o descriere mai amănunţită; se cer totuşi menţionate câteva 
observaţii. Mavriki Nikolaevici părea trist şi îngrijorat. În 
schimb Kirillov era absolut calm şi imperturbabil; îşi 
îndeplinea conştiincios, până la cele mai mici detalii, funcţia 
asumată, fără a se agita şi fără a vădi vreun interes sau pic 
de curiozitate pentru sfârşitul fatal iminent al acestei 
afaceri. Nikolai Vsevolodovici arăta mai palid ca de obicei; 


era îmbrăcat destul de uşor, în pardesiu şi cu pălărie albă 
de fetru. Părea foarte obosit, din când în când îşi încrunta 
sprâncenele şi evident nu găsea necesar câtuşi de puţin să- 
şi ascundă proasta dispoziţie. Figura cea mai de remarcat 
însă în acel moment era Artemi Pavlovici, şi de aceea se 
cuvine neapărat să-i acord câteva cuvinte aparte. 

II. 

N-am avut prilejul până acum să-i descriu înfăţişarea. Un 
om voinic, blond, bine hrănit, cum se spune în popor, 
aproape gras, cu părul rar de culoarea spicului, în vârstă 
cam de treizeci şi trei de ani şi cu trăsăturile feţei aproape 
frumoase. Chipeş colonel, îşi dăduse pe neaşteptate demisia 
din armată, deşi, dacă ar fi rămas în activitate şi ar fi 
parvenit să ajungă la gradul de general, ar fi făcut o figură 
şi mai impozantă şi ar fi devenit probabil un brav general 
combatant. Nu este lipsită de interes pentru caracterizarea 
personajului nici împrejurarea că ceea ce îl determinase de 
fapt să demisioneze era tocmai gândul chinuitor şi obsedant 
la dezonoarea ce apăsa asupra familiei sale în urma ofensei 
aduse de Nikolai Vsevolodovici tatălui său la club, cu patru 
ani în urmă. Considera lipsită de onestitate rămânerea lui 
mai departe în cadrele active ale armatei şi era convins, în 
forul său intim, că prin aceasta îşi compromitea regimentul 
şi camarazii, deşi nimeni dintre ei nu ştia nimic despre 
incident. E adevărat că mai manifestase o dată intenţia de a 
demisiona, cu mult mai înainte de această ofensă şi pentru 
un motiv cu totul diferit, dar tot ezitase s-o facă. Oricât de 
ciudat s-ar părea, acest motiv iniţial sau mai bine zis acest 
îndemn lăuntric de a demisiona avea drept cauză 
manifestul din 19 februarie pentru abolirea iobăgiei. 
Latifundiar de frunte printre moşierii cei mai bogaţi din 
gubernia noastră, Gaganov, care nici nu suferise cine ştie ce 
pierdere mare de pe urma acestei reforme, ba era el însuşi 
capabil să-şi dea seama de caracterul umanitar al 
manifestului şi chiar să înţeleagă într-o anumită măsură 
avantajele economice ale acestei reforme, se simţise totuşi 


jignit personal. Era ceva cu totul inconştient, asemănător 
unui sentiment tulbure, dar cu atât mai puternic cu cât 
scăpa oricărei perceperi raţionale. De altfel, până la 
moartea tatălui său nu putuse întreprinde nici un pas 
decisiv; dar la Petersburg ajunsese cunoscut, prin 
concepţiile sale „nobile”, printre un mare număr de 
personalităţi marcante cu care întreținea relaţii strânse. 
Era tipul de om retras în sine, rezervat şi necomunicativ. Şi 
încă o trăsătură: aparţinea acelei categorii cam stranii de 
moşieri-nobili ce nu mai pot fi întâlniți în Rusia, care ţin 
teribil la vechimea spiţei şi la puritatea originii lor, 
acordând o importanţă excesivă şi un interes serios acestor 
chestiuni. În acelaşi timp detesta istoria rusă şi, în general, 
toate obiceiurile ruseşti, considerându-le în bună parte o 
adevărată porcărie. Încă din anii de fragedă tinereţe, pe 
băncile şcolii militare create anume pentru fiii familiilor 
bogate şi de neam, în care avusese onoarea să-şi înceapă şi 
să-şi termine instrucţia, manifestase oarecare înclinații 
poetice: îi plăceau castelele, viaţa medievală, toate 
aspectele ei de operetă, atmosfera de cavalerism; doar că 
nu plângea de ruşine la gândul că un boier rus din timpul 
statului moscovit putea fi supus de ţar la o pedeapsă 
corporală, şi orice comparaţie în acest sens cu persoana lui 
îl făcea să roşească. Omul acesta dificil, cu firea aparent 
rigidă şi pedantă, care-şi cunoştea la perfecţie serviciul şi-şi 
executa conştiincios îndatoririle, era în sufletul lui de fapt 
un visător. Se spunea că era capabil să ţină cuvântări în faţa 
unei adunări, dovedind un adevărat talent oratoric; şi 
totuşi, până la vârsta de treizeci şi trei de ani câţi avea, 
preferase să se încuie într-o muţenie desăvârşită. Chiar şi în 
mediul acela înalt din Petersburg, pe care-l frecventase în 
ultimul timp, se purta cu multă trufie. Întâlnirea de la 
Petersburg cu Nikolai Vsevolodovici, abia reîntors din 
străinătate, fusese aproape să-l scoată din minţi. În 
momentul de faţă, postat în faţa barierei, se afla într-o stare 
de cumplită nelinişte. 'Tot i se părea că ar putea interveni 


ceva care să împiedice duelul şi cea mai mică zăbavă îl 
făcea să tremure de nerăbdare. O expresie dureroasă se 
întipări pe chipul său când Kirillov, în loc să dea semnalul 
pentru începerea duelului, se apucă deodată să vorbească, 
e adevărat, numai de formă, după cum se şi grăbi să 
precizeze: 

— Cu titlu de ultimă formalitate: în acest moment când 
pistoalele se află în mâinile dumneavoastră şi urmează să se 
dea semnalul, propun pentru ultima oară împăcarea! E 
datoria mea de martor. 

Ca un făcut, Mavriki Nikolaevici, care tăcuse până atunci, 
dar care încă de ieri încoace nu încetase să-şi reproşeze 
amarnic moliciunea şi o prea mare îngăduinţă, se agăţă 
brusc de propunerea lui Kirillov şi interveni: 

— Mă asociez în totul cuvintelor domnului Kirillov... Ideea 
că în faţa barierei nu se admite împăcarea este o 
prejudecată, bună pentru francezi... De altfel, eu nici nu 
înţeleg în ce constă aici ofensa; să-mi fie cu iertare, dar de 
mult voiam să vă spun acest lucru... De vreme ce au fost 
oferite toate scuzele care se puteau pretinde, nu-i aşa? 

Se înroşise până-n vârful urechilor. Rareori se întâmplase 
să vorbească atât de mult şi cu atâta emoție. 

— Reînnoiesc şi acum oferta de a prezenta orice scuze s-ar 
pretinde, confirmă cu mare grabă Nikolai Vsevolodovici. 

— Cum este posibil aşa ceva? strigă furios Gaganov, 
adresându-i-se lui Mavriki Nikolaevici şi izbind cu piciorul în 
pământ. Explicaţi-i omului acestuia, dacă îmi sunteţi martor 
şi nu duşman, Mavriki Nikolaevici (şi împunse aerul cu 
pistolul spre Nikolai Vsevolodovici), că asemenea concesii 
nu pot constitui decât o agravare a ofensei! Dumnealui se 
consideră mai presus de orice posibilitate de a se simţi 
jignit de mine! ... Nu vede pentru dânsul nimic ruşinos în 
faptul de a se fi retras din faţa mea de la barieră! Drept 
cine mă socoate el, după toate acestea, chiar în prezenţa 
dumneavoastră... Şi încă sunteţi martorul meu! V-aţi propus 
să mă enervaţi, ca să nu ţintesc bine. El izbi iar cu piciorul 


în pământ; strigase toate acestea împroşcând stropi de 
salivă. 

— Pertractările au luat sfârşit. Vă rog să fiţi atenţi la 
comanda mea! strigă din răsputeri Kirillov. Unu! Doi! Trei! 

La auzul cuvântului trei, adversarii se îndreptară unul 
împotriva altuia. Gaganov ridică imediat pistolul şi la al 
cincilea sau al şaselea pas apăsă trăgaciul. Se opri pentru o 
clipă şi, văzând că ratase, grăbi pasul şi ajunse la barieră. 
Se apropie de semnul demarcării. Nikolai Vsevolodovici 
ridică pistolul, cam prea sus însă, şi trase aproape fără să 
ţintească. Îşi scoase apoi batista şi o înfăşură în jurul 
degetului său mic, de la mâna dreaptă. Abia atunci îşi 
dădură seama şi ceilalţi că Artemi Pavlovici nu greşise de 
tot şi că glonţul său atinsese mâna adversarului la deget 
numai, dar fără să fi atins osul; cu alte cuvinte, provocându- 
i o zgârietură neînsemnată. Kirillov anunţă imediat că dacă 
adversarii nu se declară satisfăcuţi, duelul continuă. 

— Declar, hârâi Gaganov (i se uscase gâtlejul), adresându- 
i-se din nou lui Mavriki Nikolaevici, că omul acesta (el 
împunse iar aerul cu pistolul înspre Stavroghin) a tras 
intenţionat în aer... O nouă jignire! Vrea să facă acest duel 
imposibil! 

— Am dreptul să trag cum vreau şi mă priveşte exclusiv, 
cât timp o fac cu respectarea regulamentului, declară cu 
fermitate Nikolai Vsevolodovici. 

— Ba nu, nu are dreptul! Explicaţi-i, explicaţi-i! strigă 
Gaganov. 

— Mă asociez întru totul părerii lui Nikolai Vsevolodovici, 
anunţă Kirillov. 

— De ce mă cruţă? urlă Gaganov fără să asculte. Detest 
cruţarea lui. Scuip... Eu... 

— Vă dau cuvântul meu de onoare că nu am intenţionat să 
vă jignesc, zise cu nerăbdare Nikolai Vsevolodovici. Am tras 
în sus pentru că nu vreau să mai ucid pe nimeni, nici pe 
dumneata, nici pe oricare altul, oricine ar fi, nu vă priveşte. 
E adevărat, nu mă consider ofensat şi îmi pare rău că acest 


lucru vă supără. Dar nu îngădui nimănui să se amestece în 
ceea ce consider că este dreptul meu. 

— Dacă se teme atâta de sânge, întrebaţi-l de ce m-a 
provocat? zbieră Gaganov, adresându-i-se mereu lui Mavriki 
Nikolaevici. 

— Cum putea să nu vă provoace, interveni Kirillov, n-aţi 
vrut să ascultați nimic, cum putea să scape de 
dumneavoastră? 

— Aş vrea să se noteze un lucru, zise Mavriki Nikolaevici 
cu vădit efort şi consternat de penibila desfăşurare a 
acestui duel: dacă adversarul declară anticipat că va trage 
în sus, duelul într-adevăr nu poate continua... din motive 
delicate şi... evidente. 

— N-am declarat că de fiecare dată voi trage în aer! strigă 
Stavroghin, pierzându-şi de tot răbdarea. N-aveţi de unde 
şti ce e în capul meu şi cum voi trage acum... Nu 
zădărnicesc câtuşi de puţin desfăşurarea duelului. 

— Întâlnirea deci poate continua, i se adresă Mavriki 
Nikolaevici lui Gaganov. 

— Domnilor, reluaţi-vă locurile! comandă Kirillov. 

O nouă întâlnire la barieră, o nouă ratare la Gaganov şi un 
nou foc în aer la Stavroghin. De altfel, aceste focuri în aer 
erau destul de discutabile: Nikolai Vsevolodovici ar fi avut 
tot dreptul să afirme că nu se pricepe să tragă bine, dacă n- 
ar fi recunoscut singur ratarea intenţionată. Nu ţintea 
direct în sus sau într-un copac, ci îndreptându-şi pistolul în 
adversar, dar în aşa fel încât glonţul să poată trece cam la o 
jumătate de metru deasupra capului. La această a doua 
împuşcătură ţintise şi mai jos, încât execuţia părea şi mai 
verosimilă; dar acum Gaganov nu s-ar fi lăsat convins nici în 
ruptul capului. 

— Iarăşi! scrâşni el din dinţi. Dar îmi este egal! Am fost 
provocat şi profit de dreptul meu. Vreau să trag şi a treia 
oară... orice s-ar întâmpla. 

— Aveţi tot dreptul, îl linişti Kirillov. 


Mavriki Nikolaevici nu mai spuse nimic. Adversarii luară 
poziţie pentru a treia oară, se auzi comanda; de data 
aceasta Gaganov merse până la linia de barieră şi de acolo, 
de la distanţa de doisprezece paşi, ridică pistolul ţintind. 
Mâinile îi tremurau prea tare ca să poată executa o 
împuşcătură corectă. Stavroghin stătea cu pistolul lăsat în 
jos şi aştepta nemişcat să tragă adversarul său. 

— Prea mult durează ochirea, prea mult! strigă Kirillov. 
Trageţi! Trageţi! 

Se auzi împuşcătura şi de data aceasta pălăria albă de 
fetru zbură de pe capul lui Nikolai Vsevolodovici. Focul 
fusese destul de precis, câţiva centimetri mai jos şi s-ar fi 
sfârşit cu Stavroghin. Kirillov prinse pălăria şi i-o întinse lui 
Nikolai Vsevolodovici. 

— Trageţi, nu ţineţi pe adversar! strigă extrem de 
emoţionat Mavriki Nikolaevici, văzând că Stavroghin părea 
să fi uitat de tot că trebuia să tragă şi-şi examina împreună 
cu Kirillov pălăria. Stavroghin tresări, se uită la Gaganov, 
întoarse capul şi de data aceasta, fără nici un fel de 
menajamente, slobozi focul în cu totul altă parte, spre 
pădurice. Duelul luase sfârşit. Gaganov stătea copleşit. 
Mavriki Nikolaevici se apropie de el, căutând să-i explice 
ceva, dar acesta părea că nu înţelege nimic. Kirillov, la 
plecare, îşi ridică pălăria şi-l salută din cap pe Mavriki 
Nikolaevici; cât despre Stavroghin, părea că uitase cu totul 
de comportarea lui politicoasă de totdeauna; trăgând în 
direcţia păduricii, el nici nu se mai întoarse la barieră; îi 
zvârli pistolul lui Kirillov şi se îndreptă grăbit spre locul 
unde se aflau caii. Faţa lui exprima mânie. Tăcea. Tăcea şi 
Kirillov. Încălecară şi porniră în galop. 

III 

— De ce taci? îl apostrofă el nerăbdător pe Kirillov când se 
apropiară de casă. 

— Ce vrei? răspunse acela, aproape gata să alunece de pe 
calul ce se ridicase pe picioarele dinapoi. 

Stavroghin se stăpâni. 


— N-am vrut să-l jignesc pe... imbecilul acela, şi totuşi l-am 
jignit iar, zise el încet. 

— Da, l-ai jignit iar, reteză Kirillov, şi unde mai pui că nici 
nu este un imbecil. 

— Dar am făcut, se pare, tot ce se putea. 

— Nu. 

— Şi ce trebuia să fac? 

— Să nu-l provoci. 

— Să mai suport şi alte palme. 

— Da, să mai suporţi şi alte palme. 

— Încep să nu mai înţeleg nimic! zise furios Stavroghin. De 
ce, mă rog, toată lumea aşteaptă de la mine ceea ce nu se 
aşteaptă de la nimeni? De ce să suport eu ceea ce nimeni 
nu suportă, şi de ce trebuie să iau asupra mea poveri pe 
care nimeni nu le poate duce? 

— Credeam că dumneata însuţi cauţi asemenea poveri. 

— Eu caut poveri? 

— Da. 

— Ai observat aşa ceva? 

— Da. 

— E atât de vizibil? 

— Da. 

Se aşternu un moment de tăcere. Stavroghin părea foarte 
îngrijorat, aproape uluit. 

— N-am tras, fiindcă n-am vrut să-l omor, şi nimic altceva 
n-a fost la mijloc, te asigur, zise el grăbit şi tulburat, ca 
pentru a se justifica. 

— Nu trebuia să-l jigneşti. 

— Şi cum trebuia să procedez? 

— Trebuia să-l omori. 

— Îţi pare rău că nu l-am omorât? 

— Nu-mi pare rău de nimic. Crezusem că vrei să-l omori 
cu adevărat. Nici nu ştii ce vrei, ce cauţi. 

— Caut poveri, râse Stavroghin. 

— Dacă nu voiai sânge, de ce i-ai oferit prilejul să omoare? 


— Dacă nu-l provocam, m-ar fi omorât pur şi simplu, fără 
duel. 

— Nu e treaba dumitale. Poate că nu te-ar fi omorât. 

— M-ar fi bătut numai? 

— Nu e treaba dumitale. Poartă-ţi povara! Altminteri 
dispare meritul destoiniciei. 

— Scuip pe această destoinicie a dumitale, nu caut nici un 
fel de merit. 

— Şi eu care credeam că îl cauţi, conchise cu un calm 
înspăimântător Kirillov. 

Intrară în curtea casei. 

— Urci pe la mine? propuse Nikolai Vsevolodovici. 

— Nu, plec acasă, adio. 

Kirillov cobori de pe cal şi-şi luă lădiţa subsuoară. 

— Cel puţin dumneata nu eşti supărat pe mine? îi întinse 
mâna Stavroghin. 

— Nici gând! se întoarse Kirillov ca să-i strângă mâna. 
Dacă mie-mi vine uşor să-mi port povara, pentru că aşa mi-e 
firea, e posibil ca dumitale să-ţi fie mai greu, pentru că aşa 
îţi este firea. Nu este cazul să-ţi fie foarte ruşine, ci doar 
aşa, puţin... 

— Ştiu că am o fire nevolnică, dar nici nu mă erijez în om 
tare! 

— Bine faci; nu eşti un om tare. Treci pe la mine la o 
ceaşcă de ceai. 

Nikolai Vsevolodovici urcă în camera lui extrem de 
tulburat. 

IV. 

Află îndată de la Aleksei Egorovici că Varvara Petrovna, 
foarte mulţumită de această plimbare călare a lui Nikolai 
Vsevolodovici - prima după opt zile de boală - porunci săi 
se pună caii la trăsură plecând singură „ca de obicei, să ia 
puţin aer curat, pentru că în cele opt zile aproape că uitase 
ce înseamnă să respire aer curat”. 

— A plecat singură sau cu Daria Pavlovna? îl întrerupse 
brusc Nikolai Vsevolodovici şi se încruntă auzind că Daria 


Pavlovna „refuzase s-o însoţească simțindu-se nu tocmai 
bine şi că acum se află în apartamentul dumisale”. 

— Ascultă, bătrâne, se hotărî brusc Stavroghin, 
supravegheaz-o astăzi toată ziua şi dacă observi că se 
îndreaptă spre camera mea, întâmpin-o şi transmite-i că în 
aceste zile nu voi putea s-o primesc... Că o rog să 
îndeplinească această dorinţă... lar când va veni momentul, 
o chem eu singur, ai înţeles? 

— Transmit, zise Aleksei Egorovici cu tristeţe în glas, 
lăsându-şi privirea în pământ. 

— Dar nu-i spui decât dacă vezi limpede că se îndreaptă 
spre camera mea. 

— Nici o grijă, nu voi greşi. Doar prin mine au avut loc 
până acum toate vizitele; întotdeauna a cerut ajutorul meu. 

— Ştiu. Şi totuşi să fii atent ca nu cumva să-i spui fără să fii 
convins că vine la mine. Adu-mi ceaiul şi, dacă se poate, cât 
mai repede. 

Aproape în acel moment, după plecarea bătrânului, uşa se 
deschise şi în prag se ivi Daria Pavlovna. Avea privirea 
calmă, dar chipul palid. 

— De unde ai apărut? strigă Stavroghin. 

— Eram în faţa uşii şi aşteptam să iasă ca să pot intra la 
dumneata. Am auzit porunca dumitale şi, când a dat să iasă, 
m-am ascuns după ieşindul din dreapta şi el nu m-a văzut. 

— De mult voiam s-o rup cu dumneata, Daşa... cât timp... 
mai este posibil. Nu pot să te primesc în noaptea aceasta, 
cu toată scrisoarea pe care mi-ai trimis-o... Voiam să-ţi 
scriu, dar nu mă pricep la scris, adăugă el cu necaz, ba şi cu 
dezgust aproape. 

— Şi eu cred că trebuie să punem capăt... Varvara 
Petrovna e pusă pe bănuieli şi suspectează serios relaţiile 
dintre noi. 

— N-are decât. 

— Nu trebuie să-i pricinuim griji. Aşadar nu mai avem 
decât să aşteptăm sfârşitul? 

— Tot mai crezi că va veni negreşit un sfârşit? 


— Da, sunt convinsă. 

— Pe lumea aceasta nimic nu se sfârşeşte. 

— În cazul de faţă va fi un sfârşit. Atunci să mă chemi, voi 
veni. Acum adio. 

— Şi care va fi acest sfârşit? surâse Nikolai Vsevolodovici. 

— Nu eşti rănit? Şi... n-ai vărsat sânge? întrebă ea fără să 
răspundă la întrebarea lui despre sfârşit. 

— A fost ceva stupid; n-am ucis pe nimeni, fii liniştită. De 
altfel, chiar astăzi vei afla totul din gura lumii. Nu ştiu ce 
am, dar mă simt cam prost. 

— Plec. Divulgarea căsătoriei n-o mai faci astăzi? adăugă 
ea nehotărâtă. 

— Astăzi nu; nici mâine; poimâine - nu ştiu, poate că 
murim cu toţii şi va fi cu atât mai bine. Dar lasă-mă, lasă-mă 
odată. 

— N-ai s-o duci la pierzanie pe cealaltă... pe smintită? 

— Pe cele smintite nu le voi duce la pierzanie, nici pe una, 
nici pe cealaltă, pe cea înţeleaptă însă cred că o pierd; într- 
atât de ticălos şi mârşav sunt eu, Daşa, încât pe dumneata 
te voi chema, probabil, când va veni acel „sfârşit definitiv”, 
cum te-ai exprimat adineauri şi, cu toată înţelepciunea 
dumitale, mă tem că vei veni. De ce îţi cauţi cu tot 
dinadinsul pierzania? 

— Ştiu că în cele din urmă voi rămâne singură, eu cu 
dumneata şi... aştept această clipă. 

— Dar dacă în cele din urmă eu nu te voi chema, ci voi fugi 
de dumneata? 

— Aşa ceva este imposibil, mă vei chema. 

— Ai mult dispreţ faţă de mine în cele ce-mi spui acum. 

— Ştii prea bine că nu numai despre dispreţ poate fi vorba 
aici. 

— Vasăzică disprețul nu există totuşi? 

— Nu m-am exprimat bine. Martor îmi este Dumnezeu, 
tare aş vrea să nu ai niciodată nevoie de mine. 

— O frază onorează pe alta. Şi eu aş fi vrut să nu te duc la 
pierzanie. 


— Niciodată, în nici un fel, n-ai putea să mă duci la 
pierzanie, o ştii mai bine decât oricare altul, replică Daria 
Pavlovna cu vioiciune şi fermitate în glas. Dacă nu va trebui 
să vin lângă dumneata, mă fac soră de caritate, infirmieră 
sau colportoare de cărţi bisericeşti. Aşa am hotărât. Nu pot 
deveni soţia nimănui; nu pot trăi în case ca aceasta. Altceva 
aş vrea eu... Cunoşti doar totul. 

— Nu, niciodată n-am reuşit să înţeleg ce anume vrei 
dumneata; am impresia că interesul pe care mi-l porţi e de 
maniera acelor infirmiere bătrâne care, nu se ştie de ce, 
manifestă un interes deosebit mai ales faţă de unul dintre 
bolnavii lor sau, şi mai potrivit, e ca a acelor bătrâne 
bisericoase, amatoare de ceremonii funebre, care printr-o 
curioasă selectare îşi îndreaptă preferința spre leşurile mai 
arătoase. De ce mă priveşti atât de ciudat? 

— Eşti foarte bolnav? îl întrebă ea cu vădită compasiune, 
scrutându-i stăruitor chipul. Doamne! Şi omul acesta vrea 
să se dispenseze de mine! 

— Ştii, Daşa, de la o vreme încoace mi se năzar mereu tot 
felul de vedenii. O stârpitură de diavol mi s-a oferit aseară 
pe pod să-i înjunghie pe Lebeadkin şi pe Maria Timofeevna, 
ca să se pună capăt căsătoriei mele legitime şi să nu se mai 
ştie nimic. Mi-a cerut avans trei ruble, dar mi-a dat de 
înţeles clar că toată operaţia va costa cel puţin o mie cinci 
sute. Ca să vezi ce diavol calculat! Contabil, nu altceva! Ha, 
ha! 

— Eşti sigur că a fost o nălucire? 

— Da” de unde, nici o nălucire! Fedka-Ocnaşul în carne şi 
oase, un tâlhar evadat din ocnă. Dar nu-i vorba de asta; 
cum crezi, ce-am făcut eu? l-am aruncat toţi banii pe care-i 
aveam în portofel şi acum el este ferm convins că i-a primit 
drept acont! ... 

— L-ai întâlnit noaptea şi ţi-a făcut această ofertă? Dar nu- 
ţi dai seama că te-au încolţit din toate părţile ca într-o 
plasă? 


— N-au decât. Ia ascultă, citesc în ochii tăi o întrebare 
mută, te munceşte un gând. Hai, dă-i drumul, adăugă el 
iritat şi cu un zâmbet răutăcios. 

Daşa se sperie. 

— N-am nimic de întrebat şi nici un fel de îndoieli. 
Încetează, te rog! strigă ea alarmată, apărându-se parcă de 
asemenea întrebări. 

— Vasăzică eşti sigură că nu mă voi duce în dugheana lui 
Fedka? 

— O, Doamne! imploră Daşa, plesnindu-şi palmele. De ce 
m-o fi chinuind astfel? 

— Ei, hai, iartă-mi te rog această glumă stupidă, încep să 
împrumut probabil din manierele lor oribile. Ştii, de aseară 
mă podideşte mereu râsul, am o poftă nepotolită să râd 
întruna, mult, mult, fără oprire. Ca şi cum mi-ar fi inoculat 
microbul râsului... Auzi! A sosit mama; cunosc huruitul 
roţilor când se opreşte cupeul în faţa pridvorului. 

Daşa îl cuprinse de mână. 

— Să te păzească Dumnezeu de demonul dumitale şi... să 
mă chemi, să mă chemi cât mai curând! 

— Aş, ce demon! Un mic drac răutăcios, scrofulos şi 
guturăiat, un drac ratat. Am însă impresia că iar te roade 
ceva la inimă şi nu îndrăzneşti să-mi spui? 

Daşa îl privi cu reproş şi durere în ochi şi porni spre uşă. 

— Ascultă, strigă el din urmă cu un surâs răutăcios, 
schimonosit. Dacă... în sfârşit, ei bine... mă înţelegi, dacă m- 
aş duce, să zicem, în dugheana aia, şi după aceea te-aş 
chema, ai veni, adică după aceea? 

Ea părăsi odaia, fără să se mai întoarcă să-l privească sau 
să-i răspundă, acoperindu-şi faţa cu palmele. 

— Va veni chiar şi după dugheană! murmură el reflectând 
un pic şi o expresie de scârbă şi dispreţ se întipări pe chipul 
lui: Infirmieră! Hm... Deşi poate că e tocmai ceea ce-mi 
trebuie. 

Capitolul al patrulea. 

Toată lumea e în aşteptare. 


I 

Povestea cu duelul se răspândi cu repeziciune în întreaga 
noastră societate şi produse o extraordinară impresie, toată 
lumea grăbindu-se, fără nici o rezervă, să ia partea lui 
Nikolai Vsevolodovici. Mulţi dintre duşmani se declarară 
categoric printre prietenii săi. Cauza principală a acestui 
reviriment neaşteptat în sânul opiniei publice trebuia 
căutată în acele câteva cuvinte nimerite şi bine plasate, 
spuse tare de un personaj care până atunci se ţinuse într-o 
rezervă totală, iar acum imprimase brusc acestui eveniment 
o semnificaţie atât de neaşteptată, încât avu darul să 
suscite un interes extraordinar în cercurile largi ale opiniei 
noastre publice. Iată ce se întâmplase: chiar a doua zi după 
acest eveniment, tot oraşul se întrunise în saloanele soţiei 
mareşalului nobilimii din gubernia noastră, cu prilejul 
onomasticii gazdei. Luase parte sau, mai bine zis, deținuse 
acolo un rol de frunte şi lulia Mihailovna, acompaniată de 
Lizaveta Nikolaevna, care strălucea de frumuseţe şi iradia 
de o veselie atât de neobişnuită pentru felul ei de a fi, încât 
multe dintre doamnele noastre se simţiră dispuse imediat 
să întrevadă în aceasta ceva foarte suspect. Şi fiindcă veni 
vorba: nu mai încăpea nici o îndoială în privinţa logodnei 
Lizavetei Nikolaevna cu Mavriki Nikolaevici. La întrebarea 
pusă în glumă de un general în retragere, dar cu o poziţie 
de vază şi despre care va fi vorba ceva mai departe, 
Lizaveta Nikolaevna răspunse fără ezitare în seara aceea că 
este logodită. Şi totuşi niciuna, dar absolut niciuna dintre 
doamnele noastre nu vru să dea crezare acestei logodne. 
Toată lumea persista în presupunerea că îndărătul acestor 
aparenţe se ascunde enigma unui roman ţinut secret, o 
taină fatală de familie, survenită în Elveţia şi, nu se ştie de 
ce, negreşit cu participarea Iuliei Mihailovna. E greu de 
spus care era substratul unei acreditări atât de persistente 
a tuturor acestor zvonuri sau, să zicem aşa, visuri şi de ce 
trebuia să fie neapărat amestecată aici lulia Mihailovna. Din 
clipa intrării acesteia în salon, întreaga asistenţă îşi 


îndreptă privirile spre dânsa, încărcate de o stranie 
curiozitate. De notat că, din cauza noutăţii de ultimă oră şi 
a anumitor circumstanţe în care se petrecuseră lucrurile, 
despre acest eveniment se vorbea în seara aceea cu destulă 
prudenţă, se discuta mai mult în şoaptă. De altfel, nici 
atitudinea autorităţilor superioare nu se făcuse cunoscută 
încă. Se ştia doar că cei doi duelişti nu fuseseră deocamdată 
deranjaţi cu nimic. Astfel, toată lumea aflase că Artemi 
Pavlovici plecase dis-de-dimineaţă la moşia sa, Duhovo. E 
lesne de închipuit aşadar cu câtă nerăbdare aştepta 
întreaga asistenţă să se deschidă vorba cu glas tare despre 
aceste evenimente, rupându-se astfel zăgazurile din calea 
curiozităţii febrile a tuturor. Şi nu fără temei, toate 
speranţele se concentraseră asupra persoanei sus- 
menţionatului general. 

Acestui general - unul dintre cei mai vajnici membri ai 
clubului nostru, un moşier nu prea bogat, dar cu spirit şi 
vederi de o remarcabilă originalitate, un crai de modă 
veche, iscusit distribuitor de complimente tinerelor doamne 
- îi plăcea nespus de mult să vorbească la marile reuniuni 
cu glas tare şi cu toată greutatea cuvântului său de general 
tocmai despre lucruri pe care alţii nu le discutaseră decât 
în şoaptă şi prin aluzii discrete. Acesta era de fapt rolul său 
special, ca să zicem aşa, în societatea noastră. În asemenea 
cazuri adopta o manieră de vorbire deosebit de tărăgănată, 
savurând cuvintele pe care le rostea cu o dulce graseiere, 
împrumutând probabil această deprindere de la ruşii noştri 
călătoriţi prin străinătăţi sau de la foştii latifundiari ruşi, 
care s-au ruinat cel mai tare după reforma ţărănească. 
Stepan Trofimovici relevase chiar într-o zi că un moşier cu 
cât este mai ruinat, cu atât mai tărăgănată şi mai sâsâită îi 
devine vorba. De altfel, el însuşi avea acest obicei, dar nu-şi 
dădea seama de propria-i meteahnă. 

Generalul vorbi în cunoştinţă de cauză. Afară de faptul că 
era întru câtva rudă depărtată cu Artemi Pavlovici, deşi 
certat şi se pare chiar şi în proces cu acesta, personal 


avusese şi el cândva două dueluri, iar pentru unul dintre ele 
fusese degradat şi trimis într-o unitate din Caucaz ca simplu 
soldat. Cineva pomeni numele Varvarei Petrovna, care, 
„întremată după boală”, îşi reluase de două zile plimbările, 
şi nu atât cu persoana ei atrăsese atenţia, cât cu atelajul 
superb de patru cai suri din propria herghelie, înhămaţi la 
cupeu. Aici generalul lăsă să-i scape vorba că în cursul zilei 
îl întâlnise pe „tânărul Stavroghin” călare... Toată lumea 
tăcu brusc. Generalul îşi frământă fălcile ţuguind buzele şi 
deodată declară, învârtind între degete tabachera lui de 
aur primită în dar oficial: 

— Regret că n-am fost aici cu câţiva ani în urmă... Vreau 
să spun că eram pe atunci la Karlsbad. Hm... Mă 
interesează foarte mult acest tânăr, despre care am auzit la 
întoarcere circulând atâtea zvonuri. Hm. Dar este adevărat 
că e nebun? Parcă aşa mi s-a spus pe atunci. Aud acum că a 
fost insultat aici de un student în prezenţa verişoarei sale şi 
că s-a ascuns sub masă. eri însă am auzit de la Stepan 
Vâsoţki că acelaşi Stavroghin s-a bătut în duel cu acest... 
Gaganov. Şi numai cu scopul galant de a-şi expune fruntea 
în faţa unui om turbat de furie. Numai ca să se 
descotorosească odată de el. Hm. E absolut în stilul şi 
spiritul eticii unităţilor de gardă din anii '20. Vizitează el pe 
careva dintre cei prezenţi aici? 

Generalul tăcu plimbându-şi privirea ca în aşteptarea unui 
răspuns. Porţile nerăbdării publice fuseseră deschise. 

— E foarte simplu, răsună deodată glasul Iuliei Mihailovna, 
enervată de faptul că toată lumea îşi întorsese ca la 
comandă privirea către dânsa. De ce să ne mirăm că 
Stavroghin s-a duelat cu Gaganov şi n-a răspuns 
studentului? Doar nu putea să-l provoace la duel pe fostul 
său iobag! 

Cuvinte magice: această idee simplă şi clară nu-i trecuse 
totuşi până atunci nimănui prin cap. Cuvinte care avură 
consecinţe extraordinare. Toate aspectele de scandal şi de 
intrigă, toate aserţiunile de natură meschină şi anecdotică 


fură împinse dintr-odată pe ultimul plan; se relevă o altă 
semnificaţie. Apărea un personaj nou, în privinţa căruia 
toată lumea până atunci se aflase într-o profundă eroare, 
chipul unui om cu trăsături ce denotau o austeritate de 
concepţii aproape ideală. Pălmuit de un student, adică de 
un om cult şi de mult ieşit din starea de iobăgie, el 
desconsideră această jignire de moarte, pentru că 
ofensatorul este totuşi fostul lui iobag. Societatea zumzăia 
în bârfă şi cancanuri; societatea aceasta uşuratică priveşte 
cu dispreţ pe omul pălmuit; ei bine, el desconsideră opinia 
unei societăţi care nu s-a ridicat încă până la adevăratele 
concepţii superioare şi care se aventurează totuşi să le 
comenteze. 

— Şi când te gândeşti, Ivan Alexandrovici, că mai avem 
pretenţia să discutăm adevăratele principii, strigă cu o 
nobilă ardoare unul dintre bătrânii clubului, adresându-i-se 
vecinului său. 

— Aşa este, Piotr Mihailovici, aşa este, îi ţinu hangul 
celălalt cu voluptate, ca să vezi cum e tineretul. 

— Nu-i vorba de tineret, Ivan Alexandrovici, interveni un al 
treilea, aici nu se pune problema tinerei generaţii; e vorba 
de un astru, nicidecum de un tânăr oarecare; aşa trebuie 
văzute lucrurile. 

— Exact ce ne trebuie; ducem o mare lipsă de asemenea 
oameni. 

Principalul era că „omul cel nou”, pe lângă faptul că se 
dovedise a fi „un nobil incontestabil”, mai era şi cel mai 
bogat proprietar de moşii din gubernie şi prin urmare întru 
totul capabil de a contribui cu o substanţială activitate la 
viaţa publică şi la mersul treburilor obşteşti ale ținutului. 
Am avut prilejul să menţionez în treacăt undeva mai înainte 
despre starea de spirit generală a moşierilor noştri. 

Zelul demonstrării atingea adesea forme frenetice: 

— Nu numai că nu l-a provocat pe student, ba şi-a ascuns 
chiar mâinile la spate, e un lucru cu totul remarcabil, 
Excelenţa voastră, argumenta unul. 


— Şi nici nu l-a târât măcar în faţa justiţiei noi, adăugă 
altul. 

— Cu toate că această justiţie nouă l-ar fi supus, pentru 
această ofensă personală adusă unui nobil, la cincisprezece 
ruble amendă. He, he, he! 

— Să vă spun eu secretul noilor instanţe judecătoreşti, se 
aprindea până la paroxism al treilea: dacă cineva fură sau 
escrochează şi e prins şi dovedit fără putinţă de tăgadă, n- 
are decât să se repeadă cât mai este timp acasă şi să-şi 
omoare mama. Cu siguranţă va fi achitat de toate 
fărădelegile lui şi cuconetul din balcoane îşi va flutura 
fericit batistele de mătase extrafină; acesta e adevărul- 
adevărat! 

— Adevărat, adevărat! 

Nu lipsiră nici anecdotele. Îşi aduseră aminte oamenii de 
relaţiile lui Nikolai Vsevolodovici cu contele K. Opinia 
separată şi atitudinea plină de rezervă a contelui K. În 
privinţa ultimelor reforme erau cunoscute. Era cunoscută şi 
activitatea lui remarcabilă, întru câtva frânată în ultimul 
timp. Şi iată că, dintr-odată, apăru absolut neîndoielnic 
pentru toată lumea că Nikolai Vsevolodovici este logodit cu 
una dintre fiicele contelui K., deşi nimic nu îndreptăţea un 
asemenea zvon. lar în ce priveşte unele aventuri din Elveţia 
şi pe Lizaveta Nikolaevna, până şi doamnele încetaseră să 
le amintească. Vom menţiona totodată că între timp familia 
Drozdov reuşise să se achite de toate vizitele cu care 
întârziase atâta. Toată lumea, bineînţeles, o găsise pe 
Lizaveta Nikolaevna drept o fată foarte obişnuită, care „se 
fandosea” cu nervii ei delicaţi. Leşinul ei din ziua sosirii lui 
Nikolai Vsevolodovici era explicat acum numai prin spaima 
cauzată de purtarea îngrozitoare a studentului. Se 
accentua voit până la exagerare caracterul prozaic al 
faptelor cărora înainte căutau să le atribuie un colorit 
oarecum fantastic. Cât despre o anumită şchioapă, ea 
fusese total dată uitării; se şi jenau să-şi mai amintească. „Şi 
o sută de şchioape să fi fost, care dintre noi n-a fost tânăr?!” 


Era scos în evidenţă respectul deosebit al lui Nikolai 
Vsevolodovici faţă de maică-sa, căutându-i-se diferite alte 
virtuţi; se făceau aprecieri binevoitoare asupra erudiţiei 
sale câştigate în cei patru ani de studii prin universităţile 
germane. Comportarea lui Artemi Pavlovici fu calificată 
drept lipsită de tact. Iar Iulia Mihailovna îşi câştigă definitiv 
reputaţia de femeie de o perspicacitate remarcabilă. 

În felul acesta, când îşi făcu în sfârşit apariţia Nikolai 
Vsevolodovici însuşi, toată lumea îl întâmpină cu cea mai 
candidă seriozitate; toate privirile îndreptate asupra lui 
trădau aşteptare şi nerăbdare. Nikolai Vsevolodovici însă se 
încuie într-o tăcere severă, prin care, bineînţeles, oferi 
tuturor mai multă satisfacţie decât dacă ar fi ţinut chiar şi 
un întreg discurs. Într-un cuvânt, totul îi mergea din plin, 
ajunsese în mare vogă. Cine-şi face o dată apariţia într-o 
societate provincială nu mai are cum să se ţină deoparte. 
Nikolai Vsevolodovici îşi reluă obligaţiile mondene, cu 
eleganţă şi rafinament, conformându-se tuturor rânduielilor 
guberniale. Nimeni nu pretindea să-l vadă vesel şi bine- 
dispus: „Omul a suferit, nu e un om ca oricare altul; are la 
ce să mediteze”. Până şi atitudinea lui mândră şi distantă, 
care îi atrăsese atâta antipatie şi ură cu patru ani în urmă, 
era acum respectată şi chiar apreciată. 

Adevăratul triumf însă era cel al Varvarei Petrovna. N-aş 
putea spune în ce măsură o decepţionase faptul că visurile 
ei în privinţa Lizavetei Nikolaevna se năruiseră. Şi orgoliul 
de familie o ajutase, desigur, să se consoleze repede. Lucru 
ciudat însă: Varvara Petrovna căpătă deodată credinţa 
fermă că Nicolas într-adevăr „îşi alesese” una dintre fiicele 
contelui K.; dar şi mai ciudat părea că această credinţă şi-o 
baza pe aceleaşi zvonuri ajunse la dânsa ca şi la toţi ceilalţi, 
din gura lumii; se temea totuşi să-l întrebe direct. Nu 
rezistă însă ispitei şi de vreo două-trei ori îi reproşă discret, 
pe un ton glumeţ, faptul că nu este sincer de tot cu dânsa; 
Nikolai Vsevolodovici zâmbi continuând să tacă. Tăcerea lui 
fu considerată drept mărturisire. Şi totuşi nu-i ieşea din cap 


gândul la şchioapă; era ca o piatră pe inimă, ca un coşmar 
chinuitor cu năzăriri ciudate şi presimţiri grele, totul 
învălmăşindu-se haotic în noianul lui de visuri cu privire la 
fiicele contelui K. Dar despre aceasta vom mai vorbi. În 
societate Varvara Petrovna regăsi, fireşte, respectul de 
altădată, redevenind obiectul celei mai prevenitoare atenţii, 
dar prea puţin profita de ele şi rareori se întâmpla să iasă 
din casă. 

Îi făcu totuşi o vizită solemnă soţiei guvernatorului. 
Desigur că nimeni n-a fost mai încântat şi cucerit de acele 
cuvinte remarcabile ale Iuliei Mihailovna rostite la recepţia 
soţiei mareşalului nobilimii decât Varvara Petrovna; multă 
amărăciune luară ele de pe inima ei şi dintr-odată aduseră 
rezolvarea atâtor motive de supărare care o copleşiseră 
după duminica aceea de pomină. „Marturisesc, n-am ştiut s- 
o înţeleg pe această femeie!” rosti ea într-o bună zi şi cu 
impetuozitatea ei caracteristică îi declară Iuliei Mihailovna 
că a venit să-i aducă mulţumiri. lulia Mihailovna se simţi 
măgulită, dar ştiu să-şi păstreze independenţa. Între timp 
începuse să-şi dea seama de propria ei valoare, ba într-o 
măsură cam exagerată poate. Astfel, în toiul conversaţiei, 
nu se sfii să declare, de pildă, că niciodată nu auzise nimic 
despre activitatea şi erudiţia lui Stepan Trofimovici. 

— Îl primesc, desigur, pe tânărul Verhovenski cu toată 
bunăvoința. E cam nesăbuit, dar e încă prea tânăr; de altfel, 
posedă cunoştinţe destul de temeinice. Oricum, nu e un 
oarecare fost critic demodat. 

Varvara Petrovna se porni imediat să precizeze că Stepan 
Trofimovici de fapt n-a fost niciodată un critic, ci 
dimpotrivă, toată viaţa şi-o petrecuse în casa ei, dar 
devenise renumit prin activitatea sa de la începutul carierei 
„preacunoscute lumii întregi”, iar în ultimul timp, prin 
studiile sale în domeniul istoriei Spaniei; intenţionează de 
asemenea să scrie despre starea actualelor universităţi 
germane, ba şi ceva despre Madona de la Dresda. Într-un 


cuvânt, Varvara Petrovna nu vru să-l abandoneze pe Stepan 
Trofimovici în faţa Iuliei Mihailovna. 

— Despre Madona de la Dresda? E vorba de Madona 
Sixtină? Chere Varvara Petrovna, am stat două ceasuri 
încheiate în faţa acestui tablou ca să plec decepţionată. N- 
am înţeles nimic şi am rămas foarte mirată. Şi Karmazinov e 
de aceeaşi părere, că e foarte greu de înţeles. Astăzi nimeni 
nu găseşte în el ceva extraordinar, nici ruşii, nici englezii. 
Tot renumele lui trâmbiţat aparţine gustului vechii 
generaţii. 

— O nouă modă, vasăzică? 

— Eu însă cred că nu trebuie să-i priviţi de sus nici pe 
tinerii noştri. Sunt învinuiți cu spume la gură că ar fi 
comunişti, în timp ce după părerea mea trebuie să-i cruţăm 
şi să-i preţuim. Citesc acum totul, toate ziarele, lucrările 
despre comunism, ştiinţele naturale, mi se aduc zilnic pe 
masă, că doar trebuie să ştie omul, în definitiv, pe ce lume 
trăieşte şi cu cine are de-a face. Nu se poate ca toată viaţa 
să ţi-o petreci pe crestele fanteziei tale. Am tras concluzia 
necesară şi mi-am impus ca regulă să protejez tineretul şi 
prin aceasta să-l opresc de a se precipita dincolo de 
extrema limită. Crede-mă, Varvara Petrovna, că numai noi, 
societatea, prin influenţa noastră binefăcătoare, şi anume 
prin bunătate şi gingaşă atenţie, putem să-i oprim de pe 
marginea prăpastiei în care îi împinge intoleranţa tuturor 
acestor bătrâni închistaţi. În orice caz, sunt fericită să aflu 
de la dumneata despre Stepan Trofimovici. Mi-ai sugerat o 
idee: ar putea să ne fie de mare folos la matineul nostru 
literar. M-am gândit să organizez o serbare de o zi cu un 
program artistic şi distractiv, pe bază de subscripţie, în 
beneficiul guvernantelor sărace din gubernia noastră. Sunt 
împrăştiate în număr mare prin toată Rusia; vreo şase 
numără judeţul nostru; în afară de asta: două telegrafiste, 
două învaţă la academie, ar fi vrut să studieze şi celelalte, 
dar nu au mijloace. Destinul femeii ruse este groaznic, 
Varvara Petrovna! Problema lor a devenit acum o problemă 


universitară; s-a ţinut o şedinţă specială a Consiliului de 
Stat consacrată acestei chestiuni. În Rusia noastră plină de 
ciudăţenii se poate face orice. Consider deci că şi aici numai 
prin blândeţe ocrotitoare şi prin compasiunea caldă a 
întregii societăţi am putea să dirijăm această măreaţă 
operă comună pe făgaşul cel bun. Personalităţile de elită 
sunt, vai, numeroase! Ele există desigur, dar sunt răzleţite. 
Să ne unim aşadar, ca să devenim mai puternici. Pe scurt, 
voi avea mai întâi un matineu literar, apoi o gustare frugală, 
vom face o pauză, după care la orele obişnuite de seară va 
urma balul. Am vrut să începem serata cu tablouri vivante, 
dar aceasta m-ar angaja mi se pare la cheltuieli prea mari şi 
de aceea am hotărât să-i oferim publicului un cadril sau 
două cu măşti şi costume caracteristice, care să reprezinte 
anumite curente literare. Ideea aceasta nostimă ne-a 
sugerat-o Karmazinov; el mă ajută mult. Ştii, ne-a promis să 
ne citească la acest matineu ultima sa lucrare, absolut 
inedită; renunţă la scris şi nu-şi va mai relua condeiul; cu 
acest eseu îşi ia rămas-bun de la public. O bucată adorabilă 
intitulată Merci. Titlul e franțuzesc, dar el găseşte că sună 
mai glumeţ şi mai delicat. Şi eu cred la fel, chiar l-am şi 
sfătuit. Cred că Stepan Trofimovici ar putea să citească 
ceva care să nu fie prea lung şi... prea savant. Mi se pare că 
vor mai citi câte ceva Piotr Stepanovici şi alţi câţiva. Piotr 
Stepanovici va trece pe la dumneata să-ţi comunice 
programul; sau mai bine îngăduie-mi să ţi-l aduc chiar eu. 

— Îmi vei da voie şi mie să subscriu la lista dumneavoastră. 
O să-i spun lui Stepan Trofimovici şi o să-l rog şi eu 
personal. 

Varvara Petrovna se întoarse acasă complet fermecată; era 
acum întru totul de partea Iuliei Mihailovna şi nu se ştie de 
ce se supără foc pe Stepan Trofimovici. Sărmanul nu ştia 
însă nimic, stând mereu acasă. 

— Sunt îndrăgostită de ea şi nu înţeleg cum de a fost 
posibil să greşesc într-atât în privinţa acestei femei, le 


mărturisi ea lui Nikolai Vsevolodovici şi lui Piotr 
Stepanovici, care se abătuse pe la ei în seara aceea. 

— Şi totuşi ar fi cazul să vă împăcaţi cu bătrânul, sugeră 
Piotr Stepanovici. E disperat. Ca şi cum l-aţi fi expediat la 
bucătărie. Aseară, întâlnind trăsura dumneavoastră, v-a 
salutat, dar aţi întors capul. Ştiţi, avem de gând să-l 
promovăm; am anumite calcule în privinţa lui şi poate să ne 
fie încă de folos. 

— O, da, ne va citi ceva la matineu. 

— Nu mă gândesc numai la asta. Voiam chiar astăzi să trec 
pe la dânsul. Pot să-i comunic? 

— Dacă vreţi; deşi nu-mi închipui cum veţi aranja asta, zise 
ea nehotărâtă. Intenţionam să am cu el o explicaţie 
personală şi ar trebui să fixez ziua şi locul. 

Se încruntă. 

— Dar nu e nevoie să-i fixaţi o întrevedere specială. Îi 
transmit pur şi simplu despre ce e vorba şi atâta tot. 

— Mă rog, fie şi aşa, transmite-i. Dar te mai rog să adaugi 
că-i voi fixa o zi de întrevedere, să adaugi negreşit. 

Piotr Stepanovici se duse într-un suflet, cu surâsul pe 
buze. În general, pe cât mi-aduc aminte, în perioada aceea 
el era, nu ştiu cum, prea impulsiv şi chiar îşi permitea unele 
ieşiri de-a dreptul necuviincioase prin răbdarea lui 
răutăcioasă, aproape faţă de toată lumea. Ciudat era însă 
faptul că toate i se treceau cu vederea. În general, se 
înrădăcinase părerea că e un ins cu o fire cam aparte şi 
deci trebuie tratat cu respectiva înţelegere. Notez că el se 
arătase furibund aflând despre duelul lui Nikolai 
Vsevolodovici. Fusese luat prin surprindere de această 
întâmplare; se înverzise la faţă când i se relatase faptul. S-o 
fi simţit poate atins în amorul lui propriu, întrucât nu aflase 
noutatea decât a doua zi, când toată lumea deja o 
cunoştea? 

— Dar ştii că n-aveai dreptul să te baţi, îi şopti el lui 
Stavroghin în a cincea zi, văzându-l întâmplător la club. 


E de remarcat că în cursul celor cinci zile ei nu se întâlniră 
nicăieri, deşi Piotr Stepanovici trecea zilnic pe la Varvara 
Petrovna. 

Nikolai Vsevolodovici îl privi în tăcere cu un aer distrat, 
neînţelegând parcă despre ce este vorba şi trecând mai 
departe. Străbătea salonul cel mare al clubului 
îndreptându-se spre bufet. 

— Te-ai dus şi la Şatov... Vrei să dai în vileag şi chestiunea 
cu Maria Timofeevna, se ţinea el după dânsul şi, preocupat 
de ceea ce avea de spus, îl prinse de umăr. 

Nikolai Vsevolodovici se scutură printr-o mişcare bruscă 
de mâna lui şi se întoarse spre el încruntat. Piotr 
Stepanovici îl privi drept în ochi cu un zâmbet ciudat, 
prelung. Totul nu dură decât o clipă. Nikolai Vsevolodovici 
porni mai departe. 

II. 

leşind de la Varvara Petrovna, Piotr Stepanovici trecu pe la 
bătrân şi, dacă se grăbi atâta, o făcu numai şi numai din 
răutate, ca să se răzbune pentru o jignire anterioară, 
despre care nu ştiuse nimic. Cu prilejul ultimei lor întâlniri, 
şi anume joia trecută, bătrânul, care de altfel singur 
începuse discuţia, la sfârşit îşi alungase fiul ameninţându-l 
cu bastonul. Acest fapt, Stepan Trofimovici mi-l ascunsese; 
dar acum, în momentul când Piotr Stepanovici apăru vijelios 
cu veşnicul lui surâs, de o candoare orgolioasă, şi cu 
privirea lui neplăcută, scormonind curioasă prin toate 
colţurile, Stepan Trofimovici îmi făcu un semn discret să 
rămân în cameră. În felul acesta mi-a fost dat să cunosc 
adevăratele lor relaţii, întrucât de data aceasta am asistat 
la toată convorbirea dintre ei. 

Stepan Trofimovici şedea sprijinit de speteaza canapelei 
cu picioarele întinse înainte. Din joia aceea faţa îi slăbise 
vizibil şi se îngălbenise. Cu aerul cel mai familiar, Piotr 
Stepanovici se aşeză lângă el, punându-şi picioarele fără 
ceremonie pe canapea şi ocupând în felul acesta mult mai 
mult loc decât impunea respectul faţă de tatăl său. Demn şi 


fără să scoată o vorbă, Stepan Trofimovici se dădu mai la o 
parte. 

Pe masă se afla o carte deschisă. Era romanul Ce-i de 
făcut? Trebuie să mărturisesc, vai, o ciudată naivitate a 
prietenului nostru: nutrea o idee veche că trebuie să-şi iasă 
din solitudine şi să dea o ultimă bătălie; acest vis domina tot 
mai mult închipuirea lui bolnăvicioasă. Mi-am dat seama că 
şi-a procurat şi studiază acest roman numai cu scopul ca în 
eventualitatea unei ciocniri inevitabile cu cei „care ţipă” să 
le cunoască dinainte procedeele şi argumentele chiar din 
„catehismul” lor şi pregătit în felul acesta să-i biruie pe toţi 
în „ochii ei”. O, cât de mult îl chinuia această carte! O 
arunca uneori pe masă şi, sărind de pe scaun, se plimba 
prin cameră aproape înnebunit. 

— Sunt de acord că ideea fundamentală a autorului este 
adevărată, îmi spunea el înfrigurat, dar asta e cu atât mai 
groaznic! Este chiar ideea noastră; exact ideea noastră; noi, 
noi am lansat-o cei dintâi, am insuflat-o, am cultivat-o; de 
altfel, ce lucru nou ar mai fi în stare să spună ei după noi! 
Dar cum e prezentată, Dumnezeule mare; cum totul este 
ciuntit, deformat, denaturat! strigă el, subliniindu-şi revolta 
prin lovituri de deget în carte. Asemenea concluzii vizam 
noi? Cine ar mai putea recunoaşte aici ideea iniţială? 

— Te instruieşti? surâse Piotr Stepanovici, luând volumul 
de pe masă şi citindu-i titlul. Era şi cazul, de mult. Îţi aduc şi 
altele, dacă vrei, şi mai grozave. 

Stepan Trofimovici nu catadicsi să-i răspundă nici de data 
aceasta, păstrând o tăcere plină de demnitate. Şedeam într- 
un colţ, pe cealaltă canapea. 

Piotr Stepanovici explică în grabă motivul vizitei sale. 
Bineînţeles, Stepan 'Trofimovici rămase foarte surprins, 
ascultându-l aproape speriat şi indignat la culme. 

— Şi această lulia Mihailovna crede că eu voi accepta să 
citesc la matineul ei? 

— De fapt, ea nu are cine ştie ce mare nevoie de 
participarea ta. O face numai ca să te flateze şi prin aceasta 


să intre în grațiile Varvarei Petrovna. Oricum însă, cred că 
nu-ţi va trece prin cap s-o refuzi. Sunt convins că arzi de 
nerăbdare să apari în public, zâmbi el; voi, bătrânii, sunteţi 
cu toţii stăpâniţi de o ambiţie infernală. Ai grijă totuşi să nu 
fii prea plictisitor. Care e subiectul tău, din istoria Spaniei, 
mi se pare? Dă-mi materialul cu câteva zile înainte să-l văd 
şi eu, altminteri te pomeneşti că toată lumea adoarme. 

Brutalitatea nedisimulată a acestor înţepături, aruncate 
grăbit, într-o înşiruire neîntreruptă, era vădit intenţionată. 
Ai fi zis, auzindu-l, că faţă de Stepan Trofimovici nici nu 
putea vorbi probabil într-un limbaj mai fin. Stepan 
Trofimovici continua stoic să nu observe jignirile. Dar 
noutăţile pe care le afla cu acest prilej produceau asupră-i o 
impresie tot mai zguduitoare. 

— Chiar dumneaei, dumneaei personal te-a însărcinat să- 
mi transmiţi aceasta... pe dumneata? întrebă el pălind. 

— Adică, să vezi, dânsa vrea să-ţi fixeze ziua şi locul pentru 
explicaţia voastră; rămăşiţele strâmbăturilor voastre 
sentimentale. Timp de douăzeci de ani ai tot cochetat cu ea 
şi ai obişnuit-o cu cele mai ridicole procedee. Dar fii fără 
grijă, acum lucrurile s-au cam schimbat; o spune mereu ea 
singură, că abia acum „i s-au deschis ochii”. I-am explicat 
pe faţă că prietenia aceasta a voastră constă în a vă arunca 
unul înaintea altuia câte-o căldare de lături. Mi-a povestit, 
bătrâne, foarte multe; când mă gândesc ce funcţie de 
lacheu ai îndeplinit în tot timpul acesta! Până şi eu m-am 
simţit ruşinat pentru tine. 

— Eu am îndeplinit o funcţie de lacheu? nu se mai putu 
stăpâni Stepan Trofimovici. 

— Mai rău, te-ai lăsat întreţinut, adică te-ai complăcut într- 
un rol de lacheu benevol. Nu-ţi place să munceşti, în schimb 
îţi plac bănişorii veniţi de-a gata. Acum îşi dă seama şi ea de 
toate astea; în orice caz, mi-a povestit despre tine nişte 
lucruri îngrozitoare. Ce-am mai râs de scrisorile tale către 
dânsa; ruşinos şi dezgustător. Nici nu mi-am închipuit 
vreodată că eşti atât de pervers, atât de pervers! Orice act 


de miluire conţine în el întotdeauna ceva iremediabil 
depravant şi cazul tău e un exemplu concludent! 

— "Ţi-a arătat scrisorile mele! 

— Pe toate. Bineînţeles, nu aveam cum să le citesc chiar pe 
toate. Câtă hârtie ai fost în stare să umpli scriindu-i peste 
două mii de scrisori... Ştii ce mă gândesc, bătrâne, că în 
relaţiile voastre a existat un moment când ea ar fi fost gata 
să se mărite cu tine! Ai pierdut ocazia în modul cel mai 
stupid! Vorbesc, bineînţeles, din punctul tău de vedere, dar 
tot ar fi fost mai bine decât să te laşi peţit ca acum 
acoperind „păcatele altora”, ca un bufon de râsul tuturor, 
pentru bani. 

— Pentru bani! Auziţi, pentru bani! Ea să spună aşa ceva! 
gemu Stepan Trofimovici. 

— Dar ce credeai? Linişteşte-te însă, ţi-am luat apărarea. 
E singura cale pentru justificarea ta. Ea a înţeles că aveai 
nevoie de bani, ca oricare altul, şi că din acest punct de 
vedere poate că aveai dreptate. l-am demonstrat matematic 
că viaţa voastră a fost bazată pe avantaje reciproce: ea 
reprezenta capitalul, iar tu făceai pe lângă dânsa pe 
bufonul sentimental. De altfel, nu pentru bani e ea 
supărată, cu toate că ai muls-o ca pe o capră. O cuprinde 
însă ciuda pentru faptul că timp de douăzeci de ani a avut 
în tine toată încrederea, pentru faptul că ai fraierit-o 
cântându-i în struna generozităţii şi nobleţei şi că ai făcut-o 
atâta timp să mintă. Că a minţit ea însăşi, n-o va recunoaşte, 
bineînţeles, şi tocmai de aceea se răsfrânge totul pe capul 
tău, îndoit. Nu înţeleg cum de nu te-ai gândit că va trebui 
cândva să dai socoteală pentru toate astea. Că doar nu ţi-a 
lipsit inteligenţa. Ieri am sfătuit-o să te interneze într-un 
azil, n-ai nici o grijă, un azil onorabil, nu-ţi va părea rău; 
probabil că aşa va face. Îţi aduci aminte ultima ta scrisoare 
către mine trimisă în gubernia H., acum trei săptămâni? 

— Nu cumva i-ai arătat-o? sări îngrozit Stepan Trofimovici. 

— Şi de ce nu i-aş fi arătat-o, mă rog! E primul lucru pe 
care l-am făcut. Exact scrisoarea în care mă încunoştinţai 


că ea te exploatează, îţi invidiază talentul, bineînţeles şi 
despre „păcatele altora”. Ei bine, frate dragă, fiindcă veni 
vorba, trebuie să-ţi spun că ai nişte susceptibilităţi teribile! 
Să te prăpădeşti de râs, nu altceva. În general însă, toate 
scrisorile tale sunt foarte plicticoase; ai un stil imposibil, de 
multe ori nici n-am avut răbdare să le citesc, iar una dintre 
ele şi acum zace undeva printre hârtiile mele nedesfăcută; 
ţi-o restitui mâine. Dar asta, ultima ta scrisoare, este o 
capodoperă! M-a amuzat foarte mult! Am râs în hohote! 

— Bestie, bestie! zbieră Stepan Trofimovici. 

— Ei, drăcie, nici nu se poate sta de vorbă cu tine. Ascultă, 
văd că iar te şifonezi ca joia trecută! 

Stepan Trofimovici se descovoie ameninţător: 

— Cum îţi permiţi să vorbeşti cu mine în felul acesta? 

— Cum adică, în felul acesta? Îţi vorbesc simplu şi clar. 

— Dar spune-mi, în sfârşit, bestie, eşti tu fiul meu sau nu 
eşti? 

— Asta ar trebui s-o ştii tu mai bine. Bineînţeles, orice tată 
este înclinat în asemenea cazuri să fie orb... 

— Taci, taci! se cutremură Stepan Trofimovici. 

— Ai văzut, ţipi şi mă cerţi ca şi joia trecută, când ai vrut să 
dai cu bastonul în mine; eu însă actul acela l-am găsit 
atunci. De curiozitate, toată seara mi-am pierdut-o 
scotocind în valiză. Ce-i drept, nu există nimic precis, poţi să 
fii liniştit. E doar un bileţel adresat de maică-mea 
polonezului aceluia. Judecând însă după temperamentul 
ei... 

— Încă un cuvânt şi te pălmuiesc. 

— Ce oameni! mi se adresă brusc Piotr Stepanovici. Să 
vezi, chestiunea aceasta s-a iscat între noi joia trecută. Îmi 
pare bine că astăzi eşti şi dumneata de faţă, poţi să-ţi dai o 
părere judicioasă. În primul rând, starea de fapt: el îmi 
reproşează felul cum vorbesc despre maică-mea, dar cine 
m-a împins la asta? Când eram încă licean la Petersburg, n- 
a fost el acela care mă trezea de două ori pe noapte, 
îmbrăţişându-mă şi plângând ca o muiere şi povestindu-mi - 


cum credeţi, ce-mi povestea el atunci noaptea? Tocmai 
aceste istorioare indecente despre maică-mea! Chiar de la 
el primul le-am aflat. 

— Dar bine, îţi înfăţişam atunci lucrurile în sensul cel mai 
elevat! Vai, nu m-ai înţeles. Nimic, nimic n-ai înţeles. 

— În orice caz, ticăloşia ta de atunci era mult mai mare 
decât a mea acum, recunoaşte. Căci, în definitiv, dacă vrei, 
mie îmi este absolut egal. Vorbesc pentru tine, situându-mă 
pe punctul tău de vedere. În ce mă priveşte, fii pe pace: nu-i 
fac mamei nici o vină; ori tu, ori polonezul, mie îmi este 
egal. N-am nici o vină că acolo la Berlin aţi ajuns într-un 
asemenea hal de nerozie. De altfel, nici n-aţi fost capabili să 
faceţi ceva mai inteligent. Spune-mi, aşadar, nu sunteţi voi 
nişte caraghioşi, după toate astea?! Şi ce-ţi pasă ţie dacă eu 
sunt sau nu sunt fiul tău? Ascultă, mi se adresă el iar, omul 
acesta n-a cheltuit pentru mine o para chioară în toată viaţa 
lui, până la vârsta de şaisprezece ani nici nu m-a cunoscut, 
apoi m-a jefuit aici, iar acum ţipă că inima lui a sângerat 
toată viaţa pentru mine şi se izmeneşte în faţa mea ca un 
actor. Să am iertare, drept cine mă iei? Doar nu sunt 
Varvara Petrovna! 

Piotr Stepanovici se sculă şi-şi luă pălăria. 

— Afurisit să fii, şi de azi înainte nu vreau să ştiu de tine, 
îşi întinse mâna spre dânsul Stepan Trofimovici, alb ca 
varul. 

— Ca să vezi până la ce prostie poate să ajungă un om! 
zise cu mirare Piotr Stepanovici. Aşadar, adio, bătrâne; nu 
mai vin la tine niciodată. Nu uita să-mi trimiţi articolul din 
timp; şi caută, dacă poţi, să nu scrii aberaţii; fapte, fapte şi 
numai fapte. Dar mai ales să fii concis. Adio. 

III. 

De altfel, toată discuţia aceasta avea şi un substrat 
încărcat de cauze lăturalnice. Fără îndoială, Piotr 
Stepanovici îşi făcuse anumite socoteli în privinţa tatălui 
său. Cred că îşi propusese să-l împingă pe bătrân la 
exasperare şi prin aceasta să-l determine la vreo ieşire 


scandaloasă, într-o manieră scontată de el, în vederea 
realizării scopurilor sale viitoare, nemărturisite şi cu totul în 
afara relaţiilor dintre ei, despre care va fi vorba mai 
departe. O mulţime de proiecte şi planuri de acelaşi gen 
roiau în acea perioadă în capul tânărului şi, bineînţeles, în 
cea mai mare parte erau cu totul fanteziste. Mai avea el în 
vedere şi o altă victimă, afară de Stepan Trofimovici. În 
general, pusese omul ochii pe mai multe victime şi nu 
puţine la număr, după cum s-a constatat ulterior; dar mai 
ales pe una conta el în mod deosebit şi aceasta era chiar 
domnul von Lembke. 

Andrei Antonovici von Lembke aparţinea acelui neam 
privilegiat (de natură) care în Rusia, potrivit condicilor de 
evidenţă, număra câteva sute de mii de indivizi şi care 
poate că nici ei nu ştiu că în totalitatea lor formează în 
această ţară un fel de asociaţie perfect organizată. Şi 
desigur, o asociaţie nicidecum născocită şi premeditată, ci 
inerentă spiritului întregului neam, fiinţând fără cuvinte şi 
fără un acord prealabil, ca o îndatorire morală obligatorie, 
în virtutea căreia toţi membrii acestui neam se ajută şi se 
susţin unul pe altul întotdeauna, pretutindeni şi în orice 
împrejurări. Andrei Antonovici avusese onoarea să-şi facă 
studiile în una dintre acele instituţii ruseşti de învăţământ 
superior care sunt frecventate de tinerii proveniţi din familii 
faţă de care soarta se arătase mai darnică în avuţii sau 
relaţii. Absolvenţii acestei instituţii de învăţământ, aproape 
imediat după terminarea şcolii, erau numiţi în posturi 
destul de importante dintr-un anumit departament al 
administraţiei de stat. Andrei Antonovici avea un unchi 
locotenent-colonel genist şi un alt unchi brutar; izbuti totuşi 
să se strecoare în această şcoală superioară, ba întâlni 
acolo şi destul de mulţi semeni din seminţia respectivă. Era 
un camarad vesel; învăţa destul de prost, dar fusese 
îndrăgit de toţi. Chiar şi în clasele superioare, când mulţi 
dintre tineri, îndeosebi cei de origine rusă, începuseră deja 
să discute probleme importante de actualitate, cu un aer 


care părea să arate că abia aşteaptă absolvirea şcolii ca să 
le rezolve dintr-odată pe toate, Andrei Antonovici continua 
să se preocupe de cele mai naive şotii şcolăreşti. Prin glume 
destul de prosteşti, poate şi cam cinice, stârnea hazul 
celorlalţi, făcându-şi din aceasta un scop. Ba îşi sufla nasul 
într-un fel caraghios, când profesorul la lecţie punea vreo 
întrebare, reuşind astfel să provoace râsul camarazilor şi al 
profesorului; ba înfăţişa în dormitor un tablou vivant într-o 
poză cinică, în aplauzele tuturor; ba executa exclusiv pe nas 
(cu destulă iscusinţă) uvertura din Fra Diavolo. Printr-o 
neglijenţă voită, îşi atribuia nu ştiu ce notă de originalitate. 
În ultimul an de şcoală se apucă să scrie poezioare ruseşti. 
Limba neamului său o cunoştea destul de agramat, ca mulţi 
alţi conaţionali ai săi din Rusia. Înclinaţia pentru stihuri îl 
împrieteni cu un camarad posac şi cu o înfăţişare veşnic 
amărâtă parcă, fiul unui general sărac şi care trecea 
printre colegii lui de şcoală drept o viitoare glorie a 
literaturii ruse. Acesta îl luă sub protecţia sa. Întâmplarea 
făcu însă ca la vreo doi ani după absolvirea liceului, acest 
camarad posac, care se lăsase între timp de cariera 
funcţionărească pentru a se consacra literaturii ruse şi 
care, drept consecinţă, umbla în ghete scâlciate şi dârdâia 
de frig, fiind îmbrăcat toamna târziu într-un pardesiu uşor 
de vară, să-l întâlnească întâmplător lângă podul Anicikov 
pe fostul lui protege, pe „Lembka”, cum îi spuneau colegii 
săi de şcoală. Şi ce credeţi? Era de nerecunoscut, încât 
omul se uită la el aproape uluit. În faţa lui stătea un tânăr 
îmbrăcat impecabil, cu favoriţii de nuanţă roşcată ajustaţi 
îngrijit, cu pince-nez, ghete de lac şi mănuşi nou-nouţe, într- 
un palton larg de croială modernă şi cu o servietă la 
subsuoară. Lembke se arătă foarte amabil faţă de colegul 
său, îi dădu adresa lui şi-l invită să vină la el într-o seară. Se 
constată cu acest prilej că el nu mai era „Lembka”, ci von 
Lembke. Fostul său camarad se duse totuşi să-l viziteze, 
probabil numai de ciudă. La intrare, în faţa unei scări prea 
puţin prezentabile şi nici pe departe luxoase, dar cu 


treptele acoperite cu preş roşu de postav, îl întâmpină un 
portar întrebându-l pe cine caută. Se auzi apoi răsunând 
puternic, sus la etaj, un clopoțel. Dar în locul ambianţei de 
bogăţie şi lux pe care vizitatorul se aştepta s-o vadă, îl găsi 
pe „Lembka” al său aciuat într-o cămăruţă dosnică, 
întunecoasă şi prost întreţinută, despărțită în două printr-o 
draperie de culoare verde-închis, cu o mobilă tapiţată în 
aceeaşi culoare, dar foarte veche, cu storuri de culoare 
verde pe nişte ferestre înguste şi înalte. Von Lembke stătea 
la o rudă a sa depărtată, un general, care îl proteja. Îşi 
întâmpină musafirul cu un aer cordial, se purtă cu multă 
seriozitate şi cu o politeţe amabilă. Discutară şi despre 
literatură, dar în limitele cuvenite într-o conversaţie 
ocazională. Un lacheu cu cravată albă le servi ceai slab şi 
câte un fursec rotund minuscul şi uscat. Furios, colegul lui 
ceru apă gazoasă. 1 se servi, dar cu oarecare întârziere, 
fapt care îl făcu se pare pe Lembke să se simtă prost şi să-l 
cheme a doua oară pe lacheu repetându-şi dispoziţia. Îi 
propuse musafirului să ia o gustare şi rămase vizibil 
mulţumit când acesta refuză şi în sfârşit plecă. Pe scurt, în 
acea vreme Lembke stătea la acest general influent în 
calitate de conaţional miluit. 

Era perioada când el se topea de dragoste după cea de-a 
cincea fiică a generalului, bucurându-se, se pare, de 
reciprocitate. Şi totuşi Amalia fu măritată, când îi sosi 
vremea, cu un bătrân neamţ, fabricant de băuturi spirtoase, 
vechi camarad al bătrânului general. Andrei Antonovici nu 
se tângui prea mult, ci-şi construi din carton un teatru. 
Cortina se ridica, apăreau nişte actori care gesticulau; lojile 
erau pline de spectatori, orchestra acționată de un 
mecanism trăgea din arcuşuri pe strunele viorilor, 
capelmaistrul îşi mişca bagheta, iar la parter, cavalerii şi 
ofiţerii băteau din palme. Totul fusese făcut din hârtie, totul 
fusese conceput şi executat personal de von Lembke; asta îi 
luase o jumătate de an. Generalul convocă în mod special o 
reuniune intimă într-o seară şi capodopera fu demonstrată 


oaspeţilor. Toate cele cinci fiice ale generalului, printre care 
şi noua căsătorită Amalia, fabricantul ei şi celelalte 
domnişoare şi doamne cu nemţii lor s-au uitat cu mare 
interes şi au lăudat teatrul, după care s-a dansat. Lembke a 
rămas foarte mulţumit şi curând s-a consolat definitiv. 
Trecură ani şi cariera lui se preciză. Deţinuse mereu 
posturi prin instituţii importante şi totdeauna sub 
conducerea unor şefi de acelaşi neam cu el şi în sfârşit 
ajunse la un grad foarte înalt pentru vârsta lui. De mult 
dorea să se însoare şi de mult căuta o pereche 
corespunzătoare. Pe ascuns de şefii săi, trimisese redacţiei 
unei reviste o povestire, care însă nu mai văzu lumina 
tiparului. În schimb construi din carton un tren întreg de 
cale ferată şi cu acelaşi succes: călătorii ieşeau din gară cu 
valijoarele, rucsacurile, copiii şi căţeii lor intrau în vagoane. 
Conductorii şi îngrijitorii umblau încoace şi încolo, suna 
clopoţelul, se auzea semnalul de plecare şi trenul pornea. 
Realizarea acestei capodopere complicate i-a luat un an 
întreg de trudă migăloasă. Şi totuşi trebuia să se 
căsătorească. Cercul său de cunoştinţe era destul de larg şi, 
în bună parte, format din lume nemţească; dar frecventa şi 
cercuri ruseşti, bineînţeles la reuniunile şefilor săi. În 
sfârşit, când împlini treizeci şi opt de ani, îi pică şi o 
moştenire. Decedase un unchi, brutarul, lăsându-i prin 
testament treisprezece mii de ruble. Rămânea acum să se 
fixeze asupra unui post potrivit. Domnul von Lembke, cu tot 
nivelul destul de înalt al sferei sale de serviciu, era un om 
modest. S-ar fi mulţumit să i se dea conducerea unui 
departament cu atribuţii poate mai puţin prestigioase, dar 
cu administraţie independentă, în care să aibă drepturi 
depline de a dispune, să zicem, asupra recepţionării 
lemnelor livrate statului sau chiar alt locşor de acest gen, 
dar la fel de mănos şi tihnit, unde să rămână toată viaţa. 
lată însă că în loc de o Minnă sau o Ernestină, cum se 
aştepta el, interveni în viaţa lui Iulia Mihailovna. Cariera lui 


săltă deodată pe o treaptă mai sus. Modestul şi 
conştiinciosul von Lembke simţi că şi el ar putea fi ambițios. 
Iulia Mihailovna poseda, conform tabelelor vechi de 
evidenţă cadastrală, vreo două sute de suflete la care se 
adăuga şi o considerabilă zestre de relaţii utile. Pe de altă 
parte, von Lembke era frumos, iar ea depăşise vârsta de 
patruzeci de ani. E de remarcat că el, încetul cu încetul, se 
îndrăgosti de dânsa cu adevărat, pe măsură ce se 
complăcea în situaţia de logodnic. În ziua cununiei îi trimise 
de dimineaţă nişte versuri. 'Toate acestea o încântau, chiar 
şi versurile: patruzeci de ani sunt patruzeci de ani, nu te 
joci cu o astfel de cifră. Curând după căsătorie el primi o şi 
mai sensibilă avansare în grad cu decorația aferentă, iar 
după aceea fu numit să conducă gubernia noastră. 
Pregătindu-se să plece la noi, lulia Mihailovna socoti 
necesar să-şi dădăcească puţin soţul. Era convinsă că nu e 
un om lipsit de capacităţi; ştia să-şi facă apariţia şi să se 
prezinte cu demnitate; să asculte cu un aer important şi să 
rămână într-o tăcere gravă, aparent grăitoare; îşi formase o 
ţinută de prestanţă; era capabil să rostească chiar şi un 
discurs; ba mai avea şi niscai frânturi şi crâmpeie de idei; 
prinsese omul şi spoiala unui liberalism necesar, la modă. Şi 
totuşi, o neliniştea faptul că se arăta cam prea puţin 
receptiv şi, după atâta amar de căutare a unei poziţii mai 
bune în carieră, începuse acum să dea semne evidente că 
ar avea nevoie de linişte. Ea ar fi vrut să-i transmită ambiția 
ei, când colo el se apucă deodată să construiască din 
mucava o biserică protestantă; pastorul apărea să-şi spună 
predica, credincioşii ascultau împreunându-şi cu evlavie 
mâinile pe piept, o doamnă îşi ştergea cu batista lacrimile, 
un bătrânel îşi sufla nasul; la sfârşit răsuna o minusculă 
orgă comandată anume din Elveţia, cu mare cheltuială. De 
cum află de existenţa ei, lulia Mihailovna, aproape cu un fel 
de spaimă, îi confiscă opera pe loc, încuind-o în dulap; în 
schimb, îi îngădui drept mângâiere să scrie un roman, dar 
fără să-şi dea în vileag această preocupare. Din nefericire, 


se putea întrevedea în decizia aceasta o precumpănire 
uşuratică a nechibzuinţei şi fanteziei asupra simțului 
măsurii. Soarta o ţinuse prea mult în situaţia de fată 
bătrână. Ideile îi aţâţau vanitatea, una după alta, asaltându- 
i mintea surescitată. Nutrea gânduri ambiţioase, voia cu 
orice preţ să conducă gubernia, se vedea de pe acum 
înconjurată de o lume în plină admiraţie, îşi fixase şi direcţia 
de activitate. Von Lembke simţi cum începe să-l cuprindă 
teama; curând însă intui, cu flerul lui funcţionăresc, că de 
fapt nu ar avea deloc motive de îngrijorare pentru scaunul 
său de guvernator. Şi într-adevăr, primele două, trei luni se 
scurseră chiar într-un climat de guvernare satisfăcător. Dar 
iată că se ivi Piotr Stepanovici şi lucrurile luară o 
întorsătură mai mult decât bizară. 

Fapt e că, dintru început chiar, tânărul Verhovenski 
manifestă o lipsă totală de respect faţă de Andrei 
Antonovici, arogându-şi nişte drepturi ciudate, iar Iulia 
Mihailovna, totdeauna atât de geloasă în ce priveşte 
prestigiul soţului ei, nu se arătase dispusă deloc să observe 
acest lucru; în orice caz, nu-i acorda nici o importanţă. 
Tânărul deveni favoritul ei; mânca, bea şi aproape că 
dormea în casa lor. Von Lembke începu să se apere, îi 
spunea în faţa lumii „tinere”, îl bătea ocrotitor pe umăr, dar 
cu aceasta nu reuşi deloc să se impună: Piotr Stepanovici 
părea mereu că îşi râde de el pe faţă, chiar şi atunci când îi 
vorbea cu toată seriozitatea, iar în prezenţa altora îi spunea 
cele mai surprinzătoare lucruri. Într-o zi, întorcându-se 
acasă, Lembke îl găsi pe tânăr în cabinetul său, dormind pe 
canapea fără să-i fi cerut voie. Acesta se justifică prin aceea 
că intrând şi negăsindu-l acasă „a profitat de ocazie ca să 
tragă un pui de somn”. Von Lembke se simţi ofensat şi se 
plânse soţiei; ea îşi bătu joc de enervarea lui şi făcu 
remarca usturătoare că probabil el nu ştie să se impună; cel 
puţin faţă de dânsa „acest băieţandru” nu-şi permite 
niciodată familiarităţi; de altfel, „este cam naiv şi de o 
prospeţime sufletească care iese, ce-i drept, din cadrul 


uzanțelor societăţii”. Von Lembke se bosumflă. Dar ea reuşi 
să-i împace. Fără să-şi fi cerut formal scuze, Piotr 
Stepanovici scăpă nu ştiu cum printr-o glumă plată, care în 
alte împrejurări ar fi apărut drept o nouă jignire, dar în 
cazul de faţă fusese acceptată ca un semn de căinţă. 
Vulnerabilitatea lui Andrei Antonovici rezida în faptul că 
avusese slăbiciunea chiar de la începutul cunoştinţei lor să-i 
mărturisească faptul că scrie un roman. Închipuindu-şi că 
are de-a face cu un tânăr cu sufletul vibrând de poezie şi 
visând de mult să găsească un ascultător receptiv, îi citi 
chiar din primele zile de cunoştinţă două capitole din opera 
sa. Acesta ascultase fără să-şi ascundă plictiseala, căscând 
nepoliticos şi fără să fi exprimat măcar o laudă, dar la 
plecare îi ceruse totuşi manuscrisul ca să-şi facă o părere 
citindu-l în linişte acasă, iar Andrei Antonovici i-l 
încredinţase. De atunci manuscrisul nu-i fusese restituit, 
deşi nu era zi ca tânărul să nu vină în casa lor, iar la 
întrebările lui, de fiecare dată, răspundea doar prin râs; în 
cele din urmă îi declară că-l pierduse undeva pe stradă 
chiar în ziua când îl primise. Aflând despre toate acestea, 
Iulia Mihailovna se supără foc pe soţul ei. 

— Nu cumva i-ai spus despre biserică? se alarmă ea 
aproape speriată. 

Von Lembke pur şi simplu căzu pe gânduri, iar prea multă 
îngândurare îi fusese interzisă de medici, ca fiindu-i 
dăunătoare. Afară de faptul că-i picară o mulţime de 
complicaţii survenite prin gubernie, despre care vom vorbi 
mai jos, căpătase omul şi o belea de cu totul altă natură, 
strict intimă: se simţea atins nu numai în orgoliul lui de şef 
suprem al guberniei, dar şi în străfundurile ascunse ale 
inimii. Cerând-o în căsătorie pe Iulia Mihailovna, Andrei 
Antonovici nu şi-ar fi închipuit niciodată posibilitatea 
vreunor neînţelegeri sau disensiuni în viitor. Astfel îşi 
închipuia el căsnicia de o viaţă întreagă, visând la Minna şi 
Ernestina. Simţea că nu e în stare să facă faţă vreunei 


furtuni familiale. Dar iată că Iulia Mihailovna avu cu el în 
cele din urmă o explicaţie deschisă. 

— N-ai de ce să te formalizezi de toate astea, zise ea, fie 
chiar şi pentru motivul prea evident că tu eşti întreit mai 
rezonabil şi infinit superior ca poziţie pe scara ierarhiei 
sociale. Băiatul acesta mai are numeroase metehne rămase 
de pe urma deprinderilor anterioare de liber-cugetător şi 
pe care eu le consider pur şi simplu mofturi ştrengăreşti; 
nu poţi să-l schimbi dintr-odată, ci treptat. Trebuie să 
preţuim tineretul nostru; eu procedez cu blândeţe şi 
bunăvoință şi izbutesc să-i rețin de pe marginea prăpastiei. 

— Dar e o gură-spartă şi vorbeşte dracu' ştie ce, obiectă 
von Lembke. Nu mai pot tolera ca în public şi în prezenţa 
mea să afirme cum că guvernul încurajează beţia, înlesnind 
poporului consumul de votcă, anume ca să-l abrutizeze şi în 
felul acesta să-l împiedice de a se răscula. Gândeşte-te în ce 
situaţie sunt pus eu când trebuie să ascult toate acestea în 
faţa lumii. 

Spunând acest lucru, von Lembke îşi aduse aminte de 
conversaţia recentă cu Piotr Stepanovici. În speranţa naivă 
că îl va dezarma pe tânăr prin liberalismul său, îi arătă 
colecţia sa personală de felurite proclamaţii, ruseşti şi din 
străinătate, pe care şi-o adunase cu grijă începând din anul 
1859, mai mult dintr-o utilă curiozitate, decât ca simplu 
amator. Piotr Stepanovici, ghicindu-i intenţia, declară brutal 
că într-un singur rând al unora dintre manifeste există mai 
mult sens decât într-o cancelarie întreagă, „inclusiv 
cancelaria dumneavoastră”, aş zice eu. 

Lembke se simţi şocat. 

— Dar e prea devreme, prea devreme pentru noi aşa ceva, 
murmură el aproape rugător, arătând colecţia de manifeste. 
— Nicidecum; din moment ce vă este teamă, înseamnă că 

nu este prea devreme. 

— Şi totuşi există aici, de pildă, un îndemn la dărâmarea 
bisericilor. 


— Şi de ce nu, adică? Dumneavoastră sunteţi doar un om 
inteligent şi desigur nu credeţi în Dumnezeu, şi înţelegeţi 
prea bine că aveţi nevoie de credinţă numai pentru 
abrutizarea poporului. Adevărul este mai cinstit decât 
minciuna. 

— De acord, de acord, sunt perfect de acord cu dumneata, 
şi totuşi e prea devreme, prea devreme pentru noi... îşi 
încreţea rădăcina nasului şi fruntea von Lembke. 

— Atunci ce fel de funcţionar al guvernului sunteţi, dacă 
personal sunteţi de acord cu însuşi faptul dărâmării 
bisericilor şi al ridicării ciomegelor împotriva 
Petersburgului, şi toată obiecţiunea dumneavoastră se 
reduce doar la o chestiune de termen? 

Prins cu vorba atât de brutal şi profund vexat, Lembke îşi 
pierdu cumpătul. 

— Nu, nu; nu este deloc aşa, se împotrivi el cu înfocare, 
întărindu-se din ce în ce mai mult în amoru-i propriu 
zgândărit, dumneata, ca om tânăr, şi mai ales necunoscând 
scopurile noastre, greşeşti. După cum am înţeles, dragul 
meu Piotr Stepanovici, dumneata ne consideri pe noi 
funcţionari ai guvernului? Aşa. Funcţionari cu drept de 
iniţiativă personală? Aşa. Dar ia să vedem, cum acţionăm 
noi? Noi purtăm toată răspunderea; şi de fapt, dacă privim 
lucrurile în finalitatea lor, şi noi, ca şi voi, servim aceeaşi 
cauză comună. Atâta doar că noi proptim ceea ce voi 
zdruncinaţi şi ceea ce fără de noi s-ar fi desfăcut 
împrăştiindu-se în toate direcţiile. Noi nu vă suntem 
duşmani, nicidecum, noi vă spunem: mergeţi înainte, 
progresaţi, zdruncinaţi chiar, adică tot ce este vechi şi 
trebuie modificat; dar tot noi suntem aceia care, la nevoie, 
va trebui să vă ţinem în limitele necesare, salvându-vă de 
voi înşivă, pentru că fără noi doar aţi răvăşi întreaga Rusie, 
privând-o de înfăţişarea ei decentă, iar sarcina noastră este 
tocmai salvgardarea acestei înfăţişări decente. Înţelegeţi 
dar că noi şi voi avem nevoie unii de alţii. În Anglia whigs şi 
tories sunt la fel de necesari în mod reciproc. Aşadar, noi 


suntem tories, iar voi, whigs, aşa înţeleg eu lucrurile. 
Andrei Antonovici începu să devină emfatic. De pe timpul 
când era la Petersburg încă îi plăcea să vorbească lucruri 
inteligente şi în spirit liberal, dar mai ales când ştia că 
nimeni nu trage cu urechea. Piotr Stepanovici tăcea cu un 
aer neobişnuit de serios pentru el. Aceasta îl stimula şi mai 
mult pe orator. 

— Ştii dumneata că eu, „stăpânul guberniei”, continuă el 
preumblându-se prin cabinet, ştii dumneata că eu, din 
cauza multiplelor mele obligaţii, nu pot să îndeplinesc 
niciuna dintre ele, iar pe de altă parte aş putea tot atât de 
bine să-ţi spun că nici n-am ce face aici. Tot secretul constă 
în faptul că toate sunt în funcţie de vederile guvernului şi 
depind de guvern. Dacă guvernul, din cine ştie ce 
consideraţii politice sau pentru potolirea pasiunilor, 
instaurează chiar şi o republică, să zicem, dar totodată 
întăreşte puterea guvernatorilor, ei bine, şi noi, 
guvernatorii, înghiţim republica; şi nu numai republica: 
înghiţim tot ce vreţi; eu cel puţin simt că sunt gata... Într-un 
cuvânt, dacă guvernul îmi cere telegrafic activite 
devorante, desfăşor şi eu activite devorante. Eu am declarat 
aici categoric: „Domnilor, pentru echilibrul şi propăşirea 
tuturor instituţiilor guberniale se cere un singur lucru: 
întărirea puterii guvernatorilor”. Să vezi, este necesar ca 
toate aceste instituţii - fie ale zemstvei, fie judecătoreşti - 
să aibă, ca să zic aşa, o existenţă dublă, adică este necesar 
ca ele să existe (sunt absolut de acord că aşa ceva este 
necesar), iar pe de altă parte este necesar ca ele să nu 
existe. Totul depinde de vederile guvernului. Va veni la un 
moment dat un suflu ca instituţiile să fie necesare, şi ele vor 
apărea imediat în gubernia mea. Va dispărea această 
necesitate şi nimeni nu le va mai găsi la mine. lată ce 
înţeleg eu prin activite devorante, care însă nu va mai putea 
exista fără întărirea puterii guvernatorilor. Vorbim aici între 
patru ochi. Ştii, am şi comunicat la Petersburg că este 


nevoie de o santinelă specială la uşa reşedinţei particulare 
a guvernatorului. Aştept răspunsul. 

— Aveţi nevoie de două, zise Piotr Stepanovici. 

— De ce adică de două? se opri în faţa lui von Lembke. 

— Pentru că o singură santinelă e prea puţin, ca să vă 
faceţi respectat. Aveţi nevoie negreşit de două. 

Faţa lui Andrei Antonovici se contractă într-o grimasă 
convulsivă. 

— Dumneata... îţi permiţi prea mult, Piotr Stepanovici. 
Profiţi de bunătatea mea, îmi spui tot felul de impertinenţe 
şi faci aici pe bourru bienfaisant... 

— Mă rog, murmură Piotr Stepanovici, şi totuşi 
dumneavoastră ne deschideţi nouă drumul şi ne pregătiţi 
succesul. 

— Adică cui anume nouă şi ce fel de succes? îl privi uluit 
von Lembke, dar nu primi nici un răspuns. 

Iulia Mihailovna, ascultându-i raportul despre această 
conversaţie, se arată foarte nemulțumită. 

— Doar nu pot, se justifică von Lembke, să-l tratez cu 
autoritatea unui şef pe favoritul tău şi încă într-o discuţie 
între patru ochi... Mai scap câte o vorbă... în bunătatea 
inimii mele. 

— Exagerat de bună. Nici n-am ştiut că ai o colecţie de 
manifeste, fă bine şi mi-o arată. 

— Dar... mi le-a cerut să i le dau pentru o zi. 

— Şi le-ai dat, iar! se supără lulia Mihailovna. Ce lipsă de 
tact! 

— Trimit acum să le ia înapoi. 

— Nu ţi le dă. 

— Îi impun! se aprinse von Lembke şi sări de pe locul lui. 
Cine este el ca să mă tem atâta de dânsul şi cine sunt eu ca 
să nu pot face nimic? 

— Stai jos şi linişteşte-te, îl opri Iulia Mihailovna. Îţi voi 
răspunde la prima întrebare: am despre el nişte referinţe 
de recomandare excelente; e un tânăr capabil şi uneori 
spune nişte lucruri foarte inteligente. Karmazinov m-a 


asigurat că el are relaţii aproape peste tot şi o influenţă 
extraordinară asupra tineretului din capitală. lar dacă prin 
el voi atrage pe alţii, grupându-i în jurul meu, îi voi feri de 
pierzanie, deschizând perspective noi ambiţiei lor. Îmi este 
devotat din toată inima şi mă ascultă în toate. 

— Dar dacă în timp ce tu îl ocroteşti, ei vor face... dracu” 
ştie ce. Desigur, este o idee... se apără vag von Lembke, 
dar... uite, aud că în judeţul X au apărut nişte manifeste. 

— Dar zvonul acesta a circulat încă vara trecută, 
manifeste, bancnote false şi mai ştiu eu ce, şi totuşi până 
acum n-au pus mâna pe niciuna. Cine ţi-a spus? 

— Am auzit de la von Blum. 

— Ia lasă-mă cu von Blum al dumitale; să nu mai aud 
pomenindu-se numele lui! 

Iulia Mihailovna se înfurie şi timp de un minut nici nu mai 
fu în stare să scoată o vorbă. Von Blum era unul dintre 
funcţionarii cancelariei guberniale pe care ea prinsese o 
ură deosebită. Dar despre aceasta vom mai vorbi. 

— Te rog, să n-ai nici o grijă în privinţa lui Verhovenski, 
conchise ea, dacă ar fi participat la vreo ştrengărie 
oarecare, nu ţi-ar fi vorbit aşa cum vorbeşte cu tine şi cu 
toţi cei de aici. Palavragiii nu sunt primejdioşi, ba aş putea 
să-ţi spun şi altceva: de-ar fi să se întâmple ceva, eu prima 
voi afla prin el. Îmi este devotat în mod fanatic. 

Notez, anticipând evenimentele, că dacă n-ar fi tronat aici 
ambiția nemăsurată şi prezumţiozitatea Iuliei Mihailovna, 
poate că nici nu s-ar fi întâmplat tot ceea ce au izbutit să 
facă la noi aceşti indivizi mizerabili. Ea poartă o mare 
răspundere! 

Capitolul al cincilea. 

În ajunul serbării. 

| 

Serbarea iniţiată de Iulia Mihailovna pe bază de listă de 
subscripţie în folosul institutoarelor din gubernia noastră se 
amânase de câteva ori. Printre cei ce se înghesuiau în jurul 
soţiei guvernatorului erau nelipsiţii Piotr Stepanovici, 


neînsemnatul funcţionar Leamşin, care îndeplinea diferite 
comisioane mărunte şi care într-o vreme frecventase 
reuniunile lui Stepan Trofimovici, iar acum intrase deodată 
în grațiile Iuliei Mihailovna pentru că ştia să cânte la pian; 
adesea Liputin, pe care Iulia Mihailovna îl desemnase ca 
viitor redactor-şef al proiectatului ziar independent 
gubernial, câteva doamne şi domnişoare şi, în sfârşit, chiar 
Karmazinov care, deşi nu era prezent mereu, anunţase 
solemn şi cu un aer satisfăcut că va oferi publicului o 
surpriză plăcută cu prilejul „cadrilului literaturii”. Înscrişii 
pe liste şi donatorii erau în număr extraordinar de mare şi, 
în primul rând, cei ce alcătuiau elita oraşului; erau 
acceptate să subscrie însă şi persoane de rând, dacă 
veneau, bineînţeles, cu donaţii în bani. Iulia Mihailovna 
declarase că uneori este cazul să se îngăduie şi un amestec 
între clase sociale, „altfel cine să-i lumineze pe aceşti 
oameni sărmani?”. Se constitui un comitet neoficial dintre 
intimii casei guvernatorului care hotări ca festivitatea să 
aibă un caracter democratic. Abundenţa subscripţiilor 
ispitea la cheltuieli; se urmărea o realizare nemaipomenită, 
din care cauză interveniseră atâtea amânări. Tot nu se 
puteau decide unde să organizeze balul de seară: în imensa 
casă a soţiei mareşalului nobilimii, care îşi oferise saloanele 
în acest scop, sau la Varvara Petrovna, la conacul 
Skvoreşniki? Skvoreşniki se afla cam depărtişor de oraş, 
dar mulţi membri ai comitetului erau de părere că acolo 
lumea „se va simţi mai liberă”. Personal, Varvara Petrovna 
ar fi fost încântată ca balul să aibă loc la dânsa. E greu de 
spus de ce această femeie mândră căuta atât de mult să-i 
intre în voie Iuliei Mihailovna. Probabil îi plăcea faptul că şi 
soţia guvernatorului, la rândul ei, aproape se umilea în faţa 
lui Nikolai Vsevolodovici şi era mai amabilă cu el decât cu 
oricare altul. Repet: Piotr Stepanovici nu înceta să 
acrediteze în casa guvernatorului o idee lansată înainte, 
insinuând în şoaptă că Nikolai Vsevolodovici este un om cu 


foarte misterioase relaţii în cele mai misterioase cercuri şi, 
desigur, se află aici într-o misiune specială. 

Stranie stare de spirit domnea într-adevăr la noi pe 
atunci! Mai ales în societatea cucoanelor apăruse un fel de 
frivolitate şi nu s-ar putea spune că acest lucru nu se 
produsese dintr-odată. Se instaurase o atmosferă de 
exuberanţă nestăpânită, uşuratică, lipsită de jenă şi nu 
totdeauna agreabilă. Devenise la modă un fel de zvăpăiere 
deşucheată a minţilor şi ideile cele mai anapoda erau 
întâmpinate cu entuziasm. Mai târziu, după ce 
evenimentele se consumară, lumea o învinui pe Iulia 
Mihailovna, anturajul ei şi influenţa acestuia; dar nu-mi vine 
să cred că toate se datorau exclusiv Iuliei Mihailovna şi că 
ea e unica vinovată. Dimpotrivă, foarte mulţi, la început, se 
întreceau în laude la adresa soţiei noului guvernator, 
relevându-i meritele de a fi ştiut să unească societatea şi să 
creeze o atmosferă destinsă. Avuseseră loc chiar şi câteva 
fapte scandaloase pentru care Iulia Mihailovna realmente 
n-a avut nici o vină; dar pe atunci cu toţii râdeau şi se 
distrau şi nu s-a găsit nimeni care să-i oprească. A rezistat, 
ce e drept, ţinându-se deoparte, un grup destul de numeros 
de persoane, care-şi formase o părere aparte asupra 
cursului evenimentelor momentului; dar nici acestea nu-şi 
exprimau atunci nemulţumirea; ba chiar zâmbeau. 

Mi-aduc aminte că se alcătuise atunci, nu ştiu cum de la 
sine, un cerc destul de larg al cărui centru poate că într- 
adevăr se afla în salonul Iuliei Mihailovna. În cadrul acestui 
cerc mai intim, adunat în jurul ei, se îngăduiau, desigur, 
printre tineri, tot felul de şotii, într-adevăr uneori destul de 
deplasate. Din acest cerc făceau parte printre altele şi 
câteva doamne chiar fermecătoare. Tineretul organiza 
picnicuri, serate, uneori plimbări prin oraş în cavalcade 
întregi, în trăsuri sau călare. Se pasionau după tot felul de 
năstruşnicii şi uneori le inventau anume numai pentru a 
crea motive de distracţie şi istorioare de povestit. Îşi făceau 
de cap, ca şi cum ar fi nimerit în târgul de pomină Glupov. 


Grupul lor fusese poreclit „farsorii sau batjocoritorii”, 
pentru că nu se dădeau înapoi de la nimic. S-a întâmplat 
astfel ca soţia unui locotenent din localitate, o bruneţica 
foarte tânără, deşi cam anemică din cauza condiţiilor 
proaste de trai din casa bărbatului ei, la una dintre serate, 
dintr-o pornire uşuratică, să se aşeze la masa de joc, în 
speranţa că o să câştige la cărţi, spre a-şi cumpăra o 
mantilă, şi în loc de asta s-a pomenit că a pierdut 
cincisprezece ruble. De frica bărbatului şi neavând cu ce să 
plătească, aducându-şi aminte de îndrăzneala ei de 
altădată, se hotări să-i ceară discret împrumut suma 
respectivă, chiar acolo la serată, fiului primarului oraşului 
nostru, un june ticălos, ofilit de timpuriu. Acesta nu numai 
că o refuză, dar se mai duse să-i spună şi soţului râzând în 
hohote. Locotenentul, care într-adevăr o ducea cam greu, 
trăind uneori din soldă, aducându-şi acasă soţia, o snopi în 
bătaie, cu toate ţipetele, vaietele şi rugăminţile bietei femei, 
care în genunchi îi cerea iertare. Acest caz revoltător nu 
stârni în oraş decât hohote de râs şi, cu toate că biata soţie 
de locotenent nu făcea parte din anturajul luliei Mihailovna, 
una dintre doamnele „cavalcadei”, o fiinţă excentrică şi 
năstruşnică, care o cunoştea pe ofiţereasă, trecu pe la 
dânsa şi pur şi simplu o luă acasă la ea. Aici o înconjurară 
tinerii zurlii, o copleşiră cu atenţii, îi făcură nenumărate 
cadouri şi o ţinură pe loc patru zile fără să o lase să se 
întoarcă acasă. Rămase astfel la doamna aceasta zănatică şi 
zile întregi merse cu ea în trăsură şi cu întreaga-i societate, 
care se distra plimbându-se prin oraş, participând la 
petreceri şi dansuri. Toţi o îndemnau să-l dea pe soţ în 
judecată, să facă scandal. Făgăduiau s-o susţină cu toţii, 
depunând ca martori. Soţul tăcea, neîndrăznind să lupte. În 
cele din urmă, biata femeie îşi dădu seama că intrase în 
bucluc şi, moartă de frică, a patra zi, în amurg, fugi la soţ. 
Nu s-a aflat exact ce s-a petrecut între ofiţer şi soţia lui; dar 
timp de două săptămâni obloanele de la ferestrele casei 
scunde în care locotenentul îşi închiriase locuinţa nu se mai 


deschiseră. Iulia Mihailovna îi dojeni pe zurbagii şi rămase 
foarte nemulțumită de fapta doamnei excentrice, cu toate 
că aceasta i-o prezentase în mod special pe soţia 
locotenentului chiar în ziua răpirii. Dar toate acestea fură 
curând uitate. 

Un alt caz s-a petrecut în casa unui modest funcţionar, dar 
bun familist, demn de tot respectul. Un tânăr dintr-un judeţ 
vecin, tot mic funcţionar, reuşi să-i obţină consimţământul 
de a se căsători cu fiica lui, o fetiţă de şaptesprezece ani, 
frumoasă foc, bine-cunoscută în tot oraşul. Curând se află 
însă că în noaptea nunţii tânărul soţ s-a purtat foarte urât 
cu frumoasa jună, răzbunându-se pentru cinstea pângărită. 
Leamşin, care fusese aproape martor ocular la această 
istorie, întrucât se îmbătase la nuntă şi rămăsese peste 
noapte în casa tatălui miresei, a doua zi dis-de-dimineaţă 
trecu pe la toţi făcând cunoscută această ştire senzaţională. 
Imediat se formă un grup de vreo zece tineri, toţi călări, 
unii chiar pe cai căzăceşti închiriaţi, ca de pildă Piotr 
Stepanovici şi Liputin; acesta din urmă, cu toată vârsta lui, 
participa la toate aventurile zgomotoase ale tineretului 
nostru fluşturatic. Când tânăra pereche apăru în stradă 
într-o trăsură, făcând vizitele de rigoare statornicite de 
obiceiul locului pentru a doua zi după cununie, orice s-ar fi 
întâmplat între timp, întreaga cavalcadă înconjură în chip 
de escortă trăsura şi cu râsete şi strigăte voioase îi însoţi 
toată dimineaţa prin oraş. E adevărat că nimeni dintre ei nu 
intra prin case, ci aşteptau călare în faţa porţilor; nu şi-au 
permis să aducă aici nici un fel de jignire specială mirelui şi 
miresei şi totuşi provocară un scandal. Tot oraşul se umplu 
de vorbe. Bineînţeles, toată lumea râdea în hohote. Dar de 
data aceasta se revoltă von Lembke, care ţinu să aibă cu 
Iulia Mihailovna o discuţie aprinsă. Aceasta, la rândul ei, se 
supără şi hotări pe loc să le refuze zurbagiilor accesul în 
casa ei. Dar a doua zi îi iertă în faţa stăruinţelor lui Piotr 
Stepanovici şi a câtorva cuvinte spuse de Karmazinov. 
Acesta găsi „gluma” destul de spirituală. 


— Cadrează perfect cu moravurile de aici, zise el, şi în 
orice caz nu este lipsită de originalitate şi de... îndrăzneală; 
uitaţi-vă, toată lumea râde şi numai dumneavoastră sunteţi 
indignată. 

Dar se petrecură şi năzbâtii evident intolerabile, cu 
anumită tendenţiozitate. 

În oraş sosi o colportoare de cărţi bisericeşti; o femeie 
respectabilă, deşi dintr-un mediu de târgoveţi. Atrăsese 
atenţia pentru că în presa din capitală apăruseră nişte 
articole interesante despre această colportoare. Ticălosul 
de Leamşin se distinse şi aici: cu ajutorul unui seminarist, 
care îşi pierdea vremea degeaba în aşteptarea unui post de 
învăţător la vreo şcoală, strecură pe furiş în sacul 
colportoarei, în timp ce se făcea că vrea să cumpere cărţi, 
un teanc întreg de fotografii „deocheate” din străinătate, 
dăruite de cineva anume în acest scop - după cum s-a aflat 
mai pe urmă, de către un bătrânel foarte onorabil, al cărui 
nume omit să-l menţionez, care purta o decorație 
importantă şi căruia îi plăcea, după propria-i expresie, 
„râsul sănătos şi gluma veselă”. Când biata femeie începu 
să scoată din sac cărţile sfinte ca să le expună spre vânzare 
în piaţa mare a oraşului, căzură risipindu-se pe caldarâm şi 
fotografiile păcătoase. Se stârniră râsete şi murmure de 
indignare; mulţimea se îmbulzi, se auziră ocări; n-ar fi 
scăpat femeia nici de bătaie, probabil, dacă n-ar fi 
intervenit poliţia. Colportoarea de cărţi bisericeşti fu băgată 
la zdup şi numai către seară, prin intervenţia lui Mavriki 
Nikolaevici, care aflase indignat amănuntele ascunse ale 
acestei istorii urâte, femeia a fost eliberată şi condusă până 
la marginea oraşului. Iulia Mihailovna îi interzise categoric 
lui Leamşin să-i mai calce pragul, dar în aceeaşi seară ai 
noştri, apărând în grup compact, îl aduseră şi pe el 
anunțând că dumnealui a compus o nouă bucată pentru 
pian, cu totul originală, convingând-o să-i îngăduie doar să 
se producă. Pieseta într-adevăr se dovedi să fie amuzantă, 
având şi un titlu caraghios: Războiul franco-prusian. Se 


începea prin intonarea impresionantă a sunetelor 
Marsiliezei: 

Qu' un sang impur abreuve nos sillons! 

Răsunau în introducerea aceasta accente de trufaşă 
sfidare, beţia viitoarelor victorii. lată însă că, prin măsurile 
meşteşugit variate ale imnului, de undeva de alături, jos de 
tot, într-un colţişor, dar foarte aproape, încep să se furişeze 
sunetele răutăcioase ale melodiei Mein lieber Augustin. 
Marsilieza nu le observă, Marsilieza e în culmea freneziei 
maiestuoase; dar Augustin-ul devine tot mai obraznic şi iată 
că măsurile Augustin-ului încep neaşteptat să coincidă cu 
măsurile Marsiliezei. Aceasta pare să înceapă a da semne 
de supărare; observă în sfârşit Augustin-ul, vrea să se 
descotorosească de el, să-l alunge ca pe o muscă sâcâitoare, 
dar Mein lieber Augustin s-a prins de ea bine; e vesel şi 
sigur de el; e fericit şi obraznic; şi Marsilieza deodată se 
prosteşte: nu mai ascunde că e jignită şi enervată; răsună 
acum în ţipete de indignare, în lacrimi şi jurăminte, cu 
mâinile întinse către providenţă: 

Pas un pouce de notre terrain, pas une pierre de nos 
forteresses! 

Dar este nevoită să cânte acum în acelaşi tact cu Mein 
lieber Augustin. Apoi melodia ei, într-un mod stupid, se 
transformă în Augustin, se pleacă, se stinge. Din când în 
când doar, printr-o tresărire convulsivă, se mai aude iar: qu' 
un sang impur..., pentru ca imediat să sară pe melodia 
urâtă a valsului. Şi iat-o resemnându-se complet: este Jules 
Favre plângând la pieptul lui Bismarck şi cedând totul, 
totul... Dar acum devine furios Augustin-ul: se aud sunete 
răguşite, se simte berea băută peste măsură, furia 
lăudăroşeniei, pretenţiile de multe miliarde, de ţigări de foi 
fine, de şampanie, de ostatici; Augustin-ul se transformă 
într-un urlet turbat... Războiul franco-prusian se termină. Ai 
noştri aplaudă, lulia Mihailovna zâmbeşte şi zice: „Ei, cum 
să-l dai afară?”. Pacea e încheiată. Avea într-adevăr talent 
ticălosul. Stepan Trofimovici mă asigura într-o zi că cele mai 


alese talente artistice pot fi şi nişte canalii odioase şi că una 
pe alta nu se exclud. A circulat apoi zvonul că Leamşin 
şterpelise această piesetă de la un tânăr talentat, dar 
modest, un amic de-al său aflat în trecere şi rămas 
necunoscut; să lăsăm însă asta. Acest nemernic care câţiva 
ani la rând se tot învârtise prin preajma lui Stepan 
Trofimovici, reprezentând la seratele lui, la cerere, tipuri de 
ovreiaşi, spovedania unei bătrâne surde, naşterea unui 
prunc, acum îl caricaturiza, printre altele, la Iulia 
Mihailovna şi cu destul succes uneori, chiar pe Stepan 
Trofimovici însuşi, în chip de „liberal din deceniul al 
cincilea”. Toată lumea se prăpădea de râs, încât de fapt era 
aproape imposibil să fie alungat: devenise prea necesar. 
Unde mai pui că intrase sub pielea lui Piotr Stepanovici, 
care la rându-i câştigase între timp o influenţă ciudată 
asupra luliei Mihailovna... 

Nu m-aş fi referit la acest ticălos în mod special şi nici n-ar 
merita să ne ocupăm de el; dar aici s-a produs o istorie 
revoltătoare la care se spune că şi ela luat parte, iar cazul 
acesta n-aş putea să-l omit din cronica mea. 

Într-o bună dimineaţă se răspândi prin tot oraşul ştirea 
despre o faptă odioasă şi revoltătoare de profanare. La 
intrarea în imensa piaţă de mărfuri a oraşului se află o 
veche biserică cu hramul Naşterii Maicii Domnului, cel mai 
remarcabil monument istoric din acest oraş străvechi. La 
poartă afară, din vechime fusese pusă o icoană mare a 
Maicii Domnului, fixată în zid şi apărată de un grilaj. Şi iată 
că peste noapte icoana aceasta fusese jefuită, geamul 
chivotului spart, grilajul smuls şi din cunună şi odăjdii 
fuseseră scoase câteva pietre şi perle, nu se ştie dacă erau 
sau nu atât de preţioase ca valoare. Aspectul cel mai grav al 
acestui furt îl constituia însă faptul că se comisese totodată 
şi un act absurd de blasfemie: în spatele geamului spart al 
icoanei, fusese găsit, se spune, un şoarece viu. Se ştie 
precis acum, după patru luni, că furtul fusese săvârşit de 
ocnaşul Fedka, dar nu se ştie cum şi de ce a fost implicat 


apoi şi Leamgşin. Pe atunci nimeni nu pomenea numele lui şi 
nu-l bănuia, acum însă toată lumea susţine că el ar fi 
introdus acolo şoarecele. Mi-aduc aminte că autorităţile 
noastre îşi cam pierduseră capul în faţa acestui caz. Lumea 
se îmbulzi la locul infracţiunii chiar de dimineaţă. O mulţime 
de cel puţin o sută de oameni se găsea acolo tot timpul. Unii 
veneau, alţii plecau. Cei care se apropiau îşi făceau semnul 
crucii, sărutau icoana; se depuneau şi ofrande; un călugăr 
aduse pentru aceasta o tavă şi abia către ora trei 
autorităţile se dumiriră că le-ar putea ordona oamenilor să 
nu staţioneze, ci rugându-se, sărutând icoana şi 
depunându-şi obolul să-şi vadă de treburi. Acest caz 
abominabil produse cea mai deprimantă impresie asupra lui 
von Lembke. Iulia Mihailovna, după cum mi s-a transmis 
ulterior, s-ar fi exprimat că, începând din dimineaţa aceasta 
fatală, ea observase la soţul ei acea stare de depresie 
ciudată care nu-l mai părăsi apoi deloc până la plecarea lui 
definitivă, cu două luni în urmă, pe motiv de boală, şi care 
persista, se pare, şi acum în Elveţia, unde continua să se 
odihnească după activitatea lui scurtă în gubernia noastră. 
Mi-aduc aminte că pe la ora unu ziua m-am dus şi eu în 
piaţă; mulţimea stătea într-o tăcere gravă, posomorâtă. 
Dintr-o trăsură cobori un negustor gras şi galben la faţă, se 
închină până la pământ, sărută icoana, depuse pe tavă o 
rublă, scoase un oftat, se urcă iar în trăsură şi plecă. Sosi şi 
o caleaşcă cu două dintre doamnele noastre de societate, 
însoţite de doi tineri din cunoscutul grup de poznaşi. Tinerii 
(dintre care unul nu era deloc aşa de tânăr) coborâră şi ei 
din trăsură şi-şi făcură loc prin mulţime spre icoană, 
înlăturându-i destul de dispreţuitor pe cei care formau 
cercul. Nu găsiră de cuviinţă să se descopere, iar unul 
dintre ei îşi puse pe nas şi lornionul. În mulţime se auziră 
murmure, e adevărat cam surde, dar evident ostile. Tânărul 
cu lornion scoase din portofelul ticsit de bancnote un bânuţ 
de aramă şi-l aruncă pe tavă. Amândoi se întoarseră spre 
caleaşcă râzând şi vorbind tare. În clipa aceea deodată 


apăru călare Lizaveta Nikolaevna, însoţită de Mavriki 
Nikolaevici. Ea sări de pe cal, îi aruncă dârlogii însoţitorului 
său, rămas din porunca ei călare, şi se apropie de icoană 
exact în momentul când fusese aruncat acel bănuţ. O 
roşeaţă de indignare îi năvăli în obraz; ea îşi scoase pălăria 
rotundă, mănuşile, se lăsă în genunchi în faţa icoanei, direct 
pe trotuarul murdar, şi cu multă evlavie făcu trei 
închinăciuni până la pământ, apoi îşi scoase portmoneul, 
dar constatând că nu conţine decât câteva monede de 
argint, îşi scoase repede cerceii cu briliante şi-i puse pe 
tavă. 

— Se poate, se poate? Pentru împodobirea sfintei? îl 
întrebă ea cu tulburare pe călugăr. 

— Se poate, răspunse acesta, orice obol este binecuvântat. 

Mulțimea tăcea, fără să manifeste nici un semn de 
aprobare sau dezaprobare; Lizaveta sări pe cal cu rochia 
mânjită de noroi şi dispăru. 

II. 

Două zile după cazul descris mai sus am întâlnit-o într-o 
companie numeroasă plecând undeva în trei trăsuri, 
înconjurată de călăreţi. Îmi făcu semn cu mâna să mă 
apropii, opri trăsura şi-mi ceru stăruitor să mă alătur 
societăţii lor. Se găsi un loc în caleaşcă şi ea mă recomandă 
râzând însoţitoarelor sale, nişte doamne luxos îmbrăcate, 
iar mie-mi preciză că se proiectează o expediţie extrem de 
interesantă. Râdea în hohote şi părea să fie chiar peste 
măsură de fericită. Într-adevăr, expediţia era cam 
excentrică: tot grupul pleca pe malul celălalt al râului, la 
casa negustorului Sevastianov, în curtea căruia, într-o 
atenansă, de vreo zece ani trăia în linişte, bunăstare şi 
răsfăţ cunoscutul, şi nu numai la noi, dar şi prin guberniile 
învecinate, ba chiar şi în cele două capitale, Semion 
Iakovlevici, scrântitul nostru întru Domnul şi prezicător. Îl 
vizita multă lume, mai ales venită din alte părţi, râvnind să-i 
audă vorba, să i se închine şi să depună oboluri. Aceste 
oboluri, uneori destul de importante, dacă nu dispunea de 


ele imediat însuşi Semion Ilakovlevici, erau duse cu evlavie 
la bisericile Domnului şi mai ales în mănăstirea noastră 
Naşterea Maicii Domnului; din partea mănăstirii în acest 
scop veghea în permanenţă pe lângă Semion lakovlevici un 
călugăr. Întreaga societate spera să aibă o aventură plină 
de haz şi veselie. Nimeni dintre ei încă nu-l văzuse pe 
Semion lakovlevici. Numai Leamşin se dusese o dată acolo 
şi acum povestea că acesta poruncise să fie alungat cu un 
măturoi, ba aruncase cu mâna lui, în urmă-i, cu doi cartofi 
fierţi. Printre călăreţi îl observai pe Piotr Stepanovici, şi de 
data aceasta tot pe un cal căzăcesc închiriat - ţinându-se 
destul de neîndemânatic -, precum şi pe Nikolai 
Vsevolodovici. Acesta din urmă nu se eschiva de a lua parte 
uneori la petrecerile comune şi în asemenea cazuri avea 
totdeauna o atitudine decent voioasă, deşi vorbea ca şi 
înainte, puţin şi rar. Când alaiul ajunse, coborând panta 
spre pod, în dreptul hotelului, cineva anunţă deodată că 
într-o cameră de hotel fusese găsit chiar atunci un călător 
care se împuşcase şi este aşteptată să sosească poliţia. 
Imediat altcineva făcu propunerea să ne ducem să-l vedem 
pe sinucigaş. Propunerea fu acceptată: doamnele noastre 
nu mai văzuseră niciodată un sinucigaş. Mi-aduc aminte că 
una dintre ele a spus atunci cu glas tare că „totul a ajuns 
atât de plictisitor, încât nu este cazul să ne sinchisim în ce 
priveşte natura distracţiei, numai să fie interesantă”. Doar 
câţiva rămaseră să aştepte în faţa intrării; ceilalţi intrară 
grămadă în hotel pătrunzând într-un culoar murdar şi 
printre ei, spre surprinderea mea, am văzut-o şi pe Lizaveta 
Nikolaevna. Camera celui care se împuşcase era deschisă 
şi, bineînţeles, nimeni nu îndrăzni să nu ne lase să intrăm. 
Era un tânăr cu faţa aproape de adolescent, de vreo 
nouăsprezece ani, nu mai mult, probabil foarte drăguţ la 
chip, cu părul blond des, cu un oval al feţei regulat, cu o 
frunte pură frumoasă. Corpul lui intrase deja în stare de 
rigiditate cadaverică şi chipul lui alb părea ca de marmură. 
Pe masă zăcea un bileţel în care scrisese cu mâna lui să nu 


fie nimeni învinuit de moartea sa şi că s-a împuşcat din 
cauză că „a topit în chefuri” patru sute de ruble. Expresia 
„topit în chefuri” figura textual în bilet: în cele patru 
rânduri scrise erau trei greşeli gramaticale. Se căina în 
mod deosebit lângă trupul lui un moşier gras, probabil un 
vecin al familiei mortului, care trăsese într-o altă cameră a 
hotelului, venit în chestiuni de afaceri. Din spusa acestuia 
reieşea că băiatul fusese trimis de familia sa, de mama 
văduvă, de surori şi de mătuşi din satul lor la oraş, ca sub 
îndrumarea unei rubedenii ce locuia aici să facă diferite 
cumpărături pentru zestrea surorii lui mai mari, care urma 
să se mărite, şi să aducă aceste cumpărături acasă. Îi 
încredinţaseră cele patru sute de ruble - strânse cu greu 
de-a lungul câtorva decenii - cu multă frică şi îngrijorare, 
însoţindu-l cu numeroase poveţe, rugăciuni şi 
binecuvântări. Băiatul fusese până atunci foarte cuminte şi 
foarte serios. Sosind acum trei zile în oraş, nu se mai 
dusese la rubedenia sa, ci se oprise la hotel, ducându-se 
direct la club în speranţa că o să găsească undeva în odăile 
din fund vreun cartofor ţinând bancul sau vreun loc unde să 
se joace barbut, dar în seara aceea nu se înjghebase acolo 
nici un fel de joc de zaruri sau de cărţi. Întorcându-se în 
camera sa cam pe la miezul nopţii, el ceru să i se aducă 
şampanie, havane şi o cină compusă din şase sau şapte 
feluri de mâncare. Şampania îl ameţi, ţigările de foi îi făcură 
greață, încât nici nu se atinse de mâncăruri, culcându-se şi 
adormind aproape fără cunoştinţă. Trezindu-se a doua zi, 
proaspăt ca un măr, plecă imediat într-o şatră de ţigani - ce 
îşi aşezase tabăra peste râu, într-o suburbie - despre care 
auzise în ajun la club, şi timp de două zile nu mai apăru la 
hotel. În sfârşit, ieri, cam pe la ora cinci după-amiază, se 
întorsese beat, se culcase îndată şi dormise până la ora 
zece seara. Trezindu-se, ceru o pârjoală, o sticlă de 
château-yquem, nişte struguri, hârtie, cerneală şi contul. 
Nimeni nu observase la el nimic neobişnuit. Era calm, blând 
şi amabil. Se împuşcase probabil cam pe la miezul nopţii, 


deşi pare ciudat că nimeni nu auzise împuşcătura, ci se 
alarmară abia a doua zi la prânz. Bătură în uşă şi, 
neprimind nici un răspuns, o forţară. Sticla cu vin era pe 
jumătate golită, strugurii cam tot pe jumătate consumaţi. 
Se împuşcase cu un revolver mic cu trei ţevi drept în inimă. 
Cursese foarte puţin sânge; revolverul îi căzuse din mână 
pe covor. Tânărul stătea pe jumătate rezemat de canapea. 
Moartea survenise probabil fulgerător; nici un semn de 
suferinţă, de agonie, nu se observa pe chipul lui. Faţa avea 
o expresie calmă, aproape fericită, plină parcă de dor de 
viaţă. 'Toţi cei din grupul nostru îl cercetau cu privirile 
avide. În general, orice nenorocire a semenului oferă 
întotdeauna ceva ce bucură privirea celorlalţi, oricine ar fi 
în cauză. Doamnele noastre se uitau în tăcere, în schimb 
însoțitorii lor excelară printr-o înaltă prezenţă de spirit şi 
câteva remarci fine. Unul strecură că băiatul găsise soluţia 
cea mai bună şi că n-ar fi putut proceda mai inteligent; altul 
ţinu să releve faptul că măcar o clipă, dar cel puţin a trăit-o 
bine. Un al treilea trânti deodată: de ce oare la noi cazurile 
de sinucidere prin împuşcare sau spânzurare au devenit 
atât de frecvente, ca şi cum oamenii aceştia s-ar fi rupt din 
rădăcini, ca şi cum pământul le-ar fi fugit de sub picioare? 
Priviri ostile curmară reflecţiile respectivului. În schimb, 
Leamşin, care-şi făcea un titlu de onoare din rolul său de 
bufon, şterpeli de pe farfurie un ciorchine de strugure. 
Exemplul său îl urmă râzând un altul, iar un al treilea 
întinse mâna spre sticla cu vin. Dar poliţaiul sosit între timp 
îl opri, ba îi şi pofti „să elibereze camera”. Întrucât toată 
lumea privise îndeajuns, se supuseră fără obiecţii, deşi 
Leamgşin se legase totuşi nu se ştie de ce de poliţai. Buna 
dispoziţie generală, râsetele şi conversaţia voioasă crescură 
devenind aproape îndoit mai animate în tot restul drumului. 
Sosirăm la Semion lakovlevici exact la ora unu ziua. Porţile 
de la intrarea imensei case negustoreşti erau larg deschise 
şi accesul spre pavilion liber. De îndată se află că Semion 
Iakovlevici binevoieşte să ia masa de prânz, dar că primeşte 


şi vizite. Întreg grupul pătrunse la el buluc. Camera în care 
primea şi mânca scrântitul era destul de încăpătoare, cu 
trei ferestre şi era împărţită exact la mijloc, de la un perete 
la altul, de un grilaj de lemn, înalt cam de un metru şi ceva, 
până la nivelul pieptului. Vizitatorii obişnuiţi rămâneau în 
faţa despărţiturii, iar cei norocoşi erau admişi, după 
dispoziţia scrântitului, să treacă în al doilea compartiment 
printr-o uşiţă şi acolo erau aşezaţi, dacă binevoia el, pe 
nişte fotolii vechi de piele şi pe o canapea; gazda trona 
totdeauna pe un fotoliu uzat de modă veche în stil 
voltairian. Era un om destul de voinic, cu faţa puhavă şi 
gălbejită, în vârstă de vreo cincizeci de ani, blond şi chel, cu 
părul rar pe locurile unde se mai păstrase, cu barba rasă, 
cu obrazul drept umflat şi cu o gură cam strâmbă, cu un 
mare neg lângă nara stângă, cu ochi mici, înguşti, şi cu o 
expresie calmă, gravă şi somnoroasă a feţei. Era îmbrăcat 
în haine de croială nemţească, în surtuc negru, dar fără 
vestă şi cravată. De dedesubtul surtucului se vedea o 
cămaşă destul de groasă, dar albă; picioarele lui, se pare 
bolnave, erau în pantofi de casă. Auzisem că pe vremuri 
fusese funcţionar, având şi un grad oarecare. Tocmai 
mâncase ciorbă de peşte şi se apucase de felul doi preferat: 
cartofi fierţi în coajă pe care îi mânca presărându-i cu sare. 
Altceva nu mânca niciodată; bea mult ceai, fiind un mare 
amator. În preajma lui se învârteau vreo trei servitori plătiţi 
de negustor; unul dintre ei era îmbrăcat în frac, celălalt 
semăna cu un meşteşugar, al treilea cu un paracliser. Mai 
era acolo şi un alt băiat, de vreo şaisprezece ani, vioi şi 
sprinten în mişcări. Afară de acest personal de serviciu, 
asista şi un respectabil călugăr cu părul cărunt şi cam prea 
obez, ţinând în mâini cutia milelor. Pe una dintre mese 
clocotea un samovar imens şi cu o tavă alături, pe care se 
aflau peste douăzeci de pahare. Pe o altă masă, în partea 
opusă a camerei, erau aşezate darurile: câteva căpăţâni şi 
cornete de zahăr, vreo doi funţi de ceai, o pereche de 
pantofi brodaţi, un fular, un cupon de postav, un balot de 


pânză şi altele. Obolurile băneşti intrau aproape în 
întregime în cutia călugărului. Camera era ticsită de lume, 
cam peste zece vizitatori, dintre care doi şedeau dincolo de 
grilaj, în compartimentul din fund, lângă Semion 
Iakovlevici; aceştia erau un bătrânel cărunt, închinător pe 
la locurile sfinte, pelerin din „prostime”, şi un călugăr mic 
de statură şi uscăţiv, aflat în trecere, care şedea cuviincios, 
cu privirea plecată în pământ. Toţi ceilalţi vizitatori stăteau 
în picioare în compartimentul din faţă, dincoace de 
despărţitură, mai mult lume de jos, afară de un negustor 
sosit dintr-o capitală de judeţ, un bărbos îmbrăcat în haine 
tradiţionale ruseşti şi care era cunoscut ca un om bogat, o 
doamnă dintr-o familie de nobili scăpătaţi şi un moşier. Cu 
toţii aşteptau să le pice norocul, neîndrăznind să deschidă 
gura ei înşişi. Vreo patru oameni stăteau în genunchi, dar 
cel mai mult atrăgea atenţia moşierul, un om gras de vreo 
patruzeci şi cinci de ani, care îngenunchease cu evlavie 
chiar lângă grilaj, în faţă, înaintea tuturor şi cu multă 
evlavie aştepta privirea binevoitoare sau cuvântul lui 
Semion lakovlevici. Stătea aşa cam de o oră, dar acesta nu-l 
lua în seamă. Doamnele noastre se îmbulziră chiar lângă 
despărţitură, schimbând şoapte vesele şi glumeţe. Cei 
aşezaţi în genunchi, ca şi ceilalţi vizitatori, fură împinşi 
deoparte sau lăsaţi în spate, afară de moşier, care rămăsese 
dârz în faţă ţinându-se cu mâinile de grilaj. Priviri curioase, 
avide şi vesele se aţintiră asupra lui Semion lakovlevici, 
deopotrivă cu lornioanele, ochelarii şi chiar binoclurile de 
teatru; Leamgşin cel puţin se înarmase cu un binoclu. 
Semion lakovlevici, calm şi alene, se uită la toţi cu privirea 
ochişorilor săi mici. 

— Şolticării, şolticării, zise el cu o voce de bas, uşor spartă. 

Toţi cei din grupul nostru râseră: „Ce însemna această 
vorbă?”. Dar Semion lakovlevici se afundă în tăcere, 
terminându-şi cartofii. În sfârşit, se şterse cu şerveţelul la 
gură şi i se servi ceaiul. 


De obicei nu bea ceaiul singur, ci îl oferea vizitatorilor, dar 
nu oricui, ci indicând personal pe cel fericit. Dispoziţiile 
acestea întotdeauna uimeau, prin neprevăzutul lor. 
Ocolindu-i pe cei bogaţi şi pe demnitari, îl indica pe un 
ţăran sau pe o băbuţă uitată de Dumnezeu pe lume; 
altădată, ocolindu-i pe cei săraci, ospăta pe vreun negustor 
gras, bogătan. Chiar şi ceaiul era servit în diferite feluri, 
unii îl primeau cu zahărul pus în pahar, alţii cu zahărul 
fărâmat bucăţi lângă pahar, alţii îl primeau fără zahăr. De 
data aceasta norocul căzuse pe călugărul aflat în trecere, 
care căpătă un pahar cu zahărul înăuntru, şi pe bătrânul 
pelerin care primi ceai fără zahăr. lar călugărul gras cu 
cutia mănăstirii nu se ştie de ce fusese uitat, deşi până 
atunci i se oferea zilnic câte un pahar. 

— Semion lakovlevici, spuneţi-mi ceva, am vrut atât de 
mult să vă fac cunoştinţă, gânguri surâzând şi mijindu-şi 
ochii acea doamnă planturoasă din trăsura noastră, care 
făcuse observaţia de adineauri că nu trebuie să alegi 
distracţia, numai amuzant să fie. 

Semion lakovlevici nici nu se uită la ea. Moşierul care 
stătea în genunchi oftă adânc şi cu zgomot, de parcă ar fi 
fost ridicate şi apăsate braţele unor foale imense. 

— Cu zahăr în pahar! indică deodată Semion lakovlevici, 
arătând spre negustorul bogătan; acesta păşi înainte şi se 
opri lângă moşier. 

— Mai pune-i zahăr! porunci Semion lakovlevici, după ce 
paharul fusese umplut. Încă o porţie; şi încă una, şi încă 
una! 

Adăugară zahăr şi a treia şi a patra oară. Negustorul se 
apucă să bea siropul fără crâcnire. 

— Doamne! şopti mulţimea făcându-şi cruce. Moşierul 
răsuflă iarăşi adânc şi zgomotos. 

— Taică! Semion lakovlevici! se auzi brusc glasul trist, dar 
atât de ascuţit încât nimeni nu s-ar fi aşteptat să-l aibă 
doamna cea săracă pe care ai noştri o împinseseră spre 
perete. De un ceas întreg, dragul meu, aştept 


binecuvântarea. Rosteşte-ţi cuvântul, lămureşte-mă pe 
mine, nefericita. 

— Întreab-o, porunci Semion Iakovlevici servitorului cu 
înfăţişare de paracliser. 

Acesta se apropie de despărţitură. 

— Ai îndeplinit ceea ce ţi-a poruncit data trecută Semion 
Iakovlevici? o întrebă el pe văduvă, cu glas potolit şi 
măsurat. 

— Cum s-o împlinesc, taică Semion Iakovlevici, cum aş fi 
putut s-o îndeplinesc, cu nişte oameni ca ei?! se tângui 
văduva. Nişte fiare, se plâng împotriva mea la tribunal, 
ameninţă să facă jalbă la senat; împotriva mamei care i-a 
născut! ... 

— Daţi-i! ... arătă Semion lakovlevici spre căpăţâna de 
zahăr. 

Băiatul sări, apucă căpăţâna de zahăr şi i-o duse văduvei. 

— Of, taică, mare îţi este mila. La ce-mi trebuie atâta 
zahăr? începu să strige văduva. 

— Încă, încă! o fericea Semion Iakovlevici. 

I se dădu încă o căpăţână, „încă, încă”, porunci scrântitul; 
aduseră o a treia şi o a patra căpăţână. Văduva era acum 
înconjurată din toate părţile de căpăţâni de zahăr. 
Călugărul mănăstiresc suspină: toate acestea ar fi putut 
nimeri chiar astăzi în cămările mănăstirii, după semnele de 
adineauri. 

— Ce să fac cu atâta zahăr, oftă umilită văduva, mi se 
apleacă, aşa singură cum sunt! ... N-o fi vreo prorocire, 
taică? 

— Întocmai, o prorocire, zise cineva din mulţime. 

— Daţi-i şi o pungă! nu se astâmpără Semion lakovlevici. 

Pe masă rămăsese încă o căpăţână întreagă, dar Semion 
Iakovlevici indicase punga şi văduvei îi dădură o pungă de 
zahăr. 

— Doamne! Doamne! oftă şi îşi făcu cruce mulţimea. E 
curată prorocire. 


— Îndulceşte-ţi de-aici înainte inima cu bunătate şi cu 
milostenie şi după aceea să vii să plângi de copiii tăi, os din 
osul tău, iată ce pare să însemne acest simbol, zise încet, 
dar mulţumit de el, călugărul gras, neospătat cu ceai, luând 
asupră-şi tălmăcirea, fiind cuprins de un acces de amor 
propriu iritat. 

— Ce spui, taică, se înfurie brusc văduva, păi, ei m-au dus 
cu arcanul în foc, când s-a aprins la alde Verşinin, mi-au 
aruncat în aşternut o pisică moartă, sunt gata să-mi facă 
orice mârşăvie... 

— Alung-o, alung-o! dădu din mâini Semion Iakovlevici. 

Servitorul cu înfăţişarea de paracliser şi băiatul ieşiră 
dincolo de despărţitură. Cel dintâi o luă pe văduvă de mână 
şi aceasta, cuminţindu-se, porni spre uşă, întorcând capul 
spre căpăţânile de zahăr primite în dar, pe care le luă 
băiatul şi i le dădu. 

— Luaţi-i una înapoi, înapoi! îi strigă Semion Iakovlevici 
servitorului cu înfăţişare de meşteşugar. 

Acesta se repezi după cei plecaţi şi toţi trei servitorii se 
întoarseră peste scurt timp aducând înapoi una dintre 
căpăţânile dăruite văduvei, care totuşi plecase cu trei 
căpăţâni. 

— Semion lakovlevici, se auzi un glas chiar de lângă uşă, 
am văzut în vis o pasăre, o cioară, şi-a luat zborul din apă 
spre foc. Ce înseamnă acest vis? 

— Arată a ger, zise Semion lakovlevici. 

— Semion lakovlevici, dar de ce nu mi-ai răspuns nimic, 
mă interesez de dumneata de atâta timp? ridică iar glasul 
doamna noastră. 

— Întreabă-l! arătă deodată spre moşierul lăsat în 
genunchi şi fără s-o asculte Semion lakovlevici. 

Călugărul de la mănăstire, care fusese indicat să întrebe, 
se apropie grav de moşier. 

— Prin ce-ai păcătuit? Şi n-ai avut poruncă să îndeplineşti 
ceva? 


— Să nu bat, să-mi stăpânesc mâinile, răspunse răguşit 
moşierul. 

— Şi ai îndeplinit porunca? întrebă călugărul. 

— N-o pot îndeplini, nu pot să mă stăpânesc! 

— Alungă-l, alungă-l! Cu mătura, cu mătura! îşi vântură 
mâinile Semion lakovlevici. 

Mogşierul, fără să mai aştepte executarea pedepsei, sări din 
loc şi fugi din cameră. 

— A lăsat o monedă de aur, anunţă călugărul ridicând de 
pe podea moneda. 

— Să i se dea lui! arătă cu degetul Semion lakovlevici spre 
negustorul bogat. 

Bogătanul nu îndrăzni să refuze şi o luă. 

— Aurul la aur trage, nu-l răbdă inima să nu spună pe 
călugărul de la mănăstire. 

— Iar ăstuia, ceai cu zahăr în pahar, îl arătă deodată 
Semion lakovlevici pe Mavriki Nikolaevici. 

Servitorul turnă ceaiul şi îl aduse din greşeală filfizonului 
cu ochelari. 

— Lunganului, lunganului, îl corectă Semion Iakovlevici. 
Mavriki Nikolaevici luă paharul, salută discret milităreşte 
şi începu să bea. Nu ştiu de ce ai noştri se prăpădiră toţi de 

râs. 

— Mavriki Nikolaevici, i se adresă Liza, domnul acela care 
a stat în genunchi a plecat, ia-i locul în genunchi. 

Mavriki Nikolaevici o privi nedumerit. 

— 'Te rog, îmi vei face o mare plăcere. Ascultă, Mavriki 
Nikolaevici, începu ea deodată să-i vorbească repede, 
repede, cu stăruinţă aprinsă, îndărătnică, lasă-te în 
genunchi negreşit, vreau să te văd cum o să stai. Dacă nu te 
laşi în genunchi, să nu mai vii pe la mine. Vreau, vreau 
neapărat! ... 

Nu ştiu ce o fi vrut să spună cu asta; dar o pretindea cu o 
stăruinţă neînduplecată, ca într-un acces de isterie. Mavriki 
Nikolaevici interpretase, după cum vom vedea mai departe, 
aceste manifestări capricioase ale ei, foarte frecvente în 


ultima vreme, drept nişte izbucniri de ură oarbă faţă de 
dânsul, pornite nu din răutate sau mânie, dimpotrivă, ea îl 
respecta, îl iubea şi îl preţuia, el o ştia, ci dintr-o ură 
inconştientă, inexplicabilă, pe care ea nu era în stare s-o 
învingă uneori. 

E] îi dădu ceaşca de ceai unei bătrâne care se afla în 
spatele lui, deschise portiţa despărţiturii, păşi fără a fi poftit 
în jumătatea intimă a lui Semion lakovlevici şi se lăsă în 
genunchi în văzul tuturor. Cred că a fost prea zguduit în 
sufletul lui simplu şi delicat de această ieşire brutală şi 
batjocoritoare a Lizei, în faţa întregii societăţi. Şi-o fi 
închipuit poate că ea se va ruşina de fapta ei, văzându-l atât 
de umilit, prin stăruința ei nesăbuită. Bineînţeles, nimeni 
altul n-ar fi îndrăznit să încerce o îndreptare a unei femei 
zănatice pe o cale atât de naivă şi riscantă, afară de dânsul. 
Stătea în genunchi cu o faţă gravă şi imperturbabilă, lung, 
deşirat, ridicol. Dar ai noştri nu mai râdeau; pretenţia 
aceasta cu totul neaşteptată produse un efect rău. Toate 
privirile se îndreptară spre Liza. 

— Mir pe frunte, mir pe frunte, murmură Semion 
lakovlevici. 

Liza păli brusc, strigă, scoțând un „ah” strident, şi se 
repezi dincolo de despărţitură şi aci se produse fulgerător o 
scenă isterică: din toate puterile ea se sili să-l ridice pe 
Mavriki Nikolaevici din genunchi, trăgându-l cu ambele 
mâini de cot. 

— Ridică-te, ridică-te! strigă ea, ca ieşită din minţi. Ridică- 
te îndată, îndată! Cum ai îndrăznit să te laşi în genunchi?! 

Mavriki Nikolaevici se ridică în picioare. 

Ea îl apucă de braţe mai sus de cot şi, strângându-i-le tare, 
îl privea ţintă în obraz. Ochii ei trădau spaimă. 

— Şolticării, şolticării! repetă încă o dată Semion 
lakovlevici. 

În sfârşit, ea îl scoase pe Mavriki Nikolaevici dincoace de 
despărţitură. Tot grupul nostru fu cuprins de o teribilă 
agitaţie. Doamna din trăsura noastră, voind probabil să 


împrăştie impresia, pentru a treia oară îl întrebă cu glas 
tare şi strident pe Semion Iakovlevici, schiţând acelaşi 
zâmbet cochet: 

— Dar bine, Semion lakovlevici, chiar aşa, n-ai să 
„rosteşti” nimic la întrebarea mea? Contam atât de mult pe 
dumneata. 

— Să-mi... în tine! Să-mi... în tine... zise deodată, 
întorcându-se spre dânsa, Semion lakovlevici. 

Cuvintele fuseseră rostite cu furie şi cu o claritate 
înspăimântătoare. Doamnele noastre, scoțând ţipete 
stridente, dădură buzna afară, iar cavalerii izbucniră într- 
un hohot de râs nebun. Aşa luă sfârşit călătoria noastră la 
Semion lakovlevici. 

Şi totuşi, se zice că se produsese cu acest prilej încă un 
fapt foarte enigmatic şi, mărturisesc, tocmai din cauza lui 
am relatat cu atâta amănunţime această călătorie. Se zice 
că, după ce toată lumea năvăli afară, Liza, susţinută de 
Mavriki Nikolaevici, se ciocni deodată în înghesuiala de la 
uşă cu Nikolai Vsevolodovici. Trebuie spus că din dimineaţa 
aceea de duminică şi de la leşinul Lizei, deşi se mai 
întâlniseră de câteva ori în societate, nu se apropiaseră 
unul de celălalt şi nu schimbaseră nici o vorbă. Am văzut 
bine momentul ciocnirii la uşă: mi s-a părut că amândoi se 
opresc brusc şi se privesc într-un fel ciudat. S-ar putea 
totuşi ca eu să fi văzut prost în mulţime. Ceilalţi asigurau 
însă într-un glas şi cu toată seriozitatea că Liza ridicase 
repede mâna, cam la nivelul obrazului celuilalt şi că l-ar fi 
lovit probabil dacă el n-ar fi apucat să se dea puţin la o 
parte. Poate că nu i-a plăcut expresia feţei lui sau vreun 
surâs al lui, mai ales atunci, după acel episod cu Mavriki 
Nikolaevici. Mărturisesc, eu personal n-am văzut nimic, şi 
totuşi cei ce pretindeau că au văzut afirmau cu tărie că aşa 
a fost, deşi după părerea mea acest lucru n-ar fi putut să-l 
observe chiar toată lumea din cauza zăpăcelii şi îmbulzelii, 
ci doar câţiva. De fapt, nici n-am dat crezare atunci acestei 


afirmaţii. Mi-aduc aminte totuşi că la întoarcere Nikolai 
Vsevolodovici era cam palid. 

III. 

Aproape în acelaşi timp, mai exact în aceeaşi zi, avu loc în 
sfârşit şi întâlnirea dintre Stepan Trofimovici şi Varvara 
Petrovna, pe care aceasta de mult o proiectase şi o 
anunţase fostului său mare prieten, dar nu se ştie de ceo 
amânase mereu. Întâlnirea avu loc la Skvoreşniki, Varvara 
Petrovna sosi în conacul ei încărcată de griji: în ajun se 
luase hotărârea definitivă ca festivitatea proiectată să aibă 
loc la soţia mareşalului nobilimii. Dar Varvara Petrovna îşi 
făcu imediat socoteala, cu mintea ei ageră, că după 
festivitate nimic n-o va împiedica să ofere o chermeză 
specială la Skvoreşniki, convocând tot oraşul. Astfel toată 
lumea ar fi avut ocazia să se convingă a cui casă este mai 
frumoasă şi cine ştie mai bine să primească şi să dea un bal 
cu mai mult gust. În general, era de nerecunoscut. Părea că 
renăscuse transformându-se din inaccesibila de altădată, 
„venerabilă doamnă” (expresia îi aparţine lui Stepan 
Trofimovici), într-o femeie de lume dintre cele mai obişnuite 
şi mai capricioase. Deşi nu era exclus ca totul să nu fie 
decât o simplă aparenţă. 

Sosind în conacul pustiu, ea trecu prin toate camerele 
însoţită de bătrânul şi credinciosul ei slujitor Aleksei 
Egorovici şi de Fomuşka, un om umblat şi trecut prin multe, 
mare specialist în materie de ornamentare şi decor. Se 
angajă o consfătuire amplă în privinţa celor ce erau de 
făcut: ce anume mobilier urma să fie adus din casa de la 
oraş; ce obiecte, ce tablouri, cum să fie aranjate; cum să 
folosească florile din seră, ca şi sera însăşi; unde să fie puse 
draperii noi, unde să fie instalat bufetul, numai unul, sau 
chiar două? şi aşa mai departe. Ei bine, în toiul acestor 
preocupări însufleţite, îi veni deodată în cap să-şi trimită 
trăsura ca să-l aducă pe Stepan Trofimovici. 

Acesta fusese de mult anunţat şi pregătit, zilnic 
aşteptându-se la o asemenea invitaţie fără veste. Aşezându- 


se în cupeu, el îşi făcu semnul crucii; se hotăra soarta lui. Îşi 
găsi prietena în salonul cel mare, pe micuța canapea din 
nişă, în faţa unei măsuţe de marmură, cu hârtie şi creion în 
mână; Fomuşka măsura cu arşinul înălţimea balconului 
pentru cor şi a ferestrelor, iar Varvara Petrovna nota 
personal cifrele, făcând însemnări marginale. Fără a-şi 
părăsi ocupaţia, ea dădu din cap înspre Stepan Trofimovici 
şi, când acesta bâigui nu ştiu ce salut, îi întinse repede 
mâna arătându-i fără să-l privească locul de lângă dânsa. 

— Am stat şi am aşteptat vreo cinci minute, „cu inima 
strânsă”, îmi povesti el mai târziu. Am văzut cu totul altă 
femeie decât aceea pe care o cunoscusem timp de douăzeci 
de ani. Convingerea absolută, în privinţa sfârşitului 
inevitabil, mi-a dat nişte forţe care au uimit-o şi pe dânsa. Îţi 
jur că ea a rămas surprinsă de stoicismul meu din această 
ultimă oră. 

Varvara Petrovna lăsă deodată creionul pe măsuţă şi se 
întoarse cu o mişcare bruscă către Stepan Trofimovici. 

— Stepan Trofimovici, trebuie să stăm puţin de vorbă. 
Sunt convinsă că ţi-ai pregătit o sumedenie de fraze 
frumoase şi tot felul de expresii patetice, dar e mai bine să 
păşim direct la obiectul discuţiei noastre, nu-i aşa? 

El tresări scuturat de un fior rece. Prea se arăta grăbită 
să-şi impună tonul, la ce se mai putea el aştepta în cursul 
conversaţiei? 

