Dostoiewski — Demonii

F. M. Dostoievski 


Demonii 


Sa ma tai de vad vreo urma, Ce ne facem noi acum? Ne-a ajuns vreun drac din 
urmă Si ne-a abătut din drum. Multi ca frunze toamna-n vant, Incotro li-i 
drumul oare? Zbiară parcä-s la aman... Se mărit-o vrăjitoare? Il îngroapă pe 
Satan? 

A. PUSKIN 


Si era acolo o turma mare de porci, care pasteau pe munte. Si L-au rugat sa le 
îngăduie sa intre în ei; şi le-a îngăduit. Si, ieşind demonii din om, au intrat in 
porci, iar turma s-a aruncat de pe tarm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii, văzând 
ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi ei au ieşit să vadă 
ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră 
demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, sezand jos, la picioarele lui lisus, şi s-au 
înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. 
SFÂNTA EVANGHELIE CEA DUPĂ LUCA, Cap. VIII, 32-36 


Partea întâi. 

Capitolul întâi. 

În loc de introducere, câteva amănunte din biografia multstimatului 
Stepan Trofimovici Verhovenski. 

I. 

Inainte de a incepe descrierea ev 
recent in ora 


de stranii survenite 
ci nimic remarcabil, 
ugara intr-un trecut 
mai indepartat si sa dau câteva amănunte biografice ale talentatului şi 
preastimatului Stepan Trofimovici Verhovenski. Ele vor servi doar ca 
introducere la cronica a carei istorisire mi-o propun si care abia urmeaza. 
Trebuie s-o spun de la inceput si fara ocol: Stepan Trofimovici a detinut 
întotdeauna printre noi un rol mai aparte, un rol, ca să zic asa, civic, pe care îl 
juca cu atâta pasiune şi dăruire de sine, încât n-ar fi fost în stare să renunţe la 
el nicicând, ba, mi se pare, nici n-ar fi putut trăi fără să-l joace. Departe de 
mine gândul de a-l compara cu un actor — ferit-a sfântul! -, mai ales că mie 
personal îmi inspira multă stimă. Era la el mai degrabă o chestiune de 
obisnuinta sau, mai bine zis, de înclinaţie statornică şi generoasă care îl 


prinsese inca din anii tinereţii, când se legăna în visuri ademenitoare în 
privinţa viitoarei sale poziţii sociale si care îl infatisa într-o aureola de 
admirabilă atitudine civică. Astfel, îi plăcea mult situaţia sa de „persecutat” şi, 
ca să zicem aşa, de „surghiunit”. Aceşti doi termeni despre care se ştie că sunt, 
într-o anumită acceptiune, aureolati de o strălucire clasică l-au captivat o data 
pentru totdeauna si, înălţându-l treptat în propriii săi ochi, l-au făcut de-a 
lungul atâtor ani să se vadă în cele din urmă ridicat pe un fel de piedestal care 
îi măgulea foarte tare amorul propriu. Într-un roman satiric englez din secolul 
trecut, se vorbeşte despre un anume Gulliver, care, trăind mulţi ani în ţara 
liliputanilor, cu locuitori de statură minusculă, se obişnuise într-atât a se 
considera un uriaş printre localnici, încât, reîntorcându-se în Anglia, striga pe 
străzile Londrei, fără să vrea, către pietoni şi birjari să se dea la o parte din 
drumul său, ca nu cumva să-i strivească, continuând să se creadă un uriaş 
printre pitici. Lumea râdea de el şi îl înjura, iar birjarii grosolani îl şi croiau pe 
uriaş cu lovituri de bici; dar era drept, oare? Ce nu face omul în virtutea 
obisnuintei? Cam acelaşi lucru s-a întâmplat si cu Stepan Trofimovici, numai 
că într-o formă mai puerilă şi mai inofensivă, dacă putem spune aşa, căci era, 
în fond, un om minunat. 

Înclin să cred că spre sfârşitul vieţii lui lumea l-a uitat cu totul, dar în 
nici un caz nu s-ar putea susţine că a fost cu desăvârşire necunoscut într-o 
anumită perioadă. A făcut şi el parte, de bună seamă, dintr-o faimoasă pleiadă 
de personalităţi care au sclipit pe firmamentul vieţii publice a ultimei noastre 
generaţii, ba, la un moment dat, şi pentru o clipă foarte scurtă de altfel, numele 
său a fost trecut de către unii oameni prea grăbiţi din acea vreme chiar printre 
unele figuri proeminente ca Ceadaev, Belinski, Granovski şi Herzen, acesta din 
urmă începând tocmai să se afirme peste hotare. Dar activitatea lui Stepan 
Trofimovici fusese sortită să ia sfârşit aproape odată cu începutul ei, ca să 
zicem aşa, el fiind prins „în vârtejul unui concurs de împrejurări”. Şi, de fapt, 
nu existase nici un „vârtej” şi nici un „concurs de împrejurări”, după cum s-a 
constatat ulterior, cel puţin în cazul său. Abia de curând, în ultimele zile, am 
aflat spre stupefactia mea, dar din surse absolut sigure, că departe de a fi fost 
surghiunit în gubernia noastră, cum crezuse toată lumea, Stepan Trofimovici 
nu s-a aflat nici măcar sub supravegherea autorităţilor. Ca să vezi unde-l poate 
duce pe om puterea imaginaţiei! El însuşi a crezut sincer toată viata că în unele 
sfere sus-puse este considerat primejdios şi privit mereu cu suspiciune, că cel 
mai mic pas al său este cunoscut şi înregistrat şi că fiecare dintre cei trei 
guvernatori care s-au succedat la cârma guberniei noastre în decursul ultimilor 
douăzeci de ani sosea în localitate perfect edificat asupra persoanei lui, prevenit 
de anumite sugestii venite de sus şi înarmat la preluarea funcţiei cu 
instrucţiuni speciale în privinţa lui. Să fi încercat careva în acea perioadă să-i 
demonstreze preacinstitului nostru Stepan Trofimovici pe baze de probe 
incontestabile că, de fapt, n-are a se teme de nimic! Ei bine, omul s-ar fi simţit, 
desigur, profund atins în amorul său propriu. Şi când te gândeşti că era un om 
foarte inteligent şi înzestrat, un om, s-ar zice, de ştiinţă, deşi ca savant... în 


sfarsit, in domeniul stiintei nu prea a facut el cine stie ce mare lucru, ba mi se 
pare ca n-a facut chiar absolut nimic. Dar cu oamenii de stiinta, la noi in Rusia 
asemenea cazuri intalnesti la tot pasul. 

Reintors din sträinätate, el sträluci la una dintre catedrele universitare pe 
la sfarsitul deceniului al cincilea cu cele cateva prelegeri tinute despre 
semintiile arabe, mi se pare; a apucat totodată să-şi susţină în mod strălucit 
teza despre importanţa civică şi comercială pe care ar fi putut s-o dobândească 
micul orăşel german Hanau între anii 1413 şi 1428, precum şi despre cauzele 
speciale şi, de altfel, cu totul nelamurite care l-au împiedicat să capete o 
asemenea importanţă. Disertatia aceasta reuşi să-i atingă în mod abil şi 
dureros pe slavofilii din acea vreme, creându-i în rândurile acestora numeroşi 
duşmani inversunati. Mai târziu - după ce fusese nevoit să renunţe la catedră — 
el mai tipări (în semn de răzbunare oarecum şi mai ales ca să arate ce fel de om 
au pierdut ei în persoana sa) în paginile unei reviste lunare şi progresiste, care 
publica traduceri din Dickens şi o lăuda pe George Sand, începutul unui studiu 
aprofundat, pare-mi-se asupra genezei extraordinarei nobleţe morale a cutăror 
cavaleri din cutare epocă, mă rog, n-aş putea spune precis, dar ceva în acest 
gen. În orice caz, se promova în acest studiu nu ştiu ce idee elevată, 
nemaipomenit de nobilă şi de generoasă. S-a zvonit apoi că publicarea în 
continuare a acestui opus a fost grabnic interzisă şi că însăşi acea revistă 
progresistă ar fi avut de suferit pentru faptul că a publicat prima jumătate a 
studiului. Se poate! Câte nu ne-a fost dat să vedem pe atunci întâmplându-se?! 
Dar, în cazul de faţă, e mult mai probabil că, de fapt, nu se întâmplase nimic şi 
că autorul însuşi pur şi simplu din lene renuntase să-şi termine studiul. Cât 
despre ciclul său de prelegeri asupra arabilor, motivul pentru care a fost obligat 
să le întrerupă era următorul: nu se ştie în ce împrejurări şi cine anume 
(evident, unul dintre inamicii săi reactionari) ar fi interceptat o anumită 
scrisoare adresată de Stepan Trofimovici unei anumite persoane, în care erau 
expuse anumite „stări de fapt” şi, drept urmare, de undeva, de către cineva, i s- 
ar fi cerut unele explicaţii. Nu ştiu cât de adevărat este acest fapt, dar se relata 
totodată că a fost descoperită în acelaşi timp, la Petersburg, o vastă asociaţie de 
aproximativ treisprezece persoane care urmăreau abolirea legilor morale şi 
statale cu şase ani în urmă la Berlin, în prima lui tinereţe, şi care circulase în 
copie între doi amatori de versuri şi un student. Îl am şi eu acum în sertarul 
mesei. Mi-a fost dăruit anul trecut personal de Stepan Trofimovici în copie 
autografă recentă, cu dedicatia autorului şi îmbrăcat într-o superbă copertă de 
marochin roşu. Poemul nu este lipsit de unele calităţi poetice şi chiar e scris cu 
oarecare talent; cam nebulos, e adevărat, dar pe atunci (adică prin deceniul al 
patrulea) mulţi obişnuiau să scrie în această manieră. Mi-ar fi peste putinţă a-i 
reda subiectul pentru că, la drept vorbind, nici nu l-am înţeles. E un fel de 
alegorie tratată într-o formă lirico-dramatică şi care aminteşte partea a doua 
din Faust. Cortina se ridică in intonatiile unui cor feminin, apoi ale unui cor de 
bărbaţi, urmează un cor al elementelor naturii şi, în sfârşit, intervine corul 
unor suflete care nu au trăit încă, dar aspiră intens a ajunge şi ele să se bucure 


de viata. Toate corurile acestea canta ceva foarte confuz, in buna parte despre 
nu ştiu ce blestem aducător de nenorociri, dar tratat nu fără o fină nuanţă de 
detaşare ironică. Brusc, scena se schimbă pentru a face loc unui fel de 
„Sărbătoare a vieţii” la care cântă până şi insectele, apare o broasca-testoasa ce 
rosteşte nişte formule sacramentale latineşti şi, dacă nu mă insel, până şi un 
mineral, obiect prin definiţie total neînsufleţit, îşi cântă aria respectivă, în 
general toţi cântă aproape necontenit, iar dacă se mai întrerup din când în 
când ca să schimbe câte o vorbă, parcă se ceartă într-un chip la fel de confuz, 
dar tot cu un aer elevat. Intervine apoi o nouă schimbare de decor, care aduce 
pe scenă un peisaj pustiu şi sălbatic; pe acest loc rătăceşte un tânăr civilizat, 
care rupe şi suge nişte buruieni; la întrebarea unei zâne de ce suge aceste 
ierburi, tânărul răspunde că, simțind în el un prisos de vitalitate, caută uitarea, 
pe care o află în sucul acestor buruieni, dar că dorinţa lui supremă este de a-şi 
pierde cât mai repede raţiunea (o dorinţă oarecum superfluă). Apare deodată, 
călare pe un cal negru, un adolescent de o nespusă frumuseţe, urmat de un 
alai imens de oameni reprezentând toate semintiile lumii. Adolescentul 
personifică moartea la care aspiră toate popoarele. Şi, în sfârşit, în scena finală 
răsare subit Turnul Babel şi nişte atleți se zoresc să termine ultimele lucrări 
din vârful turnului, cântând imnul speranţei noi. Când zidirea ajunge la capăt 
şi edificiul este gata, posesorul, să zicem stăpânul Olimpului, o şterge în mod 
caraghios, iar omenirea, înțelegând despre ce e vorba, îi ocupă locul şi imediat 
se instaurează o eră nouă, cu o nouă ordine de viaţă şi cu o nouă înţelegere a 
esenței lucrurilor. Acesta este poemul care a fost considerat atunci primejdios. 
I-am propus lui Stepan Trofimovici anul trecut să-i public imediat poemul, dat 
fiind conţinutul lui absolut inofensiv în zilele noastre, el a refuzat însă cu o 
vădită nemulţumire. Părerea că poemul său nu conţine absolut nimic 
tendentios i-a displăcut şi înclin să cred că acestui fapt i se datoreşte răceala 
cu care m-a tratat timp de două luni încheiate. Printr-o curioasă întâmplare 
însă, cu totul pe neaşteptate şi aproape concomitent cu propunerea mea de a-i 
publica poemul în Rusia, acesta apare acolo, adică în străinătate, în paginile 
unei culegeri revoluţionare şi, bineînţeles, absolut fără ştirea lui Stepan 
Trofimovici. Ei bine, speriat la culme, el alergă mai întâi la guvernator, ticlui 
apoi o prea nobilă scrisoare justificativă pentru a fi trimisă la Petersburg, pe 
care mi-o citi de două ori, dar n-o mai expedie, neştiind cui s-o adreseze, într- 
un cuvânt, trăi într-o frământare continuă o lună întreagă; dar eu sunt convins 
că in străfundurile sufletului se simţea extrem de flatat. Obtinand un exemplar 
al culegerii, nu se despartea de el nici noaptea, iar ziua îl ascundea sub saltea, 
interzicându-i slujnicei să mai facă patul. Şi cu toate că se aştepta în orice zi 
să-i sosească de undeva nu se ştie ce telegramă, nu ezită să arboreze în acelaşi 
timp un aer grav de superioritate. Dar nu mai veni nici o telegramă. Tot atunci 
se împăcă si cu mine, ceea ce dovedeşte extrema blandete a firii sale temperate 
şi străine de orice ranchiună. 

I. 


Nu m-as incumeta sa merg cu gandul pana acolo incat sa sustin ca n-a 
suferit niciodata pentru ideile lui. Dar sunt absolut convins acum ca nimic nu 
l-ar fi impiedicat sa-si continue dupa placul inimii prelegerile despre arabii lui, 
cu conditia sa prezinte explicatiile de rigoare. Dar, ranit in amorul lui propriu, 
el se grabise febril sä-si vare in cap, o data pentru totdeauna, ideea ca intreaga 
lui carieră a fost iremediabil distrusă de „vârtejul unui concurs de împrejurări”. 
La drept vorbind, adevărata cauză care a determinat această schimbare bruscă 
a carierei a fost propunerea făcută mai înainte şi reînnoită într-o formă 
delicată, chiar în acea perioadă, de Varvara Petrovna Stavroghina, femeie foarte 
bogată, soţia general-locotenentului Stavroghin, de a-i încredința educaţia si 
îndrumarea intelectuală a unicului ei fiu, în calitate de distins mentor şi de 
prieten, fără a mai vorbi de remuneraţia excepţională pe care urma s-o 
primească pentru osteneala lui. Propunerea aceasta îi fusese adresată întâia 
oară pe când se afla încă la Berlin, în anul morţii soţiei sale. Prima lui soţie era 
o jună cam zvăpăiată din gubernia noastră, cu care se căsătorise în anii încă 
nesabuiti ai primei tinereti: o fiinţă fermecătoare, de altfel, dar care i-a pricinuit 
multe necazuri, întrucât el nu dispunea de mijloace de întreţinere 
corespunzătoare stilului ei de viata, precum şi din alte motive de ordin mai 
intim si mai delicat. Despartita de trei ani de sot, ea deceda la Paris, lăsând in 
grija tatălui un bäietas de cinci ani, „fructul primei iubiri fericite si neîntinate 
încă de nici o pată”, cum lăsă el să-i scape la un moment dat în faţa mea într- 
un acces de melancolie. Adus imediat în Rusia, puişorul fu încredinţat unor 
mătuşi, rude îndepărtate dintr-un colt de tara, care s-au ocupat tot timpul de 
creşterea şi de educaţia lui. Stepan Trofimovici a declinat atunci propunerea 
Varvarei Petrovna şi în scurt timp, adică la mai puţin de un an de la decesul 
primei sale soţii, se recăsători cu o berlineză nu prea vorbareata, deşi n-ar fi 
avut de invocat nici un argument în justificarea acestui pas. Se conturară 
totuşi curând şi alte motive prin care se putea explica refuzul său de a accepta 
postul de preceptor: îl tenta răsunătoarea faimă a unui renumit profesor din 
acea vreme şi se grăbi să-şi ia zborul spre catedra la care aspira şi pentru care 
se pregătise ca, la rându-i, să-şi încerce aripile de vultur. După ce se pomeni 
însă cu aripile pârlite, îşi aduse aminte, fireşte, de oferta care şi atunci îi puse 
la grea încercare hotărârea, făcându-l să ezite. Moartea subită a celei de-a doua 
soţii chiar în primul an de căsătorie veni să tranşeze totul definitiv. S-o spunem 
deschis: lucrurile se aranjară datorită interesului afectuos, precum si pretioasei 
şi, dacă se poate spune aşa, clasicei prietenii pe care i-a purtat-o necontenit 
Varvara Petrovna. El se avanta în braţele acestei prietenii, şi situaţia lui se 
stabiliză astfel pentru mai mult de două decenii. Am folosit expresia „se avântă 
în braţele”, dar ferit-a sfântul să-şi închipuie cineva că ea ar tăinui niscai 
sensuri deplasate. Cuvântul „braţe” trebuie înţeles într-o acceptiune strict 
morală. Cea mai fină şi mai delicată legătură uni pentru totdeauna aceste două 
fiinţe atât de remarcabile. 

Faptul că în imediata vecinătate a superbului domeniu Skvoreşniki al 
Stavroghinilor, situat în apropierea capitalei noastre guberniale, se afla şi 


modesta mosioara a lui Stepan Trofimovici, rămasă lui de pe urma primei sale 
soţii, înclină desigur şi mai mult balanţa in favoarea acceptării postului de 
educator. Unde mai pui că avea posibilitatea oricând, în liniştea cabinetului 
său şi fără a mai fi sustras de vasta-i activitate universitară, să se consacre 
ştiinţei şi să îmbogăţească literatura naţională prin studii aprofundate. Aceste 
studii nu parveniră vreodată să vadă lumina zilei; în schimb, el putu în tot 
restul vieţii, adică timp de peste douăzeci de ani, să se ridice „ca o întruchipare 
a reproşului” în faţa patriei, după expresia poetului: 

Ca o întruchipare a reproşului Stăteai în faţa patriei, Tu, liberal-idealist. 

Personajul vizat de poet avea poate dreptul să păstreze toată viaţa, dacă 
aşa voia, această poză, deşi foarte plictisitoare. Dar Stepan Trofimovici al 
nostru nu era de fapt decât un biet imitator în comparaţie cu acest fel de 
persoane; de altfel, îl şi obosea statul prelungit în picioare şi-i cam plăcea ades 
să zacă tolănit pe o parte. Ca să fim totuşi drepţi, întruchiparea reproşului 
continua să subziste chiar şi în poziţia aceasta orizontală, mai ales că pentru 
provincie era prea de-ajuns şi atât. O! De l-aţi fi văzut în salonul de joc din 
clubul nostru, aşezându-se la o partidă de cărţi, întreaga lui înfăţişare avea 
aerul de a spune: „O partidă! Mă rog, iată-mă aşadar ajuns în halul de a juca şi 
cărţi! Ce, cadrează cu situaţia mea? Dar a cui e vina? Cine mi-a zdruncinat 
toată activitatea reducând-o la un whist? Piară Rusia!” şi cu un aer demn juca 
atuurile de cupă. 

De fapt, îi plăcea grozav să-şi petreacă timpul la o masuta verde, lucru 
pentru care, şi îndeosebi în ultima vreme, avea dese discuţii neplăcute cu 
Varvara Petrovna, mai ales că pierdea mereu. Dar asupra acestei chestiuni vom 
mai reveni. Aş vrea numai să mentionez în treacăt că omul nostru avea şi 
mustrări de conştiinţă (uneori adică) şi atunci cădea în melancolie. În decursul 
celor douăzeci de ani cât a durat prietenia lui cu Varvara Petrovna, de trei- 
patru ori pe an el se lăsa cuprins de „tristeţea civică”, cum denumiserăm noi 
această stare, adică pur şi simplu de ipohondrie, dar onorabila Varvara 
Petrovna ţinea mult la această expresie. Mai târziu, el se lăsă cuprins şi de 
pasiunea pentru şampanie. Cu delicatetea ei plină de tact, Varvara Petrovna 
însă a ştiut să-l ferească toată viata de orice înclinații vulgare. Şi avea nevoie, 
fireşte, de o dădacă, pentru că devenea uneori foarte ciudat: în toiul celei mai 
inaltatoare ,tristeti civice” izbucnea deodată într-un râs dintre cele mai vulgare. 
Avea momente când se apuca să vorbească pe un ton zeflemitor până şi despre 
sine. Or, nimic n-o speria mai mult pe Varvara Petrovna decât tonul zeflemist. 
Era o femeie cu principii clasice, o femeie-mecena, care acţiona exclusiv din 
consideraţii de ordin superior. Influenţa acestei nobile doamne asupra 
sărmanului ei prieten în decursul celor douăzeci de ani a fost covârşitoare. S-ar 
cuveni să-i consacram câteva pagini speciale, ceea ce voi face chiar acum. 

III. 

Există prietenii bizare: doi inşi par gata aproape să se mănânce unul pe 
altul, trăiesc asa toată viata, dar nu sunt capabili să se despartă. Le-ar fi si 
imposibil: dacă unul dintre ei, dintr-un capriciu, s-ar Incapatana să împingă 


lucrurile pana la o ruptură, ar cădea desigur bolnav cel dintâi si poate chiar ar 
muri. Ştiu precis că Stepan Trofimovici, de câteva ori, chiar şi după unele 
momente de efuziune foarte intime între patru ochi cu Varvara Petrovna, îndată 
ce ea pleca, sărea de pe divan şi se apuca să lovească furios cu pumnii în 
pereţi. 

Nu este deloc o metaforă, fiindcă într-o zi chiar făcu să cadă tencuiala pe 
duşumea. Voi fi întrebat poate cum e posibil să fi aflat nişte amănunte atât de 
puţin sesizabile? Dar dacă v-aş spune că am fost personal de faţă? Dacă v-aş 
spune că însuşi Stepan Trofimovici de repetate ori a plâns în hohote pe umărul 
meu, dezvăluindu-mi în imagini impresionante dedesubturile existenţei sale? 
(Şi câte nu mi-a mai mărturisit el în aceste momente de criză!) Ce se întâmpla 
însă aproape întotdeauna după asemenea accese violente de plâns: a doua zi 
cădea pradă remuscarilor, gata să se rastigneasca pentru ingratitudinea lui; ma 
chema de urgenţă ori alerga el însuşi la mine, numai şi numai ca să-mi spună 
că Varvara Petrovna este „întruchiparea angelică a unui suflet cinstit şi delicat, 
în timp ce el era exact contrariul”. Şi nu numai că alerga la mine, dar se şi 
autodemasca înaintea ei în scrisori pline de semnificaţii, mărturisindu-i sub 
proprie semnătură, aşternută integral, că nu mai departe decât ieri, de pildă, i- 
a povestit unei terţe persoane: că ea îl tine din vanitate; că il invidiază pentru 
eruditia şi talentele lui; că îl urăşte şi, dacă aceasta ură nu se manifestă, o face 
numai si numai de teamă ca el sa nu plece, ştirbindu-i astfel reputației de 
mecena a literelor; că din pricina asta el se dispretuieste şi e hotărât să-şi puna 
capăt zilelor şi nu aşteaptă de la ea decât un ultim cuvânt care va decide soarta 
lui etc., etc.; şi tot în felul ăsta. Vă puteţi închipui, aşadar, până la ce grad de 
isterie ajungeau uneori izbucnirile nervoase ale acestui copil, cel mai inocent 
dintre toţi copiii ajunşi la vârsta de cincizeci de ani! Am avut personal prilejul 
să citesc una dintre aceste misive ale sale, scrisă după o asemenea ceartă 
survenită între ei pentru un motiv cu totul neînsemnat, dar pe care au ştiut 
amândoi cu voluptate să-l încarce cu destul venin. Îngrozit, l-am implorat să nu 
trimită scrisoarea. 

— Nu se poate... e mai cinstit aşa... datoria mea... mor dacă nu-i 
mărturisesc totul, totul! mi-a răspuns el ca într-un delir; şi într-adevăr şi-a 
trimis confesiunea. Tocmai în aceasta consta deosebirea dintre ei: că Varvara 
Petrovna n-ar fi trimis niciodată o asemenea scrisoare. E adevărat că lui Stepan 
Trofimovici îi plăcea la nebunie să întreţină corespondenţă; îi trimitea epistole 
chiar şi locuind cu dânsa sub acelaşi acoperiş, iar în momentele de criză 
nervoasă, nu mai puţin de două pe zi. Ştiu precis că ea le citea cu toată atenţia, 
indiferent de numărul scrisorilor primite în acea zi. După lectură nota pe ele 
câte o însemnare şi le depunea conform unei anumite clasificări într-o casetă 
specială; dar le mai depunea totodată şi în cutele memoriei sale. Lăsându-şi 
apoi prietenul să se perpelească o zi întreagă în aşteptarea răspunsului care nu 
mai venea, îl întâmpina a doua zi în modul cel mai obişnuit, ca şi cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat între timp. Treptat îl dresă atât de bine, încât nici el nu cuteza 
să mai aducă vorba despre incidentul din ajun, ci se mulțumea doar s-o 


priveasca drept in ochi. Dar ea nu uita nimic, in timp ce el uita uneori prea 
repede, incurajat de calmul ei, isi recapata voia buna chiar in aceeasi Zi, 
glumea si se distra scolareste la sampanie, in cazul cand se intampla sa le pice 
vreunul dintre prieteni. Ce priviri veninoase putea sa-i arunce Varvara Petrovna 
în astfel de momente, dar el nu observa nimic! Şi abia peste o săptămână, 
poate peste o lună sau chiar peste o jumătate de an, amintindu-şi subit vreo 
expresie din cele folosite într-o asemenea scrisoare, apoi scrisoarea întreagă cu 
toate amănuntele, sângele îi năvălea în obraz de ruşine şi se simţea atât de 
zguduit, încât dădea în diaree. Aceste crize spontane, în genul holerinei, prin 
care culminau câteodată şocurile sale nervoase, erau o particularitate curioasă 
a organismului lui Stepan Trofimovici. 

Nu e nici o îndoială că în relaţiile lor existau momente, şi nu din cele mai 
rare, când Varvara Petrovna îl ura cu adevărat; dar un lucru i-a scăpat lui 
Stepan Trofimovici până la sfârşitul vieţii: faptul că ea ajunsese să-l considere 
pur şi simplu fiul ei; era o creaţie a ei personală, ba chiar, s-ar putea spune, o 
invenţie a ei; că devenise trup din trupul ei şi, daca il ocrotea şi-l întreținea, o 
făcea numai pentru că „îi invidia talentul”. Ce mult o jisneau asemenea 
supozitii! Nutrea pentru el o dragoste insuportabilă, amestecată necontenit cu 
ură, gelozie şi dispreţ. Timp de douăzeci şi doi de ani veghease asupra-i, 
ferindu-l de orice firicel de praf, ocrotindu-l ca o dădacă, şi n-ar fi dormit de 
grijă nopţi întregi, dacă ar fi fost în joc reputaţia lui de poet, de savant, de 
cetăţean. Era o plăsmuire a ei, în care ea însăşi crezuse cea dintâi. Era un fel 
de vis al ei... Dar în schimb şi pretindea de la el foarte mult, mergând uneori 
până la a-i cere o aservire totală. Fără a mai spune că era şi nemaipomenit de 
ranchiunoasă. Edificatoare sunt în această privinţă două fapte absolut 
autentice pe care aş vrea să le relatez aici. 

IV. 

Într-o zi, Varvara Petrovna primi vizita unui baron din Petersburg, aflat în 
trecere prin oraşul nostru, om cu relaţii în cercurile cele mai înalte şi legat 
direct de reforma dezrobirii ţăranilor, despre care începuseră să circule zvonuri 
tot mai insistente, stârnind în întreaga Rusie un entuziasm general şi speranţe 
de renaştere totală. Varvara Petrovna pretuia mult asemenea vizite, deoarece 
relaţiile ei cu înalta societate slăbiseră încetul cu încetul după moartea soţului, 
iar în ultimul timp încetaseră aproape de tot. Baronul rămase la o ceaşcă de 
ceai şi petrecu la ea o oră. Altcineva nu mai participă, dar pe Stepan 
Trofimovici ea tinu să-l invite cu gândul ascuns să se mandreasca cu el. 
Baronul auzise, pare-se, vorbindu-se de el sau se prefăcu numai că ar fi auzit, 
şi nu prea i se adresă în mod special în cursul acestei vizite. Bineînţeles, 
Stepan Trofimovici, care avea şi maniere foarte distinse, putea face faţă cu 
succes unei conversații mondene. Deşi de origine modestă, el fusese totuşi 
crescut din fragedă copilărie într-o familie de nobili din Moscova, primind deci o 
educaţie frumoasă, iar frantuzeste vorbea ca un parizian. Aşadar, baronul ar fi 
trebuit să-şi dea seama din capul locului cam ce fel de oameni formează 
anturajul Varvarei Petrovna chiar şi în izolarea ei de provincie. Dar lucrurile se 


petrecură putin într-altfel. Când baronul confirma temeinicia zvonurilor despre 
marea reformă, Stepan Trofimovici nu se putu reţine şi strigă Ura!, ba schiţă şi 
un gest pentru a-şi exprima şi mai deplin entuziasmul. Strigase nu prea tare şi 
s-ar putea spune cu oarecare distincţie; nu este exclus, de asemenea, ca 
explozia aceasta de entuziasm să fi fost premeditată, iar gestul respectiv anume 
studiat în faţa oglinzii cu o jumătate de oră înainte de ceai; ceva totuşi nu-i 
reuşise, probabil, deoarece baronul îşi îngădui un surâs uşor, deşi nu întârzie 
să plaseze o frază dintre cele mai abile asupra emotiei generale, deplin 
justificate de altfel, care a cuprins inimile tuturor ruşilor în aşteptarea marelui 
eveniment. Luându-şi rămas-bun de la gazdă în scurt timp după aceea, el nu 
uită să-i întindă două degete şi lui Stepan Trofimovici. Revenind în salon, 
Varvara Petrovna rămase tăcută două-trei minute, cu aerul că a uitat ceva pe 
masă. Apoi se întoarse brusc spre Stepan Trofimovici şi, cu faţa palidă şi ochii 
scânteietori, lăsă să-i scape printre dinţi, în şoaptă şuierată: 

— N-am să ţi-o iert niciodată! 

A doua zi îşi întâmpină prietenul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi 
nu mai pomeni niciodată de acest incident. Dar după treisprezece ani, într-un 
moment tragic, îşi aduse totuşi aminte şi-i reproşă pălind, la fel cum se 
întâmplase cu treisprezece ani în urmă. Numai de două ori în viaţa ei îi 
adresase aceste cuvinte: „N-am să ţi-o iert niciodată”. Cazul cu baronul era al 
doilea; dar şi primul mi se pare la fel de caracteristic şi cu repercusiuni atât de 
semnificative în destinul lui Stepan Trofimovici, încât îmi permit să-l relatez 
ceva mai amănunţit. 

Era într-o primăvară, în luna mai a anului una mie opt sute cincizeci şi 
cinci, curând după ce la Skvoreşniki se primise vestea morţii bătrânului şi 
fluşturaticului general-locotenent Stavroghin, decedat în urma unei crize acute 
de deranjament stomacal care-l apucase în drum spre Crimeea, unde trebuia 
să ajungă cât mai urgent, fiind rechemat în post la una dintre unităţile armatei 
active. Varvara Petrovna rămase văduvă, îmbrăcând veşminte de mare doliu. E 
drept că nu putea să-l plângă cine ştie cât, deoarece în ultimii patru ani, din 
cauza unei accentuate nepotriviri de caracter, stătuse complet separată de 
soţul său, căruia îi alocase o pensie anuală. (General-locotenentul avea titlu de 
nobleţe şi multiple relaţii, dar ca sursă personală de venituri nu putea conta 
decât pe o sută cincizeci de suflete şi pe leafă; tot restul imensei averi şi 
domeniul Skvoreşniki îi aparţineau Varvarei Petrovna, unica fiică a unui mare 
om de afaceri şi concesionar.) Cu toate acestea, vestea neaşteptată a pierderii 
soţului o zgudui şi ea se retrase într-o singurătate completă. Bineînţeles, 
Stepan Trofimovici continuă să rămână permanent în preajma ei. Luna mai era 
în plină înflorire; serile erau splendide. Dădeau în floare mălinii, în fiecare 
seară cei doi prieteni se regăseau în chioşcul din străvechiul parc şi până la 
căderea nopţii îşi împărtăşeau gândurile şi sentimentele. Trăiau clipe de 
sublimă poezie. Sub impresia încă puternică a schimbării survenite în destinul 
ei, Varvara Petrovna vorbea mai mult ca de obicei. Părea că se simte irezistibil 
atrasă de inima vechiului ei prieten. Şi aşa se scurseră câteva seri de-a rândul. 


Deodata un gand straniu isi facu loc in capul lui Stepan Trofimovici: ,Nu 
cumva aceasta vaduva neconsolata si-a facut anumite socoteli in privinta lui si 
speră ca el, după expirarea anului de doliu, s-o ceară în cäsätorie?”. Un gând 
cinic; dar structurile psihice mai rafinate favorizează uneori asemenea înclinații 
spre idei cinice, dată fiind factura evoluată a dezvoltării lor polivalente. 
Meditând mai îndelung şi aprofundând lucrurile, omul nostru ajunse la 
concluzia că supoziţia sa pare să fie verosimilă. Şi iată-l căzut pe gânduri: „O 
avere imensă, nici vorbă, dar...”. Varvara Petrovna într-adevăr n-avea nimic 
comun cu ceea ce s-ar putea numi o frumuseţe. Era o femeie înaltă, gălbejită, 
osoasă, cu o figură disproporționat alungită, sugerând ceva cabalin. Stepan 
Trofimovici ezita din ce în ce mai mult; ros de îndoieli şi neştiind ce atitudine să 
adopte, chiar şi plânse de vreo două ori din cauza nehotărârii lui (în general, el 
plângea destul de des). Seara însă, adică în chioşc, pe faţa lui începu să fluture 
involuntar o expresie capricioasă şi un pic ironică, vădind şi nuanţe uşoare de 
cochetărie şi totodată de infatuare. Lucrurile astea vin nu ştiu cum de la sine, 
fără vrerea omului; şi par cu atât mai vizibile, cu cât persoana în cauză pare 
mai distinsă. E greu de spus, fireşte, dar e mai mult decât probabil că în inima 
Varvarei Petrovna nu se născuse nimic din ceea ce ar fi putut indreptati atât de 
tare bănuielile lui Stepan Trofimovici. De altfel, nu şi-ar fi schimbat ea numele 
de Stavroghina în Verhovenskaia, oricât ar fi fost el de reputat. Poate că din 
partea ei n-a fost decât un joc de femeie, manifestarea inconştientă a nu ştiu 
cărei cerinţe proprii naturii feminine, atât de firească în unele circumstanţe 
femeieşti excepţionale. De altfel, nu garantez nimic: o enigmă de nepătruns a 
rămas inima femeii şi până-n ziua de azi! Dar să revenim la cazul nostru. 

E de presupus că Varvara Petrovna a ştiut curând să descifreze acea 
expresie stranie de pe chipul prietenului ei; avea fler şi ochi pătrunzător, în 
timp ce el se arăta a fi uneori prea naiv. Între timp, serile se scurgeau ca de 
obicei, discuţiile lor continuau să fie tot atât de poetice şi de interesante. Şi iată 
că într-o seară, odată cu căderea nopţii, după o conversaţie extrem de animată 
şi dintre cele mai poetice, ei se despartira cu prietenească afecţiune, 
strângându-şi cu multă căldură mâinile lângă cerdacul pavilionului în care 
locuia Stepan Trofimovici. În fiecare vară, el se muta din imensa clădire 
boierească a conacului Skvoreşniki în acest pavilion modest aşezat aproape în 
desişul parcului. Intrând în cameră, luă automat un trabuc şi, fără să-l 
aprindă, se opri obosit în fata ferestrei deschise; rămase aşa nemișcat urmărind 
cu privirea nouraşii albi, pufoşi, uşori ca fulgul, ce pluteau lin în preajma lunii 
clare. Deodată un foşnet discret îl făcu să tresară şi să-şi întoarcă privirea, în 
fata lui stătea Varvara Petrovna de care se despartise cu patru minute înainte. 
Chipul ei galbejit era acum aproape vânăt, buzele-i strânse tresăreau la colţuri. 
Timp de vreo zece secunde ea îl fixă tăcută, atintindu-si drept în ochii lui 
privirea tăioasă, implacabilă, apoi îi repezi în obraz într-o şoaptă gâfâită: 

— N-am să ţi-o iert niciodată! 

Când mi-a povestit peste zece ani această tristă întâmplare, cu voce 
şoptită şi încuind în prealabil uşa, Stepan Trofimovici s-a jurat că a fost atât de 


uluit in acel moment, incat n-a vazut si n-a auzit cum a disparut Varvara 
Petrovna. Intrucat ea niciodatä dupa aceea nu i-a facut nici mäcar o aluzie la 
acest fapt, si relatiile dintre ei au continuat pe fagasul lor de pana atunci, ela 
ramas o viata intreaga incredintat ca totul nu fusese decat rodul unei nazariri 
premergatoare bolii, cu atat mai mult cu cat in aceeasi noapte a cazut la pat si 
a zăcut timp de două săptămâni, ceea ce a pus capăt şi întâlnirilor din chiosc. 

Cu toate acestea şi oricât de ispitit fu el să considere acea neaşteptată 
apariţie drept o halucinație, de-atunci el trăi zilnic, în tot restul vieţii lui, 
aşteptând parcă să vină continuarea şi, ca să zicem aşa, deznodământul 
acestui eveniment. Nu se putea împăca cu gândul că acesta fusese sfârşitul! Iar 
dacă într-adevăr aşa era, îmi închipui cu ce priviri ciudate scruta el ochii bunei 
lui prietene. 

V. 

Varvara Petrovna concepuse pana si tinuta vestimentara a lui Stepan 
Trofimovici, pe care el apoi a avut-o toata viata. Foarte elegant, vadind totodata 
si amprenta unui gust propriu, acest costum cuprindea: o redingota neagra cu 
pulpane lungi, încheiată la toţi nasturii până sus, dar care îi stătea admirabil; o 
pălărie moale cu boruri largi (vara, pălăria era de pai); o lavalieră albă de batist, 
legată într-un nod gros şi cu aripile atârnând în jos; un baston cu măciulie de 
argint; iar ca o completare la această vestimentaţie, părul lui bogat, castaniu, 
lăsat lung până la umeri. Nu începuse să incarunteasca decât foarte putin si 
abia în ultimii ani. Barba si mustata şi le rădea. Se spunea că fusese foarte 
frumos în tinereţe. După părerea mea, şi la bătrâneţe avea o înfăţişare extrem 
de impunătoare. Şi-apoi cum se poate vorbi de bătrâneţe la o vârstă când omul 
nu are încă decât cincizeci şi trei de ani? Dar printr-un fel de cochetărie civică, 
el nu numai că nu căuta să arate mai tânăr, ci părea că face paradă de vârsta 
lui înaintată, înalt, uscativ, în hainele lui sobre, cu pletele căzute pe umeri, 
semăna cu un patriarh. Sau, şi mai exact, cu portretul poetului Kukolnik, aşa 
cum apare litografiat într-o ediţie din anii ‘30 a operelor sale - mai ales cand 
stătea vara în grădină, aşezat pe o bancă sub o tufă imensă de liliac înflorit, 
sprijinindu-se cu ambele mâini pe baston, cu o carte deschisă alături, 
transportat într-o reverie poetică inspirată de un superb apus de soare. Fiindcă 
pomenii de cărţi, trebuie să mentionez că în ultimul timp Stepan Trofimovici isi 
cam neglija lecturile; dar spre sfârşit numai. Deşi numeroasele reviste şi ziare 
pe care le primea Varvara Petrovna el le citea regulat. Nu înceta, de asemenea, 
să se intereseze de succesele literaturii ruse, fără însă a o face în detrimentul 
demnităţii sale. Un timp se pasionase de studiul politicii noastre înalte 
contemporane în afacerile interne şi externe ale ţării, curând însă renunţă la 
această îndeletnicire. Se întâmpla si aşa: cobora în parc cu o carte de 
Tocqueville în mână, având în acelaşi timp vârât în buzunar un volumaş de 
Paul de Kock. Dar e un fapt minor, bineînţeles. 

Fie-mi îngăduit să fac aici o mică digresiune relativ la portretul lui 
Kukolnik. Această ilustrată a nimerit pentru prima oara în mâinile Varvarei 
Petrovna încă pe când era elevă la Pensionul pentru domnişoare nobile din 


Moscova. Dupa obiceiul tuturor adolescentelor din internate care se 
indragostesc de oricine ar fi, si nu in ultimul rand de profesorii lor, si mai ales 
de profesorii de caligrafie si desen, ea se indragosti pe loc de chipul poetului. 
Latura mai curioasă a acestei istorii însă n-o constituie îndrăgostirea exaltata a 
fetiţei, trăsătură comună aproape tuturor copilelor de vârsta ei, ci faptul că si la 
etatea de cincizeci de ani Varvara Petrovna continua să păstreze litografia 
printre relicvele sale cele mai intime, încât până şi conceperea tinutei 
vestimentare a lui Stepan Trofimovici avea poate ca sursă de inspiraţie 
costumul din acest portret. Dar şi astea sunt, desigur, nişte fleacuri. 

În primii ani, sau mai precis în cursul primei jumătăţi din perioada cât a 
stat el la Varvara Petrovna, Stepan Trofimovici medita încă asupra unui vast 
studiu pe care în mod serios se pregătea zilnic să-l scrie. Dar, în a doua 
jumătate a acestei perioade, i-a dispărut probabil din cap tot ce-şi propusese 
iniţial să dezbată în proiectata sa operă. Din ce în ce mai des îl auzeam 
spunând: „Sunt parcă gata să mă apuc de treabă, materialele le am adunate, şi 
uite că nu pot să mă urnesc, nu am dispoziţia necesară pentru scris! Dar 
absolut nici un chef de lucru!”. Şi, complet abătut, îşi lăsa capul în piept. Fără 
îndoială, atitudinea aceasta era menită să-i accentueze şi mai mult în ochii 
noştri aureola de martir al ştiinţei; dar el părea că aspiră şi la altceva. „M-au 
uitat, nimeni nu are nevoie de mine!”, lăsa el să-i scape de multe ori. Stările 
acestea de ipohondrie se accentuară mai ales către sfârşitul deceniului al 
şaselea. Varvara Petrovna înţelese în sfârşit că de data aceasta situaţia e gravă. 
De altfel, şi gândul că prietenul ei a fost dat uitării şi că nimeni nu are nevoie 
de el i se părea insuportabil. Ca să-l mai distreze şi să-i reactualizeze întru 
câtva renumele, ea îl duse atunci la Moscova, unde avea câteva cunoştinţe 
ilustre în cercurile ştiinţifice şi literare. Dar nici Moscova nu-i satisfăcu. 

Surveniseră de fapt nişte vremuri nu prea obişnuite; intervenise ceva 
nou, ce nu semăna deloc cu liniştea de până atunci, un suflu foarte ciudat, dar 
cu repercusiuni întinse, ajungând să se resimta până şi la Skvoresniki. 
Circulau felurite zvonuri. Faptele, în general, păreau mai mult sau mai puţin 
cunoscute; era evident însă că ele antrenau şi o suită întreagă de idei noi şi, 
mai ales, numeroase. Toate acestea provocară o mare zăpăceală în spirite; era 
imposibil să se discearnă semnificaţia exactă a acestor idei. Varvara Petrovna, 
în virtutea structurii sale psihice feminine, se arăta dispusă să întrevadă în ele 
neapărat un mister. Se apucă la un moment dat să citească personal ziarele şi 
revistele, publicaţiile din străinătate interzise în Rusia, ba şi manifestele 
clandestine care începuseră tocmai atunci să apară (toate astea i se procurau); 
dar simţi că o apucă ametelile. Se avântă atunci într-o intensă corespondenţă, 
dar i se răspundea rar şi din ce în ce mai confuz şi neinteligibil. În cele din 
urmă, Stepan Trofimovici fu solicitat solemn să-i explice o dată pentru 
totdeauna „toate ideile astea”. Dar rămase vizibil nemulțumită si de lămuririle 
lui. Consideratiile lui Stepan Trofimovici asupra mişcării generale aveau un 
caracter extrem de prezumtios: toate convergeau, in ultima analiză, la faptul ca 
el era uitat şi că nimeni nu avea nevoie de el. Dar iată că îşi aduseră aminte în 


sfarsit si de el; mai intai, in publicatiile de peste hotare, in care era considerat 
drept un martir, un ostracizat in exil si, imediat dupa aceea, si in unele 
publicatii din Petersburg, care pomeneau despre el ca de o stea ce a facut parte 
odinioara dintr-o renumita constelatie, ba il comparau chiar, nu se stie de ce, 
cu Radiscev. Apoi careva, intr-o nota, il trecu in randul mortilor, promitand sa 
revina cu un necrolog. Stepan Trofimovici renascu subit si lua o infatisare plina 
de importanta. Toata desconsiderarea lui fata de contemporani disparu dintr- 
odata si sufletul i se inflacara de o nazuinta noua: sa adere la miscare si sa 
demonstreze masura capacitatilor sale. Varvara Petrovna isi recapata imediat 
credinta in marele-i destin si incepu sa se agite teribil. Hotarara plecarea la 
Petersburg fără nici o zăbavă, să vada la fata locului si să se convingă personal 
cum stau lucrurile şi, dacă era posibil, să se încadreze trup şi suflet în noua 
activitate. Între altele, Varvara Petrovna declară că este gata să fondeze o 
revistă proprie şi să-i consacre toată existenţa ei. Văzând ce întorsătură luau 
lucrurile, Stepan Trofimovici afişă un aer de superioritate şi mai pronunţat, iar 
în timpul călătoriei adoptă faţă de tovarăşa sa de drum o atitudine aproape 
protectoare, ceea ce nu scăpă ochiului ager al Varvarei Petrovna, care se grăbi 
să pună şi asta la inimă. Dar ea avusese şi alte motive importante să 
întreprindă această călătorie: trebuia negreşit să-şi reînnoiască relaţiile în 
sferele înalte ale societăţii. Voia să reamintească lumii, în limita posibilităţilor, 
de existenţa ei; trebuia, în orice caz, să încerce. Drept motiv de călătorie 
pretextă însă dorinţa de a-şi vedea unicul fiu, care tocmai era pe cale să-şi 
încheie studiile la un liceu din Petersburg. 

VI. 

Au stat la Petersburg aproape tot sezonul de iarnă. Dar către postul cel 
mare totul se risipi ca un balon de săpun irizat. Visurile se spulberară, în timp 
ce încurcătura în care orbecăiau, departe de a se clarifica, deveni şi mai 
insuportabilă. Mai întâi că restabilirea relaţiilor cu cercurile înalte nu se realiză 
decât într-o măsură infimă; raportată la o sumă de eforturi umilitoare, 
importanţa lor minimă nu justifica nici pe departe acţiunea întreprinsă. Atinsă 
în amorul ei propriu, Varvara Petrovna se dărui trup şi suflet „noilor idei” şi 
începu să organizeze în salonul ei serate literare. Trimise invitaţii unor oameni 
de litere şi aceştia răspunseră aducând o numeroasă asistenţă. Mai târziu, 
lumea începu să vină şi fără invitaţii; cei care mai fuseseră îi aduceau şi pe 
alţii. Niciodată până atunci ea nu văzuse asemenea literati. Erau de o vanitate 
nemaipomenită, dar o manifestau pe fata, fără nici o jenă, ca şi cum prin asta 
îşi îndeplineau o firească îndatorire. Unii (nu se putea spune că aproape toţi) se 
prezentau chiar în stare de ebrietate, dar având aerul că promovează o nouă 
categorie a esteticului, descoperită de ei chiar atunci în ajun. Cu toţii erau 
stapaniti de o formă bizară a mândriei. Pe chipurile tuturor se putea citi de la 
distanţă că, în acest ultim moment crucial, ei au ajuns să deţină un secret de 
supremă importanţă. Se înjurau, făcându-şi din aceasta un titlu de merit. Era 
destul de greu să afli ce anume au scris ei, totuşi se intitulau critici, 
romancieri, dramaturgi, satirici, pamfletari. Stepan Trofimovici reuşi chiar sa 


patrunda in forul lor cel mai inalt, de unde era condusa miscarea. Pana la 
inaltii diriguitori trebui sa strabata o filiera intreaga de cercuri intermediare 
ascendente. Acestia il intampinara totusi foarte cordial, desi nimeni dintre ei nu 
stia nimic despre el si nu auzise decat doar ca ,intruchipa o idee”. Stiu atat de 
bine sa manevreze in jurul lor, incat reusi sa-i aduca si pe ei de vreo doua ori in 
salonul Varvarei Petrovna, cu toata aureola lor de olimpieni. Acestia erau gravi 
si foarte politicosi; toti ceilalti parura intimidati de prezenta lor; era evident insa 
ca nu prea aveau timp de pierdut. Se prezentara si doua-trei vechi celebritati 
literare ce se nimerira sa se afle tocmai atunci la Petersburg si cu care Varvara 
Petrovna intretinea de mult cele mai distinse relatii. Dar, spre surprinderea ei, 
aceste celebrităţi autentice, incontestabile nici nu cracneau. Iar unii dintre ei 
pur şi simplu căutau să se dea bine pe lângă adunătura aceasta nouă, 
adulând-o în modul cel mai servil. La început, Stepan Trofimovici se bucură de 
oarecare succes: fu luat în braţe şi etalat pe la tot felul de reuniuni literare. 
Când apăru pentru prima oară pe estradă, la una dintre seratele publice, fu 
întâmpinat cu aplauze furtunoase ce nu mai conteniră timp de aproape cinci 
minute. Şi peste vreo nouă ani el tot îşi aducea aminte cu lacrimi în ochi despre 
această primire, de fapt mai mult dintr-o sensibilitate excesivă a firii sale de 
artist decât dintr-un sentiment de recunoştinţă. „Ei bine, aş putea să jur şi să 
pariez, mărturisi el (numai mie şi în mare secret), că niciunul din tot publicul 
acela habar n-avea cine sunt eu!” O mărturisire demnă de reţinut. Aşadar, avea 
omul un spirit suficient de lucid, de vreme ce imediat, chiar acolo, pe estradă şi 
într-un moment de ameţitoare exaltare, a putut să-şi dea seama limpede de 
echivocul situaţiei sale; după cum tot aşa de bine s-ar putea spune că nu avea 
un spirit de-ajuns de pătrunzător, de vreme ce chiar şi după nouă ani nu era în 
stare să-şi aducă aminte despre acest fapt fără a încerca un sentiment de 
jignire. Îl puseră să semneze două sau trei proteste colective (împotriva cui sau 
a ce anume, nici el nu ştia) - a semnat. Au indemnat-o si pe Varvara Petrovna 
să-şi pună semnătura sub textul unui protest contra nu ştiu cărei „infamii” şi 
ea a semnat. De altfel, marea majoritate a oamenilor acestora noi care 
frecventau salonul Varvarei Petrovna se considerau datori, nu se ştie de ce, s-o 
privească de sus, cu vădit dispreţ şi cu ironie nedisimulată. Stepan Trofimovici 
mi-a mărturisit mai târziu, într-un moment de amărăciune, că de atunci a 
început ea să-l pizmuiască. Deşi înţelegea prea bine că nu se cădea să întreţină 
relaţii cu toţi oamenii aceştia, ea îi primea totuşi împinsă de curiozitate, cu tot 
neastâmpărul isteric atât de propriu femeii şi mai ales mereu cu credinţa 
împlinirii iminente a unei aşteptări numai de dânsa stiute. La aceste recepții 
Varvara Petrovna vorbea puţin; deşi ar fi putut întreţine o conversaţie, prefera 
totuşi să-i asculte pe alţii. Se discutau abolirea cenzurii şi a semnului tare din 
alfabet; înlocuirea literelor din alfabetul rusesc cu litere latine; deportarea de 
ieri a cutăruia; ultimul scandal de la Pasaj; utilitatea dezmembrării Rusiei pe 
naţionalităţi, reunite apoi într-o Federație liberă; desființarea armatei si a 
marinei; restaurarea Poloniei cu graniţa până la Nipru; reforma ţărănească şi 
manifestele revoluţionare; abolirea instituţiilor de moştenire şi de familie, de 


filiatie si a tagmei preotesti; drepturile femeii; casa lui Kraievski pentru care 
domnul Kraievski n-a fost iertat de nimeni si niciodata etc., etc. Era limpede ca 
in adunätura aceasta numeroasa de oameni noi misunau multi escroci, dar se 
gaseau acolo fara indoiala si multi oameni onesti, chiar foarte simpatici si 
agreabili, desi provocau nedumerire, oferind privelistea unor nuante destul de 
surprinzatoare. Onestii erau mult mai greu de inteles decat cei neonesti si 
grosolani; dar nu se stia cine pe cine il are la mana. Cand Varvara Petrovna isi 
dezvălui intenţia de a fonda o revistă, năvăli în salonul ei şi mai multă lume; 
dar se pomeni totodată luată în focuri sub acuzaţia zvârlită verde în obraz că 
este capitalistă şi că exploatează munca. Insolenta acuzațiilor nu putea fi 
egalată decât doar de stupoarea provocată de acest atac uluitor. Bătrânul 
general Ivan Ivanovici Drozdov, prieten de ani de zile şi fost camarad de arme 
cu decedatul general Stavroghin, om onorabil (în felul său) şi bine-cunoscut aici 
la noi de toată lumea, foarte încăpățânat si artagos, care mânca teribil de mult 
şi se temea teribil de ateism, se lansă la una dintre seratele Varvarei Petrovna 
în discuţie cu un tânăr celebru. Chiar după primul schimb de cuvinte, tânăra 
celebritate îi trânti drept in fata: ,Dati-mi voie să vă spun că sunteţi un general 
dacă vorbiti aşa”, adică în sensul că nici nu găsea un termen mai injurios decât 
cuvântul de general. 

Ivan Ivanovici se înfurie peste poate: „Da, domnul meu, sunt general şi 
încă general-locotenent şi mi-am făcut datoria în serviciul ţarului meu, iar 
dumneata, domnule, eşti un mucos şi un ateu!”. Se iscă un scandal 
nemaipomenit. A doua zi cazul fu relevat în presă şi se initie strângerea de 
semnături pe un protest colectiv împotriva „abominabilei conduite” a Varvarei 
Petrovna, care a refuzat să-l alunge imediat pe general din casă. Într-o revistă 
ilustrată apăru o caricatură muşcătoare în care Varvara Petrovna, generalul şi 
Stepan Trofimovici erau reprezentaţi în chip de trio retrograd; sub caricatură 
fuseseră inserate şi nişte stihuri ale unui poet la modă, scrise anume pentru 
acest caz. În treacăt fie spus, mulţi dintre cei ajunşi la gradul de general au 
într-adevăr obiceiul ridicol de a spune cu emfază:, Mi-am făcut datoria în 
serviciul ţarului meu”... ca şi cum dumnealor n-ar fi avut acelaşi ţar cu noi 
ăştia, simpli supuşi, ci unul aparte, exclusiv al lor. 

Era, evident, imposibil pentru Varvara Petrovna şi pentru prietenul ei să 
rămână la Petersburg, cu atât mai mult, cu cât şi Stepan Trofimovici la rândul 
lui suferi un fiasco definitiv. Nemaiputându-se abtine, el începu să vorbească în 
numele artei, invocând drepturile acesteia, ceea ce atrase asupra lui şi mai 
multă derâdere. Cu prilejul ultimei sale conferinţe publice, el se gândi să-şi 
impresioneze auditoriul apăsând pe coarda civică şi nădăjduind că, prin 
variatiuni pline de elocinta pe tema „surghiunului” sau, va izbuti să miste 
inimile şi să capteze simpatia şi respectul publicului. Recunoscu necondiţionat 
inutilitatea şi ridicolul cuvântului „patrie”; acceptă şi ideea influenţei 
pernicioase a religiei, dar tinu să declare sus şi tare că o pereche de cizme este 
mai prejos decât un Puşkin, şi chiar mult mai prejos. Fluierat şi huiduit fără 
nici o milă, el izbucni în lacrimi chiar pe estradă, în faţa auditoriului. Varvara 


Petrovna il aduse acasa mai mult mort decât viu. ,On m'a traité comme un 
vieux bonnet de coton!”, bolborosea el nauc. Ea il ingriji toata noaptea, silindu-l 
sa ia picaturi de esenta de malin alb si repetand mereu pana la ziua: 
„Dumneata eşti încă un om util; te vei afirma inca; vei fi apreciat... în alta 
parte”. 

A doua zi, de dimineaţă, se prezentara la Varvara Petrovna cinci literati, 
dintre care trei complet necunoscuţi, pe care ea nici nu-i văzuse vreodată. Cu 
un aer grav, ei declarară că au examinat chestiunea revistei pe care ea îşi 
propune s-o înfiinţeze şi au adoptat hotărârea corespunzătoare. Nicicând şi pe 
nimeni nu autorizase Varvara Petrovna să examineze şi să decidă ceva în 
privinţa revistei sale. Hotărârea celor cinci era ca, îndată după înfiinţarea 
revistei, Varvara Petrovna să le-o transmită lor, împreună cu fondurile 
respective şi cu titlul de liberă asociere, iar dumneaei personal să se reîntoarcă 
la Skvoreşniki, fără a uita să-l ia totodată cu dânsa şi pe Stepan Trofimovici, 
„care a devenit prea demodat”. Din delicateţe, cei cinci acceptau să-i 
recunoască dreptul de proprietate şi să-i trimită anual a şasea parte din 
beneficiu. Lucrul cel mai înduioşător în toată afacerea aceasta era că, dintre cei 
cinci indivizi, cu siguranţă patru nu urmăreau nici un fel de scopuri venale, ci 
se agitau exclusiv în numele „cauzei generale”. 

— Am plecat complet nauciti, povestea Stepan Trofimovici, nu eram in 
stare să pricep absolut nimic şi, mi-aduc aminte, repetam întruna în ritmul 
roţilor vagonului: 

Vek şi Vek, şi Lev Kambek, Lev Kambek şi Vek şi Vek... şi dracu' mai ştie 
ce, până am ajuns la Moscova. Abia acolo m-am dezmeticit, venindu-mi în fire 
complet, ca şi cum la Moscova puteam găsi într-adevăr cu totul altceva! Ei bine, 
dragii mei prieteni! — izbucnea el câteodată pe un ton de subită exaltare. Nu vă 
puteţi închipui câtă amărăciune şi tristeţe, câtă furie iti cuprinde sufletul cand 
vezi cum o idee măreaţă, pe care o nutreşti de ani de zile şi căreia i te închini 
cu sfinţenie, este preluată de nişte ignoranti ca s-o târască în stradă, etaland-o 
în faţa unor imbecili ca şi ei, încât deodată o regăseşti la bâlci, absolut de 
nerecunoscut, terfelită, tăvălită în noroi, înfăţişată anapoda, diform şi obtuz, 
lipsită de proporţii şi armonie, lăsată de izbelişte, ca o jucărie în mâinile unor 
copii nepriceputi! Ei bine, pe vremea noastră n-a fost aşa, şi nu la aşa ceva 
aspiram noi. Nu, nu, la cu totul altceva. Nu mai recunosc nimic... Dar vremea 
noastră va trebui să revină ca să repună pe baze solide şi să îndrepte pe făgaşul 
cel drept tot ce s-a subrezit şi se clatină astăzi. Altminteri, ce se va întâmpla? 

VII. 

Imediat după reîntoarcerea de la Petersburg, Varvara Petrovna îşi expedie 
prietenul „să se reconforteze” în străinătate. De altfel, începuse şi ea să simtă 
de la un timp încoace că o separare vremelnică între ei se impune. Stepan 
Trofimovici primi vestea plecării cu mare entuziasm. „Acolo renasc! strigă el. În 
sfârşit, mă întorc acolo la ştiinţă!” Însă chiar în primele scrisori trimise din 
Berlin, reapărură aceleaşi accente de lamentare permanentă. „Inima mea e 
zdrobită, îi scria el Varvarei Petrovna, nu pot uita nimic! Aici, la Berlin, totul 


imi evoca trecutul, primele elanuri si primele suferinte. Unde este ea? Unde 
sunt ele amandoua? Unde sunteti voi, cei doi ingeri ai mei, de care nu am fost 
demn niciodata? Unde este fiul meu, fiul meu iubit? Unde sunt, in sfarsit, eu 
insumi, cel de altadata, cu forte de otel si neclintit ca o stanca, cand un 
Andrejeff oarecare, un bufon ortodox cu barba, peut briser mon existence en 
deux etc., etc.” In ce priveste referirea lui Stepan Trofimovici la fiul säu, nu-si 
văzuse băiatul decât de două ori: pentru prima oară la naşterea acestuia, iar a 
doua oară — cu totul recent — la Petersburg, unde tânărul se pregătea să intre la 
Universitate. Toată viaţa lui, băiatul, după cum am spus, a fost crescut pe 
cheltuiala Varvarei Petrovna de nişte matusi în gubernia Osk, la vreo şapte sute 
de verste de Skvoreşniki. Cât despre Andrejeff, adică Andreev, acesta era pur şi 
simplu un negustor din localitate, un personaj ciudat, care, pe lângă ocupaţia 
lui de băcan în oraşul nostru, era şi arheolog-autodidact, colecţionar pasionat 
de antichităţi ruseşti şi care avea pretenţia de a rivaliza cu Stepan Trofimovici 
în erudiție, mai cu seamă în sfera opiniilor progresiste. Acest negustor onorabil, 
cu barbă albă şi ochelari respectabili în ramă de argint, îi rămăsese dator lui 
Stepan Trofimovici patru sute de ruble pentru cele câteva deseatine de pădure 
vândute din moşioara lui de lângă Skvoreşniki pentru tăiere. Varvara Petrovna 
avusese grijă să-l finanţeze din belşug pe prietenul ei pentru această călătorie 
la Berlin, dar se vede treaba că Stepan Trofimovici conta în mod deosebit pe 
aceste patru sute de ruble pentru anumite cheltuieli secrete, probabil, de vreme 
ce era aproape să izbucnească în plâns când Andrejeff îi ceru o păsuire de o 
lună, la care de altfel avea şi dreptul, căci tot restul sumei îl achitase anticipat 
cu o jumătate de an înainte de termen, la rugămintea lui Stepan Trofimovici, 
presat de nu ştiu ce nevoi urgente. Varvara Petrovna citi cu o curiozitate avidă 
aceasta primă scrisoare şi, subliniind cu creionul exclamatia: „Unde sunt ele 
amândouă?”, notă pe ea data primirii şi o încuie în cunoscuta casetă. El se 
gândea, desigur, la cele două soţii ale sale decedate. În cea de-a doua scrisoare 
trimisă din Berlin, placa era total schimbată. „Lucrez câte douăsprezece ore pe 
zi („unsprezece i-ar fi de ajuns”, murmură Varvara Petrovna), răscolesc 
bibliotecile, confrunt texte, conspectez, alerg, am întâlniri cu profesorii. Am 
reluat relaţiile cu excelenta familie Dundasov. Ce încântătoare este Nadejda 
Nikolaevna chiar şi astăzi! Vă trimite salutări. Tânărul ei sot şi cei trei nepoți 
sunt cu toţii la Berlin. Serile le petrec cu tineretul în discuţii ce se prelungesc 
până la ziuă; sunt un fel de serate ateniene, dar numai sub raportul finetii si al 
elegantei; totul poartă pecetea unei distincţii emotionante; multă muzica, 
melodii spaniole, visuri de înnoire a întregii omeniri, ideea frumuseţii eterne, 
Madona Sixtină, lumină brăzdată de fâşii de întuneric, dar până şi soarele are 
pete! O, scumpa mea prietenă, nobilă şi fidelă prietenă! Sufleteşte eu sunt cu 
dumneata şi al dumitale, numai cu dumneata întotdeauna şi oriunde en tout 
pays, fie chiar şi dans le pays de Makar et de şes veaux, despre care, iti aduci 
aminte, vorbeam adesea infiorati la Petersburg înainte de plecare. Îmi amintesc 
zâmbind. Trecând peste graniţă m-am simţit nepericulos, un sentiment ciudat, 
nou, pe care îl încerc pentru prima oară după atâţia şi atâţia ani...” etc., etc. 


»Prostii! decreta Varvara Petrovna, depunând si aceasta scrisoare in 
casetă; de vreme ce seratele ateniene tin până la ziuă, n-are cum să-şi consacre 
cărţilor câte douăsprezece ore pe zi. O fi fost beat când le-a scris? Şi Dundasova 
aceasta cum de cutează să-mi trimită salutări? De altfel, lasă-l să se amuze...” 

Fraza „dans le pays de Makar et de şes veaux” era o traducere a zicalei 
ruseşti „unde şi-a mânat Makar viţeii”, adică „unde şi-a intarcat mutu” iapa”. 
Stepan Trofimovici, care s-ar fi priceput desigur să transpună mult mai bine 
proverbele sau zicalele ruseşti în limba franceză, intenţionat le traducea însă în 
modul cel mai stupid, convins că maniera aceasta nu e lipsită de şic, părându- 
i-se şi spirituală totodată. 

Escapada lui însă nu dură mult. În mai puţin de patru luni îl cuprinse 
disperarea şi se reîntoarse în grabă la Skvoreşniki. Ultimele sale scrisori, pline 
exclusiv de efuziuni sentimentale faţă de prietena lui absentă, erau literalmente 
scaldate în lacrimile despărțirii. Unele firi se ataşează de casă ca nişte căţei. 
Revederea celor doi prieteni fu înduioşătoare. După două zile, totul reintră în 
vechiul său făgaş şi viaţa păru că se scurge şi mai plicticos. „Dragul meu, îmi 
spuse Stepan Trofimovici peste două săptămâni, cu un aer de mare confidenta, 
dragul meu, am descoperit o cumplită noutate... pentru mine: je suis un 
simplu parazit et rien de plus! Mais r-r-rien de plus!” 

VIII. 

Urmă apoi o perioadă de linişte completă care dură aproape nouă ani. 
Izbucnirile nervoase şi hohotele de plâns pe umărul meu ce se repetau cu 
regularitate nu tulburau cu nimic existenţa noastră tihnită. Mă şi miră faptul 
că Stepan Trofimovici nu se îngrăşă în acest răstimp. Atâta doar că i se mai 
împurpură nasul şi chipul începu să trădeze mai multă bunăvoință. Treptat se 
formă în jurul său un cerc constant de prieteni, destul de restrâns, de altfel. 
Deşi Varvara Petrovna se cam ţinea în afara acestui cerc, noi o consideram 
drept patroana noastră. După lecţia de la Petersburg, ea se stabili definitiv în 
oraşul nostru; iarna locuia în oraş, iar vara, în conacul moşiei sale din 
împrejurimi. Nicicând nu s-a bucurat ea de un prestigiu şi de o influenţă atât 
de mari în societatea noastră provincială ca în aceşti ultimi şapte ani, adică 
până în zilele când administraţia guberniei a fost preluată de guvernatorul 
actual. Vechiul nostru guvernator, blândul şi neuitatul Ivan Osipovici, era ruda 
ei apropiată, căruia ea cândva îi făcuse un mare bine. Soţia lui se cutremura 
numai la gândul că ceva din comportarea lor ar putea eventual să-i displacă 
Varvarei Petrovna, iar veneratia societăţii locale ajunsese aproape până la un fel 
de idolatrizare. Toate acestea, fireşte, îi priau şi lui Stepan Trofimovici. Era 
membru al clubului gubernial, pierdea la cărţi cu aer degajat şi plin de 
demnitate, câştigându-şi stima generală, deşi în ochii multora nu apărea decât 
ca o figură de „savant”. Mai târziu, când Varvara Petrovna îi îngădui să 
locuiască într-o casă separată, noi ne simţeam şi mai în voie. Ne întruneam la 
el de două ori pe săptămână; petreceam de minune, mai cu seamă când ne 
trata din belşug cu şampanie. Vinul se cumpăra de la băcănia aceluiaşi 


Andreev. Varvara Petrovna achita la fiecare jumatate de an conturile, iar ziua 
acestor pläti era totdeauna si o zi de holerina. 

Cel mai vechi membru al micului nostru cerc era considerat Liputin, 
functionar la cancelaria guberniala, un om destul de in varsta, mare liberal, 
care in oras trecea si drept un ateu notoriu. Era casatorit pentru a doua oara 
cu o tinerica draguta, care i-a adus, se pare, si o zestre bunicica; mai era tata a 
trei fete mari. Îşi tinea familia aproape totdeauna închisă in casă si cu frica de 
Dumnezeu; era peste măsură de zgarcit, iar cu veniturile din slujbă isi 
cumpărase o căsuţă, ba isi incropise şi un oarecare capital. Avea o fire de om 
fără astâmpăr, deţinând şi un grad mic în funcţie; nu prea era respectat în 
oraş, iar în cercurile mai sus-puse nu avea succes. Unde mai pui că era şi un 
bârfitor notoriu, pedepsit pentru îndeletnicirea aceasta destul de dureros, o 
dată de un ofiţer şi încă o dată de un moşier, respectabil tată de familie. Totuşi, 
noi tineam la el pentru inteligenţa lui ageră, pentru setea de a cunoaşte şi 
jovialitatea lui cam răutăcioasă. Varvara Petrovna nu-l prea suferea, dar el se 
pricepea nu ştiu cum, totdeauna, să se dea bine pe lângă dânsa. 

Ea nu-l prea inghitea nici pe Satov, care abia în ultimul an devenise 
membru al cercului. După mai mulţi ani de studenţie, a fost exclus din 
universitate în urma unui scandal; în copilărie fusese elevul lui Stepan 
Trofimovici, se născuse din tată iobag, răposatul Pavel Feodorov, valet la moşia 
Varvarei Petrovna, şi crescuse sub grija ei. Varvara Petrovna nu-l suferea 
pentru mândria şi ingratitudinea lui şi nu putea să-i ierte faptul că după 
eliminarea din universitate n-a venit îndată la dânsa; dimpotrivă, nici chiar la 
scrisoarea ei nu-i răspunsese nimic, preferând să se angajeze la un oarecare 
negustor mai civilizat, ca preceptor la copii. Împreună cu familia acestui 
negustor plecă în străinătate, mai curând în calitate de dădacă decât de 
preceptor; dar dorinţa de a merge în străinătate îl făcu să treacă peste toate 
astea. Copiii aveau şi o guvernanta rusoaică, o fată dezghetata, care se 
angajase abia înainte de plecare, fiind luată mai mult pentru că ceruse un 
salariu foarte modest. Peste vreo două luni, negustorul o concedie pentru „idei 
prea libere”. Şatov se luă după ea şi curând se căsătoriră la Geneva. După vreo 
trei săptămâni de căsnicie se despartira, ca nişte oameni liberi, cum se 
considerau, pe care nu-i poate lega nimic; bineînţeles, şi din cauza sărăciei. 
Mult timp după aceea el rătăci singur prin Europa, trăind din tot felul de 
expediente; se spunea că a încercat şi ocupaţia de lustragiu şi de hamal în port. 
În sfârşit, acum un an s-a întors în locurile natale instalându-se la o mătuşă 
bătrână pe care a trebuit s-o înmormânteze la o lună după aceea. Cu sora sa 
Daşa, crescută tot de Varvara Petrovna şi care avea în casă o poziţie de favorită, 
bucurându-se de un tratament foarte onorabil, fiind înconjurată de respect şi 
consideraţie, întreținea relaţii sporadice si distante. Între noi rămânea mereu 
ursuz şi nu prea vorbaret; doar câteodată, şi numai cand se simţea atins în 
convingerile sale, se aprindea reactionand bolnăvicios şi fără a-şi controla 
limbajul. „Pe Şatov trebuie mai întâi să-l legăm şi după aceea să stăm cu el la 
discuţii”, glumea uneori Stepan Trofimovici, desi îl iubea mult. În străinătate, 


Satov isi schimbase radical unele dintre convingerile sale socialiste de altadata, 
sarind in extrema cealalta. Era unul dintre acei rusi idealisti care, impresionati 
de o idee puternica, se lasau cuprinsi de ea, uneori pentru totdeauna. Oamenii 
de felul lui niciodată nu sunt în stare să elucideze si să domine din plin 
respectiva idee, ci aderă la ea fervent şi astfel o viata întreagă rămân coplesiti 
de puterea acesteia, zbătându-se în convulsii supreme ca sub povara unui 
pietroi rostogolit peste ei şi pe jumătate striviti de imensa lui greutate. Ca 
exterior, Şatov corespundea întru totul convingerilor sale: era neîndemânatic, 
blond, cu părul vâlvoi, de statură mică, spătos, buzat, cu sprâncene albicioase 
atârnându-i stufos deasupra ochilor, cu fruntea încruntată, cu o privire 
neprietenoasă, îndărătnic lăsată în pământ şi tot timpul parcă ruşinată. În 
pieptănătura lui era nelipsită o suvita rebelă, un mot care nu voia nicicum sa 
rămână lipit şi stătea veşnic teapan. Avea vreo douăzeci şi şapte, douăzeci si 
opt de ani. „Nici nu mă mir că nevastă-sa l-a lăsat”, spuse într-o zi Varvara 
Petrovna, privindu-l mai atentă. Căuta să se îmbrace îngrijit, cu toată sărăcia 
lui lucie. Nu apelă la ajutorul Varvarei Petrovna nici acum, descurcându-se el 
ştie cum; îşi găsea de lucru pe la negustori. Într-un timp lucră şi în prăvălie; 
urma la un moment dat să se îmbarce pe un vapor încărcat cu mărfuri, ca 
ajutor al procuristului, dar se îmbolnăvi chiar în ajunul plecării. E greu să-şi 
închipuie cineva câtă mizerie era în stare să îndure acest om, dar nici că-i păsa. 
Varvara Petrovna, aflând de boala lui, îi trimise în secret şi anonim o sută de 
ruble; el însă izbuti să afle cine i-a trimis banii, chibzui îndelung, primi suma şi 
se duse să-i mulţumească. Fericită, ea îl întâmpină cu multă căldură, dar şi de 
data aceasta el îi înşelă aşteptările: nu stătu decât vreo cinci minute, tăcu tot 
timpul cu privirea plecată şi cu un zâmbet stupid pe buze, pentru ca deodată, 
fără să mai asculte ce spune ea şi tocmai în punctul cel mai interesant al 
conversatiei, să se ridice brusc, s-o salute stângaci, cumva întors numai cu 
umărul spre dânsa, reuşind chiar să atingă şi să-i răstoarne totodată masuta 
elegantă de lucru, făcând-o tandari, şi plecă de acolo aproape mort de ruşine. 
Liputin îi reproşă mult timp după aceea faptul că el nu ştiuse să respingă cu 
dispreţ această sută de ruble oferită de fosta lui stăpână, mosiereasa despotica, 
şi nu numai că a primit banii, dar s-a mai şi dus să-i mulţumească. Şatov trăia 
singuratic, undeva pe la marginea oraşului, şi nu prea îi plăcea să vină cineva 
la el, nici chiar dacă era vreunul dintre noi. Se prezenta însă regulat la seratele 
lui Stepan Trofimovici şi lua la plecare ziare şi cărţi. 

Venea la aceste serate şi un alt tânăr, cu numele de Virghinski, 
funcţionar de pe aici, care părea că semăna întru câtva cu Satov, desi îi era 
complet opus sub toate raporturile; dar şi acesta era „familist”. Un tânăr foarte 
potolit şi jalnic la înfăţişare, cam de vreo treizeci de ani, însă cu oarecare studii, 
deşi mai mult autodidact. Era slujbaş sărac, căsătorit, avea în grija sa şi o 
mătuşă, şi pe sora nevestei. Atât soţia sa, cât şi celelalte femei din casa lui, de 
altfel, aveau convingeri ultramoderne, dar modul lor de a se manifesta în 
această privinţă era destul de grosolan; era, cum s-ar zice, „ideea coborâtă în 
stradă”, după expresia lui Stepan Trofimovici, spusă cu nu ştiu ce prilej. Luau 


totul din carti si din primele zvonuri parvenite din mijlocul cercurilor noastre 
progresiste; erau gata sa arunce la lada de gunoi orice, numai sa existe un 
indemn. Doamna Virghinskaia era de profesie moasa; inainte de märitis locuise 
mult timp la Petersburg. Virghinski apărea in toate manifestările lui ca un om 
de o rara puritate a inimii si nu prea mi-a fost dat sa intalnesc la altii atata 
curatenie sufleteasca. ,Niciodata n-am sa ma lepad de aceste sperante 
luminoase”, vorbea totdeauna cu glas scazut, cu voluptate, aproape in soapta, 
ca si cum ar fi fost un mare secret. Era destul de inalt ca statura, dar foarte 
subţire si îngust în umeri, si cu un par extrem de rar, roscovan. Toate ironiile 
arogante ale lui Stepan Trofimovici, pe seama unora dintre opiniile lui, 
Virghinski le primea cu multa blandete, iar cand il combätea uneori, o fäcea cu 
toată seriozitatea si de multe ori reuşea să-l pună in încurcătură. Stepan 
Trofimovici il trata cu bunätate si, in general, fata de noi toti se purta cu un fel 
de dragoste parinteasca. 

— Voi toti faceti parte din categoria celor ,neispräviti”, zicea el in gluma 
adresându-i-se lui Virghinski, toţi de-alde voi! Deşi n-aş putea spune ca am 
observat la dumneata acea măr-gi-ni-re pe care am constatat-o la Petersburg 
chez ces seminaristes, totuşi sunteţi nişte necopti. Şatov doreşte grozav să se 
maturizeze, însă şi el este un neispravit. 

— Dar eu? întrebă Liputin. 

— Iar dumneata faci parte pur şi simplu dintre acei oameni de mijloc care 
ştiu să se adapteze în orice împrejurări... 

Pentru ca Liputin să se simtă jignit. 

Se spunea despre Virghinski, şi din păcate nu fără temei, că soţia lui, la 
nici măcar un an de căsătorie legitimă, l-ar fi anunţat să se considere „demis” 
pentru că ea îl preferă pe Lebeadkin. Acest Lebeadkin, venit nu se ştie de unde, 
s-a dovedit ulterior un personaj foarte suspect şi nicidecum un căpitan în 
retragere, cum se recomandase. Nu ştia decât să-şi rasuceasca mustata, să bea 
şi să pălăvrăgească, îndrugând verzi şi uscate. Fără multă ceremonie, individul 
s-a mutat îndată la ei, bucuros că avea gratuit întreţinerea; mânca şi dormea la 
ei, ajungând în cele din urmă să-l trateze de sus chiar pe stăpânul casei. Se 
mai spunea că Virghinski, ascultând comunicarea de demitere pe care i-o 
făcuse nevastă-sa, i-ar fi declarat: „Dragă prietenă, până acum te-am iubit 
numai, acuma te şi stimez”, deşi nu-mi vine a crede că un asemenea aforism, 
demn de un roman din Antichitate, să fi fost cu adevărat rostit; dimpotrivă, se 
pare că în realitate el ar fi izbucnit în hohote de plâns. Într-o zi, la vreo două 
săptămâni după „demitere”, ei toţi, toată „familia” adică, au plecat să facă o 
plimbare afară din oraş, într-o pădurice, să ia, împreună cu nişte cunoştinţe, 
ceaiul. Virghinski era, cică, într-o dispoziţie de exuberanta înfrigurată şi chiar a 
dansat. Deodată însă, fără să fi intervenit în prealabil vreo ceartă, l-a apucat pe 
namila de Lebeadkin, care dansa cancan solo, cu amândouă mâinile de păr şi, 
aplecându-i capul, l-a tras roată după el cu tipete, strigăte şi lacrimi. Namila se 
sperie atât de tare, încât nici nu încercă să se apere şi tot timpul cât fu purtat 
aşa de păr nu scoase aproape nici o vorbă; după păruială însă, arboră un aer 


de nobila indignare, de care poate fi capabil un gentilom jignit la culme. Toata 
noaptea Virghinski o imploră in genunchi pe nevasta-sa să-l ierte; dar i se 
refuza iertarea, pentru ca nu acceptase sa-i ceara scuze lui Lebeadkin; afara de 
asta, fu demascat ca un om cu vederi inguste si de o prostie crasa; aceasta din 
urma invinuire se intemeia pe faptul ca in explicatia lui cu o femeie a cazut in 
genunchi. Curand, capitanul disparu si nu se mai intoarse in orasul nostru 
decat abia in ultimul timp, insotit de o sora a sa si animat de noi intentii; dar 
despre el vom avea de vorbit mai incolo. Asadar, nu-i de mirare ca sarmanul 
„familist” simţea nevoia să vină în societatea noastră să-şi mai aline sufletul. 
De altfel, despre treburile lui de acasă nu deschidea niciodată vorba. O singură 
dată, plecând cu mine de la Stepan Trofimovici, încercă pe drum să-mi 
vorbească mai pe ocolite despre situaţia lui, dar tot el se grăbi îndată să-şi 
curme confesiunea şi, apucându-mă de mână, strigă cu înflăcărare: 

— Dar n-are nici o importanţă; e un caz particular şi nimic mai mult; 
asta nu va dăuna niciodată „cauzei comune”! 

Se întâmpla să apară în cercul nostru şi musafiri ocazionali; venea uneori 
ovreiasul Leamsin, venea căpitanul Kartuzov. Într-o vreme frecventă cercul si 
un bătrânel dornic să se instruiască, dar acesta, curând, decedă. Liputin îl 
introduse pe un pastor exilat, Slontevski, şi un timp fu acceptat din principiu; 
ulterior însă încetară să-l primească. 

IX. 

La un moment dat, în oraş începu să circule zvonul precum că cercul 
nostru este o pepinieră de idei libertine, de ateism şi depravare; or, în realitate 
totul se reducea la o încântătoare vorbărie liberală, perfect inofensivă şi în 
manieră cu totul rusească. „Un liberalism nobil şi elevat” şi „un liberal nobil şi 
elevat”, adică un liberal fără scop, sunt posibile numai în Rusia. Stepan 
Trofimovici, ca orice om de spirit, avea nevoie de auditoriu; mai mult, trebuia să 
aibă şi conştiinţa faptului că îşi îndeplinea suprema datorie de propagator de 
idei. Şi, în sfârşit, era atât de plăcut să bei şampanie într-o bună tovărăşie şi să 
faci un schimb de reflecţii picante şi de un gen bine-cunoscut despre Rusia şi 
„spiritul rus”, despre Dumnezeu în general şi despre un „Dumnezeu rus”, în 
special; să repeti pentru a nu ştiu cata oară anecdote ruseşti de scandal 
arhicunoscute de toată lumea. Nu ezitam să gustăm şi din aroma cancanurilor 
locale, ceea ce ne dădea prilejul să emitem tot felul de sentinţe severe pătrunse 
de înaltă moralitate. Atingeam şi chestiuni de ordin general uman, discutam 
grav şi despre destinele viitoare ale Europei şi ale omenirii; preziceam 
sententios că Franţa, după perioada cezariana, va decadea brusc pe treapta 
unui stat de mâna a doua şi eram ferm convinşi că asta se va întâmpla foarte 
curând şi fără prea multe tribulatii. Îi preziseserăm Papei încă de mult un rol 
de simplu mitropolit în Italia reunită şi eram absolut convinşi că întreagă 
această problemă milenară nu este decât o bagatelă în secolul nostru, al 
umanismului, industriei şi căilor ferate. De altfel, „liberalismul superior rusesc” 
nici nu tratează altfel de probleme. Stepan Trofimovici mai perora uneori despre 
artă, destul de frumos, dar cam abstract, îşi aducea aminte câteodată despre 


prietenii lui din tinereţe, tot personalităţi marcante în istoria dezvoltării 
noastre; îşi amintea cu duiosie şi venerație de ei, dar şi cu oarecare invidie. 
Dacă se întâmpla să ne plictisim prea tare, evreul Leamşin (un umil funcţionar 
în serviciul poştei), bun pianist, se aşeza şi ne cânta, iar în pauze ne distra 
ilustrând fie grohăitul unui porc, fie o furtună, fie chinurile naşterii cu primul 
țipăt al copilului etc., etc.; de altfel, numai pentru asta era şi invitat, iar dacă se 
întâmpla să bem ceva mai mult — desi asa ceva se întâmpla mai rar -, îi dădeam 
şi noi drumul, şi într-o zi chiar am cântat în cor şi cu mult entuziasm, 
acompaniati de Leamsin, Marseillaise. De altfel, nu ştiu dacă a fost foarte 
reuşit. Ziua memorabilă de nouăsprezece februarie am întâmpinat-o cu mare 
entuziasm. Cu mult înainte chiar de apropierea acestei date, am golit câteva 
rânduri de pahare în cinstea ei, rostind discursuri potrivite. Asta s-a întâmplat 
de mult de tot, când nu îi aveam printre noi nici pe Şatov, nici pe Virghinski şi 
când Stepan Trofimovici locuia încă în aceeaşi casă cu Varvara Petrovna. Cu 
câteva zile înainte de marea sărbătoare, Stepan Trofimovici s-a apucat să zică 
pe nas nişte versuri cunoscute, deşi cam ciudate, compuse probabil de un fost 
mosier liberal: 

Vin mujicii cu topoare, O, ce grozăvie mare... 

În sfârşit, cam aşa ceva, nu-mi aduc aminte exact cum sunau. Varvara 
Petrovna, auzindu-le, i-a strigat: „Prostii, prostii!” şi a plecat înfuriată. Liputin, 
care asistase la această scenă, i-a spus ironic lui Stepan Trofimovici: 

— Ar fi regretabil dacă foştii iobagi, de bucurie, le-ar cauza într-adevăr 
domnilor moşieri niscai neplăceri, şi făcu un gest cu degetul în jurul propriului 
său gât. 

— Cher ami, răspunse cu multă bonomie Stepan Trofimovici, crede-mă 
că acest lucru (şi el repetă gestul cu degetul în jurul gâtului) nu va fi de nici un 
folos nici moşierilor noştri şi nici nouă tuturor în general. Chiar şi fără capete, 
noi tot nu vom şti să înfăptuim nimic, deşi tocmai capetele noastre ne 
împiedică cel mai mult să rationäm cum trebuie. 

Notez că la noi foarte multă lume credea că în ziua proclamării 
manifestului se va produce ceva extraordinar, în sensul prezis de Liputin, şi 
asta o susțineau asa-numitii cunoscători ai poporului şi ai problemelor 
statului. Se pare că şi Stepan Trofimovici împărtăşea această credinţă, ba în 
aşa măsură, încât cu câteva zile înainte de marele eveniment îi ceru voie 
Varvarei Petrovna să plece în străinătate; într-un cuvânt, se arătă cam 
îngrijorat. Dar iată că trecu şi ziua cea mare, mai trecu un timp, şi zâmbetul lui 
de superioritate satisfăcută îi reapăru pe chip. El emise în faţa noastră câteva 
idei remarcabile despre firea rusului în general şi aceea a ţăranului rus în 
special. 

— Oameni pripiti cum suntem, prea ne-am grăbit cu bunii noştri țărani, 
îşi încheie el şirul de idei remarcabile. Am adus problema aceasta pe tapet şi 
câţiva ani de-a rândul un sector întreg al literaturii s-a ocupat de ei ca de o 
prețioasă nestemata nou descoperită. Am pus cununi de lauri pe capete pline 
de păduchi. Satul rusesc în decurs de un mileniu întreg nu ne-a dat decât 


dansul si cantecul komarinski. Un remarcabil poet rus, inzestrat de altfel si cu 
o puternică doză de spirit glumet, vazand-o pentru prima oară pe celebra 
Rachel pe scena, a strigat plin de entuziasm: ,N-as da-o pe Rachel pentru 
mujicul rus!”. Eu sunt gata insa sa merg si mai departe: as da toti mujicii rusi 
in schimbul unei Rachel. E timpul sa privim lucrurile cu mai multa luciditate si 
sa nu confundäm catranul nostru autohton rudimentar cu bouquet de 
limpératrice. 

Liputin se declara imediat de acord, observand insa ca este totusi 
necesar să se treacă peste anumite consideraţii läudându-i pe ţărani; că pana 
şi doamnele din societatea înaltă plâng când citesc Anton-Goremâka, iar unele 
dintre ele au şi scris chiar din Paris vechililor de pe moşiile lor să se poarte de 
acum încolo cu ţăranii cât se poate mai uman. 

Se întâmplă, ca un făcut, ca nu mult după ce începură să circule 
zvonurile despre Anton Petrov, în gubernia noastră şi numai la cincisprezece 
verste de Skvoreşniki, să se producă oarecare evenimente neplăcute pentru 
care se luă măsura pripită de a se trimite acolo un detaşament. De data 
aceasta, Stepan Trofimovici se arătă atât de emoţionat, încât ne sperie şi pe noi. 
Striga la club că trebuie mai multe trupe, că e nevoie să fie chemate telegrafic 
unităţi dintr-un judeţ vecin; stăruia pe lângă guvernator, încercând să-l 
convingă că el n-ar avea nici un amestec; implora să nu fie implicat cumva şi 
el, din cauza reputației lui, in această afacere; si propunea să se comunice 
imediat autorităţilor în drept la Petersburg conţinutul declaraţiei sale. Bine că 
totul s-a terminat repede şi fără nici un fel de urmări; eu însă am rămas atunci 
foarte mirat de comportarea lui Stepan Trofimovici. 

Aproximativ trei ani mai târziu, după cum se ştie, a început să se 
vorbească la noi despre ,nationalitate” şi se născu o „opinie publică”. Stepan 
Trofimovici nu mai putea de râs. 

— Dragii mei, ne povatuia el, ,nationalitatea”, dacă s-a „născut” cu 
adevarat, cum vor sa ne incredinteze acum gazetele, se aflä deocamdata inca pe 
bancile scolii, intr-o oarecare scoala nemteasca Peterschule, cu carte 
nemteasca in fata, tocind la nesfarsit o lectie nemteasca, iar invatatorul neamt 
o pune de câte ori este nevoie să stea in genunchi. Pentru dascălul neamt — 
toate laudele mele; dar e mult mai probabil că nimic nu s-a întâmplat, nimic 
asemănător n-a luat naştere şi că totul decurge ca şi până acum, adică la voia 
întâmplării, şi graţie şi sub ocrotirea Domnului. Şi eu cred că este prea de- 
ajuns pentru Rusia, pour notre sainte Russie. De altfel, tot acest panslavism şi 
nationalism e ceva prea vechi, ca să pară nou. Ideea naţională, dacă vreţi, 
niciodată nu s-a manifestat la noi decât în chip de fantezie boierească 
vânturată prin saloanele cluburilor, iar dacă vreţi şi mai precis, în chip de moft 
al domnilor de la Moscova. Nu mă refer, bineînţeles, la vremea lui Igor. Şi în 
definitiv, toate acestea nu sunt decât o consecinţă a trândăviei. La noi totul 
purcede din trândăvia noastră neasemuită, atât ce e bun, cât şi ce e bine. Toate 
ne vin de la acea trândăveală boierească, simpatică, cultă şi capricioasă! De 
treizeci de mii de ani o tot spun mereu. Nu ştim noi să trăim din propria 


noastra munca. Si ce le-a venit acum acolo cu opinia asta publica, ,nascuta” la 
noi, asa deodata, din senin, picata din cer? Cum de nu inteleg oamenii acestia 
ca pentru a te bucura de o opinie e nevoie in primul rand de munca, de munca 
proprie, de un inceput propriu, de o initiativa proprie in faptuire, e nevoie de 
experienta proprie! Pe degeaba nimic nu se obtine. SA muncim, asadar, sa 
muncim si abia atunci sa pretindem a avea propria noastra opinie. Dar, pentru 
că noi niciodată n-o să ne apucăm de treabă, e limpede si că opinie vor avea in 
locul nostru toţi aceia care au lucrat pentru noi până acum, adică aceeaşi 
Europă, aceiaşi nemți, dascălii noştri de mai bine de două sute de ani. Afară de 
asta, Rusia, prin ea însăşi, constituie o mare confuzie, mult prea mare pentru 
ca noi singuri să fim in stare s-o dezlegăm, fără ajutorul nemților şi fără un 
efort în muncă! Iată, de peste douăzeci de ani eu tot trag clopotul de alarmă şi 
fac apel la muncă! Mi-am sacrificat toată viaţa pentru acest deziderat în care 
am crezut ca un nebun! Acum nu mai cred în nimic, dar nu încetez să dau 
alarma şi voi continua aşa până la sfârşit, până la mormânt; voi trage de funie 
până când o să-mi cânte prohodul! 

Iar noi, vai, nu făceam decât să zicem amin la aceste cuvinte. Îl 
aplaudam pe dascălul nostru, şi cu ce ardoare! Ei bine, domnilor, nu vi se pare 
că şi astăzi răsună încă adesea şi ne este dat să auzim la tot pasul asemenea 
discursuri, presărate cu tot felul de vechi baliverne ruseşti „drăguţe”, 
„spirituale”, „liberale”? 

Dascălul nostru credea în Dumnezeu. 

— Nu înţeleg de ce toată lumea mă consideră aici drept un ateu? spunea 
el uneori. Eu cred în Dumnezeu, mais distinguons, eu cred în el ca într-o fiinţă 
care nu se recunoaşte pe sine ca atare decât numai prin eul meu. N-o să vă 
inchipuiti cumva că as putea avea credinţa Nastasiei (slujnicei mele) sau a unui 
boier oarecare ce crede „pentru orice eventualitate”, sau ca simpaticul nostru 
Şatov, ba nu, să-l lăsăm pe Şatov deoparte; credinţa lui este forţată, ca la 
slavofilii moscoviți. Cât priveşte creştinismul, cu toată stima mea sinceră, nu as 
putea fi un creştin. Sunt mai curând un păgân antic, cum a fost marele Goethe 
sau anticii eleni. E de-ajuns numai simplul fapt că acest creştinism n-a înţeles 
femeia, ceea ce a fost cu atâta strălucire demonstrat de George Sand într-unul 
dintre romanele sale geniale. Cât priveşte închinăciunile, posturile şi toate 
celelalte, nu înţeleg ce-i interesează pe alţii ce fac eu? Oricât şi-ar bate capul pe 
aici denuntatorii nostri, eu nu vreau să devin iezuit. În anul o mie opt sute 
patruzeci şi şapte, Belinski i-a scris lui Gogol din străinătate cunoscuta epistolă 
în care îi reproşa cu multă ardoare faptul că acesta crede „în nu se ştie ce 
Dumnezeu”. Entre nous soit dit, nu-mi pot imagina nimic mai caraghios decât 
momentul acela când Gogol (Gogol de atunci!) a citit această expresie şi... în 
general întreaga scrisoare! Dar lăsând la o parte ridicolul şi întrucât eu sunt de 
acord totuşi cu esenţa problemei, voi spune sus şi tare: iată nişte oameni 
adevăraţi! Au ştiut să se umple de dragoste pentru poporul lor, au ştiut să 
sufere pentru el, au ştiut să-şi sacrifice totul pentru el şi au ştiut în acelaşi 
timp să nu fie de acord cu el, când acest lucru se impunea, să nu-l încurajeze 


în anumite privinţe. Nu putea Belinski să caute într-adevăr mântuirea în postul 
cu untdelemn sau în ridichile cu mazăre... 

Dar aici intervenea Satov. 

— Niciodată oamenii aceştia ai dumitale n-au iubit poporul, n-au suferit 
pentru el şi n-au sacrificat nimic în interesul lui, oricât s-ar fi complăcut 
dumnealor în a-şi închipui acest lucru spre propria lor satisfacţie, mormăia el 
posomorât, cu privirea în podea, răsucindu-se nerăbdător pe scaun. 

— Ei n-au iubit poporul! Ei! urla Stepan Trofimovici. O, de-ai şti cât 
iubeau ei Rusia! 

— Nici Rusia, nici poporul rus! urla la rândul său Satov, cu ochii 
scanteind. Nu poţi iubi ceva ce nu cunoşti, iar ei nu înțelegeau nimic din ceea 
ce se petrece în sufletul poporului rus! Toţi, şi dumneata împreună cu ei, aţi 
bâjbâit alunecând cu privirea deasupra poporului rus, dar mai ales Belinski; 
chiar din scrisoarea aceea către Gogol se vede acest lucru cât se poate de clar. 
Belinski, aidoma Curiosului dintr-un basm al lui Krilov, n-a observat elefantul 
din parcul zoologic, concentrându-şi toată atenţia asupra gângăniilor sociale 
frantuzesti; şi la atâta s-a mărginit. Şi cand te gândeşti că era poate mult mai 
deştept decât voi toţi! Şi nu numai că n-aţi înţeles poporul nostru, ci l-aţi şi 
tratat cu un dispreţ dezgustător, judecând după faptul că vorbind despre popor 
nu v-aţi gândit decât la poporul francez şi chiar din poporul francez n-aţi ştiut 
să-i vedeţi decât pe parizieni, ruşinându-vă că poporul rus nu e ca ei. Este 
purul adevăr! Iar cine n-are popor nu are nici Dumnezeu! Să se ştie, aşadar, că 
toţi aceia care încetează să-şi înţeleagă propriul lor popor şi pierd legătura cu el 
negresit îşi pierd şi credinţa stramoseasca, devin sau ateişti, sau nişte 
indiferenți. Asta e adevărul! Este un fapt confirmat de realitate. Iată de ce şi voi 
toţi, si noi toţi acum nu suntem decât nişte atei odioşi sau nişte mizerabili 
indiferenți, depravati şi nimic mai mult! Şi pe dumneata la fel, Stepan 
Trofimovici, n-am de gând să te consider o excepţie, ba chiar anume despre 
dumneata am vorbit, să ştii! 

De obicei, după un asemenea monolog (şi se întâmpla să izbucnească 
adesea în acest fel), Şatov punea mâna pe şapcă şi se repezea spre uşă, deplin 
convins că de data aceasta totul s-a sfârşit şi că a rupt definitiv şi pentru 
totdeauna raporturile sale prieteneşti cu Stepan Trofimovici. Acesta însă 
izbutea totdeauna să-l reţină la timp. 

— Ce-ar fi totuşi să ne împăcăm, Şatov, după schimbul acesta drăguţ de 
cuvinte? spunea el, intinzandu-i mâna cu blandete, din fotoliul său. 

Dar stângaciul şi ruşinosul Şatov se arăta constant refractar oricărei 
efuziuni sentimentale, deşi, cu toată aparenţa lui de om dur şi grosolan, avea 
un suflet foarte delicat. Dându-şi seama adesea că a depăşit orice măsură, el 
cel dintâi suferea din această cauză. Murmurând ceva nedeslusit drept răspuns 
la apelul împăciuitor al lui Stepan Trofimovici şi tropăind de câteva ori, ca un 
urs, el începea deodată să zambeasca, îşi scotea sapca şi se aseza la locul său, 
cu privirea îndărătnic atintita în pământ. Bineînţeles, se comanda băutură si 


Stepan Trofimovici tinea un toast corespunzator, de pilda, in amintirea uneia 
dintre marile personalitati publice ale trecutului. 

Capitolul al doilea. 

Printul Harry. Petitul. 

I. 

Exista pe lume inca o fiintä de care Varvara Petrovna era nu mai putin 
ataşată decât de Stepan Trofimovici — unicul ei fiu, Nikolai Vsevolodovici 
Stavroghin. Tocmai pentru educatia lui fusese invitat candva Stepan 
Trofimovici. Bäiatul avea pe atunci opt ani, iar flusturaticul general Stavroghin, 
tatal sau, träia despärtit de mama sa, incat copilul a crescut sub ingrijirea si 
îndrumarea ei. Trebuie să recunoaştem meritul lui Stepan Trofimovici de a fi 
ştiut să-şi câştige dragostea elevului său. Tot secretul acestei ştiinţe consta în 
faptul că şi el însuşi era ca un copil. Atunci încă nu mă avea pe mine pe lângă 
el şi tânjea după un suflet apropiat, un prieten sincer. N-a ezitat nici o clipă să- 
şi facă prieten dintr-o fiinţă atât de fragedă, chiar din momentul când băiatul a 
crescut cât de cât. Nu ştiu cum, parcă de la sine, nu s-a interpus între ei nici o 
distanţă. De multe ori îl trezea noaptea pe micul său prieten, în vârstă de zece 
sau unsprezece ani, numai şi numai pentru a-şi împărtăşi în lacrimi 
sentimentele jignite sau pentru a-i destăinui un secret al familiei, fără să 
observe că aşa ceva era cu totul inadmisibil. Se aruncau unul în braţele altuia 
şi plângeau împreună. Băiatul ştia despre maică-sa că îl iubea mult, dar nu 
cred că şi el o iubea la fel. Ea îi vorbea puţin, îl stingherea rar, însă privirea ei 
atentă, mereu atintita asupra lui, o resimțea întotdeauna dureros. De altfel, în 
tot ce priveşte instructia şi educaţia lui morală, mama i se incredintase întru 
totul lui Stepan Trofimovici. Pe atunci era încă plină de încredere în 
înțelepciunea lui. E de presupus că mentorul a contribuit întru câtva la 
zdruncinarea sistemului nervos al elevului său. La vârsta de şaisprezece ani, 
când a fost înscris la colegiu, arăta plapand şi palid, de-o cumintenie si 
îngândurare ciudate (ulterior însă devenise de-o forţă fizică extraordinară). E de 
presupus, de asemenea, că cei doi prieteni plângeau, aruncându-se unul în 
braţele celuilalt, nu numai în legătură cu nişte întâmplări sau cazuri de familie. 
Stepan Trofimovici a ştiut să atingă cele mai ascunse coarde din inima 
prietenului său şi să provoace prima senzaţie, inca de tot vagă, a eternei tristeti 
sacre pe care un suflet ales, gustand-o şi cunoscând-o odată, pentru nimic in 
lume nu ar mai schimba-o cu o satisfacţie minoră. (Există şi asemenea amatori, 
care tin la această tristeţe mai mult decât la cea mai deplină satisfacţie, chiar 
dacă o atare satisfacţie ar fi cu adevărat posibilă.) În orice caz a fost bine-venită 
despărţirea, deşi cam târzie, dintre elev şi mentor. 

În primii doi ani de liceu, tânărul îşi petrecea vacantele acasă. Cu prilejul 
călătoriei făcute de Varvara Petrovna şi Stepan Trofimovici la Petersburg, el a 
asistat de câteva ori la seratele literare organizate de maică-sa, ascultând cu 
atenţie încordată şi observând lumea. Vorbea puţin şi era tot atât de sfios ca şi 
altădată. Arata aceeaşi atenţie gingasa fata de Stepan Trofimovici, dar se tinea 
mai rezervat: îmi închipui că evita să mai discute subiecte înalte si sa evoce 


amintirile îndepărtate. Terminandu-si învăţătura imbratisa, la dorinţa mamei, 
cariera militară şi în curând fu încadrat într-unul dintre strălucitele regimente 
de cavalerie de garda. Nu veni să i se infatiseze mäicutei sale în uniformă si era 
cam zgârcit la scrisori. Varvara Petrovna îi trimitea bani fără nici o socoteală, 
cu toate că după reformă veniturile moşiilor sale scăzuseră simţitor, încât în 
primii ani nu obținea nici măcar jumătate din veniturile de altădată; de altfel, 
datorită unor îndelungate economii, se asigurase între timp cu un capital lichid 
destul de important. Era foarte atentă la succesele fiului ei în societatea înaltă 
din Petersburg. Ceea ce nu-i reuşise ei izbutise s-o facă tânărul ofiţer, bogat şi 
plin de speranţe. El reînnodă legăturile cu unele cunoştinţe, la care ea nu mai 
putea râvni, şi era primit în saloanele acestora cu multă plăcere. Curând însă, 
la urechile Varvarei Petrovna începură să parvină nişte zvonuri cam ciudate: 
tânărul se dedase brusc unei vieţi de petreceri nesăbuite. Şi nu era vorba de 
jocul de cărţi sau de betii uluitoare; se vorbea despre o purtare cumplit de 
desantata, despre oameni striviti sub copitele cailor săi, despre atitudinea lui 
de sălbatică brutalitate fata de o doamnă din societatea înaltă pe care, după ce 
intretinuse cu ea relaţii intime, ar fi ofensat-o apoi în mod public. Era în toate 
acestea ceva scandalos de murdar. Se mai spunea că fiul ei, ca un zurbagiu 
ordinar, se lega de oameni şi îi jignea dintr-o pură plăcere de a jigni. Varvara 
Petrovna se arătă profund tulburată, necăjindu-se amarnic. Stepan Trofimovici 
încerca s-o asigure că nu este vorba decât de primele manifestări violente ale 
unui organism puternic dotat, că apele se vor linişti şi că toate acestea 
seamănă mult cu tinereţea prinţului Harry, care chefuia cu Falstaff, Poins şi 
mistress Quickly, descrisă de Shakespeare. De data aceasta, Varvara Petrovna 
nu mai strigă „Prostii, prostii!”, cum obişnuia în ultimul timp fata de Stepan 
Trofimovici, ci dimpotrivă îl ascultă cu multă luare-aminte, cerându-i să-i 
explice mai amănunţit, ba se apucă cu râvnă să citească nemuritoarea cronică 
a lui Shakespeare. Dar lectura aceasta nu avu darul s-o liniştească şi nici prea 
multă asemănare nu găsi ea între cei doi. Aştepta cu nerăbdare răspunsul la 
cele câteva scrisori trimise. Răspunsurile nu întârziară; curând sosi vestea cum 
că prinţul Harry a avut aproape concomitent două dueluri, fiind absolut vinovat 
în amândouă cazurile; l-a ucis pe unul dintre adversarii săi, iar pe celălalt l-a 
rănit grav; pentru aceste isprăvi a fost deferit justiţiei militare. Scandalul s-a 
terminat prin degradarea lui, cu pierderea tuturor drepturilor şi trimiterea ca 
simplu soldat într-unul dintre regimentele de infanterie, şi încă toate acestea cu 
multă îngăduinţă din partea forurilor superioare. 

În anul una mie opt sute şaizeci şi trei, tânărul Stavroghin reuşi totuşi 
cumva să se distingă; fu decorat şi înaintat la gradul de subofițer şi după aceea 
destul de rapid şi la gradul de ofiţer. În tot răstimpul acesta, Varvara Petrovna 
expedie în capitală cel putin o sută de scrisori cu cereri şi rugaminti; ba chiar, 
dată fiind gravitatea cazului, recurse, călcându-şi pe inimă, şi la unele 
intervenţii destul de umilitoare. După înaintarea sa la gradul de ofiţer, tânărul 
îşi dădu brusc demisia, dar la Skvoreşniki tot nu veni şi încetă complet să-i 
scrie mamei sale. Prin căi lăturalnice se află în sfârşit că iar s-a instalat la 


Petersburg, dar ca nu mai frecventeaza societatea de odinioara; parea ca duce o 
viata cu totul retrasă. Se află apoi că se complace într-un anturaj foarte ciudat, 
întreţine relaţii cu nişte declasati, cu nişte bieti functionarasi, militari în 
retragere, care nu fără un aer de nobleţe cersesc în stradă, cu nişte betivani, că 
frecventează familiile lor care trăiesc în promiscuitate, zile şi nopţi petrece în 
nişte spelunci şi cartiere murdare şi că a decăzut total. Se părea că îi plăcea 
acest gen de viata. Nu cerea bani de la maică-sa; avea o mosioara proprie, fosta 
proprietate a generalului Stavroghin, pe care el ar fi arendat-o unui neamt din 
Saxonia şi care îi aducea un venit oarecare. În cele din urmă, Varvara Petrovna 
reuşi să-l înduplece să vină acasă şi într-adevăr prinţul Harry apăru în oraşul 
nostru. Abia atunci mi-a fost dat să-l văd îndeaproape pentru prima oară. 

Era un tânăr foarte chipeş, cam de vreo douăzeci şi cinci de ani, şi 
mărturisesc că mi-a făcut o impresie extraordinară. Mă aşteptasem să văd un 
bicisnic murdar, betiv şi desfrânat, care duhneste a votcă. Când colo, m-am 
pomenit în fata unui gentleman elegant, cum nu-mi fusese dat să văd printre 
cei pe care-i cunoscusem vreodată, foarte bine şi cu mult gust îmbrăcat, având 
o ţinută de adevărat domn, obişnuit să trăiască în mediul cel mai rafinat. 
Aceeaşi impresie a făcut-o şi asupra celorlalţi; de altfel, tot oraşul a rămas 
surprins, dat fiind că zvonurile despre biografia domnului Stavroghin 
ajunseseră să fie cunoscute până în cele mai mici amănunte, încât te întrebai 
cum şi de unde puteau oamenii aceştia să afle totul, mai ales că o bună parte 
dintre aceste zvonuri erau adevărate. Toate doamnele de societate din oraşul 
nostru rămaseră înnebunite după noul musafir. Dintr-odată se desenară două 
tabere net opuse - una îl adora, cealaltă îl ura cumplit; dar şi una, şi cealaltă 
erau nebune după tânăr. Pe unele le captiva mai ales faptul că sufletul său 
enigmatic ascundea probabil un profund mister; altora le plăcea pur şi simplu 
fiindcă era un ucigaş. S-a dovedit apoi că au de-a face cu un om destul de cult, 
ba şi cu destulă erudiție. E drept că nu era nevoie ca cineva să aibă cine ştie ce 
cunoştinţe pentru a ne uimi pe de-alde noi; dar el se pricepea să angajeze 
discuţii interesante asupra unor probleme importante, cu o remarcabilă 
judiciozitate. Voi menţiona ca o curiozitate: toată lumea la noi îl găsi, chiar din 
prima zi, drept un om foarte rational. Nu prea vorbaret, manierat fara 
exagerare, uimitor de modest, era în acelaşi timp îndrăzneţ şi sigur de sine, ca 
nimeni altul la noi. Dandii noştri îl priveau cu invidie şi se eclipsau 
completamente în faţa lui. M-a surprins de asemenea chipul lui: avea părul nu 
ştiu cum prea negru, ochii lui de un albastru azuriu erau prea senini şi calmi, 
tenul prea delicat şi alb, rumeneala obrajilor prea pronunţată şi pură, dinţii ca 
nişte perle, buzele de culoarea coralului, totul părea că se reuneşte într-o rară 
frumuseţe bărbătească şi, în acelaşi timp, avea în el şi ceva respingător. Unii 
spuneau că faţa lui seamănă cu o mască; se vorbea mult, între altele, şi despre 
extraordinara lui forţă fizică. Era aproape înalt de statură. Varvara Petrovna îl 
privea cu mândrie, dar şi cu o nelinişte necontenită. A stat în oraşul nostru 
cam o jumătate de an. Molatic, liniştit, destul de rezervat, putin chiar posac; 
apărea în societate regulat, respectând cu rigurozitate eticheta noastră 


provinciala. Era inrudit pe linie paterna cu guvernatorul si primit in casa lui ca 
o rubedenie apropiata. Dar nu trecura cateva luni si brusc fiara isi scoase 
ghearele. 

As vrea sa mentionez in treacat ca simpaticul si blandul nostru Ivan 
Osipovici, fostul guvernator, semana oarecum cu o muiere, dar provenea dintr- 
o familie foarte buna si cu relaţii în înalta societate, ceea ce explică si faptul ca 
s-a menţinut în postul său la noi atâţia ani, ferindu-se cu grijă să se amestece 
efectiv în treburile guberniei. Judecând după ospitalitatea lui şi felul cum îşi 
primea şi trata musafirii, ar fi fost mai potrivit în funcţia de preşedinte al vechii 
nobilimi din vremurile bune de altădată, decât de guvernator în vremuri atât de 
neliniştite ca în zilele noastre. În oraş se vorbea mereu că nu el conduce 
gubernia, ci Varvara Petrovna. Bineînţeles, se ascundea în această afirmaţie şi 
o aluzie destul de usturătoare, dar realitatea era alta. De altfel, câte spirite n-au 
fost irosite pe această temă. Dimpotrivă, Varvara Petrovna, în ultimii ani mai 
ales, în mod conştient se retrase de la orice amestec în viata publică din oraş, 
cu toată stima de care se bucura în ochii întregii societăţi, şi în mod voit se 
îngrădi în nişte limite bine calculate de ea însăşi. În loc de o participare activă 
în viaţa publică, ea îşi deplasă brusc tot interesul asupra gospodăriei sale şi în 
doi-trei ani izbuti să ridice veniturile moşiei aproape până la nivelul din trecut. 
Renuntand la aspiraţiile ei poetice de odinioară (călătorii la Petersburg, proiecte 
de a edita o revistă etc.), ea se angajă într-o viaţă de economii şi aprigă 
acumulare de bani. Până şi pe Stepan Trofimovici îl îndepărtă întru câtva, 
permițându-i să-şi închirieze o locuinţă într-o altă casă (lucru asupra căruia 
înainte el stăruise de nenumărate ori invocând diferite pretexte). Treptat, 
Stepan Trofimovici ajunse s-o considere o femeie prea prozaică, spunându-i 
uneori în glumă: „prietena mea prozaică”. Bineînţeles, asemenea glume nu-şi 
permitea să le facă decât într-o formă extrem de respectuoasă, alegând cu 
multă grijă momentul potrivit. 

Noi toţi, cei din preajma lor, intelegeam, iar Stepan Trofimovici, cu o 
sensibilitate mai receptivă decât a noastră a tuturora, înţelegea şi mai bine că 
fiul apare acum în ochii ei ca o nouă speranţă şi chiar ca un vis nou. Pasiunea 
ei maternă se născu în perioada succeselor lui Nicolai în societatea înaltă din 
Petersburg şi se accentuă mai ales din clipa în care primi vestea degradării lui 
ca simplu soldat. Şi totuşi, era evident că se temea de el şi în prezenţa lui părea 
ca o sclavă. Se temea de ceva nedesluşit, misterios, pe care nici ea n-ar fi fost în 
stare să-l definească şi de multe ori îi surprindeam privirea scrutatoare atintita 
asupra fiului ei, frământând un gând şi încercând să ghicească ceva... Şi iată 
că fiara isi scoase dintr-odată ghearele. 

I. 

Dintr-odata si fara nici un motiv, printul nostru isi permise niste 
insolente revoltatoare fata de cateva persoane. Esentialul consta tocmai in 
faptul ca aceste insolente nemaiauzite si cu totul inadmisibile, in sfarsit, nici pe 
departe asemänätoare celor cu care suntem obisnuiti in viata noastra 
cotidiana, complet absurde si copilaresti chiar, si dracu’ mai stie cum, erau cu 


desăvârşire lipsite de orice justificare. Unul dintre venerabilii nostri seniori ai 
clubului, Piotr Pavlovici Gaganov, un om în vârstă şi cu anumite merite în viaţa 
publică, avea obiceiul inocent de a adaugă aproape la orice cuvânt cu multă 
aprindere: „Ei bine, eu nu mă las dus de nas!”. Mă rog, fie. Dar într-o zi la club, 
în timp ce el nu se ştie cu ce prilej îşi rosti acest aforism favorit în cercul de 
vizitatori permanenţi ai clubului adunaţi în jurul său (toţi oameni respectabili), 
Nikolai Vsevolodovici, care stătea cam deoparte singur şi căruia nimeni nu i se 
adresase, se apropie deodată de Piotr Pavlovici şi, cu totul pe neaşteptate, dar 
cu destulă putere, îl apucă de nas cu două degete şi-l trase astfel după el prin 
sală câţiva paşi. N-avea nici un fel de resentimente fata de domnul Gaganov. S- 
ar fi putut crede că nu fusese decât o ştrengărie pur şcolărească, bineînţeles 
foarte condamnabilă; şi totuşi se povestea mai târziu că în timpul acestei 
operaţii părea aproape îngândurat „ca şi cum ar fi fost nebun”; dar de acest 
lucru îşi aduseră aminte cei de fata abia mult mai târziu. În primul moment de 
surpriză, ei nu retinura decât clipa următoare, şi anume când el era deja 
probabil în situaţia de a-şi da perfect seama de realitatea crudă a faptului şi 
totuşi nu numai că nu se jenă câtuşi de puţin, ci dimpotrivă zâmbi cu răutate 
şi obrăznicie, „fără cea mai mică părere de rău”. Se iscă o zarvă extraordinară; 
înconjurat din toate părţile, Nikolai Vsevolodovici se rotea în mijlocul mulţimii 
şi privea într-o parte, fără să răspundă apostrofărilor şi cercetând cu multă 
curiozitate chipurile celor care îl strigau. În sfârşit, păru că îl cuprinsese iar 
aceeaşi ingandurare — cel putin aşa se spunea -, apoi se încruntă, se apropie cu 
paşi hotărâți de Piotr Pavlovici, care arăta jignit la culme, şi murmură vădit 
înciudat şi oarecum pripit în vorbă: 

— Bineînţeles, vă rog să mă scuzati... nici nu ştiu, zău, cum de mi-a 
venit aşa... prosteşte... 

Formularea aceasta destul de neglijentă a scuzei echivala cu o nouă 
jignire. Se stârni o larmă şi mai mare. Nikolai Vsevolodovici ridică din umeri si 
plecă. 

Din partea lui era bineînţeles o mare tâmpenie, fără să mai vorbim despre 
comportarea lui extrem de scandaloasă — scandaloasă in mod voit şi 
intenţionat, după cum părea la prima vedere, şi prin urmare constituind o 
jignire intenţionată, extrem de insolentă, adusă întregii noastre societăţi. Exact 
aşa a şi fost interpretată. Drept urmare, domnul Stavroghin a fost imediat şi în 
unanimitate exclus din rândul membrilor clubului; apoi se hotări ca din partea 
întregului club să se facă demersuri la guvernator, rugându-l ca neîntârziat 
(înainte chiar de a se începe acţiunea în justiţie) să-l pună la punct pe 
turbulentul individ, pe acest „zurbagiu din capitală, prin puterea administrativă 
de care dispunea, şi în felul acesta să ferească liniştea şi onoarea întregului 
cerc de oameni onorabili din oraşul nostru de asemenea atingeri dăunătoare”. 
Cu o naivitate răutăcioasă, se mai adăuga cu acest prilej că „probabil împotriva 
domnului Stavroghin se va găsi un mijloc legal corespunzător”. Fraza aceasta 
era strecurată în apelul adresat guvernatorului anume ca să-l intepe pentru 
Varvara Petrovna. A fost mâzgălită cu plăcere. Se porni o avalanşă de 


comentarii difuzate cu multa pasiune. Ca un facut, guvernatorul lipsea atunci 
din oras; plecase undeva prin imprejurimi ca sa boteze copilul unei vaduve 
recente, femeie foarte bine, copil näscut dupa moartea sotului ei; se stia insa ca 
guvernatorul se va întoarce curând. lar in aşteptare, i se organiza 
respectabilului si ofensatului Piotr Pavlovici o adevărată ovatie: toată lumea îl 
imbratisa, îl săruta; aproape întreg oraşul tinu să-i facă o vizită. Se proiecta 
chiar să i se ofere pe bază de subscripţie o masă solemnă şi numai la stăruința 
lui insistentă se renunţă la aceasta idee, iniţiatorii dandu-si poate seama ca de 
fapt omul acesta a fost târât de nas în mod public şi deci nu prea ar fi cazul să 
se facă din asta un motiv de mare triumf. 

Şi totuşi, cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Este de notat mai ales faptul 
că nimeni la noi, în tot oraşul, nu atribui această ieşire a lui Stavroghin 
vreunui acces de nebunie. Înseamnă că oamenii erau dispuşi să se aştepte la 
asemenea fapte din parte-i, cu toată deşteptăciunea şi inteligenţa lui. În ce mă 
priveşte, nici până astăzi nu pot să găsesc vreo explicaţie, deşi foarte curând a 
intervenit un eveniment care părea să explice totul, fiind în măsură să satisfacă 
curiozitatea generală şi să împace lucrurile. Mai adaug de asemenea că patru 
ani după aceea, la întrebarea mea formulată cu multă prudenţă în privinţa 
cazului petrecut la club, el mi-a răspuns încruntându-se: „Păi, eu nu prea eram 
sănătos atunci”. Dar să nu anticipăm. 

Mi s-a părut destul de curioasă şi acea explozie generală de ură cu care 
se năpusti toată lumea împotriva „scandalagiului şi duelgiului sosit din 
capitală”. Se căuta cu tot dinadinsul în acest act o premeditare insolentă şi o 
sfidare intenţionată a întregii societăţi, într-adevăr omul acesta reuşi să 
mobilizeze în jurul său toate antipatiile şi, când te gândeşti, prin ce anume? 
Până la această întâmplare, el nu se certase cu nimeni, nu jignise pe nimeni şi 
era de o politeţe rară, ca un cavaler dintr-o gravură la modă, dacă această 
gravură ar fi fost în stare să deschidă gura. Presupun că era urât pentru 
mândria lui. Până şi cuconetul nostru, care la început îl adora, vocifera acum 
împotriva lui mai mult chiar decât bărbaţii. 

Varvara Petrovna rămase profund afectată. Îi mărturisi mai târziu lui 
Stepan Trofimovici că toate astea le presimtea de mult şi că în decursul acestor 
şase luni nu era zi să nu se aştepte la ceva „în genul acesta”, ceea ce constituia 
într-adevăr o mărturisire semnificativă din partea unei mame. „A început!”, se 
gândi ea cutremurându-se. În dimineaţa ce urmă serii nefaste de la club, ea 
încercă cu multă prudenţă, dar şi cu fermitate, o explicaţie discretă cu fiul ei, 
deşi aproape că tremura, sărmana, cu toată hotărârea ei neclintită. Nu dormise 
toată noaptea, iar dis-de-dimineata se sfătuise şi cu Stepan Trofimovici, cu care 
prilej izbucnise chiar în lacrimi, ceea ce nu se întâmplase niciodată cu dânsa în 
fata cuiva. Ar fi vrut ca Nicolas să-i spună el ceva, s-o onoreze măcar cu o 
explicaţie cât de sumară. Nicolas, de obicei atât de prevenitor şi de respectuos 
cu maică-sa, o ascultă un timp încruntat, dar serios şi grav; apoi se ridică 
deodată şi, fără a scoate o vorbă, îi săruta mâna şi părăsi încăperea. În aceeaşi 
zi, către seară, ca un făcut, surveni şi un alt scandal, deşi mult mai puţin 


important si mai banal decat primul, dar care suscita si mai accentuat 
indignarea societatii din cauza predispozitiei acesteia si a atmosferei de 
ostilitate generala. 

De data aceasta i se nimeri in cale prietenul nostru Liputin. Venise la 
Nikolai Vsevolodovici imediat dupa explicatia acestuia cu Varvara Petrovna 
pentru a-l ruga să-i facă onoarea de a lua parte la serata pe care o organiza cu 
prilejul zilei onomastice a soţiei sale. Varvara Petrovna urmărea de mult, cu 
mare nelinişte, această tendinţă de alunecare în jos a lui Nikolai Vsevolodovici 
în cercul unor cunoştinţe de rang inferior, dar nu găsise în ea destulă putere ca 
să-i spună acest lucru. El apucase să lege câteva cunoştinţe în păturile 
inferioare ale societăţii, ba coborâse şi mai jos, probabil fiind predispus spre 
asemenea înclinații. Nu mai fusese până atunci în casa lui Liputin, deşi se 
întâlnise cu el în diferite ocazii. Era prea evident pentru el că Liputin îl invită 
acum din cauza scandalului de ieri de la club şi că în calitate de liberal nu 
putea fi decât entuziasmat de acest fapt, convins că numai aşa trebuie trataţi 
seniorii clubului, fiindcă o merită. Nikolai Vsevolodovici râse şi promise să vină. 

Casa lui Liputin era plină de invitaţi: tot lume măruntă şi modestă, dar 
plină de spirit şi de voie bună. Orgoliosul şi invidiosul Liputin invita numai de 
două ori pe an musafiri la el, dar în aceste ocazii nu se zgârcea deloc. Musafirul 
cel mai de vază, Stepan Trofimovici, nu veni din cauză că se simţea cam bolnav. 
Se servi ceai, mesele erau pline de platouri cu gustări şi de sticle cu votcă; trei 
mese erau rezervate pentru jucătorii de cărţi, iar tineretul în aşteptarea cinei 
începuse să danseze după muzică de pian. Nikolai Vsevolodovici o invită pe 
doamna Liputina, o femeie foarte drăguță si pe care invitaţia lui o intimida 
teribil; dansă cu ea făcând două-trei tururi prin sală, apoi se aşeză lângă ea şi, 
tot discutând, reuşi s-o înveselească. Observând în sfârşit cât de drăguță era 
când râdea, el o cuprinse deodată de mijloc în faţa musafirilor şi o sărută pe 
gură de trei ori la rand, cu multă voluptate. Nenorocita, înspăimântată, leşină. 
Nikolai Vsevolodovici îşi luă pălăria, se apropie de soţul rămas uluit în mijlocul 
zarvei generale, îl privi cam jenat, bâigui cu aceeaşi voce pripită:, Nu vă 
supăraţi” şi plecă. Liputin alergă după el în vestibul şi-l ajută să-şi îmbrace 
blana şi cu repetate plecăciuni îl conduse până afară. A doua zi, la această 
istorie, în fond destul de inocentă, se adăugă un epilog destul de amuzant, care 
îi aduse de atunci lui Liputin o oarecare consideraţie şi de care el a ştiut apoi 
să profite din plin. 

Pe la ora zece dimineaţa, în casa doamnei Stavroghina apăru slujnica lui 
Liputin, Agafia, o femeiusca dezghetata şi bună de gură, cu obrajii rumeni, cam 
de vreo treizeci de ani, şi care venise la Nikolai Vsevolodovici cerând „să-i 
vorbească personal”. Deşi avea o durere de cap teribilă, tânărul Stavroghin ieşi 
să vadă ce este. Varvara Petrovna reuşi să asiste când Agafia transmise 
mesajul. 

— Serghei Vasilevici (adică Liputin), turui cu îndrăzneală Agafia, mi-a 
poruncit mai întâi şi întâi să vă aduc salutări şi să vă întreb de sănătate; cum 


va simtiti dupa serata de ieri, cum ati dormit si daca astazi va simtiti bine, 
dupa cele intamplate ieri? 

Nikolai Vsevolodovici surâse. 

— Spune-i ca ii multumesc; si mai spune-i, Agafia, stapanului tau ca e 
omul cel mai destept din tot orasul. 

— Jar dumnealui mi-a poruncit sa va räspund la asta, turui si mai 
indrazneata Agafia, că dumnealui ştie şi fără s-o spuneţi dumneavoastră si v-o 
doreşte la fel. 

— Asta-i bună! Dar cum putea el să ştie ce am să-ţi spun? 

— Nu ştiu cum a putut s-o ştie, dar după ce am ajuns aproape de colţul 
străzii, l-am văzut că aleargă după mine fără şapcă şi-mi zice: „Auzi, Agafiuşka, 
daca după ce îi spui ceea ce ţi-am poruncit eu, dumnealui iti va porunci 
cumva: „Spune-i stăpânului tău că el este omul cel mai deştept din tot oraşul”, 
să nu uiţi să-i răspunzi îndată: „Dumnealui ştie şi fără s-o spuneţi 
dumneavoastră şi v-o doreşte la fel”...”. 

III. 

În sfârşit, avu loc şi explicaţia cu guvernatorul. Simpaticul şi bunul 
nostru Ivan Osipovici chiar atunci se întorsese în oraş şi abia apucase să ia 
cunoştinţă despre plângerea energică a clubului. Fără îndoială, trebuia să facă 
ceva, dar ce anume nu prea ştia, rămânând într-o mare încurcătură. 
Ospitalierul bătrânel părea că se cam teme de tânăra sa rudă. Şi totuşi hotări 
să-l înduplece să-şi ceară scuze în faţa membrilor clubului şi în faţa celui 
ofensat, dar într-o formă care să le dea deplină satisfacţie tuturor şi, de va fi 
cazul, chiar şi în scris; iar după aceea, cu toată blandetea, să-l roage să facă o 
călătorie de studii, să zicem, în Italia sau, în general, undeva în străinătate. În 
sala în care urma să-l primească de data aceasta pe Nikolai Vsevolodovici (care 
altădată se plimba cu drepturi de rudă prin toată casa), un funcţionar politicos, 
bine muştruluit, Alioşa Teleatnikov, şi totodată omul de casă al guvernatorului, 
desfăcea plicurile adunate pe biroul din colţ; iar în camera de alături, lângă 
fereastra cea mai apropiată de sală, luase loc un colonel gras şi voinic aflat în 
trecere prin oraş, un fost camarad de arme şi bun prieten al lui Ivan Osipovici, 
care în acel moment citea ziarul Golos, bineînţeles fără să dea nici o atenţie la 
ceea ce se petrece în sală; ba se şi aşezase cu spatele spre uşă. Ivan Osipovici 
începu mai pe ocolite şi aproape în şoaptă, încurcându-se mereu. Nicolas îl 
privea cu un aer prea puţin amabil, nicidecum cu afecţiune de rudă; era palid, 
şedea tinandu-si privirea în pământ şi asculta cu sprâncenele încruntate, parcă 
se lupta cu o durere sâcâitoare. 

— Ai o inimă sensibilă şi generoasă, Nicolas, intercală între altele 
bătrânul; esti un om foarte cult; cunoşti viata lumii selecte, de altfel si aici 
până acum ai avut o comportare exemplară şi cu aceasta ai reuşit să aduci 
linişte în inima mamei dumitale, la care noi ţinem atât de mult... Şi iată că 
acum ai apărut într-o lumină foarte nefavorabilă dumitale, enigmatică şi 
primejdioasă! Iti vorbesc ca un prieten al casei voastre, ca un om în vârstă care 
iti este rudă si te iubeşte, pe care n-ai de ce să te superi... Spune, ce te face să 


recurgi la asemenea fapte nesabuite, care depasesc orice conveniente? Ce 
înseamnă această comportare, care seamănă a delir? 

Nicolas îl asculta cu ciudă şi cu nerăbdare. Apoi, deodată, ceva viclean şi 
ironic licări în ochii lui. 

— Mă rog, aş putea să v-o spun, zise el morocanos şi, rotindu-şi privirea 
prin sală, se aplecă la urechea lui Ivan Osipovici. Cuviinciosul Alioşa 
Teleatnikov se îndreptă la vreo trei paşi spre fereastră, iar colonelul tuşi în 
dosul ziarului. Bietul Ivan Osipovici se grăbi să-şi apropie încrezător urechea, 
atât de plin de curiozitate era, şi tocmai atunci se produse ceva inimaginabil, 
iar pe de altă parte ceva absolut clar într-o anumită privinţă. Bătrânul simţi 
deodată că Nicolas, în loc să-i fi şoptit un secret interesant, îi prinse urechea în 
dinţi şi-l muşcă destul de tare. Bătrânul începu să tremure; respiraţia i se tăie. 

— Nicolas, ce fel de glume sunt astea! gemu el maşinal şi cu un glas 
schimbat. 

Nici Alioşa, nici colonelul nu apucară să-şi dea seama de nimic, de altfel 
nici n-au putut să observe ce se petrece, atât doar că i-au văzut şoptindu-şi 
ceva unul altuia; şi totuşi, chipul descompus al bătrânului îi umplu de 
nelinişte. Se uitau unul la altul cu ochii holbati, nestiind dacă trebuie să-i sară 
în ajutor, cum se intelesesera, sau se cuvenea să mai aştepte. Nicolas băgă de 
seamă acest lucru probabil, căci strânse de ureche cu dinţii şi mai tare. 

— Nicolas, Nicolas, gemu iar biata victimă, ei bine... ai făcut o glumă, 
ajunge... 

Încă o clipă şi desigur sărmanul ar fi murit de frică, dar fiara se milostivi 
şi dădu drumul urechii. Toată spaima aceasta nu dură decât cel mult un 
minut, dar după aceea bătrânul avu un fel de criză. Peste o jumătate de oră, 
Nicolas fu arestat şi reţinut deocamdată la postul de gardă, într-o camaruta 
izolată, cu o santinelă la uşă. Măsura era drastică, dar şeful nostru cel blând 
fusese atât de indignat, încât hotărâse să-şi ia toată răspunderea deciziei sale 
chiar şi în faţa Varvarei Petrovna. Spre surprinderea generală, această doamnă, 
care se grăbi să sosească enervată la guvernator pentru explicaţii imediate, nu 
fu primită şi trebui să se întoarcă, fără a mai ieşi din cupeu, înapoi acasă, 
nevoind să-şi creadă ochilor şi urechilor. 

În sfârşit, veni şi lămurirea! Pe la ora două noaptea arestatul, până 
atunci surprinzător de liniştit şi somnoros chiar, brusc începu să strige, să 
bată furios cu pumnii în uşă şi cu o putere extraordinară smulse grilajul de fier 
din uşă şi sparse geamul, taindu-si mâinile. Când ofiţerul de serviciu sosi în 
fugă cu o escortă şi cu cheile şi dădu ordin să fie deschisă celula, pentru a-l 
lega pe turbulent, se constată că acesta se zbătea într-o criză puternică de 
delirium tremens; fu transportat imediat în casa mamei sale. Aşadar, totul era 
clar. Cei trei medici din localitate opinară că şi cu trei zile înainte bolnavul s-ar 
putea să se fi aflat în delir şi, cu toate că aparent arăta conştient şi lucid, de 
fapt nu era stăpân pe voinţa şi pe raţiunea lui, ceea ce faptele săvârşite o şi 
confirmau. Reieşea prin urmare că Liputin a fost primul care şi-a dat seama de 
acest lucru. Ivan Osipovici, om foarte delicat şi sensibil, se simţi jenat; curios 


este insa ca si el il considera pe Nikolai Vsevolodovici capabil de orice fapta 
nesabuita, fiind chiar in deplina capacitate a facultatilor sale mintale. Cei din 
club se simtira si ei la fel de jenati si nu-si puteau explica: cum de nu-si 
dadusera seama de acest lucru atat de vizibil si nu luasera in seama singura 
explicatie posibila a tuturor manifestarilor lui? Se gasira, bineinteles, si unii 
sceptici, dar rezistenta lor pe aceasta pozitie nu dainui mult. 

Nicolas zäcu in pat mai bine de doua luni de zile, fu chemata urgent de la 
Moscova pentru consult o somitate medicala; tot orasul tinu s-o viziteze pe 
Varvara Petrovna; ea ii iertase. Catre primavara, cand Nicolas se simti pe deplin 
sănătos, acceptă fără opunere propunerea mamei sale să plece în Italia, ca si 
rugămintea ei să le facă tuturor cunoscutilor o vizită de adio, pe cât era posibil 
cerându-şi scuze cui trebuia. Nicolas acceptă cu multă plăcere. La club se află 
că el a avut cu Piotr Pavlovici Gaganov o explicaţie delicată cu prilejul vizitei 
făcute acestuia acasă la el şi care îi dăduse deplină satisfacţie. Făcându-şi 
vizitele, Nicolas arăta grav, ba şi posomorât întru câtva. Toată lumea îl primi cu 
multă compasiune, deşi cu toţii se simțeau nu se ştie de ce foarte jenati si 
păreau bucuroşi de faptul că el pleacă în Italia. Ivan Osipovici lăsă să-i cadă şi 
o lacrimă, dar nu îndrăzni să-l imbratiseze nici la ultimul rămas-bun. Într- 
adevăr, unii dintre noi eram totuşi convinşi că mizerabilul şi-a bătut joc de noi 
toţi, simulând această boală. Îi făcu o vizită si lui Liputin. 

— Spune-mi, te rog, întrebă el, cum de ai putut şti dinainte ce voi spune 
eu despre inteligenţa dumitale, ba s-o şi povatuiesti pe Agafia ce să-mi 
răspundă? 

— Simplu de tot, râse Liputin, şi eu te consider drept un om foarte 
inteligent şi de aceea am putut să-mi închipui ce-ai să răspunzi. 

— Şi totuşi e o coincidenţă remarcabilă. Dar dă-mi voie, înseamnă că 
dumneata mă considerai un om deştept, deci lucid, când mi-ai trimis-o pe 
Agafia, şi nu mă socoteai nebun? 

— Drept cel mai deştept şi cel mai lucid om şi m-am prefăcut numai a 
crede că nu eşti în toate minţile. De altfel, şi dumneata ţi-ai dat seama 
numaidecât de ceea ce gândesc şi mi-ai acordat prin Agafia un certificat de 
perspicacitate. 

— Aici cam greşeşti; eu, într-adevăr... am fost bolnav... murmură Nikolai 
Vsevolodovici incruntandu-se. Ia stai, cum vine asta, strigă el, iti închipui 
cumva cu adevărat că sunt capabil să mă năpustesc asupra oamenilor fiind în 
deplină rațiune? Ce rost ar avea? 

Liputin se zgribuli, negăsind ce să-i răspundă. Nicolas păli deodată sau 
poate aşa i se păru lui Liputin. 

— În orice caz, ai un fel de a gândi foarte nostim, continuă Nicolas, iar în 
ce priveşte figura cu Agafia, asa am inteles-o, că mi-ai trimis-o să mă facă de 
râs. 

— Doar n-aţi fi vrut să vă provoc la duel? 

— Adevărat! Am auzit eu că nu prea eşti amator de dueluri... 

— Ce nevoie avem să-i copiem pe francezi? se zgribuli iar Liputin. 


— Esti adeptul teoriei spiritului nationalist? 

Liputin se facu si mai mic. 

— Ehe! Dar ce vad! exclama Nicolas observand pe locul cel mai vizibil de 
pe masa un volum de Considérant, nu cumva din intamplare esti un fourierist? 
Te pomenesti ca asa e! Pai, nu e tradus din frantuzeste? rase el ciocanind cu 
degetul in carte. 

— Ba nu, nue o traducere din frantuzeste! paru ca se salta deodata 
Liputin cu un fel de ciuda. E o traducere din limba universala si nu numai din 
limba franceza! Din limba republicii universale umanitare si a armoniei sociale, 
asa sa stii! Nu e numai din limba franceza! ... 

— Pe dracu’, o asemenea limba nici nu exista! continua sa rada Nicolas. 

Uneori chiar si un lucru marunt impresioneaza puternic si retine pentru 
mult timp atentia. Despre domnul Stavroghin am inca multe lucruri de spus; 
acum voi semnala doar ca o curiozitate ca, din toate impresiile traite de el in 
decursul intregii perioade petrecute in orasul nostru, cel mai puternic s-a 
intiparit in memoria lui figura insignifianta si aproape netrebnica a acestui mic 
functionar gubernial, gelos de nevindecat si despot grosolan in familie, zgarcit 
şi cămătar, care încuia resturile prânzului şi capetele de lumânare sub cheie si, 
în acelaşi timp, sectar înverşunat a cine ştie cărei viitoare „armonii sociale”, 
care se entuziasma noaptea în faţa viziunii fantastice a viitoarelor falanstere în 
a căror realizare apropiată în Rusia şi în gubernia noastră credea ca în propria- 
i existenţă. Si toate acestea, în locurile unde îşi încropise o ,cäsutä”, unde se 
căsătorise pentru a doua oară luând zestre nişte bănişori, unde poate pe o 
distanţă de o sută de verste împrejur nu exista nici un om, începând cu el 
primul, care să semene cât de cât, măcar în aparenţă, cu un viitor membru al 
„republicii universale umanitare şi al armoniei sociale generale”. 

„Dumnezeu ştie cum se plămădesc oamenii aceştia!”, îşi zise Nicolas 
nedumerit, amintindu-şi de acest fourierist original. 

IV. 

Prinţul nostru călători mai bine de trei ani, încât fu aproape uitat de toţi 
în oraş. Ştim însă de la Stepan Trofimovici că a cutreierat toată Europa, a fost 
în Egipt si a ajuns chiar şi la Ierusalim; apoi s-a alăturat undeva unei expediţii 
savante în Islanda şi într-adevăr a fost şi în Islanda. Se spunea de asemenea că 
timp de o iarnă ar fi audiat prelegeri la o universitate germană. Îi scria rar 
mamei sale — de două ori pe an, ba uneori numai o data; dar Varvara Petrovna 
nu se necăjea şi nu se considera jignită. Relaţiile dintre mamă şi fiu, odată 
stabilite în felul acesta, ea le acceptase cu resemnare tăcută, ducând 
necontenit dorul fiului ei. Dar nimănui nu-i mărturisea niciodată nici tristetile, 
nici visările ei. Până şi de Stepan Trofimovici se depărtă de la o vreme. Nutrea 
în taină nu se ştie ce planuri şi se pare că devenea tot mai zgârcită, adunând şi 
mai stăruitor bani şi supărându-se de fiecare dată pentru orice pierdere pe care 
o avea Stepan Trofimovici la jocul de cărţi. 

În sfârşit, în aprilie anul acesta ea primi o scrisoare din Paris, de la o 
prietenă din copilărie, generăleasa Praskovia Ivanovna Drozdova. Praskovia 


Ivanovna, cu care Varvara Petrovna nu se mai vazuse si nici nu corespondase 
de mai bine de opt ani, o instiinta cum ca Nikolai Vsevolodovici a devenit un 
oaspete nelipsit si prieten bun al casei lor si al Lizei (singura ei fiică) si că 
printul intentioneaza sa le insoteasca la vara in Elvetia, la Verney-Montreux, cu 
toate ca in familia contelui K... (foarte influent personaj la Petersburg) care se 
afla acum la Paris, este considerat aproape ca un fiu, incat aproape ca sta tot 
timpul la ei. Scrisoarea era scurta si denota destul de limpede scopul, desi in 
afara de faptele mentionate nu continea nici un fel de concluzie. Fara sa stea 
prea mult pe ganduri, Varvara Petrovna hotari de indata sa plece si, dupa 
pripite pregatiri, luand-o cu ea ca insotitoare si pe Dasa (sora lui Satov), pe la 
mijlocul lunii aprilie porni spre Paris si de acolo in Elvetia. Se intoarse in iulie 
singura, lasand-o pe Dasa la familia Drozdov; iar Drozdovii, dupa spusa ei, 
promiseseră să vină în oraşul nostru la sfârşitul lunii august. 

Drozdovii erau şi ei mosieri din gubernia noastră, dar serviciul 
generalului Ivan Ivanovici (fostul prieten al Varvarei Petrovna şi camarad de 
arme al soţului ei), îi împiedica mereu să-şi viziteze superbul domeniu. După 
moartea generalului, survenită anul trecut, neconsolata Praskovia Ivanovna 
plecase cu fiica ei în străinătate, între altele şi cu intenţia de a face o cură de 
struguri la Verney-Montreux în a doua jumătate a verii. lar după întoarcerea în 
tara, intenţiona să se stabilească pentru totdeauna în gubernia noastră. În oraş 
aveau o casă imensă, care ani de-a rândul stătuse pustie, cu obloanele închise 
la ferestre. Erau nişte oameni bogaţi. Praskovia Ivanovna, după prima căsătorie 
doamna Tusina, era, ca şi prietena ei de pension, Varvara Petrovna, tot fiică de 
otcupcic din vremurile trecute şi se măritase şi ea aducând o zestre însemnată. 
Căpitanul de cavalerie în retragere Tuşin dispunea şi el de ceva avere, nefiind 
lipsit şi de anumite calităţi. Înainte de a muri, îi lăsă drept moştenire unicei 
sale fiice, de şapte ani, Liza, un capital considerabil. Acum, când Lizaveta 
Nikolaevna împlinise douăzeci şi doi de ani, zestrea ei se putea în mod sigur 
socoti la cel puţin două sute de mii de ruble bani lichizi, fără a mai vorbi despre 
celelalte avutii pe care urma să le moştenească cu timpul, după moartea mamei 
sale, care nu avea copii din a doua căsătorie. Varvara Petrovna părea foarte 
mulţumită de călătoria ei. După părerea ei, Praskovia Ivanovna şi ea ajunseseră 
la o înţelegere amiabilă şi îndată după întoarcere îi comunică totul lui Stepan 
Trofimovici; ba chiar se arătă faţă de el foarte expansivă, ceea ce de mult nu se 
mai întâmplase în relaţiile dintre ei. 

— Ura! strigă Stepan Trofimovici pocnind din degete. 

Entuziasmul lui deplin era îndreptăţit şi prin faptul că în lipsa prietenei 
sale se aflase într-o stare de extremă deprimare. Plecând în străinătate, ea nici 
nu-şi luase rămas-bun de la el cum se cuvine şi nici nu-i împărtăşise planurile, 
considerându-l că are „gură de muiere” şi de teamă probabil ca să nu scape 
vreo vorbă unde nu trebuie. Era supărată pe el atunci pentru o importantă 
pierdere la cărţi, despre care aflase întâmplător. Dar încă în Elveţia fiind, inima 
îi spusese că prietenul părăsit astfel trebuia să fie recompensat, cu atât mai 
mult, cu cât nu puţin timp fusese ea aspră faţă de dânsul. Această despărţire 


pripita si misterioasa il ului pe Stepan Trofimovici, sfasiindu-i inima; si ca un 
făcut, interveniră între timp si alte nedumeriri. Îl chinuia conştiinţa unei 
obligaţii vechi băneşti, de care fără ajutorul Varvarei Petrovna n-ar fi putut să 
se achite niciodată. Afară de asta, în luna mai a anului în curs, luă sfârşit în 
cele din urmă şefia la gubernie a bunului şi prea blândului nostru Ivan 
Osipovici, fiind înlocuit pe neaşteptate şi în nişte circumstanţe destul de 
neplăcute. Apoi, tot în lipsa Varvarei Petrovna, avusese loc şi instalarea noului 
nostru guvernator, Andrei Antonovici von Lembke; şi totodată interveniră si 
unele schimbări prea vizibile în atitudinea aproape a întregii societăţi 
guberniale de la noi faţă de Varvara Petrovna şi, prin urmare, şi faţă de Stepan 
Trofimovici. În orice caz, el avusese timp să culeagă unele observaţii destul de 
neplăcute, deşi foarte preţioase, şi se pare că se cam speriase, fiind singur fără 
Varvara Petrovna. Îngrijorat, el frământa în gând bănuiala că despre el noul 
guvernator a şi fost informat ca despre un om primejdios. Aflase din izvoare 
sigure că unele dintre doamnele noastre intenționau să înceteze vizitele lor la 
Varvara Petrovna. lar despre soţia guvernatorului (care era aşteptată abia spre 
toamnă) se spunea că, deşi este cam mândră, e o aristocrată autentică şi nu o 
„oarecare nenorocită de Varvara Petrovna a noastră”. Nu se ştie de unde şi 
cum, dar toată lumea aflase cu lux de amănunte că soţia noului guvernator şi 
Varvara Petrovna avuseseră prilejul să se întâlnească cândva în cercurile înaltei 
societăţi, dar se despartisera cu animozitate, încât numai o simplă aluzie la 
doamna von Lembke producea asupra Varvarei Petrovna o impresie dureroasă. 
Infatisarea optimistă si triumfătoare a Varvarei Petrovna, aerul de indiferenţă 
dispretuitoare cu care ascultase aceste relatări despre părerile doamnelor şi 
despre tribulatiile societăţii noastre avură darul de a-i reda lui Stepan 
Trofimovici curajul şi voioşia care-i lipseau. Cu un umor exuberant şi 
prevenitor se apucă el să-i descrie intrarea în oraş a noului guvernator. 

— Dumitale, excellente amie, fără îndoială ca iti este cunoscut, spunea el 
taraganand cu afectare gratioasa si cocheta cuvintele, ce inseamna un 
administrator rus, in general, si ce inseamna un administrator rus proaspat 
promovat, adică nou-numit, nou-înscăunat... Ces interminables mots russes! 
... Nu cred sa fi avut însă vreodată prilejul să cunoşti practic ce înseamnă 
frenezia administrativă şi ce reprezintă concret această chestie! 

— Frenezie administrativă? Ce e asta? 

— Adică, vous savez chez nous... En un mot, pune-l de pildă pe omul cel 
mai insignifiant să vândă nişte mizere bilete la un ghişeu de cale ferată şi de 
îndată această nulitate se va considera în drept să te privească cu un aer de 
Jupiter, când vei veni să-ţi cumperi un bilet, pour vous montrer son pouvoir. 
„Să ştii adicătelea cu cine ai de-a face...”, şi fenomenul acesta atinge la ei 
stadiul unui entuziasm administrativ... En un mot, am citit deunăzi, nu ştiu 
unde, că un paracliser dintr-o biserică de-a noastră din străinătate — mais c'est 
très curieux — ar fi dat literalmente afară din biserică o onorabilă familie engleză 
des dames charmantes înainte de a începe slujba postului mare, vous savez ces 
chants et le livre de Job..., numai sub pretextul că „străinii n-au ce căuta în 


bisericile ruseşti şi să vină numai in orele fixate în anunt...”, făcând ca acele 
persoane să leşine... Paracliserul acesta fusese cuprins de un acces de frenezie 
administrativă et il a montré son pouvoir... 

— Fii mai scurt, dacă poţi, Stepan Trofimovici. 

— Domnul von Lembke a plecat acum în inspecţie prin gubernie. En un 
mot, acest Andrei Antonovici, deşi e un neamt rus de credinţă ortodoxă si chiar 
— să-i fac această concesie — un bărbat foarte frumos, ca de vreo patruzeci de 
ani... 

— De unde ai scos-o că e un bărbat frumos? Are ochi bulbucati ca de 
berbec. 

— Într-adevăr. Dar fac această concesie în favoarea părerii doamnelor 
noastre... 

— Să trecem la altceva, Stepan Trofimovici, te rog! Apropo, văd că porţi 
cravată roşie, de când asta? 

— Păi... numai astăzi... 

— Dar îţi respecţi programul de plimbări zilnice? Faci cei şase kilometri 
cum ţi-a fost prescris de medic? 

— Nu... nu întotdeauna. 

— Ştiam eu! M-am gândit la asta încă din Elveţia! strigă ea enervată. 
Acum va trebui să faci plimbări de câte zece verste, nu şase! Te-ai delăsat 
groaznic, groaz-nic! Că ai îmbătrânit e puţin spus, te-ai ramolit... Am rămas 
surprinsă când te-am văzut adineauri, deşi ţi-ai pus cravată roşie... Quelle 
idee, rouge! Continua despre von Lembke, dacă într-adevăr ai ceva de spus, şi 
isprăveşte odată, te rog. Mă simt obosită. 

— En un mot, eu am vrut doar să spun că este unul dintre acei 
administratori care-şi încep cariera la vârsta de patruzeci de ani şi care până 
atunci lâncezesc într-un anonimat cenuşiu, ca deodată să răzbată în lume prin 
intermediul unei soţii achiziţionate pe neaşteptate sau prin cine ştie ce alte 
mijloace, nu mai puţin disperate... Adică el acum e plecat... şi vreau să spun 
deci că s-a găsit imediat cineva să-i şoptească în ambele urechi că aş fi un 
pervertitor al tineretului şi un propovăduitor al ateismului gubernial... Şi, 
bineînţeles, a început imediat să culeagă informaţii. 

— Este adevărat? 

— Bineînţeles că mi-am luat şi eu măsurile necesare. Iar când i s-a 
„raportat” despre dumneata, că de fapt dumneata „ai condus gubernia”, vous 
savez, dumnealui şi-a permis să spună că „aşa ceva nu se va mai întâmpla”. 

— Chiar aşa a spus? 

— Da, că „aşa ceva nu se va mai întâmpla” şi avec cette morgue... Pe Iulia 
Mihailovna, soţia dumnealui, vom avea plăcerea s-o vedem aici pe la sfârşitul 
lunii august, sosită direct de la Petersburg. 

— Din străinătate. M-am întâlnit cu ea acolo. 

— Vraiment? 

— La Paris şi în Elveţia. Este rudă cu Drozdovii. 


— Ruda? Ce coincidenta extraordinara! Se spune ca e vanitoasa si... cu 
relatii mari! 

— Prostii, niste relatii mizere! Pana la varsta de patruzeci si cinci de ania 
zabovit ca fata mare fara nici o letcaie, iar acum a reusit sa se marite cu von 
Lembke al ei şi, bineînţeles, tot scopul ei — să-l scoată cat mai sus în lume. 
Amândoi sunt nişte intriganti. 

— Se spune că e cu doi ani mai în vârstă decât dânsul? 

— Cu cinci. Maică-sa, la Moscova, şi-a facut ferfenita poalele rochiei 
frecând-o de pragul meu; se milogea să participe la balurile mele pe când trăia 
încă Vsevolod Nikolaevici. Ba se întâmpla ca o seară întreagă să rămână 
singură într-un colt fiindcă nimeni n-o invita la dans, cu toată alunita pe care 
şi-o lipea pe frunte, încât abia pe la ora trei, făcându-mi-se milă de ea, îi 
trimiteam vreun cavaler ca s-o invite. Pe atunci avea douăzeci de ani, dar purta 
rochite scurte ca de fetiţă. Devenise jenant s-o primească cineva într-o casă 
onorabilă. 

— Parcă vad această alunita aplicată. 

— Ascultă ce-ţi spun eu, abia am venit şi am si dat peste o intrigă. Ai citit 
doar scrisoarea prietenei mele Drozdova. Ce poate fi mai clar? Şi când colo, ce 
găsesc? Aceeaşi Drozdova neroadă - totdeauna a fost ea neroada — mă priveşte 
întrebătoare: de ce adică am sosit? Poti să-ţi închipui ce mirată am rămas! Ma 
uit şi constat că în jurul ei se tot învârteşte această Lembke însoţită de 
verişorul acela, nepotul bătrânului Drozdov — e limpede! Bineînţeles, am 
intervenit energic imediat şi Praskovia a trecut iar de partea mea, dar intriga 
rămâne intrigă! 

— Pe care ai reuşit totuşi s-o învingi. O, Bismarck al nostru! 

— Fără să fiu Bismarck, sunt capabilă totuşi să sesizez falsitatea şi 
prostia oriunde le întâlnesc. Lembke este falsitatea, iar Praskovia, prostia. Rar 
mi-a fost dat să întâlnesc o femeie mai flască, ba şi cu picioarele umflate, ba şi 
bună la inimă. Ce poate fi mai stupid decât un nerod bun la inimă? 

— Dar un nerod rău, ma bonne amie, un nerod rău e şi mai nerod, 
replică generos Stepan Trofimovici. 

— Poate că ai dreptate, dar o mai tii minte pe Liza? 

— Charmante enfant! 

— Numai că acum nu mai e enfant, ci femeie în toată firea si încă o 
femeie cu caracter. Suflet nobil şi cu temperament şi, ceea ce-mi place mai 
mult la ea, nu prea o iartă pe maică-sa, neroada aceea credulă. Din cauza 
verişorului aceluia era cât pe-aci să se nască o istorie. 

— O clipă, păi, el nu e nici o rudă cu Lizaveta Nikolaevna... şi-a pus ochii 
cumva pe ea? 

— Să vezi, e un tânăr ofiţer, prea putin vorbaret, ba modest chiar. Tin să 
fiu dreaptă întotdeauna. Mi se pare că el personal e împotriva acestei intrigi şi 
nu urmăreşte nimic, toate sunt scorneli de-ale doamnei Lembke. Îi poartă 
multă stimă lui Nicolas. Intelegi, totul depinde de Liza, am lăsat-o în relaţii 
excelente cu Nicolas, care mi-a promis şi el să vină la noi negreşit în noiembrie. 


Prin urmare, intriga o tese numai doamna Lembke, iar Praskovia nu-i decât o 
biata femeie care orbecäie. Ba imi spune ca toate banuielile mele nu sunt decat 
fantezii; iar eu ii spun verde in fata ca este o proasta. Si sunt gata sa confirm 
acest lucru si la Judecata de Apoi. Si dacă nu stäruia Nicolas să aman 
deocamdată, nici n-aş fi plecat de acolo fără s-o demasc pe această femeie falsă. 
Se lingusea pe lângă contele K. Profitând de protecţia lui Nicolas, voia sa 
despartă un fiu de mamă. Dar Liza e de partea noastră, iar cu Praskovia m-am 
înțeles. Ştii, Karmazinov al nostru îi este rudă! 

— Cum? Ruda doamnei von Lembke? 

— Intocmai. O rudă mai îndepărtată. 

— Karmazinov, nuvelistul? 

— Ei da, scriitorul, ce te mira? Bineinteles, el se considera o somitate. Un 
ingamfat! Ea va sosi impreuna cu el; acolo face totul ca sa-i intre in voie. 
Intentioneaza, cică, să organizeze aici un fel de reuniuni literare; el va sosi 
pentru o lună, timp în care să-şi vândă ultima moşioară. Cât pe-aci era să dau 
ochii cu el în Elveţia, dar am reuşit să-l evit; deşi sper că el îmi va face onoarea 
să mă recunoască. Cândva mi-a scris o mulţime de scrisori. Venea in casa 
noastră. Aş fi vrut, Stepan Trofimovici, să te îmbraci mai bine; pe zi ce trece 
devii tot mai neglijent... O, cum ştii dumneata să mă chinuieşti! Ce citeşti 
acum? 

— Eu... eu... 

— Inteleg. Ca de obicei, prietenii, chefurile, clubul, cartile de joc si 
reputatia de ateu. Nu-mi place reputatia aceasta, Stepan Trofimovici. N-as vrea 
sa te considere lumea ateu; mai ales acuma n-o doresc deloc. Nici inainte nu 
prea eram de acord, fie numai si pentru faptul ca totul nu este decat o vorbarie 
goala. A trebuit, in sfarsit, sa ti-o spun. 

— Mais, ma chère... 

— Ascultă-mă, Stepan Trofimovici, in toate chestiunile savante eu, 
bineinteles, fata de dumneata sunt o ignoranta, dar in drum spre tara m-am 
gandit mereu la dumneata. Si-am ajuns la o convingere. 

— Care anume? 

— La convingerea că nu suntem noi singurii mai deştepţi decât toţi din 
lume şi că există oameni şi mai deştepţi. 

— E spiritual şi cât se poate de nimerit. Există oameni mai deştepţi, deci 
există oameni mai rezonabili şi prin urmare şi noi putem greşi, nu-i aşa? Mais, 
ma bonne amie, să zicem că eu greşesc, dar nu am şi eu un drept general 
uman suprem şi inalienabil de a mă bucura de libertatea conştiinţei? N-am eu 
dreptul să nu fiu neapărat bigot şi fanatic, dacă o vreau? Şi, bineînţeles, pentru 
toate acestea voi fi urât de tot felul de domni până la sfârşitul veacului. Et puis, 
comme on trouve toujours plus des moines que de raison, şi întrucât eu sunt 
perfect de acord cu aceasta... 

— Cum ai spus? 

— Am spus: on trouve toujours plus des moines que de raison şi întrucât 
eu sunt... 


— Probabil ca nu sunt cuvintele dumitale; le-ai citit desigur undeva? 

— A spus-o Pascal. 

— Mi-am inchipuit eu... ca nu dumneata! De ce nu stii niciodata s-o spui 
şi dumneata asa scurt si nimerit, ci o lungesti la nesfârşit? E mult mai bine asa 
decât cum ai vorbit adineauri despre frenezia administrativă... 

— Ma foi, chére... de ce? În primul rând pentru că eu totuşi nu sunt un 
Pascal, et puis... În al doilea rând, noi, ruşii, nu ştim niciodată să exprimăm 
ceva pe limba noastră... cel puţin până în prezent nimeni n-a spus încă nimic... 

— Hm! poate că nu-i adevărat. Cel putin noteaza-ti şi memoreaza 
asemenea cuvinte, ştii, cu prilejul unei discuţii... Ah, Stepan Trofimovici, 
veneam aici plină de nerăbdare să stăm de vorbă cu totul serios! 

— Chére, chére amie! 

— Acum cand au sosit aici alde Lembke, Karmazinov... O, Doamne, ce 
mult ai decăzut. O, cât mă chinuieşti! Aş fi vrut ca oamenii aceştia să se 
pătrundă de respect faţă de dumneata, pentru că în realitate ei nu merită nici 
vârful unghiei dumitale, iar dumneata cum te ţii? Ce-au să vadă ei? Ce-am să 
le arăt?! În loc să constitui o nobilă mărturie, un exemplu pentru toţi, 
dumneata te inconjuri de nişte declasati; ai căpătat nişte deprinderi imposibile, 
ai decăzut, nu esti în stare să renunti la băutură si la cărţi, citeşti numai 
scrierile lui Paul de Kock şi nu scrii nimic, nimic, în timp ce acolo toţi scriu; îţi 
irosesti tot timpul în pălăvrăgeli. Dar e posibil, e admisibil oare să-ţi faci 
asemenea prieteni cum e nedespartitul dumitale Liputin? 

— Dar de ce spui că e nedespartitul meu? protestă timid Stepan 
Trofimovici. 

— Unde-i el acum? continuă tăios şi dur Varvara Petrovna. 

— El... el vă stimează nemărginit; a plecat la S-k, să ia în posesie 
moştenirea rămasă după moartea mamei sale. 

— Am impresia că nu face altceva decât să adune bani. Ce face Şatov? E 
tot aşa? 

— Irascible, mais bon. 

— Nu pot să-l sufăr pe Satov al dumitale; e înrăit şi încrezut! 

— Cum se simte Daria Pavlovna? 

— Vorbeşti despre Daşa? Ce ţi-a venit? îl privi curioasă Varvara Petrovna. 
E bine sănătoasă, am lăsat-o la Drozdovi... Am auzit eu ceva în Elveţia despre 
fiul dumitale, dar mai mult de rău decât de bine. 

— Oh, c'est une histoire bien bete. Je vous attendais, ma bonne amie, 
pour vous raconter... 

— Destul, Stepan Trofimovici, lasă-mă să mai răsuflu; sunt obosită. Mai 
avem timp să discutăm după pofta inimii, mai ales când este vorba despre ceva 
rău. Văd că începi să stropeşti când râzi, e un fel de decrepitudine la 
dumneata! Şi ce râs ciudat ai acum... Dumnezeule, câte deprinderi urâte ai 
reuşit să-ţi faci! Karmazinov nu va veni la dumneata! Dar si aşa cei de aici se 
bucură din plin... Te-ai demascat complet. Ei bine, ajunge, ajunge, am obosit! 
Ar fi cazul, în definitiv, să cruti omul! 


V. 

Stepan Trofimovici ,a crutat omul”, dar a plecat foarte tulburat. 

Se ivisera intr-adevar in firea prietenului nostru destule deprinderi urate, 
mai ales in ultimul timp. Decazuse vizibil si foarte repede aproape in toate 
privintele şi într-adevăr devenise cam neglijent. Incepuse să si bea mai mult ca 
înainte, se făcuse si mai plangaret si cu nervii nu prea stătea bine; începuse să 
dea şi semne de sensibilitate excesivă pentru lucrurile rafinate. Chipul lui 
căpătase o capacitate ciudată de a-şi schimba expresia cu repeziciune, trecând 
de la cea mai gravă şi solemnă, de pildă, la cea mai grotescă şi chiar stupidă. 
Nu putea suporta singurătatea şi necontenit râvnea şi aştepta să-l distreze 
cineva. Neapărat trebuia să i se spună vreun cancan sau vreo anecdotă care 
circula prin oraş şi era nerăbdător să audă zilnic altele noi. Iar dacă se 
întâmpla ca nimeni să nu treacă pe la el mai mult timp, umbla abătut prin 
încăperi, se oprea în faţa ferestrei molfăind şi muşcându-şi buzele îngândurat, 
oftând adânc, ba şi văicărindu-se în cele din urmă. Era mereu stăpânit de 
presentimente, se temea fără încetare de nu ştiu ce primejdie neaşteptată şi 
inevitabilă; devenise sperios; acorda o nefirească atenţie viselor. 

Toată ziua şi seara aceea le-a petrecut profund întristat, a trimis să mă 
cheme, părea foarte emoţionat, mi-a vorbit mult şi îndelung, dar foarte confuz. 
Varvara Petrovna ştia de mult că el nu-mi ascunde nimic. În cele din urmă am 
avut impresia că ar avea pe suflet o grijă mare, ceva despre care nici el nu-şi 
dădea bine seama ce poate fi. De obicei, când ne întâlneam noi doi singuri şi 
începea să mi se plângă, aproape întotdeauna, după un timp oarecare, apărea 
şi o sticluta cu băutură, ca să ne consoleze. De data aceasta nu se servi vin si 
observai de mai multe ori cum îşi înfrânează dorinţa de a trimite după băutură. 

— Şi de ce s-o fi supărând? se plângea el mereu, ca un copil. Tous les 
hommes de génie et de progrès en Russie étaient, sont et seront toujours des 
cartofori et des betivi, qui boivent de sting, iar eu parca nu sunt chiar in asa 
hal cartofor si betiv... Îmi reproşează de ce nu scriu nimic? Ciudată concepţie! 
... De ce zac mereu? Dumneata, zice, trebuie să fii un „exemplu si să constitui 
un reproş”. Mais entre nous soit dit, ce altceva ar avea de făcut un om căruia i- 
a fost hărăzit să stea drept un „reproş”, decât să zacă, îşi dă seama ea de 
aceasta? Si în sfârşit, se lămuri şi cauza acelei tristeti majore şi profunde care-l 
chinuia de data aceasta atât de agasant. De nenumărate ori se apropie de 
oglindă oprindu-se îndelung în faţa ei. Întorcându-se în cele din urmă spre 
mine, îmi spuse cu un accent de stranie disperare: 

— Mon cher, je suis un om decăzut! 

Da, într-adevăr, până în această zi el rămăsese constant convins de un 
singur lucru, în ciuda „vederilor noi” şi cu toate „schimbările de concepţii” ale 
Varvarei Petrovna, şi anume că el continua să fie fermecător pentru inima ei de 
femeie, că adică o atrage şi o interesează nu numai ca un surghiunit sau ca un 
savant cunoscut, dar şi ca un bărbat frumos. Această convingere măgulitoare şi 
liniştitoare trăia în el de douăzeci de ani şi era poate, dintre toate convingerile 


lui, aceea la care i-ar fi fost cel mai greu sa renunte. Presimtea el oare in seara 
aceea incercarea colosala ce il astepta in viitorul cel mai apropiat? 

VI. 

Voi trece acum la descrierea acelei intamplari in buna parte hazlie si cu 
care incepe de fapt cronica mea. 

Chiar in ultimele zile ale lunii august se reintoarsera in tara, in sfarsit, si 
Drozdovii. Aparitia acestora, care fu urmata indata de aceea atat de asteptata a 
rudei lor, sotia noului guvernator, starni senzatie in societatea noastra. Dar 
despre toate aceste evenimente interesante voi vorbi mai tarziu; acum ma voi 
margini numai la faptul ca Praskovia Ivanovna ii aduse plocon Varvarei 
Petrovna, care o astepta cu atata nerabdare, o enigma de dezlegat, dintre cele 
mai îngrijorătoare: Nicolas îi părăsise inca de la începutul lunii iulie si, 
întâlnindu-l în valea Rinului pe contele K., plecase împreună cu el şi cu familia 
lui la Petersburg. (N. B. Toate cele trei fiice ale contelui erau la vârsta 
măritişului.) 

— De la Lizaveta, dată fiind mândria şi îndărătnicia ei, n-am putut afla 
nimic, încheie Praskovia Ivanovna, dar am văzut cu ochii mei că între ea şi 
Nikolai Vsevolodovici s-a întâmplat ceva. Nu-mi dau seama de cauze, dar mi se 
pare că va trebui chiar dumneata, buna mea prietenă Varvara Petrovna, s-o 
întrebi despre aceste cauze pe Daria Pavlovna a dumitale. După părerea mea, 
Liza se simte ofensată. Sunt nespus de bucuroasă că ţi-am adus-o în sfârşit pe 
favorita dumitale şi ţi-o predau, cum s-ar zice, din mână în mână şi cu asta m- 
am descotorosit de o povară. 

Aceste cuvinte perfide fuseseră rostite pe un ton destul de iritat. Era 
limpede că „femeia aceasta fleşcăită” le pregătise dinainte, savurând anticipat 
efectul pe care-l vor produce. Dar pe Varvara Petrovna n-o puteai surprinde cu 
vorbe enigmatice şi efecte sentimentale. Drept urmare, ceru imediat cât mai 
precise şi complete explicaţii. Praskovia Ivanovna cobori de îndată tonul şi 
isprăvi chiar prin a izbucni în lacrimi, pusă pe cele mai prieteneşti efuziuni. 
Această doamnă irascibilă, dar şi sentimentală, aidoma lui Stepan Trofimovici, 
ducea necontenit dorul unei prietenii adevărate şi plângerea ei principală 
împotriva Lizavetei Nikolaevna consta tocmai în faptul că „fiică-sa nu vrea să-i 
fie prietenă”. 

Şi totuşi, din noianul de explicaţii şi efuziuni nu se putu înţelege decât 
un singur lucru: că într-adevăr între Liza si Nicolas intervenise o neînțelegere, 
dar de ce natură era această neînțelegere Praskovia Ivanovna, in mod evident, 
nu reuşise să-şi dea exact seama. Iar în ce o priveşte pe Daria Pavlovna, nu 
numai că renuntase la sfârşit la toate acuzaţiile împotriva ei, dar o şi rugase 
insistent pe Varvara Petrovna să nu dea cuvintelor sale anterioare nici o 
importanţă, pentru că le spusese într-un moment de „enervare”, într-un 
cuvânt, totul apărea foarte confuz, ba şi destul de suspect. După cele relatate 
de ea, neintelegerea s-ar fi iscat din cauza „firii îndărătnice şi zeflemitoare” a 
Lizei; „iar Nikolai Vsevolodovici, om mândru cum era, deşi îndrăgostit, n-a 
putut suporta aceste zeflemeli şi i-a răspuns tot prin zeflemeli”. 


— Curand dupa aceea am cunoscut noi un tânär, se pare ca nepot al 
»profesorului” dumitale, de fapt poarta acelasi nume... 

— Fiu, nu nepot, o corija Varvara Petrovna. Praskovia Ivanovna nu 
izbutise niciodata sa retina exact numele lui Stepan Trofimovici si prefera sa-i 
spuna ,profesorul”. 

— Fiu sa fie, cu atat mai bine, desi imi este absolut egal. Un tanar 
obisnuit, foarte vioi si degajat, dar nimic mai mult. Ei bine, eu cred ca aici Liza 
nu prea a procedat frumos, atrăgându-l pe acest tânăr, ca să-i atate gelozia lui 
Nikolai Vsevolodovici. Dar nici nu prea înclin s-o condamn pentru aceasta: 
tertipuri de fată, mă rog, foarte fireşti şi chiar amuzante. În schimb, Nikolai 
Vsevolodovici, în loc să se aprindă puţin de gelozie, dimpotrivă, s-a şi 
împrietenit cu acest tânăr, ca şi cum n-ar fi observat nimic sau i-ar fi fost 
absolut indiferent. Pentru Liza a fost de-ajuns. Tânărul a plecat curând (nu ştiu 
unde se grăbea), iar Liza a profitat de orice prilej ca să-şi arate nemulţumirea 
fata de Nikolai Vsevolodovici. Băgând de seamă că el mai stă uneori de vorbă cu 
Daşa, a început să se înfurie şi de atunci n-am mai avut nici eu viaţă liniştită, 
prietenă dragă. Doctorii mi-au interzis orice enervare şi mult lăudatul ghiol al 
lor m-a scârbit teribil, încât m-au apucat durerile de dinţi şi crizele de 
reumatism. Chiar în presă scria că Lacul Geneva provoacă dureri de dinţi; cică 
are această proprietate. Deodată Nikolai Vsevolodovici primeşte din partea 
contesei o scrisoare şi imediat pleacă de la noi, chiar a doua zi. De altfel, şi-au 
luat rămas-bun prieteneşte şi Liza, conducându-l, părea foarte veselă, 
fluşturatică şi râdea în hohote. Dar să ştii că toate acestea au fost numai o 
poză. După plecarea lui a devenit îngândurată, nu i-a mai pomenit niciodată 
numele, interzicându-mi şi mie să-i vorbesc despre dânsul. Te-aş sfătui mai 
bine, dragă Varvara Petrovna, ca deocamdată să nu atingi cu Liza tema 
aceasta, mă tem să nu dauneze chestiunii noastre. Vazandu-te însă că taci, va 
deschide ea prima vorba şi atunci vei afla mai bine. Părerea mea este că se vor 
împăca, dacă bineînţeles Nikolai Vsevolodovici se va ţine de cuvântul dat că o 
să se întoarcă aici fără întârziere. 

— Îi voi scrie imediat. Dacă toate se reduc la ceea ce mi-ai spus, nu poate 
fi vorba decât de o mică neînțelegere; prostii! De altfel, şi pe Daria o cunosc 
prea bine; şi astea-s prostii. 

— Cât despre Dasenka, mărturisesc, sunt vinovată. N-au fost decât nişte 
convorbiri obişnuite, şi acelea în auzul tuturor. De fapt, prea mă indispuseseră 
toate astea, draga mea. De altfel, şi Liza, am văzut eu, a început după aceea să- 
i vorbească Dasei cu aceeaşi prietenie ca şi înainte... 

În aceeaşi zi, Varvara Petrovna îi scrise lui Nicolas implorându-l să vină 
acasă măcar cu o lună înainte de termenul fixat de el. Şi totuşi ceva rămăsese 
pentru ea cam neclar şi necunoscut. Se gândi la asta toată seara şi toată 
noaptea. Punctul de vedere al „Praskoviei” i se părea prea naiv şi sentimental., 
Praskovia a fost toată viaţa ei o sentimentală, încă din anii pensionului, medita 
ea, nu este Nicolas omul care să fugă de zeflemelile unei fetişcane. Trebuie să 
fie o altă cauză, dacă a intervenit o asemenea neînțelegere. Ofiţerul acesta este 


totuşi prezent aici, l-au adus cu ei şi s-a instalat în casa lor în calitate de rudă. 
De altfel, şi în ce o priveşte pe Daria, cam prea repede şi-a recunoscut 
Praskovia bănuiala neîntemeiată: fără îndoială că ar mai fi avut ea ceva de 
spus, dacă ar fi vrut s-o facă până la capăt...” 

A doua zi dimineaţa, Varvara Petrovna avea gata proiectul ei de a lămuri 
cel putin una dintre nedumeririle ivite - un proiect remarcabil prin natura lui 
neaşteptată. Ce s-o fi petrecut în inima ei când l-a făurit? E greu de spus; de 
altfel, nici nu mă încumet să descifrez anticipat toate contradicţiile din care 
fusese ticluit. Ca un cronicar, mă voi mărgini doar să expun evenimentele exact 
aşa cum s-au produs, iar eu n-am nici o vină dacă acestea vor părea 
neverosimile. Şi totuşi trebuie să atest încă o dată că spre ziuă nu mai 
rămăsese în mintea ei nici o bănuială în ceea ce o privea pe Daşa. De altfel, o 
asemenea bănuială nici nu apucase să se înfiripe chiar de la început; avea prea 
mare încredere în Daşa. Pe de altă parte, nici nu putea admite gândul că 
Nicolas al ei ar fi putut să se îndrăgostească de... „Daria” ei. Aşadar, în 
dimineaţa următoare, când Daria Pavlovna turna ceai la masă, Varvara 
Petrovna o urmări cu privirea atentă îndelung şi poate pentru a douăzecea oară 
începând de ieri îşi spuse cu toată convingerea: 

— Prostii! 

Ceea ce îi retinuse întru câtva atenţia era înfăţişarea cam obosită a Dasei 
şi starea ei oarecum mai apatică, mai potolită decât până atunci. După ceai, 
potrivit obiceiului statornicit o dată pentru totdeauna, se aşezară amândouă la 
brodat. Varvara Petrovna porunci să-i facă un raport detaliat asupra impresiilor 
ei din străinătate, mai ales despre peisaj, locuitori, oraşe, obiceiuri, arta 
localnicilor, industrie, adică să spună tot ce apucase să observe. Nici o 
întrebare despre familia Drozdov şi despre viaţa ei în această familie. Daşa, care 
şedea lângă dânsa la mäsuta de lucru şi o ajuta să brodeze, povestea de mai 
bine de o jumătate de oră, cu glasul ei puţin scăzut, egal şi monoton. 

— Daria, o întrerupse brusc Varvara Petrovna, n-ai nimic mai deosebit de 
spus, un secret pe care ai fi vrut să mi-l împărtăşeşti? 

— Nu, nimic, răspunse Daşa după un pic de gândire şi o privi pe Varvara 
Petrovna cu ochii ei senini. 

— Ceva care să-ţi stea pe suflet, pe inimă, pe conştiinţă? 

— Nimic, repetă Dasa cu o fermitate aproape ursuză. 

— Intocmai aşa am crezut şi eu! Să ştii, Daria, că în privinţa ta n-aş 
putea avea nici o îndoială. Acum stai şi ascultă. Treci pe scaunul acesta, aşază- 
te în fata mea, vreau sa te vad în plină lumină. Aşa. Ascultă, vrei să te mariti? 

Dasa îi răspunse cu o privire lungă, întrebătoare, de altfel nu prea 
mirată. 

— Stai şi ascultă. În primul rând, există o diferenţă de vârstă şi încă 
foarte mare; dar tu ştii mai bine decât oricine altcineva că este o mare prostie. 
Tu eşti fată cu scaun la cap şi în viaţa ta nu trebuie să intervină nici o greşeală. 
E drept că el este încă un bărbat frumos... Într-un cuvânt, Stepan Trofimovici, 
pe care l-ai stimat întotdeauna. Ei, ce zici? 


Dasa o privi cu o expresie si mai intrebatoare si de data aceasta nu 
numai cu mirare, dar si rosindu-se. 

— Stai si asculta; nu te grabi! Cu toate ca ai o suma frumusica, potrivit 
testamentului meu, dar dupa ce mor ce se întâmplă cu tine, fie chiar si având 
bani? Te vor insela, iti vor lua banii si vei fi pierduta; dar asa, ca nevasta unui 
om celebru, e altceva. Să vedem acum chestiunea asta si din alt punct de 
vedere: să zicem că mor eu acum, cu toate că i-am asigurat existenţa, ce se va 
întâmpla cu el? Iar în tine am o mare nădejde. Aşteaptă, n-am spus totul: el 
este usuratic, nedescurcaret, aspru, egoist, are nişte deprinderi meschine, dar 
tu trebuie să ştii să-l pretuiesti, fie numai si pentru faptul că alţii sunt si mai 
răi decât el. Doar nu vreau să te mărit cu cine ştie ce ticălos, să nu care cumva 
să te gândeşti la aşa ceva! Dar mai ales va trebui să-l pretuiesti pentru că te- 
am rugat eu, o repezi ea, brusc enervată, auzi! Ce te incapatanezi? 

Daşa continua să tacă şi să asculte. 

— Stai, aşteaptă. El e ca o muiere, dar cu atât mai bine pentru tine. De 
altfel, o muiere jalnică; nici nu s-ar cădea să-l iubească o femeie. Şi totuşi 
merită să fie iubit pentru faptul că e complet lipsit de apărare şi tu să-l iubeşti 
pentru asta, pricepi ce vreau să-ţi spun? Pricepi? 

Daşa dădu din cap afirmativ. 

— Am ştiut eu, la mai putin nici nu m-am aşteptat din partea ta. El te va 
iubi pentru că trebuie, trebuie să te iubească, va trebui să te adore! ţipă cam 
enervată Varvara Petrovna. De altfel, şi fără nici o indatorire, el se va îndrăgosti 
de tine, îl cunosc prea bine. Şi apoi, voi fi şi eu în preajma voastră. Nici o grijă, 
voi fi prezentă mereu. Va încerca probabil să se plângă de tine, să te bârfească, 
va susoti despre tine cu primul venit, se va tângui, veşnic se tânguie; iti va 
trimite scrisori din camera vecină, şi uneori câte două pe zi, dar fără tine nu va 
fi în stare să trăiască, si ăsta e esentialul. Să-l faci să te asculte; de n-o să ştii 
s-o faci, vei fi o proastă. Va striga că vrea să se spânzure, te va ameninţa, să 
nu-l crezi; nu vor fi decât prostii! Să nu crezi şi totuşi să fii cu ochii în patru, ar 
putea la un moment dat s-o şi facă, ceasul rău; cu de-alde el se poate întâmpla 
şi aşa ceva; nu fiindcă e om tare, ci din slăbiciune s-ar spânzura; de aceea să 
nu întinzi coarda până la ultima limită, şi asta este cel mai important principiu 
într-o căsătorie. Nu uita de asemenea că este un poet. Ascultă, Daria: nu există 
fericire mai mare decât să te jertfeşti. Şi afară de asta îmi vei face şi mie o mare 
plăcere, ceea ce contează foarte mult. Să nu-ţi închipui cumva că am luat-o 
razna din prostie; îmi dau seama de ceea ce vorbesc. Eu sunt o egoistă. Fii şi tu 
egoistă. Doar nu te silesc; eşti liberă să hotărăşti după voia ta; cum o să spui, 
aşa o să fie. Ei, ce te-ai aşezat, spune şi tu ceva! 

— Mie îmi este egal, Varvara Petrovna, dacă trebuie neapărat să mă 
mărit, rosti ferm Dasa. 

— Neapărat? La ce faci aluzie? zise Varvara Petrovna şi o privi ţintă. 

Dasa tăcea împungând cu acul in canava. 

— Cu toate că eşti deşteaptă, uite că ai spus o prostie. Este adevărat că 
m-am gândit să te mărit neapărat acum, dar nu din cauză că ar fi negreşit o 


mare nevoie, ci fiindcă aşa mi-a trasnit mie, şi neapărat cu Stepan Trofimovici. 
Dacă n-ar fi fost Stepan Trofimovici, nici nu m-aş fi gândit să te mărit, cu toate 
că ai împlinit douăzeci de ani... Ei? 

— Cum doriţi dumneavoastră, Varvara Petrovna. 

— Vasăzică eşti de acord! Stai şi ascultă. Ce te grabesti, n-am terminat 
încă: potrivit testamentului iti las cincisprezece mii de ruble. Ti-i dau imediat 
după cununie, din care opt mii îi dai lui, adică nu lui în mână, ci mie. El are o 
datorie de opt mii de ruble; eu am să-i acopăr datoria, dar el trebuie să ştie că 
din banii tăi. Sapte mii iti vor rămâne în mana, dar să nu-i dai nici o rubla sub 
nici un motiv. Să nu-i plăteşti niciodată datoriile. Dacă plăteşti o singură dată — 
n-o să contenească să le facă. De altfel, eu am să fiu mereu în preajma voastră. 
Anual veţi primi de la mine câte o mie două sute de ruble pentru întreţinere, iar 
pentru nevoi mai urgente o mie cinci sute, pe lângă locuinţă şi masă, care vor 
veni tot din partea mea, ca şi până acum; numai servitoarea să v-o angajaţi voi. 
Subsidiile anuale le vei primi global, ţi le voi înmâna eu personal. Dar fii şi tu 
bună la inimă: uneori dă-i şi lui câte o sumă pentru diferite cheltuieli, 
îngăduie-le şi prietenilor lui să-l viziteze o dată pe săptămână, dacă încearcă 
să-i aducă mai des, dă-i afară. După cum îţi spun însă, eu voi fi aici. Această 
subvenție nu va înceta nici daca mor eu şi vei continua s-o primeşti până la 
moartea lui, mă auzi, numai până la moartea lui, pentru că e de fapt o 
subvenție pe care o dau pentru el, nu pentru tine. Iar tu vei primi, în afară de 
cele şapte mii de ruble, care iti vor rămâne neatinse, dacă vei fi fată deşteaptă, 
opt mii prin testament. Si mai mult nu vei căpăta nimic, asta ţi-o spun ca sa 
ştii. Ei, ce spui, consimti? Dar îmi răspunzi odată ceva sau nu? 

— V-am şi spus, Varvara Petrovna. 

— Nu uita că eşti liberă să faci cum vrei, cum o să spui tu, aşa o să fie. 

— Aş avea doar o întrebare, Varvara Petrovna. Dar Stepan Trofimovici v-a 
spus ceva în această privinţă? 

— Nimic. Nu mi-a spus încă nimic şi nici nu ştie, dar... Iti va vorbi şi el, 
chiar acum! 

Varvara Petrovna sări repede din loc şi îşi puse pe umeri şalul negru. 
Daşa se împurpură iar la chip, urmărind-o cu o privire întrebătoare. Varvara 
Petrovna se întoarse deodată brusc spre ea, cu faţa roşie de mânie. 

— Eşti o proastă, se năpusti ea spre Daşa ca un uliu, o proastă 
nerecunoscatoare! Ce-ti trece prin gând? Nu cumva îţi închipui ca voi ingadui 
să fii compromisă măcar atâtica! În genunchi se va tari în fata ta, rugandu-te; 
el trebuie să moară de fericire, iată cum vor fi aranjate lucrurile! Ştii doar că n- 
o să las să fii jignită! Ori iti închipui cumva că se va lacomi la banii tăi, la 
aceste opt mii de ruble, iar eu încerc acuma să te vând? Eşti o proastă, o 
proastă, toate sunteţi nişte proaste nerecunoscătoare! Dă-mi umbrela! 

Şi porni ca o furie pe jos pe trotuarul umed de cărămidă şi pe potecile 
aşternute cu scânduri spre pavilionul lui Stepan Trofimovici. 

VII. 


Este adevărat că n-ar fi lăsat-o pe Daria sa fie nedreptatita sau jignită; 
dimpotriva, mai ales acum, ea se considera binefacatoarea ei. Indignarea cea 
mai nobila si ireprosabila i se aprinse in suflet cand, punându-si salul pe 
umeri, surprinse îndreptată asupră-i privirea neincrezatoare si jenată a pupilei 
sale. O iubea sincer încă de pe când era fetiţă. Pe bună dreptate zisese 
Praskovia Ivanovna referindu-se la ea: „favorita dumitale”. De mult încă 
hotărâse Varvara Petrovna că „Daria are un cu totul altfel de caracter decât 
fratele ei” (adică Ivan Şatov); că este blândă şi cuminte, capabilă de un mare 
sacrificiu, se distinge printr-un devotament deosebit, e extrem de modestă şi 
foarte raţională şi, mai ales, ştie să fie recunoscătoare. Până în prezent, 
probabil, Dasa indreptatise toate aşteptările ei. „În viata acestei fiinţe nu vor 
exista greşeli”, spusese Varvara Petrovna când fetiţa împlinea doisprezece ani, 
şi întrucât avea însuşirea de a se ataşa cu încăpățânare şi pasiune de orice vis 
care o captiva, de orice iniţiativă nouă a ei, de orice gând care i se părea 
luminos, hotărâse îndată s-o crească pe Daşa ca pe propria ei fiică. De la 
început pusese pentru ea deoparte un capital şi adusese în casă o guvernantă, 
pe miss Creegs, care stătu pe lângă fetiţă până la vârsta de şaisprezece ani, dar 
după aceea nu se ştie din ce cauză fusese concediată. Veneau profesori de liceu 
ca s-o înveţe, printre care şi un francez autentic care o învăţa franceza. Şi el, la 
un moment dat, nu se ştie de ce, fusese concediat. O doamnă săracă aflată în 
trecere în oraş, distinsă văduvă, o invata să cânte la pian. Dar dascălul 
principal era totuşi Stepan Trofimovici. De fapt, el a fost acela care a 
descoperit-o cel dintâi pe Daşa: începuse s-o instruiască pe fetiţa cea blândă 
încă înainte ca Varvara Petrovna să se fi gândit la ea. Repet: rămâneai uimit 
văzând ce repede se ataşau de el copiii! Lizaveta Nikolaevna Tusina l-a avut ca 
dascăl de la vârsta de opt şi până la unsprezece ani (bineînţeles, Stepan 
Trofimovici o învăţa fără nici o remuneratie si nici n-ar fi acceptat pentru nimic 
în lume să primească vreun ban din partea familiei Drozdov). În schimb se 
îndrăgostise şi el de acest copil minunat şi-i povestea mereu nişte poeme 
despre zidirea lumii, a pământului, din istoria omenirii. Lectiile despre 
popoarele primitive şi despre omul primitiv erau mai interesante decât poveştile 
arabe. Liza, care asculta fascinată aceste lecţii, îl imita destul de caraghios 
acasă. Aflând despre acest lucru, Stepan Trofimovici reuşi o dată s-o asculte şi 
s-o surprindă într-un asemenea moment. Ruşinată, Liza se aruncă în braţele 
lui şi izbucni în plâns. Plânse şi Stepan Trofimovici de admiraţie. Curând însă 
Liza trebui să plece şi rămase numai Daşa. Când începură să vină la Daşa 
dascăli din oraş, Stepan Trofimovici încetă s-o mai înveţe şi treptat nu-i mai 
acordă nici o atenţie. Asta dură un timp destul de îndelungat. Într-o zi, când 
Daşa împlini şaptesprezece ani, el rămase brusc impresionat de chipul ei 
drăgălaş. Erau cu toţii la masă la Varvara Petrovna. El intră în vorbă cu tânăra 
fată şi fu extrem de mulţumit de răspunsurile ei, terminând prin a-i propune 
să-i tina un curs vast şi important de istorie a literaturii ruse. Varvara Petrovna 
îl lăudă şi-i mulţumi pentru ideea aceasta excelentă, iar Daşa se arătă 
entuziasmată. Stepan Trofimovici depunea un zel deosebit în pregătirea acestor 


prelegeri si, in sfarsit, incepu cursul. Pornira de la perioada veche; prima lectie 
decurse pasionant; asista si Varvara Petrovna. Cand Stepan Trofimovici 
termina si, plecand, isi anunta eleva ca data viitoare vor analiza Cantecul oastei 
lui Igor, Varvara Petrovna se ridica si declara ca lectiile vor inceta. Stepan 
Trofimovici se stramba, dar nu spuse nimic; Dasa se impurpura la fata; dar aci 
se termina si cursul. Asta se intamplase exact cu trei ani inainte de fantezia 
neasteptata, de acum, a Varvarei Petrovna. 

Bietul Stepan Trofimovici sedea in odaia lui singur si nu banuia nimic. 
Cuprins de tristete, de multe ori isi arunca el privirile pe fereastra in speranta 
ca cineva dintre cunoscuti va veni la el. Dar nimeni nu aparea. Afara cernea o 
ploaie marunta si se facuse frig; trebuia sa aprinda focul in soba; el ofta. 
Deodata o arätare cumplita i se infatisa privirii: pe o vreme oribilä cum era cea 
de afara si la o ora atat de nepotrivita venea la el Varvara Petrovna! Pe jos! 
Ramase atat de surprins, incat uita sä-si schimbe costumul, primind-o in 
tinuta in care se afla, adica in obisnuita lui pufoaica roz de casa. 

— Ma bonne amie! ... strigă el cu glas abia auzit pasind în întâmpinarea 
ei. 

— Esti singur, ma bucur: ii detest pe prietenii dumitale! Ce mult fumezi; 
Doamne, ce aer imbacsit! Vad ca nici ceaiul nu ti l-ai baut, si e aproape ora 
douasprezece! Fericirea dumitale, dezordinea! Voluptatea dumitale, gunoiul! Ce 
fel de hartii sfasiate sunt astea pe dusumea? Nastasia, Nastasia! Ce face 
Nastasia dumitale? Deschide, maică, ferestrele şi uşile — să se mai aeriseasca 
aici. Iar noi trecem în salonas; am venit cu puţină treabă la dumneata. Dar 
mătură şi tu odată prin casa asta, dragă! 

— Păi, dacă dumnealui mereu face gunoi! răspunse Nastasia cu o voce 
pitigaiata, plangareata şi enervata. 

— Treaba ta e să mături chiar si de cincisprezece ori pe zi dacă trebuie! 
Ai un salon mizerabil (intrând în salon)! Închide bine de tot uşile ca să nu 
asculte ea. Tapetele astea trebuie schimbate neapărat. Ti-am trimis doar pe 
meşter cu nişte modele, de ce nu ţi-ai ales? Stai jos şi ascultă. Dar asazä-te 
odată, te rog. Încotro? Unde te duci? De ce pleci? 

— Îndată, strigă din camera vecină Stepan Trofimovici, iată-mă, sunt aici! 

— Aha, ţi-ai schimbat ţinuta! îl privi Varvara Petrovna batjocoritor. (El isi 
pusese redingota peste pufoaică.) Aşa se potriveşte mai bine... cu ceea ce vom 
discuta. Dar aşază-te odată, te rog. 

Varvara Petrovna îi explică fără ocolişuri şi pe un ton hotărât şi 
convingător totul. Făcu aluzie şi la cele opt mii de ruble, de care avea el o 
nevoie atât de urgentă. Îi povesti amănunţit ce fel de zestre va avea Daşa. 
Stepan Trofimovici făcea ochi mari şi tremura. Auzise tot, dar nu era capabil să 
se dumirească. Voi să spună ceva, dar glasul refuza să i se supună. Ştia un 
singur lucru: că totul se va întâmpla exact aşa cum spune ea, că n-are nici un 
rost să facă vreo obiectie ori să nu consimtă si că este de aici înainte irevocabil 
un om căsătorit. 


— Mais ma bonne amie, pentru a treia oara si la varsta mea... cu o fata 
tanara ca ea, aproape un copil! baigui el in sfarsit. Mais c’est un enfant! 

— Un copil care are douăzeci de ani, slavă Domnului! Nu-ţi mai invarti 
atâta ochii în cap, că nu eşti la teatru. Eşti un om deştept şi foarte învăţat, dar 
nu pricepi nimic din viaţă, mereu trebuie cineva să te dădăcească. Dacă eu 
mor, ce te faci? Ea îţi va fi dădacă bună; e o fată modestă, care ştie ce are de 
facut, inteleapta; şi afară de asta voi fi şi eu prezentă aici, doar nu mor îndată. 
E o fire casnică, e blândă ca un înger, ideea aceasta fericită mi-a venit încă în 
Elveţia. Intelegi ce-ţi spun eu, că este un înger de blandete!?! strigă ea, deodată 
înfuriată. Locuinta dumitale e plină de gunoi, ea va face rânduială, curăţenie, 
totul va străluci ca o oglindă... Nu cumva ţi-a intrat în cap că trebuie să mă şi 
milogesc de dumneata când e vorba de o astfel de comoară, să-ţi expun toate 
avantajele care te aşteaptă, să te petesc?! Dumneata ar trebui în genunchi... 
Vai, ce om neserios şi nevolnic! 

— Dar sunt... un bătrân! 

— Cum poţi vorbi aşa ceva la vârsta dumitale de cincizeci şi trei de ani! 
Cincizeci de ani nici pe departe nu înseamnă un sfârşit, ci doar jumătate din 
viaţă. Dumneata eşti un bărbat frumos, o ştii prea bine. Ştii de asemenea că ea 
te stimează mult. Dacă mor eu, ce se întâmplă cu ea? lar ca soţie a dumitale va 
fi în siguranţă, voi fi şi eu liniştită. Dumneata ai un nume, o poziţie socială, o 
inimă iubitoare; ai o pensie pe care eu o consider o îndatorire. Nu te gândeşti că 
în felul acesta poate o şi salvezi? În orice caz, îi vei face o onoare. Ai s-o formezi 
ca om, îi cultivi inima, îi îndrumezi mintea. Câte fete nu pier în ziua de azi din 
cauză că gândurile lor sunt greşit îndrumate! Până atunci va fi gata şi opera 
dumitale şi împreună vă veţi impune lumii. 

— Tocmai, murmură el, câştigat pe loc de laudele iscusite ale Varvarei 
Petrovna, tocmai mă pregăteam să mă apuc de povestirile mele Din istoria 
Spaniei... 

— Ei vezi, ce bine se potriveşte! 

— Dar... ea? Ea ştie? 

— În privinţa asta să n-ai nici o grijă, nu mai încerca să mă descosi. 
Bineînţeles că dumneata personal trebuie s-o rogi, s-o implori să-ţi facă 
onoarea, mă înţelegi? Dar, nici o grijă, voi fi şi eu de fata. Şi apoi, dumneata o 
iubeşti doar... 

Stepan Trofimovici simţi cum i se învârteşte capul; pereţii se rotiră prin 
faţa ochilor, îl muncea un gând cumplit pe care nu izbutea să-l stăpânească. 

— Excellente amie, tremură deodată vocea lui, eu... eu nu mi-am 
închipuit niciodată că dumneata vei hotări brusc să mă dai... după altă... 
femeie! 

— Nu eşti domnişoară, Stepan Trofimovici; numai domnişoarele sunt 
date la măritat, dumneata te însori singur, şuieră veninos Varvara Petrovna. 

— Oui, j'ai pris un mot pour un autre. Mais... c'est égal, o privi el cu ochi 
rataciti. 


— Văd si eu că c'est égal, strecură ea dispretuitor printre dinţi, 
Dumnezeule, dar el leşină! Nastasia, Nastasia! Apă! 

Dar n-a mai fost nevoie de apa. El îşi reveni. Varvara Petrovna îşi lua 
umbrela. 

— Văd că n-am ce vorbi acum cu dumneata... 

— Oui, oui, je suis incapable. 

— Până mâine o să te odihneşti şi o să chibzuieşti bine totul. Rămâi 
acasă şi de se întâmplă ceva anunta-ma chiar dacă e noapte. Nu-mi trimite 
scrisori, că n-o să le citesc. Mâine la aceeaşi oră vin personal, singură, să-mi 
dai răspunsul definitiv şi sper să-l am satisfăcător. Vezi să nu fie nimeni la 
dumneata şi nici gunoi să nu fie în casă, e prea din cale-afară! Nastasia, 
Nastasia! 

Bineînţeles că a doua zi el dădu un răspuns pozitiv, consimtind; de altfel, 
cum ar fi putut să nu consimtă! Aici trebuie să amintesc o împrejurare 
specială... 

VIII. 

Aşa-zisa moşie a lui Stepan Trofimovici (vreo cincizeci de suflete după 
vechile tabele de evidenţă şi învecinată cu domeniul Skvoreşniki) nu era nici pe 
departe a lui, ci aparţinea primei sale soţii şi deci fiului său, Piotr Stepanovici 
Verhovenski. Stepan Trofimovici o administra doar în calitate de tutore, iar 
după ce tânărul ajunse la majorat, pe baza unei procuri formale date de acesta. 
Aranjamentul era avantajos pentru tânăr: primea de la tatăl său aproximativ o 
mie de ruble pe an cu titlu de venit adus de moşie, când în realitate în noile 
rânduieli nu aducea nici cinci sute (sau poate mai puţin). Dumnezeu ştie cum 
s-au stabilit între ei aceste raporturi. De altfel, mia întreagă o trimitea Varvara 
Petrovna, iar Stepan Trofimovici nu contribuia cu nici o rublă măcar. 
Dimpotrivă, tot venitul moşioarei şi-l băga în buzunar şi, afară de asta, o 
adusese la ruină completă, dând-o în arendă unui oarecare negustor, şi în 
secret fata de Varvara Petrovna vându şi păduricea, adică principala ei valoare. 
Începuse el tăierile pentru vânzare din această pădure mai de mult, parţial. În 
total, pădurea valora cel puţin opt mii de ruble, pe când el o dădu cu cinci mii. 
Se întâmpla însă ca uneori să piardă prea mult la cărţi şi se temea să-i ceară 
Varvarei Petrovna bani pentru asa ceva. Ea scrasni din dinţi când află în cele 
din urmă despre toate acestea. Şi deodată veni vestea că fiul lui va sosi 
personal să-şi vândă averea orice s-ar întâmpla, împuternicindu-l pe tatăl său 
să se ocupe de această vânzare. Era limpede că, nobil şi generos cum era, lui 
Stepan Trofimovici i-ar fi fost ruşine să-i mărturisească ceea ce-i făcuse el 
acestui cher enfant (pe care îl văzuse pentru ultima oară cam cu vreo nouă ani 
în urmă ca student la Petersburg). Initial toată mosioara putea să valoreze vreo 
treisprezece-paisprezece mii, acum însă cu greu ar fi dat cineva pentru ea cinci 
mii. Fără îndoială, Stepan Trofimovici avusese tot dreptul, pe baza 
imputernicirii formale, să vândă pădurea şi punând în cont venitul anual 
exagerat de o mie de ruble, care ani de-a rândul i se trimitea fiului regulat, să 
se socotească în regulă la încheierea conturilor. Dar Stepan Trofimovici era un 


om generos si nobil, cu näzuinte superioare. In capul lui miji un gand 
nemaipomenit de frumos: când Petrusa al lui va sosi acasă, el o să-i pună pe 
masă un preţ maxim, adică cincisprezece mii de ruble, fără nici o aluzie la 
sumele expediate până atunci şi, cu lacrimi în ochi, o să-l strângă cu dragoste 
la pieptul său pe ce cher fils şi cu asta va încheia definitiv toate conturile. 
Precaut şi pe ocolite, el se apucă să-i infatiseze Varvarei Petrovna imaginea 
înduioşătoare a acestui moment. O făcu să întrevadă cum că asta va imprima 
legăturii lor prietenesti... „ideii” lor o nuanţă deosebit de nobilă şi generoasă. 
Faptul ar face să apară dezinteresul şi grandoarea foştilor „părinţi” şi în general 
a oamenilor de altădată în comparaţie cu tineretul modern, cu spiritul 
superficial şi preocupat de idei socializante. Multe mai îndrugă el în acest sens, 
dar Varvara Petrovna nu spuse nimic, în cele din urmă, îi declară sec că este de 
acord să cumpere moşioara plătind preţul maxim, adică sase-sapte mii de ruble 
(şi cu patru putea fi cumpărată). Despre celelalte opt mii de ruble care îşi 
luaseră zborul odată cu păduricea, ea nu aminti nici un cuvânt. 

Toate acestea se intamplasera cam cu o lună înainte de petit. Stepan 
Trofimovici rămase uluit şi încercă să mai chibzuiască. Înainte mai putea nutri 
un fel de speranţă că fiul poate nu va mai veni deloc — adică speranţă, daca 
judecai din afară, după părerea unui străin. Dar ca tată, Stepan Trofimovici ar 
fi respins cu indignare chiar gândul la o asemenea speranţă. Până atunci, 
zvonurile despre Petruşa erau mai degrabă ciudate. Mai întâi, terminându-şi 
cursul la universitate cu vreo şase ani în urmă, el stătu la Petersburg fără nici 
o ocupaţie. Deodată ajunse în oraşul nostru ştirea cum că el luase parte la 
redactarea unei proclamatii subversive şi era tras la răspundere. Apoi cum că el 
s-ar afla în străinătate, în Elveţia, la Geneva, fugind probabil acolo. 

— E un lucru foarte ciudat, ne spunea pe atunci Stepan Trofimovici, 
destul de jenat. Petruta c'est une si pauvre tete! Este bun, nobil, un suflet 
foarte sensibil, ti mă bucurasem aşa de mult atunci, la Petersburg, 
comparându-l cu tineretul de astăzi, dar c'est un pauvre sire tout de meme... Ti 
când mă gândesc că toate acestea provin din aceeaşi lipsă de maturitate, din 
sentimentalism! Nu-i atrage realismul, ci latura sentimentală, ideală a 
socialismului, ca să zic aşa, nuanţa lui religioasă, poezia lui... bineînţeles, din 
auzite. Dar în ce situaţie mă pune pe mine! Am aici atâţia duşmani, acolo şi 
mai multi, totul va fi atribuit influenţei tatălui... Dumnezeule mare! Petruşa al 
meu, promotor! Ce timpuri trăim! 

De altfel, Petrusa îi comunicase între timp şi adresa lui exactă din 
Elveţia, unde să i se expedieze obisnuitii bani: ceea ce însemna că nu era chiar 
un emigrant. Şi deodată, după ce stătuse în străinătate vreo patru ani, apăru 
acum în patrie anuntandu-si pe curând sosirea acasă, cu alte cuvinte nesupus 
nici unei urmăriri. Mai mult, părea că cineva se preocupă de soarta lui şi-i 
acordă protecţie. Scria acum din sudul Rusiei, unde se afla din însărcinarea 
particulară importantă a unui necunoscut, căruia îi reprezenta interesele. Toate 
acestea erau bune, dar de unde ar putea obţine Stepan Trofimovici cele şapte- 
opt mii de ruble ca să adune preţul maxim dorit de fiul său pentru moşie? Dar 


daca se starnea zarva mare si in loc de tabloul maret inchipuit de el lucrurile 
vor ajunge la un proces? Ceva ii spunea lui Stepan Trofimovici ca sensibilul 
Petrusa nu-si va neglija interesele. ,Cum se face insa, dupa cum mi-a fost dat 
sa observ, imi sopti odata Stepan Trofimovici, cum se face ca toti acesti 
socialisti si comunisti disperati sunt totodata venali si niste acaparatori 
nemaipomeniti, niste jinduitori de proprietate in asa masura, incat, cu cat e el 
mai mare socialist, cu cat a mers mai departe, cu atat mai puternic se simte in 
el vana de proprietar... De ce oare? Sa fie tot din cauza sentimentalismului?” 
Nu stiu daca aceasta remarca a lui Stepan Trofimovici continea sau nu o doza 
de adevar; stiu numai ca Petrusa detinea oarecare informatii despre vanzarea 
padurii si toate celelalte, iar Stepan Trofimovici, la randul lui, stia ca fiul sau 
detine asemenea informatii. Mi se oferise ocazia sa citesc si scrisorile lui 
Petrusa adresate tatalui; scria extrem de rar, cel mult o data pe an. Numai in 
ultimul timp, anuntandu-si apropiata sosire, trimisese doua scrisori aproape 
una dupa alta. Toate erau scurte, seci, continand numai dispozitii, si intrucat 
tatal si fiul, dupa intalnirea de la Petersburg, adoptasera maniera la moda de a 
se tutui, si scrisorile lui Petrusa semanau aidoma acelor vechi dispozitii ale 
fostilor mosieri trimise din capitala oamenilor de incredere de la curte care le 
administrau mosiile. Si deodata, aceste opt mii de ruble care ii reveneau ca 
urmare a propunerii Varvarei Petrovna rezolvau toata incurcatura, ba pe 
deasupra ea il facu sa inteleaga clar ca de nicäieri din alta parte ele nu-i pot 
pica. Bineinteles, Stepan Trofimovici consimti. 

Îndată după plecarea ei trimise să mă cheme, iar fata de orice altă vizită 
inopinată se apără, încuindu-se pentru toată ziua. A şi plâns, bineînţeles, şi a 
vorbit frumos, îndelung, încurcându-se mereu; strecură şi un calambur din 
întâmplare, rămânând mulţumit de felul cum l-a plasat, apoi fu cuprins de o 
formă uşoară de holerină; într-un cuvânt, totul decurse cum trebuie. Apoi el 
scoase portretul sotioarei sale nemtoaice, decedată cu douăzeci de ani în urmă, 
si, privindu-l, o imploră jalnic: „Vei putea oare să mă ierti?”. În general îmi făcu 
impresia că este foarte derutat. De amărăciune am şi ciocnit câteva pahare. De 
altfel, curând el adormi cuprins de un somn ca de prunc. A doua zi dimineaţa, 
îşi legă în mod artistic cravata, se îmbrăcă cât mai îngrijit, dând mereu târcoale 
oglinzii; îşi parfumă batista, dar numai puţin de tot, şi în clipa când o zări pe 
Varvara Petrovna prin fereastră, luă repede o altă batistă, iar pe cea parfumată 
o ascunse sub pernă. 

— Aşa, admirabil! îl lăudă Varvara Petrovna, auzindu-i consimţământul. 
În primul rând, este dovada unei hotărâri de cea mai nobilă factură, în al doilea 
rând, ai dat ascultare glasului raţiunii, de care rareori se întâmplă să ţii seama 
în treburile dumitale particulare. De altfel, nu-i nici o grabă, adăugă ea, 
examinând nodul cravatei lui albe, deocamdată să păstrezi deplină tăcere, la fel 
voi face şi eu. Curând va fi ziua dumitale de naştere; voi veni împreună cu ea. 
Organizează seara o masă cu ceai şi, te rog, fără băuturi şi gustări; de altfel, voi 
avea eu grijă. Invita-ti prietenii, vom face împreună selecţia, în ajun o să stai de 
vorbă cu ea, dacă va trebui; iar la serata dumitale nu vom anunţa sau vom face 


un fel de logodnă, ci doar vom lăsa sa transpire o aluzie sau poate chiar o sa si 
spunem, dar fără nici un fel de solemnitate. Iar peste vreo două săptămâni veţi 
face şi nunta, pe cât se poate fără mult zgomot... Ba o să puteţi să şi plecaţi 
amândoi pentru un timp îndată după cununie, să zicem la Moscova. Poate că 
voi pleca şi eu cu voi... Principalul până atunci e să păstrăm tăcere. 

Stepan Trofimovici era uimit, încercă să deschidă vorba cum că ar trebui 
totuşi să vorbească şi el cu viitoarea mireasă, dar Varvara Petrovna se năpusti 
enervată: 

— Pentru ce? În primul rând, poate că nici nu va fi nimic... 

— Cum să nu fie? murmură mirele uimit la culme. 

— Uite aşa. Mai văd eu... De altfel, totul se va întâmpla aşa cum am spus 
eu, să n-ai nici o grijă, o pregătesc eu personal. N-are rost intervenţia dumitale. 
Tot ce trebuie spus şi făcut va fi spus şi făcut, iar dumneata n-ai de ce să te 
bagi. Pentru ce? În ce scop? Nu te duce nici dumneata personal, şi nici scrisori 
să nu-i scrii. Te rog, nici o mişcare. Şi eu voi păstra tăcere. 

Nu dădu nici un fel de explicaţie şi plecă vădit indispusă. Se pare că 
supunerea şi graba excesivă a lui Stepan Trofimovici o surprinseseră. Din 
păcate, el nu înţelegea deloc situaţia în care se afla şi întreaga chestiune nu i se 
infatisa şi din alte puncte de vedere. Dimpotrivă, începuse să adopte un ton 
nou, un aer triumfător şi usuratic, isi dădea curaj. 

— Nimic de zis, îmi place! spunea el oprindu-se în faţa mea şi 
desfacandu-si mâinile în lături, ai auzit? Vrea să mă aducă într-o stare, încât in 
cele din urmă să nu mai consimt. Căci şi eu pot să-mi pierd răbdarea şi... să 
nu consimt! „Stai liniştit, zice, n-ai de ce să te duci acolo”, dar de ce, in 
definitiv, trebuie neapărat să mă însor? Numai pentru că aşa i s-a năzărit ei, 
pentru că i-a venit acest moft caraghios? Doar eu sunt un om serios şi aş putea 
să nu mă supun fanteziilor unei femei trăsnite. Eu am anumite îndatoriri faţă 
de fiul meu şi... faţă de mine însumi! Fac un sacrificiu, înţelege ea acest lucru? 
Poate că de aceea am consimţit, că mi s-a urât cu viaţa şi totul îmi este 
indiferent. Nu se gândeşte însă că ar putea să mă scoată din sărite şi atunci cu 
adevărat puţin o să-mi pese: mă supăr şi refuz. Et enfin le ridicule... Ce vor 
spune cei de la club? Ce va spune... Liputin? „Poate că nici nu va fi nimic.” 
Cum îţi place?! Dar e culmea culmilor! E ceva... ce înseamnă asta? Je suis un 
forcat, un Badinguet, un om strâns cu uşa! 

În acelaşi timp, un fel de infatuare capricioasă şi uşuratică străbătea prin 
toate aceste lamentări şi exclamatii. În seara aceea iar am golit împreună o 
sticluta. 

Capitolul al treilea. 

Pacatele altuia. 

I 

Cam la o săptămână după aceea, lucrurile începură să ia oarecare 
amploare. 

În treacăt fie zis, în tot cursul acestei săptămâni nenorocite, a trebuit să 
îndur momente de mare tristeţe şi chin, rămânând în calitatea mea de 


confident intim aproape nelipsit de lângă bietul meu prieten proaspăt logodit. Il 
apăsa mai ales un sentiment penibil de ruşine, deşi în decursul întregii 
săptămâni n-am dat ochii cu nimeni şi am stat în casă singuri, noi doi; se 
rusina chiar şi de mine, ba într-aşa hal, încât pe măsură ce mi se destainuia 
mai mult, cu atât mai vârtos şi tocmai de aceea se arăta mai pornit împotriva 
mea. Aceeaşi susceptibilitate bolnăvicioasă îl făcea să creadă că toată lumea, 
tot oraşul era la curent cu situaţia lui şi de aceea se ferea să apară nu numai la 
club, dar şi în cercul amicilor săi mai apropiaţi. Până şi plimbarea lui obişnuită 
de seara, prescrisă de medic, n-o făcea decât după ce se întuneca de tot, la 
căderea nopţii. 

Trecu o săptămână întreagă şi el nu ştia încă dacă este logodit sau nu şi 
nici nu izbutea să capete în această privinţă o certitudine oarecare, în ciuda 
încercărilor sale stăruitoare. Nu dăduse încă ochii cu logodnica ce-i fusese 
hărăzită şi nici nu ştia dacă are sau nu o logodnică; nu ştia nici măcar dacă era 
ceva serios în toată întreprinderea aceasta! Varvara Petrovna, nu se ştie din ce 
motive, refuza categoric să-l primească. Iar la una dintre primele lui scrisori (îi 
trimisese între timp nenumărate scrisori) îi răspunse cu rugămintea formală de 
a o scuti pentru un timp de orice relaţii, întrucât este foarte ocupată; şi cu 
toate că ar avea la rândul ei să-i comunice lucruri foarte importante, o să 
aştepte pentru asta un moment de răgaz, de care nu dispunea acum deloc, şi 
că îl va anunţa chiar ea, la timpul potrivit, când anume ar putea s-o viziteze. 
Cât despre scrisori, îl avertiza că i le va restitui nedesfăcute, pentru că toate 
acestea nu sunt „decât nişte mofturi”. Biletelul acesta mi-l arătase chiar el si 1- 
am citit personal. 

Şi cu toate acestea, nici atitudinea ei dură, nici noianul de incertitudini 
în care se pomenise nu erau nimic în comparaţie cu frământarea lui principală. 
Avea o grijă tăinuită care îl chinuia teribil, fără încetare; îl vedeam slăbind la 
chip pe zi ce trece şi pierzându-şi tot mai mult curajul. Grija aceasta ascundea 
motivul ruşinii lui covârşitoare despre care nu voia să-mi vorbească nici mie; 
dimpotrivă, de fiecare dată căuta să se eschiveze, mintindu-ma şi recurgând la 
nişte explicaţii cu totul puerile; ceea ce nu-l împiedica totuşi să mă cheme 
zilnic, neputând să se lipsească nici două ore de prezenţa mea, care îi devenise 
necesară aproape ca aerul sau apa. 

Comportarea aceasta mă făcea oarecum să mă simt, fără să vreau, atins 
în amorul meu propriu. Nu e greu de ghicit că eu descifrasem de mult marea 
lui taină, care pentru mine devenise întru totul străvezie. După convingerea 
mea nestrămutată de atunci, dezvăluirea acestei taine, a acestei frământări 
majore a lui Stepan Trofimovici, nu i-ar fi adăugat nimic onoarei lui şi, ca om 
tânăr ce eram, ma cam revolta brutalitatea sentimentelor sale si uratenia unora 
dintre bänuielile lui. Într-un moment de pornire şi, recunosc, plictisit să-i tot 
servesc de confident, poate că am mers prea departe cu acuzaţiile. Din cruzime 
căutam să obţin din partea lui o mărturisire, deşi admiteam că asemenea 
mărturisiri, în unele situaţii, sunt cam dificile. Şi el mă înţelegea foarte bine, 
adică îşi dădea seama că am priceput totul şi că sunt supărat pe el, lucru 


pentru care se simtea la randu-i suparat pe mine, adica tocmai pentru faptul 
ca ma supar pe el şi-l înţeleg prea bine. Enervarea mea în cazul de fata putea 
sa para meschina si stupida; dar izolarea aceasta in doi de multe ori e 
däunätoare unei adevarate prietenii. Dintr-un anumit punct de vedere, el vedea 
just unele aspecte ale situaţiei sale, ba si le definea cu destulă fineţe in 
punctele in care nu considera necesar sa se ascunda. 

— Ce deosebire colosala! spunea el, lasand sa-i scape uneori cate o 
confidenta despre Varvara Petrovna. Ce deosebire intre felul cum era ea inainte 
vreme, când stăteam de vorbă împreună... Inchipuie-ti că pe atunci ea mai ştia 
să discute. Ai putea să mă crezi că avea chiar idei, idei proprii, originale. Acum 
însă totul s-a schimbat! Zice că toate acestea nu sunt decât vorbărie demodată! 
Detestă tot ce a fost înainte... A devenit acum un fel de amploaiat, de vechil, o 
fiinţă cu inima înăsprită, şi e tot timpul supărată... 

— Dar de ce să se supere, de vreme ce ai acceptat ce-a vrut? am obiectat 
eu. 

Mă privi cu înţeles. 

— Cher ami, dacă nu mă învoiam, s-ar fi supărat teribil, te-ri-bil! Şi 
totuşi mai puţin decât acum, după ce am consimţit. 

Se arătă foarte satisfăcut de felul cum îşi formulase constatarea şi în 
seara aceea mai golirăm o sticluta in doi. N-a fost decât o dispoziţie de moment; 
a doua zi îl găsii mai deprimat şi mai morocănos decât oricând. 

Cel mai mult mă agasa la el faptul că nu se hotăra nici măcar să facă o 
vizită de rigoare doamnelor Drozdov, de curând sosite în oraş, pentru a 
reînnoda vechile relaţii cu această familie, lucru la care râvnea nespus, tânjind 
aproape zilnic din cauză că nu izbutea să-şi realizeze această dorinţă, mai ales 
că dorinţa era reciprocă, de vreme ce, după cum am auzit, întrebaseră şi ele de 
el chiar imediat după sosire. Despre Lizaveta Nikolaevna vorbea cu un 
entuziasm pentru mine aproape de neînțeles. Era fără îndoială din pricină că-şi 
aducea aminte de dânsa ca despre un copil pe care îl îndrăgise atât de mult 
odinioară; afară de asta, nu se ştie de ce, îşi închipuia că va afla imediat în 
preajma ei o salvare de la toate chinurile prezente, ba şi rezolvarea îndoielilor 
lui. Se aştepta să găsească în persoana Lizavetei Nikolaevna o fiinţă 
extraordinară. Şi totuşi nu se ducea s-o vadă, deşi nu era zi să nu-şi propună 
s-o facă. Principalul era că şi eu însumi tineam mult pe atunci să-i fiu 
prezentat şi nu puteam conta în această privinţă decât pe Stepan Trofimovici. 
Încercasem o impresie puternică întâlnind-o deseori pe stradă, bineînţeles, 
când pleca la plimbare în ţinută de amazoană pe un cal superb, însoţită de aşa- 
numita ei rudă, un ofiţer chipeş, nepotul decedatului general Drozdov. Orbirea 
mea naivă n-a ţinut decât o singură clipă şi curând a trebuit eu însumi să-mi 
dau seama de caracterul fantezist al visului meu, dar şi această clipă existase 
aievea şi de aceea vă puteţi închipui cât de revoltat eram uneori pe atunci pe 
bietul meu prieten pentru incapatanarea lui de a se izola într-o singurătate 
absolută. 


Toti ai nostri fusesera chiar de la inceput instiintati in mod expres cum 
ca un timp Stepan Trofimovici nu va primi vizite si roaga sa fie läsat intr-o 
absoluta singurätate. El insista ca aceasta instiintare sa fie facuta in scris 
printr-un fel de circulara, desi eu il sfatuisem sa n-o faca. La rugamintea lui, 
trecui aproape pe la toţi, anuntand pe fiecare că Varvara Petrovna l-a însărcinat 
pe „bătrânul” nostru (aşa îl numeam noi pe Stepan Trofimovici între noi) să-i 
redacteze o lucrare urgentă şi să pună în ordine o corespondenţă de mai mulţi 
ani; că el s-a încuiat ca să termine această lucrare, iar eu îl ajut etc., etc. 
Numai pe la Liputin nu apucasem să trec, amânând mereu sau mai bine zis 
temându-mă să-l vizitez în acest scop. Ştiam dinainte că el nu va da crezare 
nici unui cuvânt al meu şi negreşit îşi va închipui că este vorba de un secret 
păstrat exclusiv fata de dânsul, şi eram sigur că îndată ce voi pleca de la el va 
porni prin tot oraşul ca să afle tot ce poate şi, bineînţeles, să barfeasca. In timp 
ce-mi închipuiam toate acestea, întâmplarea făcu să-l întâlnesc pe neaşteptate 
pe stradă. Constatai cu acest prilej că el de mult aflase vestea de la cei preveniti 
de mine. Ciudat însă, nu numai că nu manifestă nici un fel de curiozitate şi 
nici nu întrebă despre Stepan Trofimovici, dar dimpotrivă, mă întrerupse chiar 
el, schimbând subiectul îndată ce încercai să mă scuz de faptul că nu trecusem 
pe la el mai înainte. E adevărat că avea omul şi ce să-mi povestească; era foarte 
agitat şi se bucura de faptul că găsise în mine un ascultător. Îmi vorbi despre 
noutăţile din oraş, despre sosirea soţiei guvernatorului „cu noile ei proiecte”, 
despre opoziţia care s-a format la club, despre faptul că toată lumea discută 
problema ideilor noi şi cum se preocupă toţi de acest lucru etc., etc. Vorbi astfel 
cam un sfert de oră şi cu atâta haz încât nu mă lăsa inima să mă despart de el. 
Deşi nu puteam să-l sufăr, trebuie să recunosc însă că avea darul de a se face 
ascultat, mai ales când era foarte furios de ceva. Omul acesta, după părerea 
mea, era un spion autentic înnăscut. Ştia în orice clipă toate noutăţile de 
ultimă oră şi toate dedesubturile oamenilor din oraşul nostru, mai ales sub 
aspectul lor meschin, şi era de mirare în ce grad putea să se pasioneze de nişte 
lucruri care de fapt nu-l priveau deloc, întotdeauna am avut impresia că 
trăsătura principală a firii sale era invidia. Când i-am spus în aceeaşi seară lui 
Stepan Trofimovici despre întâlnirea mea cu Liputin şi discuţia noastră, el, spre 
marea mea surprindere, se arătă extrem de emoţionat şi îmi puse o întrebare 
absurdă: „Liputin ştie sau nu?”. Căutai să-i demonstrez că nu avea cum sa se 
afle aşa ceva atât de repede şi nici n-ar fi avut de la cine; dar Stepan 
Trofimovici era de altă părere. 

— Mă crezi sau nu, conchise el în cele din urmă în mod neaşteptat, dar 
sunt convins că el nu numai că ştie absolut totul până în cele mai mici 
amănunte despre situaţia noastră, dar şi încă ceva în plus, ceva ce nu 
cunoaştem nici eu, nici dumneata şi probabil nu vom cunoaşte niciodată sau o 
vom afla abia când va fi prea târziu şi nu va exista nici o posibilitate de 
întoarcere... 

Tăcui, dar cuvintele acestea mi se părură că au un substrat semnificativ. 
Timp de cinci zile după aceea nu se mai făcu nici o aluzie între noi despre 


Liputin; era limpede ca Stepan Trofimovici regreta nespus faptul de a-si fi dat 
in vileag, in fata mea, asemenea banuieli si marturisiri. 

Il. 

Intr-o dimineata, adica la vreo sapte sau opt zile dupa ce Stepan 
Trofimovici se învoi să devină mire, pe la ora unsprezece, în timp ce ma 
grabeam ca de obicei să ajung la nefericitul meu prieten, mi se întâmplă pe 
drum un fapt cu totul neprevazut. 

Îl întâlnii pe Karmazinov, „marele scriitor”, cum il numea Liputin. Ii 
citisem opera inca din copilarie. Schitele si povestirile lui sunt cunoscute atat 
de generatia trecuta, cat si de a noastra; ma pasionau; erau desfatarea 
adolescenţei şi tinereţii mele. Pe urmă ma cam răcii fata de pana lui; nuvelele si 
romanele cu tendinţă pe care le scrise mai târziu nu-mi mai plăcură la fel de 
mult ca operele lui de început, în care găseai atâta poezie sinceră; iar scrierile 
lui din ultimul timp nu-mi plăceau chiar deloc. 

În general vorbind, dacă-mi este îngăduit să-mi exprim aici părerea 
personală într-o chestiune atât de delicată, toţi scriitorii noştri talentaţi de 
mâna a doua, pe care opinia publică îi consideră cât timp trăiesc aproape nişte 
genii, nu numai că dispar fără urmă şi oarecum dintr-odată din memoria 
oamenilor din chiar momentul morţii, dar se întâmplă ca şi în viaţă fiind încă, 
odată cu apariţia unei noi generaţii, care ia locul generaţiei lor, adică aceleia în 
mijlocul căreia s-au afirmat, in mod inevitabil sunt uitaţi şi desconsiderati cu o 
repeziciune neînchipuită. Toate astea se întâmplă la noi, nu ştiu cum, prea 
brusc, ca o schimbare de decor în teatru. O! lucrurile se întâmplă în acest caz 
cu totul altfel decât cum se întâmplă cu un Puşkin, un Gogol, un Molicre sau 
Voltaire, deci cu toţi scriitorii aceştia mari care au avut de exprimat ceva nou, 
al lor, original. Este adevărat că domnii aceştia talentaţi de mâna a doua, nu 
ştiu cum se întâmplă că, ajungând la o vârstă respectabilă, se dezumflă ei 
înşişi într-un mod cu totul lamentabil, fără să-şi dea seama câtuşi de puţin de 
acest lucru. De multe ori se constată că un scriitor căruia i se atribuia o 
profunzime extraordinară de gândire şi de idei, şi de la care toată lumea se 
aştepta la o excepţională influenţă asupra mişcării societăţii dă dovadă la 
sfârşit de atâta anemie şi insignifianta în ce priveşte ideile sale principale, încât 
nimeni nu mai regretă faptul că a putut atât de repede să se epuizeze. Dar 
aceşti bătrâni cärunti nu observa acest lucru şi se indigneaza. Orgoliul lor, 
tocmai spre sfârşitul activităţii lor, capătă uneori nişte proporţii surprinzătoare. 
Dumnezeu ştie ce încep ei să-şi închipuie despre propria lor persoană, se cred 
probabil cel puţin nişte semizei! Despre Karmazinov se spunea că ţine mai mult 
la relaţiile sale cu puternicii zilei şi cu societatea înaltă decât la puritatea 
conştiinţei lui. Se mai spunea despre el că era în stare să te întâmpine cu 
braţele deschise, cu multă amabilitate, să te încânte, să te farmece prin 
simplitatea şi sinceritatea lui, mai ales când avea nevoie de tine în cine ştie ce 
chestiune şi bineînţeles dacă în prealabil i-ai fost recomandat de cineva. Dar 
era de ajuns să apară un cneaz, o contesă, un om de care se temea, că era gata, 
ba considera drept o datorie sacră a sa, să te ignore pe loc cu cea mai jignitoare 


desconsiderare, ca pe o aschie, ca pe o musca, fara mäcar sa-ti lase timp sa te 
îndepărtezi de el, inchipuindu-si probabil cu toată seriozitatea că procedează 
dupa regulile unei bune-cuviinte perfecte. In ciuda unei stapaniri de sine 
desavarsite si a cunoasterii perfecte a bunelor maniere, se spunea ca e orgolios 
pana la isterie, incat nu era in stare in nici un fel sa-si ascunda 
susceptibilitatile de autor, chiar şi în acele cercuri de societate care prea putin 
se interesează de literatură; iar dacă se întâmpla să-l surprindă cineva prin 
indiferenţă, se simţea nespus de jignit şi căuta cu orice preţ să se răzbune. 

Cu un an în urmă am citit într-o revista un articol de el, pretentios si 
naiv în acelaşi timp, în care făcea pe poetul şi pe psihologul. Descria naufragiul 
unui vapor undeva aproape de litoralul insulelor britanice, la care asistase ca 
martor ocular, urmărind operaţiunile de salvare a supravietuitorilor si de 
pescuire a cadavrelor celor înecaţi. Tot articolul acesta, destul de lung şi de 
stufos, fusese scris exclusiv cu scopul de a-şi etala cât mai mult propria-i 
persoană. Şi într-adevăr subtextul apărea evident: „Uitaţi-vă bine la mine si fiţi 
atenţi ce simţeam eu în acele clipe. La ce vă trebuie marea, furtuna şi stâncile 
sau sfărâmăturile navei naufragiate? V-am descris eu îndeajuns toate acestea 
prin pana mea viguroasă. Ce rost are să vă mai uitaţi la această femeie înecată 
cu copilul strâns în braţele ei moarte? Admirati mai bine cum n-am putut eu 
suporta această privelişte şi mi-am întors capul. Iata-ma întors cu spatele; ma 
vedeţi? Sunt îngrozit şi incapabil să-mi arunc privirea înapoi; acum îmi închid 
ochii cutremurat, nu e ceva foarte-foarte interesant?”. Când i-am împărtăşit lui 
Stepan Trofimovici părerea mea despre el, Stepan Trofimovici s-a declarat de 
acord cu mine. 

Când se răspândi zvonul cum că în oraşul nostru va sosi Karmazinov, eu, 
bineînţeles, am fost cuprins de o puternică dorinţă să-l văd şi, dacă se va 
putea, să-l şi cunosc. Ştiam că acest lucru ar fi fost posibil prin Stepan 
Trofimovici, care fusese cândva prieten cu scriitorul. Şi deodată mă pomenesc 
cu el în fata la încrucişarea unor străzi. L-am recunoscut de la prima ochire; 
imi fusese arătat cu câteva zile înainte trecând pe stradă în trăsura soţiei 
guvernatorului. 

Era un om de talie mică, un fel de bătrânel, deşi nu avea mai mult de 
cincizeci de ani, stilat şi afectat, cu o faţă de păpuşă, înfloritoare şi rumenă, cu 
părul des, cărunt, răzbind stufos de sub borurile jobenului în cârlionti mărunți, 
deasupra unor urechi mititele şi roz. Acest chip îngrijit nu era cine ştie ce 
frumos, avea buze subţiri şi lungi care arătau ca o cută şireată, cu un nas cam 
gros şi nişte ochişori mici, vioi, inteligenţi. Era îmbrăcat cam vetust, într-o 
pelerină aruncată pe umeri, cum se poartă de obicei în acest sezon undeva prin 
Elveţia sau Italia de Nord. În orice caz însă toate detaliile mărunte ale 
vestimentatiei sale: butonasii de la mansete, gulerasul, năstureii, lornionul de 
os, atarnat de un snurulet subtire negru, inelusul, toate erau asa cum le poarta 
oamenii imbracati ireprosabil. Sunt sigur ca vara el purta niste pantofiori de 
stofă colorată cu nästurei de sidef incheiati lateral. Cand l-am întâlnit, tocmai 


se oprise la coltul strazii si se uita In jurul sau. Observand ca il privesc cu 
multă curiozitate, el mă întrebă cu o voce mieroasă, deşi cam prea stridenta: 

— Permiteti-mi să vă întreb cum as putea ajunge pe drumul cel mai scurt 
în strada Bâkov. 

— Strada Bâkov? Păi, e aici, aproape de tot, strigai eu cuprins de o 
emoție subită. Mergeţi drept înainte şi a doua stradă la stânga. 

— Vă sunt foarte recunoscător. 

Blestemată să fie această clipă: se pare că m-am intimidat şi l-am privit 
slugarnic! El a remarcat îndată acest lucru, bineînţeles, şi-a dat seama pe loc 
de faptul că ştiu tot; ştiu adică cine este el, că i-am citit toate cărţile şi îl admir 
încă din copilărie, că m-am intimidat şi că îl privesc cu slugarnică admiraţie. 
Îmi zâmbi, dădu încă o dată din cap în semn de salut şi porni în direcţia pe 
care i-o arătasem. Nu ştiu de ce m-am întors şi am pornit în urma lui; după 
cum nu ştiu nici de ce m-am grăbit ca să-l ajung şi să fac alături de el vreo zece 
paşi. Deodată el se opri din nou. 

— N-aţi putea să-mi spuneţi unde pot găsi prin apropiere un birjar? mi 
se adresă el iar, cu aceeaşi voce tipätoare. Neplăcut strigăt; urâtă voce! 

— Un birjar? Birjarii opresc nu departe de aici... În faţa catedralei, acolo 
stationeaza birjele, şi a fost cât pe-aci să mă reped să chem un birjar. Banuiesc 
că tocmai la aşa ceva se aştepta el din partea mea. Bineînţeles că mi-am revenit 
îndată şi am rămas pe loc, dar el a remarcat prea bine pornirea mea iniţială şi 
acum mă observa cu acelaşi zâmbet neplăcut. Şi aci s-a întâmplat ceea ce nu 
voi uita niciodată. 

Brusc el scăpă jos pe trotuar minusculul sac pe care îl ţinea în mâna 
stângă. De altfel, nici nu era un saculet, ci o cutioară sau, mai bine zis, un fel 
de mică servietă sau, şi mai precis, un fel de poşetă, de felul vechilor poşete de 
damă, de altfel, nici nu ştiu ce era, dar ţin minte numai faptul că m-am repezit, 
mi se pare, s-o ridic. 

Sunt absolut convins că nu am ridicat-o, dar prima mişcare pe care am 
schitat-o era în afară de orice îndoială; n-aveam cum s-o maschez şi de aceea 
am roşit ca un prost. Şiretul personaj a exploatat imediat această împrejurare 
şi a folosit-o în modul cel mai convenabil. 

— Nu va deranjati, îl ridic singur, zise el cu un zâmbet fermecător, cand 
văzu clar că nu voi ridica saculetul si, luându-şi-l singur de pe jos, ca şi cum ar 
fi vrut să preîntâmpine amabilitatea mea, dădu o dată din cap în chip de salut 
şi-şi urmă drumul, lăsându-mă aiurit. Era ca şi cum i-as fi ridicat eu obiectul. 
Timp de vreo cinci minute am stat pe loc, socotindu-mă complet şi pe veci 
dezonorat; dar apropiindu-mă de casa lui Stepan Trofimovici, mă apucă un 
teribil hohot de râs. Întâlnirea aceasta mi se păru atât de caraghioasă, încât mă 
decisei imediat să-l distrez pe Stepan Trofimovici mimându-i întreaga scenă. 

III. 

De data aceasta însă, spre surprinderea mea, îl găsii într-o dispoziţie cu 
totul neobişnuită. Se repezi el, ce-i drept, cu un fel de nerăbdare avidă în 
întâmpinarea mea, de cum mă văzu apărând în uşă, dornic să audă ce veşti îi 


aduc, dar ma asculta cu un aer atat de preocupat, incat la inceput nici nu 
înţelegea probabil ce-i spuneam. Însă în clipa când pronuntai numele lui 
Karmazinov, brusc el îşi ieşi cu totul din fire şi izbucni: 

— Să nu-mi spui nimic, să nu-i pronunti numele! strigă el aproape cu 
furie. Cum ţi se pare asta?! Poftim, citeşte! Citeşte! 

Trase unul dintre sertarele biroului şi zvârli pe masă trei bucățele de 
hârtie scrise în grabă cu creionul de Varvara Petrovna. Primul biletel era datat 
de alaltăieri, al doilea de ieri, din ajun, iar ultimul era de astăzi, primit cu o oră 
în urmă; toate conţineau nişte naivitati privitoare la Karmazinov şi tradau 
neliniştea vanitoasă şi orgolioasă a Varvarei Petrovna, provocată de teama că 
acest Karmazinov ar putea să uite să-i facă o vizită. Reproduc aceste biletele în 
ordinea lor cronologică începând cu cel scris acum două zile (exista probabil şi 
alt biletel, scris acum trei zile, sau poate şi un altul scris cu patru zile în urmă): 

Daca el, în sfârşit, te va onora astăzi, nu cumva să-mi rostesti, in 
prezenţa lui, numele. Nici o aluzie. Nu deschizi vorba şi nici nu aminteşti de 
mine. 

V.S. 

Biletelul de ieri: 

Daca el se va decide, in sfârsit, in dimineata aceasta, sa te viziteze, cred 
că atitudinea cea mai demnă ar fi să nu-l primeşti. Asa cred eu, nu ştiu care e 
părerea dumitale. 

NES: 

Biletelul de astäzi, ultimul: 

Sunt convinsa ca apartamentul dumitale e plin de gunoaie si de fum de 
tigari. Ti-i trimit pe Maria si pe Fomuska; intr-o jumätate de ora vor face curat 
si vor pune totul in ordine. Iar dumneata sa nu-i impiedici, ci sa stai in 
bucătărie cât timp se deretică. Iti trimit un covor de Buhara şi două vaze 
chinezeşti: de mult intentionam să ti le dăruiesc, şi în plus pe Teniers al meu 
(provizoriu). Vazele ai putea să le aşezi pe fereastră, iar pe Teniers atârnă-l în 
dreapta portretului lui Goethe, peretele acela e mai bine luminat dimineaţa şi 
tabloul va ieşi mai bine în evidenţă. Dacă el va apărea în sfârşit, primeşte-l cu o 
politeţe aleasă, dar în conversaţie caută să-l intretii despre lucruri insignifiante, 
pe teme ştiinţifice, să zicem, şi cu aerul omului care abia aseară s-a despărțit 
de el. Despre mine, nici un cuvânt. Poate că o să trec pe la dumneata către 
seară. 

V.S. 

P. S. Dacă nici astăzi nu se prezintă, înseamnă ca nu va veni deloc. 

Am citit conţinutul biletelelor şi am rămas mirat că îşi făcea atâta sânge 
rău pentru asemenea fleacuri. Privindu-l întrebător, am observat deodată că, în 
timp ce eu citeam, apucase să-şi schimbe cravata albă de totdeauna cu una 
roşie. Pălăria şi bastonul erau pe masă, iar el avea faţa palidă şi mâinile-i 
tremurau. 

— Putin îmi pasă de neliniştile ei! strigă el furios, răspunzând la privirea 
mea întrebătoare. Je m'en fâche! Îi arde să se tulbure din cauza lui 


Karmazinov, dar la scrisorile mele nu răspunde! Iată, poftim, scrisoarea mea 
nedesfăcută pe care mi-a trimis-o înapoi ieri, uite-o aici pe masă, sub carte, 
sub L’homme qui rit. Ce mă interesează că ea se frământă din cauza lui Ni-ko- 
lenka! Je m'en fâche et je proclame ma liberté. Au diable le Karmazinoff Au 
diable la Lembke! Vazele le-am ascuns în vestibul, pe Teniers l-am varat în 
scrin, iar pe dânsa am somat-o să mă primească imediat. Ai auzit? Am so-ma-t- 
o! I-am trimis tot asa un biletel ca şi astea, scris cu creionul şi nelipit în plic, 
prin Nastasia, şi aştept. Vreau să vorbesc cu Daria Pavlovna personal, s-o aud 
declarandu-mi cu propria ei gură şi în fata cerului sau cel putin în fata 
dumitale. Vous me seconderez, n'est-ce pas, comme ami et temoin? Nu vreau 
să roşesc, nu vreau să mint, nu vreau secrete, nu voi admite secrete în această 
chestiune! Să mi se spună deschis, sincer, omeneste, şi atunci... atunci poate 
că voi uimi toată generaţia prin generozitatea mea... Sunt eu un ticălos, 
domnul meu? încheie el brusc, uitându-se furios la mine, ca şi cum eu aş fi fost 
acela care îl consideră ticălos. 

