Rodica Ojog-Brasoveanu — Cocosatul are alibi

Rodica Ojog-Braşoveanu 


COCOȘŞATUL ARE ALIBI 


-roman politist — ciclul Cristescu&Dănet- 


1973 


Capitolul | 


ARHEOLOGUL MARIUS DAMIAN 
A FOST PRĂDAT 


Într-o seară, pe la sfârzitul lui septembrie, o seară cu cer senin şi 
lună roz împrumutată dintr-un tablou prost, pentru că totul e prea 
colorat, prea frumos, idile şi corect frumos, iar pictorul fizic şi 
decedat, într-o astfel de seară, maiorul Dăneţ  manmitestă 
surprinzătoarea dorință de a lua un aperitiv. 

Apăsăndu-gi ochelari la rădăcina nasului, locotenentul Marini 
Mogşoianu se pierdu într-o serie de considerațiuni intime asupra 
necitei inwmtații, 

Găsiră locuri la „Sornesana“, o srădină de vară ineropată în iederă 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


COCOSAIUL ARE ALIBI 


-roman poliţist - ciclul Cristescu&Dăneţ- 


1973 


Capitolul 1 


ARHEOLOGUL MARIUS DAMIAN 
A FOST PRADAT 


Într-o seară, pe la sfârşitul lui septembrie, o seară cu cer 
senin şi lună roz împrumutată dintr-un tablou prost, pentru 
că totul e prea colorat, prea frumos, idilic şi corect frumos, 
iar pictorul ftizic şi decedat, într-o astfel de seară, maiorul 
Dăâneţ manifestă surprinzătoarea dorinţă de a lua un 
aperitiv. 

Apăsându-şi ochelarii la rădăcina nasului, locotenentul 
Marin Moşoianu se pierdu într-o serie de consideraţiuni 
intime asupra ineditei invitaţii. 


Găsiră locuri la „Someşana“, o grădină de vară îngropată 
în iederă sângerie, o grădină cum întâlneşti la tot pasul în 
Bucureşti, cu aceleaşi felinare palide deasupra meselor 
înalte înfăţate în pânză cadrilată, legănată de viersul 
aceluiaşi lăutar plângând iubiri cărunte cu fete sălbatice şi 
bărbaţi aprigi cu şişul lung. 

Ospătarul le prezentă prompt lista, apoi se retrase 
convenţional câţiva paşi, aşteptând comanda. Dăneţ i-o 
întinse locotenentului, plimbându-şi distrat ochii prin 
restaurant. Feţe necunoscute, chipuri joviale, explozive sau 
interiorizate, priviri limpezi şi terne, surâsuri pudice ori de 
ocazie. Solitarii ocupau mesele retrase. Un bărbat între 
două vârste, cocoşat, sorbea absent din pahar. Îşi orientase 
spatele spre zidul de iederă încercând să-şi camufleze 
infirmitatea. 

„Un nefericit“, oftă maiorul. 

Consultând meniul, bătut la o maşini ştirbă de vocala „i“, 
Mogşoianu îşi imagina cu un surâs înghesuit în colţul buzelor 
reflecţiile nimicitoare ale maiorului pe marginea 
„fenomenului“ cârciumă: 

„La ce s-or fi îmbulzind oamenii ăştia? Bere caldă, 
friptură rece şi numai os, lăutarul răguşit... Apoi nu-i mai 
bine acasă? În sfârşit...“ 

Dăneţ ridică din umeri. 

— Treaba lor. Ei, te-ai decis? 

Locotenentul îşi ridică ochii din listă. 

— Mda! şi făcu semn ospătarului. 

Maiorul înregistra amuzat competenţa volubilă a lui 
Mogşoianu, care făcea comanda: „Friptura să fie aşa şi pe 
dincolo, întinsă, dar nu prea crudă, cu un bob de unt („de 
ce bob şi nu bucăţică?“) şi neapărat presărată cu cimbru.“ 
La urmă, recomandă suav: 

— Şi mai repejor, băieţaş! 

Se crispă imperceptibil. Scobitoarea cu care se juca se 
frânse. Îl iritau expresiile locotenentului, de largă circulaţie 
printre subalternii mai tineri, cu grijă periate în prezenţa 


superiorilor în cadrul relaţiilor oficiale şi cărora 
neîngăduitul le conferea o savoare specială. Acel „băieţaş“, 
ori generalizatul „tăticule“ aplicat unor terţi, indiferent de 
vârstă sau individ, i se păreau indecente, înlocuind 
ostentativ neserios terminologia consacrată. 

Un hohot de râs îl făcu să întoarcă capul. În stânga lor, o 
pereche - ea tânără, cu ochi oblici, imenşi, şi coc greu 
răsucit pe ceafă, el ceva mai în vârstă - părea să facă totală 
abstracţie de lumea dimprejur. Mâinile se atingeau sub mii 
de pretexte, privirile se căutau intens, trădând dorinţa 
timidă, dar necamuflata a întâielor ceasuri de idilă. 
Bărbatul elegant, cu gură senzuală lipsită de fermitate, 
mângâia braţul bronzat, acoperit de brățări subţiri, argintii. 

Dăneţ zbârci din nas. „Ce naiba? Nu mai au răbdare până 
acasă?“ 

Maiorul era considerat, şi-i plăcea să se considere, de 
modă veche. Adusese de la el din Ardeal un cap limpede, 
principii sănătoase, dar cam rigide, şi o seamă de tradiţii la 
care veghea neabătut. Respectul faţă de bătrâni aproape 
sanctificat, ţinuta cuviincioasă, vorba scurtă şi cumpătată - 
detesta panglicăria, asociind-o inconştient cu minciuna - 
deveniseră mituri. Copiii, oameni în toată firea, îi dădeau 
bineţe cu un răsunător „sărut mâna, tată“, duminica şi de 
sărbători familia era obligată să ia masa împreună, 
excentricităţile vestimentare erau repudiate fără milă. 

Ospătarul aduse comanda şi Moşoianu îşi despături 
şervetul de pânză pe genunchi. Maiorul ridică paharul, 
admirând culoarea vinului. 

— Doamna a solicitat un pachet de ţigări Kent, observă 
locotenentul cu nasul în farfurie. 

Dăneţ privi nedumerit capul rotund al subalternului său, 
tuns numărul unu, bărbia scurtă, obrajii asimetrici acoperiţi 
cu pistrui. 

— Ăştia de alături, preciza Moşoianu. 

Într-adevăr, tânăra cu ochi oblici rămăsese singură la 
masă. 


— Văd ca te interesează, tuşi Dăneţ, dregându-şi glasul. 

— Nu cine ştie ce, dar sunt pe recepţie. 

Maiorul tuşi iar. „Hm! Pe recepţie!?!“ 

Gestul lui Moşoianu îi întrerupse reflecţiile. Îi atrăgea 
atenţia asupra femeii. Lăsând impresia că se joacă, aceasta 
desprinse o cheie din mănunchiul lăsat pe masă alături de 
brichetă. O ţinu în pumn parcă frământând-o timp de 
câteva secunde, apoi o ataşă la loc, în inelul de metal. Cu 
multă precauţie înfăşură ceva în batistă. Maiorului i se păru 
că vede o bucată de ceară. 

Locotenentul şopti: 

— Ce părere... 

Dăneţ îi făcu semn să tacă. Un individ subţire, spânatic, 
se îndreptă spre masa femeii. 'Ţinea în mână o servietă. Faţa 
palidă, cu ochi incolori, părea indiferentă. Ca din 
întâmplare, tânăra împinse cu cotul poşeta mică, făcând-o 
să cadă. 

Curtenitor, omul o ridică. Femeia mulţumi cu un zâmbet. 
Întinse mâna după geantă, strecurându-i în acelaşi timp 
bucata de ceară înfăşurată în batistă. Omul salută şi dispăru 
printre mese. 

— Ia-te după el! suflă Dăneţ. Eu rămân... ăă... pe 
recepţie. 


XXX 


La ieşire, locotenentul se izbi de omul cu cocoaşă, îngână 
o scuză de circumstanţă. 

„Mai ştii... Poate-mi aduce noroc.“ 

Ajuns la capătul străzii, spânaticul se uită brusc în spate, 
abia lăsând timp lui Moşoianu să-şi camufleze silueta în 
umbra groasă a unui castan. 

Individul îşi continuă drumul, ţinându-se în apropierea 
clădirilor şi evitând părţile luminate ale trotuarului. 
Dispărea din când în când, înghiţit de întuneric. Din 


manevrele dese şi neaşteptate, Moşoianu înţelese că omul 
încerca să depisteze, în primul rând, şi apoi să deruteze un 
eventual urmăritor. Se întorsese de câteva ori din drum, 
făcând câţiva paşi în direcţia locotenentului, strecurându-se 
apoi ca o nălucă pe străzi lăturalnice, prost luminate. 

Reacţiile brusce, imprevizibile, îl puneau pe Moşoianu în 
situaţii dificile. Se alătură la un moment dat, păstrând o 
distanţă incertă, unui grup gălăgios de cheflii. Îi abandonă 
după vreo sută de metri. Spânaticul se înfundase pe o alee 
pustie, care se deschidea la stânga. Adăpostit de silueta 
generoasă a unei gherete cu gheaţă, locotenentul îl observa 
atent. Omul se oprise în spatele unui bloc vechi. O fereastră 
era luminată. Prin perdeaua transparentă se vedea o 
bătrână scriind. 

Cu o mişcare sigură, spânaticul îşi plimbă mâna circular 
pe un geam. Doar un scrâşnet slab, de parcă cineva ar fi 
zdrobit zahăr tos între dinţi, însoţi traiectoria diamantului 
pe sticla subţire. Scoase apoi din servietă o pensulă, 
trecând-o de câteva ori pe geam. Lipi deasupra o bucată de 
hârtie şi lovi cu pumnul. Se auzi o bufnitură. Individul 
rămase nemişcat câteva secunde, pândind vreun zgomot, 
apoi desprinse cu precauţie hârtia de care rămăsese agăţat 
ciobul rotund de sticlă. Introduse mâna în gaură şi, găsind 
espanioleta, deschise fereastra. Cu _ un salt, dispăru 
înăuntru. 

Locotenentul Mogşoianu pătrunse în casă pe aceeaşi cale. 


— Ora închiderii, vă rog! 

Ospătarul, un individ negricios cu faţa plină de coşuri, 
ridica scaunele, aruncându-le ostentativ pe mese. Două 
femei culegeau solniţele şi scrumierele aşezându-le în 
trepte, până sus la încheietura braţului. 


În grădină rămăseseră doar câţiva consumatori răzleţi, 
maiorul şi perechea din faţă. 

Tânăra cu ochi oblici se ridică. Profesional, ospătarul îi 
dădu scaunul la o parte. Întâlnindu-i privirea, clipi 
semnificativ. Femeia zâmbi, înclinând uşor capul. 

„Se cunosc“, deduse maiorul, lăsând banii pe masă. 

Perechea părăsi localul, urmărită de rânjetul ospătarului. 
Mergeau pe Ştirbei Vodă, înaintând cu pas nesigur. Femeia 
îşi sprijinea partenerul ameţit, lipindu-şi de el şoldul 
puternic. Din când în când se opreau, sărutându-se 
încleştat până-şi pierdeau echilibrul. Apoi râdeau în hohote, 
stând faţă în faţă şi ţinându-se de mâini. În preajma unei 
curţi, pe Popa 'Iatu, bărbatul se opri clătinându-se. Printre 
gratiile de fier, trandafiri galbeni, de toamnă, îşi strecurau 
capul. Rupse câţiva şi îngenunchind pe trotuar, nu fără un 
gest reflex de a-şi menaja dunga pantalonilor, declamă 
teatral: 

— „Guerlain şi-a botezat parfumul 

Voilă pourquoi jamais... Marina!“ 

Vocea răsună strident în liniştea cartierului. Râzând, 
femeia îl îmbrăţişă. 

Dăneţ avu brusc senzaţia că cineva se află în spatele lui. 
Se întoarse fulgerător. Văzu braţul ridicat şi lovitura care 
pleca, imparabilă, apoi nu mai ştiu nimic. 


XXX 


În faţa biroului, mic, din lemn de lămâi, bătrâna continua 
să scrie. Cuvintele se înşiruiau ordonat, cu bucle ferme şi 
elegante. Se privi în oglinda mare, ţinută de doi amoraşi, 
potrivindu-şi peste urechi boneta albă de noapte cu panglici 
mov. Oftă uşor şi, muind tocul în călimară, se adânci în 
paginile caietului. Pendula întrerupea liniştea monoton. De 
pe pereţi, chipuri şterse în rame ovale, cu expresii şi 
veşminte demodate, bărbaţi importanţi, plini de decoraţii şi 


doamne rigide cu umeri planturoşi şi talii de viespe în 
crinoline complicate, priveau anonim din alt veac. 

„„„Pe contele de Chantilly l-am cunoscut la balul prinţesei 
Șutzu. Fra ia trecere prin Bucureşti, însoţind-o pe verişoara 
sa, marchiza de B., într-o călătorie în Orient. Mi-amintesc 
că anvizajau să stea numai la Cairo vreo două săptamâni. 
Chantilly! Ce gentilom desăvârşit! Cine şi-ar fi imaginat în 
seara aceea că va avea un sfârşit atât de tragic... ? 

Câteva lacrimi i se rostogoliră pe obrazul pufos şi ridică 
ochii. Inima încetă să-i mai bată. În oglindă se vedea o mână 
alunecând pe peretele din spate. O mână mică, ca de 
femeie, albă, nefiresc de albă. Rămase paralizată in jilţ, 
incapabilă de vreo mişcare. Nu-şi putea desprinde privirea 
de la mâna lividă care se apropia de comutator. Lumina se 
stinse şi o clipă liniştea sufocă odaia. Doar un greiere ţesea 
zigzaguri sonore. 

Vru să urle, dar degetele îngheţate îi opriră ţipătul. 
Miroseau oribil a formol, poate a moarte... 

Câteva convulsii şi capul bătrânei se prăvăli pe marginea 
fotoliului. Boneta de dantelă, cu panglici mov, căzu pe covor. 


XXX 


Mogoianu străbătu prudent holul sumar mobilat despărţit 
de cealaltă odaie cu un glasvand mat, unde spânaticul 
scotocea într-un maldăr de chei. 

Alese una şi începu s-o ajusteze cu pila ţinând seama de 
particularităţile imprimate în bucata de ceară. Locotenentul 
recunoscu batista mică cu tiv roşu în care femeia de la 
restaurant învelise modelul. 

Spânaticul se ridică apropiindu-se de o stampă japoneză, 
agăţată pe perete. O făcu sul, dând la iveală un fişet mic, 
îngropat în zid. Încercă cheia, o mai pili puţin, repetă 
operaţia de câteva ori şi, în cele din urmă, broasca cedă. 