— Aşteaptă, taci, lasă-mă să-ţi spun tot ce am de spus eu şi 
după aceea vei vorbi dumneata, deşi nu ştiu, zău, ce ai mai 
putea să-mi obiectezi, continuă ea pe acelaşi ton precipitat. 
O mie două sute de ruble cu titlu de pensie viageră consider 
a mea datorie sfântă să ţi-o prestez până la sfârşitul vieţii; 
adică de ce să-i zicem neapărat datorie sfântă, pur şi simplu 
o înţelegere între noi ar fi o formulare mult mai conformă 
cu realitatea, nu-i aşa? Dacă vrei, o consemnăm şi într-un 
act formal. Pentru cazul morţii mele, am lăsat dispoziţii 
speciale. Afară de aceasta, eu îţi asigur dumitale de aici 
încolo locuinţă, serviciul şi întreţinerea completă. Dacă 


transformi toate acestea în bani, vor reprezenta suma de o 
mie cinci sute de ruble, nu-i aşa? Mai adaug pentru cazuri 
neprevăzute trei sute de ruble, în total fac trei mii. Îţi va fi 
de ajuns pe un an? Mi se pare că nu e puţin? În cazuri cu 
totul excepţionale, voi veni şi cu alte sume. Aşadar, primeşte 
banii, dă-le drumul oamenilor mei şi rânduieşte-ţi viaţa 
după pofta inimii, unde vrei, la Petersburg, la Moscova, în 
străinătate sau chiar aici, numai nu la mine? E bine? 

— Nu de mult tot atât de hotărât şi tot atât de rapid mi se 
transmisese prin aceeaşi gură o altă propunere, zise rar şi 
cu o claritate tristă Stepan Trofimovici. M-am resemnat şi... 
am jucat cazaciocul ca să fiu pe placul dumitale. Oui, la 
comparaison peut etre permise. C'etait comme un petit 
cosak du Don, qui sautait sur sa tombe. Acum... 

— Opreşte-te, Stepan Trofimovici. Eşti formidabil de 
vorbăreţ. N-ai jucat, ci mi te-ai înfăţişat punându-ţi cravată 
nouă, cămaşă nouă, înmănuşat, pomădat şi parfumat. 'le 
asigur, erai chiar foarte dispus să te căsătoreşti; se vedea 
cât de colo după faţa dumitale şi, crede-mă, nu era deloc 
plăcută la vedere. Dacă nu ţi-am spus-o chiar atunci a fost 
numai şi numai din delicateţe. Căci dumneata doreai, doreai 
să te căsătoreşti cu toate josniciile pe care le proferai în 
scrisorile dumitale intime în privinţa mea şi a logodnicei 
dumitale. Acum totul s-a schimbat. Şi ce rost are să pozezi 
în nu ştiu ce cosak du Don deasupra unui mormânt al 
dumitale închipuit? Nu înţeleg deloc comparaţia. 
Dimpotrivă, n-ai de ce să mori, ci trebuie să trăieşti, trăieşte 
cât mai mult şi eu voi fi mulţumită. 

— Într-un azil? 

— În azil? Nimeni nu se duce într-un azil având un venit de 
trei mii de ruble. Ah, da, îmi amintesc, zâmbi ea; într- 
adevăr, Piotr Stepanovici a pomenit o dată în glumă despre 
azil. Dar gândeşte-te că este un azil într-adevăr cu totul 
aparte, la care merită să reflectezi. O instituţie specială 
pentru persoane foarte onorabile, e internat acolo un 
colonel, acum solicită să fie internat şi un general. Dacă vei 


intra cu banii de care dispui, vei găsi acolo fără îndoială şi 
linişte, şi mulţumire, şi personal de serviciu. Îţi vei dedica 
timpul ştiinţei şi oricând vei putea să faci o partidă de 
preferans... 

— Passons. 

— Passons? repetă contrariată Varvara Petrovna. În cazul 
acesta, suntem înţeleşi; dumneata ai luat cunoştinţă şi de 
azi înainte ducem o viaţă separată. 

— Şi atâta tot? E tot ce a mai rămas din cei douăzeci de 
ani? 

— Îţi plac grozav exclamaţiile patetice, Stepan Trofimovici. 
Astăzi nu mai sunt la modă. Ei vorbesc brutal, dar simplu. 
Ţi-au intrat în cap aceşti douăzeci de ani! Douăzeci de ani 
de harţă orgolioasă reciprocă şi altceva nimic. Fiecare 
dintre scrisorile dumitale adresate mie n-a fost scrisă 
pentru mine, ci pentru posteritate. Eşti un stilist, nu un 
prieten, iar prietenia la dumneata nu era decât un cuvânt 
frumos, care în cazul nostru nu se reducea în fond decât la 
plăcerea reciprocă de a deşerta hârdăul cu lături... 

— Doamne, câte cuvinte ce nu-ţi aparţin! Lecţii prinse şi 
învăţate din zbor! Şi dumneata eşti radioasă, şi dumneata 
stai în soare; chcre, chere, pentru ce blid de linte ţi-ai 
vândut libertatea dumitale! 

— Nu sunt un papagal, ca să repet cuvintele altora, se 
aprinse Varvara Petrovna. Fii sigur că am destule lucruri 
acumulate în inimă, de atâta timp, ca să găsesc cuvintele 
care-mi convin. Ce ai făcut pentru mine în aceşti douăzeci 
de ani? Mi-ai refuzat până şi cărţile, pe care ţi le procuram 
prin abonamente şi care, dacă nu treceau pe la legătorie, ar 
fi rămas netăiate. Ce mi-ai dat să citesc, când te-am rugat 
să mă îndrumi în primii ani? Pe Capefigue şi mereu pe 
Capefigue. Erai gelos până şi pe năzuinţa mea de a mă 
cultiva şi-ţi luai măsurile respective. Şi când mă gândesc că, 
de fapt, toată lumea râde de dumneata. Mărturisesc, 
întotdeauna te-am considerat un simplu critic; eşti un critic 
literar şi nimic mai mult. Când am plecat la Petersburg, ţi- 


am explicat pe drum că aş vrea să editez o revistă şi să-mi 
consacru ei toată viaţa; nu s-a ivit în inima dumitale alt 
imbold decât să schiţezi un zâmbet ironic şi să mă priveşti 
de sus, cu aroganță. 

— Dar n-a fost aşa, n-a fost aşa... Ne temeam doar de 
persecuții pe atunci... 

— Ba aşa a fost; iar la Petersburg n-avea de ce să-ţi fie 
frică de persecuții. Îţi aduci aminte cum mai târziu, în 
februarie, când s-a răspândit vestea despre revistă, ai venit 
la mine în fuga mare, speriat la culme, cerându-mi să-ţi dau 
imediat o dovadă, în formă de scrisoare, că dumneata nu ai 
nici un amestec în revista proiectată şi că tineretul vine la 
mine, şi nu la dumneata, iar dumneata nu eşti decât 
preceptorul casei, care locuieşte în casa mea numai pentru 
că nu i s-a achitat salariul, n-a fost aşa? Îţi aduci aminte de 
asta? 'le-ai distins mereu în acest sens toată viaţa dumitale, 
Stepan Trofimovici. 

— N-a fost decât o clipă de timorare, un moment petrecut 
între patru ochi, strigă el disperat; dar e posibil aşa ceva, e 
posibil ca o ruptură definitivă să fie provocată de nişte 
impresii atât de mărunte? E posibil oare ca nimic mai mult 
să nu fi rămas mai trainic între noi după atâţia ani? 

— Eşti foarte calculat; mereu ai vrea să fie aşa ca tot eu 
să-ţi rămân datoare. Când te-ai întors din străinătate, mă 
priveai de sus şi nu mă lăsai să spun nici un cuvânt, iar când 
am plecat eu acolo şi întorcându-mă am deschis vorba 
despre impresia produsă asupră-mi de Madona Sixtină, n-ai 
vrut să mă asculţi şi ai arborat un zâmbet dispreţuitor 
examinându-ţi cravata, ca şi cum n-aş fi fost în stare să am 
aceleaşi sentimente ca şi dumneata. 

— Dar nu este aşa, probabil că n-a fost aşa... Jai oublie. 

— Ba aşa a fost; de altfel, nici nu era cazul să te lauzi atâta 
în faţa mea pentru că toate nu erau decât nişte prostii şi 
născociri de-ale dumitale. Astăzi nimeni, dar nimeni nu se 
mai entuziasmează de Madona şi nu-şi pierde timpul cu aşa 
ceva, afară de bătrânii închistaţi. E un lucru dovedit. 


— Chiar şi dovedit? 

— Nu este de nici un folos. Cana aceasta este folositoare, 
pentru că se poate turna apă în ea; creionul acesta este 
folositor pentru că poţi scrie cu el; pe când aici ce vezi: un 
chip de femeie şi încă inferior atâtor chipuri văzute în 
natură. Încearcă să pictezi un măr şi pune alături de elun 
măr adevărat, pe care îl vei lua? N-ai să greşeşti, desigur. 
lată la ce se reduc toate teoriile dumitale acum, de îndată 
ce au fost luminate de cea dintâi rază a unei cercetări 
libere. 

— Aşa, aşa. 

— Zâmbeşti ironic. Dar ce-mi spuneai, de pildă, despre 
milostenie? Când de fapt, bucuria actului de milostenie este 
o bucurie orgolioasă, vanitoasă şi imorală, plăcerea omului 
care dispune de avuţie, voluptatea puterii şi a comparaţiei 
între importanţa sa şi lipsa de orice importanţă a unui 
cerşetor. Pomana îl perverteşte şi pe cel care dă şi pe cel 
care o ia şi afară de aceasta nu-şi atinge scopul, pentru că 
nu face decât să accentueze mizeria. Leneşii care nu vor să 
lucreze se îmbulzesc în jurul celor care dau de pomană, ca 
jucătorii în jurul meselor de joc în speranţa să câştige. În 
realitate, sumele mizere care le sunt aruncate nu sunt 
suficiente nici pentru a suta parte. Cât ai dat în felul acesta 
în viaţa dumitale? Vreo opt grivne, nu mai mult, adu-ţi 
aminte. Încearcă să-ţi aminteşti când ai dat pentru ultima 
oară; acum doi ani sau poate acum patru ani. Vorbăria şi 
strigătele dumitale îi împiedică pe alţii să lucreze. Pomana 
trebuie interzisă prin lege chiar şi în societatea noastră de 
astăzi. Noua orânduire nu va cunoaşte săraci. 

— Vai, ce torent de cuvinte împrumutate! Aşadar a ajuns 
treaba şi până la o nouă orânduire? Sărmana, să te ajute 
Dumnezeu! 

— Da, aşa este, a ajuns, Stepan Trofimovici; mi-ai ascuns 
cu grijă orice idei noi, acum cunoscute tuturor, şi ai făcut-o 
numai din gelozie, ca să mă domini. Astăzi, până şi această 
Iulia e cu o sută de verste înaintea mea. Dar acum mi s-au 


deschis şi mie ochii. Te-am apărat, Stepan Trofimovici, cât 
am putut; pe dumneata te învinuieşte toată lumea. 

— Destul, dădu el să se ridice din fotoliu, destul! Şi ce ar 
trebui să-ţi mai urez altceva decât să te căieşti? 

— Aşază-te pentru un minut, Stepan Trofimovici, aş avea 
ceva să te mai întreb. Ţi s-a transmis invitaţia să citeşti ceva 
la matineul literar; prin mine s-a aranjat. Spune-mi, ce 
anume ai de gând să citeşti? 

— Păi, tocmai despre această regină a reginelor, despre 
acest ideal al omenirii, despre Madona Sixtină care nu 
valorează, după părerea dumitale, nici cât un pahar sau un 
creion. 

— Cum adică, nu ai de gând să tratezi un subiect din 
istorie? se miră necâjită Varvara Petrovna. Dar nu te va 
asculta nimeni. Ţi-a intrat în cap această Madonă! Ce rost 
are, dacă toată lumea va dormi? Fii sigur, Stepan 
Trofimovici, că nu-ţi vorbesc decât în interesul dumitale. 
Altceva este dacă vii cu o istorioară scurtă, dar amuzantă, 
cu subiect luat din viaţa vreunei curţi medievale, să zicem, 
din istoria Spaniei sau, şi mai bine, un fapt cu caracter 
anecdotic, presărat cu tot felul de reflecţii spirituale, cum 
ştii să le faci dumneata. Au existat în această ţară curţi 
somptuoase, cu femei impresionante, cu otrăviri. 
Karmazinov zice că va părea ciudat dacă tocmai din istoria 
Spaniei fiind subiectul, nu ar ieşi ceva amuzant. 

— Aşa vasăzică, Karmazinov, acest nerod, complet epuizat, 
îmi alege el tema? 

— Karmazinov are o inteligenţă aproape de om de stat! 
Eşti prea îndrăzneţ vorbind astfel, Stepan Trofimovici. 

— Karmazinov al dumitale este o muiere îmbătrânită şi 
înrăită, care nu mai e în stare să scrie! Chere, chere, ce 
puţin timp le-a trebuit ca să te laşi înrobită de ei, o, 
Doamne! 

— Eu nici acum nu-l pot suferi pentru aerele lui de 
importanţă, dar trebuie să-i recunosc inteligenţa. Repet, te- 
am apărat din răsputeri, pe cât mi-a fost posibil. Şi ce rost 


are să te expui riscului de a fi ridicol şi plictisitor? De ce, 
adică, să nu apari pe estradă cu un zâmbet venerabil, ca un 
reprezentant demn al secolului trecut, povestind două-trei 
anecdote cu acea eleganţă spirituală care te 
caracterizează, aşa cum te pricepi uneori să povesteşti. Să 
zicem că eşti un om bătrân, să zicem că aparţii unor timpuri 
trecute, să zicem, în sfârşit, că ai rămas în urma lor; dar o 
vei recunoaşte chiar dumneata cu zâmbetul pe buze în 
introducere şi toată lumea îşi va da seama că eşti un 
vestigiu simpatic, bun, spiritual... Într-un cuvânt, un om de 
altădată, dar suficient de perspicace ca să-şi dea seama de 
toată enormitatea unor concepţii pe care le-a urmat până 
acum. Fă-mi această plăcere, te rog. 

— Chere, ajunge! Nu mă ruga, pentru că nu pot s-o fac. Voi 
prezenta o expunere despre Madona, dar voi stârni o 
furtună care sau îi va strivi pe toţi, sau mă va prăbuşi pe 
mine! 

— Presupun că numai pe dumneata, Stepan Trofimovici. 

— Acesta îmi este destinul. Voi povesti despre acel sclav 
nemernic, despre acel slugoi pervers şi puturos care primul 
se va urca pe scară cu foarfecele în mână şi va sfâşia chipul 
dumnezeiesc al măreţului ideal, în numele egalităţii, invidiei 
şi... digestiei. Să răsune blestemul meu, şi pe urmă, pe 
urmă... 

— Direct la ospiciu? 

— Se poate. În orice caz însă, fie că voi fi învins, fie că voi 
ieşi învingător, în aceeaşi seară îmi iau pe umăr traista, 
traista mea de cerşetor, las puţinele lucruşoare pe care le 
am, toate subvenţiile şi făgăduielile de binefaceri viitoare şi 
voi pleca pe jos ca să-mi închei viaţa ca preceptor la vreun 
negustoraş ori să mor undeva de foame sub un gard. Am 
zis. Alea iacta est! 

El dădu din nou să se ridice. 

— Eram sigură, se ridică Varvara Petrovna cu ochii 
scânteind, eram sigură de ani de zile că nu trăieşti decât cu 
gândul ca spre sfârşit să-mi acoperi casa şi pe mine de 


ruşine prin cine ştie ce calomnii. Ce înseamnă cuvintele 
dumitale că te vei duce ca preceptor la un negustoraş ori că 
vei muri sub gard? Nimic altceva decât răutate şi calomnie! 

— Întotdeauna m-ai disprețuit; dar eu voi termina ca un 
cavaler, credincios doamnei sale, pentru că părerea 
dumitale mi-a fost totdeauna mai scumpă decât orice. 
Începând din clipa aceasta nu primesc nimic, ci te respect 
dezinteresat. 

— Ce stupizenie! 

— Nu mi-ai purtat niciodată măcar un pic de respect. Se 
prea poate să fi avut o mulţime de slăbiciuni. Da, ţi-am 
mâncat pâinea; folosesc acum limbajul nihiliştilor; dar 
aceasta niciodată n-a constituit principiul suprem al actelor 
mele. S-au întâmplat nu ştiu cum, de la sine... Am crezut 
întotdeauna că între noi va exista şi va dăinui ceva ce 
depăşeşte actul ingurgitării şi niciodată, niciodată n-am fost 
un ticălos! Aşadar, la drum, ca să mai dreg ce se poate 
drege! La un drum întârziat, afară e toamnă, ogoarele sunt 
învăluite în ceaţă rece, o brumă moşnegească acoperă 
viitoarea-mi cale, iar vuietul vântului îmi aminteşte de 
mormântul ce mă aşteaptă curând... La drum, aşadar, la 
drum, la un drum nou: 

Pătruns de o dragoste curată, Credincios unui vis 
ademenitor... 

O, adio, visurile mele! Douăzeci de ani! Alea iacta est! 

Faţa lui fu brusc scăldată în lacrimi. El îşi luă pălăria. 

— Nu înţeleg latina, pronunţă Varvara Petrovna ferindu-se 
ţeapănă de emoția care o stăpânea. 

Cine ştie, poate că îi venea şi ei să plângă, dar indignarea 
şi capriciul învinseră şi de data aceasta. 

— Dar ştiu un singur lucru, că toate acestea nu sunt decât 
nişte mofturi. Niciodată n-ai fost în stare să-ţi duci la 
îndeplinire amenințările pline de egoism. Nu vei pleca 
nicăieri, la nici un negustor, ci vei isprăvi prin a rămâne 
senin pe braţele mele, încasând subvenţia şi adunându-ţi în 


fiecare marţi amicii dumitale imposibili. Adio, Stepan 
Trofimovici. 

— Alea iacta est! o salută el cu o plecăciune adâncă şi se 
întoarse acasă abia târându-şi picioarele, mai mult mort 
decât viu. 

Capitolul al şaselea. 

Piotr Stepanovici se agită. 

| 

Ziua serbării fusese fixată definitiv, iar von Lembke 
devenea tot mai trist şi mai îngândurat. Era plin de 
presentimente ciudate, sinistre, şi asta o neliniştea mult pe 
Iulia Mihailovna. E drept că nici prin gubernie lucrurile nu 
prea mergeau bine. Cumsecadele nostru fost guvernator 
lăsase administraţia cam în dezordine. Se iviseră semnele 
unei epidemii de holeră; pe alocuri dăduse molima în vite; 
vara întreagă prin oraşe şi sate bântuiră incendii, iar în 
popor se înrădăcina tot mai mult credinţa că focul era pus 
de cineva şi se auzeau murmure prosteşti. Jaful luase 
proporţii mari. Dar toate acestea n-ar fi fost desigur lucruri 
prea grave, dacă nu s-ar fi adăugat şi alte motive de 
nelinişte pentru Andrei Antonovici, care se simţise atât de 
fericit până atunci. 

O surprindea pe lulia Mihailovna mai ales faptul că, pe zi 
ce trecea, el devenea tot mai taciturn şi, lucru ciudat, mai 
ascuns. Şi ce ar fi avut, mă rog, de ascuns? E adevărat, 
rareori o contrazicea şi în bună parte i se supunea cu totul. 
La insistența ei au fost luate, de pildă, două sau trei măsuri 
foarte riscante şi aproape ilegale în scopul întăririi 
autorităţii guvernatorului. Au fost îngăduite şi câteva 
favoruri inadmisibile, cu acelaşi scop; astfel, indivizi care 
meritau să fie judecaţi şi trimişi în Siberia, numai şi numai 
la intervenţia ei fură propuşi spre decorare. Unele plângeri 
şi interpelări sistematice erau lăsate fără răspuns. Toate 
acestea se aflară mai târziu. Lembke nu numai că semna 
orice, dar nici nu punea în discuţie măsura participării 
soţiei sale în efectuarea propriilor lui îndatoriri. În schimb, 


îl apuca din când în când duhul împotrivirii la nişte 
„adevărate fleacuri”, uimind-o pe Iulia Mihailovna. Desigur, 
pentru zilele de ascultare simţea omul nevoia să se 
recompenseze prin câteva clipe de revoltă. Din nefericire, 
Iulia Mihailovna, cu toată perspicacitatea ei, nu ştiu să 
înţeleagă acest rafinament la un om delicat din fire! Vai, era 
preocupată prea mult de altele ca să-şi dea seama de asta şi 
de aceea se ajunsese la atâtea încurcături. 

Nu stă în puterile mele şi nici nu voi şti să povestesc unele 
lucruri. După cum nici nu este de competenţa mea să discut 
unele greşeli cu caracter administrativ. De altfel, tot 
aspectul acesta administrativ îl las deoparte, înlăturându-l 
de plano. Apucându-mă să scriu această cronică, îmi 
propusesem alte scopuri. Afară de aceasta, multe lucruri 
vor ieşi la iveală abia după ancheta care în prezent este 
încă în curs în gubernia noastră, încât se cuvine să mai 
aşteptăm puţin. Câteva lămuriri totuşi mi se par necesare. 

Dar să ne reîntoarcem la Iulia Mihailovna. Biata femeie, 
îmi pare sincer rău de ea, ar fi reuşit să obţină tot ce-şi 
dorise şi o pasiona atâta (glorie şi altele) fără acele acţiuni 
forţate şi excentrice pe care şi le propusese să le 
întreprindă chiar din capul locului. Fie din cauza unei 
înclinații excesiv de romantice, fie din cauza neizbânzilor şi 
decepţiilor îndelungate din prima ei tinereţe, ea se simţi 
brusc, odată cu această schimbare a sorții, într-un fel 
purtătoarea unei meniri aparte, aproape unsă cu har, 
„deasupra capului căreia se aprinsese o limbă de foc”, şi 
tocmai în această limbă de foc zăcea adevărata nenorocire; 
oricum, nu era un conci pe care-l poţi pune pe orice cap de 
femeie. E un adevăr însă de care nu poţi să convingi o 
femeie; dimpotrivă, cântându-i în strună, izbuteşti 
întotdeauna, ceea ce se şi întâmplă în realitate, cei din jurul 
ei profitând din plin. Şi dintr-odată biata femeie se pomeni 
punct convergent şi jucăria celor mai diverse influenţe, 
deplin convinsă totodată că este foarte originală. Mulţi 
profitori îşi încălziră în preajma ei mâinile, manevrând cu 


abilitate naivitatea ei, în timpul scurt cât îi fu dat să 
conducă destinele guberniei. Şi ce harababură rezultă din 
această pretinsă independenţă şi originalitate! Îi plăceau şi 
proprietatea latifundiară, şi elementul aristocratic, şi 
întărirea autorităţii guvernatorului, şi elementul 
democratic, şi noile instituţii, şi ordinea, şi tendinţele liber- 
cugetătoare, şi ideile socialiste, şi ţinuta riguroasă a 
salonului aristocratic, şi atitudinea vulgar-degajată, 
aproape de cafenea, a tineretului din anturajul ei. Visa să 
aducă fericirea şi să împace ceea ce era de neîmpăcat sau, 
mai exact, să unească pe toţi şi totul în adorarea propriei 
personalităţi. Avea şi câţiva favoriţi: Piotr Stepanovici, de 
pildă, care acţiona, între altele, printr-o linguşire brutală, îi 
plăcea foarte mult. De altfel, ţinea la el dintr-o altă cauză, 
năstruşnică de tot, şi care o caracteriza cel mai bine pe 
biata femeie: nutrea mereu speranţa că acesta-i va divulga 
un mare complot contra statului! Oricât de greu ar fi să ne 
închipuim o asemenea speranţă naivă, acesta era adevărul. 
I se părea, nu se ştie de ce, că în gubernie se ascund 
negreşit firele unui complot antistatal. Piotr Stepanovici, 
prin tăcerile lui în unele cazuri şi aluziile în altele, 
contribuise mult la întărirea acestei idei. Îşi vârâse femeia 
în cap că el întreţine legături cu toate elementele 
revoluţionare din Rusia, şi că îi este devotat ei în acelaşi 
timp până la adoraţie. Descoperirea complotului, 
recunoştinţa Petersburgului, perspectivele unei cariere 
strălucite în viitor, exercitarea unei influenţe binefăcătoare 
„prin blândeţe şi atenţie” asupra tineretului, pentru a-l 
reţine de pe marginea prăpastiei, toate acestea se împăcau 
perfect în capul ei fantezist. Îl salvase doar, îl subjugase pe 
Piotr Stepanovici (nu se ştie de ce era ferm convinsă de 
acest lucru), tot astfel va şti să-i salveze şi pe alţii. Nimeni, 
nimeni dintre ei nu va trebui să piară, îi va salva pe toţi; îi 
va categorisi; va raporta în acest sens; va proceda astfel în 
scopul justiţiei supreme şi nu este exclus ca istoria şi 
întreaga mişcare liberală rusă să-i binecuvânteze numele; 


dar şi complotul va fi descoperit. Toate avantajele dintr- 
odată. 

Şi totuşi era necesar ca pentru ziua festivităţii chipul lui 
Andrei Antonovici să se lumineze. Trebuia neapărat să fie 
înveselit şi liniştit. În acest scop îl trimise la el pe Piotr 
Stepanovici, sperând că acesta va izbuti să-l scoată din 
starea depresivă în care se afla printr-un procedeu 
oarecare, numai lui cunoscut. Poate chiar prin nişte 
informaţii, ca să zicem aşa, transmise din prima sursă. Era 
deplin încredinţată de priceperea acestuia. Piotr 
Stepanovici de mult nu mai intrase în cabinetul domnului 
von Lembke. Pătrunse vijelios la el, tocmai într-un moment 
când pacientul se afla într-o dispoziţie din cale-afară de 
proastă. 

II. 

Intervenise o complicaţie pe care domnul von Lembke nu 
izbutea nicidecum s-o dezlege. Într-unul din judeţe (chiar în 
judeţul unde chefuise nu de mult Piotr Stepanovici) un 
căpitan îi făcuse o admonestare verbală subalternului său. 
Faptul se petrecuse în faţa întregii companii. Subalternul 
era un ofiţer tânăr, cu grad de sublocotenent, recent sosit 
din Petersburg, totdeauna foarte tăcut şi posomorât, cu un 
aer impunător, deşi mic de statură, gras şi rubicond. 
Neputând suporta admonestarea, el se repezi brusc asupra 
comandantului său cu un țipăt surprinzător de ascuţit, care 
uimi toată compania şi, aplecându-şi într-un mod ciudat 
capul, îl lovi cu toată puterea şi-l muşcă de umăr; cu greu 
putură să-l tragă deoparte. Nu încăpea îndoială că omul 
înnebunise; în orice caz, se constată că în ultimul timp 
dăduse numeroase semne de comportare mai mult decât 
ciudată. Astfel, aruncase din locuinţa sa două icoane care 
aparţineau gazdei, iar pe una dintre ele o sfărâmase cu 
toporul; în camera sa expusese, pe nişte suporturi în chip 
de trei pupitre, scrieri de Vogt, Moleschott şi Buchner, 
aprinzând regulat în faţa fiecărui pupitru lumânări de ceară 
bisericeşti. După numărul de cărţi găsite la el se putea 


conchide că era un om foarte cult. Dacă ar fi avut cincizeci 
de mii de franci, probabil că ar fi plecat pe insulele 
Marchize, ca acel „cadet” despre care aminteşte cu atâta 
haz d. Herzen într-una dintre operele sale. Când fu ridicat, 
în buzunarele sale şi în locuinţă se găsi un teanc de 
proclamaţii incendiare. 

Proclamaţiile ca atare erau cu totul lipsite de importanţă 
şi, după părerea mea, n-ar fi putut fi cauza a cine ştie ce 
bătaie de cap. Am văzut atâtea în viaţa noastră. De altfel, 
nici nu prezentau vreo noutate; exemplare identice, după 
cum s-a constatat mai pe urmă, fuseseră împrăştiate în 
gubernia H., iar Liputin, care făcuse un drum cu vreo lună 
şi jumătate înainte în acel judeţ şi în gubernia învecinată, 
asigura că pe atunci încă văzuse acolo asemenea foi. Ceea 
ce îl uimise pe Andrei Antonovici era însă faptul că 
directorul fabricii Şpigulin, exact în acelaşi timp, depusese 
la poliţie două sau trei pachete de manifeste identice cu ale 
sublocotenentului, aruncate noaptea prin fabrică. Nici nu 
fuseseră desfăcute şi nimeni dintre muncitori nu apucase să 
citească măcar unul. Faptul părea de o naivitate prostească 
evidentă, dar Andrei Antonovici căzu pe gânduri. 
Chestiunea i se înfăţişa într-un aspect extrem de complicat 
şi de neplăcut. 

Tocmai în această fabrică se iscase acea „istorie” despre 
care s-a vorbit atât de mult, făcându-se caz mare la noi, şi 
care fusese relatată cu lux de amănunte în diferite versiuni 
de gazetele din capitală. Cu vreo trei săptămâni în urmă se 
îmbolnăvise şi decedase acolo unul dintre muncitori, atins 
de holera asiatică; după el se îmbolnăviră şi alţi câţiva. Tot 
oraşul fu cuprins de spaimă, întrucât primejdia răspândirii 
molimei venea dintr-o gubernie învecinată. Notez că la noi 
fuseseră luate din timp măsuri sanitare preventive, în limita 
posibilităţilor destul de satisfăcătoare, pentru a bara 
drumul acestei musafire nepoftite. Fabrica Şpigulin însă, 
proprietatea unor milionari şi oameni cu întinse relaţii, 
fusese nu ştiu cum omisă. Şi deodată toată lumea începu să 


ţipe într-un glas că tocmai acolo se ascunde un focar de 
infecţie, că în fabrică şi îndeosebi în locuinţele muncitorilor 
domneşte atâta necurăţenie, încât chiar dacă nu s-ar fi 
încuibat holera venind din altă parte, ea tot ar fi trebuit să 
apară acolo. Bineînţeles, fură luate toate măsurile şi Andrei 
Antonovici insistă în modul cel mai energic ca ele să fie 
imediat puse în aplicare. Fabrica fu curățată şi dezinfectată 
în trei săptămâni, dar proprietarii, nu se ştie de ce, o 
închiseră. Unul dintre fraţii Şpigulin locuia permanent la 
Petersburg, iar celălalt, după ordinul de revizuire sanitară, 
plecase la Moscova. Directorul începu concedierea 
muncitorilor şi, după cum s-a constatat ulterior, făcuse 
abuzuri cu acest prilej, înşelându-i. Muncitorii începură să 
murmure, pretinzând o socoteală dreaptă; din prostie 
începură să bată pragurile poliţiei, deşi fără prea multă 
gălăgie şi deloc agitaţi. Ei bine, tocmai în acest moment 
Andrei Antonovici primi teancurile de proclamaţii trimise de 
director. 

Piotr Stepanovici pătrunse în cabinet fără să fie anunţat, 
ca un prieten bun şi om al casei, ba şi cu o însărcinare de 
îndeplinit din partea Iuliei Mihailovna. Văzându-l, von 
Lembke îşi încruntă sprâncenele şi se opri cu un aer ursuz 
lângă biroul său. Până atunci se plimbase prin cabinet 
discutând între patru ochi cu şeful cancelariei sale, Blum, 
un neamţ foarte posac şi greoi pe care-l adusese cu el din 
Petersburg, cu toată împotrivirea energică a luliei 
Mihailovna. Funcţionarul, văzându-l pe Piotr Stepanovici, se 
trase spre uşă, dar nu ieşi. Piotr Stepanovici avu chiar 
impresia că acesta schimbă o privire plină de înţeles cu 
şeful său. 

— În sfârşit, v-am prins, căpetenie ascunsă a guberniei, 
strigă râzând Piotr Stepanovici şi acoperi cu palma 
proclamația de pe masă, piesa aceasta e menită probabil să 
vă îmbogăţească colecţia, nu-i aşa? 

Andrei Antonovici se aprinse la faţă. Un tremur convulsiv îi 
strâmbă faţa. 


— Încetează, încetează imediat! strigă el tresărind de 
mânie. Îţi interzic... domnule... 

— Dar ce este? Am impresia că sunteţi supărat? 

— Dă-mi voie să-ţi spun, domnul meu, că de azi înainte nu 
sunt deloc dispus să-ţi mai suport apucăturile acestea sans 
facon şi te rog să nu uiţi... 

— Ei drăcie, văd că vorbiţi serios! 

— "Taci, taci odată, bătu din picior von Lembke, şi să nu 
îndrăzneşti... 

Dumnezeu ştie până unde s-ar fi ajuns. Căci se strecurase 
la mijloc o împrejurare total necunoscută nici lui Piotr 
Stepanovici, nici Iuliei Mihailovna însăşi. Bietul Andrei 
Antonovici ajunsese într-un asemenea hal de zăpăceală, 
încât în ultimele zile începuse să fie gelos pe Piotr 
Stepanovici în legătură cu soţia sa. Rămânând singur, mai 
ales noaptea, el trăia momente de frământare penibilă. 

— Şi eu care credeam că odată ce un om, două zile la 
rând, îţi citeşte până la miezul nopţii romanul, cerându-ţi 
părerea, asemenea convenţii strict protocolare nu-şi mai au 
rostul... Iulia Mihailovna mă primeşte în termeni foarte 
amicali; nici nu ştiu ce să mai cred, zise Piotr Stepanovici cu 
un aer nu tocmai lipsit de demnitate. Şi fiindcă veni vorba, 
poftim, aveţi aici şi romanul dumneavoastră, depuse el pe 
birou un caiet voluminos făcut sul şi înfăşurat într-o coală 
de hârtie albastră. 

Lembke se făcu roşu la faţă şi dădu semne de ezitare. 

— Şi unde l-ai găsit? întrebă el nehotărât, cuprins de o 
bucurie năvalnică pe care nu putea s-o reţină, dar pe care 
ar fi vrut totuşi să şi-o stăpânească. 

— Închipuiţi-vă, aşa cum era făcut sul, se rostogolise în 
spatele comodei. Probabil că intrând în odaie l-am aruncat 
nu prea îndemânatic şi abia acum trei zile a fost găsit, cu 
prilejul curăţeniei; mare bătaie de cap mi-aţi dat! 

Lembke îşi plecă sever privirea în jos. 

— Două nopţi la rând n-am dormit din pricina 
dumneavoastră. Acum trei zile a fost găsit şi a trebuit să 


citesc nopţile, neavând timp ziua. Ei bine, nu mă satisface: 
ideea nu-mi convine. Dar să lăsăm asta, n-am fost niciodată 
un critic; ce-i drept însă, n-am putut să mă smulg până nu l- 
am citit până la capăt, cu toate că nu sunt mulţumit! 
Capitolele patru şi cinci sunt... sunt... dracu! ştie ce! Şi ce 
încărcătură densă de umor, am râs în hohote. Sunteţi un 
meşter grozav de a lua în râs sans que cela paraisse! Hai, 
să zicem, în capitolele nouă şi zece, unde se vorbeşte 
despre dragoste, nu-i domeniul meu; şi totuşi sunt pline de 
efect; după scrisoarea lui Igrenev îmi venea aproape să 
plâng, deşi l-aţi înfăţişat cu multă fineţe... Ştiţi, e şi 
emoţionant şi în acelaşi timp parcă aţi vrea să-l înfăţişaţi 
printr-o latură falsă, nu-i aşa? Am ghicit bine sau nu? Iar în 
ce priveşte finalul, pur şi simplu v-aş lua la bătaie. În 
definitiv care este ideea? Aceeaşi idealizare de altădată a 
fericirii familiale, cu înmulţirea copiilor şi a capitalurilor, cu 
viaţa prosperă dominată de grija de înavuţire! Cititorii vor 
rămâne bineînţeles încântați, dacă până şi eu nu m-am 
putut smulge, dar e cu atât mai rău. Cititorul e la fel de 
prost ca altădată, ar trebui ca oamenii cu scaun la cap să-l 
zguduie puţin, iar dumneavoastră... Dar ajunge 
deocamdată, adio. Să nu vă supăraţi, altă dată; veneam să 
vă spun câteva vorbe foarte necesare; dar sunteţi într-o 
dispoziţie... 

Între timp Andrei Antonovici îşi culesese de pe masă 
romanul, încuindu-l în dulapul de stejar plin cu cărţi şi 
reuşind totodată să-i facă lui Blum un semn discret să plece. 
Acesta dispăru, cu faţa amărâtă şi tristă. 

— Nu sunt eu chiar aşa... ci pur şi simplu... tot felul de 
neplăceri, murmură el încruntându-se, dar acum fără 
mânie, şi aşezându-se la birou, ia loc şi spune-mi ce te 
aduce. De mult nu te-am mai văzut, Piotr Stepanovici, 
numai te rog nu mai intra pe viitor în felul acesta... Uneori 
chestiunile de serviciu... 

— Felul meu este acelaşi... 


— Ştiu şi cred că n-o faci intenţionat, însă împovărat fiind 
uneori de felurite griji... Dar şezi, te rog. 

Piotr Stepanovici se aşeză comod pe canapea, trăgându-şi 
picioarele sub el. 

III 

— Şi ce griji, mă rog; nu cumva flecuşteţele astea? arătă el 
cu capul spre manifeste. Dacă vreţi, vă aduc foi de astea cu 
toptanul, încă de prin gubernia X am făcut cunoştinţă cu 
ele. 

— Adică pe timpul când ai locuit acolo? 

— Bineînţeles, doar nu puteam s-o fac nefiind acolo. Are şi 
o vinietă, o secure desenată în partea de sus. Îmi daţi voie 
(şi luă un manifest)? Ei da, uite şi securea; este exact 
aceeaşi. 

— Da, da; o secure. Vezi dumneata, o secure. 

— Ei şi ce, v-aţi speriat de secure? 

— Nu de secure... şi nu m-am speriat, dar afacerea asta... 
e o afacere care... dă de gândit, date fiind împrejurările... 

— Ce împrejurări? Faptul că au fost găsite în fabrică? He, 
he. Dar ştiţi că la fabrica aceasta a dumneavoastră foarte 
curând înşişi muncitorii vor scrie proclamaţii? 

— Cum adică? îl privi sever von Lembke. 

— Uite aşa. Să fiţi atent la ei. Sunteţi prea blând, Andrei 
Antonovici; scrieţi romane. Când, de fapt, ar trebui să 
procedaţi după metode vechi. 

— Care metode vechi, ce fel de sfaturi sunt astea? Fabrica 
a fost dezinfectată; am dat ordin şi s-a făcut curăţenie 
radicală. 

— Iar muncitorii sunt în plină răscoală. Ar fi cazul să fie 
bătuţi zdravăn cu nuiaua, toţi până la unul, şi să se pună 
capăt agitaţiei, o dată pentru totdeauna. 

— Răscoală? Prostii; am dat poruncă să se facă curăţenie. 

— De, Andrei Antonovici, sunteţi prea moale! 

— În primul rând, nu sunt chiar atât de moale, şi în al 
doilea... se simţi iar atins von Lembke. Vorbea cu tânărul 


vădit în silă, mai mult din curiozitate, poate afla de la el 
ceva nou. 

— Aha, încă o cunoştinţă veche! îl întrerupse Piotr 
Stepanovici, aţintindu-şi privirea pe o altă foaie vârâtă sub 
tampon. Probabil tot o proclamaţie, tipărită, se pare, în 
străinătate, dar în versuri, pe asta o ştiu chiar pe de rost: O 
personalitate luminoasă! la să vedem: exact, O 
personalitate luminoasă, aşa cum am crezut. Cunosc 
această personalitate încă din străinătate. De unde aţi 
dezgropat-o? 

— Zici că ai văzut-o în străinătate? tresări von Lembke. 

— Ba bine că nu, cu patru sau cinci luni în urmă. 

— Multe lucruri ai mai văzut dumneata în străinătate, 
observă subtil von Lembke, privindu-l ţintă. Fără să-l 
asculte, Piotr Stepanovici desfăcu foaia şi citi cu glas tare 
versurile: 

O personalitate luminoasă. 

Nu era de neam vestit, Din popor s-a fost ivit. 

Cu dârzenie înfruntă. 

Ţarul şi prigoana cruntă, Veninata boierime, Învechită-n 
uri şi crime. 

Nu e spaimă să-l abată. 

De pe calea lui bărbată; 

Şi cuvântu-i arzător. 

Viu răsună în popor: 

Libertate şi frăţie, Toţi de-o seamă să se ştie! 

Vis de altă rânduială. 

L-a purtat într-o răscoală, Şi-a fugit atunci din ţară. 

Dintr-a călăului gheară. 

Iar poporul clocoteşte. 

De luptă se chibzuieşte... 

De la Smolensk la Taşkent. 

Îl aşteaptă pe student, Țar, boieri şi silnicie. 

Să răpună pe vecie. 

Ogoare să înfrăţească, Viaţă nouă să-şi clădească! 


— Le-aţi găsit probabil la ofiţerul acela? întrebă Piotr 
Stepanovici. 

— Îl cunoşti şi pe acest ofiţer? 

— Ba bine că nu. Vreo două zile am chefuit cu ei acolo. Nu- 
i rămânea decât să înnebunească. 

— Poate că nici nu-i vorba de nebunie. 

— Pentru că a început să muşte? 

— Dă-mi voie însă, dacă zici că ai citit aceste versuri în 
străinătate şi după aceea se găsesc aici, la acest ofiţer... 

— Vi se pare curios, nu-i aşa? După cum văd, Andrei 
Antonovici, mă supuneţi unui examen? Să vedeţi, începu el 
cu un aer neobişnuit de grav, întrucât le-am citit în 
străinătate, la întoarcerea mea în ţară, am şi adus faptul la 
cunoştinţa celor în drept, cu explicaţiile respective, 
explicaţii apreciate ca fiind satisfăcătoare, altminteri oraşul 
n-ar fi avut fericirea să se bucure de prezenţa mea. 
Consider afacerea lămurită şi încheiată din acest punct de 
vedere şi nu sunt obligat să dau nimănui socoteală. Şi este 
încheiată nu pentru că aş fi un denunţător, ci pentru că n- 
am avut cum proceda altfel. Cei ce i-au scris Iuliei 
Mihailovna, în deplină cunoştinţă de cauză, m-au descris ca 
pe un om cinstit... Dar să lăsăm naibii toate acestea, 
venisem să vă expun o chestiune foarte importantă, şi bine 
aţi făcut că l-aţi expediat pe hornarul ăsta al 
dumneavoastră. O chestiune foarte importantă pentru 
mine, Andrei Antonovici; vin la dumneavoastră cu o 
rugăminte specială. 

— O rugăminte? Hm, poftim, te ascult şi, mărturisesc, cu 
multă curiozitate. Şi, în general, aş vrea să adaug că 
dumneata, Piotr Stepanovici, pur şi simplu mă uimeşti. 

Von Lembke părea tulburat. Piotr Stepanovici îşi puse 
picior peste picior. 

— La Petersburg, începu el, am fost destul de sincer în 
multe privinţe, dar unele lucruri, ca, de exemplu, această 
foaie (el lovi cu degetul în O personalitate luminoasă) le-am 
trecut sub tăcere; în primul rând, pentru că nu merita să 


vorbesc despre asta, în al doilea rând, pentru că n-am 
declarat decât ceea ce m-au întrebat. Nu-mi place să 
anticipez asupra unor lucruri în privinţa cărora nu sunt 
întrebat; în aceasta, după mine, stă deosebirea între un 
ticălos şi un om cinstit, căzut pur şi simplu în nişte 
împrejurări... în sfârşit, să lăsăm asta la o parte. Acum 
însă... când aceşti neghiobi... în sfârşit, când chestiunea 
aceasta a ieşit la iveală şi se află în mâinile dumneavoastră 
şi, după cum înţeleg, nu poate scăpa vigilenţei 
dumneavoastră, pentru că sunteţi un om cu ochi ageri şi 
nimeni n-ar putea să vă ghicească gândurile, iar aceşti 
imbecili, cum văd eu, se încăpăţânează să continue, eu... eu, 
într-un cuvânt, am venit să mă rog să salvaţi un om, tot un 
imbecil, poate chiar şi un nebun, în numele tinereţii, 
nenorocirilor sale, în numele concepţiilor dumneavoastră 
umanitariste... că doar nu sunteţi uman numai în paginile 
romanelor dumneavoastră de fabricaţie proprie! îşi curmă 
el brusc discursul, cu un sarcasm brutal şi plin de 
nerăbdare. 

Într-un cuvânt, apăru ca un om sincer şi deschis, dar lipsit 
de abilitate şi de politeţea necesară, din cauza 
sentimentelor umane care-l copleşeau şi poate chiar din 
cauza delicateţei exagerate a unui om cam redus, după cum 
aprecie îndată von Lembke şi cum îl crezuse încă de multă 
vreme, mai ales în ultima săptămână când, rămânând 
singur în cabinetul său, îndeosebi nopţile, îl înjura în gând 
pentru succesele lui inexplicabile pe lângă lulia Mihailovna. 

— Pentru cine intervii şi ce înseamnă toate acestea? se 
informă guvernatorul grav, căutând să-şi ascundă 
curiozitatea. 

— Pentru... pentru... ei drăcie... dar n-am nici o vină că eu 
cred în dumneavoastră! ce vină am eu că vă consider un om 
cu sufletul nobil şi generos şi, mai ales, un om înţelept... 
capabil adică să înţeleagă... dracu... 

Sărmanul, se vedea cât colo, nu izbutea să-şi învingă jena. 


— Dar înţelegeţi odată, continuă el, înţelegeţi că rostindu-i 
numele îl dau legat în mâinile dumneavoastră; îl trădez, nu-i 
aşa? Nu-i aşa? 

— Păi, cum altfel aş putea eu să ştiu despre cine este 
vorba, dacă nu îndrăzneşti să-mi spui chiar dumneata? 

— Ei vedeţi, asta e, totdeauna mă daţi gata cu această 
logică a dumneavoastră, dracu.... ei, la dracu.... În sfârşit, 
n-am încotro... Această „personalitate luminoasă”, acest 
„student” este Şatov... Poftim, am spus-o! 

— Şatov? Cum adică este Şatov? 

— Şatov e „studentul” despre care se aminteşte aici. El 
locuieşte aici, e un fost iobag, acela care l-a pălmuit pe 
Stavroghin. 

— Cunosc, cunosc, îşi îngustă ochii Lembke, dă-mi voie 
însă, ce acuzaţii i se aduc şi care e în definitiv rostul 
intervenţiei dumitale? 

— Păi, vă rog să-l salvaţi, mă înţelegeţi? L-am cunoscut 
încă de acum opt ani, i-am fost chiar prieten poate, îşi ieşi 
din fire Piotr Stepanovici. În definitiv, nu sunt obligat să vă 
dau socoteală despre viaţa mea anterioară, dădu el din 
mâini, şi de fapt nu era decât o înjghebare mizeră, în total 
trei oameni şi jumătate, iar cu cei din străinătate nu se 
numărau poate decât vreo zece oameni; principalul e că mi- 
am pus nădejdea în spiritul dumneavoastră uman, în 
înţelepciunea dumneavoastră. Veţi înţelege cum trebuie 
lucrurile şi veţi înfăţişa chestiunea în lumina ei adevărată, şi 
nu cine ştie cum, doar ca un vis absurd al unui om zănatic... 
din cauza nenorocirilor, notaţi, din cauza unor nenorociri 
îndelungate, şi nu ca un complot nemaipomenit antistatal 
sau dracu' mai ştie cum... 

Aproape se sufoca. 

— Hm. Văd că el este vinovat de aceste proclamaţii cu 
securea, conchise aproape maiestuos Lembke, dă-mi voie 
să-ţi spun totuşi că, dacă e singur, cum putea să le difuzeze 
şi aici, şi în provincie, ba şi în gubernia X şi... şi, în sfârşit, 
principalul, de unde le-a luat? 


— Păi, nu v-am spus că nu sunt, probabil, decât vreo cinci 
oameni în total, hai să zicem zece, de unde să ştiu? 

— Dumneata nu ştii? 

— Păi, de unde dracu' să ştiu? 

— Dar văd că despre Şatov ai ştiut că este unul dintre 
complici? 

— Of! dădu din mână Piotr Stepanovici, apărându-se parcă 
de perspicacitatea zdrobitoare a celui care-l întreba. Ei 
bine, ascultați atunci, vă spun tot adevărul: în privinţa 
manifestelor n-am nici o cunoştinţă, adică nu cunosc absolut 
nimic, dracu” să le ia, înţelegeţi ce înseamnă nimic? ... 
Desigur, e acel sublocotenent sau altcineva de aici... poate 
şi acest Şatov, şi altcareva, şi atâta tot, nişte prăpădiţi 
păcătoşi... Eu însă am venit să vă rog în privinţa lui Şatov, el 
trebuie salvat, pentru că aceste versuri sunt scrise de el, le- 
a compus chiar el, şi în străinătate prin el au fost tipărite; 
iată tot ce cunosc eu absolut precis, dar despre manifeste 
nu ştiu chiar nimic. 

— Dacă a scris versurile înseamnă că a compus şi 
manifestele. Dar ce anume te face să-l bănuieşti pe domnul 
Şatov? 

Cu aerul omului total scos din răbdări, Piotr Stepanovici îşi 
smulse din buzunar portofelul, iar din portofel un bilet. 

— Poftim dovada! strigă el aruncând biletul pe birou. 
Lembke îl desfăcu; biletul fusese scris cu jumătate de an în 
urmă şi expediat de aici undeva în străinătate, era foarte 
scurt şi nu cuprindea decât aceste cuvinte: „Personalitate 
luminoasă” n-o pot tipări aici, de altfel nu pot face nimic 
aici; tipăriţi-o în străinătate. 

Iv. Şatov. 

Lembke îşi aţinti privirea asupra lui Piotr Stepanovici. Bine 
îl caracterizase Varvara Petrovna că avea întru câtva o 
privire de berbec, mai ales în unele momente. 

— Adică, iată cum vine toată treaba, se smuci iar din loc 
Piotr Stepanovici, el a scris, vasăzică, versurile acestea aici, 
acum o jumătate de an, dar n-a putut să le tipărească în 


vreo tipografie tăinuită şi de aceea roagă să fie tipărite în 
străinătate... Nu e clar? 

— Da, e clar, dar cui i se adresează el în acest bilet? lată 
ce nu apare clar! observă Lembke cu ironia cea mai şireată. 
— Lui Kirillov, desigur; biletul îi este adresat lui Kirillov în 
străinătate... Ce, n-aţi ştiut? Ceea ce mă necăjeşte e faptul 

că dumneavoastră, probabil, vă prefaceţi în faţa mea cum 
că nu ştiţi, când de fapt de mult ştiaţi despre aceste versuri 
şi despre tot! Cum se explică faptul că ele se află pe biroul 
dumneavoastră? S-au priceput ele aşa, singure, să apară 
aici! De ce mă chinuiţi, aşadar? 

El îşi şterse cu un gest convulsiv transpiraţia de pe frunte. 

— Poate că am ştiut şi eu ceva... se eschivă abil Lembke, 
dar cine este acest Kirillov? 

— Păi, un inginer sosit de curând, a fost martorul lui 
Stavroghin la duel, un maniac, un nebun; sublocotenentul 
dumneavoastră într-adevăr poate că e într-o stare de 
delirium tremens, dar acesta e nebun cu adevărat... De asta 
vă garantez. Eh, Andrei Antonovici, dacă ar şti guvernul ce 
fel de oameni de nimica sunt toţi, n-ar mişca nici un deget 
împotriva lor. Pe toţi i-ar trimite grămadă la dracu' în 
praznic; încă în Elveţia şi la diferitele lor congrese mi-am 
dat seama ce fel de oameni sunt. 

— De acolo este condusă mişcarea de la noi? 

— Cine să conducă? Trei oameni şi încă o jumătate de om. 
Numai când îi priveşti, îţi vine să mori de plictiseală. Şi care 
mişcare de la noi, mă rog? Cea a circulaţiei de manifeste, 
cumva? Şi cine este recrutat aici, nişte sublocotenenţi 
ajunşi în stare de delirium tremens şi doi-trei studenţi şi 
nişte neisprăviţi, în vârstă de douăzeci şi doi de ani? Şi câţi 
sunt la număr, mă rog? Îmi închipui că un milion de dulăi îi 
caută, şi câţi au fost găsiţi? Şapte inşi. Vă spun, îţi vine să 
mori de plictiseală. 

Lembke îl ascultă cu multă atenţie, dar cu o expresie care 
părea să spună: „Vrei să vinzi castraveți grădinarului?”. 


— Dă-mi voie să-ţi spun totuşi, dumneata binevoieşti să 
afirmi că biletul a fost expediat în străinătate; dar nu văd 
nici un fel de adresă; cum puteai şti dumneata că 
adresantul este domnul Kirillov şi, în sfârşit, trimis în 
străinătate şi... şi... că într-adevăr e scris de domnul Şatov? 

— Procuraţi-vă imediat ceva scris de Şatov şi controlaţi. În 
cancelaria dumneavoastră negreşit trebuie să existe vreo 
hârtie cu semnătura lui, iar faptul că a fost adresat lui 
Kirillov îl ştiu chiar de la acesta, de la Kirillov, care mi-a şi 
arătat biletul atunci. 

— Prin urmare şi dumneata... 

— Ei da, bineînţeles, şi eu. Câte şi mai câte mi s-au arătat 
acolo. Iar în ce priveşte versurile, se pare că însuşi 
decedatul Herzen i le-a scris atunci lui Şatov, când acesta 
rătăcea prin străinătate, ca amintire despre întâlnirea lor şi 
cu titlu de elogiu pentru el, de recomandare sau dracu' ştie 
pentru ce... iar Şatov le difuzează în rândurile tineretului. 
Aflaţi, adică, cum m-a apreciat însuşi Herzen. 

— Ie-te-te, se dumiri în sfârşit complet Lembke. Mă 
gândeam eu: manifeste, mă rog, se înţelege de la sine, dar 
ce rost au versurile? 

— Păi, tocmai dumneavoastră să nu înţelegeţi? Dracu” ştie 
de ce v-am spus eu toate acestea! Ascultaţi-mă, mie să mi-l 
daţi pe Şatov, iar în ce priveşte pe toţi ceilalţi, să-i ia dracu”, 
chiar şi pe Kirillov, care stă acum încuiat în casa lui Filippov, 
unde se ascunde Şatov. Ei nu mă suferă, pentru că m-am 
întors... Dar făgăduiţi-mi-l pe Şatov, şi atunci vi-i servesc pe 
toţi ca pe tavă. Vă voi fi de folos, Andrei Antonovici! Tot 
grupuşorul acesta mizer de vreo nouă-zece oameni, cred. 
Şi-i urmăresc, din proprie iniţiativă. Trei ne sunt cunoscuţi 
deja: Şatov, Kirillov şi acel sublocotenent. Pe ceilalţi îi am 
deocamdată sub observaţie... deşi poate că nu sunt chiar 
atât de miop. Exact ca în gubernia X; au fost surprinşi acolo 
cu manifeste asupra lor doi studenţi, un licean, doi nobili în 
vârstă de douăzeci de ani, un învăţător şi un maior în 
retragere, de vreo şaizeci de ani, ameţit de băutură, şi atâta 


tot; şi vă rog să mă credeţi că aceştia erau toţi; s-au şi mirat 
chiar, că numai atâţia erau. Dar am nevoie de vreo şase zile. 
Mi-am şi făcut socoteala pe abac; vreo şase zilişoare, nu mai 
înainte. Dacă vreţi să obţineţi un rezultat serios, să nu vă 
atingeţi de ei încă vreo şase zile şi eu vi-i predau pe toţi 
grămadă; dacă faceţi vreo mişcare mai devreme, cuibul va 
fi gol. Să mi-l daţi însă pe Şatov, mă rog pentru Şatov... Şi 
cel mai bine ar fi să fie chemat în mod secret şi prieteneşte, 
fie chiar şi aici în biroul dumneavoastră, şi anchetat 
temeinic, arătându-i-se adevărul, ridicând cortina în faţa 
ochilor săi... sunt convins că el singur se va arunca la 
picioarele dumneavoastră şi va izbucni în lacrimi! Este o 
fire nervoasă, nenorocită; nevastă-sa e în relaţii cu 
Stavroghin. Mângâiaţi-l, adresaţi-i nişte cuvinte calde şi va 
spune totul; dar trebuie să aveţi răbdare vreo şase zile... Şi 
mai ales, mai ales, nici un cuvinţel să nu-i spuneţi luliei 
Mihailovna. Să fie secret, puteţi păstra secretul? 

— Cum? căscă ochii Lembke. Nu i-ai spus nimic... luliei 
Mihailovna? 

— Iuliei Mihailovna? Ferească sfântul! Vai de mine, Andrei 
Antonovici! Să vedeţi: preţuiesc mult prietenia pe care mi-o 
arată şi o stimez nespus de mult, mă rog, şi toate celelalte... 
dar n-aş face o asemenea greşeală. N-o contrazic, pentru 
că, ştiţi şi dumneavoastră, e primejdios s-o contrazică 
cineva. Am aruncat poate aşa, un cuvinţel, pentru că îi plac 
asemenea chestii, dar ca să-i spun ei totul, cum am făcut 
acum direct dumneavoastră? Pentru că sunteţi totuşi 
bărbat, un om serios, cu o experienţă de serviciu de ani de 
zile, pătruns de fermitate profesională. Aţi văzut atâtea în 
viaţa dumneavoastră. Cred că orice pas făcut de cineva pe 
aceste cărări vă este cunoscut anticipat, după exemplele pe 
care le-aţi avut la Petersburg. Dar dacă i-aş fi spus 
dumneaei aceste două nume, de exemplu, ar fi pornit 
imediat să bată toba... că doar dumneaei vrea să uimească 
Petersburgul cu ceva de aici. Nu, nu; este exclus, e prea 
înflăcărată, să ştiţi. 


— Da, într-adevăr, e cam repezită, murmură cu o vădită 
satisfacţie Andrei Antonovici, regretând în acelaşi timp 
teribil că acest individ redus îşi permite se pare să-şi dea cu 
părerea cam prea liber despre Iulia Mihailovna. În schimb, 
Piotr Stepanovici avu impresia, probabil, că a spus prea 
puţin şi că trebuie să mai îngroaşe puţin culorile şi, 
flatându-i amorul propriu lui „Lembka”, să-l subjuge astfel 
total. 

— Exact, cam repezită, îi cântă el în strună; să zicem că 
este într-adevăr o femeie genială, o literată, dar e în stare 
să sperie vrăbiile. Nici şase ore nu va rezista să ţină 
secretul, necum şase zile. Ei bine, Andrei Antonovici, este 
riscant să pui o femeie la o asemenea restricţie pe un 
termen de şase zile! Îmi veţi recunoaşte totuşi şi mie 
oarecare experienţă în aceste chestiuni; cunosc doar şi eu 
câte ceva, de altfel ştiţi şi dumneavoastră că pot cunoaşte 
câte ceva. Aceste şase zile nu vi le solicit aşa, dintr-un 
capriciu, ci în interesul cauzei. 

— Am auzit... ezită să-şi exprime gândul Lembke, am auzit 
că reîntorcându-te din străinătate ţi-ai făcut în faţa celor în 
drept... un fel de mea culpa? 

— Mă rog, ce a fost, a fost. 

— Bineînţeles, n-aş vrea să intru în... dar am avut mereu 
impresia că tot timpul aici ai vorbit într-un stil cu totul 
diferit, despre religia creştină, de pildă, despre temeiurile 
organizării sociale şi, în sfârşit, despre guvern... 

— Se poate, câte n-am vorbit eu. Acelaşi lucru spun şi 
acum, numai că aceste idei nu trebuie promovate în felul 
cum o fac imbecilii aceia, iată care-i deosebirea. Ce folos 
dacă-l muşcă de umăr? N-aţi fost şi dumneavoastră de 
acord cu mine, dar rămânând la părerea că este prea 
devreme? 

— De fapt, nu în privinţa aceasta înţelegeam eu să fiu de 
acord şi spuneam că e prea devreme. 

— E surprinzător cum fiecare cuvinţel al dumneavoastră 
este bine cântărit şi plasat la locul lui. Ehei, sunteţi un om 


extraordinar de circumspect! se înveseli brusc Piotr 
Stepanovici. Dar bine, tată dragă, trebuia doar să fac 
cunoştinţă cu dumneavoastră, tocmai de aceea am vorbit în 
stilul meu personal. Şi nu numai cu dumneavoastră, ci cu 
mulţi alţii fac cunoştinţă în felul acesta. Poate că voiam să vă 
cunosc caracterul. 

— Pentru ce-ţi trebuia să-mi cunoşti caracterul? 

— Păi, ce ştiu eu (râse el iarăşi)? Vedeţi, mult stimate şi 
scumpe Andrei Antonovici, sunteţi un om şiret, dar până la 
aceasta lucrurile n-au ajuns încă şi, desigur, nu vor ajunge, 
mă înţelegeţi? Probabil că înţelegeţi. Deşi am prezentat 
unde trebuie explicaţiile mele la întoarcerea din străinătate, 
şi zău nu ştiu de ce un om cu anumite vederi şi convingeri 
n-ar putea să acţioneze în favoarea acestor convingeri ale 
sale sincere... dar mie acolo nimeni nu mi-a vorbit nimic 
despre firea dumneavoastră şi nici un fel de indicaţii în 
acest sens n-am luat asupră-mi de acolo. Gândiţi-vă: aş fi 
avut posibilitatea să divulg aceste două nume nu 
numaidecât dumneavoastră, ci direct acolo, adică acolo 
unde am prezentat explicaţiile iniţiale; iar dacă şi-ar putea 
închipui cineva că o fac din interes personal sau financiar, 
desigur ar fi o socoteală greşită din parte-mi, pentru că 
toată recunoştinţa celor de acolo se va revărsa acum asupra 
dumneavoastră, şi nu asupra mea. Eu lupt pentru Şatov, 
adăugă cu un aer nobil Piotr Stepanovici, numai pentru 
Şatov, şi numai în numele prieteniei de altădată... Mă rog, 
când veţi pune mâna pe condei ca să raportați acolo, poate 
că, şi numai dacă veţi dori, bineînţeles, strecuraţi şi pentru 
mine o laudă... nu mă opun, he, he! Adieu! E timpul să plec, 
am abuzat cam mult; n-ar fi trebuit să vorbesc atâta! 
adăugă el cu un zâmbet afabil, ridicându-se de pe canapea. 

— Dimpotrivă, îmi pare bine că lucrurile încep, ca să zic 
aşa, să se precizeze, se ridică şi von Lembke de pe fotoliu, 
zâmbind şi el foarte amabil, plăcut impresionat probabil de 
ultimele cuvinte ale interlocutorului său. Primesc cu 
recunoştinţă serviciul dumitale şi fii încredinţat că tot ce se 


va putea din parte-mi în ce priveşte referinţele şi 
aprecierea râvnei dumitale... 

— Numai şase zile. Principalul, să-mi acordaţi acest răgaz 
de şase zile în care dumneavoastră să nu întreprindeţi nici 
o mişcare, numai atâta îmi trebuie! 

— Fie. 

— Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că vreau să vă leg la 
mâini, de altfel nici n-aş putea îndrăzni. O supraveghere se 
impune, iată pe ce mizez eu contând pe înţelepciunea şi pe 
experienţa dumneavoastră. Îmi închipui câţi copoi şi agenţi 
aveţi în acest scop, he, he! trânti, cu haz şi cu uşurinţa 
caracteristică unui tânăr fluşturatic, Piotr Stepanovici. 

— Ei, nu-i chiar aşa, se eschivă cu un zâmbet afabil 
Lembke. E o prejudecată a tinereţii, că sunt nenumărați... 
Apropo, dă-mi voie să te întreb un lucru: păi, dacă acest 
Kirillov a fost martorul lui Stavroghin, înseamnă că şi 
domnul Stavroghin în acest caz... 

— Cum adică? 

— Vreau să spun, adică, întrucât sunt prieteni atât de 
buni? 

— A, nu, nu, nu! Aici aţi dat greş, cu toate că sunteţi foarte 
perspicace. Mă şi surprinde. Am crezut că în privinţa 
aceasta aveţi informaţii suficiente... Hm, Stavroghin este 
exact contrariul, dar absolut... Avis au lecteur. 

— Să fie adevărat? Te pomeneşti! făcu Lembke cu un aer 
neîncrezător. Mi-a spus lulia Mihailovna că, potrivit 
informaţiilor pe care le deţine de la cineva din Petersburg, 
este un om cu oarecare, ca să zicem aşa, însărcinări... 

— Eu nu ştiu nimic, nu ştiu nimic, absolut nimic. Adieu. 
Avis au lecteur! găsi cu cale Piotr Stepanovici să se 
eschiveze brusc şi nedisimulat. 

Cu aceste cuvinte, el se repezi spre uşă. 

— Dă-mi voie, Piotr Stepanovici, dă-mi voie, strigă Lembke, 
încă o chestiune de mică importanţă, şi imediat îţi dau 
drumul. 

Guvernatorul scoase dintr-un sertar al biroului un plic. 


— lată o mică mostră, din aceeaşi categorie, şi prin 
aceasta îţi dovedesc încrederea mea deosebită faţă de 
dumneata. Poftim, ce părere ai? 

Plicul cuprindea o scrisoare ciudată, anonimă, adresată lui 
Lembke şi primită chiar în ajun. Spre marea lui ciudă, Piotr 
Stepanovici citi următoarele: 

Excelenţă! 

Pentru că aşa vă numiţi. Prin aceasta vă anunţ că se 
pregăteşte un atentat asupra vieţii unor înalte personaje şi 
asupra patriei; căci totul duce la asta. Personal am difuzat 
necontenit ani de-a rândul. Aşijderea şi impietate. Se 
pregăteşte o răscoală, iar manifeste câteva mii şi după 
fiecare manifest vor alerga o sută de oameni cu limba 
scoasă, dacă acestea nu vor fi din timp confiscate de 
autorităţi, pentru că multă recompensă se promite, iar 
mulţimea e neroadă, pe deasupra mai e şi votca. Poporul, 
respectându-l pe vinovat, îi distruge şi pe unul şi pe celălalt, 
şi, temându-mă de ambele părţi, mă căiesc de ceea ce am 
făcut, pentru că aşa sunt împrejurările mele. Dacă doriţi un 
denunţ pentru salvarea patriei, precum şi a bisericilor şi a 
icoanelor, numai eu aş putea să-l fac, dar şi cu condiţia să 
mi se dea iertare din partea secţiei a treia imediat 
telegrafic numai mie singur, dintre toţi, iar ceilalţi să fie 
traşi la răspundere. Pe fereastra portarului, în semn 
convenit, să ardă în fiecare seară la ora şapte o lumânare. 
Văzând-o, voi crede şi voi veni să vă sărut mâna milostivă 
din capitală, dar cu condiţia să-mi fie asigurată o pensie, 
căci altfel cum voi trăi? lar dumneavoastră nu veţi regreta, 
pentru că veţi fi decorat. Trebuie procedat discret, pentru 
că altminteri mă curăţă. 

Al Excelenței voastre, un om disperat. 

Cad la picioarele dumneavoastră, Un liber-cugetător 
pocăit. 

INCOGNITO. 

Von Lembke lămuri că scrisoarea fusese lăsată ieri în 
vestibulul casei în lipsa portarului. 


— Şi ce părere aveţi despre asta? întrebă brutal Piotr 
Stepanovici. 

— Înclin să cred că nu este decât o murdară intrigă 
anonimă, în bătaie de joc. 

— Mai mult ca probabil că aşa este. Văd că nu vă lăsaţi 
păcălit. 

— Am ajuns la această concluzie pentru că e prea absurdă. 

— Aţi mai primit aici şi alte asemenea scrisorele? 

— De vreo două ori, anonime. 

— Bineînţeles, cine ar cuteza să le semneze? Într-un stil 
diferit? Scrise de mâini diferite. 

— Într-un stil diferit şi cu scris diferit. 

— Aveau şi un conţinut caraghios, ca acesta? 

— Da, erau caraghioase, ştii... foarte scârboase. 

— E clar, dacă aţi primit, înseamnă că şi asta vine din 
aceeaşi sursă. 

— Dar mai ales e atât de tâmpit. Aceia sunt doar nişte 
oameni culţi şi, desigur, nu vor scrie într-un fel atât de 
stupid. 

— Bineînţeles, bineînţeles. 

— Dar nu cumva acest cineva ar vrea totuşi să facă un 
denunţ adevărat? 

— Neverosimil, i-o reteză sec Piotr Stepanovici. Ce vrea să 
zică telegrama din partea secţiei a treia şi pensie? E un 
caraghioslăc, evident. 

— Ai dreptate, se ruşină Lembke. 

— Ştiţi ceva, daţi-mi-o mie deocamdată. Sunt sigur că voi 
afla de unde vine. Mai înainte chiar decât să vi-i dau în 
mână pe toţi ceilalţi. 

— Poftim, se învoi von Lembke, deşi cu oarecare ezitare. 

— Aţi arătat-o cuiva? 

— Nu, cum se poate, nimănui. 

— Adică, vreau să spun, luliei Mihailovna. 

— Ferească sfântul, şi te conjur să nu i-o arăţi nici 
dumneata! strigă Lembke speriat. Va fi zguduită... şi se va 
supăra foc pe mine. 


— Într-adevăr, veţi fi primul care să aibă neplăceri, va 
spune că aţi meritat-o, de vreme ce vi se scrie în felul 
acesta. Cunoaştem noi logica femeiască. Aşadar, adio. E 
posibil ca peste vreo două-trei zile să vi-l prezint pe acest 
autor de anonime. Esenţialul, să ne respectăm înţelegerea! 

IV. 

Piotr Stepanovici era poate un om destul de inteligent, dar 
Fedka-Ocnaşul îl ghicise bine spunând despre el că „trăia 
cu ideea despre un om pe care şi-l inventase”. Plecă el de la 
von Lembke perfect convins că a reuşit să-l liniştească cel 
puţin timp de şase zile, termen de care avea absolută 
nevoie. Îşi făcuse totuşi o idee greşită, şi numai pentru că îşi 
făurise chiar de la început imaginea unui Andrei Antonovici 
închipuit, o dată pentru totdeauna, drept un prost fără 
margini. 

Ca orice om ipohondru şi suspicios, Andrei Antonovici se 
arăta de fiecare dată foarte încrezător în primele clipe de 
evadare din necunoscut. Întorsătura nouă a lucrurilor i se 
înfăţişa la început într-un chip destul de plăcut, cu toate 
complicațiile îngrijorătoare ce se puteau întrevedea. În 
orice caz, cel puţin îndoielile de până atunci puteau să se 
risipească. Afară de aceasta, în ultimele zile se simţea atât 
de obosit, atât de chinuit şi de neajutorat, încât sufletul său 
tânjea după linişte. Dar, vai, liniştea aceasta nu dură mult. 
Viaţa îndelungată la Petersburg îi lăsase în suflet urme 
neşterse. Istoria oficială, ba şi cea secretă, „a generaţiei 
n0i”, îi fusese destul de bine cunoscută, era un om curios 
din fire şi colecţiona chiar manifeste, dar nu fusese 
niciodată în stare să înţeleagă din ele cuvântul esenţial. lar 
acum rătăcea ca într-un codru: prin toate fibrele fiinţei sale 
presimţea că în cuvintele lui Piotr Stepanovici se ascunde 
ceva cu totul fără noimă, în afară de orice forme şi condiţii, 
„deşi dracu” ştie ce se mai poate întâmpla cu această 
„generaţie nouă” şi dracu' ştie cum se pot petrece lucrurile 
la ei acolo”, medita el, pierzându-se în tot felul de 
consideraţii. 


Şi, ca un făcut, tocmai în acel moment îşi vâri capul pe uşa 
cabinetului său Blum. Tot timpul cât durase vizita lui Piotr 
Stepanovici, el aşteptase prin apropiere. Blum acesta îi 
venea lui Andrei Antonovici întru câtva şi rudă depărtată, 
faptul acesta însă fusese ascuns cu grijă şi teamă toată 
viaţa. Cer iertare cititorului pentru cele câteva cuvinte 
acordate acestui personaj neînsemnat. Blum făcea parte din 
familia ciudată a nemților „nenorociţi”, şi nu din cauza 
incapacității sale totale, dar tocmai ca să nu se ştie din ce 
cauze anume. Nemţii „nenorociţi” nu sunt un mit, ci există 
realmente, chiar şi în Rusia, şi reprezintă un tip aparte. 
Andrei Antonovici a nutrit o viaţă întreagă faţă de Blum cea 
mai înduioşătoare compasiune şi pretutindeni, unde se 
putea, pe măsura propriilor sale succese în serviciu, îl 
promova şi pe Blum într-un loc subordonat lui la instituţia 
respectivă; dar omului nu-i mergea nicăieri. Ori postul era 
declarat la un moment dat disponibil, ori se schimba între 
timp conducerea, ba o dată a fost cât pe-aci să fie trimis în 
judecată împreună cu mai mulţi alţii. Era un funcţionar 
punctual şi meticulos, dar cam prea posomorât, fără a fi 
nevoie şi de multe ori în dauna sa; un om roşcovan, înalt, 
adus de spate, cu aer deprimat, sentimental întru câtva şi, 
cu toată înfăţişarea lui umilă, încăpățânat şi tenace ca un 
bou, deşi totdeauna anapoda. Faţă de Andrei Antonovici, 
atât el, cât şi nevastă-sa şi numerogşii săi copii nutreau o 
afecţiune îndelungată şi aproape pioasă. Afară de Andrei 
Antonovici, nimeni niciodată nu-l iubise. Iulia Mihailovna 
dintru început l-a declarat indezirabil, nereuşind totuşi în 
această privinţă să înfrângă îndărătnicia soţului ei. De fapt, 
a fost prima lor ceartă de familie şi care avusese loc imediat 
după căsătorie, chiar în cele dintâi zile de miere, în 
momentul când a apărut în faţa ei pentru prima oară Blum, 
care până atunci fusese cu grijă ţinut în umbră, la adăpostul 
tainei relaţiilor de rubedenie dintre ei. Andrei Antonovici 
implora, împreunându-şi palmele şi povestind cu emoție 
întreaga istorie a prieteniei sale cu Blum încă din fragedă 


copilărie, dar lulia Mihailovna se socoti dezonorată pentru 
vecie şi recurse chiar la tactica leşinurilor, dar von Lembke 
nu cedă cu nici un pas, declarând că nu-l va părăsi pe Blum 
pentru nimic în lume şi nu-l va depărta din preajma sa, 
încât până la urmă şi ea rămase uimită, împăcându-se cu 
gândul prezenţei lui Blum. Fusese însă hotărât că înrudirea 
aceasta va fi ţinută şi mai departe în taină cu toată grija, 
foarte strict, dacă va fi posibil, şi chiar numele şi prenumele 
lui Blum vor fi schimbate, întrucât, nu se ştie prin ce 
împrejurare, el se numea, ca şi von Lembke, tot Andrei 
Antonovici. În oraşul nostru, Blum nu legă cunoştinţă cu 
nimeni, afară doar de farmacistul neamţ; nu făcea vizite 
nimănui şi, după obiceiul său, ducea o viaţă zgârcită şi 
singuratică. Cunoştea de mult păcatele literare ale lui 
Andrei Antonovici. Tocmai el era acela care trebuia să 
asculte lectura primară a romanului în şedinţele secrete 
între patru ochi, rezistând câte şase ore la rând aşezat pe 
scaun şi neîndrăznind să facă nici o mişcare; omul 
transpira, îşi încorda toate puterile ca să nu adoarmă şi ca 
să zâmbească; întorcându-se acasă, suspina împreună cu 
lungana şi uscăţiva lui nevastă, vorbind despre slăbiciunea 
nefericită a binefăcătorului lor pentru literatura rusă. 

Andrei Antonovici se uită cu ochii plini de suferinţă la Blum 
care între timp pătrunsese în birou. 

— Te rog, Blum, să mă laşi în pace, începu el agitat, 
intenţionând probabil să evite reluarea conversaţiei lor, 
întrerupte prin venirea lui Piotr Stepanovici. 

— Şi totuşi, acest lucru s-ar putea aranja într-un mod 
foarte discret, fără nici un fel de publicitate; aveţi doar 
toate împuternicirile, stărui Blum respectuos, dar cu 
îndărătnicie, încovoindu-şi spatele şi mai mult şi apropiindu- 
se cu paşi mărunți de Andrei Antonovici. 

— Blum, tu îmi eşti atât de devotat şi atât de serviabil, 
încât de fiecare dată mă uit la tine cuprins de teamă. 

— Întotdeauna spuneţi nişte lucruri spirituale şi, mulţumit 
de cele spuse, adormiţi în linişte, dar tocmai prin aceasta 


singur vă faceţi rău. 

— Blum, chiar adineauri m-am convins că de fapt ceea ce 
am discutat noi apare cu totul într-altfel, e absolut altceva. 

— Nu cumva vă formaţi această idee pe baza spuselor 
acestui tânăr fals şi vicios, pe care chiar dumneavoastră îl 
bănuiţi? V-a subjugat prin laude linguşitoare pentru talentul 
dumneavoastră literar. 

— Blum, nu înţelegi nimic; proiectul tău este absurd, îţi 
spun eu. Nu vom găsi nimic, dar va stârni un scandal 
enorm, după care vor urma hohote de râs, batjocura, iar 
apoi lulia Mihailovna... 

— Vom găsi neapărat ceea ce căutăm, păşi ferm spre 
dânsul Blum, lipindu-şi palma dreaptă de piept. Vom face 
percheziţie inopinată, dis-de-dimineaţă, cu toate 
menajamentele necesare faţă de persoana respectivă şi cu 
respectarea tuturor formalităţilor legale. Tinerii, Leamşin şi 
Teleatnikov, sunt ferm convinşi că vom găsi tot ce urmărim. 
Au fost acolo de nenumărate ori. Faţă de domnul 
Verhovenski nimeni nu are simpatie, generăleasa 
Stavroghina i-a refuzat pe faţă protecţia sa, şi orice om 
cinstit, dacă există în populaţia grosolană a acestui oraş un 
asemenea om, este convins că în acel loc întotdeauna s-a 
ascuns sursa proprietăţii şi a teoriei socialiste. Acolo sunt 
păstrate toate cărţile interzise, Cugetările lui Râleev, toate 
scrierile lui Herzen... Pentru orice eventualitate, am 
întocmit o listă aproximativă... 

— O, Doamne, aceste cărţi le are oricine, cât de prost eşti, 
sărmanul meu Blum! 

— Şi multe manifeste, continuă Blum fără să ţină seama de 
observaţia şefului. Vom încheia prin a da negreşit de urma 
manifestelor pe care le aveţi în birou. Acest tânăr 
Verhovenski mi se pare foarte, foarte suspect. 

— Dar îl confunzi pe tatăl cu fiul. Ei nu se au bine; fiul îşi 
bate joc pe faţă de tatăl său. 

— E numai o mască. 


— Blum, ţi-ai propus să mă omori chinuindu-mă! 
Gândeşte-te, doar e o persoană marcantă aici. Fost 
profesor, un om cunoscut, va protesta şi imediat se vor 
porni în oraş glume şi ironii, şi câte şi mai câte... Dar 
gândeşte-te ce se va întâmpla cu Iulia Mihailovna! 

Blum îi da zor înainte, fără să asculte. 

— N-a fost decât conferenţiar, numai conferenţiar, iar ca 
grad n-a ajuns decât la asesor de colegiu în retragere, se 
bătu el cu mâna în piept; nu are nici un fel de decorație, a 
fost destituit din serviciu fiind bănuit de complot împotriva 
guvernului. A fost un timp şi probabil că se află şi acum sub 
supraveghere secretă. În faţa dezordinilor iscate acum, 
sunteţi pur şi simplu obligat să luaţi măsuri. lar 
dumneavoastră, dimpotrivă, pierdeţi ocazia de a vă 
distinge, protejându-l pe adevăratul vinovat. 

— Iulia Mihailovna! Cară-te, Blum! strigă brusc von 
Lembke, auzind din camera învecinată glasul soţiei sale. 

Blum tresări, dar nu cedă. 

— Dar daţi-mi voie, daţi-mi voie, stărui el, lipindu-şi şi mai 
tare mâinile pe piept. 

— Pleacăă...! scrâşni din dinţi Andrei Antonovici. Fă ce 
vrei... pe urmă... O, Doamne! 

Draperia se dădu deoparte şi apăru lulia Mihailovna. Se 
opri maiestuos văzându-l pe Blum, îl măsură cu o privire 
trufaşă jignită, ca şi cum simpla prezenţă a acestui om 
constituia pentru dânsa o mare ofensă. Blum o salută tăcut 
şi respectuos printr-o plecăciune adâncă şi, încovoiat de 
respect, se îndepărtă în vârful picioarelor spre uşă, cu 
braţele în lături, atârnând ca două vâsle. 

Nu se ştie, fie pentru că într-adevăr înţelesese ultima 
exclamaţie isterică a lui Andrei Antonovici drept permisiune 
directă de a proceda aşa cum solicitase, fie pentru că voise 
să profite de acest echivoc în interesul direct al 
binefăcătorului său, întrucât era prea convins că întreaga 
acţiune propusă de el se va încununa cu succes, dar, în 
urma acestei conversații a şefului cu subalternul său, se 


produseră nişte lucruri neaşteptate, care stârniră hazul 
multora. Ele provocară însă mânia cumplită a Iuliei 
Mihailovna şi prin aceasta măriră şi mai mult zăpăceala şi 
confuzia din capul lui Andrei Antonovici care, în definitiv 
derutat, căzu pradă, într-un moment critic, celei mai 
deplorabile nehotărâri. 

V, 

Ziua aceea a fost pentru Piotr Stepanovici încărcată de 
griji. De la von Lembke el se grăbi să alerge în strada 
Bogoiavlenskaia, dar, trecând pe strada Bikov pe lângă casa 
în care se stabilise Karmazinov, el se opri brusc, surâse şi 
intră în casă. 1 se răspunse: „Sunteţi aşteptat”, ceea ce i se 
păru destul de curios, întrucât nu prevenise pe nimeni 
despre această vizită. 

Dar marele scriitor îl aştepta într-adevăr, de altfel, de ieri 
şi de alaltăieri încă. Cu vreo trei zile în urmă îi încredinţase 
manuscrisul operei sale Merci (pe care voia s-o citească la 
matineul literar al serbării organizate de Iulia Mihailovna) 
şi o făcuse din amabilitate, deplin convins că faptul de a-i 
oferi personal posibilitatea de a cunoaşte anticipat o operă 
atât de importantă îl va măguli nespus pe acest tânăr. Piotr 
Stepanovici observase de mult că domnul acesta vanitos, 
răsfăţat şi jignitor de inaccesibil pentru simplii muritori, 
această „inteligenţă aproape ca de om de stat”, caută pur şi 
simplu, cu o lacomă nerăbdare, să se dea bine pe lângă el. 
Mi se pare că tânărul ghicise, în cele din urmă, că domnul 
acesta, chiar dacă nu se vedea în el capul întregii mişcări 
secrete revoluţionare din toată Rusia, îl considera cel puţin 
unul dintre cei mai apropiaţi de cercul care deţine secretele 
revoluţiei ruse şi care exercita o influenţă incontestabilă 
asupra tineretului. Concepţiile şi starea de spirit „ale 
omului celui mai inteligent din Rusia” îl interesau mult pe 
Piotr Stepanovici, dar până acum el, din anumite motive, 
evitase să le cerceteze şi să le lămurească. 


Marele scriitor se instalase în casa surorii sale, soţie de 
şambelan şi proprietară de moşii; şi ea, şi soţul ei o venerau 
pe ruda lor celebră, dar în momentul de faţă se aflau la 
Moscova, spre marele lor regret, încât onoarea de a-l 
întâmpina şi de a-l primi reveni unei bătrâne, rudă săracă şi 
depărtată a şambelanului, care locuia de mult în această 
casă şi conducea menajul. Din ziua sosirii domnului 
Karmazinov, tot personalul casei începu să umble în vârful 
picioarelor. Bătrâna comunica la Moscova aproape zilnic 
cum dormise oaspetele, ce mâncase, iar într-o zi expediase 
chiar o telegramă cu ştirea cum că, după un prânz de gală 
la primarul oraşului, musafirul a fost nevoit să înghită o 
linguriţă dintr-un anumit medicament. Nu îndrăznea să 
intre în camera lui decât rareori, deşi acesta i se adresa cu 
multă politeţe, dar destul de sec, şi vorbea cu dânsa numai 
în chestiuni de gospodărie legate de persoana sa. În 
momentul când apăru Piotr Stepanovici, Karmazinov îşi 
consuma chifteluţa de dimineaţă, având în faţă şi o jumătate 
de pahar de vin negru. Cu prilejul altor vizite, Piotr 
Stepanovici mai asistase la oficierea acestui dejun matinal, 
privind cum îşi consuma chifteluţa de dimineaţă în prezenţa 
sa, fără să-l trateze însă cu ceva şi pe vizitator. După 
chifteluţă i se aduse şi o mică ceaşcă de cafea. Valetul care 
îl servea era îmbrăcat în frac, purta mănuşi şi cizme moi, 
încât nu i se auzeau paşii. 

— A-a! se ridică Karmazinov de pe canapea ştergându-se 
cu şervetul şi, cu un aer de mare bucurie, se apropie să-l 
sărute, obicei caracteristic ruşilor, dacă sunt personaje 
foarte celebre. Dar Piotr Stepanovici reţinuse din 
experienţa trecută că, dând să-l sărute, gazda de fapt îi 
oferea obrazul şi de aceea procedă şi el la fel; cei doi obraji 
se atinseră. Karmazinov, fără a arăta că a observat acest 
lucru, se aşeză pe canapea şi, cu un zâmbet afabil, îi indică 
lui Piotr Stepanovici fotoliul din faţă, în care acesta se şi 
grăbi să se trântească. 


— Dar dumneata... n-ai dori să iei o gustare? întrebă 
gazda, trădându-şi de data aceasta obiceiul, dar spunând-o 
cu un aer care sugera evident un răspuns politicos negativ. 
Piotr Stepanovici declară pe loc că ar dori să ia o gustare. O 
umbră de uimire jignită întunecă chipul gazdei, dar numai 
pentru o clipă; sună nervos valetul şi, cu toată buna lui 
creştere, ridică dezgustat glasul, poruncind să fie servită 
gustarea. 

— Ce doriţi, o chifteluţă sau cafea? întrebă ea încă o dată. 

— Şi chifteluţă şi cafea, şi vin dacă se poate, simt că am 
flămânzit, răspunse Piotr Stepanovici, examinând cu atenţie 
calmă costumul gazdei. Domnul Karmazinov era îmbrăcat 
într-un fel de pufoaică de casă, ca o jacheţică, cu năsturei 
de sidef, dar atât de scurtă, încât nu se potrivea deloc cu 
burticica lui îndestulată şi cu rotunjimea destul de 
proeminentă a şoldurilor. 'Ținea pe genunchi un pled de 
lână care-i acoperea picioarele până la podea, deşi în 
cameră era cald. 

— Sunteţi cumva bolnav? se informă Piotr Stepanovici. 

— Nu, nu sunt bolnav, însă mă tem să nu mă îmbolnăvesc, 
dată fiind clima de aici, răspunse scriitorul cu glasul lui 
piţigăiat, dar scandând grațios fiecare cuvânt şi pelticăind 
delicat cuvintele, după maniera aristocratică. V-am aşteptat 
încă de ieri. 

— Cum aşa? N-am promis doar. 

— Da, dar v-am încredinţat manuscrisul meu. L-aţi... citit? 

— Manuscrisul, ce fel de manuscris? 

Karmazinov păru foarte surprins. 

— L-aţi adus totuşi acum? se nelinişti el brusc într-atât, 
încât încetă să mai mănânce şi-l privi pe Piotr Stepanovici 
cu un aer speriat. 

— A, e vorba de acel Bonjour, mi se pare? 

— Merci. 

— N-are importanţă. Am uitat de el şi nu l-am citit, n-am 
avut timp. Nici nu ştiu dacă e la mine, în buzunare, nu-l 
găsesc... L.oi fi lăsat acasă pe birou, nici o grijă, se va găsi. 


— Totuşi ar fi mai bine să trimit pe cineva acasă la 
dumneavoastră. Poate să dispară; s-ar putea să-l fure 
cineva. 

— Cine să aibă nevoie de el! dar ce atâta sperietură, ştiu 
de la Iulia Mihailovna că de obicei pregătiţi mai multe copii, 
una în străinătate la notarul public, alta la Petersburg, a 
treia la Moscova, alta o păstraţi în seiful băncii, se pare. 

— Păi, Moscova ar putea fi mistuită de incendiu şi odată cu 
ea să dispară şi manuscrisul meu. Mai bine trimit imediat 
să-l aducă. 

— Un moment, iată-l! şi Piotr Stepanovici scoase din 
buzunarul de la spate un teanc de foi pentru 
corespondenţă. S-a cam mototolit. Închipuiţi-vă, chiar în 
momentul când l-am luat de la dumneavoastră a rămas aşa 
în buzunarul din spate, unde-mi ţin batista; am uitat. 

Karmazinov apucă febril manuscrisul, îl examină cu multă 
atenţie, numără foile şi, cu o grijă pioasă, îl depuse 
deocamdată pe o măsuţă alăturată, dar în aşa fel ca să-l 
aibă mereu sub ochi. 

— Mi se pare că nu prea citiţi mult? şuieră el, 
nemaiputând rezista. 

— Într-adevăr, nu prea. 

— Dar din beletristica rusă, nici atât? 

— Din beletristica rusă? Daţi-mi voie, ceva-ceva am citit 
eu... Pe drum sau La drum... sau La răscruce de drumuri, 
parcă aşa ceva, nu ţin minte. E cam mult de atunci, au 
trecut vreo cinci ani. N-am timp. 

Urmă un timp de tăcere. 

— Chiar din momentul sosirii, i-am asigurat pe toţi că 
sunteţi un om foarte deştept, şi acum, se pare, toată lumea 
e nebună după dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc, răspunse calm Piotr Stepanovici. 

Se servi gustarea. Piotr Stepanovici se năpusti şi mâncă cu 
o poftă extraordinară chifteluţa, bău paharul de vin, apoi şi 
cafeaua. 


„Acest ignorant, îl examină gânditor, privindu-l cu coada 
ochiului, Karmazinov, înghiţindu-şi ultima îmbucătură şi 
sorbind ultima picătură de cafea, acest ignorant o fi înţeles 
acum toată usturimea frazei mele... de altfel, sunt convins 
că mi-a citit manuscrisul cu mult interes, dar nu ştiu de ce 
se preface. Deşi s-ar putea să nu mintă, ci e pur şi simplu un 
prost sadea. Prefer ca omul genial să fie întru câtva prost. 
Nu cumva acest om e cu adevărat un geniu la ei, dracu' să-l 
ia.” 

Se ridică de pe canapea şi porni să se plimbe prin cameră, 
dintr-un colţ în celălalt, într-un fel de mişcare ritmică 
pentru stimularea digestiei, pe care o executa zilnic după 
dejun. 

— Mai staţi mult pe aici? întrebă Piotr Stepanovici, 
rămânând în fotoliu şi aprinzându-şi o ţigaretă. 

— Am venit de fapt să-mi vând moşia şi plecarea mea 
depinde acum de administratorul meu. 

— După câte ştiu însă, aţi venit se pare pentru că lumea de 
acolo se aşteaptă la tot felul de epidemii după război? 

— N-nu, nu tocmai de aceea, continuă domnul Karmazinov 
scandându-şi cu o calmă seninătate frazele şi la fiecare 
întoarcere din colţ făcând o mişcare vioaie cu picioruşul 
drept, abia perceptibilă de altfel. Într-adevăr, surâse el cu 
oarecare venin, îmi propun să trăiesc un timp cât mai 
îndelungat. Boierimea rusă are în ea ceva care se uzează 
extraordinar de repede sub toate raporturile. Dar eu aş 
vrea să mă uzez cât mai târziu posibil şi acum am de gând 
să mă stabilesc în străinătate pentru totdeauna; e şi clima 
mai bună acolo, şi clădirile sunt de piatră, şi totul e mai 
trainic. Pentru veleatul meu Europa va dăinui, cred. 
Dumneata ce crezi? 

— N-am de unde să ştiu. 

— Hm. Dacă într-adevăr acolo se va prăbuşi Babilonul şi 
vom asista la o cădere impresionantă (în această privinţă 
sunt perfect de acord cu dumneata, deşi sunt convins că 
pentru cât mai am eu de trăit va rezista încă), în schimb la 


noi în Rusia nici nu are ce să se prăbuşească, vorbesc în 
sens comparativ. Nu avem nimic de piatră care să se 
prăbuşească şi totul va aluneca în mocirlă. Sfânta Rusie 
este cel mai puţin capabilă să opună vreo rezistenţă. 
Poporul simplu se mai ţine cumva prin credinţa în 
Dumnezeul rusesc; dar acest Dumnezeu rusesc, după 
ultimele informaţii, este prea nesigur, încă până şi în faţa 
reformei ţărăneşti abia a reuşit să rămână în picioare, în 
orice caz s-a clătinat destul de serios. Unde mai pui apariţia 
căilor ferate, unde mai pui că aţi apărut şi voi... nu, nu, nu 
mai cred deloc în Dumnezeul rus. 

— Dar în cel european? 

— Nu cred în nici un Dumnezeu. Am fost calomniat în faţa 
tineretului rus. Întotdeauna am simpatizat mişcările sale, 
mi-au fost arătate proclamaţiile de aici. Sunt privite cu 
nedumerire pentru că toată lumea e speriată de forma lor 
şi, cu toate acestea, toţi sunt convinşi de puterea lor, chiar 
dacă nu sunt conştienţi de aceasta. Cu toţii au început de 
mult să se prăbuşească şi de mult ştiu că n-au de ce să se 
agaţe. Sunt convins de succesul acestei propagande 
secrete, fie chiar şi pentru faptul că Rusia este prin 
excelenţă ţara din lume unde orice se poate produce fără să 
i se opună vreo rezistenţă oarecare. Îmi dau seama prea 
bine de ce toţi ruşii înstăriți iau calea străinătăţii şi cu 
fiecare an tot mai mulţi pleacă acolo. Ei se lasă pur şi simplu 
mânaţi de instinct. O corabie ameninţată să se scufunde e 
părăsită în primul rând de şobolani. Sfânta Rusie este o ţară 
cu case de lemn, mizeră şi... primejdioasă; ţara unor trufaşi 
săraci în straturile superioare, iar marea ei majoritate 
trăieşte în nişte bojdeuci. Ar fi fericită orice ieşire i s-ar 
propune, e de ajuns numai să i se explice. Singur guvernul 
vrea încă să reziste, dar dă cu bâta pe întuneric în dreapta 
şi în stânga, lovind în ai săi. Aici totul este predestinat şi 
condamnat. Rusia, aşa cum apare, nu are nici un viitor. Am 
devenit neamţ şi îmi fac din aceasta un titlu de onoare. 


— Aţi pomenit adineauri despre proclamaţii; spuneţi-mi, 
care este părerea dumneavoastră în privinţa lor? 

— Toată lumea se teme de ele, înseamnă că sunt 
puternice. Ele demască în mod făţiş minciuna şi 
demonstrează că la noi nu există nimic de care să te agăţi şi 
nici pe ce să te sprijini. Ele vorbesc în gura mare, când 
toată lumea tace. Forţa lor biruitoare (în pofida formei) 
constă mai ales în cutezanţa, nemaipomenită până azi, cu 
care privesc adevărul în faţă. Capacitatea aceasta de a privi 
adevărul drept în faţă este apanajul exclusiv al generaţiei 
ruse. Nu, nu, în Europa nu există o asemenea îndrăzneală: 
acolo e o împărăție a pietrei, acolo mai există şi lucruri de 
care să te poţi sprijini. Pe cât mi-a fost dat să văd şi să 
judec, esenţa ideii revoluţionare ruse constă în negarea 
onoarei. Îmi place că ideea aceasta este proclamată cu 
atâta îndrăzneală şi fără nici un fel de teamă. Nu, nu, 
Europa încă nu e în stare să înţeleagă acest lucru, în timp 
ce la noi tocmai asta va prinde. Pentru omul rus onoarea 
este o adevărată povară de prisos. De altfel, în tot cursul 
istoriei sale a fost o povară. Mult mai repede poate fi atras 
rusul proclamând în faţa lui „dreptul la dezonoare”. Aparţin 
unei generaţii vârstnice şi, mărturisesc, mai sunt încă 
pentru onoare, dar n-o fac decât în virtutea unei deprinderi. 
Ţin încă la formele vechi, să zicem, dintr-un fel de laşitate; 
trebuie doar să-mi trăiesc cumva veacul. 

Gazda se opri brusc. „Eu tot vorbesc, vorbesc mereu, 
gândi el, iar dumnealui tot tace şi mă observă, a venit 
probabil ca să-i pun întrebarea pe faţă. Şi am să i-o pun.” 

— Iulia Mihailovna m-a rugat să aflu cumva, pe căi ocolite, 
de la dumneata ce fel de surpriză pregăteşti pentru balul 
de poimâine? îl întrebă deodată Piotr Stepanovici. 

— Da, într-adevăr, va fi o surpriză şi-i voi ului realmente... 
se umflă în pene Karmazinov, dar secretul nu ţi-l voi spune. 

Piotr Stepanovici nu mai stărui. 

— Aveţi aici pe unul Şatov, se informă marele scriitor, şi 
închipuiţi-vă, nu l-am văzut încă. 


— E un personaj interesant. Dar de ce întrebaţi? 

— Aşa. Mi se pare că şi el ţine nu ştiu ce cuvântare. N-o fi 
acela care l-a pălmuit pe Stavroghin? 

— El este. 

— Dar despre Stavroghin ce părere ai? 

— Nici nu ştiu ce să spun; un crai. 

Karmazinov prinsese ură pe Stavroghin pentru că acesta îl 
ignora cu desăvârşire. 

— Acest crăişor, zise el chicotind, dacă se va realiza la noi 
vreodată ceva în sensul proclamat în manifeste, probabil va 
fi spânzurat de o cracă. 

— Nu este exclus să se întâmple şi mai devreme, zise 
deodată Piotr Stepanovici. 

— S-ar cuveni, îl aprobă Karmazinov, de data aceasta fără 
să mai râdă şi cu un aer grav de tot. 

— Mi-aţi mai spus o dată acest lucru şi eu, ştiţi, i-am 
transmis. 

— Cum aşa, i-ai transmis cu adevărat? râse iar 
Karmazinov. 

— La care ela răspuns că dacă el merită să fie spânzurat 
de o cracă, pentru dumneavoastră probabil va fi de ajuns o 
bătaie cu nuiaua, dar nu numai de formă, ci în modul cel 
mai drastic, cum sunt bătuţi mujicii. 

Piotr Stepanovici puse mâna pe pălărie şi se ridică de pe 
fotoliu. Karmazinov îi întinse, în semn de rămas-bun, 
ambele mâini. 

— Dar cum crezi, miorlăi el cu un glăscior mieros şi cu o 
intonaţie cu totul aparte, continuând să-i reţină mâinile în 
ale sale, cum crezi, dacă va fi să se făptuiască tot... ce se 
plănuieşte atunci... cam când s-ar putea să se întâmple? 

— De unde să ştiu, răspunse Piotr Stepanovici cam brutal. 
Amândoi se priviră ţintă în ochi. 

— Dar aşa, aproximativ? miorlăi şi mai mieros Karmazinov. 

— Veţi avea timp să vă vindeţi moşia şi să plecaţi în 
străinătate, murmură şi mai brutal Piotr Stepanovici. Şi 
iarăşi se priviră ţintă în ochi. 


Se aşternu un minut de tăcere. 

— Către începutul lui mai viitor se va porni, iar cam pe la 
sfârşitul lui octombrie totul se va încheia, zise deodată Piotr 
Stepanovici. 

— Vă mulţumesc din tot sufletul, zise cu glas emoţionat 
Karmazinov strângându-i mâinile. 

„Vei avea timpul, şobolanule, să părăseşti corabia!” gândi 
Piotr Stepanovici ieşind în stradă. „Ei bine, dacă până şi 
această „inteligenţă aproape ca de om de stat” este atât de 
convinsă că trebuie să se informeze în privinţa zilei şi orei şi 
cu atâta respect mulţumeşte pentru informaţia primită, ce 
să ne mai îndoim atunci chiar noi de noi înşine după toate 
astea. (El surâse.) Hm. Într-adevăr, omul acesta al lor nu e 
chiar atât de prost şi... nu este decât un şobolan care 
părăseşte corabia; unul ca el nu va denunța!” 

El porni grăbit spre casa Filippov, din strada 
Bogoiavlenskaia. 

VI. 

Piotr Stepanovici intră întâi la Kirillov. Kirillov era singur, 
ca de obicei, şi în momentul acela îşi făcea exerciţiile de 
gimnastică în mijlocul camerei, stând cu picioarele 
depărtate unul de altul şi învârtindu-şi braţele deasupra 
capului într-un anumit fel. O minge de cauciuc zăcea jos pe 
podea. Ceaiul de dimineaţă, răcit, nu fusese încă strâns de 
pe masă. Piotr Stepanovici se opri un pic în prag. 

— Văd că îţi îngrijeşti serios sănătatea, strigă el voios 
pătrunzând în cameră. Ce minge frumoasă, ia te uită cum 
sare, tot pentru gimnastică? 

Kirillov îşi îmbrăcă haina. 

— Da, tot pentru sănătate, murmură el sec, ia loc. 

— Am trecut numai pentru o clipă. Dar hai să mă aşez. 
Sănătate-sănătate, dar vreau să-ţi amintesc de înţelegerea 
noastră. Se apropie „într-un anumit sens” termenul nostru, 
conchise el neîndemânatic. 

— Care înţelegere? 


— Cum care înţelegere? se alarmă Piotr Stepanovici, 
aproape speriat. 

— Nici o înţelegere şi nici o obligaţie, nu sunt legat prin 
Nimic, e o eroare. 

— Ascultă, ce ai de gând să faci? sări din loc Piotr 
Stepanovici. 

— Voința mea. 

— Care? 

— Aceeaşi dintotdeauna. 

— Adică, ce vrea să zică asta? Înseamnă că ai rămas la 
ideea de atunci? 

— Exact. Dar nici un fel de înţelegere n-a existat şi nu mă 
simt legat prin nici o obligaţie. A existat numai voinţa mea şi 
acum la fel nu există altceva decât voinţa mea. 

Precizarea aceasta Kirillov o făcu tăios şi cu dezgust. 

— Sunt de acord, de acord, fie şi voinţa ta, numai să nu te 
schimbe cumva, se aşeză Piotr Stepanovici cu un aer 
satisfăcut. Te superi pentru nişte cuvinte. Ai devenit prea 
supărăcios în ultimul timp, de aceea am evitat să mai vin pe 
la dumneata. De altfel, eram absolut sigur că nu vei trăda. 

— Nu te iubesc deloc; dar poţi fi absolut sigur. Deşi nu 
accept acest termen de trădare. 

— Ar fi cazul totuşi, se alarmă Piotr Stepanovici, din nou, 
să ne lămurim cum trebuie, ca să n-o încurcăm. Afacerea 
cere multă precizie, iar dumneata mă zăpăceşti groaznic. 
Îmi dai voie să-ţi vorbesc? 

— Vorbeşte, i-o reteză Kirillov, privind într-un colţ. 

— Ai hotărât mai demult să-ţi curmi viaţa... Adică ai avut o 
asemenea idee. Mă exprim bine? Nu există nici o greşeală? 

— Şi acum nutresc această idee. 

— Perfect. Notează în acelaşi timp că nimeni nu te-a silit la 
aşa ceva. 

— Ei asta-i! Vorbeşti prostii. 

— Fie, fie; m-am exprimat ca un tâmpit. Fără îndoială că ar 
fi fost cu totul absurd să îndemni pe cineva la asta; aşadar: 
ai fost membru al Societăţii încă de pe timpul vechii 


organizaţii şi ai mărturisit atunci despre intenţia dumitale 
unuia dintre membrii Societăţii. 

— N-am mărturisit nimic, ci pur şi simplu i-am spus. 

— Mă rog. Ar fi fost şi caraghios să „mărturiseşti”, ca la 
spovedanie. Pur şi simplu, ai spus, perfect. 

— Ba nu, nu-i deloc perfect, pentru că prea o lungeşti. Nu- 
ţi datorez nici un fel de socoteală, şi nici nu eşti în stare să- 
mi înţelegi gândurile. Vreau să-mi curm viaţa pentru că am 
în mine această idee, pentru că nu vreau să existe frica 
morţii, pentru că... pentru că nici n-ai de ce să ştii pentru 
ce... Doreşti ceva? Vrei ceai? E rece. Să-ţi aduc un alt 
pahar. 

Piotr Stepanovici pusese într-adevăr mâna pe ceainic şi 
căuta un pahar gol. Kirillov îi aduse din dulap un pahar 
curat. 

— Am luat adineauri micul dejun cu Karmazinov, zise 
musafirul, apoi am ascultat vorbăria lui şi am transpirat, 
alergând încoace am transpirat de asemenea, şi mi-e sete 
grozav. 

— Bea. Ceaiul rece face bine. 

Kirillov se aşeză iar pe scaun şi-şi aţinti privirea în acelaşi 
colţ. 

— În Societate s-a născut ideea, continuă el pe acelaşi ton, 
că aş putea fi cu ceva de folos dacă mă omor. În momentul 
când veţi face o boacănă pe aici şi vor începe căutarea 
vinovaţilor, eu o să mă împuşc pe neaşteptate, lăsând o 
scrisoare în care să arăt că vinovatul sunt eu, încât, cel 
puţin un an întreg, să rămâneţi în afară de orice bănuială. 

— Măcar câteva zile; şi o singură zi este prețioasă. 

— Bine. În acest sens mi s-a spus ca eu să mai aştept dacă 
vreau. Am răspuns că voi aştepta până mi se va anunţa ziua 
din partea Societăţii, pentru că mi-este absolut egal. 

— Aşa este, dar adu-ţi aminte că te-ai obligat ca 
redactarea scrisorii acesteia s-o faci împreună cu mine şi 
că, sosind în Rusia, să fii la... într-un cuvânt la dispoziţia 
mea, bineînţeles numai în vederea acestui caz, exclusiv; în 


toate celelalte privinţe dumneata eşti desigur absolut liber, 
adăugă Piotr Stepanovici aproape cu amabilitate. 

— Nu m-am obligat, ci am consimţit, pentru că îmi este 
absolut egal. 

— Atunci totul e perfect, perfect. N-am nici o intenţie să-ţi 
lezez amorul propriu, dar... 

— Nici nu poate fi vorba despre amor propriu. 

— Adu-ţi aminte totuşi că pentru dumneata, prin colectă, a 
fost adunată suma de o sută douăzeci de taleri bani de 
drum, vasăzică, ai luat nişte bani. 

— Nicidecum, se aprinse Kirillov, e cu totul altceva. Pentru 
aşa ceva nu se iau bani. 

— Uneori se iau totuşi. 

— Minţi. Printr-o scrisoare trimisă de la Petersburg am 
anunţat că-i voi restitui, iar la sosirea dumitale la 
Petersburg ţi-am numărat în mână o sută douăzeci de 
taleri... care au fost expediaţi acolo, dacă nu i-ai reţinut 
cumva dumneata. 

— Bine, bine, nu te contrazic, au fost expediaţi. Principalul 
este că nu ai renunţat la ideea dumitale de atunci. 

— N-am renunţat. Când vei veni şi îmi vei spune „a sosit 
momentul”, mă voi executa. E vorba să fie curând? 

— E o chestiune de zile... Nu uita însă, bileţelul îl vom 
întocmi împreună, chiar în noaptea aceea. 

— Poate fi şi ziua-n amiaza mare. Ai spus că trebuie să iau 
asupră-mi răspunderea pentru manifeste? 

— Şi încă ceva. 

— Dar nu-mi iau chiar totul asupra mea. 

— Ce anume nu vrei să iei asupra ta? se nelinişti iar Piotr 
Stepanovici. 

— Ceea ce nu mi-ar conveni; destul. Nu mai am chefsă 
vorbesc despre asta. 

Piotr Stepanovici se stăpâni şi schimbă subiectul. 

— Altceva vreau să-ţi spun, îl preveni el, vii diseară la ai 
noştri? Virghinski îşi sărbătoreşte ziua onomastică, e un 
pretext bun pentru a ne aduna. 


— Nu vin. 

— Fii bun, vino. E necesar. Trebuie să impunem şi prin 
numărul celor prezenţi şi prin înfăţişare... Ai o figură... într- 
un cuvânt, ai o figură fatală. 

— Găseşti? râse Kirillov. Bine, voi veni; dar nu pentru a-mi 
etala figura. Când? 

— Cât mai devreme, pe la şase şi jumătate. Ştii, poţi să 
intri şi să te aşezi, fără să fie nevoie să stai de vorbă cu 
cineva, oricâţi ar fi de faţă. Dar nu uita să iei cu dumneata 
hârtie şi creion. 

— Pentru ce? 

— Îţi este doar egal; e o rugăminte a mea specială. Stai 
liniştit, nu schimbi o vorbă cu nimeni, asculţi şi te prefaci că 
notezi câte ceva din când în când; de fapt, poţi chiar să 
desenezi ce-ţi place. 

— Ce prostie, pentru ce? 

— Dacă zici că ţi-e egal, o spui mereu că-ţi este absolut 
egal. 

— Şi totuşi ce rost are? 

— Rostul este că acel membru delegat al Societăţii, 
inspectorul, s-a împotmolit la Moscova, iar eu m-am apucat 
să anunţ că e posibil să fim vizitaţi de un inspector; şi iată 
că în felul acesta îşi vor închipui că dumneata eşti acela, şi 
întrucât eşti aici de vreo trei săptămâni, surprinderea lor va 
fi şi mai mare. 

— Ce tertipuri. N-ai dumneata nici o umbră de inspector 
acolo la Moscova. 

— Să zicem că există, dracu' să-l ia, ce te priveşte şi prin 
ce te poate incomoda acest lucru? Eşti doar membru al 
Societăţii. 

— Poţi să le spui lor că eu sunt inspectorul; voi sta fără să 
deschid gura, dar nu vreau să am în mână hârtie şi creion. 

— Dar de ce? 

— Nu vreau. 

Piotr Stepanovici se înfurie, aproape se înverzi la faţă; dar 
se stăpâni iar, îşi luă pălăria şi se ridică de pe scaun. 


— Ăla e la dumneata? întrebă el coborând deodată vocea. 

— E la mine. 

— Foarte bine. Curând îl scot de aici, nici o grijă. 

— Nici gând să fiu îngrijorat. Nu vine decât noaptea, să 
doarmă. Bătrâna e la spital, i-a murit nora; de două zile 
sunt singur. I-am arătat locul din gard, cu scândura 
desprinsă: se strecoară pe acolo, fără să fie văzut. 

— Îl iau curând. 

— El zice că are mai multe locuri unde poate înnopta. 

— Minte, este căutat, iar aici n-o să-i treacă nimănui prin 
cap să-l caute. Staţi şi de vorbă? 

— Aproape toată noaptea. Te înjură teribil. I-am citit într-o 
noapte din Apocalips, l-am tratat şi cu ceai. A ascultat cu 
multă atenţie; cu foarte multă atenţie, toată noaptea. 

— Ei drăcie, te pomeneşti că-l aduci la credinţa creştină! 

— De fapt, este creştin. Nu te teme, va înjunghia. Dar pe 
cine vreţi voi să înjunghiaţi? 

— Nu-l ţin ascuns în acest scop; am alte gânduri cu el... 
Dar Şatov ştie despre Fedka? 

— Cu Şatov nu stau niciodată de vorbă şi nici nu-l văd. 

— Sunteţi porniţi unul contra altuia? 

— Nu, nu suntem porniţi, ci numai ne întoarcem privirile 
când ne întâlnim. Prea mult timp am zăcut într-un loc 
împreună în America. 

— Trec acum pe la el. 

— Cum vrei. 

— Pe la ora zece, poate vin la dumneata direct de acolo 
împreună cu Stavroghin. 

— Veniţi. 

— Trebuie să discut cu el o chestiune foarte importantă... 
Ştii ce te-aş ruga, fă-mi cadou mingea dumitale; la ce-ţi 
poate folosi acum? Aş face şi eu exerciţii de gimnastică. 
Dacă vrei, îţi plătesc cât costă. 

— 'Ţi-o dau aşa. 

Piotr Stepanovici vâri mingea în buzunarul din spate. 


— N-ai să afli nimic de la mine împotriva lui Stavroghin, 
murmură Kirillov conducându-şi musafirul. 

Acesta îl privi mirat, dar nu mai spuse nimic. 

Ultimele cuvinte aruncate în urma lui de Kirillov îl 
tulburară mult pe Piotr Stepanovici; nu reuşea încă să 
pătrundă sensul lor adevărat, dar, ajungând la scara lui 
Şatov, se forţă să-şi schimbe expresia de nemulţumire într- 
un zâmbet amabil. Şatov era acasă şi nu se simţea prea 
bine. Zăcea întins pe pat, deşi îmbrăcat complet. 

— Ce rău îmi pare! strigă Piotr Stepanovici din prag. Eşti 
bolnav în mod serios? 

Expresia amabilă dispăru brusc de pe chipul lui; ascuţişuri 
răutăcioase sclipiră în ochii săi. 

— Deloc, se săltă nervos pe pat Şatov, nu sunt deloc 
bolnav, numai capul puţin... 

Părea că se pierde cu firea; apariţia neaşteptată a unui 
asemenea vizitator îl speriase cumplit. 

— Vin într-o chestiune care nu îngăduie boală, începu Piotr 
Stepanovici vorbind repezit şi oarecum autoritar, dă-mi voie 
să iau loc (şi se aşeză), iar dumneata aşază-te pe patul 
dumitale, uite aşa. Astăzi, sub pretextul onomasticii lui 
Virghinski, se vor aduna la el câţiva dintre ai noştri; nici un 
alt caracter nu va avea reuniunea, s-au luat măsuri. Voi veni 
cu Nikolai Stavroghin. Nu te-aş târî pe dumneata acolo, 
bineînţeles, cunoscându-ţi starea de spirit din acest 
moment... adică în sensul că n-aş fi vrut să te chinuieşti 
acolo, şi deci nu pentru că am crede că ai putea să ne 
denunţi. Şi totuşi, situaţia impune ca să fii prezent şi 
dumneata. Îi vei întâlni acolo pe aceia cu care va trebui să 
se ia hotărârea definitivă în ce mod ai putea să părăseşti 
Societatea şi cui să predai ceea ce se află la dumneata. 
Acest lucru se va face cu totul discret; ne vom retrage 
undeva într-un colţ: va fi lume multă şi n-are nici un rost să 
ştie toţi. Mărturisesc că a trebuit să pledez cam mult cauza 
dumitale; acum însă ei sunt de acord se pare, bineînţeles cu 


obligaţia pentru dumneata să predai tipografia şi toate 
actele. Şi atunci eşti liber să pleci unde vrei. 

Şatov ascultă încruntat şi mânios. Șocul nervos de pe 
urma spaimei de adineauri trecuse de tot. 

— Nu recunosc nici un fel de obligaţie de a da dracu' ştie 
cui vreun raport, i-o reteză el, nimeni nu poate şi n-are 
căderea să-mi dea sau nu voie să plec unde vreau. 

— Nu e chiar aşa. [i s-au încredinţat prea multe. N-aveai 
nici un drept s-o rupi brusc, cum te taie capul. Şi, în 
definitiv, n-ai fost niciodată precis şi clar în această privinţă, 
încât i-ai ţinut tot timpul într-o situaţie echivocă. 

— Sosind aici, am anunţat clar acest lucru printr-o 
scrisoare. 

— Nu, n-a fost deloc clar, obiectă calm Piotr Stepanovici, 
ţi-am trimis, de exemplu, Personalitatea luminoasă ca s-o 
tipăreşti aici şi exemplarele să le păstrezi până ce îţi vor fi 
cerute de cineva de aici; la fel şi două proclamaţii. Le-ai 
restituit cu o scrisoare echivocă, din care nu reieşea nimic 
precis. 

— Am refuzat categoric să le tipăresc. 

— Ai refuzat, dar nu categoric. Ai scris: „Nu pot”, dar n-ai 
explicat motivul pentru care nu poţi. „Nu pot” nu înseamnă 
şi „Nu vreau”. Se putea crede că nu poţi pur şi simplu din 
cauze materiale. Exact aşa s-a şi interpretat, ei considerând 
că eşti totuşi de acord să continui legătura cu Societatea, şi 
deci, bazându-se pe asta, s-ar fi putut întâmpla să-ţi mai 
încredinţeze şi altceva, riscând astfel să fie compromişi. Cei 
de aici susţin că dumneata pur şi simplu ai vrut să-i induci 
în eroare, cu scopul de a primi vreo comunicare importantă 
şi de a-i denunța. Te-am apărat cât mi-a stat în putere şi le- 
am arătat răspunsul dumitale scris în două rânduri, drept 
act doveditor în favoarea dumitale. Dar şi eu a trebuit să 
recunosc, recitind acum acele rânduri, că sunt vagi şi 
capabile să inducă în eroare. 

— Ai păstrat cu atâta grijă această scrisoare? 

— Nu e rău că am păstrat-o; şi acum o am asupra mea. 


— N-ai decât, la dracu”! ... strigă furios Şatov. Imbecilii 
aceştia ai dumitale n-au decât să considere că i-am 
denunţat, puţin îmi pasă! Aş vrea să văd ce aţi putea să-mi 
faceţi? 

— Te-ar nota şi la cea dintâi izbândă a revoluţiei te-ar 
spânzura. 

— Adică în momentul când veţi pune mâna pe puterea 
supremă şi veţi subjuga Rusia? 

— Nu râde. Repet, te-am apărat. Oricum ar fi, eu te 
sfătuiesc totuşi să te prezinţi astăzi. Ce rost au atâtea 
cuvinte inutile izvorâte dintr-un fals sentiment de mândrie? 
Nu e mai bine să ne despărţim prieteneşte? Că doar va 
trebui, în orice caz, să predai tiparniţa împreună cu literele 
şi actele vechi, iată dar că vom avea ce discuta. 

— Voi veni, murmură Şatov îngândurat şi cu privirea în 
pământ. 

Piotr Stepanovici îl observa atent din locul său, privindu-l 
cu coada ochiului. 

— Vine şi Stavroghin? întrebă deodată Şatov, ridicând 
capul. 

— Vine negreşit. 

— He, he! 

Se aşternu un minut de tăcere. Şatov zâmbea scârbit şi 
iritat. 

— Dar acea mizerabilă Personalitate luminoasă a dumitale, 
pe care eu n-am vrut s-o tipăresc aici, a fost tipărită? 

— E tipărită. 

— Şi liceenilor trebuie să li se spună că însuşi Herzen ţi-a 
scris-o în albumul dumitale? 

— Însuşi Herzen. 

Iar se aşternu o tăcere de vreo trei minute. În sfârşit Şatov 
se ridică în picioare. 

— Poţi să pleci, n-am nici un chef să stau cu dumneata. 

— Plec, zise aproape înveselit Piotr Stepanovici, ridicându- 
se imediat; un singur cuvânt încă: Kirillov, mi se pare, stă 
singur-singurel în pavilionul lui, şi fără servitoare. 


— Singur-singurel. Pleacă, nu mai pot suporta să stau în 
aceeaşi încăpere cu dumneata. 

„Ai ajuns într-un hal, n-am ce zice! gândi Piotr Stepanovici 
ieşind în stradă. În acelaşi hal vei fi diseară, tot ce-mi 
trebuie, de fapt, acum, nici nu m-am aşteptat să se 
potrivească lucrurile atât de bine, atât de bine! Însuşi 
Dumnezeul rusesc îmi vine în ajutor!” 

VII. 

Alergase probabil foarte mult cu treburile lui în acea zi şi 
bineînţeles cu mult succes, deoarece pe faţă i se putea citi o 
expresie de mulţumire în acea seară când, exact la ora şase, 
apăru la Nikolai Vsevolodovici. Dar nu fu lăsat să intre 
imediat; Nikolai Vsevolodovici tocmai se încuiase în 
cabinetul său între patru ochi cu Mavriki Nikolaevici. Vestea 
aceasta îl umplu imediat de îngrijorare. El se aşeză chiar 
lângă uşa cabinetului, cu gândul să aştepte până la 
plecarea musafirului. De după uşă se auzeau glasuri, dar nu 
se putea distinge nici un cuvânt. Vizita dură puţin; curând 
se auziră paşi, răsună o voce puternică şi tăioasă, după care 
se deschise uşa şi Mavriki Nikolaevici ieşi cu faţa albă ca 
varul. Fără să-l observe pe Piotr Stepanovici, el trecu 
repede spre ieşire. Imediat Piotr Stepanovici pătrunse în 
cabinet. 

Îmi este imposibil să nu relatez cât mai amănunţit despre 
această foarte scurtă întâlnire a celor doi „rivali”, întâlnire 
care părea imposibilă, date fiind circumstanţele din ultimul 
timp, şi care totuşi avu loc. 

lată cum se întâmplase: Nikolai Vsevolodovici dormita în 
cabinetul său întins pe canapea imediat după masă, când 
Aleksei Egorovici anunţă vizita acestui musafir neaşteptat. 
Auzind numele anunţat, el aproape sări de pe canapea, 
nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Curând însă pe buzele 
lui flutură un zâmbet, un zâmbet orgolios de triumf şi în 
acelaşi timp de uimire tâmpă, neîncrezătoare. Mavriki 
Nikolaevici, care intrase între timp, fu surprins pare-se de 
acest zâmbet, în orice caz se opri brusc în mijlocul 


încăperii, nehotărât parcă: să înainteze mai departe ori să 
se întoarcă? Gazda izbuti însă pe loc să-şi schimbe expresia 
feţei şi, cu un aer de gravă nedumerire, păşi în 
întâmpinarea lui. Acesta nu-i strânse mâna care-i fusese 
întinsă, trase neîndemânatic un scaun şi, fără a spune un 
cuvânt, se aşeză înainte de a o fi făcut gazda şi fără să mai 
aştepte invitaţia. Nikolai Vsevolodovici se aşeză la rându-i 
puţin pieziş pe canapea şi, scrutând chipul lui Mavriki 
Nikolaevici, aştepta în tăcere. 

— Dacă poţi, căsătoreşte-te cu Lizaveta Nikolaevna, îl 
ferici brusc Mavriki Nikolaevici şi, ceea ce păru şi mai 
curios, nu se putea şti după intonaţia glasului său ce vrea să 
însemne această declaraţie: o rugăminte, o recomandare, o 
cedare sau un ordin. 

Nikolai Vsevolodovici continua să tacă; oaspetele însă 
părea că spusese tot ce avea de spus şi îl privea cu ochii 
ţintă, aşteptând răspunsul. 

— Dacă nu mă înşel (deşi e prea evident), Lizaveta 
Nikolaevna este logodită cu dumneata, rosti în sfârşit 
Stavroghin. 

— Logodită, şi-am schimbat şi inelele, confirmă clar şi ferm 
Mavriki Nikolaevici. 

— V-aţi certat? ... le rog să mă scuzi, Mavriki Nikolaevici. 

— Nu, ea mă „iubeşte şi mă respectă”, repet cuvintele ei. 
Cuvintele ei sunt pentru mine lucrul cel mai de preţ. 

— O, fără îndoială. 

— Dar să ştii, chiar dacă va sta în faţa altarului cu 
pirostriile pe cap, la chemarea dumitale mă va părăsi 
imediat, pe mine şi pe toţi, şi se va duce la dumneata. 

— De la cununie? 

— Şi după cununie. 

— Nu greşeşti cumva? 

— Nu. În spatele urii necontenite, sincere şi nemărginite, 
în fiecare clipă se străvăd dragostea şi... nebunia... Cea mai 
sinceră şi nemăsurată dragoste şi nebunie! Şi dimpotrivă, 
prin dragostea pe care o nutreşte faţă de mine, tot atât de 


sincer, în fiecare clipă, străbate ura cea mai cumplită! 
Niciodată până acum nu mi-aş fi putut închipui asemenea... 
metamorfoze. 

— Mă surprinde, totuşi, cum de-ai putut veni cu gândul de 
a dispune de mâna Lizavetei Nikolaevna? Ce drept ai avut 
s-o faci? Sau ai venit din împuternicirea ei? 

Mavriki Nikolaevici se încruntă şi pentru moment îşi lăsă 
capul în piept. 

— Nu sunt decât nişte cuvinte gratuite din partea 
dumitale, zise el deodată, cuvinte de răzbunare şi de triumf, 
sunt sigur că dumneata înţelegi subtextul şi un sentiment 
de vanitate meschină nu-şi are locul aici. Nu-ţi este de ajuns 
satisfacția pe care o încerci? Neapărat trebuie să înşirăm la 
fraze punând punctul pe „i”, poftim, sunt gata să pun aceste 
puncte, dacă ai atâta nevoie de umilirea mea; n-am nici un 
drept să vorbesc în numele ei, nici un fel de împuternicire 
nu este posibilă de imaginat; Lizaveta Nikolaevna nu ştie 
nimic despre vizita aceasta a mea, iar logodnicul ei, 
pierzându-şi ultima rațiune, ar merita să fie internat într-o 
casă de nebuni şi, culmea culmilor, se prezintă chiar el ca 
să-ţi raporteze aceste lucruri. În lumea întreagă, numai 
dumneata ai putea s-o faci fericită şi numai eu aş putea s-o 
fac nefericită. Dumneata aspiri la ea, o urmăreşti, şi nu ştiu 
de ce nu te căsătoreşti cu ea. Dacă este vorba despre o 
ceartă întâmplată în străinătate, care pentru a putea fi 
curmată ar necesita să fiu eu sacrificat, sacrificaţi-mă. E 
prea nefericită şi acest lucru n-aş putea să-l suport. 
Cuvintele mele nu sunt nici autorizaţie, nici ordin, şi de 
aceea în nici un caz nu te poţi considera atins în amorul 
propriu. Dacă ai fi vrut să-mi iei locul în faţa altarului, ai fi 
putut s-o faci fără învoirea mea şi, bineînţeles, n-ar fi avut 
nici un rost să vin la dumneata cu această nebunie. Cu atât 
mai mult că nici căsătoria noastră n-ar fi posibilă după un 
asemenea demers din partea mea. Dar nu pot s-o duc la 
altar ca un ticălos! Ceea ce fac eu acum, aici, precum şi 
faptul că ţi-o predau dumitale, celui mai neîmpăcat duşman 


al ei poate, după părerea mea este o ticăloşie pe care, 
bineînţeles, nu voi fi în stare s-o suport. 

— 'Te vei împuşca când vom merge la cununie? 

— Nu, mult mai târziu. De ce să-i mânjesc vălul de cununie 
cu sângele meu? Poate că nici nu mă împuşc; nici acum, nici 
mai târziu. 

— Spunând acestea, vrei probabil să mă linişteşti? 

— Pe dumneata? Ce ar putea să mai însemne pentru 
dumneata o ţâşnire de sânge în plus? 

Mavriki Nikolaevici păli şi ochii îi scânteiară. Urmă o 
tăcere scurtă. 

— Te rog să mă scuzi pentru întrebările pe care ţi le-am 
pus, începu Stavroghin, pe unele dintre ele n-aveam nici un 
drept să le formulez, dar una singură în orice caz am tot 
dreptul s-o pun: spune-mi, ce anume te-a făcut să ajungi la 
asemenea concluzie în privinţa sentimentelor mele faţă de 
Lizaveta Nikolaevna? Mă refer la acel grad de sentimente 
în privinţa cărora, fiind pe deplin convins, ţi-ai îngăduit să 
vii la mine şi... să rişti asemenea propunere. 

— Cum? tresări Mavriki Nikolaevici. N-ai dorit mâna ei? N- 
ai dorit şi nu continui s-o mai doreşti? 

— În general, despre sentimentele mele faţă de o femeie 
sau alta eu nu mă simt capabil să-i vorbesc uneia treia 
persoane, şi nimănui, oricine ar fi, afară de acea femeie. le 
rog să mă ierţi, dar e o ciudăţenie a firii mele. În schimb îţi 
voi spune tot restul adevărului. Sunt căsătorit şi-mi este 
imposibil să mai contractez o căsătorie sau s-o „doresc”. 

Mavriki Nikolaevici păru atât de uluit, încât se sprijini de 
speteaza fotoliului, rămânând un timp cu ochii pironiţi pe 
chipul lui Stavroghin. 

— Ei bine, aşa ceva nu mi-a trecut prin minte niciodată, 
murmură el, ai spus atunci, în dimineaţa aceea, că nu eşti 
căsătorit... şi am crezut că nu eşti căsătorit... 

Chipul lui deveni tot mai palid; deodată el izbi cu pumnul 
cu toată puterea în masă. 


— Dar dacă după această mărturisire n-o vei lăsa în pace 
pe Lizaveta Nikolaevna şi o vei face nenorocită, te voi omori 
izbindu-te cu bastonul ca pe un câine sub gard! 

EI sări din loc şi părăsi repede cabinetul. 

Piotr Stepanovici, care intră imediat după el în mare 
grabă, îl găsi pe Stavroghin stăpânit de cea mai neaşteptată 
voie bună. 

— A, dumneata eşti! râse în hohote Stavroghin; părea că 
râde de mutra lui Piotr Stepanovici, care năvălise mânat de 
o curiozitate mistuitoare. 

— Ai ascultat la uşă? Ia stai, cu ce scop ai venit? Mi se pare 
că ţi-am promis ceva... Aşa, mi-am adus aminte; să mergem 
la „ai noştri”! Merg, cu multă plăcere, nici că se putea o 
propunere mai nimerită în acest moment. 

Îşi apucă pălăria şi părăsiră casa. 

— Răzi anticipat de faptul că îi vei vedea pe „ai noştri”? se 
gudură vesel Piotr Stepanovici, ba încercând să meargă în 
pas alături de însoţitorul său pe trotuarul îngust de 
cărămidă, ba coborând pe caldarâm, în noroi, pentru că 
acesta nu observa deloc că merge prin mijlocul trotuarului, 
nelăsându-i loc şi celuilalt. 

— Nu râd deloc, răspunse Stavroghin cu glas voios, 
dimpotrivă, sunt convins că se vor aduna acolo nişte oameni 
foarte serioşi. 

— Nişte imbecili morocănoşi”, cum ai binevoit să te 
exprimi într-o zi. 

— Ce poate fi mai amuzant decât un imbecil morocănos? 

— Te referi probabil la Mavriki Nikolaevici! Sunt convins 
că a venit la dumneata ca să-ţi cedeze logodnica, am 
dreptate? Eu i-am sugerat indirect acest gând, îţi închipui? 
lar de n-o vrea să cedeze, o luăm noi şi fără voia lui, ce zici? 

Piotr Stepanovici ştia, desigur, că e cam riscant să recurgă 
la asemenea manevre, dar în clipele când se simţea foarte 
agitat prefera să rişte totul decât să rămână în necunoştinţă 
de cauză. Nikolai Vsevolodovici nu-i răspunse decât printr-o 
nouă explozie de râs. 


— Tot te mai gândeşti să mă ajuţi? întrebă el. 

— Dacă mă chemi. Să ştii însă că există o cale dintre cele 
mai bune. 

— Cunosc calea dumitale. 

— Ba nu, deocamdată e un secret, ţine minte însă că 
secretul costă bani. 

„Ştiu şi cât costă”, murmură în sinea lui Stavroghin, dar se 
stăpâni şi tăcu. 

— Cât? Cum ai spus? se încordă Piotr Stepanovici. 

— Am zis: să te ia dracu' cu secretul dumitale! Spune mai 
bine cine va mai fi acolo? Ştiu că mergem să sărbătorim o 
onomastică, dar cine anume? 

— O, tot felul de lume pestriță! Până şi Kirillov va fi. 

— Toţi membrii grupurilor voastre? 

— Ei drăcie, ce grăbit eşti! Nici un singur grup măcar nu 
s-a constituit. 

— Cum ai reuşit atunci să difuzezi atâtea manifeste? 

— Acolo unde mergem noi, vor fi numai patru membri ai 
grupului. Ceilalţi, în aşteptare, se spionează unul pe altul, 
întrecându-se să-mi raporteze. Oameni singuri. E un 
material care se cere organizat, trebuie s-o fac şi apoi 
dispar. De altfel, chiar dumneata ai întocmit statutul, nu e 
nevoie să-ţi explic. 

— Şi cum merge, cam greu, nu-i aşa? Întâmpini piedici? 

— Cum merge? Uşor, cum nici nu s-ar cuveni. Aş putea să- 
ţi povestesc câteva lucruri care să te facă să te prăpădeşti 
de râs: în primul rând îi fascinează uniforma cu atributele 
ei. Uniforma exercită o putere magică. Am născocit anume 
tot felul de funcţii şi de grade: am secretari, agenţi secreţi, 
casieri, preşedinţi, registratori şi respectivii lor adjuncţi: le 
place extraordinar şi a prins de minune. Vine apoi forţa 
următoare, bineînţeles, sentimentalismul. Ştii, socialismul la 
noi se răspândeşte mai ales din sentimentalism. 
Nenorocirea este că dăm uneori şi peste indivizi cum e 
acest sublocotenent colţos, care din când în când îţi fac 
pocinogul. Urmează apoi escrocii sadea; aceştia, să zicem, 


sunt oameni de treabă, uneori sunt chiar foarte convenabili, 
dar reclamă mult timp, trebuie necontenit supravegheați. 
Şi, în sfârşit, forţa principală, cimentul care încheagă totul, 
este teama de a avea o opinie personală. Ei bine, asta eo 
forţă grozavă! Şi cine a elaborat-o, cine e „drăguţul” care a 
muncit şi s-a ostenit atâta, încât nimănui nu i-a mai rămas în 
cap o singură idee proprie măcar! Le-ar fi ruşine să 
gândească prin ei înşişi. 

— Atunci, ce te mai agiţi atâta? 

— Păi cum, să nu profiţi de situaţie? Cum să nu pui mâna 
pe unul care se dă gata legat? Se poate chiar în mod serios 
să nu crezi în posibilitatea succesului nostru? Credinţă 
există, dar lipseşte dorinţa. Numai cu astfel de oameni e 
posibil succesul. Îţi spun, vor merge la semnul meu până şi- 
n foc, numai să strig la ei că nu sunt suficient de liberali. 
Gogomanii îmi reproşează că i-am păcălit pe toţi cu 
gogoriţa comitetului central şi a „nenumăratelor 
ramificații”. Chiar şi dumneata mi-ai reproşat acest lucru 
într-o zi; dar ce fel de păcăleală? Comitetul central suntem 
eu şi dumneata, iar ramificații vor exista câte vrei. 

— Şi toţi, unul şi unul, nişte ticăloşi! 

— Acesta e materialul. Vor fi buni de ceva şi ei. 

— Tot mai contezi pe mine? 

— Dumneata eşti şeful, dumneata eşti forţa; iar eu doar pe 
lângă dumneata, îţi voi fi secretar. Ştii, ne aşezăm într-o 
luntre, cu vâsle de arțar, cu pânze de mătase, pe pupă stă 
frumoasa zână Lizaveta Nikolaevna... sau cum naiba îi 
spune acolo în cântecul lor... 

— Te-ai poticnit! râse în hohote Stavroghin. Mai bine să-ţi 
spun un adaos la poveste. Dumneata văd că socoteşti pe 
degete din ce forţe se organizează grupurile. Toţi factorii 
aceştia de ordin funcţionăresc şi sentimental constituie un 
mortar bun de cimentare, dar există ceva şi mai bun: aţâţă 
vreo patru membri ai grupului să-l omoare pe al cincilea, 
sub pretextul că acesta va denunța, şi dintr-odată îi legi pe 
toţi, ca într-un nod strâns, prin sângele vărsat. Vor deveni 


sclavii dumitale, nu vor mai îndrăzni să se răzvrătească sau 
să pretindă dări de seamă. Ha, ha, ha! 

„Ei bine, tu... ei bine, va trebui să-mi plăteşti aceste 
cuvinte, gândi în sinea lui Piotr Stepanovici, şi anume chiar 
în seara aceasta. Cam prea multe îţi permiţi!” 

În felul acesta, sau aproape în felul acesta, trebuia să fi 
gândit Piotr Stepanovici. De altfel, se şi apropiară de casa 
lui Virghinski. 

— Te pomeneşti că m-ai prezentat acolo drept cine ştie ce 
membru fondator, sosit din străinătate, care ţine legătura 
cu Internaţionale, sau drept inspector? întrebă deodată 
Stavroghin. 

— Nu, nu ca inspector; inspector nu vei fi dumneata; 
dumneata vei apărea ca membru fondator venit din 
străinătate, care deţine cele mai importante secrete, acesta 
este rolul dumitale. Vei lua cuvântul, nu-i aşa? 

— Ce ţi-a venit? 

— Acum trebuie să iei cuvântul. 

Stavroghin se opri în mijlocul străzii, în apropierea 
felinarului, atât de mirat era. Piotr Stepanovici rezistă 
obraznic şi calm privirii sale. Stavroghin scuipă şi porni 
înainte. 

— Dar dumneata vei vorbi? îl întrebă el brusc pe Piotr 
Stepanovici. 

— Nu, prefer să te ascult pe dumneata. 

— Dracu” să te ia. Dar cu acestea îmi sugerezi o idee. 

— Care? sări în faţa lui Piotr Stepanovici. 

— Să zicem că acolo iau eu cuvântul, dar după aceea îţi 
trag o bătaie, dar ştii, o bătaie zdravănă. 

— Apropo, deunăzi i-am vorbit lui Karmazinov despre 
dumneata şi i-am spus că ai declarat despre dânsul că 
trebuie bătut, şi nu pur şi simplu de formă, ci cu adevărat, 
ca pe un mujic. 

— Păi, n-am spus niciodată aşa ceva, ha, ha! 

— Nu face nimic. Se non € vero... 

— Pentru aceasta îţi mulţumesc, îţi mulţumesc sincer. 


— Ştii ce mai spune Karmazinov: că în fond doctrina 
noastră este o negare a onoarei şi că proclamând un drept 
deschis la dezonoare este cel mai uşor să-l tentezi şi să-l 
antrenezi pe omul rus. 

— Admirabile cuvinte! strigă Stavroghin. A sesizat bine 
punctul vulnerabil! Dreptul la dezonoare, păi asta înseamnă 
că toată lumea va alerga la noi, nu va rămâne nimeni 
dincolo! Dar ia ascultă, Verhovenski, nu cumva faci parte 
din aparatul superior al poliţiei? 

— Ştiam că asemenea întrebări, chiar dacă îi trec cuiva 
prin gând, nu se pun. 

— Înţeleg. Dar suntem între noi. 

— Nu, deocamdată nu fac parte. Gata, am ajuns. 
Compune-ţi o mină potrivită, Stavroghin; întotdeauna fac 
asta când apar la ei. O expresie cât mai tenebroasă şi atât, 
nu e nevoie de nimic altceva; e simplu de tot. 

Capitolul al şaptelea. 

La ai noştri. 

I 

Virghinski locuia în propria lui casă, adică în casa nevestei 
sale, pe strada Muravinia. Era o casă de bârne, cu un 
singur cat, şi nimeni altul în afară de familia lui nu mai 
locuia în ea. Sub pretextul onomasticii stăpânului, se 
adunaseră vreo cincisprezece musafiri; dar adunarea 
aceasta nu semăna deloc cu o serată de petrecere obişnuită 
în provincie. Chiar de la începutul convieţuirii lor, soţii 
Virghinski conveniră o dată pentru totdeauna că este o 
prostie să chemi oaspeţi la onomastici, când în realitate „nu 
există nici un motiv de bucurie”. În decurs de câţiva ani 
reuşiră astfel să se izoleze complet de societate. Om capabil 
şi deloc „un sărac oarecare”, el apărea în ochii tuturor, şi nu 
se ştie de ce, drept un original care preferă singurătatea şi 
care, în plus, vorbeşte „cu aere de superioritate”. lar m-me 
Virghinskaia, de profesie moaşă, prin însuşi faptul acesta 
ocupa o poziţie de ultimă treaptă pe scara socială; 
inferioară şi celei de preoteasă, cu tot rangul funcţionăresc 


al soţului ei. Însă nu prea dădea dovadă de modestie 
corespunzătoare poziţiei sale. lar după legătura ei stupidă 
şi inadmisibil de făţişă, din principiu, cu un escroc, 
căpitanul Lebeadkin, până şi cele mai binevoitoare dintre 
doamnele noastre îi întorseseră spatele cu un dispreţ total. 
M-me Virghinskaia însă acceptă toate astea, ca şi cum 
tocmai asta urmărise. E de remarcat că aceleaşi doamne 
austere, în cazul când rămâneau însărcinate, se adresau pe 
cât era posibil tot Arinei Prohorovna (adică Virghinskaia), 
evitându-le pe celelalte trei moaşe din oraşul nostru. 
Veneau la dânsa chiar şi trăsurile moşieriţelor din raza 
judeţului, într-atât toată lumea era încredinţată de 
priceperea, îndemânarea şi norocul ei în asemenea cazuri 
imperioase. Ajunsese, în cele din urmă, să-şi exercite 
profesia numai şi numai în casele cele mai bogate; mai ales 
că era şi lacomă de bani. Simţindu-şi pe deplin puterea, nu 
se mai sinchisea de nimic în manifestările firii ei. Şi probabil 
înadins chiar, cu prilejul practicării meseriei ei în cele mai 
selecte case, îşi permitea să sperie clientele cu nervii slabi 
printr-o nemaipomenită şi nihilistă uitare a bunei-cuviinţe 
sau, în sfârşit, prin zeflemisirea a „tot ce este sfânt”, şi 
tocmai în clipele când apelul la „cele sfinte” era poate de 
cea mai mare utilitate. Medicul-şef Rozanov, de la noi, de 
specialitate mamoş, relata ca un fapt autentic cum, într-un 
caz, în timp ce femeia care năştea zbiera în gura mare 
invocând numele atotputernic al lui Dumnezeu, din gura 
moaşei ieşise, fulgerător „ca un foc de pistol”, tocmai o 
astfel de expresie libertină care, speriind-o pe bolnavă, avu 
drept efect salutar o rapidă eliberare de sarcină. Deşi 
nihilistă, Arina Prohorovna nu dispreţuia deloc obiceiurile 
lumeşti şi nu numai de uzanţă curentă, dar şi pe cele vechi 
de tot, bazate pe cele mai absurde prejudecăţi, când 
asemenea prejudecăţi puteau să-i aducă folos. N-ar fi admis 
în ruptul capului să lipsească, de pildă, de la botezul 
pruncului moşit de dânsa, apărând la asemenea ocazii într- 
o rochie de mătase verde cu trenă, cu părul pieptănat şi 


aranjat în cârlionţi şi bucle, deşi în restul timpului simţea o 
adevărată voluptate să umble cât se poate mai neglijent. Şi 
cu toate că în timpul oficierii tainei afişa întotdeauna „aerul 
cel mai insolent”, încât clerul se simţea scandalizat, după 
terminarea ceremoniei însă, ţinea neapărat să apară 
personal cu tava pentru a servi cupele de şampanie de 
rigoare (singurul scop pentru care venea gătită astfel), şi să 
fi îndrăznit careva, luând cupa de şampanie, să nu pună pe 
tavă un ban. 

Oaspeţii adunaţi de data aceasta la Virghinski (aproape 
numai bărbaţi) aveau aerul de a se fi reunit din întâmplare 
şi cu totul ocazional. Nu se serviră nici gustări, nu se 
înjghebară nici partide de cărţi. În mijlocul camerei celei 
mai încăpătoare, care servea de salon, căptuşită cu tapet 
bleu, foarte vechi, fuseseră alăturate două mese acoperite 
cu o faţă de masă mare, altminteri nu prea curată, iar pe 
acestea clocoteau două samovare. O tavă imensă cu 
douăzeci şi cinci de pahare şi un coş cu franzelă tăiată în 
numeroase felii, aşa cum se obişnuieşte în pensionatele 
pentru băieţi şi fete, odrasle de nobili, erau aşezate într-un 
capăt al mesei. Ceaiul îl turna o domnişoară în vârstă de 
vreo treizeci de ani, sora stăpânei casei, cu părul blond 
spălăcit, fără urmă de sprâncene, o fiinţă tăcută şi 
înveninată, dar care împărtăşea noile concepţii şi de care 
până şi Virghinski însuşi se temea în ambianța casei. Nu 
erau decât trei doamne în salon: gazda, surioara ei cea fără 
de sprâncene şi sora bună a lui Virghinski, domnişoara 
Virghinskaia, care tocmai sosise din Petersburg. Arina 
Prohorovna era o doamnă impozantă, de vreo douăzeci şi 
şapte de ani, destul de drăguță, pieptănată cam neglijent şi 
îmbrăcată într-o rochie verzuie de lână, ca de toate zilele. 
Şedea plimbându-şi ochii îndrăzneţi pe feţele musafirilor, 
voind parcă să spună neapărat: „Vedeţi cum nu mă tem de 
nimic?”. Domnişoara Virghinskaia, nou-sosită, destul de 
drăguță şi ea, studentă şi nihilistă, durdulie ca o minge, cu 
obrajii rumeni, mică de statură, se aşezase lângă Arina 


Prohorovna, aproape fără să-şi fi schimbat costumul de 
călătorie, ţinând un sul de hârtie în mână, şi examina feţele 
musafirilor cu o privire nerăbdătoare, plină de neastâmpăr. 
În seara aceea Virghinski nu prea se simţise bine, şi totuşi 
apăru şi el, luând loc într-un fotoliu la masa de ceai. Toţi 
musafirii se aşezaseră şi în dispoziţia aceasta ordonată a 
scaunelor în jurul mesei se putea întrevedea că este vorba 
de o şedinţă. Era limpede că toată lumea era încă în 
aşteptare şi că deocamdată cei prezenţi duc o conversaţie 
însufleţită pe chestiuni de alt ordin. Când apărură 
Stavroghin şi Verhovenski se aşternu o linişte completă. 

Aici îmi voi permite să dau câteva lămuriri necesare 
pentru mai multă claritate. 