L-am rugat să bea puţină apă; nu-l mai văzusem într-o asemenea stare. 
Tot timpul cât vorbise, alergase de la un colţ la altul de-a lungul camerei şi 
deodată se opri brusc în fata mea într-o poză cu totul neobişnuită. 

— Iti închipui cumva dumneata, începu el cu un aer de aroganță 
bolnăvicioasă, măsurându-mă cu privirea din cap până-n picioare şi invers, iti 
închipui cumva că eu, Stepan Verhovenski, nu voi fi capabil să găsesc în mine 
atâta forţă morală ca, luându-mi lädita - ladita mea sărăcăcioasă — şi punând-o 
pe umerii mei slabi, să ies pe poartă şi să dispar de aici pentru totdeauna, când 
aşa ceva mi-o vor cere onoarea şi marele principiu al independenţei? Nu o dată 
Stepan Verhovenski a avut de înfruntat şi de respins despotismul prin 
mărinimie sufletească, fie chiar şi despotismul unei femei smintite, adică 
despotismul cel mai jignitor şi mai cumplit din toate formele de despotism care 
pot exista pe lume, deşi vad că dumneata ţi-ai îngăduit, mi se pare, în clipa 
aceasta să zâmbeşti la auzul cuvintelor mele, stimate domn! A, dumneata nu 
crezi că eu voi putea găsi în mine atâta mărinimie, ca să pot să-mi închei 
existenţa ca un preceptor în familia unui comerciant sau să mor de foame sub 
un gard! Răspunde, răspunde imediat: mă crezi sau nu mă crezi capabil? 

Dar eu m-am abținut intenţionat să-i răspund. Ba m-am şi prefăcut că 
ezit, necutezând să-l jignesc printr-un răspuns negativ, dar neputând să-i 
răspund nici afirmativ. Exista în toată enervarea aceasta a lui ceva ce categoric 
mă jignea, dar nu personal, o, nici pe departe! dar... despre aceasta va fi vorba 
mai târziu. 

Faţa lui Stepan Trofimovici păli. 

— Poate că te plictiseşti în societatea mea, G-v (numele meu), şi-ai fi 
preferat... să nu mai vii deloc pe la mine? spuse el pe un ton alb, liniştit, care 
precede de obicei o explozie extraordinară. Am sărit speriat; în aceeaşi clipă a 
intrat Nastasia, întinzându-i în tăcere un biletel pe care era scris ceva cu 
creionul. Stepan Trofimovici aruncă pe el doar o privire şi mi-l zvarli mie. De 
mâna Varvarei Petrovna erau scrise numai două cuvinte: „Rămâi acasă”. 


Stepan Trofimovici isi insfaca täcut päläria si bastonul si päräsi ca o 
furtuna incaperea; masinal, am pornit si eu dupa dansul. Deodata pe culoar se 
auzira niste glasuri si zgomot de pasi. Ramase pe loc trasnit. 

— E Liputin, sunt pierdut! sopti el prinzandu-ma de mana. 

In aceeasi clipa intra Liputin. 

IV. 

De ce urma sa fie pierdut din cauza venirii lui Liputin, eu nu stiam; de 
altfel, nici nu prea dădeam mare importanţă cuvintelor sale; atribuiam totul 
nervilor lui surescitati. Şi totuşi teama lui mi se păru prea neobişnuită si de 
aceea hotărâi să fiu atent la ce va urma. 

Fie chiar şi după felul cum intră, se vedea cât colo că de data aceasta 
Liputin se simţea îndreptăţit să treacă peste orice oprelişti, consemne şi 
interdicții. Aducea cu el un domn necunoscut, abia sosit probabil în localitate. 
Drept răspuns la privirea năucită a lui Stepan Trofimovici, rămas stană de 
piatră, Liputin strigă tare: 

— Iti aduc un musafir, unul nu prea obişnuit! Îmi permit să-ţi tulbur 
singurătatea. Domnul Kirillov, un inginer-constructor remarcabil. Important 
este că el îl cunoaşte îndeaproape pe băiatul dumitale, pe mult stimatul Piotr 
Stepanovici, şi aduce din partea lui un mesaj. Chiar acum a sosit. 

— Despre mesaj ai adăugat de la dumneata, observă tăios musafirul, n- 
am nici un fel de comisioane de îndeplinit, iar pe Verhovenski, într-adevăr, îl 
cunosc. M-am despărţit de el în gubernia H., acum zece zile. 

Stepan Trofimovici îi întinse maşinal mâna, poftindu-l cu un gest să ia 
loc; se uită la mine, se uită la Liputin şi deodată, venindu-şi parcă în fire, se 
aşeză repede şi el, rămânând totuşi, fără să-şi dea seama, cu pălăria şi 
bastonul în mână. 

— Erai gata să pleci, mi se pare! Mi s-a spus că te simţi cam bolnav din 
cauza prea multor ocupaţii. 

— Da, sunt bolnav şi voiam să fac o scurtă plimbare, eu... Stepan 
Trofimovici se opri, aruncă pe divan pălăria şi bastonul şi roşi. 

Între timp, îl examinai la repezeală pe musafir. Era un om încă tânăr, în 
vârstă de aproximativ douăzeci şi şapte de ani, zvelt si uscativ; decent 
îmbrăcat, oacheş, cu fata cam pământie si cu ochi negri fără nici un licăr. Avea 
un aer îngândurat şi absent, vorbea sacadat şi întru câtva incorect gramatical, 
dispunând cuvintele într-o ordine ciudată şi mereu incurcandu-se când trebuia 
să formuleze o frază mai lungă. Liputin observă, bineînţeles, că Stepan 
Trofimovici e foarte speriat, ceea ce-i procură vizibil o mare plăcere. El luă loc 
pe un scaun împletit pe care îl puse aproape în mijlocul încăperii, ca să se afle 
la jumătatea distanţei dintre gazdă şi musafir, care se aşezaseră fata-n fata pe 
cele două canapele de lângă pereţi, de o parte şi de cealaltă a camerei. Ochii lui 
vioi scormoneau plini de curiozitate toate coltisoarele. 

— Eu... de mult nu l-am văzut pe Petrusa... V-aţi întâlnit în străinătate? 
izbuti să articuleze Stepan Trofimovici, adresându-i-se musafirului. 

— Şi aici, şi în străinătate. 


— Aleksei Nilaci vine direct din sträinätate dupa o absenta de patru ani, 
interveni Liputin, a facut o calatorie in scop de perfectionare in domeniul 
specialitatii sale, iar la noi s-a deplasat cu gandul pe deplin indreptatit sa-si 
gaseasca un loc la constructia podului nostru de cale ferata si acum e in 
asteptarea raspunsului. A cunoscut familia Drozdov, pe Lizaveta Nikolaevna, 
prin Piotr Stepanovici. 

Inginerul şedea cam zgribulit, într-o încordare ursuza şi ascultând cu o 
nerăbdare prost ascunsă. Părea cam iritat. 

— Dumnealui îl cunoaşte şi pe Nikolai Vsevolodovici. 

— Îl cunoşti şi pe Nikolai Vsevolodovici? se informă Stepan Trofimovici. 

— Îl cunosc şi pe el. 

— Eu... cam de mult nu l-am văzut pe Petrusa şi... mă simt prea putin 
îndreptăţit de a mă considera tatăl său... C'est le mot; eu... cum l-ai lăsat? 

— Păi, aşa l-am lăsat... vine şi el, se grăbi să scape iar domnul Kirillov. 

Hotărât lucru, era cam pornit. 

— A, vine! în sfârşit eu... Intelegeti, de mult nu l-am văzut pe Petrusa! se 
crampona de această frază Stepan Trofimovici. Aştept acum sosirea sărmanului 
meu băiat, în faţa căruia... o, în faţa căruia mă simt atât de vinovat! Adică, 
propriu-zis, eu vreau să spun că despartindu-ma atunci de el la Petersburg, 
eu... într-un cuvânt, eu îl consideram drept un om de nimica, quelque chose 
dans ce genre. Ştiţi, un băiat cam nervos, foarte sensibil şi... fricos, înainte de 
culcare se închina până-n pământ, făcea semnul crucii şi deasupra pernei, ca 
să nu moară noaptea... Je m'en souviens. Enfin, nici un fel de simţ artistic, 
adică nimic mai elevat, nimic fundamental, măcar un germene de viitoare 
idee... C'âtait comme un petit idiot. Dar mi se pare că am deviat, scuzati, eu... 
m-aţi găsit... 

— Vorbiti serios că făcea semnul crucii deasupra pernei? se învioră 
deodată inginerul, vădind un interes deosebit. 

— Da, făcea semnul crucii... 

— Am întrebat doar aşa; continuaţi. 

Stepan Trofimovici îl scrută pe Liputin. 

— Vă sunt foarte recunoscător pentru această vizită, dar mărturisesc, eu 
acum... nu sunt capabil... permiteti totuşi să aflu unde locuiti? 

— Pe strada Bogoiavlenskaia, în casa Filippov. 

— Ah, în aceeaşi casă unde locuieşte şi Şatov, remarcai eu involuntar. 

— Exact, în aceeaşi casă, strigă Liputin, numai că Şatov stă sus la 
mansardă, iar dumnealui s-a instalat jos, la căpitanul Lebeadkin. Dumnealui îi 
cunoaşte şi pe Şatov, şi pe soţia lui Şatov. A cunoscut-o destul de aproape în 
străinătate. 

— Comment? Înseamnă că ştiţi ceva şi despre această nefericită căsnicie 
de ce pauvre ami. Şi o cunoaşteţi şi pe această femeie? strigă Stepan 
Trofimovici cuprins de o emoție neaşteptată. Sunteţi primul om pe care-l 
întâlnesc şi care a cunoscut-o personal; şi dacă... 


— Prostii! reteză inginerul roşindu-se brusc. Cum ştii dumneata, Liputin, 
să exagerezi! Nici n-am văzut-o pe soţia lui Şatov; doar o singură dată de la 
distanţă şi nicidecum de aproape... Pe Şatov da, îl cunosc; dar de ce să adaugi 
lucruri care nu sunt decât propriile dumitale născociri? 

EI se răsuci brusc pe divan, puse mâna pe pălărie, apoi iar o lăsă 
deoparte şi, reluandu-si poziţia de mai înainte, îşi atinti ochii negri scanteind 
sfidător asupra lui Stepan Trofimovici. Mi se păru cu totul bizară această 
enervare subită. 

— Scuzati-ma, zise grav Stepan Trofimovici, înţeleg că este vorba despre o 
chestiune de natură mai delicată... 

— Nici un fel de chestiune delicată nu există si cred că e ruşinos... lar 
cuvântul „prostii” nu vi l-am adresat dumneavoastră, ci lui Liputin, pentru că le 
scoate de la el. Scuzati-ma, dacă s-a putut înţelege că m-am adresat 
dumneavoastră. Îl cunosc pe Satov, dar pe nevastă-sa nu o cunosc deloc... 
deloc! 

— Am înţeles, am înţeles; şi dacă am stăruit, e numai pentru că 
sărmanul nostru prieten îmi este foarte drag, notre irascible ami, şi m-a 
interesat mereu... Omul acesta şi-a schimbat radical, după părerea mea, 
concepţiile de odinioară, poate prea juvenile, dar totdeauna corecte. Şi atât de 
mult ţipă astăzi despre notre sainte Russie, încât de mult am socotit necesar să 
atribui această schimbare din organismul său — nici n-aş vrea s-o consider 
altfel — unei zguduiri puternice de ordin familial, şi anume căsătoriei sale 
nefericite. Eu, unul, care am studiat temeinic sărmana mea Rusie şi o cunosc 
aşa cum îmi cunosc propriul meu buzunar, iar poporului i-am consacrat 
întreaga mea viaţă, eu pot să vă asigur ca el nu cunoaşte poporul rus şi afară 
de asta... 

— Nici eu nu cunosc deloc poporul rus şi... nu dispun de timp ca să-l 
studiez! reteză iar inginerul şi iar se răsuci brusc pe divan. Stepan Trofimovici 
îşi înghiţi vorba la jumătatea frazei. 

— Dumnealui studiază, studiază, interveni grăbit Liputin, a şi început 
studiul şi a compus un articol deosebit de interesant despre cauzele 
sinuciderilor devenite atât de frecvente în Rusia şi în general despre cauzele 
care determină creşterea sau diminuarea numărului de sinucideri în societate. 
A ajuns la nişte rezultate uimitoare. 

Inginerul se tulbură teribil. 

— Nu ai nici un drept, bâigui el mânios, n-am scris nici un articol. N-am 
vreme să mă ocup de prostii. Te-am întrebat în mod confidential, cu totul 
întâmplător. Nici nu poate fi vorba despre articol; eu nu public nimic şi 
dumneata n-ai dreptul... 

Liputin părea că încearcă o grozavă plăcere. 

— Scuzele mele, poate că am greşit denumind opera dumitale literară 
drept articol. Dumnealui nu face altceva decât să culeagă date şi observaţii; cât 
priveşte esenţa problemei sau, ca să zic aşa, latura ei morală, de asta nu se 
atinge deloc, ba şi morala ca atare o respinge integral şi impartaseste principiul 


cel mai nou, principiul distrugerii universale in vederea binelui final. De pe 
acum, dumnealui pretinde peste o suta de milioane de capete pentru 
instaurarea ratiunii in Europa, deci mai mult decat s-a cerut la ultimul 
Congres al păcii. În aceasta privinţă, Aleksei Nilâci a mers mult mai departe 
decat toti ceilalti. Inginerul il asculta cu un zambet palid, dispretuitor. Cam o 
jumatate de minut domni tacerea. 

— E o prostie crasă, Liputin, zise in sfârşit Kirillov cu oarecare demnitate. 
Dacă ţi-am spus în treacăt câteva puncte, iar dumneata te-ai agăţat de ele, mă 
rog, cum vrei. Dar nu ai nici un drept, pentru că despre aceste lucruri eu nu 
vorbesc nimănui. Eu detest vorbăria... Dacă există convingeri, pentru mine e 
clar... iar dumneata ai procedat în mod stupid. Eu nu discut probleme care 
sunt, pentru mine, soluționate definitiv. Nu suport discuţia. Nu vreau să discut 
niciodată... 

— Şi poate că faceţi foarte bine, nu-l răbdă inima să nu adauge pe 
Stepan Trofimovici. 

— Vă cer scuze, dar aici eu nu sunt supărat pe nimeni, pe nimeni de aici, 
continuă musafirul cu un fel de febră. Timp de patru ani nu prea am avut 
contact cu oamenii... În aceşti patru ani am vorbit foarte putin, căutând să nu 
mă întâlnesc cu nimeni, în interesul scopurilor mele, care nu privesc pe 
nimeni. Patru ani. Liputin a descoperit acest lucru şi-şi bate joc. Eu înţeleg şi 
nu mă supăr. Nu sunt susceptibil, ci mi-e necaz numai pe libertatea pe care şi- 
o ia. Şi dacă nu-mi expun ideile fata de dumneavoastră, încheie el brusc cu o 
privire hotărâtă, n-o fac nu pentru că m-aş teme din partea dumneavoastră de 
un denunt făcut guvernului; nicidecum; vă rog să nu vă inchipuiti cine ştie ce 
prostii în acest sens... 

Nimeni nu mai adăugă nimic la aceste cuvinte. Se multumira doar să 
schimbe priviri. Până şi Liputin uită să chicotească. 

— Domnilor, regret mult, zise cu hotărâre, ridicându-se de pe divan, 
Stepan Trofimovici, dar mă simt foarte prost şi indispus. Vă rog să mă scuzati. 

— A, să plecăm adică, se precipită domnul Kirillov, apucându-şi şapca. 
Foarte bine că aţi spus-o, sunt cam uituc. 

El se ridică şi, cu un aer naiv, se apropie cu mâna întinsă de Stepan 
Trofimovici. 

— Îmi pare rău că dumneavoastră nu vă simtiti bine, iar eu am venit. 

— Iti doresc tot succesul la noi, răspunse Stepan Trofimovici cu multa 
bunăvoință, strângându-i fără grabă mâna. Înţeleg că dacă dumneata, dupa 
cum a reieşit din cuvintele dumitale, ai stat atât de mult în străinătate, evitând, 
pentru scopurile dumitale, societatea oamenilor şi ai uitat Rusia, atunci, 
desigur, ne vei privi pe noi ruşii neaoşi, fără să vrei, cu mirare, după cum şi noi 
la fel te vom privi pe dumneata. Mais cela passera. Într-o singură privinţă însă 
nu prea sunt dumirit: vrei să construieşti podul nostru şi în acelaşi timp declari 
că eşti pentru principiul distrugerii universale. Nu-ţi vor îngădui să construieşti 
podul nostru! 


— Cum? Cum ati spus... ei dracie! striga uimit Kirillov şi deodată izbucni 
într-un râs senin şi voios. Pentru o clipă fata lui căpătă cea mai copilareasca 
expresie, care mi se păru că i se potrivea foarte mult. Liputin îşi freca mâinile 
entuziasmat de remarca spirituală a lui Stepan Trofimovici. Iar eu pur şi simplu 
mă minunam: de ce se speriase Stepan Trofimovici într-atât de Liputin şi de ce 
strigase „sunt pierdut”, când i-a auzit glasul? 

V. 

Ne opriseram cu totii in pragul usii. Era acel moment cand gazdele si 
musafirii schimba grabiti ultimele si cele mai amabile cuvinte, iar apoi se 
despart multumiti. 

— Dumnealui a fost ursuz astazi, strecura iar Liputin, oarecum in 
treacät, päräsind camera. A avut cu capitanul Lebeadkin un schimb de cuvinte 
cam tari. Capitanul Lebeadkin isi croieste zilnic superba lui surioara, care e 
nebună, cu cravasa, cu o veritabilă nagaică căzăcească; in fiecare dimineaţă si 
în fiecare seară. Din cauza asta, Aleksei Nilâci s-a mutat în clădirea anexă, ca 
să nu asiste la aceste execuţii. Aşadar, la revedere. 

— O bate pe sora sa? O nebună? Cu cravaşa? strigă Stepan Trofimovici, 
ca şi cum l-ar fi sfichiuit chiar pe el cineva cu cravaşa. Care sora? Care 
Lebeadkin? 

Frica de adineauri părea că îl cuprinde iar în această clipă. 

— Lebeadkin? Un căpitan în retragere; înainte se intitula numai 
locotenent-major... 

— Dar nu mă interesează gradul lui! Ce fel de soră? Dumnezeule... 
dumneata ai spus... Lebeadkin? Păi, am avut noi unul Lebeadkin... 

— Exact acela, Lebeadkin al nostru, ţineţi minte, la Virghinski? 

— Păi, acela n-a fost prins cu bancnote false? 

— Uite că s-a întors; de trei săptămâni aproape şi în nişte împrejurări cu 
totul speciale. 

— Păi, este un ticălos! 

— Ca şi cum la noi n-ar putea exista şi un ticălos? rânji deodată Liputin, 
iar ochisorii lui neastâmpăraţi păreau că il pipäie pe Stepan Trofimovici. 

— Ah, Dumnezeule, nu despre asta vorbeam eu... deşi în ceea ce priveşte 
ticăloşii sunt complet de acord cu dumneata, mai ales cu dumneata. Şi mai 
departe, mai departe? Ce-ai vrut să spui cu asta? Că doar dumneata negresit ai 
vrut să spui ceva prin asta! 

— Păi, ce să fie, nişte fleacuri... că adică acest căpitan, după toate 
aparențele, a plecat atunci de la noi nu tocmai pentru hârtiutele false, ci numai 
pentru a o găsi pe această surioară a sa, care se zice că se ascundea de el într- 
un anumit loc; şi uite acum a adus-o şi asta-i tot. Ce v-aţi speriat atâta, Stepan 
Trofimovici? De altfel, şi eu o spun luându-mă după pălăvrăgeala lui de 
betivan, când e treaz nu prea vorbeşte despre asta. E un om foarte irascibil si, 
ca să zic aşa, un militar cu veleitati estetice, atâta doar ca de un prost-gust 
uluitor. Iar surioara asta a lui nu numai că e nebună, dar e şi şchioapă. Cică ar 
fi sedus-o şi dezonorat-o cineva, iar pentru asta domnul Lebeadkin, de mult 


timp incoace, anual stoarce de la seducator niste banuti, un fel de bir drept 
compensatie pentru jignirea nobila care i-a fost adusa, cel putin asa reiese din 
baiguielile lui; iar eu asa cred, ca nu sunt decat niste vorbe de betivan. Se 
lauda! De altfel, treburile astea de obicei costa mai ieftin, in ce priveste insa 
banii, este absolut adevărat că el are destui; acum o săptămână şi jumătate, 
zece zile, umbla incaltat pe picior gol, fără ciorapi, iar acum am văzut cu ochii 
mei că dispune de sute de ruble. Surioara lui are zilnic nişte crize, ţipă, iar el „o 
cheamă la ordine”, folosind cravaşa. Femeia, zice, trebuie ţinută la respect. Nu 
înţeleg cum de se împacă cu toate astea Satov, care locuieşte la etaj. Aleksei 
Nilâci n-a stat alături de ei decât trei zilişoare, îl cunoaşte din Petersburg, dar 
acum s-a mutat în atenansă din cauza gălăgiei. 

— E adevărat? se adresă Stepan Trofimovici inginerului. 

— Vorbeşti cam mult, Liputin, murmură acesta mânios. 

— Mereu taine, secrete! De unde reusiti să adunaţi atâtea taine si 
secrete?! strigă Stepan Trofimovici fără a se stăpâni. Inginerul se încruntă, rosi, 
ridică din umeri şi dădu să plece. 

— Aleksei Nilâci i-a smuls chiar cravaşa din mână şi frângând-o a 
aruncat-o pe fereastră afară, s-au certat groaznic, adăugă Liputin. 

— De ce trăncăneşti, Liputin, e absurd, ce rost are? se întoarse brusc 
Aleksei Nilâci. 

— Dar de ce să ascundem, din modestie, cele mai generoase înclinații ale 
unui suflet nobil, adică ale sufletului dumitale, că despre al meu nu poate fi 
vorba? 

— Ce stupide sunt toate acestea... şi absolut nelalocul lor... Lebeadkin 
este un prost şi cu totul neserios, iar pentru acţiune, chiar inutil, ba... şi 
dăunător. Ce rost are să pălăvrăgeşti atâta? Eu plec. 

— Ce rău imi pare! strigă Liputin cu un zâmbet senin. Altfel v-as fi 
distrat, Stepan Trofimovici, cu încă o istorioară. Chiar şi venisem cu gândul 
acesta ca să v-o spun, deşi probabil că aţi şi auzit-o. Ei bine, să lăsăm pe 
altădată, Aleksei Nilâci e foarte grăbit... La revedere. Iar cu Varvara Petrovna mi 
s-a întâmplat ceva foarte nostim, m-a amuzat teribil; alaltăieri a trimis special 
să mă cheme; să te prăpădeşti de râs, nu altceva. La revedere. 

Aci însă Stepan Trofimovici pur şi simplu se năpusti asupră-i ca un 
apucat: îşi înfipse degetele în umerii lui, îl întoarse brutal şi îl împinse înapoi în 
cameră, silindu-l să se aşeze pe scaun. Liputin de data asta părea că-şi 
pierduse cumpătul. 

— Chiar aşa, zău! începu el primul, uitându-se cu fereală la Stepan 
Trofimovici, fără să se mişte de pe scaun. Mă pomenesc deodată chemat şi 
întrebat ,confidential” cam ce părere aş avea eu personal: este sau nu este în 
toate minţile Nikolai Vsevolodovici? Cum să nu te cuprindă mirarea? 

— Ai înnebunit! bâigui Stepan Trofimovici şi deodată păru că îşi iese din 
sărite. Liputin, dumneata ştii prea bine că ai venit aici numai şi numai ca să 
torni o mârşăvie în genul dumitale şi... poate că ceva şi mai rău! 


Dintr-odata imi veni in minte presupunerea lui cum ca Liputin stie 
despre chestiunea noastra nu numai mai mult decât noi, dar si niste lucruri pe 
care nu le vom afla niciodata. 

— Vai de mine, Stepan Trofimovici! bolborosi Liputin, ca si cum s-ar fi 
speriat grozav. Cum va inchipuiti... 

— Ajunge! Da-i drumul! Te-as ruga foarte mult, domnule Kirillov, sa te 
întorci şi dumneata ca să fii de fata, te rog! Asezati-va. Iar dumneata, Liputin, 
binevoieşte să ne spui totul deschis şi clar... fără nici un fel de ocolisuri si 
subterfugii! 

— Dacă aş fi ştiut că acest lucru o să vă impresioneze atât de mult, nici 
n-aş fi început. Eu, unul, am crezut că ştiţi totul de la Varvara Petrovna! 

— Nimic de acest gen n-ai crezut dumneata! Începe dar, începe îţi spun! 

— Vă rog numai să vă aşezaţi şi dumneavoastră; cum aş putea să stau pe 
scaun în timp ce dumneavoastră o să umblati atât de agitat în fata mea... Nu se 
cade. 

Stepan Trofimovici reuşi să se stăpânească şi se lăsă grav în fotoliu. 
Inginerul îşi propti încruntat privirea în pământ. Liputin se uita la ei savurând 
momentul. 

— Pai, cum să încep... m-ati zapacit de tot... 

VI 

— Cu totul pe neaşteptate, acum trei zile, mă pomenesc cu trimisul 
dumneaei: vă pofteşte, adică, să veniţi mâine la ora douăsprezece. Vă puteţi 
închipui? Mi-am lăsat toate treburile şi ieri, exact la amiază, mă infatisez la 
dânsa. Sunt introdus direct în salon; aştept un minut şi o văd că apare; mă 
pofteşte să iau loc pe scaun, iar dânsa se aşază în faţa mea. Stau şi nu-mi vine 
a crede ochilor; ştiţi doar cum m-a tratat întotdeauna! A început direct, fără 
nici un ocol, după maniera ei de totdeauna: „Îţi aduci aminte, zice, că acum 
patru ani Nikolai Vsevolodovici, fiind bolnav, a avut câteva manifestări ciudate, 
încât tot oraşul rămăsese perplex, până când totul s-a lămurit. Una dintre 
aceste fapte te privea direct pe dumneata. Nikolai Vsevolodovici ţi-a facut 
atunci la insistența mea o vizită, dupa ce s-a însănătoşit. Ştiu de asemenea ca 
el şi înainte de asta stătuse în câteva rânduri de vorbă cu dumneata. Spune-mi 
deschis şi sincer, dumneata... (aici ea ezită un pic) dumneata cum l-ai găsit 
atunci pe Nikolai Vsevolodovici... cum l-ai considerat în general... ce părere ţi-a 
făcut atunci şi... ce crezi acum? ...”. 

Aci dânsa s-a încurcat de tot, încât a tăcut aproape un minut întreg; apoi 
deodată s-a înroşit. M-am speriat grozav. Şi iarăşi a început pe un ton n-aş zice 
înduioşător, pentru că nu i se potriveşte deloc, ci foarte, foarte convingător: 
„Vreau, zice, să mă înţelegi bine, fără putinţa vreunei erori. Am trimis acum 
după dumneata pentru că te consider un om perspicace şi inteligent, capabil să 
faci o observaţie exactă (vă inchipuiti ce complimente!), înţelegi desigur şi faptul 
că-ţi vorbeşte o mama... Nikolai Vsevolodovici a trecut în viata lui prin anumite 
situaţii ingrate şi numeroase încercări ale sorții. Toate acestea, zice, s-ar putea 
să se fi răsfrânt asupra stării lui de spirit. Bineînţeles, nici nu poate fi vorba, 


zice, de nebunie, asa ceva este absolut exclus! (Cuvinte rostite cu multa 
fermitate si mandrie.) Dar e posibil sa fi intervenit ceva bizar, anormal, o 
deviere in felul lui de a gândi, o înclinaţie de a privi lucrurile într-un mod 
aparte, neobişnuit (sunt exact cuvintele ei şi m-am mirat, Stepan Trofimovici, 
cu câtă precizie ştie Varvara Petrovna să infatiseze o situaţie. De! O femeie de o 
inteligenţă superioară!) Eu cel puţin, zice, am observat la el o anumită stare de 
nelinişte permanentă şi o tendinţă spre înclinații stranii. Dar eu sunt mamă, 
iar dumneata un om din afară, cu alte cuvinte capabil, cu inteligenţa dumitale, 
să-ţi formezi o părere mai obiectivă. Aşadar te implor (exact aşa a fost spus: te 
implor) să-mi spui tot adevărul, fără nici un fel de eschivări sau reticente. Si 
dacă îmi vei promite totodată să nu uiţi nicicând că ţi-am vorbit în mod 
confidential, vei putea conta din parte-mi în viitor întotdeauna pe dorinţa 
constantă de a-ţi dovedi recunoştinţa mea, oricând îmi va sta în putere”. Ei, ce 
ziceti de asta?! 

— Ceea ce spui... dumneata e atât... e atât de stupefiant... bâigui Stepan 
Trofimovici, încât eu, pur şi simplu, nu te cred... 

— Dati-mi voie, dati-mi voie! Gândiţi-vă numai, reluă Liputin, ca si cum 
nici nu l-ar fi auzit pe Stepan Trofimovici, în ce hal de tulburare şi nelinişte a 
trebuit să se afle dânsa, dacă a ajuns să se adreseze cu asemenea întrebare şi 
de la o înălţime ca a ei unui om ca mine, ba coborându-se până la a-mi solicita 
ca totul să rămână secret. Ce poate să însemne asta? O fi primit ceva veşti 
neaşteptate despre Nikolai Vsevolodovici? 

— Eu nu cunosc... nici un fel de veşti... de câteva zile nici n-am văzut-o, 
dar... permite-mi să-ţi spun... se bâlbâi Stepan Trofimovici, adunându-şi cu 
greu gândurile, permite-mi să-ţi spun, Liputin, că dacă ţi s-o fi încredinţat un 
lucru confidential, iar dumneata acum în fata tuturor... 

— Absolut confidential! Să mă trăsnească Dumnezeu, dacă eu... Faptul 
că aici... ce are a face? Doar nu suntem nişte străini; să-l luăm, de pildă, chiar 
şi pe Aleksei Nilâci... 

— Nu împărtăşesc deloc părerea dumitale; fără îndoială noi trei, care 
suntem de faţă, vom păstra secretul, dar de dumneata, al patrulea, eu mă tem 
şi n-am nici o încredere! 

— Dar cum se poate? Păi, eu sunt cel mai interesat, că doar mi s-a 
promis o recunoştinţă veşnică! lar eu tocmai voiam în privinţa aceasta sa vă 
atrag atenţia asupra unui fapt foarte curios, aş zice mai curând psihologic 
decât pur şi simplu curios. Aseară, sub impresia convorbirii cu Varvara 
Petrovna (va puteţi închipui desigur ce impresie a făcut asupra mea), m-am 
adresat lui Aleksei Nilâci, luându-l pe departe, cu o întrebare discretă: 
dumneata, i-am zis, l-ai cunoscut şi înainte pe Nikolai Vsevolodovici, şi în 
străinătate, şi la Petersburg; ce părere ai despre inteligenţa şi capacităţile lui? 
Şi dumnealui mi-a răspuns foarte laconic, după cum are obiceiul, că adică este 
un om de o inteligenţă subtilă şi cu o judecată sănătoasă. Dar n-ai observat 
cumva în decursul anilor, zic, o oarecare deviere de idei sau o anumită tendinţă 
în felul său de a gândi sau oarecare semne, ca să spun aşa, de nebunie? Cu 


alte cuvinte am repetat intrebarea Varvarei Petrovna. Si, inchipuiti-va, Aleksei 
Nilâci căzu deodată pe gânduri, se încruntă exact ca acuma şi zise: „Da, zice, 
uneori mi s-a părut că are în el ceva ciudat”. Notaţi totodată ca daca Aleksei 
Nilâci a putut să rămână cu o impresie de ceva straniu, ce putea să fie în 
realitate? 

— Este adevărat? se întoarse Stepan Trofimovici către Alexei Nilâci. 

— N-aş fi vrut să vorbesc despre asta, răspunse Aleksei Nilâci, ridicând 
deodată capul cu ochii scânteietori. Eu aş vrea să-ţi contest dreptul, Liputin. N- 
ai nici un drept în cazul de fata să te referi la mine. Nicicând nu ţi-am spus 
părerea mea personală. Deşi l-am cunoscut la Petersburg, dar e prea mult de 
atunci, şi cu toate că l-am întâlnit recent, de fapt îl cunosc prea puţin pe 
Nikolai Stavroghin. Te rog să mă excluzi din cauză şi apoi... toate acestea aduc 
foarte mult a clevetire. 

Liputin îşi desfăcu braţele asemeni unui inocent ultragiat. 

— Clevetitor! Poate chiar spion? Iti vine uşor, Aleksei Nilâci, să mă critici, 
excluzându-te complet din cauză. Dar n-ai să mă crezi, Stepan Trofimovici, că 
până si Lebeadkin - un om pare-se cum nu se poate mai prost... încât ti se face 
şi ruşine să spui cat de prost este; cunoaştem cu toţii comparatia rusească, 
care indică gradul maxim în această privinţă - ei bine, până si el se considera 
jignit de Nikolai Vsevolodovici, cu toate că îl admiră pentru ascutimea lui de 
spirit. „Sunt uimit, zice, de acest om: de acest şarpe foarte subtil” (propriile lui 
cuvinte). Iar eu (tot sub influenţa convorbirii de ieri şi după ce am stat de vorbă 
şi cu Aleksei Nilâci) îi zic: cum crezi, căpitane, ce părere ai dumneata: este 
scrântit sau nu şarpele dumitale foarte subtil? Ei bine, n-o să mă credeţi, dar 
parcă l-as fi ars pe neaşteptate pe la spate cu biciul; pur şi simplu a sărit în 
sus: „Da, zice... da, zice, numai că faptul acesta nu poate să influenteze...”; ce 
anume să influenţeze, n-a mai spus-o; şi imediat după aceea s-a îngândurat 
atât de amarnic, atâta s-a îngândurat, încât şi beţia i-a zburat din cap. Sedeam 
împreună în cârciuma lui Filippov. Şi abia peste o jumătate de oră mă 
pomenesc că izbeşte deodată cu pumnul în masă: „Da, zice, poate să fie şi 
scrântit, numai că faptul acesta nu poate influenţa...” şi iar n-a mai spus ce nu 
poate influenţa. Bineînţeles, eu vă relatez acum doar un rezumat al 
conversatiei, dar ideea în sine este clară; pe oricine ai întreba, toţi ajung să 
creadă la fel, deşi poate că înainte nimănui nici nu-i trecuse prin cap acest 
gând: „Da, zic ei, e nebun; e foarte deştept, dar poate că e şi nebun”. 

Stepan Trofimovici părea că meditează adânc. 

— Şi cine l-a pus la curent pe Lebeadkin? 

— În privinţa aceasta binevoiti să-l întrebaţi pe Alexei Nilâci, care chiar 
acum m-a facut aici în fata dumneavoastră spion. Eu sunt spion, nu ştiu 
nimic, iar Aleksei Nilâci ştie toate dedesubturile şi tace. 

— Eu nu ştiu nimic sau nu ştiu mare lucru, răspunse cu aceeaşi 
enervare inginerul. Dumneata îi dai lui Lebeadkin să bea, ca după ce l-ai 
îmbătat să afli. Şi pe mine dumneata m-ai adus aici ca să afli nu ştiu ce, ca să 
mă faci să vorbesc. Prin urmare, eşti un spion! 


— Nu l-am îmbătat încă, de altfel nici nu merită el o asemenea cheltuială, 
cu toate tainele lui, care nu reprezintă pentru mine nici atâtica interes, nu ştiu 
dacă şi pentru dumneavoastră. Dimpotrivă, el face risipă de bani, deşi acum 
douăsprezece zile venise la mine să-mi ceară cincisprezece copeici; el îmi dă mie 
să beau şampanie şi nu eu lui. Dar stati că mi-ati sugerat o idee, pentru ca 
dacă va fi nevoie, va trebui să-l îmbăt şi anume ca să aflu şi poate că într- 
adevăr reuşesc să aflu... micile voastre secrete, se otari cu răutate Liputin. 

Stepan Trofimovici se uita nedumerit la cei doi puşi pe ceartă. Amândoi 
se divulgau reciproc şi fără menajamente. M-am gândit atunci că Liputin l-a 
adus pe acest Aleksei Nilâci tocmai cu scopul de a-l atrage într-o discuţie, 
necesară lui, printr-o a treia persoană, maniera lui preferată. 

— Aleksei Nilâci îl cunoaşte prea bine pe Nikolai Vsevolodovici, continuă 
el enervat, dar nu vrea să vorbească. Iar la întrebarea dumneavoastră despre 
căpitanul Lebeadkin, pot să vă spun că el l-a cunoscut înaintea noastră, la 
Petersburg, cu vreo cinci sau şase ani în urmă, în acea perioadă obscură, dacă 
se poate spune astfel, din viaţa lui Nikolai Vsevolodovici, când el nici nu 
intenţiona să ne fericească cu prezenţa lui aici. E de presupus că pe atunci 
prinţul nostru îşi alesese la Petersburg un anturaj de cunoscuţi destul de bizar. 
Cam în acelaşi timp a făcut cunoştinţă şi cu Aleksei Nilâci, se pare. 

— Ia seama, Liputin, te previn ca Nikolai Vsevolodovici intenţionează să 
vină curând pe aici şi că el nu e omul care să se lase călcat pe bătătură. 

— Păi, ce poate să aibă cu mine? Eu sunt primul care strigă în gura mare 
că este un om de o inteligenţă subtilă şi rafinată, şi pe Varvara Petrovna ieri în 
acelaşi sens am reuşit s-o liniştesc, „Însă, zic, în ce priveşte firea, 
temperamentul lui, n-aş putea să garantez”. La fel şi Lebeadkin spunea ieri: 
„Din cauza firii lui, zice, am avut de suferit”. Ehe, Stepan Trofimovici, vă vine 
uşor să strigati că mă tot tin de clevetiri şi de intrigi si, notati-va bine, toate 
acestea mi le spuneţi după ce m-ati tras de limbă si cu ce curiozitate încă. Însă 
Varvara Petrovna a pus ieri punctul pe i: „Dumneata, zice, erai personal 
interesat în acest caz, de aceea mă adresez dumitale”. Păi, sigur! Despre ce fel 
de scopuri ascunse mai poate fi vorba, când a trebuit să înghit din partea 
Excelenței sale o jignire personală in public! Nu vi se pare că am motive 
suficiente să mă interesez şi nu numai de dragul bârfei? Astăzi iti strange 
mâna, iar a doua zi te miri de ce şi cum, pentru ospitalitatea ta, te pălmuieşte 
în faţa întregii societăţi onorabile, numai fiindcă aşa i-a plăcut dumnealui. Din 
prea mare huzur o face! Iar principalul la oameni ca el e femeia: ăştia sunt 
fluturi de noapte şi cocoşei voinicoşi! Coconaşi cu aripioare, în chip de antici 
amorasi, crăişori f la Peciorin, mâncători de inimi! Vă vine uşor să vorbiti, 
Stepan Trofimovici, holtei inveterat, să mă faceţi bârfitor din cauza Excelenței 
sale. Dar ia să fiţi căsătorit, pentru că şi astăzi sunteţi un om chipeş, şi să vă 
luaţi o tânără frumusica! Parcă va văd atunci cum incuiati uşile si vă baricadati 
toată casa de teama prinţului nostru! Ce să mai vorbim de altceva, uite aceeaşi 
mademoiselle Lebeadkina, bătută acum cu cnutul. De n-ar fi ea nebună si 
şchioapă, apoi zău c-aş crede că tocmai ea este victima pasiunilor fantelui 


nostru şi de aceea a avut de suferit căpitanul Lebeadkin, „jignit în demnitatea 
sa familială”, cum se exprimă el. Atâta doar că nu prea corespunde gustului 
rafinat al Excelenței sale, desi, oho, nici asta n-ar fi pentru el o piedică. Orice 
fruct e bun câteodată, numai să-i pice in mână într-o anume dispoziţie... lată, 
dumneata vorbeşti de bârfă, păi, numai eu sunt acela care bate toba când se 
ştie că urlă tot oraşul, iar eu nu fac altceva decât să ascult şi să dau din cap, 
zicând ca ei şi ţinând hangul: acest lucru, după câte ştiu eu, nu este interzis. 

— Urlă tot oraşul, adică despre ce? 

— Adică vreau să spun că ţipă căpitanul Lebeadkin, beat fiind, prin tot 
oraşul; păi, nu e ca si cum piaţa întreagă ar tipa? Ce vină am eu? Îmi arăt 
interesul numai printre prieteni, pentru că mă consider aici totuşi ca între 
prieteni, ne cuprinse el într-o privire plină de candoare. lată un caz, de pildă: 
Excelenţa sa ar fi expediat încă din Elveţia printr-o domnişoară foarte, foarte 
onorabilă şi, ca să zic aşa, orfană modestă, pe care am onoarea s-o cunosc, trei 
sute de ruble pentru a-i fi transmise căpitanului Lebeadkin. Iar Lebeadkin, 
ceva mai târziu, a primit o ştire dintre cele mai exacte, nu spun de la cine, dar 
tot de la o persoană foarte, foarte onorabilă, şi deci o ştire absolut exactă, că i 
s-au trimis o mie de ruble şi nu trei sute! ... Aşadar, s-a revoltat Lebeadkin, 
domnişoara respectivă m-a frustrat de şapte sute de ruble şi nu este exclus să 
reclame aceşti bani pe cale politieneasca, aşa cel putin ameninţă el şi ţipă in 
gura mare prin tot oraşul... 

— E o ticăloşie, ceea ce faci dumneata e o ticăloşie, sări deodată 
inginerul. 

— Păi, chiar dumneata eşti acea persoană foarte onorabilă, care i-a 
confirmat lui Lebeadkin, din partea lui Nikolai Vsevolodovici, că i s-au trimis o 
mie de ruble şi nu trei sute. Şi mi-a spus-o însuşi căpitanul Lebeadkin, fiind 
beat. 

— E... e o confuzie groaznică. O fi greşit careva... E absurd, şi din partea 
dumitale e o ticăloşie! ... 

— Păi, şi eu aş vrea să cred că este absurd şi ascult cu mare mâhnire, 
pentru că, orice s-ar spune, e amestecată aici o domnişoară foarte onorabilă, în 
primul rând cu aceste şapte sute de ruble şi în al doilea prin vădite raporturi de 
intimitate cu Nikolai Vsevolodovici. Dar ce-l costă pe Excelenţa sa că-şi bate joc 
de o fată sau de nevasta altuia, cum a procedat în cazul meu? Dă peste un om 
plin de generozitate şi îl pune să acopere cu numele său cinstit păcatele altuia. 
N-am patit şi eu la fel? Ca doar despre mine vorbesc... 

— Fereşte-te, Liputin! se săltă în fotoliu Stepan Trofimovici si päli. 

— Să nu-l credeţi, să nu-l credeţi! Careva s-a înşelat, iar Lebeadkin e un 
betiv... strigă inginerul emoţionat la culme. Totul se va lămuri, iar eu nu mai 
pot... şi consider că e o josnicie... şi destul, destul! 

Părăsi în fugă încăperea. 

— Dar ce faci? Vin şi eu cu dumneata! se agită Liputin, sărind din locul 
său şi alergând după Aleksei Nilâci. 

VII. 


Stepan Trofimovici ramase un minut pierdut pe ganduri: ma privi nu stiu 
cum fără să se uite la mine, isi luă pălăria, bastonul şi ieşi încet din camera. Îl 
urmai ca adineauri. leşind pe poartă, el observă că-l însoțesc şi îmi spuse: 

— Da, ai putea fi martorul... de l’accident. Vous m’accompagnerez, n'est- 
ce pas? 

— Stepan Trofimovici, nu cumva vrei sa te duci acolo? Gandeste-te ce-ar 
putea sa se intample! 

Cu un zambet pierdut si jalnic, un zambet de rusine, de exasperare, si in 
acelasi timp de ciudat extaz, el imi sopti oprindu-se pentru o clipa: 

— N-o sa mă căsătoresc ca sa acopar „păcatele altuia”! 

Atata am asteptat. In sfarsit acest cuvant tainic fusese rostit. Dupa o 
saptamana intreaga de fereala si echivocuri, el imi revela gandirea sa secreta. 
Pur si simplu mi-am iesit din fire: 

— Cum e cu putinta sa admiti chiar si posibilitatea unui gand atat de 
murdar... atat de meschin, dumneata, Stepan Verhovenski, cu inteligenta 
dumitale rafinata, cu inima dumitale generoasa si... inainte chiar de a fi 
intervenit Liputin! 

Îmi repezi o privire scurtă si, fără a răspunde, porni pe drumul său. N-am 
vrut să-l las singur. Voiam să atest toate astea, în versiunea mea, în faţa 
Varvarei Petrovna. L-aş fi iertat, dacă i-ar fi dat crezare numai lui Liputin, din 
cauza moliciunii sale de caracter, acum însă era limpede că el ajunsese la 
asemenea gânduri înainte de a-l fi auzit pe Liputin, iar Liputin nu făcuse 
altceva decât să-i confirme bănuielile şi să toarne gaz pe foc. Nu ezitase o clipă 
să suspecteze o fată chiar din prima zi, fără să aibă măcar un temei oarecare, 
fie chiar şi de natura impulsurilor lui Liputin. Procedeul despotic al Varvarei 
Petrovna şi-l explica numai prin dorinţa ei disperată de a acoperi păcatele 
aristocratice ale nepretuitului ei Nicolas printr-o căsătorie cu un om onorabil! 
Tare aş fi vrut în acel moment să-şi primească pedeapsa meritată pentru 
aceasta. 

— O! Dieu qui est şi grand et şi bon! O, cine mă va linişti! strigă el făcând 
încă vreo sută de paşi şi oprindu-se brusc. 

— Să ne întoarcem îndată înapoi şi vă explic eu tot! strigai tare, 
întorcându-l cu faţa spre casă. 

— El este! Stepan Trofimovici, dumneata eşti? Dumneata? se auzi lângă 
noi un glas sonor, tânăr şi melodios. 

Fără să fi observat cum, în fata noastră răsări deodată o calareata, 
Lizaveta Nikolaevna, cu insotitorul ei nelipsit. Îşi opri calul. 

— Dar vino, vino mai repede! îl chemă ea cu voce cântătoare şi veselă. De 
doisprezece ani nu te-am văzut şi totuşi te-am recunoscut... se poate să nu mă 
recunosti? 

Stepan Trofimovici ii apucä mana intinsa si o saruta cu adoratie. O 
privea ca într-o rugă nesfarsita, nefiind in stare să pronunţe nici un cuvânt. 

— M-a recunoscut şi e bucuros! Mavriki Nikolaevici, el este extaziat ca 
mă vede! Dar de ce n-ai venit de atâta timp, două săptămâni încheiate? Tanti a 


vrut să mă facă să cred că dumneata eşti bolnav şi că nu poţi fi deranjat; dar 
eu eram convinsă că tanti nu spune adevărul. Am bătut din picior, am tunat şi 
împotriva dumitale, dar voiam neapărat, neapărat ca dumneata să faci primul 
pas şi de aceea n-am trimis să te cheme. Dumnezeule, dar nu s-a schimbat 
deloc! Îl cerceta cu ochi scânteietori, aplecându-se pe şa. E chiar ridicol cum nu 
s-a schimbat deloc! Ba nu, greşesc, i-au apărut nişte riduri, multe riduri în 
colțul ochilor si pe obraji, si fire de păr cărunt, însă ochii sunt aceiaşi! Dar eu 
m-am schimbat mult? M-am schimbat? De ce taci mereu şi nu spui nimic? 

Îmi răsări în minte în acea clipă ceea ce auzisem povestindu-se, cum că 
era aproape să se îmbolnăvească atunci când a fost dusă la Petersburg la 
vârsta de unsprezece ani şi că mereu plângea şi întreba de Stepan Trofimovici. 

— Dumneata... eu... bâiguia el acum cu vocea sugrumată de bucurie, 
chiar cu o clipă înainte strigasem: „Cine mă va linişti!” şi a răsunat vocea 
dumitale... Socot că a intervenit o minune et je commence f croire. 

— En Dieu? En Dieu, qui est If-haut et qui est şi grand et şi bon? Vezi, 
toate prelegerile dumitale le ţin minte pe de rost. Mavriki Nikolaevici, de-ai şti 
ce putere de credinţă îmi insufla el en Dieu, qui est şi grand et şi bon! Dar îţi 
aduci aminte despre povestirea cum a descoperit Columb America, cum au 
strigat cu toţii: „Pământ, pamant!”? Dădaca Aliona Frolovna spune că dupa 
aceea eu toată noaptea am aiurat şi am strigat prin vis: „Pământ, pământ!”. Îţi 
mai aduci aminte cum mi-ai povestit istoria prinţului Hamlet? Dar cum mi-ai 
descris felul în care sunt transportaţi bietii emigranţi din Europa în America? 
Şi nu era adevărat, am aflat eu pe urmă cum erau transportaţi; dar ce 
frumoasă mi se părea atunci această minciună, Mavriki Nikolaevici, aproape 
mai frumoasă decât orice adevăr! De ce te uiţi aşa la Mavriki Nikolaevici? Este 
omul cel mai bun şi cel mai devotat din lumea întreagă, şi dumneata trebuie 
neapărat să-l îndrăgeşti, ca pe mine! Il fait tout ce que je veux. Dar, dragul meu 
Stepan Trofimovici, înseamnă că eşti iarăşi nefericit, dacă în plină stradă ai 
putut striga cine te va linişti? Eşti nefericit, nu-i aşa? Nu-i aşa? 

— Acum sunt fericit... 

— Te nedreptateste tanti? continuă ea fără să asculte. Aceeaşi tanti rea, 
nedreaptă şi veşnic nepretuita pentru noi! Dar iti mai aduci aminte cum te 
aruncai în braţele mele în parc şi eu te consolam şi plângeam; nu trebuie să te 
temi de Mavriki Nikolaevici; el ştie totul, totul despre dumneata, de mult, şi ai 
putea să plângi pe umărul lui cat ai vrea, şi el va sta cat va trebui! ... Ridica-ti 
puţin pălăria, dă-o jos de tot pentru o clipă, întinde capul, saltă-te în vârful 
picioarelor ca să te sărut pe frunte, ca atunci la despărţire, când ne-am luat 
rămas-bun pentru ultima dată. Vezi, domnişoara aceea ne priveşte şi ne admiră 
de la fereastră... Ei hai, mai aproape, mai aproape. Dumnezeule, cum a 
incaruntit! 

Si, aplecandu-se mai mult pe şa, ea îl sărută pe frunte. 

— Ei, acum să mergem la dumneata acasă! Ştiu unde locuiesti. Îndată, 
peste o clipă, voi veni la dumneata. Eu prima am să-i fac incapatanatului meu 


vizita, iar după aceea o să te aduc cu forţa pentru toată ziua la noi. Mergi, 
aşadar, şi pregăteşte-te să mă întâmpini. 

Şi fata porni în goana calului însoţită de cavalerul ei. Ne-am întors. 
Stepan Trofimovici se aşeză pe divan şi izbucni în plâns. 

— Dieu! Dieu, exclamă el, enfin une minute de bonheur! Nu trecură nici 
zece minute şi ea apăru, după cum făgăduise, însoţită de Mavriki Nikolaevici al 
ei. 

— Vous et le bonheur, vous arrivez en meme temps! se ridica el s-o 
intampine. 

— Poftim un buchet; l-am luat de la madame Chevalier, are flori toată 
iarna pentru domnişoarele care îşi serbează onomastica. Ţi-l prezint şi pe 
Mavriki Nikolaevici, faceţi cunoştinţă. Am vrut să aduc în loc de buchet o 
plăcintă, dar Mavriki Nikolaevici m-a asigurat că n-ar fi în spiritul obiceiurilor 
ruseşti. 

Acest Mavriki Nikolaevici era un căpitan de artilerie, de vreo treizeci şi 
trei de ani, un domn înalt, frumos, cu o ţinută de o corectitudine ireproşabilă; 
cu o fata impunătoare si la prima vedere chiar severă, cu toată bunătatea lui 
uimitoare, de o mare delicateţe şi de care oricine rămânea convins chiar din 
primele clipe de cunoştinţă. De altfel, era cam taciturn, părea foarte calm şi nu 
căuta să lege prietenie cu orice preţ. Mulţi pe urmă au susţinut la noi că era 
cam mărginit, dar nu prea aveau dreptate. 

Nu voi încerca să descriu frumuseţea Lizavetei Nikolaevna. Tot oraşul 
vuia despre frumuseţea ei, deşi unele dintre doamnele şi domnişoarele noastre 
se arătară indignate, nefiind de acord cu această apreciere. Erau printre ele şi 
persoane care începuseră chiar s-o urască pe Lizaveta Nikolaevna, în primul 
rând pentru mândria ei: Drozdovii aproape că nici nu începuseră să facă seria 
vizitelor de rigoare, şi asta fusese considerată drept jignire, deşi de vină era 
starea bolnăvicioasă în care se afla într-adevăr Praskovia Ivanovna. În al doilea 
rând, o urau pentru faptul că era ruda soţiei guvernatorului; în al treilea rând, 
pentru că zilnic se plimba călare. În oraşul nostru până astăzi n-au existat 
amazoane; era firesc deci ca apariţia Lizavetei Nikolaevna, călare, mai ales după 
ce nici nu făcuse vizitele aşteptate, să fie considerată o sfidare a societăţii. De 
altfel, toată lumea aflase deja că plimbările călare îi fuseseră prescrise de 
medic, ceea ce oferea un prilej bine-venit să se discute cu destul venin despre 
constituţia ei bolnăvicioasă. Şi într-adevăr era bolnavă. Ceea ce se observa la ea 
de la prima vedere era o stare necontenită de surescitare nervoasă, maladivă. 
Vai! sărmana suferea mult şi explicaţia se găsi abia ulterior. Acum, amintindu- 
mi trecutul, n-aş mai putea susţine că era o frumuseţe deosebită, cum mi se 
păruse atunci. E posibil chiar să nu fi fost deloc frumoasă. Înaltă, subtirica, dar 
zveltă şi puternică, ea surprindea chiar prin neregularitatea trăsăturilor feţei. 
Avea ochii dispuşi oblic, ca la calmuci; era palidă, cu pometi destul de 
pronuntati, brună şi slabă la fata, şi totuşi chipul acesta avea ceva care atrăgea 
şi subjuga! O forţă neinteleasa se făcea simțită în privirea scânteietoare a 
ochilor ei negri; vazand-o, iti apărea „ca o învingătoare făcută anume pentru a 


învinge”. Părea mândră, ba uneori chiar arogantă; nu ştiu daca reusea vreodată 
să fie bună; dar ştiu foarte bine că voia şi se forţa să fie cât de cât bună. În firea 
ei sălăşluiau desigur multe nazuinte frumoase şi puternice înclinații spre 
acţiuni generoase; dar totul în firea ei părea că-şi caută mereu un echilibru pe 
care nu şi-l găsea, totul era ca într-un haos, ca într-o agitaţie, într-un zbucium. 
Nu este exclus că îşi impunea rigori excesive fata de ea însăşi şi nu găsea 
niciodată destulă forţă ca să-şi satisfacă aceste exigente. 

Se aşeză pe divan şi îşi plimbă privirea prin cameră. 

— De ce oare în asemenea clipe mă cuprinde tristeţea? Lămureşte-mă 
dumneata, care eşti un savant. Toată viaţa mea m-am gândit ce fericită şi 
bucuroasă o să fiu când am să te revăd şi când îmi voi aduce aminte de toate şi 
uite că acum parcă nici n-aş fi bucuroasă, deşi te iubesc... O, Doamne, are 
portretul meu atârnat pe perete! Dă-mi-l să-l vad; da, mi-aduc aminte; mi-aduc 
aminte! 

Un excelent portret în miniatură, pictat în acuarelă, al Lizei la vârsta de 
doisprezece ani îi fusese trimis lui Stepan Trofimovici de către Drozdovi din 
Petersburg, cu vreo nouă ani în urmă. De atunci atârna permanent pe unul 
dintre pereţii camerei lui. 

— Eram eu într-adevăr un copil atât de drăguţ? E chiar chipul meu? 

Ea se ridică cu portretul în mână şi se privi în oglindă. 

— Ia-l mai repede, strigă ea restituindu-i portretul, nu-l mai atârna 
acum; după ce voi pleca; nu vreau să-l privesc. Ea îşi reluă locul pe divan. O 
viaţă s-a scurs, a început alta, apoi astălaltă s-a scurs, a început a treia şi aşa 
fără sfârşit. Toate capetele parcă sunt tăiate cu foarfecele, vezi ce lucruri 
învechite iti spun, şi totuşi cât adevăr contin ele! 

Surâzând, ea se uită la mine; de câteva ori mă privise până atunci, dar 
Stepan Trofimovici, din cauza emotiei, uitase că îmi promisese să mă prezinte. 

— Dar de ce portretul meu atârnă la dumneata sub nişte pumnale? Şi de 
ce tii atâtea pumnale şi săbii? 

Într-adevăr, pe acel perete avea, nu ştiu de ce, două iatagane încrucișate, 
iar deasupra o veritabilă sabie de cerchez. Punând această întrebare ea mă 
privi drept în fata, încât mă simtii ispitit să-i răspund eu, dar ma retinui. 
Stepan Trofimovici se dumiri în sfârşit să mă prezinte. 

— Am auzit, am auzit, zise ea, şi sunt încântată. Maman a auzit şi ea 
multe despre dumneata. Faceţi cunoştinţă cu Mavriki Nikolaevici. E un om 
admirabil. Mi-am şi făcut despre dumneata o idee cam caraghioasă: eşti 
confidentul lui Stepan Trofimovici, nu-i aşa? 

Roşii. 

— O, iartă-mă, te rog, cuvântul nu e deloc potrivit; nu-i nicidecum 
caraghios, ci aşa... (ea roşi şi se simţi încurcată). De altfel, de ce să-mi fie 
ruşine de vreme ce eşti un om admirabil? Mavriki Nikolaevici, e timpul să 
plecăm! Stepan Trofimovici, peste o jumătate de oră să fii negresit la noi. 
Doamne, câte avem de vorbit! Acum voi fi eu confidenta dumitale şi vom sta de 
vorbă despre toate, înţelegi? 


Stepan Trofimovici tresäri speriat. 

— O, Mavriki Nikolaevici ştie tot, sa nu-ţi fie jena de el! 

— Dar ce anume stie? 

— Ce-i cu dumneata? striga ea uimita. A, vezi! E deci adevarat ca ele fac 
din asta ceva secret. N-am vrut sa cred. Si pe Dasa o ascund. Adineauri, tanti 
nu m-a lasat sa ma duc la Dasa, spunand ca o doare capul. 

— Dar... cum de-ai aflat? 

— O, Doamne, asa cum a aflat toată lumea. Mare lucru! 

— Chiar toată lumea? ... 

— Bineînţeles! E adevărat, mama a ştiut mai întâi de la Aliona Frolovna, 
dădaca mea; iar dădaca auzise de la Nastasia, care a venit în fugă să ne spună. 
I-ai vorbit probabil Nastasiei? Ea susţine că i-ai spus chiar dumneata. 

— Eu... într-adevăr i-am spus o dată... bâigui Stepan Trofimovici, 
roşindu-se până în vârful urechilor, dar... asa prin aluzii... j'étais şi nerveux et 
malade et puis... 

Ea izbucni în hohote. 

— Si întâmplându-se să-ţi lipsească în acel moment un confident, s-a 
nimerit să apară Nastasia, ce vrei mai mult! Nastasia are o puzderie de cumetre 
prin oraş! Dar nu te mai necăji atâta; lasă-i să ştie, chiar e mai bine aşa. Vino 
aşadar cât mai repede, noi luăm masa devreme... Da, era cât pe-aci să uit, şi se 
aşeză iar. Ce vreau să te întreb, ce reprezintă acest Satov? 

— Satov? E fratele Dariei Pavlovna... 

— Ştiu că-i este frate, vai ce om eşti! îl întrerupse ea cu nerăbdare. Vreau 
să ştiu ce fel de om e! 

— C'est un pense-creux d'ici. C'est le meilleur et le plus irascible homme 
du monde... 

— Am auzit şi eu că e nu ştiu cum, cam ciudat. De altfel, nu despre asta 
e vorba. Mi s-a spus că ştie trei limbi, cunoaşte şi engleza, şi se pricepe la 
lucrări literare. În cazul acesta, aş avea pentru el destul de lucru; am nevoie de 
un colaborator, şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. Cum crezi, va accepta 
să-i dau nişte lucrări sau nu? Mi-a fost recomandat... 

— O, desigur, et vous ferez un bienfait... 

— Nu ca să fac bienfait, am nevoie chiar eu de un ajutor. 

— Îl cunosc destul de bine pe Şatov, intervenii eu, şi dacă mă 
imputerniciti să-i transmit, chiar în clipa aceasta m-aş duce la el. 

— Transmite-i să vină la mine mâine la ora douăsprezece. Admirabil! 
Mulţumesc. Mavriki Nikolaevici, eşti gata? 

Şi plecară. Eu, bineînţeles, mă pregătii să alerg îndată la Şatov. 

— Mon ami! mă ajunse din urmă în pridvor Stepan Trofimovici. Să vii 
negresit la mine pe la ora zece sau unsprezece, cand mă întorc. Mă simt atât de 
vinovat fata de dumneata si... fata de toţi, fata de toţi. 

VIII. 

Pe Şatov nu-l găsii acasă; mai trecui pe la el peste vreo două ore, tot nu 
venise. În sfârşit, pe la ora opt revenii, crezând că o să-l găsesc sau, dacă nu, 


sa-i las un biletel; nu era acasa. Locuinta lui era incuiata; stiam ca sta singur 
si ca nu are pe nimeni in serviciul sau. Ma gandii atunci sa cobor, la capitanul 
Lebeadkin, ca să-l întreb despre Satov; dar si aici gäsii uşa încuiată, nici tipenie 
de om si nici vreo lumina la fereastra, ca si cum casa era pustie. Trecui cuprins 
de curiozitate prin fata usii lui Lebeadkin, sub influenta celor auzite mai 
deunäzi. În cele din urmă mă hotărâi să trec mâine, mai devreme. De altfel, nici 
nu puneam mare nădejde pe biletel; Şatov putea să nu-l ia în considerare, 
îndărătnic şi sfios cum era. Blestemându-mi acest insucces şi dând să ies pe 
poartă, îl întâlnii pe neaşteptate pe domnul Kirillov; se întorcea acasă şi el cel 
dintâi mă recunoscu. Întrucât el primul deschise vorba, îi povestii în câteva 
cuvinte că aş fi vrut să-i las lui Satov un biletel. 

— Vino cu mine, zise el. Aranjez eu totul. 

Îmi adusei aminte că, după spusele lui Liputin, el ocupase în dimineaţa 
aceea atenansa de lemn din curte. În acest pavilion, prea încăpător pentru un 
singur om, stătea şi o bătrână surdă, care se îngrijea de locuinţă. Proprietarul 
tinea o cârciumă într-o clădire nouă situată pe o altă stradă, iar bătrâna, se 
pare o rudă a lui, rămăsese să supravegheze casa cea veche. Camerele din 
pavilion păreau destul de curate, dar tapetele erau vechi şi murdare. Încăperea 
în care intrarăm era mobilată cu nişte vechituri de toate felurile, adunate la 
întâmplare: două masute pentru jocul de cărţi, o comodă de frasin, o masa 
imensă de brad luată cine ştie din ce izbă sau bucătărie, nişte scaune şi o 
canapea cu spetezele în gratii şi cu perne tari de piele; într-un colt se afla o 
icoană, în faţa căreia bătrâna aprinsese o candelă, iar pe pereţi atârnau două 
portrete mari în ulei, întunecate de vreme: unul al decedatului împărat Nikolai 
Pavlovici, făcut, judecând după cum arăta, încă din deceniul al treilea al 
veacului; altul, al unui arhiereu. 

Domnul Kirillov aprinse o lumânare şi scoase din valiza sa aflată într-un 
colt, cu lucrurile inca nedesfacute, un plic, un bastonas de ceară si un sigiliu 
personal de cristal. 

— Introdu biletelul dumitale în acest plic, lipeşte-l şi scrie numele 
adresantului. 

Încercai să obiectez că nu e nevoie, dar la insistența lui procedai cum îmi 
spuse. După ce scrisei adresa, pusei mâna pe şapcă. 

— Aş fi vrut să-ţi ofer un ceai, zise el. Mi-am cumpărat din oraş ceai. Nu 
doreşti? 

Nu-l refuzai. Curând bătrâna aduse ceaiul, adică un imens ceainic plin 
cu apă clocotită, un ceainic mic cu multă esenţă de ceai, două căni mari de lut, 
cu ornamente destul de rudimentare, un colac şi o farfurie adâncă, mare, plină 
de zahăr capatana faramat în bucăţi. 

— Îmi place ceaiul. Noaptea. Mult, zise el. Mă plimb prin cameră şi beau 
ceai; până-n zori. În străinătate, noaptea, n-ai cum să bei ceai. 

— Te culci spre ziuă? 

— Întotdeauna; şi de mult; mănânc foarte putin; mă tin mai mult cu ceai. 
Liputin este şiret, dar nerăbdător. 


Ma miră faptul că era dispus să stea de vorbă; hotărâi sa profit de acest 
moment. 

— Adineauri s-au produs nişte încurcături neplăcute, zisei eu. El se 
încruntă. 

— E o prostie; nişte fleacuri. De altfel, toate nu sunt decât nişte fleacuri, 
deoarece Lebeadkin e mereu beat. Nu i-am spus lui Liputin aşa ceva, ci doar i- 
am explicat că este o prostie; pentru că acela e denaturat. Liputin are multă 
fantezie şi pe temeiul acestor prostii a construit un edificiu întreg. Ieri încă l-am 
crezut pe Liputin. 

— lar astăzi pe mine? rasei eu. 

— Pai, dumneata cunosti acum totul. Liputin ori este prea slab, orie 
nerabdator, ori e primejdios, ori... invidios. Ultimul cuvant ma surprinse. 

— De altfel, ai înşirat atâtea calificative, încât este exclus să nu i se 
potrivească vreunul. 

— Dacă nu chiar toate la un loc. 

— Tot ce se poate. Liputin e un adevărat haos! E adevărat că adineauri a 
minţit zicând că intentionezi să scrii o lucrare? 

— Da’ de ce să fi minţit? se încruntă el iar, lăsând privirea în pământ. 

Îmi cerui scuze, căutând să-l asigur că nu vreau să-l trag de limbă. El 
rosi. 

— A spus adevărul; scriu. Dar nu are nici o importanţă. Tăcurăm timp de 
un minut; şi deodată, pe faţa lui apăru acelaşi zâmbet de odinioară, un zâmbet 
de copil. 

— Cât despre capete, el singur a născocit chestia asta inspirându-se 
dintr-o carte, chiar el mi-a spus-o; şi înţelege prost ce i se spune; eu nu 
urmăresc decât să aflu cauza pentru care oamenii nu se hotărăsc să se 
sinucidă; atâta tot. Dar nici asta n-are importanţă. 

— Cum nu se hotărăsc? Nu sunt destule sinucideri? 

— Prea puţine. 

— Găseşti într-adevăr? 

El nu-mi răspunse, se sculă şi începu să se plimbe îngândurat prin 
cameră. 

— Ce-i reţine pe oameni, după părerea dumitale, să se sinucidă? îl 
întrebai eu. 

Mă privi distrat, căutând parcă să-şi aducă aminte despre ce vorbiserăm. 

— Eu... Încă nu ştiu prea bine... Două prejudecăţi îi retin, două lucruri; 
numai două; unul mic şi neînsemnat, celălalt foarte important. Dar şi cel mic 
este totodată foarte mare. 

— Care să fie acel lucru mic? 

— Durerea. 

— Durerea? Să fie chiar aşa de important... În cazul de faţă? 

— O importanţă de prim ordin. Există două categorii: unii se sinucid fie 
din pricina unei mari depresiuni, fie dintr-o pornire furioasă, fie că sunt 
nebuni, fie cine să-i mai înţeleagă de ce... Aceştia o fac brusc. Nu prea se 


gândesc la durere, ci o fac instantaneu. Iar alţii o fac rational, aceştia 
meditează mult şi îndelung. 

— Cum? Există şi oameni care se sinucid raţional? 

— Foarte mulţi. Dacă n-ar fi existat prejudecăţi, numărul lor ar fi fost şi 
mai mare; toţi. 

— Ei, chiar toţi? 

EI tacu. 

— Dar nu există şi metode de a muri fără durere? 

— Inchipuieste-ti, se opri el în fata mea, inchipuieste-ti un pietroi de 
märime imensa, de marimea acestei case, pietroiul acesta atarna deasupra 
capului dumitale; daca va cädea asupra dumitale, pe cap, vei simti durerea? 

— O piatra cat o casa? E infricosator, fireste. 

— Nu-i vorba de frica; vei simti durerea sau nu? 

— O piatră cat un munte, un milion de puduri? Bineînţeles că nu mai 
poate fi vorba de durere. 

— Dar sa te afli cu adevărat în situaţia aceasta, ştiind că aceasta piatră 
atârnă realmente deasupra capului dumitale, iti va fi negreşit o frică grozavă, 
că iti va provoca durere. Oricărui savant, oricărui medic, oricât de mare, 
tuturor o să le fie frică. Ştiind că nu vor simţi nici o durere, totuşi vor suferi de 
frică, cu gândul că o să-i doară. 

— Dar cauza cealaltă, cea mare? 

— Lumea de dincolo. 

— Adică pedeapsa? 

— Indiferent ce. Lumea de apoi; lumea de apoi, ca atare. 

— Dar nu există atei, care nu cred deloc în lumea de apoi? 

Şi de data aceasta îmi lăsă întrebarea fără răspuns. 

— Poate că judeci după dumneata personal? 

— Nimeni nu poate judeca decât după el însuşi, zise el roşind. Libertatea 
deplină va veni abia atunci când omului îi va fi absolut egal dacă trăieşte sau 
dacă nu trăieşte. lată scopul final. 

— Scopul? Dar atunci poate că nimeni nu va mai dori să trăiască? 

— Nimeni, zise el hotărât. 

— Omul se teme de moarte fiindcă ţine la viaţă, aşa înţeleg eu lucrurile şi 
este un imperativ al firii. 

— Este o laşitate şi tocmai aici se ascunde toată minciuna! Ochii îi 
scânteiară. Viaţa este suferinţă, viaţa este spaimă şi omul e nefericit. Acum 
totul nu-i decât suferinţă şi frică. Acum omul ţine la viaţă, pentru că ţine la 
suferinţă şi la frică. Aşa este construită acum lumea. Acum viaţa i se 
înfăţişează omului în chip de suferinţă şi frică, aici e toată minciuna. Astăzi 
omul încă nu este om adevărat. Va veni un om nou, fericit şi mândru, omul 
căruia îi va fi absolut indiferent dacă va trăi sau nu; acesta va fi omul nou. Cine 
va învinge suferinţa şi frica acela va deveni el însuşi Dumnezeu. Iar celălalt 
Dumnezeu nu va mai exista. 

— Prin urmare, celălalt Dumnezeu există după părerea dumitale? 


— Nu exista, dar e prezent. In piaträ nu existä suferinta, dar in frica de 
piatra suferinta exista. Dumnezeu este suferinta fricii de moarte. Cine va 
învinge suferinţa şi frica va deveni el însuşi Dumnezeu. Atunci va veni o viata 
noua, va fi un om nou, totul va fi nou... Atunci istoria se va împărţi în două: de 
la gorilă până la distrugerea dumnezeirii şi de la distrugerea dumnezeirii până 
la.. 

— Până la gorilă? 

— ...pana la transformarea fizică a Pământului şi a omului. Omul va 
deveni Dumnezeu şi se va transforma fiziceşte. Şi lumea se va transforma, şi 
interesele se vor transforma, şi concepţiile, şi sentimentele. Cum crezi, se va 
schimba atunci omul fiziceşte? 

— Dacă îi va fi totuna să trăiască ori să nu trăiască, atunci se vor 
sinucide probabil cu toţii şi aceasta va fi poate singura schimbare. 

— N-are nici o importanţă. Vor ucide minciuna. Oricine râvneşte la 
libertatea supremă trebuie să aibă cutezanta de a se sinucide. Cine are curajul 
să se sinucidă, acela a dezvăluit taina minciunii. Dincolo de aceasta nu există 
libertate; totul e în asta, iar mai departe nu există nimic. Cine îndrăzneşte să se 
sinucidă, acela este Dumnezeu. Astăzi oricine poate să facă aşa ca Dumnezeu 
să nu existe şi nimic să nu existe. Dar nimeni încă n-a făcut-o niciodată. 

— Au existat milioane de sinucigaşi. 

— Dar nu au făcut-o pentru asta; mereu cu teamă şi nu în acest scop. 
Nu pentru a ucide frica. Cine se va sinucide numai pentru a ucide frica, acela 
îndată va deveni Dumnezeu. 

— Numai să aibă timp, remarcai eu. 

— N-are importanţă, răspunse el cu o mândrie calmă, aproape cu 
dispreţ. Îmi pare rău că ai aerul de a lua spusele mele în râs, adăugă el după o 
jumătate de minut. 

— Jar mie mi se pare ciudat că azi-dimineata erai atât de enervat, iar 
acum eşti foarte calm, deşi vorbeşti cu multă pasiune. 

— Azi-dimineata? Azi-dimineata totul era ridicol, răspunse el surâzând. 
Nu-mi place să mă cert şi nu râd niciodată, adăugă el trist. 

— Într-adevăr, nu-ţi petreci prea vesel nopţile band ceai. 

M-am ridicat şi am pus mâna pe şapcă. 

— Crezi, zâmbi el puţin cu mirare, dar de ce? Nu, eu... eu nu ştiu, zise el 
încurcat, nu ştiu cum e la alţii, deşi simt că nu pot să fiu ca toată lumea. Toţi 
ceilalţi se gândesc la un lucru, apoi trec imediat cu gândul la alt lucru. Eu nu 
pot să mă gândesc şi la altceva; o viaţă întreagă mă gândesc numai la un 
singur lucru. Dumnezeu m-a chinuit toată viaţa, conchise el brusc cu o 
surprinzătoare expansivitate. 

— Scuză-mă că te întreb, cum se face că nu vorbeşti prea corect ruseşte? 
E posibil ca în cei cinci ani cât ai stat în străinătate să fi uitat? 

— Ti se pare că vorbesc incorect? Nu ştiu. Nu, nu pentru că am stat în 
străinătate. Toată viaţa mea am vorbit aşa... Mi-e absolut egal. 


— Încă o întrebare, ceva mai delicată: te cred când spui că nu ai dorinţa 
să te întâlneşti cu oamenii şi că prea puţin stai de vorbă cu ei. Atunci de ce te- 
ai angajat în discuţie cu mine? 

— Cu dumneata? Te-am văzut azi-dimineata stand acolo asa de cuminte 
şi... dar n-are nici o importanţă... semeni mult cu fratele meu, foarte mult, 
extraordinar, bâigui el roşind; a murit acum şapte ani; fratele meu mai mare; 
foarte mult. 

— Probabil că a avut o influenţă puternică asupra concepţiilor dumitale. 

— Nu, nu, vorbea putin; aproape deloc. Voi transmite biletelul dumitale. 

Mă conduse cu felinarul aprins până la poartă ca s-o incuie în urma mea. 
„E dement, fireşte”, conchisei în sinea mea. În faţa porţii avusei o nouă 
întâlnire. 

IX. 

Nici nu apucai să păşesc peste pragul înalt al portitei, când m-am 
pomenit brusc că o mână puternică mă înşfacă de piept. 

— Care eşti, bă? urlă o voce. Prieten sau duşman? Mărturiseşte! 

— E de-al nostru, de-al nostru! se auzi glasul pitigäiat al lui Liputin. Este 
domnul G-v, un tânăr cu educaţie clasică şi cu relaţii în cea mai aleasă 
societate. 

— Îmi place, dacă e cu societatea clasi... vra să zică, fo-o-arte cult... 
căpitanul în rezervă Ignat Lebeadkin, în serviciul omenirii şi al prietenilor... 
dacă sunt devotați, daca sunt devotați, canaliile. 

Căpitanul Lebeadkin, o namilă de om gras, voinic, cu părul cret, roşu la 
faţă şi foarte beat, abia se ţinea pe picioare în faţa mea şi cu greu izbutea să 
rostească cuvintele. De altfel, îl mai văzusem şi înainte. 

— Dar ăsta?! zbieră el iarăşi, observându-l pe Kirillov, care încă nu 
plecase cu felinarul său; dădu să ridice pumnul, dar îndată îl lăsă jos. 

— Te iert pentru erudiție! Ignat Lebeadkin, ceel-maai-cult... 

Muiată-n focul dragostei adevărate, Plesni grenadă-n pieptul lui Ignat. 

Şi ciungul, bietul, plânge ne-ncetat. 

Bratu-i pierdut la Sevastopol, în cetate. 

— Cu toate că n-am fost la Sevastopol şi nici nu sunt ciung, dar cum iti 
place rima?! se îndesa el în mine, duhnind a băutură. 

— Dumnealui n-are timp, n-are timp, trebuie să ajungă acasă, încerca 
să-l convingă Liputin, mâine îi va transmite totul Lizavetei Nikolaevna. 

— Lizavetei! ... zbieră căpitanul iar. Asteapta, nu pleca! O altă variantă: 

Ea galopează mândră ca o stea, Cu alte mândre amazoane lângă ea; 

De sus din şa, copila imi zambeste, Aris-to-cra-tica-i zambire mă vrajeste. 

— Asta se numeşte: Stelei-amazoane. Spune dacă nu e un adevărat imn! 
E un imn, dacă nu esti un măgar! Prostii nu înţeleg! Stai! se agata el de 
paltonul meu, simțind că încerc din răsputeri sa ies prin portita. Transmite că 
eu sunt un cavaler al onoarei, iar pe Daşka... pe Daşka, eu cu două degete... e 
o iobagă şi să nu îndrăznească... 


Aici el isi pierdu echilibrul si se prabusi, deoarece ma smucii cu toata 
forţa din mâinile lui, pornind in goană pe stradă. Liputin se luă si el dupa 
mine. 

— O să-l ridice Aleksei Nilâci. Nici nu ştii ce am aflat eu chiar acum de la 
dânsul? îmi vorbi el grăbit. Ai auzit stihurile? Ei bine, aceste stihuri către 
„Steaua-amazoană” le-a pus într-un plic, cu gândul să i le trimită mâine 
Lizavetei Nikolaevna sub propria-i semnătură. Ce zici de asta? 

— Pariez că dumneata l-ai îndemnat. 

— Pierzi pariul! râse în hohot Liputin. E îndrăgostit, e îndrăgostit ca un 
motan şi când mă gândesc că a început prin a o uri. Prinsese atâta ura pe 
Lizaveta Nikolaevna pentru faptul că se plimbă călare, încât o beştelea în gura 
mare, în plină stradă; şi cu ce vorbe porcesti! Chiar acum două zile a 
apostrofat-o pe când trecea; din fericire, ea nu l-a auzit. Şi deodată vine astăzi 
cu aceste stihuri! Ştii că şi-a pus în gând să riste o cerere în căsătorie? Iti spun 
foarte serios! 

— Mă mir de dumneata, Liputin, eşti nelipsit oriunde se iveşte vreo 
mârşăvie şi peste tot se simte mâna dumitale, i-am aruncat eu în faţă, cuprins 
de furie. 

— Nu ti se pare ca te cam întreci cu măsura, domnule G-v? Nu cumva ti 
s-a strâns inimioara la gândul unui rival, ai? 

— Ce-ai spus? zbierai eu oprindu-mă. 

— Şi uite că drept pedeapsă n-am să-ţi spun nimic mai mult! Şi ai fi vrut 
desigur să mai auzi! De pildă, faptul că acest nerod, astăzi, nu mai este un 
simplu căpitan, ci un mosier din gubernia noastră, ba şi un moşier destul de 
important, pentru că Nikolai Vsevolodovici i-a vândut zilele trecute toată moşia 
lui cu cele două sute de suflete, şi te rog să mă crezi că nu mint! Abia acum am 
aflat, dar din sursa cea mai sigură. Mai departe n-ai decât să-ţi framanti 
creierul cât vrei; mai mult nu-ţi spun nimic; la revedere! 

X. 

Stepan Trofimovici mă aştepta cu o nerăbdare aproape isterică. Se 
întorsese de mai bine de o oră. Îl găsii într-o stare vecină cu ebrietatea; în 
primele cinci minute, în orice caz, crezui într-adevăr că este beat. Din păcate, 
vizita la Drozdovi îl zdruncinase complet. 

— Mon ami, mi-am pierdut firul... Lise... Îl iubesc si îl respect pe acest 
înger ca şi altădată; exact ca şi altădată; mi se pare însă că au aşteptat vizita 
mea numai şi numai ca să afle de la mine câte ceva, adică pur şi simplu să mă 
descoasă şi după aceea, pe-aci ţi-e drumul... Asa este. 

— Cum de nu ţi-e ruşine?! strigai eu indignat. 

— Dragul meu, de aici încolo eu sunt absolut singur. Enfin, c’est ridicule, 
inchipuieste-ti că si acolo toate astea sunt împănate cu mistere. Să le fi văzut 
cum s-au năpustit asupra mea ca să afle ce-a fost cu nasul şi cu urechea 
aceea, ba şi despre nu ştiu ce istorii din Petersburg. Abia aici au aflat ele 
pentru prima dată despre isprăvile lui Nicolas de acum patru ani: „Erai aici, ai 
văzut tot, este adevărat că e nebun?”. Şi de unde s-a pornit această versiune, 


nu inteleg. De ce anume Praskovia ar vrea negresit sa se dovedeasca ca Nicolas 
e nebun? Si vrea acest lucru, il vrea femeia aceasta cu orice pret! Acest Maurice 
sau cum îl cheamă, Mavriki Nikolaevici, brave homme tout de meme, să nu fie 
cumva in favoarea lui? Dar mai ales dupa ce a scris de la Paris ea cea dintai 
către cette pauvre amie... Enfin, aceasta Praskovia, cum o numeşte cette chère 
amie... e un tip, e aceeasi nemuritoare Korobocika a lui Gogol; numai ca e o 
Korobocika rea, e o Korobocika îndrăcită si la nişte proporţii infinit mai 
hiperbolice. 

— Păi, atunci o s-avem de-a face cu o adevărată ladă, dacă zici că e de 
proporţii hiperbolice? 

— Ei bine, să zicem doar într-o oarecare măsură, e totuna; numai să nu 
mă întrerupi pentru că totul mi se învârte în cap. Şi-au dat drumul acolo într- 
un mod oribil; în afară de Lise, pe care n-o auzi decât „tanti” şi „tanti”; dar Lise 
e şireată şi mă bate gândul că şi aici se ascunde ceva. Numai mistere, însă 
relaţiile cu bătrâna s-au cam încordat. Cette pauvre tante, e adevărat, le cam 
tiranizează pe toate... iar acum s-a amestecat şi această soţie a guvernatorului, 
şi lipsa de respect din partea societăţii, şi „lipsa de consideraţie” din partea lui 
Karmazinov; şi, colac peste pupăză, ideea aceasta despre nebunie, ce Lipoutine, 
ce que je ne comprends pas, şi aud că şi-a înfăşurat capul cu un prosop 
îmbibat în oţet, iar noi o mai sâcâim cu lamentările şi scrisorile noastre... Vai, 
cum am mai chinuit-o în asemenea împrejurări! Je suis un ingrat! 
Inchipuieste-ti, mă întorc acasă şi găsesc din partea ei o scrisoare; citeşte, 
citeşte! Vai, ce urât a fost din partea mea. 

Îmi întinse scrisoarea primită abia atunci de la Varvara Petrovna. Părea 
că regretă dispoziţia ei lapidară, categorică, de dimineaţă: „Rămâi acasă”. Tonul 
scrisorii era acum politicos, dar la fel de hotărât şi de laconic. Pentru a treia zi, 
duminică, îl poftea pe Stepan Trofimovici să vină la dânsa fix la ora 
douăsprezece, sfătuindu-l să-l aducă pe careva dintre prietenii lui (în paranteză 
figura numele meu). La rândul ei, se angaja să-l invite pe Şatov, în calitatea lui 
de frate al Dariei Pavlovna. „Poţi obţine din partea ei un răspuns definitiv, eşti 
mulţumit? Această formalitate îţi lipsea atâta?” 

— Observă această frază enervantă de la sfârşit despre formalitate. Biata, 
biata de ea, prietena mea de o viaţă întreagă! Mărturisesc, această hotărâre 
neaşteptată în ce priveşte soarta mea mă cam deprimase... Mărturisesc că tot 
mai speram, dar acum tout est dit şi eu îmi dau seama că totul s-a sfârşit; c'est 
terrible. O, dacă n-ar mai veni niciodată această duminică, ci ar rămâne totul 
ca altădată; veneai dumneata la mine, iar eu aici... 

— Te-au derutat toate mârsäviile şi clevetirile de azi ale lui Liputin. 

— Dragul meu, ai atins acum un alt punct dureros, cu degetul dumitale 
prietenesc. Aceste degete prietenesti în general sunt neîndurătoare, iar uneori 
absurde, pardon, dar, mă crezi sau nu, aproape că uitasem despre toate aceste 
murdării, adică n-am uitat de tot; dar, din prostia mea, tot timpul cât am stat 
la Lise mă străduiam să mă simt fericit, mă convingeam că sunt fericit. Dar 
acum... O! acum mă gândesc la această femeie generoasă, umană şi răbdătoare 


fata de meschinele mele defecte, si chiar daca nu e absolut räbdätoare, dar si 
eu cum sunt de fapt, cu firea mea parsiva si superficiala?! Sunt ca un copil 
razgaiat, avand tot egoismul unui copil, minus nevinovatia lui. Timp de 
douazeci de ani a avut grija de mine ca o dadaca, cette pauvre tante, cum 
spune gratios Lise... Si deodata, dupa douazeci de ani, copilasul s-a hotarat sa 
se însoare; însoară-mă si însoară-mă, scrisoare dupa scrisoare, iar capul ei e 
plin de comprese cu oţet şi... iată-mă că mi-am atins scopul, duminică voi fi un 
om căsătorit, ca să vezi... Şi de ce am stăruit atâta? Ei bine, de ce i-am scris 
atâtea scrisori? Da, uitasem: Lise o adoră pe Daria Pavlovna, cel puţin aşa 
spune; zice despre ea: „C'est un ange, cu toate că e cam ascunsă”. Ele 
amândouă m-au sfătuit, chiar şi Praskovia... deşi, greşesc, Praskovia nu m-a 
sfătuit. O, cât venin ascunde în suflet această Korobocika! De altfel, nici Lise, 
propriu-zis, nu m-a sfătuit: „Ce nevoie ai să te însori; ai destule satisfacţii de 
savant”. Şi a râs. I-am iertat acest râs, pentru ca şi inima ei suferă. Şi totuşi, 
zic ele, dumneata nu poţi rămâne fără o femeie. Se apropie vârsta când vei avea 
nevoie neapărat de cineva lângă dumneata, iar ea te va îngriji... Ma foi... şi eu 
personal, in timp ce şedeam cu dumneata, m-am gândit că providenta mi-o 
trimite la apusul zilelor mele zbuciumate ca să mă îngrijească sau ce mai... 
enfin, o să fie nevoie de ea în gospodărie. Uită-te ce gunoi e în casa, ce 
dezordine; mai deunăzi am spus să se deretice, şi uite cum zace cartea pe 
duşumea. La pauvre amie mereu se supără că nu ţin curat... Ei bine, de aci 
încolo nu se va mai auzi vocea ei! Vingt ans! Şi mi se pare că i s-au trimis şi ei 
scrisori anonime; inchipuieste-ti, se zice că Nicolas i-ar fi vândut lui Lebeadkin 
moşia. C'est un monstre, et enfin, cine este acest Lebeadkin? Lise ascultă, 
ascultă; o, de-ai şti cum ascultă! I-am iertat râsul, văzând-o cum ascultă şi ce 
Maurice... n-aş fi vrut să fiu în pielea lui de acum, brave homme tout de meme, 
cam timid; de altfel, Dumnezeu cu el... 

Stepan Trofimovici tăcu; obosise şi se încurcă, rămânând cu capul lăsat 
în piept şi cu privirea apatic atintita în podea. Profitai de această pauză ca să-i 
povestesc vizita mea în casa Filippov, exprimându-i tăios şi sec părerea că într- 
adevăr nu este exclus ca sora lui Lebeadkin (pe care n-o văzusem) să fi fost 
cândva într-un fel oarecare o victimă a lui Nicolas, în perioada misterioasă a 
vieţii acestuia, cum se exprimase Liputin, şi că e foarte posibil că Lebeadkin, 
din anumite motive, primeşte din partea lui Nicolas bani, dar atâta tot. În ce 
priveşte însă clevetirile pe seama Dariei Pavlovna, toate astea le consider 
absurde, nişte denaturări josnice ale ticălosului de Liputin, cel puţin după cum 
susţine foarte convins Aleksei Nilâci, pe care nu există nici un motiv să nu-l 
credem. Stepan Trofimovici ascultă asigurările mele cu un aer distrat, de parcă 
nu-l priveau câtuşi de puţin. Amintii în treacăt şi convorbirea mea cu Kirillov, 
adăugând că acest Kirillov e posibil să fie un nebun. 

— Nu e nebun, dar e un om cu gândirea mărginită, bâigui el moale, parcă 
în sila. Ces gens-lf supposent la nature et la société humaine autres que Dieu 
ne les a faites et qu’elles ne sont réellement. Cu oamenii acettia unii cauta sa se 
puna bine, dar nu este cazul lui Stepan Verhovenski. I-am vazut atunci la 


Petersburg avec cette chère amie (o, cat am putut s-o jignesc atunci!) ti nu m- 
am speriat nici de înjurăturile, dar nici de laudele lor... N-or să mă sperie nici 
acum, mais parlons d’autre chose... Mi se pare ca am facut niste lucruri 
îngrozitoare; inchipuieste-ti că i-am trimis ieri Dariei Pavlovna o scrisoare şi... 
pur şi simplu mă blestem pentru asta! 

— Dar ce i-ai scris? 

— O, dragă prietene, crede-mă că am făcut-o cu cea mai nobilă intenţie. 
Am informat-o că i-am scris lui Nicolas cu cinci zile în urmă cu aceeaşi nobilă 
intenţie. 

— Înţeleg acum! strigai eu aprins. Şi ce drept ai avut dumneata să legi 
numele lor laolaltă? 

— Dar, mon cher, nu ma strivi complet, nu tipa la mine; şi aşa sunt 
strivit, ca... un gândac. Si la urma urmelor, eu socot că atitudinea mea este cat 
se poate de onorabila, inchipuieste-ti ca realmente s-a petrecut ceva acolo... en 
Suisse... sau era pe cale sa se infiripe. Nu sunt eu obligat sa intreb in prealabil 
inimile lor, ca... enfin, să nu impietez asupra nazuintei lor si să nu le stau in 
cale? ... Numai si numai dintr-o pornire nobila. 

— Dumnezeule, ce inspiratie stupida ai avut! imi scäpä mie involuntar. 

— Stupida, stupida! Asa este, se agata el cu o graba febrila de acest 
cuvant. Niciodata n-ai spus un adevar mai mare, c’était bete mais quoi faire, 
tout est dit. Totuna e, mă insor, fie şi ca să acopar „păcatele altuia”, atunci ce 
rost avea sa mai scriu? Nu-i asa? 

— Iar o iei de la început! 

— O, acum nu mă mai sperii de strigătele dumitale, acum nu mai ai de-a 
face cu Stepan Verhovenski de altădată; acela e înmormântat; enfin, tout est 
dit. Şi de ce strigi? Numai pentru faptul că nu te însori dumneata şi nu 
dumneata va trebui să porţi o anumită podoabă pe cap? Iar te simţi şocat? 
Bietul meu prieten, dumneata nu cunoşti femeia, iar eu n-am făcut altceva 
decât s-o studiez mereu. „Dacă vrei să învingi lumea întreagă, învinge-te pe 
tine”, singurul lucru pe care a reuşit să-l spună atât de nimerit un alt ins 
romantic ca dumneata, Şatov, fratele soţiei mele. Imprumut de la el cu multă 
plăcere acest aforism. Şi iată-mă gata să mă înving pe mine însumi, să mă 
căsătoresc, în schimb ce voi cuceri în loc de o lume întreagă? O, dragul meu, 
căsătoria este moartea morală a oricărui suflet mândru, a oricărei 
independente. Viaţa conjugală mă va corupe, îmi va ştirbi toată energia, mă va 
lipsi de curajul barbatiei în slujirea cauzei, vor veni copii, care te pomenesti că 
nici nu vor fi ai mei, adică bineînţeles că nu vor fi ai mei; un om înţelept nu se 
teme să privească adevărul în faţă... Liputin îmi propunea adineauri să-mi 
baricadez casa împotriva lui Nicolas; e un imbecil Liputin ăsta. Femeia poate 
înşela şi ochiul atoatevăzător. Le bon Dieu, creând femeia, ştia bineînţeles la ce 
se expune, dar eu sunt convins că ea s-a priceput să-l deruteze şi l-a silit ea 
însăşi s-o creeze aşa cum arată şi... cu asemenea atribute; altminteri, cine ar fi 
căutat să-şi ia pe cap asemenea griji degeaba? Nastasia, eu ştiu, poate că se va 
supăra pentru asemenea idei deocheate, dar... Enfin, tout est dit. 


Stepan Trofimovici s-ar fi dezmintit pe sine insusi daca ar fi omis sa 
recurga la acest ieftin liberpansism calamburesc, atat de infloritor pe vremea 
lui; in orice caz, acum isi gasi consolarea rostind acest mic calambur; dar nu 
pentru mult timp. 

— O, de n-ar mai veni deloc acest poimâine, aceasta duminică! strigă el 
deodată, acum însă cuprins de o totală exasperare. De ce adică să nu fie măcar 
singura săptămână aceasta, fără zi de duminică — şi le miracle existe? Ce o 
costă pe onorata providenta să şteargă din calendar măcar o duminică, fie chiar 
şi pentru a-i demonstra unui ateu omnipotenta sa et que tout soit dit! O, ce 
mult am iubit-o! Douăzeci de ani, în toţi aceşti douăzeci de ani ea niciodată nu 
m-a înţeles. 

— Dar despre cine vorbeşti; nici eu nu te înţeleg? întrebai eu cu mirare. 

— Vingt ans! Şi niciodată nu m-a înţeles, e prea crud! E cu putinţă oare 
să-şi închipuie ea că mă voi căsători de frică, de mizerie? O, ce ruşine! Tanti, 
tanti, pentru tine o fac! ... Lasă să afle ea, această tanti, că ea e singura femeie 
pe care am adorat-o timp de douăzeci de ani! Ea trebuie să afle acest lucru, 
altfel nimic nu se va întâmpla, altfel numai cu forţa ar putea să mă ducă sub ce 
qu'on appelle le... cunună. 

Pentru prima oară mi-a fost dat să aud această mărturisire exprimată 
într-o formă atât de categorică. Nu voi ascunde că mi-a venit să pufnesc în râs. 
Dar nu aveam dreptate. 

— Numai el, numai el mi-a mai rămas acum, singura mea speranţă! 
plesni el deodată din mâini, ca străfulgerat de un gând nou. Acum nu-l mai am 
decât pe dânsul, pe bietul meu băiat, el mă va salva şi, o, Doamne, de ce nu 
soseşte! O, fiul meu, o, Petruşa al meu... şi chiar dacă nu merit numele de tată, 
ci mai curând de tigru, totuşi... laissez-moi, mon ami, mă culc puţin ca să-mi 
adun gândurile. Mă simt atât de obosit, atât de obosit, de altfel şi dumneata ar 
trebui, cred, să te culci, voyez-vous, e ora douăsprezece... 

Capitolul al patrulea. 

Şchioapa. 

I 

Satov nu se indaratnici si, răspunzând invitatiei din biletelul meu, se 
prezentă pe la amiază la Lizaveta Nikolaevna. Intrarăm aproape împreună; eu 
veneam ca să-i fac prima vizită. Erau acolo cu toţii, adică Liza, bătrâna 
Drozdova şi Mavriki Nikolaevici, în salonul cel mare, angajaţi într-o aprigă 
dispută. Mama îi cerea Lizei să cânte la pian un vals şi, când ea începu să 
cânte, i se năzări să susţină mortis că valsul nu era cel cerut. Mavriki 
Nikolaevici, în naivitatea lui, îi luă apărarea Lizei asigurând-o că valsul era 
exact acela care a fost comandat; bătrâna, de necaz, izbucni în lacrimi. Era 
bolnavă si se mişca cu greu. I se umflaseră picioarele şi de câteva zile o tinea 
mereu într-o toană, se lega de toţi, deşi de Liza s-a cam temut întotdeauna. Se 
bucurară vizibil de venirea noastră. Liza se imbujora la fata de plăcere şi, 
adresandu-mi un merci, pentru Satov, bineînţeles, se îndreptă spre el, 
cercetându-l cu o privire curioasă. 


Satov se oprise stangaci langa usa. Multumindu-i ca a venit, ea il 
conduse la maman. 

— Ti-1 prezint pe domnul Satov, despre care ţi-am vorbit, iar dumnealui 
este domnul G-v, un bun prieten al meu şi al lui Stepan Trofimovici. Şi Mavriki 
Nikolaevici i-a cunoscut ieri. 

— Şi care este profesorul? 

— Nu există nici un profesor, maman. 

— Ba există, chiar tu mi-ai spus că o să vină un profesor, probabil că el 
e, arătă ea cu o mină dispretuitoare spre Satov. 

— Niciodată nu ţi-am spus că o să vină un profesor. Domnul G-v e 
slujbaş, iar domnul Şatov, fost student. 

Student sau profesor, tot din universitate sunt. Iti place să mă 
contrazici mereu. Cel din Elveţia avea mustati şi barbuta. 

— Acela era fiul lui Stepan Trofimovici şi maman îi tot spunea profesor, 
explică Liza şi-l pofti pe Şatov în celălalt capăt al salonului, să se aşeze pe 
divan. 

— Când i se umflă picioarele, e totdeauna aşa, mă înţelegi, e bolnavă, ti 
şopti ea lui Şatov, continuând să-l examineze cu aceeaşi privire curioasă şi mai 
cu seamă motul lui de pe cap. 

— Dumneata eşti militar? mi se adresă bătrâna, lângă care mă lăsase 
fără nici o milă Liza. 

— Ba nu, sunt funcţionar... 

— Domnul G-v este un bun prieten al lui Stepan Trofimovici, se auzi 
imediat glasul Lizei. 

— Eşti în serviciul lui Stepan Trofimovici? Păi, şi el e profesor? 

— O, Doamne. Dumneata, maman, probabil şi noaptea în vis ti se nazar 
tot profesori, strigă cu necaz Liza. 

— Văd destui şi ziua-n amiaza mare. Iar tu atâta aştepţi, ca s-o contrazici 
pe maică-ta. Erai aici pe timpul şederii lui Nikolai Vsevolodovici la maică-sa, 
acum patru ani? 

Răspunsei afirmativ. 

— Dar vreun englez a fost împreună cu voi? 

— Nu, n-a fost. 

Liza râse. 

— Ei, vezi că n-a fost nici un fel de englez? Înseamnă că toate sunt numai 
minciuni. Şi Varvara Petrovna şi Stepan Trofimovici mint amândoi. Toţi mint. 

— Tanti şi, ieri, Stepan Trofimovici au găsit un fel de asemănare între 
Nikolai Vsevolodovici şi prinţul Harry din Henric IV de Shakespeare; şi acum 
mama este pornită să lămurească dacă a fost pe atunci vreun englez aici, ne 
explică Liza. 

— Dacă n-a fost nici Harry, înseamnă că n-a fost nici un englez. Nikolai 
Vsevolodovici îşi făcea de cap de unul singur. 

— Maman înadins vorbeşte aşa, găsi cu cale Liza să-i explice lui Satov, 
ştie foarte bine cine e Shakespeare, chiar eu i-am citit actul I din Othello; dar 


acum e suferindă. Maman, auzi? A bătut ora douăsprezece, e timpul să-ţi iei 
doctoria. 

— A sosit doctorul, apăru în uşă camerista. 

Bătrâna se ridică şi începu să-şi strige catelusa: „Zemirka, Zemirka, vino 
măcar tu cu mine”. O catelusa oribila, mică, bătrână, Zemirka, nu voia să 
asculte şi se vâri sub divanul pe care şedea Liza. 

— Nu vrei? Atunci nici eu nu te vreau. Adio, domnul meu, nu-ţi cunosc 
prenumele şi nici patronimicul dumitale, mi se adresă ea mie. 

— Anton Lavrentievici... 

— Lasa, degeaba mi-o spui, imi intra pe o ureche si imi iese pe cealalta. 
Nu ma conduce, Mavriki Nikolaevici, am chemat-o numai pe Zemirka; slava 
Domnului, inca pot umbla şi singură; iar mâine ies la plimbare. 

Şi părăsi mânioasă salonul. 

— Anton Lavrentievici, puteţi sta între timp de vorbă cu Mavriki 
Nikolaevici, te asigur că amândoi veţi fi în câştig dacă vă veţi cunoaşte mai 
îndeaproape, zise Liza şi îi zâmbi prietenoasă lui Mavriki Nikolaevici, care se 
lumină îndată la chip sub privirea ei. Neavând încotro, rămăsei să stau de 
vorbă cu Mavriki Nikolaevici. 

IL. 

Spre surprinderea mea, Lizaveta Nikolaevna avea intr-adevar nevoie de 
colaborarea lui Satov si exclusiv in niste chestiuni literare. Nu stiu de ce, dar 
aveam impresia ca il chemase de fapt din alte motive. Noi, adicä eu cu Mavriki 
Nikolaevici, vazand ca nu se ascund fata de noi si discuta cu glas tare, 
începurăm să tragem cu urechea, după care am fost invitaţi la sfat comun. 
Problema era că Lizaveta Nikolaevna concepuse de mult publicarea unei cărți 
foarte folositoare, după părerea ei, dar din cauza lipsei totale de experienţă avea 
nevoie de un colaborator. Seriozitatea cu care se apucă să-i expună lui Şatov 
planul ei mă surprinse până şi pe mine. „Probabil că face parte din categoria 
oamenilor noi, gandii eu, nu degeaba a stat în Elveţia.” Şatov o asculta atent, 
cu ochii plecaţi în pământ şi fără nici un semn de mirare că o domnişoară din 
lumea selectă, cu preocupări mondene, se apucă de asemenea lucruri cu totul 
nepotrivite. 

lată care era proiectul literar al Lizei. În Rusia se editează o mulţime de 
ziare şi reviste, în capitală şi în provincie, şi în paginile lor se relatează o 
sumedenie de întâmplări şi evenimente. Anul trece, publicaţiile se depun în 
dulapuri ori sunt folosite pentru împachetat sau alte destinaţii de acest fel. O 
mulţime de fapte apărute astfel în presă produc impresie şi rămân întipărite în 
memoria publicului, dar pe măsură ce trec anii, se uită. Mulţi ar dori apoi să şi 
le reimprospateze în memorie, dar căutarea lor în arhive, in noianul de file, mai 
ales pentru cine nu a reţinut nici ziua, nici locul sau chiar anul când s-a 
produs evenimentul, este o muncă prea grea. Dacă s-ar aduna însă toate aceste 
fapte pe un an întreg într-un singur volum, după un anumit plan de prezentare 
şi după un anumit criteriu diriguitor, însoţit de un sumar, de un index al 
categoriilor tematice, pe luni şi date, o asemenea culegere în volum ar putea să 


ofere o caracterizare a vieţii ruseşti pe un an întreg, deşi poate că numărul de 
fapte înregistrate astfel în presă ar reprezenta abia o mică parte faţă de tot ce s- 
a întâmplat. 

— In loc de o mulţime de foi, vom avea astfel numai câteva cărţi groase, 
asta-i tot, observă Şatov. 

Dar Lizaveta Nikolaevna îşi apără proiectul cu înflăcărare, deşi nu se 
pricepea chiar aşa de bine să şi-l expună. Un singur volum, şi nu prea gros, 
asigura ea. Dar să zicem că ar fi ceva mai mare, totul va apărea însă absolut 
clar, pentru că esentialul constă în planul şi criteriul de prezentare a faptelor; 
bineînţeles, nu totul va trebui sa fie selecționat şi retipărit. Decretele, 
dispoziţiile guvernului, măsurile locale, legile, deşi reprezintă nişte acte 
importante, în publicaţia proiectată pot fi omise. S-ar putea ca foarte mult 
material să fie lăsat la o parte şi să ne mărginim numai la selectarea 
evenimentelor care, mai mult sau mai puţin, exprimă latura personală morală 
din viata poporului, personalitatea poporului rus la momentul dat. Bineînţeles, 
pot fi incluse: cazuri ciudate, incendiile, donațiile, tot felul de fapte bune si rele, 
alocutiuni si discursuri, poate chiar şi informaţii despre inundaţii, ba chiar si 
unele din decretele guvernului; dar dintre toate acestea să se aleagă ceea ce 
este caracteristic epocii; tot ce se va include va răspunde unei anumite 
concepţii, aruncând o lumină de ansamblu prin tendinţa lor orientativă. Şi, în 
sfârşit, cartea trebuie să prezinte interes chiar pentru o lectură uşoară, nu mai 
vorbim de faptul că trebuie să constituie un izvor de informaţie! Ar fi, într-un 
fel, o imagine a vieţii lăuntrice ruseşti, morale şi spirituale, pe timp de un an. 
„Trebuie ca totul să fie vandabil. Aceste volume să se transforme în cărţi de 
căpătâi, susţinea Liza; îmi dau seama că totul depinde de felul cum este 
conceput planul şi de aceea m-am adresat dumitale”, conchise ea. Se 
înflăcărase foarte tare şi, cu toate că lamuririle ei erau cam vagi, confuze si 
incomplete, Şatov începuse să o înţeleagă. 

— Prin urmare, se va constitui ceva cu tendinţă, o selecţie a faptelor 
supusă unui anumit criteriu de orientare, murmură el, cu capul tot plecat. 

— Nicidecum, nu e nevoie să selectionäm totul după o anumită tendinţă, 
şi nici de tendinţă în sine nu e nevoie. O obiectivitate completă, iată tendinţa. 

— De altfel, n-ar fi rău să fie şi cu tendinţă, se învioră Şatov, e cu 
neputinţă de evitat complet tendinţa din moment ce se propune o oarecare 
selecţie. În felul de a selectiona faptele va apărea şi indicatia cum trebuie 
înţelese. Ideea dumneavoastră nu e rea. 

— Aşadar, găseşti că este posibilă realizarea unei asemenea cărţi? se 
bucură Liza. 

— Trebuie să ne mai gândim, să chibzuim. E o întreprindere vastă. Nu se 
poate de la prima vedere spune nimic cu precizie. Ne lipseşte experienţa. De 
altfel, chiar dacă publicăm un volum, tot n-o să avem destulă experienţă. Poate 
după mai multe experienţe de acest gen... Dar ideea este interesantă, utilă. 

În sfârşit, el îşi ridică privirea şi ochii îi păreau iluminati de plăcere, intr- 
atât părea de interesat. 


— E o idee a dumneavoasträ personala? intreba el cu caldura si cam 
jenat. 

— Să-ţi vină o asemenea idee nu-i mare lucru; dar planul e greu de 
conceput, zâmbi Liza. Nu prea mă pricep şi nici mintea nu mă ajută şi de aceea 
nu urmăresc decât ceea ce mi se pare mie însămi suficient de clar... 

— Spuneţi că urmăriţi? ... 

— Probabil cuvântul nu este potrivit, nu-i aşa? întrebă ea cu repeziciune. 

— Ba de ce nu, e bun şi acest cuvânt; n-am vrut să spun nimic special. 

— Mi s-a părut, încă din străinătate, că as putea fi şi eu cu ceva de folos, 
dispun de nişte sume care zac neintrebuintate! De ce sa nu contribui şi eu cu 
ceva la cauza comună? De altfel, ideea mi-a venit nu ştiu cum, spontan; n-am 
reflectat cine ştie ce ca să ajung la ea şi am fost foarte fericită când mi-a venit; 
acum însă mi-am dat seama că n-aş putea face nimic fără un colaborator, 
pentru că nu mă pricep să fac nimic singură. Colaboratorul, bineînţeles, va 
deveni şi coautorul volumului. Vom împărţi contribuţia pe jumătate. Ale 
dumitale vor fi planul şi munca, mie îmi revine ideea iniţială şi mijloacele de 
editare. Sper că lucrarea îşi va acoperi cheltuielile? 

— Dacă găsim un plan potrivit, cartea va merge. 

— Te previn că nu-mi propun nici un fel de profituri, dar as fi bucuroasă 
să ştiu că această carte o să aibă succes şi voi fi mândră să realizez eventual şi 
un profit. 

— Şi eu ce să fac pentru asta? 

— Păi, tocmai de aceea te-am invitat, ca să-ţi propun o colaborare... Totul 
va fi pe jumătate. Dumneata vei concepe planul. 

— Dar de ce credeţi că aş fi capabil să concep un plan? 

— Mi s-a vorbit despre dumneata, am auzit şi aici... Ştiu că eşti un om 
foarte inteligent şi... că ai preocupări de acest gen şi... meditezi mult; mi-a 
vorbit despre dumneata Piotr Stepanovici Verhnovenski, în Elveţia, adăugă ea 
grăbită. El este un om foarte inteligent, nu-i aşa? 

Şatov îi aruncă o privire scurtă, fugară, şi îşi plecă iar ochii. 

— Şi Nikolai Vsevolodovici mi-a vorbit mult despre dumneata... 

Şatov roşi brusc. 

— De altfel, iată aici ziarele — Liza apucă grăbită, de pe scaun, un teanc 
de ziare pregătit şi legat. Am încercat să subliniez nişte fapte, notându-le prin 
numerotare... vei vedea. 

Şatov luă pachetul. 

— Ia-l acasă si cercetează-l; unde stai dumneata? 

— Pe strada Bogoiavlenskaia, în casa Filippov. 

— Da, ştiu, acolo locuieşte mi se pare şi un căpitan alături de dumneata, 
domnul Lebeadkin? reluă Liza cu aceeaşi precipitare. 

Şatov, cu pachetul în mână, rămase aşa pe fotoliu cam un minut, fără să 
răspundă şi cu privirea mereu atintita în podea. 


— Pentru asa ceva, poate ca ar fi fost mai bine sa alegeti pe altcineva, ma 
tem că n-am să vă fiu de nici un folos, zise el în sfârşit, coborând in mod foarte 
ciudat vocea, aproape până la şoaptă. 

Liza roşi. 

— Despre ce anume vorbeşti? Mavriki Nikolaevici! strigă ea. Adu-mi, te 
rog, scrisoarea aceea. 

Urmându-l pe Mavriki Nikolaevici, m-am apropiat şi eu de cei doi. 

— Te rog, arunca-ti ochii, mi se adresă ea brusc, desfăcând cu mare 
emoție scrisoarea. Ti s-a întâmplat vreodată să vezi aşa ceva? Citeşte. Te rog, 
cu glas tare; vreau ca şi domnul Şatov să audă. 

Cu destulă mirare, citii următoarea misivă: 

Desăvârşitei domnisoare Tusina. 

Stimata domnisoara. 

Elizaveta Nikolaevna! 

O, far-de seaman e pe lume. 

Elizaveta Tusina! 

Cand ca turnata-n sa goneste de-o rubedenie-nsotita, Si vantu-i zbenguie 
zulufii, Ori cand la liturghie-ngenunche, cu maica ei alaturi, Piosu-i chip bujorii 
aratandu-si! 

Tanjesc atunci la conjugale bucurii si legiuite. 

Si-n urma-i, ca si maica ei, stau lacramat... 

Compusa de catre un neerudit intr-o disputa. 

Stimata domnisoara! 

Mai mult decat oricine imi pare rau de mine insumi, ca nu mi-am pierdut 
gloriosul brat la Sevastopol; nici n-am calcat pe acolo, iar toata campania am 
făcut-o în serviciul ticäloasei aprovizionări, considerând acest lucru o josnicie. 
Sunteţi o zeiţă antică, iar eu un nimic şi am întrezărit infinitul. Priviţi acestea 
ca pe nişte versuri, şi nimic mai mult, pentru că versurile sunt totuşi o ineptie 
şi justifică ceea ce în proză se consideră obrăznicie. Ar putea oare soarele să se 
supere pe un infuzor, dacă acest infuzor i-ar compune un poem din fundul unei 
picături de apă, în care sunt atâtea, dacă te uiţi prin microscop? Până şi clubul 
pentru protecţia marilor dobitoace din Petersburg, din sânul societăţii înalte, 
manifestă pe bună dreptate compasiune pentru câine si cal, şi dispretuieste 
micul infuzor, neamintind de el deloc, pentru că n-a evoluat încă de-ajuns. N- 
am evoluat nici eu. Gândul la căsătorie mi s-ar fi părut caraghios; curând însă 
voi avea două sute de foste suflete de la o fiară cu chip de om pe care o 
dispretuiti. Aş putea să dau multe informaţii si mă ofer, pe bază de acte 
doveditoare, până la riscul cu Siberia. Nu desconsiderati propunerea. 
Consideraţi că scrisoarea din partea infuzorului e în versuri. 

Căpitan Lebeadkin, prieten supus, dispunând şi de timp. 

— Aşa ceva a putut să scrie un om beat şi mârşav! am strigat eu cuprins 
de indignare. Îl cunosc! 

— Scrisoarea aceasta am primit-o ieri, începu să explice zorit Liza, 
roşindu-se. Mi-am dat seama imediat că e de la vreun nerod şi nici nu i-am 


aratat-o pana acum mamei, ca sa n-o indispun si mai mult. Dar daca va 
continua asa, nu stiu cum sa procedez. Mavriki Nikolaevici vrea sa se duca la el 
ca să-i interzică. Întrucât te considerăm anticipat ca un colaborator, i se adresă 
ea lui Şatov, şi întrucât locuieşti acolo, aş fi vrut să te întreb, ca să-mi fac o 
idee, la ce aş putea să mă aştept din partea lui pe viitor? 

— E un betiv si un ticălos, bâigui aproape în sila Şatov. 

— E chiar atât de redus? 

— N-aş spune, nu e deloc prost, când nu e beat. 

— Am cunoscut un general care scria nişte versuri exact ca acestea, 
observai eu râzând. 

— Şi totuşi, din scrisoarea aceasta se vede că şi-a pus ceva în gând, 
strecură pe neaşteptate tăcutul Mavriki Nikolaevici. 

— Aud că stă cu o soră a lui? întrebă Liza. 

— Da, cu soră-sa. 

— Se zice că o tiranizează, este adevărat? 

Şatov ridică iar o privire fugară asupra Lizei, se încruntă, mormăi: „Nu 
mă priveşte!” şi se îndreptă spre uşă. 

— Aşteaptă un pic, strigă alarmată Liza, unde pleci? Am avea încă atâtea 
de vorbit... 

— Ce să mai vorbim? Mâine vă dau răspunsul... 

— Despre chestiunea principală, a tipografiei! Crede-mă, te rog, nu 
glumesc deloc, vreau în modul cel mai serios să întreprind acest lucru, îl 
asigură Liza cu o nelinişte crescândă. Dacă hotărâm publicarea, unde o vom 
tipări? Doar este problema cea mai importantă, căci nu vom pleca pentru asta 
tocmai la Moscova, iar în tipografia de aici o asemenea ediţie este imposibilă. 
Sunt decisă de mult să-mi procur o tipografie, fie chiar şi pe numele dumitale, 
şi maman, sunt convinsă, va permite, dar numai dacă este pe numele 
dumitale... 

— Dar de ce vă inchipuiti că eu m-aş pricepe în chestiuni tipografice? 
întrebă posomorât Şatov. 

— Pentru că Piotr Stepanovici s-a referit tocmai la dumneata în Elveţia, 
că adică te-ai pricepe să conduci o tipografie şi cunoşti această problemă. A 
vrut să-mi dea chiar si un biletel în acest scop, dar se vede că a uitat. 

Satov, dupa cate mi-aduc aminte acum, se schimbă la fata, rămânând 
inca vreo câteva secunde in täcere, apoi päräsi brusc camera. 

Liza se supara. 

— Totdeauna pleaca asa? se intoarse ea spre mine. 

Dadui din umeri, dar Satov se räsuci brusc, se duse direct la masa si 
depuse pachetul cu ziare pe care-l luase: 

— Nu pot să vă fiu colaborator, n-am timp... 

— Dar pentru ce, pentru ce? Am impresia că te-ai supărat? îl întrebă Liza 
cu glas amărât şi implorator. 

Tonul şi accentele glasului ei părură că îl uimesc; câteva clipe el o privi 
țintă, ca şi cum ar fi vrut să-i pătrundă gândurile. 


— Oricum, mormăi el încet, nu vreau... 

Si pleca de tot. Liza ramase complet uluita, ba mi se paru chiar exagerat 
de uluita. 

— Ce om straniu! zise tare Mavriki Nikolaevici. 

III 

„Straniu”, într-adevăr, dar toate astea ascundeau multe lucruri neclare. 
Se întrevedeau nişte dedesubturi. N-aveam nici o încredere în posibilitatea 
editării unei asemenea publicaţii, apoi, scrisoarea aceea stupidă, din care 
reieşea însă prea transparent oferta unui denunt „pe bază de acte”, pe care o 
treceau sub tăcere şi preferau să discute despre cu totul altceva; în sfârşit, 
această tipografie şi plecarea bruscă a lui Şatov tocmai pentru că se deschisese 
vorba despre tipografie. Toate acestea mă făcură să cred că înainte de venirea 
mea aici se petrecuse ceva ce nu-mi era cunoscut; că eu, aşadar, eram cu totul 
de prisos şi că lucrurile acestea nu mă priveau deloc. De altfel, era şi timpul să 
plec, stătusem prea mult pentru o primă vizită. Mă apropiai de Lizaveta 
Nikolaevna să-mi iau rămas-bun. 

Părea că uitase de prezenţa mea în încăpere şi rămăsese îngândurată pe 
locul în care stătea lângă masă, cu capul plecat şi cu privirea fixată într-un 
punct de pe covor. 

— Pleci şi dumneata, la revedere, murmură ea cu tonul ei amabil de 
totdeauna. Transmite salutul meu lui Stepan Trofimovici şi convinge-l să treacă 
pe la mine cât mai curând. Mavriki Nikolaevici, Anton Lavrentievici pleacă. Te 
rog s-o scuzi pe maman, nu va putea să iasă ca să-şi ia rămas-bun de la 
dumneata. 

Coborâsem scările, când mă pomenii deodată cu feciorul ajungându-mă 
din urmă: 

— Cucoana vă roagă mult să vă reintoarceti... 

— Cucoana sau Lizaveta Nikolaevna? 

— Dumneaei. 

O gasii pe Liza de data aceasta intr-un salonas alaturat salonului mare in 
care fuseseram primiti adineauri. Usa spre salonul mare, in care ramasese 
acum numai Mavriki Nikolaevici, era inchisa de tot. 

Liza imi zambi, dar chipul ei era palid. Statea in mijlocul incaperii vadit 
nehotarata, pradă unei frământări nemărturisite; deodată ma prinse de mana, 
ducându-mă repede lângă fereastră. 

— Vreau s-o vad pe ea negresit si chiar acum, îmi sopti, atintindu-si si 
asupră-mi privirea febrilă, hotărâtă şi nerăbdătoare, care nu admitea nici o 
umbră de împotrivire. Trebuie s-o văd cu ochii mei şi iti solicit ajutorul. 

Se afla într-o stare de zbucium sfâşietor, ajuns până la exasperare. 

— Pe cine vreţi să vedeţi, Lizaveta Nikolaevna? o întrebai eu speriat. 

— Pe Lebeadkina aceea, pe şchioapă... este adevărat că e şchioapă? 

Eram consternat. 

— N-am văzut-o niciodată, dar am auzit că este şchioapă, chiar ieri am 
auzit, bâiguii eu cu grabă febrilă şi tot în şoaptă. 


— Trebuie s-o vad negresit. Ai putea sa-mi aranjezi asta chiar in cursul 
zilei de azi? 

Ma cuprinse o teribila mila de ea. 

— Este imposibil, de altfel, nici nu m-as pricepe cum s-o fac, incercai s-o 
opresc, ma voi duce la Satov... 

— Daca nu reusesti sa aranjezi pentru ziua de maine, ma voi duce eu 
singura, pentru ca Mavriki Nikolaevici a refuzat. Ma bizui numai pe dumneata, 
n-am pe nimeni altul; am vorbit cu Satov intr-un mod stupid... sunt convinsa 
ca esti un om absolut cinstit, ba poate chiar si devotat mie, te rog numai fa tot 
ce se poate. 

Ma simtii cuprins de o dorinta nemarginita sa-i fiu de ajutor in toate. 

— lata ce-o sa fac, reflectai eu dupa cateva clipe, ma duc singur, si 
astazi, sigur, sigur o s-o vad! Voi proceda in asa fel ca s-o vad, va dau cuvantul 
meu de onoare; va cer numai permisiunea sa ma incredintez lui Satov. 

— Spune-i că nutresc aceasta dorinţă si că nu mai pot să aştept, si sa 
stie de asemenea ca in ceea ce i-am vorbit n-am avut nici un gand sa-l induc in 
eroare. A plecat tocmai din cauza ca este prea cinstit si nu i-a placut faptul ca 
n-aş fi fost sincera cu el. Ar greşi, nu-l înşel; vreau cu adevărat să public si sa 
finantez o tipografie... 

— Este cu adevärat un om cinstit, un om cinstit, confirmai cu multa 
caldura. 

— De altfel, daca pana mâine nu se va aranja nimic, ma voi duce 
singură, orice ar fi si chiar daca vor afla toţi. 

— Înainte de trei n-am să pot ajunge la dumneavoastră, precizai eu, 
venindu-mi puţin în fire. 

— Prin urmare, la ora trei. Prin urmare, am avut dreptate să presupun 
ieri la Stepan Trofimovici că aş putea conta pe dumneata ca pe un om devotat 
mie? zâmbi ea, strângându-mi febril mâna şi grăbindu-se să se întoarcă la 
Mavriki Nikolaevici. 

Plecai copleşit de făgăduiala pe care o facusem şi neintelegand de fapt ce 
se întâmplase. Văzusem o femeie cuprinsă de o nemărginită disperare şi care 
nu se temea să se compromită printr-o confidenta în fata unui om aproape 
necunoscut ei. Zâmbetul plin de feminitate, într-o clipă atât de grea pentru 
dânsa, şi aluzia cum că observase de ieri sentimentele mele mă loviră ca un 
vârf de cuţit în inimă; dar îmi părea rău, îmi părea rău de dânsa, iată totul. 
Secretele ei deveniseră brusc pentru mine nişte lucruri sacre şi, dacă acum 
cineva ar fi încercat să mi le dezvăluie, mi-aş fi astupat probabil urechile, 
nevoind să ascult mai departe. Presimteam doar ceva... Şi totuşi nu vedeam 
deloc cum voi putea aranja ceea ce mi se cerea. Mai mult, nici acum nu 
intelegeam prea bine ce anume va trebui să aranjez; o întâlnire, dar ce fel de 
întâlnire? Şi cum as putea să le pun fata-n fata, între patru ochi? Toată 
speranţa mea era în Şatov, deşi era de prevăzut că el nu mă va ajuta cu nimic. 
Şi totuşi primul lucru pe care îl făcui fu să alerg direct la el. 

IV. 


Abia seara, catre ora opt, il gäsii acasä. Spre surprinderea mea, avea 
musafiri: unul era Alexei Nilaci, celälalt, un domn pe care il cunoscusem mi se 
pare cu totul in treacat, pe nume Sigaliov, frate bun cu nevasta lui Virghinski. 

Acest Sigaliov se afla probabil cam de vreo două luni prin oraşul nostru; 
nu ştiu de unde venise; auzisem numai că publicase un articol într-una dintre 
revistele progresiste din Petersburg. Virghinski îmi făcuse cunoştinţă cu el 
întâmplător, pe stradă. În viaţa mea nu văzusem pe chipul unui om atâta 
încruntare, posomorâre, morocăneală. Se uita cu nişte ochi, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat in orice clipă la o catastrofă a lumii şi nu asa, ipotetic, pe bază de nişte 
profeţii care s-ar putea nici să nu se adeverească, ci având toată certitudinea că 
poimâine dimineaţă, să zicem, exact la ora zece şi douăzeci şi cinci de minute, 
faptul se va împlini. Nu schimbasem atunci aproape nici un cuvânt cu el, ci 
doar ne strânsesem mâna cu aerul unor conspiratori. Cel mai mult mă 
uimiseră urechile lui de o mărime nefirească: lungi, late şi groase, neobişnuit 
de mult ridicate în lături. Avea mişcări lente şi neîndemânatice. Dacă Liputin a 
visat vreodată că falansterul va putea fi realizat cândva în gubernia noastră, 
omul acesta ştia probabil cu precizie ziua şi ora când acest lucru se va înfăptui. 
Îmi făcuse o impresie sinistră; iar când dădui de el acum la Şatov rămăsei 
foarte mirat, mai ales că Şatov nu era deloc amator de oaspeţi. 

Încă de la scară se auziră glasurile lor tari, vorbind toţi trei deodată, 
angajaţi se pare într-o dispută; dar în clipa în care apărui, tăcură ca la 
comandă. Discutau în picioare, iar acum deodată se aşezară cu toţii, încât 
trebui să mă aşez şi eu. Tăcerea aceasta stupidă continuă cel puţin trei minute. 
Şigaliov, deşi mă recunoscuse, se făcu totuşi că nu mă cunoaşte şi nu din 
ostilitate probabil, ci pur şi simplu fiindcă aşa înţelegea el. Cu Alexei Nilâci 
schimbai un salut din cap, dar tot în tăcere şi fără să ne strângem mâna. 
Sigaliov îşi îndreptă, în cele din urmă, privirea severă şi încruntată asupra mea, 
cu naiva convingere, probabil, că eu mă voi ridica imediat şi voi pleca. În 
sfârşit, Şatov se sculă de pe scaun şi cu el şi ceilalţi. Plecară fără să-şi ia 
rămas-bun şi numai Şigaliov îi spuse din uşă lui Şatov, care îl conducea: 

— Tine minte că eşti dator sa prezinti un raport. 

— Putin îmi pasă de rapoartele voastre si nu datorez nimănui nici un fel 
de raport, zise Şatov petrecându-l şi încuie în urmă-i uşa cu zăvorul. 

— Culici! zise el, privindu-ma cu un surâs cam acru. 

Avea faţa supărată şi mi se păru destul de ciudat că vorbi el cel dintâi. De 
obicei, întotdeauna când treceam pe la el (foarte rar, de altfel), el se aşeza 
încruntat într-un colţ, răspundea morocănos şi numai după o destul de lungă 
tăcere se înviora şi începea să discute cu plăcere. În schimb, când își lua 
ramas-bun, se încrunta iar de fiecare dată şi iti deschidea usa cu aerul omului 
care este bucuros să scape de prezenţa unui inamic personal. 

— La acest Alexei Nilâci am luat ieri ceaiul, zisei eu, se pare că ateismul 
l-a scrântit la cap. 

— Ateismul rus n-a depăşit niciodată stadiul calambururilor, mormăi 
Şatov, punând o lumânare nouă în locul celei arse aproape complet. 


— Si totuşi de data aceasta mi s-a părut că nu am de-a face cu un 
amator de calambururi; e drept ca nu se pricepe sa vorbeasca nici simplu, 
necum in calambururi. 

— Oameni de carton; din cauza servilismului gandirii lor, zise calm 
Satov, asezandu-se intr-un colt pe scaun si proptindu-si palmele pe genunchi. 
Exista si destula ura, relua el, dupa un minut de tacere. Ei primii s-ar simti 
grozav de nenorociti, dacă Rusia s-ar transforma cumva brusc, fie chiar şi dupa 
concepţia lor, şi ar deveni deodată extraordinar de bogată şi de fericită. N-ar 
mai avea pe cine să urască, pe cine să scuipe, n-ar mai fi de cine să-şi bată joc! 
Avem de-a face aici numai şi numai cu o imensă ură animalică faţă de Rusia, 
care le-a intrat în sânge... şi nici un fel de lacrimi nevăzute pentru soarta lumii 
nu există sub râsul lor văzut! Niciodată încă n-au fost rostite în Rusia cuvinte 
atât de false ca despre aceste lacrimi nevăzute! strigă el aproape cu furie. 

— Dumnezeu ştie ce tot spui! râsei eu. 

— Jar dumneata eşti un „liberal moderat”, zâmbi la rându-i Satov. De! se 
grăbi el brusc să adauge, mi se pare că n-am nimerit-o cu expresia 
„servilismului gândirii”; probabil că o să-mi răspunzi: „Tu eşti fiul unui servitor, 
eu niciodată n-am fost servitor”. 

— Nici prin cap nu mi-a trecut un asemenea gând... Ce ţi-a venit?! 

— Nu este nevoie să te scuzi, nu mă tem de dumneata. Atunci m-am 
născut numai din servitor, acum însă am şi devenit un servitor la fel ca 
dumneata. Liberalul nostru rus înainte de toate este un servitor şi atâta 
aşteaptă, să i se ofere posibilitatea de a-i lustrui cuiva cizmele. 

— Care cizme? Ce fel de alegorie e asta?! 

— Nici o alegorie! Văd că şi râzi... Stepan Trofimovici a spus un adevăr, 
afirmând că zac copleşit sub greutatea unui pietroi, copleşit, dar nu şi strivit, ci 
numai mă zbat în convulsii; e o bună comparaţie. 

— Stepan Trofimovici susţine că te-ai scrantit pe chestia nemților, rasei 
eu. Orice ai spune însă, ceva-ceva tot am şterpelit noi de la nemti si am vârât in 
buzunarul nostru. 

— Am luat douăzeci de copeici şi am dat o sută de ruble. 

Câtva timp rămăseserăm în tăcere. 

— Chestia asta a clocit-o el în America. 

— Cine? Ce a clocit? 

— Mă gândesc la Kirillov. Patru luni de zile am zăcut acolo împreună 
într-o izbă pe duşumea. 

— Ai călătorit în America? mă mirai eu. Nu mi-ai povestit niciodată. 

— Ce să mai povestesc?! Acum trei ani am plecat câteşitrei împreună pe 
un vapor de emigranţi în Statele Americane, pe ultimii bănişori, „ca să gustăm 
din viaţa muncitorului american şi în acest fel să verificăm prin propria noastră 
experienţă starea omului în cea mai cumplită situaţie socială pentru el”. Iată cu 
ce scop am plecat. 


— Doamne! rasei eu. Pai, pentru asa ceva n-aveati decat sa plecati in 
oricare dintre guberniile noastre pe timpul muncilor de vară, „ca să aveţi o 
experienţă personală”, ce nevoie mai aveati să porniţi tocmai in America! 

— Ne-am angajat acolo ca lucrători la un exploatator; ne adunaserăm la 
el vreo şase ruşi: studenţi, chiar şi moşieri plecaţi de pe moşiile lor, chiar si 
ofiţeri — toţi animați de acelaşi scop măreț. Bineînţeles, am lucrat, am 
transpirat, ne-am chinuit, ne-am istovit şi în cele din urmă eu şi Kirillov a 
trebuit să plecăm, ne-am îmbolnăvit, n-am rezistat. Proprietarul exploatator ne- 
a ciupit zdravăn la socoteală, în loc de treizeci de dolari, după cum ne 
inteleseseram, ne-a plătit mie opt, lui cincisprezece, am mâncat şi bătaie acolo 
de câteva ori. Şi uite aşa, rămaşi fără de lucru, am zăcut cu Kirillov într-un 
orăşel, pe duşumea, alături, patru luni încheiate; el cu gândurile lui, eu cu ale 
mele. 

— Si ati mâncat, zici, bătaie de la patron? In America? Îmi închipui ce 1- 
ati mai înjurat... 

— Deloc, dimpotrivă, am hotărât îndată că „noi, ruşii, în fata 
americanilor, suntem nişte bäietandri nepriceputi şi că trebuia să ne nastem în 
America sau cel puţin să trăim acolo ani de-a rândul împreună cu americanii, 
ca să ajungem la nivelul lor”. Ce mai vorbă: când pentru un lucru de o para ni 
se pretindea un dolar, plăteam cu toată plăcerea, ba şi cu pasiune. Lăudam 
totul: spiritismul, linşajul, revolverele, vagabonzii. Într-o zi, călătorind, un om 
îşi vâri mâna în buzunarul meu, scoase peria mea de cap şi începu să-şi 
pieptene părul; Kirillov şi cu mine am schimbat priviri şi ne-am zis în gând că e 
bine aşa şi că ne place grozav... 

— Ciudat însă că la noi asta nu numai că îşi face loc în capetele unora, 
dar că se şi preia în practică, observai eu. 

— Oameni de carton, repetă Şatov. 

— Şi totuşi să treci oceanul pe un vapor de emigranţi, într-o ţară 
necunoscută, fie chiar şi cu scopul „de a cunoaşte prin proprie experienţă” etc., 
într-adevăr este o dovadă de generoasă fermitate... Şi cum ai scăpat de acolo? 

— l-am scris unui om din Europa si el mi-a trimis o sută de ruble. 

Spunând toate astea, Şatov rămăsese, după obiceiul lui, tot timpul cu 
ochii atintiti în pământ, chiar şi în momentul când se înflăcăra. Şi deodată isi 
ridică privirea: 

— Vrei să ştii numele acestui om? 

— Cine e? 

— Nikolai Stavroghin. 

Se ridică brusc, se întoarse cu faţa spre biroul lui de scris improvizat şi 
începu să caute ceva pe el. Circulau la noi zvonuri vagi, dar statornic 
dezmintite, cum că nevastă-sa, la Paris, s-ar fi aflat tot timpul în relaţii cu 
Nikolai Stavroghin şi anume cu doi ani în urmă, adică exact în perioada când 
Şatov era în America; e drept că mult după ce îl părăsise la Geneva. „În cazul 
acesta, ce rost mai avea să citeze acum acest nume şi să intre în asemenea 
amănunte?”, mă gândii eu. 


— Nici pana astazi nu i-am restituit acesti bani, se intoarse el catre mine, 
privindu-ma tinta; apoi se aseza pe locul sau din colt si ma intreba brusc pe un 
ton cu totul schimbat si cu voce înăsprită: Îmi închipui că ai venit la mine cu 
un scop oarecare; despre ce este vorba? 

I-am relatat imediat totul in ordine strict cronologica, adaugand ca desi 
mi-am revenit acum indeajuns din zapaceala clipelor acelora, ma simt inca si 
mai incurcat: mi-am dat seama ca este o chestiune foarte importanta pentru 
Lizaveta Nikolaevna, ca as vrea mult s-o ajut, dar ca din nenorocire nu numai 
ca nu stiu cum sa-mi tin fagaduiala, dar nici nu prea imi dau seama ce anume 
i-am promis. Apoi ii confirmai inca o data cu toata seriozitatea ca nu a fost in 
intenţia Lizei să-l inducă in eroare într-un fel oarecare, fiind absolut străină 
vreunui asemenea gând ascuns; că s-a iscat de fapt o inexplicabilă neînțelegere 
şi că ea este foarte amărâtă de plecarea lui atât de bruscă. 

Mă ascultă cu multă atenţie. 

— Poate că, într-adevăr, după obiceiul meu, am făcut o gafă adineauri... 
lar dacă ea n-a înţeles de ce am plecat în felul acesta... cu atât mai bine pentru 
dânsa. 

Se sculă, se duse la uşă şi o întredeschise ascultând spre scară. 

— Ai vrea s-o vezi pe acea persoană? 

— Doar atât, dar cum s-o fac? sării eu bucuros. 

— Păi, să mergem pur şi simplu acolo cât timp e singură. Altminteri, 
dacă află el că am fost la dânsa, o stâlceşte în bătaie. De multe ori am vizitat-o 
aşa pe furiş. Mai deunăzi a trebuit să-l smulg cu forţa de lângă ea când se 
apucase iar s-o bată. 

— Ce spui? 

— Ce puteam face? L-am apucat de păr şi l-am tras ca s-o scap. Avrut să 
sară la bătaie cu mine, dar l-am speriat putintel şi cu asta totul s-a terminat. 
Mă tem însă că într-o zi, întorcându-se beat, îşi va aduce aminte şi o s-o ia la 
bătaie şi pentru asta. 

Coborârăm imediat. 

V. 

Usa spre încăperile lui Lebeadkin era doar închisă, fără sa fie încuiată, si 
am intrat nestingheriti. Toata locuinta consta din doua camarute mici, mizere, 
cu peretii innegriti de fum, pe care literalmente atarnau in fasii niste tapete 
murdare. Candva, cu ani in urma, era aici o carciuma, inainte ca Filippov, 
proprietarul, s-o fi mutat în casa cea noua. Celelalte încăperi, care servisera 
altadata drept local propriu-zis, erau acum incuiate; iar aceste doua camarute 
îi fuseseră închiriate lui Lebeadkin. Mobilierul, cu excepţia unui fotoliu vechi cu 
un brat lipsă, consta din simple bănci şi mese de brad. În cealaltă cameră, în 
colt, se afla un pat acoperit cu o plapumă de cit, apartinandu-i acestei m-lle 
Lebeadkina, iar căpitanul, culcându-se să doarmă, se trântea de fiecare dată pe 
duşumea, adesea aşa îmbrăcat cum era. Peste tot se vedeau firimituri, gunoaie, 
urme de apă vărsată; o cârpă mare, groasă şi udă zăcea în mijlocul primei odăi, 
chiar pe duşumea, şi tot aici într-o băltoacă de apă se vedea un papuc scâlciat. 


Era limpede ca nimeni nu deretica aici, sobele nu se incalzesc, mancare nu se 
gateste; n-aveau nici samovar, dupa cum am inteles din lamuririle sumare date 
de Satov. Capitanul si sora lui sosisera in localitate absolut fara nici un fel de 
bagaj, ca niste cersetori si, dupa cum spunea Liputin, el a inceput prin a bate 
pragurile unor case cersind; dar capatand pe neasteptate o suma de bani, s-a 
apucat imediat de bautura, umbla tot timpul ametit si nu-i pasa deloc de 
neoranduiala din casa. 

M-lle Lebeadkina, pe care ravneam atat de mult s-o vad, sedea cuminte si 
neauzita intr-un colt din a doua incapere, la masa de bucatarie din lemn de 
brad, pe o banca. Nu ne-a adresat nici un cuvant cand am deschis usa, nici nu 
s-a miscat de la locul ei. Satov spunea ca usa lor nici nu se incuie, iar o data 
usa din antreu a stat deschisa la perete toata noaptea. La lumina unei 
lumânäri mici, subtiri, infipta intr-un sfesnic de fier, am reusit sa disting 
trasaturile unui chip de femeie de vreo treizeci de ani, cu aerul bolnavicios, 
firava la trup, imbracata intr-o rochie veche de stambä, de culoare inchisa, cu 
gatul lung neacoperit si cu parul intunecat, strans la ceafa intr-un coculet de 
mărimea unui pumnisor de copil de doi ani. Ne privi destul de veselă; afară de 
sfesnic, in fata ei, pe masa, se aflau o oglinjoara in cadru de lemn cum se pot 
vedea la tara, un pachet de carti de joc, un volumas uzat de cantece si o chifla 
alba nemteasca, din care cineva muscase o data sau de doua ori. Se putea 
observa ca m-lle Lebeadkina se da cu crema si cu fard pe obraz si-si drege cu 
ceva buzele; sprancenele ei frumos arcuite, subtiri si brune, de asemenea erau 
date cu negru. Pe fruntea ingusta, dar inalta, cu tot fardul, se desenau destul 
de clar trei cute lungi. Ştiam că este schioapa, dar în fata noastră ea nu se mai 
ridică să umble. Cândva, în prima tinereţe, această fată slăbită poate că era 
destul de atrăgătoare; dar ochii ei blânzi, calzi, cenusii şi acum erau minunati; 
o lumină visătoare, plină de bucurie naivă se revărsa din privirea ei blândă, 
aproape radioasă. Această bucurie calmă, lină, care se exprima în zâmbetul ei, 
mă surprinse nespus, mai ales după tot ceea ce auzisem despre cravaşa 
căzăcească şi toate sălbăticiile fratelui ei. Părea curios că în loc de un 
sentiment penibil de silă sau de sfiiciune amestecată cu teamă, pe care-l 
încearcă omul în prezenţa unor asemenea fiinţe bătute de Dumnezeu, am simţit 
că-mi face pur şi simplu plăcere chiar din prima clipă s-o privesc şi doar un fel 
de milă, nicidecum de silă, m-a cuprins ulterior. 

— Uite aşa stă mereu şi literalmente zile întregi singură-singurică, nici 
nu se urneste din loc, ghiceşte în cărţi sau se priveşte in oglinjoară, mi-o arătă 
din prag Şatov. El nu-i dă nimic de mâncare. Bătrânica din pavilion îi mai 
aduce din când în când de pomană câte ceva; cum de-o lasă cu lumânarea 
aprinsă! 

Spre mirarea mea, Şatov vorbea tare, ca şi cum ea nici n-ar fi fost de fata. 

— Bună ziua, Şatuşka! îi zâmbi m-lle Lebeadkina. 

— Ti-am adus un musafir, Maria Timofeevna, zise Satov. 

— Musafirul să fie bine-venit. Nu ştiu pe cine mi-ai adus, nu-mi amintesc 
să-l fi văzut, mă privi ea atentă din spatele lumânării şi imediat i se adresă lui 


Satov (iar de mine nu se mai ocupa deloc in tot timpul convorbirii, ca si cum n- 
as fi fost prezent langa ei). Te-ai cam plictisit probabil stand singur si umbland 
de colo pana colo prin camera? rase ea dezvaluind doua siraguri de dinti 
superbi. 

— M-am si plictisit, dar si pe tine am vrut sa te vad. 

Satov trase mai aproape de masa banca; se aseza invitandu-ma si pe 
mine langa el. 

— Sunt totdeauna bucuroasa sa stau de vorba cu tine, numai ca tare-mi 
vine sa rad de tine, Satuska, parca esti un cälugär. De cand nu te-ai mai 
pieptanat? Ia sa-ti aranjez eu parul, si scoase din buzunar un pieptene mic. 
Cred ca de atunci când te-am pieptanat ultima oară nici nu ţi-ai mai atins 
părul? 

— N-am nici pieptene, râse Şatov. 

— Adevărat? Iti fac eu cadou unul, dar nu pe acesta, ci un alt pieptene, 
să-mi aduc numai aminte. 

Cu aerul cel mai serios, ea se apucă să-l pieptene, îi făcu şi o cărare, apoi 
se trase puţin înapoi, ca să vadă mai bine dacă totul e în ordine, şi-şi vâri iar 
pieptenele în buzunar. 

— Mă uit la tine, Satuska, clătină ea din cap, eşti un om cu scaun la cap 
dar te plictiseşti. Mă uit la voi şi mă minunez; nu înţeleg cum poate un om să 
se plictisească. Tristetea nu este plictiseală. Eu nu mă plictisesc. Sunt veselă. 

— Şi când vine fratele tău, tot veselă eşti? 

— Vorbesti de Lebeadkin? El e lacheul meu şi mi-e totuna dacă e aici sau 
nu. Il strig: „Lebeadkin, adu-mi apă; Lebeadkin, adu-mi papucii”, iar el aleargă; 
uneori mă prinde şi păcatul să râd de el, atât e de caraghios. 

— Şi uite aşa tot timpul, zise cu glas tare şi fără jenă, adresându-mi-se, 
Satov. Ea într-adevăr îl tratează ca pe un lacheu; am fost de fata cand ii striga: 
»Lebeadkin, adu-mi apa” si radea in hohote; toata diferenta e ca el de fapt nu 
alearga dupa apa, ci o bate pentru asta; dar ea nu se teme deloc. Are niste crize 
nervoase, aproape zilnic, care îi atacă memoria, încât după aceste crize uită 
totul, tot ce se întâmplase cu câteva minute înainte, şi e mereu în deficiență cu 
noţiunea de timp. Crezi că ea mai tine minte cum am intrat? Poate că şi tine 
minte, dar sunt sigur că-şi închipuie totul în felul ei şi ne consideră acum, şi pe 
dumneata, şi pe mine, altcineva decât suntem noi în realitate, deşi a reţinut că 
eu sunt Şatuşka. N-are nici o importanţă că spun toate astea cu glas tare; din 
clipa în care omul nu vorbeşte cu ea, încetează să-l mai asculte şi se avântă în 
lumea ei de visuri; exact: se avântă. E o visătoare nemaipomenită; câte opt ore 
pe zi e în stare să stea într-un loc. Uite, în faţa ei este o chiflă, de dimineaţă 
până acum poate că a muşcat o singură dată din ea şi o va termina probabil 
mâine. Uite-acum, s-a apucat să dea în cărți... 

— Dau eu, dau, Şatuşka, dar nu prea îmi iese cum trebuie, prinse 
deodată firul Maria Timofeevna, la auzul ultimului cuvânt şi, fără să se uite, 
întinse mâna stângă spre chiflă (probabil tot la auzul vorbelor despre chiflă). 
Apuca în sfârşit chifla, dar după ce o tinu un timp în mâna stângă, captivată de 


reluarea conversatiei, o lăsă pe masă cu o mişcare mecanică si fara să fi 
muşcat măcar o dată. 

— Îmi cade mereu acelaşi lucru: un drum, un om rău, nişte urzeli din 
partea cuiva, asternut de moarte, o scrisoare de undeva, o veste neasteptata — 
cred că sunt minciuni toate, ce zici, Şatuşka? Dacă mint oamenii, de ce să nu 
mintă cărţile? Amestecă deodată cărţile. Acelaşi lucru i-am spus odată maicii 
Praskovia, o femeie venerabilă, mereu trecea pe la mine în chilie să ghicească în 
cărţi pe ascuns de maica stareță. Si nu numai ea, veneau şi altele. Se mira, 
clătină din cap, pun ţara la cale, iar eu râd. „Da' de unde, zic, maică Praskovia, 
să-ţi pice scrisoare cand de doisprezece ani nu ţi-a venit nimic?” Ginerele ei a 
dus-o pe fiică-sa undeva prin Turcia şi de doisprezece ani nu se ştia nimic 
despre ei. A doua zi către seară stau la ceai la maica stareță (e de neam de 
cneji), era la dânsa şi o doamnă oarecare aflată în trecere, mai visătoare, şi un 
călugăraş, tot în trecere, venit de la muntele Athos, un omulet destul de 
caraghios după părerea mea. Şi ce crezi, Şatuşka, acest călugăraş îi adusese în 
dimineaţa aceea maicii Praskovia din Turcia o scrisoare de la fata ei. Ca să vezi 
valetul de caro ce înseamnă, o veste neaşteptată! Bem noi ceai, iar călugăraşul 
de la muntele Athos îi spune maicii stareţe: „Cel mai mult, cuvioasă maică 
stareță, a binecuvântat Domnul Dumnezeu mănăstirea dumneavoastră prin 
aceea că tine în sânul ei o comoară atât de prețioasă”. „Ce comoara?”, întreabă 
maica stareță. „Maica Lizaveta cea săracă cu duhul.” Lizaveta aceea scrantita 
era zidită în ograda mănăstirii într-o cuşcă cam de un stânjen lungime şi cam 
de doi arşini înălţime; stă ea după zăbrelele acelea de fier de şaisprezece ani, 
iarna şi vara într-o cămaşă de pânză, şi tot scormoneşte cu un pai sau cu o 
surcea prin cămaşa ei împungând în pânză şi nu spune nimic, nu se piaptănă, 
nu se spală de şaisprezece ani. larna i se vara un cojocel printre gratii şi în 
fiecare zi i se strecoară câte o coajă de pâine şi o cană cu apă. Credincioşii o 
privesc, se minunează, oftează şi lasă câte un banut acolo. „Ţi-ai găsit comoară, 
răspunse maica stareță (s-a supărat; nu putea s-o sufere pe Lizaveta). Lizaveta 
asta numai din răutate sta asa, din încăpățânare, şi totul la ea este o 
prefăcătorie.” Nu mi-a plăcut asta deloc; îmi pusesem tocmai în gând să mă 
sihăstresc şi eu aşa. „Dar după mine, zic, Dumnezeu şi natura sunt acelaşi 
lucru.” Cu toţii strigară atunci într-un glas: „Asta-i buna!”. Stareta a râs, i-a 
şopti ceva cucoanei, m-a chemat, m-a mangaiat, iar cucoana mi-a dăruit o 
funda roz, vrei să ţi-o arăt? Iar călugăraşul s-a apucat să mă povatuiasca, 
vorbea cu blandete şi cu smerenie şi cu multă înţelepciune, se vede; stau şi 
ascult. „Ai înţeles?” mă întreabă. „Nu, zic, n-am înţeles nimic şi lăsaţi-mă, zic, 
in pace.” Ei, şi de atunci m-au lăsat în deplină pace, Satuska. Între timp îmi 
şopteşte, ieşind din biserică, una dintre maicile trimise la noi spre pocăință, 
fiindcă prorocea: „Născătoarea de Dumnezeu ce este după tine?”. „Maica 
tuturor, răspund, nădejdea neamului omenesc.” „Aşa, zice, născătoarea de 
Dumnezeu este maica tuturor, este glia roditoare, şi mare este de aceea bucuria 
omului. Şi orice durere lumească şi orice lacrimă pământească sunt pentru 
bucuria noastră; iar când ai udat pământul sub tine cu lacrimile tale ca să 


patrunda la o jumatate arsin adancime, atunci te va cuprinde o bucurie 
neasemuita. Si nu vei mai avea, zice, nici o amaraciune; asta este, zice, 
prorocirea.” M-au atins adanc in suflet aceste cuvinte. Si am inceput de atunci 
să fac la rugăciuni, închinându-mă pana la pământ, să sărut de fiecare data 
pământul; îl sărut şi plâng. Şi uite, crede-mă, Şatuşka: nimic rău nu există în 
aceste lacrimi; şi chiar dacă n-ai avea nici o durere, totuna, lacrimile tale chiar 
de bucurie vor curge. De la sine curg, e adevărat. Plecam câteodată pe malul 
lacului: de o parte mănăstirea noastră, de cealaltă, muntele nostru cu vârf 
ascuţit; aşa se şi cheamă, Muntele Ascutit. Urcam pe acest munte, ma 
întorceam cu faţa spre răsărit, mă închinam lipindu-mă de pământ şi 
plângeam, plângeam şi nu mai ştiam de cât timp plâng şi nu mai ştiam eu 
atunci nimic. Mă ridicam apoi, mă întorceam cu faţa în urma mea, iar soarele 
era la apus, un soare mare, falnic, frumos - iti place să priveşti soarele, 
Şatuşka? E bine, dar e trist. Îmi întorceam iar faţa spre răsărit; iar umbra, 
umbra muntelui nostru aluneca departe pe lac ca o săgeată îngustă şi lungă, 
lungă ca de o verstă, până la ostrovul din lac; iar ostrovul acela de piatră îl 
spinteca în două, şi când îl spinteca în două, atunci mă apuca tristeţea şi 
dorul; atunci îmi venea şi memoria, mă tem de înserare, Şatuşka. Şi îmi plâng 
mereu copilaşul... 

— Păi, l-ai avut? îmi dădu cu cotul Şatov, care o asculta tot timpul cu 
luare-aminte. 

— L-am avut, fireşte: mititel, roz, cu unghiute aşa, mici, mici de tot, si 
toată tristeţea mea este că nu mai ţin minte dacă era fetiţă sau băiat. Ba-mi 
amintesc că era băiat, ba că era fetiţă. Şi când l-am născut atunci, l-am 
înfăşurat în batist şi în dantele, l-am legat cu panglicute roz, l-am acoperit cu 
floricele, am facut şi o rugăciune asupra lui şi l-am dus asa, nebotezat; il port 
eu astfel în braţe prin pădure şi mi-e frică de pădure, şi mi-e groază, dar mai 
ales plâng că l-am născut, iar bărbatul nu mi-l amintesc. 

— Poate că ai avut şi un bărbat? întrebă prudent Şatov. 

— Mă faci să râd, Şatuşka, cu judecata ta. De avut poate că l-am avut, 
dar ce folos că l-am avut, când de fapt e ca şi cum nu l-am avut? Ei, poftim, 
ghici ghicitoarea mea, că nu-i aşa de grea? surâse ea. 

— Si unde ţi-ai lăsat copilasul? 

— L-am lăsat în heleşteu, suspină ea. 

Şatov îmi dădu din nou un ghiont uşor. 

— Nu cumva n-ai avut nici un copil şi toată chestia asta e numai o 
aiureală, ce zici? 

— Grea întrebare îmi pui, Şatuşka, răspunse ea îngândurată şi fără să se 
mire. În privinţa asta nu-ţi voi spune nimic, poate că nici n-am avut; după 
mine, din partea ta nu-i decât o simplă curiozitate; eu tot am să-l plâng şi de 
aici încolo, că doar nu în vis mi s-a năzărit? Şi lacrimi mari sclipira în ochii ei. 
Satuska, Satuska, dar e adevărat că te-a părăsit nevasta? zise ea, punandu-si 
amândouă mâinile pe umerii lui şi privindu-l cu compătimire. Nu te supăra pe 
mine, nici mie nu mi-e uşor. Ştii, Satuska, mi s-a arătat asa un vis: vine el iar 


la mine, imi face semn cu mana, ma cheama: ,,Pisicuta mea, zice, pisicuta mea, 
vino la mine!” si uite la vorba aceasta, ,pisicuta”, m-am bucurat cel mai mult: 
ma iubeste, imi zic. 

— Poate ca va veni si aievea, murmura incet Satov. 

— Ba nu, Satuska, n-a fost decat un vis... nu vine aievea. Cunosti 
cantecul: 

Nu-mi trebuie palate, Colea-n chilia mea, Cu rugi infocate, Domnului 
pentru tine m-oi ruga. 

— Of, Satuska, Satuska, scumpul meu, de ce nu ma intrebi nimic 
niciodata? 

— Pai, tot n-ai sa-mi spui, de aceea nu te intreb. 

— Nu-ti spun, nu-ti spun, taie-ma in bucati, tot nu-ti spun, zise ea 
aprinsă, arde-ma şi nu-ţi spun. Si oricât ar trebui sa îndur, nu voi spune, nu 
vor afla oamenii! 

— Ei, vezi, fiecare cu ale lui, care vasăzică, murmură şi mai încet Şatov, 
aplecându-şi tot mai mult capul. 

— Si dacă m-ai ruga, totuşi poate că ti-as spune, poate că ti-as spune! 
repetă ea extaziată. De ce nu mă rogi? Roagă-mă, roagă-mă bine de tot, 
Satuska, poate că tie iti spun; înduplecă-mă, Satuska, ca să mă invoiesc eu 
singura... Satuska, Satuska! 

Dar Satuska rămase mut; timp de un minut domni tăcerea. Lacrimile se 
prelingeau incet pe obrajii ei fardati; ramase nemiscata, uitandu-si mâinile pe 
umerii lui Satov, dar cu privirea dusa cine stie unde. 

— Ei, dar ce-mi pasa mie de tine, ar fi si pacat, se scula brusc in picioare 
Satov. Ridicä-te putin! trase el supärat de sub mine banca si 0 asezä pe locul 
dinainte. Daca vine el sa nu-si dea seama; e timpul sa plecam. 

— Despre cine vorbesti, despre lacheul meu? rase deodata Maria 
Timofeevna. Ti-e frica! Ei, cu bine, oaspeti dragi; dar ia asculta o clipa ce o sa-ti 
spun. Deunäzi a trecut pe aici acest Nilaci cu Filippov, proprietarul, barba 
roşcovană; fratele meu tocmai se repezise la mine. Numai ce vad că proprietarul 
acesta pune mâna pe dânsul şi mi-l ia la rost târându-l prin cameră, iar al meu 
ţipă: „N-am nici o vină, pentru vina altora sufăr!”. N-ai să mă crezi, ne-am 
prăpădit de râs cu toţii... 

— Aoleu, Timofeevna, eu eram acela despre care zici tu că avea barbă 
roşcată, eu l-am tras deunăzi de chică pe fratele tău ca să te scap; iar 
proprietarul a fost la voi acum trei zile ca să se certe cu voi; ai cam încurcat 
lucrurile. 

— Ia stai, te pomenesti că le-am încurcat, poate că ai fost tu într-adevăr. 
Ei, ce să mai vorbim despre fleacuri; parcă nu-i totuna pentru el cine-i trage 
chelfăneala, zise ea râzând. 

— Să mergem, mă trase brusc de mânecă Şatov, am auzit scartaind 
portita; dacă ne găseşte aici, o stalceste în bătăi. 


Nici n-apucaram să urcăm pe scară, si in poartă se si auzira zbierete si 
înjurături de om beat. Satov mă introduse în camera lui si incuie uşa cu 
zavorul. 

— Va trebui să stai câtva timp, dacă nu vrei să izbucnească scandal. Il 
auzi cum zbiară ca un porc înjunghiat, probabil iar s-a împiedicat de prag; de 
fiecare dată cade poticnindu-se acolo. 

Şi totuşi n-am scăpat de scandal. 

VI. 

Satov rămase în spatele uşii zăvorâte, ascultând ce se petrece pe scară, şi 
deodată îl văzui sărind înapoi. 

— Vine încoace, am prevăzut, îmi şopti el furios, te pomenesti că nici 
până-n miezul nopţii nu scăpăm de el. Se auziră câteva izbituri puternice cu 
pumnul în uşă. 

— Şatov, Şatov, deschide! zbieră căpitanul. Şatov, prietene... 

Am venit să te salut, Am venit să te salut. 

Şi să-ţi spun c-afară mândrul soare. 

Foc r-r-revarsă din tării. 

Cântă-n codru... sindrofii. 

Ca să viu încoace, pui de lele, M-am trezit... de tot... sub rachitele... 

Ca sub vergi, ha, ha, ha! 

Orice păsăruică... are sete. 

Aş mai bea, că nu-s vreun gorobete, Aş mai bea... dar zău dacă ştiu ce... 

La dracu' cu această curiozitate prostească! Şatov, înţelegi tu cât de 
frumos e să trăieşti pe lume! 

— Nu răspunde, îmi şopti Şatov iar. 

— Deschide odată! Intelegi tu că există ceva mai sublim decât bătaia... in 
omenire; există clipe de nobilă simtire... Şatov, eu sunt marinimos; te voi 
ierta... Şatov, la naiba cu manifestele, ce zici? 

Tăcere. 

— Intelegi tu, măgarule, eu sunt îndrăgostit, mi-am cumpărat şi un frac, 
priveşte, fracul iubirii, cincisprezece ruble; dragostea unui căpitan pretinde 
respectarea bunei-cuviinte... Deschide! urlă el sălbatic, bombardând usa cu 
pumnii. 

— Cară-te dracului! strigă deodată Şatov. 

— Sclavule! Sclav iobag, şi sora-ta este sclavă, sclavă şi... hoata! 

— Jar tu ţi-ai vândut sora. 

— Minti! Plătesc pentru altul si ar fi destul un singur cuvânt din partea 
mea... Iti dai tu seama cine e ea? 

— Cine? Şatov se apropie de uşă plin de curiozitate. 

— Dar înţelegi tu? 

— Voi înţelege, n-ai grijă, spune, cine? 

— Am curajul s-o spun! Am curajul s-o spun în public! ... 

— Mă îndoiesc că vei avea curajul, il atata Satov, făcându-mi semn să 
ascult. 


— Nu indraznesc? 

— Eu asa cred, ca nu indraznesti. 

— Nu indraznesc? 

— Pai, vorbeste, daca nu ti-e fricä de pedeapsa cu bice boieresti... Esti un 
fricos si inca te pretinzi capitan! 

— Eu... eu... ea... ea este... baigui capitanul cu vocea tremuratoare, 
emotionata. 

— Ei? îşi lipi urechea de usa Satov. 

Se asternu o tacere de cel putin o jumatate de minut. 

— Ti-ca-losule! se auzi în sfârşit în dosul uşii. Şi căpitanul se retrase 
repede jos pe scară, pufăind ca un samovar, şi împiedicându-se de fiecare 
treaptă. 

— E şiret şi nici beat nu se trădează, se depărtă Şatov de uşă. 

— Dar despre ce este vorba? întrebai eu. 

Şatov dădu din mână, deschise usa, ciulind iar urechea spre scară; 
ascultă mult timp, cobori încetişor câteva trepte. Şi în sfârşit se întoarse. 

— Nu se aude nimic, n-a sărit s-o bată; înseamnă că s-a prăbuşit de cum 
a intrat şi doarme. E timpul să pleci. 

— Ascultă, Şatov, ce pot deduce eu din toate astea? 

— Ei, ce vrei! răspunse el cu un glas obosit şi dezgustat şi se aşeză la 
masa lui de scris. 

Am plecat. Un gând neverosimil mi se întărea tot mai mult în închipuire. 
Mă gândeam cu nelinişte la a doua zi... 

VII. 

Această „a doua zi”, adică acea duminică în care urma să se hotărască 
irevocabil soarta lui Stepan Trofimovici, a fost una dintre zilele cele mai 
importante din cronica mea. A fost o zi de surprize, ziua dezlegării unor vechi 
enigme şi a apariţiei altora noi, o zi care ne dezvălui lămuriri uluitoare, dar care 
făcu să crească confuzia generală. Dimineaţa, după cum îi este cunoscut 
cititorului, trebuia să-mi însoțesc prietenul la Varvara Petrovna, potrivit 
poruncii acesteia, iar la ora trei după-amiază urma să fiu la Lizaveta 
Nikolaevna, ca să-i spun nici eu nu ştiu ce, şi s-o ajut, nici eu nu ştiu cum. 
Între timp însă lucrurile se desfăşurară cum nu s-ar fi aşteptat nimeni. Într-un 
cuvânt, a fost o zi de coincidente extraordinare. 

Începu prin aceea că eu cu Stepan Trofimovici, prezentându-ne la 
Varvara Petrovna exact la ora douăsprezece, cum fixase ea, n-o găsirăm acasă; 
nu se întorsese încă de la biserică. Bietul meu prieten era într-aşa fel dispus, 
mai bine zis indispus, încât acest singur fapt avu darul să-l doboare; aproape 
extenuat, el se lăsă greoi pe un fotoliu din salon. I-am oferit un pahar cu apă; 
dar cu toată paloarea chipului său şi chiar cu tot tremurul mâinilor, el refuză 
cu multă demnitate. Între altele, ţinuta lui se distingea de data aceasta printr-o 
eleganţă excepţională: cămaşa, aproape de gală, din batist cu broderii, cravata 
albă, o pălărie nouă pe care o ţinea în mână, mănuşi noi de culoarea paiului, 
ba şi o adiere uşoară de parfum. De-abia ne aşezarăm, că intră Şatov introdus 


de valet; nu încăpea nici o îndoială, venise tot la invitaţia formală a stapanei. 
Stepan Trofimovici dădu să se ridice ca să-i întindă mâna, dar Şatov, 
aruncându-ne o privire scrutătoare, se îndreptă spre un colt şi se aşeză acolo, 
fără măcar să ne fi salutat din cap. Stepan Trofimovici îmi căută ochii, speriat. 

Rămaserăm astfel câteva minute în deplină tăcere. Stepan Trofimovici 
începu la un moment dat să-mi şoptească ceva în grabă, dar eu nu-l înţelesei; 
de altfel, era atât de emoţionat, că renunţă îndată să mai continue. Intră iarăşi 
valetul ca să îndrepte ceva pe masă; mai exact, să vadă ce facem. Şatov i se 
adresă brusc, cu glas tare: 

— Aleksei Egorâci, nu ştii cumva, Daria Pavlovna a plecat cu ea? 

— Varvara Petrovna a binevoit să plece la biserică singură, iar Daria 
Pavlovna a binevoit să rămână în camera ei, sus; nu prea se simte bine, raporta 
cuviincios şi cu sfătoşenie Aleksei Egorâci. 

Îngrijorat, bietul meu prieten îmi căută iar privirea, dar mă hotărâi să-mi 
feresc ochii. Deodată în faţa intrării se auzi huruit de trăsură şi ecourile surde 
ale unei forfoteli ce se iscă prin casă ne vestiră că gazda se întorsese. Schitaram 
cu toţii mişcarea de a sări din loc, dar interveni o altă surpriză: răsună zgomot 
de paşi numeroşi, ceea ce însemna că gazda nu era singură, lucru care într- 
adevăr părea cam ciudat, întrucât chiar ea ne fixase această oră. În sfârşit se 
auzi cu totul distinct că cineva vine cu o grabă ciudată, aproape în fugă; era 
exclus să fie Varvara Petrovna. Şi deodată ea apăru ca purtată de vijelie, cu 
sufletul la gură, pradă unei tulburări teribile. În urma ei, cu pas mai lent, 
venea Lizaveta Nikolaevna, tinand-o de mână pe Maria Timofeevna Lebeadkina! 
Dacă mi s-ar fi arătat o asemenea imagine în vis, nici atunci n-aş fi crezut. 

Pentru a explica această surpriză cu totul de neînchipuit, ar trebui să ne 
întoarcem cu o oră în urmă şi să relatăm mai amănunţit extraordinara 
peripetie prin care trecuse Varvara Petrovna în biserică. 

Mai întâi, pentru această liturghie se adunase aproape tot oraşul: mă 
refer, bineînţeles, la pătura sus-pusă a societăţii noastre. Se ştia că va asista 
pentru prima oară de la sosirea sa şi soţia guvernatorului. Notez ca la noi se 
zvonise deja că ea era liber-cugetătoare şi adepta unor „noi principii”. Toate 
doamnele ştiau de asemenea că ea va fi îmbrăcată cu un extraordinar 
rafinament; de aceea toaletele doamnelor noastre străluceau de data aceasta 
prin eleganţă şi lux. Numai Varvara Petrovna era îmbrăcată ca întotdeauna, 
modest şi în negru, cum obişnuia să se îmbrace în ultimii patru ani. Intrând în 
biserică, ea îşi luă locul obişnuit, în stânga, în primul rând, şi un fecior aşeză 
în faţa ei o pernă de catifea pentru îngenuncheri, într-un cuvânt, totul decurse 
ca de obicei. Se observă însă că de această data în tot timpul cât tinuse 
serviciul divin se rugă cu multă ardoare; avea să se spună mai târziu, când 
totul se preciză până la amănunt, că lumea observase chiar şi lacrimi în ochii 
ei. În sfârşit, liturghia se termină si protoiereul nostru, părintele Pavel, ieşi ca 
să-şi rostească predica de sărbătoare. Predicile lui erau foarte apreciate; la un 
moment dat se insistă chiar ca el să şi le publice, dar părintele ezita. De data 
aceasta predica lui păru nu ştiu cum, foarte lungă. 


Si iată ca în cursul predicii sosi la biserică o doamnă cu o birjă de moda 
veche, adică una dintre acelea în care doamnele puteau şedea numai pe părţile 
laterale, ţinându-se de centura birjarului şi clătinându-se la zdruncinăturile 
trăsurii ca un firicel de iarbă în bătaia vântului. Asemenea birje continuă să 
circule şi astăzi în oraşul nostru. Oprind într-un colţ lângă curtea catedralei, 
pentru că în fata porţii de intrare stationau numeroase trăsuri, ba erau si 
jandarmi, doamna care sosise cu această birjă sări jos şi-i întinse birjarului 
patru copeici de argint. 

— Ti se pare putin, Vanea?! strigă ea, observandu-i expresia de 
nemulţumire. Tot ce am, adăugă ea jalnic. 

— Fie, Dumnezeu cu tine, nu m-am tocmit când te-am luat, dădu din 
mână birjarul şi o privi gândindu-se probabil: „Ar fi şi păcat să te obijduiesc”; 
vârându-şi apoi în buzunarul de la piept portmoneul de piele, îi dădu bici 
calului şi plecă însoţit de glumele zeflemitoare ale birjarilor adunaţi acolo. Ironii 
şi strigăte de mirare o insotira şi pe doamna respectivă tot timpul cât merse 
până la poarta catedralei, printre trăsurile şi lacheii care-şi aşteptau stăpânii. 
Într-adevăr, constituia ceva neobişnuit şi surprinzător pentru toţi apariţia unei 
asemenea persoane pe stradă într-o mulţime atât de numeroasă. Arăta 
bolnăvicios de slabă şi şchiopăta uşor, era tare sulemenită, cu gâtul lung 
neînfăşurat, fără basma pe cap, fără scurteică, numai într-o rochie veche de 
culoare închisă, deşi vremea era destul de răcoroasă în această zi senină de 
septembrie şi sufla vântul. Avea capul complet gol, cu părul strâns într-un 
coculet minuscul pe ceafă, iar pe partea dreaptă îşi prinsese un trandafir 
artificial, de felul acelora cu care sunt impodobiti heruvimii în săptămâna 
Floriilor. Un asemenea heruvim împodobit cu o cunună de trandafiri de hârtie 
am observat cu prilejul vizitei de ieri în colţul cu icoane din camera Mariei 
Timofeevna. Unde mai pui că doamna aceasta, deşi mergea cu privirea lăsată 
cu modestie în jos, avea pe buze tot timpul un zâmbet şiret şi vesel. Dacă ar fi 
întârziat câteva clipe doar, probabil că n-ar fi fost lăsată să intre în catedrală... 
Reusi însă să se strecoare şi, intrând în biserică, isi făcu pe nesimţite loc 
înainte. 

Cu toate că predica nu fusese încă rostită decât pe jumătate şi masa 
compactă de oameni care umpluse biserica asculta cu atenţie pioasă şi într-o 
profundă linişte, câteva perechi de ochi se îndreptară totuşi curioase şi 
nedumerite asupra acestei necunoscute. Ea se prăbuşi în genunchi pe treptele 
altarului, plecându-şi chipul fardat, şi rămase aşa îndelung, probabil plângând; 
ridicându-şi însă capul şi sculându-se din genunchi, îşi reveni curând şi faţa ei 
se învioră, luând o expresie amuzată. Cu un aer vesel şi cu vizibilă plăcere îşi 
plimbă privirile pe feţele celor prezenţi şi pe pereţii bisericii; cu o deosebită 
curiozitate isi atintea privirea pe chipurile unor doamne, ridicându-se în acest 
scop chiar şi în vârful picioarelor, ba de vreo două ori chicoti. Dar iată că 
predica luă sfârşit şi preotul apăru cu crucea. Soţia guvernatorului porni prima 
s-o sărute, dar la doi paşi zăbovi puţin, dorind probabil s-o lase pe Varvara 
Petrovna să treacă înainte; aceasta într-adevăr înaintase dârz şi cu aerul că nu 


vedea pe nimeni inaintea ei. Era in extrema atentie a sotiei guvernatorului, fara 
indoiala, o doza de malitiozitate evidenta si destul de abila in felul ei; asa 
intelese toata lumea; asa intelese probabil si Varvara Petrovna; dar ea continua 
sa inainteze, cu aerul ca nu observa nimic si pe nimeni, plinä de demnitate 
netulburata si, după ce sărută crucea, porni direct spre ieşire. Valetul in livrea 
îi deschidea drum, deşi toată lumea se trăsese şi-aşa, pentru a-i lăsa loc de 
trecere. Dar iată că la ieşire, chiar în pridvor, un grup de oameni imbulziti îi 
bară drumul pentru câteva clipe. Varvara Petrovna se opri şi deodată o fiinţă 
ciudată şi cu o înfăţişare foarte neobişnuită, femeia cu trandafirul de hârtie în 
păr, strecurându-se printre oameni, se aplecă în faţa ei în genunchi. Varvara 
Petrovna, care nu se lăsa prea uşor descumpănită, mai ales în public, o privi 
grav şi sever. 

Mă grăbesc să remarc aici, cât se poate pe scurt, că Varvara Petrovna, 
deşi devenise în ultimii ani, cum se spunea, excesiv de economicoasă, ba chiar 
şi puţin avară, niciodată nu se zgârcea la bani în ceea ce priveşte actele de 
binefacere. Era membră a unor societăţi filantropice din capitală. În anul 
cumplitei foamete expediase la Petersburg, pe adresa comitetului general 
pentru colecta de ajutoare în favoarea victimelor, cinci sute de ruble, fapt care 
nu trecuse la noi neobservat. În sfârșit, chiar în ultimul timp, înainte de 
numirea noului guvernator, initiase personal constituirea unui comitet local de 
doamne pentru ajutorarea celor mai sărace lehuze din oraş şi din întreaga 
gubernie. Mulţi o învinuiau de vanitate; dar o anumită impetuozitate 
temperamentală a Varvarei Petrovna, dublată de o extraordinară energie şi 
perseverenţă erau pe cale să învingă toate piedicile; societatea părea aproape 
înfiinţată, iar ideea iniţială câştiga teren tot mai larg, luând în mintea 
entuziastă a fondatoarei forme tot mai precise: visa să întemeieze un asemenea 
comitet şi la Moscova şi să-i extindă încetul cu încetul activitatea în toată 
Rusia. Şi deodată, din cauza schimbării neaşteptate a guvernatorului, totul se 
opri în loc; iar soţia noului guvernator, se zicea, apucase să exprime în public 
câteva observaţii usturătoare şi mai ales nimerite şi judicioase în privinţa 
ineficientei practice a insesi ideii de înfiinţare a unui asemenea comitet, ceea 
ce, bineînţeles cu argumentările şi înfloriturile de rigoare, ajunsese deja la 
urechile Varvarei Petrovna. Unul Dumnezeu poate să pătrundă adâncul 
inimilor, dar cred că Varvara Petrovna încercă şi oarecare plăcere oprindu-se 
astfel în faţa uşilor catedralei, deoarece urma să treacă imediat soţia 
guvernatorului, apoi şi toţi ceilalţi şi „las' să vadă ca putin îmi pasă de ceea ce 
crede ea şi de ceea ce spune despre substratul vanitos al faptelor mele 
filantropice. Asa să ştie toată lumea!”. 

— Ce e cu dumneata, draga mea, ce vrei să mă rogi? o privi cu atenţie 
Varvara Petrovna pe femeia îngenuncheată în faţa ei. Necunoscuta se uită la ea 
cu nişte ochi sfiosi, rusinati, aproape plini de evlavie, apoi deodată surâse şi 
chicoti în felul ei ciudat. 

— Ce e cu ea? Cine e? 


Varvara Petrovna isi plimba intrebatoare privirea autoritara pe fetele 
oamenilor din jur, si nimeni nu-i raspunse. 

— Esti nefericita? Ai nevoie de ajutor? 

— Am nevoie... am venit... baigui ,nefericita” cu o voce sugrumata de 
emotie. Am venit numai să vă sărut mâna... şi iar chicoti. Cu acea privire 
candida cu care îi lingusesc copiii pe cei mari, ca să obţină ceva, se întinse sa 
prindă mâna Varvarei Petrovna, dar speriindu-se parcă, îşi retrase mişcarea. 

— Numai pentru asta ai venit? zâmbi Varvara Petrovna cu un aer de 
compasiune, dar imediat îşi scoase din buzunar portmoneul de sidef şi, luând o 
bancnotă de zece ruble, i-o întinse necunoscutei. Femeia primi banii. Varvara 
Petrovna părea foarte intrigată şi nu considera probabil această persoană drept 
o solicitatoare de rând. 

— I-a dat zece ruble, zise careva din mulţime. 

— Mâna dumneavoastră, vă rog! bâigui „nefericita”, apucând tare, cu 
degetele mâinii stângi, bancnota de zece ruble primită, pe care o flutura vântul. 
Varvara Petrovna, nu se ştie de ce, se cam încruntă şi, cu un aer grav, aproape 
sever, îi întinse mâna; femeia o sărută cu venerație. Privirea ei recunoscătoare 
străluci într-un fel de extaz. Tocmai în clipa aceea se apropie soţia 
guvernatorului, urmată de o mulţime de doamne şi domni din protipendadă. 
Fără să vrea, soţia guvernatorului trebui să se oprească pentru o clipă în 
această îmbulzeală; ceilalţi, la fel. 

— Dumneata tremuri, ţi-e frig? observă deodată Varvara Petrovna si, 
lepadandu-si jacheta, prinsa in zbor de valet, isi lua de pe umeri salul negru 
(destul de scump) si cu propriile-i mâini infasura gatul descoperit al femeii care 
stătea încă în genunchi. 

— Dar ridică-te, te rog, ridică-te din genunchi! 

Femeia se ridică. 

— Unde stai? Chiar aşa, nimeni nu ştie unde locuieşte această femeie? se 
întoarse ea nerăbdătoare, privind în jur. Dar mulţimea de adineauri se 
imprastiase; erau numai chipuri de cunoscuţi, de funcţionari superiori, care 
priveau scena, unii cu o mirare severă, alţii cu o curiozitate vicleană şi în 
acelaşi timp cu o dorinţă ascunsă de a asista la un mic scandal, alţii 
începuseră chiar să schimbe surâsuri ironice. 

— Mi se pare că o cheamă Lebeadkina, se găsi în sfârşit un om săritor cu 
răspunsul, onorabilul şi mult respectatul nostru negustor Andreev, cu ochelari, 
barbă căruntă, în veşminte de croială rusească şi cu un cilindru pe care-l ţinea 
acum în mâini. Stă în casa lui Filippov pe strada Bogoiavlenskaia. 

— Lebeadkin? Casa Filippov? Am auzit eu ceva... Vă mulţumesc, Nikon 
Semionâci, dar cine este acest Lebeadkin? 

— Se zice că e un căpitan, un om pare-se cam nesăbuit. lar dumneaei 
este într-adevăr surioara lui. E de presupus că a scăpat de sub supraveghere, 
adăugă el cu o voce mai scăzută, privind-o cu înţeles pe Varvara Petrovna. 

— Vă înţeleg; vă mulţumesc, Nikon Semionâci. Aşadar, draga mea, eşti 
doamna Lebeadkina? 


— Nu, nu sunt Lebeadkina. 

— Atunci poate fratele dumitale este Lebeadkin? 

— Fratele meu este Lebeadkin. 

— Uite ce facem, te iau acum cu mine, iar de la mine te vor duce cu 
träsura la familia dumitale; vrei sa mergi cu mine? 

— O, da, vreau! îşi împreună mâinile dna Lebeadkina. 

— Tanti, tanti! la-mă si pe mine cu dumneata! se auzi glasul Lizavetei 
Nikolaevna. 

Mentionez că Lizaveta Nikolaevna venise la biserică împreună cu soţia 
guvernatorului, iar Praskovia Ivanovna, conform recomandării medicului, 
plecase între timp să facă o plimbare în cupeu. Ca să nu se plictisească, îl luase 
cu dânsa şi pe Mavriki Nikolaevici. Liza o părăsi deodată pe soţia 
guvernatorului şi se apropie în grabă de Varvara Petrovna. 

— Draga mea, ştii prea bine că eu sunt totdeauna bucuroasă să te văd, 
dar ce-o să spună maică-ta? răspunse grav Varvara Petrovna, dar se opri 
brusc, jenată, observând agitația Lizei. 

— Tanti, tanti, vreau neapărat să vin cu dumneata, o imploră ea, 
sărutând-o pe Varvara Petrovna. 

— Mais qu' avez vous donc, Lise! zise cu mirare accentuată soţia 
guvernatorului. 

— O, iartă-mă, chère cousine, dräguta mea, aş vrea să mă duc la tanti, se 
întoarse sprintenă Liza către draga-i verişoară neplăcut surprinsă de gestul ei 
şi o sărută de două ori. 

— Spune-i şi lui maman să vină imediat după mine la tanti; maman voia 
neapărat, neapărat să vină la tanti, chiar adineauri mi-a spus-o şi eu am uitat 
să vă previn, turui Liza. Mă simt vinovată, nu te supăra, Julie... chère 
cousine... Tanti, sunt gata! 

— Dacă nu mă iei acum, tanti, o să alerg dupa cupeul dumitale tipand ca 
din gură de şarpe, şopti ea repede şi disperată aproape la urechea Varvarei 
Petrovna; bine că n-a auzit nimeni. Varvara Petrovna, uimită, se dădu chiar 
putin înapoi, cercetand-o cu o privire pătrunzătoare pe această fată care isi 
pierduse capul. Privirea aceasta hotări totul: se gândi pe loc că trebuie 
neapărat s-o ia cu dânsa şi pe Liza! 

— Trebuie pus capăt la toate astea, lăsă ea să-i scape. Bine, te iau cu 
plăcere, Liza, adăugă imediat cu glas tare, bineînţeles daca Iulia Mihailovna 
consimte să te lase, se întoarse ea direct şi cu sinceritate demnă către soţia 
guvernatorului. 

— O, bineînţeles, n-aş vrea s-o lipsesc de această plăcere, mai ales că eu 
însămi... (cu ce amabilitate surprinzătoare ciripea Iulia Mihailovna) eu însămi 
ştiu prea bine cât de fantastic şi voluntar e căpşorul acestei fetiţe (Iulia 
Mihailovna schiţă un zâmbet fermecător) ... 

— Vă mulţumesc din toată inima, îi spuse Varvara Petrovna făcând o 
plecăciune ceremonioasa, plină de prestanta. 


— Cu deosebita placere, continua sa ingaime Iulia Mihailovna aproape cu 
entuziasm, rosind cu totul de emotie si placere, si cu atat mai mult cu cat vad 
ca, afara de bucuria de a merge cu dumneavoastra, Liza este stapanita acum de 
un sentiment atat de frumos, atat de inalt as putea spune... compasiunea... (ea 
aruncă o privire asupra „nenorocitei”) ... şi... chiar pe treptele sfântului locas... 

— Felul dumneavoastră de a privi lucrurile vă onoreaza, incuviinta 
generos Varvara Petrovna. Cu o mişcare plină de elan, Iulia Mihailovna îi 
întinse mâna pe care Varvara Petrovna o atinse în treacăt cu degetele. Impresia 
generală fu excelentă; chipurile unora dintre cei de fata se luminară de plăcere, 
se iviră câteva zâmbete dulcege şi servile. 

Într-un cuvânt, dintr-odată tot oraşul îşi dădu seama că nu lulia 
Mihailovna fusese aceea care arătase desconsiderare faţă de Varvara Petrovna 
şi n-o vizitase, ci, dimpotrivă, însăşi Varvara Petrovna o ,tinuse la distanţă pe 
Iulia Mihailovna, în timp ce aceasta poate că ar fi alergat şi pe jos ca să-i facă 
vizita, numai să fi avut convingerea că Varvara Petrovna n-avea să-i închidă 
uşa”. Prestigiul Varvarei Petrovna crescu. 

— Ia loc deci, draga mea, o invită Varvara Petrovna pe m-lle Lebeadkina, 
arătându-i trăsura trasă în acel moment în faţa lor; „nenorocita” alergă 
bucuroasă la portiera cupeului, unde o sustinu de brat valetul ca s-o ajute să 
se urce. 

— Cum?! Dumneata şchiopătezi! strigă Varvara Petrovna aproape 
speriată şi pălind totodată. (Toată lumea observase atunci acest lucru, dar nu 
intelesese nimic...) 

Cupeul porni. Casa Varvarei Petrovna se afla foarte aproape de catedrală. 
Liza mi-a povestit pe urmă că Lebeadkina, în cele trei minute cât dură 
călătoria, râdea fără încetare cu râsul ei isteric, iar Varvara Petrovna şedea „ca 
într-un somn magnetic”, după expresia personală a Lizei. 

Capitolul al cincilea. 

Şarpele cel înţelept. 

I 

Varvara Petrovna sună din clopotel si se aseza în fotoliul de lângă 
fereastra. 

— Asaza-te aici, draga mea, ii indica ea Mariei Timofeevna locul in 
mijlocul salonului langa masa cea mare, rotunda. Stepan Trofimovici, ce 
înseamnă asta? Poftim, uita-te la aceasta femeie, da, uită-te, ce înseamnă asta? 

— Eu... eu... baigui Stepan Trofimovici... 

Dar aparu valetul. 

— O ceascä de cafea, imediat, şi cât se poate de repede! Cupeul sa 
rămână cu caii inhamati. 

— Mais, chére et excellente amie, dans quelle inquiétude... exclamă cu 
voce pierdută Stepan Trofimovici. 

— Ah! în frantuzeste, în frantuzeste! Se vede dintr-odata că e o lume 
selectă! bătu din palme Maria Timofeevna, pregătindu-se să asculte cu nesat o 
conversaţie în limba franceză. Varvara Petrovna o privi aproape cu groază. 


Noi toţi taceam, asteptand să vedem cum se vor sfârşi toate astea. Satov 
nu-şi ridicase deloc capul, iar Stepan Trofimovici se afla într-o stare de agitaţie 
extremă, ca şi cum s-ar fi simţit vinovat de toate; transpirase la tâmple. Mă 
uitai la Liza (se aşezase în acelaşi colţ unde şedea şi Şatov). Privirea ei trecea 
necruțătoare de la Varvara Petrovna la femeia cea şchioapă şi viceversa; pe 
buze îi tremura un zâmbet crispat, neplăcut. Varvara Petrovna observase acest 
zâmbet. Între timp, Maria Timofeevna părea extaziată; cu nespusă plăcere şi 
fără nici o jenă examina salonul superb al Varvarei Petrovna, mobilierul, 
covoarele, tablourile de pe pereţi, plafonul sculptat în stil antic, crucifixul mare 
de bronz din colţ, lustra de faianţă, albumele şi obiectele de pe masă. 

— Si tu esti aici, Satuska! exclamă ea deodată. Inchipuieste-ti, te văd de 
când am venit şi mă gândesc: nu e el! Cum ar putea să ajungă el aici?! 

Şi râse vesel. 

— O cunoşti pe această femeie? se întoarse îndată către el Varvara 
Petrovna. 

— O cunosc, murmură Şatov şi schiţă o mişcare ca pentru a se ridica de 
pe scaun, dar rămase pe loc. 

— Şi ce ştii despre dânsa? Te rog cât mai repede! 

— Ce să spun... zâmbi el cu totul deplasat şi se poticni... vedeţi doar şi 
dumneavoastră. 

— Ce să văd? Ei haide, vorbeşte! 

— Locuieste în casa unde stau si eu... cu fratele... un ofiţer. 

— Ei şi? 

Şatov ezită iar. 

— Nici nu merită să discutăm... mormăi el si tăcu hotărât. Sfortarea de a 
formula acest răspuns categoric făcu să-i năvălească sângele în obraz. 

— Fireşte. De la dumneata, nici nu se poate aştepta omul la mai mult! i-o 
reteză indignată Varvara Petrovna. Îşi dădea acum prea bine seama că toată 
lumea ştie ceva, dar se şi teme de ceva, din moment ce se fereşte să răspundă 
la întrebările ei; i se tăinuieşte ceva. 

Intră valetul, care aduse pe o tavă mică de argint cafeaua, o singură 
ceaşcă, cum i se comandase, şi imediat, la un semn al ei, se indrepta spre 
Maria Timofeevna. 

— Draga mea, te-a cam pătruns adineauri frigul, bea mai repede şi 
încălzeşte-te. 

— Merci, făcu Maria Timofeevna, luă ceasca şi izbucni deodată în râs 
pentru faptul că îi spusese lacheului merci. Dar, întâlnind privirea severă a 
Varvarei Petrovna, se intimidă şi lăsă ceaşca pe masă. 

— Tanti, te-ai supărat cumva? îngână ea cu o candoare jucăuşă. 

— Poof-tim? tresari şi se îndreptă teapana în fotoliu Varvara Petrovna. Ce 
fel de tanti iti sunt eu? Ce ţi-ai închipuit? 

Maria Timofeevna, care nu se aşteptase la asemenea explozie de mânie, 
se înfioră toată, cuprinsă de un tremur mărunt, convulsiv, ca într-o criză, şi se 
smuci înapoi, lipindu-se de speteaza fotoliului. 


— Eu... eu am crezut ca asa trebuie, baigui ea privind-o cu ochii larg 
deschisi pe Varvara Petrovna. Asa va spunea Liza. 

— Care Liza? 

— Uite domnisoara asta, arata cu degetul ei mic Maria Timofeevna. 

— Ai ajuns sa-i zici pe nume, Liza? 

— Dumneavoastra asa i-ati spus adineauri, prinse putin curaj Maria 
Timofeevna. De altfel, văzusem şi in vis asa o fată frumoasă, zâmbi ea, parca 
fără să vrea. 

Dumirindu-se, Varvara Petrovna se linişti întru câtva; ba schiţă şi un 
zâmbet la auzul ultimelor cuvinte ale Mariei Timofeevna. Aceasta, 
surprinzându-i zâmbetul, se sculă de pe fotoliu şi se apropie şchiopătând. 

— Luati-l, am uitat să vi-l restitui, nu vă supăraţi pentru lipsa mea de 
politeţe, trase ea jos de pe umerii săi şalul negru, cu care îi înfăşurase gâtul 
mai înainte Varvara Petrovna. 

— Pune-ti-l pe umeri si păstrează-ţi-l pentru totdeauna. Aşază-te la locul 
dumitale şi bea-ti cafeaua şi te rog să nu-ţi fie teamă de mine, draga mea, 
linisteste-te. Încep să te înţeleg. 

— Chère amie... iti îngădui să intervină iar Stepan Trofimovici. 

— Ah, Stepan Trofimovici, situaţia e şi-aşa destul de complicată şi fără 
dumneata; cruta-ma cel putin dumneata... Trage, te rog, de snurul clopotelului 
de alături... 

Se făcu tăcere adâncă. Privirea ei luneca bănuitoare şi enervată pe 
chipurile noastre. Apăru Agaşa, camerista ei favorită. 

— Adu-mi basmaua în carouri pe care am cumpărat-o la Geneva. Ce face 
Daria Pavlovna? 

— Nu se simte prea bine. 

— Du-te si pofteşte-o să vină aici. Mai spune-i că o rog foarte mult, desi 
nu se simte prea bine. 

În clipa aceea, din încăperile de alături se auzi iarăşi un zgomot 
neobişnuit de paşi şi glasuri, ca şi prima oară, şi deodată apăru în prag, 
gafaind şi „tulburată”, Praskovia Ivanovna. Mavriki Nikolaevici o susţinea de 
braţ. 

— Dumnezeule, de-abia m-am târât până aici; Liza, nebuno, ce faci cu 
maică-ta! ţipă ea punând in acest țipăt, după obiceiul tuturor firilor slabe, dar 
foarte irascibile, toată enervarea care se acumulase în ea. 

— Dragă Varvara Petrovna, am venit la dumneata să-mi iau fata! 

Varvara Petrovna o privi pe sub sprâncene, se ridică puţin în 
întâmpinarea ei şi îşi ascunse cu greu ciuda. 

— Bine ai venit, Praskovia Ivanovna, fă-mi plăcerea şi ia loc, zise. Ştiam 
că o Sa vii. 

Il. 

Pentru Praskovia Ivanovna aceastä primire nu putea constitui o surprizä. 
Varvara Petrovna o trata totdeauna, inca din anii copiläriei, pe fosta ei colega 
de pension destul de tiranic si, sub masca prieteniei, aproape cu dispret. Dar in 


cazul de fata situaţia era mult diferită. In ultimele zile raporturile dintre cele 
două case evoluau cu repeziciune spre o ruptură completă, după cum 
semnalam în treacăt mai înainte. Cauzele acestui început de ruptură erau 
deocamdată pentru Varvara Petrovna cam misterioase, şi de aceea şi mai 
jignitoare; esentialul era însă că Praskovia Ivanovna apucase să adopte fata de 
dânsa o atitudine neobişnuit de trufaşă. Varvara Petrovna se simţi bineînţeles 
atinsă în amorul ei propriu; între timp începuseră să ajungă la urechile ei nişte 
zvonuri stranii, care de asemenea o iritau în gradul cel mai înalt, şi mai ales 
prin caracterul lor confuz. Varvara Petrovna era o fire dreaptă si de o franchete 
fără cusur, semeata, dacă s-ar putea spune astfel. Detesta până la dezgust 
insinuările misterioase, acuzaţiile şi instigările din umbră şi totdeauna prefera 
un război pe faţă. În orice caz, de cinci zile cele două doamne nu se mai 
văzuseră; ultima vizită o făcuse Varvara Petrovna, care plecase de la 
„Drozdovoaia” contrariată şi ofensată. Aş putea susţine fără teamă de a greşi că 
Praskovia Ivanovna intrase acum cu naiva convingere că Varvara Petrovna, nu 
se ştie de ce, trebuia să se sperie de venirea ei; acest lucru i se citea pe expresia 
chipului. Dar şi pe Varvara Petrovna se pare că tocmai atunci o apucă demonul 
mândriei celei mai arogante, când abia-abia doar putea bănui că cineva ar 
crede că ea a fost umilită. Praskovia Ivanovna, asemenea majorităţii 
persoanelor cu firea slabă, care îngăduie timp îndelungat să fie ofensate fără a 
schiţa vreun protest, excela în pasiunea care o îndemna să atace la cea dintâi 
întorsătură favorabilă a împrejurărilor. E adevărat că în acest moment era cam 
bolnavă, stare în care devenea totdeauna mai irascibilă. Voi adăuga, în sfârşit, 
că noi, toţi cei prezenţi în salon, nu le-am fi putut stânjeni prea mult prin 
prezenţa noastră pe cele două prietene din copilărie, în cazul când între ele ar fi 
izbucnit o ceartă; eram consideraţi drept oameni ai casei, dacă nu chiar şi 
subordonați. Mi-am dat seama, şi nu fără teamă, de acest lucru imediat. 
Stepan Trofimovici, care nu se aşezase încă din momentul sosirii Varvarei 
Petrovna, se lăsă istovit pe un scaun şi cu disperare căuta să-mi surprindă 
privirea. Şatov se răsuci brusc pe locul lui şi mormăi ceva pe sub nas. Cred că 
voise să se ridice şi să plece. Liza se săltă uşor de pe scaun, dar se reaşeză 
imediat, neacordand nici o atenţie tipatului mamei sale, nu din cauza „firii sale 
recalcitrante”, ci pentru că se afla evident sub puterea unei impresii puternice 
de cu totul altă natură. Privirea ei era atintita acum undeva în gol, aproape 
absentă, încetând să-i mai acorde atenţie până şi Mariei Timofeevna. 

III 

— Uite, aici! arătă Praskovia Ivanovna un fotoliu de lângă masă şi se lăsă 
greoi în el, cu ajutorul lui Mavriki Nikolaevici. Nu m-aş fi aşezat la dumneata, 
draga mea, dacă nu m-ar fi necăjit picioarele! adăugă ea cu o voce gâfâită. 

Varvara Petrovna inalta uşor capul, lipindu-şi degetele mâinii drepte de 
tâmpla dreaptă, cu un aer suferind, probabil din cauza durerii puternice pe 
care o simţea (tic douloureux). 

— Dar de ce, Praskovia Ivanovna, de ce adică să nu te aşezi să mai stai la 
mine? Eu m-am bucurat din partea decedatului tău soţ o viaţă întreagă de o 


sincera prietenie, iar noi impreuna si ca fetiscane ne jucam de-a papusile la 
pension. 

Praskovia Ivanovna isi agita mâinile. 

— Am bänuit eu! Totdeauna incepi cu pensionul cand ai de gand sa-mi 
reprosezi ceva, e tertipul dumitale. lar dupa părerea mea toate astea sunt 
oratorie goală. Nu pot suferi pensionul acesta al dumitale. 

— Mi se pare că ai venit foarte indispusă; cum iti simţi picioarele? Uite, 
ti-aduc cafeaua, poftim, bea şi nu te supăra. 

— Dragă Varvara Petrovna, vorbeşti cu mine de parcă aş fi o fetiţă. Nu 
vreau cafea şi gata! 

Şi cu acest gest enervat, ea făcu din mână semn că refuză categoric către 
sluga care îi aducea cafeaua. (De altfel, refuzaseră cafeaua şi toţi ceilalţi, afară 
de mine şi de Mavriki Nikolaevici. Stepan Trofimovici luă ceaşca, dar o lăsă 
alături pe masă, neatinsă. Maria Timofeevna, deşi ar fi dorit să bea o ceaşcă, 
întinse mâna, dar se răzgândi şi refuză ceremonios, vizibil mulţumită de 
propria-i hotărâre.) Varvara Petrovna schiţă un zâmbet silit. 

— Îmi vine să cred, draga mea Praskovia Ivanovna, că ti s-a năzărit iar 
cine ştie ce bazaconie şi de aceea ai intrat aici atât de pornită. Toată viaţa te-ai 
condus numai după închipuirile tale năstruşnice. Văd că te-ai înfuriat pentru 
referirea mea la pension; dar ţii minte cum, venind de acasă, ai încercat să 
convingi toată clasa că te-a cerut în căsătorie husarul Şablâkin şi cum madame 
Lefebure te-a prins pe loc cu minciuna. Şi de fapt nu minteai, ci te-ai lăsat 
târâtă de o închipuire amăgitoare. Ei, hai, spune: de ce-ai venit? Ce ţi-ai mai 
vârât în cap, care ţi-e nemulţumirea? 

— Jar dumneata te-ai îndrăgostit de popa care ne preda la pension religia, 
na, poftim, dacă eşti atât de ranchiunoasă, ha, ha, ha! 

Hohotul ei de râs veninos se înecă în tuse. 

— Aha, nu l-ai uitat pe popă... o privi cu ură Varvara Petrovna. 

Se înverzise la faţă. Praskovia Ivanovna luă deodată un aer demn. 

— Nu-mi arde mie acum, draga mea, de râs; de ce mi-ai amestecat fiica 
în scandalul dumitale, în văzul întregului oraş, iată de ce am venit! 

— În scandalul meu? se îndreptă teapänä şi amenințătoare Varvara 
Petrovna. 

— Maman, te-aş ruga şi eu să fii mai moderată, zise deodată Lizaveta 
Nikolaevna. 

— Cum ai spus? se porni iar pe tipat mama, dar se potoli brusc sub 
privirea scânteietoare a fiicei sale. 

— Cum ai putut, mamă, să vorbeşti despre nu ştiu ce scandal? se 
aprinse toată la fata Liza. Am venit singură, cu îngăduinţa Iuliei Mihailovna, 
pentru că mă interesa să aflu povestea acestei nefericite, ca să-i pot fi cumva de 
folos. 

— Povestea acestei nefericite!”, repetă lungind vorba şi cu un râs 
răutăcios Praskovia Ivanovna. Dar iti sade bine tie să te amesteci în asemenea 
„poveşti”? Ei bine, draga mea, ne-am săturat de despotismul dumitale! se 


întoarse ea furioasă către Varvara Petrovna. Se spune, nu ştiu dacă e adevărat 
sau nu, că mustruluiesti aici tot oraşul, dar se vede că ţi-a venit şi dumitale 
rândul! 

Varvara Petrovna şedea dreaptă şi încordată, ca săgeata gata să 
tasneasca din arc. Timp de vreo zece secunde o fixă pe Praskovia Ivanovna cu o 
privire severă, neclintită. 

— Ei bine, multumeste-i lui Dumnezeu, Praskovia, că toţi cei de fata sunt 
oameni de-ai casei, rosti ea în sfârşit cu un calm rău-prevestitor, ai vorbit cam 
mult ce nu trebuie. 

— Eu, draga mea, nu am de ce să mă tem de părerea lumii, ca alţii; 
dumneata eşti aceea care sub masca mândriei tremuri în faţa părerii lumii. lar 
faptul că toţi cei de faţă sunt oameni de-ai casei e spre binele dumitale; mai rău 
ar fi fost dacă auzeau străinii. 

— Te-ai făcut cumva mai deşteaptă în această săptămână? 

— Nu m-am făcut mai deşteaptă în această săptămână, dar se vede 
treaba că a ieşit la iveală adevărul în această săptămână. 

— Şi ce adevăr, mă rog, a ieşit la iveală în această săptămână? Ascultă, 
Praskovia Ivanovna, nu mă enerva, ci explică-te îndată, te rog omeneşte; ce fel 
de adevăr a ieşit la iveală şi ce vrei să spui prin asta? 

— Păi, iată-l, adevărul, e aici, pe acest fotoliu! arătă Praskovia Ivanovna, 
cu acea hotărâre disperată, care nu mai ţine seama de nici un fel de urmări şi 
este mânată numai de dorinţa de a lovi. Maria Timofeevna, care tot timpul o 
privea cu o curiozitate veselă, râse fericită la vederea degetului musafirei 
mânioase îndreptat spre dânsa şi se foi voioasă în fotoliu. 

— Doamne, lisuse Hristoase, au înnebunit cu toţii sau ce e cu ei! exclamă 
Varvara Petrovna pălind brusc şi se sprijini de speteaza fotoliului. 

Pălise atât de tare, încât printre cei de faţă se produse o adevărată 
panică. Stepan Trofimovici se repezi spre dânsa cel dintâi, m-am apropiat si eu; 
până şi Liza se ridică în picioare, dar rămase pe locul ei lângă fotoliu; mai mult 
decât toţi ceilalţi însă se sperie Praskovia Ivanovna: scoase un țipăt, se ridică 
cum putu în picioare şi aproape că strigă cu un glas plangaret: 

— Maicuta, Varvara Petrovna, iartă-mi nerozia răutăcioasă! Dar aduceţi 
careva un pahar cu apă! 

— Nu mai boci te rog, Praskovia Ivanovna, şi dati-va la o parte, domnilor, 
faceţi bine, nu e nevoie de apă! articulă Varvara Petrovna cu glasul ferm, deşi 
cam încet, şi cu buzele palide. 

— Maicuta, continuă Praskovia Ivanovna linistindu-se un pic, draga mea 
Varvara Petrovna, mă recunosc vinovată de cuvintele imprudente spuse, dar 
am fost enervată la culme de scrisorile acelea anonime, cu care sunt 
bombardată de nişte indivizi; să-ţi fi scris tie, dacă au ceva de spus despre tine, 
dar eu am o fiică! 

Varvara Petrovna o privea mută, cu ochii larg deschişi, ascultând cu 
mirare. În aceeaşi clipă se deschise neauzit uşa laterală din colt şi apăru Daria 
Pavlovna. Se opri cam nedumerita la vederea agitatiei noastre şi-şi plimbă 


privirea prin salon. N-o observase probabil dintr-odata pe Maria Timofeevna, 
despre prezenţa căreia nu fusese prevenită. Stepan Trofimovici o zari cel dintâi, 
schiţă o mişcare precipitată, se înroşi, şi nu se ştie de ce anunţă cu glas tare: 
„Daria Pavlovna!”, încât dintr-odată toate privirile se întoarseră spre cea nou- 
venită. 

— E adevărat? E chiar Daria Pavlovna a dumneavoastră? exclamă Maria 
Timofeevna. Ei bine, Satuska, nu-ţi seamănă deloc surioara! Cum se poate ca 
fratele acesta al meu să spună unei fete atât de frumoase Daşka-iobaga! 

Daria Pavlovna între timp se apropiase de Varvara Petrovna; dar, 
surprinsă de exclamatia Mariei Timofeevna, se întoarse brusc, rămânând 
nemiscata in fata scaunului si cu privirea atintitä asupra infirmei. 

— Stai jos, Dasa, zise Varvara Petrovna cu un calm amenintator. Mai 
aproape, uite asa; poti s-o vezi si stand pe scaun pe aceasta femeie. O cunosti? 
N-am väzut-o niciodata, räspunse incet Dasa si, dupa un timp de 
tacere, adauga: Este probabil sora bolnava a unui domn Lebeadkin. 

Si eu, draga mea, tot pentru prima oara te-am vazut acum, desi as fi 
vrut mult sa te cunosc, pentru ca in fiecare gest al dumitale constat o buna- 
creştere, strigă cu înflăcărare Maria Timofeevna. Cat despre faptul ca lacheul 
meu vorbeşte vrute si nevrute, cine să-l creadă că i-ai luat banii tocmai 
dumneata, o persoană atât de bine-cunoscuta şi atât de drăguță? Pentru ca 
dumneata eşti foarte, foarte, foarte drăguță, ţi-o spun eu! încheie ea cu 
entuziasm, fluturandu-si mâna mică. 

— Intelegi ceva? 

— Înţeleg totul... 

— Despre bani ai auzit? 

— Probabil e vorba despre aceiaşi bani pe care eu, la rugămintea lui 
Nikolai Vsevolodovici, încă din Elveţia, m-am angajat să-i transmit acestui 
domn Lebeadkin, fratele ei. 

Urmă o tăcere destul de lungă. 

— Nikolai Vsevolodovici te-a rugat personal să-i transmiti? 

— Voia foarte mult să transmită aceşti bani, în total trei sute de ruble, 
domnului Lebeadkin. Dar fiindcă nu-i cunoştea adresa şi aflând că domnul 
Lebeadkin urmează să vină în oraşul nostru, m-a împuternicit să-i transmit eu, 
pentru cazul când domnul Lebeadkin într-adevăr ar sosi. 

— Ce fel de bani... au dispărut? Ai auzit ce a spus chiar acum această 
femeie? 

— În privinţa aceasta nu mai ştiu nimic; a ajuns la urechile mele cum că 
domnul Lebeadkin ar fi spus în public că nu i-am predat întreaga sumă; dar eu 
nu pricep despre ce anume poate fi vorba. Mi s-au încredinţat în total trei sute 
de ruble şi i-am transmis trei sute de ruble. 

Daria Pavlovna părea că se liniştise aproape complet. Şi în general se 
cuvine să remarc: era şi greu s-o uluieşti cu ceva pentru mult timp pe această 
fată, s-o scoţi din apele ei, oricare ar fi fost starea ei sufletească. Toate 
răspunsurile ei şi le formulă cumpănit, fără grabă, răspunzând imediat clar şi 


precis la fiecare întrebare, cu voce calmă, egală, fără urmă din emotia iniţială 
cauzată de neprevăzut şi fără să se fi încurcat cât de cât, ceea ce ar fi constituit 
poate o dovadă că simte o oarecare vină. Privirea Varvarei Petrovna n-o părăsi 
nici o clipă în tot timpul cât vorbi. Varvara Petrovna reflectă un minut. 

— Ei bine, rosti ea în sfârşit cu toată fermitatea, evident adresandu-li-se 
celor de faţă, deşi o privea numai pe Daşa, dacă Nikolai Vsevolodovici nu s-a 
adresat cu această însărcinare a lui nici chiar mie, ci te-a rugat pe tine, 
înseamnă, desigur, că avea motivele lui să procedeze astfel. Nu mă consider 
indreptatita să caut a le afla, de vreme ce ele trebuie să constituie si fata de 
mine un secret. Dar singurul fapt că tu eşti amestecată în această chestiune 
îmi dă liniştea desăvârşită în privinţa acestor motive, să ştii acest lucru, Daria, 
înainte de toate. Gandeste-te însă, draga mea, având cugetul absolut curat ai fi 
putut totuşi, necunoscând viata, să faci vreo imprudenta; si ai făcut-o luând 
asupra ta sarcina contactului cu un ticălos. Zvonurile răspândite de acest om 
mizerabil confirmă că ai făcut o greşeală. Voi avea eu grijă să aflu ce hram 
poartă acest domn şi ca ocrotitoare a ta voi şti să te apăr. lar acum e timpul să 
punem capăt la toate astea. 

— Cel mai bine ar fi, când va veni el, interveni deodată Maria Timofeevna, 
aplecându-se înainte în fotoliul ei, să-l trimiteţi în odăile slugilor. Lăsaţi-l să 
bată acolo cărţile cu lacheii, iar noi vom rămâne aici să bem cafea. O ceaşcă de 
cafea s-ar putea încă să i se trimită, dar eu îl dispretuiesc profund. 

Şi ea făcu un gest expresiv din cap. 

— Trebuie să punem capăt, repetă Varvara Petrovna, după ce-o ascultă 
cu multă atenţie pe Maria Timofeevna. Stepan Trofimovici, sună, te rog. 

Stepan Trofimovici apăsă pe sonerie şi deodată păşi înainte, cuprins de 
emoție. 

— Dacă... dacă eu... bâigui el febril, roşindu-se, bâlbâindu-se şi 
întrerupându-se, dacă mi-a fost dat să aud cea mai dezgustătoare născocire 
sau, mai bine zis, calomnie, apoi... plin de indignare, enfin c'est un homme 
perdu et quelque chose comme un forçat évadeé... 

Se întrerupse şi nu mai termină; Varvara Petrovna, îngustându-şi 
pleoapele, îl privi din cap până-n picioare. Intră ceremonios Aleksei Egorâci. 

— Cupeul, porunci Varvara Petrovna, iar tu, Aleksei Egoraci, pregăteşte- 
te s-o insotesti pe doamna Lebeadkina acasă, iti va arăta ea singură unde. 

— De câtăva vreme domnul Lebeadkin o aşteaptă personal pe dumneaei 
jos şi a rugat stăruitor să fie anunţat, zise Aleksei Egorâci. 

— E cu neputinţă, Varvara Petrovna, se nelinişti deodată Mavriki 
Nikolaevici, care tacuse tot timpul imperturbabil, făcând acum un pas înainte; 
dacă-mi ingäduiti, nu este un om care să fie admis în societate, este... este... 
un om imposibil, Varvara Petrovna. 

— Mai aşteaptă, se adresă Varvara Petrovna către Aleksei Egorâci şi 
acesta se făcu iar nevăzut. 


— C’est un homme malhonnete et je crois meme que c’est un forçat évadé 
ou quelque chose dans ce genre, murmurä iar Stepan Trofimovici, rosind iar si 
neterminandu-si vorba. 

— Liza, e timpul sä plecäm, anuntä cu dezgust Praskovia Ivanovna si se 
ridica de la locul ei. Pärea ca regreta acum faptul de a se fi recunoscut 
adineauri, cand o cuprinsese frica, drept o proasta. In timp ce vorbea Daria 
Pavlovna, ea ascultase cu buzele stranse intr-o expresie trufasa. Dar cel mai 
mult m-a surprins infatisarea Lizavetei Nikolaevna, din clipa aparitiei Dariei 
Pavlovna; in ochii ei sclipira ura si dispretul cel mai nedisimulat. 

— Mai asteapta un minut, Praskovia Ivanovna, te rog, o retinu Varvara 
Petrovna cu acelasi calm neverosimil. Fii amabila si ia loc putin; am de gand sa 
spun tot ce gandesc, iar pe tine te dor picioarele. Uite asa, iti multumesc. 
Adineauri mi-am pierdut cumpätul spunându-ti cateva vorbe pripite, fii draguta 
si iarta-ma; am procedat prosteste si cea dintai regret, pentru ca in toate imi 
place dreptatea. Bineinteles, si tu, pierzandu-ti rabdarea, ai amintit despre o 
anonima. Orice afirmatie calomnioasa anonima merita tot dispretul, fie chiar si 
pentru singurul fapt că nu este semnată. Dacă esti de alta părere in privinţa 
aceasta, nu te invidiez. În orice caz, în locul tău nu m-aş fi ostenit să scot 
asemenea fituicä murdară din buzunar, nu m-aş fi mânjit, iar tu te-ai manjit. 
Întrucât însă chiar tu ai început discuţia despre acest lucru, vreau să-ţi spun 
că şi eu am primit acum şase zile o scrisoare anonimă, mai mult decât ridicolă. 
În această scrisoare un ticălos mă asigură că Nikolai Vsevolodovici a înnebunit 
şi că eu trebuie să mă feresc de o femeie şchioapă, care „va avea de jucat un 
mare rol în existenţa mea”, am reţinut bine această expresie. Chibzuind mai 
temeinic şi ştiind că Nikolai Vsevolodovici are foarte mulţi duşmani, am trimis 
să fie chemat un om de aici, unul dintre duşmanii lui ascunsi, cel mai 
răzbunător şi cel mai dezgustător dintre toţi duşmanii lui, şi din convorbirea cu 
el m-am convins imediat de proveniența abjectă a scrisorii anonime. Dacă te-au 
deranjat din cauza mea şi pe tine, sărmana mea Praskovia Ivanovna, cu scrisori 
asemănătoare sau, cum te-ai exprimat, „ai fost bombardată”, fireşte eu cea 
dintâi regret faptul că am fost cauza, fără nici o vină din partea mea. Iată tot ce 
am vrut să-ţi spun ca o explicaţie. Cu regret constat că ai obosit atât de tare şi 
nu te simţi în toată firea. De altfel, sunt hotărâtă irevocabil să-l las să intre 
chiar acum pe acest om suspect, despre care Mavriki Nikolaevici s-a exprimat 
nu tocmai potrivit; că el nu poate fi admis. Mai ales Liza n-ar mai avea de făcut 
nimic aici. Apropie-te de mine, Liza, sufletul meu, şi îngăduie-mi să te mai 
sărut o dată. 

Liza traversă încăperea şi se opri în tăcere in fata Varvarei Petrovna. 
Aceasta o sărută, o prinse de mâini, o îndepărtă puţin de ea şi o privi 
înduioşată, apoi o binecuvântă cu semnul crucii şi iar o sărută. 

— Aşadar, adio, Liza (în glasul Varvarei Petrovna se simtira accente de 
lacrimi), crede-ma, n-am să incetez să te iubesc, orice ti-ar hărăzi soarta de aici 
înainte... Dumnezeu să te aibă în paza lui. Întotdeauna am binecuvântat mâna 
lui dreaptă... 


Ar fi vrut se pare sa mai adauge ceva, dar, stapanindu-se, tacu. Liza 
porni spre locul ei, tot asa tacuta si absorbita de ganduri, si deodata se intoarse 
oprindu-se in fata maica-sii. 

— Mama, eu nu plec inca, mai raman putin la tanti, zise ea cu glas 
scăzut, dar în tonul potolit cu care rostise aceste cuvinte răsună o hotărâre 
dură ca fierul. 

— Dumnezeule mare, dar ce înseamnă asta! strigă Praskovia Ivanovna, 
plesnind neputincioasă din palme. Dar Liza nu răspunse nimic, ca şi cum n-ar 
fi auzit-o: ea se aşeză la locul ei în colt şi isi atinti privirea undeva in gol. 

O expresie de triumf şi de orgoliu licări pe chipul Varvarei Petrovna. 

— Mavriki Nikolaevici, m-ai îndatora mult dacă mi-ai accepta rugămintea 
să te duci personal să-ţi arunci ochii pe individul care aşteaptă acolo jos; şi 
dacă există măcar o posibilitate oarecare de a fi admis, adu-l aici. 

Mavriki Nikolaevici se înclină şi părăsi salonul. Peste un minut se 
întoarse urmat de domnul Lebeadkin. 

IV. 

Am mai avut prilejul să vorbesc despre înfăţişarea acestui domn: un om 
înalt, voinic, cu părul cret, în vârstă de vreo patruzeci de ani, cu fata rosie- 
vânătă, puţin tumefiată; cu obrajii flasci ce tresăreau la orice mişcare; cu nişte 
ochi mici, injectati şi uneori destul de sireti; cu mustati, favoriţi şi cu mărul lui 
Adam cărnos amenințând să devină tot mai proeminent, de un aspect destul de 
neplăcut. Cel mai mult surprindea însă în înfăţişarea lui faptul de a fi apărut 
acum în frac şi cu cămaşă curată. „Există oameni în ţinuta cărora lenjeria 
curată constituie aproape o necuviinta”, obiectase Liputin la remarca amicală a 
lui Stepan Trofimovici, când acesta îi reproşase odată în glumă neglijenta 
vestimentară. Căpitanul avea si mănuşi negre, nou-noute, din care pe cea 
dreaptă, încă neprobată niciodată, o ţinea în mâna stângă, iar cea stângă, trasă 
probabil cu greu, fără să se poată încheia, îi acoperea pe jumătate laba lui 
imensă, în care mai ţinea şi o pălărie rotundă cu luciu, absolut nouă, 
cumpărată probabil recent de tot şi folosită pentru prima oară. Aşadar „fracul 
dragostei” despre care îi strigase ieri lui Şatov exista în realitate. Toate acestea, 
adică fracul şi lenjeria, fuseseră pregătite (după cum am aflat mai târziu) la 
îndemnul lui Liputin, pentru nişte scopuri misterioase. Nu încăpea nici o 
îndoială că şi sosirea lui de acum (într-un cupeu de piaţă) fusese sugerată tot 
de altcineva; el singur nu s-ar fi gândit s-o facă, şi nici să se îmbrace, să se 
pregătească şi să se hotărască în vreo patruzeci de minute, presupunându-se 
chiar că scena de pe treptele catedralei ajunsese la cunoştinţa lui imediat. Nu 
era beat, dar se afla în acea stare de mahmureală grea a omului care abia s-a 
trezit după multe zile de beţie continuă. Părea că este de ajuns să-l clatine 
cineva uşurel de umăr ca să se ameteasca îndată. 

Își luase o alură degajată la intrarea în salon, dar avu ghinionul să se 
poticnească chiar în uşă în covor. Maria Timofeevna pufni în râs cu mare haz. 
El îi aruncă o privire fioroasă şi brusc porni înainte, făcând câţiva paşi spre 
Varvara Petrovna. 


— Am venit, doamna... tuna el cu glasul lui de trompeta. 

— Fii amabil, domnul meu, se indrepta Varvara Petrovna in fotoliu, si ia 
loc acum pe scaun. Te voi auzi si de acolo; de altfel, imi va fi comod si sa te 
privesc. 

Capitanul se opri cu privirea tampa atintita inainte, dar se intoarse 
imediat pe loc si se aşeză pe scaunul indicat, chiar lângă usa. Fata lui trada 
acum o mare nesiguranţă; în acelaşi timp un anumit aer de insolenta si un fel 
de iritabilitate constantă se manifestau vizibil în expresia trăsăturilor lui. O 
frică teribilă pusese stăpânire pe el, era evident, dar se simţea atins şi în 
amorul propriu; şi se putea lesne ghici că sub impulsul amorului propriu iritat 
ar fi în stare să comită, la ocazie, cu toată frica ce-l stăpânea, orice act de 
impertinenta. Părea că se teme de orice mişcare a corpului său mătăhălos. Se 
ştie că principala suferinţă a unor asemenea personaje, nimerite printr-o 
întâmplare oarecare într-o societate de condiţie bună, sunt propriile lor mâini şi 
conştiinţa de fiecare moment că nu ştiu ce să facă cu ele. Căpitanul rămase 
nemișcat pe scaunul său, cu pălăria şi manusile în mână si cu privirea atintita 
pe chipul sever al Varvarei Petrovna. Ar fi vrut poate să se uite mai atent în 
jurul său, dar nu se hotăra deocamdată. Maria Timofeevna, găsind probabil din 
nou că figura lui pare foarte caraghioasă, izbucni în hohote de râs, dar el 
continua să rămână imobil. Fără nici o milă, îndelung, un minut întreg poate, 
Varvara Petrovna îl tinu astfel în această poziţie, examinându-l neîndurător. 

— Înainte de toate, permite-ne să-ţi cunoaştem numele de la dumneata 
personal, rosti ea tărăgănat şi grav. 

— Căpitanul Lebeadkin, tună căpitanul. Am venit, doamnă... dădu el să 
iasă din incremenire, schitand o mişcare uşoară. 

— Dă-mi voie! îl opri iar Varvara Petrovna. Această nefericită persoană, 
care mi-a trezit atâta interes, este într-adevăr sora dumitale? 

— Sora mea, doamnă, care a scăpat de sub supraveghere, întrucât se află 
într-o asemenea stare... 

Aici el se încurcă; sângele îi năvăli în obraz. 

— Să nu mă intelegeti greşit, doamnă, se bâlbâi el groaznic. Un frate bun 
nu va mânji... într-o asemenea stare, care va să zică, înseamnă nu, în 
asemenea stare... în înţelesul care adică ar compromite reputaţia... în ultimul 
timp... 

Şi se întrerupse brusc. 

— Domnule! ridică capul Varvara Petrovna. 

— Iată în ce stare! încheie el pe neaşteptate, arătând cu degetul in 
mijlocul fruntii sale. Urmă iar o scurtă tăcere. 

— Şi de mult suferă astfel? întrebă Varvara Petrovna cu vocea puţin 
tărăgănată. 

— Stimată doamnă, am venit să vă mulţumesc pentru generozitatea 
arătată pe treptele bisericii, ruseste, frateste... 

— Frateste? 


— Adica nu frateste, ci numai in sensul ca eu sunt fratele surorii mele, 
stimata doamna, si va rog sa ma credeti, se pripi el rosind iar, ca nu sunt chiar 
atat de incult cum s-ar putea crede de la prima vedere in salonul 
dumneavoastra. Eu si sora mea nu suntem nimic, in comparatie cu splendorile 
pe care le vedem aici. Dar mai sunt si clevetitori. Lebeadkin este însä mandru 
de reputatia lui, si... si... am venit sa va multumesc... Poftim banii, stimata 
doamna! 

Aici el isi smulse din buzunar portofelul, trase din el un teanc de 
bancnote pe care incepu sa le numere cu degetele tremurätoare, cuprins de un 
adevarat acces de neräbdare. Se vedea ca ar fi vrut cat mai repede sa explice 
ceva, avea nevoie neapărat s-o facă; simtind însă că zăbava aceasta cu banii îi 
dă o înfăţişare şi mai stupidă, îşi pierdu şi ultima stăpânire de sine: banii nu 
voiau să se potrivească la socoteală, degetele se încurcau şi, spre culmea 
ruşinii, o bancnotă verde alunecând din portofel zbură în zigzaguri pe covor. 

— Douăzeci de ruble, stimată doamnă, sări el deodată cu teancul de bani 
în mână şi cu faţa transpirată de atâta chin; observând bancnota căzută jos, 
dădu să se aplece ca s-o culeagă, dar, ruşinându-se nu se ştie de ce, renunţă 
cu un gest de indiferenţă din mână. 

— S-o ia personalul dumneavoastră, stimată doamnă, valetul care o va 
ridica s-o ţină minte pe Lebeadkina. 

— Aşa ceva nu pot admite, spuse grăbit şi cu oarecare teamă Varvara 
Petrovna. 

— În cazul acesta... 

El se aplecă, ridică bancnota, se făcu roşu-vânăt la fata şi deodată, 
apropiindu-se de Varvara Petrovna, îi împinse banii numărați. 

— Ce e asta? se sperie de-a binelea Varvara Petrovna, dându-se înapoi pe 
speteaza fotoliului. 

Mavriki Nikolaevici, eu şi Stepan Trofimovici păşirăm spre cei doi. 

— Linistiti-va, linistiti-va, eu nu sunt nebun, zău că nu sunt nebun! 
asigura căpitanul tulburat, privind in toate părţile spre cei de fata. 

— Ba eu cred, domnule, că ai înnebunit. 

— Stimată doamnă, toate astea nu înseamnă ceea ce vă inchipuiti! Eu 
sunt desigur o verigă neînsemnată... O, stimată doamnă, sunt bogate 
interioarele dumneavoastră, dar sărace ale Mariei Necunoscuta, sora mea, 
născută Lebeadkina, dar pe care s-o numim deocamdată Maria Necunoscuta, 
deocamdată, stimată doamnă, numai deocamdată, deoarece pentru totdeauna 
nu va îngădui însuşi Domnul Dumnezeu! Stimată doamnă, i-ati dat zece ruble 
şi dânsa le-a primit, dar numai pentru că i-ati dat dumneavoastră, stimată 
doamnă! Mă auziti, stimată doamnă? De la nimeni în lume nu ar primi aceasta 
Maria Necunoscuta, altminteri s-ar cutremura în mormânt căpitanul de 
cavalerie, bunicul ei, ucis în Caucaz sub privirile lui Ermolov însuşi; dar de la 
dumneavoastră, stimată doamnă, ea va primi orice. Deşi cu o mână va primi, 
iar cu cealaltă vă va întinde douăzeci de ruble, ca danie pentru unul dintre 
comitetele de binefacere din capitală, a cărui membră, stimată doamnă, 


sunteti... Dupa cum si dumneavoastra personal, stimata doamna, ati publicat 
in Curierul Moscovei ca aveti aici pentru orasul nostru un registru al societatii 
de binefacere, in care oricine poate subscrie. 

Capitanul se intrerupse brusc; respira greu, ca dupa o isprava foarte 
grea. Toate aceste cuvinte referitoare la comitetul de binefacere fusesera 
probabil dinainte pregatite, posibil chiar dictate de Liputin. Transpirase acum 
si mai mult; broboane de sudoare literalmente apäruserä pe tamplele lui. 
Varvara Petrovna il privea cu ochi patrunzatori. 

— Acest registru, zise ea cu glas sever, se află permanent jos la intrare, la 
portarul casei mele; acolo puteti subscrie dania voastra, daca aveti o asemenea 
dorinta. De aceea te rog sa-ti ascunzi banii in buzunar si sa nu-i mai vanturi in 
aer. Asa. Si acum te rog sa te asezi pe locul dumitale. Asa. Imi pare rau, 
stimate domn, ca am gresit in privinta surorii dumitale si i-am dat bani 
considerand-o saraca, cand ea este atat de bogata. Un lucru nu inteleg insa: de 
ce ea poate primi numai de la mine si de la nimeni altul n-ar accepta sa 
primeasca. Ai insistat atat de mult asupra acestei chestiuni, incat vreau sa am 
o explicatie absolut precisa. 

— Stimata doamnă, este o taină care poate fi îngropată numai in sicriu! 
răspunse căpitanul. 

— Dar de ce? întrebă Varvara Petrovna, cu un glas mai puţin ferm. 

— Stimată doamnă, stimată doamnă! ... 

Căpitanul tăcu posomorât, cu privirea lăsată în jos şi cu mâna lipită de 
piept în dreptul inimii. Varvara Petrovna aştepta, fără a-şi desprinde privirea de 
pe faţa lui. 

— Stimată doamnă! zbieră el deodată. Mi-aţi îngădui să vă pun o 
întrebare, numai una, dar sincer, deschis, ruseşte, din toată inima? 

— Te rog, s-aud întrebarea. 

— Aţi suferit vreodată în viaţa dumneavoastră, stimată doamnă? 

— Vrei de fapt să spui că ai avut de suferit sau chiar suferi din cauza 
cuiva? 

— Stimată doamnă, stimată doamnă! sări el brusc iarăşi, fără să-şi dea 
seama probabil şi lovindu-se cu pumnul în piept. Aici, în această inimă, s-au 
adunat atâtea, încât se va mira Dumnezeu însuşi, când se va afla la Judecata 
de Apoi! 

— Hm, e cam tare spus. 

— Stimată doamnă, eu vorbesc poate prea iritat... 

— Nici o grijă, voi şti eu când o fi cazul să te opresc. 

— Pot să vă mai pun o întrebare, stimată doamnă? 

— Vorbeşte, te ascult. 

— Poate muri cineva numai şi numai din nobleţe sufletească? 

— Nu ştiu, nu mi-am pus niciodată o asemenea întrebare. 

— Nu ştiţi! Nu v-aţi pus niciodată o asemenea întrebare! strigă el pe un 
ton de patetică ironie. Dacă e aşa, dacă e aşa, Taci, inimă fără speranţă! 

Şi el se lovi cu putere în piept. 


Acum iar umblă de colo-colo prin încăpere. Trasatura distinctivă a 
oamenilor de felul lui este o incapacitate totală de a-şi stăpâni, de a-şi reţine 
dorinţele pentru ei înşişi; dimpotrivă, sunt manati de o tendinţă irezistibilă de a 
şi le manifesta, în toată uratenia lor. Nimerind într-un mediu în care se simte 
străin, un asemenea individ începe prin a se comporta de obicei foarte timid, 
dar în clipa în care îi întinzi un deget, nu va întârzia să treacă imediat la 
atitudinea cea mai insolentă. Căpitanul se înfierbântase, umbla prin salon, 
dădea din mâini, nu asculta întrebările, vorbea despre el însuşi pripindu-se 
peste măsură, încât i se încâlcea si limba şi, înghițind apoi cuvintele, sărea la 
fraza următoare. E adevărat că era puţin probabil să fi fost treaz; de altfel, în 
apropiere se afla şi Lizaveta Nikolaevna, la care nu se uitase niciodată, dar a 
cărei prezenţă se pare că îl înflăcărase până la ameteala; deşi nu este decât o 
presupunere a mea personală. Exista aşadar un motiv pentru care Varvara 
Petrovna, învingându-şi dezgustul, se hotărâse să-l asculte pe un asemenea 
om. Praskovia Ivanovna pur şi simplu tremura de frică, e drept fără să înţeleagă 
prea bine despre ce este vorba. Tremura şi Stepan Trofimovici, dar acesta 
dimpotrivă, pentru că era înclinat întotdeauna să înţeleagă mai mult decât ar fi 
cazul. Mavriki Nikolaevici stătea în picioare în poziţia unui apărător al tuturor. 
Liza şedea palidă şi nu-şi lua ochii larg deschişi de pe chipul căpitanului 
sălbatic. Şatov rămăsese pe scaun în poziţia lui de până atunci; mai ciudat însă 
mi s-a părut faptul că Maria Timofeevna nu numai că încetase să mai râdă, dar 
devenise deodată foarte tristă. Sprijinindu-şi mâna dreaptă pe masă, ascultase 
cu o privire lungă şi melancolică peroratia fratelui său. Numai Daria Pavlovna 
mi s-a părut că se păstrase cu desăvârşire calmă. 

— Toate astea nu sunt decât nişte alegorii absurde, se mânie în cele din 
urmă Varvara Petrovna. Nu mi-ai răspuns la întrebarea: „de ce?”. Insist să-mi 
dai un răspuns. 

— N-am răspuns la acest „de ce?”. Aşteptaţi răspunsul la „de ce”-ul 
dumneavoastră, zise căpitanul făcând cu ochiul. Această mică expresie „de ce” 
este răspândită prin tot universul încă de la facerea lumii, stimată doamnă, şi 
natura toată în fiece clipă îi strigă creatorului ei: „de ce?”. Şi iată, sunt de 
atunci şapte mii de ani şi nu primeşte nici un răspuns. Cum ar putea aşadar 
să răspundă singur căpitanul Lebeadkin? Şi ar fi just oare, stimată doamnă? 

— Toate astea nu sunt decât prostii şi nu ceea ce aştept eu! începu să-şi 
piardă răbdarea Varvara Petrovna. E o alegorie; afară de asta vorbeşti prea 
pompos, stimate domn, ceea ce consider că este o impertinenta. 

— Stimată doamnă, n-o ascultă căpitanul. Poate că aş fi vrut să ma 
numesc Ernest, şi totuşi sunt nevoit să suport numele grosolan de Ignat; de ce 
adică, cum credeţi? Aş fi vrut să mă numesc prinţul de Montbard, şi totuşi nu 
mă numesc decât Lebeadkin, de la lebădă, de ce? Eu sunt poet, stimată 
doamnă, în sufletul meu sunt poet si as putea să capăt o mie de ruble de la 
orice editor, totuşi sunt nevoit să locuiesc într-o covată, de ce, de ce? Stimată 
doamnă! După părerea mea, Rusia este un joc al naturii şi nimic mai mult! 

— Aşadar, nimic mai precis n-ai putea să-mi spui? 


— As putea sa va recit Gandacul, stimata doamna! 

— Poof-tim? 

— Stimata doamna, nu sunt inca un nebun! Voi ajunge nebun, cu 
siguranţă, dar încă nu sunt! Stimată doamnă, un prieten de-al meu — o 
persoană de ma-re no-blete sufletească - a scris o fabulă dupa Krilov, intitulată 
Gândacul, pot să v-o recit? 

— Vrei să ne reciti o fabulă de Krilov? 

— Nu, nu o fabulă de Krilov vreau să vă recit, ci o fabulă a mea 
personală, compunerea mea proprie! Vă rog să mă credeţi, stimată doamnă, 
fără să mi-o luaţi în nume de rău, că nu sunt chiar într-atât de incult şi de 
pervers ca să nu înţeleg că Rusia are un mare fabulist, Krilov, căruia ministrul 
instrucţiunii i-a ridicat un monument în Grădina de Vară, pentru amuzament 
la vârsta copilăriei. M-ati întrebat, stimată doamnă, „de ce?”. Răspunsul se află 
în tâlcul acestei fabule, scris cu litere de foc! 

— Să auzim fabula dumitale. 

— A fost odată un gândac, Vrednic de gândăcescul neam, Si nimeri el 
tam-nisam. 

Într-un pahar cu muscărie... 

— Doamne, ce-i asta? exclamă Varvara Petrovna. 

— Asta înseamnă că în zilele de vară, se apucă să explice căpitanul, dând 
teribil din mâini, cu iritarea unui autor întrerupt din lectura operei sale, când 
adică într-un pahar se adună multe muşte, se produce, adică, o muscărie, orice 
gogoman înţelege, nu mă intrerupeti, nu mă intrerupeti, veţi vedea mai 
departe... (şi dădea mereu din mâini). 

Cerca să-şi facă loc noul venit, Dar mustele se revoltară, Că si asa 
mulțimea lor dădea pe-afară, Ba şi lui Jupiter s-au jeluit. 

Numai că-n toiul sfadei lor. 

Se arătă acolo binişor. 

Blajinul moş Nikifor... 

N-am scris încă sfârşitul, dar n-are nici o importanţă. Vă spun aşa! se 
înfierbântă căpitanul. Nikifor ia paharul şi, cu toate strigătele de protest, varsă 
toată comedia asta în hârdău, cu muşte şi cu gândac cu tot, ceea ce trebuia de 
mult să facă. Un lucru observați însă, stimată doamnă, gandacul nu 
protestează! lată răspunsul la întrebarea dumneavoastră: „de ce?”, proclamă el 
triumfător. „Gândacul nu pro-testea-ză!” În ce-l priveşte pe Nikifor, el reprezintă 
natura, adăugă căpitanul, la fel de repezit, şi, mulţumit de sine, porni să se 
preumble prin salon. 

Varvara Petrovna se înfurie. 

— Dar despre ce fel de bani este vorba, dă-mi voie să te întreb, trimişi 
chipurile de Nikolai Vsevolodovici şi care nu ti-au fost predati integral, căci asa 
pretinzi dumneata, mi se pare, îndrăznind să învinuieşti o anumită persoană 
care face parte din casa mea? 

— Calomnie curată! zbieră Lebeadkin, ridicându-şi într-un gest dramatic 
mâna dreaptă. 


— Nu, nu este o calomnie. 

— Stimată doamnă, există circumstanţe care-l silesc pe om să îndure mai 
curând dezonoarea în propria lui familie, decât să spună cu glas tare adevărul. 
Căpitanul Lebeadkin va şti să tacă, stimată doamnă! 

Părea orbit total; era cuprins de un soi de inspiraţie; se simţea în centrul 
atenţiei; în faţa ochilor săi tulburi mijea o anumită întruchipare. Ajunsese la un 
punct cand ar fi vrut să jigneasca pe cineva, să facă o mârşăvie, să-şi arate 
puterea. 

— Stepan Trofimovici, fii amabil şi sună, rugă Varvara Petrovna. 

— Lebeadkin e şiret, stimată doamnă! făcu el cu ochiul zâmbind 
dezgustător. E şiret, dar nu e lipsit nici el de slăbiciuni, are şi el un prag al 
pasiunilor! Acest prag nu-i altceva decât bătrânul şip de husar, odinioară 
cântat de Denis Davâdov. Şi uite, când ajunge să se afle în pragul pasiunii, 
stimată doamnă, se poate întâmpla să trimită o scrisoare în versuri, o scrisoare 
superbă, dar pe care după aceea ar fi vrut s-o primească înapoi cu preţul unor 
lacrimi vărsate o viaţă întreagă, pentru că este violat sentimentul frumosului. 
Dar păsărica, odată luându-şi zborul, n-o mai prinzi de coadă! Ei bine, în acest 
prag, stimată doamnă, în acest prag, Lebeadkin ar fi putut scăpa o vorbă şi 
despre o domnişoară nobilă, în chip de nobilă indignare a unui suflet revoltat 
de jigniri, şi uite, de acest fapt profită calomniatorii săi. Dar Lebeadkin e şiret, 
stimată doamnă! În zadar îl pandeste un lup feroce, turnându-i băutură clipă 
de clipă în aşteptarea finalului; Lebeadkin nu va spune nimic, iar pe fundul 
sticlei, în loc de cele aşteptate, apare de fiecare dată Şiretenia lui Lebeadkin! 
Destul însă, o! destul! Stimată doamnă, apartamentele dumneavoastră 
somptuoase sunt demne să aparţină celei mai nobile persoane, dar gândacul 
nu se plânge! Remarcati, aşadar, remarcati, în cele din urmă, că el nu se 
plânge şi recunoasteti în el un suflet mare! 

În aceeaşi clipă, de jos, din camera portarului, se auzi sunetul 
clopotelului şi aproape imediat aparu Aleksei Egorâci, care zăbovise să vină la 
chemarea lui Stepan Trofimovici. Bătrânul şi încercatul servitor, contrar tinutei 
lui obişnuite, era acum foarte tulburat. 

— Nikolai Vsevolodovici a binevoit să sosească în acest moment şi vine 
încoace, anunţă el răspunzând privirii întrebătoare a Varvarei Petrovna. 

Mi s-a întipărit în memorie în mod deosebit înfăţişarea ei din acea clipă; 
păli mai întâi, dar imediat după aceea ochii ei scânteiară. Se încordă dreaptă în 
fotoliu, cu o expresie de o extraordinară hotărâre în ochi. Încolo toată lumea a 
rămas înmărmurită. Sosirea cu totul neaşteptată a lui Nikolai Vsevolodovici, 
care urma să vină abia peste o lună, păru ciudată nu numai prin surpriza cu 
care se producea, ci mai ales prin faptul de a fi coincis cu acest moment atât de 
fatidic. Până şi căpitanul rămase stană de piatră în mijlocul salonului, cu gura 
căscată şi cu o înfăţişare total neroadă, privind spre uşă. 

Şi iată că, din camera alăturată, o încăpere mare şi lungă, se auziră 
apropiindu-se în grabă paşi iuți, mărunți; aveai impresia că cineva aleargă pe 


niste rotile si deodata in salon navali in fuga nu Nikolai Vsevolodovici, ci un 
tanar necunoscut celor prezenti. 

V: 

Îmi îngădui să mă întrerup aici ca să-l infatisez măcar in câteva trăsături 
fugare pe acest personaj apărut atât de brusc. 

Era un om tânăr, în vârstă de aproximativ douăzeci şi şapte de ani, de 
statură depăşind puţin înălţimea mijlocie, cu părul rar şi blond şi în plete 
destul de lungi, cu mustätile şi barba în smocuri prizărite. Îngrijit îmbrăcat, 
curat, chiar dupa moda zilei, dar fără o eleganţă pretențioasă; la prima vedere 
puţin adus din spate şi neîndemânatic, şi totuşi nici urmă de gârboveală ori 
stângăcie, ci foarte degajat în mişcări. Producea impresia unui om original, cu 
toate că ulterior toată lumea la noi fu de acord că are maniere foarte civilizate şi 
o conversaţie întotdeauna la locul ei. 