În pragul odăii, locotenentul, încerca să observe 
conţinutul safe-ului. 

Individul scoase dinăuntru o casetă şi, punând-o pe masă, 
continuă să scotocească în casa de bani. 

Deschise o cutie de argint. Pe culcuşul de catifea, o 
brățară cu smaragde enorme arunca focuri verzi. Vrând s-o 
ia în mână, una din pietre, într-o montură rombică, se 
desprinse de celelalte. Giuvaerul era format din mai multe 
elemente. 

În aceeaşi clipă, spânaticul, răsucindu-se brusc, aruncă 
un stilet lung, în direcţia locotenentului. Acesta eschivă 
reflex şi cuțitul se înfipse în uşorul de lemn. 

— Nu prea eşti dibaci, băieţaş, râse Moşoianu. Trebuia să 
ţinteşti în stânga mea. Nici dacă mă rugai frumos, n-aş fi 
rămas pe loc. Conspectează chestia asta... 

Îi întoarse spatele şi cercetă cu luare-aminte lama 
cuţitului. 

— Bună sculă! 

Se aplecă fulgerător. Călimara masivă de birou zbură, 
izbindu-se de perete. 

— Mai jos. Ceva mai jos, băieţaş! Uite colo un vas de 
cristal. Hai, încearcă, nu te ruşina. Reglează-ţi tirul! 

Iritat, celălalt se desprinse ca un arc, ţintindu-i gâtul. 
Moşoianu îl întâmpină cu o figură Mawashi Geri. Niciodată 
nu se simţise atât de lucid. Plin de „Kiai“ cum spun 
judokaşii. 

Agil, spânaticul îşi recuperă cuțitul vizând pieptul 
locotenentului. Acesta îi prinse încheietura mâinii, 
neutralizându-l. Simultan, cu o răsucire a trupului îl zvârli 
peste umăr. 

„Tai-Sabaki.“ Prima oară când îi reuşea corect figura. 

În aceeaşi clipă însă, cineva îl lovi pe la spate... 

Ameţit, spânaticul se ridică, ţinându-se de perete. Un 
bărbat suplu, îmbrăcat în cenuşiu, îl privea cu dispreţ. 

— Dobitocule! Te-a urmărit de la restaurant. 


Scrâşnind, spânaticul îşi repezi piciorul în trupul 
locotenentului. 

— Vezi cine e! 

Nu găsiră nici un act. Omul în cenuşiu se încruntă. 

— Du-l în camera bătrânei şi dă drumul la gaze. 


XXX 


Mai mult inconştient, Moşoianu se târi până la fereastră. 
Durerea atroce de cap îi paraliza mişcările. Senzaţia de 
greață era concretă, materială, ca o iască agăţată de cerul 
gurii. Izbi cu pumnii. Geamul se sparse şi locotenentul îşi 
pierdu din nou cunoştinţa. Ţinea încă, strâns în pumn, 
smaragdul desprins din brățară. 


Capitolul Il 


FIRELE SE RUP 


Maiorul îl privi cu coada ochiului şi întoarse capul. 


Mogşoianu încerca să-şi ascundă indispoziţia, afectând un 
aer distrat, însoţind indicaţiile date şoferului cu câte un 
„cred că pe aici“ sau „nu, nu sunt deloc sigur“ rostite cu un 
ton indiferent, menit să certifice că problema în sine scapă 
interesului său. 

Dăâneţ intuia exact starea de spirit a locotenentului, 
căruia primul eşec îi ridica întrebări dureroase, vizând 
condiţia şi capacitatea sa profesională. Ar fi vrut să-i spună 
ceva, dar nici el nu ştia prea bine ce. Obişnuit să-şi reprime 
totdeauna elanurile, se găsea uneori în situaţii ca aceasta, 
când, descumpănit, căuta reacţiile cuvenite care să-i 
îmbrace sentimentele într-o haină decentă, sobră. 

Mogşoianu îşi întoarse umerii strivindu-şi nasul pistruiat 
de geam. 

Dăneţ gândi că, la urma urmelor, băiatului îi prinde bine 
o scuturătură. Era tânăr de tot în meserie, dar, fără 
îndoială, dotat. Superiorii îl răsfăţau ca pe un gen de copil 
teribil, iar maiorul încerca să dea o oarecare pondere 
acestor aprecieri, împotrivindu-se organic exagerărilor 
manifeste, mai ales vis-ă-vis de tineri. 

Mogşoianu fusese selecționat de către maiorul Cristescu în 
urma unui original sondaj'l!. După moartea acestuia în 
împrejurări tragice:2:, îl preluase Dăneţ. 


Un scurt viraj şi, la indicaţia locotenentului, maşina stopa 
brusc. 

— Aici! 

Cobori şi deschise portiera. 

— Când suntem pe teren, poţi să fii mai puţin politicos. 
Bineînţeles, în sensul „civil“ al cuvântului. 

Regretă imediat remarca, reflectând că nu alesese 
momentul cel mai indicat, apoi se enervă de-a binelea. „Ce 
de mai farafastâcuri!“ 

Moşoianu îşi muşcă buzele, zicându-şi că observaţia 
maiorului e nedreaptă. La urma urmelor, datorezi deferenţă 
nu numai superiorului, ci şi vârstei. Ridică din umeri, cu 
mişcarea aceea a lui caracteristică, de parcă i-ar fi fost frig. 
Din loja portarului, apăru capul unui bărbat. O faţă palidă 
cu ochi neliniştiţi. 

— Pe cine căutaţi? 

— Familia Damian. 

— Parter, apartamentul 3. 

Se aplecă, indicând în stânga holului. Moşoianu îl privi 
surprins. Omul era cocoşat. 

„Curios... Al doilea în 24 de ore! Ori unul şi acelaşi? 

Îşi umezi buzele: 

— Spune-mi, te rog, ai fost aseară la restaurantul 
Someşana? 

Portarul clipi nedumerit: 

— Nu, n-am fost nicăieri... 

Se opriră în faţa uşii masive de stejar. Deasupra vizorului, 
o plăcuţă neagră cu litere elegante, aurite: Marius Damian 
- arheolog. 

Recunoscură în stăpânul casei, îmbrăcat într-o haină de 
interior din mătase neagră, pe „trubadurul“ care culesese 
trandafiri cu o seară înainte, îşi arătară legitimaţiile şi 
Damian le făcu loc să intre cu aerul concesiv al celui care, 
congenital politicos, înţelege să treacă cu amabilitate peste 
plictiselile cotidiene. 


« 


Biroul păstra încă proaspete urmele încăierării din ajun. 
Arheologul se scuză formal: 

— E puţină dezordine. Servanta nu vine duminica. 

Locotenentul îl privi complice pe Dăneţ. 

— Aţi avut neplăceri azi-noapte? 

Damian tresări surprins. 

— Neplăceri? Da” de unde! Râse din gât. Vă gândiţi la... şi 
arătă cu bărbia spre pereţi. Aseară m-am întors puţin 
ameţit. N-am fost atent şi... 

— V-aţi distrat, aruncând cu călimara... 

Mogşoianu clătină din cap înţelegător. 

— Vecinii dumneavoastră s-au alarmat, continuă Dăneţ. 
Geamuri sparte, scandal, tevatură mare... 

Arheologul îşi contempla mâna frumoasă cu unghiile 
lustruite. Un topaz roşietic, topaze brilee, arunca reflexe 
calde. 

— Fantezie, domnule maior! Simplă fantezie. Indivizii cu 
existenţă mediocră caută cu orice chip senzaţionalul, 
încearcă să-şi coloreze destinele terne. E fatal! 

— Dumneavoastră ce fel de existenţă duceţi? 

Damian se foi pe scaun. 

— Este o întrebare ciudată. 

— Concentraţi-vă, îl sfătui Dăneţ, fără să-l privească. 

— Încerc sentimentul neplăcut că mă ironizaţi. 

— Nu v-aş fi deranjat pentru atâta lucru. 

Arheologul îşi privi interlocutorul, descumpănit. Înghiţi în 
sec şi spuse cu oarecare şovăială: 

— Duc o existenţă, în sfârşit... o existenţă obişnuită. La fel 
cu alte mii, zeci de mii de intelectuali. Uneori încerc o 
evadare din cotidian, o mică escapadă. 

— După astfel de evadări, obişnuiţi să vă întoarceţi acasă 
intrând pe fereastră? 

— Ce idee! 

— E un geam spart în spatele casei. Mă gândeam că 
poate vă place să confundați intrările. Ar fi 0... ieşire din 
cotidian. 


Damian râse strâmb. 

— Copiii din cartier. lrag cu praştia după vrăbii. 
Neplăcut, desigur, dat la urma urmelor e o chestiune de 
câţiva lei. La veniturile mele, aruncă în treacăt, nu 
contează. Am observat incidentul chiar aseară, înainte de a 
ieşi în oraş. 

— Unde aţi fost? 

Maiorul se ridică, făcu semn lui Moşoianu să continue şi 
se apropie de fereastră. 

— Ce importanţă are? 

— Niciuna, zâmbi locotenentul. Dar pentru că tot suntem 
aici, e politicos să facem conversaţie. 

— Evident, evident... Am fost în compania unei doamne. 

— Unde? 

— Într-un local, o cârciumioară oarecare, de fapt o 
bombă. 

— La veniturile dumneavoastră... 

Arheologul căută prin buzunare. Scoase un pachet de 
țigări Lucky-Strike şi o brichetă splendidă, neagră, cu un 
ceas mic îngropat pe una din feţe. 

— Aveţi dreptate, e meschin. Dar ăsta a fost capriciul 
doamnei. 

— O femeie modestă, probabil! 

— Nu acesta este termenul exact pe care l-aş folosi. 

— Atunci, desigur, prudentă. 

— Domnule... şi ezită, necunoscând gradul lui Moşoianu. 
Sunt peste două decenii de când am renunţat să înţeleg, să 
pătrund în sufletul unei femei. 

— Este un act plin de înţelepciune. Deci pe doamna de 
aseară n-o înţelegeţi. 

— Mă mulţumesc cu o companie agreabilă, fără 
consecinţe. Uneori nu le rețin nici numele. 

— Aşa cum probabil s-a întâmplat azi-noapte, sugeră 
maiorul. 

— Aţi ghicit. O floare păstrată prea mult în mână îşi 
pierde parfumul ca şi un roman la a doua lectură. Latinul 


conseiază în formulă concentrată: Non bis in idem. 

— Sunteţi un om cu principii. 

Arheologul schiţă un gest vag: „Dacă vreţi...“ 

— Deci, azi-noapte, reluă Moşoianu, v-aţi întors acasă, 
însoţit de doamna. 

— Neînsoţit. 

— Aţi azvârlit călimara, aţi împuns niţel pereţii şi v-aţi 
culcat, completă în surdină maiorul. Nu-i limpede? 

Damian îşi plecă ochii cu falsă pudoare. 

— N-ar trebui să insistaţi asupra unui incident de care 
oricum mă jenez. Eram ameţit bine. De fapt, nici nu mai ştiu 
ce am făcut. Biata mama! E bolnavă şi nu se poate scula din 
pat. Dacă ar vedea ce-i aici, s-ar îngrozi. 

— Zgomotele de azi-noapte n-au alarmat-o? se interesă 
Dăneţ părăsind fereastra. 

— Încă n-am discutat. E o femeie în vârstă, suferindă şi se 
scoală mai târziu. 

—  Întrebaţi-o dacă ne poate acorda câteva minute. 
Arheologul îşi stinse nervos ţigara. 

— Nu văd ce sens are. 

— Aţi afirmat că azi-noapte v-aţi întors acasă ameţit. În 
consecinţă, sunt fapte pe care nu le-aţi înregistrat, ori pe 
care le-aţi reţinut deformat. 

— Dar vă asigur... 

Dăneţ şi Moşoianu se îndreptară spre uşă. 

— Mă rog, făcu Damian ridicând din umeri. 

Îi conduse prin hol şi se opri în faţa unei uşi, bătând 
discret. 

— Mamă, sunt doi domni care vor să-ţi vorbească. Poţi să- 
i primeşti? 

— Mon Dieul Toujours ces types embetants du spaţiu? 
Meme dimanche?13]7 

Fără să vadă, maiorul intui că arheologul îi făcea semne 
disperate să tacă. 

Bătrâna era în pat. Aşternutul şi cămaşa de noapte 
întrezărită prin despicătura elegantei robe de chambre 


erau pline de dantele. Pe plapuma îmbrăcată în atlas 
liliachiu, stătea întoarsă o carte franţuzească cu coperţi 
uzate: Paul Bourget. 

Femeia fusese cândva foarte frumoasă. Avea părul 
complet alb, iar ochii negri, adânci, păstrau ceva din 
căldura tinereţii. 

„Când te gândeşti că era să murim împreună“, îi trecu 
prin minte locotenentului. 

Bătrâna arboră un surâs convenţional, de salon, dar 
indiscutabil fermecător. 

— Mă iertaţi, domnilor. Sunt silită să vă primesc într-o 
ţinută neconvenabilă. 

Îşi căuta cuvintele pronunţate cu un uşor accent. Era 
evident că, în mod obişnuit, vorbea altă limbă. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Suntem informaţi, doamnă, spuse încet Dăneţ, că în 
timpul nopţii au avut loc incidente neplăcute. 

Femeia îşi privi fiul. 

— Marius, s-a întâmplat ceva? 

Arheologul zâmbi încântat: „v-am spus eu?“ 

— Linişteşte-te, mamă. Nu-i nimic. Dumnealor aşa au fost 
sesizaţi şi îşi fac datoria. 

— Sesizaţi? Cine a sesizat? 

Damian dădu din mână. 

— Vecinii, parcă tu nu ştii... 

— Oh! bătrâna îşi strânse înfiorată capotul peste piept. 
Evident, femeia aceea îngrozitoare! Dactilografa de la etaj! 
Nici nu ştiţi, domnule, ce mizerii ne face. Oameni de joasă 
condiţie, fără educaţie! 

Moşoianu se apropie de fereastră, dând draperia la o 
parte. 

— Al doilea geam spart. 

— Extraordinar! se miră arheologul. 

— Tiens! C'est vrai! o scăpă doamna Damian. 

— Bineînţeles, habar n-aveţi când s-a spart, anticipă 
maiorul. 


— Exact! Nu ştiu nimic, domnule. Am un somn adânc. 
Marius, să chemi un specialist. 

— Aţi verificat dacă vă lipseşte ceva? 

— Absolut nimic. 

— La... bijuterii v-aţi uitat? 

Doamna Damian clătină capul nostalgic. 

— De mult nu mai am bijuterii. Mi-au rămas doar câteva 
fleacuri fără valoare. 

Surâse apoi larg, cu căldură, întinzând mâna lui Dăneţ. 

— Iertaţi-mă! La vârsta mea, osteneşti repede. În timp ce 
Mogşoianu şi Dăneţ ieşeau adăugă: Mi-a făcut mare plăcere, 
domnilor, să mai poftiţi! 