Sunt convins că toţi domnii aceştia se adunaseră într- 
adevăr cu speranţa plăcută că vor auzi ceva foarte 
interesant, mai ales că fuseseră şi preveniţi. Toţi 
reprezentau crema liberalismului celui mai roşu din vechiul 
nostru oraş şi fuseseră cu multă grijă selecționați de 
Virghinski pentru această „şedinţă”. Mai notez că unii 
dintre ei (deşi nu prea mulţi) niciodată până atunci nu-i 
frecventaseră casa. Bineînţeles, majoritatea oaspeţilor n- 
aveau o idee clară în ce scop fuseseră preveniţi. De altfel, 
cu toţii îl considerau pe Piotr Stepanovici drept un emisar 
sosit din străinătate cu anumite împuterniciri; ideea aceasta 
se înrădăcină oarecum brusc şi, natural, păru măgulitoare. 
Şi totuşi, în grupul acesta de cetăţeni adunaţi sub pretextul 
sărbătoririi unei onomastici, erau şi unii cărora li se 
făcuseră anumite propuneri concrete. Piotr Verhovenski 
izbutise să închege la noi „un cerc de cinci”, asemănător 
aceluia pe care îl avea la Moscova şi, după cum s-a 
constatat ulterior, şi în judeţul nostru printre ofiţeri. Se 
spunea că mai avea un asemenea grup şi în gubernia X. 
Aceşti cinci aleşi şedeau acum la masa comună şi cu multă 
iscusinţă ştiuseră să-şi dea aerul celor mai obişnuiţi oameni, 
încât nimeni să nu-i poată recunoaşte. Erau, fiindcă astăzi 
nu mai este nici o taină, în primul rând Liputin, apoi 


Virghinski însuşi, urecheatul Şigaliov, fratele doamnei 
Virghinski, Leamşin şi, în sfârşit, unul Tolkacenko, un 
personaj ciudat, om de peste patruzeci de ani, vestit prin 
cunoştinţele lui vaste asupra poporului, îndeosebi prin 
studii în mediul escrocilor şi tâlharilor; hoinărea în mod 
special prin cârciumi (deşi nu exclusiv pentru studiul 
poporului) şi brava prin veşmintele sale ponosite, prin 
cizmele unse, prin aerul său şiret-iscoditor şi prin vorbirea 
sa cu înflorituri din graiul popular. O dată sau de două ori, 
Leamşin îl mai adusese la seratele lui Stepan Trofimovici, 
unde însă nu produsese de fapt cine ştie ce impresie. În 
oraş apărea cu intermitențe, mai ales când rămânea fără 
serviciu la calea ferată, în reţeaua căreia îşi căuta de obicei 
de lucru. Toţi aceşti cinci militanţi formaseră primul grup cu 
credinţa fermă că acesta nu este decât o mică unitate 
printre sutele şi miile de alte asemenea unităţi răspândite 
prin toată Rusia şi că totul depinde de un for central, masiv, 
dar secret, care la rândul său este organic legat de 
revoluţia mondială din Europa. Din păcate însă, trebuie să 
recunosc că printre ei chiar şi în această vreme începuseră 
să se ivească semne de discordie. Adevărul era că toţi 
aşteptau încă din primăvară venirea lui Piotr Verhovenski, 
anunţată mai întâi de Tolkacenko, apoi de Şigaliov, imediat 
după sosirea sa. Se aşteptau din partea lui la nişte minuni 
extraordinare şi, cu toate că acceptaseră imediat, fără nici 
un fel de obiecţii, ca la cea dintâi chemare a lui să constituie 
respectivul cerc, tot imediat după constituirea acestuia se 
simţiră ofensaţi, şi anume tocmai din cauza acestei adeziuni 
prea grăbite. Acceptaseră să intre în cerc bineînţeles dintr- 
o jenă generoasă, ca să nu se spună pe urmă că ei n-au 
îndrăznit să participe; şi totuşi Piotr Verhovenski era dator 
să aprecieze în modul cuvenit isprava lor nobilă şi cel puţin 
să le spună drept recompensă ceva foarte important şi 
esenţial. Dar Verhovenski nici gând nu avea să satisfacă 
curiozitatea lor legitimă şi nu le spunea decât ceea ce 
considera el absolut indispensabil. În general îi trata cu 


multă severitate, ba şi cu un fel de desconsiderare. Faptul 
în sine avu darul să-i irite. Şi unul dintre membri, anume 
Şigaliov, îi şi instigase pe ceilalţi „să ceară darea de seamă”, 
bineînţeles, nu acum în casa lui Virghinski, unde se adunase 
atâta lume şi din afara grupului. 

În ce-i priveşte pe aceşti oameni din afară, mă bate de 
asemenea gândul să cred că sus-numiţii membri ai primului 
cerc de cinci erau dispuşi să bănuiască prezenţa printre 
musafirii lui Virghinski şi a unor membri făcând parte din 
alte cercuri necunoscute lor, dar înfiinţate prin oraş, 
potrivit aceluiaşi sistem secret şi de câtre acelaşi 
Verhovenski, încât în cele din urmă toţi cei adunaţi se 
suspectau unii pe alţii, pozând fiecare în faţa celorlalţi şi 
afectând diferite aere, ceea ce imprima întregii adunări o 
înfăţişare confuză, ba şi cam bizară. Erau de faţă totuşi şi 
persoane absolut în afară de orice bănuială. Un maior activ, 
de pildă, ruda apropiată a lui Virghinski, un om cu totul 
inocent, care nu fusese invitat, dar venise din proprie 
iniţiativă să-l felicite pe sărbătorit, încât nu se putea să nu-l 
primească. Amfitrionul era totuşi liniştit, pentru că maiorul 
„n-ar fi putut denunța în nici un caz”, deoarece, în pofida 
tâmpeniei lui, îi plăcuse toată viaţa să se bage oriunde 
printre liberali extremişti. Nu simpatiza personal cu aceştia, 
dar îi plăcea să-i asculte. Mai mult, fusese chiar şi 
compromis: cu totul întâmplător, prin mâinile sale trecuseră 
în tinereţe depozite întregi ale revistei Clopotul şi manifeste 
şi, cu toate că se temuse să arunce în ele măcar o privire, 
socotise drept o ticăloşie să refuze răspândirea lor; aşa sunt 
unii ruşi chiar şi până în ziua de astăzi. Ceilalţi musafiri 
reprezentau fie tipul purtătorului unui nobil amor propriu, 
profund lezat, fie tipul primului elan generos al tinereţii 
înflăcărate. Categoria aceasta o formau doi sau trei 
învăţători, dintre care unul şchiop, de vreo patruzeci şi cinci 
de ani, profesor de gimnaziu, foarte veninos la vorbă şi un 
om extrem de vanitos, precum şi doi sau trei ofiţeri. Dintre 
aceştia, unul era un tânăr artilerist care, sosit abia de 


câteva zile dintr-un liceu militar, un băiat tăcut şi 
necunoscând încă pe nimeni, se pomeni deodată la 
Virghinski, cu un creion în mână şi, fără a participa la 
discuţie, nota mereu ceva în carnetul său. Toată lumea 
observase acest lucru, dar cu toţii, nu se ştie de ce, aveau 
aerul că nu observă. Mai erau prezenţi: un seminarist 
vântură-lume, care împreună cu Leamgşin strecurase acele 
fotografii obscene în desaga colportoarei de cărţi 
bisericeşti, un vlăjgan cu privirea insolentă, dar şi 
neîncrezătoare totodată, afişând mereu un zâmbet 
sarcastic şi în acelaşi timp un aer satisfăcut, plin de 
conştiinţa triumfătoare a propriei sale perfecţiuni. Mai era 
aici, nu se ştie pentru ce, şi fiul primarului nostru, acel 
imperb mizerabil, înglodat în vicii şi uzat înainte de vreme, 
despre care am mai pomenit relatând păţania micuţei soţii 
de locotenent. Junele acesta rămase tăcut toată seara. Şi în 
sfârşit, ca să închei lista, un licean, un băieţandru de vreo 
optsprezece ani, cu fire aprinsă şi păr vâlvoi, care şedea cu 
înfăţişarea sumbră a unui tânăr jignit în demnitatea lui, 
suferind vizibil pentru tinereţea celor optsprezece ani ai 
săi. Acest puşti era la rândul său şeful unui grup 
independent de complotişti, care se formase în clasele 
superioare ale liceului, fapt descoperit spre surprinderea 
generală abia mai târziu. N-am amintit nimic despre Şatov: 
acesta se aşezase în colţul din fund al mesei, cu scaunul 
scos puţin înainte din rând, uitându-se mereu în jos într-o 
tăcere posomorâtă. Refuză ceaiul şi pâinea şi tot timpul îşi 
ţinu şapca în mâini, ca şi cum ar fi vrut prin aceasta să 
arate că nu este musafir, ci a venit numai cu treabă şi că va 
pleca îndată ce va găsi de cuviinţă. În apropierea lui se 
aşezase şi Kirillov, la fel de tăcut şi el, dar cu privirea 
dreaptă, cercetând atent chipul fiecărui vorbitor cu ochii 
aproape ficşi, lipsiţi de orice luciu, şi ascultând totul fără 
nici un fel de emoție sau mirare. Unii dintre invitaţi, care 
nu-l mai văzuseră până atunci, îl examinau pe furiş cu 
priviri îngândurate. Nu se ştie dacă m-me Virghinskaia 


cunoştea ceva despre existenţa grupului de cinci. Consider 
că ştia totul de la soţul ei. Studenta, bineînţeles, nu lua 
parte la nimic, dar avea o preocupare proprie; intenţiona să 
rămână doar o singură zi sau cel mult două, după care să 
plece mai departe şi mai departe, prin toate oraşele 
universitare, „ca să participe la suferinţele studenţilor 
săraci şi să-i îndemne la un protest”. Căra cu dânsa câteva 
sute de exemplare dintr-o proclamaţie litografiată şi 
compusă, pare-se, chiar de ea personal. E de notat că 
liceanul chiar de la început prinse faţă de ea o ură de 
moarte, deşi o vedea pentru prima dată în viaţa lui, după 
cum şi ea începu imediat să-l urască pe el. Maiorul era un 
unchi de-al ei care o întâlni aici prima oară după zece ani. 
În momentul când apărură Stavroghin şi Verhovenski, 
obrajii fetei ardeau ca doi maci roşii, fiindcă tocmai atunci 
se certase cu unchiul ei în problema femeii. 

II. 

Cu o remarcabilă nepăsare, Verhovenski se instalase 
comod pe un scaun la capătul din faţă al mesei, aproape 
fără să fi schimbat cu nimeni un cuvânt de salut. Avea un 
aer dezgustat şi chiar dispreţuitor. Stavroghin salută 
politicos, dar, cu toate că numai ei mai erau aşteptaţi să 
vină, cei de faţă, ca la comandă, se făcură că aproape nici 
nu-i observă. Stăpâna casei i se adresă sever lui Stavroghin, 
de îndată ce acesta se aşeză pe scaun. 

— Stavroghin, vrei ceai? 

— Toarnă-mi, răspunse acesta. 

— Ceai pentru Stavroghin, îi porunci ea celei care se 
îngrijea de umplerea paharelor, dar dumneata vrei? se 
întoarse ea şi către Verhovenski. 

— Dar bineînţeles. De unde-i moda aceasta să întrebi un 
musafir despre aşa ceva? Dar aş vrea cu frişcă, la voi 
întotdeauna se serveşte un ceai mizerabil; şi când te 
gândeşti că e ziua onomastică a stăpânului casei. 

— Cum, şi dumneata recunoşti zilele onomastice? râse 
deodată studenta. Chiar acum s-a discutat această 


chestiune. 

— E o chestiune răsuflată, mormăi liceanul din celălalt 
capăt al mesei. 

— Ce este răsuflat? Renunţarea la prejudecăţi nu poate fi 
niciodată ceva răsuflat, chiar dacă e vorba de cele mai 
nevinovate, ci, dimpotrivă, spre ruşinea generală, până 
astăzi este încă ceva nou, replică rapid studenta smucindu- 
se din tot trupul înainte pe scaunul ei. De altfel, nici nu 
există prejudecăţi nevinovate, adăugă ea cu înverşunare. 

— Am vrut numai să spun, se agită groaznic liceanul, că 
prejudecățile, deşi sunt lucruri desigur învechite şi trebuie 
extirpate, dar în privinţa onomasticii, toată lumea ştie că 
este o prostie, o chestie prea învechită, ca să mai pierdem 
cu ea timpul preţios, şi aşa destul de mult pierdut de o lume 
întreagă, încât agerimea minţii ar putea fi folosită pentru 
un subiect mai util... 

— Prea o lungeşti, nimic nu se înţelege, strigă studenta. 

— Mi se pare că oricine are dreptul de a lua cuvântul egal 
cu ceilalţi, şi dacă doresc să-mi exprim părerea, ca orişicare 
altul, atunci... 

— Nimeni nu-ţi ia dreptul de exprimare, i-o reteză brusc 
însăşi gazda, eşti numai invitat să vorbeşti mai clar şi mai 
concis, pentru că nimeni nu te poate înţelege. 

— Daţi-mi voie să remarc totuşi că dumneavoastră nu mă 
respectaţi deloc; dacă n-am reuşit să-mi duc ideea până la 
capăt, nu e pentru că n-aş avea idei, ci mai curând dintr-un 
prisos de idei... bâigui aproape disperat liceanul şi se 
încurcă definitiv. 

— Dacă nu te pricepi să vorbeşti, mai bine taci, trânti 
studenta. 

Gimnazistul aproape sări de pe scaun. 

— Am vrut numai să declar, strigă el roşu de ruşine şi 
temându-se să se uite în jurul lui, că dumneata ai vrut 
numai să arăţi cât de inteligentă eşti pentru că a intrat 
domnul Stavroghin, asta este! 


— Gândul dumitale e murdar şi imoral şi arată toată 
mizeria nivelului dumitale intelectual. Te rog, de aici încolo 
să nu-mi adresezi nici un cuvânt, turui studenta. 

— Stavroghin, începu gazda, înainte de venirea voastră s-a 
discutat aici foarte aprins despre drepturile familiei - iată 
acest ofiţer (şi arătă cu capul spre ruda sa, maiorul). Şi, 
bineînţeles, nu eu ar trebui să deranjez cu asemenea 
probleme răsuflate şi de mult lămurite. Şi totuşi, de unde au 
putut să apară drepturile şi îndatoririle familiale în sensul 
acelei prejudecăţi în care acum ne sunt înfăţişate. lată 
întrebarea. Ce părere ai? 

— Cum aşa, de unde au putut să apară? întrebă, 
repetându-i cuvintele, Stavroghin. 

— Cu alte cuvinte, noi ştim, de pildă, că prejudecata 
despre Dumnezeu provine de la tunet şi fulger, se smuci iar 
studenta, aproape năpustindu-se cu ochii asupra lui 
Stavroghin, este prea bine cunoscut că omul primitiv, 
speriat de tunet şi de fulger, l-a zeificat pe duşmanul 
invizibil, simţindu-şi neputinţa în faţa lui. Dar de unde 
provine prejudecata în privinţa familiei? De unde provine 
familia însăşi? 

— Nu e acelaşi lucru... încercă s-o întrerupă gazda. 

— Cred că răspunsul la această întrebare riscă să fie cam 
indecent, răspunse Stavroghin. 

— Cum adică? se smuci iar studenta. 

Dar în grupul dascălilor se auziră chicote la care imediat 
se alăturară din celălalt capăt al mesei şi cele ale lui 
Leamşin şi ale liceanului, iar pe urmă hohotele de râs 
răguşite ale maiorului, ruda studentei. 

— Ţi-ar şedea bine să scrii vodeviluri, observă Virghinskaia 
adresându-i-se lui Stavroghin. 

— Deloc nu-ţi face cinste, nu-ţi cunosc numele, reteză 
categoric indignată studenta. 

— Ca să te înveţe minte şi să nu te bagi! trânti maiorul. 
Eşti o domnişoară şi s-ar cuveni să te ţii mai modestă, când 
colo, parcă te-ai aşezat pe un ac. 


— Te poftesc să taci şi să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti pe 
tonul acesta familiar, venind cu asemenea comparații 
vulgare. Te văd pentru prima oară şi nici nu vreau să te 
recunosc ca rudă. 

— Îţi sunt unchi doar; te-am purtat în braţe când erai încă 
un prunc! 

— Nu mă interesează ce-ai purtat dumneata şi când ai 
purtat. Nu te-am rugat să mă porţi şi prin urmare, domnule 
ofiţer necuviincios, asta îţi făcea o plăcere personală. Şi dă- 
mi voie să-ţi atrag atenţia să nu mai îndrăzneşti a-mi vorbi 
la per tu. Dacă nu o faci dintr-un principiu civic, eu personal 
îţi interzic o dată pentru totdeauna. 

— Aşa sunt ei toţi! izbi maiorul cu pumnul în masă, 
adresându-i-se lui Stavroghin, care şedea în dreptul lui de 
cealaltă parte a mesei. Daţi-mi voie, mă atrag liberalismul şi 
contemporaneitatea şi-mi place să ascult discuţii 
inteligente, dar cu o condiţie - când discută bărbaţii. Dar 
când se bagă femeile, când sar să clănţănească farfaralele 
astea contemporane, să am iertare, mi se face lehamite! Nu 
te mai suci atâta! îi strigă el studentei care se smucea 
mereu să sară de pe scaun. Asta-i culmea! Cer şi eu 
cuvântul, mă simt jignit. 

— Dumneata doar îi împiedici pe alţii să vorbească, şi 
singur nu eşti în stare să spui nimic, murmură indignată 
gazda. 

— Ba nu, vreau să spun tot ce gândesc, se înfierbântă 
maiorul, adresându-i-se lui Stavroghin. Eu, domnule 
Stavroghin, contez pe dumneata ca pe un om nou apărut, 
deşi nu am onoarea să te cunosc. Fără bărbaţi ele se vor 
pierde ca muştele, iată părerea mea. Toată problema lor 
feminină nu este decât o lipsă de originalitate. Vă asigur că 
problema aceasta feminină a fost născocită pentru ele tot 
de bărbaţi, dintr-o prostie, s-au legat singuri la cap; slavă 
Domnului că nu sunt căsătorit! Nici un fel de variaţie, un 
simplu model de broderie nu sunt în stare să născocească; 
şi modelele acestea tot bărbaţii le născocesc pentru ele! 


Poftim, am purtat-o în braţe, când avea zece ani dansam cu 
ea mazurca, a sosit astăzi aici, bineînţeles m-am zorit să vin 
s-o îmbrăţişez, ca să aud din gura ei, de la cea de-a doua 
vorbă spusă, că Dumnezeu adică nu există. Hai să zicem de 
la a treia să fi fost, dar nu chiar de la a doua; ţi-ai găsit, se 
grăbeşte! Să zicem că oamenii inteligenţi nu cred, dar asta 
se explică prin faptul că sunt inteligenţi, dar tu, tu, 
mormolocule, ce te pricepi tu în chestiunea dumnezeirii? 
Te-a învăţat vreun student? De te învăţa să aprinzi candele, 
le aprindeai. 

— "Tot ce spui e o minciună, eşti un om foarte rău, iar 
adineauri ai demonstrat cu toată claritatea inconsistenţa 
dumitale etică, replică studenta cu dispreţ, ca şi cum ar fi 
considerat de prisos să discute cu un asemenea om. Ţi-am 
spus adineauri că pe noi toţi ne-au învăţat după catehism: 
„Dacă-ţi vei respecta tatăl şi părinţii, vei trăi mulţi ani pe 
pământ şi te vei bucura de bogăţie”. E în Decalog. Dacă 
Dumnezeu a găsit necesar să ofere în schimbul iubirii filiale 
o recompensă, înseamnă că Dumnezeul vostru este imoral. 
Cu aceste cuvinte ţi-am demonstrat adineauri, şi nu din al 
doilea cuvânt şi numai pentru că ţi-ai reclamat drepturile. 
Cine e de vină că eşti redus şi până acum n-ai înţeles? Te 
doare acest lucru şi de aceea eşti furios, iată enigma 
generaţiei dumitale. 

— Neroado! zise maiorul. 

— Imbecilule! 

— Aşa, dă-i drumul! 

— Dă-mi voie, Kaspiton Maksimovici, doar dumneata însuţi 
îmi spuneai că nu crezi în Dumnezeu, piui din capătul mesei 
Liputin. 

— Ce are a face că aş fi spus-o, eu sunt cu totul altceva! 
Poate că şi cred, dar nu chiar de tot. Deşi poate nu cred 
deplin, n-aş spune totuşi că Dumnezeu trebuie împuşcat. Pe 
când îmi făceam încă serviciul la husari, mă tot bătea 
gândul în privinţa lui Dumnezeu. În toate versurile nu auzi 
decât că husarul bea şi chefuieşte; ei bine, poate că am şi 


băut, dar, vă rog să mă credeţi, săream uneori din aşternut 
şi mă apucam să fac semnul crucii în faţa icoanelor, ca 
Dumnezeu să mă lumineze cu credinţa, pentru că nici pe 
atunci nu aveam linişte şi mă frământa gândul: există 
Dumnezeu sau nu există? Mi-era uneori şi lehamite! 
Dimineaţa, bineînţeles, te lăsai prins de altele şi părea că 
iar dispare credinţa; şi, în general, am observat că ziua 
credinţa întru câtva dispare. 

— N-aveţi cumva cărţi de joc? căscă tare Verhovenski, 
adresându-i-se gazdei. 

— Consider foarte bine-venită întrebarea dumneavoastră! 
se smuci studenta, roşie de indignare faţă de cele auzite de 
la maior. 

— Se pierde un timp preţios cu aceste discuţii stupide, le-o 
reteză gazda şi îl privi poruncitor pe soţul ei. 

Studenta se reculese: 

— Am vrut să înfăţişez adunării suferinţele şi protestul 
studenţilor, dar întrucât se pierde timpul în discuţii 
imorale... 

— Nu există nimic moral sau imoral! interveni imediat 
liceanul, de cum o auzi pe studentă. 

— Ştiu acest lucru, domnule licean, l-am ştiut cu mult 
înainte de a te fi dumerit să-l înveţi dumneata. 

— Eu însă declar, se înverşună acesta, că dumneata nu eşti 
decât un copilaş sosit de la Petersburg cu pretenţii să ne 
luminezi asupra unor lucruri pe care le cunoaştem cu toţii 
de mult. În ce priveşte porunca: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe 
mama ta”, pe care n-ai ştiut nici măcar s-o reproduci, şi 
faptul că ea este imorală o ştie toată Rusia încă de pe timpul 
lui Belinski. 

— Dar nu se termină cu asta odată? i se adresă hotărâtă 
m-me Virghinskaia soţului. În calitate de gazdă, ea se ruşina 
pentru nivelul mizer al acestei discuţii, mai ales că observa 
câteva zâmbete, ba şi semne de nedumerire printre oaspeţii 
poftiţi. 


— Domnilor, înălţă deodată vocea Virghinski, dacă cineva 
doreşte să treacă la o discuţie mai la obiect sau are de făcut 
vreo declaraţie, propun să începem, fără a mai pierde timp. 

— Mi-aş permite să formulez o întrebare, zise blând 
dascălul şchiop, care până atunci păstrase tăcerea şi o 
ţinută foarte cuviincioasă. Aş vrea să ştiu, ne constituim aici 
într-o şedinţă sau pur şi simplu formăm o adunare de simpli 
muritori, veniţi în vizită? Întreb acest lucru mai mult pentru 
respectarea unei rânduieli şi ca să nu plutim într-o 
incertitudine. 

Întrebarea aceasta „şireată” îşi produse efectul; toţi 
schimbară între ei priviri, ca şi cum aşteptau ca celălalt să 
dea răspunsul, şi deodată, brusc, ca la comandă, privirile 
tuturor se aţintiră asupra lui Verhovenski şi Stavroghin. 

— Propun pur şi simplu să punem la vot întrebarea: 
„Suntem în şedinţă sau nu?” zise m-me Virghinskaia. 

— Mă alătur întru totul propunerii, zise Liputin, deşi e 
formulată cam vag. 

— Şi eu mă alătur, şi eu, se auziră voci. 

— Şi mi se pare că astfel vom avea într-adevăr mai multă 
ordine, întări Virghinski. 

— Aşadar, chestiunea se pune la vot! anunţă stăpâna casei. 
Leamgşin, te rog, aşază-te la pian: poţi şi de acolo să-ţi dai 
votul, când va începe scrutinul. 

— Iarăşi, strigă Leamgşin, nu ajunge cât v-am tot 
zdrăngănit? 

— Te rog stăruitor să cânţi; nu vrei să fii de folos cauzei? 

— Dar te asigur, Arina Prohorovna, că nimeni nu ascultă la 
ferestre. E o fantezie de-a dumitale, de altfel şi ferestrele 
sunt destul de sus, şi apoi cine va putea înţelege măcar 
ceva, chiar dacă ar asculta? 

— Nici noi înşine nu putem înţelege despre ce este vorba, 
murmură careva. 

— Eu însă vă spun că măsurile de precauţie sunt 
întotdeauna necesare. Mă gândesc la cazul vreunor spioni, 


îi explică ea lui Verhovenski, din stradă să se audă muzica, 
aşa ca la onomastică. 

— Ei drăcie! zise cu năduf Leamşin. 

Se aşeză la pian şi se apucă să zdrăngăne un vals, lovind în 
clape aproape cu pumnul. 

— Cine doreşte ca să ne constituim în şedinţă, propun să 
ridice sus mâna dreaptă, zise m-me Virghinskaia. 

Unii ridicară mâna, alţii nu. Ba unii, după ce o ridicară, 
imediat o traseră în jos. După ce o traseră, iar o ridicară. 

— Dracul să mă ia! N-am înţeles nimic, strigă un ofiţer. 

— Nici eu nu înţeleg, strigă altul. 

— Ba eu înţeleg, strigă al treilea, dacă eşti pentru da, 
ridici mâna în sus. 

— Dar acest da ce înseamnă? 

— Înseamnă şedinţă. 

— Nu, nu înseamnă şedinţă. 

— Eu am votat pentru şedinţă, strigă liceanul, adresându- 
se către m-me Virghinskaia. 

— Atunci de ce n-ai ridicat mâna? 

— M-am uitat la dumneavoastră şi, văzând că n-aţi ridicat- 
o, n-am ridicat-o nici eu. 

— Dar e stupid, pentru că eu am fost aceea care am făcut 
propunerea, tocmai de aceea n-am ridicat-o. Domnilor, 
propun să procedăm invers: cine vrea şedinţă să stea 
locului şi să nu ridice mâna, iar cine nu vrea să ridice mâna 
dreaptă. 

— Cine nu vrea? întrebă liceanul. 

— Dar ce e cu dumneata, o faci înadins? strigă mânioasă 
m-me Virghinskaia. 

— Dar, daţi-ne voie, cine vrea sau cine nu vrea, pentru că 
acest lucru trebuie bine precizat? se auziră două-trei voci. 

— Cine nu vrea nu vrea. 

— Bine, bine, dar ce trebuie să facem, să ridicăm sau să nu 
ridicăm, dacă nu vrem? strigă ofiţerul. 

— Ehe, nu suntem încă obişnuiţi cu constituţia! observă 
maiorul. 


— Domnule Leamşin, fă bine, loveşti atât de tare, încât 
nimeni nu poate auzi nimic, zise dascălul şchiop. 

— Dar crede-mă, Arina Prohorovna, nimeni nu ascultă la 
ferestre, sări Leamşin. Nu vreau să mai cânt! Am venit în 
ospeţie la voi, nu să zdrâăngănesc la pian. 

— Domnilor, propuse Virghinski, răspundeţi cu glas 
răspicat: suntem noi în şedinţă sau nu? 

— Şedinţă, şedinţă! se auzi din toate părţile. 

— Păi, dacă e aşa, ce nevoie avem de vot, e suficient. 
Sunteţi mulţumiţi, domnilor, mai e nevoie să votăm? 

— Nu e nevoie, nu e nevoie, am înţeles! 

— Poate că cineva nu vrea să fie şedinţă? 

— Nu, nu, vrem cu toţii. 

— Dar ce înseamnă şedinţă? strigă un glas. Nu i se 
răspunse. 

— Să alegem un preşedinte, se auziră strigăte din diferite 
părţi. 

— Stăpânul, bineînţeles, stăpânul! 

— Domnilor, dacă este aşa, începu Virghinski în calitate de 
preşedinte ales, reînnoiesc propunerea mea de adineauri: 
dacă cineva doreşte să ia cuvântul mai la obiect sau are de 
făcut vreo declaraţie, să poftească şi să înceapă fără a mai 
pierde timpul. 

Se aşternu o tăcere generală. Privirile tuturor se 
îndreptară iarăşi asupra lui Stavroghin şi a lui Verhovenski. 

— Verhovenski, n-ai nimic de spus? întrebă direct m-me 
Virghinskaia. 

— Absolut nimic, îşi destinse acesta trupul, căscând, pe 
scaun. Deşi aş dori poate un păhărel de coniac. 

— Stavroghin, dumneata nu doreşti? 

— Mulţumesc, eu nu beau. 

— Vreau să spun, doreşti să iei cuvântul sau nu, nu e vorba 
de coniac. 

— Să iau cuvântul despre ce anume? Nu, nu doresc. 

— "Ţi se va servi coniacul, îi răspunse ea lui Verhovenski. 


Se ridică studenta. Până atunci de câteva ori ea schiţase 
mişcarea să sară de pe scaun. 

— Am sosit aici ca să fac o declaraţie despre suferinţele 
nenorociţilor studenţi şi despre necesitatea de a fi 
îndemnați pretutindeni să protesteze... 

Aici ea îşi înghiţi vorba; în celălalt capăt al mesei se ivi un 
concurent, şi toate privirile se întoarseră spre el. Clăpăugul 
Şigaliov, cu un aer sumbru şi întunecat, se ridică încet de pe 
locul său şi depuse melancolic un caiet cu scriere măruntă 
pe masă. Rămase în picioare şi în tăcere. Mulţi priveau 
consternaţi caietul, dar Liputin, Virghinski şi dascălul şchiop 
păreau că încearcă o mulţumire. 

— Cer cuvântul, zise ursuz, dar ferm Şigaliov. 

— Aveţi cuvântul, încuviinţă Virghinski. 

Oratorul se aşeză, tăcu aproximativ o jumătate de minut şi 
rosti cu glas grav: 

— Domnilor... 

— Poftim coniacul! zise cu scârbă şi dispreţ ruda gazdei, 
care turna ceai şi adusese acum coniacul, punând sticla în 
faţa lui Verhovenski împreună cu un păhărel adus în mână, 
fără tavă sau farfurioară. 

Oratorul întrerupt se opri cu un aer plin de demnitate. 

— Nu e nimic, continuaţi, eu nu ascult, strigă Verhovenski 
turnându-şi coniac. 

— Domnilor, adresându-mă atenţiei dumneavoastră, 
reîncepu Şigaliov, după cum veţi vedea mai departe, 
solicitându-vă concursul într-un punct de importanţă 
primordială, mă văd nevoit să fac o introducere. 

— Arina Prohorovna, n-aveţi nişte foarfece? întrebă 
deodată Piotr Stepanovici. 

— Ce nevoie ai de foarfece? căscă ea ochii spre dânsul. 

— Am uitat să-mi tai unghiile, de trei zile vreau s-o fac, zise 
Piotr Stepanovici examinându-şi impasibil unghiile lungi şi 
murdare. 

Arina Prohorovna se înroşi, dar domnişoarei Virghinskaia îi 
plăcu probabil această figură. 


— Mi se pare că am văzut nişte foarfece adineauri aici pe 
fereastră, se ridică ea de la masă, pornind într-acolo să 
caute foarfecele şi întorcându-se apoi cu ele în mână. Piotr 
Stepanovici, fără să o privească, apucă foarfecele şi-şi făcu 
cu ele de lucru. Arina Prohorovna înţelese că este vorba de 
un procedeu cu un anumit rost şi se ruşină de 
susceptibilitatea ei. Adunarea schimba priviri tăcute. 
Dascălul şchiop urmărea cu privirea mânioasă şi plin de 
invidie gesturile lui Verhovenski. Şigaliov continuă: 

— Consacrându-mi energia problemei studiului organizării 
sociale a societăţii viitoare, care va veni s-o înlocuiască pe 
cea prezentă, am ajuns la concluzia că toţi făuritorii 
sistemelor sociale, de la cele mai îndepărtate timpuri şi 
până în anul nostru 187..., erau nişte visători, nişte 
fantezişti, nişte neghiobi, care se contraziceau pe ei înşişi 
neînţelegând absolut nimic din ştiinţa naturii şi în ce 
priveşte acel animal ciudat care este omul. Platon, 
Rousseau, Fourier nu sunt decât coloane de aluminiu, toate 
astea sunt bune pentru vrăbii, şi nu pentru societatea 
umană. Întrucât însă forma socială viitoare este necesară 
tocmai acum, când noi toţi, în sfârşit, ne pregătim să trecem 
la acţiune, ca să nu existe nici un fel de ezitare, eu propun 
propriul meu sistem de organizare a lumii. lată-l! izbi el cu 
pumnul în caiet. Am vrut să expun adunării cartea mea pe 
cât se poate într-o formă prescurtată; dar văd că va fi 
nevoie să mai adaug şi o mulţime de explicaţii orale, peste 
cele cuprinse în text, ceea ce înseamnă că întreaga 
expunere va necesita cel puţin zece şedinţe, după numărul 
capitolelor din carte. (Se auziră râsete.) Afară de aceasta, 
anunţ dinainte că sistemul meu nu este încă terminat. (lar 
râsete.) M-am încurcat în datele mele proprii şi concluzia la 
care am ajuns este în directă opoziţie cu ideea iniţială de la 
care am pornit. Pornind de la o libertate nelimitată, eu 
închei printr-un despotism nelimitat. Ţin să adaug totuşi că 
afară de soluţia aceasta a mea, în ce priveşte formula 
socială, nu poate exista o altă soluţie. 


Râsul creştea tot mai puternic, dar râdeau mai mult tinerii 
şi, ca să zicem aşa, musafirii prea puţin iniţiaţi. Pe chipul 
doamnei Virghinskaia, al lui Liputin şi al dascălului şchiop 
se ivi o oarecare expresie de ciudă. 

— Dacă dumneata însuţi n-ai reuşit să-ţi închei propriul 
sistem şi ai ajuns la disperare, ce am putea face noi? 
observă prudent unul dintre ofiţeri. 

— Aveţi dreptate, domnule ofiţer activ, i se adresă răstit 
Şigaliov, mai ales în ce priveşte folosirea foarte nimerită a 
termenului „disperare”. Da, am ajuns la disperare şi totuşi 
tot ce am expus în cartea mea este de neînlocuit şi nu există 
o altă soluţie; nimeni niciodată nu va născoci altceva. Şi de 
aceea mă grăbesc, fără a mai pierde timpul, să invit 
întreaga adunare să-şi exprime părerea după ce va asculta 
expunerea mea în cele zece şedinţe. lar dacă membrii nu 
vor dori să asculte, să ne împrăştiem chiar de la început, 
bărbaţii ca să-şi vadă de serviciul la stat, femeile pe la 
bucătării, pentru că, respingând cartea mea, o altă soluţie 
ei nu vor găsi. Nici o altă soluţie! Iar prin pierderea de timp 
îşi vor dăuna lor înşişi, întrucât mai târziu se vor întoarce 
inevitabil la acelaşi lucru. 

Se produse o mişcare: „E nebun cumva?” se auziră 
glasuri. 

— Vasăzică, toată chestiunea constă în disperarea lui 
Şigaliov, conchise Leamşin, iar problema esenţială în a se 
şti: este sau nu cazul să fie dumnealui disperat? 

— Eventuala stare de disperare a lui Şigaliov este o 
problemă a sa personală, declară liceanul. 

— Propun să se pună la vot în ce măsură disperarea lui 
Şigaliov priveşte cauza comună şi, totodată, merită sau nu 
merită să fie ascultat? decise vesel ofiţerul. 

— Chestiunea se prezintă puţin altfel, interveni, în sfârşit, 
şchiopul. În general el vorbea cu un zâmbet întru câtva 
ironic, încât era de fapt greu să-ţi dai seama dacă vorbeşte 
serios sau glumeşte. E altceva aici. Domnul Şigaliov este 
prea devotat sarcinii sale şi totodată este prea modest. 


Cartea dumisale îmi este cunoscută. Dumnealui propune, ca 
o soluţie finală a problemei, diviziunea omenirii în două 
părţi inegale. O a zecea parte capătă libertatea personală şi 
dreptul neîngrădit asupra celorlalte nouă zecimi ale 
omenirii. Aceste nouă zecimi trebuie să-şi piardă 
personalitatea şi să se transforme într-o turmă şi printr-o 
supunere nelimitată să atingă, pe calea unei regenerări 
succesive, o stare de inocenţă primitivă, un fel de rai 
primitiv, deşi vor trebui totuşi să lucreze. Măsurile propuse 
de autor pentru deposedarea celor nouă zecimi din omenire 
de libertatea voinţei şi pentru transformarea lor într-un fel 
de turmă, pe calea reeducării mai multor generaţii, sunt 
absolut remarcabile, se bazează pe date naturale şi sunt 
foarte logice. Am putea să nu fim de acord cu unele 
concluzii, dar este greu să încapă vreo îndoială în ce 
priveşte inteligenţa şi cunoştinţele autorului. E regretabil 
că acea condiţie cu cele zece seri de şedinţe este cu totul 
incompatibilă cu circumstanţele, altminteri am putea auzi 
multe lucruri extrem de interesante. 

— Vorbeşti serios? i se adresă m-me Virghinskaia 
dascălului şchiop, cuprinsă de oarecare nelinişte. Dacă 
acest om, neştiind ce să facă cu oamenii, transformă nouă 
zecimi din ei în sclavi? De mult mi s-a părut suspect 
individul. 

— Vorbeşti adică despre frăţiorul dumitale? întrebă 
şchiopul. 

— Rubedenie? Îţi baţi joc de mine? 

— Şi afară de asta, este o ticăloşie să lucrezi pentru nişte 
aristocrați şi să te supui lor ca unor zeități! explodă furioasă 
studenta. 

— Nu propun ticăloşii, ci raiul, raiul terestru, şi nici un alt 
rai pe pământ nu poate să existe, încheie autoritar Şigaliov. 

— Eu însă în loc de rai, strigă Leamgşin, aş lua aceste nouă 
zecimi din omenire, dacă n-ai ce să faci cu ele, şi le-aş 
arunca în aer, lăsând numai o mână de oameni culţi, care să 
înceapă a trăi huzurind după regulile ştiinţei. 


— Aşa poate vorbi numai un bufon! izbucni studenta. 

— E un bufon, dar folositor, îi şopti m-me Virghinskaia. 

— Poate că aceasta ar fi cea mai bună soluţie a problemei! 
i se adresă înflăcărat Şigaliov lui Leamşin. Dumneata, 
bineînţeles, nici nu-ţi dai seama, vechiul meu demon, ce 
idee profundă ai reuşit să exprimi. Întrucât însă ideea 
dumitale este aproape irealizabilă, va trebui să ne 
mulţumim cu acest rai pământesc, dacă aşa a fost dat să-l 
denumim. 

— Şi totuşi e destul de absurd, lăsă involuntar Verhovenski 
să-i scape o reflecţie, posibil, cu totul fără voie. De altfel, 
fără a-şi ridica privirea, el continua cu aceeaşi nepăsare să- 
şi taie unghiile. 

— De ce adică să fie absurd? interveni imediat şchiopul, ca 
şi cum nu aşteptase din partea lui Verhovenski decât 
rostirea acestui prim cuvânt, ca să se ia cu ella harţă. De ce 
adică să fie absurd? Domnul Şigaliov e întru câtva un 
fanatic al umanismului. Să ne aducem aminte însă că şi 
Fourier şi Cabet mai ales, şi chiar Proudhon însuşi au o 
mulţime de soluţii dintre cele mai despotice şi mai 
fanteziste în această problemă. Domnul Şigaliov oferă o 
soluţie mult mai lucidă decât ei. Vă asigur că, după ce ai 
citit cartea, este aproape imposibil să nu fii de acord cu 
unele lucruri. Poate că tocmai el este acela care, mai puţin 
decât oricare altul, s-a depărtat de realism, şi raiul lui 
pământesc este aproape rai adevărat, exact acelaşi pentru 
pierderea căruia suspină întreaga omenire, dacă acest rai a 
existat cândva aievea. 

— Ştiam eu că voi fi luat în furci, murmură iar 
Verhovenski. 

— Daţi-mi voie, se înfierbântă tot mai mult şchiopul, 
discuţiile şi consideraţiile în privinţa organizării sociale 
viitoare sunt aproape o necesitate imperioasă a tuturor 
oamenilor de gândire contemporană. Herzen toată viaţa lui 
n-a avut decât grija aceasta. Belinski, după cum ştiu cu 
precizie, petrecea seri întregi cu prietenii săi, dezbătând şi 


soluţionând anticipat până şi pe cele mai mici, ca să zicem 
aşa, amănunte de bucătărie ale viitoarei orânduiri sociale. 

— Ba unii înnebunesc chiar, remarcă pe dată maiorul. 

— Am putea ajunge totuşi la o concluzie oarecare, decât să 
stăm aşa şi să tăcem cu aere de dictatori, şuieră Liputin 
îndrăznind parcă să înceapă, în sfârşit, atacul. 

— Nu m-am gândit la Şigaliov când am spus că este 
absurd, tărăgănă Verhovenski. Vedeţi, domnilor, îşi săltă el 
un pic privirea, după părerea mea, toate cărţile acestea, 
Fourier, Cabet, toate aceste „drepturi la muncă”, şi celelalte 
de la Şigaliov citire, toate acestea sunt un fel de romane, 
care pot fi scrise cu sutele de mii. O delectare estetică. 
Înţeleg că aici în acest orăşel vă plictisiţi şi, desigur, vă 
năpustiţi cu aviditate asupra unor pagini scrise. 

— Daţi-mi voie, se agită pe scaunul său şchiopul, deşi 
suntem nişte provinciali şi, bineînţeles, demni de toată 
compătimirea, ştim totuşi că pe lumea aceasta deocamdată 
nu s-a întâmplat nici un fapt extraordinar sub raportul 
noutăţii şi a cărui ignorare va trebui s-o deplângem. Ni se 
propune, de pildă, prin tot felul de foi strecurate, de factură 
străină, să ne strângem rândurile şi să ne organizăm în 
grupuri cu unicul scop de distrugere generală sub pretextul 
că, oricât ai lecui lumea aceasta, tot bolnavă va rămâne, dar 
aşa, retezând radical o sută de milioane de capete şi prin 
aceasta uşurându-ţi sarcina, poţi mai uşor să sari peste 
şanţ. Ideea e excelentă, fără îndoială, dar cel puţin tot atât 
de incompatibilă cu realitatea, ca şi cele „de la Şigaliov 
citire”, în privinţa cărora aţi emis chiar acum aprecieri atât 
de dispreţuitoare. 

— Mă rog, de altfel nici n-am sosit aici pentru discuţii, lăsă 
Verhovenski să-i scape un cuvinţel de tulburătoare 
semnificaţie şi, făcându-se că nu-şi dă seama de această 
gafă, trase lumânarea mai aproape de el, ca să aibă 
înaintea lui mai multă lumină. 

— E regretabil, e foarte regretabil că n-aţi venit aici 
pentru discuţii, şi e mai regretabil că în momentul acesta 


sunteţi atât de preocupat de toaleta dumneavoastră. 

— Dar ce vă deranjează la toaleta mea? 

— O sută de milioane de capete retezate e tot atât de greu 
realizabil ca şi transformarea lumii prin propagandă. Chiar 
mai greu poate, mai ales dacă vrei s-o faci în Rusia, riscă iar 
Liputin. 

— Tocmai în Rusia se pune toată nădejdea, strecură 
ofiţerul. 

— Am auzit-o noi şi pe asta, cum că în Rusia e toată 
nădejdea, profită de prilej şchiopul. Ştim că asupra patriei 
noastre minunate a fost aţintit acel index misterios, ca ţara 
cea mai aptă pentru înfăptuirea sarcinii măreţe. Un lucru 
însă vreau să vă spun: în cazul rezolvării treptate a 
problemei prin propagandă, eu personal măcar ceva-ceva 
voi avea de câştigat, să zicem, chiar şi prin faptul că voi 
purta nişte discuţii plăcute, iar din partea şefilor poate voi 
căpăta şi un grad pentru serviciile aduse cauzei sociale; pe 
când în cazul celeilalte alternative, care urmăreşte o soluţie 
rapidă prin retezarea a o sută de milioane de capete, la ce 
recompensă aş putea să mă aştept de fapt? Pentru 
asemenea propagandă, te pomeneşti că îţi taie limba. 

— Dumitale negreşit ţi-o vor tăia, zise Verhovenski. 

— Vedeţi aşadar. Întrucât însă, chiar în condiţiile cele mai 
favorabile, un asemenea măcel nu poate fi terminat decât 
peste vreo cincizeci de ani, hai să zicem treizeci, că doar nu 
sunt ei nişte berbeci şi te pomeneşti că nu se lasă chiar aşa 
de uşor căsăpiţi, n-ar fi cazul atunci, luându-ne catrafusele, 
să ne strămutăm undeva peste mări şi ţări, pe nişte insule 
paşnice ca să închidem acolo ochii fără grijă? Credeţi-mă, 
bătu el semnificativ cu degetul în masă, cu asemenea 
propagandă nu veţi reuşi nimic altceva decât să provocaţi o 
emigrare masivă! 

Omul încheie cu un aer vizibil triumfător. Era incontestabil 
una dintre minţile luminate ale guberniei. Liputin zâmbea 
viclean, Virghinski asculta cam abătut, toţi ceilalţi urmăreau 
disputa cu atenţie încordată, mai cu seamă doamnele şi 


ofiţerii. Îşi dădeau seama cu toţii că agentul celor o sută 
milioane de capete fusese strâns cu uşa şi aşteptau 
urmarea. 

— Am impresia că ceea ce spui dumneata nu e deloc rău, 
rosti rar şi tărăgănat Verhovenski, cu un aer şi mai 
impasibil, aproape plictisit. Ideea emigrării este bună. Şi 
totuşi, dacă, în pofida oricăror dezavantaje pe care le 
întrevezi, se ridică pentru cauza aceasta comună pe zi ce 
trece tot mai mulţi oşteni, înseamnă că se va putea şi fără 
dumneata. Aici, dragul meu, o religie nouă vine s-o 
înlocuiască pe cea veche, de aceea apar atâţia combatanți şi 
de aceea cauza aceasta este o întreprindere de mari 
proporţii. Dumneata n-ai decât să emigrezi! Şi te-aş sfătui 
chiar să te duci la Dresda şi nu în nişte insule paşnice. În 
primul rând, este un oraş care n-a cunoscut niciodată nici 
un fel de epidemii, şi întrucât eşti un om cult, probabil că ţi- 
e frică de moarte. În al doilea rând, vei fi destul de aproape 
de graniţa rusească, încât vei putea mult mai uşor şi repede 
să-ţi primeşti din scumpa dumitale patrie veniturile; în al 
treilea rând, are o mulţime de comori de artă, iar dumneata 
eşti un estetician, fost profesor de teorie literară, mi se 
pare; şi, în sfârşit, mai conţine într-însul şi un fel de Elveţie 
în miniatură, proprie inspiraţiilor dumitale poetice, 
deoarece scrii probabil şi versuri. Într-un cuvânt, e o 
comoară într-o tabacheră. 

Se produse o animaţie generală; mai ales se agitară 
ofiţerii. Încă un moment şi toată lumea s-ar fi pornit să 
vorbească dintr-odată. Dar şchiopul se năpusti enervat 
asupra momelii: 

— Să avem iertare, dar noi poate că nici nu vom părăsi 
cauza comună! Acest lucru trebuie să fie bine înţeles... 

— Cum adică, ai intra poate şi într-un grup de cinci, dacă 
ţi-aş propune? trânti pe neaşteptate Verhovenski şi depuse 
foarfecele pe masă. 

Cu toţii tresăriră parcă. Omul enigmatic se dădea brusc pe 
faţă într-un mod surprinzător: se referise expres şi fără 


ezitare la „grupul celor cinci”. 

— Oricare dintre noi se simte un om cinstit şi nu se va 
eschiva de la cauza comună, se izmeni şchiopul, dar... 

— Mă rog, mă rog, aici nu mai încape nici un dar, îl 
întrerupse autoritar şi tăios Verhovenski. Vă anunţ, 
domnilor, că am nevoie de un răspuns categoric. Îmi dau 
seama, perfect de bine, că, venind aici şi adunându-vă 
laolaltă, vă datorez nişte explicaţii (altă dezvăluire 
neaşteptată), dar eu nu pot să dau nici un fel de explicaţii 
fără să cunosc orientarea dumneavoastră ideologică. 
Lăsând la o parte orice discuţii, pentru că doar nu vom sta 
treizeci de ani tot la discuţii, cum am tot pălăvrăgit până 
acum timp de treizeci de ani, eu vă întreb ce preferaţi: 
calea lentă, care constă în compunerea romanelor sociale şi 
într-o rezolvare birocratică a destinelor omenirii cu 
anticipaţii de o mie de ani numai pe hârtie, în timp ce 
despotismul va înghiţi mereu bucăţi fripte, care de fapt 
zboară singure în gurile voastre şi pe care voi le lăsaţi să vă 
scape, sau o soluţie rapidă, oricare ar fi ea, dar care, în 
sfârşit, ne va dezlega mâinile şi va permite omenirii să-şi 
întocmească în voie singură orânduirea socială ce-i convine, 
dar de data aceasta prin fapte concrete, şi nu pe hârtie? 
Unii ţipă: „O sută de milioane de capete”! Hai să zicem că 
ar putea să fie o metaforă, dar de ce să ne temem de asta, 
dacă în cazul visărilor pe hârtie despotismul va devora într- 
o sută de ani nu o sută, ci poate cinci sute de milioane de 
capete? Vă rog să mai notaţi că un bolnav incurabil n-are 
cum să se vindece, orice i s-ar prescrie pe hârtia reţetelor, 
ci, dimpotrivă, dacă se întârzie, până într-atât se va 
descompune, încât şi pe noi ne va molipsi, alterând toate 
forţele proaspete pe care încă mai putem conta astăzi, încât 
în cele din urmă ne vom prăbuşi cu toţii. Sunt absolut de 
acord că este foarte plăcut să duci discuţii liberale 
frumoase, iar trecerea la acţiune e cam incomodă... În 
sfârşit, nu mă pricep la discursuri; am sosit aici pentru a 
face nişte comunicări şi de aceea rog întreaga onorabilă 


adunare nu să voteze de fapt, ci să declare deschis şi 
categoric ce-i surâde mai mult: un mers de broască- 
ţestoasă prin mocirlă sau cu toată viteza peste mlaştină? 

— Eu sunt pentru mersul cu toată viteza! strigă liceanul. 

— Şi eu, zise Leamşin. 

— Bineînţeles, nu există nici o îndoială în ce priveşte 
alegerea, murmură unul dintre ofiţeri, urmat apoi de altul, 
şi încă de careva. Deosebit de puternic îi impresionase pe 
toţi mai ales faptul că Verhovenski avea de făcut 
„comunicări”, promițând să ia cuvântul în acest sens. 

— Domnilor, eu văd că aproape toată lumea se declară 
pentru o soluţie în spiritul proclamaţiilor, zise el, 
plimbându-şi privirea de la un chip la altul. 

— Toată lumea, toată lumea, se auzi strigătul majorităţii 
glasurilor. 

— Eu, personal, trebuie să mărturisesc, sunt mai mult 
adeptul unei soluţii umane, murmură maiorul, întrucât însă 
toată lumea zice aşa, mă alătur şi eu glasului celorlalţi. 

— Vasăzică, nici dumneata nu te opui? i se adresă 
Verhovenski dascălului şchiop. 

— Nu că m-aş... se înroşi acesta, dar dacă sunt de acord cu 
toată lumea, e numai pentru a nu tulbura. 

— Uite, aşa sunteţi voi toţi! O jumătate de an e capabil 
omul să discute de dragul oratoriei liberale, ca la urmă să 
termine prin a vota ca ceilalţi! Domnilor, gândiţi-vă bine 
încă o dată, cu adevărat sunteţi cu toţii gata? (La ce anume 
să fie gata? era o chestiune vagă de tot, însă grozav de 
ademenitoare.) 

— Bineînţeles, toţi... se auziră glasuri. 

Deşi cu toţii se uitau unii la alţii. 

— N-o să vă simţiţi pe urmă ofensaţi de faptul că v-aţi dat 
adeziunea atât de repede? Pentru că la voi cam aşa se 
întâmplă aproape totdeauna. 

Se produse o tulburare extraordinară în cele mai diverse 
sensuri. O adevărată fierbere. Şchiopul îl apostrofă pe 
Verhovenski, fără nici o reticenţă: 


— Dă-mi voie să-ţi spun totuşi că răspunsurile la asemenea 
întrebări în mod obişnuit trebuie condiţionate. Chiar dacă 
ne-am declarat hotărâți, notaţi că întrebarea pusă într-un 
fel atât de ciudat... 

— Cum adică, într-un fel ciudat? 

— Pentru că asemenea întrebări nu se pot pune astfel. 

— Mă rog, învăţaţi-mă, cum anume? De altfel, eram 
convins că dumneata vei fi primul care te vei simţi jignit. 

— Ne-ai smuls aici răspunsul că suntem gata pentru o 
acţiune imediată, dar cu ce drept ai procedat astfel? Ce 
împuterniciri ai ca să pui asemenea întrebări? 

— Păi, n-aveai decât să pui în prealabil această întrebare! 
De ce ai răspuns? Ţi-ai dat consimţământul şi acum baţi în 
retragere. 

— Credinţa mea este că francheţea uşuratică a întrebării 
dumitale principale îndrituieşte presupunerea că dumneata 
nu dispui de nici un fel de împuterniciri sau drepturi, ci ai 
procedat din proprie iniţiativă şi dintr-o simplă curiozitate 
personală. 

— Dar despre ce este vorba, despre ce? strigă 
Verhovenski, cuprins parcă de nelinişte. 

— Eu cred că adeziunile, oricare ar fi ele, trebuie date 
între patru ochi, şi nu într-o adunare întreagă de douăzeci 
de oameni necunoscuţi! trânti şchiopul. Îşi descărcase 
năduful, dar era prea enervat. Verhovenski se întoarse 
repede către adunare, cu un aer de îngrijorare bine 
simulat. 

— Domnilor, consider de datoria mea să declar în faţa 
tuturor că toate acestea sunt nişte prostii şi că discuţia 
noastră a depăşit orice limită. N-am luat încă adeziunea 
nimănui, şi nimeni nu are dreptul să afirme că eu adun 
adeziuni, ci pur şi simplu am discutat problema opiniilor. 
Nu-i aşa? Într-un fel sau altul, totuşi îmi provoci o mare 
îngrijorare, i se adresă el din nou şchiopului, nici prin gând 
nu mi-a trecut că aici, unde discutăm nişte chestiuni 
aproape cu totul inofensive, ar fi fost cazul să vorbim între 


patru ochi. Vă temeţi cumva de denunţb E cu putinţă ca 
între noi să se afle vreun denunţător? 

Se iscă o mare larmă; toată lumea începu să vorbească 
deodată. 

— Domnilor, dacă ar fi aşa, continuă Verhovenski, cel mai 
compromis aş fi eu şi de aceea propun să mi se răspundă la 
o singură întrebare, bineînţeles dacă doriţi. Aveţi toată 
libertatea. 

— Ce întrebare? Ce întrebare? strigară cu toţii. 

— O întrebare care va limpezi totul: este cazul să mai 
rămânem aici cu toţii laolaltă sau ar fi mai bine să ne luăm 
în tăcere căciulile şi să ne împrăştiem care încotro. 

— Să auzim întrebarea! Întrebarea! 

— Dacă fiecare dintre noi ar avea cunoştinţă despre 
punerea la cale a unui omor de natură politică, s-ar duce el 
să denunțe, prevăzând toate consecinţele, sau ar rămâne 
acasă aşteptând desfăşurarea evenimentelor? Aici opiniile 
pot fi împărţite. Răspunsul la întrebarea aceasta ne va 
lămuri dacă trebuie să ne despărţim sau să rămânem 
împreună şi de aici încolo şi nu numai pentru o adunare de 
o singură seară. Dă-mi voie să te întreb pe dumneata 
primul, se întoarse el către dascălul şchiop. 

— De ce să fiu eu primul? 

— Pentru că dumneata ai fost acela care ai început. Fă 
bine şi nu te eschiva, nu-ţi va fi de folos nici un fel de 
subterfugiu. Deşi, voia dumitale, eşti liber să procedezi cum 
vrei. 

— Scuză-mă, dar o asemenea întrebare este chiar 
jignitoare. 

— Nu s-ar putea să fii mai precis? 

— N-am fost niciodată un agent al poliţiei secrete, se 
schimonosi celălalt şi mai mult. 

— Fă bine şi răspunde precis, nu zăbovi. 

Şchiopul se înfuriase într-atâta, încât încetă să mai 
răspundă. Cu pâlpâiri de răutate în ochi, se uita ţintă la 
călăul său pe deasupra ochelarilor. 


— Da sau nu? Ai denunța sau n-ai denunța? strigă 
Verhovenski. 

— Bineînţeles că nu voi denunța! strigă şi mai tare 
şchiopul. 

— Şi nimeni nu va denunța, bineînţeles că nu va denunța, 
se auziră mai multe glasuri. 

— Dă-mi voie să mă adresez acum dumitale, domnule 
maior: ai denunța sau nu ai denunța? continuă Verhovenski. 
Şi, te rog, notează, în mod intenţionat mă adresez acum 
dumitale. 

— Nu voi denunța. 

— Dar dacă ai şti că cineva vrea să omoare şi să-l jefuiască 
pe un altul, pe un simplu muritor, în cazul acesta ai 
denunța, ai aduce la cunoştinţă? 

— Desigur, e doar un caz civil, iar aici e vorba de un 
denunţ politic. N-am fost niciodată un agent al poliţiei 
secrete. 

— Şi nimeni de aici dintre noi n-a fost, se auziră iar 
glasuri. O întrebare de prisos. Cu toţii avem acelaşi 
răspuns. Nu există denunţători printre noi! 

— De ce se ridică acest domn? strigă studenta. 

— E Şatov. De ce te-ai sculat, Şatov? strigă m-me 
Virghinskaia. 

Şatov într-adevăr se sculase de pe scaunul său cu căciula 
în mână şi se uită la Verhovenski. Părea că vrea să-i spună 
ceva, dar ezită. Faţa îi era palidă, dar se stăpâni, nu 
pronunţă nici un cuvânt şi porni tăcut spre ieşire. 

— Şatov, dar ceea ce faci este în defavoarea ta! strigă 
enigmatic în urma lui Verhovenski. 

— În schimb va fi în avantajul tău, spion şi mizerabil ce 
eşti! îi strigă din prag Şatov şi părăsi încăperea. 

Izbucniră iar strigăte şi exclamaţii. 

— Poftim proba! strigă un glas. 

— A fost de folos! strigă altul. 

— Numai să nu fi fost prea tardivă? observă un al treilea. 


— Cine l-a invitat? Cine l-a primit? Cine e acest Şatov? Va 
denunța sau nu va denunța? se precipitară întrebările. 

— Dacă era un denunţător, s-ar fi prefăcut, dar văd că a 
scuipat şi a plecat, zise careva. 

— Uite că pleacă şi Stavroghin, nici Stavroghin n-a 
răspuns la întrebare, strigă studenta. 

Stavroghin într-adevăr se ridicase în picioare şi, o dată cu 
el, în celălalt capăt al mesei, se ridică şi Kirillov. 

— Dă-mi voie, domnule Stavroghin, i se adresă tăios 
stăpâna casei, noi toţi aici am răspuns la întrebare, pe când 
dumneata vrei să pleci fără să te pronunţi? 

— Nu găsesc pentru mine necesar să răspund la 
întrebarea ce vă interesează pe dumneavoastră, murmură 
Stavroghin. 

— Dar noi ne compromitem, iar dumneata nu, se auziră 
câteva strigăte. 

— Ce mă priveşte pe mine faptul că voi vă compromiteţi? 
râse Stavroghin, dar ochii îi scânteiară. 

— Cum ce te priveşte? Cum ce te priveşte? se auziră 
exclamaţii. Mulţi săriră de pe scaune. 

— Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie, strigă şchiopul, dar 
nici domnul Verhovenski n-a răspuns la întrebare, ci numai 
a pus-o. 

Observaţia avu un efect uluitor. Toată lumea schimbă 
priviri. Stavroghin îi râse drept în faţă dascălului şchiop şi 
plecă. Kirillov îl urmă imediat. Verhovenski se repezi după 
ei în vestibul. 

— Ce mi-aţi făcut? bâigui el, prinzându-l pe Stavroghin de 
mână şi strângându-i-o cu toată puterea. Acesta îşi smulse 
în tăcere mâna. 

— Duceţi-vă direct la Kirillov. Vin şi eu... Am absolută 
nevoie, absolută nevoie! 

— Eu însă nu simt nici o nevoie să merg, refuză sec 
Stavroghin. 

— Stavroghin va veni, curmă Kirillov. Stavroghin, e 
necesar să vii şi dumneata. Îţi voi demonstra acolo. 


Capitolul al optulea. 

Ţareviciul Ivan. 

| 

Cei doi plecară. Piotr Stepanovici se repezi să se întoarcă 
la „şedinţă”, ca să restabilească ordinea, dar, socotind 
probabil că nu merită osteneala, renunţă lăsând totul baltă 
şi peste două minute era în stradă, zorindu-se în urma celor 
plecaţi. În timp ce alerga, îşi aduse aminte de ulicioara prin 
care putea ajunge mai repede la casa lui Filippov; 
afundându-se pe alocuri în noroi până la genunchi, el se 
repezi pe această ulicioară şi într-adevăr ajunse chiar în 
clipa când Stavroghin şi Kirillov intrau pe poartă. 

— Ai şi sosit? zise Kirillov. Foarte bine. Intră. 

— Parcă spuneai că stai singur! zise Stavroghin, văzând în 
vestibul samovarul în clocot. 

— Vei vedea îndată cu cine stau, murmură Kirillov, intraţi. 

Imediat ce intrară, Verhovenski scoase din buzunar 
scrisoarea anonimă luată în ziua aceea de la Lembke şi o 
depuse în faţa lui Stavroghin. Toţi trei se aşezară. 
Stavroghin citi în tăcere scrisoarea. 

— Ei? făcu el. 

— Mizerabilul va proceda întocmai aşa cum a scris acolo, 
explică Verhovenski. Fiindcă el depinde de dumneata, 
învaţă-mă cum să procedez. Te asigur că e în stare chiar 
mâine să se ducă la Lembke. 

— N-are decât. 

— Cum aşa? Putem să-l împiedicăm. 

— Greşeşti, el nu depinde de mine. De altfel, îmi este 
absolut egal; pe mine nu mă ameninţă, ci te ameninţă pe 
dumneata. 

— Şi pe dumneata. 

— Nu cred. 

— Dar nu-ţi dai seama că ceilalţi ar putea să nu te cruţe? 
Ascultă, Stavroghin, ce rost are să ne jucăm cu cuvintele? 
Îţi pare rău cumva de bani? 

— Crezi că are nevoie de bani? 


— Neapărat, vreo două mii sau minimum o mie cinci sute. 
Dă-mi mâine sau chiar astăzi şi mâine seară îl expediez la 
Petersburg, ceea ce, de fapt, şi urmăreşte. Dacă vrei, o ia şi 
pe Maria Timofeevna, notează acest lucru. 

Părea cu totul derutat, vorbea fără nici un pic de 
prudenţă. Lăsa să-i scape cuvinte nechibzuite. Stavroghin îl 
privi surprins. 

— Nu văd nici o nevoie s-o expediez pe Maria Timofeevna. 

— Poate că nici nu vrei? zâmbi ironic Piotr Stepanovici. 

— Poate că nici nu vreau. 

— Mă rog, dai sau nu bani? strigă el la Stavroghin cu o 
nerăbdare mânioasă şi pe un ton ce părea că nu mai admite 
nici o discuţie. Acesta îl măsură de sus până jos cu o privire 
gravă. 

— Nu dau nici un ban. 

— Bagă de seamă, Stavroghin! Probabil că ai aflat ceva 
sau ţi-ai luat toate măsurile. Glumeşti? 

Faţa i se schimonosi, colţurile buzelor tresăriră şi deodată 
el izbucni într-un râs fără nici o noimă, cu totul nelalocul lui. 

— Dumneata ai primit nişte bani de la tatăl dumitale 
pentru moşie, observă calm Nikolai Vsevolodovici. Mama ţi- 
a dat şase sau opt mii pentru Stepan Trofimovici. N-ai decât 
să plăteşti o mie cinci sute din aceşti bani. Nu mai am nici 
un chef să plătesc pentru alţii, şi aşa am dat destui bani, mă 
cam sâcâie asta... surâse el de propriile sale cuvinte. 

— Văd că nu eşti dispus să glumeşti... 

Stavroghin se sculă de pe scaun, în aceeaşi clipă sări şi 
Verhovenski şi maşinal se postă cu spatele la uşă, barând 
parcă ieşirea. Nikolai Vsevolodovici schiţă un gest să-l 
înlăture şi să iasă, dar se opri brusc. 

— Nu ţi-l cedez pe Şatov, zise el. 

Piotr Stepanovici tresări. Amândoi se priviră ţintă în ochi. 
— 'Ţi-am spus mai deunăzi: de ce ai nevoie de sângele lui 
Şatov? scânteie din ochi Stavroghin. Vrei cu acest lipici să-ţi 

închegi grupuleţele. Ai reuşit cu dibăcie să-l alungi 
adineauri pe Şatov: ştiai prea bine că el n-ar fi spus: „Nu voi 


denunța”, iar ca să mintă în faţa dumitale, ar fi considerat 
acest lucru drept o josnicie. Dar de mine, ce nevoie ai avut 
acum de mine? Te-ai legat de mine încă din străinătate. 
Ceea ce mi-ai explicat până acum este o pură aiureală. Şi 
acum încerci să mă faci ca, dându-i lui Lebeadkin o mie 
cinci sute de ruble, să-i ofer lui Fedka ocazia să-l înjunghie. 
Ştiu că ţi-a intrat în cap că aş vrea să fie înjunghiată şi 
nevastă-mea. Legându-mă printr-o asemenea crimă, 
dumneata speri, desigur, să capeţi asupra mea un 
ascendent absolut, aşa este? Ce nevoie ai de această 
putere? Ce nevoie ai de mine? Uită-te o dată pentru 
totdeauna cu ochii bine deschişi la mine: pot fi eu omul 
care-ţi trebuie dumitale? Şi pe urmă lasă-mă în pace. 

— Fedka a venit la dumneata? întrebă sufocându-se 
Verhovenski. 

— Da, a fost la mine; a şi fixat preţul; e acelaşi, o mie cinci 
sute... Dacă vrei, îţi va confirma el însuşi, iată-l... întinse 
Stavroghin mâna. 

Piotr Stepanovici se întoarse fulgerător. În prag, din 
întuneric, se ivi o siluetă; era Fedka, îmbrăcat în cojoc, dar 
fără căciulă, ca la el acasă. Stătea şi surâdea, rânjindu-şi 
şiragul de dinţi albi. Ochii săi negri cu sclipiri gălbui 
scormoneau prudent prin cameră, observându-i pe domni. 
Ceva scăpa înţelegerii lui; probabil că-l adusese chiar 
Kirillov şi de aceea privirea lui întrebătoare se întoarse 
către acesta; se opri în prag şi nu făcu nici un pas ca să 
intre în cameră. 

— L-aţi ţinut ascuns aici probabil ca să audă târguiala 
noastră sau chiar să vadă şi banii în mâinile noastre, nu-i 
aşa? întrebă Stavroghin şi, fără să mai aştepte un răspuns, 
ieşi din casă. Verhovenski îl ajunse la poartă, aproape 
înnebunit. 

— Stai! Nici un pas mai departe! strigă el, prinzându-l de 
cot. Stavroghin îşi smuci braţul, dar nu reuşi să se 
desprindă. Îl cuprinse o furie turbată: prinzându-l pe 
Verhovenski de păr cu mâna stângă, îl izbi din toată puterea 


de pământ şi ieşi pe poartă. Dar nu făcu nici treizeci de 
metri, când acesta îl ajunse iar din urmă. 

— Să ne împăcăm, să ne împăcăm, îi şopti el febril, sufocat. 

Nikolai Vsevolodovici ridică din umeri, dar nu se opri şi 
nici nu se întoarse. 

— Ascultă, chiar mâine o să ţi-o aduc pe Lizaveta 
Nikolaevna, vrei? Nu? De ce nu răspunzi? Spune ce vrei şi 
fac orice. Ascultă: ţi-l cedez pe Şatov, vrei? 

— Vasăzică, tot este adevărat că aţi hotărât să-l suprimaţi? 
strigă Nikolai Vsevolodovici. 

— Dar ce nevoie ai de Şatov? Ce nevoie? continuă 
Verhovenski în şoaptă gâfâită, ca un apucat, precipitându-se 
şi mereu ieşindu-i în faţă şi prinzându-l pe Stavroghin de 
cot, probabil fără să-şi dea seama. Ascultă: ţi-l cedez, să ne 
împăcăm. Contul dumitale e mare, dar... să ne împăcăm! 

Stavroghin îl privi în cele din urmă şi rămase uimit. Avea 
cu totul altă privire; auzea cu totul altă voce decât acea 
obişnuită sau cu care vorbise chiar adineauri la Kirillov; 
văzu aproape cu totul alt chip. Intonaţia vocii era 
schimbată; Verhovenski se ruga, implora; avea înfăţişarea 
unui om încă nedezmeticit, căruia i se ia ori i se luase lucrul 
cel mai preţios. 

— Dar ce e cu dumneata? strigă Stavroghin. 

Acesta nu răspunse, ci continua să alerge după el şi să-l 
privească cu aceiaşi ochi imploratori, dar totodată şi 
neînduplecaţi. 

— Să ne împăcăm! şopti el încă o dată. Ascultă, am în 
carâmbul cizmei, ca şi Fedka, un cuţit, dar vreau să mă 
împac cu dumneata. 

— Dar spune-mi odată, ce nevoie ai de mine, dracu' să te 
ia! strigă mânios şi uimit la culme Stavroghin. E vreo taină 
la mijloc? Ce sunt eu, un talisman pentru dumneata? 

— Ascultă, vom provoca un haos, răsturnând totul pe dos, 
murmură Piotr Stepanovici pripindu-se, ca într-un delir 
aproape. Nu-ţi vine să crezi că vom provoca un haos? Un 
asemenea haos, încât totul se va răsturna din temelii. 


Karmazinov are dreptate că ei n-au de ce să se agaţe. 
Karmazinov este foarte deştept. Încă vreo zece grupuri ca 
cel de aici să am în toată Rusia şi voi fi de negăsit. 

— Imbecili ca toţi aceştia, îi scăpă fără să vrea lui 
Stavroghin. 

— O, te rog, fii mai prost, Stavroghin, fii mai prost! Ştii, 
nici nu eşti chiar atât de deştept, ca să râvneşti la aşa ceva: 
dumitale îţi este frică, dumneata nu crezi, te sperie 
proporţiile. Şi de ce, adică, ei sunt imbecili? Nu sunt chiar 
aşa de imbecili; nimeni astăzi nu poate spune că e deştept 
prin el însuşi. Astăzi rareori găseşti inteligenţe originale. 
Virghinski este omul cel mai pur, mai pur decât noi de zece 
ori; dar să-l lăsăm pe el. Liputin e o canalie, dar îi cunosc 
punctul vulnerabil. Nu există canalie care să nu aibă un 
punct vulnerabil. Singur Leamşin nu are asemenea punct, 
în schimb îl am la mână. Câteva asemenea grupuri încă şi 
voi avea peste tot acte de identitate şi bani, e ceva, nu-i 
aşa? Dar nu numai atât. Voi avea şi gazde tăinuite, şi atunci 
n-au decât să mă urmărească. Un grup va cădea, la altul se 
vor împotmoli. Vom provoca un haos... Se poate să nu crezi 
că e de-ajuns să fim numai noi doi? 

— Ia-l pe Şigaliov; pe mine lasă-mă în pace... 

— Şigaliov e un om genial! Ştii că e un geniu de felul lui 
Fourier; dar mai îndrăzneţ decât Fourier, dar mai puternic 
decât Fourier, mă voi ocupa de el. A născocit „egalitatea”! 

„Are febră şi aiurează; s-a întâmplat cu el ceva 
extraordinar”, îl privi încă o dată Stavroghin. Amândoi 
mergeau fără oprire. 

— Totul la el e bine pus la punct în caietul acela, continuă 
Verhovenski, instaurează în primul rând spionajul. Fiecare 
membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este 
obligat să denunțe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia 
în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme 
calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi 
şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel 
înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor 


capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi 
superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează 
puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să 
nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă 
pervertire decât folos; ele trebuie eliminate sau executate. 
Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un 
Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este 
şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali; fără despotism n-a 
existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă 
trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul! 
Ha, ha, ha, ţi se pare ciudat? Sunt pentru şigaliovism! 

Stavroghin căuta să grăbească pasul şi să ajungă cât mai 
repede acasă. „Dacă omul acesta e beat, unde a apucat 
totuşi să se îmbete? gândea el. Coniacul băut?” 

— Ascultă, Stavroghin: a nivela munţii e o idee excelentă, 
deloc ridicolă. Eu sunt pentru Şigaliov! Nu e nevoie de 
instrucţie, cultură; destul cu ştiinţa! Şi fără ştiinţă va fi 
material suficient pentru o mie de ani, însă trebuie 
orânduită supunerea. Un singur lucru lipseşte în lume: 
ascultarea. Setea de instrucţie este deja o sete 
aristocratică. Cum apare familia sau dragostea, apare 
îndată şi dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă: 
vom slobozi beţia, intriga, denunţul; vom dezlănţui un 
dezmăţ inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuşi încă în faşă, 
vom reduce totul la un singur numitor, egalitate deplină. 
„Am învăţat o meserie şi suntem oameni cinstiţi, n-avem 
nevoie de nimic altceva”, iată răspunsul recent al 
muncitorilor englezi. Este necesar numai necesarul, iată 
deviza globului terestru de acum încolo. Dar va fi nevoie şi 
de convulsii: de asta vom avea grijă noi, guvernanţii. Sclavii 
trebuie să aibă guvernanţi. Ascultare deplină, 
depersonalizare deplină, dar o dată la treizeci de ani 
Şigaliov dezlănţuie şi o convulsie, şi lumea începe brusc să 
se devoreze reciproc, până la o anumită limită, şi numai 
pentru a evita plictiseala. Plictiseala este un sentiment 


aristocratic; şigaliovismul nu admite dorinţe. Dorinţa şi 
suferinţa sunt pentru noi, iar pentru sclavi şigaliovismul. 

— Pe dumneata personal te excluzi? lăsă Stavroghin să-i 
scape iar. 

— Şi pe dumneata. Ştii, mă bătea gândul să predau lumea 
papei. Lasă-l să iasă pe jos şi desculţ şi să se arate mulţimii: 
„lată, adică, în ce hal m-au adus!” şi toată omenirea îl va 
urma, inclusiv oştirea. Papa e sus, noi în jurul său, iar 
dedesubt şigaliovismul. E nevoie numai ca între papă şi 
Internaţionale să intervină o înţelegere; şi aşa va fi. 
Moşneguţul va consimţi imediat. De altfel, nici nu ar avea 
altă ieşire, ţine minte ce-ţi spun, ha, ha, ha, ţi se pare 
stupid? Spune, e stupid sau nu? 

— Destul, murmură Stavroghin cu dispreţ. 

— Destul! Ascultă, am renunţat la papă! Ducă-se dracului 
şigaliovismul! Ducă-se dracului papa! Ne trebuie ceva de 
actualitate acută şi nu şigaliovismul, pentru că acest 
şigaliovism este o lucrare fină de giuvaiergiu. E un ideal, o 
chestiune de viitor. Şigaliov e giuvaiergiu şi este prost ca 
orice filantrop. Avem nevoie de muncă brută, iar Şigaliov 
dispreţuieşte munca brută: papa va trona în Apus, iar la noi, 
la noi vei fi dumneata! 

— Eşti beat, lasă-mă în pace! murmură Stavroghin şi grăbi 
pasul. 

— Stavroghin, eşti superb! strigă Piotr Stepanovici 
aproape în extaz. Nici nu ştii ce superb eşti! Şi ceea ce este 
mai preţios la dumneata e că uneori nici nu-ţi dai seama de 
asta. O, te-am studiat bine! De multe ori te observ discret, 
de undeva dintr-un colţ! Ai în dumneata chiar şi un fel de 
candoare şi naivitate, ştii asta? Încă mai ai, mai ai! Probabil 
că suferi, suferi sincer, din cauza acestei candori. Admir 
frumuseţea. Sunt nihilist, dar admir frumuseţea. Eu nu 
iubesc numai idolii, eu însă iubesc idolul! Dumneata eşti 
idolul meu! Dumneata nu jigneşti pe nimeni, şi toată lumea 
te urăşte: dumneata tratezi pe toată lumea egal şi toţi se 
tem de dumneata, e foarte bine că este aşa. Nimeni nu va 


veni la dumneata să te bată pe umăr. Eşti un aristocrat 
teribil. Când un aristocrat vine în democraţie este 
fascinant! Pe dumneata nu te costă nimic să-ţi jertfeşti 
viaţa, s-o jertfeşti şi pe a altuia. Eşti exact aşa cum îmi 
trebuie. Am nevoie de unul exact ca dumneata. Nu cunosc 
altul ca dumneata. Dumneata eşti conducătorul, eşti 
soarele, iar eu sunt viermele dumitale... 

Pe neaşteptate, Verhovenski îi sărută mâna. Pe spinarea lui 
Stavroghin trecură fiori reci şi îşi smulse speriat mâna. Se 
opriră. 

— Eşti nebun! şopti Stavroghin. 

— Se poate, se poate, oi fi aiurând, reluă el febril, dar eu 
sunt acela care am dibuit cum trebuie făcut primul pas. 
Niciodată Şigaliov nu va fi în stare să conceapă primul pas. 
Există mulţi ca Şigaliov! Dar unul singur, un singur om 
numai în toată Rusia a născocit primul pas şi ştie cum să-l 
facă. Acest om sunt eu. De ce te uiţi aşa la mine? Am nevoie 
de dumneata, fără dumneata sunt zero. Fără dumneata 
sunt o gânganie, o idee în retortă, un Columb fără Americă. 

Nemişcat, Stavroghin stătea şi-l privea în ochii demenţi. 

— Ascultă, mai întâi vom provoca tulburările, vorbea 
gâfâind Verhovenski, apucându-l mereu de mâneca stângă. 
Ţi-am mai spus: vom pătrunde în sânul poporului. Ştii că de 
pe acum suntem foarte tari? Lucrează pentru noi nu numai 
aceia care asasinează, incendiază şi trag împuşcături 
clasice sau muşcă. Aceştia sunt de fapt o piedică. Fără 
disciplină nu concep nimic. Sunt un escroc, nu un socialist, 
ha, ha! Ascultă, i-am numărat pe toţi: dascălul care-şi bate 
joc împreună cu copiii de Dumnezeul lor şi de leagănul lor 
este deja al nostru. Avocatul care-l apără pe un ucigaş cult 
pe motivul că este mai evoluat decât victimele sale şi care, 
pentru a-şi face rost de bani, n-ar fi putut să nu ucidă este 
deja al nostru. Şcolarii care-l omoară pe un mujic ca să 
încerce o senzaţie tare sunt ai noştri. Juraţii care îi achită 
pe criminali sunt toţi ai noştri. Procurorul care tremură în 
instanţă de teamă să nu pară prea puţin liberal e al nostru, 


e al nostru. Administratorii, funcţionarii administrativi, 
literaţii, o, avem mulţi, foarte mulţi, sunt ai noştri fără să-şi 
dea seama de asta! Pe de altă parte, supunerea şcolarilor şi 
a prostănacilor a ajuns la extrema limită; dascălii au vezica 
biliară umflată şi fac fiere; pretutindeni vanitatea a atins 
proporţii neînchipuite, lăcomia a devenit fără margini, ca de 
fiară... Ştii dumneata cât vom câştiga numai cu ajutorul 
ideilor gata confecţionate? Când plecam din ţară, bântuia 
teza lui Littre, potrivit căreia crima este un act de demenţă; 
mă întorc, şi crima deja nu mai este o nebunie, ci un act de 
bun-simţ, aproape o datorie, în cel mai rău caz un protest 
nobil. „Cum să nu omoare un ucigaş cult dacă are nevoie de 
bani?!” Dar toate astea nu sunt decât floare la ureche. 
Dumnezeul rus a şi dat înapoi în faţa „basamacului”. 
Poporul o ţine într-o beţie necontenită, mamele sunt bete, 
copiii sunt beţi, bisericile goale, iar în instanţele 
judecătoreşti: „Două sute de lovituri cu nuiaua sau la cărat 
hârdăul”. O, lăsaţi numai să crească generaţia! Regret însă 
că nu mai pot să aştept, altfel i-am avea pe toţi şi mai beţi! 
Ce păcat că n-avem proletari! Dar îi vom avea, îi vom avea, 
într-acolo mergem... 

— Şi mai păcat e că ne-am prostit de-a binelea, murmură 
Stavroghin şi-şi continuă drumul. 

— Ascultă, am văzut cu ochii mei un copil de şase ani care 
îşi târa mama beată acasă, iar ea îl împroşca cu vorbe 
scârboase. Crezi că mă bucur de toate astea? Când vor 
nimeri în mâinile noastre, poate că îi vom lecui... iar de va fi 
nevoie, îi vom izgoni în deşerturi pentru patruzeci de ani... 
Una sau două generaţii de desfrânare însă sunt acum 
necesare; e nevoie de un desfrâu nemaiauzit de ticălos, 
când omul se transformă într-o scârnăvie dezgustătoare, 
laşă, egoistă şi ferice, iată ce ne trebuie! Mai adăugăm şi 
puţin „sângişor proaspăt”, ca să se mai aclimatizeze. De ce 
râzi? Nu mă contrazic deloc. Îi contrazic numai pe filantropi 
şi şigaliovismul. Sunt escroc şi nu socialist! Ha, ha, ha! 
păcat că nu prea avem timp de aşteptat. l-am promis lui 


Karmazinov că încep în luna mai şi isprăvesc în octombrie. 
Rapid, nu-i aşa, ha, ha! Ascultă ce-ţi spun, Stavroghin: s-a 
mai văzut până în prezent că cinismul nu este în firea 
poporului rus, deşi înjură cu vorbe scârnave. Ştii că sclavul 
iobag se respecta mai mult decât se respectă Karmazinov? 
Era bătut şi schingiuit, dar şi-a apărat, şi-a păstrat zeii, pe 
când Karmazinov nu şi i-a apărat. 

— Ei bine, Verhovenski, te ascult pentru prima dată şi 
trebuie să-ţi spun că te ascult cu mirare, zise Nikolai 
Vsevolodovici, aşadar, dumneata într-adevăr nu eşti 
socialist, ci un fel de ambițios... politic? 

— Zi escroc! Escroc. Te îngrijorează că sunt astfel? Doar 
nu degeaba ţi-am sărutat mâna. Dar e nevoie ca şi poporul 
să creadă ce ştim noi, ce vrem, şi că ceilalţi numai 
„învârtesc bâta deasupra capului şi dau în ai lor”. Aoleu, 
dacă am avea timp! Nenorocirea e că n-avem timp. Vom 
proclama distrugerea... De ce, de ce totuşi această idee 
este atât de fascinantă! E nevoie totuşi să ne mai 
dezmorţim oscioarele. Vom da naştere la incendii... vom 
lansa legende... În treaba asta orice „grup” răpănos ne va fi 
util. Chiar în aceste grupuri voi găsi asemenea amatori, 
încât se vor oferi pentru orice împuşcătură, ba ne vor fi 
recunoscători pentru onoarea ce li se face. Şi astfel va 
începe haosul! Să-i dai vânt numai, se va porni un iureş pe 
care lumea nu l-a cunoscut nicicând... Se va înceţoşa Rusia, 
va boci pământul după vechile zeități... Ei bine, abia atunci 
noi vom face să apară... cine? 

— Cine? 

— Ivan [arevici. 

— Cine-i? 

— 'Ţareviciul Ivan, dumneata, dumneata! 

Stavroghin reflectă un minut. 

— Un impostor? întrebă el brusc, privindu-l cu profundă 
mirare pe acest exaltat. Iată, în sfârşit, planul dumitale, 
vasăzică. 


— Vom spune că el „se ascunde”, zise Verhovenski încet, 
într-o şoaptă aproape drăgăstoasă, încât părea că este într- 
adevăr beat. Ştii ce efect pot produce aceste cuvinte: „El se 
ascunde”. Dar se va înfăţişa, se va înfăţişa. Vom lansa o 
legendă mai grozavă decât cea a scapeţilor. El există, dar 
nimeni nu l-a văzut. O, ce legendă se poate porni! Şi 
principalul, vine o forţă nouă. Când tocmai de aşa ceva este 
nevoie. După aşa ceva tânjeşte toată lumea. Ce găseşte în 
socialism: distruge forţele vechi, dar forţe noi nu aduce. Pe 
când aici e o forţă, şi încă ce forţă nemaipomenită! N-avem 
nevoie decât de o pârghie, pentru o singură dată, ca să 
ridicăm pământul. Totul se va ridica. 

— Aşadar, contezi pe mine în mod serios? surâse cu 
răutate Stavroghin. 

— De ce râzi, şi încă cu atâta răutate? Nu mă speria. Acum 
eu sunt ca un copil, ai putea să mă sperii de moarte cu un 
singur zâmbet ca acesta. Ascultă, nu te voi înfăţişa nimănui, 
nimănui... Aşa trebuie... El există, dar nimeni nu l-a văzut, 
se ascunde. Deşi s-ar putea să-l şi arătăm unuia singur 
dintr-o sută de mii, de pildă. Şi se va porni pe toată faţa 
pământului zvonul: „L-am văzut, l-am văzut”. Şi Ivan 
Filippovici, dumnezeul Savaot, a fost văzut cum s-a înălţat 
într-un car de foc în cer în faţa oamenilor, l-au văzut cu 
„propriii” lor ochi. Or, dumneata nu eşti un Ivan Filippovici. 
Dumneata eşti un Făt-Frumos, mândru ca un zeu, care nu 
vrea nimic pentru el, cu nimb de sacrificiu, „care se 
ascunde”. Principalul este să pornească legenda! Îi vei 
învinge. Arunci o singură privire şi ai învins. Poartă un 
adevăr nou şi „se ascunde”. Mai lansăm totodată şi două- 
trei judecăţi solomoniene. Avem doar grupurile, grupurile 
de câte cinci, nu e nevoie de ziare! Dacă din zece mii o 
singură cerere va fi satisfăcută, toţi vor veni cu cereri. În 
orice sat, orice ţăran va şti că există undeva o asemenea 
scorbură unde trebuie lăsate cererile. Şi se va porni un 
vuiet pe faţa pământului: „O lege nouă şi dreaptă vine”, şi 
se va tulbura marea; şi se va prăbuşi şandramaua; şi, uite, 


atunci ne vom gândi cum să înălţăm o zidire de piatră. 
Pentru prima oară! Ziditorii vom fi noi, numai noi, numai 
noi! 

— Nebunie curată! murmură Stavroghin. 

— De ce, de ce nu vrei? i-e frică? Dar eu m-am agăţat de 
dumneata, tocmai pentru că nu ţi-e frică de nimic. [i se 
pare ceva total lipsit de înţelepciune? Păi, deocamdată nu 
sunt decât un Columb fără Americă; poate părea înţelept un 
Columb fără America? 

Stavroghin tăcea. Între timp ajunseseră la el şi se opriră în 
faţa uşii de la intrare. 

— Ascultă, se plecă Verhovenski la urechea lui, voi face 
totul şi fără bani; voi termina mâine cu Maria Timofeevna... 
fără bani, şi chiar mâine ţi-o voi aduce pe Liza. Vrei să ţi-o 
aduc pe Liza chiar mâine? 

„O fi înnebunit cu adevărat?” surâse Stavroghin. Uşa se 
deschise. 

— Stavroghin, e a noastră America? îl prinse de mână 
pentru ultima oară Verhovenski. 

— La ce bun? murmură grav şi sever Nikolai 
Vsevolodovici. 

— Îţi lipseşte dorinţa, am ştiut eu! strigă acesta cuprins de 
furie. Minţi, cuconaş păcătos, pervers şi fandosit ce eşti; nu 
te cred, ai o poftă de lup! ... Nu-ţi dai seama ce încărcat 
este contul dumitale acum şi că nu mai pot renunţa la 
dumneata! Nu există pe suprafaţa pământului altul ca 
dumneata! Eu te-am plăsmuit încă în străinătate; te-am 
plăsmuit privindu-te. Dacă nu te-aş fi privit pe furiş din 
colţuri nu mi-ar fi venit în cap această idee! ... 

Stavroghin porni în sus pe scară fără a răspunde. 

— Stavroghin, strigă în urma lui Verhovenski, îţi dau o zi... 
două... să zicem trei; mai mult de trei nu pot, şi aştept 
răspunsul dumitale! 

Capitolul al nouălea. 

O percheziţie la Stepan Trofimovici. 

| 


Între timp interveni la noi un eveniment care mă miră 
mult, iar pe Stepan Trofimovici pur şi simplu îl zgudui. Pe la 
orele opt de dimineaţă veni la mine în fugă Nastasia cu 
ştirea din partea lui cum că boierul a fost „percheziţionat”. 
La început n-am priceput aproape nimic: la urmă am înţeles 
totuşi că au venit nişte funcţionari, au „percheziţionat”, au 
ridicat nişte hârtii pe care un soldat le-a adunat într-o 
legătură mare şi „le-a dus cu roaba”. Ştirea era uluitoare. 
M-am dus imediat la Stepan Trofimovici. 

L-am găsit într-o stare ciudată: indispus, foarte tulburat şi 
în acelaşi timp privind cu un aer triumfător. Pe masă, în 
mijlocul camerei, clocotea samovarul şi se vedea un pahar 
de ceai plin rămas neatins. Stepan Trofimovici se plimba 
absent în jurul mesei şi până-n toate colţurile, fără să-şi dea 
seama de mişcările sale. Purta obişnuita lui flanelă roşie, 
dar zărindu-mă se grăbi să-şi îmbrace vesta şi haina, ceea 
ce înainte n-o făcuse niciodată când vreunul din apropiații 
săi îl găsea în această flanelă. Imediat se repezi şi-mi prinse 
cu multă căldură mâna. 

— Enfin un ami! (El respira din tot pieptul.) Cher, am 
trimis numai la dumneata şi nimeni nu ştie nimic. Voi da 
ordin Nastasiei să încuie uşile şi să nu lase pe nimeni să 
intre, cu excepţia dumnealor, bineînţeles... Vous 
comprenez? 

Mă privi îngrijorat aşteptând parcă un răspuns. 
Bineînţeles, mă grăbii să-i pun întrebări şi, cu chiu, cu vai, 
din vorbirea lui confuză, cu nenumărate întreruperi şi 
inutile digresiuni, aflai că la ora şapte de dimineaţă a venit 
la el „pe neaşteptate” un funcţionar al cancelariei 
guberniale... 

— Pardon, j'ai oublie son nom. Îl n'est pas du pays, dar se 
pare că a fost adus de Lembke, quelque chose de bete et 
d'allemand dans la physionomie. Il s'apelle Rosenthal. 

— Nu cumva Blum? 

— Blum. Exact aţa s-a recomandat. Vous le connaissez? 
Quelque chose d'hebete et de tres content dans la figure, 


pourtant tres severe, raide et serieux. Un tip din poliţie, din 
cei subordonați, je m'y connais. Încă dormeam şi, 
închipuieşte-ţi, m-a rugat să-i dau voie „să arunce o privire” 
în cărţile şi manuscrisele mele, oui, je m'en souviens, ila 
employe ce mot. Nu m-a arestat, ci mi-a confiscat doar 
cărţile... Il se tenait 7 distance ţi, când a început să-mi 
explice această vizită, avea aerul că eu... enfin il avait l'air 
de croire que je tomberai sur lui immediatement et que je 
commencerai f le battre comme plâtre. Tous ces gens du 
bas etage sont comme ga, când au de-a face cu un om 
cumsecade. Desigur am înţeles imediat totul. Voilr vingt ans 
que je m'y prepare. I-am deschis toate sertarele ţi i-am 
predat toate cheile; i-am înmânat personal totul. J'etais 
digne et calme. Dintre cărţi a reţinut ediţiile din străinătate 
ale lui Herzen, un exemplar legat din Clopotul, patru copii 
ale poemului meu, et enfin tout ca, apoi hârtiile şi scrisorile 
et quelques unes de mes ebauches historiques, critiques et 
politiques. Toate acestea le-a luat cu el. Nastasia zice că 
soldatul le-a dus într-o roabă acoperindu-le cu un şorţ; oui, 
c'est cela, cu un şorţ. 

Semăna a delir. Cine putea înţelege ceva din toate astea. 
L-am copleşit iar cu întrebări: Blum a venit singur sau cu 
altcineva? Trimis de cine? Cu ce drept? Cum de a îndrăznit? 
Cum şi-a explicat vizita? 

— Il Etait seul, bien seul, deşi a mai fost cineva dans 
l'antichambre, oui, je m'en souviens, et puis... A mai fost şi 
încă cineva, mi se pare, iar în vestibul stătea paznicul. 
Trebuie s-o întreb pe Nastasia; ea ştie mai bine. J'etais 
surexcite, voyez-vous. Il parlait, il parlait... un tas de 
choses; de altfel, el a vorbit puţin, mai mult eu am vorbit... 
I-am povestit viaţa mea, bineînţeles, anume sub acest 
aspect numai... J'Etais surexcite, mais digne, je vous 
l'assure. Mă tem totuşi că am izbucnit în plâns, mi se pare. 
Roaba au luat-o de la băcanul de alături. 

— O, Doamne, cum a fost posibil aşa ceva! Dar fii te rog 
mai precis, Stepan Trofimovici, ceea ce povesteşti 


dumneata e ca un vis urât! 

— Cher, eu însumi parcă visez... Savez-vous, il a prononce 
le nom de Teleatnikov şi eu cred că tocmai acesta se 
ascundea în vestibul. Da, mi-am adus aminte, propunea un 
procuror, şi mi se pare pe Dmitri Mitrici... qui me doit 
encore quinze roubles de la panţarolă soit dit en passant. 
Enfin, je n'ai pas trop compris. Dar i-am dus de nas, şi-apoi 
ce-mi pasă mie de Dmitri Mitrici. Mi se pare că am stăruit 
prea mult rugându-l să nu transpire în public, prea mult m- 
am rugat, şi mă tem că m-am înjosit, comment croyez-vous? 
Enfin il a consenti. Da, mi-am adus aminte că el însuşi a zis 
că e mai bine să rămână totul secret, pentru că a venit 
numai „să arunce o privire”, et rien de plus, şi nimic mai 
mult, nimic... şi că dacă nu se va găsi nimic, nici nu va fi 
nimic. Încât am terminat totul en amis, je suis tout r fait 
content. 

— Dar, dă-mi voie, el ţi-a propus obişnuitele, în asemenea 
cazuri, garanţii procedurale, iar dumneata l-ai respins! 
strigai eu, cuprins de o indignare amicală. 

— Lasă că e mai bine aşa, fără garanţii. Ce nevoie am de 
scandal? Să rămână până una-alta en amis... Ştii, dacă se 
află în oraşul acesta al nostru... mes ennemis... et puis F 
quoi bon ce procureur, ce cochon de notre procureur, qui 
deux fois m'a manque de politesse et qu'on a rosse Fr plaisir 
V/'autre ann6e chez cette charmante et belle Natalia 
Pavlovna, quand il se cacha dans son boudoir. Et puis, mon 
ami, nu mă contrazice şi nu mă descuraja, te rog, pentru că 
nu există nimic mai insuportabil, când omul este nefericit, 
iar o sută de prieteni ţin să-i arate ce prostie a făcut. Ia loc 
totuşi şi bea un ceai, căci eu, mărturisesc, mă simt foarte 
obosit... N-ar fi mai bine să mă întind aici pe canapea şi să- 
mi pun o compresă cu oţet pe cap? Cum crezi? 

— Neapărat, strigai eu, şi puţină gheaţă, eşti foarte 
tulburat. Eşti palid, îţi tremură mâinile. Culcă-te, odihneşte- 
te şi îmi povesteşti mai pe urmă. Rămân lângă dumneata şi 
aştept. 


Nu se hotăra totuşi să se culce, dar stăruii şi îl convinsei. 
Nastasia aduse într-un castronaş oţet, înmuie în el un 
şervet şi i-l pusei pe frunte. Apoi Nastasia se urcă pe un 
scaun ca să aprindă candela în faţa icoanei. Am înregistrat 
acest lucru cu surprindere, pentru că înainte nu exista 
această candelă în cameră, şi acum deodată apăruse. 

— Am dat dispoziţie adineauri, după ce au plecat ăia, 
murmură Stepan Trofimovici, cu o privire şireată, quand on 
a de ces choses-lr dans sa chambre et qu'on vient vous 
arreter, asta impune, de altfel sunt ţi ei datori să raporteze 
ce au văzut. 

Terminând cu candela, Nastasia rămase nemişcată în uşă, 
cu palma dreaptă lipită de obraz şi privindu-l cu o faţă 
jalnică. 

— Eloignez-la sub un pretext oarecare, îmi făcu el semn cu 
capul de pe canapea, nu pot suferi această milă rusească, et 
puis ca m'embete. 

Dar ea plecă singură. Observai că el tot se uită îngrijorat 
spre uşă, atent la ce se aude în vestibul. 

— II faut etre pret, voyez-vous, zise el cu înţeles privindu- 
mă, chaque moment... vin, te ridică, şi hait, dispare omul! 

— Doamne, dar cine să vină? Cine să te ridice? 

— Voyez-vous, mon cher, l-am întrebat de-a dreptul când 
pleca: ce se întâmplă acum cu mine? 

— De ce n-ai întrebat şi unde te vor deporta? strigai eu 
plin de indignare. 

— La asta mă gândeam, punând întrebarea, dar el a plecat 
fără să-mi răspundă. Voyez-vous: în ce priveşte lenjeria, 
hainele, îmbrăcămintea călduroasă mai ales, cum vor 
dispune ei, dacă spun să mă ridice aşa cum mă găsesc, sunt 
în stare să mă trimită şi într-o manta soldăţească. Am reuşit 
însă (cobori el vocea, uitându-se cu fereală spre uşa prin 
care ieşise Nastasia) să-mi strecor în tăietura buzunarului 
de la vestă treizeci şi cinci de ruble, uite aici, pipăie... Cred 
că nu-mi vor scoate şi vesta, iar ca să alung orice bănuială 
am lăsat în portofel şapte ruble, „adică tot ce am asupră- 


mi”. Sunt acolo şi nişte bani mărunți pe masă, încât nu se 
vor dumeri că mi-am ascuns banii şi vor crede că ăştia sunt 
toţi banii mei. Dumnezeu ştie unde voi fi nevoit să-mi petrec 
noaptea ce vine. 

Lăsai capul în jos auzind această nebunie. Era evident, 
după felul relatat de el, că nu se proceda astfel nici la 
arestări, nici la percheziţie şi, desigur, el o încurcase rău. E 
drept că toate acestea se întâmplau înainte de a intra în 
vigoare noile legi de astăzi. Este exact şi faptul că i s-a 
propus (după cum spunea chiar el) o procedură mai legală, 
dar el i-a dus, refuzând... Bineînţeles înainte vreme, adică 
nu chiar aşa de demult, guvernatorul avea dreptul în cazuri 
extreme... Dar ce fel de caz excepţional era acesta? lată ce 
nu puteam eu să înţeleg. 

— Probabil că s-a primit vreo telegramă din Petersburg, 
zise deodată Stepan Trofimovici. 

— O telegramă! În privinţa dumitale? Pentru scrierile lui 
Herzen şi pentru poemul dumitale, ai înnebunit, pentru asta 
să te aresteze? 

Eram pur şi simplu furios. El schiţă o grimasă, vizibil şocat, 
cauza fiind nu apostrofarea mea, ci gândul că n-ar exista 
nici un motiv ca el să fie arestat. 

— Cine e în măsură să ştie astăzi pentru ce un om poate fi 
arestat? murmură el enigmatic. 

Un gând stupid, idiot, îmi trecu prin cap. 

— Stepan Trofimovici, spune-mi ca unui bun prieten, 
strigai eu, ca unui adevărat prieten, n-am să te trădez: faci 
parte din vreo societate secretă sau nu? 

Ei bine, spre surprinderea mea, nici de asta el nu era 
absolut convins: făcea sau nu făcea parte dintr-o societate 
secretă. 

— Păi, depinde cum o iei, voyez-vous... 

— Cum adică... „depinde cum o iei”? 

— Când aparţii cu tot sufletul cauzei progresului şi... cine 
poate garanta... crezi în acelaşi timp că nu aparţii, te 


pomeneşti că se constată, în cele din urmă, că aparţii totuşi 
unui ce, nu ştiu care. 

— Cum este posibil aşa ceva, aici nu încape decât un da 
sau un nu! 

— Cela date de Petersbourg, când am vrut împreună cu 
dânsa să înfiinţăm o revistă. Aici e buba. Atunci am şters-o 
la timp şi am fost uitaţi, dar acum şi-au adus aminte. Cher, 
cher, parcă nu ştii cum e la noi! strigă el cu sfârşeală în 
glas. Te ridică, te urcă într-o chibitcă, şi marş în Siberia 
pentru toată viaţa, sau te face uitat într-o cazemată... 

Şi cu aceste cuvinte el izbucni într-un plâns nestăpânit, 
vărsând şiroaie de lacrimi fierbinţi. Îşi acoperi ochii cu 
fularul lui roşu şi plânse în hohote cu zguduiri convulsive 
timp de vreo cinci minute. Simţii cum toată fiinţa mi se 
crispează. Omul acesta, care timp de douăzeci de ania 
făcut pe profetul în faţa noastră, pe propovăduitorul, 
îndrumătorul, patriarhul, acest Kukolnic al nostru, a cărui 
figură plana deasupra noastră, a tuturor, într-o sferă 
superioară şi pe care îl veneram din tot sufletul, 
considerând prezenţa sa între noi drept o mare cinste, ei 
bine, omul acesta mi se înfăţişa deodată plângând, 
plângând în hohote, ca un băieţandru prins cu o poză care 
îşi aştepta pedeapsa cu nuiaua, pe care se ducea s-o ia 
dascălul. Mi se făcu tare milă de el. El credea în „chibitcă” 
tot atât de ferm ca în prezenţa mea în acel moment alături 
de dânsul şi o aştepta în dimineaţa aceea să apară în orice 
clipă, şi toate acestea pentru scrierile lui Herzen şi un poem 
al lui oarecare. Necunoaşterea aceasta completă, absolută, 
a realităţii cotidiene era înduioşătoare, dar şi dezgustătoare 
întru câtva. 

În sfârşit, el încetă să mai plângă, se ridică de pe canapea 
şi-şi reluă plimbarea prin încăpere, continuând să discute 
cu mine, dar uitându-se mereu pe fereastră şi trăgând cu 
urechea spre vestibul. Convorbirea noastră continuă haotic. 
Toate asigurările mele şi încercările de a-l linişti fură 
zadarnice. Aproape că nici nu asculta şi totuşi simţea nevoia 


să fie consolat şi necontenit vorbea în aşa fel încât să 
provoace asemenea consolări. Îmi dădui seama că el n-ar 
putea rămâne acum nici o clipă fără prezenţa mea şi nu m- 
ar lăsa să plec în ruptul capului. De aceea rămăsei şi 
stăturăm astfel împreună peste două ore. În cursul discuţiei 
el îşi aduse aminte că Blum îi confiscase printre altele şi 
două manifeste. 

— Ce fel de manifeste, mă alarmai eu prosteşte, nu 
cumva... 

— Mi-au fost strecurate vreo zece bucăţi, răspunse el cu 
necaz (vorbea cu mine sau de sus şi iritat, sau umil şi 
plângăreţ); m-am descotorosit de opt dintre ele, aşa că 
Blum n-a luat decât două... 

Şi deodată se înroşi de indignare. 

— Vous me mettez avec ces gens-lr! Îţi închipui cumva că 
aş putea fi laolaltă cu aceşti nemernici, care strecoară tot 
felul de maculatură, cu fiul meu Piotr Stepanovici, avec ces 
esprits forts de la lâchete! O, doamne! 

— Nu cumva te-au confundat cu altul... Deşi e absurd, 
imposibil! remarcai eu. 

— Savez-vous, izbucni el deodată, simt uneori, que je ferai 
Ir-bas quelque esclandre. O, nu pleca, nu mă lăsa singur! 
ma carricre est finie aujourd'hui, je le sens. Ţţâi, nu este 
exclus ca eu să mă reped şi să muşc acolo pe careva, ca acel 
sublocotenent... 

El se uită la mine cu o privire stranie, speriată şi în acelaşi 
timp doritoare parcă să sperie. Îl sâcâia, desigur, un gând, 
enervându-se din ce în ce mai mult pe ceva şi cineva, pe 
măsură ce trecea timpul şi „chibitca” tot nu apărea; ba se 
pare că acest fapt îl înciuda. Deodată Nastasia, care ieşise 
nu se ştie pentru ce din bucătărie în vestibul, atinse şi 
răsturnă cuierul. Stepan Trofimovici se cutremură şi 
încremeni pe loc; când se lămuri însă ce se-ntâmplase, 
izbucni în ţipete isterice împotriva Nastasiei şi, bătând din 
picioare, o expedie îndărăt la bucătărie. Peste un minut îmi 
zise, privindu-mă cu disperare: 


— Sunt pierdut! Cher, se aşeză el deodată lângă mine, 
privindu-mă jalnic ţintă în ochi, cher, eu nu mă tem de 
Siberia, îţi jur, o, je vous jure (îi dăduseră şi lacrimi în ochi), 
mă tem de altceva. 

După expresia feţei lui am ghicit ce vrea să-mi comunice, 
în sfârşit, ceva foarte important, pe care deci se reţinuse 
până acum să mi-l împărtăşească. 

— Mă tem de oprobriul public ce-mi va acoperi numele, 
îmi şopti el tainic. 

— Ce fel de oprobriu? Dimpotrivă! Crede-mă, Stepan 
Trofimovici, că totul se va lămuri chiar astăzi în favoarea 
dumitale... 

— Eşti convins că voi fi iertat? 

— Ce înseamnă „iertat”! Ce vorbe sunt astea! Ce crimă ai 
făcut! 'Te asigur că n-ai săvârşit nimic ilegal! 

— Qu'en savez-vous; toată viaţa mea a fost... cher... îşi vor 
aduce aminte de toate... iar dacă nu vor găsi nimic, cu atât 
mai rău pentru mine, adăugă el pe neaşteptate. 

— Cum adică, cu atât mai rău? 

— Mai rău. 

— Nu înţeleg. 

— Scumpul meu, scumpul meu prieten, nu mă sperie 
Siberia, nu mă sperie Arhanghelskul, nu mă sperie 
privaţiunea de drepturi, dacă e vorba să pier voi pieri, dar... 
mă tem de altceva (din nou şoaptă, aer speriat şi plin de 
mister). 

— Ce anume te sperie? 

— Că voi fi bătut cu varga, zise el uitându-se la mine 
zdrobit. 

— Cine să te bată? Unde? Pentru ce? strigai eu alarmat la 
gândul că poate şi-a pierdut minţile. 

— Unde? Acolo... unde se face asta. 

— Dar unde se face asta? 

— Nici nu ştii, dragul meu, îmi şopti el aproape de ureche, 
se desface sub dumneata brusc podeaua, te cufunzi până la 
piept... toată lumea ştie. 


— Poveşti, strigai eu dumerindu-mă, poveşti vechi; şi chiar 
ai crezut în asemenea baliverne? Izbucnii în râs. 

— Poveşti! Nu iese fum fără foc, poveştile astea n-au 
apărut aşa fără un temei; pentru cel supus la o asemenea 
execuţie n-ar fi nici un titlu de glorie sau de laudă. De zeci 
de mii de ori mi-am închipuit cum vine asta! 

— Pe dumneata însă pentru ce să te bată? Doar n-ai făcut 
NIMIC! 

— Cu atât mai rău, vor vedea că n-am făcut nimic şi mă vor 
bate. 

— Şi eşti convins că în acest scop vei fi transportat la 
Petersburg! 

— Dragul meu, ţi-am spus că nu-mi pare rău de nimic, ma 
carricre est finie. Din clipa aceea de la Skvoreţniki, când ea 
şi-a luat rămas-bun de la mine, n-are de ce să-mi pară rău 
de viaţă... Dar oprobriul, oprobriul, que dira-t-elle când va 
afla? 

Mă privi sărmanul exasperat, înroşindu-se până în vârful 
urechilor. Mi-am plecat şi eu privirea. 

— Dânsa nu va afla nimic, pentru că nimic nu se va 
întâmpla cu dumneata. Ca şi cum aş sta de vorbă cu 
dumneata pentru prima oară în viaţă, Stepan Trofimovici, 
într-atât m-ai uimit în dimineaţa asta. 

— Dragul meu, dar nu este vorba de frică. Să zicem că mă 
vor ierta chiar, să zicem că mă vor aduce înapoi aici şi nu-mi 
vor face nimic, şi totuşi voi fi pierdut. Elle me soupqonnera 
toute sa vie... pe mine, pe mine, poetul, gânditorul, omul pe 
care l-a adorat timp de douăzeci de ani! 

— Nici prin cap nu-i va trece. 

— Îi va trece, şopti el profund convins. De câteva ori am 
discutat cu ea despre asta la Petersburg, în postul mare, 
înainte de a pleca, când ne temeam amândoi... Elle me 
soupconnera toute sa vie... Şi cum s-o conving de 
contrariul? Imposibil! Şi cine mă va crede în orăşelul 
acesta, c'est envraisemblable... Et puis les femmes... Se va 
bucura teribil. Va fi foarte amărâtă, foarte, sincer, ca un 


prieten adevărat, dar în sinea ei se va bucura... Îi voi 
furniza o armă împotriva mea pentru toată viaţa. O, s-a dus 
viaţa mea! Douăzeci de ani în deplină fericire cu ea... 
poftim! 

EI îşi acoperi faţa cu palmele. 

— Stepan Trofimovici, n-ar fi mai bine să-i comunici 
imediat Varvarei Petrovna cele întâmplate? propusei eu. 

— Perească sfântul! tresări el şi sări din loc. Pentru nimic 
în lume. Niciodată, după cele ce mi s-au spus la despărţire 
atunci, la Skvoreşniki, niciodată! 

Ochii lui scânteiară. 

Rămaserăm apoi tăcuţi mai bine de o oră, într-o aşteptare 
încordată, aşa i se năzărise. Se întinse apoi pe o canapea, 
chiar închise ochii şi rămase astfel fără a scoate nici un 
cuvânt vreo douăzeci de minute, încât îl crezusem adormit 
sau în neştire totală. Când deodată se ridică fulgerător în 
capul oaselor, îşi smulse şervetul de pe cap, sări de pe 
canapea, se repezi spre oglindă, îşi legă cu mâinile 
tremurânde cravata şi, cu un glas tunător, o strigă pe 
Nastasia, poruncind să-i aducă paltonul, pălăria cea nouă şi 
bastonul. 

— Nu mai pot răbda mai mult, zise el cu voce întretăiată, 
nu mai pot, nu mai pot! ... Mă duc personal acolo. 

— Unde? sării eu. 

— La Lembke. Dragul meu, trebuie, sunt obligat. E de 
datoria mea. Sunt cetăţean şi om, nu o aşchie oarecare, am 
tot dreptul, îmi reclam drepturile... Timp de douăzeci de ani 
nu mi-am reclamat drepturile, o viaţă întreagă le-am 
ignorat în mod criminal... dar acum, le voi pretinde. El este 
dator să-mi spună totul. El a primit telegrama. Cum îşi 
permite să mă chinuiască astfel, să mă aresteze, să mă 
aresteze, să mă aresteze! 

Strigă toate astea cu o voce stridentă, aproape schelălăită, 
şi bătând din picioare în podea. 

— Te aprob, zisei eu intenţionat şi cât mai calm, deşi mi- 
era frică de ceea ce va urma, desigur e mult mai bine aşa, 


decât să stai şi să te chinuieşti, dar nu-ţi aprob starea de 
surescitare în care te afli; uite în ce hal eşti şi cum poţi să te 
duci în halul acesta acolo! Il faut etre digne et calme avec 
Lembke. Într-adevăr, ai putea să te năpusteşti asupra cuiva 
acolo şi să-l muşti. 

— Mă predau eu singur. Mă duc drept în gura leului... 

— Merg şi eu cu dumneata. 

— Nici nu m-am aşteptat la mai puţin din partea dumitale, 
şi îţi accept sacrificiul, sacrificiul unui prieten adevărat, dar 
numai până la intrare, numai până la intrare: dumneata nu 
trebuie, n-ai dreptul să te compromiţi de aici încolo, 
arătându-te în societatea mea. O, croyez moi, je serai 
calme! Mă simt în clipa aceasta Fr la hauteur de tout ce qu'il 
y a de plus sacr€... 

— Poate că voi intra şi în casă împreună cu dumneata, îl 
întrerupsei eu. leri am fost înştiinţat din partea comitetului 
lor stupid, prin Vâsoţki, că cei de acolo contează pe mine şi 
mă invită să iau parte la festivitatea de mâine ca 
supraveghetor de ordine, sau cum i se mai spune... adică să 
fiu unul dintre cei şase tineri care sunt desemnaţi să 
supravegheze tăvile, să facă curte doamnelor, să indice 
oaspeţilor locurile şi să poarte o fundă din panglici albe şi 
roşii pe umărul stâng. Intenţionam să refuz, dar acum de ce 
n-aş intra în casă sub pretextul solicitării unor explicaţii din 
partea Iuliei Mihailovna personal... Şi astfel vom intra 
împreună. 

El ascultă, dând din cap, dar avui impresia că nu înţelegea 
nimic. Stătea în prag. 

— Cher, întinse el mâna spre colţul unde ardea candela, 
cher, niciodată n-am crezut în asta, dar... fie, fie! (Îşi făcu 
semnul crucii.) Allons! 

„Aşa e mai bine, gândii eu, ieşind împreună cu dânsul în 
pridvor, pe drum luăm puţin aer proaspăt, ne vom potoli, ne 
întoarcem acasă şi ne culcăm apoi să ne odihnim...” 

Dar socoteala mea nu se adeveri. Tocmai pe drum 
interveni ceva care îl zgudui şi mai mult pe Stepan 


Trofimovici, făcându-l să rămână şi mai hotărât în decizia 
sa... încât, mărturisesc, nici nu m-aş fi aşteptat din partea 
prietenului nostru la explozia de energie impetuoasă de 
care dădu dovadă în dimineaţa aceea. Săracul, bunul meu 
prieten! 

Capitolul al zecelea. 

Flibustierii. O dimineaţă nefastă. 

| 

Întâmplarea ce ne aştepta pe drum era de asemenea 
dintre cele mai surprinzătoare. Dar să urmărim faptele 
petrecute în ordinea desfăşurării lor. Cu o oră înainte ca 
noi, Stepan Trofimovici şi cu mine, să ieşim în stradă, prin 
oraş trecea sub ochii curioşilor un grup numeros de vreo 
şaptezeci de oameni, sau şi mai mulţi poate, muncitorii de la 
fabrica Şpigulin. Păşeau în ordine, aproape într-o tăcere 
deplină, încolonaţi în rânduri regulate. Mai târziu s-a spus 
că aceşti şaptezeci de oameni erau reprezentanţi ai celor 
nouă sute de muncitori din fabrică delegaţi să meargă la 
guvernator şi, în lipsa proprietarilor, să-i solicite acestuia 
ocrotire împotriva abuzurilor administratorului fabricii, 
care închizând întreprinderea şi concediind muncitorii îi 
înşelase la socoteli, fapt asupra căruia nu există acum 
absolut nici un fel de îndoială. Unii până şi astăzi resping 
afirmaţia că aceştia reprezentau un grup de delegaţi aleşi, 
susţinând că şaptezeci de oameni ar fi fost un număr 
exagerat pentru o asemenea delegaţie şi că această 
mulţime era compusă din cei mai nedreptăţiţi, care 
porniseră să ceară în numele lor personal ocrotire, încât n-a 
fost de fapt nici pomeneală de acea „răzvrătire” generală în 
fabrică, despre care s-a vorbit şi s-a scris atâta mai târziu. 
Alţii susțineau cu spume la gură că aceşti şaptezeci de 
oameni nu erau simpli nemulţumiţi, ci adevăraţi răzvrătiți 
politici, oameni dintre cei mai turbulenţi, care fuseseră 
aţâţaţi şi de nişte manifeste subversive. Într-un cuvânt, nici 
până astăzi nu se ştie precis dacă a existat realmente vreo 
influenţă sau vreo acţiune de instigare din afară. Părerea 


mea personală este că muncitorii n-au citit asemenea 
manifeste subversive, şi chiar dacă le-ar fi citit, n-ar fi 
înţeles nici un cuvânt, fie chiar şi pentru simplul fapt că 
autorii acestor foi, cu toată violenţa stilului, scriu foarte 
confuz. Întrucât însă muncitorii fabricii într-adevăr 
avuseseră de suferit şi erau nemulţumiţi, iar poliţia, căreia i 
se adresaseră, n-a vrut să le ia apărarea, n-a fost nimic mai 
firesc ca ei să ajungă la ideea că n-au altă ieşire decât să se 
adreseze în masă „generalului însuşi” şi dacă se poate chiar 
cu jalba în proţap, să se posteze în ordine în faţa intrării 
reşedinţei sale şi, în clipa când se va arăta căpetenia 
guberniei, să se arunce cu toţii în genunchi cerându-i 
ocrotirea sa providenţială. Cred că în cazul de faţă nu era 
nevoie nici de răscoală, nici chiar de delegaţi, întrucât calea 
aceasta este uzitată din vechime, este o cale de tradiţie 
istorică; poporul rus, din moşi-strămoşi, îndrăgise aceste 
apeluri directe către „însuşi generalul”, fie şi numai din 
plăcerea de a sta cu el de vorbă, independent de rezultatul 
în sine la care ar duce această discuţie. 

De aceea sunt absolut convins că, deşi Piotr Stepanovici, 
Liputin, poate că şi altcineva, poate chiar şi Fedka, 
circulaseră în prealabil printre muncitori (întrucât în 
privinţa aceasta într-adevăr există indicii destul de 
serioase) şi stătuseră de vorbă cu unii dintre ei, în orice caz 
nu mai mult decât cu vreo doi-trei sau, hai să zicem, cu cinci 
oameni, doar ca o încercare, aceste convorbiri ale lor nu 
avuseseră nici un efect. În ce priveşte răzvrătirea, chiar 
dacă muncitorii înţeleseseră câte ceva din propaganda lor, 
sunt sigur că le-au şi întors spatele imediat, încetând să-i 
mai asculte şi socotind că nu le arde lor acum de asemenea 
bazaconii. Altfel se prezentau lucrurile în cazul lui Fedka: 
acesta mi se pare că avusese mai mult succes decât Piotr 
Stepanovici. După cum s-a constatat mai târziu, la 
incendierile care au provocat focul în oraş trei zile mai 
târziu, împreună cu Fedka, luaseră parte şi doi muncitori de 
la fabrică, iar cam peste o lună fuseseră prinşi încă trei foşti 


muncitori ai fabricii care se îndeletniceau prin judeţ cu 
incendieri şi jafuri. Şi chiar dacă Fedka izbutise să-i atragă 
pe unii muncitori pentru o acţiune directă, imediată, nu mai 
puţin adevărat este însă că îndemnul lui s-a soldat doar cu 
înhăitarea celor cinci, de vreme ce despre nimeni altul nu s- 
a auzit aşa ceva. 

Oricum o fi fost - muncitorii ajunseseră în sfârşit în grup 
compact în mica piaţetă din faţa reşedinţei guvernatorului 
rânduindu-se tăcuţi, într-o ordine perfectă. Apoi rămaseră 
cu gurile căscate spre uşa de intrare aşteptând urmarea. 
Mi s-a spus că ei îşi scoaseră căciulile chiar în clipa când se 
rânduiră, adică cu o jumătate de oră înainte de apariţia 
stăpânului guberniei, care, ca un făcut, nu se afla acasă. 
Bineînţeles, imediat sosiră organele poliţieneşti, la început 
figuri răzlețe, pe urmă în formaţiuni complete; şi, 
bineînţeles, aceştia începură să dea porunci amenințătoare 
ca mulţimea să se împrăştie. Dar muncitorii rămaseră dâriji, 
ca o turmă de oi ajunsă cu botul în gard, şi răspundeau 
laconic că ei au venit la „generalul însuşi”; hotărârea lor 
fermă era evidentă. Strigătele de somaţie nefireşti încetară 
şi le luă locul o schimbare de atitudine mai chibzuită, cu 
dispoziţii date în şoaptă şi îngrijorări sumbre ale şefilor cu 
sprâncenele încruntate. Comisarul preferă să aştepte 
sosirea lui von Lembke. Este cu totul inventată afirmaţia că 
acest comisar ar fi apărut într-o trăsură înhămată cu trei 
cai mânaţi în goană şi că imediat ar fi început să dea cu 
pumnii în cei adunaţi. Era un om căruia îi plăcea într- 
adevăr să circule în goana mare în trăsura lui vopsită la 
spate în galben şi pe măsură ce „lăturaşii aţâţaţi până la 
desfrâu” luau din ce în ce mai mult avânt, entuziasmându-i 
pe toţi negustorii din Piaţa halelor, el se ridica în picioare 
ţinându-se de o curea fixată anume pe aceasta, în spatele 
caprei vizitiului, şi întinzându-şi mâna dreaptă în aer 
contempla în felul acesta oraşul. Dar în cazul de faţă el nu 
lovi pe nimeni, cu toate că nu era exclus să fi slobozit şi un 
cuvinţel mai tare, dar a făcut-o exclusiv numai ca să-şi 


menţină popularitatea. Era şi mai absurdă afirmaţia că 
fuseseră scoase unităţi de soldaţi cu baionetele la armă şi 
că telegrafic s-ar fi cerut de undeva să se trimită tunuri şi 
detaşamente de cazaci: sunt baliverne pe care nu le mai 
cred acum nici născocitorii lor. Tot atât de absurdă era şi 
afirmaţia că fură aduse tulumbele pompierilor care 
împroşcară mulţimea cu jeturi de apă. Pur şi simplu Ilia 
Ilici, şeful poliţiei, înfierbântat, strigase că o să-i bage pe 
toţi la apă; din asta probabil s-a ajuns la imaginea unor 
butoaie de apă, iar apoi şi la tulumbe, cum a şi apărut 
ulterior în corespondenţele ziarelor din capitală. Versiunea 
cea mai exactă era desigur aceea că mulţimea fusese 
înconjurată pentru început de un lanţ de poliţişti, câţi 
putuseră aduna, iar şeful secţiei întâi fusese trimis special 
la Lembke şi acesta zburase în trăsurica şefului poliţiei pe 
drumul spre Skvoreşniki, ştiindu-se că într-acolo plecase cu 
o jumătate de oră înainte Lembke în caleaşca sa... 
Mărturisesc însă că pentru mine rămâne neclară o singură 
chestiune: cum a fost posibil ca apariţia unui grup, fie chiar 
şi mai numeros, de petiţionari, de vreo şaptezeci de oameni, 
adică o simplă mulţime obişnuită de petiţionari, să fie 
înfăţişată chiar de la început ca un act de răscoală ce 
ameninţa cu subminarea temeliilor statului? De ce Lembke 
însuşi s-a agăţat de această idee, când a apărut la vreo 
douăzeci de minute după plecarea curierului? Înclin să cred 
(nu este decât o părere a mea personală) că Ilia Ilici, 
cumătru cu administratorul fabricii, era interesat să-i 
prezinte lui von Lembke apariţia mulţimii într-o asemenea 
lumină, ca să nu se ajungă la o cercetare substanţială a 
acestui caz; iar versiunea ca atare poliţaiul şi-o construise 
pe baza unor presupuneri exprimate de Lembke însuşi. În 
ultimele două zile guvernatorul avusese cu acesta două 
consfătuiri secrete, deşi foarte confuze, din care Ilia Ilici se 
alesese totuşi cu convingerea că guvernatorul se 
cramponase ferm de ideea efectului incendiar al 
manifestelor şi că muncitorii fabricii fraţilor Şpigulin 


fuseseră instigaţi de cineva la răscoală socială şi era într- 
atât de pornit pe această cale, încât ar fi regretat poate 
dacă acţiunea de instigare s-ar fi dovedit inexistentă. „Vrea 
să se distingă cumva în faţa mărimilor din Petersburg, 
gândi şiretul Ilia Ilici, părăsind cabinetul lui von Lembke, 
fie, cu atât mai bine pentru noi.” 

Sunt încredinţat însă că bietul Andrei Antonovici n-ar fi 
dorit o asemenea răscoală nici chiar pentru a fi remarcat şi 
distins. Era un funcţionar extrem de conştiincios, care îşi 
păstrase inocenţa până la căsătorie. Şi ce vină avea elcă în 
locul unor inocente stive de lemne şi al unei tot atât de 
inocente Minchen, această prinţesă în vârstă de patruzeci 
de ani îl înălţase până la nivelul ei? Ştiu aproape cu 
certitudine că tocmai din această dimineaţă fatală s-au 
manifestat la el primele semne evidente ale acelei stări 
psihice, care l-au dus între zidurile unei instituţii speciale 
din Elveţia, unde cică îşi adună acum noi forţe. Admiţând 
însă că tocmai din această dimineaţă au apărut la el aceste 
semne neîndoielnice de aşa ceva, nu este deloc exclus, după 
părerea mea, că şi în ajun încă s-ar fi putut ivi asemenea 
semne, fie chiar şi nu atât de evidente. Din surse cu totul 
intime (presupuneţi chiar, mă rog, că însăşi Iulia Mihailovna 
ulterior, şi nu în perioada ei de mare triumf, aproape 
căindu-se, pentru că o femeie niciodată nu se poate căi 
deplin, mi-ar fi comunicat o părticică din această istorie) 
ştiu că Andrei Antonovici a venit la nevastă-sa în ajun, 
noaptea târziu, pe la orele trei spre ziuă, a trezit-o şi i-a 
cerut să-i asculte „ultimatumul”. Cererea era atât de 
insistentă, încât femeia a trebuit să se scoale din aşternut, 
indignată şi cu părul în bigudiuri, şi s-a aşezat pe o 
canapeluţă, cu un dispreţ sarcastic, să-l asculte totuşi. Abia 
atunci, pentru prima oară, îşi dăduse ea seama cât de 
avansată era starea aceea a lui Andrei Antonovici şi se 
îngrozi. Ar fi fost cazul, în sfârşit, ca ea să-şi revină şi să se 
îmblânzească, dar ea, învingându-şi groaza, se îndârji şi mai 
mult. Avea, ca toate soțiile, probabil, o manieră proprie de 


comportare faţă de Andrei Antonovici, verificată de atâtea 
ori şi care nu o dată îl ducea la exasperare. Maniera Iuliei 
Mihailovna constă în adoptarea unei atitudini de tăcere 
dispreţuitoare timp de o oră, două ore, douăzeci şi patru de 
ore, ba chiar şi pe timp de câteva zile, o tăcere din care nu 
ieşea orice ar fi spus el, orice ar fi făcut, chiar dacă ar fi 
încercat să se arunce de la fereastra etajului doi, procedeu 
insuportabil pentru un om mai sensibil! Fie că voia să-şi 
pedepsească soţul pentru greşelile lui din ultimele zile, 
pentru invidia lui stupidă faţă de capacităţile ei 
administrative; fie că era revoltată pentru felul critic cu 
care privea el comportarea ei faţă de tineret şi de întreaga 
noastră societate, fără să poată înţelege scopurile ei subtile 
şi de abilă previziune politică; fie că era supărată pentru 
gelozia lui obtuză şi absurdă faţă de Piotr Stepanovici, în 
orice caz Iulia Mihailovna era ferm hotărâtă să rămână 
neînduplecată, chiar şi în ceasul acesta al treilea din 
noapte, cu toată tulburarea nemaipomenită a lui Andrei 
Antonovici. Plimbându-se, scos din fire, în toate direcţiile pe 
covoarele budoarului ei, el îi spuse totul, totul, e adevărat 
foarte incoerent, dar tot ce se adunase în sufletul lui pentru 
că „depăşea orice limită”. Începu prin a-i declara că toată 
lumea îşi bate joc de el şi că „este dus de nas”. „Puțin îmi 
pasă de expresii, ţipă el imediat, surprinzându-i zâmbetul, 
lasă să fiu dus „de nas”, dar este adevărat! ... Nu, doamnă, 
a sosit momentul; să ştii că nu-mi arde de râsete şi de 
tertipurile cochetăriei femeieşti. De data aceasta nu mai 
suntem în budoarul unei femei simandicoase, ci două fiinţe 
abstracte într-un aerostat, care ne-am întâlnit ca să ne 
spunem tot adevărul. (Vorbea confuz, fireşte, şi nu găsea 
formulele corespunzătoare pentru a-şi exprima ideile, de 
altfel, foarte juste.) Dumneata, dumneata eşti aceea, 
stimată doamnă, care m-a scos din poziţia pe care o aveam, 
şi am acceptat acest loc numai pentru dumneata, din cauza 
vanităţii dumitale... Zâmbeşti ironic? Nu te grăbi să triumifi. 
Să ştii, doamnă, să ştii că eu m-aş fi priceput, aş fi fost în 


stare să fac faţă cerinţelor acestui post, şi nu numai ale unui 
singur post ca acesta, ci şi ale altor zece asemenea posturi, 
pentru că sunt un om capabil; dar cu dumneata, doamnă, 
alături de dumneata, îmi este imposibil; pentru că alături de 
dumneata capacităţile mele sunt anihilate. Două centre nu 
pot coexista, iar dumneata ai instituit două, unul la mine, 
altul la dumneata, în budoarul dumitale, două centre ale 
autorităţii, doamnă, dar eu nu pot tolera aşa ceva, nu mai 
pot! În serviciu, ca şi în căsnicie, există un singur centru, 
două centre sunt imposibile... Care a fost atitudinea 
dumitale faţă de mine? continuă el să-şi descarce mânia. 
Căsnicia noastră constă numai în faptul că dumneata, tot 
timpul, oră de oră, îmi demonstrai că sunt o nulitate, că 
sunt un nerod, şi chiar ticălos, iar eu tot timpul, oră de oră, 
şi în chipul cel mai umilitor mă vedeam obligat să-ţi 
demonstrez că nu sunt o nulitate, nu sunt un nerod, şi că 
toţi sunt impresionați de noblețea mea sufletească. Spune şi 
dumneata dacă nu este umilitor pentru ambele părţi?” Aici 
el se porni să bată mărunt în covor cu ambele picioare, 
încât Iulia Mihailovna se văzu nevoită să schiţeze o pornire 
de a se ridica de pe canapeluţă, cu un aer de severă 
demnitate. Dumnealui se potoli îndată, în schimb apăsă pe 
coarda sentimentală, izbucnind în lacrimi (da, în hohote de 
plâns), lovindu-se în piept cu pumnul timp de aproape cinci 
minute şi pierzându-şi cumpătul din ce în ce mai mult din 
cauza tăcerii profunde a Iuliei Mihailovna. 

În sfârşit, făcând o gafă iremediabilă, mărturisi că este 
gelos pe Piotr Stepanovici. Dându-şi seama pe loc de 
această gafă stupidă, el se înfurie de tot şi zbieră că „nu va 
permite negarea lui Dumnezeu”, că el va desfiinţa „salonul 
ei deşănţat al celor fără credinţă”; că un guvernator este 
chiar obligat să creadă în Dumnezeu, „şi că prin urmare şi 
soţia lui”; că nu va mai îngădui prezenţa acestor tineri; că 
„dumneata, dumneata doamnă, ar trebui, apărânduc-ţi 
propria dumitale demnitate, să stai de veghe la bunul 
renume al soţului dumitale, să-i sprijini inteligenţa, chiar 


dacă el ar fi lipsit de aptitudini potrivite (or, eu nu sunt 
deloc lipsit de asemenea aptitudini!), pe când dumneata, 
tocmai dumneata eşti aceea care atrage asupra mea 
disprețul tuturor, dumneata eşti aceea care ai dat tonul 
acestei atitudini! ...”. Mai strigă el că va nimici problema 
feminină, că va stârpi până şi amintirea acestei probleme, 
că festivitatea stupidă pe bază de subscripţii în folosul 
guvernantelor (dracu' să le ia!) o va interzice chiar mâine 
şi-i va alunga pe toţi; că va expulza chiar mâine din raza 
guberniei pe cea dintâi guvernantă ce se va nimeri, sub 
escortă de cazaci. „Înadins, înadins! ţipă el. Ştii dumneata, 
strigă el, ştii că ticăloşii dumitale aţâţă oamenii din fabrică 
şi că acest lucru a ajuns la cunoştinţa mea? Ştii că ei 
difuzează înadins manifeste, î-na-dins! Ştii că eu cunosc 
numele a patru ticăloşi din ăştia şi simt că înnebunesc, 
înnebunesc definitiv, definitiv!!! ...” Aici însă lulia 
Mihailovna îşi întrerupse tăcerea şi declară grav că şi ea 
ştie de mult despre aceste uneltiri criminale şi că toate 
astea sunt prostii, că el o ia prea în serios, iar în ce-i 
priveşte pe ştrengari ea cunoaşte numele nu numai ale 
celor patru, ci numele tuturor (aici ea minţi); dar că n-are 
de gând deloc să înnebunească din această cauză, ci, 
dimpotrivă, încrederea ei în propria-i inteligenţă se 
întăreşte şi speră să dirijeze totul spre un final armonios: să 
încurajeze tineretul, să-l readucă la bunul-simţ, făcându-l să 
asculte de glasul raţiunii, să demonstreze brusc şi prin 
surprindere că uneltirile lor sunt cunoscute şi apoi să le 
indice perspectiva unor noi scopuri pentru o activitate 
rezonabilă şi mai luminoasă. Ei bine, nu vă închipuiţi ce se 
petrecu atunci cu Andrei Antonovici! Aflând că Piotr 
Stepanovici iar îl păcălise, bătându-şi joc atât de grosolan 
de el, dezvăluindu-i ei mult mai înainte şi mult mai multe 
decât lui şi că, în sfârşit, poate că însuşi Piotr Stepanovici 
era uneltitorul principal şi instigatorul tuturor acţiunilor 
criminale, furia lui Andrei Antonovici ajunse la paroxism. 
„Să ştii, femeie nesăbuită şi plină de venin ce eşti, explodă 


el rupând deodată toate zăgazurile, să ştii că pe acest 
amant nemernic al dumitale îl arestez îndată, îl pun în 
lanţuri şi-l voi închide în cazemată sau mă arunc îndată eu 
însumi sub ochii tăi pe fereastră!” La această tiradă lulia 
Mihailovna, cu faţa înverzită de furie, cu triluri şi 
tremouluri, exact ca pe scena teatrului francez, când o 
actriţă pariziană, angajată pentru o sută de mii de ruble să 
joace rolul unei cochete, râde în faţa soţului care a 
îndrăznit să fie gelos. Von Lembke dădu să se repeadă spre 
fereastră, dar se opri brusc ca înţepenit în loc, îşi încrucişă 
braţele pe piept şi, cu faţa albă ca varul, o privi cu nişte ochi 
scânteietori pe femeia care râdea... „Ştii tu, ştii tu, Iulia... 
zise el sufocându-se şi cu un glas implorator, ştii tu că eu aş 
fi în stare de cine ştie ce?” Dar la o nouă explozie şi mai 
puternică de hohot ce urmă după ultimele lui cuvinte, 
Lembke scrâşni din dinţi, gemu brusc, se năpusti, dar nu 
spre fereastră, ci asupra soţiei sale, ridicând ameninţător 
pumnul! Dar nu lăsă să i se abată pumnul, nu, de treiori 
nu; în schimb dispăru fulgerător. Nemaidându-şi seama ce i 
se întâmplă, ajunse în goana mare în cabinetul său, se 
aruncă aşa îmbrăcat cum era, cu faţa în jos, pe aşternutul 
divanului pregătit pentru el, se înfăşură cu mişcări 
convulsive trăgând cearşaful până peste cap şi zăcu astfel 
vreo două ore, fără somn, fără gânduri, cu inima ca de 
piatră şi cu sufletul amorţit într-o disperare neclintită. 
Uneori numai, tresărea din tot corpul, scuturat de fiori de 
febră dureroasă. Îi mijiră în cap diferite lucruri confuze, cu 
totul anapoda: ba se gândea, de pildă, la un orologiu vechi 
de perete, pe care-l avusese cu cincisprezece ani în urmă la 
Petersburg şi căruia îi căzuse minutarul; ba la funcţionarul 
vesel Millebois şi cum împreună cu acesta prinsese într-o zi 
o vrabie, în parcul Aleksandrovski şi prinzând-o, îşi aduseră 
aminte râzând în hohote, ce răsunaseră în tot parcul, că 
unul dintre ei avea deja gradul de asesor de colegiu. Îl fură 
somnul, cred, abia pe la şapte dimineaţa şi dormi cu 
voluptate, în visuri agreabile. Trezindu-se pe la ora zece, el 


sări brusc din aşternut, îşi aduse aminte de toate şi se lovi 
tare cu palma peste frunte; refuză gustarea; nu-l primi nici 
pe Blum, nici pe şeful poliţiei, nici pe funcţionarul venit să-i 
dea de ştire că membrii unei adunări guberniale îl aşteaptă 
să prezideze şedinţa din acea dimineaţă; nu voi să asculte şi 
nu înţelegea nimic, se repezi ca un nebun în apartamentul 
Iuliei Mihailovna. Acolo, Sofia Antropovna, o bătrânică 
dintr-o familie de nobili scăpătaţi, care se aciuise de mult pe 
lângă Iulia Mihailovna, îi spuse că încă de pe la ora zece 
soţia sa a binevoit să plece, într-o mare companie, în trei 
trăsuri, la Varvara Petrovna Stavroghina, ca să vadă locul 
pregătit la Skvoreşniki pentru viitoarea, cea de-a doua 
serbare proiectată, ce urma să aibă loc peste două 
săptămâni, şi că aşa fusese înţelegerea cu Varvara Petrovna 
încă de acum trei zile. Uluit de această veste, Andrei 
Antonovici se întoarse în cabinetul său strigând nerăbdător 
să i se pună caii la trăsură. Cu greu izbuti să aştepte până 
ce trăsura trase la scară. Sufletul lui râvnea la Iulia 
Mihailovna: s-o vadă numai, să stea în preajma ei măcar 
cinci minute; îl va observa poate, îl va privi, îi va zâmbi ca 
altădată, îl va ierta, o, o! „Dar de ce întârzie trăsura?” Cu 
un gest automat deschise cartea groasă ce se afla pe masă 
(uneori încerca să-şi ghicească astfel după carte, o 
deschidea la întâmplare şi citea primele trei rânduri de la 
începutul paginii din dreapta.) Îi ieşi: „Tout est pour le 
mieux dans le meilleur des mondes possibles”. Voltaire, 
Candide. Scuipă şi alergă să urce în trăsură: „La 
Skvoreşniki!”. Vizitiul povesti pe urmă că boierul îl îndemna 
tot drumul să mâne cât mai repede, dar când se apropiară 
de conacul moşiei porunci să întoarcă şi să mâne în oraş: 
„Mai repede, te rog, mai repede”. „Înainte de a ajunge la 
centura oraşului, Excelenţa sa îmi porunci să opresc, ieşi 
din trăsură şi trecând peste drum porni pe câmp; crezui că 
pentru vreo nevoie oarecare, dar se opri numai aşa, ca să 
privească floricelele şi rămase mult timp astfel, mi se păru 
nu ştiu cum prea ciudat, zău, şi mă cuprinse îndoiala.” Aşa 


suna mărturia vizitiului. Mi-aduc aminte starea timpului din 
acea dimineaţă: era o zi senină şi rece, cu vânt de 
septembrie; în faţa lui Andrei Antonovici, ieşit din câmp, se 
întindea un peisaj aspru de ogoare despuiate de recolta din 
vară; suflul şuierător al vântului legăna probabil nişte 
rămăşiţe de floricele galbene, muribunde... Simţise cumva 
nevoia să-şi compare destinul cu al acestor floricele pirpirii 
bătute de vitregia timpului de toamnă? Nu-mi vine a crede. 
Ba înclin să cred mai mult că n-avusese un asemenea 
imbold şi nici nu-şi amintea nimic de flori, cu toată mărturia 
vizitiului şi a şefului secţiei întâi de poliţie, care tocmai 
atunci ajunsese acolo în trăsura comisarului şi care susţinea 
mai târziu că îl găsise într-adevăr pe guvernator cu un 
bucheţel de flori galbene în mână. Acest poliţist, 
reprezentant tipic al tagmei care întruchipa gradul extatic 
al freneziei administrative, cu numele de Vasili Ivanovici 
Flibustierov, fusese numit recent în oraşul nostru, dar se şi 
distinsese prin zelul său exagerat şi zgomotos, prin 
ardoarea sa exacerbată în executarea tuturor ordinelor şi 
prin starea sa nativă de ebrietate. Sărind din trăsurică şi 
fără a-şi face gânduri la vederea ocupaţiei şefului guberniei 
se repezi spre dânsul şi, cu un aer dement, dar convins, 
raportă dintr-o răsuflare că „în oraş nu e linişte”. 

— Cum? Ce doreşti? se întoarse către el Andrei Antonovici 
cu o faţă severă, dar fără nici un fel de mirare sau licărire 
de gând la trăsură şi vizitiu, ca la el în cabinet. 

— Şeful secţiei întâi, Flibustierov, Excelenţa voastră. În 
oraş e răscoală. 

— Flibustierii? întrebă Andrei Antonovici, dus pe gânduri. 

— Întocmai, Excelenţa voastră. S-au răsculat cei de la 
fabrica Şpigulin. 

— De la fabrica Şpigulin! ... 

Ceva îi miji parcă în memorie guvernatorului la auzul 
cuvintelor „fabrica Şpigulin”. Tresărind îşi duse degetul la 
frunte: „Cei de la fabrica Şpigulin!”. Tăcut şi la fel de 


îngândurat porni fără grabă spre trăsură, urcă şi porunci să 
fie dus în oraş. Polițistul îl urmă în trăsurica lui. 

Îmi închipui că îşi imagina vag pe drum numeroase lucruri 
foarte interesante, pe teme diferite, dar nu cred să fi avut 
vreo idee precisă sau vreo intenţie clară la sosirea sa în 
piaţa din faţa reşedinţei guberniale. De îndată ce zări însă 
mulţimea de „răsculaţi”, postată ferm în rânduri neclintite, 
cordonul de poliţişti şi pe neputinciosul (poate că 
intenţionat neputinciosul) poliţai şi privirile pline de 
aşteptare aţintite spre dânsul, sângele îi năvăli în inimă. 
Palid la faţă, el cobori din trăsură. 

— Jos căciulile! rosti el abia perceptibil şi sufocându-se. În 
genunchi! ţipă el deodată şi tocmai în această explozie 
neaşteptată şi pentru el însuşi trebuie căutată poate şi 
explicaţia la tot ce urmă apoi în această afacere. Totul se 
petrecu aşa cum se întâmplă la săniuş; este imposibil ca 
săniuţa, odată pornită în zbor vertiginos de sus, să se 
oprească în mijlocul dealului. Ca un făcut şi în pofida firii 
sale, Andrei Antonovici se distinsese toată viaţa lui printr-o 
fire calmă şi niciodată nu strigase la nimeni şi nu bătuse din 
picioare; cu asemenea oameni e mare primejdie, dacă se 
întâmplă vreodată ca săniuţa lor s-o ia razna în mod 
neaşteptat de pe vârful dealului. 'Totul se învârteji înaintea 
ochilor lui. 

— Flibustierilor! ţipă el şi mai ascuţit şi mai absurd, şi 
vocea i se frânse. Se opri, neştiind încă ce avea de făcut, 
dar simțind prin toate fibrele fiinţei sale că va face ceva, 
negreşit. 

„Doamne!” se auzi un suspin de mulţumire. Un flăcău 
începu să-şi facă semnul crucii; trei-patru inşi într-adevăr 
dădură să se lase în genunchi, dar ceilalţi se urniră în masă 
cu vreo trei paşi înainte şi deodată, prinzând glas, începură 
să strige cu toţii: „Excelenţa voastră... ne-am tocmit cu 
patruzeci de copeici... directorul... n-ai voie să vorbeşti” 
etc., etc. Nu se putea înţelege nimic. 


VW 


Vai! Andrei Antonovici nu era în stare să priceapă: 
bucheţelul de floricele mai era încă în mâinile sale. Răscoala 
era pentru el tot atât de evidentă, cum îi erau de evidente 
mai deunăzi lui Stepan Trofimovici chibitcele. Iar în 
rândurile mulţimii de „rebeli”, cu ochii căscaţi spre dânsul, 
umbla agitat Piotr Stepanovici „aţâţându-i” şi a cărui 
imagine nu-l părăsise de ieri nici o clipă, acelaşi Piotr 
Stepanovici pe care-l ura atâta... 

— Vărgile! strigă el la fel de neaşteptat. 

Se aşternu o tăcere mormântală. 

Iată deci cum s-au desfăşurat lucrurile chiar de la început, 
judecând după datele cele mai precise şi după unele 
presupuneri ale mele. De aci încolo aceste informaţii devin 
tot mai puţin precise, ca şi presupunerile mele de altfel. Cu 
toate că printre acestea nu lipsesc şi unele fapte concrete. 

În primul rând, snopul de vărgi apăru surprinzător de 
repede; fuseseră probabil pregătite din timp de zelosul şef 
al poliţiei. Totuşi nu fură pedepsiţi decât vreo doi inşi, hai să 
zicem trei, dar nu cred; insist asupra acestui fapt. E o pură 
născocire că fuseseră pedepsiţi toţi sau cel puţin jumătate 
din mulţime. E absurdă apoi şi afirmaţia că o oarecare 
doamnă săracă din nobilimea scăpătată, trecând pe acolo, 
fusese prinsă şi ea şi supusă execuţiei, şi totuşi mi-a fost dat 
să citesc eu însumi aşa ceva mai târziu într-o corespondenţă 
publicată de unul dintre ziarele petersburgheze. S-a vorbit 
mult la noi despre o biată pensionară de la azilul de bătrâni 
de lângă cimitir, cu numele de Avdotia Petrovna 
Tarapâghina, care întorcându-se dintr-o vizită la azilul său 
şi trecând întâmplător prin piaţă s-ar fi băgat şi ea printre 
cei ce se uitau cu o curiozitate firească la ceea ce se 
petrecea şi ar fi exclamat: „Ce ruşine!” şi ar fi scuipat cu 
acest prilej. Pentru acest fapt, cică, au pus mâna şi pe dânsa 
„supunând-o la bătaia cu vărgile”. În legătură cu acest caz 
au apărut în ziare nu numai informaţii în acest sens, dar în 
oraşul nostru s-a iniţiat la repezeală şi o chetă pe bază de 
listă de subscripţii. Personal şi eu am subscris douăzeci de 


copeici. Şi ce credeţi? Se constată astăzi că nici n-a existat 
la noi vreo bătrână cu numele de Tarapâghina internată în 
azil! M-am dus personal să mă conving în azilul respectiv: 
nu se ştia acolo nimic despre o presupusă pensionară 
Tarapâghina; mai mult, se simţiră chiar jigniţi, când le 
relatai zvonul care circula. Mă refer la cazul acesta cu 
Avdotia Petrovna inexistentă, numai pentru faptul că un 
asemenea caz, asemănător cu al ei (dacă acesta ar fi existat 
aievea), era cât pe-aici să se întâmple şi cu Stepan 
Trofimovici; nu este exclus însă ca zvonul acesta absurd 
despre Tarapâghina să se fi iscat tocmai pornind de la cele 
ce i s-au întâmplat lui Stepan Trofimovici, adică pur şi 
simplu, în cursul nenumăratelor relatări ale păţaniei lui, 
gura lumii îl transformase pe el într-o 'Tarapâghina 
oarecare. De altfel, nu-mi pot da seama cum se făcu oare că 
îl pierdui de lângă mine chiar în clipa când intrarăm în 
piaţă. Presimţind că se petrece ceva foarte grav, mă gândii 
să-l duc în jurul pieţei direct spre intrarea casei 
guvernatorului, dar împins de curiozitate mă oprii doar 
pentru o clipă ca să-ntreb pe primul întâlnit ce se întâmpla 
şi, când întorsei ochii iar spre Stepan Trofimovici, acesta 
dispăruse. Din instinct mă repezii să-l caut în locul cel mai 
primejdios, nu ştiu ce presimţire îmi spunea că şi săniuţa lui 
o luase razna de pe vârful dealului. Şi, într-adevăr, îl găsii 
chiar în centrul evenimentului. Îmi aduc aminte că l-am 
apucat de mână, dar el se uită la mine calm şi mândru, cu 
un aer de nemăsurată autoritate: 

— Cher, zise el cu un glas în care vibrau accente 
sfâşietoare de coardă plesnită. Dacă ei toţi procedează aici 
în piaţă atât de arbitrar, la ce-am putea să ne aşteptăm din 
partea unuia ca acesta, de pildă... dacă va trebui să 
acţioneze personal din propria-i iniţiativă. 