Nimeni n-ar fi spus că este urât, dar chipul lui nu plăcea nimănui. 
Conformatia capului putin alungit spre ceafă şi turtit uşor de ambele parti 
dădea figurii sale o expresie cam ascuţită. Avea fruntea înaltă şi îngustă, iar 
trăsăturile feţei plate; ochii pătrunzători, nasul mic şi ascuţit, buzele lungi şi 
subțiri. Expresia feţei părea că trădează o stare a sănătăţii şubredă, 
bolnăvicioasă, dar nu era decât o aparenţă. Pe obraji şi sub pometi avea un fel 
de cută uscată, ceea ce îi imprima un aer de convalescenta după o boală grea. 
Şi totuşi era complet sănătos, vânjos şi niciodată n-a fost bolnav. 

Mersul şi mişcările le avea pripite, dar nu se grăbea nicăieri niciodată. 
Părea că nimic n-ar putea să-l facă să-şi piardă cumpatul; în orice 
circumstanţe şi în orice societate, el rămânea acelaşi. Era plin de sine, personal 
însă nu-şi dădea seama de acest lucru câtuşi de puţin. 

Vorbea repede, precipitându-se, în acelaşi timp cu multă siguranţă şi 
prezenţă de spirit. Cu toată precipitarea aparentă, ideile sale erau perfect 
ordonate, clare şi precise, amănunt cu deosebire izbitor. Se exprima uluitor de 
limpede; cuvintele lui se rostogoleau înşiruindu-se într-o succesiune curgătoare 
ca nişte margeluse netede, întotdeauna bine potrivite şi întotdeauna gata să vă 
servească. La început acest lucru place, dar cu timpul începe să dezguste, 
tocmai din cauza acestei cursivitati prea lejere a unor cuvinte întotdeauna gata 
să se reverse. Ai impresia la un moment dat că limba lui are o conformatie 
specială, neobişnuit de lungă şi subţire, foarte roşie, cu vârful extrem de ascuţit 
şi într-o continuă mişcare automată. 

Şi iată-l pe acest tânăr năvălind acum vijelios în salon şi, mă credeţi, 
până acum am rămas cu ideea că începuse să vorbească încă în încăperea 
vecină si a intrat chiar asa cu vorba în gură. Într-o clipită l-am si văzut postat 
în faţa Varvarei Petrovna. 

— Închipuiţi-vă, Varvara Petrovna, l-am auzit turuind cu multă 
volubilitate, intru cu gândul să-l găsesc aici venit de cel puţin un sfert de oră; 
căci a sosit de o oră şi jumătate; ne-am întâlnit la Kirillov, el a plecat înainte cu 
o jumătate de oră direct spre casă, spunându-mi să vin şi eu peste un sfert de 
oră... 


— Dar despre cine este vorba? Cine ti-a spus sa vii aici? il interoga 
Varvara Petrovna. 

— Nikolai Vsevolodovici, cine?! E posibil sa nu va fi informat nimeni pana 
acum despre sosirea lui si sa aflati abia in clipa aceasta? Bagajul lui trebuia 
doar să ajungă aici mult mai înainte, cum de nu vi s-a spus? Înseamnă că eu 
cel dintâi vă aduc această veste. Totuşi ar fi bine poate să fie trimis cineva să-l 
caute, deşi sunt sigur că va apărea îndată şi poate exact în momentul 
corespunzător anumitor prevederi şi, după cum aş putea eu să judec, anumitor 
calcule ale sale. Aici el îşi roti privirea prin salon şi cu atenţie deosebită zăbovi 
asupra căpitanului. Ah, Lizaveta Nikolaevna, sunt foarte bucuros să vă 
întâlnesc chiar din primul meu pas aici, sunt fericit să vă strâng mâna, zbură 
el către Lizaveta Nikolaevna, ca să prindă mâna ce-i fusese întinsă cu zâmbet 
vesel de Liza, şi pe cât îmi dau seama nici prea stimata Praskovia Ivanovna nu 
şi-a uitat, se pare, „profesorul”, ba nici nu este supărată pe el, aşa cum se 
supăra mereu în Elveţia. Dar cum se simt aici picioarele dumneavoastră, 
Praskovia Ivanovna, şi se adevereşte recomandarea consultului specialiştilor 
elveţieni în ce priveşte clima din patrie? Poftim? Prisnite? Probabil că au un 
efect binefăcător. Cât am regretat eu, Varvara Petrovna (se întoarse el iar), că 
nu am reuşit să ajung la timp atunci în străinătate pentru a vă prezenta 
personal omagiile mele şi a-mi exprima respectul, afară de faptul că aveam 
atâtea şi atâtea să vă comunic... l-am scris aici bătrânului meu, dar el, dupa 
obiceiul său de totdeauna, se pare... 

— Petruşa! strigă Stepan Trofimovici, revenindu-si într-o clipita din 
încremenirea care îl cuprinsese; plesnind din palme, se repezi să-şi imbratiseze 
fiul. Pierre, mon enfant, să ştii că nu te-am recunoscut! şi îl strânse în braţe 
lăcrimând. 

— Ei lasă, fără gesturi; ajunge, ajunge, te rog, murmură grăbit Petrusa, 
încercând să scape de imbratisarea bătrânului. 

— Întotdeauna m-am simţit vinovat faţă de tine! 

— Ei bine, ajunge; vorbim noi mai pe urmă. Ştiam eu că o să începi cu 
efuziuni sentimentale. Fii mai lucid, te rog. 

— Dar nu te-am văzut de zece ani! 

— Cu atât mai puţine sunt motivele pentru efuziuni... 

— Mon enfant! 

— Bine, bine; te cred că mă iubeşti; ia-ti mâinile de pe mine. Ii 
incomodezi pe ceilalţi... Iata-1 si pe Nikolai Vsevolodovici; dar lasă-mă, lasă-mă, 
te rog! 

Nikolai Vsevolodovici într-adevăr apăruse în salon; intră încet şi pentru o 
clipă se opri în uşă, cuprinzând într-o privire calmă întreaga adunare. 

Ca şi acum patru ani, când l-am văzut pentru prima oară, am fost la fel 
de uimit şi de data aceasta, de la cea dintâi privire. Nu-l uitasem deloc; dar 
există, se pare, chipuri care cu fiecare apariţie iti relevă parcă ceva nou, ce n-ai 
observat până atunci, cu toate că le-ai mai văzut poate şi de-o sută de ori. 
Aparent era acelaşi, aşa cum l-am cunoscut cu ani în urmă: la fel de elegant, la 


fel de grav, cu acelasi mers impunätor ca si atunci, ba si la fel de tânär poate. 
Zambetul lui usor, tot atat de satisfacut de sine, pästrase aceeasi afabilitate de 
circumstanta; privirea la fel de severă, îngândurată si oarecum distrată. Într-un 
cuvânt, ca şi cum ne-am fi despărţit ieri. Un singur lucru mă izbi totuşi: 
înainte, chiar dacă era socotit un bărbat frumos, faţa lui într-adevăr „semăna 
cu o mască”, ca să folosesc expresia unei doamne răutăcioase din societatea 
noastră. Acum însă, nu ştiu de ce, chiar de la întâia privire, el mi se păru un 
bărbat de o frumuseţe incontestabilă, încât în nici un caz nu se putea susţine 
că faţa lui seamănă cu o mască. Poate pentru că faţa aceasta devenise ceva mai 
palidă decât altădată şi ceva mai slăbită parcă? Sau poate că în ochii lui sclipea 
acum licărul unui gând nou? 

— Nikolai Vsevolodovici! strigă Varvara Petrovna încordându-se dreaptă 
în fotoliu, dar fără să se ridice, şi oprindu-l cu un gest poruncitor. Aşteaptă o 
clipă! 

Dar pentru a explica întrebarea teribilă care urmă imediat după acest 
gest şi această exclamatie, întrebare a cărei posibilitate n-aş fi intrevazut-o nici 
chiar la Varvara Petrovna, îl voi ruga pe cititor să-şi amintească de firea ei în 
general, aşa cum s-a manifestat toată viaţa, şi îndeosebi de temperamentul 
extraordinar de impulsiv al Varvarei Petrovna în anumite momente critice. Îl rog 
de asemenea să ţină seama că, în ciuda tăriei sale sufleteşti excepţionale şi a 
unei considerabile doze de luciditate şi de simţ practic, ca să zic aşa, 
gospodăresc, pe care-l poseda, în viaţa ei nu lipsiseră totuşi şi destule momente 
în voia cărora se lăsase brusc şi cu desăvârşire şi, dacă-mi este permis să mă 
exprim astfel, fără nici o reţinere. Îl rog de asemenea să ia în considerare si 
faptul că momentul acesta într-adevăr putea constitui pentru dânsa unul 
dintre acelea în care se concentrează brusc, ca într-un focar, toată esenţa vieţii, 
tot ce existase în trecut, tot prezentul, ba poate chiar şi viitorul. Voi reaminti 
apoi în treacăt şi despre scrisoarea anonimă la care se referise atât de iritată în 
discuţia aprinsă cu Praskovia Ivanovna, deşi trecuse mi se pare sub tăcere 
ultima parte din conţinutul acestei scrisori; nu este exclus că tocmai acolo se 
ascundea dezlegarea — motivul formulării acelei cumplite întrebări pe care i-o 
adresă deodată fiului ei. 

— Nikolai Vsevolodovici, repetă ea accentuând cuvintele cu glasul ferm, 
în care răsunau notele dure ale unei groaznice ameninţări. Te rog să-mi spui 
imediat, fără să te mişti din acel loc: este adevărat că această nenorocită, 
această şchioapă, iat-o, stă acolo, priveşte-o! E adevărat că femeia aceasta 
este... soţia dumitale legitimă? 

Mi-a rămas întipărită în memorie prea bine această secundă; el nici nu 
clipi din ochi, uitându-se ţintă la maică-sa; pe faţa lui nu se văzu nici o 
schimbare. În sfârşit, un surâs calm şi indulgent îi învioră oarecum chipul şi, 
fără a rosti un cuvânt măcar, el se apropie încet de Varvara Petrovna, îi luă 
mâna, o duse respectuos la buze şi o sărută, şi într-atât era de puternică 
influenţa lui constantă şi de neînvins asupra mamei sale, încât ea nici nu 
îndrăzni să-şi retragă mâna. Îl privea ţintă, concentrată asupra acestei singure 


întrebări si, dupa toată înfăţişarea ei încordată la ultima limită, se vedea ca 
încă o clipă şi ea nu va mai fi în stare să mai suporte această incertitudine. 

Dar el continua să tacă. Sărutându-i mâna, el cuprinse încă o dată cu 
privirea întreaga asistenţă şi, tot aşa fără grabă, se îndreptă direct spre Maria 
Timofeevna. E foarte greu să descrii expresia de pe chipul oamenilor în anumite 
momente. Eu personal, de pildă, am reţinut că Maria Timofeevna, cu respiraţia 
tăiată de teamă, se ridică în picioare în întâmpinarea lui, împreunându-şi 
mâinile ca într-un gest de implorare; dar îmi revine totodată în memorie şi 
neasemuitul extaz din privirea ei, un extaz nebun, care îi desfigura aproape 
chipul, un extaz pe care oamenii cu greu îl suportă. Sau poate că erau şi una, 
şi alta: şi teamă, şi extaz; dar ţin minte că am schiţat o mişcare ca s-o susţin 
(mă aflam chiar lângă dânsa), fiindcă mi se păruse că în aceeaşi clipă va leşina. 

— Nu mai poţi rămâne aici, îi spuse Nikolai Vsevolodovici, cu un glas 
blând, melodios, şi ochii lui se luminara de o duioşie neobişnuită. Stătea în fata 
ei în cea mai cuviincioasă poză şi fiecare mişcare a lui trăda cel mai sincer 
respect. Într-o semisoapta grăbită, aproape sufocându-se, sărmana bâigui: 

— Dar se poate... acum... să cad în genunchi în faţa dumitale? 

— Nu, aşa ceva chiar deloc nu se poate, zise el cu un zâmbet superb, 
încât o făcu şi pe ea să zâmbească fericită. Cu acelaşi glas melodios şi 
îndemnând-o cu duioşie, ca pe un copil, el adăugă grav: Gandeste-te că eşti o 
domnişoară, iar eu, deşi sunt prietenul dumitale cel mai devotat, sunt totuşi o 
persoană străină; nu-ţi sunt nici sot, nici tata, nici logodnic. Dă-mi aşadar 
mâna şi să mergem; te voi conduce până la cupeu şi, dacă îmi îngădui, chiar eu 
te voi însoţi până acasă. 

Ea îl ascultă şi îşi plecă capul, reflectând parcă. 

— Să mergem, zise ea apoi cu un suspin şi-i întinse mâna. 

Dar aici avu un mic ghinion. Întorcându-se probabil cam imprudent, ea 
călcă cu toată greutatea pe piciorul său cel bolnav şi scurt, într-un cuvânt, 
căzu pe o coastă în fotoliu, şi poate dacă nu se lovea de fotoliu, s-ar fi prăbuşit 
pe duşumea. El o prinse repede şi o sustinu, o apucă apoi de brat şi cu multă 
grijă şi atenţie o conduse spre uşă. Ea se simţi probabil foarte amărâtă de 
căderea ei pentru că părea jenată, roşind şi ruşinându-se. Cu privirea în 
pământ, şchiopătând tare, ea îl urmă aproape atârnând de braţul lui. Şi aşa, la 
braţ, ieşiră din salon. Liza, am văzut prea bine, nu se ştie de ce, dădu să sară 
de la locul ei, în timp ce ei plecau; cu o privire fixă îi urmări până la uşă. Apoi 
se lăsă iar tăcută în fotoliu. Trăsăturile ei se contractară într-o grimasa 
convulsivă ca la atingerea unei reptile dezgustătoare. 

În tot timpul cât tinu această scenă între Nikolai Vsevolodovici şi Maria 
Timofeevna, toată lumea rămase mută de uimire; s-ar fi putut auzi şi zborul 
unei muşte; dar în clipa când uşa se închise în urma lor, toţi deodată începură 
să vorbească. 

VI. 

De fapt, nu se prea auzeau vorbe în explozia aceea de glasuri, mai mult 
exclamatii răzlețe. Am şi uitat întru câtva succesiunea schimbului de cuvinte, 


pentru ca s-a produs o zäpäcealä nemaipomenita. Exclama ceva in frantuzeste 
Stepan Trofimovici plesnindu-si palmele, dar Varvara Petrovna n-avea timp de 
dansul. Pana si Mavriki Nikolaevici articula ceva repezit si cu vocea sacadata. 
Cel mai surescitat era insa Piotr Stepanovici; cu gesturi largi, facea eforturi 
disperate s-o convinga pe Varvara Petrovna de ceva, dar mult timp n-am putut 
înţelege de ce anume se agită. Se adresa si Praskoviei Ivanovna, si Lizavetei 
Nikolaevna, ba în toiul înflăcărării îi strigă în treacăt şi tatălui său ceva, într-un 
cuvânt, era într-o fierbere continuă învârtindu-se prin tot salonul. Varvara 
Petrovna, roşie la faţă, sări la un moment dat de la locul ei, strigându-i 
Praskoviei Ivanovna: „Ai auzit, ai auzit tu ce i-a spus el chiar acum acestei 
fete?”. Dar Praskovia Ivanovna era incapabilă să mai răspundă; nu fu în stare 
decât să bâiguie ceva, dând din mână. Biata femeie era copleşită de propriile ei 
griji: necontenit îşi întorcea capul spre Liza, privind-o cu o teamă inexplicabilă, 
dar să se ridice şi să plece n-ar fi îndrăznit cât timp nu se ridica şi fiică-sa. 
Între timp, căpitanul, care din clipa când apăru Nikolai Vsevolodovici arăta 
foarte speriat, vădi clar intenţia s-o şteargă neobservat, am băgat de seamă 
bine acest lucru, dar Piotr Stepanovici îl prinse de mână şi nu-l lăsă să plece. 

— Este necesar, absolut necesar, îi tot dădea el din gură, rostogolindu-şi 
cu o stăruitoare persuasiune cuvintele, ca nişte mărgele, în faţa Varvarei 
Petrovna, care se reaşezase între timp în fotoliul său şi, ţin minte, îl asculta cu 
aviditate; în cele din urmă, el îşi atinse scopul cucerindu-i toată atenţia. 

— Este necesar, Varvara Petrovna. Vedeţi doar şi singură că avem de-a 
face aici cu o neînțelegere, şi dupa toate aparențele, cu nişte lucruri ciudate, 
dar de fapt foarte clare, limpezi şi simple ca bună ziua. Înţeleg foarte bine că n- 
am nici o dezlegare să povestesc şi poate că apar cam ridicol, insistând în 
această privinţă. Dar, în primul rând, însuşi Nikolai Vsevolodovici nu atribuie 
acestei chestiuni cine ştie ce importanţă şi, în definitiv, există şi cazuri în care 
îi vine greu omului să se hotărască pentru o explicaţie personală, ba este chiar 
absolut necesar ca altcineva, o terță persoană, să facă acest lucru, întrucât ii 
vine mai uşor să vorbească despre unele chestiuni mai delicate. Credeti-ma, 
Varvara Petrovna, că Nikolai Vsevolodovici nu-i deloc de condamnat pentru 
faptul că n-a răspuns la întrebarea dumneavoastră de acum printr-o explicaţie 
categorică, deşi chestiunea în sine este cu totul minoră; o ştiu încă din timpul 
şederii sale la Petersburg. De altfel, tot cazul acesta nu poate decât să-l onoreze 
pe Nikolai Vsevolodovici, dacă este neapărat nevoie să recurgem la acest cuvânt 
vag, ,onoare”... 

— Vrei să spui că ai fost martor la vreun incident care a ocazionat... 
această neînțelegere? întrebă Varvara Petrovna. 

— Martor şi participant, confirmă grăbit Piotr Stepanovici. 

— Daca-mi dai cuvântul că asta nu va rani delicatetea lui Nikolai 
Vsevolodovici şi sentimentele pe care ştiu că le nutreste fata de mine, întrucât 
el nu-mi ascunde nimic... şi dacă totodată eşti convins că procedând astfel îi 
vei face chiar plăcere... 


— Negresit asa va fi, si tocmai de aceea socot ca imi fac si eu cu aceasta o 
datorie deosebit de placuta. Sunt convins ca el insusi m-ar fi rugat sa fac asta. 

Parea destul de stranie si in afara de orice uzanta sociala o asemenea 
dorinta staruitoare a acestui domn, picat parca din cer, sa relateze istoriile 
altora. Dar izbutise s-o prinda in undita pe Varvara Petrovna atingand punctul 
cel mai sensibil. Pe atunci inca nu cunostea caracterul acestui om si cu atat 
mai putin intentiile lui. 

— Sa auzim, incuviinta Varvara Petrovna, pe un ton circumspect si 
rezervat, vizibil necajita de aceasta ingaduinta a sa. 

— Istoria ca atare e scurta; si, daca vreti, de fapt nici nu este o istorie in 
adevaratul sens al cuvantului, se porni Piotr Stepanovici sa-si rasfire suvoiul de 
cuvinte, ca pe niste margele. Un romancier, neavand alta treaba, ar fi putut 
confectiona si un roman. O intamplare destul de nostima, Praskovia Ivanovna, 
si eu sunt convins ca Lizaveta Nikolaevna o va asculta cu interes, deoarece 
gasim in ea multe lucruri daca nu chiar minunate, in orice caz bizare. Acum 
cinci ani, la Petersburg, Nikolai Vsevolodovici l-a cunoscut pe acest om, iata-l, e 
aici in fata dumneavoastra, domnul Lebeadkin care sta acum cu gura cascata 
si intentionase pare-se s-o stearga neobservat. Scuzati-ma, Varvara Petrovna. 
Dar nu te sfatuiesc s-o stergi din loc, domnule fost functionar din fostul 
departament al aprovizionarii (dupa cum vezi, te tin minte foarte bine). Si eu, si 
Nikolai Vsevolodovici cunoastem prea bine toate matrapazlacurile dumitale de 
aici, pentru care, nu uita acest lucru, va trebui să dai socoteală. Încă o dată va 
cer scuze, Varvara Petrovna. Pe atunci Nikolai Vsevolodovici îl numea pe 
domnul acesta Falstaff al său; ceea ce vrea să însemne probabil (explică el 
deodată) că e vorba de un vechi personaj, un caracter burlesque, de care toată 
lumea râde şi care le permite tuturor să râdă de el, numai bani să iasă. Nikolai 
Vsevolodovici ducea pe atunci la Petersburg o viaţă, ca să zic aşa, în bătaie de 
joc, n-aş putea să găsesc un alt cuvânt mai potrivit ca s-o definesc, pentru că 
omul acesta nu se lăsa pradă deziluziei niciodată şi desconsidera orice 
ocupaţie. Vorbesc numai de acea perioadă, Varvara Petrovna. Acest Lebeadkin 
avea o soră, persoana care a stat aici până adineauri. Fratele şi surioara n- 
aveau nici un adăpost şi trăiau aciuindu-se pe la străini. El bătea caldarâmul 
sub arcadele magazinelor de la Gostinnâi Dvor, totdeauna îmbrăcat în fosta lui 
redingotă de uniformă, acosta trecătorii mai spilcuiti şi tot ce aduna dădea pe 
băutură. lar surioara lui se hrănea ca păsările cerului. Se angaja prin diferite 
case mizere, ca să-şi ţină într-un fel zilele. Un sodom îngrozitor; aş vrea să trec 
peste tabloul acestei existente de unghere, existenţă în care se complacuse pe 
atunci din excentricitate şi Nikolai Vsevolodovici. Numai despre perioada de 
atunci vorbesc, Varvara Petrovna; iar expresia „excentricitate” îi aparţine lui 
personal. Nu avea de ascuns cine ştie ce lucruri fata de mine. Mademoiselle 
Lebeadkina, care într-un timp avusese repetate ocazii să-l vadă pe Nikolai 
Vsevolodovici, rămase profund impresionată de înfăţişarea lui. Era, ca să zic 
aşa, un diamant pe fondul mizer al vieţii acestei fete. Nu mă pricep la 
descrierea sentimentelor, de aceea voi trece peste asta; dar nişte oameni 


pacatosi au luat-o imediat in derâdere, ceea ce o facu sa cada intr-o adanca 
tristeţe. În general, acolo toată lumea isi bătea joc de dânsa, dar nici ea nu prea 
lua in seama toate acestea. Mintea ei inca de pe atunci nu era in perfecta 
ordine, desi nu chiar in starea de acum. E de presupus, si sunt destule 
temeiuri pentru asta, ca in copilärie, datoritä nu stiu carei binefäcätoare, era 
aproape să capete o educaţie frumoasă. Nikolai Vsevolodovici nu-i dădea nici o 
atenţie şi se mulțumea să joace preferans cu nişte funcţionari — dintr-un pachet 
soios, pe un sfert de copeică. Într-o zi însă, când batjocura lor întrecuse orice 
măsură, el (fără a mai întreba de ce şi pentru ce) îl prinse de guler pe unul 
dintre aceşti funcţionari şi-i dădu drumul jos pe fereastră, de la etajul întâi. 
Nici urmă de indignare cavalerească în favoarea inocentei fugare nu se făcu 
simțită cu acest prilej; toată operaţia aceasta se desfăşura în hazul general şi 
cel mai mult râdea Nikolai Vsevolodovici. Când totul se termină cu bine, cei doi 
se împăcară şi se apucară de băut punci. În schimb ea, inocenta ultragiată, nu 
uită acest lucru. Bineînţeles, rezultatul a fost zdruncinarea definitivă a 
facultăţilor ei mintale. Repet, nu sunt meşter în a descrie sentimente, dar cred 
că în esenţă aici este vorba de un vis. Iar Nikolai Vsevolodovici, ca un facut, 
atata şi mai mult acest vis: în loc să râdă, el începu să-i arate acestei 
mademoiselle Lebeadkina un respect neobişnuit. Kirillov, care era de fata (un 
original nemaipomenit, Varvara Petrovna, şi un om dintr-o bucată; poate că îl 
veţi cunoaşte vreodată, se află acum aici), ei bine, acest Kirillov, care de obicei 
tăcea mereu, se aprinde deodată, mi-aduc aminte foarte exact acest lucru, şi-i 
spune lui Nikolai Vsevolodovici că o tratează pe această doamnă ca pe o 
marchiză şi cu aceasta îi dădu ultima lovitură. Mai adaug că Nikolai 
Vsevolodovici îl respecta pe acest Kirillov. Şi ce credeţi că i-a răspuns: „Îţi 
închipui cumva, domnule Kirillov, că-mi bat joc de ea; te rog să mă crezi că o 
respect cu adevărat, pentru că ea e mai bună decât noi toţi”; dar, ştiţi, a spus-o 
cu tonul cel mai serios. Adevărul este că în aceste două-trei luni, afară de bună 
ziua şi la revedere, n-a schimbat de fapt cu ea nici un cuvânt. Eu, care am fost 
mereu de faţă, ţin minte foarte bine că ea ajunsese să se iluzioneze atât de tare, 
încât începuse să-l considere un fel de logodnic al ei, care nu îndrăznea s-o 
„răpească” numai pentru că avea mulţi duşmani şi întâmpina piedici din partea 
familiei sau altceva de genul acesta. Ce s-a mai râs şi pe chestia asta! S-a 
terminat prin aceea că, urmând să plece încoace, Nikolai Vsevolodovici a dat 
dispoziţie ca cineva să aibă grijă de întreţinerea ei şi i-a fixat o pensie anuală 
destul de măricică, de vreo trei sute de ruble, mi se pare, dacă nu şi mai mult. 
Într-un cuvânt, să zicem că toate acestea au fost un amuzament, fantezia unui 
om obosit prea devreme; admitem în sfârşit că a fost, cum zicea Kirillov, o nouă 
experienţă a unui om blazat cu scopul de a afla până unde poate fi dusă o 
infirmă pe jumătate nebună. „Dumneata, zicea el, anume ţi-ai ales-o pe cea mai 
nevolnică fiinţă, pe aceasta sărmană infirmă, veşnic expusă batjocurilor şi 
bătăilor, ştiind mai ales că fiinţa aceasta se präpädeste de o dragoste ridicolă 
pentru dumneata; şi te-ai apucat să-i zăpăceşti capul numai pentru plăcerea de 
a vedea ce va rezulta!” În definitiv, ce vină avea omul dacă acestei femei ticnite i 


s-a năzărit asa ceva, cand, notati acest lucru, el nu schimbase cu ea nici două 
fraze in tot acest timp! Exista, Varvara Petrovna, lucruri despre care nu numai 
ca nu se poate vorbi in mod inteligent, dar despre care nici nu este inteligent sa 
te apuci sa vorbesti. Hai sa zicem, daca vreti, ca e o ciudatenie, dar mai mult 
decat atat nu-mi imaginez ce s-ar mai putea spune; si totusi ne este dat sa 
vedem acum ce istorie s-a brodat din acest mic episod... Imi este cunoscut in 
buna parte, Varvara Petrovna, ce se petrece aici. 

Povestitorul se intrerupse brusc cu intentia vizibila de a i se adresa lui 
Lebeadkin, dar Varvara Petrovna il opri; era într-o stare de extrema exaltare. 

— Ai terminat? intreba ea. 

— Nu inca; dar pentru ca tabloul sa fie complet, as fi vrut, daca imi 
ingaduiti, sa-i pun cateva intrebari acestui domn... Veti afla indata despre ce 
este vorba, Varvara Petrovna. 

— Ajunge, mai pe urmă, opreste-te pentru o clipă, te rog. O, ce bine am 
făcut lasandu-te să vorbeşti! 

— Şi remarcati, Varvara Petrovna, reluă cu vioiciune Piotr Stepanovici, 
putea oare Nikolai Vsevolodovici singur să vă explice acest lucru adineauri, ca 
răspuns la întrebarea dumneavoastră formulată poate prea categoric? 

— O, da, prea categoric! 

— Şi n-am avut eu dreptate, susținând că în unele cazuri îi e mult mai 
uşor unei terţe persoane să explice decât celui direct vizat? 

— Da, da, aşa este... doar într-o singură privinţă te-ai înşelat şi cu regret 
observ că persişti în această eroare. 

— Se poate? Cum anume? 

— Vezi... dar mai bine să iei loc, Piotr Stepanovici. 

— Voia dumneavoastră, mă simt chiar puţin obosit; vă mulţumesc. 

Îşi trase îndată un fotoliu întorcându-l în aşa fel ca să stea între Varvara 
Petrovna şi Praskovia Ivanovna lângă masă şi cu faţa spre domnul Lebeadkin, 
pe care nu-l slăbea din ochi nici o clipă. 

— Greşeşti cand numesti asta „excentricitate”... 

— O, daca numai asta e... 

— Nu, nu, asteapta putin, il opri Varvara Petrovna, pregatindu-se 
probabil sa se lanseze intr-o peroratie lunga si entuziasta. Piotr Stepanovici 
observa indata acest lucru si-si ascuti atentia. 

— Nu, asta a fost ceva mai mult decât o „excentricitate” si, crede-ma, 
ceva aproape sfânt! Un om mândru şi prea de timpuriu jignit, ajuns să ducă 
viaţa în „bătaie de joc”, despre care ai amintit în remarca dumitale atât de 
subtilă, într-un cuvânt, prinţul Harry, cum l-a comparat admirabil Stepan 
Trofimovici la un moment dat şi cu care m-aş declara întru totul de acord dacă 
n-ar fi semănat încă mai mult cu Hamlet, cel puţin după părerea mea. 

— Et vous avez raison, observă cu emoție gravă Stepan Trofimovici. 

— Iti mulţumesc, Stepan Trofimovici, dumitale, în mod deosebit, iti 
mulţumesc şi mai ales pentru încrederea neclintită în Nicolas, în generozitatea 


lui sufleteasca si in inalta lui menire. Cu increderea aceasta mi-o intareai si pe 
a mea, ori de câte ori cadeam pradă îndoielii. 

— Chére, chére... Stepan Trofimovici facu un pas inainte, dar se opri, 
socotind probabil ca e primejdios sa o intrerupa. 

— Si daca Nicolas (continua Varvara Petrovna, taraganand rostirea 
cuvintelor pe un ton aproape cantat) l-ar fi avut prin preajma lui pe Horatio al 
sau, calm, superb în smerenia lui — o altă expresie admirabilă a dumitale, 
Stepan Trofimovici - poate că de mult ar fi fost salvat de acest trist si 
„năprasnic demon al ironiei” care l-a chinuit toată viaţa (excelentă expresie, 
demonul ironiei, tot dumitale iti aparţine, Stepan Trofimovici). Nicolas însă n-a 
avut niciodată parte de Horatio, nici de Ofelia. N-o avea decât pe maica-sa, dar 
ce poate să facă o mamă singură şi în asemenea împrejurări? Ştii, Piotr 
Stepanovici, mi se pare acum întru totul de înţeles că o fiinţă ca Nicolas a putut 
să apară chiar si în asemenea spelunci despre care mi-ai povestit. Îmi închipui 
acum cu toată claritatea această luare în „bătaie de joc” a vieţii (o foarte reuşită 
expresie a dumitale!), această sete nepotolită de contraste, acest fond sumbru 
al tabloului în care el apare ca un diamant, de asemenea dupa comparatia 
dumitale, Piotr Stepanovici. Şi iată-l întâlnind acolo o fiinţă nedreptatita de toţi, 
o infirmă semidementa, şi totuşi insufletita poate de sentimente foarte nobile! 

— Hm, da, să zicem. 

— Si cu toate astea vi se pare de neînțeles că el nu-şi bate joc de dânsa, 
ca toţi ceilalţi! Vai, ce oameni! Vi se pare de neînțeles că el o apără împotriva 
celor care o nedreptatesc şi-i arată stimă „ca unei marchize” (acest Kirillov 
probabil că are un dar excepţional de a înţelege profund sufletul omenesc, deşi 
nici el nu l-a înţeles pe Nicolas!). Şi, dacă vreţi, tocmai din cauza acestui 
contrast s-a iscat nenorocirea; dacă nefericita s-ar fi aflat într-un alt mediu, 
poate că nici n-ar fi ajuns până la un asemenea stadiu de exaltare în iluziile ei. 
Numai o femeie, o femeie poate înţelege acest lucru, Piotr Stepanovici, şi ce rău 
imi pare că dumneata... adică, nu că nu eşti femeie, dar că cel putin fata de 
acest caz nu ai firea unei femei, ca să înţelegi! 

— Adică în sensul că nu există rău fără bine, înţeleg, înţeleg, Varvara 
Petrovna. E ca şi în religie: cu cât mai rău trăieşte omul sau cu cât este mai 
oropsit ori mai sărac întreg poporul, cu atât mai dârz şi mai fervent visează el la 
răsplata din rai, iar dacă se mai ostenesc pentru asta şi o sută de mii de preoţi, 
atatand acest vis, speculandu-l, atunci... vă înţeleg, Varvara Petrovna, fiţi 
liniştită. 

— De fapt, nu e tocmai aşa. Dar ia spune-mi, te rog: crezi cumva că 
Nicolas, pentru a stinge un asemenea vis în acest organism nenorocit (de ce 
Varvara Petrovna a folosit aici cuvântul „organism”, n-am înţeles), trebuia 
neapărat să râdă şi el de dânsa şi să se poarte fata de ea ca şi ceilalţi 
funcţionari? Nu-mi închipui ca dumneata să refuzi a recunoaşte acel sentiment 
de compasiune superioară, acea vibraţie a organismului său întreg, care l-au 
făcut pe Nicolas să-i răspundă cu atâta gravitate lui Kirillov: „Eu nu râd de 
dânsa”. Ce răspuns nobil, sfânt! 


— Sublime, murmură Stepan Trofimovici. 

— Si va rog sa notati, el nu este chiar atat de bogat, cum si-ar fi putut 
inchipui cineva; bogata sunt eu, si nu el; iar pe atunci el nu accepta de la mine 
aproape nimic. 

— Inteleg, inteleg toate astea, Varvara Petrovna, dädu semne de 
nerabdare Piotr Stepanovici. 

— O, dar e chiar firea mea! Mă recunosc în Nicolas. Imi este atât de 
familiară această tinereţe, acest clocot răscolitor de impulsuri nestăpânite, 
ameţitoare, cumplite... Şi dacă ne vom cunoaşte cândva mai de aproape, Piotr 
Stepanovici, ceea ce eu personal as dori-o sincer, mai ales că iti sunt atât de 
recunoscătoare astăzi, poate că vei înţelege atunci ceea ce... 

— O, vă rog să mă credeţi, la randu-mi doresc... murmură cu vocea 
sacadată Piotr Stepanovici. 

— Vei înţelege atunci acel impuls, care te face ca în această orbire a 
sentimentului de generozitate să-ţi opreşti deodată ochii asupra unui om chiar 
şi nedemn de tine în toate privintele, care nu te înţelege catusi de putin, este 
gata să te chinuiască la orice prilej şi pe care, în ciuda celei mai evidente 
realităţi, să-l transformi într-un fel de ideal, să-l iei drept întruchiparea unui vis 
al tău, să-ţi concentrezi asupra lui toate speranţele, să te închini în fata lui, să-l 
iubeşti o viaţă întreagă, absolut fără să ştii pentru ce sau poate tocmai pentru 
faptul că el n-o merită... O, cum am suferit eu toată viaţa, Piotr Stepanovici! 

Stepan Trofimovici, a cărui fata trăda o expresie indurerata, îmi căuta 
privirea; dar m-am eschivat la timp. 

— Şi încă recent, recent de tot — o, cât de vinovată mă simt eu în faţa lui 
Nicolas! ... Nici n-ai să mă crezi dacă iti spun ce hartuita am fost din toate 
părţile; m-au chinuit toţi, toţi: şi duşmanii, şi intrigantii, şi prietenii; poate 
prietenii mai mult decât duşmanii. Când mi-au adresat prima dintre aceste 
abjecte scrisori anonime, poate n-ai să mă crezi, Piotr Stepanovici, nici n-am 
mai găsit în mine suficientă forţă pentru a răspunde cu dispreţ la toată 
răutatea asta... niciodată, niciodată nu-mi voi ierta această slăbiciune! 

— Am şi auzit câte ceva despre scrisorile anonime de aici, se învioră 
brusc Piotr Stepanovici, aflu eu cine sunt autorii, nici o grijă. 

— Dar nici nu-ţi închipui ce intrigi s-au ţesut aici! Au copleşit-o până şi 
pe sărmana noastră Praskovia Ivanovna, dar pentru ce şi pe dânsa, mă rog? 
Am fost poate astăzi prea nedreaptă cu tine, draga mea Praskovia Ivanovna, 
adăugă ea într-un generos elan de înduioşare, dar nu şi fără o ironie 
triumfatoare. 

— Vai, draga mea, murmura Praskovia Ivanovna in sila, dupa mine, ar 
trebui să se pună capăt acestor discuţii; s-a vorbit destul... şi o privi sfioasă pe 
Liza, care se uita ţintă la Piotr Stepanovici. 

— Iar pe fiinţa aceasta sărmană şi nefericită, pe scrântita aceasta care şi- 
a pierdut totul, păstrându-şi însă inima, aş vrea acum s-o înfiez, strigă deodată 
Varvara Petrovna, este o datorie a mea, pe care am de gând s-o împlinesc cu 
sfinţenie! Începând chiar de astăzi o iau sub ocrotirea mea! 


— Si va fi foarte, foarte bine dintr-un anumit punct de vedere, se insufleti 
de tot Piotr Stepanovici. Scuzati-ma, adineauri nu terminasem inca. Ma 
gândesc la ceea ce ati spus despre ocrotire. Inchipuiti-va, când a plecat atunci 
Nikolai Vsevolodovici (reiau în continuare exact momentul la care mă oprisem, 
Varvara Petrovna), acest domn Lebeadkin imediat şi-a închipuit că are tot 
dreptul să dispună în întregime de ajutorul fixat surorii lui; şi, într-adevăr, a 
dispus. Nu ştiu precis cum anume rânduise totul Nikolai Vsevolodovici atunci, 
dar peste un an, în străinătate, aflând ceea ce se petrece, a fost nevoit să-şi 
schimbe dispoziţiile anterioare. Nu cunosc nici în această privinţă toate 
amănuntele, le veţi afla de la dânsul, dar ştiu un lucru: persoana în cauză a 
fost internată într-o mănăstire, în condiţii foarte confortabile, dar sub o 
supraveghere amicală, intelegeti? Şi ce credeţi că întreprinde domnul 
Lebeadkin? Face mai întâi toate încercările ca să afle unde a fost ascunsă sursa 
lui de venituri, adică surioara; recent de tot îşi atinge scopul; o scoate din 
mănăstire, invocând nu ştiu ce fel de drepturi, şi o aduce direct aici. O ţine în 
mizerie, nu-i dă nimic de mâncare, o bate, o tiranizează, în sfârşit, nu ştiu pe ce 
căi primeşte din partea lui Nikolai Vsevolodovici o sumă considerabilă pe care o 
iroseşte într-o beţie continuă, iar în loc de recunoştinţă recurge la o provocare 
impertinentă faţă de Nikolai Vsevolodovici, formulând nişte pretenţii absurde, 
ameninţându-l să-l dea în judecată în cazul că nu-i va plăti pensia direct lui în 
mână. În felul acesta darul benevol al lui Nikolai Vsevolodovici se transformă 
într-un fel de bir, vă puteţi imagina? Domnule Lebeadkin, este adevărat tot ceea 
ce am spus eu acum aici? 

Căpitanul care stătuse tot timpul tăcut, cu ochii lăsaţi în pământ, făcu 
doi paşi înainte înroşindu-se ca racul. 

— Piotr Stepanovici, eşti crud faţă de mine, bâigui el scurt. 

— Cum adică sunt crud cu dumneata, de ce? Dar să lăsăm asta: 
chestiunea cruzimii sau blândeţii o discutăm noi mai târziu; acum te rog numai 
să-mi răspunzi la prima mea întrebare: este adevărat tot ce am spus eu acum 
aici sau nu? Dacă crezi că nu este adevărat, poţi s-o declari imediat. 

— Eu... ştii şi dumneata, Piotr Stepanovici... bâigui căpitanul şi amuti 
încurcat. 

E de notat că Piotr Stepanovici şedea într-un fotoliu picior peste picior, 
iar căpitanul stătea în faţa lui în cea mai respectuoasă poziţie. Ezitările 
domnului Lebeadkin mi se pare că nu prea îi plăcură lui Piotr Stepanovici; faţa 
lui se contractă într-o convulsie răutăcioasă. 

— Nu cumva ai avea într-adevăr să declari ceva? îl privi el cu tâlc ascuns 
pe căpitan. În cazul acesta fa bine si vorbeşte, toată lumea vrea să te audă. 

— Ştii prea bine, Piotr Stepanovici, că n-am ce declara. 

— Ba nu ştiu nimic şi aud asta pentru prima dată; de ce n-ai putea sa 
declari? 

Căpitanul tăcea cu privirea lăsată în pământ. 

— Îngăduie-mi să plec, Piotr Stepanovici, zise el hotărât. 


— Da, însă nu mai înainte ca dumneata să dai un răspuns precis la 
întrebarea mea: este adevărat tot ce am spus eu? 

— E adevarat, zise surd Lebeadkin, ridicandu-si ochii asupra calaului 
său. Il trecuseră näduselile si pe tâmple îi apărură broboane de transpiratie. 

— Totul este adevarat? 

— Totul este adevarat. 

— Mai ai ceva de adaugat, sa faci vreo obiectie? Daca crezi ca noi te 
nedreptatim, spune-o; protesteaza, declara cu glas tare ca esti nemultumit. 

— Nu, n-am nimic de spus. 

— L-ai amenintat recent de tot pe Nikolai Vsevolodovici? 

— Aici... aici e de vină mai mult băutura, Piotr Stepanovici. (El îşi inalta 
deodată capul.) Piotr Stepanovici! Dacă onoarea familiei şi ruşinea nemeritată 
la care a fost expusă inima vor da tipat în fata lumii, şi atunci oare este vinovat 
omul? zbieră el în neştire, izbucnind ca mai adineauri. 

— Dar acum dumneata eşti treaz, domnule Lebeadkin? îl tintui cu o 
privire pătrunzătoare Piotr Stepanovici. 

— Sunt... treaz. 

— Ce înseamnă aceste fraze despre onoarea familiei şi ruşinea nemeritată 
de inimă? 

— Nu mă refer la nimeni, nu m-am gândit la nimeni. Numai la mine... se 
prăbuşi din nou căpitanul. 

— Am impresia că te-au jignit expresiile mele cu privire la dumneata şi la 
purtarea dumitale? Eşti prea irascibil, domnule Lebeadkin, dar îţi atrag atenţia 
că eu încă n-am început să vorbesc despre purtarea dumitale aşa cum se 
înfăţişează ea cu adevărat. Voi vorbi şi despre purtarea dumitale în adevărata ei 
înfăţişare. E posibil s-o şi spun, dar deocamdată n-am atins această chestiune 
în adevărata ei înfăţişare. 

Lebeadkin tresări, uitându-se cu ochi innebuniti la Piotr Stepanovici. 

— Piotr Stepanovici, abia acum încep să mă trezesc! 

— Hm, eu sunt acela care te-am trezit? 

— Da, dumneata m-ai trezit, Piotr Stepanovici, şi am dormit patru ani 
sub un nor negru suspendat deasupra capului meu. Pot să plec, în sfârşit, 
Piotr Stepanovici? 

— Acum poţi să pleci, dacă Varvara Petrovna nu va găsi necesar... Ea 
dădu din mâini în sensul că nu are nimic de spus. 

Căpitanul salută din cap, făcu doi paşi spre uşă, apoi se opri brusc, îşi 
lipi mâna de piept în dreptul inimii, vrând să spună ceva, dar nu mai scoase 
nici o vorbă şi se repezi afară. Chiar în uşă însă, se ciocni cu Nikolai 
Vsevolodovici; acesta se dădu deoparte; căpitanul se zgribuli într-un mod cam 
ciudat în faţa lui şi rămase împietrit, neputând să-şi ia ochii de pe chipul lui, 
ca un iepure sub privirea unui şarpe boa. Aşteptând un pic, Nikolai 
Vsevolodovici îl dădu uşor în lături cu mâna şi intră în salon. 

VII. 


Parea binedispus si calm. Poate ca i se intamplase ceva deosebit de 
placut, necunoscut inca noua; in orice caz, era vizibil foarte multumit. 

— Ma vei ierta oare vreodata, Nicolas? nu se putu stapani Varvara 
Petrovna, ridicandu-se grabita in intâmpinarea lui. 

Dar Nicolas rase voios. 

— Exact asa cum am crezut! striga el glumet cu bonomie. Vad ca ai aflat 
totul. Plecând de aici ma gândeam in cupeu: „Trebuia cel putin să istorisesc 
macar ceva, sa nu plec asa!”. Dar amintindu-mi ca a ramas aici Piotr 
Stepanovici, mi-a dispärut orice ingrijorare. 

Spunand asta, el aruncă o privire fugara prin încăpere. 

— Piotr Stepanovici ne-a povestit un vechi episod din viaţa 
petersburgheză a unui om bizar, reluă entuziasmată Varvara Petrovna, a unui 
om capricios şi nesăbuit, dar întotdeauna generos în sentimentele sale, 
întotdeauna nobil ca un adevărat cavaler... 

— Cavaler? Chiar până acolo ati ajuns? râse Nicolas. Totuşi îi sunt foarte 
recunoscător lui Piotr Stepanovici de data aceasta pentru graba lui (aici el 
schimbă cu acesta o privire fulgerătoare). Trebuie să ştii, maman, că Piotr 
Stepanovici e împăciuitorul tuturor; este rolul, boala lui, marota lui, şi chiar 1- 
aş recomanda în mod special din acest punct de vedere. Îmi închipui cam ce a 
putut el să vă turuie, pentru că el realmente turuie când povesteşte; capul lui e 
o adevărată cancelarie. Notati ca, în calitate de realist, el n-ar putea să spună 
un neadevăr şi că adevărul i se pare mai preţios decât succesul... Bineînţeles 
afară de unele cazuri speciale, când succesul pentru el este mai scump decât 
adevărul. (Spunând acest lucru, el nu contenea să-şi plimbe privirea prin 
încăpere.) Aşadar, e limpede, maman, că nu este cazul ca dumneata să-mi ceri 
iertare şi dacă s-a comis cine ştie ce nebunie, asta numai eu am făcut-o, asta 
arată în cele din urmă că eu sunt totuşi un nebun, trebuie doar să-mi menţin 
reputaţia de care mă bucur aici. 

Cu aceste vorbe, el îşi imbratisa duios mama. 

— În orice caz, chestiunea aceasta este închisă, totul s-a spus şi am 
putea prin urmare să schimbăm subiectul, adăugă el şi accente seci răsunară 
în glasul lui. Varvara Petrovna sesiză îndată aceste accente; dar exaltarea ei nu 
trecuse, ci dimpotrivă. 

— Nu te aşteptam decât peste o lună, Nicolas! 

— Bineînţeles, iti voi explica totul, maman, acum însă... 

Şi el se îndreptă spre Praskovia Ivanovna. 

Dar ea abia îşi întoarse spre el capul, deşi cu o jumătate de oră înainte 
fusese uluită de apariţia lui. Avea acum alte griji: din clipa în care ieşise 
căpitanul şi se ciocnise în uşă cu Nikolai Vsevolodovici, Liza se pornise pe râs, 
la început discret, apoi tot mai clocotitor şi sacadat, încât devenea din ce în ce 
mai distinct şi mai zgomotos. Se roşise toată. Contrastul cu dispoziţia ei 
sumbră de mai înainte era izbitor. În timp ce Nikolai Vsevolodovici vorbea cu 
Varvara Petrovna, ea, printr-un semn din mână, îl chemase de vreo două ori pe 
Mavriki Nikolaevici, voind parcă să-i şoptească ceva, dar în momentul cand 


acesta se apleca, ea se pornea pe ras; s-ar fi putut crede ca rade tocmai de 
bietul Mavriki Nikolaevici, desi in realitate parea ca incearca sa se stapaneasca 
ducandu-si batista la gura. Cu aerul cel mai candid si mai plin de franchete, 
Nikolai Vsevolodovici 0 saluta. 

— Te rog sa ma scuzi, raspunse ea pripit, dumneata... dumneata desigur 
l-ai văzut pe Mavriki Nikolaevici... Doamne, eşti inadmisibil de înalt, Mavriki 
Nikolaevici! 

Şi iar o pufni râsul. Mavriki Nikolaevici într-adevăr era un om înalt, dar 
nu de o statură chiar inadmisibilă. 

— Dumneata... ai sosit de mult? murmură ea stăpânindu-se iar, ba si 
jenată oarecum, dar cu privirea scânteietoare. 

— Cam de vreo două ore, răspunse Nicolas, uitându-se la ea atent. 

E de notat că se menținea în timpul acestei conversații în marginile unei 
curtoazii rezervate, dar, făcându-se abstracţie de această curtoazie, chipul lui 
trăda o expresie de totală indiferenţă şi poate chiar de apatie. 

— Şi unde ai de gând să stai? 

— Aici. 

Varvara Petrovna o urmărea pe Liza şi brusc o străfulgeră un gând 
neaşteptat. 

— Şi unde ai fost, Nicolas, până acum în aceste două ore? zise ea 
apropiindu-se. Trenul soseşte la ora zece. 

— L-am dus mai întâi pe Piotr Stepanovici la Kirillov, iar cu Piotr 
Stepanovici m-am întâlnit în Matveevo (cu vreo trei staţii înainte) şi ne-am 
continuat drumul în acelaşi vagon. 

— Asteptam la Matveevo de dimineaţă, interveni Piotr Stepanovici, 
vagoanele din urmă de la trenul nostru săriseră de pe şină, puţin rămăsese să 
nu-mi strivesc picioarele. 

— Să-ţi striveşti picioarele! strigă Liza. Maman, maman, şi noi am vrut 
săptămâna trecută să plecăm la Matveevo, ne strivea şi nouă picioarele! 

— Doamne fereşte! se cruci Praskovia Ivanovna. 

— Maman, maman, draga mea maman, să nu te sperii, dacă într-adevăr 
o să-mi frâng cu adevărat picioarele; cu mine se poate întâmpla oricând, chiar 
şi matale o spui, fiindcă zilnic călăresc ca o nebună. Mavriki Nikolaevici, ai să 
mă insotesti ca să mă duci la brat schioapa? hohoti Liza iar. Dacă se va 
întâmpla aşa ceva, nu-i voi permite nimănui să mă conducă, afară de 
dumneata, poţi fi sigur de asta. Să zicem că imi voi frânge un singur picior... 
Dar fii drăguţ şi spune-mi că o vei considera o fericire. 

— Ce mai fericire, cu un singur picior? răspunse grav Mavriki Nikolaevici 
încruntându-se. 

— În schimb ai să mă conduci singur şi nu va mai fi nimeni altul! 

— Chiar şi atunci tot dumneata ai să mă conduci, Lizaveta Nikolaevna, 
murmură şi mai grav Mavriki Nikolaevici. 

— Dumnezeule, a vrut să facă un calambur! strigă aproape îngrozită Liza. 
Mavriki Nikolaevici, să nu mai îndrăzneşti să te aventurezi pe această cale! Ca 


sa vezi ce egoist esti. Sunt convinsa, spre cinstea dumitale, ca in cazul de fata 
te ponegresti singur; dimpotriva: de dimineata si pana seara ma vei asigura ca 
fara un picior am devenit si mai interesanta! Un singur lucru va fi ireparabil, 
dumneata esti nemäsurat de inalt, iar eu fara un picior voi deveni prea scunda, 
cum ai sa ma conduci atunci la brat, nu ne vom potrivi! 

Si Liza izbucni iar într-un râs nervos. Spiritele si aluziile ei erau plate, 
dar se pare că în acea clipă nu-i ardea de glume. 

— Isterie, imi şopti Piotr Stepanovici, ar fi bine să-i aducă cineva un 
pahar cu apă. 

Ghicise bine; după un minut toată lumea se agita în jurul ei, cineva 
adusese apa. Liza îşi imbratisa mama sărutând-o fierbinte, plângea pe umărul 
ei şi imediat dădea capul înapoi, o privea ţintă în fata şi începea iar să râdă in 
hohote. Izbucni în plâns, în cele din urmă, şi maman. Varvara Petrovna le luă 
repede în apartamentul ei şi dispărură după usa prin care intrase în salon mai 
înainte Daria Pavlovna. Dar nu zăboviră acolo decât foarte puţin, vreo patru 
minute, nu mai mult... 

Încerc să-mi reconstitui acum în memorie fiecare amănunt din ultimele 
minute ale acelei dimineti de neuitat. Am reţinut bine că rămânând singuri, 
fără doamne (cu excepţia Dariei Pavlovna, care se miscase din locul ei), Nikolai 
Vsevolodovici trecu pe lângă fiecare dintre noi salutându-ne, pe toţi afară de 
Şatov, care stătea ca şi înainte în colţul său, aplecat şi mai mult şi cu privirea 
atintita mereu în podea. Stepan Trofimovici încercă o conversaţie foarte 
spirituală cu Nikolai Vsevolodovici, dar acesta se îndreptă grăbit spre Daria 
Pavlovna. În acest timp însă îl interceptă aproape cu forţa Piotr Stepanovici şi, 
tragandu-] la fereastră, începu să-i şoptească repede ceva foarte important 
probabil, judecând după expresia feţei şi gesturile cu care îşi însoțea soapta. 
Nikolai Vsevolodovici în schimb îl asculta aproape impasibil şi distrat, cu 
zâmbetul lui protocolar pe buze, iar spre sfârşit chiar şi cu un aer de 
nerăbdare, voind parcă să scape cât mai repede de interlocutorul său. Se 
depărtă de fereastră exact în momentul când se întoarseră doamnele noastre; 
Varvara Petrovna o aşeză pe Liza în locul pe care stătuse înainte, asigurându-se 
că trebuie să mai rămână neapărat măcar vreo zece minute să-şi revină şi că 
aerul proaspăt n-ar fi prea favorabil acum nervilor zdruncinati. Arata o grijă 
deosebită fata de Liza, aşezându-se chiar alături de ea. Piotr Stepanovici, 
eliberat de discuţia cu Nikolai Vsevolodovici, veni în grabă la ele şi începu o 
conversaţie vioaie, veselă. Şi chiar în acel moment Nikolai Vsevolodovici se 
apropie în cele din urmă de Daria Pavlovna, cu aceiaşi paşi masurati; Dasa 
aproape că tremura pe locul ei, văzându-l că se apropie, şi repede dădu să sară, 
vădit tulburată si cu obrajii impurpurati. 

— Mi se pare că pot să te felicit... sau nu încă? zise el cu o expresie cu 
totul neobişnuită pe faţă. 

Dasa îi răspunse ceva ce nu se putu deslusi. 

— larta-mi indiscretia, ridică el glasul, dar să ştii că am fost instiintat in 
mod expres. Ai ştiut de acest lucru? 


— Da, am ştiut ca ati fost incunostintat. 

— Sper ca n-am fost inoportun cu felicitarea mea, rase el, si daca Stepan 
Trofimovici... 

— Cu ce, cu ce s-o feliciti? sari brusc Piotr Stepanovici. Cu ce te felicita, 
Daria Pavlovna? Aha, aha! Nu cumva cu...? Imbujorarea dumitale arată că am 
ghicit. Într-adevăr, cu ce ar putea fi felicitate frumoasele şi virtuoasele noastre 
domnişoare şi de ce natură pot fi felicitările care le fac să roşească cel mai 
mult? Ei, atunci primeşte şi felicitările mele, dacă am ghicit bine, şi te somez 
să-ţi achiti pariul pierdut: iti mai aduci aminte, în Elveţia, ai pariat că nu te vei 
mărita niciodată... Apropo de Elveţia — ce e cu mine? Inchipuiti-va că, pe 
jumătate, motivul călătoriei mele a fost tocmai acesta, şi era aproape să uit: ia 
spune-mi, tată, se întoarse el repede către Stepan Trofimovici, când ai de gând 
să pleci în Elveţia? 

— Eu... în Elveţia? se miră jenat Stepan Trofimovici. 

— Păi, cum? Nu pleci? Că doar şi tu te căsătoreşti... Mi-ai scris! 

— Pierre! exclamă Stepan Trofimovici. 

— Ei, ce Pierre... Trebuie să ştii, bineînţeles, dacă îţi face plăcere: mă 
grabeam să ajung aici cat mai repede ca să-ţi spun că n-am nimic împotrivă, 
întrucât ai dorit să afli părerea mea cat mai neîntârziat; iar daca (turui el) 
trebuie să te „salvez”, după cum mai scrii şi mă implori în aceeaşi scrisoare, îţi 
stau la dispoziţie. E adevărat că se căsătoreşte? se întoarse el repede către 
Varvara Petrovna. Sper că nu sunt indiscret; mi-a scris doar cu mâna lui că tot 
oraşul ştie şi că toată lumea îl felicită, încât, pentru a evita aceste felicitări, nu 
iese din casă decât noaptea. Scrisoarea e în buzunarul meu. Vă rog să mă 
credeţi, Varvara Petrovna, că eu pur şi simplu nu-l mai înţeleg! Spune-mi un 
lucru, Stepan Trofimovici, ce trebuie să fac: să te felicit sau să te „salvez”? Nici 
n-o să mă credeţi; alături de cele mai fericite efuziuni dai şi de nişte rânduri 
pline de lamentatii disperate. Întâi şi întâi imi ceri iertare; hai, să zicem, e 
obiceiul dumitale... Deşi, ce să ne ascundem: inchipuiti-va un om care in viata 
lui nu m-a văzut decât de două ori, dar şi atunci cu totul întâmplător, şi 
deodată acum, în pragul de a contracta o a treia căsătorie, i se năzare că 
nesocoteşte nu ştiu ce îndatoriri faţă de mine, mă imploră de la distanţă de o 
mie de verste să nu mă supăr şi să-i dau consimţământul meu! Te rog să nu te 
formalizezi, Stepan Trofimovici, e trăsătura vremii; privesc lucrurile larg şi nu 
condamn, de fapt asta iti face onoare etc., etc., şi totuşi esentialul este că 
tocmai esentialul nu-l înţeleg. S-au amestecat aici şi nişte „păcate din Elveţia”. 
Mă căsătoresc, adică pentru nişte păcate sau din cauza păcatelor nu ştiu cui 
sau cum apare la el acolo, într-un cuvânt, „păcate”. „O fată zice, perlă şi 
diamant” şi, bineînţeles, „el nu este demn”, mă rog, stilul dumnealui; dar din 
cauza unor păcate sau circumstanţe „este nevoit să-şi pună pirostriile pe cap şi 
apoi să plece în Elveţia” şi deci „lasă imediat totul şi vino să mă salvezi”. 
Intelegi ceva din toate astea? Desi... desi, din expresia chipurilor de aici observ 
(el îşi rotea privirea cu un zâmbet candid, cercetând feţele şi ţinând scrisoarea 
în mână) că, după obiceiul meu, am făcut o gafă... din cauza sinceritatii mele 


stupide sau, cum s-a exprimat Nikolai Vsevolodovici, din cauza firii mele prea 
repezite. Am crezut totusi ca suntem prea intimi, adica in mediul tau intim, 
Stepan Trofimovici, mediul tau intim, pentru ca eu de fapt sunt un strain aici, 
si vad... şi vad că toată lumea ştie ceva, ceva ce nu cunosc şi-mi scapă. 

Spunând toate acestea el continua să scruteze chipurile celor de faţă. 

— Chiar aşa ţi-a scris Stepan Trofimovici, că se însoară cu „păcatele 
altcuiva săvârşite în Elveţia”, şi să vii „ca să-l salvezi”, exact cu aceste cuvinte? 
se apropie de el brusc Varvara Petrovna, cu faţa galbenă şi descompusă, cu 
buzele tremurând. 

— Să vedeţi, adică, dacă n-am înţeles ceva aici, părea că se sperie 
pripindu-se şi mai mult Piotr Stepanovici, vina e a dumnealui, pentru că aşa 
scrie. Am aici scrisoarea. Ştiţi, Varvara Petrovna, nişte scrisori interminabile şi 
necontenite, iar în ultimele două-trei luni am primit pur şi simplu scrisoare 
după scrisoare şi, mărturisesc, uneori nici nu le citeam până la capăt. lartä- 
mă, Stepan Trofimovici, pentru această mărturisire stupidă, dar cred că vei fi 
de acord că, deşi te adresai mie, scriai mai mult pentru generaţiile viitoare, 
încât ti-este absolut egal... Ei hai, nu te supăra; doar noi suntem atât de 
apropiaţi! Scrisoarea aceasta însă, Varvara Petrovna, scrisoarea aceasta am 
citit-o până la capăt. Aceste „păcate” — aceste „păcate ale altuia” — probabil sunt 
anumite păcate ale noastre personale şi, sunt gata să pariez, foarte inocente, 
dar din cauza cărora i s-a năzărit să înceapă această istorie teribilă cu iz de 
nobleţe şi a început-o numai şi numai de dragul acestui iz de nobleţe. Vedeţi, 
aici cred că avem de-a face cu vreo defectiune mai mult de ordin contabilicesc, 
ar fi cazul, în definitiv, s-o recunoaştem. Ştiţi, nouă ne cam place să filăm 
cartonaşele... deşi e cu totul de prisos, într-adevăr, e cu totul de prisos să mă 
ating de această chestiune. Vă rog să mă iertati, sunt prea guraliv, dar credeti- 
mă, Varvara Petrovna, el pur şi simplu m-a speriat şi într-adevăr mă 
pregătisem întru câtva să-l „salvez”. De fapt, în privinţa asta am mustrări de 
conştiinţă. Chiar aşa, să-i bag cuțitul în coastă? Ce sunt eu, un vampir de 
creditor? Văd că scrie aici ceva despre zestre... Şi la urma urmelor, te 
căsătoreşti cu adevărat, Stepan Trofimovici? Deoarece se poate întâmpla şi aşa, 
ne aprindem, înşirăm nişte vorbe frumoase, dar mai mult de dragul vorbei... 
Ah, Varvara Petrovna, eu sunt convins că acum, de fapt, şi dumneavoastră mă 
condamnaţi, pentru aceeaşi vorbărie multă... 

— Dimpotrivă, dimpotrivă, văd că ai fost împins la capătul rabdarii si 
desigur ai avut motive temeinice să fii necăjit, zise cu năduf Varvara Petrovna. 

Ascultase cu o plăcere răutăcioasă avalanşa de cuvinte „sincere” debitate 
de Piotr Stepanovici, care, evident, juca un rol (ce rol anume, pe atunci nu-mi 
dădeam seama, dar jocul era prea străveziu şi fusese interpretat destul de 
grosolan). 

— Dimpotrivă, continuă ea, iti sunt recunoscatoare pentru ceea ce ai 
spus; fără dumneata n-aş fi aflat aceste lucruri. Pentru prima dată în aceşti 
douăzeci de ani mi se deschid ochii. Nikolai Vsevolodovici, ai spus adineauri că 


si dumneata ai fost anuntat in mod special: nu cumva si dumitale ti-a scris 
Stepan Trofimovici in acelasi gen? 

— Am primit din partea dumisale o scrisoare foarte inocentă şi... si... 
foarte generoasă... 

— Vad că eziti şi nu găseşti o expresie potrivită, e suficient! Stepan 
Trofimovici, aştept din partea dumitale să-mi faci o mare favoare, i se adresă ea 
brusc cu ochii scânteind, fii amabil şi părăseşte-ne îndată, iar pe viitor te rog să 
nu-mi mai calci pragul. Rog să nu se uite recenta „exaltare”, care nici în 
momentul de faţă nu trecuse. Adevărat, Stepan Trofimovici avea o mare vină! 
Dar ceea ce m-a uimit atunci în mod deosebit era faptul că el a rezistat cu o 
demnitate surprinzătoare atât „demascărilor” lui Petruşa, fără gând să le 
întrerupă, cât şi „afuriseniei” Varvarei Petrovna. De unde o fi găsit atâta tărie 
sufletească? Mi-a fost dat mai târziu să aflu doar un singur lucru: că fusese, 
fără îndoială, profund jignit de felul cum a decurs prima lui întâlnire cu 
Petruşa, şi anume de momentul imbratisarii. Pentru Stepan Trofimovici, asa 
cum înţelegea el lucrurile, pentru inima lui, scena aceasta a constituit o 
profundă şi reală durere. Simtise în acele clipe şi o altă durere, una a cărei 
cauză erau chinuitoarele mustrări de conştiinţă, pentru faptul că procedase 
într-un mod josnic; acest lucru mi l-a mărturisit chiar pe urmă cu toată 
sinceritatea. O durere reală, adevărată este capabilă să-l facă uneori şi pe un 
om de o superficialitate fenomenală să devină serios şi stoic, fie chiar şi pentru 
scurtă vreme; mai mult, de pe urma unei dureri adevărate chiar şi unii oameni 
proşti se întâmplă să se destepte, desigur, tot pentru un timp oarecare; e o 
însuşire curioasă a durerii. lar dacă este aşa, ne putem lesne închipui ce s-ar 
putea petrece cu un om ca Stepan Trofimovici. O adevărată transformare, 
bineînţeles, tot atât de vremelnică. 

El se înclină cu demnitate în fata Varvarei Petrovna fără să scoată o 
vorbă (e drept că nici n-ar fi avut altceva mai bun de făcut). Dadu chiar sa 
plece, dar nu-l răbdă inima şi se apropie de Daria Pavlovna. Aceasta presimtise, 
probabil, că aşa se va întâmpla, pentru că îndată chiar ea cea dintâi, şi aproape 
speriată, i-o luă înainte, grăbindu-se parcă să-l prevină: 

— Vă rog, Stepan Trofimovici, pentru numele lui Dumnezeu, nu spuneţi 
nimic, începu ea să-i vorbească precipitat, cu o expresie de suferinţă întipărită 
pe fata şi întinzându-i scurt mâna, credeti-ma că eu vă respect ca şi înainte... 
şi vă preţuiesc la fel şi... ganditi-va la mine cu aceleaşi gânduri bune, Stepan 
Trofimovici, şi eu voi pretui mult, mult acest lucru... 

Stepan Trofimovici o salută, înclinându-se adânc în fata ei. 

— Voia ta, Daria Pavlovna, ştii prea bine că în toată chestiunea aceasta 
eşti stăpână absolută pe voinţa ta! Ai fost şi eşti şi acum, vei fi şi pe viitor, 
conchise grav Varvara Petrovna. 

— Vai! Înţeleg totul acum, isi lovi fruntea Piotr Stepanovici. Dar... în ce 
situaţie am fost pus eu, după toate acestea? Daria Pavlovna, te rog sa ma ierti! 
... Vezi ce mi-ai facut? se întoarse el spre tatăl sau. 


— Pierre, ai putea sa te exprimi fata de mine putin mai altfel, nu-i asa 
dragul meu? rosti incet de tot Stepan Trofimovici. 

— Nu striga, te rog, isi vantura Pierre mainile, crede-ma ca toate aceste 
enervari bolnavicioase, batranesti, nu-ti vor folosi la nimic. Spune-mi mai bine, 
ai fi putut doar presupune ca voi vorbi chiar din primele clipe: de ce nu m-ai 
prevenit? 

Stepan Trofimovici il privi scrutator in ochi. 

— Pierre, tu care stii atatea din ce se petrece aici, se poate sa nu fi stiut 
nimic in privinta aceasta, sa nu fi auzit nimic? 

— Pof-tim? Ca sa vezi, ce oameni! Vasazica, suntem nu numai niste copii 
bätrâni, dar si copii räutäciosi pe deasupra? Varvara Petrovna, ati auzit ce-a 
spus? 

Aici se starni un adevarat vacarm; dar in furtuna aceasta se produse 
deodată un fapt de-a dreptul uluitor, la care chiar că nimeni nu s-ar fi aşteptat. 

VIII. 

În primul rând voi aminti că în ultimele două-trei minute Lizaveta 
Nikolaevna începu iarăşi să dea semne vizibile de frământare; schimba şoapte 
grăbite cu maică-sa şi cu Mavriki Nikolaevici, care se apleca mereu spre dânsa. 
Faţa ei trăda o mare nelinişte, dar şi o hotărâre fermă. În sfârşit, ea se ridică de 
pe locul ei şi se grăbi să plece zorind-o şi pe maică-sa, pe care Mavriki 
Nikolaevici o ajută să se ridice din fotoliu. Dar se vede că nu le-a mai fost dat să 
plece fără să fi asistat la întreaga suită de episoade, până la sfârşit. 

Şatov, uitat de toată lumea în colţul său retras (nu departe de Lizaveta 
Nikolaevna) şi care, probabil, nici el însuşi nu ştia de ce rămăsese şi nu 
plecase, se ridică deodată de pe scaun şi traversând întreaga încăpere cu pas 
lent, dar hotărât, se îndreptă spre Nikolai Vsevolodovici, privindu-l drept în 
faţă. Acesta îl observase de departe cum se apropie şi schiţă un surâs; în 
momentul însă când Satov veni aproape piept în piept cu dânsul, inceta să mai 
surâdă. 

Când Şatov se propti în faţa sa, tăcut şi cu privirea ţintă în ochii lui, 
toată lumea băgă de seamă acest lucru şi dintr-odată se aşternu tăcerea. 
Ultimul se potoli Piotr Stepanovici; Liza şi maman se opriră în mijlocul 
salonului. Se scurseră astfel vreo cinci secunde; pe chipul lui Nikolai 
Vsevolodovici expresia de nedumerire sfidătoare cedă locul mâniei, el se 
încruntă şi deodată... 

Şi deodată Şatov ridică mâna lui grea şi lungă şi cu toată puterea îl lovi 
în obraz. Nikolai Vsevolodovici se clătină tare sub puterea acestei lovituri. 

De altfel, şi lovitura venise cu totul într-alt fel decât se dau în asemenea 
împrejurări palmele (dacă se poate spune astfel); Şatov nu lovise cu palma, ci 
cu pumnul lui zdravan, greu, osos, acoperit cu puf roşiatic şi cu pistrui. 
Lovitura căzu pe obraz din plin, atingând marginea stângă a buzelor şi dinţii 
maxilarului superior, de unde imediat începu să curgă sânge. Dacă i-ar fi atins 
nasul, i-ar fi zdrobit, desigur, cartilajul. 


Se pare ca in aceeasi clipa se auzi un tipat, strigase poate Varvara 
Petrovna, nu-mi mai aduc aminte, pentru ca imediat totul paru ca 
incremeneste. De altfel, nici scena intreaga nu dura decât cel mult zece 
secunde. 

Dar si in aceste zece secunde se petrecura o multime de lucruri. 

Îi voi reaminti cititorului că Nikolai Vsevolodovici aparţinea acelei 
categorii de oameni care nu ştiu ce este frica. Într-un duel putea să înfrunte 
împuşcătura adversarului, neclintit, să tinteasca şi să omoare cu un calm 
feroce. Dacă l-ar fi lovit cineva pe obraz, cel putin aşa mi se pare mie, nici nu 1- 
ar fi provocat la duel, ci l-ar fi omorât pe loc pe ofensator; acesta era omul şi ar 
fi ucis deliberat şi cu deplina conştiinţă a faptului săvârşit şi nicidecum 
pierzându-şi cumpătul. Ba mi se pare că el nici nu cunoscuse vreodată 
asemenea momente de furie oarbă, care nu mai îngăduie o judecată atât de 
lucidă. În cele mai teribile accese de mânie, care îl cuprindeau uneori, el era în 
stare totuşi să rămână stăpân deplin asupra acţiunilor lui şi deci să-şi dea 
seama că pentru omuciderea comisă în afară de duel va fi negreşit trimis la 
ocnă; şi totuşi l-ar fi omorât neapărat pe ofensator, fără nici o ezitare. 

Studiasem în tot timpul din urmă firea lui Nikolai Vsevolodovici şi, 
datorită unui concurs special de circumstanţe cu totul deosebite, pot afirma că 
în acest moment, când scriu despre asta, cunosc numeroase cazuri concrete în 
acest sens. L-aş compara poate cu unele personaje din trecut, despre care s-au 
păstrat astăzi în societatea noastră unele amintiri legendare. Se povestea, de 
pildă, despre decembristul L-n, care o viaţă întreagă a căutat să înfrunte mereu 
tot felul de primejdii, imbatandu-se cu senzaţia pericolului, transformând 
această senzaţie într-o adevărată cerinţă a firii sale: în tinereţe se bătea în duel 
pentru o nimica toată; în Siberia pornea să înfrunte ursul numai cu un cuţit în 
mana; îi plăcea sa dea ochii în desisul codrilor Siberiei cu ocnasii fugiţi, care, în 
treacăt fie zis, erau mai primejdioşi decât un urs. Fără îndoială, aceste 
personaje legendare erau capabile să simtă, poate chiar într-un grad 
considerabil, frica, altfel ar fi dus o viaţă mult mai potolită şi n-ar fi făcut din 
senzaţia primejdiei o adevărată cerinţă a firii lor. Ceea ce îi ispitea era tocmai 
dorinţa de a-şi înfrânge această frică. Îi pasiona beţia necontenită a victoriei si 
conştiinţa că nu au fost învinşi de nimeni. Acest L-n şi înainte de a fi fost 
deportat înfruntase un timp foamea şi prin muncă istovitoare îşi câştigase 
pâinea zilnică numai şi numai pentru că nu voia în nici un chip să se supună 
pretențiilor tatălui său bogat, pretenţii pe care le considera nejustificate. Aşadar 
concepea lupta într-un mod unilateral, şi nu numai sub aspectul ei de 
confruntare cu ursul sau în dueluri, pretuia în el însuşi tenacitatea şi forţa de 
caracter. 

Dar s-au scurs de atunci ani destui, iar firea nervoasă, istovită şi 
dedublată a oamenilor din vremea noastră exclude cu totul în prezent o cerinţă 
asemănătoare celei pe care o simțeau pe atunci unii domni neastamparati in 
activitatea lor, unii oameni din vremurile de altădată, cerința unor senzaţii 
nemijlocite şi totale. Nikolai Vsevolodovici poate că l-ar fi privit pe L-n cu un aer 


de superioritate sau l-ar fi numit chiar un fricos care face mereu pe curajosul, 
un cocosel, bineinteles, fara a o spune cu glas tare. S-ar fi batut si in duel, 
impuscandu-si adversarul, ar fi mers impotriva ursului, daca ar fi trebuit, ar fi 
stiut sa se descotoroseasca si de talharul din padure cu acelasi succes si tot 
atat de neinfricat ca si L-n, dar fara nici un fel de placere, ci numai dintr-o 
necesitate dezagreabila, cu indiferenta, plictiseala, ba poate chiar si in sila. Sub 
raportul mâniei el constituia, bineinteles, un progres fata de L-n, chiar si fata 
de Lermontov. Nikolai Vsevolodovici era capabil poate sa ajunga la un grad de 
mânie mult mai mare si mai intens decât cei doi poli luaţi împreună, dar mania 
aceasta era rece, calma si, daca se poate spune astfel, rationala, cu alte cuvinte 
cea mai dezgustatoare si cea mai oribilä manie din cate ar putea sa existe. 
Repet: de pe atunci inca il consideram, il consider si acum (cand totul s-a 
sfarsit), drept omul care, daca ar fi primit o lovitura in obraz sau o jignire 
echivalenta, l-ar fi ucis pe loc pe adversarul sau, imediat, fara nici o ezitare si 
fără să-l provoace la duel. 

Şi totuşi, în cazul de faţă, lucrurile se petrecură cu totul diferit şi într-un 
fel care ne stupefie pe toţi. 

În momentul în care îşi regăsi echilibrul, după ce se clătinase într-o parte 
atât de umilitor, până la un unghi de înclinaţie cât aproape jumătatea staturii 
sale, de pe urma palmei primite, şi se părea că nu amutise încă în salon 
sunetul scârbos, aproape umed, al loviturii pe obraz, Nikolai Vsevolodovici îl 
insfaca pe Şatov de umeri cu amândouă mâinile; dar cu aceeaşi repeziciune isi 
trase înapoi amândouă mâinile, încrucişându-le la spate. Se uită ţintă în ochii 
lui Şatov şi păli ca o pânză. Ciudat însă, privirea lui părea că se stinge. Peste 
vreo zece secunde ochii lui se uitau rece şi, sunt convins că nu greşesc, calm. 
Atâta doar că era îngrozitor de palid. Bineînţeles, n-aveam cum să-mi dau 
seama cam ce se petrecea în forul lui lăuntric. Nu vedeam decât ce se petrece în 
exterior. Mi se pare că dacă ar exista un asemenea om care apucând în mână, 
de exemplu, o bară de fier încinsă până la roşu, ar strânge-o cu scopul de a-şi 
încerca tăria şi după aceea în decurs de zece secunde ar rezista durerii 
insuportabile, terminând totuşi prin a o învinge, acel om, cred eu, ar fi suportat 
ceva asemănător cu ceea ce încercase acum, în aceste zece secunde, Nikolai 
Vsevolodovici. 

Primul lăsă privirea în jos Şatov, şi, desigur, pentru că fu nevoit să şi-o 
plece. După care se întoarse lent şi părăsi încăperea, dar nu cu mersul cu care 
se apropiase mai adineauri de Stavroghin. Plecă încet, ridicându-şi nu ştiu cum 
stângaci umerii, cu capul în jos, ducând parcă un dialog neauzit cu sine însuşi; 
ba mi s-a părut chiar că isi soptea ceva. Înainta precaut, evitând să atingă ori 
să răstoarne vreun obiect; uşa o deschise foarte puţin, strecurându-se prin ea 
oarecum lateral, ca printr-o crăpătură. În timp ce se strecura astfel, motul lui 
rebel de pe cap se făcuse şi mai vizibil. 

Apoi, înaintea oricărui alt glas, se auzi un strigăt teribil. Văzui cum 
Lizaveta Nikolaevna o prinse pe maică-sa de umăr, pe Mavriki Nikolaevici de 
braţ şi îi smuci de câteva ori după dânsa, ca să-i scoată din salon. Dar în 


aceeaşi clipă scoase un strigăt si se prabusi fara cunoştinţă, căzând ca 
secerata. Parca aud si acum zgomotul pe care il facu ceafa ei izbindu-se de 
COVOT. 

Partea a doua. 

Capitolul intai. 

Noaptea. 

I 

Se scursesera opt zile. Astazi, cand totul a trecut si eu scriu aceasta 
cronica, stim cu totii despre ce este vorba; dar pe atunci nu cunosteam inca 
nimic si, bineînţeles, diferite lucruri ni se păreau foarte stranii. Cel putin la 
început eu şi cu Stepan Trofimovici ne-am retras izolandu-ne complet de lumea 
de afara si cu teama observam evenimentele de la distanta. Hai sa zicem ca eu 
personal mai ieseam din cand in cand, continuand ca si altadata sa-i aduc 
diferite stiri, fara de care el n-ar fi putut trai nici o zi. 

Prin oras incepura sa circule, bineinteles, cele mai diverse zvonuri despre 
palma, lesinul Lizavetei Nikolaevna si tot ce se intamplase in acea duminica. 
Ceea ce ne mira insa cel mai mult fu repeziciunea si precizia cu care 
transpirase totul. Cine putuse s-o faca? Niciuna din persoanele care au fost de 
fata nu parea sa aiba vreun interes si nici nevoia de a trada secretul celor 
întâmplate. Din personalul de serviciu nu asistase nimeni; singur Lebeadkin ar 
fi fost în stare să pălăvrăgească, şi nu atât din răutate, deoarece plecase extrem 
de speriat (iar frica fata de duşman alungă pana şi ura împotriva lui), ci pentru 
că nu putea pur şi simplu să-şi tina gura. Dar Lebeadkin împreună cu surioara 
lui dispăruseră fără veste chiar de a doua zi; în casa Filippov nu mai fură găsiţi; 
se mutaseră probabil într-un loc neştiut de nimeni, ca şi cum ar fi intrat în 
pământ. Şatov, la care încercai să mă informez despre Maria Timofeevna, se 
încuiase în camera lui, de unde nu ieşi în tot acest timp, întrerupându-şi chiar 
şi ocupațiile din oraş. Trecând a treia zi, marti, pe la dânsul, îi bătui în usa, dar 
nu-mi răspunse. Convins după anumite indicii neîndoielnice că este totuşi 
acasă, bătui încă o dată. Atunci el, sărind probabil din pat, se apropie cu paşi 
mari de uşă şi-mi strigă cu glas tare: „Şatov nu este acasă”. Şi a trebuit să fac 
cale-ntoarsă. 

Eu şi cu Stepan Trofimovici, cu toată cutezanta presupunerii, dar 
încurajându-ne reciproc, ne fixarăm în sfârşit asupra următoarelor supozitii: 
vinovat de răspândirea acestor zvonuri nu putea fi decât Piotr Stepanovici, deşi 
el mai târziu, într-o convorbire cu tatăl său, îl asigură că toată istoria alergase 
imediat din gură în gură, în special la club şi că tot ce se petrecuse era deja 
cunoscut guvernatorului şi soţiei lui. Şi încă un fapt demn de reţinut: chiar a 
doua zi, luni seară, mă întâlnii cu Liputin, care ştia totul până la ultimul 
cuvânt rostit, încât era evident că fusese printre cei dintâi informat. 

Multe doamne (chiar din lumea mondenă) manifestară o nemaipomenită 
curiozitate în ce o privea pe „misterioasa şchioapă”, cum i se spunea Mariei 
Timofeevna. Se găsiră chiar şi persoane interesate s-o vadă negreşit personal şi 
s-o cunoască, încât cei ce se grăbiră să-i ascundă pe Lebeadkini se dovediră a fi 


destul de bine inspirati. Si totusi pe primul plan ramanea lesinul Lizavetei 
Nikolaevna, lucru de care se interesa „toată lumea bună”, fie chiar si prin faptul 
că o privea în mod direct pe Iulia Mihailovna, ca rudă ocrotitoare a Lizavetei 
Nikolaevna. Dar câte şi mai câte nu se spuneau în această privinţă! Bârfa era 
intetita şi de caracterul misterios al împrejurărilor: cele două case rămâneau 
închise şi cu obloanele trase; Lizaveta Nikolaevna, după cum se spunea, zăcea 
în delir; acelaşi lucru se afirma şi despre Nikolai Vsevolodovici, cu unele 
amănunte dezgustătoare privind un dinte scos şi obrazul umflat. Se mai şoptea 
pe la colţuri că nu este exclus să ne pomenim în faţa unui omor, întrucât 
Stavroghin nu este omul care să înghită o asemenea jignire şi, bineînţeles, îl va 
ucide pe Şatov, dar într-un mod misterios, ca într-o vendetta corsicană. Ideea 
seducea spiritele; dar majoritatea tineretului nostru aparţinând cercurilor 
mondene asculta cu desconsiderare aceste presupuneri, afectând un aer de 
indiferenţă dispretuitoare. În general, vechea ostilitate din sânul societăţii 
noastre fata de Nikolai Vsevolodovici reapăru cu toată evidenţa. Până şi oamenii 
cei mai serioşi căutau să-l învinuiască, deşi niciunul n-ar fi ştiut pentru ce 
anume. Se şuşotea că el ar fi compromis bunul renume al Elizavetei 
Nikolaevna, cu care ar fi întreţinut relaţii apropiate în timpul şederii în Elveţia. 
Oamenii mai prudenti se arătau bineînţeles mai reticenti, dar cu toţii ascultau 
vorbăria cu multă plăcere. Se ventilau şi alte asertiuni, care nu se discutau in 
public, ci numai în cercuri restrânse, aproape închise, asertiuni deosebit de 
ciudate şi despre care amintesc numai spre a-i preveni pe cititori în vederea 
expunerii ulterioare a istorisirii mele şi anume: unii susțineau, incruntandu-se, 
şi Dumnezeu ştie pe ce temei, cum că Nikolai Vsevolodovici are de îndeplinit în 
gubernia noastră o misiune specială, că el, prin contele K., a pătruns la 
Petersburg în nişte cercuri sus-puse sau chiar se află într-un anumit serviciu, 
fiind învestit cu anumite împuterniciri. Când oamenii mai reţinuţi şi mai serioşi 
răspundeau la acest zvon surâzând şi remarcând că un om care duce o viaţă de 
scandal şi care îşi începe activitatea la noi cu o falcă umflată nu prea seamănă 
a funcţionar, li se replica în şoaptă că serviciul lui nu are caracter oficial de 
fapt, ci numai confidential şi în asemenea cazuri este chiar necesar ca 
funcţionarul respectiv să semene cât mai puţin cu un slujbaş. Remarca aceasta 
isi produse efectul necesar; se ştia că activitatea zemstvei din gubernia noastră 
era urmărită în mod special în capitală. Repet, aceste insinuări se iviră 
oarecum instantaneu şi dispărură tot atât de fulgerător, fără nici o urmă 
deocamdată, chiar la prima apariţie a lui Nikolai Vsevolodovici; notez însă că la 
originea multor insinuări de acest fel se aflau în bună parte cele câteva cuvinte 
scurte, dar răutăcioase, aruncate vag printre dinţi la club, imediat după 
reîntoarcerea sa recentă din capitală, de Artemi Pavlovici Gaganov, căpitan de 
garda în retragere, un mare mosier din gubernia si din judeţul nostru, om de 
lume din capitală şi fiul răposatului Pavel Pavlovici Gaganov, respectabilul 
senior al clubului cu care Nikolai Vsevolodovici avusese acum patru ani acea 
altercatie de pomină prin neaşteptata şi nemaipomenita ei grosolănie, despre 
care am amintit încă la începutul povestirii mele. 


Toata lumea stiu imediat ca Iulia Mihailovna ii facuse o vizita speciala 
Varvarei Petrovna la usa careia i se spusese ca aceasta, ,nesimtindu-se bine, n- 
o poate primi”. Apoi ca peste vreo două zile dupa această vizită Iulia Mihailovna 
trimisese în mod special un curier ca să afle de sănătatea Varvarei Petrovna. Şi 
în sfârşit, că începu s-o „apere” pe Varvara Petrovna, bineînţeles în sensul cel 
mai elevat al cuvântului, adică pe cât era posibil în termenii cei mai vagi. Toate 
zvonurile şi aluziile iniţiale despre întâmplarea de duminică ea le ascultase cu 
un aer sever şi rece, încât în zilele următoare în prezenţa ei nimeni nu se mai 
încumetă să le readucă în discuţie. În felul acesta se înrădăcină pretutindeni 
convingerea că lulia Mihailovna cunoaşte nu numai toată această istorie 
misterioasă, dar şi dedesubturile ei până în cele mai mici amănunte şi nu ca o 
persoană absolut străină de cauză, ci ca o părtaşă. Notez cu acest prilej că între 
timp ea începuse să-şi câştige la noi, treptat, acea influenţă de ordin superior la 
care râvnea desigur atât de mult, şi îşi crease chiar un „anturaj”. O parte din 
opinia publică a societăţii îi recunoscu o anumită inteligenţă practică şi tact... 
dar aceasta se va vedea mai târziu. 'Tot prin ocrotirea ei se explicau în parte şi 
succesele foarte rapide înregistrate de Piotr Stepanovici în societatea noastră, 
succese care îl surprinseră mai ales pe Stepan Trofimovici. 

Sau poate că noi doi exageram întru câtva în privinţa asta. În orice caz, 
chiar în primele patru zile de la apariţia sa, Piotr Stepanovici izbuti într-un fel 
vertiginos să cunoască aproape tot oraşul. Sosise duminică. Iar în ziua de marti 
îl şi zării în trăsură împreună cu Artemi Pavlovici Gaganov, un om orgolios, 
irascibil şi arogant, cu toată educaţia lui mondenă, o persoană cu care din 
cauza firii sale dificile cu greu se puteau întreţine relaţii. Piotr Stepanovici se 
introduse şi în casa guvernatorului, unde se bucură de o primire excelentă, 
ajungând în scurt timp unul dintre intimii casei, ca să zicem aşa, sau în 
situaţia de tânăr protejat; lua masa la Iulia Mihailovna aproape zilnic. Făcuse 
cu ea cunoştinţă încă din Elveţia şi totuşi acest succes rapid în casa Excelenței 
sale părea într-adevăr cam straniu. Într-un timp avusese totuşi reputaţia de 
revoluţionar emigrant în străinătate, nu se ştie pe cât era de adevărat sau nu, 
dar se acreditase cândva zvonul cum că participase la diferite congrese şi 
colaborase la diferite publicaţii din străinătate, „ceea ce se poate dovedi chiar şi 
cu paginile respective din ziare”, după cum se exprimase cu ciudă, întâlnindu- 
mă într-o zi, Alioşa Teleatnikov, în prezent, vai, un biet functionäras ieşit la 
pensie, dar care mai înainte avusese şi el poziţia de tânăr agreat şi protejat în 
casa fostului guvernator. În acelaşi timp însă toată lumea trebui să constate 
realitatea unui fapt incontestabil: fostul revoluţionar se întorsese în patria sa 
dragă nu numai fără nici o dificultate sau neplăcere, dar şi bucurându-se 
aproape de anumite semne de încurajare; şi deci bănuielile acestea puteau să 
fie şi neadevărate. Personal m-am pomenit într-o zi cu Liputin şoptindu-mi că, 
potrivit unor zvonuri, Piotr Stepanovici îşi prezentase la locul în drept cuvenita 
mărturisire de pocăință si obedienta; cu preţul divulgării câtorva nume ar fi 
obţinut iertarea si în felul acesta probabil şi-a răscumpărat vina, promițând să 
fie şi pe viitor un cetăţean folositor patriei. I-am transmis această frază 


veninoasa lui Stepan Trofimovici care, desi era aproape cu totul incapabil sa 
mai judece, cazu pe ganduri. Ulterior se afla ca Piotr Stepanovici sosise la noi 
cu o scrisoare de recomandare specială din partea unui personaj important, că 
în orice caz o asemenea scrisoare i-a fost adusă soţiei guvernatorului din partea 
unei bătrânici venerabile si cu întinse relaţii în capitală, iar soţul ei era unul 
dintre cei mai de vază bătrânei din Petersburg. Această batranica, nasa Iuliei 
Mihailovna, menţiona în scrisoarea ei şi că contele K. Îl cunoştea bine pe Piotr 
Stepanovici prin intermediul lui Nikolai Vsevolodovici, îi arăta multă 
bunăvoință si îl găsea drept un „tânăr merituos, cu toate rătăcirile lui de 
altădată”. Iulia Mihailovna tinea foarte mult la relaţiile ei din „sferele înalte”, 
puţine câte erau şi pe care le menținea cu atâta greutate şi, bineînţeles, a fost 
fericită să primească o asemenea scrisoare din partea venerabilei bătrânici; şi 
totuşi părea că se întrevede aici şi altceva ce scăpa deocamdată observaţiei. 
Chiar şi pe soţul ei l-a pus în relaţii aproape tot atât de familiare cu Piotr 
Stepanovici, încât domnul von Lembke se plângea... dar să nu anticipam. 

Tot ca să nu uit, notez că şi ilustrul scriitor se arătă foarte binevoitor cu 
Piotr Stepanovici, invitându-l imediat în casa lui. Graba aceasta a unui om 
ingamfat avu darul să-l atingă profund pe Stepan Trofimovici; eu însă imi 
explicai puţin într-alt fel acest fapt: invitându-l în casa lui pe un nihilist, 
domnul Karmazinov avusese în vedere desigur evoluţia relaţiilor sale cu 
tineretul progresist din cele două capitale... Marele scriitor tremura de o emoție 
bolnăvicioasă în fata noului tineret revoluţionar, inchipuindu-si, în 
necunostinta de cauză, că acesta deţine în mâinile lui cheile viitoarei dezvoltări 
a Rusiei; se linguşea pe lângă ei în modul cel mai umilitor, mai ales din cauză 
că acest tineret nu-i acorda nici o atenţie. 

IL. 

Piotr Stepanovici trecu de vreo doua ori pe la tatäl sau, din päcate tocmai 
cand lipseam eu. Prima data il vizita miercuri, adica a patra zi dupa prima lor 
intalnire la Varvara Petrovna, si numai intr-o chestiune de afaceri. Si fiindca 
veni vorba, tin sa arat ca socotelile lor in ce priveste mosioara se incheiara intr- 
un mod oarecum tacit, fara sa fi transpirat ceva. Varvara Petrovna preluase 
asupra ei totul, achitand bineinteles tot ce se cuvenea si rämânând astfel 
proprietara mosiei, iar Stepan Trofimovici fu incunostintat ca afacerea este 
lichidata. Imputernicitul Varvarei Petrovna, credinciosul majordom Aleksei 
Egorovici, îi prezentase să semneze o hârtie, ceea ce el făcu executandu-se în 
tăcere şi cu multă demnitate. În privinţa demnităţii, aş vrea să amintesc că 
aproape nici nu-l recunoşteam în aceste zile pe „bătrânul” nostru. Comportarea 
lui se schimbă brusc: deveni surprinzător de tăcut şi nu-i mai scrise nici o 
scrisoare Varvarei Petrovna începând de duminică încoace, ceea ce mi se păru o 
adevărată minune; impresiona mai ales calmul lui. Era limpede că se fixase 
definitiv asupra unei idei de importanţă extraordinară pentru el, care-i aducea 
calm şi echilibru. Descoperise această idee şi acum aştepta în linişte. E drept 
că la început se simtise cam bolnav, mai ales în ziua de luni, când se pomeni 
iar cu o criză de holerină. Bineînţeles, nici fără veşti nu putea rămâne mult 


timp; dar in clipa in care, lasand la o parte latura faptica, incercam sa trec la 
miezul chestiunii emitand vreo ipoteză, el începea să dea din mâini ca să mă 
opresc. Cele două întrevederi cu fiul avură totuşi asupra lui un efect cam 
dureros, fără să-i clintească însă hotărârea. De fiecare dată după aceste vizite, 
în restul zilei el zăcea pe divan cu capul înfăşurat într-un prosop înmuiat în 
oţet, în esenţă continuând totuşi să rămână calm. 

Se întâmpla uneori să nu dea din mâini pentru a mă opri. Ba mi se părea 
câteodată că hotărârea misterioasă pe care o adoptase e pe cale să-l părăsească 
şi în el se isca o luptă cu un aflux seducător de idei noi, captivante. Nu erau 
decât impresii de o clipă, dar le semnalez. Bănuiesc că ar fi dorit mult să se 
afirme din nou, părăsindu-şi solitudinea, să se avânte iar în luptă, să dea o 
ultimă bătălie. 

— Cher, i-aş zdrobi iremediabil! lăsă el să-i scape joi seara, după cea de-a 
doua întâlnire cu Piotr Stepanovici, zăcând lungit pe divan, cu capul înfăşurat 
într-un prosop. 

Până în acea clipă el nu-mi adresase nici un cuvânt în tot cursul zilei. 

— Fils, fils cheri” si aşa mai departe, sunt de acord că toate aceste 
expresii sunt absurde, vocabular de bucătăreasă, mă rog, văd si eu acum. Nu I- 
am hrănit, nu l-am crescut, l-am expediat din Berlin în gubernia V., pe cand 
era încă un prunc, prin poştă etc., etc., mă rog sunt de acord... „Tu, zice, m-ai 
crescut şi m-ai expediat prin poştă, ba m-ai şi jefuit aici.” Dar, nenorocitule, îi 
strig eu, inima mea a sângerat pentru tine toată viata, fie chiar si prin posta! Il 
rit. Dar sunt de acord, de acord... fie prin poştă, conchise el ca într-un delir. 
Passons, reluă el peste vreo cinci minute. Nu-l înţeleg pe Turgheniev. Bazarov 
al lui e un fel de personaj fictiv, care nu există în realitate; ei cei dintâi l-au 
respins atunci, declarând că nu semăna cu nimic. Acest Bazarov e un amestec 
vag de Nozdrev şi Byron, c'est le mot. Priveşte-i mai atent: se zbenguie, se dau 
de-a berbeleacul şi ţipă de bucurie, ca nişte stânci la soare; sunt fericiţi, sunt 
învingători! Ce caută aici Byron! ... Şi de fapt ce platitudine! Ce susceptibilitati 
de tata isterică, câtă sete meschină de faire du bruit autour de son nom, fără sa 
observe ca son nom... 0, ce caricatură! Dă-mi voie, îi strig eu, nu cumva iti 
închipui că ai putea să te oferi oamenilor în locul lui Crist? Il rit, il rit 
beaucoup, il rit trop. Are un zâmbet ciudat. Maică-sa nu avea asemenea 
zâmbet. Il rit toujours. 

Se aşternea iar o lungă tăcere. 

— Ei sunt sireti, duminică ei au fost intelesi... tranti el deodată. 

— O, fără îndoială, am strigat eu, ciulind urechile, toate acestea nu erau 
decât o înscenare cusută cu aţă albă şi destul de prost jucată. 

— Altceva vreau să spun. Iti dai seama că anume a fost cusută cu ata 
albă, ca să observe cei... ce trebuia să observe? Intelegi cum vine asta? 

— Nu, nu înţeleg. 

— Tant mieux. Passons. Sunt foarte nervos astăzi. 

— Dar de ce era nevoie să angajezi o asemenea discuţie cu el, Stepan 
Trofimovici? îi reproşai eu. 


— Je voulais convertir. Razi bineinteles. Cette pauvre tanti, elle entendra 
de belles choses! O, dragul meu, ma crezi, adineauri m-am simtit patriot! Desi 
intotdeauna ma simteam rus... da, un rus adevarat nici n-ar putea fi altfel 
decât asa cum suntem amândoi. Il y a If-dedans quelque chose d’aveugle et de 
louche. 

— Negresit, raspunsei eu. 

— Dragul meu, adevarul adevarat este intotdeauna neverosimil, ai stiut 
acest lucru? Ca să faci adevărul să para verosimil, e nevoie neapărat să-i mai 
adaugi şi puţină minciună. Oamenii au procedat întotdeauna astfel. Poate că 
există aici un ce pe care nu-l înţelegem. Cum crezi, există şi ceva de care nu ne 
dăm seama în aceste tipete triumfatoare? Aş fi vrut sa existe. As fi vrut. 

Am tăcut. Rămase şi el într-o lungă tăcere. 

— Unii zic, spirit francez... murmură el brusc, ca într-o febră, e o 
minciună, întotdeauna a fost aşa. Dar de ce să calomniem spiritul francez? E 
pur şi simplu lenea noastră rusească, incapacitatea noastră umilitoare de a 
naşte o idee, parazitismul nostru dezgustător în concertul popoarelor. Ils sont 
tout simplement des paresseux, şi nicidecum spiritul francez. Vai, pentru 
binele omenirii, ruşii ar trebui exterminați, ca nişte paraziți dăunători! La 
altceva, la cu totul altceva râvneam noi; şi nu înţeleg nimic. Am încetat să mai 
înţeleg! Iti dai seama, îi strig eu, iti dai seama că dacă ghilotina ocupă la voi 
primul loc, şi încă sunteţi entuziasmați de ea, e numai şi numai pentru că cel 
mai uşor lucru este să tai capete, iar cel mai greu este să ai idei! Vous etez des 
paresseux! Votre drapeau est une guenille, une impuissance. Aceste căruţe sau 
cum spun ei: ,zgomotul carutelor, care transporta paine omenirii” este mai util 
decat Madona Sixtina sau cum zic ei acolo... une betise dans ce genre. Cum 
nu-ti dai seama, ii strig eu, cum nu iti dai seama ca, afara de fericire, omul mai 
are nevoie în egală măsură si de nefericire? Il rit. Tie-ti arde, zice, sa faci 
calambururi, „lăfăindu-ţi mădularele (s-a exprimat el mult mai vulgar!) pe 
divanul acela de catifea...”. Şi bagă de seamă obiceiul acesta al nostru de a-şi 
vorbi la per tu între tată şi fiu; hai, să zicem, dacă ar fi o discuţie cordială — mai 
merge, dar când te certi? 

Se asternu iar un moment de tacere. 

— Cher, conchise el brusc, ridicandu-se in capul oaselor, stii ca toate 
astea negresit se vor termina cu ceva? 

— Bineînţeles, raspunsei eu. 

— Vous ne comprenez pas. Passons. In general... totul in lume se incheie 
prin nimic, dar aici va fi un sfarsit, negresit, negresit! 

Se ridica de pe divan si incepu sa umble de colo-colo prin camera, 
cuprins de o puternică emotie şi, ajungând la un moment dat pana la divan, se 
prabusi pe el istovit. 

Vineri dimineata Piotr Stepanovici pleca undeva in judet si nu se intoarse 
decat luni. Despre plecarea lui aflai de la Liputin si tot atunci, venind vorba, 
aflai de la acesta că Lebeadkinii, fratele si sora, se află undeva peste rau, in 
mahalaua Gorsecinaia. „Doar eu i-am transportat peste rau”, adauga Liputin si, 


parasind subiectul, imi spuse deodata ca Lizaveta Nikolaevna se marita cu 
Mavriki Nikolaevici si, cu toate ca inca nu s-a anuntat nimic oficial, logodna a 
avut loc si chestiunea este aranjata. A doua zi o intalnii pe Lizaveta Nikolaevna 
calare in compania lui Mavriki Nikolaevici; iesise pentru prima oara dupa 
boala. Ma strafulgera de la distanta cu privirea ei, rase si ma saluta prietenos 
din cap. Toate acestea i le transmisei lui Stepan Trofimovici, care paru interesat 
oarecum de stirea privitoare la Lebeadkini. 

Si acum, dupa ce am relatat situatia confuza in care ne-am aflat in 
cursul acestor opt zile, cand nu stiam aproape nimic, reiau cronica mea in 
deplina cunostinta de cauza, adica expunand evenimentele asa cum imi apar 
ele azi, cand totul s-a dezväluit si stiu despre ce e vorba. Voi incepe chiar din 
ziua a opta dupa memorabila duminica, adica cu seara zilei de luni, pentru ca 
de fapt tocmai din acea seară începu „o noua istorie”. 

III. 

Era ora şapte seara. Nikolai Vsevolodovici se afla în cabinetul său, 
camera lui preferată de multă vreme: înaltă, cu podeaua acoperită cu covoare, 
mobilată cu piese destul de greoaie, de un model cam învechit. Şedea pe un colţ 
al divanului, îmbrăcat ca de oraş, deşi părea că nu are intenţia să iasă. Pe 
masa din fata lui ardea o lampă cu abajur. Colturile şi pereţii laterali ai marii 
încăperi rămâneau în umbră. Avea privirea îngândurată şi concentrată, nu 
tocmai liniştită; chipul lui părea obosit şi cam slăbit. Suferea într-adevăr de un 
abces; dar zvonul despre un dinte scos era exagerat. Dintele fusese clătinat 
doar, acum se întărise iar... Avea buza de sus cam sfârtecată pe dinăuntru, dar 
şi ea era pe cale să se vindece. Abcesul nu scăzuse o săptămână întreagă, 
numai pentru că bolnavul nu acceptase să fie vizitat de medic ca să-i facă 
intervenţia necesară, ci aştepta să se coacă şi să se spargă de la sine. Nici pe 
maică-sa aproape că n-o lăsa să-l viziteze şi ea reuşea să intre la el doar o dată 
pe zi, numai pentru un minut şi de regulă pe înserate, când începea să se 
întunece, şi înainte de aprinderea lămpilor. Nu-l primi nici pe Piotr Stepanovici, 
care zilnic trecea de două-trei ori pe la Varvara Petrovna, în zilele când rămânea 
în oraş. Şi iată, în sfârşit, întorcându-se luni dimineaţa după o absenţă de trei 
zile, după o alergătură prin tot oraşul şi după ce luase masa de prânz la Iulia 
Mihailovna, Piotr Stepanovici se infatisa către seară la Varvara Petrovna, care-l 
aştepta cu nerăbdare. Interdictia fusese anulată şi Nikolai Vsevolodovici dădu 
voie să fie vizitat. Varvara Petrovna îl conduse personal pe musafir până la uşa 
cabinetului; dorea de mult să aibă această întrevedere, iar Piotr Stepanovici îi 
fagadui să treacă apoi de la Nicolas la dânsa şi să-i relateze convorbirea. 
Varvara Petrovna bătu uşor în uşă, dar neprimind nici un răspuns, îndrăzni să 
o întredeschidă uşor. 

— Nicolas, pot să-l las să intre pe Piotr Stepanovici? întrebă ea încet şi cu 
glas stăpânit, încercând să-l examineze pe Nikolai Vsevolodovici din spatele 
lămpii cu abajur. 

— Se poate, se poate, fireşte că se poate! strigă tare şi voios Piotr 
Stepanovici, deschise larg uşa şi intră. 


Nikolai Vsevolodovici nu auzise bataia in usa, ci doar intrebarea timida a 
mamei sale, dar nu apucă să răspundă nimic. În fata lui, în acea clipă, zăcea 
pe masă o scrisoare chiar atunci citită şi asupra căreia tocmai medita. Auzind 
strigătul neaşteptat al lui Piotr Stepanovici, el tresări şi acoperi scrisoarea în 
grabă cu tamponul care îi căzuse sub mână, dar colţul scrisorii şi aproape 
întreg plicul rămâneau vizibile. 

— Anume am strigat atât de tare ca să ai timp să te pregatesti, îi sopti 
grăbit şi cu multă candoare Piotr Stepanovici, venind în grabă spre masa şi 
atintindu-si privirea asupra tamponului şi coltului descoperit al scrisorii. 

— Şi, bineînţeles, ai apucat să observi cum ascund de dumneata sub 
tampon o scrisoare chiar acum primită, rosti calm Nikolai Vsevolodovici fără a 
se mişca din loc. 

— O scrisoare? Nu mă interesează deloc scrisoarea dumitale, strigă 
musafirul, dar... principalul, şopti el iar, întorcându-şi privirea spre uşa acum 
închisă, cu un gest din cap spre ieşire. 

— N-are obiceiul să asculte la uşă, zise rece Nikolai Vsevolodovici. 

— Si chiar dacă ar asculta! reluă imediat, inaltandu-si voios glasul si 
aşezându-se în fotoliu, Piotr Stepanovici. N-am nimic împotrivă, am alergat 
doar într-un suflet să stăm de vorbă între patru ochi... În sfârşit am reuşit să 
pătrund la dumneata! Mai întâi şi întâi, cum te simţi? Văd că arăţi admirabil şi 
chiar mâine probabil iti vei face apariţia, nu-i asa? 

— Poate. 

— Dar linişteşte-i în sfârşit şi lămureşte-mă şi pe mine! gesticulă el larg 
şi cu un aer glumet şi amabil. Dacă ai şti ce a trebuit să le spun. Ştii de altfel. 

Piotr Stepanovici râse. 

— Nu ştiu totul. Am auzit de la mama că... te agiti mult... 

— Dar n-am spus nimic precis, tresări Piotr Stepanovici, apărându-se 
parcă de un atac primejdios, ştii, am recurs la cazul cu soţia lui Şatov, adică 
am folosit zvonurile despre relaţiile dintre voi la Paris, fapt prin care se şi poate 
explica, desigur, incidentul de duminică. Nu te superi? 

— Sunt convins că ai depus o maximă diligenta. 

— Uite, tocmai de asta m-am temut eu. Ce înseamnă „maximă diligenta”? 
Sună ca un repros. De altfel, văd că pui chestiunea direct în fata; si eu care ma 
temeam, venind încoace, că n-ai să vrei s-o abordezi direct. 

— Tocmai că nu vreau să abordez nimic direct, ripostă Nikolai 
Vsevolodovici cu oarecare enervare, dar pe loc schiţă un surâs. 

— Dar nu este vorba despre asta; să nu cazi în greşeală, nu despre asta 
vorbesc eu, nu despre asta! îşi flutură mâinile Piotr Stepanovici lăsând să-i 
tasneasca vorbele suvoi, ca nişte boabe de mazăre, şi bucurându-se vădit de 
enervarea gazdei. Nu vreau să te enervez cu afacerea noastră, mai ales în 
situaţia în care te afli acum. Am venit numai să discutăm cazul de duminică şi 
numai în măsura în care este necesar în momentul de faţă, pentru că altfel nu 
se poate. Sunt mânat de cea mai sinceră dorinţă de a mă explica şi de această 
explicaţie am absolută nevoie eu si nu dumneata, o spun asta ca să-ţi menajez 


amorul propriu, dar totodata spunandu-ti si purul adevar. Am venit cu gandul 
sa fiu de aici incolo totdeauna sincer fata de dumneata. 

— Ceea ce inseamna ca pana acum n-ai fost sincer? 

— O ştii doar prea bine şi singur. Am recurs de multe ori la şiretenii... 
Văd că zâmbeşti şi mă bucur de acest zâmbet, pentru că îmi va servi ca pretext 
pentru explicaţie; înadins am provocat acest zâmbet prin cuvântul meu 
lăudăros „şiretenii”, ca să te superi imediat; cum aş fi îndrăznit, adică, să cred 
că ascunzându-mă faţă de dumneata prin şiretlicuri să pot ajunge la o 
explicaţie? Observi, observi cât de sincer am devenit acum! Ei bine, vrei să mă 
asculti? 

Pe fata lui Nikolai Vsevolodovici, dispretuitor de calma si chiar ironica, in 
ciuda intenţiei evidente a musafirului de a-l enerva prin impertinenta calculată 
a naivitatilor sale premeditat grosolane, îşi făcu loc, în sfârşit, o expresie de 
uşoară curiozitate îngrijorată. 

— Ascultă aşadar, se agită Piotr Stepanovici şi mai mult. Plecând 
încoace, adică, în general, spre acest oraş, acum zece zile, eu, bineînţeles, eram 
hotărât să joc un rol. Cel mai bine ar fi fost să nu joc nici un rol şi să apar aşa 
cum sunt eu, cu adevărata mea fata adică, nu-i aşa? Nu există nimic mai 
derutant decât fata adevărată a omului, deoarece nimeni n-o crede. 
Mărturisesc, am vrut la un moment dat să fac pe prostul, pentru că fizionomia 
de prost e mai comodă decât propria-ti fizionomie; întrucât însă figura de prost 
constituie o extremă, iar extremele totdeauna stârnesc curiozitate, m-am decis 
să apar cu faţa mea adevărată. Şi care este, de fapt, faţa mea adevărată? 
Mediocritatea aurită: nici prost, nici deştept, destul de modest înzestrat şi căzut 
din lună, cum se exprimă aici unii înţelepţi, nu-i aşa? 

— De, s-ar putea să fie şi aşa, schiţă un surâs abia perceptibil Nikolai 
Vsevolodovici. 

— Aşadar eşti de acord; eram sigur că prin asta nu fac altceva decât să 
exprim ceea ce gândeşti chiar dumneata... Nici o grijă, nici o grijă, nu mă supăr 
şi, dacă m-am caracterizat astfel, am făcut-o nu ca să-mi atrag din partea 
dumitale nişte obiecţii compensatorii laudative: „că adică nu-i chiar aşa, nu eşti 
lipsit de talente, dimpotrivă, eşti un om deştept”... Observ că iar zâmbeşti... altă 
gafă. N-ai fi spus: „eşti deştept”, hai să zicem; admit orice. Passons, cum zice 
papa si, între paranteze fie spus, nu te supăra pentru vorbăria mea. Să-ţi dau, 
dacă vrei, şi un exemplu: întotdeauna vorbesc mult, adică înşir nenumărate 
cuvinte, şi mă grăbesc, şi de aceea nu reuşesc niciodată să exprim ceea ce 
doresc. Dar de ce vorbesc mult, cu multe cuvinte şi nu-mi ating scopul 
niciodată? Pentru că nu ştiu să vorbesc. Cei care se pricep să vorbească bine se 
exprimă concis. lată deci şi lipsa mea de talent, nu-i aşa? Întrucât însă acest 
talent de a nu avea talente, cu totul firesc mie, îl am ca dar natural, de ce nu I- 
aş folosi profitând de el în mod artificial? Şi deci îl folosesc şi profit din plin. E 
adevărat că pregătindu-mă să vin în aceste locuri m-am gândit să adopt o 
atitudine de tăcere; pentru a şti să taci însă îţi trebuie un mare talent, deci ceva 
nepotrivit persoanei mele; pe de altă parte, tăcerea este totuşi primejdioasă; şi 


atunci m-am hotărât definitiv că e mai bine să vorbesc, si să vorbesc exact asa 
cum vorbesc, fără nici un talent, adică mult, mult, mult, precipitându-mă să 
demonstrez şi la sfârşit să mă incurc întotdeauna în propriile mele 
demonstraţii, încât ascultătorul să se depărteze de mine fără să fi ascultat până 
la capăt, dând din umeri şi desfăcându-şi nedumerit braţele sau, şi mai exact, 
scuipând cu dezgust. Rezultatul: în primul rând, ai dat dovadă şi ai convins că 
eşti cam simplut şi un mare naiv; în al doilea rand, ai reuşit să plictisesti la 
culme; in al treilea, ai rămas neînțeles; deci ai trei avantaje dintr-odată! 
Gândeşte-te, aşadar, cum s-ar putea ca, după toate astea, cineva să te 
bănuiască de cine ştie ce intenţii ascunse sau urzeli misterioase? Oricare dintre 
ei s-ar simţi personal ofensat de acela care ar veni cu presupunerea că as nutri 
nişte gânduri ascunse. Unde mai pui că uneori izbutesc chiar să-i fac să râdă 
cu mare haz, ceea ce este deja o izbândă prețioasă. Acum ei imi vor ierta orice, 
fie chiar şi pentru simplul fapt că deşteptul care publica acolo undeva 
manifeste s-a dovedit aici mai prost decât ei toţi, nu-i aşa? Zâmbetul dumitale 
îmi spune că mă aprobi. 

De fapt, Nikolai Vsevolodovici nu zâmbea deloc, ci dimpotrivă, asculta 
cam încurcat şi nerăbdător. 

— Aud? Poftim? Mi se pare că ai spus „absolut egal”? turui Piotr 
Stepanovici. (Nikolai Vsevolodovici nu scosese nici o vorbă.) Dar bineînţeles, 
bineînţeles, fii sigur că nu fac asta pentru a te compromite cu tovărăşia mea. 
Ştii, am impresia că astăzi nu prea eşti în apele dumitale; am alergat aici cu 
sufletul deschis şi vesel, iar dumneata îmi suspectezi orice cuvintel; te asigur 
deci că astăzi nu voi atinge nici o chestiune delicată, ai cuvântul meu şi accept 
anticipat toate condiţiile dumitale! 

Nikolai Vsevolodovici continua să tacă. 

— Poftim? Ai spus ceva? Văd, văd că iarăşi am făcut o gafă; n-ai propus 
nici un fel de condiţii, şi nici nu vei propune; cred, cred, dar te rog calmează-te; 
îmi dau seama prea bine că nu merit să mi se pună vreo condiţie, nu-i aşa? 
Raspund chiar eu pentru dumneata, cu anticipație şi, bineînţeles, din lipsă 
totală de talent; numai şi numai din lipsă de talent, exclusiv din lipsă de 
talent... Râzi? Aud? Ce-ai spus? 

— Nimic, zâmbi în sfârşit Nikolai Vsevolodovici, mi-am adus aminte în 
clipa aceasta că într-adevăr te-am calificat într-o zi drept un om lipsit de 
talente, dar nu erai de faţă şi înseamnă că ţi s-a transmis... Te-aş ruga să treci 
mai repede la ceea ce te aduce. 

— Păi, tocmai despre acestea am vorbit până acum, despre cele 
întâmplate duminică! bâigui Piotr Stepanovici. Ei bine, cum crezi că m-am 
comportat eu duminică? Exact ca o mediocritate grăbită şi lipsă de harul 
talentelor şi care în modul cel mai netalentat a pus stăpânire pe întreaga 
conversaţie, forțând toată desfăşurarea ei. Dar mi s-a iertat totul, în primul 
rând pentru ca sunt căzut din lună - se pare că toţi sunt de acord în această 
privinţă; în al doilea rand, pentru că le-am povestit o istorioară drăguță şi v-am 
scos pe toţi din bucluc, nu-i aşa? Este sau nu este adevărat? 


— Da, ai povestit-o în aşa fel încât să persiste dubiul şi sa dai în vileag 
indirect înţelegerea şi înscenarea noastră, care de fapt nici n-a existat, ştiind 
prea bine că eu nu te-am rugat nimic în acest sens. 

— Exact, exact! se înflăcără Piotr Stepanovici, arătându-se entuziasmat. 
Am procedat în aşa fel ca dumneata să observi tot angrenajul acestui resort; 
am făcut-o doar pentru dumneata, numai pentru dumneata m-am izmenit 
făcând acest circ, pentru că urmăream să te prind şi să te compromit. Dar mai 
ales voiam să aflu in ce măsură iti este frică. 

— Sunt curios de ce mi-o spui acum atât de franc? 

— Nu te supăra, nu te supăra; nu mă fulgera cu privirea dumitale 
scânteietoare. De altfel, nici nu fulgeri, nici nu scânteiezi. Ai vrea să ştii de ce 
vorbesc atât de sincer? Păi, tocmai pentru faptul că totul acum s-a schimbat, s- 
a terminat, a trecut şi a rămas acoperit de nisip. Mi-am schimbat brusc ideea 
pe care mi-o făcusem despre dumneata. Calea cea veche s-a epuizat; de acum 
încolo nu te voi mai compromite niciodată pe această cale; ci pe o cale nouă. 

— E o schimbare de tactică? 

— Nu există nici o tactică. Acum în toate domneşte voia dumitale deplină; 
daca vrei, spui da, daca vrei, spui nu. lată tactica mea cea nouă. Iar despre 
cauza noastră nu voi scoate nici un cuvânt până când nu-mi vei porunci chiar 
dumneata. Râzi? Voia dumitale; şi eu râd. De data aceasta însă foarte, foarte 
serios, deşi un om care se grăbeşte atâta este desigur lipsit de talent, nu-i aşa? 
Nu importă, fie şi fără talent, dar o fac foarte, foarte serios. 

Şi într-adevăr le spusese toate astea cu multă seriozitate, pe un ton cu 
totul schimbat şi cuprins de o emoție neobişnuită la el, încât Nikolai 
Vsevolodovici îl privi plin de curiozitate. 

— Zici că ţi-ai schimbat ideea pe care ţi-o facusesi despre mine? întrebă 
el. 

— Mi-am schimbat ideea în privinţa dumitale exact în clipa când, după 
gestul lui Şatov, ţi-ai dus mâinile la spate; şi atâta ajunge, ajunge; te rog, fără 
alte întrebări; mai mult nu voi spune nimic. 

Piotr Stepanovici sări de la locul său fluturându-şi mâinile, alungând 
parcă din faţa lui presupusele întrebări; însă întrucât nu urmă nici o întrebare, 
şi cum n-avea nici un motiv să plece, se aşeză din nou în fotoliu, oarecum 
liniştindu-se. 

— Apropo, între paranteze, reluă el imediat, unii susţin aici că ai să-l 
omori, s-au angajat şi pariuri, încât Lembke s-a gândit la un moment dat să 
pună în mişcare poliţia, dar Iulia Mihailovna i-a interzis. Dar ajunge, ajunge 
despre asta, am spus-o doar aşa, cu titlu informativ. Şi tot fiindcă veni vorba: 
în aceeaşi zi i-am transportat pe Lebeadkini peste râu, cunoşti acest lucru; ai 
primit biletelul meu cu adresa unde se află ei? 

— L-am primit chiar atunci. 

— De data aceasta însă n-am făcut-o „din lipsă de talent”, ci cu toată 
sinceritatea, din devotament. Chiar dacă rezultatul denotă o lipsă de talent, în 
schimb intenţia a fost sinceră. 


— N-as avea nimic de obiectat, poate ca tocmai asa trebuia... zise 
ingandurat Nikolai Vsevolodovici, te rog însă pe viitor să nu-mi mai trimiti 
biletele. 

— N-am avut incotro, doar unul singur. 

— Prin urmare, Liputin stie? 

— Nu se putea altfel; dar stii si dumneata ca Liputin nu va indrazni... 
Totusi ar trebui sa trecem pe la ai nostri, adica si pe la ei, nu pe la ai nostri, 
altminteri parcă vad că te legi iar de cuvinte. Fii liniştit însă, nu chiar acum, ci 
cândva mai târziu. Acum plouă. Îi voi instiinta, se vor aduna, iar noi ne vom 
duce seara. Ne aşteaptă cu nerăbdare, cu gurile căscate, ca nişte pui de cioară 
în cuib, să vadă ce surprize o să le aducem! Nişte capete înflăcărate. Şi-au făcut 
rost de cărţi, se pregătesc de o discuţie. Virghinski reprezintă ideea general 
umană, Liputin este fourierist cu înclinații vădite pentru treburi politienesti; 
trebuie să-ţi spun că într-o anumită privinţă este un om preţios, în toate 
celelalte însă reclamă multă severitate; în sfârşit, cel cu urechile lungi îşi va 
expune sistemul lui propriu. Ştii, sunt cam ofensati de faptul că îi tratez cam 
de sus şi-i racoresc din când în când cu cate un jet de apă rece, ha, ha! Trebuie 
neapărat să ne ducem pe acolo. 

— M-ai prezentat cumva ca pe un fel de şef? lăsă să-i scape cât se poate 
de nepăsător Nikolai Vsevolodovici. 

Piotr Stepanovici îi aruncă o privire scurtă. 

— Apropo, schimbă el subiectul, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea lui 
Stavroghin, cu vădită intenţie de a se eschiva, am venit de câte două ori şi chiar 
de trei ori pe zi la venerabila Varvara Petrovna şi a trebuit obligat să vorbesc 
mult. 

— Îmi închipui. 

— Să nu-ţi închipui nimic, ci pur şi simplu i-am spus că n-ai să-l omori 
şi bineînţeles alte lucruri plăcute. Şi ce crezi: chiar de a doua zi, dumneaei ştia 
că eu am transportat-o pe Maria Timofeevna peste râu; i-ai spus dumneata? 

— Nici gând. 

— Eram convins că nu de la dumneata a aflat. Dar cine altul putea să-i 
spună afară de dumneata? Sunt foarte curios să ştiu. 

— Liputin, bineînţeles. 

— Nu, nu; în nici un caz Liputin, murmură, încruntându-se, Piotr 
Stepanovici, voi afla eu cine anume. Mă cam bate gândul că s-a amestecat 
Şatov. De altfel, vorbesc prostii, să lăsăm acum asta! deşi e un lucru foarte 
important... Apropo, am tot aşteptat ca mama dumitale să-mi pună brusc, 
după cum are obiceiul, întrebarea esenţială... Dar în toate zilele acestea ea mi 
s-a părut tare morocănoasă; când colo, sosind astăzi, o găsesc într-o dispoziţie 
excelentă. Cum vine asta? 

— Foarte simplu, pentru că astăzi i-am dat cuvântul că o să mă duc s-o 
cer în căsătorie, peste cinci zile, pe Lizaveta Nikolaevna, zise Nikolai 
Vsevolodovici cu o sinceritate neaşteptată. 


— Asta-i vasazica... acum inteleg, baigui Piotr Stepanovici, incurcat 
parca. Cica se logodeste cu Mavriki Nikolaevici. Dar ai dreptate, asta nu 
contează, ar fi în stare sa fuga si de sub cununie. E de ajuns să-i faci un semn. 
Nu te supara ca-ti vorbesc asa, de-a dreptul. 

— Nu ma supar deloc. 

— Observ ca astazi nimic nu este in stare sa te supere si incep sa ma tem 
de dumneata. Sunt curios cum te vei infatisa maine. Ai pregatit probabil multe 
nastrusnicii. Nu te superi ca-ti vorbesc astfel? 

Nikolai Vsevolodovici nu-i mai răspunse nimic, ceea ce avu darul să-l 
enerveze la culme pe Piotr Stepanovici. 

— Apropo, i-ai spus în mod serios mamei dumitale despre intenţia pe 
care o ai în privinţa Lizavetei Nikolaevna? întrebă el. 

Nikolai Vsevolodovici îl fixă cu o privire rece. 

— Aha, înţeleg, ca s-o linişteşti numai, bineînţeles. 

— Dar dacă ar fi chiar foarte serios? îl întrebă hotărât Nikolai 
Vsevolodovici. 

— Mă rog, Dumnezeu să vă binecuvanteze, cum se spune în asemenea 
ocazii, nu va dăuna deloc cauzei (observi, n-am spus cauzei noastre, nu prea 
înghiţi cuvântul noastră), în ce mă priveşte... sunt bineînţeles întru totul la 
dispoziţia dumitale, o ştii prea bine. 

— Crezi? 

— Nu cred, nu cred nimic, se grăbi să spună râzând Piotr Stepanovici, 
întrucât ştiu prea bine că în problemele personale ai obiceiul să chibzuieşti 
temeinic dinainte şi că deci totul la dumneata este pus la punct în această 
privinţă. N-am vrut să spun decât că mă pun cu toată seriozitatea la dispoziţia 
dumitale, adică oriunde şi în orice împrejurări poţi conta pe mine, înţelegi? 

Nikolai Vsevolodovici căscă. 

— Te-am plictisit, sări brusc Piotr Stepanovici de pe locul său punând 
mâna pe pălăria lui rotundă, absolut nouă, şi dând parcă să plece, deşi 
continua să rămână şi să vorbească neîntrerupt, stând în picioare, din când în 
când umblând prin cameră, iar în momentele mai agitate lovindu-se cu pălăria 
peste genunchi. 

— Intentionam să te mai distrez putin cu soţii Lembke, strigă el vesel. 

— Mai bine s-o lăsăm pe altă dată. Totuşi, cum se simte Iulia 
Mihailovna? 

— Ce înseamnă şi mondenitatea! Nici măcar nu-ţi pasă de sănătatea ei, 
după cum nu-ţi pasă, să zicem, de sănătatea unei pisici cenusii, şi totuşi ma 
întrebi de sănătatea Iuliei Mihailovna. E foarte läudabil, bineînţeles. E 
sănătoasă, te respectă până la superstiție si tot până la superstiție se aşteaptă 
la multe din partea dumitale. În ce priveşte cazul de duminică, păstrează o 
tăcere rezervată şi este convinsă că vei învinge totul prin însăşi apariţia 
dumitale. Crede-mă, zău, ea îşi închipuie că eşti capabil de nişte lucruri 
extraordinare. De altfel, eşti acum o persoană enigmatică şi mai mult ca 
oricând învăluită de aureola romantica — poziţie extrem de avantajoasă. Toată 


lumea te asteapta cu nerabdare nemaipomenita. La plecarea mea cu totii 
stateau ca pe jaratic, iar acum poti sa-ti inchipui ce se petrece acolo. Apropo, 
multumesc inca o data pentru scrisoare. Se cam tem cu totii, nu stiu de ce, de 
contele K. Ştii că ei te considera drept un fel de spion? Iar eu îi las să creadă 
tinandu-le isonul; te superi cumva? 

— Deloc. 

— Nu strică; mai târziu s-ar putea să fie de mare folos. Au aici rânduielile 
lor. Eu, bineînţeles... caut să-i încurajez; Iulia Mihailovna în frunte, apoi 
Gaganov... Râzi? E tactica mea: dau din gură, înşir vrute şi nevrute şi deodată 
plasez câte un cuvintel cu tâlc, tocmai în momentul când toată lumea e în 
căutarea lui şi e dornică să-l audă. Se adună buluc în jurul meu, dar eu m-am 
şi lansat într-ale mele. În privinţa mea toată lumea este lămurită: „E capabil, 
zic ei, dar e căzut din lună”. Lembke îmi propune să-mi iau o slujbă, ca să mă 
redresez. Ştii, faţă de dânsul am adoptat o atitudine destul de compromiţătoare 
pentru el, cască nişte ochi cât cepele. Iulia Mihailovna mă încurajează. Apropo, 
Gaganov e foarte supărat pe dumneata. Ieri la Duhovo mi-a vorbit foarte urât 
despre dumneata. Atunci i-am spus tot adevărul, bineînţeles, nu chiar tot 
adevărul. Am stat la el la Duhovo o zi întreagă. O moşie excelentă, un conac 
superb. 

— Cum, mai stă încă şi acum la Duhovo? tresări Nikolai Vsevolodovici, 
săltându-se printr-o mişcare repezită înainte şi aproape sărind din loc. 

— Nu, doar am venit cu el azi-dimineata în oraş, ne-am întors împreună, 
zise Piotr Stepanovici, ca si cum n-ar fi observat emoția subită a lui Nikolai 
Vsevolodovici. Dar ce fac eu? Am dat fără să observ cartea asta jos, se aplecă el 
ca să ridice keepsake-ul atins din nebăgare de seamă. Femeile în opera lui 
Balzac, volum ilustrat, deschise el cartea, n-am citit-o. Şi Lembke scrie romane. 

— Da? făcu mirat Nikolai Vsevolodovici, ca şi cum acest lucru l-ar fi 
interesat realmente. 

— În limba rusă, aşa, în secret, bineînţeles. Iulia Mihailovna ştie despre 
asta şi-i permite. Un bleg. De altfel, scrie după un ritual şi cu procedee anume, 
toate bine puse la punct în spiritul formaţiei lor. Câtă rigurozitate în formă, 
câtă consecvență rectilinie! Uite, aşa ceva ne-ar trebui şi nouă. 

— Faci elogiul administraţiei? 

— Şi de ce nu adică?! Singurul lucru care la noi în Rusia vine de la sine, 
în mod natural, şi a ajuns... Bine, bine, am tăcut, se întrerupse el brusc, n-am 
spus nimic, nici un cuvânt, în chestiunea asta delicată. Şi acum la revedere, 
arăţi cam prost. 

— Am febră. 

— Se şi vede. Culcă-te mai bine. Apropo: avem aici în judeţ nişte grupuri 
de scapeti, lume interesantă... Dar să lăsăm pe altă dată. De altfel, aş putea să- 
ti mai spun un fapt destul de curios; e incartiruit la noi în judeţ un regiment de 
infanterie. Vineri seara la B-ti am băut cu nişte ofiţeri. Avem printre ei trei 
prieteni, vous comprenez? S-a vorbit mult despre ateism şi, bineînţeles, 
Dumnezeu a fost aruncat la coş. Entuziasmati, ţipă de bucurie. Apropo, Satov 


susţine că daca ar fi să înceapă în Rusia o revoltă, trebuie neapărat început cu 
ateismul. Poate că are dreptate. Şedea acolo împreună cu noi un căpitan 
cărunt, morocănos, n-a scos tot timpul nici o vorbă şi deodată se scoală în 
picioare, iese în mijlocul camerei şi, cu glas tare, dar ca pentru sine, exclamă: 
„Dacă Dumnezeu nu există, atunci ce fel de căpitan sunt eu?”. Şi-a luat chipiul 
şi, desfăcându-şi nedumerit braţele, a părăsit încăperea. 

— A exprimat omul o idee destul de închegată, căscă pentru a treia oară 
Nikolai Vsevolodovici. 

— Aşa crezi? Eu n-am înţeles; voiam să te întreb pe dumneata. Ei, ce să- 
ti mai spun: e foarte interesantă fabrica Spigulin; după cum ştii, numără cinci 
sute de muncitori, e un focar de holeră, nu s-a făcut curăţenie de vreo 
cincisprezece ani şi lucrătorii sunt jecmaniti la plata; de negustorii milionari. Ei 
bine, te rog să mă crezi că unii dintre muncitori au o oarecare idee despre 
Internationale. De ce zambesti? O să te convingi personal, aş avea doar nevoie 
de ceva timp, nu prea lung! Ti-am mai cerut odată un asemenea răgaz, iar 
acum îmi reînnoiesc cererea şi atunci... am înţeles, iartă-mă, nu mai scot nici o 
vorbă, dar nu m-am referit la asta; nu te încrunta; aşadar, adio. Dar ce-i cu 
mine? se întoarse el de la uşă. Am uitat să-ţi spun tocmai esentialul, pentru 
care venisem doar: am aflat adineauri că ne-a sosit lada din Petersburg. 

— Adică? îl privi Nikolai Vsevolodovici, fără să înţeleagă despre ce este 
vorba. 

— Adică lada dumitale, cu lucrurile dumitale, cu fracurile, pantalonii şi 
lenjeria; a sosit? Este adevărat? 

— Parcă mi s-a spus ceva mai adineauri. 

— Dar nu s-ar putea chiar acum? ... 

— Vorbeşte cu Aleksei. 

— Bine, să lăsăm atunci pe mâine; mâine, nu-i aşa? Împreună cu 
lucrurile dumitale am pus acolo şi haina mea, fracul şi trei perechi de 
pantaloni, lucrate la Charmeur, după recomandarea dumitale, tii minte? 

— Am auzit că aici faci pe gentlemanul elegant! surâse Nikolai 
Vsevolodovici. Este adevărat că ai de gând să iei lecţii de călărie? 

Piotr Stepanovici schiţă un surâs crispat. 

— Ştii ce propun eu, Nikolai Vsevolodovici, vorbi el pripit de tot, cu vocea 
tremurătoare şi întretăiată, să lăsăm personalităţile deoparte. Renuntam la 
persiflări de această natură, o dată pentru totdeauna. E mai bine. Poţi să mă 
dispretuiesti cât vrei, bineînţeles, dacă în ochii dumitale apar atât de ridicol, 
dar un timp oarecare ar fi mai bine să renuntam la personalităţi, nu-i asa? 

— Bine, mă voi conforma, se învoi Nikolai Vsevolodovici. 

Piotr Stepanovici zâmbi, îşi lovi genunchiul cu pălăria, schimbă greutatea 
corpului de pe un picior pe celălalt şi chipul lui îşi reluă expresia obişnuită. 

— Unii mă consideră un fel de rival al dumitale în privinţa Lizavetei 
Nikolaevna; cum vrei să n-am grijă de exteriorul meu? întrebă el râzând. Dar 
cine o fi acela care te informează? Hm. E ora opt; trebuie să plec; i-am promis 
Varvarei Petrovna că trec pe la dânsa, dar îmi este imposibil, iar dumneata 


culcă-te si mâine vei fi mai inviorat. Afară plouă, e întuneric, de altfel ma 
aşteaptă birjarul, pentru că oricum pe stradă aici noaptea nu prea ai 
siguranţă... Apropo: prin preajma oraşului, chiar şi prin oraş uneori, rătăceşte 
un ocnas fugit din Siberia, Fedka-Ocnasul. Şi inchipuie-ti, e un fost iobag din 
curtea noastră pe care taică-meu, acum cincisprezece ani, l-a dat la oaste 
luând bani pentru el. Un personaj foarte interesant. 

— Dumneata... ai stat de vorbă cu el? îi repezi o privire scurtă Nikolai 
Vsevolodovici. 

— Am stat de vorbă. De mine nu se ascunde. Este gata să facă orice, 
pentru bani bineînţeles, dar nu este lipsit şi de anumite convingeri, în genul 
său fireşte. Şi încă ceva, bine că mi-am adus aminte şi de asta: dacă cumva e 
într-adevăr serios ceea ce mi-ai spus adineauri despre intenţiile dumitale în 
privinţa Lizavetei Nikolaevna, iti repet încă o dată că şi eu sunt o persoană gata 
să facă orice, de orice natură şi oricând, fiind complet la dispoziţia dumitale... 
Ce rost are să pui mâna pe baston? Aha, am greşit... Mi s-a părut că ai căutat 
cu privirea bastonul? 

Nikolai Vsevolodovici nu căutase nimic cu privirea şi nici nu spusese 
nimic, deşi, ce-i drept, se săltase puţin şi cam brusc din fotoliu, cu o ciudată 
expresie pe fata. 

— Dacă o să ai nevoie de ceva în privinţa domnului Gaganov, tranti 
deodată Piotr Stepanovici, arătând cu o mişcare din cap spre tamponul de pe 
masă, bineînţeles, aş putea să aranjez totul şi sper că nu mă vei desconsidera 
din acest punct de vedere. 

Părăsi camera brusc, fără să se mai aştepte la vreun răspuns, dar 
imediat îşi vâri din nou capul pe uşă. 

— O spun asta, strigă el cu repeziciune, pentru că nici Şatov, de pildă, n- 
avea dreptul să-şi rişte duminică viaţa apropiindu-se de dumneata, nu-i aşa? 
Aş fi dorit să te gândeşti puţin la acest lucru. 

Şi dispăru, fără să mai aştepte un răspuns. 

IV. 

Şi-o fi închipuit omul, dispărând astfel, că Nikolai Vsevolodovici, odată 
rămas singur, avea să sară şi să izbească cu pumnii în pereţi; desigur, ar fi fost 
fericit să tragă cu ochiul şi să vadă acest lucru, dacă aşa ceva ar fi fost posibil. 
Dar se înşela amarnic: Nikolai Vsevolodovici rămăsese calm, în poziţia în care îl 
lăsase. Timp de vreo două minute stătu el astfel lângă masă, profund 
îngândurat; după care un zâmbet rece, incolor se schiţă pe buzele lui. Se 
reaşeză fără grabă pe locul lui din colţul divanului, apoi închise ochii, copleşit 
parcă de oboseală. Coltisorul scrisorii se vedea de sub tampon, dar el nu mai 
schiţă nici o mişcare ca să-l acopere. 

Curând îl cuprinse toropeala. Istovită de grijile din ultimele zile, Varvara 
Petrovna, când văzu că Piotr Stepanovici nu-şi ţine făgăduiala să treacă pe la ea 
la plecare, nu mai putu rezista şi riscă să intre ea însăşi la Nicolas, cu toate că 
ora nu era deloc potrivită. Tot mai trăgea nădejde că va auzi din partea lui, în 
sfârşit, un cuvânt clar şi definitiv. Bătu încetişor ca şi adineauri la uşă şi, 


neprimind nici un răspuns, o deschise. Îl văzu pe Nicolas într-o poziţie prea 
imobilă şi se apropie repede de canapea cu inima palpitând violent. Rămase 
surprinsă că el adormise atât de repede şi că poate dormi în poziţia aceasta, 
şezând drept şi atât de straniu; aproape că nu i se putea auzi nici respiraţia. 
Chipul lui palid şi sever părea teapan, împietrit: sprâncenele erau putin 
împreunate, într-o contracție rigidă: impresia unei figuri neinsufletite, de ceară 
era copleşitoare. Stătu aşa fără să-şi ia privirea de la chipul lui vreo trei 
minute, retinandu-si respiraţia, şi deodată simţi că o cuprinde frica; porni spre 
uşă în vârful picioarelor, se opri în prag, ridică mâna într-un gest grăbit şi îşi 
binecuvântă cu semnul crucii fiul astfel adormit, apoi se depărtă neobservată, 
purtând pe inimă o nouă apăsare chinuitoare şi o nouă presimtire grea. 

Nikolai Vsevolodovici dormi mult, mai bine de o oră, în aceeaşi stare de 
intepenire; nici un muşchi de pe fata lui nu tresări, nici o mişcare nu se ivi în 
tot corpul său; sprâncenele rămăseseră tot aşa încruntate. Dacă Varvara 
Petrovna ar mai fi zăbovit încă vreo trei minute, n-ar mai fi fost în stare să 
suporte impresia cutremurătoare pe care o producea imobilitatea aceasta 
letargică şi sigur l-ar fi deşteptat. El însă deschise deodată ochii şi rămase in 
aceeaşi poziţie nemiscata, vreo zece minute, cu privirea atintita fix, dar plină de 
curiozitate, asupra unui obiect din colţul camerei care se părea că îl uimeşte, 
deşi acolo nu se putea vedea nimic nou, nimic deosebit. 

În sfârşit se auzi bătaia domoală şi profundă a orologiului din perete, 
care sună o singură dată. El întoarse cu oarecare nelinişte capul spre ceas, dar 
aproape în aceeaşi clipă se deschise uşa din fundul camerei care ducea spre 
culoar şi apăru bătrânul valet Aleksei Egorovici. Într-o mână ţinea un palton 
călduros, fularul şi pălăria, iar în cealaltă, o tavita de argint pe care se vedea 
un biletel. 

— E ora nouă şi jumătate, anunţă el cu glas potolit şi, depunând 
îmbrăcămintea pe scaunul din colt, îi aduse tavita cu biletelul, un peticut de 
hârtie, fără plic, conţinând două rânduri scrise cu creionul. Parcurgând aceste 
rânduri, Nikolai Vsevolodovici luă de pe masă un creion, scrise în josul 
biletelului două cuvinte şi îl depuse înapoi pe tavita. 

— Să fie transmis imediat ce ies, iar acum dă-mi să mă îmbrac, zise el 
sculându-se de pe canapea. 

Observând că este îmbrăcat într-o haină uşoară de catifea, chibzui puţin 
şi porunci să i se aducă un surtuc de stofă pe care-l folosea mai mult seara, 
când făcea vizite. În sfârşit, complet îmbrăcat şi cu pălăria pe cap, el încuie uşa 
prin care intrase la el Varvara Petrovna şi, luând scrisoarea ascunsă sub 
tampon, ieşi pe culoar însoţit de Aleksei Egorovici. Din culoar coborâră pe scara 
îngustă de piatră a intrării de serviciu, care dădea direct în parc. În colţul 
vestibulului se aflau un mic felinar şi o umbrelă enormă. 

— Din cauza ploii mari, pe străzi e un noroi scârbos, raportă Aleksei 
Egorovici în chip de sfioasă şi ultimă încercare de a-l face pe stăpân să renunţe 
la călătorie. Dar acesta ieşi tăcut afară, desfăcu umbrela şi pătrunse în 
bătrânul parc întunecos ca o pivniţă, rece şi umed. Vântul sufla printre crengi 


leganand varfurile copacilor pe jumatate despuiati; cararile inguste acoperite cu 
nisip erau imbibate de apa si lunecoase. Aleksei Egorovici îl urma aşa cum 
iesise din casa, in frac si fara palarie, luminandu-i drumul cu trei pasi inainte. 

— N-o să se vadă? întrebă deodată Nikolai Vsevolodovici. 

— Prin ferestre nu se vede nimic şi în afară de asta am avut grijă de tot 
dinainte, a răspuns servitorul încet şi cumpănit. 

— Mama doarme? 

— S-a încuiat după obiceiul ei din ultima vreme fix la ora nouă şi n-ar 
avea cum să afle ceva. La ce oră porunciti să vă aştept? adăugă el îndrăznind 
întrebarea. 

— La ora unu, la unu şi jumătate, nu mai târziu de ora două. 

— Am înţeles. 

Făcând ocolul întregului parc pe cărările lui întortocheate, pe care 
amândoi le cunoşteau cu ochii închişi, ajunseră până la gardul de piatră, unde, 
într-un colt, dădură peste o portita care ducea într-o ulicioară îngustă si 
neumblată, vecină cu parcul; portita aceasta era încuiată totdeauna, dar 
Aleksei Egorovici luase cu el cheia. 

— N-o să scartaie portita? întrebă iar Nikolai Vsevolodovici. 

Dar Aleksei Egorovici îi raportă că încă din ajun a uns-o, „şi astăzi încă o 
dată”. Era ud leoarcă. După ce deschise portita îi întinse cheia lui Nikolai 
Vsevolodovici. 

— Dacă aveţi de gând să mergeţi ceva mai departe, îmi permit să vă 
previn că lumea de aici, dar mai ales de pe stradutele mai retrase, nu prea este 
sigură, cu atât mai mult cea de peste râu, nu-l mai răbdă inima pe Aleksei 
Egorovici să nu-şi prevină stăpânul încă o dată. Era un slujitor vechi, fostul 
îngrijitor al lui Nikolai Vsevolodovici, pe care-l dădăcise cândva purtându-l în 
braţe, un om de ispravă, priceput şi serios, căruia îi plăcea să asculte şi să 
citească cărţi sfinte. 

— Să n-ai nici o grijă, Aleksei Egorâci. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule, dar numai la fapte bune. 

— Cum? se opri Nikolai Vsevolodovici care păşise spre stradă. 

Aleksei Egorovici repetă cu fermitate urarea lui; niciodată înainte n-ar fi 
cutezat să şi-o exprime în asemenea cuvinte cu glas tare în fata stăpânului său. 

Nikolai Vsevolodovici incuie portita, vari cheia în buzunar şi porni pe 
ulicioară înaintând cu greu prin noroiul adânc până peste căpute. Ajungând la 
capătul ulicioarei, răzbi în sfârşit pe o stradă mai mare, pavată. Cunoştea 
oraşul ca pe cele cinci degete ale sale; dar strada Bogoiavlenskaia era încă 
departe. Trecuse de ora zece când el se opri în cele din urmă în faţa porţii 
încuiate a casei vechi şi sumbre a lui Filippov. Încăperile de jos, după plecarea 
lui Lebeadkin, rămăseseră complet goale, cu obloanele închise la ferestre, dar la 
mansardă fereastra lui Şatov era luminată. Întrucât la poartă nu exista 
clopoțel, Stavroghin se apucă să bată în ea cu pumnul. O ferestruică se 
deschise şi în ea se arătă capul lui Şatov privind spre stradă; era întuneric 


beznă si greu de recunoscut cineva la poartă; după ce se uită îndelung, Satov 
întrebă: 

— Dumneata eşti? 

— Eu sunt, răspunse musafirul nepoftit. 

Şatov închise fereastra, cobori jos şi descuie poarta. Nikolai Vsevolodovici 
păşi peste pragul înalt şi, fără a rosti un cuvânt, trecu pe lângă el direct spre 
pavilionul lui Kirillov. 

V. 

Aici totul era deschis vraişte. Vestibulul si primele două camere erau in 
întuneric, dar ultima, în care locuia şi-şi bea ceaiul Kirillov, era luminată şi se 
auzeau de acolo râsete şi exclamatii. Nikolai Vsevolodovici se indrepta într- 
acolo, dar înainte de a intra, se opri în pragul uşii. Pe masă se servise ceaiul. În 
mijlocul camerei stătea o bătrână, ruda gazdei, cu capul gol, numai în cămaşă 
şi fustă, cu picioarele goale vârâte în papuci si cu o cataveica din blanite de 
iepure pe umeri. Tinea în braţe un copilaş de un an şi jumătate, îmbrăcat 
numai în camasuta, cu piciorusele goale şi obrajii aprinsi, cu părul zbarlit, 
chiar atunci luat probabil din leagăn. Se vedea că plânsese, pentru că pe obraji 
îi luceau încă urme de lacrimi; în clipa aceea însă îşi intinsese manutele bătând 
din palme şi râzând în hohote, cum râd copiii mici, cu sughituri. În fata lui, 
Kirillov izbea de podea o minge mare de cauciuc, care se înălța pana la tavan si 
iar cădea, iar copilul striga: ba, ba! Kirillov prindea ,babaul” şi i-l dădea lui, iar 
copilul îl arunca acum singur cu manutele lui stangace şi nesigure. Kirillov se 
lăsă deodată jos, întins pe duşumea, încercând să scoată mingea de sub dulap. 
Nikolai Vsevolodovici intră în cameră; văzându-l, copilul se lipi de pieptul 
bătrânei, izbucnind într-un plâns neostoit; femeia plecă imediat cu el din 
cameră. 

— Stavroghin? zise Kirillov ridicându-se de jos cu mingea în mână, fără 
să se mire câtuşi de puţin de această vizită neaşteptată. Vrei un pahar cu ceai? 

Se ridicase şi stătea acum în picioare. 

— Cu multă plăcere, dacă e cald, zise Nikolai Vsevolodovici, m-au 
pătruns ploaia şi frigul. 

— Un ceai cald, ba chiar fierbinte, confirmă cu plăcere Kirillov. Ia loc; ai 
picioarele pline de noroi, nu-i nimic; şterg eu pe urmă podeaua cu o cârpă udă. 

Nikolai Vsevolodovici se aşeză şi bău aproape fără răsuflare ceaiul servit. 

— Încă o ceaşcă? întrebă Kirillov. 

— Mulţumesc. 

Kirillov, care până atunci rămăsese în picioare, se aşeză şi el la masă în 
fata musafirului şi-l întrebă: 

— Cu ce treburi? 

— lată despre ce este vorba. Citeşte scrisoarea aceasta pe care am primit- 
o de la Gaganov. Ti-aduci aminte. Ti-am vorbit despre el la Petersburg. 

Kirillov luă scrisoarea, o citi, o depuse pe masă şi-l privi cu un aer de 
aşteptare. 


— Pe acest Gaganov, incepu sa explice Nikolai Vsevolodovici, dupa cum 
ştii, l-am întâlnit acum o lună la Petersburg, pentru prima oară în viata mea. 
Am dat ochii cu el de vreo trei ori în societatea altor oameni. Fără să fi făcut 
cunoştinţă cu mine şi fără să schimbe măcar un cuvânt, el găsi totuşi de 
cuviinţă să se poarte obraznic fata de mine. Ti-am povestit mi se pare. Iată însă 
ce nu cunoşti dumneata: plecând atunci de la Petersburg înaintea mea, el mi-a 
trimis pe neaşteptate o scrisoare, deşi nu ca asta, dar extrem de necuviincioasă 
şi cu atât mai ciudată cu cât această scrisoare nu dădea nici o explicaţie 
asupra motivului pentru care mi-a fost adresată. I-am răspuns imediat tot în 
scris şi absolut sincer mi-am exprimat părerea că el este supărat pe mine 
probabil din cauza incidentului pe care l-am avut acum patru ani aici la club 
cu tatăl său şi că sunt gata să-i prezint orice scuze ar dori pe baza faptului că 
gestul meu de atunci n-a fost deloc intenţionat, ci determinat de starea mea de 
boală. L-am rugat să ia în considerare scuzele mele. Nu mi-a răspuns nimic şi a 
plecat; iată însă că îl găsesc aici cu desăvârşire turbat. Mi s-au transmis câteva 
păreri exprimate de el în public despre mine, absolut injurioase, şi nişte 
acuzaţii surprinzătoare. În sfârşit, astăzi primesc această scrisoare cu un 
conţinut cum probabil nimeni şi niciodată n-a avut ocazia să primească, plină 
de injurii şi de expresii cum ar fi „botul dumitale pălmuit”. Am venit la 
dumneata în speranţa că n-o să refuzi să-mi fii martor. 

— Ai spus că asemenea scrisoare nimeni n-a mai primit niciodată, 
observă Kirillov. Într-un acces de furie se poate întâmpla; au mai fost cazuri. 
Puşkin i-a scris lui Heekeren. Bine, accept. Spune-mi ce am de făcut! 

Nikolai Vsevolodovici îi explică; vrea să înceapă chiar mâine si negresit 
prin reînnoirea scuzelor, ba şi printr-o promisiune de a-i adresa o a doua 
scrisoare cu scuze, dar cu o condiţie, ca şi Gaganov la rându-i să-i promită că 
n-o să-i mai scrie. Scrisoarea de faţă ar urma să fie considerată ca inexistentă. 

— Prea multe concesii, nu va consimti, murmură Kirillov. 

— Am venit în primul rand să aflu dacă accepti să-i transmiti aceste 
condiţii. 

— Accept. Te priveşte. Dar nu va consimti. 

— Ştiu că nu va consimti. 

— Vrea să se bată. Spune, cu ce arme? 

— Esentialul pentru mine este ca toată această afacere să se consume 
chiar mâine. Pe la ora noua vei fi acolo. El o să te asculte şi o să respingă 
propunerile dumitale dar o să-ţi facă cunoştinţă cu martorul lui; să zicem că 
acest lucru o să aibă loc pe la ora unsprezece. Te vei înţelege cu martorul 
respectiv ca la ora unu sau două după-amiază să ne întrunim cu toţii la locul 
hotărât. Te rog să ai grijă să fie exact aşa. Arma, bineînţeles, pistolul; şi mai 
insist ca barierele de întâlnire să fie la distanţa de zece paşi una de alta; apoi 
ne postați pe fiecare la zece paşi de la bariera respectivă şi la semnalul convenit 
pornim spre liniile de barieră. Fiecare trebuie negresit să ajungă la aceasta 
linie, având dreptul să tragă şi înainte, din mers. lată tot ce propun eu. 

— Zece paşi distanţă între linii e prea aproape, observă Kirillov. 


— Hai sa zicem doisprezece, dar nu mai mult; ma intelegi, el vrea sa se 
bata in mod serios. Stii sa incarci pistoalele? 

— Ma pricep. Am si pistoale; imi voi da cuvantul meu de onoare ca 
dumneata n-ai tras cu ele. La fel si martorul lui isi va da cuvantul de onoare in 
ce priveste pistoalele lui; doua perechi de pistoale, si vom trage la sorti care 
dintre ele sa fie folosite. 

— Perfect. 

— Vrei sa vezi pistoalele? 

— Desigur. 

Kirillov se aplecă, lăsându-se pe vine deasupra valizei sale din colt, care 
rămăsese încă în starea pe care o lăsase la sosire, dar din care lucrurile erau 
scoase pe măsura trebuintei. Trase din fundul valizei o cutie din lemn de 
palmier, căptuşită cu catifea roşie, şi dădu la iveală două pistoale elegante şi 
extrem de scumpe. 

— Am aici totul, şi pulbere, şi gloanţe, şi cartuşe. Mai am şi un revolver. 
Să ţi-l arăt. 

Răscolind iar prin valiză, scoase o altă cutie cu un revolver american cu 
şase ţevi. 

— Ai destul armament, şi foarte scump. 

— Foarte. 

Om sărac, aproape cerşetor, Kirillov, care de altfel niciodată nu-şi 
observa halul de mizerie în care trăia, arăta acum cu multă mândrie pretioasele 
lui arme, achiziţionate desigur cu mari sacrificii. 

— Tot n-ai renunţat la gândul dumitale? întrebă Stavroghin, cu oarecare 
precauţie şi după un minut de tăcere. 

— N-am renunţat, răspunse scurt Kirillov, ghicind după tonul 
interlocutorului său despre ce este vorba, şi se apucă să-şi aşeze la loc armele. 

— Când? întrebă şi mai prudent Nikolai Vsevolodovici, după o noua 
tăcere. 

Kirillov, care între timp îşi plasase în valiză ambele cutii, se aşeză pe 
locul lui. 

— După cum ştii, nu depinde de mine; când mi se va porunci, murmură 
el stingherit parcă de această întrebare, în acelaşi timp însă vizibil dispus să 
răspundă la orice alte întrebări. Se uita la Stavroghin ţintă cu ochii săi negri 
fără luciu, cu o expresie de calm şi bunăvoință caldă în privire. 

— Înţeleg, desigur, că cineva vrea să se împuște, reluă încruntându-se 
puţin Nikolai Vsevolodovici, după o tăcere îngândurată, lungă de minute 
întregi, uneori am încercat şi eu să-mi închipui cam în ce fel s-ar petrece, dar 
de fiecare dată intervenea un gând nou: dacă ai comite, de pildă, o crimă oribilă 
sau, mai ales, o faptă extrem de ruşinoasă, adică execrabilă, în orice caz 
neînchipuit de mârşavă şi... ridicolă, care să rămână întipărită în memoria 
oamenilor pentru o mie de ani, încât să le vină tuturor să scuipe de scârbă o 
mie de ani, şi deodată, „un glonţ în tâmplă şi nu mai rămâne nimic”. Ce-mi 


pasa atunci de restul omenirii si de faptul ca ei vor scuipa o mie de ani, nu-i 
aşa? 

— Şi dumneata numesti asta o idee nouă? murmura Kirillov, după o 
clipă de gândire. 

— Nu... zic că e nouă... Dar când mi-a venit, am simţit că e nouă... 

— Ai ,simtit” o idee? repetă Kirillov. E bine spus. Există astfel multe idei 
care totdeauna devin deodată noi. Aşa este. Multe lucruri acum mi se pare că le 
văd pentru prima oară. 

— Să zicem că ai locuit un timp pe Lună, îl întrerupse Stavroghin, fără 
să-l asculte şi continuându-și gândul. Să zicem ca acolo ai săvârşit toate aceste 
mârşăvii ridicole... De aici iti dai prea bine seama că acolo vor râde de tine şi 
vor scuipa la auzul numelui tău, o mie de ani, veşnic, pe toată Luna. Dar în 
momentul de fata te afli si te uiţi la Lună de aici: ce te priveşte pe tine tot ce ai 
săvârşit pe pământ, că locuitorii de pe Lună te vor scuipa o mie de ani, nu-i 
aşa? 

— Nu ştiu, răspunse Kirillov, n-am fost niciodată pe Lună, adăugă el fără 
pic de ironie, pur şi simplu precizând starea de fapt. 

— Al cui este copilul pe care l-am văzut la tine adineauri? 

— Soacra bătrânei a sosit, ba nu, nora... totuna. De trei zile. Zace 
bolnavă, cu pruncul; noaptea ţipă groaznic. Burta. Maică-sa doarme, iar 
bătrâna îl aduce la mine; îl distrez cu mingea. Mingea am cumpărat-o la 
Hamburg; o arunc şi o prind; întăreşte şira spinării. O fetiţă. 

— Iubeşti copiii? 

— Îmi sunt dragi, răspunse Kirillov, pe un ton destul de indiferent. 

— Înseamnă că iubeşti şi viaţa? 

— Iubesc şi viaţa, dar de ce întrebi? 

— Mă gândesc totuşi că eşti hotărât să te impusti. 

— Ce are a face? De ce le amesteci? Asta e ceva, cealaltă chestie e 
altceva. Viaţa există, moartea nu există. 

— Ai început să crezi în viaţa de apoi, veşnică? 

— Nu în viaţa veşnică, de apoi, ci în veşnicia vieţii de aici. Există clipe, 
ajungi la asemenea clipe, când timpul încetează brusc să curgă şi vine veşnicia. 

— Speri să atingi o asemenea clipă? 

— Da. 

— Nu cred că aşa ceva este posibil în vremea noastră, răspunse Nikolai 
Vsevolodovici, de asemenea fără nici o ironie, cu glas tărăgănat şi oarecum dus 
pe gânduri. În Apocalips, Îngerul jură că timpul nu va mai fi. 

— Ştiu. E foarte bine spus acolo; clar şi precis. Când omul, în integritatea 
lui, va atinge fericirea, timpul va înceta să mai existe, pentru că nu va mai fi 
nevoie de el. O idee foarte justă. 

— Şi ce se va întâmpla cu timpul? Unde îl vor ascunde? 

— Nu-l vor ascunde nicăieri. Timpul nu este un obiect sau lucru, ci un 
concept. Se va stinge în intelect. 


— Vechi speculatii filosofice, prea rasuflate, aceleasi de la inceputul 
veacurilor, murmură Stavroghin cu un fel de compatimire dispretuitoare. 

— Aceleaşi! Mereu aceleaşi de la începutul veacurilor, şi altele nu vor 
exista, nicicând, de nici un fel! strigă Kirillov cu privirea scânteietoare, ca şi 
cum însăşi ideea aceasta reprezenta aproape o victorie. 

— Se pare că eşti foarte fericit, Kirillov? 

— Da, sunt foarte fericit, răspunse acesta, ca şi cum ar fi dat un răspuns 
foarte banal. 

— Şi când mă gândesc că nu prea de mult erai atât de amărât, atât de 
pornit împotriva lui Liputin! 

— Hm... Acum nu mai sunt. Pe atunci încă nu ştiam că sunt fericit. Ai 
văzut vreodată o frunză, o frunză de copac? 

— Am văzut. 

— Am văzut nu demult o frunză galbenă, puţin verzuie, care începuse să 
putrezească pe la margini. O purta vântul. La vârsta de zece ani, pe timp de 
iarnă, închideam înadins ochii şi-mi închipuiam o frunză, de un verde suculent 
şi viu, cu nervuri, strălucind în bătaia soarelui sclipitor. Deschideam ochii şi 
nu-mi venea să cred că n-o mai văd, pentru că în închipuire era atât de bine, şi 
iar îi închideam. 

— E o alegorie? 

— Nu... Nu e vorba de nici o alegorie! Pur şi simplu o frunză, o singură 
frunză. E bine că există frunza. Totul e bine. 

— Totul? 

— Totul. Omul e nefericit pentru că nu ştie că este fericit; numai de 
aceea. Asta-i tot, tot! Cine izbuteşte să afle devine îndată, imediat, în aceeaşi 
clipă fericit. Soacra aceasta va muri, dar fetiţa va rămâne, e bine. Am avut 
această revelaţie. 

— Dar cel care moare de foame şi cel care face rău unei fetiţe, o 
necinsteşte, şi asta e bine? 

— Da. Şi dacă vreunul va zdrobi capul celui care a necinstit fetiţa, e bine; 
şi dacă nimeni nu i-l va zdrobi, tot bine e. Totul e bine, totul. Sunt fericiţi toţi 
aceia care ştiu că totul e bine. Dacă ar şti că sunt fericiţi, ar fi fericiţi; cât timp 
însă nu ştiu ca sunt fericiţi, tot atât timp vor fi nefericiti. lata ideea, întreaga 
idee; în afara ei nu există alta! 

— Şi când ai aflat că eşti atât de fericit? 

— Săptămâna trecută, marti; ba nu, miercuri, pentru că martea trecuse, 
noaptea. 

— Cu ce prilej? 

— Nu-mi aduc aminte. Pur şi simplu aşa, dintr-odată; mă plimbam prin 
cameră... N-are importanţă. Am oprit ceasul, era ora două şi treizeci şi şapte de 
minute noaptea. 

— Ca semn că timpul trebuie să înceteze a curge? 

Kirillov nu răspunse. 


— Nu sunt buni, relua el brusc, pentru ca nu stiu ca sunt buni. Cand vor 
afla, nu vor silui fetiţa. Trebuie să afle că sunt buni si cu toţii imediat vor 
deveni buni, toţi până la unul. 

— Dumneata ai aflat, înseamnă că eşti bun? 

— Da, sunt bun. 

— De altfel, cu asta sunt pe deplin de acord, murmură încruntat 
Stavroghin. 

— Acela care va sti să înveţe oamenii că toţi sunt buni va desavarsi 
universul, lumea. 

— Acela care i-a învăţat a fost răstignit. 

— O să vină totuşi, şi numele lui va fi Omul-Dumnezeu. 

— Dumnezeu-Omul? 

— Omul-Dumnezeu, tocmai aici e deosebirea. 

— Nu cumva tot dumneata iti aprinzi si candela? 

— Da, eu am aprins-o. 

— Te-ai patruns de credinta? 

— li place bătrânei să fie aprinsă candela... Dar astăzi n-a avut timp, 
murmură Kirillov. 

— Dar rugăciuni încă nu faci? 

— Mă rog la orice. Vezi păianjenul care umblă pe acest perete, îl privesc 
şi-i sunt recunoscător pentru faptul că umblă. 

Ochii lui se aprinseră din nou. Se uită drept în ochii lui Stavroghin cu o 
privire fermă, neclintită. Stavroghin îl urmărea încruntat şi cu dezgust, dar fără 
pic de ironie. 

— Pariez că până la următoarea mea vizită o să ajungi să crezi şi in 
Dumnezeu, zise el ridicându-se şi luându-şi pălăria. 

— De ce adică? dădu să se ridice şi Kirillov. 

— Dacă ai fi ştiut să crezi în Dumnezeu, credeai şi acum; întrucât însă 
nu ştii că crezi în Dumnezeu, nu crezi încă, surâse Nikolai Vsevolodovici. 

— Nu-i tocmai aşa, chibzui Kirillov, mi-ai răstălmăcit ideea. Tertipuri de 
salon. Adu-ti aminte de ceea ce ai însemnat dumneata pentru mine, 
Stavroghin. 

— La revedere, Kirillov. 

— Vino într-o noapte. Pe când? 

— Nu cumva ai uitat despre ziua de mâine? 

— Adevărat, uitasem; fii pe pace, o să fiu în picioare la ora nouă. Ştiu să 
mă trezesc când vreau. Mă culc şi-mi spun: la ora şapte, şi mă trezesc la ora 
şapte; la ora zece, şi mă trezesc la ora zece. 

— Ai nişte însuşiri admirabile, îi scruta fata palidă Nikolai Vsevolodovici. 

— Iti descui poarta. 

— Nu te deranja, îmi descuie Şatov. 

— Aşa, Şatov. Bine, adio. 

VI. 


Geamlâcul casei pustii in care locuia Satov nu era încuiat; pătrunzând 
însă în antreu, Stavroghin se pomeni complet în întuneric şi trebui să bâjbâie 
până găsi scara spre mansardă. Deodată sus se deschise uşa şi-i lumină puţin 
drumul; Şatov nu apăru în întâmpinarea lui, ci se mulţumi doar să-i deschidă 
uşa camerei. 

Oprindu-se în prag, Nikolai Vsevolodovici îl zări stând în picioare lângă 
masa din colţ şi aşteptându-l să intre. 

— Eşti dispus să mă primeşti, să discutăm ceva? întrebă el din prag. 

— Intră şi ia loc, răspunse Şatov. Încuie uşa; sau lasă că o încui eu 
singur. 

Şatov încuie uşa, se întoarse lângă masă şi se aşeză în faţa lui Nikolai 
Vsevolodovici. În cursul acestei săptămâni el slăbise vizibil, iar acum părea 
mistuit de friguri. 

— M-ai lăsat să mă chinuiesc atâta, zise el cu privirea în pământ, într-o 
şoaptă abia desluşită. De ce n-ai venit? 

— Erai atât de sigur că voi veni? 

— Da. Ia stai, aiuram... poate că şi acum aiurez... O clipă. 

El se ridică şi, întinzând mâna, luă un obiect aflat pe polita de sus a 
etajerei de cărţi cu trei rafturi. Era un revolver. 

— Într-o noapte, aiurind, mi s-a năzărit că vei veni să mă omori şi a doua 
zi dimineaţa am cumpărat acest revolver de la nemernicul de Leamşin, dându-i 
ultimii mei bani; nu voiam să mă las răpus de dumneata. Apoi mi-am venit în 
fire... N-am nici pulbere, nici gloanţe; şi de atunci zace aşa pe raft. O clipă... 

Se ridică puţin şi deschise oberlihtul. 

— Nu-l arunca, n-are rost, îl opri Nikolai Vsevolodovici. Costă bani, iar 
oamenii or să înceapă să pălăvrăgească: din fereastra lui Şatov se aruncă 
revolvere; pune-l la loc, aşa; acum şezi. Spune-mi, de ce ai aerul acesta de 
pocăință în fata mea pentru gândul pe care zici că l-ai avut, că voi veni să te 
ucid? De altfel, nici acum n-am venit ca să mă împac, ci ca să stăm de vorbă în 
privinţa celor necesare. Explică-mi în primul rând: nu m-ai lovit pentru 
legătura mea cu soţia dumitale, nu-i aşa? 

— Ştii prea bine că nu pentru asta, îşi cobori iar privirea Şatov. 

— Şi nu pentru că ai dat crezare acelei bârfe stupide în privinţa Dariei 
Pavlovna? 

— Nu şi nu, bineînţeles! Prostii! Soră-mea chiar de la început mi-a 
spus... explică täios şi cu nerăbdare Şatov, aproape bătând din picior în podea. 

— Aşadar şi eu, şi dumneata am ghicit, continuă pe un ton calm 
Stavroghin. Ai dreptate: Maria Timofeevna Lebeadkina este soţia mea legitimă, 
cu care m-am cununat la Petersburg acum patru ani şi jumătate. Pentru ea m- 
ai lovit, aşa este? 

Total uluit, Şatov îl asculta fără să scoată o vorbă. 

— Am ghicit şi nu-mi venea să cred, bâigui el în sfârşit, privindu-l cu un 
aer straniu. 

— Şi totuşi m-ai lovit? 


Satov se inrosi la fata si bolborosi aproape fără nici o legătură: 

— Pentru ca ai decazut... pentru minciuni. Nu m-am apropiat ca sa te 
pedepsesc; in momentul cand ma apropiam, nu stiam ca te voi lovi... Te-am 
lovit pentru ceea ce ai insemnat atata timp si atat de mult in viata mea... Eu... 

— Înţeleg, înţeleg, fă economie la vorbă. Îmi pare rău că esti într-o stare 
febrilă; vreau să discut cu tine o chestiune foarte importantă. 

— M-ai lăsat să te aştept prea mult, aproape se cutremură Şatov şi se 
ridică pentru o clipă de pe locul său. Spune-mi despre ce este vorba, am şi eu 
ceva să-ţi spun... Mai pe urmă... 

Şi se aşeză. 

— Chestiunea care mă aduce nu are nimic comun cu afacerea asta, 
începu Nikolai Vsevolodovici, observându-l cu curiozitate. Anumite împrejurări 
m-au obligat să vin chiar astăzi alegând această oră, ca să te previn că s-ar 
putea să fii ucis. 

Şatov se uită la el cu o privire sălbatică. 

— Ştiu că mă paşte o primejdie. Dar cum de ştii dumneata acest lucru? 

— Pentru că şi eu fac parte din organizaţia lor, ca şi dumneata, şi sunt 
membru al asociaţiei lor, ca şi dumneata. 

— Dumneata... membru al societăţii? 

— După ochii dumitale văd că te-ai fi aşteptat la orice din partea mea, 
dar nu la aşa ceva, zâmbi uşor Nikolai Vsevolodovici. Dă-mi voie însă; vasăzică 
dumneata ştiai că se pune la cale aşa ceva împotriva dumitale? 

— Nici prin gând nu mi-a trecut. Şi nici acum nu-mi pasă, cu toate că 
mi-ai spus asta, deşi... deşi cine ar putea să garanteze pentru ceea ce sunt în 
stare să facă aceşti imbecili! strigă el, înfuriindu-se brusc şi izbind cu pumnul 
în masă. Nu mă tem de ei! Am rupt-o cu ei. Ăsta a venit la mine de vreo patru 
ori ca să-mi spună că e posibil... dar, îl privi el scrutător pe Stavroghin, de fapt, 
ce ştii dumneata? 

— Nici o grijă, nu caut să te induc în eroare, continuă destul de rece 
Stavroghin, cu aerul omului care îşi îndeplineşte o datorie. Mă întrebi ce ştiu? 
Ştiu că ai intrat în societate în străinătate, acum doi ani, şi încă de pe vremea 
organizării ei vechi, chiar în preajma călătoriei dumitale în America, şi se pare 
că imediat după ultima noastră convorbire, despre care mi-ai scris atât de mult 
din America în scrisoarea dumitale. Şi fiindcă veni vorba, scuză-mă că nu ţi-am 
răspuns tot în scris, ci m-am limitat... 

— Să-mi trimiti bani; o clipă, îl opri Şatov trăgând grăbit sertarul mesei şi 
scoțând de sub nişte hârtii o bancnotă. Poftim, iti restitui cele o sută de ruble 
pe care mi le-ai trimis; fara de care aş fi pierit acolo. Nu ti le-as fi restituit atât 
de repede, dacă n-ar fi intervenit mama dumitale: această sută de ruble mi-a 
dăruit-o cu nouă luni în urmă, ca să mă scoată din mizeria în care mă aflam 
după boală. Dar continuă, te rog... 

Se sufoca. 

— În America ţi-ai schimbat vederile şi, revenind în Elveţia, ai vrut să te 
retragi. Ei nu ti-au răspuns nimic, dar te-au împuternicit pe tine să iei în 


primire aici în Rusia de la cineva o tipografie şi s-o păstrezi până la predarea ei 
persoanei care se va prezenta în acest scop. Nu cunosc chestiunea în toate 
amănuntele, dar esentialul se pare că ăsta e? Iar dumneata, în speranţa sau cu 
condiţia că asta va fi ultima lor pretenţie şi că după aceea vei fi eliberat de tot, 
ai acceptat. Toate acestea, fie că sunt adevărate sau nu, nu le-am aflat de la ei, 
ci cu totul întâmplător. Un lucru însă mi se pare că nu ştii nici până acum: 
domnii aceştia nici gând n-au să se despartă de dumneata. 

— Dar e absurd! zbieră Şatov. Doar le-am declarat cinstit că mă despart, 
fiind într-un dezacord total cu ei! Este un drept al meu, dreptul conştiinţei şi 
gândirii mele... Nu admit aşa ceva! Nu există o forţă care să poată... 

— Ştii ce, nu striga, îl opri cu multă seriozitate Nikolai Vsevolodovici. 
Acest Verhovenski este un om care poate că şi în clipa aceasta ne aude, cu 
urechile lui sau ale altora, poate chiar din vestibulul dumitale. Până şi 
betivanul de Lebeadkin fusese aproape obligat să te supravegheze, iar 
dumneata să-l supraveghezi pe el, nu-i aşa? Spune-mi mai bine: ţi-a acceptat 
de data aceasta Verhovenski argumentele sau nu? 

— Le-a acceptat; a spus că se poate şi că am dreptul... 

— Ei bine, să ştii că te înşală. Îmi este cunoscut că până şi Kirillov, care 
aproape nici nu mai aparţine grupului lor, i-a informat despre dumneata; au 
numeroşi agenţi, chiar şi oameni care nici nu ştiu că servesc societatea. Pe 
dumneata te-au supravegheat mereu. Piotr Verhovenski, între altele, a sosit aici 
ca să termine cu cazul dumitale şi are toate împuternicirile, anume: să te 
lichideze în momentul oportun, pentru motivul că ştii prea multe şi ai putea să- 
i denunti. Repet, e ceva absolut cert; si dă-mi voie să adaug că ei sunt convinşi, 
nu ştiu de ce, că dumneata eşti un spion şi că, dacă încă nu i-ai denunţat, îi 
vei denunța. Este adevărat? 

Colţul gurii lui Şatov se contractă într-un spasm la auzul unei asemenea 
întrebări puse pe un ton atât de obişnuit. 

— Chiar dacă as fi un spion, cui as putea să-i fac un asemenea denunt? 
zise el iritat şi fără a da un răspuns direct. Ei bine, să lăsăm asta, dracu' să mă 
ia! strigă el revenind brusc la ideea care-l preocupase iniţial şi-l tulburase 
vizibil cu mult mai puternic decât ştirea primejdiei care îl ameninţa personal. 
Dumneata, dumneata, Stavroghin, cum de-ai putut să te laşi atras în această 
aberaţie desantata şi abjectă a unor nulitati cu mentalitate şi apucături de 
slugoi? Dumneata, membru al societăţii lor! Asta să fie actul de supremă 
dăruire al lui Nikolai Stavroghin? strigă el aproape cuprins de exasperare. 

Satov îşi plesni chiar palmele, ca si cum nimic mai amar si mai dezolant 
n-ar fi putut să existe pentru el ca această descoperire. 

— Jarta-ma, se miră cu adevărat Nikolai Vsevolodovici, dar am impresia 
că dumneata vezi în mine un fel de astru, iar pe dumneata te consideri o 
ganganie fata de mine. Am remarcat acest lucru chiar din conţinutul scrisorii 
dumitale din America. 

— Dumneata... dumneata ştii... Dar să nu mai vorbim despre mine, 
persoana mea prea puţin interesează! se întrerupse brusc Şatov. Dacă poţi să- 


mi dai vreo lamurire despre dumneata, explica-mi. Ti-am pus o intrebare! 
repeta el ca intr-un delir. 

— Cu placere. Ma intrebi: cum de am putut sa ma las târât intr-o astfel 
de afacere murdară. După cele ce ti le-am comunicat, mă simt chiar obligat sa 
fiu oarecum sincer în această chestiune. De fapt, într-un sens riguros, eu nici 
nu aparţin acestei organizaţii; n-am aparținut nici înainte şi am mai mult drept 
decât dumneata să mă dezic de ei, pentru că nici nu m-am înregimentat 
vreodată. Dimpotrivă, chiar de la început am declarat categoric că nu mă 
consider tovarăş cu ei şi, dacă i-am ajutat întâmplător, am făcut-o numai 
fiindcă n-aveam nici o altă ocupaţie. Întru câtva, am participat la reorganizarea 
societăţii, conform noului plan, şi atâta tot. Acum însă ei s-au răzgândit, 
hotărând în sinea lor că ar fi primejdios să mă elibereze chiar şi pe mine şi se 
pare că sunt şi eu condamnat. 

— O, da, ei nu visează decât condamnări la moarte şi lucrează numai pe 
bază de instrucţiuni, hârtii prevăzute cu ştampile, semnate de trei oameni şi 
jumătate; şi, crede-mă, ar fi în stare! 

— Aici dumneata, în parte, ai dreptate, în parte însă nu, continuă 
Stavroghin cu aceeaşi impasibilitate, aproape apatic. Există fără îndoială şi 
multă fantezie, ca de obicei în asemenea cazuri: un mic grup îşi exagerează 
statura şi importanţa. Şi dacă vrei să ştii, după părerea mea, tot grupul lor în 
cazul de faţă se reduce la un singur şi unic personaj, Piotr Verhovenski, şi el 
este încă prea modest, considerându-se numai un simplu agent al întregii sale 
societăţi. De altfel, ideea lor de bază nu este mai stupidă decât altele de acest 
gen. Ei au legături cu Internaţionale, au ştiut să-şi recruteze agenţi în Rusia, 
ba au descoperit, se pare, şi unele procedee care nu sunt deloc lipsite de 
originalitate... numai teoretic, bineînţeles. Cât priveşte însă intenţiile lor de aici, 
trebuie să recunoaştem că mişcarea organizaţiei noastre ruseşti este o afacere 
atât de obscură şi aproape întotdeauna atât de neaşteptată, imprevizibilă, încât 
realmente la noi se poate încerca orice. Noteaza-ti că Verhovenski este un om 
tenace. 

— O plosnita, un ignorant, un imbecil care nu înţelege nimic din ceea ce 
se petrece în Rusia! strigă mânios Şatov. 

— Nu-l cunoşti bine. Este adevărat că în general ei nu prea îşi dau seama 
ce se petrece în Rusia, dar nu cu mult mai puţin decât mine şi tine; şi-apoi, 
Verhovenski este un entuziast. 

— Verhovenski, entuziast? 

— O, da. Există un punct de la care el încetează să mai fie un măscărici 
şi devine... semidement. Aş vrea să-ţi reamintesc ce mi-a spus într-o zi: „Îţi dai 
seama cât de puternic poate fi un om?”. Sunt propriile dumitale cuvinte. Te rog 
să nu râzi, el este cu adevărat în stare să apese pe trăgaci. Ei sunt convinşi că 
şi eu sunt un spion. Şi, fiindcă habar n-au cum trebuie să acţioneze, sunt cu 
toţii foarte dispuşi să-i acuze pe alţii de spionaj. 

— Dumitale însă nu ţi-e frică, nu-i aşa? 


— N-nu... nu prea... In ce te priveşte însă, situaţia se schimbă. Te-am 
prevenit ca sa-ti iei toate masurile. Dupa parerea mea, n-ai de ce sa te simti 
jignit de faptul ca primejdia te ameninta din partea unor imbecili; inteligenta 
aici n-are nici o importanta: au ridicat ei mana si asupra unor oameni mai 
grozavi decât dumneata si ca mine. Dar sa nu uitäm ca e unsprezece si un sfert 
— isi privi el ceasul si se ridică de pe scaun - as fi vrut să-ţi pun o întrebare de 
cu totul altă natură. 

— Dar te rog! strigă Şatov, sărind brusc de pe scaun. 

— Cum adică? îl privi întrebător Nikolai Vsevolodovici. 

— Pune, pune întrebarea dumitale, te rog, repetă Şatov cuprins de o 
emoție indescriptibilă, dar cu o condiţie: să-mi dai voie să-ţi pun şi eu o 
întrebare. Te implor... dacă îmi permiti... eu nu pot... ei, pune întrebarea! 

Stavroghin aşteptă câtva timp şi începu: 

— Am auzit că te-ai bucurat aici de oarecare influenţă asupra Mariei 
Timofeevna şi că îi plăcea să te vadă şi să te asculte. Este adevărat? 

— Da... mă asculta... bâigui Şatov cam încurcat. 

— Am intenţia să anunţ în mod public zilele acestea, aici în oraş, că sunt 
căsătorit cu ea. 

— E posibil aşa ceva? şopti aproape îngrozit Şatov. 

— Adică în ce sens? Nu prezintă nici o dificultate; martorii actului de 
căsătorie sunt aici. Totul s-a petrecut atunci la Petersburg pe cale absolut 
legală şi normală, iar dacă n-a fost dat nimic în vileag până acum e numai 
pentru că cei doi singuri martori ai căsătoriei, Kirillov şi Piotr Verhovenski şi, în 
sfârşit, însuşi Lebeadkin (pe care am plăcerea acum să-l consider ruda mea) şi- 
au dat atunci cuvântul să tacă. 

— Nu m-am gândit la asta... Vorbeşti atât de calm... Dar continua, te rog! 
Ascultă, doar n-ai fost constrâns prin forţă să închei această căsătorie, nu-i 
aşa? 

— Deloc, nimeni nu m-a constrâns, zâmbi Nikolai Vsevolodovici, ca 
răspuns la precipitarea febrilă a lui Şatov. 

— Dar ceea ce vorbeşte ea tot timpul despre copilaşul ei? îl zori Şatov ca 
într-un delir şi fără nici o legătură. 

— Vorbeşte despre copilaşul ei? Ei uite, despre asta n-am ştiut nimic, 
pentru prima oară aud. N-a avut nici un copil şi nici n-ar fi putut avea: Maria 
Timofeevna e fecioară. 

— Ah! Aşa am crezut şi eu! Ascultă! 

— Ce e cu tine, Şatov? 

Şatov îşi acoperi faţa cu palmele, se întoarse şi, deodată, îl apucă brusc 
pe Stavroghin de umăr. 

— Dar măcar ştii, strigă el, da, ştii măcar pentru ce ai făcut toate acestea 
şi de ce accepti acum această pedeapsă? 

— Întrebarea dumitale este inteligentă şi usturătoare, dar la rândul meu 
am de gând să te uimesc: da, aproape ştiu pentru ce m-am căsătorit atunci şi 
de ce accept această pedeapsă, cum te-ai exprimat. 


— Să lăsăm asta... O să mai vorbim alta dată, stai, nu-mi spune nimic; 
să vorbim despre ceea ce este esenţial, esenţial: te-am aşteptat doi ani. 

— Da? 

— Te-am aşteptat de mult şi îndelung, şi mereu m-am gândit la 
dumneata. Eşti singurul om care putea... încă din America ţi-am scris despre 
asta. 

— Tin minte foarte bine lunga dumitale scrisoare. 

— Prea lungă pentru a putea fi citită? De acord; şase foi de hârtie 
poştală. Taci, taci! Spune-mi: poţi să-mi acorzi încă zece minute, dar acum, 
îndată... Prea mult te-am aşteptat! 

— Poftim, îţi acord o jumătate de oră, dar numai atât, nici un minut în 
plus, dacă îţi convine. 

— Şi cu o condiţie, totuşi, reluă furios Satov, să renunti la acest ton. 
Auzi, eu cer, pretind, în loc să te implor. Intelegi ce înseamnă să pretinzi, când 
ar trebui să rogi? 

— Înţeleg că în felul acesta dumneata te înalţi deasupra cotidianului, în 
scopuri superioare, zâmbi uşor Nikolai Vsevolodovici. Dar constat totodată cu 
durere că eşti într-o stare febrilă. 

— Cer, pretind un minimum de respect! strigă Satov. Respect nu fata de 
persoana mea, ducă-se dracului persoana mea, ci faţă de altcineva, măcar în 
acest moment, pentru cele câteva cuvinte. Suntem două fiinţe care s-au întâlnit 
într-un infinit... pentru ultima oară în lume. Renunta la tonul dumitale si 
adoptă un ton uman! Măcar o dată în viaţa dumitale vorbeşte cu glas omenesc. 
N-o cer pentru mine, ci chiar pentru dumneata... Iti dai seama că trebuie să-mi 
ierti această lovitură pe obrazul dumitale, fie chiar şi pentru singurul fapt că ti- 
am dat prilejul să descoperi cu această ocazie forţa dumitale nemărginită... 
Iarăşi acest zâmbet dispretuitor de om de lume. O, cand vei putea să ma 
înţelegi! Ducă-se dracului marele senior! Intelege odată că eu pretind, pretind 
acest lucru; altminteri n-o să vorbesc, n-o să vorbesc în ruptul capului! 
Surescitarea lui ajungea la paroxism; Nikolai Vsevolodovici se încruntă si paru 
că devine mai prudent. 

— Dacă am rămas pentru o jumătate de oră, zise el grav şi apăsat, în 
timp ce clipele îmi sunt acum atât de preţioase, crede-mă, te rog, că am de 
gând să te ascult cel puţin cu interes şi... sunt convins că voi auzi de la 
dumneata lucruri necunoscute mie. 

Spunând aceasta el se aşeză pe scaun. 

— Ia loc! strigă Şatov şi brusc se aşeză şi el. 

— Dă-mi voie să-ţi reamintesc totuşi, tinu să precizeze încă o data 
Stavroghin, că începusem să formulez o rugăminte în ce o priveşte pe Maria 
Timofeevna, care prezintă pentru ea o importanţă deosebită... 

— Ei bine? se încruntă brusc Şatov, cu aerul omului întrerupt în 
momentul cel mai important şi care, chiar dacă se uită la om, nu s-a dumirit 
încă asupra întrebării lui. 


— Nici dumneata nu m-ai lasat sa termin, adauga surazand Nikolai 
Vsevolodovici. 

— Prostii, mai pe urma! facu un gest dezgustat cu mana Satov, 
înțelegând în sfârşit despre ce era vorba si reveni imediat la ideea lui. 

VII 

— Ştii dumneata, începu el amenintator, aplecându-se înainte pe 
scaunul său, cu ochii scânteind şi ridicându-şi degetul arătător al mâinii drepte 
(desigur fără să-şi dea seama), ştii dumneata care popor din lume este astăzi 
singurul „purtător al dumnezeirii”, care vine să innoiasca şi să salveze lumea în 
numele unui nou Dumnezeu şi care ţine cheile vieţii şi ale cuvântului celui 
nou... Ştii dumneata care este acel popor şi cum se numeşte? 

— Potrivit formulării dumitale şi tonului cu care ai rostit-o, necesarmente 
eu trebuie să conchid, şi se pare cât mai repede, că acest popor nu este altul 
decât poporul rus... 

— Te şi văd gata să pufnesti in râs, o, ce neam! se suci din locul lui 
Şatov. 

— Linişteşte-te, te rog; m-am aşteptat în mod precis la ceva de genul 
ăsta. 

— Te-ai aşteptat la ceva de genul acesta? Dar dumitale nu ţi se par 
cunoscute aceste cuvinte? 

— Foarte cunoscute; ghicesc prea bine la ce te gândeşti. Întreaga frază a 
dumitale, până şi expresia popor „purtător al dumnezeirii”, nu este decât 
concluzia discuţiei noastre, pe care am avut-o acum doi ani şi mai bine în 
străinătate, cu puţin înainte de plecarea dumitale în America... Cel puţin, pe 
cât îmi pot aduce aminte acum. 

— Este o frază care-ţi aparţine în întregime dumitale. Şi nu mie. Propria 
dumitale frază, şi nu numai o încheiere a discuţiei noastre. Nici n-am avut o 
discuţie „a noastră”: exista un dascăl care rostea nişte vorbe mari şi exista un 
învățăcel înviat din morţi. Eu sunt acel învățăcel, iar dumneata eşti dascălul. 

— Dar dacă ne aducem bine aminte, tocmai după aceste cuvinte ale mele 
dumneata te-ai înregimentat în acea asociaţie şi abia după aceea ai plecat în 
America. 

— Da, ţi-am scris despre asta din America; ţi-am scris despre toate. Da, 
nu puteam să mă smulg imediat de ceea ce fusesem prins cu trup şi suflet din 
copilărie, pentru care îmi irosisem lacrimile urii mele... Nu e uşor să-ţi schimbi 
zeii. Nu te-am crezut atunci, pentru că n-am vrut să cred, şi m-am agăţat 
pentru ultima oară de această cloacă, de acest hârdău cu lături... Dar sămânţa 
a rămas in mine şi a incoltit. Spune-mi, dar sincer, ai citit până la capăt 
scrisoarea mea din America? Poate că n-ai citit-o deloc? 

— Am citit trei pagini, primele două şi ultima, cele din mijloc le-am 
parcurs fugitiv. Tot intentionam... 

— Să lăsăm asta, ducă-se dracului, dădu din mână Şatov. Dacă te-ai 
lepădat acum de cuvintele acelea, de ceea ce ai spus atunci despre popor, cum 
de-ai putut să le rosteşti atunci? ... lată ce mă apasă acum. 


— Nu glumeam atunci cu dumneata; incercand sa te conving, poate ca 
ma gandeam mai mult la mine decat la dumneata, zise enigmatic Stavroghin. 

— N-ai glumit! În America am zăcut trei luni pe un asternut de paie 
alaturi de unul... un... nenorocit si am aflat de la el ca in acelasi timp, adica in 
timp ce sädeai in inima mea ideea dumnezeirii si a patriei, in acelasi timp sau 
poate chiar in aceleasi zile umpleai de venin inima acestui nenorocit, acestui 
maniac, Kirillov... Cultivai in el minciuna si negatia si i-ai impins ratiunea pana 
la marginea nebuniei... Du-te şi-l vezi acum, este opera dumitale... De altfel, 1- 
ai şi văzut. 

— În primul rând, iti voi spune că însuşi Kirillov mi-a declarat chiar 
adineauri, mi-a declarat că este fericit şi că a atins perfecțiunea. Supozitia 
dumitale că toate acestea s-au petrecut în acelaşi timp este aproape exactă; şi 
totuşi ce dovedeşte asta? Repet, nu va minteam atunci nici pe dumneata, nici 
pe dânsul. 

— Dumneata eşti ateu? Acum eşti ateu? 

— Da. 

— Dar atunci? 

— Exact la fel, atunci ca şi acum. 

— Nu pentru mine şi fata de persoana mea am pretins eu respect cand 
am început această discuţie; cu inteligenţa dumitale ar fi fost cazul să înţelegi 
acest lucru, bâigui revoltat Şatov. 

— Nu m-am ridicat chiar după primele cuvinte spuse de dumneata ca să 
curm discuţia, n-am plecat de la dumneata, ci stau până acum şi iti răspund 
cuminte la întrebări. Şi... suport tipetele dumitale, vasăzică nu te-am lipsit încă 
de respectul cuvenit. 

Şatov îl întrerupse cu un gest: 

— Iti aduci aminte expresia dumitale: „Un ateu nu poate fi rus, acela care 
devine ateu încetează imediat să fie rus”, iti aduci aminte? 

— Da? păru că-i întoarce cu îndoială întrebarea Nikolai Vsevolodovici. 

— Mă întrebi pe mine? Ai uitat? Şi de fapt este una din afirmaţiile cele 
mai exacte în privinţa trăsăturii specifice principale a spiritului rus, intuită de 
dumneata. Nu se poate s-o fi uitat! Ba îţi mai amintesc şi altceva, tot atunci ai 
spus: „Cine nu este ortodox nu poate fi rus”. 

— Presupun că asta este o idee slavofilă. 

— Nu; slavofilii de astăzi o vor repudia. Oamenii au devenit astăzi mai 
inteligenţi. Dumneata însă ai mers şi mai departe: dumneata profesai 
convingerea că nici catolicismul roman nu mai este creştinism; dumneata 
sustineai că Roma l-a proclamat pe Crist căzut în ispita celei de-a treia 
ademeniri diavolesti şi, vestind lumii întregi că Hristos nu poate dăinui pe 
pământ fără o împărăție pământească, catolicismul prin însuşi faptul acesta l-a 
proclamat pe Antihrist şi astfel a dus la pierzanie întreaga lume occidentală. Şi 
demonstrai că dacă Franţa se zbate în zvârcoliri chinuitoare, ea suferă numai şi 
numai din vina catolicismului, deoarece a repudiat Dumnezeul roman imputit, 


fără a-şi fi aflat însă unul nou. Iată ce-ai fost în stare să vorbeşti atunci! Tin 
minte foarte bine discuţiile noastre. 

— Dacă aş fi credincios, fără îndoială, aş repeta acest lucru şi acum; n- 
am minţit atunci vorbind ca un credincios, zise cu seriozitate Nikolai 
Vsevolodovici. Crede-mă însă, îmi produce o impresie prea neplăcută această 
repetare a unor gânduri ale mele din trecut. N-ar fi cazul să încetezi? 

— Dacă ai fi credincios? strigă Şatov fără să acorde vreo atenţie 
rugamintii acestuia. Dar nu mi-ai spus chiar dumneata ca dacă ti s-ar 
demonstra matematic că adevărul este în afara lui Hristos ai prefera totuşi să 
rămâi cu Hristos, decât cu adevărul? Ai spus asta? Ai spus? 

— Dar dă-mi voie în sfârşit să-ţi pun şi eu o întrebare, ridică glasul 
Stavroghin, unde vrei să ajungi cu acest examen nerăbdător şi... plin de ură? 

— Examenul acesta va dispărea pentru totdeauna şi nu-ţi va fi reamintit. 

— Tii la ideea dumitale că suntem în afara spaţiului si timpului? 

— Taci! strigă deodată Satov. Sunt stupid şi nătâng, piară numele meu in 
ridicol! Însă dă-mi voie să-ţi repet acum ideea dumitale principală de atunci... 
O, numai zece rânduri, concluzia. 

— Repet-o, dacă este vorba numai de o concluzie... 

Stavroghin schiţă o mişcare să se uite la ceas, dar se retinu şi n-o duse la 
capăt. 

Satov se smuci iar înainte pe scaunul său si chiar isi inalta din nou 
degetul pentru o clipa. 

— Nici un popor, incepu el ca si cum ar fi citit dintr-un text si 
continuand totodata sa se uite cu o privire cumplita la Stavroghin, nici un 
popor deocamdată nu s-a organizat pe temeiul principiilor ştiinţei si ale 
rațiunii; n-a existat nicicând un asemenea exemplu şi dacă a existat vreodată a 
fost numai pentru un minut poate, şi numai dintr-o pură prostie. Socialismul 
prin însăşi esenţa lui trebuie negreşit să fie ateism, fiindcă a proclamat de la 
început că îşi propune să construiască o societate pe baza unor principii 
exclusiv ştiinţifice şi raţionale. Acum şi la începutul veacurilor raţiunea şi 
ştiinţa în viaţa popoarelor au îndeplinit totdeauna doar o funcţie de ordin 
secundar şi de serviciu; la fel o vor îndeplini şi până la sfârşitul veacurilor. 
Popoarele se formează şi se mişcă în virtutea unei alte forţe, dominante şi 
imperative, dar a cărei origine rămâne necunoscută şi inexplicabilă. Forţa 
aceasta este dorinţa de nestins de a atinge sfârşitul şi care constituie în acelaşi 
timp negarea acestui sfârşit. Este forma afirmării necontenite şi neobosite a 
existenţei sale şi a negării morţii. Spiritul vieţii, după cum spune Scriptura, 
„râurile de apă vie”, a căror secare o prevesteşte amenintator Apocalipsul. 
Principiul estetic, cum se exprimă filosofii, principiul etic, cum zic aceiaşi 
filosofi. „Căutarea lui Dumnezeu”, cum o numesc eu mult mai simplu. Scopul 
întregii mişcări a masei, la oricare popor şi în oricare perioadă a existenţei sale, 
constituie numai şi numai căutarea lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu al său, 
negresit al lui propriu, şi a credinţei în el ca Dumnezeu unic şi adevărat. 
Dumnezeu este personalitatea sintetică a întregului popor, luat în totalitatea 


lui, de la începutul si pana la sfârşitul existenţei sale. Niciodată nu s-a 
întâmplat ca toate popoarele sau mai multe popoare să aibă un Dumnezeu 
comun, dar întotdeauna s-a întâmplat ca fiecare popor să aibă un Dumnezeu al 
lui, aparte. Când dumnezeii încep să devină comuni este un indiciu că natiile 
respective sunt pe cale de dispariţie. Când dumnezeii devin comuni, ei mor şi 
moare şi credinţa în ei, odată cu popoarele înseşi. Cu cât un popor e mai 
puternic, cu atât Dumnezeul e mai specific. Niciodată n-a existat un popor fără 
religie, adică fără noţiunea de bine şi de rău. Orice popor are noţiunea sa 
proprie despre bine şi despre rău şi un bine şi un rău al lui propriu. Când 
noţiunile de bine şi de rău încep să devină comune la mai multe popoare, 
atunci încep să dispară popoarele respective şi însăşi deosebirea dintre bine şi 
rău începe să se şteargă şi să dispară. Niciodată raţiunea n-a fost în măsură să 
definească binele şi răul sau numai să separe binele de rău, cât de aproximativ, 
dimpotrivă, întotdeauna, spre ruşinea ei, le-a confundat într-un mod 
lamentabil; iar ştiinţa oferea soluţii fondate pe forţa brutală. Se distinge în 
această privinţă mai ales semistiinta, cel mai cumplit flagel al omenirii, mai 
cumplit decât molima, foametea şi războiul, un flagel necunoscut până-n 
secolul nostru. Semistiinta este un despot cum n-a existat niciodată pana 
acum. Un despot care-şi are slujitorii lui, sacerdoti şi sclavi; un despot în fata 
căruia totul s-a prosternat cu dragoste şi superstiție, cum nimeni nu şi-ar fi 
putut imagina până acum, în faţa căruia tremură chiar şi ştiinţa însăşi şi-i 
cântă în strună într-un mod ruşinos. Toate acestea sunt propriile dumitale 
cuvinte, Stavroghin, cu excepţia cuvintelor despre semistiinta; acestea îmi 
aparţin, le-am adăugat de la mine pentru că eu însumi nu sunt decât 
semistiinta întruchipată şi deci am motive însutite şi puternice s-o urăsc. În ce 
priveşte ideile, ba chiar şi cuvintele dumitale, n-am schimbat nimic, nici măcar 
o silabă. 

— Nu cred să nu le fi schimbat chiar deloc, observă prudent Stavroghin, 
le-ai recepționat cu pasiune si cu aceeaşi pasiune le-ai denaturat, fără să-ţi dai 
seama. Simplul fapt că reduci noţiunea de Dumnezeu la un simplu atribut al 
natiei... 

Incepuse deodată să-l observe pe Satov cu atenţie deosebit de 
accentuată, urmărind cu un interes crescut nu atât ceea ce spunea el, cât mai 
ales figura lui. 

— Reduc noţiunea de Dumnezeu până la un atribut al natiei? striga 
vehement Şatov. Dimpotrivă, inalt poporul până la Dumnezeu. Dar, mă rog, a 
fost cândva şi altfel? Poporul este trupul lui Dumnezeu. Orice popor numai 
într-atât şi atâta timp există ca popor, cât timp îşi are un Dumnezeu al său, 
excluzând neîmpăcat orice alt Dumnezeu din lume; cât timp are credinţa în 
faptul că prin Dumnezeul său îi va învinge şi îi va izgoni din lume pe toţi ceilalţi 
dumnezei. Această credinţă o aveau toţi de la începutul veacurilor, cel puţin 
toate popoarele mari, toate popoarele care cât de cât s-au afirmat în istorie, 
toate popoarele care s-au aflat în fruntea omenirii. Imposibil să lupti contra 
faptelor. Evreii n-au trăit decât pentru a-l aştepta pe Dumnezeul cel adevărat şi 


au lăsat lumii un Dumnezeu adevărat. Grecii antici au divinizat natura si au 
testat lumii religia lor, adica filosofia si arta. Roma si-a zeificat poporul 
personificându-l în structura de stat şi a lăsat moştenire popoarelor statul. 
Franţa, în decursul îndelungatei sale istorii, n-a fost decât întruchiparea şi 
dezvoltarea ideii Dumnezeului roman, şi dacă s-a lepădat în sfârşit de 
Dumnezeul său roman, aruncându-l în genune, şi a căzut în ateism, care 
deocamdată poartă la ei numele de socialism, n-a făcut-o decât pentru că 
ateismul este totuşi mai sănătos decât catolicismul roman. Dacă un popor 
mare nu are credinţa că el este singurul deţinător al adevărului (unic şi 
exclusiv), dacă nu are credinţa că numai el este capabil şi chemat să-i învie pe 
toţi şi să-i salveze prin adevărul lui, acest popor încetează imediat de a mai fi 
un popor mare şi devine un simplu material etnografic. Un popor cu adevărat 
mare nu se va împăca niciodată cu un rol secundar în societatea umană, şi nici 
chiar cu un rol de prim ordin, ci va râvni negresit şi exclusiv la un rol mai de 
frunte. Cine pierde o asemenea credinţă nu mai constituie un popor. Dar 
adevărul e unul singur şi prin urmare numai unul dintre popoare poate avea 
un Dumnezeu adevărat, chiar dacă celelalte popoare au şi ele dumnezeii lor 
deosebiți şi mari. Singurul popor „purtător de Dumnezeu” este poporul rus şi... 
şi... dar nu se poate să mă crezi chiar atât de prost, Stavroghin, zbieră el 
deodată furios, drept un imbecil care nu este în stare nici măcar să 
deosebească dacă vorbele sale în această clipă sunt o veche pălăvrăgeală 
decrepită, pe care au măcinat-o toate morile slavofile din Moscova, sau dacă 
reprezintă un cuvânt absolut nou, ultimul cuvânt, singurul cuvânt de înnoire şi 
de renaştere şi... şi... ce-mi pasă mie de râsul dumitale în această clipă? Ce-mi 
pasă mie că nu mă înţelegi deloc, absolut deloc, nu înţelegi nici un cuvânt, nici 
un sunet! ... O, cum detest eu în această clipă şi râsul dumitale trufaş şi 
privirea dumitale plină de orgoliu! 

Satov sări de pe locul său; făcuse şi spume la gură. 

— Dimpotrivă, Şatov, dimpotrivă, zise Stavroghin neobişnuit de grav şi de 
reținut, fără să se ridice de pe scaun, dimpotrivă, cuvintele dumitale înflăcărate 
au avut darul să-mi evoce amintiri deosebit de puternice. În cuvintele dumitale 
recunosc propria mea stare de spirit de acum doi ani şi de data aceasta eu nu- 
ti voi spune, ca adineauri, că dumneata ai exagerat în privinţa ideilor mele de 
atunci. Ba mi se pare că ele au sunat şi mai tăios, şi mai intransigent; şi te rog 
pentru a treia oară să mă crezi că tare aş fi vrut să se confirme tot ce-am spus, 
până la ultimul cuvânt, dar... 

— Dar ai nevoie de iepure? 

— Poftim? 

— O expresie josnică de-a dumitale, râse cu răutate Şatov, aşezându-se 
la loc: „Ca să prepari un sos de iepure, ai nevoie de iepure; ca să crezi în 
Dumnezeu, ai nevoie de un Dumnezeu”. Se zice că la Petersburg îl parafrazai pe 
Nozdrev, care voia să prindă iepurele apucându-l de picioarele dinapoi. 


— Ba nu, acela se lăuda că l-ar fi prins aievea. Apropo, dă-mi voie totuşi 
să te deranjez cu o întrebare, mai ales că am impresia că am acum pe deplin 
drept să ţi-o pun. Spune-mi: iepurele dumitale e prins sau tot mai aleargă? 

— Iti interzic să mă chestionezi în felul acesta! Întreabă-mă in alti 
termeni, alţi, alţi termeni! se înfioră deodată Şatov începând să tremure. 

— Bine, să te întreb în alţi termeni, îl privi aspru Nikolai Vsevolodovici. 
Voiam doar să ştiu: dumneata personal crezi sau nu crezi în Dumnezeu? 

— Eu cred în Rusia, eu cred în ortodoxia ei... Eu cred în trupul lui 
Hristos... Eu cred că a doua venire a Lui se va săvârşi în Rusia. Eu cred... 
bâigui Şatov, intrat în paroxismul exaltării. 

— Dar în Dumnezeu? În Dumnezeu? 

— Eu... Eu voi crede în Dumnezeu. 

Nici un muşchi nu tresări pe faţa lui Stavroghin. Şatov se uita la el ţintă, 
cu ochi sfidători, ca şi cum ar fi vrut să-l transforme în scrum cu privirea-i 
scânteietoare. 

— În definitiv, eu nu ţi-am spus că nu cred absolut deloc! strigă el in 
sfârşit. Eu semnalez numai că nu sunt decât o carte nenorocită, plicticoasă şi 
altceva nimic deocamdată, deocamdată... Dar las' să piară numele meu! Nu e 
vorba de mine acum, ci de dumneata... Eu nu sunt decât un om lipsit de har şi 
pot doar să-mi dau sângele şi nimic mai mult, ca orice om lipsit de har. Piară şi 
sângele meu! Eu vorbesc despre dumneata, doi ani te-am aşteptat... Pentru 
dumneata topäi eu aici de o jumătate de oră despuiat. Dumneata, numai 
dumneata ai putea să înalţi acest steag! ... 

Nu-şi termină gândul şi, deznădăjduit, se sprijini cu coatele de masă, 
apucându-se de cap cu amândouă mâinile. 

— Numai fiindcă veni vorba, din simplă curiozitate aş vrea să te întreb, îl 
întrerupse brusc Stavroghin: De ce oare toată lumea vrea să-mi pună în mâini 
nu ştiu ce steag? Piotr Verhovenski este convins şi el că eu aş putea „să le ridic 
steagul”, cel puţin aşa mi-a spus. Şi-a băgat în cap că eu aş putea să joc pentru 
ei rolul unui Stenka Razin, dată fiind „aptitudinea mea extraordinară pentru 
crimă”, sunt chiar cuvintele lui. 

— Cum? întrebă Satov. „Dată fiind aptitudinea dumitale extraordinară 
pentru crimă?” 

— Exact. 

— Hm. Dar este adevărat că dumneata, surâse el răutăcios, este adevărat 
că dumneata făceai parte la Petersburg dintr-o societate secretă de indivizi cu 
înclinații de bestialitate senzuală? Este adevărat că marchizul de Sade ar fi 
avut ce învăţa de la dumneata? Este adevărat că ademeneai copii ca să-i 
murdaresti? Vorbeşte, şi să nu indraznesti să minţi, strigă el iesindu-si complet 
din fire. Nikolai Stavroghin nu poate minţi în faţa lui Şatov, care l-a pălmuit! 
Spune totul, şi dacă este adevărat, te voi ucide imediat, pe loc! 

— Am spus asemenea cuvinte, dar nu m-am atins de copii, zise 
Stavroghin, abia după o lungă tăcere. Pălise si în ochi i se iviră săgeți aprinse. 


— Ai spus-o totusi! continua autoritar Satov, fara sa-si ia ochii 
scanteietori de pe chipul lui. Este adevarat ca ai afirmat ca nu faci nici o 
deosebire între o mârsävie oarecare de senzualitate bestială si orice faptă de 
sublimă generozitate, fie chiar şi una ce comportă sacrificiul suprem pentru 
binele omenirii? Este adevărat că la ambii aceşti poli ai găsit o coincidenţă a 
frumuseţii, o similitudine a voluptatii? 

— E imposibil de răspuns la asemenea întrebări... nu vreau să răspund, 
murmură Stavroghin care, deşi ar fi putut prea bine să se ridice şi să plece, nu 
se ridica şi nu pleca totuşi. 

— Nici eu nu ştiu de ce e răul odios, iar binele e sublim, dar ştiu de ce 
sentimentul acestei deosebiri se şterge şi dispare la domni ca Stavroghin, nu se 
lăsă Satov, care tremura continuu, vrei să-ţi spun de ce te-ai căsătorit atunci 
într-un fel atât de infam şi de ticălos? Tocmai pentru că aici absurdul şi 
infamia mergeau până la genialitate! O, nu este în firea dumitale să rătăceşti pe 
marginea abisului, ci te arunci hotărât cu capul în el. Te-ai căsătorit din 
pasiune pentru supliciu, din pasiune pentru remuşcări, din voluptate morală. 
Cuprins de un paroxism nervos... Sfidarea bunului-simt era prea ademenitoare 
şi n-ai rezistat! Stavroghin şi o biată şchioapă, săracă lipită pământului, cu 
trupul pirpiriu şi mintea rătăcită. Când l-ai muşcat pe guvernator de ureche, ai 
simţit vreo voluptate? Ai simţit? Cuconaş trândav şi pierde-vară ce eşti, ai 
simţit? 

— Esti un psiholog, pali din ce în ce mai mult Stavroghin, deşi în privinţa 
cauzelor căsătoriei mele greşeşti întru câtva... Cine a putut totuşi să-ţi procure 
toate aceste informaţii, schiţă el un surâs cam forţat, Kirillov probabil? Dar el 
n-a luat parte... 

— Te-ai ingalbenit? 

— În definitiv, ce vrei de la mine? ridică în sfârşit vocea Nikolai 
Vsevolodovici. De-o jumătate de oră stau sub biciul dumitale şfichiuitor. Ai fi 
putut să mă laşi cel puţin să plec în mod politicos... dacă într-adevăr nu ai un 
motiv rezonabil să procedezi cu mine în felul acesta. 

— Un motiv rezonabil? 

— Bineînţeles. Cred că era de datoria dumitale să-mi spui cel puţin ce 
scop urmăreşti. Am tot aşteptat s-o faci, dar până acum n-am văzut nici o 
pornire turbată. Te rog, descuie-mi poarta. 

Cu aceste cuvinte el se ridică de pe scaun. Şatov se repezi nebun în urma 
lui. 

— Sărută pământul, scaldă-l cu lacrimile tale, cere-i iertare! strigă el 
scuturându-l de umăr. 

— Şi totuşi, nu te-am ucis... în dimineaţa aceea... Şi mi-am ascuns 
mâinile la spate... zise aproape cu durere Stavroghin, plecându-şi privirea. 

— Termina-ti gândul, termină-l! Ai venit să mă previi despre primejdia 
care mă paşte, m-ai lăsat să vorbesc, mâine vrei să-ţi dai în vileag căsătoria in 
mod public! ... Parcă nu văd eu după chipul dumitale că te încearcă acum un 
nou gând teribil... Stavroghin, de ce sunt eu condamnat să cred în dumneata 


pe veci? As fi putut oare vorbi in felul acesta cu altcineva? Eu sunt un om 
auster, dar nu m-am temut sa mă arăt gol: Stavroghin era cel care mă asculta. 
Nu m-am temut să caricaturizez o idee măreaţă atingându-mă de ea, fiindcă îi 
vorbeam tocmai lui Stavroghin... Crezi că n-am să sărut urmele paşilor 
dumitale după ce vei pleca? Nu sunt în stare să te smulg din inima mea, 
Nikolai Stavroghin! 

— Îmi pare rău, dar nu pot să te iubesc, Şatov, zise cu răceală Nikolai 
Vsevolodovici. 

— Ştiu că nu poţi şi ştiu că nu minţi. Ascultă, as putea repara totul: iti 
voi procura iepurele! 

Stavroghin tăcea. 

— Dumneata eşti ateu pentru că esti aristocrat, ultimul aristocrat. Nu 
mai ştii să discerni binele de rau, pentru că ai încetat să-ţi înţelegi poporul. 
Vine o nouă generaţie, ieşită direct din inima poporului, şi n-o vom cunoaşte 
deloc nici dumneata, nici alde Verhovenski, fiul ca şi tatăl, nici eu, pentru că şi 
eu sunt un domn, eu, fiul lacheului vostru iobag Paşka... Ascultă, caută-l pe 
Dumnezeu pe căile muncii; totul aici stă; sau, dacă nu, dispari; dispari ca un 
mucegai; găseşte-l prin muncă. 

— Pe Dumnezeu prin munca? Ce muncă? 

— Prin muncă ţărănească. Du-te, leapada-ti bogăţiile... Aha! râzi, ţi-e 
frică de ridicol? 

Stavroghin însă nu râdea. 

— Crezi că Dumnezeu poate fi aflat prin muncă şi anume prin muncă 
țărănească? repetă el reflectând, ca şi cum într-adevăr ar fi auzit ceva nou şi 
serios, ce merita să fie luat în considerare. Apropo, trecu el brusc la o altă idee, 
m-ai făcut să-mi amintesc acum: ştii oare că eu nu sunt deloc bogat, încât nici 
n-aş avea ce lepăda? Aproape că nu sunt în stare să-i asigur nici viitorul Mariei 
Timofeevna... Şi încă ceva: venisem cu intenţia să te rog, dacă se poate, s-o 
ocroteşti şi pe viitor pe Maria Timofeevna, pentru că eşti singurul om care poate 
avea oarecare influenţă asupra minţii ei sărmane... Spun asta pentru orice 
eventualitate... 

— Bine, bine, în privinţa Mariei Timofeevna, dădu din mână Satov, 
ținând în cealaltă lumânarea, bine, pe urmă, se înţelege de la sine... Ascultă, 
du-te la Tihon. 

— La cine? 

— La Tihon. Tihon e un fost arhiereu. Din motive de sănătate s-a retras 
şi locuieşte în tihnă aici în oraş, în raza oraşului, la mănăstirea Naşterii 
Domnului din cartierul mărginaş Efimievo. 

— Şi ce e cu el? 

— Ce să fie! Umblă la el tot felul de lume. Du-te; ce te costa? Ce ai de 
pierdut? 

— Aud pentru prima oară şi... niciodată n-am cunoscut asemenea 
oameni. Iti mulţumesc, mă voi duce. 


— Pe aici, lumina Satov coborand inaintea lui pe scara. Poftim! deschise 
el larg portita spre strada. 

— Nu voi mai veni niciodata la tine, Satov, zise incet Stavroghin, pasind 
pe poarta. 

Întunericul şi ploaia domneau afară ca si înainte. 

Capitolul al doilea. 

Noaptea (continuare) 

I. 

Strabatu toata strada Bogoiavlenskaia; apoi ajunse la un urcus, 
picioarele ii alunecau in noroi si deodata in fata lui se deschise un spatiu larg, 
cenusiu, ce părea gol — râul. Casele facura loc bojdeucilor, strada disparu intr- 
un noian de ulicioare. Nikolai Vsevolodovici merse indelung pe langa garduri, 
fara a se departa de malul apei, dar isi gäsea drumul cu siguranta si poate 
chiar fara sa fie prea mult preocupat de acest lucru. Gandurile lui erau 
indreptate in cu totul alta parte si se uita cu mirare in jurul sau, cand, 
revenind din profunda-i îngândurare, se pomeni aproape în mijlocul podului 
nostru de pontoane, lung şi umed. Jur-imprejur, nici tipenie, încât i se păru cu 
totul ciudat că la un moment dat auzi pe neaşteptate aproape de cotul său un 
glas politicos, familiar, destul de plăcut de altfel, cu acel accent sacadat 
dulceag, pe care îl afectează la noi targovetii prea civilizati sau tinerii vânzători 
carliontati din Gostinnâi Read. 

— Imi ingäduiti, stimate domn, să profit de umbrela dumneavoastră? 

Într-adevăr, o siluetă se strecură sau numai avu aerul că se strecoară 
sub umbrela lui. Vagabondul păşea alături de el aproape „simţindu-l cu cotul”, 
cum se exprimă ostaşii. Incetinindu-si pasul, Nikolai Vsevolodovici se aplecă 
puţin ca să-l poată vedea pe necunoscut, pe cât era posibil acest lucru în 
întuneric; un om de statură mijlocie, cu înfăţişarea unui targovet chefliu; era 
îmbrăcat destul de prost şi deloc potrivit pentru timpul rece; avea părul zburlit 
şi putin cret şi purta o sapca de postav cu cozorocul pe jumătate desprins. 
Părea să fie un brunet uscativ şi cu fata smeadă; avea ochii mari, desigur negri, 
cu un luciu puternic şi cu sclipiri gălbui, ca la ţigani; chiar şi în întuneric se 
ghicea acest lucru. De vreo patruzeci de ani ca vârstă şi deloc beat. 

— Mă cunoşti? întrebă Nikolai Vsevolodovici. 

— Domnul Stavroghin, Nikolai Vsevolodovici; mi-ai fost arătat duminica 
trecută în staţie când s-a oprit trenul, afară de faptul că am auzit de 
dumneavoastră şi înainte. 

— De la Piotr Stepanovici? Tu... tu eşti Fedka-Ocnasul? 

— Botezat am fost Feodor Feodorovici; maică-mea care m-a născut 
trăieşte şi astăzi prin locurile acestea, o bătrânică uitată de Dumnezeu, cu un 
picior în groapă, se roagă pentru noi lui Dumnezeu zi şi noapte, ca să nu-şi 
irosească timpul batranetii zăcând degeaba pe cuptor. 

— Eşti evadat din ocnă? 


— Adica mi-am schimbat cariera. M-am lepädat de carti si clopote si de 
toate treburile bisericeşti, fiindcă am fost trimis pe drumul ocnei pe viata. Dar 
era puţin cam lung pentru mine. 

— Şi ce faci pe aici? 

— Păi ce să fac, trece ziua, trece noaptea şi cam asta e toată viaţa. Şi 
unchiul nostru şi-a încheiat zilele săptămâna trecută în puşcăria de aici pentru 
banuti falşi. Şi uite, făcându-i parastasul, două duzini de pietre am împărţit la 
câini — atâta treabă am avut până acum, deocamdată. Afară de asta, Piotr 
Stepanovici mă ţine cu nădejdea să capăt buletin de identitate de negustor ca 
să pot umbla prin toată Raseia, şi uite aştept să se împlinească făgăduiala lui 
mărinimoasă. Pentru că, zice, tăticu te-a pierdut atunci la cărţi la clubul inglez; 
de aceea, zice, eu găsesc fapta aceasta neomenoasă lipsită de dreptate. Ai 
bunătatea, domnule, şi fericeşte-mă cu trei rublişoare ca să am cu ce-mi încălzi 
măruntaiele la ceainărie. 

— Vasăzică mă pândeai; nu-mi place. Din ordinul cui? 

— Despre ordin nici nu poate fi vorba; din partea nimănui. Ştiam însă 
omenia dumneavoastră, cunoscută de toată lumea. Veniturile noastre, după 
cum ştiţi, sunt ca un smoc de fân sau o furcă în sân. Vinerea trecută m-am 
îndopat cu plăcinte ca Mârtan cu săpun şi de atunci o zi n-am mâncat, a doua 
zi am fost adăstat, iar a treia zi iar n-am mâncat. Apă în râu găseşti câtă vrei, 
cresc în burtă caraşi şi brotăcei... Şi de aceea mă rog dumneavoastră să 
binevoiti a nu mă lăsa fără milă oblăduitoare; am aici pe aproape o cumetrica 
care însă nu m-ar primi fără nişte rublişoare. 

— Ţi-a promis ceva din partea mea Piotr Stepanovici? 

— Nu c-ar fi promis, dar spunea că pot, la nevoie, să vă fiu de folos 
domniei voastre, dacă se iveşte vreo trebuinta oarecare, de pildă; dar cum şi ce 
anume nu mi-a spus, care vasăzică, mai exact, pentru că Piotr Stepanovici mă 
încearcă în fel şi chip de probă în răbdare căzăcească şi nu prea-mi arată mare 
încredere. 

— De ce adică? 

— Piotr Stepanovici e un astrolom şi cunoaşte toate planidele Domnului, 
dar nici el nu e fără cusur. Mă infatisez înaintea dumneavoastră, domnule, ca 
înaintea lui Dumnezeu cel adevărat, pentru că am auzit multe despre 
dumneavoastră. Una este Piotr Stepanovici, cu totul altceva sunteţi 
dumneavoastră, domnule. Dumnealui dacă a hotărât despre un om că e un 
ticălos, apoi din vorba asta nu-l mai scoate, nimic altceva nu vrea să ştie. Sau 
dacă a apucat să spuie - un prost, apoi pe omul acela tot prost il face. Dar 
poate că eu sunt prost numai în zilele de marţi şi miercuri, iar joia sunt mai 
deştept decât dânsul. Şi uite aşa se face că ştiind despre mine cum tânjesc 
grozav după un buletin, pentru că în Raseia nu-i chip să fie cineva fără acte, 
dumnealui crede că mi-a robit sufletul. Piotr Stepanovici este omul, trebuie să- 
ti spun, domnule, care duce o viata uşoară pe lumea asta, pentru că are despre 
oameni o idee inventată şi trăieşte pe urmă cu ei conform acestei invenţii. Unde 
mai pui că e şi foarte zgârcit. Dumnealui crede că fără cuvântul dumisale nu 


voi indrazni sa va bat la cap. Eu insa, domnule, in fata dumneavoastra is ca in 
fata Celui-de-Sus - uite, a patra noapte vă aştept pe domnia voastră pe acest 
pod, numai ca sa stie ca si fara dumnealui as putea sa-mi gasesc pe indelete 
un drum propriu. Caci asa cred eu, mai bine sa ma inchin cizmei, decat unei 
opinci. 

— Dar cine ti-a spus ca as putea trece pe pod noaptea? 

— Apoi lucrul acesta, marturisesc, l-am aflat cu totul din intamplare, mai 
mult din prostia capitanului Lebeadkin, pentru ca asta nu e in stare sa-si tina 
gura deloc... Incat cele trei rublisoare din partea dumneavoastra ar veni cam 
cate una pentru cele trei zile si trei nopti de plictiseala. Si ca m-a patruns 
ploaia nu mai punem la socoteala, n-avem nici o pretentie pentru asta. 

— Eu o iau la stânga, tu la dreapta; am trecut podul. Ascultă, Feodor, imi 
place ca o vorbă spusă de mine să fie înţeleasă o dată pentru totdeauna; nu-ţi 
dau nici o copeică şi pe viitor să nu-mi mai ieşi în cale nici pe pod şi nici în alt 
loc, n-am nevoie de tine si nici nu voi avea, iar dacă nu mă asculti — te leg 
burduf şi te dau pe mâna poliţiei. Mars! 

— Ja te uită, cel putin pentru că v-am ţinut tovărăşie aruncati-mi ceva, v- 
am înveselit drumul. 

— Hai, şterge-o! 

— Dar măcar cunoaşteţi drumul? E un păienjeniş de stradute 
întortocheate... Aş putea să vă fiu de folos; pentru că oraşul acesta e aşezat 
fără nici o noimă, de parcă dracul in coş l-a purtat şi topäind din coş l-a 
răsturnat. 

— Bagă de seamă, te rog! se întoarse mânios Nikolai Vsevolodovici. 

— Poate ca vă răzgândiţi, domnule; nu e greu sa nedreptatesti un biet 
orfan. 

— Cum văd, eşti cam prea sigur de tine! 

— Eu, domnule, sunt sigur de dumneavoastră, cât despre mine, nu prea. 

— Nu am nevoie de dumneata, ţi-am spus! 

— Dar eu am nevoie de dumneavoastră, domnule, aici e buba. Vă aştept 
la întoarcere, fie. 

— Pe cuvânt de onoare: dacă te mai găsesc aici — te leg. 

— Atunci să-mi pregătesc şi o cingătoare. Drum bun, domnule. Oricum, 
l-aţi încălzit pe un biet orfan sub umbrelă, numai pentru atât şi vă voi fi 
recunoscător până la mormânt. 

Fedka rămase în urmă. Nikolai Vsevolodovici ajunse la destinaţie cam 
îngrijorat. Acest om picat din cer era absolut convins că îi era necesar şi chiar 
foarte grăbit să i-o spună cu toată neobrăzarea. În general, nu se prea 
sinchisea de el, după câte se părea. Nu era exclus însă ca vagabondul să nu-i fi 
spus numai minciuni şi-şi oferea serviciile din proprie iniţiativă şi oarecum fără 
ştirea lui Piotr Stepanovici. Sub acest aspect chestiunea devenea într-adevăr 
destul de interesantă. 

II. 


Casa spre care se indrepta Nikolai Vsevolodovici se afla intr-o fundatura 
pustie, strajuita de niste garduri, in spatele cärora se intindeau grädinile de 
zarzavat, literalmente la marginea oraşului. Era o căsuţă de lemn singuratica, 
de curând construită si cu pereţii încă necaptusiti în scânduri. La una dintre 
ferestre obloanele fuseseră anume lăsate deschise, iar pe pervaz ardea o 
lumânare, evident cu scopul de a-i servi drept far musafirului întârziat în seara 
aceea. La o distanţă de vreo treizeci de paşi Nikolai Vsevolodovici observă pe 
pridvor silueta unui om de statură înaltă, probabil stăpânul casei, ieşit să 
scruteze nerăbdător drumul. Se auzi şi vocea lui nerăbdătoare şi oarecum 
timidă: 

— Dumneavoastră sunteţi? Dumneavoastră? 

— Eu sunt, răspunse Nikolai Vsevolodovici, dar nu înainte de a fi ajuns 
la pridvor şi de a-şi fi închis umbrela. 

— În sfârşit! se agită fără rost căpitanul Lebeadkin, căci el era. Permiteti- 
mi să vă preiau umbreluta; ce vreme urâtă; o desfac aici pe dusumea, în colt. 
Poftim, poftim. 

Uşa din vestibul care dădea spre camera luminată cu două lumânări era 
larg deschisă. 

— Dacă nu mă preveneati atât de categoric că veniţi neapărat, as fi 
renunţat să vă mai aştept. 

— E ora unu fara un sfert, se uită la ceas Nikolai Vsevolodovici, intrând 
în cameră. 

— Afară plouă şi distanţa e mare... N-am nici ceas, iar din fereastră nu 
văd decât grădini, încât... sunt în urma evenimentelor... N-o spun cu repros, 
cum aş îndrăzni, cum mi-aş permite aşa ceva, ci doar ca să-mi arăt 
nerăbdarea, care mă roade de o săptămâna întreagă, ca să se rezolve... în 
sfârşit. 

— Poftim? 

— Ca să-mi cunosc soarta, Nikolai Vsevolodovici. Vă rog, luaţi loc. 

El se înclină, arătând un loc la masuta din fata canapelei. 

Nikolai Vsevolodovici cercetă cu privirea încăperea; era o cameră 
minusculă, scundă; ca mobilier avea numai strictul necesar: câteva scaune, o 
canapea de lemn, două mäsute de lemn de tei, una lângă canapea, alta într-un 
colt, acoperită cu fata de masă, pe care, sub un şervet imaculat, se desenau 
contururile unui aranjament de cină. De altfel, toată camera era ţinută se pare 
într-o mare curăţenie. De vreo opt zile căpitanul Lebeadkin nu pusese pic de 
băutură în gură; cam tras si gălbejit la fata, avea privirea neliniştită, plină de 
curiozitate şi vizibil nedumerită: era prea evident că nici el nu ştia încă ce ton 
să adopte în această convorbire şi care să-i fie cât mai avantajos. 

— Vedeţi, arătă el cu un gest încăperea, trăiesc ca Zosima. Cumpătare, 
singurătate şi sărăcie — legământul vechilor cavaleri. 

— Crezi că vechii cavaleri de altădată făceau asemenea legăminte? 

— Am greşit poate? Vai, sunt cam lipsit de binefacerile culturii! Am dat 
cu piciorul la toate! Mă credeţi, Nikolai Vsevolodovici, abia aici pentru prima 


oară mi-am venit în fire, trezindu-ma din pacatosenia mea, nici un paharel, nici 
o picatura! Am un colt al meu si sase zile simt harurile constiintei netulburate, 
chiar si peretii miros a smoala, amintindu-mi de natura. Si ce-am fost eu, ce- 
am fost eu? 

Noaptea ratacesc fara popas, Ziua umblu tot cu limba scoasa, dupa 
expresia geniala a poetului! Dar... v-a cam patruns ploaia... Nu doriti un ceai? 

— Nu te deranja. 

— Samovarul l-am ţinut în clocot de la ora opt, dar... acum s-a stins... ca 
orice pe lume. Se zice că şi soarele la rându-i se va stinge... Deşi, dacă trebuie, 
pregătesc totul îndată, Agafia nu doarme. 

— Spune-mi, Maria Timofeevna... 

— E aici, aici, se grăbi să confirme în şoaptă Lebeadkin. Doriţi s-o vedeţi? 
arătă el cu capul spre uşa închisă ce da în cealaltă cameră. 

— Nu doarme? 

— Nu, nu, cum se poate? Dimpotrivă, de cu seară vă tot aşteaptă, şi cand 
a aflat adineauri, imediat a început să se gătească, îşi strâmbă el gura într-un 
zâmbet glumet, dar se şi stăpâni îndată. 

— Cum se simte în general? întrebă încruntându-se Nikolai 
Vsevolodovici. 

— În general? După cum ştiţi (el ridică din umeri compătimitor), iar 
acum... acum stă si dă în cărţi... 

— Bine, mai târziu; mai întâi să termin cu dumneata. 

Nikolai Vsevolodovici se aşeză pe un scaun. 

Căpitanul nu mai îndrăzni să se aşeze pe canapea, ci imediat îşi trase un 
alt scaun şi, într-o aşteptare înfrigurată, se aplecă încordat înainte, gata să 
asculte. 

— Ce ai acolo în colţ sub şervet? băgă de seamă deodată Nikolai 
Vsevolodovici. 

— Acolo? se întoarse şi Lebeadkin. Din dărnicia dumneavoastră, ca să zic 
aşa, pentru sărbătorirea mutării în casă nouă, ţinând seama totodată şi de 
drumul foarte lung, precum şi de fireasca oboseală, chicoti el înduioşat, apoi se 
sculă de la locul lui şi, apropiindu-se în vârful picioarelor, grijuliu şi 
respectuos, dădu la o parte şervetul de pe masă. Era pregătită o gustare: 
şuncă, friptură rece de vițel, sardele, brânză, o carafă mică verzuie şi o sticlă 
lunguiata de bordo; toate fuseseră aranjate cu mare grijă şi pricepere, in 
desăvârşită curăţenie, aproape cu eleganţă. 

— Dumneata ai pregătit toate astea? 

— Eu. De ieri încă şi cu tot ce am putut, în cinstea dumneavoastră... 
Maria Timofeevna, dupa cum ştiţi, în privinţa aceasta e indiferentă. Principalul 
este că totul s-a făcut din dărnicia dumneavoastră, vă aparţine, cum s-ar zice; 
dumneavoastră sunteţi aici stăpân, şi nu eu; eu, ca să zic aşa, nu sunt decât 
împuternicitul dumneavoastră, pentru că, orice s-ar zice, Nikolai Vsevolodovici, 
sunt totuşi un spirit independent! N-o să mă privaţi, sper, de acest ultim avut 
al meu! încheie el înduioşat. 


— Hm! ... Ai face bine sa te asezi totusi. 

— Re-cu-nos-ca-tor, recunoscator, dar mai bine independent! (El se 
aseza.) Ah, Nikolai Vsevolodovici, in inima aceasta s-a adunat atata clocot, 
incat nici nu mai stiam cum sa va astept! Iata, acum imi veti hotari soarta si... 
soarta acestei nenorocite, iar incolo... incolo ca pe vremuri, ca odinioara, imi voi 
revarsa tot ce simt, ca acum patru ani! Pe atunci imi faceati chiar onoarea sa 
ma ascultati, imi citeati versurile... N-are a face ca pe atunci imi ziceau ca sunt 
Falstaff-ul dumneavoastra din Shakespeare, dumneavoastra ati insemnat atat 
de mult in viata mea! ... Caci si acum sunt cuprins de o mare frica si numai de 
la dumneavoastra ma pot astepta la un sfat si la lumina. Piotr Stepanovici 
procedeaza cu mine in mod ingrozitor! 

Nikolai Vsevolodovici îl asculta cu multă curiozitate, scrutandu-l cu 
privirea. Era evident ca Lebeadkin, desi incetase sa bea, se afla totusi departe 
de ceea ce se cheamă o stare armonioasă, echilibrată. În psihicul unor 
asemenea betivi inveterati se înrădăcinează în cele din urmă pentru totdeauna 
o stare de incoerenta, de zăpăceală, un fel de dezaxare apropiată de sminteală, 
ceea ce nu-i împiedică să mintă, să înşele şi să trişeze la nevoie, aproape tot 
atât de bine ca şi alţii. 

— Vad că nu te-ai schimbat deloc, căpitane, în aceşti patru ani si mai 
bine, zise ceva mai binevoitor Nikolai Vsevolodovici. Este adevărat probabil că a 
doua jumătate din viaţa omului se compune de obicei numai din nişte 
deprinderi acumulate în prima ei jumătate. 

— Ce cuvinte sublime! Rezolvaţi enigma vieţii! strigă căpitanul, pe 
jumătate viclean, dar pe jumătate sincer cuprins de un entuziasm nespus, 
pentru că era un mare amator de vorbe de spirit. Din toate cuvintele 
dumneavoastră, Nikolai Vsevolodovici, mi-a rămas întipărită în memorie mai 
ales o expresie pe care aţi folosit-o încă de la Petersburg: „Trebuie să fii într- 
adevăr un om mare, ca să poţi rezista chiar şi împotriva bunului-simt”. Asta e! 

— În egală măsură şi un imbecil. 

— Mă rog, fie şi un imbecil, dar toată viaţa dumneavoastră aţi strălucit 
prin vorbe de spirit, iar ei? Să spună Liputin, de exemplu, sau Piotr Stepanovici 
măcar ceva, ceva asemănător! O, cât de barbar a procedat cu mine Piotr 
Stepanovici! ... 

— Dar şi dumneata, căpitane, dumneata cum te-ai comportat? 

— Starea de ebrietate, la care mai adăugaţi şi liota de duşmani! Dar 
acum toate acestea au trecut şi eu renasc ca un şarpe. Nikolai Vsevolodovici, 
ştiţi că eu îmi scriu testamentul şi că l-am şi scris? 

— Interesant. Dar ce laşi prin acest testament şi cui? 

— Patriei, umanităţii şi studenţilor. Nikolai Vsevolodovici, am citit în ziare 
biografia unui american. Şi-a lăsat toată averea lui imensă fabricilor şi 
ştiinţelor pozitive; scheletul său l-a testat studenţilor academiei de acolo, iar 
pielea şi-a lăsat-o pentru a fi întinsă pe tobă, cu condiţia ca zi şi noapte un 
toboşar să bată pe ea imnul national american. Vai, noi suntem nişte pigmei în 
comparaţie cu zborul avântat al gândirii Statelor Nord-Americane; Rusia este 


un joc al naturii, dar nu al inteligenţei. Să încerc numai să testez pielea pentru 
toba regimentului de infanterie Akmolinsk, în care am avut onoarea să-mi 
încep cariera militară, cu dispoziţia ca în fiecare zi toboşarul să bată în faţa 
regimentului imnul naţional rus, ei bine, mă vor acuza de liberalism, îmi vor 
interzice pielea... şi de aceea m-am mărginit numai la studenţi. Vreau să las 
prin testament scheletul meu academiei, dar cu o condiţie, ca pe fruntea 
craniului să fie lipită pentru vecii vecilor o etichetă cu următoarele cuvinte: „Un 
liber-cugetător pocăit”. Asta e! 

Căpitanul vorbea cu înflăcărare şi bineînţeles credea absolut sincer în 
frumuseţea testamentului american, dar, fiind şi mare şmecher, voia de 
asemenea să-l mai distreze pe Nikolai Vsevolodovici, al cărui măscărici fusese 
multă vreme. Dar acesta nici nu surâse măcar, ci, dimpotrivă, îl întrebă cu 
oarecare suspiciune: 

— Vasăzică ai intenţia să-ţi publici testamentul, fiind încă in viata, şi să 
capeti o recompensă? 

— Şi chiar dacă ar fi aşa, Nikolai Vsevolodovici, de ce n-aş face-o? îl privi 
circumspect Lebeadkin. Gândiţi-vă ce soartă am avut! Am ajuns să nu mai 
scriu nici versuri; şi a fost o vreme când versurile mele vă amuzau, Nikolai 
Vsevolodovici, vă aduceţi aminte, la un pahar de băutură? Dar s-a sfârşit cu 
pana mea! N-am scris decât o singură poezie, aşa cum a scris Gogol Ultima 
povestire, ţineţi minte, chiar el anunţase întreaga Rusie că este „cântarea” 
inimii lui. Tot astfel, şi eu mi-am cântat cântecul şi cu asta s-a sfârşit. 

— Ce fel de poezie? 

— În cazul când dânsa şi-ar frânge piciorul! 

— Pof-tim? 

Căpitanul atât aşteptase. Îşi admira şi pretuia mult versurile, dar in 
virtutea aceleiaşi duplicitati cotcaresti a sufletului său îi plăcea de asemenea si 
faptul că Nikolai Vsevolodovici se înveselea întotdeauna ascultând stihurile 
sale, râzând în hohote, ba uneori chiar ţinându-se de burtă. În felul acesta îşi 
atingea dublul scop; şi pe cel poetic, şi pe cel de serviciu; de data aceasta însă 
urmărea şi un al treilea scop, cu totul special şi deosebit de delicat: 
împingându-şi pe prima linie stihurile, căpitanul spera să se justifice într-un 
anumit punct, pe care îl considera deosebit de primejdios pentru el şi în 
privinţa căruia se simţea foarte vinovat. 

— În cazul când dânsa şi-ar frânge piciorul, adică într-un caz de călărie. 
O fantezie, Nikolai Vsevolodovici, o aiureală, dar o aiureală de poet: într-o zi am 
fost impresionat, trecând pe stradă, de o cäläreatä şi mi-am pus întrebarea 
concretă: „Ce s-ar întâmpla atunci?”, adică într-un asemenea caz. Era limpede: 
toţi candidaţii s-ar retrage, toţi pretendentii la mâna ei ar da bir cu fugiţii; 
vorba aia, bună ziua şi adio; şi numai poetul singur ar rămâne devotat, cu 
inima zdrobită în piept. Nikolai Vsevolodovici, chiar şi un păduche, chiar şi 
acela ar putea să se îndrăgostească, căci nu-i interzice nici o lege. Şi totuşi 
persoana respectivă s-a simţit jignita şi de scrisoare, şi de versuri. Ba se zice ca 
şi dumneavoastră v-aţi supărat, aşa este? E foarte trist, nici nu-mi venea să 


cred. Ce rau puteam pricinui numai cu zborul imaginatiei mele? Si, afara de 
asta, jur pe cinstea mea ca m-a pisat si Liputin: „Trimite-i-o, trimite-i-o, orice 
om are dreptul la corespondenţă”. Şi atunci i-am trimis-o. 

— Mi se pare că te-ai oferit pretendent la mâna ei? 

— Scornirile duşmanilor mei! Peste tot numai duşmani. 

— Să-ţi aud versurile, îl intrerupse aspru Nikolai Vsevolodovici. 

— O aiureală, v-am mai spus doar, o aiureală. 

Dar nu întârzie să-şi umfle pieptul tantos şi întinzând mâna începu: 

— Frumoasa-ntre frumoase şi-a rupt un mădular, Si iat-o mai vârtos 
frumoasă. 

Îndrăgostitul, ce-o-ndrăgea barbar, Şi mai vârtos se-ndrăgosti de-a lui 
crăiasă! 

— Bine, ajunge, dădu din mână Nikolai Vsevolodovici. 

— Visez la Piter, schimbă repede subiectul Lebeadkin, ca şi cum n-ar fi 
fost vorba până atunci despre versuri, visez renaşterea... Binefăcătorule! Aş 
putea să sper că mă veţi ajuta cu bani să pot pleca acolo? V-am aşteptat toată 
săptămâna ca pe un soare. 

— Scuză-mă, dar am rămas aproape fără de mijloace, şi apoi ce rost ar 
avea să-ţi dau bani? ... 

Nikolai Vsevolodovici părea brusc supărat. Cu glasul sec şi pe scurt, 
enumeră toate ticăloşiile căpitanului: beţia, minciuna, însuşirea şi irosirea 
banilor destinati întreţinerii Mariei Timofeevna, scoaterea ei prin înşelăciune 
din mănăstire, scrisorile neobrăzate, cu ameninţarea de a da în vileag secretul, 
calomnierea Dariei Pavlovna etc., etc. Căpitanul pufăia, gesticula, încerca să 
obiecteze, dar Nikolai Vsevolodovici de fiecare dată îl oprea cu un gest 
poruncitor. 

— Si da-mi voie sa-ti mai spun, zise el in sfarsit, imi scrii mereu despre o 
„dezonoare familială”. Ce dezonoare poate constitui pentru dumneata faptul ca 
sora dumitale este căsătorită legal cu Stavroghin? 