În timp ce arheologul închidea uşa, Dăneţ o zări pe 
bătrână reluându-şi cartea cu un suspin. 

— Vedeţi că am avut dreptate? Mama a stat tot timpul 
acasă şi totuşi nu a auzit nimic. 

Intrară din nou în birou. Dăneţ se apropie de stampa 
japoneză şi o privi lung. 

— Având în vedere vârsta doamnei, am menajat-o. 

— În ce sens? 

Maiorul continuă să admire desenul delicat în tuş, 
ţinându-şi mâinile la spate. 

— Astă-noapte v-au fost sustrase şase smaragde, de o 
mărime neobişnuită. Ceva mai mult decât nişte simple 
fleacuri. 

— E nostim, încercă să râdă Damian, nu ne ştiam atât de 
bogaţi. Sunteţi sigur că nu vă înşelaţi? 

— Să verificăm, propuse maiorul, şi făcând stampa sul 
sub ochii surprinşi ai arheologului, descoperi micul fişet. Ce 
păstraţi înăuntru? 

— A, nimic important. Acte, hârtii, lucruri personale, fără 
valoare economică, mici sume de bani. 

— Şi o casetă de argint, sugeră Dăneţ. 

— Oh, exclamă teatral arheologul, bătându-se cu palma 
pe frunte. Acum ştiu la ce vă referiţi. Cum de nu mi-a dat 
prin gând? Am într-adevăr o casetă cu câteva pietre verzi, 


foarte frumoase, dar nu smaralde. Nişte  biete 
acgquiamarina. O clipă, să vi le arăt. 

Deschise casa de bani şi după o scurtă privire se întoarse 
spre maior. 

— Ştiţi că aveţi dreptate? 

— Ştiu. 

— Asta-i culmea! Râse cu poftă. Au crezut că sunt 
preţioase. Ce păcăleală! 

Dăneţ îşi aprinse o ţigară şi trase câteva fumuri. 

— Ce-ar fi, domnule Damian, să discutăm puţin şi serios. 
Nu văd individul care, în lipsa unei certitudini, s-ar expune 
să pătrundă noaptea într-o locuinţă si să spargă un safe. 

— Să cloroformizezie o femeie bătrâna şi apoi să dea 
drumul la gaze, completă în surdină Moşoianu. 

— Sunt consternat! Îmi relataţi fapte cutremurătoare! 

Maiorul îi aruncă o privire scurtă. 

— Cum se numeşte doamna cu care aţi petrecut aseară? 

— Oh, dacă vă închipuiţi... Nu, respinse Damian. E o 
doamnă foarte bine. Vă înşelaţi. 

— Cum se numeşte? 

Arheologul îşi încreţi fruntea. 

— E caraghios, dar nu-mi amintesc. 

— Să vă ajutăm, propuse  Moşoianu. Evdochia? 
Gherghina? Măndica? 

— A, nu, nu, în nici un caz. 

— Poate Marina, sugeră moale Dăneţ. 

— Da, Marina, exclamă încântat Damian. Ce intuiţie 
aveţi! 

— Şi celălalt nume? 

— E prea mult. Cred că nici n-am întrebat-o. 

— Cu ce ocazie aţi cunoscut-o? 

—  Întâmplător, la magazinul Bijuteria. Încerca o 
garnitură, colier şi cercei din marcasite. A fost foarte 
simplu. Ne-am întâlnit apoi de două ori. 

— Cum aţi procedat? 


— Mi-a dat telefon. Nu ştiu unde locuieşte. Nu s-a lăsat 
condusă şi n-am insistat. Am bănuit că e căsătorită. 

— În consecinţă, nu aveţi nici o posibilitate s-o găsiţi? 

— Într-adevăr, aceasta este situaţia. 

— Bun! Aseară după ce aţi părăsit localul ce-aţi făcut? 

— Am invitat-o la mine, dar m-a refuzat. După cum v-am 
spus, nu-mi place să insist. Ne-am despărţit rămânând să 
mă mai caute. 

— Sigur? Sau poate vă jenaţi... 

— Nu mă jenez. Pur şi simplu ne-am despărţit. 

— Deci aţi coborât pe Ştirbei Vodă, apoi aţi luat-o pe Popa 
Tatu, constată maiorul ca şi cum n-ar fi reţinut afirmaţia 
arheologului. 

Acesta zâmbi: 

— Îmi pare bine că sunteţi un om înţelegător. Am fost 
condus într-un loc, în sfârşit, e penibil pentru cineva... cu 
situaţia mea, să frecventeze asemenea case. De aceea am 
evitat să discutăm. Vă rog să mă credeţi, a fost un accident, 

— O escapadă, preciza maiorul. Puteţi să ne daţi adresa? 

Arheologul deschise braţele neputincios. 

— Atunci poate ne conduceţi. Aşteptăm să vă schimbaţi. 


După multe ocoluri prin străduţele care dau în Popa Tatu, 
arheologul indică un imobil, o casă lungă gen vagon, cu o 
curte îngustă, lipsită de vegetaţie. Era locuită de mai multe 
familii şi trecerea ofiţerilor, însoţiţi de Damian, fu 
înregistrată cu mine semnificative, de vecinii ieşiţi în faţa 
uşilor la o tablă sau septic în aşteptarea mesei. 

În curte, mirosea a mâncare cu rântaş, se auzeau tingiri 
manevrate în bucătării, aparatele de radio urlau sârbe, iar 
patefoane obosite râşneau melodii vechi cântate de 
Zavaidoc, sau Vasile Cristian. 


Bătură într-o uşă cu geam, dar nu răspunse nimeni. O 
femeie care le supraveghea mişcările, ştergând nişte vase 
în pragul odăii, îi sfătui: 

— Bateţi mai tare, că-i acasă. 

Făcu oficiul singură, apropiindu-se desculţă cu farfuria in 
mână. Ciocăni puternic în geam, strigând: 

— Coană Margaretă! Hei! Coană Margaretă! leşi afară, 
că ai muşterii. 

Deschise o femeie planturoasă de vreo 55 de ani. Avea 
buze groase, rujate din belşug peste conturul natural, şi 
privea cruciş spre un neg plantat în mijlocul nasului. Două 
bărbii se sprijineau direct pe pieptul agresiv. Purta un capot 
lucios cu crizanteme albastre şi roşii. Cercetă intrigată 
grupul celor trei, ştergându-şi colţurile gurii cu dosul 
palmei. Se vedea că fusese sculată de la masă. Îl recunoscu 
pe Damian şi râse lăbărţat: 

— He, he, he, cocoşelule! 'Te-ai întors? 

— Bonjour, tanti, o salută Moşoianu. 

— Te-a adus tăticu şi pe tine? Ia poftiţi! 

În odaie plutea un miros greu de parfum ieftin. Scoarţe 
colorate acopereau pereţii, iar pe pat femeia aşezase vreo 
douăsprezece perne împopoţonate. Funde roşii erau 
agăţate peste tot: la oglindă, la cheile şifonierului, pe rochia 
umflată a unei păpuşi minuscule din faţa toaletei, la gâtul 
sticluţelor cu parfum. Eterna ţigancă, cu sânul gol, scăpat 
din ie, şi galbeni prinşi în părul creţ, veghea căpătâiul 
patului. Bibelouri din scoici colorate, suvenir din Constanţa 
sau Techirghiol, ori căprioare made în Borsec demonstrau, 
în vitrina şifonierului, ce va să zică simetria. 

— Zi, maică, îţi plăcu? râse femeia şi îşi trecu limba peste 
buzele groase. Văd că venişi cu familia. Numai că puicuţa a 
zburat. 

— Unde o putem găsi? se interesă maiorul. 

— Fetiţa e păsăruică rară. Cade când are chef. 

Din odaia alăturată izbucni o voce răguşită de bărbat: 


— Du-i la alde Chivuleasa. Ăştia nu ştie că nu lucrezi 
duminica? 

— Lasă, Titi, îl linişti femeia. E clienţi vechi, întreabă şi ei. 
Ce strică? 

Mogşoianu îşi băgă capul pe uşă. 

— De ce te superi, nene? 

Individul, în maiou şi izmene, ducea tocmai paharul cu 
vin la gură şi se înecă. 

— Râgâitul sfintei Filofteia! Nu ştii să baţi la uşă, măi 
țâcă? 

Coana Margareta zâmbi fermecată. 

— Al meu! Om subţire, tine la politeţuri. L-a crescut mă- 
sa ca pe un prinţ. De Miţa Portjartier trebuie să fi auzit. 
Avea un brelant pe dintele din faţă. Da' nu mai e timpurile 
alea! Spuse încet: Veniţi mâine şi vă servesc cu ceva lux. 
Seu de bivoliţă cu miros de zambilă. 

— Pe mine, tanti, mă trage aţa la a de-aseară, făcu 
Moşoianu ignorând fulgerele din ochii maiorului. 

— De, maică, de unde să v-o scoţ? 

— Cum o cheamă? 

Femeia ridică din umeri. 

— Spui că vine destul de des pe la dumneata, interveni 
Dăneţ. 

— Des şi nu prea des. Cum pică. Vine, îşi face treaba şi 
bonjurică. Ce-s naşă-sa, să mi se spovedească? 

— Ăştia nu înţelege să plimbe cortu? Că acu” intru în ei. 

— 'Te lauzi, neică! opină locotenentul. 

Omul se ivi în prag, cu mâinile în şolduri. 

— Ia căraţi-vă! Să nu vă scot cu făraşul. 

— Uşurel, vezi să nu răceşti! 

Titi îşi privi femeia. 

— Văzuşi? Şi-şi repezi pe neaşteptate pumnul. 

Mogşoianu îi prinse încheietura şi i-o strânse ca într-un 
cleşte, silindu-l pe individ să cadă în genunchi. 

Coana Margareta începu să urle; 


— Nea Chioru, Ghiţă a lu' Ventuză, madam Ciubuc, Fane 
Şobolanul, săriţi că-l taie pe Titi! 

La geamul deschis al coanei Margareta se înghesuiră 
oameni îmbrăcaţi aproximativ, unii mestecând încă, cu ochi 
salivând de curiozitate şi puşi pe scandal. Figuri tumefiate, 
cu vânătăi, cicatrici şi ochi congestionaţi de băutură, cu 
frizuri slinoase şi braţe tatuate, îşi sprijineau bărbiile de 
pervaz, gata să-l sară. 

Nemulţumită de asistenţă, coana Margareta supralicita: 

— Lică Cârnu”, Ştirbu', Lepădatu', Gigi Liturghie, mi-l 
omoară! 

Mogşoianu, amuzat, îi trecu în revistă. 

— Lume bună! 

Dăneţ îi prezentă: 

— Ghiţă a lu' Ventuză, zis Opt deşte, hoţ de buzunare, 
recidivist, ultima condamnare cinci ani. Cu înclinaţie pentru 
călătorii liniilor 23 şi 25. Fane Şobolanul, spărgător, 
specialitatea magazine confecţii. Ieşit în februarie. Gigi 
Liturghie: obiecte de cult. Nu întoarce bine popa capul şi-i 
şterpeleşte ceaslovul. Madam Ciubuc: codoaşă, tăinuitoare, 
gazdă de hoţi. În rest, oameni cumsecade. 

Recunoscându-l, vecinii coanei Margareta strigară în cor: 

— Să trăiţi, tovarăşu' maior! 

— Aşa, băieţi, aprobă Mogşoianu. 

Coana Margareta rămase cu gura căscată, descumpănită, 
îşi reveni repede. 

— Păi de ce nu spui aşa, suflete? Ia, poftim, cu gând 
curat. Titi, pune mâna, adă o ţuiculiţă. Tovarăşa Ciubuc, dă- 
mi mata o faţă de masă curată. Am oaspeţi! Îi concedie pe 
ceilalţi: Hai, că vă suflă vântul în ciorbă! Apoi către maior: 
Mitocanii dracului! Nu-ţi intră bine omul în curte, c-au şi 
scos capu”! 

Vecinii dădură curs invitaţiei în ritm vertiginos. Titi 
dispăru dezumflat în odaia vecină. 

Dăâneţ măsură femeia. 

— Şi zi, aşa, coană Margaretă, te ţii de codoşlăcuri?! 


— Eul?! 

— Păi chestia de aseară ce-a fost? 

— O escepţie, tovarăşu' maior. M-a rugat frumos femeia, 
nu puteam s-o refuz. Dar n-aş băga pe altcineva în casă, să 
mă tai. Adăugă pudică: Nu mă lasă Titi. 

— Măi, măi, măi! se miră locotenentul. 

— Pe fanşonul mamei... 

— Lasă astea, o opri Dăneţ. Cum o cheamă pe femeia 
care l-a însoţit pe dumnealui azi-noapte? Şi făcu semn spre 
arheolog. 

— Nu ştiu, dom” maior, zău nu ştiu. Adică nu ştie 
tovarăşu' care-i entim cu persoana darmite eu? Uite, să zică 
şi Titi că mă întrebă azi-dimineaţă. Cică, „ce-nvârte fâţa aia 
cu felinare câş?“ „Moşi pe groşi“, zic. Să-l chem, să zică şi 
el. 

— Unde lucrează? 

— Cine? 

— Titi al dumitale. 

— E sezonist, făcu semeţ coana Margareta. 

— Adică - vara floricele, ochelari, porumb fiert, iarna - 
balene, şireturi, piatră ponce, răspunse maiorul privirilor 
nedumerite ale lui Mogoianu. 

— Munceşte şi el pentru o bucată de pâine, se tângui 
femeia. Vai de vieţişoara lui! l-a putrezit măruntaiele. M-a 
învăţat alde Ventuză să mă duc la primărie şi să mă rog deo 
pensie. 

— Pe ce? întrebă amuzat locotenentul. 

— Cică are dreptu' la etatea lui. Împlini 52, acu la Sfânta 
Ana şi are 47 de ani în câmpul muncii. 

— Cum aşa? 

— Păi la cinci ani îi dete drumul mă-sa pe stradă! Era 
timpuri grele, actualiză brusc femeia. Burghezii... 

— Spuneai că maică-sa l-a ţinut ca pe un prinţ, râse 
Dăneţ. 

— Ei, ca fandoseală! Da' ncolo n-avea mare lucru nici 
Miţa Portjartier. Era ghinionistă. 


— Ne povesteşti altă dată, o întrerupse maiorul. Mâine 
dimineaţă să treci pe la mine să-mi dai o declaraţie. Ştii 
unde mă găseşti. Ne-am înţeles? 

Chipul coanei Margareta schimba tonuri verzui. 

— Iar la întristare? Păi de ce? Adicătelea aşa, pe 
degeaba, să fac schimb de locuinţă? Auzişi, Titi? 

Bărbatul o sfătui practic de după uşă: 

— Să iei, fa, bufet rece cu tine. Ştii că rândul trecut nu-ţi 
prii soteul la Văcăreşti. 