Şi tremurând de indignare, cu o dorinţă nemăsurată în 
ochi de a sfida, arătă cu degetul ameninţător şi demascator 
spre Flibustierov, care la vreo doi paşi de noi se uita la el cu 
ochii holbaţi. 


— Ăsta! strigă Flibustierov simțind că i se întunecă lumea 
înaintea ochilor. Care ăsta? Dar tu cine eşti? înaintă el 
ridicându-şi pumnul. Tu cine eşti? zbieră el turbat, chinuit, 
exasperat. (Notez că îl cunoştea bine pe Stepan 
Trofimovici.) Încă o clipă şi, desigur, l-ar fi apucat de guler; 
din fericire, Lembke îşi întoarse spre noi capul la auzul 
acestui zbieret. Nedumerit, îşi opri ochii asupra lui Stepan 
Trofimovici şi îl privi fix, încercând parcă să se dumirească, 
şi deodată dădu din mână nerăbdător. Flibustierov înghiţi în 
sec. Îl scosei pe Stepan Trofimovici din mulţime. De altfel, şi 
el se pare că era doritor să bată în retragere. 

— Acasă, acasă, insistam eu, dacă n-am mâncat bătaie e 
numai şi numai datorită lui Lembke. 

— Du-te, dragă prietene, din vina mea te expui şi 
dumneata. Ai încă în faţă viitorul şi cariera dumitale, iar mie 
mon heure a sonne. El păşi ferm pe treptele casei 
guvernatorului. Portarul mă cunoştea; îi spusei că venim 
amândoi la Iulia Mihailovna. În salonul de primire luarăm 
loc aşteptând. Nu mă înduram să-mi părăsesc prietenul, dar 
nici nu găseam necesar să-i mai vorbesc. Avea înfăţişarea 
omului care îşi sacrifică viaţa mergând la o moarte sigură 
pentru salvgardarea patriei. Ne aşezarăm în colţuri diferite, 
eu mai aproape de uşa de la intrare, el mult mai departe, în 
fund, cu capul aplecat într-o profundă îngândurare şi cu 
mâinile sprijinite pe baston. În mâna stângă îşi ţinea pălăria 
cu boruri late. Rămaserăm astfel în aşteptare vreo zece 
minute. 

II. 

Lembke intră brusc cu paşi repezi, însoţit de şeful poliţiei, 
aruncă repede o privire distrată spre noi şi, fără a ne lua în 
seamă, dădu să intre pe uşa dreaptă în cabinet, dar Stepan 
Trofimovici se postă în faţă-i barându-i drumul. Statura lui 
înaltă şi cu totul deosebită de a celorlalţi produse impresie; 
Lembke se opri. 

— Cine e dumnealui? murmură el nedumerit, adresându- 
se parcă şefului poliţiei, dar fără să fi întors măcar capul şi 


continuând să-l scruteze cu privirea pe Stepan Trofimovici. 

— Asesorul de colegiu în retragere, Stepan Trofimovici 
Verhovenski, Excelenţa voastră, răspunse Stepan 
Trofimovici salutând din cap cu multă demnitate. Excelenţa 
sa continua să-l cerceteze, de altfel, cu o privire destul de 
tâmpă. 

— Despre ce este vorba? 

Şi cu un gest laconic şi autoritar îşi întoarse nerăbdător şi 
dezgustat urechea spre Stepan Trofimovici, luându-l drept 
un solicitator obişnuit, care se prezintă cu vreo cerere 
scrisă. 

— Mi s-a făcut astăzi o percheziţie domiciliară de către un 
funcţionar care proceda în numele Excelenței voastre; de 
aceea voiam... 

— Numele? Numele? întrebă nerăbdător Lembke, părând 
că începe să se dumirească. 

Stepan Trofimovici îşi repetă numele cu un aer şi mai 
impunător. 

— A-ha-ha! E... e acea pepinieră... Domnul meu, te-ai 
manifestat într-un fel... Dumneata eşti profesor? Profesor? 

— Cândva am avut onoarea să ţin câteva prelegeri 
tineretului la universitatea N. 

— Ţi-ne-retului! păru că tresare Lembke, deşi sunt gata să 
pariez că nu prea îşi dădea seama despre ce era vorba şi cu 
cine discuta. Eu, domnul meu, nu sunt dispus să tolerez aşa 
ceva, se mânie el brusc. Nu admit nici un fel de tineret. Asta 
înseamnă manifeste. Atentat împotriva societăţii, domnul 
meu, un act de piraterie, flibustierism... Ce rugăminte 
aveţi? 

— Dimpotrivă, soţia dumneavoastră m-a rugat să iau 
cuvântul mâine la serbarea dumisale. Eu nu solicit nimic. 
Am venit să-mi afirm drepturile... 

— La serbare? Nu va avea loc nici un fel de serbare. Nu 
voi admite nici un fel de serbare! Prelegeri? Prelegeri? 
strigă el furios. 


— Aş dori să vorbiţi cu mine mai politicos, Excelenţa 
voastră, fără să bateţi din picior şi fără să ţipaţi la mine ca 
la un băietan. 

— Îţi dai dumneata seama cu cine vorbeşti? roşi Lembke. 

— Perfect, Excelenţa voastră. 

— Menirea mea este să apăr societatea, iar voi o 
distrugeţi. O dis-trugeţi! Voi... de altfel îmi aduc aminte de 
dumneata: ai fost un timp preceptor în casa generălesei 
Stavroghina? 

— Aşa este, am fost... preceptor... în casa generălesei 
Stavroghina. 

— Şi în decurs de douăzeci de ani ai fost semănătorul a tot 
ce acum s-a acumulat... lată roadele... Mi se pare că te-am 
văzut chiar acum în piaţă. Fereşte-te însă, domnul meu, 
fereşte-te; cursul ideilor dumitale este cunoscut. Fii sigur că 
te am în vedere. Eu, domnule, nu pot admite prelegerile 
dumitale, nu pot. Cu asemenea cereri să nu mi te adresezi 
mie. 

Guvernatorul dădu să treacă înainte. 

— Repet, sunteţi în profundă eroare, Excelenţa voastră; 
personal soţia dumneavoastră m-a invitat să iau cuvântul, 
nu să ţin o prelegere, ci să ţin această conferinţă. Vă rog 
respectuos să-mi explicaţi dacă este posibil: prin ce 
împrejurare şi pentru care motiv am fost supus unei 
percheziţii domiciliare astăzi? Mi-au ridicat nişte cărţi, acte, 
o corespondenţă privată, scumpă pentru mine şi le-au cărat 
prin oraş într-o roabă... 

— Cine te-a percheziţionat? tresări Lembke dumerindu-se 
complet şi sângele îi năvăli în obraji. El se întoarse repede 
spre şeful poliţiei. În aceeaşi clipă în uşă apăru silueta 
adusă din spate a lunganului Blum. 

— M-a percheziţionat acest funcţionar, arătă spre dânsul 
Stepan Trofimovici. 

Blum păşi înainte cu un aer vinovat, dar hotărât să rămână 
pe poziţia sa. 


— Vous ne faites que des betises, îi aruncă mânios şi cu 
necaz Lembke şi brusc păru că se transformă, venindu-şi 
complet în fire. Scuzaţi... bâigui el aproape zăpăcit şi roşind 
pe cât mai era posibil, a fost... a fost probabil o simplă lipsă 
de tact, o confuzie... O simplă confuzie. 

— Excelenţa voastră, zise Stepan Trofimovici, în tinereţe 
am fost martor ocular la un caz tipic. Într-o seară la teatru, 
pe culoar cineva s-a apropiat repede de altcineva şi în faţa 
publicului i-a dat o palmă răsunătoare. Dându-şi seama 
imediat că persoana respectivă nu era aceea căreia îi fusese 
destinată palma, ci cu totul altă persoană, care semăna 
doar întru câtva, agresorul furios şi grăbit, cu aerul omului 
care nu are vreme de pierdut, i-a spus exact aşa cum aţi 
rostit dumneavoastră, Excelenţa voastră: „Am greşit... 
scuzaţi, a fost o confuzie, o simplă confuzie”. lar când omul 
pălmuit a continuat totuşi să protesteze, agresorul i-a 
strigat foarte agasat: „Vă spun doar că a fost o confuzie, ce 
mai ţipaţi?!”. 

— E... e, bineînţeles, foarte caraghios... zâmbi acru 
Lembke, dar... dar îţi dai seama cât de nefericit sunt eu 
însumi? 

Aproape strigase aceste cuvinte şi... şi mi se pare voi să-şi 
acopere faţa cu palmele. 

Acest strigăt dureros, neaşteptat, aproape plânset, era 
insuportabil. Fusese probabil clipa luării de cunoştinţă clară 
şi deplină a celor petrecute, începând din ajun, urmată 
imediat de un sentiment de disperare, totală, umilitoare, 
dezarmantă; cine ştie, încă o clipă şi ar fi izbucnit poate în 
hohote de plâns chiar acolo, în văzul tuturor. Stepan 
Trofimovici îl privi la început cu nişte ochi sălbatici, apoi îşi 
plecă fruntea şi cu un glas emoţionat zise: 

— Excelenţa voastră, nu vă mai preocupaţi de plângerea 
mea sâcâitoare şi dispuneţi numai să-mi fie restituite cărţile 
şi scrisorile... Dar fu întrerupt. Se întorsese Iulia Mihailovna 
însoţită de întregul ei anturaj zgomotos. Aici însă aş vrea să 
descriu lucrurile cât mai amănunţit posibil. 


III. 

Întâi că întregul grup care sosise în trei trăsuri năvăli 
zgomotos în salonul de primire. Apartamentul Iuliei 
Mihailovna avea o intrare separată direct dinspre peron, 
care ducea în interiorul aripii stângi; dar de data aceasta 
toată lumea intră prin salonul de primire şi eu cred că 
tocmai din cauză că se afla acolo Stepan Trofimovici, ceea 
ce însemna că toate întâmplările, inclusiv cele cu muncitorii 
de la fabrica Şpigulin, îi fuseseră aduse deja la cunoştinţă 
Iuliei Mihailovna la intrarea ei în oraş. Acest lucru apucase 
să-l facă Leamgşin care, pentru o vină oarecare fiind lăsat 
acasă, nu participase la călătorie şi în felul acesta aflase 
noutăţile înaintea tuturor. Cu o bucurie răutăcioasă el se 
repezi, călare pe o mârţoagă închiriată, spre Skvoreşniki în 
întâmpinarea cavalcadei, ca să facă cunoscute aceste veşti 
amuzante. Cred că Iulia Mihailovna, cu tot aerul ei de 
supremă siguranţă, se simţi contrariată, aflându-le; deşi 
probabil numai pentru moment. Aşa, de pildă, aspectul 
politic al chestiunii părea că n-o deranjase; în nenumărate 
rânduri Piotr Stepanovici găsise prilejul să-i sugereze că 
turbulenţii din fabrica Şpigulin ar trebui să fie bătuţi cu 
vărgile şi de la un timp încoace într-adevăr devenise în ochii 
ei un om cu multă autoritate. „Şi totuşi... şi totuşi el îmi va 
plăti asta”, probabil se gândi în sinea ei Iulia Mihailovna, iar 
acest el desigur se referea la soţul ei. Notez, în treacăt, că 
Piotr Stepanovici, ca un făcut, de data aceasta nu luase 
parte la plimbarea colectivă şi nimeni nu-l mai văzuse încă 
de dimineaţă. Voi menţiona de asemenea că Varvara 
Petrovna, primind în conacul ei grupul de musafiri, se 
întorsese împreună cu ei în oraş (în aceeaşi trăsură cu lulia 
Mihailovna), cu scopul de a lua parte negreşit la ultima 
şedinţă a comitetului de organizare a serbării de a doua zi. 
E de presupus că veştile lui Leamşin, privindu-l pe Stepan 
Trofimovici, fură de natură s-o intereseze, ba chiar s-o şi 
tulbure. 


Sancţionarea lui Andrei Antonovici începu imediat. Vai, el 
simţi asta din prima ochire aruncată pe chipul superbei sale 
soţii. Cu un aer degajat, cu un zâmbet fermecător pe buze, 
ea se apropie repede de Stepan Trofimovici, îi întinse mâna 
elegant înmănuşată şi-l copleşi cu cele mai amabile atenţii, 
ca şi cum n-ar fi avut o altă grijă în toată dimineaţa aceea, 
decât să-l vadă cât mai repede şi să-l copleşească cu atenţii, 
numai şi numai pentru faptul de a fi avut în sfârşit fericirea 
să-l întâlnească în casa ei. Nici o aluzie la percheziţia din 
dimineaţa aceea; ca şi cum nici nu s-ar fi cunoscut acest 
lucru. Nici un cuvânt adresat soţului ei, nici o privire spre 
dânsul, ca şi cum acesta nici n-ar fi fost prezent în sală. Mai 
mult, Stepan Trofimovici fu imediat şi autoritar confiscat şi 
dus în salonul ei, ca şi cum acesta n-ar fi avut nici un fel de 
explicaţii cu Lembke sau, în orice caz, chiar dacă ar fi avut, 
nu merita să le continue. Repet încă o dată: impresia mea 
este că, în cazul acesta, Iulia Mihailovna, cu toată alura ei 
de mondenitate aleasă, mai comisese o greşeală. Contribui 
la aceasta şi Karmazinov (care participase şi el la excursie, 
răspunzând invitaţiei speciale a Iuliei Mihailovna, şi făcând 
în sfârşit, în felul acesta, în mod indirect, vizita mult 
aşteptată de Varvara Petrovna, care avu slăbiciunea să se 
arate încântată). Chiar din uşă (el intrase ultimul) 
Karmazinov scoase o exclamaţie de bucurie văzându-l pe 
Stepan Trofimovici şi se repezi să-l îmbrăţişeze, 
întrerupând-o chiar pe lulia Mihailovna. 

— Nu ne-am mai văzut de atâţia ani! În sfârşit! ... 
Excellent ami! 

Se repezi să-l sărute şi bineînţeles îşi întinse obrazul. 
Zăpăcit, Stepan Trofimovici se văzu nevoit să-l sărute. 

— Cher, îmi spunea el în seara aceea, aducându-şi aminte 
de tot ce se întâmplase în decursul zilei, m-am gândit la un 
moment dat care dintre noi este mai ticălos? El, care mă 
îmbrăţişa pentru a mă umili, sau eu, care îl detestam şi 
totuşi îl sărutam pe obraz, deşi puteam foarte bine să evit... 
Ptiu! 


— Ei hai, spune, spune totul, sâsâi dulceag Karmazinov, ca 
şi cum Stepan Trofimovici ar fi putut aşa, dintr-odată, să-i 
povestească toată viaţa din cei douăzeci şi cinci de ani 
trecuţi. Dar superficialitatea aceasta stupidă era în tonul 
„societăţii alese”. 

— Mi-aduc aminte că ne-am văzut ultima dată la Moscova, 
la masa oferită în cinstea lui Granovski, şi că de atunci au 
trecut douăzeci şi patru de ani... începu foarte rezonabil (şi 
deci nu în tonul societăţii alese) Stepan Trofimovici. 

— Ce cher homme, îl întrerupse familiar şi cu glas ţipător 
Karmazinov strângându-i cu mâna umărul printr-un gest 
amical afectat, dar duceţi-ne mai repede la dumneavoastră, 
Iulia Mihailovna, să ia loc acolo şi să ne povestească totul. 

— Şi când te gândeşti că eu cu această ţaţă enervantă n- 
am fost niciodată în relaţii apropiate, continua să mi se 
plângă Stepan Trofimovici tot atunci seara, tremurând de 
ciudă. Eram aproape nişte imberbi, şi încă de pe atunci 
începusem să-l urăsc... la fel şi el pe mine, bineînţeles... 

Salonul Iuliei Mihailovna se umplu repede de lume. 
Varvara Petrovna era deosebit de surescitată, deşi căuta să 
pară indiferentă, dar mi-a fost dat să surprind la ea două- 
trei priviri de ură îndreptate împotriva lui Karmazinov şi de 
mânie împotriva lui Stepan Trofimovici, de mânie 
anticipată, din gelozie, din dragoste: de s-ar fi întâmplat ca 
Stepan Trofimovici să fi dat cumva în gropi, îngăduindu-i lui 
Karmazinov să-l pună în încurcătură faţă de toţi, bănuiesc 
că ea n-ar fi ezitat să sară imediat şi să-l ia la palme. Uitai 
să spun că era acolo şi Liza, pe care n-am văzut-o niciodată 
mai veselă, mai radioasă şi mai fericită ca atunci. 
Bineînţeles, era de faţă şi Mavriki Nikolaevici. În mulţimea 
doamnelor tinere şi a tinerilor cam deşucheaţi care formau 
suita obişnuită a Iuliei Mihailovna şi în rândurile cărora 
comportarea deşăânţată se considera drept veselie, iar 
cinismul ieftin drept inteligenţă, remarcai şi două-trei 
chipuri noi: un polonez aflat în trecere, foarte băgăreţ şi 
linguşitor, un doctor neamţ oarecare, bătrân voinic şi care 


râdea mereu cu mare poftă şi glas suculent la glumele pe 
care le spunea el şi, în sfârşit, un tânăr prinţişor din 
Petersburg, cu mişcări automatizate, cu aerul unui om de 
stat şi cu guler extrem de înalt. Se vedea însă că Iulia 
Mihailovna era mândră de acest musafir şi chiar îngrijorată 
pentru ţinuta salonului ei... 

— Cher monsieur Karmazinoff, începu Stepan Trofimovici 
aşezându-se într-o manieră epatantă pe divan şi sâsâind tot 
aşa de bine ca şi Karmazinov, cher monsieur Karmazinoff, 
viaţa unui om din timpurile noastre şi care posedă anumite 
convingeri ar putea să pară monotonă, chiar dacă s-ar 
întinde pe un interval de douăzeci şi cinci de ani... 

Neamţul slobozi un hohot sacadat, aş zice un fel de 
nechezat, crezând probabil că Stepan Trofimovici spusese 
ceva foarte amuzant. Acesta îl privi cu o mirare prefăcută, 
fără a produce însă asupra bătrânului vreun efect oarecare. 
Îl privi pe neamţ şi prinţişorul, întorcând spre el tot gulerul 
şi arborându-şi pince-nez-ul, deşi fără prea mare 
curiozitate. 

— Ar trebui să pară prea monotonă, repetă înadins Stepan 
Trofimovici, trăgând cât se poate mai mult şi fără jenă 
fiecare cuvânt. Aşa a fost şi existenţa mea în decursul 
acestui sfert de veac, et comme on trouve partout plus de 
moines que de raison, şi întrucât sunt absolut de acord cu 
aceasta, rezultă că în decursul acestui sfert de veac... 

— C'est charmant, les moines, şopti lulia Mihailovna, 
întorcându-se spre Varvara Petrovna, care şedea alături de 
dânsa. 

Varvara Petrovna îi răspunse cu o privire plină de mândrie. 
Karmazinov însă nu suportă succesul frazei franţuzeşti şi cu 
o voce stridentă se grăbi să-l întrerupă pe Stepan 
Trofimovici. 

— În ce mă priveşte eu sunt în această privinţă liniştit şi 
iată de vreo şase ani stau permanent la Karlsruhe. Şi când, 
anul trecut, consiliul municipal a hotărât să construiască o 
nouă conductă de canalizare, am simţit cu toată inima că 


această problemă de canalizare a municipiului Karlsruhe 
îmi este mai scumpă şi mai dragă decât toate problemele 
nepreţuitei mele patrii... pe tot intervalul aşa-ziselor 
reforme de aici. 

— Mă văd nevoit să vă exprim compasiunea mea, fie chiar 
şi împotriva vrerii inimii mele, suspină Stepan Trofimovici 
aplecându-şi semnificativ capul. 

Iulia Mihailovna triumfa: conversaţia devenea şi profundă, 
şi cu tendinţă. 

— O conductă pentru scurgerea impurităților? se informă 
cu glas tare doctorul. 

— O conductă de canalizare, doctore, de canalizare, şi eu 
chiar i-am ajutat la întocmirea proiectului. 

Doctorul hohoti tunător. Pilda lui o urmară şi alţii, dar 
râzând vizibil şi de el, ceea ce bătrânul nici nu observă, 
rămânând foarte satisfăcut că toată lumea râde. 

— Permite-mi să nu fiu de acord cu dumneata, 
Karmazinov, se grăbi să intervină lulia Mihailovna. 
Karlsruhe e altă chestiune, dar dumitale îţi place să mistifici 
şi de aceea nu te vom crede de data aceasta. Care dintre 
ruşi, dintre scriitori, a înfăţişat atâtea personaje 
reprezentative ale spiritului modern, a anticipat atâtea 
probleme de epocă relevând tocmai acele aspecte 
contemporane din care se poate forma ideea unui om de 
acţiune modern? Dumneata singurul, dumneata şi nimeni 
altul. În zadar vrei să ne asiguri de indiferența dumitale 
faţă de patrie şi de interesul grozav pentru reţeaua de 
canalizare din Karlsruhe! Ha, ha! 

— Da, e adevărat, sâsâi Karmazinov, am reprezentat în 
personajul Pogojev toate defectele slavofililor, iar în chipul 
lui Nikodimov toate defectele occidentaliştilor... 

— Ei, chiar toate, şopti discret Leamgşin. 

— Dar fac acest lucru oarecum în treacăt, tangenţial, 
numai ca să-mi omor cumva timpul agasant şi... să satisfac 
oarecum aceste pretenţii agasante ale compatrioţilor mei. 


— Cunoaşteţi probabil, Stepan Trofimovici, continuă 
entuziasmată lulia Mihailovna, că mâine vom avea nespusa 
plăcere de a asculta admirabile rânduri... una dintre cele 
mai recente şi mai subtile inspiraţii beletristice ale lui 
Semion Egorovici, care se intitulează Merci. Dumnealui 
declară în această bucată că de aci încolo nu va mai scrie, 
nu va mai scrie pentru nimic în lume, chiar dacă îngerul din 
cer sau, mai bine zis, întreaga societate selectă l-ar implora 
să-şi schimbe hotărârea. Într-un cuvânt, îşi depune condeiul 
pe masă pentru totdeauna, şi acest grandios Merci se 
adresează publicului cu titlu de recunoştinţă pentru acel 
entuziasm constant cu care a recepționat de atâţia ani 
truda sa neostoită în slujba ideii ruse cinstite. 

Iulia Mihailovna trăia clipe de supremă voluptate. 

— Aşa este, îmi voi lua rămas-bun; îmi voi rosti supremul 
Merci şi voi pleca; şi acolo, la Karlsruhe... voi închide ochii, 
începu treptat să se înduioşeze Karmazinov. 

Ca şi mulţi alţi scriitori mari de la noi (iar noi avem foarte 
mulţi scriitori mari) el nu rezista laudelor şi imediat se 
înduioşa, cu toate că era un om de spirit. Cred însă că aşa 
ceva este de neiertat. Se spune că unul dintre Shakespeare- 
ii noştri ar fi trântit pur şi simplu într-o conversaţie 
particulară că „noi, oamenii mari, nici n-am putea altfel” 
etc. 

— Acolo, la Karlsruhe deci, voi închide ochii. Nouă, 
oamenilor celebri, nu ne rămâne altceva de făcut decât, 
săvârşindu-ne opera, să închidem cât mai repede ochii, fără 
a râvni la recompensă. La fel voi face şi eu. 

— Lăsaţi-mi adresa şi voi veni la Karlsruhe să vă vizitez 
mormântul, hohoti nestăpânit neamţul. 

— Acum morţii sunt transportaţi şi pe calea ferată, zise pe 
neaşteptate unul dintre tinerii insignifianţi aflaţi de faţă. 

Leamgşin chelălăi de plăcere. Iulia Mihailovna se încruntă. 
Intră Nikolai Stavroghin. 

— Închipuiţi-vă, mi s-a spus că aţi fost luat la poliţie? zise 
el tare, adresându-i-se în primul rând lui Stepan 


Trofimovici. 

— Nu, n-a fost decât un caz particular, de ambiţie, glumi 
Stepan Trofimovici. 

— Sper însă că faptul acesta nu va avea nici un fel de 
consecinţă defavorabilă în privinţa rugăminţii mele, 
interveni repede Iulia Mihailovna, nădăjduiesc că, în pofida 
acestei neplăceri regretabile, despre care n-am avut până 
acum nici o cunoştinţă, dumneata nu vei dezamăgi cele mai 
plăcute aşteptări şi nu ne vei lipsi de marea bucurie de a te 
asculta la matineul nostru literar. 

— Nici nu ştiu ce să spun, eu... acum... 

— Vai, ce nefericită mă simt, Varvara Petrovna... şi 
închipuieşte-ţi, tocmai acum când ardeam de nerăbdare să 
cunosc cât mai repede personal pe una dintre cele mai 
remarcabile şi independente inteligenţe ruseşti, şi iată că 
pe neaşteptate Stepan Trofimovici manifestă intenţia de a 
ne părăsi. 

— Elogiul a fost rostit cu o voce atât de tare, încât eu n-ar 
fi trebuit să-l aud, răspică Stepan Trofimovici, dar nu-mi 
vine a crede că sărmana şi modesta mea persoană ar fi atât 
de necesară pentru festivitatea dumneavoastră de mâine. 
Deşi, în ce mă priveşte... 

— Ce înseamnă acest răsfăţ! strigă Piotr Stepanovici 
intrând vijelios în salon. De-abia reuşii să-l strunesc, şi 
deodată, într-o singură dimineaţă, percheziţie, arestare, 
poliţaiul îl apucă de guler, iar acum, poftim, e înconjurat şi 
elogiat de doamne în salonul capului guberniei! Cred că îi 
tresare acum fiecare oscior de plăcere; nici n-a visat un 
asemenea recital. Să-l vezi numai cum începe acum să-i 
denunțe pe socialişti! 

— Este exclus, Piotr Stepanovici. Socialismul este o idee 
prea măreaţă, ca să nu-şi dea seama de acest lucru tocmai 
Stepan Trofimovici, interveni energic lulia Mihailovna. 

— Ideea este măreaţă, dar slujitorii ei nu prea sunt 
întotdeauna niţte uriaţi, et brisons If, mon cher, conchise 


Stepan Trofimovici, adresându-i-se fiului său şi ridicându-se 
cu eleganţă de pe fotoliu. 

Dar aici interveni ceva cu totul imprevizibil. Von Lembke 
se afla de câtva timp în salon, neobservat parcă de nimeni, 
deşi toată lumea văzuse când a intrat. Pornită pe atitudinea 
ei iniţială, lulia Mihailovna continua să-l ignore. El luă loc 
lângă uşă şi, cu un aer sumbru şi faţa severă, asculta atent 
conversaţia. Surprinzând aluziile la evenimentele din 
dimineaţa aceea, el deveni cam neliniştit, îl fixă la un 
moment dat pe prinţişor, surprins probabil de guleraşele lui 
mult ieşite înainte, ţepene de atâta scrobeală; apoi tresări 
parcă, auzind glasul şi văzându-l pe Piotr Stepanovici cum 
intră în salon şi, imediat după ce Stepan Trofimovici apucă 
să-şi rostească aforismul despre socialişti, se îndreptă spre 
dânsul, împingându-l în drum pe Leamşin, care se dădu la o 
parte cu un gest de surprindere comică, frecându-se la 
umăr şi prefăcându-se că a fost izbit teribil. 

— Destul! zise von Lembke, apucându-l energic pe Stepan 
Trofimovici de braţ şi strângându-l cu toată forţa. Acesta îl 
privi speriat. Destul, flibustierii timpurilor noastre au fost 
identificaţi. Nici un cuvânt mai mult. Măsurile au fost 
luate... 

Vorbise tare, în auzul întregii asistenţe, şi ultimele cuvinte 
le rosti cu multă energie. Impresia produsă fu penibilă. 
Toată lumea simţi că ceva nu este în regulă. Observai cum 
Iulia Mihailovna păli brusc. Efectul produs culmină printr-o 
întâmplare stupidă. Anunţând că toate măsurile au fost 
luate, Lembke făcu stânga-împrejur şi dădu să iasă grăbit 
din încăpere, dar la al treilea pas se poticni de covor, cu 
greu reuşind să-şi recapete echilibrul şi să nu se lungească 
pe podea. Pentru un moment el se opri, privi locul de care 
se împiedicase şi rosti tare: „Să fie schimbat”, apoi dispăru 
pe uşă. lulia Mihailovna alergă în urma lui. Odată cu 
plecarea ei se stârni o mare larmă, în care era greu să 
înţelegi ceva. Se spunea că este „indispus”, alţii susțineau 
că „este apucat”. Ba unii arătau cu degetul spre frunte; 


Leamşin, din colţ, îşi arboră două degete deasupra frunţii. 
Se făceau aluzii la nişte neînţelegeri familiale, bineînţeles, 
numai în şoaptă. Nimeni nu manifesta intenţia să plece, şi 
toată lumea rămăsese în aşteptare. Nu ştiu ce reuşi să facă 
Iulia Mihailovna, dar peste vreo cinci minute ea se întoarse 
silindu-se din răsputeri să pară liniştită. Răspunse evaziv că 
Andrei Antonovici e cam tulburat, dar că nu e nimic grav, 
deoarece asemenea stări ar fi avut el şi în copilărie, că 
dumnealui ştie „mult mai bine” ce îi trebuia şi că serbarea 
de mâine, desigur, îl va înveseli. Apoi îi adresă câteva 
cuvinte măgulitoare, şi numai de convenienţă, lui Stepan 
Trofimovici şi o invitaţie cu glasul mai ridicat membrilor 
comitetului să treacă imediat la deschiderea şedinţei. Şi 
abia atunci cei care nu făceau parte din comitet se dumiriră 
să se pregătească de plecare; dar întâmplările penibile din 
această zi fatală nu luaseră încă sfârşit... 

Chiar din clipa în care intrase Nikolai Vsevolodovici, 
observai că Liza îi aruncă o privire foarte atentă, fixându-l 
apoi astfel îndelung, atât de îndelung, încât în cele din urmă 
atrase atenţia generală. Văzui de asemenea că la un 
moment dat Mavriki Nikolaevici se aplecă spre dânsa din 
spate, voind se pare să-i şoptească ceva, dar renunţă, îşi 
reluă poziţia dinainte, cu o privire vinovată. Suscită 
curiozitatea asistenţei şi Nikolai Vsevolodovici: avea faţa 
mai palidă decât de obicei, iar privirea extrem de distrată. 
Aruncându-i întrebarea lui Stepan Trofimovici în momentul 
intrării, el părea că îl şi uitase pe loc şi mă tem să nu 
greşesc, dar se pare că uitase s-o salute chiar şi pe gazdă. 
Spre Liza nu privise o singură dată măcar, nu pentru că n- 
ar fi vrut s-o facă, şi de aceea îmi îngădui să afirm că nici pe 
dânsa n-o observase. Când deodată, după tăcerea care se 
aşternuse un timp imediat după invitaţia Iuliei Mihailovna 
de a se proceda fără zăbavă la deschiderea ultimei şedinţe, 
răsună glasul Lizei pe un ton voit ridicat, adresându-i-se lui 
Nikolai Vsevolodovici. 


— Nikolai Vsevolodovici, un oarecare căpitan, care se dă 
drept rudă a dumitale, frate al soţiei dumitale, cu numele 
de Lebeadkin, îmi adresează mereu scrisori necuviincioase 
în care se plânge împotriva dumitale, oferindu-mi să-mi 
divulge nu ştiu ce secrete despre dumneata. Dacă este într- 
adevăr rudă cu dumneata, te rog să-i interzici să mă 
deranjeze şi scuteşte-mă de asemenea neplăceri. 

O provocare teribilă răsună în aceste cuvinte şi toată 
lumea înţelese acest lucru. Acuzaţia era făţişă, deşi poate că 
şi pentru dânsa era absolut neaşteptată. O făcuse aidoma 
omului care brusc şi-ar închide ochii şi s-ar arunca de pe 
acoperiş. 

Răspunsul lui Nikolai Vsevolodovici fu şi mai uluitor. 

În primul rând păru cu totul ciudat că el nu se arătă deloc 
surprins şi o ascultă pe Liza cu cea mai calmă atenţie. Nici 
urmă de zăpăceală sau de mânie nu se observă pe chipul 
lui. Simplu, ferm, ba şi cu un aer foarte prevenitor, el 
răspunse la această întrebare nefastă: 

— Într-adevăr, am nefericirea să fiu rudă cu acest om. 
Sunt soţul surorii sale, născută Lebeadkina, de mai bine de 
cinci ani. Fiţi încredinţată că-i voi transmite somaţia 
dumneavoastră în timpul cel mai scurt şi garantez că de aci 
încolo el nu vă va mai deranja. 

Niciodată nu voi putea uita spaima care se zugrăvi pe 
chipul Varvarei Petrovna. Cu un aer dement, ea se ridică de 
pe fotoliu şi îşi întinse în faţă mâna dreaptă, ca într-un gest 
de apărare. Nikolai Vsevolodovici se uită la ea, se uită la 
Liza, cuprinse apoi într-o privire întreaga asistenţă şi, 
zâmbind deodată cu un aer de nemărginit orgoliu, părăsi 
fără grabă încăperea. Toată lumea văzu cum Liza sări de pe 
divan, de îndată ce Nikolai Vsevolodovici se întoarse ca să 
plece, şi schiţă vizibil o mişcare să alerge după dânsul, dar 
revenindu-şi imediat, se stăpâni şi părăsi şi dânsa salonul, la 
fel fără a spune nimănui nici un cuvânt, fără a privi pe 
nimeni, bineînţeles însoţită de Mavriki Nikolaevici, care 
imediat se smulse din loc urmând-o... 


Nu cred că mai e necesar să amintesc de fierberea şi 
discuţiile ce se iscară prin oraş în acea seară. Varvara 
Petrovna se încuie în casa ei din oraş, iar Nikolai 
Vsevolodovici, se zice, plecă direct la Skvoreşniki, fără să-şi 
fi văzut mama. Stepan Trofimovici mă trimise spre seară la 
„cette chere amie” ca să-i obţin permisiunea de a o vizita, 
dar n-am fost primit. El era zguduit, plângea. O asemenea 
căsătorie! O asemenea căsătorie! O asemenea grozăvie în 
familie, repeta el necontenit. Îşi aducea aminte totuşi şi de 
Karmazinov, făcându-l de trei parale. Se pregătea totodată 
cu multă energie şi pentru matineul literar de a doua zi şi, 
fire artistică!, o făcea în faţa oglinzii, încercând să-şi 
reamintească toate calambururile şi cuvintele de spirit 
adunate în decursul vieţii întregi şi notate într-un caiet 
special, ca să le folosească cu prilejul conferinţei sale de a 
doua zi. 

— Dragul meu, o fac în numele ideii măreţe, îmi zicea el, 
probabil ca o justificare. Cher ami, m-am urnit din locul 
meu pe care am lâncezit timp de douăzeci şi cinci de ani, şi 
iată-mă gata de drum, încotro, nu ştiu, dar am pornit... 

Partea a treia. 

Capitolul întâi. 

Festivitatea. Prima parte - matineul. 

| 

Festivitatea a avut loc, în pofida tuturor nedumeririlor 
provocate de întâmplările „şpiguliene” din ziua precedentă. 
Cred că nici chiar moartea lui Lembke, dacă acesta ar fi 
decedat peste noapte, n-ar fi împiedicat ţinerea serbării în 
dimineaţa aceea, atâta importanţă şi semnificaţie deosebită 
atribuia Iulia Mihailovna acestui eveniment. Vai, până în 
ultimul minut ea continua să rămână într-o orbire totală, 
nedându-şi seama de starea de spirit care cuprinsese 
societatea. Nimeni, în cele din urmă, nu mai credea că 
această zi solemnă se va termina fără vreun scandal 
monstru, fără „deznodământ”, cum spuneau unii, frecându- 
şi anticipat mâinile. E adevărat că mulţi căutau să arboreze 


un aer posomorât şi avertizat; dar, în general vorbind, 
grozav îi place rusului nostru orice dandana scandaloasă în 
societate. E adevărat, de asemenea, că exista la noi şi ceva 
mult mai serios decât o simplă sete de scandal; o iritare 
generală, un fel de mânie nesăţioasă; toată lumea părea 
scârbită de tot şi de toate. Se întronase un fel de cinism 
haotic general, un cinism în silă, forţat. Numai doamnele nu 
se lăsau dezorientate, şi numai într-o singură privinţă: 
rămâneau ferme în ura lor necruțătoare faţă de Iulia 
Mihailovna. Asupra acestui punct se reuniseră într-un 
concert unanim toate tendinţele şi curentele tagmei lor. lar 
aceasta, sărmana, nu bănuia nimic; până în ultimul moment 
rămăsese convinsă că este „anturată” şi că toată lumea 
continuă să-i fie „devotată până la fanatism”. 


Am menţionat undeva mai înainte că apăruseră la noi tot 
felul de indivizi. În vremuri tulburi de şovăială sau de 
tranziţie întotdeauna şi pretutindeni apar tot felul de 
indivizi. Nu mă refer la oamenii aşa-zişi „avansaţi”, care se 
grăbesc întotdeauna să fie înaintea tuturor (preocuparea 
lor principală), deşi adesea cu scopul cel mai stupid, în orice 
caz însă cu un scop mai mult sau mai puţin precis. Nu 
despre aceştia este vorba, ci mă refer la canalii. În orice 
vremuri de tranziţie se ridică această pleavă ticăloasă, care 
există în orice societate şi nu numai lipsită de orice scop, 
dar neavând nici cea mai palidă mijire de idei, ci doar 
purtând în ea clocotul unui neastâmpăr şi al unei nerăbdări 
intense. Ei bine, drojdia aceasta, fără să-şi dea seama, 
aproape întotdeauna se lasă condusă de acel grup 
neînsemnat de „avansaţi”, care acţionează cu un scop 
precis şi care dirijează tot gunoiul acesta unde-i convine, 
dacă nu este cumva el însuşi format numai din nişte idioţi 
sadea, cum de altfel se mai întâmplă în viaţă. N-auzim la noi 
spunându-se astăzi, când totul aparţine trecutului, că Piotr 
Stepanovici era condus de „Internaţională”, la rândul său 
Piotr Stepanovici o dirija pe Iulia Mihailovna, iar aceasta, la 
comanda lui, dirija tot felul de canalii? Cele mai cumpănite 
minţi de la noi se întreabă acum nedumerite: cum de nu şi- 
au dat seama atunci de ceea ce se întâmpla cu adevărat? În 
ce consta vremea noastră tulbure, de la ce anume şi spre ce 
anume urma să se treacă, nu ştiu, şi nimeni altul nu ştie, 
cred eu, afară poate de unii oaspeţi observatori din afară. 
Cert este că nişte personaje dubioase, de factură abjectă, 
căpătară brusc ascendent, începură să critice în public tot 
ce era sfânt, în timp ce înainte nici nu îndrăzneau să 
deschidă gura; iar oamenii de frunte, care până atunci 
deţineau întâietatea în chip atât de fericit, începură 
deodată să-i asculte în tăcere, ba unii dintre ei chiar să-i 
încurajeze, chicotind în modul cel mai ruşinos. Indivizi ca 
Leamşin, leleatnikov, moşieri de teapa lui lentetnikov, 
imberbi mărginiţi, cu ifose de urmaşi ai lui Radişcev, 


ovreiaşi cu zâmbetul trist şi arogant, exuberanţi călători în 
trecere şi izbucnind în râs ca din senin, poeţi de tendinţă, 
veniţi din capitală, poeţi fără tendinţă şi fără talent, dar în 
bluză ţărănească şi cu cizme unse cu dohot, maiori şi 
colonei care îşi băteau joc de gradele lor absurde şi pentru 
o rublă în plus erau gata să-şi lepede săbiile şi să se facă 
conţopişti la calea ferată; generali dezertaţi în avocatură; 
intermediari evoluaţi, negustoraşi în curs de evoluţie, 
nenumărați seminarişti, femei care se considerau 
personificarea problemei feminine, toată această adunătură 
căpătă brusc preponderență deplină, şi asupra cui? Asupra 
clubului, asupra demnitarilor respectabili, asupra 
generalilor în proteze, asupra societăţii noastre 
inexpugnabile de doamne austere. Dacă şi Varvara 
Petrovna, până în momentul catastrofei cu fiul ei, ajunsese 
să îndeplinească comisioanele acestei adunări ticăloase, 
cum să nu fie iertată sminteala de atunci a celorlalte 
Minerve ale noastre? Acum totul se aruncă, după cum 
spuneam, pe seama „Internaţionalei”. Ideea aceasta se 
înrădăcină într-atât, încât persoanelor sosite din alte părţi 
să se intereseze de cele întâmplate li se relatau lucrurile în 
acest sens. Chiar şi acum nu demult, consilierul de stat 
Kubrikov, în vârstă de şaizeci şi doi de ani, decorat cu 
ordinul Stanislav cu cordon, se prezentă din proprie 
iniţiativă ca să destăinuie cu o voce tulburată că în decursul 
celor trei luni cât a stat la noi s-a aflat desigur sub influenţa 
„Internaţionalei”. lar când fu invitat, cu tot respectul 
cuvenit vârstei şi meritelor sale, să dea o explicaţie mai 
satisfăcătoare, acesta, deşi nu fusese în stare să prezinte 
nici un fel de acte doveditoare sau să invoce vreun 
argument cât de cât plauzibil, afară de faptul că „o simţea 
prin toate fibrele fiinţei sale”, rămase totuşi ferm pe poziţia 
acestei declaraţii, încât renunţară la audierea lui fără să-i 
mai ceară părerea. 

Repet încă o dată. Rămăsese şi la noi un grup infim de 
persoane prudente, care se ţinură deoparte chiar de la 


început, ba se şi izolară de tot, încuindu-se în casă. Dar ce 
lacăt poate rezista în faţa unei legi a firii? În familiile cele 
mai prudente cresc de obicei, ca şi la alţii, domnişoare 
dornice şi ele să danseze. Şi iată deci că până şi aceste 
persoane serioase sfârşiră toate prin a semna lista de 
subscripţie în folosul institutoarelor. Iar balul proiectat 
promitea să fie tot atât de strălucitor şi grandios, încât se 
povesteau minunâţii; circulau zvonuri cu o mulţime de 
amănunte senzaţionale, printre care figurau: prinți cu 
lornioane; zeci de supraveghetori pentru ordine - tot tineri 
cavaleri, unul şi unul, cu funde pe umărul stâng, nu ştiu ce 
animatori celebri din Petersburg; faptul că şi Karmazinov, în 
scopul măririi chetei, se învoise să-şi citească opera Merci, 
îmbrăcat în veşmintele unei institutoare din gubernia 
noastră; un „cadril al literaturii” în travesti, fiecare costum 
reprezentând un anumit curent literar; şi, în sfârşit, că va 
dansa tot în travesti şi o oarecare „gândire rusă cinstită”, 
ceea ce prin însuşi faptul anunţării ca atare constituia o 
noutate nemaipomenită. Cum să nu subscrie omul? Şi au 
subscris toţi. 

II. 

Ziua festivă, potrivit programului, fusese împărţită în 
două: un matineu literar începând de la amiază până la ora 
patru şi apoi balul, de la ora nouă până a doua zi dimineaţă. 
Ei bine, însuşi programul astfel conceput conţine în el 
germenii dezordinii. În primul rând, chiar de la început se 
acredita în public zvonul că imediat după matineul literar, 
sau chiar în timpul acestui matineu, dar într-o pauză anume 
prevăzută în acest scop, li se va oferi participanţilor un 
dejun cu şampanie, bineînţeles, gratuit, inclus ca un punct 
în program. Preţul excesiv al biletului (trei ruble) 
contribuise mult la acreditarea acestui zvon. „Altfel ce rost 
ar fi avut să subscriu? Se programează o serbare de 
douăzeci şi patru de ore, oamenilor li se va face foame, deci 
trebuie să le dai şi să mănânce”, auzeai vorbindu-se peste 
tot. Trebuie să spun că însăşi lulia Mihailovna fu aceea care 


dădu prilej să prindă aripi acest zvon dăunător, din cauza 
superficialităţii ei. Cu o lună înainte încă, entuziasmată la 
culme de formidabila ei iniţiativă, deschidea vorba despre 
proiectata serbare cu oricine se nimerea să iasă în calea ei, 
iar faptul că la această serbare se vor ţine toasturi se 
inserase chiar şi în paginile unui ziar din capitală. O încânta 
pe atunci nespus gândul la aceste toasturi: voia personal să 
le anunţe şi în aşteptarea evenimentului era mereu 
preocupată de redactarea lor. Toasturile urmau să explice 
deviza principală înscrisă pe steagul nostru (ce fel de 
steag? pariez că biata femeie nici până la sfârşit nu reuşi să 
şi-l imagineze), să apară în cadrul unor corespondențe prin 
paginile ziarelor din capitală, să înduioşeze şi să încânte 
autorităţile de acolo şi apoi să se răspândească prin toate 
guberniile provocând uimire şi dorinţa de a o imita. Dar 
pentru rostirea toasturilor era necesar să existe şi cupe de 
şampanie, iar cum ştiut este că şampania nu se poate bea 
pe stomacul gol, în mod automat, ca de la sine, se impunea 
necesitatea unui dejun. Mai târziu, când datorită eforturilor 
ei fu organizat un comitet şi se păşi mai serios la executarea 
programului, i se demonstră pe loc şi explicit că, dacă se va 
da un mic dejun, bietele guvernante se vor alege cu o 
nimica toată, oricât de frumoasă ar fi suma. Aşadar, se 
impunea următoarea alternativă: un ospăț balthazarian şi 
toasturi, şi doar vreo nouăzeci de ruble ce vor mai rămâne 
pentru institutoare sau realizarea unui beneficiu important 
în cadrul unei serbări, ca să zicem aşa, organizate mai mult 
de formă. Prin aceasta, comitetul încercase, de fapt, s-o 
sperie puţin, gândindu-se totuşi la o a treia soluţie mai 
prudentă, de compromis, adică la o serbare destul de 
serioasă în toate privinţele, dar fără şampanie, încât să 
rezulte un beneficiu onorabil depăşind cu mult suma de 
nouăzeci de ruble. Iulia Mihailovna însă nu voi să accepte; 
detesta media mic-burgheză şi hotări pe loc, de vreme ce 
prima variantă nu era realizabilă, să adopte imediat şi 
integral extrema cealaltă, adică să se realizeze o colectă 


colosală care să provoace invidia tuturor guberniilor. „Ar 
trebui, în definitiv, să înţeleagă şi publicul, îşi încheie dânsa 
discursul înflăcărat rostit în sânul comitetului, că atingerea 
unor scopuri general-umane este mai presus de orice 
satisfacţii trupeşti de moment; că serbarea în fond nu este 
decât un mijloc de promovare a unei idei măreţe, şi de 
aceea lumea trebuie să se mulţumească cu un bal nemţesc, 
economicos, cu un gest simbolic, dacă nu ne putem 
dispensa chiar deloc de acest bal nesuferit”, într-atât 
începuse deodată să-l urască. În cele din urmă, reuşiră s-o 
liniştească. Tocmai cu acest prilej se născu, de pildă, ideea 
salutară a unui „cadril al literaturii”, ca şi celelalte 
propuneri de program estetic, care să înlocuiască 
satisfacţiile trupeşti. Tot atunci Karmazinov consimţi 
definitiv să-şi citească opera Merci (deoarece până atunci 
mereu răspundea cam în doi peri) şi prin lectura aceasta să 
extermine însăşi ideea hranei din minţile publicului nostru 
prea puţin temperat. În felul acesta balul îşi recăpătă 
caracterul dorit de solemnitate magnifică, deşi într-o 
manieră diferită de aceea cu care publicul era obişnuit. lar 
ca să nu existe impresia că totul pluteşte prea mult în nori, 
hotărâră că la începutul balului se poate servi câte un ceai 
cu lămâie şi cu fursecuri rotunjoare, apoi oranjadă şi 
limonadă, iar către sfârşit şi îngheţată, dar atât şi nimic mai 
mult. Pentru persoanele însă care invariabil, întotdeauna şi 
pretutindeni sunt chinuite de foame şi, mai ales, de sete, să 
se organizeze în fundul anfiladei de încăperi un bufet 
special de care se va ocupa Prohorâci (bucătarul-şef al 
clubului), de altfel sub cea mai strictă supraveghere a 
comitetului, şi care să servească la cerere tot ce ar pofti 
musafirii, dar contra plată, lucru în privinţa căruia să se 
pună un afiş special pe uşa saloanelor, cu precizarea 
expresă că bufetul nu face parte din program. A doua zi 
dimineaţa însă hotărâră să nu se deschidă un asemenea 
bufet, ca să nu fie tulburată partea literară, deşi bufetul s- 
ar fi aflat abia în a şasea încăpere de la salonul alb, în care 


Karmazinov acceptase să-şi citească opera Merci. Pare 
curios că acestui eveniment, adică lectura operei Merci, 
comitetul îi acordase o importanţă atât de exagerată, şi nu 
numai comitetul ca atare, ci până şi spiritele cele mai 
practice dintre organizatori. Cât despre spiritele poetice, 
soţia mareşalului nobilimii, de pildă, îi declarase lui 
Karmazinov că imediat după matineu va porunci să se bată 
pe unul dintre pereţii salonului său alb o placă de marmură 
cu inscripţia de aur, pe care să se scrie că la data cutare din 
anul cutare, aci, în acest loc, marele scriitor rus şi 
european, depunându-şi condeiul, a dat citire operei sale 
Merci şi în felul acesta pentru prima oară îşi lua rămas-bun 
de la publicul rus în persoana reprezentanţilor oraşului 
nostru şi că această inscripţie o vor putea citi chiar cei 
prezenţi la bal, adică numai la cinci ore după ce va fi fost 
citită Merci. Cunosc din surse foarte sigure că tocmai 
Karmazinov a fost acela care a cerut ca în cursul dimineţii 
să nu existe nici un fel de bufet, până nu isprăveşte lectura, 
sub nici o formă, cu toate obiecţiunile unora dintre membrii 
comitetului că aşa ceva n-ar cadra deloc cu moravurile 
noastre. 

Astfel se prezentau lucrurile când în oraş tot mai dăinuia 
credinţa într-un ospăț balthazarian, adică a unui bufet 
oferit chiar de comitetul de organizare; crezură până în 
ultima oră. Chiar şi domnişoarele visau o cantitate imensă 
de bomboane şi dulciuri şi încă ceva nemaipomenit. Toată 
lumea ştia că reţeta e colosală, că tot oraşul intenţionează 
să ia parte la serbare, că sosesc oameni de prin judeţe şi că 
nu ajung biletele. Se ştia, de asemenea, că pe lângă sumele 
încasate din vânzarea biletelor se oferiseră şi contribuţii 
considerabile: Varvara Petrovna, de pildă, plătise pentru 
biletul ei trei sute de ruble şi dăruise pentru 
înfrumusețarea sălii toate florile din sera ei. Soţia 
mareşalului nobilimii (membră în comitet) şi-a oferit în 
acest scop imensa ei casă plus iluminatul; clubul a pus la 
dispoziţie orchestra şi personalul de serviciu, cedându-l şi 


pe Prohorâci pentru toată ziua. Se făcuseră şi alte donaţii, 
deşi nu atât de mari, încât se născu ideea de a se reduce 
preţul biletului de la trei ruble la două. Într-adevăr, 
comitetul se gândi la început că pe un bilet de trei ruble nu 
vor veni domnişoarele şi reflectase asupra propunerii de a 
emite nişte bilete de familie, şi anume fiecare familie să 
plătească numai pentru o singură domnişoară, iar celelalte 
domnişoare din aceeaşi familie, fie chiar şi în număr de zece 
exemplare, să intre gratis. Dar toate aceste temeri se 
risipiră curând; tocmai domnişoarele erau acelea care 
veniră în număr mare. Până şi cei mai săraci funcţionari îşi 
aduseră fetele, deşi era limpede că dacă nu aveau fete 
domnişoare nici prin gând nu le-ar fi trecut să subscrie. Un 
biet secretăraş se prezentă cu toate cele şapte fiice ale sale, 
fără a mai socoti soţia şi o nepoată, şi fiecare dintre ele 
ţinea în mână câte un bilet de intrare de trei ruble. Aşadar, 
ne putem închipui ce revoluţie se stârnise în oraş! Să ne 
gândim numai la faptul că, festivitatea fiind împărţită în 
două reprize, a fost necesar ca fiecare reprezentantă a 
sexului feminin să-şi procure două rânduri de toalete, una 
pentru matineul literar şi una pentru balul de seară. Mulţi 
din clasa mijlocie, cum s-a dovedit mai pe urmă, şi-au 
amanetat pentru această zi tot ce aveau, inclusiv lenjeria de 
familie până la cearşafuri şi în unele cazuri şi la saltele, 
împrumutându-se de la evreii noştri, care parcă anume în 
ultimii doi ani se înmulţiseră considerabil şi numărul lor în 
oraşul nostru creştea necontenit. Aproape toţi funcţionarii 
îşi luaseră avansuri din salarii, iar unii dintre moşieri îşi 
vânduseră vitele necesare muncii câmpului, şi toate acestea 
numai pentru a-şi prezenta domnişoarele ca pe nişte 
marchize spre a nu fi ele mai prejos decât celelalte. 
Splendoarea toaletelor a fost de data aceasta nemaivăzută 
prin locurile noastre. Cu vreo două săptămâni înainte încă, 
oraşul fusese invadat de tot felul de anecdote care imediat 
ajungeau la cunoştinţa curţii luliei Mihailovna şi dădeau 
prilej zeflemiştilor noştri să-şi ascută limba în voie. 


Începuseră să circule în acest sens şi caricaturi. Personal 
am văzut în albumul Iuliei Mihailovna câteva desene de 
acest gen. Toate acestea ajungeau cu repeziciune la 
cunoştinţa caselor respective, iată de ce, mi se pare, se iscă 
atâta ură prin familii faţă de Iulia Mihailovna în ultimele zile 
premergătoare serbării. Astăzi toţi se revoltă şi, aducându- 
şi aminte, scrâşnesc din dinţi. Era limpede însă că, dacă 
comitetul nu va reuşi să satisfacă publicul sau va şchiopăta 
cumva balul, explozia de indignare va fi nemaipomenită. 
lată de ce fiecare în sinea lui se aştepta să se ajungă la un 
scandal; şi de vreme ce scandalul era atât de aşteptat, cum 
se putea să nu se producă? 

Exact la ora douăsprezece răsunară alămurile fanfarei. 
Făcând parte din grupul de supraveghetori pentru 
menţinerea ordinii, adică dintre cei doisprezece „tineri 
cavaleri cu fundă la umăr”, am fost martor ocular la felul 
cum s-a început această zi de tristă amintire. În primul 
rând, chiar de la început se iscă o îmbulzeală 
nemaipomenită la intrare. Cum de s-a întâmplat ca totul să 
meargă anapoda chiar după întâiul pas şi toţi se zăpăciră, 
în frunte cu poliţia? Nu învinuiesc publicul cel adevărat: 
capii familiilor nu numai că nu se înghesuiau şi nu 
împingeau pe nimeni, cu toate gradele şi titlurile lor, ci, 
dimpotrivă, se scandalizară, zice-se, încă din stradă, văzând 
o atare îmbulzeală de lume, neobişnuită în oraşul nostru, o 
mulţime tumultuoasă care nu intra pur şi simplu, ci lua 
intrarea cu asalt. Între timp trăsurile soseau necontenit şi 
în cele din urmă blocară strada. Astăzi, când scriu aceste 
lucruri, am date incontestabile pentru a afirma că o parte 
din ticăloşimea oraşului nostru a fost introdusă fără bilete 
de Liputin şi Leamgşin sau poate chiar şi de altcineva din 
rândul supraveghetorilor de ordine, cum eram eu. În orice 
caz, în sală apărură şi nişte persoane cu totul necunoscute, 
venite de prin judeţe şi nu se mai ştie de unde. Aceste 
brute, de îndată ce păşeau în sală (executând parcă un 
consemn) se interesau aproape într-un glas unde-i bufetul 


şi, aflând că nu există bufet, fără nici o jenă şi cu o 
neobrăzare neobişnuită la noi până atunci, începeau să 
vocifereze. E adevărat că unii dintre ei veniseră beţi. Alţii, 
impresionați ca nişte sălbatici de splendoarea saloanelor 
soţiei mareşalului, rămâneau un timp în tăcere privind cu 
gura căscată, întrucât nimic asemănător nu mai văzuseră 
până atunci. Salonul alb, o încăpere imensă, deşi de o 
arhitectură arhaică, era într-adevăr superb: vast, cu 
ferestre mari în două rânduri suprapuse, cu plafonul ornat 
în ghips şi poleit cu aur, cu balcoane sus, cu oglinzi enorme 
între ferestre, încadrate de draperii roşii, cu statui de 
marmură prin diferite locuri (nu erau cine ştie ce, dar erau 
totuşi statui), cu mobilier greoi din epoca napoleoniană, alb 
cu dungi aurii şi tapisat în catifea roşie. În momentul pe 
care-l descriu, în fundul sălii se înălța o estradă înaltă 
pentru cei care vor lua cuvântul la matineul literar, iar tot 
restul sălii era plin de rânduri regulate de scaune cu 
intervale largi, ca într-un parter de teatru cu locuri 
destinate publicului. După primele minute de surprindere 
însă începură să plouă cele mai absurde întrebări şi 
pretenţii. „Poate că noi nici nu vrem să ascultăm lecturi 
literare... Noi am plătit bani... Publicul a fost înşelat... Noi 
suntem stăpâni şi nu Lembke! ...” Într-un cuvânt, ca şi cum 
fuseseră lăsaţi să intre numai pentru ca să facă scandal. Mi 
s-a întipărit bine în memorie mai ales o altercaţie în care s-a 
distins prinţişorul aflat în trecere şi care în dimineaţa din 
ajun fusese la Iulia Mihailovna, cel cu gulere tari înalte şi cu 
faţa de păpuşă de lemn. Şi el, la stăruitoarele ei rugăminţi, 
consimţi să facă parte din grupul de ordine cu fundă prinsă 
pe umărul stâng. Se dovedi însă că această figură mută de 
ceară şi pe resorturi ştia, dacă nu să vorbească, în orice caz 
să acţioneze în felul lui. Când un vlăjgan cu faţa ciupită de 
vărsat, un căpitan în rezervă, escortat de un grup întreg de 
derbedei, care se ţinea după el tot timpul, îl acostă, 
cerându-i să-i arate intrarea la bufet, prinţişorul făcu din 
ochi un semn discret plutonierului de poliţie. Ordinul fu 


imediat executat: cu toate protestele şi vociferările 
căpitanului beat, acesta fu scos afară din sală. Între timp 
începu să apară în cele din urmă şi „publicul adevărat” şi în 
trei şiruri lungi pătrunse în sală prin cele trei intervale 
dintre scaune. Elementele turbulente începură să se 
potolească, dar publicul, în general, chiar şi cel mai 
„curăţel”, avea un aer nemulţumit, surprins; iar unele 
dintre doamne păreau pur şi simplu speriate. 

În sfârşit, toată lumea fu plasată pe locurile respective; 
încetă şi muzica. Începură să-şi sufle nasurile în batiste şi să 
se uite în jurul lor. Publicul aştepta cu un aer prea solemn, 
ceea ce întotdeauna constituia un semn rău. „Lembkii” nu 
apărură încă. Mătăsurile, catifelele ardeau în culori vii, 
diamantele sclipeau din toate părţile; prin aer pluteau 
miresme parfumate. Bărbaţii erau toţi în ţinută de gală cu 
ordine la revere şi gât, iar bătrânii chiar şi în uniformă. 
Apăru în sfârşit şi soţia mareşalului, însoţită de Liza. 
Niciodată n-a fost Liza mai orbitor de frumoasă ca în acea 
dimineaţă şi într-o toaletă atât de superbă. Avea părul 
coafat în bucle fermecătoare, ochii îi scânteiau, faţa îi radia 
de un zâmbet, de un zâmbet fericit. Produse incontestabil o 
impresie puternică asupra tuturor; toţi o priveau cu interes 
şi schimbau şoapte discrete. Unii susțineau că îl caută cu 
privirea pe Stavroghin, dar nici Stavroghin, nici Varvara 
Petrovna nu veniseră. N-am înţeles atunci ce era cu ea: de 
unde atâta fericire, bucurie, energie şi forţă se adunaseră 
în expresia chipului ei? Gândul la ceea ce îmi fusese dat să 
văd ieri şi ceea ce vedeam acum mă făcu să rămân pur şi 
simplu perplex. Dar „Lembkii” tot nu apăreau. Era o mare 
greşeală. Mai târziu am aflat că Iulia Mihailovna îl aşteptase 
până în ultimul moment pe Piotr Stepanovici, fără de care 
în ultimul timp nu era în stare să facă nici un pas, deşi în 
sinea ei n-ar fi vrut s-o recunoască. Menţionez în paranteză 
că Piotr Stepanovici, în ajun, la ultima şedinţă a comitetului, 
depusese funda de supraveghetor, refuzând să participe în 
această calitate, ceea ce o amărâse pe Iulia Mihailovna 


până la lacrimi. Spre surprinderea, iar mai apoi şi spre cea 
mai mare nedumerire a ei (lucru asupra căruia anticipez), 
el dispăruse în acea dimineaţă şi nu se prezentase nici la 
matineu, încât până seara nimeni nu-l mai văzu. În cele din 
urmă, publicul începu să dea semne de nerăbdare. Nici pe 
estradă nu apărea nimeni. În rândurile din spate se auziră 
aplauze ca la teatru. Bătrânii şi cucoanele în vârstă se 
încruntară: „Aceşti Lembke prea o fac pe grozavii”. Până şi 
în rândurile publicului select începu să circule şoapta că 
festivitatea s-ar putea într-adevăr să nu aibă loc, pentru că 
Lembke te pomeneşti că este realmente foarte bolnav etc., 
etc. Dar, slavă Domnului, soţii Lembke în sfârşit îşi făcură 
apariţia; el o conducea la braţ; mărturisesc că şi eu 
personal mă cam îndoiam de venirea lor. Dar toate temerile 
în această privinţă se dovediră imediat neîntemeiate şi 
adevărul triumfă. Publicul părea că răsuflă uşurat. Lembke 
părea să aibă înfăţişarea de om perfect sănătos, după cum 
mi-aduc aminte, întrucât, vă închipuiţi, doar, câte priviri îl 
întâmpinară. Mai notez pentru a caracteriza atmosfera că, 
în general, erau prea puţini în rândurile societăţii noastre 
selecte care să fi crezut cu adevărat că Lembke este în mod 
serios bolnav; iar comportarea lui fusese considerată foarte 
normală, într-atât de normală încât până şi cazul de ieri 
dimineaţă petrecut în piaţă fusese primit cu aprobare. „Aşa 
trebuie să se procedeze chiar de la început, ziceau 
demnitarii. Poţi să faci pe filantropul cât vrei, tot la asta 
ajungi, fără să-ţi dai seama că aşa ceva este necesar chiar şi 
pentru filantropia însăşi”, cel puţin aşa se discuta la club. O 
singură vină i se găsea, că prea mult se iuţise. „Lucrurile 
acestea trebuie făcute cu mai mult sânge rece, ei, dar n-ai 
ce face, omul e încă fără experienţă”, spuneau specialiştii. 
Cu aceeaşi aviditate se întoarseră privirile şi spre Iulia 
Mihailovna. Bineînţeles, nimeni n-ar avea dreptul să-mi 
pretindă mie, ca povestitor, prea multe amănunte precise în 
privinţa unui anumit punct: aici e vorba de o taină, e vorba 
de o femeie; ştiu însă un lucru: în seara trecută, Iulia 


Mihailovna intră în cabinetul lui Andrei Antonovici şi zăbovi 
acolo mult peste miezul nopţii. Andrei Antonovici fu iertat şi 
consolat. Soții se înţeleseseră în toate, totul fusese uitat şi, 
la sfârşitul explicaţiei, când Lembke se lăsă totuşi în 
genunchi în faţa ei, aducându-şi aminte cu groază despre 
episodul final din noaptea precedentă, mânuţa graţioasă, 
iar apoi şi buzele soţiei îi stăviliră efuziunile înflăcărate şi 
discursul de pocăință al omului covârşit de înduioşare şi 
delicat ca un cavaler. Toată lumea o vedea acum radiind de 
fericire. Păşea cu faţa deschisă, sigură de ea, îmbrăcată 
într-o rochie superbă. Părea că se află în culmea mulţumirii; 
serbarea, scopul şi încununarea politicii sale, fusese 
realizată. Trecând spre locurile lor, chiar în primul rând din 
faţa estradei, soţii Lembke salutau şi răspundeau la 
plecăciuni, în dreapta şi în stânga. Imediat în jurul lor se 
formă un cerc. Soţia mareşalului nobilimii se ridică în 
picioare în întâmpinarea lor... Dar aci interveni o deficiență 
deplorabilă: tam-nisam orchestra intonă un Tusch, nu un 
marş oarecare, ci pur şi simplu un Tusch de ospăț, cum se 
obişnuia la noi la club, când la un banchet oficial se bea în 
sănătatea cuiva. Astăzi ştiu precis că figura aceasta era 
opera lui Leamgşin care, în calitatea lui de supraveghetor de 
ordine, ceruse să se intoneze un Tusch, chipurile în onoarea 
soţilor Lembke. El, bineînţeles, oricând ar fi putut să se 
justifice că a făcut-o dintr-o prostie sau zel excesiv... Din 
păcate, eu nu ştiam încă pe atunci că ei nici nu-şi mai 
băteau capul în privinţa justificărilor, ci erau hotărâți să-şi 
ducă la capăt tot planul chiar în aceeaşi zi. Dar lucrurile nu 
se opriră aici: în timp ce publicul rămăsese contrariat, 
schimbând priviri nedumerite sau zâmbete ironice, în 
fundul sălii şi în balcoane răsunară strigăte de ura, tot 
parcă în onoarea soţilor Lembke. Nu erau voci prea multe, 
dar strigătele ţinură o bună bucată de vreme. lulia 
Mihailovna se aprinse toată la faţă, ochii îi scânteiară. 
Lembke se opri în dreptul scaunului său şi întorcându-se în 
direcţia strigătelor cercetă cu o privire severă, 


impunătoare, fundul sălii... Cei de lângă el se grăbiră să se 
aşeze. Din nou observai cu teamă pe faţa lui acel zâmbet 
primejdios pe care-l avea ieri stând în salonul soţiei sale şi 
privindu-l pe Stepan Trofimovici, înainte de a se apropia de 
el. Mi se păru că şi acum mijeşte pe faţa lui o expresie fatală 
şi, ceea ce era mai rău, întru câtva comică, expresia omului 
care este gata să se sacrifice pentru realizarea scopurilor 
superioare ale soţiei sale... Iulia Mihailovna îmi făcu semn 
să mă apropii şi-mi şopti să alerg la Karmazinov şi să-l rog 
să înceapă. Dar, chiar în clipa când mă întorsei să plec, se 
produse o altă mârşăvie, dar mult mai urâtă decât prima. Pe 
estradă, spre care se îndreptau în acea clipă toate privirile 
şi toate aşteptările şi unde nu se vedea decât o măsuţă cu 
un scaun în spatele ei, iar pe măsuţă un pahar de apă peo 
tăviţă de argint, pe estrada aceasta goală apăru deodată 
silueta mătăhăloasă a căpitanului Lebeadkin în frac şi cu 
cravată albă. Rămăsei atât de uimit, încât nu-mi venea să-mi 
cred ochilor. 

Căpitanul păru intimidat şi se opri pentru un moment în 
fundul estradei. Deodată, din public se auzi un strigăt: 
„Lebeadkin, tu eşti?”. Mutra stupidă şi roşie a căpitanului 
(era complet beat) la auzul acestui strigăt răspunse cu un 
zâmbet larg şi tâmp. Îşi ridică mâna, îşi frecă fruntea, dădu 
din capul lui lăţos, ca şi cum s-ar fi hotărât brusc la orice, 
făcu doi paşi înainte şi deodată pufni în râs, nu prea tare, 
dar chicotind prelung şi fericit, din care cauză corpul lui 
masiv şi gras începu să se zguduie caraghios, iar ochii şi aşa 
pierduţi în grăsime se ascunseră în fundul unor crăpături. 
La aceasta, aproape jumătate din asistenţă izbucni în râs, 
iar vreo douăzeci de persoane începură să aplaude. Publicul 
serios schimba priviri posomorâte; totul nu dură însă decât 
vreo jumătate de minut. Pe estradă apărură în fugă Liputin 
cu funda lui de supraveghetor şi doi servitori; aceştia îl 
prinseră uşurel de braţe, iar Liputin îi şopti ceva. Căpitanul 
se încruntă şi mormăi: „Dacă-i aşa, mă rog”, dădu din mână 
a lehamite, îşi întoarse spatele imens către public şi dispăru 


împreună cu cei care îl însoțeau. După o clipă Liputin se 
înfiinţă iar pe estradă. Avea pe buze cel mai mieros dintre 
zâmbetele lui dulcege de totdeauna, care aminteau de 
obicei gustul de oţet amestecat cu zahăr, iar în mâini ţinea o 
foaie de felul hârtiei pentru scrisori. Cu paşi mărunți şi 
repezi se apropie de rampă. 

— Domnilor, se adresă el publicului, din cauza lipsei de 
supraveghere s-a întâmplat o defecţiune comică, dar care a 
fost înlăturată; eu însă luai asupră-mi însărcinarea de a 
prezenta cea mai respectuoasă rugăminte a unuia dintre 
versificatorii noştri localnici... Animat de o năzuinţă înaltă, 
plină de simţire umanitară... cu toată înfăţişarea sa... de 
acel scop, care ne-a reunit pe noi toţi... ca să ştergem de pe 
obrajii sărmanelor fete instruite din gubernia noastră 
lacrimile... acest domn, adică vreau să spun acest poet 
localnic... dorind să rămână incognito... ar fi dorit mult ca 
versurile lui să fie citite înainte de începerea balului... 
adică, vreau să spun, a matineului literar. Cu toate că 
această poezie nu este prevăzută în program şi nu 
figurează... deoarece abia de o jumătate de oră ne-a 
parvenit nouă... (adică cui nouă? reproduc cuvânt cu cuvânt 
această prezentare confuză), dar noi considerăm că 
remarcabila naivitate a sentimentului, laolaltă cu 
remarcabila dispoziţie de haz a acestei poezii îngăduie să 
fie citită aici, adică nu ca pe ceva serios, ci ca ceva potrivit 
serbării... Într-un cuvânt, la idee... Cu atât mai mult că nu 
sunt decât câteva rânduri... Şi de aceea cer permisiunea 
publicului binevoitor. 

— Citiţi-o! zbieră un glas din fundul sălii. 

— Aşadar, s-o citesc? 

— Citiţi, citiţi! se auziră mai multe glasuri. 

— O voi citi cu permisiunea publicului, îşi schimonosi faţa 
Liputin din nou, în acelaşi zâmbet mieros. Părea totuşi că 
nu prea îndrăzneşte, iar eu personal avui impresia că este 
şi emoţionat. Cu toată îndrăzneala care-i caracterizează, 
oamenii aceştia se şi poticnesc uneori, deşi seminaristul n- 


ar fi ezitat probabil, dar Liputin oricum aparţinea societăţii 
de altădată. 

— Previn, adică am onoarea să previn că este vorba nu de 
un fel de odă, cum se scriau altădată pentru solemnităţi, ci 
aproape, ca să zic aşa, o glumă, dar pătrunsă de un 
sentiment incontestabil, îmbinat cu o veselie cochetă şi, ca 
să zic aşa, cu adevărul arhireal. 

— Citeşte-o, citeşte-o! 

Liputin despături foaia. Bineînţeles, nimeni nu mai apucă 
să-l oprească. De altfel, apăruse cu funda lui de veghetor la 
ordinea balului. Cu glas răsunător el recită: 

— Institutoarei naţionale de pe aceste meleaguri, din 
partea unui poet, cu prilejul sărbătorii. 

Salut, salut, institutoare, Triumfă şi te bucură din plin! 

Ţie, o retrogradă ori o george-sandistă, Eu versul meu din 
inima-ţi închin! 

— Păi, sunt versurile lui Lebeadkin! Ale lui Lebeadkin, 
sigur! răsunară câteva glasuri. Se auziră râsete şi chiar 
aplauze, deşi nu prea multe. 

— 'Te osteneşti să-nveţi copii mucoşi. 

Pe-abecedar cu slovă franţuzită, Dar orişicui i-ai face azi 
ochi dulci, Numai să-ţi ceară mâna ofilită. 

— Ura! Ura! 

— Află că-n veacul nostru de reforme, Nici un paracliser n- 
o să teia. 

Împacă-te cu stropul tău de soartă, Te-ntoarce la 
abecedar, frumoasa mea... 

— Exact, exact. Acesta este adevăratul realism, fără 
„strop”, nici un pas! 

— Nu-ţi face gânduri negre! Astă-seară, Când petrecurăm 
la ospăț şi-n dansuri, Ţi-am încropit cu toţii mândră zestre. 

Şi mâine soarta n-o mai fi amară... 

Tu, retrogradă ori o george-sandistă, Te bucură: ai zestre, 
domnişoară! 

Scuipă pe tot, uită de orice chin - Triumfă şi te bucură din 
plin! 


Mărturisesc, nu-mi venea să-mi cred urechilor. Era o 
impertinenţă crasă, atât de evidentă, încât nu încăpea nici 
un fel de scuză pentru Liputin, nici chiar scuza prostiei. Şi 
de fapt Liputin nu era deloc un prost. Intenţia era clară, cel 
puţin pentru mine: se grăbeau să provoace dezordine. 
Unele versuri din poezia asta idioată, ultimul, de pildă, era 
de aşa natură, încât nici un fel de prostie n-ar fi îngăduit-o. 
Se pare că Liputin îşi dădea seama el însuşi că luase prea 
mult asupra sa: ducându-şi isprava la capăt, păru atât de 
năucit de propria-i îndrăzneală, încât nici nu se gândi să 
plece de pe estradă, ci rămase pe loc, ca şi cum ar fi vrut să 
mai adauge ceva. Crezuse probabil că efectul va fi cu totul 
altul; dar până şi grupul de gălăgioşi, care aplaudase tot 
timpul farsei, tăcu brusc, uluit probabil şi el. Stupizenia cea 
mai mare era că mulţi dintre ei priviseră toată înscenarea 
asta cu multă emoție, luând-o drept o realitate, un adevăr 
tulburător în privinţa institutoarelor, drept o poezie cu 
tendinţă, şi nu un pamflet. Dar natura deşănţată a 
versurilor îi surprinsese până şi pe ei. Cât despre restul 
publicului, întreaga sală rămăsese nu numai scandalizată, 
dar şi jignită, se pare. Cred că nu greşesc deloc, 
împărtăşindu-vă această impresie. Iulia Mihailovna spunea 
mai târziu că încă o clipă şi ar fi leşinat. Unul dintre cei mai 
venerabili bătrânei şi-a luat la braţ bătrânica şi au părăsit 
amândoi sala sub privirile îngrijorate ale publicului. Cine 
ştie, poate că exemplul lui ar fi fost urmat şi de alţii, dacă în 
clipa aceea n-ar fi apărut pe estradă însuşi Karmazinov, în 
frac, cu cravată albă şi cu un caiet în mână. lulia Mihailovna 
îl învălui într-o privire entuziasmată, ca pe un adevărat 
salvator... Mă repezii în dosul culiselor să-l caut pe Liputin. 

— Intenţionat ai făcut-o! îi zisei eu indignat, apucându-l de 
mână. 

— Nici prin gând nu mi-ar fi trecut aşa ceva, se zgribuli el 
începând să mintă şi prefăcându-se nenorocit, chiar atunci 
mi-au fost aduse aceste versuri şi am crezut că au haz... 


— N-ai crezut dumneata aşa ceva. Nu-mi vine a crede că ai 
putea să consideri această mâzgălitură ordinară drept o 
glumă hazlie! 

— Şi totuşi, aşa o consider. 

— Pur şi simplu minţi, şi nici nu e adevărat că ţi s-au adus 
acum aceste versuri. Chiar dumneata le-ai compus 
împreună cu Lebeadkin, şi poate chiar ieri, anume ca să 
provoci scandal. În orice caz, ultimul vers îţi aparţine, fără 
îndoială, ca şi versul cu paracliserul, de altfel. Cum se face 
că Lebeadkin a apărut îmbrăcat în frac? Înseamnă că v-aţi 
înţeles ca el să le citească, şi aşa ar fi fost dacă nu s-ar fi 
îmbătat. 

Liputin mă privi rece şi vanitos. 

— Dar pe dumneata ce te privesc toate astea? întrebă el 
deodată, cu un calm ciudat. 

— Cum ce mă privesc? Văd că şi dumneata porţi pe umăr 
această fundă... Unde este Piotr Stepanovici? 

— Nu ştiu; pe aici, pe undeva, trebuie să fie; dar de ce 
întrebi? 

— Pentru că văd prea limpede acum ce se întâmplă aici. E 
un complot împotriva Iuliei Mihailovna, pentru a 
compromite această zi... 

Liputin mă privi pieziş. 

— Dar ce te doare pe dumneata? zâmbi el şi, dând din 
umeri, îmi întoarse spatele. 

Rămăsei locului încremenit. Toate bănuielile mele se 
adevereau. Şi când mă gândesc că sperasem tot timpul să 
n-am dreptate! Ce trebuia să fac? Mă gândii mai întâi să mă 
sfătuiesc cu Stepan Trofimovici, dar acesta stătea în faţa 
oglinzii, încercând diferite surâsuri şi mereu aruncându-şi 
ochii pe foaia în care îşi făcuse diferite note. Urma să ia 
cuvântul imediat după Karmazinov şi nu-i ardea deloc să 
stea de vorbă cu mine. Să alerg la lulia Mihailovna? Era 
cam prea devreme; ca să fi înţeles avea nevoie de o lecţie 
mai aspră, care s-o vindece de convingerea ei că e 
„anturată” şi că toată lumea îi este „devotată până la 


fanatism”. Nici nu m-ar fi crezut şi m-ar fi socotit un 
scrântit. De altfel, ce ar mai fi putut să facă ea acum? „La 
urma urmelor, gândii eu, într-adevăr, ce mă privesc pe mine 
toate astea, de ce mă amestec; îmi scot funda şi plec acasă, 
de îndată ce va începe.” Chiar aşa mi-am şi zis, „de îndată 
ce va începe”, ţin minte bine. 

Dar era timpul să mă duc să-l ascult pe Karmazinov. 
Aruncându-mi ochii pentru ultima dată prin culise observai 
că mişună pe acolo tot felul de indivizi absolut străini, 
printre care şi femei, într-un du-te-vino necontenit. 
„Culisele” acestea reprezentau un spaţiu destul de îngust, 
despărţit de privirile publicului printr-o perdea compactă şi 
comunicând prin culoar cu celelalte încăperi. Aci îşi 
aşteptau rândul cei care urmau să se producă pe estradă. 
Dar m-a surprins în clipa aceea mai ales conferenţiarul, 
care trebuia probabil să apară imediat după Stepan 
Trofimovici. Era şi el, cred, un fel de profesor (nici astăzi nu 
ştiu exact cine este), demisionat de bunăvoie dintr-o 
instituţie de învăţământ oarecare după o istorie cu tulburări 
studenţeşti şi sosit nu se ştie pentru ce în oraşul nostru 
acum câteva zile. Fusese şi el recomandat Iuliei Mihailovna 
care îl primise, fireşte, aproape cu venerație. Ştiu astăzi că 
n-o vizitase decât o singură dată, la o serată, şi că tot timpul 
rămăsese tăcut, zâmbind cu o expresie ambiguă la glumele 
şi tonul grupului care o înconjura pe Iulia Mihailovna, şi 
produsese asupra tuturor o impresie neplăcută prin aerul 
lui arogant şi în acelaşi timp susceptibilitatea lui 
bănuitoare. Îl invitase să conferenţieze însăşi Iulia 
Mihailovna. Acum se plimba dintr-un colţ în altul şi, aidoma 
lui Stepan Trofimovici, îşi şoptea ceva sub nas, dar nu 
privindu-se în oglindă, ci cu ochii în pământ. Nu-şi potrivea 
nici un fel de zâmbete, deşi mereu surâdea cu o expresie 
răutăcioasă, crudă. Era limpede că nici cu acesta nu se 
putea sta de vorbă. Era mic de statură, în vârstă de vreo 
patruzeci de ani, absolut chel, cu o bărbuţă căruntă, 
îmbrăcat destul de decent. Mai interesant era faptul că la 


fiecare mişcare de întoarcere pe loc el îşi ridica pumnul în 
sus, îl clătina scurt şi energic deasupra capului şi-l abătea 
apoi brusc în jos, zdrobind parcă un inamic închipuit. 
Figura aceasta o repeta mereu şi invariabil. Simţii cum mă 
cuprinde frica. Plecai repede de acolo ca să-l ascult pe 
Karmazinov. 

III. 

Atmosfera din sală nu promitea nimic bun. [in să subliniez: 
mă închin în faţa măreției unui geniu; dar de ce aceşti 
domni, oamenii noştri de geniu, către sfârşitul anilor 
glorioşi ai activităţii lor procedează uneori absolut ca nişte 
copilandri? Ei, şi ce dacă eşti tu Karmazinov şi ţi-ai făcut 
apariţia umflându-te în pene cât cinci şambelani laolaltă? E 
admisibil oare să reţii atenţia unui public ca al nostru 
asupra unui singur articol timp de o oră întreagă? În 
general, am observat că poţi fi şi un arhigeniu, dar la un 
matineu literar nu poţi acapara nepedepsit atenţia 
asistenţei asupra persoanei tale mai mult de douăzeci de 
minute. Ce e drept, apariţia marelui geniu fu primită cu 
mult respect. Până şi cei mai pretenţioşi şi severi dintre 
bătrâni îşi manifestară aprobarea şi interesul, iar doamnele 
chiar şi un fel de entuziasm. Iotuşi, aplauzele răsunară 
scurt, cam răzleţite şi nu prea convinse. În schimb, în 
ultimele rânduri nu se mai auzi nici o neorânduială până în 
clipa când domnul Karmazinov începu să vorbească, şi nici 
chiar în acest moment nu interveni de fapt ceva grav, ci mai 
mult un fel de neînțelegere. Am amintit cu altă ocazie că 
avea un glas prea strident, întru câtva feminin, şi o 
pronunție aristocratică, cu un sâsâit cochet. N-apucă să 
rostească nici câteva cuvinte când în sală cineva îşi îngădui 
să râdă, un prostălău oarecare, probabil lipsit de experienţa 
vieţii şi neştiutor în ceea ce privea lumea mondenă, ba 
având poate şi o predispoziţie înnăscută de a râde din te 
miri ce. Însă nici vorbă de vreo demonstraţie oarecare; 
dimpotrivă, pomenindu-se privit chiorâş şi somat cu un sst! 
poruncitor de cei din jurul lui, nerodul se potoli pe loc. Dar 


iată-l pe domnul Karmazinov anunțând cu un ton afectat şi 
modulări cochete în glas că el „la început n-a vrut în ruptul 
capului să accepte să citească” (ce rost avea să mai anunţe 
aşa ceva!). „Că există, adică, rânduri care izvorăsc direct 
din inimă încât nici n-ai cum să le exprimi în cuvinte şi deci 
cu atât mai puţin asemenea lucruri sacre ar fi potrivite să 
fie înfăţişate în public” (atunci de ce le înfăţişa?); cedând 
însă unor rugăminţi stăruitoare, le-a adus să le înfăţişeze 
publicului şi întrucât, mai ales, îşi depune condeiul pe masă 
pentru totdeauna, jurându-şi să nu mai scrie nimic, treacă 
de la dânsul, a scris această ultimă operă; şi întrucât a jurat 
de asemenea să nu mai citească în public nimic şi niciodată, 
fie, de data aceasta, îşi va citi acest ultim articol în faţa 
publicului etc., etc... 

Dar hai să zicem că asta n-ar fi nimic, cine nu cunoaşte 
asemenea introduceri ale unui autor? Deşi mă gândesc că 
faţă de gradul redus de cultură al publicului nostru şi de 
starea de spirit a celor din ultimele rânduri toate astea 
comportau oarecare riscuri. Ce era mai simplu decât să fi 
citit o scurtă nuvelă, o schiţă oarecare în genul acelora pe 
care le scrisese până atunci, adică deşi cu fandoseli şi 
manierisme, dar şi cu oarecare spirit? În felul acesta totul 
era salvat. Aş, ţi-ai găsit! Dădu drumul vorbăriei! 
Dumnezeule mare, ce nu găseai aici! Spun fără nici o 
ezitare, până şi publicul din capitală n-ar fi rezistat, nu 
numai al nostru. Închipuiţi-vă aproape două coli de tipar 
întregi de peltea lungă şi inutilă; unde mai pui că domnul 
acesta şi citea cu un aer de superioritate, ca o mare favoare 
pentru ascultători şi îndurerat parcă de a fi trebuit să facă 
această concesie, încât pe bună dreptate publicul nostru 
avea cum să se simtă jignit. lema... Dar cine ar putea să 
descifreze această temă? Un fel de dare de seamă despre 
nişte impresii, despre nişte amintiri. Dar ce fel şi care 
anume? Oricât îşi încreţeau frunţile înţelepţii din gubernia 
noastră în prima jumătate a cuvântării, nu reuşiră să 
înţeleagă nimic, încât restul timpului ascultară numai din 


politeţe. E adevărat, se vorbea acolo mult despre dragoste, 
despre dragostea unui geniu pentru nu se ştie ce persoană, 
dar, trebuie să mărturisesc, lucrul acesta suna cam penibil. 
Părea că nu prea cadrează cu silueta grăsună şi otova a 
scriitorului genial relatarea aceasta a momentului primei 
sale sărutări... Cel puţin aşa socot eu. Şi ceea ce era şi mai 
supărător, aceste sărutări se produceau oarecum într-alt fel 
decât la toţi oamenii. Pretutindeni creştea grozama 
(negreşit grozama sau altă asemenea iarbă oarecare, 
denumirea căreia n-o întâlneşti decât poate în tratatele de 
botanică). Cerul căpătase, negreşit, un colorit violaceu, pe 
care niciodată nimeni dintre simplii muritori nu-l observase, 
adică îl văzuseră cu toţii, desigur, dar nu se pricepuseră să-l 
observe, pe când „iată eu am ştiut să-l observ şi vi-l descriu 
acum vouă, proştilor, ca pe un lucru foarte obişnuit”. 
Copacul sub care se aşezase perechea îndrăgostită era, 
negreşit, de culoare portocalie sau aşa ceva. Şedeau ei 
undeva în Germania. Deodată îl zăriră pe Pompeius sau pe 
Cassius în ajunul bătăliei şi pe amândoi îi străbătură fiorii 
reci ai entuziasmului. O ştimă ţipă în tufiş. Gluck începu 
deodată să cânte la vioară prin stufăriş. Melodia pe care o 
intonase era denumită en toutes lettres, dar n-o cunoaşte 
nimeni şi, ca să afli despre ce este vorba, trebuie să 
cercetezi un dicţionar muzical. Între timp ceața se 
învolburase, într-atât se învolburase, încât semăna mai mult 
cu un milion de perne decât cu ceaţă. Şi deodată totul 
dispare şi marele geniu traversează în plină iarnă pe vreme 
de moină fluviul Volga. Două pagini şi jumătate de 
traversare, şi totuşi se prăbuşeşte printr-un ochi de gheaţă 
în apă. Geniul se îneacă, dar credeţi că s-a înecat? Nici 
gând; toate astea i-au trebuit ca să arate cum, fiind gata să 
se înece definitiv şi să dispară sub apă, în faţa lui apăru 
deodată un crâmpei de gheaţă, un firicel de gheaţă cât un 
bob de mazăre, dar atât de pur şi atât de cristalin „ca o 
lacrimă îngheţată” şi cum în acest crâmpei de gheaţă se 
oglindi toată Germania sau, mai bine zis, cerul Germaniei 


amintindu-i, prin jocul iradiat al acestei imagini reflectate, 
acea lacrimă, care, „ţi-aduci aminte, s-a prelins din ochii tăi, 
când şedeam sub copacul acela de smarald, şi tu ai 
exclamat cuprinsă de bucurie: „Nu există crimă!” „Da, am 
zis şi eu printre lacrimi, dar dacă este aşa, atunci nu există 
nici oameni drepţi”. Am izbucnit amândoi în hohote de 
plâns şi ne-am despărţit pentru totdeauna”. 

Ea a plecat undeva pe malul mării, el în nişte peşteri; şi 
iată-l că începe să coboare, coboară şi coboară, timp de trei 
ani coboară sub turnul Suharev din Moscova şi deodată în 
adâncul pământului, în peşteri, vede o candelă, iar în faţa 
candelei un sihastru. Sihastrul se roagă. Geniul pătrunde 
până la ferestruica lui cu gratii şi deodată aude un suspin, 
vă închipuiţi cumva că a suspinat sihastrul? Nicidecum. 
Puțin îi pasă lui de sihastrul vostru! Acest suspin pur şi 
simplu „i-a amintit lui însuşi primul ei suspin, scos cu 
treizeci şi şapte de ani în urmă”, când „ţi-aduci aminte, în 
Germania, şedeam sub copacul de culoarea agatului şi tu 
mi-ai spus: „Ce rost are dragostea? Priveşte, în jurul nostru 
creşte umbra nopţii şi eu te iubesc, dar când va înceta să 
crească umbra nopţii - voi înceta şi eu să te iubesc”. Aci iar 
se învolbură ceața, apăru Hoffman, şuieră din Chopin o 
ştimă şi deodată din ceaţă apăru, într-o cunună de lauri, 
deasupra acoperişurilor Romei, Ancus Martius, nepot al 
regelui Numa Pompilius, cel de-al patrulea rege legendar al 
Romei. Fiori de extaz ne-au străpuns spinările şi noi ne-am 
despărţit pentru totdeauna” etc., etc. Într-un cuvânt, poate 
că nu redau atât de exact conţinutul şi nici nu m-aş pricepe 
s-o fac, dar sensul poliloghiei sale era tocmai acesta. Şi, în 
sfârşit, ce-o mai fi şi cu pasiunea aceasta scandaloasă a 
minţilor noastre luminate pentru calambururi într-un sens 
superior! Un mare filosof european, un mare savant, un 
inventator, un truditor, un martir - toţi aceşti trudiţi ai 
cugetării şi împovăraţi ai făptuirilor sunt pentru marele 
nostru geniu rus un fel de bucătari în conacul lui. El este 
boierul, iar ei se prezintă în faţa lui cu bonetele albe în 


mână şi-i aşteaptă poruncile. E adevărat, el surâde cu aere 
de superioritate şi când e vorba de Rusia, iar cea mai mare 
plăcere a sa este să anunţe falimentul Rusiei sub toate 
raporturile faţă de marile spirite din Europa; în ce priveşte 
însă propria-i persoană, o, aici situaţia este exact contrară; 
el este acela care se-nalţă deasupra acestor spirite mari ale 
Europei; toţi nu sunt decât un material bun pentru 
calambururile lui. Preia ideea cuiva, îi alătură antiteza ei şi 
calamburul este gata. Există crimă, nu există crimă; nu 
există adevăr, nu există oameni drepţi; ateism, darwinism, 
clopotele Moscovei... 

Dar, vai, el nu mai crede în clopotele Moscovei; Roma, 
laurii... dar el nu mai crede nici în lauri... Adăugaţi şi un 
acces obligatoriu de tristeţe byroniană, o schimă din Heine, 
ceva din Peciorin, şi tot aşa, dă-i şi dă-i înainte, se porni 
şuierând maşina... „Dar puteţi să mă lăudaţi, desigur, 
puteţi, aşa ceva îmi place grozav; v-am spus numai aşa că 
depun condeiul; nici o grijă, vă mai plictisesc eu încă, şi de 
trei sute de ori poate, veţi obosi citind...” 

Bineînţeles că lectura nu se încheie chiar atât de bine; mai 
rău era însă că tocmai de aici se şi porni totul. În sală de 
mult se iscaseră şi se făceau tot mai auzite smiorcăieli, 
târşit de picioare, tuse şi ce se mai poate auzi când la un 
matineu literar autorul, oricine ar fi el, reţine atenţia 
publicului mai mult de douăzeci de minute. Dar genialul 
scriitor nu observa nimic. El continua să-şi debiteze 
poliloghia dulceagă şi sâsâită, făcând abstracţie de public, 
încât toată lumea începu să schimbe priviri nedumerite. 
Deodată în rândurile din fund se ridică un glas singuratic, 
dar răsunător: 

— Doamne, ce prostii! 

A fost o izbucnire involuntară şi, sunt convins, fără gând 
de ostentaţie. Pur şi simplu, obosise omul. Dar domnul 
Karmazinov se opri, privi ironic spre public şi se formaliză 
pe neaşteptate, cu aerul unui demnitar jignit. Mi se pare că 
prea v-am plictisit, domnilor? 


Tocmai aici e vina lui, de a fi deschis primul vorba: 
provocând în felul acesta un răspuns, oferise posibilitatea 
unor nemernici să deschidă gura şi, ca să zicem aşa, cu 
deplin drept, în timp ce, dacă s-ar fi abținut, totul s-ar fi 
limitat la nişte smiorcăieli şi ar fi trecut cumva cu bine... S-o 
fi aşteptat omul la un ropot de aplauze ca răspuns la 
întrebarea lui? Dar nu aplaudă nimeni; dimpotrivă, toată 
lumea păru că se zgribuleşte speriată, şi nu mişcă. 

— Nu l-aţi văzut niciodată pe Ancus Martius, nu sunt decât 
vorbe goale, se auzi o voce enervată, aproape chinuită. 

— Exact, interveni şi o altă voce, astăzi nu mai există 
vedenii, ci ştiinţe naturale. Documentaţi-vă în ştiinţele 
naturii. 

— Domnilor, cel mai puţin m-am aşteptat la asemenea 
obiecţii, se arătă surprins Karmazinov. 

Marele geniu se dezobişnuise, stând mereu la Karlsruhe, 
de realităţile patriei. 

— În secolul nostru este o ruşine să afirmi că universul se 
sprijină pe trei balene, turui deodată o domnişoară. Este 
absolut exclus ca dumneata, Karmazinov, să fi coborât în 
peşteră la schimnic. Şi cine mai vorbeşte astăzi despre 
schimnici? 

— Domnilor, cel mai mult mă surprinde că toate acestea 
sunt spuse pe un ton serios. De altfel... de altfel, aveţi 
perfectă dreptate. Nimeni nu respectă mai mult decât mine 
adevărul real... 

Cu toate că zâmbea ironic, se vedea că era uluit. Chipul lui 
părea că spune: „Eu, doar, nu sunt aşa cum vă închipuiţi, eu 
sunt cu voi, lăudaţi-mă numai, lăudaţi-mă cât mai mult, cât 
mai mult, îmi place grozav să fiu lăudat...”. 

— Domnilor, strigă el în sfârşit, profund atins, văd că 
sărmanul meu poem nu şi-a găsit locul aici. De altfel, şi mie 
mi se pare că n-am nimerit unde trebuie. 

— A ochit în cioară, şi a nimerit în vacă, zbieră cât îl ţinea 
gura un gogoman oarecare, beat probabil, şi care desigur 
nu merita să i se dea nici o atenţie. 


E drept că se auzi un râset nepoliticos. 

— În vacă ziceţi? reluă imediat Karmazinov. Glasul lui 
devenea tot mai strident. În ce priveşte ciorile şi vacile, îmi 
permit să mă abţin, domnilor. Port prea mult respect 
oricărui public, ca să-mi permit vreo comparaţie, cât de 
inocentă ar fi; dar eu am crezut... 

— Totuşi, stimate domn, dumneata să nu-ţi... strigă careva 
din ultimele rânduri. 

— Dar eu am crezut că, depunându-mi condeiul şi luându- 
mi rămas-bun de la cititori, voi fi ascultat... 

— Nu, nu, vrem să vă ascultăm, vrem, se auziră, prinzând 
curaj în sfârşit, câteva glasuri din primele rânduri. 

— Citiţi mai departe, citiţi! se asociară şi câteva voci 
entuziaste de doamne, şi în sfârşit se înfiripă şi un scurt 
ropot de aplauze, e adevărat foarte anemice şi răzlețe. 

Karmazinov zâmbi acru şi dădu să se ridice de pe locul 
său. 

— Crede-ne, Karmazinov, că toată lumea consideră drept o 
cinste... nu se abţinu chiar şi soţia mareşalului nobilimii. 

— Domnule Karmazinov, răsună deodată o voce tinerească 
din fundul sălii. Strigase un învăţător foarte tânăr dintr-o 
şcoală medie judeţeană, un tânăr admirabil, cuminte şi 
generos, recent venit la noi. Se ridicase de pe locul său. 
Domnule Karmazinov, dacă aş fi avut fericirea să iubesc în 
felul acesta, cum ne-aţi descris, credeţi-mă, n-aş fi făcut 
descrierea iubirii mele într-un articol destinat de a fi citit în 
public... 

Tânărul se roşise ca racul. 

— Domnilor, strigă Karmazinov, eu am terminat. Omit să 
mai citesc sfârşitul şi mă îndepărtez. Îngăduiţi-mi totuşi să 
vă citesc numai şase rânduri cu care închei. „Da, prietene 
cititor, adio! începu el imediat să citească din manuscris şi 
fără să se mai aşeze. Adio, cititorule; nici nu prea stărui în 
dorinţa mea de a ne despărţi prieteni: la ce bun să te mai 
deranjez, într-adevăr? Ba, poţi să mă şi înjuri, o înjură-mă 
cât vrei, dacă aceasta îţi va face vreo plăcere. Ar fi mult mai 


bine însă dacă am uita unul de altul. Şi chiar dacă voi toţi, 
cititorii, v-aţi arătat atât de buni încât, lăsându-vă, în 
genunchi, m-aţi ruga cu lacrimi în ochi: „Scrie, o mai scrie 
pentru noi, Karmazinov, pentru patrie, pentru urmaşi, 
pentru cununi de lauri”, chiar şi atunci v-aş răspunde, 
bineînţeles mulţumindu-vă cu tot respectul: „Nu, dragii mei 
compatrioți, ne-am ocupat destul unul de altul. Merci! E 
timpul să ne despărţim! Merci, merci, merci!”,. 

Karmazinov se închină ceremonios şi, roşu ca racul, se 
retrase în culise. 

— Dar nimeni nu se gândeşte să stea în genunchi; ce 
aberaţie! 

— Dar şi ce orgoliu! 

— E numai umor, încercă să-l corijeze careva mai avizat. 

— Ba să mă scuteşti de acest umor al dumitale. 

— “Totuşi, e o neobrăzare, domnilor. 

— Bine, cel puţin, că a terminat odată. 

— Ce plictiseală e la ei aici! 

Dar toate aceste exclamaţii ignorante în rândurile din 
spate (deşi nu numai în cele din spate) au fost acoperite de 
aplauzele celeilalte părţi a publicului, care îl aclama pe 
Karmazinov cerând să reapară pe scenă. Câteva doamne, în 
frunte cu lulia Mihailovna şi soţia mareşalului nobilimii, se 
îngrămădeau în faţa estradei. În mâinile Iuliei Mihailovna 
apăru o cunună de lauri superbi pe o pernuţă de catifea 
albă, încadrată într-o jerbă de trandafiri vii. 

— Lauri! rosti Karmazinov cu un surâs fin şi puţin maliţios. 
Eu, bineînţeles, sunt mişcat şi accept cu cel mai viu 
sentiment această cunună, pregătită dinainte, care însă n-a 
apucat încă să se veştejească; dar vă asigur, mesdames, am 
devenit brusc atât de realist, încât consider că în secolul 
nostru frunzele de lauri sunt mai la locul lor în mâinile unui 
bucătar priceput, decât în mâinile mele... 

— Sigur, bucătarii sunt mai folositori, strigă acelaşi 
seminarist care participase la „şedinţa” de la Virghinski. 


Ordinea părea că se tulbură. Din multe rânduri lumea sări 
ca să vadă mai bine ceremonia oferirii cununii de lauri. 

— Pentru chestia cu bucătarul sunt gata să adaug acum 
încă trei ruble, se auzi un glas ridicat, prea răsunător, voit 
răsunător. 

— Şieu. 

— Şieu. 

— Dar cum se poate să n-aibă ei un bufet? 

— Domnilor, am fost traşi pe sfoară... 

De altfel, trebuie să recunoaştem că toţi aceşti domni 
gălăgioşi se cam temeau încă vizibil de demnitarii prezenţi 
şi de poliţaiul care veghea în sală. Treptat, cam în vreo zece 
minute, toată lumea îşi reluă locurile, dar ordinea de la 
început nu se mai restabili. Şi iată, tocmai pe acest început 
de haos nimeri sărmanul Stepan Trofimovici... 

IV. 

Apucai totuşi să mă reped încă o dată în culise ca să-l 
previn, extrem de tulburat, că după părerea mea totul s-a 
dus de râpă şi ar face mai bine să nu apară pe scenă, ci 
imediat să plece acasă pretextând o indispoziţie stomacală, 
fiind şi eu hotărât să-mi lepăd funda şi să plec împreună cu 
dânsul. Dădui peste el tocmai când se îndrepta spre 
estradă; se opri brusc, mă privi de sus, măsurându-mă din 
cap până-n picioare, şi îmi zise cu un aer solemn: 

— Ce te face, domnule, să mă consideri capabil de 
asemenea mârşăvie? 

A trebuit să mă retrag. Eram sigur că, aşa cum doi ori doi 
fac patru, fără catastrofă nu va scăpa de acolo. În timp ce 
stăteam deprimat la culme, în faţa mea apăru iar silueta 
fostului profesor, care urma să ia cuvântul după Stepan 
Trofimovici şi care adineauri ridica mereu şi lăsa să se 
abată cu toată puterea pumnul. Ca şi atunci se plimba de 
colo până colo, concentrat şi murmurându-şi ceva sub nas, 
cu un zâmbet perfid, dar triumfător. Aproape fără nici un 
gând (naiba m-a pus) mă apropiai şi de dânsul. 


— Ştiţi, zisei eu, s-a văzut din nenumărate exemple că 
dacă lectorul reţine atenţia publicului mai mult de douăzeci 
de minute, acesta nu-l mai ascultă. O jumătate de oră nici 
chiar o celebritate nu reuşeşte să se menţină... 

EI se opri brusc şi aproape tremura de jignire. O expresie 
de nemărginit orgoliu îi apăru pe faţă. 

— N-aveţi nici o grijă, murmură el cu dispreţ şi porni mai 
departe. 

În aceeaşi clipă se auzi din sală glasul lui Stepan 
Trofimovici. 

„Dracu' să vă ia pe voi toţi!” îmi zisei şi alergai în sală. 
Stepan Trofimovici se aşeză în fotoliu, încă în plin vacarm. 
Rândurile din faţă se pare că îl întâmpinară cu priviri ostile. 
(La club, în ultimul timp, încetaseră să-l mai agreeze şi nui 

se arătau semnele de respect de altădată.) Tot era bine că 
nu se auzeau fluierături. Un gând ciudat mă stăpânea încă 
de ieri: că, negreşit, va fi fluierat îndată ce va apărea. De 
fapt, nici nu fusese observat dintr-odată, din cauza 
dezordinii ce încă nu se potolise complet. La ce mai spera 
omul acesta, dacă şi faţă de Karmazinov procedară astfel? 
Stepan Trofimovici era palid; mai bine de zece ani nu mai 
apăruse în faţa publicului. După emoția care-l cuprinsese şi 
întreaga lui înfăţişare, prea bine cunoscute mie, n-avui nici 
pic de îndoială că el însuşi consideră apariţia sa de acum pe 
estradă ca pe un moment decisiv al destinului său, în orice 
caz neapărat ceva în sensul acesta. 

Tocmai de asta mă temeam. Îmi era tare drag acest om. 
Dar cum m-am simţit eu când l-am văzut începându-şi 
cuvântarea şi i-am auzit prima frază! 

— Domnilor! rosti el deodată, decis parcă să dea foc în 
urma lui la toate punţile, şi în acelaşi timp cu o voce 
aproape sugrumată. Domnilor, chiar în dimineaţa zilei 
acesteia am avut sub ochii mei pe masă una dintre foile 
clandestine împrăştiate recent aici şi pentru a suta oară mi- 
am pus întrebarea: „Care este misterul ei?”. 


Întreaga sală amuţi dintr-odată, şi toate privirile se 
întoarseră către el, unele vădit speriate. N-am ce zice, se 
pricepea să suscite interesul de la primul cuvânt. Până şi 
din culise se arătară câteva capete; Liputin şi Leamşin 
păreau numai ochi şi urechi. Iulia Mihailovna îmi făcu iar 
semn cu mâna să mă apropii. 

— Opriţi-l, orice s-ar întâmpla, opriţi-l! îmi şopti ea 
tulburată. 

Dădui neputincios din umeri: mai putea fi oprit un om care 
se decisese? Vai, îmi dădeam seama perfect de ceea ce se 
petrece cu Stepan Trofimovici. 

— Ehe, despre proclamaţii! se auziră şoapte în rândurile 
publicului. 

Toată sala se încordă. 

— Ei bine, domnilor, am dezlegat acest mister. Tot misterul 
efectului produs de ele constă în stupiditatea lor! (Ochii lui 
scânteiară.) Da, domnilor, dacă ar fi fost o stupiditate 
premeditată, afişată dintr-un anumit calcul, o, desigur, ar fi 
fost ceva genial! Dar se cuvine să fim drepţi şi să 
recunoaştem: ei n-au falsificat absolut nimic, nu găsim în 
ele nici o mistificare. Avem de-a face aici cu cea mai 
despuiată, cea mai naivă, cea mai rudimentară prostie, c'est 
la betise dans son essence la plus pure, quelque chose 
comme un simple chimique. Dacă era spus într-un fel cât de 
cât inteligent, oricine ar fi văzut îndată toată sărăcia mizeră 
a acestei prostii reduse. Acum însă toţi se opresc cuprinşi 
de nedumerire; nimănui nu-i vine să creadă că este posibilă 
o asemenea prostie primitivă. „Nu se poate să fie numai 
atăt şi nimic, nimic altceva”, îşi spune în gând fiecare şi 
caută dezlegarea secretului, vede în asta un mister, vrea să 
citească printre rânduri, şi iată deci că efectul e obţinut! O, 
niciodată încă prostia n-a fost recompensată printr-o 
consacrare atât de triumfală, cu toate că de nenumărate ori 
o meritase... Fiindcă, en paranthese, prostia cea mai crasă, 
ca şi geniul cel mai sublim sunt deopotrivă de folositoare 
destinului omenirii... 


— Calambururi din deceniul al patrulea! se auzi un glas, 
de altfel foarte modest, dar suficient ca să provoace 
răsturnarea tuturor zăgazurilor; se dezlănţui un vacarm 
nemaipomenit. 

— Domnilor, ura! Propun un toast pentru prostie! strigă 
Stepan Trofimovici într-o frenezie totală, sfidând întreaga 
sală. 

Alergai la el ca pentru a-i turna un pahar cu apă. 

— Stepan Trofimovici, încetează, Iulia Mihailovna te 
imploră... 

— Ba te rog să încetezi dumneata şi să mă laşi în pace, 
tinere pierde-vară! se răsti el la mine în auzul tuturor. Mă 
grăbii să dispar. Messieurs, continuă el, ce rost are această 
tulburare, ce rost au strigătele de indignare pe care le aud? 
Am venit cu ramura de măslin. Vă aduc cuvântul definitiv 
pentru că în chestiunea aceasta eu am ultimul cuvânt şi 
vom ajunge la împăcare. 

— Jos cu el! strigau unii. 

— Linişte, lăsaţi-l să vorbească, lăsaţi-l să spună ce are de 
spus, zbieră o altă parte a sălii. 

Se agita mai ales tânărul învăţător, care îndrăznind o dată 
să deschidă gura părea că nu se mai poate opri. 

— Messieurs, ultimul cuvânt în chestiunea aceasta este un 
cuvânt de iertare. Sunt un bătrân care-mi închei viaţa, şi 
declar solemn că spiritul vieţii adie ca şi înainte, aşa cum 
forţa cea vie n-a secat în tânăra generaţie. Entuziasmul 
tinereţii contemporane este la fel de pur şi luminos cum era 
şi în zilele noastre. N-a survenit nici o schimbare: 
inversarea scopurilor, substituirea unei concepţii a 
frumosului prin alta! Toată problema constă în a se şti dacă 
Shakespeare este superior unei perechi de cizme sau 
Rafael unui bidon cu petrol. 

— E un denunţ, murmurau unii. 

— Întrebări compromiţătoare! 

— Agent-provocateur! 


— Iar eu declar, ţipă Stepan Trofimovici într-un hal de 
surescitare ajunsă la paroxism, iar eu declar că 
Shakespeare şi Rafael sunt mai presus de dezrobirea 
ţăranilor, mai presus de naţionalitate, mai presus de 
socialism, mai presus de tânăra generaţie, mai presus de 
chimie, mai presus aproape de întreaga umanitate, pentru 
că ei sunt deja un rod, un rod real al întregii omeniri, şi 
poate chiar rodul perfect din câte ar putea să existe! O 
formă a frumuseţii deja atinsă, fără realizarea, fără de 
existenţa căreia nici n-aş consimţi să trăiesc... O, Doamne! 
îşi împreună el cu un plesnet palmele. Acum zece ani exact 
acelaşi lucru l-am strigat la Petersburg şi tot de pe estradă, 
rostind aceleaşi cuvinte, şi la fel ca atunci ei n-au înţeles 
nimic, râdeau şi fluierau, ca acum; oameni mărginiţi, ce vă 
lipseşte ca să mă înţelegeţi? Ştiţi voi oare, ştiţi voi oare că 
fără englezi mai poate trăi omenirea, şi fără Germania 
poate, fără omul nostru rus cu atât mai mult ar putea să 
trăiască, fără ştiinţă la fel, fără pâine la fel, numai fără 
frumuseţe nu poate, pentru că atunci nici n-ar avea ce face 
omul pe lumea aceasta! Aici e tot misterul, aici e toată 
istoria! Însăşi ştiinţa nu va putea dăinui un singur minut 
fără frumuseţe, vă daţi voi seama de asta, voi de acolo care 
râdeţi, se va ticăloşi degenerând în incultură crasă, nu va fi 
capabilă să născocească un simplu cui... Nu voi ceda! urlă 
el într-un mod cu totul absurd de încheiere, izbind cu toată 
puterea cu pumnul în masă. 

Dar în timp ce elţipa fără rost şi fără legătură, se 
destrămă şi ordinea din sală. Mulţi săriră de pe locurile lor, 
unii se repeziră înainte, mai aproape de estradă. În general, 
toate astea se petrecură cu mult mai repede decât decurge 
descrierea mea şi n-a fost timp să se ia nici o măsură. Sau 
poate că nici nu s-a voit o asemenea intervenţie. 

— Vă vine uşor să vorbiţi, vouă, răzgâiaţilor, feciori de bani 
gata! zbieră chiar în faţa estradei acelaşi seminarist, 
rânjindu-i cu plăcere drept în faţă lui Stepan Trofimovici. 

Acesta îl observă şi sări chiar lângă rampă: 


— N-am fost eu acela care chiar acum am afirmat că 
entuziasmul tinerei generaţii este la fel de pur şi de luminos 
cum a fost şi altădată, şi că ea piere greşind doar în formele 
frumosului?! Nu vă ajunge? Şi dacă mai ţineţi seama de 
faptul că lucrul acesta îl afirmă un tată jignit, zdrobit, este 
posibil oare, o, minţi înguste ce sunteţi, este posibil oare ca 
cineva să se ridice mai presus în atitudinea imparţială şi 
obiectivă a acestui tată? Ingraţilor... Nedrepţilor... De ce, 
de ce nu vreţi să ne împăcăm? 

Şi, pe neaşteptate, el izbucni într-un plâns isteric. Îşi 
ştergea lacrimile cu degetele. Umerii şi pieptul lui 
tresăreau de hohote de plâns... Uitase cu totul pe ce lume 
se afla. 

Publicul se alarmă peste măsură, aproape toată lumea sări 
de pe locuri. Sări cu repeziciune şi Iulia Mihailovna, îl 
prinse de braţ pe soţul ei, căutând să-l ridice de pe fotoliu... 
Scandalul lua proporţii nemaipomenite. 

— Stepan Trofimovici! urlă fericit seminaristul. Aici prin 
oraş şi prin împrejurimi rătăceşte acum Fedka-Ocnaşul, un 
evadat din ocnă. El jefuieşte şi de curând a săvârşit o nouă 
crimă. Daţi-mi voie să vă întreb: dacă acum cincisprezece 
ani nu l-aţi fi predat ca recrut în armată pentru a vă achita 
o datorie la cărţi, adică dacă nu l-aţi fi pierdut pur şi simplu 
la jocul de cărţi, ar fi nimerit el la ocnă? Ar fi căsăpit el 
oamenii ca acum în lupta pentru existenţă? Ce aveţi de 
spus, domnule estet? 

Renunţ să mai descriu scena care a urmat. În primul rând, 
izbucni un ropot de aplauze asurzitoare. Nu aplauda toată 
lumea, poate că numai a cincea parte din asistenţă, dar cei 
care aplaudau o făceau într-un fel delirant. Restul 
publicului năvăli spre ieşire, întrucât însă partea de public 
care aplauda se înghesuia la rândul ei, înaintând spre 
estradă, se produse o învălmăşeală inimaginabilă. 
Doamnele scoteau ţipete, unele dintre domnişoare 
izbucniră în lacrimi şi se rugau să fie duse acasă. Lembke, 
stând în picioare în dreptul scaunului său, privea mereu în 


juru-i cu nişte ochi sălbatici. Iulia Mihailovna se zăpăcise de 
tot, pentru prima oară de la începerea activităţii ei la noi. 
Cât îl priveşte pe Stepan Trofimovici, în primul moment el 
păru literalmente strivit de cuvintele seminaristului; dar 
imediat după aceea înălţă ambele mâini, întinzându-le 
parcă deasupra publicului, şi urlă: 

— Îmi scutur praful de pe picioare şi blestem... Am 
terminat... am terminat... 

Şi smucindu-se din loc, alergă în culise, agitându-şi 
ameninţător mâinile. 

— A jignit societatea! ... Să fie adus îndărăt! ... zbierau 
turbaţii. 

Careva voi să se repeadă după el. Nimeni n-ar fi putut să-l 
oprească, cel puţin în clipa aceea, şi, deodată, catastrofa 
definitivă se abătu ca o bombă asupra adunării şi explodă în 
mijlocul ei: al treilea conferenţiar, maniacul care îşi agita 
mereu pumnul în dosul culiselor, apăru brusc, venind în 
fugă pe scenă. 

Avea înfăţişarea unui adevărat nebun. Cu un zâmbet larg 
şi triumfător, plin de sine şi încrezut peste măsură, îşi 
plimba privirea satisfăcută peste sala agitată, bucurându-se 
parcă de această dezordine. Nu-l contraria deloc faptul că 
trebuia să ia cuvântul într-un asemenea vacarm, 
dimpotrivă, părea fericit. Era atât de evident acest lucru, 
încât dintr-odată atrase asupra lui atenţia. 

— Dar asta ce-o mai fi?! se auziră întrebări. Cine mai e şi 
acesta? Sst! Să auzim ce vrea să spună? 

— Domnilor! strigă din răsputeri maniacul, postându-se 
chiar la marginea rampei şi aproape cu un glas la fel de 
ţipător, feminin ca al lui Karmazinov, dar fără sâsâitul 
aristocratic al acestuia. Domnilor, cu douăzeci de ani în 
urmă, în ajunul războiului cu jumate-Europă, Rusia stătea 
sus ca un ideal în ochii tuturor consilierilor activi şi 
onorifici. Literatura era servitoarea cenzurii; prin 
universităţi se preda mărşăluirea; oastea fusese 
transformată în balet, iar poporul plătea impozite şi tăcea 


sub cnutul regimului iobăgist. Patriotismul se transformase 
în jumulirea de şperţuri de pe vii şi morţi. Cei care nu luau 
şperţuri erau consideraţi răzvrătiți, pentru că tulburau 
armonia sistemului. Pădurile de mesteacăn erau defrişate 
ca mijloc auxiliar pentru menţinerea ordinii. Europa 
tremura... Dar niciodată Rusia, în decursul unui mileniu 
întreg de existenţă tembelă, n-a atins un asemenea grad de 
ruşine... 

Oratorul îşi înălţă cu extaz pumnul şi, agitându-l cumplit 
deasupra capului, îl abătu brusc şi cu toată puterea asupra 
unui inamic închipuit, zdrobindu-l cu furie, să se aleagă 
praful din el. Un urlet asurzitor izbucni din toate părţile, o 
furtună de aplauze potopi imensa sală. Aplauda aproape 
jumătate din asistenţă; se înflăcăraseră până şi cei mai 
inocenți: era hulită Rusia în mod public, în gura mare, cum 
să nu-i vină omului să urle de entuziasm? 

— Aşa da! Aşa înţeleg şi eu! Ura! Aici nu mai e vorba de 
estetică! 

Maniacul continuă cuprins de beţie: 

— De atunci au trecut douăzeci de ani. Universitățile sunt 
deschise şi au crescut la număr. Mărşăluirea, muştruluirea 
sunt o legendă; numărul ofiţerilor este neîndestulător şi 
reclamă alte mii în completare. Căile ferate au înghiţit toate 
capitalurile şi au împânzit Rusia ca un păienjeniş, încât 
peste vreo cincisprezece ani poate că va avea omul într- 
adevăr posibilitatea să facă şi o călătorie undeva. Podurile 
nu ard decât ici-colo, iar oraşele ard reglementar, după o 
anumită ordine, pe rând, în sezoanele de incendii. 
Instanţele judecătoreşti dau sentinţe solomoniene, iar 
juraţii iau şperţ exclusiv numai în cadrul luptei pentru 
existenţă, când sunt ameninţaţi să moară de foame. lobagii 
s-au eliberat şi, în amintirea croielilor cu vărgile de către 
foştii lor stăpâni moşieri, se croiesc acum unii pe alţii. Mări 
şi oceane de votcă se consumă pentru susţinerea bugetului, 
iar la Novgorod în faţa anticei şi inutilei Sofii s-a înălţat 
solemn un glob de bronz uriaş în memoria mileniului nostru 


de dezordine şi prostie. Europa se încruntă şi iar începe să 
se îngrijoreze... Cincisprezece ani de reforme! Şi totuşi, 
nicicând Rusia, chiar şi în cele mai caricaturale epoci ale 
tembelismului său, n-a atins... 

Ultimele cuvinte nici nu se mai auziră din cauza urletului 
mulţimii. Se văzu cum el ridică iar mâna şi lăsă cu forţă încă 
o dată pumnul în jos. Entuziasmul depăşise orice limită: 
lumea urla, bătea din palme, până şi unele dintre doamne 
strigau: „Destul! Nimic mai bun n-ai putea să ne mai spui!” 
Toţi erau ca în delir. Oratorul îşi plimba deasupra capetelor 
privirea, topindu-se parcă în propriul lui triumf. Îl zării în 
fugă pe Lembke, cuprins de o tulburare nemaipomenită; 
arăta cuiva nu se ştie ce. Iulia Mihailovna, albă ca varul, îi 
demonstra ceva cu febrilitate prinţişorului care se 
apropiase în fugă de dânsa... În această clipă, un grup de 
vreo şase persoane cu funcţii mai mult sau mai puţin 
oficiale se repezi din culise pe estradă, îl înşfăcă pe orator şi 
îl târî înapoi. Nu înţeleg cum putu el să scape din 
strânsoarea lor, dar se vede că reuşi, pentru că apăru iar în 
capătul estradei lângă rampă şi apucă să mai strige din 
răsputeri, agitându-şi pumnul: 

— Dar niciodată Rusia n-a atins încă... 

Aici fu iar înşfăcat şi tras înapoi. Văzui cum cincisprezece 
indivizi se repeziră în culise ca să-l elibereze, dar nu sărind 
pe estradă, ci prin culoarul lateral, forțând îngrăditura 
uşoară de scânduri care, cedând presiunii, se prăbuşi 
imediat... Văzui apoi, fără să-mi cred ochilor, că pe estradă 
apăru brusc de undeva studenta (ruda lui Virghinski), cu 
acelaşi sul sub braţ, îmbrăcată în aceeaşi rochie, la fel de 
roşie la obraz, la fel de grăsuţă, înconjurată de alte două- 
trei femei şi de vreo doi-trei bărbaţi şi însoţită de duşmanul 
ei de moarte, liceanul. Apucai chiar să aud fraza: „Domnilor, 
am sosit aici ca să vă aduc la cunoştinţă suferinţele bieţilor 
studenţi şi să-i îndemn să protesteze...”. Dar nu mai aveam 
timp, trebuia să fug. Îmi ascunsei funda în buzunar şi prin 
culoare dosnice cunoscute ieşii din casă în stradă. În primul 


rând mă îndreptai, bineînţeles, spre locuinţa lui Stepan 
Trofimovici. 

Capitolul al doilea. 

Finalul serbaării. 

I 

Nu voi să mă primească. Se încuiase şi scria. La bătăile 
mele repetate şi la chemarea mea, îmi răspunse din dosul 
uşii: 

— Dragul meu, am terminat totul, ce mi se mai poate cere? 

— N-ai terminat nimic, ci ai contribuit numai la acest 
dezastru total. Pentru numele lui Dumnezeu, lasă 
calambururile, Stepan Trofimovici, şi deschide. Trebuie 
luate măsuri; s-ar putea să vină la dumneata şi să te 
insulte... 

Mă consideram în drept să fiu faţă de el aspru şi sever. Mi- 
era teamă să nu întreprindă ceva şi mai nesăbuit. Dar, spre 
surprinderea mea, mă izbii de o fermitate neaşteptată: 

— Atunci de ce ţii neapărat să iasă aşa, de parcă vrei 
dumneata să mă jigneşti primul? Îţi mulţumesc pentru toate 
cele din trecut, dar repet încă o dată: am încheiat toate 
socotelile cu oamenii, cu cei buni şi cu cei răi. Îi scriu Dariei 
Pavlovna, pe care o neglijasem atât de inadmisibil până 
acum. Mâine, dacă vrei, te rog să duci scrisoarea; iar acum, 
„Merci”. 

— Stepan Trofimovici, te asigur că situaţia e mult mai 
gravă decât îţi închipui dumneata. Crezi cumva că ai 
zdrobit acolo pe careva? N-ai zdrobit pe nimeni, ci te-ai 
zdrobit pe dumneata însuţi, ca pe o eprubetă goală de sticlă 
fină (o, am fost dur şi nepoliticos; îmi aduc aminte cu 
amărăciune!). N-ai de ce să-i scrii Dariei Pavlovna... Şi ce te 
faci acum fără mine? Ce soluţie concretă vezi? Probabil că ţi 
s-a năzărit să mai întreprinzi ceva? Vei suferi un nou eşec 
dacă ţi-a intrat în cap să mai încerci vreun pas... El se ridică 
şi se apropie de uşă. 

— Ai stat în mijlocul lor foarte puţin timp, dar te-ai molipsit 
de limbajul şi tonul lor, Dieu vous pardonne, mon ami, et 


Dieu vous garde. Am observat însă întotdeauna la 
dumneata nişte trăsături de bun-simţ, şi poate că îţi mai 
revii, apres le temps, bineînţeles, aşa cum se întâmplă cu 
noi toţi, cu noi ruşii. În ce priveşte observaţia dumitale la 
lipsa mea de simţ practic, îţi voi reaminti o cugetare de a 
mea de multă vreme: că la noi în Rusia un număr imens de 
oameni nu fac altceva decât să se năpustească, găsind în 
asta o adevărată îndeletnicire, cu o înverşunare crescândă 
şi din ce în ce mai agasantă, ca muştele vara, împotriva 
lipsei de simţ practic la alţii, acuzând-o la fiecare şi la toţi, 
dar excluzându-se bineînţeles pe ei înşişi. Cher, nu uita că 
sunt foarte tulburat şi nu mă chinui. Încă o dată îţi spun 
merci pentru tot şi ne despărţim de aici încolo, cum s-a 
despărţit Karmazinov de public, adică să uităm unul de 
altul, pe cât se poate cu mai multă generozitate. De fapt, la 
el a fost o şiretenie tactică, această rugăminte stăruitoare 
de a fi uitat de foştii săi cititori; quant r moi nu sunt atât de 
orgolios ţi mizez mai ales pe tinereţea inimii dumitale 
neprihănite: n-ai cum să-l ţii minte mult timp pe un biet 
bătrân inutil! „Să trăieşti mult”, dragul meu prieten, cum 
mi-a urat Nastasia, rândul trecut de ziua mea onomastică 
(ces pauvres gens ont quelque fois des mots charmants et 
pleins de philosophie). Nu-ţi doresc fericire multă, te va 
plictisi; nu-ţi doresc nici nenorociri; după pilda filosofiei 
populare, repet pur şi simplu: „Să trăieşti mult” şi caută să 
reuşeşti să nu te plictiseşti prea mult; această urare vană o 
adaug de la mine. Aşadar, adio şi adio în mod serios. Şi nu 
mai sta în faţa uşilor mele, pentru că nu-ţi voi deschide. 

Cu aceste cuvinte el se depărtă în interior şi nu mai reuşii 
să obţin nimic de la el. Cu toată „tulburarea” lui, vorbea 
lent, potolit, cu multă greutate, căutând vizibil să mă 
convingă. Bineînţeles, îmi purta puţină pică şi în mod 
indirect căuta să se răzbune pe mine, poate pentru chibitca 
de ieri şi „podelele ce se desfăceau sub picioare”. Lacrimile 
lui vărsate în mod public în dimineaţa aceea, cu toată 
speranţa sa de victorie, îl situau într-o poziţie întru câtva 


comică, şi nu exista alt om care să fie mai zelos ca dânsul 
pentru frumuseţea şi austeritatea formelor în relaţiile cu 
prietenii. O, nu-l acuz! Dar această rigurozitate şi tonul 
sarcastic, care dăinuiau la el, cu toate zguduirile din ultimul 
timp, avură darul să mă liniştească totuşi: un om care a 
reuşit să nu se schimbe aproape deloc după asemenea 
evenimente nu poate fi dispus desigur în acea clipă să facă 
cine ştie ce gest necugetat sau tragic. Aşa crezusem eu 
atunci şi, Dumnezeule, cât de mult greşeam! Pierdusem din 
vedere numeroase alte lucruri... 

Anticipând evenimentele, voi reproduce câteva din primele 
rânduri ale scrisorii sale către Daria Pavlovna, care într- 
adevăr o primi chiar a doua zi. 

Mon enfant, mâna mea tremură, dar am încheiat totul. N- 
ai fost de faţă la ultima mea bătălie cu oamenii; n-ai venit la 
acest matineu literar şi bine ai făcut. Dar ţi se va povesti că 
în Rusia noastră sărăcită de caractere s-a ridicat un om 
integru şi, sfidând amenințările cu moartea proferate 
împotriva lui din toate părţile, le-a spus acestor imbecili 
adevărul lor intim, adică faptul că sunt imbecili. O, ce sont 
des pauvres petits vauriens et rien de plus, des petits 
imbeciles, voilr le mot! (Sunt nişte sărmane secături şi 
nimic altceva, nişte proşti, acesta e cuvântul!) Zarurile au 
fost aruncate; plec din oraşul acesta pentru totdeauna, şi 
nu ştiu unde. Toţi aceia pe care i-am iubit mă reneagă. Dar 
dumneata, fiinţă pură şi candidă, dumneata, fiinţă blândă, a 
cărei soartă era cât pe-aci să se unească cu a mea, după 
vrerea unei inimi capricioase şi despotice, dumneata care te 
uitai poate cu dispreţ cum vărsam lacrimi laşe în ajunul 
căsătoriei noastre ce n-a avut loc; dumneata, care, nu se 
poate, oricine ai fi, să nu vezi în mine decât un personaj 
comic; o, dumitale se adresează acest ultim strigăt al inimii 
mele, numai faţă de dumneata îmi îndeplinesc această 
ultimă şi supremă datorie, numai faţă de dumneata! N-aş 
putea să te las pentru totdeauna cu gândul că am fost un 
nerod nerecunoscător, un necioplit şi egoist, cum probabil 


afirmă în faţa dumitale despre mine zi de zi o inimă 
nerecunoscătoare şi crudă, pe care, vai, nu pot s-o uit... 

Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, în total patru 
pagini de format mare. 

Izbind, drept răspuns la „nu-ţi voi deschide”, de trei ori în 
uşă cu pumnul şi strigând în urma lui că astăzi chiar el o va 
trimite, poate şi de trei ori, după mine pe Nastasia să mă 
cheme, dar că de data aceasta nici eu nu voi veni, am făcut 
cale întoarsă alergând spre Iulia Mihailovna. 

II. 

Aici mă pomenii martorul unei scene revoltătoare: 
sărmana femeie era păcălită în modul cel mai neruşinat şi 
ţinută în eroare în pofida oricărei evidențe, iar eu n-aveam 
cum s-o ajut. Într-adevăr, ce i-aş fi putut spune? Apucasem 
întru câtva să-mi revin şi să-mi dau seama că nu dispuneam 
decât de nişte impresii, vagi presentimente şi bănuieli, şi 
nimic mai mult. O găsii scăldată în lacrimi, aproape într-o 
criză de nervi, tamponându-şi fruntea cu apă de colonie. În 
faţa ei stătea Piotr Stepanovici, care vorbea fără încetare, şi 
mai la o parte prinţul, într-o tăcere mută, de parcă avea 
lacăt la gură. Cu ochii înlăcrimaţi, bând apă, cu sughiţuri şi 
exclamaţii, ea îi reproşa lui Piotr Stepanovici că „a renegat- 
o”. M-a surprins din capul locului că tot insuccesul 
scandalos, toată ruşinea dimineţii aceleia, într-un cuvânt 
absolut totul, ea căuta să-l atribuie absenței lui Piotr 
Stepanovici. 

Iar la el observai o schimbare importantă: părea extrem 
de preocupat de ceva, şi aproape grav de tot. De obicei el 
niciodată nu se arăta prea serios, mereu râdea, chiar şi 
când se supăra, iar momentele acestea de supărare erau la 
el foarte frecvente. O, da, şi acum era mânios, vorbea 
brutal, neglijent, cu necaz şi nerăbdare. Încerca s-o asigure 
că avusese groaznice dureri de cap cu vărsături, în timp ce 
se afla în sala lui Gaganov, pe la care trecuse întâmplător 
dis-de-dimineaţă. Vai, sărmana femeie era încă atât de 
dornică să mai fie înşelată! Chestiunea principală care 


constituia subiectul discuţiei lor în momentul când am intrat 
era: să aibă sau să nu aibă loc balul, adică partea a doua a 
festivităţii? Iulia Mihailovna refuza categoric să apară la bal 
după „jignirile de adineauri”, cu alte cuvinte, dorea din 
toate fibrele fiinţei sale să fie silită să meargă şi negregşit 
chiar de el, de Piotr Stepanovici. Se uita la el ca la un 
oracol, şi părea că, de i-ar veni lui în gând să plece imediat, 
ar cădea îndată şi ea bolnavă în pat. Dar el nu se grăbea să 
plece: avea neapărat nevoie să obţină prin orice mijloc ca 
balul să aibă loc astăzi şi ca Iulia Mihailovna să participe 
negreşit şi ea... 

— Dar ce rost au lacrimile? Vă trebuie neapărat o scenă? 
Ca să daţi vina pe cineva? Daţi-o pe mine, dar mai repede, 
pentru că timpul trece şi trebuie să vă hotărâți. Nu ne-a 
mers cu matineul literar, vom reuşi cu balul. Iată, şi prinţul 
este de aceeaşi părere. Da, da, dacă nu era prinţul, nu ştiu 
ce s-ar fi întâmplat la voi acolo! 

Prinţul, la început, se declară împotriva balului, adică 
împotriva apariţiei la bal a Iuliei Mihailovna (balul în orice 
caz trebuia să aibă loc), dar după două-trei asemenea 
referiri la părerea lui începu şi el treptat să mormăie ceva 
în semn de acord. 

M-a surprins de asemenea şi tonul neobişnuit de 
nepoliticos al lui Piotr Stepanovici. O! Resping cu indignare 
josnică bârfa care se răspândi mai târziu despre relaţiile 
dintre lulia Mihailovna şi Piotr Stepanovici. Nimic de acest 
gen nu avusese loc şi era exclus să fie. Căpătase ascendent 
asupra ei numai prin tactica lui servilă de a-i încuraja din 
răsputeri, chiar de la început, visurile ei în care se vedea 
exercitând asupra societăţii şi ministerului o anumită 
influenţă; de a-i stimula planurile, ba şi de a ile făuri 
sugerându-i anumite idei; şi toate astea folosind cea mai 
grosolană linguşire, prinzând-o în mrejele lui total şi 
făcându-se necesar ca aerul. 

Când mă văzu, ea strigă cu ochii scânteietori: 


— Poftim, întreabă-l pe dânsul, care tot timpul nu s-a 
depărtat de mine ca şi prinţul. Spune, nu este clar că toate 
acestea au fost rezultatul unui complot, unui complot perfid 
şi josnic, ca să-mi cauzeze cât mai mult rău mie şi lui Andrei 
Antonovici? O, da, ei au fost înţeleşi! Au procedat după un 
anumit plan. E un partid, un partid întreg! 

— Mergeţi prea departe, ca de obicei. Veşnicele poeme din 
căpşorul dumneavoastră. De altfel, îmi pare bine de venirea 
domnului... (se prefăcu că-mi uitase numele) ca să-şi dea şi 
el părerea. 

— Părerea mea, mă grăbii eu, concordă întru totul cu 
părerea luliei Mihailovna. Complotul e prea evident. Am 
adus aceste panglici, lulia Mihailovna. Va avea sau nu va 
avea loc balul e o chestiune care nu mă priveşte, desigur, 
întrucât nu depinde de mine; dar rolul meu de 
supraveghetor s-a sfârşit. lertaţi-mi această intervenţie, dar 
nu pot acţiona în detrimentul bunului-simţ şi al convingerii 
mele. 

— Ai auzit, ai auzit! plesni ea din palme. 

— Aud şi iată ce vreau să-ţi spun dumitale, se întoarse el 
către mine, eu cred că voi toţi aţi înghiţit ceva, din care 
cauză sunteţi cu toţii cuprinşi de delir. După părerea mea, 
nu s-a produs nimic din ceea ce nu s-a întâmplat şi înainte şi 
ce nu s-ar putea întâmpla oricând în oraşul acesta. Ce fel de 
complot? S-au petrecut lucruri detestabile, ruşinos de 
stupide, dar unde vedeţi voi complotul? Un complot 
împotriva Iuliei Mihailovna, împotriva ocrotitoarei lor, care 
îi răsfaţă şi le iartă toate şotiile? Iulia Mihailovna! Nu v-am 
bătut eu la cap o lună întreagă neîncetat? Ce rost avea să 
adunăm gloata aceasta? Ce rost avea să ne încurcăm cu 
atâta lume? Ce rost, pentru ce? Ca să reunim societatea, 
dar sunt ei capabili să se unească, gândiţi-vă! 

— Când m-ai prevenit? Dimpotrivă, ai aprobat mereu, ba 
ai cerut chiar... Mărturisesc, sunt atât de surprinsă... Chiar 
dumneata ai fost acela care mi-ai prezentat o sumedenie de 
indivizi ciudaţi. 


— Dimpotrivă, am obiectat totdeauna, şi n-am aprobat, de 
adus, e drept, i-am adus, dar abia când năvăliseră deja zeci 
de persoane la dumneavoastră şi numai în ultimul timp, ca 
să se constituie „cadrilul literaturii”, n-aveam cum să ne 
dispensăm de mitocanii ăştia. Sunt totuşi gata să pariez că 
în dimineaţa aceasta cel puţin câteva zeci de alţi asemenea 
mitocani au fost introduşi fără bilete în sală! 

— Absolut sigur, confirmai eu. 

— Ei vezi, începi să fii de acord şi dumneata. Aduceţi-vă 
aminte ce atmosferă domnea în ultimul timp în tot oraşul! 
Un iureş furibund de indecenţă şi de neobrăzare; un 
scandal necontenit cu valuri de bârfe şi zvonuri murdare, 
cu larma cea mai deşănţată. Şi cine i-a încurajat, mă rog? 
Cine acoperea totul prin autoritatea ei? Cine i-a derutat pe 
toţi? Cine a iritat toată gloata aceasta? În albumul 
dumneavoastră sunt doar reproduse toate secretele 
familiilor de pe-aici. N-aţi fost dumneavoastră aceea care îi 
mângâiaţi pe cap pe toţi aceşti poeţi şi desenatori ai 
dumneavoastră? Nu-i întindeaţi dumneavoastră lui Leamşin 
mânuţa să v-o sărute? Dar seminaristul acela, nu l-a ofensat 
el în prezenţa dumneavoastră pe bătrânul consilier de stat, 
iar fiicelor sale nu le-a mânjit el rochiile cu cizmele lui unse 
cu dohot? De ce vă miraţi că publicul vă este ostil? 

— Dar toate acestea au fost provocate de dumneata! O, 
Doamne, Dumnezeule! 

— Ba nu, eu v-am avertizat, ne-am certat chiar, auziţi, ne- 
am certat! 

— Dumneata minţi cu neruşinare. 

— Bineînţeles, ce vă costă să aruncaţi în mine cu 
asemenea cuvinte! Aveţi nevoie de o victimă, ca să vă 
vărsaţi năduful pe cineva; mă rog, descărcaţi-vă furia pe 
mine, am mai spus-o. Mă întorc la dumitale, domnule... (tot 
nu reuşea să-şi aducă aminte numele meu). Să enumerăm 
pe degete: eu afirm că afară de Liputin n-a existat nici un 
fel de complot, absolut de nici un fel! Şi o voi demonstra; 
dar să analizăm mai întâi cazul Liputin. Ela apărut cu 


versurile dobitocului de Lebeadkin, şi ce înseamnă asta, un 
complot după părerea dumitale? Dar ştii dumneata că 
Liputin e capabil să considere asta drept o simplă glumă şi 
încă foarte spirituală? Că e convins, dar absolut convins că 
a făcut o surpriză foarte spirituală, s-a gândit, pur şi simplu, 
să-i distreze şi să-i înveselească pe toţi, şi în primul rând pe 
a lui patroană, Iulia Mihailovna, şi atâta tot? Nu e de 
crezut? Dar nu este şi acest lucru în tonul celor petrecute 
aici timp de o lună întreagă? Şi dacă vreţi o spun pe şleau: 
sunt convins că în alte împrejurări probabil că ar fi trecut 
cu bine! O glumă grosolană, hai să zicem prea tare, dar 
amuzantă, nu-i aşa că a fost amuzantă? 

— Cum?! Dumneata consideri că ceea ce a făcut Liputin a 
fost spiritual? strigă în culmea indignării Iulia Mihailovna. O 
asemenea stupiditate, asemenea lipsă de tact, asemenea 
josnicie, ticăloşie, totul premeditat, văd eu că o spui înadins! 
Înseamnă că şi dumneata ai complotat împreună cu ei! 

— Negreşit şi bineînţeles stăteam în spatele lor ascuns şi 
manevram întreaga maşinărie! Păi, dacă aş fi luat parte eu 
la un complot - vă rog să înţelegeţi acest lucru! - nu s-ar fi 
rezumat la un singur om, la Liputin! Din cele ce spuneţi 
dumneavoastră acum, ar reieşi nici mai mult, nici mai puţin 
că m-am înţeles cu taică-meu ca să provoace înadins un 
asemenea scandal? Dar cine e de vină că taică-meu a fost 
admis să ia cuvântul? Vă aduceţi aminte, cine vă spunea nu, 
chiar ieri, ieri? 

— Oh, hier il avait tânt d'esprit, contam atât de mult pe 
dânsul şi e atât de manierat: credeam că el şi Karmazinov... 
şi, poftim! 

— Tocmai, poftim. Şi cu tot tânt d'esprit-ul lui, taică-meu a 
făcut o boacănă, şi dacă aş fi ştiut dinainte că se va întâmpla 
aşa, întrucât ziceţi că fac parte din acest complot 
neîndoielnic împotriva festivităţii dumneavoastră, n-aş fi 
căutat nicidecum să vă conving să nu-i daţi drumul caprei în 
grădină, nu-i aşa? Şi totuşi chiar eu şi încă de ieri v-am 
sfătuit că nu, pentru că presimţeam parcă ceva. Bineînţeles, 


nu se putea prevedea totul, nu era chip: nici el singur 
probabil nu ştia cu un minut înainte ce-i va ieşi din gură! 
Mă gândesc totuşi că se mai pot salva încă aparențele, cât 
de cât măcar: trimiteţi mâine, spre satisfacția publicului şi 
pentru a-i închide gura, pe cale administrativă şi cu toate 
onorurile, doi medici care să se informeze de starea 
sănătăţii sale; ba s-ar putea face acest lucru chiar şi astăzi, 
şi să-l ducă direct la spital sub duşuri reci. Cel puţin toată 
lumea va râde şi-şi va da seama că n-are de ce să se simtă 
jignită. Voi putea să anunţ acest lucru chiar astăzi la bal, în 
calitatea mea de fiu. Altceva e cu Karmazinov; acesta a 
procedat ca un neghiob şi a ţinut publicul cu articolul lui o 
oră întreagă, acesta era desigur în complot cu mine! Hai să- 
i facem, adică, o poznă luliei Mihailovna! 

— O, Karmazinov, quelle honte! Îmi ardea obrazul de 
ruşine pentru publicul nostru! 

— Ei bine, mie nu mi-ar fi fost atât de ruşine, ci i-aş fi făcut 
ceva lui Karmazinov. Oricum, publicul are dreptate. Dar 
cine e de vină pentru cazul Karmazinov? Vi l-am vârât eu pe 
gât cumva? Am luat cumva parte la adorarea lui? Dar 
dracu' să-i ia! Cu totul altceva e cu maniacul acela, al 
treilea, cel politic. Cu el, într-adevăr, am dat greş cu toţii, şi 
nu este numai complotul meu. 

— Vai, nici nu mai pomeni, e groaznic, groaznic! Aici e vina 
mea, numai a mea! 

— Bineînţeles, dar în cazul acesta mă văd în situaţia să vă 
dau eu deplină justificare. Cine e în stare să-i supravegheze 
pe toţi ăştia, sincerii! De ei nici la Petersburg nu reuşesc să 
se ferească. V-a fost recomandat doar, şi încă ce 
recomandaţie! Veţi fi de acord, cred, că acum sunteţi pur şi 
simplu obligată să apăreţi la bal. E o chestiune foarte 
importantă, l-aţi invitat personal să ia cuvântul la tribună. 
Sunteţi obligată acum să declaraţi în mod public că nu vă 
solidarizaţi cu aşa ceva, că individul se află pe mâinile 
poliţiei şi că aţi fost în mod inexplicabil indusă în eroare. 
Trebuie să declaraţi cu indignare că aţi căzut victima unui 


dement. Pentru că e un dement în toată puterea cuvântului. 
În privinţa lui s-ar cădea să fie înaintat şi un raport. Nu pot 
să-i sufăr pe indivizii ăştia care se reped să muşte. Vorbesc 
şi eu uneori poate lucruri şi mai deocheate, dar n-o fac la 
tribună. Toată lumea acum nu discută decât despre senator. 

— Ce fel de senator? Cine vorbeşte despre senator? 

— Vedeţi, nici eu nu înţeleg ce se petrece. Dumneavoastră, 
Iulia Mihailovna, nu ştiţi nimic despre un senator? 

— Senator? 

— Ca să vedeţi, ei sunt convinşi că a fost numit aici un 
senator, iar dumneavoastră sunteţi transferați la 
Petersburg. Am auzit de la mulţi. 

— Am auzit şi eu, confirmai la rândul meu. 

— Şi cine o spune? se roşi la faţă lulia Mihailovna. 

— Adică cine a spus-o primul? De unde să ştiu? Dar circulă 
zvonul. Mulțimea vorbeşte. Ieri mai ales s-a vorbit mult. Şi 
toţi par s-o spună cu foarte multă seriozitate, deşi nu se 
poate înţelege nimic din spusele lor. Desigur, oamenii mai 
deştepţi şi mai pricepuţi la astfel de lucruri se abţin, dar şi 
dintr-ăştia unii au ciulit urechile. 

— Ce mârşăvie! Şi... ce prostie! 

— Uite, tocmai de aceea este cazul să vă prezentaţi la bal, 
ca să le demonstraţi acest lucru acestor gogomani. 

— Mărturisesc, încep să-mi dau seama şi eu că nu sunt 
chiar obligată, dar... dacă mă aşteaptă o altă ruşine? Ce va 
fi dacă nu mai vine nimeni? Pentru că sunt convinsă că nu 
va veni nimeni, nimeni, nimeni! 

— Ce judecată pripită! Cum să nu vină? Dar toaletele 
pregătite, dar costumele domnişoarelor? În cazul acesta 
daţi-mi voie să-mi schimb părerea despre dumneavoastră 
ca femeie. Grozav mai cunoaşteţi oamenii! 

— Soţia mareşalului nobilimii nu va veni, nu va veni! 

— Dar, la urma urmelor, ce anume s-a întâmplat?! De ce să 
nu vină? strigă el cuprins de o nerăbdare mânioasă. 

— Ne-am acoperit de ruşine, ne-am compromis, iată ce s-a 
întâmplat. Nu ştiu ce a fost, dar ceea ce mi-a fost dat să văd 


şi să aud e de aşa natură încât mă împiedică absolut să apar 
acolo. 

— Dar de ce? În definitiv, care este vina dumneavoastră? 
De ce vreţi neapărat să preluaţi toată răspunderea asupra 
dumneavoastră? Dar publicul însuşi nu poartă nici o vină, 
bătrâneii dumneavoastră, venerabilii dumneavoastră capi 
de familie? Ei trebuiau să-i reţină pe derbedei şi pe 
nemernici pentru că totul a fost provocat numai de 
derbedei şi de nemernici, iar în mod serios n-a fost nimic. În 
nici o societate şi nicăieri poliţia singură nu se poate 
descurca în asemenea cazuri. La noi fiecare pretinde, 
intrând într-un loc public, să i se dea câte un vardist ca să-l 
apere. Nici atâta nu pot înţelege: că societatea prin ea 
însăşi trebuie să se apere. Ce fac în asemenea cazuri la noi 
capii de familii, demnitarii, soțiile, fiicele? Tac şi se 
bosumflă. N-au nici măcar atâta spirit de iniţiativă 
obştească să pună la locul lor nişte golani. 

— O, da, este foarte adevărat! Tac, se bosumflă şi... se uită 
în jurul lor. 