— Da, dar această căsătorie este ţinută în taină, Nikolai Vsevolodovici, 
căsătoria este ţinută în taină şi e o taină fatală. Primesc de la dumneata bani şi 
deodată sunt întrebat: pentru ce primeşti aceşti bani? Legat prin cuvânt, eu nu 
pot să răspund, în dauna surorii mele, în dauna demnităţii mele familiale. 

Căpitanul ridică tonul: îi plăcea să vorbească pe această temă pe care 
punea mare preţ scontându-i efectele. Dar, vai, nici nu bănuia, prăpăditul, ce 
lovitură buimăcitoare avea să primească. Calm şi precis, ca şi cum ar fi fost 
vorba despre o dispoziţie obişnuită de ordin casnic, Nikolai Vsevolodovici îi 
comunică: zilele acestea, poate chiar mâine sau poimâine, el intenţiona să facă 
actul său de căsătorie cunoscut în mod public, „atât poliţiei, cât şi societăţii”, 
încât va dispărea de la sine problema demnităţii familiei, va lua sfârşit totodată 
şi chestiunea subsidiilor. Căpitanul rămase cu ochii holbati; părea ca nici nu 
înţelege; fu nevoie să i se mai explice. 

— Dar ea este... pe jumătate nebună? ... 

— Voi avea grijă de cele necesare. 


— Dar... ce va spune mama dumneavoastra? 

— Ce-o sa vrea. 

— Va trebui totuşi să vă introduceţi soţia în casa dumneavoastră? 

— Poate că da. De altfel, nu este deloc treaba dumitale şi toate acestea 
nu te privesc câtuşi de puţin. 

— Cum asta, nu mă privesc, strigă căpitanul, dar cu mine cum rămâne? 

— Dumneata, bineînţeles, nu vei avea ce căuta în casa mea. 

— Dar nu-i sunt rudă? 

— De asemenea rude lumea se fereşte. Şi atunci ce rost ar avea să-ţi mai 
dau bani, judecă şi dumneata? 

— Nikolai Vsevolodovici, Nikolai Vsevolodovici, aşa ceva este imposibil; 
poate că te mai gândeşti, n-o să vrei doar să-ţi faci seama... ce-o să-şi 
închipuie, ce-o să spună lumea? 

— Putin imi pasa de lumea dumitale. M-am căsătorit atunci cu sora 
dumitale, fiindcă aşa mi-a venit după o petrecere cu chef mare, pariind pe sticle 
de vin, iar acum voi face în mod public cunoscut acest lucru... de vreme ce mă 
amuză! Spusese toate acestea pe un ton atât de enervat, încât Lebeadkin 
începu să-i dea crezare, îngrozit. 

— Dar eu, eu ce mă fac? ... Principalul în toată treaba asta: cu mine ce se 
întâmplă? Glumiti poate, Nikolai Vsevolodovici? 

— Nu glumesc deloc. 

— Voia dumneavoastră, Nikolai Vsevolodovici, dar eu nu vă cred... atunci 
fac reclamaţie. 

— Eşti teribil de prost, căpitane. 

— Mă rog, să fie şi aşa, dar ce altceva îmi rămâne de făcut? se zăpăci 
total căpitanul. Altădată, pentru slujirea ei acolo prin unghere căpătam cel 
putin locuinţă, dar acum ce mă fac dacă vă deziceti complet de mine? 

— N-ai spus chiar dumneata adineauri că vrei să pleci la Petersburg şi 
să-ţi schimbi ocupațiile? Apropo, e adevărat ce am auzit, că ai de gând să pleci 
acolo cu o delatiune, în speranţa să capeti iertarea, denuntandu-i pe ceilalţi? 

Căpitanul rămase cu gura căscată si cu ochii holbati, fără a răspunde. 

— Ascultă, căpitane, zise foarte serios Stavroghin, aplecându-se 
deasupra mesei. Până atunci el vorbise oarecum în doi peri, încât Lebeadkin, 
din experienţa lui în rolul de măscărici, până în ultima clipă nu avea totuşi 
certitudinea dacă stăpânul său se supără cu adevărat sau dacă glumeşte, 
exprimând intenţia absurdă de a-şi anunţa căsătoria. Acum însă aerul extrem 
de grav al lui Nikolai Vsevolodovici era atât de convingător, încât căpitanul 
simţi că-l trec fiori reci pe spate. Ascultă, şi să-mi spui drept, Lebeadkin: ai 
făcut vreun denunt până acum sau încă nu? Ai apucat să faci ceva in acest 
sens? N-ai trimis vreo scrisoare din prostie? 

— Nu, n-am apucat nimic şi... nici gând n-am avut, îl privea nemişcat 
căpitanul. 


— Ca nici gand n-ai avut e o minciuna, tocmai pentru asta vrei sa pleci la 
Petersburg. Dar daca nu l-ai scris, nu cumva ai pälävrägit in fata cuiva de pe 
aici? Spune adevarul, parca am auzit eu ceva. 

— l-am spus lui Liputin, beat fiind. Liputin este un trădător. Mi-am 
deschis in fata lui inima, sopti bietul capitan. 

— Inima ca inima, dar omul nu trebuie sa fie chiar atat de prost. Daca ti- 
a trecut prin cap un asemenea gând, trebuia să-l păstrezi numai pentru 
dumneata; astăzi oamenii deştepţi ştiu să tacă şi nu pălăvrăgesc. 

— Nikolai Vsevolodovici! începu să tremure căpitanul. Dumneavoastră 
doar n-aţi participat la nimic, în ce vă priveşte pe dumneavoastră... 

— N-ai fi cutezat, fireşte, să-ţi denunti vaca de muls. 

— Nikolai Vsevolodovici, ganditi-va, ganditi-va! ... Cuprins de disperare si 
cu lacrimi în ochi, căpitanul se apucă să-şi povestească viaţa pe care o dusese 
în cei patru ani. Era povestea stupidă a unui neghiob, care se băgase într-o 
afacere a cărei însemnătate nici măcar n-o intelesese până-n ultima clipă, din 
cauza betiei şi a chefurilor. Marturisi că încă la Petersburg se ,atasase mai 
întâi, pur şi simplu din prietenie, ca un student adevărat, deşi nu era student”, 
si nestiind despre ce este vorba, „cu totul nevinovat”, împrăştia tot felul de foi 
pe scări, lăsa cu zecile în faţa uşilor, soneriilor, le vâra în loc de ziare, le aducea 
la teatru, le băga în pălăriile oamenilor, le strecura şi prin buzunare. Apoi 
începuse să capete de la ei şi bani „pentru că ce mijloace aveam eu!”. În două 
gubernii împrăştiase prin judeţe „tot felul de pacatosenii”. O, Nikolai 
Vsevolodovici, exclamă el, cel mai mult mă revoltă faptul că toate acestea erau 
contrare legilor civile şi mai ales celor naţionale! Scria în ele la un moment dat 
că să se pună mâna pe furci şi să nu se uite că cine va ieşi dimineaţa sărac 
poate că seara se va întoarce acasă bogat, ganditi-va numai! Personal mă 
simţeam cutremurat, dar le împrăştiam. Sau deodată, cinci-şase rânduri 
adresate tam-nisam Rusiei întregi: „Închideţi cât mai repede bisericile, 
distrugeti-1 pe Dumnezeu, rupeti căsătoriile, desfiintati dreptul de moştenire, 
inarmati-va cu cuțite”, şi aşa mai departe, şi dracu’ mai ştie ce. Şi uite cu o 
asemenea fituica, de cinci rânduri numai, cât pe-aci era s-o patesc, dar ofiţerii 
regimentului mi-au tras o bătaie zdravănă şi, Dumnezeu să-i aibă în pază, mi- 
au dat drumul. Şi anul trecut erau aproape să pună mâna pe mine când i-am 
transmis lui Korovaev nişte bancnote de cincizeci de ruble falsificate în Franţa: 
norocul meu că acest Korovaev, fiind beat, s-a înecat chiar atunci în heleşteu şi 
n-am mai fost descoperit. Aici la Virghinski proclamam dreptul femeii la 
dragoste. În iunie, într-un judeţ, la fel, am împrăştiat asemenea fituici. Aud ca 
ne vor obliga iar... Mă pomenesc deodată cu Piotr Stepanovici, care mă anunţă 
că trebuie să mă supun fără crâcnire; de mult mă ameninţă. Cum s-a purtat el 
atunci duminică fata de mine! Nikolai Vsevolodovici, eu sunt un sclav, un 
vierme, nu un zeu, numai prin asta mă deosebesc de poetul Derjavin. Dar 
cunoaşteţi dumneavoastră resursele mele? 

Nikolai Vsevolodovici îl ascultase cu mult interes până la sfârşit. 


— Multe lucruri din cele ce mi-ai spus nu le-am stiut, zise el, bineinteles, 
se puteau intampla atatea cu un om ca dumneata... Asculta, zise el dupa un 
pic de reflectie, daca vrei, spune acolo cui stii ca Liputin a mintit si ca n-ai vrut 
decât să mă sperii pe mine cu acest denunt, crezând că si eu sunt compromis 
şi în felul acesta să storci cât mai multi bani de la mine. Intelegi? 

— Nikolai Vsevolodovici, scumpul meu, să fie chiar adevărat că mă 
ameninţă o asemenea primejdie? Aşteptam cu nerăbdare prilejul să vă întreb. 

Nikolai Vsevolodovici schiţă un surâs. 

— La Petersburg, bineînţeles, nu te vor lăsa să pleci chiar daca ti-as da 
bani de drum... dar e timpul să mergem la Maria Timofeevna. Şi el se ridică de 
pe scaun. 

— Nikolai Vsevolodovici, dar cum va fi cu Maria Timofeevna? 

— Aşa cum am spus. 

— Este totuşi adevărat? 

— Tot nu-ţi vine să crezi? 

— Nu-mi vine să cred că mă veţi lepăda ca pe o pereche de cizme uzate. 

— Mai văd eu, râse Nikolai Vsevolodovici, acum lasă-mă. 

— Doriţi să rămân puţin afară în pridvor... ca nu cumva să trag 
întâmplător cu urechea... odaitele sunt cam micute. 

— Buna idee; rămâi în pridvor. Ia şi umbrela. 

— Umbrela dumneavoastră... merit eu aşa ceva? exageră căpitanul. 

— O umbrelă merită oricine. 

— Pe loc ştiţi să determinaţi minimum-ul drepturilor omului... 

Dar toate acestea le bâigui absolut masinal; era prea coplesit de cele 
aflate şi părea complet derutat. Şi totuşi, aproape imediat ce ieşi în cerdac şi 
desfăcu umbrela, în capul lui trăsnit de cotcar îşi făcu loc din nou acelaşi gând 
consolator cum că nu i s-a spus adevărul, că este dus de nas şi că, dacă e aşa, 
el n-are de ce să se teamă, ci, dimpotrivă, alţii se tem de el. 

„Dacă ei mint şi umblă cu şiretlicuri, care să fie pricina?” îşi frământa el 
creierul. Anuntarea căsătoriei i se părea o absurditate: „E adevărat, de la un 
asemenea făcător de minuni te poţi aştepta la orice; nu trăieşte decât pentru a 
face rău oamenilor. Dar dacă el se teme, după afrontul înghiţit duminică, şi se 
teme cum nu s-a mai temut niciodată până acum? lată-l deci fuga-fuguta sa 
mă asigure că va declara singur, de teamă să n-o fac eu. Ia seama, Lebeadkin, 
să nu dai greş! Şi ce rost are să vii noaptea, pe furiş, când vrei chiar a doua zi 
să anunti ceva în mod public? Iar dacă se teme, înseamnă că se teme chiar în 
acest moment, că teama l-a cuprins acum, şi anume în aceste câteva zile... Ia 
seama, Lebeadkin, fii cu ochii în patru! ... Mă sperie cu Piotr Stepanovici. Într- 
adevăr, e îngrozitor! Când mă gândesc la asta, mă trec fiorii! Cine m-a pus să 
trăncănesc cu Liputin! Cine ştie ce pun la cale ticăloşii ăştia, niciodată n-am 
putut să-i înţeleg. Iar se agită ca acum cinci ani. Într-adevăr, cui puteam să-i 
adresez denuntul? „Nu cumva i-ai scris cuiva din prostie?” Hm, înseamnă că se 
poate scrie din prostie? Să fie un sfat, o sugestie? „Pentru asta pleci la 
Petersburg.” Escrocul, eu numai am visat, iar el mi-a ghicit visul! Parcă m-a 


indemnat chiar el sa plec. Nu pot fi aici decat doua chestii, ori una, ori alta: ori 
el insusi se teme, intrucat si-a cam facut de cap, ori... nu se teme personal de 
nimic si umblä numai sä ma indemne ca eu sä-i denunt pe ei toti! Ingrozitor! Ia 
seama, Lebeadkin, sa nu dai gres!”. 

Într-atât era de absorbit de gânduri încât uită să mai tragă cu urechea. 
De altfel, era şi greu să facă acest lucru; uşa cu un singur canat era groasă şi 
înăuntru se vorbea încet de tot; nu ajungeau la el decât sunete vagi. Căpitanul 
scuipă de necaz şi se întoarse în pridvor, fluierând îngândurat. 

III. 

Odaita Mariei Timofeevna era de două ori mai mare decât aceea pe care o 
ocupa căpitanul şi mobilată cu lucruri rudimentare asemănătoare; însă masa 
din faţa canapelei era acoperită cu o faţă de masă elegantă, în mijlocul căreia 
ardea o lampă cu petrol; podeaua era acoperită cu un covor minunat; patul 
fusese despărţit de restul încăperii cu o draperie lungă, verde, iar lângă masă 
se afla şi un fotoliu mare, comod, pe care însă Maria Timofeevna nu se aşeza 
niciodată. Într-un colţ, ca şi în fosta-i locuinţă, atârna o icoană cu candela 
aprinsă; pe masă se găseau rânduite toate lucruşoarele necesare ei: un joc de 
cărţi, oglinjoara, o cărticică de cântece, ba si un cozonacel, şi de asemenea 
două cartulii cu poze colorate. Una - extrase din peripetiile unui călător foarte 
popular, adaptate pentru adolescenţi; cealaltă — o culegere de povestiri 
moralizatoare, în bună parte din viaţa cavalerilor, bune ca daruri de pomul de 
Crăciun sau pentru pensioanele de fete. Mai era pe masă şi un album cu tot 
felul de fotografii. Maria Timofeevna îşi aşteptase desigur musafirul, după cum 
il informase căpitanul; în momentul când Nikolai Vsevolodovici intră în camera 
ei, ea dormea sprijinită cu spatele de speteaza canapelei şi cu capul lăsat pe o 
pernă brodată. Musafirul închise încet uşa după el şi, fără a se urni din loc, 
contemplă femeia adormită. 

Căpitanul exagerase spunând că se gătise astăzi în mod special. Era 
îmbrăcată în aceeaşi rochie de culoare închisă, ca şi în duminica aceea la 
Varvara Petrovna. La fel îşi pieptănase şi părul, strângându-l într-un coc mititel 
la ceafă; tot aşa avea dezgolit şi gâtul ei lung şi slab. Şalul dăruit de Varvara 
Petrovna fusese împăturit cu grijă şi pus la un capăt al canapelei. Cu aceeaşi 
lipsă de pricepere se şi sulemenise. Nikolai Vsevolodovici rămase aşa nemişcat 
doar un minut, deoarece ea se trezi deodată, simțind parcă privirea lui 
îndreptată asupra ei, deschise ochii şi-şi redresă corpul pe canapea. Dar şi cu 
musafirul se-ntâmplase ceva ciudat probabil, deoarece continua să rămână 
lângă uşă tăcut şi nemişcat, scrutându-i chipul cu o privire fixă şi 
pătrunzătoare. Poate că privirea aceasta era prea dură, poate că exprima 
dezgust sau o plăcere sadică la vederea spaimei pe care i-o provocase — daca 
totul nu era cumva o nălucire pe care ea o avusese în vis; fapt este însă că, 
după o aşteptare de un minut aproape, pe faţa bietei fete se ivi o expresie de 
groază cumplită; chipul i se schimonosi şi ea ridică mâinile, agitându-le într-un 
gest de apărare; brusc, izbucni în plâns, exact ca un copil speriat; încă o clipă 


si ar fi tipat. Dar musafirul isi reveni; dintr-odata chipul lui isi schimba 
expresia si cu zambetul cel mai binevoitor si mângâios el se apropie de masa. 

— larta-ma, Maria Timofeevna, te-am trezit din somn intrând fără veste, 
zise el întinzându-i mâna. 

Glasul lui când rosti aceste cuvinte duioase îşi produse efectul; expresia 
de groază dispăru de pe chipul ei, deşi continua să-l privească cu oarecare 
teamă, silindu-se parcă să înțeleagă ceva. Îi întinse sfios mâna. În sfârşit, 
zâmbetul îi coloră buzele. 

— Bună ziua, printe, şopti ea privindu-l într-un fel cam ciudat de 
insistent. 

— Ai avut probabil un vis urât? continuă el, zâmbindu-i tot mai amabil şi 
mai cald. 

— Dar dumneata de unde ştii că am visat despre aceasta? ... 

Şi deodată se cutremură iar şi se trase înapoi, ridicându-şi mâinile în 
faţă, cu acelaşi gest parcă de apărare, gata să izbucnească din nou în plâns. 

— Linişteşte-te, de ce ţi-e frică, nu m-ai recunoscut? o îndemnă Nikolai 
Vsevolodovici. 

Dar de data aceasta cu greu reuşi s-o liniştească; ea se uita la el în 
tăcere, cu aceeaşi privire nedumerită şi chinuită de un gând apăsător care 
întârzia în capul ei sărman, străduindu-se vizibil să înţeleagă ceva nedesluşit. 
Ba îşi pleca privirea, ba îl învăluia într-o căutătură rapidă si iscoditoare. In 
sfârşit, departe de a se fi liniştit cât de cât, păru mai degrabă că izbuteşte să ia 
o hotărâre. 

— Sezi, te rog, lângă mine, ca sa te pot vedea mai de aproape, zise ea 
destul de ferm, stăpânită evident de un gând nou. Acum să n-ai nici o grijă, n- 
am să te mai privesc, ci am să mă uit în jos. Să nu te mai uiţi nici dumneata la 
mine până când nu te voi ruga. Dar ia loc, adăugă ea aproape cu nerăbdare. 

Se vedea că senzaţia cea nouă punea tot mai mult stăpânire pe ea. 
Nikolai Vsevolodovici se aşeză aşteptând; interveni o tăcere destul de lungă. 

— Hm! mi se pare ciudat, murmură ea aproape cu dezgust. Am avut nişte 
vise urâte, desigur; dar de ce a trebuit să te visez pe dumneata în felul acesta? 

— Să lăsăm visele deoparte, spuse el nerăbdător, întorcându-se spre ea 
contrar interdictiei, şi se părea că expresia de adineauri licări iar în ochii lui. 
Observase de câteva ori că ea ar fi vrut să-l privească, dar rezista că tărie 
uitându-se în jos. 

— Ascultă, printe, ridică ea brusc glasul, ascultă, printe... 

— De ce-ţi întorci privirea, de ce nu te uiţi la mine si ce rost are această 
comedie? strigă el neputându-se stăpâni. 

Maria Timofeevna păru că nici nu aude întrebarea. 

— Ascultă, printe, repetă ea pentru a treia oară cu glas ferm, cu o 
expresie de îngrijorare neplăcută pe faţă. În clipa în care mi-ai spus atunci în 
trăsură că vei anunţa căsătoria noastră, m-am speriat groaznic că taina se va 
sfârşi. Acum însă nici eu nu mai ştiu: m-am tot gândit şi văd limpede că nu 
sunt potrivită deloc pentru aşa ceva. Voi şti să mă îmbrac, şi să primesc lume, 


poate; ce mare lucru sa inviti la o ceasca de ceai, mai ales cand ai si servitori? 
Şi totuşi, cum li se va părea străinilor? În dimineaţa aceea de duminică am 
reuşit să vad multe în casa voastră. Domnisoara aceea drăguță se uita mereu la 
mine, mai ales când ai intrat dumneata. Dumneata ai intrat atunci, nu-i aşa? 
Mama ei e pur şi simplu o bătrânică de societate foarte caraghioasă. Lebeadkin 
al meu s-a distins şi el; ca să nu mai râd mereu, mă uitam în tavan, e foarte 
frumos pictat plafonul. Mamei lui i-ar şedea mai bine să fie stareță de 
mănăstire; mi-e frică de ea, cu toate că mi-a dăruit un şal negru. Îmi închipui 
că toţi m-au văzut şi m-au judecat atunci printr-o latură cu totul 
surprinzătoare; nu mă supăr, dar şedeam atunci şi mă gândeam: ce fel de rudă 
le-as fi eu? Bineînţeles, de la o contesă nu se cer decât calităţi sufleteşti, pentru 
că în ce priveşte treburile gospodăreşti are destui lachei, şi oarecare cochetărie 
modernă, ca să ştie să primească vizitatori şi călători străini. Şi cu toate astea, 
atunci, duminică, se uitau la mine exasperati. Numai Dasa este un înger. Mi-e 
teamă ca nu cumva ei să-l amărască cu cine ştie ce remarcă imprudentă despre 
mine. 

— Să nu-ţi fie frică şi să n-ai nici o grijă, isi schimonosi gura Nikolai 
Vsevolodovici. 

— De altfel, nu mă deranjează cu nimic toate astea, chiar dacă îi va fi 
puţin ruşine cu mine, deoarece întotdeauna aici va exista mai multă milă decât 
ruşine, judecând dupa om, bineînţeles. El doar ştie că mai curând ar trebui mie 
să-mi fie milă de ei, decât lor de mine. 

— Mi se pare că te-au rănit adânc, Maria Timofeevna? 

— Pe mine? Deloc, surâse cu candoare. Chiar deloc, deloc. M-am uitat eu 
la toţi, atunci: cu toţii erau supăraţi şi v-aţi certat între voi; ca să vezi, se adună 
laolaltă, dar nu ştiu nici măcar să petreacă din tot sufletul. Atâta bogăţie şi ce 
puţină veselie - mi-e scarba. De altfel, nu-mi pare rău acum de nimeni, afară 
de mine însămi. 

— Am auzit că ai dus-o foarte rău cu fratele tău în lipsa mea? 

— Cine ţi-a spus? Prostii; acum e mult mai rău; acum am vise urâte, iar 
visele au devenit urâte pentru că ai sosit dumneata. Şi de ce ai apărut, mă rog, 
de ce? 

— Nu vrei să te întorci la mănăstire? 

— Poftim! Presimteam eu că mi se va propune iar să intru la mănăstire! 
Ce mare minune e şi mănăstirea voastră! Şi pentru ce să mă duc acolo, cu ce 
voi intra acum acolo? Acum sunt doar singură de tot! E prea târziu să încep oa 
treia viaţă. 

— Vad că eşti tare supărată; nu cumva ţi-e teamă că nu te mai iubesc? 

— În privinţa dumitale nu-mi fac nici o grijă. Mi-e teamă de mine, să nu 
încetez de tot a iubi pe cineva. 

Şi surâse dispretuitor. 

— Probabil că sunt vinovată faţă de el în ceva foarte important, adăugă 
ea ca pentru sine, numai că nu ştiu care anume este vina mea şi aici e toată 
nenorocirea mea în veci. Mereu, mereu, în toţi aceşti cinci ani mă apasă 


gandul, zi si noapte, ca am o vina fata de el. Ma rog, ma inchin si ma gandesc 
mereu la această vină mare pe care o am fata de el. Şi uite că totul s-a adeverit. 

— Ce s-a adeverit? 

— Mi-e teamă numai dacă nu-mi poartă şi el vreun gând, continuă ea 
fără să-i răspundă la întrebare, poate şi fără să-l fi auzit. Şi totuşi nu cred ca el 
să se fi împrietenit cu oamenii aceştia de nimic. Contesa ar fi bucuroasă să mă 
sfâşie, deşi m-a luat in cupeul ei. Toţi complotează - şi el oare? Sa mă fi trădat 
şi el? (Bărbia şi buzele ei începură să tremure.) Ascultă: ai citit despre Grişka 
Otrepiev, cel care a fost afurisit de şapte soboare? 

Nikolai Vsevolodovici rămase mut. 

— Ei bine, acum îmi întorc faţa spre dumneata ca să te privesc, se hotări 
ea deodată, întoarce-te şi dumneata spre mine şi priveşte-mă drept în ochi. 
Vreau să mă conving pentru ultima dată. 

— Te privesc de mult. 

— Hm, făcu Maria Timofeevna privindu-l cu multă atenţie. Te-ai cam 
îngrăşat... 

Ar fi vrut să mai spună ceva, însă brusc, pentru a treia oară, spaima de 
adineauri îi schimonosi fata si ea se trase înapoi iarăşi, ridicandu-si mâinile 
înaintea ochilor. 

— Dar ce e cu dumneata? strigă Nikolai Vsevolodovici aproape furios. 

Însă spaima nu dură decât o singură clipă; chipul ei se crispă într-un 
zâmbet ciudat, banuitor, neplăcut. 

— Te rog, printe, ridică-te şi intră, zise ea deodată cu glas ferm si 
stăruitor. 

— Cum adică intră? Unde să intru? 

— De cinci ani nu-mi închipui decât cum va intra el. Scoală-te, treci 
dincolo de uşă, în cealaltă cameră. Eu voi rămâne aşa, ca şi cum n-aş aştepta 
nimic, voi lua în mână cartea şi deodată dumneata vei intra după cinci ani de 
călătorie. Vreau să văd cum va fi. 

Nikolai Vsevolodovici scrâşni reţinut din dinţi şi murmură ceva 
nedesluşit. 

— Ajunge, zise el, izbind cu palma în masă, te rog, Maria Timofeevna, să 
mă asculti. Fa bine şi concentreaza-ti pe cât poţi toată atenţia. Că doar nu esti 
nebună de tot! lăsă el să-i scape de nerăbdare. Mâine anunţ în public căsătoria 
noastră. Nu vei locui niciodată într-un palat, renunţă la acest gând. Dacă vrei, 
vei sta cu mine toată viaţa, dar numai foarte departe de aici. În munţii din 
Elveţia, există acolo un loc... Nu te nelinişti, nu te voi părăsi niciodată şi nici 
într-o casă de nebuni nu te voi interna. Voi avea bani destui ca să nu 
trebuiască să cerşesc. Vei avea o slujnică; n-o să fii nevoită să lucrezi nimic. Tot 
ce-o să doreşti, din cele posibile, vei avea. O să te închini şi o să te rogi, o sa te 
duci unde o să vrei şi o să faci ce vrei. Nu mă voi atinge de dumneata. Nici eu 
nu voi pleca nicăieri de acolo toată viaţa; dacă vei fi dispusă, îmi vei povesti în 
fiecare seară, ca atunci la Petersburg prin ungherele acelea, poveştile dumitale. 
Iti voi citi cărţi, dacă vei dori. Dar vom sta o viaţă întreagă în acelaşi loc, iar 


locul e cam posomorat. Vrei? Decide-te! Nu vei regreta? Nu ma vei chinui cu 
lacrimile, cu blestemele dumitale? 

Ea asculta cu mult interes si ramase apoi intr-o lunga tacere, reflectand. 

— Ce-mi spui dumneata mi se pare cu totul nefiresc, rosti ea in sfarsit cu 
ironie si dezgust. Te pomenesti ca va trebui sa traiesc astfel patruzeci de ani in 
muntii aceia. 

Si izbucni in ras. 

— E posibil să trăim şi patruzeci de ani, se incrunta Nikolai 
Vsevolodovici. 

— Hm. Nu plec în ruptul capului. 

— Nici cu mine? 

— Dar cine eşti, mă rog, ca să plec cu dumneata? Patruzeci de ani 
necontenit să stau cu el pe un vârf de munte - ţi-ai găsit. Mă si mir ce oameni 
răbdători au apărut astăzi! Nu, nu-mi pot închipui ca şoimul să se facă bufnita. 
Nu seamănă deloc cu prinţul meu! îşi săltă ea capul mândru şi solemn. 

Un gând neaşteptat îl lumină pe Stavroghin. 

— De ce mă numeşti prinţ şi... cine crezi că sunt eu? întrebă el brusc. 

— Cum? Nu eşti prinţ? 

— N-am fost niciodată. 

— Şi mi-o spui chiar aşa, drept în faţă, mărturisind că nu eşti prinţ? 

— Iti spun că n-am fost niciodată. 

— Doamne! plesni ea din palme. La orice m-aş fi aşteptat din partea 
vrajmasilor lui, dar la o asemenea obrăznicie, niciodată! Trăieşte? strigă ea 
aproape turbată, înaintând spre Nikolai Vsevolodovici. Mărturiseşte, l-ai ucis 
sau ce-ai făcut? 

— Drept cine mă iei? sări el din loc cu faţă descompusă. 

Dar ea nu putea fi speriată, triumfa: 

— Cine poate să te ştie cine eşti şi de unde ai apărut?! O, inima mea, 
inima mea a presimtit în toţi anii aceştia uneltirea! Iar eu stau si ma mir; ce 
bufnita oarbă imi dă târcoale? Ei bine, puisorule, să ştii că esti un actor prost, 
mai prost chiar decât Lebeadkin. Transmite-i contesei salutul meu preaplecat şi 
spune-i să trimită unul mai priceput. Te-a tocmit dumneaei, răspunde? Esti în 
serviciul ei la bucătărie? Văd toată înşelăciunea voastră ca într-o oglindă; v-am 
ghicit eu pe voi toţi, toţi, până la unul! 

El o prinse cu putere de mână, mai sus de cot; ea îi râdea drept în fata cu 
hohote: 

— Semeni tu, semeni foarte mult, poate că ii eşti şi rudă, ce oameni 
vicleni! Numai că al meu e un soim şi e print, iar tu eşti o bufnita si un 
negustoraş! Al meu, de vrea, i se închină lui Dumnezeu, de nu vrea, nu i se 
închină, iar pe tine Şatuşka (dragul de el, scump şi bun!) te-a pălmuit, mi-a 
povestit Lebeadkin al meu. Şi de ce te-ai speriat atunci, când ai intrat? Cine te- 
a speriat asa? Când ţi-am văzut fata ticăloasă, cand am căzut si tu m-ai ridicat, 
parcă un vierme mi s-a strecurat în inimă: nu este el, mi-am zis, nu este el! Nu 
s-ar fi ruşinat şoimul meu niciodată de mine în faţa unei domnişoare din lumea 


mare! O, Doamne! Dar eu eram fericita in toti acesti cinci ani chiar si cu gandul 
numai că soimul meu trăieşte, undeva dincolo de munţi, şi zboară si se bucură 
de soare... Spune, impostorule, mulţi bani ai plătit? Cu cât te-ai învoit? Eu nu 
ti-as fi dat nici o para chioară. Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! ... 

— Ce idioată! scrâşni din dinţi Nikolai Vsevolodovici, continuând s-o ţină 
de braţ. 

— Afară, impostorule! ... strigă ea poruncitor. Eu sunt soţia prinţului 
meu, nu mi-e teamă de cuțitul tau! 

— Cutitul! 

— Da, cutitul! Tii ascuns in buzunar un cutit. Ai crezut ca dorm, dar eu 
am vazut; cand ai intrat adineauri, ai scos cutitul! 

— Ce spui, nenorocito, ce visuri ti se nazar! zbiera el respingand-o cu 
toată puterea, încât se izbi dureros cu umerii si cu capul de canapea. Elo lua 
la fugă; dar ea sări imediat pe urmele lui şchiopătând şi pripindu-se în mers 
săltat să-l ajungă şi chiar de-acum în pridvor, ţinută din răsputeri de 
Lebeadkin, speriat la culme, reuşi să-i mai strige, cu tipete şi hohote, în 
întunericul nopţii: 

— Griska Ot-rep-iev a-na-te-mă! 

IV 

»Cutit, cutit!”, repeta el furios la culme, mergând cu paşi mari prin noroi 
şi băltoace, fără a mai alege drumul. E drept că uneori se simţea în stare să 
izbucnească în hohote tari, turbate; dar nu se ştie de ce se stăpânea, 
retinandu-si râsul. Îşi veni în fire abia pe pod, exact în locul unde se întâlnise 
la ducere pe Fedka; acelaşi Fedka îl aştepta acolo şi, cum îl văzu, îşi scoase 
şapca rânjind vesel şi începu să-i povestească ceva, cu multă vioiciune. Nikolai 
Vsevolodovici, de data aceasta, îşi continuă drumul fără să se mai oprească, ba 
un timp chiar şi fără să-l mai asculte pe vagabond, care i se alăturase. Deodată 
îl uimi gândul că uitase complet de prezenţa acestuia şi uitase tocmai în 
momentul când îşi repeta în gând neîncetat, în fiecare minut, cuvântul „cuţit, 
cuţit”. Îl prinse pe vagabond de guler şi, cu toată furia acumulată în el, îl izbi 
cu putere de pod. O clipă acesta se gândi să-l înfrunte, dar dându-şi seama 
imediat că în faţa acestui adversar, care îl şi atacase atât de neaşteptat, nu 
însemna decât un fir de pai, se potoli fără să mai opună vreo rezistenţă. Stând 
în genunchi, apăsat spre pământ, cu coatele întoarse la spate, vicleanul 
vagabond aştepta calm sfârşitul, fără să se gândească, se pare, la vreo 
adevărată primejdie. 

Nu greşise; Nikolai Vsevolodovici, care îşi scosese între timp cu mâna 
stângă fularul călduros ca să-i lege mâinile, dintr-odată, nu se ştie de ce, 
renunţă şi-l respinse. Acesta sări într-o clipă în picioare, se întoarse şi un cuţit 
lat de cizmărie, scos fulgerător, numai el ştia de unde, sclipi în mâna lui. 

— Leapădă cuțitul, ascunde-l, ascunde-l imediat! porunci cu un gest 
nerăbdător Nikolai Vsevolodovici şi în aceeaşi clipă cuțitul disparu tot atât de 
fulgerător cum apăruse. 


Nikolai Vsevolodovici, la fel de tacut si fara a mai privi inapoi, isi 
continuă drumul; dar incapatanatul vagabond nu se lăsă şi-l urmă cu 
îndărătnicie, e adevărat, fără pălăvrăgeală acum şi chiar având grijă să menţină 
respectuos distanţa de un pas în spatele lui. Străbătură în felul acesta podul şi 
pasira pe mal, de data aceasta luând-o la stânga într-o altă straduta lungă si 
pustie pe care se putea ajunge mai repede în centrul oraşului decât pe strada 
Bogoiavlenskaia. 

— Este adevărat ce se spune, că ai jefuit zilele trecute undeva prin judeţ 
o biserică? întrebă deodată Nikolai Vsevolodovici. 

— De fapt intrasem să mă închin, răspunse vagabondul grav şi 
prevenitor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; ba se putea spune că nu 
numai cu aer grav, ci cu oarecare demnitate. Aerul de familiaritate „amicală” de 
adineauri dispăruse complet. Acum vorbea un om serios şi priceput în treburi, 
care e cu adevărat jignit pe nedrept, dar care ştie să şi uite jignirile. 

— Şi dacă am văzut încotro m-au purtat paşii pe căile Domnului, 
continuă el, har cerurilor, mi-am zis în gând! Pentru sărăcia mea se-ntâmplă 
toate, ştiut fiind că prin soarta şi dupa sartul nostru nu e chip de trăit fara 
ajutoare. Ei bine, vă rog să mă credeţi, domnule, martor mi-e Dumnezeu, toate 
mi-au mers în pagubă, m-a pedepsit se vede Cel-de-Sus pentru păcatele mele: 
pentru cadelnita si pentru patrafirul diaconului n-am căpătat decât 
douăsprezece ruble. Podoaba de argint de la icoana Sfântului Nicolae s-a dus 
pe degeaba, cică era dintr-un amestec de aramă şi zinc, nici pomeneală de aur. 

— L-ai înjunghiat pe paznic? 

— De fapt, împreună cu el am adunat lucrurile, împreună cu paznicul; 
după aceea însă spre ziuă, pe malul râului, s-a iscat între noi o ciorovăială, 
cine să ducă sacul. M-a împins păcatul şi l-am uşurat de povară. 

— Jefuieşte mai departe, înjunghie. 

— Tot aşa mi-a spus şi Piotr Stepanovici, dar exact aşa, cuvânt cu 
cuvânt, ca şi dumneata mă sfătuieşte, pentru că e tare zgârcit şi fără înţelegere 
când e vorba să dea un ajutor omului. Afară de faptul că nu crede nici cât 
negru sub unghie în Creatorul din cer, care ne-a făcut oameni din tarana, şi 
spune că totul a fost făcut numai de natură, până la ultima lighioană, 
dumnealui nu înţelege nici atât că, după cum ne-a fost hărăzit nouă, n-am 
putea vietui nicicum fără un ajutor mărinimos, dar cu nici un chip n-am putea. 
Cum începi să-i spui însă toate astea, se uită ca berbecul în apă, de rămâi cu 
gura căscată. Uite, mă credeţi sau nu, dar se întâmpla ca la căpitanul 
Lebeadkin, la care aţi fost acuma, pe când locuia încă înainte de venirea 
dumneavoastră în casa lui Filippov, uşa să rămână uneori deschisă toată 
noaptea; el zăcea beat mort, iar din buzunare îi curgeau banii pe jos. Cu ochii 
mei am avut prilejul să văd acest lucru, pentru că după datul nostru nu se 
poate să trăim fără niscai ajutor... 

— Cum adică, cu ochii tai? Ai intrat la el noaptea? 

— Poate că am şi intrat, dar lucrul acesta nu-l ştie nimeni. 

— Şi de ce nu l-ai înjunghiat? 


— Socotindu-ma bine, am zis sa ma stapanesc. Pentru ca, de vreme ce 
mi-a fost dat sa aflu o data cu toata siguranta cum ca cel putin vreo suta 
cincizeci de rublisoare as putea oricand sa-i scot din buzunar, ce rost avea sa 
fac asa ceva, cand mai asteptand putin putea sa-mi cada si o mie cinci sute? 
Pentru ca Lebeadkin (cu urechile mele am auzit) totdeauna punea mare 
nădejde pe dumneavoastră cand era beat si nu exista tractir sau carciumioara 
cat de prapadita unde sa nu fi vorbit despre asta la betie, intocmai asa, precum 
v-am spus. Incat auzind despre acest lucru din mai multe grupuri, mi-am pus 
si eu toata nadejdea in Excelenta voastra. Va spun, domnule, ca unui tata sau 
unui frate, întrucât Piotr Stepanovici nu va afla asta de la mine niciodată, si 
nimeni altul. Ce ziceti, Excelenţa voastră, va indurati sau nu fata de mine cu 
vreo trei rublisoare? Lamuriti-ma o data pentru totdeauna, Excelenta, ca sa 
cunosc adica adevarul-adevarat, pentru ca alde noi fara asemenea ajutoare nu 
putem trai. 

Nikolai Vsevolodovici izbucni in hohote de ras si, scotand din buzunar 
portofelul în care avea vreo cincizeci de bancnote mărunte, îi aruncă din 
pachetel o bancnotă, apoi alta, apoi a treia şi a patra. Fedka le prindea din 
zbor, se avânta după ele, unele din ele cădeau în noroi. Prinzându-le, Fedka 
striga scurt: „Aşa, aşa!”. In cele din urmă, Nikolai Vsevolodovici tranti în el tot 
pachetul şi, continuând să râdă în hohote, porni repede înainte, de data asta 
singur. Vagabondul rămase în genunchi, târându-se prin noroi în căutarea 
bancnotelor împrăştiate de vânt şi rătăcite prin băltoace; timp de o oră se mai 
putea auzi după aceea prin întunericul nopţii şi exclamatia lui grohăită: „Aşa, 
aşa!”. 

Capitolul al treilea. 

Duelul. 

I 

A doua zi, pe la orele două după-amiază, avu loc duelul. Neastamparata 
pornire a lui Artemi Pavlovici Gaganov, care ţinea cu orice preţ să se bată, 
precipită deznodământul acestei afaceri de onoare. Nu înţelegea deloc 
comportarea adversarului său şi era înfuriat la culme. O lună întreagă îl tinuse 
nepedepsit sub focul unor jigniri insuportabile şi totuşi nu izbutise să-l scoată 
din sărite. Îi era necesar ca faptul decisiv să vină din partea lui Nikolai 
Vsevolodovici, deoarece el personal n-avea nici un pretext plauzibil pentru a 
formula o provocare la duel. Se jena să-şi mărturisească motivul ascuns al urii 
sale bolnăvicioase fata de Stavroghin pentru jignirea pe care acesta o adusese 
cu patru ani în urmă familiei sale. Invocarea unui asemenea pretext, mai ales 
în urma scuzelor prea umile prezentate în două rânduri de Nikolai 
Vsevolodovici, i se părea nejustificată. Îşi vârâse în cap că acesta este de fapt 
un laş de cea mai joasă speţă; nu putea pricepe cum un om de condiţia lui a 
fost în stare să rabde palma primită de la Şatov. Astfel se hotări, în sfârşit, să 
trimită acea scrisoare nemaipomenit de grosolană, care îl determină în cele din 
urmă pe Nikolai Vsevolodovici să propună o întâlnire la bariera de onoare pe 
teren. Expediind în ajun această scrisoare şi aşteptând cu nerăbdare febrilă 


provocarea, Gaganov îşi cumpănea chinuit sortii de izbândă, într-o frământare 
continuă între speranţă şi disperare; pentru orice eventualitate avusese grijă 
totuşi, de cu seară încă, să se asigure cu un martor, rugându-l în acest scop pe 
Mavriki Nikolaevici Drozdov, care-i era prieten, fost coleg de şcoală şi omul pe 
care îl respecta cel mai mult. În felul acesta, Kirillov, care se prezentă a doua zi 
la ora nouă dimineaţa să-şi îndeplinească misiunea, găsi terenul complet 
pregătit. Toate scuzele şi concesiile de necrezut ale lui Nikolai Vsevolodovici 
fură respinse dintru început cu vehementa. Mavriki Nikolaevici, care de-abia în 
ajun fusese informat asupra desfăşurării conflictului, la auzul acestor 
propuneri nemaipomenite, căscă gura de uimire şi fu gata să intervină pentru o 
împăcare, dar observând că Artemi Pavlovici, care-i ghicise intenţia, începu să 
tremure de furie pe scaunul său, tăcu şi nu mai stărui. Dacă n-ar fi apucat 
prietenul său să-şi dea cuvântul, ar fi plecat imediat; rămase numai pentru că 
mai nutrea speranţa să mai poată fi de folos cu ceva chiar în cursul duelului. 
Kirillov transmise provocarea; toate condiţiile întâlnirii formulate de Stavroghin 
fură acceptate pe loc integral, fără nici o obiectie. O singură modificare se făcu, 
de altfel foarte dură, şi anume: dacă în urma primului schimb de focuri la 
barieră nu va rezulta nimic decisiv, să aibă loc un al doilea schimb de focuri; 
dacă nici a doua oară nu va rezulta nimic, să urmeze un al treilea. Kirillov se 
încruntă, stărui să se renunţe la cel de-al treilea, dar, nereuşindu-i încercarea, 
consimti, însă cu precizarea că „de trei ori se mai poate, dar nici într-un caz si 
a patra oară”. Mai concesivă de data aceasta, partea adversă se declară de 
acord în privinţa ultimei precizări. Astfel, la ora două după-amiază, întâlnirea 
avu loc la Brâkovo, adică într-o pădure situată între Skvoreşniki şi fabrica 
Spigulin. Ploaia din ajun încetase, dar aerul era umed, pământul jilav, sufla 
vântul. Nori grei, tulburi şi zdrentuiti goneau pe cerul rece; copacii suierau des 
şi prelung din vârfurile lor agitate, scrâşnind amar pe la încheieturi. Era o 
dimineaţă grozav de mohorâtă. 

Gaganov şi Mavriki Nikolaevici sosiră la locul fixat într-un docar elegant 
tras de o pereche de cai voinici pe care îi mâna Artemi Pavlovici; în spatele 
docarului aveau un valet. Aproape în acelaşi minut apărură Nikolai 
Vsevolodovici şi Kirillov, dar nu în trăsură, ci călare, urmaţi de asemenea de un 
valet tot pe cal. Kirillov, deşi nu călărise niciodată, se ţinea în şa drept şi 
curajos, purtând în mâna dreaptă o cutie grea cu pistoale, pe care nu voise s-o 
incredinteze valetului, iar cu mâna stângă, din nepricepere, trăgea şi încorda 
neîndemânatic dârlogii, din care cauză calul smucea mereu din cap, 
manifestând dorinţa de a se cabra, ceea ce totuşi nu-l speria deloc pe călăreț. 
Bănuitor şi extrem de susceptibil cum era din fire, Gaganov socoti prezentarea 
aceasta călare a adversarului său drept o nouă jignire, în sensul că duşmanii 
săi prea erau siguri de succes, de vreme ce nici nu se gândiseră la posibilitatea 
că vor avea nevoie de trăsură în cazul cand Stavroghin ar fi rănit. Cobori din 
docarul său, galben de furie, şi simţi cum îi tremură mâinile, fapt pe care i-l 
comunică îndată lui Mavriki Nikolaevici. La salutul lui Nikolai Vsevolodovici nu 
binevoi să răspundă, întorcându-şi capul. Martorii procedară la alegerea 


armelor: sortii indicară pistoalele lui Kirillov; măsurară şi marcara distanţa 
dintre bariere, postară adversarii pe locurile lor, expediară trăsura şi caii cu 
servitorii la o depărtare de vreo trei sute de paşi, încărcară pistoalele şi le 
înmânară adversarilor. 

E regretabil că nevoia de a grăbi istorisirea nu ne îngăduie o descriere 
mai amănunţită; se cer totuşi menţionate câteva observaţii. Mavriki Nikolaevici 
părea trist şi îngrijorat. În schimb Kirillov era absolut calm şi imperturbabil; îşi 
îndeplinea conştiincios, până la cele mai mici detalii, funcţia asumată, fără a se 
agita şi fără a vădi vreun interes sau pic de curiozitate pentru sfârşitul fatal 
iminent al acestei afaceri. Nikolai Vsevolodovici arăta mai palid ca de obicei; era 
îmbrăcat destul de uşor, în pardesiu şi cu pălărie albă de fetru. Părea foarte 
obosit, din când în când îşi încrunta sprâncenele şi evident nu găsea necesar 
câtuşi de puţin să-şi ascundă proasta dispoziţie. Figura cea mai de remarcat 
însă în acel moment era Artemi Pavlovici, şi de aceea se cuvine neapărat să-i 
acord câteva cuvinte aparte. 

Il. 

N-am avut prilejul pana acum sa-i descriu infatisarea. Un om voinic, 
blond, bine hranit, cum se spune in popor, aproape gras, cu parul rar de 
culoarea spicului, in varsta cam de treizeci si trei de ani si cu träsäturile fetei 
aproape frumoase. Chipes colonel, isi däduse pe neasteptate demisia din 
armată, desi, dacă ar fi rămas in activitate si ar fi parvenit să ajungă la gradul 
de general, ar fi făcut o figură şi mai impozantă şi ar fi devenit probabil un brav 
general combatant. Nu este lipsită de interes pentru caracterizarea personajului 
nici împrejurarea că ceea ce îl determinase de fapt să demisioneze era tocmai 
gândul chinuitor şi obsedant la dezonoarea ce apăsa asupra familiei sale in 
urma ofensei aduse de Nikolai Vsevolodovici tatălui său la club, cu patru ani în 
urmă. Considera lipsită de onestitate rămânerea lui mai departe în cadrele 
active ale armatei şi era convins, în forul său intim, că prin aceasta îşi 
compromitea regimentul şi camarazii, deşi nimeni dintre ei nu ştia nimic despre 
incident. E adevărat că mai manifestase o dată intenţia de a demisiona, cu mult 
mai înainte de această ofensă şi pentru un motiv cu totul diferit, dar tot ezitase 
s-o facă. Oricât de ciudat s-ar părea, acest motiv iniţial sau mai bine zis acest 
îndemn lăuntric de a demisiona avea drept cauză manifestul din 19 februarie 
pentru abolirea iobăgiei. Latifundiar de frunte printre mosierii cei mai bogaţi 
din gubernia noastră, Gaganov, care nici nu suferise cine ştie ce pierdere mare 
de pe urma acestei reforme, ba era el însuşi capabil să-şi dea seama de 
caracterul umanitar al manifestului şi chiar să înţeleagă într-o anumită măsură 
avantajele economice ale acestei reforme, se simtise totuşi jignit personal. Era 
ceva cu totul inconştient, asemănător unui sentiment tulbure, dar cu atât mai 
puternic cu cât scăpa oricărei perceperi raţionale. De altfel, până la moartea 
tatălui său nu putuse întreprinde nici un pas decisiv; dar la Petersburg 
ajunsese cunoscut, prin concepţiile sale „nobile”, printre un mare număr de 
personalităţi marcante cu care întreținea relaţii strânse. Era tipul de om retras 
în sine, rezervat şi necomunicativ. Şi încă o trăsătură: aparţinea acelei categorii 


cam stranii de mosieri-nobili ce nu mai pot fi intalniti în Rusia, care tin teribil 
la vechimea spitei si la puritatea originii lor, acordand o importanta excesiva si 
un interes serios acestor chestiuni. In acelasi timp detesta istoria rusă si, în 
general, toate obiceiurile rusesti, considerandu-le in buna parte o adevarata 
porcarie. Inca din anii de frageda tinerete, pe bancile scolii militare create 
anume pentru fiii familiilor bogate si de neam, in care avusese onoarea sa-si 
înceapă şi să-şi termine instructia, manifestase oarecare inclinatii poetice: ii 
plăceau castelele, viata medievală, toate aspectele ei de operetă, atmosfera de 
cavalerism; doar că nu plângea de ruşine la gândul că un boier rus din timpul 
statului moscovit putea fi supus de ţar la o pedeapsă corporală, şi orice 
comparaţie în acest sens cu persoana lui îl făcea să roşească. Omul acesta 
dificil, cu firea aparent rigidă şi pedantă, care-şi cunoştea la perfectie serviciul 
şi-şi executa conştiincios îndatoririle, era în sufletul lui de fapt un visător. Se 
spunea că era capabil să ţină cuvântări în faţa unei adunări, dovedind un 
adevărat talent oratoric; şi totuşi, până la vârsta de treizeci şi trei de ani câţi 
avea, preferase să se încuie într-o mutenie desăvârşită. Chiar şi în mediul acela 
înalt din Petersburg, pe care-l frecventase în ultimul timp, se purta cu multă 
trufie. Întâlnirea de la Petersburg cu Nikolai Vsevolodovici, abia reîntors din 
străinătate, fusese aproape să-l scoată din minţi. În momentul de faţă, postat 
în faţa barierei, se afla într-o stare de cumplită nelinişte. Tot i se părea că ar 
putea interveni ceva care să împiedice duelul şi cea mai mică zăbavă îl făcea să 
tremure de nerăbdare. O expresie dureroasă se întipări pe chipul său când 
Kirillov, în loc să dea semnalul pentru începerea duelului, se apucă deodată să 
vorbească, e adevărat, numai de formă, după cum se şi grăbi să precizeze: 

— Cu titlu de ultimă formalitate: în acest moment când pistoalele se află 
în mâinile dumneavoastră şi urmează să se dea semnalul, propun pentru 
ultima oară împăcarea! E datoria mea de martor. 

Ca un făcut, Mavriki Nikolaevici, care tăcuse până atunci, dar care încă 
de ieri încoace nu încetase să-şi reproşeze amarnic moliciunea şi o prea mare 
ingaduinta, se agata brusc de propunerea lui Kirillov şi interveni: 

— Mă asociez în totul cuvintelor domnului Kirillov... Ideea că în fata 
barierei nu se admite împăcarea este o prejudecată, bună pentru francezi... De 
altfel, eu nici nu înţeleg în ce constă aici ofensa; să-mi fie cu iertare, dar de 
mult voiam să vă spun acest lucru... De vreme ce au fost oferite toate scuzele 
care se puteau pretinde, nu-i aşa? 

Se înroşise până-n vârful urechilor. Rareori se întâmplase să vorbească 
atât de mult şi cu atâta emoție. 

— Reînnoiesc şi acum oferta de a prezenta orice scuze s-ar pretinde, 
confirmă cu mare grabă Nikolai Vsevolodovici. 

— Cum este posibil aşa ceva? strigă furios Gaganov, adresându-i-se lui 
Mavriki Nikolaevici şi izbind cu piciorul în pământ. Explicati-i omului acestuia, 
dacă îmi sunteţi martor şi nu duşman, Mavriki Nikolaevici (şi împunse aerul cu 
pistolul spre Nikolai Vsevolodovici), că asemenea concesii nu pot constitui decât 
o agravare a ofensei! Dumnealui se consideră mai presus de orice posibilitate 


de a se simti jignit de mine! ... Nu vede pentru dansul nimic rusinos in faptul 
de a se fi retras din fata mea de la bariera! Drept cine ma socoate el, dupa toate 
acestea, chiar in prezenta dumneavoastra... Si inca sunteti martorul meu! V-ati 
propus sa ma enervati, ca să nu tintesc bine. El izbi iar cu piciorul în pământ; 
strigase toate acestea improscand stropi de saliva. 

— Pertractarile au luat sfarsit. Va rog sa fiti atenti la comanda mea! 
striga din rasputeri Kirillov. Unu! Doi! Trei! 

La auzul cuvantului trei, adversarii se indreptara unul impotriva altuia. 
Gaganov ridica imediat pistolul si la al cincilea sau al saselea pas apasa 
tragaciul. Se opri pentru o clipa si, vazand ca ratase, grabi pasul si ajunse la 
bariera. Se apropie de semnul demarcarii. Nikolai Vsevolodovici ridica pistolul, 
cam prea sus însă, şi trase aproape fără să tinteasca. Își scoase apoi batista si 
o înfăşură în jurul degetului său mic, de la mâna dreaptă. Abia atunci îşi 
dădură seama şi ceilalți că Artemi Pavlovici nu greşise de tot şi că glontul său 
atinsese mâna adversarului la deget numai, dar fără să fi atins osul; cu alte 
cuvinte, provocându-i o zgârietură neînsemnată. Kirillov anunţă imediat că 
dacă adversarii nu se declară satisfäcuti, duelul continua. 

— Declar, hârâi Gaganov (i se uscase gâtlejul), adresându-i-se din nou lui 
Mavriki Nikolaevici, că omul acesta (el împunse iar aerul cu pistolul înspre 
Stavroghin) a tras intenţionat în aer... O nouă jignire! Vrea să facă acest duel 
imposibil! 

— Am dreptul să trag cum vreau şi mă priveşte exclusiv, cât timp o fac 
cu respectarea regulamentului, declară cu fermitate Nikolai Vsevolodovici. 

— Ba nu, nu are dreptul! Explicati-i, explicati-i! strigă Gaganov. 

— Mă asociez întru totul părerii lui Nikolai Vsevolodovici, anunţă Kirillov. 

— De ce mă cruta? urlă Gaganov fără să asculte. Detest crutarea lui. 
Scuip... Eu... 

— Vă dau cuvântul meu de onoare că nu am intenţionat să vă jignesc, 
zise cu nerăbdare Nikolai Vsevolodovici. Am tras în sus pentru că nu vreau să 
mai ucid pe nimeni, nici pe dumneata, nici pe oricare altul, oricine ar fi, nu vă 
priveşte. E adevărat, nu mă consider ofensat şi îmi pare rău că acest lucru vă 
supără. Dar nu îngădui nimănui să se amestece în ceea ce consider că este 
dreptul meu. 

— Daca se teme atâta de sânge, întrebaţi-l de ce m-a provocat? zbiera 
Gaganov, adresându-i-se mereu lui Mavriki Nikolaevici. 

— Cum putea să nu vă provoace, interveni Kirillov, n-aţi vrut să ascultați 
nimic, cum putea să scape de dumneavoastră? 

— Aş vrea să se noteze un lucru, zise Mavriki Nikolaevici cu vădit efort si 
consternat de penibila desfăşurare a acestui duel: dacă adversarul declară 
anticipat că va trage în sus, duelul într-adevăr nu poate continua... din motive 
delicate şi... evidente. 

— N-am declarat că de fiecare dată voi trage în aer! strigă Stavroghin, 
pierzandu-si de tot răbdarea. N-aveti de unde şti ce e în capul meu şi cum voi 
trage acum... Nu zădărnicesc câtuşi de puţin desfăşurarea duelului. 


— Întâlnirea deci poate continua, i se adresă Mavriki Nikolaevici lui 
Gaganov. 

— Domnilor, reluati-va locurile! comanda Kirillov. 

O nouă întâlnire la barieră, o noua ratare la Gaganov si un nou foc în aer 
la Stavroghin. De altfel, aceste focuri în aer erau destul de discutabile: Nikolai 
Vsevolodovici ar fi avut tot dreptul să afirme că nu se pricepe să tragă bine, 
dacă n-ar fi recunoscut singur ratarea intenţionată. Nu tintea direct în sus sau 
într-un copac, ci îndreptându-şi pistolul în adversar, dar in aşa fel încât glontul 
să poată trece cam la o jumătate de metru deasupra capului. La această a doua 
împuşcătură tintise si mai jos, încât execuţia părea si mai verosimilă; dar acum 
Gaganov nu s-ar fi lăsat convins nici în ruptul capului. 

— Iarăşi! scrâşni el din dinţi. Dar îmi este egal! Am fost provocat şi profit 
de dreptul meu. Vreau să trag şi a treia oară... orice s-ar întâmpla. 

— Aveţi tot dreptul, îl linişti Kirillov. 

Mavriki Nikolaevici nu mai spuse nimic. Adversarii luară poziţie pentru a 
treia oară, se auzi comanda; de data aceasta Gaganov merse până la linia de 
barieră si de acolo, de la distanţa de doisprezece paşi, ridică pistolul tintind. 
Mâinile îi tremurau prea tare ca să poată executa o impuscatura corectă. 
Stavroghin stătea cu pistolul lăsat în jos şi aştepta nemişcat să tragă 
adversarul său. 

— Prea mult durează ochirea, prea mult! strigă Kirillov. Trageti! Trageti! 

Se auzi impuscatura si de data aceasta pălăria alba de fetru zbură de pe 
capul lui Nikolai Vsevolodovici. Focul fusese destul de precis, câţiva centimetri 
mai jos şi s-ar fi sfârşit cu Stavroghin. Kirillov prinse pălăria şi i-o întinse lui 
Nikolai Vsevolodovici. 

— Trageti, nu ţineţi pe adversar! strigă extrem de emoţionat Mavriki 
Nikolaevici, văzând că Stavroghin părea să fi uitat de tot că trebuia să tragă şi- 
şi examina împreună cu Kirillov pălăria. Stavroghin tresări, se uită la Gaganov, 
întoarse capul şi de data aceasta, fără nici un fel de menajamente, slobozi focul 
în cu totul altă parte, spre pădurice. Duelul luase sfârşit. Gaganov stătea 
copleşit. Mavriki Nikolaevici se apropie de el, căutând să-i explice ceva, dar 
acesta părea că nu înţelege nimic. Kirillov, la plecare, îşi ridică pălăria şi-l 
salută din cap pe Mavriki Nikolaevici; cât despre Stavroghin, părea că uitase cu 
totul de comportarea lui politicoasă de totdeauna; trăgând în direcţia păduricii, 
el nici nu se mai întoarse la barieră; ii zvârli pistolul lui Kirillov şi se indrepta 
grăbit spre locul unde se aflau caii. Faţa lui exprima mânie. Tăcea. Tăcea şi 
Kirillov. Încălecară şi porniră în galop. 

III 

— De ce taci? îl apostrofă el nerăbdător pe Kirillov când se apropiară de 
casă. 

— Ce vrei? răspunse acela, aproape gata să alunece de pe calul ce se 
ridicase pe picioarele dinapoi. 

Stavroghin se stăpâni. 


— N-am vrut să-l jignesc pe... imbecilul acela, si totuşi l-am jignit iar, 
zise el încet. 

— Da, l-ai jignit iar, reteză Kirillov, şi unde mai pui că nici nu este un 
imbecil. 

— Dar am făcut, se pare, tot ce se putea. 

— Nu. 

— Si ce trebuia sa fac? 

— Sa nu-l provoci. 

— Sa mai suport si alte palme. 

— Da, sa mai suporti si alte palme. 

— Încep să nu mai înţeleg nimic! zise furios Stavroghin. De ce, mă rog, 
toată lumea aşteaptă de la mine ceea ce nu se aşteaptă de la nimeni? De ce să 
suport eu ceea ce nimeni nu suportă, şi de ce trebuie să iau asupra mea poveri 
pe care nimeni nu le poate duce? 

— Credeam că dumneata însuţi cauţi asemenea poveri. 

— Eu caut poveri? 

— Da. 

— Ai observat aşa ceva? 

— Da. 

— E atât de vizibil? 

— Da. 

Se aşternu un moment de tăcere. Stavroghin părea foarte îngrijorat, 
aproape uluit. 

— N-am tras, fiindcă n-am vrut să-l omor, şi nimic altceva n-a fost la 
mijloc, te asigur, zise el grăbit şi tulburat, ca pentru a se justifica. 

— Nu trebuia să-l jigneşti. 

— Şi cum trebuia să procedez? 

— Trebuia să-l omori. 

— Iti pare rău că nu l-am omorât? 

— Nu-mi pare rău de nimic. Crezusem că vrei să-l omori cu adevărat. Nici 
nu ştii ce vrei, ce cauţi. 

— Caut poveri, râse Stavroghin. 

— Dacă nu voiai sânge, de ce i-ai oferit prilejul să omoare? 

— Dacă nu-l provocam, m-ar fi omorât pur şi simplu, fără duel. 

— Nu e treaba dumitale. Poate că nu te-ar fi omorât. 

— M-ar fi bătut numai? 

— Nu e treaba dumitale. Poarta-ti povara! Altminteri dispare meritul 
destoiniciei. 

— Scuip pe aceasta destoinicie a dumitale, nu caut nici un fel de merit. 

— Şi eu care credeam că îl cauţi, conchise cu un calm înspăimântător 
Kirillov. 

Intrară în curtea casei. 

— Urci pe la mine? propuse Nikolai Vsevolodovici. 

— Nu, plec acasă, adio. 


Kirillov cobori de pe cal şi-şi lua lädita subsuoara. 

— Cel putin dumneata nu esti suparat pe mine? ii intinse mana 
Stavroghin. 

— Nici gand! se intoarse Kirillov ca sa-i stranga mana. Daca mie-mi vine 
usor sä-mi port povara, pentru ca asa mi-e firea, e posibil ca dumitale sa-ti fie 
mai greu, pentru ca asa iti este firea. Nu este cazul sa-ti fie foarte rusine, ci 
doar asa, putin... 

— Ştiu ca am o fire nevolnica, dar nici nu mă erijez in om tare! 

— Bine faci; nu esti un om tare. Treci pe la mine la 0 ceasca de ceai. 

Nikolai Vsevolodovici urca in camera lui extrem de tulburat. 

IV. 

Afla indata de la Aleksei Egorovici ca Varvara Petrovna, foarte multumita 
de aceasta plimbare călare a lui Nikolai Vsevolodovici — prima dupa opt zile de 
boală — porunci să i se pună caii la trăsură plecând singură „ca de obicei, să ia 
putin aer curat, pentru că în cele opt zile aproape că uitase ce înseamnă să 
respire aer curat”. 

— A plecat singură sau cu Daria Pavlovna? îl întrerupse brusc Nikolai 
Vsevolodovici şi se încruntă auzind că Daria Pavlovna „refuzase s-o însoţească 
simțindu-se nu tocmai bine şi că acum se află în apartamentul dumisale”. 

— Ascultă, bătrâne, se hotări brusc Stavroghin, supravegheaz-o astăzi 
toată ziua şi dacă observi că se îndreaptă spre camera mea, întâmpin-o şi 
transmite-i că în aceste zile nu voi putea s-o primesc... Că o rog să 
îndeplinească această dorinţă... lar când va veni momentul, o chem eu singur, 
ai înţeles? 

— Transmit, zise Aleksei Egorovici cu tristeţe în glas, lăsându-şi privirea 
în pământ. 

— Dar nu-i spui decât dacă vezi limpede că se îndreaptă spre camera 
mea. 

— Nici o grijă, nu voi greşi. Doar prin mine au avut loc până acum toate 
vizitele; întotdeauna a cerut ajutorul meu. 

— Ştiu. Şi totuşi să fii atent ca nu cumva să-i spui fără să fii convins că 
vine la mine. Adu-mi ceaiul şi, dacă se poate, cât mai repede. 

Aproape în acel moment, după plecarea bătrânului, uşa se deschise şi în 
prag se ivi Daria Pavlovna. Avea privirea calmă, dar chipul palid. 

— De unde ai apărut? strigă Stavroghin. 

— Eram în faţa uşii şi aşteptam să iasă ca să pot intra la dumneata. Am 
auzit porunca dumitale şi, când a dat să iasă, m-am ascuns după ieşindul din 
dreapta şi el nu m-a văzut. 

— De mult voiam s-o rup cu dumneata, Dasa... cât timp... mai este 
posibil. Nu pot să te primesc în noaptea aceasta, cu toată scrisoarea pe care 
mi-ai trimis-o... Voiam să-ţi scriu, dar nu mă pricep la scris, adauga el cu 
necaz, ba şi cu dezgust aproape. 

— Şi eu cred că trebuie să punem capăt... Varvara Petrovna e pusă pe 
bănuieli şi suspectează serios relaţiile dintre noi. 


— N-are decât. 

— Nu trebuie să-i pricinuim griji. Aşadar nu mai avem decât să aşteptăm 
sfârşitul? 

— Tot mai crezi că va veni negresit un sfârşit? 

— Da, sunt convinsă. 

— Pe lumea aceasta nimic nu se sfârşeşte. 

— În cazul de fata va fi un sfârşit. Atunci să mă chemi, voi veni. Acum 
adio. 

— Şi care va fi acest sfârşit? surâse Nikolai Vsevolodovici. 

— Nu eşti rănit? Şi... n-ai vărsat sânge? întrebă ea fără să răspundă la 
întrebarea lui despre sfârşit. 

— A fost ceva stupid; n-am ucis pe nimeni, fii liniştită. De altfel, chiar 
astăzi vei afla totul din gura lumii. Nu ştiu ce am, dar mă simt cam prost. 

— Plec. Divulgarea căsătoriei n-o mai faci astăzi? adăugă ea nehotărâtă. 

— Astăzi nu; nici mâine; poimâine — nu ştiu, poate că murim cu toţii şi va 
fi cu atât mai bine. Dar lasă-mă, lasă-mă odată. 

— N-ai s-o duci la pierzanie pe cealaltă... pe smintită? 

— Pe cele smintite nu le voi duce la pierzanie, nici pe una, nici pe 
cealaltă, pe cea inteleapta însă cred că o pierd; într-atât de ticălos si mârşav 
sunt eu, Dasa, încât pe dumneata te voi chema, probabil, cand va veni acel 
„Sfârşit definitiv”, cum te-ai exprimat adineauri şi, cu toată înţelepciunea 
dumitale, mă tem că vei veni. De ce iti cauţi cu tot dinadinsul pierzania? 

— Ştiu că în cele din urmă voi rămâne singură, eu cu dumneata şi... 
aştept această clipă. 

— Dar dacă în cele din urmă eu nu te voi chema, ci voi fugi de 
dumneata? 

— Aşa ceva este imposibil, mă vei chema. 

— Ai mult dispreţ faţă de mine în cele ce-mi spui acum. 

— Ştii prea bine că nu numai despre dispreţ poate fi vorba aici. 

— Vasăzică disprețul nu există totuşi? 

— Nu m-am exprimat bine. Martor îmi este Dumnezeu, tare aş vrea să nu 
ai niciodată nevoie de mine. 

— O frază onorează pe alta. Şi eu aş fi vrut să nu te duc la pierzanie. 

— Niciodată, în nici un fel, n-ai putea să mă duci la pierzanie, o ştii mai 
bine decât oricare altul, replică Daria Pavlovna cu vioiciune şi fermitate în glas. 
Dacă nu va trebui să vin lângă dumneata, mă fac soră de caritate, infirmieră 
sau colportoare de cărţi bisericeşti. Aşa am hotărât. Nu pot deveni soţia 
nimănui; nu pot trăi în case ca aceasta. Altceva aş vrea eu... Cunoşti doar 
totul. 

— Nu, niciodată n-am reuşit să înţeleg ce anume vrei dumneata; am 
impresia că interesul pe care mi-l porţi e de maniera acelor infirmiere bătrâne 
care, nu se ştie de ce, manifestă un interes deosebit mai ales faţă de unul 
dintre bolnavii lor sau, şi mai potrivit, e ca a acelor bătrâne bisericoase, 


amatoare de ceremonii funebre, care printr-o curioasa selectare isi indreapta 
preferinta spre lesurile mai arätoase. De ce ma privesti atât de ciudat? 

— Esti foarte bolnav? îl întrebă ea cu vădită compasiune, scrutandu-i 
stăruitor chipul. Doamne! Şi omul acesta vrea să se dispenseze de mine! 

— Ştii, Daşa, de la o vreme încoace mi se năzar mereu tot felul de 
vedenii. O stârpitură de diavol mi s-a oferit aseară pe pod să-i înjunghie pe 
Lebeadkin şi pe Maria Timofeevna, ca să se pună capăt căsătoriei mele legitime 
şi să nu se mai ştie nimic. Mi-a cerut avans trei ruble, dar mi-a dat de înţeles 
clar că toată operaţia va costa cel puţin o mie cinci sute. Ca să vezi ce diavol 
calculat! Contabil, nu altceva! Ha, ha! 

— Eşti sigur că a fost o nălucire? 

— Da’ de unde, nici o nălucire! Fedka-Ocnasul în carne şi oase, un talhar 
evadat din ocnă. Dar nu-i vorba de asta; cum crezi, ce-am făcut eu? I-am 
aruncat toţi banii pe care-i aveam în portofel şi acum el este ferm convins că i-a 
primit drept acont! ... 

— L-ai întâlnit noaptea şi ţi-a făcut aceasta ofertă? Dar nu-ţi dai seama 
că te-au incoltit din toate părţile ca într-o plasă? 

— N-au decât. Ia ascultă, citesc în ochii tăi o întrebare mută, te munceşte 
un gând. Hai, dă-i drumul, adăugă el iritat şi cu un zâmbet răutăcios. 

Dasa se sperie. 

— N-am nimic de întrebat şi nici un fel de îndoieli. Încetează, te rog! 
strigă ea alarmată, apărându-se parcă de asemenea întrebări. 

— Vasăzică eşti sigură că nu mă voi duce în dugheana lui Fedka? 

— O, Doamne! imploră Daşa, plesnindu-şi palmele. De ce m-o fi chinuind 
astfel? 

— Ei, hai, iartă-mi te rog această glumă stupidă, încep să împrumut 
probabil din manierele lor oribile. Ştii, de aseară mă podideşte mereu râsul, am 
o poftă nepotolită să râd întruna, mult, mult, fără oprire. Ca şi cum mi-ar fi 
inoculat microbul râsului... Auzi! A sosit mama; cunosc huruitul roţilor când se 
opreşte cupeul în faţa pridvorului. 

Dasa îl cuprinse de mână. 

— Să te păzească Dumnezeu de demonul dumitale şi... să mă chemi, să 
mă chemi cât mai curând! 

— Aş, ce demon! Un mic drac răutăcios, scrofulos şi guturäiat, un drac 
ratat. Am însă impresia că iar te roade ceva la inimă şi nu îndrăzneşti să-mi 
spui? 

Dasa îl privi cu repros şi durere în ochi şi porni spre uşă. 

— Ascultă, strigă el din urmă cu un surâs răutăcios, schimonosit. Dacă... 
în sfârşit, ei bine... mă înţelegi, dacă m-aş duce, să zicem, în dugheana aia, şi 
după aceea te-aş chema, ai veni, adică după aceea? 

Ea părăsi odaia, fără să se mai întoarcă să-l privească sau să-i răspundă, 
acoperindu-şi faţa cu palmele. 


— Va veni chiar şi după dugheana! murmură el reflectând un pic şi o 
expresie de scârbă şi dispreţ se întipări pe chipul lui: Infirmieră! Hm... Deşi 
poate că e tocmai ceea ce-mi trebuie. 

Capitolul al patrulea. 

Toată lumea e în aşteptare. 

I 

Povestea cu duelul se raspandi cu repeziciune in intreaga noastra 
societate si produse o extraordinara impresie, toata lumea grabindu-se, fara 
nici o rezerva, sa ia partea lui Nikolai Vsevolodovici. Multi dintre dusmani se 
declarara categoric printre prietenii sai. Cauza principala a acestui reviriment 
neaşteptat în sânul opiniei publice trebuia căutată in acele câteva cuvinte 
nimerite şi bine plasate, spuse tare de un personaj care până atunci se tinuse 
într-o rezervă totală, iar acum imprimase brusc acestui eveniment o 
semnificaţie atât de neaşteptată, încât avu darul să suscite un interes 
extraordinar în cercurile largi ale opiniei noastre publice. Iată ce se întâmplase: 
chiar a doua zi după acest eveniment, tot oraşul se întrunise în saloanele soţiei 
mareşalului nobilimii din gubernia noastră, cu prilejul onomasticii gazdei. 
Luase parte sau, mai bine zis, deținuse acolo un rol de frunte si Iulia 
Mihailovna, acompaniată de Lizaveta Nikolaevna, care strălucea de frumuseţe 
şi iradia de o veselie atât de neobişnuită pentru felul ei de a fi, încât multe 
dintre doamnele noastre se simtira dispuse imediat să întrevadă în aceasta 
ceva foarte suspect. Şi fiindcă veni vorba: nu mai încăpea nici o îndoială în 
privinţa logodnei Lizavetei Nikolaevna cu Mavriki Nikolaevici. La întrebarea 
pusă în glumă de un general în retragere, dar cu o poziţie de vază şi despre 
care va fi vorba ceva mai departe, Lizaveta Nikolaevna răspunse fără ezitare în 
seara aceea că este logodită. Şi totuşi niciuna, dar absolut niciuna dintre 
doamnele noastre nu vru să dea crezare acestei logodne. Toată lumea persista 
în presupunerea că îndărătul acestor aparente se ascunde enigma unui roman 
ținut secret, o taină fatală de familie, survenită în Elveţia şi, nu se ştie de ce, 
negreşit cu participarea luliei Mihailovna. E greu de spus care era substratul 
unei acreditări atât de persistente a tuturor acestor zvonuri sau, să zicem aşa, 
visuri şi de ce trebuia să fie neapărat amestecată aici Iulia Mihailovna. Din 
clipa intrării acesteia în salon, întreaga asistenţă îşi îndreptă privirile spre 
dânsa, încărcate de o stranie curiozitate. De notat ca, din cauza noutatii de 
ultimă oră şi a anumitor circumstanţe în care se petrecuseră lucrurile, despre 
acest eveniment se vorbea în seara aceea cu destulă prudenţă, se discuta mai 
mult în şoaptă. De altfel, nici atitudinea autorităţilor superioare nu se făcuse 
cunoscută încă. Se ştia doar că cei doi duelişti nu fuseseră deocamdată 
deranjati cu nimic. Astfel, toată lumea aflase că Artemi Pavlovici plecase dis-de- 
dimineaţă la moşia sa, Duhovo. E lesne de închipuit aşadar cu câtă nerăbdare 
aştepta întreaga asistenţă să se deschidă vorba cu glas tare despre aceste 
evenimente, rupându-se astfel zăgazurile din calea curiozitatii febrile a tuturor. 
Şi nu fără temei, toate speranţele se concentraseră asupra persoanei sus- 
mentionatului general. 


Acestui general — unul dintre cei mai vajnici membri ai clubului nostru, 
un moşier nu prea bogat, dar cu spirit şi vederi de o remarcabilă originalitate, 
un crai de modă veche, iscusit distribuitor de complimente tinerelor doamne - îi 
plăcea nespus de mult să vorbească la marile reuniuni cu glas tare şi cu toată 
greutatea cuvântului său de general tocmai despre lucruri pe care alţii nu le 
discutaseră decât în şoaptă şi prin aluzii discrete. Acesta era de fapt rolul său 
special, ca să zicem asa, în societatea noastră. În asemenea cazuri adopta o 
manieră de vorbire deosebit de tărăgănată, savurând cuvintele pe care le rostea 
cu o dulce graseiere, împrumutând probabil această deprindere de la ruşii 
nostri calatoriti prin strainatati sau de la foştii latifundiari ruşi, care s-au 
ruinat cel mai tare după reforma ţărănească. Stepan Trofimovici relevase chiar 
într-o zi că un moşier cu cât este mai ruinat, cu atât mai tărăgănată şi mai 
sâsâită îi devine vorba. De altfel, el însuşi avea acest obicei, dar nu-şi dădea 
seama de propria-i meteahnă. 

Generalul vorbi în cunoştinţă de cauză. Afară de faptul că era întru câtva 
rudă depărtată cu Artemi Pavlovici, deşi certat şi se pare chiar şi în proces cu 
acesta, personal avusese şi el cândva două dueluri, iar pentru unul dintre ele 
fusese degradat şi trimis într-o unitate din Caucaz ca simplu soldat. Cineva 
pomeni numele Varvarei Petrovna, care, „întremată după boală”, îşi reluase de 
două zile plimbările, şi nu atât cu persoana ei atrăsese atenţia, cât cu atelajul 
superb de patru cai suri din propria herghelie, inhamati la cupeu. Aici 
generalul lăsă să-i scape vorba că în cursul zilei îl întâlnise pe „tânărul 
Stavroghin” călare... Toată lumea tăcu brusc. Generalul îşi frământă fălcile 
tuguind buzele şi deodată declară, învârtind între degete tabachera lui de aur 
primită în dar oficial: 

— Regret că n-am fost aici cu câţiva ani în urmă... Vreau să spun că 
eram pe atunci la Karlsbad. Hm... Mă interesează foarte mult acest tânăr, 
despre care am auzit la întoarcere circulând atâtea zvonuri. Hm. Dar este 
adevărat că e nebun? Parcă aşa mi s-a spus pe atunci. Aud acum că a fost 
insultat aici de un student în prezenţa verişoarei sale şi că s-a ascuns sub 
masă. leri însă am auzit de la Stepan Vasotki că acelaşi Stavroghin s-a bătut în 
duel cu acest... Gaganov. Şi numai cu scopul galant de a-şi expune fruntea în 
faţa unui om turbat de furie. Numai ca să se descotorosească odată de el. Hm. 
E absolut în stilul şi spiritul eticii unităţilor de gardă din anii '20. Vizitează el 
pe careva dintre cei prezenţi aici? 

Generalul tăcu plimbându-şi privirea ca în aşteptarea unui răspuns. 
Porţile nerăbdării publice fuseseră deschise. 

— E foarte simplu, răsună deodată glasul Iuliei Mihailovna, enervată de 
faptul că toată lumea îşi întorsese ca la comandă privirea către dânsa. De ce să 
ne mirăm că Stavroghin s-a duelat cu Gaganov şi n-a răspuns studentului? 
Doar nu putea să-l provoace la duel pe fostul său iobag! 

Cuvinte magice: această idee simplă şi clară nu-i trecuse totuşi până 
atunci nimănui prin cap. Cuvinte care avură consecinţe extraordinare. Toate 
aspectele de scandal si de intrigă, toate asertiunile de natura meschină şi 


anecdotica fura impinse dintr-odata pe ultimul plan; se releva o alta 
semnificatie. Aparea un personaj nou, in privinta cäruia toata lumea pana 
atunci se aflase intr-o profunda eroare, chipul unui om cu trasaturi ce denotau 
o austeritate de conceptii aproape ideala. Palmuit de un student, adica de un 
om cult si de mult iesit din starea de iobägie, el desconsidera aceasta jignire de 
moarte, pentru ca ofensatorul este totusi fostul lui iobag. Societatea zumzaia in 
barfa si cancanuri; societatea aceasta usuratica priveste cu dispret pe omul 
palmuit; ei bine, el desconsidera opinia unei societati care nu s-a ridicat inca 
pana la adevaratele conceptii superioare si care se aventureaza totusi sa le 
comenteze. 

— Si cand te gandesti, Ivan Alexandrovici, ca mai avem pretentia sa 
discutăm adevăratele principii, strigă cu o nobilă ardoare unul dintre bătrânii 
clubului, adresându-i-se vecinului său. 

— Aşa este, Piotr Mihailovici, aşa este, îi tinu hangul celălalt cu 
voluptate, ca să vezi cum e tineretul. 

— Nu-i vorba de tineret, Ivan Alexandrovici, interveni un al treilea, aici 
nu se pune problema tinerei generaţii; e vorba de un astru, nicidecum de un 
tânăr oarecare; aşa trebuie văzute lucrurile. 

— Exact ce ne trebuie; ducem o mare lipsă de asemenea oameni. 

Principalul era că „omul cel nou”, pe lângă faptul că se dovedise a fi „un 
nobil incontestabil”, mai era şi cel mai bogat proprietar de moşii din gubernie şi 
prin urmare întru totul capabil de a contribui cu o substanţială activitate la 
viata publică si la mersul treburilor obşteşti ale ținutului. Am avut prilejul sa 
mentionez în treacăt undeva mai înainte despre starea de spirit generală a 
mosierilor nostri. 

Zelul demonsträrii atingea adesea forme frenetice: 

— Nu numai că nu l-a provocat pe student, ba şi-a ascuns chiar mâinile 
la spate, e un lucru cu totul remarcabil, Excelenţa voastră, argumenta unul. 

— Şi nici nu l-a târât măcar în faţa justiţiei noi, adăugă altul. 

— Cu toate că această justiţie nouă l-ar fi supus, pentru această ofensă 
personală adusă unui nobil, la cincisprezece ruble amendă. He, he, he! 

— Să vă spun eu secretul noilor instanţe judecătoreşti, se aprindea până 
la paroxism al treilea: dacă cineva fură sau escrochează şi e prins şi dovedit 
fără putinţă de tăgadă, n-are decât să se repeadă cât mai este timp acasă şi să- 
şi omoare mama. Cu siguranţă va fi achitat de toate fărădelegile lui şi cuconetul 
din balcoane îşi va flutura fericit batistele de mătase extrafină; acesta e 
adevărul-adevărat! 

— Adevărat, adevărat! 

Nu lipsiră nici anecdotele. Îşi aduseră aminte oamenii de relaţiile lui 
Nikolai Vsevolodovici cu contele K. Opinia separată şi atitudinea plină de 
rezervă a contelui K. În privinţa ultimelor reforme erau cunoscute. Era 
cunoscută şi activitatea lui remarcabilă, întru câtva frânată în ultimul timp. Şi 
iată că, dintr-odată, apăru absolut neîndoielnic pentru toată lumea că Nikolai 
Vsevolodovici este logodit cu una dintre fiicele contelui K., deşi nimic nu 


indreptatea un asemenea zvon. lar in ce priveste unele aventuri din Elvetia si 
pe Lizaveta Nikolaevna, pana si doamnele incetasera sa le aminteasca. Vom 
mentiona totodata ca intre timp familia Drozdov reusise sa se achite de toate 
vizitele cu care intarziase atata. Toata lumea, bineinteles, o gasise pe Lizaveta 
Nikolaevna drept o fata foarte obisnuita, care ,se fandosea” cu nervii ei delicati. 
Lesinul ei din ziua sosirii lui Nikolai Vsevolodovici era explicat acum numai 
prin spaima cauzata de purtarea ingrozitoare a studentului. Se accentua voit 
până la exagerare caracterul prozaic al faptelor cărora înainte căutau să le 
atribuie un colorit oarecum fantastic. Cât despre o anumită şchioapă, ea fusese 
total dată uitării; se şi jenau să-şi mai amintească. „Şi o sută de şchioape să fi 
fost, care dintre noi n-a fost tânăr?!” Era scos în evidenţă respectul deosebit al 
lui Nikolai Vsevolodovici fata de maică-sa, căutându-i-se diferite alte virtuţi; se 
făceau aprecieri binevoitoare asupra eruditiei sale câştigate în cei patru ani de 
studii prin universităţile germane. Comportarea lui Artemi Pavlovici fu calificată 
drept lipsită de tact. Iar Iulia Mihailovna îşi câştigă definitiv reputaţia de femeie 
de o perspicacitate remarcabilă. 

În felul acesta, când îşi făcu în sfârşit apariţia Nikolai Vsevolodovici 
însuşi, toată lumea îl întâmpină cu cea mai candidă seriozitate; toate privirile 
îndreptate asupra lui trădau aşteptare şi nerăbdare. Nikolai Vsevolodovici însă 
se încuie într-o tăcere severă, prin care, bineînţeles, oferi tuturor mai multă 
satisfacţie decât dacă ar fi ţinut chiar şi un întreg discurs. Într-un cuvânt, totul 
îi mergea din plin, ajunsese în mare vogă. Cine-şi face o dată apariţia într-o 
societate provincială nu mai are cum să se ţină deoparte. Nikolai Vsevolodovici 
îşi reluă obligaţiile mondene, cu eleganţă şi rafinament, conformându-se 
tuturor rânduielilor guberniale. Nimeni nu pretindea să-l vadă vesel şi bine- 
dispus: „Omul a suferit, nu e un om ca oricare altul; are la ce să mediteze”. 
Până şi atitudinea lui mândră şi distantă, care îi atrăsese atâta antipatie şi ură 
cu patru ani în urmă, era acum respectată şi chiar apreciată. 

Adevăratul triumf însă era cel al Varvarei Petrovna. N-aş putea spune în 
ce măsură o deceptionase faptul că visurile ei în privinţa Lizavetei Nikolaevna 
se năruiseră. Şi orgoliul de familie o ajutase, desigur, să se consoleze repede. 
Lucru ciudat însă: Varvara Petrovna căpătă deodată credinţa fermă că Nicolas 
într-adevăr „işi alesese” una dintre fiicele contelui K.; dar şi mai ciudat părea că 
această credinţă şi-o baza pe aceleaşi zvonuri ajunse la dânsa ca şi la toţi 
ceilalţi, din gura lumii; se temea totuşi să-l întrebe direct. Nu rezistă însă ispitei 
şi de vreo două-trei ori îi reprosa discret, pe un ton glumet, faptul că nu este 
sincer de tot cu dânsa; Nikolai Vsevolodovici zâmbi continuând să tacă. Tăcerea 
lui fu considerată drept mărturisire. Şi totuşi nu-i ieşea din cap gândul la 
schioapä; era ca o piatră pe inimă, ca un coşmar chinuitor cu năzăriri ciudate 
şi presimtiri grele, totul învălmăşindu-se haotic în noianul lui de visuri cu 
privire la fiicele contelui K. Dar despre aceasta vom mai vorbi. În societate 
Varvara Petrovna regăsi, fireşte, respectul de altădată, redevenind obiectul celei 
mai prevenitoare atentii, dar prea putin profita de ele şi rareori se întâmpla să 
iasă din casă. 


Îi făcu totuşi o vizită solemnă soţiei guvernatorului. Desigur că nimeni n- 
a fost mai încântat şi cucerit de acele cuvinte remarcabile ale Iuliei Mihailovna 
rostite la recepţia soţiei mareşalului nobilimii decât Varvara Petrovna; multă 
amărăciune luară ele de pe inima ei şi dintr-odată aduseră rezolvarea atâtor 
motive de supărare care o copleşiseră după duminica aceea de pomină. 
„Mărturisesc, n-am ştiut s-o înţeleg pe această femeie!” rosti ea într-o bună zi şi 
cu impetuozitatea ei caracteristică îi declară Iuliei Mihailovna ca a venit să-i 
aducă mulţumiri. Iulia Mihailovna se simţi măgulită, dar ştiu să-şi păstreze 
independenţa. Între timp începuse să-şi dea seama de propria ei valoare, ba 
într-o măsură cam exagerată poate. Astfel, în toiul conversatiei, nu se sfii sa 
declare, de pildă, că niciodată nu auzise nimic despre activitatea şi eruditia lui 
Stepan Trofimovici. 

— Îl primesc, desigur, pe tânărul Verhovenski cu toată bunăvoința. E 
cam nesăbuit, dar e încă prea tânăr; de altfel, posedă cunoştinţe destul de 
temeinice. Oricum, nu e un oarecare fost critic demodat. 

Varvara Petrovna se porni imediat să precizeze că Stepan Trofimovici de 
fapt n-a fost niciodată un critic, ci dimpotrivă, toată viaţa şi-o petrecuse în casa 
ei, dar devenise renumit prin activitatea sa de la începutul carierei 
„preacunoscute lumii întregi”, iar în ultimul timp, prin studiile sale în domeniul 
istoriei Spaniei; intenţionează de asemenea să scrie despre starea actualelor 
universităţi germane, ba şi ceva despre Madona de la Dresda. Într-un cuvânt, 
Varvara Petrovna nu vru să-l abandoneze pe Stepan Trofimovici în fata Iuliei 
Mihailovna. 

— Despre Madona de la Dresda? E vorba de Madona Sixtină? Chére 
Varvara Petrovna, am stat două ceasuri încheiate în faţa acestui tablou ca să 
plec deceptionata. N-am înţeles nimic si am rămas foarte mirată. Şi Karmazinov 
e de aceeaşi părere, că e foarte greu de înţeles. Astăzi nimeni nu găseşte în el 
ceva extraordinar, nici ruşii, nici englezii. Tot renumele lui trambitat aparţine 
gustului vechii generaţii. 

— O nouă modă, vasăzică? 

— Eu însă cred că nu trebuie să-i priviţi de sus nici pe tinerii noştri. Sunt 
învinuiți cu spume la gură că ar fi comunişti, în timp ce după părerea mea 
trebuie să-i crutäm şi să-i pretuim. Citesc acum totul, toate ziarele, lucrările 
despre comunism, ştiinţele naturale, mi se aduc zilnic pe masă, că doar trebuie 
să ştie omul, în definitiv, pe ce lume trăieşte şi cu cine are de-a face. Nu se 
poate ca toată viata să ţi-o petreci pe crestele fanteziei tale. Am tras concluzia 
necesară şi mi-am impus ca regulă să protejez tineretul şi prin aceasta să-l 
opresc de a se precipita dincolo de extrema limită. Crede-mă, Varvara Petrovna, 
că numai noi, societatea, prin influenţa noastră binefăcătoare, şi anume prin 
bunătate si gingaşă atenţie, putem să-i oprim de pe marginea prăpastiei in care 
îi impinge intoleranta tuturor acestor bătrâni inchistati. În orice caz, sunt 
fericită să aflu de la dumneata despre Stepan Trofimovici. Mi-ai sugerat o idee: 
ar putea să ne fie de mare folos la matineul nostru literar. M-am gândit să 
organizez o serbare de o zi cu un program artistic şi distractiv, pe bază de 


subscriptie, in beneficiul guvernantelor särace din gubernia noastra. Sunt 
împrăştiate în număr mare prin toată Rusia; vreo şase numără judeţul nostru; 
în afară de asta: două telegrafiste, două învaţă la academie, ar fi vrut să 
studieze şi celelalte, dar nu au mijloace. Destinul femeii ruse este groaznic, 
Varvara Petrovna! Problema lor a devenit acum o problemă universitară; s-a 
ţinut o şedinţă specială a Consiliului de Stat consacrată acestei chestiuni. In 
Rusia noastră plină de ciudatenii se poate face orice. Consider deci că si aici 
numai prin blandete ocrotitoare si prin compasiunea caldă a întregii societăţi 
am putea să dirijăm această măreaţă operă comună pe fagasul cel bun. 
Personalitatile de elită sunt, vai, numeroase! Ele există desigur, dar sunt 
razletite. Să ne unim aşadar, ca să devenim mai puternici. Pe scurt, voi avea 
mai întâi un matineu literar, apoi o gustare frugală, vom face o pauză, după 
care la orele obişnuite de seară va urma balul. Am vrut să începem serata cu 
tablouri vivante, dar aceasta m-ar angaja mi se pare la cheltuieli prea mari şi 
de aceea am hotărât să-i oferim publicului un cadril sau două cu măşti si 
costume caracteristice, care să reprezinte anumite curente literare. Ideea 
aceasta nostimă ne-a sugerat-o Karmazinov; el mă ajută mult. Ştii, ne-a promis 
să ne citească la acest matineu ultima sa lucrare, absolut inedită; renunţă la 
scris şi nu-şi va mai relua condeiul; cu acest eseu îşi ia rămas-bun de la public. 
O bucată adorabilă intitulată Merci. Titlul e franțuzesc, dar el găseşte că sună 
mai glumet si mai delicat. Si eu cred la fel, chiar l-am şi sfătuit. Cred că Stepan 
Trofimovici ar putea să citească ceva care să nu fie prea lung şi... prea savant. 
Mi se pare că vor mai citi câte ceva Piotr Stepanovici si alti câţiva. Piotr 
Stepanovici va trece pe la dumneata să-ţi comunice programul; sau mai bine 
îngăduie-mi să ţi-l aduc chiar eu. 

— Îmi vei da voie şi mie să subscriu la lista dumneavoastră. O să-i spun 
lui Stepan Trofimovici şi o să-l rog şi eu personal. 

Varvara Petrovna se întoarse acasă complet fermecată; era acum întru 
totul de partea Iuliei Mihailovna şi nu se ştie de ce se supără foc pe Stepan 
Trofimovici. Sărmanul nu ştia însă nimic, stând mereu acasă. 

— Sunt îndrăgostită de ea şi nu înţeleg cum de a fost posibil să greşesc 
într-atât în privinţa acestei femei, le mărturisi ea lui Nikolai Vsevolodovici şi lui 
Piotr Stepanovici, care se abătuse pe la ei în seara aceea. 

— Şi totuşi ar fi cazul să vă impacati cu bătrânul, sugeră Piotr 
Stepanovici. E disperat. Ca şi cum l-aţi fi expediat la bucătărie. Aseară, 
întâlnind trăsura dumneavoastră, v-a salutat, dar aţi întors capul. Ştiţi, avem 
de gând să-l promovăm; am anumite calcule în privinţa lui şi poate să ne fie 
încă de folos. 

— O, da, ne va citi ceva la matineu. 

— Nu mă gândesc numai la asta. Voiam chiar astăzi să trec pe la dânsul. 
Pot să-i comunic? 

— Dacă vreţi; deşi nu-mi închipui cum veţi aranja asta, zise ea 
nehotărâtă. Intentionam să am cu el o explicaţie personală şi ar trebui să fixez 
ziua şi locul. 


Se incrunta. 

— Dar nu e nevoie să-i fixati o întrevedere specială. Îi transmit pur si 
simplu despre ce e vorba şi atâta tot. 

— Mă rog, fie şi aşa, transmite-i. Dar te mai rog să adaugi că-i voi fixa o 
zi de întrevedere, să adaugi negresit. 

Piotr Stepanovici se duse într-un suflet, cu surâsul pe buze. În general, 
pe cât mi-aduc aminte, în perioada aceea el era, nu ştiu cum, prea impulsiv şi 
chiar îşi permitea unele ieşiri de-a dreptul necuviincioase prin răbdarea lui 
răutăcioasă, aproape fata de toată lumea. Ciudat era însă faptul ca toate i se 
treceau cu vederea. În general, se înrădăcinase părerea că e un ins cu o fire 
cam aparte şi deci trebuie tratat cu respectiva înţelegere. Notez că el se arătase 
furibund aflând despre duelul lui Nikolai Vsevolodovici. Fusese luat prin 
surprindere de această întâmplare; se înverzise la faţă când i se relatase faptul. 
S-o fi simţit poate atins în amorul lui propriu, întrucât nu aflase noutatea decât 
a doua zi, când toată lumea deja o cunoştea? 

— Dar ştii că n-aveai dreptul să te baţi, îi şopti el lui Stavroghin în a 
cincea zi, văzându-l întâmplător la club. 

E de remarcat că în cursul celor cinci zile ei nu se întâlniră nicăieri, deşi 
Piotr Stepanovici trecea zilnic pe la Varvara Petrovna. 

Nikolai Vsevolodovici îl privi în tăcere cu un aer distrat, neintelegand 
parcă despre ce este vorba şi trecând mai departe. Străbătea salonul cel mare 
al clubului îndreptându-se spre bufet. 

— Te-ai dus şi la Şatov... Vrei să dai în vileag şi chestiunea cu Maria 
Timofeevna, se ţinea el după dânsul şi, preocupat de ceea ce avea de spus, îl 
prinse de umăr. 

Nikolai Vsevolodovici se scutură printr-o mişcare bruscă de mâna lui şi 
se întoarse spre el încruntat. Piotr Stepanovici îl privi drept în ochi cu un 
zâmbet ciudat, prelung. Totul nu dură decât o clipă. Nikolai Vsevolodovici porni 
mai departe. 

Il. 

Iesind de la Varvara Petrovna, Piotr Stepanovici trecu pe la bätrân si, 
daca se gräbi atâta, o facu numai si numai din räutate, ca sa se razbune 
pentru o jignire anterioara, despre care nu stiuse nimic. Cu prilejul ultimei lor 
intalniri, si anume joia trecuta, batranul, care de altfel singur incepuse 
discuţia, la sfârşit isi alungase fiul amenintandu-l cu bastonul. Acest fapt, 
Stepan Trofimovici mi-l ascunsese; dar acum, în momentul când Piotr 
Stepanovici apăru vijelios cu veşnicul lui surâs, de o candoare orgolioasă, şi cu 
privirea lui neplăcută, scormonind curioasă prin toate colţurile, Stepan 
Trofimovici îmi făcu un semn discret să rămân în cameră. În felul acesta mi-a 
fost dat să cunosc adevăratele lor relaţii, întrucât de data aceasta am asistat la 
toată convorbirea dintre ei. 

Stepan Trofimovici şedea sprijinit de speteaza canapelei cu picioarele 
întinse înainte. Din joia aceea faţa îi slăbise vizibil şi se îngălbenise. Cu aerul 
cel mai familiar, Piotr Stepanovici se aşeză lângă el, punându-şi picioarele fără 


ceremonie pe canapea si ocupand in felul acesta mult mai mult loc decat 
impunea respectul fata de tatăl său. Demn si fără să scoată o vorbă, Stepan 
Trofimovici se dădu mai la o parte. 

Pe masă se afla o carte deschisă. Era romanul Ce-i de făcut? Trebuie să 
mărturisesc, vai, o ciudată naivitate a prietenului nostru: nutrea o idee veche 
că trebuie să-şi iasă din solitudine şi să dea o ultimă bătălie; acest vis domina 
tot mai mult închipuirea lui bolnăvicioasă. Mi-am dat seama că şi-a procurat şi 
studiază acest roman numai cu scopul ca în eventualitatea unei ciocniri 
inevitabile cu cei „care ţipă” să le cunoască dinainte procedeele şi argumentele 
chiar din „catehismul” lor şi pregătit în felul acesta să-i biruie pe toţi în „ochii 
ei”. O, cât de mult îl chinuia această carte! O arunca uneori pe masă şi, sărind 
de pe scaun, se plimba prin cameră aproape înnebunit. 

— Sunt de acord că ideea fundamentală a autorului este adevărată, îmi 
spunea el înfrigurat, dar asta e cu atât mai groaznic! Este chiar ideea noastră; 
exact ideea noastră; noi, noi am lansat-o cei dintâi, am insuflat-o, am cultivat- 
o; de altfel, ce lucru nou ar mai fi în stare să spună ei dupa noi! Dar cum e 
prezentată, Dumnezeule mare; cum totul este ciuntit, deformat, denaturat! 
strigă el, subliniindu-şi revolta prin lovituri de deget în carte. Asemenea 
concluzii vizam noi? Cine ar mai putea recunoaşte aici ideea iniţială? 

— Te instruieşti? surâse Piotr Stepanovici, luând volumul de pe masa şi 
citindu-i titlul. Era şi cazul, de mult. Îţi aduc şi altele, dacă vrei, şi mai grozave. 
Stepan Trofimovici nu catadicsi să-i răspundă nici de data aceasta, 
păstrând o tăcere plină de demnitate. Şedeam într-un colţ, pe cealaltă canapea. 

Piotr Stepanovici explică în grabă motivul vizitei sale. Bineînţeles, Stepan 
Trofimovici rămase foarte surprins, ascultându-l aproape speriat şi indignat la 
culme. 

— Şi această Iulia Mihailovna crede că eu voi accepta să citesc la 
matineul ei? 

— De fapt, ea nu are cine ştie ce mare nevoie de participarea ta. O face 
numai ca să te flateze si prin aceasta să intre în grațiile Varvarei Petrovna. 
Oricum însă, cred că nu-ţi va trece prin cap s-o refuzi. Sunt convins că arzi de 
nerăbdare să apari in public, zambi el; voi, bătrânii, sunteţi cu toţii stapaniti de 
o ambiţie infernală. Ai grijă totuşi să nu fii prea plictisitor. Care e subiectul tău, 
din istoria Spaniei, mi se pare? Dă-mi materialul cu câteva zile înainte să-l văd 
şi eu, altminteri te pomeneşti că toată lumea adoarme. 

Brutalitatea nedisimulată a acestor intepaturi, aruncate grăbit, într-o 
înşiruire neîntreruptă, era vădit intenţionată. Ai fi zis, auzindu-l, că faţă de 
Stepan Trofimovici nici nu putea vorbi probabil într-un limbaj mai fin. Stepan 
Trofimovici continua stoic să nu observe jignirile. Dar noutăţile pe care le afla 
cu acest prilej produceau asupră-i o impresie tot mai zguduitoare. 

— Chiar dumneaei, dumneaei personal te-a însărcinat să-mi transmiti 
aceasta... pe dumneata? întrebă el pălind. 

— Adică, să vezi, dânsa vrea să-ţi fixeze ziua şi locul pentru explicaţia 
voastră; rămăşiţele strâmbăturilor voastre sentimentale. Timp de douăzeci de 


ani ai tot cochetat cu ea si ai obisnuit-o cu cele mai ridicole procedee. Dar fii 
fără grijă, acum lucrurile s-au cam schimbat; o spune mereu ea singură, că 
abia acum „i s-au deschis ochii”. I-am explicat pe fata că prietenia aceasta a 
voastră constă în a vă arunca unul înaintea altuia câte-o căldare de lături. Mi-a 
povestit, bătrâne, foarte multe; când mă gândesc ce funcţie de lacheu ai 
îndeplinit în tot timpul acesta! Până şi eu m-am simţit ruşinat pentru tine. 

— Eu am îndeplinit o funcţie de lacheu? nu se mai putu stăpâni Stepan 
Trofimovici. 

— Mai rău, te-ai lăsat întreţinut, adică te-ai complăcut într-un rol de 
lacheu benevol. Nu-ţi place să muncesti, în schimb iti plac banisorii veniţi de-a 
gata. Acum îşi dă seama şi ea de toate astea; în orice caz, mi-a povestit despre 
tine nişte lucruri îngrozitoare. Ce-am mai râs de scrisorile tale către dânsa; 
ruşinos şi dezgustător. Nici nu mi-am închipuit vreodată că eşti atât de pervers, 
atât de pervers! Orice act de miluire conţine în el întotdeauna ceva iremediabil 
depravant şi cazul tău e un exemplu concludent! 

— Ţi-a arătat scrisorile mele! 

— Pe toate. Bineînţeles, nu aveam cum să le citesc chiar pe toate. Câtă 
hârtie ai fost în stare să umpli scriindu-i peste două mii de scrisori... Ştii ce mă 
gândesc, bătrâne, că în relaţiile voastre a existat un moment când ea ar fi fost 
gata să se mărite cu tine! Ai pierdut ocazia în modul cel mai stupid! Vorbesc, 
bineînţeles, din punctul tău de vedere, dar tot ar fi fost mai bine decât să te laşi 
petit ca acum acoperind „păcatele altora”, ca un bufon de râsul tuturor, pentru 
bani. 

— Pentru bani! Auziti, pentru bani! Ea să spună aşa ceva! gemu Stepan 
Trofimovici. 

— Dar ce credeai? Linisteste-te insa, ti-am luat apärarea. E singura cale 
pentru justificarea ta. Ea a inteles ca aveai nevoie de bani, ca oricare altul, si ca 
din acest punct de vedere poate că aveai dreptate. I-am demonstrat matematic 
că viaţa voastră a fost bazată pe avantaje reciproce: ea reprezenta capitalul, iar 
tu făceai pe lângă dânsa pe bufonul sentimental. De altfel, nu pentru bani e ea 
supărată, cu toate că ai muls-o ca pe o capră. O cuprinde însă ciuda pentru 
faptul că timp de douăzeci de ani a avut în tine toată încrederea, pentru faptul 
că ai fraierit-o cantandu-i in struna generozitatii si nobletei si că ai făcut-o 
atâta timp să mintă. Că a minţit ea însăşi, n-o va recunoaşte, bineînţeles, şi 
tocmai de aceea se răsfrânge totul pe capul tău, îndoit. Nu înţeleg cum de nu 
te-ai gândit că va trebui cândva să dai socoteală pentru toate astea. Că doar nu 
ţi-a lipsit inteligenţa. Ieri am sfătuit-o să te interneze într-un azil, n-ai nici o 
grijă, un azil onorabil, nu-ţi va părea rău; probabil că asa va face. Iti aduci 
aminte ultima ta scrisoare către mine trimisă în gubernia H., acum trei 
săptămâni? 

— Nu cumva i-ai arătat-o? sări îngrozit Stepan Trofimovici. 

— Şi de ce nu i-aş fi arătat-o, mă rog! E primul lucru pe care l-am făcut. 
Exact scrisoarea in care ma incunostintai că ea te exploatează, iti invidiază 
talentul, bineînţeles şi despre „păcatele altora”. Ei bine, frate dragă, fiindcă veni 


vorba, trebuie sa-ti spun ca ai niste susceptibilitati teribile! Sa te prapadesti de 
râs, nu altceva. În general însă, toate scrisorile tale sunt foarte plicticoase; ai 
un stil imposibil, de multe ori nici n-am avut răbdare să le citesc, iar una dintre 
ele si acum zace undeva printre hârtiile mele nedesfăcută; ţi-o restitui mâine. 
Dar asta, ultima ta scrisoare, este o capodoperă! M-a amuzat foarte mult! Am 
râs în hohote! 

— Bestie, bestie! zbieră Stepan Trofimovici. 

— Ei, drăcie, nici nu se poate sta de vorbă cu tine. Ascultă, văd că iar te 
şifonezi ca joia trecută! 

Stepan Trofimovici se descovoie amenintator: 

— Cum iti permiti să vorbeşti cu mine în felul acesta? 

— Cum adică, în felul acesta? Iti vorbesc simplu şi clar. 

— Dar spune-mi, în sfârşit, bestie, eşti tu fiul meu sau nu eşti? 

— Asta ar trebui s-o ştii tu mai bine. Bineînţeles, orice tată este înclinat 
în asemenea cazuri să fie orb... 

— Taci, taci! se cutremură Stepan Trofimovici. 

— Ai văzut, tipi şi mă certi ca şi joia trecută, când ai vrut să dai cu 
bastonul în mine; eu însă actul acela l-am găsit atunci. De curiozitate, toată 
seara mi-am pierdut-o scotocind în valiză. Ce-i drept, nu există nimic precis, 
poţi să fii liniştit. E doar un biletel adresat de maică-mea polonezului aceluia. 
Judecând însă după temperamentul ei... 

— Încă un cuvânt şi te pălmuiesc. 

— Ce oameni! mi se adresă brusc Piotr Stepanovici. Să vezi, chestiunea 
aceasta s-a iscat între noi joia trecută. Îmi pare bine că astăzi eşti şi dumneata 
de faţă, poţi să-ţi dai o părere judicioasă. În primul rând, starea de fapt: el îmi 
reproşează felul cum vorbesc despre maică-mea, dar cine m-a împins la asta? 
Când eram încă licean la Petersburg, n-a fost el acela care mă trezea de două 
ori pe noapte, imbratisandu-ma şi plângând ca o muiere şi povestindu-mi — 
cum credeţi, ce-mi povestea el atunci noaptea? Tocmai aceste istorioare 
indecente despre maică-mea! Chiar de la el primul le-am aflat. 

— Dar bine, iti infatisam atunci lucrurile în sensul cel mai elevat! Vai, nu 
m-ai înţeles. Nimic, nimic n-ai înţeles. 

— În orice caz, ticăloşia ta de atunci era mult mai mare decât a mea 
acum, recunoaşte. Căci, în definitiv, dacă vrei, mie îmi este absolut egal. 
Vorbesc pentru tine, situându-mă pe punctul tău de vedere. În ce mă priveşte, 
fii pe pace: nu-i fac mamei nici o vină; ori tu, ori polonezul, mie îmi este egal. N- 
am nici o vină că acolo la Berlin aţi ajuns într-un asemenea hal de nerozie. De 
altfel, nici n-aţi fost capabili să faceţi ceva mai inteligent. Spune-mi, aşadar, nu 
sunteţi voi nişte caraghiosi, dupa toate astea?! Şi ce-ţi pasă tie dacă eu sunt 
sau nu sunt fiul tău? Ascultă, mi se adresă el iar, omul acesta n-a cheltuit 
pentru mine o para chioară în toată viaţa lui, până la vârsta de şaisprezece ani 
nici nu m-a cunoscut, apoi m-a jefuit aici, iar acum ţipă că inima lui a sângerat 
toată viaţa pentru mine şi se izmeneşte în faţa mea ca un actor. Să am iertare, 
drept cine mă iei? Doar nu sunt Varvara Petrovna! 


Piotr Stepanovici se scula si-si lua palaria. 

— Afurisit sa fii, si de azi Inainte nu vreau sa stiu de tine, isi intinse 
mana spre dansul Stepan Trofimovici, alb ca varul. 

— Ca sa vezi pana la ce prostie poate sa ajunga un om! zise cu mirare 
Piotr Stepanovici. Asadar, adio, batrane; nu mai vin la tine niciodata. Nu uita 
sa-mi trimiti articolul din timp; si cauta, daca poti, sa nu scrii aberatii; fapte, 
fapte si numai fapte. Dar mai ales sa fii concis. Adio. 

III. 

De altfel, toată discuţia aceasta avea şi un substrat încărcat de cauze 
lăturalnice. Fără îndoială, Piotr Stepanovici îşi făcuse anumite socoteli în 
privinţa tatălui său. Cred că îşi propusese să-l împingă pe bătrân la exasperare 
şi prin aceasta să-l determine la vreo ieşire scandaloasă, într-o manieră 
scontată de el, în vederea realizării scopurilor sale viitoare, nemărturisite şi cu 
totul în afara relaţiilor dintre ei, despre care va fi vorba mai departe. O mulţime 
de proiecte şi planuri de acelaşi gen roiau în acea perioadă în capul tânărului 
şi, bineînţeles, în cea mai mare parte erau cu totul fanteziste. Mai avea el în 
vedere şi o altă victimă, afară de Stepan Trofimovici. În general, pusese omul 
ochii pe mai multe victime şi nu puţine la număr, după cum s-a constatat 
ulterior; dar mai ales pe una conta el în mod deosebit şi aceasta era chiar 
domnul von Lembke. 

Andrei Antonovici von Lembke aparţinea acelui neam privilegiat (de 
natură) care în Rusia, potrivit condicilor de evidenţă, număra câteva sute de 
mii de indivizi şi care poate că nici ei nu ştiu că în totalitatea lor formează în 
această ţară un fel de asociaţie perfect organizată. Şi desigur, o asociaţie 
nicidecum născocită şi premeditată, ci inerentă spiritului întregului neam, 
fiintand fără cuvinte şi fără un acord prealabil, ca o îndatorire morală 
obligatorie, în virtutea căreia toţi membrii acestui neam se ajută şi se susțin 
unul pe altul întotdeauna, pretutindeni şi în orice împrejurări. Andrei 
Antonovici avusese onoarea să-şi facă studiile în una dintre acele instituţii 
ruseşti de învăţământ superior care sunt frecventate de tinerii proveniţi din 
familii fata de care soarta se arătase mai darnică in avutii sau relaţii. 
Absolvenţii acestei instituţii de învăţământ, aproape imediat după terminarea 
şcolii, erau numiţi în posturi destul de importante dintr-un anumit 
departament al administraţiei de stat. Andrei Antonovici avea un unchi 
locotenent-colonel genist şi un alt unchi brutar; izbuti totuşi să se strecoare în 
această şcoală superioară, ba întâlni acolo şi destul de mulţi semeni din 
semintia respectivă. Era un camarad vesel; învăţa destul de prost, dar fusese 
îndrăgit de toţi. Chiar şi în clasele superioare, când mulţi dintre tineri, 
îndeosebi cei de origine rusă, începuseră deja să discute probleme importante 
de actualitate, cu un aer care părea să arate că abia aşteaptă absolvirea şcolii 
ca să le rezolve dintr-odată pe toate, Andrei Antonovici continua să se preocupe 
de cele mai naive şotii şcolăreşti. Prin glume destul de prosteşti, poate şi cam 
cinice, stârnea hazul celorlalţi, făcându-şi din aceasta un scop. Ba îşi sufla 
nasul într-un fel caraghios, când profesorul la lecţie punea vreo întrebare, 


reuşind astfel să provoace râsul camarazilor si al profesorului; ba infatisa in 
dormitor un tablou vivant într-o poză cinică, în aplauzele tuturor; ba executa 
exclusiv pe nas (cu destulă iscusinta) uvertura din Fra Diavolo. Printr-o 
neglijenţă voită, îşi atribuia nu ştiu ce notă de originalitate. În ultimul an de 
şcoală se apucă să scrie poezioare ruseşti. Limba neamului său o cunoştea 
destul de agramat, ca multi alti conationali ai săi din Rusia. Inclinatia pentru 
stihuri il imprieteni cu un camarad posac si cu o infatisare vesnic amarata 
parca, fiul unui general särac si care trecea printre colegii lui de scoala drept o 
viitoare glorie a literaturii ruse. Acesta il luä sub protectia sa. Intamplarea facu 
insa ca la vreo doi ani dupa absolvirea liceului, acest camarad posac, care se 
läsase intre timp de cariera functionareasca pentru a se consacra literaturii 
ruse si care, drept consecinta, umbla in ghete scalciate si dârdâia de frig, fiind 
îmbrăcat toamna târziu într-un pardesiu uşor de vară, să-l întâlnească 
întâmplător lângă podul Anicikov pe fostul lui protégé, pe „Lembka”, cum ii 
spuneau colegii săi de şcoală. Şi ce credeţi? Era de nerecunoscut, încât omul se 
uită la el aproape uluit. În faţa lui stătea un tânăr îmbrăcat impecabil, cu 
favoriţii de nuanţă roşcată ajustati îngrijit, cu pince-nez, ghete de lac şi manusi 
nou-noute, într-un palton larg de croială moderna şi cu o servietă la 
subsuoară. Lembke se arătă foarte amabil fata de colegul său, îi dădu adresa 
lui şi-l invită să vină la el într-o seară. Se constată cu acest prilej că el nu mai 
era „Lembka”, ci von Lembke. Fostul său camarad se duse totuşi să-l viziteze, 
probabil numai de ciudă. La intrare, în faţa unei scări prea puţin prezentabile 
şi nici pe departe luxoase, dar cu treptele acoperite cu preş roşu de postav, îl 
întâmpină un portar întrebându-l pe cine caută. Se auzi apoi răsunând 
puternic, sus la etaj, un clopoțel. Dar în locul ambianţei de bogăţie si lux pe 
care vizitatorul se aştepta s-o vadă, îl găsi pe „Lembka” al său aciuat într-o 
camaruta dosnică, întunecoasă şi prost întreţinută, despărțită în două printr-o 
draperie de culoare verde-inchis, cu o mobilă tapitata în aceeaşi culoare, dar 
foarte veche, cu storuri de culoare verde pe nişte ferestre înguste şi înalte. Von 
Lembke stătea la o rudă a sa depărtată, un general, care îl proteja. Îşi 
întâmpină musafirul cu un aer cordial, se purtă cu multă seriozitate şi cu o 
politeţe amabilă. Discutară şi despre literatură, dar în limitele cuvenite într-o 
conversaţie ocazională. Un lacheu cu cravată albă le servi ceai slab şi câte un 
fursec rotund minuscul şi uscat. Furios, colegul lui ceru apă gazoasă. I se servi, 
dar cu oarecare întârziere, fapt care îl făcu se pare pe Lembke să se simtă prost 
şi să-l cheme a doua oară pe lacheu repetându-şi dispoziţia. Îi propuse 
musafirului să ia o gustare şi rămase vizibil mulţumit când acesta refuză şi în 
sfârşit plecă. Pe scurt, în acea vreme Lembke stătea la acest general influent în 
calitate de conational miluit. 

Era perioada cand el se topea de dragoste dupa cea de-a cincea fiica a 
generalului, bucurandu-se, se pare, de reciprocitate. Si totusi Amalia fu 
maritata, cand ii sosi vremea, cu un batran neamt, fabricant de bauturi 
spirtoase, vechi camarad al batranului general. Andrei Antonovici nu se tangui 
prea mult, ci-si construi din carton un teatru. Cortina se ridica, apareau niste 


actori care gesticulau; lojile erau pline de spectatori, orchestra actionata de un 
mecanism tragea din arcusuri pe strunele viorilor, capelmaistrul isi misca 
bagheta, iar la parter, cavalerii si ofiterii bäteau din palme. Totul fusese facut 
din hârtie, totul fusese conceput si executat personal de von Lembke; asta îi 
luase o jumătate de an. Generalul convocă în mod special o reuniune intimă 
într-o seară şi capodopera fu demonstrată oaspeţilor. Toate cele cinci fiice ale 
generalului, printre care şi noua căsătorită Amalia, fabricantul ei şi celelalte 
domnişoare şi doamne cu nemţii lor s-au uitat cu mare interes şi au lăudat 
teatrul, după care s-a dansat. Lembke a rămas foarte mulţumit şi curând s-a 
consolat definitiv. 

Trecura ani şi cariera lui se preciză. Detinuse mereu posturi prin 
instituţii importante şi totdeauna sub conducerea unor şefi de acelaşi neam cu 
el şi în sfârşit ajunse la un grad foarte înalt pentru vârsta lui. De mult dorea să 
se însoare şi de mult căuta o pereche corespunzătoare. Pe ascuns de şefii săi, 
trimisese redacţiei unei reviste o povestire, care însă nu mai văzu lumina 
tiparului. În schimb construi din carton un tren întreg de cale ferată şi cu 
acelaşi succes: călătorii ieşeau din gară cu valijoarele, rucsacurile, copiii şi 
căţeii lor intrau în vagoane. Conductorii şi îngrijitorii umblau încoace şi încolo, 
suna clopotelul, se auzea semnalul de plecare şi trenul pornea. Realizarea 
acestei capodopere complicate i-a luat un an întreg de trudă migăloasă. Şi 
totuşi trebuia să se căsătorească. Cercul său de cunoştinţe era destul de larg 
şi, în bună parte, format din lume nemteasca; dar frecventa şi cercuri ruseşti, 
bineînţeles la reuniunile şefilor săi. În sfârşit, când împlini treizeci şi opt de ani, 
îi pică şi o moştenire. Decedase un unchi, brutarul, lăsându-i prin testament 
treisprezece mii de ruble. Rămânea acum să se fixeze asupra unui post potrivit. 
Domnul von Lembke, cu tot nivelul destul de înalt al sferei sale de serviciu, era 
un om modest. S-ar fi mulţumit să i se dea conducerea unui departament cu 
atribuţii poate mai puţin prestigioase, dar cu administraţie independentă, în 
care să aibă drepturi depline de a dispune, să zicem, asupra receptionarii 
lemnelor livrate statului sau chiar alt locsor de acest gen, dar la fel de manos si 
tihnit, unde să rămână toată viaţa. Iată însă că în loc de o Minnă sau o 
Ernestină, cum se aştepta el, interveni în viata lui Iulia Mihailovna. Cariera lui 
săltă deodată pe o treaptă mai sus. Modestul şi conştiinciosul von Lembke 
simţi că si el ar putea fi ambițios. 

Iulia Mihailovna poseda, conform tabelelor vechi de evidenţă cadastrală, 
vreo două sute de suflete la care se adăuga şi o considerabilă zestre de relaţii 
utile. Pe de altă parte, von Lembke era frumos, iar ea depăşise vârsta de 
patruzeci de ani. E de remarcat că el, încetul cu încetul, se îndrăgosti de dânsa 
cu adevărat, pe măsură ce se complăcea în situaţia de logodnic. În ziua 
cununiei îi trimise de dimineaţă nişte versuri. Toate acestea o încântau, chiar şi 
versurile: patruzeci de ani sunt patruzeci de ani, nu te joci cu o astfel de cifră. 
Curând după căsătorie el primi o şi mai sensibilă avansare în grad cu decorația 
aferentă, iar după aceea fu numit să conducă gubernia noastră. 


Pregatindu-se sa plece la noi, Iulia Mihailovna socoti necesar sa-si 
dadaceasca putin sotul. Era convinsa ca nu e un om lipsit de capacitati; stia 
să-şi facă apariţia si să se prezinte cu demnitate; să asculte cu un aer 
important şi să rămână într-o tăcere gravă, aparent grăitoare; îşi formase o 
ținută de prestanta; era capabil să rostească chiar şi un discurs; ba mai avea si 
niscai frânturi şi crampeie de idei; prinsese omul şi spoiala unui liberalism 
necesar, la modă. Şi totuşi, o neliniştea faptul că se arăta cam prea puţin 
receptiv şi, după atâta amar de căutare a unei poziţii mai bune în carieră, 
începuse acum să dea semne evidente că ar avea nevoie de linişte. Ea ar fi vrut 
să-i transmită ambiția ei, când colo el se apucă deodată să construiască din 
mucava o biserică protestantă; pastorul apărea să-şi spună predica, 
credincioşii ascultau împreunându-şi cu evlavie mâinile pe piept, o doamnă îşi 
ştergea cu batista lacrimile, un bătrâne! îşi sufla nasul; la sfârşit răsuna o 
minusculă orgă comandată anume din Elveţia, cu mare cheltuială. De cum află 
de existenţa ei, Iulia Mihailovna, aproape cu un fel de spaimă, îi confiscă opera 
pe loc, încuind-o în dulap; în schimb, îi îngădui drept mângâiere să scrie un 
roman, dar fără să-şi dea în vileag această preocupare. Din nefericire, se putea 
intrevedea în decizia aceasta o precumpănire uşuratică a nechibzuintei si 
fanteziei asupra simțului măsurii. Soarta o tinuse prea mult în situaţia de fată 
bătrână. Ideile îi atatau vanitatea, una după alta, asaltandu-i mintea 
surescitată. Nutrea gânduri ambitioase, voia cu orice pret să conducă gubernia, 
se vedea de pe acum înconjurată de o lume în plină admiraţie, îşi fixase şi 
direcţia de activitate. Von Lembke simţi cum începe să-l cuprindă teama; 
curând însă intui, cu flerul lui functionäresc, că de fapt nu ar avea deloc motive 
de îngrijorare pentru scaunul său de guvernator. Şi într-adevăr, primele două, 
trei luni se scurseră chiar într-un climat de guvernare satisfăcător. Dar iată că 
se ivi Piotr Stepanovici şi lucrurile luară o întorsătură mai mult decât bizară. 

Fapt e că, dintru început chiar, tânărul Verhovenski manifestă o lipsă 
totală de respect faţă de Andrei Antonovici, arogându-şi nişte drepturi ciudate, 
iar Iulia Mihailovna, totdeauna atât de geloasă în ce priveşte prestigiul soţului 
ei, nu se arătase dispusă deloc sa observe acest lucru; in orice caz, nu-i acorda 
nici o importanţă. Tânărul deveni favoritul ei; mânca, bea şi aproape că dormea 
în casa lor. Von Lembke începu să se apere, îi spunea în faţa lumii „tinere”, îl 
bătea ocrotitor pe umăr, dar cu aceasta nu reuşi deloc să se impună: Piotr 
Stepanovici părea mereu că îşi râde de el pe faţă, chiar şi atunci când îi vorbea 
cu toată seriozitatea, iar în prezenţa altora îi spunea cele mai surprinzătoare 
lucruri. Într-o zi, întorcându-se acasă, Lembke îl găsi pe tânăr în cabinetul său, 
dormind pe canapea fără să-i fi cerut voie. Acesta se justifică prin aceea că 
intrând şi negăsindu-l acasă „a profitat de ocazie ca să tragă un pui de somn”. 
Von Lembke se simţi ofensat şi se plânse soţiei; ea îşi bătu joc de enervarea lui 
şi făcu remarca usturătoare că probabil el nu ştie să se impună; cel puţin faţă 
de dânsa „acest baietandru” nu-şi permite niciodată familiaritati; de altfel, „este 
cam naiv şi de o prospeţime sufletească care iese, ce-i drept, din cadrul 
uzanțelor societăţii”. Von Lembke se bosumflă. Dar ea reuşi să-i împace. Fără 


sa-si fi cerut formal scuze, Piotr Stepanovici scäpä nu stiu cum printr-o gluma 
plata, care in alte împrejurări ar fi apărut drept o noua jignire, dar în cazul de 
fata fusese acceptata ca un semn de cainta. Vulnerabilitatea lui Andrei 
Antonovici rezida in faptul ca avusese slabiciunea chiar de la inceputul 
cunostintei lor să-i mărturisească faptul că scrie un roman. Inchipuindu-si că 
are de-a face cu un tânăr cu sufletul vibrând de poezie şi visând de mult să 
găsească un ascultător receptiv, îi citi chiar din primele zile de cunoştinţă două 
capitole din opera sa. Acesta ascultase fără să-şi ascundă plictiseala, căscând 
nepoliticos şi fără să fi exprimat măcar o laudă, dar la plecare îi ceruse totuşi 
manuscrisul ca să-şi facă o părere citindu-l în linişte acasă, iar Andrei 
Antonovici i-l incredintase. De atunci manuscrisul nu-i fusese restituit, desi nu 
era zi ca tânărul să nu vină în casa lor, iar la întrebările lui, de fiecare dată, 
răspundea doar prin râs; în cele din urmă îi declară că-l pierduse undeva pe 
stradă chiar în ziua când îl primise. Aflând despre toate acestea, Iulia 
Mihailovna se supără foc pe soţul ei. 

— Nu cumva i-ai spus despre biserică? se alarmă ea aproape speriată. 

Von Lembke pur şi simplu căzu pe gânduri, iar prea multă îngândurare îi 
fusese interzisă de medici, ca fiindu-i dăunătoare. Afară de faptul că-i picară o 
mulţime de complicaţii survenite prin gubernie, despre care vom vorbi mai jos, 
căpătase omul şi o belea de cu totul altă natură, strict intimă: se simţea atins 
nu numai în orgoliul lui de şef suprem al guberniei, dar şi în străfundurile 
ascunse ale inimii. Cerând-o în căsătorie pe Iulia Mihailovna, Andrei Antonovici 
nu şi-ar fi închipuit niciodată posibilitatea vreunor neînţelegeri sau disensiuni 
în viitor. Astfel îşi închipuia el căsnicia de o viaţă întreagă, visând la Minna şi 
Ernestina. Simtea că nu e in stare să facă fata vreunei furtuni familiale. Dar 
iată că Iulia Mihailovna avu cu el în cele din urmă o explicaţie deschisă. 

— N-ai de ce să te formalizezi de toate astea, zise ea, fie chiar şi pentru 
motivul prea evident că tu eşti întreit mai rezonabil şi infinit superior ca poziţie 
pe scara ierarhiei sociale. Băiatul acesta mai are numeroase metehne rămase 
de pe urma deprinderilor anterioare de liber-cugetător şi pe care eu le consider 
pur şi simplu mofturi ştrengăreşti; nu poţi să-l schimbi dintr-odată, ci treptat. 
Trebuie să pretuim tineretul nostru; eu procedez cu blandete şi bunăvoință si 
izbutesc să-i retin de pe marginea prăpastiei. 

— Dar e o gură-spartă şi vorbeşte dracu” ştie ce, obiectă von Lembke. Nu 
mai pot tolera ca în public şi în prezenţa mea să afirme cum că guvernul 
încurajează beţia, înlesnind poporului consumul de votcă, anume ca să-l 
abrutizeze şi în felul acesta să-l împiedice de a se răscula. Gândeşte-te în ce 
situaţie sunt pus eu când trebuie să ascult toate acestea în faţa lumii. 

Spunând acest lucru, von Lembke îşi aduse aminte de conversaţia 
recentă cu Piotr Stepanovici. În speranţa naivă că îl va dezarma pe tânăr prin 
liberalismul său, îi arătă colecţia sa personală de felurite proclamatii, ruseşti si 
din străinătate, pe care şi-o adunase cu grijă începând din anul 1859, mai mult 
dintr-o utilă curiozitate, decât ca simplu amator. Piotr Stepanovici, ghicindu-i 
intenţia, declară brutal că într-un singur rând al unora dintre manifeste există 


mai mult sens decat intr-o cancelarie intreaga, .inclusiv cancelaria 
dumneavoasträ”, as zice eu. 

Lembke se simti socat. 

— Dar e prea devreme, prea devreme pentru noi asa ceva, murmura el 
aproape rugator, aratand colectia de manifeste. 

— Nicidecum; din moment ce va este teama, inseamna ca nu este prea 
devreme. 

— Si totusi exista aici, de pilda, un indemn la daramarea bisericilor. 

— Si de ce nu, adica? Dumneavoastra sunteti doar un om inteligent si 
desigur nu credeti in Dumnezeu, si intelegeti prea bine ca aveti nevoie de 
credinta numai pentru abrutizarea poporului. Adevarul este mai cinstit decat 
minciuna. 

— De acord, de acord, sunt perfect de acord cu dumneata, si totusi e 
prea devreme, prea devreme pentru noi... isi încreţea rădăcina nasului şi 
fruntea von Lembke. 

— Atunci ce fel de funcţionar al guvernului sunteţi, dacă personal sunteţi 
de acord cu însuşi faptul dărâmării bisericilor şi al ridicării ciomegelor 
împotriva Petersburgului, şi toată obiectiunea dumneavoastră se reduce doar la 
o chestiune de termen? 

Prins cu vorba atât de brutal şi profund vexat, Lembke îşi pierdu 
cumpătul. 

— Nu, nu; nu este deloc aşa, se împotrivi el cu înfocare, întărindu-se din 
ce în ce mai mult în amoru-i propriu zgândărit, dumneata, ca om tânăr, şi mai 
ales necunoscand scopurile noastre, gresesti. După cum am înţeles, dragul 
meu Piotr Stepanovici, dumneata ne consideri pe noi funcţionari ai guvernului? 
Aşa. Functionari cu drept de iniţiativă personală? Aşa. Dar ia să vedem, cum 
actionäm noi? Noi purtăm toată răspunderea; si de fapt, dacă privim lucrurile 
în finalitatea lor, şi noi, ca şi voi, servim aceeaşi cauză comună. Atâta doar că 
noi proptim ceea ce voi zdruncinati şi ceea ce fără de noi s-ar fi desfăcut 
împrăştiindu-se în toate direcţiile. Noi nu vă suntem duşmani, nicidecum, noi 
vă spunem: mergeţi înainte, progresati, zdruncinati chiar, adică tot ce este 
vechi şi trebuie modificat; dar tot noi suntem aceia care, la nevoie, va trebui să 
vă ţinem în limitele necesare, salvându-vă de voi înşivă, pentru că fără noi doar 
ati răvăşi întreaga Rusie, privând-o de înfăţişarea ei decentă, iar sarcina 
noastră este tocmai salvgardarea acestei înfățișări decente. Intelegeti dar că noi 
şi voi avem nevoie unii de alţii. În Anglia whigs şi tories sunt la fel de necesari 
în mod reciproc. Aşadar, noi suntem tories, iar voi, whigs, aşa înţeleg eu 
lucrurile. Andrei Antonovici începu să devină emfatic. De pe timpul când era la 
Petersburg încă îi plăcea să vorbească lucruri inteligente şi în spirit liberal, dar 
mai ales când ştia că nimeni nu trage cu urechea. Piotr Stepanovici tăcea cu un 
aer neobişnuit de serios pentru el. Aceasta îl stimula şi mai mult pe orator. 

— Ştii dumneata că eu, „stăpânul guberniei”, continuă el preumblându- 
se prin cabinet, ştii dumneata că eu, din cauza multiplelor mele obligaţii, nu 
pot să îndeplinesc niciuna dintre ele, iar pe de altă parte aş putea tot atât de 


bine sa-ti spun ca nici n-am ce face aici. Tot secretul consta in faptul ca toate 
sunt in functie de vederile guvernului si depind de guvern. Daca guvernul, din 
cine stie ce consideratii politice sau pentru potolirea pasiunilor, instaureaza 
chiar si o republica, sa zicem, dar totodata intareste puterea guvernatorilor, ei 
bine, si noi, guvernatorii, inghitim republica; si nu numai republica: inghitim 
tot ce vreţi; eu cel putin simt că sunt gata... Într-un cuvânt, dacă guvernul îmi 
cere telegrafic activité dévorante, desfăşor şi eu activité dévorante. Eu am 
declarat aici categoric: „Domnilor, pentru echilibrul şi propăşirea tuturor 
instituţiilor guberniale se cere un singur lucru: întărirea puterii guvernatorilor”. 
Să vezi, este necesar ca toate aceste instituţii — fie ale zemstvei, fie judecătoreşti 
— să aibă, ca să zic aşa, o existenţă dublă, adică este necesar ca ele să existe 
(sunt absolut de acord că aşa ceva este necesar), iar pe de altă parte este 
necesar ca ele să nu existe. Totul depinde de vederile guvernului. Va veni la un 
moment dat un suflu ca instituţiile să fie necesare, şi ele vor apărea imediat în 
gubernia mea. Va dispărea această necesitate şi nimeni nu le va mai găsi la 
mine. lată ce înţeleg eu prin activite devorante, care însă nu va mai putea 
exista fără întărirea puterii guvernatorilor. Vorbim aici între patru ochi. Ştii, am 
şi comunicat la Petersburg că este nevoie de o santinelă specială la uşa 
resedintei particulare a guvernatorului. Aştept răspunsul. 

— Aveţi nevoie de două, zise Piotr Stepanovici. 

— De ce adică de două? se opri în faţa lui von Lembke. 

— Pentru că o singură santinelă e prea puţin, ca să vă faceţi respectat. 
Aveţi nevoie negresit de două. 

Faţa lui Andrei Antonovici se contractă într-o grimasă convulsivă. 

— Dumneata... iti permiti prea mult, Piotr Stepanovici. Profiti de 
bunătatea mea, îmi spui tot felul de impertinente si faci aici pe bourru 
bienfaisant... 

— Mă rog, murmură Piotr Stepanovici, şi totuşi dumneavoastră ne 
deschideţi nouă drumul şi ne pregătiţi succesul. 

— Adică cui anume nouă şi ce fel de succes? îl privi uluit von Lembke, 
dar nu primi nici un răspuns. 

Iulia Mihailovna, ascultându-i raportul despre această conversaţie, se 
arată foarte nemulțumită. 

— Doar nu pot, se justifică von Lembke, să-l tratez cu autoritatea unui 
şef pe favoritul tău şi încă într-o discuţie între patru ochi... Mai scap câte o 
vorbă... în bunătatea inimii mele. 

— Exagerat de bună. Nici n-am ştiut că ai o colecţie de manifeste, fă bine 
şi mi-o arată. 

— Dar... mi le-a cerut să i le dau pentru o zi. 

— Şi le-ai dat, iar! se supără Iulia Mihailovna. Ce lipsă de tact! 

— Trimit acum să le ia înapoi. 

— Nu ţi le dă. 

— Îi impun! se aprinse von Lembke si sări de pe locul lui. Cine este el ca 
să mă tem atâta de dânsul şi cine sunt eu ca să nu pot face nimic? 


— Stai jos şi linisteste-te, îl opri Iulia Mihailovna. Iti voi răspunde la 
prima întrebare: am despre el nişte referinţe de recomandare excelente; e un 
tânăr capabil şi uneori spune nişte lucruri foarte inteligente. Karmazinov m-a 
asigurat că el are relaţii aproape peste tot şi o influenţă extraordinară asupra 
tineretului din capitală. Iar daca prin el voi atrage pe alţii, grupându-i în jurul 
meu, îi voi feri de pierzanie, deschizând perspective noi ambitiei lor. Îmi este 
devotat din toată inima şi mă ascultă în toate. 

— Dar dacă în timp ce tu îl ocrotesti, ei vor face... dracu” ştie ce. Desigur, 
este o idee... se apără vag von Lembke, dar... uite, aud că în judeţul X au 
apărut nişte manifeste. 

— Dar zvonul acesta a circulat încă vara trecută, manifeste, bancnote 
false si mai ştiu eu ce, şi totuşi până acum n-au pus mâna pe niciuna. Cine ţi-a 
spus? 

— Am auzit de la von Blum. 

— Ia lasă-mă cu von Blum al dumitale; să nu mai aud pomenindu-se 
numele lui! 

Iulia Mihailovna se înfurie si timp de un minut nici nu mai fu în stare să 
scoată o vorbă. Von Blum era unul dintre funcţionarii cancelariei guberniale pe 
care ea prinsese o ură deosebită. Dar despre aceasta vom mai vorbi. 

— Te rog, să n-ai nici o grijă în privinţa lui Verhovenski, conchise ea, 
daca ar fi participat la vreo ştrengărie oarecare, nu ti-ar fi vorbit asa cum 
vorbeşte cu tine şi cu toţi cei de aici. Palavragiii nu sunt primejdioşi, ba aş 
putea să-ţi spun şi altceva: de-ar fi să se întâmple ceva, eu prima voi afla prin 
el. Îmi este devotat în mod fanatic. 

Notez, anticipând evenimentele, ca dacă n-ar fi tronat aici ambiția 
nemăsurată si prezumtiozitatea Iuliei Mihailovna, poate că nici nu s-ar fi 
întâmplat tot ceea ce au izbutit să facă la noi aceşti indivizi mizerabili. Ea 
poartă o mare răspundere! 

Capitolul al cincilea. 

În ajunul serbării. 

I 

Serbarea initiata de Iulia Mihailovna pe baza de lista de subscriptie in 
folosul institutoarelor din gubernia noastră se amanase de câteva ori. Printre 
cei ce se înghesuiau în jurul soţiei guvernatorului erau nelipsitii Piotr 
Stepanovici, neînsemnatul funcţionar Leamsin, care îndeplinea diferite 
comisioane mărunte şi care într-o vreme frecventase reuniunile lui Stepan 
Trofimovici, iar acum intrase deodată în grațiile Iuliei Mihailovna pentru că ştia 
să cânte la pian; adesea Liputin, pe care Iulia Mihailovna îl desemnase ca viitor 
redactor-şef al proiectatului ziar independent gubernial, câteva doamne şi 
domnişoare şi, în sfârşit, chiar Karmazinov care, deşi nu era prezent mereu, 
anunţase solemn şi cu un aer satisfăcut că va oferi publicului o surpriză 
plăcută cu prilejul „cadrilului literaturii”. Înscrişii pe liste şi donatorii erau în 
număr extraordinar de mare şi, în primul rând, cei ce alcătuiau elita oraşului; 
erau acceptate să subscrie însă şi persoane de rând, dacă veneau, bineînţeles, 


cu donatii in bani. Iulia Mihailovna declarase ca uneori este cazul sa se 
îngăduie si un amestec între clase sociale, „altfel cine să-i lumineze pe aceşti 
oameni sărmani?”. Se constitui un comitet neoficial dintre intimii casei 
guvernatorului care hotări ca festivitatea să aibă un caracter democratic. 
Abundenta subscriptiilor ispitea la cheltuieli; se urmărea o realizare 
nemaipomenită, din care cauză interveniseră atâtea amânări. Tot nu se puteau 
decide unde să organizeze balul de seară: în imensa casă a soţiei mareşalului 
nobilimii, care îşi oferise saloanele în acest scop, sau la Varvara Petrovna, la 
conacul Skvoreşniki? Skvoreşniki se afla cam depărtişor de oraş, dar mulţi 
membri ai comitetului erau de părere că acolo lumea „se va simţi mai liberă”. 
Personal, Varvara Petrovna ar fi fost încântată ca balul să aibă loc la dânsa. E 
greu de spus de ce această femeie mândră căuta atât de mult să-i intre în voie 
Iuliei Mihailovna. Probabil îi plăcea faptul ca şi soţia guvernatorului, la rândul 
ei, aproape se umilea în fata lui Nikolai Vsevolodovici şi era mai amabila cu el 
decât cu oricare altul. Repet: Piotr Stepanovici nu înceta să acrediteze în casa 
guvernatorului o idee lansată înainte, insinuând în şoaptă că Nikolai 
Vsevolodovici este un om cu foarte misterioase relaţii în cele mai misterioase 
cercuri şi, desigur, se află aici într-o misiune specială. 

Stranie stare de spirit domnea într-adevăr la noi pe atunci! Mai ales în 
societatea cucoanelor apăruse un fel de frivolitate şi nu s-ar putea spune că 
acest lucru nu se produsese dintr-odată. Se instaurase o atmosferă de 
exuberanta nestăpânită, uşuratică, lipsită de jenă şi nu totdeauna agreabilă. 
Devenise la modă un fel de zvăpăiere deşucheată a mintilor si ideile cele mai 
anapoda erau întâmpinate cu entuziasm. Mai târziu, după ce evenimentele se 
consumara, lumea o învinui pe Iulia Mihailovna, anturajul ei şi influenţa 
acestuia; dar nu-mi vine să cred că toate se datorau exclusiv Iuliei Mihailovna 
şi că ea e unica vinovată. Dimpotrivă, foarte mulţi, la început, se întreceau în 
laude la adresa soţiei noului guvernator, relevându-i meritele de a fi ştiut să 
unească societatea şi să creeze o atmosferă destinsă. Avuseseră loc chiar şi 
câteva fapte scandaloase pentru care Iulia Mihailovna realmente n-a avut nici o 
vină; dar pe atunci cu toţii râdeau şi se distrau şi nu s-a găsit nimeni care să-i 
oprească. A rezistat, ce e drept, ţinându-se deoparte, un grup destul de 
numeros de persoane, care-şi formase o părere aparte asupra cursului 
evenimentelor momentului; dar nici acestea nu-şi exprimau atunci 
nemulţumirea; ba chiar zâmbeau. 

Mi-aduc aminte că se alcătuise atunci, nu ştiu cum de la sine, un cerc 
destul de larg al cărui centru poate că într-adevăr se afla în salonul Iuliei 
Mihailovna. În cadrul acestui cerc mai intim, adunat în jurul ei, se îngăduiau, 
desigur, printre tineri, tot felul de şotii, într-adevăr uneori destul de deplasate. 
Din acest cerc făceau parte printre altele şi câteva doamne chiar fermecătoare. 
Tineretul organiza picnicuri, serate, uneori plimbări prin oraş în cavalcade 
întregi, în trăsuri sau călare. Se pasionau după tot felul de nastrusnicii şi 
uneori le inventau anume numai pentru a crea motive de distracţie şi istorioare 
de povestit. Îşi făceau de cap, ca şi cum ar fi nimerit în târgul de pomină 


Glupov. Grupul lor fusese poreclit „farsorii sau batjocoritorii”, pentru că nu se 
dădeau înapoi de la nimic. S-a întâmplat astfel ca soţia unui locotenent din 
localitate, o brunetica foarte tânără, deşi cam anemica din cauza condiţiilor 
proaste de trai din casa bărbatului ei, la una dintre serate, dintr-o pornire 
uşuratică, să se aşeze la masa de joc, în speranţa că o să câştige la cărţi, spre 
a-şi cumpăra o mantilă, şi în loc de asta s-a pomenit că a pierdut cincisprezece 
ruble. De frica bărbatului şi neavând cu ce să plătească, aducându-şi aminte 
de îndrăzneala ei de altădată, se hotări să-i ceară discret împrumut suma 
respectivă, chiar acolo la serată, fiului primarului oraşului nostru, un june 
ticălos, ofilit de timpuriu. Acesta nu numai că o refuză, dar se mai duse să-i 
spună şi soţului râzând în hohote. Locotenentul, care într-adevăr o ducea cam 
greu, trăind uneori din soldă, aducându-şi acasă soţia, o snopi în bătaie, cu 
toate tipetele, vaietele si rugamintile bietei femei, care în genunchi îi cerea 
iertare. Acest caz revoltător nu stârni în oraş decât hohote de râs şi, cu toate că 
biata soţie de locotenent nu făcea parte din anturajul Iuliei Mihailovna, una 
dintre doamnele „cavalcadei”, o fiinţă excentrică şi năstruşnică, care o cunoştea 
pe ofitereasa, trecu pe la dânsa si pur şi simplu o luă acasă la ea. Aici o 
înconjurară tinerii zurlii, o copleşiră cu atentii, îi făcură nenumărate cadouri şi 
o tinura pe loc patru zile fără să o lase să se întoarcă acasă. Rămase astfel la 
doamna aceasta zănatică şi zile întregi merse cu ea în trăsură şi cu întreaga-i 
societate, care se distra plimbându-se prin oraş, participând la petreceri şi 
dansuri. Toţi o îndemnau să-l dea pe soţ în judecată, să facă scandal. 
Făgăduiau s-o susţină cu toţii, depunând ca martori. Soţul tacea, neindraznind 
să lupte. În cele din urmă, biata femeie îşi dădu seama că intrase în bucluc şi, 
moartă de frică, a patra zi, în amurg, fugi la soţ. Nu s-a aflat exact ce s-a 
petrecut între ofiţer şi soţia lui; dar timp de două săptămâni obloanele de la 
ferestrele casei scunde în care locotenentul îşi închiriase locuinţa nu se mai 
deschiseră. Iulia Mihailovna îi dojeni pe zurbagii şi rămase foarte nemulțumită 
de fapta doamnei excentrice, cu toate că aceasta i-o prezentase în mod special 
pe soţia locotenentului chiar în ziua răpirii. Dar toate acestea fură curând 
uitate. 

Un alt caz s-a petrecut în casa unui modest funcţionar, dar bun familist, 
demn de tot respectul. Un tânăr dintr-un judeţ vecin, tot mic funcţionar, reuşi 
să-i obţină consimţământul de a se căsători cu fiica lui, o fetiţă de 
şaptesprezece ani, frumoasă foc, bine-cunoscută în tot oraşul. Curând se află 
însă că în noaptea nunţii tânărul soţ s-a purtat foarte urât cu frumoasa jună, 
răzbunându-se pentru cinstea pângărită. Leamsin, care fusese aproape martor 
ocular la această istorie, întrucât se îmbătase la nuntă şi rămăsese peste 
noapte în casa tatălui miresei, a doua zi dis-de-dimineata trecu pe la toţi 
făcând cunoscută această ştire senzationala. Imediat se formă un grup de vreo 
zece tineri, toţi călări, unii chiar pe cai căzăceşti inchiriati, ca de pildă Piotr 
Stepanovici şi Liputin; acesta din urmă, cu toată vârsta lui, participa la toate 
aventurile zgomotoase ale tineretului nostru fluşturatic. Când tânăra pereche 
apăru în stradă într-o trăsură, făcând vizitele de rigoare statornicite de obiceiul 


locului pentru a doua zi după cununie, orice s-ar fi întâmplat între timp, 
întreaga cavalcadă înconjură în chip de escortă trăsura şi cu râsete şi strigăte 
voioase îi însoţi toată dimineaţa prin oraş. E adevărat că nimeni dintre ei nu 
intra prin case, ci aşteptau călare în faţa porţilor; nu şi-au permis să aducă aici 
nici un fel de jignire specială mirelui şi miresei şi totuşi provocară un scandal. 
Tot oraşul se umplu de vorbe. Bineînţeles, toată lumea râdea în hohote. Dar de 
data aceasta se revoltă von Lembke, care tinu să aibă cu Iulia Mihailovna o 
discuţie aprinsă. Aceasta, la rândul ei, se supără şi hotări pe loc să le refuze 
zurbagiilor accesul în casa ei. Dar a doua zi îi iertă in fata staruintelor lui Piotr 
Stepanovici şi a câtorva cuvinte spuse de Karmazinov. Acesta găsi „gluma” 
destul de spirituală. 

— Cadrează perfect cu moravurile de aici, zise el, şi în orice caz nu este 
lipsită de originalitate si de... îndrăzneală; uitati-va, toată lumea râde şi numai 
dumneavoastră sunteţi indignată. 

Dar se petrecura şi năzbâtii evident intolerabile, cu anumită 
tendentiozitate. 

In oraş sosi o colportoare de cărţi bisericeşti; o femeie respectabilă, desi 
dintr-un mediu de targoveti. Atrăsese atenţia pentru că în presa din capitală 
apăruseră nişte articole interesante despre această colportoare. Ticălosul de 
Leamsin se distinse şi aici: cu ajutorul unui seminarist, care îşi pierdea vremea 
degeaba în aşteptarea unui post de învăţător la vreo şcoală, strecură pe furiş în 
sacul colportoarei, în timp ce se făcea că vrea să cumpere cărţi, un teanc întreg 
de fotografii „deocheate” din străinătate, dăruite de cineva anume în acest scop 
— după cum s-a aflat mai pe urmă, de către un bătrânel foarte onorabil, al cărui 
nume omit să-l mentionez, care purta o decorație importantă şi căruia îi plăcea, 
după propria-i expresie, „râsul sănătos şi gluma veselă”. Când biata femeie 
începu să scoată din sac cărţile sfinte ca să le expună spre vânzare în piaţa 
mare a oraşului, căzură risipindu-se pe caldarâm şi fotografiile păcătoase. Se 
stârniră râsete şi murmure de indignare; mulţimea se îmbulzi, se auziră ocări; 
n-ar fi scăpat femeia nici de bătaie, probabil, dacă n-ar fi intervenit poliţia. 
Colportoarea de cărţi bisericeşti fu băgată la zdup şi numai către seară, prin 
intervenţia lui Mavriki Nikolaevici, care aflase indignat amănuntele ascunse ale 
acestei istorii urâte, femeia a fost eliberată şi condusă până la marginea 
oraşului. Iulia Mihailovna îi interzise categoric lui Leamsin să-i mai calce 
pragul, dar în aceeaşi seară ai noştri, apărând în grup compact, îl aduseră şi pe 
el anunțând că dumnealui a compus o nouă bucată pentru pian, cu totul 
originală, convingând-o să-i îngăduie doar să se producă. Pieseta într-adevăr se 
dovedi să fie amuzantă, având şi un titlu caraghios: Războiul franco-prusian. 
Se începea prin intonarea impresionantă a sunetelor Marsiliezei: 

Qu’ un sang impur abreuve nos sillons! 

Răsunau în introducerea aceasta accente de trufaşă sfidare, beţia 
viitoarelor victorii. lată însă că, prin măsurile meşteşugit variate ale imnului, de 
undeva de alături, jos de tot, într-un coltisor, dar foarte aproape, încep să se 
furişeze sunetele răutăcioase ale melodiei Mein lieber Augustin. Marsilieza nu le 


observa, Marsilieza e in culmea freneziei maiestuoase; dar Augustin-ul devine 
tot mai obraznic si iata ca masurile Augustin-ului incep neasteptat sa coincida 
cu masurile Marsiliezei. Aceasta pare sa inceapa a da semne de supärare: 
observa în sfârşit Augustin-ul, vrea să se descotoroseasca de el, să-l alunge ca 
pe o muscă sâcâitoare, dar Mein lieber Augustin s-a prins de ea bine; e vesel şi 
sigur de el; e fericit şi obraznic; şi Marsilieza deodată se prosteşte: nu mai 
ascunde că e jignită şi enervata; răsună acum în tipete de indignare, în lacrimi 
şi juraminte, cu mâinile întinse către providenta: 

Pas un pouce de notre terrain, pas une pierre de nos forteresses! 

Dar este nevoită să cânte acum în acelaşi tact cu Mein lieber Augustin. 
Apoi melodia ei, într-un mod stupid, se transformă în Augustin, se pleacă, se 
stinge. Din când în când doar, printr-o tresărire convulsivă, se mai aude iar: 
qu' un sang impur..., pentru ca imediat să sară pe melodia urâtă a valsului. Şi 
iat-o resemnându-se complet: este Jules Favre plângând la pieptul lui 
Bismarck şi cedând totul, totul... Dar acum devine furios Augustin-ul: se aud 
sunete rägusite, se simte berea băută peste măsură, furia lăudăroşeniei, 
pretenţiile de multe miliarde, de ţigări de foi fine, de şampanie, de ostatici; 
Augustin-ul se transformă într-un urlet turbat... Războiul franco-prusian se 
termină. Ai noştri aplauda, Iulia Mihailovna zâmbeşte şi zice: „Ei, cum să-l dai 
afară?”. Pacea e încheiată. Avea într-adevăr talent ticălosul. Stepan Trofimovici 
mă asigura într-o zi că cele mai alese talente artistice pot fi şi nişte canalii 
odioase şi că una pe alta nu se exclud. A circulat apoi zvonul că Leamşin 
şterpelise această piesetă de la un tânăr talentat, dar modest, un amic de-al 
său aflat în trecere şi rămas necunoscut; să lăsăm însă asta. Acest nemernic 
care câţiva ani la rând se tot învârtise prin preajma lui Stepan Trofimovici, 
reprezentând la seratele lui, la cerere, tipuri de ovreiaşi, spovedania unei 
bătrâne surde, naşterea unui prunc, acum îl caricaturiza, printre altele, la Iulia 
Mihailovna şi cu destul succes uneori, chiar pe Stepan Trofimovici însuşi, în 
chip de „liberal din deceniul al cincilea”. Toată lumea se prăpădea de râs, încât 
de fapt era aproape imposibil să fie alungat: devenise prea necesar. Unde mai 
pui că intrase sub pielea lui Piotr Stepanovici, care la rându-i câştigase între 
timp o influenţă ciudată asupra Iuliei Mihailovna... 

Nu m-aş fi referit la acest ticălos în mod special şi nici n-ar merita să ne 
ocupăm de el; dar aici s-a produs o istorie revoltătoare la care se spune că şi el 
a luat parte, iar cazul acesta n-aş putea să-l omit din cronica mea. 

Într-o bună dimineaţă se răspândi prin tot oraşul ştirea despre o faptă 
odioasa si revoltatoare de profanare. La intrarea în imensa piaţă de mărfuri a 
oraşului se află o veche biserică cu hramul Naşterii Maicii Domnului, cel mai 
remarcabil monument istoric din acest oraş străvechi. La poartă afară, din 
vechime fusese pusă o icoană mare a Maicii Domnului, fixată în zid şi apărată 
de un grilaj. Şi iată că peste noapte icoana aceasta fusese jefuită, geamul 
chivotului spart, grilajul smuls şi din cunună şi odăjdii fuseseră scoase câteva 
pietre şi perle, nu se ştie dacă erau sau nu atât de preţioase ca valoare. 
Aspectul cel mai grav al acestui furt îl constituia însă faptul că se comisese 


totodata si un act absurd de blasfemie: in spatele geamului spart al icoanei, 
fusese gasit, se spune, un soarece viu. Se stie precis acum, dupa patru luni, ca 
furtul fusese sävârsit de ocnasul Fedka, dar nu se stie cum si de ce a fost 
implicat apoi si Leamsin. Pe atunci nimeni nu pomenea numele lui si nu-l 
banuia, acum insa toata lumea sustine ca el ar fi introdus acolo soarecele. Mi- 
aduc aminte ca autoritatile noastre isi cam pierdusera capul in fata acestui caz. 
Lumea se imbulzi la locul infractiunii chiar de dimineata. O multime de cel 
putin o suta de oameni se gasea acolo tot timpul. Unii veneau, altii plecau. Cei 
care se apropiau isi faceau semnul crucii, sarutau icoana; se depuneau si 
ofrande; un cälugär aduse pentru aceasta o tava si abia catre ora trei 
autorităţile se dumirira că le-ar putea ordona oamenilor să nu stationeze, ci 
rugându-se, sărutând icoana şi depunându-şi obolul să-şi vadă de treburi. 
Acest caz abominabil produse cea mai deprimantă impresie asupra lui von 
Lembke. Iulia Mihailovna, după cum mi s-a transmis ulterior, s-ar fi exprimat 
că, începând din dimineaţa aceasta fatală, ea observase la soţul ei acea stare de 
depresie ciudată care nu-l mai părăsi apoi deloc până la plecarea lui definitivă, 
cu două luni în urmă, pe motiv de boală, şi care persista, se pare, şi acum în 
Elveţia, unde continua să se odihnească după activitatea lui scurtă în gubernia 
noastră. 

Mi-aduc aminte că pe la ora unu ziua m-am dus şi eu în piaţă; mulţimea 
stătea într-o tăcere gravă, posomorâtă. Dintr-o trăsură cobori un negustor gras 
şi galben la fata, se închină până la pământ, sărută icoana, depuse pe tavă o 
rublă, scoase un oftat, se urcă iar în trăsură şi plecă. Sosi şi o caleaşcă cu două 
dintre doamnele noastre de societate, însoţite de doi tineri din cunoscutul grup 
de poznaşi. Tinerii (dintre care unul nu era deloc aşa de tânăr) coborâră şi ei 
din trăsură şi-şi făcură loc prin mulţime spre icoană, înlăturându-i destul de 
dispretuitor pe cei care formau cercul. Nu gasira de cuviinţă să se descopere, 
iar unul dintre ei îşi puse pe nas şi lornionul. În mulţime se auziră murmure, e 
adevărat cam surde, dar evident ostile. Tânărul cu lornion scoase din portofelul 
ticsit de bancnote un banut de aramă şi-l aruncă pe tavă. Amândoi se 
întoarseră spre caleasca râzând şi vorbind tare. În clipa aceea deodată apăru 
călare Lizaveta Nikolaevna, însoţită de Mavriki Nikolaevici. Ea sări de pe cal, îi 
aruncă dârlogii insotitorului său, rămas din porunca ei călare, şi se apropie de 
icoană exact în momentul când fusese aruncat acel banut. O roseata de 
indignare îi năvăli în obraz; ea îşi scoase pălăria rotundă, mănuşile, se lăsă în 
genunchi în faţa icoanei, direct pe trotuarul murdar, şi cu multă evlavie făcu 
trei închinăciuni până la pământ, apoi îşi scoase portmoneul, dar constatând 
că nu conţine decât câteva monede de argint, îşi scoase repede cerceii cu 
briliante şi-i puse pe tavă. 

— Se poate, se poate? Pentru impodobirea sfintei? îl întrebă ea cu 
tulburare pe călugăr. 

— Se poate, răspunse acesta, orice obol este binecuvântat. 

Mulțimea tacea, fără să manifeste nici un semn de aprobare sau 
dezaprobare; Lizaveta sări pe cal cu rochia mânjită de noroi şi dispăru. 


Il. 

Doua zile dupa cazul descris mai sus am intalnit-o intr-o companie 
numeroasa plecand undeva in trei träsuri, inconjurata de cäläreti. Imi facu 
semn cu mana sa ma apropii, opri träsura si-mi ceru staruitor sä ma alatur 
societatii lor. Se gasi un loc in caleasca si ea ma recomanda razand 
insotitoarelor sale, nişte doamne luxos îmbrăcate, iar mie-mi preciza că se 
proiectează o expediţie extrem de interesantă. Râdea în hohote şi părea să fie 
chiar peste măsură de fericită. Într-adevăr, expediţia era cam excentrică: tot 
grupul pleca pe malul celălalt al râului, la casa negustorului Sevastianov, în 
curtea căruia, într-o atenansă, de vreo zece ani trăia în linişte, bunăstare şi 
rasfat cunoscutul, şi nu numai la noi, dar şi prin guberniile învecinate, ba chiar 
şi în cele două capitale, Semion Iakovlevici, scrântitul nostru întru Domnul si 
prezicător. Îl vizita multă lume, mai ales venită din alte părţi, râvnind să-i audă 
vorba, să i se închine şi să depună oboluri. Aceste oboluri, uneori destul de 
importante, dacă nu dispunea de ele imediat însuşi Semion Iakovlevici, erau 
duse cu evlavie la bisericile Domnului şi mai ales în mănăstirea noastră 
Naşterea Maicii Domnului; din partea mănăstirii în acest scop veghea în 
permanenţă pe lângă Semion Iakovlevici un călugăr. Întreaga societate spera să 
aibă o aventură plină de haz şi veselie. Nimeni dintre ei încă nu-l văzuse pe 
Semion lakovlevici. Numai Leamsin se dusese o dată acolo si acum povestea ca 
acesta poruncise să fie alungat cu un măturoi, ba aruncase cu mâna lui, în 
urmă-i, cu doi cartofi fierti. Printre călăreţi îl observai pe Piotr Stepanovici, şi de 
data aceasta tot pe un cal căzăcesc închiriat — ţinându-se destul de 
neîndemânatic -, precum şi pe Nikolai Vsevolodovici. Acesta din urmă nu se 
eschiva de a lua parte uneori la petrecerile comune şi în asemenea cazuri avea 
totdeauna o atitudine decent voioasă, deşi vorbea ca şi înainte, puţin şi rar. 
Când alaiul ajunse, coborând panta spre pod, în dreptul hotelului, cineva 
anunţă deodată că într-o cameră de hotel fusese găsit chiar atunci un călător 
care se impuscase şi este aşteptată să sosească poliţia. Imediat altcineva făcu 
propunerea să ne ducem să-l vedem pe sinucigaş. Propunerea fu acceptată: 
doamnele noastre nu mai văzuseră niciodată un sinucigaş. Mi-aduc aminte că 
una dintre ele a spus atunci cu glas tare că „totul a ajuns atât de plictisitor, 
încât nu este cazul să ne sinchisim în ce priveşte natura distractiei, numai sa 
fie interesantă”. Doar câţiva rămaseră să aştepte în faţa intrării; ceilalţi intrară 
grămadă în hotel pătrunzând într-un culoar murdar şi printre ei, spre 
surprinderea mea, am văzut-o şi pe Lizaveta Nikolaevna. Camera celui care se 
împuşcase era deschisă şi, bineînţeles, nimeni nu îndrăzni să nu ne lase să 
intrăm. Era un tânăr cu faţa aproape de adolescent, de vreo nouăsprezece ani, 
nu mai mult, probabil foarte drăguţ la chip, cu părul blond des, cu un oval al 
feţei regulat, cu o frunte pură frumoasă. Corpul lui intrase deja în stare de 
rigiditate cadaverică şi chipul lui alb părea ca de marmură. Pe masă zăcea un 
biletel în care scrisese cu mâna lui să nu fie nimeni învinuit de moartea sa si ca 
s-a împuşcat din cauză că „a topit în chefuri” patru sute de ruble. Expresia 
„topit în chefuri” figura textual în bilet: în cele patru rânduri scrise erau trei 


greşeli gramaticale. Se căina în mod deosebit lângă trupul lui un mosier gras, 
probabil un vecin al familiei mortului, care trăsese într-o altă cameră a 
hotelului, venit în chestiuni de afaceri. Din spusa acestuia reieşea că băiatul 
fusese trimis de familia sa, de mama văduvă, de surori şi de mătuşi din satul 
lor la oraş, ca sub îndrumarea unei rubedenii ce locuia aici să facă diferite 
cumpărături pentru zestrea surorii lui mai mari, care urma să se mărite, şi să 
aducă aceste cumpărături acasă. Îi incredintasera cele patru sute de ruble — 
strânse cu greu de-a lungul câtorva decenii - cu multă frică şi îngrijorare, 
însoţindu-l cu numeroase poveţe, rugăciuni şi binecuvântări. Băiatul fusese 
până atunci foarte cuminte şi foarte serios. Sosind acum trei zile în oraş, nu se 
mai dusese la rubedenia sa, ci se oprise la hotel, ducându-se direct la club în 
speranţa că o să găsească undeva în odăile din fund vreun cartofor ţinând 
bancul sau vreun loc unde să se joace barbut, dar în seara aceea nu se 
înjghebase acolo nici un fel de joc de zaruri sau de cărţi. Întorcându-se în 
camera sa cam pe la miezul nopţii, el ceru să i se aducă şampanie, havane şi o 
cină compusă din şase sau şapte feluri de mâncare. Sampania il ameti, tigarile 
de foi îi făcură greață, încât nici nu se atinse de mâncăruri, culcandu-se şi 
adormind aproape fără cunoştinţă. Trezindu-se a doua zi, proaspăt ca un măr, 
plecă imediat într-o şatră de ţigani — ce îşi aşezase tabăra peste râu, într-o 
suburbie — despre care auzise în ajun la club, şi timp de două zile nu mai apăru 
la hotel. În sfârşit, ieri, cam pe la ora cinci după-amiază, se întorsese beat, se 
culcase îndată şi dormise până la ora zece seara. Trezindu-se, ceru o pârjoală, o 
sticlă de château-yquem, nişte struguri, hârtie, cerneală şi contul. Nimeni nu 
observase la el nimic neobişnuit. Era calm, blând şi amabil. Se impuscase 
probabil cam pe la miezul nopţii, deşi pare ciudat că nimeni nu auzise 
împuşcătura, ci se alarmară abia a doua zi la prânz. Bătură în uşă şi, 
neprimind nici un răspuns, o fortara. Sticla cu vin era pe jumătate golita, 
strugurii cam tot pe jumătate consumati. Se impuscase cu un revolver mic cu 
trei ţevi drept în inimă. Cursese foarte puţin sânge; revolverul îi căzuse din 
mână pe covor. Tânărul stătea pe jumătate rezemat de canapea. Moartea 
survenise probabil fulgerător; nici un semn de suferinţă, de agonie, nu se 
observa pe chipul lui. Faţa avea o expresie calmă, aproape fericită, plină parcă 
de dor de viaţă. Toţi cei din grupul nostru îl cercetau cu privirile avide. În 
general, orice nenorocire a semenului oferă întotdeauna ceva ce bucură privirea 
celorlalţi, oricine ar fi în cauză. Doamnele noastre se uitau în tăcere, în schimb 
însoțitorii lor excelară printr-o înaltă prezenţă de spirit şi câteva remarci fine. 
Unul strecură că băiatul găsise soluţia cea mai bună şi că n-ar fi putut proceda 
mai inteligent; altul tinu să releve faptul că măcar o clipă, dar cel putin a trăit-o 
bine. Un al treilea trânti deodată: de ce oare la noi cazurile de sinucidere prin 
impuscare sau spânzurare au devenit atât de frecvente, ca şi cum oamenii 
aceştia s-ar fi rupt din rădăcini, ca şi cum pământul le-ar fi fugit de sub 
picioare? Priviri ostile curmară reflectiile respectivului. În schimb, Leamsin, 
care-şi făcea un titlu de onoare din rolul său de bufon, şterpeli de pe farfurie 
un ciorchine de strugure. Exemplul său îl urmă râzând un altul, iar un al 


treilea întinse mana spre sticla cu vin. Dar politaiul sosit între timp îl opri, ba îi 
şi pofti „să elibereze camera”. Întrucât toată lumea privise îndeajuns, se 
supuseră fără obiecţii, deşi Leamsin se legase totuşi nu se ştie de ce de politai. 
Buna dispoziţie generală, râsetele şi conversaţia voioasă crescură devenind 
aproape îndoit mai animate în tot restul drumului. 

Sosirăm la Semion Iakovlevici exact la ora unu ziua. Porţile de la intrarea 
imensei case negustoreşti erau larg deschise şi accesul spre pavilion liber. De 
îndată se află că Semion Iakovlevici binevoieste să ia masa de prânz, dar că 
primeşte şi vizite. Întreg grupul pătrunse la el buluc. Camera în care primea si 
mânca scrântitul era destul de încăpătoare, cu trei ferestre şi era împărţită 
exact la mijloc, de la un perete la altul, de un grilaj de lemn, înalt cam de un 
metru şi ceva, până la nivelul pieptului. Vizitatorii obişnuiţi rămâneau în faţa 
despärtiturii, iar cei norocosi erau admişi, după dispoziţia scrântitului, sa 
treacă in al doilea compartiment printr-o usita si acolo erau aşezaţi, daca 
binevoia el, pe nişte fotolii vechi de piele şi pe o canapea; gazda trona totdeauna 
pe un fotoliu uzat de modă veche în stil voltairian. Era un om destul de voinic, 
cu fata puhavă şi galbejita, în vârstă de vreo cincizeci de ani, blond şi chel, cu 
părul rar pe locurile unde se mai păstrase, cu barba rasă, cu obrazul drept 
umflat şi cu o gură cam strâmbă, cu un mare neg lângă nara stângă, cu ochi 
mici, înguşti, şi cu o expresie calmă, gravă şi somnoroasă a feţei. Era îmbrăcat 
în haine de croială nemteasca, în surtuc negru, dar fără vestă şi cravată. De 
dedesubtul surtucului se vedea o cămaşă destul de groasă, dar albă; picioarele 
lui, se pare bolnave, erau în pantofi de casă. Auzisem că pe vremuri fusese 
funcţionar, având şi un grad oarecare. Tocmai mâncase ciorbă de peşte şi se 
apucase de felul doi preferat: cartofi fierti în coajă pe care îi mânca presarandu- 
i cu sare. Altceva nu mânca niciodată; bea mult ceai, fiind un mare amator. În 
preajma lui se învârteau vreo trei servitori plătiţi de negustor; unul dintre ei era 
îmbrăcat în frac, celălalt semăna cu un meşteşugar, al treilea cu un paracliser. 
Mai era acolo şi un alt băiat, de vreo şaisprezece ani, vioi şi sprinten în mişcări. 
Afară de acest personal de serviciu, asista şi un respectabil călugăr cu părul 
cărunt şi cam prea obez, ţinând în mâini cutia milelor. Pe una dintre mese 
clocotea un samovar imens şi cu o tavă alături, pe care se aflau peste douăzeci 
de pahare. Pe o altă masă, în partea opusă a camerei, erau aşezate darurile: 
câteva capatani şi cornete de zahăr, vreo doi funti de ceai, o pereche de pantofi 
brodati, un fular, un cupon de postav, un balot de pânză şi altele. Obolurile 
băneşti intrau aproape în întregime în cutia călugărului. Camera era ticsită de 
lume, cam peste zece vizitatori, dintre care doi şedeau dincolo de grilaj, în 
compartimentul din fund, lângă Semion Iakovlevici; aceştia erau un bătrânel 
cărunt, închinător pe la locurile sfinte, pelerin din „prostime”, şi un călugăr mic 
de statură si uscativ, aflat în trecere, care şedea cuviincios, cu privirea plecată 
în pământ. Toţi ceilalţi vizitatori stăteau în picioare în compartimentul din faţă, 
dincoace de despartitura, mai mult lume de jos, afară de un negustor sosit 
dintr-o capitală de judeţ, un bărbos îmbrăcat în haine tradiţionale ruseşti şi 
care era cunoscut ca un om bogat, o doamnă dintr-o familie de nobili scapatati 


si un mosier. Cu totii asteptau sa le pice norocul, neindraznind sa deschida 
gura ei insisi. Vreo patru oameni stateau in genunchi, dar cel mai mult atragea 
atentia mosierul, un om gras de vreo patruzeci si cinci de ani, care 
îngenunchease cu evlavie chiar lângă grilaj, în fata, înaintea tuturor si cu multă 
evlavie aştepta privirea binevoitoare sau cuvântul lui Semion lakovlevici. Statea 
aşa cam de o oră, dar acesta nu-l lua în seamă. Doamnele noastre se îmbulziră 
chiar lângă despartitura, schimbând şoapte vesele si glumete. Cei aşezaţi in 
genunchi, ca şi ceilalţi vizitatori, fură împinşi deoparte sau lăsaţi în spate, afară 
de mosier, care rămăsese dârz în fata ţinându-se cu mâinile de grilaj. Priviri 
curioase, avide şi vesele se atintira asupra lui Semion Iakovlevici, deopotrivă cu 
lornioanele, ochelarii şi chiar binoclurile de teatru; Leamsin cel putin se 
înarmase cu un binoclu. Semion Iakovlevici, calm şi alene, se uită la toţi cu 
privirea ochişorilor săi mici. 

— Solticarii, şolticării, zise el cu o voce de bas, uşor sparta. 

Toţi cei din grupul nostru râseră: „Ce însemna această vorbă?”. Dar 
Semion Iakovlevici se afundă în tăcere, terminându-şi cartofii. În sfârşit, se 
şterse cu servetelul la gură şi i se servi ceaiul. 

De obicei nu bea ceaiul singur, ci îl oferea vizitatorilor, dar nu oricui, ci 
indicând personal pe cel fericit. Dispoziţiile acestea întotdeauna uimeau, prin 
neprevăzutul lor. Ocolindu-i pe cei bogaţi şi pe demnitari, îl indica pe un ţăran 
sau pe o babuta uitată de Dumnezeu pe lume; altădată, ocolindu-i pe cei 
săraci, ospăta pe vreun negustor gras, bogătan. Chiar şi ceaiul era servit în 
diferite feluri, unii îl primeau cu zahărul pus în pahar, alţii cu zahărul fărâmat 
bucăţi lângă pahar, alţii îl primeau fără zahăr. De data aceasta norocul căzuse 
pe călugărul aflat în trecere, care căpătă un pahar cu zahărul înăuntru, şi pe 
bătrânul pelerin care primi ceai fără zahăr. lar călugărul gras cu cutia 
mănăstirii nu se ştie de ce fusese uitat, deşi până atunci i se oferea zilnic câte 
un pahar. 

— Semion lakovlevici, spuneti-mi ceva, am vrut atât de mult să va fac 
cunoştinţă, gânguri surâzând şi mijindu-şi ochii acea doamnă planturoasă din 
trăsura noastră, care făcuse observaţia de adineauri că nu trebuie să alegi 
distracţia, numai amuzant să fie. 

Semion lakovlevici nici nu se uită la ea. Mosierul care stătea în genunchi 
oftă adânc şi cu zgomot, de parcă ar fi fost ridicate şi apăsate braţele unor foale 
imense. 

— Cu zahăr în pahar! indică deodată Semion Iakovlevici, arătând spre 
negustorul bogătan; acesta păşi înainte şi se opri lângă mosier. 

— Mai pune-i zahăr! porunci Semion Iakovlevici, după ce paharul fusese 
umplut. Încă o portie; şi încă una, şi încă una! 

Adăugară zahăr şi a treia şi a patra oară. Negustorul se apucă să bea 
siropul fără crâcnire. 

— Doamne! şopti mulţimea făcându-şi cruce. Mosierul răsuflă iarăşi 
adânc şi zgomotos. 


— Taica! Semion Iakovlevici! se auzi brusc glasul trist, dar atat de ascutit 
încât nimeni nu s-ar fi aşteptat să-l aibă doamna cea săracă pe care ai nostri o 
împinseseră spre perete. De un ceas întreg, dragul meu, aştept binecuvântarea. 
Rosteste-ti cuvântul, lămureşte-mă pe mine, nefericita. 

— Întreab-o, porunci Semion Jakovlevici servitorului cu înfăţişare de 
paracliser. 

Acesta se apropie de despartitura. 

— Ai îndeplinit ceea ce ţi-a poruncit data trecută Semion Iakovlevici? o 
întrebă el pe văduvă, cu glas potolit şi măsurat. 

— Cum s-o împlinesc, taică Semion Iakovlevici, cum aş fi putut s-o 
îndeplinesc, cu nişte oameni ca ei?! se tângui văduva. Nişte fiare, se plâng 
împotriva mea la tribunal, ameninţă să facă jalbă la senat; împotriva mamei 
care i-a născut! ... 

— Daţi-i! ... arătă Semion Iakovlevici spre capatana de zahăr. 

Băiatul sări, apucă capatana de zahăr şi i-o duse văduvei. 

— Of, taică, mare îţi este mila. La ce-mi trebuie atâta zahăr? începu să 
strige văduva. 

— Încă, încă! o fericea Semion Iakovlevici. 

I se dădu încă o capatana, „încă, încă”, porunci scrantitul; aduseră o a 
treia şi o a patra capatana. Văduva era acum înconjurată din toate părţile de 
capatani de zahăr. Călugărul mănăstiresc suspină: toate acestea ar fi putut 
nimeri chiar astăzi în cămările mănăstirii, după semnele de adineauri. 

— Ce să fac cu atâta zahăr, oftă umilită văduva, mi se apleacă, aşa 
singură cum sunt! ... N-o fi vreo prorocire, taică? 

— Intocmai, o prorocire, zise cineva din mulţime. 

— Daţi-i şi o pungă! nu se astâmpără Semion lakovlevici. 

Pe masă rămăsese încă o capatana întreagă, dar Semion Iakovlevici 
indicase punga şi văduvei îi dădură o pungă de zahăr. 

— Doamne! Doamne! oftă şi îşi făcu cruce mulţimea. E curată prorocire. 

— Indulceste-ti de-aici înainte inima cu bunătate şi cu milostenie si după 
aceea să vii să plângi de copiii tăi, os din osul tău, iată ce pare să însemne 
acest simbol, zise încet, dar mulţumit de el, călugărul gras, neospătat cu ceai, 
luând asupră-şi tălmăcirea, fiind cuprins de un acces de amor propriu iritat. 

— Ce spui, taică, se înfurie brusc văduva, păi, ei m-au dus cu arcanul în 
foc, când s-a aprins la alde Verşinin, mi-au aruncat în aşternut o pisică 
moartă, sunt gata să-mi facă orice mârşăvie... 

— Alung-o, alung-o! dădu din mâini Semion Iakovlevici. 

Servitorul cu înfăţişarea de paracliser şi băiatul ieşiră dincolo de 
despartitura. Cel dintâi o luă pe văduvă de mână si aceasta, cumintindu-se, 
porni spre uşă, întorcând capul spre capatanile de zahăr primite în dar, pe care 
le luă băiatul şi i le dădu. 

— Luati-i una înapoi, înapoi! îi strigă Semion Iakovlevici servitorului cu 
înfăţişare de mestesugar. 


Acesta se repezi dupa cei plecati si toti trei servitorii se intoarsera peste 
scurt timp aducand inapoi una dintre capatanile daruite vaduvei, care totusi 
plecase cu trei capatani. 

— Semion lakovlevici, se auzi un glas chiar de lângă usa, am văzut in vis 
o pasăre, o cioară, şi-a luat zborul din apă spre foc. Ce înseamnă acest vis? 

— Arată a ger, zise Semion Iakovlevici. 

— Semion lakovlevici, dar de ce nu mi-ai răspuns nimic, mă interesez de 
dumneata de atâta timp? ridică iar glasul doamna noastră. 

— Întreabă-l! arătă deodată spre moşierul lăsat în genunchi şi fără s-o 
asculte Semion Iakovlevici. 

Călugărul de la mănăstire, care fusese indicat să întrebe, se apropie grav 
de moşier. 

— Prin ce-ai pacatuit? Şi n-ai avut poruncă să indeplinesti ceva? 

— Să nu bat, să-mi stapanesc mâinile, răspunse ragusit mosierul. 

— Şi ai îndeplinit porunca? întrebă călugărul. 

— N-o pot îndeplini, nu pot să ma stapanesc! 

— Alunga-l, alungă-l! Cu mătura, cu mătura! isi vântură mâinile Semion 
Iakovlevici. 

Mosierul, fără să mai aştepte executarea pedepsei, sări din loc si fugi din 
cameră. 

— A lăsat o monedă de aur, anunţă călugărul ridicând de pe podea 
moneda. 

— Să i se dea lui! arătă cu degetul Semion Iakovlevici spre negustorul 
bogat. 

Bogătanul nu îndrăzni să refuze şi o luă. 

— Aurul la aur trage, nu-l răbdă inima să nu spună pe călugărul de la 
mănăstire. 

— lar ăstuia, ceai cu zahăr în pahar, îl arătă deodată Semion Iakovlevici 
pe Mavriki Nikolaevici. 

Servitorul turnă ceaiul şi îl aduse din greşeală filfizonului cu ochelari. 

— Lunganului, lunganului, îl corectă Semion Iakovlevici. 

Mavriki Nikolaevici luă paharul, salută discret milităreşte şi începu să 
bea. Nu ştiu de ce ai noştri se prăpădiră toţi de râs. 

— Mavriki Nikolaevici, i se adresă Liza, domnul acela care a stat in 
genunchi a plecat, ia-i locul în genunchi. 

Mavriki Nikolaevici o privi nedumerit. 

— Te rog, îmi vei face o mare plăcere. Ascultă, Mavriki Nikolaevici, începu 
ea deodată să-i vorbească repede, repede, cu staruinta aprinsă, îndărătnică, 
lasă-te în genunchi negresit, vreau să te văd cum o să stai. Dacă nu te laşi în 
genunchi, să nu mai vii pe la mine. Vreau, vreau neapărat! ... 

Nu ştiu ce o fi vrut să spună cu asta; dar o pretindea cu o staruinta 
neînduplecată, ca într-un acces de isterie. Mavriki Nikolaevici interpretase, 
după cum vom vedea mai departe, aceste manifestări capricioase ale ei, foarte 
frecvente în ultima vreme, drept nişte izbucniri de ură oarbă faţă de dânsul, 


pornite nu din rautate sau mânie, dimpotriva, ea il respecta, il iubea si il 
pretuia, el o stia, ci dintr-o ura inconstienta, inexplicabila, pe care ea nu era in 
stare s-o învingă uneori. 

El îi dădu ceasca de ceai unei bătrâne care se afla în spatele lui, deschise 
portita despartiturii, păşi fără a fi poftit în jumătatea intimă a lui Semion 
Iakovlevici şi se lăsă în genunchi în văzul tuturor. Cred că a fost prea zguduit 
în sufletul lui simplu şi delicat de această ieşire brutală şi batjocoritoare a Lizei, 
în faţa întregii societăţi. Şi-o fi închipuit poate că ea se va ruşina de fapta ei, 
văzându-l atât de umilit, prin stăruința ei nesăbuită. Bineînţeles, nimeni altul 
n-ar fi îndrăznit să încerce o îndreptare a unei femei zănatice pe o cale atât de 
naivă şi riscantă, afară de dânsul. Stătea în genunchi cu o fata gravă si 
imperturbabilă, lung, deşirat, ridicol. Dar ai noştri nu mai râdeau; pretenţia 
aceasta cu totul neaşteptată produse un efect rău. Toate privirile se îndreptară 
spre Liza. 

— Mir pe frunte, mir pe frunte, murmură Semion Iakovlevici. 

Liza păli brusc, strigă, scoțând un „ah” strident, şi se repezi dincolo de 
despartitura şi aci se produse fulgerător o scenă isterică: din toate puterile ea 
se sili să-l ridice pe Mavriki Nikolaevici din genunchi, trăgându-l cu ambele 
mâini de cot. 

— Ridică-te, ridică-te! strigă ea, ca ieşită din minţi. Ridică-te îndată, 
îndată! Cum ai îndrăznit să te laşi în genunchi?! 

Mavriki Nikolaevici se ridică în picioare. 

Ea îl apucă de braţe mai sus de cot şi, strangandu-i-le tare, îl privea ţintă 
în obraz. Ochii ei trădau spaimă. 

— Solticarii, şolticării! repetă încă o dată Semion Iakovlevici. 

În sfârşit, ea îl scoase pe Mavriki Nikolaevici dincoace de despartitura. 
Tot grupul nostru fu cuprins de o teribilă agitaţie. Doamna din trăsura noastră, 
voind probabil să împrăştie impresia, pentru a treia oară îl întrebă cu glas tare 
şi strident pe Semion Iakovlevici, schitand acelaşi zâmbet cochet: 

— Dar bine, Semion Iakovlevici, chiar aşa, n-ai să „rosteşti” nimic la 
întrebarea mea? Contam atât de mult pe dumneata. 

— Să-mi... în tine! Să-mi... in tine... zise deodată, întorcându-se spre 
dânsa, Semion Iakovlevici. 

Cuvintele fuseseră rostite cu furie şi cu o claritate înspăimântătoare. 
Doamnele noastre, scoțând tipete stridente, dădură buzna afară, iar cavalerii 
izbucniră într-un hohot de râs nebun. Aşa luă sfârşit călătoria noastră la 
Semion lakovlevici. 

Şi totuşi, se zice că se produsese cu acest prilej încă un fapt foarte 
enigmatic şi, mărturisesc, tocmai din cauza lui am relatat cu atâta amanuntime 
această călătorie. Se zice că, după ce toată lumea năvăli afară, Liza, susţinută 
de Mavriki Nikolaevici, se ciocni deodată în înghesuiala de la uşă cu Nikolai 
Vsevolodovici. Trebuie spus că din dimineaţa aceea de duminică şi de la leşinul 
Lizei, deşi se mai întâlniseră de câteva ori în societate, nu se apropiaseră unul 
de celălalt şi nu schimbaseră nici o vorbă. Am văzut bine momentul ciocnirii la 


usa: mi s-a părut că amândoi se opresc brusc si se privesc într-un fel ciudat. S- 
ar putea totuşi ca eu să fi văzut prost în mulţime. Ceilalţi asigurau însă într-un 
glas şi cu toată seriozitatea că Liza ridicase repede mâna, cam la nivelul 
obrazului celuilalt şi că l-ar fi lovit probabil dacă el n-ar fi apucat să se dea 
puţin la o parte. Poate că nu i-a plăcut expresia feţei lui sau vreun surâs al lui, 
mai ales atunci, după acel episod cu Mavriki Nikolaevici. Mărturisesc, eu 
personal n-am văzut nimic, şi totuşi cei ce pretindeau că au văzut afirmau cu 
tărie că aşa a fost, deşi după părerea mea acest lucru n-ar fi putut să-l observe 
chiar toată lumea din cauza zăpăcelii şi imbulzelii, ci doar câţiva. De fapt, nici 
n-am dat crezare atunci acestei afirmaţii. Mi-aduc aminte totuşi că la 
întoarcere Nikolai Vsevolodovici era cam palid. 

III. 

Aproape în acelaşi timp, mai exact în aceeaşi zi, avu loc în sfârşit şi 
întâlnirea dintre Stepan Trofimovici şi Varvara Petrovna, pe care aceasta de 
mult o proiectase şi o anunţase fostului său mare prieten, dar nu se ştie de ce o 
amânase mereu. Întâlnirea avu loc la Skvoreşniki, Varvara Petrovna sosi în 
conacul ei încărcată de griji: în ajun se luase hotărârea definitivă ca festivitatea 
proiectată să aibă loc la soţia mareşalului nobilimii. Dar Varvara Petrovna îşi 
făcu imediat socoteala, cu mintea ei ageră, că după festivitate nimic n-o va 
împiedica să ofere o chermeză specială la Skvoreşniki, convocând tot oraşul. 
Astfel toată lumea ar fi avut ocazia să se convingă a cui casă este mai frumoasă 
şi cine ştie mai bine să primească şi să dea un bal cu mai mult gust. În general, 
era de nerecunoscut. Părea că renăscuse transformându-se din inaccesibila de 
altădată, „venerabilă doamnă” (expresia îi aparţine lui Stepan Trofimovici), într- 
o femeie de lume dintre cele mai obişnuite şi mai capricioase. Deşi nu era 
exclus ca totul să nu fie decât o simplă aparenţă. 

Sosind în conacul pustiu, ea trecu prin toate camerele însoţită de 
bătrânul şi credinciosul ei slujitor Aleksei Egorovici şi de Fomuşka, un om 
umblat şi trecut prin multe, mare specialist în materie de ornamentare şi decor. 
Se angajă o consfătuire amplă în privinţa celor ce erau de făcut: ce anume 
mobilier urma să fie adus din casa de la oraş; ce obiecte, ce tablouri, cum să fie 
aranjate; cum să folosească florile din seră, ca şi sera însăşi; unde să fie puse 
draperii noi, unde să fie instalat bufetul, numai unul, sau chiar două? si asa 
mai departe. Ei bine, în toiul acestor preocupări insufletite, îi veni deodată în 
cap să-şi trimită trăsura ca să-l aducă pe Stepan Trofimovici. 

Acesta fusese de mult anunţat şi pregătit, zilnic aşteptându-se la o 
asemenea invitaţie fără veste. Aşezându-se în cupeu, el îşi făcu semnul crucii; 
se hotăra soarta lui. Își găsi prietena în salonul cel mare, pe micuța canapea 
din nişă, în fata unei mäsute de marmură, cu hârtie şi creion în mână; 
Fomuşka măsura cu arşinul înălţimea balconului pentru cor şi a ferestrelor, iar 
Varvara Petrovna nota personal cifrele, făcând însemnări marginale. Fără a-şi 
părăsi ocupaţia, ea dădu din cap înspre Stepan Trofimovici şi, când acesta 
bâigui nu ştiu ce salut, îi întinse repede mâna arătându-i fără să-l privească 
locul de lângă dânsa. 


— Am stat si am asteptat vreo cinci minute, ,cu inima stransa”, imi 
povesti el mai târziu. Am văzut cu totul altă femeie decât aceea pe care o 
cunoscusem timp de douăzeci de ani. Convingerea absolută, în privinţa 
sfârşitului inevitabil, mi-a dat nişte forte care au uimit-o şi pe dânsa. Iti jur că 
ea a rămas surprinsă de stoicismul meu din această ultimă oră. 

Varvara Petrovna lăsă deodată creionul pe masuta şi se întoarse cu o 
mişcare bruscă către Stepan Trofimovici. 

— Stepan Trofimovici, trebuie să stăm puţin de vorbă. Sunt convinsă că 
ţi-ai pregătit o sumedenie de fraze frumoase şi tot felul de expresii patetice, dar 
e mai bine să păşim direct la obiectul discuţiei noastre, nu-i aşa? 

El tresări scuturat de un fior rece. Prea se arăta grăbită să-şi impună 
tonul, la ce se mai putea el aştepta în cursul conversatiei? 

— Aşteaptă, taci, lasă-mă să-ţi spun tot ce am de spus eu şi după aceea 
vei vorbi dumneata, deşi nu ştiu, zău, ce ai mai putea să-mi obiectezi, continuă 
ea pe acelaşi ton precipitat. O mie două sute de ruble cu titlu de pensie viageră 
consider a mea datorie sfântă să ţi-o prestez până la sfârşitul vieţii; adică de ce 
să-i zicem neapărat datorie sfântă, pur şi simplu o înţelegere între noi ar fi o 
formulare mult mai conformă cu realitatea, nu-i aşa? Dacă vrei, o consemnăm 
şi într-un act formal. Pentru cazul morţii mele, am lăsat dispoziţii speciale. 
Afară de aceasta, eu iti asigur dumitale de aici încolo locuinţă, serviciul si 
întreţinerea completă. Dacă transformi toate acestea în bani, vor reprezenta 
suma de o mie cinci sute de ruble, nu-i aşa? Mai adaug pentru cazuri 
neprevăzute trei sute de ruble, în total fac trei mii. Îţi va fi de ajuns pe un an? 
Mi se pare că nu e puţin? În cazuri cu totul excepţionale, voi veni şi cu alte 
sume. Aşadar, primeşte banii, dă-le drumul oamenilor mei şi randuieste-ti viata 
după pofta inimii, unde vrei, la Petersburg, la Moscova, în străinătate sau chiar 
aici, numai nu la mine? E bine? 

— Nu de mult tot atât de hotărât şi tot atât de rapid mi se transmisese 
prin aceeaşi gură o altă propunere, zise rar şi cu o claritate tristă Stepan 
Trofimovici. M-am resemnat şi... am jucat cazaciocul ca să fiu pe placul 
dumitale. Oui, la comparaison peut etre permise. C'etait comme un petit cosak 
du Don, qui sautait sur sa tombe. Acum... 

Opreşte-te, Stepan Trofimovici. Eşti formidabil de vorbäret. N-ai jucat, 
ci mi te-ai infatisat punandu-ti cravată nouă, cămaşă noua, inmanusat, 
pomădat şi parfumat. Te asigur, erai chiar foarte dispus să te căsătoreşti; se 
vedea cât de colo după faţa dumitale şi, crede-mă, nu era deloc plăcută la 
vedere. Dacă nu ţi-am spus-o chiar atunci a fost numai şi numai din delicateţe. 
Căci dumneata doreai, doreai să te căsătoreşti cu toate josniciile pe care le 
proferai în scrisorile dumitale intime în privinţa mea şi a logodnicei dumitale. 
Acum totul s-a schimbat. Şi ce rost are să pozezi în nu ştiu ce cosak du Don 
deasupra unui mormânt al dumitale închipuit? Nu înţeleg deloc comparatia. 
Dimpotrivă, n-ai de ce să mori, ci trebuie să trăieşti, trăieşte cât mai mult şi eu 
voi fi mulțumită. 

— Într-un azil? 


— In azil? Nimeni nu se duce intr-un azil avand un venit de trei mii de 
ruble. Ah, da, imi amintesc, zambi ea; intr-adevar, Piotr Stepanovici a pomenit 
o data in gluma despre azil. Dar gandeste-te ca este un azil intr-adevar cu totul 
aparte, la care merita sa reflectezi. O institutie speciala pentru persoane foarte 
onorabile, e internat acolo un colonel, acum solicita sa fie internat si un 
general. Daca vei intra cu banii de care dispui, vei gasi acolo fara indoiala si 
liniste, si multumire, si personal de serviciu. Iti vei dedica timpul stiintei si 
oricand vei putea sa faci o partida de preferans... 

— Passons. 

— Passons? repetă contrariată Varvara Petrovna. În cazul acesta, suntem 
intelesi; dumneata ai luat cunoştinţă şi de azi înainte ducem o viata separată. 

— Şi atâta tot? E tot ce a mai rămas din cei douăzeci de ani? 

— Iti plac grozav exclamatiile patetice, Stepan Trofimovici. Astăzi nu mai 
sunt la moda. Ei vorbesc brutal, dar simplu. Ti-au intrat în cap aceşti douăzeci 
de ani! Douăzeci de ani de harta orgolioasă reciprocă şi altceva nimic. Fiecare 
dintre scrisorile dumitale adresate mie n-a fost scrisă pentru mine, ci pentru 
posteritate. Eşti un stilist, nu un prieten, iar prietenia la dumneata nu era 
decât un cuvânt frumos, care în cazul nostru nu se reducea în fond decât la 
plăcerea reciprocă de a deşerta hârdăul cu lături... 

— Doamne, câte cuvinte ce nu-ţi aparţin! Lecţii prinse şi învăţate din 
zbor! Şi dumneata esti radioasă, şi dumneata stai în soare; chére, chére, pentru 
ce blid de linte ţi-ai vândut libertatea dumitale! 

— Nu sunt un papagal, ca să repet cuvintele altora, se aprinse Varvara 
Petrovna. Fii sigur că am destule lucruri acumulate în inimă, de atâta timp, ca 
să găsesc cuvintele care-mi convin. Ce ai făcut pentru mine în aceşti douăzeci 
de ani? Mi-ai refuzat până şi cărţile, pe care ţi le procuram prin abonamente şi 
care, dacă nu treceau pe la legătorie, ar fi rămas netăiate. Ce mi-ai dat să 
citesc, când te-am rugat să mă îndrumi în primii ani? Pe Capefigue şi mereu pe 
Capefigue. Erai gelos pana si pe näzuinta mea de a mă cultiva şi-ţi luai 
măsurile respective. Şi când mă gândesc că, de fapt, toată lumea râde de 
dumneata. Mărturisesc, întotdeauna te-am considerat un simplu critic; eşti un 
critic literar şi nimic mai mult. Când am plecat la Petersburg, ţi-am explicat pe 
drum că aş vrea să editez o revistă şi să-mi consacru ei toată viaţa; nu s-a ivit 
în inima dumitale alt imbold decât să schitezi un zâmbet ironic şi să mă 
priveşti de sus, cu aroganță. 

— Dar n-a fost aşa, n-a fost aşa... Ne temeam doar de persecuții pe 
atunci... 

— Ba aşa a fost; iar la Petersburg n-avea de ce să-ţi fie frică de persecuții. 
Iti aduci aminte cum mai târziu, în februarie, când s-a răspândit vestea despre 
revistă, ai venit la mine în fuga mare, speriat la culme, cerându-mi să-ţi dau 
imediat o dovadă, în formă de scrisoare, că dumneata nu ai nici un amestec în 
revista proiectată şi că tineretul vine la mine, şi nu la dumneata, iar dumneata 
nu eşti decât preceptorul casei, care locuieşte în casa mea numai pentru că nu 


i s-a achitat salariul, n-a fost asa? Iti aduci aminte de asta? Te-ai distins mereu 
în acest sens toată viaţa dumitale, Stepan Trofimovici. 

— N-a fost decât o clipă de timorare, un moment petrecut între patru 
ochi, strigă el disperat; dar e posibil aşa ceva, e posibil ca o ruptură definitivă 
să fie provocată de nişte impresii atât de mărunte? E posibil oare ca nimic mai 
mult să nu fi rămas mai trainic între noi după atâţia ani? 

— Esti foarte calculat; mereu ai vrea să fie asa ca tot eu să-ţi rămân 
datoare. Când te-ai întors din străinătate, mă priveai de sus şi nu mă lăsai să 
spun nici un cuvânt, iar când am plecat eu acolo şi întorcându-mă am deschis 
vorba despre impresia produsă asupră-mi de Madona Sixtină, n-ai vrut să mă 
asculti şi ai arborat un zâmbet dispretuitor examinandu-ti cravata, ca si cum 
n-aş fi fost în stare să am aceleaşi sentimente ca şi dumneata. 

— Dar nu este asa, probabil că n-a fost aşa... Jai oublié. 

— Ba asa a fost; de altfel, nici nu era cazul să te lauzi atâta în fata mea 
pentru că toate nu erau decât nişte prostii şi născociri de-ale dumitale. Astăzi 
nimeni, dar nimeni nu se mai entuziasmează de Madona şi nu-şi pierde timpul 
cu aşa ceva, afară de bătrânii închistaţi. E un lucru dovedit. 

— Chiar şi dovedit? 

— Nu este de nici un folos. Cana aceasta este folositoare, pentru că se 
poate turna apă în ea; creionul acesta este folositor pentru că poţi scrie cu el; 
pe când aici ce vezi: un chip de femeie şi încă inferior atâtor chipuri văzute în 
natură. Încearcă să pictezi un măr şi pune alături de el un măr adevărat, pe 
care îl vei lua? N-ai să greşeşti, desigur. Iată la ce se reduc toate teoriile 
dumitale acum, de îndată ce au fost luminate de cea dintâi rază a unei cercetări 
libere. 

— Aşa, aşa. 

— Zambesti ironic. Dar ce-mi spuneai, de pildă, despre milostenie? Cand 
de fapt, bucuria actului de milostenie este o bucurie orgolioasă, vanitoasă şi 
imorală, plăcerea omului care dispune de avutie, voluptatea puterii şi a 
comparatiei între importanţa sa şi lipsa de orice importanţă a unui cerşetor. 
Pomana îl perverteşte şi pe cel care dă şi pe cel care o ia şi afară de aceasta nu- 
şi atinge scopul, pentru că nu face decât să accentueze mizeria. Leneşii care nu 
vor să lucreze se îmbulzesc în jurul celor care dau de pomană, ca jucătorii în 
jurul meselor de joc în speranţa să câştige. În realitate, sumele mizere care le 
sunt aruncate nu sunt suficiente nici pentru a suta parte. Cât ai dat în felul 
acesta în viata dumitale? Vreo opt grivne, nu mai mult, adu-ti aminte. Încearcă 
să-ţi amintesti când ai dat pentru ultima oară; acum doi ani sau poate acum 
patru ani. Vorbăria şi strigătele dumitale îi împiedică pe alţii să lucreze. 
Pomana trebuie interzisă prin lege chiar şi în societatea noastră de astăzi. Noua 
orânduire nu va cunoaşte săraci. 

— Vai, ce torent de cuvinte împrumutate! Aşadar a ajuns treaba şi până 
la o noua oranduire? Sărmana, să te ajute Dumnezeu! 

— Da, aşa este, a ajuns, Stepan Trofimovici; mi-ai ascuns cu grijă orice 
idei noi, acum cunoscute tuturor, şi ai făcut-o numai din gelozie, ca să mă 


domini. Astazi, pana si aceasta Iulia e cu o suta de verste inaintea mea. Dar 
acum mi s-au deschis si mie ochii. Te-am aparat, Stepan Trofimovici, cat am 
putut; pe dumneata te invinuieste toata lumea. 

— Destul, dadu el sa se ridice din fotoliu, destul! Si ce ar trebui sa-ti mai 
urez altceva decat sa te cäiesti? 

— Asaza-te pentru un minut, Stepan Trofimovici, as avea ceva sa te mai 
intreb. Ti s-a transmis invitatia sa citesti ceva la matineul literar; prin mine s-a 
aranjat. Spune-mi, ce anume ai de gand sa citesti? 

— Pai, tocmai despre aceasta regina a reginelor, despre acest ideal al 
omenirii, despre Madona Sixtina care nu valoreaza, dupa parerea dumitale, nici 
cat un pahar sau un creion. 

— Cum adica, nu ai de gand sa tratezi un subiect din istorie? se mira 
necajita Varvara Petrovna. Dar nu te va asculta nimeni. Ti-a intrat In cap 
această Madonă! Ce rost are, dacă toată lumea va dormi? Fii sigur, Stepan 
Trofimovici, că nu-ţi vorbesc decât în interesul dumitale. Altceva este dacă vii 
cu o istorioară scurtă, dar amuzantă, cu subiect luat din viaţa vreunei curţi 
medievale, să zicem, din istoria Spaniei sau, şi mai bine, un fapt cu caracter 
anecdotic, presărat cu tot felul de reflecţii spirituale, cum ştii să le faci 
dumneata. Au existat în această ţară curţi somptuoase, cu femei 
impresionante, cu otrăviri. Karmazinov zice că va părea ciudat dacă tocmai din 
istoria Spaniei fiind subiectul, nu ar ieşi ceva amuzant. 

— Aşa vasăzică, Karmazinov, acest nerod, complet epuizat, îmi alege el 
tema? 

— Karmazinov are o inteligenţă aproape de om de stat! Esti prea 
îndrăzneţ vorbind astfel, Stepan Trofimovici. 

— Karmazinov al dumitale este o muiere îmbătrânită şi înrăită, care nu 
mai e în stare să scrie! Chére, chère, ce putin timp le-a trebuit ca să te laşi 
înrobită de ei, o, Doamne! 

— Eu nici acum nu-l pot suferi pentru aerele lui de importanţă, dar 
trebuie să-i recunosc inteligenţa. Repet, te-am apărat din răsputeri, pe cât mi-a 
fost posibil. Şi ce rost are să te expui riscului de a fi ridicol şi plictisitor? De ce, 
adică, să nu apari pe estradă cu un zâmbet venerabil, ca un reprezentant demn 
al secolului trecut, povestind două-trei anecdote cu acea eleganţă spirituală 
care te caracterizează, aşa cum te pricepi uneori să povesteşti. Să zicem că eşti 
un om bătrân, să zicem ca apartii unor timpuri trecute, să zicem, în sfârşit, că 
ai rămas în urma lor; dar o vei recunoaşte chiar dumneata cu zâmbetul pe buze 
în introducere şi toată lumea îşi va da seama că eşti un vestigiu simpatic, bun, 
spiritual... Într-un cuvânt, un om de altădată, dar suficient de perspicace ca 
să-şi dea seama de toată enormitatea unor concepţii pe care le-a urmat până 
acum. Fă-mi această plăcere, te rog. 

— Chère, ajunge! Nu mă ruga, pentru că nu pot s-o fac. Voi prezenta o 
expunere despre Madona, dar voi stârni o furtună care sau îi va strivi pe toţi, 
sau mă va prabusi pe mine! 

— Presupun că numai pe dumneata, Stepan Trofimovici. 


— Acesta imi este destinul. Voi povesti despre acel sclav nemernic, 
despre acel slugoi pervers si puturos care primul se va urca pe scara cu 
foarfecele in mana si va sfâsia chipul dumnezeiesc al märetului ideal, in numele 
egalităţii, invidiei si... digestiei. Să răsune blestemul meu, şi pe urmă, pe 
urmă... 

— Direct la ospiciu? 

— Se poate. În orice caz însă, fie că voi fi învins, fie că voi ieşi învingător, 
în aceeaşi seară îmi iau pe umăr traista, traista mea de cerşetor, las puţinele 
lucrusoare pe care le am, toate subventiile şi făgăduielile de binefaceri viitoare 
şi voi pleca pe jos ca să-mi închei viaţa ca preceptor la vreun negustoraş ori să 
mor undeva de foame sub un gard. Am zis. Alea iacta est! 

EI dădu din nou să se ridice. 

— Eram sigură, se ridică Varvara Petrovna cu ochii scânteind, eram 
sigură de ani de zile că nu trăieşti decât cu gândul ca spre sfârşit să-mi acoperi 
casa şi pe mine de ruşine prin cine ştie ce calomnii. Ce înseamnă cuvintele 
dumitale că te vei duce ca preceptor la un negustoraş ori că vei muri sub gard? 
Nimic altceva decât răutate şi calomnie! 

— Întotdeauna m-ai disprețuit; dar eu voi termina ca un cavaler, 
credincios doamnei sale, pentru că părerea dumitale mi-a fost totdeauna mai 
scumpă decât orice. Începând din clipa aceasta nu primesc nimic, ci te respect 
dezinteresat. 

— Ce stupizenie! 

— Nu mi-ai purtat niciodată măcar un pic de respect. Se prea poate să fi 
avut o mulţime de slăbiciuni. Da, ţi-am mâncat pâinea; folosesc acum limbajul 
nihiliştilor; dar aceasta niciodată n-a constituit principiul suprem al actelor 
mele. S-au întâmplat nu ştiu cum, de la sine... Am crezut întotdeauna că între 
noi va exista şi va dăinui ceva ce depăşeşte actul ingurgitării şi niciodată, 
niciodată n-am fost un ticălos! Aşadar, la drum, ca să mai dreg ce se poate 
drege! La un drum întârziat, afară e toamnă, ogoarele sunt învăluite în ceaţă 
rece, o brumă moşnegească acoperă viitoarea-mi cale, iar vuietul vântului îmi 
aminteşte de mormântul ce mă aşteaptă curând... La drum, aşadar, la drum, la 
un drum nou: 

Pătruns de o dragoste curată, Credincios unui vis ademenitor... 

O, adio, visurile mele! Douăzeci de ani! Alea iacta est! 

Fata lui fu brusc scăldată în lacrimi. El îşi luă pălăria. 

— Nu înţeleg latina, pronunţă Varvara Petrovna ferindu-se teapana de 
emoția care o stăpânea. 

Cine ştie, poate că îi venea şi ei să plângă, dar indignarea şi capriciul 
învinseră şi de data aceasta. 

— Dar ştiu un singur lucru, că toate acestea nu sunt decât nişte mofturi. 
Niciodată n-ai fost în stare să-ţi duci la îndeplinire amenințările pline de 
egoism. Nu vei pleca nicăieri, la nici un negustor, ci vei isprăvi prin a rămâne 
senin pe braţele mele, încasând subventia şi adunandu-ti în fiecare marti 
amicii dumitale imposibili. Adio, Stepan Trofimovici. 


— Alea iacta est! o saluta el cu o plecaciune adanca si se intoarse acasa 
abia tarandu-si picioarele, mai mult mort decat viu. 

Capitolul al saselea. 

Piotr Stepanovici se agita. 

I 

Ziua serbarii fusese fixata definitiv, iar von Lembke devenea tot mai trist 
şi mai îngândurat. Era plin de presentimente ciudate, sinistre, şi asta o 
neliniştea mult pe Iulia Mihailovna. E drept că nici prin gubernie lucrurile nu 
prea mergeau bine. Cumsecadele nostru fost guvernator lăsase administraţia 
cam în dezordine. Se iviseră semnele unei epidemii de holeră; pe alocuri dăduse 
molima în vite; vara întreagă prin oraşe şi sate bântuiră incendii, iar în popor 
se înrădăcina tot mai mult credinţa că focul era pus de cineva şi se auzeau 
murmure prosteşti. Jaful luase proporţii mari. Dar toate acestea n-ar fi fost 
desigur lucruri prea grave, dacă nu s-ar fi adăugat şi alte motive de nelinişte 
pentru Andrei Antonovici, care se simtise atât de fericit până atunci. 

O surprindea pe Iulia Mihailovna mai ales faptul că, pe zi ce trecea, el 
devenea tot mai taciturn şi, lucru ciudat, mai ascuns. Şi ce ar fi avut, mă rog, 
de ascuns? E adevărat, rareori o contrazicea şi în bună parte i se supunea cu 
totul. La insistența ei au fost luate, de pildă, două sau trei măsuri foarte 
riscante şi aproape ilegale în scopul întăririi autorităţii guvernatorului. Au fost 
îngăduite şi câteva favoruri inadmisibile, cu acelaşi scop; astfel, indivizi care 
meritau să fie judecaţi şi trimişi în Siberia, numai şi numai la intervenţia ei 
fură propuşi spre decorare. Unele plângeri şi interpelări sistematice erau lăsate 
fără răspuns. Toate acestea se aflară mai târziu. Lembke nu numai că semna 
orice, dar nici nu punea în discuţie măsura participării soţiei sale în efectuarea 
propriilor lui îndatoriri. În schimb, îl apuca din când în când duhul împotrivirii 
la nişte „adevărate fleacuri”, uimind-o pe Iulia Mihailovna. Desigur, pentru 
zilele de ascultare simţea omul nevoia să se recompenseze prin câteva clipe de 
revoltă. Din nefericire, Iulia Mihailovna, cu toată perspicacitatea ei, nu ştiu să 
înţeleagă acest rafinament la un om delicat din fire! Vai, era preocupată prea 
mult de altele ca să-şi dea seama de asta şi de aceea se ajunsese la atâtea 
încurcături. 

Nu stă în puterile mele şi nici nu voi şti să povestesc unele lucruri. După 
cum nici nu este de competenţa mea să discut unele greşeli cu caracter 
administrativ. De altfel, tot aspectul acesta administrativ îl las deoparte, 
înlăturându-l de plano. Apucându-mă să scriu această cronică, îmi 
propusesem alte scopuri. Afară de aceasta, multe lucruri vor ieşi la iveală abia 
după ancheta care în prezent este încă în curs în gubernia noastră, încât se 
cuvine să mai aşteptăm puţin. Câteva lămuriri totuşi mi se par necesare. 

Dar să ne reintoarcem la Iulia Mihailovna. Biata femeie, îmi pare sincer 
rău de ea, ar fi reuşit să obţină tot ce-şi dorise şi o pasiona atâta (glorie şi 
altele) fără acele acţiuni forţate şi excentrice pe care şi le propusese să le 
întreprindă chiar din capul locului. Fie din cauza unei înclinații excesiv de 
romantice, fie din cauza neizbanzilor si deceptiilor îndelungate din prima ei 


tinerete, ea se simti brusc, odata cu aceasta schimbare a sortii, intr-un fel 
purtatoarea unei meniri aparte, aproape unsa cu har, ,deasupra capului careia 
se aprinsese o limba de foc”, si tocmai in aceasta limba de foc zäcea adevarata 
nenorocire; oricum, nu era un conci pe care-l poţi pune pe orice cap de femeie. 
E un adevăr însă de care nu poţi să convingi o femeie; dimpotrivă, cântându-i 
în strună, izbuteşti întotdeauna, ceea ce se şi întâmplă în realitate, cei din jurul 
ei profitând din plin. Şi dintr-odată biata femeie se pomeni punct convergent şi 
jucăria celor mai diverse influenţe, deplin convinsă totodată că este foarte 
originală. Mulţi profitori îşi încălziră în preajma ei mâinile, manevrând cu 
abilitate naivitatea ei, în timpul scurt cât îi fu dat să conducă destinele 
guberniei. Şi ce harababură rezultă din această pretinsă independenţă şi 
originalitate! Îi plăceau şi proprietatea latifundiară, şi elementul aristocratic, şi 
întărirea autorităţii guvernatorului, şi elementul democratic, şi noile instituţii, 
şi ordinea, şi tendinţele liber-cugetătoare, şi ideile socialiste, şi ţinuta riguroasă 
a salonului aristocratic, şi atitudinea vulgar-degajată, aproape de cafenea, a 
tineretului din anturajul ei. Visa să aducă fericirea şi să împace ceea ce era de 
neîmpăcat sau, mai exact, să unească pe toţi şi totul în adorarea propriei 
personalităţi. Avea şi câţiva favoriţi: Piotr Stepanovici, de pildă, care acţiona, 
între altele, printr-o lingusire brutală, îi plăcea foarte mult. De altfel, tinea la el 
dintr-o altă cauză, năstruşnică de tot, şi care o caracteriza cel mai bine pe biata 
femeie: nutrea mereu speranţa că acesta-i va divulga un mare complot contra 
statului! Oricât de greu ar fi să ne închipuim o asemenea speranţă naivă, 
acesta era adevărul. I se părea, nu se ştie de ce, ca în gubernie se ascund 
negreşit firele unui complot antistatal. Piotr Stepanovici, prin tăcerile lui în 
unele cazuri şi aluziile în altele, contribuise mult la întărirea acestei idei. Îşi 
vârâse femeia în cap că el întreţine legături cu toate elementele revoluţionare 
din Rusia, şi că îi este devotat ei în acelaşi timp până la adoratie. Descoperirea 
complotului, recunoştinţa Petersburgului, perspectivele unei cariere strălucite 
în viitor, exercitarea unei influenţe binefăcătoare „prin blandete şi atenţie” 
asupra tineretului, pentru a-l reţine de pe marginea prăpastiei, toate acestea se 
împăcau perfect în capul ei fantezist. Îl salvase doar, îl subjugase pe Piotr 
Stepanovici (nu se ştie de ce era ferm convinsă de acest lucru), tot astfel va şti 
să-i salveze şi pe alţii. Nimeni, nimeni dintre ei nu va trebui să piară, îi va salva 
pe toţi; îi va categorisi; va raporta in acest sens; va proceda astfel în scopul 
justiţiei supreme şi nu este exclus ca istoria şi întreaga mişcare liberală rusă 
să-i binecuvânteze numele; dar şi complotul va fi descoperit. Toate avantajele 
dintr-odată. 

Şi totuşi era necesar ca pentru ziua festivitatii chipul lui Andrei 
Antonovici să se lumineze. Trebuia neapărat să fie înveselit şi liniştit. În acest 
scop îl trimise la el pe Piotr Stepanovici, sperând că acesta va izbuti să-l scoată 
din starea depresivă în care se afla printr-un procedeu oarecare, numai lui 
cunoscut. Poate chiar prin nişte informaţii, ca să zicem aşa, transmise din 
prima sursă. Era deplin încredinţată de priceperea acestuia. Piotr Stepanovici 
de mult nu mai intrase în cabinetul domnului von Lembke. Pătrunse vijelios la 


el, tocmai intr-un moment cand pacientul se afla intr-o dispozitie din cale-afara 
de proasta. 

Il. 

Intervenise o complicatie pe care domnul von Lembke nu izbutea 
nicidecum s-o dezlege. Intr-unul din judete (chiar in judetul unde chefuise nu 
de mult Piotr Stepanovici) un capitan ii facuse o admonestare verbala 
subalternului sau. Faptul se petrecuse in fata intregii companii. Subalternul 
era un ofiter tanar, cu grad de sublocotenent, recent sosit din Petersburg, 
totdeauna foarte tăcut şi posomorât, cu un aer impunător, desi mic de statură, 
gras şi rubicond. Neputând suporta admonestarea, el se repezi brusc asupra 
comandantului său cu un țipăt surprinzător de ascuţit, care uimi toată 
compania şi, aplecându-şi într-un mod ciudat capul, îl lovi cu toată puterea şi-l 
muşcă de umăr; cu greu putură să-l tragă deoparte. Nu încăpea îndoială că 
omul înnebunise; în orice caz, se constată că în ultimul timp dăduse 
numeroase semne de comportare mai mult decât ciudată. Astfel, aruncase din 
locuinţa sa două icoane care aparţineau gazdei, iar pe una dintre ele o 
sfărâmase cu toporul; în camera sa expusese, pe nişte suporturi în chip de trei 
pupitre, scrieri de Vogt, Moleschott si Buchner, aprinzând regulat în fata 
fiecărui pupitru lumânări de ceară bisericeşti. După numărul de cărţi găsite la 
el se putea conchide că era un om foarte cult. Dacă ar fi avut cincizeci de mii de 
franci, probabil că ar fi plecat pe insulele Marchize, ca acel „cadet” despre care 
aminteşte cu atâta haz d. Herzen într-una dintre operele sale. Când fu ridicat, 
în buzunarele sale şi în locuinţă se găsi un teanc de proclamatii incendiare. 

Proclamatiile ca atare erau cu totul lipsite de importanţă si, după părerea 
mea, n-ar fi putut fi cauza a cine ştie ce bătaie de cap. Am văzut atâtea in viata 
noastră. De altfel, nici nu prezentau vreo noutate; exemplare identice, după 
cum s-a constatat mai pe urmă, fuseseră împrăştiate în gubernia H., iar 
Liputin, care făcuse un drum cu vreo lună şi jumătate înainte în acel judeţ şi în 
gubernia învecinată, asigura că pe atunci încă văzuse acolo asemenea foi. Ceea 
ce îl uimise pe Andrei Antonovici era însă faptul că directorul fabricii Şpigulin, 
exact în acelaşi timp, depusese la poliţie două sau trei pachete de manifeste 
identice cu ale sublocotenentului, aruncate noaptea prin fabrică. Nici nu 
fuseseră desfăcute şi nimeni dintre muncitori nu apucase să citească măcar 
unul. Faptul părea de o naivitate prostească evidentă, dar Andrei Antonovici 
căzu pe gânduri. Chestiunea i se infatisa într-un aspect extrem de complicat şi 
de neplăcut. 

Tocmai în această fabrică se iscase acea „istorie” despre care s-a vorbit 
atât de mult, făcându-se caz mare la noi, şi care fusese relatată cu lux de 
amănunte în diferite versiuni de gazetele din capitală. Cu vreo trei săptămâni în 
urmă se îmbolnăvise şi decedase acolo unul dintre muncitori, atins de holera 
asiatică; după el se îmbolnăviră şi alţi câţiva. Tot oraşul fu cuprins de spaimă, 
întrucât primejdia răspândirii molimei venea dintr-o gubernie învecinată. Notez 
că la noi fuseseră luate din timp măsuri sanitare preventive, în limita 
posibilităţilor destul de satisfăcătoare, pentru a bara drumul acestei musafire 


nepoftite. Fabrica Spigulin insa, proprietatea unor milionari si oameni cu 
intinse relatii, fusese nu stiu cum omisa. Si deodata toata lumea incepu sa tipe 
intr-un glas ca tocmai acolo se ascunde un focar de infectie, ca in fabrica si 
indeosebi in locuintele muncitorilor domneste atata necuratenie, incat chiar 
dacă nu s-ar fi încuibat holera venind din altă parte, ea tot ar fi trebuit sa 
apară acolo. Bineînţeles, fură luate toate măsurile şi Andrei Antonovici insistă 
în modul cel mai energic ca ele să fie imediat puse în aplicare. Fabrica fu 
curățată si dezinfectată în trei săptămâni, dar proprietarii, nu se ştie de ce, o 
închiseră. Unul dintre fraţii Şpigulin locuia permanent la Petersburg, iar 
celălalt, după ordinul de revizuire sanitară, plecase la Moscova. Directorul 
începu concedierea muncitorilor şi, după cum s-a constatat ulterior, făcuse 
abuzuri cu acest prilej, înşelându-i. Muncitorii începură să murmure, 
pretinzând o socoteală dreaptă; din prostie începură să bată pragurile poliţiei, 
deşi fără prea multă gălăgie şi deloc agitati. Ei bine, tocmai în acest moment 
Andrei Antonovici primi teancurile de proclamatii trimise de director. 

Piotr Stepanovici pătrunse în cabinet fără să fie anunţat, ca un prieten 
bun şi om al casei, ba şi cu o însărcinare de îndeplinit din partea Iuliei 
Mihailovna. Văzându-l, von Lembke îşi încruntă sprâncenele şi se opri cu un 
aer ursuz lângă biroul său. Până atunci se plimbase prin cabinet discutând 
între patru ochi cu şeful cancelariei sale, Blum, un neamt foarte posac şi greoi 
pe care-l adusese cu el din Petersburg, cu toată împotrivirea energică a luliei 
Mihailovna. Funcţionarul, văzându-l pe Piotr Stepanovici, se trase spre uşă, dar 
nu ieşi. Piotr Stepanovici avu chiar impresia că acesta schimbă o privire plină 
de înţeles cu şeful său. 

— În sfârşit, v-am prins, căpetenie ascunsă a guberniei, strigă râzând 
Piotr Stepanovici şi acoperi cu palma proclamația de pe masă, piesa aceasta e 
menită probabil să vă îmbogăţească colecţia, nu-i aşa? 

Andrei Antonovici se aprinse la faţă. Un tremur convulsiv îi strâmbă faţa. 

— Încetează, încetează imediat! strigă el tresărind de mânie. Iti interzic... 
domnule... 

— Dar ce este? Am impresia că sunteţi supărat? 

— Dă-mi voie să-ţi spun, domnul meu, că de azi înainte nu sunt deloc 
dispus să-ţi mai suport apucăturile acestea sans façon şi te rog să nu uiţi... 

— Ei drăcie, văd că vorbiti serios! 

— Taci, taci odată, bătu din picior von Lembke, şi să nu îndrăzneşti... 

Dumnezeu ştie până unde s-ar fi ajuns. Căci se strecurase la mijloc o 
împrejurare total necunoscută nici lui Piotr Stepanovici, nici Iuliei Mihailovna 
însăşi. Bietul Andrei Antonovici ajunsese într-un asemenea hal de zăpăceală, 
încât în ultimele zile începuse să fie gelos pe Piotr Stepanovici în legătură cu 
soţia sa. Rămânând singur, mai ales noaptea, el trăia momente de frământare 
penibilă. 

— Şi eu care credeam că odată ce un om, două zile la rând, îţi citeşte 
până la miezul nopţii romanul, cerandu-ti părerea, asemenea convenţii strict 
protocolare nu-şi mai au rostul... Iulia Mihailovna mă primeşte în termeni 


foarte amicali; nici nu stiu ce sa mai cred, zise Piotr Stepanovici cu un aer nu 
tocmai lipsit de demnitate. Si fiindca veni vorba, poftim, aveti aici si romanul 
dumneavoastra, depuse el pe birou un caiet voluminos facut sul si infasurat 

intr-o coala de hartie albastra. 

Lembke se facu rosu la fata si dadu semne de ezitare. 

— Şi unde l-ai găsit? întrebă el nehotărât, cuprins de o bucurie năvalnică 
pe care nu putea s-o reţină, dar pe care ar fi vrut totuşi să şi-o stăpânească. 

— Inchipuiti-va, asa cum era făcut sul, se rostogolise în spatele comodei. 
Probabil că intrând în odaie l-am aruncat nu prea îndemânatic şi abia acum 
trei zile a fost găsit, cu prilejul curäteniei; mare bătaie de cap mi-ati dat! 

Lembke îşi plecă sever privirea în jos. 

— Două nopţi la rând n-am dormit din pricina dumneavoastră. Acum trei 
zile a fost găsit şi a trebuit să citesc nopţile, neavând timp ziua. Ei bine, nu mă 
satisface: ideea nu-mi convine. Dar să lăsăm asta, n-am fost niciodată un critic; 
ce-i drept însă, n-am putut să mă smulg până nu l-am citit până la capăt, cu 
toate că nu sunt mulţumit! Capitolele patru şi cinci sunt... sunt... dracu” ştie 
ce! Şi ce încărcătură densă de umor, am râs în hohote. Sunteţi un meşter 
grozav de a lua în râs sans que cela paraisse! Hai, să zicem, în capitolele nouă 
şi zece, unde se vorbeşte despre dragoste, nu-i domeniul meu; şi totuşi sunt 
pline de efect; după scrisoarea lui Igrenev îmi venea aproape să plâng, deşi l-aţi 
înfățișat cu multă fineţe... Ştiţi, e şi emotionant şi în acelaşi timp parcă ati vrea 
să-l infatisati printr-o latură falsă, nu-i asa? Am ghicit bine sau nu? Iar în ce 
priveşte finalul, pur şi simplu v-aş lua la bătaie. În definitiv care este ideea? 
Aceeaşi idealizare de altădată a fericirii familiale, cu înmulţirea copiilor şi a 
capitalurilor, cu viata prosperă dominată de grija de inavutire! Cititorii vor 
rămâne bineînţeles încântați, dacă până si eu nu m-am putut smulge, dar e cu 
atât mai rău. Cititorul e la fel de prost ca altădată, ar trebui ca oamenii cu 
scaun la cap să-l zguduie puţin, iar dumneavoastră... Dar ajunge deocamdată, 
adio. Să nu vă supăraţi, altă dată; veneam să vă spun câteva vorbe foarte 
necesare; dar sunteţi într-o dispoziţie... 

Între timp Andrei Antonovici îşi culesese de pe masă romanul, încuindu-l 
în dulapul de stejar plin cu cărţi şi reuşind totodată să-i facă lui Blum un semn 
discret să plece. Acesta dispăru, cu fata amărâtă si tristă. 

— Nu sunt eu chiar aşa... ci pur şi simplu... tot felul de neplăceri, 
murmură el încruntându-se, dar acum fără mânie, şi aşezându-se la birou, ia 
loc şi spune-mi ce te aduce. De mult nu te-am mai văzut, Piotr Stepanovici, 
numai te rog nu mai intra pe viitor în felul acesta... Uneori chestiunile de 
serviciu... 

— Felul meu este acelaşi... 

— Ştiu şi cred că n-o faci intenţionat, însă împovărat fiind uneori de 
felurite griji... Dar şezi, te rog. 

Piotr Stepanovici se aşeză comod pe canapea, trăgându-şi picioarele sub 
el. 

III 


— Si ce griji, mă rog; nu cumva flecustetele astea? arătă el cu capul spre 
manifeste. Dacă vreţi, vă aduc foi de astea cu toptanul, încă de prin gubernia X 
am făcut cunoştinţă cu ele. 

— Adică pe timpul când ai locuit acolo? 

— Bineînţeles, doar nu puteam s-o fac nefiind acolo. Are şi o vinietă, o 
secure desenată în partea de sus. Îmi daţi voie (şi luă un manifest)? Ei da, uite 
şi securea; este exact aceeaşi. 

— Da, da; o secure. Vezi dumneata, o secure. 

— Ei şi ce, v-aţi speriat de secure? 

— Nu de secure... şi nu m-am speriat, dar afacerea asta... e o afacere 
care... dă de gândit, date fiind împrejurările... 

— Ce împrejurări? Faptul că au fost găsite în fabrică? He, he. Dar ştiţi că 
la fabrica aceasta a dumneavoastră foarte curând înşişi muncitorii vor scrie 
proclamatii? 

— Cum adică? îl privi sever von Lembke. 

— Uite asa. Sa fiti atent la ei. Sunteti prea bland, Andrei Antonovici; 
scrieti romane. Cand, de fapt, ar trebui sa procedati dupa metode vechi. 

— Care metode vechi, ce fel de sfaturi sunt astea? Fabrica a fost 
dezinfectata; am dat ordin si s-a facut curätenie radicala. 

— lar muncitorii sunt in plina rascoala. Ar fi cazul sa fie batuti zdravan 
cu nuiaua, toti pana la unul, si sa se puna capat agitatiei, o data pentru 
totdeauna. 

— Rascoala? Prostii; am dat porunca sa se faca curätenie. 

— De, Andrei Antonovici, sunteti prea moale! 

— În primul rând, nu sunt chiar atât de moale, şi în al doilea... se simţi 
iar atins von Lembke. Vorbea cu tânărul vădit in sila, mai mult din curiozitate, 
poate afla de la el ceva nou. 

— Aha, încă o cunoştinţă veche! îl întrerupse Piotr Stepanovici, 
atintindu-si privirea pe o altă foaie vârâtă sub tampon. Probabil tot o 
proclamaţie, tipărită, se pare, în străinătate, dar în versuri, pe asta o ştiu chiar 
pe de rost: O personalitate luminoasă! la să vedem: exact, O personalitate 
luminoasă, aşa cum am crezut. Cunosc această personalitate încă din 
străinătate. De unde ati dezgropat-o? 

— Zici că ai văzut-o în străinătate? tresări von Lembke. 

— Ba bine că nu, cu patru sau cinci luni în urmă. 

— Multe lucruri ai mai văzut dumneata în străinătate, observă subtil von 
Lembke, privindu-l ţintă. Fără să-l asculte, Piotr Stepanovici desfăcu foaia şi 
citi cu glas tare versurile: 

O personalitate luminoasă. 

Nu era de neam vestit, Din popor s-a fost ivit. 

Cu dârzenie înfruntă. 

Țarul şi prigoana cruntă, Veninata boierime, Învechită-n uri si crime. 

Nu e spaimă să-l abată. 

De pe calea lui bărbată; 


Si cuvantu-i arzator. 

Viu rasuna in popor: 

Libertate si fratie, Toti de-o seama sa se stie! 

Vis de alta randuiala. 

L-a purtat într-o răscoală, Şi-a fugit atunci din tara. 

Dintr-a călăului gheară. 

Iar poporul clocoteste. 

De luptă se chibzuieşte... 

De la Smolensk la Taşkent. 

Îl aşteaptă pe student, Tar, boieri şi silnicie. 

Să răpună pe vecie. 

Ogoare să înfrăţească, Viaţă nouă să-şi clădească! 

— Le-aţi găsit probabil la ofiţerul acela? întrebă Piotr Stepanovici. 

— Îl cunoşti şi pe acest ofiţer? 

— Ba bine că nu. Vreo două zile am chefuit cu ei acolo. Nu-i rămânea 
decât să înnebunească. 

— Poate că nici nu-i vorba de nebunie. 

— Pentru că a început să muşte? 

— Dă-mi voie însă, dacă zici că ai citit aceste versuri în străinătate şi 
după aceea se găsesc aici, la acest ofiţer... 

— Vi se pare curios, nu-i aşa? După cum văd, Andrei Antonovici, mă 
supuneti unui examen? Să vedeţi, începu el cu un aer neobişnuit de grav, 
întrucât le-am citit în străinătate, la întoarcerea mea în ţară, am şi adus faptul 
la cunoştinţa celor în drept, cu explicaţiile respective, explicaţii apreciate ca 
fiind satisfăcătoare, altminteri oraşul n-ar fi avut fericirea să se bucure de 
prezenţa mea. Consider afacerea lămurită şi încheiată din acest punct de 
vedere şi nu sunt obligat să dau nimănui socoteală. Şi este încheiată nu pentru 
că as fi un denuntator, ci pentru că n-am avut cum proceda altfel. Cei ce i-au 
scris Iuliei Mihailovna, în deplină cunoştinţă de cauză, m-au descris ca pe un 
om cinstit... Dar să lăsăm naibii toate acestea, venisem să vă expun o 
chestiune foarte importantă, şi bine aţi făcut că l-aţi expediat pe hornarul ăsta 
al dumneavoastră. O chestiune foarte importantă pentru mine, Andrei 
Antonovici; vin la dumneavoastră cu o rugăminte specială. 

— O rugăminte? Hm, poftim, te ascult şi, mărturisesc, cu multă 
curiozitate. Şi, în general, aş vrea să adaug că dumneata, Piotr Stepanovici, pur 
şi simplu mă uimeşti. 

Von Lembke părea tulburat. Piotr Stepanovici îşi puse picior peste picior. 

— La Petersburg, începu el, am fost destul de sincer în multe privinţe, 
dar unele lucruri, ca, de exemplu, această foaie (el lovi cu degetul în O 
personalitate luminoasă) le-am trecut sub tăcere; în primul rând, pentru că nu 
merita să vorbesc despre asta, în al doilea rând, pentru că n-am declarat decât 
ceea ce m-au întrebat. Nu-mi place să anticipez asupra unor lucruri în privinţa 
cărora nu sunt întrebat; în aceasta, după mine, stă deosebirea între un ticălos 
şi un om cinstit, căzut pur şi simplu în nişte împrejurări... în sfârşit, să lăsăm 


asta la o parte. Acum insa... cand acesti neghiobi... in sfarsit, cand chestiunea 
aceasta a ieşit la iveală si se află în mâinile dumneavoastră si, dupa cum 
înţeleg, nu poate scăpa vigilentei dumneavoastră, pentru că sunteţi un om cu 
ochi ageri şi nimeni n-ar putea să vă ghicească gândurile, iar aceşti imbecili, 
cum văd eu, se incapataneaza să continue, eu... eu, într-un cuvânt, am venit 
să mă rog să salvaţi un om, tot un imbecil, poate chiar şi un nebun, în numele 
tinereţii, nenorocirilor sale, în numele concepţiilor dumneavoastră 
umanitariste... că doar nu sunteţi uman numai în paginile romanelor 
dumneavoastră de fabricaţie proprie! îşi curmă el brusc discursul, cu un 
sarcasm brutal şi plin de nerăbdare. 

Într-un cuvânt, apăru ca un om sincer şi deschis, dar lipsit de abilitate şi 
de politetea necesară, din cauza sentimentelor umane care-l copleşeau şi poate 
chiar din cauza delicatetei exagerate a unui om cam redus, după cum aprecie 
îndată von Lembke şi cum îl crezuse încă de multă vreme, mai ales în ultima 
săptămână când, rămânând singur în cabinetul său, îndeosebi nopţile, îl înjura 
în gând pentru succesele lui inexplicabile pe lângă Iulia Mihailovna. 

— Pentru cine intervii şi ce înseamnă toate acestea? se informă 
guvernatorul grav, căutând să-şi ascundă curiozitatea. 

— Pentru... pentru... ei dracie... dar n-am nici o vină că eu cred în 
dumneavoastră! ce vină am eu ca vă consider un om cu sufletul nobil si 
generos şi, mai ales, un om înţelept... capabil adică să înţeleagă... dracu’... 

Sărmanul, se vedea cât colo, nu izbutea să-şi învingă jena. 

— Dar intelegeti odată, continua el, intelegeti că rostindu-i numele îl dau 
legat în mâinile dumneavoastră; îl trădez, nu-i aşa? Nu-i aşa? 

— Păi, cum altfel aş putea eu să ştiu despre cine este vorba, dacă nu 
îndrăzneşti să-mi spui chiar dumneata? 

— Ei vedeţi, asta e, totdeauna mă dati gata cu această logică a 
dumneavoastră, dracu’... ei, la dracu’... În sfârşit, n-am încotro... Această 
„personalitate luminoasă”, acest „student” este Şatov... Poftim, am spus-o! 

— Şatov? Cum adică este Şatov? 

— Şatov e „studentul” despre care se aminteşte aici. El locuieşte aici, e 
un fost iobag, acela care l-a pălmuit pe Stavroghin. 

— Cunosc, cunosc, îşi îngustă ochii Lembke, dă-mi voie însă, ce acuzaţii i 
se aduc şi care e în definitiv rostul intervenţiei dumitale? 

— Pai, vă rog să-l salvaţi, mă intelegeti? L-am cunoscut încă de acum opt 
ani, i-am fost chiar prieten poate, îşi ieşi din fire Piotr Stepanovici. În definitiv, 
nu sunt obligat să vă dau socoteală despre viaţa mea anterioară, dădu el din 
mâini, şi de fapt nu era decât o înjghebare mizeră, în total trei oameni şi 
jumătate, iar cu cei din străinătate nu se numărau poate decât vreo zece 
oameni; principalul e că mi-am pus nădejdea în spiritul dumneavoastră uman, 
în înţelepciunea dumneavoastră. Veţi înţelege cum trebuie lucrurile şi veţi 
infatisa chestiunea în lumina ei adevărată, şi nu cine ştie cum, doar ca un vis 
absurd al unui om zănatic... din cauza nenorocirilor, notati, din cauza unor 


nenorociri indelungate, si nu ca un complot nemaipomenit antistatal sau 
dracu’ mai stie cum... 

Aproape se sufoca. 

— Hm. Vad ca el este vinovat de aceste proclamatii cu securea, conchise 
aproape maiestuos Lembke, da-mi voie sa-ti spun totusi ca, daca e singur, cum 
putea sa le difuzeze si aici, si in provincie, ba si in gubernia X si... si, in sfarsit, 
principalul, de unde le-a luat? 

— Pai, nu v-am spus ca nu sunt, probabil, decat vreo cinci oameni in 
total, hai sa zicem zece, de unde sa stiu? 

— Dumneata nu stii? 

— Pai, de unde dracu’ să ştiu? 

— Dar vad ca despre Satov ai stiut ca este unul dintre complici? 

— Of! dadu din mana Piotr Stepanovici, aparandu-se parca de 
perspicacitatea zdrobitoare a celui care-l întreba. Ei bine, ascultati atunci, va 
spun tot adevărul: în privinţa manifestelor n-am nici o cunoştinţă, adică nu 
cunosc absolut nimic, dracu' să le ia, intelegeti ce înseamnă nimic? ... Desigur, 
e acel sublocotenent sau altcineva de aici... poate şi acest Şatov, şi altcareva, şi 
atâta tot, nişte prapaditi păcătoşi... Eu însă am venit să vă rog în privinţa lui 
Şatov, el trebuie salvat, pentru că aceste versuri sunt scrise de el, le-a compus 
chiar el, şi în străinătate prin el au fost tipărite; iată tot ce cunosc eu absolut 
precis, dar despre manifeste nu ştiu chiar nimic. 

Dacă a scris versurile înseamnă că a compus şi manifestele. Dar ce 
anume te face să-l bănuieşti pe domnul Şatov? 

Cu aerul omului total scos din răbdări, Piotr Stepanovici îşi smulse din 
buzunar portofelul, iar din portofel un bilet. 

— Poftim dovada! strigă el aruncând biletul pe birou. Lembke îl desfăcu; 
biletul fusese scris cu jumătate de an în urmă şi expediat de aici undeva în 
străinătate, era foarte scurt şi nu cuprindea decât aceste cuvinte: „Personalitate 
luminoasă” n-o pot tipări aici, de altfel nu pot face nimic aici; tipariti-o in 
străinătate. 

Iv. Şatov. 

Lembke isi atinti privirea asupra lui Piotr Stepanovici. Bine îl 
caracterizase Varvara Petrovna că avea întru câtva o privire de berbec, mai ales 
în unele momente. 

— Adică, iată cum vine toată treaba, se smuci iar din loc Piotr 
Stepanovici, el a scris, vasăzică, versurile acestea aici, acum o jumătate de an, 
dar n-a putut să le tipărească în vreo tipografie tăinuită şi de aceea roagă să fie 
tipărite în străinătate... Nu e clar? 

— Da, e clar, dar cui i se adresează el în acest bilet? Iată ce nu apare 
clar! observă Lembke cu ironia cea mai şireată. 

— Lui Kirillov, desigur; biletul îi este adresat lui Kirillov în străinătate... 
Ce, n-aţi ştiut? Ceea ce mă necăjeşte e faptul că dumneavoastră, probabil, vă 
prefaceti in fata mea cum că nu ştiţi, când de fapt de mult stiati despre aceste 
versuri şi despre tot! Cum se explică faptul că ele se află pe biroul 


dumneavoastra? S-au priceput ele asa, singure, sa apara aici! De ce ma 
chinuiti, asadar? 

El isi sterse cu un gest convulsiv transpiratia de pe frunte. 

— Poate ca am stiut si eu ceva... se eschiva abil Lembke, dar cine este 
acest Kirillov? 