Jeluitul coanei Margareta umplea curtea pustiită ca după 
un cataclism, dar nici un curios nu se ivi în uşi sau la 
ferestre. Totuşi  Moşoianu simţea zeci de priviri 
strecurându-se prin ochii perdelelor lucrate cu igliţa şi, 
ieşind în stradă, i se păru că aude un cor de răsuflări 
uşurate. 


XXX 


Strivi mucul ţigării în scrumiera plină. Se gândi că ar fi 
trebuit s-o arunce, apoi să aerisească, dar se simţea obosit. 
O oboseală nemotivată, stranie, de parcă mâinile, picioarele 
ar fi refuzat să se mişte. 

Damian lăsă tranzistorul să cânte în surdină şi stinse 
veioza cu abajur amplu din pergament. Ciucurii lungi de 
mătase îi atinseră mâna şi arheologul se cutremură ca de o 
mângâiere străină. Îi plăcea să adoarmă pe muzică. Se 
trezea mai târziu, când postul îşi înceta emisiunea şi 
închidea reflex aparatul care emitea un bâzâit vag. 

Să adoarmă... Ca şi cum ar putea adormi... Ar avea 
curajul să adoarmă... Şi privi instinctiv prin încăperea 
întunecată. Se gândi pentru prima oară că locuieşte la 
parter, pe o alee stingheră, că balconul scund poate fi lesne 
escaladat... 

Un zgomot uşor îl făcu să-şi simtă bătăile inimii. Se 
deschidea uşa încet... exasperant de încet sau era o părere? 


Întunericul nu se lăsa străpuns. Îşi aminti de statueta grea, 
un Hercule de argint la îndemână, pe noptieră... S-ar fi 
putut apăra. 

Apoi lumina ţâşni orbitoare, dureroasă ca un far. Damian 
ţipă scurt, ducându-şi mâinile la ochi. Nu-l putea vedea pe 
celălalt ascuns în beznă. Simţea doar şuvoiul de lumină 
incandescent, fluid arzându-i faţa... 

— Aprinde lumina, şopti glasul. 

Un glas liniştit, fără inflexiuni. 

Arheologul apăsă pe pară. Lanterna se stinse. Unde mai 
văzuse figura asta verde cu contur moale? Ochii albi îl fixau 
abstract, fără expresie, fără să clipească. Ochi goi, 
insuportabili. 

— Cine... cine eşti dumneata? 

— Azi dimineaţă a fost miliția aici. Ce-au vrut? 

— Nimic, îngână arheologul. Mai nimic... Adresa fetei, a 
Marinei... N-o ştiu... Nu mi-a spus-o... 

— Şi pietrele? 

Ochii tulburi nu clipeau. 

— Le-au luat. Adăugă nesigur: Ei... poate altcineva... Nu 
le mai am. Puteţi să vă uitaţi... 

Încercă să râdă - scâncet umil - ca şi cum smulgând un 
surâs celuilalt, asta i-ar mai fi dat o şansă. 

— Ai spus de unde le ai? 

— Nu, răspunse precipitat arheologul. Dar or să mă 
întrebe... O să trebuiască... 

Se opri muşcându-şi buzele. Avu sentimentul cert de a fi 
încărcat singur revolverul necunoscutului, de-aş fi pus 
singur cuțitul în mână, de-aş fi înfăşurat singur laţul în jurul 
gâtului. Şi-i veni să plângă în hohote, cu pumnii strânşi, 
neputincios. 

Omul se apropie: 

— Închină-te! 

— Ce?! 

— Închină-te! 


Damian se săltă în capul oaselor. Necunoscutul ridică 
mâna, brusc, zvârli cuțitul şi arheologul căzu înapoi între 
perne. Îşi simţi inima vâlvătaie, o senzaţie de cald, fără 
dureri şi ultimul gând, absurd: 

„Mâine... mâine dimineaţă... Unde am să fiu?... 

Omul cu faţa verde făcu semnul crucii peste chipul 
neînsufleţit, aprinse lumânarea din sfeşnic şi părăsi 
încăperea. 

Traversă holul, părând să nu audă vocea piţigăiată a 
doamnei Damian: 

— Marius? Si tu as mal de coeur le bicarbonate... 


« 


— Amprentele corespund. Aşadar, continuă maiorul, 
spânaticul repetă vizita. Cu o seară înainte nu exista 
intenţia de crimă. Arheologul a fost reţinut de Marina în 
oraş pentru ca omul nostru să poată opera. Îndată ce am 
intrat pe fir, Damian a fost lichidat. Concluzia? 

— Le-a fost frică să nu vorbească. 

— Ce nu trebuia să spună? 

— De unde are pietrele. Să nu uităm că arheologul a 
negat tot timpul existenţa lor. 

Dăneţ oftă: 

— Mda... Deci singura pistă rămâne ospătarul de la 
Someşana. la-i urma. O cunoaşte pe Marina. 


Capitolul III 


UN SAFE INVULNERABIL 
ŞI DOUA ATENIATE 


Privea pendula franţuzească cu arăâtătoare Secession, 
complicând inutil desluşirea timpului. Maiorul Dăneţ, 
pentru care împletirea frumosului cu utilul, dând prioritate 
certă acestuia din urmă, reprezenta un principiu sacru, se 
simţea sâcâit de graţia acelor ghirlandate care-şi camuflau 
semnificaţiile. Personal, prefera un ceasornic cinstit, aşa 
cum avea el acasă, un deşteptător CFR vechi de vreo 
treizeci de ani, câştigat la o tombolă în Ghijeasa. 

Peste tic-tac-ul muzical al jucăriei de bronz, vocea 
Angelei, domoală, fără semne de punctuație, însăila o 
conversaţie indiferentă. Complezant, maiorul dădea din 
cap, la răstimpuri inconştient calculate, simulând un interes 
de circumstanţă. 

Era o femeie plăpândă, cu chip mic, ascuns după o plasă 
de riduri fine. Părul moale, fără strălucire, avusese cândva 
dulceaţa  mierii. Stătea ghemuită într-un fotoliu, cu 
picioarele strânse sub capotul verde, lângă un maldăr de 
caiete necorectate. Era profesoară la un liceu şi Dăneţ, 
urmărindu-i zâmbetul incert, adunat în colţurile gurii, se 
întrebă aşa, din senin - Angela nu-i stimulase niciodată 
interesul - în ce măsură elevii apreciau generozitatea 
acestui zâmbet. 

— Nu te-am întrebat, poate vrei să iei ceva... 


Maiorul refuză, clătinând din cap. Angela era avară, 
poate cel mai mare cusur al ei, şi porţiile minuscule servite 
la inevitabilele reuniuni amicale, stârneau ironii ucigătoare. 
Oftă, parcă recunoscătoare şi din nou Dăneţ îşi încurcă 
privirea în broderia arătătoarelor Secession. 

Când, în sfârşit, auzi uşa de la intrare, se ridică 
dezmorţindu-şi braţele. 

Sebastian Pop sărută mâna femeii apoi buzele palide. 

Dăneţ îşi întoarse capul plictisit. „Ce naiba, ăştia n-au 
dormitor?!“ 

Îşi aminti, cu un gen de orgoliu masculin, că la el acasă 
lucrurile se petrec altfel. Se schimbau îmbrăţişări la 
revelion ori despărţiri care depăşeau un trimestru. 

Pop era un bărbat chipeş cu ochi foarte frumoşi. Silueta 
zveltă - genul de siluetă pe care toate hainele cad bine 
dând senzaţia ochiului superficial că ar fi vorba de o grijă 
exagerată pentru exterior - avea mişcări brusce, neliniştite, 
trădând un temperament nervos. Bărbia moale, nesigură 
determina femeile să uzeze de calificative mai puţin 
generoase. Cu înclinarea aceea caracteristică a capului 
spre umărul drept, se pronunţau aproape invariabil: 
„Mda... Nu e râu...“ 

Angela se ridică adunându-şi caietele. 

— "Trec dincolo, Olimpiu vrea să discute cu tine, şi apăsă 
semnificativ pe acel „cu tine“. 

Bărbatul deschise braţele larg. 

— Te rog să rămâi, draga mea, ştii bine că n-avem 
secrete. Maiorul îşi reprimă un scrâşnet. 

— Nu, Stena, mă duc. Am de lucru... 

Închise uşa cu precauţiuni infinite. „Să nu sară vreun 
milimetru de zugrăveală“, gândi maiorul şi se aşeză iar. 

— S-a întâmplat ceva? 

Dăneţ băgă mâna în buzunar şi scoase o cutie 
dreptunghiulară. 

— Ce zici de asta? 


Sebastian Pop apucă cutia cu gesturi delicate. Lucra la 
secţia istorică de pe lângă Academie şi era socotit drept 
unul din oamenii cei mai avizaţi în materie de obiecte de 
artă. 

Se ştiau de mici, de pe vremea când mergeau împreună 
la şcoala primară din comuna alăturată. Iarna, în 
întunericul albastru al dimineţii, traversând păduricea plină 
de umbre, îşi auzeau inimile bătând de frică. 

Scoteau mănuşile din lână aspră, cu un singur deget, 
prinse cu un şiret pe după gât şi îşi încleştau degetele reci. 
Şopteau înfrigurat privind în jur: „Dac-o fi şi-o fi... să murim 
împreună!...“ 

Mai târziu, îşi aminteau de fiecare dată râzând: „Dac-o fi 
ŞI-O fi...“ 

Nu se despărţiseră niciodată. Nevestele nu se prea 
agreau - nimic făţiş, definitiv, chestie de zâmbet şi nuanţe şi 
evident observaţii sarcastice în intimitate pe seama 
celeilalte - dar aceasta era altă poveste... 

Degetele lungi, uşor îngălbenite, dădură la o parte stratul 
de vată. Pop scoase o exclamaţie subţire şi ridică spre 
lumină piatra verde, de o limpezime fluidă, prinsă într-o 
gheară de aur. Luă apoi de pe birou o lupă, închise un ochi 
şi începu să o învârtească. 

Maiorul îi urmărea mişcările în tăcere. 

— Smaragd! Lucrătura e primitivă, dar calitatea şi 
valoarea incontestabile. Secolul 1. 

Puse piatra la loc în cutie. 

— Cum poţi fi atât de sigur? se interesă maiorul. 

— Cum adică? 

— Chestia cu secolul. 

Expertul râse: 

— Simplu! Stilul manoperei, maniera de şlefuire, 
calitatea şi felul în care a fost turnat aurul trădează epoca. 
Contemporanii lui Benvenuto Cellini, ca să nu mai vorbim 
de domnia sa, aveau altă mână decât meşterii noştri aurari, 


de pildă. Se simte imediat. Individualizată epoca, treci la 
identificarea artistului. Dar divaghez... 

Maiorul băgă cutia în buzunar. 

— E autohtonă? 

Sebastian Pop înclină capul. 

— Ai auzit de tezaurul de la Sâmburegşti? 

— Am citit ceva în ziare. 

— Ei, bine, smaragdul a fost scos dintr-o piesă compusă 
din, şase sau şapte bucăţi, cunoscută sub numele de 
Brăţara Davei. Nu-mi dau seama cum ţi-a căzut în mână. 

— Unde se află acum tezaurul? 

— Pentru moment, la Muzeul de Arheologie. 

— Publicul are acces? 

— Habar n-am. În principiu, de la descoperirea ori 
achiziţionarea unei piese şi până la expunerea ei trece un 
timp. Formalităţi, alcătuirea de cataloage, tot felul de 
aiureli. Într-un cuvânt, birocraţie. 

Uşa de la dormitor se deschise. 

— Stena, nu ţie foame? Olimpiu m-a refuzat... 

Maiorul se ridică. 

— Ai mâine dimineaţă o jumătate de ceas liberă? 

Sebastian răsfoi o agendă. 

— Da, cred că s-ar putea. [i-ar conveni la 12 fără un 
sfert? 

— Perfect, vin să te iau cu maşina. Adăugă cu voce tare: 
Servus, Angela! 

Femeia îşi scoase din nou capul: 

— La revedere, sărută fetele... 

Maiorului îi alunecă colţul gurii. Fetele erau soacră-sa, o 
mătuşă de 87 de ani, care se lăuda oricui voia s-o asculte că 
mănâncă pensia statului de nu ştiu câte decenii, şi fosta 
doică a nevesti-si, cam acelaşi leat... 


Maşina miliției înainta pe drumeagul accidentat. Maiorul 
asculta amuzat expunerea lui Sebastian Pop pe tema 
fabuloaselor comori pe care pământul continuă să le 
ascundă. Reporterul Mihai Mihai, trimisul special al revistei 
Magazin Arheologic îşi nota în fugă unele observaţii, 
evitând privirea ofițerului. Avusese proasta inspiraţie să 
vină în blue-jeansi... 

Curând, Muzeul de Arheologie, fosta vilă a armatorului 
Manasian, se profila la capătul unei pajişti enorme. Poteca 
din piatră măruntă de calcar se bifurca îmbrăţişând havuzul 
de la intrare. Maiorul privi insistent spre una din ferestrele 
întunecate. 

— Suntem aşteptaţi. Al doilea geam deasupra marchizei. 

Sebastian şi reporterul avură timp să observe o perdea 
care se lăsa uşor... 


Dale mari de ciment înconjurau clădirea. După câţiva 
paşi, expertul se opri împietrit. O sirenă de alarmă 
izbucnise brusc. Patru dulăi alergau în salturi lungi, lătrând 
nervos. 

— Înapoi! 

Sebastian se retrase. Sirena încetă subit. Un fluierat 
subţire şi câinii se opriră. 

— Actele dumneavoastră! 

În spate, la câţiva metri de maşină, doi subofiţeri din paza 
exterioară îi măsurau circumspecţi. 

Maiorul se legitimă, adăugând: 

— Ingenios sistemul de alarmă. Mecanismul e declanşat 
prin apăsarea dalelor. Din păcate, elementul surpriză se 
epuizează repede, nu poţi greşi de două ori.. 

Înăuntru, un bărbat de 40—45 de ani, cu nas ascuţit şi 
ochi de viezure, ascunşi în spatele unor ochelari, privi 
indiferent legitimaţia maiorului şi, fără să spună un cuvânt, 
indică o încăpere din apropiere, apoi dispăru pe scara 
somptuoasă ce ducea la etaj. 


— După înfăţişare, aş paria că este secretarul muzeului, 
făcu Dăneţ. 

O plăcuţă frumos caligrafiată avertiza că în spatele uşii 
masive de stejar se află biroul directorului. Uşa se deschise 
pe neaşteptate. 

— Poftiţi, domnule maior. 