— Păi, dacă este adevărat, ar trebui s-o spuneţi în auzul 
tuturor, cu demnitate şi severitate. Tocmai ca să arâtaţi că 
n-aţi fost înfrântă. Şi tocmai acestor bătrânei şi mame. O, 
dumneavoastră veţi şti s-o faceţi, aveţi un dar adevărat, 
când vă este capul limpede. Îi grupaţi în jurul 
dumneavoastră şi le-o spuneţi verde în obraz. După aceea, 
o corespondenţă la Golos sau la Birjevâie. Lăsaţi că mă ocup 
eu personal de această chestiune, aranjez eu totul. 
Bineînţeles cât mai multă atenţie la bufet, să fie 
supravegheat; rugaţi-l pe prinţ, rugaţi-l pe dumnealui... 
Doar nu puteţi să ne lăsaţi, monsieur, când totul trebuie 
luat de la început. Şi, în sfârşit, dumneavoastră veţi apărea 
la braţ cu Andrei Antonovici. Cum se simte Andrei 
Antonovici? 

— O, cât de nedrept aţi fost, cât de greşit şi jignitor l-aţi 
judecat voi pe acest înger de om! strigă deodată Iulia 


Mihailovna, cuprinsă de un elan neaşteptat şi aproape cu 
lacrimi în glas, ducându-şi batista la ochi. 

Piotr Stepanovici, în primul moment, se zăpăci de tot. 

— Cum se poate, eu... păi eu... întotdeauna... 

— Niciodată, niciodată! Dumneata niciodată nu-i dădeai 
dreptate! 

— E greu de pătruns în sufletul unei femei! mormăi Piotr 
Stepanovici cu un zâmbet silit. 

— Este omul cel mai drept, cel mai delicat, are un suflet de 
înger! Este omul cel mai bun! 

— Bine, dar în ce priveşte bunătatea... întotdeauna i-am 
recunoscut bunătatea... 

— Niciodată! Dar să lăsăm asta. Nu prea mă pricep să-l 
apăr. Adineauri iezuita aceea, soţia mareşalului, nu pierdu 
prilejul să strecoare câteva aluzii sarcastice despre cele 
întâmplate ieri. 

— O, nu-i arde ei acum de aluzii în privinţa celor 
întâmplate ieri, abia face faţă grijilor de astăzi. Şi de ce vă 
preocupă atâta că nu va veni la bal? Bineînţeles că nu va 
veni, dacă a nimerit în asemenea scandal. Poate că n-are 
nici o vină şi totuşi şi reputaţia ei e în joc; nu se poate ca 
mânuţele ei să nu fie murdărite! 

— Ce vrei să spui, nu înţeleg: cum adică mânuţele 
murdărite? îl privi nedumerită Iulia Mihailovna. 

— Bineînţeles nu pot afirma categoric, dar prin oraş 
circulă deja zvonuri că ea a fost aceea care le-a mijlocit. 

— Poftim? Ce le-a mijlocit? 

— Cum, nu ştiţi nimic! strigă el cu mirare perfect simulată. 
Întâlnirea între Stavroghin şi Lizaveta Nikolaevna. 

— Cum? Ce vrei să spui? strigarăm noi toţi. 

— Chiar nu ştiţi nimic? Ptiu! E o întreagă tragicomedie! 
Lizaveta Nikolaevna s-a mutat direct din cupeul 
mareşălesei în cupeul lui Stavroghin şi a şters-o cu „acesta 
din urmă” la Skvoreşniki, ziua în amiaza mare. Acum o oră, 
nici chiar o oră n-a trecut. 


Am rămas încremeniţi. Bineînţeles, îl asaltarăm imediat cu 
întrebări, dar spre mirarea noastră nici el, cu toate că 
fusese din „întâmplare” martor ocular, nu mai ştiu să 
povestească nimic ca lumea. Cică totul s-ar fi petrecut 
astfel: când soţia mareşalului nobilimii i-a adus pe Liza şi pe 
Mavriki Nikolaevici de la „matineul literar” acasă la mama 
Lizei (mereu suferindă de picioare), în apropiere de casă, la 
vreo douăzeci şi cinci de paşi distanţă, staţiona un cupeu. 
Liza a sărit din cupeul mareşălesei spre scara de intrare, 
dar imediat a schimbat direcţia şi a alergat spre acel cupeu; 
portiera se deschise şi apoi se închise cu zgomot; Liza îi 
strigase lui Mavriki Nikolaevici: „Cruţaţi-mă!”, şi cupeul 
pornise imediat în goana mare spre Skvoreşniki. La 
întrebările noastre febrile: „A fost vreo înţelegere 
prealabilă? Cine se afla în acel cupeu?”, Piotr Stepanovici 
declară că nu ştie nimic; că au fost, desigur, înţeleşi în 
prealabil, dar că pe Stavroghin n-avusese timp să-l vadă 
dacă era sau nu în cupeu; posibil să fi fost numai bătrânul 
Aleksei Egorâci. La întrebarea: „Dar cum s-a întâmplat să fii 
de faţa? Şi de unde ştii că au plecat la Skvoreşniki?”, el 
lămuri că faptul se petrecuse tocmai în momentul când el 
trecea pe acolo şi că, văzând-o pe Liza, se apropiase în fugă 
de cupeu (şi totuşi nu văzuse cine se afla în cupeu, deşi 
curiozitatea lui era arhicunoscută!), că Mavriki Nikolaevici 
nu numai că nu pornise să-i urmărească, dar nici nu 
încercase s-o oprească pe Liza, ba chiar o reţinuse cu mâna 
lui pe mareşăleasă, care se agita ţipând în gura mare: 
„Fuge la Stavroghin, fuge la Stavroghin!”. Aici îmi ieşii din 
fire şi-i strigai cu furie lui Piotr Stepanovici: 

— Tu, nemernicule, tu ai aranjat toate astea! De aceea ai 
lipsit toată dimineaţa. Tu l-ai ajutat pe Stavroghin, tu ai 
sosit în cupeu şi tot tu ai urcat-o... Tu, tu, tu! Iulia 
Mihailovna, omul acesta este duşmanul dumneavoastră, vă 
duce la pierzanie! Feriţi-vă! 

Şi părăsii în fugă salonul, ieşind în stradă. 


Nici până astăzi nu-mi dau seama şi mă gândesc plin de 
mirare cum de i-am strigat lui toate acestea. Dar ghicisem 
perfect: totul se petrecuse aproape exact aşa cum îi 
spusesem şi după cum se adeveri ulterior. Mai ales prea 
bătător la ochi fusese acel procedeu fals prin care ne 
comunicase el ştirea. Nu ne relatase cazul imediat ce 
intrase în casă, cum era şi normal, drept cea mai uluitoare 
şi proaspătă ştire, ci se prefăcu a crede că noi îl ştim deja, 
ceea ce ar fi fost imposibil într-un termen atât de scurt. Şi 
dacă am fi aflat, tot ar fi fost exclus să nu se pomenească 
nimic despre asta până ce n-a deschis el vorba. Era o 
minciună şi faptul că prin oraş circulau deja „zvonuri” în 
privinţa mareşălesei, tot din cauză că intervalul era prea 
scurt pentru aşa ceva. lar în timp ce ne povestea, el lăsă săi 
se vadă de vreo două ori un zâmbet perfid şi fluşturatic, 
taxându-ne probabil drept nişte proşti care s-au lăsat atât 
de uşor duşi de nas. Dar nu mai aveam vreme de pierdut cu 
acest individ; faptul în sine îmi părea verosimil şi plecai de 
la Iulia Mihailovna aproape înnebunit. Catastrofa mă lovise 
drept în inimă. Sufeream dureros până la lacrimi; poate 
chiar şi plângeam. M-am dus la Stepan Trofimovici, dar în 
încăpăţânarea lui omul acesta revoltător iar nu-mi deschise. 
Nastasia mă asigură într-o şoaptă plină de venerație că s-a 
culcat să se odihnească, dar eu n-o crezui. 

Acasă la Liza reuşii să mai descos servitorii; aceştia îmi 
confirmară fuga, dar altceva nu ştiau nimic. Casa era 
cuprinsă de nelinişte; bătrâna Drozdova căzuse într-o serie 
de leşinuri; Mavriki Nikolaevici veghea lângă dânsa. Mi se 
păru imposibil să-l chem pe Mavriki Nikolaevici. Cu privire 
la Piotr Stepanovici, mi s-a răspuns că el în timpul din urmă 
venea des pe acolo, ba uneori şi de câte două ori pe zi. 
Servitorii erau trişti şi vorbeau despre Liza cu un respect 
deosebit; ţineau mult la dânsa. Că Liza apucase pe drumul 
pierzaniei, al pierzaniei definitive, n-aveam nici o îndoială, 
dar latura psihologică a cazului îmi era absolut de neînțeles, 
mai ales după scena de ieri dintre ea şi Stavroghin. Mi se 


păru odios să alerg prin oraş pentru a culege informaţii 
prin casele atât de pornite împotriva Lizei, unde probabil 
vestea se răspândise; de altfel, consideram că şi pentru Liza 
ar fi fost umilitor. Ciudat însă că m-am dus la Daria 
Pavlovna, unde de fapt nici nu am fost primit (în casa 
Stavroghinilor începând din ajun nu era primit nimeni); nici 
nu ştiu ce aş fi putut să-i spun şi cu ce scop m-am dus la ea! 
De acolo o luai spre casa Filippov, la fratele ei. Şatov mă 
ascultă posomorât, în tăcere. Notez că îl găsii într-o stare 
neobişnuit de sumbră; părea foarte îngândurat şi mă 
ascultă în silă. Nu-mi spuse aproape nimic şi începu să se 
plimbe de colo până colo prin cameră, cu cizmele lui, şi mai 
greoi decât de obicei. Iar la plecare îmi strigă în urmă să 
trec pe la Liputin: „Acolo vei afla totul”. Dar nu m-am dus la 
Liputin, ci m-am întors aproape la jumătatea drumului iar la 
Şatov şi, întredeschizând uşa, fără să intru, i-am pus o 
întrebare fără nici o explicaţie: „O să te duci cumva astăzi la 
Maria Timofeevna?”. La care Şatov mă înjură şi trebui să 
plec de la uşă. Notez ca să nu uit că în seara aceea el s-a 
dus anume la Maria Timofeevna, pe care n-o văzuse de 
mult, tocmai în marginea oraşului. O găsi într-o stare a 
sănătăţii şi într-o dispoziţie relativ bune, iar pe Lebeadkin 
beat mort, dormind pe divanul din prima cameră. Lucrul 
acesta s-a întâmplat exact la ora nouă. Aşa mi-a relatat ela 
doua zi când m-am întâlnit cu el întâmplător pe stradă. Abia 
la ora zece mă hotărâi să mă duc la bal, dar nu în calitate 
de „tânăr responsabil pentru ordine” (de altfel şi funda o 
lăsasem la Iulia Mihailovna), ci dintr-o dorinţă invincibilă să 
aflu ce mai e (fără să mai întreb): cam ce se spune la noi în 
oraş despre toate aceste evenimente în general? Pe de altă 
parte, aş fi vrut s-o văd cum apare acolo şi pe lulia 
Mihailovna, măcar de la distanţă. Mă mustra conştiinţa că 
am plecat în felul acesta de la dânsa. 

III. 

Toată noaptea aceasta cu evenimentele ei atât de absurde 
şi cu „deznodământul” groaznic dinspre dimineaţă îmi 


apare acum ca un coşmar oribil şi reprezintă - cel puţin 
pentru mine - partea cea mai apăsătoare a cronicii mele. 
Deşi întârziat, apucai totuşi să intru către sfârşitul balului, 
atât de repede fusese dat ca el să se încheie. Trecuse de ora 
zece când ajunsei în casa mareşălesei, unde acelaşi salon 
alb, în care avusese loc matineul literar, fusese aranjat ca să 
servească acum drept sală de dans şi unde se presupunea 
că va fi prezent întregul oraş. Oricât de sceptic eram eu 
încă în dimineaţa aceea în privinţa reuşitei acestui bal, 
totuşi nu presimţeam întregul adevăr: înalta societate 
strălucea prin absenţa ei; până şi funcţionarii cu grade ceva 
mai importante ignorară evenimentul, iar faptul acesta era 
îndeajuns de semnificativ. Cât priveşte doamnele şi 
domnişoarele, socotelile de adineauri ale lui Piotr 
Stepanovici (acum evident perfide) se dovediră extrem de 
greşite: veniseră foarte puţine: cam o doamnă la patru 
bărbaţi, şi ce doamne! „Nişte” soţii de subofiţeri, tot felul de 
slujbaşi mărunți de la poştă şi alte instituţii, trei doftorese 
cu fiicele, două-trei moşierese scăpătate, şapte fiice şi o 
nepoată ale aceluiaşi secretar despre care am mai pomenit 
mai sus, soţii de negustori, deci foarte departe de ceea ce 
se aştepta să vadă Iulia Mihailovna! Până şi negustorii nu 
veniră nici pe jumătate la număr. Cât despre bărbaţi, cu 
toată absenţa în masă a nobilimii, numărul lor era totuşi 
destul de mare, dar produceau o impresie îndoielnică, ba 
chiar destul de suspectă. Bineînţeles, erau aici şi câţiva 
ofiţeri foarte ponderaţi şi respectuoşi, cu soțiile lor, câţiva 
capi de familie docili, ca, de exemplu, acelaşi secretar, tată 
a şapte fete. Întreagă această lume măruntă şi supusă se 
prezentă, ca să zicem aşa, „din obligaţie”, cum s-a exprimat, 
de altfel, unul dintre aceşti domni. Pe de altă parte, 
numărul de persoane cu o comportare extrem de degajată 
şi mulţimea de indivizi pe care eu şi Piotr Stepanovici îi 
bănuisem mai adineauri ca fiind lăsaţi să intre fără bilete 
părea să crească mai mult chiar decât în cursul dimineţii. 
Toţi aceştia se aciuaseră deocamdată la bufet şi intrând în 


salon se îndreptau direct acolo, ca într-un loc convenit 
dinainte. Cel puţin asta a fost impresia mea. Bufetul se afla 
în fund, la capătul anfiladei de încăperi, într-o sală 
încăpătoare, unde se instalase Pohorâci cu toate produsele 
ispititoare ale bucătăriei sale de la club şi cu o întreagă 
expoziţie de gustări şi băuturi. Observai aici câţiva indivizi 
în haine aproape zdrenţuite, dubioşi în aceste veşminte 
absolut nepotrivite pentru bal, treziţi din beţie cu multă 
trudă şi pentru puţin timp şi culeşi cine ştie de unde, străini 
de oraş. Ştiam că, potrivit ideii Iuliei Mihailovna, se 
intenţiona organizarea unui bal în spiritul cel mai 
democratic, „fără a se refuza accesul chiar şi târgoveţilor, 
dacă se întâmpla ca vreunul dintre ei să-şi achite biletul”. 
Aceste cuvinte putea să le pronunţe cu toată îndrăzneala în 
sânul comitetului, fiind deplin convinsă că niciunul dintre 
târgoveţii oraşului nostru, în masa lor absolută nişte 
nevoiaşi, nu se va gândi măcar să cumpere un bilet. Şi 
totuşi pentru mine era un mare semn de întrebare dacă 
aceşti surtucari posomorâţi şi aproape zdrenţuiţi puteau fi 
lăsaţi să intre, cu tot democratismul comitetului. 

Cine i-a lăsat totuşi să intre şi cu ce scop? Liputin şi 
Leamşin fuseseră scoşi din rândul purtătorilor de funde 
(deşi erau de faţă la bal, ca participanţi la „cadrilul 
literaturii”); dar locul lui Liputin, spre surprinderea mea, îl 
luase cunoştinţa noastră de dimineaţă, seminaristul care a 
contribuit cel mai mult la compromiterea „matineului” prin 
disputa lui cu Stepan Trofimovici, iar locul lui Leamşin îl 
luase însuşi Piotr Stepanovici; la ce te mai puteai aştepta în 
cazul acesta? Căutai să fiu atent la ceea ce se vorbeşte. 
Unele păreri surprindeau prin absurditatea lor. Se afirma, 
de pildă, într-un cerc, că toată istoria cu Stavroghin şi Liza 
fusese aranjată de Iulia Mihailovna şi că pentru acest lucru 
luase chiar şi bani de la Stavroghin; se preciza şi suma. Unii 
susțineau că şi festivitatea fusese organizată anume cu 
acest scop; de aceea nici nu venise aproape jumătate din 
oraş aflând cum stă treaba, iar Lembke personal fusese atât 


de şocat, încât „i s-a tulburat creierul” şi acum ea îl 
„poartă” aşa nebun cum este. Peste tot se auzeau hohotele 
de râs ale unor glasuri răguşite, sălbatice, denotând o 
anumită stare de spirit. Ioată lumea critica groaznic balul, 
iar pe Iulia Mihailovna o înjurau fără nici o jenă. În general, 
multă pălăvrăgeală incoerentă, explozivă şi dură a unor 
oameni ameţiţi de băutură şi turbulenţi, încât era foarte 
greu să-şi formeze cineva o impresie precisă. Tot aici, la 
bufet, se aciuaseră şi persoane pur şi simplu dispuse să 
petreacă, ba erau şi câteva doamne din categoria acelora 
pe care nu le mai poţi speria sau mira cu nimic, foarte 
amabile şi vesele, în bună parte tot neveste de ofiţeri cu 
bărbaţii lor. Acestea se aşezaseră în jurul unor măsuţe 
separate în grupuri de cunoştinţe şi beau cu multă voie 
bună ceai. Bufetul se transformase într-o oază aproape 
pentru jumătate din publicul venit la bal. Şi totuşi, peste un 
timp oarecare, întreagă această masă urma să năvălească 
în sală; mă cuprindea groaza când mă gândeam la acest 
lucru. 

Între timp, în salonul alb, cu participarea prinţului, se 
înjghebaseră trei cadrilaşe anemice. Domnişoarele dansau, 
iar părinţii se bucurau privindu-le. Dar şi aici, multe dintre 
aceste persoane respectabile începuseră să chibzuiască 
cum să plece mai din timp, după ce îşi vor distra puţintel 
odraslele, fără să mai rămână până când „se va începe”. 
Toată lumea era pe deplin convinsă că negreşit trebuia „să 
înceapă” ceva. Mi-este foarte greu să descriu dispoziţia 
Iuliei Mihailovna însăşi. Nu intrai în vorbă cu ea, deşi mă 
apropiai destul de mult de locul unde stătea. La plecăciunea 
mea în momentul intrării, ea nu răspunse, neobservându- 
mă (cu adevărat nu mă observase). Chipul ei arăta o 
dispoziţie bolnăvicioasă, privirea îi era dispreţuitoare şi 
trufaşă, dar neliniştită. Se forţa vizibil într-un fel chinuitor 
să facă faţă momentului. De ce şi pentru cine? Ar fi trebuit 
să plece imediat şi, mai ales, să-şi ducă de acolo soţul, dar 
ea se încăpăţâna să rămână! Chiar după faţa ei se putea 


observa că ochii „i se deschiseseră de tot” şi că n-avea rost 
să mai aştepte. Nici nu-l chema lângă dânsa pe Piotr 
Stepanovici (de altfel, şi acesta se pare că o evita; l-am 
văzut la bufet, era foarte vesel). Iulia Mihailovna continua 
totuşi să rămână la bal şi nu-l lăsa pe Andrei Antonovici să 
se depărteze de ea nici pentru o secundă. O, desigur, până 
în ultima clipă şi cu cea mai sinceră indignare ea ar fi 
respins orice aluzie la starea sănătăţii lui, chiar şi cu privire 
la momentele din dimineaţa aceea. Acum însă urma să se 
dumerească şi în această privinţă. Cât despre mine, avui 
impresia, îndată ce îl zării, că Andrei Antonovici arăta mult 
mai prost decât dimineaţă. Părea că se află într-o stare de 
absenţă totală şi că nu-şi dă seama unde se găseşte. Brusc 
arunca uneori în jurul său câte o privire neaşteptat de 
severă, cum îl surprinsei de două ori uitându-se la mine, de 
pildă. La un moment dat încercă să spună ceva, cu glas 
tare, şi nu-şi mai termină vorba, speriindu-l aproape pe un 
umil funcţionar bătrân, care se pomenise lângă el. Dar până 
şi partea aceasta ordonată şi modestă a publicului prezent 
în sala albă se ferea cu teamă de Iulia Mihailovna, aruncând 
în acelaşi timp priviri ciudate asupra soţului ei, priviri care 
nu se armonizau prin insistența lor nedisimulată cu aerul 
timid al acestor oameni. 

— Ei bine, tocmai această trăsătură m-a surprins atunci şi 
abia în clipa aceea am început să mă dumeresc în privinţa 
lui Andrei Antonovici, mi-a mărturisit mai târziu lulia 
Mihailovna. 

Da, o dată mai mult ea comisese o greşeală. Probabil că, 
după plecarea mea precipitată şi imediat după ce 
hotărâseră împreună cu Piotr Stepanovici ca balul să aibă 
loc şi ca ei să participe, probabil că ea se mai dusese în 
cabinetul lui Andrei Antonovici, „suprazguduit” de 
„matineu” şi, recurgând iarăşi la mijloacele ei de seducţie, îl 
târâse cu dânsa. Dar cât de mult se chinuia acum! Şi totuşi 
nu pleca! O rodea mândria sau pur şi simplu îşi pierduse de 
tot cumpătul, nu ştiu. Cu destulă umilinţă şi surâzând 


amabil, cu toată trufia ei, încercă să vorbească cu unele 
doamne, dar acestea se zăpăceau imediat nefiind în stare să 
spună decât câte un „da” sau „nu”, căutând s-o evite. 

Dintre personalităţile cu adevărat reprezentative ale elitei 
oraşului nostru nu fusese de faţă aici la bal decât una 
singură, acel impozant general în retragere, pe care am 
mai avut prilejul să-l descriu şi care la recepţia soţiei 
mareşalului nobilimii, după duelul lui Stavroghin cu 
Gaganov, „deschisese uşile nerăbdării obşteşti”. Se plimba 
grav prin saloane observând şi ascultând ce se vorbeşte, cu 
aerul omului care a venit mai mult pentru a veghea asupra 
ţinutei moravurilor, decât pentru propria lui plăcere. Sfârşi 
apoi prin a se aşeza definitiv lângă Iulia Mihailovna şi nu se 
mai depărtă de dânsa nici un pas, căutând probabil s-o 
încurajeze şi s-o liniştească. Incontestabil, era un om de o 
extremă bunătate, foarte prezentabil şi într-atât de bătrân, 
încât din partea lui părea suportabilă până şi compătimirea. 
Îi venea greu totuşi să recunoască, în sinea ei chiar, că 
acest bătrân palavragiu îndrăzneşte s-o compătimească şi 
aproape s-o protejeze, conştient că îi face o adevărată 
onoare prin însăşi prezenţa lui. lar generalul nu se lăsa şi 
vorbea fără încetare. 

— Un oraş, se zice, nu poate exista fără cei şapte oameni 
drepţi ai lui. Şapte mi se pare, nu mai ţin minte numărul 
cuvenit. Nu ştiu câţi dintre aceşti şapte... drepţi 
incontestabili din urbea noastră... au avut onoarea de a veni 
la balul dumneavoastră, dar cu toată prezenţa lor, eu încep 
să mă simt nu tocmai în plină siguranţă. Vous me 
pardonnerez, charmante dame, n'est-ce pas? Vorbesc a-le- 
go-ric, dar m-am dus la bufet şi sunt fericit că m-am întors 
teafăr... Nepreţuitul nostru Prohorâci nu e la locul său 
acolo şi am impresia că spre ziuă chioşcul lui va fi făcut 
țandări. Glumesc, de altfel. Aştept numai să văd cum se 
prezintă acest „cadril al li-te-ra-tu-rii” şi apoi - drept acasă 
la culcare. Vă rog să-l iertaţi pe bătrânul bolnav de podagră 
care sunt, dar obişnuiesc să mă culc devreme, de altfel v-aş 


sfătui şi pe dumneavoastră să vă duceţi să faceţi „nani, 
cum li se spune aux enfants. Şi când mă gândesc că am 
venit să admir junele frumuseţii... pe care, desigur, nicăieri 
n-aş putea să le văd într-o garnitură atât de splendidă ca în 
locul acesta... Toate sunt peste râu, or eu acolo nu prea mă 
duc. Nevasta unui ofiţer... de vânători, se pare... e destul de 
drăguță, ba chiar foarte drăguță şi... o ştie şi ea. Am stat de 
vorbă cu ştrengăriţa; e vioaie şi... bineînţeles, fetiţele sunt 
şi foarte fragede; şi atât; afară de frăgezime, nimic altceva. 
De altfel, le-am privit cu plăcere. Nişte bobocei; numai că 
au buzele prea groase. În general, frumuseţea chipurilor 
femeilor ruse nu prea excelează printr-o regularitate a 
trăsăturilor şi... şi seamănă puţin cu o clătită... Vous me 
pardonnerez, n'est-ce pas... De altfel, au ochi frumoşi... 
nişte ochişori surâzători. Aceşti bobocei timp de vreo doi 
ani sunt adorabili, chiar şi trei... pe urmă însă se lăbărţează 
pentru totdeauna... provocând la soţii lor acel jalnic 
indiferentism, care contribuie atât de mult la intensificarea 
problemei feminine... dacă înţeleg just această problemă... 
Hm! salonul e superb; încăperile sunt aranjate destul de 
plăcut. Se putea întâmpla să fie un aranjament mai prost. 
Muzica putea fi şi mult mai proastă... Nu zic că ar fitrebuit 
să fie. O impresie defavorabilă produce faptul că sunt prea 
puţine doamne, în general. Despre toalete nici nu mai 
vorbesc. E destul de rău că domnul acesta în pantaloni gri 
îşi permite cu atâta lipsă de jenă să danseze cancanul... l-aş 
trece acest lucru cu vederea dacă aş şti că o face din 
exuberanţă şi apoi pentru că este un farmacist din 
localitate... deşi la ora unsprezece s-ar părea că e prea 
devreme chiar şi pentru un farmacist... Dincolo la bufet doi 
inşi s-au luat la bătaie şi n-au fost daţi afară. La ora 
unsprezece s-ar cuveni ca bătăuşii să fie scoşi afară, oricare 
ar fi moravurile publicului... nu mai spun de ora trei, aci, să 
zicem, sunt necesare oarecare concesii în faţa opiniei 
publice - o, numai dacă acest bal va mai apuca să dăinuie 
până la ora trei. Totuşi Varvara Petrovna nu s-a ţinut de 


cuvânt şi n-a trimis flori. Hm, se pare că nu-i arde ei de flori 
acum, pauvre mere! Iar biata Liza, aţi auzit? Se spune căe 
ceva plin de mister şi... iarăşi pe arenă acelaşi Stavroghin... 
Hm. M-aş duce să mă culc... Mă doboară somnul. Şi când 
urmează acest „cadril al li-te-ra-tu-rii”? 

În sfârşit, începu şi „cadrilul literaturii”. În oraş, în ultimul 
timp, când începea discuţia despre balul ce urma să aibă 
loc, negreşit venea vorba şi despre acest „cadril al 
literaturii” şi întrucât nimeni nu-şi putea închipui cam ce 
reprezenta asta, faptul stârnea o curiozitate 
nemaipomenită. Nimic mai primejdios pentru succesul unui 
punct dintr-un program şi, într-adevăr, ce decepţie 
generală urmă! 

Se deschiseseră uşile laterale ale sălii albe, care până 
atunci fuseseră închise, şi apărură câteva măşti. Publicul 
nerăbdător făcu cerc în jurul lor. Întreg bufetul, până la 
ultimul om, năvăli deodată în sală. Măştile se pregătiră de 
dans. Reugşii să mă strecor în faţă şi mă oprii exact în 
spatele grupului pe care-l formau lulia Mihailovna, von 
Lembke şi generalul. În acelaşi moment, în mers grăbit, 
săltăreţ, se apropie de Iulia Mihailovna Piotr Stepanovici, 
care rămăsese nevăzut până atunci. 

— Am stat tot timpul la bufet ca să observ, şopti el cu un 
aer vinovat de şcolar, de altfel anume disimulat, ca s-o 
enerveze şi mai mult. 

Iulia Mihailovna se făcu roşie de mânie. 

— Cel puţin acum ar fi bine să nu mă înşeli, neruşinat 
personaj ce eşti! lăsă ea să-i scape cu glas tare, încât se 
auzi şi în rândurile publicului. 

Piotr Stepanovici se depărtă extrem de mulţumit de el 
însuşi. E greu să-şi închipuie cineva o alegorie mai 
lamentabilă, mai banală, mai plată şi mai fadă decât acest 
„cadril al literaturii”. Nimic mai nepotrivit nu s-ar fi putut 
născoci pentru publicul nostru; şi totuşi se spunea că îl 
concepuse Karmazinov. E drept că îl organizase acelaşi 
Liputin, sfătuindu-se cu învățătorul şchiop, pe care-l 


văzusem la serata lui Virghinski. Dar Karmazinov venise 
totuşi cu ideea şi se zice că intenţionase chiar el personal să 
se travestească, luând asupra sa nu ştiu ce rol special. 
Cadrilul era format din şase perechi de măşti mizere, 
aproape că nici nu erau măşti, pentru că purtătorii lor 
apărură în costume obişnuite, cu nimic deosebite de 
îmbrăcămintea celor din sală. Aşa, de pildă, un domn în 
vârstă, de statură mijlocie, în frac, într-un cuvânt, aşa cum 
se îmbracă toţi, dar cu o barbă albă respectabilă (aplicată, 
şi în asta consta toată deghizarea lui), dansa, ţopăia pe loc 
cu o expresie gravă, bătând mărunt din picioare şi aproape 
fără să se urnească. Scotea nişte sunete moderate cu o voce 
de bas răguşit şi această răguşeală a vocii trebuia să 
întruchipeze unul dintre ziarele de mare circulaţie. În faţa 
acestei măşti, din partea opusă, dansau doi giganţi X şi Z şi 
aceste litere erau cusute pe fracurile lor, ceea ce voia să 
însemne că aceşti X şi Z rămăseseră o enigmă. „Cinstita 
gândire rusă” era reprezentată de un domn în vârstă de 
vreo patruzeci de ani, cu ochelari, în frac, cu mănuşi şi în 
lanţuri (lanţuri veritabile). „Cinstita gândire rusă” ţinea 
subsuoară o servietă cu nu ştiu ce „cauză”. Din buzunar i se 
vedea o scrisoare din străinătate desfăcută, care cuprindea 
un certificat, pentru toţi cei care s-ar fi îndoit de onestitatea 
„cinstitei gândiri ruse”. Toate acestea erau explicate de 
tinerii supraveghetori de ordine, pentru că scrisoarea din 
buzunar nu era bineînţeles lizibilă. În mâna dreaptă 
purtătorul „cinstitei gândiri ruse” ţinea o cupă, cu aerul că 
vrea să pronunţe un toast. De ambele părţi ale acestei măşti 
şi alături de dânsa înaintau cu paşi mărunți două nihiliste 
tunse, iar în faţă dansa un domn tot în vârstă, dintre cei 
aflaţi în trecere, în frac, cu o bâtă grea în mână şi care 
întruchipa o publicaţie nepetersburgheză, dar cumplită: „Le 
pocnesc, praf te fac”. Dar cu toată bâta lui, el nu putea să 
suporte privirea aţintită asupra lui prin ochelari a „cinstitei 
gândiri ruse” şi şi-o ferea uitându-se în lături, iar când făcea 
pas des deux se încovoia, se răsucea, neştiind încotro să 


dispară, într-atât îl mustra probabil conştiinţa... De altfel, 
nici nu-mi amintesc chiar toate născocirile lor stupide; toate 
erau cam în genul acesta, încât foarte curând mi se făcu de- 
a dreptul ruşine. Şi iată că exact aceeaşi impresie de ruşine 
se văzu şi pe chipul publicului, chiar şi pe feţele cele mai 
ursuze, venite de la bufet. Un timp toată lumea privi în 
tăcere şi cu o nedumerire mânioasă acest spectacol. Omul 
covârşit de ruşine începe de obicei să se supere şi înclină 
spre cinism. Încetul cu încetul în public se auzi o rumoare. 

— Ce înseamnă prin urmare chestia asta? murmură dintr- 
un grup un bufetier. 

— O prostie oarecare. 

— Ceva din literatură. Îşi bat joc de Golos. 

— Şi ce mă interesează asta pe mine? 

Într-un alt grup: 

— Nişte măgari! 

— Nu sunt ei măgari, ci noi suntem măgari. 

— Şi de ce eşti tu măgar? 

— Dar nu sunt deloc măgar. 

— Păi, dacă nu eşti măgar, eu nici atâta. 

Într-un al treilea grup: 

— Să li se tragă o mamă de bătaie, şi ducă-se dracului. 

— N-ar strica să fie scuturată toată sala. 

În al patrulea: 

— Cum nu le e ruşine la alde Lembke să se uite? 

— De ce să le fie lor ruşine? Nici ţie nu ţi-e ruşine! 

— Ba, mi-e ruşine şi mie, dar el e guvernator. 

— Iar tu eşti un porc. 

— În viaţa mea n-am văzut un bal atât de anost, zise cu 
venin o doamnă aflată chiar lângă Iulia Mihailovna, probabil 
cu intenţia de a fi auzită. 

Doamna aceasta era în vârstă de vreo patruzeci de ani, 
voinică şi sulemenită, într-o rochie de mătase în culori 
ţipătoare; o cunoştea aproape tot oraşul, dar nu era primită 
în nici o casă. Era văduva unui fost consilier, care îi lăsase 
moştenire o casă de bârne şi o mică pensie, dar o ducea 


binişor, avea şi un atelaj propriu cu o pereche de cai. îi 
făcuse cu două luni în urmă cea dintâi vizită luliei 
Mihailovna, dar nu fusese primită. 

— Era şi de prevăzut, adăugă ea uitându-se obraznic drept 
în ochii Iuliei Mihailovna. 

— Dacă ai prevăzut, de ce ai mai venit? nu se abţinu lulia 
Mihailovna. 

— Din naivitate, i-o reteză imediat vorbăreaţa doamnă, 
încordându-se toată (era grozav de dornică să provoace o 
altercaţie); dar generalul se interpuse între ele: 

— Chcre dame, se aplecă el spre Iulia Mihailovna, ar fi mai 
bine să plecăm. Prezenţa noastră îi cam incomodează, fără 
noi se vor distra foarte bine. V-aţi făcut datoria, aţi deschis 
balul, şi acum lăsaţi-i în voia lor... De altfel, şi Andrei 
Antonovici nu prea se simte în apele lui, se pare... Să nu se 
întâmple ceva? 

Dar era prea târziu. 

Andrei Antonovici, în tot timpul cadrilului, se uita la cei 
care dansau cu un fel de nedumerire mânioasă, iar când se 
auziră aprecieri din rândurile publicului, începu să se uite 
în jurul său neliniştit. Abia acum zări el câteva personaje 
dintre amatorii de bufet; în ochii lui apăru o expresie de 
mirare extraordinară. Deodată sala izbucni în hohote de 
râs, provocate de o figură de cadril: editorul „cumplitei 
publicaţii extrapetersburgheze”, care dansa cu bâta în 
mână, simțind definitiv că nu mai poate suporta privirea 
ochelarilor „cinstitei gândiri ruse” şi neştiind unde să se 
ascundă, brusc, la ultima figură a dansului, porni spre 
aceşti ochelari cu picioarele în sus, ceea ce de fapt urma să 
însemne denaturarea constantă şi de-a-ndoaselea a oricărui 
bun-simţ în paginile „publicaţiei cumplite 
extrapetersburgheze”. Întrucât numai Leamşin se pricepea 
să meargă în mâini, el era acela care fusese pus să-l 
întruchipeze pe editorul cu bâta. Iulia Mihailovna nu ştia 
nimic de acest număr cu picioarele în sus. „Mi-au ascuns 
acest lucru”, repeta ea mai târziu plină de disperare şi de 


revoltă. Râsetele publicului salutară, desigur, nu alegoria ca 
atare, care nu interesa pe nimeni, ci pur şi simplu umblatul 
cu picioarele în sus în frac cu falduri. Lembke tresări şi se 
înfurie. 

— Nemernicul! strigă el arătându-l cu degetul pe Leamgşin. 
Puneţi mâna pe nemernic şi întoarceţi-l... întoarceţi-l cu 
picioarele... cu capul... Capul să fie sus... sus! 

Leamgşin sări în picioare. Hohotele de râs se înteţiră. 

— Să fie daţi afară toţi mizerabilii care râd! porunci brusc 
Lembke. 

Mulțimea se agită şi se produse tumuli. 

— Aşa ceva nu se poate, Excelenţa voastră. 

— Nu e permis să insultaţi publicul. 

— E un prost! se auzi de undeva un glas din colţ. 

— Flibustierilor! strigă careva dintr-un alt capăt al sălii. 

Lembke se întoarse repede la acest strigăt şi se făcu 
galben la faţă. Un zâmbet stupid se schiţă pe buzele lui, ca 
şi cum ar fi înţeles ceva deodată şi şi-ar fi adus aminte. 

— Domnilor, se adresă lulia Mihailovna mulţimii care 
înainta, trăgându-l în acelaşi timp în urma ei pe soţ, 
domnilor, scuzaţi-l pe Andrei Antonovici, Andrei Antonovici 
nu se simte bine... Scuzaţi, iertaţi-l, domnilor! 

Am auzit precis cum a spus acest cuvânt: „lertaţi-l”. Scena 
se desfăşură cu o repeziciune uluitoare. Dar mi-aduc 
aminte foarte bine că o parte din public se repezi în acelaşi 
timp afară din sală, cuprinsă parcă de frică tocmai la auzul 
acestor cuvinte ale Iuliei Mihailovna. Mi s-a întipărit de 
asemenea şi un strigăt printre lacrimi, scos de un glas de 
femeie: 

— Ah, iar ca mai deunăzi! 

Şi deodată în acest început de învălmăşeală căzu ca o 
bombă, anume „iar ca deunăzi”, un alt strigăt: 

— Foc! Arde Zarecie! 

Nu ţin minte de unde s-a auzit prima oară acest strigăt 
îngrozitor: din sală sau, pe cât se pare, cineva venise în 
fugă de afară, dar imediat după aceea se stârni o panică 


atât de mare, încât îmi este pur şi simplu imposibil s-o 
descriu. Mai mult de jumătate din publicul venit la bal era 
din Zarecie, proprietari ai caselor de lemn de acolo sau 
locatarii acestora. Se repeziră la ferestre, într-o clipă 
perdelele fură date la o parte, storurile smulse. Zarecie 
ardea în vâlvătăi. E drept că incendiul era încă la început, 
dar focul se vedea arzând în trei locuri cu totul diferite, 
tocmai acest fapt îi speriase cel mai mult. 

— Focul a fost pus de cei de la Şpigulin! zbierau din 
mulţime. 

Îmi răsunau în memorie câteva exclamaţii foarte 
caracteristice: 

— Îmi spunea mie inima că vor da foc, o presimţeam în 
toate zilele acestea! 

— Cei de la Şpigulin, de la Şpigulin, nimeni altcineva! 

— Am fost adunaţi aici anume, ca să fie pus acolo focul! 

Acest ultim şi cel mai surprinzător strigăt îl scosese un 
glas de femeie, cu totul spontan şi fără un gând anume, o 
Korobocika, sinistrată. Mulțimea se repezi spre ieşire. Nu 
voi mai descrie îmbulzeala din vestibul cu prilejul primirii 
paltoanelor, şalurilor şi scurteicilor de la garderobă, ţipătul 
femeilor speriate, plânsetele domnişoarelor. Nu cred să fi 
avut loc cu acest prilej vreo încercare de furt, dar nu era de 
mirare că într-un asemenea haos unii să fi plecat şi fără 
îmbrăcămintea lor călduroasă, fapt care dădu loc la tot felul 
de poveşti cu înflorituri şi adevărate legende, care circulară 
ulterior prin oraş. Lembke şi lulia Mihailovna fură aproape 
striviţi de mulţime în uşă. 

— Să fie opriţi toţi! Nu lăsaţi pe nimeni să iasă! zbiera 
Lembke cu mâna întinsă în întâmpinarea celor ce dădeau 
buzna. Să fie percheziţionaţi sever absolut toţi, imediat! 

Din sală se auziră înjurături tari. 

— Andrei Antonovici! Andrei Antonovici! strigă lulia 
Mihailovna exasperată. 

— Ea cea dintâi să fie arestată! strigă el îndreptând 
degetul ameninţător spre dânsa. Prima să fie 


percheziţionată! Balul a fost organizat cu scopul să se pună 
foc... 

Cu un țipăt ea leşină (0, desigur, de data aceasta leşină cu 
adevărat). Eu, prinţul şi generalul ne repezirăm în ajutorul 
ei; mai erau şi alţii care ajutară în această clipă grea, chiar 
şi câteva doamne. Am scos-o pe nenorocită din acest infern 
şi am dus-o în cupeu; nu-şi veni în fire decât aproape când 
să ajungem la ea acasă, şi primul ei strigăt fu: Andrei 
Antonovici. Odată cu prăbuşirea tuturor iluziilor ei 
fanteziste nu-i mai rămânea decât el singur, Andrei 
Antonovici. Fu chemat doctorul. Rămase la dânsa o oră 
întreagă, de asemenea şi prinţul; generalul, într-un acces 
de generozitate (cu toate că el însuşi fusese foarte speriat), 
n-ar fi vrut să se depărteze nici o clipă, rămânând toată 
noaptea „lângă patul nenorocitei”, dar peste zece minute, 
când medicul era aşteptat încă, adormi în salon, într-un 
fotoliu, unde îl şi lăsai pe urmă, aşa adormit. 

Şeful poliţiei, care se grăbea să plece de la bal la locul 
incendiului, apucase să-l scoată în urma noastră pe Andrei 
Antonovici voind să-l urce în cupeu lângă Iulia Mihailovna, 
convingându-l stăruitor pe Excelenţa sa „să se odihnească 
niţel”. Dar nu înţeleg de ce n-a insistat până la capăt. 
Bineînţeles, Andrei Antonovici nici nu voi să audă despre 
odihnă, ţinând cu orice preţ să meargă la locul incendiului; 
polițistul însă n-ar fi trebuit să cedeze. Sfârşi prin a-l duce 
acolo chiar în trăsurica lui. Mai târziu povesti că tot drumul 
Lembke gesticula şi „striga nişte lucruri care erau imposibil 
de executat”. Ulterior s-a şi raportat în acest sens, că, 
adică, Excelenţa sa în acele clipe deja se afla în stare de 
febră albă din cauza „sperieturii neaşteptate”. N-are nici un 
rost să vă povestesc cum s-a terminat balul. Câteva zeci de 
petrecăreţi, printre care şi câteva femei, au rămas în 
saloane. Nici un poliţist. Muzica a fost sechestrată, iar 
muzicanţii care au încercat să plece au fost luaţi la bătaie. 
Spre ziuă tot „chioşcul lui Prohorâci” fu devastat, se bău 
fără socoteală, se dansă komarinski într-o manieră 


neruşinată, încăperile fură murdărite de scârnăvii, şi abia 
când începu să se lumineze de ziuă o parte din banda 
aceasta, complet beată, apucă să ajungă la locul incendiului 
pe sfârşite, gata pentru noi dezordini... Ceilalţi rămaseră 
peste noapte trântiţi prin saloane, care cum nimeriră, pe 
canapelele de catifea şi pe jos, beţi morţi, adormiţi pe 
locurile pe unde se puteau vedea acum urmările stării lor... 
Dimineaţa, fură târâţi de picioare de servitori şi daţi afară 
în stradă. Aşa se încheie serbarea organizată în beneficiul 
institutoarelor din gubernia noastră. 

IV. 

Incendiul îngrozi publicul nostru din cartierul Zarecie 
tocmai prin faptul că incendierea fusese premeditată şi 
prea evidentă. E de remarcat că la primul strigăt „arde 
Zarecie” imediat răsună şi strigătul că „cei de la Şpigulin au 
pus focul”. Acum se ştie precis că într-adevăr trei muncitori 
de la fabrica Şpigulin luaseră parte la incendiere, dar 
numai aceştia trei; toţi ceilalţi acuzaţi de la fabrică au fost 
absolviţi şi de opinia generală, şi de autorităţi. Afară de cei 
trei nemernici (dintre care unul a fost prins şi a mărturisit, 
iar ceilalţi doi sunt daţi dispăruţi şi până astăzi), a luat 
parte la punerea focului incontestabil şi Fedka-Ocnaşul. lată 
tot ce se ştie deocamdată cu privire la cauzele incendiului; 
altfel stau lucrurile cu supoziţiile. Ce anume i-a îndemnat pe 
aceşti trei mizerabili, au fost puşi sau nu de cineva? Un 
răspuns la aceste întrebări este foarte greu de dat, chiar şi 
astăzi. 

Din cauza unui vânt puternic şi prin faptul că a fost pus în 
trei părţi focul se întinse repede, cuprinzând un sector 
întreg de construcţii de lemn, într-o mare de flăcări (de 
altfel, incendiul mare, aşa cum se dezlănţuise, pornise 
numai din două locuri, pentru că al treilea focar a fost stins 
aproape în momentul izbucnirii, după cum se va vedea mai 
jos). Dar în corespondenţele ziarelor din capitală 
nenorocirea abătută asupra oraşului nostru fu prezentată 
totuşi în culori exagerat de sumbre; incendiul nu mistuise 


decât (ba poate şi mai puţin) o pătrime din întreaga 
suburbie Zarecie, vorbind cu oarecare aproximaţie. Echipa 
noastră de pompieri, deşi foarte slabă în comparaţie cu 
întinderea oraşului, acţionă totuşi foarte energic, precis şi 
cu multă abnegaţie. Şi cu toate acestea n-ar fi reuşit să facă 
cine ştie ce mare lucru, cu tot concursul solidar şi însufleţit 
al locuitorilor, dacă spre ziuă vântul nu şi-ar fi schimbat 
direcţia şi nu s-ar fi potolit aproape de tot. Când ajunsei, 
cam peste o oră după fuga de la bal, la Zarecie focul încă 
bântuia cu furie. O stradă întreagă, paralelă cu râul, era 
cuprinsă de flăcări. Se vedea totul ca ziua. Nu voi descrie în 
amănunt tabloul incendiului: care locuitor din Rusia nu-l 
cunoaşte? Pe ulicioarele din preajma străzii cuprinse de 
flăcări erau o larmă şi o zăpăceală nemaipomenite. 
Primejdia ca focul să se întindă şi acolo era iminentă şi 
locuitorii îşi dădeau afară tot avutul, rămânând încă lângă 
casele lor, iar în aşteptare şedeau pe scrinurile şi saltelele 
scoase, fiecare sub ferestrele lui. O parte din populaţia 
bărbătească lucra din greu la dărâmarea nemiloasă a 
gardurilor, ba şi a unor căsuțe întregi, aflate în apropierea 
focului sub bătaia vântului. Plângeau numai copiii treziţi din 
somn şi urlau bocind femeile care apucaseră să-şi scoată 
boarfele. Cei care n-o făcuseră trebăluiau de zor la 
evacuarea lor în tăcere. 

Vântul purta departe scântei şi tăciuni încinşi pe care 
oamenii se grăbeau să-i stingă cât se putea mai repede. În 
imediata apropiere a focului se îmbulzeau privitori adunaţi 
din toate cartierele oraşului. Unii ajutau la stins, alţii căscau 
gura privind. Un foc mare în timpul nopţii produce 
întotdeauna o impresie excitantă şi înviorătoare; aşa se 
explică şi efectul focurilor de artificii; dar acolo limbile de 
foc sunt dispuse în jerbe şi dâre luminoase armonios 
combinate şi, dată fiind lipsa oricărei primejdii, produc o 
senzaţie captivantă de elan şi vioiciune, ca după o cupă de 
şampanie băută. Cu totul alta este senzaţia pe care o 
provoacă vederea unui incendiu adevărat: aici groaza şi un 


oarecare sentiment de primejdie personală, odată cu o 
anumită impresie înviorătoare produsă de un foc în noapte, 
provoacă în spectator (bineînţeles, nu şi în cel sinistrat) o 
oarecare comoţie cerebrală şi un fel de răscolire a 
propriilor instincte distructive, care, vai! se ascund în 
sufletul fiecăruia, chiar şi în sufletul celui mai cuminte şi 
mai potolit slujbaş familist cu grad nominal modest de 
consilier titular... Această senzaţie obscură creează 
aproape întotdeauna o dispoziţie de îmbătare. „Nici nu ştiu, 
zău, dacă ar putea cineva să privească un incendiu fără să 
simtă o anumită plăcere?” Reproduc cuvânt cu cuvânt cele 
spuse mie de Stepan Trofimovici, după ce se reîntorsese 
odată de la un incendiu nocturn, la care nimerise 
întâmplător şi sub impresia încă vie a spectacolului. 
Bineînţeles, acelaşi autor de incendii nocturne n-ar ezita 
nici o clipă, desigur, să se arunce primul în foc ca să scoată 
din flăcări un copil sau o bătrână, dar aceasta este o altă 
latură a chestiunii. 

Zorind pasul în urma mulţimii de curioşi, ajunsei fără să 
mai cer vreo lămurire la punctul principal şi cel mai 
primejdios al incendiului, unde îl zării în sfârşit pe Lembke, 
pe care îl căutam din însărcinarea Iuliei Mihailovna însăşi. 
Silueta lui se profila singuratică, oferind o imagine 
uluitoare. Stătea în picioare pe un gard doborât; în stânga 
lui, la vreo treizeci de paşi distanţă, se contura scheletul 
negru al unei clădiri de două caturi aproape complet arse, 
cu găuri în loc de ferestre în ambele caturi, cu acoperişul 
prăbuşit în flăcări, ale căror limbi şerpuitoare se mai 
prelingeau ici-colo pe bârnele carbonizate. În fundul curţii, 
la vreo douăzeci de paşi de casa arsă, tocmai luase foc o 
atenansă tot cu două niveluri, în jurul căreia acționau din 
răsputeri pompierii. Mai la dreapta alţi pompieri şi 
mulţimea adunată încercau să zăgăzuiască drumul focului 
spre o clădire de lemn destul de mare, care nu ardea încă, 
dar se aprinsese de câteva ori şi părea sortită să cadă 
pradă incendiului. Lembke striga şi gesticula cu faţa spre 


atenansă, dând porunci pe care nimeni nu le executa. 
Crezui la început că fusese părăsit aici de toţi. În orice caz, 
din mulţimea densă şi foarte pestriță strânsă în jurul său, în 
care printre tot felul de oameni se aflau şi nişte domni, ba 
chiar şi protopopul catedralei, deşi îl ascultau cu mirare şi 
curiozitate, nimeni nu-i spunea nici o vorbă şi nu încerca să- 
| ducă de acolo. Lembke, palid, cu ochii scânteietori, rostea 
cele mai uimitoare lucruri; unde mai pui că era cu capul 
descoperit, fiindcă îşi pierduse probabil pălăria de mult. 

— E mâna nihiliştilor! E nihilism! Dacă arde ceva în flăcări, 
e nihilism! auzii eu aproape cu groază. Desigur, nu trebuia 
să mă mir de nimic. Dar realitatea brută are întotdeauna în 
ea ceva zguduitor. 

— Excelenţa voastră, apăru lângă dânsul un poliţai, şef de 
secţie, dacă aţi binevoi să încercaţi tihna de acasă... E prea 
primejdios pentru Excelenţa voastră să rămâneţi aici. 

Acest poliţai, după cum am aflat mai târziu, fusese lăsat 
anume pe lângă Andrei Antonovici de şeful poliţiei spre 
supraveghere, încercând tot posibilul ca să-l ducă acasă, iar 
în caz de primejdie să folosească chiar forţa, un ordin 
evident peste puterile executantului. 

— Lacrimile sinistraţilor se vor şterge, dar oraşul îl vor 
arde. Sunt cei patru ticăloşi, patru şi jumătate. Să fie 
arestat ticălosul! El e singurul vinovat, iar cei patru şi 
jumătate sunt calomniaţi de el. El se strecoară şi 
compromite onoarea familiilor. Pentru incendierea caselor 
au fost folosite învăţătoarele. E o ticăloşie, ticăloşie! Vai, ce 
face el! strigă Andrei Antonovici observând pe acoperişul 
clădirii în flăcări un pompier sub picioarele căruia 
acoperişul arsese, iar în jur se ridicau flăcări. Să fie dat jos, 
să fie dat jos, se va prăbuşi, va arde, stingeţi-l... Ce face el 
acolo? 

— Stinge focul, Excelenţa voastră. 

— Imposibil. Incendiul e în minţi, în capete, şi nu pe 
acoperişul caselor. Să fie dat jos şi lăsat totul baltă! Mai 
bine să fie lăsat totul, lăsat totul! Se va sfârşi cumva de la 


sine! Dar cine plânge acolo? O bătrână! Ţipă bătrâna, de ce 
a fost uitată bătrâna? 

Într-adevăr, în catul de jos al clădirii-anexe cuprinse de 
flăcări striga o bătrână, în vârstă de optzeci de ani, ruda 
negustorului, proprietarul casei incendiate. Dar nu fusese 
uitată, se întorsese ea singură în casă, cât se mai putuse, cu 
gândul nebun să-şi scoată salteaua din cămăruţa din colţ, 
încă neatinsă. Sufocându-se de fum şi ţipând de căldură, 
pentru că se aprinsese şi cămăruţa, ea încerca din toate 
puterile să împingă salteaua prin gemuleţul spart de la 
fereastră, cu mâinile ei bătrâneşti. Lembke se repezi în 
ajutorul ei. Toată lumea văzu cum el se apropie de 
fereastră, apucă de colţul saltelei şi, trăgând din răsputeri, 
încercă s-o scoată prin geam. Ca un făcut, de pe acoperiş 
căzu exact în acel moment o scândură desprinsă şi-l izbi pe 
nenorocit. Nu-l omori, ci în zbor îl atinse cu un capăt pe gât, 
dar activitatea lui Andrei Antonovici luă sfârşit, cel puţin la 
noi; lovitura îl dobori la pământ şi el căzu fără simţire. 

În sfârşit, se iviră zorile: sumbre, posomorâte. Incendiul se 
domolea vizibil; după ce se potoli vântul de tot, se făcu 
brusc linişte, apoi se porni o ploaie lentă, măruntă, parcă 
cernută prin sită. Mă aflam acum în cealaltă parte a 
cartierului Zarecie, departe de locul unde căzuse Lembke şi 
aici, în mulţime, îmi fu dat să aud nişte vorbe foarte ciudate. 
Se descoperise un fapt bizar: chiar la marginea cartierului, 
în mijlocul unui imens loc viran, dincolo de grădinile de 
zarzavat, ca la vreo cincizeci de paşi de orice altă clădire, 
sta singuratică o casă de lemn nu de mult construită şi 
tocmai această casă izolată se aprinsese aproape printre 
primele, chiar la începutul incendiului. Chiar dacă ar fi ars 
această casă, din cauza distanţei la care se afla de celelalte, 
focul nu s-ar fi putut întinde şi asupra vreunei clădiri a 
cartierului şi viceversa, dacă ar fi ars şi întregul cartier 
Zarecie, această casă singuratică ar fi scăpat, oricât de 
puternic ar fi fost vântul. Reieşea că focul se iscase aici cu 
totul independent şi deci nu întâmplător. Esenţialul era că 


nu arsese de fapt şi în interiorul ei, spre ziuă, se 
descoperiră lucruri uluitoare. Proprietarul acestei case noi, 
un târgoveţ, care locuia într-o suburbie din imediata 
apropiere, cum zări că arde casa lui cea nouă, se repezi 
acolo şi apucă să stingă focul cu ajutorul vecinilor săi, şi 
anume un foc iscat într-o stivă de lemne aşezată lângă unul 
dintre pereţii laterali. Dar casa era locuită, o ocupau un 
căpitan cunoscut în tot oraşul şi sora lui, împreună cu o 
servitoare bătrână, şi iată că aceşti locatari, căpitanul, sora 
lui şi servitoarea, fură găsiţi asasinați şi evident jefuiţi. 
(Acolo se dusese şeful poliţiei de la locul incendiului mare, 
când Lembke încerca să salveze salteaua.) 

Către ziuă ştirea se răspândi şi valuri întregi de oameni şi 
mulţi sinistraţi din Zarecie năvâăliră pe acest loc viran 
înconjurând casa cea nouă. Aproape că nici nu se putea 
trece, atâta lume se adunase. Mi se povesti imediat că 
primul fusese găsit căpitanul cu beregata tăiată, pe o laviţă, 
îmbrăcat şi că probabil fusese omorât fiind beat mort, încât 
nu auzise nimic, iar din el cursese sânge „ca dintr-un taur”; 
că sora sa, Maria Timofeevna, toată „impunsă” cu cuțitul, 
zăcea pe duşumea în faţa uşii, încât era de presupus că se 
zbătuse şi se luptase cu ucigaşul; iar servitoarea, care 
probabil şi ea se trezise, avea capul complet spart. După 
spusele proprietarului casei, încă în ajun căpitanul trecuse 
pe la el beat şi, lăudându-se, îi arătase o sumă importantă 
de bani, vreo două sute de ruble. Vechiul portofel verde şi 
uzat al căpitanului fusese găsit gol pe duşumea; dar scrinul 
Mariei limofeevna rămăsese neatins, de asemenea şi sfita 
de argint a icoanei; toată îmbrăcămintea căpitanului se găsi 
şi ea la locul ei. Se vedea că tâlharul fusese grăbit, fiind un 
om care cunoştea bine situaţia şi obiceiurile căpitanului, şi 
că venise numai pentru bani, ştiind şi unde îi ţine. Dacă n-ar 
fi ajuns atât de repede proprietarul, focul pus în stiva de 
lemne ar fi cuprins toată casa, „iar după cadavrele 
carbonizate ar fi fost greu să se afle adevărul”. 


Aşa se povestea. Se mai adăugau şi alte informaţii: că 
locuinţa aceasta fusese închiriată pentru căpitan şi sora lui 
de fiul generălesei Stavroghina, domnul Stavroghin, Nikolai 
Vsevolodovici, care venise personal în acest scop şi stăruise 
mult, deoarece proprietarul nu era dispus s-o închirieze, 
căci destinase casa pentru cârciumă, dar că Nikolai 
Vsevolodovici nu se zgârcise la bani şi achitase chiria pe 
jumătate de an înainte. 

— Focul ăsta îşi are tâlcul lui ascuns, se auzea spunându- 
se în mulţime. 

Cei mai mulţi însă tăceau, chipurile oamenilor erau 
posomorâte, dar o iritare prea mare, mai vizibilă, nu se 
observa. De jur împrejur însă istoriile despre Nikolai 
Vsevolodovici nu conteneau; şi că femeia ucisă era soţia lui; 
şi că ieri chiar „în mod necinstit” făcuse să fugă la el o 
tânără, fiica generalului Drozdov, a cărui casă era una 
dintre cele mai de frunte din oraş; şi că se vor face plângeri 
împotriva lui la Petersburg; iar că soţia lui a fost asasinată, 
ca el să se poată căsători cu tânăra Drozdova, nu încape 
îndoială. Skvoreşniki se afla cam la vreo două verste şi 
jumătate numai şi mi-aduc aminte că mă gândii chiar atunci 
dacă n-ar fi bine să mă duc acolo şi să dau de ştire. De 
altfel, n-am observat vreun aţâţător prin mulţime, n-aş vrea 
să păcătuiesc, deşi prin faţa mea trecură şi vreo două sau 
trei mutre dintre cele pe care le zărisem la „bufet” şi care 
apăruseră acum spre ziuă la incendiu; i-am recunoscut 
bine. Mi se întipări îndeosebi chipul unui vlăjgan uscăţiv şi 
înalt cu înfăţişare de târgoveţ, cu părul creţ şi negru, cu 
faţa smolită, cu mutra de beţiv, după cum am aflat mai 
târziu, un lăcătuş. Acum nu era beat, dar spre deosebire de 
mulţimea care stătea posomorâtă, el părea ieşit din minţi. 
Mereu se adresa ba unuia, ba altuia, dar nu mai ţin minte 
ce anume spunea. Tot ce reţinui mai închegat din spusele 
lui suna cam aşa: „Dar bine, fraţilor, cum vine asta? Se 
poate chiar aşa să rămână?” şi-şi vântura braţele. 

Capitolul al treilea. 


Sfârşitul unui roman. 

| 

Din sala cea mare a conacului Skvoreşniki (aceea în care 
avusese loc ultima întrevedere dintre Varvara Petrovna şi 
Stepan Trofimovici) incendiul putea fi văzut în întregime. 
Spre ziuă, pe la ora şase dimineaţa, în faţa ultimei ferestre 
din dreapta stătea Liza, cu privirea aţintită spre vâlvătaia în 
scădere. Se afla singură în încăpere. Era tot în rochia de 
ieri, cu care fusese la matineul literar, de culoare verde pal, 
luxoasă, toată în dantele, dar acum şifonată, îmbrăcată la 
repezeală şi neglijent. Observând deodată că rochia ei nu 
era bine încheiată la piept, ea se roşi, se încheie în grabă, 
apucă de pe fotoliu un şal roşu, pe care îl lepădase ieri 
intrând în casă, şi-şi acoperi gâtul şi umerii. Părul bogat, cu 
buclele răvăşite, îi ieşea de sub basma pe umărul drept. 
Avea faţa obosită, îngrijorată, dar ochii ardeau sub 
sprâncenele încruntate. Se apropie din nou de fereastră şi- 
şi sprijini fruntea înfierbântată de geamul rece. Se deschise 
uşa şi intră Nikolai Vsevolodovici. 

— Am trimis un călăreț special, zise el, peste vreo zece 
minute vom afla totul, deocamdată însă rândaşii din curte 
spun că a ars o parte din Zarecie, dinspre malul râului, la 
dreapta de pod. Focul a început cam pe la ora 
douăsprezece; şi acum scade. 

Nu se apropie de fereastră, ci se opri în spatele ei, la vreo 
trei paşi; ea însă nu-şi întoarse faţa spre dânsul. 

— După calendar, încă de acum o oră trebuia să se 
lumineze de ziuă, şi totuşi e întuneric ca noaptea, zise ea cu 
necaz. 

— Greşesc calendarele, încercă el să glumească cu un 
surâs amabil, dar ruşinându-se adăugă grăbit: e plictisitor 
să trăieşti după calendar, Liza. 

Şi tăcu definitiv, necăjit de această nouă banalitate pe care 
o spusese; Liza zâmbi în silă. 

— Eşti atât de indispus, încât nici nu găseşti cuvinte 
potrivite ca să stai cu mine de vorbă. Dar fii liniştit, ai 


nimerit bine; într-adevăr, trăiesc totdeauna după calendar, 
fiecare pas al meu este calculat după calendar. Te 
surprinde? Ea se depărtă brusc de fereastră şi se aşeză 
într-un fotoliu. 

— Ia loc şi dumneata, te rog. Avem la dispoziţie prea puţin 
timp şi vreau să spun tot ce îmi vine în cap... De ce, adică, 
n-ai proceda şi dumneata la fel, spunând tot ce-ţi trece prin 
cap? 

Nikolai Vsevolodovici se aşeză alături de dânsa şi încetişor, 
aproape sfios, o prinse de mână. 

— Ce înseamnă acest limbaj, Liza? Ce rost are? Ce 
înseamnă „avem prea puţin timp la dispoziţie”? Observ că 
este a doua frază enigmatică în jumătatea aceasta de oră, 
pe care o rosteşti de când te-ai trezit. 

— Te-ai apucat să-mi numeri frazele enigmatice? râse ea. 
Dar îţi aduci aminte că ieri, intrând, ţi-am spus că primeşti 
vizita unui cadavru ambulant? Acest lucru găseşti necesar 
să-l uiţi, probabil, sau să nu-l observi. 

— Nu-mi aduc aminte, Liza. De ce cadavru? Viaţa trebuie 
trăită... 

— Uite că ai şi tăcut! "Ţi-a dispărut complet darul oratoric. 
Eu mi-am trăit ora pe lumea asta şi-mi ajunge. Îţi aduci 
aminte de Hristofor Ivanovici? 

— Nu, nu-mi amintesc, se încruntă el. 

— Hristofor Ivanovici, de la Lausanne? Te plictisea 
groaznic. De fiecare dată, deschizând uşa, spunea: „Vin 
numai pentru un minut” şi rămânea toată ziua. N-aş vrea să 
semăn cu Hristofor Ivanovici şi să rămân o zi întreagă. 

O expresie dureroasă se întipări pe faţa ei. 

— Liza, mă doare acest limbaj forţat. Grimasa aceasta te 
costă scump, chiar şi pe dumneata însăţi. Ce rost are, 
pentru ce? 

Ochii lui se aprinseră. 

— Liza, strigă el, îţi jur, acum te iubesc mai mult decât ieri, 
când ai intrat la mine! 


— Ce mărturisire ciudată! Are vreun rost această 
comparaţie între ieri şi azi, ce să măsori? 

— N-ai să mă părăseşti, continuă el aproape cu disperare, 
vom pleca împreună, chiar astăzi, nu e aşa? Nu e aşa? 

— Vai, nu-mi strânge atât de tare mâna, mă doare! Unde 
să plecăm împreună chiar astăzi? Iarăşi undeva ca să 
„renaştem”? Nu, mi-ajung încercările de până acum... e 
atât de lent totul; de altfel, nici nu sunt capabilă de aşa 
ceva; e prea sublim pentru mine. Dacă e vorba să plecăm, 
vreau numai la Moscova, iar acolo să facem vizite, să 
primim şi noi, iată idealul meu, îl cunoşti; nu ţi-am ascuns 
nici în Elveţia cum sunt în realitate. Şi, întrucât este 
imposibil să plecăm la Moscova şi să facem vizite, deoarece 
eşti căsătorit, n-are nici un rost să vorbim despre asta. 

— Liza! Dar atunci ce a fost aseară? 

— Ce a fost a fost. 

— Nu se poate! Ar fi prea crud din partea ta! 

— Şi ce, dacă e prea crud, ia-ţi inima în dinţi şi suportă 
cruzimea. 

— E o răzbunare pentru fantezia de ieri, murmură el, 
surâzând răutăcios. 

Liza se aprinse la faţă. 

— Ce gând meschin! 

— Atunci de ce mi-ai dăruit... „atâta fericire”? Am dreptul 
să aflu şi eu? 

— Nu, descurcă-te cumva fără să reclami vreun drept; nu- 
ţi încununa presupunerea josnică şi printr-o prostie. Astăzi 
nu-ţi reuşeşte. Apropo, nu cumva ţi-e frică de opinia publică 
şi că vei fi dezaprobat pentru „atâta fericire”? O, dacă e 
vorba de asta, fii pe pace. Dumneata n-ai nici o vină şi nu 
vei avea de răspuns în faţa nimănui. Când am deschis ieri 
uşa dumitale, nici nu ştiai cine intră. E într-adevăr o 
fantezie de-a mea şi nimic mai mult, aşa cum te-ai exprimat 
acum. Poţi cu tot curajul şi absolut victorios să te uiţi în 
ochii oricui. 


— Cuvintele tale, acest râs, iată, de o oră îmi dau fiori reci 
de spaimă. Această „fericire”, despre care îmi vorbeşti cu 
atâta pornire, mă costă... totul. Cum aş putea să te pierd 
acum? Îţi jur, ieri încă te iubeam mai puţin. De ce atunci îmi 
iei totul astăzi? Am câştigat-o cu preţul unei vieţi. 

— Al vieţii tale sau al altcuiva? 

EI se ridică brusc în picioare. 

— Ce înseamnă asta? zise el tărăgănat, uitându-se fix la 
ea. 

— Ai plătit-o cu preţul vieţii tale sau al vieţii mele, iată ce 
am vrut să te întreb? Sau ai început să nu mă mai înţelegi 
deloc? izbucni Liza. De ce ai sărit aşa deodată? De ce mă 
priveşti cu un aer atât de ciudat? Mă sperii. De ce te temi? 
De mult am observat că ţi-e frică, tocmai acum, tocmai 
acum... Dumnezeule, cum păleşti! 

— Dacă tu ştii ceva, Liza, îţi jur că eu nu ştiu... şi 
nicidecum nu vorbeam despre asta, când am spus că 
plătesc cu viaţa... 

— Nu te înţeleg deloc, îngăimă ea cu teamă. 

În sfârşit, un surâs îngândurat apăru încet pe buzele lui. 
Se aşeză lent, îşi sprijini coatele pe genunchi şi-şi acoperi 
cu mâinile faţa. 

— Un vis urât şi aiureli... Vorbeam despre două lucruri 
diferite. 

— Nu ştiu deloc despre ce-ai vorbit... Se poate să nu-ţi fi 
dat seama că astăzi voi pleca de la tine, ai ştiut sau n-ai ştiut 
acest lucru? Să nu mă minţi, ai ştiut sau n-ai ştiut? 

— Am ştiut... zise el încet. 

— Ei bine, ce mai vrei atunci? Ai ştiut şi ai reţinut „clipa” 
pentru dumneata. Ce socoteli ar mai putea să aibă loc? 

— Spune-mi tot adevărul, strigă el profund îndurerat; ieri 
când deschideai uşa mea ca să intri, erai conştientă că o 
deschizi numai pentru o oră? 

Ea îl privi cu ură. 

— Într-adevăr, chiar şi omul cel mai serios poate pune cele 
mai surprinzătoare întrebări. Ce te nelinişteşte atât? Te 


simţi cumva atins în orgoliul dumitale, prin faptul că o 
femeie te lasă cea dintâi, şi nu dumneata pe dânsa? Ştii, 
Nikolai Vsevolodovici, în acest scurt răstimp cât am stat la 
dumneata m-am convins, între altele, că te porţi faţă de 
mine cu multă generozitate, şi tocmai acest lucru nu-l pot 
suporta. 

EI se ridică de la locul său şi făcu câţiva paşi plimbându-se 
prin cameră. 

— Fie, să zicem că aşa trebuia să se termine... Dar cum s-a 
putut întâmpla asta? 

— Altă grijă! Mai ales că dumneata ştii acest lucru, ca pe 
degete, şi-l înţelegi mai bine decât oricine altul din lume, ba 
şi contai pe asta. Eu sunt o domnişoară, inima mea a fost 
educată la operă, iată de unde s-a început, iată şi 
dezlegarea enigmei. 

— Nu. 

— Nu există aici nimic de natură să-ţi sfâşie amorul 
propriu, şi tot ce-ţi spun este adevăr curat. A început printr- 
un moment frumos, la care n-am avut destulă tărie să 
rezist. Alaltăieri, când te-am „jignit” în public, iar dumneata 
mi-ai răspuns cu atâta cavalerism, după ce m-am întors 
acasă mi-am dat seama imediat că mă eviţi pentru că eşti 
căsătorit, şi nu pentru că mă dispreţuieşti, lucru de care mă 
temeam cel mai mult, cum se şi cuvine unei domnişoare din 
societatea aleasă. Am înţeles atunci că fugind de mine, 
nesăbuită cum mă arătasem, căutai tocmai să mă ocroteşti. 
Observi ce mult preţuiesc eu generozitatea dumitale! 
Deodată a sărit Piotr Stepanovici şi mi-a descoperit, mi-a 
explicat totul. Mi-a dezvăluit că te reţine o idee măreaţă în 
faţa căreia nici eu, nici el nu reprezentăm nimic, şi că totuşi 
eu îţi stau în cale. A ţinut să-şi asocieze şi propria-i 
persoană la asta, ţinea să figurăm toţi trei laolaltă şi mi-a 
vorbit despre nişte lucruri suprafantastice, despre o luntre 
şi vâslele de arțar dintr-un anumit cântec rusesc. L-am 
lăudat, i-am spus că este un poet, şi el n-a văzut în toate 
astea nimic ce nu i s-ar cuveni. Întrucât însă ştiam încă de 


mult, şi fără de asta, că hotărârile mele nu sunt decât un foc 
de paie, am şi luat pe loc una. Asta-i tot şi cred că e destul, 
să lăsăm la o parte orice explicaţie. Te pomeneşti că ne şi 
certăm. Să nu-ţi fie teamă de nimic şi de nimeni, iau asupra 
mea totul. Sunt rea, capricioasă, m-am lăsat ispitită de 
imaginea bărcii de operă, sunt o domnişoară... Ştii, eu am 
crezut totuşi că mă iubeşti teribil. Nu dispreţui naivitatea 
mea şi nu râde văzând această lacrimă, care mi-a scăpat. 
Grozav îmi place să plâng „de mila mea însămi”. Aşadar, 
destul, destul. Nu sunt capabilă de nimic, şi nici dumneata 
nu eşti capabil de nimic; două bobârnace căpătate reciproc, 
să ne consolăm deci cu atât. Cel puţin nu vom suferi în 
amorul nostru propriu. 

— Un vis urât şi aiureală! strigă Nikolai Vsevolodovici, 
frângându-şi mâinile şi plimbându-se prin cameră. Biata 
mea Liza, ce-ai făcut din tine? 

— M-am ars la flacăra unei lumânări, şi atâta tot. Nu 
cumva plângi şi tu? Fii mai decent, fii mai insensibil... 

— De ce, de ce ai venit la mine? 

— Dar nu-ţi dai seama, în sfârşit, în ce situaţie comică te 
pui chiar dumneata în faţa opiniei publice cu asemenea 
întrebări? 

— De ce te-ai dus la pierzanie în modul acesta monstruos 
şi atât de stupid, şi ce e de făcut acum? 

— Şi acesta este Stavroghin, „vampirul Stavroghin”, cum 
te numeşte aici o doamnă îndrăgostită de dumneata! 
Ascultă, ţi-am spus doar: mi-am dat viaţa unei singure ore şi 
sunt liniştită. Fă şi dumneata la fel... Deşi cu dumneata e 
altceva; ai în faţă atâtea asemenea „ore” şi „clipe”, care te 
aşteaptă în viitor. 

— Tot atâtea câte ai şi tu; îţi dau cuvântul meu suprem, 
nici o oră mai mult decât ai avea tu! 

El continua să se plimbe şi nu observă privirea ei scurtă şi 
pătrunzătoare, iluminată parcă de un licăr de speranţă. Dar 
licărul se stinse în aceeaşi clipă. 


— Dacă ai cunoaşte preţul imposibilei mele sincerităţi în 
clipa de faţă, Liza, dacă aş putea numai să-ţi dezvălui... 

— Să-mi dezvălui? Vrei să-mi dezvălui ceva? Ferească-mă 
sfântul de dezvăluirile dumitale! îl întrerupse ea aproape cu 
teamă. 

EI se opri şi aşteptă cu nelinişte. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că încă de atunci, încă din 
Elveţia, mi-a intrat în cap că te apasă pe suflet ceva oribil, 
murdar şi sângeros şi... şi în acelaşi timp ceva care te pune 
într-o postură teribil de ridicolă. Fereşte-te să-mi dezvălui 
ceva, dacă este adevărat: îmi voi bate joc de dumneata. Voi 
râde de dumneata în hohote toată viaţa... Văd că iar ai 
pălit? Bine, bine, încetez, plec imediat, sări ea din loc cu un 
gest de scârbă şi de dispreţ. 

— Chinuieşte-mă, pedepseşte-mă, descarcă-ţi ura pe mine! 
strigă el exasperat. Ai tot dreptul! Ştiam că nu te iubesc şi 
totuşi te-am dus la pierzanie. Da, „am reţinut pentru mine 
clipa”: nutream o speranţă... De mult încă... Ultima... N-am 
rezistat luminii care îmi învăluise inima când te-am văzut 
intrând ieri la mine, singură, spontan. Şi am crezut 
deodată... Poate că mai cred şi acum. 

— Pentru sinceritatea aceasta plină de nobleţe îţi voi 
răspunde cu aceeaşi sinceritate: nu vreau să-ţi fiu soră de 
caritate. Şi chiar dacă voi ajunge cândva cu adevărat soră 
de caritate, dacă nu reuşesc să mor azi, ceea ce ar fi foarte 
potrivit, în orice caz nu pe dumneata te voi îngriji, deşi 
meriţi mai mult decât oricare olog sau ciung. Mi s-a părut 
totdeauna că mă vei duce într-un loc unde trăieşte un imens 
păianjen de statură omenească, şi noi vom sta acolo toată 
viaţa şi-l vom privi, stăpâniţi mereu de frică. Şi astfel va 
decurge dragostea noastră reciprocă. Adresează-te 
Daşenkăi; ea va merge cu dumneata unde vrei. 

— N-ai putut să nu te referi la ea nici într-o împrejurare ca 
asta?! 

— Sărmana căţeluşă! Salut-o din partea mea. Ştie că încă 
în Elveţia ţi-ai rezervat-o pentru vreme de bătrâneţe? Câtă 


grijă! Câtă prevedere! Ah, cine este? 

În fundul sălii se întredeschise uşa; un cap se arătă pentru 
o clipă şi dispăru imediat. 

— Tu eşti, Aleksei Egorăci? întrebă Stavroghin. 

— Ba nu, nu sunt decât eu, se vâri acum Piotr Stepanovici 
numai pe jumătate. Bună ziua, Lizaveta Nikolaevna; mai 
bine zis, bună dimineaţa. Eram convins că vă găsesc pe 
amândoi în această sală. N-am venit decât pentru o clipă, 
Nikolai Vsevolodovici, aş avea neapărat nevoie să-ţi spun 
câteva cuvinte... Foarte urgent... Numai două cuvinte! 

Stavroghin porni spre dânsul, dar după ce făcu vreo trei 
paşi se întoarse spre Liza. 

— Dacă vei auzi acum ceva, Liza, să ştii: eu sunt vinovatul. 

Ea tresări şi îl privi speriată; dar el se grăbi să iasă. 

II. 

Camera din care se arătase prin uşă Piotr Stepanovici era 
un vestibul de formă ovală. Până la venirea lui aici veghea 
Aleksei Egorâci, dar Stavroghin îl expediase. Nikolai 
Vsevolodovici trase uşa după el şi se opri în aşteptare. Piotr 
Stepanovici îl cuprinse într-o privire scrutătoare, fugară. 

— Ei? 

— Dacă ai aflat cumva totul, începu febril Piotr 
Stepanovici, scormonind cu ochii, de parcă ar fi vrut să-i 
scruteze adâncurile sufletului, atunci să ştii că nimeni 
dintre noi nu este vinovat şi mai ales dumneata, pentru că 
un asemenea concurs... coincidenţă de împrejurări... într- 
un cuvânt, din punct de vedere juridic eşti în afară de cauză 
şi am venit în grabă să te previn. 

— Au ars? Au fost asasinați? 

— Au fost asasinați, dar n-au ars, ceea ce este foarte rău, 
dar îţi dau cuvântul meu de onoare că nici aici nu sunt eu 
de vină, oricât m-ai bănui, pentru că mă bănuieşti probabil, 
nu-i aşa? Vrei să ştii tot adevărul: să vezi, într-adevăr, m-a 
ispitit gândul, chiar dumneata mi l-ai sugerat, nu în mod 
serios, ci necâjindu-mă (că doar nu te-ai apucat să-mi 
sugerezi aşa ceva în mod serios), dar eu nu îndrăzneam şi 


n-aş fi îndrăznit în ruptul capului, nici pentru o sută de 
ruble, de altfel n-aş fi avut nici un folos, pentru mine 
personal... (Se pripea groaznic şi turuia aproape înecându- 
se.) Dar să vezi coincidenţă: din banii mei (auzi, din banii 
mei, de la dumneata n-am avut nici măcar o rublă, de altfel, 
o ştii prea bine) i-am dat acestui neghiob beţiv Lebeadkin 
două sute treizeci de ruble alaltăieri seara, auzi, alaltăieri şi 
nu ieri după „matineu”, notează bine asta: este o 
coincidenţă foarte importantă, pentru că de fapt nu ştiam 
nimic pe atunci cu siguranţă, dacă va merge sau nu la 
dumneata Lizaveta Nikolaevna; i-am dat însă banii mei 
personali numai pentru că alaltăieri te-ai distrat grozav, 
declarând în public taina dumitale. Dar nu mă amestec... te 
priveşte... cavaler... mărturisesc însă că am rămas uluit, 
parcă m-ar fi izbit cineva cu o ghioagă în frunte. Întrucât 
însă toate tragediile acestea m-au plictisit groaznic, şi 
notează, îţi vorbesc serios, deşi folosesc asemenea expresii, 
întrucât toate astea, în definitiv, îmi încurcă planurile, mi- 
am dat cuvântul să-i expediez pe Lebeadkini cu orice preţ şi 
fără ştirea dumitale la Petersburg, cu atât mai mult că ei 
râvneau să plece acolo. O singură greşeală am făcut: am dat 
banii ca din partea dumitale; e o greşeală sau nu? Poate că 
n-a fost nici o greşeală, ce zici? Ascultă acum, ascultă dar 
cum s-au încurcat lucrurile... 

În fierbinţeala pledoariei, el se apropiase de Stavroghin şi 
dăduse să-l apuce de reverul hainei (poate chiar înadins). 
Printr-o mişcare scurtă, Stavroghin îl lovi peste mână. 

— Dar ce faci... ai putea să-mi frângi mâna... esenţialul 
este cum s-au întâmplat lucrurile... turui el mai departe, 
fără să-i pese de lovitură. Îi dau banii lui Lebeadkin ca să 
plece împreună cu soră-sa a doua zi dis-de-dimineaţă; îl 
însărcinez pe Liputin să aranjeze expedierea. Dar 
ticălosului de Liputin nu ştiu de ce i-a trebuit să facă figura 
aceea în faţa publicului, poate că ai auzit? La „matineu”? 
Ascultă dar, ascultă: se aşază la băut amândoi, compun 
versuri, din care jumătate îi aparţin lui Liputin; îl îmbracă în 


frac pe Lebeadkin, asigurându-mă între timp că l-a şi 
expediat de dimineaţă, dar de fapt îl ţine ascuns undeva 
într-o cămăruţă dosnică, ca să-l împingă apoi pe estradă. 
Acela însă, nu se ştie cum, reuşeşte să se îmbete la 
repezeală. Apoi urmează scandalul cunoscut, după care el 
este adus acasă beat mort, iar Liputin îi scoate din buzunar 
două sute de ruble, oprind mărunţişul. Din nefericire, 
Lebeadkin, încă de dimineaţă, se fălise cu aceste două sute 
de ruble scoțând banii din buzunar şi arătându-i unde nu se 
cădea. Întrucât însă Fedka atâta aştepta, iar la Kirillov 
auzise câte ceva (ţii minte aluzia dumitale?), s-a hotărât să 
profite de ocazie. Acesta e tot adevărul. Îmi pare bine cel 
puţin că Fedka n-a găsit bani. Îşi făcuse socoteala 
mizerabilul să pună mâna pe o miişoară! S-a grăbit şi mi se 
pare că el însuşi s-a speriat de incendiu... Mă crezi, 
incendiul acesta m-a năucit... Nu, zău, să mă ia dracul! O 
astfel de samavolnicie... Ei bine, nutresc atâtea speranţe în 
privinţa dumitale, încât n-am să-ţi ascund nimic: e adevărat, 
de mult încă mă ducea gândul la un asemenea foc, întrucât 
aşa ceva prinde grozav în rândul maselor, dar mi-l păstram 
pentru un moment critic, pentru acel moment preţios când 
ne vom ridica cu toţii şi... Când colo, li s-a năzărit să 
acţioneze cu de la sine putere şi fără nici un ordin s-o facă 
acum, într-un asemenea moment, când de fapt trebuiau să 
se pitească undeva, să se ascundă şi nici să nu sufle! Ca să 
vezi, ce samavolnicie! ... Într-un cuvânt, nu ştiu încă nimic, 
se vorbeşte despre doi inşi de la fabrica Şpigulin... dar dacă 
sunt amestecați printre ei şi de-ai noştri şi măcar unul 
dintre ei şi-a încălzit mâinile la treaba asta, vai de capul lui! 
lată ce înseamnă să slăbeşti cât de puţin frâiele! Nu zău, 
canaliile acestea democratice, cu nucleele lor de cinci, sunt 
o bază nesigură; aici se cere o voinţă unică, fascinantă şi 
subjugătoare, o voinţă despotică, voinţă care să nu se 
întemeieze pe ceva întâmplător şi din afară... Atunci şi 
nucleele de cinci vor sta cu coada între picioare, supuse şi 
servile, realmente folosibile la nevoie. În orice caz, deşi cei 


de acolo ţipă acum în gura mare că Stavroghin avea nevoie 
să-şi ardă în flăcări nevasta şi că din această cauză s-a dat 
foc oraşului, totuşi... 

— Au şi început s-o spună în gura mare? 

— Adică nu tocmai aşa şi, mărturisesc, eu n-am auzit 
absolut nimic, dar ce te faci cu mulţimea, mai ales cu cei 
sinistraţi: Vox populi, vox Dei. Nu e deloc greu să arunci în 
vânt un asemenea zvon! ... Dumneata însă n-ai de ce să te 
temi în orice caz. Din punct de vedere juridic eşti în afară 
de cauză, conştiinţa dumitale este curată, doar n-ai vrut-o? 
N-ai vrut-o, nu e aşa? Nici un fel de dovezi, o simplă 
coincidenţă... S-ar putea totuşi ca Fedka să-şi aducă aminte 
de cuvintele dumitale imprudente spuse atunci la Kirillov (şi 
ce rost avea să le spui?), dar asta încă nu dovedeşte nimic, 
iar pe Fedka îl aranjăm. Chiar astăzi îl aranjez... 

— Şi cadavrele n-au ars deloc? 

— Deloc; canalia asta n-a ştiut să facă nimic cum trebuie. 
Dar îmi pare bine cel puţin că eşti atât de calm... Pentru că, 
deşi n-ai nici o vină, nici cu gândul măcar, totuşi... Şi apoi, 
cred că eşti de acord, toate astea dau o întorsătură 
admirabilă treburilor dumitale! Eşti acum văduv liber şi 
chiar în clipa aceasta poţi să te căsătoreşti cu o domnişoară 
superbă şi cu bani mulţi, care de fapt se află deja în mâinile 
dumitale. lată ce poate să iasă dintr-un concurs brutal de 
împrejurări, nu e aşa? 

— Mă ameninţi cumva, cap sec ce eşti? 

— Ei, asta e acum, ce înseamnă cap sec şi acest ton? În loc 
să te bucuri, dumneata... Am zburat într-un suflet aici ca să- 
ţi dau de ştire cât mai repede... Şi cum aş putea să te 
ameninţ? Ce mi-ar folosi să te ţin în ameninţări?! Am nevoie 
de consimţământul dumitale liber, şi nu constrâns. 
Dumneata eşti lumina şi soarele... Eu sunt acela care se 
teme de dumneata cumplit, şi nu dumneata de mine! Eu 
doar nu sunt Mavriki Nikolaevici... Şi închipuieşte-ţi, zbor 
încoace într-o trăsurică uşoară, şi-l văd pe Mavriki 
Nikolaevici stând lângă gardul parcului vostru, în colţul din 


fund... În manta, pătruns de ploaie, a stat probabil toată 
noaptea! Minunăţii! Până în ce hal de nebunie pot ajunge 
unii oameni! 

— Mavriki Nikolaevici? Este adevărat? 

— Adevărat, adevărat, e şi acum acolo. De aici, cam la vreo 
trei sute de paşi, cred. Am trecut repede pe lângă dânsul, 
dar m-a văzut. N-ai ştiut? În cazul acesta îmi pare bine că n- 
am uitat să-ţi spun. Uite. Un om ca ăsta e cel mai periculos 
dacă mai are la el şi un revolver, unde mai pui că a stat o 
noapte întreagă de veghe în ploaie şi în vânt, enervat la 
culme fireşte, pentru că să ne gândim în ce situaţie se află 
el, ha, ha! Cum crezi, de ce s-a postat el acolo? 

— O aşteaptă pe Lizaveta Nikolaevna, bineînţeles. 

— Asta e! Dar cum îţi închipui dumneata că o să iasă ea la 
dânsul! Şi pe o ploaie... ca asta... Mare dobitoc! 

— Chiar acum ea o să iasă la dânsul. 

— Oho! Ce noutate! Vasăzică... Dar ascultă, situaţia ei 
acum s-a schimbat cu totul: ce, o interesează acum Mavriki? 
Doar eşti un văduv, liber, şi puteţi chiar mâine să vă 
căsătoriţi! Ea nu ştie încă, lasă-mă pe mine să aranjez 
imediat totul. Unde este ea, să-i spun bucuria. 

— Bucuria? 

— Dar cum crezi? Mergem. 

— Şi crezi că ea nu se va dumeri ce e cu aceste cadavre? 
îşi îngustă destul de ciudat ochii Stavroghin. 

— Fireşte că nu se va dumeri, hotări cu un aer de 
prostălău Piotr Stepanovici, pentru că din punct de vedere 
juridic... Mare lucru! Chiar dacă s-ar fi dumerit! Femeile au 
o capacitate de a trece cu vederea atât de bine peste toate 
astea, încă nu le cunoşti! Afară de faptul că acum i-ar 
conveni în orice caz să se mărite cu dumneata, de vreme ce 
s-a compromis în aşa hal, i-am mai vorbit şi despre „luntre” 
şi mi-am dat seama că imaginea acesteia poate să aibă cel 
mai mare efect asupra ei; care va să zică, îţi dai seama ce 
temperament zace în această domnişoară. N-avea nici o 
grijă, va păşi cu atâta hotărâre peste aceste cadavre, încât 


îţi va fi mai mare dragul s-o priveşti, cu atât mai mult că 
dumneata doar n-ai nici un amestec, absolut nici un 
amestec, nu e aşa? Doar că le va păstra pentru sine aceste 
cadavre ca să te înţepe la vreo doi ani după căsătorie. Orice 
femeie, mergând la cununie, are grijă să se înarmeze 
pentru orice eventualitate cu ceva din trecutul soţului în 
acest scop; ei, dar atunci... peste un an câte şi mai câte nu 
se pot întâmpla? Ha, ha, ha! 

— Dacă ai venit cu o droşcă, ia-o cu dumneata şi du-o 
imediat la Mavriki Nikolaevici. Acum câteva clipe mi-a spus 
că nu mă poate suferi şi pleacă de la mine şi, bineînţeles, nu 
va accepta să se urce în trăsura mea. 

— Ehe! Într-adevăr, vrea să plece? Dar care să fie cauza? îl 
privi cam aiurit Piotr Stepanovici. 

— Şi-o fi dat seama cumva în această noapte că n-o iubesc 
deloc... Lucru pe care l-a ştiut de altfel întotdeauna. 

— Dar dumneata n-o iubeşti? zise Piotr Stepanovici cu un 
aer de mirare nemărginită. Apoi, dacă e aşa, de ce când a 
intrat ieri la dumneata ai reţinut-o, nu i-ai spus direct ca un 
om de onoare că n-o iubeşti? Nu e deloc cinstit din partea 
dumitale, şi apoi în ce lumină mizerabilă m-ai pus pe mine 
în faţa ei? 

Stavroghin izbucni în râs. 

— Râd de o maimuţă a mea, explică el imediat. 

— Aha! Ai ghicit că fac pe mucalitul, începu să râdă cu haz 
şi Piotr Stepanovici, ca să te înveselesc! Închipuieşte-ţi, 
chiar în clipa în care ai apărut aici, ieşind la mine, mi-am 
dat seama după expresia feţei dumitale că ai avut „ghinion”. 
Sau poate chiar un eşec complet, ai? Pariez, strigă el 
aproape înecându-se de haz, că toată noaptea aţi stat 
alături în sala aceasta pe scaune şi aţi discutat despre cine 
ştie ce sublimă nobleţe sufletească, pierzând în asemenea 
discuţii tot timpul preţios... Dar iartă-mă, iartă-mă; nu mă 
priveşte; încă de ieri eram sigur că totul se va termina la voi 
în modul cel mai stupid. Ţi-am adus-o numai ca să te mai 
distrezi şi să-ţi dovedesc că n-ai să te plictiseşti cu mine 


alături; de sute de ori îţi voi mai fi de folos în felul acesta; în 
general îmi place să le ofer oamenilor lucruri plăcute. Iar 
dacă acum n-ai nevoie de ea, ceea ce am scontat şi eu, şi 
tocmai de aceea am şi venit, atunci... 

— Şi zici că mi-ai adus-o numai cu gândul de a mă distra, 
de a-mi face plăcere? 

— Dar cum altfel? 

— Nu ca să mă faci să-mi omor nevasta? 

— Haida de, dar ce, ai omorât-o dumneata? Ce spirit 
tragic. 

— 'Totuna e, chiar dacă dumneata ai omorât-o. 

— Păi ce, am omorât-o eu? Îţi spun doar, n-am nici un 
amestec. Totuşi începi să mă îngrijorezi... 

— Continuă-ţi ideea, ai spus: „Dacă acum nu ai nevoie de 
dânsa, atunci...”. 

— Las-o în seama mea, bineînţeles! O mărit foarte bine cu 
Mavriki Nikolaevici, pe care, de altfel, nu l-am postat eu 
lângă gardul parcului, nu cumva să-ţi intre aşa ceva în cap. 
Să ştii însă că acum mi-e cam frică de el. Uite, spuneai de 
droşcă: am trecut pe lângă el în goana mare... Nu zău, te 
pomeneşti că are asupra lui şi revolver? ... Bine că mi l-am 
luat şi eu pe al meu. Iată-l (scoase din buzunar revolverul, îl 
arătă şi imediat îl ascunse). L-am luat din cauză că drumul e 
destul de lung... Uite ce, aranjez eu totul într-o clipă: 
inimioara dumneaei acum cred că tânjeşte după Mavriki... 
În orice caz, ea îl regretă... Să ştii că începe întru câtva să- 
mi pară rău de dânsa! O duc la Mavriki şi imediat se va 
apuca să-l certe, inimă de femeie! Văd că iar râzi? Mă bucur 
că te-ai înveselit. Atunci, să mergem. Cum intru, îi spun 
despre Mavriki, iar despre ceilalţi... despre cei morţi... n-ar 
fi mai bine deocamdată să nu spun nimic? Oricum, află pe 
urmă. 

— Despre ce să afle? Cine a fost omorât? Ce-ai spus 
despre Mavriki Nikolaevici? deschise brusc uşa Liza. 

— Aha! Aţi ascultat la uşă? 


— Ce-ai spus chiar acum despre Mavriki Nikolaevici? A 
fost ucis? 

— A! Vasăzică, n-aţi auzit bine! Liniştiţi-vă, Mavriki 
Nikolaevici este viu şi sănătos şi vă puteţi convinge de acest 
lucru imediat, pentru că e chiar prin apropiere, stă lângă 
gardul parcului... şi mi se pare că a stat acolo toată 
noaptea; este ud leoarcă, în manta. M-a văzut venind 
încoace. 

— Nu este adevărat. Ai spus „omorât”... Cine a fost 
omorât? stărui dânsa cu un glas plin de neîncredere şi chin. 
— Au fost omorâţi numai soţia mea, fratele ei, Lebeadkin, 

şi servitoarea lor, zise ferm Stavroghin. 

Liza tresări şi se făcu palidă ca varul. 

— Un caz monstruos, ciudat, Lizaveta Nikolaevna, un caz 
de tâlhărie stupidă, cu scop de jaf, profitând de incendiu, se 
ambală imediat Piotr Stepanovici. E mâna tâlharului Fedka- 
Ocnaşul şi din cauza prostiei imbecilului de Lebeadkin, care 
le-a arătat tuturor că are asupra lui bani... Am venit tocmai 
ca să aduc această veste... Ca o lovitură de măciucă în cap. 
Stavroghin era cât pe-aci să cadă când i-am spus. Ne 
sfătuiam aici: să-ţi spunem dumitale acum sau nu. 

— Nikolai Vsevolodovici, e adevărat ceea ce spune el? abia 
reuşi să bâiguie Liza. 

— Nu este adevărat. 

— Cum nu este adevărat, tresări Piotr Stepanovici, ce 
înseamnă asta”?! 

— Doamne, simt că înnebunesc, strigă Liza. 

— Dar nu vă daţi seama cel puţin că el este nebun în clipa 
aceasta! strigă din răsputeri Piotr Stepanovici. Oricum: i-a 
fost omorâtă nevasta. Vedeţi ce palid este... Că doar o 
noapte întreagă a stat cu dumneavoastră, nu v-a părăsit nici 
o clipă, cum să fie bănuit el? 

— Nikolai Vsevolodovici, spune-mi ca în faţa lui Dumnezeu, 
eşti vinovat sau nu, iar eu, îţi jur, voi crede în cuvântul 
dumitale ca în cel al Domnului şi voi merge cu dumneata 


până-n capătul pământului, o, voi merge! Voi merge ca o 
căţeluşă... 

— Dar de ce te chinuieşti, fiinţă nesăbuită! se înfurie Piotr 
Stepanovici. Lizaveta Nikolaevna, îţi jur, să mă faci piftie în 
piuliţă, el n-are nici o vină, dimpotrivă, e doborât cu 
adevărat şi aiurează, vedeţi doar. Nici un amestec, dar 
absolut nici un amestec, nici cu gândul măcar! ... Este fapta 
unor tâlhari, care peste câteva zile, sunt sigur, vor fi prinşi 
şi pedepsiţi... E unul, Fedka-Ocnaşul, şi nişte oameni de la 
fabrica Şpigulin, tot oraşul vorbeşte despre asta, de aceea o 
spun şi eu. 

— E adevărat? E adevărat? murmură Liza, tremurând 
toată, în aşteptarea sentinţei supreme pentru ea. 

— Nu i-am omorât şi am fost împotriva acestui omor, dar 
ştiam că vor fi omorâţi şi nu i-am oprit pe ucigaşi. Pleacă de 
la mine, Liza, zise Stavroghin şi intră în sală. 

Liza îşi acoperi faţa cu mâinile şi porni spre ieşire. Piotr 
Stepanovici dădu să alerge după dânsa, dar se întoarse 
repede în sală. 

— Aşa vasăzică. Aşa vasăzică? Dumneata, vasăzică, nu te 
temi de nimic, se năpusti el spre Stavroghin, cuprins de o 
furie nebună, împroşcând cu spume la gură cuvinte ce 
aproape nu se înțelegeau. 

Stavroghin rămăsese în picioare în mijlocul camerei şi nu 
răspunse nimic. Îşi prinsese uşor cu mâna stângă o şuviţă 
de păr de pe cap şi zâmbea pierdut. Piotr Stepanovici îl 
trase cu putere de mânecă. 

— Ţi-ai ieşit cumva din minţi? Ce ţi-ai pus în gând? Vrei să- 
i denunţi pe toţi, şi singur să te duci la mănăstire sau la 
dracu'... Dar să ştii că te omor, chiar dacă nu ţi-e frică de 
mine! 

— A, dumneata turui? îl observă în sfârşit Stavroghin. 
Fugi, îşi veni el în fire brusc, fugi după dânsa, ia cupeul 
meu, n-o părăsi... Fugi, fugi! Condu-o până acasă, să nu ştie 
nimeni şi mai ales să nu se ducă acolo... la cadavre... la 


cadavre... Urc-o cu forţa în cupeu... Aleksei Egorâci! 
Aleksei Egorâci! 

— Stai, nu striga! Ea acum e în braţele lui Mavriki... N-o 
va urca Mavriki în trăsura dumitale... Aşteaptă! Avem de 
discutat lucruri mai importante decât cupeul! 

EI îşi scoase brusc revolverul; Stavroghin îl privi grav. 

— N-ai decât să mă omori, zise el încet, aproape 
împăciuitor. 

— Ca să vezi cu ce minciună este în stare să-şi încarce 
conştiinţa un om! se înfioră Piotr Stepanovici. Ar fi cazul să 
te omor! Într-adevăr, meritai ca ea să te scuipe în faţă! ... 
Ce fel de „luntre” eşti dumneata, barcă putredă de 
transportat lemne şi bună de aruncat la foc! ... Măcar 
înfurie-te, asta te-ar trezi! Dar îţi este absolut egal, de 
vreme ce nu-ţi mai pasă de nimic şi nu aştepţi decât să ţi se 
tragă un glonţ în cap. 

Pe faţa lui Stavroghin lunecă un surâs ciudat. 

— Dacă n-ai fi atât de caraghios, poate că ţi-aş fi spus 
acum: da... Dacă ai fi un pic mai deştept... 

— Oi fi eu caraghios, dar nu vreau, nu vreau ca dumneata, 
principala mea jumătate, să devii caraghios! Înţelegi ce-ţi 
spun? 

Stavroghin era singurul care îl înţelegea pe Piotr 
Stepanovici. Şatov se mirase când Stavroghin îi spusese că 
Piotr Stepanovici e capabil de entuziasm. 

— Acum piei din ochii mei la dracu”, până mâine poate că 
reuşesc să storc din mine ceva în sensul unei hotărâri. Vino 
mâine. 

— Da? Da? 

— Nu ştiu încă nimic! ... La dracu', la dracu'! 

Şi părăsi sala. 

— Poate că e spre mai bine, murmură Piotr Stepanovici, 
ascunzându-şi revolverul. 

III. 

Se repezi s-o ajungă din urmă pe Lizaveta Nikolaevna, 
care abia se depărtase cu câţiva paşi de casă. Aleksei 


Egorâci încercase s-o reţină şi acum o urma la un pas 
distanţă, în frac, aplecat respectuos şi fără pălărie. Se ruga 
de ea neîncetat să aştepte trăsura; bătrânul era speriat şi 
aproape plângea. 

— Întoarce-te, domnul vrea ceai, n-are cine să-l servească, 
îl împinse Piotr Stepanovici şi o luă pe Lizaveta Nikolaevna 
de braţ. 

Aceasta nu-şi smulse braţul, dar se pare că nu-şi dădea 
seama de nimic, nu-şi revenise încă. 

— În primul rând, n-aţi pornit bine, vorbi Piotr 
Stepanovici, trebuie s-o luăm în direcţia aceasta, şi nu pe 
lângă parc; în al doilea rând, este imposibil să mergeţi pe 
jos, sunt vreo trei verste până la dumneavoastră şi n-aveţi 
peste rochie nici un fel de îmbrăcăminte. N-ar fi bine să 
aşteptaţi un pic numai, sunt aici cu trăsura, e în curte, o 
chem imediat, veţi urca în trăsură şi vă duc acasă, nimeni n- 
o să vă vadă? 

— Ce bun eşti... zise blând Liza. 

— Vai de mine, într-un asemenea caz orice om de omenie 
în locul meu la fel... 

Liza îl privi şi se miră. 

— Dumnezeule, eu am crezut că e tot acel bătrân! 

— Ascultaţi-mă, mă bucur că priviţi astfel lucrurile, pentru 
că totul nu este decât o groaznică prejudecată şi, în cazul 
acesta, n-ar fi mai bine să-i spun acestui bătrân să comande 
cupeul, va fi gata în zece minute, iar noi ne întoarcem 
deocamdată şi aşteptăm în pridvor, ce ziceţi? 

— Întâi şi întâi vreau... unde sunt cei ucişi? 

— O, ce fantezie! De asta m-am temut... Să lăsăm mai bine 
aceste orori deoparte; n-are nici un rost să le vedeţi. 

— Eu ştiu unde sunt, cunosc casa. 

— Ei, şi ce dacă ştiţi, pe aşa o vreme, ploaie, ceaţă (ca să 
vezi, ce obligaţie sfântă mi-am luat!) ... Lizaveta Nikolaevna, 
una din două: ori acceptaţi să mergeţi cu mine în trăsura 
mea şi atunci rămâneţi aici pe loc, pentru că dacă mai 


facem vreo douăzeci de paşi, ne vede negreşit Mavriki 
Nikolaevici. 

— Mavriki Nikolaevici! Unde e? Unde e? 

— Mă rog, dacă doriţi totuşi să plecaţi cu el, pot să vă 
conduc încă puţin şi să vă arăt unde stă, iar eu îmi iau 
tălpăşiţa; n-aş vrea deloc să dau ochii cu el acum. 

— El mă aşteaptă, Dumnezeule! se opri ea brusc şi sângele 
îi năvăli în obraz. 

— Dar de ce nu, dacă este un om fără prejudecăţi! Ştiţi, 
Lizaveta Nikolaevna, nu este treaba mea; eu n-am nici un 
amestec aici şi dumneavoastră o ştiţi prea bine; dar vă 
doresc sincer binele... Dacă nu ne-a reuşit „barca” noastră, 
dacă s-a dovedit că tot ce ne închipuiserăm noi nu este 
decât ceva putred, bun de aruncat la gunoi... 

— Admirabil, strigă Liza. 

— Admirabil, ziceţi, dar printre lacrimi. E nevoie de tărie, 
de fermitate. Nu e cazul ca o femeie să cedeze cu nimic faţă 
de un bărbat. În secolul nostru, când femeia... la dracu” (era 
aproape să scuipe Piotr Stepanovici)! De fapt, nici n-ar fi 
cazul să vă pară rău: poate că tot ce s-a întâmplat e spre 
mai bine. Mavriki Nikolaevici este un om... într-un cuvânt, 
un om cu sensibilitate, deşi poate nu prea vorbăreţ, ceea ce, 
de asemenea, nu e rău deloc, bineînţeles cu condiţia dacă 
se ridică deasupra oricăror prejudecăţi. 

— Admirabil, admirabil! râse isteric Liza. 

— Ei, drăcie... Lizaveta Nikolaevna, se ofensă brusc Piotr 
Stepanovici, de fapt nu mă zbat decât pentru 
dumneavoastră... Mie ce-mi pasă... v-am făcut un serviciu 
ieri, când v-aţi exprimat singură dorinţa, dar astăzi... Mă 
TOg, de aici se vede Mavriki Nikolaevici, uitaţi-vă, stă acolo, 
el nu ne vede pe noi. Lizaveta Nikolaevna, aţi citit Polinka 
Saks? 

— Ce este asta? 

— E un roman, Polinka Saks. L-am citit când eram încă 
student... Acolo un funcţionar, Saks, foarte bogat, îşi 
sechestrează în vila sa soţia pentru necredinţă... La dracu”, 


puţin îmi pasă! Veţi vedea că Mavriki Nikolaevici, înainte 
chiar să ajungeţi acasă, vă va cere în căsătorie. El încă nu 
ne vede. 

— E mai bine, e mai bine că nu ne vede! strigă brusc Liza 
ca o nebună. Să plecăm, să plecăm! În pădure, pe câmp! 

Şi o luă la fugă înapoi. 

— Lizaveta Nikolaevna, e o laşitate! Piotr Stepanovici 
alergă după dânsa. Şi de ce nu vreţi să vă vadă? 
Dimpotrivă, priviţi-l drept în ochi, cu toată mândria... Dacă 
vă gândiţi cumva la acel lucru... feciorelnic... este o 
prejudecată atât de absurdă, anacronică... Dar unde vă 
duceţi, încotro? Uitaţi-vă cum fuge! Să ne întoarcem mai 
bine la Stavroghin, luăm trăsura... Dar încotro? E câmp gol 
acolo... Poftim, a căzut! ... 

El se opri. Liza zbura ca o pasăre, fără să ştie încotro, iar 
Piotr Stepanovici rămăsese aproape cu vreo cincizeci de 
paşi în urmă. Ea căzu împiedicându-se de un muşuroi. În 
aceeaşi clipă de undeva din urma lor, venind oarecum dintr- 
o parte, se auzi un strigăt groaznic, strigase Mavriki 
Nikolaevici, care văzând-o cum aleargă şi cade se repezi 
spre dânsa peste câmp. Piotr Stepanovici se retrase în 
aceeaşi clipă, adăpostindu-se în poarta conacului lui 
Stavroghin, ca să-şi ia mai repede trăsura. 

Între timp Mavriki Nikolaevici, speriat la culme, o ajunse şi 
stătea aplecat spre Liza, care reuşise să se ridice în picioare 
ţinându-şi mâna între mâinile lui. Condiţiile neverosimile ale 
acestei întâlniri îi zguduiseră raţiunea şi pe faţă îi curgeau 
lacrimi. O văzuse pe Liza, în faţa căreia era gata să se 
închine, alergând peste câmp la o oră ca aceasta şi pe un 
timp groaznic, numai în rochie, în această rochie de bal 
acum mototolită şi plină de noroiul căderii... Nu era în stare 
să scoată nici o vorbă, se dezbrăcase de manta şi cu mâinile 
tremurătoare încerca să-i învelească umerii. Şi deodată el 
scoase un țipăt, simțind că ea îi atinsese cu buzele mâna. 

— Liza, strigă el, nu mă pricep la nimic, dar nu mă alunga 
de lângă tine! 


— O, da, să plecăm mai repede de aici, nu mă lăsa! şi 
prinzându-l de mână ea îl târî după dânsa. Mavriki 
Nikolaevici, cobori ea brusc şi cu teamă glasul, acolo am 
făcut-o pe curajoasa, dar aici, acum, mă tem de moarte. Voi 
muri, voi muri foarte curând, dar mi-e frică de moarte... 
şoptea ea, strângându-i cu putere mâna. 

— O, măcar dacă ar trece cineva! se uită el în jurul său cu 
disperare. Ei, un vehicul oarecare! Ai să-ţi uzi picioarele, 
dumneata... îţi vei pierde minţile! 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, îl încuraja ea, aşa, lângă 
dumneata, mă tem mai puţin, ţine-mă de mână, du-mă... 
Încotro mergem, acasă? Nu, nu; vreau mai întâi să-i văd pe 
cei asasinați. Ei spun că a fost asasinată nevasta lui, iar el 
zice că el a asasinat-o; dar nu este adevărat, nu este 
adevărat, nu-i aşa? Vreau să-i văd cu ochii mei pe cei 
omorâţi... Din cauza mea... Din cauza lor el în noaptea 
aceasta a încetat să mă iubească... Dacă văd, aflu totul. Mai 
repede, mai repede, cunosc casa aceasta... Acolo e 
incendiu... Mavriki Nikolaevici, prietene drag, să nu mă 
ierţi pe mine, necinstita! De ce să mă ierţi? De ce plângi? 
Dă-mi o palmă şi omoară-mă aici, în câmp, ca pe un câine! 

— Nimeni n-are dreptul să te judece acum, zise ferm 
Mavriki Nikolaevici, Dumnezeu să te ierte, iar eu pot să te 
judec mai puţin decât oricine! 

Conversaţia lor însă ar părea prea ciudată dacă aş 
transcrie-o. Mergeau alături mână în mână, grăbindu-se ca 
doi semidemenţi. Se îndreptau direct spre incendiu. Mavriki 
Nikolaevici tot spera să întâlnească măcar o căruţă, dar 
nimeni nu le ieşea în cale. O ploaie măruntă şi deasă cernea 
peste toată împrejurimea, înghițind orice reflex şi orice 
nuanţă şi transformând totul într-o pânză plumburie 
uniformă ca ceața. De mult se făcuse ziuă, şi totuşi părea că 
nu se luminează încă. Şi, deodată, din această negură 
fumurie şi rece se profilă o siluetă ciudată, absurdă, venind 
spre ei. Imaginându-mi acum acest tablou, cred că nu mi-aş 
fi crezut ochilor, chiar dacă aş fi fost în locul Lizavetei 


Nikolaevna; şi totuşi ea îl recunoscu imediat pe omul care 
se apropia de ei şi scoase un strigăt de bucurie. Era Stepan 
Trofimovici. Cum a plecat, cum s-a putut realiza ideea 
absurdă, care i se năzărise la un moment dat, de a fugi, va 
veni vorba mai pe urmă. Voi menţiona doar atât: că în 
dimineaţa aceea se pomenise cuprins de frigurile febrei, 
dar nici starea aceasta de boală nu-l oprise; păşea ferm pe 
pământul ud; se vedea că îşi chibzuise cât mai bine acest 
pas, cu toată lipsa de experienţă a omului de birou. Era 
îmbrăcat „ca de drum”, adică în manta, încins cu o centură 
lată de piele lăcuită prinsă în cataramă, încălţat în cizme noi 
înalte şi cu pantalonii vârâţi în carâmbi. Probabil că de mult 
îşi făurise imaginea aceasta a drumeţului, iar centura şi 
cizmele cu carâmbi tari de cavalerist, în care nici nu ştia să 
umble, şi le procurase cu câteva zile în urmă. Pe cap avea o 
pălărie cu boruri late, un fular de lână moale şi-l înfăşurase 
în jurul gâtului, în mâna dreaptă ţinea un baston, în cea 
stângă un sac de voiaj mic, dar umplut până la refuz. Mai 
ţinea în mâna dreaptă şi o umbrelă desfăcută. Aceste trei 
obiecte - umbrela, bastonul şi sacul de voiaj - le purtase 
destul de anevoios prima verstă, dar la a doua deveniseră şi 
mai incomode. 

— Dumneata eşti, cu adevărat? strigă Liza, privindu-l cu 
mirare tristă, care cedase locul primului elan de bucurie 
spontană. 

— Lise! strigă şi Stepan Trofimovici, avântându-se spre 
dânsa ca într-o febră. Chere, chere, eţti dumneata cu 
adevărat... În ceața aceasta? Vezi: reflexul vâlvătăilor! Vous 
etes malheureuse, n'est-ce pas? Văd, văd, nu-mi spune 
nimic, dar nici pe mine nu mă întreba. Nous sommes tous 
malheureux, mais il faut les pardonner tous. Pardonnons, 
Lise, şi vom fi liberi pentru totdeauna. Ca să ne dispensăm 
de această lume şi să devenim absolut liberi. Il faut 
pardonner, pardonner, pardonner! 

— Dar de ce te laşi în genunchi? 


— Pentru că, luându-mi rămas-bun de la lume, vreau în 
persoana şi chipul dumitale să-mi iau rămas-bun de la tot 
trecutul meu! El izbucni în lacrimi şi-şi lipi ambele ei mâini 
de ochii săi. Mă las în genunchi în faţa a tot ce a fost frumos 
în viaţa mea, îţi sărut mâinile şi îţi mulţumesc! Acum m-am 
împărţit în două: acolo - omul nesăbuit care visase să se 
înalțe la cer, vingt deux ans! Aici bătrânul preceptor distrus 
şi înfrigurat... chez ce marchand sil existe pourtant ce 
marchand... Dar eşti udă toată, Lise! strigă el sărind în 
picioare, simțind că i s-au pătruns de umezeală şi genunchii 
săi pe pământul ud. Dar cum se poate aşa, în această 
rochie? ... Şi pe jos, şi în acest câmp... Plângi? Vous etes 
malheureuse? Ah da, am auzit ceva... Dar de unde vii 
acum? Cu un aer înfricoţat îţi grăbea el întrebările, 
privindu-l profund şi nedumerit pe Mavriki Nikolaevici. 
Mais savez-vous lheure qu'il est? 

— Stepan Trofimovici, ai auzit ceva despre nişte oameni 
omorâţi acolo... Este adevărat? Adevărat? 

— Oamenii aceştia! Am văzut vâlvătăile faptelor lor 
furibunde toată noaptea. Nici nu s-ar fi putut termina... 
(Ochii săi scânteiară iarăşi.) Fug de o lume în delir, fug de 
coşmar, alerg în căutarea Rusiei, existe-t-elle la Russie? 
Bah, c'est vous, cher capitaine? Niciodată nu m-am îndoit 
că te voi întâlni undeva la postul de onoare, îndeplinindu-ţi 
o datorie de onoare... Dar luaţi umbrela mea şi de ce aţi 
pornit neapărat pe jos? Vă implor, luaţi măcar umbrela 
mea, eu tot voi angaja o trăsură. Am plecat pe jos numai 
pentru că Stasie (adică Nastasia) ar fi zbierat în gura mare 
în auzul întregii străzi, dacă ar fi aflat că plec; de aceea am 
şters-o pe cât s-a putut incognito. Nu ştiu, am citit în Golos 
despre nenumărate tâlhării la drumul mare, dar nu cred că 
tocmai acum, când am pornit eu la drum, să apară imediat 
şi tâlharul? Chere Lise, ai spus parcă de cineva că ar fi 
omorât pe altcineva? O, mon Dieu, ţi-e rău? 

— Să mergem, să mergem! strigă Liza ca într-un acces de 
isterie şi trăgându-l iar după dânsa pe Mavriki Nikolaevici. 


Aşteaptă un pic, Stepan Trofimovici, se întoarse brusc spre 
acesta, dă-mi voie, sărmanul meu, să te binecuvântez cu 
semnul crucii. Poate că ar trebui să fii legat, dar mai bine te 
binecuvântez. Roagă-te şi dumneata pentru „sărmana” 
Liza. Cât de puţin, nu te obosi prea tare, Mavriki 
Nikolaevici, restituie-i acestui copil umbrela lui, dă-i-o 
neapărat. Aşa... Să mergem dar! Să mergem! 

Sosirea lor la casa fatală coincise exact cu momentul când 
mulţimea densă adunată în faţa casei auzise destule despre 
Stavroghin şi cât de interesat era el să-şi omoare nevasta. 
Şi totuşi, repet, imensa majoritate a celor de faţă continua 
să asculte nemişcată şi în tăcere. Zbierau şi se revoltau 
numai nişte bezmetici ameţiţi de băutură şi unii dintre 
„apucaţi”, de felul acelui târgoveţ care dădea neîncetat din 
mâini. 'Toţi îl ştiau drept un om foarte tăcut şi potolit, dar 
din când în când părea că-l apucă brusc o forţă nevăzută şi-l 
poartă fără vrerea lui, în cazurile când un lucru îl 
impresiona în mod deosebit. Eu n-am văzut cum au ajuns 
acolo Liza şi Mavriki Nikolaevici: când o zării, înmărmurii 
de uimire, era departe de mine în mijlocul mulţimii, iar pe 
Mavriki Nikolaevici la început nici nu-l observai. Se pare că 
la un moment dat el rămăsese în urma ei la vreo doi paşi 
din cauza înghesuielii sau din cauză că fusese împins într-o 
parte. Liza, răzbind prin mulţime şi fără să vadă nimic în 
jurul ei, ca într-un delir, ca o bolnavă fugită din spital, 
bineînţeles, atrase foarte repede atenţia tuturor: se auziră 
murmure şi exclamaţii tari şi deodată mulţimea izbucni în 
urlete. Cineva strigă: „E iubita lui Stavroghin!”. lar 
altcineva din altă parte adăugă: „N-a fost de ajuns că i-a 
omorât, a venit să-i şi vadă!”. Deodată zării pe deasupra 
capului ei, ridicându-se din spate şi abătându-se, un pumn; 
Liza căzu. Se auzi un strigăt nebun al lui Mavriki 
Nikolaevici, care se smulsese şi sărise în ajutorul ei şi-l 
izbise din toată puterea pe omul care-l împiedica să răzbată 
stând în faţa Lizei. În aceeaşi clipă însă fusese prins cu 
amândouă mâinile de acel târgoveţ. Câteva clipe nu se putu 


desluşi nimic în încăierarea produsă. Se pare că Liza se 
ridică, dar căzu iar, doborâtă de o altă lovitură. Brusc, 
mulţimea se dădu în lături şi se formă un cerc gol în jurul 
Lizei întinse la pământ, iar Mavriki Nikolaevici, însângerat 
şi înnebunit, stătea lângă ea, strigând, plângând şi 
frângându-şi mâinile. Nu-mi aduc aminte exact ce a fost mai 
departe; ştiu numai că Liza a fost ridicată şi purtată pe 
mâini. Alergai după dânsa; era încă vie şi poate conştientă 
încă. Cei din mulţime puseră mâna pe târgoveţ şi pe încă 
trei inşi. Aceştia trei şi până astăzi neagă c-ar fi luat parte la 
crimă, susţinând cu tărie că au fost prinşi din greşeală; 
poate că au dreptate. Târgoveţul identificat deplin, dar un 
om cu totul aiurit, nici până astăzi nu poate să explice ca 
lumea ce s-a petrecut. Şi eu, martor ocular, deşi mă aflam 
mult mai departe, a trebuit să-mi fac depoziţia. Am declarat 
că totul s-a produs absolut din întâmplare, din cauza unor 
oameni, poate că şi porniţi, dar prea puţin conştienţi de 
ceea ce fac, beţi şi care îşi pierduseră firul conştiinţei 
faptelor. De aceeaşi părere sunt şi astăzi. 

Capitolul al patrulea. 

Hotărârea supremă. 

| 

În dimineaţa aceea multă lume îl întâlni pe Piotr 
Stepanovici; toţi cei care-l văzuseră îşi aduceau aminte că el 
se afla într-o stare de extremă surescitare. Pe la ora două 
după prânz trecuse pe la Gaganov, sosit cu o zi înainte din 
conacul său; casa era plină de vizitatori, care comentau cu 
multă animaţie şi cu belşug de amănunte evenimentele 
recent petrecute. Piotr Stepanovici vorbea mai mult decât 
toţi ceilalţi, reuşind treptat să monopolizeze atenţia tuturor. 
Toată lumea îl socotea la noi drept „un student, palavragiu 
fără seamăn şi cam într-o ureche”, dar acum el vorbea 
despre Iulia Mihailovna şi în atmosfera de fierbere şi zarvă 
generală tema era palpitantă. În calitate de confident intim 
al ei până în ultimul timp, el relată despre o mulţime de 
amănunte absolut noi şi surprinzătoare; în treacăt (şi, 


desigur, prea nesocotit), lăsă să-i scape şi câteva păreri de- 
ale ei despre unele persoane bine-cunoscute în oraşul 
nostru, reuşind astfel să zgândăre pe loc amorul propriu al 
celor prezenţi dintre ei. Totul apărea în relatarea lui confuz 
şi neclar, ca la omul plin de naivităţi, dar care se vede totuşi 
pus în situaţia ingrată, chinuitoare, de a lămuri o dată 
pentru totdeauna o sumedenie de nedumeriri şi care, în 
naivitatea lui neîndemânatică, nici nu ştie de unde să 
înceapă şi cu ce să termine. Destul de imprudent lăsă el să-i 
scape şi informaţia că lulia Mihailovna cunoştea toată taina 
lui Stavroghin şi tocmai ea a fost aceea care a patronat 
întreaga intrigă. Tot ea a fost aceea care l-a indus în eroare 
şi pe el, Piotr Stepanovici, pentru că şi el era îndrăgostit de 
nefericita aceasta de Liza, şi când colo astfel „l-au ameţit” 
încât ela trebuit aproape s-o ducă în cupeu la Stavroghin. 
„Desigur vă vine uşor, domnilor, să râdeţi, dar dacă ştiam, 
dacă ştiam eu cum se vor sfârşi toate acestea!”, încheie el. 
La tot felul de întrebări alarmante despre Stavroghin, el 
declară categoric că această catastrofă cu Lebeadkin, după 
părerea lui, este un caz cu totul întâmplător şi că e de vină 
exclusiv Lebeadkin singur, care s-a apucat să-şi arate peste 
tot banii. Mai ales aspectul acesta ştiu să-l explice foarte 
bine. Unul dintre ascultători îi obiectă că degeaba „se 
preface”, deoarece a mâncat şi a băut şi aproape că a 
dormit în casa Iuliei Mihailovna, iar acum, el cel dintâi se 
apucă s-o ponegrească, ceea ce nu e deloc frumos, cum îşi 
închipuie el. Dar Piotr Stepanovici ştiu imediat să se apere: 

— Am mâncat şi am băut nu pentru că n-aveam bani; ce 
vină am eu dacă eram mereu invitat? Îngăduiţi-mi să pot 
judeca şi singur în ce măsură ar trebui să fiu eu 
recunoscător pentru aceasta. 

În general, impresia rămase favorabilă lui: „Chiar dacă e 
un băiat cam trăsnit şi, bineînţeles, superficial, dar ce vină 
are el de toate prostiile făcute de Iulia Mihailovna? 
Dimpotrivă, reiese că el a încercat chiar s-o mai 
domolească...”. 


Pe la orele două se răspândi brusc ştirea că Stavroghin, 
despre care se discuta atâta, ar fi plecat cu trenul de 
amiază la Petersburg. Vestea stârni interes; mulţi se 
încruntară. Piotr Stepanovici păru atât de impresionat, 
încât se spune că ar fi făcut feţe-feţe şi ar fi strigat: „Dar 
cine l-a lăsat să plece?”. Şi alergă imediat nu se ştie unde. 
Totuşi, după aceea mai fusese văzut şi în alte două sau trei 
case. 

Pe înserat, el găsi posibilitatea să pătrundă la Iulia 
Mihailovna, deşi cu foarte mare greutate, pentru că aceasta 
nu voia categoric să-l primească. Abia după trei săptămâni 
am aflat despre această împrejurare, de la dânsa personal, 
înainte de plecarea ei la Petersburg. Nu-mi dădu amănunte, 
dar mărturisi cutremurându-se că el „a uimit-o peste 
măsură”. Cred că a speriat-o pur şi simplu prin 
ameninţarea de complicitate, în cazul când i-ar fi trecut 
prin cap „să vorbească”! Necesitatea de a o speria însă era 
în strânsă legătură cu proiectele lui de atunci, desigur 
necunoscute ei, şi abia după aceea, cam peste vreo cinci 
zile, ea îşi dădu seama de ce fusese el atât de îngrijorat 
îndoindu-se de tăcerea ei şi temându-se de alte explozii de 
indignare din partea Iuliei Mihailovna. 

Către orele opt seara, când se întunecase de tot, în capătul 
oraşului, pe străduţa Fomin, într-o căsuţă scundă şi 
aplecată într-o parte de vechime, în locuinţa 
sublocotenentului Erkel, se adunară toţi ai noştri, nelipsind 
niciunul dintre cei cinci. Adunarea generală fusese fixată 
chiar aici de Piotr Stepanovici; el însă întârzie inadmisibil 
de mult şi membrii îl aşteptau de mai bine de o oră. Acest 
sublocotenent Erkel era acelaşi ofiţeraş venit din altă parte, 
care la serata lui Virghinski stătuse tot timpul cu creionul în 
mână şi cu carnetul de note în faţă. Sosise în urbea noastră 
de foarte puţin timp, îşi închiriase o locuinţă pe această 
străduţă izolată la două surori, bătrâne târgoveţe, şi curând 
urma să părăsească oraşul; aici la el era locul cel mai 
discret, mai indicat pentru întrunire. Băiatul acesta ciudat 


se remarca printr-o extraordinară capacitate de a tăcea; 
era capabil să stea zece seri la rând într-o companie 
zgomotoasă, asistând la cele mai banale conversații fără să 
scoată un singur cuvânt, şi totuşi, urmărindu-i cu cea mai 
mare atenţie cu ochii lui copilăreşti pe cei ce discutau şi 
ascultând. Era foarte drăguţ la chip şi avea o faţă ce 
producea o impresie de inteligenţă. Nu aparţinea grupului 
de cinci; „ai noştri” erau convinşi că fusese învestit de 
undeva cu nişte însărcinări speciale, de ordin pur executiv. 
Acum se ştia prea bine că nu avusese nici un fel de 
însărcinări şi că probabil nici el nu-şi dădea prea bine 
seama de situaţia lui. Fusese impresionat de personalitatea 
lui Piotr Stepanovici întâlnindu-l recent, cu totul 
întâmplător. Dacă întâmplarea ar fi făcut să întâlnească un 
monstru oarecare pervertit înainte de vreme şi acesta, sub 
un pretext oarecare, de natură social-romantică, l-ar fi 
atras în organizarea unei bande de tâlhari, iar pentru 
încercare i-ar fi poruncit să-l omoare şi să-l jefuiască pe cel 
dintâi ţăran întâlnit, el desigur s-ar fi conformat întocmai şi 
ar fi săvârşit această faptă fără nici o ezitare. Avea o mamă 
bolnavă pe undeva, căreia îi trimitea jumătate din leafa lui 
mizeră, şi probabil această mamă săruta cu multă dragoste 
căpşorul lui blond, şi cât mai tremura şi se mai ruga pentru 
el! Am insistat mai mult asupra descrierii lui numai pentru 
că îmi pare deosebit de rău de acest biet tânăr. 

„Ai noştri” erau foarte agitaţi. Evenimentele din noaptea 
trecută îi uluiseră şi se pare că îi umpluseră de frică. Un 
simplu, deşi sistematic organizat, scandal la care 
participaseră cu atâta râvnă până atunci luase o întorsătură 
cu totul neaşteptată pentru ei. Incendiul din noaptea 
aceasta, asasinarea Lebeadkinilor, sălbatica linşare a Lizei, 
doborâtă de pumnii mulţimii furioase - toate astea erau 
pentru ei nişte surprize care nici pe departe nu bănuiseră 
că vor intra în programul lor. Cu multă pornire acuzau 
acum mâna care îi dirija de nesinceritate şi despotism. Într- 
un cuvânt, în aşteptarea lui Piotr Stepanovici se montară 


unii pe alţii atât de mult, încât erau decişi să-i ceară 
explicaţii categorice şi definitive, iar dacă el şi de astă dată, 
cum o mai făcuse, se va eschiva de la această explicaţie, să 
rupă total cu el destrămând grupul de cinci, dar cu intenţia 
de a înfiinţa în locul acestuia o nouă societate secretă 
pentru „propagarea ideilor”, însă după concepţia lor 
proprie şi pe baza principiului democratic de egalitate în 
drepturi. Liputin, Şigaliov şi cunoscătorul spiritului 
poporului apărau cu deosebită râvnă această idee; Leamşin 
tăcea, deşi cu un aer de acord deplin. Virghinski ezita 
dorind să-l asculte mai întâi pe Piotr Stepanovici. Hotărâră 
să rămână la soluţia audierii lui Piotr Stepanovici; dar 
acesta întârzia să apară; o asemenea neglijenţă învenină şi 
mai mult atmosfera. Erkel rămase tot timpul mut şi dădu 
doar poruncă să se pregătească ceai, pe care îl aduse 
personal din încăperea gazdelor, în pahare rânduite pe o 
tavă, fără a mai aduce samovarul şi nelăsând să intre 
servitoarea. 

Piotr Stepanovici apăru abia pe la ora opt şi jumătate. Cu 
paşi repezi, el se apropie de masa rotundă din faţa 
canapelei, pe care se aşezase întregul grup, rămânând în 
picioare cu pălăria în mâini şi refuzând ceaiul. Avea un aer 
veninos, sever şi trufaş. Observase probabil imediat, după 
feţele celor prezenţi, că „se revoltau”. 

— Înainte de a deschide eu gura, spuneţi voi ce aveţi de 
spus, pentru că vă văd cam încordaţi, observă el cu un 
surâs răutăcios, plimbându-şi privirea pe chipurile 
celorlalţi. 

Liputin începu „în numele tuturor” şi, cu glasul tremurând 
de jignire, declară „că dacă se va continua astfel, s-ar putea 
să se pomenească cu frunţile sparte”. O, nu le e teamă că-şi 
vor sparge frunţile şi chiar sunt gata şi la aşa ceva, dar 
numai pentru cauza comună (animaţie generală şi semne 
de aprobare). De aceea ei doresc să li se vorbească deschis 
şi sincer ca să ştie de aci încolo totul, „altminteri unde 
ajungem?”. (lar animaţie, şi câteva sunete din gâtlej.) Este 


înjositor şi periculos pentru noi un asemenea mod de a 
proceda... Nu pentru că ni-e frică, dar dacă acţionează unul 
singur, iar ceilalţi nu sunt decât nişte pioni, s-ar putea ca 
acest unul singur să-şi facă de cap şi toţi ceilalţi să cadă 
vinovaţi. (Exclamaţii: da, da! Aprobare generală.) 

— La dracu”, nu înţeleg ce vreţi voi! 

— Ce legătură au cu cauza comună, se aprinse Liputin, 
aceste aventuri ale domnului Stavroghin? N-are decât să 
facă parte din cine ştie ce societate secretă de la centru, 
dacă acest centru fantezist într-adevăr există, şi despre 
care noi nici nu vrem să ştim. Dar s-a comis o crimă, a fost 
pusă în picioare poliţia; vor dibui capătul firului şi vor 
ajunge până la ghemuleţ. 

— Intri în bucluc cu Stavroghin al dumitale şi atunci 
intrăm şi noi odată cu dumneata, adăugă specialistul în 
problemele poporului. 

— Şi nici un folos pentru cauza comună, încheie abătut 
Virghinski. 

— Ce prostii! Crima nu-i decât un fapt incidental şi a fost 
săvârşită de Fedka cu scop de jaf. 

— Hm. Coincidenţa totuşi mi se pare ciudată, se strâmbă 
Liputin. 

— Şi dacă vrei, s-a produs din cauza dumitale. 

— Adică cum din cauza mea? 

— În primul rând, dumneata, Liputin, personal ai 
participat la această intrigă şi, în al doilea rând, şi acesta 
este esenţial, ai primit dispoziţia să-l expediezi pe 
Lebeadkin şi să-i înmânezi banii care i s-au dat, iar 
dumneata ce ai făcut? Dacă îl expediai, nu se întâmpla 
nimic din toate astea. 

— Dar n-ai fost chiar dumneata cu ideea că n-ar fi rău să 
fie scos pe scenă să-şi citească versurile? 

— Ideea nu este o dispoziţie. Dispoziţia a fost să-l 
expediezi. 

— Dispoziţie. Un cuvânt destul de ciudat... Dimpotrivă, 
dumneata chiar ai dispus să se suspende expedierea. 


— Ai înţeles greşit şi ai dat dovadă de prostie. Ai procedat 
arbitrar. lar asasinatul este opera lui Fedka, care a acţionat 
cu scop de jaf. Aţi auzit ce se zvoneşte prin oraş şi aţi dat 
crezare acestor zvonuri. V-aţi speriat. Stavroghin nu este 
atât de prost şi, drept dovadă, el a plecat la ora 
douăsprezece astăzi, după o întrevedere avută cu 
viceguvernatorul; dacă era la mijloc ceva, n-ar fi fost lăsat 
să plece la Petersburg ziua în amiaza-mare. 

— Dar noi nu susţinem că domnul Stavroghin a comis 
omorul personal, reluă veninos şi fără nici o jenă Liputin, se 
putea nici să nu ştie despre asta, aşa cum n-am ştiut nici 
noi; şi dumneata cunoşti prea bine faptul că eu n-am ştiut 
nimic, deşi, poftim, am intrat ca musca în lapte, ca berbecul 
în cazan. 

— Şi pe cine învinuieşti dumneata? îl privi sumbru Piotr 
Stepanovici. 

— Pe aceia care aveau nevoie să dea foc oraşelor. 

— Nenorocirea este că dumneata cauţi mereu să vorbeşti 
în cimilituri. De altfel, fă bine şi citeşte asta şi transmite-le şi 
celorlalţi, cu titlu de informare. 

Piotr Stepanovici scoase din buzunar scrisoarea anonimă a 
lui Lebeadkin adresată lui Lembke şi i-o înmână îngândurat 
vecinului; scrisoarea trecu cu repeziciune din mână în 
mână. 

— Este chiar de mâna lui Lebeadkin? interveni Şigaliov. 

— E scrisul lui, confirmară Liputin şi Tolkacenko (adică 
specialistul în problemele poporului). 

— V-am prezentat aceasta numai spre cunoştinţă şi numai 
fiindcă v-aţi arătat atât de sensibili la chestiunea Lebeadkin, 
repetă Piotr Stepanovici, luându-şi scrisoarea înapoi, 
aşadar, domnilor, un oarecare Fedka, cu totul din 
întâmplare, ne-a scutit de un om primejdios pentru noi. lată 
ce înseamnă uneori întâmplarea! Este instructiv, nu-i aşa? 

Membrii schimbară priviri scurte. 

— Iar acum, domnilor, mi-a venit şi mie rândul să întreb, 
luă Piotr Stepanovici un aer grav. Daţi-mi voie să vă întreb 


cu ce scop v-aţi apucat să daţi foc oraşului fără o 
permisiune specială? 

— Asta-i bună! Dar ce, noi am dat foc oraşului? Fireşte, e 
cel mai uşor lucru, când n-ai încotro, să dai vina pe alţii! 

Se auziră proteste. 

— Înţeleg că aţi sărit peste cal, continuă cu îndârjire Piotr 
Stepanovici, dar asemenea lucruri nu se compară cu micile 
scandaluri cu lulia Mihailovna. V-am adunat aici, domnilor, 
ca să vă explic în ce situaţie primejdioasă v-aţi pus voi 
singuri şi care este de natură să pericliteze multe altele, pe 
lângă faptul că vă ameninţă pe voi personal. 

— Dă-mi voie, iar noi tocmai intenţionam să protestăm 
contra ilegalităţii şi despotismului cu care a fost adoptată, 
fără consultarea prealabilă a tuturor membrilor, această 
măsură foarte gravă şi în acelaşi timp foarte ciudată, strigă 
aproape cu indignare Virghinski, care până atunci tăcuse 
tot timpul. 

— Prin urmare, negaţi? Eu însă afirm că focul l-aţi pus voi, 
numai voi şi nimeni altcineva. Domnilor, nu încercaţi să 
minţiţi, am informaţii precise. Prin acţiunea voastră de la 
sine putere aţi supus primejdiei chiar cauza comună. Voi nu 
sunteţi decât un nod al acelei reţele infinite de noduri şi 
sunteţi obligaţi a da ascultare oarbă centrului. Când colo, 
trei dintre voi i-au aţâţat pe cei de la fabrica Şpigulin să 
pună focul, neavând nici un fel de instrucţiuni în acest sens, 
şi incendiul a avut loc. 

— Cine sunt acei trei? Care trei dintre noi? 

— Acum trei zile, la ora patru dimineaţa, dumneata, 
Tolkacenko, l-ai îndemnat pe Fomka Zavialov în localul 
„Nezabudka”. 

— Dar bine, dădu acesta să sară din loc, n-am rostit decât 
un singur cuvânt, şi fără nici o intenţie, şi numai pentru 
faptul că în dimineaţa aceea el a fost bătut cu vărgile, dar 
imediat l-am lăsat în plata Domnului, văzând că este prea 
beat. Dacă nu-mi aminteai de acest lucru, l-aş fi uitat 


complet. Nu se naşte un foc, un incendiu mare, de la un 
simplu cuvânt rostit. 

— Semeni cu omul care s-ar mira că din cauza unei scântei 
micuţe a sărit în aer o întreagă fabrică de explozive. 

— I-am vorbit în şoaptă într-un colţ, la ureche, de unde ai 
putut să afli? se dumiri deodată Tolkacenko. 

— Eram acolo, ascuns sub masă. N-aveţi nici o grijă, 
domnilor, îmi sunt cunoscute toate mişcările voastre. 
Zâmbeşti cu perfidie, domnule Liputin? Dar eu ştiu, de 
pildă, că acum patru zile ai ciupit-o până la sânge pe soţia 
dumitale la miezul nopţii, în dormitorul vostru, înainte de a 
vă culca. 

Liputin păli rămânând cu gura căscată. (Ulterior s-a aflat 
că despre isprava lui Liputin Verhovenski ştia de la Agafia, 
servitoarea lui Liputin, căreia îi dădea bani, chiar de la 
început, ca să-l spioneze.) 

— Aş putea să fac o constatare? se ridică brusc Şigaliov. 

— Poftim. 

Şigaliov se aşeză şi se încordă: 

— Pe cât mi-a fost dat să înţeleg, de altfel nici nu s-ar 
putea să nu se înţeleagă, chiar dumneata personal la 
început, şi pe urmă încă o dată, într-o expunere foarte 
frumoasă, deşi cam prea teoretică, ai înfăţişat tabloul unei 
Ruşii acoperite de o reţea infinită de noduri. La rândul său 
fiecare dintre grupurile în acţiune, atrăgând prozeliţi şi 
dezvoltându-se prin infinite ramificații laterale, are sarcina 
printr-o propagandă sistematică demascatoare să 
submineze necontenit importanţa şi poziţia autorităţii 
locale, să provoace prin sate confuzii şi nedumeriri, să 
provoace scandaluri şi atitudini cinice, o lipsă de încredere 
totală în orice ar fi, o sete de mai bine şi, în sfârşit, 
recurgând la incendieri, ca un mijloc prin excelenţă în 
spiritul poporului, să arunce ţara, la un moment fixat, dacă 
este nevoie, chiar şi într-o stare de exasperare. Sunt sau nu 
cuvintele dumitale, pe care am căutat să le reproduc 
literalmente? Este sau nu este acesta programul dumitale 


de acţiune, comunicat nouă în calitate de împuternicit al 
comitetului central, dar necunoscut până acum nouă şi 
aproape fantezist pentru noi? 

— Aşa este, numai că te rog să n-o lungeşti atâta. 

— Oricine are dreptul să-şi spună cuvântul. Lăsându-ne să 
înţelegem că pe tot cuprinsul Rusiei există în ziua de astăzi 
câteva sute de asemenea noduri ale reţelei generale şi 
dezvoltând supoziţia că dacă fiecare îşi va desfăşura cu 
succes activitatea, atunci ţara întreagă, la termenul fixat, la 
semnalul convenit... 

— Ei, drăcia dracului, mă aşteaptă atâtea treburi! se 
răsuci în fotoliu Piotr Stepanovici. 

— Bine, voi renunţa la rest şi voi încheia printr-o 
întrebare: am văzut până acum scandaluri, am văzut 
nemulţumirea populaţiei, am asistat şi am participat la 
prăbuşirea administraţiei de aici şi în sfârşit, cu ochii noştri, 
am văzut incendiul. Ce te nemulţumeşte? Nu este 
realizarea programului dumitale? Care este acuzaţia pe 
care ai putea să ne-o aduci? 

— Vă acuz de insubordonare! strigă furios Piotr 
Stepanovici. Cât timp mă aflu aici, n-aveaţi dreptul să 
acţionaţi fără învoirea mea. Destul. Un denunţ este pe cale 
să fie făcut şi, poate chiar mâine sau în noaptea aceasta, 
veţi fi toţi arestaţi. Poftim. Ştirea este absolut exactă. 

Cei de faţă rămaseră cu gura căscată. 

— Arestaţi nu numai ca incendiatori, dar şi ca membri ai 
grupului de cinci. Denunţătorul cunoaşte tot secretul 
reţelei. lată ce aţi făcut voi! 

— Nimeni altul decât Stavroghin! strigă Liputin. 

— Cum... de ce tocmai... Stavroghin? articulă buimac Piotr 
Stepanovici. Ei drăcie - îşi reveni el îndată -, este Şatov! Mi 
se pare că ştiţi acum cu toţii că Şatov într-un timp făcea 
parte din organizaţie. Trebuie să vă spun că, 
supraveghindu-l prin persoane pe care el nici nu le 
bănuieşte, am aflat spre mirarea mea că el cunoaşte 
întreaga organizare a reţelei şi... într-un cuvânt, tot. Ca să 


scape de învinuirea pentru participarea sa anterioară, el ne 
va denunța pe toţi. Până acum făcea impresia că şovăie, şi l- 
am cruțat. Acum însă, prin acest incendiu al vostru, l-aţi 
dezlegat de orice obligaţie: este zguduit şi nu mai are nici 
un motiv de ezitare. Chiar mâine vom fi cu toţii arestaţi ca 
incendiatori şi criminali politici. 

— E adevărat? De unde ştie Şatov? 

Emoţia era de nedescris. 

— E absolut adevărat. N-am dreptul să vă dezvălui căile 
prin care am reuşit să descopăr acest lucru, dar iată ce aş 
putea face eu pentru voi: prin intermediul unei anumite 
persoane, aş putea exercita o oarecare influenţă asupra lui 
Şatov, încât, fără să bănuiască nimic, să întârzie cu 
denunţul, măcar pentru douăzeci şi patru de ore. Peste 
acest termen îmi va fi imposibil. Aşadar, vă puteţi considera 
în siguranţă până poimâine dimineaţă. 

Toţi tăceau. 


— Ia să-l trimitem la mama dracului! strigă, primul, 
Tolkacenko. 

— De mult trebuia! strecură cu răutate Leamşin, izbind cu 
pumnul în masă. 

— Dar cum s-o facem? murmură Liputin. 

Piotr Stepanovici, prinzând imediat momentul, îşi expuse 
planul: Şatov să fie atras, pentru predarea tipografiei 
secrete aflate la el, în acel loc singuratic unde este 
îngropată tipografia, chiar mâine la căderea nopţii, şi „acolo 
să se facă tot ce trebuie”. Apoi intră în numeroase detalii 
necesare, peste care acum trecem, şi explică în mod 
amănunţit relaţiile ambigue în care se complăcuse Şatov 
faţă de societatea centrală şi care îi sunt deja cunoscute 
cititorului. 

— Mă rog, nimic de zis, observă nehotărât Liputin, dar nu 
credeţi, întrucât va constitui... o nouă aventură de acelaşi 
gen... că toate astea vor zgudui spiritele... 

— Fără îndoială, conveni Piotr Stepanovici, dar şi acest 
lucru a fost prevăzut. Avem un mijloc sigur de a înlătura 
orice bănuială. 

Şi cu aceeaşi meticulozitate înfăţişă cazul Kirillov, intenţia 
lui de a se împuşca şi promisiunea de a aştepta semnalul 
convenit, lăsând înainte de a muri un bileţel prin care va lua 
asupră-şi tot ce i se va dicta. (Într-un cuvânt, tot ce este 
deja cunoscut cititorului.) 

— Hotărârea lui fermă de a-şi pune capăt zilelor - de 
natură filosofică, zice el, eu aş zice dementă - este 
cunoscută acolo (continuă să explice Piotr Stepanovici). 
Acolo nu se pierde nici un fir de păr, nici un firicel de praf, 
totul este folosit în interesul cauzei comune. Prevăzând un 
anumit folos şi convingându-se că intenţia lui este absolut 
serioasă, i s-au oferit mijloace şi posibilităţi de a se deplasa 
în Rusia (nu se ştie de ce vrea neapărat să moară în Rusia), 
dându-i-se o însărcinare, pe care el s-a obligat s-o 
îndeplinească (şi a îndeplinit-o), şi în plus a fost obligat, pe 
baza promisiunii deja cunoscute vouă, să-şi pună capăt 


zilelor numai atunci când i se va spune. A promis să se 
conformeze întocmai. Notaţi-vă că el aparţine cauzei pe 
baze cu totul speciale şi doreşte să fie de folos; mai mult nu 
vă pot dezvălui nimic. Mâine, după Şatov, eu îi voi dicta 
biletul, în care el va scrie că este vinovat de moartea lui 
Şatov. Va apărea absolut verosimil: au fost prieteni şi au 
călătorit împreună în America, acolo s-au certat, şi toate 
acestea vor fi arătate în bilet... Şi... şi chiar, judecând după 
circumstanţe, va fi posibil poate să i se dicteze ceva lui 
Kirillov şi despre manifeste, de exemplu, sau poate chiar 
relativ la incendiu. La acest lucru, de altfel, trebuie să mai 
reflectez. N-aveţi nici o grijă, este absolut liber de orice 
prejudecăţi; va semna orice. 

Se auziră glasuri de îndoială. Povestea li se părea cu totul 
fantezistă. Despre Kirillov auziseră ei ceva; cele mai multe 
ştia despre el Liputin. 

— Dar dacă se răzgândeşte totuşi şi nu acceptă, zise 
Şigaliov, oricum, este de fapt un nebun, deci nu e prea 
sigur. 

— Nici o grijă, domnilor, va fi de acord, reteză Piotr 
Stepanovici. Conform înţelegerii, sunt obligat să-l previn din 
ajun, chiar astăzi adică. Îl invit pe Liputin să meargă chiar 
acum cu mine şi să se convingă, iar el, reîntorcându-se la 
voi, domnilor, vă va comunica, în caz de nevoie chiar astăzi, 
dacă este adevărat sau nu tot ce v-am spus. De altfel, scurtă 
el brusc cu o enervare evidentă, ca şi cum ar fi simţit că 
prea multă onoare le face stăruind şi bătându-şi capul cu 
aceşti indivizi, de altfel procedaţi cum doriţi. Dacă nu 
sunteţi decişi, asociaţia se dizolvă, dar exclusiv din cauza 
nesupunerii şi a trădării voastre. Aşadar, chiar din 
momentul de faţă ne despărţim şi fiecare pleacă unde-l 
duce capul. Dar să ştiţi că în cazul acesta voi, afară de 
neplăcerile denunţului din partea lui Şatov şi urmările 
acestui denunţ, vă expuneţi la încă o mică neplăcere, 
despre care aţi fost preveniţi categoric de la constituirea 
asociaţiei. În ce mă priveşte, domnilor, nu prea mă tem de 


voi... Să nu vă închipuiţi cumva că depind de voi într-o 
măsură oarecare... De altfel, îmi este absolut egal. 