— Pai, un inginer sosit de curand, a fost martorul lui Stavroghin la duel, 
un maniac, un nebun; sublocotenentul dumneavoastra intr-adevar poate ca e 
intr-o stare de delirium tremens, dar acesta e nebun cu adevarat... De asta va 
garantez. Eh, Andrei Antonovici, daca ar sti guvernul ce fel de oameni de 
nimica sunt toti, n-ar misca nici un deget impotriva lor. Pe toti i-ar trimite 
grămadă la dracu’ in praznic; încă în Elveţia si la diferitele lor congrese mi-am 
dat seama ce fel de oameni sunt. 

— De acolo este condusă mişcarea de la noi? 

— Cine să conducă? Trei oameni şi încă o jumătate de om. Numai când îi 
priveşti, iti vine să mori de plictiseală. Şi care mişcare de la noi, mă rog? Cea a 
circulaţiei de manifeste, cumva? Si cine este recrutat aici, nişte sublocotenenti 
ajunşi în stare de delirium tremens şi doi-trei studenţi şi nişte neispraviti, în 
vârstă de douăzeci şi doi de ani? Şi câţi sunt la număr, mă rog? Îmi închipui că 
un milion de dulăi îi caută, şi câţi au fost găsiţi? Sapte insi. Vă spun, iti vine să 
mori de plictiseală. 

Lembke îl ascultă cu multă atenţie, dar cu o expresie care părea să 
spună: „Vrei să vinzi castraveți gradinarului?”. 

— Dă-mi voie să-ţi spun totuşi, dumneata binevoieşti să afirmi că biletul 
a fost expediat în străinătate; dar nu văd nici un fel de adresă; cum puteai şti 
dumneata că adresantul este domnul Kirillov şi, în sfârşit, trimis în străinătate 
şi... şi... că într-adevăr e scris de domnul Şatov? 

— Procuraţi-vă imediat ceva scris de Satov şi controlati. În cancelaria 
dumneavoastră negreşit trebuie să existe vreo hârtie cu semnătura lui, iar 
faptul că a fost adresat lui Kirillov îl ştiu chiar de la acesta, de la Kirillov, care 
mi-a şi arătat biletul atunci. 

— Prin urmare şi dumneata... 

— Ei da, bineînţeles, şi eu. Câte şi mai câte mi s-au arătat acolo. Iar în ce 
priveşte versurile, se pare că însuşi decedatul Herzen i le-a scris atunci lui 
Şatov, când acesta rătăcea prin străinătate, ca amintire despre întâlnirea lor şi 
cu titlu de elogiu pentru el, de recomandare sau dracu' ştie pentru ce... iar 
Şatov le difuzează în rândurile tineretului. Aflaţi, adică, cum m-a apreciat 
însuşi Herzen. 

— le-te-te, se dumiri în sfârşit complet Lembke. Mă gândeam eu: 
manifeste, ma rog, se intelege de la sine, dar ce rost au versurile? 

— Pai, tocmai dumneavoastra sa nu intelegeti? Dracu’ stie de ce v-am 
spus eu toate acestea! Ascultati-ma, mie sa mi-l dati pe Satov, iar în ce priveşte 
pe toţi ceilalţi, să-i ia dracu”, chiar şi pe Kirillov, care stă acum încuiat în casa 
lui Filippov, unde se ascunde Şatov. Ei nu mă suferă, pentru că m-am întors... 
Dar fägäduiti-mi-l pe Satov, şi atunci vi-i servesc pe toţi ca pe tava. Vă voi fi de 


folos, Andrei Antonovici! Tot grupusorul acesta mizer de vreo nouă-zece 
oameni, cred. Şi-i urmăresc, din proprie iniţiativă. Trei ne sunt cunoscuţi deja: 
Şatov, Kirillov şi acel sublocotenent. Pe ceilalţi îi am deocamdată sub 
observaţie... deşi poate că nu sunt chiar atât de miop. Exact ca în gubernia X; 
au fost surprinşi acolo cu manifeste asupra lor doi studenţi, un licean, doi 
nobili în vârstă de douăzeci de ani, un învăţător şi un maior în retragere, de 
vreo şaizeci de ani, ametit de băutură, şi atâta tot; si vă rog să mă credeţi că 
aceştia erau toţi; s-au şi mirat chiar, că numai atâţia erau. Dar am nevoie de 
vreo şase zile. Mi-am şi făcut socoteala pe abac; vreo şase zilişoare, nu mai 
înainte. Dacă vreţi să obţineţi un rezultat serios, să nu vă atingeti de ei încă 
vreo şase zile şi eu vi-i predau pe toţi grămadă; dacă faceţi vreo mişcare mai 
devreme, cuibul va fi gol. Să mi-l dati însă pe Satov, mă rog pentru Satov... Si 
cel mai bine ar fi să fie chemat în mod secret şi prieteneşte, fie chiar şi aici în 
biroul dumneavoastră, şi anchetat temeinic, arătându-i-se adevărul, ridicând 
cortina în faţa ochilor săi... sunt convins că el singur se va arunca la picioarele 
dumneavoastră şi va izbucni în lacrimi! Este o fire nervoasă, nenorocită; 
nevastă-sa e în relaţii cu Stavroghin. Mângâiati-l, adresati-i nişte cuvinte calde 
şi va spune totul; dar trebuie să aveţi răbdare vreo şase zile... Şi mai ales, mai 
ales, nici un cuvintel să nu-i spuneţi Iuliei Mihailovna. Să fie secret, puteţi 
păstra secretul? 

— Cum? căscă ochii Lembke. Nu i-ai spus nimic... Iuliei Mihailovna? 

— Iuliei Mihailovna? Ferească sfântul! Vai de mine, Andrei Antonovici! Să 
vedeţi: preţuiesc mult prietenia pe care mi-o arată şi o stimez nespus de mult, 
mă rog, şi toate celelalte... dar n-aş face o asemenea greşeală. N-o contrazic, 
pentru că, ştiţi şi dumneavoastră, e primejdios s-o contrazică cineva. Am 
aruncat poate asa, un cuvintel, pentru că îi plac asemenea chestii, dar ca să-i 
spun ei totul, cum am făcut acum direct dumneavoastră? Pentru că sunteţi 
totuşi bărbat, un om serios, cu o experienţă de serviciu de ani de zile, pătruns 
de fermitate profesională. Aţi văzut atâtea în viaţa dumneavoastră. Cred că 
orice pas făcut de cineva pe aceste cărări vă este cunoscut anticipat, după 
exemplele pe care le-aţi avut la Petersburg. Dar dacă i-aş fi spus dumneaei 
aceste două nume, de exemplu, ar fi pornit imediat să bată toba... că doar 
dumneaei vrea să uimească Petersburgul cu ceva de aici. Nu, nu; este exclus, e 
prea înflăcărată, să ştiţi. 

— Da, într-adevăr, e cam repezită, murmură cu o vădită satisfacţie 
Andrei Antonovici, regretând în acelaşi timp teribil că acest individ redus îşi 
permite se pare să-şi dea cu părerea cam prea liber despre Iulia Mihailovna. În 
schimb, Piotr Stepanovici avu impresia, probabil, că a spus prea puţin şi că 
trebuie să mai îngroaşe puţin culorile şi, flatându-i amorul propriu lui 
„Lembka”, să-l subjuge astfel total. 

— Exact, cam repezită, îi cântă el în strună; să zicem că este într-adevăr 
o femeie genială, o literată, dar e în stare să sperie vrăbiile. Nici şase ore nu va 
rezista să tina secretul, necum şase zile. Ei bine, Andrei Antonovici, este riscant 
să pui o femeie la o asemenea restricţie pe un termen de şase zile! Îmi veţi 


recunoaste totusi si mie oarecare experienta in aceste chestiuni; cunosc doar si 
eu cate ceva, de altfel stiti si dumneavoastra ca pot cunoaste cate ceva. Aceste 
sase zile nu vi le solicit asa, dintr-un capriciu, ci în interesul cauzei. 

— Am auzit... ezita sa-si exprime gandul Lembke, am auzit ca 
reintorcandu-te din sträinätate ti-ai facut in fata celor in drept... un fel de mea 
culpa? 

— Ma rog, ce a fost, a fost. 

— Bineinteles, n-as vrea sa intru in... dar am avut mereu impresia ca tot 
timpul aici ai vorbit intr-un stil cu totul diferit, despre religia crestina, de pilda, 
despre temeiurile organizării sociale si, în sfârşit, despre guvern... 

— Se poate, câte n-am vorbit eu. Acelaşi lucru spun şi acum, numai că 
aceste idei nu trebuie promovate în felul cum o fac imbecilii aceia, iată care-i 
deosebirea. Ce folos dacă-l muşcă de umăr? N-ati fost şi dumneavoastră de 
acord cu mine, dar rămânând la părerea că este prea devreme? 

— De fapt, nu în privinţa aceasta intelegeam eu să fiu de acord şi 
spuneam că e prea devreme. 

— E surprinzător cum fiecare cuvintel al dumneavoastră este bine 
cântărit şi plasat la locul lui. Ehei, sunteţi un om extraordinar de circumspect! 
se înveseli brusc Piotr Stepanovici. Dar bine, tată dragă, trebuia doar să fac 
cunoştinţă cu dumneavoastră, tocmai de aceea am vorbit în stilul meu 
personal. Şi nu numai cu dumneavoastră, ci cu mulţi alţii fac cunoştinţă în 
felul acesta. Poate că voiam să vă cunosc caracterul. 

— Pentru ce-ţi trebuia să-mi cunoşti caracterul? 

— Păi, ce ştiu eu (râse el iarăşi)? Vedeţi, mult stimate şi scumpe Andrei 
Antonovici, sunteţi un om şiret, dar până la aceasta lucrurile n-au ajuns încă 
şi, desigur, nu vor ajunge, mă intelegeti? Probabil ca intelegeti. Deşi am 
prezentat unde trebuie explicaţiile mele la întoarcerea din străinătate, şi zău nu 
ştiu de ce un om cu anumite vederi şi convingeri n-ar putea să acţioneze în 
favoarea acestor convingeri ale sale sincere... dar mie acolo nimeni nu mi-a 
vorbit nimic despre firea dumneavoastră şi nici un fel de indicaţii în acest sens 
n-am luat asupră-mi de acolo. Gândiţi-vă: aş fi avut posibilitatea să divulg 
aceste două nume nu numaidecât dumneavoastră, ci direct acolo, adică acolo 
unde am prezentat explicaţiile iniţiale; iar dacă şi-ar putea închipui cineva că o 
fac din interes personal sau financiar, desigur ar fi o socoteală greşită din 
parte-mi, pentru că toată recunoştinţa celor de acolo se va revărsa acum 
asupra dumneavoastră, şi nu asupra mea. Eu lupt pentru Şatov, adăugă cu un 
aer nobil Piotr Stepanovici, numai pentru Şatov, şi numai în numele prieteniei 
de altădată... Mă rog, când veţi pune mâna pe condei ca să raportați acolo, 
poate ca, şi numai dacă veţi dori, bineînţeles, strecurati şi pentru mine o 
laudă... nu mă opun, he, he! Adieu! E timpul să plec, am abuzat cam mult; n- 
ar fi trebuit să vorbesc atâta! adăugă el cu un zâmbet afabil, ridicându-se de pe 
canapea. 

— Dimpotrivă, îmi pare bine că lucrurile încep, ca să zic aşa, să se 
precizeze, se ridică şi von Lembke de pe fotoliu, zâmbind şi el foarte amabil, 


placut impresionat probabil de ultimele cuvinte ale interlocutorului sau. 
Primesc cu recunoştinţă serviciul dumitale si fii încredinţat ca tot ce se va 
putea din parte-mi în ce priveşte referintele şi aprecierea râvnei dumitale... 

— Numai şase zile. Principalul, să-mi acordati acest răgaz de şase zile în 
care dumneavoastră să nu intreprindeti nici o mişcare, numai atâta îmi trebuie! 

— Fie. 

— Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că vreau să vă leg la mâini, de altfel 
nici n-aş putea îndrăzni. O supraveghere se impune, iată pe ce mizez eu 
contând pe înţelepciunea şi pe experiența dumneavoastră. Îmi închipui câţi 
copoi şi agenţi aveţi în acest scop, he, he! trânti, cu haz şi cu uşurinţa 
caracteristică unui tânăr fluşturatic, Piotr Stepanovici. 

— Ei, nu-i chiar aşa, se eschivă cu un zâmbet afabil Lembke. E o 
prejudecată a tinereţii, că sunt nenumărați... Apropo, dă-mi voie sa te întreb un 
lucru: păi, dacă acest Kirillov a fost martorul lui Stavroghin, înseamnă că şi 
domnul Stavroghin în acest caz... 

— Cum adică? 

— Vreau să spun, adică, întrucât sunt prieteni atât de buni? 

— A, nu, nu, nu! Aici aţi dat greş, cu toate că sunteţi foarte perspicace. 
Mă şi surprinde. Am crezut că în privinţa aceasta aveţi informaţii suficiente... 
Hm, Stavroghin este exact contrariul, dar absolut... Avis au lecteur. 

— Să fie adevărat? Te pomenesti! făcu Lembke cu un aer neîncrezător. 
Mi-a spus Iulia Mihailovna că, potrivit informaţiilor pe care le deţine de la 
cineva din Petersburg, este un om cu oarecare, ca să zicem aşa, însărcinări... 

— Eu nu ştiu nimic, nu ştiu nimic, absolut nimic. Adieu. Avis au lecteur! 
găsi cu cale Piotr Stepanovici să se eschiveze brusc şi nedisimulat. 

Cu aceste cuvinte, el se repezi spre uşă. 

— Dă-mi voie, Piotr Stepanovici, da-mi voie, strigă Lembke, încă o 
chestiune de mică importanţă, şi imediat iti dau drumul. 

Guvernatorul scoase dintr-un sertar al biroului un plic. 

— lată o mica mostra, din aceeaşi categorie, şi prin aceasta iti dovedesc 
încrederea mea deosebită faţă de dumneata. Poftim, ce părere ai? 

Plicul cuprindea o scrisoare ciudată, anonimă, adresată lui Lembke şi 
primită chiar în ajun. Spre marea lui ciudă, Piotr Stepanovici citi următoarele: 

Excelenţă! 

Pentru că aşa vă numiţi. Prin aceasta vă anunţ că se pregăteşte un 
atentat asupra vieţii unor înalte personaje şi asupra patriei; căci totul duce la 
asta. Personal am difuzat necontenit ani de-a rândul. Aşijderea şi impietate. Se 
pregăteşte o răscoală, iar manifeste câteva mii şi după fiecare manifest vor 
alerga o sută de oameni cu limba scoasă, dacă acestea nu vor fi din timp 
confiscate de autorităţi, pentru că multă recompensă se promite, iar mulţimea 
e neroadă, pe deasupra mai e şi votca. Poporul, respectându-l pe vinovat, îi 
distruge şi pe unul şi pe celălalt, şi, temându-mă de ambele părţi, mă căiesc de 
ceea ce am făcut, pentru că aşa sunt împrejurările mele. Dacă doriţi un denunt 
pentru salvarea patriei, precum şi a bisericilor si a icoanelor, numai eu as 


putea să-l fac, dar si cu condiţia să mi se dea iertare din partea secţiei a treia 
imediat telegrafic numai mie singur, dintre toţi, iar ceilalţi să fie traşi la 
răspundere. Pe fereastra portarului, în semn convenit, să ardă în fiecare seară 
la ora şapte o lumânare. Văzând-o, voi crede şi voi veni să vă sărut mâna 
milostivă din capitală, dar cu condiţia să-mi fie asigurată o pensie, căci altfel 
cum voi trăi? lar dumneavoastră nu veţi regreta, pentru că veţi fi decorat. 
Trebuie procedat discret, pentru că altminteri mă curăţă. 

Al Excelenței voastre, un om disperat. 

Cad la picioarele dumneavoastră, Un liber-cugetător pocăit. 

INCOGNITO. 

Von Lembke lămuri că scrisoarea fusese lăsată ieri în vestibulul casei în 
lipsa portarului. 

— Şi ce părere aveţi despre asta? întrebă brutal Piotr Stepanovici. 

— Înclin să cred că nu este decât o murdară intrigă anonimă, în bătaie de 
joc. 

— Mai mult ca probabil că aşa este. Văd că nu vă lăsaţi păcălit. 

— Am ajuns la această concluzie pentru că e prea absurdă. 

— Aţi mai primit aici şi alte asemenea scrisorele? 

— De vreo două ori, anonime. 

— Bineînţeles, cine ar cuteza să le semneze? Într-un stil diferit? Scrise de 
mâini diferite. 

— Într-un stil diferit şi cu scris diferit. 

— Aveau şi un conţinut caraghios, ca acesta? 

— Da, erau caraghioase, ştii... foarte scârboase. 

— E clar, dacă aţi primit, înseamnă că şi asta vine din aceeaşi sursă. 

— Dar mai ales e atât de tâmpit. Aceia sunt doar nişte oameni culti si, 
desigur, nu vor scrie într-un fel atât de stupid. 

— Bineînţeles, bineînţeles. 

— Dar nu cumva acest cineva ar vrea totuşi să facă un denunt adevărat? 

— Neverosimil, i-o reteză sec Piotr Stepanovici. Ce vrea să zică telegrama 
din partea secţiei a treia şi pensie? E un caraghioslâc, evident. 

— Ai dreptate, se ruşină Lembke. 

— Ştiţi ceva, dati-mi-o mie deocamdată. Sunt sigur că voi afla de unde 
vine. Mai înainte chiar decât să vi-i dau în mână pe toţi ceilalţi. 

— Poftim, se învoi von Lembke, deşi cu oarecare ezitare. 

— Aţi arătat-o cuiva? 

— Nu, cum se poate, nimănui. 

— Adică, vreau să spun, Iuliei Mihailovna. 

— Ferească sfântul, şi te conjur sa nu i-o arăţi nici dumneata! strigă 
Lembke speriat. Va fi zguduită... şi se va supăra foc pe mine. 

— Într-adevăr, veţi fi primul care să aibă neplăceri, va spune că aţi 
meritat-o, de vreme ce vi se scrie în felul acesta. Cunoaştem noi logica 
femeiască. Aşadar, adio. E posibil ca peste vreo două-trei zile să vi-l prezint pe 
acest autor de anonime. Esenţialul, să ne respectam înţelegerea! 


IV. 

Piotr Stepanovici era poate un om destul de inteligent, dar Fedka- 
Ocnasul il ghicise bine spunând despre el ca „trăia cu ideea despre un om pe 
care şi-l inventase”. Plecă el de la von Lembke perfect convins ca a reuşit să-l 
liniştească cel puţin timp de şase zile, termen de care avea absolută nevoie. Îşi 
făcuse totuşi o idee greşită, şi numai pentru că îşi făurise chiar de la început 
imaginea unui Andrei Antonovici închipuit, o dată pentru totdeauna, drept un 
prost fără margini. 

Ca orice om ipohondru şi suspicios, Andrei Antonovici se arăta de fiecare 
dată foarte încrezător în primele clipe de evadare din necunoscut. Întorsătura 
noua a lucrurilor i se infatisa la început într-un chip destul de plăcut, cu toate 
complicațiile îngrijorătoare ce se puteau intrevedea. In orice caz, cel putin 
îndoielile de până atunci puteau să se risipească. Afară de aceasta, în ultimele 
zile se simţea atât de obosit, atât de chinuit şi de neajutorat, încât sufletul său 
tânjea după linişte. Dar, vai, liniştea aceasta nu dură mult. Viaţa îndelungată 
la Petersburg îi lăsase în suflet urme neşterse. Istoria oficială, ba şi cea secretă, 
„a generaţiei noi”, îi fusese destul de bine cunoscută, era un om curios din fire 
şi colectiona chiar manifeste, dar nu fusese niciodată în stare să înţeleagă din 
ele cuvântul esenţial. Iar acum ratacea ca într-un codru: prin toate fibrele 
fiinţei sale presimtea că în cuvintele lui Piotr Stepanovici se ascunde ceva cu 
totul fără noimă, în afară de orice forme şi condiţii, „deşi dracu” ştie ce se mai 
poate întâmpla cu această „generaţie nouă” şi dracu” ştie cum se pot petrece 
lucrurile la ei acolo”, medita el, pierzându-se în tot felul de consideraţii. 

Şi, ca un făcut, tocmai în acel moment îşi vâri capul pe uşa cabinetului 
său Blum. Tot timpul cât durase vizita lui Piotr Stepanovici, el aşteptase prin 
apropiere. Blum acesta îi venea lui Andrei Antonovici întru câtva şi rudă 
depărtată, faptul acesta însă fusese ascuns cu grijă şi teamă toată viaţa. Cer 
iertare cititorului pentru cele câteva cuvinte acordate acestui personaj 
neînsemnat. Blum făcea parte din familia ciudată a nemților ,nenorociti”, şi nu 
din cauza incapacității sale totale, dar tocmai ca să nu se ştie din ce cauze 
anume. Nemţii ,nenorociti” nu sunt un mit, ci există realmente, chiar si în 
Rusia, şi reprezintă un tip aparte. Andrei Antonovici a nutrit o viaţă întreagă 
faţă de Blum cea mai înduioşătoare compasiune şi pretutindeni, unde se putea, 
pe măsura propriilor sale succese în serviciu, îl promova şi pe Blum într-un loc 
subordonat lui la instituţia respectivă; dar omului nu-i mergea nicăieri. Ori 
postul era declarat la un moment dat disponibil, ori se schimba între timp 
conducerea, ba o dată a fost cât pe-aci să fie trimis în judecată împreună cu 
mai mulţi alţii. Era un funcţionar punctual şi meticulos, dar cam prea 
posomorât, fără a fi nevoie şi de multe ori în dauna sa; un om roşcovan, înalt, 
adus de spate, cu aer deprimat, sentimental întru câtva şi, cu toată înfăţişarea 
lui umilă, încăpățânat şi tenace ca un bou, deşi totdeauna anapoda. Fata de 
Andrei Antonovici, atât el, cât şi nevastă-sa şi numeroşii săi copii nutreau o 
afecţiune îndelungată şi aproape pioasă. Afară de Andrei Antonovici, nimeni 
niciodată nu-l iubise. Iulia Mihailovna dintru început l-a declarat indezirabil, 


nereuşind totuşi in aceasta privinţă să înfrângă îndărătnicia soţului ei. De fapt, 
a fost prima lor ceartă de familie şi care avusese loc imediat după căsătorie, 
chiar în cele dintâi zile de miere, în momentul când a apărut în faţa ei pentru 
prima oară Blum, care până atunci fusese cu grijă ţinut în umbră, la adăpostul 
tainei relaţiilor de rubedenie dintre ei. Andrei Antonovici implora, 
împreunându-şi palmele şi povestind cu emoție întreaga istorie a prieteniei sale 
cu Blum încă din fragedă copilărie, dar Iulia Mihailovna se socoti dezonorată 
pentru vecie şi recurse chiar la tactica leşinurilor, dar von Lembke nu cedă cu 
nici un pas, declarând că nu-l va părăsi pe Blum pentru nimic în lume şi nu-l 
va depărta din preajma sa, încât până la urmă şi ea rămase uimită, 
împăcându-se cu gândul prezenţei lui Blum. Fusese însă hotărât că înrudirea 
aceasta va fi ţinută şi mai departe în taină cu toată grija, foarte strict, dacă va fi 
posibil, şi chiar numele şi prenumele lui Blum vor fi schimbate, întrucât, nu se 
ştie prin ce împrejurare, el se numea, ca şi von Lembke, tot Andrei Antonovici. 
În oraşul nostru, Blum nu legă cunoştinţă cu nimeni, afară doar de farmacistul 
neamt; nu făcea vizite nimănui şi, după obiceiul său, ducea o viata zgârcită si 
singuratică. Cunostea de mult păcatele literare ale lui Andrei Antonovici. 
Tocmai el era acela care trebuia să asculte lectura primară a romanului în 
şedinţele secrete între patru ochi, rezistând câte şase ore la rând aşezat pe 
scaun şi neîndrăznind să facă nici o mişcare; omul transpira, îşi încorda toate 
puterile ca să nu adoarmă şi ca să zâmbească; întorcându-se acasă, suspina 
împreună cu lungana şi uscativa lui nevastă, vorbind despre slăbiciunea 
nefericită a binefăcătorului lor pentru literatura rusă. 

Andrei Antonovici se uită cu ochii plini de suferinţă la Blum care între 
timp pătrunsese în birou. 

— Te rog, Blum, sa mă laşi în pace, începu el agitat, intentionand 
probabil să evite reluarea conversatiei lor, întrerupte prin venirea lui Piotr 
Stepanovici. 

— Şi totuşi, acest lucru s-ar putea aranja într-un mod foarte discret, fără 
nici un fel de publicitate; aveţi doar toate împuternicirile, stărui Blum 
respectuos, dar cu îndărătnicie, încovoindu-şi spatele şi mai mult şi 
apropiindu-se cu paşi mărunți de Andrei Antonovici. 

— Blum, tu îmi eşti atât de devotat şi atât de serviabil, încât de fiecare 
dată mă uit la tine cuprins de teamă. 

— Întotdeauna spuneţi nişte lucruri spirituale şi, mulţumit de cele spuse, 
adormiti în linişte, dar tocmai prin aceasta singur vă faceţi rau. 

— Blum, chiar adineauri m-am convins că de fapt ceea ce am discutat 
noi apare cu totul într-altfel, e absolut altceva. 

— Nu cumva vă formaţi această idee pe baza spuselor acestui tânăr fals 
şi vicios, pe care chiar dumneavoastră îl banuiti? V-a subjugat prin laude 
lingusitoare pentru talentul dumneavoastră literar. 

— Blum, nu înţelegi nimic; proiectul tău este absurd, iti spun eu. Nu vom 
găsi nimic, dar va stârni un scandal enorm, după care vor urma hohote de râs, 
batjocura, iar apoi Iulia Mihailovna... 


— Vom gasi neapärat ceea ce cäutäm, pasi ferm spre dânsul Blum, 
lipindu-si palma dreapta de piept. Vom face perchezitie inopinata, dis-de- 
dimineata, cu toate menajamentele necesare fata de persoana respectiva si cu 
respectarea tuturor formalitatilor legale. Tinerii, Leamsin si Teleatnikov, sunt 
ferm convinşi că vom găsi tot ce urmărim. Au fost acolo de nenumărate ori. 
Fata de domnul Verhovenski nimeni nu are simpatie, generäleasa Stavroghina 
i-a refuzat pe fata protectia sa, si orice om cinstit, daca exista in populatia 
grosolana a acestui oras un asemenea om, este convins ca in acel loc 
intotdeauna s-a ascuns sursa proprietätii si a teoriei socialiste. Acolo sunt 
păstrate toate cărţile interzise, Cugetările lui Raleev, toate scrierile lui Herzen... 
Pentru orice eventualitate, am întocmit o listă aproximativă... 

— O, Doamne, aceste cărţi le are oricine, cât de prost eşti, sărmanul meu 
Blum! 

— Si multe manifeste, continua Blum fără să tina seama de observaţia 
şefului. Vom încheia prin a da negreşit de urma manifestelor pe care le aveţi în 
birou. Acest tânăr Verhovenski mi se pare foarte, foarte suspect. 

— Dar îl confunzi pe tatăl cu fiul. Ei nu se au bine; fiul îşi bate joc pe faţă 
de tatăl său. 

— E numai o mască. 

— Blum, ţi-ai propus să mă omori chinuindu-ma! Gandeste-te, doar e o 
persoană marcantă aici. Fost profesor, un om cunoscut, va protesta şi imediat 
se vor porni în oraş glume şi ironii, si câte si mai câte... Dar gandeste-te ce se 
va întâmpla cu lulia Mihailovna! 

Blum îi da zor înainte, fără să asculte. 

— N-a fost decât conferenţiar, numai conferenţiar, iar ca grad n-a ajuns 
decât la asesor de colegiu în retragere, se bătu el cu mâna în piept; nu are nici 
un fel de decorație, a fost destituit din serviciu fiind bănuit de complot 
împotriva guvernului. A fost un timp şi probabil că se află şi acum sub 
supraveghere secretă. În faţa dezordinilor iscate acum, sunteţi pur şi simplu 
obligat să luaţi măsuri. lar dumneavoastră, dimpotrivă, pierdeţi ocazia de a vă 
distinge, protejându-l pe adevăratul vinovat. 

— Iulia Mihailovna! Cară-te, Blum! strigă brusc von Lembke, auzind din 
camera învecinată glasul soţiei sale. 

Blum tresări, dar nu cedă. 

— Dar dati-mi voie, dati-mi voie, stărui el, lipindu-si şi mai tare mâinile 
pe piept. 

— Pleacăă...! scrasni din dinţi Andrei Antonovici. Fă ce vrei... pe urmă... 
O, Doamne! 

Draperia se dădu deoparte şi apăru Iulia Mihailovna. Se opri maiestuos 
văzându-l pe Blum, îl măsură cu o privire trufaşă jignita, ca si cum simpla 
prezenţă a acestui om constituia pentru dânsa o mare ofensă. Blum o salută 
tăcut şi respectuos printr-o plecăciune adâncă şi, încovoiat de respect, se 
îndepărtă în vârful picioarelor spre uşă, cu braţele în lături, atârnând ca două 
vâsle. 


Nu se stie, fie pentru ca intr-adevar intelesese ultima exclamatie isterica 
a lui Andrei Antonovici drept permisiune directa de a proceda asa cum 
solicitase, fie pentru ca voise sa profite de acest echivoc in interesul direct al 
binefacatorului sau, intrucat era prea convins ca intreaga actiune propusa de el 
se va incununa cu succes, dar, in urma acestei conversatii a sefului cu 
subalternul său, se produseră nişte lucruri neaşteptate, care starnira hazul 
multora. Ele provocară însă mânia cumplită a luliei Mihailovna şi prin aceasta 
măriră si mai mult zăpăceala şi confuzia din capul lui Andrei Antonovici care, 
în definitiv derutat, căzu pradă, într-un moment critic, celei mai deplorabile 
nehotarari. 

V. 

Ziua aceea a fost pentru Piotr Stepanovici incarcata de griji. De la von 
Lembke el se grabi sa alerge in strada Bogoiavlenskaia, dar, trecand pe strada 
Bikov pe lângă casa în care se stabilise Karmazinov, el se opri brusc, surase şi 
intră în casă. I se răspunse: „Sunteţi aşteptat”, ceea ce i se păru destul de 
curios, întrucât nu prevenise pe nimeni despre această vizită. 

Dar marele scriitor îl aştepta într-adevăr, de altfel, de ieri şi de alaltăieri 
încă. Cu vreo trei zile în urmă îi incredintase manuscrisul operei sale Merci (pe 
care voia s-o citească la matineul literar al serbării organizate de Iulia 
Mihailovna) şi o făcuse din amabilitate, deplin convins că faptul de a-i oferi 
personal posibilitatea de a cunoaşte anticipat o operă atât de importantă îl va 
măguli nespus pe acest tânăr. Piotr Stepanovici observase de mult că domnul 
acesta vanitos, rasfatat şi jignitor de inaccesibil pentru simplii muritori, această 
„inteligenţă aproape ca de om de stat”, caută pur şi simplu, cu o lacomă 
nerăbdare, să se dea bine pe lângă el. Mi se pare că tânărul ghicise, în cele din 
urmă, că domnul acesta, chiar dacă nu se vedea în el capul întregii mişcări 
secrete revoluţionare din toată Rusia, îl considera cel puţin unul dintre cei mai 
apropiaţi de cercul care deţine secretele revoluţiei ruse şi care exercita o 
influenţă incontestabilă asupra tineretului. Conceptiile şi starea de spirit „ale 
omului celui mai inteligent din Rusia” îl interesau mult pe Piotr Stepanovici, 
dar până acum el, din anumite motive, evitase să le cerceteze şi să le 
lămurească. 

Marele scriitor se instalase în casa surorii sale, soţie de şambelan şi 
proprietară de moşii; şi ea, şi soţul ei o venerau pe ruda lor celebră, dar în 
momentul de faţă se aflau la Moscova, spre marele lor regret, încât onoarea de 
a-l întâmpina şi de a-l primi reveni unei bătrâne, rudă săracă şi depărtată a 
şambelanului, care locuia de mult în această casă şi conducea menajul. Din 
ziua sosirii domnului Karmazinov, tot personalul casei începu să umble în 
vârful picioarelor. Bătrâna comunica la Moscova aproape zilnic cum dormise 
oaspetele, ce mâncase, iar într-o zi expediase chiar o telegramă cu ştirea cum 
că, după un prânz de gală la primarul oraşului, musafirul a fost nevoit să 
înghită o linguriţă dintr-un anumit medicament. Nu îndrăznea să intre în 
camera lui decât rareori, deşi acesta i se adresa cu multă politeţe, dar destul de 
sec, şi vorbea cu dânsa numai în chestiuni de gospodărie legate de persoana 


sa. In momentul cand apäru Piotr Stepanovici, Karmazinov isi consuma 
chifteluta de dimineata, avand in fata si o jumatate de pahar de vin negru. Cu 
prilejul altor vizite, Piotr Stepanovici mai asistase la oficierea acestui dejun 
matinal, privind cum isi consuma chifteluta de dimineata in prezenta sa, fara 
să-l trateze însă cu ceva si pe vizitator. După chifteluta i se aduse si o mica 
ceasca de cafea. Valetul care îl servea era îmbrăcat în frac, purta manusi şi 
cizme moi, încât nu i se auzeau paşii. 

— A-a! se ridică Karmazinov de pe canapea ştergându-se cu şervetul şi, 
cu un aer de mare bucurie, se apropie să-l sărute, obicei caracteristic ruşilor, 
dacă sunt personaje foarte celebre. Dar Piotr Stepanovici retinuse din 
experienţa trecută că, dând să-l sărute, gazda de fapt îi oferea obrazul şi de 
aceea procedă şi el la fel; cei doi obraji se atinseră. Karmazinov, fără a arăta că 
a observat acest lucru, se aşeză pe canapea şi, cu un zâmbet afabil, îi indică lui 
Piotr Stepanovici fotoliul din faţă, în care acesta se şi grăbi să se trântească. 

— Dar dumneata... n-ai dori să iei o gustare? întrebă gazda, trădându-şi 
de data aceasta obiceiul, dar spunând-o cu un aer care sugera evident un 
răspuns politicos negativ. Piotr Stepanovici declară pe loc că ar dori să ia o 
gustare. O umbră de uimire jignită întunecă chipul gazdei, dar numai pentru o 
clipă; sună nervos valetul şi, cu toată buna lui creştere, ridică dezgustat glasul, 
poruncind să fie servită gustarea. 

— Ce doriţi, o chifteluta sau cafea? întrebă ea încă o dată. 

— Si chifteluta şi cafea, si vin dacă se poate, simt că am flămânzit, 
răspunse Piotr Stepanovici, examinând cu atenţie calmă costumul gazdei. 
Domnul Karmazinov era îmbrăcat într-un fel de pufoaică de casă, ca o 
jachetica, cu nasturei de sidef, dar atât de scurtă, încât nu se potrivea deloc cu 
burticica lui îndestulată şi cu rotunjimea destul de proeminentă a şoldurilor. 
Tinea pe genunchi un pled de lână care-i acoperea picioarele până la podea, 
deşi în cameră era cald. 

— Sunteţi cumva bolnav? se informă Piotr Stepanovici. 

— Nu, nu sunt bolnav, însă mă tem să nu mă îmbolnăvesc, dată fiind 
clima de aici, răspunse scriitorul cu glasul lui pitigäiat, dar scandand grațios 
fiecare cuvânt şi pelticăind delicat cuvintele, după maniera aristocratică. V-am 
aşteptat încă de ieri. 

— Cum aşa? N-am promis doar. 

— Da, dar v-am încredinţat manuscrisul meu. L-aţi... citit? 

— Manuscrisul, ce fel de manuscris? 

Karmazinov păru foarte surprins. 

— L-aţi adus totuşi acum? se nelinişti el brusc într-atât, încât încetă să 
mai mănânce şi-l privi pe Piotr Stepanovici cu un aer speriat. 

— A, e vorba de acel Bonjour, mi se pare? 

— Merci. 

— N-are importanţă. Am uitat de el şi nu l-am citit, n-am avut timp. Nici 
nu ştiu dacă e la mine, în buzunare, nu-l găsesc... L-oi fi lăsat acasă pe birou, 
nici o grijă, se va găsi. 


— Totuşi ar fi mai bine să trimit pe cineva acasă la dumneavoastră. Poate 
să dispară; s-ar putea să-l fure cineva. 

— Cine să aibă nevoie de el! dar ce atâta sperietura, ştiu de la Iulia 
Mihailovna că de obicei pregătiţi mai multe copii, una în străinătate la notarul 
public, alta la Petersburg, a treia la Moscova, alta o păstraţi în seiful băncii, se 
pare. 

— Păi, Moscova ar putea fi mistuită de incendiu şi odată cu ea să dispară 
şi manuscrisul meu. Mai bine trimit imediat să-l aducă. 

— Un moment, iată-l! şi Piotr Stepanovici scoase din buzunarul de la 
spate un teanc de foi pentru corespondenţă. S-a cam mototolit. Inchipuiti-va, 
chiar în momentul când l-am luat de la dumneavoastră a rămas aşa în 
buzunarul din spate, unde-mi tin batista; am uitat. 

Karmazinov apucă febril manuscrisul, îl examină cu multă atenţie, 
numără foile şi, cu o grijă pioasă, îl depuse deocamdată pe o masuta alăturată, 
dar în aşa fel ca să-l aibă mereu sub ochi. 

— Mi se pare că nu prea citiţi mult? şuieră el, nemaiputând rezista. 

— Într-adevăr, nu prea. 

— Dar din beletristica rusă, nici atât? 

— Din beletristica rusă? Dati-mi voie, ceva-ceva am citit eu... Pe drum 
sau La drum... sau La răscruce de drumuri, parcă aşa ceva, nu ţin minte. E 
cam mult de atunci, au trecut vreo cinci ani. N-am timp. 

Urmă un timp de tăcere. 

— Chiar din momentul sosirii, i-am asigurat pe toţi că sunteţi un om 
foarte deştept, şi acum, se pare, toată lumea e nebună după dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc, răspunse calm Piotr Stepanovici. 

Se servi gustarea. Piotr Stepanovici se năpusti şi mâncă cu o poftă 
extraordinară chifteluta, bau paharul de vin, apoi şi cafeaua. 

„Acest ignorant, îl examină gânditor, privindu-l cu coada ochiului, 
Karmazinov, inghitindu-si ultima îmbucătură si sorbind ultima picătură de 
cafea, acest ignorant o fi înţeles acum toată usturimea frazei mele... de altfel, 
sunt convins că mi-a citit manuscrisul cu mult interes, dar nu ştiu de ce se 
preface. Deşi s-ar putea să nu mintă, ci e pur şi simplu un prost sadea. Prefer 
ca omul genial să fie întru câtva prost. Nu cumva acest om e cu adevărat un 
geniu la ei, dracu’ să-l ia.” 

Se ridică de pe canapea şi porni să se plimbe prin cameră, dintr-un colt 
în celălalt, într-un fel de mişcare ritmică pentru stimularea digestiei, pe care o 
executa zilnic după dejun. 

— Mai staţi mult pe aici? întrebă Piotr Stepanovici, rămânând în fotoliu şi 
aprinzandu-si o tigareta. 

— Am venit de fapt sä-mi vand mosia si plecarea mea depinde acum de 
administratorul meu. 

— Dupa cate stiu insa, ati venit se pare pentru ca lumea de acolo se 
asteapta la tot felul de epidemii dupa razboi? 


— N-nu, nu tocmai de aceea, continuă domnul Karmazinov scandandu-si 
cu o calmă seninătate frazele si la fiecare întoarcere din colt făcând o mişcare 
vioaie cu piciorusul drept, abia perceptibilă de altfel. Într-adevăr, surâse el cu 
oarecare venin, îmi propun să trăiesc un timp cât mai îndelungat. Boierimea 
rusă are în ea ceva care se uzează extraordinar de repede sub toate raporturile. 
Dar eu aş vrea să mă uzez cât mai târziu posibil şi acum am de gând să mă 
stabilesc în străinătate pentru totdeauna; e şi clima mai bună acolo, şi clădirile 
sunt de piatră, şi totul e mai trainic. Pentru veleatul meu Europa va dăinui, 
cred. Dumneata ce crezi? 

— N-am de unde să ştiu. 

— Hm. Dacă într-adevăr acolo se va prabusi Babilonul şi vom asista la o 
cădere impresionantă (în această privinţă sunt perfect de acord cu dumneata, 
deşi sunt convins că pentru cât mai am eu de trăit va rezista încă), în schimb la 
noi în Rusia nici nu are ce să se prabuseasca, vorbesc în sens comparativ. Nu 
avem nimic de piatră care să se prăbuşească şi totul va aluneca în mocirlă. 
Sfânta Rusie este cel mai puţin capabilă să opună vreo rezistenţă. Poporul 
simplu se mai ţine cumva prin credinţa în Dumnezeul rusesc; dar acest 
Dumnezeu rusesc, după ultimele informaţii, este prea nesigur, încă până şi în 
faţa reformei ţărăneşti abia a reuşit să rămână în picioare, în orice caz s-a 
clătinat destul de serios. Unde mai pui apariţia căilor ferate, unde mai pui că 
ati apărut şi voi... nu, nu, nu mai cred deloc în Dumnezeul rus. 

— Dar în cel european? 

— Nu cred în nici un Dumnezeu. Am fost calomniat în faţa tineretului 
rus. Întotdeauna am simpatizat mişcările sale, mi-au fost arătate proclamatiile 
de aici. Sunt privite cu nedumerire pentru că toată lumea e speriată de forma 
lor şi, cu toate acestea, toţi sunt convinşi de puterea lor, chiar dacă nu sunt 
conştienţi de aceasta. Cu toţii au început de mult să se prăbuşească şi de mult 
ştiu că n-au de ce să se agate. Sunt convins de succesul acestei propagande 
secrete, fie chiar şi pentru faptul că Rusia este prin excelenţă ţara din lume 
unde orice se poate produce fără să i se opună vreo rezistenţă oarecare. Îmi dau 
seama prea bine de ce toţi ruşii înstăriți iau calea strainatatii si cu fiecare an 
tot mai multi pleacă acolo. Ei se lasă pur şi simplu mânati de instinct. O 
corabie ameninţată să se scufunde e părăsită în primul rând de şobolani. 
Sfânta Rusie este o ţară cu case de lemn, mizeră şi... primejdioasă; ţara unor 
trufaşi săraci în straturile superioare, iar marea ei majoritate trăieşte în nişte 
bojdeuci. Ar fi fericită orice ieşire i s-ar propune, e de ajuns numai să i se 
explice. Singur guvernul vrea încă să reziste, dar dă cu bâta pe întuneric în 
dreapta şi în stânga, lovind în ai săi. Aici totul este predestinat şi condamnat. 
Rusia, aşa cum apare, nu are nici un viitor. Am devenit neamt şi imi fac din 
aceasta un titlu de onoare. 

— Ati pomenit adineauri despre proclamatii; spuneti-mi, care este 
parerea dumneavoastra in privinta lor? 

— Toata lumea se teme de ele, inseamna ca sunt puternice. Ele demasca 
in mod fatis minciuna si demonstreaza ca la noi nu exista nimic de care sa te 


agati si nici pe ce sa te sprijini. Ele vorbesc in gura mare, cand toata lumea 
tace. Forta lor biruitoare (in pofida formei) consta mai ales in cutezanta, 
nemaipomenita pana azi, cu care privesc adevarul in fata. Capacitatea aceasta 
de a privi adevarul drept in fata este apanajul exclusiv al generatiei ruse. Nu, 
nu, in Europa nu există o asemenea îndrăzneală: acolo e o imparatie a pietrei, 
acolo mai există şi lucruri de care să te poţi sprijini. Pe cât mi-a fost dat să văd 
şi să judec, esenţa ideii revoluţionare ruse constă în negarea onoarei. Îmi place 
că ideea aceasta este proclamată cu atâta îndrăzneală şi fără nici un fel de 
teamă. Nu, nu, Europa încă nu e în stare să înțeleagă acest lucru, în timp ce la 
noi tocmai asta va prinde. Pentru omul rus onoarea este o adevărată povară de 
prisos. De altfel, în tot cursul istoriei sale a fost o povară. Mult mai repede 
poate fi atras rusul proclamând in fata lui „dreptul la dezonoare”. Apartin unei 
generaţii vârstnice şi, mărturisesc, mai sunt încă pentru onoare, dar n-o fac 
decât în virtutea unei deprinderi. Tin încă la formele vechi, să zicem, dintr-un 
fel de laşitate; trebuie doar să-mi trăiesc cumva veacul. 

Gazda se opri brusc. „Eu tot vorbesc, vorbesc mereu, gândi el, iar 
dumnealui tot tace şi mă observă, a venit probabil ca să-i pun întrebarea pe 
faţă. Şi am să i-o pun.” 

— Iulia Mihailovna m-a rugat să aflu cumva, pe căi ocolite, de la 
dumneata ce fel de surpriză pregăteşti pentru balul de poimâine? îl întrebă 
deodată Piotr Stepanovici. 

— Da, într-adevăr, va fi o surpriză şi-i voi ului realmente... se umflă în 
pene Karmazinov, dar secretul nu ţi-l voi spune. 

Piotr Stepanovici nu mai stărui. 

— Aveţi aici pe unul Şatov, se informa marele scriitor, şi inchipuiti-va, nu 
l-am văzut încă. 

— E un personaj interesant. Dar de ce întrebaţi? 

— Aşa. Mi se pare că şi el ţine nu ştiu ce cuvântare. N-o fi acela care l-a 
pălmuit pe Stavroghin? 

— El este. 

— Dar despre Stavroghin ce pärere ai? 

— Nici nu stiu ce sa spun; un crai. 

Karmazinov prinsese ura pe Stavroghin pentru ca acesta il ignora cu 
desavarsire. 

— Acest cräisor, zise el chicotind, daca se va realiza la noi vreodata ceva 
in sensul proclamat in manifeste, probabil va fi spanzurat de o craca. 

— Nu este exclus sa se intample si mai devreme, zise deodata Piotr 
Stepanovici. 

— S-ar cuveni, il aproba Karmazinov, de data aceasta fara sä mai rada si 
cu un aer grav de tot. 

— Mi-ati mai spus o data acest lucru si eu, stiti, i-am transmis. 

— Cum asa, i-ai transmis cu adevarat? rase iar Karmazinov. 


— La care el a răspuns că dacă el merită să fie spânzurat de o craca, 
pentru dumneavoastră probabil va fi de ajuns o bătaie cu nuiaua, dar nu 
numai de formă, ci în modul cel mai drastic, cum sunt bătuţi mujicii. 

Piotr Stepanovici puse mâna pe pălărie şi se ridică de pe fotoliu. 
Karmazinov îi întinse, în semn de rămas-bun, ambele mâini. 

— Dar cum crezi, miorlăi el cu un glăscior mieros şi cu o intonatie cu 
totul aparte, continuând să-i reţină mâinile în ale sale, cum crezi, dacă va fi să 
se făptuiască tot... ce se plănuieşte atunci... cam când s-ar putea să se 
întâmple? 

— De unde să ştiu, răspunse Piotr Stepanovici cam brutal. Amândoi se 
priviră ţintă în ochi. 

— Dar aşa, aproximativ? miorlăi şi mai mieros Karmazinov. 

— Veţi avea timp să vă vindeti moşia şi să plecaţi în străinătate, 
murmură şi mai brutal Piotr Stepanovici. Şi iarăşi se priviră ţintă în ochi. 

Se aşternu un minut de tăcere. 

— Către începutul lui mai viitor se va porni, iar cam pe la sfârşitul lui 
octombrie totul se va încheia, zise deodată Piotr Stepanovici. 

— Vă mulţumesc din tot sufletul, zise cu glas emoţionat Karmazinov 
strângându-i mâinile. 

„Vei avea timpul, sobolanule, să părăseşti corabia!” gândi Piotr 
Stepanovici ieşind în stradă. „Ei bine, dacă până şi această „inteligenţă aproape 
ca de om de stat” este atât de convinsă că trebuie să se informeze în privinţa 
zilei şi orei şi cu atâta respect mulţumeşte pentru informaţia primită, ce să ne 
mai îndoim atunci chiar noi de noi înşine după toate astea. (El surâse.) Hm. 
Într-adevăr, omul acesta al lor nu e chiar atât de prost şi... nu este decât un 
şobolan care părăseşte corabia; unul ca el nu va denunța!” 

El porni grăbit spre casa Filippov, din strada Bogoiavlenskaia. 

VI. 

Piotr Stepanovici intră întâi la Kirillov. Kirillov era singur, ca de obicei, şi 
în momentul acela îşi făcea exerciţiile de gimnastică în mijlocul camerei, stând 
cu picioarele depărtate unul de altul şi învârtindu-şi braţele deasupra capului 
într-un anumit fel. O minge de cauciuc zăcea jos pe podea. Ceaiul de 
dimineaţă, răcit, nu fusese încă strâns de pe masă. Piotr Stepanovici se opri un 
pic în prag. 

— Văd că îţi îngrijeşti serios sănătatea, strigă el voios pătrunzând în 
cameră. Ce minge frumoasă, ia te uită cum sare, tot pentru gimnastică? 

Kirillov îşi îmbrăcă haina. 

— Da, tot pentru sănătate, murmură el sec, ia loc. 

— Am trecut numai pentru o clipă. Dar hai să mă aşez. Sănătate- 
sănătate, dar vreau să-ţi amintesc de înţelegerea noastră. Se apropie „într-un 
anumit sens” termenul nostru, conchise el neîndemânatic. 

— Care înţelegere? 

— Cum care înţelegere? se alarmă Piotr Stepanovici, aproape speriat. 

— Nici o înţelegere şi nici o obligaţie, nu sunt legat prin nimic, e o eroare. 


— Asculta, ce ai de gand sa faci? sari din loc Piotr Stepanovici. 

— Vointa mea. 

— Care? 

— Aceeasi dintotdeauna. 

— Adică, ce vrea să zică asta? Înseamnă că ai rămas la ideea de atunci? 

— Exact. Dar nici un fel de înţelegere n-a existat şi nu mă simt legat prin 
nici o obligaţie. A existat numai voinţa mea şi acum la fel nu există altceva 
decât voinţa mea. 

Precizarea aceasta Kirillov o făcu tăios şi cu dezgust. 

— Sunt de acord, de acord, fie şi voinţa ta, numai să nu te schimbe 
cumva, se aşeză Piotr Stepanovici cu un aer satisfăcut. Te superi pentru nişte 
cuvinte. Ai devenit prea supărăcios în ultimul timp, de aceea am evitat să mai 
vin pe la dumneata. De altfel, eram absolut sigur că nu vei trăda. 

— Nu te iubesc deloc; dar poţi fi absolut sigur. Deşi nu accept acest 
termen de trădare. 

— Ar fi cazul totuşi, se alarmă Piotr Stepanovici, din nou, să ne lămurim 
cum trebuie, ca să n-o încurcăm. Afacerea cere multă precizie, iar dumneata 
ma zäpäcesti groaznic. Îmi dai voie să-ţi vorbesc? 

— Vorbeşte, i-o reteză Kirillov, privind într-un colt. 

— Ai hotărât mai demult să-ţi curmi viata... Adică ai avut o asemenea 
idee. Mă exprim bine? Nu există nici o greşeală? 

— Şi acum nutresc această idee. 

— Perfect. Notează în acelaşi timp că nimeni nu te-a silit la aşa ceva. 

— Ei asta-i! Vorbeşti prostii. 

— Fie, fie; m-am exprimat ca un tâmpit. Fără îndoială că ar fi fost cu 
totul absurd să îndemni pe cineva la asta; aşadar: ai fost membru al Societăţii 
încă de pe timpul vechii organizaţii şi ai mărturisit atunci despre intenţia 
dumitale unuia dintre membrii Societăţii. 

— N-am mărturisit nimic, ci pur şi simplu i-am spus. 

— Mă rog. Ar fi fost şi caraghios să „mărturiseşti”, ca la spovedanie. Pur 
şi simplu, ai spus, perfect. 

— Ba nu, nu-i deloc perfect, pentru că prea o lungeşti. Nu-ţi datorez nici 
un fel de socoteală, şi nici nu eşti în stare să-mi înţelegi gândurile. Vreau să-mi 
curm viaţa pentru că am în mine această idee, pentru că nu vreau să existe 
frica morţii, pentru că... pentru că nici n-ai de ce să ştii pentru ce... Doreşti 
ceva? Vrei ceai? E rece. Să-ţi aduc un alt pahar. 

Piotr Stepanovici pusese într-adevăr mâna pe ceainic şi căuta un pahar 
gol. Kirillov îi aduse din dulap un pahar curat. 

— Am luat adineauri micul dejun cu Karmazinov, zise musafirul, apoi am 
ascultat vorbăria lui şi am transpirat, alergând încoace am transpirat de 
asemenea, şi mi-e sete grozav. 

— Bea. Ceaiul rece face bine. 

Kirillov se aseza iar pe scaun şi-şi atinti privirea în acelaşi colt. 


— In Societate s-a născut ideea, continuă el pe acelaşi ton, că aş putea fi 
cu ceva de folos dacă mă omor. În momentul când veţi face o boacănă pe aici şi 
vor începe căutarea vinovaţilor, eu o să mă impusc pe neaşteptate, lăsând o 
scrisoare în care să arăt că vinovatul sunt eu, încât, cel puţin un an întreg, să 
rämâneti în afară de orice bănuială. 

— Măcar câteva zile; şi o singură zi este prețioasă. 

— Bine. În acest sens mi s-a spus ca eu să mai aştept dacă vreau. Am 
răspuns că voi aştepta până mi se va anunţa ziua din partea Societăţii, pentru 
că mi-este absolut egal. 

— Aşa este, dar adu-ti aminte că te-ai obligat ca redactarea scrisorii 
acesteia s-o faci împreună cu mine şi că, sosind în Rusia, să fii la... într-un 
cuvânt la dispoziţia mea, bineînţeles numai în vederea acestui caz, exclusiv; în 
toate celelalte privinţe dumneata eşti desigur absolut liber, adăugă Piotr 
Stepanovici aproape cu amabilitate. 

— Nu m-am obligat, ci am consimţit, pentru că îmi este absolut egal. 

— Atunci totul e perfect, perfect. N-am nici o intenţie să-ţi lezez amorul 
propriu, dar... 

— Nici nu poate fi vorba despre amor propriu. 

— Adu-ti aminte totuşi că pentru dumneata, prin colectă, a fost adunată 
suma de o sută douăzeci de taleri bani de drum, vasăzică, ai luat nişte bani. 

— Nicidecum, se aprinse Kirillov, e cu totul altceva. Pentru aşa ceva nu 
se iau bani. 

— Uneori se iau totuşi. 

— Minti. Printr-o scrisoare trimisă de la Petersburg am anunţat că-i voi 
restitui, iar la sosirea dumitale la Petersburg ţi-am numărat în mână o sută 
douăzeci de taleri... care au fost expediati acolo, dacă nu i-ai reţinut cumva 
dumneata. 

— Bine, bine, nu te contrazic, au fost expediati. Principalul este că nu ai 
renunţat la ideea dumitale de atunci. 

— N-am renunţat. Când vei veni şi îmi vei spune „a sosit momentul”, ma 
voi executa. E vorba să fie curând? 

— E o chestiune de zile... Nu uita însă, biletelul îl vom întocmi împreună, 
chiar în noaptea aceea. 

— Poate fi şi ziua-n amiaza mare. Ai spus că trebuie să iau asupră-mi 
răspunderea pentru manifeste? 

— Şi încă ceva. 

— Dar nu-mi iau chiar totul asupra mea. 

— Ce anume nu vrei să iei asupra ta? se nelinişti iar Piotr Stepanovici. 

— Ceea ce nu mi-ar conveni; destul. Nu mai am chef să vorbesc despre 
asta. 

Piotr Stepanovici se stăpâni şi schimbă subiectul. 

— Altceva vreau să-ţi spun, îl preveni el, vii diseară la ai nostri? 
Virghinski îşi sărbătoreşte ziua onomastică, e un pretext bun pentru a ne 
aduna. 


— Nu vin. 

— Fii bun, vino. E necesar. Trebuie sa impunem si prin numarul celor 
prezenti si prin infatisare... Ai o figura... intr-un cuvant, ai o figura fatala. 

— Gasesti? rase Kirillov. Bine, voi veni; dar nu pentru a-mi etala figura. 
Cand? 

— Cât mai devreme, pe la şase si jumătate. Ştii, poţi să intri si sa te 
asezi, fără să fie nevoie să stai de vorbă cu cineva, oricati ar fi de fata. Dar nu 
uita să iei cu dumneata hârtie şi creion. 

— Pentru ce? 

— Iti este doar egal; e o rugăminte a mea specială. Stai liniştit, nu 
schimbi o vorbă cu nimeni, asculti si te prefaci că notezi câte ceva din când în 
când; de fapt, poţi chiar să desenezi ce-ţi place. 

— Ce prostie, pentru ce? 

— Dacă zici că ţi-e egal, o spui mereu ca-ti este absolut egal. 

— Şi totuşi ce rost are? 

— Rostul este că acel membru delegat al Societăţii, inspectorul, s-a 
împotmolit la Moscova, iar eu m-am apucat să anunţ că e posibil să fim vizitaţi 
de un inspector; şi iată că în felul acesta îşi vor închipui că dumneata eşti 
acela, şi întrucât eşti aici de vreo trei săptămâni, surprinderea lor va fi şi mai 
mare. 

— Ce tertipuri. N-ai dumneata nici o umbră de inspector acolo la 
Moscova. 

— Să zicem că există, dracu' să-l ia, ce te priveşte şi prin ce te poate 
incomoda acest lucru? Eşti doar membru al Societăţii. 

— Poţi să le spui lor că eu sunt inspectorul; voi sta fără să deschid gura, 
dar nu vreau să am în mână hârtie şi creion. 

— Dar de ce? 

— Nu vreau. 

Piotr Stepanovici se înfurie, aproape se înverzi la fata; dar se stăpâni iar, 
îşi luă pălăria şi se ridică de pe scaun. 

— Ala e la dumneata? întrebă el coborând deodată vocea. 

— E la mine. 

— Foarte bine. Curând îl scot de aici, nici o grijă. 

— Nici gând să fiu îngrijorat. Nu vine decât noaptea, să doarmă. Bătrâna 
e la spital, i-a murit nora; de două zile sunt singur. l-am arătat locul din gard, 
cu scândura desprinsă: se strecoară pe acolo, fără să fie văzut. 

— Îl iau curând. 

— El zice că are mai multe locuri unde poate înnopta. 

— Minte, este căutat, iar aici n-o să-i treacă nimănui prin cap să-l caute. 
Stati şi de vorbă? 

— Aproape toată noaptea. Te înjură teribil. I-am citit într-o noapte din 
Apocalips, l-am tratat şi cu ceai. A ascultat cu multă atenţie; cu foarte multă 
atenţie, toată noaptea. 

— Ei drăcie, te pomeneşti că-l aduci la credinţa creştină! 


— De fapt, este crestin. Nu te teme, va injunghia. Dar pe cine vreti voi sa 
înjunghiaţi? 

— Nu-l ţin ascuns în acest scop; am alte gânduri cu el... Dar Şatov ştie 
despre Fedka? 

— Cu Satov nu stau niciodată de vorbă si nici nu-l văd. 

— Sunteţi porniţi unul contra altuia? 

— Nu, nu suntem porniţi, ci numai ne întoarcem privirile când ne 
întâlnim. Prea mult timp am zăcut într-un loc împreună în America. 

— Trec acum pe la el. 

— Cum vrei. 

— Pe la ora zece, poate vin la dumneata direct de acolo împreună cu 
Stavroghin. 

— Veniti. 

— Trebuie sa discut cu el o chestiune foarte importanta... Stii ce te-as 
ruga, fa-mi cadou mingea dumitale; la ce-ti poate folosi acum? As face si eu 
exercitii de gimnastica. Daca vrei, iti platesc cat costa. 

— Ti-o dau asa. 

Piotr Stepanovici vari mingea in buzunarul din spate. 

— N-ai sa afli nimic de la mine impotriva lui Stavroghin, murmura 
Kirillov conducandu-si musafirul. 

Acesta il privi mirat, dar nu mai spuse nimic. 

Ultimele cuvinte aruncate in urma lui de Kirillov il tulburara mult pe 
Piotr Stepanovici; nu reusea inca sa patrunda sensul lor adevarat, dar, 
ajungand la scara lui Satov, se forta sä-si schimbe expresia de nemultumire 
într-un zâmbet amabil. Şatov era acasă si nu se simţea prea bine. Zăcea întins 
pe pat, deşi îmbrăcat complet. 

— Ce rău îmi pare! strigă Piotr Stepanovici din prag. Eşti bolnav în mod 
serios? 

Expresia amabila dispăru brusc de pe chipul lui; ascutisuri răutăcioase 
sclipiră în ochii săi. 

— Deloc, se săltă nervos pe pat Şatov, nu sunt deloc bolnav, numai capul 
puţin... 

Părea că se pierde cu firea; apariţia neaşteptată a unui asemenea 
vizitator îl speriase cumplit. 

— Vin într-o chestiune care nu îngăduie boală, începu Piotr Stepanovici 
vorbind repezit şi oarecum autoritar, dă-mi voie să iau loc (şi se aşeză), iar 
dumneata aşază-te pe patul dumitale, uite aşa. Astăzi, sub pretextul 
onomasticii lui Virghinski, se vor aduna la el câţiva dintre ai noştri; nici un alt 
caracter nu va avea reuniunea, s-au luat măsuri. Voi veni cu Nikolai 
Stavroghin. Nu te-as tari pe dumneata acolo, bineînţeles, cunoscandu-ti starea 
de spirit din acest moment... adică în sensul că n-aş fi vrut să te chinuieşti 
acolo, si deci nu pentru că am crede că ai putea să ne denunti. Şi totuşi, 
situaţia impune ca să fii prezent şi dumneata. Îi vei întâlni acolo pe aceia cu 
care va trebui să se ia hotărârea definitivă în ce mod ai putea să parasesti 


Societatea si cui sa predai ceea ce se afla la dumneata. Acest lucru se va face 
cu totul discret; ne vom retrage undeva intr-un colt: va fi lume multa si n-are 
nici un rost sa stie toti. Marturisesc ca a trebuit sa pledez cam mult cauza 
dumitale; acum insa ei sunt de acord se pare, bineinteles cu obligatia pentru 
dumneata sa predai tipografia si toate actele. Si atunci esti liber sa pleci unde 
vrei. 

Satov asculta incruntat si manios. Socul nervos de pe urma spaimei de 
adineauri trecuse de tot. 

— Nu recunosc nici un fel de obligatie de a da dracu’ stie cui vreun 
raport, i-o reteza el, nimeni nu poate si n-are cäderea sa-mi dea sau nu voie sa 
plec unde vreau. 

— Nu e chiar asa. Ti s-au încredinţat prea multe. N-aveai nici un drept s- 
o rupi brusc, cum te taie capul. Si, in definitiv, n-ai fost niciodata precis si clar 
in aceasta privinta, incat i-ai tinut tot timpul intr-o situatie echivoca. 

— Sosind aici, am anuntat clar acest lucru printr-o scrisoare. 

— Nu, n-a fost deloc clar, obiecta calm Piotr Stepanovici, ti-am trimis, de 
exemplu, Personalitatea luminoasa ca s-o tiparesti aici si exemplarele sa le 
păstrezi până ce iti vor fi cerute de cineva de aici; la fel şi două proclamatii. Le- 
ai restituit cu o scrisoare echivocă, din care nu reieşea nimic precis. 

— Am refuzat categoric să le tipăresc. 

— Ai refuzat, dar nu categoric. Ai scris: „Nu pot”, dar n-ai explicat 
motivul pentru care nu poţi. „Nu pot” nu înseamnă şi „Nu vreau”. Se putea 
crede că nu poţi pur şi simplu din cauze materiale. Exact aşa s-a şi interpretat, 
ei considerând că eşti totuşi de acord să continui legătura cu Societatea, şi 
deci, bazându-se pe asta, s-ar fi putut întâmpla să-ţi mai incredinteze si 
altceva, riscând astfel să fie compromişi. Cei de aici susţin că dumneata pur şi 
simplu ai vrut să-i induci în eroare, cu scopul de a primi vreo comunicare 
importantă si de a-i denunța. Te-am apărat cât mi-a stat în putere şi le-am 
arătat răspunsul dumitale scris în două rânduri, drept act doveditor în favoarea 
dumitale. Dar şi eu a trebuit să recunosc, recitind acum acele rânduri, că sunt 
vagi şi capabile să inducă în eroare. 

— Ai păstrat cu atâta grijă această scrisoare? 

— Nu e rău că am păstrat-o; şi acum 0 am asupra mea. 

— N-ai decât, la dracu”! ... strigă furios Satov. Imbecilii aceştia ai 
dumitale n-au decât să considere că i-am denunţat, puţin îmi pasă! Aş vrea să 
văd ce aţi putea să-mi faceţi? 

— Te-ar nota şi la cea dintâi izbândă a revoluţiei te-ar spânzura. 

— Adică în momentul când veţi pune mâna pe puterea supremă şi veţi 
subjuga Rusia? 

— Nu râde. Repet, te-am apărat. Oricum ar fi, eu te sfătuiesc totuşi să te 
prezinti astăzi. Ce rost au atâtea cuvinte inutile izvorâte dintr-un fals sentiment 
de mândrie? Nu e mai bine sa ne despartim prieteneste? Că doar va trebui, in 
orice caz, să predai tiparnita împreună cu literele şi actele vechi, iată dar ca 
vom avea ce discuta. 


— Voi veni, murmură Satov ingandurat si cu privirea în pământ. 

Piotr Stepanovici îl observa atent din locul său, privindu-l cu coada 
ochiului. 

— Vine şi Stavroghin? întrebă deodată Şatov, ridicând capul. 

— Vine negreşit. 

— He, he! 

Se aşternu un minut de tăcere. Şatov zâmbea scârbit şi iritat. 

— Dar acea mizerabilă Personalitate luminoasă a dumitale, pe care eu n- 
am vrut s-o tipăresc aici, a fost tipărită? 

— E tipărită. 

— Şi liceenilor trebuie să li se spună că însuşi Herzen ţi-a scris-o în 
albumul dumitale? 

— Însuşi Herzen. 

lar se aşternu o tăcere de vreo trei minute. În sfârşit Şatov se ridică in 
picioare. 

— Poţi să pleci, n-am nici un chef să stau cu dumneata. 

— Plec, zise aproape înveselit Piotr Stepanovici, ridicându-se imediat; un 
singur cuvânt încă: Kirillov, mi se pare, stă singur-singurel în pavilionul lui, şi 
fără servitoare. 

— Singur-singurel. Pleacă, nu mai pot suporta să stau în aceeaşi 
încăpere cu dumneata. 

„Ai ajuns într-un hal, n-am ce zice! gândi Piotr Stepanovici ieşind în 
stradă. În acelaşi hal vei fi diseară, tot ce-mi trebuie, de fapt, acum, nici nu m- 
am aşteptat să se potrivească lucrurile atât de bine, atât de bine! Însuşi 
Dumnezeul rusesc îmi vine în ajutor!” 

VII. 

Alergase probabil foarte mult cu treburile lui în acea zi şi bineînţeles cu 
mult succes, deoarece pe faţă i se putea citi o expresie de mulţumire în acea 
seară când, exact la ora şase, apăru la Nikolai Vsevolodovici. Dar nu fu lăsat să 
intre imediat; Nikolai Vsevolodovici tocmai se încuiase în cabinetul său între 
patru ochi cu Mavriki Nikolaevici. Vestea aceasta îl umplu imediat de 
îngrijorare. El se aşeză chiar lângă uşa cabinetului, cu gândul să aştepte până 
la plecarea musafirului. De după uşă se auzeau glasuri, dar nu se putea 
distinge nici un cuvânt. Vizita dură puţin; curând se auziră paşi, răsună o voce 
puternică şi tăioasă, după care se deschise uşa şi Mavriki Nikolaevici ieşi cu 
faţa albă ca varul. Fără să-l observe pe Piotr Stepanovici, el trecu repede spre 
ieşire. Imediat Piotr Stepanovici pătrunse în cabinet. 

Îmi este imposibil să nu relatez cât mai amănunţit despre această foarte 
scurtă întâlnire a celor doi „rivali”, întâlnire care părea imposibilă, date fiind 
circumstanţele din ultimul timp, şi care totuşi avu loc. 

lată cum se întâmplase: Nikolai Vsevolodovici dormita în cabinetul său 
întins pe canapea imediat după masă, când Aleksei Egorovici anunţă vizita 
acestui musafir neaşteptat. Auzind numele anunţat, el aproape sări de pe 
canapea, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Curând însă pe buzele lui flutură 


un zambet, un zambet orgolios de triumf si in acelasi timp de uimire tampa, 
neincrezatoare. Mavriki Nikolaevici, care intrase intre timp, fu surprins pare-se 
de acest zambet, in orice caz se opri brusc in mijlocul incaperii, nehotarat 
parcă: să înainteze mai departe ori să se întoarcă? Gazda izbuti însă pe loc sa- 
şi schimbe expresia feţei şi, cu un aer de gravă nedumerire, păşi în 
întâmpinarea lui. Acesta nu-i strânse mâna care-i fusese întinsă, trase 
neîndemânatic un scaun şi, fără a spune un cuvânt, se aşeză înainte de a o fi 
făcut gazda şi fără să mai aştepte invitaţia. Nikolai Vsevolodovici se aşeză la 
rându-i puţin pieziş pe canapea şi, scrutând chipul lui Mavriki Nikolaevici, 
aştepta în tăcere. 

— Dacă poţi, căsătoreşte-te cu Lizaveta Nikolaevna, îl ferici brusc Mavriki 
Nikolaevici şi, ceea ce păru si mai curios, nu se putea sti după intonatia 
glasului său ce vrea să însemne această declaraţie: o rugăminte, o 
recomandare, o cedare sau un ordin. 

Nikolai Vsevolodovici continua să tacă; oaspetele însă părea că spusese 
tot ce avea de spus şi îl privea cu ochii ţintă, aşteptând răspunsul. 

— Dacă nu mă înşel (deşi e prea evident), Lizaveta Nikolaevna este 
logodită cu dumneata, rosti în sfârşit Stavroghin. 

— Logodită, şi-am schimbat şi inelele, confirmă clar şi ferm Mavriki 
Nikolaevici. 

— V-aţi certat? ... Te rog să mă scuzi, Mavriki Nikolaevici. 

— Nu, ea mă „iubeşte si mă respectă”, repet cuvintele ei. Cuvintele ei 
sunt pentru mine lucrul cel mai de preţ. 

— O, fără îndoială. 

— Dar să ştii, chiar dacă va sta în faţa altarului cu pirostriile pe cap, la 
chemarea dumitale mă va părăsi imediat, pe mine şi pe toţi, şi se va duce la 
dumneata. 

— De la cununie? 

— Şi după cununie. 

— Nu greşeşti cumva? 

— Nu. În spatele urii necontenite, sincere şi nemărginite, în fiecare clipă 
se străvăd dragostea şi... nebunia... Cea mai sinceră şi nemăsurată dragoste şi 
nebunie! Şi dimpotrivă, prin dragostea pe care o nutreşte fata de mine, tot atât 
de sincer, în fiecare clipă, străbate ura cea mai cumplită! Niciodată până acum 
nu mi-aş fi putut închipui asemenea... metamorfoze. 

— Mă surprinde, totuşi, cum de-ai putut veni cu gândul de a dispune de 
mâna Lizavetei Nikolaevna? Ce drept ai avut s-o faci? Sau ai venit din 
împuternicirea ei? 

Mavriki Nikolaevici se încruntă şi pentru moment îşi lăsă capul în piept. 

— Nu sunt decât nişte cuvinte gratuite din partea dumitale, zise el 
deodată, cuvinte de răzbunare şi de triumf, sunt sigur că dumneata înţelegi 
subtextul şi un sentiment de vanitate meschină nu-şi are locul aici. Nu-ţi este 
de ajuns satisfacția pe care o încerci? Neapărat trebuie să înşirăm la fraze 
punând punctul pe „i”, poftim, sunt gata să pun aceste puncte, dacă ai atâta 


nevoie de umilirea mea; n-am nici un drept sa vorbesc in numele ei, nici un fel 
de imputernicire nu este posibila de imaginat; Lizaveta Nikolaevna nu stie 
nimic despre vizita aceasta a mea, iar logodnicul ei, pierzandu-si ultima 
rațiune, ar merita să fie internat într-o casă de nebuni şi, culmea culmilor, se 
prezintă chiar el ca să-ţi raporteze aceste lucruri. În lumea întreagă, numai 
dumneata ai putea s-o faci fericită şi numai eu aş putea s-o fac nefericită. 
Dumneata aspiri la ea, o urmăreşti, şi nu ştiu de ce nu te căsătoreşti cu ea. 
Dacă este vorba despre o ceartă întâmplată în străinătate, care pentru a putea 
fi curmata ar necesita să fiu eu sacrificat, sacrificati-ma. E prea nefericită si 
acest lucru n-aş putea să-l suport. Cuvintele mele nu sunt nici autorizaţie, nici 
ordin, şi de aceea în nici un caz nu te poţi considera atins în amorul propriu. 
Dacă ai fi vrut să-mi iei locul în faţa altarului, ai fi putut s-o faci fără învoirea 
mea şi, bineînţeles, n-ar fi avut nici un rost să vin la dumneata cu această 
nebunie. Cu atât mai mult că nici căsătoria noastră n-ar fi posibilă după un 
asemenea demers din partea mea. Dar nu pot s-o duc la altar ca un ticălos! 
Ceea ce fac eu acum, aici, precum şi faptul că ţi-o predau dumitale, celui mai 
neîmpăcat duşman al ei poate, după părerea mea este o ticăloşie pe care, 
bineînţeles, nu voi fi în stare s-o suport. 

— Te vei impusca când vom merge la cununie? 

— Nu, mult mai târziu. De ce să-i mânjesc vălul de cununie cu sângele 
meu? Poate ca nici nu mă impusc; nici acum, nici mai târziu. 

— Spunând acestea, vrei probabil să mă linişteşti? 

— Pe dumneata? Ce ar putea să mai însemne pentru dumneata o tasnire 
de sânge în plus? 

Mavriki Nikolaevici päli şi ochii îi scânteiară. Urmă o tăcere scurtă. 

— Te rog să mă scuzi pentru întrebările pe care ţi le-am pus, începu 
Stavroghin, pe unele dintre ele n-aveam nici un drept să le formulez, dar una 
singură în orice caz am tot dreptul s-o pun: spune-mi, ce anume te-a făcut să 
ajungi la asemenea concluzie în privinţa sentimentelor mele fata de Lizaveta 
Nikolaevna? Mă refer la acel grad de sentimente în privinţa cărora, fiind pe 
deplin convins, ţi-ai îngăduit să vii la mine şi... să rişti asemenea propunere. 

— Cum? tresări Mavriki Nikolaevici. N-ai dorit mâna ei? N-ai dorit şi nu 
continui s-o mai doreşti? 

— În general, despre sentimentele mele faţă de o femeie sau alta eu nu 
mă simt capabil să-i vorbesc unei a treia persoane, şi nimănui, oricine ar fi, 
afară de acea femeie. Te rog să mă ierti, dar e o ciudatenie a firii mele. In 
schimb îţi voi spune tot restul adevărului. Sunt căsătorit şi-mi este imposibil să 
mai contractez o căsătorie sau s-o „doresc”. 

Mavriki Nikolaevici păru atât de uluit, încât se sprijini de speteaza 
fotoliului, rămânând un timp cu ochii pironiti pe chipul lui Stavroghin. 

— Ei bine, aşa ceva nu mi-a trecut prin minte niciodată, murmură el, ai 
spus atunci, în dimineaţa aceea, că nu eşti căsătorit... şi am crezut că nu eşti 
căsătorit... 


Chipul lui deveni tot mai palid; deodata el izbi cu pumnul cu toata 
puterea in masa. 

— Dar daca dupa aceasta märturisire n-o vei läsa in pace pe Lizaveta 
Nikolaevna si o vei face nenorocita, te voi omori izbindu-te cu bastonul ca pe un 
caine sub gard! 

El sări din loc şi părăsi repede cabinetul. 

Piotr Stepanovici, care intră imediat după el in mare grabă, îl găsi pe 
Stavroghin stăpânit de cea mai neaşteptată voie bună. 

— A, dumneata eşti! râse în hohote Stavroghin; părea că râde de mutra 
lui Piotr Stepanovici, care năvălise mânat de o curiozitate mistuitoare. 

— Ai ascultat la usa? Ia stai, cu ce scop ai venit? Mi se pare că ţi-am 
promis ceva... Aşa, mi-am adus aminte; să mergem la „ai noştri”! Merg, cu 
multă plăcere, nici că se putea o propunere mai nimerită în acest moment. 

Își apucă pălăria si părăsiră casa. 

— Râzi anticipat de faptul că îi vei vedea pe „ai noştri”? se gudură vesel 
Piotr Stepanovici, ba încercând să meargă in pas alături de insotitorul său pe 
trotuarul îngust de cărămidă, ba coborând pe caldarâm, în noroi, pentru că 
acesta nu observa deloc că merge prin mijlocul trotuarului, nelăsându-i loc şi 
celuilalt. 

— Nu râd deloc, răspunse Stavroghin cu glas voios, dimpotrivă, sunt 
convins că se vor aduna acolo nişte oameni foarte serioşi. 

— Nişte imbecili morocănoşi”, cum ai binevoit să te exprimi într-o zi. 

— Ce poate fi mai amuzant decât un imbecil morocănos? 

— Te referi probabil la Mavriki Nikolaevici! Sunt convins că a venit la 
dumneata ca să-ţi cedeze logodnica, am dreptate? Eu i-am sugerat indirect 
acest gând, îţi închipui? Iar de n-o vrea să cedeze, o luăm noi şi fără voia lui, ce 
zici? 

Piotr Stepanovici ştia, desigur, că e cam riscant să recurgă la asemenea 
manevre, dar în clipele când se simţea foarte agitat prefera să rişte totul decât 
să rămână în necunostinta de cauză. Nikolai Vsevolodovici nu-i răspunse decât 
printr-o nouă explozie de râs. 

— Tot te mai gândeşti să mă ajuţi? întrebă el. 

— Dacă ma chemi. Să ştii însă că există o cale dintre cele mai bune. 

— Cunosc calea dumitale. 

— Ba nu, deocamdată e un secret, tine minte însă că secretul costa bani. 

„Ştiu şi cât costă”, murmură în sinea lui Stavroghin, dar se stăpâni şi 
tăcu. 

— Cât? Cum ai spus? se încordă Piotr Stepanovici. 

— Am zis: să te ia dracu' cu secretul dumitale! Spune mai bine cine va 
mai fi acolo? Ştiu că mergem să sărbătorim o onomastică, dar cine anume? 

— O, tot felul de lume pestriță! Până si Kirillov va fi. 

— Toti membrii grupurilor voastre? 

— Ei drăcie, ce grăbit eşti! Nici un singur grup măcar nu s-a constituit. 

— Cum ai reuşit atunci sa difuzezi atâtea manifeste? 


— Acolo unde mergem noi, vor fi numai patru membri ai grupului. 
Ceilalti, in asteptare, se spioneaza unul pe altul, intrecandu-se sa-mi raporteze. 
Oameni singuri. E un material care se cere organizat, trebuie s-o fac si apoi 
dispar. De altfel, chiar dumneata ai intocmit statutul, nu e nevoie sa-ti explic. 

— Si cum merge, cam greu, nu-i asa? Intampini piedici? 

— Cum merge? Usor, cum nici nu s-ar cuveni. As putea sa-ti povestesc 
câteva lucruri care să te facă să te präpädesti de râs: in primul rand ii 
fascinează uniforma cu atributele ei. Uniforma exercită o putere magică. Am 
născocit anume tot felul de funcţii şi de grade: am secretari, agenţi secreti, 
casieri, preşedinţi, registratori şi respectivii lor adjuncti: le place extraordinar şi 
a prins de minune. Vine apoi forţa următoare, bineînţeles, sentimentalismul. 
Ştii, socialismul la noi se răspândeşte mai ales din sentimentalism. Nenorocirea 
este că dăm uneori şi peste indivizi cum e acest sublocotenent coltos, care din 
când în când iti fac pocinogul. Urmează apoi escrocii sadea; aceştia, să zicem, 
sunt oameni de treabă, uneori sunt chiar foarte convenabili, dar reclamă mult 
timp, trebuie necontenit supravegheați. Şi, în sfârşit, forţa principală, cimentul 
care incheaga totul, este teama de a avea o opinie personală. Ei bine, asta e o 
forţă grozavă! Si cine a elaborat-o, cine e ,drägutul” care a muncit şi s-a ostenit 
atâta, încât nimănui nu i-a mai rămas în cap o singură idee proprie măcar! Le- 
ar fi ruşine să gândească prin ei înşişi. 

— Atunci, ce te mai agiti atâta? 

— Păi cum, să nu profiti de situaţie? Cum să nu pui mâna pe unul care 
se dă gata legat? Se poate chiar în mod serios să nu crezi în posibilitatea 
succesului nostru? Credinţă există, dar lipseşte dorinţa. Numai cu astfel de 
oameni e posibil succesul. Iti spun, vor merge la semnul meu până și-n foc, 
numai să strig la ei că nu sunt suficient de liberali. Gogomanii îmi reproşează 
că i-am păcălit pe toţi cu gogorita comitetului central şi a „nenumăratelor 
ramificații”. Chiar şi dumneata mi-ai reprosat acest lucru într-o zi; dar ce fel de 
păcăleală? Comitetul central suntem eu si dumneata, iar ramificații vor exista 
câte vrei. 

— Şi toţi, unul şi unul, nişte ticăloşi! 

— Acesta e materialul. Vor fi buni de ceva şi ei. 

— Tot mai contezi pe mine? 

— Dumneata eşti şeful, dumneata eşti forţa; iar eu doar pe lângă 
dumneata, iti voi fi secretar. Ştii, ne aşezăm într-o luntre, cu vâsle de arțar, cu 
pânze de mătase, pe pupă stă frumoasa zână Lizaveta Nikolaevna... sau cum 
naiba îi spune acolo în cântecul lor... 

— Te-ai poticnit! râse în hohote Stavroghin. Mai bine să-ţi spun un adaos 
la poveste. Dumneata văd că socoteşti pe degete din ce forţe se organizează 
grupurile. Toţi factorii aceştia de ordin functionäresc şi sentimental constituie 
un mortar bun de cimentare, dar există ceva şi mai bun: atata vreo patru 
membri ai grupului să-l omoare pe al cincilea, sub pretextul că acesta va 
denunța, şi dintr-odata îi legi pe toţi, ca într-un nod strâns, prin sângele vărsat. 


Vor deveni sclavii dumitale, nu vor mai indrazni sa se razvrateasca sau sa 
pretinda dari de seama. Ha, ha, ha! 

„Ei bine, tu... ei bine, va trebui să-mi plätesti aceste cuvinte, gândi in 
sinea lui Piotr Stepanovici, şi anume chiar în seara aceasta. Cam prea multe îţi 
permiti!” 

In felul acesta, sau aproape in felul acesta, trebuia sa fi gandit Piotr 
Stepanovici. De altfel, se si apropiara de casa lui Virghinski. 

— Te pomenesti ca m-ai prezentat acolo drept cine stie ce membru 
fondator, sosit din străinătate, care tine legătura cu Internationale, sau drept 
inspector? intreba deodata Stavroghin. 

— Nu, nu ca inspector; inspector nu vei fi dumneata; dumneata vei 
apärea ca membru fondator venit din sträinätate, care detine cele mai 
importante secrete, acesta este rolul dumitale. Vei lua cuvantul, nu-i asa? 

— Ce ti-a venit? 

— Acum trebuie sa iei cuvantul. 

Stavroghin se opri in mijlocul strazii, in apropierea felinarului, atat de 
mirat era. Piotr Stepanovici rezista obraznic si calm privirii sale. Stavroghin 
scuipa si porni inainte. 

— Dar dumneata vei vorbi? îl întrebă el brusc pe Piotr Stepanovici. 

— Nu, prefer să te ascult pe dumneata. 

— Dracu” să te ia. Dar cu acestea îmi sugerezi o idee. 

— Care? sări în faţa lui Piotr Stepanovici. 

— Să zicem ca acolo iau eu cuvântul, dar după aceea iti trag o bătaie, dar 
ştii, o bătaie zdravănă. 

— Apropo, deunăzi i-am vorbit lui Karmazinov despre dumneata şi i-am 
spus că ai declarat despre dânsul că trebuie bătut, şi nu pur şi simplu de 
formă, ci cu adevărat, ca pe un mujic. 

— Păi, n-am spus niciodată aşa ceva, ha, ha! 

— Nu face nimic. Se non € vero... 

— Pentru aceasta iti mulţumesc, iti mulţumesc sincer. 

— Ştii ce mai spune Karmazinov: că în fond doctrina noastră este o 
negare a onoarei şi că proclamând un drept deschis la dezonoare este cel mai 
uşor să-l tentezi şi să-l antrenezi pe omul rus. 

— Admirabile cuvinte! strigă Stavroghin. A sesizat bine punctul 
vulnerabil! Dreptul la dezonoare, păi asta înseamnă că toată lumea va alerga la 
noi, nu va rămâne nimeni dincolo! Dar ia ascultă, Verhovenski, nu cumva faci 
parte din aparatul superior al poliţiei? 

— Ştiam că asemenea întrebări, chiar dacă îi trec cuiva prin gând, nu se 
pun. 

— Înţeleg. Dar suntem între noi. 

— Nu, deocamdată nu fac parte. Gata, am ajuns. Compune-ti o mina 
potrivită, Stavroghin; întotdeauna fac asta când apar la ei. O expresie cât mai 
tenebroasă şi atât, nu e nevoie de nimic altceva; e simplu de tot. 

Capitolul al şaptelea. 


La ai nostri. 

I 

Virghinski locuia in propria lui casa, adica in casa nevestei sale, pe 
strada Muravinia. Era 0 casa de barne, cu un singur cat, si nimeni altul in 
afara de familia lui nu mai locuia in ea. Sub pretextul onomasticii stapanului, 
se adunaseră vreo cincisprezece musafiri; dar adunarea aceasta nu semana 
deloc cu o serată de petrecere obişnuită în provincie. Chiar de la începutul 
convietuirii lor, soţii Virghinski conveniră o dată pentru totdeauna că este o 
prostie să chemi oaspeţi la onomastici, când în realitate „nu există nici un 
motiv de bucurie”. În decurs de câţiva ani reuşiră astfel să se izoleze complet de 
societate. Om capabil şi deloc „un sărac oarecare”, el apărea în ochii tuturor, şi 
nu se ştie de ce, drept un original care preferă singurătatea şi care, în plus, 
vorbeşte „cu aere de superioritate”. Iar m-me Virghinskaia, de profesie moaşă, 
prin însuşi faptul acesta ocupa o poziţie de ultimă treaptă pe scara socială; 
inferioară şi celei de preoteasă, cu tot rangul functionaresc al soţului ei. Însă 
nu prea dădea dovadă de modestie corespunzătoare poziţiei sale. Iar după 
legătura ei stupida şi inadmisibil de fatisa, din principiu, cu un escroc, 
căpitanul Lebeadkin, până şi cele mai binevoitoare dintre doamnele noastre îi 
întorseseră spatele cu un dispreţ total. M-me Virghinskaia însă acceptă toate 
astea, ca şi cum tocmai asta urmărise. E de remarcat că aceleaşi doamne 
austere, în cazul când rămâneau însărcinate, se adresau pe cât era posibil tot 
Arinei Prohorovna (adică Virghinskaia), evitându-le pe celelalte trei moaşe din 
oraşul nostru. Veneau la dânsa chiar si trăsurile mosieritelor din raza 
judeţului, într-atât toată lumea era încredinţată de priceperea, îndemânarea si 
norocul ei în asemenea cazuri imperioase. Ajunsese, în cele din urmă, să-şi 
exercite profesia numai şi numai în casele cele mai bogate; mai ales că era şi 
lacomă de bani. Simtindu-si pe deplin puterea, nu se mai sinchisea de nimic în 
manifestările firii ei. Şi probabil înadins chiar, cu prilejul practicării meseriei ei 
în cele mai selecte case, îşi permitea să sperie clientele cu nervii slabi printr-o 
nemaipomenită si nihilistă uitare a bunei-cuviinte sau, în sfârşit, prin 
zeflemisirea a „tot ce este sfânt”, şi tocmai în clipele când apelul la „cele sfinte” 
era poate de cea mai mare utilitate. Medicul-şef Rozanov, de la noi, de 
specialitate mamos, relata ca un fapt autentic cum, într-un caz, în timp ce 
femeia care năştea zbiera în gura mare invocând numele atotputernic al lui 
Dumnezeu, din gura moasei ieşise, fulgerător „ca un foc de pistol”, tocmai o 
astfel de expresie libertină care, speriind-o pe bolnavă, avu drept efect salutar o 
rapidă eliberare de sarcină. Desi nihilistă, Arina Prohorovna nu dispretuia deloc 
obiceiurile lumesti şi nu numai de uzanta curentă, dar si pe cele vechi de tot, 
bazate pe cele mai absurde prejudecăţi, când asemenea prejudecăţi puteau să-i 
aducă folos. N-ar fi admis în ruptul capului să lipsească, de pildă, de la botezul 
pruncului mosit de dânsa, apărând la asemenea ocazii într-o rochie de mătase 
verde cu trena, cu părul pieptanat şi aranjat in carlionti şi bucle, desi în restul 
timpului simţea o adevărată voluptate să umble cât se poate mai neglijent. Şi 
cu toate că în timpul oficierii tainei afişa întotdeauna „aerul cel mai insolent”, 


încât clerul se simţea scandalizat, după terminarea ceremoniei însă, tinea 
neapărat să apară personal cu tava pentru a servi cupele de şampanie de 
rigoare (singurul scop pentru care venea gătită astfel), şi să fi îndrăznit careva, 
luând cupa de şampanie, să nu pună pe tavă un ban. 

Oaspetii adunaţi de data aceasta la Virghinski (aproape numai bărbaţi) 
aveau aerul de a se fi reunit din întâmplare şi cu totul ocazional. Nu se serviră 
nici gustări, nu se înjghebară nici partide de cărţi. În mijlocul camerei celei mai 
încăpătoare, care servea de salon, captusita cu tapet bleu, foarte vechi, 
fuseseră alăturate două mese acoperite cu o faţă de masă mare, altminteri nu 
prea curată, iar pe acestea clocoteau două samovare. O tavă imensă cu 
douăzeci şi cinci de pahare şi un coş cu franzelă tăiată în numeroase felii, aşa 
cum se obişnuieşte în pensionatele pentru băieţi şi fete, odrasle de nobili, erau 
aşezate într-un capăt al mesei. Ceaiul îl turna o domnişoară în vârstă de vreo 
treizeci de ani, sora stăpânei casei, cu părul blond spălăcit, fără urmă de 
sprâncene, o fiinţă tăcută şi înveninată, dar care împărtăşea noile concepţii si 
de care pana şi Virghinski însuşi se temea în ambianța casei. Nu erau decât 
trei doamne în salon: gazda, surioara ei cea fără de sprâncene şi sora bună a 
lui Virghinski, domnişoara Virghinskaia, care tocmai sosise din Petersburg. 
Arina Prohorovna era o doamnă impozantă, de vreo douăzeci şi şapte de ani, 
destul de drăguță, pieptănată cam neglijent şi îmbrăcată într-o rochie verzuie 
de lână, ca de toate zilele. Sedea plimbandu-si ochii indrazneti pe feţele 
musafirilor, voind parcă să spună neapărat: „Vedeţi cum nu ma tem de nimic?”. 
Domnisoara Virghinskaia, nou-sosita, destul de drăguță şi ea, studentă si 
nihilistă, durdulie ca o minge, cu obrajii rumeni, mică de statură, se aşezase 
lângă Arina Prohorovna, aproape fără să-şi fi schimbat costumul de călătorie, 
ținând un sul de hârtie în mână, şi examina feţele musafirilor cu o privire 
nerăbdătoare, plină de neastâmpăr. În seara aceea Virghinski nu prea se 
simtise bine, şi totuşi aparu si el, luând loc într-un fotoliu la masa de ceai. Toţi 
musafirii se aşezaseră şi în dispoziţia aceasta ordonată a scaunelor în jurul 
mesei se putea întrevedea că este vorba de o şedinţă. Era limpede că toată 
lumea era încă în aşteptare şi că deocamdată cei prezenţi duc o conversaţie 
insufletita pe chestiuni de alt ordin. Când apărură Stavroghin şi Verhovenski se 
aşternu o linişte completă. 

Aici îmi voi permite să dau câteva lămuriri necesare pentru mai multă 
claritate. 

Sunt convins că toţi domnii aceştia se adunaseră într-adevăr cu speranţa 
plăcută că vor auzi ceva foarte interesant, mai ales că fuseseră şi preveniti. Toţi 
reprezentau crema liberalismului celui mai roşu din vechiul nostru oraş şi 
fuseseră cu multă grijă selecționați de Virghinski pentru această „şedinţă”. Mai 
notez că unii dintre ei (deşi nu prea mulţi) niciodată până atunci nu-i 
frecventaseră casa. Bineînţeles, majoritatea oaspeţilor n-aveau o idee clară în 
ce scop fuseseră preveniti. De altfel, cu toţii il considerau pe Piotr Stepanovici 
drept un emisar sosit din străinătate cu anumite împuterniciri; ideea aceasta se 
înrădăcină oarecum brusc şi, natural, păru măgulitoare. Şi totuşi, în grupul 


acesta de cetateni adunati sub pretextul särbätoririi unei onomastici, erau si 
unii carora li se facusera anumite propuneri concrete. Piotr Verhovenski 
izbutise sa inchege la noi ,un cerc de cinci”, asemänätor aceluia pe care il avea 
la Moscova si, după cum s-a constatat ulterior, şi în judeţul nostru printre 
ofiţeri. Se spunea că mai avea un asemenea grup şi în gubernia X. Aceşti cinci 
aleşi sedeau acum la masa comună si cu multă iscusinta ştiuseră să-şi dea 
aerul celor mai obişnuiţi oameni, încât nimeni să nu-i poată recunoaşte. Erau, 
fiindcă astăzi nu mai este nici o taină, în primul rând Liputin, apoi Virghinski 
însuşi, urecheatul Sigaliov, fratele doamnei Virghinski, Leamsin şi, în sfârşit, 
unul Tolkacenko, un personaj ciudat, om de peste patruzeci de ani, vestit prin 
cunoştinţele lui vaste asupra poporului, îndeosebi prin studii în mediul 
escrocilor şi tâlharilor; hoinărea în mod special prin cârciumi (deşi nu exclusiv 
pentru studiul poporului) şi brava prin veşmintele sale ponosite, prin cizmele 
unse, prin aerul său şiret-iscoditor şi prin vorbirea sa cu înflorituri din graiul 
popular. O dată sau de două ori, Leamsin îl mai adusese la seratele lui Stepan 
Trofimovici, unde însă nu produsese de fapt cine ştie ce impresie. În oraş 
apărea cu intermitențe, mai ales când rămânea fără serviciu la calea ferată, în 
rețeaua căreia îşi căuta de obicei de lucru. Toţi aceşti cinci militanti formasera 
primul grup cu credinţa fermă că acesta nu este decât o mică unitate printre 
sutele şi miile de alte asemenea unităţi răspândite prin toată Rusia şi că totul 
depinde de un for central, masiv, dar secret, care la rândul său este organic 
legat de revoluția mondială din Europa. Din păcate însă, trebuie să recunosc că 
printre ei chiar şi în această vreme începuseră să se ivească semne de 
discordie. Adevărul era că toţi aşteptau încă din primăvară venirea lui Piotr 
Verhovenski, anunţată mai întâi de Tolkacenko, apoi de Şigaliov, imediat după 
sosirea sa. Se aşteptau din partea lui la nişte minuni extraordinare şi, cu toate 
că acceptaseră imediat, fără nici un fel de obiecţii, ca la cea dintâi chemare a 
lui să constituie respectivul cerc, tot imediat după constituirea acestuia se 
simtira ofensati, şi anume tocmai din cauza acestei adeziuni prea grăbite. 
Acceptasera să intre în cerc bineînţeles dintr-o jenă generoasă, ca să nu se 
spună pe urmă că ei n-au îndrăznit să participe; şi totuşi Piotr Verhovenski era 
dator să aprecieze în modul cuvenit isprava lor nobilă şi cel puţin să le spună 
drept recompensă ceva foarte important şi esenţial. Dar Verhovenski nici gând 
nu avea să satisfacă curiozitatea lor legitimă şi nu le spunea decât ceea ce 
considera el absolut indispensabil. În general îi trata cu multă severitate, ba şi 
cu un fel de desconsiderare. Faptul în sine avu darul să-i irite. Şi unul dintre 
membri, anume Sigaliov, îi şi instigase pe ceilalţi „să ceară darea de seamă”, 
bineînţeles, nu acum în casa lui Virghinski, unde se adunase atâta lume şi din 
afara grupului. 

În ce-i priveşte pe aceşti oameni din afară, mă bate de asemenea gândul 
să cred că sus-numitii membri ai primului cerc de cinci erau dispuşi să 
bănuiască prezenţa printre musafirii lui Virghinski şi a unor membri făcând 
parte din alte cercuri necunoscute lor, dar înfiinţate prin oraş, potrivit aceluiaşi 
sistem secret şi de către acelaşi Verhovenski, încât în cele din urmă toţi cei 


adunati se suspectau unii pe altii, pozand fiecare in fata celorlalti si afectand 
diferite aere, ceea ce imprima intregii adunäri o infatisare confuza, ba si cam 
bizara. Erau de fata totusi si persoane absolut in afara de orice banuiala. Un 
maior activ, de pilda, ruda apropiata a lui Virghinski, un om cu totul inocent, 
care nu fusese invitat, dar venise din proprie iniţiativă să-l felicite pe sărbătorit, 
încât nu se putea să nu-l primească. Amfitrionul era totuşi liniştit, pentru ca 
maiorul „n-ar fi putut denunța in nici un caz”, deoarece, în pofida tampeniei 
lui, îi plăcuse toată viaţa să se bage oriunde printre liberali extremişti. Nu 
simpatiza personal cu aceştia, dar îi plăcea să-i asculte. Mai mult, fusese chiar 
şi compromis: cu totul întâmplător, prin mâinile sale trecuseră în tinereţe 
depozite întregi ale revistei Clopotul şi manifeste şi, cu toate că se temuse să 
arunce în ele măcar o privire, socotise drept o ticăloşie să refuze răspândirea 
lor; aşa sunt unii ruşi chiar şi până în ziua de astăzi. Ceilalţi musafiri 
reprezentau fie tipul purtătorului unui nobil amor propriu, profund lezat, fie 
tipul primului elan generos al tinereţii înflăcărate. Categoria aceasta o formau 
doi sau trei învăţători, dintre care unul şchiop, de vreo patruzeci şi cinci de ani, 
profesor de gimnaziu, foarte veninos la vorbă şi un om extrem de vanitos, 
precum şi doi sau trei ofiţeri. Dintre aceştia, unul era un tânăr artilerist care, 
sosit abia de câteva zile dintr-un liceu militar, un băiat tăcut şi necunoscând 
încă pe nimeni, se pomeni deodată la Virghinski, cu un creion în mână şi, fără 
a participa la discuţie, nota mereu ceva în carnetul său. Toată lumea observase 
acest lucru, dar cu toţii, nu se ştie de ce, aveau aerul că nu observă. Mai erau 
prezenţi: un seminarist vantura-lume, care împreună cu Leamsin strecurase 
acele fotografii obscene în desaga colportoarei de cărţi bisericeşti, un vlăjgan cu 
privirea insolentă, dar si neîncrezătoare totodată, afişând mereu un zâmbet 
sarcastic şi în acelaşi timp un aer satisfăcut, plin de conştiinţa triumfătoare a 
propriei sale perfectiuni. Mai era aici, nu se ştie pentru ce, şi fiul primarului 
nostru, acel imperb mizerabil, înglodat în vicii şi uzat înainte de vreme, despre 
care am mai pomenit relatând patania micutei soţii de locotenent. Junele 
acesta rămase tăcut toată seara. Şi în sfârşit, ca să închei lista, un licean, un 
baietandru de vreo optsprezece ani, cu fire aprinsă şi păr vâlvoi, care şedea cu 
înfăţişarea sumbră a unui tânăr jignit în demnitatea lui, suferind vizibil pentru 
tinereţea celor optsprezece ani ai săi. Acest puşti era la rândul său şeful unui 
grup independent de complotişti, care se formase în clasele superioare ale 
liceului, fapt descoperit spre surprinderea generală abia mai târziu. N-am 
amintit nimic despre Satov: acesta se asezase în colţul din fund al mesei, cu 
scaunul scos puţin înainte din rând, uitându-se mereu în jos într-o tăcere 
posomorâtă. Refuză ceaiul şi pâinea si tot timpul îşi tinu sapca în mâini, ca si 
cum ar fi vrut prin aceasta să arate că nu este musafir, ci a venit numai cu 
treabă si că va pleca îndată ce va găsi de cuviinţă. În apropierea lui se asezase 
şi Kirillov, la fel de tăcut şi el, dar cu privirea dreaptă, cercetând atent chipul 
fiecărui vorbitor cu ochii aproape ficşi, lipsiţi de orice luciu, şi ascultând totul 
fără nici un fel de emoție sau mirare. Unii dintre invitaţi, care nu-l mai 
văzuseră până atunci, îl examinau pe furiş cu priviri îngândurate. Nu se ştie 


daca m-me Virghinskaia cunostea ceva despre existenta grupului de cinci. 
Consider ca stia totul de la sotul ei. Studenta, bineinteles, nu lua parte la 
nimic, dar avea o preocupare proprie; intentiona sa ramana doar o singura zi 
sau cel mult două, după care să plece mai departe si mai departe, prin toate 
oraşele universitare, „ca să participe la suferinţele studenţilor săraci şi să-i 
îndemne la un protest”. Căra cu dânsa câteva sute de exemplare dintr-o 
proclamaţie litografiată şi compusă, pare-se, chiar de ea personal. E de notat că 
liceanul chiar de la început prinse fata de ea o ură de moarte, desi o vedea 
pentru prima dată în viaţa lui, după cum şi ea începu imediat să-l urască pe el. 
Maiorul era un unchi de-al ei care o întâlni aici prima oară după zece ani. În 
momentul când apărură Stavroghin şi Verhovenski, obrajii fetei ardeau ca doi 
maci roşii, fiindcă tocmai atunci se certase cu unchiul ei în problema femeii. 

I. 

Cu o remarcabila nepasare, Verhovenski se instalase comod pe un scaun 
la capatul din fata al mesei, aproape fara sa fi schimbat cu nimeni un cuvant 
de salut. Avea un aer dezgustat si chiar dispretuitor. Stavroghin saluta 
politicos, dar, cu toate că numai ei mai erau aşteptaţi să vină, cei de fata, ca la 
comandă, se făcură că aproape nici nu-i observă. Stăpâna casei i se adresă 
sever lui Stavroghin, de îndată ce acesta se aşeză pe scaun. 

— Stavroghin, vrei ceai? 

— Toarna-mi, răspunse acesta. 

— Ceai pentru Stavroghin, îi porunci ea celei care se îngrijea de umplerea 
paharelor, dar dumneata vrei? se întoarse ea şi către Verhovenski. 

— Dar bineînţeles. De unde-i moda aceasta să întrebi un musafir despre 
aşa ceva? Dar aş vrea cu frişcă, la voi întotdeauna se serveşte un ceai 
mizerabil; şi când te gândeşti că e ziua onomastică a stăpânului casei. 

— Cum, şi dumneata recunoşti zilele onomastice? râse deodată studenta. 
Chiar acum s-a discutat această chestiune. 

— E o chestiune răsuflată, mormăi liceanul din celălalt capăt al mesei. 

— Ce este răsuflat? Renuntarea la prejudecăţi nu poate fi niciodată ceva 
răsuflat, chiar dacă e vorba de cele mai nevinovate, ci, dimpotrivă, spre ruşinea 
generală, până astăzi este încă ceva nou, replică rapid studenta smucindu-se 
din tot trupul înainte pe scaunul ei. De altfel, nici nu există prejudecăţi 
nevinovate, adăugă ea cu înverşunare. 

— Am vrut numai sa spun, se agită groaznic liceanul, că prejudecățile, 
deşi sunt lucruri desigur învechite şi trebuie extirpate, dar în privinţa 
onomasticii, toată lumea ştie că este o prostie, o chestie prea învechită, ca să 
mai pierdem cu ea timpul preţios, şi aşa destul de mult pierdut de o lume 
întreagă, încât agerimea minţii ar putea fi folosită pentru un subiect mai util... 

— Prea o lungeşti, nimic nu se înţelege, strigă studenta. 

— Mi se pare că oricine are dreptul de a lua cuvântul egal cu ceilalţi, şi 
dacă doresc să-mi exprim părerea, ca orişicare altul, atunci... 


— Nimeni nu-ti ia dreptul de exprimare, i-o reteza brusc insasi gazda, 
esti numai invitat sa vorbesti mai clar si mai concis, pentru ca nimeni nu te 
poate intelege. 

— Dati-mi voie sa remarc totusi ca dumneavoastra nu ma respectati 
deloc; daca n-am reusit sä-mi duc ideea pana la capat, nu e pentru ca n-as 
avea idei, ci mai curând dintr-un prisos de idei... bâigui aproape disperat 
liceanul şi se încurcă definitiv. 

— Dacă nu te pricepi să vorbeşti, mai bine taci, trânti studenta. 

Gimnazistul aproape sări de pe scaun. 

— Am vrut numai să declar, strigă el roşu de ruşine şi temându-se să se 
uite în jurul lui, că dumneata ai vrut numai să arăţi cât de inteligentă eşti 
pentru că a intrat domnul Stavroghin, asta este! 

— Gândul dumitale e murdar şi imoral şi arată toată mizeria nivelului 
dumitale intelectual. Te rog, de aici încolo să nu-mi adresezi nici un cuvânt, 
turui studenta. 

— Stavroghin, începu gazda, înainte de venirea voastră s-a discutat aici 
foarte aprins despre drepturile familiei — iată acest ofiţer (şi arătă cu capul spre 
ruda sa, maiorul). Şi, bineînţeles, nu eu ar trebui să deranjez cu asemenea 
probleme răsuflate şi de mult lămurite. Şi totuşi, de unde au putut să apară 
drepturile şi îndatoririle familiale în sensul acelei prejudecăţi în care acum ne 
sunt înfăţişate. Iată întrebarea. Ce părere ai? 

— Cum aşa, de unde au putut să apară? întrebă, repetându-i cuvintele, 
Stavroghin. 

— Cu alte cuvinte, noi ştim, de pildă, că prejudecata despre Dumnezeu 
provine de la tunet şi fulger, se smuci iar studenta, aproape năpustindu-se cu 
ochii asupra lui Stavroghin, este prea bine cunoscut că omul primitiv, speriat 
de tunet şi de fulger, l-a zeificat pe duşmanul invizibil, simtindu-si neputinta în 
faţa lui. Dar de unde provine prejudecata în privinţa familiei? De unde provine 
familia însăşi? 

— Nu e acelaşi lucru... încercă s-o întrerupă gazda. 

— Cred că răspunsul la această întrebare riscă să fie cam indecent, 
răspunse Stavroghin. 

— Cum adică? se smuci iar studenta. 

Dar în grupul dascălilor se auziră chicote la care imediat se alăturară din 
celălalt capăt al mesei şi cele ale lui Leamsin şi ale liceanului, iar pe urmă 
hohotele de ras ragusite ale maiorului, ruda studentei. 

— Ti-ar şedea bine să scrii vodeviluri, observă Virghinskaia adresandu-i- 
se lui Stavroghin. 

— Deloc nu-ţi face cinste, nu-ţi cunosc numele, reteză categoric 
indignată studenta. 

— Ca să te înveţe minte şi să nu te bagi! trânti maiorul. Eşti o 
domnişoară şi s-ar cuveni să te ţii mai modestă, când colo, parcă te-ai aşezat 
pe un ac. 


— Te poftesc să taci si să nu indraznesti să-mi vorbeşti pe tonul acesta 
familiar, venind cu asemenea comparații vulgare. Te văd pentru prima oară si 
nici nu vreau să te recunosc ca rudă. 

— Iti sunt unchi doar; te-am purtat în braţe când erai încă un prunc! 

— Nu mă interesează ce-ai purtat dumneata şi când ai purtat. Nu te-am 
rugat să mă porţi şi prin urmare, domnule ofiţer necuviincios, asta iti făcea o 
plăcere personală. Şi dă-mi voie să-ţi atrag atenţia să nu mai îndrăzneşti a-mi 
vorbi la per tu. Dacă nu o faci dintr-un principiu civic, eu personal îţi interzic o 
dată pentru totdeauna. 

— Aşa sunt ei toţi! izbi maiorul cu pumnul în masă, adresându-i-se lui 
Stavroghin, care şedea în dreptul lui de cealaltă parte a mesei. Dati-mi voie, ma 
atrag liberalismul şi contemporaneitatea şi-mi place să ascult discuţii 
inteligente, dar cu o condiţie — când discută bărbaţii. Dar cand se bagă femeile, 
când sar să clantaneasca farfaralele astea contemporane, să am iertare, mi se 
face lehamite! Nu te mai suci atâta! îi strigă el studentei care se smucea mereu 
să sară de pe scaun. Asta-i culmea! Cer şi eu cuvântul, mă simt jignit. 

— Dumneata doar îi impiedici pe alţii să vorbească, şi singur nu esti în 
stare să spui nimic, murmură indignată gazda. 

— Ba nu, vreau să spun tot ce gândesc, se înfierbântă maiorul, 
adresându-i-se lui Stavroghin. Eu, domnule Stavroghin, contez pe dumneata ca 
pe un om nou apărut, deşi nu am onoarea să te cunosc. Fără bărbaţi ele se vor 
pierde ca mustele, iată părerea mea. Toată problema lor feminină nu este decât 
o lipsă de originalitate. Vă asigur că problema aceasta feminină a fost născocită 
pentru ele tot de bărbaţi, dintr-o prostie, s-au legat singuri la cap; slavă 
Domnului că nu sunt căsătorit! Nici un fel de variaţie, un simplu model de 
broderie nu sunt în stare să născocească; şi modelele acestea tot bărbaţii le 
născocesc pentru ele! Poftim, am purtat-o în braţe, când avea zece ani dansam 
cu ea mazurca, a sosit astăzi aici, bineînţeles m-am zorit să vin s-o imbratisez, 
ca să aud din gura ei, de la cea de-a doua vorbă spusă, că Dumnezeu adică nu 
există. Hai să zicem de la a treia să fi fost, dar nu chiar de la a doua; ţi-ai găsit, 
se grăbeşte! Să zicem că oamenii inteligenţi nu cred, dar asta se explică prin 
faptul că sunt inteligenţi, dar tu, tu, mormolocule, ce te pricepi tu în 
chestiunea dumnezeirii? Te-a învăţat vreun student? De te învăţa să aprinzi 
candele, le aprindeai. 

— Tot ce spui e o minciună, eşti un om foarte rău, iar adineauri ai 
demonstrat cu toată claritatea inconsistenta dumitale etică, replică studenta cu 
dispreţ, ca şi cum ar fi considerat de prisos să discute cu un asemenea om. Ti- 
am spus adineauri ca pe noi toţi ne-au învăţat după catehism: ,Dacä-ti vei 
respecta tatăl şi părinţii, vei trăi mulţi ani pe pământ şi te vei bucura de 
bogăţie”. E în Decalog. Dacă Dumnezeu a găsit necesar să ofere în schimbul 
iubirii filiale o recompensă, înseamnă că Dumnezeul vostru este imoral. Cu 
aceste cuvinte ţi-am demonstrat adineauri, şi nu din al doilea cuvânt şi numai 
pentru că ţi-ai reclamat drepturile. Cine e de vină că eşti redus şi până acum n- 


ai inteles? Te doare acest lucru si de aceea esti furios, iata enigma generatiei 
dumitale. 

— Neroado! zise maiorul. 

— Imbecilule! 

— Asa, da-i drumul! 

— Da-mi voie, Kaspiton Maksimovici, doar dumneata insuti imi spuneai 
ca nu crezi in Dumnezeu, piui din capatul mesei Liputin. 

— Ce are a face ca as fi spus-o, eu sunt cu totul altceva! Poate ca si cred, 
dar nu chiar de tot. Desi poate nu cred deplin, n-as spune totusi ca Dumnezeu 
trebuie impuscat. Pe cand imi faceam inca serviciul la husari, ma tot batea 
gândul în privinţa lui Dumnezeu. În toate versurile nu auzi decât că husarul 
bea şi chefuieşte; ei bine, poate că am şi băut, dar, vă rog să mă credeţi, 
săream uneori din aşternut şi mă apucam să fac semnul crucii în faţa 
icoanelor, ca Dumnezeu să mă lumineze cu credinţa, pentru că nici pe atunci 
nu aveam linişte şi mă frământa gândul: există Dumnezeu sau nu există? Mi- 
era uneori şi lehamite! Dimineaţa, bineînţeles, te lăsai prins de altele şi părea 
că iar dispare credinţa; şi, în general, am observat că ziua credinţa întru câtva 
dispare. 

— N-aveti cumva cărți de joc? casca tare Verhovenski, adresându-i-se 
gazdei. 

— Consider foarte bine-venită întrebarea dumneavoastră! se smuci 
studenta, roşie de indignare fata de cele auzite de la maior. 

— Se pierde un timp preţios cu aceste discuţii stupide, le-o reteză gazda 
şi îl privi poruncitor pe soţul ei. 

Studenta se reculese: 

— Am vrut sa infatisez adunärii suferintele si protestul studentilor, dar 
intrucat se pierde timpul in discutii imorale... 

— Nu exista nimic moral sau imoral! interveni imediat liceanul, de cum o 
auzi pe studenta. 

— Ştiu acest lucru, domnule licean, l-am ştiut cu mult înainte de a te fi 
dumerit să-l înveţi dumneata. 

— Eu însă declar, se înverşună acesta, că dumneata nu eşti decât un 
copilaş sosit de la Petersburg cu pretenţii să ne luminezi asupra unor lucruri pe 
care le cunoaştem cu toţii de mult. În ce priveşte porunca: „Cinsteşte pe tatăl 
tău şi pe mama ta”, pe care n-ai ştiut nici măcar s-o reproduci, şi faptul că ea 
este imorală o ştie toată Rusia încă de pe timpul lui Belinski. 

— Dar nu se termină cu asta odată? i se adresă hotărâtă m-me 
Virghinskaia soţului. În calitate de gazdă, ea se ruşina pentru nivelul mizer al 
acestei discuţii, mai ales că observa câteva zâmbete, ba şi semne de nedumerire 
printre oaspeţii poftiti. 

— Domnilor, inalta deodată vocea Virghinski, dacă cineva doreşte sa 
treacă la o discuţie mai la obiect sau are de făcut vreo declaraţie, propun să 
începem, fără a mai pierde timp. 


— Mi-as permite sa formulez o intrebare, zise bland dascalul schiop, care 
pana atunci pästrase täcerea si o tinuta foarte cuviincioasa. As vrea sa stiu, ne 
constituim aici într-o şedinţă sau pur şi simplu formam o adunare de simpli 
muritori, veniţi în vizită? Întreb acest lucru mai mult pentru respectarea unei 
rânduieli şi ca să nu plutim într-o incertitudine. 

Întrebarea aceasta „şireată” îşi produse efectul; toţi schimbară între ei 
priviri, ca şi cum aşteptau ca celălalt să dea răspunsul, şi deodată, brusc, ca la 
comandă, privirile tuturor se atintira asupra lui Verhovenski şi Stavroghin. 

— Propun pur şi simplu să punem la vot întrebarea: „Suntem în şedinţă 
sau nu?” zise m-me Virghinskaia. 

— Mă alătur întru totul propunerii, zise Liputin, deşi e formulată cam 
vag. 

— Şi eu mă alătur, şi eu, se auziră voci. 

— Şi mi se pare că astfel vom avea într-adevăr mai multă ordine, întări 
Virghinski. 

— Aşadar, chestiunea se pune la vot! anunţă stăpâna casei. Leamsin, te 
rog, aşază-te la pian: poţi şi de acolo să-ţi dai votul, când va începe scrutinul. 

— Iarăşi, strigă Leamsin, nu ajunge cât v-am tot zdranganit? 

— Te rog stăruitor să canti; nu vrei să fii de folos cauzei? 

— Dar te asigur, Arina Prohorovna, că nimeni nu ascultă la ferestre. E o 
fantezie de-a dumitale, de altfel şi ferestrele sunt destul de sus, şi apoi cine va 
putea înţelege măcar ceva, chiar dacă ar asculta? 

— Nici noi înşine nu putem înţelege despre ce este vorba, murmură 
careva. 

— Eu însă vă spun că măsurile de precauţie sunt întotdeauna necesare. 
Mă gândesc la cazul vreunor spioni, îi explică ea lui Verhovenski, din stradă să 
se audă muzica, aşa ca la onomastică. 

— Ei drăcie! zise cu năduf Leamsin. 

Se aşeză la pian şi se apucă să zdrăngăne un vals, lovind în clape 
aproape cu pumnul. 

— Cine doreşte ca să ne constituim în şedinţă, propun să ridice sus 
mâna dreaptă, zise m-me Virghinskaia. 

Unii ridicară mâna, alţii nu. Ba unii, după ce o ridicară, imediat o traseră 
în jos. După ce o traseră, iar o ridicară. 

— Dracul să mă ia! N-am înţeles nimic, strigă un ofiţer. 

— Nici eu nu înţeleg, strigă altul. 

— Ba eu înţeleg, strigă al treilea, dacă eşti pentru da, ridici mâna în sus. 

— Dar acest da ce înseamnă? 

— Înseamnă şedinţă. 

— Nu, nu înseamnă şedinţă. 

— Eu am votat pentru şedinţă, strigă liceanul, adresându-se către m-me 
Virghinskaia. 

— Atunci de ce n-ai ridicat mâna? 


— M-am uitat la dumneavoastra si, vazand ca n-ati ridicat-o, n-am 
ridicat-o nici eu. 

— Dar e stupid, pentru că eu am fost aceea care am făcut propunerea, 
tocmai de aceea n-am ridicat-o. Domnilor, propun sa procedam invers: cine 
vrea şedinţă să stea locului si să nu ridice mâna, iar cine nu vrea sa ridice 
mâna dreaptă. 

— Cine nu vrea? întrebă liceanul. 

— Dar ce e cu dumneata, o faci inadins? strigă mânioasă m-me 
Virghinskaia. 

— Dar, dati-ne voie, cine vrea sau cine nu vrea, pentru că acest lucru 
trebuie bine precizat? se auziră două-trei voci. 

— Cine nu vrea nu vrea. 

— Bine, bine, dar ce trebuie să facem, să ridicăm sau să nu ridicăm, 
dacă nu vrem? strigă ofiţerul. 

— Ehe, nu suntem încă obişnuiţi cu constituţia! observă maiorul. 

— Domnule Leamşin, fă bine, loveşti atât de tare, încât nimeni nu poate 
auzi nimic, zise dascălul şchiop. 

— Dar crede-mă, Arina Prohorovna, nimeni nu ascultă la ferestre, sări 
Leamsin. Nu vreau să mai cânt! Am venit în ospetie la voi, nu sa zdranganesc la 
pian. 

— Domnilor, propuse Virghinski, räspundeti cu glas răspicat: suntem noi 
în şedinţă sau nu? 

— Şedinţă, şedinţă! se auzi din toate părţile. 

— Păi, dacă e aşa, ce nevoie avem de vot, e suficient. Sunteţi mulţumiţi, 
domnilor, mai e nevoie să votăm? 

— Nu e nevoie, nu e nevoie, am înţeles! 

— Poate că cineva nu vrea să fie şedinţă? 

— Nu, nu, vrem cu toţii. 

— Dar ce înseamnă şedinţă? strigă un glas. Nu i se răspunse. 

— Să alegem un preşedinte, se auziră strigăte din diferite parti. 

— Stăpânul, bineînţeles, stăpânul! 

— Domnilor, dacă este aşa, începu Virghinski în calitate de preşedinte 
ales, reînnoiesc propunerea mea de adineauri: dacă cineva doreşte să ia 
cuvântul mai la obiect sau are de făcut vreo declaraţie, să poftească şi să 
înceapă fără a mai pierde timpul. 

Se aşternu o tăcere generală. Privirile tuturor se îndreptară iarăşi asupra 
lui Stavroghin şi a lui Verhovenski. 

— Verhovenski, n-ai nimic de spus? întrebă direct m-me Virghinskaia. 

— Absolut nimic, îşi destinse acesta trupul, căscând, pe scaun. Deşi aş 
dori poate un păhărel de coniac. 

— Stavroghin, dumneata nu doreşti? 

— Mulţumesc, eu nu beau. 

— Vreau să spun, doreşti să iei cuvântul sau nu, nu e vorba de coniac. 

— Să iau cuvântul despre ce anume? Nu, nu doresc. 


— Ti se va servi coniacul, ii raspunse ea lui Verhovenski. 

Se ridica studenta. Pana atunci de cateva ori ea schitase miscarea sa 
sara de pe scaun. 

— Am sosit aici ca sa fac o declaratie despre suferintele nenorocitilor 
studenti si despre necesitatea de a fi indemnati pretutindeni sa protesteze... 

Aici ea isi inghiti vorba; in celalalt capat al mesei se ivi un concurent, si 
toate privirile se intoarsera spre el. Clapaugul Sigaliov, cu un aer sumbru si 
intunecat, se ridicä incet de pe locul säu si depuse melancolic un caiet cu 
scriere marunta pe masa. Ramase in picioare si in tacere. Multi priveau 
consternati caietul, dar Liputin, Virghinski si dascälul schiop pareau ca 
încearcă o mulţumire. 

— Cer cuvântul, zise ursuz, dar ferm Şigaliov. 

— Aveţi cuvântul, incuviinta Virghinski. 

Oratorul se aşeză, tăcu aproximativ o jumătate de minut şi rosti cu glas 
grav: 

— Domnilor... 

— Poftim coniacul! zise cu scârbă şi dispreţ ruda gazdei, care turna ceai 
şi adusese acum coniacul, punând sticla în faţa lui Verhovenski împreună cu 
un păhărel adus în mână, fără tavă sau farfurioară. 

Oratorul întrerupt se opri cu un aer plin de demnitate. 

— Nu e nimic, continuaţi, eu nu ascult, strigă Verhovenski turnandu-si 
coniac. 

— Domnilor, adresându-mă atenţiei dumneavoastră, reîncepu Sigaliov, 
după cum veţi vedea mai departe, solicitându-vă concursul într-un punct de 
importanţă primordială, mă văd nevoit să fac o introducere. 

— Arina Prohorovna, n-aveţi nişte foarfece? întrebă deodată Piotr 
Stepanovici. 

— Ce nevoie ai de foarfece? căscă ea ochii spre dânsul. 

— Am uitat să-mi tai unghiile, de trei zile vreau s-o fac, zise Piotr 
Stepanovici examinându-şi impasibil unghiile lungi şi murdare. 

Arina Prohorovna se înroşi, dar domnişoarei Virghinskaia îi plăcu 
probabil această figură. 

— Mi se pare că am văzut nişte foarfece adineauri aici pe fereastră, se 
ridică ea de la masă, pornind într-acolo să caute foarfecele şi întorcându-se 
apoi cu ele în mână. Piotr Stepanovici, fără să o privească, apucă foarfecele şi-şi 
făcu cu ele de lucru. Arina Prohorovna înţelese că este vorba de un procedeu cu 
un anumit rost şi se ruşină de susceptibilitatea ei. Adunarea schimba priviri 
tăcute. Dascălul şchiop urmărea cu privirea mânioasă şi plin de invidie 
gesturile lui Verhovenski. Şigaliov continuă: 

— Consacrându-mi energia problemei studiului organizării sociale a 
societăţii viitoare, care va veni s-o înlocuiască pe cea prezentă, am ajuns la 
concluzia că toţi făuritorii sistemelor sociale, de la cele mai îndepărtate timpuri 
şi până în anul nostru 187..., erau nişte visători, nişte fantezisti, nişte 
neghiobi, care se contraziceau pe ei înşişi neintelegand absolut nimic din 


stiinta naturii si in ce priveste acel animal ciudat care este omul. Platon, 
Rousseau, Fourier nu sunt decat coloane de aluminiu, toate astea sunt bune 
pentru vrăbii, si nu pentru societatea umană. Întrucât însă forma socială 
viitoare este necesară tocmai acum, când noi toţi, în sfârşit, ne pregătim să 
trecem la acţiune, ca să nu existe nici un fel de ezitare, eu propun propriul meu 
sistem de organizare a lumii. lată-l! izbi el cu pumnul în caiet. Am vrut să 
expun adunării cartea mea pe cât se poate într-o formă prescurtată; dar văd că 
va fi nevoie să mai adaug şi o mulţime de explicaţii orale, peste cele cuprinse în 
text, ceea ce înseamnă că întreaga expunere va necesita cel puţin zece şedinţe, 
după numărul capitolelor din carte. (Se auziră râsete.) Afară de aceasta, anunţ 
dinainte că sistemul meu nu este încă terminat. (lar râsete.) M-am încurcat în 
datele mele proprii şi concluzia la care am ajuns este în directă opoziţie cu 
ideea iniţială de la care am pornit. Pornind de la o libertate nelimitată, eu 
închei printr-un despotism nelimitat. Tin să adaug totuşi că afară de soluţia 
aceasta a mea, în ce priveşte formula socială, nu poate exista o altă soluţie. 

Râsul creştea tot mai puternic, dar râdeau mai mult tinerii şi, ca să 
zicem aşa, musafirii prea puţin iniţiaţi. Pe chipul doamnei Virghinskaia, al lui 
Liputin şi al dascălului şchiop se ivi o oarecare expresie de ciudă. 

— Dacă dumneata însuţi n-ai reuşit să-ţi închei propriul sistem şi ai 
ajuns la disperare, ce am putea face noi? observă prudent unul dintre ofiţeri. 

— Aveţi dreptate, domnule ofiţer activ, i se adresă răstit Şigaliov, mai ales 
în ce priveşte folosirea foarte nimerită a termenului „disperare”. Da, am ajuns 
la disperare şi totuşi tot ce am expus în cartea mea este de neînlocuit şi nu 
există o altă soluţie; nimeni niciodată nu va născoci altceva. Şi de aceea ma 
grăbesc, fără a mai pierde timpul, să invit întreaga adunare să-şi exprime 
părerea după ce va asculta expunerea mea in cele zece şedinţe. lar dacă 
membrii nu vor dori să asculte, să ne împrăştiem chiar de la început, bărbaţii 
ca să-şi vadă de serviciul la stat, femeile pe la bucătării, pentru că, respingând 
cartea mea, o altă soluţie ei nu vor găsi. Nici o altă soluţie! Iar prin pierderea de 
timp îşi vor dăuna lor înşişi, întrucât mai târziu se vor întoarce inevitabil la 
acelaşi lucru. 

Se produse o mişcare: „E nebun cumva?” se auziră glasuri. 

— Vasăzică, toată chestiunea constă în disperarea lui Şigaliov, conchise 
Leamşin, iar problema esenţială în a se şti: este sau nu cazul să fie dumnealui 
disperat? 

— Eventuala stare de disperare a lui Şigaliov este o problemă a sa 
personală, declară liceanul. 

— Propun să se pună la vot în ce măsură disperarea lui Şigaliov priveşte 
cauza comună şi, totodată, merită sau nu merită să fie ascultat? decise vesel 
ofiţerul. 

— Chestiunea se prezintă puţin altfel, interveni, în sfârșit, şchiopul. În 
general el vorbea cu un zâmbet întru câtva ironic, încât era de fapt greu să-ţi 
dai seama dacă vorbeşte serios sau glumeste. E altceva aici. Domnul Sigaliov 
este prea devotat sarcinii sale şi totodată este prea modest. Cartea dumisale îmi 


este cunoscuta. Dumnealui propune, ca o solutie finala a problemei, diviziunea 
omenirii in doua parti inegale. O a zecea parte capata libertatea personala si 
dreptul neîngrădit asupra celorlalte noua zecimi ale omenirii. Aceste noua 
zecimi trebuie să-şi piardă personalitatea şi să se transforme într-o turmă şi 
printr-o supunere nelimitată să atingă, pe calea unei regenerări succesive, o 
stare de inocenta primitivă, un fel de rai primitiv, deşi vor trebui totuşi să 
lucreze. Măsurile propuse de autor pentru deposedarea celor nouă zecimi din 
omenire de libertatea voinţei şi pentru transformarea lor într-un fel de turmă, 
pe calea reeducării mai multor generaţii, sunt absolut remarcabile, se bazează 
pe date naturale şi sunt foarte logice. Am putea să nu fim de acord cu unele 
concluzii, dar este greu să încapă vreo îndoială în ce priveşte inteligenţa şi 
cunoştinţele autorului. E regretabil că acea condiţie cu cele zece seri de şedinţe 
este cu totul incompatibilă cu circumstanţele, altminteri am putea auzi multe 
lucruri extrem de interesante. 

— Vorbeşti serios? i se adresă m-me Virghinskaia dascălului şchiop, 
cuprinsă de oarecare neliniște. Dacă acest om, neştiind ce să facă cu oamenii, 
transformă nouă zecimi din ei în sclavi? De mult mi s-a părut suspect 
individul. 

— Vorbeşti adică despre fratiorul dumitale? întrebă schiopul. 

— Rubedenie? Iti baţi joc de mine? 

— Si afara de asta, este o ticälosie sa lucrezi pentru niste aristocrati si sa 
te supui lor ca unor zeitati! exploda furioasa studenta. 

— Nu propun ticăloşii, ci raiul, raiul terestru, si nici un alt rai pe pământ 
nu poate sa existe, încheie autoritar Sigaliov. 

— Eu insa in loc de rai, striga Leamsin, as lua aceste noua zecimi din 
omenire, dacă n-ai ce să faci cu ele, si le-as arunca în aer, lăsând numai o 
mână de oameni culti, care să înceapă a trăi huzurind după regulile ştiinţei. 

— Aşa poate vorbi numai un bufon! izbucni studenta. 

— E un bufon, dar folositor, îi şopti m-me Virghinskaia. 

— Poate că aceasta ar fi cea mai bună soluţie a problemei! i se adresă 
înflăcărat Sigaliov lui Leamsin. Dumneata, bineînţeles, nici nu-ţi dai seama, 
vechiul meu demon, ce idee profundă ai reuşit să exprimi. Întrucât însă ideea 
dumitale este aproape irealizabilă, va trebui să ne mulţumim cu acest rai 
pământesc, dacă aşa a fost dat să-l denumim. 

— Şi totuşi e destul de absurd, lăsă involuntar Verhovenski să-i scape o 
reflecţie, posibil, cu totul fără voie. De altfel, fără a-şi ridica privirea, el 
continua cu aceeaşi nepăsare să-şi taie unghiile. 

— De ce adică să fie absurd? interveni imediat schiopul, ca şi cum nu 
aşteptase din partea lui Verhovenski decât rostirea acestui prim cuvânt, ca să 
se ia cu el la harta. De ce adică să fie absurd? Domnul Şigaliov e întru câtva un 
fanatic al umanismului. Să ne aducem aminte însă că şi Fourier şi Cabet mai 
ales, şi chiar Proudhon însuşi au o mulţime de soluţii dintre cele mai despotice 
şi mai fanteziste în această problemă. Domnul Şigaliov oferă o soluţie mult mai 
lucidă decât ei. Vă asigur că, după ce ai citit cartea, este aproape imposibil să 


nu fii de acord cu unele lucruri. Poate ca tocmai el este acela care, mai putin 
decât oricare altul, s-a depărtat de realism, si raiul lui pământesc este aproape 
rai adevărat, exact acelaşi pentru pierderea căruia suspină întreaga omenire, 
dacă acest rai a existat cândva aievea. 

— Ştiam eu că voi fi luat în furci, murmură iar Verhovenski. 

— Dati-mi voie, se infierbanta tot mai mult schiopul, discuţiile si 
consideratiile in privinta organizarii sociale viitoare sunt aproape o necesitate 
imperioasa a tuturor oamenilor de gandire contemporana. Herzen toata viata 
lui n-a avut decat grija aceasta. Belinski, dupa cum stiu cu precizie, petrecea 
seri întregi cu prietenii sai, dezbatand si solutionand anticipat până si pe cele 
mai mici, ca sa zicem asa, amanunte de bucatarie ale viitoarei oranduiri 
sociale. 

— Ba unii innebunesc chiar, remarca pe data maiorul. 

— Am putea ajunge totusi la o concluzie oarecare, decat sa stam asa si sa 
tacem cu aere de dictatori, şuieră Liputin indraznind parcă să înceapă, în 
sfârşit, atacul. 

— Nu m-am gândit la Şigaliov când am spus că este absurd, tărăgănă 
Verhovenski. Vedeţi, domnilor, îşi săltă el un pic privirea, după părerea mea, 
toate cărţile acestea, Fourier, Cabet, toate aceste „drepturi la muncă”, şi 
celelalte de la Şigaliov citire, toate acestea sunt un fel de romane, care pot fi 
scrise cu sutele de mii. O delectare estetică. Înţeleg că aici în acest orăşel vă 
plictisiti şi, desigur, vă napustiti cu aviditate asupra unor pagini scrise. 

— Dati-mi voie, se agită pe scaunul său schiopul, deşi suntem nişte 
provinciali şi, bineînţeles, demni de toată compătimirea, ştim totuşi că pe 
lumea aceasta deocamdată nu s-a întâmplat nici un fapt extraordinar sub 
raportul noutätii si a cărui ignorare va trebui s-o deplangem. Ni se propune, de 
pildă, prin tot felul de foi strecurate, de factură străină, să ne strângem 
rândurile şi să ne organizăm în grupuri cu unicul scop de distrugere generală 
sub pretextul că, oricât ai lecui lumea aceasta, tot bolnavă va rămâne, dar aşa, 
retezand radical o sută de milioane de capete şi prin aceasta usurandu-ti 
sarcina, poţi mai uşor să sari peste şanţ. Ideea e excelentă, fără îndoială, dar 
cel puţin tot atât de incompatibilă cu realitatea, ca şi cele „de la Şigaliov citire”, 
în privinţa cărora ati emis chiar acum aprecieri atât de dispretuitoare. 

— Mă rog, de altfel nici n-am sosit aici pentru discuţii, lăsă Verhovenski 
să-i scape un cuvintel de tulburătoare semnificaţie şi, făcându-se că nu-şi dă 
seama de această gafă, trase lumânarea mai aproape de el, ca să aibă înaintea 
lui mai multă lumină. 

— E regretabil, e foarte regretabil că n-aţi venit aici pentru discuţii, şi e 
mai regretabil că în momentul acesta sunteţi atât de preocupat de toaleta 
dumneavoastră. 

— Dar ce vă deranjează la toaleta mea? 

— O sută de milioane de capete retezate e tot atât de greu realizabil ca şi 
transformarea lumii prin propagandă. Chiar mai greu poate, mai ales dacă vrei 
s-o faci în Rusia, riscă iar Liputin. 


— Tocmai in Rusia se pune toata nadejdea, strecura ofiterul. 

— Am auzit-o noi si pe asta, cum ca in Rusia e toata nadejdea, profita de 
prilej schiopul. Stim ca asupra patriei noastre minunate a fost atintit acel index 
misterios, ca tara cea mai apta pentru infaptuirea sarcinii märete. Un lucru 
însă vreau să vă spun: în cazul rezolvării treptate a problemei prin propaganda, 
eu personal măcar ceva-ceva voi avea de câştigat, să zicem, chiar şi prin faptul 
că voi purta nişte discuţii plăcute, iar din partea şefilor poate voi căpăta şi un 
grad pentru serviciile aduse cauzei sociale; pe când în cazul celeilalte 
alternative, care urmăreşte o soluţie rapidă prin retezarea a o sută de milioane 
de capete, la ce recompensă aş putea să mă aştept de fapt? Pentru asemenea 
propagandă, te pomeneşti că îţi taie limba. 

— Dumitale negresit ţi-o vor tăia, zise Verhovenski. 

— Vedeţi aşadar. Întrucât însă, chiar în condiţiile cele mai favorabile, un 
asemenea măcel nu poate fi terminat decât peste vreo cincizeci de ani, hai să 
zicem treizeci, că doar nu sunt ei nişte berbeci şi te pomenesti ca nu se lasă 
chiar aşa de uşor cäsäpiti, n-ar fi cazul atunci, luandu-ne catrafusele, să ne 
stramutam undeva peste mări şi tari, pe nişte insule paşnice ca să inchidem 
acolo ochii fără grijă? Credeti-ma, batu el semnificativ cu degetul in masa, cu 
asemenea propaganda nu veţi reuşi nimic altceva decât să provocati o emigrare 
masivă! 

Omul încheie cu un aer vizibil triumfător. Era incontestabil una dintre 
minţile luminate ale guberniei. Liputin zâmbea viclean, Virghinski asculta cam 
abătut, toţi ceilalţi urmăreau disputa cu atenţie încordată, mai cu seamă 
doamnele şi ofiţerii. Îşi dădeau seama cu toţii că agentul celor o sută milioane 
de capete fusese strâns cu uşa şi aşteptau urmarea. 

— Am impresia că ceea ce spui dumneata nu e deloc rău, rosti rar şi 
tărăgănat Verhovenski, cu un aer şi mai impasibil, aproape plictisit. Ideea 
emigrării este bună. Şi totuşi, dacă, în pofida oricăror dezavantaje pe care le 
întrevezi, se ridică pentru cauza aceasta comună pe zi ce trece tot mai mulţi 
osteni, înseamnă că se va putea şi fără dumneata. Aici, dragul meu, o religie 
noua vine s-o înlocuiască pe cea veche, de aceea apar atâţia combatanți si de 
aceea cauza aceasta este o întreprindere de mari proporţii. Dumneata n-ai 
decât să emigrezi! Şi te-aş sfătui chiar să te duci la Dresda şi nu în nişte insule 
paşnice. În primul rând, este un oraş care n-a cunoscut niciodată nici un fel de 
epidemii, şi întrucât esti un om cult, probabil că ţi-e frică de moarte. În al 
doilea rând, vei fi destul de aproape de graniţa rusească, încât vei putea mult 
mai uşor şi repede să-ţi primeşti din scumpa dumitale patrie veniturile; in al 
treilea rând, are o mulţime de comori de artă, iar dumneata eşti un estetician, 
fost profesor de teorie literară, mi se pare; şi, în sfârşit, mai conţine într-însul şi 
un fel de Elvetie în miniatură, proprie inspiratiilor dumitale poetice, deoarece 
scrii probabil şi versuri. Într-un cuvânt, e o comoară într-o tabacheră. 

Se produse o animaţie generală; mai ales se agitară ofiţerii. Încă un 
moment şi toată lumea s-ar fi pornit să vorbească dintr-odată. Dar şchiopul se 
năpusti enervat asupra momelii: 


— Sa avem iertare, dar noi poate ca nici nu vom parasi cauza comuna! 
Acest lucru trebuie sa fie bine inteles... 

— Cum adica, ai intra poate si intr-un grup de cinci, daca ti-as propune? 
tranti pe neasteptate Verhovenski si depuse foarfecele pe masa. 

Cu totii tresarira parca. Omul enigmatic se dädea brusc pe fata intr-un 
mod surprinzător: se referise expres si fără ezitare la „grupul celor cinci”. 

— Oricare dintre noi se simte un om cinstit şi nu se va eschiva de la 
cauza comună, se izmeni şchiopul, dar... 

— Mă rog, mă rog, aici nu mai încape nici un dar, îl întrerupse autoritar 
şi tăios Verhovenski. Vă anunţ, domnilor, că am nevoie de un răspuns 
categoric. Îmi dau seama, perfect de bine, că, venind aici şi adunându-vă 
laolaltă, vă datorez nişte explicaţii (altă dezvăluire neaşteptată), dar eu nu pot 
să dau nici un fel de explicaţii fără să cunosc orientarea dumneavoastră 
ideologică. Lăsând la o parte orice discuţii, pentru că doar nu vom sta treizeci 
de ani tot la discuţii, cum am tot pălăvrăgit până acum timp de treizeci de ani, 
eu vă întreb ce preferaţi: calea lentă, care constă în compunerea romanelor 
sociale şi într-o rezolvare birocratică a destinelor omenirii cu anticipatii de o 
mie de ani numai pe hârtie, în timp ce despotismul va înghiţi mereu bucăţi 
fripte, care de fapt zboară singure în gurile voastre şi pe care voi le lăsaţi să vă 
scape, sau o soluţie rapidă, oricare ar fi ea, dar care, în sfârşit, ne va dezlega 
mâinile şi va permite omenirii să-şi întocmească în voie singură orânduirea 
socială ce-i convine, dar de data aceasta prin fapte concrete, şi nu pe hârtie? 
Unii ţipă: „O sută de milioane de capete”! Hai să zicem că ar putea să fie o 
metaforă, dar de ce să ne temem de asta, dacă în cazul visărilor pe hârtie 
despotismul va devora într-o sută de ani nu o sută, ci poate cinci sute de 
milioane de capete? Vă rog să mai notati că un bolnav incurabil n-are cum să 
se vindece, orice i s-ar prescrie pe hârtia retetelor, ci, dimpotrivă, dacă se 
întârzie, până într-atât se va descompune, încât şi pe noi ne va molipsi, 
alterând toate forţele proaspete pe care încă mai putem conta astăzi, încât în 
cele din urmă ne vom prăbuşi cu toţii. Sunt absolut de acord că este foarte 
plăcut să duci discuţii liberale frumoase, iar trecerea la acţiune e cam 
incomodă... În sfârşit, nu mă pricep la discursuri; am sosit aici pentru a face 
nişte comunicări şi de aceea rog întreaga onorabilă adunare nu să voteze de 
fapt, ci să declare deschis şi categoric ce-i surâde mai mult: un mers de 
broasca-testoasa prin mocirlă sau cu toată viteza peste mlastina? 

— Eu sunt pentru mersul cu toata viteza! striga liceanul. 

— Si eu, zise Leamsin. 

— Bineinteles, nu exista nici o indoiala in ce priveste alegerea, murmura 
unul dintre ofiteri, urmat apoi de altul, si inca de careva. Deosebit de puternic 
îi impresionase pe toţi mai ales faptul că Verhovenski avea de facut 
„comunicări”, promițând să ia cuvântul în acest sens. 

— Domnilor, eu văd că aproape toată lumea se declară pentru o soluţie în 
spiritul proclamatiilor, zise el, plimbându-şi privirea de la un chip la altul. 

— Toată lumea, toată lumea, se auzi strigătul majorităţii glasurilor. 


— Eu, personal, trebuie să mărturisesc, sunt mai mult adeptul unei 
soluţii umane, murmură maiorul, întrucât însă toată lumea zice aşa, mă alătur 
şi eu glasului celorlalţi. 

— Vasăzică, nici dumneata nu te opui? i se adresă Verhovenski 
dascălului şchiop. 

— Nu că m-aş... se înroşi acesta, dar daca sunt de acord cu toată lumea, 
e numai pentru a nu tulbura. 

— Uite, aşa sunteţi voi toţi! O jumătate de an e capabil omul să discute 
de dragul oratoriei liberale, ca la urmă să termine prin a vota ca ceilalţi! 
Domnilor, ganditi-va bine încă o dată, cu adevărat sunteţi cu toţii gata? (La ce 
anume să fie gata? era o chestiune vagă de tot, însă grozav de ademenitoare.) 

— Bineînţeles, toţi... se auziră glasuri. 

Deşi cu toţii se uitau unii la alţii. 

— N-o să va simtiti pe urmă ofensati de faptul că v-aţi dat adeziunea atât 
de repede? Pentru că la voi cam aşa se întâmplă aproape totdeauna. 

Se produse o tulburare extraordinară în cele mai diverse sensuri. O 
adevărată fierbere. Schiopul îl apostrofă pe Verhovenski, fără nici o reticenta: 

— Dă-mi voie să-ţi spun totuşi că răspunsurile la asemenea întrebări în 
mod obişnuit trebuie condiţionate. Chiar dacă ne-am declarat hotărâți, notati 
că întrebarea pusă într-un fel atât de ciudat... 

— Cum adică, într-un fel ciudat? 

— Pentru că asemenea întrebări nu se pot pune astfel. 

— Mă rog, invatati-ma, cum anume? De altfel, eram convins că 
dumneata vei fi primul care te vei simţi jignit. 

— Ne-ai smuls aici răspunsul că suntem gata pentru o acţiune imediată, 
dar cu ce drept ai procedat astfel? Ce împuterniciri ai ca să pui asemenea 
întrebări? 

— Păi, n-aveai decât să pui în prealabil această întrebare! De ce ai 
răspuns? Ţi-ai dat consimţământul şi acum baţi în retragere. 

— Credinţa mea este că francheţea usuratica a întrebării dumitale 
principale îndrituieşte presupunerea că dumneata nu dispui de nici un fel de 
împuterniciri sau drepturi, ci ai procedat din proprie iniţiativă şi dintr-o simplă 
curiozitate personală. 

— Dar despre ce este vorba, despre ce? strigă Verhovenski, cuprins parcă 
de nelinişte. 

— Eu cred că adeziunile, oricare ar fi ele, trebuie date între patru ochi, şi 
nu într-o adunare întreagă de douăzeci de oameni necunoscuţi! trânti şchiopul. 
Îşi descärcase näduful, dar era prea enervat. Verhovenski se întoarse repede 
către adunare, cu un aer de îngrijorare bine simulat. 

— Domnilor, consider de datoria mea să declar în faţa tuturor că toate 
acestea sunt nişte prostii şi că discuţia noastră a depăşit orice limită. N-am 
luat încă adeziunea nimănui, şi nimeni nu are dreptul să afirme că eu adun 
adeziuni, ci pur şi simplu am discutat problema opiniilor. Nu-i aşa? Într-un fel 
sau altul, totuşi îmi provoci o mare îngrijorare, i se adresă el din nou 


schiopului, nici prin gand nu mi-a trecut ca aici, unde discutam niste chestiuni 
aproape cu totul inofensive, ar fi fost cazul sa vorbim intre patru ochi. Va 
temeti cumva de denunt? E cu putinta ca intre noi sa se afle vreun denuntator? 

Se isca o mare larma; toata lumea incepu sa vorbeasca deodata. 

— Domnilor, daca ar fi asa, continua Verhovenski, cel mai compromis as 
fi eu si de aceea propun să mi se răspundă la o singură întrebare, bineînţeles 
dacă doriţi. Aveţi toată libertatea. 

— Ce întrebare? Ce întrebare? strigară cu toţii. 

— O întrebare care va limpezi totul: este cazul să mai rămânem aici cu 
toţii laolaltă sau ar fi mai bine să ne luăm în tăcere căciulile si să ne 
împrăştiem care încotro. 

— Să auzim întrebarea! Întrebarea! 

— Dacă fiecare dintre noi ar avea cunoştinţă despre punerea la cale a 
unui omor de natură politică, s-ar duce el să denunțe, prevăzând toate 
consecinţele, sau ar rămâne acasă asteptand desfăşurarea evenimentelor? Aici 
opiniile pot fi împărţite. Răspunsul la întrebarea aceasta ne va lămuri dacă 
trebuie să ne despartim sau să rămânem împreună si de aici încolo si nu 
numai pentru o adunare de o singură seară. Dă-mi voie să te întreb pe 
dumneata primul, se întoarse el către dascălul şchiop. 

— De ce să fiu eu primul? 

— Pentru că dumneata ai fost acela care ai început. Fă bine şi nu te 
eschiva, nu-ţi va fi de folos nici un fel de subterfugiu. Deşi, voia dumitale, eşti 
liber să procedezi cum vrei. 

— Scuză-mă, dar o asemenea întrebare este chiar jignitoare. 

— Nu s-ar putea să fii mai precis? 

— N-am fost niciodată un agent al poliţiei secrete, se schimonosi celălalt 
şi mai mult. 

— Fă bine şi răspunde precis, nu zăbovi. 

Şchiopul se înfuriase într-atâta, încât încetă să mai răspundă. Cu 
pâlpâiri de răutate în ochi, se uita ţintă la călăul său pe deasupra ochelarilor. 

— Da sau nu? Ai denunța sau n-ai denunța? strigă Verhovenski. 

— Bineînţeles că nu voi denunța! strigă si mai tare şchiopul. 

— Şi nimeni nu va denunța, bineînţeles că nu va denunța, se auzira mai 
multe glasuri. 

— Dă-mi voie să mă adresez acum dumitale, domnule maior: ai denunța 
sau nu ai denunța? continua Verhovenski. Si, te rog, notează, în mod 
intenţionat mă adresez acum dumitale. 

— Nu voi denunța. 

— Dar dacă ai şti că cineva vrea să omoare şi să-l jefuiască pe un altul, 
pe un simplu muritor, în cazul acesta ai denunța, ai aduce la cunoştinţă? 

— Desigur, e doar un caz civil, iar aici e vorba de un denunt politic. N-am 
fost niciodată un agent al poliţiei secrete. 

— Şi nimeni de aici dintre noi n-a fost, se auziră iar glasuri. O întrebare 
de prisos. Cu toţii avem acelaşi răspuns. Nu există denuntatori printre noi! 


— De ce se ridica acest domn? striga studenta. 

— E Satov. De ce te-ai sculat, Satov? striga m-me Virghinskaia. 

Satov într-adevăr se sculase de pe scaunul său cu căciula în mână si se 
uită la Verhovenski. Părea că vrea să-i spună ceva, dar ezită. Faţa îi era palidă, 
dar se stăpâni, nu pronunţă nici un cuvânt şi porni tăcut spre ieşire. 

— Şatov, dar ceea ce faci este în defavoarea ta! strigă enigmatic în urma 
lui Verhovenski. 

— În schimb va fi în avantajul tău, spion şi mizerabil ce eşti! îi strigă din 
prag Şatov şi părăsi încăperea. 

Izbucniră iar strigăte şi exclamatii. 

— Poftim proba! strigă un glas. 

— A fost de folos! strigă altul. 

— Numai să nu fi fost prea tardivă? observă un al treilea. 

— Cine l-a invitat? Cine l-a primit? Cine e acest Şatov? Va denunța sau 
nu va denunța? se precipitară întrebările. 

— Dacă era un denuntator, s-ar fi prefăcut, dar văd că a scuipat şi a 
plecat, zise careva. 

— Uite că pleacă şi Stavroghin, nici Stavroghin n-a răspuns la întrebare, 
strigă studenta. 

Stavroghin într-adevăr se ridicase în picioare şi, o dată cu el, în celălalt 
capăt al mesei, se ridică şi Kirillov. 

— Dă-mi voie, domnule Stavroghin, i se adresă tăios stăpâna casei, noi 
toţi aici am răspuns la întrebare, pe când dumneata vrei să pleci fără să te 
pronunti? 

— Nu gasesc pentru mine necesar sa raspund la intrebarea ce va 
intereseaza pe dumneavoastra, murmura Stavroghin. 

— Dar noi ne compromitem, iar dumneata nu, se auzira cateva strigate. 

— Ce ma priveste pe mine faptul ca voi va compromiteti? rase Stavroghin, 
dar ochii ii scanteiara. 

— Cum ce te priveşte? Cum ce te priveşte? se auzira exclamatii. Multi 
sarira de pe scaune. 

— Dati-mi voie, domnilor, dati-mi voie, striga schiopul, dar nici domnul 
Verhovenski n-a raspuns la intrebare, ci numai a pus-o. 

Observatia avu un efect uluitor. Toata lumea schimba priviri. Stavroghin 
îi rase drept in fata dascălului schiop si plecă. Kirillov îl urmă imediat. 
Verhovenski se repezi după ei în vestibul. 

— Ce mi-ati facut? baigui el, prinzându-l pe Stavroghin de mana şi 
strângându-i-o cu toată puterea. Acesta îşi smulse în tăcere mâna. 

— Duceti-va direct la Kirillov. Vin si eu... Am absolută nevoie, absolută 
nevoie! 

— Eu însă nu simt nici o nevoie să merg, refuză sec Stavroghin. 

— Stavroghin va veni, curma Kirillov. Stavroghin, e necesar să vii si 
dumneata. Iti voi demonstra acolo. 

Capitolul al optulea. 


Tareviciul Ivan. 

I 

Cei doi plecară. Piotr Stepanovici se repezi sa se întoarcă la ,sedintä”, ca 
să restabilească ordinea, dar, socotind probabil că nu merită osteneala, 
renunţă lăsând totul baltă şi peste două minute era în stradă, zorindu-se în 
urma celor plecaţi. În timp ce alerga, îşi aduse aminte de ulicioara prin care 
putea ajunge mai repede la casa lui Filippov; afundându-se pe alocuri în noroi 
până la genunchi, el se repezi pe această ulicioară şi într-adevăr ajunse chiar în 
clipa când Stavroghin şi Kirillov intrau pe poartă. 

— Ai şi sosit? zise Kirillov. Foarte bine. Intră. 

— Parcă spuneai că stai singur! zise Stavroghin, văzând în vestibul 
samovarul în clocot. 

— Vei vedea îndată cu cine stau, murmură Kirillov, intraţi. 

Imediat ce intrară, Verhovenski scoase din buzunar scrisoarea anonimă 
luată în ziua aceea de la Lembke şi o depuse în faţa lui Stavroghin. Toţi trei se 
aşezară. Stavroghin citi în tăcere scrisoarea. 

— Ei? făcu el. 

— Mizerabilul va proceda întocmai aşa cum a scris acolo, explică 
Verhovenski. Fiindcă el depinde de dumneata, invata-ma cum să procedez. Te 
asigur că e în stare chiar mâine să se ducă la Lembke. 

— N-are decât. 

— Cum aşa? Putem să-l împiedicăm. 

— Gresesti, el nu depinde de mine. De altfel, îmi este absolut egal; pe 
mine nu mă ameninţă, ci te ameninţă pe dumneata. 

— Şi pe dumneata. 

— Nu cred. 

— Dar nu-ţi dai seama că ceilalţi ar putea să nu te crute? Ascultă, 
Stavroghin, ce rost are să ne jucăm cu cuvintele? Iti pare rău cumva de bani? 

— Crezi că are nevoie de bani? 

— Neapărat, vreo două mii sau minimum o mie cinci sute. Dă-mi mâine 
sau chiar astăzi şi mâine seară îl expediez la Petersburg, ceea ce, de fapt, şi 
urmăreşte. Dacă vrei, o ia şi pe Maria Timofeevna, notează acest lucru. 

Părea cu totul derutat, vorbea fără nici un pic de prudenţă. Lăsa să-i 
scape cuvinte nechibzuite. Stavroghin îl privi surprins. 

— Nu văd nici o nevoie s-o expediez pe Maria Timofeevna. 

— Poate că nici nu vrei? zâmbi ironic Piotr Stepanovici. 

— Poate că nici nu vreau. 

— Mă rog, dai sau nu bani? strigă el la Stavroghin cu o nerăbdare 
mânioasă şi pe un ton ce părea că nu mai admite nici o discuţie. Acesta îl 
măsură de sus până jos cu o privire gravă. 

— Nu dau nici un ban. 

— Baga de seamă, Stavroghin! Probabil ca ai aflat ceva sau ţi-ai luat 
toate măsurile. Glumesti? 


Fata i se schimonosi, colturile buzelor tresarira si deodata el izbucni intr- 
un ras fara nici o noima, cu totul nelalocul lui. 

— Dumneata ai primit niste bani de la tatal dumitale pentru mosie, 
observa calm Nikolai Vsevolodovici. Mama ti-a dat sase sau opt mii pentru 
Stepan Trofimovici. N-ai decat sa platesti o mie cinci sute din acesti bani. Nu 
mai am nici un chef sa platesc pentru altii, si asa am dat destui bani, ma cam 
sacaie asta... surase el de propriile sale cuvinte. 

— Vad ca nu esti dispus sa glumesti... 

Stavroghin se scula de pe scaun, in aceeasi clipa sari si Verhovenski si 
masinal se posta cu spatele la usa, barand parca iesirea. Nikolai Vsevolodovici 
schiţă un gest să-l înlăture si să iasă, dar se opri brusc. 

— Nu ţi-l cedez pe Satov, zise el. 

Piotr Stepanovici tresări. Amândoi se priviră ţintă în ochi. 

— Ti-am spus mai deunăzi: de ce ai nevoie de sângele lui Şatov? scânteie 
din ochi Stavroghin. Vrei cu acest lipici să-ţi închegi grupuletele. Ai reuşit cu 
dibăcie să-l alungi adineauri pe Şatov: ştiai prea bine că el n-ar fi spus: „Nu voi 
denunța”, iar ca să mintă în fata dumitale, ar fi considerat acest lucru drept o 
josnicie. Dar de mine, ce nevoie ai avut acum de mine? Te-ai legat de mine încă 
din străinătate. Ceea ce mi-ai explicat până acum este o pură aiureală. Şi acum 
încerci să mă faci ca, dându-i lui Lebeadkin o mie cinci sute de ruble, să-i ofer 
lui Fedka ocazia să-l înjunghie. Ştiu că ţi-a intrat în cap că aş vrea să fie 
înjunghiată şi nevastă-mea. Legându-mă printr-o asemenea crimă, dumneata 
speri, desigur, să capeti asupra mea un ascendent absolut, aşa este? Ce nevoie 
ai de această putere? Ce nevoie ai de mine? Uită-te o dată pentru totdeauna cu 
ochii bine deschişi la mine: pot fi eu omul care-ţi trebuie dumitale? Si pe urmă 
lasă-mă în pace. 

— Fedka a venit la dumneata? întrebă sufocându-se Verhovenski. 

— Da, a fost la mine; a şi fixat preţul; e acelaşi, o mie cinci sute... Dacă 
vrei, iti va confirma el însuşi, iata-l... întinse Stavroghin mâna. 

Piotr Stepanovici se întoarse fulgerător. În prag, din întuneric, se ivi o 
siluetă; era Fedka, îmbrăcat în cojoc, dar fără căciulă, ca la el acasă. Stătea şi 
surâdea, ranjindu-si siragul de dinţi albi. Ochii săi negri cu sclipiri gălbui 
scormoneau prudent prin cameră, observându-i pe domni. Ceva scăpa 
înţelegerii lui; probabil că-l adusese chiar Kirillov şi de aceea privirea lui 
întrebătoare se întoarse către acesta; se opri în prag şi nu făcu nici un pas ca 
să intre în cameră. 

— L-aţi ţinut ascuns aici probabil ca să audă târguiala noastră sau chiar 
să vadă şi banii în mâinile noastre, nu-i aşa? întrebă Stavroghin şi, fără să mai 
aştepte un răspuns, ieşi din casă. Verhovenski îl ajunse la poartă, aproape 
înnebunit. 

— Stai! Nici un pas mai departe! strigă el, prinzându-l de cot. Stavroghin 
îşi smuci braţul, dar nu reuşi să se desprindă. Îl cuprinse o furie turbată: 
prinzându-l pe Verhovenski de păr cu mâna stângă, îl izbi din toată puterea de 


pământ şi ieşi pe poartă. Dar nu făcu nici treizeci de metri, cand acesta îl 
ajunse iar din urmă. 

— Să ne împăcăm, să ne împăcăm, îi şopti el febril, sufocat. 

Nikolai Vsevolodovici ridică din umeri, dar nu se opri şi nici nu se 
întoarse. 

— Ascultă, chiar mâine o să ţi-o aduc pe Lizaveta Nikolaevna, vrei? Nu? 
De ce nu răspunzi? Spune ce vrei si fac orice. Ascultă: ţi-l cedez pe Satov, vrei? 

— Vasăzică, tot este adevărat că ati hotărât să-l suprimati? strigă Nikolai 
Vsevolodovici. 

— Dar ce nevoie ai de Şatov? Ce nevoie? continuă Verhovenski în şoaptă 
gafaita, ca un apucat, precipitandu-se şi mereu iesindu-i în fata şi prinzandu-l 
pe Stavroghin de cot, probabil fără să-şi dea seama. Ascultă: ţi-l cedez, sa ne 
împăcăm. Contul dumitale e mare, dar... să ne împăcăm! 

Stavroghin îl privi în cele din urmă şi rămase uimit. Avea cu totul altă 
privire; auzea cu totul altă voce decât acea obişnuită sau cu care vorbise chiar 
adineauri la Kirillov; văzu aproape cu totul alt chip. Intonatia vocii era 
schimbată; Verhovenski se ruga, implora; avea înfăţişarea unui om încă 
nedezmeticit, căruia i se ia ori i se luase lucrul cel mai preţios. 

— Dar ce e cu dumneata? strigă Stavroghin. 

Acesta nu răspunse, ci continua să alerge după el şi să-l privească cu 
aceiaşi ochi imploratori, dar totodată si neinduplecati. 

— Să ne împăcăm! sopti el încă o dată. Ascultă, am în carambul cizmei, 
ca şi Fedka, un cuţit, dar vreau să mă împac cu dumneata. 

— Dar spune-mi odată, ce nevoie ai de mine, dracu' să te ia! strigă 
mânios şi uimit la culme Stavroghin. E vreo taină la mijloc? Ce sunt eu, un 
talisman pentru dumneata? 

— Ascultă, vom provoca un haos, răsturnând totul pe dos, murmură 
Piotr Stepanovici pripindu-se, ca într-un delir aproape. Nu-ţi vine să crezi că 
vom provoca un haos? Un asemenea haos, încât totul se va răsturna din 
temelii. Karmazinov are dreptate ca ei n-au de ce să se agate. Karmazinov este 
foarte deştept. Încă vreo zece grupuri ca cel de aici să am în toată Rusia şi voi fi 
de negăsit. 

— Imbecili ca toţi aceştia, îi scăpă fără să vrea lui Stavroghin. 

— O, te rog, fii mai prost, Stavroghin, fii mai prost! Ştii, nici nu esti chiar 
atât de deştept, ca să ravnesti la aşa ceva: dumitale iti este frică, dumneata nu 
crezi, te sperie proporţiile. Şi de ce, adică, ei sunt imbecili? Nu sunt chiar aşa 
de imbecili; nimeni astăzi nu poate spune că e deştept prin el însuşi. Astăzi 
rareori găseşti inteligente originale. Virghinski este omul cel mai pur, mai pur 
decât noi de zece ori; dar să-l lăsăm pe el. Liputin e o canalie, dar îi cunosc 
punctul vulnerabil. Nu există canalie care să nu aibă un punct vulnerabil. 
Singur Leamsin nu are asemenea punct, în schimb îl am la mână. Câteva 
asemenea grupuri încă şi voi avea peste tot acte de identitate şi bani, e ceva, 
nu-i aşa? Dar nu numai atât. Voi avea şi gazde tăinuite, şi atunci n-au decât sa 


mă urmărească. Un grup va cădea, la altul se vor impotmoli. Vom provoca un 
haos... Se poate sa nu crezi ca e de-ajuns sa fim numai noi doi? 

— Ia-l pe Sigaliov; pe mine lasă-mă in pace... 

— Sigaliov e un om genial! Ştii că e un geniu de felul lui Fourier; dar mai 
indraznet decat Fourier, dar mai puternic decat Fourier, ma voi ocupa de el. A 
nascocit ,egalitatea”! 

„Are febră si aiurează; s-a întâmplat cu el ceva extraordinar”, il privi inca 
o dată Stavroghin. Amândoi mergeau fără oprire. 

— Totul la el e bine pus la punct în caietul acela, continuă Verhovenski, 
instaurează în primul rând spionajul. Fiecare membru al societăţii îl 
supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunțe. Fiecare aparţine tuturor, şi 
toţi fiecăruia in parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme 
calomnia si omorul, esentialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade 
nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este 
accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi 
superioare! Capacitätile superioare totdeauna acaparează puterea si devin 
despoti. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au 
adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuie eliminate sau executate. Lui 
Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este 
omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali; fără 
despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să 
domnească egalitatea. Şi iată deci sigaliovismul! Ha, ha, ha, ti se pare ciudat? 
Sunt pentru şigaliovism! 

Stavroghin căuta să grăbească pasul şi să ajungă cât mai repede acasă. 
„Dacă omul acesta e beat, unde a apucat totuşi să se îmbete? gândea el. 
Coniacul băut?” 

— Ascultă, Stavroghin: a nivela munţii e o idee excelentă, deloc ridicolă. 
Eu sunt pentru Şigaliov! Nu e nevoie de instrucţie, cultură; destul cu ştiinţa! Şi 
fără ştiinţă va fi material suficient pentru o mie de ani, însă trebuie orânduită 
supunerea. Un singur lucru lipseşte în lume: ascultarea. Setea de instrucţie 
este deja o sete aristocratică. Cum apare familia sau dragostea, apare îndată şi 
dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă: vom slobozi beţia, intriga, 
denuntul; vom dezlantui un dezmat inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuşi 
încă în faşă, vom reduce totul la un singur numitor, egalitate deplină. „Am 
învăţat o meserie şi suntem oameni cinstiţi, n-avem nevoie de nimic altceva”, 
iată răspunsul recent al muncitorilor englezi. Este necesar numai necesarul, 
iată deviza globului terestru de acum încolo. Dar va fi nevoie şi de convulsii: de 
asta vom avea grijă noi, guvernanţii. Sclavii trebuie să aibă guvernanti. 
Ascultare deplină, depersonalizare deplină, dar o dată la treizeci de ani Şigaliov 
dezlantuie şi o convulsie, şi lumea începe brusc să se devoreze reciproc, până la 
o anumită limită, şi numai pentru a evita plictiseala. Plictiseala este un 
sentiment aristocratic; şigaliovismul nu admite dorinţe. Dorinţa şi suferinţa 
sunt pentru noi, iar pentru sclavi şigaliovismul. 

— Pe dumneata personal te excluzi? lăsă Stavroghin să-i scape iar. 


— Si pe dumneata. Stii, ma batea gandul sa predau lumea papei. Lasa-l 
să iasă pe jos şi descult şi să se arate mulţimii: „lată, adică, în ce hal m-au 
adus!” şi toată omenirea îl va urma, inclusiv oştirea. Papa e sus, noi în jurul 
său, iar dedesubt şigaliovismul. E nevoie numai ca între papă si Internationale 
să intervină o înţelegere; şi aşa va fi. Mosnegutul va consimti imediat. De altfel, 
nici nu ar avea altă ieşire, tine minte ce-ţi spun, ha, ha, ha, ti se pare stupid? 
Spune, e stupid sau nu? 

— Destul, murmură Stavroghin cu dispreţ. 

— Destul! Ascultă, am renunţat la papă! Ducă-se dracului şigaliovismul! 
Ducă-se dracului papa! Ne trebuie ceva de actualitate acută şi nu şigaliovismul, 
pentru că acest şigaliovism este o lucrare fină de giuvaiergiu. E un ideal, o 
chestiune de viitor. Şigaliov e giuvaiergiu şi este prost ca orice filantrop. Avem 
nevoie de muncă brută, iar Şigaliov dispretuieste munca brută: papa va trona 
în Apus, iar la noi, la noi vei fi dumneata! 

— Eşti beat, lasă-mă în pace! murmură Stavroghin şi grăbi pasul. 

— Stavroghin, eşti superb! strigă Piotr Stepanovici aproape în extaz. Nici 
nu ştii ce superb eşti! Şi ceea ce este mai preţios la dumneata e că uneori nici 
nu-ţi dai seama de asta. O, te-am studiat bine! De multe ori te observ discret, 
de undeva dintr-un colţ! Ai în dumneata chiar şi un fel de candoare şi naivitate, 
ştii asta? Încă mai ai, mai ai! Probabil că suferi, suferi sincer, din cauza acestei 
candori. Admir frumuseţea. Sunt nihilist, dar admir frumuseţea. Eu nu iubesc 
numai idolii, eu însă iubesc idolul! Dumneata eşti idolul meu! Dumneata nu 
jigneşti pe nimeni, şi toată lumea te urăşte: dumneata tratezi pe toată lumea 
egal şi toţi se tem de dumneata, e foarte bine că este aşa. Nimeni nu va veni la 
dumneata să te bată pe umăr. Eşti un aristocrat teribil. Când un aristocrat vine 
în democraţie este fascinant! Pe dumneata nu te costă nimic să-ţi jertfesti viata, 
s-o jertfeşti şi pe a altuia. Eşti exact aşa cum îmi trebuie. Am nevoie de unul 
exact ca dumneata. Nu cunosc altul ca dumneata. Dumneata eşti 
conducătorul, eşti soarele, iar eu sunt viermele dumitale... 

Pe neaşteptate, Verhovenski îi sărută mâna. Pe spinarea lui Stavroghin 
trecură fiori reci şi îşi smulse speriat mâna. Se opriră. 

— Eşti nebun! şopti Stavroghin. 

— Se poate, se poate, oi fi aiurând, reluă el febril, dar eu sunt acela care 
am dibuit cum trebuie făcut primul pas. Niciodată Şigaliov nu va fi în stare să 
conceapă primul pas. Există mulţi ca Şigaliov! Dar unul singur, un singur om 
numai în toată Rusia a născocit primul pas şi ştie cum să-l facă. Acest om sunt 
eu. De ce te uiţi aşa la mine? Am nevoie de dumneata, fără dumneata sunt 
zero. Fără dumneata sunt o gânganie, o idee în retortă, un Columb fără 
Americă. 

Nemişcat, Stavroghin stătea şi-l privea în ochii dementi. 

— Ascultă, mai întâi vom provoca tulburările, vorbea gâfâind 
Verhovenski, apucându-l mereu de mâneca stângă. Ti-am mai spus: vom 
pătrunde în sânul poporului. Ştii că de pe acum suntem foarte tari? Lucrează 
pentru noi nu numai aceia care asasineaza, incendiază şi trag impuscaturi 


clasice sau musca. Acestia sunt de fapt o piedica. Fara disciplinä nu concep 
nimic. Sunt un escroc, nu un socialist, ha, ha! Ascultă, i-am numărat pe toţi: 
dascalul care-si bate joc impreuna cu copiii de Dumnezeul lor si de leaganul lor 
este deja al nostru. Avocatul care-l apără pe un ucigas cult pe motivul ca este 
mai evoluat decat victimele sale si care, pentru a-si face rost de bani, n-ar fi 
putut sa nu ucida este deja al nostru. Scolarii care-l omoara pe un mujic ca sa 
încerce o senzaţie tare sunt ai nostri. Juratii care îi achită pe criminali sunt toţi 
ai noştri. Procurorul care tremură în instanţă de teamă să nu pară prea puţin 
liberal e al nostru, e al nostru. Administratorii, funcţionarii administrativi, 
literatii, o, avem multi, foarte multi, sunt ai nostri fără să-şi dea seama de asta! 
Pe de altă parte, supunerea şcolarilor şi a prostănacilor a ajuns la extrema 
limită; dascălii au vezica biliară umflată şi fac fiere; pretutindeni vanitatea a 
atins proporţii neînchipuite, lăcomia a devenit fără margini, ca de fiară... Ştii 
dumneata cât vom câştiga numai cu ajutorul ideilor gata confecţionate? Când 
plecam din ţară, bântuia teza lui Littre, potrivit căreia crima este un act de 
demenţă; mă întorc, şi crima deja nu mai este o nebunie, ci un act de bun- 
simţ, aproape o datorie, în cel mai rău caz un protest nobil. „Cum să nu omoare 
un ucigaş cult dacă are nevoie de bani?!” Dar toate astea nu sunt decât floare 
la ureche. Dumnezeul rus a şi dat înapoi în faţa „basamacului”. Poporul o ţine 
într-o beţie necontenita, mamele sunt bete, copiii sunt beti, bisericile goale, iar 
în instanţele judecătoreşti: „Două sute de lovituri cu nuiaua sau la cărat 
hârdăul”. O, lăsaţi numai să crească generaţia! Regret însă că nu mai pot sa 
aştept, altfel i-am avea pe toţi şi mai beti! Ce păcat că n-avem proletari! Dar ii 
vom avea, îi vom avea, într-acolo mergem... 

— Şi mai păcat e că ne-am prostit de-a binelea, murmură Stavroghin şi- 
şi continuă drumul. 

— Ascultă, am văzut cu ochii mei un copil de şase ani care îşi târa mama 
beată acasă, iar ea îl împroşca cu vorbe scârboase. Crezi că mă bucur de toate 
astea? Când vor nimeri în mâinile noastre, poate că îi vom lecui... iar de va fi 
nevoie, îi vom izgoni în deşerturi pentru patruzeci de ani... Una sau două 
generaţii de desfrânare însă sunt acum necesare; e nevoie de un desfrâu 
nemaiauzit de ticălos, când omul se transformă într-o scârnăvie dezgustătoare, 
laşă, egoistă şi ferice, iată ce ne trebuie! Mai adăugăm şi puţin „sângişor 
proaspăt”, ca să se mai aclimatizeze. De ce râzi? Nu mă contrazic deloc. Îi 
contrazic numai pe filantropi şi şigaliovismul. Sunt escroc şi nu socialist! Ha, 
ha, ha! păcat că nu prea avem timp de aşteptat. I-am promis lui Karmazinov că 
încep în luna mai şi isprăvesc în octombrie. Rapid, nu-i aşa, ha, ha! Ascultă ce- 
ti spun, Stavroghin: s-a mai văzut până în prezent că cinismul nu este în firea 
poporului rus, deşi înjură cu vorbe scârnave. Ştii că sclavul iobag se respecta 
mai mult decât se respectă Karmazinov? Era bătut şi schingiuit, dar şi-a 
apărat, şi-a păstrat zeii, pe când Karmazinov nu şi i-a apărat. 

— Ei bine, Verhovenski, te ascult pentru prima dată şi trebuie să-ţi spun 
că te ascult cu mirare, zise Nikolai Vsevolodovici, aşadar, dumneata într-adevăr 
nu esti socialist, ci un fel de ambițios... politic? 


— Zi escroc! Escroc. Te ingrijoreaza ca sunt astfel? Doar nu degeaba ti- 
am sarutat mana. Dar e nevoie ca si poporul sa creada ce stim noi, ce vrem, si 
ca ceilalti numai ,invartesc bata deasupra capului si dau in ai lor”. Aoleu, daca 
am avea timp! Nenorocirea e ca n-avem timp. Vom proclama distrugerea... De 
ce, de ce totusi aceasta idee este atat de fascinanta! E nevoie totusi sa ne mai 
dezmortim oscioarele. Vom da nastere la incendii... vom lansa legende... In 
treaba asta orice ,grup” rapanos ne va fi util. Chiar in aceste grupuri voi gasi 
asemenea amatori, incat se vor oferi pentru orice impuscatura, ba ne vor fi 
recunoscatori pentru onoarea ce li se face. Si astfel va incepe haosul! Sa-i dai 
vant numai, se va porni un iures pe care lumea nu l-a cunoscut nicicând... Se 
va incetosa Rusia, va boci pământul după vechile zeități... Ei bine, abia atunci 
noi vom face să apară... cine? 

— Cine? 

— Ivan Tarevici. 

— Cine-i? 

— Tareviciul Ivan, dumneata, dumneata! 

Stavroghin reflecta un minut. 

— Un impostor? întrebă el brusc, privindu-l cu profundă mirare pe acest 
exaltat. Iată, în sfârşit, planul dumitale, vasăzică. 

— Vom spune că el „se ascunde”, zise Verhovenski încet, într-o şoaptă 
aproape drăgăstoasă, încât părea că este într-adevăr beat. Ştii ce efect pot 
produce aceste cuvinte: „El se ascunde”. Dar se va înfățișa, se va infatisa. Vom 
lansa o legendă mai grozavă decât cea a scapetilor. El există, dar nimeni nu l-a 
văzut. O, ce legendă se poate porni! Şi principalul, vine o forţă nouă. Când 
tocmai de aşa ceva este nevoie. După aşa ceva tânjeşte toată lumea. Ce găseşte 
în socialism: distruge forţele vechi, dar forţe noi nu aduce. Pe când aici e o 
forţă, şi încă ce forţă nemaipomenită! N-avem nevoie decât de o pârghie, pentru 
o singură dată, ca să ridicăm pământul. Totul se va ridica. 

— Aşadar, contezi pe mine în mod serios? surâse cu răutate Stavroghin. 

— De ce râzi, şi încă cu atâta răutate? Nu mă speria. Acum eu sunt ca 
un copil, ai putea să mă sperii de moarte cu un singur zâmbet ca acesta. 
Ascultă, nu te voi infatisa nimănui, nimănui... Aşa trebuie... El există, dar 
nimeni nu l-a văzut, se ascunde. Deşi s-ar putea să-l şi arătăm unuia singur 
dintr-o sută de mii, de pildă. Şi se va porni pe toată faţa pământului zvonul: „L- 
am văzut, l-am văzut”. Şi Ivan Filippovici, dumnezeul Savaot, a fost văzut cum 
s-a înălţat într-un car de foc în cer în faţa oamenilor, l-au văzut cu „propriii” lor 
ochi. Or, dumneata nu eşti un Ivan Filippovici. Dumneata eşti un Făt-Frumos, 
mândru ca un zeu, care nu vrea nimic pentru el, cu nimb de sacrificiu, „care se 
ascunde”. Principalul este să pornească legenda! Îi vei învinge. Arunci o singură 
privire şi ai învins. Poartă un adevăr nou şi „se ascunde”. Mai lansăm totodată 
şi două-trei judecăţi solomoniene. Avem doar grupurile, grupurile de câte cinci, 
nu e nevoie de ziare! Dacă din zece mii o singură cerere va fi satisfăcută, toţi 
vor veni cu cereri. În orice sat, orice ţăran va şti că există undeva o asemenea 
scorbură unde trebuie lăsate cererile. Şi se va porni un vuiet pe faţa 


pamantului: ,0 lege noua si dreapta vine”, si se va tulbura marea; si se va 
prabusi sandramaua; si, uite, atunci ne vom gandi cum sa inaltam o zidire de 
piatră. Pentru prima oară! Ziditorii vom fi noi, numai noi, numai noi! 

— Nebunie curata! murmura Stavroghin. 

— De ce, de ce nu vrei? Ti-e frica? Dar eu m-am agatat de dumneata, 
tocmai pentru ca nu ti-e frica de nimic. Ti se pare ceva total lipsit de 
intelepciune? Pai, deocamdata nu sunt decat un Columb fara America; poate 
parea intelept un Columb fara America? 

Stavroghin tăcea. Între timp ajunseseră la el si se opriră în fata uşii de la 
intrare. 

— Asculta, se pleca Verhovenski la urechea lui, voi face totul si fara bani; 
voi termina maine cu Maria Timofeevna... fara bani, si chiar maine ti-o voi 
aduce pe Liza. Vrei sa ti-o aduc pe Liza chiar maine? 

„O fi înnebunit cu adevărat?” surâse Stavroghin. Usa se deschise. 
Stavroghin, e a noastră America? îl prinse de mână pentru ultima oară 
Verhovenski. 

— La ce bun? murmură grav şi sever Nikolai Vsevolodovici. 

— Iti lipseşte dorinţa, am ştiut eu! strigă acesta cuprins de furie. Minti, 
cuconaş păcătos, pervers şi fandosit ce eşti; nu te cred, ai o poftă de lup! ... Nu- 
ti dai seama ce încărcat este contul dumitale acum şi că nu mai pot renunţa la 
dumneata! Nu există pe suprafaţa pământului altul ca dumneata! Eu te-am 
plasmuit încă în străinătate; te-am plasmuit privindu-te. Dacă nu te-as fi privit 
pe furiş din colţuri nu mi-ar fi venit în cap această idee! ... 

Stavroghin porni în sus pe scară fără a răspunde. 

— Stavroghin, strigă în urma lui Verhovenski, iti dau o zi... două... sa 
zicem trei; mai mult de trei nu pot, şi aştept răspunsul dumitale! 

Capitolul al nouălea. 

O perchezitie la Stepan Trofimovici. 

I 

Intre timp interveni la noi un eveniment care ma mira mult, iar pe Stepan 
Trofimovici pur si simplu il zgudui. Pe la orele opt de dimineata veni la mine in 
fuga Nastasia cu stirea din partea lui cum ca boierul a fost ,perchezitionat”. La 
început n-am priceput aproape nimic: la urmă am înţeles totuşi că au venit 
nişte funcţionari, au ,perchezitionat”, au ridicat nişte hârtii pe care un soldat 
le-a adunat într-o legătură mare şi „le-a dus cu roaba”. Ştirea era uluitoare. M- 
am dus imediat la Stepan Trofimovici. 

L-am găsit într-o stare ciudată: indispus, foarte tulburat şi în acelaşi 
timp privind cu un aer triumfător. Pe masă, în mijlocul camerei, clocotea 
samovarul şi se vedea un pahar de ceai plin rămas neatins. Stepan Trofimovici 
se plimba absent în jurul mesei şi până-n toate colţurile, fără să-şi dea seama 
de mişcările sale. Purta obisnuita lui flanelă roşie, dar zărindu-mă se grăbi să- 
şi îmbrace vesta şi haina, ceea ce înainte n-o făcuse niciodată când vreunul din 
apropiații săi îl găsea în această flanelă. Imediat se repezi şi-mi prinse cu multă 
căldură mâna. 


— Enfin un ami! (El respira din tot pieptul.) Cher, am trimis numai la 
dumneata si nimeni nu stie nimic. Voi da ordin Nastasiei sa incuie usile si sa 
nu lase pe nimeni sa intre, cu exceptia dumnealor, bineinteles... Vous 
comprenez? 

Ma privi ingrijorat asteptand parca un räspuns. Bineinteles, ma grabii 
sa-i pun intrebari si, cu chiu, cu vai, din vorbirea lui confuza, cu nenumärate 
intreruperi si inutile digresiuni, aflai ca la ora sapte de dimineata a venit la el 
»pe neasteptate” un functionar al cancelariei guberniale... 

— Pardon, j'ai oublié son nom. Il n'est pas du pays, dar se pare că a fost 
adus de Lembke, quelque chose de bete et d’allemand dans la physionomie. Il 
s'apelle Rosenthal. 

— Nu cumva Blum? 

— Blum. Exact ata s-a recomandat. Vous le connaissez? Quelque chose 
d’hébété et de trés content dans la figure, pourtant trés severe, raide et sérieux. 
Un tip din poliţie, din cei subordonati, je m'y connais. Încă dormeam si, 
inchipuieste-ti, m-a rugat să-i dau voie „să arunce o privire” în cărţile si 
manuscrisele mele, oui, je m'en souviens, il a employé ce mot. Nu m-a arestat, 
ci mi-a confiscat doar cărţile... Il se tenait f distance ti, când a început să-mi 
explice această vizită, avea aerul că eu... enfin il avait l’air de croire que je 
tomberai sur lui immédiatement et que je commencerai f le battre comme 
platre. Tous ces gens du bas étage sont comme ¢a, cand au de-a face cu un om 
cumsecade. Desigur am inteles imediat totul. Voilf vingt ans que je m'y prépare. 
I-am deschis toate sertarele ti i-am predat toate cheile; i-am înmânat personal 
totul. J'étais digne et calme. Dintre cărţi a reţinut ediţiile din străinătate ale lui 
Herzen, un exemplar legat din Clopotul, patru copii ale poemului meu, et enfin 
tout ca, apoi hârtiile şi scrisorile et quelques unes de mes ébauches 
historiques, critiques et politiques. Toate acestea le-a luat cu el. Nastasia zice 
că soldatul le-a dus într-o roabă acoperindu-le cu un sort; oui, c’est cela, cu un 
sort. 

Semana a delir. Cine putea intelege ceva din toate astea. L-am coplesit 
iar cu intrebari: Blum a venit singur sau cu altcineva? Trimis de cine? Cu ce 
drept? Cum de a indraznit? Cum si-a explicat vizita? 

— Il était seul, bien seul, desi a mai fost cineva dans l’antichambre, oui, 
je m’en souviens, et puis... A mai fost si încă cineva, mi se pare, iar in vestibul 
statea paznicul. Trebuie s-o intreb pe Nastasia; ea stie mai bine. J’étais 
surexcité, voyez-vous. Il parlait, il parlait... un tas de choses; de altfel, ela 
vorbit putin, mai mult eu am vorbit... I-am povestit viata mea, bineînţeles, 
anume sub acest aspect numai... J'étais surexcité, mais digne, je vous l’assure. 
Mă tem totuşi că am izbucnit în plans, mi se pare. Roaba au luat-o de la 
bacanul de alaturi. 

— O, Doamne, cum a fost posibil asa ceva! Dar fii te rog mai precis, 
Stepan Trofimovici, ceea ce povestesti dumneata e ca un vis urât! 

— Cher, eu insumi parca visez... Savez-vous, il a prononcé le nom de 
Teleatnikov si eu cred ca tocmai acesta se ascundea in vestibul. Da, mi-am 


adus aminte, propunea un procuror, si mi se pare pe Dmitri Mitrici... qui me 
doit encore quinze roubles de la pantarola soit dit en passant. Enfin, je n’ai pas 
trop compris. Dar i-am dus de nas, si-apoi ce-mi pasa mie de Dmitri Mitrici. Mi 
se pare că am stăruit prea mult rugându-l să nu transpire in public, prea mult 
m-am rugat, şi mă tem că m-am înjosit, comment croyez-vous? Enfin il a 
consenti. Da, mi-am adus aminte că el însuşi a zis că e mai bine să rămână 
totul secret, pentru că a venit numai „să arunce o privire”, et rien de plus, şi 
nimic mai mult, nimic... şi că dacă nu se va găsi nimic, nici nu va fi nimic. 
Încât am terminat totul en amis, je suis tout f fait content. 

— Dar, dă-mi voie, el ţi-a propus obişnuitele, în asemenea cazuri, 
garanţii procedurale, iar dumneata l-ai respins! strigai eu, cuprins de o 
indignare amicală. 

— Lasă că e mai bine aşa, fără garanţii. Ce nevoie am de scandal? Să 
rămână până una-alta en amis... Ştii, dacă se află în oraşul acesta al nostru... 
mes ennemis... et puis f quoi bon ce procureur, ce cochon de notre procureur, 
qui deux fois ma manqué de politesse et qu'on a rossé fr plaisir l’autre année 
chez cette charmante et belle Natalia Pavlovna, quand il se cacha dans son 
boudoir. Et puis, mon ami, nu ma contrazice si nu ma descuraja, te rog, pentru 
ca nu exista nimic mai insuportabil, cand omul este nefericit, iar o suta de 
prieteni tin sa-i arate ce prostie a facut. Ia loc totusi si bea un ceai, caci eu, 
mărturisesc, mă simt foarte obosit... N-ar fi mai bine să mă întind aici pe 
canapea şi să-mi pun o compresă cu oţet pe cap? Cum crezi? 

— Neapărat, strigai eu, şi puţină gheaţă, eşti foarte tulburat. Eşti palid, 
iti tremură mâinile. Culcă-te, odihneşte-te şi îmi povesteşti mai pe urmă. 
Rămân lângă dumneata şi aştept. 

Nu se hotăra totuşi să se culce, dar stăruii şi îl convinsei. Nastasia aduse 
într-un castronas oţet, inmuie în el un şervet şi i-l pusei pe frunte. Apoi 
Nastasia se urcă pe un scaun ca să aprindă candela în faţa icoanei. Am 
înregistrat acest lucru cu surprindere, pentru că înainte nu exista această 
candelă în cameră, şi acum deodată apăruse. 

— Am dat dispoziţie adineauri, după ce au plecat ăia, murmură Stepan 
Trofimovici, cu o privire sireata, quand on a de ces choses-lf dans sa chambre 
et qu'on vient vous arreter, asta impune, de altfel sunt ti ei datori să raporteze 
ce au văzut. 

Terminând cu candela, Nastasia rămase nemişcată în uşă, cu palma 
dreaptă lipită de obraz şi privindu-l cu o faţă jalnică. 

— Eloignez-la sub un pretext oarecare, îmi făcu el semn cu capul de pe 
canapea, nu pot suferi aceasta milă rusească, et puis ca m’embete. 

Dar ea plecă singură. Observai că el tot se uită îngrijorat spre uşă, atent 
la ce se aude în vestibul. 

— Il faut etre pret, voyez-vous, zise el cu înţeles privindu-ma, chaque 
moment... vin, te ridică, şi hait, dispare omul! 

— Doamne, dar cine să vină? Cine să te ridice? 


— Voyez-vous, mon cher, l-am intrebat de-a dreptul cand pleca: ce se 
întâmplă acum cu mine? 

— De ce n-ai intrebat si unde te vor deporta? strigai eu plin de indignare. 

— La asta mă gândeam, punând întrebarea, dar el a plecat fără să-mi 
răspundă. Voyez-vous: în ce priveşte lenjeria, hainele, îmbrăcămintea 
călduroasă mai ales, cum vor dispune ei, dacă spun să mă ridice aşa cum mă 
găsesc, sunt în stare să mă trimită şi într-o manta soldateasca. Am reuşit însă 
(cobori el vocea, uitându-se cu fereală spre uşa prin care ieşise Nastasia) să-mi 
strecor în tăietura buzunarului de la vestă treizeci şi cinci de ruble, uite aici, 
pipăie... Cred că nu-mi vor scoate şi vesta, iar ca să alung orice bănuială am 
lăsat în portofel şapte ruble, „adică tot ce am asupră-mi”. Sunt acolo şi nişte 
bani mărunți pe masă, încât nu se vor dumeri că mi-am ascuns banii şi vor 
crede că ăştia sunt toţi banii mei. Dumnezeu ştie unde voi fi nevoit să-mi petrec 
noaptea ce vine. 

Lăsai capul în jos auzind această nebunie. Era evident, după felul relatat 
de el, că nu se proceda astfel nici la arestări, nici la perchezitie şi, desigur, el o 
încurcase rău. E drept că toate acestea se întâmplau înainte de a intra în 
vigoare noile legi de astăzi. Este exact şi faptul că i s-a propus (după cum 
spunea chiar el) o procedură mai legală, dar el i-a dus, refuzând... Bineînţeles 
înainte vreme, adică nu chiar aşa de demult, guvernatorul avea dreptul în 
cazuri extreme... Dar ce fel de caz exceptional era acesta? Iată ce nu puteam eu 
să înţeleg. 

— Probabil că s-a primit vreo telegramă din Petersburg, zise deodată 
Stepan Trofimovici. 

— O telegramă! În privinţa dumitale? Pentru scrierile lui Herzen şi pentru 
poemul dumitale, ai înnebunit, pentru asta să te aresteze? 

Eram pur şi simplu furios. El schiţă o grimasă, vizibil şocat, cauza fiind 
nu apostrofarea mea, ci gândul că n-ar exista nici un motiv ca el să fie arestat. 
— Cine e în măsură să ştie astăzi pentru ce un om poate fi arestat? 

murmura el enigmatic. 

Un gand stupid, idiot, imi trecu prin cap. 

— Stepan Trofimovici, spune-mi ca unui bun prieten, strigai eu, ca unui 
adevarat prieten, n-am sa te trädez: faci parte din vreo societate secreta sau 
nu? 

Ei bine, spre surprinderea mea, nici de asta el nu era absolut convins: 
facea sau nu facea parte dintr-o societate secreta. 

— Păi, depinde cum o iei, voyez-vous... 

— Cum adică... „depinde cum o iei”? 

— Când apartii cu tot sufletul cauzei progresului şi... cine poate 
garanta... crezi în acelaşi timp că nu apartii, te pomeneşti că se constată, în 
cele din urmă, ca apartii totuşi unui ce, nu ştiu care. 

— Cum este posibil aşa ceva, aici nu încape decât un da sau un nu! 

— Cela date de Pétersbourg, cand am vrut împreună cu dânsa să 
infiintam o revistă. Aici e buba. Atunci am şters-o la timp si am fost uitaţi, dar 


acum si-au adus aminte. Cher, cher, parca nu stii cum e la noi! striga el cu 
sfarseala in glas. Te ridica, te urca intr-o chibitca, si mars in Siberia pentru 
toata viata, sau te face uitat intr-o cazemata... 

Si cu aceste cuvinte el izbucni intr-un plans nestäpânit, varsand siroaie 
de lacrimi fierbinti. Isi acoperi ochii cu fularul lui rosu si planse in hohote cu 
zguduiri convulsive timp de vreo cinci minute. Simtii cum toata fiinta mi se 
crispeaza. Omul acesta, care timp de douäzeci de ani a facut pe profetul in fata 
noastră, pe propovaduitorul, îndrumătorul, patriarhul, acest Kukolnic al 
nostru, a cărui figura plana deasupra noastră, a tuturor, într-o sferă 
superioară şi pe care îl veneram din tot sufletul, considerând prezenţa sa între 
noi drept o mare cinste, ei bine, omul acesta mi se infatisa deodată plângând, 
plângând în hohote, ca un baietandru prins cu o poză care îşi aştepta pedeapsa 
cu nuiaua, pe care se ducea s-o ia dascălul. Mi se făcu tare milă de el. El 
credea în „chibitcă” tot atât de ferm ca în prezenţa mea în acel moment alături 
de dânsul şi o aştepta în dimineaţa aceea să apară în orice clipă, şi toate 
acestea pentru scrierile lui Herzen şi un poem al lui oarecare. Necunoaşterea 
aceasta completă, absolută, a realităţii cotidiene era înduioşătoare, dar şi 
dezgustătoare întru câtva. 

În sfârşit, el încetă să mai plângă, se ridică de pe canapea şi-şi reluă 
plimbarea prin încăpere, continuând să discute cu mine, dar uitându-se mereu 
pe fereastră şi trăgând cu urechea spre vestibul. Convorbirea noastră continuă 
haotic. Toate asigurările mele şi încercările de a-l linişti fură zadarnice. Aproape 
că nici nu asculta şi totuşi simţea nevoia să fie consolat şi necontenit vorbea în 
aşa fel încât să provoace asemenea consolări. Îmi dădui seama că el n-ar putea 
rămâne acum nici o clipă fără prezenţa mea şi nu m-ar lăsa să plec în ruptul 
capului. De aceea rămăsei şi stăturăm astfel împreună peste două ore. În 
cursul discuţiei el îşi aduse aminte că Blum îi confiscase printre altele şi două 
manifeste. 

— Ce fel de manifeste, mă alarmai eu prosteşte, nu cumva... 

— Mi-au fost strecurate vreo zece bucăţi, răspunse el cu necaz (vorbea cu 
mine sau de sus şi iritat, sau umil şi plangaret); m-am descotorosit de opt 
dintre ele, aşa că Blum n-a luat decât două... 

Şi deodată se înroşi de indignare. 

— Vous me mettez avec ces gens-lr! Iti închipui cumva că as putea fi 
laolaltă cu aceşti nemernici, care strecoară tot felul de maculatură, cu fiul meu 
Piotr Stepanovici, avec ces esprits forts de la lâchete! O, doamne! 

— Nu cumva te-au confundat cu altul... Deşi e absurd, imposibil! 
remarcai eu. 

— Savez-vous, izbucni el deodată, simt uneori, que je ferai lf-bas quelque 
esclandre. O, nu pleca, nu mă lăsa singur! ma carricre est finie aujourd’hui, je 
le sens. Ttai, nu este exclus ca eu să mă reped şi să musc acolo pe careva, ca 
acel sublocotenent... 

EI se uită la mine cu o privire stranie, speriată si în acelaşi timp doritoare 
parcă să sperie. Îl sâcâia, desigur, un gând, enervându-se din ce în ce mai mult 


pe ceva şi cineva, pe măsură ce trecea timpul si ,chibitca” tot nu apărea; ba se 
pare ca acest fapt il inciuda. Deodata Nastasia, care iesise nu se stie pentru ce 
din bucatarie in vestibul, atinse si rästurnä cuierul. Stepan Trofimovici se 
cutremura si incremeni pe loc; când se lămuri însă ce se-ntamplase, izbucni în 
tipete isterice împotriva Nastasiei si, bătând din picioare, o expedie îndărăt la 
bucatarie. Peste un minut imi zise, privindu-ma cu disperare: 

— Sunt pierdut! Cher, se aseza el deodata langa mine, privindu-ma jalnic 
tinta in ochi, cher, eu nu ma tem de Siberia, iti jur, 0, je vous jure (ii dadusera 
si lacrimi in ochi), ma tem de altceva. 

După expresia feţei lui am ghicit ce vrea să-mi comunice, în sfârşit, ceva 
foarte important, pe care deci se retinuse până acum să mi-l împărtăşească. 

— Mă tem de oprobriul public ce-mi va acoperi numele, îmi şopti el 
tainic. 

— Ce fel de oprobriu? Dimpotrivă! Crede-mă, Stepan Trofimovici, că totul 
se va lămuri chiar astăzi în favoarea dumitale... 

— Eşti convins că voi fi iertat? 

— Ce înseamnă „iertat”! Ce vorbe sunt astea! Ce crimă ai făcut! Te asigur 
că n-ai săvârşit nimic ilegal! 

— Qu'en savez-vous; toată viaţa mea a fost... cher... îşi vor aduce aminte 
de toate... iar dacă nu vor găsi nimic, cu atât mai rău pentru mine, adauga el 
pe neaşteptate. 

— Cum adică, cu atât mai rău? 

— Mai rău. 

— Nu înţeleg. 

— Scumpul meu, scumpul meu prieten, nu mă sperie Siberia, nu mă 
sperie Arhanghelskul, nu mă sperie privatiunea de drepturi, dacă e vorba să 
pier voi pieri, dar... mă tem de altceva (din nou şoaptă, aer speriat şi plin de 
mister). 

— Ce anume te sperie? 

— Că voi fi bătut cu varga, zise el uitându-se la mine zdrobit. 

— Cine să te bată? Unde? Pentru ce? strigai eu alarmat la gândul că 
poate şi-a pierdut minţile. 

— Unde? Acolo... unde se face asta. 

— Dar unde se face asta? 

— Nici nu ştii, dragul meu, îmi şopti el aproape de ureche, se desface sub 
dumneata brusc podeaua, te cufunzi până la piept... toată lumea ştie. 

— Poveşti, strigai eu dumerindu-mă, poveşti vechi; şi chiar ai crezut în 
asemenea baliverne? Izbucnii în râs. 

— Poveşti! Nu iese fum fără foc, poveştile astea n-au apărut aşa fără un 
temei; pentru cel supus la o asemenea execuţie n-ar fi nici un titlu de glorie sau 
de laudă. De zeci de mii de ori mi-am închipuit cum vine asta! 

— Pe dumneata însă pentru ce să te bată? Doar n-ai făcut nimic! 

— Cu atât mai rău, vor vedea că n-am făcut nimic şi mă vor bate. 

— Şi eşti convins că în acest scop vei fi transportat la Petersburg! 


— Dragul meu, ţi-am spus că nu-mi pare rau de nimic, ma carricre est 
finie. Din clipa aceea de la Skvoretniki, cand ea si-a luat ramas-bun de la mine, 
n-are de ce sa-mi para rau de viata... Dar oprobriul, oprobriul, que dira-t-elle 
cand va afla? 

Ma privi sarmanul exasperat, inrosindu-se pana in varful urechilor. Mi- 
am plecat si eu privirea. 

— Dânsa nu va afla nimic, pentru ca nimic nu se va intampla cu 
dumneata. Ca si cum as sta de vorba cu dumneata pentru prima oara in viata, 
Stepan Trofimovici, intr-atat m-ai uimit in dimineata asta. 

— Dragul meu, dar nu este vorba de frică. Să zicem ca ma vor ierta chiar, 
sa zicem ca ma vor aduce inapoi aici si nu-mi vor face nimic, si totusi voi fi 
pierdut. Elle me soupconnera toute sa vie... pe mine, pe mine, poetul, 
gânditorul, omul pe care l-a adorat timp de douăzeci de ani! 

— Nici prin cap nu-i va trece. 

— Îi va trece, şopti el profund convins. De câteva ori am discutat cu ea 
despre asta la Petersburg, în postul mare, înainte de a pleca, când ne temeam 
amândoi... Elle me soupconnera toute sa vie... Şi cum s-o conving de 
contrariul? Imposibil! Şi cine mă va crede în orăşelul acesta, c'est 
envraisemblable... Et puis les femmes... Se va bucura teribil. Va fi foarte 
amărâtă, foarte, sincer, ca un prieten adevărat, dar în sinea ei se va bucura... Îi 
voi furniza o armă împotriva mea pentru toată viaţa. O, s-a dus viaţa mea! 
Douăzeci de ani în deplină fericire cu ea... poftim! 

El isi acoperi fata cu palmele. 

— Stepan Trofimovici, n-ar fi mai bine să-i comunici imediat Varvarei 
Petrovna cele întâmplate? propusei eu. 

— Ferească sfântul! tresări el şi sări din loc. Pentru nimic în lume. 
Niciodată, după cele ce mi s-au spus la despărţire atunci, la Skvoreşniki, 
niciodată! 

Ochii lui scânteiară. 

Rămaserăm apoi tacuti mai bine de o oră, într-o aşteptare încordată, aşa 
i se năzărise. Se întinse apoi pe o canapea, chiar închise ochii şi rămase astfel 
fără a scoate nici un cuvânt vreo douăzeci de minute, încât îl crezusem adormit 
sau în neştire totală. Când deodată se ridică fulgerător în capul oaselor, îşi 
smulse şervetul de pe cap, sări de pe canapea, se repezi spre oglindă, îşi legă cu 
mâinile tremurânde cravata şi, cu un glas tunător, o strigă pe Nastasia, 
poruncind să-i aducă paltonul, pălăria cea nouă şi bastonul. 

— Nu mai pot răbda mai mult, zise el cu voce întretăiată, nu mai pot, nu 
mai pot! ... Mă duc personal acolo. 

— Unde? sării eu. 

— La Lembke. Dragul meu, trebuie, sunt obligat. E de datoria mea. Sunt 
cetăţean şi om, nu o aşchie oarecare, am tot dreptul, îmi reclam drepturile... 
Timp de douăzeci de ani nu mi-am reclamat drepturile, o viaţă întreagă le-am 
ignorat în mod criminal... dar acum, le voi pretinde. El este dator să-mi spună 


totul. El a primit telegrama. Cum isi permite să ma chinuiască astfel, să ma 
aresteze, Sa ma aresteze, sa ma aresteze! 

Striga toate astea cu o voce stridenta, aproape schelalaita, si batand din 
picioare in podea. 

— Te aprob, zisei eu intentionat si cat mai calm, desi mi-era fricä de ceea 
ce va urma, desigur e mult mai bine asa, decat sa stai si sa te chinuiesti, dar 
nu-ti aprob starea de surescitare in care te afli; uite in ce hal esti si cum poti sa 
te duci in halul acesta acolo! Il faut etre digne et calme avec Lembke. Intr- 
adevăr, ai putea să te näpustesti asupra cuiva acolo si să-l musti. 

— Ma predau eu singur. Ma duc drept in gura leului... 

— Merg si eu cu dumneata. 

— Nici nu m-am asteptat la mai putin din partea dumitale, si iti accept 
sacrificiul, sacrificiul unui prieten adevarat, dar numai pana la intrare, numai 
pana la intrare: dumneata nu trebuie, n-ai dreptul sa te compromiti de aici 
încolo, aratandu-te in societatea mea. O, croyez moi, je serai calme! Mă simt in 
clipa aceasta f la hauteur de tout ce qu'il y a de plus sacré... 

— Poate ca voi intra şi în casă împreună cu dumneata, îl întrerupsei eu. 
Ieri am fost instiintat din partea comitetului lor stupid, prin Vasotki, că cei de 
acolo contează pe mine şi mă invită să iau parte la festivitatea de mâine ca 
supraveghetor de ordine, sau cum i se mai spune... adică să fiu unul dintre cei 
şase tineri care sunt desemnaţi să supravegheze tăvile, să facă curte 
doamnelor, să indice oaspeţilor locurile şi să poarte o fundă din panglici albe şi 
roşii pe umărul stâng. Intentionam să refuz, dar acum de ce n-aş intra în casa 
sub pretextul solicitării unor explicaţii din partea Iuliei Mihailovna personal... 
Şi astfel vom intra împreună. 

El ascultă, dând din cap, dar avui impresia ca nu înţelegea nimic. Stătea 
în prag. 

— Cher, întinse el mâna spre colţul unde ardea candela, cher, niciodată 
n-am crezut în asta, dar... fie, fie! (Îşi făcu semnul crucii.) Allons! 

„Aşa e mai bine, gândii eu, ieşind împreună cu dânsul în pridvor, pe 
drum luăm puţin aer proaspăt, ne vom potoli, ne întoarcem acasă şi ne culcăm 
apoi să ne odihnim...” 

Dar socoteala mea nu se adeveri. Tocmai pe drum interveni ceva care îl 
zgudui şi mai mult pe Stepan Trofimovici, făcându-l să rămână şi mai hotărât 
în decizia sa... încât, mărturisesc, nici nu m-aş fi aşteptat din partea 
prietenului nostru la explozia de energie impetuoasă de care dădu dovadă în 
dimineaţa aceea. Săracul, bunul meu prieten! 

Capitolul al zecelea. 

Flibustierii. O dimineaţă nefastă. 

I 

Intamplarea ce ne astepta pe drum era de asemenea dintre cele mai 
surprinzatoare. Dar sa urmärim faptele petrecute in ordinea desfäsurärii lor. 
Cu o ora înainte ca noi, Stepan Trofimovici şi cu mine, să ieşim in stradă, prin 
oras trecea sub ochii curiosilor un grup numeros de vreo saptezeci de oameni, 


sau si mai multi poate, muncitorii de la fabrica Spigulin. Paseau in ordine, 
aproape intr-o tacere deplina, incolonati in randuri regulate. Mai tarziu s-a 
spus ca acesti saptezeci de oameni erau reprezentanti ai celor noua sute de 
muncitori din fabrică delegaţi să meargă la guvernator si, in lipsa proprietarilor, 
să-i solicite acestuia ocrotire împotriva abuzurilor administratorului fabricii, 
care închizând întreprinderea şi concediind muncitorii îi înşelase la socoteli, 
fapt asupra căruia nu există acum absolut nici un fel de îndoială. Unii până şi 
astăzi resping afirmaţia că aceştia reprezentau un grup de delegaţi aleşi, 
susţinând că şaptezeci de oameni ar fi fost un număr exagerat pentru o 
asemenea delegaţie şi că această mulţime era compusă din cei mai nedreptatiti, 
care porniseră să ceară în numele lor personal ocrotire, încât n-a fost de fapt 
nici pomeneală de acea „răzvrătire” generală în fabrică, despre care s-a vorbit şi 
s-a scris atâta mai târziu. Alţii susțineau cu spume la gură că aceşti şaptezeci 
de oameni nu erau simpli nemulţumiţi, ci adevăraţi răzvrătiți politici, oameni 
dintre cei mai turbulenti, care fuseseră atatati si de nişte manifeste subversive. 
Într-un cuvânt, nici până astăzi nu se ştie precis dacă a existat realmente vreo 
influenţă sau vreo acţiune de instigare din afară. Părerea mea personală este că 
muncitorii n-au citit asemenea manifeste subversive, şi chiar dacă le-ar fi citit, 
n-ar fi înţeles nici un cuvânt, fie chiar şi pentru simplul fapt că autorii acestor 
foi, cu toată violenţa stilului, scriu foarte confuz. Întrucât însă muncitorii 
fabricii într-adevăr avuseseră de suferit şi erau nemulţumiţi, iar poliţia, căreia i 
se adresaseră, n-a vrut să le ia apărarea, n-a fost nimic mai firesc ca ei să 
ajungă la ideea că n-au altă ieşire decât să se adreseze în masă „generalului 
însuşi” şi dacă se poate chiar cu jalba in protap, să se posteze în ordine în fata 
intrării resedintei sale şi, în clipa cand se va arăta căpetenia guberniei, să se 
arunce cu toţii în genunchi cerându-i ocrotirea sa providentiala. Cred că în 
cazul de faţă nu era nevoie nici de răscoală, nici chiar de delegaţi, întrucât 
calea aceasta este uzitată din vechime, este o cale de tradiţie istorică; poporul 
rus, din mosi-stramosi, îndrăgise aceste apeluri directe către „însuşi generalul”, 
fie şi numai din plăcerea de a sta cu el de vorbă, independent de rezultatul în 
sine la care ar duce această discuţie. 

De aceea sunt absolut convins că, deşi Piotr Stepanovici, Liputin, poate 
că şi altcineva, poate chiar şi Fedka, circulaseră în prealabil printre muncitori 
(întrucât în privinţa aceasta într-adevăr există indicii destul de serioase) şi 
stătuseră de vorbă cu unii dintre ei, în orice caz nu mai mult decât cu vreo doi- 
trei sau, hai să zicem, cu cinci oameni, doar ca o încercare, aceste convorbiri 
ale lor nu avuseseră nici un efect. În ce priveşte răzvrătirea, chiar dacă 
muncitorii înţeleseseră câte ceva din propaganda lor, sunt sigur că le-au şi 
întors spatele imediat, încetând să-i mai asculte şi socotind că nu le arde lor 
acum de asemenea bazaconii. Altfel se prezentau lucrurile în cazul lui Fedka: 
acesta mi se pare că avusese mai mult succes decât Piotr Stepanovici. După 
cum s-a constatat mai târziu, la incendierile care au provocat focul în oraş trei 
zile mai târziu, împreună cu Fedka, luaseră parte şi doi muncitori de la fabrică, 
iar cam peste o lună fuseseră prinşi încă trei foști muncitori ai fabricii care se 


indeletniceau prin judet cu incendieri si jafuri. Si chiar daca Fedka izbutise sa-i 
atraga pe unii muncitori pentru o actiune directa, imediata, nu mai putin 
adevărat este însă că îndemnul lui s-a soldat doar cu înhăitarea celor cinci, de 
vreme ce despre nimeni altul nu s-a auzit aşa ceva. 

Oricum o fi fost - muncitorii ajunseseră în sfârşit în grup compact în 
mica piateta din fata resedintei guvernatorului randuindu-se tacuti, într-o 
ordine perfecta. Apoi ramasera cu gurile cäscate spre usa de intrare asteptand 
urmarea. Mi s-a spus că ei isi scoaseră căciulile chiar în clipa cand se randuira, 
adică cu o jumătate de oră înainte de apariţia stăpânului guberniei, care, ca un 
făcut, nu se afla acasă. Bineînţeles, imediat sosiră organele politienesti, la 
început figuri răzlețe, pe urmă în formaţiuni complete; şi, bineînţeles, aceştia 
începură să dea porunci amenințătoare ca mulţimea să se împrăştie. Dar 
muncitorii rămaseră dârji, ca o turmă de oi ajunsă cu botul în gard, şi 
răspundeau laconic că ei au venit la „generalul însuşi”; hotărârea lor fermă era 
evidentă. Strigătele de somaţie nefireşti încetară şi le luă locul o schimbare de 
atitudine mai chibzuită, cu dispoziţii date în şoaptă şi îngrijorări sumbre ale 
şefilor cu sprâncenele încruntate. Comisarul preferă să aştepte sosirea lui von 
Lembke. Este cu totul inventată afirmaţia că acest comisar ar fi apărut într-o 
trăsură înhămată cu trei cai manati în goană si că imediat ar fi început să dea 
cu pumnii în cei adunaţi. Era un om căruia îi plăcea într-adevăr să circule în 
goana mare în trăsura lui vopsită la spate în galben şi pe măsură ce „lăturaşii 
atatati până la desfrâu” luau din ce în ce mai mult avânt, entuziasmandu-i pe 
toți negustorii din Piaţa halelor, el se ridica în picioare ţinându-se de o curea 
fixată anume pe aceasta, în spatele caprei vizitiului, şi intinzandu-si mâna 
dreaptă în aer contempla în felul acesta oraşul. Dar în cazul de faţă el nu lovi 
pe nimeni, cu toate că nu era exclus să fi slobozit si un cuvintel mai tare, dar a 
făcut-o exclusiv numai ca să-şi menţină popularitatea. Era şi mai absurdă 
afirmaţia că fuseseră scoase unităţi de soldaţi cu baionetele la armă şi că 
telegrafic s-ar fi cerut de undeva să se trimită tunuri şi detaşamente de cazaci: 
sunt baliverne pe care nu le mai cred acum nici născocitorii lor. Tot atât de 
absurdă era şi afirmaţia că fură aduse tulumbele pompierilor care improscara 
mulțimea cu jeturi de apă. Pur şi simplu Ilia Ilici, şeful poliţiei, înfierbântat, 
strigase că o să-i bage pe toţi la apă; din asta probabil s-a ajuns la imaginea 
unor butoaie de apă, iar apoi şi la tulumbe, cum a şi apărut ulterior în 
corespondentele ziarelor din capitală. Versiunea cea mai exactă era desigur 
aceea că mulţimea fusese înconjurată pentru început de un lanţ de poliţişti, 
câţi putuseră aduna, iar şeful secţiei întâi fusese trimis special la Lembke şi 
acesta zburase în trăsurica şefului poliţiei pe drumul spre Skvoreşniki, ştiindu- 
se că într-acolo plecase cu o jumătate de oră înainte Lembke în caleasca sa... 

Mărturisesc însă că pentru mine rămâne neclară o singură chestiune: 
cum a fost posibil ca apariţia unui grup, fie chiar şi mai numeros, de 
petitionari, de vreo şaptezeci de oameni, adică o simplă mulţime obişnuită de 
petitionari, să fie înfăţişată chiar de la început ca un act de răscoală ce 
ameninţa cu subminarea temeliilor statului? De ce Lembke însuşi s-a agăţat de 


aceasta idee, cand a aparut la vreo douäzeci de minute dupa plecarea 
curierului? Înclin să cred (nu este decât o părere a mea personală) că Ilia Ilici, 
cumătru cu administratorul fabricii, era interesat să-i prezinte lui von Lembke 
apariţia mulţimii într-o asemenea lumină, ca să nu se ajungă la o cercetare 
substanţială a acestui caz; iar versiunea ca atare politaiul şi-o construise pe 
baza unor presupuneri exprimate de Lembke însuşi. În ultimele două zile 
guvernatorul avusese cu acesta două consfătuiri secrete, deşi foarte confuze, 
din care Ilia Ilici se alesese totuşi cu convingerea că guvernatorul se 
cramponase ferm de ideea efectului incendiar al manifestelor şi că muncitorii 
fabricii fraţilor Şpigulin fuseseră instigati de cineva la răscoală socială şi era 
într-atât de pornit pe această cale, încât ar fi regretat poate dacă acţiunea de 
instigare s-ar fi dovedit inexistentă. „Vrea să se distingă cumva în fata 
mărimilor din Petersburg, gândi şiretul Ilia Ilici, părăsind cabinetul lui von 
Lembke, fie, cu atât mai bine pentru noi.” 

Sunt încredinţat însă că bietul Andrei Antonovici n-ar fi dorit o asemenea 
răscoală nici chiar pentru a fi remarcat şi distins. Era un funcţionar extrem de 
conştiincios, care îşi păstrase inocenta până la căsătorie. Şi ce vină avea el ca 
în locul unor inocente stive de lemne şi al unei tot atât de inocente Minchen, 
această prinţesă în vârstă de patruzeci de ani îl înălţase până la nivelul ei? Ştiu 
aproape cu certitudine că tocmai din această dimineaţă fatală s-au manifestat 
la el primele semne evidente ale acelei stări psihice, care l-au dus între zidurile 
unei instituţii speciale din Elveţia, unde cică îşi adună acum noi forte. 
Admiţând însă că tocmai din această dimineaţă au apărut la el aceste semne 
neîndoielnice de aşa ceva, nu este deloc exclus, după părerea mea, că şi în ajun 
încă s-ar fi putut ivi asemenea semne, fie chiar şi nu atât de evidente. Din 
surse cu totul intime (presupuneti chiar, mă rog, că însăşi Iulia Mihailovna 
ulterior, şi nu în perioada ei de mare triumf, aproape căindu-se, pentru că o 
femeie niciodată nu se poate căi deplin, mi-ar fi comunicat o părticică din 
această istorie) ştiu că Andrei Antonovici a venit la nevastă-sa în ajun, noaptea 
târziu, pe la orele trei spre ziuă, a trezit-o şi i-a cerut să-i asculte 
,ultimatumul”. Cererea era atât de insistentă, încât femeia a trebuit să se 
scoale din aşternut, indignată şi cu părul în bigudiuri, şi s-a aşezat pe o 
canapeluta, cu un dispreţ sarcastic, să-l asculte totuşi. Abia atunci, pentru 
prima oară, îşi dăduse ea seama cât de avansată era starea aceea a lui Andrei 
Antonovici şi se îngrozi. Ar fi fost cazul, în sfârşit, ca ea să-şi revină şi să se 
îmblânzească, dar ea, învingându-şi groaza, se îndârji şi mai mult. Avea, ca 
toate soțiile, probabil, o manieră proprie de comportare fata de Andrei 
Antonovici, verificată de atâtea ori şi care nu o dată îl ducea la exasperare. 
Maniera Iuliei Mihailovna constă în adoptarea unei atitudini de tăcere 
dispretuitoare timp de o oră, două ore, douăzeci şi patru de ore, ba chiar şi pe 
timp de câteva zile, o tăcere din care nu ieşea orice ar fi spus el, orice ar fi 
făcut, chiar dacă ar fi încercat să se arunce de la fereastra etajului doi, 
procedeu insuportabil pentru un om mai sensibil! Fie că voia să-şi pedepsească 
soţul pentru greşelile lui din ultimele zile, pentru invidia lui stupidă fata de 


capacitatile ei administrative; fie ca era revoltata pentru felul critic cu care 
privea el comportarea ei fata de tineret si de intreaga noastra societate, fara sa 
poata intelege scopurile ei subtile si de abila previziune politica; fie ca era 
suparata pentru gelozia lui obtuza si absurda fata de Piotr Stepanovici, in orice 
caz Iulia Mihailovna era ferm hotarata sa ramana neinduplecata, chiar si in 
ceasul acesta al treilea din noapte, cu toata tulburarea nemaipomenita a lui 
Andrei Antonovici. Plimbandu-se, scos din fire, in toate directiile pe covoarele 
budoarului ei, el ii spuse totul, totul, e adevarat foarte incoerent, dar tot ce se 
adunase in sufletul lui pentru ca ,depäsea orice limita”. Incepu prin a-i declara 
că toată lumea isi bate joc de el si că „este dus de nas”. ,Putin imi pasa de 
expresii, tipa el imediat, surprinzandu-i zambetul, lasa sa fiu dus ,de nas”, dar 
este adevărat! ... Nu, doamnă, a sosit momentul; să ştii că nu-mi arde de rasete 
şi de tertipurile cochetäriei femeieşti. De data aceasta nu mai suntem în 
budoarul unei femei simandicoase, ci două fiinţe abstracte într-un aerostat, 
care ne-am întâlnit ca să ne spunem tot adevărul. (Vorbea confuz, fireşte, şi nu 
găsea formulele corespunzătoare pentru a-şi exprima ideile, de altfel, foarte 
juste.) Dumneata, dumneata eşti aceea, stimată doamnă, care m-a scos din 
poziţia pe care o aveam, şi am acceptat acest loc numai pentru dumneata, din 
cauza vanitatii dumitale... Zambesti ironic? Nu te grăbi să triumfi. Să ştii, 
doamnă, să ştii că eu m-aş fi priceput, aş fi fost în stare să fac faţă cerinţelor 
acestui post, şi nu numai ale unui singur post ca acesta, ci şi ale altor zece 
asemenea posturi, pentru că sunt un om capabil; dar cu dumneata, doamnă, 
alături de dumneata, îmi este imposibil; pentru că alături de dumneata 
capacităţile mele sunt anihilate. Două centre nu pot coexista, iar dumneata ai 
instituit două, unul la mine, altul la dumneata, în budoarul dumitale, două 
centre ale autorităţii, doamnă, dar eu nu pot tolera aşa ceva, nu mai pot! În 
serviciu, ca şi în căsnicie, există un singur centru, două centre sunt 
imposibile... Care a fost atitudinea dumitale faţă de mine? continuă el să-şi 
descarce mânia. Căsnicia noastră constă numai în faptul că dumneata, tot 
timpul, oră de oră, îmi demonstrai că sunt o nulitate, că sunt un nerod, şi chiar 
ticălos, iar eu tot timpul, oră de oră, şi în chipul cel mai umilitor mă vedeam 
obligat să-ţi demonstrez că nu sunt o nulitate, nu sunt un nerod, şi că toţi sunt 
impresionați de noblețea mea sufletească. Spune şi dumneata daca nu este 
umilitor pentru ambele parti?” Aici el se porni sa bată mărunt în covor cu 
ambele picioare, încât Iulia Mihailovna se văzu nevoită să schiteze o pornire de 
a se ridica de pe canapeluta, cu un aer de severă demnitate. Dumnealui se 
potoli îndată, în schimb apăsă pe coarda sentimentală, izbucnind în lacrimi (da, 
în hohote de plâns), lovindu-se în piept cu pumnul timp de aproape cinci 
minute şi pierzându-şi cumpătul din ce în ce mai mult din cauza tăcerii 
profunde a Iuliei Mihailovna. 

În sfârşit, făcând o gafă iremediabilă, mărturisi că este gelos pe Piotr 
Stepanovici. Dându-şi seama pe loc de această gafă stupidă, el se înfurie de tot 
şi zbieră că „nu va permite negarea lui Dumnezeu”, că el va desfiinţa „salonul ei 
desantat al celor fără credinţă”; că un guvernator este chiar obligat să creadă in 


Dumnezeu, „şi ca prin urmare şi soţia lui”; că nu va mai îngădui prezenţa 
acestor tineri; că „dumneata, dumneata doamnă, ar trebui, aparandu-ti propria 
dumitale demnitate, să stai de veghe la bunul renume al soțului dumitale, să-i 
sprijini inteligenţa, chiar dacă el ar fi lipsit de aptitudini potrivite (or, eu nu 
sunt deloc lipsit de asemenea aptitudini!), pe când dumneata, tocmai dumneata 
eşti aceea care atrage asupra mea disprețul tuturor, dumneata eşti aceea care 
ai dat tonul acestei atitudini! ...”. Mai strigă el că va nimici problema feminină, 
că va stârpi până şi amintirea acestei probleme, că festivitatea stupidă pe bază 
de subscriptii în folosul guvernantelor (dracw’ să le ia!) o va interzice chiar 
mâine şi-i va alunga pe toţi; că va expulza chiar mâine din raza guberniei pe 
cea dintâi guvernantă ce se va nimeri, sub escortă de cazaci. „Înadins, înadins! 
ţipă el. Ştii dumneata, strigă el, ştii că ticăloşii dumitale atata oamenii din 
fabrică şi că acest lucru a ajuns la cunoştinţa mea? Ştii că ei difuzează înadins 
manifeste, î-na-dins! Ştii că eu cunosc numele a patru ticăloşi din ăştia şi simt 
că înnebunesc, înnebunesc definitiv, definitiv!!! ...” Aici însă Iulia Mihailovna isi 
întrerupse tăcerea şi declară grav că şi ea ştie de mult despre aceste uneltiri 
criminale şi că toate astea sunt prostii, că el o ia prea în serios, iar în ce-i 
priveşte pe ştrengari ea cunoaşte numele nu numai ale celor patru, ci numele 
tuturor (aici ea minţi); dar că n-are de gând deloc să înnebunească din această 
cauză, ci, dimpotrivă, încrederea ei în propria-i inteligenţă se întăreşte şi speră 
să dirijeze totul spre un final armonios: să încurajeze tineretul, să-l readucă la 
bunul-simt, făcându-l să asculte de glasul raţiunii, să demonstreze brusc şi 
prin surprindere că uneltirile lor sunt cunoscute şi apoi să le indice perspectiva 
unor noi scopuri pentru o activitate rezonabilă şi mai luminoasă. Ei bine, nu vă 
inchipuiti ce se petrecu atunci cu Andrei Antonovici! Aflând că Piotr Stepanovici 
iar îl păcălise, bătându-şi joc atât de grosolan de el, dezvăluindu-i ei mult mai 
înainte şi mult mai multe decât lui şi că, în sfârşit, poate că însuşi Piotr 
Stepanovici era uneltitorul principal şi instigatorul tuturor acţiunilor criminale, 
furia lui Andrei Antonovici ajunse la paroxism. „Să ştii, femeie nesăbuită şi 
plină de venin ce eşti, explodă el rupând deodată toate zăgazurile, să ştii că pe 
acest amant nemernic al dumitale îl arestez îndată, îl pun în lanţuri şi-l voi 
închide în cazemată sau mă arunc îndată eu însumi sub ochii tăi pe fereastră!” 
La această tiradă Iulia Mihailovna, cu fata înverzită de furie, cu triluri si 
tremouluri, exact ca pe scena teatrului francez, când o actriţă pariziană, 
angajată pentru o sută de mii de ruble să joace rolul unei cochete, râde în faţa 
soţului care a îndrăznit să fie gelos. Von Lembke dădu să se repeadă spre 
fereastră, dar se opri brusc ca intepenit în loc, îşi incrucisä braţele pe piept si, 
cu faţa albă ca varul, o privi cu nişte ochi scânteietori pe femeia care râdea... 
„Ştii tu, ştii tu, Iulia... zise el sufocându-se şi cu un glas implorator, ştii tu că 
eu as fi în stare de cine ştie ce?” Dar la o nouă explozie si mai puternică de 
hohot ce urmă după ultimele lui cuvinte, Lembke scrasni din dinţi, gemu 
brusc, se năpusti, dar nu spre fereastră, ci asupra soţiei sale, ridicând 
amenintator pumnul! Dar nu lăsă să i se abată pumnul, nu, de trei ori nu; în 
schimb dispăru fulgerător. Nemaidându-şi seama ce i se întâmplă, ajunse în 


goana mare în cabinetul său, se aruncă aşa îmbrăcat cum era, cu fata în jos, 
pe aşternutul divanului pregătit pentru el, se înfăşură cu mişcări convulsive 
trăgând cearşaful până peste cap şi zăcu astfel vreo două ore, fără somn, fără 
gânduri, cu inima ca de piatră şi cu sufletul amortit într-o disperare neclintită. 
Uneori numai, tresărea din tot corpul, scuturat de fiori de febră dureroasă. Îi 
mijiră în cap diferite lucruri confuze, cu totul anapoda: ba se gândea, de pildă, 
la un orologiu vechi de perete, pe care-l avusese cu cincisprezece ani în urmă la 
Petersburg şi căruia îi căzuse minutarul; ba la funcţionarul vesel Millebois şi 
cum împreună cu acesta prinsese într-o zi o vrabie, în parcul Aleksandrovski şi 
prinzând-o, îşi aduseră aminte râzând în hohote, ce răsunaseră în tot parcul, 
că unul dintre ei avea deja gradul de asesor de colegiu. Îl fură somnul, cred, 
abia pe la şapte dimineaţa şi dormi cu voluptate, în visuri agreabile. Trezindu- 
se pe la ora zece, el sări brusc din aşternut, îşi aduse aminte de toate şi se lovi 
tare cu palma peste frunte; refuză gustarea; nu-l primi nici pe Blum, nici pe 
şeful poliţiei, nici pe funcţionarul venit să-i dea de ştire că membrii unei 
adunări guberniale îl aşteaptă să prezideze şedinţa din acea dimineaţă; nu voi 
să asculte şi nu înţelegea nimic, se repezi ca un nebun în apartamentul Iuliei 
Mihailovna. Acolo, Sofia Antropovna, o bătrânică dintr-o familie de nobili 
scapatati, care se aciuise de mult pe lângă Iulia Mihailovna, îi spuse că încă de 
pe la ora zece soţia sa a binevoit să plece, într-o mare companie, în trei trăsuri, 
la Varvara Petrovna Stavroghina, ca să vadă locul pregătit la Skvoreşniki 
pentru viitoarea, cea de-a doua serbare proiectată, ce urma să aibă loc peste 
două săptămâni, şi că aşa fusese înţelegerea cu Varvara Petrovna încă de acum 
trei zile. Uluit de această veste, Andrei Antonovici se întoarse în cabinetul său 
strigând nerăbdător să i se pună caii la trăsură. Cu greu izbuti să aştepte până 
ce trăsura trase la scară. Sufletul lui râvnea la Iulia Mihailovna: s-o vadă 
numai, să stea în preajma ei măcar cinci minute; îl va observa poate, îl va privi, 
îi va zambi ca altădată, îl va ierta, o, o! „Dar de ce întârzie trasura?” Cu un gest 
automat deschise cartea groasă ce se afla pe masă (uneori încerca să-şi 
ghicească astfel după carte, o deschidea la întâmplare şi citea primele trei 
rânduri de la începutul paginii din dreapta.) Îi ieşi: „Tout est pour le mieux 
dans le meilleur des mondes possibles”. Voltaire, Candide. Scuipă şi alergă să 
urce în trăsură: „La Skvoreşniki!”. Vizitiul povesti pe urmă că boierul îl 
îndemna tot drumul să mâne cât mai repede, dar când se apropiară de conacul 
moşiei porunci să întoarcă şi să mâne în oraş: „Mai repede, te rog, mai repede”. 
„Înainte de a ajunge la centura oraşului, Excelenţa sa îmi porunci să opresc, 
ieşi din trăsură şi trecând peste drum porni pe câmp; crezui că pentru vreo 
nevoie oarecare, dar se opri numai aşa, ca să privească floricelele şi rămase 
mult timp astfel, mi se păru nu ştiu cum prea ciudat, zău, şi mă cuprinse 
îndoiala.” Aşa suna mărturia vizitiului. Mi-aduc aminte starea timpului din 
acea dimineaţă: era o zi senină şi rece, cu vânt de septembrie; în faţa lui Andrei 
Antonovici, ieşit din câmp, se întindea un peisaj aspru de ogoare despuiate de 
recolta din vară; suflul şuierător al vântului legăna probabil nişte rămăşiţe de 
floricele galbene, muribunde... Simtise cumva nevoia să-şi compare destinul cu 


al acestor floricele pirpirii batute de vitregia timpului de toamna? Nu-mi vine a 
crede. Ba inclin sa cred mai mult ca n-avusese un asemenea imbold si nici nu- 
si amintea nimic de flori, cu toata marturia vizitiului si a sefului sectiei intai de 
poliţie, care tocmai atunci ajunsese acolo in trăsura comisarului si care 
susținea mai târziu că îl găsise într-adevăr pe guvernator cu un buchetel de 
flori galbene în mână. Acest poliţist, reprezentant tipic al tagmei care întruchipa 
gradul extatic al freneziei administrative, cu numele de Vasili Ivanovici 
Flibustierov, fusese numit recent în oraşul nostru, dar se şi distinsese prin 
zelul său exagerat şi zgomotos, prin ardoarea sa exacerbată în executarea 
tuturor ordinelor şi prin starea sa nativă de ebrietate. Sărind din trăsurică şi 
fără a-şi face gânduri la vederea ocupaţiei şefului guberniei se repezi spre 
dânsul şi, cu un aer dement, dar convins, raportă dintr-o răsuflare că „în oraş 
nu e linişte”. 

— Cum? Ce doreşti? se întoarse către el Andrei Antonovici cu o faţă 
severă, dar fără nici un fel de mirare sau licărire de gând la trăsură şi vizitiu, ca 
la el în cabinet. 

— Şeful secţiei întâi, Flibustierov, Excelenţa voastră. În oraş e răscoală. 

— Flibustierii? întrebă Andrei Antonovici, dus pe gânduri. 

— Întocmai, Excelenţa voastră. S-au răsculat cei de la fabrica Şpigulin. 

— De la fabrica Şpigulin! ... 

Ceva îi miji parcă în memorie guvernatorului la auzul cuvintelor „fabrica 
Spigulin”. Tresărind îşi duse degetul la frunte: „Cei de la fabrica Spigulin!”. 
Tăcut şi la fel de îngândurat porni fără grabă spre trăsură, urcă şi porunci să 
fie dus în oraş. Polițistul îl urmă in trăsurica lui. 

Îmi închipui că își imagina vag pe drum numeroase lucruri foarte 
interesante, pe teme diferite, dar nu cred să fi avut vreo idee precisă sau vreo 
intenţie clară la sosirea sa în piaţa din fata resedintei guberniale. De îndată ce 
zări însă mulţimea de ,räsculati”, postată ferm în rânduri neclintite, cordonul 
de poliţişti şi pe neputinciosul (poate că intenţionat neputinciosul) politai si 
privirile pline de aşteptare atintite spre dânsul, sângele îi năvăli în inimă. Palid 
la faţă, el cobori din trăsură. 

— Jos căciulile! rosti el abia perceptibil şi sufocându-se. În genunchi! 
ţipă el deodată şi tocmai in această explozie neaşteptată şi pentru el însuşi 
trebuie căutată poate şi explicaţia la tot ce urmă apoi în această afacere. Totul 
se petrecu asa cum se întâmplă la săniuş; este imposibil ca säniuta, odată 
pornită în zbor vertiginos de sus, să se oprească în mijlocul dealului. Ca un 
făcut şi în pofida firii sale, Andrei Antonovici se distinsese toată viaţa lui printr- 
o fire calmă şi niciodată nu strigase la nimeni şi nu bătuse din picioare; cu 
asemenea oameni e mare primejdie, dacă se întâmplă vreodată ca saniuta lor s- 
o ia razna în mod neaşteptat de pe vârful dealului. Totul se învârteji înaintea 
ochilor lui. 

— Flibustierilor! ţipă el şi mai ascuţit şi mai absurd, şi vocea i se frânse. 
Se opri, nestiind încă ce avea de făcut, dar simțind prin toate fibrele fiinţei sale 
că va face ceva, negreşit. 


„Doamne!” se auzi un suspin de mulţumire. Un flăcău începu să-şi facă 
semnul crucii; trei-patru inşi într-adevăr dădură să se lase în genunchi, dar 
ceilalţi se urniră în masă cu vreo trei paşi înainte şi deodată, prinzând glas, 
începură să strige cu toţii: „Excelenţa voastră... ne-am tocmit cu patruzeci de 
copeici... directorul... n-ai voie să vorbeşti” etc., etc. Nu se putea înţelege nimic. 

Vai! Andrei Antonovici nu era în stare să priceapă: buchetelul de floricele 
mai era încă în mâinile sale. Răscoala era pentru el tot atât de evidentă, cum îi 
erau de evidente mai deunăzi lui Stepan Trofimovici chibitcele. Iar în rândurile 
mulţimii de „rebeli”, cu ochii cascati spre dânsul, umbla agitat Piotr Stepanovici 
,atatandu-i” şi a cărui imagine nu-l părăsise de ieri nici o clipă, acelaşi Piotr 
Stepanovici pe care-l ura atâta... 

— Vărgile! strigă el la fel de neaşteptat. 

Se aşternu o tăcere mormântală. 

lată deci cum s-au desfăşurat lucrurile chiar de la început, judecând 
după datele cele mai precise şi după unele presupuneri ale mele. De aci încolo 
aceste informaţii devin tot mai puţin precise, ca şi presupunerile mele de altfel. 
Cu toate că printre acestea nu lipsesc şi unele fapte concrete. 

În primul rând, snopul de vărgi apăru surprinzător de repede; fuseseră 
probabil pregătite din timp de zelosul şef al poliţiei. Totuşi nu fură pedepsiţi 
decât vreo doi inşi, hai să zicem trei, dar nu cred; insist asupra acestui fapt. E 
o pură născocire că fuseseră pedepsiţi toţi sau cel putin jumătate din mulţime. 
E absurdă apoi şi afirmaţia că o oarecare doamnă săracă din nobilimea 
scăpătată, trecând pe acolo, fusese prinsă şi ea şi supusă execuţiei, şi totuşi 
mi-a fost dat să citesc eu însumi aşa ceva mai târziu într-o corespondenţă 
publicată de unul dintre ziarele petersburgheze. S-a vorbit mult la noi despre o 
biată pensionară de la azilul de bătrâni de lângă cimitir, cu numele de Avdotia 
Petrovna Tarapâghina, care întorcându-se dintr-o vizită la azilul său şi trecând 
întâmplător prin piaţă s-ar fi băgat şi ea printre cei ce se uitau cu o curiozitate 
firească la ceea ce se petrecea şi ar fi exclamat: „Ce ruşine!” şi ar fi scuipat cu 
acest prilej. Pentru acest fapt, cică, au pus mâna şi pe dânsa „supunând-o la 
bătaia cu vărgile”. În legătură cu acest caz au apărut în ziare nu numai 
informaţii în acest sens, dar în oraşul nostru s-a iniţiat la repezeală şi o chetă 
pe bază de listă de subscriptii. Personal şi eu am subscris douăzeci de copeici. 
Şi ce credeţi? Se constată astăzi că nici n-a existat la noi vreo bătrână cu 
numele de Tarapâghina internată în azil! M-am dus personal să mă conving în 
azilul respectiv: nu se ştia acolo nimic despre o presupusă pensionară 
Tarapâghina; mai mult, se simtira chiar jigniti, când le relatai zvonul care 
circula. Mă refer la cazul acesta cu Avdotia Petrovna inexistentă, numai pentru 
faptul că un asemenea caz, asemănător cu al ei (dacă acesta ar fi existat 
aievea), era cât pe-aici să se întâmple şi cu Stepan Trofimovici; nu este exclus 
însă ca zvonul acesta absurd despre Tarapâghina să se fi iscat tocmai pornind 
de la cele ce i s-au întâmplat lui Stepan Trofimovici, adică pur şi simplu, în 
cursul nenumăratelor relatări ale pataniei lui, gura lumii îl transformase pe el 
într-o Tarapâghina oarecare. De altfel, nu-mi pot da seama cum se făcu oare că 


il pierdui de lângă mine chiar în clipa cand intraräm in piaţă. Presimtind că se 
petrece ceva foarte grav, ma gândii să-l duc în jurul pieţei direct spre intrarea 
casei guvernatorului, dar împins de curiozitate mă oprii doar pentru o clipă ca 
să-ntreb pe primul întâlnit ce se întâmpla şi, când întorsei ochii iar spre Stepan 
Trofimovici, acesta dispăruse. Din instinct mă repezii să-l caut în locul cel mai 
primejdios, nu ştiu ce presimtire îmi spunea că şi saniuta lui o luase razna de 
pe vârful dealului. Şi, într-adevăr, îl găsii chiar în centrul evenimentului. Îmi 
aduc aminte că l-am apucat de mână, dar el se uită la mine calm şi mândru, cu 
un aer de nemăsurată autoritate: 

— Cher, zise el cu un glas în care vibrau accente sfâşietoare de coardă 
plesnită. Dacă ei toţi procedează aici în piaţă atât de arbitrar, la ce-am putea să 
ne aşteptăm din partea unuia ca acesta, de pildă... dacă va trebui să acţioneze 
personal din propria-i iniţiativă. 

Şi tremurând de indignare, cu o dorinţă nemăsurată în ochi de a sfida, 
arătă cu degetul amenintator şi demascator spre Flibustierov, care la vreo doi 
paşi de noi se uita la el cu ochii holbati. 

— Ăsta! strigă Flibustierov simțind că i se întunecă lumea înaintea 
ochilor. Care ăsta? Dar tu cine eşti? înaintă el ridicându-şi pumnul. Tu cine 
eşti? zbieră el turbat, chinuit, exasperat. (Notez că îl cunoştea bine pe Stepan 
Trofimovici.) Încă o clipă şi, desigur, l-ar fi apucat de guler; din fericire, Lembke 
îşi întoarse spre noi capul la auzul acestui zbieret. Nedumerit, îşi opri ochii 
asupra lui Stepan Trofimovici şi îl privi fix, încercând parcă să se dumirească, 
şi deodată dădu din mână nerăbdător. Flibustierov înghiţi în sec. Îl scosei pe 
Stepan Trofimovici din mulţime. De altfel, şi el se pare că era doritor să bată în 
retragere. 