Dăneţ aruncă spre Sebastian o privire iute: „Când naiba 
ne-o fi anunţat?!“ 

Dinu Holban, directorul muzeului, aparţinea genului de 
indivizi care se iau în serios, conştient de importanţa 
funcţiei. Rece, dar politicos, îi invită să ia loc, apoi apăsă pe 
un buton. O draperie se dădu la o parte, făcând loc femeii 
de serviciu. 

— Cafele. 

Rămaşi singuri, directorul îşi împreună degetele într-un 
gest semnificativ. Aştepta cu superioară resemnare. Părul 
alb contrasta flagrant cu faţa de copil. O gravitate impusă, 
jucată, se desprindea din întreaga lui înfăţişare. 

Omul era cocoşat, dar părea să facă totală abstracţie de 
acest amănunt. Maiorul nu desluşi nimic în atitudinea 
directorului, ţinând de nefericitele complexe pe care le 
generează în mod obişnuit o malformaţie. Deodată, avu 
sentimentul de a-l mai fi văzut undeva. În minte îi răsări 
Someşana, restaurantul unde mâncase cu Moşoianu. „Acolo 
parcă...“ Dar era foarte posibil ca la mijloc să fie o confuzie 
provocată de asemănarea siluetelor ieşite din comun. 

Femeia aduse cafelele. 

— Repede se mai lucrează aici! şopti reporterul. 

Dinu Holban aşteptă până ce femeia dispăru, apoi zise: 

— Vă ascult. 

— Aş dori, începu maiorul calculându-şi pauzele, să vă 
întreb câte ceva despre tezaurul de la Sâmbureşti. 

— Toţi care ne vizitează vor să ştie câte ceva despre 
tezaur. Ce anume vă interesează? 

— Când l-aţi văzut ultima oară? 

Directorul răsfoi calendarul de pe birou. 


— Cincisprezece septembrie, ora zece dimineaţa. 

— Adică acum trei săptămâni. 

— Exact. 

— V-a atras ceva atenţia? 

— În ce sens? 

— N-aţi constatat nici o lipsă? 

Dinu Holban râse teatral: 

— Aveţi haz... Mi-ar place să cred, domnule maior, că nu 
v-aţi deplasat până aici pentru asemenea glume. Lipsă?! 
Lipsă din tezaur?! Dumneavoastră aţi observat cum este 
asigurată paza? Ştiţi că cine intră şi iese din depozit este 
supus unui examen Roentgen capabil - nu-i aşa - să 
detecteze şi un vârf de ac? Încăperea e blindată cu plăci de 
oţel şi... 

— Cu toate acestea, făcu expertul, una din bijuterii a 
părăsit această clădire. 

— Exclus! 

— Brățara Davei a fost sustrasă. 

— Este o aberaţie! 

Maiorul puse smaragdul pe masă. Pupilele directorului se 
dilatară, privind-o ca hipnotizat. Mâinile îi tremurau. 

— Îl recunoaşteţi? 

— Nu se poate! Nu se poate! 

Apăsă pe un buton. Omul cu ochi de viezure deschise uşa. 

— Apropie-te, Cezar! 

Secretarul înainta spre birou cu un aer detaşat. 

— Priveşte! Priveşte! bâigui Dinu Holban. Dumnealor 
pretind că asta-i o piatră din Brățara Davei! Că a fost 
sustrasă! Celălalt o cercetă câteva clipe, apoi rosti apăsat, 
cu ton de sentinţă: 

— Exclus! 

— V-am spun eu? Dinu Holban răsuflă uşurat. Desigur, 
avem de-a face cu o copie excelentă, dar... 

Dăneţ îl întrerupse: 

— Muzeul nu are un specialist? 


Directorul recurse pentru a treia oară la butoanele de pe 
birou. Curând îşi făcu apariţia un tip scund şi masiv, 
restauratorul muzeului. Observă piatra solitară şi se 
apropie grăbit. 

— Aţi desfăcut-o? 

— Cum? Uită-te bine la ea! 

— Cunoaşteţi bijuteria? se interesă maiorul, fără să-i 
slăbească din ochi pe cei doi. 

— Brăţara Davei? Cum să nu! E una din piesele 
componente. Aşa a şi fost concepută. De altfel, dumnealui, 
ca expert, poate să confirme, şi-l arătă pe Sebastian Pop. 

Dinu Holban rămase cu gura deschisă, fără să poată 
articula un sunet. 

Pervazul ferestrelor de pe coridor demonstra grosimea 
zidurilor. Grilaje de fier ancorate puternic în piatră făceau 
practic imposibilă orice tentativă de pătrundere pe această 
cale în imobil. 

Maiorul reţinu țesătura de fire a unor complicate sisteme 
de alarmă. 

— Armatorul Manasian, explică directorul şi-a luat toate 
măsurile de precauţie, ca nimeni să nu poată ajunge în 
depozit. Experții ministerului au cercetat amănunţit 
arhitectura clădirii, fără să descopere intrări mascate. Am 
instalat cele mai moderne semnale de alarmă... 

— Adică, în principiu, interveni Dăneţ, este cu neputinţă 
ca cineva să fi pătruns din exterior. 

— Absolut! 

O anticameră de dimensiuni reduse, prevăzută cu un 
aparat Roentgen, preceda depozitul propriu-zis. Uşa masivă 
de oţel, ultima expresie a tehnicii safe-ului, purtând firma 
constructorilor elveţieni, se deschise după ce Dinu Holban o 
descântă îndelung, potrivind cifrul. 

Depozitul era o încăpere pătrată cu pereţii acoperiţi în 
întregime de plăci mari de oţel nituite la margini. În mijloc 
trona vitrina cu cele 568 de piese ale comorii de la 
Sâmbureşti. Se aşternu liniştea. Ochii priveau fascinaţi 


giuvaerurile.  Brăţări barbare cu  încrustaţii stranii, 
urmărind o simetrie fermă, cercei, inele, broşe de toate 
dimensiunile, smaragde sau rubine de un roşu sângeriu, 
fixate pe lame de aur a căror destinaţie cu greu o puteai 
ghici, ace de păr cu pietre preţioase la capete... 

Sebastian Pop şi reporterul se apropiară de fotografia 
unui băietan de vreo 13-14 ani, cu ochi mari şi curioşi, cu 
părul bălai căzut pe frunte. Citiră dedesubt: Mitruţă Asaftei. 

„..„.Şi nu o dată, megieşii au auzit în după-amiezile de 
vară mustind de soare, glasul cumetrei lleana Asafitei, 
răscolind Valea Zbirului: 

Mitruţă! Mitruţă! Acasă, Mitruţă! 

Mitruţă cel sturlubatic colinda la vremea aceea văgăunile 
şi grohotişurile din împrejurimi cătând să găbuiască 
păsărelele prin cuiburi... Şi într-o zi, pogori muntele în fugă 
năpustindu-se valvârtej pe uşa primăriei: 

Eu, bade Dumitre, am găsit o comoară! 

Ce-ai căpiet, mă băiete? i-o întoarse primarele. 

Apoi dacă nu crezi, urcă matale oleacă şi-i vedea cu ochii. 

Cei de la primărie, ştiindu-l pe Mitruţă un fel de Păcală, 
nu s-au urnit până ce băiatul nu le-a adus ca prubă o salbă 
de-ţi lua ochii nu alta...“ (Fragment din relatarea lui lon a' 
lui Vasile Sfetcu, ţăran din comuna Sâmbureşti).“ 

Mihai îşi aminti cu nostalgie despre reportajul pe care-l 
scrisese atunci, în ziua când comoara fusese scoasă la 
lumină. Chipul lui Mitruţă îi stăruia înaintea ochilor... 

— Aici era Brățara Davei, indică tulburat Dinu Holban un 
loc gol pe perna de catifea. 

Maiorul nu se întoarse. Cercetă pereţii atent, apoi reveni 
în mijlocul încăperii, privind jur împrejur. 

Undeva sus, la o palmă de tavan, descoperi gaura de 
aerisire prevăzută cu un ventilator şi asigurată de gratii 
masive. 

— Unde corespunde? 

— Deasupra gheretei de ia intrare, răspunse Dinu 
Holban. Nimeni nu se poate apropia şi, dacă observați, 


nimeni nu poate ajunge până la ventilator. N-are cum! 

— Într-adevăr, făcu maiorul, nu are cum. Se întoarse spre 
expert: Ai observat ceva, Stena? 

— Nu. Toate pietrele sunt autentice. 

Dăneţ continua să privească încăperea. O pânză de 
păianjen atârna de tavan ca o zdreanţă. 

— Cine face curăţenie aici? 

— Femeia noastră de serviciu, spuse Dinu Holban. Şterge 
praful cam de două ori pe lună. Nu-i aşa, Cezar? 

Maiorul îşi întoarse capul. Un licăr de batjocură stăruia în 
privirea omului cu ochi de viezure. 

Individul începea să-l irite. 


Picior peste picior, Cezar Teodosiu, secretarul muzeului, 
îşi aprinse cu dezinvoltură o ţigară Camel, pe care o ţinea 
ciudat, la îmbucătura degetelor. 

„Un afectat care vrea cu tot dinadinsul să epateze“, îl 
caracteriza în gând Dăneţ. 

Secretarul îi suportă privirea fixă, apoi îşi scoase 
ochelarii şi începu să-i şteargă metodic cu o bucăţică de 
piele de căprioară fixată într-un etu cu monogramă de 
email. Zâmbi, arătându-şi dinţii mari şi galbeni înşurubaţi în 
gingii palide, devitalizate. 

— Găsiţi că am un cap interesant? 

— Evident, spuse maiorul abia mişcându-şi buzele. Altfel 
nu mi-aş pierde vremea cu dumneavoastră. 

Ochii înguşti, de viezure, sclipiră întinzând reţeaua de 
riduri. 

— Ocupaţi de mult postul de secretar al muzeului? 

Pusese întrebarea urmărind pe fereastră plecarea 
expertului. Sebastian Pop urca în maşină strângând 
îndelung mâna reporterului. Caroseria albastră strălucea în 
soare. 


Se întoarse, învăluindu-l pe 'Tleodosiu într-o privire lungă: 

— Aştept. 

— Ce sens are întrebarea dumneavoastră, când, de bună 
seamă, v-aţi informat deja? 

— Folosiţi aceleaşi eschive şi în cadrul relaţiilor 
profesionale, sau trebuie să înţeleg că mă bucur de un 
tratament special? 

— Trebuie să înţelegeţi un singur lucru: că faptul de a mă 
afla aici, în contextul împrejurărilor date, fiind obligat să 
răspund la întrebările dumneavoastră suspicioase, îl 
consider drept o ofensă personală. 

— Am luat notă, făcu maiorul sec. De când lucraţi la 
muzeu? 

— De la înfiinţare. 

— Adică? 

— Unsprezece decembrie 1955. Zâmbi insolent: Minutul 
şi secunda îmi scapă. Regret. 

Dăneţ îl măsură intrigat. „Ce-i cu ăsta?!“ 

— Aţi mai avut neplăceri in legătură cu tezaurul 
muzeului? 

— V-ar fi ajuns la cunoştinţă. Ba, dacă ar fi să mă iau 
după ultimele evenimente, păreţi mai informat decât 
păgubaşul. 

— Am formulat întrebarea pentru dumneavoastră 

— Nu ştiu să fi existat incidente. Firesc, de altfel, faţă de 
eficacitatea măsurilor noastre de siguranţă. 

— Inoperante însă faţă de personalul muzeului. 

Secretarul îşi încleştă degetele pe braţul fotoliului. 

— Ce vreţi să insinuaţi? 

— Domnule dragă, făcu Dăneţ, eu nu insinuez, nu-mi 
permite timpul. Remarc! Sistemul dumneavoastră de 
securitate nu reprezintă un mister pentru funcţionarii 
acestei instituţii. 

— Am impresia că nu v-aţi dat osteneala să priviţi în jur. 
În primul rând, safe-ul e blindat, iar cifrul nu-l cunoaşte 
decât directorul. O reţea complicată de semnale împânzeşte 


încăperea, iar fiecare pas pe o rază de 3 metri de la vitrina 
casei de fier declanşează o ploaie de gaze lacrimogene. 

— Despre toate acestea am mai auzit, îl întrerupse 
maiorul. Sunt destinate neavertizaţilor. 

— N-am terminat. Culoarul care duce la depozit e blocat 
şi cea mai mică încercare de forţare a uşii de oţel, simpla 
apăsare pe clanţă dezlănţuie o alarmă capabilă să trezească 
cinci cartiere, iar sistemul e legat direct de miliția de sector. 
Vi le-am enumerat ca să înţelegeţi că, deşi cunoaştem 
capcanele, nu le putem ocoli. Precizez, în plus, că sistemul 
de securitate, unic la noi în ţară, a fost pus la punct şi în 
vederea depozitării tezaurelor de valoare deosebită. 

— Cum vă explicaţi atunci sustragerea brăţării? 

— Nu încerc să mi-o explic. 

— Adică? 

— Nu încerc să-mi explic acest furt. Consideraţi, vă rog, 
afirmaţia mea în sensul ei cel mai propriu şi nu căutaţi 
subtexte. 

Dăneţ îl privi atent. Secretarul afişa o rea-voinţă nudă, 
fără efortul unor paliative de circumstanţă. 

— Nu vă interesează soarta obiectelor din muzeu? 

Teodosiu îşi întinse atât de mult buzele, încât nasul lung 
şi subţire păru că atinge incisivii lăbărţaţi. 

— De ce adică aş fi eu mai interesat decât oricare alt ins 
de pe stradă? 

Cu ochii în jos, Dăneţ se juca cu stiloul. 

— Care este profilul activităţii dumneavoastră? 

— Nu acela de paznic. 

— Nu mă interesează ceea ce nu intră în atribuţiile 
dumneavoastră, ci ceea ce intră. 

— Răspund de problemele - ca să zic aşa - externe ale 
muzeului. Schimburi de expoziţii cu  străinătatea, 
organizarea lor, întocmirea de cataloage etc. 

— Brățara Davei nu reprezintă un punct de atracţie al 
acestor vernisaje? 


— N-am dezbătut chestiunea în colocviu public, deci nu 
sunt în măsură să vă răspund. 

— Nici aceasta nu vă interesa... 

— Poate... 

— Pentru că brăţara nu vă aparţinea? 

— Pentru că nu-mi aparţine, sublinie secretarul. 

— În sfârşit, un răspuns limpede. 

Cineva bătu în uşă. În prag, restauratorul Iancu Pleşa 
zâmbea larg: 

— Ilertaţi-mă, am uitat aici o mapă cu nişte hârtii. 

— Vă rog să luaţi loc, îl invită Dăneţ. Secretarul se ridică, 
oferindu-i fotoliul. 

— Sunt liber, nu-i aşa? 

Părăsi încăperea leneş, cu paşi măsuraţi, fără să aştepte 
răspunsul maiorului. 