— Ce mai vorbă, suntem hotărâți, declară Leamşin. 

— N-avem altă ieşire, murmură Tolkacenko, şi dacă Liputin 
ne confirmă consimţământul lui Kirillov, atunci... 

— Eu sunt contra, prin toate fibrele fiinţei mele protestez 
împotriva unei asemenea soluţii sângeroase, se ridică de pe 
locul lui Virghinski. 

— Dar? întrebă Piotr Stepanovici. 

— Ce dar? 

— Dumneata ai spus dar... şi eu aştept. 

— Mi se pare că n-am spus nici un dar... am vrut numai să 
spun că, dacă sunt hotărâți, atunci... 

— Atunci? 

Virghinski tăcu. 

— Eu cred că se poate nesocoti propria siguranţă a vieţii, 
deschise pe neaşteptate gura Erkel, dar dacă asta 
dăunează cauzei comune, atunci eu cred că nu este 
îngăduit a se nesocoti propria siguranţă a vieţii... 

Se încurcă şi roşi. Oricât de preocupat era fiecare cu ale 
lui, îl priviră cu toţii surprinşi, atât de necrezut li se păru 
faptul că şi el a deschis gura să vorbească. 

— Sunt pentru cauza comună, rosti deodată Virghinski. 

Toată lumea se ridică în picioare. Hotărâră să se 
întâlnească a doua zi la amiază încă o dată pentru a se 
informa reciproc, fără a se întruni însă cu toţii laolaltă, şi 
pentru a conveni definitiv asupra celor ce are de făcut 
fiecare. Se preciză locul unde era îngropată tipografia, se 
distribuiră rolurile şi sarcinile. Liputin şi Piotr Stepanovici 
plecară imediat la Kirillov. 

II. 

Toţi „ai noştri” acceptară fără pic de îndoială afirmaţia că 
Şatov îi va denunța; dar tot atât de neîndoielnic era pentru 
ei şi faptul că Piotr Stepanovici îi manevrează ca pe nişte 
pioni. Mai ştiau apoi cu toţii că a doua zi negreşit se vor 
prezenta, absolut până la unul, la locul fixat şi că soarta lui 


Şatov fusese hotărâtă. Se simţiră dintr-odată prinşi ca nişte 
muşte în țesătura unui monstruos păianjen; clocoteau de 
mânie, dar şi tremurau de frică. 

Piotr Stepanovici avea incontestabil o mare vină faţă de ei; 
totul putea să decurgă mai în deplin acord şi mai uşor, dacă 
el ar fi avut grijă măcar un pic să îndulcească culorile 
sumbre ale realităţii. În loc să prezinte faptul într-o lumină 
discret înălţătoare, ca o datorie civică de tip roman, să 
zicem, sau ceva în felul acesta, el acţionase brutal, punând 
accentul exclusiv pe grozava primejdie ce-i paşte şi pe frica 
pentru propria lor piele, ceea ce li se păru o totală lipsă de 
bun-simţ. Bineînţeles, principiul luptei pentru existenţă în 
toate este singurul valabil, orice s-ar spune, o ştie toată 
lumea, şi totuşi... 

Dar Piotr Stepanovici nu avea timp să-i răscolească pe 
romani; el însuşi se simţea îmbrâncit de pe şine. Fuga lui 
Stavroghin îl ului şi îl copleşi. Minţise spunând că 
Stavroghin stătuse de vorbă cu viceguvernatorul; tocmai 
aici era buba, că acela plecase fără să dea ochii cu cineva, 
măcar cu maică-sa, şi într-adevăr părea ciudat că nu fusese 
deloc deranjat. (Ulterior autorităţile trebuiră să dea 
socoteală în mod special pentru acest lucru.) Piotr 
Stepanovici alergase toată ziua căutând să afle măcar ceva 
despre el, dar deocamdată nu reuşise să afle nimic şi 
niciodată nu se simţise atât de îngrijorat. Şi cum putea el 
oare aşa deodată să renunţe la Stavroghin? lată de ce nu fu 
în stare să se arate ceva mai delicat faţă de „ai noştri”. 
Afară de aceasta, ei îl legau de mâini şi de picioare: 
hotărâse imediat să pornească în urmărirea lui Stavroghin 
şi iată că îl reţinea Şatov, trebuia neapărat şi definitiv să 
cimenteze legătura dintre cei cinci din grup, pentru orice 
eventualitate. „Doar nu pot s-o las aşa baltă, fără să-i am în 
rezervă la nevoie.” Îmi închipui că aşa judeca el. 

În privinţa lui Şatov, Piotr Stepanovici era absolut convins 
că acesta va denunța. Minţise spunând grupului despre 
existenţa unui denunţ scris: nu văzuse şi nu auzise nimic 


concret; dar era convins că un asemenea denunţ există, aşa 
cum era sigur că doi ori doi fac patru. Il se părea că Şatov 
nu va fi în stare să suporte acest moment - moartea Lizei, 
moartea Mariei Timofeevna - şi tocmai acum negreşit se va 
hotări s-o facă. Cine ştie, poate că avea şi anumite date 
concrete să creadă astfel. Se cunoştea de asemenea că-i 
purta lui Şatov o ură personală; cândva avusese cu elo 
ceartă, iar Piotr Stepanovici nu era omul care să ierte 
vreodată jignirile primite. Sunt convins chiar că tocmai 
acesta era motivul principal. 

Trotuarele noastre sunt înguste, de cărămidă roşie, ba pe 
alocuri şi podite. Piotr Stepanovici mergea chiar prin 
mijlocul trotuarului, ocupându-l în întregime, şi nu-i dădea 
nici o atenţie lui Liputin, care nu mai avea loc alături, încât 
trebuia fie să-l urmeze la un pas după, fie, ca să poată vorbi, 
să coboare pe caldarâmul noroios al străzii. Deodată, Piotr 
Stepanovici îşi aduse aminte cum abia cu câteva zile în 
urmă alergase şi el la fel prin noroi ca să se ţină după 
Stavroghin, care ca dânsul acum mergea prin mijlocul 
trotuarului, nelăsându-i loc. Îşi aduse aminte de scena 
aceea şi simţi că se sufocă de furie. 

Dar şi Liputin simţea că se sufocă de revoltă. Piotr 
Stepanovici n-are decât să se poarte cu „ai noştri” cum îi 
place, dar cu el? Că doar el ştie mai multe decât toţi „ai 
noştri”, se află cel mai aproape de cauză, este cel mai intim 
legat de ea şi până acum, fie chiar şi indirect, a luat parte 
necontenit la acţiunile în folosul cauzei comune. O, el ştia 
prea bine că Piotr Stepanovici chiar şi acum putea să-l 
piardă fără milă într-un caz extrem. Dar începuse să-l 
urască pe Piotr Stepanovici încă demult şi nu din cauza 
primejdiei la care îl expunea, ci pentru atitudinea lui plină 
de trufie. Acum, când urma să se decidă la un asemenea 
pas, el era mai furios decât toţi „ai noştri”, luaţi împreună. 
Vai, el ştia că mâine cel dintâi, „ca un sclav”, va fi prezent 
negreşit la locul fixat, ba îi va aduce şi pe toţi ceilalţi, şi 
dacă ar fi fost cumva în stare să-l omoare acum, până 


mâine, pe Piotr Stepanovici, bineînţeles fără să se expună 
pierzaniei, l-ar fi ucis negreşit. 

Adâncit în sentimentele lui, el tăcea tropăind în urma 
călăului său. Acesta părea că uitase de dânsul; uneori 
numai, neatent şi nepoliticos, îl împingea cu cotul. Deodată, 
în plin centrul străzii noastre principale, Piotr Stepanovici 
se opri şi se îndreptă spre intrarea unei cârciumi. 

— Încotro? se înfurie Liputin. E un birt. 

— Am poftă să mănânc un biftec. 

— Nici vorbă, e totdeauna plin de lume. 

— Puțin îmi pasă. 

— Dar... întârziem. E ora zece. 

— Acolo nu e niciodată târziu să vii. 

— Dar întârzii eu! Ei aşteaptă întoarcerea mea. 

— Lasă-i să aştepte; de altfel, ar fi şi cam stupid să te 
întorci la ei. Din cauza tămbălăului vostru de astăzi nici n- 
am stat la masă, iar la Kirillov cu cât vom merge mai târziu, 
cu atât va fi mai bine. 

Piotr Stepanovici reţinu un separeu. Liputin se aşeză 
mânios şi jignit într-un fotoliu, departe de masă, şi se uita 
cum acesta mănâncă. Trecu mai bine de o jumătate de oră. 
Piotr Stepanovici nu se grăbea, mânca cu poftă, îl sună pe 
ospătar să-i aducă alt muştar, apoi încă o dată şi ceru bere, 
lui însă nu-i adresa nici un cuvânt. Era absorbit de gânduri. 
Avea capacitatea să facă concomitent aceste două lucruri: 
să mănânce cu poftă şi să mediteze adânc. În cele din urmă, 
Liputin se umplu de atâta ură faţă de el, încât nu mai fu în 
stare să-şi desprindă privirea de pe chipul lui. Ajunsese într- 
un fel de criză nervoasă. Număra fiecare bucăţică de biftec 
expediată de acela în gură, îl ura pentru felul cum deschide 
gura, cum mestecă, cum savurează bucăţelele mai groase, 
ura chiar acest biftec. La un moment dat, totul începu să se 
tulbure înaintea ochilor săi; capul începu să i se învârtă 
uşor; pe spinare îi treceau alternând fiori fierbinţi şi de 
gheaţă. 


— Fiindcă tot n-ai treabă, citeşte asta, îi aruncă deodată o 
hârtiuţă Piotr Stepanovici. 

Liputin se apropie de lumânare. Peticul de hârtie fusese 
acoperit cu un scris mărunt, urât şi cu pete pe fiecare rând. 
Când reuşi în sfârşit să-l descifreze, Piotr Stepanovici 
făcuse deja plata şi pleca. Pe trotuar Liputin îi restitui 
hârtiuţa. 

— Las-o la dumneata; îţi spun mai târziu. Deşi, ce părere 
ai? 

Liputin tresări. 

— După părerea mea... un asemenea manifest... este ceva 
ridicol, stupid... 

Furia răzbise în afară; avu senzaţia omului luat şi dus pe 
sus. 

— Dacă ne hotărâm, continuă el scuturat de-un tremur 
mărunt, să răspândim asemenea manifeste, vom culege un 
dispreţ total pentru prostia şi incapacitatea noastră. 

— Hm, eu sunt de altă părere, păşea ferm Piotr 
Stepanovici. 

— lar eu de alta; e posibil să fi compus dumneata aşa 
ceva? 

— Nu te priveşte. 

— Cred de asemenea că şi stihurile O personalitate 
luminoasă sunt de cel mai prost gust din câte ar putea să 
existe, şi niciodată Herzen n-ar fi fost în stare să compună 
aşa ceva. 

— Greşeşti, versurile sunt bune. 

— Mă surprinde, de pildă, chiar şi faptul, îi dădea înainte 
Liputin purtat de iureşul furiei, că ni se propune să 
acţionăm în aşa fel încât totul să se ducă de râpă. În Europa 
e firească asemenea dorinţă, ca totul să se ducă de râpă, 
pentru că acolo acţionează proletariatul, pe când noi nu 
suntem decât nişte amatori şi, după părerea mea, aruncăm 
numai praf în ochi. 

— Credeam că eşti fourierist. 

— Altceva e la Fourier, cu totul altceva. 


— Ştiu un singur lucru, că e o prostie. 

— Nu, nu, nu e deloc prostie ceea ce spune Fourier... 
Scuză-mă, dar nu pot să cred că în luna mai va izbucni 
răscoala. 

Liputin trebui să se descheie la nasturi, atât de 
înfierbântat se simţea. 

— Să lăsăm asta şi, ca să nu uităm, zise Piotr Stepanovici 
schimbând vorba cu un calm înspăimântător, această foaie 
va trebui s-o culegi personal şi s-o tipăreşti. Vom dezgropa 
tipografia lui Şatov şi chiar mâine o vei lua în primire. În 
termenul cel mai scurt vei culege textul şi vei tipări un 
număr cât mai mare de exemplare, şi apoi toată iarna le vei 
difuza. Mijloacele îţi vor fi indicate. Este nevoie de cât mai 
multe exemplare, pentru că vor veni la dumneata cereri şi 
din alte localităţi. 

— Nu, scuză-mă, dar eu nu pot lua asupră-mi asemenea... 
Refuz. 

— Şi totuşi va trebui să accepţi. Acţionez conform 
instrucţiunilor comitetului central şi trebuie să te supui. 

— lar eu consider că centrele noastre din străinătate au 
uitat complet realitatea rusă, au pierdut orice legătură cu 
ea şi de aceea aiurează... aberaţii... Ba înclin să cred că 
numeroasele sute de grupuri de câte cinci din Rusia se 
reduc numai la unul singur şi nu există nici un fel de reţea, 
răbufni în cele din urmă Liputin aproape sufocându-se. 

— Cu atât mai ruşinos pentru dumneata că, fără să ai 
încredere în cauza noastră, te-ai ataşat alergând după 
dânsa... Şi acum alergi după mine, ca o javră ticăloasă. 

— Ba să mă ierţi, nu alerg deloc. Avem tot dreptul să ne 
desprindem şi să constituim o societate nouă. 

— Im-be-cilule! tună înfricoşător Piotr Stepanovici, 
fulgerându-l cu privirea. 

Amândoi se opriseră unul în faţa celuilalt. Piotr 
Stepanovici se întoarse iarăşi brusc şi îşi reluă mersul cu 
paşi fermi. 


Prin mintea lui Liputin scăpără un gând: „Îl las şi mă întorc 
înapoi: dacă nu plec acum, nu mai scap niciodată”. Stăpânit 
de acest gând mai făcu exact zece paşi; la al unsprezecelea 
un gând nou şi disperat miji în capul lui: nu se mai întoarse 
şi nu mai plecă îndărăt. 

Ajunseră la casa Filippov, dar înainte de a se apropia, 
apucară pe o străduţă sau mai bine zis pe o cărăruie abia 
vizibilă de-a lungul gardului şi un timp se strecurară pe 
bordul înclinat al rigolei, ţinându-se cu mâna de gard 
pentru a nu aluneca în şanţ. În colţul cel mai întunecat al 
gardului vechi şi strâmb, Piotr Stepanovici desprinse o 
scândură şi vârându-se prin această deschizătură trecu 
dincolo. Mirat, Liputin se strecură la rându-i, după care 
scândura fu aşezată la loc. Era acea intrare ascunsă, pe 
care o folosea Fedka, când venea la Kirillov. 

— Şatov nu trebuie să ştie că suntem aici, îi şopti sever 
Piotr Stepanovici lui Liputin. 

III. 

Kirillov, ca de obicei la această oră, şedea pe divanul său 
de piele în faţa unei ceşti cu ceai. Nu se ridică să-i 
întâmpine, dar se încordă tot, uitându-se îngrijorat la cei 
doi vizitatori nocturni. 

— N-ai greşit, zise Piotr Stepanovici, am venit conform 
înţelegerii. 

— Astăzi? 

— Nu, nu. Mâine... Cam la aceeaşi oră. 

Şi se aşeză grăbit lângă masă, scrutând cu oarecare 
nelinişte chipul tulburat al lui Kirillov. Dar acesta îşi 
recăpătă repede calmul şi privea acum cu aerul lui 
dintotdeauna. 

— Dumnealor n-au vrut să creadă. Nu te superi că l-am 
adus pe Liputin? 

— Astăzi nu mă supăr, dar mâine vreau să fiu lăsat singur. 

— Dar nu înainte să vin eu, şi deci în prezenţa mea. 

— Aş fi preferat fără prezenţa dumitale. 


— Dar ai uitat promisiunea de a scrie şi semna tot ce-ţi voi 
dicta? 

— Îmi este absolut indiferent. Acum aveţi de gând să staţi 
mult? 

— Aş avea nevoie să mă întâlnesc cu cineva şi să rămân 
aici cam o jumătate de oră; de aceea n-am încotro, şi va 
trebui să-mi rabzi prezenţa în această jumătate de oră. 

Kirillov n-a mai spus nimic. Liputin se aşeză deoparte sub 
portretul arhiereului. Gândul disperat de adineauri punea 
stăpânire tot mai mult pe cugetul lui. Kirillov aproape că 
nici nu-l observa. Liputin cunoştea teoria lui Kirillov mai de 
mult şi îşi bătea joc de el totdeauna; dar acum tăcea şi se 
uita în jurul său cu o faţă posomorâtă. 

— N-aş avea nimic împotriva unui pahar cu ceai, trase 
scaunul mai aproape de masă Piotr Stepanovici, am mâncat 
adineauri un biftec şi contam pe un ceai la dumneata. 

— Poftim, poţi să bei. 

— Altădată mă tratai personal, observă cu o expresie acră 
Piotr Stepanovici. 

— Nu importă. Să bea şi Liputin. 

— Nu, eu... nu pot. 

— Nu vreau sau nu pot? se întoarse către el cu 
repeziciune Piotr Stepanovici. 

— Nu vreau să beau la dumnealui, refuză precizând 
Liputin. 

Piotr Stepanovici îşi încruntă sprâncenele. 

— Miroase a misticism; dracu' ştie ce fel de oameni sunteţi 
voi toţi! 

Nimeni nu-i răspunse; tăcerea dură un minut. 

— Ştiu însă un lucru, adăugă el brusc şi cu glas tăios, că 
nici un fel de prejudecată nu-l va opri pe niciunul dintre noi 
să-şi facă datoria. 

— Stavroghin a plecat? întrebă Kirillov. 

— A plecat. 

— Bine a făcut. 

Ochii lui Piotr Stepanovici scânteiară, dar el se stăpâni. 


— Puțin îmi pasă ce crede fiecare, principalul este să se 
ţină de cuvântul dat. 

— Eu mă voi ţine de cuvânt. 

— De altfel, am fost totdeauna convins că-ţi vei face 
datoria, ca om independent şi progresist. 

— Eşti ridicol. 

— N-are a face, îmi pare bine că te amuză. Sunt bucuros 
întotdeauna să-i fiu pe plac omului. 

— Se vede că tare vrei să mă împuşc şi ţi-e frică să nu dau 
brusc înapoi? 

— De fapt, după câte ştiu eu, dumneata singur ţi-ai legat 
planul de acţiunile noastre. Contând pe planul dumitale, noi 
am întreprins unele acţiuni, încât ar fi imposibil să mai dai 
acum înapoi, pentru că ar însemna că, inducându-ne în 
eroare, ne-ai băgat la apă. 

— Dar fără să aveţi un drept cât de mic. 

— Înţeleg, înţeleg, e voinţa dumitale absolut liberă, noi nu 
contăm, totul este ca voinţa dumitale deplin liberă să se 
împlinească. 

— Şi va trebui să iau asupra mea toate mârşăviile voastre? 

— Ascultă, Kirillov, nu cumva te-a apucat frica? Dacă vrei 
să renunţi, spune-o imediat. 

— Nu mi-e frică. 

— A trebuit să-ţi vorbesc aşa pentru că te văd întrebând 
prea multe. 

— Vă căraţi repede? 

— Iar întrebi? 

Kirillov îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Ei vezi, continuă Piotr Stepanovici tot mai îngrijorat şi 
mânios, nereuşind să găsească un ton potrivit, vrei ca eu să 
plec, pentru a rămâne singur, pentru a putea să te 
concentrezi, dar toate acestea sunt nişte indicii 
primejdioase chiar pentru dumneata, pentru dumneata în 
primul rând. Ai vrea să meditezi cât mai mult. Părerea mea 
este că n-are nici un rost să faci asta, e mult mai bine ca 


totul să rămână aşa. Lucrul acesta, mărturisesc, îmi 
provoacă îngrijorarea. 

— Mă scârbeşte numai faptul că în clipa aceea va fi în 
preajma mea o lighioană ca dumneata. 

— Cât despre asta, pot să-ţi spun că-mi este absolut egal. 
Aş putea să ies în momentul acela ca să aştept în pridvor. 
Dacă hotărându-te să mori nu eşti în stare să rămâi total 
indiferent la asemenea lucruri... e cam primejdios. Eu ies în 
pridvor, iar dumneata imaginează-ţi că sunt un om care nu 
înţelege nimic şi infinit inferior dumitale. 

— N-aş spune infinit; eşti un om cu anumite capacităţi, dar 
nu înţelegi foarte multe lucruri, pentru că eşti mârşav. 

— Îmi pare bine, îmi pare bine. Ţi-am mai spus că sunt 
fericit dacă pot să-ţi fac o plăcere... într-un asemenea 
moment. 

— Nu înţelegi absolut nimic. 

— În orice caz eu... te ascult cu multă stimă. 

— Nu eşti în stare de nimic; nici chiar acum nu eşti în 
stare să-ţi ascunzi ura mizeră, cu toate că nu e deloc în 
interesul dumitale s-o manifeşti. Dacă mă întărâţi aş fi în 
stare să amân încă o jumătate de an. 

Piotr Stepanovici îşi controlă ceasul. 

— Niciodată n-am înţeles nimic din toată teoria dumitale, 
dar ştiu că n-ai conceput-o pentru noi, ceea ce înseamnă că 
o vei realiza şi fără noi. Mai ştiu de asemenea că nu 
dumneata ai devorat ideea, ci ideea te-a devorat pe 
dumneata, şi prin urmare nu vei amâna. 

— Cum? Ideea m-a devorat pe mine? 

— Da. 

— Nu eu am devorat-o? E bine spus. Ai şi dumneata ceva 
idei în creieraşul dumitale. De fapt, scopul dumitale e să mă 
aţâţi şi asta mă face să mă simt mândru. 

— Şi foarte bine, foarte bine, exact aşa trebuie să fie, să te 
mândreşti. 

— Destul; ţi-ai băut ceaiul, poţi pleca. 


— Să mă ia dracu”, va trebui să plec, se ridică în picioare 
Piotr Stepanovici. E cam devreme totuşi. Ascultă, Kirillov, îl 
găsesc eu la Measniciha pe omul acela, înţelegi? Sau a fost 
o minciună din partea ei? 

— Nu-l vei găsi, pentru că e aici şi nu acolo. 

— Cum adică aici, dracu' să-lia, unde e? 

— E dincolo, în bucătărie, mănâncă şi bea. 

— Dar cum şi-a permis? roşi de mânie Piotr Stepanovici. 
Era obligat să aştepte... Prostii! N-are nici acte, nici bani! 

— Nu ştiu. A venit să-şi ia rămas-bun; e gata de plecare. 
Pleacă şi nu se mai întoarce. Zice că dumneata eşti un 
ticălos şi nu vrea să aştepte bani de la dumneata. 

— Aha! se teme că eu... Păi, eu şi acum pot să-l... dacă... 
Unde e, în bucătărie? 

Kirillov deschise o uşă care dădea într-o cămăruţă 
întunecoasă; din cămăruţa aceasta trei trepte duceau jos la 
bucătărie, dând direct în despărţitura în care de obicei se 
afla patul bucătăresei. Aici, într-un colţ, sub icoane, şedea 
acum Fedka la o masă de brad neacoperită. Pe masă, în 
faţă, avea o jumătate de rachiu, pe o farfurie nişte felii de 
pâine şi într-o strachină o bucată de carne de vită rece cu 
cartofi. Degusta fără grabă şi era într-o stare de 
semiebrietate, dar şedea îmbrăcat în cojoc şi evident gata 
să pornească oricând. În dosul despărţiturii de scânduri 
clocotea samovarul, dar nu pentru Fedka, ci însuşi Fedka 
avea grijă să-l ţină în clocot încontinuu de o săptămână 
încoace sau de mai mult, în fiecare noapte, pentru „Aleksei 
Nilâci, pentru că e tare obişnuit să bea ceai noaptea”. Mă 
bate gândul că mâncarea de carne cu cartofi, în lipsa 
bucătăresei, o preparase pentru Fedka chiar în dimineaţa 
aceea însuşi Kirillov. 

— Ce ţi-a trăsnit? cobori la el cu repeziciune Piotr 
Stepanovici. De ce n-ai aşteptat acolo unde ţi-am poruncit? 

Şi izbi tare cu pumnul în masă. 

Fedka se îndreptă cu un aer grav. 


— Stai puţin, Piotr Stepanovici, stai, vorbi el pronunţând 
răspicat fiecare cuvânt, trebuie să ţii seama, în primul rând, 
că te afli în vizită nobilă la domnul Kirillov, la Aleksei Nilâci, 
căruia ar fi cazul să-i cureţi cizmele întotdeauna, pentru că 
în faţa ta el este o minte învățată, iar tu nu eşti decât - ptiu! 

Şi Fedka scuipă artistic într-o parte, repezind un scuipat 
sec pe podea. Avea un aer arogant, hotărât şi de un calm 
forţat, al omului dispus pentru moment să discute cu 
răbdare, până la cea dintâi explozie. Dar Piotr Stepanovici 
nu mai avea cum să observe primejdia, de altfel nici nu se 
potrivea cu felul lui de a privi lucrurile. Evenimentele şi 
eşecurile din ziua aceea îl copleşiseră de tot... Liputin se 
uita cu multă curiozitate în jos din pragul celor trei trepte 
ale cămăruţei întunecoase. 

— Vrei sau nu vrei să ai buletin de identitate sigur şi bani 
destui ca să pleci unde ţi s-a poruncit? Da sau nu? 

— Să vezi, Piotr Stepanovici, chiar de la început m-ai dus 
de nas, fapt pentru care eşti faţă de mine un adevărat 
ticălos, un păduche scârnav, iată cine-mi eşti. Mi-ai făgăduit 
pentru sânge nevinovat bani mulţi şi mi-ai jurat ca pentru 
domnul Stavroghin, şi de fapt nu este din partea dumitale 
decât o nesimţire. Eu n-am luat parte nici cât negru sub 
unghie, necum, să zicem, de o mie cinci sute, iar domnul 
Stavroghin ţi-a tras la palme deunăzi, ceea ce ştim şi noi. 
Acum văd că mă ameninţi iarăşi şi-mi făgăduieşti bani, 
pentru ce anume - taci. lar eu aşa chibzuiesc, cu mintea 
mea, că de aceea mă trimiţi la Petersburg ca să mă răzbun 
împotriva domnului Stavroghin, Nikolai Vsevolodovici, 
punând temei pe buna mea credinţă. De aceea te socot pe 
tine ăl mai mare ucigaş. Ştii ce ţi s-ar cuveni, fie chiar şi 
prin punctul acela că din cauza stricăciunii tale ai încetat să 
crezi în Dumnezeu însuşi, creatorul cel adevărat? Aidoma 
unui închinător la idol şi pe aceeaşi treaptă cu tătarul sau 
cu mordvianul te afli. Aleksei Nilâci, ca un filosof ce este, ţi- 
a lămurit adevărul despre Domnul şi ziditorul adevărat de 
nenumărate ori şi despre facerea lumii, precum şi şartul 


viitor al schimbării la faţă a oricărei vietăţi şi oricărei 
lighioane din cartea Apocalipsei. Iar tu, ca un idol nătâng, în 
surzenie şi muţenie stăruieşti şi l-ai adus în acelaşi hal şi pe 
sublocotenentul Ertelev, ca acel nelegiuit ademenitor, cu 
numele de ateu... 

— Mutră de beţivan ce eşti! Jefuieşti icoanele şi ai încă 
obraz să-mi ţii predici despre Dumnezeu! 

— Să-ţi spun o vorbă, Piotr Stepanovici, aşa este, am jefuit; 
dar nu luam decât mărgăritarele, şi n-ai de unde să ştii, 
poate că şi lacrima mea în faţa focului Celui-de-Sus în clipa 
aceea a fost primită de bunul Dumnezeu pentru o anumită 
nedreptate care mi s-a făcut, pentru că, aşa cum mă vezi, 
sunt lepădat de izbelişte, neavând nici măcar un adăpost 
unde să mă aciuez. Ştii tu ce scrie în cărţi că odinioară, în 
timpuri străvechi, un negustor oarecare, la fel, cu astfel de 
lacrimi, suspine şi rugăciuni a furat de pe icoana sfintei 
născătoare o perlă care-i împodobea cununa luminoasă şi 
pe urmă în faţa întregii obşti, căzând în genunchi, a adus 
toţi banii luaţi pentru această perlă şi i-a pus în faţa icoanei; 
şi Maica Domnului ocrotitoare în faţa lumii întregi l-a 
binecuvântat acoperindu-l cu un văl minunat, încât despre 
asta chiar şi pe vremea aceea se spunea prin cărţile 
stăpânirii că s-a făcut o minune. lar tu ai strecurat în icoana 
sfântă un şoarece, înseamnă că ţi-ai bătut joc de însuşi 
degetul lui Dumnezeu. Şi de n-ai fi tu stăpânul meu lăsat de 
fire, pe care eu copil fiind încă l-am purtat în braţe, să ştii 
că acum te-aş fi răpus pe loc fără să mă mişc chiar de pe 
această laviţă. 

Piotr Stepanovici se înfurie teribil: 

— Spune, l-ai mai văzut pe Stavroghin? 

— Nicicând să nu îndrăzneşti să mă iei la întrebări. 
Domnul Stavroghin stă în faţa ta plin de mirare şi nici cu 
vrerea lui nu e amestecat, necum să fi dat vreun ordin ori 
bani. Tu m-ai îndemnat. 

— Bani vei primi, şi două mii de asemenea capeţi la 
Petersburg, acolo pe loc; toţi deodată, ba şi ceva peste asta. 


— Mă minţi, drăguţule, şi îmi vine să râd văzând ce minte 
scurtă ai. Domnul Stavroghin faţă de tine ca pe o scară stă 
sus, iar tu latri la el de jos ca un ţânc nerod în timp ce 
dumnealui socoate că ţi-ar face prea mare cinste chiar şi 
scuipând pe tine de acolo de sus. 

— Dar ştii tu, nemernicule, urlă furios Piotr Stepanovici, că 
nu te las să faci nici un pas de aici şi te dau pe mâna 
poliţiei? 

Fedka sări în picioare şi ochii îi scânteiară de mânie. Piotr 
Stepanovici scoase cu repeziciune revolverul. Aci se 
produse o scenă rapidă şi respingătoare: înainte să fi 
apucat Piotr Stepanovici să îndrepte împotriva lui Fedka 
revolverul, acesta se răsuci fulgerător şi-l izbi cu toată 
puterea în obraz, apoi răsună încă o lovitură groaznică, şi 
încă una, şi a patra, tot în obraz. Piotr Stepanovici rămase 
năuc, cu ochii căscaţi, bâigui ceva şi deodată se prăbuşi 
lungit pe duşumea. 

— Poftim, luaţi-l! strigă Fedka cu un aer triumfător. 

Repede puse mâna pe căciulă, trase de sub bancă o 
bocceluţă şi dus a fost. Piotr Stepanovici hârâia fără 
cunoştinţă. Liputin crezu chiar că se comisese un omor. 
Kirillov se repezi în bucătărie. 

— Să turnăm apă pe el! strigă, şi cu un polonic mare de 
tablă luă apă din căldare şi o vărsă pe capul lui Piotr 
Stepanovici. 

Acesta se mişcă, înălţă capul, se ridică puţin şi se uită 
buimac în faţa lui. 

— Ei, cum te simţi? întrebă Kirillov. 

Piotr Stepanovici îl privi ţintă fără să-l recunoască, dar 
zărindu-l pe Liputin, care se uita la el din bucătărie, schiţă 
obişnuitu-i zâmbet dezgustător şi sări brusc luându-şi de jos 
revolverul. 

— Dacă ai de gând să fugi mâine ca ticălosul de 
Stavroghin, se năpusti el turbat asupra lui Kirillov, palid ca 
varul, bâlbâindu-se şi stâlcind cuvintele, te voi găsi şi la 


capătul celălalt al pământului... te voi strivi ca pe o muscă... 
te voi strivi... înţelegi? 

Lipi ţeava revolverului drept în fruntea lui Kirillov, dar 
aproape în aceeaşi clipă, revenindu-şi în sfârşit de tot, îşi 
trase mâna înapoi, vâri revolverul în buzunar şi, fără a mai 
spune un cuvânt, alergă afară. Liputin se luă după el. Se 
strecurară prin acelaşi loc din gard şi porniră pe aceeaşi 
cărăruie, ţinându-se de scânduri. Piotr Stepanovici o luă 
prin străduţa întunecoasă atât de repede, încât Liputin abia 
reuşea să se ţină după dânsul. La cea dintâi încrucişare de 
străzi, el se opri brusc. 

— Ei? se întoarse el sfidător către Liputin. 

Acesta reţinuse în minte manevrele lui cu revolverul şi 
tremura încă sub impresia scenei care se petrecuse; dar 
răspunsul veni cumva de la sine şi, cu totul pe neaşteptate, 
îi ţâşni brusc de pe limbă. 

— Eu cred... eu cred că „de la Smolensk la Taşkent nu-l 
aşteaptă chiar cu atâta nerăbdare pe student”. 

— Dar ai văzut ce-a băut Fedka la bucătărie? 

— Ce să bea? A băut votcă. 

— Ei bine, să ştii că a băut votcă pentru ultima oară în 
viaţa lui. Te sfătuiesc să ţii minte acest lucru pentru viitor, 
iar acum cară-te la dracu”, n-am nevoie de dumneata până 
mâine... Dar bagă de seamă: să nu faci prostii! 

Liputin porni în fuga mare drept acasă. 

IV. 

Avea pregătit de mult un paşaport pe nume fictiv. Oricât 
de absurd ar fi fost să-şi închipuie cineva un asemenea 
lucru şi totuşi acest omuleţ ordonat, mic tiran al familiei 
sale, în orice caz un funcţionar (deşi fourierist) şi mai cu 
seamă un capitalist şi cămătar, de mult de tot avusese ideea 
fantastică de a-şi procura pentru orice eventualitate acest 
act, care să-i permită s-o şteargă peste graniţă, dacă... 
vasăzică, admitea posibilitatea acestui dacă, deşi 
bineînţeles niciodată n-ar fi fost în stare să-şi formuleze cam 
ce-ar putea să reprezinte acest dacă... 


Acum însă dintr-odată sensul acestui dacă se preciză de la 
sine şi într-o formă cu totul neaşteptată. Ideea disperată cu 
care intrase la Kirillov, după invectiva „imbecilule” înghițită 
din partea lui Piotr Stepanovici pe trotuar, consta în aceea 
că trebuia chiar mâine dis-de-dimineaţă să lase totul şi să se 
expatrieze! Cine nu crede că asemenea lucruri fantastice se 
întâmplă în realitatea noastră cotidiană şi acum să se 
informeze cercetând biografiile tuturor emigranților ruşi de 
astăzi aflaţi în străinătate. Niciunul dintre ei n-a fugit într- 
un mod mai inteligent şi mai realist. Aceeaşi domnie 
nestăvilită a fantasmelor şi nimic altceva. 

Ajungând acasă, el începu prin a se încuia, îşi scoase sacul 
de drum şi îşi făcu febril pregătirile. Grija principală îi fu la 
bani, cât şi cum va reuşi să salveze. Acesta era cuvântul - să 
salveze, pentru că după judecata lui nu mai putea întârzia 
nici o oră şi înainte de a se lumina de ziuă el trebuia să 
ajungă la şosea. Nu ştia nici cum va reuşi să se urce în tren; 
hotărâse vag să ia trenul undeva la a doua sau a treia staţie 
mai mare după cea din oraş, iar până acolo să ajungă fie 
chiar şi pe jos. În felul acesta în mod instinctiv şi aproape cu 
totul maşinal, cu un noian de gânduri în cap, se moşmonea 
deasupra sacului, ca deodată să se oprească, să lase baltă 
totul şi cu un geamăt profund să se culce pe divan. 

Îşi dădu seama limpede deodată că de fugit poate că va 
fugi, dar este absolut incapabil acum să hotărască când s-o 
facă, înainte sau după Şatov? Că acum el este total lipsit de 
voinţă şi nu reprezintă decât un corp vlăguit şi insensibil, o 
masă inertă, dar că este mânat de o forţă străină, 
înspăimântătoare şi cu toate că are un paşaport, şi cu toate 
că ar putea să fugă de Şatov (altfel pentru ce atâta grabă?), 
va fugi totuşi nu înainte de Şatov, şi nu de Şatov, ci abia 
după cazul lui Şatov, şi că aşa a fost hotărât, semnat şi 
pecetluit. Torturat de o spaimă insuportabilă, tremurând în 
fiecare clipă şi mirându-se de el însuşi, gemând şi amorţind 
alternativ, rămase aşa, încuiat şi întins pe divan, până la ora 
unsprezece a zilei următoare, când interveni brusc impulsul 


aşteptat, care îl făcu să ia o decizie. Lia ora unsprezece, în 
momentul când descuie uşa şi apăru în mijlocul familiei 
sale, află de la ei că tâlharul, ocnaşul evadat Fedka, care 
băgase spaima în toată lumea, jefuitorul de biserici, 
recentul ucigaş şi incendiator, pe care-l urmărea şi nu 
reuşea să-l prindă poliţia noastră, a fost găsit în zorii zilei 
asasinat, la şapte verste de oraş, la cotitura de unde un 
drum porneşte de la şosea spre satul Zaharino şi că despre 
asta vuieşte tot oraşul. Imediat porni în mare grabă în oraş 
ca să afle amănunte şi într-adevăr află mai întâi că Fedka, 
găsit cu capul spart, fusese după toate semnele jefuit şi, în 
al doilea rând, că poliţia avea motive temeinice să 
bănuiască, ba şi unele indicii precise ca să ajungă la 
concluzia că Fedka a fost ucis de lucrătorul Fomka de la 
fabrica Şpigulin, chiar acela cu care el, fără îndoială, îi 
înjunghiase pe Lebeadkini, încercând să dea foc casei, şi că 
cearta dintre ei s-a iscat pe drum din cauza banilor, 
chipurile dosiţi de Fedka, furaţi de la Lebeadkin... Liputin 
alergă spre locuinţa lui Piotr Stepanovici şi reuşi să afle de 
la cei din curte, în mod discret, că Piotr Stepanovici, deşi se 
întorsese aseară acasă pe la ora unu din noapte, toată 
noaptea dormise liniştit la el acasă până la ora opt de 
dimineaţă. Nu încăpea, aşadar, nici o îndoială că moartea 
tâlharului Fedka nu prezenta nimic extraordinar şi că 
asemenea cazuri de deznodământ sunt cele mai frecvente 
în carierele de natura aceasta, dar coincidenţa cuvintelor 
fatidice: „Că Fedka pentru ultima dată în seara aceasta a 
băut votcă” cu urmarea imediată adeveritoare a acestei 
preziceri i se păru lui Liputin atât de plină de tâlc, încât el 
încetă să mai ezite. Impulsul fusese dat, ca şi cum un pietroi 
i-ar fi căzut deasupra ţinându-l sub greutatea lui pentru 
totdeauna. Întorcându-se acasă, el împinse cu piciorul sacul 
său de drum sub pat, iar seara la ora fixată se prezentă cel 
dintâi la locul indicat pentru întâlnirea cu Şatov, e adevărat, 
având încă paşaportul în buzunar... 

Capitolul al cincilea. 


O călătoare. 

I 

Catastrofa cu Liza şi moartea Mariei limofeevna 
produseră o impresie profundă şi deprimantă asupra lui 
Şatov. Am amintit undeva că în dimineaţa aceea, întâlnindu- 
| întâmplător timp de câteva clipe, îmi făcuse impresia că n- 
ar fi chiar în toate minţile. Între altele îmi spusese că în 
ajun, pe la orele nouă seara (vasăzică, cu vreo trei ore 
înainte de incendiu), a fost la Maria Timofeevna. Fusese a 
doua zi de dimineaţă să vadă cadavrele, dar, după câte ştiu, 
atunci nu i se ceruse să depună nici un fel de mărturie. Dar 
frământarea din cursul zilei către seară se transformase 
într-o adevărată furtună şi... şi cred că aş putea afirma, a 
fost un moment când, odată cu înserarea, voi să se scoale şi 
să se ducă pentru a declara totul. Ce era acest tot, ştia 
numai el. Bineînţeles n-ar fi obţinut nimic, ci pur şi simplu s- 
ar fi trădat pe sine însuşi. N-avea nici un fel de dovezi ca să 
demaşte monstruoasa crimă săvârşită, de altfel, el însuşi nu 
avea decât unele presupuneri vagi care numai pentru el 
constituiau un argument temeinic spre o deplină 
convingere. Era însă gata să se sacrifice mergând la 
pierzanie, numai pentru a-i „strivi pe aceşti nemernici”, 
cum s-a exprimat el. Piotr Stepanovici nu se înşela prea 
tare, bănuind la el posibilitatea unei asemenea porniri, şi-şi 
dădea perfect seama că riscă mult amânând executarea 
ideii sale groaznice până a doua zi. Şi aici se manifestau la 
el obişnuita şi excesiva lui încredere în sine şi acel dispreţ 
total faţă de toţi „omuleţii” aceştia, şi în special faţă de 
Şatov. Îl detesta pe Şatov de mult pentru „idioţia lui 
lăcrimoasă”, cum se exprimase despre acesta încă în 
străinătate, şi era convins ferm că va reuşi să-i vină de hac 
acestui om naiv, supraveghindu-l toată ziua şi împiedicându- 
l să facă vreo mişcare la cel dintâi semn de primejdie. Şi 
totuşi, „nemernicii” scăpară pentru un timp destul de 
apreciabil datorită unei împrejurări cu totul neaşteptate şi 
absolut neprevăzute de ei... 


Pe la orele opt seara (adică exact în timpul când „ai noştri” 
erau adunaţi la Erkel şi în aşteptarea lui Piotr Stepanovici 
tunau şi fulgerau), Şatov zăcea, cu dureri de cap şi cuprins 
de o febră uşoară, întins pe patul său în întuneric, fără să fi 
aprins lumânarea; era chinuit de nedumeriri, se înfuria, 
gata să ia o hotărâre, nu reuşea să se decidă definitiv şi, 
blestemând, presimţea că toate acestea nu vor duce la 
nimic. Treptat el aţipi şi adormind pentru o clipă, avu un vis 
ce semăna a coşmar; se făcea că este legat de patul lui cu 
frânghii atât de tare, încât nici nu se putea mişca, iar prin 
toată casa răsunau lovituri cumplite în gard, în poartă, în 
uşă, în pavilionul lui Kirillov, încât se cutremura întreaga 
clădire; o voce tânguioasă, dar cunoscută şi chinuitoare 
pentru el, ce venea de departe, îl chema mereu. Trezindu- 
se brusc, el se ridică în capul oaselor. Spre mirarea lui, 
loviturile în poartă continuau. Şi, cu toate că nu răsunau 
atât de tare cum i se arătase în vis, erau stăruitoare şi 
necontenite, iar glasul ciudat şi „chinuitor” se auzea din 
faţa porţii, nici pe departe atât de jalnic, ci, dimpotrivă, 
nerăbdător şi supărat, împreună cu un alt glas, mai reţinut 
şi obişnuit. Sări din pat, deschise gemuleţul şi scoase capul 
afară. 

— Cine e acolo? strigă el, literalmente îngheţând de frică. 
— Dacă eşti dumneata, Şatov, i se răspunse tăios şi ferm 
de jos, binevoieşte să-mi spui cinstit şi deschis, consimţi să 

mă laşi să intru sau nu? 

Asta era: recunoscuse acest glas! 

— Marie! ... lu eşti? 

— Da, sunt eu, eu, Maria Şatova şi te rog să mă crezi că 
nu-l pot reţine nici o clipă mai mult pe birjar. 

— Imediat... Lumânarea... strigă el cu glasul stins. 

Apoi se repezi să caute chibriturile. După cum se întâmplă 
în asemenea cazuri, chibriturile nu se lăsau găsite. Scăpă 
sfeşnicul cu lumânarea jos şi, auzind iar de afară strigătul 
acelui glas nerăbdător, se repezi în fugă pe scara lui foarte 
abruptă ca să deschidă portiţa. 


— Fii bun, ţine-mi sacul până-l plătesc pe acest nerod, îl 
întâmpină jos doamna Maria Şatova, şi-i vâri în mâini sacul 
ei de drum destul de uşurel şi ieftin, din pânză bătută în 
cuie de bronz, confecţie dresdeneză, după care se întoarse 
şi se năpusti enervată asupra birjarului: 

— Te asigur că ceri prea mult. Dacă m-ai purtat o oră 
întreagă peste cât trebuia pe străzile murdare de aici, eşti 
singur vinovat pentru că înseamnă că nu cunoşti unde este 
această stradă stupidă şi această casă caraghioasă. 
Binevoieşte să iei cele treizeci de copeici ale dumitale şi să 
te convingi că nu vei căpăta nimic mai mult. 

— Vai, cuconiţă, chiar dumneata m-ai mânat în strada 
Voznesenskaia şi când colo îţi trebuia strada 
Bogoiavlenskaia: strada Voznesenskaia e mult mai departe 
de aici. Mi-am omorât calul. 

— Voznesenskaia, Bogoiavlenskaia, numele acestea 
stupide trebuie să le ştii dumneata mai bine decât mine, 
fiindcă eşti de aicea şi apoi nici nu ai dreptate: înainte de 
toate ţi-am spus că vreau să ajung la casa Filippov şi 
dumneata mi-ai confirmat că o cunoşti. În orice caz poţi să 
mă dai în judecată mâine. Dar acum te rog să mă laşi în 
pace. 

— Poftim, poftim încă cinci copeici! îşi scoase Şatov repede 
din buzunar pitacul şi-l împinse birjarului. 

— Te rog, să nu faci aşa ceva! se aprinse m-me Şatova, dar 
birjarul îşi pornise calul, iar Şatov, prinzând-o de mână, o 
trase pe poartă. 

— Mai repede, Marie, mai repede... N-are nici o 
importanţă, iar tu eşti udă leoarcă! Încetişor, trebuie să 
urcăm, ce rău îmi pare că n-am apucat să aprind lumina, 
scara este foarte abruptă, ţine-te mai bine, mai bine de 
balustradă, aşa, iată şi chiliuţa mea. Scuză-mă, n-am apucat 
să aprind lumina... imediat! 

Ridică de jos sfeşnicul, dar îi trebui încă mult timp ca să 
găsească chibriturile. Doamna Şatova rămase în picioare în 
mijlocul camerei, tăcută şi nemişcată. 


— Slavă Domnului, în sfârşit! strigă el bucuros aprinzând 
lumânarea. 

Maria Şatova aruncă o privire fugară prin încăpere. 

— Mi s-a spus că o duci rău şi totuşi nu mi-am închipuit că 
stai în halul acesta, zise ea cu scârbă şi se îndreptă spre 
pat. Sunt foarte obosită! se aşeză ea, sleită de puteri, pe 
patul tare. Pune, te rog, undeva sacul şi aşază-te pe scaun. 
Deşi, cum vrei, ai rămas stană de piatră. Primeşte-mă 
provizoriu, până-mi găsesc de lucru, nu cunosc aici pe 
nimeni şi nici bani nu am. Dar dacă te incomodez, fă bine, 
iarăşi te rog, şi spune-mi imediat, aşa cum eşti dator s-o faci 
dacă eşti om cinstit. Aş putea să vând ceva ca să-mi plătesc 
hotelul, dar până la hotel fă bine să mă conduci dumneata... 
Vai, ce obosită sunt! 

Şatov se cutremură. 

— Nu trebuie, Marie, nu e nevoie de hotel! Pentru ce 
hotel? Ce rost are, ce rost? 

Îşi împreună rugător mâinile. 

— Bine, dacă ne putem dispensa de hotel, fie; dar trebuie 
să lămurim lucrurile. Adu-ţi aminte, Şatov, că am stat 
împreună căsătoriţi la Geneva două săptămâni şi câteva 
zile, ne-am despărţit acum trei ani, de altfel fără prea mare 
gâlceavă. Dar să nu-ţi închipui cumva că m-am reîntors ca 
să reluăm prostia de altădată. Trebuie să-mi caut de lucru 
şi, dacă am venit direct în acest oraş, e numai pentru că-mi 
este indiferent unde mă oploşesc. N-am venit să-ţi prezint 
regrete şi nici s-o fac pe pocăita; fă bine şi nu te gândi la 
asemenea prostii. 

— O, Marie! nu e cazul, nu e deloc cazul să vorbeşti astfel, 
murmură zăpăcit Şatov. 

— Dacă e aşa, dacă eşti un om cu idei atât de avansate, 
încât poţi înţelege şi asta, îmi voi permite să mai adaug că, 
dacă acum m-am adresat direct dumitale, în bună parte 
numai şi numai pentru că întotdeauna te-am considerat 
departe de a fi un ticălos, şi poate chiar mai presus decât 
alţi... nemernici! ... 


Ochii i se aprinseră. Suferise probabil mult din cauza unor 
„nemernici”. 

— Şi, te rog, să fii sigur că nu-mi bat joc acum de 
dumneata, spunându-ţi că eşti un suflet bun. Ţi-am spus 
deschis ceea ce cred, fără elocinţă, de altfel nici nu e în 
firea mea aşa ceva. Dar să lăsăm aceste prostii. Întotdeauna 
am nutrit speranţa că vei fi destul de inteligent ca să nu 
stărui... Vai, ce obosită sunt! 

Se uită la el cu o privire lungă, chinuită, obosită. Şatov 
stătea în faţa ei cam la vreo cinci paşi distanţă şi o asculta 
sfios, dar cu sufletul înnoit parcă, cu faţa radiind parcă de o 
lumină neobişnuită. Acest om voinic şi dur, cu înfăţişarea 
mereu zbârlită, dintr-odată se îmblânzi şi se lumină la chip. 
În sufletul lui vibra ceva neobişnuit, cu totul neaşteptat. Cei 
trei ani de despărţire, trei ani de căsătorie desfăcută nu i- 
au alungat din inimă nimic. Şi poate că zi de zi în aceşti trei 
ani el visa la ea, fiinţa atât de dragă lui, care îi spusese 
odată: „Ie iubesc”. Cunoscându-l pe Şatov, afirm cu tărie că 
nu şi-ar fi îngăduit nicicând să viseze că o femeie ar putea 
să-i spună vreodată „Ie iubesc”. Era auster şi ruşinos până 
la sălbăticie, îşi vârâse în cap că are o înfăţişare oribilă, îşi 
ura chipul, caracterul, se considera drept un monstru bun 
de purtat şi de expus prin iarmaroace. Din cauza aceasta 
punea cel mai mare preţ pe cinste, iar convingerile şi le 
cultiva cu o stăruinţă fanatică, era posac, mândru, 
supărăcios şi tăcut. Şi iată că singură această fiinţă, care l-a 
iubit timp de două săptămâni (întotdeauna, întotdeauna 
crezuse că aşa a fost!), fiinţă pe care el o considera 
incomparabil superioară lui, cu toate că îşi dădea seama 
prea bine de rădăcinile ei, o fiinţă căreia el putea să-i ierte 
totul, absolut totul (dar despre aşa ceva nici nu putea fi 
vorba, ci dimpotrivă, în credinţa lui el era vinovat faţă de 
dânsa), această femeie, această Maria Şatova deodată 
apăru iarăşi în casa lui, se afla iar în faţa lui... Era un lucru 
aproape de neînțeles pentru dânsul! Fusese atât de uluit, 
evenimentul acesta cuprindea atâtea lucruri 


înspăimântătoare pentru el şi în acelaşi timp atâta fericire, 
încât el nu izbutea, desigur, sau poate că nici nu voia să-şi 
vină în fire. Era un vis. Dar când ea îl privi cu aceşti ochi 
chinuiţi, el înţelese că fiinţa aceasta atât de dragă lui suferă 
şi probabil poartă în inimă o profundă jignire. Inima i se 
opri în loc. Îi scrută cu durere trăsăturile: de mult 
dispăruse de pe acest chip obosit strălucirea primei 
tinereţi. E drept, era încă foarte drăguță, iar în ochii lui, ca 
şi altădată, foarte frumoasă (în realitate era o femeie de 
vreo douăzeci şi cinci de ani, destul de voinică, înăltuţă - 
mai înaltă decât Şatov - cu păr bogat, blond, de o nuanţă 
mai închisă, un chip palid oval, cu ochi mari negri, care 
acum străluceau febril). Dar exuberanţa ei de altădată, 
superficială, uşuratică, naivă şi încrezătoare, atât de 
cunoscută lui, cedase locul unei stări de ursuzenie 
irascibilă, decepţionată, aproape cinică, cu care ea încă nu 
apucase să se obişnuiască şi care o deprima. Principalul era 
însă că ea era bolnavă, de acest lucru el îşi dădu prea bine 
seama. Cu toată teama lui faţă de dânsa, el se apropie brusc 
şi o prinse de ambele mâini. 

— Marie... Ştii... Poate că eşti foarte, foarte obosită, te 
implor nu te supăra... Dacă ai accepta, de pildă, măcar o 
ceaşcă de ceai, ce zici? Ceaiul o să te întărească, nu-i aşa? 
Dacă ai accepta! ... 

— Ce să te mai rogi, bineînţeles că accept, tot copil ai 
rămas, ca şi altădată. Dacă ai posibilitatea, dă-mi ceai. Ce 
strâmt e la tine! Ce frig! 

— O, aduc imediat lemne, lemne... am lemne! se agită 
Şatov. Lemne... adică, dar... imediat aduc ceaiul, şi cu un 
gest din mână, de parcă lua o hotărâre disperată, îşi apucă 
şapca. 

— Unde vrei să te duci? Înseamnă că n-ai în casă ceai? 

— Va fi, va fi, va fi, imediat aduc tot... eu... luă de pe poliţă 
revolverul. Vând imediat acest revolver... sau îl amanetez... 

— Ce prostie şi apoi cere şi timp! Ia, uite, am nişte bani, 
dacă n-ai nimic. Am vreo opt grivne, e tot ce am, mi se pare. 


La dumneata e ca într-o casă de nebuni. 

— Nu e nevoie, nu e nevoie să-mi dai bani, într-o clipă, 
Chiar şi fără revolver... 

Şi se repezi direct la Kirillov. Toate acestea se petrecură 
probabil cu vreo două ore înainte ca la Kirillov să fi venit 
Piotr Stepanovici şi Liputin. Şatov şi Kirillov, care locuiau în 
aceeaşi curte, aproape nu se vedeau deloc. Iar întâlnindu- 
se, nu se salutau şi nu schimbau nici o vorbă: prea mult 
„Zăcuseră” împreună în America. 

— Kirillov, ştiu că bei întotdeauna ceai: ai samovar şi ceai? 

Kirillov, care se plimba prin cameră (după obiceiul lui, 
toată noaptea, de la un colţ la altul), se opri brusc şi se uită 
ţintă la cel intrat în fugă, de altfel fără nici o mirare. 

— Am şi ceai, am şi zahăr, am şi samovar, dar nu e nevoie 
de samovar pentru că e apă încă fierbinte. Ia loc şi bea. 

— Kirillov, am zăcut împreună în America... Mi-a sosit 
nevasta... Eu... dă-mi ceai... Am nevoie de samovar. 

— Dacă ţi-a venit nevasta, e nevoie de samovar. Dar lasă 
samovarul pe urmă. Am două. Acum însă ia de pe masă 
ceainicul. E plin cu apă fierbinte, aproape în clocot. Ia tot; 
ia zahăr; ia-l tot. Pâine... am pâine destulă; ia-o toată. Am 
friptură de vițel. Bani, o rublă. 

— Dă-mi, prietene, îţi restitui mâine! Ah, Kirillov! 

— E nevastă-ta aceea din Elveţia? E foarte bine. Şi faptul 
c-ai venit în fugă tot e bine. 

— Kirillov! strigă Şatov, cu ceainicul atârnând pe braţ, iar 
în ambele mâini ţinând zahărul şi pâinea. Kirillov! Dacă... 
dacă ai putea să renunţi la fanteziile dumitale groaznice şi 
la aiureala dumitale atee... O, ce fel de om ai fi dumneata, 
Kirillov! 

— Se vede că-ţi iubeşti nevasta chiar şi după Elveţia. E 
foarte bine, dacă şi după Elveţia. Când vei mai avea nevoie 
de ceai vino iar. Poţi să vii în tot cursul nopţii. Eu nu dorm 
deloc. Samovarul va fi în clocot. Ia rubla aceasta, poftim. 
Du-te la nevastă. Eu aici mă voi gândi la dumneata şi la 
soţia dumitale. 


Maria Şatova părea vizibil mulţumită de repeziciunea cu 
care se aprovizionase el şi aproape cu nerăbdare se apucă 
să bea ceai, dar n-a mai fost nevoie şi de samovar; bău 
numai o jumătate de ceaşcă şi înghiţi doar o felioară mică 
de pâine; friptura o respinse cu dezgust şi enervare. 

— Eşti bolnavă, Marie, ai nişte manifestări atât de 
bolnăvicioase, observă sfios Şatov, servind-o cu timiditate. 

— Da, sunt bolnavă, fireşte; fii bun şi ia loc. De unde ai luat 
ceai, dacă nu l-ai avut? 

Şatov îi povesti uşor, pe scurt, despre Kirillov. Ea auzise 
ceva despre el. 

— Ştiu că e un nebun; te rog, ajunge; câţi nerozi nu există 
pe lumea asta? Zici că aţi fost împreună în America? Am 
auzit, ai scris. 

— Da, eu... am scris la Paris. 

— Ajunge, şi te rog să vorbim despre altceva. Eşti slavofil 
după convingeri? 

— Eu... nu că... din cauza imposibilității de a fi rus, am 
devenit slavofil, surâse el acru, cu expresia omului care face 
un spirit cu totul nelalocul lui şi cu multe eforturi. 

— Cum, nu eşti rus? 

— Nu, nu sunt rus. 

— Vorbeşti prostii. Fii bun, ia loc, în sfârşit. Ce tot te 
învârţi încolo şi încoace? Crezi că aiurez? Poate că ajung şi 
să aiurez. Zici că nu sunteţi decât voi doi în toată casa? 

— Numai noi doi... Jos... 

— Şi tot atât de deştepţi. Ce este jos? Ai spus jos? 

— Nu e nimic. 

— Ce nu e nimic? Vreau să ştiu. 

— Vreau să spun că acum nu suntem decât doi oameni în 
toată curtea, jos trăiau înainte Lebeadkinii... 

— Aceea pe care au asasinat-o în noaptea aceasta? se 
încordă ea brusc. Am auzit. Cum am ajuns aici, am auzit. Aţi 
avut şi un incendiu? 

— Da, Marie, da, şi poate că fac o ticăloşie în clipa aceasta 
că-i cruţ pe nemernici, se sculă el brusc şi începu să se 


plimbe prin cameră, cu mâinile ridicate deasupra capului ca 
într-un gest de supremă disperare. 

Dar Marie nu prea înţelese bine. Îi asculta răspunsurile 
distrată; întreba doar, fără să asculte. 

— Se petrec lucruri grozave aici la voi. Ce mârşăvie! Ce 
ticăloşi sunt toţi! Dar aşază-te, te rog, în sfârşit. O, cum mă 
enervezi! şi îşi lăsă sleită de puteri capul pe pernă. 

— Marie, încetez... Poate că ai vrea să te culci, Marie? 

Ea nu răspunse, închizând, istovită, ochii. Faţa ei palidă 
căpătă o culoare cadaverică. Adormi aproape imediat. 
Şatov se uită în jurul lui, îndreptă lumânarea, îi privi încă o 
dată faţa neliniştit, îşi strânse palmele cu putere şi părăsi 
camera în vârful picioarelor, ieşind în antreu. În faţa scării 
se lipi cu faţa într-un colţ şi rămase astfel vreo zece minute, 
tăcut, nemişcat. Ar fi stat poate şi mai departe aşa, dar de 
jos se auziră deodată paşi prudenţi şi rari. Cineva urca pe 
scară. Şatov îşi aduse aminte că a uitat să încuie portiţa. 

— Cine e acolo? întrebă el în şoaptă. 

Vizitatorul necunoscut urcă fără grabă şi fără să răspundă. 
Ajungând sus se opri; în întuneric era greu să-i distingi faţa; 
şi deodată se auzi întrebarea lui prudentă: 

— Ivan Şatov? 

Şatov îşi spuse numele, dar imediat îşi întinse mâna ca să-l 
oprească; dar vizitatorul îl prinse el de mână şi Şatov 
tresări, ca de atingerea unei lighioane înspăimântătoare. 

— Stai aici, şopti el grăbit, nu intra, nu pot să te primesc 
înăuntru acum. S-a întors nevastă-mea. Aduc o lumânare. 

Revenind cu lumânarea aprinsă în mână, văzu în faţa lui 
un ofiţeraş tânăr; nu-i cunoştea numele, dar îl zărise 
undeva. 

— Erkel, se recomandă acesta. M-ai văzut la Virghinski. 

— Mi-aduc aminte; şedeai la masă şi notai. Ascultă, se 
aprinse brusc Şatov, apropiindu-se de dânsul cu o furie 
crescândă, dar continuând să vorbească în şoaptă; mi-ai 
făcut acum un semn, când m-ai prins de mână. Dar să ştii că 


aş putea să scuip pe toate semnele acestea! Nu recunosc... 
nu vreau... Aş putea să te arunc pe scară jos, ştii asta? 

— Nu, nu ştiu nimic şi nici nu înţeleg de ce te-ai supărat în 
aşa hal, răspunse musafirul fără pic de pornire, aproape cu 
naivitate. Am însărcinarea să-ţi transmit ceva şi am venit în 
acest scop, mai ales că n-am timp de pierdut. Ai la 
dumneata o tiparniţă care nu-ţi aparţine şi pentru care eşti 
obligat să dai socoteală, după cum îţi este bine-cunoscut. 
Am poruncă să-ţi cer s-o predai chiar mâine, exact la ora 
şase după-amiază, lui Liputin. Afară de aceasta, am poruncă 
să-ţi comunic că nimic şi niciodată nu ţi se va pretinde mai 
mult. 

— Nimic? 

— Absolut nimic. Cererea dumitale este satisfăcută şi 
pentru totdeauna eşti îndepărtat. lată ceea ce mi s-a spus 
să-ţi comunic. 

— Cine te-a trimis? 

— Cei ce mi-au transmis semnul convenţional. 

— Vii din străinătate? 

— Faptul acesta... faptul acesta cred că-ţi este indiferent. 

— Ei drăcie! dar de ce n-ai venit până acum, dacă ai avut 
asemenea însărcinare? 

— Am urmat instrucţiunile primite şi nici n-am fost singur. 

— Înţeleg, înţeleg că n-ai fost singur. Ei... drăcie! Dar de 
ce n-a venit Liputin personal? 

— Aşadar, vin să te iau mâine exact la ora şase seara şi ne 
vom duce acolo pe jos. Afară de noi trei nu va fi de faţă 
nimeni. 

— Vine şi Verhovenski? 

— Nu, Verhovenski nu vine. El pleacă mâine dimineaţă din 
oraş la ora unsprezece. 

— Eram sigur, şopti furios Şatov şi se lovi cu pumnul în 
şold, fuge, canalia! 

Tulburat, rămase pe gânduri. Erkel se uita la el ţintă şi 
aştepta în tăcere. 


— Şi cum o veţi ridica? Nu se poate transporta dintr-odată 
luând-o în braţe. 

— Nici nu va fi nevoie. Vei indica numai locul, iar noi ne 
vom încredința că într-adevăr acolo este îngropată. Noi nu 
ştim decât aproximativ unde se află, locul exact însă nu-l 
cunoaştem. Ai arătat cumva şi altcuiva acest loc? 

Şatov îl privi fix. 

— Mă mir de dumneata, un puşti, un puşti naiv, de ce te-ai 
băgat ca un bleg în această afacere? Bineînţeles, au nevoie 
numai de ăştia ca dumneata! Bine, poţi să pleci! Ca să vezi! 
Nemernicul acela v-a păcălit pe toţi şi a şters-o. 

Erkel se uita calm şi cu ochi senini, dar părea că nu 
înţelege. 

— Verhovenski a şters-o, Verhovenski! scrâşni din dinţi 
Şatov. 

— Păi, n-a plecat încă, e aici. Am stăruit personal să asiste 
în calitate de martor; instrucţiunea mea se adresa lui 
(mărturisi el ca un adolescent lipsit de experienţă). Dar el 
n-a consimţit din păcate, pretextând plecarea de mâine; şi, 
într-adevăr, l-am văzut foarte grăbit. 

Şatov îl privi încă o dată pe sărmanul naiv cu un aer plin 
de compătimire, apoi dădu din mână, ca şi cum şi-ar fi spus 
în gând: „Nu merită nici o milă”. 

— Bine, voi veni, scurtă el brusc, acum însă poţi să pleci, 
marş! 

— Aşadar, la ora şase fix, salută politicos Erkel şi cobori 
fără grabă pe scară. 

— Prostălăule! nu-l răbdă inima să nu-i strige în urmă 
Şatov din capătul de sus al scării. 

— Poftim? răspunse acela de jos. 

— Nimic, du-te. 

— Am crezut că mi-ai spus ceva. 

II. 

Erkel era un „prostălău” în capul căruia nu-şi găsise loc 
decât capacitatea de a vedea lucrurile în mare, de a 
discerne esenţialul; era, cum s-ar zice, fără scaun la cap; 


dar o pricepere de a se descurca în situaţii concrete de 
subordonare avea în suficientă măsură, ba uneori ajungea 
până la isteţime. Devotat în mod fanatic, copilăresc, „cauzei 
comune”, şi de fapt lui Piotr Verhovenski, el proceda 
conform instrucţiunilor acestuia, primite cu prilejul şedinţei 
din seara precedentă la „ai noştri”, când se stabiliseră şi se 
distribuiseră rolurile pentru a doua zi. Piotr Stepanovici îi 
încredinţă rolul de curier, apucând să stea cu el de vorbă 
vreo zece minute între patru ochi. Rolul de executant era o 
necesitate a firii lui şterse, lipsite de personalitate, prea 
puţin cerebrale şi mereu setoase de a se supune unei voințe 
străine - o, bineînţeles, exclusiv în interesul cauzei 
„comune” sau „măreţe”. Dar acest lucru n-avea importanţă, 
pentru că fanaticii mărunți, de speța lui Erkel, nici nu 
concep slujirea unei idei altfel decât identificând-o cu însăşi 
persoana, care după înţelegerea lor exprimă această idee. 
Sensibil, bun şi blând, Erkel era poate cel mai nemilos 
dintre toţi ucigaşii adunaţi să-l execute pe Şatov; ar fi 
asistat la uciderea lui fără nici un fel de ură personală şi 
fără a clipi din ochi. I se spusese, de pildă, să observe cu 
atenţie starea şi atitudinea lui Şatov, cu prilejul îndeplinirii 
ordinului, şi când Şatov, primindu-l pe scară, ca o justificare 
lăsă să-i scape, nerăbdător cum se arătase, vorba că i s-a 
întors nevasta, Erkel avu imediat atâta şiretenie instinctivă 
ca să nu manifeste nici un fel de curiozitate în această 
privinţă, cu toate că în capul lui miji presupunerea că faptul 
de a se fi reîntors nevasta lui Şatov prezintă mare 
importanţă pentru succesul acţiunii lor. 

Şi nu greşise: singur acest fapt îi salvă pe „nemernici” de 
realizarea intenţiei lui Şatov, şi totodată îi şi ajută să 
„scape” de el... Sosirea atât de neaşteptată a soţiei îl 
tulbură pe Şatov, îl scoase din făgaş, îi paraliză 
perspicacitatea şi prudenţa obişnuite. Nici un gând la 
propria siguranţă nu avea acum loc în capul lui preocupat 
de cu totul altceva. Dimpotrivă, el crezu cu toată 
convingerea că Piotr Verhovenski fuge, de vreme ce pleacă 


mâine, ceea ce coincidea atât de mult cu bănuielile lui! 
Reîntorcându-se în cameră, el se aşeză iar în colţ, îşi propti 
coatele pe genunchi şi-şi acoperi faţa cu palmele. Îl 
chinuiau gânduri amare... 

Şi iar îşi ridica fruntea, se ducea în vârful picioarelor s-o 
privească: „Doamne! le pomeneşti că până mâine 
dimineaţă o cuprinde febra, pare să fi început chiar! A răcit, 
desigur. Nu e obişnuită cu această climă groaznică; şi apoi 
trenul, vagonul de clasa a treia, un timp mizerabil cu 
furtună şi ploaie, şi e îmbrăcată atât de uşor, aproape că nu 
are nimic mai gros pe dânsa... Cum s-o lase acum fără nici 
un ajutor! Ce sac micuţ, uşor, nici patru kilograme! 
Sărmana, e sleită de puteri, câte o fi îndurat! E mândră şi 
de aceea nu se plânge. Dar e nervoasă, nervoasă! Semn că 
e bolnavă: şi un înger poate deveni irascibil la boală. Ce 
fierbinte trebuie să-i fie fruntea, ce cearcăne mari are la 
ochi şi... şi totuşi ce minunat este ovalul acestui chip şi acest 
păr bogat, ce...”. 

Se grăbea să-şi smulgă privirea, să se retragă cât mai 
repede, temându-se parcă de gândul să vadă în ea şi 
altceva decât o biată fiinţă nefericită şi suferindă ce are 
nevoie de ajutor. „Despre ce speranţe poate fi vorba! O, cât 
de meschin, cât de mârşav este omul!” şi se întorcea iar în 
colţul său, se aşeza iar, acoperindu-şi faţa cu mâinile, şi iar 
visa, iar îşi amintea... şi iar i se năzăreau tot felul de 
speranţe. 

„Vai, ce obosită sunt, vai, ce obosită sunt!” îşi amintea el 
exclamaţiile ei, glasul ei slăbit, întretăiat. „Doamne! Cum s- 
o las acum, n-are decât opt grivne; şi-a întins portmoneul 
vechi, minuscul! A venit să-şi caute aici loc, ce înţelege ea 
care e situaţia aici cu locurile, ce ştie ea despre cele ce se 
petrec în Rusia? E aidoma acelor copii răsfăţaţi care trăiesc 
într-o lume de fantezii, creată de ei înşişi; şi se mai supără, 
sărmana, de ce Rusia nu seamănă cu visurile lor de oameni 
trăiţi în străinătate! O, sărmanii nenorociţi, o, sărmanii 
nevinovaţi! ... Şi totuşi e cam frig aici, într-adevăr...” 


Îşi aduse aminte că ea s-a plâns de frig şi că i-a promis să 
facă focul. „Ar trebui să aduc lemne, numai să n-o trezesc. 
Voi căuta să umblu încet. Dar cum să fac în privinţa 
fripturii? Când se scoală va voi să mănânce... Dar asta mai 
pe urmă; Kirillov nu doarme toată noaptea. Cu ce aş putea 
s-o acopăr? Doarme profund, dar i-e frig probabil, frig, frig 
fireşte.” 

Şi încă o dată se duse s-o vadă; rochia i se desfăcuse puţin 
şi un picior rămase dezvelit până-n genunchi. El se trase 
brusc, aproape speriat, îşi scoase de pe umeri paltonul şi, 
rămânând în hăinuţa lui ponosită, o acoperi evitând să 
privească locul dezvelit. 

Încinsul focului, umblatul pe vârfuri, cercetarea repetată a 
chipului adormitei, pauzele cât a stat pe scaun, furat de 
visuri, în colţul lui şi mereu alte reveniri, ca să vadă cum 
doarme Maria, toate acestea luară mult timp. Trecuseră 
vreo două-trei ore. Între timp, Kirillov primise vizita lui 
Verhovenski şi Liputin. În cele din urmă, Şatov aţipi în locul 
lui din colţ. Deodată auzi un geamăt; ea se trezise şi-l 
chemă; el sări ca un criminal. 

— Marie! M-a furat somnul... Ah, ce mizerabil sunt, Marie! 
Ea se ridică în capul oaselor, privind în jurul ei cu mirare, 
nedându-şi seama parcă unde se află şi deodată se agită de 

indignare, de mânie: 

— Ţi-am ocupat patul, am adormit fiindcă mă simţeam 
sleită de puteri; de ce nu m-ai trezit? Cine ţi-a dat dreptul 
să crezi că am intenţia să-ţi fiu o povară? 

— Da” cum puteam să te trezesc, Marie! 

— Puteai; trebuia! N-ai alt pat în cameră şi eu ţi l-am 
ocupat pe al tău. Nu trebuia să mă pui într-o situaţie falsă. 
Sau poate că ţi-ai închipuit că am venit să profit de 
binefacerile dumitale? Ocupă-ţi imediat patul, iar eu mă 
culc în colţ pe scaune... 

— Marie, n-am atâtea scaune, şi nici n-aş avea cu ce să 
aştern. 


— Mă culc direct pe jos. Dumneata nu vei fi nevoit să te 
culci pe podea! Vreau să mă culc pe jos, imediat, imediat! 

Ea se ridică, voi să facă un pas, brusc însă o durere 
ascuţită, spasmodică îi tăie toate puterile şi toată hotărârea 
şi cu un geamăt ascuţit ea se prăbuşi pe pat. Şatov alergă la 
dânsa, dar Marie, ascunzându-şi faţa între perne, îl prinse 
de mână strângând-o şi frământând-o convulsiv. Asta dură 
cam un minut. 

— Marie, draga mea, dacă e nevoie, cunosc un doctor prin 
apropiere, Frenzel... Aş da o fugă să-l chem. 

— Prostii! 

— Nu sunt prostii. Spune, Marie, ce te doare? Poate că aş 
putea să-ţi pun comprese... pe abdomen, de pildă, pot s-o 
fac şi fără doctor... sau cataplasme cu muştar. 

— Ce e asta? întrebă ea ciudat, înălţându-şi capul şi 
uitându-se la el speriată. 

— Ce anume, Marie? nu înţelegea Şatov. Despre ce 
întrebi? Dumnezeule, mi-am pierdut capul, Marie, iartă-mă 
că nu înţeleg nimic. 

— Lasă-mă, nici nu trebuie să înţelegi. Ar fi fost şi ridicol... 
zise ea cu amărăciune. Spune-mi ceva. Plimbă-te prin 
cameră şi vorbeşte, nu sta lângă mine şi nu mă privi, mai 
ales asta, te rog mult, ţi-am spus de cinci sute de ori! 

Şatov începu să se plimbe prin cameră, cu privirea în jos, 
căutând cu grijă să nu se uite la ea. 

— Aş putea, să nu te superi, Marie, te implor, să-ţi aduc 
puţină friptură de vițel, e aproape, şi ceai... ai mâncat atât 
de puţin adineauri... 

Ea dădu din mâini cu scârbă şi mânie. Şatov tăcu disperat. 

— Ascultă, mă gândesc să deschid aici o legătorie, pe 
principiul asocierii. Întrucât stai aici de mult, ce crezi, 
există şanse sau nu? 

— Vai, Marie, la noi aici nimeni nu citeşte cărţi, şi de fapt 
nici nu există. Ţi-ai găsit să-ţi aducă el aşa ceva, ba încă la 
legat? 

— Cine el? 


— Cititorul de aici, locuitorul de aici, în general, Marie. 

— Păi, aşa spune, mai clar, zici el, dar cine e el nu se ştie. 
Nu cunoşti gramatica. 

— E spiritul limbii, Marie, murmură Şatov. 

— Fugi de acolo cu spiritul dumitale, mă plictiseşti. De ce 
adică locuitorul sau cititorul de aici n-o să vrea să-şi lege 
cărţile? 

— Pentru că a citi o carte şi a avea grijă s-o legi sunt două 
etape imense în dezvoltarea omului, foarte diferite. La 
început el citeşte câte puţin şi cu trecerea veacurilor se 
obişnuieşte, bineînţeles; dar în mâinile lui cartea ajunge 
ferfeniţă, fiindcă nu consideră că e un lucru serios. A lega o 
carte înseamnă a simţi pentru ea un respect, înseamnă nu 
numai a o îndrăgi, dar şi a-i recunoaşte utilitatea, 
importanţa. Rusia încă n-a ajuns la stadiul acesta. Europa 
de mult îşi leagă cărţile. 

— Deşi e cam pedant, dar cel puţin e inteligent spus şi-mi 
aminteşte timpul de acum trei ani; te dovedeai uneori 
destul de inteligent, cu vreo trei ani în urmă. 

Rosti aceste cuvinte cu acelaşi dezgust cu care rostise 
toate frazele ei capricioase de până atunci. 

— Marie, Marie, i se adresă înduioşat Şatov, o, Marie! 
Dacă ai şti câte s-au întâmplat şi s-au scurs în aceşti trei 
ani! Am auzit mai târziu că ai început să mă deteşti pentru 
că mi-am schimbat convingerile. Dar pe cine am părăsit? 
Cine sunt ei? Duşmani ai vieţii însufleţite: liberali anacronici 
care se tem de propria lor independenţă: slugoi ai ideii, 
duşmani ai personalităţii şi libertăţii, propovăduitori 
ramoliţi a tot ce este mort şi mucegăit! Ce reprezintă ei: 
senilitatea, mediocritatea cea mai filistină, cea mai ticăloasă 
incapacitate, o egalitate plină de invidii, egalitate fără 
simţul propriei demnități, egalitate aşa cum o concepe un 
lacheu sau cum o concepea francezul din anul nouăzeci şi 
trei... dar mai ales peste tot şi pretutindeni numai şi numai 
nişte ticăloşi şi nemernici, ticăloşi şi nemernici! 


— Da, mulţi nemernici există, zise ea tăios şi cu accente de 
durere. Stătea culcată întinsă şi nemişcată, temându-se 
parcă să facă cea mai mică mişcare, cu capul lăsat pe 
pernă, puţin înclinat într-o parte, privind în tavan cu ochii 
obosiţi, dar febrili. Avea o faţă palidă, buzele arse. 

— Vasăzică, îţi dai seama, Marie, îţi dai seama! strigă 
Şatov. Ea ar fi vrut se pare să facă un semn negativ cu 
capul, dar deodată se cutremură, zguduită de acelaşi 
spasm. Îşi ascunsese iar faţa în pernă, strângând-o aproape 
un minut până la durere, atunci când el, cuprins de spaimă, 
alergase la dânsa. 

— Marie, dacă-mi spuneai ce anume începe... căci eu... 
Marie! 

— Taci... nu vreau, nu vreau, striga ea aproape furioasă, 
întorcându-se iar cu faţa în sus, să nu îndrăzneşti să te uiţi 
la mine cu aceşti ochi compătimitori! Plimbă-te prin cameră 
şi spune ceva, vorbeşte... 

Pierzându-şi cumpătul, Şatov începu iar să bâiguie ceva. 

— Cu ce te ocupi? întrebă ea cu nerăbdare scârbită, 
întrerupându-l. 

— Lucrez la scriptele unui negustor. Eu, Marie, dacă aş 
vrea cu adevărat, aş putea şi aici să câştig ceva bani. 

— Cu atât mai bine pentru dumneata... 

— Să nu înţelegi greşit, Marie, am spus-o aşa, într-o 
doară... 

— Şi altceva ce faci? Ce propovăduieşti? Dumneata doar 
nu poţi trăi fără să propovăduieşti; e în firea dumitale! 

— Îl propovăduiesc pe Dumnezeu, Marie. 

— În care dumneata personal nu crezi. Ei bine, ideea 
aceasta niciodată n-am putut s-o înţeleg. 

— Să lăsăm asta, Marie, pe urmă. 

— Ce reprezintă aici această Maria Timofeevna? 

— Şi despre asta vorbim mai pe urmă, Marie. 

— Să nu îndrăzneşti să-mi faci asemenea observaţii! E 
adevărat că moartea aceasta poate fi atribuită crimei... 
acestor oameni? 


— Negreşit, scrâşni din dinţi Şatov. 

Marie ridică deodată capul şi strigă cu durere în glas: 

— Să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti mai mult despre asta, 
niciodată să nu îndrăzneşti, niciodată! 

Şi iar recăzu pe pernă într-un acces de durere 
spasmodică; o simţea pentru a treia oară, dar de data 
aceasta gemetele ei deveniră mai tari şi se transformară în 
țipete. 

— O, ce nesuferit eşti, ce nesuferit! se zbăâtea ea fără nici o 
milă de ea însăşi, respingându-l pe Şatov care stătea 
aplecat deasupra patului. 

— Marie, dacă vrei mă voi plimba prin cameră vorbindu- 
Îl 

— Dar nu vezi că a început? 

— Ce a început, Marie? 

— Ce ştiu eu? Parcă pricep ceva... O, blestemata! Fie 
blestemat totul dinainte! 

— Marie, dacă-mi spuneai ce anume începe... căci eu... ce 
să înţeleg? 

— Eşti un flecar abstract şi inutil. O, fie blestemat totul pe 
lume! 

— Marie, Marie! 

Se gândi serios că e în pragul unei crize de nebunie. 

— Dar nu înţelegi, omule, nu înţelegi că au început 
chinurile naşterii, se ridică ea puţin uitându-se la el cu o 
mânie cumplită, dureroasă, care îi desfigura chipul. Fie 
blestemat dinainte acest copil! 

— Marie, strigă Şatov, dumerindu-se în sfârşit despre ce 
este vorba. Marie... de ce nu mi-ai spus de la început? se 
agită el brusc, punând mâna cu hotărâre pe şapcă. 

— De unde să ştiu eu intrând aici? Nici n-aş fi venit la 
dumneata! Mi s-a spus că peste zece zile! Unde pleci, unde? 
Să nu îndrăzneşti! 

— Chem o moaşă! Vând revolverul; în primul rând, bani! 

— Să nu îndrăzneşti să faci nimic, să nu chemi moaşa, doar 
o femeie oarecare simplă, o bătrână, am în portmoneu opt 


grivne... câte femei de pe la sate nu nasc fără moaşă, iar 
dacă mor, cu atât mai bine... 

— Va veni şi moaşa, va veni şi o bătrână. Numai cum să te 
las pe tine singură, Marie? 

Dar chibzuind că e mai bine s-o lase aşa singură, cu toată 
starea ei de furie, decât să rămână fără nici un ajutor, el nu 
mai ţinu seama de gemetele şi strigătele ei mânioase şi, 
punându-şi toată nădejdea în picioarele sale, fugi afară în 
mare grabă. 

III. 

Mai întâi se repezi la Kirillov. Era cam pe la ora unu 
noaptea. Kirillov stătea în mijlocul camerei. 

— Kirillov, naşte nevastă-mea! 

— Adică cum? 

— Naşte, naşte un copil! 

— Dumneata... nu greşeştii? 

— O, nu, nu, au început contracţiile! ... E nevoie deo 
femeie, o bătrână oarecare, negreşit, imediat... unde aş 
putea găsi? Veneau mai multe la dumneata... 

— Îmi pare rău că nu mă pricep să nasc, răspunse 
îngândurat Kirillov, adică nu eu să nasc, ci să fac aşa ca să 
nască altcineva, nu mă pricep... Stai, ei bine, nu ştiu cum să 
spun. 

— Adică nu poţi personal să ajuţi la naştere, dar nu despre 
aceasta e vorba; o bătrână, o bătrână îmi trebuie, o 
servitoare, cineva să asiste! 

— O bătrână găsim poate, dar nu chiar acum. Dacă vrei, 
vin eu în loc de... 

— Nu se poate; eu alerg la moaşa Virghinskaia. 

— Ticăloasa aceea! 

— Aşa e, Kirillov, aşa e, dar e mai pricepută ca altele! 
Fireşte, totul va fi fără evlavie, fără bucurie, cu dezgust, cu 
ocară, cu blasfemie la această mare taină a venirii unei 
fiinţe noi! ... Ea de pe acum îl şi blestemă! ... 

— Dacă vrei, eu... 


— Nu, nu, alerg eu deocamdată (0, o aduc eu pe 
Virghinskaia!), dumneata din când în când apropie-te de 
scara mea şi ascultă, dar să nu intri, ai s-o sperii, în nici un 
caz să nu intri, ascultă numai... pentru cazul că s-ar 
întâmpla ceva groaznic. lar dacă într-adevăr se petrece 
ceva cu totul neobişnuit, atunci intră. 

— Înţeleg. Iată încă o rublă. Poftim. Am vrut să-mi iau o 
găină mâine, dar acum nu mai vreau. Aleargă mai repede, 
aleargă cât te ţin puterile. Samovarul va fierbe toată 
noaptea. 

Kirillov nu ştia nimic despre ceea ce se urzea împotriva lui 
Şatov, de altfel nici înainte nu ştiuse despre primejdia 
extrem de gravă care-l păştea. Ştia doar că are nişte 
socoteli vechi cu „oamenii aceia”, şi cu toate că personal 
fusese întru câtva amestecat în această chestiune prin 
instrucţiunile ce i se comunicaseră din străinătate (de altfel 
foarte superficiale, pentru că nu participase direct sau prea 
apropiat la nimic), dar în ultimul timp se lepădase de tot, de 
orice însărcinări, se trăsese deoparte de orice treburi, şi în 
primul rând de „cauza comună”, abandonându-se total unei 
existenţe contemplative. Piotr Verhovenski, deşi cu prilejul 
adunării îl chemase pe Liputin să vină cu el la Kirillov ca să 
se convingă că acesta va lua asupra sa în momentul de faţă 
„afacerea Şatov”, în explicaţia pe care o avusese cu Kirillov 
atunci nu pomeni nici un cuvânt despre Şatov, nu făcu nici o 
aluzie, socotind probabil aşa ceva apolitic, iar pe Kirillov 
poate chiar drept un om pe care nu se poate conta, 
amânând totul pentru a doua zi, când treaba va fi făcută şi 
când pentru Kirillov va fi deci „absolut egal”; în orice caz, 
acestea erau socotelile pe care şi le făcuse Piotr Stepanovici 
în privinţa lui Kirillov. Liputin observase şi el că despre 
Şatov, cu toată promisiunea, nu se pomenise nimic, dar 
Liputin era prea tulburat ca să se gândească a formula vreo 
obiecţie. 

În cea mai mare goană, Şatov se îndreptă spre strada 
Muravinaia, căreia nu-i vedea capătul, blestemând distanţa. 


Trebui să bată îndelung la uşa lui Virghinski: toată lumea 
era de mult adâncită în somn. Dar Şatov începu să bată din 
toate puterile în oblon, fără nici o jenă. Câinele legat în lanţ 
în curte sărea şi se smucea lătrând cu furie. Săriră şi câinii 
de pe toată strada şi se stârni o asurzitoare larmă 
câinească. 

— De ce baţi şi ce doreşti dumneata? se auzi, în sfârşit, la 
fereastră glasul lui Virghinski, blând şi cu totul 
necorespunzător „jignirii”. 

Oblonul se întredeschise şi prin oberlihtul deschis se auzi 
un glas de femeie strident şi care într-adevăr exprima 
jignire. 

— Cine e nemernicul care bate? strigă fata bătrână, ruda 
lui Virghinski. 

— Sunt Şatov, s-a reîntors nevastă-mea şi acum se află în 
chinurile naşterii... 

— Atunci las-o să nască şi cară-te! 

— Am venit după Arina Prohorovna, nu plec fără Arina 
Prohorovna. 

— Nu poate veni ea la oricine. Noaptea e o practică 
specială... Du-te la Makşeeva şi nu mai face atâta gălăgie! 
ţipă cu răutate femeia. Se auzea de afară cum Virghinski 
încearcă s-o potolească; dar fata bătrână îl combătea şi nu 
ceda. 

— Eu nu plec de aici! strigă iar Şatov. 

— Aşteaptă, aşteaptă! strigă în sfârşit Virghinski, reuşind 
să potolească furia fetei bătrâne. Te rog, Şatov, aşteaptă 
vreo cinci minute, o trezesc pe Arina Prohorovna şi 
încetează te rog să mai baţi şi să ţipi... O, dar e îngrozitor! 

Peste cinci minute nesfârşite apăru Arina Prohorovna. 

— Ţi-a venit soţia? se auzi prin oberliht glasul ei şi, spre 
surprinderea lui Şatov, absolut lipsit de mânie, ci numai 
poruncitor ca de obicei; dar acesta era felul de a vorbi al 
Arinei Prohorovna. 

— Da, soţia, şi naşte. 

— Maria Ignatovna? 


— Da, Maria Ignatovna, bineînţeles, Maria Ignatovna! 

Se făcu tăcere. Şatov aştepta. Prin casă se auzeau şoapte. 

— De mult a sosit? întrebă iar m-me Virghinskaia. 

— În seara aceasta, la ora opt. Vă rog, mai repede. 

lar se auziră şoapte, ca şi cum cei dinăuntru se sfătuiau. 

— Ascultă, nu greşeşti? Chiar ea te-a trimis să mă chemi? 

— Nu, nu m-a trimis după dumneata, vrea o bătrână 
oarecare, o femeie simplă, ca să nu mă împovăreze cu 
cheltuieli, dar n-aveţi nici o grijă, eu achit. 

— Bine, vin, n-are importanţă dacă plăteşti sau nu. Am 
prețuit totdeauna sentimentele de independenţă ale Mariei 
Ignatovna, deşi poate că nu mă ţine minte. Ai ceva din 
lucrurile cele mai necesare? 

— N-am nimic, dar procur tot ce trebuie, procur, procur... 
„Există totuşi la oamenii ăştia şi unele generozităţi, gândea 
Şatov, îndreptându-se spre Leamgşin. Convingerile şi omul 
sunt, pare-se, două lucruri mult deosebite. Poate că am şi 
eu o mare vină faţă de ei! ... Ioţi sunt vinovaţi, toţi sunt 
vinovaţi şi... dacă s-ar fi convins toată lumea de acest lucru! 


La uşa lui Leamşin nu trebui să bată prea mult; spre 
surprinderea sa acesta deschise îndată ferestruica, sărind 
din aşternut desculţ şi dezbrăcat, riscând să capete guturai; 
era un om foarte prudent şi se îngrijea de sănătatea lui. Dar 
graba cu care răspunse îşi avea explicaţia ei: Leamşin 
tremurase toată seara şi nici până acum nu reuşise să 
adoarmă, tulburat de şedinţa de la „ai noştri”; i se năzărea 
mereu că-l vizitează nişte musafiri nepoftiţi şi absolut 
nedoriți. Îl neliniştea mai ales vestea denunţului lui Şatov şi 
iată că se pomeni deodată cu aceste bătăi îngrozitoare în 
fereastră! ... 

Se speriase într-adevăr văzându-l pe Şatov, pentru că 
închise brusc ferestruica şi se refugie în pat. Şatov începu 
să bată şi să strige şi mai tare. 

— Cum îţi permiţi să baţi în felul acesta în miez de noapte? 
strigă ameninţător, dar tremurând de frică, Leamşin, care 


peste vreo două minute se hotări totuşi să deschidă iar 
oberlihtul şi să se convingă dacă Şatov era singur sau nu. 

— 'Ţi-am adus revolverul; ia-l înapoi şi dă-mi cincisprezece 
ruble. 

— Ce, eşti beat? E jaf curat, am să răcesc. Aşteaptă să iau 
ceva pe mine. 

— Dă-mi îndată cincisprezece ruble. Dacă nu mi-i dai, bat 
şi strig până-n zori; îţi sparg geamurile. 

— Iar eu am să strig ajutor şi te vor închide. 

— Dar eu ce, n-am gură? Nu pot să strig ajutor? Cine 
trebuie să se teamă de asemenea strigăte, dumneata sau 
eu? 

— Şi dumneata eşti în stare să ai asemenea gânduri 
ticăloase... ştiu la ce te gândeşti... aşteaptă, aşteaptă, nu 
mai bate, pentru Dumnezeu! Unde s-a mai pomenit să dea 
cineva bani noaptea? Ce nevoie ai de bani, numai dacă nu 
eşti beat? 

— S-a întors nevastă-mea. i-am redus cu zece ruble, n-am 
tras niciodată, ia-ţi revolverul. Ia-l îndată. 

Leamşin întinse maşinal prin ferestruică mâna şi luă 
revolverul; aşteptă puţin, şi deodată îşi scoase capul prin 
ferestruică, bâiguind înnebunit şi cu fiori reci în spate: 

— Minţi că s-a întors nevasta dumitale. Dumneata... vrei 
pur şi simplu să fugi de aici. 

— Eşti un prost, încotro să fug? Piotr Verhovenski al vostru 
n-are decât să fugă, dar eu n-am de ce să fug. Vin acum de 
la moaşa Virghinskaia şi s-a învoit să vină la mine. Verifică 
dacă te interesează. Nevastă-mea se chinuieşte, am nevoie 
de bani; dă-mi banii! 

Un foc întreg de artificii sclipi în creierul perspicace al lui 
Leamşin. 'Totul începu să capete o altă întorsătură, dar frica 
îl împiedica încă să judece mai bine. 

— Păi, cum aşa... Doar eşti despărţit de nevastă? 

— Vrei să-ţi sparg capul pentru asemenea întrebări? 

— O, Doamne, iartă-mă, înţelege că sunt uluit... Dar acum 
înţeleg, înţeleg şi... şi zici că Arina Prohorovna vine la 


dumneata? Mi-ai spus acum că ea a primit să meargă? Mi 
se pare că nu-i adevărat. Vezi, vezi, vezi că nu este nimic 
adevărat din tot ce spui dumneata. 

— Sunt sigur că acum e lângă nevastă-mea. Nu mă 
întârzia, n-am nici o vină că eşti un prost. 

— Nu-i adevărat, nu sunt prost. lartă-mă, nu pot deloc... 

Şi, pierzându-şi total cumpătul, pentru a treia oară dădu 
să închidă ferestruica, dar Şatov zbieră atât de tare, încât 
acela îşi scoase iar capul. 

— Dar e un atentat asupra persoanei! Ce vrei de la mine? 
Ce anume, spune? Şi ia aminte bine, vii în miez de noapte! 
— Cer să-mi dai cincisprezece ruble, cap de bou ce eşti! 

— Dar poate că nici nu vreau să primesc revolverul înapoi. 
N-ai nici un drept. Ai cumpărat obiectul şi cu asta s-a 
terminat, nu mai ai nici un drept. Nu pot noaptea să-ţi dau 
atâţia bani. De unde să iau această sumă? 

— Ai întotdeauna la dumneata bani; am scăzut zece ruble, 
dar tu văd că nu vrei să-ţi dezminţi năravul. 

— Vino poimâine, poimâine dimineaţă, exact la ora 
douăsprezece îţi dau toată suma, e bine aşa? 

Şatov pentru a treia oară bătu furios în ramă: 

— Dă-mi zece ruble, iar mâine dis-de-dimineaţă cinci. 

— Nu, poimâine dimineaţă îţi dau restul de cinci, mâine nu 
pot, zău. Nici să nu vii, să nu vii. 

— Dă-mi cele zece, ticălosule. 

— Şi de ce înjuri? Aşteaptă, să fac lumină; uite, mi-ai spart 
geamul... Cine se apucă să înjure în halul acesta noaptea? 
Poftim! întinse el prin geam bancnota. 

Şatov smulse din mâna lui bancnota, era o hârtie de cinci 
ruble. 

— Zău nu pot, să mă tai nu pot, poimâine îţi dau tot, dar 
acum nu pot. 

— Nu plec, zbieră Şatov. 

— Poftim, ia şi asta, atâta tot, mai mult nu dau. Poţi să 
zbieri cât te ţine gura, nu dau. Întâmple-se orice, nu dau; 
nu dau şi nu dau! 


Părea că îl cuprinsese o disperare turbată, transpirase tot 
la faţă. Cele două hârtii pe care se îndurase să le mai dea 
erau de câte o rublă. În total, Şatov ţinea în mână şapte 
ruble. 

— Dracu” să te ia, vin mâine. Să ştii că te omor în bătaie, 
Leamşin, dacă nu-mi pregăteşti pentru mâine opt ruble. 

„Nu mă mai găseşti acasă, prostule!” îşi zise în sinea lui 
Leamşin. 

— Ia stai, stai! strigă el cât îl ţinea gura în urma lui Şatov 
care o luase la fugă. Aşteaptă, întoarce-te; spune, te rog, 
este adevărat ce mi-ai spus că ţi s-a întors nevasta acasă? 

— Imbecilule! scuipă Şatov şi o luă la fugă spre casă. 

IV. 

Notez că Arina Prohorovna nu ştia nimic despre hotărârile 
de aseară, luate în şedinţă. Virghinski, întorcându-se acasă 
uluit şi deprimat, nu îndrăzni să-i comunice acest lucru; dar 
nu rezistă ispitei să dezvăluie taina pe jumătate, adică 
ştirea comunicată de Verhovenski că Şatov are intenţia 
negreşit să-i denunțe, adăugând însă că el, Virghinski, nu 
prea dă crezare acestei ştiri. Arina Prohorovna se sperie 
groaznic. Nu ştiu de ce, în momentul când Şatov veni s-o 
cheme, ea, cu toate că era foarte obosită veghind la patul 
unei lehuze în noaptea precedentă, se hotări imediat să 
plece. Întotdeauna era convinsă că „un mizerabil ca Şatov 
este capabil să facă o ticăloşie cetăţenească”; dar sosirea 
Mariei Ignatievna putea să dea lucrurilor o altă întorsătură. 
Chipul speriat al lui Şatov, tonul disperat al rugăminţilor 
sale, felul cum implora ajutor marcau o schimbare de 
sentimente la trădător: un om hotărât chiar să se trădeze 
pe el, numai ca să-i ducă la pierzanie pe alţii, ar fi trebuit să 
aibă o altă înfăţişare şi un alt ton decât cum apărea în 
realitate. Într-un cuvânt, Arina Prohorovna se hotărî să se 
convingă personal la faţa locului. Virghinski rămase foarte 
mulţumit de hotărârea ei, ca şi cum i s-ar fi luat de pe umeri 
o grea povară! Începuse şi el să nutrească o speranţă: 


înfăţişarea lui Şatov i se păru cu totul necorespunzătoare 
presupunerii lui Verhovenski... 

Şatov nu greşise; ajungând acasă o găsi pe Arina 
Prohorovna lângă Marie. Îndată ce apăru, ea îl alungă cu 
dispreţ pe Kirillov, care veghea jos lângă scară; făcu în 
grabă cunoştinţă cu Marie, care nu voi să recunoască de a fi 
cunoscut-o înainte; o găsi pe aceasta „într-o stare 
deplorabilă”. Adică înrăită, buimacă şi „în cea mai laşă 
disperare”; dar în cinci minute îi răsturnă toate obiecțiile. 

— Ce ţi-ai vârât în cap că nu vrei o moaşă scumpă? spunea 
Virghinskaia în clipa când apăru Şatov. E curată prostie, 
gânduri deformate din cauza situaţiei dumitale anormale. 
Cu ajutorul unei bătrâne oarecare, unei moaşe primitive, ai 
fi avut cincizeci la sută risc să se încheie totul în modul cel 
mai nefavorabil; şi după aceea ai fi avut infinit mai multe 
cheltuieli decât cu o moaşă scumpă. Şi de unde ştii, mă rog, 
că sunt o moaşă scumpă? Îmi veţi plăti pe urmă, nu iau 
nimic peste cât trebuie, iar rezultatul îl garantez; la mine n- 
ai să mori, am văzut eu multe. De altfel, şi copilul aş putea 
chiar mâine să ţi-l trimit la orfelinat, iar după aceea poate fi 
trimis la ţară ca să crească acolo şi cu aceasta totul se va 
aranja. Între timp dumneata te însănătoşeşti, te apuci de o 
muncă potrivită şi în scurt timp îi restitui lui Şatov 
cheltuielile pe care le va face şi care de fapt nici nu vor fi 
atât de mari... 

— Nu-i vorba despre asta... N-am dreptul să-l împovărez... 

— Înţeleg aceste sentimente rezonabile şi de justificată 
ţinută civică, dar crede-mă că Şatov nu va cheltui aproape 
nimic, dacă va accepta să se transforme dintr-un individ 
fantezist într-un om cu idei cât de cât juste. N-are decât să 
nu mai facă prostii, să nu bată toba, să nu alerge cu limba 
scoasă prin tot oraşul. Dacă nu-l reținem, este în stare până 
mâine dimineaţă să-i pună în picioare pe toţi medicii de aici. 
N-a stârnit toţi câinii de pe strada mea? De doctor însă nu e 
nevoie, am mai spus, garantez că totul va fi bine. O femeie 
bătrână, mă rog, n-ar fi rău să fie angajată pentru diferite 


servicii, nu costă cine ştie cât. De altfel, şi el personal ar 
putea să ne fie de folos, n-o fi capabil numai de prostii. Are 
mâini, are picioare, va alerga la farmacie, fără să-ţi 
jignească sentimentele cu cine ştie ce acte de binefacere. Şi 
ce binefacere, mă rog? Nu este el acela care te-a adus în 
starea aceasta? N-a fost el acela care te-a făcut să te cerţi 
cu familia în care erai guvernantă, şi cu scopul exclusiv 
egoist de a se căsători cu dumneata? Am auzit noi... De 
altfel, a şi alergat la noi ca un nebun, zbierând în gura 
mare. N-am intenţia să mă bag împotriva voinţei nimănui şi 
am venit numai din principiu, pentru că toţi ai noştri sunt 
obligaţi să fie solidari; i-am spus-o asta încă înainte de a ieşi 
din casă. Dacă crezi că sunt de prisos, n-am decât să-ţi spun 
adio şi plec; dar să nu ne pomenim pe urmă cu cine ştie ce 
complicaţii pe care am putea să le evităm atât de uşor 
acum. 

Şi se sculă de pe scaun. 

Marie era atât de neajutorată, suferea atât de mult şi, 
trebuie s-o spunem deschis, se temea atâta de ceea ce o 
aşteaptă, încât nu îndrăzni s-o lase să plece. Dar femeia 
aceasta îi deveni deodată nesuferită; vorbea despre lucruri 
cu totul străine de ceea ce era în sufletul Mariei! Dar 
avertismentul despre o eventuală moarte în mâinile unei 
moaşe nepricepute o făcu să-şi învingă repulsia. În schimb, 
faţă de Şatov din clipa aceea se arătă şi mai pretențioasă, şi 
mai necruțătoare. Ajunse, în cele din urmă, până la a-i 
interzice nu numai să se uite la dânsa, dar şi să stea cu faţa 
spre dânsa. Suferinţa ei se înteţea. Blestemele, chiar şi 
înjurăturile, deveneau mai violente. 

— Păi, dacă e aşa, să-l expediem mai bine afară, reteză 
Arina Prohorovna, are faţa albă ca varul, mai mult te sperie; 
e palid ca un cadavru! Dar dumneata ce ai, om ciudat şi 
caraghios ce eşti? Ce comedie! 

Şatov nu răspunse; era decis să nu răspundă nimic. 

— Am mai văzut eu taţi proşti în asemenea cazuri, care 
aproape să înnebunească, dar aceia cel puţin... 


— Încetează sau lasă-mă să crăp aici! Să nu mai rosteşti 
nici un cuvânt! Nu vreau, nu vreau! strigă Marie. 

— Ca să nu mai rostesc nici un cuvânt îmi este imposibil, 
dacă nu cumva ţi-ai pierdut minţile; cam aşa te văd eu în 
situaţia în care te afli. Dar avem nevoie să vorbim şi despre 
ceea ce ne interesează direct: spune, ai ceva pregătit? 
Răspunde dumneata, Şatov, ea nu mai este în stare. 

— Spune, ce anume trebuie? 

— Vasăzică, n-aveţi nimic pregătit. 

Virghinskaia înşiră repede tot ce îi trebuia şi, ca să fim 
drepţi, mărginindu-se numai la cele absolut necesare, până 
la limita mizeriei. Câte ceva se găsi la Şatov. Marie îi întinse 
cheiţa sacului ca să caute el acolo ce mai avea. Întrucât însă 
mâinile îi tremurau, zăbovi destul de mult, încercând să 
descuie lacătul necunoscut. Marie se supără groaznic, dar 
când sări Arina Prohorovna ca să încerce ea, aceasta nu-i 
permise în ruptul capului să se uite în sacul ei şi cu un 
strigăt capricios stărui ca sacul să fie deschis numai de 
Şatov. 

Unele lucruri trebui să le ceară de la Kirillov. Dar îndată ce 
Şatov dădu să plece, Marie imediat începu să strige, 
chemându-l înapoi, şi nu se linişti decât atunci când Şatov, 
reîntors de pe scară, o asigură că nu va lipsi decât un minut 
cât îi trebuie ca să aducă ce mai este necesar. 

— Dumitale, cucoană, e greu să-ţi intre în voie cineva, râse 
Arina Prohorovna: ba stai cu faţa la perete şi să nu 
îndrăznească nimeni să se uite la dumneata, ba să nu 
îndrăznească să plece nici pentru o clipă, gata să izbucneşti 
în lacrimi. Îl duci pe om în stare să intre la idei. Ia lasă, lasă 
mofturile şi nu te mai necâji, glumesc doar. 

— N-are voie să intre la nici un fel de idei! 

— Asta e acum, dacă nu era îndrăgostit de dumneata, nu 
alerga ca un turbat pe străzi, cu limba scoasă, şi n-ar fi 
stârnit prin oraş toţi câinii. Ştii că mi-a spart rama de la 
fereastră! 

V, 


Şatov îl găsi pe Kirillov tot aşa, plimbându-se de la un 
capăt la celălalt al camerei şi atât de distrat, încât părea că 
uitase de sosirea nevestei acestuia şi-l asculta fără să 
înţeleagă. 

— A, da, îşi aduse el aminte brusc, smulgându-se cu greu 
parcă şi numai pentru o clipă de la ideea care-l preocupa. 

— Da, da... o bătrână... Soţie sau bătrână? Ia stai: şi soţia, 
şi bătrâna, nu e aşa? Mi-aduc aminte; am fost; bătrâna vine, 
dar nu chiar acum. la perna asta. Altceva? Da... Ascultă, 
Şatov, ţi s-a întâmplat vreodată să ai clipe de armonie 
veşnică? 

— Ştii, Kirillov, n-ai voie să nu dormi deloc nopţile. 

Kirillov îşi reveni şi - lucru ciudat - începu să vorbească 
mult mai legat chiar decât vorbea întotdeauna; se vedea că 
totul fusese la el formulat de mult, poate chiar şi în scris: 

— Există clipe, nu durează decât cinci sau şase secunde, 
nu mai mult, când simţi brusc prezenţa armoniei veşnice, 
deplin atinse. Nu e ceva pământesc; şi nu în sensul că ar fi 
ceva celest, ci în sensul că omul, în întruparea lui 
pământeană, este incapabil s-o suporte. Trebuie să se 
transforme fiziceşte sau să moară. Este un sentiment clar şi 
indiscutabil. Ai brusc senzaţia că simţi natura în toată 
plenitudinea ei şi te surprinzi îndată spunând: da, e 
adevărat. Zidind lumea, Dumnezeu la sfârşitul fiecărei zile 
de creaţie a zis: „Da, e adevărat, e bine”. Nu este...nue 
înduioşare, ci numai aşa, bucurie. Nici că ierţi ceva, pentru 
că nu mai ai ce ierta. Nici iubire nu este, o, nu! - e ceva 
deasupra iubirii! E înfricoşător mai ales că e atât de 
limpede şi e atâta bucurie. Dacă ţine mai mult de cinci 
secunde, sufletul nu mai suportă şi trebuie să dispară. În 
aceste cinci secunde trăiesc o viaţă şi pentru ele îmi voi da 
întreaga viaţă, pentru că merită. Ca să suporţi zece 
secunde trebuie să te transformi fiziceşte. Eu cred că omul 
trebuie să înceteze de a naşte. Ce rost are să aduci pe lume 
copii, ce rost are evoluţia, dacă scopul este atins? În 
evanghelie se spune că după înviere nu se va mai naşte 


nimeni şi vor fi numai îngerii Domnului. E o aluzie. Soţia 
dumitale naşte? 

— Kirillov, îţi vine des asta? 

— La trei zile o dată, la o săptămână o dată. 

— Nu ai epilepsie? 

— Nu. 

— Înseamnă că te pândeşte. Fereşte-te, Kirillov, am auzit 
că epilepsia începe exact aşa. Un epileptic mi-a descris 
amănunţit această senzaţie premergătoare crizei, dar la fel 
cu ceea ce-mi spui dumneata; tot la cinci secunde limita şi 
el timpul, spunând că nu mai poate suporta. Adu-ţi aminte 
de ulciorul lui Mahomed, care nu se golise de tot, în 
răstimpul ce-i trebuise lui Mahomed, zburând pe calul său, 
să facă ocolul raiului. Ulciorul acesta reprezintă tocmai 
acele cinci secunde; prea seamănă cu armonia dumitale, iar 
Mahomed era un epileptic. Fereşte-te, Kirillov, să nu te 
lovească epilepsia! 

— Nu va avea timp, surâse blând Kirillov. 

VI. 

Noaptea trecea. Şatov era luat la goană, certat, chemat, 
Marie ajunsese în ultimul grad de frică pentru viaţa ei. Ţipa 
că vrea să trăiască „negreşit, negreşit!”, că se teme de 
moarte. „Nu trebuie, nu trebuie!” repeta ea. Dacă nu era 
Arina Prohorovna, într-adevăr, ar fi fost rău de tot. Treptat 
ea reuşi să-şi domine cu desăvârşire pacienta. Aceasta 
începu să asculte de fiecare cuvânt al ei, de fiecare strigăt, 
ca un copilaş. Arina Prohorovna se impunea prin severitate 
şi nu prin blândeţe, în schimb lucra cu o pricepere 
extraordinară. Se lumina de ziuă. Moaşei îi trăsni deodată 
să inventeze că Şatov ieşind mereu pe scară se roagă lui 
Dumnezeu şi izbucni în râs. Râse şi Marie, râse cu răutate, 
veninos, ca şi cum s-ar fi simţit mai uşor după acest râs. În 
cele din urmă, îl dădură pe Şatov afară de tot. Veni şi 
dimineaţa, rece şi umedă. El îşi lipi obrazul de perete, în 
colţ, exact ca în ajun când primise vizita lui Erkel. Tremura 
ca frunza, se temea să cugete, dar creierul lui se agăța cu 


gândul de tot ce răsărea în închipuire, cum se întâmplă în 
vis. Visurile îl captivau mereu şi mereu se destrămau cum s- 
ar rupe un fir de aţă putredă. 

Dar iată că dinăuntru gemetele se transformară în 
zbierete îngrozitoare, pur animalice, insuportabile, 
imposibile. Voia să-şi astupe urechile, dar nu mai putu şi, 
căzând în genunchi, repeta inconştient: „Marie, Marie!”. Şi 
iată, în sfârşit, se auzi un țipăt nou, un țipăt care-l făcu pe 
Şatov să tresalte şi să sară în picioare, un țipăt de prunc, 
slab, plesnit. Îşi făcu semnul crucii şi se repezi înăuntru. În 
braţele Arinei Prohorovna ţipa şi se vânzolea mişcând din 
mânuţe şi picioruşe o fiinţă mică, roşie, zbârcită, îngrozitor 
de neputincioasă şi depinzând, ca un firicel de praf, de cea 
dintâi suflare a vântului, dar care striga şi-şi afirma 
prezenţa, ca şi cum avea şi ea un drept deplin la viaţă... 
Marie zăcea fără simţire, dar peste un minut îşi deschise 
ochii şi se uită la Şatov cu o privire foarte ciudată: era cu 
totul nouă această privire, cum anume el nu era încă în 
stare să-şi dea seama, dar niciodată înainte nu văzuse la 
dânsa o asemenea privire. 

— E băiat? Băiat? o întrebă ea cu glas suferind pe Arina 
Prohorovna. 

— Un puşti! strigă aceasta, răspunzându-i şi înfăşurând 
copilul. 

Pentru un moment, după ce-l înfăşură şi înainte de a-l 
culca de-a curmezişul patului între două perne, ea îl trecu 
în braţele lui Şatov să-l ţină puţin. Marie, cu coada ochiului 
şi temându-se parcă de Arina Prohorovna, îi făcu un semn 
din cap. El înţelese imediat şi apropiindu-se îi arătă 
pruncul. 

— Ce... drăguţ... şopti ea cu un zâmbet palid. 

— Ia te uită la dumnealui cum priveşte! râse veselă şi 
triumfătoare Arina Prohorovna, scrutând faţa lui Şatov. Ce 
mutră are! 

— Veseleşte-te, Arina Prohorovna... e o mare bucurie... 
bâigui Şatov cu o expresie idioată de fericire pe faţa lui care 


se lumină la auzul celor două cuvinte spuse de Marie 
despre copil. 

— Despre ce mare fericire vorbeşti dumneata? se distra 
Arina Prohorovna, agitându-se prin cameră, dereticând de 
zor ca să pună totul în ordine. 

— Taina apariţiei unei fiinţe noi, marea şi inexplicabila 
taină, Arina Prohorovna, şi-mi pare rău că nu înţelegi asta! 

Şatov bâiguia cuvintele fără şir, confuz, extaziat. Părea că- 
şi pierduse capul şi, peste voinţa lui, sufletul lui se descărca 
de la sine. 

— Erau doi şi deodată a apărut un al treilea om, un spirit 
nou, complet, deplin închegat, cum nu poate crea mâna 
omului; un cuget nou şi o dragoste nouă, e aproape 
înfricoşător... Nimic mai sublim nu poate exista pe lume! 

— Poftim, ce e în stare să îndruge! E pur şi simplu 
dezvoltarea continuă a organismului şi nimic mai mult, nici 
un fel de taină nu există în asta, râse cu sinceritate Arina 
Prohorovna. Dacă o luăm aşa, orice musculiţă este o taină. 
Altceva însă: oamenii de prisos n-ar trebui să se nască. Întâi 
şi întâi refaceţi totul în aşa fel ca ei să nu fie de prisos, şi pe 
urmă naşteţi-i. Dar aşa, uite acesta mâine-poimâine va 
trebui să fie dus la orfelinat... De altfel, e mult mai bine aşa. 

— Nu voi lăsa niciodată să fie dus de la mine la orfelinat! 
zise ferm Şatov cu privirea în duşumea. 

— Îl înfiezi? 

— Este fiul meu. 

— În definitiv ce mai vorbă multă, el este Şatov după lege, 
este Şatov şi n-ai de ce să pozezi în binefăcător al neamului 
omenesc. Dumnealor nu pot fără fraze pompoase. Ei bine, 
bine, numai că iată ce vreau să vă spun, domnilor, zise ea 
isprăvind dereticatul, eu trebuie să plec. Mai vin în 
dimineaţa aceasta şi deseară, de va fi nevoie de mine; dar 
acum, întrucât totul a decurs cu bine, trebuie să alerg şi în 
altă parte, sunt aşteptată acolo. Am văzut, Şatov, că te 
aşteaptă acolo o bătrână: e foarte bine că ai chemat-o, dar 
nu conta prea mult pe ea şi stai aici, rămâi lângă lehuză, 


poate va fi nevoie de dumneata; am impresia că Maria 
Ignatievna nu te va alunga... Bine, bine, glumesc... 

Şatov ieşi s-o conducă până la poartă şi pe drum ea mai 
adăugă: 

— Nici nu ştii ce caraghios erai, n-am s-o uit o viaţă 
întreagă; bani nu-ţi iau; şi în somn am să râd. Ceva mai 
caraghios de cum erai dumneata în noaptea asta nu mi-a 
fost dat să văd. 

Virghinskaia plecă deplin satisfăcută. După înfăţişarea lui 
Şatov şi felul cum vorbea era limpede ca ziua că omul 
acesta „se pregăteşte să ia în serios rolul de tată şi e un 
molâu cum nu găseşti altul pe lume”. Porni direct acasă, ca 
să-i împărtăşească lui Virghinski constatările ei, deşi îi 
venea mai aproape să treacă pe la o altă pacientă. 

— Marie, ea te sfătuieşte să nu dormi un timp, deşi îmi dau 
seama c-o să-ţi fie greu... începu Şatov sfios; rămân aici 
lângă fereastră ca să veghez lângă tine, ce zici? 

Se aşeză lângă fereastră în spatele divanului, ca să nu stea 
în ochii ei. Dar nu trecu nici un minut şi Marie îl chemă, 
rugându-l cu dezgust să-i îndrepte perna. El se apucă s-o 
facă. Ea se uita mânioasă în perete. 

— Nu aşa, of, nu aşa... Ce neîndemânatic! 

Şatov încercă să aranjeze şi mai bine perna. 

— Apleacă-te spre mine, zise ea brusc cu un glas aproape 
sălbatic, ferindu-şi privirea. 

EI tresări, dar se aplecă. 

— Mai mult... Nu aşa... Mai aproape, şi deodată mâna ei 
stângă îl cuprinse cu repeziciune pe după gât şi el simţi pe 
fruntea lui un sărut tare, umed. 

— Marie! 

Buzele ei tremurau, se vedea că luptă să se stăpânească, 
brusc însă se ridică puţin sprijinită pe mâini şi cu ochii 
scânteietori strigă: 

— Nikolai Stavroghin e un ticălos! 

Recăzu cu faţa în pernă sleită, ca o tulpină tăiată de coasă, 
izbucnind într-un plâns isteric şi strângând cu putere în 


mâna ei mâna lui Şatov. 

Din clipa aceea ea nu-l mai lăsă să se depărteze de lângă 
dânsa şi-i ceru să se aşeze chiar la căpătâiul ei. Nu era în 
stare să vorbească mult, dar tot se uita la el, zâmbind 
fericită. Părea că devenise brusc o biată fiinţă prostuţă. 
Amândoi păreau renăscuţi. Şatov ba plângea ca un băieţaş, 
ba îndruga Dumnezeu ştie ce, confuz, înflăcărat, nebun; îi 
săruta mâinile; ea îl asculta încântată, poate chiar şi fără să 
înţeleagă, dar îşi trecea duios mâna slăbită prin firele chicii 
lui, apoi le netezea, bucurându-se. El îi vorbi despre Kirillov, 
despre viaţa nouă pe care ei acum „0 vor reîncepe şi pentru 
totdeauna”, despre existenţa lui Dumnezeu şi despre 
oameni care toţi sunt buni... Entuziasmaţi, luară iar pruncul 
să-l admire. 

— Marie, strigă el ţinând pruncul în braţe, s-a terminat cu 
coşmarul de până acum, cu ruşinea şi putreziciunea! Ne 
apucăm de muncă şi pornim pe un drum nou tustrei, da, da! 
„.. Dar cum îl vom numi, Marie? 

— Pe el? Cum îl vom numi? repetă ea cu mirare şi deodată 
pe chipul ei se zugrăvi o profundă tristeţe. 

Îşi plesni palmele şi, aruncându-i o privire plină de reproş, 
îşi ascunse faţa în pernă. 

— Marie, ce-i cu tine? strigă el dezolat. 

— Şi ai fost în stare, ai fost în stare... O, ingratule! 

— Marie, iartă-mă, Marie... Te-am întrebat numai cum îl 
vom numi. Eu nu ştiu... 

— Ivan, Ivan, îşi ridică ea faţa aprinsă şi scăldată în 
lacrimi, cum ai fost în stare să-ţi închipui că îi vom da un alt 
nume, îngrozitor? 

— Linişteşte-te, Marie, vai ce tulburată eşti! 

— Altă grosolănie? Ce înţeles vrei să atribui tulburării 
mele? Pariez că dacă aş fi vrut să i se dea... numele acela 
îngrozitor, te-ai fi declarat imediat de acord, nici n-ai fi 
băgat de seamă! O, ce ingraţi sunteţi, ce meschini, toţi, toţi! 

Peste un minut, desigur, veni iar împăcarea. Şatov o 
convinse să adoarmă. Ea adormi, dar continuând să ţină 


mâna lui în a ei, se trezea des, se uita la el temându-se 
parcă să nu plece şi adormea iar. 

Kirillov o trimise pe bătrână „cu felicitări” şi totodată şi cu 
ceai fierbinte, pârjoale calde şi supă cu pâine albă pentru 
„Maria Ignatievna”. Bolnava sorbi supa cu lăcomie, bătrâna 
reînfăşă copilul. Marie îl sili pe Şatov să mănânce o 
pârjoală. 

Timpul trecea. Şatov, sleit de puteri, adormi apoi pe scaun, 
sprijinindu-şi capul pe perna soţiei. Aşa îi găsi Arina 
Prohorovna, care se ţinu de cuvânt. Îi trezi făcând haz, 
discută cele trebuincioase cu Marie, cercetă copilul şi îi 
porunci iar lui Şatov să rămână nelipsit lângă lehuză. Apoi, 
mai făcând haz de „soţi” cu un aer de oarecare dispreţ şi 
orgoliu, plecă la fel de mulţumită ca şi dimineaţa. 

Întunericul se lăsase de tot când Şatov se trezi. Aprinse 
repede lumânarea şi alergă s-o cheme pe bătrână; dar în 
clipa când dădu să coboare scara, nişte paşi liniştiţi şi 
discreţi se auziră urcând spre el. Era Erkel. 

— Nu intra! şopti Şatov şi, prinzându-l de mână, îl trase 
înapoi spre poartă. Aşteaptă aici, vin îndată, am uitat de 
dumneata! O, cum ai ştiut să-mi aminteşti! 

Era atât de grăbit, încât nici nu mai trecu pe la Kirillov, ci 
se mulţumi s-o cheme numai pe bătrână. Marie se arătă 
disperată şi indignată că „a fost posibil să-i treacă prin cap 
s-o lase singură”. 

— Dar gândeşte-te, strigă el entuziasmat, că e ultimul pas! 
După aceea pornim pe un drum nou, şi niciodată, niciodată 
nu ne vom mai aminti de coşmarul acesta! 

Reuşi cu greu s-o convingă promițând să se întoarcă exact 
la ora nouă; o sărută fierbinte, sărută şi copilul şi cobori 
repede la Erkel. 

Amândoi se îndreptară spre parcul Stavroghinilor de 
lângă conacul Skvoreşniki, la marginea căruia, într-un loc 
izolat unde începea pădurea de brazi, cu un an şi jumătate 
în urmă îngropase tipografia ce îi fusese încredinţată. Locul 
era pustiu şi sălbatic, nevăzut din conacul Skvoreşniki care 


se afla la o distanţă considerabilă. De la casa Filippov 
urmau să parcurgă vreo trei şi jumătate sau chiar patru 
verste. 

— Şi mergem aşa pe jos? Iau un birjar. 

— Vă rog foarte mult să nu faceţi asta, obiectă Erkel, au 
insistat mult să venim pe jos. Şi birjarul poate fi martor. 

— Bine... la dracu”! Iotuna, numai să terminăm, să 
terminăm odată! 

Porniră în pas grăbit. 

— Erkel, băieţaşule, strigă Şatov, ai fost vreodată fericit? 

— Dumneata pari acum fericit, zise Erkel privindu-l cu 
multă curiozitate. 

Capitolul al şaselea. 

O noapte de chin. 

I 

În cursul zilei, Virghinski pierdu două ore ca să treacă pe 
la toţi „ai noştri” şi să-i anunţe că Şatov nu va denunța 
sigur, pentru că se întorsese nevastă-sa şi născuse în 
camera lui un copil şi deci „ştiută fiind inima omenească”, 
era imposibil să-şi închipuie cineva că în aceste momente el 
poate fi primejdios. Dar spre surprinderea lui nu găsi 
aproape pe nimeni acasă, afară de Erkel şi de Leamşin. 
Erkel îl ascultă în tăcere, uitându-se cu o privire senină în 
ochii lui, şi la întrebarea directă: „Va merge la ora şase sau 
nu?” răspunse cu zâmbetul cel mai candid că „va merge, 
desigur”. 

Leamşin zăcea, probabil bolnav foarte serios, cu plapuma 
trasă peste cap. Văzându-l pe Virghinski se sperie şi, îndată 
ce acesta începu să vorbească, se apucă să dea din mâini pe 
sub plapumă, rugându-l să-l lase în pace. Şi totuşi vestea 
despre Şatov o ascultă; iar ştirea că ceilalţi n-au fost găsiţi 
acasă îl uimi vizibil. Se dovedi cu acest prilej că el aflase (de 
la Liputin) despre moartea lui Fedka şi se grăbi la rândul lui 
să-i povestească în vorbe confuze lui Virghinski, care la 
rându-i rămase uluit. Iar la întrebarea directă a lui 
Virghinski: „Trebuie să meargă sau nu trebuie?”, începu să- 


l implore dând din mâini că el „nu se amestecă, nu ştie 
nimic şi să fie lăsat în pace”. 

Virghinski se întoarse acasă deprimat şi profund tulburat; 
îl apăsa de asemenea faptul că trebuia să ascundă totul de 
familia sa; era obişnuit să-i spună totul soţiei şi dacă nu s-ar 
fi aprins în creierul lui încins în clipa aceea un gând nou, un 
plan nou împăciuitor în privinţa acţiunii de urmat, probabil 
că ar fi căzut şi el bolnav la pat, ca şi Leamşin. Dar gândul 
acesta nou îl întări, ba mai mult, începu să aştepte acum cu 
nerăbdare ora fixată şi porni chiar mult mai înainte spre 
locul de adunare. 

Era un loc sumbru, la capătul imensului parc al 
Stavroghinilor. M-am dus după aceea anume ca să-l văd şi, 
cum era şi de aşteptat, părea extrem de sumbru în seara 
aceea mohorâtă de toamnă. Se afla la marginea unei păduri 
bătrâne ce aparţinea rezervațiilor statului; imenşi brazi 
seculari se puteau distinge ca nişte pete negre şi neclare în 
întunericul nopţii. Era atât de întuneric, încât la doi paşi 
distanţă doi oameni nu-şi puteau distinge siluetele; dar 
Piotr Stepanovici, Liputin şi apoi şi Erkel aduseseră 
felinare. Nu se ştie de ce şi când, din timpuri imemorabile 
fusese construită aici din bolovani de piatră necioplită o 
grotă destul de becisnică. Masa, scaunele dinăuntrul grotei 
de mult putreziseră şi se fărâmaseră. La vreo două sute de 
paşi spre dreapta se afla marginea celui de-al treilea 
heleşteu al parcului. Aceste trei heleşteie, începând de la 
conac, erau unul după altul, mai bine de o verstă distanţă 
până la marginea parcului. Era greu de presupus că vreun 
zgomot, strigăt sau chiar împuşcătură ar fi putut ajunge la 
urechile locuitorilor bătrânului conac părăsit al 
Stavroghinilor. Odată cu plecarea de ieri a lui Nikolai 
Vsevolodovici şi în acelaşi timp a lui Aleksei Egorovici în 
toată casa nu rămăseseră decât vreo cinci-şase oameni din 
personal şi toţi, ca să zicem aşa, invalizi. În orice caz, 
aproape cu certitudine se putea presupune că, dacă ar fi 
auzit chiar vreunul dintre aceşti locatari rămaşi în 


singurătate ţipete sau strigăte de ajutor, s-ar fi făcut 
probabil mici de frică şi niciunul dintre ei nu s-ar fi mişcat 
ca să sară în ajutor de pe cuptoarele lor calde. 

La orele şase şi douăzeci de minute, aproape toţi, afară de 
Erkel, trimis după Şatov, se prezentară la faţa locului. Piotr 
Stepanovici de data aceasta nu mai întârzie, venise 
împreună cu 'Tolkacenko. Tolkacenko era posomorât şi 
îngrijorat; tot aerul lui hotărât şi insolent-lăudăros pe care-l 
afişase până atunci dispăruse. Aproape că nu se depărta cu 
nici un pas de Piotr Stepanovici şi părea că devenise brusc 
nemărginit de devotat acestuia; preocupat, căuta mereu să 
schimbe şoapte cu el; dar acesta aproape nu-i răspundea 
deloc sau mormăia numai ceva cu necaz, ca să scape de 
insistenţele lui. 

Şigaliov şi Virghinski veniseră chiar ceva mai devreme 
decât Piotr Stepanovici şi la apariţia acestuia se traseră 
imediat puţin mai deoparte, profund şi evident hotărâți să 
tacă. Piotr Stepanovici îşi ridică felinarul şi-i cercetă cu o 
atenţie insolentă şi jignitoare. „Vor să vorbească”, miji în 
capul lui. 

— Leamşin lipseşte? îl întrebă el pe Virghinski. Cine a spus 
că e bolnav? 

— Sunt aici, făcu să se audă Leamşin apărând pe 
neaşteptate din umbra unui copac. Era îmbrăcat într-un 
palton călduros şi înfăşurat bine cu un pled pe umeri, încât 
era greu să i se distingă chipul chiar şi la lumina felinarului. 

— Vasăzică, lipseşte numai Liputin? 

Dar şi Liputin apăru în tăcere din grotă. Piotr Stepanovici 
ridică iar felinarul. 

— Ce v-aţi ascuns cu toţii, de ce nu vă arâtaţi? ... 

— Eu cred că avem cu toţii dreptul să ne păstrăm 
libertatea... mişcărilor noastre, murmură Liputin, deşi 
probabil fără să-şi dea seama ce anume a vrut să spună. 

— Domnilor, ridică glasul Piotr Stepanovici, pentru prima 
oară depăşind semişoapta de până atunci, ceea ce produse 
impresie, cred că vă daţi seama prea bine că n-are nici un 


rost acum s-o lungim. leri s-a spus şi s-a discutat totul 
precis şi definitiv. Poate că unii, judecând după fizionomii, 
ar avea ceva să declare; în cazul acesta îi rog s-o facă mai 
repede. La naiba, avem prea puţin timp la dispoziţie, şi 
Erkel poate să vină cu el din clipă în clipă... 

— Îl aduce negreşit, nu se ştie de ce strecură Tolkacenko. 

— Dacă nu mă înşel, mai întâi se va proceda la predarea 
tipografiei? se informă Liputin cu acelaşi aer al omului care 
nu-şi dă seama pentru ce pune această întrebare. 

— Bineînţeles, n-are nici un rost să pierdem obiectul, 
ridică Piotr Stepanovici felinarul spre faţa lui. Totuşi ieri ne- 
am înţeles că în mod efectiv nu va avea loc predarea- 
primirea. El ne va arăta punctul unde e îngropat obiectul; 
iar noi îl vom dezgropa după aceea. Ştiu că se află la vreo 
zece paşi de unul dintre colţurile acestei grote... dar, dracu' 
să mă ia, cum ai reuşit să şi uiţi acest lucru, Liputin? Am 
convenit să-l întâmpini aici dumneata singur, şi după aceea 
vom apărea noi... Mă miră că mai întrebi sau numai o faci 
aşa, ca să te afli în treabă? 

Liputin tăcu posomorât. Tăceau şi ceilalţi. Vântul clătina 
vârfurile brazilor. 

— Sper, domnilor, că fiecare îşi va face datoria, le-o reteză 
cu nerăbdare Piotr Stepanovici. 

— Am aflat din sursă sigură că la Şatov s-a întors nevastă- 
sa şi peste noapte a născut un copil, vorbi deodată 
Virghinski, emoţionându-se şi grăbindu-se, abia izbutind să 
formuleze cuvintele şi gesticulând agitat. Cunoscând inima 
omenească... putem fi siguri că acum el nu va denunța... 
pentru că e fericit... De aceea, am trecut adineauri pe la voi 
toţi, dar n-am găsit acasă pe nimeni... şi să vedem, poate că 
nici n-ar mai fi cazul acum... 

EI se opri: i se tăiase respiraţia. 

— Dacă ai fi devenit brusc, domnule Virghinski, fericit, păşi 
spre dânsul Piotr Stepanovici, ai fi renunţat să faci nu un 
denunţ, despre aşa ceva nu este vorba, ci o faptă eroică 
cetăţenească de mare risc, pe care ai fi conceput-o înainte 


de a veni fericirea şi pe care ai fi socotit-o drept o datorie şi 
o obligaţie, cu tot riscul de a-ţi pierde fericirea? 

— Nu, n-aş fi renunţat! În ruptul capului n-aş fi renunţat! 
zise agitându-se Virghinski cu o înflăcărare aproape comică. 
— Ai fi preferat mai curând să devii iarăşi nefericit sau să 

ajungi un ticălos? 

— Da, da... ba chiar dimpotrivă... aş fi preferat să fiu un 
ticălos absolut... adică nu... poate că nu ticălos, ci, 
dimpotrivă, absolut nefericit, decât ticălos. 

— Ar trebui să ştii în cazul acesta că Şatov consideră acest 
denunţ drept o faptă eroică şi cetăţenească, convingerea sa 
supremă, şi drept dovadă este că riscă personal să fie tras 
la răspundere de autorităţi, deşi i se vor ierta multe desigur 
pentru acest denunţ. Unul ca el nu mai renunţă. Nici o 
fericire nu poate învinge aici; peste o zi îşi va veni în fire, 
reproşându-şi, şi se va duce să-şi facă datoria. De altfel, nici 
nu văd ce mare fericire poate să fie pentru el sosirea unei 
soţii care apare peste trei ani şi anume să nască la el 
pruncul lui Stavroghin. 

— Şi totuşi nimeni n-a văzut denunţul lui, zise deodată cu 
hotărâre Şigaliov. 

— Denunţul l-am văzut eu, strigă Piotr Stepanovici, el 
există, şi toate discuţiile astea mi se par foarte stupide, 
domnilor! 

— Eu însă, se înfierbântă deodată Virghinski, eu 
protestez... şi protestez din toate puterile... Eu vreau... iată 
ce vreau eu: vreau ca, atunci când va veni el, să ieşim cu 
toţii şi, înconjurându-l, să-l întrebăm - dacă este adevărat, 
să-l facem să-şi regrete pasul şi dacă-şi dă cuvântul de 
onoare să-l lăsăm în pace. În orice caz, o judecată; să-l 
judecăm. Dar nu aşa, ascunzându-ne cu toţii şi apoi 
năpustindu-ne asupra lui. 

— Să rişti o cauză comună, pe simplul cuvânt de onoare, e 
culmea prostiei! Să mă ia dracu”, dar e stupid, domnilor, 
într-un astfel de moment! Şi ce rol vă asumaţi într-o clipă de 
primejdie? 


— Eu protestez, eu protestez, o ţinea întruna Virghinski. 

— Cel puţin nu zbiera, nu vom auzi semnalul. Şatov, 
domnilor... (Să mă ia dracu', ce stupide mi se par toate 
astea într-un moment ca acesta!) V-am mai spus, Şatov e 
slavofil, adică unul dintre oamenii cei mai reduşi... deşi, 
dracu” să mă ia, n-are nici o importanţă şi puţin îmi pasă! 
Mă derutaţi, domnilor! ... Şatov, domnilor, a fost un om 
înrăit şi, întrucât făcea parte din societate, intenţiona sau 
nu intenţiona, voia sau nu voia, eu până la ultimul moment 
am sperat că poate fi folosit pentru cauza comună şi anume 
folosit tocmai pentru că e un om înrăit. L-am cruțat şi l-am 
păstrat, cu toate dispoziţiile absolut precise... l-am cruțat 
de o sută de ori mai mult decât merita! Şi totuşi a sfârşit 
prin a denunța; ei, dar la dracu”, puţin îmi pasă! ... Săvă 
văd acum pe careva încercând s-o şteargă! Niciunul dintre 
voi nu are dreptul să se eschiveze de la sarcină! Puteţi să vă 
pupaţi cu el dacă vreţi, dar să trădaţi pe cuvânt de onoare 
cauza comună n-aveţi nici un drept! Aşa poate proceda 
numai un porc de câine sau unul vândut guvernului! 

— Adică cine de aici e vândut guvernului? strecură iar 
Liputin. 

— Poate chiar dumneata. Mai bine ai tăcea, Liputin, 
vorbeşti ca să-ţi răceşti gura degeaba. Sunt vânduți, 
domnilor, toţi aceia care se arată laşi în momentul 
primejdiei. De frică, se va găsi totdeauna vreun imbecil care 
în ultimul moment să fugă şi să strige: „Vă rog, iertaţi-mă, şi 
vi-i vând pe toţi!”. Dar să ştiţi, domnilor, că nici un fel de 
denunţ de aici încolo nu vă mai foloseşte. Chiar dacă or să 
vă scadă cu vreo două grade pedeapsa din punct de vedere 
juridic, tot Siberia vă aşteaptă şi afară de aceasta nu veţi 
scăpa şi de cealaltă sabie. Iar cealaltă sabie e mai ascuţită 
decât cea a guvernului. 

Piotr Stepanovici era furios şi-l cam lua gura pe dinainte. 
Şigaliov făcu ferm spre dânsul vreo trei paşi. 

— Începând de aseară am chibzuit mult, începu el cu 
multă siguranţă şi metodic, după obiceiul lui (şi, mi se pare, 


chiar de s-ar fi prăbuşit sub picioarele lui pământul, el nu şi- 
ar fi accentuat intonaţia şi n-ar fi schimbat nici o iotă din 
expunerea lui metodică), şi după ce am chibzuit temeinic, 
am hotărât că omorul proiectat nu este numai o pierdere de 
timp preţios, care s-ar putea folosi pentru chestiuni mai 
substanţiale şi mai apropiate de ţel, dar mai reprezintă şi 
acea deviere dăunătoare de la calea normală, care 
întotdeauna a prejudiciat cel mai mult cauzei şi pentru zeci 
de ani a îndepărtat realizarea succeselor, supunându-se 
influenţei unor oameni superficiali şi prin excelenţă politici, 
în loc să fie urmaţi socialiştii puri. Am venit aici numai şi 
numai ca să protestez împotriva acţiunii întreprinse şi ca să 
fiţi bine lămuriţi cu toţii, iar după aceea să mă retrag de la 
acest moment pe care dumneata nu ştiu de ce îl califici 
drept un moment de primejdie ce te paşte. Plec, dar nu de 
frica acestei primejdii şi nici dintr-un imbold sentimental 
faţă de Şatov, cu care n-am nici un chef să mă pup, ci numai 
pentru că toată treaba aceasta de la început şi până la 
sfârşit este absolut contrară programului meu. Cât despre 
posibilitatea denunţului şi eventualitatea de a intra în solda 
guvernului, în privinţa mea puteţi fi absolut liniştiţi: nici un 
denunţ nu voi face. 

Şigaliov le întoarse spatele şi porni. 

— Ei drăcie, se va întâlni cu ei şi-l va preveni pe Şatov! 
strigă Piotr Stepanovici scoțând revolverul din buzunar. Se 
auzi ţăcănitul trăgaciului ridicat. 

— Poţi fi sigur, se întoarse către el Şigaliov, că întâlnindu-l 
pe Şatov în drum voi schimba poate cu el un salut, dar n-am 
de gând să-l previn. 

— Dar ştii că s-ar putea s-o păţeşti pentru asta, domnule 
Fourier? 

— Îţi atrag atenţia că nu sunt Fourier. Confundându-mă cu 
acest molâu sentimental şi abstract, dumneata confirmi că 
manuscrisul meu, deşi s-a aflat în mâinile dumitale, nu-ţi 
este cunoscut deloc. Iar în ce priveşte răzbunarea dumitale, 
îţi voi spune că degeaba ai ridicat trăgaciul: în clipa de faţă 


nu-ţi convine deloc aşa ceva. Iar dacă te gândeşti la o 
ameninţare pentru mâine sau poimâine, afară de nişte griji 
peste măsură de plictisitoare, n-ai nimic de câştigat 
împuşcându-mă: chiar dacă mă omori, mai curând sau mai 
târziu tot va trebui să ajungi la sistemul meu. Adio. 

În clipa aceea, la vreo două sute de paşi de parc, dinspre 
heleşteu, se auzi un fluierat. Liputin răspunse imediat, 
potrivit înţelegerii din ajun, tot printr-un fluierat (în care 
scop, nefiind sigur de gura lui cam ştirbă, cumpărase în 
dimineaţa aceea din piaţă cu o copeică un signal de lut, 
jucărioară din acelea pentru copii). Erkel apucase pe drum 
să-l prevină pe Şatov că se vor schimba semnale cu 
fluierături, încât acesta nu avu nici o bănuială. 

— Nici o grijă, voi trece la o distanţă respectabilă de ei şi 
nu mă vor observa, preveni cu o şoaptă gravă Şigaliov şi 
după aceea, fără nici o grabă şi fără a-şi iuți pasul, plecă 
definitiv prin parcul întunecos. 

Acum se ştie până în cele mai mici amănunte cum s-a 
produs acel groaznic eveniment. Mai întâi, Liputin îi 
întâmpină pe Erkel şi pe Şatov în faţa grotei; Şatov nu-l 
salută şi nu-i întinse mâna, dar imediat, foarte grăbit şi cu 
glas tare, întrebă: 

— Ei, unde e cazmaua şi n-aveţi un felinar? Nici o teamă, 
nimeni nu vine pe aici, iar în Skvoreşniki nu se va auzi chiar 
dacă tragi cu tunul. Iată locul, chiar aici, în acest punct... 

Şi, într-adevăr, el izbi cu piciorul într-un loc aflat la vreo 
zece paşi de la colţul din spate al grotei, în direcţia pădurii. 
În aceeaşi clipă se năpusti asupra lui din spate Tolkacenko, 
care stătea ascuns în dosul unui copac, iar Erkel îl prinse 
tot din spate ţinându-l de coate. Liputin sări asupră-i din 
faţă. 'Toţi trei îl doborâră imediat şi-l apăsară la pământ. 
Atunci sări şi Piotr Stepanovici cu revolverul în mână. Se 
spune că Şatov apucă să-şi întoarcă capul spre dânsul şi să-l 
recunoască. Trei felinare luminau scena. Şatov scoase 
deodată un strigăt scurt şi disperat; dar n-a mai fost lăsat: 
Piotr Stepanovici lipi ţeava revolverului încet şi sigur de 


fruntea lui şi apăsă pe trăgaci. Împuşcătura se pare n-a fost 
prea răsunătoare, pentru că cel puţin la Skvoreşniki n-a 
auzit-o nimeni. O auzi, bineînţeles, Şigaliov, care probabil 
nici n-apucase să se depărteze mai mult de trei sute de 
paşi, auzi şi strigătul şi împuşcătura, dar după propria lui 
mărturie nu se întoarse şi nu se opri. Moartea a fost 
fulgerătoare. O prezenţă de spirit completă - n-aş spune şi 
calmă - păstrase numai Piotr Stepanovici; lăsându-se pe 
vine, el cercetă în grabă, dar cu mâna sigură, buzunarele 
mortului. Bani nu găsiră asupra lui (portofelul rămăsese pe 
perna Mariei Ignatievna). Se găsiră două-trei petice de 
hârtie, fără importanţă, o notiţă de birou, titlul unei cărţi şi 
un cont vechi de la un restaurant din străinătate. Toate 
hârtiuţele acestea Piotr Stepanovici le trecu în buzunarul 
său şi, observând deodată că toţi se îngrămădiseră cu ochii 
aţintiţi pe cadavru şi nu fac nimic, începu să înjure brutal şi 
mânios, îndemnându-i să se grăbească; Tolkacenko şi Erkel, 
revenindu-şi, se repeziră în grotă de unde aduseră două 
pietre de câte şapte-opt kilograme greutate fiecare, 
ascunse acolo încă în cursul dimineţii şi pregătite în acest 
scop, adică bine legate în frânghii. Întrucât cadavrul urma 
să fie dus până la heleşteul cel mai apropiat (al treilea) şi 
aruncat în apă, se apucară să-i lege pietroaie de picioare şi 
de gât. Lega Piotr Stepanovici, iar Tolkacenko şi Erkel 
ţineau şi îi dădeau pe rând pietrele. Erkel îi dădu piatra 
primul şi în timp ce Piotr Stepanovici, mormăind şi înjurând, 
o lega cu funia de picioare, Tolkacenko, în tot timpul acesta 
destul de lung, ţinu piatra în mâini, aplecându-se mult şi cu 
respect parcă cu tot corpul înainte, ca să servească piatra 
imediat, la cel dintâi semn, şi nu se gândi măcar un moment 
să-şi depună deocamdată povara jos. Când, în sfârşit, 
amândouă pietroaiele fură legate şi Piotr Stepanovici se 
ridică de jos ca să vadă feţele celor prezenţi, interveni un 
fapt foarte ciudat şi cu totul neaşteptat, care îi uimi pe toţi. 
După cum spuneam, aproape toţi stăteau fără să facă 
nimic, afară de 'Tolkacenko şi Erkel. Virghinski, deşi se 


repezise odată cu ceilalţi spre Şatov, nu puse mâna pe el şi 
nici nu ajută să fie ţinut. lar Leamşin apăru în grup abia 
după împuşcătură. Cu toţii în decursul percheziţionării şi 
legării cadavrului, care ţinu poate vreo zece minute, păreau 
că îşi pierduseră o parte din conştiinţă. Se grupară cu toţii 
împrejur şi, înainte de a încerca vreo nelinişte sau teamă, 
rămaseră câteva clipe cuprinşi de o nespusă mirare. Liputin 
stătea în faţă chiar lângă cadavru. Virghinski, în spatele lui, 
se uita peste umărul său cu un fel de curiozitate cu totul 
aparte şi străină parcă, ba se ridica şi în vârful picioarelor 
ca să vadă mai bine. lar Leamşin se ascunse în spatele lui 
Virghinski şi numai uneori scotea capul cu teamă ca să 
privească şi iar şi-l ascundea. Când, în sfârşit, pietrele fură 
legate şi Piotr Stepanovici se ridică în picioare, Virghinski fu 
apucat brusc de un tremur mărunt şi, plesnindu-şi palmele, 
strigă îndurerat cât îl ţinea glasul: 

— Nu e asta, nu e asta! Nu, deloc nu e asta! 

Ar fi adăugat poate şi altceva la această exclamaţie atât de 
tardivă, dar Leamşin nu-l lăsă să termine: cu toată puterea 
el îl cuprinse deodată pe la spate şi scoase un țipăt absolut 
neverosimil. Există momente de mare spaimă, de pildă, 
când omul începe să strige cu un glas ce pare străin, un 
glas pe care nimeni înainte n-ar fi bănuit că ar putea să-l 
scoată, şi momentul acesta este într-adevăr îngrozitor. 
Leamşin scosese un asemenea strigăt, care nu avea în el 
nimic omenesc, ci ceva de fiară. Strângând tot mai tare şi 
mai tare mâinile care i se încleştaseră convulsiv în jurul lui 
Virghinski, el ţipa fără încetare, fără nici o întrerupere, 
holbându-şi ochii la toţi şi cu gura larg deschisă, iar cu 
picioarele izbea mărunt-mărunt pe loc în pământ, ca un 
ropot de bătăi în tobă. Virghinski se sperie într-atâta, încât 
începu şi el să ţipe ca un nebun, cuprins parcă şi el de o 
furie turbată, ceea ce de la Virghinski nu s-ar fi aşteptat 
nimeni, şi căutând să se smulgă din înlănţuirea lui Leamgşin, 
zgâriindu-l şi izbindu-l cât putea să ajungă cu mâinile. Erkel 
îl ajută în cele din urmă să scape de Leamşin. Dar când 


Virghinski sări înspăimântat la vreo zece paşi de Leamgşin, 
acesta, văzându-l deodată pe Piotr Stepanovici, scoase iar 
un țipăt prelung şi se năpusti asupra lui. Poticnindu-se de 
cadavru, el căzu peste Piotr Stepanovici, cuprinzându-l într- 
o îmbrăţişare sălbatică, tot atât de strânsă şi de 
spasmodică, apăsându-şi capul în pieptul lui, încât nici Piotr 
Stepanovici, nici 'Tolkacenko, nici Liputin în primul moment 
nu reuşiră să facă nimic. Piotr Stepanovici striga, înjura, îl 
lovea cu pumnul în cap; în sfârşit, smulgându-se cumva din 
strânsoarea lui, scoase revolverul şi-l îndreptă drept spre 
gura căscată a lui Leamgşin, care continua să zbiere şi pe 
care îl ţineau acum de mâini Tolkacenko, Erkel şi Liputin. 
Dar Leamşin continua să zbiere chiar cu revolverul în 
dreptul gurii. În cele din urmă Erkel, făcându-şi fularul boţ, 
i-l vâri cu dibăcie în gură şi în felul acesta zbieretele 
încetară. Între timp, Tolkacenko îi legase mâinile cu capătul 
rămas de frânghie. 