— Acasă, acasă, insistam eu, dacă n-am mâncat bătaie e numai şi numai 
datorită lui Lembke. 

— Du-te, dragă prietene, din vina mea te expui şi dumneata. Ai încă în 
fata viitorul şi cariera dumitale, iar mie mon heure a sonné. El păşi ferm pe 
treptele casei guvernatorului. Portarul mă cunoştea; îi spusei că venim 
amândoi la Iulia Mihailovna. În salonul de primire luarăm loc așteptând. Nu ma 
înduram să-mi părăsesc prietenul, dar nici nu găseam necesar să-i mai 
vorbesc. Avea înfăţişarea omului care îşi sacrifică viata mergând la o moarte 
sigură pentru salvgardarea patriei. Ne aşezarăm în colţuri diferite, eu mai 
aproape de uşa de la intrare, el mult mai departe, în fund, cu capul aplecat 
într-o profundă îngândurare şi cu mâinile sprijinite pe baston. În mâna stângă 
isi tinea pălăria cu boruri late. Rămaserăm astfel în aşteptare vreo zece minute. 

IL. 

Lembke intra brusc cu pasi repezi, insotit de seful politiei, arunca repede 
o privire distrata spre noi si, fara a ne lua in seama, dadu sa intre pe usa 
dreapta in cabinet, dar Stepan Trofimovici se posta in fata-i barandu-i drumul. 
Statura lui inalta si cu totul deosebita de a celorlalti produse impresie; Lembke 
se opri. 


— Cine e dumnealui? murmură el nedumerit, adresându-se parcă şefului 
poliţiei, dar fără să fi întors măcar capul şi continuând să-l scruteze cu privirea 
pe Stepan Trofimovici. 

— Asesorul de colegiu în retragere, Stepan Trofimovici Verhovenski, 
Excelenţa voastră, răspunse Stepan Trofimovici salutând din cap cu multă 
demnitate. Excelenţa sa continua să-l cerceteze, de altfel, cu o privire destul de 
tâmpă. 

— Despre ce este vorba? 

Şi cu un gest laconic şi autoritar îşi întoarse nerăbdător şi dezgustat 
urechea spre Stepan Trofimovici, luându-l drept un solicitator obişnuit, care se 
prezintă cu vreo cerere scrisă. 

— Mi s-a făcut astăzi o perchezitie domiciliară de către un funcţionar 
care proceda în numele Excelenței voastre; de aceea voiam... 

— Numele? Numele? întrebă nerăbdător Lembke, părând că începe să se 
dumirească. 

Stepan Trofimovici îşi repetă numele cu un aer şi mai impunător. 

— A-ha-ha! E... e acea pepinieră... Domnul meu, te-ai manifestat într-un 
fel... Dumneata eşti profesor? Profesor? 

— Cândva am avut onoarea să tin câteva prelegeri tineretului la 
universitatea N. 

— Ti-ne-retului! păru că tresare Lembke, deşi sunt gata să pariez că nu 
prea îşi dădea seama despre ce era vorba şi cu cine discuta. Eu, domnul meu, 
nu sunt dispus să tolerez aşa ceva, se mânie el brusc. Nu admit nici un fel de 
tineret. Asta înseamnă manifeste. Atentat împotriva societăţii, domnul meu, un 
act de piraterie, flibustierism... Ce rugăminte aveţi? 

— Dimpotrivă, soţia dumneavoastră m-a rugat să iau cuvântul mâine la 
serbarea dumisale. Eu nu solicit nimic. Am venit să-mi afirm drepturile... 

— La serbare? Nu va avea loc nici un fel de serbare. Nu voi admite nici 
un fel de serbare! Prelegeri? Prelegeri? strigă el furios. 

— Aş dori să vorbiti cu mine mai politicos, Excelenţa voastră, fără să 
bateti din picior si fără să tipati la mine ca la un băietan. 

— Iti dai dumneata seama cu cine vorbeşti? roşi Lembke. 

— Perfect, Excelenţa voastră. 

— Menirea mea este să apăr societatea, iar voi o distrugeti. O dis-trugeti! 
Voi... de altfel îmi aduc aminte de dumneata: ai fost un timp preceptor în casa 
generălesei Stavroghina? 

— Aşa este, am fost... preceptor... în casa generălesei Stavroghina. 

— Şi în decurs de douăzeci de ani ai fost semănătorul a tot ce acum s-a 
acumulat... lată roadele... Mi se pare că te-am văzut chiar acum în piaţă. 
Fereşte-te însă, domnul meu, fereşte-te; cursul ideilor dumitale este cunoscut. 
Fii sigur că te am în vedere. Eu, domnule, nu pot admite prelegerile dumitale, 
nu pot. Cu asemenea cereri să nu mi te adresezi mie. 

Guvernatorul dădu să treacă înainte. 


— Repet, sunteti in profunda eroare, Excelenta voastra; personal sotia 
dumneavoastra m-a invitat sa iau cuvantul, nu sa tin o prelegere, ci sa tin 
această conferinţă. Vă rog respectuos să-mi explicati daca este posibil: prin ce 
împrejurare şi pentru care motiv am fost supus unei perchezitii domiciliare 
astăzi? Mi-au ridicat nişte cărţi, acte, o corespondenţă privată, scumpă pentru 
mine şi le-au cărat prin oraş într-o roabă... 

— Cine te-a perchezitionat? tresări Lembke dumerindu-se complet si 
sângele ii näväli in obraji. El se întoarse repede spre şeful poliţiei. In aceeaşi 
clipă în uşă apăru silueta adusă din spate a lunganului Blum. 

— M-a perchezitionat acest funcţionar, arătă spre dânsul Stepan 
Trofimovici. 

Blum păşi înainte cu un aer vinovat, dar hotărât să rămână pe poziţia sa. 

— Vous ne faites que des betises, îi aruncă manios şi cu necaz Lembke şi 
brusc păru că se transforma, venindu-si complet în fire. Scuzati... bâigui el 
aproape zăpăcit şi roşind pe cât mai era posibil, a fost... a fost probabil o 
simplă lipsă de tact, o confuzie... O simplă confuzie. 

— Excelenţa voastră, zise Stepan Trofimovici, în tinereţe am fost martor 
ocular la un caz tipic. Într-o seară la teatru, pe culoar cineva s-a apropiat 
repede de altcineva şi în faţa publicului i-a dat o palmă răsunătoare. Dându-şi 
seama imediat că persoana respectivă nu era aceea căreia îi fusese destinată 
palma, ci cu totul altă persoană, care semăna doar întru câtva, agresorul furios 
şi grăbit, cu aerul omului care nu are vreme de pierdut, i-a spus exact aşa cum 
ati rostit dumneavoastră, Excelenţa voastră: „Am greşit... scuzati, a fost o 
confuzie, o simplă confuzie”. Iar când omul pälmuit a continuat totuşi să 
protesteze, agresorul i-a strigat foarte agasat: „Vă spun doar că a fost o 
confuzie, ce mai tipati?!”. 

— E... e, bineînţeles, foarte caraghios... zâmbi acru Lembke, dar... dar îţi 
dai seama cât de nefericit sunt eu însumi? 

Aproape strigase aceste cuvinte şi... şi mi se pare voi să-şi acopere faţa 
cu palmele. 

Acest strigăt dureros, neaşteptat, aproape plânset, era insuportabil. 
Fusese probabil clipa luării de cunoştinţă clară şi deplină a celor petrecute, 
începând din ajun, urmată imediat de un sentiment de disperare, totală, 
umilitoare, dezarmantă; cine ştie, încă o clipă şi ar fi izbucnit poate în hohote 
de plâns chiar acolo, în văzul tuturor. Stepan Trofimovici îl privi la început cu 
nişte ochi sălbatici, apoi îşi plecă fruntea şi cu un glas emoţionat zise: 

— Excelenţa voastră, nu vă mai preocupaţi de plângerea mea sâcâitoare 
şi dispuneti numai să-mi fie restituite cărţile şi scrisorile... Dar fu întrerupt. Se 
întorsese Iulia Mihailovna însoţită de întregul ei anturaj zgomotos. Aici însă as 
vrea să descriu lucrurile cât mai amănunţit posibil. 

III. 

Întâi că întregul grup care sosise în trei trăsuri năvăli zgomotos în 
salonul de primire. Apartamentul Iuliei Mihailovna avea o intrare separată 
direct dinspre peron, care ducea în interiorul aripii stângi; dar de data aceasta 


toata lumea intra prin salonul de primire si eu cred ca tocmai din cauza ca se 
afla acolo Stepan Trofimovici, ceea ce însemna că toate întâmplările, inclusiv 
cele cu muncitorii de la fabrica Şpigulin, îi fuseseră aduse deja la cunoştinţă 
Iuliei Mihailovna la intrarea ei în oraş. Acest lucru apucase să-l facă Leamsin 
care, pentru o vină oarecare fiind lăsat acasă, nu participase la călătorie şi în 
felul acesta aflase noutăţile înaintea tuturor. Cu o bucurie răutăcioasă el se 
repezi, călare pe o martoaga închiriată, spre Skvoreşniki în întâmpinarea 
cavalcadei, ca să facă cunoscute aceste veşti amuzante. Cred că Iulia 
Mihailovna, cu tot aerul ei de supremă siguranţă, se simţi contrariată, aflându- 
le; deşi probabil numai pentru moment. Aşa, de pildă, aspectul politic al 
chestiunii părea că n-o deranjase; în nenumărate rânduri Piotr Stepanovici 
găsise prilejul să-i sugereze că turbulentii din fabrica Şpigulin ar trebui să fie 
bătuţi cu vărgile şi de la un timp încoace într-adevăr devenise în ochii ei un om 
cu multă autoritate. „Şi totuşi... şi totuşi el imi va plăti asta”, probabil se gândi 
în sinea ei Iulia Mihailovna, iar acest el desigur se referea la soţul ei. Notez, in 
treacăt, că Piotr Stepanovici, ca un făcut, de data aceasta nu luase parte la 
plimbarea colectivă şi nimeni nu-l mai văzuse încă de dimineaţă. Voi menţiona 
de asemenea că Varvara Petrovna, primind în conacul ei grupul de musafiri, se 
întorsese împreună cu ei în oraş (în aceeaşi trăsură cu lulia Mihailovna), cu 
scopul de a lua parte negreşit la ultima şedinţă a comitetului de organizare a 
serbării de a doua zi. E de presupus că veştile lui Leamsin, privindu-l pe 
Stepan Trofimovici, fură de natură s-o intereseze, ba chiar s-o şi tulbure. 

Sanctionarea lui Andrei Antonovici începu imediat. Vai, el simţi asta din 
prima ochire aruncată pe chipul superbei sale soţii. Cu un aer degajat, cu un 
zâmbet fermecător pe buze, ea se apropie repede de Stepan Trofimovici, îi 
întinse mana elegant inmanusata şi-l copleşi cu cele mai amabile atentii, ca si 
cum n-ar fi avut o altă grijă în toată dimineaţa aceea, decât să-l vada cat mai 
repede şi să-l copleşească cu atentii, numai şi numai pentru faptul de a fi avut 
în sfârşit fericirea să-l întâlnească în casa ei. Nici o aluzie la perchezitia din 
dimineaţa aceea; ca şi cum nici nu s-ar fi cunoscut acest lucru. Nici un cuvânt 
adresat soţului ei, nici o privire spre dânsul, ca şi cum acesta nici n-ar fi fost 
prezent în sală. Mai mult, Stepan Trofimovici fu imediat şi autoritar confiscat şi 
dus în salonul ei, ca şi cum acesta n-ar fi avut nici un fel de explicaţii cu 
Lembke sau, în orice caz, chiar dacă ar fi avut, nu merita să le continue. Repet 
încă o dată: impresia mea este că, în cazul acesta, Iulia Mihailovna, cu toată 
alura ei de mondenitate aleasă, mai comisese o greşeală. Contribui la aceasta şi 
Karmazinov (care participase şi el la excursie, răspunzând invitatiei speciale a 
Iuliei Mihailovna, şi făcând în sfârşit, în felul acesta, în mod indirect, vizita 
mult aşteptată de Varvara Petrovna, care avu slăbiciunea să se arate 
încântată). Chiar din uşă (el intrase ultimul) Karmazinov scoase o exclamatie de 
bucurie văzându-l pe Stepan Trofimovici si se repezi să-l îmbrätiseze, 
întrerupând-o chiar pe lulia Mihailovna. 

— Nu ne-am mai văzut de atâţia ani! În sfârşit! ... Excellent ami! 


Se repezi să-l särute şi bineînţeles isi întinse obrazul. Zapacit, Stepan 
Trofimovici se văzu nevoit să-l sărute. 

— Cher, îmi spunea el în seara aceea, aducându-şi aminte de tot ce se 
întâmplase în decursul zilei, m-am gândit la un moment dat care dintre noi 
este mai ticălos? El, care mă imbratisa pentru a mă umili, sau eu, care îl 
detestam şi totuşi îl sărutam pe obraz, deşi puteam foarte bine să evit... Ptiu! 

— Ei hai, spune, spune totul, sâsâi dulceag Karmazinov, ca şi cum 
Stepan Trofimovici ar fi putut aşa, dintr-odată, să-i povestească toată viaţa din 
cei douăzeci şi cinci de ani trecuţi. Dar superficialitatea aceasta stupidă era în 
tonul „societăţii alese”. 

— Mi-aduc aminte că ne-am văzut ultima dată la Moscova, la masa 
oferită în cinstea lui Granovski, şi că de atunci au trecut douăzeci şi patru de 
ani... începu foarte rezonabil (şi deci nu în tonul societăţii alese) Stepan 
Trofimovici. 

— Ce cher homme, îl întrerupse familiar si cu glas tipator Karmazinov 
strângându-i cu mâna umărul printr-un gest amical afectat, dar duceti-ne mai 
repede la dumneavoastră, Iulia Mihailovna, să ia loc acolo şi să ne povestească 
totul. 

— Si când te gândeşti că eu cu această tata enervantă n-am fost 
niciodată în relaţii apropiate, continua să mi se plângă Stepan Trofimovici tot 
atunci seara, tremurând de ciudă. Eram aproape nişte imberbi, şi încă de pe 
atunci începusem să-l urăsc... la fel şi el pe mine, bineînţeles... 

Salonul Iuliei Mihailovna se umplu repede de lume. Varvara Petrovna era 
deosebit de surescitată, deşi căuta să pară indiferentă, dar mi-a fost dat să 
surprind la ea două-trei priviri de ură îndreptate împotriva lui Karmazinov şi de 
mânie împotriva lui Stepan Trofimovici, de mânie anticipată, din gelozie, din 
dragoste: de s-ar fi întâmplat ca Stepan Trofimovici să fi dat cumva în gropi, 
îngăduindu-i lui Karmazinov să-l pună în încurcătură faţă de toţi, bănuiesc că 
ea n-ar fi ezitat să sară imediat şi să-l ia la palme. Uitai să spun că era acolo şi 
Liza, pe care n-am văzut-o niciodată mai veselă, mai radioasă şi mai fericită ca 
atunci. Bineînţeles, era de faţă şi Mavriki Nikolaevici. În mulţimea doamnelor 
tinere şi a tinerilor cam desucheati care formau suita obişnuită a Iuliei 
Mihailovna si în rândurile cărora comportarea desantata se considera drept 
veselie, iar cinismul ieftin drept inteligenţă, remarcai şi două-trei chipuri noi: 
un polonez aflat în trecere, foarte bagaret şi lingusitor, un doctor neamt 
oarecare, bătrân voinic şi care râdea mereu cu mare poftă şi glas suculent la 
glumele pe care le spunea el si, în sfârşit, un tânăr printisor din Petersburg, cu 
mişcări automatizate, cu aerul unui om de stat şi cu guler extrem de înalt. Se 
vedea însă că lulia Mihailovna era mândră de acest musafir şi chiar îngrijorată 
pentru ţinuta salonului ei... 

— Cher monsieur Karmazinoff, începu Stepan Trofimovici aşezându-se 
într-o manieră epatantă pe divan şi sâsâind tot aşa de bine ca şi Karmazinov, 
cher monsieur Karmazinoff, viata unui om din timpurile noastre şi care posedă 


anumite convingeri ar putea sa para monotona, chiar daca s-ar intinde pe un 
interval de douäzeci si cinci de ani... 

Neamtul slobozi un hohot sacadat, as zice un fel de nechezat, crezând 
probabil ca Stepan Trofimovici spusese ceva foarte amuzant. Acesta il privi cu o 
mirare prefăcută, fără a produce însă asupra bătrânului vreun efect oarecare. Îl 
privi pe neamt si printisorul, întorcând spre el tot gulerul şi arborandu-si 
pince-nez-ul, deşi fără prea mare curiozitate. 

— Ar trebui să pară prea monotonă, repetă înadins Stepan Trofimovici, 
trăgând cât se poate mai mult şi fără jenă fiecare cuvânt. Aşa a fost şi existenţa 
mea în decursul acestui sfert de veac, et comme on trouve partout plus de 
moines que de raison, şi întrucât sunt absolut de acord cu aceasta, rezultă că 
în decursul acestui sfert de veac... 

— C'est charmant, les moines, şopti Iulia Mihailovna, întorcându-se spre 
Varvara Petrovna, care şedea alături de dânsa. 

Varvara Petrovna îi răspunse cu o privire plină de mândrie. Karmazinov 
însă nu suportă succesul frazei frantuzesti şi cu o voce stridentă se grăbi să-l 
întrerupă pe Stepan Trofimovici. 

— În ce mă priveşte eu sunt în această privinţă liniştit şi iată de vreo şase 
ani stau permanent la Karlsruhe. Şi când, anul trecut, consiliul municipal a 
hotărât să construiască o nouă conductă de canalizare, am simţit cu toată 
inima că această problemă de canalizare a municipiului Karlsruhe îmi este mai 
scumpă şi mai dragă decât toate problemele nepretuitei mele patrii... pe tot 
intervalul aşa-ziselor reforme de aici. 

— Mă văd nevoit să vă exprim compasiunea mea, fie chiar şi împotriva 
vrerii inimii mele, suspină Stepan Trofimovici aplecându-şi semnificativ capul. 

Iulia Mihailovna triumfa: conversaţia devenea şi profundă, şi cu tendinţă. 

— O conductă pentru scurgerea impurităților? se informa cu glas tare 
doctorul. 

— O conductă de canalizare, doctore, de canalizare, şi eu chiar i-am 
ajutat la întocmirea proiectului. 

Doctorul hohoti tunător. Pilda lui o urmară şi alţii, dar râzând vizibil şi 
de el, ceea ce bătrânul nici nu observă, rămânând foarte satisfăcut că toată 
lumea râde. 

— Permite-mi să nu fiu de acord cu dumneata, Karmazinov, se grăbi sa 
intervină Iulia Mihailovna. Karlsruhe e altă chestiune, dar dumitale iti place să 
mistifici şi de aceea nu te vom crede de data aceasta. Care dintre ruşi, dintre 
scriitori, a infatisat atâtea personaje reprezentative ale spiritului modern, a 
anticipat atâtea probleme de epocă relevând tocmai acele aspecte contemporane 
din care se poate forma ideea unui om de acţiune modern? Dumneata singurul, 
dumneata şi nimeni altul. În zadar vrei să ne asiguri de indiferența dumitale 
faţă de patrie şi de interesul grozav pentru reţeaua de canalizare din Karlsruhe! 
Ha, ha! 


— Da, e adevarat, sasai Karmazinov, am reprezentat in personajul 
Pogojev toate defectele slavofililor, iar in chipul lui Nikodimov toate defectele 
occidentaliştilor... 

— Ei, chiar toate, sopti discret Leamsin. 

— Dar fac acest lucru oarecum în treacăt, tangential, numai ca să-mi 
omor cumva timpul agasant şi... să satisfac oarecum aceste pretenţii agasante 
ale compatriotilor mei. 

— Cunoasteti probabil, Stepan Trofimovici, continua entuziasmata Iulia 
Mihailovna, că mâine vom avea nespusa plăcere de a asculta admirabile 
rânduri... una dintre cele mai recente şi mai subtile inspiratii beletristice ale lui 
Semion Egorovici, care se intitulează Merci. Dumnealui declară în această 
bucată că de aci încolo nu va mai scrie, nu va mai scrie pentru nimic în lume, 
chiar dacă îngerul din cer sau, mai bine zis, întreaga societate selectă l-ar 
implora să-şi schimbe hotărârea. Într-un cuvânt, îşi depune condeiul pe masă 
pentru totdeauna, şi acest grandios Merci se adresează publicului cu titlu de 
recunoştinţă pentru acel entuziasm constant cu care a recepționat de atâţia ani 
truda sa neostoită în slujba ideii ruse cinstite. 

Iulia Mihailovna trăia clipe de supremă voluptate. 

— Aşa este, îmi voi lua rămas-bun; îmi voi rosti supremul Merci şi voi 
pleca; şi acolo, la Karlsruhe... voi închide ochii, începu treptat să se înduioşeze 
Karmazinov. 

Ca şi mulţi alţi scriitori mari de la noi (iar noi avem foarte mulţi scriitori 
mari) el nu rezista laudelor şi imediat se înduioşa, cu toate că era un om de 
spirit. Cred însă că aşa ceva este de neiertat. Se spune că unul dintre 
Shakespeare-ii noştri ar fi trântit pur şi simplu într-o conversaţie particulară că 
„noi, oamenii mari, nici n-am putea altfel” etc. 

— Acolo, la Karlsruhe deci, voi închide ochii. Nouă, oamenilor celebri, nu 
ne rămâne altceva de făcut decât, săvârşindu-ne opera, să închidem cât mai 
repede ochii, fără a râvni la recompensă. La fel voi face şi eu. 

— Lasati-mi adresa şi voi veni la Karlsruhe să vă vizitez mormântul, 
hohoti nestăpânit neamtul. 

— Acum morţii sunt transportaţi şi pe calea ferată, zise pe neaşteptate 
unul dintre tinerii insignifianti aflaţi de fata. 

Leamsin chelălăi de plăcere. Iulia Mihailovna se încruntă. Intră Nikolai 
Stavroghin. 

— Inchipuiti-va, mi s-a spus că ati fost luat la poliţie? zise el tare, 
adresându-i-se în primul rând lui Stepan Trofimovici. 

— Nu, n-a fost decât un caz particular, de ambiţie, glumi Stepan 
Trofimovici. 

— Sper însă că faptul acesta nu va avea nici un fel de consecinţă 
defavorabilă în privinţa rugamintii mele, interveni repede Iulia Mihailovna, 
nădăjduiesc că, în pofida acestei neplăceri regretabile, despre care n-am avut 
până acum nici o cunoştinţă, dumneata nu vei dezamăgi cele mai plăcute 


asteptari si nu ne vei lipsi de marea bucurie de a te asculta la matineul nostru 
literar. 

— Nici nu stiu ce sa spun, eu... acum... 

— Vai, ce nefericită mă simt, Varvara Petrovna... si inchipuieste-ti, 
tocmai acum cand ardeam de nerabdare sa cunosc cat mai repede personal pe 
una dintre cele mai remarcabile si independente inteligente rusesti, si iata ca 
pe neasteptate Stepan Trofimovici manifesta intentia de a ne päräsi. 

— Elogiul a fost rostit cu o voce atât de tare, încât eu n-ar fi trebuit să-l 
aud, răspică Stepan Trofimovici, dar nu-mi vine a crede că sărmana şi modesta 
mea persoană ar fi atât de necesară pentru festivitatea dumneavoastră de 
mâine. Deşi, în ce mă priveşte... 

— Ce înseamnă acest rasfat! strigă Piotr Stepanovici intrând vijelios in 
salon. De-abia reusii să-l strunesc, şi deodată, într-o singură dimineaţă, 
perchezitie, arestare, politaiul îl apucă de guler, iar acum, poftim, e înconjurat 
şi elogiat de doamne în salonul capului guberniei! Cred că îi tresare acum 
fiecare oscior de plăcere; nici n-a visat un asemenea recital. Să-l vezi numai 
cum începe acum să-i denunțe pe socialişti! 

— Este exclus, Piotr Stepanovici. Socialismul este o idee prea măreaţă, ca 
să nu-şi dea seama de acest lucru tocmai Stepan Trofimovici, interveni energic 
Iulia Mihailovna. 

— Ideea este măreaţă, dar slujitorii ei nu prea sunt întotdeauna nitte 
uriati, et brisons If, mon cher, conchise Stepan Trofimovici, adresandu-i-se 
fiului său şi ridicându-se cu eleganţă de pe fotoliu. 

Dar aici interveni ceva cu totul imprevizibil. Von Lembke se afla de câtva 
timp în salon, neobservat parcă de nimeni, deşi toată lumea văzuse când a 
intrat. Pornita pe atitudinea ei iniţială, Iulia Mihailovna continua să-l ignore. El 
luă loc lângă usa şi, cu un aer sumbru şi fata severă, asculta atent conversaţia. 
Surprinzând aluziile la evenimentele din dimineaţa aceea, el deveni cam 
nelinistit, îl fixă la un moment dat pe printisor, surprins probabil de gulerasele 
lui mult ieşite înainte, tepene de atâta scrobeala; apoi tresări parcă, auzind 
glasul şi văzându-l pe Piotr Stepanovici cum intră în salon şi, imediat după ce 
Stepan Trofimovici apucă să-şi rostească aforismul despre socialişti, se 
îndreptă spre dânsul, împingându-l în drum pe Leamsin, care se dădu la o 
parte cu un gest de surprindere comică, frecându-se la umăr şi prefăcându-se 
că a fost izbit teribil. 

— Destul! zise von Lembke, apucându-l energic pe Stepan Trofimovici de 
braţ şi strângându-l cu toată forţa. Acesta îl privi speriat. Destul, flibustierii 
timpurilor noastre au fost identificaţi. Nici un cuvânt mai mult. Măsurile au 
fost luate... 

Vorbise tare, în auzul întregii asistente, şi ultimele cuvinte le rosti cu 
multă energie. Impresia produsă fu penibilă. Toată lumea simţi că ceva nu este 
în regulă. Observai cum lulia Mihailovna păli brusc. Efectul produs culmină 
printr-o întâmplare stupidă. Anuntand ca toate măsurile au fost luate, Lembke 
făcu stânga-împrejur şi dădu să iasă grăbit din încăpere, dar la al treilea pas se 


poticni de covor, cu greu reuşind să-şi recapete echilibrul şi să nu se lungeasca 
pe podea. Pentru un moment el se opri, privi locul de care se împiedicase şi 
rosti tare: „Să fie schimbat”, apoi dispăru pe uşă. lulia Mihailovna alergă în 
urma lui. Odată cu plecarea ei se stârni o mare larmă, în care era greu să 
înţelegi ceva. Se spunea că este „indispus”, alţii susțineau că „este apucat”. Ba 
unii arătau cu degetul spre frunte; Leamsin, din colt, îşi arboră două degete 
deasupra fruntii. Se făceau aluzii la nişte neînţelegeri familiale, bineînţeles, 
numai în şoaptă. Nimeni nu manifesta intenţia să plece, şi toată lumea 
rămăsese în aşteptare. Nu ştiu ce reuşi să facă Iulia Mihailovna, dar peste vreo 
cinci minute ea se întoarse silindu-se din răsputeri să pară liniştită. Răspunse 
evaziv că Andrei Antonovici e cam tulburat, dar că nu e nimic grav, deoarece 
asemenea stări ar fi avut el şi în copilărie, că dumnealui ştie „mult mai bine” ce 
îi trebuia şi că serbarea de mâine, desigur, îl va înveseli. Apoi îi adresă câteva 
cuvinte măgulitoare, şi numai de convenienta, lui Stepan Trofimovici şi o 
invitaţie cu glasul mai ridicat membrilor comitetului să treacă imediat la 
deschiderea şedinţei. Şi abia atunci cei care nu făceau parte din comitet se 
dumiriră să se pregătească de plecare; dar întâmplările penibile din această zi 
fatală nu luaseră încă sfârşit... 

Chiar din clipa în care intrase Nikolai Vsevolodovici, observai că Liza îi 
aruncă o privire foarte atentă, fixându-l apoi astfel îndelung, atât de îndelung, 
încât în cele din urmă atrase atenţia generală. Văzui de asemenea că la un 
moment dat Mavriki Nikolaevici se aplecă spre dânsa din spate, voind se pare 
să-i şoptească ceva, dar renunţă, îşi reluă poziţia dinainte, cu o privire 
vinovată. Suscită curiozitatea asistenţei şi Nikolai Vsevolodovici: avea faţa mai 
palidă decât de obicei, iar privirea extrem de distrată. Aruncandu-i întrebarea 
lui Stepan Trofimovici în momentul intrării, el părea că îl şi uitase pe loc şi mă 
tem să nu greşesc, dar se pare că uitase s-o salute chiar şi pe gazdă. Spre Liza 
nu privise o singură dată măcar, nu pentru că n-ar fi vrut s-o facă, şi de aceea 
îmi îngădui să afirm că nici pe dânsa n-o observase. Când deodată, după 
tăcerea care se aşternuse un timp imediat după invitaţia Iuliei Mihailovna de a 
se proceda fără zăbavă la deschiderea ultimei şedinţe, răsună glasul Lizei pe un 
ton voit ridicat, adresându-i-se lui Nikolai Vsevolodovici. 

— Nikolai Vsevolodovici, un oarecare căpitan, care se dă drept rudă a 
dumitale, frate al soţiei dumitale, cu numele de Lebeadkin, îmi adresează 
mereu scrisori necuviincioase în care se plânge împotriva dumitale, oferindu-mi 
să-mi divulge nu ştiu ce secrete despre dumneata. Dacă este într-adevăr rudă 
cu dumneata, te rog să-i interzici să mă deranjeze şi scuteşte-mă de asemenea 
neplăceri. 

O provocare teribilă răsună în aceste cuvinte şi toată lumea înţelese acest 
lucru. Acuzatia era fatisa, deşi poate că si pentru dânsa era absolut 
neaşteptată. O făcuse aidoma omului care brusc şi-ar închide ochii şi s-ar 
arunca de pe acoperiş. 

Răspunsul lui Nikolai Vsevolodovici fu şi mai uluitor. 


În primul rand păru cu totul ciudat că el nu se arătă deloc surprins şi o 
ascultă pe Liza cu cea mai calmă atenţie. Nici urmă de zăpăceală sau de mânie 
nu se observă pe chipul lui. Simplu, ferm, ba şi cu un aer foarte prevenitor, el 
răspunse la această întrebare nefastă: 

— Într-adevăr, am nefericirea să fiu rudă cu acest om. Sunt soţul surorii 
sale, născută Lebeadkina, de mai bine de cinci ani. Fiţi încredinţată că-i voi 
transmite somatia dumneavoastră în timpul cel mai scurt şi garantez ca de aci 
încolo el nu vă va mai deranja. 

Niciodată nu voi putea uita spaima care se zugrăvi pe chipul Varvarei 
Petrovna. Cu un aer dement, ea se ridică de pe fotoliu si îşi întinse în fata mâna 
dreaptă, ca într-un gest de apărare. Nikolai Vsevolodovici se uită la ea, se uită 
la Liza, cuprinse apoi într-o privire întreaga asistenţă şi, zâmbind deodată cu 
un aer de nemărginit orgoliu, părăsi fără grabă încăperea. Toată lumea văzu 
cum Liza sări de pe divan, de îndată ce Nikolai Vsevolodovici se întoarse ca să 
plece, şi schiţă vizibil o mişcare să alerge după dânsul, dar revenindu-şi 
imediat, se stăpâni şi părăsi şi dânsa salonul, la fel fără a spune nimănui nici 
un cuvânt, fără a privi pe nimeni, bineînţeles însoţită de Mavriki Nikolaevici, 
care imediat se smulse din loc urmând-o... 

Nu cred că mai e necesar să amintesc de fierberea şi discuţiile ce se 
iscară prin oraş în acea seară. Varvara Petrovna se încuie în casa ei din oraş, 
iar Nikolai Vsevolodovici, se zice, plecă direct la Skvoreşniki, fără să-şi fi văzut 
mama. Stepan Trofimovici mă trimise spre seară la „cette chère amie” ca să-i 
obţin permisiunea de a o vizita, dar n-am fost primit. El era zguduit, plângea. O 
asemenea căsătorie! O asemenea căsătorie! O asemenea grozăvie în familie, 
repeta el necontenit. Îşi aducea aminte totuşi şi de Karmazinov, făcându-l de 
trei parale. Se pregătea totodată cu multă energie şi pentru matineul literar de 
a doua zi şi, fire artistică!, o făcea în faţa oglinzii, încercând să-şi reamintească 
toate calambururile şi cuvintele de spirit adunate în decursul vieţii întregi şi 
notate într-un caiet special, ca să le folosească cu prilejul conferinţei sale de a 
doua zi. 

— Dragul meu, o fac în numele ideii marete, îmi zicea el, probabil ca o 
justificare. Cher ami, m-am urnit din locul meu pe care am lâncezit timp de 
douăzeci şi cinci de ani, şi iată-mă gata de drum, încotro, nu ştiu, dar am 
pornit... 

Partea a treia. 

Capitolul întâi. 

Festivitatea. Prima parte - matineul. 

I 

Festivitatea a avut loc, in pofida tuturor nedumeririlor provocate de 
intamplarile ,spiguliene” din ziua precedenta. Cred ca nici chiar moartea lui 
Lembke, dacă acesta ar fi decedat peste noapte, n-ar fi împiedicat ţinerea 
serbării în dimineaţa aceea, atâta importanţă şi semnificaţie deosebită atribuia 
Iulia Mihailovna acestui eveniment. Vai, până în ultimul minut ea continua să 
rămână într-o orbire totală, nedându-şi seama de starea de spirit care 


cuprinsese societatea. Nimeni, în cele din urmă, nu mai credea că aceasta zi 
solemnă se va termina fără vreun scandal monstru, fără „deznodământ”, cum 
spuneau unii, frecându-şi anticipat mâinile. E adevărat că mulţi căutau să 
arboreze un aer posomorât şi avertizat; dar, în general vorbind, grozav îi place 
rusului nostru orice dandana scandaloasă în societate. E adevărat, de 
asemenea, că exista la noi şi ceva mult mai serios decât o simplă sete de 
scandal; o iritare generală, un fel de mânie nesatioasa; toată lumea părea 
scârbită de tot şi de toate. Se întronase un fel de cinism haotic general, un 
cinism în silă, forţat. Numai doamnele nu se lăsau dezorientate, şi numai într-o 
singură privinţă: rămâneau ferme în ura lor necruțătoare fata de Iulia 
Mihailovna. Asupra acestui punct se reuniseră într-un concert unanim toate 
tendinţele şi curentele tagmei lor. lar aceasta, sărmana, nu bănuia nimic; până 
în ultimul moment rămăsese convinsă că este „anturată” şi că toată lumea 
continuă să-i fie „devotată până la fanatism”. 

Am menţionat undeva mai înainte că apăruseră la noi tot felul de indivizi. 
În vremuri tulburi de şovăială sau de tranziţie întotdeauna şi pretutindeni apar 
tot felul de indivizi. Nu mă refer la oamenii aşa-zişi „avansaţi”, care se grăbesc 
întotdeauna să fie înaintea tuturor (preocuparea lor principală), deşi adesea cu 
scopul cel mai stupid, în orice caz însă cu un scop mai mult sau mai puţin 
precis. Nu despre aceştia este vorba, ci mă refer la canalii. În orice vremuri de 
tranziţie se ridică această pleavă ticăloasă, care există în orice societate şi nu 
numai lipsită de orice scop, dar neavând nici cea mai palidă mijire de idei, ci 
doar purtând în ea clocotul unui neastâmpăr şi al unei nerăbdări intense. Ei 
bine, drojdia aceasta, fără să-şi dea seama, aproape întotdeauna se lasă 
condusă de acel grup neînsemnat de ,avansati”, care acţionează cu un scop 
precis şi care dirijează tot gunoiul acesta unde-i convine, dacă nu este cumva el 
însuşi format numai din nişte idioţi sadea, cum de altfel se mai întâmplă în 
viaţă. N-auzim la noi spunându-se astăzi, când totul aparţine trecutului, că 
Piotr Stepanovici era condus de „Internaţională”, la rândul sau Piotr 
Stepanovici o dirija pe Iulia Mihailovna, iar aceasta, la comanda lui, dirija tot 
felul de canalii? Cele mai cumpănite minţi de la noi se întreabă acum 
nedumerite: cum de nu şi-au dat seama atunci de ceea ce se întâmpla cu 
adevărat? În ce consta vremea noastră tulbure, de la ce anume şi spre ce 
anume urma să se treacă, nu ştiu, şi nimeni altul nu ştie, cred eu, afară poate 
de unii oaspeţi observatori din afară. Cert este că nişte personaje dubioase, de 
factură abjectă, căpătară brusc ascendent, începură să critice în public tot ce 
era sfânt, în timp ce înainte nici nu îndrăzneau să deschidă gura; iar oamenii 
de frunte, care până atunci deţineau întâietatea în chip atât de fericit, începură 
deodată să-i asculte în tăcere, ba unii dintre ei chiar să-i încurajeze, chicotind 
în modul cel mai rusinos. Indivizi ca Leamsin, Teleatnikov, moşieri de teapa lui 
Tentetnikov, imberbi märginiti, cu ifose de urmaşi ai lui Radiscev, ovreiaşi cu 
zâmbetul trist şi arogant, exuberanti călători în trecere şi izbucnind în râs ca 
din senin, poeţi de tendinţă, veniţi din capitală, poeţi fără tendinţă şi fără 
talent, dar în bluză ţărănească şi cu cizme unse cu dohot, maiori şi colonei care 


isi bateau joc de gradele lor absurde si pentru o rubla in plus erau gata sa-si 
lepede säbiile si sa se faca contopisti la calea ferata; generali dezertati in 
avocatura; intermediari evoluati, negustorasi in curs de evolutie, nenumärati 
seminaristi, femei care se considerau personificarea problemei feminine, toata 
această adunătură căpătă brusc preponderenta deplină, şi asupra cui? Asupra 
clubului, asupra demnitarilor respectabili, asupra generalilor în proteze, asupra 
societăţii noastre inexpugnabile de doamne austere. Dacă şi Varvara Petrovna, 
până în momentul catastrofei cu fiul ei, ajunsese să îndeplinească comisioanele 
acestei adunări ticăloase, cum să nu fie iertată sminteala de atunci a celorlalte 
Minerve ale noastre? Acum totul se aruncă, după cum spuneam, pe seama 
„Internaţionalei”. Ideea aceasta se înrădăcină într-atât, încât persoanelor sosite 
din alte parti să se intereseze de cele întâmplate li se relatau lucrurile în acest 
sens. Chiar şi acum nu demult, consilierul de stat Kubrikov, în vârstă de 
şaizeci şi doi de ani, decorat cu ordinul Stanislav cu cordon, se prezentă din 
proprie iniţiativă ca să destăinuie cu o voce tulburată că în decursul celor trei 
luni cât a stat la noi s-a aflat desigur sub influenţa „Internaţionalei”. Iar cand 
fu invitat, cu tot respectul cuvenit vârstei şi meritelor sale, să dea o explicaţie 
mai satisfăcătoare, acesta, deşi nu fusese în stare să prezinte nici un fel de acte 
doveditoare sau să invoce vreun argument cât de cât plauzibil, afară de faptul 
că „o simţea prin toate fibrele fiinţei sale”, rămase totuși ferm pe poziţia acestei 
declaraţii, încât renuntara la audierea lui fără să-i mai ceară părerea. 

Repet încă o dată. Rămăsese şi la noi un grup infim de persoane 
prudente, care se tinura deoparte chiar de la început, ba se şi izolară de tot, 
încuindu-se în casă. Dar ce lacăt poate rezista în faţa unei legi a firii? În 
familiile cele mai prudente cresc de obicei, ca şi la alţii, domnişoare dornice şi 
ele să danseze. Şi iată deci că până şi aceste persoane serioase sfârşiră toate 
prin a semna lista de subscripţie în folosul institutoarelor. Iar balul proiectat 
promitea să fie tot atât de strălucitor şi grandios, încât se povesteau minunätii; 
circulau zvonuri cu o mulţime de amănunte senzaţionale, printre care figurau: 
prinți cu lornioane; zeci de supraveghetori pentru ordine — tot tineri cavaleri, 
unul şi unul, cu funde pe umărul stâng, nu ştiu ce animatori celebri din 
Petersburg; faptul că şi Karmazinov, în scopul măririi chetei, se învoise să-şi 
citească opera Merci, îmbrăcat în veşmintele unei institutoare din gubernia 
noastră; un „cadril al literaturii” în travesti, fiecare costum reprezentând un 
anumit curent literar; şi, în sfârşit, că va dansa tot în travesti şi o oarecare 
„gândire rusă cinstită”, ceea ce prin însuşi faptul anuntarii ca atare constituia o 
noutate nemaipomenită. Cum să nu subscrie omul? Şi au subscris toţi. 

IL. 

Ziua festivă, potrivit programului, fusese împărţită în două: un matineu 
literar începând de la amiază până la ora patru şi apoi balul, de la ora nouă 
până a doua zi dimineaţă. Ei bine, însuşi programul astfel conceput conţine în 
el germenii dezordinii. În primul rând, chiar de la început se acredita în public 
zvonul că imediat după matineul literar, sau chiar în timpul acestui matineu, 
dar într-o pauză anume prevăzută în acest scop, li se va oferi participanţilor un 


dejun cu sampanie, bineinteles, gratuit, inclus ca un punct in program. Pretul 
excesiv al biletului (trei ruble) contribuise mult la acreditarea acestui zvon. 
„Altfel ce rost ar fi avut sa subscriu? Se programeaza o serbare de douăzeci si 
patru de ore, oamenilor li se va face foame, deci trebuie să le dai şi să 
mănânce”, auzeai vorbindu-se peste tot. Trebuie să spun că însăşi Iulia 
Mihailovna fu aceea care dădu prilej să prindă aripi acest zvon dăunător, din 
cauza superficialitatii ei. Cu o lună înainte inca, entuziasmată la culme de 
formidabila ei iniţiativă, deschidea vorba despre proiectata serbare cu oricine se 
nimerea să iasă în calea ei, iar faptul că la această serbare se vor ţine toasturi 
se inserase chiar şi în paginile unui ziar din capitală. O încânta pe atunci 
nespus gândul la aceste toasturi: voia personal să le anunţe şi în aşteptarea 
evenimentului era mereu preocupată de redactarea lor. Toasturile urmau să 
explice deviza principală înscrisă pe steagul nostru (ce fel de steag? pariez că 
biata femeie nici până la sfârşit nu reuşi să şi-l imagineze), să apară în cadrul 
unor corespondențe prin paginile ziarelor din capitală, sa induioseze şi să 
încânte autorităţile de acolo şi apoi să se răspândească prin toate guberniile 
provocând uimire şi dorinţa de a o imita. Dar pentru rostirea toasturilor era 
necesar să existe şi cupe de şampanie, iar cum ştiut este că şampania nu se 
poate bea pe stomacul gol, în mod automat, ca de la sine, se impunea 
necesitatea unui dejun. Mai târziu, când datorită eforturilor ei fu organizat un 
comitet şi se păşi mai serios la executarea programului, i se demonstră pe loc şi 
explicit că, dacă se va da un mic dejun, bietele guvernante se vor alege cu o 
nimica toată, oricât de frumoasă ar fi suma. Aşadar, se impunea următoarea 
alternativă: un ospăț balthazarian şi toasturi, şi doar vreo nouăzeci de ruble ce 
vor mai rămâne pentru institutoare sau realizarea unui beneficiu important în 
cadrul unei serbări, ca să zicem aşa, organizate mai mult de formă. Prin 
aceasta, comitetul încercase, de fapt, s-o sperie puţin, gândindu-se totuşi la o a 
treia soluție mai prudenta, de compromis, adică la o serbare destul de serioasă 
în toate privintele, dar fără şampanie, încât să rezulte un beneficiu onorabil 
depăşind cu mult suma de nouăzeci de ruble. Iulia Mihailovna însă nu voi să 
accepte; detesta media mic-burgheză şi hotări pe loc, de vreme ce prima 
variantă nu era realizabilă, să adopte imediat şi integral extrema cealaltă, adică 
să se realizeze o colectă colosală care să provoace invidia tuturor guberniilor. 
„Ar trebui, în definitiv, să înţeleagă şi publicul, îşi încheie dânsa discursul 
înflăcărat rostit în sânul comitetului, că atingerea unor scopuri general-umane 
este mai presus de orice satisfacţii trupeşti de moment; că serbarea în fond nu 
este decât un mijloc de promovare a unei idei marete, şi de aceea lumea trebuie 
să se mulţumească cu un bal nemtesc, economicos, cu un gest simbolic, daca 
nu ne putem dispensa chiar deloc de acest bal nesuferit”, într-atât începuse 
deodată să-l urască. În cele din urmă, reuşiră s-o liniştească. Tocmai cu acest 
prilej se născu, de pildă, ideea salutară a unui „cadril al literaturii”, ca şi 
celelalte propuneri de program estetic, care să înlocuiască satisfactiile trupesti. 
Tot atunci Karmazinov consimti definitiv să-şi citească opera Merci (deoarece 
până atunci mereu răspundea cam în doi peri) şi prin lectura aceasta să 


extermine însăşi ideea hranei din minţile publicului nostru prea putin 
temperat. În felul acesta balul isi recăpătă caracterul dorit de solemnitate 
magnifica, deşi într-o manieră diferită de aceea cu care publicul era obişnuit. 
Iar ca să nu existe impresia că totul pluteşte prea mult în nori, hotărâră că la 
începutul balului se poate servi câte un ceai cu lămâie şi cu fursecuri 
rotunjoare, apoi oranjadă şi limonadă, iar către sfârşit şi îngheţată, dar atât şi 
nimic mai mult. Pentru persoanele însă care invariabil, întotdeauna şi 
pretutindeni sunt chinuite de foame şi, mai ales, de sete, să se organizeze în 
fundul anfiladei de încăperi un bufet special de care se va ocupa Prohorâci 
(bucatarul-sef al clubului), de altfel sub cea mai strictă supraveghere a 
comitetului, şi care să servească la cerere tot ce ar pofti musafirii, dar contra 
plată, lucru în privinţa căruia să se pună un afiş special pe uşa saloanelor, cu 
precizarea expresă că bufetul nu face parte din program. A doua zi dimineaţa 
însă hotărâră să nu se deschidă un asemenea bufet, ca să nu fie tulburată 
partea literară, deşi bufetul s-ar fi aflat abia în a şasea încăpere de la salonul 
alb, în care Karmazinov acceptase să-şi citească opera Merci. Pare curios că 
acestui eveniment, adică lectura operei Merci, comitetul îi acordase o 
importanţă atât de exagerată, şi nu numai comitetul ca atare, ci până şi 
spiritele cele mai practice dintre organizatori. Cât despre spiritele poetice, soţia 
mareşalului nobilimii, de pildă, îi declarase lui Karmazinov că imediat după 
matineu va porunci să se bată pe unul dintre pereţii salonului său alb o placă 
de marmură cu inscripţia de aur, pe care să se scrie că la data cutare din anul 
cutare, aci, în acest loc, marele scriitor rus şi european, depunându-şi 
condeiul, a dat citire operei sale Merci şi în felul acesta pentru prima oară îşi 
lua rămas-bun de la publicul rus în persoana reprezentanţilor oraşului nostru 
şi că această inscripţie o vor putea citi chiar cei prezenţi la bal, adică numai la 
cinci ore după ce va fi fost citită Merci. Cunosc din surse foarte sigure că 
tocmai Karmazinov a fost acela care a cerut ca în cursul dimineţii să nu existe 
nici un fel de bufet, până nu isprăveşte lectura, sub nici o formă, cu toate 
obiectiunile unora dintre membrii comitetului că aşa ceva n-ar cadra deloc cu 
moravurile noastre. 

Astfel se prezentau lucrurile când în oraş tot mai dăinuia credinţa într-un 
ospăț balthazarian, adică a unui bufet oferit chiar de comitetul de organizare; 
crezură până în ultima oră. Chiar şi domnişoarele visau o cantitate imensă de 
bomboane şi dulciuri şi încă ceva nemaipomenit. Toată lumea ştia că reţeta e 
colosală, că tot oraşul intenţionează să ia parte la serbare, că sosesc oameni de 
prin judeţe şi că nu ajung biletele. Se ştia, de asemenea, că pe lângă sumele 
încasate din vânzarea biletelor se oferiseră şi contribuţii considerabile: Varvara 
Petrovna, de pildă, plătise pentru biletul ei trei sute de ruble şi dăruise pentru 
înfrumusețarea sălii toate florile din sera ei. Soţia mareșalului nobilimii 
(membră în comitet) şi-a oferit în acest scop imensa ei casă plus iluminatul; 
clubul a pus la dispoziţie orchestra şi personalul de serviciu, cedându-l şi pe 
Prohorâci pentru toată ziua. Se făcuseră şi alte donaţii, deşi nu atât de mari, 
încât se născu ideea de a se reduce preţul biletului de la trei ruble la două. 


Într-adevăr, comitetul se gândi la început că pe un bilet de trei ruble nu vor 
veni domnisoarele şi reflectase asupra propunerii de a emite nişte bilete de 
familie, şi anume fiecare familie să plătească numai pentru o singură 
domnişoară, iar celelalte domnişoare din aceeaşi familie, fie chiar şi în număr 
de zece exemplare, să intre gratis. Dar toate aceste temeri se risipiră curând; 
tocmai domnişoarele erau acelea care veniră în număr mare. Până şi cei mai 
săraci funcţionari îşi aduseră fetele, deşi era limpede că dacă nu aveau fete 
domnişoare nici prin gând nu le-ar fi trecut să subscrie. Un biet secretăraş se 
prezentă cu toate cele şapte fiice ale sale, fără a mai socoti soţia şi o nepoată, şi 
fiecare dintre ele ţinea în mână câte un bilet de intrare de trei ruble. Aşadar, ne 
putem închipui ce revoluţie se stârnise în oraş! Să ne gândim numai la faptul 
că, festivitatea fiind împărţită în două reprize, a fost necesar ca fiecare 
reprezentantă a sexului feminin să-şi procure două rânduri de toalete, una 
pentru matineul literar şi una pentru balul de seară. Mulţi din clasa mijlocie, 
cum s-a dovedit mai pe urmă, şi-au amanetat pentru această zi tot ce aveau, 
inclusiv lenjeria de familie până la cearşafuri şi în unele cazuri şi la saltele, 
împrumutându-se de la evreii noştri, care parcă anume în ultimii doi ani se 
inmultisera considerabil şi numărul lor în oraşul nostru creştea necontenit. 
Aproape toţi funcţionarii îşi luaseră avansuri din salarii, iar unii dintre mosieri 
îşi vânduseră vitele necesare muncii câmpului, şi toate acestea numai pentru 
a-şi prezenta domnişoarele ca pe nişte marchize spre a nu fi ele mai prejos 
decât celelalte. Splendoarea toaletelor a fost de data aceasta nemaivăzută prin 
locurile noastre. Cu vreo două săptămâni înainte încă, oraşul fusese invadat de 
tot felul de anecdote care imediat ajungeau la cunoştinţa curţii Iuliei 
Mihailovna şi dădeau prilej zeflemiştilor noştri să-şi ascută limba în voie. 
Începuseră să circule în acest sens şi caricaturi. Personal am văzut în albumul 
Iuliei Mihailovna câteva desene de acest gen. Toate acestea ajungeau cu 
repeziciune la cunoştinţa caselor respective, iată de ce, mi se pare, se iscă atâta 
ură prin familii fata de Iulia Mihailovna in ultimele zile premergătoare serbării. 
Astăzi toţi se revoltă şi, aducându-şi aminte, scrâşnesc din dinţi. Era limpede 
însă că, dacă comitetul nu va reuşi să satisfacă publicul sau va şchiopăta 
cumva balul, explozia de indignare va fi nemaipomenită. lată de ce fiecare în 
sinea lui se aştepta să se ajungă la un scandal; şi de vreme ce scandalul era 
atât de aşteptat, cum se putea să nu se producă? 

Exact la ora douăsprezece răsunară alămurile fanfarei. Făcând parte din 
grupul de supraveghetori pentru menţinerea ordinii, adică dintre cei 
doisprezece „tineri cavaleri cu fundă la umăr”, am fost martor ocular la felul 
cum s-a început această zi de tristă amintire. În primul rând, chiar de la 
început se iscă o îmbulzeală nemaipomenită la intrare. Cum de s-a întâmplat 
ca totul să meargă anapoda chiar după întâiul pas şi toţi se zăpăciră, în frunte 
cu poliţia? Nu învinuiesc publicul cel adevărat: capii familiilor nu numai că nu 
se înghesuiau şi nu împingeau pe nimeni, cu toate gradele şi titlurile lor, ci, 
dimpotrivă, se scandalizară, zice-se, încă din stradă, văzând o atare îmbulzeală 
de lume, neobişnuită în oraşul nostru, o mulţime tumultuoasă care nu intra 


pur si simplu, ci lua intrarea cu asalt. Intre timp träsurile soseau necontenit si 
in cele din urma blocara strada. Astazi, cand scriu aceste lucruri, am date 
incontestabile pentru a afirma ca o parte din ticälosimea orasului nostru a fost 
introdusa fara bilete de Liputin si Leamsin sau poate chiar si de altcineva din 
rândul supraveghetorilor de ordine, cum eram eu. În orice caz, in sală apărură 
şi nişte persoane cu totul necunoscute, venite de prin judeţe şi nu se mai ştie 
de unde. Aceste brute, de îndată ce păşeau în sală (executând parcă un 
consemn) se interesau aproape într-un glas unde-i bufetul şi, aflând că nu 
există bufet, fără nici o jenă şi cu o neobrăzare neobişnuită la noi până atunci, 
începeau să vocifereze. E adevărat că unii dintre ei veniseră beti. Alţii, 
impresionați ca nişte sălbatici de splendoarea saloanelor soţiei maresalului, 
rămâneau un timp în tăcere privind cu gura căscată, întrucât nimic 
asemănător nu mai văzuseră până atunci. Salonul alb, o încăpere imensă, deşi 
de o arhitectură arhaică, era într-adevăr superb: vast, cu ferestre mari în două 
rânduri suprapuse, cu plafonul ornat în ghips şi poleit cu aur, cu balcoane sus, 
cu oglinzi enorme între ferestre, încadrate de draperii roşii, cu statui de 
marmură prin diferite locuri (nu erau cine ştie ce, dar erau totuşi statui), cu 
mobilier greoi din epoca napoleoniană, alb cu dungi aurii şi tapisat în catifea 
roşie. În momentul pe care-l descriu, în fundul sălii se înălța o estradă înaltă 
pentru cei care vor lua cuvântul la matineul literar, iar tot restul sălii era plin 
de rânduri regulate de scaune cu intervale largi, ca într-un parter de teatru cu 
locuri destinate publicului. După primele minute de surprindere însă începură 
să plouă cele mai absurde întrebări şi pretenţii. „Poate că noi nici nu vrem să 
ascultăm lecturi literare... Noi am plătit bani... Publicul a fost înşelat... Noi 
suntem stăpâni şi nu Lembke! ...” Într-un cuvânt, ca şi cum fuseseră lăsaţi să 
intre numai pentru ca să facă scandal. Mi s-a întipărit bine în memorie mai 
ales o altercatie în care s-a distins printisorul aflat în trecere si care in 
dimineaţa din ajun fusese la Iulia Mihailovna, cel cu gulere tari înalte si cu fata 
de păpuşă de lemn. Si el, la staruitoarele ei rugäminti, consimti să facă parte 
din grupul de ordine cu fundă prinsă pe umărul stâng. Se dovedi însă că 
această figură mută de ceară şi pe resorturi ştia, dacă nu să vorbească, în orice 
caz să acţioneze în felul lui. Când un vlăjgan cu faţa ciupită de vărsat, un 
căpitan în rezervă, escortat de un grup întreg de derbedei, care se ţinea după el 
tot timpul, il acostă, cerându-i să-i arate intrarea la bufet, printisorul făcu din 
ochi un semn discret plutonierului de poliţie. Ordinul fu imediat executat: cu 
toate protestele şi vociferările căpitanului beat, acesta fu scos afară din sală. 
Între timp începu să apară în cele din urmă şi „publicul adevărat” şi în trei 
şiruri lungi pătrunse în sală prin cele trei intervale dintre scaune. Elementele 
turbulente începură să se potolească, dar publicul, în general, chiar şi cel mai 
„curăţel”, avea un aer nemulţumit, surprins; iar unele dintre doamne păreau 
pur şi simplu speriate. 

În sfârşit, toată lumea fu plasată pe locurile respective; încetă si muzica. 
Începură să-şi sufle nasurile în batiste şi să se uite în jurul lor. Publicul aştepta 
cu un aer prea solemn, ceea ce întotdeauna constituia un semn rău. „Lembkii” 


nu apărură inca. Mätäsurile, catifelele ardeau în culori vii, diamantele sclipeau 
din toate părţile; prin aer pluteau miresme parfumate. Bărbaţii erau toţi în 
ținută de gală cu ordine la revere şi gât, iar bătrânii chiar şi în uniformă. Apăru 
în sfârşit şi soţia mareșalului, însoţită de Liza. Niciodată n-a fost Liza mai 
orbitor de frumoasă ca în acea dimineaţă şi într-o toaletă atât de superbă. Avea 
părul coafat în bucle fermecătoare, ochii îi scânteiau, faţa îi radia de un 
zâmbet, de un zâmbet fericit. Produse incontestabil o impresie puternică 
asupra tuturor; toţi o priveau cu interes şi schimbau soapte discrete. Unii 
susțineau că îl caută cu privirea pe Stavroghin, dar nici Stavroghin, nici 
Varvara Petrovna nu veniseră. N-am înţeles atunci ce era cu ea: de unde atâta 
fericire, bucurie, energie şi forţă se adunaseră în expresia chipului ei? Gândul 
la ceea ce îmi fusese dat să văd ieri şi ceea ce vedeam acum mă făcu să rămân 
pur şi simplu perplex. Dar „Lembkii” tot nu apăreau. Era o mare greşeală. Mai 
târziu am aflat că Iulia Mihailovna îl asteptase până în ultimul moment pe Piotr 
Stepanovici, fără de care în ultimul timp nu era în stare să facă nici un pas, 
deşi în sinea ei n-ar fi vrut s-o recunoască. Mentionez în paranteză ca Piotr 
Stepanovici, în ajun, la ultima şedinţă a comitetului, depusese funda de 
supraveghetor, refuzând să participe în această calitate, ceea ce o amărâse pe 
Iulia Mihailovna până la lacrimi. Spre surprinderea, iar mai apoi şi spre cea 
mai mare nedumerire a ei (lucru asupra căruia anticipez), el dispăruse în acea 
dimineaţă şi nu se prezentase nici la matineu, încât până seara nimeni nu-l 
mai văzu. În cele din urmă, publicul începu să dea semne de nerăbdare. Nici pe 
estradă nu apărea nimeni. În rândurile din spate se auziră aplauze ca la teatru. 
Bătrânii şi cucoanele în vârstă se încruntară: „Aceşti Lembke prea o fac pe 
grozavii”. Până şi în rândurile publicului select începu să circule şoapta că 
festivitatea s-ar putea într-adevăr să nu aibă loc, pentru că Lembke te 
pomeneşti că este realmente foarte bolnav etc., etc. Dar, slavă Domnului, soţii 
Lembke în sfârşit îşi făcură apariţia; el o conducea la braţ; mărturisesc că şi eu 
personal mă cam îndoiam de venirea lor. Dar toate temerile în această privinţă 
se dovediră imediat neîntemeiate şi adevărul triumfă. Publicul părea că răsuflă 
uşurat. Lembke părea să aibă înfăţişarea de om perfect sănătos, după cum mi- 
aduc aminte, întrucât, vă inchipuiti, doar, câte priviri îl întâmpinară. Mai notez 
pentru a caracteriza atmosfera că, în general, erau prea puţini în rândurile 
societăţii noastre selecte care să fi crezut cu adevărat că Lembke este în mod 
serios bolnav; iar comportarea lui fusese considerată foarte normală, într-atât 
de normală încât până şi cazul de ieri dimineaţă petrecut în piaţă fusese primit 
cu aprobare. „Aşa trebuie să se procedeze chiar de la început, ziceau 
demnitarii. Poti să faci pe filantropul cât vrei, tot la asta ajungi, fără să-ţi dai 
seama că aşa ceva este necesar chiar şi pentru filantropia însăşi”, cel puţin aşa 
se discuta la club. O singură vină i se găsea, ca prea mult se iutise. „Lucrurile 
acestea trebuie făcute cu mai mult sânge rece, ei, dar n-ai ce face, omul e încă 
fără experienţă”, spuneau specialiştii. Cu aceeaşi aviditate se întoarseră 
privirile si spre Iulia Mihailovna. Bineînţeles, nimeni n-ar avea dreptul să-mi 
pretindă mie, ca povestitor, prea multe amănunte precise în privinţa unui 


anumit punct: aici e vorba de o taina, e vorba de o femeie; stiu insa un lucru: in 
seara trecută, Iulia Mihailovna intra în cabinetul lui Andrei Antonovici si zabovi 
acolo mult peste miezul nopţii. Andrei Antonovici fu iertat şi consolat. Sotii se 
intelesesera in toate, totul fusese uitat şi, la sfârşitul explicatiei, când Lembke 
se lăsă totuşi în genunchi în faţa ei, aducându-şi aminte cu groază despre 
episodul final din noaptea precedentă, manuta gratioasa, iar apoi şi buzele 
soţiei îi stăviliră efuziunile înflăcărate şi discursul de pocăință al omului 
covârşit de înduioşare şi delicat ca un cavaler. Toată lumea o vedea acum 
radiind de fericire. Păşea cu faţa deschisă, sigură de ea, îmbrăcată într-o rochie 
superbă. Părea că se află în culmea multumirii; serbarea, scopul si 
încununarea politicii sale, fusese realizată. Trecând spre locurile lor, chiar în 
primul rând din faţa estradei, soţii Lembke salutau şi răspundeau la 
plecăciuni, în dreapta şi în stânga. Imediat în jurul lor se formă un cerc. Soţia 
mareşalului nobilimii se ridică în picioare în întâmpinarea lor... Dar aci 
interveni o deficiență deplorabilă: tam-nisam orchestra intonă un Tusch, nu un 
marş oarecare, ci pur şi simplu un Tusch de ospăț, cum se obişnuia la noi la 
club, când la un banchet oficial se bea în sănătatea cuiva. Astăzi ştiu precis că 
figura aceasta era opera lui Leamşin care, în calitatea lui de supraveghetor de 
ordine, ceruse să se intoneze un Tusch, chipurile în onoarea soţilor Lembke. El, 
bineînţeles, oricând ar fi putut să se justifice că a făcut-o dintr-o prostie sau zel 
excesiv... Din păcate, eu nu ştiam încă pe atunci că ei nici nu-şi mai băteau 
capul în privinţa justificărilor, ci erau hotărâți să-şi ducă la capăt tot planul 
chiar în aceeaşi zi. Dar lucrurile nu se opriră aici: în timp ce publicul rămăsese 
contrariat, schimbând priviri nedumerite sau zâmbete ironice, în fundul sălii şi 
în balcoane răsunară strigăte de ura, tot parcă în onoarea soţilor Lembke. Nu 
erau voci prea multe, dar strigătele tinura o bună bucată de vreme. Iulia 
Mihailovna se aprinse toată la faţă, ochii îi scânteiară. Lembke se opri în 
dreptul scaunului său şi întorcându-se în direcţia strigătelor cercetă cu o 
privire severă, impunătoare, fundul sălii... Cei de lângă el se grăbiră să se 
aşeze. Din nou observai cu teamă pe faţa lui acel zâmbet primejdios pe care-l 
avea ieri stând în salonul soţiei sale şi privindu-l pe Stepan Trofimovici, înainte 
de a se apropia de el. Mi se păru că şi acum mijeşte pe faţa lui o expresie fatală 
şi, ceea ce era mai rău, întru câtva comică, expresia omului care este gata să se 
sacrifice pentru realizarea scopurilor superioare ale soţiei sale... Iulia 
Mihailovna îmi făcu semn să mă apropii şi-mi şopti să alerg la Karmazinov şi 
să-l rog să înceapă. Dar, chiar în clipa când mă întorsei să plec, se produse o 
altă mârşăvie, dar mult mai urâtă decât prima. Pe estradă, spre care se 
îndreptau în acea clipă toate privirile şi toate aşteptările şi unde nu se vedea 
decât o mäsutä cu un scaun în spatele ei, iar pe masuta un pahar de apa pe o 
tavita de argint, pe estrada aceasta goală apăru deodată silueta mătăhăloasă a 
căpitanului Lebeadkin în frac şi cu cravată albă. Rămăsei atât de uimit, încât 
nu-mi venea să-mi cred ochilor. 

Căpitanul păru intimidat şi se opri pentru un moment în fundul estradei. 
Deodată, din public se auzi un strigăt: „Lebeadkin, tu esti?”. Mutra stupidă si 


rosie a capitanului (era complet beat) la auzul acestui strigat raspunse cu un 
zâmbet larg si tamp. Îşi ridică mâna, îşi frecă fruntea, dădu din capul lui lätos, 
ca şi cum s-ar fi hotărât brusc la orice, făcu doi paşi înainte şi deodată pufni în 
râs, nu prea tare, dar chicotind prelung şi fericit, din care cauză corpul lui 
masiv şi gras începu să se zguduie caraghios, iar ochii şi aşa pierduţi în 
grăsime se ascunseră în fundul unor crăpături. La aceasta, aproape jumătate 
din asistenţă izbucni în râs, iar vreo douăzeci de persoane începură să aplaude. 
Publicul serios schimba priviri posomorâte; totul nu dură însă decât vreo 
jumătate de minut. Pe estradă apărură în fugă Liputin cu funda lui de 
supraveghetor şi doi servitori; aceştia il prinseră usurel de braţe, iar Liputin îi 
şopti ceva. Căpitanul se încruntă şi mormăi: „Dacă-i aşa, mă rog”, dădu din 
mână a lehamite, îşi întoarse spatele imens către public şi dispăru împreună cu 
cei care îl însoțeau. După o clipă Liputin se infiinta iar pe estradă. Avea pe buze 
cel mai mieros dintre zâmbetele lui dulcege de totdeauna, care aminteau de 
obicei gustul de oţet amestecat cu zahăr, iar în mâini ţinea o foaie de felul 
hârtiei pentru scrisori. Cu paşi mărunți şi repezi se apropie de rampă. 

— Domnilor, se adresă el publicului, din cauza lipsei de supraveghere s-a 
întâmplat o defectiune comică, dar care a fost înlăturată; eu însă luai asupră- 
mi însărcinarea de a prezenta cea mai respectuoasă rugăminte a unuia dintre 
versificatorii nostri localnici... Animat de o nazuinta înaltă, plină de simtire 
umanitara... cu toata infatisarea sa... de acel scop, care ne-a reunit pe noi 
toti... ca sa stergem de pe obrajii sarmanelor fete instruite din gubernia noastra 
lacrimile... acest domn, adica vreau sa spun acest poet localnic... dorind sa 
ramana incognito... ar fi dorit mult ca versurile lui sa fie citite inainte de 
începerea balului... adică, vreau să spun, a matineului literar. Cu toate ca 
aceasta poezie nu este prevazuta in program si nu figureaza... deoarece abia de 
o jumatate de ora ne-a parvenit noua... (adica cui noua? reproduc cuvant cu 
cuvant aceasta prezentare confuza), dar noi consideram ca remarcabila 
naivitate a sentimentului, laolalta cu remarcabila dispozitie de haz a acestei 
poezii îngăduie să fie citită aici, adică nu ca pe ceva serios, ci ca ceva potrivit 
serbării... Într-un cuvânt, la idee... Cu atât mai mult că nu sunt decât câteva 
rânduri... Şi de aceea cer permisiunea publicului binevoitor. 

— Cititi-o! zbieră un glas din fundul sălii. 

— Aşadar, s-o citesc? 

— Citiţi, citiţi! se auziră mai multe glasuri. 

— O voi citi cu permisiunea publicului, îşi schimonosi faţa Liputin din 
nou, în acelaşi zâmbet mieros. Părea totuşi că nu prea îndrăzneşte, iar eu 
personal avui impresia că este şi emoţionat. Cu toată îndrăzneala care-i 
caracterizează, oamenii aceştia se şi poticnesc uneori, deşi seminaristul n-ar fi 
ezitat probabil, dar Liputin oricum aparţinea societăţii de altădată. 

— Previn, adică am onoarea să previn că este vorba nu de un fel de odă, 
cum se scriau altădată pentru solemnitati, ci aproape, ca să zic aşa, o glumă, 
dar pătrunsă de un sentiment incontestabil, îmbinat cu o veselie cochetă şi, ca 
să zic aşa, cu adevărul arhireal. 


— Citeste-o, citeste-o! 

Liputin despături foaia. Bineînţeles, nimeni nu mai apucă să-l oprească. 
De altfel, apăruse cu funda lui de veghetor la ordinea balului. Cu glas 
răsunător el recită: 

— Institutoarei nationale de pe aceste meleaguri, din partea unui poet, cu 
prilejul sărbătorii. 

Salut, salut, institutoare, Triumfă şi te bucură din plin! 

Tie, o retrogradă ori o george-sandistă, Eu versul meu din inima-ti închin! 

— Păi, sunt versurile lui Lebeadkin! Ale lui Lebeadkin, sigur! răsunară 
câteva glasuri. Se auziră râsete şi chiar aplauze, deşi nu prea multe. 

— Te ostenesti sa-nveti copii mucosi. 

Pe-abecedar cu slova frantuzita, Dar orisicui i-ai face azi ochi dulci, 
Numai sa-ti ceara mana ofilita. 

— Ura! Ura! 

— Afla cä-n veacul nostru de reforme, Nici un paracliser n-o sa te ia. 

Împacă-te cu stropul tău de soartă, Te-ntoarce la abecedar, frumoasa 
mea... 

— Exact, exact. Acesta este adevăratul realism, fără „strop”, nici un pas! 

— Nu-ţi face gânduri negre! Astă-seară, Când petrecurăm la ospăț şi-n 
dansuri, Ti-am încropit cu toţii mândră zestre. 

Şi mâine soarta n-o mai fi amară... 

Tu, retrogradă ori o george-sandistă, Te bucură: ai zestre, domnişoară! 

Scuipa pe tot, uită de orice chin - Triumfa şi te bucură din plin! 

Mărturisesc, nu-mi venea să-mi cred urechilor. Era o impertinenta crasa, 
atât de evidentă, încât nu încăpea nici un fel de scuză pentru Liputin, nici chiar 
scuza prostiei. Şi de fapt Liputin nu era deloc un prost. Intenţia era clară, cel 
puţin pentru mine: se grăbeau să provoace dezordine. Unele versuri din poezia 
asta idioată, ultimul, de pildă, era de aşa natură, încât nici un fel de prostie n- 
ar fi îngăduit-o. Se pare că Liputin îşi dădea seama el însuşi că luase prea mult 
asupra sa: ducându-şi isprava la capăt, păru atât de năucit de propria-i 
îndrăzneală, încât nici nu se gândi să plece de pe estradă, ci rămase pe loc, ca 
şi cum ar fi vrut să mai adauge ceva. Crezuse probabil că efectul va fi cu totul 
altul; dar până şi grupul de gălăgioşi, care aplaudase tot timpul farsei, tacu 
brusc, uluit probabil şi el. Stupizenia cea mai mare era că mulţi dintre ei 
priviseră toată inscenarea asta cu multă emoție, luând-o drept o realitate, un 
adevăr tulburător în privinţa institutoarelor, drept o poezie cu tendinţă, şi nu 
un pamflet. Dar natura desantata a versurilor îi surprinsese până şi pe ei. Cat 
despre restul publicului, întreaga sală rămăsese nu numai scandalizată, dar şi 
jignita, se pare. Cred că nu greşesc deloc, impartasindu-va această impresie. 
Iulia Mihailovna spunea mai târziu că încă o clipă şi ar fi leşinat. Unul dintre 
cei mai venerabili bătrânei şi-a luat la braţ bătrânica şi au părăsit amândoi sala 
sub privirile îngrijorate ale publicului. Cine ştie, poate că exemplul lui ar fi fost 
urmat şi de alţii, dacă în clipa aceea n-ar fi apărut pe estradă însuşi 
Karmazinov, în frac, cu cravată albă şi cu un caiet în mână. lulia Mihailovna îl 


învălui într-o privire entuziasmata, ca pe un adevărat salvator... Ma repezii in 
dosul culiselor să-l caut pe Liputin. 

— Intentionat ai făcut-o! îi zisei eu indignat, apucându-l de mână. 

— Nici prin gând nu mi-ar fi trecut asa ceva, se zgribuli el începând sa 
mintă şi prefăcându-se nenorocit, chiar atunci mi-au fost aduse aceste versuri 
şi am crezut că au haz... 

— N-ai crezut dumneata aşa ceva. Nu-mi vine a crede că ai putea să 
consideri această mâzgălitură ordinară drept o glumă hazlie! 

— Şi totuşi, aşa o consider. 

— Pur şi simplu minţi, şi nici nu e adevărat că ţi s-au adus acum aceste 
versuri. Chiar dumneata le-ai compus împreună cu Lebeadkin, şi poate chiar 
ieri, anume ca să provoci scandal. În orice caz, ultimul vers iti aparţine, fără 
îndoială, ca şi versul cu paracliserul, de altfel. Cum se face că Lebeadkin a 
apărut îmbrăcat in frac? Înseamnă că v-aţi înţeles ca el să le citească, şi asa ar 
fi fost dacă nu s-ar fi îmbătat. 

Liputin mă privi rece şi vanitos. 

— Dar pe dumneata ce te privesc toate astea? întrebă el deodată, cu un 
calm ciudat. 

— Cum ce mă privesc? Văd că şi dumneata porţi pe umăr această 
fundă... Unde este Piotr Stepanovici? 

— Nu ştiu; pe aici, pe undeva, trebuie să fie; dar de ce întrebi? 

— Pentru că văd prea limpede acum ce se întâmplă aici. E un complot 
împotriva luliei Mihailovna, pentru a compromite această zi... 

Liputin mă privi pieziş. 

— Dar ce te doare pe dumneata? zâmbi el şi, dând din umeri, îmi 
întoarse spatele. 

Rämäsei locului încremenit. Toate bănuielile mele se adevereau. Si cand 
mă gândesc că sperasem tot timpul să n-am dreptate! Ce trebuia să fac? Mă 
gandii mai întâi să mă sfătuiesc cu Stepan Trofimovici, dar acesta stătea în fata 
oglinzii, încercând diferite surâsuri şi mereu aruncându-şi ochii pe foaia în care 
işi făcuse diferite note. Urma să ia cuvântul imediat după Karmazinov şi nu-i 
ardea deloc să stea de vorbă cu mine. Să alerg la Iulia Mihailovna? Era cam 
prea devreme; ca să fi înţeles avea nevoie de o lecţie mai aspră, care s-o vindece 
de convingerea ei că e „anturată” şi că toată lumea îi este „devotată până la 
fanatism”. Nici nu m-ar fi crezut şi m-ar fi socotit un scrântit. De altfel, ce ar 
mai fi putut să facă ea acum? „La urma urmelor, gândii eu, într-adevăr, ce mă 
privesc pe mine toate astea, de ce mă amestec; îmi scot funda şi plec acasă, de 
îndată ce va începe.” Chiar aşa mi-am şi zis, „de îndată ce va începe”, ţin minte 
bine. 

Dar era timpul să mă duc să-l ascult pe Karmazinov. Aruncându-mi ochii 
pentru ultima dată prin culise observai că mişună pe acolo tot felul de indivizi 
absolut străini, printre care şi femei, într-un du-te-vino necontenit. „Culisele” 
acestea reprezentau un spaţiu destul de îngust, despărţit de privirile publicului 
printr-o perdea compactă şi comunicând prin culoar cu celelalte încăperi. Aci 


isi asteptau randul cei care urmau sa se produca pe estrada. Dar m-a surprins 
in clipa aceea mai ales conferentiarul, care trebuia probabil sa apara imediat 
dupa Stepan Trofimovici. Era si el, cred, un fel de profesor (nici astazi nu stiu 
exact cine este), demisionat de bunăvoie dintr-o instituţie de învăţământ 
oarecare după o istorie cu tulburări studenţeşti şi sosit nu se ştie pentru ce în 
oraşul nostru acum câteva zile. Fusese si el recomandat Iuliei Mihailovna care 
il primise, fireşte, aproape cu venerație. Ştiu astăzi că n-o vizitase decât o 
singură dată, la o serată, şi că tot timpul rămăsese tăcut, zâmbind cu o 
expresie ambiguă la glumele şi tonul grupului care o înconjura pe Iulia 
Mihailovna, şi produsese asupra tuturor o impresie neplăcută prin aerul lui 
arogant şi în acelaşi timp susceptibilitatea lui bănuitoare. Il invitase să 
conferentieze însăşi Iulia Mihailovna. Acum se plimba dintr-un colt în altul si, 
aidoma lui Stepan Trofimovici, îşi şoptea ceva sub nas, dar nu privindu-se în 
oglindă, ci cu ochii în pământ. Nu-şi potrivea nici un fel de zâmbete, deşi mereu 
surâdea cu o expresie răutăcioasă, crudă. Era limpede că nici cu acesta nu se 
putea sta de vorbă. Era mic de statură, în vârstă de vreo patruzeci de ani, 
absolut chel, cu o barbuta căruntă, îmbrăcat destul de decent. Mai interesant 
era faptul că la fiecare mişcare de întoarcere pe loc el îşi ridica pumnul în sus, 
îl clătina scurt şi energic deasupra capului şi-l abătea apoi brusc în jos, 
zdrobind parcă un inamic închipuit. Figura aceasta o repeta mereu şi 
invariabil. Simtii cum mă cuprinde frica. Plecai repede de acolo ca să-l ascult 
pe Karmazinov. 

III. 

Atmosfera din sală nu promitea nimic bun. Tin să subliniez: mă închin în 
fata măreției unui geniu; dar de ce aceşti domni, oamenii nostri de geniu, către 
sfârşitul anilor glorioşi ai activităţii lor procedează uneori absolut ca nişte 
copilandri? Ei, şi ce dacă eşti tu Karmazinov şi ţi-ai făcut apariţia umflându-te 
în pene cât cinci sambelani laolaltă? E admisibil oare să retii atenţia unui 
public ca al nostru asupra unui singur articol timp de o oră întreagă? În 
general, am observat că poţi fi şi un arhigeniu, dar la un matineu literar nu poţi 
acapara nepedepsit atenţia asistenţei asupra persoanei tale mai mult de 
douăzeci de minute. Ce e drept, apariţia marelui geniu fu primită cu mult 
respect. Până şi cei mai pretenţioşi şi severi dintre bătrâni îşi manifestară 
aprobarea şi interesul, iar doamnele chiar şi un fel de entuziasm. Totuşi, 
aplauzele răsunară scurt, cam räzletite si nu prea convinse. În schimb, în 
ultimele rânduri nu se mai auzi nici o neorânduială până în clipa când domnul 
Karmazinov începu să vorbească, şi nici chiar în acest moment nu interveni de 
fapt ceva grav, ci mai mult un fel de neînțelegere. Am amintit cu altă ocazie ca 
avea un glas prea strident, întru câtva feminin, şi o pronunție aristocratică, cu 
un sâsâit cochet. N-apucă să rostească nici câteva cuvinte când în sală cineva 
îşi îngădui să râdă, un prostălău oarecare, probabil lipsit de experienţa vieţii şi 
neştiutor în ceea ce privea lumea mondenă, ba având poate şi o predispozitie 
înnăscută de a râde din te miri ce. Însă nici vorbă de vreo demonstraţie 
oarecare; dimpotrivă, pomenindu-se privit chiorâş şi somat cu un sst! 


poruncitor de cei din jurul lui, nerodul se potoli pe loc. Dar iată-l pe domnul 
Karmazinov anuntand cu un ton afectat si modulări cochete în glas ca el „la 
început n-a vrut în ruptul capului să accepte să citească” (ce rost avea să mai 
anunţe aşa ceva!). „Că există, adică, rânduri care izvorăsc direct din inimă încât 
nici n-ai cum să le exprimi în cuvinte şi deci cu atât mai puţin asemenea 
lucruri sacre ar fi potrivite să fie înfăţişate în public” (atunci de ce le infatisa?); 
cedând însă unor rugaminti stăruitoare, le-a adus să le infatiseze publicului si 
întrucât, mai ales, îşi depune condeiul pe masă pentru totdeauna, jurându-şi 
să nu mai scrie nimic, treacă de la dânsul, a scris această ultimă operă; şi 
întrucât a jurat de asemenea să nu mai citească în public nimic şi niciodată, 
fie, de data aceasta, îşi va citi acest ultim articol în faţa publicului etc., etc... 
Dar hai să zicem că asta n-ar fi nimic, cine nu cunoaşte asemenea 
introduceri ale unui autor? Deşi mă gândesc că fata de gradul redus de cultură 
al publicului nostru şi de starea de spirit a celor din ultimele rânduri toate 
astea comportau oarecare riscuri. Ce era mai simplu decât să fi citit o scurtă 
nuvelă, o schiţă oarecare în genul acelora pe care le scrisese până atunci, adică 
deşi cu fandoseli şi manierisme, dar şi cu oarecare spirit? În felul acesta totul 
era salvat. Aş, ţi-ai găsit! Dădu drumul vorbăriei! Dumnezeule mare, ce nu 
gaseai aici! Spun fără nici o ezitare, până şi publicul din capitală n-ar fi 
rezistat, nu numai al nostru. Inchipuiti-va aproape două coli de tipar întregi de 
peltea lungă şi inutilă; unde mai pui că domnul acesta şi citea cu un aer de 
superioritate, ca o mare favoare pentru ascultători şi îndurerat parcă de a fi 
trebuit să facă această concesie, încât pe bună dreptate publicul nostru avea 
cum să se simtă jignit. Tema... Dar cine ar putea să descifreze această temă? 
Un fel de dare de seamă despre nişte impresii, despre nişte amintiri. Dar ce fel 
şi care anume? Oricât îşi increteau fruntile inteleptii din gubernia noastră in 
prima jumătate a cuvântării, nu reusira să înţeleagă nimic, încât restul 
timpului ascultară numai din politeţe. E adevărat, se vorbea acolo mult despre 
dragoste, despre dragostea unui geniu pentru nu se ştie ce persoană, dar, 
trebuie să mărturisesc, lucrul acesta suna cam penibil. Părea că nu prea 
cadrează cu silueta grăsună şi otova a scriitorului genial relatarea aceasta a 
momentului primei sale sărutări... Cel puţin aşa socot eu. Şi ceea ce era şi mai 
supărător, aceste sărutări se produceau oarecum într-alt fel decât la toţi 
oamenii. Pretutindeni creştea grozama (negresit grozama sau altă asemenea 
iarbă oarecare, denumirea căreia n-o întâlneşti decât poate în tratatele de 
botanică). Cerul căpătase, negreşit, un colorit violaceu, pe care niciodată 
nimeni dintre simplii muritori nu-l observase, adică îl văzuseră cu toţii, 
desigur, dar nu se pricepuseră să-l observe, pe când „iată eu am ştiut să-l 
observ şi vi-l descriu acum vouă, proştilor, ca pe un lucru foarte obişnuit”. 
Copacul sub care se aşezase perechea îndrăgostită era, negreşit, de culoare 
portocalie sau aşa ceva. Şedeau ei undeva în Germania. Deodată îl zăriră pe 
Pompeius sau pe Cassius în ajunul bătăliei şi pe amândoi îi străbătură fiorii 
reci ai entuziasmului. O stima ţipă în tufiş. Gluck începu deodată să cânte la 
vioară prin stufăriş. Melodia pe care o intonase era denumită en toutes lettres, 


dar n-o cunoaste nimeni si, ca sa afli despre ce este vorba, trebuie sa cercetezi 
un dictionar muzical. Intre timp ceata se involburase, intr-atat se involburase, 
incat semana mai mult cu un milion de perne decat cu ceata. Si deodata totul 
dispare si marele geniu traverseaza in plina iarna pe vreme de moina fluviul 
Volga. Două pagini şi jumătate de traversare, şi totuşi se präbuseste printr-un 
ochi de gheaţă în apă. Geniul se îneacă, dar credeţi că s-a înecat? Nici gând; 
toate astea i-au trebuit ca să arate cum, fiind gata să se înece definitiv şi să 
dispară sub apă, în fata lui apăru deodată un crampei de gheaţă, un firicel de 
gheaţă cât un bob de mazăre, dar atât de pur şi atât de cristalin „ca o lacrimă 
îngheţată” şi cum în acest crâmpei de gheaţă se oglindi toată Germania sau, 
mai bine zis, cerul Germaniei amintindu-i, prin jocul iradiat al acestei imagini 
reflectate, acea lacrimă, care, ,ti-aduci aminte, s-a prelins din ochii tăi, cand 
şedeam sub copacul acela de smarald, şi tu ai exclamat cuprinsă de bucurie: 
„Nu există crimă!” „Da, am zis şi eu printre lacrimi, dar dacă este aşa, atunci 
nu există nici oameni drepţi”. Am izbucnit amândoi în hohote de plâns şi ne-am 
despărţit pentru totdeauna”. 

Ea a plecat undeva pe malul mării, el în nişte peşteri; şi iată-l că începe 
să coboare, coboară şi coboară, timp de trei ani coboară sub turnul Suharev 
din Moscova şi deodată în adâncul pământului, în peşteri, vede o candelă, iar 
în faţa candelei un sihastru. Sihastrul se roagă. Geniul pătrunde până la 
ferestruica lui cu gratii şi deodată aude un suspin, vă inchipuiti cumva că a 
suspinat sihastrul? Nicidecum. Putin îi pasă lui de sihastrul vostru! Acest 
suspin pur şi simplu „i-a amintit lui însuşi primul ei suspin, scos cu treizeci şi 
şapte de ani în urmă”, când ,ti-aduci aminte, în Germania, sedeam sub copacul 
de culoarea agatului şi tu mi-ai spus: „Ce rost are dragostea? Priveşte, în jurul 
nostru creşte umbra nopţii şi eu te iubesc, dar cand va înceta să crească 
umbra nopţii — voi înceta şi eu să te iubesc”. Aci iar se învolbură ceața, apăru 
Hoffman, şuieră din Chopin o ştimă şi deodată din ceaţă apăru, într-o cunună 
de lauri, deasupra acoperişurilor Romei, Ancus Martius, nepot al regelui Numa 
Pompilius, cel de-al patrulea rege legendar al Romei. Fiori de extaz ne-au 
străpuns spinările şi noi ne-am despărţit pentru totdeauna” etc., etc. Într-un 
cuvânt, poate că nu redau atât de exact conţinutul şi nici nu m-aş pricepe s-o 
fac, dar sensul poliloghiei sale era tocmai acesta. Şi, în sfârşit, ce-o mai fi şi cu 
pasiunea aceasta scandaloasa a mintilor noastre luminate pentru calambururi 
într-un sens superior! Un mare filosof european, un mare savant, un 
inventator, un truditor, un martir — toţi aceşti truditi ai cugetării si impovarati 
ai făptuirilor sunt pentru marele nostru geniu rus un fel de bucătari în conacul 
lui. El este boierul, iar ei se prezintă în fata lui cu bonetele albe in mână şi-i 
aşteaptă poruncile. E adevărat, el surâde cu aere de superioritate şi când e 
vorba de Rusia, iar cea mai mare plăcere a sa este să anunţe falimentul Rusiei 
sub toate raporturile faţă de marile spirite din Europa; în ce priveşte însă 
propria-i persoană, o, aici situaţia este exact contrară; el este acela care se- 
naltä deasupra acestor spirite mari ale Europei; toţi nu sunt decât un material 
bun pentru calambururile lui. Preia ideea cuiva, îi alătură antiteza ei şi 


calamburul este gata. Exista crima, nu exista crima; nu exista adevar, nu 
există oameni drepţi; ateism, darwinism, clopotele Moscovei... 

Dar, vai, el nu mai crede în clopotele Moscovei; Roma, laurii... dar el nu 
mai crede nici în lauri... Adăugaţi şi un acces obligatoriu de tristeţe byroniană, 
o schimă din Heine, ceva din Peciorin, şi tot aşa, dă-i şi dă-i înainte, se porni 
şuierând maşina... „Dar puteţi să mă laudati, desigur, puteţi, aşa ceva îmi 
place grozav; v-am spus numai aşa că depun condeiul; nici o grijă, vă mai 
plictisesc eu încă, şi de trei sute de ori poate, veţi obosi citind...” 

Bineînţeles că lectura nu se încheie chiar atât de bine; mai rău era însă 
că tocmai de aici se şi porni totul. În sală de mult se iscaseră şi se făceau tot 
mai auzite smiorcăieli, târşit de picioare, tuse şi ce se mai poate auzi când la un 
matineu literar autorul, oricine ar fi el, reţine atenţia publicului mai mult de 
douăzeci de minute. Dar genialul scriitor nu observa nimic. El continua să-şi 
debiteze poliloghia dulceagă şi sâsâită, făcând abstracţie de public, încât toată 
lumea începu să schimbe priviri nedumerite. Deodată în rândurile din fund se 
ridică un glas singuratic, dar răsunător: 

— Doamne, ce prostii! 

A fost o izbucnire involuntară şi, sunt convins, fără gând de ostentatie. 
Pur şi simplu, obosise omul. Dar domnul Karmazinov se opri, privi ironic spre 
public şi se formaliză pe neaşteptate, cu aerul unui demnitar jignit. Mi se pare 
că prea v-am plictisit, domnilor? 

Tocmai aici e vina lui, de a fi deschis primul vorba: provocând în felul 
acesta un răspuns, oferise posibilitatea unor nemernici să deschidă gura şi, ca 
să zicem aşa, cu deplin drept, in timp ce, dacă s-ar fi abținut, totul s-ar fi 
limitat la nişte smiorcăieli şi ar fi trecut cumva cu bine... S-o fi aşteptat omul la 
un ropot de aplauze ca răspuns la întrebarea lui? Dar nu aplaudă nimeni; 
dimpotrivă, toată lumea păru că se zgribuleşte speriată, şi nu mişcă. 

— Nu l-aţi văzut niciodată pe Ancus Martius, nu sunt decât vorbe goale, 
se auzi o voce enervată, aproape chinuită. 

— Exact, interveni şi o altă voce, astăzi nu mai există vedenii, ci ştiinţe 
naturale. Documentati-va în ştiinţele naturii. 

— Domnilor, cel mai puţin m-am aşteptat la asemenea obiecţii, se arătă 
surprins Karmazinov. 

Marele geniu se dezobişnuise, stând mereu la Karlsruhe, de realităţile 
patriei. 

— În secolul nostru este o ruşine să afirmi că universul se sprijină pe trei 
balene, turui deodată o domnişoară. Este absolut exclus ca dumneata, 
Karmazinov, să fi coborât în peşteră la schimnic. Şi cine mai vorbeşte astăzi 
despre schimnici? 

— Domnilor, cel mai mult mă surprinde că toate acestea sunt spuse pe 
un ton serios. De altfel... de altfel, aveţi perfectă dreptate. Nimeni nu respectă 
mai mult decât mine adevărul real... 

Cu toate că zâmbea ironic, se vedea că era uluit. Chipul lui părea că 
spune: „Eu, doar, nu sunt asa cum vă inchipuiti, eu sunt cu voi, laudati-ma 


numai, laudati-ma cat mai mult, cat mai mult, imi place grozav sa fiu 
laudat...”. 

— Domnilor, strigă el în sfârşit, profund atins, văd ca sărmanul meu 
poem nu şi-a găsit locul aici. De altfel, şi mie mi se pare că n-am nimerit unde 
trebuie. 

— A ochit în cioară, şi a nimerit in vacă, zbiera cât îl tinea gura un 
gogoman oarecare, beat probabil, şi care desigur nu merita să i se dea nici o 
atenţie. 

E drept că se auzi un râset nepoliticos. 

— În vacă ziceti? reluă imediat Karmazinov. Glasul lui devenea tot mai 
strident. In ce priveşte ciorile şi vacile, îmi permit să mă abtin, domnilor. Port 
prea mult respect oricărui public, ca să-mi permit vreo comparaţie, cât de 
inocentă ar fi; dar eu am crezut... 

— Totuşi, stimate domn, dumneata să nu-ţi... strigă careva din ultimele 
rânduri. 

— Dar eu am crezut că, depunându-mi condeiul şi luându-mi rămas-bun 
de la cititori, voi fi ascultat... 

— Nu, nu, vrem să vă ascultăm, vrem, se auziră, prinzând curaj in 
sfârşit, câteva glasuri din primele rânduri. 

— Citiţi mai departe, citiţi! se asociară şi câteva voci entuziaste de 
doamne, şi în sfârşit se înfiripă şi un scurt ropot de aplauze, e adevărat foarte 
anemice şi răzlețe. 

Karmazinov zâmbi acru şi dădu să se ridice de pe locul său. 

— Crede-ne, Karmazinov, că toată lumea consideră drept o cinste... nu se 
abtinu chiar şi soţia maresalului nobilimii. 

— Domnule Karmazinov, răsună deodată o voce tinerească din fundul 
sălii. Strigase un învăţător foarte tânăr dintr-o şcoală medie judeţeană, un 
tânăr admirabil, cuminte şi generos, recent venit la noi. Se ridicase de pe locul 
său. Domnule Karmazinov, dacă aş fi avut fericirea să iubesc în felul acesta, 
cum ne-ati descris, credeti-ma, n-aş fi făcut descrierea iubirii mele într-un 
articol destinat de a fi citit în public... 

Tânărul se roşise ca racul. 

— Domnilor, strigă Karmazinov, eu am terminat. Omit să mai citesc 
sfârşitul şi mă îndepărtez. Îngăduiţi-mi totuşi să vă citesc numai şase rânduri 
cu care închei. „Da, prietene cititor, adio! începu el imediat să citească din 
manuscris şi fără să se mai aşeze. Adio, cititorule; nici nu prea stărui în dorinţa 
mea de a ne despărţi prieteni: la ce bun să te mai deranjez, într-adevăr? Ba, 
poţi să mă şi înjuri, o înjură-mă cât vrei, dacă aceasta îţi va face vreo plăcere. 
Ar fi mult mai bine însă dacă am uita unul de altul. Şi chiar dacă voi toţi, 
cititorii, v-aţi arătat atât de buni încât, lăsându-vă, în genunchi, m-aţi ruga cu 
lacrimi în ochi: „Scrie, o mai scrie pentru noi, Karmazinov, pentru patrie, 
pentru urmaşi, pentru cununi de lauri”, chiar şi atunci v-aş răspunde, 
bineînţeles multumindu-va cu tot respectul: „Nu, dragii mei compatrioți, ne-am 


ocupat destul unul de altul. Merci! E timpul sa ne despartim! Merci, merci, 
merci!”,,. 

Karmazinov se inchina ceremonios si, rosu ca racul, se retrase in culise. 

— Dar nimeni nu se gândeşte să stea în genunchi; ce aberaţie! 

— Dar şi ce orgoliu! 

— E numai umor, încercă să-l corijeze careva mai avizat. 

— Ba să mă scutesti de acest umor al dumitale. 

— Totuşi, e o neobrăzare, domnilor. 

— Bine, cel puţin, că a terminat odată. 

— Ce plictiseală e la ei aici! 

Dar toate aceste exclamatii ignorante în rândurile din spate (desi nu 
numai în cele din spate) au fost acoperite de aplauzele celeilalte părţi a 
publicului, care îl aclama pe Karmazinov cerând să reapară pe scenă. Câteva 
doamne, în frunte cu Iulia Mihailovna şi soţia mareşalului nobilimii, se 
îngrămădeau în faţa estradei. În mâinile Iuliei Mihailovna apăru o cunună de 
lauri superbi pe o pernuta de catifea albă, încadrată într-o jerbă de trandafiri 
vii. 

— Lauri! rosti Karmazinov cu un surâs fin si putin malitios. Eu, 
bineinteles, sunt miscat si accept cu cel mai viu sentiment aceasta cununa, 
pregatita dinainte, care insa n-a apucat inca sa se vestejeasca; dar va asigur, 
mesdames, am devenit brusc atat de realist, incat consider ca in secolul nostru 
frunzele de lauri sunt mai la locul lor in mainile unui bucatar priceput, decat in 
mainile mele... 

— Sigur, bucätarii sunt mai folositori, strigä acelasi seminarist care 
participase la ,sedinta” de la Virghinski. 

Ordinea parea ca se tulbura. Din multe randuri lumea sari ca sa vada 
mai bine ceremonia oferirii cununii de lauri. 

— Pentru chestia cu bucatarul sunt gata sa adaug acum inca trei ruble, 
se auzi un glas ridicat, prea räsunätor, voit rasunator. 

— Si eu. 

— Si eu. 

— Dar cum se poate sa n-aiba ei un bufet? 

— Domnilor, am fost trasi pe sfoară... 

De altfel, trebuie sa recunoastem ca toti acesti domni galagiosi se cam 
temeau inca vizibil de demnitarii prezenti si de politaiul care veghea in sala. 
Treptat, cam in vreo zece minute, toata lumea isi relua locurile, dar ordinea de 
la început nu se mai restabili. Şi iată, tocmai pe acest început de haos nimeri 
sărmanul Stepan Trofimovici... 

IV. 

Apucai totuşi să mă reped încă o dată în culise ca să-l previn, extrem de 
tulburat, că după părerea mea totul s-a dus de râpă şi ar face mai bine să nu 
apară pe scenă, ci imediat să plece acasă pretextând o indispozitie stomacală, 
fiind şi eu hotărât să-mi lepăd funda şi să plec împreună cu dânsul. Dădui 


peste el tocmai cand se indrepta spre estrada; se opri brusc, ma privi de sus, 
măsurându-mă din cap până-n picioare, si imi zise cu un aer solemn: 

— Ce te face, domnule, sa ma consideri capabil de asemenea mârsävie? 

A trebuit sa ma retrag. Eram sigur ca, asa cum doi ori doi fac patru, fara 
catastrofä nu va scäpa de acolo. In timp ce stateam deprimat la culme, in fata 
mea apăru iar silueta fostului profesor, care urma să ia cuvântul dupa Stepan 
Trofimovici şi care adineauri ridica mereu şi lăsa să se abată cu toată puterea 
pumnul. Ca şi atunci se plimba de colo până colo, concentrat şi murmurându- 
şi ceva sub nas, cu un zâmbet perfid, dar triumfător. Aproape fără nici un gând 
(naiba m-a pus) mă apropiai şi de dânsul. 

— Ştiţi, zisei eu, s-a văzut din nenumărate exemple că dacă lectorul 
reţine atenţia publicului mai mult de douăzeci de minute, acesta nu-l mai 
ascultă. O jumătate de oră nici chiar o celebritate nu reuşeşte să se menţină... 

El se opri brusc şi aproape tremura de jignire. O expresie de nemărginit 
orgoliu îi apăru pe fata. 

— N-aveti nici o grijă, murmură el cu dispreţ şi porni mai departe. 

În aceeaşi clipă se auzi din sală glasul lui Stepan Trofimovici. 

„Dracu' să vă ia pe voi toţi!” îmi zisei şi alergai în sală. 

Stepan Trofimovici se aşeză în fotoliu, încă în plin vacarm. Rândurile din 
faţă se pare că îl întâmpinară cu priviri ostile. (La club, în ultimul timp, 
încetaseră să-l mai agreeze şi nu i se arătau semnele de respect de altădată.) 
Tot era bine că nu se auzeau fluierături. Un gând ciudat mă stăpânea încă de 
ieri: că, negresit, va fi fluierat îndată ce va apărea. De fapt, nici nu fusese 
observat dintr-odată, din cauza dezordinii ce încă nu se potolise complet. La ce 
mai spera omul acesta, dacă si fata de Karmazinov procedară astfel? Stepan 
Trofimovici era palid; mai bine de zece ani nu mai apăruse în faţa publicului. 
După emoția care-l cuprinsese şi întreaga lui înfăţişare, prea bine cunoscute 
mie, n-avui nici pic de îndoială că el însuşi consideră apariţia sa de acum pe 
estradă ca pe un moment decisiv al destinului său, în orice caz neapărat ceva 
în sensul acesta. 

Tocmai de asta mă temeam. Îmi era tare drag acest om. Dar cum m-am 
simţit eu când l-am văzut începându-și cuvântarea şi i-am auzit prima frază! 

— Domnilor! rosti el deodată, decis parcă să dea foc în urma lui la toate 
puntile, şi în acelaşi timp cu o voce aproape sugrumată. Domnilor, chiar în 
dimineaţa zilei acesteia am avut sub ochii mei pe masă una dintre foile 
clandestine împrăştiate recent aici şi pentru a suta oară mi-am pus întrebarea: 
„Care este misterul ei?”. 

Întreaga sală amuti dintr-odată, şi toate privirile se întoarseră către el, 
unele vădit speriate. N-am ce zice, se pricepea să suscite interesul de la primul 
cuvânt. Până şi din culise se arătară câteva capete; Liputin şi Leamşin păreau 
numai ochi şi urechi. Iulia Mihailovna îmi făcu iar semn cu mâna să mă 
apropii. 

— Opriţi-l, orice s-ar întâmpla, opriti-l! îmi şopti ea tulburată. 


Dadui neputincios din umeri: mai putea fi oprit un om care se decisese? 
Vai, îmi dădeam seama perfect de ceea ce se petrece cu Stepan Trofimovici. 

— Ehe, despre proclamatii! se auziră soapte în rândurile publicului. 

Toată sala se încordă. 

— Ei bine, domnilor, am dezlegat acest mister. Tot misterul efectului 
produs de ele constă în stupiditatea lor! (Ochii lui scânteiară.) Da, domnilor, 
dacă ar fi fost o stupiditate premeditată, afişată dintr-un anumit calcul, o, 
desigur, ar fi fost ceva genial! Dar se cuvine să fim drepţi şi să recunoaştem: ei 
n-au falsificat absolut nimic, nu găsim în ele nici o mistificare. Avem de-a face 
aici cu cea mai despuiată, cea mai naivă, cea mai rudimentară prostie, c'est la 
betise dans son essence la plus pure, quelque chose comme un simple 
chimique. Dacă era spus într-un fel cât de cât inteligent, oricine ar fi văzut 
îndată toată sărăcia mizeră a acestei prostii reduse. Acum însă toţi se opresc 
cuprinşi de nedumerire; nimănui nu-i vine să creadă că este posibilă o 
asemenea prostie primitivă. „Nu se poate să fie numai atât şi nimic, nimic 
altceva”, îşi spune în gând fiecare şi caută dezlegarea secretului, vede în asta 
un mister, vrea să citească printre rânduri, şi iată deci că efectul e obţinut! O, 
niciodată încă prostia n-a fost recompensată printr-o consacrare atât de 
triumfală, cu toate că de nenumărate ori o meritase... Fiindcă, en paranthése, 
prostia cea mai crasă, ca şi geniul cel mai sublim sunt deopotrivă de folositoare 
destinului omenirii... 

— Calambururi din deceniul al patrulea! se auzi un glas, de altfel foarte 
modest, dar suficient ca să provoace răsturnarea tuturor zăgazurilor; se 
dezlantui un vacarm nemaipomenit. 

— Domnilor, ura! Propun un toast pentru prostie! strigă Stepan 
Trofimovici într-o frenezie totală, sfidând întreaga sală. 

Alergai la el ca pentru a-i turna un pahar cu apă. 

— Stepan Trofimovici, încetează, Iulia Mihailovna te imploră... 

— Ba te rog să încetezi dumneata şi să mă laşi în pace, tinere pierde- 
vară! se rasti el la mine în auzul tuturor. Mă grăbii să dispar. Messieurs, 
continuă el, ce rost are această tulburare, ce rost au strigătele de indignare pe 
care le aud? Am venit cu ramura de măslin. Vă aduc cuvântul definitiv pentru 
că în chestiunea aceasta eu am ultimul cuvânt şi vom ajunge la împăcare. 

— Jos cu el! strigau unii. 

— Linişte, lăsaţi-l să vorbească, lăsaţi-l să spună ce are de spus, zbieră o 
altă parte a sălii. 

Se agita mai ales tânărul învăţător, care îndrăznind o dată să deschidă 
gura părea că nu se mai poate opri. 

— Messieurs, ultimul cuvânt în chestiunea aceasta este un cuvânt de 
iertare. Sunt un bătrân care-mi închei viaţa, şi declar solemn că spiritul vieţii 
adie ca şi înainte, aşa cum forţa cea vie n-a secat în tânăra generaţie. 
Entuziasmul tinereţii contemporane este la fel de pur şi luminos cum era şi în 
zilele noastre. N-a survenit nici o schimbare: inversarea scopurilor, substituirea 
unei concepţii a frumosului prin alta! Toată problema constă în a se şti dacă 


Shakespeare este superior unei perechi de cizme sau Rafael unui bidon cu 
petrol. 

— E un denunt, murmurau unii. 

— Întrebări compromiţătoare! 

— Agent-provocateur! 

— lar eu declar, ţipă Stepan Trofimovici într-un hal de surescitare ajunsă 
la paroxism, iar eu declar ca Shakespeare si Rafael sunt mai presus de 
dezrobirea taranilor, mai presus de nationalitate, mai presus de socialism, mai 
presus de tanara generatie, mai presus de chimie, mai presus aproape de 
intreaga umanitate, pentru ca ei sunt deja un rod, un rod real al intregii 
omeniri, si poate chiar rodul perfect din cate ar putea sa existe! O forma a 
frumusetii deja atinsa, fara realizarea, fara de existenta cäreia nici n-as 
consimti să trăiesc... O, Doamne! îşi împreună el cu un plesnet palmele. Acum 
zece ani exact acelaşi lucru l-am strigat la Petersburg şi tot de pe estradă, 
rostind aceleaşi cuvinte, şi la fel ca atunci ei n-au înţeles nimic, râdeau şi 
fluierau, ca acum; oameni märginiti, ce vă lipseşte ca să mă intelegeti? Ştiţi voi 
oare, ştiţi voi oare că fără englezi mai poate trăi omenirea, şi fără Germania 
poate, fără omul nostru rus cu atât mai mult ar putea să trăiască, fără ştiinţă 
la fel, fără pâine la fel, numai fără frumuseţe nu poate, pentru că atunci nici n- 
ar avea ce face omul pe lumea aceasta! Aici e tot misterul, aici e toată istoria! 
Însăși ştiinţa nu va putea dăinui un singur minut fără frumuseţe, vă dati voi 
seama de asta, voi de acolo care radeti, se va ticăloşi degenerand în incultură 
crasă, nu va fi capabilă să născocească un simplu cui... Nu voi ceda! urlă el 
într-un mod cu totul absurd de încheiere, izbind cu toată puterea cu pumnul în 
masă. 

Dar în timp ce el tipa fără rost şi fără legătură, se destrama şi ordinea din 
sală. Mulţi săriră de pe locurile lor, unii se repeziră înainte, mai aproape de 
estradă. În general, toate astea se petrecură cu mult mai repede decât decurge 
descrierea mea şi n-a fost timp să se ia nici o măsură. Sau poate că nici nu s-a 
voit o asemenea intervenţie. 

— Vă vine uşor să vorbiţi, vouă, razgaiatilor, feciori de bani gata! zbiera 
chiar în faţa estradei acelaşi seminarist, rânjindu-i cu plăcere drept în faţă lui 
Stepan Trofimovici. 

Acesta îl observă şi sări chiar lângă rampă: 

— N-am fost eu acela care chiar acum am afirmat că entuziasmul tinerei 
generaţii este la fel de pur şi de luminos cum a fost şi altădată, şi că ea piere 
greşind doar în formele frumosului?! Nu vă ajunge? Şi dacă mai ţineţi seama de 
faptul că lucrul acesta îl afirmă un tată jignit, zdrobit, este posibil oare, o, minţi 
înguste ce sunteţi, este posibil oare ca cineva să se ridice mai presus în 
atitudinea impartiala şi obiectivă a acestui tata? Ingratilor... Nedreptilor... De 
ce, de ce nu vreţi să ne împăcăm? 

Şi, pe neaşteptate, el izbucni într-un plâns isteric. Îşi ştergea lacrimile cu 
degetele. Umerii şi pieptul lui tresăreau de hohote de plâns... Uitase cu totul pe 
ce lume se afla. 


Publicul se alarmă peste măsură, aproape toată lumea sări de pe locuri. 
Sări cu repeziciune şi Iulia Mihailovna, îl prinse de brat pe soţul ei, căutând să- 
1 ridice de pe fotoliu... Scandalul lua proporţii nemaipomenite. 

— Stepan Trofimovici! urlă fericit seminaristul. Aici prin oraş şi prin 
împrejurimi rătăceşte acum Fedka-Ocnasul, un evadat din ocnă. El jefuieste si 
de curând a săvârşit o nouă crimă. Dati-mi voie să vă întreb: dacă acum 
cincisprezece ani nu l-aţi fi predat ca recrut în armată pentru a vă achita o 
datorie la cărţi, adică dacă nu l-aţi fi pierdut pur şi simplu la jocul de cărţi, ar fi 
nimerit el la ocnă? Ar fi căsăpit el oamenii ca acum în lupta pentru existenţă? 
Ce aveţi de spus, domnule estet? 

Renunt să mai descriu scena care a urmat. În primul rând, izbucni un 
ropot de aplauze asurzitoare. Nu aplauda toată lumea, poate că numai a cincea 
parte din asistenţă, dar cei care aplaudau o făceau într-un fel delirant. Restul 
publicului năvăli spre ieşire, întrucât însă partea de public care aplauda se 
înghesuia la rândul ei, înaintând spre estradă, se produse o învălmăşeală 
inimaginabilă. Doamnele scoteau tipete, unele dintre domnisoare izbucniră in 
lacrimi şi se rugau să fie duse acasă. Lembke, stând în picioare în dreptul 
scaunului său, privea mereu în juru-i cu nişte ochi sălbatici. Iulia Mihailovna 
se zăpăcise de tot, pentru prima oară de la începerea activităţii ei la noi. Cât îl 
priveşte pe Stepan Trofimovici, în primul moment el păru literalmente strivit de 
cuvintele seminaristului; dar imediat după aceea inalta ambele mâini, 
întinzându-le parcă deasupra publicului, şi urlă: 

— Îmi scutur praful de pe picioare şi blestem... Am terminat... am 
terminat... 

Şi smucindu-se din loc, alergă în culise, agitandu-si amenintator mâinile. 

— A jignit societatea! ... Să fie adus îndărăt! ... zbierau turbatii. 

Careva voi să se repeadă după el. Nimeni n-ar fi putut să-l oprească, cel 
puţin în clipa aceea, şi, deodată, catastrofa definitivă se abătu ca o bombă 
asupra adunării şi explodă în mijlocul ei: al treilea conferenţiar, maniacul care 
îşi agita mereu pumnul în dosul culiselor, apăru brusc, venind în fugă pe 
scenă. 

Avea înfăţişarea unui adevărat nebun. Cu un zâmbet larg şi triumfător, 
plin de sine şi încrezut peste măsură, îşi plimba privirea satisfăcută peste sala 
agitată, bucurându-se parcă de această dezordine. Nu-l contraria deloc faptul 
că trebuia să ia cuvântul într-un asemenea vacarm, dimpotrivă, părea fericit. 
Era atât de evident acest lucru, încât dintr-odată atrase asupra lui atenţia. 

— Dar asta ce-o mai fi?! se auziră întrebări. Cine mai e şi acesta? Sst! Să 
auzim ce vrea să spună? 

— Domnilor! strigă din răsputeri maniacul, postându-se chiar la 
marginea rampei şi aproape cu un glas la fel de tipator, feminin ca al lui 
Karmazinov, dar fără sâsâitul aristocratic al acestuia. Domnilor, cu douăzeci de 
ani în urmă, în ajunul războiului cu jumate-Europă, Rusia stătea sus ca un 
ideal în ochii tuturor consilierilor activi şi onorifici. Literatura era servitoarea 
cenzurii; prin universităţi se preda mărşăluirea; oastea fusese transformată în 


balet, iar poporul platea impozite si tacea sub cnutul regimului iobägist. 
Patriotismul se transformase in jumulirea de sperturi de pe vii si morti. Cei care 
nu luau sperturi erau considerati razvratiti, pentru ca tulburau armonia 
sistemului. Pädurile de mesteacan erau defrisate ca mijloc auxiliar pentru 
mentinerea ordinii. Europa tremura... Dar niciodata Rusia, in decursul unui 
mileniu intreg de existenta tembela, n-a atins un asemenea grad de rusine... 

Oratorul îşi inalta cu extaz pumnul si, agitându-l cumplit deasupra 
capului, îl abătu brusc şi cu toată puterea asupra unui inamic închipuit, 
zdrobindu-l cu furie, să se aleagă praful din el. Un urlet asurzitor izbucni din 
toate părţile, o furtună de aplauze potopi imensa sală. Aplauda aproape 
jumătate din asistenţă; se înflăcăraseră până şi cei mai inocenți: era hulita 
Rusia în mod public, în gura mare, cum să nu-i vină omului să urle de 
entuziasm? 

— Aşa da! Aşa înţeleg şi eu! Ura! Aici nu mai e vorba de estetică! 

Maniacul continuă cuprins de beţie: 

— De atunci au trecut douăzeci de ani. Universitățile sunt deschise şi au 
crescut la număr. Mărşăluirea, muştruluirea sunt o legendă; numărul ofiţerilor 
este neindestulator şi reclamă alte mii în completare. Căile ferate au înghiţit 
toate capitalurile şi au împânzit Rusia ca un păienjeniş, încât peste vreo 
cincisprezece ani poate că va avea omul într-adevăr posibilitatea să facă şi o 
călătorie undeva. Podurile nu ard decât ici-colo, iar oraşele ard reglementar, 
după o anumită ordine, pe rând, în sezoanele de incendii. Instantele 
judecătoreşti dau sentinţe solomoniene, iar juratii iau spert exclusiv numai in 
cadrul luptei pentru existenţă, când sunt ameninţaţi să moară de foame. 
Iobagii s-au eliberat şi, în amintirea croielilor cu vărgile de către foştii lor 
stăpâni moşieri, se croiesc acum unii pe alţii. Mari şi oceane de votcă se 
consumă pentru susținerea bugetului, iar la Novgorod în faţa anticei şi inutilei 
Sofii s-a înălţat solemn un glob de bronz uriaş în memoria mileniului nostru de 
dezordine şi prostie. Europa se încruntă şi iar începe să se îngrijoreze... 
Cincisprezece ani de reforme! Şi totuşi, nicicând Rusia, chiar şi în cele mai 
caricaturale epoci ale tembelismului său, n-a atins... 

Ultimele cuvinte nici nu se mai auziră din cauza urletului mulţimii. Se 
văzu cum el ridică iar mâna şi lăsă cu forţă încă o dată pumnul în jos. 
Entuziasmul depäsise orice limită: lumea urla, bătea din palme, până şi unele 
dintre doamne strigau: „Destul! Nimic mai bun n-ai putea să ne mai spui!” Toţi 
erau ca în delir. Oratorul îşi plimba deasupra capetelor privirea, topindu-se 
parcă în propriul lui triumf. Îl zării în fugă pe Lembke, cuprins de o tulburare 
nemaipomenită; arăta cuiva nu se ştie ce. Iulia Mihailovna, albă ca varul, îi 
demonstra ceva cu febrilitate printisorului care se apropiase în fugă de dânsa... 
În această clipă, un grup de vreo şase persoane cu funcţii mai mult sau mai 
puţin oficiale se repezi din culise pe estradă, îl înşfăcă pe orator şi îl târi înapoi. 
Nu înţeleg cum putu el să scape din stransoarea lor, dar se vede că reuşi, 
pentru că apăru iar în capătul estradei lângă rampă şi apucă să mai strige din 
răsputeri, agitându-şi pumnul: 


— Dar niciodata Rusia n-a atins inca... 

Aici fu iar insfacat si tras inapoi. Vazui cum cincisprezece indivizi se 
repeziră în culise ca să-l elibereze, dar nu sărind pe estradă, ci prin culoarul 
lateral, forțând îngrăditura uşoară de scânduri care, cedând presiunii, se 
prăbuşi imediat... Văzui apoi, fără să-mi cred ochilor, că pe estradă apăru 
brusc de undeva studenta (ruda lui Virghinski), cu acelaşi sul sub braţ, 
îmbrăcată în aceeaşi rochie, la fel de rosie la obraz, la fel de gräsutä, 
înconjurată de alte două-trei femei şi de vreo doi-trei bărbaţi şi însoţită de 
duşmanul ei de moarte, liceanul. Apucai chiar să aud fraza: „Domnilor, am 
sosit aici ca să vă aduc la cunoştinţă suferinţele bietilor studenţi şi să-i îndemn 
să protesteze...”. Dar nu mai aveam timp, trebuia să fug. Îmi ascunsei funda în 
buzunar şi prin culoare dosnice cunoscute ieşii din casă în stradă. În primul 
rând mă îndreptai, bineînţeles, spre locuinţa lui Stepan Trofimovici. 

Capitolul al doilea. 

Finalul serbării. 

I 

Nu voi sa ma primeasca. Se incuiase si scria. La bataile mele repetate si 
la chemarea mea, imi raspunse din dosul usii: 

— Dragul meu, am terminat totul, ce mi se mai poate cere? 

— N-ai terminat nimic, ci ai contribuit numai la acest dezastru total. 
Pentru numele lui Dumnezeu, lasă calambururile, Stepan Trofimovici, si 
deschide. Trebuie luate măsuri; s-ar putea să vină la dumneata şi să te 
insulte... 

Mă consideram în drept să fiu faţă de el aspru şi sever. Mi-era teamă să 
nu întreprindă ceva şi mai nesăbuit. Dar, spre surprinderea mea, mă izbii de o 
fermitate neaşteptată: 

— Atunci de ce tii neapărat să iasă asa, de parcă vrei dumneata să ma 
jigneşti primul? Iti mulţumesc pentru toate cele din trecut, dar repet încă o 
dată: am încheiat toate socotelile cu oamenii, cu cei buni şi cu cei răi. Îi scriu 
Dariei Pavlovna, pe care o neglijasem atât de inadmisibil până acum. Mâine, 
dacă vrei, te rog să duci scrisoarea; iar acum, „merci”. 

— Stepan Trofimovici, te asigur că situaţia e mult mai gravă decât îţi 
închipui dumneata. Crezi cumva că ai zdrobit acolo pe careva? N-ai zdrobit pe 
nimeni, ci te-ai zdrobit pe dumneata însuţi, ca pe o eprubetă goală de sticlă fină 
(o, am fost dur şi nepoliticos; îmi aduc aminte cu amărăciune!). N-ai de ce să-i 
scrii Dariei Pavlovna... Şi ce te faci acum fără mine? Ce soluţie concretă vezi? 
Probabil că ţi s-a năzărit să mai întreprinzi ceva? Vei suferi un nou eşec dacă 
ţi-a intrat în cap să mai încerci vreun pas... El se ridică şi se apropie de usa. 

— Ai stat în mijlocul lor foarte puţin timp, dar te-ai molipsit de limbajul 
şi tonul lor, Dieu vous pardonne, mon ami, et Dieu vous garde. Am observat 
însă întotdeauna la dumneata nişte trăsături de bun-simt, şi poate ca iti mai 
revii, aprés le temps, bineînţeles, aşa cum se întâmplă cu noi toţi, cu noi ruşii. 
În ce priveşte observaţia dumitale la lipsa mea de simţ practic, iti voi reaminti o 
cugetare de a mea de multă vreme: că la noi în Rusia un număr imens de 


oameni nu fac altceva decât să se năpustească, găsind in asta o adevărată 
îndeletnicire, cu o înverşunare crescândă şi din ce în ce mai agasantă, ca 
mustele vara, împotriva lipsei de simţ practic la alţii, acuzând-o la fiecare şi la 
toţi, dar excluzându-se bineînţeles pe ei înşişi. Cher, nu uita că sunt foarte 
tulburat şi nu mă chinui. Încă o dată iti spun merci pentru tot şi ne despartim 
de aici încolo, cum s-a despărţit Karmazinov de public, adică să uităm unul de 
altul, pe cât se poate cu mai multă generozitate. De fapt, la el a fost o şiretenie 
tactică, această rugăminte stäruitoare de a fi uitat de foştii săi cititori; quant f 
moi nu sunt atât de orgolios ti mizez mai ales pe tinereţea inimii dumitale 
neprihănite: n-ai cum să-l ţii minte mult timp pe un biet bătrân inutil! „Să 
trăieşti mult”, dragul meu prieten, cum mi-a urat Nastasia, rândul trecut de 
ziua mea onomastică (ces pauvres gens ont quelque fois des mots charmants et 
pleins de philosophie). Nu-ţi doresc fericire multă, te va plictisi; nu-ţi doresc 
nici nenorociri; după pilda filosofiei populare, repet pur şi simplu: „Să trăieşti 
mult” şi caută să reuşeşti să nu te plictiseşti prea mult; această urare vană o 
adaug de la mine. Aşadar, adio şi adio în mod serios. Şi nu mai sta în fata 
uşilor mele, pentru că nu-ţi voi deschide. 

Cu aceste cuvinte el se depărtă în interior şi nu mai reuşii să obţin nimic 
de la el. Cu toată „tulburarea” lui, vorbea lent, potolit, cu multă greutate, 
căutând vizibil să mă convingă. Bineînţeles, îmi purta puţină pică şi în mod 
indirect căuta să se răzbune pe mine, poate pentru chibitca de ieri şi „podelele 
ce se desfăceau sub picioare”. Lacrimile lui vărsate în mod public în dimineaţa 
aceea, cu toată speranţa sa de victorie, îl situau într-o poziţie întru câtva 
comică, şi nu exista alt om care să fie mai zelos ca dânsul pentru frumuseţea şi 
austeritatea formelor în relaţiile cu prietenii. O, nu-l acuz! Dar această 
rigurozitate şi tonul sarcastic, care dăinuiau la el, cu toate zguduirile din 
ultimul timp, avură darul să mă liniştească totuşi: un om care a reuşit să nu se 
schimbe aproape deloc după asemenea evenimente nu poate fi dispus desigur 
în acea clipă să facă cine ştie ce gest necugetat sau tragic. Aşa crezusem eu 
atunci şi, Dumnezeule, cât de mult greşeam! Pierdusem din vedere numeroase 
alte lucruri... 

Anticipând evenimentele, voi reproduce câteva din primele rânduri ale 
scrisorii sale către Daria Pavlovna, care într-adevăr o primi chiar a doua zi. 

Mon enfant, mâna mea tremură, dar am încheiat totul. N-ai fost de faţă 
la ultima mea bătălie cu oamenii; n-ai venit la acest matineu literar şi bine ai 
făcut. Dar ţi se va povesti că în Rusia noastră sărăcită de caractere s-a ridicat 
un om integru şi, sfidând amenințările cu moartea proferate împotriva lui din 
toate părţile, le-a spus acestor imbecili adevărul lor intim, adică faptul că sunt 
imbecili. O, ce sont des pauvres petits vauriens et rien de plus, des petits 
imbéciles, voilf le mot! (Sunt nişte sărmane secături şi nimic altceva, nişte 
proşti, acesta e cuvântul!) Zarurile au fost aruncate; plec din oraşul acesta 
pentru totdeauna, şi nu ştiu unde. Toţi aceia pe care i-am iubit mă reneagă. 
Dar dumneata, fiinţă pură şi candidă, dumneata, fiinţă blândă, a cărei soartă 
era cât pe-aci să se unească cu a mea, după vrerea unei inimi capricioase şi 


despotice, dumneata care te uitai poate cu dispret cum varsam lacrimi lase in 
ajunul căsătoriei noastre ce n-a avut loc; dumneata, care, nu se poate, oricine 
ai fi, să nu vezi în mine decât un personaj comic; o, dumitale se adresează acest 
ultim strigăt al inimii mele, numai faţă de dumneata îmi îndeplinesc această 
ultimă şi supremă datorie, numai faţă de dumneata! N-aş putea să te las 
pentru totdeauna cu gândul că am fost un nerod nerecunoscator, un necioplit 
şi egoist, cum probabil afirmă în faţa dumitale despre mine zi de zi o inimă 
nerecunoscatoare şi crudă, pe care, vai, nu pot s-o uit... 

Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, în total patru pagini de format 
mare. 

Izbind, drept răspuns la „nu-ţi voi deschide”, de trei ori în uşă cu pumnul 
şi strigând în urma lui că astăzi chiar el o va trimite, poate şi de trei ori, după 
mine pe Nastasia să mă cheme, dar că de data aceasta nici eu nu voi veni, am 
făcut cale întoarsă alergând spre Iulia Mihailovna. 

Il. 

Aici mä pomenii martorul unei scene revoltätoare: särmana femeie era 
pacalita in modul cel mai nerusinat si tinutä in eroare in pofida oricärei 
evidente, iar eu n-aveam cum s-o ajut. Într-adevăr, ce i-as fi putut spune? 
Apucasem întru câtva să-mi revin şi să-mi dau seama că nu dispuneam decât 
de nişte impresii, vagi presentimente şi bănuieli, şi nimic mai mult. O găsii 
scăldată în lacrimi, aproape într-o criză de nervi, tamponandu-si fruntea cu 
apă de colonie. În faţa ei stătea Piotr Stepanovici, care vorbea fără încetare, şi 
mai la o parte prinţul, într-o tăcere mută, de parcă avea lacăt la gură. Cu ochii 
inlacrimati, band apă, cu sughituri şi exclamatii, ea îi reproşa lui Piotr 
Stepanovici că „a renegat-o”. M-a surprins din capul locului că tot insuccesul 
scandalos, toată ruşinea dimineţii aceleia, într-un cuvânt absolut totul, ea 
căuta să-l atribuie absenței lui Piotr Stepanovici. 

Iar la el observai o schimbare importantă: părea extrem de preocupat de 
ceva, şi aproape grav de tot. De obicei el niciodată nu se arăta prea serios, 
mereu râdea, chiar şi când se supăra, iar momentele acestea de supărare erau 
la el foarte frecvente. O, da, şi acum era mânios, vorbea brutal, neglijent, cu 
necaz şi nerăbdare. Încerca s-o asigure că avusese groaznice dureri de cap cu 
vărsături, în timp ce se afla în sala lui Gaganov, pe la care trecuse întâmplător 
dis-de-dimineata. Vai, sărmana femeie era încă atât de dornică să mai fie 
înşelată! Chestiunea principală care constituia subiectul discuţiei lor în 
momentul când am intrat era: să aibă sau să nu aibă loc balul, adică partea a 
doua a festivitatii? Iulia Mihailovna refuza categoric să apară la bal dupa 
„jisnirile de adineauri”, cu alte cuvinte, dorea din toate fibrele fiinţei sale să fie 
silită să meargă şi negresit chiar de el, de Piotr Stepanovici. Se uita la el ca la 
un oracol, şi părea că, de i-ar veni lui în gând să plece imediat, ar cădea îndată 
şi ea bolnavă în pat. Dar el nu se grăbea să plece: avea neapărat nevoie să 
obţină prin orice mijloc ca balul să aibă loc astăzi şi ca Iulia Mihailovna să 
participe negresit şi ea... 


— Dar ce rost au lacrimile? Va trebuie neapärat o scena? Ca sa dati vina 
pe cineva? Dati-o pe mine, dar mai repede, pentru ca timpul trece si trebuie sa 
va hotarati. Nu ne-a mers cu matineul literar, vom reusi cu balul. Iata, si 
printul este de aceeasi pärere. Da, da, daca nu era printul, nu stiu ce s-ar fi 
întâmplat la voi acolo! 

Printul, la inceput, se declara impotriva balului, adica impotriva aparitiei 
la bal a Iuliei Mihailovna (balul în orice caz trebuia să aibă loc), dar dupa doua- 
trei asemenea referiri la părerea lui începu şi el treptat să mormăie ceva în 
semn de acord. 

M-a surprins de asemenea şi tonul neobişnuit de nepoliticos al lui Piotr 
Stepanovici. O! Resping cu indignare josnică bârfa care se răspândi mai târziu 
despre relaţiile dintre Iulia Mihailovna şi Piotr Stepanovici. Nimic de acest gen 
nu avusese loc şi era exclus să fie. Căpătase ascendent asupra ei numai prin 
tactica lui servilă de a-i încuraja din răsputeri, chiar de la început, visurile ei în 
care se vedea exercitând asupra societăţii şi ministerului o anumită influenţă; 
de a-i stimula planurile, ba şi de a i le făuri sugerându-i anumite idei; şi toate 
astea folosind cea mai grosolană lingusire, prinzând-o în mrejele lui total si 
făcându-se necesar ca aerul. 

Când mă văzu, ea strigă cu ochii scânteietori: 

— Poftim, întreabă-l pe dânsul, care tot timpul nu s-a depărtat de mine 
ca şi prinţul. Spune, nu este clar că toate acestea au fost rezultatul unui 
complot, unui complot perfid şi josnic, ca să-mi cauzeze cât mai mult rău mie 
şi lui Andrei Antonovici? O, da, ei au fost intelesi! Au procedat după un anumit 
plan. E un partid, un partid întreg! 

— Mergeţi prea departe, ca de obicei. Veşnicele poeme din căpşorul 
dumneavoastră. De altfel, imi pare bine de venirea domnului... (se prefăcu că- 
mi uitase numele) ca să-şi dea şi el părerea. 

— Părerea mea, mă grăbii eu, concordă întru totul cu părerea luliei 
Mihailovna. Complotul e prea evident. Am adus aceste panglici, Iulia 
Mihailovna. Va avea sau nu va avea loc balul e o chestiune care nu mă priveşte, 
desigur, întrucât nu depinde de mine; dar rolul meu de supraveghetor s-a 
sfârşit. lertati-mi această intervenţie, dar nu pot acţiona în detrimentul 
bunului-simt şi al convingerii mele. 

— Ai auzit, ai auzit! plesni ea din palme. 

— Aud şi iată ce vreau să-ţi spun dumitale, se întoarse el către mine, eu 
cred că voi toţi ati înghiţit ceva, din care cauză sunteţi cu toţii cuprinşi de delir. 
După părerea mea, nu s-a produs nimic din ceea ce nu s-a întâmplat şi înainte 
şi ce nu s-ar putea întâmpla oricând în oraşul acesta. Ce fel de complot? S-au 
petrecut lucruri detestabile, ruşinos de stupide, dar unde vedeţi voi complotul? 
Un complot împotriva luliei Mihailovna, împotriva ocrotitoarei lor, care ii rasfata 
şi le iartă toate şotiile? Iulia Mihailovna! Nu v-am bătut eu la cap o lună 
întreagă neîncetat? Ce rost avea să adunăm gloata aceasta? Ce rost avea să ne 
încurcăm cu atâta lume? Ce rost, pentru ce? Ca să reunim societatea, dar sunt 
ei capabili să se unească, ganditi-va! 


— Cand m-ai prevenit? Dimpotriva, ai aprobat mereu, ba ai cerut chiar... 
Marturisesc, sunt atat de surprinsa... Chiar dumneata ai fost acela care mi-ai 
prezentat o sumedenie de indivizi ciudati. 

— Dimpotriva, am obiectat totdeauna, si n-am aprobat, de adus, e drept, 
i-am adus, dar abia cand năvăliseră deja zeci de persoane la dumneavoastră şi 
numai în ultimul timp, ca să se constituie „cadrilul literaturii”, n-aveam cum să 
ne dispensăm de mitocanii ăştia. Sunt totuşi gata să pariez că în dimineaţa 
aceasta cel puţin câteva zeci de alţi asemenea mitocani au fost introduşi fără 
bilete în sală! 

— Absolut sigur, confirmai eu. 

— Ei vezi, începi să fii de acord şi dumneata. Aduceti-va aminte ce 
atmosferă domnea în ultimul timp in tot oraşul! Un iures furibund de indecenta 
şi de neobrăzare; un scandal necontenit cu valuri de bârfe şi zvonuri murdare, 
cu larma cea mai desantata. Şi cine i-a încurajat, mă rog? Cine acoperea totul 
prin autoritatea ei? Cine i-a derutat pe toţi? Cine a iritat toată gloata aceasta? 
În albumul dumneavoastră sunt doar reproduse toate secretele familiilor de pe- 
aici. N-ati fost dumneavoastră aceea care îi mângâiati pe cap pe toţi aceşti poeţi 
şi desenatori ai dumneavoastră? Nu-i intindeati dumneavoastră lui Leamsin 
mânuta să v-o sărute? Dar seminaristul acela, nu l-a ofensat el în prezenţa 
dumneavoastră pe bătrânul consilier de stat, iar fiicelor sale nu le-a mânjit el 
rochiile cu cizmele lui unse cu dohot? De ce va mirati că publicul vă este ostil? 

— Dar toate acestea au fost provocate de dumneata! O, Doamne, 
Dumnezeule! 

— Ba nu, eu v-am avertizat, ne-am certat chiar, auziti, ne-am certat! 

— Dumneata minţi cu nerusinare. 

— Bineinteles, ce va costa sa aruncati in mine cu asemenea cuvinte! 
Aveti nevoie de o victima, ca sa va varsati naduful pe cineva; ma rog, 
descarcati-va furia pe mine, am mai spus-o. Mă întorc la dumitale, domnule... 
(tot nu reuşea să-şi aducă aminte numele meu). Să enumerăm pe degete: eu 
afirm că afară de Liputin n-a existat nici un fel de complot, absolut de nici un 
fel! Şi o voi demonstra; dar să analizăm mai întâi cazul Liputin. El a apărut cu 
versurile dobitocului de Lebeadkin, şi ce înseamnă asta, un complot după 
părerea dumitale? Dar ştii dumneata că Liputin e capabil să considere asta 
drept o simplă glumă şi încă foarte spirituală? Că e convins, dar absolut 
convins că a făcut o surpriză foarte spirituală, s-a gândit, pur şi simplu, să-i 
distreze şi să-i înveselească pe toţi, şi în primul rând pe a lui patroană, lulia 
Mihailovna, şi atâta tot? Nu e de crezut? Dar nu este şi acest lucru în tonul 
celor petrecute aici timp de o lună întreagă? Şi dacă vreţi o spun pe şleau: sunt 
convins că în alte împrejurări probabil că ar fi trecut cu bine! O glumă 
grosolana, hai să zicem prea tare, dar amuzantă, nu-i aşa că a fost amuzantă? 

— Cum?! Dumneata consideri că ceea ce a făcut Liputin a fost spiritual? 
strigă în culmea indignării Iulia Mihailovna. O asemenea stupiditate, asemenea 
lipsă de tact, asemenea josnicie, ticăloşie, totul premeditat, văd eu că o spui 
înadins! Înseamnă că şi dumneata ai complotat împreună cu ei! 


— Negresit si bineînţeles stăteam in spatele lor ascuns şi manevram 
întreaga maşinărie! Păi, daca as fi luat parte eu la un complot — vă rog sa 
intelegeti acest lucru! — nu s-ar fi rezumat la un singur om, la Liputin! Din cele 
ce spuneţi dumneavoastră acum, ar reieşi nici mai mult, nici mai puţin că m- 
am înţeles cu taică-meu ca să provoace înadins un asemenea scandal? Dar cine 
e de vină că taică-meu a fost admis să ia cuvântul? Vă aduceţi aminte, cine vă 
spunea nu, chiar ieri, ieri? 

— Oh, hier il avait tânt d'esprit, contam atât de mult pe dânsul şi e atât 
de manierat: credeam că el şi Karmazinov... şi, poftim! 

— Tocmai, poftim. Şi cu tot tânt d'esprit-ul lui, taică-meu a făcut o 
boacănă, şi dacă as fi ştiut dinainte că se va întâmpla aşa, întrucât ziceti că fac 
parte din acest complot neîndoielnic împotriva festivitatii dumneavoastră, n-aş 
fi căutat nicidecum să vă conving să nu-i daţi drumul caprei în grădină, nu-i 
asa? Şi totuşi chiar eu si încă de ieri v-am sfătuit că nu, pentru că presimteam 
parcă ceva. Bineînţeles, nu se putea prevedea totul, nu era chip: nici el singur 
probabil nu ştia cu un minut înainte ce-i va ieşi din gură! Mă gândesc totuşi că 
se mai pot salva încă aparențele, cat de cât măcar: trimiteţi mâine, spre 
satisfacția publicului si pentru a-i închide gura, pe cale administrativă şi cu 
toate onorurile, doi medici care să se informeze de starea sănătăţii sale; ba s-ar 
putea face acest lucru chiar şi astăzi, şi să-l ducă direct la spital sub duşuri 
reci. Cel puţin toată lumea va râde şi-şi va da seama că n-are de ce să se simtă 
jignita. Voi putea să anunţ acest lucru chiar astăzi la bal, în calitatea mea de 
fiu. Altceva e cu Karmazinov; acesta a procedat ca un neghiob şi a ţinut 
publicul cu articolul lui o oră întreagă, acesta era desigur în complot cu mine! 
Hai să-i facem, adică, o poznă Iuliei Mihailovna! 

— O, Karmazinov, quelle honte! Îmi ardea obrazul de ruşine pentru 
publicul nostru! 

— Ei bine, mie nu mi-ar fi fost atât de ruşine, ci i-as fi făcut ceva lui 
Karmazinov. Oricum, publicul are dreptate. Dar cine e de vină pentru cazul 
Karmazinov? Vi l-am vârât eu pe gât cumva? Am luat cumva parte la adorarea 
lui? Dar dracu” să-i ia! Cu totul altceva e cu maniacul acela, al treilea, cel 
politic. Cu el, într-adevăr, am dat greş cu toţii, şi nu este numai complotul 
meu. 

— Vai, nici nu mai pomeni, e groaznic, groaznic! Aici e vina mea, numai a 
mea! 

— Bineînţeles, dar în cazul acesta mă văd în situaţia să vă dau eu 
deplină justificare. Cine e în stare să-i supravegheze pe toţi ăştia, sincerii! De ei 
nici la Petersburg nu reuşesc să se ferească. V-a fost recomandat doar, şi încă 
ce recomandatie! Veţi fi de acord, cred, că acum sunteţi pur şi simplu obligată 
să apareti la bal. E o chestiune foarte importantă, l-aţi invitat personal să ia 
cuvântul la tribună. Sunteţi obligată acum să declaraţi în mod public că nu vă 
solidarizati cu aşa ceva, că individul se află pe mâinile poliţiei si că ati fost în 
mod inexplicabil indusă în eroare. Trebuie să declaraţi cu indignare că aţi căzut 
victima unui dement. Pentru că e un dement în toată puterea cuvântului. În 


privinta lui s-ar cädea sa fie inaintat si un raport. Nu pot sa-i sufar pe indivizii 
astia care se reped sä muste. Vorbesc si eu uneori poate lucruri si mai 
deocheate, dar n-o fac la tribuna. Toata lumea acum nu discuta decat despre 
senator. 

— Ce fel de senator? Cine vorbeste despre senator? 

— Vedeti, nici eu nu inteleg ce se petrece. Dumneavoasträ, Iulia 
Mihailovna, nu stiti nimic despre un senator? 

— Senator? 

— Ca sa vedeti, ei sunt convinsi ca a fost numit aici un senator, iar 
dumneavoastra sunteti transferati la Petersburg. Am auzit de la multi. 

— Am auzit si eu, confirmai la randul meu. 

— Si cine o spune? se rosi la fata Iulia Mihailovna. 

— Adica cine a spus-o primul? De unde sa stiu? Dar circula zvonul. 
Multimea vorbeşte. Ieri mai ales s-a vorbit mult. Si toţi par s-o spună cu foarte 
multă seriozitate, deşi nu se poate înţelege nimic din spusele lor. Desigur, 
oamenii mai deştepţi si mai pricepuţi la astfel de lucruri se abtin, dar şi dintr- 
ăştia unii au ciulit urechile. 

— Ce mârşăvie! Şi... ce prostie! 

— Uite, tocmai de aceea este cazul să vă prezentaţi la bal, ca să le 
demonstrati acest lucru acestor gogomani. 

— Mărturisesc, încep să-mi dau seama şi eu ca nu sunt chiar obligată, 
dar... dacă mă aşteaptă o altă ruşine? Ce va fi dacă nu mai vine nimeni? Pentru 
că sunt convinsă că nu va veni nimeni, nimeni, nimeni! 

— Ce judecată pripită! Cum să nu vină? Dar toaletele pregătite, dar 
costumele domnişoarelor? În cazul acesta dati-mi voie să-mi schimb părerea 
despre dumneavoastră ca femeie. Grozav mai cunoaşteţi oamenii! 

— Soţia mareşalului nobilimii nu va veni, nu va veni! 

— Dar, la urma urmelor, ce anume s-a întâmplat?! De ce să nu vină? 
strigă el cuprins de o nerăbdare mânioasă. 

— Ne-am acoperit de ruşine, ne-am compromis, iată ce s-a întâmplat. Nu 
ştiu ce a fost, dar ceea ce mi-a fost dat să văd şi să aud e de aşa natură încât 
mă împiedică absolut să apar acolo. 

— Dar de ce? În definitiv, care este vina dumneavoastră? De ce vreţi 
neapărat să preluaţi toată răspunderea asupra dumneavoastră? Dar publicul 
însuşi nu poartă nici o vină, bătrâneii dumneavoastră, venerabilii 
dumneavoastră capi de familie? Ei trebuiau să-i reţină pe derbedei şi pe 
nemernici pentru că totul a fost provocat numai de derbedei şi de nemernici, iar 
în mod serios n-a fost nimic. În nici o societate şi nicăieri poliţia singură nu se 
poate descurca în asemenea cazuri. La noi fiecare pretinde, intrând într-un loc 
public, să i se dea câte un vardist ca să-l apere. Nici atâta nu pot înţelege: că 
societatea prin ea însăşi trebuie să se apere. Ce fac în asemenea cazuri la noi 
capii de familii, demnitarii, soțiile, fiicele? Tac şi se bosumfla. N-au nici măcar 
atâta spirit de iniţiativă obştească să pună la locul lor nişte golani. 

— O, da, este foarte adevărat! Tac, se bosumflă şi... se uită în jurul lor. 


— Pai, daca este adevarat, ar trebui s-o spuneti in auzul tuturor, cu 
demnitate si severitate. Tocmai ca sa arätati ca n-ati fost infranta. Si tocmai 
acestor batranei si mame. O, dumneavoastra veti sti s-o faceti, aveti un dar 
adevărat, când vă este capul limpede. Îi grupaţi in jurul dumneavoastră şi le-o 
spuneţi verde în obraz. După aceea, o corespondenţă la Golos sau la Birjevâie. 
Lăsaţi că mă ocup eu personal de această chestiune, aranjez eu totul. 
Bineînţeles cât mai multă atenţie la bufet, să fie supravegheat; rugati-l pe print, 
rugati-l pe dumnealui... Doar nu puteţi să ne lăsaţi, monsieur, când totul 
trebuie luat de la început. Şi, în sfârşit, dumneavoastră veţi apărea la braţ cu 
Andrei Antonovici. Cum se simte Andrei Antonovici? 

— O, cât de nedrept ati fost, cât de greşit şi jignitor l-aţi judecat voi pe 
acest înger de om! strigă deodată Iulia Mihailovna, cuprinsă de un elan 
neaşteptat şi aproape cu lacrimi în glas, ducându-şi batista la ochi. 

Piotr Stepanovici, în primul moment, se zăpăci de tot. 

— Cum se poate, eu... păi eu... întotdeauna... 

— Niciodată, niciodată! Dumneata niciodată nu-i dădeai dreptate! 

— E greu de pătruns în sufletul unei femei! mormăi Piotr Stepanovici cu 
un zâmbet silit. 

— Este omul cel mai drept, cel mai delicat, are un suflet de înger! Este 
omul cel mai bun! 

— Bine, dar în ce priveşte bunătatea... întotdeauna i-am recunoscut 
bunătatea... 

— Niciodată! Dar să lăsăm asta. Nu prea mă pricep să-l apăr. Adineauri 
iezuita aceea, soţia mareşalului, nu pierdu prilejul să strecoare câteva aluzii 
sarcastice despre cele întâmplate ieri. 

— O, nu-i arde ei acum de aluzii în privinţa celor întâmplate ieri, abia 
face faţă grijilor de astăzi. Şi de ce vă preocupă atâta că nu va veni la bal? 
Bineînţeles că nu va veni, dacă a nimerit în asemenea scandal. Poate că n-are 
nici o vină şi totuşi şi reputaţia ei e în joc; nu se poate ca manutele ei să nu fie 
murdărite! 

— Ce vrei să spui, nu înţeleg: cum adică manutele murdărite? îl privi 
nedumerită lulia Mihailovna. 

— Bineînţeles nu pot afirma categoric, dar prin oraş circulă deja zvonuri 
că ea a fost aceea care le-a mijlocit. 

— Poftim? Ce le-a mijlocit? 

— Cum, nu ştiţi nimic! strigă el cu mirare perfect simulată. Întâlnirea 
între Stavroghin şi Lizaveta Nikolaevna. 

— Cum? Ce vrei să spui? strigaram noi toţi. 

— Chiar nu ştiţi nimic? Ptiu! E o întreagă tragicomedie! Lizaveta 
Nikolaevna s-a mutat direct din cupeul mareşălesei în cupeul lui Stavroghin şi 
a şters-o cu „acesta din urmă” la Skvoreşniki, ziua în amiaza mare. Acum o ora, 
nici chiar o oră n-a trecut. 

Am rămas incremeniti. Bineînţeles, îl asaltarăm imediat cu întrebări, dar 
spre mirarea noastră nici el, cu toate că fusese din ,intamplare” martor ocular, 


nu mai ştiu să povestească nimic ca lumea. Cică totul s-ar fi petrecut astfel: 
când soţia mareşalului nobilimii i-a adus pe Liza şi pe Mavriki Nikolaevici de la 
„matineul literar” acasă la mama Lizei (mereu suferindă de picioare), în 
apropiere de casă, la vreo douăzeci şi cinci de paşi distanţă, stationa un cupeu. 
Liza a sărit din cupeul mareşălesei spre scara de intrare, dar imediat a 
schimbat direcţia şi a alergat spre acel cupeu; portiera se deschise şi apoi se 
închise cu zgomot; Liza îi strigase lui Mavriki Nikolaevici: ,Crutati-ma!”, şi 
cupeul pornise imediat în goana mare spre Skvoreşniki. La întrebările noastre 
febrile: „A fost vreo înţelegere prealabilă? Cine se afla în acel cupeu?”, Piotr 
Stepanovici declară că nu ştie nimic; că au fost, desigur, intelesi în prealabil, 
dar că pe Stavroghin n-avusese timp să-l vadă dacă era sau nu în cupeu; 
posibil să fi fost numai bătrânul Aleksei Egorâci. La întrebarea: „Dar cum s-a 
întâmplat sa fii de fata? Si de unde ştii că au plecat la Skvoresniki?”, el lămuri 
că faptul se petrecuse tocmai în momentul când el trecea pe acolo şi că, 
văzând-o pe Liza, se apropiase în fugă de cupeu (şi totuşi nu văzuse cine se afla 
în cupeu, deşi curiozitatea lui era arhicunoscută!), că Mavriki Nikolaevici nu 
numai că nu pornise să-i urmărească, dar nici nu încercase s-o oprească pe 
Liza, ba chiar o retinuse cu mâna lui pe mareşăleasă, care se agita tipand in 
gura mare: „Fuge la Stavroghin, fuge la Stavroghin!”. Aici îmi ieşii din fire şi-i 
strigai cu furie lui Piotr Stepanovici: 

— Tu, nemernicule, tu ai aranjat toate astea! De aceea ai lipsit toată 
dimineaţa. Tu l-ai ajutat pe Stavroghin, tu ai sosit în cupeu şi tot tu ai urcat- 
0... Tu, tu, tu! Iulia Mihailovna, omul acesta este duşmanul dumneavoastră, vă 
duce la pierzanie! Feriti-va! 

Şi părăsii în fugă salonul, ieşind în stradă. 

Nici până astăzi nu-mi dau seama şi mă gândesc plin de mirare cum de i- 
am strigat lui toate acestea. Dar ghicisem perfect: totul se petrecuse aproape 
exact aşa cum îi spusesem şi după cum se adeveri ulterior. Mai ales prea 
bătător la ochi fusese acel procedeu fals prin care ne comunicase el ştirea. Nu 
ne relatase cazul imediat ce intrase în casă, cum era şi normal, drept cea mai 
uluitoare şi proaspătă ştire, ci se prefăcu a crede că noi îl ştim deja, ceea ce ar 
fi fost imposibil într-un termen atât de scurt. Şi dacă am fi aflat, tot ar fi fost 
exclus să nu se pomenească nimic despre asta până ce n-a deschis el vorba. 
Era o minciună şi faptul că prin oraş circulau deja „zvonuri” în privinţa 
mareşălesei, tot din cauză că intervalul era prea scurt pentru asa ceva. Iar în 
timp ce ne povestea, el lăsă să i se vadă de vreo două ori un zâmbet perfid şi 
fluşturatic, taxându-ne probabil drept nişte proşti care s-au lăsat atât de uşor 
duşi de nas. Dar nu mai aveam vreme de pierdut cu acest individ; faptul în sine 
îmi părea verosimil şi plecai de la Iulia Mihailovna aproape înnebunit. 
Catastrofa mă lovise drept în inimă. Sufeream dureros până la lacrimi; poate 
chiar si plângeam. M-am dus la Stepan Trofimovici, dar în incapatanarea lui 
omul acesta revoltător iar nu-mi deschise. Nastasia mă asigură într-o şoaptă 
plină de venerație că s-a culcat să se odihnească, dar eu n-o crezui. 


Acasa la Liza reusii să mai descos servitorii; aceştia imi confirmara fuga, 
dar altceva nu stiau nimic. Casa era cuprinsa de neliniste; batrana Drozdova 
cazuse intr-o serie de lesinuri; Mavriki Nikolaevici veghea langa dansa. Mi se 
păru imposibil să-l chem pe Mavriki Nikolaevici. Cu privire la Piotr Stepanovici, 
mi s-a răspuns că el în timpul din urmă venea des pe acolo, ba uneori şi de 
câte două ori pe zi. Servitorii erau trişti şi vorbeau despre Liza cu un respect 
deosebit; ţineau mult la dânsa. Că Liza apucase pe drumul pierzaniei, al 
pierzaniei definitive, n-aveam nici o îndoială, dar latura psihologică a cazului 
îmi era absolut de neînțeles, mai ales după scena de ieri dintre ea si 
Stavroghin. Mi se păru odios să alerg prin oraş pentru a culege informaţii prin 
casele atât de pornite împotriva Lizei, unde probabil vestea se răspândise; de 
altfel, consideram că şi pentru Liza ar fi fost umilitor. Ciudat însă că m-am dus 
la Daria Pavlovna, unde de fapt nici nu am fost primit (în casa Stavroghinilor 
începând din ajun nu era primit nimeni); nici nu ştiu ce aş fi putut să-i spun şi 
cu ce scop m-am dus la ea! De acolo o luai spre casa Filippov, la fratele ei. 
Şatov mă ascultă posomorât, în tăcere. Notez că îl găsii într-o stare neobişnuit 
de sumbră; părea foarte îngândurat şi mă ascultă în silă. Nu-mi spuse aproape 
nimic şi începu să se plimbe de colo până colo prin cameră, cu cizmele lui, şi 
mai greoi decât de obicei. Iar la plecare îmi strigă în urmă să trec pe la Liputin: 
„Acolo vei afla totul”. Dar nu m-am dus la Liputin, ci m-am întors aproape la 
jumătatea drumului iar la Şatov şi, întredeschizând uşa, fără să intru, i-am pus 
o întrebare fără nici o explicaţie: „O să te duci cumva astăzi la Maria 
Timofeevna?”. La care Satov mă înjură şi trebui să plec de la usa. Notez ca să 
nu uit că în seara aceea el s-a dus anume la Maria Timofeevna, pe care n-o 
văzuse de mult, tocmai în marginea oraşului. O găsi într-o stare a sănătăţii şi 
într-o dispoziţie relativ bune, iar pe Lebeadkin beat mort, dormind pe divanul 
din prima cameră. Lucrul acesta s-a întâmplat exact la ora nouă. Aşa mi-a 
relatat el a doua zi când m-am întâlnit cu el întâmplător pe stradă. Abia la ora 
zece mă hotărâi să mă duc la bal, dar nu în calitate de „tânăr responsabil 
pentru ordine” (de altfel şi funda o lăsasem la Iulia Mihailovna), ci dintr-o 
dorinţă invincibilă să aflu ce mai e (fără să mai întreb): cam ce se spune la noi 
în oraş despre toate aceste evenimente în general? Pe de altă parte, aş fi vrut s- 
o văd cum apare acolo si pe Iulia Mihailovna, măcar de la distanţă. Ma mustra 
conştiinţa că am plecat în felul acesta de la dânsa. 

III. 

Toată noaptea aceasta cu evenimentele ei atât de absurde şi cu 
„deznodământul” groaznic dinspre dimineaţă îmi apare acum ca un coşmar 
oribil şi reprezintă - cel putin pentru mine - partea cea mai apăsătoare a 
cronicii mele. Deşi întârziat, apucai totuşi să intru către sfârşitul balului, atât 
de repede fusese dat ca el să se încheie. Trecuse de ora zece când ajunsei în 
casa mareşălesei, unde acelaşi salon alb, în care avusese loc matineul literar, 
fusese aranjat ca să servească acum drept sală de dans şi unde se presupunea 
că va fi prezent întregul oraş. Oricât de sceptic eram eu încă în dimineaţa aceea 
în privinţa reuşitei acestui bal, totuşi nu presimteam întregul adevăr: înalta 


societate stralucea prin absenta ei; pana si functionarii cu grade ceva mai 
importante ignorara evenimentul, iar faptul acesta era indeajuns de 
semnificativ. Cat priveste doamnele si domnisoarele, socotelile de adineauri ale 
lui Piotr Stepanovici (acum evident perfide) se dovedira extrem de gresite: 
venisera foarte putine: cam o doamna la patru barbati, si ce doamne! ,Niste” 
sotii de subofiteri, tot felul de slujbasi marunti de la posta si alte institutii, trei 
doftorese cu fiicele, douä-trei mosierese scapatate, sapte fiice si o nepoata ale 
aceluiasi secretar despre care am mai pomenit mai sus, sotii de negustori, deci 
foarte departe de ceea ce se astepta sa vada Iulia Mihailovna! Pana si negustorii 
nu venira nici pe jumatate la numar. Cat despre barbati, cu toata absenta in 
masă a nobilimii, numărul lor era totuşi destul de mare, dar produceau o 
impresie îndoielnică, ba chiar destul de suspectă. Bineînţeles, erau aici şi 
câţiva ofiţeri foarte ponderati şi respectuosi, cu soțiile lor, câţiva capi de familie 
docili, ca, de exemplu, acelaşi secretar, tată a şapte fete. Întreagă această lume 
măruntă şi supusă se prezentă, ca să zicem aşa, „din obligaţie”, cum s-a 
exprimat, de altfel, unul dintre aceşti domni. Pe de altă parte, numărul de 
persoane cu o comportare extrem de degajată şi mulţimea de indivizi pe care eu 
şi Piotr Stepanovici îi bănuisem mai adineauri ca fiind lăsaţi să intre fără bilete 
părea să crească mai mult chiar decât în cursul dimineţii. Toţi aceştia se 
aciuaseră deocamdată la bufet şi intrând în salon se îndreptau direct acolo, ca 
într-un loc convenit dinainte. Cel puţin asta a fost impresia mea. Bufetul se afla 
în fund, la capătul anfiladei de încăperi, într-o sală încăpătoare, unde se 
instalase Pohorâci cu toate produsele ispititoare ale bucătăriei sale de la club şi 
cu o întreagă expoziţie de gustări şi băuturi. Observai aici câţiva indivizi în 
haine aproape zdrentuite, dubiosi în aceste veşminte absolut nepotrivite pentru 
bal, treziti din beţie cu multă trudă si pentru putin timp si culeşi cine ştie de 
unde, străini de oraş. Ştiam că, potrivit ideii Iuliei Mihailovna, se intenţiona 
organizarea unui bal în spiritul cel mai democratic, „fără a se refuza accesul 
chiar si targovetilor, dacă se întâmpla ca vreunul dintre ei să-şi achite biletul”. 
Aceste cuvinte putea să le pronunţe cu toată îndrăzneala în sânul comitetului, 
fiind deplin convinsă că niciunul dintre targovetii oraşului nostru, în masa lor 
absolută nişte nevoiaşi, nu se va gândi măcar să cumpere un bilet. Şi totuşi 
pentru mine era un mare semn de întrebare dacă aceşti surtucari posomorati şi 
aproape zdrentuiti puteau fi lăsaţi să intre, cu tot democratismul comitetului. 
Cine i-a lăsat totuşi să intre şi cu ce scop? Liputin şi Leamsin fuseseră 
scoşi din rândul purtătorilor de funde (deşi erau de faţă la bal, ca participanţi 
la „cadrilul literaturii”); dar locul lui Liputin, spre surprinderea mea, îl luase 
cunoştinţa noastră de dimineaţă, seminaristul care a contribuit cel mai mult la 
compromiterea „matineului” prin disputa lui cu Stepan Trofimovici, iar locul lui 
Leamsin îl luase însuşi Piotr Stepanovici; la ce te mai puteai aştepta în cazul 
acesta? Căutai să fiu atent la ceea ce se vorbeşte. Unele păreri surprindeau 
prin absurditatea lor. Se afirma, de pildă, într-un cerc, că toată istoria cu 
Stavroghin şi Liza fusese aranjată de Iulia Mihailovna şi că pentru acest lucru 
luase chiar şi bani de la Stavroghin; se preciza şi suma. Unii susțineau că si 


festivitatea fusese organizata anume cu acest scop; de aceea nici nu venise 
aproape jumätate din oras afland cum sta treaba, iar Lembke personal fusese 
atat de socat, incat ,i s-a tulburat creierul” si acum ea il ,poarta” asa nebun 
cum este. Peste tot se auzeau hohotele de ras ale unor glasuri ragusite, 
sälbatice, denotand o anumita stare de spirit. Toata lumea critica groaznic 
balul, iar pe Iulia Mihailovna o injurau fara nici o jena. In general, multa 
palavrageala incoerenta, exploziva si dura a unor oameni ametiti de bautura si 
turbulenti, incat era foarte greu sa-si formeze cineva o impresie precisa. Tot 
aici, la bufet, se aciuasera şi persoane pur şi simplu dispuse să petreacă, ba 
erau şi câteva doamne din categoria acelora pe care nu le mai poţi speria sau 
mira cu nimic, foarte amabile şi vesele, în bună parte tot neveste de ofiţeri cu 
bărbaţii lor. Acestea se asezasera în jurul unor masute separate în grupuri de 
cunoştinţe şi beau cu multă voie bună ceai. Bufetul se transformase într-o oază 
aproape pentru jumătate din publicul venit la bal. Şi totuşi, peste un timp 
oarecare, întreagă această masă urma să năvălească în sală; mă cuprindea 
groaza când mă gândeam la acest lucru. 

Între timp, în salonul alb, cu participarea prinţului, se injghebasera trei 
cadrilaşe anemice. Domnişoarele dansau, iar părinţii se bucurau privindu-le. 
Dar şi aici, multe dintre aceste persoane respectabile începuseră să chibzuiască 
cum să plece mai din timp, după ce îşi vor distra putintel odraslele, fara să mai 
rămână până când „se va începe”. Toată lumea era pe deplin convinsă că 
negreşit trebuia „să înceapă” ceva. Mi-este foarte greu să descriu dispoziţia 
Iuliei Mihailovna însăşi. Nu intrai în vorbă cu ea, deşi mă apropiai destul de 
mult de locul unde stătea. La plecăciunea mea în momentul intrării, ea nu 
răspunse, neobservându-mă (cu adevărat nu mă observase). Chipul ei arăta o 
dispoziţie bolnăvicioasă, privirea îi era dispretuitoare şi trufasa, dar neliniştită. 
Se forţa vizibil într-un fel chinuitor să facă fata momentului. De ce şi pentru 
cine? Ar fi trebuit să plece imediat şi, mai ales, să-şi ducă de acolo soţul, dar ea 
se incapatana să rămână! Chiar după fata ei se putea observa că ochii „i se 
deschiseseră de tot” şi că n-avea rost să mai aştepte. Nici nu-l chema lângă 
dânsa pe Piotr Stepanovici (de altfel, şi acesta se pare că o evita; l-am văzut la 
bufet, era foarte vesel). Iulia Mihailovna continua totuşi să rămână la bal şi nu- 
1 lăsa pe Andrei Antonovici să se depărteze de ea nici pentru o secundă. O, 
desigur, până în ultima clipă şi cu cea mai sinceră indignare ea ar fi respins 
orice aluzie la starea sănătăţii lui, chiar şi cu privire la momentele din 
dimineaţa aceea. Acum însă urma să se dumerească şi în această privinţă. Cât 
despre mine, avui impresia, îndată ce îl zării, că Andrei Antonovici arăta mult 
mai prost decât dimineaţă. Părea că se află într-o stare de absenţă totală şi că 
nu-şi dă seama unde se găseşte. Brusc arunca uneori în jurul său câte o privire 
neaşteptat de severă, cum îl surprinsei de două ori uitându-se la mine, de 
pildă. La un moment dat încercă să spună ceva, cu glas tare, şi nu-şi mai 
termină vorba, speriindu-l aproape pe un umil funcţionar bătrân, care se 
pomenise lângă el. Dar până şi partea aceasta ordonată şi modestă a publicului 
prezent în sala albă se ferea cu teamă de Iulia Mihailovna, aruncând în acelaşi 


timp priviri ciudate asupra sotului ei, priviri care nu se armonizau prin 
insistenta lor nedisimulata cu aerul timid al acestor oameni. 

— Ei bine, tocmai aceasta trasatura m-a surprins atunci si abia in clipa 
aceea am inceput sa ma dumeresc in privinta lui Andrei Antonovici, mi-a 
marturisit mai tarziu Iulia Mihailovna. 

Da, o data mai mult ea comisese o greseala. Probabil ca, dupa plecarea 
mea precipitata si imediat dupa ce hotarasera impreuna cu Piotr Stepanovici ca 
balul sa aiba loc si ca ei sa participe, probabil ca ea se mai dusese in cabinetul 
lui Andrei Antonovici, ,suprazguduit” de ,matineu” si, recurgand iaräsi la 
mijloacele ei de seductie, il târâse cu dansa. Dar cat de mult se chinuia acum! 
Si totusi nu pleca! O rodea mandria sau pur si simplu isi pierduse de tot 
cumpatul, nu stiu. Cu destula umilinta si surazand amabil, cu toata trufia ei, 
încercă să vorbească cu unele doamne, dar acestea se zăpăceau imediat nefiind 
în stare să spună decât câte un „da” sau „nu”, căutând s-o evite. 

Dintre personalităţile cu adevărat reprezentative ale elitei oraşului nostru 
nu fusese de fata aici la bal decât una singură, acel impozant general în 
retragere, pe care am mai avut prilejul să-l descriu şi care la recepţia soţiei 
mareşalului nobilimii, după duelul lui Stavroghin cu Gaganov, „deschisese 
uşile nerăbdării obşteşti”. Se plimba grav prin saloane observând şi ascultând 
ce se vorbeşte, cu aerul omului care a venit mai mult pentru a veghea asupra 
tinutei moravurilor, decât pentru propria lui plăcere. Sfârşi apoi prin a se aseza 
definitiv lângă lulia Mihailovna şi nu se mai depărtă de dânsa nici un pas, 
căutând probabil s-o încurajeze şi s-o liniştească. Incontestabil, era un om de o 
extremă bunătate, foarte prezentabil şi într-atât de bătrân, încât din partea lui 
părea suportabilă până şi compătimirea. Îi venea greu totuşi să recunoască, în 
sinea ei chiar, că acest bătrân palavragiu îndrăzneşte s-o compătimească şi 
aproape s-o protejeze, conştient că îi face o adevărată onoare prin însăşi 
prezenţa lui. lar generalul nu se lăsa şi vorbea fără încetare. 

— Un oraş, se zice, nu poate exista fără cei şapte oameni drepţi ai lui. 
Şapte mi se pare, nu mai ţin minte numărul cuvenit. Nu ştiu câţi dintre aceşti 
şapte... drepţi incontestabili din urbea noastră... au avut onoarea de a veni la 
balul dumneavoastră, dar cu toată prezenţa lor, eu încep să mă simt nu tocmai 
în plină siguranţă. Vous me pardonnerez, charmante dame, n'est-ce pas? 
Vorbesc a-le-go-ric, dar m-am dus la bufet şi sunt fericit că m-am întors 
teafăr... Nepretuitul nostru Prohorâci nu e la locul său acolo şi am impresia că 
spre ziuă chioscul lui va fi făcut tandari. Glumesc, de altfel. Aştept numai să 
văd cum se prezintă acest „cadril al li-te-ra-tu-rii” şi apoi — drept acasă la 
culcare. Vă rog să-l iertati pe bătrânul bolnav de podagra care sunt, dar 
obişnuiesc să mă culc devreme, de altfel v-aş sfătui şi pe dumneavoastră să vă 
duceti să faceţi „nani”, cum li se spune aux enfants. Şi când mă gândesc că am 
venit să admir junele frumuseţii... pe care, desigur, nicăieri n-aş putea să le 
văd într-o garnitură atât de splendidă ca în locul acesta... Toate sunt peste râu, 
or eu acolo nu prea mă duc. Nevasta unui ofiţer... de vânători, se pare... e 
destul de drăguță, ba chiar foarte drăguță şi... o ştie si ea. Am stat de vorbă cu 


strengärita; e vioaie şi... bineînţeles, fetiţele sunt si foarte fragede; si atât; afară 
de frăgezime, nimic altceva. De altfel, le-am privit cu plăcere. Nişte bobocei; 
numai că au buzele prea groase. În general, frumuseţea chipurilor femeilor ruse 
nu prea excelează printr-o regularitate a trăsăturilor şi... şi seamănă puţin cu o 
clătită... Vous me pardonnerez, n'est-ce pas... De altfel, au ochi frumoşi... nişte 
ochişori surâzători. Aceşti bobocei timp de vreo doi ani sunt adorabili, chiar şi 
trei... pe urmă însă se labarteaza pentru totdeauna... provocând la soţii lor acel 
jalnic indiferentism, care contribuie atât de mult la intensificarea problemei 
feminine... dacă înţeleg just această problemă... Hm! salonul e superb; 
încăperile sunt aranjate destul de plăcut. Se putea întâmpla să fie un 
aranjament mai prost. Muzica putea fi şi mult mai proastă... Nu zic că ar fi 
trebuit să fie. O impresie defavorabilă produce faptul că sunt prea puţine 
doamne, în general. Despre toalete nici nu mai vorbesc. E destul de rău că 
domnul acesta în pantaloni gri îşi permite cu atâta lipsă de jenă să danseze 
cancanul... I-as trece acest lucru cu vederea dacă as sti că o face din 
exuberanta şi apoi pentru că este un farmacist din localitate... desi la ora 
unsprezece s-ar părea că e prea devreme chiar şi pentru un farmacist... Dincolo 
la bufet doi inşi s-au luat la bătaie şi n-au fost daţi afară. La ora unsprezece s- 
ar cuveni ca bătăuşii să fie scoşi afară, oricare ar fi moravurile publicului... nu 
mai spun de ora trei, aci, să zicem, sunt necesare oarecare concesii în fata 
opiniei publice — o, numai daca acest bal va mai apuca să dăinuie până la ora 
trei. Totuşi Varvara Petrovna nu s-a ţinut de cuvânt şi n-a trimis flori. Hm, se 
pare că nu-i arde ei de flori acum, pauvre mere! Iar biata Liza, aţi auzit? Se 
spune că e ceva plin de mister şi... iarăşi pe arenă acelaşi Stavroghin... Hm. M- 
aş duce să mă culc... Mă doboară somnul. Şi când urmează acest „cadril al li- 
te-ra-tu-rii”? 

In sfârşit, începu si „cadrilul literaturii”. În oraş, în ultimul timp, când 
începea discuţia despre balul ce urma să aibă loc, negresit venea vorba şi 
despre acest „cadril al literaturii” şi întrucât nimeni nu-şi putea închipui cam 
ce reprezenta asta, faptul stârnea o curiozitate nemaipomenită. Nimic mai 
primejdios pentru succesul unui punct dintr-un program şi, într-adevăr, ce 
deceptie generală urmă! 

Se deschiseseră uşile laterale ale sălii albe, care până atunci fuseseră 
închise, şi apărură câteva măşti. Publicul nerăbdător făcu cerc în jurul lor. 
Întreg bufetul, până la ultimul om, năvăli deodată in sală. Măştile se pregatira 
de dans. Reusii să mă strecor in fata şi ma oprii exact în spatele grupului pe 
care-l formau Julia Mihailovna, von Lembke si generalul. În acelaşi moment, in 
mers grăbit, saltaret, se apropie de Iulia Mihailovna Piotr Stepanovici, care 
rămăsese nevăzut până atunci. 

— Am stat tot timpul la bufet ca să observ, şopti el cu un aer vinovat de 
şcolar, de altfel anume disimulat, ca s-o enerveze şi mai mult. 

Iulia Mihailovna se făcu roşie de mânie. 

— Cel putin acum ar fi bine să nu mă inseli, neruşinat personaj ce esti! 
lăsă ea să-i scape cu glas tare, încât se auzi şi în rândurile publicului. 


Piotr Stepanovici se departa extrem de multumit de el insusi. E greu sa-si 
închipuie cineva o alegorie mai lamentabila, mai banală, mai plată si mai fada 
decât acest „cadril al literaturii”. Nimic mai nepotrivit nu s-ar fi putut născoci 
pentru publicul nostru; şi totuşi se spunea că îl concepuse Karmazinov. E 
drept ca îl organizase acelaşi Liputin, sfatuindu-se cu învățătorul schiop, pe 
care-l văzusem la serata lui Virghinski. Dar Karmazinov venise totuşi cu ideea 
şi se zice că intentionase chiar el personal să se travestească, luând asupra sa 
nu ştiu ce rol special. Cadrilul era format din şase perechi de măşti mizere, 
aproape că nici nu erau măşti, pentru că purtătorii lor apărură în costume 
obişnuite, cu nimic deosebite de îmbrăcămintea celor din sală. Aşa, de pildă, 
un domn în vârstă, de statură mijlocie, în frac, într-un cuvânt, aşa cum se 
îmbracă toţi, dar cu o barbă albă respectabilă (aplicată, şi în asta consta toată 
deghizarea lui), dansa, topäia pe loc cu o expresie gravă, bătând mărunt din 
picioare şi aproape fără să se urnească. Scotea nişte sunete moderate cu o voce 
de bas răguşit şi această răguşeală a vocii trebuia să întruchipeze unul dintre 
ziarele de mare circulaţie. În faţa acestei măşti, din partea opusă, dansau doi 
giganţi X şi Z şi aceste litere erau cusute pe fracurile lor, ceea ce voia să 
însemne că aceşti X şi Z rămăseseră o enigmă. „Cinstita gândire rusă” era 
reprezentată de un domn în vârstă de vreo patruzeci de ani, cu ochelari, în frac, 
cu mănuşi şi în lanţuri (lanţuri veritabile). „Cinstita gândire rusă” ţinea 
subsuoară o servietă cu nu ştiu ce „cauză”. Din buzunar i se vedea o scrisoare 
din străinătate desfăcută, care cuprindea un certificat, pentru toţi cei care s-ar 
fi îndoit de onestitatea „cinstitei gândiri ruse”. Toate acestea erau explicate de 
tinerii supraveghetori de ordine, pentru că scrisoarea din buzunar nu era 
bineînţeles lizibilă. În mâna dreaptă purtătorul „cinstitei gândiri ruse” ţinea o 
cupă, cu aerul că vrea să pronunţe un toast. De ambele parti ale acestei măşti 
şi alături de dânsa înaintau cu paşi mărunți două nihiliste tunse, iar în fata 
dansa un domn tot în vârstă, dintre cei aflaţi în trecere, în frac, cu o bâtă grea 
în mână şi care întruchipa o publicaţie nepetersburgheză, dar cumplită: „Te 
pocnesc, praf te fac”. Dar cu toată bâta lui, el nu putea să suporte privirea 
atintita asupra lui prin ochelari a „cinstitei gândiri ruse” şi şi-o ferea uitându-se 
în lături, iar când făcea pas des deux se încovoia, se răsucea, neştiind încotro 
să dispară, într-atât îl mustra probabil conştiinţa... De altfel, nici nu-mi 
amintesc chiar toate născocirile lor stupide; toate erau cam în genul acesta, 
încât foarte curând mi se făcu de-a dreptul ruşine. Şi iată că exact aceeaşi 
impresie de ruşine se văzu şi pe chipul publicului, chiar şi pe feţele cele mai 
ursuze, venite de la bufet. Un timp toată lumea privi în tăcere şi cu o 
nedumerire mânioasă acest spectacol. Omul covârşit de ruşine începe de obicei 
să se supere şi înclină spre cinism. Încetul cu încetul în public se auzi o 
rumoare. 

— Ce înseamnă prin urmare chestia asta? murmură dintr-un grup un 
bufetier. 

— O prostie oarecare. 

— Ceva din literatură. Îşi bat joc de Golos. 


— Si ce ma intereseaza asta pe mine? 

Intr-un alt grup: 

— Niste magari! 

— Nu sunt ei măgari, ci noi suntem măgari. 

— Şi de ce eşti tu măgar? 

— Dar nu sunt deloc măgar. 

— Păi, dacă nu eşti măgar, eu nici atâta. 

Într-un al treilea grup: 

— Să li se tragă o mama de bătaie, şi ducă-se dracului. 

— N-ar strica să fie scuturată toată sala. 

În al patrulea: 

— Cum nu le e ruşine la alde Lembke să se uite? 

— De ce să le fie lor ruşine? Nici tie nu ţi-e ruşine! 

— Ba, mi-e ruşine şi mie, dar el e guvernator. 

— Jar tu esti un porc. 

— În viaţa mea n-am văzut un bal atât de anost, zise cu venin o doamnă 
aflată chiar lângă Iulia Mihailovna, probabil cu intenţia de a fi auzită. 

Doamna aceasta era în vârstă de vreo patruzeci de ani, voinică şi 
sulemenită, într-o rochie de mătase în culori tipatoare; o cunoştea aproape tot 
oraşul, dar nu era primită în nici o casă. Era văduva unui fost consilier, care îi 
lăsase moştenire o casă de bârne şi o mică pensie, dar o ducea binişor, avea şi 
un atelaj propriu cu o pereche de cai. Îi făcuse cu două luni în urmă cea dintâi 
vizită Iuliei Mihailovna, dar nu fusese primită. 

— Era şi de prevăzut, adăugă ea uitându-se obraznic drept în ochii Iuliei 
Mihailovna. 

— Dacă ai prevăzut, de ce ai mai venit? nu se abtinu Iulia Mihailovna. 

— Din naivitate, i-o reteză imediat vorbareata doamnă, incordandu-se 
toată (era grozav de dornică să provoace o altercatie); dar generalul se interpuse 
între ele: 

— Chére dame, se aplecă el spre Iulia Mihailovna, ar fi mai bine să 
plecăm. Prezenţa noastră îi cam incomodează, fără noi se vor distra foarte bine. 
V-aţi făcut datoria, ati deschis balul, si acum läsati-i în voia lor... De altfel, si 
Andrei Antonovici nu prea se simte în apele lui, se pare... Să nu se întâmple 
ceva? 

Dar era prea târziu. 

Andrei Antonovici, în tot timpul cadrilului, se uita la cei care dansau cu 
un fel de nedumerire mânioasă, iar când se auziră aprecieri din rândurile 
publicului, începu să se uite în jurul său neliniştit. Abia acum zări el câteva 
personaje dintre amatorii de bufet; în ochii lui apăru o expresie de mirare 
extraordinară. Deodată sala izbucni în hohote de râs, provocate de o figură de 
cadril: editorul „cumplitei publicaţii extrapetersburgheze”, care dansa cu bâta 
în mână, simțind definitiv că nu mai poate suporta privirea ochelarilor „cinstitei 
gândiri ruse” şi neştiind unde să se ascundă, brusc, la ultima figură a 
dansului, porni spre aceşti ochelari cu picioarele în sus, ceea ce de fapt urma 


sa insemne denaturarea constanta si de-a-ndoaselea a oricarui bun-simt in 
paginile „publicaţiei cumplite extrapetersburgheze”. Întrucât numai Leamsin se 
pricepea să meargă în mâini, el era acela care fusese pus să-l întruchipeze pe 
editorul cu bâta. Iulia Mihailovna nu ştia nimic de acest număr cu picioarele în 
sus. „Mi-au ascuns acest lucru”, repeta ea mai târziu plină de disperare şi de 
revoltă. Râsetele publicului salutară, desigur, nu alegoria ca atare, care nu 
interesa pe nimeni, ci pur şi simplu umblatul cu picioarele în sus în frac cu 
falduri. Lembke tresări şi se înfurie. 

— Nemernicul! strigă el arătându-l cu degetul pe Leamsin. Puneti mâna 
pe nemernic şi intoarceti-l... întoarceţi-l cu picioarele... cu capul... Capul să fie 
sus... sus! 

Leamsin sări în picioare. Hohotele de râs se intetira. 

— Să fie daţi afară toţi mizerabilii care râd! porunci brusc Lembke. 

Mulțimea se agită şi se produse tumult. 

— Aşa ceva nu se poate, Excelenţa voastră. 

— Nu e permis să insultati publicul. 

— E un prost! se auzi de undeva un glas din colţ. 

— Flibustierilor! strigă careva dintr-un alt capăt al sălii. 

Lembke se întoarse repede la acest strigăt şi se făcu galben la faţă. Un 
zâmbet stupid se schiţă pe buzele lui, ca şi cum ar fi înţeles ceva deodată şi şi- 
ar fi adus aminte. 

— Domnilor, se adresă Iulia Mihailovna mulţimii care înainta, trăgându-l 
în acelaşi timp în urma ei pe sot, domnilor, scuzati-l pe Andrei Antonovici, 
Andrei Antonovici nu se simte bine... Scuzati, iertati-l, domnilor! 

Am auzit precis cum a spus acest cuvânt: „lertaţi-l”. Scena se desfasura 
cu o repeziciune uluitoare. Dar mi-aduc aminte foarte bine că o parte din 
public se repezi în acelaşi timp afară din sală, cuprinsă parcă de frică tocmai la 
auzul acestor cuvinte ale Iuliei Mihailovna. Mi s-a întipărit de asemenea si un 
strigăt printre lacrimi, scos de un glas de femeie: 

— Ah, iar ca mai deunăzi! 

Şi deodată în acest început de învălmăşeală căzu ca o bombă, anume „iar 
ca deunăzi”, un alt strigăt: 

— Foc! Arde Zarecie! 

Nu tin minte de unde s-a auzit prima oară acest strigăt îngrozitor: din 
sală sau, pe cât se pare, cineva venise în fugă de afară, dar imediat după aceea 
se stârni o panică atât de mare, încât îmi este pur şi simplu imposibil s-o 
descriu. Mai mult de jumătate din publicul venit la bal era din Zarecie, 
proprietari ai caselor de lemn de acolo sau locatarii acestora. Se repeziră la 
ferestre, într-o clipă perdelele fură date la o parte, storurile smulse. Zarecie 
ardea în vâlvătăi. E drept că incendiul era încă la început, dar focul se vedea 
arzând în trei locuri cu totul diferite, tocmai acest fapt îi speriase cel mai mult. 

— Focul a fost pus de cei de la Şpigulin! zbierau din mulţime. 

Îmi răsunau în memorie câteva exclamatii foarte caracteristice: 


— Îmi spunea mie inima că vor da foc, o presimteam în toate zilele 
acestea! 

— Cei de la Şpigulin, de la Şpigulin, nimeni altcineva! 

— Am fost adunaţi aici anume, ca să fie pus acolo focul! 

Acest ultim şi cel mai surprinzător strigăt îl scosese un glas de femeie, cu 
totul spontan şi fără un gând anume, o Korobocika, sinistrată. Mulțimea se 
repezi spre ieşire. Nu voi mai descrie îmbulzeala din vestibul cu prilejul primirii 
paltoanelor, salurilor şi scurteicilor de la garderobă, tipatul femeilor speriate, 
plânsetele domnisoarelor. Nu cred să fi avut loc cu acest prilej vreo încercare de 
furt, dar nu era de mirare că într-un asemenea haos unii să fi plecat şi fără 
îmbrăcămintea lor călduroasă, fapt care dădu loc la tot felul de poveşti cu 
înflorituri şi adevărate legende, care circulară ulterior prin oraş. Lembke şi Iulia 
Mihailovna fură aproape striviti de mulţime în usa. 

— Să fie opriţi toţi! Nu lăsaţi pe nimeni să iasă! zbiera Lembke cu mâna 
întinsă în întâmpinarea celor ce dădeau buzna. Să fie perchezitionati sever 
absolut toţi, imediat! 

Din sală se auziră înjurături tari. 

— Andrei Antonovici! Andrei Antonovici! strigă Iulia Mihailovna 
exasperată. 

— Ea cea dintâi să fie arestată! strigă el îndreptând degetul amenintator 
spre dânsa. Prima să fie perchezitionata! Balul a fost organizat cu scopul să se 
pună foc... 

Cu un țipăt ea leşină (0, desigur, de data aceasta leşină cu adevărat). Eu, 
prinţul şi generalul ne repezirăm în ajutorul ei; mai erau şi alţii care ajutară în 
această clipă grea, chiar şi câteva doamne. Am scos-o pe nenorocită din acest 
infern şi am dus-o în cupeu; nu-şi veni în fire decât aproape când să ajungem 
la ea acasă, şi primul ei strigăt fu: Andrei Antonovici. Odată cu prăbuşirea 
tuturor iluziilor ei fanteziste nu-i mai rămânea decât el singur, Andrei 
Antonovici. Fu chemat doctorul. Rămase la dânsa o oră întreagă, de asemenea 
şi prinţul; generalul, într-un acces de generozitate (cu toate că el însuşi fusese 
foarte speriat), n-ar fi vrut să se depărteze nici o clipă, rămânând toată noaptea 
„lângă patul nenorocitei”, dar peste zece minute, când medicul era aşteptat 
încă, adormi în salon, într-un fotoliu, unde îl şi lăsai pe urmă, aşa adormit. 

Şeful poliţiei, care se grăbea să plece de la bal la locul incendiului, 
apucase să-l scoată în urma noastră pe Andrei Antonovici voind să-l urce în 
cupeu lângă Iulia Mihailovna, convingându-l stăruitor pe Excelenţa sa „să se 
odihnească niţel”. Dar nu înţeleg de ce n-a insistat până la capăt. Bineînţeles, 
Andrei Antonovici nici nu voi să audă despre odihnă, ţinând cu orice pret să 
meargă la locul incendiului; polițistul însă n-ar fi trebuit să cedeze. Sfârşi prin 
a-l duce acolo chiar în trăsurica lui. Mai târziu povesti că tot drumul Lembke 
gesticula şi „striga nişte lucruri care erau imposibil de executat”. Ulterior s-a şi 
raportat în acest sens, că, adică, Excelenţa sa în acele clipe deja se afla în stare 
de febră albă din cauza „sperieturii neaşteptate”. N-are nici un rost să vă 
povestesc cum s-a terminat balul. Câteva zeci de petrecareti, printre care si 


cateva femei, au ramas in saloane. Nici un politist. Muzica a fost sechestrata, 
iar muzicantii care au incercat sa plece au fost luati la bataie. Spre ziua tot 
»chioscul lui Prohoraci” fu devastat, se bau fara socoteala, se dansa komarinski 
într-o manieră nerusinata, încăperile fură murdărite de scârnăvii, şi abia cand 
începu să se lumineze de ziuă o parte din banda aceasta, complet beată, apucă 
să ajungă la locul incendiului pe sfârşite, gata pentru noi dezordini... Ceilalţi 
ramasera peste noapte trantiti prin saloane, care cum nimerira, pe canapelele 
de catifea si pe jos, beti morti, adormiti pe locurile pe unde se puteau vedea 
acum urmările stării lor... Dimineaţa, fură târâti de picioare de servitori si dati 
afară în stradă. Aşa se încheie serbarea organizată în beneficiul institutoarelor 
din gubernia noastră. 

IV. 

Incendiul îngrozi publicul nostru din cartierul Zarecie tocmai prin faptul 
că incendierea fusese premeditată şi prea evidentă. E de remarcat că la primul 
strigăt „arde Zarecie” imediat răsună şi strigătul că „cei de la Şpigulin au pus 
focul”. Acum se ştie precis că într-adevăr trei muncitori de la fabrica Şpigulin 
luaseră parte la incendiere, dar numai aceştia trei; toţi ceilalţi acuzaţi de la 
fabrică au fost absolviti şi de opinia generală, şi de autorităţi. Afară de cei trei 
nemernici (dintre care unul a fost prins şi a mărturisit, iar ceilalţi doi sunt daţi 
dispăruţi şi până astăzi), a luat parte la punerea focului incontestabil şi Fedka- 
Ocnasul. Iată tot ce se ştie deocamdată cu privire la cauzele incendiului; altfel 
stau lucrurile cu supozitiile. Ce anume i-a îndemnat pe aceşti trei mizerabili, 
au fost puşi sau nu de cineva? Un răspuns la aceste întrebări este foarte greu 
de dat, chiar şi astăzi. 

Din cauza unui vânt puternic şi prin faptul că a fost pus în trei parti 
focul se întinse repede, cuprinzând un sector întreg de construcţii de lemn, 
într-o mare de flăcări (de altfel, incendiul mare, aşa cum se dezläntuise, pornise 
numai din două locuri, pentru că al treilea focar a fost stins aproape în 
momentul izbucnirii, dupa cum se va vedea mai jos). Dar în corespondentele 
ziarelor din capitală nenorocirea abătută asupra oraşului nostru fu prezentată 
totuşi în culori exagerat de sumbre; incendiul nu mistuise decât (ba poate şi 
mai puţin) o pătrime din întreaga suburbie Zarecie, vorbind cu oarecare 
aproximaţie. Echipa noastră de pompieri, deşi foarte slabă în comparaţie cu 
întinderea oraşului, actiona totuşi foarte energic, precis şi cu multă abnegatie. 
Şi cu toate acestea n-ar fi reuşit să facă cine ştie ce mare lucru, cu tot 
concursul solidar si insufletit al locuitorilor, dacă spre ziuă vântul nu şi-ar fi 
schimbat direcţia şi nu s-ar fi potolit aproape de tot. Când ajunsei, cam peste o 
oră după fuga de la bal, la Zarecie focul încă bântuia cu furie. O stradă 
întreagă, paralelă cu râul, era cuprinsă de flăcări. Se vedea totul ca ziua. Nu voi 
descrie în amănunt tabloul incendiului: care locuitor din Rusia nu-l cunoaşte? 
Pe ulicioarele din preajma străzii cuprinse de flăcări erau o larmă şi o zăpăceală 
nemaipomenite. Primejdia ca focul să se întindă şi acolo era iminentă şi 
locuitorii îşi dădeau afară tot avutul, rămânând încă lângă casele lor, iar în 
aşteptare şedeau pe scrinurile şi saltelele scoase, fiecare sub ferestrele lui. O 


parte din populatia barbateasca lucra din greu la daramarea nemiloasa a 
gardurilor, ba si a unor casute intregi, aflate in apropierea focului sub bataia 
vantului. Plangeau numai copiii treziti din somn si urlau bocind femeile care 
apucasera sa-si scoata boarfele. Cei care n-o facusera trebäluiau de zor la 
evacuarea lor in tacere. 

Vantul purta departe scantei si taciuni incinsi pe care oamenii se 
grabeau sa-i stingä cat se putea mai repede. In imediata apropiere a focului se 
imbulzeau privitori adunati din toate cartierele orasului. Unii ajutau la stins, 
altii cäscau gura privind. Un foc mare in timpul noptii produce intotdeauna o 
impresie excitanta si inviorätoare; asa se explica si efectul focurilor de artificii; 
dar acolo limbile de foc sunt dispuse in jerbe si dare luminoase armonios 
combinate si, dată fiind lipsa oricărei primejdii, produc o senzaţie captivantă de 
elan şi vioiciune, ca după o cupă de şampanie băută. Cu totul alta este senzaţia 
pe care o provoacă vederea unui incendiu adevărat: aici groaza şi un oarecare 
sentiment de primejdie personală, odată cu o anumită impresie înviorătoare 
produsă de un foc în noapte, provoacă în spectator (bineînţeles, nu şi în cel 
sinistrat) o oarecare comotie cerebrală si un fel de răscolire a propriilor 
instincte distructive, care, vai! se ascund în sufletul fiecăruia, chiar şi în 
sufletul celui mai cuminte şi mai potolit slujbaş familist cu grad nominal 
modest de consilier titular... Această senzaţie obscură creează aproape 
întotdeauna o dispoziţie de îmbătare. „Nici nu ştiu, zău, dacă ar putea cineva 
să privească un incendiu fără să simtă o anumită plăcere?” Reproduc cuvânt 
cu cuvânt cele spuse mie de Stepan Trofimovici, după ce se reîntorsese odată 
de la un incendiu nocturn, la care nimerise întâmplător şi sub impresia încă vie 
a spectacolului. Bineînţeles, acelaşi autor de incendii nocturne n-ar ezita nici o 
clipă, desigur, să se arunce primul în foc ca să scoată din flăcări un copil sau o 
bătrână, dar aceasta este o altă latură a chestiunii. 

Zorind pasul în urma mulţimii de curioşi, ajunsei fără să mai cer vreo 
lamurire la punctul principal şi cel mai primejdios al incendiului, unde îl zării 
în sfârşit pe Lembke, pe care îl căutam din însărcinarea Iuliei Mihailovna 
însăşi. Silueta lui se profila singuratică, oferind o imagine uluitoare. Stătea în 
picioare pe un gard doborât; în stânga lui, la vreo treizeci de paşi distanţă, se 
contura scheletul negru al unei clădiri de două caturi aproape complet arse, cu 
gauri în loc de ferestre în ambele caturi, cu acoperişul prăbuşit în flăcări, ale 
căror limbi şerpuitoare se mai prelingeau ici-colo pe bârnele carbonizate. În 
fundul curţii, la vreo douăzeci de paşi de casa arsă, tocmai luase foc o atenansă 
tot cu două niveluri, în jurul căreia acționau din răsputeri pompierii. Mai la 
dreapta alţi pompieri şi mulţimea adunată încercau să zăgăzuiască drumul 
focului spre o clădire de lemn destul de mare, care nu ardea încă, dar se 
aprinsese de câteva ori şi părea sortită să cadă pradă incendiului. Lembke 
striga şi gesticula cu faţa spre atenansă, dând porunci pe care nimeni nu le 
executa. Crezui la început că fusese părăsit aici de toţi. În orice caz, din 
mulțimea densă şi foarte pestriță strânsă în jurul său, in care printre tot felul 
de oameni se aflau şi nişte domni, ba chiar şi protopopul catedralei, deşi îl 


ascultau cu mirare si curiozitate, nimeni nu-i spunea nici o vorba si nu incerca 
să-l ducă de acolo. Lembke, palid, cu ochii scânteietori, rostea cele mai 
uimitoare lucruri; unde mai pui ca era cu capul descoperit, fiindca isi pierduse 
probabil palaria de mult. 

— E mana nihilistilor! E nihilism! Daca arde ceva in flacari, e nihilism! 
auzii eu aproape cu groaza. Desigur, nu trebuia sa ma mir de nimic. Dar 
realitatea brută are întotdeauna în ea ceva zguduitor. 

— Excelenţa voastră, apăru lângă dânsul un politai, şef de secţie, daca 
ati binevoi să încercaţi tihna de acasă... E prea primejdios pentru Excelenţa 
voastră să ramaneti aici. 

Acest politai, după cum am aflat mai târziu, fusese lăsat anume pe lângă 
Andrei Antonovici de şeful poliţiei spre supraveghere, încercând tot posibilul ca 
să-l ducă acasă, iar în caz de primejdie să folosească chiar forţa, un ordin 
evident peste puterile executantului. 

— Lacrimile sinistraţilor se vor şterge, dar oraşul îl vor arde. Sunt cei 
patru ticăloşi, patru şi jumătate. Să fie arestat ticălosul! El e singurul vinovat, 
iar cei patru şi jumătate sunt calomniati de el. El se strecoară şi compromite 
onoarea familiilor. Pentru incendierea caselor au fost folosite invatatoarele. E o 
ticăloşie, ticăloşie! Vai, ce face el! strigă Andrei Antonovici observând pe 
acoperişul clădirii în flăcări un pompier sub picioarele căruia acoperişul arsese, 
iar în jur se ridicau flăcări. Să fie dat jos, sa fie dat jos, se va prabusi, va arde, 
stingeţi-l... Ce face el acolo? 

— Stinge focul, Excelenţa voastră. 

— Imposibil. Incendiul e în minţi, în capete, şi nu pe acoperişul caselor. 
Să fie dat jos şi lăsat totul baltă! Mai bine să fie lăsat totul, lăsat totul! Se va 
sfârşi cumva de la sine! Dar cine plânge acolo? O bătrână! Tipa bătrâna, de ce a 
fost uitată bătrâna? 

Într-adevăr, în catul de jos al clădirii-anexe cuprinse de flăcări striga o 
bătrână, în vârstă de optzeci de ani, ruda negustorului, proprietarul casei 
incendiate. Dar nu fusese uitată, se întorsese ea singură în casă, cât se mai 
putuse, cu gândul nebun să-şi scoată salteaua din camaruta din colt, încă 
neatinsă. Sufocându-se de fum si tipând de căldură, pentru că se aprinsese şi 
camaruta, ea încerca din toate puterile să împingă salteaua prin gemuletul 
spart de la fereastră, cu mâinile ei bătrâneşti. Lembke se repezi în ajutorul ei. 
Toată lumea văzu cum el se apropie de fereastră, apucă de colţul saltelei si, 
trăgând din răsputeri, încercă s-o scoată prin geam. Ca un făcut, de pe 
acoperiş căzu exact în acel moment o scândură desprinsă şi-l izbi pe nenorocit. 
Nu-l omori, ci în zbor îl atinse cu un capăt pe gât, dar activitatea lui Andrei 
Antonovici luă sfârşit, cel puţin la noi; lovitura îl dobori la pământ şi el căzu 
fără simtire. 

În sfârşit, se iviră zorile: sumbre, posomorâte. Incendiul se domolea 
vizibil; după ce se potoli vântul de tot, se făcu brusc linişte, apoi se porni o 
ploaie lentă, măruntă, parcă cernută prin sită. Mă aflam acum în cealaltă parte 
a cartierului Zarecie, departe de locul unde căzuse Lembke şi aici, în mulţime, 


imi fu dat sa aud niste vorbe foarte ciudate. Se descoperise un fapt bizar: chiar 
la marginea cartierului, in mijlocul unui imens loc viran, dincolo de gradinile de 
zarzavat, ca la vreo cincizeci de paşi de orice altă clădire, sta singuratică o casa 
de lemn nu de mult construită şi tocmai această casă izolată se aprinsese 
aproape printre primele, chiar la începutul incendiului. Chiar dacă ar fi ars 
această casă, din cauza distanţei la care se afla de celelalte, focul nu s-ar fi 
putut întinde şi asupra vreunei clădiri a cartierului şi viceversa, dacă ar fi ars 
şi întregul cartier Zarecie, această casă singuratică ar fi scăpat, oricât de 
puternic ar fi fost vântul. Reieşea că focul se iscase aici cu totul independent şi 
deci nu întâmplător. Esenţialul era că nu arsese de fapt şi în interiorul ei, spre 
ziuă, se descoperiră lucruri uluitoare. Proprietarul acestei case noi, un targovet, 
care locuia într-o suburbie din imediata apropiere, cum zări că arde casa lui 
cea nouă, se repezi acolo şi apucă să stingă focul cu ajutorul vecinilor săi, şi 
anume un foc iscat într-o stivă de lemne aşezată lângă unul dintre pereţii 
laterali. Dar casa era locuită, o ocupau un căpitan cunoscut în tot oraşul şi 
sora lui, împreună cu o servitoare bătrână, şi iată că aceşti locatari, căpitanul, 
sora lui şi servitoarea, fură găsiţi asasinați şi evident jefuiti. (Acolo se dusese 
şeful poliţiei de la locul incendiului mare, când Lembke încerca să salveze 
salteaua.) 

Către ziuă ştirea se răspândi şi valuri întregi de oameni şi mulţi sinistraţi 
din Zarecie năvăliră pe acest loc viran înconjurând casa cea nouă. Aproape că 
nici nu se putea trece, atâta lume se adunase. Mi se povesti imediat că primul 
fusese găsit căpitanul cu beregata tăiată, pe o lavita, îmbrăcat şi că probabil 
fusese omorât fiind beat mort, încât nu auzise nimic, iar din el cursese sânge 
„ca dintr-un taur”; că sora sa, Maria Timofeevna, toată ,impunsa” cu cuțitul, 
zăcea pe duşumea în faţa uşii, încât era de presupus că se zbătuse şi se 
luptase cu ucigaşul; iar servitoarea, care probabil şi ea se trezise, avea capul 
complet spart. După spusele proprietarului casei, încă în ajun căpitanul 
trecuse pe la el beat şi, lăudându-se, îi arătase o sumă importantă de bani, 
vreo două sute de ruble. Vechiul portofel verde şi uzat al căpitanului fusese 
găsit gol pe duşumea; dar scrinul Mariei Timofeevna rămăsese neatins, de 
asemenea şi sfita de argint a icoanei; toată îmbrăcămintea căpitanului se găsi 
şi ea la locul ei. Se vedea că tâlharul fusese grăbit, fiind un om care cunoştea 
bine situaţia şi obiceiurile căpitanului, şi că venise numai pentru bani, ştiind şi 
unde îi tine. Dacă n-ar fi ajuns atât de repede proprietarul, focul pus în stiva de 
lemne ar fi cuprins toată casa, „iar după cadavrele carbonizate ar fi fost greu să 
se afle adevărul”. 

Aşa se povestea. Se mai adăugau şi alte informaţii: că locuinţa aceasta 
fusese închiriată pentru căpitan şi sora lui de fiul generălesei Stavroghina, 
domnul Stavroghin, Nikolai Vsevolodovici, care venise personal în acest scop şi 
stăruise mult, deoarece proprietarul nu era dispus s-o închirieze, căci destinase 
casa pentru cârciumă, dar că Nikolai Vsevolodovici nu se zgârcise la bani şi 
achitase chiria pe jumătate de an înainte. 

— Focul ăsta îşi are tâlcul lui ascuns, se auzea spunându-se în mulţime. 


Cei mai multi insa taceau, chipurile oamenilor erau posomorate, dar o 
iritare prea mare, mai vizibila, nu se observa. De jur imprejur insa istoriile 
despre Nikolai Vsevolodovici nu conteneau; si ca femeia ucisa era sotia lui; si ca 
ieri chiar „în mod necinstit” făcuse să fuga la el o tânără, fiica generalului 
Drozdov, a cărui casă era una dintre cele mai de frunte din oraş; şi că se vor 
face plângeri împotriva lui la Petersburg; iar că soţia lui a fost asasinată, ca el 
să se poată căsători cu tânăra Drozdova, nu încape îndoială. Skvoreşniki se afla 
cam la vreo două verste şi jumătate numai şi mi-aduc aminte că mă gândii 
chiar atunci dacă n-ar fi bine să mă duc acolo şi să dau de ştire. De altfel, n-am 
observat vreun atatator prin mulţime, n-aş vrea să păcătuiesc, deşi prin fata 
mea trecură şi vreo două sau trei mutre dintre cele pe care le zărisem la „bufet” 
şi care apăruseră acum spre ziuă la incendiu; i-am recunoscut bine. Mi se 
întipări îndeosebi chipul unui vlăjgan uscätiv şi înalt cu înfăţişare de targovet, 
cu părul cret şi negru, cu fata smolită, cu mutra de betiv, după cum am aflat 
mai târziu, un lăcătuş. Acum nu era beat, dar spre deosebire de mulţimea care 
stătea posomorâtă, el părea ieşit din minţi. Mereu se adresa ba unuia, ba 
altuia, dar nu mai ţin minte ce anume spunea. Tot ce retinui mai închegat din 
spusele lui suna cam aşa: „Dar bine, fraţilor, cum vine asta? Se poate chiar aşa 
să rămână?” şi-şi vântura braţele. 

Capitolul al treilea. 

Sfârşitul unui roman. 

I 

Din sala cea mare a conacului Skvoresniki (aceea in care avusese loc 
ultima intrevedere dintre Varvara Petrovna si Stepan Trofimovici) incendiul 
putea fi văzut în întregime. Spre ziuă, pe la ora şase dimineaţa, in fata ultimei 
ferestre din dreapta stătea Liza, cu privirea atintita spre vâlvătaia în scădere. Se 
afla singură în încăpere. Era tot în rochia de ieri, cu care fusese la matineul 
literar, de culoare verde pal, luxoasă, toată în dantele, dar acum şifonată, 
îmbrăcată la repezeală şi neglijent. Observând deodată că rochia ei nu era bine 
încheiată la piept, ea se roşi, se încheie în grabă, apucă de pe fotoliu un şal 
roşu, pe care îl lepădase ieri intrând în casă, şi-şi acoperi gâtul şi umerii. Părul 
bogat, cu buclele răvăşite, îi ieşea de sub basma pe umărul drept. Avea fata 
obosită, îngrijorată, dar ochii ardeau sub sprâncenele încruntate. Se apropie 
din nou de fereastră şi-şi sprijini fruntea înfierbântată de geamul rece. Se 
deschise uşa şi intră Nikolai Vsevolodovici. 

— Am trimis un călăreț special, zise el, peste vreo zece minute vom afla 
totul, deocamdată însă rândaşii din curte spun că a ars o parte din Zarecie, 
dinspre malul râului, la dreapta de pod. Focul a început cam pe la ora 
douăsprezece; şi acum scade. 

Nu se apropie de fereastră, ci se opri în spatele ei, la vreo trei paşi; ea 
însă nu-şi întoarse faţa spre dânsul. 

— După calendar, încă de acum o oră trebuia să se lumineze de ziuă, şi 
totuşi e întuneric ca noaptea, zise ea cu necaz. 


— Gresesc calendarele, incerca el sa glumeasca cu un suras amabil, dar 
rusinandu-se adauga grabit: e plictisitor sa träiesti dupa calendar, Liza. 

Si tacu definitiv, necäjit de aceasta noua banalitate pe care o spusese; 
Liza zambi in sila. 

— Esti atat de indispus, incat nici nu gasesti cuvinte potrivite ca sa stai 
cu mine de vorba. Dar fii linistit, ai nimerit bine; intr-adevar, träiesc totdeauna 
dupa calendar, fiecare pas al meu este calculat dupa calendar. Te surprinde? 
Ea se departa brusc de fereastra si se aseza intr-un fotoliu. 

— Ia loc si dumneata, te rog. Avem la dispozitie prea putin timp si vreau 
sa spun tot ce imi vine in cap... De ce, adica, n-ai proceda si dumneata la fel, 
spunând tot ce-ţi trece prin cap? 

Nikolai Vsevolodovici se aşeză alături de dânsa şi încetişor, aproape sfios, 
o prinse de mână. 

— Ce înseamnă acest limbaj, Liza? Ce rost are? Ce înseamnă „avem prea 
puţin timp la dispoziţie”? Observ că este a doua frază enigmatică în jumătatea 
aceasta de oră, pe care o rosteşti de când te-ai trezit. 

— Te-ai apucat să-mi numeri frazele enigmatice? râse ea. Dar iti aduci 
aminte că ieri, intrând, ţi-am spus că primeşti vizita unui cadavru ambulant? 
Acest lucru găseşti necesar să-l uiţi, probabil, sau să nu-l observi. 

— Nu-mi aduc aminte, Liza. De ce cadavru? Viaţa trebuie trăită... 

— Uite că ai şi tăcut! Ţi-a dispărut complet darul oratoric. Eu mi-am trăit 
ora pe lumea asta şi-mi ajunge. Iti aduci aminte de Hristofor Ivanovici? 

— Nu, nu-mi amintesc, se încruntă el. 

— Hristofor Ivanovici, de la Lausanne? Te plictisea groaznic. De fiecare 
dată, deschizând uşa, spunea: „Vin numai pentru un minut” şi rămânea toată 
ziua. N-aş vrea să semăn cu Hristofor Ivanovici şi să rămân o zi întreagă. 

O expresie dureroasă se întipări pe faţa ei. 

— Liza, mă doare acest limbaj forţat. Grimasa aceasta te costă scump, 
chiar şi pe dumneata insati. Ce rost are, pentru ce? 

Ochii lui se aprinseră. 

— Liza, strigă el, iti jur, acum te iubesc mai mult decât ieri, când ai intrat 
la mine! 

— Ce mărturisire ciudată! Are vreun rost această comparaţie între ieri şi 
azi, ce să măsori? 

— N-ai să mă părăseşti, continuă el aproape cu disperare, vom pleca 
împreună, chiar astăzi, nu e aşa? Nu e aşa? 

— Vai, nu-mi strânge atât de tare mâna, mă doare! Unde să plecăm 
împreună chiar astăzi? Iarăşi undeva ca să ,renastem”? Nu, mi-ajung 
încercările de până acum... e atât de lent totul; de altfel, nici nu sunt capabilă 
de aşa ceva; e prea sublim pentru mine. Dacă e vorba să plecăm, vreau numai 
la Moscova, iar acolo să facem vizite, să primim şi noi, iată idealul meu, îl 
cunoşti; nu ţi-am ascuns nici în Elveţia cum sunt în realitate. Şi, întrucât este 
imposibil să plecăm la Moscova şi să facem vizite, deoarece eşti căsătorit, n-are 
nici un rost să vorbim despre asta. 


— Liza! Dar atunci ce a fost aseara? 

— Ce a fost a fost. 

— Nu se poate! Ar fi prea crud din partea ta! 

— Şi ce, dacă e prea crud, ia-ţi inima în dinţi şi suportă cruzimea. 

— E o răzbunare pentru fantezia de ieri, murmură el, surâzând 
răutăcios. 

Liza se aprinse la faţă. 

— Ce gând meschin! 

— Atunci de ce mi-ai dăruit... „atâta fericire”? Am dreptul să aflu şi eu? 

— Nu, descurcă-te cumva fără să reclami vreun drept; nu-ţi încununa 
presupunerea josnică şi printr-o prostie. Astăzi nu-ţi reuşeşte. Apropo, nu 
cumva ţi-e frică de opinia publică şi că vei fi dezaprobat pentru „atâta fericire”? 
O, dacă e vorba de asta, fii pe pace. Dumneata n-ai nici o vină şi nu vei avea de 
răspuns în faţa nimănui. Când am deschis ieri uşa dumitale, nici nu ştiai cine 
intră. E într-adevăr o fantezie de-a mea şi nimic mai mult, aşa cum te-ai 
exprimat acum. Poţi cu tot curajul şi absolut victorios să te uiţi în ochii oricui. 

— Cuvintele tale, acest râs, iată, de o oră îmi dau fiori reci de spaimă. 
Această „fericire”, despre care îmi vorbeşti cu atâta pornire, mă costă... totul. 
Cum as putea să te pierd acum? Iti jur, ieri încă te iubeam mai putin. De ce 
atunci îmi iei totul astăzi? Am câştigat-o cu preţul unei vieţi. 

— Al vieţii tale sau al altcuiva? 

El se ridică brusc în picioare. 

— Ce înseamnă asta? zise el tărăgănat, uitându-se fix la ea. 

— Ai plătit-o cu preţul vieţii tale sau al vieţii mele, iată ce am vrut să te 
întreb? Sau ai început să nu mă mai înţelegi deloc? izbucni Liza. De ce ai sărit 
aşa deodată? De ce mă priveşti cu un aer atât de ciudat? Mă sperii. De ce te 
temi? De mult am observat că ţi-e frică, tocmai acum, tocmai acum... 
Dumnezeule, cum păleşti! 

— Dacă tu ştii ceva, Liza, iti jur că eu nu ştiu... şi nicidecum nu vorbeam 
despre asta, când am spus că plătesc cu viaţa... 

— Nu te înţeleg deloc, îngăimă ea cu teamă. 

În sfârşit, un surâs îngândurat apăru încet pe buzele lui. Se aseza lent, 
îşi sprijini coatele pe genunchi şi-şi acoperi cu mâinile faţa. 

— Un vis urât şi aiureli... Vorbeam despre două lucruri diferite. 

— Nu ştiu deloc despre ce-ai vorbit... Se poate să nu-ţi fi dat seama că 
astăzi voi pleca de la tine, ai ştiut sau n-ai ştiut acest lucru? Să nu mă minţi, ai 
ştiut sau n-ai ştiut? 

— Am ştiut... zise el încet. 

— Ei bine, ce mai vrei atunci? Ai ştiut şi ai reţinut „clipa” pentru 
dumneata. Ce socoteli ar mai putea să aibă loc? 

— Spune-mi tot adevărul, strigă el profund îndurerat; ieri când 
deschideai uşa mea ca să intri, erai conştientă că o deschizi numai pentru o 
oră? 

Ea îl privi cu ură. 


— Într-adevăr, chiar şi omul cel mai serios poate pune cele mai 
surprinzătoare întrebări. Ce te nelinisteste atât? Te simţi cumva atins in 
orgoliul dumitale, prin faptul că o femeie te lasă cea dintâi, şi nu dumneata pe 
dânsa? Ştii, Nikolai Vsevolodovici, în acest scurt răstimp cât am stat la 
dumneata m-am convins, între altele, că te porţi faţă de mine cu multă 
generozitate, şi tocmai acest lucru nu-l pot suporta. 

El se ridică de la locul său şi făcu câţiva paşi plimbându-se prin cameră. 

— Fie, să zicem că aşa trebuia să se termine... Dar cum s-a putut 
întâmpla asta? 

— Altă grijă! Mai ales că dumneata ştii acest lucru, ca pe degete, şi-l 
înţelegi mai bine decât oricine altul din lume, ba şi contai pe asta. Eu sunt o 
domnişoară, inima mea a fost educată la operă, iată de unde s-a început, iată şi 
dezlegarea enigmei. 

— Nu. 

— Nu exista aici nimic de natura sa-ti sfâsie amorul propriu, si tot ce-ti 
spun este adevar curat. A inceput printr-un moment frumos, la care n-am avut 
destulă tărie să rezist. Alaltăieri, când te-am „jignit” în public, iar dumneata mi- 
ai răspuns cu atâta cavalerism, după ce m-am întors acasă mi-am dat seama 
imediat că mă eviti pentru ca eşti căsătorit, şi nu pentru că mă dispretuiesti, 
lucru de care mă temeam cel mai mult, cum se şi cuvine unei domnişoare din 
societatea aleasă. Am înţeles atunci că fugind de mine, nesăbuită cum mă 
arătasem, căutai tocmai să mă ocroteşti. Observi ce mult preţuiesc eu 
generozitatea dumitale! Deodată a sărit Piotr Stepanovici şi mi-a descoperit, mi- 
a explicat totul. Mi-a dezvăluit că te reţine o idee măreaţă în faţa căreia nici eu, 
nici el nu reprezentăm nimic, şi că totuşi eu iti stau în cale. A ţinut să-şi 
asocieze şi propria-i persoană la asta, tinea să figurăm toţi trei laolaltă şi mi-a 
vorbit despre nişte lucruri suprafantastice, despre o luntre şi vâslele de arțar 
dintr-un anumit cântec rusesc. L-am lăudat, i-am spus că este un poet, şi el n- 
a văzut în toate astea nimic ce nu i s-ar cuveni. Întrucât însă ştiam încă de 
mult, şi fără de asta, că hotărârile mele nu sunt decât un foc de paie, am şi luat 
pe loc una. Asta-i tot şi cred că e destul, să lăsăm la o parte orice explicaţie. Te 
pomenesti că ne şi certăm. Să nu-ţi fie teamă de nimic si de nimeni, iau asupra 
mea totul. Sunt rea, capricioasă, m-am lăsat ispitită de imaginea bărcii de 
operă, sunt o domnişoară... Ştii, eu am crezut totuşi că mă iubeşti teribil. Nu 
dispretui naivitatea mea si nu râde văzând această lacrimă, care mi-a scăpat. 
Grozav îmi place să plâng „de mila mea însămi”. Aşadar, destul, destul. Nu 
sunt capabilă de nimic, şi nici dumneata nu eşti capabil de nimic; două 
bobârnace căpătate reciproc, să ne consolăm deci cu atât. Cel puţin nu vom 
suferi în amorul nostru propriu. 

— Un vis urât şi aiureală! strigă Nikolai Vsevolodovici, frângându-şi 
mâinile şi plimbându-se prin cameră. Biata mea Liza, ce-ai făcut din tine? 

— M-am ars la flacăra unei lumânări, şi atâta tot. Nu cumva plângi şi tu? 
Fii mai decent, fii mai insensibil... 

— De ce, de ce ai venit la mine? 


— Dar nu-ti dai seama, in sfarsit, in ce situatie comica te pui chiar 
dumneata în fata opiniei publice cu asemenea întrebări? 

— De ce te-ai dus la pierzanie în modul acesta monstruos şi atât de 
stupid, şi ce e de făcut acum? 

— Şi acesta este Stavroghin, „vampirul Stavroghin”, cum te numeşte aici 
o doamnă îndrăgostită de dumneata! Ascultă, ţi-am spus doar: mi-am dat viata 
unei singure ore şi sunt liniştită. Fă şi dumneata la fel... Deşi cu dumneata e 
altceva; ai în fata atâtea asemenea „ore” şi „clipe”, care te aşteaptă în viitor. 

— Tot atâtea cate ai si tu; iti dau cuvântul meu suprem, nici o ora mai 
mult decât ai avea tu! 

EI continua să se plimbe si nu observă privirea ei scurtă si 
pătrunzătoare, iluminată parcă de un licăr de speranţă. Dar licărul se stinse în 
aceeaşi clipă. 

— Dacă ai cunoaşte preţul imposibilei mele sinceritati în clipa de fata, 
Liza, dacă aş putea numai să-ţi dezvălui... 

— Să-mi dezvălui? Vrei să-mi dezvălui ceva? Ferească-mă sfântul de 
dezvăluirile dumitale! îl întrerupse ea aproape cu teamă. 

El se opri şi aşteptă cu neliniste. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că încă de atunci, încă din Elveţia, mi-a 
intrat în cap că te apasă pe suflet ceva oribil, murdar şi sângeros şi... şi în 
acelaşi timp ceva care te pune într-o postură teribil de ridicolă. Fereşte-te să-mi 
dezvălui ceva, dacă este adevărat: îmi voi bate joc de dumneata. Voi râde de 
dumneata în hohote toată viaţa... Văd că iar ai pălit? Bine, bine, încetez, plec 
imediat, sări ea din loc cu un gest de scârbă şi de dispreţ. 

— Chinuieşte-mă, pedepseste-ma, descarca-ti ura pe mine! strigă el 
exasperat. Ai tot dreptul! Stiam ca nu te iubesc si totusi te-am dus la pierzanie. 
Da, ,am retinut pentru mine clipa”: nutream o speranta... De mult inca... 
Ultima... N-am rezistat luminii care imi invaluise inima cand te-am vazut 
intrand ieri la mine, singura, spontan. Si am crezut deodata... Poate ca mai 
cred si acum. 

— Pentru sinceritatea aceasta plina de noblete iti voi raspunde cu aceeasi 
sinceritate: nu vreau să-ţi fiu sora de caritate. Si chiar daca voi ajunge cândva 
cu adevarat sora de caritate, daca nu reusesc sa mor azi, ceea ce ar fi foarte 
potrivit, in orice caz nu pe dumneata te voi ingriji, desi meriti mai mult decat 
oricare olog sau ciung. Mi s-a parut totdeauna ca ma vei duce intr-un loc unde 
trăieşte un imens păianjen de statură omenească, si noi vom sta acolo toată 
viata şi-l vom privi, stapaniti mereu de frică. Şi astfel va decurge dragostea 
noastră reciprocă. Adresează-te Daşenkăi; ea va merge cu dumneata unde vrei. 

— N-ai putut să nu te referi la ea nici într-o împrejurare ca asta?! 

— Sărmana catelusa! Salut-o din partea mea. Ştie ca încă în Elveţia ţi-ai 
rezervat-o pentru vreme de bătrâneţe? Câtă grijă! Câtă prevedere! Ah, cine este? 

În fundul sălii se întredeschise uşa; un cap se arătă pentru o clipă şi 
dispăru imediat. 

— Tu eşti, Aleksei Egorâci? întrebă Stavroghin. 


— Ba nu, nu sunt decat eu, se vari acum Piotr Stepanovici numai pe 
jumatate. Buna ziua, Lizaveta Nikolaevna; mai bine zis, buna dimineata. Eram 
convins ca vă găsesc pe amândoi in această sală. N-am venit decât pentru o 
clipă, Nikolai Vsevolodovici, as avea neapărat nevoie să-ţi spun câteva cuvinte... 
Foarte urgent... Numai două cuvinte! 

Stavroghin porni spre dânsul, dar după ce făcu vreo trei paşi se întoarse 
spre Liza. 

— Dacă vei auzi acum ceva, Liza, să ştii: eu sunt vinovatul. 

Ea tresări şi îl privi speriată; dar el se grăbi să iasă. 

Il. 

Camera din care se arätase prin usa Piotr Stepanovici era un vestibul de 
forma ovala. Pana la venirea lui aici veghea Aleksei Egoraci, dar Stavroghin il 
expediase. Nikolai Vsevolodovici trase usa dupa el si se opri în aşteptare. Piotr 
Stepanovici îl cuprinse într-o privire scrutatoare, fugară. 

— Ei? 

— Dacă ai aflat cumva totul, începu febril Piotr Stepanovici, scormonind 
cu ochii, de parcă ar fi vrut să-i scruteze adâncurile sufletului, atunci să ştii că 
nimeni dintre noi nu este vinovat şi mai ales dumneata, pentru că un 
asemenea concurs... coincidenţă de împrejurări... într-un cuvânt, din punct de 
vedere juridic eşti în afară de cauză şi am venit în grabă să te previn. 

— Au ars? Au fost asasinați? 

— Au fost asasinați, dar n-au ars, ceea ce este foarte rău, dar iti dau 
cuvântul meu de onoare că nici aici nu sunt eu de vină, oricât m-ai bănui, 
pentru că mă bănuieşti probabil, nu-i aşa? Vrei să ştii tot adevărul: să vezi, 
într-adevăr, m-a ispitit gândul, chiar dumneata mi l-ai sugerat, nu în mod 
serios, ci necăjindu-mă (că doar nu te-ai apucat să-mi sugerezi aşa ceva în mod 
serios), dar eu nu îndrăzneam şi n-aş fi îndrăznit în ruptul capului, nici pentru 
o sută de ruble, de altfel n-aş fi avut nici un folos, pentru mine personal... (Se 
pripea groaznic şi turuia aproape înecându-se.) Dar să vezi coincidenţă: din 
banii mei (auzi, din banii mei, de la dumneata n-am avut nici măcar o rublă, de 
altfel, o ştii prea bine) i-am dat acestui neghiob betiv Lebeadkin două sute 
treizeci de ruble alaltăieri seara, auzi, alaltăieri şi nu ieri după „matineu”, 
notează bine asta: este o coincidenţă foarte importantă, pentru că de fapt nu 
ştiam nimic pe atunci cu siguranţă, dacă va merge sau nu la dumneata 
Lizaveta Nikolaevna; i-am dat însă banii mei personali numai pentru că 
alaltăieri te-ai distrat grozav, declarând în public taina dumitale. Dar nu mă 
amestec... te priveşte... cavaler... mărturisesc însă că am rămas uluit, parcă m- 
ar fi izbit cineva cu o ghioagă în frunte. Întrucât însă toate tragediile acestea m- 
au plictisit groaznic, şi notează, iti vorbesc serios, deşi folosesc asemenea 
expresii, întrucât toate astea, în definitiv, îmi încurcă planurile, mi-am dat 
cuvântul să-i expediez pe Lebeadkini cu orice preţ şi fără ştirea dumitale la 
Petersburg, cu atât mai mult că ei râvneau să plece acolo. O singură greşeală 
am făcut: am dat banii ca din partea dumitale; e o greşeală sau nu? Poate că n- 


a fost nici o greseala, ce zici? Asculta acum, asculta dar cum s-au incurcat 
lucrurile... 

In fierbinteala pledoariei, el se apropiase de Stavroghin si däduse sa-l 
apuce de reverul hainei (poate chiar inadins). Printr-o miscare scurta, 
Stavroghin il lovi peste mana. 

— Dar ce faci... ai putea sa-mi frangi mana... esentialul este cum s-au 
întâmplat lucrurile... turui el mai departe, fără să-i pese de lovitură. Îi dau 
banii lui Lebeadkin ca să plece împreună cu soră-sa a doua zi dis-de- 
dimineaţă; îl însărcinez pe Liputin să aranjeze expedierea. Dar ticălosului de 
Liputin nu ştiu de ce i-a trebuit să facă figura aceea în faţa publicului, poate că 
ai auzit? La „matineu”? Ascultă dar, ascultă: se aşază la băut amândoi, 
compun versuri, din care jumătate îi aparţin lui Liputin; îl îmbracă în frac pe 
Lebeadkin, asigurându-mă între timp că l-a şi expediat de dimineaţă, dar de 
fapt îl tine ascuns undeva într-o camaruta dosnică, ca să-l împingă apoi pe 
estradă. Acela însă, nu se ştie cum, reuşeşte să se îmbete la repezeală. Apoi 
urmează scandalul cunoscut, după care el este adus acasă beat mort, iar 
Liputin îi scoate din buzunar două sute de ruble, oprind maruntisul. Din 
nefericire, Lebeadkin, încă de dimineaţă, se fălise cu aceste două sute de ruble 
scoțând banii din buzunar şi arătându-i unde nu se cădea. Întrucât însă Fedka 
atâta aştepta, iar la Kirillov auzise cate ceva (tii minte aluzia dumitale?), s-a 
hotărât să profite de ocazie. Acesta e tot adevărul. Îmi pare bine cel puţin că 
Fedka n-a găsit bani. Își făcuse socoteala mizerabilul să pună mâna pe o 
miişoară! S-a grăbit şi mi se pare că el însuşi s-a speriat de incendiu... Mă 
crezi, incendiul acesta m-a năucit... Nu, zău, să mă ia dracul! O astfel de 
samavolnicie... Ei bine, nutresc atâtea speranţe în privinţa dumitale, încât n- 
am să-ţi ascund nimic: e adevărat, de mult încă mă ducea gândul la un 
asemenea foc, întrucât aşa ceva prinde grozav în rândul maselor, dar mi-l 
păstram pentru un moment critic, pentru acel moment preţios când ne vom 
ridica cu toţii şi... Când colo, li s-a năzărit să acţioneze cu de la sine putere şi 
fără nici un ordin s-o facă acum, într-un asemenea moment, când de fapt 
trebuiau să se pitească undeva, să se ascundă şi nici să nu sufle! Ca să vezi, ce 
samavolnicie! ... Într-un cuvânt, nu ştiu încă nimic, se vorbeşte despre doi inşi 
de la fabrica Spigulin... dar dacă sunt amestecați printre ei şi de-ai nostri si 
măcar unul dintre ei şi-a încălzit mâinile la treaba asta, vai de capul lui! lată ce 
înseamnă să slăbeşti cât de puţin frâiele! Nu zău, canaliile acestea democratice, 
cu nucleele lor de cinci, sunt o bază nesigură; aici se cere o voinţă unică, 
fascinantă şi subjugătoare, o voinţă despotică, voinţă care să nu se întemeieze 
pe ceva întâmplător şi din afară... Atunci şi nucleele de cinci vor sta cu coada 
între picioare, supuse şi servile, realmente folosibile la nevoie. În orice caz, desi 
cei de acolo ţipă acum în gura mare că Stavroghin avea nevoie să-şi ardă în 
flăcări nevasta şi că din această cauză s-a dat foc oraşului, totuşi... 

— Au şi început s-o spună în gura mare? 

— Adică nu tocmai aşa şi, mărturisesc, eu n-am auzit absolut nimic, dar 
ce te faci cu mulţimea, mai ales cu cei sinistraţi: Vox populi, vox Dei. Nu e deloc 


greu sa arunci in vant un asemenea zvon! ... Dumneata insa n-ai de ce sa te 
temi in orice caz. Din punct de vedere juridic esti in afara de cauza, constiinta 
dumitale este curată, doar n-ai vrut-o? N-ai vrut-o, nu e asa? Nici un fel de 
dovezi, o simplă coincidenţă... S-ar putea totuşi ca Fedka să-şi aducă aminte de 
cuvintele dumitale imprudente spuse atunci la Kirillov (şi ce rost avea să le 
spui?), dar asta încă nu dovedeşte nimic, iar pe Fedka îl aranjăm. Chiar astăzi 
îl aranjez... 

— Şi cadavrele n-au ars deloc? 

— Deloc; canalia asta n-a ştiut să facă nimic cum trebuie. Dar îmi pare 
bine cel puţin că eşti atât de calm... Pentru că, deşi n-ai nici o vină, nici cu 
gândul măcar, totuşi... Şi apoi, cred că esti de acord, toate astea dau o 
întorsătură admirabilă treburilor dumitale! Eşti acum văduv liber şi chiar în 
clipa aceasta poţi să te căsătoreşti cu o domnişoară superbă şi cu bani mulţi, 
care de fapt se află deja în mâinile dumitale. Iată ce poate să iasă dintr-un 
concurs brutal de împrejurări, nu e aşa? 

— Ma ameninti cumva, cap sec ce eşti? 

— Ei, asta e acum, ce înseamnă cap sec şi acest ton? În loc să te bucuri, 
dumneata... Am zburat într-un suflet aici ca să-ţi dau de ştire cât mai repede... 
Şi cum as putea să te amenint? Ce mi-ar folosi să te tin în ameninţări?! Am 
nevoie de consimţământul dumitale liber, şi nu constrâns. Dumneata eşti 
lumina şi soarele... Eu sunt acela care se teme de dumneata cumplit, şi nu 
dumneata de mine! Eu doar nu sunt Mavriki Nikolaevici... Si inchipuieste-ti, 
zbor încoace într-o trăsurică uşoară, şi-l văd pe Mavriki Nikolaevici stând lângă 
gardul parcului vostru, în colţul din fund... În manta, pătruns de ploaie, a stat 
probabil toată noaptea! Minunatii! Până în ce hal de nebunie pot ajunge unii 
oameni! 

— Mavriki Nikolaevici? Este adevărat? 

— Adevărat, adevărat, e şi acum acolo. De aici, cam la vreo trei sute de 
paşi, cred. Am trecut repede pe lângă dânsul, dar m-a văzut. N-ai ştiut? În 
cazul acesta imi pare bine că n-am uitat să-ţi spun. Uite. Un om ca ăsta e cel 
mai periculos dacă mai are la el şi un revolver, unde mai pui că a stat o noapte 
întreagă de veghe în ploaie şi în vânt, enervat la culme fireşte, pentru că să ne 
gândim în ce situaţie se află el, ha, ha! Cum crezi, de ce s-a postat el acolo? 

— O aşteaptă pe Lizaveta Nikolaevna, bineînţeles. 

— Asta e! Dar cum îţi închipui dumneata că o să iasă ea la dânsul! Şi pe 
o ploaie... ca asta... Mare dobitoc! 

— Chiar acum ea o să iasă la dânsul. 

— Oho! Ce noutate! Vasăzică... Dar ascultă, situaţia ei acum s-a 
schimbat cu totul: ce, o interesează acum Mavriki? Doar eşti un văduv, liber, şi 
puteţi chiar mâine să vă căsătoriţi! Ea nu ştie încă, lasă-mă pe mine să aranjez 
imediat totul. Unde este ea, să-i spun bucuria. 

— Bucuria? 

— Dar cum crezi? Mergem. 


— Si crezi ca ea nu se va dumeri ce e cu aceste cadavre? isi ingusta 
destul de ciudat ochii Stavroghin. 

— Fireste ca nu se va dumeri, hotari cu un aer de prostalau Piotr 
Stepanovici, pentru ca din punct de vedere juridic... Mare lucru! Chiar daca s- 
ar fi dumerit! Femeile au o capacitate de a trece cu vederea atât de bine peste 
toate astea, încă nu le cunoşti! Afară de faptul că acum i-ar conveni în orice caz 
să se mărite cu dumneata, de vreme ce s-a compromis în aşa hal, i-am mai 
vorbit şi despre „luntre” şi mi-am dat seama că imaginea acesteia poate să aibă 
cel mai mare efect asupra ei; care va să zică, iti dai seama ce temperament zace 
în această domnişoară. N-avea nici o grijă, va păşi cu atâta hotărâre peste 
aceste cadavre, încât îţi va fi mai mare dragul s-o priveşti, cu atât mai mult că 
dumneata doar n-ai nici un amestec, absolut nici un amestec, nu e aşa? Doar 
că le va păstra pentru sine aceste cadavre ca să te intepe la vreo doi ani dupa 
căsătorie. Orice femeie, mergând la cununie, are grijă să se înarmeze pentru 
orice eventualitate cu ceva din trecutul soţului în acest scop; ei, dar atunci... 
peste un an câte şi mai câte nu se pot întâmpla? Ha, ha, ha! 

— Dacă ai venit cu o droşcă, ia-o cu dumneata şi du-o imediat la Mavriki 
Nikolaevici. Acum câteva clipe mi-a spus că nu mă poate suferi şi pleacă de la 
mine şi, bineînţeles, nu va accepta să se urce în trăsura mea. 

— Ehe! Într-adevăr, vrea să plece? Dar care să fie cauza? îl privi cam 
aiurit Piotr Stepanovici. 

— Si-o fi dat seama cumva in această noapte că n-o iubesc deloc... Lucru 
pe care l-a ştiut de altfel întotdeauna. 

— Dar dumneata n-o iubeşti? zise Piotr Stepanovici cu un aer de mirare 
nemărginită. Apoi, dacă e asa, de ce cand a intrat ieri la dumneata ai retinut-o, 
nu i-ai spus direct ca un om de onoare că n-o iubeşti? Nu e deloc cinstit din 
partea dumitale, şi apoi în ce lumină mizerabilă m-ai pus pe mine în faţa ei? 

Stavroghin izbucni în râs. 

— Râd de o maimuţă a mea, explică el imediat. 

— Aha! Ai ghicit că fac pe mucalitul, începu să râdă cu haz şi Piotr 
Stepanovici, ca să te inveselesc! Inchipuieste-ti, chiar în clipa în care ai apărut 
aici, ieşind la mine, mi-am dat seama după expresia feţei dumitale că ai avut 
,»ghinion”. Sau poate chiar un eşec complet, ai? Pariez, strigă el aproape 
înecându-se de haz, că toată noaptea aţi stat alături în sala aceasta pe scaune 
şi ati discutat despre cine ştie ce sublimă nobleţe sufletească, pierzând in 
asemenea discuţii tot timpul preţios... Dar iartă-mă, iartă-mă; nu mă priveşte; 
încă de ieri eram sigur că totul se va termina la voi în modul cel mai stupid. Ti- 
am adus-o numai ca sa te mai distrezi şi să-ţi dovedesc că n-ai să te plictisesti 
cu mine alături; de sute de ori iti voi mai fi de folos în felul acesta; in general 
îmi place să le ofer oamenilor lucruri plăcute. Iar dacă acum n-ai nevoie de ea, 
ceea ce am scontat şi eu, şi tocmai de aceea am şi venit, atunci... 

— Şi zici că mi-ai adus-o numai cu gândul de a mă distra, de a-mi face 
plăcere? 

— Dar cum altfel? 


— Nu ca sa ma faci sä-mi omor nevasta? 

— Haida de, dar ce, ai omorat-o dumneata? Ce spirit tragic. 

— Totuna e, chiar dacă dumneata ai omorât-o. 

— Păi ce, am omorât-o eu? Iti spun doar, n-am nici un amestec. Totuşi 
începi să mă îngrijorezi... 

— Continuă-ţi ideea, ai spus: „Dacă acum nu ai nevoie de dânsa, 
atunci...”. 

— Las-o în seama mea, bineînţeles! O mărit foarte bine cu Mavriki 
Nikolaevici, pe care, de altfel, nu l-am postat eu lângă gardul parcului, nu 
cumva să-ţi intre asa ceva in cap. Să ştii însă că acum mi-e cam frică de el. 
Uite, spuneai de droşcă: am trecut pe lângă el în goana mare... Nu zău, te 
pomenesti că are asupra lui şi revolver? ... Bine ca mi l-am luat si eu pe al 
meu. lată-l (scoase din buzunar revolverul, îl arătă şi imediat îl ascunse). L-am 
luat din cauză că drumul e destul de lung... Uite ce, aranjez eu totul într-o 
clipă: inimioara dumneaei acum cred că tânjeşte după Mavriki... In orice caz, 
ea îl regretă... Să ştii că începe întru câtva să-mi pară rău de dânsa! O duc la 
Mavriki şi imediat se va apuca să-l certe, inimă de femeie! Văd că iar râzi? Ma 
bucur că te-ai înveselit. Atunci, să mergem. Cum intru, îi spun despre Mavriki, 
iar despre ceilalţi... despre cei morţi... n-ar fi mai bine deocamdată să nu spun 
nimic? Oricum, află pe urmă. 

— Despre ce să afle? Cine a fost omorât? Ce-ai spus despre Mavriki 
Nikolaevici? deschise brusc uşa Liza. 

— Aha! Aţi ascultat la uşă? 

— Ce-ai spus chiar acum despre Mavriki Nikolaevici? A fost ucis? 

— A! Vasăzică, n-aţi auzit bine! Linistiti-va, Mavriki Nikolaevici este viu si 
sănătos şi vă puteţi convinge de acest lucru imediat, pentru că e chiar prin 
apropiere, stă lângă gardul parcului... şi mi se pare că a stat acolo toată 
noaptea; este ud leoarcă, în manta. M-a văzut venind încoace. 

— Nu este adevărat. Ai spus „omorât”... Cine a fost omorât? stărui dânsa 
cu un glas plin de neîncredere şi chin. 

— Au fost omorâţi numai soţia mea, fratele ei, Lebeadkin, şi servitoarea 
lor, zise ferm Stavroghin. 

Liza tresări şi se făcu palidă ca varul. 

— Un caz monstruos, ciudat, Lizaveta Nikolaevna, un caz de tâlhărie 
stupidă, cu scop de jaf, profitând de incendiu, se ambală imediat Piotr 
Stepanovici. E mâna tâlharului Fedka-Ocnasul şi din cauza prostiei imbecilului 
de Lebeadkin, care le-a arătat tuturor că are asupra lui bani... Am venit tocmai 
ca să aduc această veste... Ca o lovitură de măciucă în cap. Stavroghin era cât 
pe-aci să cadă când i-am spus. Ne sfătuiam aici: să-ţi spunem dumitale acum 
sau nu. 

— Nikolai Vsevolodovici, e adevărat ceea ce spune el? abia reuşi să 
bâiguie Liza. 

— Nu este adevărat. 

— Cum nu este adevărat, tresări Piotr Stepanovici, ce înseamnă asta?! 


— Doamne, simt ca innebunesc, striga Liza. 

— Dar nu va dati seama cel putin ca el este nebun in clipa aceasta! striga 
din räsputeri Piotr Stepanovici. Oricum: i-a fost omorata nevasta. Vedeti ce 
palid este... Ca doar o noapte intreaga a stat cu dumneavoastra, nu v-a päräsit 
nici o clipa, cum sa fie banuit el? 

— Nikolai Vsevolodovici, spune-mi ca in fata lui Dumnezeu, esti vinovat 
sau nu, iar eu, iti jur, voi crede in cuvantul dumitale ca in cel al Domnului si 
voi merge cu dumneata până-n capătul pământului, o, voi merge! Voi merge ca 
o catelusa... 

— Dar de ce te chinuiesti, fiinţă nesabuita! se înfurie Piotr Stepanovici. 
Lizaveta Nikolaevna, iti jur, să mă faci piftie în piulita, el n-are nici o vină, 
dimpotrivă, e doborât cu adevărat şi aiurează, vedeţi doar. Nici un amestec, dar 
absolut nici un amestec, nici cu gândul măcar! ... Este fapta unor tâlhari, care 
peste câteva zile, sunt sigur, vor fi prinşi şi pedepsiţi... E unul, Fedka-Ocnasul, 
şi nişte oameni de la fabrica Şpigulin, tot oraşul vorbeşte despre asta, de aceea 
o spun şi eu. 

— E adevărat? E adevărat? murmură Liza, tremurând toată, în 
aşteptarea sentinţei supreme pentru ea. 

— Nu i-am omorât şi am fost împotriva acestui omor, dar ştiam că vor fi 
omorâţi şi nu i-am oprit pe ucigaşi. Pleacă de la mine, Liza, zise Stavroghin şi 
intră în sală. 

Liza isi acoperi fata cu mâinile şi porni spre ieşire. Piotr Stepanovici dădu 
să alerge după dânsa, dar se întoarse repede în sală. 

— Aşa vasăzică. Aşa vasăzică? Dumneata, vasăzică, nu te temi de nimic, 
se napusti el spre Stavroghin, cuprins de o furie nebună, improscand cu spume 
la gură cuvinte ce aproape nu se înțelegeau. 

Stavroghin rămăsese în picioare în mijlocul camerei şi nu răspunse 
nimic. Îşi prinsese uşor cu mâna stângă o suvita de păr de pe cap si zambea 
pierdut. Piotr Stepanovici îl trase cu putere de mânecă. 

— Ţi-ai ieşit cumva din minţi? Ce ţi-ai pus în gând? Vrei să-i denunti pe 
toţi, şi singur sa te duci la mănăstire sau la dracu’... Dar să ştii că te omor, 
chiar dacă nu ţi-e frică de mine! 

— A, dumneata turui? il observă în sfârşit Stavroghin. Fugi, îşi veni el in 
fire brusc, fugi după dânsa, ia cupeul meu, n-o părăsi... Fugi, fugi! Condu-o 
până acasă, să nu ştie nimeni şi mai ales să nu se ducă acolo... la cadavre... la 
cadavre... Urc-o cu forţa în cupeu... Aleksei Egorâci! Aleksei Egorâci! 

— Stai, nu striga! Ea acum e în braţele lui Mavriki... N-o va urca Mavriki 
în trăsura dumitale... Aşteaptă! Avem de discutat lucruri mai importante decât 
cupeul! 

El îşi scoase brusc revolverul; Stavroghin îl privi grav. 

— N-ai decât să mă omori, zise el încet, aproape împăciuitor. 

— Ca să vezi cu ce minciună este în stare să-şi încarce conştiinţa un om! 
se înfioră Piotr Stepanovici. Ar fi cazul să te omor! Într-adevăr, meritai ca ea să 
te scuipe in fata! ... Ce fel de ,luntre” eşti dumneata, barcă putredă de 


transportat lemne si buna de aruncat la foc! ... Macar infurie-te, asta te-ar 
trezi! Dar iti este absolut egal, de vreme ce nu-ti mai pasa de nimic si nu astepti 
decât să ti se tragă un glonţ în cap. 