Restauratorul aşeză lângă el o servietă voluminoasă, din 
care scoteau gâtul câteva sticle înfundate cu coceni. Se 
explică, niţel stânjenit: 

— M-am repezit până în sat după nişte tulburel. Nevastă- 
mea îi mai pune o lingură de zahăr şi-l lasă aşa, ca lao 
săptămână. Îşi umezi buzele anticipând satisfacţii 
gurmande: Grozăvie! 

— Îmi închipui, făcu maiorul convenţional. 

Uşa se deschise şi reporterul Mihai se strecură înăuntru, 
păşind în vârful picioarelor. 

„De ce n-o fi călcând ca lumea? se întrebă Dăneţ. În fond, 
deranjul e acelaşi...“ 

— Ce părere aveţi de chestia cu brăţara? întrebă Pleşa, 
tamponându-şi ceafa de sudoare cu o batistă murdară. E 
fenomenal! 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

Omul ridică din umeri, neputincios. 

— Ce să vă spun, tovarăşe maior? Banca Angliei nu era 
mai asigurată ca giuvaerurile noastre. Dacă îmi zicea cineva 
că s-a furat Statuia Aviatorilor, eram mai puţin surprins. Ce 
nu pot eu însă pricepe e cum s-a mulţumit tâlharul doar cu 


brăţara. Aţi văzut ce-i acolo? Avere! Şi ce zic avere? Moft! 
Comoara lui Ali-Baba! Şi unui sultan i-ar sticli ochii. 

— Mi s-a spus că valoarea brăţaării e uriaşă. 

— Evident, evident. Dar dacă tot era acolo, putea să-şi 
umple buzunarele. 

— Din păcate, nu toţi salariaţii muzeului îşi pun 
asemenea întrebări. 

— Eroare. Eu sunt liber profesionist. 

— Cum adică? 

— Adică un fel de „azi aici, mâine-n Focşani“. Îmi place să 
fiu de capul meu. Meteahnă de copil orfan. 

Maiorul îl privi cu coada ochiului pe reporter care 
începuse să ia note. „Uite ce-l interesa pe el...“ 

— Vă convine situaţia? 

— Dacă am să vă spun că muncesc mai mult decât unul 
cu birou şi condică, n-o să mă credeţi. Sunt chemat de 
diferite muzee - nu-i nici o lună de când m-am întors de la 
Brukenthal - mă mai solicită şi particularii, vă spun drept, 
n-am nici când respira. 

— Când aţi văzut Brăţara Davei prima oară? 

— Acum cinci zile. Trebuia reparat un anou. 

— Şi de atunci? 

— Azi-dimineaţă, în biroul lui Holban. Evident, o singură 
piesă. 

— Cu ce ocazie vă aflaţi azi la muzeu? 

Pleşa râse: 

— Nu numai azi. Am fost şi ieri şi alaltăieri. Specialitatea 
mea nu sunt doar giuvaerurile, ci obiectele de artă în 
general. Tablouri, porţelanuri, tapiţerii. Muzeul a făcut în 
ultima vreme achiziţii importante. Aţi auzit, probabil, de 
licitaţia deschisă la moartea doamnei Lucescu văduva 
generalului, ăla decorat cu Mihai Viteazul. A ţinut tablourile 
într-o cameră igrasioasă. Crimă, domnule, crimă! Numai 
acolo şi ai de lucru câteva luni. 

— Aveţi obligaţia ca în acest răstimp să vă încadraţi în 
programul de muncă al muzeului? 


Iancu Pleşa se înfundă în fotoliu, împingând palmele în 
faţă: 

— Eu n-am orar, domnule, nu suport orar! La mine în 
casă nu există ceasornic! Vin când vreau, plec când vreau, 
însă treaba mi-o predau în termen. Adăugă confidenţial: Nu 
suport calendarul, iar tic-tac-ul îmi dă amețeli. Murim 
oricum. De ce să ne mai numărăm şi clipele? 

În spatele restauratorului, Mihai îşi flutură de câteva ori 
mâna la tâmplă într-un gest cu semnificaţie clară. 

Dăneţ îi ocoli privirea. 

— Puteţi, totuşi, aprecia la ce oră aţi sosit azi dimineaţă la 
muzeu? 

— Am călătorit în acelaşi autobuz cu directorul Holban. 
Bănuiesc deci că în jur de ora opt. 

— Când aţi plecat? 

— Puțin după ce aţi picat dumneavoastră. Mă aştepta 
omul cu tulburelul. 

— În acest interval, ora opt să zicem, şi sosirea noastră, 
nu aţi părăsit deloc muzeul? 

Pleşa privi nedumerit: 

— N-am ieşit. De ce să fi ieşit? Aveam mâncare la mine, 
mai adăugă în chip de argument suprem. 

— Cunoaşteţi istoria brăţării? 

— Aproximativ. 

— Când a fost adusă? 

— Din câte am auzit, acum trei săptămâni. 

— Aşadar, încă n-a fost prezentată publicului. 

— Evident! 

— S-a comunicat oficial în presă că brăţara va face parte 
din exponatele muzeului? 

— Până acum nu. Se mai discută eventualitatea de a fi 
trecută Muzeului de Artă. Holban însă se cramponează... 

Maiorul dădu din cap, dus pe gânduri. Întrebă încet: 

— Cum credeţi că a fost posibilă sustragerea brăţării? 

— Ei, aicea-i clenciul, tovarăşe maior. Cum? Care a făcut- 
o are cap, nu glumă. Nici acum nu-mi vine să cred. E ceva 


care pur şi simplu depăşeşte fantezia mea. Stau şi cuget de 
unul singur, o întorc pe toate părţile, dar nu văd cum a ieşit 
brăţara din depozit. Pentru că, practic, este imposibil, im- 
po-si-bil! 

Se ridică brusc din fotoliu, îşi înhaţă servieta şi, 
răsucindu-se pe călcâie, se precipită spre uşă. În prag se 
întoarse şi silabisi încă o dată: 

— Im-po-si-bil! 

Apoi dispăru. 

Maiorul şi Mihai se priviră nedumeriţi. Reporterul izbucni 
în râs: 

— Ăsta nu mai are nevoie de ceas cu cuc. Îl are în cap. 

Dăâneţ ridică din umeri. Important era altceva. Toţi se 
agăţau, într-o formulă sau alta, de acelaşi laitmotiv: 
depozitul e invulnerabil, furtul imposibil. Aproape că 
puneau întâmplarea pe seama supranaturalului. 


— Deci, nimeni nu a văzut, nu ştie şi nu bănuieşte nimic, 
făcu  Dăneţ îndată ce rămaseră singuri în biroul 
directorului. 

— Stăm bine, oftă Mihai, dar în sinea lui se bucura. i 
plăceau cazurile complicate, material generos pentru 
reportaje senzaţionale, în ciuda eternelor discuţii cu 
redactorul-şef. 

— Există un truc pe care nu-l pot sesiza... 

— La ce te gândeşti? 

— Dacă s-a lucrat în cooperativă. La urma urmei, e 
suficient ca cel cu Roentgenul să închidă o clipă ochii. O 
singură clipă. 

— Nu. Omul e de al nostru, trimis special ca să asigure 
securitatea comorii. E stupid... 

— Atunci? 


Sesiză un foşnet şi dintr-un salt îl îmbrânci, culcându-se 
amândoi la podea. O halebardă se înfipsese în peretele 
lambrisat, exact în locul unde stătuse câteva secunde mai 
devreme reporterul. 

Dăâneţ se repezi la fereastra deschisă. Pe terasă nu era 
nimeni. 

— Ce-a mai fost şi asta? întrebă Mihai stăpânindu-şi cu 
greu emoția. 

— Primul indiciu. În sfârşit, primul indiciu! 

— Nu înţeleg. 

— Cineva a încercat să te ucidă. 

Îl privea cu interes. 

— Pe mine? 

— Evident. „Ioporaşul“ îţi era destinat dumitale. 

— De ce? 

— Asta mă întreb şi eu. De ce? Dacă a riscat, înseamnă că 
are motive temeinice. Înseamnă că dumneata ştii anumite 
lucruri. 

— Eu?! 

— Există o corelaţie certă. Gândeşte-te. Nu ţi se pare 
cunoscută figura unuia sau a altuia dintre ei? 

Mihai avea o mină atât de deconcertată, încât Dăneţ cu 
greu îşi reţinu zâmbetul. Medită un timp, apoi răspunse 
evaziv: 

— Nu, cred că nu. Aşa mi se pare. 

— Gândeşte-te bine. Necunoscutul a încercat să te 
reducă la tăcere. De ce? Dumneata ştii ceva! 

— Poate... poate pentru că eu am scris reportajul atunci 
când a fost descoperită comoara. 

— Ar fi un punct de plecare. 

—  Veniseră ziarişti din toată ţara, fotoreporteri, 
oficialități, operatori de cinematografie, experţi... Confraţii 
din provincie mişunau pe lângă casa lui Mitruţă. Ştiţi cum 
sunt reporterii... 

— Vreun incident? 


— Am schimbat câteva cuvinte „tari“ cu unul din 
arheologi. Insistam să văd comoara şi m-a cam repezit. 

— Mda! 

Maiorul cercetă halebarda cu luare-aminte, apoi o 
înfăşură într-un ziar aflat pe birou având grijă să nu 
distrugă eventuale amprente. 

Sirena de alarmă izbucni pe neaşteptate. Reporterul se 
precipită spre ieşire. 

— Stai! 

Se opri descumpănit. 

— Poţi să fii convins că a doua oară necunoscutul nu-şi 
mai greşeşte ţinta. 

— Bine, dar... 

— Rămâi pe loc. Încuie uşa şi nu deschide nimănui 
indiferent ce motive ar invoca. Închide fereastra şi trage 
jaluzelele. 

Dăâneţ părăsi biroul. Reporterul ascultă un timp 
zgomotele de pe hol, apoi privi pe geam. 

Noaptea cobora diluând conturul copacilor din fundul 
parcului. Zări o umbră furişându-se pe sub fereastră. 
Sirena încetă brusc. Auzi un clinchet uşor şi întoarse 
repede capul. Cineva apăsa pe clanţă. 

Din nou se aşternu liniştea. Străbătu încăperea în lung şi 
în lat, încercând să-şi orânduiască gândurile. 

Telefonul sună. Reporterul ezită, apoi ridică receptorul. 
Cineva se interesă în şoaptă: 

— 'Tovarăşul Mihai? 

— La telefon. 

— Veniţi imediat în sala de arme. Maiorul Dăneţ a fost 
asasinat. 

Reporterul părăsi biroul străbătând culoarele în fugă. 

Se auzi un țipăt, o chemare disperată: 

— Ajutoor... 

Derutat, Dăneţ ezită în faţa celor câteva uşi care dădeau 
în hol. 


Mihai alerga printre armuri răsturnând totul în calea 
urmăritorului. O secure scurtă, romană, azvârlită din spate 
îi atinsese umărul. Panica îl făcu să nu simtă durerea. 
Continua să alerge căutând disperat ieşirea. Un labirint 
îngrozitor de scuturi, halebarde şi oameni de fier cu coifuri 
grele peste ţeste inexistente. Dintr-o dată nu-l mai auzi pe 
cel din spate. Îşi auzea doar inima izbind parcă în tot 
trupul: în piept, în tâmple, în ochi. Sângele se amesteca cu 
sudoare. Pe neaşteptate, de după o archebuză medievală, 
ţâşni un trup sub povara căruia se prăbuşi. O bucată de 
brocart, desprinsă cine ştie de unde, îi căzu pe faţă, 
sufocându-l. Mâini puternice îi strângeau gâtul. Ridică un 
genunchi înfigându-l în pântecele agresorului, dar acesta 
lunecă uşor într-o parte. Degetele acelea tari, cu articulaţii 
de oţel, i se înfipseră în grumaz. Începu să se zbată cu 
mişcări dezordonate. Cercul de fier din jurul gâtului slăbi, 
dar o lovitură puternică în frunte îl făcu să-şi piardă 
cunoştinţa. 


Capitolul IV 


COCOSATUL VERIFICĂ 


Restaurantul Copăceni era aşezat pe colţul străzii între 
o găzărie şi un şir de căsuțe coşcovite cu lemnăria strâmbă. 
În spate, grădina de vară, cu ciment murdar şi scaune de 
fier, se isprăvea într-un gard de şipci completat cu sârmă 
ghimpată. După gard, un maidan lung, întunecos. 

Azimioară studie amplasarea localului. 

Îşi trecu palma prin barba nerasă de câteva zile. Se 
„costumase“ sub ochii experţi ai maiorului, încuviinţând cu 
clătinări scurte de cap câte un amănunt. Purta o haină 
veche în dungi, şifonată în dreptul încheieturilor, şi un 
tricou cafeniu în care înghesuise un fular de mătase roşu. 
Îşi trase pe ochi şapca de catifea reiată cu un nasture plat 
în creştet, simțind oarecare trac. 

Debutul locotenentului Azimioară în lumea infractorilor 
fusese hotărât de maiorul Dăneţ ca urmare a omorârii 
arheologului Damian, unica pistă în afacerea spargerii de la 
Muzeul de Arheologie. 

Supravegherea  ciudatului chelner de la Someşana, 
Răpcău Valentin, zis Dudă, deschise o pârtie în masa de 
umbră care camufla furtul. Dudă îşi petrecea serile libere în 
aceeaşi cârciumă din "Tei, înconjurat de aceiaşi oameni... 

Apăsând pe clanţa uşii, Azimioară revăzu, într-o 
succesiune de imagini tulburi, dosarele vechi - performanţe 
infracţionale - studiate în arhivă şi chipul speriat al 


responsabilului de la Copăceni, palid şi pirpiriu, încercând 
să reţină indicaţiile lui Dăneţ. 

În local era fum şi gălăgie. Cândva fusese decorat cu 
oarecari pretenţii - tapet de plastic, cretoane vesele, 
reproduceri înrămate - dar acum totul arăta jalnic şi 
jerpelit. 

Mesele erau ocupate, mulţi consumatori stăteau în 
picioare, ţinându-şi în mână paharele cu alcool. 

Locotenentul Azimioară se opri descumpănit, căutând un 
loc. Se îndreptă plictisit spre tejghea şi, sprijinindu-şi 
coatele de tabla udă, trecu în revistă rafturile cu sticle. 

Weinbursch-ul, şubredul său complice, îl privi pieziş. Cu 
mişcări iuți, turna băutura în ţoiuri. 

Azimioară salută, ducând un deget la cozorocul şepcii şi 
ceru scurt: 

— Un rom! 

Infiltrarea printre amicii lui Dudă, trebuia să aibă loc de 
la sine, fără să se simtă premeditarea. 

„Ai grijă, îl avertizase Dăneţ. Impune-te, nu te da în lături 
de la demonstraţii, dar procedează fără ostentaţie. Dacă nu 
se iveşte nici un prilej, renunţă. Băieţii au fler! Şi, mai ales, 
nu te arăta curios...“ 

Se uită ca din întâmplare prin cârciumă. Bărbaţi cu ochi 
injectaţi de alcool, se apostrofau familiar. 