— E ceva foarte ciudat, zise Piotr Stepanovici cercetând cu 
o privire îngrijorată chipul nebunului. 

Părea uluit. 

— L-am crezut cu totul altfel, adăugă el îngândurat. 

Deocamdată îl lăsară lângă el pe Erkel. Trebuiau să se 
grăbească cu mortul: se produsese atâta gălăgie, 
răsunaseră atâtea zbierete, încât s-ar fi putut ca cineva să-i 
fi şi auzit. Tolkacenko şi Piotr Stepanovici ridicară felinarele 
şi apucară cadavrul de sub cap; Liputin şi Virghinski îl 
prinseră de picioare şi porniră spre heleşteu. Din cauza 
celor două pietroaie povara era grea, iar distanţa de 
parcurs, peste două sute de paşi. Mai voinic decât toţi era 
Tolkacenko. La un moment dat, el îi îndemnă pe ceilalţi să-şi 
potrivească pasul, dar nu-i răspunse nimeni şi merseră aşa, 
care cum pornise. Piotr Stepanovici era de partea dreaptă 
şi, aplecat mult, purta pe umărul său capul mortului, cu 
mâna stângă susţinând piatra. Întrucât Tolkacenko aproape 
jumătate din drum nu se dumiri să-l ajute la susţinerea 
pietrei, Piotr Stepanovici în cele din urmă ţipă la el, 


înjurându-l. Ţipătul veni pe neaşteptate şi singuratic; ceilalţi 
continuară drumul în tăcere şi numai în faţa heleşteului 
Virghinski, îndoindu-se sub greutatea poverii şi sleit parcă 
de putere, strigă deodată cu acelaşi glas ascuţit şi 
plângător: 

— Nu e asta, nu, nu, deloc nu e asta! 

Locul unde ajungea capătul acestui heleşteu destul de 
mare şi ultimul din parcul Skvoreşniki, la care îl aduseră pe 
cel ucis, era unul dintre cele mai pustii şi mai nefrecventate 
locuri din parc, mai ales în acest anotimp. La capătul 
acesta, lângă mal, apa era plină de ierburi. Lăsară jos 
felinarul, îi făcură vânt cadavrului legănându-l de câteva ori 
şi-l aruncară în apă. Se auzi un sunet surd şi prelung. Piotr 
Stepanovici ridică felinarul şi toţi se îmbulziră în spatele lui 
ca să vadă cum se duce la fund cadavrul; dar nu se văzu 
nimic: sub greutatea celor două pietroaie, cadavrul se 
afundase dintr-odată. Cercurile mari ce unduiau la 
suprafaţa apei se topiră repede. Treaba fusese făcută. 

— Domnilor, li se adresă tuturor Piotr Stepanovici, acum 
ne vom împrăştia. Fără îndoială, sunteţi cuprinşi de 
sentimentul unei mândrii libere, pe care v-o dă conştiinţa 
datoriei împlinite în mod liber. Dacă totuşi, din păcate, 
tulburarea împiedică naşterea unui asemenea sentiment, îl 
veţi trăi, fără îndoială, mâine, când va fi chiar o ruşine să 
nu-l aveţi. Izbucnirea scandalos de compromiţătoare a lui 
Leamşin înclin s-o consider drept un acces de delir, cu atât 
mai mult că el, după cum mi s-a spus încă de dimineaţă, se 
simţea cam bolnav. lar dumitale, Virghinski, o clipă de 
liberă meditaţie îţi va demonstra că, având în vedere 
interesele superioare ale cauzei comune, nu se putea 
acţiona punându-se bază numai pe cuvânt de onoare, ci 
numai în felul în care am procedat. Consecințele îţi vor 
dovedi că a existat un denunţ. Sunt dispus să uit 
exclamaţiile dumitale. Cât despre o eventuală primejdie, 
aşa ceva nu se prevede. Nimănui nu-i va veni în cap să-l 
bănuiască pe careva dintre noi, mai ales dacă veţi şti să vă 


purtaţi în mod corespunzător, încât esenţialul oricum 
depinde numai de voi şi de convingerea voastră deplină pe 
care, sper eu, o veţi găsi desigur chiar mâine. Tocmai de 
aceea v-aţi şi reunit într-o organizaţie separată şi liberă a 
unor oameni de acelaşi crez, cu aceleaşi concepţii, să vă 
ajutaţi unii pe alţii şi, dacă va fi cazul, şi să vegheaţi unul 
asupra celuilalt. Fiecare din voi este obligat să răspundă în 
faţa forului superior. Sunteţi chemaţi să înnoiţi o cauză 
anemiată şi pe cale să mucegăiască din cauza inactivităţii; 
să aveţi în faţa ochilor voştri întotdeauna imaginea aceasta 
pentru a rămâne oricând plini de vigoare. Paşii pe care 
urmează să-i faceţi deocamdată constau în a distruge: şi 
statul, şi morala lui. Vom rămâne numai noi, cei care ne-am 
pregătit pentru luarea puterii: pe cei deştepţi îi vom atrage 
la noi, pe cei proşti îi vom călări. Nu trebuie să vă jenaţi de 
acest lucru. Generaţia trebuie reeducată ca să devină 
demnă de libertate. Vor mai fi încă mii de cazuri Şatov. Ne 
vom organiza pentru a domina curentul; e o ruşine să nu 
întinzi mâna ca să iei în stăpânire ceea ce zace nefolosit şi 
cască gura la noi. Acum eu plec la Kirillov şi mâine vom 
avea acel document prin care el, înainte de a muri şi în chip 
de explicaţie faţă de autorităţi, va lua totul asupra sa. Nimic 
mai verosimil decât această combinaţie. În primul rând, el 
era în duşmănie cu Şatov; au stat împreună în America, 
încât au avut timp destul ca să se certe. Se ştie că Şatov şi-a 
schimbat convingerile; vasăzică, duşmănia lor izvorăşte din 
deosebiri de convingere, este deci de ordin principial, şi din 
teama unui denunţ, adică cea mai neiertătoare duşmănie. 
Acest lucru va apărea clar acolo, în biletul lui. În sfârşit, va 
fi menţionat şi faptul că în casa Filippov, în locuinţa lui, a 
stat ascuns Fedka. În felul acesta orice bănuială va fi 
îndepărtată de voi, pentru că aceste capete de berbeci vor 
fi complet derutate. Mâine, domnilor, nu ne vom mai 
revedea; plec pentru scurt timp în judeţ. Dar poimâine veţi 
primi comunicările mele. V-aş sfătui toată ziua de mâine să 
rămâneţi fiecare acasă. Acum vom porni de aici pe două 


drumuri diferite. Pe dumneata, Iolkacenko, te rog să te 
ocupi de Leamşin şi să-l duci acasă. Ai posibilitatea să-l 
influenţezi şi mai ales să-i explici în ce măsură se expune el 
cel dintâi prin laşitatea sa. Nu vreau deloc să mă îndoiesc, 
domnule Virghinski, de ruda dumitale Şigaliov, ca şi de 
dumneata; el nu va denunța. Rămâne să regretăm 
atitudinea lui; el n-a declarat că ar vrea să părăsească 
societatea şi de aceea e prea devreme să-l îngropăm. 
Aşadar, grăbiţi-vă, domnilor; deşi acolo stau nişte capete de 
berbeci, orice prudenţă se impune de la sine... 

Virghinski porni împreună cu Erkel. Erkel, predându-l pe 
Leamşin lui Tolkacenko, apucă să-l aducă în faţa lui Piotr 
Stepanovici şi să declare că acela şi-a venit în fire, regretă 
şi cere iertare şi că de altfel nici nu ţine minte ce a fost cu 
el. Piotr Stepanovici porni singur, ocolind pe partea cealaltă 
a heleşteelor, pe lângă parc. Drumul acesta era cel mai 
lung. Spre mirarea lui, aproape la jumătatea drumului, îl 
ajunse din urmă Liputin. 

— Piotr Stepanovici, mă tem că Leamşin va denunța! 

— Nu, după ce-şi va reveni complet, îşi va da seama că 
primul care va bate drumul Siberiei va fi el, dacă denunţă. 
Acum nimeni nu ne mai denunţă, nici dumneata. 

— Dar dumneata? 

— Bineînţeles, vă bag pe toţi la zdup, imediat ce veţi face o 
singură mişcare pentru a trăda, şi voi ştiţi acest lucru. Dar 
nu veţi trăda. Pentru asta ai alergat după mine aproape doi 
kilometri? 

— Piotr Stepanovici, Piotr Stepanovici, poate că nici nu ne 
vom mai întâlni vreodată! 

— De ce crezi aşa ceva? 

— Spune-mi un singur lucru numai. 

— Ce anume? Ei bine, aş vrea ca dumneata să te cari cât 
mai repede. 

— Un singur răspuns, dar să fie exact: suntem cumva 
singurul cerc de cinci pe lume sau e adevărat că există 


câteva sute de asemenea cercuri? Întreb în sensul cel mai 
înalt, Piotr Stepanovici. 

— O văd după starea dumitale. Dar ştii că dumneata eşti 
mai primejdios decât Leamşin? 

— Ştiu, ştiu, dar mă interesează răspunsul, răspunsul 
dumitale. 

— Cap sec ce eşti! Dar nu ţi-e totuna acum, dacă există un 
singur cerc sau o mie? 

— Vasăzică, unul singur! Am ştiut eu! strigă Liputin. 
Întotdeauna am ştiut că e unul singur, până în această 
ultimă clipă... 

Şi fără să mai aştepte vreun alt răspuns, se întoarse şi 
dispăru repede în întuneric. 

Piotr Stepanovici rămase un timp pe gânduri. 

— Ba nu, nimeni nu va denunța, zise el hotărât, dar grupul 
trebuie să rămână grup şi să dea ascultare sau îi... ce 
indivizi ticăloşi sunt totuşi! 

II. 

Se duse mai întâi drept acasă la el şi, foarte meticulos, fără 
grabă, îşi făcu valiza. Dimineaţa la şase pleca trenul expres. 
Acest tren expres matinal circula o singură dată pe 
săptămână şi fusese înfiinţat de foarte curând, în chip 
experimental deocamdată. Piotr Stepanovici, deşi îi 
prevenise pe „ai noştri” că pentru un timp va pleca prin 
judeţ, avea în intenţie, după cum s-a constatat ulterior, cu 
totul altceva. Terminând cu bagajele, el îi plăti gazdei 
anunţate din timp şi se mută cu o trăsură la Erkel, care 
locuia aproape de gară. Şi abia după aceea, cam pe la ora 
unu, porni spre locuinţa lui Kirillov, la care pătrunse iarăşi 
prin trecătoarea ascunsă a lui Fedka. 

Piotr Stepanovici era într-o dispoziţie îngrozitoare. Afară 
de numeroase alte şi foarte importante pentru el 
nemulțumiri (tot nu ştia încă nimic despre Stavroghin), 
primi se pare - pentru că n-aş putea afirma cu siguranţă - 
în cursul zilei, de undeva (cel mai probabil din Petersburg), 
o ştire secretă despre primejdia care-l ameninţă în scurt 


timp. Bineînţeles, cu privire la intervalul acesta de timp, la 
noi în oraş circulă acum numeroase legende; dar chiar dacă 
se ştia ceva sigur, acest lucru nu-l ştiau decât aceia care 
trebuiau să fie la curent. Eu, personal, presupun că Piotr 
Stepanovici s-ar putea să fi avut legături şi în alte părţi 
afară de oraşul nostru, încât într-adevăr putea să fi primit 
vreo înştiinţare. Ba sunt şi convins, contrar îndoielii 
disperate şi cinice a lui Liputin, că mai avea două-trei 
grupuri de câte cinci afară de al nostru, de exemplu, în cele 
două capitale; şi de nu erau chiar grupuri de cinci, în orice 
caz avea nişte legături şi relaţii, ba dintre cele mai curioase 
poate. La vreo trei zile după plecarea lui din oraş, se primi 
un ordin din capitală pentru arestarea lui imediată, pentru 
ce anume - pentru afacerea noastră sau altele - nu ştiu. 
Ordinul sosi într-un moment când nu putea decât să 
intensifice sentimentul cumplit de frică, aproape mistică, 
care cuprinsese autorităţile noastre şi întreaga societate 
constant uşuratică până atunci, imediat după descoperirea 
asasinării misterioase şi foarte semnificative a studentului 
Şatov, asasinat care pusese vârf tuturor absurdităţilor ce 
avuseseră loc la noi şi circumstanțelor extrem de 
misterioase în care se produsese acest caz. Dar ordinul 
sosise cu întârziere: Piotr Stepanovici se afla deja la 
Petersburg, sub alt nume, de unde, aflând cum stau 
lucrurile, se strecură peste graniţă... Dar văd că am 
anticipat prea mult. 

EI intră la Kirillov cu un aer răutăcios şi sfidător. Voia 
parcă să smulgă de la Kirillov şi ceva personal, afară de 
ceea ce îl interesa în primul rând, să se răzbune asupra 
acestuia pentru cine ştie ce nemulţumire a sa. Kirillov păru 
că se bucură de venirea sa; se vedea că-l aşteptase mult şi 
cu o nerăbdare bolnăvicioasă. Avea faţa şi mai palidă ca de 
obicei, privirea ochilor săi negri era grea şi de o fixitate 
ciudată. 

— Începusem să cred că nu mai vii, zise el apăsat de pe 
colţul divanului, de unde nici nu se mişcase în întâmpinarea 


lui Piotr Stepanovici. Acesta se opri în faţa lui şi, înainte de 
a vorbi, îi scrută cu multă atenţie chipul. 

— Înseamnă că totul e în ordine, şi nu renunţăm la intenţia 
noastră, bravo! zâmbi el cu un aer insolent şi protector. Ce 
să-i faci, adăugă el pe un ton de glumă răutăcioasă, n-ai de 
ce să te plângi că am întârziat: ţi-am dăruit trei ore. 

— Nu vreau să primesc de la dumneata în dar ore în plus, 
de altfel tu nici nu eşti în măsură să-mi dăruieşti... 
imbecilule! 

— Poftim? tresări Piotr Stepanovici, dar imediat se stăpâni. 
Ce susceptibilităţi! Nu cumva suntem furioşi? replică el cu 
acelaşi aer de superioritate jignitoare. În asemenea 
momente cred că e preferabil calmul. Mai bine să te 
consideri acum drept un Columb, să vezi în mine un şoarece 
şi să nu te simţi jignit. Încă de ieri ţi-am recomandat. 

— Nu vreau să văd în tine un şoarece. 

— Cum să consider asta, un compliment? Văd că şi ceaiul 
s-a răcit, vasăzică, totul e pe dos. Ehe, se petrec aici lucruri 
suspecte. Aha! Observ ceva acolo pe fereastră, pe farfurie 
(el se apropie de fereastră). la te uită, o găină fiartă, cu 
orez! ... Şi nici nu te-ai atins măcar de ea! Înseamnă că ne 
aflăm într-o dispoziţie atât de proastă, încât până şi găina... 

— Am mâncat şi nu e treaba dumitale; taci! 

— O, bineînţeles, nu-i treaba mea. Dar n-aş putea spune că 
puţin îmi pasă; închipuieşte-ţi, n-am mâncat astăzi aproape 
deloc şi de aceea dacă găina aceasta, cum îmi închipui, nu-ţi 
mai face trebuinţă...? 

— Mănâncă, dacă poţi. 

— Mulţumesc, şi după aceea beau ceai. 

Piotr Stepanovici se instală repede la celălalt capăt al 
divanului şi cu o lăcomie extraordinară se apucă să 
devoreze găina; în acelaşi timp însă şi supraveghea clipă de 
clipă victima. Kirillov îl privea cu o scârbă mânioasă, nefiind 
în stare să-şi ia ochii aţintiţi asupra lui. 

— Şi totuşi, se nelinişti deodată Piotr Stepanovici, 
continuând să mănânce, să vorbim despre chestiunea 


noastră. Aşadar, nu dăm înapoi, nu e aşa? Dar biletul? 

— Am hotărât în noaptea aceasta că-mi este absolut egal. 
Îl scriu. Despre manifeste? 

— Da, şi despre manifeste. De altfel, ţi-l voi dicta. Doar îţi 
este absolut egal. Ar putea să te preocupe conţinutul 
biletului într-un asemenea moment? 

— Nu te priveşte. 

— Nu mă priveşte, bineînţeles. De altfel, numai câteva 
rânduri: că dumneata împreună cu Şatov aţi răspândit 
manifeste, ajutaţi de Fedka, care se ascundea în locuinţa 
dumitale. Acest din urmă punct despre Fedka şi locuinţa 
dumitale este foarte important, ba chiar cel mai important. 
Vezi, aşadar, că sunt absolut sincer cu dumneata. 

— Cu Şatov? De ce cu Şatov? În ruptul capului nu despre 
Şatov. 

— Ei asta e acum, ce-ţi pasă? Nu-i mai poţi face nici un rău 
acum! 

— L-a sosit nevasta. S-a trezit şi a trimis să-l caute la mine: 
unde este el? 

— A trimis să întrebe unde este el? Hm, nu e bine. Te 
pomeneşti că iar mai trimite; nimeni nu trebuie să ştie că 
mă aflu aici. 

Piotr Stepanovici se nelinişti. 

— Nu va afla, doarme acum; lângă ea e moaşa, Arina 
Virghinskaia. 

— Păi, tocmai că... şi nu va auzi, cum crezi? Ştii, ar fi mai 
bine să încui uşa de la intrare. 

— Nu va auzi nimic. lar dacă vine Şatov, te ascund în 
camera de alături. 

— Şatov nu vine; vei scrie că v-aţi certat pentru trădare şi 
denunţ... în seara aceasta... şi că eşti cauza morţii lui. 

— E mort! strigă Kirillov sărind de pe divan. 

— Astă-seară la ora opt sau, mai bine zis, aseară pe la ora 
opt, pentru că acum e ora unu. 

— Tu l-ai ucis! Am prevăzut acest lucru încă de ieri! 


— Cum să nu prevezi? Uite, cu acest revolver (scoase 
revolverul, probabil ca să-l arate, dar nu-l mai vâri în 
buzunar, ci continuă să-l ţină în mâna dreaptă, rămânând 
astfel gata pentru orice eventualitate). Ce om ciudat eşti 
totuşi, Kirillov, ştiai doar că aşa urma să termine acest 
imbecil. Ce mai era de prevăzut? 'Ți-am spus-o de câteva ori. 
Şatov se pregătea să denunțe: l-am urmărit; nu puteam lăsa 
lucrurile aşa. De altfel, şi dumneata ai primit instrucţiuni ca 
să-l supraveghezi; chiar dumneata mi-ai spus-o acum vreo 
trei săptămâni... 

— Taci! L-ai omorât pentru că la Geneva te-a scuipat între 
ochi! 

— Şi pentru asta şi pentru altceva. Pentru multe altele; 
deşi fără nici un fel de pornire. Ce rost are să sari? Ce sunt 
pozele astea? Oho! Aşa vasăzică! ... 

E] sări şi întinse ameninţător revolverul. Într-adevăr, 
Kirillov pusese mâna pe revolverul său de pe fereastră, 
pregătit şi încărcat încă de dimineaţă. Piotr Stepanovici luă 
poziţie ţintind în Kirillov. Celălalt râse cu răutate. 

— Mărturiseşte, ticălosule, că ai venit înarmat pentru că te 
voi împuşca... Dar nu te împuşc... deşi... deşi... 

Şi iar îşi îndreptă revolverul împotriva lui Piotr 
Stepanovici, ţintind şi nefiind parcă în stare să-şi refuze 
plăcerea de a-şi închipui cum l-ar fi împuşcat. Piotr 
Stepanovici, în aceeaşi poziţie, aşteptă, aşteptă până în 
ultima clipă, fără să apese pe trăgaci, riscând să primească 
primul glonţ în frunte; de la un „maniac” te puteai aştepta 
la orice. Dar „maniacul”, în cele din urmă, lăsă mâna în jos, 
sufocându-se şi tremurând, nefiind în stare să vorbească. 

— Ei, ne-am distrat şi ajunge, cobori mâna cu revolverul şi 
Piotr Stepanovici. Am ştiut eu că ţi-a venit cheful să te joci; 
să ştii însă că ai riscat: puteam să apăs pe trăgaci. 

Şi, destul de calm, se aşeză pe divan turnându-şi ceai, de 
altfel cu o mână puţin tremurătoare. Kirillov lăsă revolverul 
pe masă şi porni să se plimbe de colo până colo. 


— Nu voi scrie că l-am omorât pe Şatov şi... nu voi scrie 
nimic acum. Nu las nici un bilet! 

— Nu? 

— Nu. 

— Ce ticăloşie şi ce prostie! se înverzi de mânie Piotr 
Stepanovici. De altfel, o presimţeam. Să ştii că nu mă 
surprinde deloc. Cum vrei. Dacă aş putea să te oblig cu 
forţa, te-aş obliga. Dar văd că eşti un ticălos, se înfierbânta 
tot mai mult Piotr Stepanovici. Atunci ne-ai cerut bani şi ne- 
ai promis marea cu sarea... Dar să ştii că nu plec de aici 
fără rezultat, să văd cel puţin cum îţi vei crăpa ţeasta 
singur. 

— Vreau să pleci imediat, se opri Kirillov ferm în faţa lui. 

— A, nu, aşa ceva este imposibil, puse mâna iar pe revolver 
Piotr Stepanovici, te pomeneşti că acum de ciudă şi laşitate 
îţi va trăsni prin cap să amâni totul şi mâine să te duci cu 
denunţul, ca să-ţi faci rost de bani; pentru asta îţi voi plăti 
doar. Dracu' să vă ia, indivizi ca dumneata sunt capabili de 
orice! Dar să n-ai nici o grijă, am prevăzut totul: nu voi 
pleca de aici până nu-ţi voi găuri ţeasta cu acest revolver, 
cum am făcut şi cu ticălosul de Şatov, dacă vei fi atât de laş 
şi vei renunţa la hotărârea dumitale, dracu' să te ia! 

— Vrei neapărat să vezi curgând şi sângele meu? 

— Nu din răutate, înţelege-mă; puţin îmi pasă. Ci ca să fiu 
liniştit pentru cauza noastră. Nu pot conta pe oameni, vezi 
şi dumneata. Eu nu înţeleg rostul fanteziei dumitale, să te 
omori. Nu ţi-am sugerat eu asta. Ci dumneata singur ai 
declarat acest lucru şi nu mie primul, ci membrilor din 
străinătate. Şi adu-ţi aminte, nimeni dintre ei n-a căutat să 
te tragă de limbă, nimeni dintre ei nu te cunoştea deloc, 
singur ai venit să-ţi expui ideile din sentimentalism. Ce pot 
face eu, dacă pe aceasta s-a bazat, cu consimţământul şi 
chiar la propunerea dumitale (bagă de seamă: la 
propunerea dumitale!), un anumit plan de acţiune al nostru 
de aici, care acum nu mai poate fi schimbat nicicum. Te-ai 
pus într-o situaţie care ţi-a dat posibilitatea să cunoşti prea 


multe din ceea ce nu trebuia să cunoşti. Dacă-ţi căşunează 
să te duci mâine şi să ne denunţi, îţi închipui cumva că ne va 
conveni grozav, cum crezi? Nu, nu; te-ai obligat, ţi-ai dat 
cuvântul, ai primit bani. Toate astea n-ai cum să le negi... 

Piotr Stepanovici se înfierbântase teribil, dar Kirillov nu-l 
asculta de mult. Se plimba prin cameră, adâncit în gânduri. 

— Îmi pare rău de Şatov, zise el oprindu-se iar în faţa lui 
Piotr Stepanovici. 

— Şi mie îmi pare rău, dacă vrei să ştii, cum... 

— Taci, ticălosule! urlă Kirillov, făcând o mişcare cumplită 
şi prea grăitoare. Te omor! 

— Bine, bine, să zicem că am minţit, de acord, nu-mi pare 
deloc rău; hai, destul, destul! sări el cu teamă, întinzând 
mâna înainte. 

Kirillov se potoli şi iar porni să se plimbe. 

— Nu voi amâna deloc, vreau chiar acum să mă omor; toţi 
sunt nişte ticăloşi. 

— lată o idee; bineînţeles că toţi sunt nişte ticăloşi şi 
întrucât un om cinstit se umple de scârbă, atunci... 

— Imbecilule, şi eu sunt un ticălos ca şi tine, ca şi toţi, şi nu 
sunt un om cinstit. N-au existat nicăieri cinste şi onestitate. 

— În sfârşit, te dumerişi. Se poate că până acum să nu-ţi fi 
dat seama, Kirillov, cu inteligenţa dumitale, că toţi sunt la 
fel, că nu există nici mai buni, nici mai răi, ci doar mai 
deştepţi sau mai proşti, şi că de vreme ce toţi sunt ticăloşi 
(lucru, de altfel, absurd), atunci înseamnă că nu trebuie să 
existe nici neticăâloşi? 

— Aud? Într-adevăr, nu glumeşti? Kirillov îl privi cu 
oarecare mirare. Cu atâta foc şi atât de simplu... E posibil 
ca indivizi ca tine să aibă convingeri? 

— Kirillov, niciodată n-am putut înţelege de ce vrei să te 
omori. Ştiu doar că o faci din convingere... fermă. Dar dacă 
simţi nevoia să-ţi descarci sufletul, îţi stau la dispoziţie... 
trebuie însă să ţinem seama de timp... 

— Cât e ora? 


— Oho, două fix, îşi controlă ceasul Piotr Stepanovici şi-şi 
aprinse o ţigară. 

„Se pare că mai sunt ceva şanse de înţelegere”, gândi el. 

— N-aş avea ce să-ţi spun, murmură Kirillov. 

— "Ţin minte că era vorba despre Dumnezeu... mi-ai 
explicat o dată; ba de două ori chiar. Dacă te împuşti, devii 
Dumnezeu, aşa mi se pare? 

— Da, devin Dumnezeu. 

Piotr Stepanovici nici nu zâmbi măcar; aştepta; Kirillov îl 
privi scrutător. 

— Dumneata eşti un escroc şi intrigant politic, vrei pur şi 
simplu să mă abaţi spre filosofie şi extaz şi să obţii 
împăcarea, ca să-mi alungi mânia şi, când mă vei vedea 
împăcat, să-mi smulgi menţiunea în bilet că eu l-am omorât 
pe Şatov. 

Piotr Stepanovici răspunse cu o candoare aproape 
naturală: 

— Să zicem că sunt o asemenea canalie, şi totuşi în aceste 
ultime clipe nu-ţi este absolut indiferent, Kirillov? De ce 
adică să ne certăm: dumneata eşti aşa, eu sunt aşa, ce rost 
are? Şi unde mai pui că amândoi... 

— Suntem nişte canalii. 

— Să zicem că suntem şi canalii. Ştii doar că nu sunt decât 
vorbe. 

— O viaţă întreagă am dorit să fie numai vorbe. De aceea 
am şi trăit, fiindcă n-am vrut să fie aşa. Şi acum, tot timpul, 
vreau să fie numai vorbe. 

— Ce să-i faci, fiecare caută unde-i este mai bine. Peştele... 
adică fiecare caută un fel de confort; atâta tot. E un lucru 
prea cunoscut. 

— Confort, zici? 

— Nu merită să ne certăm din cauza unor cuvinte. 

— Ba nu, ai spus-o foarte bine; fie şi confort. Dumnezeu 
este necesar, şi de aceea trebuie să existe. 

— Perfect. 

— Dar eu ştiu că el nu există şi nu poate exista. 


— Aşa e mai exact. 

— Cum de nu înţelegi că un om stăpânit de asemenea 
două idei nu poate rămâne în viaţă? 

— Şi deci nu-i rămâne decât să se împuşte, nu-i aşa? 

— Cum de nu înţelegi că numai acest singur fapt îi impune 
omului să se împuşte? Nu înţelegi că poate exista un 
asemenea om, unul din o mie de milioane ale voastre, unul 
care nu vrea să admită aşa ceva şi nu poate suporta. 

— Înţeleg doar atât: că dumneata, mi se pare, eziţi... E 
foarte rău. 

— Şi pe Stavroghin l-a devorat ideea, trecu peste remarcă 
Kirillov, plimbându-se posomorât prin cameră. 

— Cum adică, ciuli urechile Piotr Stepanovici, care idee? 
Ţi-a spus el ceva? 

— Nu, am ghicit-o singur: Dacă crede Stavroghin, nu 
crede că crede. lar dacă nu crede, nu crede că nu crede. 

— Totuşi, Stavroghin mai are şi altceva, mai inteligent 
decât asta, murmură arţăgos Piotr Stepanovici, urmărind 
cu nelinişte întorsătura pe care o lua discuţia şi observând 
chipul palid al lui Kirillov. 

„Dracu' să-l ia, nu se va împuşca, gândea el, o presimţeam 
mereu, o scrânteală cerebrală şi nimic altceva; ce oameni 
păcătoşi!” 

— Tu eşti ultimul om pe care-l văd; n-aş vrea să ne 
despărţim cu duşmănie, îl ferici deodată Kirillov. 

Piotr Stepanovici nu răspunse imediat. „Ei drăcie, ce-o mai 
fi şi asta?” gândi el iarăşi. 

— Crede-mă, Kirillov, că n-am nimic împotriva dumitale, ca 
om, şi întotdeauna... 

— Tu eşti un ticălos şi o pseudointeligenţă. Dar şi eu sunt 
la fel şi mă voi împuşca, iar tu vei rămâne în viaţă. 

— Vrei să spui deci că sunt atât de mârşav, încât voi dori să 
rămân în viaţă. 

Nu putea decide încă dacă continuarea acestei discuţii 
într-un asemenea moment e convenabilă sau nu pentru el şi 
de aceea hotări „să se lase în voia împrejurărilor”. Dar tonul 


de superioritate şi de dispreţ constant şi făţiş al lui Kirillov îl 
irita şi înainte întotdeauna, iar acum nu se ştie de ce îl irita 
şi mai mult. Poate că prin faptul că acest Kirillov peste o oră 
urma să moară (Piotr Stepanovici nu pierdea totuşi din 
vedere acest lucru), i se înfăţişa lui deja în chip de semiom, 
adică într-o situaţie care nu permitea să i se îngăduie o 
asemenea atitudine orgolioasă. 

— Am impresia că te lauzi în faţa mea prin aceea că te vei 
împuşca? 

— Întotdeauna mă mira faptul că toţi continuă să trăiască, 
nu-i auzi remarca Kirillov. 

— Hm, să zicem că e o idee, dar... 

— Maimuţoiule, îmi cânţi în strună ca să mă subjugi. Taci, 
nu vei înţelege nimic. Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu 
sunt Dumnezeu. 

— Tocmai acest punct nu l-am putut înţelege niciodată la 
dumneata: prin ce eşti Dumnezeu, adică? 

— Dacă Dumnezeu există, atunci totul e în voia lui, şi din 
această voinţă eu nu pot ieşi. Dacă nu există, înseamnă că 
totul este în voinţa mea, şi eu sunt dator să-mi afirm voinţa 
supremă absolut liberă. 

— Voința absolut liberă? Şi de ce eşti dator? 

— Pentru că întreaga voinţă a devenit a mea. E posibil ca 
nimeni din toată planeta aceasta, desfiinţându-l pe 
Dumnezeu şi crezând în puterea absolut liberă a voinţei 
sale suverane, să nu îndrăznească să-şi afirme această 
voinţă absolut liberă, în sensul ei integral? Ca şi cum un 
sărac ar primi o moştenire, şi speriindu-se, n-ar îndrăzni să 
se apropie de sac, considerându-se neînstare de a-l stăpâni. 
Vreau să-mi afirm voinţa absolut liberă. Chiar dacă voi fi 
singurul, dar o voi face. 

— Fă-o atunci. 

— Sunt dator să mă împuşc, pentru că expresia integrală a 
voinţei mele suverane absolut libere ar fi să-mi pun capăt 
zilelor mele. 


— Dar nu eşti singurul care se omoară; există mulţi 
sinucigaşi. 

— Din anumite cauze. Dar fără nici un fel de cauză, ci 
numai pentru a afirma libertatea deplină a voinţei 
suverane, o voi face numai eu. „Nu se va împuşca”, se gândi 
iar Piotr Stepanovici. 

— Ştii ce, remarcă el iritat, în locul dumitale eu aş 
demonstra această voinţă absolut liberă, omorând pe 
altcineva şi nu omorându-mă pe mine. Ai fi devenit în felul 
acesta util. Şi-ţi voi indica pe cine anume, dacă nu te sperie 
acest lucru. În cazul acesta nu te mai împuşca astăzi. Am 
putea să ne înţelegem. 

— A omori pe altcineva ar fi punctul inferior extrem al 
voinţei mele absolut libere, şi pe acest punct extrem te afli 
tu. Eu nu sunt tu: eu tind spre punctul extrem superior şi 
mă voi omori pe mine însumi. 

„Rodul meditaţiei sale proprii”, murmură mânios Piotr 
Stepanovici. 

— Sunt obligat să afirm necredinţa, continua să se plimbe 
prin cameră Kirillov. Pentru mine nu există o idee 
superioară aceleia că Dumnezeu nu există. În sprijinul meu 
stă istoria omenirii. Omul n-a făcut altceva decât să-şi 
născocească un Dumnezeu, pentru a putea trăi fără să se 
ucidă; în aceasta constă întreaga istorie universală de până 
acum. Sunt primul în întreaga istorie universală care n-am 
voit să-mi născocesc un Dumnezeu. Să se afle acest lucru o 
dată pentru totdeauna. 

„Nu se va împuşca”, gândi cu nelinişte Piotr Stepanovici. 

— Dar cine să afle? îl aţâţă el. Nu suntem aici decât eu şi 
dumneata; Liputin poate? 

— "Toţi trebuie să afle; vor afla toţi. Nu este nimic tăinuit 
care nu va fi cunoscut. A spus-o el. 

Şi, cu un extaz febril, Kirillov arătă spre icoana 
Mântuitorului, în faţa căreia ardea candela. Piotr 
Stepanovici se înfurie. 


— Vasăzică, tot mai crezi în el, ba ai aprins şi candela; nu 
cumva „pentru orice eventualitate”? 

Kirillov nu-i răspunse nimic. 

— Ştii ce ţi-aş spune eu: am impresia că tu crezi mai mult 
chiar decât un popă. 

— În cine să cred? În el? Ascultă, se opri Kirillov, 
rămânând cu privirea fixă plină de extaz aţintită în gol. 
Ascultă, o idee grandioasă: a existat pe faţa pământului o zi 
şi în centrul pământului, trei cruci. Unul de pe cruce credea 
atât de mult, încât i-a spus celuilalt: „Astăzi vei fi cu mine în 
rai”. Se sfârşi ziua, amândoi muriră, porniră şi nu găsiră 
nici raiul, nici învierea. Cele spuse nu se adeveriră. Ascultă: 
omul acesta era spiritul cel mai sublim de pe faţa 
pământului, constituia însăşi raţiunea lui de a fi. Întreaga 
planetă, cu tot ce există pe suprafaţa ei, fără acest om nu 
este decât o nebunie. N-a existat nici înainte, nici după el 
unul asemenea lui şi niciodată, până la această minune. 
Tocmai de aceea este o minune, pentru că n-a existat şi nu 
va exista unul ca el niciodată. lar dacă este aşa, dacă legile 
naturii nu l-au cruțat nici pe acesta, nefiindu-le milă nici de 
propria lor minune, ci l-au obligat şi pe dânsul să trăiască în 
mijlocul minciunii şi să moară pentru minciună, înseamnă 
că întreaga planetă este o minciună, se întemeiază pe 
minciună şi pe o ironie stupidă. Înseamnă că înseşi legile 
planetei sunt o minciună şi o farsă diavolească. Ce rost are 
atunci să trăieşti, răspunde, dacă eşti om? 

— E un alt aspect al problemei. Mi se pare că ai confundat 
aici două cazuri diferite; ceea ce este departe de a oferi o 
certitudine. Dă-mi voie însă, să zicem că dumneata eşti 
Dumnezeu?! Să zicem că s-a terminat minciuna şi 
dumneata ai ajuns să-ţi dai seama că toată minciuna 
provine din faptul că a existat până acum alt Dumnezeu. 
Mai departe? 

— În sfârşit, ai înţeles! strigă Kirillov entuziasmat. Vasăzică 
se poate înţelege dacă şi unul ca tine a înţeles! Îţi dai seama 
acum că salvarea tuturor stă în a demonstra această idee. 


Cine s-o demonstreze? Eu! Nu înţeleg cum a putut până 
acum un ateist, ştiind că nu există Dumnezeu, să nu se 
omoare imediat? Să-ţi dai seama că nu există Dumnezeu şi 
să nu-ţi dai seama imediat că tu însuşi ai devenit prin 
aceasta Dumnezeu este o inepţie, altminteri te omori 
imediat. În momentul când ai ajuns însă la această 
conştiinţă - tu eşti domn şi împărat şi nu te vei omori, ci vei 
trăi în gloria cea mai sublimă. Şi numai acela care primul a 
ajuns conştient de aceasta trebuie să se omoare singur 
neapărat, altfel cine va începe şi va demonstra? Eu mă voi 
omori negreşit pentru a începe şi a demonstra. Eu sunt 
deocamdată Dumnezeu fără voie şi sunt nefericit pentru că 
sunt obligat să-mi afirm voinţa suverană absolut liberă. De 
aceea omul a fost până acum atât de nefericit şi de sărac, 
pentru că s-a temut să-şi afirme punctul capital, al voinţei 
absolut libere, şi se manifesta astfel numai periferic, ca un 
şcolar. Sunt foarte nefericit pentru că mă tem groaznic. 
Frica este blestemul omului... Dar îmi voi afirma libertatea 
absolută de voinţă, sunt obligat să cred că nu cred. Voi 
începe şi voi termina, şi voi deschide porţile. Şi voi salva. 
Numai acest lucru îi va salva pe toţi oamenii şi în generaţia 
următoare chiar îi va regenera fiziceşte; pentru că în 
înfăţişarea lui fizică de acum, după cum mi-am dat seama 
eu, omul nu poate exista fără Dumnezeul anterior. Timp de 
trei ani am căutat atributul dumnezeirii mele şi l-am găsit: 
atributul dumnezeirii mele este Voința suverană, absolut 
liberă! Iată tot ce aş putea să-mi demonstrez, în punctul 
esenţial, nesupunerea şi totodată libertatea mea nouă 
înfricoşătoare. Pentru că este într-adevăr înfricoşătoare. Îmi 
pun capăt zilelor, ca să-mi afirm nesupunerea şi libertatea 
mea cea nouă înfricoşătoare. 

Chipul lui avea o paloare nefirească, privirea insuportabil 
de grea. Era ca într-un acces de febră intensă. Piotr 
Stepanovici avu impresia că e gata-gata să se prăbuşească. 

— Dă-mi condeiul! strigă cu totul pe neaşteptate Kirillov, 
pradă unei inspiraţii subite, dictează, semnez orice. Voi 


semna şi că l-am ucis pe Şatov. Dictează, până mă amuză. 
Nu mă tem de ce vor crede sclavii aroganţi! Vei vedea că tot 
ce este tăinuit va fi cunoscut! Iar tu vei fi strivit... Cred! 
Cred! 

Piotr Stepanovici sări din loc şi-i întinse repede călimara şi 
hârtia şi începu să dicteze, profitând de această clipă şi 
tremurând pentru succesul ei. „Eu, Aleksei Kirillov, 
declar...” 

— Stai! nu accept! Cui declar? 

Kirillov tremura ca scuturat de friguri. Cuvântul declar şi o 
idee pe care i-o sugeră subit păreau că îl absorbiseră cu 
totul, ca o portiţă de ieşire spre care se avânta, măcar 
pentru o clipă, sufletul lui chinuit: 

— Cui declar? Vreau să ştiu, cui anume? 

— Nimănui, tuturor, primului care va citi. Ce rost ar avea 
să precizezi? Lumii întregi! 

— Lumii întregi? Bravo! Şi fără nici un fel de căinţă. Nu 
vreau căinţă; nu vreau autorităţi! 

— Bine, bine, nu e nevoie, la naiba cu autorităţile! Dar 
scrie odată, dacă eşti hotărât în mod serios! ... ţipă la el cu 
glas isteric Piotr Stepanovici. 

— Stai, vreau să desenez sus o mutră cu limba scoasă. 

— Ce prostie, se mânie Piotr Stepanovici, se poate exprima 
totul şi fără desen, numai prin ton. 

— Prin ton? Admirabil. Aşa e, prin ton, prin ton! Dictează 
în acest ton. 

„Eu, Aleksei Kirillov, dictă ferm şi autoritar Piotr 
Stepanovici, aplecându-se deasupra umărului lui Kirillov şi 
urmărind fiecare literă, eu, Kirillov, declar că astăzi... 
octombrie, la orele opt seara, l-am ucis pe studentul Şatov, 
pentru trădare, în parc, şi pentru denunţ despre manifeste 
şi despre Fedka-Ocnaşul care a stat ascuns la noi amândoi 
în casa Filippov, rămânând zece zile şi zece nopţi. Mă 
împuşc astăzi cu revolverul nu pentru că regret şi mă tem 
de voi, ci pentru că am avut intenţia încă din străinătate să- 
mi curm viaţa.” 


— Numai atât? strigă Kirillov cu mirare şi revoltă. 

— Nici un cuvânt mai mult! dădu din mână Piotr 
Stepanovici, căutând să-i smulgă declaraţia. 

— Stai! îşi apăsă mâna cu putere pe hârtie Kirillov. Stai, e 
absurd! Vreau să spun şi cu cine am omorât. Ce amestec 
are Fedka? Dar incendiul? Vreau să arăt totul şi să înjur, cu 
tonul, cu tonul! 

— E destul, Kirillov, destul, te asigur că e prea destul! 
aproape îl implora Piotr Stepanovici, tremurând de teamă 
ca acesta să nu rupă hârtia; ca ei să creadă, trebuie ca totul 
să apară cât mai confuz, exact aşa, numai prin aluzii. 
Adevărul trebuie să apară dezvăluit numai într-un colţişor şi 
numai atâta cât trebuie ca să-i aţâţe. Întotdeauna vor 
inventa mai mult decât a existat în realitate şi desigur se 
vor crede pe ei înşişi mai mult decât pe noi, ceea ce e mult 
mai bine, mult mai bine! Dă-mi-o; e admirabil, scrisă aşa, 
dă-mi-o, dă-mi-o! 

Şi tot încerca să smulgă foia. Kirillov asculta cu ochii 
căscaţi, căutând parcă să se dumerească; dar părea că 
încetase să mai înţeleagă. 

— Ei drăcie, se înfurie deodată Piotr Stepanovici, nici n-ai 
semnat încă! Ce te holbezi aşa, semnează! 

— Vreau să-i înjur... murmură Kirillov, luând în mână tocul 
şi semnând. Vreau să-i înjur... 

— Semnează: Vive la republique, şi atât. 

— Bravo! aproape urlă de entuziasm Kirillov. Vive la 
republique democratigque, sociale et universelle ou - la 
mort! ... Nu, nu aşa. Liberte, egalite, fraternite ou la mort... 
aşa e mai bine, e mai bine, scrise el cu voluptate sub 
semnătura sa. 

— Ajunge, ajunge, repeta mereu Piotr Stepanovici. 

— Stai, încă puţin... Ştii, vreau să mai semnez o dată şi pe 
franţuzeşte: „De Kirilloff, gentilhomme russe et citoyen du 
monde”, ha, ha, ha! râse el cu hohote. Ba nu, nu, nu, stai, 
am găsit ceva mai bun, evrika: gentilhomme-seminariste 
russe et citoyen du monde civilise! Uite, aşa va fi cel mai 


bine... sări el de pe divan şi, apucând cu o mişcare grăbită 
revolverul de pe fereastră, fugi în camera de alături şi trase 
după el uşa închizând-o bine. Piotr Stepanovici rămase un 
minut pe gânduri, cu privirea în uşă. 

„Dacă nu ezită deloc, poate că apasă pe trăgaci, dacă mai 
rămâne pe gânduri, nu va fi nimic!” 

Deocamdată luă foaia de hârtie scrisă şi, aşezându-se, o 
reciti. Redactarea îi plăcu iar: „Ce trebuie mai mult 
deocamdată? E nevoie ca pentru început să fie complet 
derutaţi şi în felul acesta să fie sustrasă atenţia. Parcul? În 
oraş nu există nici un parc şi vor ajunge în cele din urmă să 
se gândească la Skvoreşniki. Până se va afla ceva va trece 
timp, până vor căuta iar mai trece timp. lar când vor găsi 
cadavrul, înseamnă că deci ce s-a scris aici e adevărat; totul 
e adevărat; înseamnă că şi despre Fedka e adevărat. Dar ce 
reprezintă Fedka? Fedka e incendiul, Lebeadkinii: 
înseamnă că totul porneşte de aici, din casa Filippov, şi deci 
ei, vasăzică, n-au văzut nimic, ei, vasăzică, au căscat gura, 
asta îi va depăşi cu totul. Despre ai noştri nici prin cap nu le 
va trece: Şatov, Kirillov, Fedka şi Lebeadkin; dar de ce s-au 
omorât unul pe altul, iată încă o întrebare pentru ei. Ei 
drăcie, nu se aude nici o împuşcătură! ...” 

Chiar în timpul când citea şi-şi admira redactarea, atenţia 
lui încordată veghea şi ascultând cu nelinişte chinuitoare, 
clipă de clipă, el se înfurie deodată. Îşi controlă îngrijorat 
ceasul şi văzu că e destul de târziu; trecuseră zece minute 
de când acela plecase... Apucă lumânarea şi se îndreptă 
spre uşa camerei în care se închisese Kirillov. Ajungând în 
faţa uşii, se gândi că şi lumânarea se termină şi peste 
douăzeci de minute se va stinge, iar alta nu avea de unde să 
ia. Apucă de clanţă şi ascultă prudent, nu se auzi nici cel 
mai mic sunet; brusc el deschise uşa, ridicând sus 
lumânarea; ceva se năpusti cu un urlet spre dânsul. Trase 
cu putere uşa şi o ţinu astfel, dar nu se mai auzi nimic, se 
aşternu iar o tăcere de moarte. Rămase aşa mult timp, 
nehotărât, cu lumânarea în mână. În frântura de secundă 


cât ţinu uşa deschisă, prea puţin reuşi să vadă, şi totuşi 
zărise chipul lui Kirillov care stătea în adâncimea odăii 
lângă fereastră şi observase furia turbată cu care acesta se 
repezise spre dânsul. Piotr Stepanovici tresări, lăsă 
lumânarea pe masă, îşi pregăti revolverul şi se trase pe 
vârfuri în colţul opus, încât dacă acela ar fi deschis uşa şi s- 
ar fi repezit cu revolverul spre masă, el să aibă timp să 
ţintească şi să apese pe trăgaci înaintea lui Kirillov. 

Nu mai credea acum în posibilitatea sinuciderii! „Stătea în 
mijlocul odăii şi reflecta, chibzuia febril Piotr Stepanovici. Şi 
e întuneric beznă în odaia aceea înspăimântătoare. S-a 
năpustit urlând - una din două: ori l-am tulburat chiar în 
momentul când era gata să apese pe trăgaci, ori... stătea 
chibzuind cum să mă omoare. Da, aşa este, chibzuia... el 
ştie că nu plec, fără să-l omor, dacă el dă înapoi, deci va 
trebui să mă omoare el înainte, ca să nu-l omor eu... şi iar, 
iar e linişte acolo. Groaznic: dacă deschide brusc uşa... 
porcăria cea mare e că el crede în Dumnezeu mai mult 
decât un popă... Nu se împuşcă în nici un caz. De-alde ăştia 
care dibuie soluţii „prin raționamente proprii” sunt o 
mulţime astăzi. Canalia! Ei drace, lumânarea, lumânarea! 
Peste un sfert de oră se stinge precis... Trebuie să 
terminăm; orice ar fi, trebuie să terminăm... Fireşte, acum 
pot să-l ucid... Faţă de hârtia aceasta, nu-şi va închipui 
nimeni că eu l-am ucis. Aş putea să-l aranjez în aşa fel pe 
duşumea cu revolverul descărcat în mână, încât oricine va 
crede că el singur... A naibii treabă, cum dracu' să-l omor? 
Dacă deschid, se năpusteşte iar şi trage primul. Aş! 
greşeşte ţinta, bineînţeles!” 

Astfel se frământa el, tremurând în faţa inevitabilităţii 
soluţiei şi din cauza nehotărârii sale. În cele din urmă, 
apucă lumânarea şi iar se apropie de uşă, ţinând revolverul 
gata să tragă; iar cu mâna stângă în care ţinea lumânarea 
apăsă clanţa. Dar o făcu fără îndemânare: clanţa scoase un 
ţăcănit. „Va trage îndată ce deschid!” se gândi Piotr 
Stepanovici. Împinse cu toată puterea uşa cu piciorul, ridică 


lumânarea şi întinse revolverul înainte; dar nu urmă nici o 
împuşcătură, nici vreun strigăt... în odaie nu era nimeni. 

Piotr Stepanovici tresări. Odaia nu avea o altă ieşire şi 
Kirillov n-ar fi avut pe unde să fugă. Ridică şi mai sus 
lumânarea şi privi cu atenţie: nu văzu pe nimeni. Îl strigă cu 
glasul coborât pe Kirillov, apoi încă o dată mai tare; nici un 
răspuns. 

„le pomeneşti că a fugit pe fereastră?” 

Într-adevăr, la una dintre ferestre era deschis oberlihtul. 
„Prostii, doar nu putea să iasă pe ferestruică.” Piotr 
Stepanovici străbătu camera spre fereastră: „Imposibil”. 
Brusc el se întoarse pe loc şi ceva nemaipomenit îl făcu să 
se cutremure. 

Lângă peretele opus ferestrelor, în dreapta uşii, se afla un 
dulap. În partea dreaptă a dulapului, în colţul format de 
perete şi dulap, stătea Kirillov într-o poziţie îngrozitor de 
ciudată, nemişcat, cu mâinile şi corpul întinse ca în poziţie 
de drepţi; cu capul puţin înălţat şi cu ceafa lipită chiar de 
colţ, ca şi cum ar fi vrut să se facă nevăzut, să se ascundă. 
După toată aparenţa se ascundea, dar nu era deloc de 
crezut. Piotr Stepanovici, care stătea pe o linie de unghi 
piezişă faţă de colţ, nu putea să observe decât contururile 
vizibile ale siluetei. Nu îndrăznea să facă o mişcare spre 
stânga ca să-l vadă pe Kirillov în întregime şi să înţeleagă ce 
se întâmplă. Inima începu să-i bată cu putere... Şi deodată îl 
cuprinse o furie nebună: se smulse din locul lui, zbieră 
bătând din picioare şi se năpusti turbat spre acel loc 
înspăimântător. 

Ajungând însă aproape de tot, el se opriiar stană de 
piatră, şi mai îngrozit. Îl surprinse mai ales faptul că 
celălalt, cu tot strigătul şi saltul lui turbat, nu se urni din 
loc, nu mişcă nici o parte a corpului, rămânând împietrit 
sau ca o figură de ceară. Paloarea chipului său era 
nefirească, ochii negri absolut ficşi priveau în gol. Piotr 
Stepanovici plimbă lumânarea de sus în jos şi de jos în sus, 
luminând şi cercetând bine acest chip. Şi deodată observă 


că Kirillov, deşi priveşte undeva în gol, se uită şi la el pieziş 
şi poate chiar îl urmăreşte. Imediat îi trecu prin gând să 
apropie flacăra chiar de faţa „acestui ticălos” şi să vadă cum 
reacţionează. 1 se păru deodată că bărbia lui Kirillov se 
mişcă şi pe buze îi apăru un zâmbet ironic, ca şi cum i-ar fi 
ghicit gândul. Se înfioră şi, ieşit din minţi, îl prinse cu 
putere pe Kirillov de umăr. 

Atunci se petrecu ceva atât de îngrozitor şi cu atâta 
repeziciune, încât Piotr Stepanovici nu mai fu în stare mult 
timp după aceea să-şi adune amintirea faptului într-o ordine 
oarecare. Chiar în momentul când îl atinsese pe Kirillov, 
acesta îşi aplecă repede capul şi tot cu capul îi scoase 
lumânarea din mână; sfeşnicul se izbi cu zgomot de podea 
şi lumânarea se stinse. În aceeaşi clipă el simţi o durere 
îngrozitoare în degetul mic al mâinii stângi. Scoase un țipăt 
şi de aici încolo nu-şi mai aducea aminte decât că, orbit de 
turbare, izbi din toată puterea cu revolverul în capul care 
se lipise de el şi-i muşcase degetul. Apoi îşi smulse din gura 
lui degetul şi, fără să mai ştie ce face, se repezi glonţ şi ieşi 
din cameră direct spre ieşire. În timp ce căuta înnebunit 
uşa ce da în antreu, auzi în bezna întunericului, venind din 
urmă-i din cameră, nişte zbierete cumplite: 

— Îndată, îndată, îndată, îndată... 

De vreo zece ori. Însoţit de aceste zbierete 
înspăimântătoare, ajunse în tindă, când deodată răsună o 
împuşcătură puternică. Se opri brusc şi rămase în întuneric 
vreo cinci minute chibzuind; apoi se întoarse iar înăuntru. 
Dar avea nevoie să-şi facă rost de o lumânare. N-avea decât 
să găsească în dreapta dulapului sfeşnicul scos din mâinile 
sale şi căzut pe duşumea; dar cum să aprindă mucul de 
lumânare? În capul lui miji brusc o impresie vagă: îşi aminti 
că în ajun, când coborâse în fugă spre bucătărie, ca să se 
năpustească asupra lui Fedka, zărise parcă în colţul raftului 
o cutie mare, roşie, de chibrituri. Orbecăind se îndreptă 
spre stânga, căutând uşa care ducea la bucătărie, o găsi, 
străbătu antreiaşul şi cobori pe scară. Pe raft, exact în locul 


despre care-şi amintise, dădu pipăind în întuneric peste o 
cutie plină, încă neîncepută, de chibrituri. Fără a mai 
aprinde vreunul, se grăbi să se întoarcă sus şi numai când 
ajunse lângă dulap, la locul unde îl izbise cu revolverul pe 
Kirillov după acea muşcătură, îşi aduse aminte de degetul 
muşcat şi în aceeaşi clipă simţi o durere insuportabilă. 
Scrâşnind din dinţi, el aprinse în cele din urmă restul de 
lumânare, îl vâri iar în sfeşnic şi privi în jurul său: lângă 
fereastra cu gemuleţul deschis, cu picioarele spre colţul 
drept al camerei, zăcea cadavrul lui Kirillov. Revolverul 
fusese descărcat în tâmpla dreaptă şi glonţul ieşise în 
partea superioară a tâmplei opuse, străpungând craniul. Se 
vedeau stropi de sânge şi de creier. Revolverul rămăsese în 
mâna căzută pe podea a sinucigaşului. Moartea survenise 
probabil instantaneu. Cercetând totul cu meticulozitate, 
Piotr Stepanovici se ridică şi părăsi odaia în vârful 
picioarelor, trase uşa fără s-o închidă, lăsă sfeşnicul cu 
lumânarea pe masa camerei din faţă, se gândi puţin şi 
hotări să n-o stingă, dându-şi seama că nu poate provoca un 
incendiu. Aruncând o ultimă privire spre declaraţia scrisă 
de pe masă, el surâse maşinal şi după aceea, tot în vârful 
picioarelor, nu se ştie de ce, părăsi casa. Se strecură iar 
prin deschizătura secretă a lui Fedka, trăgând apoi 
scândura la loc. 

III. 

Exact la orele şase fără zece minute, pe peronul staţiei de 
cale ferată, de-a lungul unui şir destul de lung de vagoane, 
se plimbau Piotr Stepanovici şi Erkel. Piotr Stepanovici 
pleca, Erkel venise să-şi ia rămas-bun. Bagajul fusese 
predat, sacul dus în vagonul de clasa a doua pe locul ales. 
Sunase primul semnal de plecare şi erau în aşteptarea celui 
de-al doilea. Piotr Stepanovici se uita cu privirea deschisă în 
toate părţile, observând persoanele care intră în vagoane. 
Cunoscuţi mai apropiaţi nu văzuse; de vreo două ori trebui 
să salute din cap pe un negustor de ţară, care urma să 
coboare la a treia staţie, pentru a ajunge la parohia sa. 


Erkel dorea vizibil ca în aceste ultime minute să discute 
chestiuni mai importante, deşi poate că nici el nu ştia 
despre ce anume; dar nu îndrăznea să înceapă. 1 se părea 
mereu că îl jenează pe Piotr Stepanovici, care aşteaptă cu 
nerăbdare ultimul semnal. 

— Priviţi în jurul dumneavoastră atât de senin, observă el 
cu oarecare sfiiciune, voind parcă să-l avertizeze. 

— Şi de ce nu? N-am voie să mă ascund încă. E prea 
devreme. Nici o grijă. Singurul lucru de care m-aş teme 
este ca să nu-l pună dracu' pe Liputin să apară; dacă află, 
mă pomenesc cu el aici. 

— Piotr Stepanovici, nu sunt oameni pe care să te poţi 
bizui, zise hotărât Erkel. 

— Liputin? 

— Toţi, Piotr Stepanovici. 

— Fleacuri, acum ei sunt legaţi într-un singur lanţ de cele 
întâmplate aseară. Niciunul nu va trăda. Cine e nebun să se 
vâre în gura lupului de bunăvoie spre o pierzanie sigură! 

— Piotr Stepanovici, nu este exclus ca ei să-şi piardă 
minţile. 

Gândul acesta probabil îl încercase şi pe Piotr Stepanovici, 
şi de aceea observaţia lui Erkel îl supără şi mai mult. 

— Nu cumva ţi-e frică? Mă bizui pe dumneata mai mult 
decât pe ei toţi. Am văzut acum câte parale face fiecare. Să 
le transmiţi verbal chiar astăzi că-i pun în subordinea 
dumitale. Treci pe la ei chiar în dimineaţa aceasta. 
Instrucţiunile mele scrise să le citiţi mâine sau poimâine, 
adunându-vă când ei vor fi în stare să asculte... Dar te 
asigur, chiar mâine vor fi în stare, pentru că sunt groaznic 
de speriaţi şi vor deveni supuşi ca ceara... Principalul e să 
nu-ţi pierzi curajul dumneata. 

— Ah, Piotr Stepanovici, mai bine ar fi să nu plecaţi! 

— Păi, nu voi lipsi decât câteva zile; mă întorc imediat 
înapoi. 

— Piotr Stepanovici, grăi prudent, dar cu fermitate Erkel, 
chiar dacă plecaţi la Petersburg. Ce, nu-mi dau seama că tot 


ce faceţi e în interesul exclusiv al cauzei comune? 

— Nici nu m-am aşteptat la mai puţin din partea dumitale, 
Erkel. Dacă te-ai gândit că plec la Petersburg, înseamnă că 
ai înţeles că ieri nu puteam să le-o spun, în momentul acela, 
că plec atât de departe, ca să nu-i sperii. Ai văzut doar şi 
singur în ce hal erau. Dar îţi dai seama, bineînţeles, că o fac 
în interesul cauzei, în interesul cauzei principale şi extrem 
de importante, pentru cauza comună, şi nu pentru ca s-o 
şterg, cum îşi închipuie unul ca Liputin. 

— Piotr Stepanovici, fie chiar şi peste graniţă, eu voi 
înţelege şi asta; voi înţelege că trebuie să-ţi pui la adăpost 
persoana, pentru că dumneata reprezinţi totul, iar noi nu 
suntem nimic. Sunt în stare să înţeleg, Piotr Stepanovici. 

Bietul băiat era atât de emoţionat, încât îi tremura şi 
vocea. 

— Îţi mulţumesc, Erkel... Ah, mi-ai atins degetul rănit 
(Erkel îi strânsese neîndemânatic mâna; degetul bolnav 
fusese cu grijă înfăşurat cu un pansament negru). Dar îţi 
spun încă o dată că mă reped la Petersburg uneori să aflu 
câte ceva şi poate că nu voi rămâne acolo mai mult de 
douăzeci şi patru de ore, şi imediat mă întorc înapoi. După 
ce mă întorc, pentru salvarea aparenţelor, mă stabilesc la 
moşia lui Gaganov. Dacă ei vor simţi că-i paşte vreo 
primejdie, voi sări primul s-o împart cu ei. lar de va trebui 
să mai zăbovesc la Petersburg, vă dau imediat de ştire... pe 
calea cunoscută, iar dumneata le-o comunici lor. 

Se auzi al doilea semnal. 

— Vasăzică, mai sunt cinci minute până la plecare. Ştii, n- 
aş vrea ca grupul de aici să se destrame. Personal nu mă 
tem, nici o grijă în ce mă priveşte; asemenea grupuri în 
reţeaua generală există multe, şi n-am nici un motiv să pun 
atâta preţ pe cel de aici; dar şi acesta chiar nu strică să 
existe. De altfel, în privinţa dumitale sunt complet liniştit, 
deşi te las aproape singur cu aceşti monştri: să n-ai nici o 
grijă, nu vor denunța, nu îndrăznesc... Aha, şi dumneata 
pleci astăzi? strigă el cu glasul schimbat de tot şi plin de 


voioşie unui tânăr care se apropiase cu zâmbetul pe faţă să- 
Il salute. N-am ştiut că şi dumneata pleci cu expresul. 
Încotro, la mama? 

Mama acestui tinerel era o moşiereasă foarte bogată din 
gubernia vecină, iar tânărul, o rudă depărtată a Iuliei 
Mihailovna şi stătuse musafir în oraşul nostru vreo două 
săptămâni. 

— Nu, merg ceva mai departe, la R... Am de petrecut în 
vagon vreo opt ore. Pleci la Petersburg? râse tânărul. 

— De ce crezi că neapărat la Petersburg? râse şi mai voios 
Piotr Stepanovici. 

Tânărul făcu un gest de ameninţare cu degetul înmănuşat. 

— Ai ghicit, aşa este, îi şopti cu un aer misterios Piotr 
Stepanovici, duc nişte scrisori din partea Iuliei Mihailovna şi 
trebuie să vizitez vreo trei-patru persoane, ştii dumneata 
cam ce fel de persoane, dracu' să-i ia, între noi fie vorba. 
Păcătoasă slujbă! 

— Dar de ce s-a speriat atâta, mă rog? şopti şi tânărul. 
Nici pe mine ieri n-a vrut să mă primească; după părerea 
mea însă n-are de ce să-i fie frică pentru soţ; dimpotrivă, el 
a căzut atât de exemplar la incendiu, ca să zic aşa, 
riscându-şi viaţa. 

— Ca să vezi, râse Piotr Stepanovici. Se teme, probabil, că 
de aici au plecat nişte informaţii... adică unii domni de aici... 
pe scurt, principalul aici e Stavroghin; adică contele K... Ei, 
dar ce să mai vorbim, o istorie întreagă; îţi voi povesti câte 
ceva pe drum, bineînţeles cât îmi permite spiritul de 
cavaler... Ruda mea, sublocotenentul Erkel din judeţ, făcu 
el prezentările. 

Tânărul, care se uita pieziş la Erkel, îşi duse mâna la 
pălărie; Erkel îl salută. 

— Ştii, Verhovenski, opt ore să stai în vagon e un chin. 
Împreună cu noi pleacă într-un compartiment de clasa întâi 
Berestov, un colonel foarte nostim, vecin cu moşia noastră; 
e căsătorit cu Gărână (nee de Garine), şi să ştii că e un om 
de treabă. Ba e şi un om cu oarecare idei. N-a stat aici 


decât două zile. Mare amator de whist: ce-ai zice să 
înjghebăm ceva? M-am gândit şi la al patrulea, la Pripuhlov, 
un negustor de-al nostru bărbos, milionar, adică un 
adevărat milionar, crede-mă ce-ţi spun. Vă fac cunoştinţă, 
un tip interesant, e doldora de lucruri amuzante, vom râde 
în hohote. 

— Un whist aş face cu multă plăcere, mai ales îmi place în 
tren, dar eu am bilet de clasa a doua. 

— N-are nici o importanţă, să ştii că nu te las! Vino cu noi. 
Dau dispoziţii imediat să-ţi treacă bagajul în clasa întâi. 
Conductorul-şef mă ascultă. Ce ai dumneata, un sac de 
voiaj? Un pled? 

— Perfect, mergem! 

Piotr Stepanovici îşi luă sacul de voiaj, pledul, o carte şi 
imediat, cu cea mai mare grabă, se mută în clasa întâi. 
Erkel îl ajută. Sună şi al treilea semnal. 

— Dragă Erkel, îi întinse mâna cu un aer grăbit şi 
preocupat, prin fereastra vagonului, Piotr Stepanovici, după 
cum vezi mă aşez cu ei la cărţi. 

— Dar de ce-mi explici, Piotr Stepanovici, eu doar înţeleg, 
înţeleg totul, Piotr Stepanovici! 

— Aşadar, la bună vedere, strigă el şi se întoarse imediat la 
chemarea tânărului care voia să-i facă cunoştinţă cu 
partenerii. Şi de atunci Erkel nu-l mai revăzu pe Piotr 
Stepanovici al său! 

Se întoarse foarte trist şi nu pentru că îl neliniştea 
plecarea atât de pripită a lui Piotr Stepanovici, dar... dar îşi 
întorsese capul de la el atât de repede la chemarea acestui 
tânăr filfizon, şi apoi... ar fi fost cazul să-i spună altceva 
decât „la bună vedere” sau... să-i strângă cel puţin mâna 
mai tare. 

Tocmai acest din urmă fapt i se păru mai important. Ceva 
nedesluşit începu să-l râcâie la inimă, ce nici el săracul nu 
înţelegea încă, dar simţea că este în legătură cu seara din 
ajun. 

Capitolul al şaptelea. 


Ultima peregrinare a lui Stepan Trofimovici. 

| 

Sunt convins că Stepan Trofimovici se lăsase tot mai mult 
cuprins de teamă, simțind apropierea termenului pentru 
realizarea întreprinderii sale nesăbuite. Sunt convins, de 
asemenea, că suferise mult de frică, mai ales în noaptea din 
ajun, în acea noapte cumplită. Nastasia avea să spună mai 
pe urmă că el se culcase foarte târziu şi adormise. Dar 
acest lucru nu demonstrează nimic; se zice că cei 
condamnaţi la moarte adorm adânc în ajunul execuţiei. Deşi 
el pornise încă pe lumină, când oamenii nervoşi se simt 
întotdeauna mai curajoşi (maiorul, ruda lui Virghinski, 
înceta chiar să creadă în Dumnezeu de cum se lumina de 
ziuă), sunt sigur că niciodată până atunci el n-a fost în stare 
să se gândească fără groază închipuindu-se singur pe şosea 
într-o asemenea stare. Bineînţeles, o anumită disperare din 
capul lui atenua probabil într-o măsură oarecare, mai ales 
la început, ascuţimea acelei senzaţii groaznice de 
singurătate subită, în care el se pomeni brusc, din 
momentul când o părăsi pe Stasie şi locul călduţ cu care se 
obişnuise în acest răstimp de douăzeci de ani. Dar 
independent de asta, şi având chiar deplina conştiinţă a 
tuturor grozăviilor care îl aşteaptă, el tot ar fi ieşit pe acest 
drum şi l-ar fi urmat! Exista în toate acestea ceva magnific 
şi care îl entuziasma, în ciuda oricăror alte consideraţii. O, 
ar fi putut accepta condiţiile admirabile ale Varvarei 
Petrovna şi să rămână sub oblăduirea ei comme un vulgaire 
parazit! Dar el nu acceptase pomana şi refuzase să rămână. 
Şi iată-l, părăsind-o el însuşi, ridicând „steagul marii idei” şi 
pornind la moarte pe drumul larg în numele acestui steag! 
Desigur acesta era sentimentul pe care îl încerca atunci; şi 
tocmai aşa îşi închipuia el isprava sa. 

Mi-am pus de multe ori şi o altă întrebare: ce anume îl 
făcea să fugă, adică literalmente să alerge pe jos, în loc să 
plece cu vreun vehicul? La început îmi explicai acest lucru 
printr-o totală lipsă de spirit practic dovedită în cei cincizeci 


de ani ai săi şi printr-o deviere fantezistă a ideilor sub 
influenţa unui sentiment puternic. Mi se părea că gândul la 
un mijloc de transport (chiar şi cu clopoței) i se înfăţişa prea 
banal şi prozaic; şi dimpotrivă, peregrinajul, fie chiar şi cu 
umbrela în mână, apărea mult mai de efect şi cu nuanţă de 
iubire răzbunătoare. Astăzi însă, când totul s-a terminat, 
sunt dispus să cred că lucrurile se petrecuseră atunci mult 
mai simplu: în primul rând, se temuse să angajeze cai, 
pentru că Varvara Petrovna putea să afle şi să-l reţină cu 
forţa, ceea ce dumneaei ar fi făcut negregşit, iar el cu 
siguranţă s-ar fi supus şi atunci - adio marii idei, pentru 
totdeauna. În al doilea rând, ca să angajeze un mijloc de 
transport, trebuia cel puţin să ştie încotro pleacă. Dar 
tocmai acest lucru, de a şti încotro pleacă, constituia 
principala lui suferinţă în acel moment: n-ar fi fost în stare 
să fixeze şi să indice locul unde pleacă. Pentru că, în 
momentul în care s-ar fi decis pentru un anumit oraş, chiar 
din clipa aceea toată întreprinderea lui ar fi devenit în ochii 
săi şi absurdă, şi imposibilă; o presimţea bine. Ce avea să 
facă într-un asemenea oraş şi de ce neapărat acolo şi nu în 
alt loc? să-l caute pe ce marchand? 

Dar pe care marchand? Şi aici se ivea această a doua şi 
cea mai înspăimântătoare întrebare. De fapt, nu exista 
pentru el nimic mai înspăimântător decât acest marchand 
pe care el pornise cu atâta hotărâre să-l caute şi de care se 
temea cel mai mult să-l găsească în realitate. Nu, decât aşa, 
era preferabil, pur şi simplu, drumul cel mare; să iasă pur şi 
simplu pe acest drum şi să meargă fără a se gândi la nimic, 
cât timp se va putea să nu se mai gândească. Drumul cel 
mare e ceva lung, lung, al cărui capăt nu se vede, ca o viaţă 
de om, ca o visare omenească. Marele Drum e o idee; dar 
un vehicul angajat ce idee poate întruchipa? Un vehicul 
angajat înseamnă sfârşitul ideii... Vive la grande route, iar 
încolo - ce-o da Domnul. 

După întâlnirea neaşteptată şi uluitoare cu Liza, pe care v- 
am relatat-o, el porni înainte într-o uitare de sine şi mai 


desprinsă de lumea reală. Drumul de şleau trecea cam la o 
jumătate de verstă distanţă de Skvoreşniki şi - lucru ciudat 
- el nici nu băgă de seamă cum păşi pe el. Ca să judece 
temeinic sau cel puţin să-şi dea seama cu ceva mai multă 
luciditate era peste puterile lui în clipele acelea, un lucru 
insuportabil. Ploaia măruntă ba înceta, ba începea iar să 
cearnă; dar el nu observa nici ploaia. Nu-şi dădu seama nici 
cum îşi aruncă sacul peste umăr şi nici cum îi veni astfel mai 
uşor să meargă. Parcursese probabil în starea aceasta un 
kilometru sau unul şi jumătate, când se opri brusc şi privi în 
jurul său. Drumul umblat, negru şi desfundat de roţi, se 
întindea înaintea lui ca un fir fără capăt, mărginit de un şir 
de răchite albe; la dreapta, întinderi pustii, ogoare de mult 
cosite, la stânga, nişte tufe, şi dincolo de ele o pădurice. lar 
în faţă, în depărtare, linia abia perceptibilă a căii ferate 
care o lua pieziş şi fumul unui tren; dar nu se mai auzea nici 
un zgomot. Stepan Trofimovici se simţi cam speriat, dar 
numai pentru o clipă. Suspinând fără nici un gând, el îşi 
lăsă sacul lângă o răchită şi se aşeză să se odihnească. 
Făcând mişcarea de a se aşeza, simţi un frison şi se înfăşură 
în pled; observând totodată că plouă, desfăcu umbrela. 
Rămase aşa destul de mult, ţinând strâns mânerul 
umbrelei. Tot felul de chipuri se perindară într-un alai febril 
în faţa ochilor, succedându-i-se cu repeziciune în creier. 
„Lise, Lise, gândea el, împreună cu Maurice... ce oameni 
ciudaţi... dar ce incendiu ciudat a fost acolo şi despre ce 
asasinați vorbeau e€ei...? Cred că Stasie n-a apucat încă să 
afle nimic şi aşteaptă să mă scol la cafea... La joc de cărţi? 
Am pierdut eu oameni la joc de cărţi? Hm... la noi în Rusia, 
pe timpul aşa-zisului sistem de iobăgie... o, Doamne, dar 
Fedka?” 

Tresări brusc şi se uită în jurul său: „Nu cumva prin 
tufişurile astea stă ascuns acest Fedka; se zice că are o 
întreagă bandă de tâlhari de drumul mare! O, Doamne, 
atunci eu... atunci îi voi spune tot adevărul, că sunt 
vinovat... şi că am suferit zece ani gândindu-mă la el, mai 


mult decât acolo la oaste, şi... îi voi da portmoneul. Hm, j'ai 
en tout quarante roubles; il prendra les roubles et il me 
tuera tout de meme”. 

De frică, nu se ştie pentru ce, îşi închise umbrela punând-o 
alături. Departe, dinspre oraş, apăru o căruţă; el se uită cu 
nelinişte într-acolo: „Grace r Dieu e o căruţă şi merge la 
pas, nu poate fi ceva primejdios. Nişte căluţi obosiţi cum se 
văd pe aici peste tot... De atâtea ori am pus problema 
rasei... deşi mi se pare că Piotr Ilici a fost acela care spunea 
la club despre rasă, iar eu atunci i-am luat potul, et puis, 
dar ce văd acolo în spate... mi se pare că este şi o femeie în 
căruţă. O ţărancă şi un ţăran, cela commence Fr etre 
rassurant. Femeia în spate, iar mujicul în faţă, c'est tres 
rassurant. În spatele căruţei e legată de coarne o vacă, 
c'est rassurant au plus haut degre”. Căruţa ajunsese în 
dreptul lui, o căruţă ţărănească, destul de mare şi de solid 
făcută. Femeia şedea pe un sac plin, bine îndesat, iar 
ţăranul pe loitră, cu picioarele atârnate în partea drumului 
dinspre Stepan Trofimovici. În spatele căruţei, într-adevăr, 
era legată de coarne o vacă roşcată. Țăranul şi femeia se 
uitau cu ochii holbaţi la Stepan Trofimovici, care se holba şi 
el la ei. După ce căruţa se depărtă vreo douăzeci de paşi, el 
se ridică brusc şi porni grăbit s-o ajungă. În apropierea unei 
căruţe i se păru, fireşte, că se simte mai liniştit, dar 
ajungând-o, uită imediat de toate şi se afundă iarăşi în 
crâmpeiele sale de gânduri şi închipuiri. Păşea astfel şi nu 
bănuia, desigur, că pentru ţăran şi femeia din căruţă în 
clipa aceea reprezenta obiectul cel mai curios şi mai 
enigmatic din câte ar fi putut întâlni pe acest drum. 

— Dacă-mi este îngăduit, din ce tagmă sunteţi? n-o răbdă 
inima pe femeie să nu întrebe, când Stepan Trofimovici, la 
un moment dat, o privi distrat. 

Femeia era de vreo douăzeci şi şapte de ani, voinică, cu 
faţa rumenă, avea sprâncenele negre şi buzele roşii, 
surâzătoare, care lăsau să se vadă un şir de dinţi albi şi 
frumoşi. 


— Pe... pe mine mă întrebi? murmură cu o mirare tristă 
Stepan Trofimovici. 

— Din cea negustorească, pesemne, zise cu siguranţă 
ţăranul. 

Era un ţăran înalt şi vânjos, cu o faţă lată şi destul de 
isteaţă şi cu o barbă roşcată impunătoare. 

— Nu, nu sunt negustor, eu... eu... moi c'est autre chose, 
se eschivă Stepan Trofimovici şi pentru orice eventualitate 
rămase ceva mai în urma căruţei mergând acum în dreptul 
vacii. 

— Dintre domni, vasăzică, hotări ţăranul, auzind cuvinte 
neruseşti şi îndemnă căluţul. 

— Ne miram de dumneata, ca şi cum ai fi pornit la 
plimbare? nu-şi stăpâni curiozitatea femeia. 

— De... mine vorbiţi? 

— Uneori trec pe aici străini cu trenul... nu prea seamănă 
cu cele obişnuite prin partea locului cizmele 
dumneavoastră... 

— Cizme militare, strecură grav şi cu un aer competent 
ţăranul. 

— Nu, nu că aş fi militar, eu... „Ce muiere curioasă, îşi zise 
înciudat Stepan Trofimovici, şi cum mă examinează... Mais 
enfin... Într-un cuvânt, pare cam ciudat, ca şi cum aş avea 
vreo vină faţă de ei, şi de fapt nu sunt vinovat cu nimic faţă 
de ei.” 

Femeia schimbă câteva vorbe în şoaptă cu ţăranul. 

— Dacă nu vă este cu supărare, am putea să vă luăm în 
căruţă, numai dacă vă face plăcere. 

Stepan Trofimovici se dumiri brusc. 

— Da, da, prieteni, cu multă plăcere, pentru că mă simt 
tare obosit, dar cum să mă urc? 

„Ciudat, gândi el, de atâta timp merg alături de vaca 
aceasta şi nu mi-a venit în gând să cer să mă ia cu ei... 
„Viaţa aceasta reală” îţi oferă nişte aspecte foarte 
caracteristice...” 

Totuşi ţăranul nu opri calul. 


— Dar unde mergeţi? se informă el cu oarecare 
suspiciune. 

Stepan Trofimovici nu înţelese dintr-odată. 

— La Hatovo, pesemne. 

— La Hatovo? Nu, nu chiar la Hatovo... şi nici nu prea 
cunosc; deşi am auzit parcă. 

— Satul Hatovo, un sat la nouă kilometri distanţă de aici. 

— Sat? C'est charmant, într-adevăr, am auzit parcă... 

Stepan Trofimovici mergea acum ţinându-se de căruţă, 
dar ţăranul nu-l pofti să urce. Un gând genial îi trecu prin 
minte: 

— Vă închipuiţi poate că eu... am acte şi sunt profesor, 
adică, dacă doriţi, învăţător... dar din cei superiori. Un 
dascăl superior. Oui, c'est comme ca qu'on peut traduire. Aş 
fi vrut să mă luaţi în căruţă, şi vă cumpăr... vă cumpăr 
pentru asta o jumătate de rachiu. 

— Cincizeci de copeici, domnule, drumul e greu. 

— Altfel ar fi nedrept, strecură şi femeia. 

— Cincizeci? Bine, fie cincizeci. C'est encore mieux, j'ai en 
tout quarante roubles, mais... 

Stepan Trofimovici, cu ajutorul celor doi, fu urcat şi aşezat 
în căruţă alături de femeie, pe sac. lureşul de gânduri nu-l 
părăsea. Uneori îşi dădea seama şi el că e îngrozitor de 
distrat şi gândeşte cu totul altceva decât trebuie, şi părea 
foarte mirat. Conştiinţa slăbiciunii bolnăvicioase a creierului 
său îi devenea uneori foarte apăsătoare şi chiar jignitoare. 

— Asta... cum vine, adică, vaca din spate? o întrebă el 
deodată pe femeie. 

— Vai, domnule, parcă n-ai mai văzut niciodată o vacă, 
râse femeia. 

— Am cumpărat-o în oraş, interveni ţăranul, vitele noastre 
în primăvara asta au murit toate; molimă. Toate 
împrejurimile au păţit la fel, nici jumătate din câte erau n- 
au rămas, îţi vine să urli. 

Şi iar îndemnă calul înglodat în noroi. 


— Da, lucruri de-astea se întâmplă la noi în Rusia... şi în 
general, noi, ruşii... mă rog, se întâmplă, nu-şi mai isprăvi 
gândul Stepan Trofimovici. 

— Dacă sunteţi învăţător, ce căutaţi la Hatovo, sau mergeţi 
mai departe. 

— Eu... nu că aş merge mai departe... c'est r dâre, la un 
negustor. 

— La Spasov, vasăzică? 

— Da, da, la Spasov. De altfel, mi-e totuna. 

— Dacă mergeţi la Spasov şi aţi pornit pe jos, în 
cizmuliţele dumneavoastră, ar însemna să mergeţi o 
săptămână încheiată, râse femeia. 

— Aşa-i, aşa-i, de altfel îmi este egal, mes amis, îmi este 
egal, reteză nerăbdător Stepan Trofimovici. 

„Ce lume curioasă; femeia vorbeşte mai curăţel decât el şi 
observ că de la nouăsprezece februarie încoace s-a cam 
îmbunătăţit şi stilul lor, şi... ce-i interesează, merg la Spasov 
sau nu merg la Spasov? Voi plăti doar pentru că m-au luat, 
de ce nu mă lasă în pace?” 

— Dacă mergeţi la Spasov, trebuie să luaţi vaporul, nu se 
lăsă ţăranul. 

— Aşa este, se alătură şi femeia cu însufleţire, pentru că 
dacă e să mergi cu căruţa de-a lungul malului, faci un ocol 
de vreo treizeci de verste. 

— Ba şi patruzeci. 

— Iar mâine exact la ora două la Ustievo aveţi un vapor, 
întări femeia. 

Dar Stepan Trofimovici tăcu îndărătnic. Tăcură şi cei doi. 
Țăranul îşi îndemnă căluţul; femeia din când în când 
schimba cu el observaţii scurte. Stepan Trofimovici aţipi. Se 
miră grozav când femeia îl trase râzând de mânecă şi se 
văzu într-un sat destul de mare, în faţa intrării unei izbe cu 
trei ferestre. 

— Aţi aţipit, domnule? 

— Ce este? Unde sunt? Ah, da! Îmi e totuna, suspină 
Stepan Trofimovici şi cobori din căruţă. 


Privi trist în jurul său: priveliştea acestei aşezări săteşti i 
se păru foarte ciudată şi îngrozitor de străină. 

— Uitai să-ţi dau cele cincizeci de copeici! i se adresă el 
ţăranului cu un gest excesiv de grăbit; părea că regretă că 
va trebui să se despartă de ei. 

— În casă ne vom socoti, poftim intraţi, îl invită ţăranul. 

— Ne vom simţi bine, îl încurajă femeia. 

Stepan Trofimovici păşi pe scările şubrede ale pridvorului. 

„Dar cum e posibil aşa ceva”, şopti el cuprins de o 
nedumerire profundă şi cu un aer speriat, dar intră în casă. 
„Elle Va voulu”, i se înfipse ceva în inimă, şi dintr-odată uită 
totul, chiar şi faptul că intrase în casă. 

Era o casă ţărănească luminoasă, destul de curată, cu trei 
ferestre şi două camere; nu semăna cu un han, ci cu o casă 
de musafiri, în care în puterea unei vechi deprinderi se 
opreau unii trecători cunoscuţi. Stepan Trofimovici, fără 
nici o jenă, trecu în colţul din faţă, zis de onoare, uitând să 
dea bună ziua, se aşeză şi căzu pe gânduri. Între timp o 
senzaţie plăcută de căldură, după trei ore de drum în aer 
umed, îi cuprinse tot corpul. Până şi fiorii, care îi treceau 
din când în când pe spate, cum se întâmplă întotdeauna 
într-o stare febrilă, dar mai ales la oamenii nervoşi la 
trecerea bruscă de la frig la cald, i se părură deodată ciudat 
de plăcuţi. Ridică fruntea şi un miros plăcut de blinele 
fierbinţi, pe care le pregătea la plită stăpâna casei, îi gâdila 
nările. Cu un zâmbet copilăros pe faţă, el se întinse spre 
gospodină şi bâigui: 

— Ce sunt astea? Blinele? Mais... c'est charmant. 

— Nu doriţi şi dumneavoastră, domnule? îi oferi imediat 
politicos gospodina. 

— Doresc, sigur că doresc, şi... v-aş ruga şi ceai, se învioră 
Stepan Trofimovici. 

— Să pun samovarul? Cu multă plăcere din partea 
noastră. 

Pe o farfurie mare cu nişte modele mari albastre apărură 
blinelele, cunoscutele blinele ţărăneşti, subţiri, din făină de 


grâu şi hrişcă amestecate, stropite cu unt de vacă proaspăt 
şi fierbinte, nişte blinele foarte gustoase. Stepan Trofimovici 
gustă cu plăcere. 

— Ce grase şi gustoase! Şi dacă s-ar putea un doigt d'eau- 
de-vie. 

— Doriţi cumva niţică votcă, domnule? 

— Da, da, puţină, un tout petit rien. 

— De cinci copeici, vasăzică? 

— De cinci, de cinci, de cinci, de cinci, un tout petit rien, 
repetă cu un zâmbet fericit Stepan Trofimovici. 

Rugaţi-l pe un om simplu să facă ceva pentru 
dumneavoastră şi el vă serveşte, dacă poate şi vrea, cu 
multă râvnă şi plăcere; dar cereţi-i să aducă rachiu şi atunci 
ospitalitatea lui calmă şi obişnuită se transformă brusc într- 
o grijă prevenitoare grăbită şi fericită, aproape pioasă faţă 
de dumneavoastră. Cel ce pleacă să aducă votcă, deşi veţi 
bea numai dumneavoastră, şi nu el, lucru pe care-l ştie de 
altfel singur, participă şi el personal într-o măsură oarecare 
la plăcerea ce vă aşteaptă... Nu trecură nici trei-patru 
minute (cârciuma era la doi paşi) şi în faţa lui Stepan 
Trofimovici apărură pe masă un şip şi un pahar de sticlă 
verzuie. 

— Şi tot rachiul acesta este pentru mine? se miră el 
nespus; am avut totdeauna rachiu, dar n-am ştiut că atâta 
rachiu se dă pentru cinci copeici. 

Umplu un pahar, se sculă în picioare şi cu un aer oarecum 
ceremonios traversă camera până în colţul opus, unde se 
instalase însoţitoarea lui de drum, femeia cu sprâncenele 
negre, care-l plictisise atât de mult cu întrebările ei. Femeia 
se ruşină şi încercă să refuze, dar rostind tot ce se cuvenea 
după ritual, în cele din urmă se ridică în picioare, bău cu 
decenţă, în trei sorbituri, cum beau femeile, şi exprimând 
pe faţa ei o suferinţă extraordinară restitui paharul cu o 
plecăciune în faţa lui Stepan Trofimovici. Cu acelaşi aer 
grav el îi răspunse tot printr-o plecăciune şi se întoarse la 
masă plin de mândrie. 


Toate acestea se petrecură la el ca dintr-o inspiraţie 
subită; nici el cu o secundă înainte nu ştia că se va apuca s- 
o trateze pe femeie. 

„Mă pricep de minune, dar absolut de minune să stau de 
vorbă cu oamenii din popor, şi le-am spus-o întotdeauna”, 
gândi el cu satisfacţie, turnându-şi restul de rachiu din şip; 
cu toate că paharul nu se umplu, băutura îl învioră, ba i se 
urcă şi puţin la cap. 

„Je suis malade tout r fait, mais ce n'est pas trop mauvais 
d'etre malade.” 

— Nu doriţi să achiziţionaţi un exemplar? se auzi lângă el 
un glas blând de femeie. 

Îşi ridică privirea şi spre surprinderea lui văzu în faţa sa o 
doamnă - une dame et elle en avait lair, cam de peste 
treizeci de ani, foarte modestă la înfăţişare, îmbrăcată 
orăşeneşte, cu rochie de culoare închisă şi cu un şal mare 
cenuşiu pe umeri. Chipul îi radia de bunătate şi-i plăcu lui 
Stepan Trofimovici. Chiar atunci ea intrase în casă şi se 
oprise lângă locul pe care se aşezase între timp Stepan 
Trofimovici. Observase că avea cu ea o servietă, băgase 
bine de seamă acest lucru, în momentul când intrase. O 
examină cu multă curiozitate şi văzu că mai avea şi un sac 
de muşama de mărime mijlocie. Din sacul acesta scoase 
două cărţi frumos legate cu semnul crucii imprimat pe 
copertă şi le oferi lui Stepan Trofimovici. 

— Eh... Mais je crois que c'est l/Evangile; cu multă 
plăcere... Aşa, acum înţeleg... Vous etes ce qu'on appelle 
colportoare de cărţi; am citit-o de mai multe ori... Cincizeci 
de copeici? 

— Câte treizeci şi cinci de copeici, răspunse vânzătoarea. 

— Cu cea mai mare plăcere. Je n'ai rien contre 
/'Evangile... De mult voiam să recitesc... 

Îi trecu prin minte în acel moment că nu mai citise 
Evanghelia de cel puţin treizeci de ani şi numai cu vreo 
şapte ani în urmă îşi mai reamintise câte ceva de acolo, şi 
numai citind cartea lui Renan Vie de J&sus. Întrucât nu avea 


bani mărunți, îşi scoase cele patru bancnote de câte zece 
ruble - tot ce avea. Gazda se oferi să schimbe şi abia atunci 
el băgă de seamă că în odaie se adunase destul de multă 
lume, că toţi aceştia îl observă de mult şi se pare că discută 
despre dânsul. Mai vorbeau şi despre incendiul din oraş, 
mai ales stăpânul căruţei cu vaca, fiindcă chiar atunci se 
întorsese din oraş. Se vorbea despre faptul că focul fusese 
pus de cineva, despre muncitorii de la fabrica Şpigulin. 

„Ca să vezi, tot drumul a vorbit vrute şi nevrute, dar 
despre incendiu nu mi-a spus nimic”, gândi deodată Stepan 
Trofimovici. 

— Tăicuţule, Stepan Trofimovici, dumneavoastră sunteţi? 
Nici n-aş fi crezut! ... Nu mă recunoaşteţi? strigă un ins 
destul de în vârstă, cu înfăţişarea de om de curte de 
altădată, cu barba rasă şi îmbrăcat într-o manta cu guler 
mare până la umeri. 

Stepan Trofimovici se sperie auzindu-şi numele. 

— Scuză-mă, bâigui el, nu-mi aduc aminte cine eşti... 

— Aţi uitat! Sunt doar Anisim, Anisim Ivanov. Am fost în 
serviciul răposatului boier Gaganov şi v-am văzut de atâtea 
ori împreună cu Varvara Petrovna la răposata Avdotia 
Sergheevna. Vă aduceam din partea dumneaei cărţi şi 
bomboane sosite din Petersburg, de două ori v-am adus... 

— Aşa, acum îmi aduc aminte, Anisim, zâmbi Stepan 
Trofimovici. Locuieşti aici? 

— Aproape de Spasov, la mănăstirea V, în posadă la Marfa 
Sergheevna, sora Avdotiei Sergheevna, poate că mai ţineţi 
minte, şi-a frânt piciorul când a sărit din caleaşcă, pleca la 
bal. Acum locuieşte în preajma mănăstirii şi eu sunt în 
serviciul dumneaei, m-am oprit aici în drum spre ai mei din 
gubernie, mă duc să-i văd. 

— Aşa, aşa. 

— Tare m-am bucurat când v-am văzut, aţi fost totdeauna 
bun faţă de mine, zâmbea entuziasmat Anisim. Dar încotro 
aţi pornit, boierule, aşa singur-singurel... Niciodată, mi se 
pare, nu plecaţi singur? 


Stepan Trofimovici îl privi speriat. 

— Nu cumva la noi, la Spasov? 

— Da, merg la Spasov. Il me semble que tout le monde va f 
Spassof... 

— Te pomeneşti că mergeţi la Feodor Matveevici? Se va 
bucura mult. Vă purta respect încă de pe atunci; chiar şi 
astăzi îşi aduce aminte deseori... 

— Da, da, şi la Feodor Matveevici. 

— Aşa, aşa. Tare s-au mirat ţăranii de aici, cică aţi pornit 
pe şosea pe jos. Nişte proşti. 

— Eu... să vezi... eu ştiu, Anisim, am pus rămăşag, cum fac 
englezii, că voi ajunge pe jos, şi... 

Broboane de sudoare îi apărură pe frunte şi pe tâmple. 

— Aşa, aşa... îl asculta cu o curiozitate nemiloasă Anisim. 
Dar Stepan Trofimovici nu mai era în stare să reziste mai 
departe. Se simţi atât de ruşinat, încât hotări să se ridice şi 

să iasă din izbă. Dar tocmai atunci aduseră samovarul şi 
imediat după aceea se întoarse şi colportoarea de cărţi 
sfinte. Cu gestul omului care caută salvarea, se întoarse el 
către dânsa oferindu-i ceai. Anisim trebui să se retragă. 
Într-adevăr, printre ţărani plutea o nedumerire: „Ce fel de 
om este acesta? A fost găsit mergând singur pe drum, zice 
că e dascăl, îmbrăcat în haine europeneşti, iar la judecată e 
ca un copilaş, răspunde anapoda. Ca şi cum ar fi fugit de 
cineva, ba are şi bani!” Le trecea prin cap să anunţe 
autorităţile - „mai ales că în oraş nu e prea linişte”. Dar 
Anisim izbuti să-i potolească într-o clipă. leşind în tindă, el 
le povesti celor care voiră să-l asculte că Stepan Trofimovici 
nu că ar fi un învăţător, ci „un mare învăţat care se 
îndeletniceşte cu ştiinţe înalte, este un moşier din partea 
locului şi stă de mai bine de douăzeci de ani la cucoana 
generalului plin Stavroghin, că e socotit drept omul cel mai 
de seamă din casă şi că în oraş se bucură de mare cinstire. 
La clubul dvorenilor pierdea la cărţi într-o singură seară 
câte douăzeci şi cinci şi chiar o sută de ruble, că are gradul 
de consilier, egal cu gradul de locotenent-colonel, cu un 


singur grad mai mic decât un colonel plin. Iar faptul că are 
bani nu-i deloc de mirare, întrucât poate avea prin 
generăleasa Stavroghina bani nenumărați” etc., etc. 

„Mais c'est une dame, et tres comme il faut”, răsufla 
Stepan Trofimovici de atacul lui Anisim, examinând-o cu o 
curiozitate plăcută pe vecina sa, colportoarea de cărţi 
sfinte, care îşi bea ceaiul din farfurioară, de altfel, şi luând 
în gură zahărul fărâmat bucățele. „Ce petit morceau de 
sucre ce n'est rien... Chipul ei degajă o anumită distincţie şi 
independenţă şi în acelaşi timp multă blândeţe. Le comme il 
faut tout pur, dar întru câtva în alt gen.” 

Curând află de la dânsa că se numeşte Sofia Matveevna 
Ulitina şi locuieşte de fapt la K.; are acolo o soră văduvă din 
tagma târgoveţilor; că şi ea este văduvă, iar soţul ei, cu 
gradul de sublocotenent ridicat din plutonier-major, a fost 
ucis la Sevastopol. 

— Dar sunteţi atât de tânără, vous n'avez pas trenţe ans... 

— Treizeci şi patru, zâmbi Sofia Matveevna. 

— Văd că înţelegeţi şi franţuzeşte? 

— Puțin; am fost vreo patru ani într-o casă de intelectuali 
şi am mai prins ceva de la copii. 

Povesti apoi că, rămânând văduvă la vârsta de optsprezece 
ani, a stat un timp la Sevastopol „ca soră de caritate”, după 
aceea s-a mutat prin diferite alte locuri, iar acum umblă 
vânzând Evanghelia. 

— Mais, mon Dieu, nu cumva tocmai dumneavoastră vi s-a 
întâmplat în oraş istoria aceea cam ciudată, chiar foarte 
ciudată? 

Ea se roşi la faţă; într-adevăr, despre ea era vorba. 

— Ces vauriens, ces malheureux! ... începu el cu glasul 
tremurând de indignare; o amintire dureroasă şi oribilă 
renăscu în inima lui. Pentru un minut el păru că rămăsese 
fără să mai ştie de sine. 

„Ce e asta, iar a plecat?” se agită el observând că femeia 
dispăruse de lângă dânsul. Pleacă mereu şi e preocupată de 
ceva; observ chiar că pare îngrijorată... bah, je deviens 


egoiste.” Îşi înălţă ochii şi iar îl văzu pe Anisim, dar de data 
aceasta într-o ambianţă cu totul amenințătoare. Izba 
întreagă era plină de ţărani pe care îi adusese probabil 
Anisim. Erau de faţă şi stăpânul casei, şi ţăranul cu vaca, 
alţi doi ţărani (care se dovediră apoi că sunt cărăuşi), încă 
un omuleţ aproape beat de tot, îmbrăcat ţărăneşte, dar ras 
şi cu înfăţişare de târgoveţ beţiv şi care vorbea cel mai 
mult. Cu toţii discutau despre el, Stepan Trofimovici. 
Țăranul cu vaca ştia una şi bună, că mergând pe male de 
făcut un ocol de vreo patruzeci de verste şi că e mai bine să 
plece neapărat cu „vamporul”. Târgoveţul beat şi stăpânul 
casei susțineau cu foc că nu e bine aşa. 

— Pentru că, măi frăţioare, pentru dumnealui sigur că pe 
vampor e mult mai scurt drumul dacă trece lacul; asta aşa 
este; dar vamporul, se ştie, poate că nici nu vine. 

— Vine, vine, o săptămână încă mai umblă, susţinea cu 
multă tărie Anisim. 

— Aşa este, trebuie să vină! Da' nu vine regulat, pentru că 
e vremea târzie, la Ustievo uneori lumea aşteaptă câte trei 
zile. 

— Mâine vine sigur, la ora două o să fie aici. Până-n seară 
ajungeţi la Spasov, domnule, stăruia cu multă pasiune 
Anisim. 

— Mais qu'est-ce qu'il a cet homme, tremura Stepan 
Trofimovici aşteptând cu frică să i se decidă soarta. 

Păşiră înainte şi cărăuşii, începând să se tocmească; 
cereau până la Ustievo trei ruble. Ceilalţi strigau că nu este 
mult, că aşa e preţul, şi că toată vara până la Ustievo li se 
plătea cărăuşilor acest preţ. 

— Dar... şi aici e bine... Nu vreau să plec, încercă să se 
opună Stepan Trofimovici. 

— Ba e foarte bine, boierule, aveţi dreptate, la Spasov la 
noi e foarte bine acum, şi Feodor Matveevici se va bucura 
mult. 

— Mon Dieu, mes amis, toate astea mi se par atât de 
neaşteptate. 


În sfârşit, se reîntoarse Sofia Matveevna. Dar se aşeză pe 
bancă, foarte tristă şi deprimată. 

— N-am noroc să ajung la Spasov, îi zise ea gazdei. 

— Cum, şi dumneavoastră mergeţi la Spasov? se învioră 
Stepan Trofimovici. 

Reieşi că o moşiereasă, Nadejda Egorovna Svetliţâna, îi 
spusese s-o aştepte la Hatovo promițând s-o ducă până la 
Spasov, dar n-a mai venit. 

— Ce mă fac eu acum? repeta mereu Sofia Matveevna. 

— Mais, ma chcre et nouvelle amie, aţ putea să vă duc eu, 
în locul moşieresei, în satul acela, cum îi zice, pentru care 
am angajat o căruţă. Şi atunci mâine, chiar mâine pornim 
împreună la Spasov. 

— Dar dumneavoastră mergeţi tot la Spasov? 

— Mais que faire, et je suis enchante! Vă voi lua cu dragă 
inimă până acolo; uite, dumnealor vor să mă ducă, şi i-am 
angajat... pe care din voi l-am angajat? se umplu brusc 
Stepan Trofimovici de dorinţa de a pleca la Spasov. 

Peste un sfert de oră ei se aşezau într-o brişcă, una cu 
coviltir; Stepan Trofimovici foarte voios şi mulţumit, iar 
Sofia Matveevna cu sacul ei şi cu un zâmbet recunoscător, 
lângă el. Anisim îi ajută să se urce. 

— Drum bun, boierule, se agita el cu multă râvnă în jurul 
briştii, nici nu ştiţi ce bucuroşi vor fi acolo de venirea 
dumneavoastră. 

— Adio, adio, dragul meu, adio. 

— Să mergeţi, boierule, la Feodor Matveevici... 

— Da, dragă prietene, da... la Feodor Petrovici... Aşadar, 
adio. 

II 

— Vedeţi, dragă prietenă, îmi daţi voie să mă consider 
prietenul dumneavoastră, n'est-ce pas? începu grăbit 
Stepan Trofimovici, de cum brişca se puse în mişcare. Să 
vedeţi, eu... J'aime le peuple, c'est indispensable, mais il me 
semble que je ne l'avais jamais vu de pres. Stasie... cela va 
sans dâre qu'elle est aussi du peuple... mais le vrai peuple, 


adică adevăratul popor, cel de pe drumul mare, mi se pare 
că n-are altă treabă decât să ştie încotro merg... Dar să 
lăsăm nemulţumirile deoparte. Mi se pare că o cam iau 
razna, dar numai pentru că mă grăbesc. 

— Mi se pare că nu vă simţiţi bine, îl privi scrutător, dar cu 
respect, Sofia Matveevna. 

— Nu, nu, n-am decât să mă înfăşor mai bine; şi în general 
suflă un vânt cam rece, chiar foarte rece, dar să uităm asta. 
De fapt, eu altceva am vrut să spun. Chere et incomparable 
amie, mi se pare că sunt aproape fericit şi de vină sunteţi 
dumneavoastră. Mie nu-mi convine să fiu fericit, pentru că 
sunt gata imediat să-mi iert toţi duşmanii... 

— Dar de ce, e chiar foarte bine. 

— Nu totdeauna, chtre innocente. LEvangile... voyez-vous, 
desormais nous le precherons ensemble, ţi voi porni cu 
plăcere să vând frumoasele dumneavoastră cărţulii. Da, 
simt că aceasta ar fi o idee, quelque chose de tres nouveau 
dans ce genre. Poporul este religios, c'est admis, dar el nu 
cunoaşte încă Evanghelia. Le voi face expuneri... Printr-o 
expunere orală se pot îndrepta unele erori din această 
remarcabilă carte, faţă de care eu, bineînţeles, sunt gata să 
am tot respectul. Voi fi de folos ţi pe drumul mare. 
Întotdeauna am fost de folos, întotdeauna le-am spus lor 
acest lucru et 7 cette chcre ingrate... O, să-i iertăm, înainte 
de toate să-i iertăm pe toţi şi întotdeauna... să sperăm că ni 
se va ierta şi nouă. Da, pentru că toţi şi fiecare suntem 
vinovaţi unul faţă de celălalt. Toţi suntem vinovaţi! ... 

— Ceea ce aţi binevoit a spune este foarte, foarte bine 
spus. 

— Da, da... Simt că vorbesc foarte bine. Le voi vorbi foarte 
bine; dar ce am vrut eu să spun, ceva foarte important? 
Mereu mă încurc şi uit... Îmi dai voie să nu mă despart de 
dumneata? Simt că privirea dumitale şi... mă surprinde 
chiar maniera dumitale: eşti simplă, îţi răstorni ceaşca cu 
fundul în sus pe farfurioară... cu această bucăţică oribilă de 
zahăr; dar ai ceva adorabil şi văd după trăsăturile 


dumitale... o, nu roşi şi nu te feri de mine ca bărbat. Chere 
et incomparable, pour moi une femme c'est tout. Nupot să 
trăiesc fără o femeie lângă mine, dar numai atât, să fie 
lângă mine... M-am încurcat groaznic, groaznic... nu sunt în 
stare să-mi aduc aminte ce am vrut să spun. O, e fericit 
acela căruia Dumnezeu mereu îi scoate în cale femeia, şi... 
şi eu cred că sunt întru câtva şi entuziasmat. Şi pe drumul 
cel mare există o mare idee! Iată, iată ce am vrut să spun 
despre această idee, acum mi-am adus aminte, mereu îmi 
scapă. Dar de ce ne poartă mai departe? Acolo era atât de 
bine, iar acum cela devient trop froid. R propos, j'ai en tout 
quarante roubles et voilr cet argent, ia-i, ia-i, eu nu mă 
pricep, îi voi pierde şi mi-i vor lua, şi... Mi se pare că mi-e 
somn: mi se învârte capul. Aşa se învârte, se învârte... O, ce 
bună eşti, cu ce mă înveleşti? 

— Aveţi probabil friguri şi v-am învelit cu pătura mea, în ce 
priveşte însă banii, eu... 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, n'en parlons plus, 
parce que cela me fait mal, o, cât de bună eşti! 

Încetă brusc să vorbească şi aproape imediat adormi, 
cuprins de un somn neliniştit, cu fiori de febră. Drumul de 
ţară pe care străbătură cele şaptesprezece verste nu era 
deloc neted şi trăsura îi zdruncina groaznic. Stepan 
Trofimovici se trezea des, îşi ridica repede capul de pe 
pernuţa pe care i-o vârâse sub cap Sofia Matveevna, o 
prindea de mână şi întreba: „Eşti aici?”, ca şi cum se temea 
ca dânsa să nu-l părăsească. O asigura că i se arătase în vis 
o falcă deschisă cu dinţi oribili şi asta îl dezgusta. Sofia 
Matveevna se îngrijora tot mai mult de starea lui. 


Cărăuşii se opriră în faţa unei izbe mari cu patru ferestre 
şi cu mai multe anexe locuite în curte. Trezindu-se, Stepan 
Trofimovici se grăbi să intre în casă şi pătrunse direct în 
odaia din fund, cea mai bună şi mai încăpătoare din toată 
casa. Chipul lui somnoros căpătă deodată un aer foarte 
preocupat. O lămuri imediat pe gazdă, o femeie voinică şi 
înaltă, de vreo patruzeci de ani, cu părul foarte negru şi 
aproape cu mustăţi, că închiriază întreaga cameră, şi că 
„cere să fie ţinută sub cheie şi nimeni să nu mai fie lăsat să 
intre, parce que nous avons f parler. Oui, j'ai beaucoup Fr 
vous dâre, chere amie. 

— Plătesc, plătesc! dădu din mâini spre gazdă. 

Deşi arăta atât de grăbit, îşi mişca limba cu destulă 
greutate. Gazda îl asculta cu un aer posomorât, dar tăcu în 
semn de acceptare, în care de altfel se simţea o ameninţare 
ascunsă. El nu observă nimic din toate astea şi tot aşa de 
grăbit (se grăbea groaznic) îi ceru gazdei să plece imediat 
şi să servească cât mai repede masa de prânz, „fără nici o 
zăbavă”. 

Aici femeia cu mustăţi nu se mai stăpâni. 

— Nu sunteţi aici într-un han, domnule, nu servim masa 
călătorilor. Putem să vă aducem nişte raci fierţi sau un 
samovar, altceva n-avem nimic. Mâine vom avea peşte 
proaspăt. 

Dar Stepan Trofimovici îşi vântură braţele a mânie 
repetând cu nerăbdare: „Plătesc, numai cât mai repede, 
mai repede”. Hotărâră pentru masă o ciorbă de peşte şi 
găină friptă; gospodina anunţă că în tot satul nu se poate 
găsi o găină; de altfel, consimţi să plece în căutare, dar cu 
aerul că le face un mare serviciu. 

De îndată ce gazda ieşi, Stepan Trofimovici se aşeză într-o 
clipă pe divan şi o invită lângă el şi pe Sofia Matveevna. În 
cameră se aflau o canapea şi nişte fotolii în cea mai 
deplorabilă stare. În general toată odaia aceasta destul de 
încăpătoare (cu o despărţitură într-un colţ, unde se afla 
patul), cu nişte tapete galbene vechi şi sfâşiate, cu litografii 


îngrozitoare pe teme mitologice pe pereţi, cu un lung şir de 
icoane şi triptice bătute în alamă în colţul de onoare, cu tot 
mobilierul adunat la întâmplare şi cu un aspect foarte 
ciudat, înfăţişa un amestec jalnic de elemente orăşeneşti şi 
tipic ţărăneşti. Dar el nici nu se uita la toate astea, nu 
aruncă măcar o privire spre lacul imens, al cărui mal era 
numai la vreo treizeci de paşi de izbă. 

— În sfârşit, suntem doar noi, şi nici nu-i vom lăsa pe alţii 
să intre! Vreau să-ţi povestesc totul, totul chiar de la 
început. 

Sofia Matveevna, îngrijorată la culme, îl opri: 

— Ştiţi, Stepan Trofimovici... 

— Comment, vous savez dejfr mon nom? zâmbi el fericit. 

— L-am auzit pronunţat adineauri de Anisim Ivanovici, 
când aţi stat de vorbă cu dânsul. lată ce aş îndrăzni să vă 
spun... 

Şi începu să-i şoptească grăbit, uitându-se mereu spre uşa 
închisă, ca să nu audă nimeni, că în satul acesta nu e bine. 
Toţi ţăranii de aici, deşi sunt pescari, se ocupă mai mult cu 
găzduirea călătorilor contra plată, luând de la ei cât vor. 
Satul nu se află pe un drum de mare circulaţie, ci cam într-o 
parte; dar călătorii vin pentru că aici se opreşte vaporul şi 
când se întâmplă să nu vină vaporul, din cauza timpului rău, 
atunci se adună în câteva zile multă lume şi toate izbele din 
sat sunt pline, iar gazdele atâta aşteaptă: pentru cel mai 
mic lucru cer preţuri întreite, iar stăpânul casei acesteia 
este un om îngâmfat şi jecmănitor, pentru că trece prin 
partea locului drept cel mai bogat; are un năvod care costă 
nu mai puţin de o mie de ruble. 

Stepan Trofimovici se uita la Sofia Matveevna cu câtă 
aprindere vorbea despre aceste lucruri şi o expresie de 
reproş i se arătă pe faţă; de câteva ori schiţă un gest ca s-o 
oprească. Dar ea stărui şi îşi spuse gândul din care se putea 
înţelege că a mai fost pe aici vara cu „o doamnă foarte 
nobilă” din oraş şi au trebuit să rămână peste noapte până 


la sosirea vaporului care a întârziat două zile şi că a păţit 
atâtea, încât se îngrozea chiar amintindu-şi. 

— lată, dumneavoastră, Stepan Trofimovici, aţi cerut 
această cameră numai pentru dumneavoastră... V-o spun, 
ca să vă previn... Dincolo, în cealaltă încăpere, s-au adunat 
alţi călători, un om mai în vârstă şi un om tânăr, o doamnă 
cu copii, iar mâine în toată casa se va aduna lume multă 
până la ora două, deoarece vaporul, care de două zile este 
aşteptat, vine sigur mâine. Pentru o cameră separată şi 
pentru masa pe care aţi comandat-o şi pentru faptul că 
ceilalţi călători au fost lăsaţi la înghesuială, ei vor pretinde 
atâta, încât nici prin capitale nu există asemenea preţuri... 
Dar el suferea, suferea în modul cel mai sincer. 

— Assez, mon enfant, te implor; nous avons notre argent, 
et apres, et apres le bon Dieu. Mă şi surprinde că dumneata 
cu vederile dumitale superioare... Assez, assez, vous me 
tourmentez, zise el nervos: în faţa noastră e tot viitorul, iar 
dumneata... dumneata mă sperii cu ce ni se poate întâmpla 
în acest viitor. 

Imediat se apucă să-şi povestească toată istoria, şi cu atâta 
grabă, încât de la început nici nu se înţelese nimic din ce 
spunea. Expunerea aceasta ţinu destul de mult. Se servi 
ciorba de peşte, se servi găina friptă, li se aduse la urmă şi 
samovarul, el tot mai vorbea... Toată istorisirea lui suna cam 
bizar şi bolnăvicios; de altfel, şi arăta realmente bolnav. Era 
o încordare bruscă şi intensă a forţelor sale intelectuale, 
după care, desigur, şi acest lucru îl prevedea Sofia 
Matveevna în tot timpul povestirii, ar fi urmat inevitabil o 
depresie profundă cu o scădere extraordinară a forţelor 
organismului său atât de sleit. Începu aproape cu vârsta 
copilăriei, când „cu pieptul proaspăt alergam pe câmp”; 
abia peste o oră ajunse la cele două căsătorii ale sale şi la 
viaţa berlineză. De altfel, n-aş îndrăzni să fac haz de asta. 
Pentru el, într-adevăr, toate acestea reprezentau ceva 
sublim şi, folosind un limbaj modern, însăşi lupta lui pentru 
existenţă. Vedea în faţa sa fiinţa pe care şi-o alesese ca să 


meargă alături de el pe drumul viitorului şi se grăbea, ca să 
zicem aşa, să i se destăinuie. Genialitatea lui nu trebuia să 
mai rămână pentru dânsa o taină... Se prea poate că 
exagerase mult în privinţa Sofiei Matveevna, dar o şi 
desemnase în gând aleasa lui. Nu se putea lipsi de prezenţa 
unei femei. Îşi dădea seama el însuşi, după expresia 
chipului ei, că dânsa aproape că nu-l înţelege deloc şi nici 
măcar esenţialul din ceea ce spunea el. 

Ce n'est rien, nous attendrons, deocamdată ar putea 
înţelege prin intuiţie... 

— Dragă prietenă, n-am nevoie decât de inima dumitale! 
strigă el întrerupându-şi povestirea. Şi de această privire 
de acum a ochilor dumitale fermecători şi dragi, cu care te 
uiţi la mine. O, nu trebuie să roşeşti! 'Ţi-am spus doar... 

Urmară lucruri şi mai confuze pentru înţelegerea 
sărmanei Sofia Matveevna, când istoria se transformă 
aproape într-o adevărată disertaţie pe tema faptului că 
nimeni niciodată n-a fost în stare să-l înţeleagă pe Stepan 
Trofimovici şi cum „pier la noi în Rusia talentele”. Toate 
astea erau prea „inteligente”, povestea ea mai târziu cu 
tristeţe. Îl asculta vădit chinuită, cu ochii puţin holbaţi, iar 
când Stepan Trofimovici se lansă în aprecieri umoristice şi 
în spirite usturătoare pe seama „progresiştilor şi 
diriguitorilor noştri”, de amărăciune ea încercă de vreo 
două ori şi să zâmbească răspunzând la râsul lui, dar 
efortul ei apăru mai deplorabil chiar decât dacă ar fi 
lăcrimat, încât Stepan Trofimovici în cele din urmă se simţi 
el însuşi jenat, năpustindu-se, drept consecinţă, cu o 
vehemenţă şi mai neiertătoare împotriva nihiliştilor şi 
„oamenilor noi”. Dar această nouă explozie pur şi simplu o 
sperie. În sfârşit, găsi prilejul să mai răsufle puţin, în modul 
cel mai înşelător de altfel, abia când începu romanul 
propriu-zis. Femeia rămâne întotdeauna femeie, chiar şi 
atunci când este călugăriţă. Zâmbea, dădea din cap şi 
totodată roşea mult şi-şi pleca ochii, ceea ce avu darul să-l 
aducă pe Stepan Trofimovici într-o stare de extraordinară 


admiraţie şi să-i aţâţe şi mai mult inspiraţia, încât îşi 
permise chiar să strecoare şi câteva exagerări conştiente. 
Varvara Petrovna apărea în descrierea lui ca o brunetă 
fermecătoare („care stârnea admiraţia întregului 
Petersburg şi a multor alte capitale din Europa”), iar soţul 
ei se lăsase „răpus de un glonţ la Sevastopol”, numai şi 
numai pentru că se simţea nedemn de dragostea ei şi 
pentru a o ceda astfel rivalului său, adică aceluiaşi Stepan 
Trofimovici. 

— Nu te jena, blânda mea creştină, exclamă el, adresându- 
i-se Sofiei Matveevna, aproape crezând el însuşi în cele ce 
povestea, a fost ceva de neînchipuit, ceva atât de sublim, 
încât noi nici chiar nu ne-am mărturisit niciodată dragostea 
în tot restul vieţii! Cauza unei asemenea situaţii era, după 
cum reieşea din continuarea povestirii, o blondină (dacă nu 
se gândea la Daria Pavlovna, nici nu mai ştiu la cine se 
referea aici Stepan Trofimovici). Această blondină îi datora 
totul brunetei şi în calitate de rudă depărtată fusese 
crescută în casa acesteia. În cele din urmă bruneta, 
observând dragostea blondinei faţă de Stepan Trofimovici, 
se încuie în lumea sentimentelor ei intime. Blondina, la 
rândul ei, observând dragostea brunetei faţă de Stepan 
Trofimovici, se încuie şi dânsa în lumea ei. Şi astfel tustrei, 
purtând povara generozităţii reciproce, au tăcut mereu 
timp de douăzeci de ani, rămânând fiecare izolat în lumea 
sa. „O, ce pasiune mare a fost, ce pasiune mare!” striga el 
cu lacrimi de cel mai sincer entuziasm. Am văzut o înflorire 
deplină a frumuseţii ei (brunetei), vedeam „cu durere în 
inimă” zilnic cum trecea pe lângă mine, ruşinându-se parcă 
de frumuseţea ei. (O dată îi scăpă: „ruşinându-se de 
plinătatea ei”.) În cele din urmă, el fugi, desprinzându-se de 
tot visul acesta arzător care durase două decenii. Vingt ans! 
Şi iată-l acum pe drumul cel mare... Apoi, într-un fel de 
învăpăiere a creierului, se apucă să-i explice Sofiei 
Matveevna ce ar trebui să însemne „întâlnirea lor, atât de 
neprevăzută şi atât de predestinată, în vecii vecilor”. Sofia 


Matveevna se ridică în sfârşit de pe canapea extrem de 
încurcată; el dădu chiar să se lase în faţa ei în genunchi, 
întrucât ea izbucnise în plâns. Umbrele înserării deveneau 
tot mai întunecoase; amândoi stătuseră în această odaie 
încuiată câteva ore... 

— Vă rog, lăsaţi-mă mai bine să trec în odaia de alături, 
bâigui dânsa, ce-ar putea să creadă oamenii despre mine? 

În sfârşit ea scăpă; Stepan Trofimovici o lăsă să plece, 
făgăduindu-i să se culce imediat. Luându-şi rămas-bun, se 
plânse că îl doare tare capul. Sofia Matveevna încă înainte 
de a intra îşi lăsase sacul şi lucrurile în prima încăpere, 
intenţionând să rămână peste noapte împreună cu gazdele; 
dar nu-i fu dat să se odihnească. 

Peste noapte Stepan Trofimovici avu acel acces de 
holerină atât de cunoscut mie şi tuturor prietenilor săi, 
acces cu care se sfârşeau toate momentele de încordare 
nervoasă violentă, zguduirile sale morale. Sărmana Sofia 
Matveevna nu dormi toată noaptea. Întrucât, îngrijindu-l pe 
bolnav, trebui să iasă şi să intre destul de des trecând prin 
încăperea gazdelor, acestea, ca şi călătorii găzduiţi peste 
noapte, mormăiau, ba către sfârşit începură s-o certe când 
ea se apucă, spre ziuă, să pună samovarul. Stepan 
Trofimovici, în tot timpul accesului, se afla într-o stare de 
semiconştienţă; uneori i se părea că cineva aduce 
samovarul, că i se dă ceva de băut (cu gust de zmeură), i se 
oblojeşte cu ceva cald abdomenul, pieptul. Dar simţea 
aproape în fiecare clipă că ea se afla lângă dânsul; că ea era 
aceea care venea şi pleca, îl cobora din pat şi iar îl culca. 
Către ora trei din noapte se simţi în sfârşit mai bine; se 
ridică în capul oaselor, îşi lăsă picioarele jos pe podea şi, 
fără să se gândească la nimic, se prăbuşi în faţa ei pe 
podea. Nu mai era însă îngenuncherea de mai înainte; pur 
şi simplu căzu la picioarele ei şi-i săruta poala rochiei... 

— Nu trebuie, nu merit eu asta, bâigui dânsa, încercând 
să-l ridice ca să-l culce în pat. 


— Salvatoarea mea, îşi împreună el mâinile privind-o cu 
venerație: vous etes noble comme une marquise, iar eu, eu 
sunt un mizerabil! O, toată viaţa mea am fost un infam... 

— Liniştiţi-vă, îl imploră Sofia Matveevna. 

— Mai înainte ţi-am spus numai minciuni, de dragul 
gloriei, din răsfăţ, din trândăvie, totul, totul până la ultimul 
cuvânt a fost o minciună, o, ce mizerabil, mizerabil! 

În felul acesta holerina se transformă într-un alt acces, 
într-un acces de autoblamare isterică. Am mai amintit 
despre aceste accese cu prilejul relatării scrisorilor sale 
către Varvara Petrovna. Deodată el îşi aduse aminte de Lise, 
despre întâlnirea de ieri cu dânsa: „O, era îngrozitor şi se 
afla probabil într-o mare nenorocire, iar eu nici n-am 
întrebat-o, n-am aflat! Eram preocupat numai de mine 
însumi! O, ce s-o fi întâmplat cu dânsa, nu ştii cumva ce e cu 
dânsa?” o implora el pe Sofia Matveevna. 

Apoi începu să jure că „n-o va trăda”, că se va reîntoarce 
la dânsa (adică la Varvara Petrovna). „Noi ne vom apropia 
zilnic de pridvorul ei (adică împreună cu Sofia Matveevna), 
când ea urcă în cupeu pentru plimbarea ei matinală şi o 
vom privi discret... O, vreau ca dânsa să mă lovească în 
celălalt obraz; o aştept cu voluptate! Îi voi întoarce celălalt 
obraz al meu comme dans votre livre! Abia acum, abia 
acum am înţeles ce înseamnă să-ţi întorci celălalt... „obraz”. 
N-am fost niciodată în stare s-o înţeleg până acum!” 

Pentru Sofia Matveevna urmară două zile îngrozitoare din 
viaţa ei; şi astăzi îşi aduce aminte de aceste zile 
cutremurându-se. Stepan Trofimovici se îmbolnăvi atât de 
grav, încât nu mai fu în stare să ia vaporul, care de data 
aceasta sosise regulat, după itinerar, exact la ora două 
după-amiază; iar dânsa nu se simţi în stare să-l lase singur, 
renunțând şi ea să plece la Spasov. După cum spunea ea, 
Stepan Trofimovici se arătă chiar bucuros când vaporul 
plecă. 

— Foarte bine, admirabil, murmura el în aşternut, tot mă 
temeam că va trebui să plecăm. E atât de bine aici, nicăieri 


nu e mai bine ca aici... N-ai să mă laşi? O, dumneata nu m-ai 
părăsit! 

Dar „aici” nu era nici pe departe atât de bine. El nu voia să 
ştie nimic despre dificultăţile ei; capul lui era împuiat numai 
de fantezii. lar boala şi-o considera o indispoziţie 
trecătoare, nu se gândea deloc la starea lui şi nu visa decât 
la momentul când vor porni împreună ca să vândă „aceste 
cărţulii”. O rugă să-i citească ceva din Evanghelie. 

— De mult n-am citit-o... în original. S-ar putea totuşi să 
mă întrebe cineva şi să greşesc; trebuie să mă pregătesc 
pentru orice eventualitate. 

Ea se aşeză lângă patul lui şi-şi deschise cartea. 

— Citeşti admirabil, o întrerupse el chiar de la primul 
rând. Văd, văd că n-am greşit! adăugă el confuz, dar 
entuziasmat. 

Şi în general se afla tot timpul în stare de necontenit 
entuziasm. Ea îi citi predica de pe munte. 

— Assez, assez, mon enfant, ajunge... Îţi închipui cumva că 
atâta nu este de ajuns! 

Îşi închise ochii, sleit de puteri. Era foarte slăbit, dar încă 
nu-şi pierdea cunoştinţa. Sofia Matveevna dădu să se ridice 
crezând că vrea poate să doarmă. Dar el o opri: 

— Dragă prietenă, am minţit toată viaţa. Chiar şi atunci 
când spuneam adevărul. Niciodată nu vorbeam pentru 
adevăr, ci numai pentru mine însumi, o ştiam şi înainte, dar 
numai acum îmi dau seama... O, unde sunt prietenii mei, pe 
care-i jigneam prin prietenia mea toată viaţa? Şi totul, şi 
totul? Savez-vous, mint poate şi acum; sigur că mint şi 
acum. Esenţial este că mă cred eu însumi când mint. Cel 
mai greu e în viaţă să trăieşti şi să nu minţi... Şi... şisă nu 
crezi minciunile tale; da, da, asta este! Dar să lăsăm asta, 
pentru mai târziu... Noi împreună, împreună! adăugă el cu 
extaz. 

— Stepan Trofimovici, îl rugă timid Sofia Matveevna, ar 
trebui să trimitem în oraş după doctor? 

El păru uluit. 


— Pentru ce? Est-ce que je suis şi malade? Mais rien de 
serieux. Ce ne trebuie aici oameni străini? Se află, şi atunci 
ce se întâmplă? Nu, nu, nu ne trebuie străini, noi împreună, 
împreună! Ştii, zise el, după un pic de tăcere, citeşte-mi 
încă ceva, ce crezi dumneata sau la nimereală - pe ce îţi 
cade privirea. 

Sofia Matveevna desfăcu cartea ca să citească. 

— Acolo unde se va deschide pagina, unde se va deschide 
la nimereală, repetă el. 

— Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i...” 

— Ce-i asta? Ce? De unde e? 

— Din Apocalipsă. 

— O, je m'en souviens, oui, l'Apocalypse. Lisez, lisez, mi-am 
propus să ghicesc viitorul nostru după ceea ce se va spune 
în carte, vreau să ştiu ce s-a nimerit; citeşte despre înger, 
despre înger... 

Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice 
Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, 
începutul zidirii lui Dumnezeu: 

Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai 
fi rece sau fierbinte! 

Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să 
te vărs din gura Mea. 

Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic 
nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de 
plâns, şi sărac, şi orb, şi gol! 

Apocalipsa 3, 14-17 

— Şi asta... şi asta scrie în cartea dumitale! strigă el, cu 
privirea scânteietoare şi ridicându-se de pe pernă. 
Niciodată n-am cunoscut acest pasaj sublim! Auzi: mai 
curând rece, rece, decât căldicel, decât numai căldicel. O, 
voi demonstra. Numai să nu mă părăseşti, să nu mă 
părăseşti lăsându-mă singur! Noi vom dovedi, vom dovedi! 

— Dar n-am să te părăsesc, Stepan Trofimovici, niciodată 
n-am să te părăsesc! îl prinse ea de mâini, strângându-i-le 
în ale ei, ducându-le la inimă, cu lacrimi în ochi, uitându-se 


la dânsul. („O milă sfâşietoare mă cuprinse în acea clipă”, 
relata ea.) Buzele lui se contractară într-un tremur 
convulsiv. Şi totuşi, Stepan Trofimovici, ce ne facem? N-ar fi 
mai bine să anunţăm pe careva dintre cunoscuţii 
dumneavoastră sau vreo rudă? 

Dar la auzul acestor cuvinte el păru atât de speriat, încât 
ea regretă amar stăruința aceasta repetată. Înfiorat şi 
tremurând, el o implora să nu cheme pe nimeni, să nu 
întreprindă nimic; îi cerea să-şi dea cuvântul şi repeta 
mereu: „Pe nimeni, pe nimeni! Numai noi singuri, numai noi 
doi, nous partirons ensemble”. 

Mai rău era că şi gazdele începuseră să se îngrijoreze, 
bodogăneau şi n-o lăsau în pace pe Sofia Matveevna. Ea 
achitase tot de ce cuvenea căutând să facă în aşa fel încât ei 
să vadă că au bani; pentru moment aceştia se potoliseră; 
dar stăpânul casei îi ceru „actele” lui Stepan Trofimovici. 
Bolnavul, cu un zâmbet dispreţuitor, arătă spre sacul lui 
minuscul; Sofia Matveevna găsi acolo ordinul lui de 
demitere şi încă alte acte de acest gen pe baza cărora 
trăise toată viaţa. Gazda nu se lăsa, stăruind că „dumnealui 
trebuie să fie dus undeva, pentru că aici nu e spital, iar 
dacă moare, cine ştie ce se întâmplă; ne luăm belea pe 
cap”. Sofia Matveevna încercă să deschidă vorba despre 
doctor, dar reieşea că dacă ar fi să cheme un doctor de la 
„gubernie” ar costa atât de mult, încât orice gând la un 
doctor părea irealizabil. Ea se întoarse deprimată la 
bolnavul ei. Stepan Trofimovici slăbea văzând cu ochii. 

— Citeşte-mi acum încă un pasaj... Despre porci, zise el 
deodată. 

— Poftim? se sperie nespus Sofia Matveevna. 

— Despre porci... Tot pe acolo... ces cochons... Mi-aduc 
aminte, demonii au intrat în porci şi toţi s-au înecat. Citeşte- 
mi acest pasaj negreşit; îţi voi spune pe urmă pentru ce. 
Vreau să-mi reamintesc cuvânt cu cuvânt. Am nevoie să ştiu 
cuvânt cu cuvânt. 


Sofia Matveevna cunoştea bine Evanghelia şi găsi imediat 
pasajul din Evanghelia lui Luca, pe care eu l-am pus ca 
epigraf la cronica mea. Îl voi reproduce şi aici: 

Şi era acolo o turmă mare de porci, care păştea pe munte. 
Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. 
Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a 
aruncat de pe țărm în lac şi s-a înecat. lar păzitorii, văzând 
ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi 
ei au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la lisus şi au 
găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg 
la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. 
Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. 

SFÂNTA EVANGHELIE CEA DUPĂ LUCA, Cap. VIII, 32-36 

— Scumpa mea prietenă, zise Stepan Trofimovici profund 
tulburat, savez-vous, acest pasaj minunat şi extraordinar 
mi-a fost în viaţă o piatră de care m-am poticnit totdeauna... 
Dans ce livre... încât pasajul acesta l-am reţinut în memorie 
încă din copilărie. Acum însă mi-a venit un gând, une 
comparaison. Îmi vin acum tot felul de idei. Să vezi, ar fi 
exact ca Rusia noastră. Aceşti demoni, care ies din bolnav şi 
intră în porci, sunt toate tarele, racilele, toate miasmele, 
toate necurăţeniile, toţi demonii şi toţi drăcuşorii care s-au 
acumulat în marele şi scumpul nostru bolnav, în Rusia 
noastră, în decurs de veacuri, de veacuri! Oui, cette Russie, 
que j'aimais toujours. Dar o idee măreaţă şi o voinţă 
măreaţă o vor lumina de sus, ca pe acel demonizat, şi vor 
ieşi toţi demonii, toată necurăţenia, toată scârnăvia care s- 
au încuibat purulent pe suprafaţa ei... şi vor cere singure să 
intre în porci. De altfel, au şi intrat poate! Suntem noi, noi şi 
ceilalţi, şi Petruşa... et les autres avec lui, şi eu, poate, cel 
dintâi, în frunte, şi ne vom arunca, nebuni şi turbaţi, de pe 
stâncă în mare şi ne vom îneca cu toţii şi aşa se cuvine, 
pentru că nu suntem buni decât pentru aşa ceva. Dar 
bolnavul se va vindeca şi „se va aşeza la picioarele lui 
lisus”... şi va privi în jurul său cu uimire... Scumpa mea, 
vous comprendrez apres. lar acum gândul acesta mă 


tulbură nespus... Vous comprendrez apres... nous 
comprendrons ensemble. 

Începu să delireze şi în cele din urmă îşi pierdu cunoştinţa. 
Starea aceasta ţinu şi a doua zi. Sofia Matveevna şedea 
lângă el şi plângea; nu dormise trei nopţi la rând şi evita să 
apară în faţa gazdelor, care, o presimţea, puseseră ceva la 
cale. Salvarea veni abia a treia zi. În dimineaţa aceea 
Stepan Trofimovici îşi recăpătă cunoştinţa, o recunoscu pe 
Sofia Matveevna şi-i întinse mâna. Ea îşi făcu semnul crucii 
cu speranţa renăscută. El îşi exprimă dorinţa să se uite pe 
fereastră: „Iiens, un lac, zise el, ah, Dumnezeule, şi eu nu-l 
văzusem...” În clipa aceea în faţa izbei se auzi huruitul unei 
trăsuri şi prin casă se iscă o agitaţie nemaipomenită. 

III. 

Era Varvara Petrovna în persoană, sosită într-un cupeu de 
patru locuri, înhămat cu patru cai, însoţită de Daria 
Pavlovna şi de doi valeţi. Miracolul se întâmplase simplu: 
mort de curiozitate, Anisim, a doua zi după sosirea sa în 
oraş, trecuse pe la casa Varvarei Petrovna şi le povestise 
servitorilor că l-a întâlnit pe Stepan Trofimovici într-un sat, 
singur, că nişte ţărani l-au văzut mergând pe jos pe şosea şi 
că se îndrepta spre Spasov prin Ustievo, acum împreună cu 
o oarecare Sofia Matveevna. Întrucât Varvara Petrovna, 
cuprinsă de nelinişte, pusese deja să fie căutat prietenul ei 
fugar, cei din curte îi raportaseră îndată despre cele auzite 
de la Anisim. Ascultându-l pe acesta şi mai ales amănuntele 
plecării la Ustievo împreună cu o oarecare Sofia Matveevna 
într-o brişcă, ea hotări imediat să plece şi sosi pe urme 
proaspete la Ustievo. Nu ştia încă nimic despre boala lui 
Stepan Trofimovici. 

În curte răsună îndată glasul ei aspru şi poruncitor, încât 
până şi gazdele se speriară. Se oprise numai ca să întrebe 
şi să se informeze, convinsă că Stepan Trofimovici ajunsese 
de mult la Spasov; aflând însă că el este aici şi e bolnav, 
intră în izbă, cuprinsă de emoție. 


— Unde e el? A, tu eşti! strigă ea văzând-o pe Sofia 
Matveevna, care tocmai apăruse în pragul primei camere. 
După faţa ta neruşinată mi-am dat seama că eşti tu. Afară, 
nemernico! Imediat să dispară din casa aceasta! Şterge-o, 
altminteri te trimit la închisoare. Ţineţi-o sub pază într-o 
altă casă. A mai stat ea la închisoare în oraş şi o să mai stea. 
Şi te rog, pe tine ca stăpân, să nu laşi pe nimeni să intre cât 
timp sunt eu aici. Sunt generăleasa Stavroghina şi ocup 
întreaga casă. lar tu, scumpo, o să-mi dai socoteală de 
toate. 

Accentele cunoscute ale glasului ei îl zguduiră pe Stepan 
Trofimovici. Începu să tremure. Dar ea păşise deja în 
despărţitura unde era patul. Scânteind din ochi, trase cu 
piciorul scaunul şi, sprijinindu-se de spetează, îi strigă 
Dagşei: 

— Aşteaptă alături lângă gazdă. Ce atâta curiozitate? Şi 
închide uşa bine după ce ieşi. 

Câtva timp ea îi scrută chipul speriat cu o privire sălbatică. 

— Ei, cum o mai duci, Stepan Trofimovici? Cum ai 
petrecut? lăsă ea deodată să-i scape o ironie furioasă. 

— Chere, bâigui Stepan Trofimovici complet aiurit, am 
cunoscut viaţa rusească reală... Et je precherai !/Evangile... 

— Om ingrat şi neruşinat ce eşti! zbieră ea plesnindu-şi 
palmele. Nu ţi-a fost de ajuns că mă faci de râs, te-ai şi 
înhăitat... O, bătrân senzual şi neruşinat! 

— Chere... 

Glasul i se tăie şi el nu mai putu să scoată nici o vorbă, 
uitându-se la dânsa cu nişte ochi căscaţi de spaimă. 

— Cine este ea? 

— C'est un ange... C'etait plus qu'un ange pour moi, toată 
noaptea... O, nu ţipaţi la ea, n-o speriaţi, chere, chere... 

Varvara Petrovna sări deodată cu zgomot de pe scaun; se 
auzi strigătul ei speriat: „Apă, apă!”. Cu toate că el îşi 
revenise în fine, ea continua să tremure de frică şi se uita 
palidă la chipul lui schimonosit: abia acum pentru prima 
oară se dumiri dânsa despre gravitatea bolii. 


— Daria, îi şopti ea deodată Dariei Pavlovna, să plece 
imediat după doctor, după Salzfisch; să plece imediat 
Egorâci să tocmească aici cai, iar din oraş să vină cu un alt 
cupeu. La noapte să fie aici. 

Daşa se repezi să execute ordinul. Stepan Trofimovici se 
uita cu aceeaşi privire aiurită, speriată; buzele lui, aproape 
albe, tremurau. 

— Mai aşteaptă, Stepan Trofimovici, mai aşteaptă, dragul 
meu! îl îndemna ea ca pe un copilaş. Aşteaptă, aşteaptă 
puţin, se întoarce Daria îndată şi... ah, Dumnezeule, gazdă, 
gazdă, vino măcar tu aici, femeie! 

Nerăbdătoare, alergă personal s-o cheme pe stăpâna 
casei. 

— Imediat, imediat aia să fie adusă înapoi. Înapoi, înapoi! 

Din fericire, Sofia Matveevna nu apucase să plece şi 
tocmai ieşea pe poartă cu sacul şi cu legăturica ei. Fu adusă 
înapoi. Era atât de speriată, încât mâinile şi picioarele îi 
tremurau. Varvara Petrovna o prinse de mână ca uliul un 
puişor şi o târî cu repeziciune lângă Stepan Trofimovici. 

— Poftim. Iat-o. Nu ţi-am mâncat-o. Ai crezut că am şi 
mâncat-o. 

Stepan Trofimovici prinse mâna Varvarei Petrovna, o duse 
la ochi şi se porni în hohote de plâns bolnăvicios, isteric. 

— Ei bine, ei bine, linişteşte-te, linişteşte-te, dragul meu, 
hai, linişteşte-te! Dumnezeule, dar linişteşte-te odată, strigă 
ea ieşindu-şi din fire. O, cât mă chinuieşti, m-ai chinuit 
mereu, mereu! 

— Suflete bun, bâigui în sfârşit Stepan Trofimovici, 
adresându-i-se Sofiei Matveevna, mai aşteaptă puţin 
dincolo, drăguţo, vreau aici să spun ceva... 

Sofia Matveevna se grăbi să iasă îndată din cameră. 

— Chere, chcre... se sufoca el. 

— Aşteaptă cu vorba, Stepan Trofimovici. Aşteaptă puţin 
până când îţi revii mai bine, odihneşte-te puţin. Poftim, bea 
apă. Dar aşteaptă, te rog! 


Varvara Petrovna se aşeză iar pe scaun. Stepan 
Trofimovici o ţinea strâns de mână. Îl obligă să stea astfel 
mult timp, fără să-l lase să scoată o vorbă. El îi duse mâna la 
buze şi începu s-o sărute. Ea îşi strânse dinţii privind 
undeva într-un colţ. 

— Je vous aimais! lăsă el să-i scape deodată. 

Niciodată nu auzise dânsa de la el un asemenea cuvânt, 
rostit în felul acesta. 

— Hm, făcu ea drept răspuns. 

— Je vous aimais toute ma vie... vingt ans! 

Ea continuă să tacă timp de vreo două-trei minute. 

— Dar când te pregăteai să te duci la Daşa, ţi-ai dat cu 
parfum, zise ea deodată într-o şoaptă înspăimântătoare. 

Stepan Trofimovici rămase înlemnit. 

— Ţi-ai pus cravată nouă... 

Se aşternu iar o tăcere de vreo două minute. 

— Ţi-aduci aminte de ţigară? 

— Draga mea prietenă, îngăimă el cuprins de spaimă. 

— 'Ţigara, în seara aceea, la fereastră... la lumina lunii... 
după chioşc... la Skvoreşniki? Îţi aduci aminte, îţi aduci 
aminte, sări ea din loc apucând de ambele colţuri perna lui 
şi scuturând-o împreună cu capul lui. Îţi aduci aminte, om 
laş, neserios veşnic, veşnic neserios ce eşti! şuieră dânsa în 
şoapta ei furioasă, stăpânindu-se să nu strige. Apoi trânti 
perna şi recăzu pe scaun, acoperindu-şi faţa cu mâinile. 
Destul! reteză ea, încordându-se ţeapănă pe scaun. Cei 
douăzeci de ani au trecut, nu se mai întorc; şi eu sunt o 
proastă. 

— Je vous aimais, îşi împreună el mâinile iar. 

— Dar ce tot îi dai cu aimais şi aimais! Destul! sări ea din 
nou de pe scaun. Şi dacă nu adormi imediat, atunci eu... ai 
nevoie de linişte; trebuie să dormi, neapărat să dormi, 
închide ochii. Ah, Dumnezeule, el poate că vrea să 
mănânce! Ce mănânci? Ce mănâncă el! Ah, Dumnezeule, 
unde e aia? Unde e ea? 


Se iscă iar o mare agitaţie. Dar Stepan Trofimovici bâigui 
cu glasul slăbit că ar dormi într-adevăr une heure, şi după 
aceea - un bouillon, un the... enfin il est şi heureux. Îşi lăsă 
capul pe pernă şi într-adevăr părea că adormise. (Probabil 
se prefăcu.) Varvara Petrovna mai aşteptă puţin şi ieşi în 
vârful picioarelor din despărţitură. 

Se aşeză în odaia gazdelor, alungându-i afară pe cei de 
acolo şi porunci Dariei s-o cheme pe aia. Şi începu un 
interogatoriu cumplit. 

— Povesteşte-mi acum, draga mea, toate amănuntele; 
aşază-te aici lângă mine, aşa. Ei? 

— L-am întâlnit pe Stepan Trofimovici... 

— Aşteaptă, stai. Te previn că dacă vei minţi sau vei 
ascunde ceva, te găsesc şi sub pământ. Aşadar? 

— Eu şi cu Stepan Trofimovici... îndată ce am ajuns la 
Hatovo... bâigui aproape sufocându-se Sofia Matveevna. 

— Aşteaptă, taci, stai: ce trăncăneşti? Mai întâi şi întâi cine 
eşti şi ce hram porţi? 

Sofia Matveevna povesti cu chiu cu vai, de altfel în foarte 
puţine cuvinte, despre viaţa ei, începând cu Sevastopolul. 
Varvara Petrovna o asculta în tăcere, stând drept pe scaun, 
uitându-se sever şi fix în ochii povestitoarei. 

— Dar de ce eşti aşa speriată? Ce te tot uiţi în pământ? Îmi 
plac oamenii care se uită drept în ochi şi ţin piept cu vorba 
discutând cu mine. Continuă. 

Sofia Matveevna povesti apoi cum l-a întâlnit, despre cărţi, 
cum Stepan Trofimovici a cinstit o ţărancă cu rachiu... 

— Aşa, aşa, să nu uiţi nici un amănunt, o încurajă Varvara 
Petrovna. 

În sfârşit, cum au plecat şi cum Stepan Trofimovici i-a tot 
vorbit „complet bolnav” şi cum aici şi-a povestit toată viaţa 
chiar de la început, timp de mai multe ore. 

— Spune-mi ce ţi-a povestit despre viaţa lui. 

Sofia Matveevna, aici, nu mai ştiu ce să-i spună. 

— Nici nu ştiu ce să spun, murmură ea aproape plângând, 
aproape că n-am înţeles nimic. 


— Minţi, nu se poate să nu fi înţeles chiar nimic. 

— Despre o doamnă nobilă cu părul negru a vorbit mult, 
roşi până în vârful urechilor Sofia Matveevna, deşi 
observase că Varvara Petrovna are părul bălai şi nu 
seamănă deloc cu acea „brunetă”. 

— Cu părul negru? Şi ce anume a spus? Vorbeşte! 

— Cum că această doamnă nobilă era tare îndrăgostită de 
dumnealui, toată viaţa, douăzeci de ani; dar nu îndrăznea 
să-i mărturisească reţinându-se în faţa dumnealui, pentru 
că era foarte grasă... 

— Imbecilul! reteză îngândurată, dar hotărâtă, Varvara 
Petrovna. 

Sofia Matveevna plângea acum cu lacrimi. 

— Nu sunt în stare să povestesc nimic, fiindcă eram 
cuprinsă de spaimă pentru dumnealui şi nu puteam înţelege 
deoarece dumnealui este un om atât de inteligent... 

— Despre inteligenţa lui n-ai nas ca să judeci. Ţi-a propus 
să te ia în căsătorie? 

Femeia se cutremură. 

— S-a îndrăgostit de tine? Vorbeşte! Ţi-a propus să te ia în 
căsătorie? strigă poruncitor Varvara Petrovna. 

— Aproape că aşa a fost, sughiţă printre lacrimi cealaltă. 
Numai că eu n-am luat în seamă vorbele lui, din cauza stării 
de boală în care se afla, adăugă ea cu fermitate, ridicând 
ochii. 

— Cum te cheamă: adică numele tău şi al tatălui? 

— Sofia Matveevna. 

— Ei bine, să ştii, Sofia Matveevna, că este omul cel mai 
păcătos, cel mai neserios... Doamne, Doamne! Mă consideri 
drept o mizerabilă? 

Cealaltă holbă ochii. 

— O mizerabilă, o tirană? Care i-a distrus viaţa? 

— Cum se poate aşa ceva, când văd că şi dumneavoastră 
plângeţi? 

Într-adevăr, ochii Varvarei Petrovna erau înlăcrimaţi. 


— Hai, şezi, şezi, nu te teme. Priveşte-mă drept în ochi 
încă o dată; de ce roşeşti? Daşa, vino încoace şi te uită la 
dânsa: cum crezi, are o inimă cinstită... 

Şi spre mirarea sau mai marea spaimă a Sofiei Matveevna, 
ea îi mângâie obrazul. 

— Păcat numai că eşti o proastă. Prea proastă pentru 
vârsta ta. Bine, drăguță, voi avea grijă de tine. Văd că totul 
n-a fost decât o prostie. Vei locui deocamdată lângă el, îţi 
voi închiria o locuinţă, iar de la mine vei avea asigurată 
masa, şi atâta tot... deocamdată. 

Sofia Matveevna încercă să spună speriată că trebuie să 
plece cât mai repede. 

— N-ai de ce să te grăbeşti. Îţi cumpăr toate cărţile, iar tu 
rămâi aici. 'Taci, nici un cuvânt. Dacă n-aş fi sosit eu, tot nu l- 
ai fi părăsit, nu? 

— În ruptul capului nu l-aş fi părăsit, zise Sofia Matveevna 
încet şi hotărât, ştergându-şi lacrimile. 

Doctorul Salzfisch a fost adus noaptea târziu. Era un 
bătrânel foarte respectabil şi un practician cu multă 
experienţă, care îşi pierduse la noi postul nu de mult din 
cauza unei certe cu superiorii săi. Din momentul acela 
Varvara Petrovna căuta în tot chipul să-l „protejeze”. Acesta 
îl examină cu multă atenţie pe bolnav, puse nişte întrebări şi 
cu multă prudenţă o informă pe Varvara Petrovna că starea 
„suferindului” este foarte gravă, din cauza complicaţiilor 
intervenite în mersul bolii, şi că trebuie să ne aşteptăm 
chiar şi „la deznodământul cel mai rău”. Varvara Petrovna, 
care în decursul celor douăzeci de ani se dezobişnuise chiar 
şi de a gândi că ar putea să intervină ceva serios şi grav în 
tot ce pornea personal de la Stepan Trofimovici, se simţi 
profund zguduită, ba şi păli. 

— Chiar aşa, nici o speranţă? 

— Nu există stări fără nici o speranţă, dar... 