Pe faţa lui Stavroghin lunecă un surâs ciudat. 

— Dacă n-ai fi atât de caraghios, poate că ti-as fi spus acum: da... Daca 
ai fi un pic mai deştept... 

— Oi fi eu caraghios, dar nu vreau, nu vreau ca dumneata, principala 
mea jumătate, să devii caraghios! Intelegi ce-ţi spun? 

Stavroghin era singurul care îl înţelegea pe Piotr Stepanovici. Şatov se 
mirase când Stavroghin îi spusese că Piotr Stepanovici e capabil de entuziasm. 

— Acum piei din ochii mei la dracu”, până mâine poate că reuşesc să 
storc din mine ceva în sensul unei hotărâri. Vino mâine. 

— Da? Da? 

— Nu ştiu încă nimic! ... La dracu, la dracu”! 

Şi părăsi sala. 

— Poate că e spre mai bine, murmură Piotr Stepanovici, ascunzându-şi 
revolverul. 

III. 

Se repezi s-o ajungă din urmă pe Lizaveta Nikolaevna, care abia se 
depărtase cu câţiva paşi de casă. Aleksei Egorâci încercase s-o reţină şi acum o 
urma la un pas distanţă, în frac, aplecat respectuos şi fără pălărie. Se ruga de 
ea neîncetat să aştepte trăsura; bătrânul era speriat şi aproape plângea. 

— Întoarce-te, domnul vrea ceai, n-are cine să-l servească, îl împinse 
Piotr Stepanovici şi o luă pe Lizaveta Nikolaevna de braţ. 

Aceasta nu-şi smulse braţul, dar se pare că nu-şi dădea seama de nimic, 
nu-şi revenise încă. 

— În primul rând, n-aţi pornit bine, vorbi Piotr Stepanovici, trebuie s-o 
luăm în direcţia aceasta, şi nu pe lângă parc; în al doilea rând, este imposibil 
să mergeţi pe jos, sunt vreo trei verste până la dumneavoastră şi n-aveţi peste 
rochie nici un fel de îmbrăcăminte. N-ar fi bine să aşteptaţi un pic numai, sunt 
aici cu trăsura, e în curte, o chem imediat, veţi urca în trăsură şi vă duc acasă, 
nimeni n-o să vă vadă? 

— Ce bun eşti... zise blând Liza. 

— Vai de mine, într-un asemenea caz orice om de omenie în locul meu la 
fel... 

Liza îl privi şi se miră. 

— Dumnezeule, eu am crezut că e tot acel bătrân! 

— Ascultati-ma, mă bucur că priviţi astfel lucrurile, pentru că totul nu 
este decât o groaznică prejudecată şi, în cazul acesta, n-ar fi mai bine să-i spun 
acestui bătrân să comande cupeul, va fi gata în zece minute, iar noi ne 
întoarcem deocamdată şi aşteptăm în pridvor, ce ziceti? 

— Întâi şi întâi vreau... unde sunt cei ucişi? 

— O, ce fantezie! De asta m-am temut... Să lăsăm mai bine aceste orori 
deoparte; n-are nici un rost să le vedeţi. 


— Eu stiu unde sunt, cunosc casa. 

— Ei, si ce daca stiti, pe asa o vreme, ploaie, ceata (ca sa vezi, ce obligatie 
sfanta mi-am luat!) ... Lizaveta Nikolaevna, una din doua: ori acceptati sa 
mergeţi cu mine in träsura mea şi atunci ramaneti aici pe loc, pentru ca daca 
mai facem vreo douăzeci de paşi, ne vede negresit Mavriki Nikolaevici. 

— Mavriki Nikolaevici! Unde e? Unde e? 

— Mă rog, dacă doriţi totuşi să plecaţi cu el, pot să vă conduc încă puţin 
şi să vă arăt unde stă, iar eu îmi iau tälpäsita; n-aş vrea deloc să dau ochii cu 
el acum. 

— El mă aşteaptă, Dumnezeule! se opri ea brusc şi sângele îi navali în 
obraz. 

— Dar de ce nu, dacă este un om fără prejudecăţi! Ştiţi, Lizaveta 
Nikolaevna, nu este treaba mea; eu n-am nici un amestec aici şi 
dumneavoastră o ştiţi prea bine; dar vă doresc sincer binele... Dacă nu ne-a 
reuşit „barca” noastră, dacă s-a dovedit că tot ce ne închipuiserăm noi nu este 
decât ceva putred, bun de aruncat la gunoi... 

— Admirabil, strigă Liza. 

— Admirabil, ziceti, dar printre lacrimi. E nevoie de tărie, de fermitate. 
Nu e cazul ca o femeie să cedeze cu nimic fata de un bărbat. În secolul nostru, 
când femeia... la dracu” (era aproape să scuipe Piotr Stepanovici)! De fapt, nici 
n-ar fi cazul să vă pară rău: poate că tot ce s-a întâmplat e spre mai bine. 
Mavriki Nikolaevici este un om... într-un cuvânt, un om cu sensibilitate, deşi 
poate nu prea vorbäret, ceea ce, de asemenea, nu e rău deloc, bineînţeles cu 
condiţia dacă se ridică deasupra oricăror prejudecăţi. 

— Admirabil, admirabil! râse isteric Liza. 

— Ei, drăcie... Lizaveta Nikolaevna, se ofensă brusc Piotr Stepanovici, de 
fapt nu mă zbat decât pentru dumneavoastră... Mie ce-mi pasă... v-am făcut un 
serviciu ieri, când v-aţi exprimat singură dorinţa, dar astăzi... Mă rog, de aici se 
vede Mavriki Nikolaevici, uitati-va, stă acolo, el nu ne vede pe noi. Lizaveta 
Nikolaevna, aţi citit Polinka Saks? 

— Ce este asta? 

— E un roman, Polinka Saks. L-am citit când eram încă student... Acolo 
un funcţionar, Saks, foarte bogat, îşi sechestrează în vila sa soţia pentru 
necredinta... La dracu’, putin îmi pasă! Veţi vedea că Mavriki Nikolaevici, 
înainte chiar să ajungeţi acasă, va va cere în căsătorie. El încă nu ne vede. 

— E mai bine, e mai bine că nu ne vede! strigă brusc Liza ca o nebună. 
Să plecăm, să plecăm! În pădure, pe câmp! 

Şi o luă la fugă înapoi. 

— Lizaveta Nikolaevna, e o laşitate! Piotr Stepanovici alergă după dânsa. 
Şi de ce nu vreţi să vă vadă? Dimpotrivă, priviţi-l drept în ochi, cu toată 
mândria... Dacă vă gândiţi cumva la acel lucru... feciorelnic... este o 
prejudecată atât de absurdă, anacronică... Dar unde va duceti, încotro? Uitati- 
vă cum fuge! Să ne întoarcem mai bine la Stavroghin, luăm trăsura... Dar 
încotro? E câmp gol acolo... Poftim, a căzut! ... 


El se opri. Liza zbura ca o pasare, fara sa stie incotro, iar Piotr 
Stepanovici rămăsese aproape cu vreo cincizeci de paşi in urmă. Ea căzu 
împiedicându-se de un musuroi. În aceeaşi clipă de undeva din urma lor, 
venind oarecum dintr-o parte, se auzi un strigăt groaznic, strigase Mavriki 
Nikolaevici, care văzând-o cum aleargă şi cade se repezi spre dânsa peste câmp. 
Piotr Stepanovici se retrase în aceeaşi clipă, adăpostindu-se în poarta conacului 
lui Stavroghin, ca să-şi ia mai repede trăsura. 

Între timp Mavriki Nikolaevici, speriat la culme, o ajunse si stătea aplecat 
spre Liza, care reuşise să se ridice în picioare tinandu-si mâna între mâinile lui. 
Condiţiile neverosimile ale acestei întâlniri îi zguduiseră raţiunea si pe fata ii 
curgeau lacrimi. O văzuse pe Liza, în faţa căreia era gata să se închine, 
alergând peste câmp la o oră ca aceasta şi pe un timp groaznic, numai în 
rochie, în această rochie de bal acum mototolită şi plină de noroiul căderii... Nu 
era în stare să scoată nici o vorbă, se dezbrăcase de manta şi cu mâinile 
tremurătoare încerca să-i învelească umerii. Şi deodată el scoase un țipăt, 
simțind că ea îi atinsese cu buzele mana. 

— Liza, strigă el, nu mă pricep la nimic, dar nu mă alunga de lângă tine! 

— O, da, să plecăm mai repede de aici, nu mă lăsa! si prinzându-l de 
mână ea il tari după dânsa. Mavriki Nikolaevici, cobori ea brusc şi cu teamă 
glasul, acolo am făcut-o pe curajoasa, dar aici, acum, mă tem de moarte. Voi 
muri, voi muri foarte curând, dar mi-e frică de moarte... şoptea ea, strângându- 
i cu putere mâna. 

— O, măcar dacă ar trece cineva! se uită el în jurul său cu disperare. Ei, 
un vehicul oarecare! Ai să-ţi uzi picioarele, dumneata... iti vei pierde minţile! 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, îl încuraja ea, aşa, lângă dumneata, mă tem 
mai putin, tine-ma de mână, du-mă... Încotro mergem, acasă? Nu, nu; vreau 
mai întâi să-i vad pe cei asasinați. Ei spun ca a fost asasinată nevasta lui, iar el 
zice că el a asasinat-o; dar nu este adevărat, nu este adevărat, nu-i aşa? Vreau 
să-i vad cu ochii mei pe cei omorâţi... Din cauza mea... Din cauza lor el în 
noaptea aceasta a încetat să mă iubească... Dacă văd, aflu totul. Mai repede, 
mai repede, cunosc casa aceasta... Acolo e incendiu... Mavriki Nikolaevici, 
prietene drag, să nu mă ierti pe mine, necinstita! De ce să mă ierti? De ce 
plângi? Dă-mi o palmă şi omoară-mă aici, în câmp, ca pe un câine! 

— Nimeni n-are dreptul să te judece acum, zise ferm Mavriki Nikolaevici, 
Dumnezeu să te ierte, iar eu pot să te judec mai puţin decât oricine! 

Conversatia lor însă ar părea prea ciudată daca aş transcrie-o. Mergeau 
alături mână în mana, grabindu-se ca doi semidementi. Se îndreptau direct 
spre incendiu. Mavriki Nikolaevici tot spera să întâlnească măcar o căruţă, dar 
nimeni nu le ieşea în cale. O ploaie măruntă şi deasă cernea peste toată 
împrejurimea, înghițind orice reflex şi orice nuanţă şi transformând totul într-o 
pânză plumburie uniformă ca ceața. De mult se făcuse ziuă, şi totuşi părea că 
nu se luminează încă. Şi, deodată, din această negură fumurie şi rece se profilă 
o siluetă ciudată, absurdă, venind spre ei. Imaginându-mi acum acest tablou, 
cred că nu mi-aş fi crezut ochilor, chiar dacă aş fi fost în locul Lizavetei 


Nikolaevna; si totusi ea il recunoscu imediat pe omul care se apropia de ei si 
scoase un strigat de bucurie. Era Stepan Trofimovici. Cum a plecat, cum s-a 
putut realiza ideea absurdă, care i se năzărise la un moment dat, de a fugi, va 
veni vorba mai pe urmă. Voi menţiona doar atât: că în dimineaţa aceea se 
pomenise cuprins de frigurile febrei, dar nici starea aceasta de boală nu-l 
oprise; păşea ferm pe pământul ud; se vedea că îşi chibzuise cât mai bine acest 
pas, cu toată lipsa de experienţă a omului de birou. Era îmbrăcat „ca de drum”, 
adică în manta, încins cu o centură lată de piele lăcuită prinsă în cataramă, 
incaltat în cizme noi înalte şi cu pantalonii varati în carambi. Probabil că de 
mult îşi făurise imaginea aceasta a drumetului, iar centura şi cizmele cu 
carâmbi tari de cavalerist, în care nici nu ştia să umble, şi le procurase cu 
câteva zile în urmă. Pe cap avea o pălărie cu boruri late, un fular de lână moale 
şi-l înfăşurase în jurul gâtului, în mâna dreaptă ţinea un baston, în cea stângă 
un sac de voiaj mic, dar umplut până la refuz. Mai ţinea în mâna dreaptă şi o 
umbrelă desfăcută. Aceste trei obiecte - umbrela, bastonul şi sacul de voiaj — le 
purtase destul de anevoios prima verstă, dar la a doua deveniseră şi mai 
incomode. 

— Dumneata esti, cu adevărat? strigă Liza, privindu-l cu mirare tristă, 
care cedase locul primului elan de bucurie spontană. 

— Lise! strigă şi Stepan Trofimovici, avântându-se spre dânsa ca într-o 
febră. Chère, chère, etti dumneata cu adevărat... În ceața aceasta? Vezi: 
reflexul vâlvătăilor! Vous etes malheureuse, n'est-ce pas? Văd, văd, nu-mi 
spune nimic, dar nici pe mine nu mă întreba. Nous sommes tous malheureux, 
mais il faut les pardonner tous. Pardonnons, Lise, şi vom fi liberi pentru 
totdeauna. Ca să ne dispensăm de această lume şi să devenim absolut liberi. Il 
faut pardonner, pardonner, pardonner! 

— Dar de ce te laşi în genunchi? 

— Pentru că, luându-mi rămas-bun de la lume, vreau în persoana şi 
chipul dumitale să-mi iau rămas-bun de la tot trecutul meu! El izbucni in 
lacrimi şi-şi lipi ambele ei mâini de ochii săi. Mă las în genunchi în faţa a tot ce 
a fost frumos în viata mea, iti sărut mâinile şi iti mulţumesc! Acum m-am 
împărţit în două: acolo - omul nesăbuit care visase să se înalțe la cer, vingt 
deux ans! Aici bătrânul preceptor distrus şi înfrigurat... chez ce marchand s’il 
existe pourtant ce marchand... Dar eşti udă toată, Lise! strigă el sărind în 
picioare, simțind că i s-au pătruns de umezeală şi genunchii săi pe pământul 
ud. Dar cum se poate aşa, în această rochie? ... Şi pe jos, şi în acest câmp... 
Plângi? Vous etes malheureuse? Ah da, am auzit ceva... Dar de unde vii acum? 
Cu un aer infricotat iti grăbea el întrebările, privindu-l profund şi nedumerit pe 
Mavriki Nikolaevici. Mais savez-vous I’heure qu'il est? 

— Stepan Trofimovici, ai auzit ceva despre nişte oameni omorâţi acolo... 
Este adevărat? Adevărat? 

— Oamenii aceştia! Am văzut vâlvătăile faptelor lor furibunde toată 
noaptea. Nici nu s-ar fi putut termina... (Ochii săi scânteiară iarăşi.) Fug de o 
lume în delir, fug de coşmar, alerg în căutarea Rusiei, existe-t-elle la Russie? 


Bah, c’est vous, cher capitaine? Niciodata nu m-am indoit ca te voi intalni 
undeva la postul de onoare, indeplinindu-ti o datorie de onoare... Dar luaţi 
umbrela mea şi de ce aţi pornit neapărat pe jos? Vă implor, luaţi măcar 
umbrela mea, eu tot voi angaja o trăsură. Am plecat pe jos numai pentru că 
Stasie (adică Nastasia) ar fi zbierat în gura mare în auzul întregii străzi, dacă ar 
fi aflat că plec; de aceea am şters-o pe cât s-a putut incognito. Nu ştiu, am citit 
în Golos despre nenumărate tâlhării la drumul mare, dar nu cred că tocmai 
acum, cand am pornit eu la drum, să apară imediat şi talharul? Chére Lise, ai 
spus parcă de cineva că ar fi omorât pe altcineva? O, mon Dieu, ţi-e rău? 

— Să mergem, să mergem! strigă Liza ca într-un acces de isterie şi 
trăgându-l iar după dânsa pe Mavriki Nikolaevici. Aşteaptă un pic, Stepan 
Trofimovici, se întoarse brusc spre acesta, dă-mi voie, sărmanul meu, să te 
binecuvântez cu semnul crucii. Poate că ar trebui să fii legat, dar mai bine te 
binecuvântez. Roagă-te şi dumneata pentru „sărmana” Liza. Cât de puţin, nu te 
obosi prea tare, Mavriki Nikolaevici, restituie-i acestui copil umbrela lui, dă-i-o 
neapărat. Aşa... Să mergem dar! Să mergem! 

Sosirea lor la casa fatală coincise exact cu momentul când mulţimea 
densă adunată în faţa casei auzise destule despre Stavroghin şi cât de interesat 
era el să-şi omoare nevasta. Şi totuşi, repet, imensa majoritate a celor de fata 
continua să asculte nemiscata şi în tăcere. Zbierau şi se revoltau numai nişte 
bezmetici ametiti de băutură şi unii dintre „apucaţi”, de felul acelui targovet 
care dădea neîncetat din mâini. Toţi îl ştiau drept un om foarte tăcut şi potolit, 
dar din când în când părea că-l apucă brusc o forţă nevăzută şi-l poartă fără 
vrerea lui, în cazurile când un lucru îl impresiona în mod deosebit. Eu n-am 
văzut cum au ajuns acolo Liza şi Mavriki Nikolaevici: când o zării, înmărmurii 
de uimire, era departe de mine în mijlocul mulţimii, iar pe Mavriki Nikolaevici la 
început nici nu-l observai. Se pare ca la un moment dat el rămăsese în urma ei 
la vreo doi paşi din cauza înghesuielii sau din cauză că fusese împins într-o 
parte. Liza, răzbind prin mulţime şi fără să vadă nimic în jurul ei, ca într-un 
delir, ca o bolnavă fugită din spital, bineînţeles, atrase foarte repede atenţia 
tuturor: se auziră murmure şi exclamatii tari şi deodată mulţimea izbucni în 
urlete. Cineva strigă: „E iubita lui Stavroghin!”. Iar altcineva din altă parte 
adăugă: „N-a fost de ajuns că i-a omorât, a venit să-i şi vadă!”. Deodată zării pe 
deasupra capului ei, ridicându-se din spate şi abătându-se, un pumn; Liza 
căzu. Se auzi un strigăt nebun al lui Mavriki Nikolaevici, care se smulsese şi 
sărise în ajutorul ei şi-l izbise din toată puterea pe omul care-l împiedica să 
răzbată stând în faţa Lizei. În aceeaşi clipă însă fusese prins cu amândouă 
mâinile de acel targovet. Câteva clipe nu se putu desluşi nimic în încăierarea 
produsă. Se pare că Liza se ridică, dar căzu iar, doborâtă de o altă lovitură. 
Brusc, mulţimea se dădu în lături şi se formă un cerc gol în jurul Lizei întinse 
la pământ, iar Mavriki Nikolaevici, însângerat şi înnebunit, stătea lângă ea, 
strigând, plângând şi frângându-şi mâinile. Nu-mi aduc aminte exact ce a fost 
mai departe; ştiu numai că Liza a fost ridicată şi purtată pe mâini. Alergai după 
dânsa; era încă vie şi poate conştientă încă. Cei din mulţime puseră mâna pe 


targovet si pe inca trei insi. Acestia trei si pana astazi neaga c-ar fi luat parte la 
crima, sustinand cu tarie ca au fost prinsi din greseala; poate ca au dreptate. 
Targovetul identificat deplin, dar un om cu totul aiurit, nici pana astazi nu 
poate sa explice ca lumea ce s-a petrecut. Si eu, martor ocular, desi ma aflam 
mult mai departe, a trebuit sa-mi fac depozitia. Am declarat ca totul s-a produs 
absolut din intamplare, din cauza unor oameni, poate ca si porniti, dar prea 
putin constienti de ceea ce fac, beti si care isi pierdusera firul constiintei 
faptelor. De aceeaşi părere sunt şi astăzi. 

Capitolul al patrulea. 

Hotărârea supremă. 

I 

In dimineata aceea multa lume il intalni pe Piotr Stepanovici; toti cei 
care-l vazusera isi aduceau aminte că el se afla într-o stare de extrema 
surescitare. Pe la ora două după prânz trecuse pe la Gaganov, sosit cu o zi 
înainte din conacul său; casa era plină de vizitatori, care comentau cu multă 
animaţie şi cu belşug de amănunte evenimentele recent petrecute. Piotr 
Stepanovici vorbea mai mult decât toţi ceilalţi, reuşind treptat să monopolizeze 
atenţia tuturor. Toată lumea îl socotea la noi drept „un student, palavragiu fără 
seaman şi cam într-o ureche”, dar acum el vorbea despre Iulia Mihailovna si în 
atmosfera de fierbere şi zarvă generală tema era palpitantă. În calitate de 
confident intim al ei până în ultimul timp, el relată despre o mulţime de 
amănunte absolut noi şi surprinzătoare; în treacăt (şi, desigur, prea nesocotit), 
lăsă să-i scape şi câteva păreri de-ale ei despre unele persoane bine-cunoscute 
în oraşul nostru, reuşind astfel să zgândăre pe loc amorul propriu al celor 
prezenţi dintre ei. Totul apărea în relatarea lui confuz şi neclar, ca la omul plin 
de naivitati, dar care se vede totuşi pus în situaţia ingrată, chinuitoare, de a 
lămuri o dată pentru totdeauna o sumedenie de nedumeriri şi care, în 
naivitatea lui neîndemânatică, nici nu ştie de unde să înceapă şi cu ce să 
termine. Destul de imprudent lăsă el să-i scape şi informaţia că Iulia 
Mihailovna cunoştea toată taina lui Stavroghin şi tocmai ea a fost aceea care a 
patronat întreaga intrigă. Tot ea a fost aceea care l-a indus în eroare şi pe el, 
Piotr Stepanovici, pentru că şi el era îndrăgostit de nefericita aceasta de Liza, şi 
când colo astfel „l-au ametit” încât el a trebuit aproape s-o ducă în cupeu la 
Stavroghin. „Desigur vă vine uşor, domnilor, să radeti, dar dacă ştiam, dacă 
ştiam eu cum se vor sfârşi toate acestea!”, încheie el. La tot felul de întrebări 
alarmante despre Stavroghin, el declară categoric că această catastrofă cu 
Lebeadkin, după părerea lui, este un caz cu totul întâmplător şi că e de vină 
exclusiv Lebeadkin singur, care s-a apucat să-şi arate peste tot banii. Mai ales 
aspectul acesta ştiu să-l explice foarte bine. Unul dintre ascultători îi obiectă că 
degeaba „se preface”, deoarece a mâncat şi a băut şi aproape că a dormit în 
casa luliei Mihailovna, iar acum, el cel dintâi se apucă s-o ponegrească, ceea ce 
nu e deloc frumos, cum îşi închipuie el. Dar Piotr Stepanovici ştiu imediat să se 
apere: 


— Am mâncat si am baut nu pentru ca n-aveam bani; ce vinä am eu 
dacă eram mereu invitat? Îngăduiţi-mi să pot judeca si singur în ce măsură ar 
trebui să fiu eu recunoscător pentru aceasta. 

În general, impresia rămase favorabilă lui: „Chiar dacă e un băiat cam 
trăsnit şi, bineînţeles, superficial, dar ce vină are el de toate prostiile făcute de 
Iulia Mihailovna? Dimpotrivă, reiese că el a încercat chiar s-o mai 
domolească...”. 

Pe la orele două se răspândi brusc ştirea că Stavroghin, despre care se 
discuta atâta, ar fi plecat cu trenul de amiază la Petersburg. Vestea stârni 
interes; mulţi se încruntară. Piotr Stepanovici păru atât de impresionat, încât 
se spune că ar fi făcut fete-fete şi ar fi strigat: „Dar cine l-a lăsat să plece?”. Si 
alergă imediat nu se ştie unde. Totuşi, după aceea mai fusese văzut şi în alte 
două sau trei case. 

Pe înserat, el găsi posibilitatea să pătrundă la Iulia Mihailovna, deşi cu 
foarte mare greutate, pentru că aceasta nu voia categoric să-l primească. Abia 
după trei săptămâni am aflat despre această împrejurare, de la dânsa personal, 
înainte de plecarea ei la Petersburg. Nu-mi dădu amănunte, dar mărturisi 
cutremurându-se că el „a uimit-o peste măsură”. Cred că a speriat-o pur şi 
simplu prin ameninţarea de complicitate, în cazul când i-ar fi trecut prin cap 
„să vorbească”! Necesitatea de a o speria însă era în strânsă legătură cu 
proiectele lui de atunci, desigur necunoscute ei, şi abia după aceea, cam peste 
vreo cinci zile, ea îşi dădu seama de ce fusese el atât de îngrijorat îndoindu-se 
de tăcerea ei şi temându-se de alte explozii de indignare din partea Iuliei 
Mihailovna. 

Către orele opt seara, când se întunecase de tot, în capătul oraşului, pe 
sträduta Fomin, într-o căsuţă scundă şi aplecată într-o parte de vechime, în 
locuinţa sublocotenentului Erkel, se adunară toţi ai noştri, nelipsind niciunul 
dintre cei cinci. Adunarea generală fusese fixată chiar aici de Piotr Stepanovici; 
el însă întârzie inadmisibil de mult şi membrii îl aşteptau de mai bine de o oră. 
Acest sublocotenent Erkel era același ofiteras venit din altă parte, care la serata 
lui Virghinski stătuse tot timpul cu creionul în mână şi cu carnetul de note în 
faţă. Sosise în urbea noastră de foarte puţin timp, îşi închiriase o locuinţă pe 
această straduta izolată la două surori, bătrâne targovete, şi curând urma să 
părăsească oraşul; aici la el era locul cel mai discret, mai indicat pentru 
întrunire. Băiatul acesta ciudat se remarca printr-o extraordinară capacitate de 
a tăcea; era capabil să stea zece seri la rând într-o companie zgomotoasă, 
asistând la cele mai banale conversații fără să scoată un singur cuvânt, si 
totuşi, urmărindu-i cu cea mai mare atenţie cu ochii lui copilăreşti pe cei ce 
discutau şi ascultând. Era foarte drăguţ la chip şi avea o fata ce producea o 
impresie de inteligenţă. Nu aparţinea grupului de cinci; „ai noştri” erau convinşi 
că fusese învestit de undeva cu nişte însărcinări speciale, de ordin pur executiv. 
Acum se ştia prea bine că nu avusese nici un fel de însărcinări şi că probabil 
nici el nu-şi dădea prea bine seama de situaţia lui. Fusese impresionat de 
personalitatea lui Piotr Stepanovici întâlnindu-l recent, cu totul întâmplător. 


Dacă întâmplarea ar fi făcut să întâlnească un monstru oarecare pervertit 
înainte de vreme şi acesta, sub un pretext oarecare, de natură social- 
romantică, l-ar fi atras în organizarea unei bande de tâlhari, iar pentru 
încercare i-ar fi poruncit să-l omoare şi să-l jefuiască pe cel dintâi ţăran 
întâlnit, el desigur s-ar fi conformat întocmai şi ar fi săvârşit această faptă fără 
nici o ezitare. Avea o mama bolnavă pe undeva, căreia îi trimitea jumătate din 
leafa lui mizeră, şi probabil această mamă săruta cu multă dragoste căpşorul 
lui blond, şi cât mai tremura şi se mai ruga pentru el! Am insistat mai mult 
asupra descrierii lui numai pentru că îmi pare deosebit de rău de acest biet 
tânăr. 

„Ai noştri” erau foarte agitati. Evenimentele din noaptea trecută îi 
uluiseră şi se pare că îi umpluseră de frică. Un simplu, deşi sistematic 
organizat, scandal la care participaseră cu atâta râvnă până atunci luase o 
întorsătură cu totul neaşteptată pentru ei. Incendiul din noaptea aceasta, 
asasinarea Lebeadkinilor, sălbatica linşare a Lizei, doborâtă de pumnii mulţimii 
furioase — toate astea erau pentru ei nişte surprize care nici pe departe nu 
bănuiseră că vor intra în programul lor. Cu multă pornire acuzau acum mâna 
care îi dirija de nesinceritate şi despotism. Într-un cuvânt, în aşteptarea lui 
Piotr Stepanovici se montară unii pe alţii atât de mult, încât erau decişi să-i 
ceară explicaţii categorice şi definitive, iar dacă el şi de astă dată, cum o mai 
făcuse, se va eschiva de la această explicaţie, să rupă total cu el destramand 
grupul de cinci, dar cu intenţia de a înfiinţa în locul acestuia o nouă societate 
secretă pentru „propagarea ideilor”, însă după concepţia lor proprie şi pe baza 
principiului democratic de egalitate în drepturi. Liputin, Sigaliov si 
cunoscătorul spiritului poporului apărau cu deosebită râvnă această idee; 
Leamsin tacea, deşi cu un aer de acord deplin. Virghinski ezita dorind să-l 
asculte mai întâi pe Piotr Stepanovici. Hotărâră să rămână la soluţia audierii 
lui Piotr Stepanovici; dar acesta întârzia să apară; o asemenea neglijenţă 
învenină şi mai mult atmosfera. Erkel rămase tot timpul mut şi dădu doar 
poruncă să se pregătească ceai, pe care îl aduse personal din încăperea 
gazdelor, în pahare rânduite pe o tavă, fără a mai aduce samovarul şi nelăsând 
să intre servitoarea. 

Piotr Stepanovici apăru abia pe la ora opt şi jumătate. Cu paşi repezi, el 
se apropie de masa rotundă din faţa canapelei, pe care se aşezase întregul 
grup, rămânând în picioare cu pălăria în mâini şi refuzând ceaiul. Avea un aer 
veninos, sever şi trufaş. Observase probabil imediat, după feţele celor prezenţi, 
că „se revoltau”. 

— Înainte de a deschide eu gura, spuneţi voi ce aveţi de spus, pentru că 
vă văd cam incordati, observa el cu un surâs răutăcios, plimbându-şi privirea 
pe chipurile celorlalţi. 

Liputin începu „în numele tuturor” şi, cu glasul tremurând de jignire, 
declară „că dacă se va continua astfel, s-ar putea să se pomeneasca cu fruntile 
sparte”. O, nu le e teamă că-şi vor sparge fruntile şi chiar sunt gata şi la asa 
ceva, dar numai pentru cauza comună (animaţie generală şi semne de 


aprobare). De aceea ei doresc sa li se vorbeasca deschis si sincer ca sa stie de 
aci incolo totul, ,altminteri unde ajungem?”. (lar animatie, si cateva sunete din 
gatlej.) Este injositor si periculos pentru noi un asemenea mod de a proceda... 
Nu pentru ca ni-e frică, dar daca acţionează unul singur, iar ceilalţi nu sunt 
decât nişte pioni, s-ar putea ca acest unul singur să-şi facă de cap şi toţi ceilalţi 
să cadă vinovaţi. (Exclamatii: da, da! Aprobare generală.) 

— La dracu”, nu înţeleg ce vreţi voi! 

— Ce legătură au cu cauza comună, se aprinse Liputin, aceste aventuri 
ale domnului Stavroghin? N-are decât să facă parte din cine ştie ce societate 
secretă de la centru, dacă acest centru fantezist într-adevăr există, şi despre 
care noi nici nu vrem să ştim. Dar s-a comis o crimă, a fost pusă în picioare 
poliţia; vor dibui capătul firului şi vor ajunge până la ghemulet. 

Intri în bucluc cu Stavroghin al dumitale şi atunci intrăm şi noi odată 
cu dumneata, adăugă specialistul în problemele poporului. 

— Şi nici un folos pentru cauza comună, încheie abătut Virghinski. 

— Ce prostii! Crima nu-i decât un fapt incidental şi a fost săvârşită de 
Fedka cu scop de jaf. 

— Hm. Coincidenta totuşi mi se pare ciudată, se strâmbă Liputin. 

— Şi dacă vrei, s-a produs din cauza dumitale. 

— Adică cum din cauza mea? 

— În primul rând, dumneata, Liputin, personal ai participat la această 
intrigă şi, în al doilea rând, şi acesta este esenţial, ai primit dispoziţia să-l 
expediezi pe Lebeadkin şi să-i înmânezi banii care i s-au dat, iar dumneata ce 
ai făcut? Dacă îl expediai, nu se întâmpla nimic din toate astea. 

— Dar n-ai fost chiar dumneata cu ideea că n-ar fi rău să fie scos pe 
scenă să-şi citească versurile? 

— Ideea nu este o dispoziţie. Dispozitia a fost să-l expediezi. 

— Dispoziţie. Un cuvânt destul de ciudat... Dimpotrivă, dumneata chiar 
ai dispus să se suspende expedierea. 

— Ai înţeles greşit şi ai dat dovadă de prostie. Ai procedat arbitrar. lar 
asasinatul este opera lui Fedka, care a acţionat cu scop de jaf. Aţi auzit ce se 
zvoneşte prin oraş şi aţi dat crezare acestor zvonuri. V-aţi speriat. Stavroghin 
nu este atât de prost şi, drept dovadă, el a plecat la ora douăsprezece astăzi, 
după o întrevedere avută cu viceguvernatorul; dacă era la mijloc ceva, n-ar fi 
fost lăsat să plece la Petersburg ziua în amiaza-mare. 

— Dar noi nu susţinem că domnul Stavroghin a comis omorul personal, 
reluă veninos şi fără nici o jenă Liputin, se putea nici să nu ştie despre asta, 
aşa cum n-am ştiut nici noi; şi dumneata cunoşti prea bine faptul că eu n-am 
ştiut nimic, deşi, poftim, am intrat ca musca în lapte, ca berbecul în cazan. 

— Şi pe cine învinuieşti dumneata? îl privi sumbru Piotr Stepanovici. 

— Pe aceia care aveau nevoie să dea foc oraşelor. 

— Nenorocirea este că dumneata cauţi mereu să vorbeşti in cimilituri. De 
altfel, fă bine şi citeşte asta şi transmite-le şi celorlalţi, cu titlu de informare. 


Piotr Stepanovici scoase din buzunar scrisoarea anonima a lui Lebeadkin 
adresată lui Lembke şi i-o inmana îngândurat vecinului; scrisoarea trecu cu 
repeziciune din mână în mână. 

— Este chiar de mâna lui Lebeadkin? interveni Şigaliov. 

— E scrisul lui, confirmară Liputin şi Tolkacenko (adică specialistul în 
problemele poporului). 

— V-am prezentat aceasta numai spre cunoştinţă şi numai fiindcă v-aţi 
arătat atât de sensibili la chestiunea Lebeadkin, repetă Piotr Stepanovici, 
luându-şi scrisoarea înapoi, aşadar, domnilor, un oarecare Fedka, cu totul din 
întâmplare, ne-a scutit de un om primejdios pentru noi. lată ce înseamnă 
uneori întâmplarea! Este instructiv, nu-i aşa? 

Membrii schimbară priviri scurte. 

— Jar acum, domnilor, mi-a venit si mie rândul să întreb, luă Piotr 
Stepanovici un aer grav. Dati-mi voie să vă întreb cu ce scop v-aţi apucat sa 
daţi foc oraşului fără o permisiune specială? 

— Asta-i bună! Dar ce, noi am dat foc oraşului? Fireşte, e cel mai uşor 
lucru, când n-ai încotro, să dai vina pe alţii! 

Se auziră proteste. 

— Înţeleg că aţi sărit peste cal, continuă cu îndârjire Piotr Stepanovici, 
dar asemenea lucruri nu se compară cu micile scandaluri cu lulia Mihailovna. 
V-am adunat aici, domnilor, ca să vă explic în ce situaţie primejdioasă v-aţi pus 
voi singuri şi care este de natură să pericliteze multe altele, pe lângă faptul că 
vă ameninţă pe voi personal. 

— Dă-mi voie, iar noi tocmai intentionam sa protestam contra ilegalitatii 
şi despotismului cu care a fost adoptată, fără consultarea prealabilă a tuturor 
membrilor, această măsură foarte gravă şi în acelaşi timp foarte ciudată, strigă 
aproape cu indignare Virghinski, care până atunci tăcuse tot timpul. 

— Prin urmare, negati? Eu însă afirm că focul l-aţi pus voi, numai voi si 
nimeni altcineva. Domnilor, nu încercaţi să mintiti, am informaţii precise. Prin 
acţiunea voastră de la sine putere aţi supus primejdiei chiar cauza comună. Voi 
nu sunteţi decât un nod al acelei reţele infinite de noduri şi sunteţi obligaţi a da 
ascultare oarbă centrului. Când colo, trei dintre voi i-au atatat pe cei de la 
fabrica Şpigulin să pună focul, neavând nici un fel de instrucţiuni în acest 
sens, şi incendiul a avut loc. 

— Cine sunt acei trei? Care trei dintre noi? 

— Acum trei zile, la ora patru dimineaţa, dumneata, Tolkacenko, l-ai 
îndemnat pe Fomka Zavialov în localul „Nezabudka”. 

— Dar bine, dădu acesta să sară din loc, n-am rostit decât un singur 
cuvânt, şi fără nici o intenţie, şi numai pentru faptul că în dimineaţa aceea el a 
fost bătut cu vărgile, dar imediat l-am lăsat în plata Domnului, văzând că este 
prea beat. Dacă nu-mi aminteai de acest lucru, l-as fi uitat complet. Nu se 
naşte un foc, un incendiu mare, de la un simplu cuvânt rostit. 

— Semeni cu omul care s-ar mira că din cauza unei scântei micute a 
sărit în aer o întreagă fabrică de explozive. 


— I-am vorbit în soapta într-un colt, la ureche, de unde ai putut să afli? 
se dumiri deodată Tolkacenko. 

— Eram acolo, ascuns sub masa. N-aveti nici o grijă, domnilor, îmi sunt 
cunoscute toate mişcările voastre. Zâmbeşti cu perfidie, domnule Liputin? Dar 
eu ştiu, de pildă, că acum patru zile ai ciupit-o până la sânge pe soţia dumitale 
la miezul nopţii, în dormitorul vostru, înainte de a vă culca. 

Liputin păli rămânând cu gura căscată. (Ulterior s-a aflat că despre 
isprava lui Liputin Verhovenski ştia de la Agafia, servitoarea lui Liputin, căreia 
îi dădea bani, chiar de la început, ca să-l spioneze.) 

— Aş putea să fac o constatare? se ridică brusc Şigaliov. 

— Poftim. 

Şigaliov se aşeză şi se încordă: 

— Pe cât mi-a fost dat să înţeleg, de altfel nici nu s-ar putea să nu se 
înțeleagă, chiar dumneata personal la început, şi pe urmă încă o dată, într-o 
expunere foarte frumoasă, deşi cam prea teoretică, ai infatisat tabloul unei 
Ruşii acoperite de o reţea infinită de noduri. La rândul său fiecare dintre 
grupurile în acţiune, atrăgând prozeliti şi dezvoltându-se prin infinite 
ramificații laterale, are sarcina printr-o propagandă sistematică demascatoare 
să submineze necontenit importanţa şi poziţia autorităţii locale, să provoace 
prin sate confuzii şi nedumeriri, să provoace scandaluri şi atitudini cinice, o 
lipsă de încredere totală în orice ar fi, o sete de mai bine şi, în sfârşit, 
recurgând la incendieri, ca un mijloc prin excelenţă în spiritul poporului, să 
arunce ţara, la un moment fixat, dacă este nevoie, chiar şi într-o stare de 
exasperare. Sunt sau nu cuvintele dumitale, pe care am căutat să le reproduc 
literalmente? Este sau nu este acesta programul dumitale de acţiune, 
comunicat nouă în calitate de împuternicit al comitetului central, dar 
necunoscut până acum nouă şi aproape fantezist pentru noi? 

— Aşa este, numai că te rog să n-o lungeşti atâta. 

— Oricine are dreptul să-şi spună cuvântul. Lăsându-ne să înţelegem că 
pe tot cuprinsul Rusiei există în ziua de astăzi câteva sute de asemenea noduri 
ale reţelei generale şi dezvoltând supoziţia că dacă fiecare îşi va desfăşura cu 
succes activitatea, atunci ţara întreagă, la termenul fixat, la semnalul 
convenit... 

— Ei, drăcia dracului, mă aşteaptă atâtea treburi! se răsuci în fotoliu 
Piotr Stepanovici. 

— Bine, voi renunţa la rest şi voi încheia printr-o întrebare: am văzut 
până acum scandaluri, am văzut nemulţumirea populaţiei, am asistat şi am 
participat la prăbuşirea administraţiei de aici şi în sfârşit, cu ochii noştri, am 
văzut incendiul. Ce te nemultumeste? Nu este realizarea programului dumitale? 
Care este acuzaţia pe care ai putea să ne-o aduci? 

— Vă acuz de insubordonare! strigă furios Piotr Stepanovici. Cât timp mă 
aflu aici, n-aveati dreptul să actionati fără învoirea mea. Destul. Un denunt este 
pe cale să fie făcut şi, poate chiar mâine sau în noaptea aceasta, veţi fi toţi 
arestaţi. Poftim. Ştirea este absolut exactă. 


Cei de fata ramasera cu gura cascata. 

— Arestati nu numai ca incendiatori, dar şi ca membri ai grupului de 
cinci. Denuntatorul cunoaste tot secretul retelei. Iata ce ati facut voi! 

— Nimeni altul decat Stavroghin! striga Liputin. 

— Cum... de ce tocmai... Stavroghin? articula buimac Piotr Stepanovici. 
Ei dracie — îşi reveni el îndată -, este Satov! Mi se pare că ştiţi acum cu toţii ca 
Satov într-un timp făcea parte din organizaţie. Trebuie să vă spun că, 
supraveghindu-l prin persoane pe care el nici nu le banuieste, am aflat spre 
mirarea mea că el cunoaşte întreaga organizare a reţelei şi... într-un cuvânt, 
tot. Ca să scape de învinuirea pentru participarea sa anterioară, el ne va 
denunța pe toţi. Până acum făcea impresia ca şovăie, şi l-am cruțat. Acum 
însă, prin acest incendiu al vostru, l-aţi dezlegat de orice obligaţie: este zguduit 
şi nu mai are nici un motiv de ezitare. Chiar mâine vom fi cu toţii arestaţi ca 
incendiatori şi criminali politici. 

— E adevărat? De unde ştie Şatov? 

Emotia era de nedescris. 

— E absolut adevărat. N-am dreptul să vă dezvălui căile prin care am 
reuşit să descopăr acest lucru, dar iată ce aş putea face eu pentru voi: prin 
intermediul unei anumite persoane, aş putea exercita o oarecare influenţă 
asupra lui Şatov, încât, fără să bănuiască nimic, să întârzie cu denuntul, 
măcar pentru douăzeci şi patru de ore. Peste acest termen îmi va fi imposibil. 
Aşadar, vă puteţi considera în siguranţă până poimâine dimineaţă. 

Toţi tăceau. 

— Ia să-l trimitem la mama dracului! strigă, primul, Tolkacenko. 

— De mult trebuia! strecură cu răutate Leamsin, izbind cu pumnul in 
masă. 

— Dar cum s-o facem? murmură Liputin. 

Piotr Stepanovici, prinzând imediat momentul, îşi expuse planul: Şatov 
să fie atras, pentru predarea tipografiei secrete aflate la el, în acel loc singuratic 
unde este îngropată tipografia, chiar mâine la căderea nopţii, şi „acolo să se 
facă tot ce trebuie”. Apoi intră în numeroase detalii necesare, peste care acum 
trecem, şi explică în mod amănunţit relaţiile ambigue în care se complăcuse 
Satov fata de societatea centrală si care îi sunt deja cunoscute cititorului. 

— Mă rog, nimic de zis, observă nehotărât Liputin, dar nu credeţi, 
întrucât va constitui... o nouă aventură de acelaşi gen... că toate astea vor 
zgudui spiritele... 

— Fără îndoială, conveni Piotr Stepanovici, dar şi acest lucru a fost 
prevăzut. Avem un mijloc sigur de a înlătura orice bănuială. 

Şi cu aceeaşi meticulozitate infatisa cazul Kirillov, intenţia lui de a se 
impusca şi promisiunea de a aştepta semnalul convenit, lăsând înainte de a 
muri un biletel prin care va lua asupră-şi tot ce i se va dicta. (Într-un cuvânt, 
tot ce este deja cunoscut cititorului.) 

— Hotărârea lui fermă de a-şi pune capăt zilelor — de natură filosofică, 
zice el, eu aş zice dementă - este cunoscută acolo (continuă să explice Piotr 


Stepanovici). Acolo nu se pierde nici un fir de par, nici un firicel de praf, totul 
este folosit în interesul cauzei comune. Prevazand un anumit folos si 
convingându-se că intenţia lui este absolut serioasă, i s-au oferit mijloace şi 
posibilităţi de a se deplasa în Rusia (nu se ştie de ce vrea neapărat să moară în 
Rusia), dându-i-se o însărcinare, pe care el s-a obligat s-o îndeplinească (şi a 
îndeplinit-o), şi în plus a fost obligat, pe baza promisiunii deja cunoscute vouă, 
să-şi pună capăt zilelor numai atunci când i se va spune. A promis să se 
conformeze întocmai. Notaţi-vă că el aparţine cauzei pe baze cu totul speciale si 
doreşte să fie de folos; mai mult nu vă pot dezvălui nimic. Mâine, după Şatov, 
eu îi voi dicta biletul, în care el va scrie că este vinovat de moartea lui Şatov. Va 
apărea absolut verosimil: au fost prieteni şi au călătorit împreună în America, 
acolo s-au certat, şi toate acestea vor fi arătate în bilet... Şi... şi chiar, judecând 
după circumstanţe, va fi posibil poate să i se dicteze ceva lui Kirillov şi despre 
manifeste, de exemplu, sau poate chiar relativ la incendiu. La acest lucru, de 
altfel, trebuie să mai reflectez. N-aveti nici o grijă, este absolut liber de orice 
prejudecăţi; va semna orice. 

Se auziră glasuri de îndoială. Povestea li se părea cu totul fantezistă. 
Despre Kirillov auziseră ei ceva; cele mai multe ştia despre el Liputin. 

— Dar dacă se răzgândeşte totuşi şi nu acceptă, zise Şigaliov, oricum, 
este de fapt un nebun, deci nu e prea sigur. 

— Nici o grijă, domnilor, va fi de acord, reteză Piotr Stepanovici. Conform 
înţelegerii, sunt obligat să-l previn din ajun, chiar astăzi adică. Îl invit pe 
Liputin să meargă chiar acum cu mine şi să se convingă, iar el, reîntorcându-se 
la voi, domnilor, vă va comunica, în caz de nevoie chiar astăzi, dacă este 
adevărat sau nu tot ce v-am spus. De altfel, scurtă el brusc cu o enervare 
evidentă, ca şi cum ar fi simţit că prea multă onoare le face stăruind şi 
bătându-şi capul cu aceşti indivizi, de altfel procedati cum doriţi. Dacă nu 
sunteţi decişi, asociaţia se dizolvă, dar exclusiv din cauza nesupunerii şi a 
trădării voastre. Aşadar, chiar din momentul de fata ne despartim şi fiecare 
pleacă unde-l duce capul. Dar să ştiţi că în cazul acesta voi, afară de 
neplăcerile denuntului din partea lui Satov şi urmările acestui denunt, va 
expuneti la încă o mică neplăcere, despre care ati fost preveniti categoric de la 
constituirea asociaţiei. În ce mă priveşte, domnilor, nu prea mă tem de voi... Să 
nu vă inchipuiti cumva că depind de voi într-o măsură oarecare... De altfel, imi 
este absolut egal. 

— Ce mai vorbă, suntem hotărâți, declară Leamsin. 

— N-avem altă ieşire, murmură Tolkacenko, şi dacă Liputin ne confirma 
consimţământul lui Kirillov, atunci... 

— Eu sunt contra, prin toate fibrele fiinţei mele protestez împotriva unei 
asemenea soluţii sângeroase, se ridică de pe locul lui Virghinski. 

— Dar? întrebă Piotr Stepanovici. 

— Ce dar? 

— Dumneata ai spus dar... şi eu aştept. 


— Mi se pare ca n-am spus nici un dar... am vrut numai sa spun ca, 
daca sunt hotärâti, atunci... 

— Atunci? 

Virghinski tacu. 

— Eu cred ca se poate nesocoti propria siguranta a vietii, deschise pe 
neaşteptate gura Erkel, dar dacă asta dăunează cauzei comune, atunci eu cred 
că nu este îngăduit a se nesocoti propria siguranţă a vieţii... 

Se încurcă şi roşi. Oricât de preocupat era fiecare cu ale lui, îl priviră cu 
toţii surprinşi, atât de necrezut li se păru faptul că şi el a deschis gura să 
vorbească. 

— Sunt pentru cauza comună, rosti deodată Virghinski. 

Toată lumea se ridică în picioare. Hotărâră să se întâlnească a doua zi la 
amiază încă o dată pentru a se informa reciproc, fără a se întruni însă cu toţii 
laolaltă, şi pentru a conveni definitiv asupra celor ce are de făcut fiecare. Se 
preciză locul unde era îngropată tipografia, se distribuiră rolurile şi sarcinile. 
Liputin şi Piotr Stepanovici plecară imediat la Kirillov. 

I. 

Toţi „ai nostri” acceptara fără pic de îndoială afirmaţia ca Satov îi va 
denunța; dar tot atât de neîndoielnic era pentru ei şi faptul că Piotr Stepanovici 
îi manevrează ca pe nişte pioni. Mai ştiau apoi cu toţii că a doua zi negresit se 
vor prezenta, absolut până la unul, la locul fixat şi că soarta lui Şatov fusese 
hotărâtă. Se simtira dintr-odată prinşi ca nişte muşte în țesătura unui 
monstruos păianjen; clocoteau de mânie, dar şi tremurau de frică. 

Piotr Stepanovici avea incontestabil o mare vină faţă de ei; totul putea să 
decurgă mai în deplin acord şi mai uşor, dacă el ar fi avut grijă măcar un pic să 
îndulcească culorile sumbre ale realităţii. În loc să prezinte faptul într-o lumină 
discret inaltatoare, ca o datorie civică de tip roman, să zicem, sau ceva în felul 
acesta, el actionase brutal, punând accentul exclusiv pe grozava primejdie ce-i 
paşte şi pe frica pentru propria lor piele, ceea ce li se păru o totală lipsă de 
bun-simt. Bineînţeles, principiul luptei pentru existenţă în toate este singurul 
valabil, orice s-ar spune, o ştie toată lumea, şi totuşi... 

Dar Piotr Stepanovici nu avea timp să-i răscolească pe romani; el însuşi 
se simţea îmbrâncit de pe sine. Fuga lui Stavroghin îl ului şi il copleşi. Mintise 
spunând că Stavroghin stătuse de vorbă cu viceguvernatorul; tocmai aici era 
buba, că acela plecase fără să dea ochii cu cineva, măcar cu maică-sa, şi într- 
adevăr părea ciudat că nu fusese deloc deranjat. (Ulterior autorităţile trebuiră 
să dea socoteală în mod special pentru acest lucru.) Piotr Stepanovici alergase 
toată ziua căutând să afle măcar ceva despre el, dar deocamdată nu reuşise să 
afle nimic şi niciodată nu se simtise atât de îngrijorat. Şi cum putea el oare asa 
deodată să renunţe la Stavroghin? Iată de ce nu fu în stare să se arate ceva mai 
delicat faţă de „ai noştri”. Afară de aceasta, ei îl legau de mâini şi de picioare: 
hotărâse imediat să pornească în urmărirea lui Stavroghin şi iată că il retinea 
Şatov, trebuia neapărat şi definitiv să cimenteze legătura dintre cei cinci din 


grup, pentru orice eventualitate. ,Doar nu pot s-o las asa balta, fara sa-i am in 
rezervă la nevoie.” Îmi închipui că aşa judeca el. 

În privinţa lui Şatov, Piotr Stepanovici era absolut convins că acesta va 
denunța. Minţise spunând grupului despre existenţa unui denunt scris: nu 
văzuse şi nu auzise nimic concret; dar era convins că un asemenea denunt 
există, aşa cum era sigur că doi ori doi fac patru. I se părea că Satov nu va fi în 
stare să suporte acest moment - moartea Lizei, moartea Mariei Timofeevna -— şi 
tocmai acum negreşit se va hotări s-o facă. Cine ştie, poate că avea şi anumite 
date concrete să creadă astfel. Se cunoştea de asemenea că-i purta lui Şatov o 
ură personală; cândva avusese cu el o ceartă, iar Piotr Stepanovici nu era omul 
care să ierte vreodată jignirile primite. Sunt convins chiar că tocmai acesta era 
motivul principal. 

Trotuarele noastre sunt înguste, de cărămidă roşie, ba pe alocuri şi 
podite. Piotr Stepanovici mergea chiar prin mijlocul trotuarului, ocupându-l în 
întregime, şi nu-i dădea nici o atenţie lui Liputin, care nu mai avea loc alături, 
încât trebuia fie să-l urmeze la un pas după, fie, ca să poată vorbi, să coboare 
pe caldaramul noroios al străzii. Deodată, Piotr Stepanovici îşi aduse aminte 
cum abia cu câteva zile în urmă alergase si el la fel prin noroi ca să se tina 
după Stavroghin, care ca dânsul acum mergea prin mijlocul trotuarului, 
nelăsându-i loc. Îşi aduse aminte de scena aceea şi simţi că se sufocă de furie. 

Dar şi Liputin simţea că se sufocă de revoltă. Piotr Stepanovici n-are 
decât să se poarte cu „ai noştri” cum îi place, dar cu el? Că doar el ştie mai 
multe decât toţi „ai noştri”, se află cel mai aproape de cauză, este cel mai intim 
legat de ea şi până acum, fie chiar şi indirect, a luat parte necontenit la 
acţiunile în folosul cauzei comune. O, el ştia prea bine că Piotr Stepanovici 
chiar şi acum putea să-l piardă fără milă într-un caz extrem. Dar începuse să-l 
urască pe Piotr Stepanovici încă demult şi nu din cauza primejdiei la care îl 
expunea, ci pentru atitudinea lui plină de trufie. Acum, când urma să se decidă 
la un asemenea pas, el era mai furios decât toţi „ai noştri”, luaţi împreună. Vai, 
el ştia că mâine cel dintâi, „ca un sclav”, va fi prezent negresit la locul fixat, ba 
îi va aduce şi pe toţi ceilalţi, şi dacă ar fi fost cumva în stare să-l omoare acum, 
până mâine, pe Piotr Stepanovici, bineînţeles fără să se expună pierzaniei, l-ar 
fi ucis negresit. 

Adâncit în sentimentele lui, el tăcea tropăind în urma călăului său. 
Acesta părea că uitase de dânsul; uneori numai, neatent şi nepoliticos, îl 
împingea cu cotul. Deodată, în plin centrul străzii noastre principale, Piotr 
Stepanovici se opri şi se îndreptă spre intrarea unei cârciumi. 

— Încotro? se înfurie Liputin. E un birt. 

— Am poftă să mănânc un biftec. 

— Nici vorbă, e totdeauna plin de lume. 

— Putin imi pasa. 

— Dar... intârziem. E ora zece. 

— Acolo nu e niciodata tarziu sa vii. 

— Dar intarzii eu! Ei asteapta intoarcerea mea. 


— Lasa-i sa astepte; de altfel, ar fi si cam stupid sa te intorci la ei. Din 
cauza tambalaului vostru de astazi nici n-am stat la masa, iar la Kirillov cu cat 
vom merge mai tarziu, cu atat va fi mai bine. 

Piotr Stepanovici retinu un separeu. Liputin se aseza manios si jignit 
într-un fotoliu, departe de masă, si se uita cum acesta mănâncă. Trecu mai 
bine de o jumătate de oră. Piotr Stepanovici nu se grăbea, mânca cu poftă, il 
sună pe ospătar să-i aducă alt muştar, apoi încă o dată şi ceru bere, lui însă 
nu-i adresa nici un cuvânt. Era absorbit de gânduri. Avea capacitatea să facă 
concomitent aceste două lucruri: să mănânce cu poftă şi să mediteze adânc. În 
cele din urmă, Liputin se umplu de atâta ură faţă de el, încât nu mai fu în stare 
să-şi desprindă privirea de pe chipul lui. Ajunsese într-un fel de criză nervoasă. 
Număra fiecare bucăţică de biftec expediată de acela în gură, îl ura pentru felul 
cum deschide gura, cum mesteca, cum savurează bucatelele mai groase, ura 
chiar acest biftec. La un moment dat, totul începu să se tulbure înaintea 
ochilor săi; capul începu să i se învârtă uşor; pe spinare îi treceau alternând 
fiori fierbinţi şi de gheaţă. 

— Fiindcă tot n-ai treabă, citeşte asta, îi aruncă deodată o hartiuta Piotr 
Stepanovici. 

Liputin se apropie de lumânare. Peticul de hârtie fusese acoperit cu un 
scris mărunt, urât şi cu pete pe fiecare rând. Când reuși în sfârşit să-l 
descifreze, Piotr Stepanovici făcuse deja plata şi pleca. Pe trotuar Liputin îi 
restitui hartiuta. 

— Las-o la dumneata; iti spun mai târziu. Deşi, ce părere ai? 

Liputin tresări. 

— După părerea mea... un asemenea manifest... este ceva ridicol, 
stupid... 

Furia răzbise în afară; avu senzaţia omului luat şi dus pe sus. 

— Dacă ne hotărâm, continuă el scuturat de-un tremur mărunt, să 
răspândim asemenea manifeste, vom culege un dispreţ total pentru prostia şi 
incapacitatea noastră. 

— Hm, eu sunt de altă părere, păşea ferm Piotr Stepanovici. 

— Iar eu de alta; e posibil să fi compus dumneata aşa ceva? 

— Nu te priveşte. 

— Cred de asemenea că şi stihurile O personalitate luminoasă sunt de cel 
mai prost gust din câte ar putea să existe, şi niciodată Herzen n-ar fi fost în 
stare să compună aşa ceva. 

— Greşeşti, versurile sunt bune. 

— Mă surprinde, de pildă, chiar şi faptul, îi dădea înainte Liputin purtat 
de iuresul furiei, că ni se propune să actionam in asa fel încât totul să se ducă 
de râpă. În Europa e firească asemenea dorinţă, ca totul să se ducă de râpă, 
pentru că acolo acţionează proletariatul, pe când noi nu suntem decât nişte 
amatori şi, după părerea mea, aruncăm numai praf în ochi. 

— Credeam că eşti fourierist. 

— Altceva e la Fourier, cu totul altceva. 


— Ştiu un singur lucru, că e o prostie. 

— Nu, nu, nu e deloc prostie ceea ce spune Fourier... Scuză-mă, dar nu 
pot să cred că în luna mai va izbucni răscoala. 

Liputin trebui să se descheie la nasturi, atât de înfierbântat se simţea. 

— Să lăsăm asta şi, ca să nu uităm, zise Piotr Stepanovici schimbând 
vorba cu un calm înspăimântător, această foaie va trebui s-o culegi personal şi 
s-o tipăreşti. Vom dezgropa tipografia lui Şatov şi chiar mâine o vei lua în 
primire. În termenul cel mai scurt vei culege textul şi vei tipări un număr cât 
mai mare de exemplare, şi apoi toată iarna le vei difuza. Mijloacele îţi vor fi 
indicate. Este nevoie de cât mai multe exemplare, pentru că vor veni la 
dumneata cereri şi din alte localităţi. 

— Nu, scuză-mă, dar eu nu pot lua asupră-mi asemenea... Refuz. 

— Şi totuşi va trebui să accepti. Actionez conform instrucţiunilor 
comitetului central şi trebuie să te supui. 

— Iar eu consider că centrele noastre din străinătate au uitat complet 
realitatea rusă, au pierdut orice legătură cu ea şi de aceea aiurează... aberaţii... 
Ba înclin să cred că numeroasele sute de grupuri de câte cinci din Rusia se 
reduc numai la unul singur şi nu există nici un fel de reţea, răbufni în cele din 
urmă Liputin aproape sufocându-se. 

— Cu atât mai ruşinos pentru dumneata că, fără să ai încredere în cauza 
noastră, te-ai ataşat alergând după dânsa... Şi acum alergi după mine, ca o 
javră ticăloasă. 

— Ba să mă ierti, nu alerg deloc. Avem tot dreptul să ne desprindem şi sa 
constituim o societate nouă. 

— Im-be-cilule! tuna înfricoşător Piotr Stepanovici, fulgerându-l cu 
privirea. 

Amândoi se opriseră unul în faţa celuilalt. Piotr Stepanovici se întoarse 
iarăşi brusc şi îşi reluă mersul cu paşi fermi. 

Prin mintea lui Liputin scăpără un gând: „Îl las si mă întorc înapoi: dacă 
nu plec acum, nu mai scap niciodată”. Stăpânit de acest gând mai făcu exact 
zece paşi; la al unsprezecelea un gând nou şi disperat miji în capul lui: nu se 
mai întoarse şi nu mai plecă îndărăt. 

Ajunseră la casa Filippov, dar înainte de a se apropia, apucară pe o 
straduta sau mai bine zis pe o cărăruie abia vizibilă de-a lungul gardului si un 
timp se strecurara pe bordul înclinat al rigolei, ţinându-se cu mâna de gard 
pentru a nu aluneca în sant. În colţul cel mai întunecat al gardului vechi si 
strâmb, Piotr Stepanovici desprinse o scândură şi vârându-se prin această 
deschizătură trecu dincolo. Mirat, Liputin se strecură la rându-i, după care 
scândura fu aşezată la loc. Era acea intrare ascunsă, pe care o folosea Fedka, 
când venea la Kirillov. 

— Şatov nu trebuie să ştie că suntem aici, îi şopti sever Piotr Stepanovici 
lui Liputin. 

III. 


Kirillov, ca de obicei la aceasta ora, sedea pe divanul sau de piele in fata 
unei cesti cu ceai. Nu se ridica sa-i intampine, dar se incorda tot, uitandu-se 
ingrijorat la cei doi vizitatori nocturni. 

— N-ai gresit, zise Piotr Stepanovici, am venit conform intelegerii. 

— Astazi? 

— Nu, nu. Maine... Cam la aceeasi ora. 

Şi se aşeză grăbit lângă masa, scrutand cu oarecare nelinişte chipul 
tulburat al lui Kirillov. Dar acesta îşi recăpătă repede calmul şi privea acum cu 
aerul lui dintotdeauna. 

— Dumnealor n-au vrut să creadă. Nu te superi că l-am adus pe Liputin? 

— Astăzi nu mă supăr, dar mâine vreau să fiu lăsat singur. 

— Dar nu înainte să vin eu, şi deci în prezenţa mea. 

— Aş fi preferat fără prezenţa dumitale. 

— Dar ai uitat promisiunea de a scrie şi semna tot ce-ţi voi dicta? 

— Îmi este absolut indiferent. Acum aveţi de gând să staţi mult? 

— Aş avea nevoie să mă întâlnesc cu cineva şi să rămân aici cam o 
jumătate de oră; de aceea n-am încotro, şi va trebui să-mi rabzi prezenţa în 
această jumătate de oră. 

Kirillov n-a mai spus nimic. Liputin se aşeză deoparte sub portretul 
arhiereului. Gândul disperat de adineauri punea stăpânire tot mai mult pe 
cugetul lui. Kirillov aproape că nici nu-l observa. Liputin cunoştea teoria lui 
Kirillov mai de mult şi îşi bătea joc de el totdeauna; dar acum tăcea şi se uita în 
jurul său cu o faţă posomorâtă. 

— N-aş avea nimic împotriva unui pahar cu ceai, trase scaunul mai 
aproape de masă Piotr Stepanovici, am mâncat adineauri un biftec şi contam 
pe un ceai la dumneata. 

— Poftim, poţi să bei. 

— Altădată mă tratai personal, observă cu o expresie acră Piotr 
Stepanovici. 

— Nu importă. Să bea şi Liputin. 

— Nu, eu... nu pot. 

— Nu vreau sau nu pot? se întoarse către el cu repeziciune Piotr 
Stepanovici. 

— Nu vreau să beau la dumnealui, refuză precizând Liputin. 

Piotr Stepanovici îşi încruntă sprâncenele. 

— Miroase a misticism; dracu! ştie ce fel de oameni sunteţi voi toţi! 

Nimeni nu-i răspunse; tăcerea dură un minut. 

— Ştiu însă un lucru, adăugă el brusc şi cu glas tăios, că nici un fel de 
prejudecată nu-l va opri pe niciunul dintre noi să-şi facă datoria. 

— Stavroghin a plecat? întrebă Kirillov. 

— A plecat. 

— Bine a făcut. 

Ochii lui Piotr Stepanovici scânteiară, dar el se stăpâni. 


— Putin imi pasa ce crede fiecare, principalul este sa se tina de cuvantul 
dat. 

— Eu ma voi tine de cuvant. 

— De altfel, am fost totdeauna convins ca-ti vei face datoria, ca om 
independent si progresist. 

— Esti ridicol. 

— N-are a face, îmi pare bine că te amuză. Sunt bucuros întotdeauna să-i 
fiu pe plac omului. 

— Se vede că tare vrei să mă impusc şi ţi-e frică să nu dau brusc înapoi? 

— De fapt, după câte ştiu eu, dumneata singur ţi-ai legat planul de 
acţiunile noastre. Contând pe planul dumitale, noi am întreprins unele acţiuni, 
încât ar fi imposibil să mai dai acum înapoi, pentru că ar însemna că, 
inducându-ne în eroare, ne-ai băgat la apă. 

— Dar fără să aveţi un drept cât de mic. 

— Înţeleg, înţeleg, e voinţa dumitale absolut liberă, noi nu contăm, totul 
este ca voinţa dumitale deplin liberă să se împlinească. 

— Şi va trebui să iau asupra mea toate mârşăviile voastre? 

— Ascultă, Kirillov, nu cumva te-a apucat frica? Dacă vrei să renunti, 
spune-o imediat. 

— Nu mi-e frică. 

— A trebuit să-ţi vorbesc aşa pentru că te văd întrebând prea multe. 

— Vă carati repede? 

— Iar întrebi? 

Kirillov îi aruncă o privire dispretuitoare. 

— Ei vezi, continuă Piotr Stepanovici tot mai îngrijorat şi mânios, 
nereuşind să găsească un ton potrivit, vrei ca eu să plec, pentru a rămâne 
singur, pentru a putea să te concentrezi, dar toate acestea sunt nişte indicii 
primejdioase chiar pentru dumneata, pentru dumneata în primul rând. Ai vrea 
să meditezi cât mai mult. Părerea mea este că n-are nici un rost să faci asta, e 
mult mai bine ca totul să rămână aşa. Lucrul acesta, mărturisesc, îmi provoacă 
îngrijorarea. 

— Mă scârbeşte numai faptul că în clipa aceea va fi în preajma mea o 
lighioană ca dumneata. 

— Cât despre asta, pot să-ţi spun că-mi este absolut egal. Aş putea să ies 
în momentul acela ca să aştept în pridvor. Daca hotarandu-te să mori nu esti 
în stare să rămâi total indiferent la asemenea lucruri... e cam primejdios. Eu 
ies în pridvor, iar dumneata imagineaza-ti că sunt un om care nu înțelege nimic 
şi infinit inferior dumitale. 

— N-aş spune infinit; esti un om cu anumite capacităţi, dar nu înţelegi 
foarte multe lucruri, pentru că eşti mârşav. 

— Îmi pare bine, îmi pare bine. Ti-am mai spus că sunt fericit dacă pot 
să-ţi fac o plăcere... într-un asemenea moment. 

— Nu înţelegi absolut nimic. 

— În orice caz eu... te ascult cu multă stimă. 


— Nu eşti în stare de nimic; nici chiar acum nu esti în stare să-ţi ascunzi 
ura mizeră, cu toate că nu e deloc în interesul dumitale s-o manifesti. Dacă ma 
intarati aş fi în stare să aman încă o jumătate de an. 

Piotr Stepanovici îşi controlă ceasul. 

— Niciodată n-am înţeles nimic din toată teoria dumitale, dar ştiu că n-ai 
conceput-o pentru noi, ceea ce înseamnă că o vei realiza şi fără noi. Mai ştiu de 
asemenea că nu dumneata ai devorat ideea, ci ideea te-a devorat pe dumneata, 
şi prin urmare nu vei amâna. 

— Cum? Ideea m-a devorat pe mine? 

— Da. 

— Nu eu am devorat-o? E bine spus. Ai şi dumneata ceva idei în 
creieraşul dumitale. De fapt, scopul dumitale e să mă atati si asta mă face să 
mă simt mândru. 

— Si foarte bine, foarte bine, exact aşa trebuie să fie, să te mandresti. 

— Destul; ţi-ai băut ceaiul, poţi pleca. 

— Sa mă ia dracu”, va trebui să plec, se ridică în picioare Piotr 
Stepanovici. E cam devreme totuşi. Ascultă, Kirillov, îl găsesc eu la Measniciha 
pe omul acela, înţelegi? Sau a fost o minciună din partea ei? 

— Nu-l vei găsi, pentru că e aici şi nu acolo. 

— Cum adică aici, dracu’ să-l ia, unde e? 

— E dincolo, în bucătărie, mănâncă şi bea. 

— Dar cum şi-a permis? roşi de mânie Piotr Stepanovici. Era obligat să 
aştepte... Prostii! N-are nici acte, nici bani! 

— Nu ştiu. A venit să-şi ia rămas-bun; e gata de plecare. Pleacă şi nu se 
mai întoarce. Zice că dumneata eşti un ticălos şi nu vrea să aştepte bani de la 
dumneata. 

— Aha! se teme că eu... Păi, eu şi acum pot să-l... dacă... Unde e, în 
bucătărie? 

Kirillov deschise o usa care dădea într-o cämärutä întunecoasă; din 
camaruta aceasta trei trepte duceau jos la bucătărie, dând direct in 
despartitura în care de obicei se afla patul bucătăresei. Aici, într-un colt, sub 
icoane, şedea acum Fedka la o masa de brad neacoperită. Pe masă, în fata, 
avea o jumătate de rachiu, pe o farfurie nişte felii de pâine şi într-o strachină o 
bucată de carne de vită rece cu cartofi. Degusta fără grabă şi era într-o stare de 
semiebrietate, dar şedea îmbrăcat în cojoc şi evident gata să pornească oricând. 
În dosul despärtiturii de scânduri clocotea samovarul, dar nu pentru Fedka, ci 
însuşi Fedka avea grijă să-l ţină în clocot încontinuu de o săptămână încoace 
sau de mai mult, în fiecare noapte, pentru „Aleksei Nilâci, pentru că e tare 
obişnuit să bea ceai noaptea”. Mă bate gândul că mâncarea de carne cu cartofi, 
în lipsa bucätäresei, o preparase pentru Fedka chiar în dimineaţa aceea însuşi 
Kirillov. 

— Ce ţi-a trasnit? cobori la el cu repeziciune Piotr Stepanovici. De ce n-ai 
aşteptat acolo unde ţi-am poruncit? 

Şi izbi tare cu pumnul în masă. 


Fedka se indrepta cu un aer grav. 

— Stai putin, Piotr Stepanovici, stai, vorbi el pronuntand raspicat fiecare 
cuvant, trebuie sa tii seama, in primul rand, ca te afli in vizita nobila la domnul 
Kirillov, la Aleksei Nilaci, cäruia ar fi cazul sa-i cureti cizmele intotdeauna, 
pentru că în fata ta el este o minte invatata, iar tu nu esti decât — ptiu! 

Şi Fedka scuipa artistic într-o parte, repezind un scuipat sec pe podea. 
Avea un aer arogant, hotarat si de un calm fortat, al omului dispus pentru 
moment sa discute cu rabdare, pana la cea dintai explozie. Dar Piotr 
Stepanovici nu mai avea cum sa observe primejdia, de altfel nici nu se potrivea 
cu felul lui de a privi lucrurile. Evenimentele si esecurile din ziua aceea il 
coplesisera de tot... Liputin se uita cu multa curiozitate in jos din pragul celor 
trei trepte ale camarutei întunecoase. 

— Vrei sau nu vrei să ai buletin de identitate sigur şi bani destui ca să 
pleci unde ţi s-a poruncit? Da sau nu? 

— Să vezi, Piotr Stepanovici, chiar de la început m-ai dus de nas, fapt 
pentru care eşti faţă de mine un adevărat ticălos, un păduche scârnav, iată 
cine-mi eşti. Mi-ai făgăduit pentru sânge nevinovat bani mulţi şi mi-ai jurat ca 
pentru domnul Stavroghin, şi de fapt nu este din partea dumitale decât o 
nesimţire. Eu n-am luat parte nici cât negru sub unghie, necum, să zicem, de o 
mie cinci sute, iar domnul Stavroghin ţi-a tras la palme deunăzi, ceea ce stim si 
noi. Acum vad că mă ameninti iarăşi şi-mi făgăduieşti bani, pentru ce anume — 
taci. lar eu aşa chibzuiesc, cu mintea mea, că de aceea mă trimiti la Petersburg 
ca să mă răzbun împotriva domnului Stavroghin, Nikolai Vsevolodovici, punând 
temei pe buna mea credinţă. De aceea te socot pe tine ăl mai mare ucigaş. Ştii 
ce ti s-ar cuveni, fie chiar si prin punctul acela că din cauza stricăciunii tale ai 
încetat să crezi în Dumnezeu însuşi, creatorul cel adevărat? Aidoma unui 
închinător la idol şi pe aceeaşi treaptă cu tătarul sau cu mordvianul te afli. 
Aleksei Nilâci, ca un filosof ce este, ţi-a lămurit adevărul despre Domnul si 
ziditorul adevărat de nenumărate ori şi despre facerea lumii, precum şi şartul 
viitor al schimbării la fata a oricărei vietati şi oricărei lighioane din cartea 
Apocalipsei. lar tu, ca un idol natang, în surzenie şi mutenie staruiesti şi l-ai 
adus în acelaşi hal şi pe sublocotenentul Ertelev, ca acel nelegiuit ademenitor, 
cu numele de ateu... 

— Mutra de betivan ce esti! Jefuieşti icoanele şi ai încă obraz să-mi tii 
predici despre Dumnezeu! 

— Să-ţi spun o vorbă, Piotr Stepanovici, aşa este, am jefuit; dar nu luam 
decât mărgăritarele, şi n-ai de unde să ştii, poate că şi lacrima mea în faţa 
focului Celui-de-Sus în clipa aceea a fost primită de bunul Dumnezeu pentru o 
anumită nedreptate care mi s-a făcut, pentru că, aşa cum mă vezi, sunt lepădat 
de izbelişte, neavând nici măcar un adăpost unde să mă aciuez. Ştii tu ce scrie 
în cărţi că odinioară, în timpuri străvechi, un negustor oarecare, la fel, cu astfel 
de lacrimi, suspine şi rugăciuni a furat de pe icoana sfintei născătoare o perlă 
care-i împodobea cununa luminoasă şi pe urmă în faţa întregii obşti, căzând în 
genunchi, a adus toţi banii luaţi pentru această perlă şi i-a pus în faţa icoanei; 


şi Maica Domnului ocrotitoare în fata lumii întregi l-a binecuvântat acoperindu- 
l cu un văl minunat, încât despre asta chiar şi pe vremea aceea se spunea prin 
cărţile stăpânirii că s-a făcut o minune. Iar tu ai strecurat în icoana sfântă un 
şoarece, înseamnă că ţi-ai bătut joc de însuşi degetul lui Dumnezeu. Şi de n-ai 
fi tu stăpânul meu lăsat de fire, pe care eu copil fiind încă l-am purtat în braţe, 
să ştii că acum te-as fi răpus pe loc fără să ma misc chiar de pe această lavita. 

Piotr Stepanovici se înfurie teribil: 

— Spune, l-ai mai văzut pe Stavroghin? 

— Nicicand să nu îndrăzneşti să mă iei la întrebări. Domnul Stavroghin 
stă în faţa ta plin de mirare şi nici cu vrerea lui nu e amestecat, necum să fi dat 
vreun ordin ori bani. Tu m-ai îndemnat. 

— Bani vei primi, şi două mii de asemenea capeti la Petersburg, acolo pe 
loc; toţi deodată, ba şi ceva peste asta. 

— Mă minţi, drägutule, şi imi vine să râd văzând ce minte scurtă ai. 
Domnul Stavroghin faţă de tine ca pe o scară stă sus, iar tu latri la el de jos ca 
un tanc nerod în timp ce dumnealui socoate că ti-ar face prea mare cinste chiar 
şi scuipând pe tine de acolo de sus. 

— Dar ştii tu, nemernicule, urlă furios Piotr Stepanovici, că nu te las să 
faci nici un pas de aici şi te dau pe mâna poliţiei? 

Fedka sări în picioare şi ochii îi scânteiară de mânie. Piotr Stepanovici 
scoase cu repeziciune revolverul. Aci se produse o scenă rapidă şi 
respingătoare: înainte să fi apucat Piotr Stepanovici să îndrepte împotriva lui 
Fedka revolverul, acesta se răsuci fulgerător şi-l izbi cu toată puterea în obraz, 
apoi răsună încă o lovitură groaznică, şi încă una, şi a patra, tot în obraz. Piotr 
Stepanovici rămase năuc, cu ochii cascati, bâigui ceva şi deodată se prăbuşi 
lungit pe duşumea. 

— Poftim, luaţi-l! strigă Fedka cu un aer triumfător. 

Repede puse mâna pe căciulă, trase de sub bancă o bocceluta si dus a 
fost. Piotr Stepanovici hârâia fără cunoştinţă. Liputin crezu chiar că se 
comisese un omor. Kirillov se repezi în bucătărie. 

— Să turnăm apă pe el! strigă, şi cu un polonic mare de tablă lua apa din 
căldare şi o vărsă pe capul lui Piotr Stepanovici. 

Acesta se mişcă, inalta capul, se ridică putin şi se uită buimac în fata lui. 

— Ei, cum te simţi? întrebă Kirillov. 

Piotr Stepanovici îl privi ţintă fără să-l recunoască, dar zărindu-l pe 
Liputin, care se uita la el din bucătărie, schiţă obişnuitu-i zâmbet dezgustător 
şi sări brusc luându-şi de jos revolverul. 

— Dacă ai de gând să fugi mâine ca ticălosul de Stavroghin, se năpusti el 
turbat asupra lui Kirillov, palid ca varul, bâlbâindu-se şi stâlcind cuvintele, te 
voi găsi şi la capătul celălalt al pământului... te voi strivi ca pe o muscă... te voi 
strivi... înţelegi? 

Lipi ţeava revolverului drept în fruntea lui Kirillov, dar aproape în aceeaşi 
clipă, revenindu-si în sfârşit de tot, îşi trase mâna înapoi, vari revolverul în 
buzunar şi, fără a mai spune un cuvânt, alergă afară. Liputin se luă după el. Se 


strecurara prin acelasi loc din gard si pornira pe aceeasi cararuie, tinandu-se 
de scanduri. Piotr Stepanovici o lua prin straduta intunecoasa atat de repede, 
încât Liputin abia reusea să se tina dupa dânsul. La cea dintâi incrucisare de 
strazi, el se opri brusc. 

— Ei? se intoarse el sfidator catre Liputin. 

Acesta retinuse in minte manevrele lui cu revolverul si tremura inca sub 
impresia scenei care se petrecuse; dar räspunsul veni cumva de la sine si, cu 
totul pe neaşteptate, ii tasni brusc de pe limba. 

— Eu cred... eu cred că „de la Smolensk la Taşkent nu-l aşteaptă chiar 
cu atâta nerăbdare pe student”. 

— Dar ai văzut ce-a băut Fedka la bucătărie? 

— Ce să bea? A băut votcă. 

— Ei bine, să ştii că a băut votcă pentru ultima oară în viaţa lui. Te 
sfătuiesc să tii minte acest lucru pentru viitor, iar acum cară-te la dracu”, n-am 
nevoie de dumneata până mâine... Dar bagă de seamă: să nu faci prostii! 

Liputin porni în fuga mare drept acasă. 

IV. 

Avea pregătit de mult un paşaport pe nume fictiv. Oricât de absurd ar fi 
fost să-şi închipuie cineva un asemenea lucru şi totuşi acest omulet ordonat, 
mic tiran al familiei sale, în orice caz un funcţionar (deşi fourierist) şi mai cu 
seamă un capitalist şi cămătar, de mult de tot avusese ideea fantastică de a-şi 
procura pentru orice eventualitate acest act, care să-i permită s-o şteargă peste 
graniţă, dacă... vasăzică, admitea posibilitatea acestui dacă, deşi bineînţeles 
niciodată n-ar fi fost în stare să-şi formuleze cam ce-ar putea să reprezinte 
acest dacă... 

Acum însă dintr-odată sensul acestui dacă se preciză de la sine şi într-o 
formă cu totul neaşteptată. Ideea disperată cu care intrase la Kirillov, după 
invectiva „imbecilule” înghițită din partea lui Piotr Stepanovici pe trotuar, 
consta în aceea că trebuia chiar maine dis-de-dimineata să lase totul şi să se 
expatrieze! Cine nu crede că asemenea lucruri fantastice se întâmplă în 
realitatea noastră cotidiană şi acum să se informeze cercetând biografiile 
tuturor emigranților ruşi de astăzi aflaţi în străinătate. Niciunul dintre ei n-a 
fugit într-un mod mai inteligent şi mai realist. Aceeaşi domnie nestăvilită a 
fantasmelor şi nimic altceva. 

Ajungând acasă, el începu prin a se încuia, îşi scoase sacul de drum şi îşi 
făcu febril pregătirile. Grija principală îi fu la bani, cât şi cum va reuşi să 
salveze. Acesta era cuvântul — să salveze, pentru că după judecata lui nu mai 
putea întârzia nici o oră şi înainte de a se lumina de ziuă el trebuia să ajungă la 
şosea. Nu ştia nici cum va reuşi să se urce în tren; hotărâse vag să ia trenul 
undeva la a doua sau a treia staţie mai mare după cea din oraş, iar până acolo 
să ajungă fie chiar şi pe jos. În felul acesta în mod instinctiv şi aproape cu totul 
masinal, cu un noian de gânduri în cap, se moşmonea deasupra sacului, ca 
deodată să se oprească, să lase baltă totul şi cu un geamăt profund să se culce 
pe divan. 


Își dădu seama limpede deodată că de fugit poate că va fugi, dar este 
absolut incapabil acum să hotărască când s-o facă, înainte sau dupa Satov? Că 
acum el este total lipsit de voinţă şi nu reprezintă decât un corp vlăguit şi 
insensibil, o masa inertă, dar că este mânat de o forţă străină, 
înspăimântătoare şi cu toate că are un paşaport, şi cu toate că ar putea să fugă 
de Şatov (altfel pentru ce atâta grabă?), va fugi totuşi nu înainte de Şatov, şi nu 
de Şatov, ci abia după cazul lui Şatov, şi că aşa a fost hotărât, semnat şi 
pecetluit. Torturat de o spaimă insuportabilă, tremurând în fiecare clipă si 
mirându-se de el însuşi, gemand şi amortind alternativ, rămase aşa, încuiat şi 
întins pe divan, până la ora unsprezece a zilei următoare, când interveni brusc 
impulsul aşteptat, care îl făcu să ia o decizie. La ora unsprezece, în momentul 
când descuie uşa şi apăru în mijlocul familiei sale, află de la ei că tâlharul, 
ocnaşul evadat Fedka, care băgase spaima în toată lumea, jefuitorul de biserici, 
recentul ucigaş şi incendiator, pe care-l urmărea şi nu reuşea să-l prindă 
poliţia noastră, a fost găsit în zorii zilei asasinat, la şapte verste de oraş, la 
cotitura de unde un drum porneşte de la şosea spre satul Zaharino şi că despre 
asta vuieşte tot oraşul. Imediat porni în mare grabă în oraş ca să afle amănunte 
şi într-adevăr află mai întâi că Fedka, găsit cu capul spart, fusese după toate 
semnele jefuit şi, în al doilea rând, că poliţia avea motive temeinice să 
bănuiască, ba şi unele indicii precise ca să ajungă la concluzia că Fedka a fost 
ucis de lucrătorul Fomka de la fabrica Şpigulin, chiar acela cu care el, fără 
îndoială, îi înjunghiase pe Lebeadkini, încercând să dea foc casei, şi că cearta 
dintre ei s-a iscat pe drum din cauza banilor, chipurile dositi de Fedka, furati 
de la Lebeadkin... Liputin alergă spre locuinţa lui Piotr Stepanovici şi reuşi să 
afle de la cei din curte, in mod discret, că Piotr Stepanovici, deşi se întorsese 
aseară acasă pe la ora unu din noapte, toată noaptea dormise liniştit la el 
acasă până la ora opt de dimineaţă. Nu încăpea, aşadar, nici o îndoială că 
moartea tâlharului Fedka nu prezenta nimic extraordinar şi că asemenea cazuri 
de deznodământ sunt cele mai frecvente în carierele de natura aceasta, dar 
coincidenta cuvintelor fatidice: „Că Fedka pentru ultima dată în seara aceasta a 
băut votcă” cu urmarea imediată adeveritoare a acestei preziceri i se păru lui 
Liputin atât de plină de tâlc, încât el încetă să mai ezite. Impulsul fusese dat, 
ca şi cum un pietroi i-ar fi căzut deasupra ţinându-l sub greutatea lui pentru 
totdeauna. Întorcându-se acasă, el împinse cu piciorul sacul său de drum sub 
pat, iar seara la ora fixată se prezentă cel dintâi la locul indicat pentru 
întâlnirea cu Şatov, e adevărat, având încă paşaportul în buzunar... 

Capitolul al cincilea. 

O călătoare. 

I 

Catastrofa cu Liza si moartea Mariei Timofeevna produseră o impresie 
profundă şi deprimantă asupra lui Şatov. Am amintit undeva că în dimineaţa 
aceea, întâlnindu-l întâmplător timp de câteva clipe, îmi făcuse impresia că n- 
ar fi chiar în toate minţile. Între altele îmi spusese că în ajun, pe la orele nouă 
seara (vasazica, cu vreo trei ore înainte de incendiu), a fost la Maria 


Timofeevna. Fusese a doua zi de dimineata sa vada cadavrele, dar, dupa cate 
ştiu, atunci nu i se ceruse sa depună nici un fel de mărturie. Dar frământarea 
din cursul zilei către seară se transformase într-o adevărată furtună şi... şi cred 
că aş putea afirma, a fost un moment când, odată cu înserarea, voi să se scoale 
şi să se ducă pentru a declara totul. Ce era acest tot, ştia numai el. Bineînţeles 
n-ar fi obţinut nimic, ci pur şi simplu s-ar fi trădat pe sine însuşi. N-avea nici 
un fel de dovezi ca să demaşte monstruoasa crimă săvârşită, de altfel, el însuşi 
nu avea decât unele presupuneri vagi care numai pentru el constituiau un 
argument temeinic spre o deplină convingere. Era însă gata să se sacrifice 
mergând la pierzanie, numai pentru a-i „strivi pe aceşti nemernici”, cum s-a 
exprimat el. Piotr Stepanovici nu se înşela prea tare, bănuind la el posibilitatea 
unei asemenea porniri, şi-şi dădea perfect seama că riscă mult amânând 
executarea ideii sale groaznice până a doua zi. Şi aici se manifestau la el 
obișnuita şi excesiva lui încredere în sine şi acel dispreţ total fata de toţi 
,omuletii” aceştia, şi în special fata de Satov. Îl detesta pe Satov de mult pentru 
„idioţia lui lacrimoasa”, cum se exprimase despre acesta încă in străinătate, si 
era convins ferm că va reuşi să-i vină de hac acestui om naiv, supraveghindu-l 
toată ziua şi împiedicându-l să facă vreo mişcare la cel dintâi semn de 
primejdie. Şi totuşi, „nemernicii” scăpară pentru un timp destul de apreciabil 
datorită unei împrejurări cu totul neaşteptate şi absolut neprevăzute de ei... 

Pe la orele opt seara (adică exact în timpul când „ai noştri” erau adunaţi 
la Erkel şi în aşteptarea lui Piotr Stepanovici tunau şi fulgerau), Şatov zăcea, cu 
dureri de cap şi cuprins de o febră uşoară, întins pe patul său în întuneric, fără 
să fi aprins lumânarea; era chinuit de nedumeriri, se înfuria, gata să ia o 
hotărâre, nu reusea să se decidă definitiv şi, blestemand, presimtea că toate 
acestea nu vor duce la nimic. Treptat el atipi şi adormind pentru o clipă, avu 
un vis ce semăna a coşmar; se făcea că este legat de patul lui cu frânghii atât 
de tare, încât nici nu se putea mişca, iar prin toată casa răsunau lovituri 
cumplite în gard, în poartă, în uşă, în pavilionul lui Kirillov, încât se cutremura 
întreaga clădire; o voce tanguioasa, dar cunoscută şi chinuitoare pentru el, ce 
venea de departe, îl chema mereu. Trezindu-se brusc, el se ridică în capul 
oaselor. Spre mirarea lui, loviturile în poartă continuau. Şi, cu toate că nu 
răsunau atât de tare cum i se arătase în vis, erau stăruitoare şi necontenite, iar 
glasul ciudat şi „chinuitor” se auzea din fata porţii, nici pe departe atât de 
jalnic, ci, dimpotrivă, nerăbdător şi supărat, împreună cu un alt glas, mai 
reţinut şi obişnuit. Sări din pat, deschise gemuletul şi scoase capul afară. 

— Cine e acolo? strigă el, literalmente inghetand de frică. 

— Dacă eşti dumneata, Şatov, i se răspunse tăios şi ferm de jos, 
binevoieşte să-mi spui cinstit şi deschis, consimti să mă laşi să intru sau nu? 

Asta era: recunoscuse acest glas! 

— Marie! ... Tu esti? 

— Da, sunt eu, eu, Maria Şatova şi te rog să mă crezi că nu-l pot reţine 
nici o clipă mai mult pe birjar. 

— Imediat... Lumânarea... strigă el cu glasul stins. 


Apoi se repezi sa caute chibriturile. Dupa cum se intampla în asemenea 
cazuri, chibriturile nu se lăsau găsite. Scapa sfesnicul cu lumânarea jos si, 
auzind iar de afară strigătul acelui glas nerabdator, se repezi în fugă pe scara 
lui foarte abruptă ca să deschidă portita. 

— Fii bun, tine-mi sacul până-l plătesc pe acest nerod, îl întâmpină jos 
doamna Maria Şatova, şi-i vâri în mâini sacul ei de drum destul de uşurel şi 
ieftin, din pânză bătută în cuie de bronz, confectie dresdeneza, după care se 
întoarse şi se năpusti enervată asupra birjarului: 

— Te asigur ca ceri prea mult. Dacă m-ai purtat o oră întreagă peste cat 
trebuia pe străzile murdare de aici, eşti singur vinovat pentru că înseamnă că 
nu cunoşti unde este această stradă stupidă şi această casă caraghioasă. 
Binevoieste să iei cele treizeci de copeici ale dumitale şi să te convingi că nu vei 
căpăta nimic mai mult. 

— Vai, cuconita, chiar dumneata m-ai mânat în strada Voznesenskaia şi 
când colo îţi trebuia strada Bogoiavlenskaia: strada Voznesenskaia e mult mai 
departe de aici. Mi-am omorât calul. 

— Voznesenskaia, Bogoiavlenskaia, numele acestea stupide trebuie să le 
ştii dumneata mai bine decât mine, fiindcă eşti de aicea şi apoi nici nu ai 
dreptate: înainte de toate ţi-am spus că vreau să ajung la casa Filippov şi 
dumneata mi-ai confirmat că o cunoşti. În orice caz poţi să mă dai în judecată 
mâine. Dar acum te rog să mă laşi în pace. 

— Poftim, poftim încă cinci copeici! îşi scoase Şatov repede din buzunar 
pitacul şi-l împinse birjarului. 

— Te rog, să nu faci aşa ceva! se aprinse m-me Satova, dar birjarul isi 
pornise calul, iar Şatov, prinzând-o de mână, o trase pe poartă. 

— Mai repede, Marie, mai repede... N-are nici o importanţă, iar tu eşti 
udă leoarcă! Încetişor, trebuie să urcăm, ce rău îmi pare că n-am apucat să 
aprind lumina, scara este foarte abruptă, tine-te mai bine, mai bine de 
balustradă, aşa, iată si chiliuta mea. Scuză-mă, n-am apucat să aprind 
lumina... imediat! 

Ridică de jos sfeşnicul, dar îi trebui încă mult timp ca să găsească 
chibriturile. Doamna Şatova rămase în picioare în mijlocul camerei, tăcută si 
nemiscata. 

— Slava Domnului, in sfârşit! strigă el bucuros aprinzând lumânarea. 

Maria Şatova aruncă o privire fugară prin încăpere. 

— Mi s-a spus că o duci rău şi totuşi nu mi-am închipuit că stai în halul 
acesta, zise ea cu scârbă şi se îndreptă spre pat. Sunt foarte obosită! se aşeză 
ea, sleită de puteri, pe patul tare. Pune, te rog, undeva sacul şi aşază-te pe 
scaun. Deşi, cum vrei, ai rămas stană de piatră. Primeşte-mă provizoriu, până- 
mi găsesc de lucru, nu cunosc aici pe nimeni şi nici bani nu am. Dar dacă te 
incomodez, fă bine, iarăşi te rog, şi spune-mi imediat, aşa cum eşti dator s-o 
faci dacă eşti om cinstit. Aş putea să vând ceva ca să-mi plătesc hotelul, dar 
până la hotel fă bine să mă conduci dumneata... Vai, ce obosită sunt! 

Şatov se cutremură. 


— Nu trebuie, Marie, nu e nevoie de hotel! Pentru ce hotel? Ce rost are, 
ce rost? 

Îşi împreună rugător mâinile. 

— Bine, dacă ne putem dispensa de hotel, fie; dar trebuie să lămurim 
lucrurile. Adu-ti aminte, Satov, că am stat împreună căsătoriţi la Geneva două 
săptămâni şi câteva zile, ne-am despărţit acum trei ani, de altfel fără prea mare 
galceava. Dar să nu-ţi închipui cumva că m-am reîntors ca să reluam prostia 
de altădată. Trebuie să-mi caut de lucru şi, dacă am venit direct în acest oraş, e 
numai pentru că-mi este indiferent unde mă oploşesc. N-am venit să-ţi prezint 
regrete şi nici s-o fac pe pocăita; fă bine şi nu te gândi la asemenea prostii. 

— O, Marie! nu e cazul, nu e deloc cazul să vorbeşti astfel, murmură 
zăpăcit Şatov. 

— Dacă e aşa, dacă eşti un om cu idei atât de avansate, încât poţi 
înţelege şi asta, îmi voi permite să mai adaug că, dacă acum m-am adresat 
direct dumitale, în bună parte numai şi numai pentru că întotdeauna te-am 
considerat departe de a fi un ticălos, şi poate chiar mai presus decât alti... 
nemernici! ... 

Ochii i se aprinseră. Suferise probabil mult din cauza unor „nemernici”. 

— Şi, te rog, să fii sigur că nu-mi bat joc acum de dumneata, spunându- 
ti că esti un suflet bun. Ti-am spus deschis ceea ce cred, fără elocinta, de altfel 
nici nu e în firea mea asa ceva. Dar să lăsăm aceste prostii. Întotdeauna am 
nutrit speranţa că vei fi destul de inteligent ca să nu stărui... Vai, ce obosită 
sunt! 

Se uită la el cu o privire lungă, chinuită, obosită. Şatov stătea în faţa ei 
cam la vreo cinci paşi distanţă şi o asculta sfios, dar cu sufletul înnoit parcă, 
cu faţa radiind parcă de o lumină neobişnuită. Acest om voinic şi dur, cu 
înfăţişarea mereu zbârlită, dintr-odată se îmblânzi şi se lumină la chip. În 
sufletul lui vibra ceva neobişnuit, cu totul neaşteptat. Cei trei ani de despărţire, 
trei ani de căsătorie desfăcută nu i-au alungat din inimă nimic. Şi poate că zi 
de zi în aceşti trei ani el visa la ea, fiinţa atât de dragă lui, care îi spusese 
odată: „Te iubesc”. Cunoscându-l pe Şatov, afirm cu tărie că nu şi-ar fi îngăduit 
nicicând să viseze că o femeie ar putea să-i spună vreodată „Te iubesc”. Era 
auster şi ruşinos până la sălbăticie, îşi vârâse în cap că are o înfăţişare oribilă, 
îşi ura chipul, caracterul, se considera drept un monstru bun de purtat şi de 
expus prin iarmaroace. Din cauza aceasta punea cel mai mare preţ pe cinste, 
iar convingerile si le cultiva cu o staruinta fanatica, era posac, mândru, 
supărăcios şi tăcut. Şi iată că singură această fiinţă, care l-a iubit timp de două 
săptămâni (întotdeauna, întotdeauna crezuse că aşa a fost!), fiinţă pe care el o 
considera incomparabil superioară lui, cu toate că îşi dădea seama prea bine de 
rădăcinile ei, o fiinţă căreia el putea să-i ierte totul, absolut totul (dar despre 
aşa ceva nici nu putea fi vorba, ci dimpotrivă, în credinţa lui el era vinovat faţă 
de dânsa), această femeie, această Maria Şatova deodată apăru iarăşi în casa 
lui, se afla iar în fata lui... Era un lucru aproape de neînțeles pentru dânsul! 
Fusese atât de uluit, evenimentul acesta cuprindea atâtea lucruri 


înspăimântătoare pentru el si in acelaşi timp atâta fericire, încât el nu izbutea, 
desigur, sau poate ca nici nu voia sa-si vina in fire. Era un vis. Dar cand ea il 
privi cu aceşti ochi chinuiti, el înţelese că ființa aceasta atât de dragă lui suferă 
şi probabil poartă în inimă o profundă jignire. Inima i se opri în loc. Îi scrută cu 
durere trăsăturile: de mult dispăruse de pe acest chip obosit strălucirea primei 
tinereti. E drept, era încă foarte drăguță, iar în ochii lui, ca şi altădată, foarte 
frumoasă (în realitate era o femeie de vreo douăzeci şi cinci de ani, destul de 
voinica, inaltuta —- mai înaltă decât Satov — cu păr bogat, blond, de o nuanţă 
mai închisă, un chip palid oval, cu ochi mari negri, care acum străluceau 
febril). Dar exuberanta ei de altădată, superficială, usuratica, naivă si 
încrezătoare, atât de cunoscută lui, cedase locul unei stări de ursuzenie 
irascibilă, deceptionata, aproape cinică, cu care ea încă nu apucase să se 
obişnuiască şi care o deprima. Principalul era însă că ea era bolnavă, de acest 
lucru el îşi dădu prea bine seama. Cu toată teama lui faţă de dânsa, el se 
apropie brusc şi o prinse de ambele mâini. 

— Marie... Ştii... Poate că eşti foarte, foarte obosită, te implor nu te 
supăra... Dacă ai accepta, de pildă, măcar o ceaşcă de ceai, ce zici? Ceaiul o să 
te întărească, nu-i aşa? Dacă ai accepta! ... 

— Ce să te mai rogi, bineînţeles că accept, tot copil ai rămas, ca şi 
altădată. Dacă ai posibilitatea, dă-mi ceai. Ce strâmt e la tine! Ce frig! 

— O, aduc imediat lemne, lemne... am lemne! se agită Şatov. Lemne... 
adică, dar... imediat aduc ceaiul, şi cu un gest din mână, de parcă lua o 
hotărâre disperată, îşi apucă şapca. 

— Unde vrei să te duci? Înseamnă că n-ai în casă ceai? 

— Va fi, va fi, va fi, imediat aduc tot... eu... luă de pe poliţă revolverul. 
Vând imediat acest revolver... sau îl amanetez... 

— Ce prostie şi apoi cere şi timp! Ia, uite, am nişte bani, dacă n-ai nimic. 
Am vreo opt grivne, e tot ce am, mi se pare. La dumneata e ca într-o casă de 
nebuni. 

— Nu e nevoie, nu e nevoie să-mi dai bani, într-o clipă, chiar şi fără 
revolver... 

Şi se repezi direct la Kirillov. Toate acestea se petrecură probabil cu vreo 
două ore înainte ca la Kirillov să fi venit Piotr Stepanovici şi Liputin. Şatov şi 
Kirillov, care locuiau în aceeaşi curte, aproape nu se vedeau deloc. Iar 
întâlnindu-se, nu se salutau şi nu schimbau nici o vorbă: prea mult „zăcuseră” 
împreună în America. 

— Kirillov, ştiu că bei întotdeauna ceai: ai samovar şi ceai? 

Kirillov, care se plimba prin cameră (după obiceiul lui, toată noaptea, de 
la un colţ la altul), se opri brusc şi se uită ţintă la cel intrat în fugă, de altfel 
fără nici o mirare. 

— Am şi ceai, am şi zahăr, am şi samovar, dar nu e nevoie de samovar 
pentru că e apă încă fierbinte. Ia loc şi bea. 

— Kirillov, am zăcut împreună în America... Mi-a sosit nevasta... Eu... 
dă-mi ceai... Am nevoie de samovar. 


— Daca ti-a venit nevasta, e nevoie de samovar. Dar lasä samovarul pe 
urmă. Am două. Acum însă ia de pe masa ceainicul. E plin cu apa fierbinte, 
aproape în clocot. Ia tot; ia zahăr; ia-l tot. Pâine... am pâine destulă; ia-o toată. 
Am friptură de vițel. Bani, o rubla. 

— Dă-mi, prietene, iti restitui maine! Ah, Kirillov! 

— E nevastă-ta aceea din Elveţia? E foarte bine. Şi faptul c-ai venit în 
fugă tot e bine. 

— Kirillov! strigă Şatov, cu ceainicul atârnând pe brat, iar în ambele 
mâini ţinând zahărul şi pâinea. Kirillov! Dacă... dacă ai putea să renunti la 
fanteziile dumitale groaznice şi la aiureala dumitale atee... O, ce fel de om ai fi 
dumneata, Kirillov! 

— Se vede ca-ti iubeşti nevasta chiar şi după Elveţia. E foarte bine, daca 
şi după Elveţia. Când vei mai avea nevoie de ceai vino iar. Poţi să vii în tot 
cursul nopţii. Eu nu dorm deloc. Samovarul va fi în clocot. Ia rubla aceasta, 
poftim. Du-te la nevastă. Eu aici mă voi gândi la dumneata şi la soţia dumitale. 

Maria Şatova părea vizibil mulţumită de repeziciunea cu care se 
aprovizionase el şi aproape cu nerăbdare se apucă să bea ceai, dar n-a mai fost 
nevoie şi de samovar; bău numai o jumătate de ceaşcă şi înghiţi doar o felioară 
mică de pâine; friptura o respinse cu dezgust şi enervare. 

— Eşti bolnavă, Marie, ai nişte manifestări atât de bolnăvicioase, observă 
sfios Şatov, servind-o cu timiditate. 

— Da, sunt bolnavă, fireşte; fii bun şi ia loc. De unde ai luat ceai, dacă 
nu l-ai avut? 

Satov îi povesti uşor, pe scurt, despre Kirillov. Ea auzise ceva despre el. 

— Ştiu că e un nebun; te rog, ajunge; câţi nerozi nu există pe lumea 
asta? Zici că aţi fost împreună în America? Am auzit, ai scris. 

— Da, eu... am scris la Paris. 

— Ajunge, şi te rog să vorbim despre altceva. Eşti slavofil după 
convingeri? 

— Eu... nu că... din cauza imposibilității de a fi rus, am devenit slavofil, 
surâse el acru, cu expresia omului care face un spirit cu totul nelalocul lui şi 
cu multe eforturi. 

— Cum, nu eşti rus? 

— Nu, nu sunt rus. 

— Vorbesti prostii. Fii bun, ia loc, în sfârşit. Ce tot te invarti încolo si 
încoace? Crezi că aiurez? Poate că ajung şi să aiurez. Zici că nu sunteţi decât 
voi doi în toată casa? 

— Numai noi doi... Jos... 

— Şi tot atât de deştepţi. Ce este jos? Ai spus jos? 

— Nu e nimic. 

— Ce nu e nimic? Vreau să ştiu. 

— Vreau să spun că acum nu suntem decât doi oameni în toată curtea, 
jos trăiau înainte Lebeadkinii... 


— Aceea pe care au asasinat-o in noaptea aceasta? se incorda ea brusc. 
Am auzit. Cum am ajuns aici, am auzit. Ati avut si un incendiu? 

— Da, Marie, da, si poate ca fac o ticälosie in clipa aceasta ca-i crut pe 
nemernici, se scula el brusc si incepu sa se plimbe prin camera, cu mâinile 
ridicate deasupra capului ca intr-un gest de suprema disperare. 

Dar Marie nu prea înţelese bine. Îi asculta răspunsurile distrată; întreba 
doar, fără să asculte. 

— Se petrec lucruri grozave aici la voi. Ce mârşăvie! Ce ticăloşi sunt toţi! 
Dar aşază-te, te rog, în sfârşit. O, cum mă enervezi! şi îşi lăsă sleită de puteri 
capul pe pernă. 

— Marie, încetez... Poate că ai vrea să te culci, Marie? 

Ea nu răspunse, închizând, istovită, ochii. Fata ei palidă căpătă o culoare 
cadaverică. Adormi aproape imediat. Şatov se uită în jurul lui, îndreptă 
lumânarea, îi privi încă o dată fata neliniștit, îşi strânse palmele cu putere şi 
părăsi camera în vârful picioarelor, ieşind în antreu. În faţa scării se lipi cu faţa 
într-un colţ şi rămase astfel vreo zece minute, tăcut, nemişcat. Ar fi stat poate 
şi mai departe asa, dar de jos se auziră deodată paşi prudenti si rari. Cineva 
urca pe scară. Şatov îşi aduse aminte că a uitat să încuie portita. 

— Cine e acolo? întrebă el în şoaptă. 

Vizitatorul necunoscut urcă fără grabă şi fără să răspundă. Ajungând 
sus se opri; în întuneric era greu să-i distingi faţa; şi deodată se auzi întrebarea 
lui prudentă: 

— Ivan Şatov? 

Şatov îşi spuse numele, dar imediat îşi întinse mâna ca să-l oprească; dar 
vizitatorul îl prinse el de mână si Şatov tresări, ca de atingerea unei lighioane 
înspăimântătoare. 

— Stai aici, şopti el grăbit, nu intra, nu pot să te primesc înăuntru acum. 
S-a întors nevastă-mea. Aduc o lumânare. 

Revenind cu lumânarea aprinsă în mână, văzu în fata lui un ofiteras 
tânăr; nu-i cunoştea numele, dar îl zărise undeva. 

— Erkel, se recomandă acesta. M-ai văzut la Virghinski. 

— Mi-aduc aminte; şedeai la masă si notai. Ascultă, se aprinse brusc 
Şatov, apropiindu-se de dânsul cu o furie crescândă, dar continuând să 
vorbească în şoaptă; mi-ai făcut acum un semn, când m-ai prins de mână. Dar 
să ştii că aş putea să scuip pe toate semnele acestea! Nu recunosc... nu vreau... 
Aş putea să te arunc pe scară jos, ştii asta? 

— Nu, nu ştiu nimic şi nici nu înţeleg de ce te-ai supărat în aşa hal, 
răspunse musafirul fără pic de pornire, aproape cu naivitate. Am însărcinarea 
să-ţi transmit ceva şi am venit în acest scop, mai ales că n-am timp de pierdut. 
Ai la dumneata o tiparnita care nu-ţi aparţine si pentru care eşti obligat sa dai 
socoteală, dupa cum iti este bine-cunoscut. Am poruncă să-ţi cer s-o predai 
chiar mâine, exact la ora şase după-amiază, lui Liputin. Afară de aceasta, am 
poruncă să-ţi comunic că nimic şi niciodată nu ti se va pretinde mai mult. 

— Nimic? 


— Absolut nimic. Cererea dumitale este satisfacuta si pentru totdeauna 
eşti îndepărtat. lată ceea ce mi s-a spus să-ţi comunic. 

— Cine te-a trimis? 

— Cei ce mi-au transmis semnul convenţional. 

— Vii din străinătate? 

— Faptul acesta... faptul acesta cred ca-ti este indiferent. 

— Ei drăcie! dar de ce n-ai venit până acum, dacă ai avut asemenea 
însărcinare? 

— Am urmat instrucţiunile primite şi nici n-am fost singur. 

— Înţeleg, înţeleg că n-ai fost singur. Ei... drăcie! Dar de ce n-a venit 
Liputin personal? 

— Aşadar, vin sa te iau mâine exact la ora şase seara si ne vom duce 
acolo pe jos. Afară de noi trei nu va fi de faţă nimeni. 

— Vine şi Verhovenski? 

— Nu, Verhovenski nu vine. El pleacă mâine dimineaţă din oraş la ora 
unsprezece. 

— Eram sigur, şopti furios Şatov şi se lovi cu pumnul în şold, fuge, 
canalia! 

Tulburat, rămase pe gânduri. Erkel se uita la el ţintă şi aştepta în tăcere. 

— Şi cum o veţi ridica? Nu se poate transporta dintr-odată luând-o în 
braţe. 

— Nici nu va fi nevoie. Vei indica numai locul, iar noi ne vom încredința 
că într-adevăr acolo este îngropată. Noi nu ştim decât aproximativ unde se află, 
locul exact însă nu-l cunoaştem. Ai arătat cumva şi altcuiva acest loc? 

Şatov îl privi fix. 

— Ma mir de dumneata, un puşti, un puşti naiv, de ce te-ai băgat ca un 
bleg în această afacere? Bineînţeles, au nevoie numai de ăştia ca dumneata! 
Bine, poţi să pleci! Ca să vezi! Nemernicul acela v-a păcălit pe toţi şi a şters-o. 

Erkel se uita calm şi cu ochi senini, dar părea că nu înţelege. 

— Verhovenski a şters-o, Verhovenski! scrâşni din dinţi Şatov. 

— Păi, n-a plecat încă, e aici. Am stăruit personal să asiste în calitate de 
martor; instrucţiunea mea se adresa lui (mărturisi el ca un adolescent lipsit de 
experienţă). Dar el n-a consimţit din păcate, pretextând plecarea de mâine; şi, 
într-adevăr, l-am văzut foarte grăbit. 

Şatov îl privi încă o dată pe sărmanul naiv cu un aer plin de compătimire, 
apoi dădu din mână, ca şi cum şi-ar fi spus în gând: „Nu merită nici o milă”. 

— Bine, voi veni, scurtă el brusc, acum însă poţi să pleci, marş! 

— Aşadar, la ora şase fix, salută politicos Erkel şi cobori fără grabă pe 
scară. 

— Prostălăule! nu-l răbdă inima să nu-i strige în urmă Şatov din capătul 
de sus al scării. 

— Poftim? răspunse acela de jos. 

— Nimic, du-te. 

— Am crezut că mi-ai spus ceva. 


Il. 

Erkel era un „prostălău” în capul căruia nu-şi găsise loc decât 
capacitatea de a vedea lucrurile în mare, de a discerne esentialul; era, cum s-ar 
zice, fără scaun la cap; dar o pricepere de a se descurca în situaţii concrete de 
subordonare avea în suficientă măsură, ba uneori ajungea până la istetime. 
Devotat în mod fanatic, copilăresc, „cauzei comune”, şi de fapt lui Piotr 
Verhovenski, el proceda conform instrucţiunilor acestuia, primite cu prilejul 
şedinţei din seara precedentă la „ai noştri”, când se stabiliseră şi se 
distribuiseră rolurile pentru a doua zi. Piotr Stepanovici îi incredinta rolul de 
curier, apucând să stea cu el de vorbă vreo zece minute între patru ochi. Rolul 
de executant era o necesitate a firii lui şterse, lipsite de personalitate, prea 
putin cerebrale şi mereu setoase de a se supune unei voințe străine - o, 
bineînţeles, exclusiv în interesul cauzei „comune” sau ,marete”. Dar acest lucru 
n-avea importanţă, pentru că fanaticii mărunți, de speța lui Erkel, nici nu 
concep slujirea unei idei altfel decât identificând-o cu însăşi persoana, care 
după înţelegerea lor exprimă această idee. Sensibil, bun şi blând, Erkel era 
poate cel mai nemilos dintre toţi ucigaşii adunaţi să-l execute pe Şatov; ar fi 
asistat la uciderea lui fără nici un fel de ură personală şi fără a clipi din ochi. I 
se spusese, de pildă, să observe cu atenţie starea şi atitudinea lui Şatov, cu 
prilejul îndeplinirii ordinului, şi când Şatov, primindu-l pe scară, ca o 
justificare lăsă să-i scape, nerăbdător cum se arătase, vorba că i s-a întors 
nevasta, Erkel avu imediat atâta şiretenie instinctivă ca să nu manifeste nici un 
fel de curiozitate în această privinţă, cu toate că în capul lui miji presupunerea 
că faptul de a se fi reîntors nevasta lui Şatov prezintă mare importanţă pentru 
succesul acţiunii lor. 

Şi nu greşise: singur acest fapt îi salvă pe „nemernici” de realizarea 
intenţiei lui Şatov, şi totodată îi şi ajută să „scape” de el... Sosirea atât de 
neasteptata a soţiei îl tulbură pe Satov, îl scoase din fagas, îi paraliza 
perspicacitatea si prudenta obişnuite. Nici un gând la propria siguranţă nu 
avea acum loc în capul lui preocupat de cu totul altceva. Dimpotrivă, el crezu 
cu toată convingerea că Piotr Verhovenski fuge, de vreme ce pleacă mâine, ceea 
ce coincidea atât de mult cu bănuielile lui! Reintorcandu-se în cameră, el se 
aseza iar in colt, isi propti coatele pe genunchi şi-şi acoperi fata cu palmele. Îl 
chinuiau gânduri amare... 

Şi iar îşi ridica fruntea, se ducea în vârful picioarelor s-o privească: 
„Doamne! Te pomeneşti că până mâine dimineaţă o cuprinde febra, pare să fi 
început chiar! A răcit, desigur. Nu e obişnuită cu această climă groaznică; şi 
apoi trenul, vagonul de clasa a treia, un timp mizerabil cu furtună şi ploaie, şi e 
îmbrăcată atât de uşor, aproape că nu are nimic mai gros pe dânsa... Cum s-o 
lase acum fără nici un ajutor! Ce sac micut, uşor, nici patru kilograme! 
Sărmana, e sleită de puteri, câte o fi îndurat! E mândră şi de aceea nu se 
plânge. Dar e nervoasă, nervoasă! Semn că e bolnavă: şi un înger poate deveni 
irascibil la boală. Ce fierbinte trebuie să-i fie fruntea, ce cearcăne mari are la 
ochi şi... şi totuşi ce minunat este ovalul acestui chip şi acest păr bogat, ce...”. 


Se grabea sa-si smulga privirea, sa se retraga cat mai repede, temandu- 
se parca de gandul sa vada in ea si altceva decat o biata fiinta nefericita si 
suferindă ce are nevoie de ajutor. „Despre ce speranţe poate fi vorba! O, cât de 
meschin, cât de mârşav este omul!” şi se întorcea iar în colţul său, se aşeza iar, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile, şi iar visa, iar îşi amintea... şi iar i se năzăreau 
tot felul de speranţe. 

„Vai, ce obosită sunt, vai, ce obosită sunt!” îşi amintea el exclamatiile ei, 
glasul ei slăbit, întretăiat. „Doamne! Cum s-o las acum, n-are decât opt grivne; 
şi-a întins portmoneul vechi, minuscul! A venit să-şi caute aici loc, ce înţelege 
ea care e situaţia aici cu locurile, ce ştie ea despre cele ce se petrec în Rusia? E 
aidoma acelor copii rasfatati care trăiesc într-o lume de fantezii, creată de ei 
înşişi; şi se mai supără, sărmana, de ce Rusia nu seamănă cu visurile lor de 
oameni trăiţi în străinătate! O, sărmanii nenorociti, o, sarmanii nevinovaţi! ... Si 
totuşi e cam frig aici, într-adevăr...” 

Îşi aduse aminte că ea s-a plâns de frig şi că i-a promis să facă focul. „Ar 
trebui să aduc lemne, numai să n-o trezesc. Voi căuta să umblu încet. Dar cum 
să fac în privinţa fripturii? Când se scoală va voi să mănânce... Dar asta mai pe 
urmă; Kirillov nu doarme toată noaptea. Cu ce aş putea s-o acopăr? Doarme 
profund, dar i-e frig probabil, frig, frig fireşte.” 

Şi încă o dată se duse s-o vadă; rochia i se desfăcuse puţin şi un picior 
rămase dezvelit până-n genunchi. El se trase brusc, aproape speriat, îşi scoase 
de pe umeri paltonul şi, rămânând în häinuta lui ponosită, o acoperi evitând sa 
privească locul dezvelit. 

Încinsul focului, umblatul pe vârfuri, cercetarea repetată a chipului 
adormitei, pauzele cât a stat pe scaun, furat de visuri, în colţul lui şi mereu alte 
reveniri, ca să vadă cum doarme Maria, toate acestea luară mult timp. 
Trecuseră vreo două-trei ore. Între timp, Kirillov primise vizita lui Verhovenski 
şi Liputin. În cele din urmă, Satov atipi în locul lui din colt. Deodată auzi un 
geamät; ea se trezise şi-l chemă; el sări ca un criminal. 

— Marie! M-a furat somnul... Ah, ce mizerabil sunt, Marie! 

Ea se ridică în capul oaselor, privind în jurul ei cu mirare, nedându-şi 
seama parcă unde se află şi deodată se agită de indignare, de mânie: 

— Ti-am ocupat patul, am adormit fiindcă mă simţeam sleită de puteri; 
de ce nu m-ai trezit? Cine ţi-a dat dreptul să crezi că am intenţia să-ţi fiu o 
povară? 

— Da’ cum puteam să te trezesc, Marie! 

— Puteai; trebuia! N-ai alt pat în cameră si eu ti l-am ocupat pe al tau. 
Nu trebuia să mă pui într-o situaţie falsă. Sau poate că ţi-ai închipuit că am 
venit să profit de binefacerile dumitale? Ocupä-ti imediat patul, iar eu mă culce 
în colţ pe scaune... 

— Marie, n-am atâtea scaune, şi nici n-aş avea cu ce să aştern. 

— Mă culc direct pe jos. Dumneata nu vei fi nevoit să te culci pe podea! 
Vreau să mă culc pe jos, imediat, imediat! 


Ea se ridică, voi să facă un pas, brusc însă o durere ascuţită, spasmodica 
îi tăie toate puterile şi toată hotărârea şi cu un geamăt ascuţit ea se prăbuşi pe 
pat. Şatov alergă la dânsa, dar Marie, ascunzându-şi faţa între perne, îl prinse 
de mână strângând-o şi frământând-o convulsiv. Asta dură cam un minut. 

— Marie, draga mea, dacă e nevoie, cunosc un doctor prin apropiere, 
Frenzel... Aş da o fugă să-l chem. 

— Prostii! 

— Nu sunt prostii. Spune, Marie, ce te doare? Poate ca aş putea să-ţi pun 
comprese... pe abdomen, de pildă, pot s-o fac şi fără doctor... sau cataplasme 
cu muştar. 

— Ce e asta? întrebă ea ciudat, inaltandu-si capul şi uitându-se la el 
speriată. 

— Ce anume, Marie? nu înţelegea Şatov. Despre ce întrebi? Dumnezeule, 
mi-am pierdut capul, Marie, iartă-mă că nu înţeleg nimic. 

— Lasă-mă, nici nu trebuie să înţelegi. Ar fi fost şi ridicol... zise ea cu 
amărăciune. Spune-mi ceva. Plimbă-te prin cameră şi vorbeşte, nu sta lângă 
mine şi nu mă privi, mai ales asta, te rog mult, ţi-am spus de cinci sute de ori! 

Şatov începu să se plimbe prin cameră, cu privirea în jos, căutând cu 
grijă să nu se uite la ea. 

— Aş putea, să nu te superi, Marie, te implor, să-ţi aduc puţină friptură 
de vițel, e aproape, şi ceai... ai mâncat atât de putin adineauri... 

Ea dădu din mâini cu scârbă şi mânie. Şatov tăcu disperat. 

— Ascultă, mă gândesc să deschid aici o legătorie, pe principiul asocierii. 
Întrucât stai aici de mult, ce crezi, există şanse sau nu? 

— Vai, Marie, la noi aici nimeni nu citeşte cărţi, şi de fapt nici nu există. 
Ţi-ai găsit să-ţi aducă el aşa ceva, ba încă la legat? 

— Cine el? 

— Cititorul de aici, locuitorul de aici, în general, Marie. 

— Păi, aşa spune, mai clar, zici el, dar cine e el nu se ştie. Nu cunoşti 
gramatica. 

— E spiritul limbii, Marie, murmură Şatov. 

— Fugi de acolo cu spiritul dumitale, mă plictiseşti. De ce adică 
locuitorul sau cititorul de aici n-o să vrea să-şi lege cărţile? 

— Pentru că a citi o carte şi a avea grijă s-o legi sunt două etape imense 
în dezvoltarea omului, foarte diferite. La început el citeşte câte puţin şi cu 
trecerea veacurilor se obişnuieşte, bineînţeles; dar în mâinile lui cartea ajunge 
ferfenita, fiindcă nu considera că e un lucru serios. A lega o carte înseamnă a 
simţi pentru ea un respect, înseamnă nu numai a o îndrăgi, dar şi a-i 
recunoaşte utilitatea, importanţa. Rusia încă n-a ajuns la stadiul acesta. 
Europa de mult îşi leagă cărţile. 

— Deşi e cam pedant, dar cel puţin e inteligent spus şi-mi aminteşte 
timpul de acum trei ani; te dovedeai uneori destul de inteligent, cu vreo trei ani 
în urmă. 


Rosti aceste cuvinte cu acelasi dezgust cu care rostise toate frazele ei 
capricioase de pana atunci. 

— Marie, Marie, i se adresă induiosat Satov, o, Marie! Dacă ai sti cate s- 
au întâmplat şi s-au scurs în aceşti trei ani! Am auzit mai târziu că ai început 
să mă deteşti pentru că mi-am schimbat convingerile. Dar pe cine am părăsit? 
Cine sunt ei? Dusmani ai vieţii insufletite: liberali anacronici care se tem de 
propria lor independenţă: slugoi ai ideii, duşmani ai personalităţii şi libertăţii, 
propovăduitori ramoliti a tot ce este mort şi mucegăit! Ce reprezintă ei: 
senilitatea, mediocritatea cea mai filistină, cea mai ticăloasă incapacitate, o 
egalitate plină de invidii, egalitate fără simţul propriei demnități, egalitate asa 
cum o concepe un lacheu sau cum o concepea francezul din anul nouăzeci şi 
trei... dar mai ales peste tot şi pretutindeni numai şi numai nişte ticăloşi şi 
nemernici, ticăloşi şi nemernici! 

— Da, mulţi nemernici există, zise ea tăios şi cu accente de durere. 
Stătea culcată întinsă şi nemişcată, temându-se parcă să facă cea mai mică 
mişcare, cu capul lăsat pe pernă, puţin înclinat într-o parte, privind în tavan cu 
ochii obosiţi, dar febrili. Avea o faţă palidă, buzele arse. 

— Vasazica, iti dai seama, Marie, iti dai seama! strigă Satov. Ea ar fi vrut 
se pare să facă un semn negativ cu capul, dar deodată se cutremură, zguduită 
de acelaşi spasm. Își ascunsese iar fata în pernă, strângând-o aproape un 
minut până la durere, atunci când el, cuprins de spaimă, alergase la dânsa. 

— Marie, dacă-mi spuneai ce anume începe... căci eu... Marie! 

— Taci... nu vreau, nu vreau, striga ea aproape furioasă, întorcându-se 
iar cu faţa în sus, să nu îndrăzneşti să te uiţi la mine cu aceşti ochi 
compătimitori! Plimbă-te prin cameră şi spune ceva, vorbeşte... 

Pierzându-şi cumpatul, Şatov începu iar să bâiguie ceva. 

— Cu ce te ocupi? întrebă ea cu nerăbdare scârbită, întrerupându-l. 

— Lucrez la scriptele unui negustor. Eu, Marie, dacă aş vrea cu adevărat, 
aş putea şi aici să câştig ceva bani. 

— Cu atât mai bine pentru dumneata... 

— Să nu înţelegi greşit, Marie, am spus-o aşa, într-o doară... 

— Şi altceva ce faci? Ce propovăduieşti? Dumneata doar nu poţi trăi fără 
să propovaduiesti; e în firea dumitale! 

— Îl propovăduiesc pe Dumnezeu, Marie. 

— În care dumneata personal nu crezi. Ei bine, ideea aceasta niciodată 
n-am putut s-o înţeleg. 

— Să lăsăm asta, Marie, pe urmă. 

— Ce reprezintă aici această Maria Timofeevna? 

— Şi despre asta vorbim mai pe urmă, Marie. 

— Să nu indräznesti să-mi faci asemenea observaţii! E adevărat ca 
moartea aceasta poate fi atribuită crimei... acestor oameni? 

— Negreşit, scrâşni din dinţi Şatov. 

Marie ridică deodată capul şi strigă cu durere în glas: 


— Sa nu indraznesti să-mi vorbeşti mai mult despre asta, niciodată sa nu 
indraznesti, niciodata! 

Si iar recăzu pe pernă într-un acces de durere spasmodica; o simţea 
pentru a treia oară, dar de data aceasta gemetele ei deveniră mai tari şi se 
transformară în tipete. 

— O, ce nesuferit eşti, ce nesuferit! se zbătea ea fara nici o mila de ea 
însăşi, respingându-l pe Şatov care stătea aplecat deasupra patului. 

— Marie, dacă vrei mă voi plimba prin cameră vorbindu-ti... 

— Dar nu vezi că a început? 

— Ce a început, Marie? 

— Ce ştiu eu? Parcă pricep ceva... O, blestemata! Fie blestemat totul 
dinainte! 

— Marie, dacă-mi spuneai ce anume începe... căci eu... ce să înţeleg? 

— Eşti un flecar abstract şi inutil. O, fie blestemat totul pe lume! 

— Marie, Marie! 

Se gândi serios că e în pragul unei crize de nebunie. 

— Dar nu înţelegi, omule, nu înţelegi că au început chinurile naşterii, se 
ridică ea puţin uitându-se la el cu o mânie cumplită, dureroasă, care îi 
desfigura chipul. Fie blestemat dinainte acest copil! 

— Marie, strigă Şatov, dumerindu-se în sfârşit despre ce este vorba. 
Marie... de ce nu mi-ai spus de la început? se agită el brusc, punând mâna cu 
hotărâre pe şapcă. 

— De unde să ştiu eu intrând aici? Nici n-aş fi venit la dumneata! Mi s-a 
spus ca peste zece zile! Unde pleci, unde? Să nu indraznesti! 

— Chem o moaşă! Vând revolverul; în primul rând, bani! 

— Să nu îndrăzneşti să faci nimic, să nu chemi moaşa, doar o femeie 
oarecare simplă, o bătrână, am în portmoneu opt grivne... câte femei de pe la 
sate nu nasc fără moasa, iar daca mor, cu atât mai bine... 

— Va veni şi moasa, va veni şi o bătrână. Numai cum să te las pe tine 
singură, Marie? 

Dar chibzuind că e mai bine s-o lase aşa singură, cu toată starea ei de 
furie, decât să rămână fără nici un ajutor, el nu mai tinu seama de gemetele şi 
strigătele ei mânioase şi, punându-şi toată nădejdea în picioarele sale, fugi 
afară în mare grabă. 

III. 

Mai întâi se repezi la Kirillov. Era cam pe la ora unu noaptea. Kirillov 
stătea în mijlocul camerei. 

— Kirillov, naşte nevasta-mea! 

— Adică cum? 

— Naşte, naşte un copil! 

— Dumneata... nu gresesti? 

— O, nu, nu, au început contractiile! ... E nevoie de o femeie, o bătrână 
oarecare, negreşit, imediat... unde aş putea găsi? Veneau mai multe la 
dumneata... 


— Îmi pare rău că nu mă pricep să nasc, răspunse îngândurat Kirillov, 
adică nu eu să nasc, ci să fac aşa ca să nască altcineva, nu mă pricep... Stai, ei 
bine, nu ştiu cum să spun. 

— Adică nu poţi personal să ajuţi la naştere, dar nu despre aceasta e 
vorba; o bătrână, o bătrână îmi trebuie, o servitoare, cineva să asiste! 

— O bătrână găsim poate, dar nu chiar acum. Dacă vrei, vin eu în loc 
de... 

— Nu se poate; eu alerg la moaşa Virghinskaia. 

— Ticăloasa aceea! 

— Aşa e, Kirillov, aşa e, dar e mai pricepută ca altele! Fireşte, totul va fi 
fără evlavie, fără bucurie, cu dezgust, cu ocară, cu blasfemie la această mare 
taină a venirii unei fiinţe noi! ... Ea de pe acum îl şi blestemă! ... 

— Daca vrei, eu... 

— Nu, nu, alerg eu deocamdata (0, o aduc eu pe Virghinskaia!), 
dumneata din cand in cand apropie-te de scara mea si asculta, dar sa nu intri, 
ai s-o sperii, in nici un caz sa nu intri, ascultä numai... pentru cazul ca s-ar 
intampla ceva groaznic. Iar daca intr-adevar se petrece ceva cu totul 
neobisnuit, atunci intra. 

— Înţeleg. Iată încă o rublă. Poftim. Am vrut să-mi iau o găină mâine, dar 
acum nu mai vreau. Alearga mai repede, aleargă cat te tin puterile. Samovarul 
va fierbe toată noaptea. 

Kirillov nu ştia nimic despre ceea ce se urzea împotriva lui Şatov, de altfel 
nici înainte nu ştiuse despre primejdia extrem de gravă care-l păştea. Ştia doar 
că are nişte socoteli vechi cu „oamenii aceia”, şi cu toate că personal fusese 
întru câtva amestecat în această chestiune prin instrucţiunile ce i se 
comunicaseră din străinătate (de altfel foarte superficiale, pentru că nu 
participase direct sau prea apropiat la nimic), dar în ultimul timp se lepădase 
de tot, de orice însărcinări, se trăsese deoparte de orice treburi, şi în primul 
rând de „cauza comună”, abandonandu-se total unei existente contemplative. 
Piotr Verhovenski, deşi cu prilejul adunării îl chemase pe Liputin să vină cu el 
la Kirillov ca să se convingă că acesta va lua asupra sa în momentul de fata 
„afacerea Şatov”, în explicaţia pe care o avusese cu Kirillov atunci nu pomeni 
nici un cuvânt despre Şatov, nu făcu nici o aluzie, socotind probabil aşa ceva 
apolitic, iar pe Kirillov poate chiar drept un om pe care nu se poate conta, 
amânând totul pentru a doua zi, când treaba va fi făcută şi când pentru Kirillov 
va fi deci „absolut egal”; în orice caz, acestea erau socotelile pe care şi le făcuse 
Piotr Stepanovici în privinţa lui Kirillov. Liputin observase şi el că despre Şatov, 
cu toată promisiunea, nu se pomenise nimic, dar Liputin era prea tulburat ca 
să se gândească a formula vreo obiectie. 

În cea mai mare goană, Şatov se îndreptă spre strada Muravinaia, căreia 
nu-i vedea capătul, blestemând distanţa. 

Trebui să bată îndelung la uşa lui Virghinski: toată lumea era de mult 
adâncită în somn. Dar Şatov începu să bată din toate puterile în oblon, fără nici 


o jena. Cainele legat in lant in curte särea si se smucea latrand cu furie. Sarira 
şi câinii de pe toată strada si se stârni o asurzitoare larmă câinească. 

— De ce baţi şi ce doreşti dumneata? se auzi, în sfârşit, la fereastră 
glasul lui Virghinski, blând şi cu totul necorespunzător „jignirii”. 

Oblonul se întredeschise şi prin oberlihtul deschis se auzi un glas de 
femeie strident şi care într-adevăr exprima jignire. 

— Cine e nemernicul care bate? strigă fata bătrână, ruda lui Virghinski. 

— Sunt Şatov, s-a reîntors nevastă-mea şi acum se află în chinurile 
naşterii... 

— Atunci las-o să nască şi cară-te! 

— Am venit după Arina Prohorovna, nu plec fără Arina Prohorovna. 

— Nu poate veni ea la oricine. Noaptea e o practică specială... Du-te la 
Makseeva şi nu mai face atâta gălăgie! ţipă cu răutate femeia. Se auzea de afară 
cum Virghinski încearcă s-o potolească; dar fata bătrână îl combătea şi nu 
ceda. 

— Eu nu plec de aici! strigă iar Şatov. 

— Aşteaptă, aşteaptă! strigă în sfârşit Virghinski, reuşind să potolească 
furia fetei bătrâne. Te rog, Şatov, aşteaptă vreo cinci minute, o trezesc pe Arina 
Prohorovna şi încetează te rog să mai baţi şi să tipi... O, dar e îngrozitor! 

Peste cinci minute nesfârşite apăru Arina Prohorovna. 

— Ţi-a venit soţia? se auzi prin oberliht glasul ei şi, spre surprinderea lui 
Satov, absolut lipsit de mânie, ci numai poruncitor ca de obicei; dar acesta era 
felul de a vorbi al Arinei Prohorovna. 

— Da, soţia, şi naşte. 

— Maria Ignatovna? 

— Da, Maria Ignatovna, bineînţeles, Maria Ignatovna! 

Se făcu tăcere. Şatov aştepta. Prin casă se auzeau şoapte. 

— De mult a sosit? întrebă iar m-me Virghinskaia. 

— În seara aceasta, la ora opt. Vă rog, mai repede. 

lar se auzira soapte, ca şi cum cei dinăuntru se sfătuiau. 

— Ascultă, nu greşeşti? Chiar ea te-a trimis să mă chemi? 

— Nu, nu m-a trimis după dumneata, vrea o bătrână oarecare, o femeie 
simplă, ca să nu mă împovăreze cu cheltuieli, dar n-aveţi nici o grijă, eu achit. 

— Bine, vin, n-are importanţă dacă plăteşti sau nu. Am prețuit totdeauna 
sentimentele de independenţă ale Mariei Ignatovna, desi poate că nu mă tine 
minte. Ai ceva din lucrurile cele mai necesare? 

— N-am nimic, dar procur tot ce trebuie, procur, procur... „Există totuşi 
la oamenii ăştia şi unele generozitati, gândea Şatov, îndreptându-se spre 
Leamsin. Convingerile şi omul sunt, pare-se, două lucruri mult deosebite. Poate 
că am şi eu o mare vină fata de ei! ... Toţi sunt vinovaţi, toţi sunt vinovaţi si... 
dacă s-ar fi convins toată lumea de acest lucru! ...” 

La usa lui Leamsin nu trebui să bata prea mult; spre surprinderea sa 
acesta deschise îndată ferestruica, sărind din asternut descult şi dezbrăcat, 
riscând să capete guturai; era un om foarte prudent şi se îngrijea de sănătatea 


lui. Dar graba cu care raspunse isi avea explicatia ei: Leamsin tremurase toata 
seara si nici până acum nu reuşise să adoarma, tulburat de şedinţa de la „ai 
noştri”; i se năzărea mereu că-l vizitează nişte musafiri nepoftiti si absolut 
nedoriți. Îl neliniştea mai ales vestea denuntului lui Satov şi iată că se pomeni 
deodată cu aceste bătăi îngrozitoare în fereastră! ... 

Se speriase într-adevăr văzându-l pe Şatov, pentru că închise brusc 
ferestruica şi se refugie în pat. Şatov începu să bată şi să strige şi mai tare. 

— Cum iti permiti să baţi în felul acesta în miez de noapte? strigă 
amenintator, dar tremurând de frică, Leamşin, care peste vreo două minute se 
hotări totuşi să deschidă iar oberlihtul şi să se convingă dacă Şatov era singur 
sau nu. 

— Ti-am adus revolverul; ia-l înapoi şi dă-mi cincisprezece ruble. 

— Ce, eşti beat? E jaf curat, am să răcesc. Aşteaptă să iau ceva pe mine. 

— Dă-mi îndată cincisprezece ruble. Dacă nu mi-i dai, bat şi strig până-n 
zori; îţi sparg geamurile. 

— lar eu am să strig ajutor şi te vor închide. 

— Dar eu ce, n-am gură? Nu pot să strig ajutor? Cine trebuie să se teamă 
de asemenea strigăte, dumneata sau eu? 

— Şi dumneata eşti în stare să ai asemenea gânduri ticăloase... ştiu la ce 
te gândeşti... aşteaptă, aşteaptă, nu mai bate, pentru Dumnezeu! Unde s-a mai 
pomenit să dea cineva bani noaptea? Ce nevoie ai de bani, numai dacă nu eşti 
beat? 

— S-a întors nevasta-mea. Ti-am redus cu zece ruble, n-am tras 
niciodată, ia-ti revolverul. Ia-l îndată. 

Leamşin întinse maşinal prin ferestruică mâna şi luă revolverul; aşteptă 
puţin, şi deodată îşi scoase capul prin ferestruică, bâiguind înnebunit şi cu fiori 
reci în spate: 

— Minti că s-a întors nevasta dumitale. Dumneata... vrei pur şi simplu 
să fugi de aici. 

— Eşti un prost, încotro să fug? Piotr Verhovenski al vostru n-are decât 
să fuga, dar eu n-am de ce să fug. Vin acum de la moasa Virghinskaia şi s-a 
învoit să vină la mine. Verifică dacă te interesează. Nevastă-mea se chinuieşte, 
am nevoie de bani; dă-mi banii! 

Un foc întreg de artificii sclipi în creierul perspicace al lui Leamşin. Totul 
începu să capete o altă întorsătură, dar frica îl împiedica încă să judece mai 
bine. 

— Păi, cum aşa... Doar eşti despărţit de nevastă? 

— Vrei să-ţi sparg capul pentru asemenea întrebări? 

— O, Doamne, iartă-mă, înţelege că sunt uluit... Dar acum înţeleg, 
înţeleg şi... şi zici că Arina Prohorovna vine la dumneata? Mi-ai spus acum că 
ea a primit să meargă? Mi se pare că nu-i adevărat. Vezi, vezi, vezi că nu este 
nimic adevărat din tot ce spui dumneata. 

— Sunt sigur că acum e lângă nevasta-mea. Nu mă întârzia, n-am nici o 
vină că eşti un prost. 


— Nu-i adevărat, nu sunt prost. lartă-mă, nu pot deloc... 

Şi, pierzându-şi total cumpătul, pentru a treia oară dădu să închidă 
ferestruica, dar Şatov zbieră atât de tare, încât acela îşi scoase iar capul. 

— Dar e un atentat asupra persoanei! Ce vrei de la mine? Ce anume, 
spune? Şi ia aminte bine, vii în miez de noapte! 

— Cer să-mi dai cincisprezece ruble, cap de bou ce eşti! 

— Dar poate că nici nu vreau să primesc revolverul înapoi. N-ai nici un 
drept. Ai cumpărat obiectul şi cu asta s-a terminat, nu mai ai nici un drept. Nu 
pot noaptea să-ţi dau atâţia bani. De unde să iau această sumă? 

— Ai întotdeauna la dumneata bani; am scăzut zece ruble, dar tu văd că 
nu vrei să-ţi dezminti năravul. 

— Vino poimâine, poimâine dimineaţă, exact la ora douăsprezece iti dau 
toată suma, e bine aşa? 

Satov pentru a treia oară bătu furios in ramă: 

— Dă-mi zece ruble, iar maine dis-de-dimineata cinci. 

— Nu, poimâine dimineaţă îţi dau restul de cinci, mâine nu pot, zău. Nici 
să nu vii, să nu vii. 

— Dă-mi cele zece, ticălosule. 

— Şi de ce înjuri? Aşteaptă, să fac lumină; uite, mi-ai spart geamul... 
Cine se apucă să înjure în halul acesta noaptea? Poftim! întinse el prin geam 
bancnota. 

Şatov smulse din mâna lui bancnota, era o hârtie de cinci ruble. 

— Zău nu pot, să mă tai nu pot, poimâine iti dau tot, dar acum nu pot. 

— Nu plec, zbieră Şatov. 

— Poftim, ia şi asta, atâta tot, mai mult nu dau. Poţi să zbieri cât te ţine 
gura, nu dau. Întâmple-se orice, nu dau; nu dau şi nu dau! 

Părea că îl cuprinsese o disperare turbată, transpirase tot la faţă. Cele 
două hârtii pe care se îndurase să le mai dea erau de câte o rublă. În total, 
Şatov ţinea în mână şapte ruble. 

— Dracu” să te ia, vin mâine. Să ştii că te omor în bătaie, Leamsin, dacă 
nu-mi pregăteşti pentru mâine opt ruble. 

„Nu mă mai găseşti acasă, prostule!” îşi zise în sinea lui Leamşin. 

— Ia stai, stai! strigă el cat îl tinea gura în urma lui Şatov care o luase la 
fugă. Aşteaptă, întoarce-te; spune, te rog, este adevărat ce mi-ai spus că ţi s-a 
întors nevasta acasă? 

— Imbecilule! scuipă Satov şi o luă la fuga spre casă. 

IV. 

Notez că Arina Prohorovna nu ştia nimic despre hotărârile de aseară, 
luate în şedinţă. Virghinski, întorcându-se acasă uluit şi deprimat, nu îndrăzni 
să-i comunice acest lucru; dar nu rezistă ispitei să dezvăluie taina pe jumătate, 
adică ştirea comunicată de Verhovenski că Şatov are intenţia negreşit să-i 
denunțe, adăugând însă că el, Virghinski, nu prea dă crezare acestei ştiri. Arina 
Prohorovna se sperie groaznic. Nu ştiu de ce, în momentul când Şatov veni s-o 
cheme, ea, cu toate că era foarte obosită veghind la patul unei lehuze în 


noaptea precedentă, se hotări imediat să plece. Întotdeauna era convinsă că 
„un mizerabil ca Satov este capabil să facă o ticăloşie cetateneasca”; dar sosirea 
Mariei Ignatievna putea să dea lucrurilor o altă întorsătură. Chipul speriat al 
lui Şatov, tonul disperat al rugamintilor sale, felul cum implora ajutor marcau o 
schimbare de sentimente la trădător: un om hotărât chiar să se trădeze pe el, 
numai ca să-i ducă la pierzanie pe alţii, ar fi trebuit să aibă o altă înfăţişare şi 
un alt ton decât cum apărea în realitate. Într-un cuvânt, Arina Prohorovna se 
hotări să se convingă personal la faţa locului. Virghinski rămase foarte 
mulţumit de hotărârea ei, ca şi cum i s-ar fi luat de pe umeri o grea povară! 
Începuse şi el să nutrească o speranţă: înfăţişarea lui Şatov i se păru cu totul 
necorespunzătoare presupunerii lui Verhovenski... 

Şatov nu greşise; ajungând acasă o găsi pe Arina Prohorovna lângă 
Marie. Îndată ce apăru, ea îl alungă cu dispreţ pe Kirillov, care veghea jos lângă 
scară; făcu în grabă cunoştinţă cu Marie, care nu voi să recunoască de a fi 
cunoscut-o înainte; o găsi pe aceasta „într-o stare deplorabilă”. Adică înrăită, 
buimacă şi „în cea mai laşă disperare”; dar în cinci minute îi răsturnă toate 
obiecțiile. 

— Ce ţi-ai vârât în cap că nu vrei o moaşă scumpă? spunea Virghinskaia 
în clipa cand apăru Satov. E curată prostie, gânduri deformate din cauza 
situaţiei dumitale anormale. Cu ajutorul unei bătrâne oarecare, unei moaşe 
primitive, ai fi avut cincizeci la sută risc să se încheie totul în modul cel mai 
nefavorabil; şi după aceea ai fi avut infinit mai multe cheltuieli decât cu o 
moasa scumpă. Şi de unde ştii, mă rog, că sunt o moaşă scumpă? Îmi veţi plăti 
pe urmă, nu iau nimic peste cât trebuie, iar rezultatul îl garantez; la mine n-ai 
să mori, am văzut eu multe. De altfel, şi copilul as putea chiar mâine să ţi-l 
trimit la orfelinat, iar după aceea poate fi trimis la ţară ca să crească acolo şi cu 
aceasta totul se va aranja. Între timp dumneata te însănătoşeşti, te apuci de o 
muncă potrivită şi în scurt timp îi restitui lui Şatov cheltuielile pe care le va 
face şi care de fapt nici nu vor fi atât de mari... 

— Nu-i vorba despre asta... N-am dreptul să-l împovărez... 

— Înţeleg aceste sentimente rezonabile si de justificată ţinută civică, dar 
crede-mă că Şatov nu va cheltui aproape nimic, dacă va accepta să se 
transforme dintr-un individ fantezist într-un om cu idei cât de cât juste. N-are 
decât să nu mai facă prostii, să nu bată toba, să nu alerge cu limba scoasă prin 
tot oraşul. Dacă nu-l reținem, este in stare până mâine dimineaţă să-i pună în 
picioare pe toţi medicii de aici. N-a stârnit toţi câinii de pe strada mea? De 
doctor însă nu e nevoie, am mai spus, garantez că totul va fi bine. O femeie 
bătrână, mă rog, n-ar fi rău să fie angajată pentru diferite servicii, nu costă 
cine ştie cât. De altfel, şi el personal ar putea să ne fie de folos, n-o fi capabil 
numai de prostii. Are mâini, are picioare, va alerga la farmacie, fără să-ţi 
jigneasca sentimentele cu cine ştie ce acte de binefacere. Şi ce binefacere, ma 
rog? Nu este el acela care te-a adus în starea aceasta? N-a fost el acela care te-a 
făcut să te certi cu familia în care erai guvernanta, şi cu scopul exclusiv egoist 
de a se căsători cu dumneata? Am auzit noi... De altfel, a şi alergat la noi ca un 


nebun, zbierand in gura mare. N-am intentia sa ma bag impotriva vointei 
nimanui si am venit numai din principiu, pentru ca toti ai nostri sunt obligati 
sa fie solidari; i-am spus-o asta încă înainte de a ieşi din casa. Dacă crezi ca 
sunt de prisos, n-am decât să-ţi spun adio şi plec; dar să nu ne pomenim pe 
urmă cu cine ştie ce complicaţii pe care am putea să le evităm atât de uşor 
acum. 

Şi se sculă de pe scaun. 

Marie era atât de neajutorată, suferea atât de mult şi, trebuie s-o spunem 
deschis, se temea atâta de ceea ce o aşteaptă, încât nu îndrăzni s-o lase să 
plece. Dar femeia aceasta îi deveni deodată nesuferită; vorbea despre lucruri cu 
totul străine de ceea ce era în sufletul Mariei! Dar avertismentul despre o 
eventuală moarte în mâinile unei moaşe nepricepute o făcu să-şi învingă 
repulsia. În schimb, fata de Satov din clipa aceea se arătă si mai pretențioasă, 
şi mai necruțătoare. Ajunse, în cele din urmă, până la a-i interzice nu numai să 
se uite la dânsa, dar si să stea cu fata spre dânsa. Suferinta ei se intetea. 
Blestemele, chiar şi înjurăturile, deveneau mai violente. 

— Păi, dacă e aşa, să-l expediem mai bine afară, reteză Arina Prohorovna, 
are faţa albă ca varul, mai mult te sperie; e palid ca un cadavru! Dar dumneata 
ce ai, om ciudat şi caraghios ce eşti? Ce comedie! 

Şatov nu răspunse; era decis să nu răspundă nimic. 

— Am mai văzut eu taţi proşti în asemenea cazuri, care aproape să 
înnebunească, dar aceia cel puţin... 

— Încetează sau lasă-mă să crap aici! Să nu mai rostesti nici un cuvânt! 
Nu vreau, nu vreau! strigă Marie. 

— Ca să nu mai rostesc nici un cuvânt îmi este imposibil, dacă nu cumva 
ţi-ai pierdut minţile; cam asa te văd eu în situaţia în care te afli. Dar avem 
nevoie să vorbim şi despre ceea ce ne interesează direct: spune, ai ceva 
pregătit? Răspunde dumneata, Şatov, ea nu mai este în stare. 

— Spune, ce anume trebuie? 

— Vasăzică, n-aveţi nimic pregătit. 

Virghinskaia înşiră repede tot ce îi trebuia şi, ca să fim drepţi, 
mărginindu-se numai la cele absolut necesare, până la limita mizeriei. Câte 
ceva se găsi la Şatov. Marie îi întinse cheita sacului ca să caute el acolo ce mai 
avea. Întrucât însă mâinile îi tremurau, zăbovi destul de mult, încercând să 
descuie lacătul necunoscut. Marie se supără groaznic, dar cand sări Arina 
Prohorovna ca să încerce ea, aceasta nu-i permise în ruptul capului să se uite 
în sacul ei şi cu un strigăt capricios starui ca sacul să fie deschis numai de 
Şatov. 

Unele lucruri trebui să le ceară de la Kirillov. Dar îndată ce Şatov dădu să 
plece, Marie imediat începu să strige, chemându-l înapoi, şi nu se linişti decât 
atunci când Satov, reîntors de pe scară, o asigură că nu va lipsi decât un minut 
cât îi trebuie ca să aducă ce mai este necesar. 

— Dumitale, cucoană, e greu să-ţi intre în voie cineva, râse Arina 
Prohorovna: ba stai cu faţa la perete şi să nu îndrăznească nimeni să se uite la 


dumneata, ba sa nu indrazneasca sa plece nici pentru o clipa, gata sa 
izbucnesti în lacrimi. Îl duci pe om în stare să intre la idei. Ia lasă, lasă 
mofturile şi nu te mai necăji, glumesc doar. 

— N-are voie să intre la nici un fel de idei! 

— Asta e acum, dacă nu era îndrăgostit de dumneata, nu alerga ca un 
turbat pe străzi, cu limba scoasă, şi n-ar fi stârnit prin oraş toţi câinii. Ştii că 
mi-a spart rama de la fereastră! 

V. 

Satov il gäsi pe Kirillov tot asa, plimbandu-se de la un capat la celälalt al 
camerei si atât de distrat, încât părea că uitase de sosirea nevestei acestuia şi-l 
asculta fără să înţeleagă. 

— A, da, îşi aduse el aminte brusc, smulgându-se cu greu parcă şi numai 
pentru o clipă de la ideea care-l preocupa. 

— Da, da... o bătrână... Sotie sau bătrână? Ia stai: şi soţia, şi bătrâna, nu 
e asa? Mi-aduc aminte; am fost; bătrâna vine, dar nu chiar acum. Ia perna 
asta. Altceva? Da... Ascultă, Satov, ti s-a întâmplat vreodată să ai clipe de 
armonie veşnică? 

— Ştii, Kirillov, n-ai voie să nu dormi deloc nopţile. 

Kirillov îşi reveni şi — lucru ciudat — începu să vorbească mult mai legat 
chiar decât vorbea întotdeauna; se vedea că totul fusese la el formulat de mult, 
poate chiar şi în scris: 

— Există clipe, nu durează decât cinci sau şase secunde, nu mai mult, 
când simţi brusc prezenţa armoniei veşnice, deplin atinse. Nu e ceva 
pământesc; şi nu în sensul că ar fi ceva celest, ci în sensul că omul, în 
întruparea lui pământeană, este incapabil s-o suporte. Trebuie să se 
transforme fiziceşte sau să moară. Este un sentiment clar şi indiscutabil. Ai 
brusc senzaţia că simţi natura în toată plenitudinea ei şi te surprinzi îndată 
spunând: da, e adevărat. Zidind lumea, Dumnezeu la sfârşitul fiecărei zile de 
creaţie a zis: „Da, e adevărat, e bine”. Nu este... nu e înduioşare, ci numai aşa, 
bucurie. Nici că ierti ceva, pentru ca nu mai ai ce ierta. Nici iubire nu este, o, 
nu! — e ceva deasupra iubirii! E înfricoşător mai ales că e atât de limpede şi e 
atâta bucurie. Dacă ţine mai mult de cinci secunde, sufletul nu mai suportă şi 
trebuie să dispară. În aceste cinci secunde trăiesc o viaţă şi pentru ele îmi voi 
da întreaga viaţă, pentru că merită. Ca să suporţi zece secunde trebuie să te 
transformi fiziceşte. Eu cred că omul trebuie să înceteze de a naşte. Ce rost are 
să aduci pe lume copii, ce rost are evoluţia, dacă scopul este atins? În 
evanghelie se spune că după înviere nu se va mai naşte nimeni şi vor fi numai 
îngerii Domnului. E o aluzie. Soţia dumitale naşte? 

— Kirillov, iti vine des asta? 

— La trei zile o dată, la o săptămână o dată. 

— Nu ai epilepsie? 

— Nu. 

— Înseamnă că te pândeste. Fereşte-te, Kirillov, am auzit că epilepsia 
începe exact aşa. Un epileptic mi-a descris amănunţit această senzaţie 


premergatoare crizei, dar la fel cu ceea ce-mi spui dumneata; tot la cinci 
secunde limita si el timpul, spunand ca nu mai poate suporta. Adu-ti aminte de 
ulciorul lui Mahomed, care nu se golise de tot, in rastimpul ce-i trebuise lui 
Mahomed, zburand pe calul sau, sa faca ocolul raiului. Ulciorul acesta 
reprezinta tocmai acele cinci secunde; prea seamana cu armonia dumitale, iar 
Mahomed era un epileptic. Fereste-te, Kirillov, sa nu te loveasca epilepsia! 

— Nu va avea timp, surase bland Kirillov. 

VI. 

Noaptea trecea. Satov era luat la goana, certat, chemat, Marie ajunsese in 
ultimul grad de frică pentru viata ei. Tipa că vrea să trăiască „negreşit, 
negreşit!”, că se teme de moarte. „Nu trebuie, nu trebuie!” repeta ea. Dacă nu 
era Arina Prohorovna, într-adevăr, ar fi fost rău de tot. Treptat ea reuşi să-şi 
domine cu desăvârşire pacienta. Aceasta începu să asculte de fiecare cuvânt al 
ei, de fiecare strigăt, ca un copilaş. Arina Prohorovna se impunea prin 
severitate şi nu prin blandete, în schimb lucra cu o pricepere extraordinară. Se 
lumina de ziuă. Moaşei îi trăsni deodată să inventeze că Şatov ieşind mereu pe 
scară se roagă lui Dumnezeu şi izbucni în râs. Râse şi Marie, râse cu răutate, 
veninos, ca şi cum s-ar fi simţit mai uşor după acest râs. În cele din urmă, îl 
dădură pe Şatov afară de tot. Veni şi dimineaţa, rece şi umedă. El îşi lipi 
obrazul de perete, în colţ, exact ca în ajun când primise vizita lui Erkel. 
Tremura ca frunza, se temea să cugete, dar creierul lui se agăța cu gândul de 
tot ce răsărea în închipuire, cum se întâmplă în vis. Visurile îl captivau mereu 
şi mereu se destrămau cum s-ar rupe un fir de aţă putredă. 

Dar iată că dinăuntru gemetele se transformară în zbierete îngrozitoare, 
pur animalice, insuportabile, imposibile. Voia să-şi astupe urechile, dar nu mai 
putu şi, căzând în genunchi, repeta inconştient: „Marie, Marie!”. Şi iată, în 
sfârşit, se auzi un țipăt nou, un țipăt care-l făcu pe Satov să tresalte şi să sara 
în picioare, un țipăt de prunc, slab, plesnit. Îşi făcu semnul crucii si se repezi 
înăuntru. În braţele Arinei Prohorovna tipa şi se vanzolea mişcând din manute 
şi picioruşe o fiinţă mică, roşie, zbârcită, îngrozitor de neputincioasă şi 
depinzând, ca un firicel de praf, de cea dintâi suflare a vântului, dar care striga 
şi-şi afirma prezenţa, ca şi cum avea şi ea un drept deplin la viaţă... Marie 
zăcea fără simtire, dar peste un minut îşi deschise ochii si se uită la Satov cu o 
privire foarte ciudată: era cu totul nouă această privire, cum anume el nu era 
încă în stare să-şi dea seama, dar niciodată înainte nu văzuse la dânsa o 
asemenea privire. 

— E băiat? Băiat? o întrebă ea cu glas suferind pe Arina Prohorovna. 

— Un puşti! strigă aceasta, răspunzându-i şi înfăşurând copilul. 

Pentru un moment, după ce-l înfăşură şi înainte de a-l culca de-a 
curmezişul patului între două perne, ea îl trecu în braţele lui Şatov să-l ţină 
puţin. Marie, cu coada ochiului şi temându-se parcă de Arina Prohorovna, îi 
făcu un semn din cap. El înţelese imediat şi apropiindu-se îi arătă pruncul. 

— Ce... drăguţ... şopti ea cu un zâmbet palid. 


— Ia te uită la dumnealui cum priveşte! rase veselă si triumfătoare Arina 
Prohorovna, scrutând faţa lui Şatov. Ce mutră are! 

— Veseleşte-te, Arina Prohorovna... e o mare bucurie... bâigui Şatov cu o 
expresie idioată de fericire pe faţa lui care se lumină la auzul celor două cuvinte 
spuse de Marie despre copil. 

— Despre ce mare fericire vorbeşti dumneata? se distra Arina 
Prohorovna, agitându-se prin cameră, dereticând de zor ca să pună totul în 
ordine. 

— Taina apariţiei unei fiinţe noi, marea şi inexplicabila taină, Arina 
Prohorovna, şi-mi pare rău că nu înţelegi asta! 

Şatov bâiguia cuvintele fără şir, confuz, extaziat. Părea că-şi pierduse 
capul şi, peste voinţa lui, sufletul lui se descărca de la sine. 

— Erau doi şi deodată a apărut un al treilea om, un spirit nou, complet, 
deplin închegat, cum nu poate crea mâna omului; un cuget nou şi o dragoste 
nouă, e aproape înfricoşător... Nimic mai sublim nu poate exista pe lume! 

— Poftim, ce e în stare să îndruge! E pur şi simplu dezvoltarea continuă a 
organismului şi nimic mai mult, nici un fel de taină nu există în asta, râse cu 
sinceritate Arina Prohorovna. Dacă o luăm aşa, orice musculita este o taină. 
Altceva însă: oamenii de prisos n-ar trebui să se nască. Întâi şi întâi refaceti 
totul în asa fel ca ei să nu fie de prisos, si pe urmă nasteti-i. Dar aşa, uite 
acesta mâine-poimâine va trebui să fie dus la orfelinat... De altfel, e mult mai 
bine aşa. 

— Nu voi lăsa niciodată să fie dus de la mine la orfelinat! zise ferm Şatov 
cu privirea în duşumea. 

— ÎL înfiezi? 

— Este fiul meu. 

— În definitiv ce mai vorbă multă, el este Satov după lege, este Satov şi n- 
ai de ce să pozezi în binefăcător al neamului omenesc. Dumnealor nu pot fără 
fraze pompoase. Ei bine, bine, numai că iată ce vreau să vă spun, domnilor, 
zise ea isprăvind dereticatul, eu trebuie să plec. Mai vin în dimineaţa aceasta şi 
deseară, de va fi nevoie de mine; dar acum, întrucât totul a decurs cu bine, 
trebuie să alerg şi în altă parte, sunt aşteptată acolo. Am văzut, Şatov, că te 
aşteaptă acolo o bătrână: e foarte bine că ai chemat-o, dar nu conta prea mult 
pe ea şi stai aici, rămâi lângă lehuză, poate va fi nevoie de dumneata; am 
impresia ca Maria Ignatievna nu te va alunga... Bine, bine, glumesc... 

Şatov ieşi s-o conducă până la poartă şi pe drum ea mai adăugă: 

— Nici nu ştii ce caraghios erai, n-am s-o uit o viata întreagă; bani nu-ţi 
iau; şi în somn am să râd. Ceva mai caraghios de cum erai dumneata în 
noaptea asta nu mi-a fost dat să văd. 

Virghinskaia plecă deplin satisfăcută. După înfăţişarea lui Şatov şi felul 
cum vorbea era limpede ca ziua că omul acesta „se pregăteşte să ia în serios 
rolul de tată şi e un molâu cum nu găseşti altul pe lume”. Porni direct acasă, ca 
să-i împărtăşească lui Virghinski constatările ei, deşi îi venea mai aproape să 
treacă pe la o altă pacientă. 


— Marie, ea te sfătuieşte să nu dormi un timp, desi îmi dau seama c-o 
să-ţi fie greu... începu Satov sfios; rămân aici lângă fereastră ca să veghez lângă 
tine, ce zici? 

Se aşeză lângă fereastră în spatele divanului, ca să nu stea în ochii ei. 
Dar nu trecu nici un minut şi Marie îl chemă, rugându-l cu dezgust să-i 
îndrepte perna. El se apucă s-o facă. Ea se uita manioasa în perete. 

— Nu aşa, of, nu aşa... Ce neîndemânatic! 

Şatov încercă să aranjeze şi mai bine perna. 

— Apleacă-te spre mine, zise ea brusc cu un glas aproape sălbatic, 
ferindu-şi privirea. 

El tresari, dar se apleca. 

— Mai mult... Nu aşa... Mai aproape, şi deodată mâna ei stângă îl 
cuprinse cu repeziciune pe după gât şi el simţi pe fruntea lui un sărut tare, 
umed. 

— Marie! 

Buzele ei tremurau, se vedea că luptă să se stăpânească, brusc însă se 
ridică putin sprijinită pe mâini şi cu ochii scânteietori strigă: 

— Nikolai Stavroghin e un ticălos! 

Recăzu cu faţa în pernă sleită, ca o tulpină tăiată de coasă, izbucnind 
într-un plâns isteric şi strângând cu putere în mâna ei mâna lui Şatov. 

Din clipa aceea ea nu-l mai lăsă să se depărteze de lângă dânsa şi-i ceru 
să se aşeze chiar la căpătâiul ei. Nu era în stare să vorbească mult, dar tot se 
uita la el, zâmbind fericită. Părea că devenise brusc o biată fiinţă prostuta. 
Amândoi păreau renascuti. Şatov ba plângea ca un baietas, ba îndruga 
Dumnezeu ştie ce, confuz, înflăcărat, nebun; îi săruta mâinile; ea îl asculta 
încântată, poate chiar şi fără să înţeleagă, dar îşi trecea duios mâna slăbită 
prin firele chicii lui, apoi le netezea, bucurându-se. El îi vorbi despre Kirillov, 
despre viata nouă pe care ei acum „o vor reîncepe şi pentru totdeauna”, despre 
existenţa lui Dumnezeu şi despre oameni care toţi sunt buni... Entuziasmati, 
luară iar pruncul să-l admire. 

— Marie, strigă el ţinând pruncul în braţe, s-a terminat cu coşmarul de 
până acum, cu ruşinea şi putreziciunea! Ne apucăm de muncă şi pornim pe un 
drum nou tustrei, da, da! ... Dar cum îl vom numi, Marie? 

— Pe el? Cum îl vom numi? repetă ea cu mirare şi deodată pe chipul ei se 
zugrăvi o profundă tristeţe. 

Îşi plesni palmele şi, aruncându-i o privire plină de repros, îşi ascunse 
faţa în pernă. 

— Marie, ce-i cu tine? strigă el dezolat. 

— Şi ai fost în stare, ai fost în stare... O, ingratule! 

— Marie, iartă-mă, Marie... Te-am întrebat numai cum îl vom numi. Eu 
nu ştiu... 

— Ivan, Ivan, îşi ridică ea faţa aprinsă şi scăldată în lacrimi, cum ai fost 
în stare să-ţi închipui că îi vom da un alt nume, îngrozitor? 

— Linişteşte-te, Marie, vai ce tulburată esti! 


— Altă grosolanie? Ce înţeles vrei să atribui tulburării mele? Pariez ca 
dacă aş fi vrut să i se dea... numele acela îngrozitor, te-ai fi declarat imediat de 
acord, nici n-ai fi băgat de seamă! O, ce ingrati sunteţi, ce meschini, toţi, toţi! 

Peste un minut, desigur, veni iar împăcarea. Şatov o convinse să 
adoarmă. Ea adormi, dar continuând să ţină mâna lui în a ei, se trezea des, se 
uita la el temându-se parcă să nu plece şi adormea iar. 

Kirillov o trimise pe bătrână „cu felicitări” şi totodată şi cu ceai fierbinte, 
pârjoale calde şi supa cu pâine albă pentru „Maria Ignatievna”. Bolnava sorbi 
supa cu lăcomie, bătrâna reînfăşă copilul. Marie îl sili pe Şatov să mănânce o 
pârjoală. 

Timpul trecea. Şatov, sleit de puteri, adormi apoi pe scaun, sprijinindu-şi 
capul pe perna soţiei. Asa îi găsi Arina Prohorovna, care se tinu de cuvânt. Îi 
trezi făcând haz, discută cele trebuincioase cu Marie, cercetă copilul şi îi 
porunci iar lui Şatov să rămână nelipsit lângă lehuză. Apoi, mai făcând haz de 
„soţi” cu un aer de oarecare dispreţ şi orgoliu, plecă la fel de mulţumită ca si 
dimineaţa. 

Întunericul se lăsase de tot când Şatov se trezi. Aprinse repede 
lumânarea şi alergă s-o cheme pe bătrână; dar în clipa când dădu să coboare 
scara, nişte paşi linistiti si discreti se auziră urcând spre el. Era Erkel. 

— Nu intra! şopti Şatov şi, prinzându-l de mână, îl trase înapoi spre 
poartă. Aşteaptă aici, vin îndată, am uitat de dumneata! O, cum ai ştiut să-mi 
amintesti! 

Era atât de grăbit, încât nici nu mai trecu pe la Kirillov, ci se mulţumi s-o 
cheme numai pe bătrână. Marie se arătă disperată si indignata că „a fost 
posibil să-i treacă prin cap s-o lase singură”. 

— Dar gândeşte-te, strigă el entuziasmat, că e ultimul pas! După aceea 
pornim pe un drum nou, şi niciodată, niciodată nu ne vom mai aminti de 
coşmarul acesta! 

Reusi cu greu s-o convingă promițând să se întoarcă exact la ora noua; o 
sărută fierbinte, sărută şi copilul şi cobori repede la Erkel. 

Amândoi se îndreptară spre parcul Stavroghinilor de lângă conacul 
Skvoreşniki, la marginea căruia, într-un loc izolat unde începea pădurea de 
brazi, cu un an şi jumătate în urmă îngropase tipografia ce îi fusese 
încredinţată. Locul era pustiu şi sălbatic, nevăzut din conacul Skvoreşniki care 
se afla la o distanţă considerabilă. De la casa Filippov urmau să parcurgă vreo 
trei şi jumătate sau chiar patru verste. 

— Şi mergem aşa pe jos? Iau un birjar. 

— Vă rog foarte mult să nu faceţi asta, obiectă Erkel, au insistat mult să 
venim pe jos. Şi birjarul poate fi martor. 

— Bine... la dracu”! Totuna, numai să terminăm, să terminăm odată! 

Porniră în pas grăbit. 

— Erkel, bäietasule, strigă Şatov, ai fost vreodată fericit? 

— Dumneata pari acum fericit, zise Erkel privindu-l cu multă curiozitate. 

Capitolul al şaselea. 


O noapte de chin. 

I 

În cursul zilei, Virghinski pierdu două ore ca să treacă pe la toţi „ai 
nostri” şi să-i anunţe ca Satov nu va denunța sigur, pentru că se întorsese 
nevastă-sa şi născuse în camera lui un copil şi deci „ştiută fiind inima 
omenească”, era imposibil să-şi închipuie cineva că în aceste momente el poate 
fi primejdios. Dar spre surprinderea lui nu găsi aproape pe nimeni acasă, afară 
de Erkel şi de Leamşin. Erkel îl ascultă în tăcere, uitându-se cu o privire senină 
în ochii lui, şi la întrebarea directă: „Va merge la ora şase sau nu?” răspunse cu 
zâmbetul cel mai candid că „va merge, desigur”. 

Leamşin zăcea, probabil bolnav foarte serios, cu plapuma trasă peste 
cap. Văzându-l pe Virghinski se sperie şi, îndată ce acesta începu să vorbească, 
se apucă să dea din mâini pe sub plapumă, rugându-l să-l lase în pace. Şi 
totuşi vestea despre Satov o ascultă; iar ştirea că ceilalţi n-au fost găsiţi acasă îl 
uimi vizibil. Se dovedi cu acest prilej că el aflase (de la Liputin) despre moartea 
lui Fedka şi se grăbi la rândul lui să-i povestească în vorbe confuze lui 
Virghinski, care la rându-i rămase uluit. Iar la întrebarea directă a lui 
Virghinski: „Trebuie să meargă sau nu trebuie?”, începu să-l implore dând din 
mâini ca el „nu se amestecă, nu ştie nimic şi să fie lăsat în pace”. 

Virghinski se întoarse acasă deprimat şi profund tulburat; îl apăsa de 
asemenea faptul că trebuia să ascundă totul de familia sa; era obişnuit să-i 
spună totul soţiei şi dacă nu s-ar fi aprins în creierul lui încins în clipa aceea 
un gând nou, un plan nou împăciuitor în privinţa acţiunii de urmat, probabil 
că ar fi căzut şi el bolnav la pat, ca şi Leamşin. Dar gândul acesta nou îl întări, 
ba mai mult, începu să aştepte acum cu nerăbdare ora fixată şi porni chiar 
mult mai înainte spre locul de adunare. 

Era un loc sumbru, la capătul imensului parc al Stavroghinilor. M-am 
dus după aceea anume ca să-l văd şi, cum era şi de aşteptat, părea extrem de 
sumbru în seara aceea mohorâtă de toamnă. Se afla la marginea unei păduri 
bătrâne ce aparţinea rezervațiilor statului; imenşi brazi seculari se puteau 
distinge ca nişte pete negre şi neclare în întunericul nopţii. Era atât de 
întuneric, încât la doi paşi distanţă doi oameni nu-şi puteau distinge siluetele; 
dar Piotr Stepanovici, Liputin şi apoi şi Erkel aduseseră felinare. Nu se ştie de 
ce şi când, din timpuri imemorabile fusese construită aici din bolovani de piatră 
necioplită o grotă destul de becisnică. Masa, scaunele dinăuntrul grotei de mult 
putreziseră şi se fărâmaseră. La vreo două sute de paşi spre dreapta se afla 
marginea celui de-al treilea heleşteu al parcului. Aceste trei heleşteie, începând 
de la conac, erau unul după altul, mai bine de o verstă distanţă până la 
marginea parcului. Era greu de presupus că vreun zgomot, strigăt sau chiar 
împuşcătură ar fi putut ajunge la urechile locuitorilor bătrânului conac părăsit 
al Stavroghinilor. Odată cu plecarea de ieri a lui Nikolai Vsevolodovici şi în 
acelaşi timp a lui Aleksei Egorovici în toată casa nu rămăseseră decât vreo 
cinci-şase oameni din personal şi toţi, ca să zicem aşa, invalizi. În orice caz, 
aproape cu certitudine se putea presupune că, dacă ar fi auzit chiar vreunul 


dintre aceşti locatari rămaşi în singurătate tipete sau strigăte de ajutor, s-ar fi 
făcut probabil mici de frică şi niciunul dintre ei nu s-ar fi mişcat ca să sară în 
ajutor de pe cuptoarele lor calde. 

La orele şase şi douăzeci de minute, aproape toţi, afară de Erkel, trimis 
după Satov, se prezentară la fata locului. Piotr Stepanovici de data aceasta nu 
mai întârzie, venise împreună cu Tolkacenko. 'Tolkacenko era posomorât şi 
îngrijorat; tot aerul lui hotărât şi insolent-lăudăros pe care-l afişase până 
atunci dispăruse. Aproape că nu se depărta cu nici un pas de Piotr Stepanovici 
şi părea că devenise brusc nemărginit de devotat acestuia; preocupat, căuta 
mereu să schimbe şoapte cu el; dar acesta aproape nu-i răspundea deloc sau 
mormăia numai ceva cu necaz, ca să scape de insistenţele lui. 

Sigaliov şi Virghinski veniseră chiar ceva mai devreme decât Piotr 
Stepanovici şi la apariţia acestuia se traseră imediat puţin mai deoparte, 
profund si evident hotărâți să tacă. Piotr Stepanovici îşi ridică felinarul şi-i 
cercetă cu o atenţie insolentă şi jignitoare. „Vor să vorbească”, miji în capul lui. 

— Leamsin lipseşte? îl întrebă el pe Virghinski. Cine a spus că e bolnav? 

— Sunt aici, făcu să se audă Leamşin apărând pe neaşteptate din umbra 
unui copac. Era îmbrăcat într-un palton călduros şi înfăşurat bine cu un pled 
pe umeri, încât era greu să i se distingă chipul chiar şi la lumina felinarului. 

— Vasăzică, lipseşte numai Liputin? 

Dar şi Liputin apăru în tăcere din grotă. Piotr Stepanovici ridică iar 
felinarul. 

— Ce v-aţi ascuns cu toţii, de ce nu vă arätati? ... 

— Eu cred că avem cu toţii dreptul să ne păstrăm libertatea... mişcărilor 
noastre, murmură Liputin, deşi probabil fără să-şi dea seama ce anume a vrut 
să spună. 

— Domnilor, ridică glasul Piotr Stepanovici, pentru prima oară depăşind 
semişoapta de până atunci, ceea ce produse impresie, cred că vă daţi seama 
prea bine că n-are nici un rost acum s-o lungim. Ieri s-a spus şi s-a discutat 
totul precis şi definitiv. Poate că unii, judecând după fizionomii, ar avea ceva să 
declare; în cazul acesta îi rog s-o facă mai repede. La naiba, avem prea puţin 
timp la dispoziţie, şi Erkel poate să vină cu el din clipă în clipă... 

— Îl aduce negreşit, nu se ştie de ce strecură Tolkacenko. 

— Dacă nu mă înşel, mai întâi se va proceda la predarea tipografiei? se 
informă Liputin cu acelaşi aer al omului care nu-şi dă seama pentru ce pune 
această întrebare. 

— Bineînţeles, n-are nici un rost să pierdem obiectul, ridică Piotr 
Stepanovici felinarul spre fata lui. Totuşi ieri ne-am înţeles că în mod efectiv nu 
va avea loc predarea-primirea. El ne va arăta punctul unde e îngropat obiectul; 
iar noi îl vom dezgropa după aceea. Ştiu că se află la vreo zece paşi de unul 
dintre colţurile acestei grote... dar, dracu' să mă ia, cum ai reuşit să şi uiţi 
acest lucru, Liputin? Am convenit să-l întâmpini aici dumneata singur, şi după 
aceea vom apărea noi... Mă miră că mai întrebi sau numai o faci aşa, ca să te 
afli în treabă? 


Liputin tacu posomorât. Taceau si ceilalti. Vantul clatina varfurile 
brazilor. 

— Sper, domnilor, ca fiecare isi va face datoria, le-o retezä cu neräbdare 
Piotr Stepanovici. 

— Am aflat din sursa sigura ca la Satov s-a intors nevasta-sa si peste 
noapte a nascut un copil, vorbi deodata Virghinski, emotionandu-se si 
grabindu-se, abia izbutind sa formuleze cuvintele si gesticuland agitat. 
Cunoscând inima omenească... putem fi siguri că acum el nu va denunta... 
pentru că e fericit... De aceea, am trecut adineauri pe la voi toţi, dar n-am găsit 
acasă pe nimeni... şi să vedem, poate că nici n-ar mai fi cazul acum... 

El se opri: i se tăiase respiraţia. 

— Dacă ai fi devenit brusc, domnule Virghinski, fericit, păşi spre dânsul 
Piotr Stepanovici, ai fi renunţat să faci nu un denunt, despre asa ceva nu este 
vorba, ci o faptă eroică cetateneasca de mare risc, pe care ai fi conceput-o 
înainte de a veni fericirea şi pe care ai fi socotit-o drept o datorie şi o obligaţie, 
cu tot riscul de a-ţi pierde fericirea? 

— Nu, n-aş fi renunţat! În ruptul capului n-aş fi renunţat! zise agitându- 
se Virghinski cu o înflăcărare aproape comică. 

— Ai fi preferat mai curând să devii iarăşi nefericit sau să ajungi un 
ticălos? 

— Da, da... ba chiar dimpotrivă... aş fi preferat să fiu un ticălos absolut... 
adică nu... poate că nu ticălos, ci, dimpotrivă, absolut nefericit, decât ticălos. 

— Ar trebui să ştii în cazul acesta că Satov considera acest denunt drept 
o faptă eroică şi cetateneasca, convingerea sa supremă, şi drept dovadă este că 
riscă personal să fie tras la răspundere de autorităţi, deşi i se vor ierta multe 
desigur pentru acest denunt. Unul ca el nu mai renunţă. Nici o fericire nu 
poate învinge aici; peste o zi îşi va veni în fire, reproşându-şi, şi se va duce să-şi 
facă datoria. De altfel, nici nu văd ce mare fericire poate să fie pentru el sosirea 
unei soţii care apare peste trei ani şi anume să nască la el pruncul lui 
Stavroghin. 

— Si totuşi nimeni n-a văzut denuntul lui, zise deodată cu hotărâre 
Şigaliov. 

— Denuntul l-am văzut eu, strigă Piotr Stepanovici, el există, si toate 
discuţiile astea mi se par foarte stupide, domnilor! 

— Eu însă, se înfierbântă deodată Virghinski, eu protestez... şi protestez 
din toate puterile... Eu vreau... iată ce vreau eu: vreau ca, atunci când va veni 
el, să ieşim cu toţii şi, înconjurându-l, să-l întrebăm - daca este adevărat, să-l 
facem să-şi regrete pasul şi dacă-şi dă cuvântul de onoare să-l lăsăm în pace. 
În orice caz, o judecată; să-l judecäm. Dar nu aşa, ascunzându-ne cu toţii si 
apoi năpustindu-ne asupra lui. 

— Să rişti o cauză comună, pe simplul cuvânt de onoare, e culmea 
prostiei! Să mă ia dracu”, dar e stupid, domnilor, într-un astfel de moment! Şi 
ce rol vă asumaţi într-o clipă de primejdie? 

— Eu protestez, eu protestez, o ţinea întruna Virghinski. 


— Cel putin nu zbiera, nu vom auzi semnalul. Satov, domnilor... (Să mă 
ia dracu’, ce stupide mi se par toate astea intr-un moment ca acesta!) V-am mai 
spus, Satov e slavofil, adicä unul dintre oamenii cei mai redusi... desi, dracu’ sa 
mă ia, n-are nici o importanţă si putin imi pasa! Ma derutati, domnilor! ... 
Satov, domnilor, a fost un om inrait si, intrucat facea parte din societate, 
intentiona sau nu intentiona, voia sau nu voia, eu pana la ultimul moment am 
sperat ca poate fi folosit pentru cauza comuna si anume folosit tocmai pentru 
că e un om înrăit. L-am crutat şi l-am păstrat, cu toate dispoziţiile absolut 
precise... l-am cruțat de o sută de ori mai mult decât merita! Şi totuşi a sfârşit 
prin a denunța; ei, dar la dracu’, putin imi pasă! ... Să va văd acum pe careva 
încercând s-o şteargă! Niciunul dintre voi nu are dreptul să se eschiveze de la 
sarcină! Puteţi să vă pupati cu el dacă vreţi, dar să tradati pe cuvânt de onoare 
cauza comună n-aveţi nici un drept! Aşa poate proceda numai un porc de câine 
sau unul vândut guvernului! 

— Adică cine de aici e vândut guvernului? strecură iar Liputin. 

— Poate chiar dumneata. Mai bine ai tacea, Liputin, vorbeşti ca să-ţi 
răceşti gura degeaba. Sunt vânduți, domnilor, toţi aceia care se arată laşi in 
momentul primejdiei. De frică, se va găsi totdeauna vreun imbecil care în 
ultimul moment să fuga şi să strige: „Vă rog, iertati-ma, şi vi-i vând pe toti!”. 
Dar să ştiţi, domnilor, că nici un fel de denunt de aici încolo nu va mai 
foloseşte. Chiar dacă or să vă scadă cu vreo două grade pedeapsa din punct de 
vedere juridic, tot Siberia vă aşteaptă şi afară de aceasta nu veţi scăpa şi de 
cealaltă sabie. Iar cealaltă sabie e mai ascuţită decât cea a guvernului. 

Piotr Stepanovici era furios şi-l cam lua gura pe dinainte. Şigaliov făcu 
ferm spre dânsul vreo trei paşi. 

— Începând de aseară am chibzuit mult, începu el cu multă siguranţă şi 
metodic, după obiceiul lui (şi, mi se pare, chiar de s-ar fi prăbuşit sub 
picioarele lui pământul, el nu şi-ar fi accentuat intonatia si n-ar fi schimbat 
nici o iotă din expunerea lui metodică), şi după ce am chibzuit temeinic, am 
hotărât că omorul proiectat nu este numai o pierdere de timp preţios, care s-ar 
putea folosi pentru chestiuni mai substanţiale şi mai apropiate de ţel, dar mai 
reprezintă şi acea deviere dăunătoare de la calea normală, care întotdeauna a 
prejudiciat cel mai mult cauzei şi pentru zeci de ani a îndepărtat realizarea 
succeselor, supunându-se influenţei unor oameni superficiali şi prin excelenţă 
politici, în loc să fie urmaţi socialiştii puri. Am venit aici numai şi numai ca să 
protestez împotriva acţiunii întreprinse şi ca să fiţi bine lamuriti cu toţii, iar 
după aceea să mă retrag de la acest moment pe care dumneata nu ştiu de ce îl 
califici drept un moment de primejdie ce te paşte. Plec, dar nu de frica acestei 
primejdii şi nici dintr-un imbold sentimental fata de Şatov, cu care n-am nici 
un chef să mă pup, ci numai pentru că toată treaba aceasta de la început şi 
până la sfârşit este absolut contrară programului meu. Cât despre posibilitatea 
denuntului şi eventualitatea de a intra în solda guvernului, în privinţa mea 
puteţi fi absolut liniștiți: nici un denunt nu voi face. 

Sigaliov le întoarse spatele şi porni. 


— Ei dracie, se va întâlni cu ei şi-l va preveni pe Satov! strigă Piotr 
Stepanovici scotand revolverul din buzunar. Se auzi tacanitul tragaciului 
ridicat. 

— Poti fi sigur, se întoarse către el Sigaliov, ca întâlnindu-l pe Satov in 
drum voi schimba poate cu el un salut, dar n-am de gând să-l previn. 

— Dar stii ca s-ar putea s-o patesti pentru asta, domnule Fourier? 

— Iti atrag atenţia că nu sunt Fourier. Confundandu-ma cu acest molâu 
sentimental si abstract, dumneata confirmi că manuscrisul meu, desi s-a aflat 
în mâinile dumitale, nu-ţi este cunoscut deloc. Iar în ce priveşte răzbunarea 
dumitale, iti voi spune că degeaba ai ridicat trăgaciul: în clipa de fata nu-ţi 
convine deloc aşa ceva. lar dacă te gândeşti la o ameninţare pentru mâine sau 
poimâine, afară de nişte griji peste măsură de plictisitoare, n-ai nimic de 
câştigat împuşcându-mă: chiar dacă mă omori, mai curând sau mai târziu tot 
va trebui să ajungi la sistemul meu. Adio. 

În clipa aceea, la vreo două sute de paşi de parc, dinspre heleşteu, se 
auzi un fluierat. Liputin răspunse imediat, potrivit înţelegerii din ajun, tot 
printr-un fluierat (în care scop, nefiind sigur de gura lui cam ştirbă, cumpărase 
în dimineaţa aceea din piaţă cu o copeică un signal de lut, jucărioară din acelea 
pentru copii). Erkel apucase pe drum să-l prevină pe Şatov că se vor schimba 
semnale cu fluierături, încât acesta nu avu nici o bănuială. 

— Nici o grijă, voi trece la o distanţă respectabilă de ei şi nu mă vor 
observa, preveni cu o şoaptă gravă Şigaliov şi după aceea, fără nici o grabă şi 
fără a-şi iuți pasul, plecă definitiv prin parcul întunecos. 

Acum se ştie până în cele mai mici amănunte cum s-a produs acel 
groaznic eveniment. Mai întâi, Liputin îi întâmpină pe Erkel şi pe Şatov în faţa 
grotei; Şatov nu-l salută şi nu-i întinse mana, dar imediat, foarte grăbit si cu 
glas tare, întrebă: 

— Ei, unde e cazmaua şi n-aveţi un felinar? Nici o teamă, nimeni nu vine 
pe aici, iar în Skvoresniki nu se va auzi chiar dacă tragi cu tunul. lată locul, 
chiar aici, în acest punct... 

Şi, într-adevăr, el izbi cu piciorul într-un loc aflat la vreo zece paşi de la 
colţul din spate al grotei, în direcţia pădurii. În aceeaşi clipă se năpusti asupra 
lui din spate Tolkacenko, care stătea ascuns în dosul unui copac, iar Erkel îl 
prinse tot din spate tinându-l de coate. Liputin sări asupră-i din fata. Toţi trei îl 
doborâră imediat şi-l apăsară la pământ. Atunci sări şi Piotr Stepanovici cu 
revolverul în mână. Se spune că Şatov apucă să-şi întoarcă capul spre dânsul 
şi să-l recunoască. Trei felinare luminau scena. Şatov scoase deodată un strigăt 
scurt şi disperat; dar n-a mai fost lăsat: Piotr Stepanovici lipi ţeava revolverului 
încet şi sigur de fruntea lui şi apăsă pe trăgaci. Impuscatura se pare n-a fost 
prea răsunătoare, pentru că cel puţin la Skvoreşniki n-a auzit-o nimeni. O auzi, 
bineînţeles, Sigaliov, care probabil nici n-apucase să se depărteze mai mult de 
trei sute de paşi, auzi şi strigătul şi împuşcătura, dar după propria lui mărturie 
nu se întoarse şi nu se opri. Moartea a fost fulgerătoare. O prezenţă de spirit 
completa — n-aş spune şi calmă — păstrase numai Piotr Stepanovici; lăsându-se 


pe vine, el cerceta in graba, dar cu mana sigura, buzunarele mortului. Bani nu 
gasira asupra lui (portofelul rämäsese pe perna Mariei Ignatievna). Se gasira 
două-trei petice de hârtie, fără importanţă, o notita de birou, titlul unei cărți si 
un cont vechi de la un restaurant din străinătate. Toate hartiutele acestea Piotr 
Stepanovici le trecu în buzunarul său şi, observând deodată că toţi se 
îngrămădiseră cu ochii atintiti pe cadavru si nu fac nimic, începu sa injure 
brutal şi mânios, îndemnându-i să se grăbească; Tolkacenko şi Erkel, 
revenindu-şi, se repeziră în grotă de unde aduseră două pietre de câte şapte- 
opt kilograme greutate fiecare, ascunse acolo încă în cursul dimineţii şi 
pregătite în acest scop, adică bine legate în frânghii. Întrucât cadavrul urma să 
fie dus până la heleşteul cel mai apropiat (al treilea) şi aruncat în apă, se 
apucară să-i lege pietroaie de picioare şi de gât. Lega Piotr Stepanovici, iar 
Tolkacenko şi Erkel ţineau şi îi dădeau pe rând pietrele. Erkel îi dădu piatra 
primul şi în timp ce Piotr Stepanovici, mormăind şi înjurând, o lega cu funia de 
picioare, Tolkacenko, în tot timpul acesta destul de lung, tinu piatra în mâini, 
aplecându-se mult şi cu respect parcă cu tot corpul înainte, ca să servească 
piatra imediat, la cel dintâi semn, şi nu se gândi măcar un moment să-şi 
depună deocamdată povara jos. Când, în sfârşit, amândouă pietroaiele fură 
legate şi Piotr Stepanovici se ridică de jos ca să vadă feţele celor prezenţi, 
interveni un fapt foarte ciudat şi cu totul neaşteptat, care îi uimi pe toţi. 

După cum spuneam, aproape toţi stăteau fără să facă nimic, afară de 
Tolkacenko şi Erkel. Virghinski, deşi se repezise odată cu ceilalţi spre Şatov, nu 
puse mâna pe el şi nici nu ajută să fie ţinut. Iar Leamsin apăru în grup abia 
după impuscatura. Cu toţii în decursul perchezitionärii şi legării cadavrului, 
care tinu poate vreo zece minute, păreau că îşi pierduseră o parte din 
conştiinţă. Se grupară cu toţii împrejur şi, înainte de a încerca vreo nelinişte 
sau teamă, rămaseră câteva clipe cuprinşi de o nespusă mirare. Liputin stătea 
în faţă chiar lângă cadavru. Virghinski, în spatele lui, se uita peste umărul său 
cu un fel de curiozitate cu totul aparte şi străină parcă, ba se ridica şi în vârful 
picioarelor ca să vadă mai bine. lar Leamsin se ascunse în spatele lui 
Virghinski şi numai uneori scotea capul cu teamă ca să privească şi iar şi-l 
ascundea. Când, în sfârşit, pietrele fură legate şi Piotr Stepanovici se ridică în 
picioare, Virghinski fu apucat brusc de un tremur mărunt şi, plesnindu-şi 
palmele, strigă îndurerat cât il tinea glasul: 

— Nu e asta, nu e asta! Nu, deloc nu e asta! 

Ar fi adăugat poate şi altceva la această exclamatie atât de tardivă, dar 
Leamsin nu-l lăsă să termine: cu toată puterea el îl cuprinse deodată pe la 
spate şi scoase un țipăt absolut neverosimil. Există momente de mare spaimă, 
de pildă, când omul începe să strige cu un glas ce pare străin, un glas pe care 
nimeni înainte n-ar fi bănuit că ar putea să-l scoată, şi momentul acesta este 
într-adevăr îngrozitor. Leamşin scosese un asemenea strigăt, care nu avea în el 
nimic omenesc, ci ceva de fiară. Strângând tot mai tare şi mai tare mâinile care 
i se încleştaseră convulsiv în jurul lui Virghinski, el tipa fără încetare, fără nici 
o întrerupere, holbându-şi ochii la toţi şi cu gura larg deschisă, iar cu picioarele 


izbea marunt-marunt pe loc în pământ, ca un ropot de bătăi în tobă. Virghinski 
se sperie intr-atata, incat incepu si el sa tipe ca un nebun, cuprins parca si el 
de o furie turbata, ceea ce de la Virghinski nu s-ar fi asteptat nimeni, si 
căutând să se smulgă din inlantuirea lui Leamsin, zgâriindu-l şi izbindu-l cat 
putea să ajungă cu mâinile. Erkel îl ajută în cele din urmă să scape de 
Leamsin. Dar când Virghinski sări înspăimântat la vreo zece paşi de Leamsin, 
acesta, văzându-l deodată pe Piotr Stepanovici, scoase iar un țipăt prelung şi se 
năpusti asupra lui. Poticnindu-se de cadavru, el căzu peste Piotr Stepanovici, 
cuprinzându-l într-o îmbrăţişare sălbatică, tot atât de strânsă si de 
spasmodică, apăsându-şi capul în pieptul lui, încât nici Piotr Stepanovici, nici 
Tolkacenko, nici Liputin în primul moment nu reuşiră să facă nimic. Piotr 
Stepanovici striga, înjura, îl lovea cu pumnul în cap; în sfârşit, smulgându-se 
cumva din strânsoarea lui, scoase revolverul şi-l îndreptă drept spre gura 
căscată a lui Leamsin, care continua să zbiere şi pe care îl ţineau acum de 
mâini Tolkacenko, Erkel şi Liputin. Dar Leamsin continua să zbiere chiar cu 
revolverul în dreptul gurii. În cele din urmă Erkel, făcându-şi fularul bot, i-l 
vâri cu dibăcie în gură şi în felul acesta zbieretele încetară. Între timp, 
Tolkacenko îi legase mâinile cu capătul rămas de frânghie. 

— E ceva foarte ciudat, zise Piotr Stepanovici cercetând cu o privire 
îngrijorată chipul nebunului. 

Părea uluit. 

— L-am crezut cu totul altfel, adăugă el îngândurat. 

Deocamdată îl lăsară lângă el pe Erkel. Trebuiau să se grăbească cu 
mortul: se produsese atâta gălăgie, răsunaseră atâtea zbierete, încât s-ar fi 
putut ca cineva să-i fi şi auzit. Tolkacenko şi Piotr Stepanovici ridicară 
felinarele şi apucară cadavrul de sub cap; Liputin şi Virghinski îl prinseră de 
picioare şi porniră spre heleşteu. Din cauza celor două pietroaie povara era 
grea, iar distanţa de parcurs, peste două sute de paşi. Mai voinic decât toţi era 
Tolkacenko. La un moment dat, el îi îndemnă pe ceilalţi să-şi potrivească pasul, 
dar nu-i răspunse nimeni şi merseră aşa, care cum pornise. Piotr Stepanovici 
era de partea dreaptă şi, aplecat mult, purta pe umărul său capul mortului, cu 
mâna stângă susţinând piatra. Întrucât Tolkacenko aproape jumătate din drum 
nu se dumiri să-l ajute la susţinerea pietrei, Piotr Stepanovici în cele din urmă 
ţipă la el, înjurându-l. Tipatul veni pe neaşteptate şi singuratic; ceilalţi 
continuară drumul în tăcere şi numai în faţa heleşteului Virghinski, îndoindu- 
se sub greutatea poverii şi sleit parcă de putere, strigă deodată cu acelaşi glas 
ascuţit şi plângător: 

— Nu e asta, nu, nu, deloc nu e asta! 

Locul unde ajungea capătul acestui heleşteu destul de mare şi ultimul 
din parcul Skvoreşniki, la care îl aduseră pe cel ucis, era unul dintre cele mai 
pustii şi mai nefrecventate locuri din parc, mai ales în acest anotimp. La 
capătul acesta, lângă mal, apa era plină de ierburi. Lăsară jos felinarul, îi 
făcură vânt cadavrului legănându-l de câteva ori şi-l aruncară în apă. Se auzi 
un sunet surd şi prelung. Piotr Stepanovici ridică felinarul şi toţi se îmbulziră 


in spatele lui ca sa vada cum se duce la fund cadavrul; dar nu se vazu nimic: 
sub greutatea celor doua pietroaie, cadavrul se afundase dintr-odata. Cercurile 
mari ce unduiau la suprafata apei se topira repede. Treaba fusese facuta. 

— Domnilor, li se adresa tuturor Piotr Stepanovici, acum ne vom 
imprastia. Fără îndoială, sunteţi cuprinsi de sentimentul unei mândrii libere, 
pe care v-o dă conştiinţa datoriei împlinite în mod liber. Dacă totuşi, din 
păcate, tulburarea împiedică naşterea unui asemenea sentiment, îl veţi trăi, 
fără îndoială, mâine, când va fi chiar o ruşine să nu-l aveţi. Izbucnirea 
scandalos de compromiţătoare a lui Leamsin înclin s-o consider drept un acces 
de delir, cu atât mai mult că el, după cum mi s-a spus încă de dimineaţă, se 
simţea cam bolnav. lar dumitale, Virghinski, o clipă de liberă meditaţie iti va 
demonstra că, având în vedere interesele superioare ale cauzei comune, nu se 
putea acţiona punându-se bază numai pe cuvânt de onoare, ci numai în felul în 
care am procedat. Consecințele iti vor dovedi că a existat un denunt. Sunt 
dispus să uit exclamatiile dumitale. Cât despre o eventuală primejdie, aşa ceva 
nu se prevede. Nimănui nu-i va veni în cap să-l bănuiască pe careva dintre noi, 
mai ales dacă veţi sti să vă purtaţi în mod corespunzător, încât esentialul 
oricum depinde numai de voi şi de convingerea voastră deplină pe care, sper 
eu, o veţi găsi desigur chiar mâine. Tocmai de aceea v-aţi şi reunit într-o 
organizaţie separată şi liberă a unor oameni de acelaşi crez, cu aceleaşi 
concepţii, să vă ajutaţi unii pe alţii si, daca va fi cazul, şi să vegheati unul 
asupra celuilalt. Fiecare din voi este obligat să răspundă în faţa forului 
superior. Sunteţi chemaţi să innoiti o cauză anemiată şi pe cale să mucegăiască 
din cauza inactivitatii; să aveţi în fata ochilor voştri întotdeauna imaginea 
aceasta pentru a rămâne oricând plini de vigoare. Paşii pe care urmează să-i 
faceţi deocamdată constau în a distruge: şi statul, şi morala lui. Vom rămâne 
numai noi, cei care ne-am pregătit pentru luarea puterii: pe cei deştepţi îi vom 
atrage la noi, pe cei proşti îi vom călări. Nu trebuie să va jenati de acest lucru. 
Generaţia trebuie reeducată ca să devină demnă de libertate. Vor mai fi încă 
mii de cazuri Şatov. Ne vom organiza pentru a domina curentul; e o ruşine să 
nu întinzi mâna ca să iei în stăpânire ceea ce zace nefolosit şi cască gura la noi. 
Acum eu plec la Kirillov şi mâine vom avea acel document prin care el, înainte 
de a muri şi în chip de explicaţie faţă de autorităţi, va lua totul asupra sa. 
Nimic mai verosimil decât această combinaţie. În primul rând, el era în 
duşmănie cu Şatov; au stat împreună în America, încât au avut timp destul ca 
să se certe. Se ştie că Şatov şi-a schimbat convingerile; vasăzică, duşmănia lor 
izvorăşte din deosebiri de convingere, este deci de ordin principial, şi din teama 
unui denunt, adică cea mai neiertătoare duşmănie. Acest lucru va apărea clar 
acolo, în biletul lui. În sfârşit, va fi menţionat şi faptul că în casa Filippov, în 
locuinţa lui, a stat ascuns Fedka. În felul acesta orice bănuială va fi 
îndepărtată de voi, pentru că aceste capete de berbeci vor fi complet derutate. 
Mâine, domnilor, nu ne vom mai revedea; plec pentru scurt timp în judeţ. Dar 
poimâine veţi primi comunicările mele. V-aş sfătui toată ziua de mâine să 
rämâneti fiecare acasă. Acum vom porni de aici pe două drumuri diferite. Pe 


dumneata, Tolkacenko, te rog să te ocupi de Leamsin si să-l duci acasă. Ai 
posibilitatea să-l influentezi şi mai ales să-i explici în ce măsură se expune el 
cel dintâi prin laşitatea sa. Nu vreau deloc să mă îndoiesc, domnule Virghinski, 
de ruda dumitale Şigaliov, ca şi de dumneata; el nu va denunța. Rămâne să 
regretăm atitudinea lui; el n-a declarat că ar vrea să părăsească societatea şi de 
aceea e prea devreme să-l îngropăm. Aşadar, grabiti-va, domnilor; deşi acolo 
stau nişte capete de berbeci, orice prudenţă se impune de la sine... 

Virghinski porni împreună cu Erkel. Erkel, predându-l pe Leamsin lui 
Tolkacenko, apucă să-l aducă în faţa lui Piotr Stepanovici şi să declare că acela 
şi-a venit în fire, regretă şi cere iertare şi că de altfel nici nu ţine minte ce a fost 
cu el. Piotr Stepanovici porni singur, ocolind pe partea cealaltă a helesteelor, pe 
lângă parc. Drumul acesta era cel mai lung. Spre mirarea lui, aproape la 
jumătatea drumului, îl ajunse din urmă Liputin. 

— Piotr Stepanovici, mă tem că Leamsin va denunța! 

— Nu, după ce-şi va reveni complet, îşi va da seama că primul care va 
bate drumul Siberiei va fi el, dacă denunţă. Acum nimeni nu ne mai denunţă, 
nici dumneata. 

— Dar dumneata? 

— Bineînţeles, vă bag pe toţi la zdup, imediat ce veţi face o singură 
mişcare pentru a trăda, şi voi ştiţi acest lucru. Dar nu veţi trăda. Pentru asta ai 
alergat după mine aproape doi kilometri? 

— Piotr Stepanovici, Piotr Stepanovici, poate că nici nu ne vom mai 
întâlni vreodată! 

— De ce crezi aşa ceva? 

— Spune-mi un singur lucru numai. 

— Ce anume? Ei bine, aş vrea ca dumneata să te cari cât mai repede. 

— Un singur răspuns, dar să fie exact: suntem cumva singurul cerc de 
cinci pe lume sau e adevărat că există câteva sute de asemenea cercuri? Întreb 
în sensul cel mai înalt, Piotr Stepanovici. 

— O văd după starea dumitale. Dar ştii că dumneata eşti mai primejdios 
decât Leamşin? 

— Ştiu, ştiu, dar mă interesează răspunsul, răspunsul dumitale. 

— Cap sec ce eşti! Dar nu ţi-e totuna acum, dacă există un singur cerc 
sau o mie? 

— Vasăzică, unul singur! Am ştiut eu! strigă Liputin. Întotdeauna am 
ştiut că e unul singur, până în această ultimă clipă... 

Şi fără să mai aştepte vreun alt răspuns, se întoarse şi dispăru repede în 
întuneric. 

Piotr Stepanovici rămase un timp pe gânduri. 

— Ba nu, nimeni nu va denunța, zise el hotărât, dar grupul trebuie să 
rămână grup şi să dea ascultare sau îi... ce indivizi ticăloşi sunt totuşi! 

Il. 

Se duse mai întâi drept acasă la el si, foarte meticulos, fără grabă, isi 
facu valiza. Dimineata la sase pleca trenul expres. Acest tren expres matinal 


circula o singură data pe săptămână si fusese înfiinţat de foarte curând, in chip 
experimental deocamdată. Piotr Stepanovici, deşi îi prevenise pe „ai noştri” că 
pentru un timp va pleca prin judeţ, avea în intenţie, după cum s-a constatat 
ulterior, cu totul altceva. Terminând cu bagajele, el îi plăti gazdei anunţate din 
timp şi se mută cu o trăsură la Erkel, care locuia aproape de gară. Şi abia după 
aceea, cam pe la ora unu, porni spre locuinţa lui Kirillov, la care pătrunse 
iarăşi prin trecătoarea ascunsă a lui Fedka. 

Piotr Stepanovici era într-o dispoziţie îngrozitoare. Afară de numeroase 
alte si foarte importante pentru el nemulțumiri (tot nu ştia încă nimic despre 
Stavroghin), primi se pare — pentru că n-aş putea afirma cu siguranţă - în 
cursul zilei, de undeva (cel mai probabil din Petersburg), o ştire secretă despre 
primejdia care-l ameninţă în scurt timp. Bineînţeles, cu privire la intervalul 
acesta de timp, la noi în oraş circulă acum numeroase legende; dar chiar dacă 
se ştia ceva sigur, acest lucru nu-l ştiau decât aceia care trebuiau să fie la 
curent. Eu, personal, presupun că Piotr Stepanovici s-ar putea să fi avut 
legături şi în alte părţi afară de oraşul nostru, încât într-adevăr putea să fi 
primit vreo înştiinţare. Ba sunt şi convins, contrar îndoielii disperate şi cinice a 
lui Liputin, că mai avea două-trei grupuri de câte cinci afară de al nostru, de 
exemplu, în cele două capitale; şi de nu erau chiar grupuri de cinci, în orice caz 
avea nişte legături şi relaţii, ba dintre cele mai curioase poate. La vreo trei zile 
după plecarea lui din oraş, se primi un ordin din capitală pentru arestarea lui 
imediată, pentru ce anume - pentru afacerea noastră sau altele - nu ştiu. 
Ordinul sosi într-un moment când nu putea decât să intensifice sentimentul 
cumplit de frică, aproape mistică, care cuprinsese autorităţile noastre şi 
întreaga societate constant uşuratică până atunci, imediat după descoperirea 
asasinării misterioase şi foarte semnificative a studentului Şatov, asasinat care 
pusese vârf tuturor absurditatilor ce avuseseră loc la noi şi circumstanțelor 
extrem de misterioase în care se produsese acest caz. Dar ordinul sosise cu 
întârziere: Piotr Stepanovici se afla deja la Petersburg, sub alt nume, de unde, 
aflând cum stau lucrurile, se strecură peste graniţă... Dar văd că am anticipat 
prea mult. 

El intră la Kirillov cu un aer răutăcios si sfidător. Voia parca să smulgă 
de la Kirillov şi ceva personal, afară de ceea ce îl interesa în primul rând, să se 
răzbune asupra acestuia pentru cine ştie ce nemulţumire a sa. Kirillov păru că 
se bucură de venirea sa; se vedea că-l aşteptase mult şi cu o nerăbdare 
bolnăvicioasă. Avea faţa şi mai palidă ca de obicei, privirea ochilor săi negri era 
grea şi de o fixitate ciudată. 

— Incepusem să cred că nu mai vii, zise el apăsat de pe colţul divanului, 
de unde nici nu se mişcase în întâmpinarea lui Piotr Stepanovici. Acesta se opri 
în faţa lui şi, înainte de a vorbi, îi scrută cu multă atenţie chipul. 

— Înseamnă că totul e în ordine, şi nu renuntam la intenţia noastră, 
bravo! zâmbi el cu un aer insolent şi protector. Ce să-i faci, adăugă el pe un ton 
de glumă răutăcioasă, n-ai de ce să te plângi că am întârziat: ţi-am dăruit trei 
ore. 


— Nu vreau sa primesc de la dumneata in dar ore in plus, de altfel tu nici 
nu esti în măsură să-mi daruiesti... imbecilule! 

— Poftim? tresäri Piotr Stepanovici, dar imediat se stapani. Ce 
susceptibilitati! Nu cumva suntem furiosi? replica el cu acelasi aer de 
superioritate jignitoare. In asemenea momente cred ca e preferabil calmul. Mai 
bine să te consideri acum drept un Columb, sa vezi în mine un şoarece si să nu 
te simţi jignit. Încă de ieri ţi-am recomandat. 

— Nu vreau să văd în tine un şoarece. 

— Cum să consider asta, un compliment? Văd că şi ceaiul s-a răcit, 
vasăzică, totul e pe dos. Ehe, se petrec aici lucruri suspecte. Aha! Observ ceva 
acolo pe fereastră, pe farfurie (el se apropie de fereastră). Ia te uită, o găină 
fiartă, cu orez! ... Şi nici nu te-ai atins măcar de ea! Înseamnă că ne aflăm într- 
o dispoziţie atât de proastă, încât până şi găina... 

— Am mâncat şi nu e treaba dumitale; taci! 

— O, bineînţeles, nu-i treaba mea. Dar n-aş putea spune că puţin îmi 
pasă; inchipuieste-ti, n-am mâncat astăzi aproape deloc şi de aceea dacă găina 
aceasta, cum îmi închipui, nu-ţi mai face trebuinta...? 

Mănâncă, dacă poţi. 

— Mulţumesc, şi după aceea beau ceai. 

Piotr Stepanovici se instală repede la celălalt capăt al divanului şi cu o 
lăcomie extraordinară se apucă să devoreze găina; în acelaşi timp însă şi 
supraveghea clipă de clipă victima. Kirillov îl privea cu o scârbă mânioasă, 
nefiind în stare să-şi ia ochii atintiti asupra lui. 

— Şi totuşi, se nelinişti deodată Piotr Stepanovici, continuând să 
mănânce, să vorbim despre chestiunea noastră. Aşadar, nu dăm înapoi, nu e 
aşa? Dar biletul? 

— Am hotărât în noaptea aceasta că-mi este absolut egal. Îl scriu. Despre 
manifeste? 

— Da, şi despre manifeste. De altfel, ţi-l voi dicta. Doar iti este absolut 
egal. Ar putea să te preocupe conţinutul biletului într-un asemenea moment? 

— Nu te priveşte. 

— Nu mă priveşte, bineînţeles. De altfel, numai câteva rânduri: că 
dumneata împreună cu Şatov aţi răspândit manifeste, ajutaţi de Fedka, care se 
ascundea în locuinţa dumitale. Acest din urmă punct despre Fedka şi locuinţa 
dumitale este foarte important, ba chiar cel mai important. Vezi, aşadar, că 
sunt absolut sincer cu dumneata. 

— Cu Satov? De ce cu Satov? În ruptul capului nu despre Satov. 

— Ei asta e acum, ce-ţi pasă? Nu-i mai poţi face nici un rău acum! 

— I-a sosit nevasta. S-a trezit şi a trimis să-l caute la mine: unde este el? 

— A trimis să întrebe unde este el? Hm, nu e bine. Te pomeneşti că iar 
mai trimite; nimeni nu trebuie să ştie că mă aflu aici. 

Piotr Stepanovici se nelinişti. 

— Nu va afla, doarme acum; lângă ea e moasa, Arina Virghinskaia. 


— Pai, tocmai ca... si nu va auzi, cum crezi? Stii, ar fi mai bine sa incui 
usa de la intrare. 

— Nu va auzi nimic. Iar daca vine Satov, te ascund in camera de alaturi. 

— Satov nu vine; vei scrie ca v-ati certat pentru tradare si denunt... in 
seara aceasta... si ca esti cauza mortii lui. 

— E mort! strigă Kirillov sărind de pe divan. 

— Astă-seară la ora opt sau, mai bine zis, aseară pe la ora opt, pentru că 
acum e ora unu. 

— Tu l-ai ucis! Am prevăzut acest lucru încă de ieri! 

— Cum să nu prevezi? Uite, cu acest revolver (scoase revolverul, probabil 
ca să-l arate, dar nu-l mai vâri în buzunar, ci continuă să-l ţină în mâna 
dreaptă, rămânând astfel gata pentru orice eventualitate). Ce om ciudat eşti 
totuşi, Kirillov, ştiai doar că aşa urma să termine acest imbecil. Ce mai era de 
prevăzut? Ti-am spus-o de câteva ori. Şatov se pregătea să denunțe: l-am 
urmărit; nu puteam lăsa lucrurile aşa. De altfel, şi dumneata ai primit 
instrucţiuni ca să-l supraveghezi; chiar dumneata mi-ai spus-o acum vreo trei 
săptămâni... 

— Taci! L-ai omorât pentru că la Geneva te-a scuipat între ochi! 

— Şi pentru asta şi pentru altceva. Pentru multe altele; deşi fără nici un 
fel de pornire. Ce rost are să sari? Ce sunt pozele astea? Oho! Aşa vasăzică! ... 

El sări şi întinse amenintator revolverul. Într-adevăr, Kirillov pusese 
mâna pe revolverul său de pe fereastră, pregătit şi încărcat încă de dimineaţă. 
Piotr Stepanovici luă poziţie tintind în Kirillov. Celălalt rase cu răutate. 

— Marturiseste, ticălosule, că ai venit înarmat pentru că te voi impusca... 
Dar nu te împuşc... deşi... deşi... 

Şi iar îşi îndreptă revolverul împotriva lui Piotr Stepanovici, tintind si 
nefiind parcă în stare să-şi refuze plăcerea de a-şi închipui cum l-ar fi 
împuşcat. Piotr Stepanovici, în aceeaşi poziţie, aşteptă, aşteptă până în ultima 
clipă, fără să apese pe trăgaci, riscând să primească primul glonţ în frunte; de 
la un „maniac” te puteai aştepta la orice. Dar „maniacul”, în cele din urmă, lăsă 
mâna în jos, sufocându-se şi tremurând, nefiind în stare să vorbească. 

— Ei, ne-am distrat şi ajunge, cobori mâna cu revolverul şi Piotr 
Stepanovici. Am ştiut eu că ţi-a venit cheful să te joci; să ştii însă că ai riscat: 
puteam să apăs pe trăgaci. 

Şi, destul de calm, se aseza pe divan turnandu-si ceai, de altfel cu o 
mână puţin tremurătoare. Kirillov lăsă revolverul pe masă şi porni să se plimbe 
de colo până colo. 

— Nu voi scrie că l-am omorât pe Şatov şi... nu voi scrie nimic acum. Nu 
las nici un bilet! 

— Nu? 

— Nu. 

— Ce ticăloşie şi ce prostie! se înverzi de mânie Piotr Stepanovici. De 
altfel, o presimteam. Să ştii că nu mă surprinde deloc. Cum vrei. Dacă aş putea 
să te oblig cu forţa, te-aş obliga. Dar vad că esti un ticălos, se înfierbânta tot 


mai mult Piotr Stepanovici. Atunci ne-ai cerut bani si ne-ai promis marea cu 
sarea... Dar să ştii că nu plec de aici fără rezultat, să vad cel putin cum iti vei 
crapa teasta singur. 

— Vreau să pleci imediat, se opri Kirillov ferm în fata lui. 

— A, nu, aşa ceva este imposibil, puse mâna iar pe revolver Piotr 
Stepanovici, te pomenesti că acum de ciudă şi lasitate iti va trăsni prin cap sa 
amâni totul şi mâine să te duci cu denuntul, ca să-ţi faci rost de bani; pentru 
asta iti voi plăti doar. Dracu’ să vă ia, indivizi ca dumneata sunt capabili de 
orice! Dar să n-ai nici o grijă, am prevăzut totul: nu voi pleca de aici până nu-ţi 
voi găuri teasta cu acest revolver, cum am făcut şi cu ticălosul de Şatov, dacă 
vei fi atât de las şi vei renunţa la hotărârea dumitale, dracu” sa te ia! 

— Vrei neapărat să vezi curgând şi sângele meu? 

— Nu din răutate, intelege-ma; putin îmi pasă. Ci ca să fiu liniştit pentru 
cauza noastră. Nu pot conta pe oameni, vezi şi dumneata. Eu nu înţeleg rostul 
fanteziei dumitale, să te omori. Nu ţi-am sugerat eu asta. Ci dumneata singur 
ai declarat acest lucru şi nu mie primul, ci membrilor din străinătate. Şi adu-ti 
aminte, nimeni dintre ei n-a căutat să te tragă de limbă, nimeni dintre ei nu te 
cunoştea deloc, singur ai venit să-ţi expui ideile din sentimentalism. Ce pot face 
eu, dacă pe aceasta s-a bazat, cu consimţământul şi chiar la propunerea 
dumitale (bagă de seamă: la propunerea dumitale!), un anumit plan de acţiune 
al nostru de aici, care acum nu mai poate fi schimbat nicicum. Te-ai pus într-o 
situaţie care ţi-a dat posibilitatea să cunoşti prea multe din ceea ce nu trebuia 
să cunoşti. Daca-ti căşunează să te duci mâine şi să ne denunti, iti închipui 
cumva că ne va conveni grozav, cum crezi? Nu, nu; te-ai obligat, ţi-ai dat 
cuvântul, ai primit bani. Toate astea n-ai cum să le negi... 

Piotr Stepanovici se înfierbântase teribil, dar Kirillov nu-l asculta de mult. 
Se plimba prin cameră, adâncit în gânduri. 

— Îmi pare rău de Şatov, zise el oprindu-se iar în faţa lui Piotr 
Stepanovici. 

— Şi mie îmi pare rău, dacă vrei să ştii, cum... 

— Taci, ticălosule! urlă Kirillov, făcând o mişcare cumplită şi prea 
grăitoare. Te omor! 

— Bine, bine, să zicem că am minţit, de acord, nu-mi pare deloc rău; hai, 
destul, destul! sări el cu teamă, întinzând mâna înainte. 

Kirillov se potoli şi iar porni să se plimbe. 

— Nu voi amâna deloc, vreau chiar acum să mă omor; toţi sunt nişte 
ticalosi. 

— lata o idee; bineînţeles că toţi sunt nişte ticälosi şi întrucât un om 
cinstit se umple de scarba, atunci... 

— Imbecilule, si eu sunt un ticälos ca si tine, ca si toti, si nu sunt un om 
cinstit. N-au existat nicaieri cinste si onestitate. 

— In sfârşit, te dumerisi. Se poate că până acum să nu-ţi fi dat seama, 
Kirillov, cu inteligenţa dumitale, că toţi sunt la fel, că nu există nici mai buni, 
nici mai răi, ci doar mai deştepţi sau mai proşti, şi că de vreme ce toţi sunt 


ticăloşi (lucru, de altfel, absurd), atunci înseamnă că nu trebuie să existe nici 
neticăloşi? 

— Aud? Într-adevăr, nu glumeşti? Kirillov îl privi cu oarecare mirare. Cu 
atâta foc şi atât de simplu... E posibil ca indivizi ca tine să aibă convingeri? 

— Kirillov, niciodată n-am putut înţelege de ce vrei să te omori. Ştiu doar 
că o faci din convingere... fermă. Dar dacă simţi nevoia să-ţi descarci sufletul, 
iti stau la dispoziţie... trebuie însă să ţinem seama de timp... 

— Cât e ora? 

— Oho, două fix, îşi controlă ceasul Piotr Stepanovici şi-şi aprinse o 
țigară. 

„Se pare că mai sunt ceva şanse de înţelegere”, gândi el. 

— N-aş avea ce să-ţi spun, murmură Kirillov. 

— Tin minte că era vorba despre Dumnezeu... mi-ai explicat o dată; ba de 
două ori chiar. Dacă te impusti, devii Dumnezeu, aşa mi se pare? 

— Da, devin Dumnezeu. 

Piotr Stepanovici nici nu zâmbi măcar; aştepta; Kirillov îl privi scrutător. 

— Dumneata eşti un escroc şi intrigant politic, vrei pur şi simplu să ma 
abati spre filosofie şi extaz şi să obţii împăcarea, ca să-mi alungi mânia şi, cand 
mă vei vedea împăcat, să-mi smulgi menţiunea în bilet că eu l-am omorât pe 
Şatov. 

Piotr Stepanovici răspunse cu o candoare aproape naturală: 

— Să zicem că sunt o asemenea canalie, şi totuşi în aceste ultime clipe 
nu-ţi este absolut indiferent, Kirillov? De ce adică să ne certăm: dumneata esti 
aşa, eu sunt aşa, ce rost are? Şi unde mai pui că amândoi... 

— Suntem nişte canalii. 

— Să zicem că suntem şi canalii. Ştii doar că nu sunt decât vorbe. 

— O viaţă întreagă am dorit să fie numai vorbe. De aceea am şi trăit, 
fiindcă n-am vrut să fie aşa. Şi acum, tot timpul, vreau să fie numai vorbe. 

— Ce să-i faci, fiecare caută unde-i este mai bine. Peştele... adică fiecare 
caută un fel de confort; atâta tot. E un lucru prea cunoscut. 

— Confort, zici? 

— Nu merită să ne certăm din cauza unor cuvinte. 

— Ba nu, ai spus-o foarte bine; fie şi confort. Dumnezeu este necesar, şi 
de aceea trebuie să existe. 

— Perfect. 

— Dar eu ştiu că el nu există şi nu poate exista. 

— Aşa e mai exact. 

— Cum de nu înţelegi că un om stăpânit de asemenea două idei nu poate 
rămâne în viaţă? 

— Şi deci nu-i rămâne decât să se împuşte, nu-i aşa? 

— Cum de nu înţelegi că numai acest singur fapt îi impune omului să se 
împuşte? Nu înţelegi că poate exista un asemenea om, unul din o mie de 
milioane ale voastre, unul care nu vrea să admită aşa ceva şi nu poate suporta. 

— Înţeleg doar atât: că dumneata, mi se pare, eziti... E foarte rău. 


— Si pe Stavroghin l-a devorat ideea, trecu peste remarcă Kirillov, 
plimbându-se posomorât prin cameră. 

— Cum adică, ciuli urechile Piotr Stepanovici, care idee? Ţi-a spus el 
ceva? 

— Nu, am ghicit-o singur: Dacă crede Stavroghin, nu crede că crede. lar 
dacă nu crede, nu crede că nu crede. 

— Totuşi, Stavroghin mai are şi altceva, mai inteligent decât asta, 
murmura artagos Piotr Stepanovici, urmărind cu nelinişte întorsătura pe care o 
lua discuţia şi observând chipul palid al lui Kirillov. 

„Dracu' să-l ia, nu se va impusca, gândea el, o presimteam mereu, o 
scrânteală cerebrală şi nimic altceva; ce oameni păcătoşi!” 

— Tu eşti ultimul om pe care-l văd; n-aş vrea să ne despartim cu 
dusmanie, îl ferici deodată Kirillov. 

Piotr Stepanovici nu răspunse imediat. „Ei drăcie, ce-o mai fi şi asta?” 
gândi el iarăşi. 

— Crede-ma, Kirillov, că n-am nimic împotriva dumitale, ca om, şi 
întotdeauna... 

— Tu esti un ticălos şi o pseudointeligenta. Dar şi eu sunt la fel si mă voi 
impusca, iar tu vei rămâne în viata. 

— Vrei să spui deci că sunt atât de mârşav, încât voi dori să rămân în 
viaţă. 

Nu putea decide încă dacă continuarea acestei discuţii într-un asemenea 
moment e convenabilă sau nu pentru el şi de aceea hotări „să se lase în voia 
împrejurărilor”. Dar tonul de superioritate şi de dispreţ constant si fatis al lui 
Kirillov îl irita şi înainte întotdeauna, iar acum nu se ştie de ce îl irita şi mai 
mult. Poate că prin faptul că acest Kirillov peste o oră urma să moară (Piotr 
Stepanovici nu pierdea totuşi din vedere acest lucru), i se infatisa lui deja in 
chip de semiom, adică într-o situaţie care nu permitea să i se îngăduie o 
asemenea atitudine orgolioasă. 

— Am impresia că te lauzi în fata mea prin aceea că te vei împuşca? 

— Întotdeauna mă mira faptul că toţi continuă să trăiască, nu-i auzi 
remarca Kirillov. 

— Hm, să zicem că e o idee, dar... 

— Maimutoiule, îmi canti in strună ca să mă subjugi. Taci, nu vei 
înţelege nimic. Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu. 

— Tocmai acest punct nu l-am putut înţelege niciodată la dumneata: prin 
ce eşti Dumnezeu, adică? 

— Dacă Dumnezeu există, atunci totul e în voia lui, şi din această voinţă 
eu nu pot ieşi. Dacă nu există, înseamnă că totul este în voinţa mea, şi eu sunt 
dator să-mi afirm voinţa supremă absolut liberă. 

— Voința absolut liberă? Si de ce eşti dator? 

— Pentru că întreaga voinţă a devenit a mea. E posibil ca nimeni din 
toată planeta aceasta, desfiinţându-l pe Dumnezeu şi crezând în puterea 
absolut liberă a voinţei sale suverane, să nu îndrăznească să-şi afirme această 


voinţă absolut liberă, în sensul ei integral? Ca şi cum un sărac ar primi o 
moştenire, şi speriindu-se, n-ar îndrăzni să se apropie de sac, considerându-se 
neînstare de a-l stăpâni. Vreau să-mi afirm voinţa absolut liberă. Chiar dacă voi 
fi singurul, dar o voi face. 

— Fă-o atunci. 

— Sunt dator să mă impusc, pentru că expresia integrală a voinţei mele 
suverane absolut libere ar fi să-mi pun capăt zilelor mele. 

— Dar nu eşti singurul care se omoară; există mulţi sinucigaşi. 

— Din anumite cauze. Dar fără nici un fel de cauză, ci numai pentru a 
afirma libertatea deplină a voinţei suverane, o voi face numai eu. „Nu se va 
împuşca”, se gândi iar Piotr Stepanovici. 

— Ştii ce, remarcă el iritat, în locul dumitale eu as demonstra aceasta 
voinţă absolut liberă, omorând pe altcineva şi nu omorându-mă pe mine. Ai fi 
devenit în felul acesta util. Si-ti voi indica pe cine anume, dacă nu te sperie 
acest lucru. În cazul acesta nu te mai impusca astăzi. Am putea să ne 
înţelegem. 

— A omori pe altcineva ar fi punctul inferior extrem al voinţei mele 
absolut libere, şi pe acest punct extrem te afli tu. Eu nu sunt tu: eu tind spre 
punctul extrem superior şi mă voi omori pe mine însumi. 

„Rodul meditatiei sale proprii”, murmura mânios Piotr Stepanovici. 

— Sunt obligat să afirm necredinta, continua să se plimbe prin cameră 
Kirillov. Pentru mine nu există o idee superioară aceleia că Dumnezeu nu 
există. În sprijinul meu stă istoria omenirii. Omul n-a făcut altceva decât să-şi 
născocească un Dumnezeu, pentru a putea trăi fără să se ucidă; în aceasta 
constă întreaga istorie universală de până acum. Sunt primul în întreaga istorie 
universală care n-am voit să-mi născocesc un Dumnezeu. Să se afle acest lucru 
o dată pentru totdeauna. 

„Nu se va împuşca”, gândi cu nelinişte Piotr Stepanovici. 

— Dar cine să afle? îl atata el. Nu suntem aici decât eu şi dumneata; 
Liputin poate? 

— Toţi trebuie să afle; vor afla toţi. Nu este nimic tăinuit care nu va fi 
cunoscut. A spus-o el. 

Şi, cu un extaz febril, Kirillov arătă spre icoana Mântuitorului, în fata 
căreia ardea candela. Piotr Stepanovici se înfurie. 

— Vasăzică, tot mai crezi în el, ba ai aprins şi candela; nu cumva „pentru 
orice eventualitate”? 

Kirillov nu-i răspunse nimic. 

— Ştii ce ti-as spune eu: am impresia că tu crezi mai mult chiar decât un 
popă. 

— În cine să cred? În el? Ascultă, se opri Kirillov, rămânând cu privirea 
fixă plină de extaz atintita în gol. Ascultă, o idee grandioasă: a existat pe fata 
pământului o zi şi în centrul pământului, trei cruci. Unul de pe cruce credea 
atât de mult, încât i-a spus celuilalt: „Astăzi vei fi cu mine în rai”. Se sfârşi 
ziua, amândoi muriră, porniră şi nu găsiră nici raiul, nici învierea. Cele spuse 


nu se adeverira. Ascultă: omul acesta era spiritul cel mai sublim de pe fata 
pământului, constituia însăşi rațiunea lui de a fi. Întreaga planetă, cu tot ce 
există pe suprafaţa ei, fără acest om nu este decât o nebunie. N-a existat nici 
înainte, nici după el unul asemenea lui şi niciodată, până la această minune. 
Tocmai de aceea este o minune, pentru că n-a existat şi nu va exista unul ca el 
niciodată. lar dacă este aşa, dacă legile naturii nu l-au cruțat nici pe acesta, 
nefiindu-le milă nici de propria lor minune, ci l-au obligat şi pe dânsul să 
trăiască în mijlocul minciunii şi să moară pentru minciună, înseamnă că 
întreaga planetă este o minciună, se întemeiază pe minciună şi pe o ironie 
stupidă. Înseamnă că înseşi legile planetei sunt o minciună si o farsă 
diavolească. Ce rost are atunci să trăieşti, răspunde, dacă eşti om? 

— E un alt aspect al problemei. Mi se pare că ai confundat aici două 
cazuri diferite; ceea ce este departe de a oferi o certitudine. Dă-mi voie însă, să 
zicem că dumneata eşti Dumnezeu?! Să zicem că s-a terminat minciuna şi 
dumneata ai ajuns să-ţi dai seama că toată minciuna provine din faptul că a 
existat până acum alt Dumnezeu. Mai departe? 

— În sfârşit, ai înţeles! strigă Kirillov entuziasmat. Vasăzică se poate 
înţelege dacă şi unul ca tine a înţeles! Iti dai seama acum că salvarea tuturor 
stă în a demonstra această idee. Cine s-o demonstreze? Eu! Nu înţeleg cum a 
putut până acum un ateist, ştiind că nu există Dumnezeu, să nu se omoare 
imediat? Să-ţi dai seama că nu există Dumnezeu şi să nu-ţi dai seama imediat 
că tu însuşi ai devenit prin aceasta Dumnezeu este o ineptie, altminteri te 
omori imediat. În momentul când ai ajuns însă la această conştiinţă — tu esti 
domn şi împărat şi nu te vei omori, ci vei trăi în gloria cea mai sublimă. Şi 
numai acela care primul a ajuns conştient de aceasta trebuie să se omoare 
singur neapărat, altfel cine va începe şi va demonstra? Eu mă voi omori 
negresit pentru a începe şi a demonstra. Eu sunt deocamdată Dumnezeu fără 
voie şi sunt nefericit pentru că sunt obligat să-mi afirm voinţa suverană absolut 
liberă. De aceea omul a fost până acum atât de nefericit şi de sărac, pentru că 
s-a temut să-şi afirme punctul capital, al voinţei absolut libere, şi se manifesta 
astfel numai periferic, ca un şcolar. Sunt foarte nefericit pentru că mă tem 
groaznic. Frica este blestemul omului... Dar îmi voi afirma libertatea absolută 
de voinţă, sunt obligat să cred că nu cred. Voi începe şi voi termina, şi voi 
deschide porţile. Si voi salva. Numai acest lucru îi va salva pe toţi oamenii si în 
generaţia următoare chiar îi va regenera fiziceşte; pentru că în înfăţişarea lui 
fizică de acum, după cum mi-am dat seama eu, omul nu poate exista fără 
Dumnezeul anterior. Timp de trei ani am căutat atributul dumnezeirii mele şi 1- 
am găsit: atributul dumnezeirii mele este Voința suverană, absolut liberă! Iată 
tot ce aş putea să-mi demonstrez, în punctul esenţial, nesupunerea şi totodată 
libertatea mea nouă înfricoşătoare. Pentru că este într-adevăr înfricoşătoare. 
Îmi pun capăt zilelor, ca să-mi afirm nesupunerea şi libertatea mea cea nouă 
înfricoşătoare. 


Chipul lui avea o paloare nefireasca, privirea insuportabil de grea. Era ca 
intr-un acces de febra intensa. Piotr Stepanovici avu impresia ca e gata-gata sa 
se prabuseasca. 

— Da-mi condeiul! striga cu totul pe neasteptate Kirillov, prada unei 
inspiratii subite, dictează, semnez orice. Voi semna si că l-am ucis pe Satov. 
Dictează, până mă amuză. Nu mă tem de ce vor crede sclavii aroganti! Vei 
vedea că tot ce este tăinuit va fi cunoscut! Iar tu vei fi strivit... Cred! Cred! 

Piotr Stepanovici sări din loc şi-i întinse repede călimara şi hârtia şi 
începu să dicteze, profitând de această clipă şi tremurând pentru succesul ei. 
„Eu, Aleksei Kirillov, declar...” 

— Stai! nu accept! Cui declar? 

Kirillov tremura ca scuturat de friguri. Cuvântul declar şi o idee pe care i- 
o sugeră subit păreau că îl absorbiseră cu totul, ca o portita de ieşire spre care 
se avânta, măcar pentru o clipă, sufletul lui chinuit: 

— Cui declar? Vreau să ştiu, cui anume? 

— Nimănui, tuturor, primului care va citi. Ce rost ar avea să precizezi? 
Lumii întregi! 

— Lumii întregi? Bravo! Si fără nici un fel de cäintä. Nu vreau cäintä; nu 
vreau autorităţi! 

— Bine, bine, nu e nevoie, la naiba cu autorităţile! Dar scrie odată, daca 
eşti hotărât în mod serios! ... ţipă la el cu glas isteric Piotr Stepanovici. 

— Stai, vreau să desenez sus o mutră cu limba scoasă. 

— Ce prostie, se mânie Piotr Stepanovici, se poate exprima totul şi fără 
desen, numai prin ton. 

— Prin ton? Admirabil. Aşa e, prin ton, prin ton! Dicteaza în acest ton. 

„Eu, Aleksei Kirillov, dictă ferm şi autoritar Piotr Stepanovici, aplecându- 
se deasupra umărului lui Kirillov şi urmărind fiecare literă, eu, Kirillov, declar 
că astăzi... octombrie, la orele opt seara, l-am ucis pe studentul Şatov, pentru 
trădare, in parc, şi pentru denunt despre manifeste şi despre Fedka-Ocnasul 
care a stat ascuns la noi amândoi în casa Filippov, rămânând zece zile şi zece 
nopţi. Mă impusc astăzi cu revolverul nu pentru ca regret şi mă tem de voi, ci 
pentru că am avut intenţia încă din străinătate să-mi curm viaţa.” 

— Numai atât? strigă Kirillov cu mirare şi revoltă. 

— Nici un cuvânt mai mult! dădu din mână Piotr Stepanovici, căutând 
să-i smulgă declaraţia. 

— Stai! îşi apăsă mâna cu putere pe hârtie Kirillov. Stai, e absurd! Vreau 
să spun şi cu cine am omorât. Ce amestec are Fedka? Dar incendiul? Vreau să 
arăt totul şi să înjur, cu tonul, cu tonul! 

— E destul, Kirillov, destul, te asigur că e prea destul! aproape îl implora 
Piotr Stepanovici, tremurând de teamă ca acesta să nu rupă hârtia; ca ei să 
creadă, trebuie ca totul să apară cât mai confuz, exact aşa, numai prin aluzii. 
Adevărul trebuie să apară dezvăluit numai într-un coltisor şi numai atâta cat 
trebuie ca să-i atate. Întotdeauna vor inventa mai mult decât a existat in 
realitate şi desigur se vor crede pe ei înşişi mai mult decât pe noi, ceea ce e 


mult mai bine, mult mai bine! Da-mi-o; e admirabil, scrisa asa, da-mi-o, da-mi- 
o! 

Şi tot încerca să smulgă foia. Kirillov asculta cu ochii cäscati, căutând 
parcă să se dumerească; dar părea că încetase să mai înţeleagă. 

— Ei drăcie, se înfurie deodată Piotr Stepanovici, nici n-ai semnat încă! 
Ce te holbezi aşa, semnează! 

— Vreau să-i înjur... murmură Kirillov, luând în mână tocul şi semnând. 
Vreau să-i înjur... 

— Semnează: Vive la republique, şi atât. 

— Bravo! aproape urlă de entuziasm Kirillov. Vive la république 
démocratique, sociale et universelle ou — la mort! ... Nu, nu aşa. Liberté, egalité, 
fraternité ou la mort... asa e mai bine, e mai bine, scrise el cu voluptate sub 
semnatura sa. 

— Ajunge, ajunge, repeta mereu Piotr Stepanovici. 

— Stai, inca putin... Ştii, vreau să mai semnez o data si pe frantuzeste: 
»De Kirilloff, gentilhomme russe et citoyen du monde”, ha, ha, ha! râse el cu 
hohote. Ba nu, nu, nu, stai, am gasit ceva mai bun, evrika: gentilhomme- 
séminariste russe et citoyen du monde civilisé! Uite, asa va fi cel mai bine... 
sari el de pe divan si, apucand cu o miscare grabita revolverul de pe fereastra, 
fugi in camera de alaturi si trase dupa el usa inchizand-o bine. Piotr 
Stepanovici ramase un minut pe ganduri, cu privirea in usa. 

»Daca nu ezita deloc, poate ca apasa pe tragaci, daca mai ramane pe 
ganduri, nu va fi nimic!” 

Deocamdată luă foaia de hârtie scrisă si, aşezându-se, o reciti. 
Redactarea îi plăcu iar: „Ce trebuie mai mult deocamdată? E nevoie ca pentru 
început să fie complet derutati si în felul acesta să fie sustrasă atenţia. Parcul? 
În oraş nu există nici un parc şi vor ajunge în cele din urmă să se gândească la 
Skvoreşniki. Până se va afla ceva va trece timp, până vor căuta iar mai trece 
timp. lar când vor găsi cadavrul, înseamnă că deci ce s-a scris aici e adevărat; 
totul e adevărat; înseamnă că şi despre Fedka e adevărat. Dar ce reprezintă 
Fedka? Fedka e incendiul, Lebeadkinii: înseamnă că totul porneşte de aici, din 
casa Filippov, şi deci ei, vasăzică, n-au văzut nimic, ei, vasăzică, au căscat 
gura, asta îi va depăşi cu totul. Despre ai noştri nici prin cap nu le va trece: 
Şatov, Kirillov, Fedka şi Lebeadkin; dar de ce s-au omorât unul pe altul, iată 
încă o întrebare pentru ei. Ei drăcie, nu se aude nici o împuşcătură! ...” 

Chiar în timpul când citea şi-şi admira redactarea, atenţia lui încordată 
veghea şi ascultând cu nelinişte chinuitoare, clipă de clipă, el se înfurie 
deodată. Îşi controlă îngrijorat ceasul şi văzu că e destul de târziu; trecuseră 
zece minute de când acela plecase... Apucă lumânarea şi se îndreptă spre uşa 
camerei în care se închisese Kirillov. Ajungând în faţa uşii, se gândi că şi 
lumânarea se termină şi peste douăzeci de minute se va stinge, iar alta nu avea 
de unde să ia. Apuca de clanta şi ascultă prudent, nu se auzi nici cel mai mic 
sunet; brusc el deschise uşa, ridicând sus lumânarea; ceva se năpusti cu un 
urlet spre dânsul. Trase cu putere usa si o tinu astfel, dar nu se mai auzi 


nimic, se asternu iar o tăcere de moarte. Rämase aşa mult timp, nehotărât, cu 
lumânarea în mână. În frântura de secundă cât tinu uşa deschisă, prea putin 
reuşi să vadă, şi totuşi zărise chipul lui Kirillov care stătea în adâncimea odăii 
lângă fereastră şi observase furia turbată cu care acesta se repezise spre 
dânsul. Piotr Stepanovici tresări, lăsă lumânarea pe masă, îşi pregăti revolverul 
şi se trase pe vârfuri în colţul opus, încât dacă acela ar fi deschis uşa şi s-ar fi 
repezit cu revolverul spre masa, el să aibă timp să tinteasca si să apese pe 
trăgaci înaintea lui Kirillov. 

Nu mai credea acum în posibilitatea sinuciderii! „Stătea în mijlocul odăii 
şi reflecta, chibzuia febril Piotr Stepanovici. Şi e întuneric beznă în odaia aceea 
înspăimântătoare. S-a năpustit urland — una din două: ori l-am tulburat chiar 
în momentul când era gata să apese pe trăgaci, ori... stătea chibzuind cum să 
mă omoare. Da, aşa este, chibzuia... el ştie că nu plec, fără să-l omor, dacă el 
dă înapoi, deci va trebui să mă omoare el înainte, ca să nu-l omor eu... şi iar, 
iar e linişte acolo. Groaznic: dacă deschide brusc uşa... porcăria cea mare e că 
el crede în Dumnezeu mai mult decât un popă... Nu se impusca în nici un caz. 
De-alde ăştia care dibuie soluţii „prin raționamente proprii” sunt o mulţime 
astăzi. Canalia! Ei drace, lumânarea, lumânarea! Peste un sfert de oră se stinge 
precis... Trebuie să terminăm; orice ar fi, trebuie să terminăm... Fireşte, acum 
pot să-l ucid... Faţă de hârtia aceasta, nu-şi va închipui nimeni că eu l-am ucis. 
Aş putea să-l aranjez în aşa fel pe duşumea cu revolverul descărcat în mână, 
încât oricine va crede că el singur... A naibii treabă, cum dracu” să-l omor? 
Dacă deschid, se napusteste iar şi trage primul. Aş! greşeşte ţinta, bineînţeles!” 

Astfel se frământa el, tremurând în fata inevitabilitatii soluţiei şi din 
cauza nehotărârii sale. În cele din urmă, apucă lumânarea şi iar se apropie de 
uşă, ţinând revolverul gata să tragă; iar cu mâna stângă în care ţinea 
lumânarea apăsă clanta. Dar o făcu fără îndemânare: clanta scoase un tacanit. 
„Va trage îndată ce deschid!” se gândi Piotr Stepanovici. Împinse cu toată 
puterea uşa cu piciorul, ridică lumânarea şi întinse revolverul înainte; dar nu 
urmă nici o impuscatura, nici vreun strigăt... în odaie nu era nimeni. 

Piotr Stepanovici tresări. Odaia nu avea o altă ieşire şi Kirillov n-ar fi avut 
pe unde să fugă. Ridică şi mai sus lumânarea şi privi cu atenţie: nu văzu pe 
nimeni. Îl strigă cu glasul coborât pe Kirillov, apoi încă o dată mai tare; nici un 
răspuns. 