În mijloc, la una din mese, trei indivizi beau vermut din 
pahare mari, groase. Printre ei, locotenentul îl recunoscu 
pe Dudă. Povestea ceva cu voce joasă. Un tip masiv, cu 
expresie obtuză şi o ureche mai scurtă, fără lob, părea că se 
distrează copios. Din când în când ardea câte o palmă pe 
spinarea ospătarului de la Someșana, exclamând printre 
hohote de râs: 

— 'Ete al dracului! 

— Este, Jeane? 

Lângă mătăhălosul Jean, un blond cu faţa bătrânicioasă 
zâmbea meschin, încercând să-şi camufleze dinţii verzi, 


cariaţi. Mâna lungă, îngustă şi îngrijită, sugera performanţe 
de stil în studiul buzunarelor. 

— Fii atent, bă, Grecule, aici! 

Blondul îşi întoarse ochii. 

— Stai să vezi, acuma vine chestia mare... 

Jean îl opri cu plama, strigând weinbursch-ului peste 
mese: 

— Mai adă o baterie! 

De după tejghea, omul se pregătea tocmai să-i toarne lui 
Azimioară în paharul vărsat jos, pe furiş. Auzind comanda, 
responsabilul se execută prompt apucând sticla cu vermut 
şi lăsându-l pe locotenent să aştepte. 

Acesta ciocăni în tejghea, arătând paharul gol. 

— Întâi acilea! Ca la moară! Care cum vine. 

Omul îl privi surprins, dar continuă să desfacă sticla cu 
vermut. 

Locotenentul făcu vânt scrumierei de-a lungul tejghelei, 
răsturnând câteva pahare. 

— E unul care nu-l lasă în pace pe Nicu, observă Grecu. 

— Care eşti, mă, ăla? făcu Jean, săltându-şi capul ca şi 
cum nu-l putea vedea pe locotenent. 

Azimioară nu se întoarse. 

— Ăla grasu”, cu streaşină pe ţeastă. 

— Cine?! se miră Jean începând un joc în oare replicile se 
schimbau cu voce tare ca şi cum cel vizat n-ar fi fost de faţă 
sau n-ar fi auzit. Fleţu' ăla de zici că-i plouă-n gură? Nu se 
poate, şi făcu un gest scârbit. 

— Ăla-i, dom'le insistă blondul. Cică de ce nu-l serveşte 
Nicu, primul. 

În local se făcu brusc linişte. Weinbursch-ul, încurcat luă 
paharul din faţa locotenentului. Suflă printre dinţi: 

— Mai bine aţi pleca. 

Azimioară spuse tare: 

— Un rom! 

Jean se ridică de la masă. Cu o mişcare iute îi dădu peste 
mână locotenentului, care scăpă paharul. 


Azimioară se întoarse şi, măsurându-l în linişte, întrebă 
calm: 

— 'Ţi s-a făcut de policlinică? 

Se auziră exclamaţii de surpriză, repede reprimate. 

Jean nu-şi crezu urechilor. 

— Ce-ai zis? 

— "Te mănâncă pielea, neică, şi n-am chef să-mi 
murdăresc manşetele. Se adresă apoi responsabilului 
aiurit: îmi dai, dom'le, romu' ăla sau aşteptaţi avizul 
dumnealui? 

În aceeaşi clipă, Jean îşi repezi pumnul ca un baros, 
țintindu-i figura. Azimioară plecă scurt capul şi individul izbi 
puternic zidul. Scoase un icnet scurt. Profitând de derută 
locotenentul îi apucă braţul şi acţionându-l ca pe o pârghie, 
dădu peste cap matahala care rămase lată pe cimentul 
murdar. 

Dudă se ridică părăsind repede localul. Grecu îşi privi 
şişul cu un surâs enigmatic, apoi îl băgă în buzunar. 

— Stop! E de al nostru. Gata balu'. 

Fără să-i dea atenţie, Azimioară îşi turnă bere pe mâini, 
frecându-şi sistematic degetele. Şi le şterse apoi, la fel de 
tacticos cu o batistă cât un cearşaf. Îşi reluă locul la tejghea 
urmărit buimac de Nicu. 

— Romul şi fă curat pe jos, dispuse indicând trupul celui 
căzut. 

Grecu se apropie, luându-l amical de braţ. 

— Bea-l cu noi, şefule! Facem cinste de bună cunoştinţă! 

Locotenentul se lăsă greu: 

— N-am nevoie de cinste! Beau cât mă ţine buzunarul. 

— N-o lua aşa, nene, râse blondul. Ce? Am zis că n-ai 
lovele? Şi parcă-ţi strică mai multe? 

Azimioară simulă un licăr de interes şi-l urmă cu oarecari 
îndoieli. 

Se adunară din nou la masă. Jean îl privea pe locotenent, 
spre surpriza acestuia, cu admiraţie şi chiar cu simpatie. 


— Nicule, strigă blondul, ia vezi ce ai prin magazie! Da' 
ceva mai de soi, să-l omenim pe dumnealui. Pune-ne şi nişte 
fleici. Se întoarse spre Azimioară: Cum îţi zice, şefule? 

— Grasu! 

Celălalt râse: 

— Şi mai cum? 

— Ce, nu-ţi ajunge? 

Jean îi întinse mâna zdravănă. 

— Îmi placi, vere! Mi-ai sucit oasele, dar încaltea prinsei o 
figură. 

— Ce facultate? 

— Sorbona. 

— Văcăreştii săracii! se căina Jean. Când am fost eu 
ultima oară... 

Grecu îl privi iute: 

— Lasă amintirile, Jeane! 

Responsabilul aduse mai multe sticle de spumos. 
Locotenentul simţi că i se face greață. Ciocniră paharele. 

Jean îşi plescăi limba cu deliciu: 

— Când m-oi chivernisi, numa” d-ăsta beau! 

— Păi ce aştepţi? 

— Chenzina, opina Grecu. Îl privi în ochi pe Azimioară: 
Ce-nvârţi? 

Locotenentul îşi muie buzele în pahar, dar nu răspunse. 

Grecu şi Jean schimbară priviri semnificative. 

Nicu aduse fripturile, hălci mari de carne, presărate din 
belşug cu piper şi cimbru. Puse la mijloc un castron enorm 
cu salată. 

Oamenii mâncau bine dispuşi, schimbând replici iuți, 
grăbiţi să înghită bucăţile din care picurau boabe de sânge. 

Nicu mai aduse un rând de sticle, apoi o tavă cu cârnaţi 
groşi, sfârâind în grăsime. 

— Ăştia-s de la mine, făcu Jean. 

Grecu izbucni în râs: 

— Ai avut parastas în familie? 

— Trăiţi bine p-acilea, constată locotenentul. 


Blondul îl privi lung: 

— Mulţumim lui Dumnezeu, n-a dat seceta. 

— Aha, înţelese Azimioară. 

Localul se goli treptat. Oamenii cerură socoteala şi 
plecară unul câte unul. Ajutat de bucătăreasă, weinbursch- 
ul strânse tacâmurile, paharele, feţele de masă. Cu un teanc 
de bani pe tejghea şi un chitanţier începu să facă socoteli. 

Jean, ameţit, îl luase pe locotenent de gât şi făcea 
confesiuni: 

— Eram pe atunci cu una, lănţica, fata lui Didu Ochi de 
Sticlă. Tre' să-l ştii, ce naiba? Avea un ochi negru, de la mă- 
sa, şi ălălalt verde, că nu găsise asortat la prăvălie. 

— Da, da, îşi aminti Azimioară. Lucra prin Dudeşti... 

Weinbursch-ul se tot foia printre mese, părând să caute 
ceva. 

— Ce-ai pierdut, Nicule? 

— Cheia de la casa de fier, don' Grecu. Oi fi rătăcit-o 
atunci, în vânzoleală, mama ei de cheie. 

— „şi vine într-o zi la mine Ochi de Sticlă. „Ia ascultă, bă 
Jeane! Ce-ai de gând cu fata?“ 

— Dă-o naibii de cheie, spuse Grecu. Faci mâine alta! 

— Mă nenorocesc! Unde pui banii? Mă prinde un control 
şi mă bagă la delapidare. 

Jean, plictisit de întreruperi, ţipă: 

— Gura! Să nu-ţi delapidez eu una! 

— Ce vrea ăla? se interesă Azimioară, simulând ameţeala. 

— Pe mă-sa, cică a pierdut cheia de la chimir. 

— Şi ce? 

— Nu poa' să bage banii în casă. 

— D-de ce nu i-o deschideţi careva, se bâlbâi 
locotenentul, părând sincer surprins. 

— Da' ce crezi, nene, că aia-i puşculiţa lui bunica? S-o 
forţezi cu briceagul? 

— Da' de care-i? 

— Uită-te! 

Locotenentul încercă să se ridice. 


— Pe cât că v-o deschiz? 

— Las-te, neică, îl aţâţă Jean. Aia-i chestie grea. 

— Pe cât? se încăpăţână Azimioară. 

— Pe încă un rând de spumos, stabili blondul. Adică trei 
fiole. 

— În regulă! Unde-i drăcia? 

Se ridicară toţi, amuzaţi. Locotenentul mergea în faţă, 
clătinându-se. Îl auzi în spate pe Grecu: 

— E matolit rău! 

Se opriră lângă casa de fier verde, ca un cub, cu un clonţ 
nichelat înfipt în pântecul de oţel. Îl priveau cu ochi 
strălucitori. 

Azimioară îşi dezbrăcă haina şi-şi suflecă mânecile. 
Scoase o lamă flexibilă de oţel şi o introduse în broască, 
apoi îşi lipi urechea de seif, mişcând uşor vergeaua în 
diferite sensuri. Cu mâna cealaltă, pipăia peretele casei de 
bani, căutând să intercepteze anumite vibrații. Brusc, mâna 
care tatona se opri. Rămase câteva secunde nemişcat. 
Apăsă tare pe lamă şi se auzi o declanşare metalică. 
Zâmbind, trase de mâner şi uşa groasă se deschise. 

Pe chipul weinburseh-ului alunecă un zâmbet. Ceilalţi 
priveau holbaţi. 

Azimioară îşi băgă vergeaua în buzunar şi se întoarse 
împleticit la masă. Liniştea persista. Se uitau la el cu mine 
aiurite, nevenindu-le să-şi creadă ochilor. 

— Ce-aţi păţit? se interesă locotenentul. Să vină 
spumosu' ăla! 

Atunci izbucniră: 

— Formidabil! 

— E mai tare ca Trică CEC! 

— Ce vorbeşti! Ăla-i ageamiu pe lângă Grasu! Te-ai prins 
ce meserie vede? Da din deşte şi mişca urechile, de ziceai 
că le bate vântu'! 

Grecu zâmbi subţire: 

— Zi, lucrezi la strung! 

— De, fac şi eu ce pot. 


— Lasă, nene, că poţi bine. 

— Da” tot nu te căpătuişi, constată blondul. 

— Ultimul trimestru a mers mai slab! 

Jean se îndoi: 

— Îţi baţi joc de noi? 

— Dacă-ţi spun! A fost mişcare slabă. 

— Păi de ce? 

— Nu prea am avut ponturi. Eu, frăţioare, lucrez singur! 
Când eşti în gaşcă şi-l priponeşte pe unul, dă-i şi ascunde- 
te, schimbă gazda să nu fi ciripit ăla. Altu” te vinde ca să-ţi 
ia banii, sau că n-are treabă. Se mai găseşte câte un 
şmecher de-i toarnă pe toţi şi p-ormă umblă, neică, după 
avocaţi. Aşa, eu îs de capul meu. Dau o gaură mai grasă şi 
după aia, stau blând. Merg la film, citesc gazeta, seara beau 
un rom şi bună ziua! Nu mă ştie nici vântul, nici pământul. 

— “Ete al dracului! exclamă admirativ Jean. 

— Este? 

Blondul făcu semn cu mâna: 

— Să mai vină un rând! 

Locotenentul observă un schimb de priviri între Grecu şi 
Jean. Matahala se ridică. 

— Eu o să mă cam topesc. Intru în schimbu' întâi. Hai, 
noroc, Grasule! Făcu câţiva paşi, apoi întoarse capul: Să ştii 
că mi-ai plăcut... 

Rămaseră singuri în mijlocul scaunelor urcate pe mese. 
Nicu şi femeia de serviciu dispăruseră undeva, în încăperea 
din spatele barului. 

Grecu luă sticla şi umplu din nou paharele. Îşi aprinse o 
țigară din care trase un timp visător. 

Blondul ridică paharul. 

— Să bem, Grasule! 

Azimioară îşi săltă anevoie capul. 

— Gata, nene, nu mai ţine. M-mă duc acasă. 

— Pe unde stai? 

— Pe la... Izvor. Tre' să iau un câine. 

Grecu îi vâri cu sila paharul în mână. 


— Ultimul. 

Locotenentul bău, dându-şi mult capul pe spate. Jumătate 
din lichid curse pe de lături. 

Se îndreptară spre uşă. Nicu le ieşi în faţă, de după bar. 

— Gata, don' Grecu? 

Sprijinindu-l pe Azimioară, acesta apăsă mâna pe clanţă. 

— Mâine socoteala. Acum mă grăbesc. 

În spatele blondului, responsabilul făcea semne disperate 
a căror semnificaţie locotenentul n-o desluşi. 

Noaptea era răcoroasă. Prin cămaşa udă, simţi vântul 
subţire. Mergea clătinându-se cu opriri dese suportate 
răbdător de celălalt. Căsuţele coşcovite, întunecate, păreau 
nişte cutii de chibrituri oarbe. 

Ocoliră cârciuma şi ajunseră pe maidan. 

— O tăiem pe aici, ca să ajungem mai repede, explică 
blondul, încercând să-i alunge eventualele temeri. 

Înaintau în bezna compactă, făcându-şi drum printre 
gropi, cioburi de sticlă şi bălării. Din stânga, veni un zgomot 
uşor, mai mult un foşnet. Stăpânindu-şi în ultima clipă o 
mişcare reflexă, Azimioară nu se întoarse. 

Simţi o lovitură puternică în moalele capului, şi genunchii 
i se muiară. În urechi îi bâzâi un cor de viespi, apoi nimic. 


Locotenentul se regăsi într-o încăpere, deosebit de 
spațioasă. Părea studioul unui pictor modern, mai mult 
salon de primire, decât atelier de lucru. De fapt, dezordinea 
rafinată şi cei doi pereţi de sticlă - glasvandul şi o fereastră 
lată - îl făceau să se gândească la un pictor. Pe fotolii 
fuseseră „aruncate“ stofe strălucitoare din ţesături lamate, 
ori brocarturi în culori stinse. O blană uriaşă, albă, îşi 
desena conturul pe dalele roşii. Pe lângă pereţi, plante 
exotice şi măsuţe joase, etalând, în poziţii fericit exploatate, 
statui, figurine şi bibelouri. 