Varvara Petrovna nu se mai culcă să se odihnească, toată 
noaptea aşteptând cu nerăbdare să se facă ziua. În clipa 
când bolnavul deschise ochii revenindu-şi (era deplin 


conştient, deşi forţele-i scădeau vizibil de la o oră la alta), i 
se adresă pe tonul cel mai hotărât: 

— Stepan Trofimovici, se cuvine să prevedem totul. Am 
trimis după preot. Trebuie să-ţi îndeplineşti îndatorirea... 
Cunoscându-i convingerile, se temea mult de un refuz. Elo 
privi mirat. 

— Prostii, prostii! strigă ea crezând că el refuză. Acum nu 
mai e momentul pentru glume. Ne-am distrat destul. 

— Dar... sunt chiar aşa de grav bolnav? 

Îngândurat, se învoi. Şi, în general, cu multă surprindere 
am aflat pe urmă de la Varvara Petrovna că nu se speriase 
deloc la gândul morţii. Poate că nici nu crezuse în el şi 
continua să-şi considere boala drept ceva cu totul trecător. 

Se mărturisi şi se împărtăşi cu multă plăcere. Toată lumea, 
inclusiv Sofia Matveevna şi servitorii, veniră să-l felicite de 
sfânta împărtăşanie. Toţi până la unul plângeau stăpânindu- 
se, privind faţa slăbită şi istovită a bolnavului, buzele lui 
palide şi tremurătoare. 

— Oui, mes amis, şi mă miră numai că vă bateţi capul atâta 
cu mine. Mâine probabil că voi fi în picioare şi noi... vom 
pleca... 'Toute cette ceremonie... faţă de care, bineînţeles, 
îmi manifest cele cuvenite... a fost... 

— Te rog, părinte, să rămâi negreşit lângă bolnav, îl opri 
cu repeziciune Varvara Petrovna pe preot care-şi scotea 
odăjdiile. Imediat după ce se va servi ceaiul, te rog să-i 
vorbeşti despre cele dumnezeieşti, ca să-i întăreşti credinţa. 

Preotul începu să-i vorbească; toată lumea şedea în jurul 
patului. 

— În vremea noastră încărcată de păcate, începu preotul 
cu glas lin, ţinând ceaşca de ceai în mâini, credinţa în Cel- 
de-Sus este singurul refugiu al neamului omenesc în lumea 
aceasta plină de griji şi încercări, precum şi în speranţa 
fericirii veşnice, făgăduită celor drepţi... 

Stepan Trofimovici păru că se înviorează brusc; un surâs 
fin miji pe buzele sale. 


— Mon pere, je vous remercie, et vous etes bien bon, 
mais... 

— Nici un mais, nici un mais! strigă Varvara Petrovna 
smulgându-se de pe scaunul ei. Părinte, i se adresă ea 
preotului, ai în faţa dumitale un om... peste o oră va trebui 
iar să-l împărtăşeşti! lată ce fel de om este dumnealui! 

Stepan Trofimovici zâmbi reţinut. 

— Dragii mei prieteni, zise el, am nevoie de prezenţa lui 
Dumnezeu fie chiar şi pentru faptul că este singura fiinţă 
care poate fi veşnic iubită... 

Nu se ştie, se pătrunsese într-adevăr de credinţă sau 
ceremonia solemnă a împărtăşaniei îl zguduise într-atât, 
încât răscolise receptivitatea artistică a firii sale, fapt este 
că el rosti câteva cuvinte absolut contrare convingerilor 
sale de până atunci, cu toată fermitatea şi, se zice, cu multă 
emoție. 

— Nemurirea mea este necesară fie chiar şi prin aceea că 
Dumnezeu nu va voi să săvârşească o nedreptate şi să 
stingă de tot flacăra dragostei faţă de el, odată aprinsă în 
inima mea. Şi ce poate fi mai scump decât dragostea? 
Dragostea este mai presus de existenţă, dragostea este 
încununarea existenţei, şi cum s-ar putea ca existenţa să 
nu-i fie subordonată? Dacă m-am pătruns de dragoste faţă 
de el şi m-am bucurat de această dragoste a mea, este 
posibil oare ca el să stingă în mine şi prin mine această 
dragoste şi să ne transforme pe amândoi în zero? Dacă 
există Dumnezeu, eu sunt nemuritor! Voilr ma profession de 
foi! 

— Dumnezeu există, Stepan Trofimovici, crede-mă, există, 
îl implora Varvara Petrovna, leapădă-te, renunţă la toate 
aceste prostii măcar o dată în viaţă! (Se pare că ea nu prea 
înţelesese această profession de foi a lui.) 

— Draga mea prietenă, se însufleţea el tot mai mult, deşi 
vocea i se întrerupea des, draga mea prietenă, când am 
înţeles... tâlcul vorbei despre celălalt obraz întors, am 
înţeles totodată şi încă ceva... Jai menti toute ma vie, toată, 


toată viaţa! Aş fi vrut... de altfel, mâine... mâine plecăm cu 
toţii. 

Varvara Petrovna izbucni în plâns. El căuta pe cineva cu 
privirea. 

— Iat-o, iat-o, e aici! o prinse ea de mână pe Sofia 
Matveevna şi o aduse lângă el. El zâmbi înduioşat. 

— O, aş fi vrut mult să trăiesc iar! strigă el din nou cu o 
energie neaşteptată. Fiecare minut, fiecare clipă de viaţă 
trebuie să fie pentru fericirea omului... Trebuie, trebuie 
neapărat! Este o datorie a omului însuşi să facă să fie astfel; 
este o lege pentru el, o lege ascunsă, dar negreşit 
existentă... O, aş fi vrut să-l văd pe Petruşca... şi pe ei toţi... 
şi pe Şatov! 

Notez că despre Şatov nimeni dintre ei nu ştia încă nimic, 
nici Daria Pavlovna, nici Varvara Petrovna, nici chiar 
Salzfisch, venit ultimul din oraş. Stepan Trofimovici se 
tulbura tot mai mult şi mai mult, în mod dureros, peste 
puterile lui. 

— Ideea că există ceva infinit mai drept şi mai ferice decât 
mine mă umple şi pe mine de o duioşie nemăsurată şi de 
glorie, o, oricine aş fi eu, orice aş fi făcut eu! Pentru om 
mult mai necesar decât conştiinţa propriei fericiri este să 
ştie şi clipă de clipă să creadă că undeva există deja o 
fericire perfectă şi netulburată pentru toţi şi pentru toate... 
Întreaga lege a existenţei umane constă numai în 
posibilitatea pentru om de a se închina în faţa a ceva infinit 
de măreț. Lipseşte-i pe oameni de acest infinit măreț, ei nu 
vor accepta să trăiască şi vor muri pradă disperării. 
Incomensurabilul şi infinitul sunt tot atât de necesare 
omului, ca şi acea mică planetă, pe care el vieţuieşte... 
Dragii mei prieteni, toţi, toţi: trăiască Măreaţa Idee! 
Veşnică şi incomensurabilă Idee! Orice om, oricine ar fi el, 
are nevoie să se închine în faţa a ceea ce reprezintă 
Măreaţa Idee. Chiar şi omul cel mai mărginit are nevoie de 
ceva măreț. Petruşca... o, cum aş vrea eu să-i văd pe toţi! Ei 


nu ştiu, nu ştiu că şi în ei este cuprinsă aceeaşi veşnică 
Măreaţă Idee! 

Doctorul Salzfisch nu asistase la ceremonie. Intrând pe 
neaşteptate, el se îngrozi şi împrăştie imediat această 
adunare, insistând ca bolnavul să nu fie tulburat. 

Stepan Trofimovici decedă după trei zile, dar într-o stare 
de inconştienţă totală. Se stinse cu încetul, ca o lumânare 
arsă până la capăt. Varvara Petrovna, după ce a îndeplinit 
rânduiala datinei prohodului, transportă corpul neînsufleţit 
al sărmanului ei prieten la Skvoreşniki. Mormântul lui se 
află în curtea bisericii şi este deja acoperit cu o lespede de 
marmură. Inscripţia şi grilajul îngrăditor urmau să fie 
făcute în primăvară. 

Absența cu acest prilej a Varvarei Petrovna ţinu cam vreo 
opt zile. Împreună cu dânsa şi alături în cupeul ei sosi şi 
Sofia Matveevna, care şi rămase, mi se pare, pentru 
totdeauna să stea cu dânsa. Notez că din momentul când 
Stepan Trofimovici îşi pierdu cunoştinţa (chiar în dimineaţa 
aceea), Varvara Petrovna o îndepărtă îndată din nou pe 
Sofia Matveevna, spunându-i să iasă din izbă, şi îl îngriji pe 
bolnav personal, singură până la sfârşit; iar după ce el îşi 
dădu sufletul, o chemă imediat înapoi. Nici un fel de obiecţii 
din partea acesteia, care se speriase groaznic de 
propunerea (mai bine zis porunca) de a locui totdeauna la 
Skvoreşniki, nu voi să ia în seamă Varvara Petrovna. 

— Prostii! O să merg şi eu cu tine să vindem Evanghelii. 
Nu mai am acum pe nimeni pe lume! 

— Dar aveţi un fiu, încercă s-o consoleze Salzfisch. 

— N-am nici un fiu! reteză Varvara Petrovna, şi a fost ca o 
profeție. 

Capitolul al optulea. 

Încheiere. 

Toate mârşăviile şi crimele săvârşite ieşiră la iveală cu o 
repeziciune extraordinară, mult mai repede decât 
presupuse Piotr Stepanovici. Se începu prin aceea că 
nefericita Maria Ignatievna, în noaptea asasinării soţului ei, 


se trezi către ziuă şi văzând că Şatov lipseşte de lângă 
dânsa fu cuprinsă de o tulburare de nedescris. În casă 
împreună cu ea rămăsese o îngrijitoare angajată de Arina 
Prohorovna. Bătrâna femeie nu reuşea s-o liniştească şi 
cum se lumină de ziuă alergă la moaşă, asigurând-o pe 
Şatova că moaşa trebuie să ştie unde este soţul ei şi când se 
va întoarce. Între timp, Virghinskaia fu cuprinsă la rândul ei 
de o mare nelinişte: aflase de la soţul ei despre isprava 
nocturnă de la Skvoreşniki. Acesta se întorsese acasă cam 
după ora zece din noapte într-o stare îngrozitoare; 
frângându-şi mâinile, se aruncă cu faţa în jos pe pat, 
zguduit de un plâns convulsiv şi repetând mereu printre 
sughiţuri: „Nu este asta, nu; deloc nu este asta!”. 
Bineînţeles, în faţa stăruinţelor Arinei Prohorovna sfârşi 
prin a mărturisi totul - dar numai ei singură din toată casa. 
Arina Prohorovna îi porunci să rămână în pat, atrăgându-i 
atenţia cu severitate că „dacă vrea să plângă, s-o facă cu 
nasul în pernă, ca să nu audă nimeni, şi că va fi un prost 
dacă a doua zi se va da cumva de gol”. Profund îngrijorată, 
ea se apucă imediat să-şi ia numite măsuri de prevedere 
pentru orice eventualitate: toate hârtiile compromiţătoare, 
cărţile, ba poate şi manifestele izbuti să le ascundă sau să le 
distrugă fără urmă. Tot chibzuind însă, ajunse la concluzia 
că personal dânsa, sora ei, mătuşa şi studenta, poate chiar 
şi blegul ei de frăţior n-au de ce să se teamă. Când se 
pomeni dimineaţa cu îngrijitoarea Mariei Ignatievna, se 
duse la aceasta fără ezitare. De altfel, voia să afle cât mai 
repede dacă este adevărat ceea ce îi spusese aseară într-o 
şoaptă speriată şi nebună, care semăna mult cu un delir, 
soţul ei, despre anumite socoteli ale lui Piotr Stepanovici pe 
care acesta şi le făcuse cu privire la Kirillov în interesul 
cauzei comune. 

Dar sosise la Maria Ignatievna prea târziu: după plecarea 
îngrijitoarei, rămasă singură, aceasta nu mai putu rezista şi 
părăsind patul de lehuzie, trase pe dânsa ce se nimeri din 
îmbrăcăminte, ceva foarte uşor se pare şi nepotrivit cu 


anotimpul, şi porni singură spre clădirea-anexă unde locuia 
Kirillov, făcându-şi socoteala că acesta poate să-i spună mult 
mai precis decât alţii ceva despre soţ. E lesne de închipuit 
ce impresie făcu asupra lehuzei tot ce văzu ea acolo. E de 
notat că ea nu citi scrisoarea lui Kirillov lăsată pe masă la 
vedere, desigur din cauza spaimei în care se afla. Se 
întoarse în fugă în odăiţă, apucă în braţe pruncul şi porni cu 
el pe stradă. Era o dimineaţă umedă, ceţoasă. Nici un 
trecător nu se vedea pe strada aceasta izolată. Alergând 
astfel, prin noroiul rece şi lipicios, şi sufocându-se, ea 
încercă în sfârşit să bată la uşile oamenilor; într-o casă nu-i 
răspunse nimeni, într-o altă casă oamenii dinăuntru 
zăboviră mult până să-i deschidă; ea renunţă şi de 
nerăbdare începu să bată la uşa altei case. Nimerise tocmai 
în casa negustorului nostru Titov. 

Aci provocă o mare zarvă, zbierând şi susţinând fără 
noimă că „soţul ei a fost ucis”. 'Titov îl cunoştea pe Şatov şi 
ceva din istoria lui; oamenii fură îngroziţi de faptul că ea, a 
doua zi după naştere, după cum reieşea din vorba ei, alerga 
îmbrăcată atât de uşor şi pe o vreme atât de rece pe străzi 
cu pruncul abia învelit în braţe. Se gândiră la început că e 
în stare de febră, cu atât mai mult cu cât nu se putea 
înţelege cine a fost omorât, Kirillov sau soţul ei? Dându-şi 
seama că nu e crezută, ea voi să fugă mai departe, dar fu 
oprită cu forţa şi se zice că se zbătea şi zbiera groaznic cu 
acest prilej. Se duseră să cerceteze casa Filippov şi peste 
două ore sinuciderea lui Kirillov şi biletul lui lăsat înainte de 
moarte ajunseră cunoscute întregului oraş. Poliţia veni s-o 
întrebe pe lehuză, care era încă lucidă; cu acest prilej se 
constată însă că ea nu citise biletul lui Kirillov şi nu se putea 
explica de ce crezuse că şi soţul ei fusese omorât; nu 
reuşiră să scoată nimic de la ea. Atâta doar că striga mereu 
că „dacă acela este ucis şi soţul ei este ucis; au fost 
împreună!” Către amiază ea îşi pierdu cunoştinţa, din care 
nu-şi mai reveni, şi peste trei zile muri. Copilul răcit murise 
înaintea ei. Arina Prohorovna, negăsind-o în camera ei pe 


Maria Ignatievna şi nici pe copil, dându-şi seama că se 
întâmplă ceva rău, se gândi să alerge acasă, dar se opri în 
poartă şi o trimise pe îngrijitoare „să întrebe în clădirea de 
alături la domnul de acolo dacă Maria Ignatievna nu este la 
dumnealui sau dacă ştie ceva despre dânsa”. Îngrijitoarea 
se întoarse zbierând ca apucata de răsuna strada. 
Convingând-o să nu strige şi să nu spună nimănui nimic 
prin argumentul consacrat: „Le vor chema în judecată”, 
Arina Prohorovna părăsi curtea în cea mai mare grabă. 

Bineînţeles, chiar în dimineaţa aceea, ea trebui să dea o 
declaraţie ca moaşă a lehuzei, din care însă autorităţile nu 
aflară prea mare lucru: cu vocea calmă şi multă precizie ea 
povesti tot de a văzut şi a auzit la Şatov, dar despre cele 
întâmplate în afară de locuinţa acestuia declară că nu ştie şi 
nu înţelege nimic. 

E lesne de închipuit ce tămbălău se iscă în tot oraşul. O 
nouă „istorie”, un nou asasinat! Dar aici lucrurile se 
înfăţişau puţin în alt fel: devenea tot mai evident că exista, 
într-adevăr, o societate secretă de ucigaşi, incendiatori, 
revoluționari, răzvrătiți. Moartea îngrozitoare a Lizei, 
asasinarea soţiei lui Stavroghin, însuşi Stavroghin, 
incendiul, balul în beneficiul institutoarelor, dezmăţul din 
jurul Iuliei Mihailovna... Până şi dispariţia lui Stepan 
Trofimovici părea să constituie o enigmă. Multe, foarte 
multe şoapte circulau pe seama lui Nikolai Vsevolodovici. 
Spre sfârşitul zilei se află şi despre absenţa lui Piotr 
Stepanovici, dar, lucru ciudat, despre acesta se vorbea cel 
mai puţin. Cel mai mult însă în ziua aceea se vorbi despre 
„senator”. În faţa casei Filippov aproape tot timpul s-au 
îmbulzit în dimineaţa aceea o mulţime de oameni. Într- 
adevăr, autorităţile se lăsară induse în eroare de biletul lui 
Kirillov. Crezură în afirmaţia că Şatov a fost ucis de Kirillov, 
ca şi în „sinuciderea” ucigaşului. Totuşi, în pofida 
dezorientării iniţiale, autorităţile nu-şi pierdură complet 
cumpătul. Cuvântul „parc”, de pildă, atât de vag inserat în 
biletul lui Kirillov, nu derută pe nimeni, cum sconta Piotr 


Stepanovici. Poliţia se deplasă imediat la Skvoreşniki, şi nu 
numai pentru faptul că singurul parc existent în localitate 
era cel de acolo şi nicăieri în altă parte în jurul oraşului nu 
se afla altul, ci oarecum instinctiv, deoarece toate grozăviile 
din ultimele zile, direct sau indirect, erau într-o legătură 
oarecare cu Skvoreşniki. Cel puţin aşa cred. (Notez că 
Varvara Petrovna, dis-de-dimineaţă, şi fără să fi aflat ceva, 
plecase în urmărirea lui Stepan Trofimovici.) 

Corpul fu găsit în heleşteu chiar în după-amiaza aceleiaşi 
zile, după urmele rămase la faţa locului; chiar pe locul unde 
fusese ucis Şatov se găsise şapca lui, uitată cu multă 
nesocotinţă de ucigaşi. Observaţii asupra felului cum a fost 
săvârşită crima, un examen minuţios medico-legal al 
cadavrului şi unele supoziţii treziră bănuiala, chiar de la 
primul pas, că era exclus ca ucigaşul, adică Kirillov, să nu fi 
avut şi complici. Se contura, aşadar, existenţa unei societăţi 
secrete sub conducerea lui Şatov şi Kirillov, legată de 
manifeste. Dar cine erau aceşti complici? La „ai noştri” 
nimeni nu se gândi câtuşi de puţin în ziua aceea. Se află că 
Kirillov ducea o viaţă singuratică şi izolată, încât împreună 
cu el într-adevăr ar fi putut să locuiască, după cum reieşea 
din bilet, atâtea zile Fedka, care era atât de căutat peste 
tot... Mai ales îi deprima pe toţi faptul că din toată 
încâlceala aceasta nu se putea trage nici o concluzie cât de 
cât închegată. E greu să-şi închipuie cineva la ce concluzii 
năstruşnice şi la ce speculaţii fanteziste s-ar fi ajuns în cele 
din urmă în rândurile societăţii noastre cuprinse de panică, 
dacă totul nu s-ar fi lămurit dintr-odată, chiar a doua zi, 
datorită lui Leamşin. 

Nu rezistase. Surveni la el acea stare pe care până la 
urmă şi Piotr Stepanovici începuse s-o presimtă. Dat în paza 
lui Tolkacenko, apoi a lui Erkel, toată ziua următoare el 
zăcu în pat, după toată aparenţa foarte cuminte, cu faţa 
întoarsă spre perete, fără a rosti nici un cuvânt şi aproape 
fără să răspundă când i se adresa cineva. În felul acesta nu 
aflase nimic în cursul zilei despre cele ce se petrec în oraş. 


Tolkacenko însă, care ştia deja tot ce se mai întâmplase, 
decise să-şi lepede rolul încredinţat lui de Piotr Stepanovici 
de a sta lângă Leamşin şi plecă din oraş în judeţ, adică fugi 
pur şi simplu: într-adevăr, îşi pierduseră cu toţii capul cum 
se exprimă despre ei cu multă profeție Erkel. Notez între 
altele că şi Liputin în ziua aceea dispăru din oraş încă 
înainte de amiază. Dar cu acesta lucrurile se petrecură 
astfel, încât despre dispariţia lui autorităţile aflară abia a 
doua zi seara, când începură să se informeze la familia lui, 
speriată de această dispariţie şi care tăcuse de frică. Revin 
însă la Leamşin. Din clipa când rămase singur (Erkel, cu 
nădejdea în Tolkacenko, plecase mai înainte), fugi din casă 
şi, bineînţeles, curând află totul. Fără a mai trece pe acasă, 
el o luă razna încotro văzu cu ochii. Dar noaptea era atât de 
întunecoasă, iar întreprinderea lui atât de înspăimântătoare 
şi plină de încercări grele, încât străbătând două-trei străzi, 
hotări să se întoarcă înapoi, încuindu-se iar în casă. Se pare 
că spre ziuă el încercă să se sinucidă; dar nu izbuti. Rămase 
astfel încuiat aproape până la prânz şi deodată porni în 
fugă direct la autorităţi. Se zice că s-ar fi târât în genunchi, 
plângând şi ţipând. Săruta podeaua şi striga că nu este 
demn nici să sărute cizmele funcţionarilor superiori în faţa 
cărora se afla. Reuşiră cumva să-l liniştească şi-i arătară 
multă bunăvoință. Interogatoriul dură se pare vreo trei ore. 
Mărturisi absolut totul, relată toate dedesubturile, tot ce 
ştia, toate amănuntele; uneori anticipa, grăbindu-se cu 
mărturisirile, relata până şi lucruri străine de cauză şi fără 
să fie întrebat. Se dovedi astfel că el cunoştea destul de 
multe şi înfăţişa destul de corect întreaga afacere: tragedia 
cu Şatov şi Kirillov, incendiul, moartea Lebeadkinilor etC. 
Trecură pe plan secundar. Pe primul plan apărură Piotr 
Stepanovici, societatea secretă, organizaţia, reţeaua. La 
întrebarea: „Pentru ce au fost comise atâtea omoruri, 
scandaluri şi ticăloşii”, el răspunse cu o grabă febrilă: 
„Pentru zdruncinarea sistematică a temeliilor, pentru 
descompunerea sistematică a societăţii şi a tuturor 


principiilor; pentru a descuraja, a exaspera pe toată lumea 
şi provocând în felul acesta o derută şi un haos în societatea 
descompusă atinsă de maladia depresiunii, cinismului şi 
necredinţei, dar setoasă de a găsi o idee diriguitoare şi 
mânată de instinctul autoconservării - să fie luate brusc 
frâiele acestei societăţi în mână şi să fie ridicat steagul 
răzvrătirii şi cu sprijinul unei reţele întregi de grupuri de 
cinci, care între timp acționau intens, convertind şi 
recrutând prozeliţi, să caute să găsească mijloace practice 
şi să dibuiască locurile vulnerabile de unde s-ar putea 
începe”. Îşi încheie spovedania prin afirmaţia că aici, în 
oraşul nostru, a fost organizată de Piotr Stepanovici prima 
astfel de încercare de a provoca în mod sistematic 
dezordinea, care să constituie, ca să zicem aşa, un fel de 
program de acţiune pentru viitor, ba chiar şi pentru restul 
de nuclee de câte cinci, dar că această din urmă afirmaţie 
nu este decât o deducție a sa (a lui Leamşin), o supoziţie a 
sa personală şi că roagă să nu se uite acest lucru şi să se 
atragă atenţia celor în drept asupra faptului că el a lămurit 
toată chestiunea cu atâta sinceritate şi bună-credinţă şi că 
ar putea fi util poate şi pe viitor autorităţilor prin serviciile 
sale. La întrebarea precisă: câte nuclee de câte cinci există, 
răspunse că există un număr infinit de nuclee de câte cinci 
şi că toată Rusia este împânzită cu o reţea întreagă, şi eu 
cred că, deşi în această privinţă n-a putut aduce nici un fel 
de dovadă, răspunsul lui era absolut sincer. Prezentă numai 
programul tipărit al societăţii, imprimat în străinătate, şi 
proiectul de dezvoltare a sistemului de acţiuni viitoare, în 
ciornă, scris personal de Piotr Stepanovici. Se constată că 
despre „subminarea temeliilor” Leamgşin cita textual din 
această foaie, fără a uita până şi punctele şi virgulele, ceea 
ce nu-l împiedică să revendice această idee drept a sa. 
Despre lulia Mihailovna se exprimă destul de spiritual şi 
fără a fi întrebat, anticipând oarecum, că „ea este 
nevinovată, ci numai a fost dusă de nas”. E de remarcat 
totuşi că pe Nikolai Stavroghin îl excluse total de la orice 


amestec sau participare la societatea secretă, de la orice 
înţelegere cu Piotr Stepanovici. (Leamşin habar n-avea 
despre speranţele tainice, atât de ridicole pe care le nutrea 
Piotr Stepanovici în privinţa lui Stavroghin.) Asasinarea 
Lebeadkinilor, după afirmaţia lui, fusese organizată numai 
de Piotr Stepanovici singur, fără participarea lui Nikolai 
Vsevolodovici, cu scopul viclean de a-l atrage pe acesta într- 
o crimă şi deci de a căpăta asupra lui un ascendent, adică 
de a-l face să depindă de Piotr Stepanovici; dar în loc de 
recunoştinţă, pe care miza desigur şi cu multă uşurinţă 
Piotr Stepanovici, uneltirile lui provocară nu numai 
indignarea, ba chiar şi disperarea în inima „nobilă” a lui 
Nikolai Vsevolodovici. Îşi încheie relatările despre 
Stavroghin la fel de grăbit şi fără să fie întrebat, printr-o 
aluzie intenţionată, probabil, că acesta este, pare-se, un 
personaj important, dar că asupra acestei chestiuni 
planează un mare secret; că se află în acest oraş, ca să 
zicem aşa, incognito, că are anumite însărcinări şi că 
probabil va mai veni în oraşul nostru de la Petersburg 
(Leamgşin era convins că Stavroghin se află la Petersburg), 
dar în alt chip şi într-o ambianţă cu totul deosebită, în 
anturajul unor persoane despre care, posibil, se va auzi şi la 
noi curând, şi că toate acestea el le auzise de la Piotr 
Stepanovici, „duşmanul ascuns al lui Nikolai Vsevolodovici”. 
Nota bene. După două luni Leamşin mărturisi că-l apărase 
atunci pe Stavroghin intenţionat, contând pe protecţia lui şi 
sperând că acesta va obţine de la Petersburg pentru el o 
atenuare a pedepsei cu două grade, iar la plecarea în 
deportare îi va da bani şi scrisori de recomandare. Din 
această mărturisire reiese că el într-adevăr îşi făcuse o 
imagine exagerată asupra poziţiei lui Nikolai Stavroghin. 
În aceeaşi zi, bineînţeles, fu arestat şi Virghinski, iar în 
pripă şi întreaga familie. (Arina Prohorovna, sora, mătuşa 
ei, ba şi studenta, care astăzi se află de mult liberă; se zice 
chiar că Şigaliov va fi negreşit eliberat şi el în scurt timp, 
întrucât nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de 


acuzaţi; de altfel, nu redau decât ceea ce se vorbeşte.) 
Virghinski mărturisi dintr-odată tot: zăcea bolnav cuprins 
de febră mare în momentul arestării. Se zice că se simţi 
aproape bucuros: „Mi s-a luat o piatră de pe inimă”, ar fi zis 
el. Se povesti că a dat depoziţii sincere, dar şi cu oarecare 
demnitate, şi n-a renunţat la niciuna dintre „speranţele sale 
luminoase”, blestemând totodată calea politică (spre 
deosebire de cea socială), pe care se lăsase atras atât de 
imprudent şi de nesăbuit, prins „de iureşul unui concurs de 
împrejurări”. Comportarea lui cu prilejul asasinatului este 
interpretată ca o circumstanţă atenuantă şi se pare că şi el 
poate spera într-o îndulcire a sorții sale. Cel puţin aşa se 
vorbeşte la noi. 

Nu cred însă că acelaşi lucru s-ar putea întâmpla în ce 
priveşte soarta lui Erkel. Acesta, chiar din momentul 
arestării sale, preferă să tacă sau, pe cât i se păru posibil, 
să denatureze adevărul. Nu lăsă să-i scape nici un cuvânt 
de căinţă sau de regret. Or, tocmai el suscitase, până şi la 
cei mai severi judecători, o oarecare simpatie, prin 
tinereţea sa, prin incapacitatea lui totală de a se apăra, prin 
faptul incontestabil că a fost o victimă fanatizată a unui 
aventurier politic; dar mai ales prin atitudinea sa cu 
adevărat filială faţă de maică-sa căreia, după cum s-a 
constatat, îi trimitea aproape jumătate din leafa lui destul 
de mizeră. Această mamă acum e la noi; o femeie slabă şi 
bolnavă, îmbătrânită înainte de vreme; plânge şi 
literalmente se tăvăleşte la picioarele autorităţilor, 
implorând cruţarea fiului ei. Nu se ştie cum se va termina, 
dar faţă de Erkel la noi foarte multă lume manifestă multă 
compătimire. 

Liputin a fost arestat la Petersburg, unde reuşise să 
rămână timp de două săptămâni încheiate. Cu el s-a 
întâmplat un lucru aproape cu totul neverosimil, care nu-şi 
poate găsi o explicaţie plauzibilă. Se zice că avea un 
paşaport pe alt nume şi deci posibilitatea deplină de a reuşi 
s-o şteargă în străinătate, cu atât mai mult că se găsi 


asupra lui şi o sumă importantă de bani, şi totuşi rămăsese 
la Petersburg şi nu plecase nicăieri. Un timp umblase să-l 
găsească pe Stavroghin şi pe Piotr Stepanovici şi deodată 
se apucase să bea şi să ducă o viaţă desfrânată fără nici o 
măsură, ca omul care şi-a pierdut total raţiunea şi 
conştiinţa situaţiei sale. Fusese arestat la Petersburg 
undeva într-o casă de toleranţă şi în stare de ebrietate. Se 
aude că a dat dovadă de mult curaj, că în depoziţiile sale 
minte cum poate şi se pregăteşte să apară în faţa judecății 
cu un anumit aer solemn şi plin de speranţe (?); ba 
intenţionează să ţină un discurs în faţa instanţei. 
Tolkacenko, arestat undeva prin judeţ la vreo zece zile după 
fuga sa, are o comportare mult mai cuviincioasă, nu minte, 
nu umblă cu şiretlicuri, declară tot ce ştie, nu caută să se 
justifice, îşi recunoaşte vina cu multă modestie, dar şi el 
manifestă o tendinţă spre oratorie; perorează mult şi cu 
plăcere, iar când vine vorba despre cunoaşterea poporului 
şi a elementelor lui revoluţionare (?), nu-şi poate refuza 
nicicum plăcerea de a poza şi epata. Se aude că şiel 
intenţionează să ţină un discurs în faţa instanţei. În general, 
nici el, nici Liputin nu prea se arată intimidaţi, ceea ce mi se 
pare destul de straniu. 

Repet, afacerea nu este încheiată. Acum, după ce au 
trecut trei luni, societatea noastră a răsuflat, şi-a revenit, s- 
a lămurit, ba şi-a format şi o opinie proprie şi în aşa măsură 
încât unii îl consideră până şi pe Piotr Stepanovici aproape 
un geniu, în orice caz „un om cu aptitudini geniale”. „Ce 
organizaţie!” auzi spunându-se la noi la club cu degetul 
ridicat în sus. De altfel, o şi spun fără cine ştie ce gând 
anume, cu multă naivitate, şi nici nu sunt aşa de numeroşi 
măcar. Alţii, dimpotrivă, nu-i contestă o anumită acuitate a 
capacităţilor, dar subliniază totodată la el o totală 
necunoaştere a realităţii, o viziune cumplit de abstractă a 
stărilor, o dezvoltare diformă obtuză şi complet unilaterală, 
de unde şi acea supertficialitate extraordinară de care a dat 


dovadă. În ce priveşte profilul său moral, toată lumea este 
de acord: aici nu încape nici o discuţie. 

Nici nu mai ştiu despre cine să mai amintesc, ca să nu fie 
uitat. Mavriki Nikolaevici a plecat nu se ştie unde. Bătrâna 
Drozdova s-a senilizat complet... Deşi îmi rămâne să mai 
povestesc un episod foarte sumbru, mă limitez la relatarea 
faptelor. 

Reîntorcându-se, Varvara Petrovna se opri în casa ei din 
oraş. Şi dintr-odată fu copleşită de veştile acumulate între 
timp, care o zguduiră profund. Se izolă complet încuindu-se 
în casă. Era seară; toată lumea se simţea foarte obosită şi 
se culcă devreme. 

A doua zi dimineaţa o slujnică îi înmână Dariei Pavlovna, 
cu un aer misterios, o scrisoare. Scrisoarea aceasta, după 
spusa ei, venise încă din ajun, dar la o oră târzie, când toată 
lumea dormea, încât nu îndrăznise s-o trezească. Nu sosise 
prin poştă; ci se primise direct la Skvoreşniki; un 
necunoscut i-o predase lui Aleksei Egorâci. Iar Aleksei 
Egorâci o adusese aseară, personal, îi înmânase scrisoarea 
şi imediat se întorsese la Skvoreşniki. 

Daria Pavlovna, cu inima palpitând, privi mult timp 
scrisoarea neîndrăznind s-o deschidă. Ştia de la cine este: îi 
scria Nikolai Stavroghin. Citi adresa de pe plic: „Lui Aleksei 
Egorâci pentru a fi transmisă Dariei Pavlovna, strict secret”. 

lată conţinutul acestei scrisori, textual, fără nici o 
corectură în greşeli şi în stilul acestui senior rus, cu o 
instrucţie nedesăvârşită în ce priveşte gramatica rusă, în 
ciuda culturii lui europene: 

Dragă Daria Pavlovna, Cândva ţi-ai exprimat dorinţa de a- 
mi fi „soră de caritate” şi ţi-am promis atunci să te chem 
când va fi nevoie. Plec peste două zile şi nu mă mai întorc. 
Vrei să vii cu mine? 

Anul trecut eu, după pilda lui Herzen, am obţinut cetăţenia 
cantonului Uri, fapt necunoscut nimănui. Mi-am cumpărat 
acolo o căsuţă. Mai am douăsprezece mii de ruble; vom 


pleca şi ne vom stabili acolo împreună pentru totdeauna. 
Nu mai vreau să plec de acolo nicăieri şi niciodată. 

Localitatea este deprimantă; un defileu; munţii înalţi de 
jur împrejur stânjenesc privirea şi gândurile. E un loc 
sumbru. L-am cumpărat fiindcă tocmai se oferea pentru 
vânzare. Dacă nu-ţi va plăcea, îl voi vinde şi voi cumpăra 
altundeva. 

Nu sunt sănătos, dar sper să scap de halucinaţii datorită 
aerului de acolo. Aceasta în ce priveşte starea mea fizică; 
cea morală o cunoşti; este într-adevăr totul? 

Ţi-am povestit multe din viaţa mea. Dar nu totul. Nici chiar 
dumitale nu ţi-am spus totul! Da, fiindcă veni vorba, confirm 
că în conştiinţă mă simt vinovat de moartea soţiei mele. Nu 
te-am mai văzut de atunci şi de aceea ţin să ţi-o confirm. Mă 
simt vinovat şi faţă de Lizaveta Nikolaevna; dar în privinţa 
aceasta dumneata eşti în cunoştinţă de cauză; ai prezis 
aproape totul. 

Mai bine să nu vii. Faptul că te chem la mine este o 
groaznică ticăloşie. Şi ce te-ar putea îndemna să-ţi îngropi 
viaţa alături de mine? Îmi eşti dragă, şi în momentele grele 
m-am simţit bine lângă dumneata. Numai în prezenţa şi în 
faţa dumitale puteam vorbi cu glas tare despre mine. Dar 
aceasta nu înseamnă nimic. Singură te-ai oferit să-mi fii 
„soră de caritate”, este expresia dumitale; ce rost are 
această jertfă? Gândeşte-te apoi că nu am nici o milă faţă de 
dumneata, dacă te chem, şi nici respect, dacă te aştept. Şi 
totuşi, te chem şi te aştept. În orice caz am nevoie de 
răspunsul dumitale, pentru că trebuie să plec foarte 
curând. Dacă va fi cazul voi pleca singur. 

Nu mă aştept la nimic de la şederea la Uri; pur şi simplu 
plec. N-am ales anume acest loc sumbru. De Rusia nu mă 
leagă nimic, totul îmi este străin ca şi pretutindeni. E 
adevărat, mai mult decât în orice altă parte nu mi-a plăcut 
să trăiesc în Rusia; dar nici chiar aici n-am fost în stare să 
prind ură împotriva a ceva! 


Mi-am încercat peste tot forţele. M-ai sfătuit s-o fac pentru 
„a mă cunoaşte pe mine însumi”. Încercările făcute asupra 
mea însumi şi cele cu caracter de demonstraţie faţă de alţii 
dovedeau, ca şi altădată în cursul vieţii mele, că această 
forţă este nelimitată. Sub ochii dumitale am suportat palma 
dată de fratele dumitale; mi-am recunoscut căsătoria în 
mod public. Dar ce să fac eu cu această forţă, n-am 
întrezărit niciodată şi nicăieri o cale, nu văd nici acum, cu 
toate încurajările şi cu toată aprobarea dumitale din 
Elveţia, în care eram încrezător. La fel ca şi înainte şi 
întotdeauna, sunt capabil să doresc a săvârşi o faptă bună şi 
a simţi o plăcere în urma ei; dar totodată şi concomitent 
doresc şi răul, simțind şi atunci o plăcere. Dar amândouă 
aceste sentimente ca de obicei sunt totdeauna prea 
mărunte, iar cele puternice nu se ivesc niciodată. Dorinţele 
mele sunt prea minore; nu mă pot călăuzi. Pe un trunchi de 
copac se poate trece înot râul, dar pe o surcea, nu. O spun 
asta ca să nu-ţi închipui că plec la Uri nutrind cine ştie ce 
speranţe. 

Ca şi până acum, nu învinuiesc pe nimeni. Am încercat 
desfrâul cel mai neruşinat şi mi-am irosit în el forţele; dar 
nu-mi place şi n-am vrut desfrâul. În ultimul timp ochii 
dumitale au stat de veghe asupra mea. Ştii că mă uitam cu 
ură până şi la nihiliştii noştri, din invidie pentru speranţele 
lor? Te-ai temut însă degeaba: nu eram în stare să devin 
tovarăş cu ei, pentru că nu puteam împărtăşi nimic din ce 
era al lor. Iar s-o fac în bătaie de joc sau de mânie, nu 
puteam, de asemenea, şi nu pentru că îmi era teamă de 
ridicol, n-aş putea să mă sperii de ridicol, ci pentru că mi- 
am format totuşi deprinderi de om bine crescut, şi îmi 
provoca scârbă. Dacă aş fi simţit însă mai multă mânie şi 
invidie faţă de ei, poate că m-aş fi asociat lor. Judecă şi 
dumneata cât de uşor îmi era şi cât m-am frământat! 

Scumpă prietenă, fiinţă gingaşă şi generoasă, pe care am 
ghicit-o în tine! Poate că visezi să-mi dăruieşti atâta iubire şi 
să reverşi asupra mea atâta frumuseţe din sufletul dumitale 


minunat, încât speri prin aceasta să mă pui, în sfârşit, în 
faţa unui scop? Nu, e mai bine să fii mai prudentă: 
dragostea mea va fi tot atât de măruntă, meschină, ca şi eu 
însumi, iar dumneata vei fi nefericită. Fratele dumitale mi-a 
spus o dată că cel ce-şi pierde legătura cu pământul natal 
îşi pierde şi zeii, adică toate scopurile sale. Orice poate fi 
discutabil până la infinit, dar din mine nu a răzbit decât 
negarea, fără nici un fel de generozitate şi fără nici un fel 
de forţă. Aşadar, nici măcar o negare adevărată n-am fost în 
stare să întruchipez. Totul şi întotdeauna n-a fost decât 
meschin şi fără vlagă. Supragenerosul Kirillov n-a suportat 
ideea şi s-a împuşcat; dar eu îmi dau seama că a fost atât de 
generos pentru că nu era în toate minţile. Eu nu sunt 
capabil să-mi pierd raţiunea vreodată şi nu sunt în stare să 
cred vreodată într-o idee, în măsura în care a crezut el. Nici 
chiar să mă preocupe o idee în aceeaşi măsură nu sunt în 
stare. Niciodată, niciodată nu voi fi capabil să mă împuşc. 

Îmi dau seama că ar trebui să mă omor, să mă înlătur de 
pe suprafaţa pământului ca pe o gânganie respingătoare, 
dar mă tem de sinucidere, pentru că mi-e frică să arăt 
mărime sufletească. Ştiu că va fi încă o înşelăciune, ultima 
înşelăciune într-un şir nesfârşit de înşelăciuni. Ce folos să te 
înşeli pe tine însuţi, numai pentru a face pe generosul? Nu 
sunt capabil de indignare sau ruşine şi, prin urmare, nici de 
disperare. 

lartă-mă că-ţi scriu atât de mult. Mi-am revenit, şi cu totul 
întâmplător. În starea în care mă aflu şi o sută de pagini n- 
ar fi de ajuns, dar şi zece rânduri sunt suficiente. Ajung şi 
zece rânduri pentru o chemare să-mi fii „soră de caritate”. 

Din ziua plecării mele, locuiesc în casa şefului de staţie, a 
şasea gară din oraş. M-am împrietenit cu el cu ocazia unor 
chefuri acum cinci ani la Petersburg. Nimeni nu ştie că stau 
la el. Scrie-mi pe adresa lui. Alăturat anexez această 
adresă, Nikolai Stavroghin. 

Daria Pavlovna se repezi îndată şi-i arătă scrisoarea 
Varvarei Petrovna. Aceasta o citi, apoi o rugă pe Daşa s-o 


lase singură ca s-o mai recitească o dată; dar foarte repede, 
prea repede o chemă înapoi. 

— Pleci? întrebă ea sfioasă. 

— Plec, răspunse Daşa. 

— Pregăteşte-te! Plecăm împreună. 

Daşa o privi întrebătoare. 

— Ce rost mai are să rămân eu aici singură. Mă înregistrez 
şi eu la Uri şi voi trăi în defileu... Nicio grijă, nu vă 
stânjenesc cu nimic. 

Începură repede pregătirile pentru plecare ca să prindă 
trenul de amiază. Dar nu trecu nici o jumătate de oră, când 
apăru Aleksei Egorâci venind de la Skvoreşniki. Acesta 
raportă că Nikolai Vsevolodovici a sosit „deodată” acasă, cu 
trenul de dimineaţă, şi că se află la Skvoreşniki, dar „într-o 
asemenea stare, încât nu răspunde la întrebări; a trecut 
prin toate camerele şi apoi s-a încuiat în apartamentul 
dumisale”. 

— Fără porunca dumisale mi-am zis că trebuie să vin aici şi 
să vă raportez, adăugă Aleksei Egorâci, cu un aer foarte 
îngrijorat. 

Varvara Petrovna îl fixă cu o privire pătrunzătoare şi nu 
mai întrebă nimic. Imediat cupeul fu tras în faţa pridvorului 
şi Varvara Petrovna plecă împreună cu Daşa spre 
Skvoreşniki. În tot timpul cât merseră, se spune, îşi făceau 
mereu semnul crucii. 

În „apartamentul dumisale” toate uşile erau vraişte şi 
Nikolai Vsevolodovici nu fu găsit nicăieri. 

— N-o fi cumva la mezanin? zise prudent Fomuşka. 

E de remarcat că în urma Varvarei Petrovna în 
„apartamentul dumisale” pătrunseseră şi câţiva servitori 
din personalul casei; ceilalţi aşteptau adunaţi cu toţii în 
salon. Niciodată înainte ei nu şi-ar fi permis o asemenea 
încălcare a etichetei. Varvara Petrovna observă acest lucru, 
dar nu zise nimic. 

Urcară scara care ducea la mezanin. Aici erau trei 
camere, dar în niciuna dintre ele nu găsiră pe nimeni. 


— Nu cumva s-o fi urcat acolo sus? arătă careva spre uşa 
mansardei. 

Într-adevăr, uşa mansardei, care de obicei era închisă, 
acum fusese dată de perete. Trebuia să urci acolo aproape 
pe sub acoperiş pe o scară de lemn înaltă, foarte îngustă şi 
foarte abruptă. Era şi acolo o mică încăpere. 

— Nu mă duc. Ce rost ar avea să urce acolo? păli groaznic 
Varvara Petrovna, cercetând cu îngrijorare chipurile 
slugilor. 

Aceştia o priveau în tăcere. Daşa tremura. 

Varvara Petrovna se repezi pe scăriţă în sus; Daşa o urmă, 
dar în clipa în care pătrunse în mansardă, scoase un țipăt şi 
căzu în nesimţire. 

Cetăţeanul cantonului Uri atârna spânzurat chiar în 
spatele uşii. Pe măsuţă zăcea un bileţel scris cu creionul: 
„Să nu fie învinuit nimeni. Eu singur”. Tot aici pe măsuţă se 
aflau un ciocan, o bucată de săpun şi un cui mare, luat 
probabil de rezervă. Şnurul rezistent de mătase, pregătit şi 
ales probabil dinainte, şi de care atârna spânzurat Nikolai 
Vsevolodovici, era dat bine cu săpun. Intenţia, hotărârea şi 
starea de luciditate până în ultimul moment erau evidente. 

Medicii noştri, după autopsie, au respins categoric ipoteza 
unei stări preexistente de alienare mintală. 

La Tihon (Spovedania lui Stavroghin) 

[. 

Nikolai Vsevolodovici nu dormi în noaptea aceea. Până la 
ziuă el şezu pe divanul său, îndreptându-şi uneori o privire 
fixă spre un colţ din spatele scrinului. Lampa lui arse toată 
noaptea. Spre orele şapte dimineaţa adormi, tot şezând, şi 
atunci când Aleksei Egorâci, după un vechi obicei, veni cu 
cafeaua exact la ora nouă şi jumătate şi îl trezi, el păru 
neplăcut surprins că putuse să doarmă atât de târziu. Bău 
repede cafeaua, se îmbrăcă şi ieşi cu pas grăbit. Când 
Aleksei Egorâci îl întrebă prudent: „Care sunt poruncile 
dumneavoastră?”, el nu răspunse nimic. Cutreieră străzile 
cu ochii plecaţi, profund preocupat; din când în când doar, 


când îşi ridica privirea, părea că e prada unei agitaţii greu 
de definit, dar penibilă. La o răscruce de drumuri, nu prea 
departe de casă, un grup de vreo cincizeci de oameni îi tăie 
drumul. Înaintau liniştiţi, aproape în tăcere, păstrând o 
oarecare ordine în rânduri. 

Lângă prăvălia unde trebui să aştepte puţin, cineva îi 
spuse: „Ăştia sunt muncitorii de la Şpigulin”. De-abia dacă 
luă în seamă cele spuse. În cele din urmă, pe la zece şi 
jumătate, ajunse la poarta cea mare a mănăstirii noastre 
purtând hramul Fecioarei de la Spasso-Evfimi, la ieşirea din 
oraş, lângă râu. Se opri atunci brusc, ca şi cum şi-ar fi 
amintit de ceva, îşi pipăi repede şi îngrijorat buzunarul de 
la piept şi zâmbi. Intrând în curte, îi ceru primului novice pe 
care îl întâlni să-l conducă până la episcopul Tihon, care 
trăia retras la această mănăstire. Novicele îl conduse cu 
multe plecăciuni. La capătul unei clădiri lungi, cu două 
etaje, un călugăr voinic cu părul cărunt îl preluă energic şi 
îl conduse pe un coridor lung, fără să înceteze să-l salute 
(cum era foarte gras şi nu se putea apleca bine, scutura 
capul cu o mişcare scurtă şi regulată). Cu toate că 
Stavroghin înainta fără să se lase rugat, el îl invita mereu 
să-l urmeze. Nu înceta de asemenea să-i pună întrebări şi 
să vorbească de părintele arhimandrit; neprimind nici un 
răspuns, devenea din ce în ce mai respectuos. Stavroghin 
băgă de seamă că era cunoscut în mănăstire, cu toate că, 
pe cât îşi putea aminti, nu mai fusese pe acolo din copilărie. 
Când cei doi bărbaţi ajunseră la uşa de la capătul 
coridorului, călugărul o deschise cu un gest autoritar, îl 
întrebă pe un ton familiar pe slujitorul care se repezise 
dacă se putea intra şi, fără să mai aştepte răspunsul, 
deschise larg uşa şi lăsă să intre „oaspetele lui drag”. 
Mulţumindu-i-se, se făcu imediat nevăzut, parcă ar fi luat-o 
la goană. 

Nikolai Vsevolodovici intră într-o cameră strâmtă; aproape 
imediat după aceea, în pragul uşii camerei învecinate îşi 
făcu apariţia un bărbat înalt şi slab, în vârstă de vreo 


cincizeci de ani, îmbrăcat într-un anteriu ordinar, cu o 
figură cam bolnăvicioasă, o privire stranie, timidă şi un 
zâmbet nehotărât pe buze. Acesta era Tihon, despre care 
Nikolai Vsevolodovici auzise pentru prima oară de la Şatov 
şi pe seama cui culesese el mai apoi diferite informaţii. 
Aceste informaţii erau contradictorii, însă toate aveau o 
trăsătură comună: cei care îl iubeau pe Tihon, cât şi cei 
care nu-l iubeau (erau şi din aceştia) treceau sub tăcere 
ceva; cei care nu-l iubeau, din dispreţ, iar adepţii săi, chiar 
cei înfocaţi, dintr-un soi de discreţie; voiau parcă să 
ascundă o slăbiciune, o manie nevinovată. 

Nikolai Vsevolodovici aflase că locuia la mănăstire de şase 
ani şi că era deseori vizitat (de oameni din popor, dar şi de 
oameni de cel mai înalt rang), că avea admiratori înfocaţi, 
chiar la Petersburg, şi mai ales admiratoare. Dar el îl mai 
auzise şi pe unul dintre cei mai vârstnici şi importanţi 
membri ai clubului nostru, un om foarte cuvios, declarând 
că „Lihon acesta este aproape nebun; în orice caz, e un om 
neînsemnat şi, fără îndoială, un beţiv”. Trebuie să spun că 
această ultimă învinuire era cu desăvârşire neîntemeiată şi 
că Tihon suferea numai de reumatism la picioare şi uneori 
de convulsii nervoase. Nikolai Vsevolodovici mai aflase că 
fie dintr-o slăbiciune de caracter, fie dintr-o neglijenţă de 
neiertat şi incompatibilă cu demnitatea sa, episcopul 
pensionar nu reuşise să-şi impună în mănăstire respectul 
cuvenit rangului său. Se vorbea chiar că părintele 
arhimandrit, om auster şi foarte sever în tot ce privea 
îndatoririle sale de stareţ şi care în plus era cunoscut ca 
fiind un om cult, nutrea faţă de Tihon un oarecare 
simţământ de ostilitate şi dezaproba (la drept vorbind 
indirect) viaţa lui lipsită de stricteţe şi ceea ce numea el 
„ereziile lui”. Şi călugării se purtau cu episcopul bolnav 
dacă nu cu dispreţ, cel puţin cu oarecare familiarism. 

Cele două camere care formau apartamentul lui Tihon 
erau mobilate cam curios. Alături de piese vechi şi grele, 
îmbrăcate în piele tocită, se puteau vedea câteva obiecte 


frumoase: un fotoliu foarte amplu şi confortabil, o masă 
mare de scris lucrată admirabil, un dulap de cărţi elegant, 
măsuţe, etajere. Toate acestea erau daruri. Un covor bogat 
de Buhara stătea alături de preşuri. Se aflau câteva gravuri 
„lumegşti”, mitologice, iar într-un colţ, umplându-l tot, erau 
icoane acoperite cu aur şi argint şi dintre care una, foarte 
veche, conţinea relicve. Se pare că şi biblioteca era 
alcătuită prea eclectic: alături de operele părinţilor 
bisericii, erau piese de teatru „şi poate chiar mai rău”. 

După de fură schimbate primele saluturi, nu se ştie de ce 
foarte indiscret şi cu vădită stinghereală, Tihon îl pofti pe 
oaspetele său în camera de lucru şi îl invită să ia loc pe 
canapea, în faţa mesei; el însuşi se aşeză foarte aproape, 
într-un fotoliu din nuiele. Stăpânit de o emoție interioară, 
Nikolai Vsevolodovici păstra un aer distrat. Arăta ca şi când 
ar fi luat o hotărâre extraordinară, implacabilă, dar 
totodată şi nerealizabilă. Cercetă camera cu privirea, dar 
fără să se oprească asupra a ceea ce vedea. El cugeta, dar 
cu siguranţă nu ştia la ce. Tăcerea îl trezi şi i se păru 
deodată că Tihon, cam încurcat, plecase ochii şi că avusese 
chiar un zâmbet ciudat. Asta stârni de îndată în el un soi de 
dezgust, de revoltă. Vru să se ridice şi să plece, cu atât mai 
mult cu cât, după părerea lui, Tihon era complet beat. Dar 
acesta ridică deodată ochii şi îl studie cu o privire atât de 
hotărâtă, atât de încărcată de gânduri şi, în acelaşi timp, 
atât de neaşteptată şi de enigmatică, încât Nikolai 
Vsevolodovici aproape tresări. 1 se păru că Tihon ştia 
pentru ce venise, că fusese înştiinţat (cu toate că nimeni pe 
pământ nu putea să ştie scopul vizitei lui) şi că dacă nu era 
el cel care vorbea primul, aceasta pentru că îl cruța şi se 
temea să-l umilească. 

— Mă cunoaşteţi? întrebă brusc, cu o voce sacadată. M-am 
prezentat oare când am intrat sau nu? Sunt atât de 
distrat... 

— Nu v-aţi prezentat, însă am avut o dată plăcerea de avă 
vedea, acum patru ani, chiar în această mănăstire, din 


întâmplare. 

Tihon vorbea foarte încet, cu o voce egală, blândă, rostind 
fiecare cuvânt în mod clar, desluşit. 

— Spuneaţi că am venit aici acum patru ani? răspunse 
Nikolai Vsevolodovici cam grosolan. N-am fost pe aici decât 
când eram copil; deci dumneavoastră nu eraţi... 

— Poate aţi uitat? remarcă Tihon prudent şi fără să 
stăruie. 

— Nu, n-am uitat; ar fi ridicol să uiţi, insistă cu oarecare 
exagerare Stavroghin. Probabil că aţi auzit vorbindu-se 
despre mine şi v-aţi format o părere; şi acum vă închipuiţi 
că m-aţi văzut? 

Tihon tăcu. Nikolai Vsevolodovici observă atunci că faţa lui 
era uneori străbătută de frisoane, indiciu al unei vechi boli 
de nervi. 

— Văd numai că nu vă simţiţi bine astăzi, spuse el, şi ar fi 
poate mai bine să plec. 

Se ridică. 

— Da, ieri şi azi am avut dureri violente în picioare şi 
noaptea am dormit puţin. 

Tihon se opri. Oaspetele lui recăzu brusc în starea sa de 
visare. Tăcerea dură mult timp, aproape două minute. 

— Mă studiaţi? întrebă deodată cu îngrijorare şi 
neîncredere Stavroghin. 

— Vă priveam şi-mi reaminteam trăsăturile feţei mamei 
dumneavoastră. Cu toată lipsa de asemănare exterioară, 
există o mare asemănare interioară, spirituală. 

— Nici o asemănare, în special spirituală. Ab-so-lut 
niciuna, făcu Nikolai Vsevolodovici cu o insistenţă 
exagerată, fără să ştie nici el de ce. Spuneţi asta... din 
compasiune pentru situaţia în care mă aflu... Prostii! ... 
spuse el deodată. Dar ce? Oare mama mea vine la 
dumneavoastră? 

— Da. 

— Nu ştiam acest lucru. Niciodată nu mi-a vorbit despre 
asta. Şi deseori? 


— Aproape în fiecare lună; uneori şi mai des. 

— Niciodată, dar niciodată nu am ştiut nimic despre asta. 
Nimic. Dar dumneavoastră, dumneavoastră cu siguranţă că 
aţi aflat de la dânsa că sunt nebun? adăugă el brusc. 

— Nu, ea nu mi-a vorbit despre dumneavoastră chiar ca 
despre un nebun. De fapt, am mai auzit vorbindu-se de 
asta; dar de la alte persoane. 

— Aveţi cu siguranţă o memorie bună dacă vă puteţi 
aminti astfel de fleacuri. Şi despre palmă n-aţi auzit nimic 
vorbindu-se? 

— Ba da, câteva cuvinte. 

— Adică tot. De altfel, aveţi şi mult timp. Şi despre duelvi 
s-a povestit? 

— Şi despre duel. 

— Aveţi multe lucruri aici. lată un loc unde ziarele sunt de 
prisos. Şatov v-a vorbit despre mine? 

— Nu. Îl cunosc pe domnul Şatov, dar e mult de când nu l- 
am văzut. 

— Hm! Ce e cu harta aceea pe care o aveţi acolo? Oh! E 
harta ultimului război. Ce nevoie aveţi dumneavoastră de 
ea? 

— O studiam împreună cu textul. Este o descriere deosebit 
de interesantă. 

— S-o văd! Da, nu e rău scrisă. Totuşi ciudată lectură 
pentru un om ca dumneavoastră. 

Îşi apropie cartea şi aruncă în ea o privire. Era o istorie 
foarte detaliată şi foarte bine alcătuită a ultimului război, 
scrisă de altfel dintr-un punct de vedere mai mult general şi 
literar decât neapărat militar. Întoarse cartea pe toate 
feţele şi apoi o aruncă enervat. 

— Hotărât lucru, nu ştiu de ce am venit aici, rosti el cu un 
aer de dezgust privindu-l pe Tihon drept în ochi, ca şi când 
aştepta de la el un răspuns. 

— Şi dumneavoastră păreţi să fiţi suferind. 

— Într-adevăr, nu mă simt bine. 


Şi deodată începu să povestească, cu fraze scurte, frânte, 
uneori chiar greu de înţeles, că avea halucinaţii ciudate, 
îndeosebi noaptea, că uneori vedea sau simţea lângă el un 
fel de fiinţă rea, batjocoritoare şi „rezonabilă”, care i se 
înfăţişa sub diferite aspecte, cu caractere diferite; „dar e 
mereu aceeaşi şi eu turbez mereu...”. 

Ciudate şi confuze erau aceste revelații care păreau să fie 
făcute într-adevăr de un nebun. Dar Nikolai Vsevolodovici 
vorbea în acelaşi timp atât de extraordinar de deschis, cu o 
sinceritate atât de străină caracterului tău, încât părea că 
vechiul om din el dispăruse dintr-odată şi cu desăvârşire. 
Nu-i fusese deloc ruşine să exprime teama pe care i-o 
dădea fantoma lui. Dar totul nu dură decât o clipă şi această 
pornire pieri tot atât de neaşteptat cum apăruse. 

— Astea toate sunt prostii, spuse el necăjit, revenindu-şi. O 
să mă duc să mă vadă un doctor. 

— Duceţi-vă, trebuie să mergeţi neapărat, confirmă Tihon. 

— Vorbiţi cu multă siguranţă. Aţi mai văzut oameni ca 
mine, suferind de acest fel de halucinaţii? 

— Da, am văzut, dar foarte rar. Îmi amintesc de un caz: 
era un ofiţer, după ce-şi pierduse soţia care fusese pentru el 
o fiinţă fără pereche. Am auzit vorbindu-se şi de un altul. 
Amândoi s-au însănătoşit în străinătate... E mult de când 
suferiţi de asta? 

— De aproape un an. Dar astea sunt prostii. O să mă duc la 
doctor. Prostii! Prostii ridicole! Sunt tot eu, sub diferite 
aspecte, asta e tot. Fiindcă am adăugat această frază, veţi 
gândi cu siguranţă că eu continui să mă îndoiesc şi că nu 
sunt sigur dacă sunt într-adevăr eu şi nu dracul. 

Tihon îl privi întrebător. 

— Şi... îl vedeţi într-adevăr? rosti el. Vreau să spun, fără să 
păstraţi deloc ideea că n-ar fi decât o halucinație 
înşelătoare şi bolnăvicioasă? Vedeţi într-adevăr o imagine 
oarecare? 

— Este curios că stăruiţi atât asupra acestui lucru, când eu 
v-am şi explicat ce văd, răspunse Stavroghin, a cărui 


enervare creştea din nou la fiecare cuvânt... Văd în mod 
limpede, aşa cum vă văd pe dumneavoastră... Uneori văd şi 
nu sunt sigur că văd, cu toate că ştiu că este adevărul: sunt 
eu sau este el... Prostii! Dar vă este oare imposibil să 
admiteţi că ar fi dracu'? adăugă el râzând şi căpătând prea 
brusc un ton zeflemitor. E mai potrivit cu profesia 
dumneavoastră? 

— Este mai probabil că e vorba de boală, cu toate astea... 

— Cu toate astea? 

— Demonii există, fără îndoială; dar pot fi concepuţi în 
chipuri diferite. 

— Din nou aţi plecat ochii, reluă Stavroghin pe un ton 
energic şi batjocoritor, pentru că vă este ruşine pentru 
mine că aş putea crede în dracu'; dar făcând pe incredulul, 
vă pun cu viclenie întrebarea: există el într-adevăr sau nu? 

Tihon avu un zâmbet vag. 

— Nu vă stă deloc bine să plecaţi ochii: nu e firesc, este 
ridicol, este manierat. Ei bine, pentru a compensa această 
grosolănie, am să vă spun serios, cu neruşinare: da, cred în 
diavol. Cred în mod canonic; cred în dracu” personal, şi nu 
alegoric, şi nu am nici o nevoie să vă întreb; iată, asta-i tot. 
Trebuie să fiţi deosebit de fericit. 

Izbucni într-un râs forţat, nervos. Tihon îl fixă curios, cu o 
privire foarte blândă, oarecum timidă parcă. 

— Credeţi în Dumnezeu? aruncă brusc întrebarea 
Stavroghin. 

— Cred în Dumnezeu. 

— Dar stă scris: Dacă crezi şi dacă porunceşti muntelui să 
se mişte, el se va supune... Prostii de altfel! Sunt curios să 
ştiu totuşi: puteţi transporta un munte? 

— Da, dacă Dumnezeu ordonă aceasta, rosti cu blândeţe şi 
rezervă Tihon, plecând din nou ochii. 

— Atunci e ca şi când însuşi Dumnezeu l-ar pune în 
mişcare. Nu, dumneavoastră înşivă, chiar dumneavoastră, 
drept răsplată pentru credinţa în Dumnezeu? 

— Poate că da. 


— Poate! Nu e rău. De ce vă îndoiţi? 

— Credinţa mea e imperfectă. 

— Cum? Şi a dumneavoastră? Imperfectă? N-aş fi crezut 
acest lucru văzându-vă, făcu celălalt uitându-se la el cu un 
aer surprins, chiar naiv, deloc în armonie cu tonul 
batjocoritor al întrebărilor sale precedente. 

— Da, este cu putinţă ca să nu fie perfectă credinţa mea. 

— Totuşi dumneavoastră credeţi că veţi muta muntele cu 
ajutorul lui Dumnezeu; asta nici nu este atât de rău. 
Dumneavoastră vreţi cel puţin să credeţi. Şi luaţi „muntele” 
în sensul literal. Asta este mult. Este un principiu excelent. 
Am remarcat că dintre popii noştri, cei mai înaintați au o 
predilecție puternică pentru luteranism şi sunt gata să 
explice minunile prin cauze naturale. E totuşi mai bine 
decât acel „foarte puţin” al unui anume episcop, sub cuţit, 
ce-i drept. Sunteţi cu siguranţă creştin? 

Stavroghin vorbea foarte repede, cu o voce când 
batjocoritoare, când serioasă. Probabil că el însuşi nu ştia 
de ce spunea toate aceste lucruri, de ce îl întreba pe Tihon 
şi se agita. 

— Nu mă voi ruşina de crucea ta, Doamne, făcu Tihon 
parcă şoptit, cu un fel de patimă şi înclinând capul şi mai 
jos. 

Colţurile buzelor sale începură deodată să tremure. 

— Dar poţi crede în dracu” fără să crezi în Dumnezeu? 
întrebă Stavroghin surâzând. 

— Oh! E foarte posibil şi se întâmplă des. 

Tihon ridică ochii şi zâmbi şi el. 

— Şi sunt sigur că dumneavoastră consideraţi o asemenea 
credinţă ca fiind mai respectabilă decât necredinţa 
completă. 

Stavroghin izbucni în râs. Tihon zâmbi din nou. 

— Dimpotrivă, ateismul complet este mai respectabil decât 
indiferența oamenilor de lume, replică el aproape vesel, 
continuând totuşi să-şi studieze musafirul cu o oarecare 
îngrijorare. 


— Oh, oh! Cum o întoarceţi! Într-adevăr, mă surprindeţi. 

— Ateul desăvârşit ocupă penultima treaptă care precedă 
credinţei desăvârşite (că va face sau nu acest ultim pas, 
asta este o altă chestiune); indiferentul, dimpotrivă, nu are 
nici o credinţă, ci numai o teamă rea din când în când, şi 
dacă este un om sensibil. 

— Hm! ... Aţi citit Apocalipsa? 

— Da. 

— Vă amintiţi: „lar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie- 
Maat, 

— Îmi amintesc. 

— Unde e cartea? întrebă Stavroghin privind în jurul lui 
agitat. Aş dori să vă citesc acest pasaj. Aveţi o traducere 
rusească? 

— Cunosc pasajul, mi-l reamintesc foarte bine, rosti Tihon. 

— Îl cunoaşteţi pe dinafară? Citaţi-l! ... 

Îşi plecă repede ochii, puse palmele întinse pe genunchi şi 
se pregăti să asculte. Tihon cită pasajul: 

Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice 
Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, 
începutul zidirii lui Dumnezeu: 

Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai 
fi rece sau fierbinte! 

Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să 
te vărs din gura Mea. 

Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic 
nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de 
plâns, şi sărac, şi orb, şi gol! 

Apocalipsa 3, 14-17 

— Destul! îl întrerupe Stavroghin. Ştiţi, vă iubesc mult. 

— Şi eu, răspunse cu jumătate de glas Tihon. 

Stavroghin tăcu şi recăzu brusc în visarea sa. Acest lucru 
se repeta pentru a treia oară, ca un fel de criză. Şi era într- 
una dintre aceste crize când îi trânti lui Tihon: „Vă iubesc”. 
EI însuşi nu se aştepta la asta. 

Urmă un minut de tăcere. 


— Nu vă supăraţi, şopti Tihon atingând uşor cu degetul 
cotul lui Stavroghin, ca şi când el însuşi s-ar fi temut. 

Stavroghin tresări şi încruntă sprâncenele, enervat. 

— Cum aţi ştiut că eram supărat? întrebă el repede. 

Tihon vru să vorbească, dar celălalt îl întrerupse, cuprins 
de o emoție de neînțeles. 

— De ce aţi presupus că trebuia să mă fi supărat? Da, 
eram enervat, aveţi dreptate, şi tocmai fiindcă vă spusesem 
că vă iubesc. Aveţi dreptate. Dar sunteţi un cinic grosolan. 
Aveţi o părere prea josnică despre natura umană. Această 
furie s-ar fi putut să nu se trezească dacă aţi fi avut de-a 
face cu un altul decât cu mine... De altfel, nu este vorba de 
un om oarecare, ci de mine. Totuşi sunteţi un om original, 
un nevinovat. 

Îşi dădea drumul din ce în ce mai mult şi, lucru ciudat, 
pierdea orice reţinere în vorbele lui. 

— Ascultaţi, mie nu-mi plac psihologii şi spionii, cel puţin 
aceia care vor să se bage în sufletul meu. Nu chem pe 
nimeni, n-am nevoie de nimeni, mă voi aranja singur. 
Credeţi că mi-e frică de dumneavoastră? Ridică glasul şi-şi 
îndreptă capul într-o mişcare de sfidare: Sunteţi sigur că 
am venit să vă mărturisesc un secret teribil şi îl aşteptaţi cu 
toată curiozitatea pioasă de care sunteţi în stare. Ei bine, 
aflaţi că nu vă voi relata nimic, nici un secret, pentru că nu 
am nici o nevoie de dumneavoastră... pentru că nu există 
nici un secret... Numai imaginaţia dumneavoastră... 

Tihon îl privi ferm. 

— Aţi fost uluit să vedeţi că Mielul îi preferă pe cei reci 
celor căldicei, spuse el, nu vreţi să fiţi căldicel. Simt că o 
hotărâre extraordinară, poate oribilă, pune stăpânire pe 
dumneavoastră. Vă implor, nu vă mai chinuiţi şi spuneţi tot. 

— Sunteţi deci sigur că am venit cu un oarecare gând 
ascuns? 

— Am ghicit asta... după figura dumneavoastră, murmură 
Tihon, cu ochii plecaţi. 


Nikolai Vsevolodovici era puţin palid, mâinile îi tremurau 
uşor. Timp de câteva secunde îl fixă pe Tihon în tăcere. În 
cele din urmă trase din buzunarul de sus al redingotei 
câteva foi imprimate şi le puse pe masă. 

— Aceste foi sunt destinate să fie răspândite, rosti el cu o 
voce oarecum întretăiată. Dacă sunt citite fie chiar de o 
singură persoană, să ştiţi că eu nu le voi ascunde şi toţi le 
vor citi. E un lucru hotărât. Nu am nici o nevoie de 
dumneavoastră pentru că eu am hotărât totul. Dar citiţi... 
În timp ce le veţi citi, nu spuneţi nimic, şi când veţi termina, 
spuneţi tot... 

— Trebuie citite? întrebă Tihon nehotărât. 

— Citiţi! Sunt perfect calm. 

— Fără ochelari nu desluşesc nimic; literele sunt foarte 
mici; asta a fost tipărit în străinătate. 

— lată ochelarii. 

Stavroghin îi luă de pe masă şi i-i întinse; apoi se aruncă 
pe spate şi se rezemă de speteaza divanului. 

Tihon se adânci în lectură. 

II. 

Erau cinci foi de hârtie de scrisori legate, format mic, care 
fuseseră într-adevăr tipărite în taină în străinătate, în vreo 
tipografie rusească clandestină probabil; la prima vedere, 
foile semănau mult cu nişte proclamaţii. În cap se citea: Din 
partea lui Stavroghin. 

Citez textual acest document (trebuie crezut că în prezent 
mulţi îl cunosc). Mi-am permis numai să corectez greşelile 
de ortografie, destul de numeroase şi care m-au mirat chiar, 
fiindcă autorul era totuşi un om cult şi care citise mult 
(relativ). Cât despre stil, l-am lăsat aşa cum era, în ciuda 
incorectitudinilor sale şi chiar a incoerenţelor sale. În orice 
caz, e evident că autorul nu e un scriitor. Îmi permit să mai 
fac încă o observaţie, devansând faptele. 

După părerea mea acest document este opera bolii, opera 
diavolului care a pus stăpânire pe acest om. Astfel, un 
bolnav suferind de dureri violente se agită disperat în pat în 


căutarea unei poziţii care, chiar pentru o clipă numai, îi 
alină durerea; dacă noua poziţie nu i-o uşurează, cel puţin o 
înlocuieşte cu alta, pentru un minut. Şi atunci evident că nu 
se mai pune chestiunea să ştii dacă această schimbare este 
bună sau raţională. Ceea ce predomină în acest document 
este nevoia teribilă şi sinceră a pedepsei, nevoia crucificării, 
a supliciului public. Însă această sete de răstignire 
chinuieşte o fiinţă care nu crede în cruce. „Chiar numai atât 
şi reprezintă deja o idee”, după cum s-a exprimat într-o zi 
Stepan Trofimovici, în cu totul altă împrejurare de altfel. 

Pe de altă parte, în aceste foi există ceva violent, 
provocator, o anumită sfidare, cu toate că ele au fost scrise 
cu altă intenţie. Autorul declară că el „n-a putut” să nu 
scrie, că a fost „obligat”, şi asta este posibil. El ar fi fost 
fericit să poată îndepărta acest potir; dar asta i-a fost într- 
adevăr imposibil, şi atunci a profitat de acest prilej ca să 
dea curs violenţei lui. Da, bolnavul se zbate în patul său şi 
încearcă să înlocuiască o durere cu alta. Şi iată că i se pare 
că lupta împotriva societăţii îi va aduce o oarecare uşurare 
şi el o sfidează. Însuşi faptul de a fi scris acest document 
este o sfidare neaşteptată, o lipsă de respect faţă de 
societate. E vorba pentru autor de a provoca cât mai 
repede un adversar oarecare... 

Şi cine ştie, este posibil ca toate acestea, adică foile 
destinate publicării, să aparţină aceleiaşi categorii de fapte 
ca şi muşcarea guvernatorului de ureche! De ce îmi vine 
această idee astăzi, când atâtea lucruri au devenit clare, nu 
pot să înţeleg. Nu aduc nici o probă de altfel şi nu pot 
afirma că acest document ar fi fals, adică închipuit, de la un 
capăt la celălalt. Este posibil ca adevărul să se afle între 
aceste extreme... De altfel, prea devansez faptele; e mai 
bine să ne referim la documentul însuşi. lată deci ce citi 
Tihon. 

Din partea lui Stavroghin. 

Eu, Nikolai Stavroghin, ofiţer în retragere, am petrecut 
anii 186... la Petersburg, dedându-mă desfrâului în care nu 


găseam nici o plăcere. Aveam pe atunci, pentru o anumită 
perioadă, trei apartamente: într-unul locuiam cu o 
servitoare care avea grijă de menajul meu; Maria 
Lebeadkina, astăzi soţia mea în faţa legii, locuia tot acolo. 
Închiriasem alte două locuinţe pentru a-mi primi acolo 
amantele: într-una primeam pe o doamnă care mă iubea şi 
în cealaltă o servitoare, camerista ei; şi dorinţa mea în 
vremea aceea era de a le face pe amândouă să se 
întâlnească la mine, şi doamna, şi fata. Cunoscând bine 
caracterul lor, prevedeam o mare distracţie din această 
glumă stupidă. Pentru a pregăti bine această întâlnire, 
trebuia să mă duc deseori într-unul dintre aceste două 
apartamente, situat într-o casă mare, pe strada Gorohovaia; 
acolo venea camerista. Ocupam acolo o cameră la etajul 
patru, la nişte mic-burghezi ruşi. Proprietarii mei ocupau o 
altă cameră, mai mică, atât de mică încât uşa care ne 
despărţea trebuia întotdeauna să rămână deschisă; era 
exact ce doream. Bărbatul, într-un caftan lung, lucra la un 
birou; pleca dimineaţa şi nu se întorcea decât noaptea. 
Femeia, în vârstă de vreo patruzeci de ani, cosea şi repara 
haine vechi; ieşea deseori ca să-şi ducă lucrul la clienţi. Eu 
rămâneam deci singur cu fiica lor, o copilă. O chema 
Matrioşa. Mama ei o iubea, însă o bătea des şi o înjura, aşa 
cum e obiceiul la aceşti oameni. Această fetiţă mă servea şi 
făcea curat în cameră. Declar că am uitat numărul 
imobilului. Acum, după ce am cules informaţii, cred că 
vechea casă a fost dărâmată şi că pe locul a două sau trei 
case vechi s-a clădit una nouă, foarte mare. Am uitat de 
asemenea numele proprietarilor mei; s-ar putea de altfel să 
nu-l fi ştiut niciodată. Îmi amintesc că pe femeie o chema 
Stafanida; cât despre numele lui, nu mi-l amintesc. Unde 
sunt ei acum? Nu ştiu deloc. Presupun că dacă se cer 
informaţii la comisariatul de poliţie din Petersburg, se poate 
da de urma lor. Clădirea dădea într-o curte în care ocupa 
un unghi. Asta se petrecea în iunie. Casa era vopsită în 
albastru-deschis. 


Într-o zi îmi dispăru de pe masă briceagul; n-aveam nevoie 
de el de altfel, nu-mi folosea la nimic. Am vorbit despre asta 
cu proprietara mea, fără să bănuiesc deloc că-şi va biciui 
fiica; dar ea o înhăţase din cauza unei cârpe care se 
rătăcise şi o bănuia pe fetiţă că s-ar fi folosit de ea pentru a 
face o păpuşă; o trăsese chiar de păr. Când această cârpă fu 
găsită mai târziu sub faţa de masă, fetiţa nu vru să 
pronunţe nici un cuvânt de reproş şi rămase tăcută. 
Observasem că o făcea dinadins şi îmi amintii de asta 
pentru că atunci pentru prima oară am remarcat faţa 
copilului care până în ziua aceea nu-mi atrăsese atenţia. 
Era o blondă palidă, cu pistrui, o faţă obişnuită; dar avea în 
ea ceva copilăros şi calm, extrem de blând şi de calm. Mama 
fu nemulțumită că fiica nu-i făcu reproşuri şi tăcu; exact 
atunci veni istoria cu briceagul. Femeia fu cuprinsă de furie 
că-şi bătuse fiica pe nedrept, apucă nuiaua şi biciui copilul 
până la sânge, chiar sub ochii mei, cu toate că împlinea 
aproape doisprezece ani. Matrioşa nu ţipă sub lovituri, 
desigur pentru că eram eu acolo; dar la fiecare lovitură 
hohotea straniu; continuă să hohotească încă o oră 
întreagă. Execuţia odată terminată, descoperii deodată 
briceagul pe pat, sub cuvertură; îl băgai în tăcere în 
buzunarul jiletcii şi, când ajunsei afară, îl aruncai în stradă, 
pentru ca nimeni să nu ştie nimic. Am simţit imediat că am 
comis o laşitate, dar am simţit şi o anumită plăcere, căci o 
idee îmi trecu brusc prin minte şi mă arse ca un fier roşu; 
am reflectat îndelung asupra ei. În această privinţă voi 
remarca că deseori fusesem stăpânit aproape până la 
nebunie de diverse sentimente urâte în care mă 
încăpăţânam cu patimă, dar niciodată până la a pierde orice 
control asupra mea. Chiar când intensitatea lor mă 
consuma, când ele atingeau cel mai înalt grad, eu puteam 
întotdeauna să le înving, să le opresc, dar rareori voiam s-o 
fac. Declar în acelaşi timp că nu încerc să pledez pentru 
iresponsabilitate, invocând influenţa mediului sau a bolii. 


Am aşteptat după aceea două ore. După ce plânsese, 
copila deveni şi mai tăcută; împotriva mea sunt sigur că nu 
avea nici un sentiment urât, cu toate că, cu siguranţă, 
resimțea o oarecare ruşine că a fost astfel pedepsită sub 
ochii mei. Însă ea, copil supus, se autoacuza de această 
ruşine. Indic asta pentru că este foarte important pentru 
povestirea mea... Am petrecut apoi trei zile în apartamentul 
meu principal. Era o casă mobilată, unde se respira un 
miros urât de mâncare, întotdeauna plină de lume: mici 
funcţionari, amploiaţi fără slujbă, doctori fără clientelă, tot 
felul de polonezi, întotdeauna atenţi faţă de mine. Îmi 
amintesc de tot. Trăiam în această Sodomă foarte solitar, 
solitar în interior, dar întotdeauna înconjurat de o bandă 
zgomotoasă de „camarazi”, extrem de devotați şi care mă 
adorau aproape, din cauza portmoneului meu. Cred că 
făceam cu toţii multe mârşăvii; ceilalţi chiriaşi chiar se 
temeau de noi, adică ei continuau să fie politicoşi în ciuda 
ştrengăriilor şi a prostiilor noastre, uneori chiar de neiertat. 
Repet. Mă gândeam chiar cu oarecare plăcere la ideea de a 
fi deportat în Siberia. Mă plictiseam în aşa măsură, încât aş 
fi putut chiar să mă spânzur; dacă nu m-am spânzurat, este 
pentru că mai speram ceva, ca în tot cursul vieţii mele. Îmi 
amintesc că mă îndeletniceam atunci cu teologia, chiar 
foarte serios, şi că parvenisem să mă distrez întru câtva; 
dar mă plictiseam şi mai mult după aceea. Cât despre 
sentimentele mele sociale, ele se reduceau la dorinţa de a 
face ca totul să sară în aer, dacă asta ar fi meritat truda. De 
altfel, fără nici o răutate, ci numai pentru că mă plictiseam 
mult; nu de altceva. Eu nu sunt deloc socialist. Presupun că 
era o maladie. La întrebarea mea glumeaţă: „Nu există 
niscaiva picături pentru a excita energia civică?” doctorul 
Dobroliubov, un om sfârşit, fără slujbă, cu o familie 
numeroasă, locuind în casa noastră mobilată, îmi răspunse 
într-o zi: „Pentru a excita energia civică nu există cred, dar 
în ce priveşte energia criminală, s-ar găsi poate”. Cu toate 
că era îngrozitor de sărac şi împovărat cu o femeie 


însărcinată şi cu două fetiţe înfometate, această glumă îi 
făcu mare plăcere. De altfel, dacă oamenii n-ar fi mulţumiţi 
de ei înşişi, nimeni n-ar voi să trăiască. 

Mai trecură trei zile şi mă întorsei pe strada Gorohovaia. 
Mama se pregătea să plece cu un pachet mare; tatăl nu era 
acasă, fireşte; rămâneam deci singur cu Matrioşa. 
Ferestrele (dinspre curte) erau deschise. Erau mulţi 
meşteşugari în casă şi toate etajele răsunau de zgomotul 
ciocanelor şi al cântecelor. Se scursese o oră. Matrioşa 
stătea în colţul ei aşezată pe o băncuţă; cosea ceva, cu 
spatele la mine. Deodată începu să cânte încet, foarte încet; 
asta i se întâmpla uneori. Mă uitai la ceas; era ora două. 
Inima începu să-mi bată foarte tare. Mă ridicai şi mă 
apropiai încet de Matrioşa. Ferestrele erau împodobite cu 
muşcate; soarele era arzător. Mă aşezai în tăcere lângă ea, 
pe podea. Ea tresări, cuprinsă de o teamă îngrozitoare în 
primul moment, şi se ridică brusc. Îi luai mâna şi i-o sărutai, 
o făcui să se aşeze din nou pe băncuţa ei şi o privii fix în 
ochi. Faptul că îi sărutasem mâna o făcu să râdă ca un copil; 
dar numai un moment, pentru că se ridică din nou cuprinsă 
de o astfel de spaimă, încât faţa i se convulsionă. Mă privi 
cu nişte ochi cumplit de ficşi, în timp ce buzele începură să-i 
tremure, ca şi când ar fi fost gata să plângă. Dar nu strigă. 
Îi mai sărutai o dată mâna şi o luai pe genunchi. Ea avu 
atunci o mişcare bruscă de recul şi surâse, dar cu un surâs 
ruşinat, oblic. Toată faţa ei se făcu roşie de ruşine. Eu nu 
încetam să râd şi să-i murmur ceva. În fine, se produse un 
fapt atât de straniu, încât nu-l voi uita niciodată şi care mă 
buimăci. Copila îmi înconjură gâtul cu amândouă braţele şi 
începu să mă sărute cu patimă. Părea subjugată. Mă ridicai 
aproape furios: gestul acesta din partea micii făpturi îmi fu 
aproape neplăcut din cauza milei pe care o resimţii subit... 

Foaia se oprea aici şi fraza se întrerupea. Se produse 
atunci un fapt care este necesar să fie relatat. 

Erau cu totul cinci foi; una era în mâinile lui Tihon; ultima 
frază nu era terminată. Celelalte patru erau în mâinile lui 


Stavroghin. Drept răspuns la privirea întrebătoare a lui 
Tihon, el îi dădu imediat urmarea. 

— Dar această frază nu e completă, spuse Tihon 
examinând foaia. Asta este a treia foaie, iar eu am nevoie de 
a doua. 

— Da, este a treia; cât despre a doua... A doua 
deocamdată o cenzurez, răspunse repede Stavroghin 
zâmbind stângaci. 

Era aşezat pe un colţ al canapelei şi înfrigurat, imobil, nu-l 
slăbea din ochi pe Tihon. 

— O veţi primi îndată, când... când veţi fi demn de asta, 
adăugă el cu un gest care voia să fie familiar. 

Râse, dar îţi făcea milă să-l vezi. 

— Totuşi, în punctul în care ne aflăm, a doua sau a treia 
foaie nu este totuna? remarcă Tihon. 

— Cum? De ce? strigă Stavroghin, îndreptându-se brusc. 
Nu e deloc acelaşi lucru. Ah! Voi, ăştia, călugării, bănuiţi 
imediat cele mai îngrozitoare mârşăvii. Călugării ar fi foarte 
buni judecători de instrucţie. 

Tihon îl privi în tăcere. 

— Liniştiţi-vă, nu este vina mea dacă fetiţa a fost proastă şi 
nu m-a înţeles. Nu s-a petrecut nimic. Absolut nimic. 

— Slavă Domnului! 

Tihon făcu semnul crucii. 

— Sunt multe de spus... aici a fost... aici a fost o 
neînțelegere psihologică. 

Deodată roşi. 

— Ştiţi, ar fi mai bine să citiţi, rosti maşinal Stavroghin, 
ştergându-şi cu degetele sudoarea rece care-i uda fruntea. 
Şi... cel mai bine ar fi să nu mă priviţi deloc... Mi se pare că 
este un vis... Şi... nu-mi tociţi răbdarea, adăugă el cu glas 
încet. 

Tihon îşi întoarse repede ochii, apucă a treia foaie şi 
începu să citească, fără să se mai oprească până la sfârşit. 
Nimic nu mai lipsea din cele trei foi pe care i le dăduse 
Stavroghin; a treia foaie începea aşa: 


..„. Fu un moment de adevărată groază, deşi nu prea 
intens. Era vesel în dimineaţa aceea şi foarte bun faţă de 
toţi, şi banda mea era prea satisfăcută de mine. Dar i-am 
părăsit pe toţi şi m-am dus pe strada Gorohovaia. Am 
întâlnit-o jos, la intrare. Se întorcea de la prăvălie, unde 
fusese să cumpere cicoare. Văzându-mă, se repezi pe scări, 
pradă unei groaznice temeri. Nici nu era temere, ci o 
teroare mută, paralizantă. Când am intrat, mama ei o bătea 
„pentru că se năpustise în cameră cu capul în jos”. În felul 
acesta putu să ascundă adevărata cauză a terorii pe care o 
simţea. Totul era deci încă liniştit. Ea se piti într-un colţ şi 
nu se mai arătă un timp pe care îl mai petrecui în casă. 
După o oră ieşii. Dar seara mi-a fost din nou teamă, şi de 
data asta mult mai tare. Cel mai penibil pentru mine în 
această teamă era faptul că eram perfect conştient de ea. 
Nu cunosc nimic mai stupid şi mai atroce. Niciodată până 
atunci nu am ştiut ce e frica şi niciodată de atunci nu am 
resimţit-o. În acel moment însă mi-era frică, tremuram 
chiar. Eram perfect conştient de asta, cât şi de umilirea 
mea. Dacă aş fi putut, m-aş fi omorât. Dar nu mă simţeam 
demn de moarte. De fapt, nu din această cauză nu m-am 
omorât, ci tot din cauza acestei frici. Uneori te omori de 
frică, dar se întâmplă ca tot de frică să trăieşti. Omul începe 
prin a nu îndrăzni să omoare şi apoi actul devine imposibil. 
Mai mult, seara, la mine, am resimţit o astfel de ură 
împotriva copilei, încât am hotărât s-o omor. Din zori am 
alergat cu această idee în cap pe strada Gorohovaia. În 
timp ce mergeam, îmi reprezentam cum am s-o omor şi cum 
am s-o batjocoresc. Ura mea se înteţea în special la 
amintirea surâsului ei: în mine creştea disprețul şi 
dezgustul pentru felul în care se aruncase de gâtul meu, 
imaginându-şi nu ştiu ce. Dar traversând strada Fontanka 
mi se făcu rău. În acelaşi timp o nouă idee îmi apăruse în 
minte, teribilă, şi cu atât mai teribilă cu cât aveam 
conştiinţa ei. Reîntors la mine, mă culcai tremurând de 
febră şi în prada unei astfel de groaze, că ajunsei să nu mai 


urăsc copila. Nu mai voiam s-o omor şi asta era tocmai noua 
idee de care îmi dădusem seama traversând strada 
Fontanka. Atunci am înţeles pentru prima oară că dacă frica 
este extremă, ea goneşte ura şi chiar orice dorinţă de 
răzbunare. 

Mă trezii spre prânz oarecum binedispus şi mirându-mă 
chiar de intensitatea sentimentelor pe care le trăisem în 
ajun, mă ruşinai că voisem să omor. Eram totuşi prost 
dispus şi, în ciuda scârbei mele, mă simţii obligat să mă duc 
pe strada Gorohovaia. Îmi amintesc c-aş fi dorit mult ca în 
acel moment să am o ceartă cu cineva, o ceartă într-adevăr 
serioasă. Dar intrând la mine, pe Gorohovaia, o găsii acolo 
pe Nina Savielevna, camerista, care mă aştepta de o oră. 
Nu-mi plăcea deloc această fată şi ea venise cu oarecare 
sfială, temându-se nu cumva să-mi displacă vizita ei. Venea 
întotdeauna cu această temere. Dar am fost foarte fericit s- 
o văd, ceea ce o încântă. Era destul de bine făcută; în plus 
era modestă şi poseda acele bune maniere pe care mic- 
burghezii le apreciază în mod special; de aceea gazda mea 
mi-o lăudase de mult. Le găsii pe amândouă bându-şi 
cafeaua, iar gazda mea părea încântată de conversaţia 
făcută. Într-un colţ din cealaltă cameră o zării pe Matrioşa: 
era în picioare şi le privea insistent şi cu fixitate pe mama ei 
şi pe vizitatoare. Când intrai, nu se ascunse aşa cum făcuse 
data trecută, şi nu fugi. Este un amănunt de care îmi 
amintesc bine, fiindcă m-a izbit. De la prima vedere am 
remarcat că slăbise foarte mult şi părea să aibă 
temperatură. M-am purtat afectuos cu Nina şi ea s-a simţit 
foarte fericită. Am ieşit împreună şi timp de două zile nu m- 
am întors pe strada Gorohovaia. Mă săturasem; dar mă 
plictiseam. 

În sfârşit, hotărâi să termin odată cu toate şi chiar să 
părăsesc Petersburgul dacă trebuia. Dar când mă dusei pe 
strada Gorohovaia ca să-mi anunţ plecarea, o găsii pe 
proprietăreasa mea într-o mare durere şi într-o mare 
agitaţie: Matrioşa era bolnavă de trei zile şi delira toate 


nopţile. Desigur, o întrebai imediat ce spunea în delirul ei 
(noi vorbeam foarte încet în camera mea). „Nişte lucruri 
îngrozitoare, îmi şopti mama: „L-am omorât pe 
Dumnezeu”.” Îi propusei să aduc un doctor pe cheltuiala 
mea, dar ea refuză: „Dumnezeu o să ne ajute, asta o să 
treacă de la sine; de altfel, n-a stat culcată tot timpul: mai 
adineauri am trimis-o undeva”. Mă hotărâi s-o văd pe 
Matrioşa singură şi, cum gazda mea scăpase în conversaţie 
că va trebui să meargă la târg, hotărâi să mă reîntorc 
seara. Nu ştiam de altfel sigur de ce şi nici ce voiam să fac. 
Luai cina la restaurant, apoi la cinci şi un sfert mă întorsei. 
Intram oricând cu cheia mea. Matrioşa era singură: era 
culcată în spatele unui paravan pe patul mamei şi am 
remarcat că a ridicat capul să vadă cine intră, dar făcu ca şi 
când n-ar fi fost nimic. Ferestrele erau deschise; aerul era 
cald, chiar fierbinte. Făcui câţiva paşi, apoi mă aşezai pe 
canapea. Îmi amintesc totul până în ultimul moment. 
Resimţeam o mare satisfacţie să nu vorbesc cu Matrioşa şi 
s-o fac astfel să tânjească, nu ştiu de ce. Am aşteptat o oră 
întreagă, şi deodată am auzit-o ridicându-se brusc din 
spatele paravanului. Am auzit izbitura picioarelor ei pe 
podea când s-a ridicat, apoi câţiva paşi repezi şi apăru în 
pragul camerei mele. Eram atât de laş, încât am fost fericit 
că am rezistat. Oh! cât de murdare erau toate astea şi cât 
de umilit mă simţeam. Ea stătea în picioare şi mă privea în 
tăcere. Din ziua în care am văzut-o pentru ultima dată de 
aproape, într-adevăr slăbise extrem de mult. Faţa îi părea 
ofilită şi fruntea cu siguranţă că îi ardea. Ochii, măriţi, mă 
fixau cu o curiozitate năucă, aşa mi se păru la început. 
Continuam să stau jos şi o priveam nemişcat. Şi din nou am 
resimţit ura. Dar curând am remarcat că Matrioşa nu se 
temea deloc de mine şi că probabil delira. Dar nu! nu era 
nici delir. Ea începu deodată să clatine capul aşa cum fac 
oamenii foarte naivi şi care au maniere, când adresează 
cuiva un reproş; apoi îşi ridică brusc pumnişorul şi mă 
ameninţă cu el de departe. În primul moment acest gest mi 


se păru ridicol, dar nu am mai fost în stare să-l suport mai 
departe; mă ridicai brusc şi mă apropiai de ea, îngrozit. 
Faţa ei exprima o disperare greu de văzut la o fiinţă atât de 
mică; continua să mă amenințe cu pumnul şi să clatine 
capul în semn de reproş. Îi vorbii cu prudenţă, foarte încet, 
cu blândeţe, căci mă temeam, dar am văzut imediat că ea 
nu mă putea pricepe şi teroarea mea crescu. Dar ea îşi 
acoperi repede faţa cu ambele mâini, ca şi data trecută, şi 
se duse spre fereastră întorcându-mi spatele. Atunci m-am 
întors şi eu şi m-am aşezat lângă fereastră. Nu pot deloc să 
înţeleg de ce nu am ieşit şi stăteam acolo să aştept; deci 
într-adevăr aşteptam ceva. Poate aş fi rămas mult timp 
aşezat pe locul acela, pentru a o omori apoi din disperare, 
ca să termin într-un fel sau altul. 

Curând după aceea auzii din nou paşii ei grăbiţi; ieşise pe 
uşa care dădea spre un coridor de lemn prin care se 
ajungea la scară. M-am apropiat repede de balustradă şi 
am apucat s-o zăresc intrând într-o magazie mică, un fel de 
coteţ, care era alături de o altă anexă. Când m-am aşezat 
din nou lângă fereastră, o idee ciudată îşi făcu loc în mintea 
mea: nici acum nu pot înţelege de ce tocmai ideea aceasta 
mai degrabă decât alta îmi veni în minte; deci totul 
convergea spre asta. Era evident că nu puteam încă să 
cred, „şi totuşi...”. Îmi amintesc perfect; îmi bătea inima. 
După un minut m-am uitat din nou la ceas şi am aflat ora 
exactă. Ce nevoie aveam s-o aflu? Nu ştiu; dar în momentul 
acela în mine exista voinţa de a observa tot. Îmi amintesc 
deci foarte bine de tot şi văd tot, ca şi când aş fi încă acolo. 
Seara se lăsa. O muscă bâzâia în jurul meu şi venea mereu 
să mi se aşeze pe faţă. Am prins-o şi am ţinut-o câteva 
momente între degete şi am lăsat-o să zboare pe fereastră. 
Un camion intră în curte făcând un zgomot mare. Un ucenic 
croitor cânta din răsputeri (de mai demult) lângă fereastra 
lui, într-un colţ al curţii. Lucra şi eu puteam să-l văd de la 
locul meu. Îmi dădu prin minte că, din moment ce nimeni nu 
m-a întâlnit când am traversat curtea şi am urcat scara, era 


desigur mai bine să nu fiu întâlnit nici la ieşire; aşadar, mi- 
am îndepărtat cu prudenţă scaunul de la fereastră şi m-am 
aşezat în aşa fel, încât vecinii să nu mă poată vedea. Oh! ce 
laşitate! Am luat o carte, apoi am azvârlit-o şi m-am apucat 
să urmăresc mişcările unui minuscul păianjen roşu pe o 
frunză de muşcată; am uitat de mine câtva timp. Dar astăzi 
îmi amintesc de tot. 

Mi-am scos brusc ceasul. Trecuseră douăzeci de minute de 
când ieşise. Dar mă hotărâi să aştept exact un sfert de oră. 
Îmi acordam acest răgaz. Îmi trecu de asemenea prin minte 
că s-ar fi putut ca ea să se fi întors şi eu să n-o fi auzit. Dar 
era cu neputinţă. Acum era o linişte de mormânt şi aş fi 
putut auzi o muscă zburând. Deodată inima începu să-mi 
bată mai tare. M-am uitat la ceas: mai erau trei minute; am 
rămas nemişcat pe scaun, cu toate că inima îmi bătea 
nebuneşte, de mă durea aproape. M-am sculat în cele din 
urmă, mi-am pus pălăria, m-am încheiat la nasturii 
paltonului şi am cercetat camera: lăsasem vreo urmă în 
urma trecerii mele pe acolo? Am apropiat scaunul de 
fereastră şi l-am aşezat exact pe locul unde se afla la 
venirea mea. În sfârşit, am deschis uşa, am închis-o încet cu 
cheia şi m-am îndreptat spre magazie; uşa era închisă, dar 
nu cu cheia; ştiam bine lucrul acesta, dar nu voiam s-o 
deschid. M-am ridicat în vârful picioarelor şi m-am uitat 
printr-o crăpătură care era în partea de sus a uşii. Chiar în 
clipa când mă ridicam aşa, în vârful picioarelor, mi-am 
amintit că atunci când şedeam lângă fereastră şi priveam 
micul păianjen roşu, în răstimpul scurt când uitasem de 
mine, de fapt mă şi închipuiam ridicându-mă în vârful 
picioarelor şi privind prin crăpătură, aşa cum făceam acum. 
Citez acest detaliu pentru că ţin să arăt până la ce punct 
eram în deplinătatea facultăţilor mele şi că, prin urmare, nu 
sunt deloc nebun şi trebuie să răspund de faptele mele. Am 
privit îndelung prin crăpătură, fiindcă era întuneric în 
magazia aceea. Nu era beznă totuşi; aşa că în cele din urmă 
am zărit ce voiam... 


Mi-am zis atunci că pot pleca şi am coborât treptele. Nu 
am întâlnit pe nimeni; deci nimeni nu a putut mai târziu să 
depună mărturie împotriva mea. Trei ore mai târziu, la 
mine acasă, jucam cu toţii cărţi, în cămaşă, bând ceai. 
Lebeadkin citea versuri, povestea tot felul de istorii şi, 
parcă dinadins, lucruri foarte nostime în locul prostiilor cu 
care ne împuia capul de obicei. Era şi Kirillov acolo. Nimeni 
nu bea, cu toate că era o sticlă de rom pe masă; Lebeadkin 
o onoră. Prohor Malov remarcă: „Când Nikolai 
Vsevolodovici este mulţumit şi binedispus, toată banda 
noastră este veselă şi vorbim bine”. Am remarcat această 
frază; deci eu eram vesel, mulţumit, binedispus şi spuneam 
lucruri nostime. Dar îmi amintesc, ştiam perfect că bucuria 
de a mă fi simţit eliberat se baza pe o laşitate infamă şi că 
niciodată nu voi putea să mă simt nobil, nici pe pământ, nici 
într-o altă viaţă, niciodată. Încă ceva: mi-am dat seama 
atunci de proverbul evreiesc: „Nu-ţi simţi propriul miros 
împuţit”. Eram perfect conştient că sunt un mizerabil, dar 
nu mi-era ruşine de asta şi în general sufeream puţin. În 
acel moment, în timp ce beam ceai şi vorbeam cu prietenii, 
mi-am putut da seama foarte precis, pentru prima dată în 
viaţa mea, că eu nu înţelegeam şi nu simţeam Binele şi 
Răul; că nu numai că pierdusem acest sentiment, dar că 
Binele şi Răul, în sine, nu existau (asta îmi convenea) şi că 
nu erau decât prejudecăţi, şi că eu puteam cu siguranţă să 
mă eliberez de orice prejudecată, dar că, dacă ajungeam la 
această eliberare, eram pierdut. Am devenit conştient de 
toate astea pentru prima dată, într-o formă netă, în faţa 
acelei mese de ceai, în timp ce glumeam şi râdeam cu 
camarazii mei despre nu ştiu ce subiect. Dar îmi amintesc 
de tot. Se întâmplă deseori ca idei vechi, pe care toată 
lumea le cunoaşte, să ne apară deodată noi, originale. 

Totuşi, nu încetam să aştept ceva. Şi într-adevăr, spre 
orele unsprezece seara, o văd venind în grabă pe fiica 
portăresei pe care o trimisese gazda mea pe strada 
Gorohovaia ca să-mi spună că Matrioşa se spânzurase. 


Mersei cu fetiţa şi am putut constata că nici proprietăreasa 
mea nu-şi dădea seama de ce mă chemase. Plângea în 
hohote şi ţipa, aşa cum fac aceşti oameni în asemenea 
situaţii. Acolo era lume multă, agenţi de poliţie. Am aşteptat 
să treacă un timp, apoi am ieşit. 

Nu am fost deranjat câtuşi de puţin pentru afacerea asta; 
mi se puseră totuşi câteva întrebări. Dar eu declarai doar 
atât: că copilul fusese bolnav şi delirase şi că propusesem să 
chem medicul pe cheltuiala mea. Mi se vorbi şi despre 
briceag: povestii că gazda mea îşi biciuise fiica, dar că asta 
n-avea nici o importanţă. Nimeni nu a ştiut că mă 
întorsesem seara. Afacerea se termină deci în felul acesta. 

Timp de o săptămână întreagă mă abţinui să mă întorc pe 
strada Gorohovaia şi în cele din urmă nu m-am mai dus 
decât pentru a anula contractul de închiriere. Gazda 
continua să verse lacrimi (şi mi-amintesc că asta mi-a fost 
dezagreabil), dar reîncepuse să-şi vadă de croitorie. „Din 
cauza briceagului dumneavoastră am jignit-o”, îmi spuse ea, 
fără mare dojană. Încheiai conturile mele cu ea sub 
pretextul că nu mi-ar mai fi posibil de acum înainte s-o 
primesc pe Nina Savielevna în locuinţa lor. În timp ce ne 
luam rămas-bun, îmi mai vorbi de bine despre Nina 
Savielevna. Îi făcui cadou cinci ruble peste ceea ce îi 
datoram pentru cameră. 

În perioada aceea mă plictiseam de moarte. Pericolul 
odată trecut, aş fi uitat de tot povestea cu Gorohovaia, ca şi 
de toate evenimentele din acea perioadă, dacă din când în 
când nu mi-aş fi amintit cu furie de teroarea pe care o 
resimţeam. Îmi vărsam furia pe cine-mi ieşea în cale. Atunci 
îmi veni ideea - dar fără nici un motiv - de a-mi prăpădi 
viaţa în chipul cel mai prostesc posibil. Cu un an în urmă mă 
gândisem să-mi trag un glonţ în cap; se oferi un alt mijloc, 
mult mai bun. Într-o zi, văzând-o pe Maria Timofeevna 
Lebeadkina, cea cu picioarele strâmbe, care-şi vedea de 
treaba ei prin casă, îmi veni ideea de a o lua de nevastă. Nu 
era încă complet nebună, dar era o idioată în permanent 


extaz şi prietenii mei dezvăluiseră că mă iubea nebuneşte 
pe ascuns. Ideea unei căsătorii între Stavroghin şi această 
creatură infirmă îmi excita plăcut nervii. Nu se putea 
imagina nimic mai ridicol, mai stupid. Dar nu-mi pot da 
seama dacă hotărârea mea a fost determinată, fie chiar în 
mod inconştient (cu siguranţă inconştient), de furia 
împotriva mea care mă cuprinsese din cauza fricii josnice 
resimţite în povestea cu Matrioşa. Într-adevăr, nu cred asta. 
În orice caz, această căsătorie nu a fost numai „rezultatul 
unui pariu făcut după o masă bine stropită”. „Martorii” au 
fost Kirillov şi Piotr Stepanovici, atunci în trecere prin 
Petersburg, apoi însuşi Lebeadkin şi Prohor Malov (astăzi 
decedat). În afară de aceştia, nimeni nu ştie nimic, şi ei îmi 
dădură cuvântul de onoare că vor tăcea. Această tăcere mi 
s-a părut întotdeauna o mârşăvie; dar până acum secretul 
nu a fost trădat, cu toate că am avut intenţia să declar totul; 
deci îl declar acum. După căsătorie m-am dus la mama, la 
ţară. M-am dus acolo ca să mă distrez, căci viaţa îmi era de 
nesuportat. În oraşul nostru am produs impresia unui 
dement şi această impresie dăinuie şi azi, ceea ce poate să- 
mi provoace mari prejudicii, după cum o să explic mai 
departe. Am plecat apoi în străinătate unde am petrecut 
patru ani. 

Am vizitat Orientul; pe muntele Athos am asistat la slujbe 
religioase care durau câte opt ore; am fost în Egipt, în 
Elveţia, chiar şi în Islanda; timp de un an am urmat 
cursurile Universităţii din Gottingen. În timpul ultimului an 
de şedere în străinătate, la Paris, m-am împrietenit cu o 
familie de ruşi foarte bine situaţi, iar în Elveţia cu două 
tinere rusoaice. Acum doi ani, fiind în trecere prin 
Frankfurt, am remarcat în vitrina unei papetării, printre 
diverse fotografii, portretul unei fetiţe elegant îmbrăcate, 
dar care semăna mult cu Matrioşa. Am cumpărat imediat 
portretul şi întors la hotel l-am aşezat pe cămin. Nu m-am 
atins de el o săptămână întreagă, nici măcar o privire nu i- 


am aruncat, şi când am părăsit Frankfurtul, am uitat să-l 
iau cu mine. 

Citez acest fapt pentru a arăta până la ce punct îmi 
puteam stăpâni amintirile şi când eram insensibil la ele. Le 
respingeam pe toate odată, în masă, şi toată masa lor 
dispărea imediat, de îndată ce doream. Întotdeauna m-a 
plictisit să-mi amintesc de trecut şi niciodată nu am putut 
vorbi mult despre trecut, aşa cum face aproape toată 
lumea. 

Acum un an, în primăvară, călătorind prin Germania, din 
distracţie, am depăşit staţia la care trebuia să cobor pentru 
a lua alt tren. M-am oprit la staţia următoare; era ora trei 
după-amiază, ziua era luminoasă. Era un foarte mic orăşel 
german. Mi s-a indicat un hotel; trebuia să aştept: trenul 
următor nu trecea decât la ora unsprezece seara. Eram 
mulţumit de această aventură, căci nimic nu mă grăbea. 
Hotelul era prost şi mic, dar înconjurat pretutindeni de 
pomi şi de straturi de flori. Mi se dădu o cămăruţă îngustă. 
Am cinat bine fiindcă petrecusem toată noaptea în tren. Am 
adormit foarte adânc la ora patru după-amiază. 

Am visat ceva cu totul neaşteptat pentru mine, fiindcă 
niciodată nu visasem ceva asemănător. Visurile mele erau 
întotdeauna prosteşti sau teribile. În muzeul din Dresda 
există un tablou al lui Claude Lorrain care în catalog 
figurează sub titlul Acâş şi Galatea, cred. Eu l-am denumit, 
nu ştiu de ce, Vârsta de aur. Îl remarcasem de mult şi-l mai 
revăzusem cu trei zile în urmă. Poate chiar că m-am dus la 
Dresda numai pentru asta. Acesta era tabloul pe care l-am 
văzut în vis, dar totuşi nu era ca un tablou, ci ca o realitate. 
Se făcea că există la fel ca în tablou un colţ din arhipelagul 
grecesc şi eu, pare-se, mă întorsesem cu trei mii de ani în 
urmă. Valuri albastre şi mângâietoare, insule şi stânci, 
ţărmuri înfloritoare; în depărtare o privelişte încântătoare, 
chemarea soarelui care apune... Cuvintele nu pot descrie 
totul. Aici era leagănul omenirii şi acest gând îmi umplea 
sufletul de o dragoste frăţească. Era paradisul pe pământ; 


zeii coborau din cer şi se uneau cu oamenii; aici se 
desfăşurau primele scene din mitologie. Aici trăia un neam 
de oameni frumoşi. Oamenii se trezeau şi adormeau fericiţi 
şi nevinovaţi; pădurile răsunau de cântecele lor vesele; 
prisosul forţelor lor abundente se revărsa în dragoste, în 
bucuria naivă. Şi eu îl simţeam, în timp ce discerneam şi 
viitorul nemărginit care-i aştepta şi pe care nu-l bănuiau, şi 
inima mea se înfiora la aceste gânduri. Oh! cât eram de 
fericit că inima mea se înfiora şi că fusesem în sfârşit în 
stare să iubesc! Soarele îşi revărsa razele pe insule şi pe 
mare şi se bucura de frumoşii lui copii. Viziune admirabilă! 
Iluzie sublimă! Cel mai nerealizabil vis dintre toate, dar 
căruia omenirea i-a dăruit toate forţele sale, căruia i-a 
sacrificat totul; în numele căruia s-a murit pe cruce, s-au 
omorât profeţi, fără de care popoarele nu ar vrea să 
trăiască, fără de care nici nu ar putea să moară. Şi toate 
astea eu le-am trăit în visul meu. Nu ştiu exact ce am văzut; 
era vorba mai degrabă de o senzaţie. Dar stâncile şi marea, 
razele oblice ale soarelui care apune, toate astea mi se 
părea că le mai văd când m-am trezit şi am deschis ochii, 
care pentru prima oară în viaţa mea erau literalmente 
scăldaţi în lacrimi. Senzaţia unei fericiri încă necunoscute 
îmi străpunse inima, mă duru chiar. Era deja seară; prin 
verdeaţa florilor care împodobeau fereastra, soarele 
apunând arunca în cameră un mănunchi oblic de raze 
fierbinţi şi mă scălda în lumină. M-am grăbit să reînchid 
ochii pentru a încerca să evoc încă o dată visul dispărut, dar 
deodată am zărit în mijlocul unei lumi vii, foarte vii, un 
minuscul punct roşu. Astfel a început lucrul acesta. Şi 
deodată mi-am adus aminte de micul păianjen roşu. L-am 
văzut aşa cum l-am contemplat pe frunza de muşcată în 
timp ce soarele îşi revărsa razele oblice, ca în acest 
moment. Ceva mă străpunse; m-am ridicat şi m-am aşezat 
pe pat. lată exact cum s-au petrecut lucrurile. 

Văzui în faţa mea (oh! nu în realitate! de-ar fi fost o 
fantomă căreia să-i pot vorbi!), o văzui pe Matrioşa slăbită, 


cu ochii înfriguraţi, exact aşa cum era când stătea pe pragul 
camerei mele şi, clătinând din cap, mă ameninţa cu pumnul 
ei mic. Şi niciodată n-am resimţit ceva mai dureros. 
Disperarea jalnică a unei mici fiinţe neputincioase, cu 
mintea încă neformată şi care mă ameninţa (cu ce? ce 
putea să-mi facă?), dar cu siguranţă nu se acuza decât pe 
sine. Niciodată până acum nu mi s-a întâmplat ceva 
asemănător. Am stat toată noaptea nemişcat pierzând 
noţiunea timpului. Acum aş vrea să explic şi să spun ce s-a 
petrecut cu mine, cât mai clar cu putinţă. Oare asta este 
ceea ce se cheamă mustrare de conştiinţă, câinţă? Nu ştiu 
nici până azi. Ce nu pot îndura este numai şi numai această 
viziune, şi tocmai în prag, cu pumnul ridicat şi ameninţător; 
nici înainte, nici după, ci exact în clipa aceea; nimic altceva 
decât înfăţişarea pe care o avea ea atunci, nimic altceva 
decât această clipă, nimic altceva decât această clătinare a 
capului. Acest gest, tocmai faptul că mă ameninţă, nu mi se 
mai pare ridicol, ci oribil. Resimt pentru ea o milă cumplită, 
înnebunitoare, şi sunt gata să-mi las trupul pradă tuturor 
torturilor numai ca acel lucru să nu se fi petrecut în ziua 
aceea. Eu nu regret crima mea, nici moartea copilei; 
exclusiv această clipă îmi este cu neputinţă, absolut cu 
neputinţă de îndurat, căci de atunci încoace îmi apare în 
fiecare zi şi ştiu cu certitudine că sunt condamnat. Ea nu 
vine de la sine, eu sunt acela care o evoc, dar îmi este 
imposibil să n-o evoc, cu toate că nu pot trăi cu asta. Oh! de- 
aş putea s-o văd o dată cu adevărat, măcar în halucinație! 
Aş vrea să mă mai privească măcar o singură dată, ca în 
ziua aceea, cu ochii ei mari înfriguraţi, să se uite drept în 
ochii mei şi să vadă acolo... Ce stupiditate! Niciodată nu se 
va întâmpla. 

De ce oare niciuna dintre amintirile mele nu trezeşte în 
mine nimic asemănător? Am totuşi multe amintiri, şi poate 
chiar mai urâte după părerea oamenilor... Or, ele nu 
trezesc în mine decât cel mult o simplă ură, provocată de 
altfel de starea mea actuală; altădată le uitam cu cel mai 


mare sânge rece, le îndepărtam pe toate şi eram în mod 
artificial liniştit. 

Am rătăcit un an întreg după asta încercând să găsesc cu 
ce să mă ocup. Ştiu că mai pot îndepărta imaginea fetiţei 
când doresc acest lucru. Sunt pe deplin stăpân pe voinţa 
mea, ca întotdeauna. Dar toată problema este tocmai că 
niciodată nu am vrut s-o fac, că în străfundul meu nu vreau 
s-o fac şi nu voi mai voi s-o fac; ştiu asta foarte bine. Asta va 
dura astfel până la nebunia mea totală. 

Două luni mai târziu, în Elveţia (era probabil reacţia 
organismului care lupta totuşi ca să trăiască), am resimţit 
din nou unul dintre accesele de pasiune, unul dintre acele 
elanuri nebuneşti, asemănătoare cu cele pe care le-am 
cunoscut în tinereţe. M-am simţit tentat de o nouă crimă, 
bigamia (pentru că eram deja însurat), dar am fugit de 
această tentaţie urmând sfatul unei alte fete căreia i-am 
mărturisit aproape totul, destăinuindu-i chiar că n-o iubeam 
deloc pe cea pe care o doream şi că în general eu nu 
puteam iubi pe nimeni, şi că nu era nimic altceva în mine 
decât dorinţă. De altfel, această nouă crimă nu m-ar fi 
eliberat deloc de Matrioşa. 

De aceea, m-am hotărât să tipăresc aceste foi şi să le 
introduc în Rusia în trei sute de exemplare. Când va veni 
momentul, le voi trimite la poliţie, la autorităţile locale; le 
voi face să ajungă în acelaşi timp la redacţiile tuturor 
ziarelor cu rugămintea de a le publica, cât şi la 
numeroasele mele cunoştinţe din Petersburg, din toată 
Rusia. Ele vor apărea de asemenea în străinătate, traduse. 
Ştiu că probabil nu voi fi hărțuit de justiţie sau în orice caz 
foarte puţin. Mă acuz eu însumi şi nu am acuzatori. În plus, 
nu există dovezi sau foarte puţine. În sfârşit, un număr de 
oameni cred că creierul meu este deranjat şi e cert că 
rudele mele vor depune toate eforturile pentru a profita de 
această părere şi astfel să stingă orice urmărire judiciară 
periculoasă. Asta o spun printre altele, pentru a dovedi că 
sunt în depline facultăţi mintale şi că înţeleg situaţia mea. 


Vor mai fi însă cei care vor şti tot şi care se vor uita la mine 
şi la care mă voi uita şi eu. Vreau ca toată lumea să se uite 
la mine. Oare asta mă va uşura? Nu ştiu. Este ultima mea 
resursă. 

Repet: dacă se caută bine în arhivele poliţiei din 
Petersburg, se va descoperi poate ceva. Aceşti mic-burghezi 
sunt încă în Petersburg poate. Sigur îşi vor reaminti de 
casă: este zugrăvită în albastru-deschis. Cât despre mine, 
nu mă voi îndepărta şi un an sau doi încă voi locui la 
Skvoreşniki, proprietatea mamei mele. Dacă mi se va cere, 
mă voi prezenta unde va trebui. 

Nikolai Stavroghin. 

III. 

Lectura ţinu aproape o oră. Tihon citea încet şi poate chiar 
recitea unele pasaje. De la întreruperea provocată prin 
foaia pusă deoparte, Stavroghin rămăsese nemişcat, tăcut, 
rezemat de speteaza canapelei şi părea că aşteaptă. Tihon 
îşi scoase ochelarii, zăbovi un moment, apoi aruncă o 
privire nehotărâtă asupra lui Stavroghin. Acesta tresări şi 
se plecă înainte cu o mişcare rapidă. 

— Am uitat să vă previn, rosti el pe un ton brusc şi sec, că 
toate cuvintele dumneavoastră vor fi zadarnice; nu-mi voi 
modifica intenţiile; nu vă mai osteniţi să mă convingeţi de 
contrariu. Voi publica aceste foi. 

Roşi şi tăcu. 

— Nu aţi omis să mă preveniţi de asta înainte de a începe 
lectura. 

Era o oarecare iritare în tonul lui Tihon. „Documentul” 
produsese, evident, o puternică impresie asupra lui. 
Simţământul său de creştin fusese jignit şi nu era 
întotdeauna în stare să se reţină. În această privinţă voi 
observa că nu în zadar îşi cucerise el reputaţia „de a nu şti 
să se poarte cu publicul”, cum vorbeau călugării despre el. 
În ciuda spiritului caritabil, în voce îi răzbătea o adevărată 
indignare. 


— Nu face nimic, continuă Stavroghin pe un ton tăios şi 
fără să remarce schimbarea care se produsese în Tihon. 
Oricare ar fi puterea argumentelor dumneavoastră, eu nu 
voi renunţa la intenţiile mele. Reţineţi că, totuşi, cu ajutorul 
acestei fraze abile - sau inabile, cum doriţi - eu nu mă 
gândesc deloc să provoc argumentele şi rugăminţile 
dumneavoastră. 

Pronunţând aceste ultime cuvinte, avu un rânjet. 

— Nu pot discuta cu dumneavoastră şi nici să vă cer să 
renunţaţi la hotărâre. Intenţia este foarte nobilă şi ar fi 
imposibil de exprimat mai bine o idee autentic creştină. 
Pocăinţa nu poate merge mai departe: ar fi o faptă 
admirabilă aceea de a se pedepsi singur aşa cum proiectaţi, 
numai dacă... 

— Dacă? 

— Dacă ar fi într-adevăr o pocăință, dacă ar fi realmente o 
idee creştină. 

— Astea toate sunt subtilităţi, murmură Stavroghin, 
gânditor şi distrat. 

Se ridică şi începu să străbată camera cu paşi mari, fără 
măcar să-şi dea seama ce face. 

— Mi se pare că aţi vrut dinadins să vă arătaţi mai 
grosolan decât sunteţi, decât ar dori inima dumneavoastră 
să fie, făcu Tihon prinzând curaj. 

— Să mă arăt? Eu nu mă „arătam” şi, în special, nu jucam 
teatru; „mai grosolan”! Ce vrea să însemne „mai grosolan”? 

Roşi din nou şi asta îl enervă. 

— Ştiu că este un fapt minor, neînsemnat, mizerabil, spuse 
el arătând foile, dar trebuie ca însăşi micimea lui să 
servească pentru a adânci... 

Se opri deodată, ca şi când i-ar fi fost ruşine să continue şi 
ar fi considerat umilitor să se lanseze în explicaţii; dar în 
acelaşi timp se supunea dureros, fie chiar inconştient, 
necesităţii de a se explica. Trebuie observat că nici o vorbă 
nu fu rostită în legătură cu confiscarea celei de-a doua foi; 
această foaie părea să fi fost uitată atât de unul, cât şi de 


celălalt. Stavroghin se oprise lângă masa de scris; luă de 
acolo un mic crucifix de fildeş, începu să-l învârtească între 
degete şi, deodată, îl rupse în două. Surprins, îşi reveni şi-i 
aruncă lui Tihon o privire perplexă; dar deodată buza lui 
superioară tremură, ca şi când ar fi fost jignit şi se pregătea 
să arunce o orgolioasă sfidare. 

— Credeam că îmi veţi spune ceva serios. Pentru asta am 
venit, spuse el cu jumătate de glas, ca şi când ar fi făcut un 
efort cumplit să se stăpânească; aruncă pe masă crucifixul 
rupt. Lihon plecă repede ochii. 

— Acest document exprimă în mod direct nevoia unei inimi 
rănite mortal; aşa trebuie să-l interpretez? întrebă el cu 
insistenţă şi aproape cu înflăcărare. Da, este nevoia firească 
de pocăință care v-a cuprins. În aşa măsură v-a impresionat 
suferinţa unei fiinţe pe care aţi jignit-o, încât pentru 
dumneavoastră acest lucru a devenit acum o chestiune de 
viaţă sau de moarte; deci există o speranţă pentru 
dumneavoastră şi acum urmaţi adevărata cale, pregătindu- 
vă să primiţi în faţa tuturor pedeapsa ruşinii. Vă adresaţi 
judecății Bisericii, cu toate că nu credeţi în Biserică. Vă 
înţeleg bine oare? Se pare că îi urâţi de pe acum şi îi 
dispreţuiţi pe toţi cei care vor citi ceea ce stă scris acolo; se 
pare că le aruncaţi o sfidare. 

— Eu! Să le arunc o sfidare? 

— Nu v-a fost ruşine să vă mărturisiţi crima; de ce vă este 
ruşine să vă pocăiţi? 

— Mie! Mie mi-e ruşine? 

— Da, vă e ruşine şi vă e frică. 

— Mi-e frică? 

Stavroghin avu un râs convulsiv şi din nou buza superioară 
îi tremură. 

— Să se uite la mine, spuneţi. Dar dumneavoastră cum să 
vă uitaţi la ei? Aşteptaţi de pe acum ura lor pentru a le 
răspunde cu o ură şi mai mare. Unele pasaje din spovedanie 
sunt subliniate chiar de stilul dumneavoastră. Aveţi aerul că 
vă admiraţi propria psihologie şi profitaţi de lucrurile 


neînsemnate pentru a uimi cititorul prin insensibilitatea, 
prin cinismul dumneavoastră, pe care poate nici nu-l aveţi. 
Pe de altă parte, patimile murdare şi trândăvia v-au făcut 
într-adevăr insensibil şi prost. 

— Prostia nu e un viciu, rânji Stavroghin, pălind. 

— Uneori este un viciu, continuă Tihon, înflăcărat şi 
inexorabil. Rănit de moarte de vedenia care vă apare în 
prag, păreţi totuşi să nu vedeţi - în acest document - în ce 
constă crima pe care aţi comis-o şi de ce trebuie să vă fie 
ruşine în faţa oamenilor cărora le cereţi să vă judece: este 
oare din pricina insensibilităţii în faţa crimei sau a terorii pe 
care aţi resimţit-o? La un anumit moment vă grăbiţi chiar să 
asiguraţi cititorul că gestul de ameninţare al fetiţei nu vi se 
mai părea ridicol, ci mortal. Dar oare într-adevăr el vi s-a 
putut părea ridicol, fie chiar pentru o clipă? Da, aşa vi s-a 
părut, garantez. 

Tihon tăcu; vorbea ca o persoană care a renunţat să se 
stăpânească: 

— Vorbiţi, vorbiţi! stărui Stavroghin. Sunteţi iritat şi... mă 
certaţi. Asta îmi place din partea unui călugăr. Dar iată ce 
mă miră: au trecut zece minute de când discutăm de asta 
(el arătă foile), şi cu toate că mă certaţi, nu văd la 
dumneavoastră nici un semn deosebit de dezgust, de 
ruşine... nu sunteţi dezgustat şi vorbiţi cu mine de la egal la 
egal. 

Coborâse vocea şi cuvintele „de la egal la egal” păruseră 
să ţâşnească de pe buzele lui, fără să se fi gândit la ce 
spunea. Tihon îl privea atent. 

— Mă uimiţi, spuse el după o tăcere, pentru că vorbele vă 
sunt sincere, văd asta, şi în acest caz... eu sunt vinovat faţă 
de dumneavoastră. Aflaţi deci că am fost nepoliticos şi 
dezgustat, dar că în setea dumneavoastră de pocăință nici 
n-aţi observat asta, cu toate că aţi observat nerăbdarea 
mea pe care aţi numit-o „ceartă”. Dar consideraţi că 
meritaţi un dispreţ infinit mai profund, iar cuvintele „de la 
egal la egal”, cu toate că au fost pronunţate involuntar, sunt 


cuvinte frumoase. Nu vă voi ascunde: mă îngrozeşte 
această mare forţă trândavă care nu se manifestă decât în 
infamii. Nu degeaba te transformi într-un străin; o 
pedeapsă îi urmăreşte pe toţi cei care se dezlipesc de 
pământul natal; plictiseala şi trândăvia îi asaltează chiar 
dacă ei caută acţiunea. Dar creştinismul admite 
responsabilitatea, indiferent în ce mediu trăieşti. Dumnezeu 
nu v-a privat de inteligenţă; gândiţi-vă singur: dacă puteţi 
să vă puneţi întrebarea: „Sunt sau nu sunt răspunzător de 
actele mele?” înseamnă implicit că sunteţi responsabil. Este 
cu neputinţă ca ispita să nu se strecoare în lume, dar vai de 
acela prin care se strecoară. De altfel, în ceea ce priveşte... 
greşeala dumneavoastră, mulţi acţionează cum aţi făcut 
dumneavoastră, dar continuă să trăiască în pace şi linişte şi 
merg până la a considera aceste greşeli ale tinereţii ca fiind 
inevitabile. Există bătrâni care răspândesc deja miros de 
mormânt, dar care păcătuiesc şi se consolează cu voie 
bună. Lumea este plină de asemenea grozăvii. 
Dumneavoastră cel puţin aţi resimţit toată adâncimea ei: la 
un asemenea grad este extrem de rar. 

— N-o să vă apucaţi acum să mă stimaţi după citirea 
acestor foi! rânji Stavroghin. Dumneavoastră... onorabile 
părinte Tihon - am mai auzit lucrul acesta - n-o să ştiţi să 
fiţi un bun duhovnic, continuă el cu un surâs forţat. Sunteţi 
criticat pe-aici. Se spune că îndată ce descoperiţi în păcătos 
puţină umilinţă, puţină sinceritate, cădeţi imediat în 
admiraţie, sunteţi gata să vă căiţi, să vă umiliţi şi să vă 
aruncaţi în faţa... celui ce se căieşte. 

— Nu voi răspunde direct la asta, dar este cert că eu nu 
ştiu să mă adresez oamenilor. A fost întotdeauna marele 
meu defect, suspină Tihon şi cu o astfel de simplitate, încât 
Stavroghin îl privi zâmbind. Cât despre acestea - şi se uită 
la foi -, cu siguranţă că nu poate să existe o crimă mai 
atroce, mai teribilă decât aceea pe care aţi comis-o. 

— Să n-o mai măsurăm cu cotul, spuse după o tăcere 
Stavroghin, nu fără ciudă în glas. Poate că suferinţa mea nu 


este atât de mare pe cât am descris-o aici; de asemenea, se 
poate să mă fi autoacuzat prea mult, încheie el deodată. 

Tihon nu spuse nimic. Stavroghin, cu capul plecat, 
cufundat în meditaţia sa, păşea în lung şi în lat. 

— Şi persoana aceea tânără, cu care aţi întrerupt relaţiile 
în Elveţia, unde este acum? întrebă deodată Tihon. 

— Aici. 

O nouă tăcere se lăsă. 

— S-ar putea ca eu să vă fi minţit în ceea ce mă priveşte, 
repetă Stavroghin insistând. Nici eu nu ştiu bine... De altfel, 
chiar dacă provoc oamenii prin neruşinarea mărturisirii 
mele - pentru că aţi observat provocarea mea -, ce 
importanţă are asta? Asta şi trebuie. O merită din plin. 

— Cu alte cuvinte, vă este mai uşor să-i urâţi decât să 
acceptaţi mila lor. 

— Aveţi dreptate. Nu am obiceiul să fiu deschis, dar fiindcă 
am început... cu dumneavoastră, aflaţi că îi dispreţuiesc tot 
atât ca şi pe mine, tot atât, dacă nu mai mult, infinit mai 
mult. Niciunul dintre ei nu poate fi judecătorul meu... Am 
scris aceste prostii pentru că asta mi-a venit în minte, din 
cinism... Se poate chiar să fi minţit numai, într-un moment 
de furie. 

Se întrerupse subit, enervat, şi din nou roşi, fiindcă 
vorbise împotriva voinţei lui. Se apropie de masă, întorcând 
spatele lui Tihon, şi apucă un fragment din crucifixul rupt. 

— Răspundeţi la întrebarea mea, dar sincer, numai mie 
sau ca şi cum v-aţi vorbi dumneavoastră înşivă, noaptea. 
Dacă cineva v-ar ierta asta (el arătă spre foi), nu unul dintre 
cei pe care îi stimaţi sau de care vă temeţi, ci un 
necunoscut, un om pe care nu l-aţi cunoaşte niciodată, care 
v-ar ierta în tăcere în sinea lui, citind mărturisirea 
dumneavoastră, oare acest gând v-ar uşura sau v-ar fi 
indiferent? Dacă este prea penibil pentru amorul 
dumneavoastră propriu, nu-mi răspundeţi, dar gândiţi-vă... 

— Asta m-ar uşura, răspunse Stavroghin cu jumătate de 
glas. Dacă m-aţi ierta, asta mi-ar face mult bine, adăugă el 


foarte repede şi aproape în şoaptă, fără totuşi să se 
întoarcă de la masă. 

— Dar cu condiţia ca şi dumneavoastră să mă iertaţi. 

— Ce! A! da, asta e formula dumneavoastră 
mănăstirească. Urâtă umilinţă! Ştiţi, toate vechile voastre 
formule monahale nu sunt deloc frumoase. Dar 
dumneavoastră vă imaginaţi că sunt foarte frumoase. 
Izbucni într-un râs nervos. Într-adevăr, nu ştiu deloc de ce 
mă aflu aici, adăugă el întorcându-se deodată. A! da, sunt 
distrus... Spuneţi, asta costă chiar douăzeci şi cinci de 
ruble? 

— Nu vă faceţi griji cu asta, spuse Tihon. 

— Sau cincizeci? De ce să nu mă îngrijorez? Pentru care 
motiv aş veni să vă distrug obiectele şi pentru ce m-aţi 
iertat de această pagubă? Poftim, iată cincizeci de ruble. 
Scoase banii din buzunar şi îi puse pe masă. Dacă nu vreţi 
să-i luaţi pentru dumneavoastră, luaţi-i pentru săraci, 
pentru biserică... Se întărâtă din ce în ce mai mult. 
Ascultaţi, vă voi spune adevărul: vreau ca dumneavoastră 
să mă iertaţi şi încă unul alături de dumneavoastră şi un al 
treilea, dar ca toţi, toţi să mă urască. 

— Aţi fi capabil să suportaţi în deplină umilinţă mila 
generală? 

— Nu, nu aş putea. Nu vreau mila tuturor. De altfel, 
această chestiune este lipsită de sens: ea nu poate exista, 
această milă. Ascultaţi, eu nu vreau să aştept, voi publica 
aceste foi... nu încercaţi să mă convingeţi... Nu pot să 
aştept, nu pot. 

Era scos din sărite. 

— Mă tem pentru dumneavoastră, spuse Tihon aproape 
timid. 

— Vă temeţi că nu pot să rezist? Că nu voi putea suporta 
ura lor? 

— Nu, nu numai ura lor. 

— Dar ce altceva? 

— Râsul lor. 


Rosti aceste cuvinte foarte încet, parcă fără voia lui. 

Nefericitul nu se putuse stăpâni şi începuse să vorbească 
despre ceea ce ar fi fost bine să tacă; ştia de altfel că ar fi 
fost preferabil să tacă. Stavroghin se tulbură, îngrijorarea îi 
apăru pe faţa. 

— Presimţeam asta. Deci în timp ce citeaţi „documentul” 
meu v-am apărut drept un personaj comic? Nu vă speriaţi, 
nu vă tulburaţi. Mă aşteptam la asta. 

Într-adevăr, Tihon era încurcat; încercase să se explice cât 
mai repede, dar nu făcuse decât să strice şi mai mult 
lucrurile. 

— Pentru a realiza astfel de acţiuni, liniştea morală este 
indispensabilă; chiar în suferinţă trebuie păstrată o înaltă 
seninătate... or, în zilele noastre seninătatea morală 
lipseşte. Pretutindeni nu sunt decât discuţii şi certuri. 
Oamenii nu se înţeleg mai bine între ei ca pe vremea 
turnului Babel. 

— "Toate astea sunt foarte plicticoase! Ştiu asta. S-a mai 
spus de mii de ori, îl întrerupse Stavroghin. 

— De altfel, nici nu v-aţi atins scopul, continuă Tihon, 
trecând direct la problemă. Din punct de vedere juridic 
sunteţi aproape inatacabil. Este primul lucru asupra căruia 
vi se va atrage atenţia, zeflemisindu-vă. Apoi, mulţi se vor 
arăta uimiţi; cine va înţelege adevăratele cauze ale 
spovedaniei dumneavoastră? Vor face înadins ca să nu fie 
înţelese, căci asemenea fapte sunt temute; sunt întâmpinate 
cu groază, sunt detestate şi li se va răspunde prin 
răzbunare: omenirii îi place noroiul ei şi nu vrea să fie 
răscolit. De aceea nu va trece mult timp şi lumea va lua 
această chestiune în derâdere; căci oamenii rezolvă cel mai 
uşor aceste lucruri cu glume. 

— Vorbiţi mai desluşit. Spuneţi tot, stărui Stavroghin. 

— Fireşte, la început ei îşi vor exprima oroarea, dar 
această oroare va fi mai curând simulată decât sinceră şi nu 
va avea drept scop decât să satisfacă convenienţele. Ele nu 
vorbesc de sufletele curate; acestea vor fi îngrozite, dar ele 


se vor acuza şi vor tăcea şi deci nu se vor face observate. 
Ceilalţi, oamenii de lume, nu se tem decât de ceea ce le 
ameninţă în mod direct interesele. Odată trecută prima 
mirare, prima teroare convenţională, primii care vor râde 
vor fi tocmai aceştia. Nebunia dumneavoastră le va părea 
curioasă; căci vă vor considera puţin dement, acordându-vă 
totuşi destulă responsabilitate pentru a putea râde de 
dumneavoastră. Veţi putea suporta asta? Inima nu vi se va 
umple de ură atât de mare, încât să vă distrugă? Iată de ce 
mă tem. 

— Ei bine... şi dumneavoastră... şi dumneavoastră chiar... 
Mă mir că aveţi o părere atât de proastă despre oameni; cu 
ce dezgust îi judecaţi! replică Stavroghin cam plictisit. 

— Credeţi-mă! exclamă Tihon. Când vorbesc astfel despre 
oameni, îi judec în special după mine. 

— Să fie oare sufletul dumneavoastră ceva care se va 
delecta cu suferinţa mea? 

— Cine ştie? Poate că da. Ei da, se prea poate. 

— Ajunge! Spuneţi-mi totuşi ce vi se pare ridicol în 
atitudinea mea în această relatare? Ştiu eu însumi, dar 
vreau ca dumneavoastră să-mi arătaţi cu degetul. Vorbiţi-mi 
cu cel mai mare cinism posibil, căci sunteţi un mare cinic... 
Voi ăştia, oamenii sfinţi, sunteţi îngrozitor de cinici, voi 
înşivă nu ştiţi în ce măsură dispreţuiţi oamenii... Vorbiţi-mi 
cu toată sinceritatea de care sunteţi în stare. Vă repet încă 
o dată: sunteţi foarte original. 

— Există ceva ridicol faţă de oameni şi într-o oarecare 
măsură ceva fals până şi în intenţia admirabilei penitenţe 
pe care v-o impuneţi... fără să mai vorbim de forma în care 
vreţi s-o faceţi - tulbure, insuficient de hotărâtă, şovăitoare, 
probabil din cauza fricii... Oh! nu vă îndoiţi de victoria 
dumneavoastră! strigă el deodată revenindu-şi, aproape în 
extaz. Această formă va învinge (el arătă spre foi) cu 
condiţia să acceptaţi cu toată sinceritatea palmele şi 
scuipăturile... dacă le veţi suporta până la capăt. 
Pedepsirea cea mai infamă sfârşeşte întotdeauna prin a 


atinge cea mai înaltă glorie şi putere, dacă umilinţa este 
sinceră. Dar sunteţi capabil de o astfel de umilinţă? Ceea ce 
vă trebuie este umilinţă şi umilire. Trebuie să nu dispreţuiţi 
judecătorii dumneavoastră, ci să aveţi încredere în ei, ca în 
Biserică. Numai atunci îi veţi învinge şi îi veţi aduce prin 
pildă la dumneavoastră şi vă veţi uni cu ei în dragoste... Oh! 
dacă aţi fi în stare să înduraţi totul până la capăt!.... 

— Spuneţi-mi, după părerea dumneavoastră, ce este 
ridicol în aceste foi? 

— De ce, de ce această grijă de ridicol? De ce această 
boală la dumneavoastră? strigă brusc Tihon, clătinând din 
cap. 

— Să lăsăm asta; arătaţi-mi mai bine ce este ridicol... 

— Urâţenia este cea care vă va ucide, şopti Tihon cu ochii 
plecaţi. 

— Urâţenia? Care urâţenie? 

— Urâţenia crimei. Este într-adevăr urâtă. În general, 
oricare crimă, cu cât se varsă mai mult sânge, cu cât este 
mai îngrozitoare, cu atât efectul ei este mai mare, cu atât 
este mai pitorească, am putea spune. Dar există crime 
ruşinoase, mârşave, a căror grozăvie se trage din josnicia 
lor... 

Tihon nu isprăvi. 

— Adică dumneavoastră consideraţi ridicolă atitudinea 
mea când sărutam mâinile unei mici spurcăciuni... apoi 
când tremuram de frică... şi restul. Vă înţeleg foarte bine. 
Şi vă temeţi pentru mine, fiindcă asta e urât, ticălos, nu, nu 
ticălos, ci ruşinos, ridicol. Si credeţi că tocmai asta nu voi 
putea suporta? 

Tihon tăcea. Stavroghin păli, faţa lui se contractă. 

— Înţeleg acum de ce m-aţi întrebat dacă domnişoara din 
Elveţia este aici, şopti el pentru sine. 

— Nu sunteţi pregătit, nu sunteţi deloc călit, adăugă 
Tihon. 

— Ascultaţi, vreau să obţin propria mea iertare; iată 
scopul meu principal; scopul meu unic, declară deodată 


Stavroghin cu un entuziasm sălbatic. Asta este toată 
spovedania mea, tot adevărul, restul e minciună. Numai 
atunci, asta o ştiu bine, va dispărea vedenia. lată de ce 
aspir la o suferinţă nemărginită, iată de ce o caut eu însumi. 
Nu mă descurajaţi, căci altfel voi muri de mânie! strigă el 
aproape involuntar. 

Acest elan fu atât de neaşteptat pentru Tihon, încât se 
sculă în picioare. 

— Dacă credeţi că vă puteţi ierta singur şi că veţi obţine 
iertarea pe această lume prin suferinţă, dacă căutaţi numai 
şi numai să obţineţi această iertare, oh! atunci aveţi o 
credinţă deplină, strigă Tihon cu bucurie. Cum aţi putut 
atunci să spuneţi că nu credeţi în Dumnezeu? 

Stavroghin păstra tăcerea. 

— Dumnezeu vă va ierta lipsa de credinţă, căci îl veneraţi 
pe Sfântul Duh fără să-l cunoaşteţi. 

— Nu poate să existe iertare pentru mine, spuse 
Stavroghin cu un aer sumbru. Stă scris în cartea 
dumneavoastră că nu există crimă mai mare decât să 
batjocoreşti „unul dintre aceşti copii mici”. Da, în această 
carte. 

Arătă Evanghelia. 

— La asta vă voi răspunde, replică 'Tihon cu un glas 
pătruns, că dacă veţi reuşi să vă iertaţi pe dumneavoastră 
înşivă, şi Hristos vă va ierta... Chiar dacă nu reuşiţi să vă 
împăcaţi cu dumneavoastră înşivă şi să vă iertaţi, chiar şi 
atunci el vă va ierta pentru intenţia dumneavoastră şi 
pentru marea suferinţă... Căci limbajul omenesc nu are 
cuvinte, nu are gânduri destule pentru a exprima toate 
căile Mielului până în ziua „când aceste căi ne vor fi 
dezvăluite în întregime”. Cine va măsura pe cel care 
depăşeşte orice măsură, cine va înţelege toată profunzimea 
sa?! 

Colţurile buzelor lui tremurară ca mai înainte şi o uşoară 
strâmbătură îi convulsionă faţa. Efortul fusese prea mare şi 
el plecă ochii. 


Stavroghin îşi luă pălăria de pe canapea. 

— Voi reveni în altă zi. Părea epuizat. Vom mai vorbi 
despre toate astea... A fost o imensă plăcere pentru mine să 
vorbim împreună... şi apreciez onoarea... şi sentimentele 
dumneavoastră. Credeţi-mă că acum înţeleg de ce unele 
persoane simt atâta afecţiune pentru dumneavoastră... 

— Chiar plecaţi? întrebă Tihon ridicându-se şi el, foarte 
surprins. Şi eu... Păru să şovăie. Voiam să vă fac încă o 
rugăminte... dar acum nu ştiu dacă... mă tem... 

— Vă rog. 

Stavroghin se reaşeză, tot cu pălăria în mână. Tihon se 
uită la această pălărie şi la ţinuta lui Stavroghin, o ţinută de 
om de lume; dar acest om de lume era pe jumătate nebun. 
Tihon se tulbură şi mai mult. 

— Vă întreb numai... Vă daţi oare seama, Nikolai 
Vsevolodovici (dacă nu mă înşel, acesta este numele 
dumneavoastră), că dacă publicaţi aceste foi, viaţa 
dumneavoastră e distrusă... cariera dumneavoastră, de 
pildă... şi tot restul... 

— Cariera mea? 

Nikolai Vsevolodovici se strâmbă. 

— De ce să distrugeţi totul astfel? De ce această 
încăpățânare? spuse Tihon implorând şi dându-şi seama în 
acelaşi timp de stângăcia lui. 

Faţa lui Stavroghin luă o înfăţişare dureroasă. 

— V-am mai spus şi vă repet: toate spusele dumneavoastră 
sunt de prisos... De altfel, toată această conversaţie devine 
insuportabilă. 

Se frământa pe scaun. 

— Nu mă înţelegeţi. Ascultaţi-mă fără să vă supăraţi. 
Cunoaşteţi părerea mea; dacă ea ar fi rodul umilinţei, fapta 
dumneavoastră ar fi cea mai frumoasă dintre faptele 
creştineşti, dacă aţi fi în stare s-o suportaţi. Şi dacă nu aţi fi 
în stare, Domnul ar ţine seama de sacrificiul 
dumneavoastră. S-ar ţine seama de tot, de fiecare dintre 
cuvintele dumneavoastră, de fiecare frământare a sufletului 


nostru, de cel mai neînsemnat gând al nostru. Dar vă 
propun un alt sacrificiu, cu mult mai mare... 

Stavroghin păstră tăcerea. 

— Sunteţi însetat de suferinţă şi de sacrificiu. Ei bine, 
învingeţi şi această dorinţă; lăsaţi aceste foi, renunţaţi la 
acest plan şi atunci veţi învinge totul, vă veţi zdrobi orgoliul, 
vă veţi zdrobi demonul. Veţi triumfa, veţi atinge 
eliberarea... 

Ochii îi străluceau. Împreună mâinile într-un gest de 
implorare. 

— Cât suflet puneţi în asta, câtă importanţă îi acordaţi... 
De altfel, credeţi-mă, apreciez... spuse politicos Nikolai 
Vsevolodovici, însă cu un aer uşor scârbit. Observ că vreţi 
să-mi întindeţi o capcană, cu cele mai bune intenţii din 
lume, desigur, pentru binele meu, din filantropie. De fapt, 
aţi vrea să pun capăt la toate, poate chiar să mă însor, să-mi 
închei viaţa ca membru al unui club şi să vin la mănăstire în 
zilele de sărbătoare. Nu e aşa? De fapt, în calitatea 
dumneavoastră de cunoscător al inimilor şi de cinic, poate 
şi prevedeţi că exact aşa se vor petrece lucrurile şi că este 
vorba doar să insistaţi, nu-i aşa? Ba aş paria că vă gândeaţi 
chiar şi la mama mea şi la liniştea ei... 

Avu un zâmbet plin de răutate. 

— Nu, nu e vorba de această pocăință; eu vă pregătesc 
alta, continuă Tihon cu căldură, fără să acorde nici o atenţie 
râsului şi remarcilor lui Stavroghin. Eu cunosc un bătrân, 
nu e aici, dar nu stă departe de noi. Un pustnic, un ascet cu 
o asemenea înţelepciune creştinească, încât nici 
dumneavoastră, nici eu n-o putem concepe. Elo să-mi 
asculte rugămintea; îi voi povesti toată istoria 
dumneavoastră. Îmi daţi voie? Duceţi-vă la el, supuneţi-vă 
autorităţii lui timp de cinci sau şapte ani, timp pe care îl veţi 
considera mai târziu necesar. Impuneţi-vă această pocăință 
şi graţie acestui mare sacrificiu veţi obţine tot ce năzuiţi şi 
Chiar ceea ce nici nu speraţi. Căci astăzi nu puteţi bănui 
ceea ce veţi dobândi. 


Stavroghin îl ascultă cu multă seriozitate; sângele îi năvăli 
în obrajii săi palizi. 

— Îmi propuneţi să depun jurământ monahal în această 
mănăstire? 

— Nu e nevoie să deveniți călugăr, nu trebuie să depuneţi 
jurământ; rămâneţi doar un novice, şi asta în taină; puteţi 
chiar continua să trăiţi în lume. 

— Lăsaţi, părinte Tihon, îl întrerupse Stavroghin cu o 
expresie de scârbă. 

E] se ridică şi Tihon de asemenea. 

— Ce-aveţi? strigă el deodată, privind spre Tihon aproape 
cu teroare. 

Acesta era în picioare în faţa lui, cu braţele întinse înainte; 
un spasm rapid îi schimonosi faţa îngrozită. 

— Ce-aveţi? Ce-aveţi? repetă Stavroghin, îndreptându-se 
repede spre el pentru a-l susţine. Il se păruse că preotul era 
să cadă. 

— Eu văd... eu văd limpede, strigă Tihon cu o voce 
pătrunzătoare şi care exprima o suferinţă intensă, eu văd 
că niciodată, nefericite tânăr, nu ai fost atât de aproape de 
o nouă crimă şi mai fioroasă decât cealaltă! 

— Liniştiţi-vă, stărui Stavroghin, foarte îngrijorat pentru 
Tihon. S-ar putea să amân în cele din urmă totul pentru mai 
târziu; aveţi dreptate. 

— Nu, nu după publicare, ci înainte de asta, cu o zi înainte, 
cu o oră înainte de acest mare sacrificiu, vei căuta o ieşire 
într-o nouă crimă şi nu o vei săvârşi decât pentru a evita 
publicarea acestor foi. 

Stavroghin se cutremură de furie şi de frică. 

— Psiholog blestemat, strigă el cu mânie şi, fără să se 
întoarcă, părăsi camera. 


SFÂRŞIT