„Te pomeneşti că a fugit pe fereastră?” 

Într-adevăr, la una dintre ferestre era deschis oberlihtul. „Prostii, doar nu 
putea să iasă pe ferestruică.” Piotr Stepanovici străbătu camera spre fereastră: 
„Imposibil”. Brusc el se întoarse pe loc şi ceva nemaipomenit îl făcu să se 
cutremure. 

Lângă peretele opus ferestrelor, în dreapta uşii, se afla un dulap. În 
partea dreaptă a dulapului, în colţul format de perete si dulap, stătea Kirillov 
într-o poziţie îngrozitor de ciudată, nemişcat, cu mâinile şi corpul întinse ca în 
poziţie de drepţi; cu capul puţin înălţat şi cu ceafa lipită chiar de colţ, ca şi cum 
ar fi vrut să se facă nevăzut, să se ascundă. După toată aparenţa se ascundea, 


dar nu era deloc de crezut. Piotr Stepanovici, care statea pe o linie de unghi 
piezisa fata de colt, nu putea sa observe decat contururile vizibile ale siluetei. 
Nu îndrăznea să facă o mişcare spre stânga ca să-l vada pe Kirillov în întregime 
şi să înţeleagă ce se întâmplă. Inima începu să-i bată cu putere... Şi deodată îl 
cuprinse o furie nebună: se smulse din locul lui, zbieră bătând din picioare şi 
se năpusti turbat spre acel loc înspăimântător. 

Ajungând însă aproape de tot, el se opri iar stană de piatră, şi mai 
îngrozit. Îl surprinse mai ales faptul că celălalt, cu tot strigătul şi saltul lui 
turbat, nu se urni din loc, nu mişcă nici o parte a corpului, rămânând împietrit 
sau ca o figură de ceară. Paloarea chipului său era nefirească, ochii negri 
absolut ficşi priveau în gol. Piotr Stepanovici plimbă lumânarea de sus în jos şi 
de jos în sus, luminând şi cercetând bine acest chip. Şi deodată observă că 
Kirillov, deşi priveşte undeva în gol, se uită şi la el pieziş şi poate chiar îl 
urmăreşte. Imediat îi trecu prin gând să apropie flacăra chiar de faţa „acestui 
ticălos” şi să vadă cum reacţionează. I se păru deodată că bărbia lui Kirillov se 
mişcă şi pe buze îi apăru un zâmbet ironic, ca şi cum i-ar fi ghicit gândul. Se 
înfioră şi, ieşit din minţi, îl prinse cu putere pe Kirillov de umăr. 

Atunci se petrecu ceva atât de îngrozitor şi cu atâta repeziciune, încât 
Piotr Stepanovici nu mai fu în stare mult timp după aceea să-şi adune 
amintirea faptului într-o ordine oarecare. Chiar în momentul când îl atinsese pe 
Kirillov, acesta îşi aplecă repede capul şi tot cu capul îi scoase lumânarea din 
mână; sfeşnicul se izbi cu zgomot de podea şi lumânarea se stinse. În aceeaşi 
clipă el simţi o durere îngrozitoare în degetul mic al mâinii stângi. Scoase un 
țipăt si de aici încolo nu-şi mai aducea aminte decât că, orbit de turbare, izbi 
din toată puterea cu revolverul în capul care se lipise de el şi-i muşcase 
degetul. Apoi îşi smulse din gura lui degetul şi, fără să mai ştie ce face, se 
repezi glonţ şi ieşi din cameră direct spre ieşire. În timp ce căuta înnebunit uşa 
ce da în antreu, auzi în bezna întunericului, venind din urmă-i din cameră, 
nişte zbierete cumplite: 

— Îndată, îndată, îndată, îndată... 

De vreo zece ori. Insotit de aceste zbierete înspăimântătoare, ajunse in 
tindă, când deodată răsună o impuscatura puternică. Se opri brusc şi rămase 
în întuneric vreo cinci minute chibzuind; apoi se întoarse iar înăuntru. Dar 
avea nevoie să-şi facă rost de o lumânare. N-avea decât să găsească în dreapta 
dulapului sfeşnicul scos din mâinile sale şi căzut pe duşumea; dar cum să 
aprindă mucul de lumânare? În capul lui miji brusc o impresie vagă: îşi aminti 
că în ajun, când coborâse în fugă spre bucătărie, ca să se năpustească asupra 
lui Fedka, zărise parcă în colţul raftului o cutie mare, roşie, de chibrituri. 
Orbecăind se îndreptă spre stânga, căutând uşa care ducea la bucătărie, o găsi, 
străbătu antreiaşul şi cobori pe scară. Pe raft, exact în locul despre care-şi 
amintise, dădu pipăind în întuneric peste o cutie plină, încă neîncepută, de 
chibrituri. Fără a mai aprinde vreunul, se grăbi să se întoarcă sus şi numai 
când ajunse lângă dulap, la locul unde îl izbise cu revolverul pe Kirillov după 
acea muscatura, îşi aduse aminte de degetul muşcat şi în aceeaşi clipă simţi o 


durere insuportabilă. Scrasnind din dinţi, el aprinse in cele din urmă restul de 
lumânare, îl vari iar în sfeşnic şi privi în jurul său: lângă fereastra cu gemuletul 
deschis, cu picioarele spre colțul drept al camerei, zăcea cadavrul lui Kirillov. 
Revolverul fusese descărcat în tâmpla dreaptă si glontul ieşise în partea 
superioară a tâmplei opuse, străpungând craniul. Se vedeau stropi de sânge şi 
de creier. Revolverul rămăsese în mâna căzută pe podea a sinucigaşului. 
Moartea survenise probabil instantaneu. Cercetând totul cu meticulozitate, 
Piotr Stepanovici se ridică şi părăsi odaia în vârful picioarelor, trase uşa fără s- 
o închidă, lăsă sfeşnicul cu lumânarea pe masa camerei din faţă, se gândi 
puţin şi hotări să n-o stingă, dându-şi seama că nu poate provoca un incendiu. 
Aruncând o ultimă privire spre declaraţia scrisă de pe masă, el surâse maşinal 
şi după aceea, tot în vârful picioarelor, nu se ştie de ce, părăsi casa. Se strecură 
iar prin deschizătura secretă a lui Fedka, trăgând apoi scândura la loc. 

III. 

Exact la orele şase fără zece minute, pe peronul staţiei de cale ferată, de- 
a lungul unui şir destul de lung de vagoane, se plimbau Piotr Stepanovici şi 
Erkel. Piotr Stepanovici pleca, Erkel venise să-şi ia rămas-bun. Bagajul fusese 
predat, sacul dus în vagonul de clasa a doua pe locul ales. Sunase primul 
semnal de plecare şi erau în aşteptarea celui de-al doilea. Piotr Stepanovici se 
uita cu privirea deschisă în toate părţile, observând persoanele care intră în 
vagoane. Cunoscuti mai apropiaţi nu văzuse; de vreo două ori trebui să salute 
din cap pe un negustor de ţară, care urma să coboare la a treia staţie, pentru a 
ajunge la parohia sa. Erkel dorea vizibil ca în aceste ultime minute să discute 
chestiuni mai importante, deşi poate că nici el nu ştia despre ce anume; dar nu 
îndrăznea să înceapă. I se părea mereu că îl jeneazä pe Piotr Stepanovici, care 
aşteaptă cu nerăbdare ultimul semnal. 

— Priviţi în jurul dumneavoastră atât de senin, observă el cu oarecare 
sfiiciune, voind parcă să-l avertizeze. 

— Şi de ce nu? N-am voie să mă ascund încă. E prea devreme. Nici o 
grijă. Singurul lucru de care m-aş teme este ca să nu-l pună dracu” pe Liputin 
să apară; dacă află, mă pomenesc cu el aici. 

— Piotr Stepanovici, nu sunt oameni pe care să te poţi bizui, zise hotărât 
Erkel. 

— Liputin? 

— Toţi, Piotr Stepanovici. 

— Fleacuri, acum ei sunt legaţi într-un singur lant de cele întâmplate 
aseară. Niciunul nu va trăda. Cine e nebun să se vâre în gura lupului de 
bunăvoie spre o pierzanie sigură! 

— Piotr Stepanovici, nu este exclus ca ei să-şi piardă minţile. 

Gândul acesta probabil îl încercase şi pe Piotr Stepanovici, şi de aceea 
observaţia lui Erkel îl supără şi mai mult. 

— Nu cumva ţi-e frică? Mă bizui pe dumneata mai mult decât pe ei toţi. 
Am văzut acum câte parale face fiecare. Să le transmiti verbal chiar astăzi că-i 
pun în subordinea dumitale. Treci pe la ei chiar în dimineaţa aceasta. 


Instrucţiunile mele scrise să le citiţi maine sau poimâine, adunandu-va cand ei 
vor fi în stare să asculte... Dar te asigur, chiar mâine vor fi în stare, pentru că 
sunt groaznic de speriaţi şi vor deveni supuşi ca ceara... Principalul e să nu-ţi 
pierzi curajul dumneata. 

— Ah, Piotr Stepanovici, mai bine ar fi să nu plecaţi! 

— Păi, nu voi lipsi decât câteva zile; mă întorc imediat înapoi. 

— Piotr Stepanovici, grăi prudent, dar cu fermitate Erkel, chiar dacă 
plecaţi la Petersburg. Ce, nu-mi dau seama că tot ce faceţi e în interesul 
exclusiv al cauzei comune? 

— Nici nu m-am aşteptat la mai puţin din partea dumitale, Erkel. Dacă 
te-ai gândit că plec la Petersburg, înseamnă că ai înţeles că ieri nu puteam să 
le-o spun, în momentul acela, că plec atât de departe, ca să nu-i sperii. Ai văzut 
doar şi singur în ce hal erau. Dar îţi dai seama, bineînţeles, că o fac în interesul 
cauzei, în interesul cauzei principale şi extrem de importante, pentru cauza 
comună, şi nu pentru ca s-o şterg, cum îşi închipuie unul ca Liputin. 

— Piotr Stepanovici, fie chiar şi peste graniţă, eu voi înţelege şi asta; voi 
înţelege că trebuie să-ţi pui la adăpost persoana, pentru că dumneata reprezinti 
totul, iar noi nu suntem nimic. Sunt în stare să înţeleg, Piotr Stepanovici. 

Bietul băiat era atât de emoţionat, încât îi tremura şi vocea. 

— Îţi mulţumesc, Erkel... Ah, mi-ai atins degetul rănit (Erkel îi stransese 
neîndemânatic mâna; degetul bolnav fusese cu grijă înfăşurat cu un 
pansament negru). Dar îţi spun încă o dată că mă reped la Petersburg uneori 
să aflu câte ceva şi poate că nu voi rămâne acolo mai mult de douăzeci şi patru 
de ore, şi imediat mă întorc înapoi. După ce mă întorc, pentru salvarea 
aparentelor, mă stabilesc la moşia lui Gaganov. Dacă ei vor simţi că-i paste 
vreo primejdie, voi sări primul s-o impart cu ei. lar de va trebui să mai zabovesc 
la Petersburg, vă dau imediat de ştire... pe calea cunoscută, iar dumneata le-o 
comunici lor. 

Se auzi al doilea semnal. 

— Vasăzică, mai sunt cinci minute până la plecare. Ştii, n-aş vrea ca 
grupul de aici să se destrame. Personal nu ma tem, nici o grijă în ce ma 
priveşte; asemenea grupuri în reţeaua generală există multe, şi n-am nici un 
motiv să pun atâta preţ pe cel de aici; dar şi acesta chiar nu strică să existe. De 
altfel, în privinţa dumitale sunt complet liniştit, deşi te las aproape singur cu 
aceşti monştri: să n-ai nici o grijă, nu vor denunța, nu îndrăznesc... Aha, şi 
dumneata pleci astăzi? strigă el cu glasul schimbat de tot şi plin de voioşie 
unui tânăr care se apropiase cu zâmbetul pe fata să-l salute. N-am ştiut că si 
dumneata pleci cu expresul. Încotro, la mama? 

Mama acestui tinerel era o moşiereasă foarte bogată din gubernia vecină, 
iar tânărul, o rudă depărtată a Iuliei Mihailovna şi stătuse musafir în oraşul 
nostru vreo două săptămâni. 

— Nu, merg ceva mai departe, la R... Am de petrecut în vagon vreo opt 
ore. Pleci la Petersburg? râse tânărul. 


— De ce crezi ca neapärat la Petersburg? râse si mai voios Piotr 
Stepanovici. 

Tânărul făcu un gest de ameninţare cu degetul inmanusat. 

— Ai ghicit, asa este, ii sopti cu un aer misterios Piotr Stepanovici, duc 
niste scrisori din partea Iuliei Mihailovna si trebuie sa vizitez vreo trei-patru 
persoane, stii dumneata cam ce fel de persoane, dracu’ sa-i ia, intre noi fie 
vorba. Pacatoasa slujba! 

— Dar de ce s-a speriat atata, ma rog? sopti si tanarul. Nici pe mine ieri 
n-a vrut să mă primească; după părerea mea însă n-are de ce să-i fie frică 
pentru soţ; dimpotrivă, el a căzut atât de exemplar la incendiu, ca să zic aşa, 
riscându-şi viaţa. 

— Ca să vezi, râse Piotr Stepanovici. Se teme, probabil, că de aici au 
plecat nişte informaţii... adică unii domni de aici... pe scurt, principalul aici e 
Stavroghin; adică contele K... Ei, dar ce să mai vorbim, o istorie întreagă; iti voi 
povesti câte ceva pe drum, bineînţeles cât îmi permite spiritul de cavaler... 
Ruda mea, sublocotenentul Erkel din judeţ, făcu el prezentările. 

Tânărul, care se uita pieziş la Erkel, îşi duse mâna la pălărie; Erkel îl 
salută. 

— Ştii, Verhovenski, opt ore să stai în vagon e un chin. Împreună cu noi 
pleacă într-un compartiment de clasa întâi Berestov, un colonel foarte nostim, 
vecin cu moşia noastră; e căsătorit cu Gărână (née de Garine), şi să ştii că e un 
om de treabă. Ba e şi un om cu oarecare idei. N-a stat aici decât două zile. Mare 
amator de whist: ce-ai zice să injghebäm ceva? M-am gândit şi la al patrulea, la 
Pripuhlov, un negustor de-al nostru bărbos, milionar, adică un adevărat 
milionar, crede-mă ce-ţi spun. Va fac cunoştinţă, un tip interesant, e doldora 
de lucruri amuzante, vom râde în hohote. 

— Un whist aş face cu multă plăcere, mai ales imi place în tren, dar eu 
am bilet de clasa a doua. 

— N-are nici o importanţă, să ştii că nu te las! Vino cu noi. Dau dispoziţii 
imediat să-ţi treacă bagajul în clasa întâi. Conductorul-şef mă ascultă. Ce ai 
dumneata, un sac de voiaj? Un pled? 

— Perfect, mergem! 

Piotr Stepanovici îşi luă sacul de voiaj, pledul, o carte şi imediat, cu cea 
mai mare grabă, se mută în clasa întâi. Erkel îl ajută. Sună şi al treilea semnal. 
— Dragă Erkel, îi întinse mâna cu un aer grăbit şi preocupat, prin 

fereastra vagonului, Piotr Stepanovici, după cum vezi mă aşez cu ei la cărți. 

— Dar de ce-mi explici, Piotr Stepanovici, eu doar înţeleg, înţeleg totul, 
Piotr Stepanovici! 

— Aşadar, la bună vedere, strigă el şi se întoarse imediat la chemarea 
tânărului care voia să-i facă cunoştinţă cu partenerii. Şi de atunci Erkel nu-l 
mai revăzu pe Piotr Stepanovici al său! 

Se întoarse foarte trist şi nu pentru că îl neliniştea plecarea atât de 
pripită a lui Piotr Stepanovici, dar... dar îşi întorsese capul de la el atât de 


repede la chemarea acestui tânär filfizon, si apoi... ar fi fost cazul sa-i spuna 
altceva decat ,la buna vedere” sau... sa-i stranga cel putin mana mai tare. 

Tocmai acest din urma fapt i se paru mai important. Ceva nedeslusit 
începu să-l râcâie la inimă, ce nici el săracul nu înţelegea încă, dar simţea ca 
este în legătură cu seara din ajun. 

Capitolul al şaptelea. 

Ultima peregrinare a lui Stepan Trofimovici. 

I 

Sunt convins ca Stepan Trofimovici se läsase tot mai mult cuprins de 
teama, simtind apropierea termenului pentru realizarea intreprinderii sale 
nesabuite. Sunt convins, de asemenea, ca suferise mult de fricä, mai ales in 
noaptea din ajun, în acea noapte cumplită. Nastasia avea să spună mai pe 
urmă că el se culcase foarte târziu şi adormise. Dar acest lucru nu 
demonstrează nimic; se zice că cei condamnaţi la moarte adorm adânc în 
ajunul execuţiei. Deşi el pornise încă pe lumină, când oamenii nervoşi se simt 
întotdeauna mai curajoşi (maiorul, ruda lui Virghinski, înceta chiar să creadă 
în Dumnezeu de cum se lumina de ziuă), sunt sigur că niciodată până atunci el 
n-a fost în stare să se gândească fără groază închipuindu-se singur pe şosea 
într-o asemenea stare. Bineînţeles, o anumită disperare din capul lui atenua 
probabil într-o măsură oarecare, mai ales la început, ascutimea acelei senzaţii 
groaznice de singurătate subită, în care el se pomeni brusc, din momentul când 
o părăsi pe Stasie şi locul caldut cu care se obisnuise în acest răstimp de 
douăzeci de ani. Dar independent de asta, şi având chiar deplina conştiinţă a 
tuturor grozăviilor care îl aşteaptă, el tot ar fi ieşit pe acest drum şi l-ar fi 
urmat! Exista în toate acestea ceva magnific şi care îl entuziasma, în ciuda 
oricăror alte consideraţii. O, ar fi putut accepta condiţiile admirabile ale 
Varvarei Petrovna şi să rămână sub oblăduirea ei comme un vulgaire parazit! 
Dar el nu acceptase pomana şi refuzase să rămână. Şi iată-l, părăsind-o el 
însuşi, ridicând „steagul marii idei” şi pornind la moarte pe drumul larg în 
numele acestui steag! Desigur acesta era sentimentul pe care îl încerca atunci; 
şi tocmai aşa îşi închipuia el isprava sa. 

Mi-am pus de multe ori şi o altă întrebare: ce anume îl făcea să fugă, 
adică literalmente să alerge pe jos, în loc să plece cu vreun vehicul? La început 
îmi explicai acest lucru printr-o totală lipsă de spirit practic dovedită în cei 
cincizeci de ani ai săi şi printr-o deviere fantezistă a ideilor sub influenţa unui 
sentiment puternic. Mi se părea că gândul la un mijloc de transport (chiar şi cu 
clopoței) i se infatisa prea banal si prozaic; şi dimpotrivă, peregrinajul, fie chiar 
şi cu umbrela in mână, apărea mult mai de efect si cu nuanţă de iubire 
razbunatoare. Astazi insa, cand totul s-a terminat, sunt dispus sa cred ca 
lucrurile se petrecusera atunci mult mai simplu: in primul rand, se temuse sa 
angajeze cai, pentru ca Varvara Petrovna putea să afle şi să-l retina cu forţa, 
ceea ce dumneaei ar fi făcut negresit, iar el cu siguranţă s-ar fi supus şi atunci 
— adio marii idei, pentru totdeauna. În al doilea rând, ca să angajeze un mijloc 
de transport, trebuia cel puţin să ştie încotro pleacă. Dar tocmai acest lucru, de 


a sti incotro pleaca, constituia principala lui suferinta in acel moment: n-ar fi 
fost in stare sa fixeze si sa indice locul unde pleaca. Pentru ca, in momentul in 
care s-ar fi decis pentru un anumit oraş, chiar din clipa aceea toată 
întreprinderea lui ar fi devenit în ochii săi şi absurdă, şi imposibilă; o presimtea 
bine. Ce avea să facă într-un asemenea oraş şi de ce neapărat acolo şi nu în alt 
loc? să-l caute pe ce marchand? 

Dar pe care marchand? Şi aici se ivea această a doua şi cea mai 
înspăimântătoare întrebare. De fapt, nu exista pentru el nimic mai 
înspăimântător decât acest marchand pe care el pornise cu atâta hotărâre să-l 
caute şi de care se temea cel mai mult să-l găsească în realitate. Nu, decât aşa, 
era preferabil, pur şi simplu, drumul cel mare; să iasă pur şi simplu pe acest 
drum şi să meargă fără a se gândi la nimic, cât timp se va putea să nu se mai 
gândească. Drumul cel mare e ceva lung, lung, al cărui capăt nu se vede, ca o 
viata de om, ca o visare omenească. Marele Drum e o idee; dar un vehicul 
angajat ce idee poate întruchipa? Un vehicul angajat înseamnă sfârşitul ideii... 
Vive la grande route, iar încolo — ce-o da Domnul. 

După întâlnirea neaşteptată şi uluitoare cu Liza, pe care v-am relatat-o, 
el porni înainte într-o uitare de sine şi mai desprinsă de lumea reală. Drumul 
de şleau trecea cam la o jumătate de verstă distanţă de Skvoresniki şi — lucru 
ciudat — el nici nu băgă de seamă cum păşi pe el. Ca să judece temeinic sau cel 
puţin să-şi dea seama cu ceva mai multă luciditate era peste puterile lui în 
clipele acelea, un lucru insuportabil. Ploaia măruntă ba înceta, ba începea iar 
să cearnă; dar el nu observa nici ploaia. Nu-şi dădu seama nici cum îşi aruncă 
sacul peste umăr şi nici cum îi veni astfel mai uşor să meargă. Parcursese 
probabil în starea aceasta un kilometru sau unul şi jumătate, când se opri 
brusc şi privi în jurul său. Drumul umblat, negru şi desfundat de roţi, se 
întindea înaintea lui ca un fir fără capăt, mărginit de un şir de răchite albe; la 
dreapta, întinderi pustii, ogoare de mult cosite, la stânga, nişte tufe, şi dincolo 
de ele o pădurice. Iar în faţă, în depărtare, linia abia perceptibilă a căii ferate 
care o lua pieziş şi fumul unui tren; dar nu se mai auzea nici un zgomot. 
Stepan Trofimovici se simţi cam speriat, dar numai pentru o clipă. Suspinând 
fără nici un gând, el îşi lăsă sacul lângă o răchită şi se aşeză să se odihnească. 
Făcând mişcarea de a se aşeza, simţi un frison si se infasura in pled; observând 
totodată că plouă, desfăcu umbrela. Rămase aşa destul de mult, ţinând strâns 
mânerul umbrelei. Tot felul de chipuri se perindară într-un alai febril in fata 
ochilor, succedându-i-se cu repeziciune în creier. „Lise, Lise, gândea el, 
împreună cu Maurice... ce oameni ciudati... dar ce incendiu ciudat a fost acolo 
şi despre ce asasinați vorbeau ei...? Cred că Stasie n-a apucat încă să afle 
nimic şi aşteaptă să mă scol la cafea... La joc de cărţi? Am pierdut eu oameni la 
joc de cărţi? Hm... la noi în Rusia, pe timpul aşa-zisului sistem de iobăgie... o, 
Doamne, dar Fedka?” 

Tresări brusc şi se uită în jurul său: „Nu cumva prin tufişurile astea stă 
ascuns acest Fedka; se zice că are o întreagă bandă de tâlhari de drumul mare! 
O, Doamne, atunci eu... atunci îi voi spune tot adevărul, că sunt vinovat... şi că 


am suferit zece ani gandindu-ma la el, mai mult decat acolo la oaste, si... ii voi 
da portmoneul. Hm, j’ai en tout quarante roubles; il prendra les roubles et il me 
tuera tout de meme”. 

De frică, nu se ştie pentru ce, îşi închise umbrela punând-o alături. 
Departe, dinspre oraş, apăru o căruţă; el se uită cu nelinişte într-acolo: „Grace 
f Dieu e o căruţă si merge la pas, nu poate fi ceva primejdios. Nişte cäluti 
obosiţi cum se văd pe aici peste tot... De atâtea ori am pus problema rasei... 
desi mi se pare că Piotr Ilici a fost acela care spunea la club despre rasă, iar eu 
atunci i-am luat potul, et puis, dar ce văd acolo în spate... mi se pare că este şi 
o femeie în căruţă. O taranca şi un ţăran, cela commence f etre rassurant. 
Femeia în spate, iar mujicul in fata, c'est trés rassurant. În spatele cärutei e 
legată de coarne o vacă, c'est rassurant au plus haut degré”. Căruţa ajunsese 
în dreptul lui, o căruţă ţărănească, destul de mare şi de solid făcută. Femeia 
şedea pe un sac plin, bine îndesat, iar ţăranul pe loitră, cu picioarele atârnate 
în partea drumului dinspre Stepan Trofimovici. În spatele cärutei, într-adevăr, 
era legată de coarne o vacă roşcată. Țăranul şi femeia se uitau cu ochii holbati 
la Stepan Trofimovici, care se holba şi el la ei. După ce căruţa se depărtă vreo 
douăzeci de paşi, el se ridică brusc şi porni grăbit s-o ajungă. În apropierea 
unei căruţe i se păru, fireşte, că se simte mai liniştit, dar ajungând-o, uită 
imediat de toate şi se afundă iarăşi în crâmpeiele sale de gânduri şi închipuiri. 
Păşea astfel si nu bănuia, desigur, că pentru ţăran şi femeia din căruţă în clipa 
aceea reprezenta obiectul cel mai curios şi mai enigmatic din câte ar fi putut 
întâlni pe acest drum. 

— Daca-mi este îngăduit, din ce tagmă sunteţi? n-o răbdă inima pe 
femeie să nu întrebe, când Stepan Trofimovici, la un moment dat, o privi 
distrat. 

Femeia era de vreo douăzeci şi şapte de ani, voinică, cu faţa rumenă, 
avea sprâncenele negre şi buzele roşii, surâzătoare, care lăsau să se vadă un şir 
de dinţi albi şi frumoşi. 

— Pe... pe mine mă întrebi? murmură cu o mirare tristă Stepan 
Trofimovici. 

— Din cea negustorească, pesemne, zise cu siguranţă ţăranul. 

Era un ţăran înalt şi vanjos, cu o fata lată şi destul de isteata si cu o 
barbă roşcată impunătoare. 

— Nu, nu sunt negustor, eu... eu... moi c'est autre chose, se eschivă 
Stepan Trofimovici şi pentru orice eventualitate rămase ceva mai în urma 
carutei mergând acum în dreptul vacii. 

— Dintre domni, vasăzică, hotări ţăranul, auzind cuvinte neruseşti şi 
îndemnă cälutul. 

— Ne miram de dumneata, ca şi cum ai fi pornit la plimbare? nu-şi 
stăpâni curiozitatea femeia. 

— De... mine vorbiti? 

— Uneori trec pe aici străini cu trenul... nu prea seamănă cu cele 
obişnuite prin partea locului cizmele dumneavoastră... 


— Cizme militare, strecura grav si cu un aer competent taranul. 

— Nu, nu ca as fi militar, eu... ,Ce muiere curioasa, isi zise inciudat 
Stepan Trofimovici, si cum mă examinează... Mais enfin... Într-un cuvânt, pare 
cam ciudat, ca şi cum as avea vreo vină fata de ei, si de fapt nu sunt vinovat cu 
nimic fata de ei.” 

Femeia schimba cateva vorbe in soapta cu taranul. 

— Dacă nu va este cu supărare, am putea să vă luăm în căruţă, numai 
dacă vă face plăcere. 

Stepan Trofimovici se dumiri brusc. 

— Da, da, prieteni, cu multă plăcere, pentru că mă simt tare obosit, dar 
cum să mă urc? 

„Ciudat, gândi el, de atâta timp merg alături de vaca aceasta şi nu mi-a 
venit în gând să cer să mă ia cu ei... „Viaţa aceasta reală” iti oferă nişte aspecte 
foarte caracteristice...” 

Totuşi ţăranul nu opri calul. 

— Dar unde mergeţi? se informa el cu oarecare suspiciune. 

Stepan Trofimovici nu înţelese dintr-odată. 

— La Hatovo, pesemne. 

— La Hatovo? Nu, nu chiar la Hatovo... şi nici nu prea cunosc; deşi am 
auzit parcă. 

— Satul Hatovo, un sat la nouă kilometri distanţă de aici. 

— Sat? C'est charmant, într-adevăr, am auzit parcă... 

Stepan Trofimovici mergea acum ţinându-se de căruţă, dar ţăranul nu-l 
pofti să urce. Un gând genial îi trecu prin minte: 

— Vă inchipuiti poate că eu... am acte şi sunt profesor, adică, dacă doriţi, 
învăţător... dar din cei superiori. Un dascăl superior. Oui, c'est comme ça qu'on 
peut traduire. Aş fi vrut să mă luaţi în căruţă, şi vă cumpăr... vă cumpăr 
pentru asta o jumătate de rachiu. 

— Cincizeci de copeici, domnule, drumul e greu. 

— Altfel ar fi nedrept, strecura şi femeia. 

— Cincizeci? Bine, fie cincizeci. C'est encore mieux, jai en tout quarante 
roubles, mais... 

Stepan Trofimovici, cu ajutorul celor doi, fu urcat şi aşezat în căruţă 
alături de femeie, pe sac. Iuresul de gânduri nu-l părăsea. Uneori îşi dădea 
seama şi el că e îngrozitor de distrat şi gândeşte cu totul altceva decât trebuie, 
şi părea foarte mirat. Constiinta slăbiciunii bolnavicioase a creierului său îi 
devenea uneori foarte apăsătoare şi chiar jignitoare. 

— Asta... cum vine, adică, vaca din spate? o întrebă el deodată pe femeie. 

— Vai, domnule, parcă n-ai mai văzut niciodată o vacă, râse femeia. 

— Am cumpărat-o în oraş, interveni ţăranul, vitele noastre în primăvara 
asta au murit toate; molimă. Toate împrejurimile au patit la fel, nici jumătate 
din câte erau n-au rămas, iti vine să urli. 

Şi iar îndemnă calul înglodat în noroi. 


— Da, lucruri de-astea se intampla la noi in Rusia... si in general, noi, 
rusii... ma rog, se intampla, nu-si mai ispravi gandul Stepan Trofimovici. 

— Daca sunteti invatator, ce cautati la Hatovo, sau mergeti mai departe. 

— Eu... nu că as merge mai departe... c'est f dare, la un negustor. 

— La Spasov, vasazica? 

— Da, da, la Spasov. De altfel, mi-e totuna. 

— Dacă mergeţi la Spasov si ati pornit pe jos, in cizmulitele 
dumneavoastra, ar insemna sa mergeti o saptamana incheiata, râse femeia. 

— Aşa-i, asa-i, de altfel imi este egal, mes amis, îmi este egal, reteza 
nerabdator Stepan Trofimovici. 

»Ce lume curioasa; femeia vorbeste mai curätel decat el si observ ca de la 
nouäsprezece februarie incoace s-a cam imbunatatit si stilul lor, si... ce-i 
intereseaza, merg la Spasov sau nu merg la Spasov? Voi plati doar pentru ca 
m-au luat, de ce nu ma lasa in pace?” 

— Dacă mergeţi la Spasov, trebuie să luaţi vaporul, nu se lăsă ţăranul. 

— Aşa este, se alătură şi femeia cu insufletire, pentru că dacă e să mergi 
cu căruţa de-a lungul malului, faci un ocol de vreo treizeci de verste. 

— Ba şi patruzeci. 

— lar mâine exact la ora două la Ustievo aveţi un vapor, întări femeia. 

Dar Stepan Trofimovici tăcu îndărătnic. Tacura si cei doi. Țăranul isi 
indemna calutul; femeia din când în când schimba cu el observaţii scurte. 
Stepan Trofimovici atipi. Se miră grozav când femeia îl trase râzând de mânecă 
şi se văzu într-un sat destul de mare, în faţa intrării unei izbe cu trei ferestre. 

— Ati atipit, domnule? 

— Ce este? Unde sunt? Ah, da! Îmi e totuna, suspină Stepan Trofimovici 
şi cobori din căruţă. 

Privi trist în jurul său: priveliştea acestei aşezări săteşti i se păru foarte 
ciudată şi îngrozitor de străină. 

— Uitai să-ţi dau cele cincizeci de copeici! i se adresă el ţăranului cu un 
gest excesiv de grăbit; părea că regretă că va trebui să se despartă de ei. 

— În casă ne vom socoti, poftim intraţi, îl invită ţăranul. 

— Ne vom simţi bine, îl încurajă femeia. 

Stepan Trofimovici păşi pe scările şubrede ale pridvorului. 

„Dar cum e posibil aşa ceva”, şopti el cuprins de o nedumerire profundă 
şi cu un aer speriat, dar intră în casă. „Elle l’a voulu”, i se infipse ceva în inimă, 
şi dintr-odată uită totul, chiar şi faptul că intrase în casă. 

Era o casă ţărănească luminoasă, destul de curată, cu trei ferestre şi 
două camere; nu semăna cu un han, ci cu o casă de musafiri, în care în 
puterea unei vechi deprinderi se opreau unii trecători cunoscuţi. Stepan 
Trofimovici, fără nici o jenă, trecu în colţul din faţă, zis de onoare, uitând să 
dea bună ziua, se aşeză şi căzu pe gânduri. Între timp o senzaţie plăcută de 
căldură, după trei ore de drum în aer umed, îi cuprinse tot corpul. Până şi 
fiorii, care îi treceau din când în când pe spate, cum se întâmplă întotdeauna 
într-o stare febrilă, dar mai ales la oamenii nervoşi la trecerea bruscă de la frig 


la cald, i se părură deodată ciudat de pläcuti. Ridică fruntea si un miros plăcut 
de blinele fierbinţi, pe care le pregătea la plită stăpâna casei, îi gâdila narile. Cu 
un zâmbet copilăros pe fata, el se întinse spre gospodină si baigui: 

— Ce sunt astea? Blinele? Mais... c'est charmant. 

— Nu doriţi şi dumneavoastră, domnule? îi oferi imediat politicos 
gospodina. 

— Doresc, sigur că doresc, şi... v-aş ruga şi ceai, se învioră Stepan 
Trofimovici. 

— Să pun samovarul? Cu multă plăcere din partea noastră. 

Pe o farfurie mare cu nişte modele mari albastre apărură blinelele, 
cunoscutele blinele ţărăneşti, subţiri, din făină de grâu şi hrişcă amestecate, 
stropite cu unt de vacă proaspăt şi fierbinte, nişte blinele foarte gustoase. 
Stepan Trofimovici gustă cu plăcere. 

— Ce grase şi gustoase! Si dacă s-ar putea un doigt d'eau-de-vie. 

— Doriţi cumva nitica votcă, domnule? 

— Da, da, puţină, un tout petit rien. 

— De cinci copeici, vasăzică? 

— De cinci, de cinci, de cinci, de cinci, un tout petit rien, repetă cu un 
zâmbet fericit Stepan Trofimovici. 

Rugaţi-l pe un om simplu să facă ceva pentru dumneavoastră si el va 
serveşte, dacă poate şi vrea, cu multă râvnă şi plăcere; dar cereti-i să aducă 
rachiu şi atunci ospitalitatea lui calmă şi obişnuită se transformă brusc într-o 
grijă prevenitoare grăbită şi fericită, aproape pioasă faţă de dumneavoastră. Cel 
ce pleacă să aducă votcă, deşi veţi bea numai dumneavoastră, şi nu el, lucru pe 
care-l ştie de altfel singur, participă şi el personal într-o măsură oarecare la 
plăcerea ce vă aşteaptă... Nu trecură nici trei-patru minute (cârciuma era la doi 
paşi) şi în faţa lui Stepan Trofimovici apărură pe masă un şip şi un pahar de 
sticlă verzuie. 

— Şi tot rachiul acesta este pentru mine? se miră el nespus; am avut 
totdeauna rachiu, dar n-am ştiut că atâta rachiu se dă pentru cinci copeici. 

Umplu un pahar, se sculă în picioare şi cu un aer oarecum ceremonios 
traversă camera până în colţul opus, unde se instalase insotitoarea lui de 
drum, femeia cu sprâncenele negre, care-l plictisise atât de mult cu întrebările 
ei. Femeia se ruşină şi încercă să refuze, dar rostind tot ce se cuvenea după 
ritual, în cele din urmă se ridică în picioare, bau cu decenta, în trei sorbituri, 
cum beau femeile, şi exprimând pe faţa ei o suferinţă extraordinară restitui 
paharul cu o plecăciune în faţa lui Stepan Trofimovici. Cu acelaşi aer grav el îi 
răspunse tot printr-o plecăciune şi se întoarse la masă plin de mândrie. 

Toate acestea se petrecură la el ca dintr-o inspiraţie subită; nici el cu o 
secundă înainte nu ştia că se va apuca s-o trateze pe femeie. 

„Mă pricep de minune, dar absolut de minune să stau de vorbă cu 
oamenii din popor, şi le-am spus-o întotdeauna”, gândi el cu satisfacţie, 
turnându-şi restul de rachiu din şip; cu toate că paharul nu se umplu, băutura 
îl învioră, ba i se urcă şi puţin la cap. 


„Je suis malade tout f fait, mais ce n'est pas trop mauvais d'etre malade.” 

— Nu doriti sa achizitionati un exemplar? se auzi langa el un glas bland 
de femeie. 

Isi ridicä privirea si spre surprinderea lui väzu in fata sa o doamna - une 
dame et elle en avait l’air, cam de peste treizeci de ani, foarte modestă la 
infatisare, imbracata oräseneste, cu rochie de culoare inchisa si cu un sal mare 
cenusiu pe umeri. Chipul ii radia de bunätate si-i placu lui Stepan Trofimovici. 
Chiar atunci ea intrase in casa si se oprise langa locul pe care se asezase intre 
timp Stepan Trofimovici. Observase că avea cu ea o servieta, bagase bine de 
seama acest lucru, in momentul cand intrase. O examina cu multa curiozitate 
si vazu ca mai avea si un sac de musama de märime mijlocie. Din sacul acesta 
scoase doua carti frumos legate cu semnul crucii imprimat pe coperta si le oferi 
lui Stepan Trofimovici. 

— Eh... Mais je crois que c'est l'Évangile; cu multă plăcere... Asa, acum 
inteleg... Vous etes ce qu’on appelle colportoare de carti; am citit-o de mai 
multe ori... Cincizeci de copeici? 

— Cate treizeci si cinci de copeici, raspunse vanzatoarea. 

— Cu cea mai mare plăcere. Je n’ai rien contre l'Évangile. De mult 
voiam sa recitesc... 

Îi trecu prin minte in acel moment că nu mai citise Evanghelia de cel 
puţin treizeci de ani şi numai cu vreo şapte ani în urmă îşi mai reamintise câte 
ceva de acolo, şi numai citind cartea lui Renan Vie de Jesus. Întrucât nu avea 
bani mărunți, îşi scoase cele patru bancnote de câte zece ruble — tot ce avea. 
Gazda se oferi să schimbe şi abia atunci el băgă de seamă că în odaie se 
adunase destul de multă lume, că toţi aceştia îl observă de mult şi se pare că 
discută despre dânsul. Mai vorbeau şi despre incendiul din oraş, mai ales 
stăpânul carutei cu vaca, fiindcă chiar atunci se întorsese din oraş. Se vorbea 
despre faptul că focul fusese pus de cineva, despre muncitorii de la fabrica 
Spigulin. 

„Ca să vezi, tot drumul a vorbit vrute si nevrute, dar despre incendiu nu 
mi-a spus nimic”, gandi deodata Stepan Trofimovici. 

— Taicutule, Stepan Trofimovici, dumneavoastra sunteti? Nici n-as fi 
crezut! ... Nu mă recunoasteti? strigă un ins destul de in vârstă, cu înfăţişarea 
de om de curte de altadata, cu barba rasa si imbracat intr-o manta cu guler 
mare pana la umeri. 

Stepan Trofimovici se sperie auzindu-si numele. 

— Scuza-ma, baigui el, nu-mi aduc aminte cine esti... 

— Ati uitat! Sunt doar Anisim, Anisim Ivanov. Am fost in serviciul 
raposatului boier Gaganov si v-am vazut de atatea ori impreuna cu Varvara 
Petrovna la raposata Avdotia Sergheevna. Va aduceam din partea dumneaei 
carti si bomboane sosite din Petersburg, de doua ori v-am adus... 

— Asa, acum imi aduc aminte, Anisim, zambi Stepan Trofimovici. 
Locuiesti aici? 


— Aproape de Spasov, la mänästirea V., in posada la Marfa Sergheevna, 
sora Avdotiei Sergheevna, poate ca mai tineti minte, si-a frant piciorul cand a 
sarit din caleasca, pleca la bal. Acum locuieste in preajma manastirii si eu sunt 
în serviciul dumneaei, m-am oprit aici în drum spre ai mei din gubernie, ma 
duc să-i văd. 

— Aşa, aşa. 

— Tare m-am bucurat când v-am văzut, aţi fost totdeauna bun faţă de 
mine, zâmbea entuziasmat Anisim. Dar încotro aţi pornit, boierule, aşa singur- 
singurel... Niciodată, mi se pare, nu plecaţi singur? 

Stepan Trofimovici îl privi speriat. 

— Nu cumva la noi, la Spasov? 

— Da, merg la Spasov. Il me semble que tout le monde va fr Spassof... 

— Te pomenesti că mergeţi la Feodor Matveevici? Se va bucura mult. Va 
purta respect încă de pe atunci; chiar şi astăzi îşi aduce aminte deseori... 

— Da, da, şi la Feodor Matveevici. 

— Aşa, aşa. Tare s-au mirat ţăranii de aici, cică aţi pornit pe şosea pe jos. 
Nişte proşti. 

— Eu... să vezi... eu ştiu, Anisim, am pus rămăşag, cum fac englezii, că 
voi ajunge pe jos, şi... 

Broboane de sudoare îi apărură pe frunte şi pe tâmple. 

— Aşa, aşa... îl asculta cu o curiozitate nemiloasă Anisim. 

Dar Stepan Trofimovici nu mai era în stare să reziste mai departe. Se 
simţi atât de ruşinat, încât hotări să se ridice şi să iasă din izbă. Dar tocmai 
atunci aduseră samovarul şi imediat după aceea se întoarse şi colportoarea de 
cărţi sfinte. Cu gestul omului care caută salvarea, se întoarse el către dânsa 
oferindu-i ceai. Anisim trebui să se retragă. Într-adevăr, printre ţărani plutea o 
nedumerire: „Ce fel de om este acesta? A fost găsit mergând singur pe drum, 
zice că e dascăl, îmbrăcat în haine europeneşti, iar la judecată e ca un copilaş, 
răspunde anapoda. Ca şi cum ar fi fugit de cineva, ba are şi bani!” Le trecea 
prin cap să anunţe autorităţile — „mai ales că în oraş nu e prea linişte”. Dar 
Anisim izbuti să-i potolească într-o clipă. leşind în tindă, el le povesti celor care 
voiră să-l asculte că Stepan Trofimovici nu că ar fi un învăţător, ci „un mare 
învăţat care se indeletniceste cu ştiinţe înalte, este un mosier din partea locului 
şi stă de mai bine de douăzeci de ani la cucoana generalului plin Stavroghin, că 
e socotit drept omul cel mai de seamă din casă şi că în oraş se bucură de mare 
cinstire. La clubul dvorenilor pierdea la cărţi într-o singură seară câte douăzeci 
şi cinci şi chiar o sută de ruble, că are gradul de consilier, egal cu gradul de 
locotenent-colonel, cu un singur grad mai mic decât un colonel plin. Iar faptul 
că are bani nu-i deloc de mirare, întrucât poate avea prin generăleasa 
Stavroghina bani nenumărați” etc., etc. 

„Mais c'est une dame, et trés comme il faut”, răsufla Stepan Trofimovici 
de atacul lui Anisim, examinând-o cu o curiozitate plăcută pe vecina sa, 
colportoarea de cărţi sfinte, care îşi bea ceaiul din farfurioară, de altfel, şi luând 
în gură zahărul fărâmat bucățele. „Ce petit morceau de sucre ce n'est rien... 


Chipul ei degaja o anumita distinctie si independenta si in acelasi timp multa 
blandete. Le comme il faut tout pur, dar intru catva in alt gen.” 

Curand afla de la dansa ca se numeste Sofia Matveevna Ulitina si 
locuieşte de fapt la K.; are acolo o soră văduvă din tagma targovetilor; că si ea 
este văduvă, iar soţul ei, cu gradul de sublocotenent ridicat din plutonier- 
major, a fost ucis la Sevastopol. 

— Dar sunteţi atât de tânără, vous n'avez pas trente ans... 

— Treizeci şi patru, zâmbi Sofia Matveevna. 

— Vad că intelegeti si frantuzeste? 

— Putin; am fost vreo patru ani intr-o casa de intelectuali si am mai 
prins ceva de la copii. 

Povesti apoi ca, ramanand vaduva la varsta de optsprezece ani, a stat un 
timp la Sevastopol „ca soră de caritate”, după aceea s-a mutat prin diferite alte 
locuri, iar acum umblă vânzând Evanghelia. 

— Mais, mon Dieu, nu cumva tocmai dumneavoastră vi s-a întâmplat în 
oraş istoria aceea cam ciudată, chiar foarte ciudată? 

Ea se rosi la fata; într-adevăr, despre ea era vorba. 

— Ces vauriens, ces malheureux! ... începu el cu glasul tremurând de 
indignare; o amintire dureroasă şi oribilă renăscu în inima lui. Pentru un minut 
el păru că rămăsese fără să mai ştie de sine. 

„Ce e asta, iar a plecat?” se agită el observând că femeia dispăruse de 
lângă dânsul. Pleacă mereu şi e preocupată de ceva; observ chiar că pare 
îngrijorată... bah, je deviens egoiste.” Îşi înălţă ochii şi iar îl văzu pe Anisim, dar 
de data aceasta într-o ambianta cu totul amenințătoare. Izba întreagă era plină 
de ţărani pe care îi adusese probabil Anisim. Erau de faţă şi stăpânul casei, şi 
ţăranul cu vaca, alţi doi ţărani (care se dovediră apoi că sunt cărăuşi), încă un 
omulet aproape beat de tot, îmbrăcat täräneste, dar ras si cu înfăţişare de 
targovet betiv şi care vorbea cel mai mult. Cu toţii discutau despre el, Stepan 
Trofimovici. Țăranul cu vaca ştia una şi bună, că mergând pe mal e de făcut un 
ocol de vreo patruzeci de verste şi că e mai bine să plece neapărat cu 
„vamporul”. Targovetul beat şi stăpânul casei susțineau cu foc că nu e bine 
aşa. 

— Pentru că, măi fratioare, pentru dumnealui sigur că pe vampor e mult 
mai scurt drumul dacă trece lacul; asta aşa este; dar vamporul, se ştie, poate 
că nici nu vine. 

— Vine, vine, o săptămână încă mai umblă, susţinea cu multă tărie 
Anisim. 

— Aşa este, trebuie să vină! Da' nu vine regulat, pentru că e vremea 
târzie, la Ustievo uneori lumea aşteaptă câte trei zile. 

— Mâine vine sigur, la ora două o să fie aici. Până-n seară ajungeţi la 
Spasov, domnule, stăruia cu multă pasiune Anisim. 

— Mais qu'est-ce qu'il a cet homme, tremura Stepan Trofimovici 
aşteptând cu frică să i se decidă soarta. 


Păşiră înainte si cărăuşii, începând sa se tocmeasca; cereau pana la 
Ustievo trei ruble. Ceilalţi strigau că nu este mult, că aşa e preţul, şi că toată 
vara până la Ustievo li se plătea cărăuşilor acest preţ. 

— Dar... şi aici e bine... Nu vreau să plec, încercă să se opună Stepan 
Trofimovici. 

— Ba e foarte bine, boierule, aveţi dreptate, la Spasov la noi e foarte bine 
acum, şi Feodor Matveevici se va bucura mult. 

— Mon Dieu, mes amis, toate astea mi se par atât de neaşteptate. 

În sfârşit, se reintoarse Sofia Matveevna. Dar se aşeză pe banca, foarte 
tristă şi deprimată. 

— N-am noroc să ajung la Spasov, îi zise ea gazdei. 

— Cum, şi dumneavoastră mergeţi la Spasov? se învioră Stepan 
Trofimovici. 

Reieşi că o moşiereasă, Nadejda Egorovna Svetlitana, îi spusese s-o 
aştepte la Hatovo promițând s-o ducă până la Spasov, dar n-a mai venit. 

— Ce mă fac eu acum? repeta mereu Sofia Matveevna. 

— Mais, ma chére et nouvelle amie, at putea să vă duc eu, în locul 
moşieresei, în satul acela, cum îi zice, pentru care am angajat o căruţă. Şi 
atunci mâine, chiar mâine pornim împreună la Spasov. 

— Dar dumneavoastră mergeţi tot la Spasov? 

— Mais que faire, et je suis enchanté! Vă voi lua cu dragă inimă pana 
acolo; uite, dumnealor vor să mă ducă, şi i-am angajat... pe care din voi l-am 
angajat? se umplu brusc Stepan Trofimovici de dorinţa de a pleca la Spasov. 

Peste un sfert de oră ei se aşezau într-o brişcă, una cu coviltir; Stepan 
Trofimovici foarte voios şi mulţumit, iar Sofia Matveevna cu sacul ei şi cu un 
zâmbet recunoscător, lângă el. Anisim îi ajută să se urce. 

— Drum bun, boierule, se agita el cu multă râvnă în jurul bristii, nici nu 
ştiţi ce bucuroşi vor fi acolo de venirea dumneavoastră. 

— Adio, adio, dragul meu, adio. 

— Sa mergeţi, boierule, la Feodor Matveevici... 

— Da, dragă prietene, da... la Feodor Petrovici... Aşadar, adio. 

II 

— Vedeti, draga prietena, imi dati voie sa ma consider prietenul 
dumneavoastra, n’est-ce pas? incepu grabit Stepan Trofimovici, de cum brisca 
se puse în mişcare. Să vedeţi, eu... J'aime le peuple, c'est indispensable, mais il 
me semble que je ne l’avais jamais vu de pres. Stasie... cela va sans dare qu'elle 
est aussi du peuple... mais le vrai peuple, adica adevaratul popor, cel de pe 
drumul mare, mi se pare ca n-are alta treaba decat sa stie incotro merg... Dar 
să lăsăm nemulţumirile deoparte. Mi se pare ca o cam iau razna, dar numai 
pentru că mă grăbesc. 

— Mi se pare că nu vă simtiti bine, îl privi scrutator, dar cu respect, Sofia 
Matveevna. 

— Nu, nu, n-am decât sa ma infasor mai bine; si in general suflä un vant 
cam rece, chiar foarte rece, dar sa uitam asta. De fapt, eu altceva am vrut sa 


spun. Chére et incomparable amie, mi se pare că sunt aproape fericit si de vină 
sunteti dumneavoastra. Mie nu-mi convine sa fiu fericit, pentru ca sunt gata 
imediat sa-mi iert toti dusmanii... 

— Dar de ce, e chiar foarte bine. 

— Nu totdeauna, chére innocente. L’Evangile... voyez-vous, désormais 
nous le precherons ensemble, ti voi porni cu placere sa vand frumoasele 
dumneavoastra cärtulii. Da, simt ca aceasta ar fi o idee, quelque chose de trés 
nouveau dans ce genre. Poporul este religios, c’est admis, dar el nu cunoaste 
încă Evanghelia. Le voi face expuneri... Printr-o expunere orală se pot îndrepta 
unele erori din această remarcabilă carte, fata de care eu, bineînţeles, sunt gata 
să am tot respectul. Voi fi de folos ţi pe drumul mare. Întotdeauna am fost de 
folos, întotdeauna le-am spus lor acest lucru et f cette chére ingrate... O, să-i 
iertăm, înainte de toate să-i iertăm pe toţi şi întotdeauna... să sperăm că ni se 
va ierta si nouă. Da, pentru că toţi şi fiecare suntem vinovaţi unul fata de 
celălalt. Toţi suntem vinovaţi! ... 

— Ceea ce aţi binevoit a spune este foarte, foarte bine spus. 

— Da, da... Simt că vorbesc foarte bine. Le voi vorbi foarte bine; dar ce 
am vrut eu să spun, ceva foarte important? Mereu mă incurc si uit... Îmi dai 
voie să nu mă despart de dumneata? Simt că privirea dumitale şi... mă 
surprinde chiar maniera dumitale: eşti simplă, iti răstorni ceasca cu fundul în 
sus pe farfurioară... cu această bucăţică oribilă de zahăr; dar ai ceva adorabil şi 
vad după trăsăturile dumitale... o, nu rosi si nu te feri de mine ca bărbat. 
Chére et incomparable, pour moi une femme c'est tout. Nu pot să trăiesc fără o 
femeie lângă mine, dar numai atât, să fie lângă mine... M-am încurcat groaznic, 
groaznic... nu sunt în stare să-mi aduc aminte ce am vrut să spun. O, e fericit 
acela căruia Dumnezeu mereu îi scoate în cale femeia, şi... şi eu cred ca sunt 
întru câtva şi entuziasmat. Şi pe drumul cel mare există o mare idee! Iată, iată 
ce am vrut să spun despre această idee, acum mi-am adus aminte, mereu îmi 
scapă. Dar de ce ne poartă mai departe? Acolo era atât de bine, iar acum cela 
devient trop froid. R propos, j'ai en tout quarante roubles et voilf cet argent, ia- 
i, ia-i, eu nu mă pricep, îi voi pierde si mi-i vor lua, şi... Mi se pare ca mi-e 
somn: mi se invarte capul. Asa se invarte, se invarte... O, ce buna esti, cu ce 
ma invelesti? 

— Aveti probabil friguri si v-am invelit cu patura mea, in ce priveste insa 
banii, eu... 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, n’en parlons plus, parce que cela me 
fait mal, o, cat de buna esti! 

Inceta brusc sä vorbeasca si aproape imediat adormi, cuprins de un 
somn nelinistit, cu fiori de febră. Drumul de tara pe care străbătură cele 
şaptesprezece verste nu era deloc neted şi trăsura îi zdruncina groaznic. Stepan 
Trofimovici se trezea des, îşi ridica repede capul de pe pernuta pe care i-o 
vârâse sub cap Sofia Matveevna, o prindea de mână şi întreba: „Eşti aici?”, ca şi 
cum se temea ca dânsa să nu-l părăsească. O asigura că i se arătase în vis o 


falca deschisa cu dinti oribili si asta il dezgusta. Sofia Matveevna se ingrijora 
tot mai mult de starea lui. 

Carausii se opriră în fata unei izbe mari cu patru ferestre si cu mai multe 
anexe locuite in curte. Trezindu-se, Stepan Trofimovici se grabi sa intre in casa 
şi pătrunse direct in odaia din fund, cea mai buna si mai încăpătoare din toată 
casa. Chipul lui somnoros căpătă deodată un aer foarte preocupat. O lămuri 
imediat pe gazdă, o femeie voinică şi înaltă, de vreo patruzeci de ani, cu părul 
foarte negru şi aproape cu mustati, că închiriază întreaga cameră, si că „cere să 
fie ţinută sub cheie şi nimeni să nu mai fie lăsat să intre, parce que nous avons 
f parler. Oui, j'ai beaucoup F vous dare, chère amie. 

— Platesc, platesc! dadu din mâini spre gazda. 

Desi arata atat de grabit, isi misca limba cu destula greutate. Gazda il 
asculta cu un aer posomorat, dar tacu in semn de acceptare, in care de altfel se 
simtea 0 amenintare ascunsa. El nu observa nimic din toate astea si tot asa de 
grăbit (se grăbea groaznic) îi ceru gazdei să plece imediat si să servească cat 
mai repede masa de prânz, „fără nici o zăbavă”. 

Aici femeia cu mustati nu se mai stăpâni. 

— Nu sunteţi aici într-un han, domnule, nu servim masa călătorilor. 
Putem să vă aducem nişte raci fierti sau un samovar, altceva n-avem nimic. 
Mâine vom avea peşte proaspăt. 

Dar Stepan Trofimovici îşi vântură braţele a mânie repetând cu 
nerăbdare: „Plătesc, numai cât mai repede, mai repede”. Hotărâră pentru masă 
o ciorbă de peşte şi găină friptă; gospodina anunţă că în tot satul nu se poate 
găsi o găină; de altfel, consimti să plece în căutare, dar cu aerul că le face un 
mare serviciu. 

De îndată ce gazda ieşi, Stepan Trofimovici se aşeză într-o clipă pe divan 
şi o invită lângă el si pe Sofia Matveevna. În cameră se aflau o canapea si nişte 
fotolii în cea mai deplorabilă stare. În general toată odaia aceasta destul de 
încăpătoare (cu o despartitura într-un colt, unde se afla patul), cu nişte tapete 
galbene vechi şi sfâşiate, cu litografii îngrozitoare pe teme mitologice pe pereţi, 
cu un lung şir de icoane şi triptice bătute în alamă în colţul de onoare, cu tot 
mobilierul adunat la întâmplare şi cu un aspect foarte ciudat, infatisa un 
amestec jalnic de elemente orăşeneşti şi tipic ţărăneşti. Dar el nici nu se uita la 
toate astea, nu aruncă măcar o privire spre lacul imens, al cărui mal era numai 
la vreo treizeci de paşi de izbă. 

— În sfârşit, suntem doar noi, şi nici nu-i vom lăsa pe alţii să intre! Vreau 
să-ţi povestesc totul, totul chiar de la început. 

Sofia Matveevna, îngrijorată la culme, îl opri: 

— Ştiţi, Stepan Trofimovici... 

— Comment, vous savez déjf mon nom? zambi el fericit. 

— L-am auzit pronunţat adineauri de Anisim Ivanovici, cand ati stat de 
vorbă cu dânsul. Iată ce as îndrăzni să vă spun... 

Şi începu să-i şoptească grăbit, uitându-se mereu spre uşa închisă, ca să 
nu audă nimeni, că în satul acesta nu e bine. Toţi ţăranii de aici, deşi sunt 


pescari, se ocupa mai mult cu gazduirea calatorilor contra plata, luand de la ei 
cat vor. Satul nu se afla pe un drum de mare circulatie, ci cam intr-o parte; dar 
calatorii vin pentru ca aici se opreste vaporul si cand se intampla sa nu vina 
vaporul, din cauza timpului rau, atunci se aduna in cateva zile multa lume si 
toate izbele din sat sunt pline, iar gazdele atata asteapta: pentru cel mai mic 
lucru cer preturi intreite, iar stapanul casei acesteia este un om ingamfat si 
jecmănitor, pentru că trece prin partea locului drept cel mai bogat; are un 
năvod care costă nu mai puţin de o mie de ruble. 

Stepan Trofimovici se uita la Sofia Matveevna cu câtă aprindere vorbea 
despre aceste lucruri şi o expresie de repros i se arătă pe fata; de câteva ori 
schiţă un gest ca s-o oprească. Dar ea stărui şi îşi spuse gândul din care se 
putea înţelege că a mai fost pe aici vara cu „o doamnă foarte nobilă” din oraş şi 
au trebuit să rămână peste noapte până la sosirea vaporului care a întârziat 
două zile şi că a pätit atâtea, încât se îngrozea chiar amintindu-si. 

— Iată, dumneavoastră, Stepan Trofimovici, ati cerut această cameră 
numai pentru dumneavoastră... V-o spun, ca să vă previn... Dincolo, în cealaltă 
încăpere, s-au adunat alţi călători, un om mai în vârstă şi un om tânăr, o 
doamnă cu copii, iar mâine în toată casa se va aduna lume multă până la ora 
două, deoarece vaporul, care de două zile este aşteptat, vine sigur mâine. 
Pentru o cameră separată şi pentru masa pe care aţi comandat-o şi pentru 
faptul că ceilalţi călători au fost lăsaţi la înghesuială, ei vor pretinde atâta, 
încât nici prin capitale nu există asemenea preţuri... Dar el suferea, suferea în 
modul cel mai sincer. 

— Assez, mon enfant, te implor; nous avons notre argent, et aprés, et 
aprcs le bon Dieu. Ma si surprinde ca dumneata cu vederile dumitale 
superioare... Assez, assez, vous me tourmentez, zise el nervos: in fata noastra e 
tot viitorul, iar dumneata... dumneata ma sperii cu ce ni se poate intampla in 
acest viitor. 

Imediat se apuca sa-si povesteasca toata istoria, si cu atata graba, incat 
de la inceput nici nu se intelese nimic din ce spunea. Expunerea aceasta tinu 
destul de mult. Se servi ciorba de peste, se servi gäina fripta, li se aduse la 
urma si samovarul, el tot mai vorbea... Toata istorisirea lui suna cam bizar si 
bolnăvicios; de altfel, si arăta realmente bolnav. Era o încordare bruscă si 
intensă a forţelor sale intelectuale, după care, desigur, şi acest lucru îl prevedea 
Sofia Matveevna în tot timpul povestirii, ar fi urmat inevitabil o depresie 
profundă cu o scădere extraordinară a forţelor organismului său atât de sleit. 
Începu aproape cu vârsta copilăriei, când „cu pieptul proaspăt alergam pe 
câmp”; abia peste o oră ajunse la cele două căsătorii ale sale şi la viaţa 
berlineză. De altfel, n-aş îndrăzni să fac haz de asta. Pentru el, într-adevăr, 
toate acestea reprezentau ceva sublim şi, folosind un limbaj modern, însăşi 
lupta lui pentru existenţă. Vedea în faţa sa fiinţa pe care şi-o alesese ca să 
meargă alături de el pe drumul viitorului şi se grăbea, ca să zicem aşa, să i se 
destăinuie. Genialitatea lui nu trebuia să mai rămână pentru dânsa o taină... 
Se prea poate că exagerase mult în privinţa Sofiei Matveevna, dar o şi 


desemnase in gand aleasa lui. Nu se putea lipsi de prezenta unei femei. Isi 
dădea seama el însuşi, după expresia chipului ei, că dânsa aproape ca nu-l 
înţelege deloc şi nici măcar esentialul din ceea ce spunea el. 

Ce n'est rien, nous attendrons, deocamdată ar putea înţelege prin 
intuiţie... 

— Dragă prietenă, n-am nevoie decât de inima dumitale! strigă el 
întrerupându-şi povestirea. Şi de această privire de acum a ochilor dumitale 
fermecători şi dragi, cu care te uiţi la mine. O, nu trebuie sa roşeşti! Ti-am spus 
doar... 

Urmară lucruri şi mai confuze pentru înţelegerea sărmanei Sofia 
Matveevna, când istoria se transformă aproape într-o adevărată disertaţie pe 
tema faptului că nimeni niciodată n-a fost în stare să-l înţeleagă pe Stepan 
Trofimovici şi cum „pier la noi in Rusia talentele”. Toate astea erau prea 
„inteligente”, povestea ea mai târziu cu tristeţe. Îl asculta vădit chinuită, cu 
ochii putin holbati, iar când Stepan Trofimovici se lansa în aprecieri umoristice 
şi în spirite usturătoare pe seama „progresiştilor şi diriguitorilor noştri”, de 
amărăciune ea încercă de vreo două ori şi să zâmbească răspunzând la râsul 
lui, dar efortul ei apăru mai deplorabil chiar decât dacă ar fi lăcrimat, încât 
Stepan Trofimovici în cele din urmă se simţi el însuşi jenat, năpustindu-se, 
drept consecinţă, cu o vehementa si mai neiertătoare împotriva nihiliştilor si 
„oamenilor noi”. Dar această nouă explozie pur şi simplu o sperie. În sfârşit, 
găsi prilejul să mai räsufle putin, în modul cel mai înşelător de altfel, abia cand 
începu romanul propriu-zis. Femeia rămâne întotdeauna femeie, chiar şi atunci 
când este călugăriţă. Zâmbea, dădea din cap şi totodată roşea mult şi-şi pleca 
ochii, ceea ce avu darul să-l aducă pe Stepan Trofimovici într-o stare de 
extraordinară admiraţie şi să-i atate si mai mult inspiraţia, încât îşi permise 
chiar să strecoare şi câteva exagerări conştiente. Varvara Petrovna apărea în 
descrierea lui ca o brunetă fermecătoare („care stârnea admiraţia întregului 
Petersburg şi a multor alte capitale din Europa”), iar soţul ei se lăsase „răpus 
de un glonţ la Sevastopol”, numai şi numai pentru că se simţea nedemn de 
dragostea ei şi pentru a o ceda astfel rivalului său, adică aceluiaşi Stepan 
Trofimovici. 

— Nu te jena, blânda mea creştină, exclamă el, adresându-i-se Sofiei 
Matveevna, aproape crezând el însuşi în cele ce povestea, a fost ceva de 
neînchipuit, ceva atât de sublim, încât noi nici chiar nu ne-am mărturisit 
niciodată dragostea în tot restul vieţii! Cauza unei asemenea situaţii era, după 
cum reieşea din continuarea povestirii, o blondină (dacă nu se gândea la Daria 
Pavlovna, nici nu mai ştiu la cine se referea aici Stepan Trofimovici). Această 
blondină îi datora totul brunetei şi în calitate de rudă depărtată fusese crescută 
în casa acesteia. În cele din urmă bruneta, observând dragostea blondinei faţă 
de Stepan Trofimovici, se încuie în lumea sentimentelor ei intime. Blondina, la 
rândul ei, observând dragostea brunetei fata de Stepan Trofimovici, se incuie şi 
dânsa în lumea ei. Şi astfel tustrei, purtând povara generozitatii reciproce, au 
tăcut mereu timp de douăzeci de ani, rămânând fiecare izolat în lumea sa. „O, 


ce pasiune mare a fost, ce pasiune mare!” striga el cu lacrimi de cel mai sincer 
entuziasm. Am vazut o inflorire deplina a frumusetii ei (brunetei), vedeam ,cu 
durere în inimă” zilnic cum trecea pe lângă mine, ruşinându-se parcă de 
frumuseţea ei. (O dată îi scăpă: „ruşinându-se de plinătatea ei”.) În cele din 
urmă, el fugi, desprinzându-se de tot visul acesta arzător care durase două 
decenii. Vingt ans! Şi iată-l acum pe drumul cel mare... Apoi, într-un fel de 
învăpăiere a creierului, se apucă să-i explice Sofiei Matveevna ce ar trebui să 
însemne „întâlnirea lor, atât de neprevăzută şi atât de predestinată, în vecii 
vecilor”. Sofia Matveevna se ridică în sfârşit de pe canapea extrem de încurcată; 
el dădu chiar să se lase în faţa ei în genunchi, întrucât ea izbucnise în plâns. 
Umbrele înserării deveneau tot mai întunecoase; amândoi stătuseră în această 
odaie încuiată câteva ore... 

— Vă rog, lasati-ma mai bine să trec în odaia de alături, bâigui dânsa, ce- 
ar putea să creadă oamenii despre mine? 

În sfârşit ea scăpă; Stepan Trofimovici o lăsă să plece, făgăduindu-i să se 
culce imediat. Luându-şi rămas-bun, se plânse că îl doare tare capul. Sofia 
Matveevna încă înainte de a intra îşi lăsase sacul şi lucrurile în prima încăpere, 
intentionand să rămână peste noapte împreună cu gazdele; dar nu-i fu dat să 
se odihnească. 

Peste noapte Stepan Trofimovici avu acel acces de holerină atât de 
cunoscut mie şi tuturor prietenilor săi, acces cu care se sfârşeau toate 
momentele de încordare nervoasă violentă, zguduirile sale morale. Sărmana 
Sofia Matveevna nu dormi toată noaptea. Întrucât, îngrijindu-l pe bolnav, trebui 
să iasă şi să intre destul de des trecând prin încăperea gazdelor, acestea, ca şi 
călătorii găzduiţi peste noapte, mormăiau, ba către sfârşit începură s-o certe 
când ea se apucă, spre ziuă, să pună samovarul. Stepan Trofimovici, în tot 
timpul accesului, se afla într-o stare de semiconstienta; uneori i se părea că 
cineva aduce samovarul, că i se dă ceva de băut (cu gust de zmeură), i se 
oblojeşte cu ceva cald abdomenul, pieptul. Dar simţea aproape în fiecare clipă 
că ea se afla lângă dânsul; că ea era aceea care venea şi pleca, îl cobora din pat 
şi iar îl culca. Către ora trei din noapte se simţi în sfârşit mai bine; se ridică în 
capul oaselor, îşi lăsă picioarele jos pe podea şi, fără să se gândească la nimic, 
se prabusi în fata ei pe podea. Nu mai era însă ingenuncherea de mai înainte; 
pur şi simplu căzu la picioarele ei şi-i săruta poala rochiei... 

— Nu trebuie, nu merit eu asta, bâigui dânsa, încercând să-l ridice ca să- 
1 culce in pat. 

— Salvatoarea mea, îşi împreună el mâinile privind-o cu venerație: vous 
etes noble comme une marquise, iar eu, eu sunt un mizerabil! O, toată viaţa 
mea am fost un infam... 

— Linistiti-va, îl imploră Sofia Matveevna. 

— Mai inainte ti-am spus numai minciuni, de dragul gloriei, din rasfat, 
din trandavie, totul, totul pana la ultimul cuvânt a fost o minciună, o, ce 
mizerabil, mizerabil! 


In felul acesta holerina se transforma intr-un alt acces, intr-un acces de 
autoblamare isterica. Am mai amintit despre aceste accese cu prilejul relatarii 
scrisorilor sale catre Varvara Petrovna. Deodata el isi aduse aminte de Lise, 
despre intalnirea de ieri cu dansa: ,0, era ingrozitor si se afla probabil intr-o 
mare nenorocire, iar eu nici n-am intrebat-o, n-am aflat! Eram preocupat 
numai de mine insumi! O, ce s-o fi intamplat cu dansa, nu stii cumva ce e cu 
dansa?” o implora el pe Sofia Matveevna. 

Apoi începu să jure ca „n-o va trăda”, că se va reîntoarce la dânsa (adică 
la Varvara Petrovna). „Noi ne vom apropia zilnic de pridvorul ei (adică împreună 
cu Sofia Matveevna), când ea urcă în cupeu pentru plimbarea ei matinală şi o 
vom privi discret... O, vreau ca dânsa să mă lovească în celălalt obraz; o aştept 
cu voluptate! Îi voi întoarce celălalt obraz al meu comme dans votre livre! Abia 
acum, abia acum am înţeles ce înseamnă să-ţi întorci celălalt... „obraz”. N-am 
fost niciodată în stare s-o înţeleg până acum!” 

Pentru Sofia Matveevna urmară două zile îngrozitoare din viaţa ei; şi 
astăzi îşi aduce aminte de aceste zile cutremurându-se. Stepan Trofimovici se 
îmbolnăvi atât de grav, încât nu mai fu în stare să ia vaporul, care de data 
aceasta sosise regulat, după itinerar, exact la ora două după-amiază; iar dânsa 
nu se simţi în stare să-l lase singur, renunțând şi ea să plece la Spasov. După 
cum spunea ea, Stepan Trofimovici se arătă chiar bucuros când vaporul plecă. 

— Foarte bine, admirabil, murmura el în aşternut, tot mă temeam că va 
trebui să plecăm. E atât de bine aici, nicăieri nu e mai bine ca aici... N-ai să ma 
laşi? O, dumneata nu m-ai părăsit! 

Dar „aici” nu era nici pe departe atât de bine. El nu voia să ştie nimic 
despre dificultăţile ei; capul lui era impuiat numai de fantezii. lar boala şi-o 
considera o indispoziţie trecătoare, nu se gândea deloc la starea lui şi nu visa 
decât la momentul când vor porni împreună ca să vândă „aceste cärtulii”. O 
rugă să-i citească ceva din Evanghelie. 

— De mult n-am citit-o... în original. S-ar putea totuşi să mă întrebe 
cineva şi să greşesc; trebuie să mă pregătesc pentru orice eventualitate. 

Ea se aşeză lângă patul lui şi-şi deschise cartea. 

— Citeşti admirabil, o întrerupse el chiar de la primul rand. Văd, văd ca 
n-am greşit! adăugă el confuz, dar entuziasmat. 

Şi în general se afla tot timpul în stare de necontenit entuziasm. Ea îi citi 
predica de pe munte. 

— Assez, assez, mon enfant, ajunge... Iti închipui cumva că atâta nu este 
de ajuns! 

Îşi închise ochii, sleit de puteri. Era foarte slăbit, dar încă nu-și pierdea 
cunoştinţa. Sofia Matveevna dădu să se ridice crezând că vrea poate să doarmă. 
Dar el o opri: 

— Dragă prietenă, am minţit toată viaţa. Chiar şi atunci când spuneam 
adevărul. Niciodată nu vorbeam pentru adevăr, ci numai pentru mine însumi, o 
ştiam şi înainte, dar numai acum îmi dau seama... O, unde sunt prietenii mei, 
pe care-i jisneam prin prietenia mea toată viaţa? Şi totul, şi totul? Savez-vous, 


mint poate si acum; sigur ca mint si acum. Esential este ca ma cred eu insumi 
cand mint. Cel mai greu e în viata să trăieşti şi să nu minţi... Si... şi să nu crezi 
minciunile tale; da, da, asta este! Dar să lăsăm asta, pentru mai târziu... Noi 
împreună, împreună! adăugă el cu extaz. 

— Stepan Trofimovici, îl rugă timid Sofia Matveevna, ar trebui să 
trimitem în oraş după doctor? 

EI paru uluit. 

— Pentru ce? Est-ce que je suis si malade? Mais rien de sérieux. Ce ne 
trebuie aici oameni sträini? Se afla, si atunci ce se intampla? Nu, nu, nu ne 
trebuie străini, noi împreună, împreună! Ştii, zise el, dupa un pic de tăcere, 
citeşte-mi încă ceva, ce crezi dumneata sau la nimereală — pe ce iti cade 
privirea. 

Sofia Matveevna desfăcu cartea ca să citească. 

— Acolo unde se va deschide pagina, unde se va deschide la nimereală, 
repetă el. 

— lar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i...” 

— Ce-i asta? Ce? De unde e? 

— Din Apocalipsă. 

— O, je m'en souviens, oui, Apocalypse. Lisez, lisez, mi-am propus să 
ghicesc viitorul nostru după ceea ce se va spune în carte, vreau să ştiu ce s-a 
nimerit; citeşte despre înger, despre înger... 

Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, 
martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: 

Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau 
fierbinte! 

Astfel, fiindcă esti căldicel — nici fierbinte, nici rece - am să te vars din 
gura Mea. 

Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! 
Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac, şi orb, şi gol! 

Apocalipsa 3, 14-17 

— Şi asta... şi asta scrie în cartea dumitale! strigă el, cu privirea 
scânteietoare şi ridicându-se de pe pernă. Niciodată n-am cunoscut acest pasaj 
sublim! Auzi: mai curând rece, rece, decât căldicel, decât numai căldicel. O, voi 
demonstra. Numai să nu ma părăseşti, să nu mă parasesti lăsându-mă singur! 
Noi vom dovedi, vom dovedi! 

— Dar n-am să te părăsesc, Stepan Trofimovici, niciodată n-am să te 
părăsesc! îl prinse ea de mâini, strângându-i-le în ale ei, ducându-le la inimă, 
cu lacrimi în ochi, uitându-se la dânsul. („O milă sfâşietoare mă cuprinse în 
acea clipă”, relata ea.) Buzele lui se contractară într-un tremur convulsiv. Şi 
totuşi, Stepan Trofimovici, ce ne facem? N-ar fi mai bine să anuntam pe careva 
dintre cunoscutii dumneavoastră sau vreo rudă? 

Dar la auzul acestor cuvinte el păru atât de speriat, încât ea regretă amar 
stăruința aceasta repetată. Înfiorat şi tremurând, el o implora să nu cheme pe 
nimeni, să nu întreprindă nimic; îi cerea să-şi dea cuvântul şi repeta mereu: 


»Pe nimeni, pe nimeni! Numai noi singuri, numai noi doi, nous partirons 
ensemble”. 

Mai rau era ca si gazdele incepusera sa se ingrijoreze, bodoganeau si n-o 
lăsau in pace pe Sofia Matveevna. Ea achitase tot de ce cuvenea căutând să 
facă în asa fel încât ei să vadă că au bani; pentru moment aceştia se potoliseră; 
dar stăpânul casei îi ceru „actele” lui Stepan Trofimovici. Bolnavul, cu un 
zâmbet dispretuitor, arătă spre sacul lui minuscul; Sofia Matveevna găsi acolo 
ordinul lui de demitere şi încă alte acte de acest gen pe baza cărora trăise toată 
viaţa. Gazda nu se lăsa, stăruind că „dumnealui trebuie să fie dus undeva, 
pentru că aici nu e spital, iar dacă moare, cine ştie ce se întâmplă; ne luăm 
belea pe cap”. Sofia Matveevna încercă să deschidă vorba despre doctor, dar 
reieşea că dacă ar fi să cheme un doctor de la „gubernie” ar costa atât de mult, 
încât orice gând la un doctor părea irealizabil. Ea se întoarse deprimată la 
bolnavul ei. Stepan Trofimovici slăbea văzând cu ochii. 

— Citeste-mi acum încă un pasaj... Despre porci, zise el deodată. 

— Poftim? se sperie nespus Sofia Matveevna. 

— Despre porci... Tot pe acolo... ces cochons... Mi-aduc aminte, demonii 
au intrat în porci şi toţi s-au înecat. Citeste-mi acest pasaj negresit; îţi voi 
spune pe urmă pentru ce. Vreau să-mi reamintesc cuvânt cu cuvânt. Am 
nevoie să ştiu cuvânt cu cuvânt. 

Sofia Matveevna cunoştea bine Evanghelia şi găsi imediat pasajul din 
Evanghelia lui Luca, pe care eu l-am pus ca epigraf la cronica mea. Îl voi 
reproduce şi aici: 

Şi era acolo o turmă mare de porci, care păştea pe munte. Şi L-au rugat 
să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au 
intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac şi s-a înecat. lar 
păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi 
ei au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la lisus si au găsit pe omul din 
care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui 
lisus, şi s-au infricosat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit 
demonizatul. 

SFÂNTA EVANGHELIE CEA DUPĂ LUCA, Cap. VIII, 32-36 

— Scumpa mea prietenă, zise Stepan Trofimovici profund tulburat, savez- 
vous, acest pasaj minunat şi extraordinar mi-a fost în viaţă o piatră de care m- 
am poticnit totdeauna... Dans ce livre... încât pasajul acesta l-am reţinut în 
memorie încă din copilărie. Acum însă mi-a venit un gând, une comparaison. 
Îmi vin acum tot felul de idei. Să vezi, ar fi exact ca Rusia noastră. Aceşti 
demoni, care ies din bolnav şi intră în porci, sunt toate tarele, racilele, toate 
miasmele, toate necurateniile, toţi demonii şi toţi dräcusorii care s-au acumulat 
în marele şi scumpul nostru bolnav, în Rusia noastră, în decurs de veacuri, de 
veacuri! Oui, cette Russie, que jaimais toujours. Dar o idee măreaţă şi o voinţă 
măreaţă o vor lumina de sus, ca pe acel demonizat, şi vor ieşi toţi demonii, 
toată necuratenia, toată scârnăvia care s-au încuibat purulent pe suprafaţa 
ei... şi vor cere singure să intre în porci. De altfel, au şi intrat poate! Suntem 


noi, noi si ceilalti, si Petrusa... et les autres avec lui, si eu, poate, cel dintai, in 
frunte, si ne vom arunca, nebuni si turbati, de pe stanca in mare si ne vom 
îneca cu toţii şi aşa se cuvine, pentru că nu suntem buni decât pentru asa 
ceva. Dar bolnavul se va vindeca şi „se va aşeza la picioarele lui lisus”... şi va 
privi în jurul său cu uimire... Scumpa mea, vous comprendrez apres. lar acum 
gândul acesta mă tulbură nespus... Vous comprendrez après... nous 
comprendrons ensemble. 

Începu să delireze şi în cele din urmă îşi pierdu cunoştinţa. Starea 
aceasta tinu si a doua zi. Sofia Matveevna şedea lângă el şi plângea; nu dormise 
trei nopţi la rând şi evita să apară în fata gazdelor, care, o presimtea, puseseră 
ceva la cale. Salvarea veni abia a treia zi. În dimineaţa aceea Stepan Trofimovici 
işi recăpătă cunoştinţa, o recunoscu pe Sofia Matveevna şi-i întinse mâna. Ea 
isi făcu semnul crucii cu speranţa renascuta. El isi exprimă dorinţa să se uite 
pe fereastră: „Tiens, un lac, zise el, ah, Dumnezeule, şi eu nu-l văzusem...” În 
clipa aceea în faţa izbei se auzi huruitul unei trăsuri şi prin casă se iscă o 
agitaţie nemaipomenită. 

III. 

Era Varvara Petrovna în persoană, sosită într-un cupeu de patru locuri, 
înhămat cu patru cai, însoţită de Daria Pavlovna si de doi valeti. Miracolul se 
întâmplase simplu: mort de curiozitate, Anisim, a doua zi după sosirea sa în 
oraş, trecuse pe la casa Varvarei Petrovna şi le povestise servitorilor că l-a 
întâlnit pe Stepan Trofimovici într-un sat, singur, că nişte ţărani l-au văzut 
mergând pe jos pe şosea şi că se îndrepta spre Spasov prin Ustievo, acum 
împreună cu o oarecare Sofia Matveevna. Întrucât Varvara Petrovna, cuprinsă 
de nelinişte, pusese deja să fie căutat prietenul ei fugar, cei din curte îi 
raportaseră îndată despre cele auzite de la Anisim. Ascultându-l pe acesta şi 
mai ales amănuntele plecării la Ustievo împreună cu o oarecare Sofia 
Matveevna într-o brişcă, ea hotări imediat să plece şi sosi pe urme proaspete la 
Ustievo. Nu ştia încă nimic despre boala lui Stepan Trofimovici. 

În curte răsună îndată glasul ei aspru si poruncitor, încât până si gazdele 
se speriară. Se oprise numai ca să întrebe şi să se informeze, convinsă că 
Stepan Trofimovici ajunsese de mult la Spasov; aflând însă că el este aici şi e 
bolnav, intră în izbă, cuprinsă de emoție. 

— Unde e el? A, tu eşti! strigă ea văzând-o pe Sofia Matveevna, care 
tocmai apăruse în pragul primei camere. După faţa ta neruşinată mi-am dat 
seama că eşti tu. Afară, nemernico! Imediat să dispară din casa aceasta! Şterge- 
o, altminteri te trimit la închisoare. Tineti-o sub pază într-o altă casă. A mai 
stat ea la închisoare în oraş şi o să mai stea. Şi te rog, pe tine ca stăpân, să nu 
laşi pe nimeni să intre cât timp sunt eu aici. Sunt generăleasa Stavroghina şi 
ocup întreaga casă. Iar tu, scumpo, o să-mi dai socoteală de toate. 

Accentele cunoscute ale glasului ei îl zguduiră pe Stepan Trofimovici. 
Începu să tremure. Dar ea păşise deja în despartitura unde era patul. 
Scânteind din ochi, trase cu piciorul scaunul şi, sprijinindu-se de spetează, îi 
strigă Dasei: 


— Asteapta alaturi langa gazda. Ce atata curiozitate? Si inchide usa bine 
dupa ce iesi. 

Catva timp ea îi scruta chipul speriat cu o privire sălbatică. 

— Ei, cum o mai duci, Stepan Trofimovici? Cum ai petrecut? lăsă ea 
deodată să-i scape o ironie furioasă. 

— Chére, bâigui Stepan Trofimovici complet aiurit, am cunoscut viata 
rusească reală... Et je precherai l’Evangile... 

— Om ingrat si nerusinat ce esti! zbiera ea plesnindu-si palmele. Nu ti-a 
fost de ajuns ca mă faci de râs, te-ai si înhăitat... O, bătrân senzual si 
neruşinat! 

— Chere... 

Glasul i se tăie şi el nu mai putu să scoată nici o vorbă, uitându-se la 
dânsa cu nişte ochi cascati de spaimă. 

— Cine este ea? 

— C'est un ange... C’était plus qu’un ange pour moi, toată noaptea... O, 
nu tipati la ea, n-o speriati, chére, chére... 

Varvara Petrovna sari deodata cu zgomot de pe scaun; se auzi strigatul ei 
speriat: ,Apa, apa!”. Cu toate ca el isi revenise in fine, ea continua sa tremure 
de frica si se uita palida la chipul lui schimonosit: abia acum pentru prima 
oara se dumiri dansa despre gravitatea bolii. 

— Daria, ii sopti ea deodata Dariei Pavlovna, sa plece imediat dupa 
doctor, dupa Salzfisch; să plece imediat Egoraci să tocmeasca aici cai, iar din 
oraş să vină cu un alt cupeu. La noapte să fie aici. 

Dasa se repezi să execute ordinul. Stepan Trofimovici se uita cu aceeaşi 
privire aiurită, speriată; buzele lui, aproape albe, tremurau. 

— Mai aşteaptă, Stepan Trofimovici, mai aşteaptă, dragul meu! îl 
îndemna ea ca pe un copilaş. Aşteaptă, aşteaptă puţin, se întoarce Daria îndată 
şi... ah, Dumnezeule, gazdă, gazdă, vino măcar tu aici, femeie! 

Nerabdatoare, alerga personal s-o cheme pe stăpâna casei. 

— Imediat, imediat aia să fie adusă înapoi. Înapoi, înapoi! 

Din fericire, Sofia Matveevna nu apucase să plece şi tocmai ieşea pe 
poartă cu sacul şi cu legăturica ei. Fu adusă înapoi. Era atât de speriată, încât 
mâinile şi picioarele îi tremurau. Varvara Petrovna o prinse de mână ca uliul un 
puişor şi o târi cu repeziciune lângă Stepan Trofimovici. 

— Poftim. Iat-o. Nu ţi-am mâncat-o. Ai crezut că am şi mâncat-o. 

Stepan Trofimovici prinse mâna Varvarei Petrovna, o duse la ochi şi se 
porni în hohote de plâns bolnăvicios, isteric. 

— Ei bine, ei bine, linişteşte-te, linişteşte-te, dragul meu, hai, linişteşte- 
te! Dumnezeule, dar linişteşte-te odată, strigă ea ieşindu-şi din fire. O, cat ma 
chinuieşti, m-ai chinuit mereu, mereu! 

— Suflete bun, bâigui în sfârşit Stepan Trofimovici, adresându-i-se Sofiei 
Matveevna, mai aşteaptă putin dincolo, draguto, vreau aici să spun ceva... 

Sofia Matveevna se grăbi să iasă îndată din cameră. 

— Chére, chére... se sufoca el. 


— Asteapta cu vorba, Stepan Trofimovici. Asteapta putin pana cand iti 
revii mai bine, odihneste-te putin. Poftim, bea apa. Dar asteapta, te rog! 

Varvara Petrovna se aseza iar pe scaun. Stepan Trofimovici o tinea strans 
de mână. Îl obligă să stea astfel mult timp, fără să-l lase să scoată o vorbă. El îi 
duse mâna la buze şi începu s-o sărute. Ea îşi strânse dinţii privind undeva 
într-un colţ. 

— Je vous aimais! lăsă el să-i scape deodată. 

Niciodată nu auzise dânsa de la el un asemenea cuvânt, rostit în felul 
acesta. 

— Hm, făcu ea drept răspuns. 

— Je vous aimais toute ma vie... vingt ans! 

Ea continuă să tacă timp de vreo două-trei minute. 

— Dar cand te pregăteai să te duci la Dasa, ţi-ai dat cu parfum, zise ea 
deodată într-o şoaptă înspăimântătoare. 

Stepan Trofimovici rămase înlemnit. 

— Ţi-ai pus cravată noua... 

Se aşternu iar o tăcere de vreo două minute. 

— Ti-aduci aminte de ţigară? 

— Draga mea prietenă, îngăimă el cuprins de spaimă. 

— Tigara, în seara aceea, la fereastră... la lumina lunii... după chioşc... la 
Skvoresniki? Iti aduci aminte, iti aduci aminte, sări ea din loc apucând de 
ambele colţuri perna lui şi scuturând-o împreună cu capul lui. Iti aduci aminte, 
om laş, neserios veşnic, veşnic neserios ce eşti! şuieră dânsa în şoapta ei 
furioasă, stăpânindu-se să nu strige. Apoi trânti perna şi recăzu pe scaun, 
acoperindu-si fata cu mâinile. Destul! reteză ea, încordându-se teapana pe 
scaun. Cei douăzeci de ani au trecut, nu se mai întorc; şi eu sunt o proastă. 

— Je vous aimais, îşi împreună el mâinile iar. 

— Dar ce tot îi dai cu aimais şi aimais! Destul! sări ea din nou de pe 
scaun. Şi dacă nu adormi imediat, atunci eu... ai nevoie de linişte; trebuie să 
dormi, neapărat să dormi, închide ochii. Ah, Dumnezeule, el poate că vrea să 
mănânce! Ce mănânci? Ce mănâncă el! Ah, Dumnezeule, unde e aia? Unde e 
ea? 

Se iscă iar o mare agitaţie. Dar Stepan Trofimovici bâigui cu glasul slăbit 
că ar dormi într-adevăr une heure, şi după aceea - un bouillon, un thé... enfin 
il est si heureux. Îşi lăsă capul pe pernă şi într-adevăr părea că adormise. 
(Probabil se prefăcu.) Varvara Petrovna mai aşteptă puţin şi ieşi în vârful 
picioarelor din despartitura. 

Se aşeză în odaia gazdelor, alungându-i afară pe cei de acolo şi porunci 
Dariei s-o cheme pe aia. Şi începu un interogatoriu cumplit. 

— Povesteşte-mi acum, draga mea, toate amănuntele; aşază-te aici lângă 
mine, aşa. Ei? 

— L-am întâlnit pe Stepan Trofimovici... 

— Aşteaptă, stai. Te previn că dacă vei minţi sau vei ascunde ceva, te 
găsesc şi sub pământ. Aşadar? 


— Eu şi cu Stepan Trofimovici... îndată ce am ajuns la Hatovo... baigui 
aproape sufocându-se Sofia Matveevna. 

— Asteapta, taci, stai: ce trancanesti? Mai intai si intâi cine esti si ce 
hram porti? 

Sofia Matveevna povesti cu chiu cu vai, de altfel in foarte putine cuvinte, 
despre viata ei, incepand cu Sevastopolul. Varvara Petrovna o asculta in tacere, 
stand drept pe scaun, uitandu-se sever si fix in ochii povestitoarei. 

— Dar de ce esti asa speriată? Ce te tot uiţi în pământ? Imi plac oamenii 
care se uita drept in ochi si tin piept cu vorba discutand cu mine. Continua. 

Sofia Matveevna povesti apoi cum l-a întâlnit, despre cărţi, cum Stepan 
Trofimovici a cinstit o taranca cu rachiu... 

— Aşa, aşa, să nu uiţi nici un amănunt, o încurajă Varvara Petrovna. 

În sfârşit, cum au plecat şi cum Stepan Trofimovici i-a tot vorbit „complet 
bolnav” şi cum aici şi-a povestit toată viaţa chiar de la început, timp de mai 
multe ore. 

— Spune-mi ce ţi-a povestit despre viata lui. 

Sofia Matveevna, aici, nu mai ştiu ce să-i spună. 

— Nici nu ştiu ce să spun, murmură ea aproape plângând, aproape că n- 
am înţeles nimic. 

— Minti, nu se poate să nu fi înţeles chiar nimic. 

— Despre o doamnă nobilă cu părul negru a vorbit mult, roşi până în 
vârful urechilor Sofia Matveevna, deşi observase că Varvara Petrovna are părul 
bălai şi nu seamănă deloc cu acea „brunetă”. 

— Cu părul negru? Şi ce anume a spus? Vorbeşte! 

— Cum că această doamnă nobilă era tare îndrăgostită de dumnealui, 
toată viata, douăzeci de ani; dar nu îndrăznea să-i mărturisească retinandu-se 
în faţa dumnealui, pentru că era foarte grasă... 

— Imbecilul! reteză ingandurata, dar hotărâtă, Varvara Petrovna. 

Sofia Matveevna plângea acum cu lacrimi. 

— Nu sunt în stare să povestesc nimic, fiindcă eram cuprinsă de spaimă 
pentru dumnealui şi nu puteam înţelege deoarece dumnealui este un om atât 
de inteligent... 

— Despre inteligenţa lui n-ai nas ca să judeci. Ţi-a propus să te ia în 
căsătorie? 

Femeia se cutremură. 

— S-a îndrăgostit de tine? Vorbeşte! Ţi-a propus să te ia în căsătorie? 
strigă poruncitor Varvara Petrovna. 

— Aproape că aşa a fost, sughita printre lacrimi cealaltă. Numai că eu n- 
am luat în seamă vorbele lui, din cauza stării de boală în care se afla, adauga 
ea cu fermitate, ridicând ochii. 

— Cum te cheamă: adică numele tău şi al tatălui? 

— Sofia Matveevna. 

— Ei bine, să ştii, Sofia Matveevna, că este omul cel mai păcătos, cel mai 
neserios... Doamne, Doamne! Mă consideri drept o mizerabilă? 


Cealalta holba ochii. 

— O mizerabilă, o tirana? Care i-a distrus viata? 

— Cum se poate aşa ceva, cand vad ca şi dumneavoastră plangeti? 

Într-adevăr, ochii Varvarei Petrovna erau înlăcrimaţi. 

— Hai, şezi, şezi, nu te teme. Priveşte-mă drept în ochi încă o dată; de ce 
roşeşti? Daşa, vino încoace şi te uită la dânsa: cum crezi, are o inimă cinstită... 

Şi spre mirarea sau mai marea spaimă a Sofiei Matveevna, ea îi mângâie 
obrazul. 

— Păcat numai că eşti o proastă. Prea proastă pentru vârsta ta. Bine, 
drăguță, voi avea grijă de tine. Vad că totul n-a fost decât o prostie. Vei locui 
deocamdată lângă el, iti voi închiria o locuinţă, iar de la mine vei avea asigurată 
masa, şi atâta tot... deocamdată. 

Sofia Matveevna încercă să spună speriată că trebuie să plece cât mai 
repede. 

— N-ai de ce să te grabesti. Iti cumpăr toate cărţile, iar tu rămâi aici. 
Taci, nici un cuvânt. Dacă n-aş fi sosit eu, tot nu l-ai fi părăsit, nu? 

— În ruptul capului nu l-as fi părăsit, zise Sofia Matveevna încet şi 
hotărât, ştergându-şi lacrimile. 

Doctorul Salzfisch a fost adus noaptea târziu. Era un bătrânel foarte 
respectabil şi un practician cu multă experienţă, care îşi pierduse la noi postul 
nu de mult din cauza unei certe cu superiorii săi. Din momentul acela Varvara 
Petrovna căuta în tot chipul să-l „protejeze”. Acesta îl examină cu multă atenţie 
pe bolnav, puse nişte întrebări şi cu multă prudenţă o informă pe Varvara 
Petrovna că starea „suferindului” este foarte gravă, din cauza complicatiilor 
intervenite în mersul bolii, şi că trebuie să ne aşteptăm chiar şi „la 
deznodământul cel mai rău”. Varvara Petrovna, care în decursul celor douăzeci 
de ani se dezobişnuise chiar şi de a gândi că ar putea să intervină ceva serios şi 
grav în tot ce pornea personal de la Stepan Trofimovici, se simţi profund 
zguduită, ba şi păli. 

— Chiar aşa, nici o speranţă? 

— Nu există stări fără nici o speranţă, dar... 

Varvara Petrovna nu se mai culcă să se odihnească, toată noaptea 
aşteptând cu nerăbdare să se facă ziua. În clipa când bolnavul deschise ochii 
revenindu-si (era deplin conştient, desi fortele-i scădeau vizibil de la o oră la 
alta), i se adresă pe tonul cel mai hotărât: 

— Stepan Trofimovici, se cuvine să prevedem totul. Am trimis după preot. 
Trebuie să-ţi indeplinesti îndatorirea... Cunoscandu-i convingerile, se temea 
mult de un refuz. El o privi mirat. 

— Prostii, prostii! strigă ea crezând că el refuză. Acum nu mai e 
momentul pentru glume. Ne-am distrat destul. 

— Dar... sunt chiar aşa de grav bolnav? 

Îngândurat, se învoi. Şi, în general, cu multă surprindere am aflat pe 
urmă de la Varvara Petrovna că nu se speriase deloc la gândul morţii. Poate că 


nici nu crezuse in el si continua sa-si considere boala drept ceva cu totul 
trecator. 

Se marturisi si se impartasi cu multa placere. Toata lumea, inclusiv Sofia 
Matveevna si servitorii, venira să-l felicite de sfânta împărtăşanie. Toţi pana la 
unul plangeau stapanindu-se, privind fata slabita si istovita a bolnavului, 
buzele lui palide si tremurätoare. 

— Oui, mes amis, si ma mira numai ca va bateti capul atata cu mine. 
Mâine probabil că voi fi in picioare si noi... vom pleca... Toute cette ceremonie... 
fata de care, bineinteles, imi manifest cele cuvenite... a fost... 

— Te rog, părinte, să rămâi negresit lângă bolnav, îl opri cu repeziciune 
Varvara Petrovna pe preot care-şi scotea odăjdiile. Imediat după ce se va servi 
ceaiul, te rog să-i vorbeşti despre cele dumnezeiesti, ca să-i întăreşti credinţa. 

Preotul începu să-i vorbească; toată lumea şedea în jurul patului. 

— În vremea noastră încărcată de păcate, începu preotul cu glas lin, 
ținând ceasca de ceai în mâini, credinţa in Cel-de-Sus este singurul refugiu al 
neamului omenesc în lumea aceasta plină de griji şi încercări, precum şi în 
speranţa fericirii veşnice, făgăduită celor drepţi... 

Stepan Trofimovici păru că se înviorează brusc; un surâs fin miji pe 
buzele sale. 

— Mon pere, je vous remercie, et vous etes bien bon, mais... 

— Nici un mais, nici un mais! strigă Varvara Petrovna smulgându-se de 
pe scaunul ei. Părinte, i se adresă ea preotului, ai în fata dumitale un om... 
peste o oră va trebui iar să-l impartasesti! lată ce fel de om este dumnealui! 

Stepan Trofimovici zâmbi reţinut. 

— Dragii mei prieteni, zise el, am nevoie de prezenţa lui Dumnezeu fie 
chiar şi pentru faptul că este singura fiinţă care poate fi veşnic iubită... 

Nu se ştie, se pătrunsese într-adevăr de credinţă sau ceremonia solemnă 
a împărtăşaniei îl zguduise într-atât, încât răscolise receptivitatea artistică a 
firii sale, fapt este că el rosti câteva cuvinte absolut contrare convingerilor sale 
de până atunci, cu toată fermitatea si, se zice, cu multă emoție. 

— Nemurirea mea este necesară fie chiar şi prin aceea că Dumnezeu nu 
va voi să săvârşească o nedreptate şi să stingă de tot flacăra dragostei faţă de 
el, odată aprinsă în inima mea. Şi ce poate fi mai scump decât dragostea? 
Dragostea este mai presus de existenţă, dragostea este încununarea existenţei, 
şi cum s-ar putea ca existenţa să nu-i fie subordonată? Dacă m-am pătruns de 
dragoste fata de el şi m-am bucurat de această dragoste a mea, este posibil 
oare ca el să stingă în mine şi prin mine această dragoste şi să ne transforme 
pe amândoi în zero? Dacă există Dumnezeu, eu sunt nemuritor! Voilf ma 
profession de foi! 

— Dumnezeu există, Stepan Trofimovici, crede-mă, există, îl implora 
Varvara Petrovna, leapădă-te, renunţă la toate aceste prostii măcar o dată în 
viata! (Se pare că ea nu prea intelesese aceasta profession de foi a lui.) 

— Draga mea prietenă, se insufletea el tot mai mult, deşi vocea i se 
întrerupea des, draga mea prietenă, când am înţeles... tâlcul vorbei despre 


celalalt obraz intors, am inteles totodata si inca ceva... J’ai menti toute ma vie, 
toată, toată viata! Aş fi vrut... de altfel, mâine... mâine plecăm cu toţii. 

Varvara Petrovna izbucni in plans. El căuta pe cineva cu privirea. 

— Iat-o, iat-o, e aici! o prinse ea de mână pe Sofia Matveevna şi o aduse 
lângă el. El zâmbi înduioşat. 

— O, aş fi vrut mult să trăiesc iar! strigă el din nou cu o energie 
neaşteptată. Fiecare minut, fiecare clipă de viaţă trebuie să fie pentru fericirea 
omului... Trebuie, trebuie neapărat! Este o datorie a omului însuşi să facă să 
fie astfel; este o lege pentru el, o lege ascunsă, dar negreşit existentă... O, aş fi 
vrut să-l văd pe Petrusca... si pe ei toţi... si pe Satov! 

Notez că despre Satov nimeni dintre ei nu ştia încă nimic, nici Daria 
Pavlovna, nici Varvara Petrovna, nici chiar Salzfisch, venit ultimul din oraş. 
Stepan Trofimovici se tulbura tot mai mult şi mai mult, în mod dureros, peste 
puterile lui. 

— Ideea că există ceva infinit mai drept si mai ferice decât mine mă 
umple şi pe mine de o duioşie nemăsurată şi de glorie, o, oricine aş fi eu, orice 
aş fi făcut eu! Pentru om mult mai necesar decât conştiinţa propriei fericiri este 
să ştie şi clipă de clipă să creadă că undeva există deja o fericire perfectă şi 
netulburată pentru toţi şi pentru toate... Întreaga lege a existenţei umane 
constă numai în posibilitatea pentru om de a se închina în faţa a ceva infinit de 
măreț. Lipseste-i pe oameni de acest infinit măreț, ei nu vor accepta să trăiască 
şi vor muri pradă disperării. Incomensurabilul şi infinitul sunt tot atât de 
necesare omului, ca şi acea mica planetă, pe care el vietuieste... Dragii mei 
prieteni, toţi, toţi: trăiască Mareata Idee! Vesnica şi incomensurabilă Idee! Orice 
om, oricine ar fi el, are nevoie să se închine în fata a ceea ce reprezintă Mareata 
Idee. Chiar şi omul cel mai mărginit are nevoie de ceva măreț. Petrusca... o, 
cum aş vrea eu să-i văd pe toţi! Ei nu ştiu, nu ştiu că şi în ei este cuprinsă 
aceeaşi veşnică Mareata Idee! 

Doctorul Salzfisch nu asistase la ceremonie. Intrând pe neaşteptate, el se 
îngrozi şi împrăştie imediat această adunare, insistând ca bolnavul să nu fie 
tulburat. 

Stepan Trofimovici deceda după trei zile, dar într-o stare de inconstienta 
totală. Se stinse cu încetul, ca o lumânare arsă până la capăt. Varvara 
Petrovna, după ce a îndeplinit rânduiala datinei prohodului, transportă corpul 
neînsufleţit al sărmanului ei prieten la Skvoreşniki. Mormântul lui se află în 
curtea bisericii şi este deja acoperit cu o lespede de marmură. Inscripţia şi 
grilajul îngrăditor urmau să fie făcute în primăvară. 

Absența cu acest prilej a Varvarei Petrovna tinu cam vreo opt zile. 
Împreună cu dânsa şi alături in cupeul ei sosi şi Sofia Matveevna, care şi 
rămase, mi se pare, pentru totdeauna să stea cu dânsa. Notez că din momentul 
când Stepan Trofimovici îşi pierdu cunoştinţa (chiar în dimineaţa aceea), 
Varvara Petrovna o îndepărtă îndată din nou pe Sofia Matveevna, spunându-i 
să iasă din izbă, şi îl îngriji pe bolnav personal, singură până la sfârşit; iar după 
ce el isi dădu sufletul, o chemă imediat înapoi. Nici un fel de obiecţii din partea 


acesteia, care se speriase groaznic de propunerea (mai bine zis porunca) de a 
locui totdeauna la Skvoreşniki, nu voi să ia în seamă Varvara Petrovna. 

— Prostii! O să merg şi eu cu tine să vindem Evanghelii. Nu mai am 
acum pe nimeni pe lume! 

— Dar aveţi un fiu, încercă s-o consoleze Salzfisch. 

— N-am nici un fiu! reteză Varvara Petrovna, şi a fost ca o profeție. 

Capitolul al optulea. 

Încheiere. 

Toate mârşăviile şi crimele săvârşite ieşiră la iveală cu o repeziciune 
extraordinară, mult mai repede decât presupuse Piotr Stepanovici. Se începu 
prin aceea că nefericita Maria Ignatievna, în noaptea asasinării soţului ei, se 
trezi către ziuă şi văzând că Şatov lipseşte de lângă dânsa fu cuprinsă de o 
tulburare de nedescris. În casă împreună cu ea rămăsese o îngrijitoare angajată 
de Arina Prohorovna. Bătrâna femeie nu reuşea s-o liniştească şi cum se 
lumină de ziuă alergă la moasa, asigurand-o pe Satova că moaşa trebuie să ştie 
unde este soţul ei şi când se va întoarce. Între timp, Virghinskaia fu cuprinsă la 
rândul ei de o mare nelinişte: aflase de la soţul ei despre isprava nocturnă de la 
Skvoreşniki. Acesta se întorsese acasă cam după ora zece din noapte într-o 
stare îngrozitoare; frangandu-si mâinile, se aruncă cu fata în jos pe pat, 
zguduit de un plâns convulsiv şi repetând mereu printre sughituri: „Nu este 
asta, nu; deloc nu este asta!”. Bineînţeles, în fata staruintelor Arinei 
Prohorovna sfârşi prin a mărturisi totul — dar numai ei singură din toată casa. 
Arina Prohorovna îi porunci să rămână în pat, atrăgându-i atenţia cu severitate 
că „dacă vrea să plângă, s-o facă cu nasul în pernă, ca să nu audă nimeni, şi că 
va fi un prost dacă a doua zi se va da cumva de gol”. Profund îngrijorată, ea se 
apucă imediat să-şi ia numite măsuri de prevedere pentru orice eventualitate: 
toate hârtiile compromiţătoare, cărţile, ba poate şi manifestele izbuti să le 
ascundă sau să le distrugă fără urmă. Tot chibzuind însă, ajunse la concluzia 
că personal dânsa, sora ei, mătuşa şi studenta, poate chiar şi blegul ei de 
frätior n-au de ce să se teamă. Când se pomeni dimineaţa cu ingrijitoarea 
Mariei Ignatievna, se duse la aceasta fără ezitare. De altfel, voia să afle cât mai 
repede dacă este adevărat ceea ce îi spusese aseară într-o şoaptă speriată şi 
nebună, care semăna mult cu un delir, soţul ei, despre anumite socoteli ale lui 
Piotr Stepanovici pe care acesta şi le făcuse cu privire la Kirillov în interesul 
cauzei comune. 

Dar sosise la Maria Ignatievna prea târziu: după plecarea ingrijitoarei, 
rămasă singură, aceasta nu mai putu rezista şi părăsind patul de lehuzie, trase 
pe dânsa ce se nimeri din îmbrăcăminte, ceva foarte uşor se pare şi nepotrivit 
cu anotimpul, şi porni singură spre clădirea-anexă unde locuia Kirillov, 
făcându-şi socoteala că acesta poate să-i spună mult mai precis decât alţii ceva 
despre sot. E lesne de închipuit ce impresie făcu asupra lehuzei tot ce văzu ea 
acolo. E de notat că ea nu citi scrisoarea lui Kirillov lăsată pe masă la vedere, 
desigur din cauza spaimei în care se afla. Se întoarse in fugă în odaita, apucă 
în braţe pruncul şi porni cu el pe stradă. Era o dimineaţă umedă, cetoasa. Nici 


un trecator nu se vedea pe strada aceasta izolata. Alergand astfel, prin noroiul 
rece si lipicios, si sufocandu-se, ea incerca in sfarsit sa bata la usile oamenilor; 
într-o casă nu-i răspunse nimeni, într-o altă casă oamenii dinăuntru zăboviră 
mult până să-i deschidă; ea renunţă şi de nerăbdare începu să bată la uşa altei 
case. Nimerise tocmai în casa negustorului nostru Titov. 

Aci provocă o mare zarvă, zbierând şi susținând fără noimă că „soţul ei a 
fost ucis”. Titov îl cunoştea pe Şatov şi ceva din istoria lui; oamenii fură 
ingroziti de faptul că ea, a doua zi după naştere, dupa cum reieşea din vorba ei, 
alerga îmbrăcată atât de uşor şi pe o vreme atât de rece pe străzi cu pruncul 
abia învelit în braţe. Se gândiră la început că e în stare de febră, cu atât mai 
mult cu cât nu se putea înţelege cine a fost omorât, Kirillov sau soţul ei? 
Dându-şi seama că nu e crezută, ea voi să fugă mai departe, dar fu oprită cu 
forţa şi se zice că se zbătea şi zbiera groaznic cu acest prilej. Se duseră să 
cerceteze casa Filippov şi peste două ore sinuciderea lui Kirillov şi biletul lui 
lăsat înainte de moarte ajunseră cunoscute întregului oraş. Poliţia veni s-o 
întrebe pe lehuză, care era încă lucidă; cu acest prilej se constată însă că ea nu 
citise biletul lui Kirillov si nu se putea explica de ce crezuse că şi soţul ei fusese 
omorât; nu reuşiră să scoată nimic de la ea. Atâta doar că striga mereu că 
„dacă acela este ucis şi soţul ei este ucis; au fost împreună!” Către amiază ea îşi 
pierdu cunoştinţa, din care nu-şi mai reveni, şi peste trei zile muri. Copilul 
răcit murise înaintea ei. Arina Prohorovna, negăsind-o în camera ei pe Maria 
Ignatievna şi nici pe copil, dându-şi seama că se întâmplă ceva rău, se gândi să 
alerge acasă, dar se opri în poartă şi o trimise pe îngrijitoare „să întrebe în 
clădirea de alături la domnul de acolo daca Maria Ignatievna nu este la 
dumnealui sau dacă ştie ceva despre dânsa”. Îngrijitoarea se întoarse zbierând 
ca apucata de răsuna strada. Convingând-o să nu strige şi să nu spună 
nimănui nimic prin argumentul consacrat: „Te vor chema în judecată”, Arina 
Prohorovna părăsi curtea în cea mai mare grabă. 

Bineînţeles, chiar în dimineaţa aceea, ea trebui să dea o declaraţie ca 
moasa a lehuzei, din care însă autorităţile nu aflară prea mare lucru: cu vocea 
calmă şi multă precizie ea povesti tot de a văzut şi a auzit la Şatov, dar despre 
cele întâmplate în afară de locuinţa acestuia declară că nu ştie şi nu înţelege 
nimic. 

E lesne de închipuit ce tămbălău se iscă în tot oraşul. O nouă „istorie”, 
un nou asasinat! Dar aici lucrurile se infatisau putin în alt fel: devenea tot mai 
evident că exista, într-adevăr, o societate secretă de ucigaşi, incendiatori, 
revoluționari, răzvrătiți. Moartea îngrozitoare a Lizei, asasinarea soţiei lui 
Stavroghin, însuşi Stavroghin, incendiul, balul în beneficiul institutoarelor, 
dezmatul din jurul Iuliei Mihailovna... Până şi dispariţia lui Stepan Trofimovici 
părea să constituie o enigmă. Multe, foarte multe şoapte circulau pe seama lui 
Nikolai Vsevolodovici. Spre sfârşitul zilei se află şi despre absenţa lui Piotr 
Stepanovici, dar, lucru ciudat, despre acesta se vorbea cel mai puţin. Cel mai 
mult însă în ziua aceea se vorbi despre „senator”. În faţa casei Filippov aproape 
tot timpul s-au îmbulzit în dimineaţa aceea o mulţime de oameni. Într-adevăr, 


autorităţile se lăsară induse în eroare de biletul lui Kirillov. Crezură in afirmaţia 
că Şatov a fost ucis de Kirillov, ca şi în „sinuciderea” ucigaşului. Totuşi, în 
pofida dezorientării iniţiale, autorităţile nu-şi pierdură complet cumpătul. 
Cuvântul „parc”, de pildă, atât de vag inserat în biletul lui Kirillov, nu derută pe 
nimeni, cum sconta Piotr Stepanovici. Poliţia se deplasă imediat la Skvoreşniki, 
şi nu numai pentru faptul că singurul parc existent în localitate era cel de acolo 
şi nicăieri în altă parte în jurul oraşului nu se afla altul, ci oarecum instinctiv, 
deoarece toate grozăviile din ultimele zile, direct sau indirect, erau într-o 
legătură oarecare cu Skvoreşniki. Cel puţin aşa cred. (Notez că Varvara 
Petrovna, dis-de-dimineata, si fără sa fi aflat ceva, plecase în urmărirea lui 
Stepan Trofimovici.) 

Corpul fu găsit în heleşteu chiar în după-amiaza aceleiaşi zile, după 
urmele rămase la faţa locului; chiar pe locul unde fusese ucis Şatov se găsise 
sapca lui, uitată cu multă nesocotinta de ucigaşi. Observaţii asupra felului cum 
a fost săvârşită crima, un examen minuţios medico-legal al cadavrului şi unele 
supozitii treziră bănuiala, chiar de la primul pas, că era exclus ca ucigaşul, 
adică Kirillov, să nu fi avut şi complici. Se contura, aşadar, existenţa unei 
societăţi secrete sub conducerea lui Şatov şi Kirillov, legată de manifeste. Dar 
cine erau aceşti complici? La „ai noştri” nimeni nu se gândi catusi de putin în 
ziua aceea. Se află că Kirillov ducea o viaţă singuratică şi izolată, încât 
împreună cu el într-adevăr ar fi putut să locuiască, după cum reiesea din bilet, 
atâtea zile Fedka, care era atât de căutat peste tot... Mai ales îi deprima pe toţi 
faptul că din toată încâlceala aceasta nu se putea trage nici o concluzie cât de 
cât închegată. E greu să-şi închipuie cineva la ce concluzii năstruşnice şi la ce 
speculaţii fanteziste s-ar fi ajuns în cele din urmă în rândurile societăţii noastre 
cuprinse de panică, dacă totul nu s-ar fi lămurit dintr-odată, chiar a doua zi, 
datorită lui Leamsin. 

Nu rezistase. Surveni la el acea stare pe care pana la urma si Piotr 
Stepanovici începuse s-o presimtă. Dat în paza lui Tolkacenko, apoi a lui Erkel, 
toată ziua următoare el zăcu în pat, după toată aparenţa foarte cuminte, cu 
faţa întoarsă spre perete, fără a rosti nici un cuvânt şi aproape fără să 
răspundă când i se adresa cineva. În felul acesta nu aflase nimic în cursul zilei 
despre cele ce se petrec în oraş. Tolkacenko însă, care ştia deja tot ce se mai 
întâmplase, decise să-şi lepede rolul încredinţat lui de Piotr Stepanovici de a sta 
lângă Leamşin şi plecă din oraş în judeţ, adică fugi pur şi simplu: într-adevăr, 
isi pierduseră cu toţii capul cum se exprimă despre ei cu multă profeție Erkel. 
Notez între altele că şi Liputin în ziua aceea dispăru din oraş încă înainte de 
amiază. Dar cu acesta lucrurile se petrecură astfel, încât despre dispariţia lui 
autorităţile aflară abia a doua zi seara, când începură să se informeze la familia 
lui, speriată de această dispariţie şi care tacuse de frică. Revin însă la Leamsin. 
Din clipa când rămase singur (Erkel, cu nădejdea în Tolkacenko, plecase mai 
înainte), fugi din casă şi, bineînţeles, curând află totul. Fără a mai trece pe 
acasă, el o luă razna încotro văzu cu ochii. Dar noaptea era atât de 
întunecoasă, iar întreprinderea lui atât de înspăimântătoare şi plină de 


încercări grele, încât străbătând două-trei străzi, hotări să se întoarcă înapoi, 
încuindu-se iar în casă. Se pare că spre ziuă el încercă să se sinucidă; dar nu 
izbuti. Rămase astfel încuiat aproape până la prânz şi deodată porni în fugă 
direct la autorităţi. Se zice că s-ar fi târât în genunchi, plângând şi tipand. 
Săruta podeaua şi striga că nu este demn nici să sărute cizmele funcţionarilor 
superiori în fata cărora se afla. Reuşiră cumva să-l liniştească şi-i arătară 
multă bunăvoință. Interogatoriul dură se pare vreo trei ore. 

Mărturisi absolut totul, relată toate dedesubturile, tot ce ştia, toate 
amănuntele; uneori anticipa, grăbindu-se cu mărturisirile, relata până şi 
lucruri străine de cauză şi fără să fie întrebat. Se dovedi astfel că el cunoştea 
destul de multe si infatisa destul de corect întreaga afacere: tragedia cu Satov şi 
Kirillov, incendiul, moartea Lebeadkinilor etC. Trecură pe plan secundar. Pe 
primul plan apărură Piotr Stepanovici, societatea secretă, organizaţia, reţeaua. 
La întrebarea: „Pentru ce au fost comise atâtea omoruri, scandaluri şi ticăloşii”, 
el răspunse cu o grabă febrilă: „Pentru zdruncinarea sistematică a temeliilor, 
pentru descompunerea sistematică a societăţii şi a tuturor principiilor; pentru 
a descuraja, a exaspera pe toată lumea şi provocând în felul acesta o derută şi 
un haos în societatea descompusă atinsă de maladia depresiunii, cinismului şi 
necredintei, dar setoasa de a găsi o idee diriguitoare şi manata de instinctul 
autoconservarii — să fie luate brusc frâiele acestei societăţi în mână şi să fie 
ridicat steagul răzvrătirii şi cu sprijinul unei reţele întregi de grupuri de cinci, 
care între timp acționau intens, convertind si recrutand prozeliti, să caute să 
găsească mijloace practice şi să dibuiască locurile vulnerabile de unde s-ar 
putea începe”. Îşi încheie spovedania prin afirmaţia că aici, în oraşul nostru, a 
fost organizată de Piotr Stepanovici prima astfel de încercare de a provoca în 
mod sistematic dezordinea, care să constituie, ca să zicem aşa, un fel de 
program de acţiune pentru viitor, ba chiar şi pentru restul de nuclee de câte 
cinci, dar că această din urmă afirmaţie nu este decât o deducție a sa (a lui 
Leamsin), o supozitie a sa personală şi că roagă să nu se uite acest lucru si să 
se atragă atenţia celor în drept asupra faptului că el a lămurit toată chestiunea 
cu atâta sinceritate şi buna-credinta şi că ar putea fi util poate şi pe viitor 
autorităţilor prin serviciile sale. La întrebarea precisă: câte nuclee de câte cinci 
există, răspunse că există un număr infinit de nuclee de câte cinci şi că toată 
Rusia este împânzită cu o reţea întreagă, şi eu cred că, deşi în această privință 
n-a putut aduce nici un fel de dovadă, răspunsul lui era absolut sincer. 
Prezentă numai programul tipărit al societăţii, imprimat în străinătate, şi 
proiectul de dezvoltare a sistemului de acţiuni viitoare, în ciornă, scris personal 
de Piotr Stepanovici. Se constată ca despre „subminarea temeliilor” Leamsin 
cita textual din această foaie, fără a uita până şi punctele şi virgulele, ceea ce 
nu-l împiedică să revendice această idee drept a sa. Despre Iulia Mihailovna se 
exprimă destul de spiritual şi fără a fi întrebat, anticipând oarecum, că „ea este 
nevinovată, ci numai a fost dusă de nas”. E de remarcat totuşi că pe Nikolai 
Stavroghin îl excluse total de la orice amestec sau participare la societatea 
secretă, de la orice înţelegere cu Piotr Stepanovici. (Leamşin habar n-avea 


despre sperantele tainice, atat de ridicole pe care le nutrea Piotr Stepanovici in 
privinta lui Stavroghin.) Asasinarea Lebeadkinilor, dupa afirmatia lui, fusese 
organizata numai de Piotr Stepanovici singur, fara participarea lui Nikolai 
Vsevolodovici, cu scopul viclean de a-l atrage pe acesta într-o crimă si deci de a 
căpăta asupra lui un ascendent, adică de a-l face să depindă de Piotr 
Stepanovici; dar în loc de recunoştinţă, pe care miza desigur şi cu multă 
uşurinţă Piotr Stepanovici, uneltirile lui provocară nu numai indignarea, ba 
chiar şi disperarea în inima „nobilă” a lui Nikolai Vsevolodovici. Îşi încheie 
relatările despre Stavroghin la fel de grăbit şi fără să fie întrebat, printr-o aluzie 
intenţionată, probabil, că acesta este, pare-se, un personaj important, dar că 
asupra acestei chestiuni planează un mare secret; că se află în acest oraş, ca să 
zicem aşa, incognito, că are anumite însărcinări şi că probabil va mai veni în 
oraşul nostru de la Petersburg (Leamsin era convins că Stavroghin se află la 
Petersburg), dar în alt chip şi într-o ambianta cu totul deosebită, în anturajul 
unor persoane despre care, posibil, se va auzi şi la noi curând, şi că toate 
acestea el le auzise de la Piotr Stepanovici, „duşmanul ascuns al lui Nikolai 
Vsevolodovici”. 

Nota bene. După două luni Leamşin mărturisi că-l apărase atunci pe 
Stavroghin intenţionat, contând pe protecţia lui şi sperând că acesta va obţine 
de la Petersburg pentru el o atenuare a pedepsei cu două grade, iar la plecarea 
în deportare îi va da bani şi scrisori de recomandare. Din această mărturisire 
reiese că el într-adevăr îşi făcuse o imagine exagerată asupra poziţiei lui Nikolai 
Stavroghin. 

În aceeaşi zi, bineînţeles, fu arestat şi Virghinski, iar în pripă şi întreaga 
familie. (Arina Prohorovna, sora, mătuşa ei, ba şi studenta, care astăzi se află 
de mult liberă; se zice chiar că Şigaliov va fi negreşit eliberat şi el în scurt timp, 
întrucât nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de acuzaţi; de altfel, nu 
redau decât ceea ce se vorbeşte.) Virghinski mărturisi dintr-odată tot: zăcea 
bolnav cuprins de febră mare în momentul arestării. Se zice că se simţi aproape 
bucuros: „Mi s-a luat o piatră de pe inimă”, ar fi zis el. Se povesti că a dat 
depozitii sincere, dar şi cu oarecare demnitate, şi n-a renunţat la niciuna dintre 
„speranţele sale luminoase”, blestemând totodată calea politică (spre deosebire 
de cea socială), pe care se lăsase atras atât de imprudent şi de nesăbuit, prins 
„de iureşul unui concurs de împrejurări”. Comportarea lui cu prilejul 
asasinatului este interpretată ca o circumstanta atenuantă şi se pare că şi el 
poate spera într-o îndulcire a sorții sale. Cel putin asa se vorbeşte la noi. 

Nu cred însă că acelaşi lucru s-ar putea întâmpla în ce priveşte soarta lui 
Erkel. Acesta, chiar din momentul arestării sale, preferă să tacă sau, pe cât i se 
păru posibil, să denatureze adevărul. Nu lăsă să-i scape nici un cuvânt de 
cainta sau de regret. Or, tocmai el suscitase, până şi la cei mai severi 
judecători, o oarecare simpatie, prin tinereţea sa, prin incapacitatea lui totală 
de a se apăra, prin faptul incontestabil că a fost o victimă fanatizată a unui 
aventurier politic; dar mai ales prin atitudinea sa cu adevărat filială fata de 
maică-sa căreia, după cum s-a constatat, îi trimitea aproape jumătate din leafa 


lui destul de mizera. Aceasta mama acum e la noi; o femeie slaba si bolnava, 
îmbătrânită înainte de vreme; plânge si literalmente se täväleste la picioarele 
autorităţilor, implorand crutarea fiului ei. Nu se ştie cum se va termina, dar 
fata de Erkel la noi foarte multă lume manifestă multă compătimire. 

Liputin a fost arestat la Petersburg, unde reuşise să rămână timp de 
două săptămâni încheiate. Cu el s-a întâmplat un lucru aproape cu totul 
neverosimil, care nu-şi poate găsi o explicaţie plauzibilă. Se zice că avea un 
paşaport pe alt nume şi deci posibilitatea deplină de a reuşi s-o şteargă în 
străinătate, cu atât mai mult că se găsi asupra lui şi o sumă importantă de 
bani, şi totuşi rămăsese la Petersburg şi nu plecase nicăieri. Un timp umblase 
să-l găsească pe Stavroghin şi pe Piotr Stepanovici şi deodată se apucase să 
bea şi să ducă o viaţă desfrânată fără nici o măsură, ca omul care şi-a pierdut 
total raţiunea şi conştiinţa situaţiei sale. Fusese arestat la Petersburg undeva 
într-o casă de toleranţă şi în stare de ebrietate. Se aude că a dat dovadă de 
mult curaj, că în depozitiile sale minte cum poate şi se pregăteşte să apară in 
fata judecății cu un anumit aer solemn şi plin de speranţe (?); ba intenţionează 
să ţină un discurs în faţa instanţei. Tolkacenko, arestat undeva prin judeţ la 
vreo zece zile după fuga sa, are o comportare mult mai cuviincioasă, nu minte, 
nu umblă cu şiretlicuri, declară tot ce ştie, nu caută să se justifice, îşi 
recunoaşte vina cu multă modestie, dar şi el manifestă o tendinţă spre oratoric; 
perorează mult şi cu plăcere, iar când vine vorba despre cunoaşterea poporului 
şi a elementelor lui revoluţionare (?), nu-şi poate refuza nicicum plăcerea de a 
poza şi epata. Se aude că şi el intenţionează să ţină un discurs în faţa instanţei. 
In general, nici el, nici Liputin nu prea se arată intimidati, ceea ce mi se pare 
destul de straniu. 

Repet, afacerea nu este încheiată. Acum, după ce au trecut trei luni, 
societatea noastră a răsuflat, şi-a revenit, s-a lămurit, ba şi-a format şi o opinie 
proprie şi în aşa măsură încât unii îl consideră până şi pe Piotr Stepanovici 
aproape un geniu, în orice caz „un om cu aptitudini geniale”. „Ce organizaţie!” 
auzi spunându-se la noi la club cu degetul ridicat în sus. De altfel, o şi spun 
fără cine ştie ce gând anume, cu multă naivitate, şi nici nu sunt aşa de 
numeroşi măcar. Alţii, dimpotrivă, nu-i contestă o anumită acuitate a 
capacităţilor, dar subliniază totodată la el o totală necunoastere a realităţii, o 
viziune cumplit de abstractă a stărilor, o dezvoltare diformă obtuză şi complet 
unilaterală, de unde şi acea superficialitate extraordinară de care a dat dovadă. 
În ce priveşte profilul său moral, toată lumea este de acord: aici nu încape nici 
o discuţie. 

Nici nu mai ştiu despre cine să mai amintesc, ca să nu fie uitat. Mavriki 
Nikolaevici a plecat nu se ştie unde. Bătrâna Drozdova s-a senilizat complet... 
Deşi îmi rămâne să mai povestesc un episod foarte sumbru, mă limitez la 
relatarea faptelor. 

Reîntorcându-se, Varvara Petrovna se opri în casa ei din oraş. Şi dintr- 
odată fu copleşită de veştile acumulate între timp, care o zguduiră profund. Se 


izola complet incuindu-se in casa. Era seara; toata lumea se simtea foarte 
obosita si se culca devreme. 

A doua zi dimineaţa o slujnica ii înmână Dariei Pavlovna, cu un aer 
misterios, o scrisoare. Scrisoarea aceasta, după spusa ei, venise încă din ajun, 
dar la o oră târzie, când toată lumea dormea, încât nu îndrăznise s-o trezească. 
Nu sosise prin poştă; ci se primise direct la Skvoreşniki; un necunoscut i-o 
predase lui Aleksei Egorâci. lar Aleksei Egorâci o adusese aseară, personal, îi 
înmânase scrisoarea şi imediat se întorsese la Skvoreşniki. 

Daria Pavlovna, cu inima palpitând, privi mult timp scrisoarea 
neîndrăznind s-o deschidă. Ştia de la cine este: îi scria Nikolai Stavroghin. Citi 
adresa de pe plic: „Lui Aleksei Egorâci pentru a fi transmisă Dariei Pavlovna, 
strict secret”. 

Iată conţinutul acestei scrisori, textual, fără nici o corectură în greşeli si 
în stilul acestui senior rus, cu o instrucţie nedesăvârşită în ce priveşte 
gramatica rusă, în ciuda culturii lui europene: 

Dragă Daria Pavlovna, Cândva ţi-ai exprimat dorinţa de a-mi fi „soră de 
caritate” şi ţi-am promis atunci să te chem când va fi nevoie. Plec peste două 
zile şi nu mă mai întorc. Vrei să vii cu mine? 

Anul trecut eu, după pilda lui Herzen, am obţinut cetăţenia cantonului 
Uri, fapt necunoscut nimănui. Mi-am cumpărat acolo o căsuţă. Mai am 
douăsprezece mii de ruble; vom pleca şi ne vom stabili acolo împreună pentru 
totdeauna. Nu mai vreau să plec de acolo nicăieri şi niciodată. 

Localitatea este deprimantă; un defileu; munţii înalţi de jur împrejur 
stânjenesc privirea şi gândurile. E un loc sumbru. L-am cumpărat fiindcă 
tocmai se oferea pentru vânzare. Dacă nu-ţi va plăcea, îl voi vinde si voi 
cumpăra altundeva. 

Nu sunt sănătos, dar sper să scap de halucinaţii datorită aerului de 
acolo. Aceasta în ce priveşte starea mea fizică; cea morală o cunoşti; este într- 
adevăr totul? 

Ti-am povestit multe din viata mea. Dar nu totul. Nici chiar dumitale nu 
ţi-am spus totul! Da, fiindcă veni vorba, confirm că în conştiinţă mă simt 
vinovat de moartea soţiei mele. Nu te-am mai văzut de atunci şi de aceea ţin să 
ţi-o confirm. Mă simt vinovat şi fata de Lizaveta Nikolaevna; dar în privinţa 
aceasta dumneata eşti în cunoştinţă de cauză; ai prezis aproape totul. 

Mai bine să nu vii. Faptul că te chem la mine este o groaznică ticăloşie. Şi 
ce te-ar putea îndemna să-ţi îngropi viata alături de mine? Îmi eşti dragă, şi in 
momentele grele m-am simţit bine lângă dumneata. Numai în prezenţa şi în 
faţa dumitale puteam vorbi cu glas tare despre mine. Dar aceasta nu înseamnă 
nimic. Singură te-ai oferit să-mi fii „soră de caritate”, este expresia dumitale; ce 
rost are această jertfă? Gandeste-te apoi că nu am nici o mila fata de 
dumneata, dacă te chem, şi nici respect, dacă te aştept. Şi totuşi, te chem şi te 
aştept. În orice caz am nevoie de răspunsul dumitale, pentru că trebuie să plec 
foarte curând. Dacă va fi cazul voi pleca singur. 


Nu ma astept la nimic de la sederea la Uri; pur si simplu plec. N-am ales 
anume acest loc sumbru. De Rusia nu ma leaga nimic, totul imi este strain ca 
si pretutindeni. E adevarat, mai mult decat in orice alta parte nu mi-a placut sa 
traiesc in Rusia; dar nici chiar aici n-am fost in stare sa prind ura impotriva a 
ceva! 

Mi-am incercat peste tot fortele. M-ai sfatuit s-o fac pentru ,a ma 
cunoaşte pe mine însumi”. Încercările făcute asupra mea însumi si cele cu 
caracter de demonstraţie fata de alţii dovedeau, ca şi altădată în cursul vieţii 
mele, că această forţă este nelimitată. Sub ochii dumitale am suportat palma 
dată de fratele dumitale; mi-am recunoscut căsătoria în mod public. Dar ce să 
fac eu cu această forţă, n-am întrezărit niciodată şi nicăieri o cale, nu vad nici 
acum, cu toate încurajările şi cu toată aprobarea dumitale din Elveţia, în care 
eram încrezător. La fel ca şi înainte şi întotdeauna, sunt capabil să doresc a 
săvârşi o faptă bună şi a simţi o plăcere în urma ei; dar totodată şi concomitent 
doresc şi răul, simțind şi atunci o plăcere. Dar amândouă aceste sentimente ca 
de obicei sunt totdeauna prea mărunte, iar cele puternice nu se ivesc niciodată. 
Dorintele mele sunt prea minore; nu mă pot călăuzi. Pe un trunchi de copac se 
poate trece înot râul, dar pe o surcea, nu. O spun asta ca să nu-ţi închipui că 
plec la Uri nutrind cine ştie ce speranţe. 

Ca şi până acum, nu învinuiesc pe nimeni. Am încercat desfrâul cel mai 
neruşinat şi mi-am irosit în el forţele; dar nu-mi place şi n-am vrut desfrâul. În 
ultimul timp ochii dumitale au stat de veghe asupra mea. Ştii că mă uitam cu 
ură până şi la nihiliştii noştri, din invidie pentru speranţele lor? Te-ai temut 
însă degeaba: nu eram în stare să devin tovarăş cu ei, pentru că nu puteam 
împărtăşi nimic din ce era al lor. Iar s-o fac în bătaie de joc sau de mânie, nu 
puteam, de asemenea, şi nu pentru că îmi era teamă de ridicol, n-aş putea să 
mă sperii de ridicol, ci pentru că mi-am format totuşi deprinderi de om bine 
crescut, şi îmi provoca scârbă. Dacă aş fi simţit însă mai multă mânie şi invidie 
faţă de ei, poate că m-aş fi asociat lor. Judecă şi dumneata cât de uşor îmi era 
şi cât m-am frământat! 

Scumpă prietenă, ființă gingaşă şi generoasă, pe care am ghicit-o în tine! 
Poate că visezi să-mi dăruieşti atâta iubire şi să reverşi asupra mea atâta 
frumuseţe din sufletul dumitale minunat, încât speri prin aceasta să mă pui, în 
sfârşit, în faţa unui scop? Nu, e mai bine să fii mai prudentă: dragostea mea va 
fi tot atât de măruntă, meschină, ca şi eu însumi, iar dumneata vei fi nefericită. 
Fratele dumitale mi-a spus o dată că cel ce-şi pierde legătura cu pământul 
natal îşi pierde şi zeii, adică toate scopurile sale. Orice poate fi discutabil până 
la infinit, dar din mine nu a răzbit decât negarea, fără nici un fel de 
generozitate si fără nici un fel de forță. Aşadar, nici măcar o negare adevărată 
n-am fost în stare să întruchipez. Totul şi întotdeauna n-a fost decât meschin şi 
fără vlagă. Supragenerosul Kirillov n-a suportat ideea şi s-a împuşcat; dar eu 
îmi dau seama că a fost atât de generos pentru că nu era în toate minţile. Eu 
nu sunt capabil să-mi pierd raţiunea vreodată şi nu sunt în stare să cred 
vreodată într-o idee, în măsura în care a crezut el. Nici chiar să mă preocupe o 


idee în aceeaşi măsură nu sunt in stare. Niciodată, niciodată nu voi fi capabil 
sa ma impusc. 

Îmi dau seama ca ar trebui să mă omor, să mă înlătur de pe suprafaţa 
pământului ca pe o gânganie respingătoare, dar mă tem de sinucidere, pentru 
că mi-e frică să arăt mărime sufletească. Ştiu că va fi încă o înşelăciune, ultima 
înşelăciune într-un şir nesfârşit de înşelăciuni. Ce folos să te înşeli pe tine 
însuţi, numai pentru a face pe generosul? Nu sunt capabil de indignare sau 
ruşine şi, prin urmare, nici de disperare. 

Iarta-ma ca-ti scriu atât de mult. Mi-am revenit, şi cu totul întâmplător. 
În starea în care mă aflu şi o sută de pagini n-ar fi de ajuns, dar şi zece rânduri 
sunt suficiente. Ajung şi zece rânduri pentru o chemare să-mi fii „soră de 
caritate”. 

Din ziua plecării mele, locuiesc în casa şefului de staţie, a şasea gară din 
oraş. M-am împrietenit cu el cu ocazia unor chefuri acum cinci ani la 
Petersburg. Nimeni nu ştie că stau la el. Scrie-mi pe adresa lui. Alăturat anexez 
această adresă, Nikolai Stavroghin. 

Daria Pavlovna se repezi îndată şi-i arătă scrisoarea Varvarei Petrovna. 
Aceasta o citi, apoi o rugă pe Dasa s-o lase singură ca s-o mai recitească o 
dată; dar foarte repede, prea repede o chemă înapoi. 

— Pleci? întrebă ea sfioasă. 

— Plec, răspunse Dasa. 

— Pregăteşte-te! Plecăm împreună. 

Dasa o privi întrebătoare. 

— Ce rost mai are să rămân eu aici singură. Mă înregistrez şi eu la Uri şi 
voi trăi în defileu... Nici o grijă, nu vă stânjenesc cu nimic. 

Începură repede pregătirile pentru plecare ca să prindă trenul de amiază. 
Dar nu trecu nici o jumătate de oră, când apăru Aleksei Egorâci venind de la 
Skvoreşniki. Acesta raportă că Nikolai Vsevolodovici a sosit „deodată” acasă, cu 
trenul de dimineaţă, şi că se află la Skvoreşniki, dar „într-o asemenea stare, 
încât nu răspunde la întrebări; a trecut prin toate camerele şi apoi s-a încuiat 
în apartamentul dumisale”. 

— Fără porunca dumisale mi-am zis că trebuie să vin aici şi să vă 
raportez, adăugă Aleksei Egorâci, cu un aer foarte îngrijorat. 

Varvara Petrovna îl fixă cu o privire pătrunzătoare şi nu mai întrebă 
nimic. Imediat cupeul fu tras în fata pridvorului şi Varvara Petrovna plecă 
împreună cu Dasa spre Skvoresniki. În tot timpul cât merseră, se spune, îşi 
făceau mereu semnul crucii. 

În „apartamentul dumisale” toate uşile erau vraişte şi Nikolai 
Vsevolodovici nu fu găsit nicăieri. 

— N-o fi cumva la mezanin? zise prudent Fomuska. 

E de remarcat că în urma Varvarei Petrovna în „apartamentul dumisale” 
pătrunseseră şi câţiva servitori din personalul casei; ceilalţi aşteptau adunaţi 
cu toţii în salon. Niciodată înainte ei nu şi-ar fi permis o asemenea încălcare a 
etichetei. Varvara Petrovna observă acest lucru, dar nu zise nimic. 


Urcară scara care ducea la mezanin. Aici erau trei camere, dar in niciuna 
dintre ele nu găsiră pe nimeni. 

— Nu cumva s-o fi urcat acolo sus? arătă careva spre uşa mansardei. 

Într-adevăr, uşa mansardei, care de obicei era închisă, acum fusese dată 
de perete. Trebuia să urci acolo aproape pe sub acoperiş pe o scară de lemn 
înaltă, foarte îngustă şi foarte abruptă. Era şi acolo o mică încăpere. 

— Nu mă duc. Ce rost ar avea să urce acolo? păli groaznic Varvara 
Petrovna, cercetând cu îngrijorare chipurile slugilor. 

Aceştia o priveau în tăcere. Daşa tremura. 

Varvara Petrovna se repezi pe scarita în sus; Dasa o urmă, dar în clipa in 
care pătrunse în mansardă, scoase un țipăt şi căzu în nesimţire. 

Cetăţeanul cantonului Uri atârna spânzurat chiar în spatele uşii. Pe 
masuta zăcea un biletel scris cu creionul: „Să nu fie învinuit nimeni. Eu 
singur”. Tot aici pe masuta se aflau un ciocan, o bucată de săpun si un cui 
mare, luat probabil de rezervă. Snurul rezistent de mătase, pregătit şi ales 
probabil dinainte, şi de care atârna spânzurat Nikolai Vsevolodovici, era dat 
bine cu săpun. Intenţia, hotărârea şi starea de luciditate până în ultimul 
moment erau evidente. 

Medicii noştri, după autopsie, au respins categoric ipoteza unei stări 
preexistente de alienare mintală. 

La Tihon (Spovedania lui Stavroghin) 

I. 

Nikolai Vsevolodovici nu dormi in noaptea aceea. Pana la ziua el sezu pe 
divanul său, indreptandu-si uneori o privire fixă spre un colt din spatele 
scrinului. Lampa lui arse toată noaptea. Spre orele şapte dimineaţa adormi, tot 
şezând, şi atunci când Aleksei Egorâci, după un vechi obicei, veni cu cafeaua 
exact la ora nouă şi jumătate şi îl trezi, el păru neplăcut surprins că putuse să 
doarmă atât de târziu. Bău repede cafeaua, se îmbrăcă şi ieşi cu pas grăbit. 
Când Aleksei Egorâci îl întrebă prudent: „Care sunt poruncile 
dumneavoastra?”, el nu răspunse nimic. Cutreieră străzile cu ochii plecaţi, 
profund preocupat; din când în când doar, când îşi ridica privirea, părea că e 
prada unei agitatii greu de definit, dar penibilă. La o răscruce de drumuri, nu 
prea departe de casă, un grup de vreo cincizeci de oameni îi tăie drumul. 
Înaintau liniștiți, aproape în tăcere, păstrând o oarecare ordine în rânduri. 

Lângă prăvălia unde trebui să aştepte putin, cineva îi spuse: ,Astia sunt 
muncitorii de la Şpigulin”. De-abia dacă luă în seamă cele spuse. În cele din 
urmă, pe la zece şi jumătate, ajunse la poarta cea mare a mănăstirii noastre 
purtând hramul Fecioarei de la Spasso-Evfimi, la ieşirea din oraş, lângă râu. Se 
opri atunci brusc, ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva, îşi pipăi repede şi îngrijorat 
buzunarul de la piept şi zâmbi. Intrând în curte, îi ceru primului novice pe care 
îl întâlni să-l conducă până la episcopul Tihon, care trăia retras la această 
mănăstire. Novicele îl conduse cu multe plecăciuni. La capătul unei clădiri 
lungi, cu două etaje, un călugăr voinic cu părul cărunt îl preluă energic şi îl 
conduse pe un coridor lung, fără să înceteze să-l salute (cum era foarte gras şi 


nu se putea apleca bine, scutura capul cu o miscare scurta si regulata). Cu 
toate ca Stavroghin înainta fără sa se lase rugat, el il invita mereu să-l urmeze. 
Nu înceta de asemenea să-i pună întrebări şi să vorbească de părintele 
arhimandrit; neprimind nici un răspuns, devenea din ce în ce mai respectuos. 
Stavroghin băgă de seamă că era cunoscut în mănăstire, cu toate că, pe cât îşi 
putea aminti, nu mai fusese pe acolo din copilărie. Când cei doi bărbaţi 
ajunseră la uşa de la capătul coridorului, călugărul o deschise cu un gest 
autoritar, îl întrebă pe un ton familiar pe slujitorul care se repezise dacă se 
putea intra şi, fără să mai aştepte răspunsul, deschise larg uşa şi lăsă să intre 
„oaspetele lui drag”. Multumindu-i-se, se făcu imediat nevăzut, parcă ar fi luat- 
o la goană. 

Nikolai Vsevolodovici intră într-o cameră strâmtă; aproape imediat după 
aceea, în pragul uşii camerei învecinate îşi făcu apariţia un bărbat înalt şi slab, 
în vârstă de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-un anteriu ordinar, cu o figură 
cam bolnăvicioasă, o privire stranie, timidă şi un zâmbet nehotărât pe buze. 
Acesta era Tihon, despre care Nikolai Vsevolodovici auzise pentru prima oară de 
la Şatov şi pe seama cui culesese el mai apoi diferite informaţii. Aceste 
informaţii erau contradictorii, însă toate aveau o trăsătură comună: cei care îl 
iubeau pe Tihon, cât şi cei care nu-l iubeau (erau şi din aceştia) treceau sub 
tăcere ceva; cei care nu-l iubeau, din dispreţ, iar adepţii săi, chiar cei infocati, 
dintr-un soi de discreţie; voiau parcă să ascundă o slăbiciune, o manie 
nevinovată. 

Nikolai Vsevolodovici aflase că locuia la mănăstire de şase ani şi că era 
deseori vizitat (de oameni din popor, dar şi de oameni de cel mai înalt rang), că 
avea admiratori infocati, chiar la Petersburg, si mai ales admiratoare. Dar el îl 
mai auzise şi pe unul dintre cei mai vârstnici şi importanţi membri ai clubului 
nostru, un om foarte cuvios, declarând că „Tihon acesta este aproape nebun; în 
orice caz, e un om neînsemnat si, fără îndoială, un beţiv”. Trebuie să spun că 
această ultimă învinuire era cu desăvârşire neîntemeiată şi că Tihon suferea 
numai de reumatism la picioare şi uneori de convulsii nervoase. Nikolai 
Vsevolodovici mai aflase că fie dintr-o slăbiciune de caracter, fie dintr-o 
neglijenţă de neiertat şi incompatibilă cu demnitatea sa, episcopul pensionar 
nu reuşise să-şi impună în mănăstire respectul cuvenit rangului său. Se vorbea 
chiar că părintele arhimandrit, om auster şi foarte sever în tot ce privea 
îndatoririle sale de stareţ şi care în plus era cunoscut ca fiind un om cult, 
nutrea fata de Tihon un oarecare simtämânt de ostilitate şi dezaproba (la drept 
vorbind indirect) viaţa lui lipsită de stricteţe şi ceea ce numea el „ereziile lui”. Şi 
călugării se purtau cu episcopul bolnav dacă nu cu dispreţ, cel puţin cu 
oarecare familiarism. 

Cele două camere care formau apartamentul lui Tihon erau mobilate cam 
curios. Alături de piese vechi şi grele, îmbrăcate în piele tocită, se puteau vedea 
câteva obiecte frumoase: un fotoliu foarte amplu şi confortabil, o masă mare de 
scris lucrată admirabil, un dulap de cărţi elegant, masute, etajere. Toate 
acestea erau daruri. Un covor bogat de Buhara stătea alături de preşuri. Se 


aflau câteva gravuri ,lumesti”, mitologice, iar într-un colt, umplându-l tot, erau 
icoane acoperite cu aur şi argint şi dintre care una, foarte veche, conţinea 
relicve. Se pare că şi biblioteca era alcătuită prea eclectic: alături de operele 
părinţilor bisericii, erau piese de teatru „şi poate chiar mai rău”. 

După de fură schimbate primele saluturi, nu se ştie de ce foarte indiscret 
şi cu vădită stinghereală, Tihon îl pofti pe oaspetele său în camera de lucru şi îl 
invită să ia loc pe canapea, în fata mesei; el însuşi se aşeză foarte aproape, într- 
un fotoliu din nuiele. Stăpânit de o emoție interioară, Nikolai Vsevolodovici 
păstra un aer distrat. Arăta ca şi când ar fi luat o hotărâre extraordinară, 
implacabilă, dar totodată şi nerealizabilă. Cercetă camera cu privirea, dar fără 
să se oprească asupra a ceea ce vedea. El cugeta, dar cu siguranţă nu ştia la 
ce. Tăcerea îl trezi şi i se păru deodată că Tihon, cam încurcat, plecase ochii şi 
că avusese chiar un zâmbet ciudat. Asta stârni de îndată în el un soi de 
dezgust, de revoltă. Vru să se ridice şi să plece, cu atât mai mult cu cât, după 
părerea lui, Tihon era complet beat. Dar acesta ridică deodată ochii şi îl studie 
cu o privire atât de hotărâtă, atât de încărcată de gânduri şi, în acelaşi timp, 
atât de neaşteptată şi de enigmatică, încât Nikolai Vsevolodovici aproape 
tresări. I se păru că Tihon ştia pentru ce venise, că fusese instiintat (cu toate ca 
nimeni pe pământ nu putea să ştie scopul vizitei lui) şi că dacă nu era el cel 
care vorbea primul, aceasta pentru că îl cruța şi se temea să-l umilească. 

— Mă cunoaşteţi? întrebă brusc, cu o voce sacadată. M-am prezentat 
oare când am intrat sau nu? Sunt atât de distrat... 

— Nu v-aţi prezentat, însă am avut o dată plăcerea de a vă vedea, acum 
patru ani, chiar în această mănăstire, din întâmplare. 

Tihon vorbea foarte încet, cu o voce egală, blândă, rostind fiecare cuvânt 
in mod clar, deslusit. 

— Spuneati că am venit aici acum patru ani? răspunse Nikolai 
Vsevolodovici cam grosolan. N-am fost pe aici decât când eram copil; deci 
dumneavoastră nu erati... 

— Poate ati uitat? remarca Tihon prudent si fara sa staruie. 

— Nu, n-am uitat; ar fi ridicol sa uiti, insista cu oarecare exagerare 
Stavroghin. Probabil ca ati auzit vorbindu-se despre mine si v-ati format o 
părere; şi acum va inchipuiti că m-ati văzut? 

Tihon tacu. Nikolai Vsevolodovici observa atunci ca fata lui era uneori 
strabatuta de frisoane, indiciu al unei vechi boli de nervi. 

— Vad numai ca nu va simtiti bine astazi, spuse el, si ar fi poate mai bine 
sa plec. 

Se ridica. 

— Da, ieri si azi am avut dureri violente in picioare si noaptea am dormit 
putin. 

Tihon se opri. Oaspetele lui recäzu brusc in starea sa de visare. Tacerea 
dura mult timp, aproape doua minute. 

— Ma studiati? intreba deodata cu ingrijorare si neincredere Stavroghin. 


— Va priveam si-mi reaminteam träsäturile fetei mamei dumneavoastra. 
Cu toata lipsa de asemänare exterioara, exista o mare asemänare interioara, 
spirituală. 

— Nici o asemănare, în special spirituală. Ab-so-lut niciuna, făcu Nikolai 
Vsevolodovici cu o insistenţă exagerată, fără să ştie nici el de ce. Spuneţi asta... 
din compasiune pentru situaţia în care mă aflu... Prostii! ... spuse el deodată. 
Dar ce? Oare mama mea vine la dumneavoastră? 

— Da. 

— Nu ştiam acest lucru. Niciodată nu mi-a vorbit despre asta. Şi deseori? 

— Aproape în fiecare lună; uneori şi mai des. 

— Niciodată, dar niciodată nu am ştiut nimic despre asta. Nimic. Dar 
dumneavoastră, dumneavoastră cu siguranţă că aţi aflat de la dânsa că sunt 
nebun? adăugă el brusc. 

— Nu, ea nu mi-a vorbit despre dumneavoastră chiar ca despre un 
nebun. De fapt, am mai auzit vorbindu-se de asta; dar de la alte persoane. 

— Aveţi cu siguranţă o memorie bună dacă vă puteţi aminti astfel de 
fleacuri. Şi despre palmă n-aţi auzit nimic vorbindu-se? 

— Ba da, câteva cuvinte. 

— Adică tot. De altfel, aveţi şi mult timp. Şi despre duel vi s-a povestit? 

— Şi despre duel. 

— Aveţi multe lucruri aici. lată un loc unde ziarele sunt de prisos. Satov 
v-a vorbit despre mine? 

— Nu. Îl cunosc pe domnul Satov, dar e mult de când nu l-am văzut. 

— Hm! Ce e cu harta aceea pe care o aveţi acolo? Oh! E harta ultimului 
război. Ce nevoie aveţi dumneavoastră de ea? 

— O studiam împreună cu textul. Este o descriere deosebit de 
interesantă. 

— S-o vad! Da, nu e rău scrisă. Totuşi ciudată lectură pentru un om ca 
dumneavoastră. 

Îşi apropie cartea şi aruncă in ea o privire. Era o istorie foarte detaliată si 
foarte bine alcătuită a ultimului război, scrisă de altfel dintr-un punct de vedere 
mai mult general şi literar decât neapărat militar. Întoarse cartea pe toate feţele 
şi apoi o aruncă enervat. 

— Hotărât lucru, nu ştiu de ce am venit aici, rosti el cu un aer de dezgust 
privindu-l pe Tihon drept în ochi, ca şi când aştepta de la el un răspuns. 

— Si dumneavoastră pareti să fiţi suferind. 

— Într-adevăr, nu mă simt bine. 

Şi deodată începu să povestească, cu fraze scurte, frânte, uneori chiar 
greu de înţeles, că avea halucinaţii ciudate, îndeosebi noaptea, că uneori vedea 
sau simţea lângă el un fel de fiinţă rea, batjocoritoare şi „rezonabilă”, care i se 
infatisa sub diferite aspecte, cu caractere diferite; „dar e mereu aceeaşi şi eu 
turbez mereu...”. 

Ciudate şi confuze erau aceste revelații care păreau sa fie făcute intr- 
adevăr de un nebun. Dar Nikolai Vsevolodovici vorbea în acelaşi timp atât de 


extraordinar de deschis, cu o sinceritate atât de străină caracterului tău, încât 
părea că vechiul om din el dispăruse dintr-odată şi cu desăvârşire. Nu-i fusese 
deloc ruşine să exprime teama pe care i-o dădea fantoma lui. Dar totul nu dură 
decât o clipă şi această pornire pieri tot atât de neaşteptat cum apăruse. 

— Astea toate sunt prostii, spuse el necăjit, revenindu-şi. O să mă duc să 
mă vadă un doctor. 

— Duceţi-vă, trebuie să mergeţi neapărat, confirma Tihon. 

— Vorbiti cu multă siguranţă. Ati mai văzut oameni ca mine, suferind de 
acest fel de halucinaţii? 

— Da, am văzut, dar foarte rar. Îmi amintesc de un caz: era un ofiţer, 
după ce-şi pierduse soţia care fusese pentru el o fiinţă fără pereche. Am auzit 
vorbindu-se şi de un altul. Amândoi s-au însănătoşit în străinătate... E mult de 
când suferiti de asta? 

— De aproape un an. Dar astea sunt prostii. O să mă duc la doctor. 
Prostii! Prostii ridicole! Sunt tot eu, sub diferite aspecte, asta e tot. Fiindcă am 
adăugat această frază, veţi gândi cu siguranţă că eu continui să mă îndoiesc şi 
că nu sunt sigur dacă sunt într-adevăr eu şi nu dracul. 

Tihon îl privi întrebător. 

— Si... îl vedeţi într-adevăr? rosti el. Vreau să spun, fără să păstraţi deloc 
ideea că n-ar fi decât o halucinație înşelătoare si bolnăvicioasă? Vedeţi într- 
adevăr o imagine oarecare? 

— Este curios ca staruiti atât asupra acestui lucru, când eu v-am si 
explicat ce văd, răspunse Stavroghin, a cărui enervare creştea din nou la 
fiecare cuvânt... Văd în mod limpede, aşa cum vă văd pe dumneavoastră... 
Uneori văd şi nu sunt sigur că văd, cu toate că ştiu că este adevărul: sunt eu 
sau este el... Prostii! Dar vă este oare imposibil să admiteti că ar fi dracu’? 
adăugă el râzând şi căpătând prea brusc un ton zeflemitor. E mai potrivit cu 
profesia dumneavoastră? 

— Este mai probabil că e vorba de boală, cu toate astea... 

— Cu toate astea? 

— Demonii există, fără îndoială; dar pot fi conceputi în chipuri diferite. 

— Din nou aţi plecat ochii, reluă Stavroghin pe un ton energic şi 
batjocoritor, pentru că vă este ruşine pentru mine că aş putea crede în dracu'; 
dar făcând pe incredulul, vă pun cu viclenie întrebarea: există el într-adevăr 
sau nu? 

Tihon avu un zâmbet vag. 

— Nu vă stă deloc bine să plecaţi ochii: nu e firesc, este ridicol, este 
manierat. Ei bine, pentru a compensa această grosolănie, am să vă spun serios, 
cu nerusinare: da, cred în diavol. Cred in mod canonic; cred în dracu” personal, 
şi nu alegoric, si nu am nici o nevoie să vă întreb; iată, asta-i tot. Trebuie să fiţi 
deosebit de fericit. 

Izbucni într-un râs forţat, nervos. Tihon îl fixă curios, cu o privire foarte 
blândă, oarecum timidă parcă. 

— Credeţi în Dumnezeu? aruncă brusc întrebarea Stavroghin. 


— Cred in Dumnezeu. 

— Dar sta scris: Daca crezi si daca poruncesti muntelui sa se miste, el se 
va supune... Prostii de altfel! Sunt curios sa stiu totusi: puteti transporta un 
munte? 

— Da, daca Dumnezeu ordona aceasta, rosti cu blandete si rezerva 
Tihon, plecand din nou ochii. 

Atunci e ca si cand insusi Dumnezeu l-ar pune in miscare. Nu, 
dumneavoastră insiva, chiar dumneavoastră, drept răsplată pentru credinţa in 
Dumnezeu? 

— Poate că da. 

— Poate! Nu e rău. De ce vă indoiti? 

— Credinţa mea e imperfectă. 

— Cum? Şi a dumneavoastră? Imperfectă? N-aş fi crezut acest lucru 
văzându-vă, făcu celălalt uitându-se la el cu un aer surprins, chiar naiv, deloc 
în armonie cu tonul batjocoritor al întrebărilor sale precedente. 

— Da, este cu putinţă ca să nu fie perfectă credinţa mea. 

— Totuşi dumneavoastră credeţi că veţi muta muntele cu ajutorul lui 
Dumnezeu; asta nici nu este atât de rău. Dumneavoastră vreţi cel puţin să 
credeţi. Şi luaţi „muntele” în sensul literal. Asta este mult. Este un principiu 
excelent. Am remarcat că dintre popii noştri, cei mai înaintați au o predilecție 
puternică pentru luteranism şi sunt gata să explice minunile prin cauze 
naturale. E totuşi mai bine decât acel „foarte puţin” al unui anume episcop, 
sub cuţit, ce-i drept. Sunteţi cu siguranţă creştin? 

Stavroghin vorbea foarte repede, cu o voce când batjocoritoare, când 
serioasă. Probabil că el însuşi nu ştia de ce spunea toate aceste lucruri, de ce îl 
întreba pe Tihon şi se agita. 

— Nu mă voi ruşina de crucea ta, Doamne, făcu Tihon parcă soptit, cu 
un fel de patimă şi înclinând capul şi mai jos. 

Colturile buzelor sale începură deodată să tremure. 

— Dar poţi crede în dracu” fără să crezi în Dumnezeu? întrebă Stavroghin 
surâzând. 

— Oh! E foarte posibil şi se întâmplă des. 

Tihon ridică ochii şi zâmbi şi el. 

— Şi sunt sigur că dumneavoastră consideraţi o asemenea credinţă ca 
fiind mai respectabilă decât necredinta completă. 

Stavroghin izbucni în râs. Tihon zâmbi din nou. 

— Dimpotrivă, ateismul complet este mai respectabil decât indiferența 
oamenilor de lume, replică el aproape vesel, continuând totuşi să-şi studieze 
musafirul cu o oarecare îngrijorare. 

— Oh, oh! Cum o intoarceti! Într-adevăr, mă surprindeti. 

— Ateul desăvârşit ocupă penultima treaptă care precedă credinţei 
desăvârşite (că va face sau nu acest ultim pas, asta este o altă chestiune); 
indiferentul, dimpotrivă, nu are nici o credinţă, ci numai o teamă rea din când 
în când, şi dacă este un om sensibil. 


— Hm! ... Ati citit Apocalipsa? 

— Da. 

— Va amintiţi: „lar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i...”? 

— Îmi amintesc. 

— Unde e cartea? întrebă Stavroghin privind în jurul lui agitat. Aş dori să 
vă citesc acest pasaj. Aveţi o traducere rusească? 

— Cunosc pasajul, mi-l reamintesc foarte bine, rosti Tihon. 

— Îl cunoaşteţi pe dinafară? Citati-l! ... 

Își plecă repede ochii, puse palmele întinse pe genunchi şi se pregăti să 
asculte. Tihon cită pasajul: 

Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, 
martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: 

Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau 
fierbinte! 

Astfel, fiindcă esti căldicel — nici fierbinte, nici rece - am sa te vars din 
gura Mea. 

Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! 
Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac, şi orb, şi gol! 

Apocalipsa 3, 14-17 

— Destul! îl întrerupe Stavroghin. Ştiţi, vă iubesc mult. 

— Şi eu, răspunse cu jumătate de glas Tihon. 

Stavroghin tăcu şi recăzu brusc în visarea sa. Acest lucru se repeta 
pentru a treia oară, ca un fel de criză. Şi era într-una dintre aceste crize când îi 
trânti lui Tihon: „Vă iubesc”. El însuşi nu se aştepta la asta. 

Urmă un minut de tăcere. 

— Nu vă supăraţi, şopti Tihon atingând uşor cu degetul cotul lui 
Stavroghin, ca şi când el însuşi s-ar fi temut. 

Stavroghin tresări şi încruntă sprâncenele, enervat. 

— Cum aţi ştiut că eram supărat? întrebă el repede. 

Tihon vru să vorbească, dar celălalt îl întrerupse, cuprins de o emoție de 
neînțeles. 

— De ce aţi presupus că trebuia să mă fi supărat? Da, eram enervat, 
aveţi dreptate, şi tocmai fiindcă vă spusesem că vă iubesc. Aveţi dreptate. Dar 
sunteţi un cinic grosolan. Aveţi o părere prea josnică despre natura umană. 
Această furie s-ar fi putut să nu se trezească dacă aţi fi avut de-a face cu un 
altul decât cu mine... De altfel, nu este vorba de un om oarecare, ci de mine. 
Totuşi sunteţi un om original, un nevinovat. 

Îşi dădea drumul din ce în ce mai mult şi, lucru ciudat, pierdea orice 
reţinere în vorbele lui. 

— Ascultati, mie nu-mi plac psihologii şi spionii, cel putin aceia care vor 
să se bage în sufletul meu. Nu chem pe nimeni, n-am nevoie de nimeni, mă voi 
aranja singur. Credeţi că mi-e frică de dumneavoastră? Ridică glasul şi-şi 
îndreptă capul într-o mişcare de sfidare: Sunteţi sigur că am venit să vă 
mărturisesc un secret teribil şi îl aşteptaţi cu toată curiozitatea pioasă de care 


sunteti in stare. Ei bine, aflati ca nu va voi relata nimic, nici un secret, pentru 
ca nu am nici o nevoie de dumneavoastră... pentru ca nu există nici un 
secret... Numai imaginatia dumneavoastra... 

Tihon il privi ferm. 

— Ati fost uluit să vedeţi ca Mielul îi preferă pe cei reci celor caldicei, 
spuse el, nu vreţi să fiţi cäldicel. Simt că o hotărâre extraordinară, poate 
oribilă, pune stăpânire pe dumneavoastră. Vă implor, nu va mai chinuiti şi 
spuneţi tot. 

— Sunteţi deci sigur că am venit cu un oarecare gând ascuns? 

— Am ghicit asta... după figura dumneavoastră, murmură Tihon, cu 
ochii plecaţi. 

Nikolai Vsevolodovici era puţin palid, mâinile îi tremurau uşor. Timp de 
câteva secunde îl fixă pe Tihon în tăcere. În cele din urmă trase din buzunarul 
de sus al redingotei câteva foi imprimate şi le puse pe masă. 

— Aceste foi sunt destinate să fie răspândite, rosti el cu o voce oarecum 
întretăiată. Dacă sunt citite fie chiar de o singură persoană, să ştiţi că eu nu le 
voi ascunde şi toţi le vor citi. E un lucru hotărât. Nu am nici o nevoie de 
dumneavoastră pentru că eu am hotărât totul. Dar citiţi... In timp ce le veţi citi, 
nu spuneţi nimic, şi când veţi termina, spuneţi tot... 

— Trebuie citite? întrebă Tihon nehotărât. 

— Citiţi! Sunt perfect calm. 

— Fără ochelari nu desluşesc nimic; literele sunt foarte mici; asta a fost 
tipărit în străinătate. 

— Iată ochelarii. 

Stavroghin îi luă de pe masă şi i-i întinse; apoi se aruncă pe spate şi se 
rezemă de speteaza divanului. 

Tihon se adânci în lectură. 

I. 

Erau cinci foi de hartie de scrisori legate, format mic, care fusesera intr- 
adevăr tipărite în taină în străinătate, în vreo tipografie rusească clandestină 
probabil; la prima vedere, foile semănau mult cu nişte proclamatii. In cap se 
citea: Din partea lui Stavroghin. 

Citez textual acest document [trebuie crezut că în prezent multi îl 
cunosc). Mi-am permis numai să corectez greşelile de ortografie, destul de 
numeroase şi care m-au mirat chiar, fiindcă autorul era totuşi un om cult şi 
care citise mult (relativ). Cât despre stil, l-am lăsat aşa cum era, în ciuda 
incorectitudinilor sale şi chiar a incoerentelor sale. În orice caz, e evident ca 
autorul nu e un scriitor. Îmi permit să mai fac încă o observaţie, devansând 
faptele. 

După părerea mea acest document este opera bolii, opera diavolului care 
a pus stăpânire pe acest om. Astfel, un bolnav suferind de dureri violente se 
agită disperat în pat în căutarea unei poziţii care, chiar pentru o clipă numai, îi 
alină durerea; dacă noua poziţie nu i-o uşurează, cel puţin o înlocuieşte cu 
alta, pentru un minut. Şi atunci evident că nu se mai pune chestiunea să ştii 


daca aceasta schimbare este buna sau rationala. Ceea ce predomina in acest 
document este nevoia teribila si sincera a pedepsei, nevoia crucificarii, a 
supliciului public. Însă această sete de rästignire chinuieste o fiinţă care nu 
crede in cruce. ,Chiar numai atat si reprezinta deja o idee”, dupa cum s-a 
exprimat intr-o zi Stepan Trofimovici, in cu totul alta imprejurare de altfel. 

Pe de alta parte, in aceste foi exista ceva violent, provocator, o anumita 
sfidare, cu toate ca ele au fost scrise cu alta intentie. Autorul declara ca el ,n-a 
putut” sa nu scrie, ca a fost ,obligat”, si asta este posibil. El ar fi fost fericit sa 
poata indeparta acest potir; dar asta i-a fost intr-adevar imposibil, si atunci a 
profitat de acest prilej ca sa dea curs violentei lui. Da, bolnavul se zbate in 
patul sau si incearca sa inlocuiasca o durere cu alta. Si iata ca i se pare ca 
lupta împotriva societăţii îi va aduce o oarecare usurare si el o sfidează. Însuşi 
faptul de a fi scris acest document este o sfidare neaşteptată, o lipsă de respect 
faţă de societate. E vorba pentru autor de a provoca cât mai repede un adversar 
oarecare... 

Şi cine ştie, este posibil ca toate acestea, adică foile destinate publicării, 
să aparţină aceleiaşi categorii de fapte ca si muscarea guvernatorului de 
ureche! De ce îmi vine această idee astăzi, când atâtea lucruri au devenit clare, 
nu pot să înţeleg. Nu aduc nici o probă de altfel şi nu pot afirma că acest 
document ar fi fals, adică închipuit, de la un capăt la celălalt. Este posibil ca 
adevărul să se afle între aceste extreme... De altfel, prea devansez faptele; e mai 
bine să ne referim la documentul însuşi. Iată deci ce citi Tihon. 

Din partea lui Stavroghin. 

Eu, Nikolai Stavroghin, ofiţer în retragere, am petrecut anii 186... la 
Petersburg, dedându-mă desfrâului în care nu găseam nici o plăcere. Aveam pe 
atunci, pentru o anumită perioadă, trei apartamente: într-unul locuiam cu o 
servitoare care avea grijă de menajul meu; Maria Lebeadkina, astăzi soţia mea 
în faţa legii, locuia tot acolo. Închiriasem alte două locuinţe pentru a-mi primi 
acolo amantele: într-una primeam pe o doamnă care mă iubea şi în cealaltă o 
servitoare, camerista ei; şi dorinţa mea în vremea aceea era de a le face pe 
amândouă să se întâlnească la mine, şi doamna, şi fata. Cunoscând bine 
caracterul lor, prevedeam o mare distracţie din această glumă stupidă. Pentru a 
pregăti bine această întâlnire, trebuia să mă duc deseori într-unul dintre aceste 
două apartamente, situat într-o casă mare, pe strada Gorohovaia; acolo venea 
camerista. Ocupam acolo o cameră la etajul patru, la nişte mic-burghezi ruşi. 
Proprietarii mei ocupau o altă cameră, mai mică, atât de mică încât uşa care ne 
despartea trebuia întotdeauna să rămână deschisă; era exact ce doream. 
Bărbatul, într-un caftan lung, lucra la un birou; pleca dimineaţa şi nu se 
întorcea decât noaptea. Femeia, în vârstă de vreo patruzeci de ani, cosea şi 
repara haine vechi; ieşea deseori ca să-şi ducă lucrul la clienţi. Eu rămâneam 
deci singur cu fiica lor, o copilă. O chema Matrioşa. Mama ei o iubea, însă o 
bătea des şi o înjura, asa cum e obiceiul la aceşti oameni. Această fetiţă ma 
servea şi făcea curat în cameră. Declar că am uitat numărul imobilului. Acum, 
după ce am cules informaţii, cred că vechea casă a fost dărâmată şi că pe locul 


a doua sau trei case vechi s-a cladit una noua, foarte mare. Am uitat de 
asemenea numele proprietarilor mei; s-ar putea de altfel să nu-l fi ştiut 
niciodată. Îmi amintesc că pe femeie o chema Stafanida; cât despre numele lui, 
nu mi-l amintesc. Unde sunt ei acum? Nu ştiu deloc. Presupun că dacă se cer 
informaţii la comisariatul de poliţie din Petersburg, se poate da de urma lor. 
Clădirea dădea într-o curte în care ocupa un unghi. Asta se petrecea în iunie. 
Casa era vopsită în albastru-deschis. 

Într-o zi îmi dispăru de pe masă briceagul; n-aveam nevoie de el de altfel, 
nu-mi folosea la nimic. Am vorbit despre asta cu proprietara mea, fără să 
bănuiesc deloc că-şi va biciui fiica; dar ea o inhatase din cauza unei carpe care 
se rătăcise şi o bănuia pe fetiţă că s-ar fi folosit de ea pentru a face o păpuşă; o 
trăsese chiar de păr. Când această cârpă fu găsită mai târziu sub faţa de masă, 
fetiţa nu vru să pronunţe nici un cuvânt de reproş şi rămase tăcută. 
Observasem că o făcea dinadins şi îmi amintii de asta pentru că atunci pentru 
prima oară am remarcat faţa copilului care până în ziua aceea nu-mi atrăsese 
atenţia. Era o blondă palidă, cu pistrui, o faţă obişnuită; dar avea în ea ceva 
copilăros si calm, extrem de blând si de calm. Mama fu nemulțumită că fiica 
nu-i făcu reproşuri şi tăcu; exact atunci veni istoria cu briceagul. Femeia fu 
cuprinsă de furie că-şi bătuse fiica pe nedrept, apucă nuiaua şi biciui copilul 
până la sânge, chiar sub ochii mei, cu toate că împlinea aproape doisprezece 
ani. Matriosa nu ţipă sub lovituri, desigur pentru că eram eu acolo; dar la 
fiecare lovitură hohotea straniu; continuă să hohotească încă o oră întreagă. 
Execuţia odată terminată, descoperii deodată briceagul pe pat, sub cuvertura; îl 
băgai în tăcere în buzunarul jiletcii şi, când ajunsei afară, îl aruncai în stradă, 
pentru ca nimeni să nu ştie nimic. Am simţit imediat că am comis o laşitate, 
dar am simţit şi o anumită plăcere, căci o idee îmi trecu brusc prin minte şi mă 
arse ca un fier roşu; am reflectat îndelung asupra ei. În această privinţă voi 
remarca că deseori fusesem stăpânit aproape până la nebunie de diverse 
sentimente urâte în care mă incapatanam cu patimă, dar niciodată până la a 
pierde orice control asupra mea. Chiar când intensitatea lor mă consuma, când 
ele atingeau cel mai înalt grad, eu puteam întotdeauna să le înving, să le 
opresc, dar rareori voiam s-o fac. Declar în acelaşi timp că nu încerc să pledez 
pentru iresponsabilitate, invocând influenţa mediului sau a bolii. 

Am aşteptat după aceea două ore. După ce plânsese, copila deveni şi mai 
tăcută; împotriva mea sunt sigur că nu avea nici un sentiment urât, cu toate 
că, cu siguranţă, resimțea o oarecare ruşine că a fost astfel pedepsită sub ochii 
mei. Însă ea, copil supus, se autoacuza de această rușine. Indic asta pentru că 
este foarte important pentru povestirea mea... Am petrecut apoi trei zile în 
apartamentul meu principal. Era o casă mobilată, unde se respira un miros 
urât de mâncare, întotdeauna plină de lume: mici funcţionari, amploiati fără 
slujbă, doctori fără clientelă, tot felul de polonezi, întotdeauna atenţi faţă de 
mine. Îmi amintesc de tot. Trăiam în această Sodomă foarte solitar, solitar în 
interior, dar întotdeauna înconjurat de o bandă zgomotoasă de „camarazi”, 
extrem de devotați şi care mă adorau aproape, din cauza portmoneului meu. 


Cred ca faceam cu totii multe mârsävii; ceilalti chiriasi chiar se temeau de noi, 
adică ei continuau să fie politicoşi in ciuda strengariilor si a prostiilor noastre, 
uneori chiar de neiertat. Repet. Mă gândeam chiar cu oarecare plăcere la ideea 
de a fi deportat în Siberia. Mă plictiseam în aşa măsură, încât aş fi putut chiar 
să mă spânzur; dacă nu m-am spânzurat, este pentru că mai speram ceva, ca 
în tot cursul vieţii mele. Îmi amintesc că mă îndeletniceam atunci cu teologia, 
chiar foarte serios, şi că parvenisem să mă distrez întru câtva; dar mă 
plictiseam şi mai mult după aceea. Cât despre sentimentele mele sociale, ele se 
reduceau la dorinţa de a face ca totul să sară în aer, dacă asta ar fi meritat 
truda. De altfel, fără nici o răutate, ci numai pentru că mă plictiseam mult; nu 
de altceva. Eu nu sunt deloc socialist. Presupun că era o maladie. La întrebarea 
mea glumeata: „Nu există niscaiva picături pentru a excita energia civică?” 
doctorul Dobroliubov, un om sfârşit, fără slujbă, cu o familie numeroasă, 
locuind în casa noastră mobilată, îmi răspunse într-o zi: „Pentru a excita 
energia civică nu există cred, dar în ce priveşte energia criminală, s-ar găsi 
poate”. Cu toate că era îngrozitor de sărac şi împovărat cu o femeie însărcinată 
şi cu două fetiţe înfometate, această glumă îi făcu mare plăcere. De altfel, dacă 
oamenii n-ar fi mulţumiţi de ei înşişi, nimeni n-ar voi să trăiască. 

Mai trecură trei zile şi mă întorsei pe strada Gorohovaia. Mama se 
pregătea să plece cu un pachet mare; tatăl nu era acasă, fireşte; rămâneam 
deci singur cu Matrioşa. Ferestrele (dinspre curte) erau deschise. Erau mulţi 
meşteşugari în casă şi toate etajele răsunau de zgomotul ciocanelor şi al 
cântecelor. Se scursese o oră. Matrioşa stătea în colţul ei aşezată pe o bäncutä; 
cosea ceva, cu spatele la mine. Deodată începu să cânte încet, foarte încet; asta 
i se întâmpla uneori. Mă uitai la ceas; era ora două. Inima începu să-mi bată 
foarte tare. Mă ridicai şi mă apropiai încet de Matrioşa. Ferestrele erau 
împodobite cu muscate; soarele era arzător. Ma aşezai în tăcere lângă ea, pe 
podea. Ea tresări, cuprinsă de o teamă îngrozitoare în primul moment, şi se 
ridică brusc. Îi luai mâna şi i-o sărutai, o făcui să se aşeze din nou pe bancuta 
ei şi o privii fix în ochi. Faptul că îi sărutasem mâna o făcu să râdă ca un copil; 
dar numai un moment, pentru că se ridică din nou cuprinsă de o astfel de 
spaimă, încât faţa i se convulsionă. Mă privi cu nişte ochi cumplit de ficşi, în 
timp ce buzele începură să-i tremure, ca şi când ar fi fost gata să plângă. Dar 
nu strigă. Îi mai sărutai o dată mâna şi o luai pe genunchi. Ea avu atunci o 
mișcare bruscă de recul şi surâse, dar cu un surâs ruşinat, oblic. Toată faţa ei 
se făcu roşie de ruşine. Eu nu încetam să râd şi să-i murmur ceva. În fine, se 
produse un fapt atât de straniu, încât nu-l voi uita niciodată şi care mă 
buimăci. Copila îmi înconjură gâtul cu amândouă braţele şi începu să mă 
sărute cu patimă. Părea subjugată. Mă ridicai aproape furios: gestul acesta din 
partea micii făpturi îmi fu aproape neplăcut din cauza milei pe care o resimtii 
subit... 

Foaia se oprea aici şi fraza se întrerupea. Se produse atunci un fapt care 
este necesar să fie relatat. 


Erau cu totul cinci foi; una era in mâinile lui Tihon; ultima fraza nu era 
terminata. Celelalte patru erau in mâinile lui Stavroghin. Drept raspuns la 
privirea intrebatoare a lui Tihon, el ii dadu imediat urmarea. 

— Dar aceasta frazä nu e completa, spuse Tihon examinând foaia. Asta 
este a treia foaie, iar eu am nevoie de a doua. 

— Da, este a treia; cat despre a doua... A doua deocamdata o cenzurez, 
raspunse repede Stavroghin zambind stangaci. 

Era aşezat pe un colt al canapelei şi infrigurat, imobil, nu-l släbea din 
ochi pe Tihon. 

— O veti primi indata, cand... cand veti fi demn de asta, adauga el cu un 
gest care voia sa fie familiar. 

Rase, dar iti făcea milă să-l vezi. 

— Totusi, in punctul in care ne afläm, a doua sau a treia foaie nu este 
totuna? remarca Tihon. 

— Cum? De ce? striga Stavroghin, indreptandu-se brusc. Nu e deloc 
acelasi lucru. Ah! Voi, ästia, cälugärii, banuiti imediat cele mai ingrozitoare 
marsavii. Calugarii ar fi foarte buni judecatori de instructie. 

Tihon il privi in tacere. 

— Linistiti-va, nu este vina mea daca fetiţa a fost proastă si nu m-a 
inteles. Nu s-a petrecut nimic. Absolut nimic. 

— Slava Domnului! 

Tihon facu semnul crucii. 

— Sunt multe de spus... aici a fost... aici a fost o neintelegere psihologica. 

Deodata rosi. 

— Stiti, ar fi mai bine sa cititi, rosti masinal Stavroghin, stergandu-si cu 
degetele sudoarea rece care-i uda fruntea. Si... cel mai bine ar fisa nu ma 
priviti deloc... Mi se pare ca este un vis... Si... nu-mi tociti rabdarea, adauga el 
cu glas incet. 

Tihon isi întoarse repede ochii, apucă a treia foaie si începu să citească, 
fără să se mai oprească până la sfârşit. Nimic nu mai lipsea din cele trei foi pe 
care i le dăduse Stavroghin; a treia foaie începea aşa: 

... Fu un moment de adevărată groază, deşi nu prea intens. Era vesel în 
dimineaţa aceea şi foarte bun faţă de toţi, şi banda mea era prea satisfăcută de 
mine. Dar i-am părăsit pe toţi şi m-am dus pe strada Gorohovaia. Am întâlnit-o 
jos, la intrare. Se întorcea de la prăvălie, unde fusese să cumpere cicoare. 
Văzându-mă, se repezi pe scări, pradă unei groaznice temeri. Nici nu era 
temere, ci o teroare muta, paralizantă. Când am intrat, mama ei o bătea 
„pentru că se năpustise în cameră cu capul în jos”. În felul acesta putu să 
ascundă adevărata cauză a terorii pe care o simţea. Totul era deci încă liniştit. 
Ea se piti într-un colţ şi nu se mai arătă un timp pe care îl mai petrecui în 
casă. După o oră ieşii. Dar seara mi-a fost din nou teamă, şi de data asta mult 
mai tare. Cel mai penibil pentru mine în această teamă era faptul că eram 
perfect conştient de ea. Nu cunosc nimic mai stupid şi mai atroce. Niciodată 
până atunci nu am ştiut ce e frica şi niciodată de atunci nu am resimtit-o. In 


acel moment insa mi-era frica, tremuram chiar. Eram perfect constient de asta, 
cat si de umilirea mea. Daca as fi putut, m-as fi omorat. Dar nu ma simteam 
demn de moarte. De fapt, nu din această cauză nu m-am omorât, ci tot din 
cauza acestei frici. Uneori te omori de frică, dar se întâmplă ca tot de frică să 
trăieşti. Omul începe prin a nu îndrăzni să omoare şi apoi actul devine 
imposibil. Mai mult, seara, la mine, am resimţit o astfel de ură împotriva 
copilei, încât am hotărât s-o omor. Din zori am alergat cu această idee în cap pe 
strada Gorohovaia. În timp ce mergeam, îmi reprezentam cum am s-o omor şi 
cum am s-o batjocoresc. Ura mea se intetea în special la amintirea surâsului ei: 
în mine creştea disprețul şi dezgustul pentru felul în care se aruncase de gâtul 
meu, imaginându-şi nu ştiu ce. Dar traversând strada Fontanka mi se făcu 
rău. În acelaşi timp o nouă idee îmi apăruse în minte, teribilă, şi cu atât mai 
teribilă cu cât aveam conştiinţa ei. Reîntors la mine, mă culcai tremurând de 
febră şi în prada unei astfel de groaze, că ajunsei să nu mai urăsc copila. Nu 
mai voiam s-o omor şi asta era tocmai noua idee de care îmi dădusem seama 
traversând strada Fontanka. Atunci am înţeles pentru prima oară că dacă frica 
este extremă, ea goneşte ura şi chiar orice dorinţă de răzbunare. 

Mă trezii spre prânz oarecum binedispus şi mirându-mă chiar de 
intensitatea sentimentelor pe care le trăisem în ajun, mă ruşinai că voisem să 
omor. Eram totuşi prost dispus şi, în ciuda scârbei mele, mă simtii obligat sa 
mă duc pe strada Gorohovaia. Îmi amintesc c-aş fi dorit mult ca în acel moment 
să am o ceartă cu cineva, o ceartă într-adevăr serioasă. Dar intrând la mine, pe 
Gorohovaia, o găsii acolo pe Nina Savielevna, camerista, care mă aştepta de o 
oră. Nu-mi plăcea deloc această fată şi ea venise cu oarecare sfială, temându-se 
nu cumva să-mi displacă vizita ei. Venea întotdeauna cu această temere. Dar 
am fost foarte fericit s-o văd, ceea ce o încântă. Era destul de bine făcută; în 
plus era modestă şi poseda acele bune maniere pe care mic-burghezii le 
apreciază în mod special; de aceea gazda mea mi-o lăudase de mult. Le găsii pe 
amândouă bându-şi cafeaua, iar gazda mea părea încântată de conversaţia 
făcută. Într-un colţ din cealaltă cameră o zării pe Matrioşa: era în picioare şi le 
privea insistent şi cu fixitate pe mama ei si pe vizitatoare. Cand intrai, nu se 
ascunse aşa cum făcuse data trecută, şi nu fugi. Este un amănunt de care îmi 
amintesc bine, fiindcă m-a izbit. De la prima vedere am remarcat că slăbise 
foarte mult şi părea să aibă temperatură. M-am purtat afectuos cu Nina şi ea s- 
a simţit foarte fericită. Am ieşit împreună şi timp de două zile nu m-am întors 
pe strada Gorohovaia. Mă săturasem; dar mă plictiseam. 

În sfârşit, hotărâi să termin odată cu toate şi chiar să părăsesc 
Petersburgul dacă trebuia. Dar când mă dusei pe strada Gorohovaia ca să-mi 
anunţ plecarea, o găsii pe proprietăreasa mea într-o mare durere şi într-o mare 
agitaţie: Matrioşa era bolnavă de trei zile şi delira toate nopţile. Desigur, o 
întrebai imediat ce spunea în delirul ei (noi vorbeam foarte încet în camera 
mea). „Nişte lucruri îngrozitoare, îmi şopti mama: „L-am omorât pe 
Dumnezeu”.” Îi propusei să aduc un doctor pe cheltuiala mea, dar ea refuză: 
„Dumnezeu o să ne ajute, asta o să treacă de la sine; de altfel, n-a stat culcată 


tot timpul: mai adineauri am trimis-o undeva”. Ma hotărâi s-o vad pe Matriosa 
singură şi, cum gazda mea scăpase în conversaţie că va trebui să meargă la 
târg, hotărâi să mă reintorc seara. Nu ştiam de altfel sigur de ce şi nici ce voiam 
să fac. 

Luai cina la restaurant, apoi la cinci şi un sfert mă întorsei. Intram 
oricând cu cheia mea. Matrioşa era singură: era culcată în spatele unui 
paravan pe patul mamei şi am remarcat că a ridicat capul să vadă cine intră, 
dar făcu ca şi când n-ar fi fost nimic. Ferestrele erau deschise; aerul era cald, 
chiar fierbinte. Făcui câţiva paşi, apoi mă aşezai pe canapea. Îmi amintesc totul 
până în ultimul moment. Resimteam o mare satisfacţie să nu vorbesc cu 
Matrioşa şi s-o fac astfel să tânjească, nu ştiu de ce. Am aşteptat o oră 
întreagă, şi deodată am auzit-o ridicându-se brusc din spatele paravanului. Am 
auzit izbitura picioarelor ei pe podea când s-a ridicat, apoi câţiva paşi repezi si 
apăru în pragul camerei mele. Eram atât de laş, încât am fost fericit că am 
rezistat. Oh! cât de murdare erau toate astea şi cât de umilit mă simţeam. Ea 
stătea în picioare şi mă privea în tăcere. Din ziua în care am văzut-o pentru 
ultima dată de aproape, într-adevăr slăbise extrem de mult. Faţa îi părea ofilită 
şi fruntea cu siguranţă că îi ardea. Ochii, märiti, mă fixau cu o curiozitate 
năucă, aşa mi se păru la început. Continuam să stau jos şi o priveam nemişcat. 
Şi din nou am resimţit ura. Dar curând am remarcat că Matrioşa nu se temea 
deloc de mine şi că probabil delira. Dar nu! nu era nici delir. Ea începu deodată 
să clatine capul aşa cum fac oamenii foarte naivi şi care au maniere, când 
adresează cuiva un reproş; apoi îşi ridică brusc pumnişorul şi mă ameninţă cu 
el de departe. În primul moment acest gest mi se păru ridicol, dar nu am mai 
fost în stare să-l suport mai departe; mă ridicai brusc şi mă apropiai de ea, 
îngrozit. Faţa ei exprima o disperare greu de văzut la o fiinţă atât de mică; 
continua să mă amenințe cu pumnul şi să clatine capul în semn de repros. Ii 
vorbii cu prudenţă, foarte încet, cu blandete, căci mă temeam, dar am văzut 
imediat că ea nu mă putea pricepe şi teroarea mea crescu. Dar ea îşi acoperi 
repede faţa cu ambele mâini, ca şi data trecută, şi se duse spre fereastră 
întorcându-mi spatele. Atunci m-am întors şi eu şi m-am aşezat lângă 
fereastră. Nu pot deloc să înţeleg de ce nu am ieşit şi stăteam acolo să aştept; 
deci într-adevăr aşteptam ceva. Poate aş fi rămas mult timp aşezat pe locul 
acela, pentru a o omori apoi din disperare, ca să termin într-un fel sau altul. 

Curând după aceea auzii din nou paşii ei grăbiţi; ieşise pe uşa care dădea 
spre un coridor de lemn prin care se ajungea la scară. M-am apropiat repede de 
balustradă şi am apucat s-o zăresc intrând într-o magazie mica, un fel de cotet, 
care era alături de o altă anexă. Când m-am aşezat din nou lângă fereastră, o 
idee ciudată îşi făcu loc în mintea mea: nici acum nu pot înţelege de ce tocmai 
ideea aceasta mai degrabă decât alta îmi veni în minte; deci totul convergea 
spre asta. Era evident că nu puteam încă să cred, „şi totuşi...”. Îmi amintesc 
perfect; îmi bătea inima. După un minut m-am uitat din nou la ceas şi am aflat 
ora exactă. Ce nevoie aveam s-o aflu? Nu ştiu; dar în momentul acela în mine 
exista voinţa de a observa tot. Îmi amintesc deci foarte bine de tot şi văd tot, ca 


si cand as fi inca acolo. Seara se läsa. O musca bâzâia in jurul meu si venea 
mereu sa mi se aseze pe fata. Am prins-o si am tinut-o cateva momente intre 
degete si am lasat-o sa zboare pe fereastra. Un camion intra in curte facand un 
zgomot mare. Un ucenic croitor canta din rasputeri (de mai demult) langa 
fereastra lui, într-un colt al curţii. Lucra şi eu puteam să-l văd de la locul meu. 
Îmi dădu prin minte că, din moment ce nimeni nu m-a întâlnit când am 
traversat curtea şi am urcat scara, era desigur mai bine să nu fiu întâlnit nici 
la ieşire; aşadar, mi-am îndepărtat cu prudenţă scaunul de la fereastră şi m-am 
aşezat în aşa fel, încât vecinii să nu mă poată vedea. Oh! ce laşitate! Am luat o 
carte, apoi am azvârlit-o şi m-am apucat să urmăresc mişcările unui minuscul 
păianjen roşu pe o frunză de muscata; am uitat de mine câtva timp. Dar astăzi 
îmi amintesc de tot. 

Mi-am scos brusc ceasul. Trecuseră douăzeci de minute de când ieşise. 
Dar mă hotărâi să aştept exact un sfert de oră. Îmi acordam acest răgaz. Îmi 
trecu de asemenea prin minte că s-ar fi putut ca ea să se fi întors şi eu să n-o fi 
auzit. Dar era cu neputinţă. Acum era o linişte de mormânt şi aş fi putut auzi o 
muscă zburând. Deodată inima începu să-mi bată mai tare. M-am uitat la ceas: 
mai erau trei minute; am rămas nemişcat pe scaun, cu toate că inima îmi bătea 
nebuneste, de mă durea aproape. M-am sculat în cele din urmă, mi-am pus 
pălăria, m-am încheiat la nasturii paltonului şi am cercetat camera: lăsasem 
vreo urmă în urma trecerii mele pe acolo? Am apropiat scaunul de fereastră şi 
l-am aşezat exact pe locul unde se afla la venirea mea. În sfârşit, am deschis 
uşa, am închis-o încet cu cheia şi m-am îndreptat spre magazie; uşa era 
închisă, dar nu cu cheia; ştiam bine lucrul acesta, dar nu voiam s-o deschid. 
M-am ridicat în vârful picioarelor şi m-am uitat printr-o crăpătură care era în 
partea de sus a uşii. Chiar în clipa când mă ridicam aşa, în vârful picioarelor, 
mi-am amintit că atunci când şedeam lângă fereastră şi priveam micul păianjen 
roşu, în răstimpul scurt când uitasem de mine, de fapt mă şi închipuiam 
ridicându-mă în vârful picioarelor şi privind prin crăpătură, aşa cum făceam 
acum. Citez acest detaliu pentru că ţin să arăt până la ce punct eram în 
deplinătatea facultăţilor mele şi că, prin urmare, nu sunt deloc nebun şi 
trebuie să răspund de faptele mele. Am privit îndelung prin crăpătură, fiindcă 
era întuneric în magazia aceea. Nu era beznă totuşi; aşa că în cele din urmă am 
zărit ce voiam... 

Mi-am zis atunci că pot pleca şi am coborât treptele. Nu am întâlnit pe 
nimeni; deci nimeni nu a putut mai târziu să depună mărturie împotriva mea. 
Trei ore mai târziu, la mine acasă, jucam cu toţii cărţi, în cămaşă, bând ceai. 
Lebeadkin citea versuri, povestea tot felul de istorii şi, parcă dinadins, lucruri 
foarte nostime în locul prostiilor cu care ne împuia capul de obicei. Era şi 
Kirillov acolo. Nimeni nu bea, cu toate că era o sticlă de rom pe masă; 
Lebeadkin o onoră. Prohor Malov remarcă: „Când Nikolai Vsevolodovici este 
mulţumit şi binedispus, toată banda noastră este veselă şi vorbim bine”. Am 
remarcat această frază; deci eu eram vesel, mulţumit, binedispus şi spuneam 
lucruri nostime. Dar îmi amintesc, ştiam perfect că bucuria de a mă fi simţit 


eliberat se baza pe o lasitate infama si că niciodată nu voi putea să mă simt 
nobil, nici pe pământ, nici într-o altă viaţă, niciodată. Încă ceva: mi-am dat 
seama atunci de proverbul evreiesc: „Nu-ţi simţi propriul miros imputit”. Eram 
perfect conştient că sunt un mizerabil, dar nu mi-era ruşine de asta şi în 
general sufeream puţin. În acel moment, în timp ce beam ceai şi vorbeam cu 
prietenii, mi-am putut da seama foarte precis, pentru prima dată în viaţa mea, 
că eu nu intelegeam şi nu simţeam Binele şi Răul; că nu numai că pierdusem 
acest sentiment, dar că Binele şi Răul, în sine, nu existau (asta îmi convenea) şi 
că nu erau decât prejudecăţi, şi că eu puteam cu siguranţă să mă eliberez de 
orice prejudecată, dar că, dacă ajungeam la această eliberare, eram pierdut. 
Am devenit conştient de toate astea pentru prima dată, într-o formă netă, în 
faţa acelei mese de ceai, în timp ce glumeam şi râdeam cu camarazii mei despre 
nu ştiu ce subiect. Dar îmi amintesc de tot. Se întâmplă deseori ca idei vechi, 
pe care toată lumea le cunoaşte, să ne apară deodată noi, originale. 

Totuşi, nu încetam să aştept ceva. Şi într-adevăr, spre orele unsprezece 
seara, o văd venind în grabă pe fiica portăresei pe care o trimisese gazda mea 
pe strada Gorohovaia ca să-mi spună că Matrioşa se spânzurase. Mersei cu 
fetiţa şi am putut constata că nici proprietăreasa mea nu-şi dădea seama de ce 
mă chemase. Plângea în hohote şi tipa, aşa cum fac aceşti oameni în asemenea 
situaţii. Acolo era lume multă, agenţi de poliţie. Am aşteptat să treacă un timp, 
apoi am ieşit. 

Nu am fost deranjat câtuşi de puţin pentru afacerea asta; mi se puseră 
totuşi câteva întrebări. Dar eu declarai doar atât: că copilul fusese bolnav şi 
delirase şi că propusesem să chem medicul pe cheltuiala mea. Mi se vorbi şi 
despre briceag: povestii că gazda mea îşi biciuise fiica, dar că asta n-avea nici o 
importanţă. Nimeni nu a ştiut că mă întorsesem seara. Afacerea se termină deci 
în felul acesta. 

Timp de o săptămână întreagă mă abtinui sa mă întorc pe strada 
Gorohovaia şi în cele din urmă nu m-am mai dus decât pentru a anula 
contractul de închiriere. Gazda continua să verse lacrimi (şi mi-amintesc că 
asta mi-a fost dezagreabil), dar reîncepuse să-şi vadă de croitorie. „Din cauza 
briceagului dumneavoastră am jignit-o”, îmi spuse ea, fără mare dojană. 
Încheiai conturile mele cu ea sub pretextul că nu mi-ar mai fi posibil de acum 
înainte s-o primesc pe Nina Savielevna în locuinţa lor. În timp ce ne luam 
rămas-bun, îmi mai vorbi de bine despre Nina Savielevna. Îi făcui cadou cinci 
ruble peste ceea ce îi datoram pentru cameră. 

În perioada aceea mă plictiseam de moarte. Pericolul odată trecut, aş fi 
uitat de tot povestea cu Gorohovaia, ca şi de toate evenimentele din acea 
perioadă, dacă din când în când nu mi-aş fi amintit cu furie de teroarea pe care 
o resimteam. Îmi vărsam furia pe cine-mi ieşea în cale. Atunci îmi veni ideea — 
dar fără nici un motiv - de a-mi prăpădi viata în chipul cel mai prostesc posibil. 
Cu un an în urmă mă gândisem să-mi trag un glonţ în cap; se oferi un alt 
mijloc, mult mai bun. Într-o zi, văzând-o pe Maria Timofeevna Lebeadkina, cea 
cu picioarele strâmbe, care-şi vedea de treaba ei prin casă, îmi veni ideea de a o 


lua de nevastă. Nu era inca complet nebună, dar era o idioată în permanent 
extaz şi prietenii mei dezvăluiseră că mă iubea nebuneşte pe ascuns. Ideea unei 
căsătorii între Stavroghin şi această creatură infirmă îmi excita plăcut nervii. 
Nu se putea imagina nimic mai ridicol, mai stupid. Dar nu-mi pot da seama 
dacă hotărârea mea a fost determinată, fie chiar în mod inconştient (cu 
siguranţă inconştient), de furia împotriva mea care mă cuprinsese din cauza 
fricii josnice resimtite în povestea cu Matrioşa. Într-adevăr, nu cred asta. În 
orice caz, această căsătorie nu a fost numai „rezultatul unui pariu făcut după o 
masă bine stropită”. „Martorii” au fost Kirillov şi Piotr Stepanovici, atunci în 
trecere prin Petersburg, apoi însuşi Lebeadkin şi Prohor Malov (astăzi decedat). 
În afară de aceştia, nimeni nu ştie nimic, şi ei îmi dădură cuvântul de onoare 
că vor tăcea. Această tăcere mi s-a părut întotdeauna o mârşăvie; dar până 
acum secretul nu a fost trădat, cu toate că am avut intenţia să declar totul; 
deci îl declar acum. După căsătorie m-am dus la mama, la ţară. M-am dus 
acolo ca să mă distrez, căci viaţa îmi era de nesuportat. În oraşul nostru am 
produs impresia unui dement şi această impresie dăinuie şi azi, ceea ce poate 
să-mi provoace mari prejudicii, după cum o să explic mai departe. Am plecat 
apoi în străinătate unde am petrecut patru ani. 

Am vizitat Orientul; pe muntele Athos am asistat la slujbe religioase care 
durau câte opt ore; am fost în Egipt, în Elveţia, chiar şi în Islanda; timp de un 
an am urmat cursurile Universităţii din Gôttingen. În timpul ultimului an de 
şedere în străinătate, la Paris, m-am împrietenit cu o familie de ruşi foarte bine 
situaţi, iar în Elveţia cu două tinere rusoaice. Acum doi ani, fiind în trecere prin 
Frankfurt, am remarcat în vitrina unei papetării, printre diverse fotografii, 
portretul unei fetiţe elegant îmbrăcate, dar care semăna mult cu Matrioşa. Am 
cumpărat imediat portretul şi întors la hotel l-am aşezat pe cămin. Nu m-am 
atins de el o săptămână întreagă, nici măcar o privire nu i-am aruncat, şi când 
am părăsit Frankfurtul, am uitat să-l iau cu mine. 

Citez acest fapt pentru a arăta până la ce punct îmi puteam stăpâni 
amintirile şi când eram insensibil la ele. Le respingeam pe toate odată, în masă, 
şi toată masa lor dispărea imediat, de îndată ce doream. Întotdeauna m-a 
plictisit să-mi amintesc de trecut şi niciodată nu am putut vorbi mult despre 
trecut, aşa cum face aproape toată lumea. 

Acum un an, în primăvară, călătorind prin Germania, din distracţie, am 
depăşit staţia la care trebuia să cobor pentru a lua alt tren. M-am oprit la staţia 
următoare; era ora trei după-amiază, ziua era luminoasă. Era un foarte mic 
orăşel german. Mi s-a indicat un hotel; trebuia să aştept: trenul următor nu 
trecea decât la ora unsprezece seara. Eram mulţumit de această aventură, căci 
nimic nu mă grăbea. Hotelul era prost şi mic, dar înconjurat pretutindeni de 
pomi şi de straturi de flori. Mi se dădu o cămăruţă îngustă. Am cinat bine 
fiindcă petrecusem toată noaptea în tren. Am adormit foarte adânc la ora patru 
după-amiază. 

Am visat ceva cu totul neaşteptat pentru mine, fiindcă niciodată nu 
visasem ceva asemănător. Visurile mele erau întotdeauna prosteşti sau teribile. 


In muzeul din Dresda existä un tablou al lui Claude Lorrain care in catalog 
figurează sub titlul Acas si Galatea, cred. Eu l-am denumit, nu ştiu de ce, 
Vârsta de aur. Îl remarcasem de mult şi-l mai revăzusem cu trei zile în urmă. 
Poate chiar că m-am dus la Dresda numai pentru asta. Acesta era tabloul pe 
care l-am văzut în vis, dar totuşi nu era ca un tablou, ci ca o realitate. Se făcea 
că există la fel ca în tablou un colţ din arhipelagul grecesc şi eu, pare-se, mă 
întorsesem cu trei mii de ani în urmă. Valuri albastre şi mângâietoare, insule şi 
stânci, tarmuri înfloritoare; în depărtare o privelişte încântătoare, chemarea 
soarelui care apune... Cuvintele nu pot descrie totul. Aici era leagănul omenirii 
şi acest gând îmi umplea sufletul de o dragoste fräteascä. Era paradisul pe 
pământ; zeii coborau din cer şi se uneau cu oamenii; aici se desfăşurau primele 
scene din mitologie. Aici trăia un neam de oameni frumoşi. Oamenii se trezeau 
şi adormeau fericiţi şi nevinovaţi; pădurile răsunau de cântecele lor vesele; 
prisosul forţelor lor abundente se revărsa în dragoste, în bucuria naivă. Şi eu îl 
simţeam, în timp ce discerneam şi viitorul nemărginit care-i aştepta şi pe care 
nu-l bănuiau, şi inima mea se înfiora la aceste gânduri. Oh! cât eram de fericit 
că inima mea se înfiora şi că fusesem în sfârşit în stare să iubesc! Soarele îşi 
revărsa razele pe insule şi pe mare şi se bucura de frumoşii lui copii. Viziune 
admirabilă! Iluzie sublimă! Cel mai nerealizabil vis dintre toate, dar căruia 
omenirea i-a dăruit toate forţele sale, căruia i-a sacrificat totul; în numele 
căruia s-a murit pe cruce, s-au omorât profeti, fără de care popoarele nu ar 
vrea să trăiască, fără de care nici nu ar putea să moară. Şi toate astea eu le-am 
trăit în visul meu. Nu ştiu exact ce am văzut; era vorba mai degrabă de o 
senzaţie. Dar stâncile şi marea, razele oblice ale soarelui care apune, toate 
astea mi se părea că le mai văd când m-am trezit şi am deschis ochii, care 
pentru prima oară în viata mea erau literalmente scaldati în lacrimi. Senzatia 
unei fericiri încă necunoscute îmi străpunse inima, mă duru chiar. Era deja 
seară; prin verdeata florilor care impodobeau fereastra, soarele apunand 
arunca în cameră un mănunchi oblic de raze fierbinţi şi mă scălda în lumină. 
M-am grăbit să reînchid ochii pentru a încerca să evoc încă o dată visul 
dispărut, dar deodată am zărit în mijlocul unei lumi vii, foarte vii, un minuscul 
punct roşu. Astfel a început lucrul acesta. Şi deodată mi-am adus aminte de 
micul păianjen roşu. L-am văzut aşa cum l-am contemplat pe frunza de 
muşcată în timp ce soarele îşi revărsa razele oblice, ca în acest moment. Ceva 
mă strapunse; m-am ridicat şi m-am aşezat pe pat. lată exact cum s-au 
petrecut lucrurile. 

Văzui în faţa mea (oh! nu în realitate! de-ar fi fost o fantomă căreia să-i 
pot vorbi!), o văzui pe Matrioşa slăbită, cu ochii infrigurati, exact aşa cum era 
când stătea pe pragul camerei mele şi, clătinând din cap, mă ameninţa cu 
pumnul ei mic. Şi niciodată n-am resimţit ceva mai dureros. Disperarea jalnică 
a unei mici fiinţe neputincioase, cu mintea încă neformată şi care mă ameninţa 
(cu ce? ce putea să-mi facă?), dar cu siguranţă nu se acuza decât pe sine. 
Niciodată până acum nu mi s-a întâmplat ceva asemănător. Am stat toată 
noaptea nemişcat pierzând noţiunea timpului. Acum aş vrea să explic şi să 


spun ce s-a petrecut cu mine, cat mai clar cu putinta. Oare asta este ceea ce se 
cheamă mustrare de conştiinţă, cainta? Nu ştiu nici până azi. Ce nu pot indura 
este numai şi numai această viziune, şi tocmai in prag, cu pumnul ridicat si 
amenintator; nici înainte, nici după, ci exact în clipa aceea; nimic altceva decât 
înfăţişarea pe care o avea ea atunci, nimic altceva decât această clipă, nimic 
altceva decât această clătinare a capului. Acest gest, tocmai faptul că mă 
ameninţă, nu mi se mai pare ridicol, ci oribil. Resimt pentru ea o milă cumplită, 
înnebunitoare, şi sunt gata să-mi las trupul pradă tuturor torturilor numai ca 
acel lucru să nu se fi petrecut în ziua aceea. Eu nu regret crima mea, nici 
moartea copilei; exclusiv această clipă îmi este cu neputinţă, absolut cu 
neputinţă de îndurat, căci de atunci încoace îmi apare în fiecare zi şi ştiu cu 
certitudine că sunt condamnat. Ea nu vine de la sine, eu sunt acela care o 
evoc, dar îmi este imposibil să n-o evoc, cu toate că nu pot trăi cu asta. Oh! de- 
aş putea s-o văd o dată cu adevărat, măcar în halucinație! Aş vrea să mă mai 
privească măcar o singură dată, ca în ziua aceea, cu ochii ei mari infrigurati, să 
se uite drept în ochii mei şi să vadă acolo... Ce stupiditate! Niciodată nu se va 
întâmpla. 

De ce oare niciuna dintre amintirile mele nu trezeşte în mine nimic 
asemănător? Am totuşi multe amintiri, şi poate chiar mai urâte după părerea 
oamenilor... Or, ele nu trezesc în mine decât cel mult o simplă ură, provocată 
de altfel de starea mea actuală; altădată le uitam cu cel mai mare sânge rece, le 
îndepărtam pe toate şi eram în mod artificial liniştit. 

Am rătăcit un an întreg după asta încercând să găsesc cu ce să mă ocup. 
Ştiu că mai pot îndepărta imaginea fetiţei când doresc acest lucru. Sunt pe 
deplin stăpân pe voinţa mea, ca întotdeauna. Dar toată problema este tocmai 
că niciodată nu am vrut s-o fac, că în străfundul meu nu vreau s-o fac şi nu voi 
mai voi s-o fac; ştiu asta foarte bine. Asta va dura astfel până la nebunia mea 
totală. 

Două luni mai târziu, în Elveţia (era probabil reacţia organismului care 
lupta totuşi ca să trăiască), am resimţit din nou unul dintre accesele de 
pasiune, unul dintre acele elanuri nebuneşti, asemănătoare cu cele pe care le- 
am cunoscut în tinereţe. M-am simţit tentat de o nouă crimă, bigamia (pentru 
că eram deja însurat), dar am fugit de această tentatie urmând sfatul unei alte 
fete căreia i-am mărturisit aproape totul, destăinuindu-i chiar că n-o iubeam 
deloc pe cea pe care o doream şi că în general eu nu puteam iubi pe nimeni, şi 
că nu era nimic altceva în mine decât dorinţă. De altfel, această nouă crimă nu 
m-ar fi eliberat deloc de Matrioşa. 

De aceea, m-am hotărât să tipăresc aceste foi şi să le introduc în Rusia în 
trei sute de exemplare. Când va veni momentul, le voi trimite la poliţie, la 
autorităţile locale; le voi face să ajungă în acelaşi timp la redactiile tuturor 
ziarelor cu rugămintea de a le publica, cât şi la numeroasele mele cunoştinţe 
din Petersburg, din toată Rusia. Ele vor apărea de asemenea în străinătate, 
traduse. Ştiu că probabil nu voi fi hărțuit de justiţie sau în orice caz foarte 
putin. Mă acuz eu însumi si nu am acuzatori. În plus, nu există dovezi sau 


foarte putine. In sfarsit, un numär de oameni cred ca creierul meu este 
deranjat si e cert ca rudele mele vor depune toate eforturile pentru a profita de 
această părere şi astfel să stingă orice urmărire judiciară periculoasă. Asta o 
spun printre altele, pentru a dovedi că sunt în depline facultăţi mintale şi că 
înţeleg situaţia mea. Vor mai fi însă cei care vor şti tot şi care se vor uita la 
mine şi la care mă voi uita şi eu. Vreau ca toată lumea să se uite la mine. Oare 
asta mă va uşura? Nu ştiu. Este ultima mea resursă. 

Repet: dacă se caută bine în arhivele poliţiei din Petersburg, se va 
descoperi poate ceva. Aceşti mic-burghezi sunt încă în Petersburg poate. Sigur 
îşi vor reaminti de casă: este zugrăvită în albastru-deschis. Cât despre mine, nu 
mă voi îndepărta şi un an sau doi încă voi locui la Skvoreşniki, proprietatea 
mamei mele. Dacă mi se va cere, mă voi prezenta unde va trebui. 

Nikolai Stavroghin. 

III. 

Lectura tinu aproape o oră. Tihon citea încet si poate chiar recitea unele 
pasaje. De la întreruperea provocată prin foaia pusă deoparte, Stavroghin 
rămăsese nemişcat, tăcut, rezemat de speteaza canapelei şi părea că aşteaptă. 
Tihon îşi scoase ochelarii, zăbovi un moment, apoi aruncă o privire nehotărâtă 
asupra lui Stavroghin. Acesta tresări şi se plecă înainte cu o mişcare rapidă. 

— Am uitat să vă previn, rosti el pe un ton brusc şi sec, că toate cuvintele 
dumneavoastră vor fi zadarnice; nu-mi voi modifica intenţiile; nu vă mai 
osteniti să mă convingeti de contrariu. Voi publica aceste foi. 

Roşi şi tăcu. 

— Nu ati omis să mă preveniti de asta înainte de a începe lectura. 

Era o oarecare iritare în tonul lui Tihon. „Documentul” produsese, 
evident, o puternică impresie asupra lui. Simtämântul său de creştin fusese 
jignit şi nu era întotdeauna în stare să se reţină. În această privinţă voi observa 
că nu în zadar îşi cucerise el reputaţia „de a nu şti să se poarte cu publicul”, 
cum vorbeau călugării despre el. În ciuda spiritului caritabil, în voce îi răzbătea 
o adevărată indignare. 

— Nu face nimic, continuă Stavroghin pe un ton tăios şi fără să remarce 
schimbarea care se produsese în Tihon. Oricare ar fi puterea argumentelor 
dumneavoastră, eu nu voi renunţa la intenţiile mele. Retineti că, totuşi, cu 
ajutorul acestei fraze abile — sau inabile, cum doriţi - eu nu mă gândesc deloc 
să provoc argumentele şi rugamintile dumneavoastră. 

Pronuntand aceste ultime cuvinte, avu un rânjet. 

— Nu pot discuta cu dumneavoastră şi nici să va cer să renuntati la 
hotărâre. Intenţia este foarte nobilă şi ar fi imposibil de exprimat mai bine o 
idee autentic creştină. Pocäinta nu poate merge mai departe: ar fi o faptă 
admirabilă aceea de a se pedepsi singur aşa cum proiectati, numai daca... 

— Daca? 

— Daca ar fi intr-adevar o pocainta, daca ar fi realmente o idee crestina. 

— Astea toate sunt subtilitati, murmura Stavroghin, ganditor si distrat. 


Se ridică şi începu să străbată camera cu paşi mari, fără măcar să-şi dea 
seama ce face. 

— Mi se pare că ati vrut dinadins să vă arätati mai grosolan decât 
sunteţi, decât ar dori inima dumneavoastră să fie, făcu Tihon prinzând curaj. 

— să mă arăt? Eu nu mă „arătam” şi, în special, nu jucam teatru; „mai 
grosolan”! Ce vrea să însemne „mai grosolan”? 

Roşi din nou şi asta îl enervă. 

— Ştiu că este un fapt minor, neînsemnat, mizerabil, spuse el arătând 
foile, dar trebuie ca însăşi micimea lui să servească pentru a adânci... 

Se opri deodată, ca şi când i-ar fi fost ruşine să continue şi ar fi 
considerat umilitor să se lanseze în explicaţii; dar în acelaşi timp se supunea 
dureros, fie chiar inconştient, necesităţii de a se explica. Trebuie observat că 
nici o vorbă nu fu rostită în legătură cu confiscarea celei de-a doua foi; această 
foaie părea să fi fost uitată atât de unul, cât şi de celălalt. Stavroghin se oprise 
lângă masa de scris; luă de acolo un mic crucifix de fildeş, începu să-l 
învârtească între degete şi, deodată, îl rupse în două. Surprins, îşi reveni şi-i 
aruncă lui Tihon o privire perplexă; dar deodată buza lui superioară tremură, 
ca şi când ar fi fost jignit şi se pregătea să arunce o orgolioasă sfidare. 

— Credeam că îmi veţi spune ceva serios. Pentru asta am venit, spuse el 
cu jumătate de glas, ca şi când ar fi făcut un efort cumplit să se stăpânească; 
aruncă pe masă crucifixul rupt. Tihon plecă repede ochii. 

— Acest document exprimă în mod direct nevoia unei inimi rănite mortal; 
aşa trebuie să-l interpretez? întrebă el cu insistenţă şi aproape cu înflăcărare. 
Da, este nevoia firească de pocăință care v-a cuprins. În aşa măsură v-a 
impresionat suferinţa unei fiinţe pe care ati jignit-o, încât pentru 
dumneavoastră acest lucru a devenit acum o chestiune de viaţă sau de moarte; 
deci există o speranţă pentru dumneavoastră şi acum urmaţi adevărata cale, 
pregătindu-vă să primiţi în fata tuturor pedeapsa ruşinii. Vă adresati judecății 
Bisericii, cu toate că nu credeţi în Biserică. Vă înţeleg bine oare? Se pare că îi 
urâţi de pe acum si îi dispretuiti pe toţi cei care vor citi ceea ce stă scris acolo; 
se pare că le aruncaţi o sfidare. 

— Eu! Să le arunc o sfidare? 

— Nu v-a fost ruşine să vă märturisiti crima; de ce va este ruşine să va 
pocaiti? 

— Mie! Mie mi-e rusine? 

— Da, vă e ruşine si vă e frică. 

— Mi-e frică? 

Stavroghin avu un râs convulsiv şi din nou buza superioară îi tremură. 

— Să se uite la mine, spuneţi. Dar dumneavoastră cum să vă uitaţi la ei? 
Aşteptaţi de pe acum ura lor pentru a le răspunde cu o ură şi mai mare. Unele 
pasaje din spovedanie sunt subliniate chiar de stilul dumneavoastră. Aveţi 
aerul că va admirati propria psihologie şi profitati de lucrurile neînsemnate 
pentru a uimi cititorul prin insensibilitatea, prin cinismul dumneavoastră, pe 


care poate nici nu-l aveţi. Pe de alta parte, patimile murdare si trandavia v-au 
facut intr-adevar insensibil si prost. 

— Prostia nu e un viciu, ranji Stavroghin, pälind. 

— Uneori este un viciu, continua Tihon, inflacarat si inexorabil. Ranit de 
moarte de vedenia care va apare in prag, pareti totuşi să nu vedeţi — în acest 
document — in ce constă crima pe care ati comis-o si de ce trebuie să va fie 
ruşine in fata oamenilor cărora le cereti să vă judece: este oare din pricina 
insensibilitatii în fata crimei sau a terorii pe care ati resimtit-o? La un anumit 
moment vă grăbiţi chiar să asiguraţi cititorul că gestul de ameninţare al fetiţei 
nu vi se mai părea ridicol, ci mortal. Dar oare într-adevăr el vi s-a putut părea 
ridicol, fie chiar pentru o clipă? Da, aşa vi s-a părut, garantez. 

Tihon tăcu; vorbea ca o persoană care a renunţat să se stăpânească: 

— Vorbiti, vorbiti! stărui Stavroghin. Sunteţi iritat si... mă certati. Asta 
îmi place din partea unui călugăr. Dar iată ce mă miră: au trecut zece minute 
de când discutăm de asta (el arătă foile), şi cu toate că mă certati, nu văd la 
dumneavoastră nici un semn deosebit de dezgust, de ruşine... nu sunteţi 
dezgustat şi vorbiti cu mine de la egal la egal. 

Coborâse vocea şi cuvintele „de la egal la egal” păruseră să tâsneascä de 
pe buzele lui, fără să se fi gândit la ce spunea. Tihon îl privea atent. 

— Mă uimiti, spuse el după o tăcere, pentru că vorbele va sunt sincere, 
văd asta, şi în acest caz... eu sunt vinovat fata de dumneavoastră. Aflaţi deci că 
am fost nepoliticos şi dezgustat, dar că în setea dumneavoastră de pocăință nici 
n-aţi observat asta, cu toate că ati observat nerăbdarea mea pe care ati numit-o 
„ceartă”. Dar consideraţi că meritati un dispreţ infinit mai profund, iar 
cuvintele „de la egal la egal”, cu toate că au fost pronunţate involuntar, sunt 
cuvinte frumoase. Nu vă voi ascunde: mă îngrozeşte această mare forţă 
trândavă care nu se manifestă decât în infamii. Nu degeaba te transformi într- 
un străin; o pedeapsă îi urmăreşte pe toţi cei care se dezlipesc de pământul 
natal; plictiseala şi trândăvia îi asaltează chiar dacă ei caută acţiunea. Dar 
creştinismul admite responsabilitatea, indiferent în ce mediu trăieşti. 
Dumnezeu nu v-a privat de inteligenţă; ganditi-va singur: dacă puteţi să va 
puneţi întrebarea: „Sunt sau nu sunt răspunzător de actele mele?” înseamnă 
implicit că sunteţi responsabil. Este cu neputinţă ca ispita să nu se strecoare în 
lume, dar vai de acela prin care se strecoară. De altfel, în ceea ce priveşte... 
greşeala dumneavoastră, multi acţionează cum ati făcut dumneavoastră, dar 
continuă să trăiască în pace şi linişte şi merg până la a considera aceste greşeli 
ale tinereţii ca fiind inevitabile. Există bătrâni care răspândesc deja miros de 
mormânt, dar care păcătuiesc şi se consolează cu voie bună. Lumea este plină 
de asemenea grozăvii. Dumneavoastră cel puţin aţi resimţit toată adâncimea ei: 
la un asemenea grad este extrem de rar. 

— N-o să vă apucati acum să mă stimati după citirea acestor foi! ranji 
Stavroghin. Dumneavoastră... onorabile părinte Tihon - am mai auzit lucrul 
acesta — n-o să ştiţi să fiţi un bun duhovnic, continua el cu un surâs forţat. 
Sunteţi criticat pe-aici. Se spune că îndată ce descoperiţi în păcătos puţină 


umilință, puţină sinceritate, cädeti imediat în admiraţie, sunteţi gata sa va 
caiti, să va umiliti şi să vă aruncaţi în fata... celui ce se căieşte. 

— Nu voi răspunde direct la asta, dar este cert că eu nu ştiu să mă 
adresez oamenilor. A fost întotdeauna marele meu defect, suspină Tihon şi cu o 
astfel de simplitate, încât Stavroghin îl privi zâmbind. Cât despre acestea - si se 
uită la foi -, cu siguranţă că nu poate să existe o crimă mai atroce, mai teribilă 
decât aceea pe care ati comis-o. 

— Să n-o mai măsurăm cu cotul, spuse după o tăcere Stavroghin, nu 
fără ciudă în glas. Poate că suferinţa mea nu este atât de mare pe cât am 
descris-o aici; de asemenea, se poate să mă fi autoacuzat prea mult, încheie el 
deodată. 

Tihon nu spuse nimic. Stavroghin, cu capul plecat, cufundat în meditaţia 
sa, păşea în lung şi în lat. 

— Şi persoana aceea tânără, cu care aţi întrerupt relaţiile în Elveţia, 
unde este acum? întrebă deodată Tihon. 

— Aici. 

O nouă tăcere se lăsă. 

— S-ar putea ca eu să vă fi minţit în ceea ce mă priveşte, repetă 
Stavroghin insistând. Nici eu nu ştiu bine... De altfel, chiar dacă provoc 
oamenii prin nerusinarea mărturisirii mele — pentru că ati observat provocarea 
mea -, ce importanţă are asta? Asta şi trebuie. O merită din plin. 

— Cu alte cuvinte, vă este mai uşor să-i urâţi decât să acceptaţi mila lor. 

— Aveţi dreptate. Nu am obiceiul să fiu deschis, dar fiindcă am început... 
cu dumneavoastră, aflaţi că îi dispretuiesc tot atât ca si pe mine, tot atât, dacă 
nu mai mult, infinit mai mult. Niciunul dintre ei nu poate fi judecătorul meu... 
Am scris aceste prostii pentru că asta mi-a venit în minte, din cinism... Se 
poate chiar să fi minţit numai, într-un moment de furie. 

Se întrerupse subit, enervat, şi din nou roşi, fiindcă vorbise împotriva 
voinţei lui. Se apropie de masă, întorcând spatele lui Tihon, şi apucă un 
fragment din crucifixul rupt. 

— Răspundeţi la întrebarea mea, dar sincer, numai mie sau ca şi cum v- 
ati vorbi dumneavoastră înşivă, noaptea. Dacă cineva v-ar ierta asta (el arătă 
spre foi), nu unul dintre cei pe care îi stimati sau de care vă temeti, ci un 
necunoscut, un om pe care nu l-aţi cunoaşte niciodată, care v-ar ierta în tăcere 
în sinea lui, citind mărturisirea dumneavoastră, oare acest gând v-ar uşura sau 
v-ar fi indiferent? Dacă este prea penibil pentru amorul dumneavoastră 
propriu, nu-mi raspundeti, dar ganditi-va... 

— Asta m-ar usura, raspunse Stavroghin cu jumatate de glas. Daca m-ati 
ierta, asta mi-ar face mult bine, adauga el foarte repede si aproape in soapta, 
fara totusi sa se intoarca de la masa. 

— Dar cu condiţia ca si dumneavoastră să ma iertati. 

— Ce! A! da, asta e formula dumneavoastra mänästireascä. Urata 
umilinta! Stiti, toate vechile voastre formule monahale nu sunt deloc frumoase. 
Dar dumneavoastra va imaginati ca sunt foarte frumoase. Izbucni intr-un ras 


nervos. Intr-adevar, nu stiu deloc de ce ma aflu aici, adäugä el intorcandu-se 
deodată. A! da, sunt distrus... Spuneţi, asta costa chiar douăzeci si cinci de 
ruble? 

— Nu va faceti griji cu asta, spuse Tihon. 

— Sau cincizeci? De ce sa nu ma ingrijorez? Pentru care motiv as veni sa 
va distrug obiectele si pentru ce m-ati iertat de aceasta paguba? Poftim, iata 
cincizeci de ruble. Scoase banii din buzunar si îi puse pe masa. Dacă nu vreţi 
să-i luaţi pentru dumneavoastră, luati-i pentru săraci, pentru biserică... Se 
întărâtă din ce în ce mai mult. Ascultati, vă voi spune adevărul: vreau ca 
dumneavoastră să mă iertati şi încă unul alături de dumneavoastră si un al 
treilea, dar ca toţi, toţi să mă urasca. 

— Ati fi capabil să suportati în deplină umilinţă mila generală? 

— Nu, nu aş putea. Nu vreau mila tuturor. De altfel, această chestiune 
este lipsită de sens: ea nu poate exista, această milă. Ascultati, eu nu vreau sa 
aştept, voi publica aceste foi... nu încercaţi să mă convingeti... Nu pot să 
aştept, nu pot. 

Era scos din sărite. 

— Mă tem pentru dumneavoastră, spuse Tihon aproape timid. 

— Vă temeti că nu pot să rezist? Că nu voi putea suporta ura lor? 

— Nu, nu numai ura lor. 

— Dar ce altceva? 

— Râsul lor. 

Rosti aceste cuvinte foarte încet, parcă fără voia lui. 

Nefericitul nu se putuse stăpâni şi începuse să vorbească despre ceea ce 
ar fi fost bine să tacă; ştia de altfel că ar fi fost preferabil să tacă. Stavroghin se 
tulbură, îngrijorarea îi apăru pe faţă. 

— Presimteam asta. Deci în timp ce citeati „documentul” meu v-am 
apărut drept un personaj comic? Nu vă speriaţi, nu vă tulburati. Mă aşteptam 
la asta. 

Într-adevăr, Tihon era încurcat; încercase să se explice cât mai repede, 
dar nu făcuse decât să strice şi mai mult lucrurile. 

— Pentru a realiza astfel de acţiuni, liniştea morală este indispensabilă; 
chiar în suferinţă trebuie păstrată o înaltă seninătate... or, în zilele noastre 
seninătatea morală lipseşte. Pretutindeni nu sunt decât discuţii şi certuri. 
Oamenii nu se înţeleg mai bine între ei ca pe vremea turnului Babel. 

— Toate astea sunt foarte plicticoase! Ştiu asta. S-a mai spus de mii de 
ori, îl întrerupse Stavroghin. 

— De altfel, nici nu v-aţi atins scopul, continuă Tihon, trecând direct la 
problemă. Din punct de vedere juridic sunteţi aproape inatacabil. Este primul 
lucru asupra căruia vi se va atrage atenţia, zeflemisindu-vă. Apoi, mulţi se vor 
arăta uimiti; cine va înţelege adevăratele cauze ale spovedaniei dumneavoastră? 
Vor face înadins ca să nu fie înţelese, căci asemenea fapte sunt temute; sunt 
întâmpinate cu groază, sunt detestate şi li se va răspunde prin răzbunare: 
omenirii îi place noroiul ei şi nu vrea să fie răscolit. De aceea nu va trece mult 


timp si lumea va lua aceasta chestiune in deradere; cäci oamenii rezolva cel 
mai usor aceste lucruri cu glume. 

— Vorbiti mai deslusit. Spuneti tot, starui Stavroghin. 

— Fireste, la inceput ei isi vor exprima oroarea, dar aceasta oroare va fi 
mai curand simulata decat sincera si nu va avea drept scop decat sa satisfaca 
convenientele. Ele nu vorbesc de sufletele curate; acestea vor fi ingrozite, dar 
ele se vor acuza si vor tacea si deci nu se vor face observate. Ceilalti, oamenii de 
lume, nu se tem decat de ceea ce le ameninta in mod direct interesele. Odata 
trecuta prima mirare, prima teroare conventionala, primii care vor rade vor fi 
tocmai acestia. Nebunia dumneavoastra le va parea curioasa; caci va vor 
considera putin dement, acordându-vă totuşi destulă responsabilitate pentru a 
putea râde de dumneavoastră. Veţi putea suporta asta? Inima nu vi se va 
umple de ură atât de mare, încât să vă distrugă? lată de ce mă tem. 

— Ei bine... şi dumneavoastră... şi dumneavoastră chiar... Mă mir că 
aveţi o părere atât de proastă despre oameni; cu ce dezgust îi judecaţi! replică 
Stavroghin cam plictisit. 

— Credeti-ma! exclamă Tihon. Când vorbesc astfel despre oameni, îi 
judec în special după mine. 

— Să fie oare sufletul dumneavoastră ceva care se va delecta cu suferinţa 
mea? 

— Cine ştie? Poate că da. Ei da, se prea poate. 

— Ajunge! Spuneti-mi totuşi ce vi se pare ridicol în atitudinea mea in 
această relatare? Ştiu eu însumi, dar vreau ca dumneavoastră să-mi aratati cu 
degetul. Vorbiti-mi cu cel mai mare cinism posibil, căci sunteţi un mare cinic... 
Voi ăştia, oamenii sfinţi, sunteţi îngrozitor de cinici, voi înşivă nu ştiţi în ce 
măsură dispretuiti oamenii... Vorbiti-mi cu toată sinceritatea de care sunteţi in 
stare. Vă repet încă o dată: sunteţi foarte original. 

— Există ceva ridicol faţă de oameni şi într-o oarecare măsură ceva fals 
până şi în intenţia admirabilei penitente pe care v-o impuneti... fără să mai 
vorbim de forma în care vreţi s-o faceţi — tulbure, insuficient de hotărâtă, 
sovaitoare, probabil din cauza fricii... Oh! nu va indoiti de victoria 
dumneavoastra! striga el deodata revenindu-si, aproape in extaz. Aceasta forma 
va învinge (el arătă spre foi) cu condiţia să acceptaţi cu toată sinceritatea 
palmele şi scuipăturile... dacă le veţi suporta până la capăt. Pedepsirea cea mai 
infamă sfârşeşte întotdeauna prin a atinge cea mai înaltă glorie şi putere, dacă 
umilinţa este sinceră. Dar sunteţi capabil de o astfel de umilinţă? Ceea ce vă 
trebuie este umilinţă si umilire. Trebuie să nu dispretuiti judecătorii 
dumneavoastră, ci să aveţi încredere în ei, ca în Biserică. Numai atunci îi veţi 
învinge şi îi veţi aduce prin pildă la dumneavoastră şi vă veţi uni cu ei în 
dragoste... Oh! dacă ati fi în stare să indurati totul până la capăt! ... 

— Spuneti-mi, după părerea dumneavoastră, ce este ridicol în aceste foi? 

— De ce, de ce această grijă de ridicol? De ce această boală la 
dumneavoastră? strigă brusc Tihon, clătinând din cap. 

— Să lăsăm asta; arätati-mi mai bine ce este ridicol... 


— Uratenia este cea care va va ucide, şopti Tihon cu ochii plecaţi. 

— Uratenia? Care uratenie? 

— Urâtenia crimei. Este într-adevăr urâtă. În general, oricare crimă, cu 
cât se varsă mai mult sânge, cu cât este mai îngrozitoare, cu atât efectul ei este 
mai mare, cu atât este mai pitorească, am putea spune. Dar există crime 
ruşinoase, mârşave, a căror grozăvie se trage din josnicia lor... 

Tihon nu isprăvi. 

— Adică dumneavoastră consideraţi ridicolă atitudinea mea când 
sărutam mâinile unei mici spurcăciuni... apoi când tremuram de frică... şi 
restul. Vă înţeleg foarte bine. Si vă temeti pentru mine, fiindcă asta e urât, 
ticălos, nu, nu ticălos, ci ruşinos, ridicol. Şi credeţi că tocmai asta nu voi putea 
suporta? 

Tihon tăcea. Stavroghin păli, fata lui se contractă. 

— Înţeleg acum de ce m-ati întrebat dacă domnisoara din Elveţia este 
aici, şopti el pentru sine. 

— Nu sunteţi pregătit, nu sunteţi deloc călit, adăugă Tihon. 

— Ascultati, vreau să obţin propria mea iertare; iată scopul meu 
principal; scopul meu unic, declară deodată Stavroghin cu un entuziasm 
sălbatic. Asta este toată spovedania mea, tot adevărul, restul e minciună. 
Numai atunci, asta o ştiu bine, va dispărea vedenia. lată de ce aspir la o 
suferinţă nemărginită, iată de ce o caut eu însumi. Nu mă descurajati, căci 
altfel voi muri de mânie! strigă el aproape involuntar. 

Acest elan fu atât de neaşteptat pentru Tihon, încât se sculă în picioare. 

— Dacă credeţi că vă puteţi ierta singur si că veţi obţine iertarea pe 
această lume prin suferinţă, dacă căutaţi numai şi numai să obţineţi această 
iertare, oh! atunci aveţi o credinţă deplină, strigă Tihon cu bucurie. Cum aţi 
putut atunci să spuneţi că nu credeţi în Dumnezeu? 

Stavroghin păstra tăcerea. 

— Dumnezeu vă va ierta lipsa de credinţă, căci îl venerati pe Sfântul Duh 
fără să-l cunoaşteţi. 

— Nu poate să existe iertare pentru mine, spuse Stavroghin cu un aer 
sumbru. Stă scris în cartea dumneavoastră că nu există crimă mai mare decât 
să batjocoreşti „unul dintre aceşti copii mici”. Da, în această carte. 

Arătă Evanghelia. 

— La asta vă voi răspunde, replică Tihon cu un glas pătruns, că dacă veţi 
reuşi să vă iertati pe dumneavoastră înşivă, şi Hristos va va ierta... Chiar dacă 
nu reusiti să vă impäcati cu dumneavoastră înşivă si să vă iertati, chiar si 
atunci el vă va ierta pentru intenţia dumneavoastră şi pentru marea suferinţă... 
Căci limbajul omenesc nu are cuvinte, nu are gânduri destule pentru a exprima 
toate căile Mielului până în ziua „când aceste căi ne vor fi dezvăluite în 
întregime”. Cine va măsura pe cel care depăşeşte orice măsură, cine va înţelege 
toată profunzimea sa?! 

Colturile buzelor lui tremurară ca mai înainte şi o uşoară strambatura îi 
convulsionă faţa. Efortul fusese prea mare şi el plecă ochii. 


Stavroghin isi lua palaria de pe canapea. 

— Voi reveni in alta zi. Parea epuizat. Vom mai vorbi despre toate astea... 
A fost o imensa placere pentru mine sa vorbim impreuna... si apreciez 
onoarea... si sentimentele dumneavoastra. Credeti-ma ca acum inteleg de ce 
unele persoane simt atata afectiune pentru dumneavoastra... 

— Chiar plecati? intreba Tihon ridicandu-se si el, foarte surprins. Si eu... 
Paru sa şovăie. Voiam sa vă fac încă o rugăminte... dar acum nu ştiu dacă... 
mă tem... 

— Va rog. 

Stavroghin se reaşeză, tot cu pălăria în mână. Tihon se uită la această 
pălărie şi la ţinuta lui Stavroghin, o ţinută de om de lume; dar acest om de 
lume era pe jumătate nebun. Tihon se tulbură şi mai mult. 

— Vă întreb numai... Vă daţi oare seama, Nikolai Vsevolodovici (dacă nu 
mă înşel, acesta este numele dumneavoastră), că dacă publicaţi aceste foi, viata 
dumneavoastră e distrusă... cariera dumneavoastră, de pildă... şi tot restul... 

— Cariera mea? 

Nikolai Vsevolodovici se strâmbă. 

— De ce să distrugeti totul astfel? De ce această încăpățânare? spuse 
Tihon implorând şi dându-şi seama în acelaşi timp de stângăcia lui. 

Faţa lui Stavroghin luă o înfăţişare dureroasă. 

— V-am mai spus şi vă repet: toate spusele dumneavoastră sunt de 
prisos... De altfel, toată această conversaţie devine insuportabilă. 

Se frământa pe scaun. 

— Nu mă intelegeti. Ascultati-ma fără să vă supăraţi. Cunoasteti părerea 
mea; dacă ea ar fi rodul umilintei, fapta dumneavoastră ar fi cea mai frumoasă 
dintre faptele crestinesti, dacă ati fi în stare s-o suportati. Şi dacă nu ati fi în 
stare, Domnul ar ţine seama de sacrificiul dumneavoastră. S-ar ţine seama de 
tot, de fiecare dintre cuvintele dumneavoastră, de fiecare frământare a 
sufletului nostru, de cel mai neînsemnat gând al nostru. Dar vă propun un alt 
sacrificiu, cu mult mai mare... 

Stavroghin păstră tăcerea. 

— Sunteţi însetat de suferinţă şi de sacrificiu. Ei bine, invingeti şi aceasta 
dorinţă; lăsaţi aceste foi, renuntati la acest plan şi atunci veţi învinge totul, vă 
veţi zdrobi orgoliul, vă veţi zdrobi demonul. Veţi triumfa, veţi atinge eliberarea... 

Ochii îi străluceau. Împreună mâinile într-un gest de implorare. 

— Cât suflet puneţi în asta, câtă importanţă îi acordati... De altfel, 
credeti-ma, apreciez... spuse politicos Nikolai Vsevolodovici, însă cu un aer 
uşor scârbit. Observ că vreţi să-mi întindeţi o capcană, cu cele mai bune 
intenţii din lume, desigur, pentru binele meu, din filantropie. De fapt, ati vrea 
să pun capăt la toate, poate chiar să mă însor, să-mi închei viaţa ca membru al 
unui club şi să vin la mănăstire în zilele de sărbătoare. Nu e aşa? De fapt, în 
calitatea dumneavoastră de cunoscător al inimilor şi de cinic, poate si prevedeti 
că exact aşa se vor petrece lucrurile şi că este vorba doar să insistati, nu-i aşa? 
Ba aş paria ca va gandeati chiar şi la mama mea şi la liniştea ei... 


Avu un zambet plin de rautate. 

— Nu, nu e vorba de aceasta pocainta; eu va pregătesc alta, continua 
Tihon cu căldură, fără să acorde nici o atenţie rasului şi remarcilor lui 
Stavroghin. Eu cunosc un bătrân, nu e aici, dar nu stă departe de noi. Un 
pustnic, un ascet cu o asemenea înţelepciune creştinească, încât nici 
dumneavoastră, nici eu n-o putem concepe. El o să-mi asculte rugămintea; îi 
voi povesti toată istoria dumneavoastră. Îmi dati voie? Duceti-va la el, supuneti- 
vă autorităţii lui timp de cinci sau şapte ani, timp pe care îl veţi considera mai 
târziu necesar. Impuneti-va această pocăință şi graţie acestui mare sacrificiu 
veţi obţine tot ce nazuiti şi chiar ceea ce nici nu sperati. Căci astăzi nu puteţi 
bănui ceea ce veţi dobândi. 

Stavroghin îl ascultă cu multă seriozitate; sângele îi năvăli în obrajii săi 
palizi. 

— Îmi propuneţi să depun jurământ monahal în această mănăstire? 

— Nu e nevoie să deveniți călugăr, nu trebuie să depuneti jurământ; 
ramaneti doar un novice, şi asta în taină; puteţi chiar continua să trăiţi în 
lume. 

— Lăsaţi, părinte Tihon, îl întrerupse Stavroghin cu o expresie de scârbă. 

El se ridică şi Tihon de asemenea. 

— Ce-aveti? strigă el deodată, privind spre Tihon aproape cu teroare. 

Acesta era în picioare în faţa lui, cu braţele întinse înainte; un spasm 
rapid îi schimonosi faţa îngrozită. 

— Ce-aveti? Ce-aveti? repetă Stavroghin, îndreptându-se repede spre el 
pentru a-l susţine. I se păruse că preotul era să cada. 

— Eu văd... eu văd limpede, strigă Tihon cu o voce pătrunzătoare şi care 
exprima o suferinţă intensă, eu vad că niciodată, nefericite tânăr, nu ai fost 
atât de aproape de o nouă crimă şi mai fioroasă decât cealaltă! 

— Linistiti-va, stărui Stavroghin, foarte îngrijorat pentru Tihon. S-ar 
putea să amân în cele din urmă totul pentru mai târziu; aveţi dreptate. 

— Nu, nu după publicare, ci înainte de asta, cu o zi înainte, cu o ora 
înainte de acest mare sacrificiu, vei căuta o ieşire într-o nouă crimă şi nu o vei 
săvârşi decât pentru a evita publicarea acestor foi. 

Stavroghin se cutremură de furie şi de frică. 

— Psiholog blestemat, strigă el cu mânie şi, fără să se întoarcă, părăsi 
camera. 


SFÂRŞIT