Azimioară îşi roti ochii. O crăpătură a perdelei lăsa să se 
vadă un crâmpei din strada în pantă foarte accentuată. 
Încercă să ghicească unde se află. Cotroceni? Crematoriu? 
Bateriilor? Departe, în fund, i se păru că distinge o cupolă 
cenuşie ca un coif de bazilică. 

Îl sâcâia un amănunt. 1 se părea că vede în vârf, spre 
stânga un fragment dintr-un motiv decorativ, în mod curios 
despărţit de întreg. Parcă zbura... 

Mişcarea îi aduse brusc în minte o imagine. Vulturul de 
bronz cu aripile deschise, încremenite în zbor. Deci 
cartierul Mitropoliei... Ar fi vrut să tragă perdeaua, să se 
convingă, dar Jean, aşezat pe o banchetă lungă de mozaic îi 
pândea mişcările. 

— Cum te simţi, şefule? 

— Mi-e sete! 

— Cred şi eu, râse Jean. Mare dandana! Cică nici n-ai 
ieşit bine din bombă şi ai căzut ca un sac. 

Grecu nu mai ştia ce să facă. A oprit omu' un getax şi te-a 
adus acilea. N-apucaseşi să-i zici adresa. 

— ŢI, ţi, ţi! se miră Azimioară, prefăcându-se că înghite 
povestea. Şi, zi, aici stă Grecu? Ca-n filme! Îşi trecu limba 
peste buzele arse: Îmi dai niţică apă? 

Jean ieşi. Se auzi un robinet, o uşă de frigider şi omul se 
întoarse amestecând cuburile de gheaţă în paharul cu apă. 

Locotenentul încercă să se ridice, dar căzu imediat între 
perne, fulgerat de durere. Păru surprins. 

— Ce naiba oi fi păţit la cap? Parcă m-ar fi dilit careva c-o 
cărămidă. 

— Lasă, Grasule, nu-i nimic. Le-ai amestecat niţel azi- 
noapte. 

Îngenunche lângă pat, îi săltă capul cu pernă cu tot şi-l 
ajută să bea... Locotenentul răsuflă adânc. 

— Şase, Jeane! strigă cineva de după uşă. 

Matahala adună în grabă paharul şi linguriţa, întoarse 
comutatorul lăsând în odaie o lumină difuză şi se repezi 
spre oficiu. În prag, spuse precipitat: 


— Ai grijă, Grasule, cum o-ntorci. Cocoşatul nu-i dus la 
biserică! 

Dispăru apoi după perdea. 

„Probabil că acum începe greul“, reflectă Azimioară. Se 
pipăi la piept. Găsi actele în buzunarul din dreapta şi nu în 
stânga. Îl scotociseră deci... 

După câteva clipe glasvandul se deschise, alunecând fără 
zgomot. 

Un individ de statură potrivită, se opri în colţul cel mai 
întunecat al camerei. Avea o cocoaşă curioasă, plantată nu 
în mijlocul spinării, ci mai într-o parte, ca şi cum unul din 
omoplaţi, un omoplat uriaş, i-ar fi ieşit din loc. Purta 
ochelari de soare şi un pardesiu elegant, croit larg. Se 
dezbrăcă, aruncându-l neglijent pe marginea fotoliului. 
Rămase cu bascul Montgomery, lăsat mult pe o parte. Era 
imposibil să distingi altceva, în afara siluetei diforme. 

„Omul, conchise locotenentul şi-a luat toate măsurile de 
precauţie. Chiar dacă cineva cade nu poate să spună mare 
lucru.“ 

— Ăsta-i? 

Blondul clătină din cap. lIgnorându-l pe cocoşat, 
Azimioară se interesă: 

— Cine mai e şi frumosul ăsta, Grecule? 

Cocoşatul îşi aprinse o ţigară. Vorbi dând drumul fumului 
pe nas: 

— Eşti curios! 

— Sănătate! exclamă jovial locotenentul. 

— Şi obraznic. 

— Uite, băi Alain Delon, până aici! Fără d-astea, că-ntorc 
pagina. M-am afumat aseară, m-a culcat Grecu în casa lui, 
nu zic, dar măgării nu înghit. 

— Nu-i casa lui. 

— Dar a cui? 

— Iar eşti curios. Cum te cheamă? 

— Vezi, exclamă locotenentul, parcă fericit de întorsătura 
replicii. Acuma eşti mata curios. 


Cocoşatul începu să bată nervos cu degetul în braţul 
fotoliului. 

— Cum te cheamă? 

— Hai, Grasule, fii om de înţeles! Ce naiba, interveni 
Grecu. 

— Pliscul! i-o reteză Cocoşatul. Toarnă-mi ceva de băut. 
Apoi se adresă lui Azimioară: Ce preferi? 

Locotenentul se foi printre perne, satisfăcut: 

— Aşa, vericule, cum s-ar zice, discutăm civilizat. Aş lua 
un coniac. 

— Coniac, lămâie şi să facă Jean cafele. 

— Mai amare, recomandă Azimioară. 

Picior peste picior, Cocoşatul îşi privea vârful pantofului. 

— Mi te-au lăudat băieţii. I-a făcut praf chestia cu safe-ul 
de la cârciumă. 

— Fleacuri, ce ăla era safe? Nici nu mă bag la puşculiţe 
d-astea. Îţi strici mâna. Cum zicea bietul Fane Yale, 
Dumnezeu să-l ierte: „Mă, băieţi! Căutaţi broaşte faine, 
meşteşugite. N-o să găsiţi cufărul gol niciodată şi mai 
învăţaţi câte ceva. Tre' să fiţi în pas cu tehnica.“ 

— Ai lucrat cu el? 

— El mi-a pus şperaclu în mână, dar, când să încep, s-a 
retras. Era bătrân, zicea că-i ajunge. Şi-a ridicat omul casă 
de piatră la Pipera, şi-a umplut curtea de orătănii. A murit 
acu' doi ani. Trei popi l-au slujit. Casa a rămas fie-sii, o 
nebună, cântă prin baruri. 

Jean intră aducând coniacul şi cafelele. Sesiză atmosfera 
destinsa şi faţa i se lumină de satisfacţie. Îşi frecă palmele 
vrând să spună ceva, se mişcă de pe un picior pe altul şi ieşi 
zâmbind încântat. 

— Băiat bun, comentă Azimioară. 

— Mda... Mi-a spus că lucrezi pe cont propriu. 

Locotenentul sorbi zgomotos din ceaşcă: 

— Aşa am apucat. Nu-i totdeauna mănos, da-i sănătos. 

— Adică? 


— Păi le-am zis şi ăstora azi-noapte. Făcu cu ochiul. M-am 
prins că lucraţi în cooperativă. E de ajuns să plimbi farul pe 
aici şi pricepi că treaba merge. Dar dacă pică vreunul în 
plasă? S-a dus totul de râpă? 

— Dacă treaba e chibzuită, nu pică nimeni. 

Ridică paharul: 

— Să bem pentru cunoştinţa noastră. Mi se spune 
„Bătrânul“. 

— Şi mie Grasu. Îmi pare bine. 

— Te numeşti Grigore Siaie. 

Azimioară ţâşni în picioare. 

— Mi-aţi cotrobăit prin hârtii?! 

— Stai jos şi linişteşte-te! 

— Dacă-ţi cărăbănesc una, îţi dizloc muianul. Fir'aţi ai 
dracului! Faceţi pe sticleţii?! 

Palid, descumpănit, Grecu se lipise de zid. Părea că scena 
la care asista depăşea cu mult puterea lui de înţelegere. 

— Stai jos! repetă Bătrânul. 

Locotenentul se repezi în faţă ameninţător. Fără să 
clintească, Cocoşatul ridică mâna şi pocni din degete. Pe 
uşă năvăli Jean. 

— Aşază-te, şopti Bătrânul cu o voce neaşteptat de 
blândă. Te-ai supărat că ne-am uitat în actele dumitale? 
Râse îngăduitor: Era firesc. Vrem să ştim cu cine avem de a 
face. 

— Oi fi vreun presar! bombăni Azimioară. Celălalt zâmbi 
subţire. 

— Aşa s-ar părea... 

Locotenentul se simţi străbătut de un fior. Reuşi totuşi să 
izbucnească în râs: 

— Trebuie că sunteţi ageamii rău, dacă nu deosebiți un 
sticlete de un şuţ. Se scarpină în cap. Uite, dom'le, unde m- 
am vârât! 

Cocoşatul se ridică. Cu paharul în mână se sprijini de o 
consolă într-o atitudine degajată, pregătindu-se parcă 
pentru o discuţie agreabilă, undeva într-un salon. 


— Şi acum, domnule locotenent, să trecem la mărturisiri. 
Ce vânt v-aduce pe la noi? 


Degetele lui Azimioară se crispară imperceptibil. Ce 
însemna asta? Cine să fi trădat secretul operaţiei? Prin 
minte îi trecură vertiginos toate ipotezele. Planul infiltrării 
în bandă fusese pus la cale în biroul colonelului, fără 
martori. Să-l fi recunoscut vreunul din oamenii Cocoşatului? 
Exclus! Nu l-ar mai fi adus aici, în „bârlogul zeilor“. Ar fi 
fost lichidat, sau pur şi simplu ignorat. Şi atunci, de unde 
acel „domnule locotenent“? Reperă o singură explicaţie 
care să-l avantajeze: întinzându-i o cursă, Bătrânul îi 
atribuia gradul cel mai frecvent printre lucrătorii operativi 
de miliţie. 

Riscă: 

— Poţi să stai drepţi, jupâne! Nu-s locotenent. Nici 
săptămâna de când m-au înaintat general! 

Pe Jean îl umflă râsul: 

— Ho, ho! Realizând imediat unde se află, îşi astupă 
vinovat gura cu palma. 

Cocoşatul nu-şi schimbă atitudinea: 

— Ce cauţi aici? Ce cauţi sau pe cine cauţi? 

— Ştii că-mi placi, neică? Ce, te-am chemat eu? Îmi culeg 
trenţele şi valea! Dacă mă rogi, poate-ţi trimit o felicitare de 
Paşti! 

Se ridică ostentativ şi-şi puse şapca îndreptându-se spre 
uşă. 

Bătrânul stătea nemişcat, în aceeaşi poziţie. Ridică doar 
bărbia puţin spre Jean. Acesta se strecură pe lângă perete 
şi se propti în prag cu mâinile în şolduri, barând trecerea. 

— Dă-te, dom'le, la o parte! 

Matahala căuta peste capul lui Azimioară chipul 
Cocoşatului şi nu se mişcă. Cu o mână îl împinse înapoi spre 
centrul încăperii. 

Locotenentul se întoarse: 

— Zi-i să se dea la o parte, că-l fac arşice! 


Cocoşatul schiţă un gest, de parcă ar fi alungat o muscă. 

— Când ai ieşit de la Văcăreşti? 

— Eu zic să te hotărăşti: ori sunt sticlete, ori ce mama 
dracului? 

— Asta om vedea. Când zici c-ai ieşit? 

— Şi dacă nu vreau să spun? 

— De ce să nu vrei? 

— Uite aşa, de-al naibii! După ce-ţi baţi joc de mine... 

— Am glumit. Îţi dai seama. 

— Să zicem. 

— Aşadar, când ai ieşit? 

— Acum trei ani, pe toamnă. 

— Toamna se numără bobocii, râse Jean încântat de 
intervenţia oportună. 

— Cât? insistă Bătrânul. 

— Cinci coţi. Am zgâriat cu târnăcopul şi am scăpat mai 
ieftin. 

— Pe Bujie l-ai prins? 

— Ti! făcu Azimioară. N-am lucrat pe aceeaşi parte. 

— Dar pe lliuţă Cric? 

— Cu ăsta am împărţit garsoniera. Îi miroseau al naibii 
umblătorii. 

Grecu interveni: 

— Atunci îl ştie şi pe Nae Aprozar. Era prieten la toartă 
cu Cric. 

— Aşa-i, confirmă locotenentul. Numa! că i-au despărţit. 
Pe „Zarzavat“ l-au trimis la Poarta Albă. 

Azimioară se felicită încă o dată că studiase cu atenţie 
antecedentele penale ale infractorilor mai cunoscuţi din 
Bucureşti. Ştia că, în general, hoţii dispun de o reţea 
subterană de informaţii uluitoare, împânzind Capitala şi 
orice improvizație riscă să fie reperată cu uşurinţă. În 
consecinţă, nu-i era frică de eventualele informaţii ale lui 
Cric, care nu-şi executase încă pedeapsa. Îi era teamă însă 
de escroci mai mărunți ori de întrebări perfide, menite să-l 
inducă în eroare. 


— Pe Vlădoianu îl cunoşti? întrebă Bătrânul. 

— Care din ei, că-s doi? 

— Spărgătorul. 

— Am auzit de el, dar nu l-am apucat. Intrase în amnistie. 
Acum cică ar fi tras la umbră. E lăcătuş la o cooperativă. 
Alde frate-său zicea că ar fi trecut la ăştia, la pocăiţi. 

Cocoşatul se dezlipi în sfârşit de consolă. Îşi băgă mâinile 
în buzunare. 

— Ai fost eliberat în '67. Nu? 

— 24 octombrie, 1967. 

— În '66 îţi mai executai încă pedeapsa. 

Locotenentul dădu din cap. 

— Unde? 

— Păi nu-ţi zisei? La Văcăreşti. 

— Mda... făcu Bătrânul pe gânduri. Întoarse capul 
privindu-l intens: Cum se face că Grecu nu te-a văzut pe 
acolo? 

Azimioară avu prezenţa de spirit să-l privească pe Jean, 
mai puţin abil în a-şi camufla reacţiile. Într-adevăr, pentru o 
fracțiune de secundă, sprâncenele acestuia desenară un arc 
perplex sub efectul surprizei. „Când fusese Grecu la 
pârnaie?“. Luă o figură scârbită. 

— Văd că aveţi timp de palavre. Ce mă tot suciţi? Auzi, 
cică nu m-a văzut Grecu. Da' eu de ce nu l-am ginit? Numai 
gura aia dacă i-o vezi şi nu-l uiţi o viaţă. Ce nu-ţi pui dinţii, 
dom'le? 

Blondul îi aruncă o privire verde, de otravă. 

Jean fu de acord: 

— Ce, parcă eu nu i-am zis? 

— Auzi, Grecule, râse Cocoşatul arborând o bună 
dispoziţie bruscă, ce spun băieţii? Să-ţi pui dinţii. Ai bani? 

— Ar fi ceva, dar nu cine ştie cât... Poate acum la 
chenzină... 

Cocoşatul scoase un teanc de bancnote, apucă mai multe 
fără să numere şi i le aruncă pe masă. Blondul le luă cu 
temeneli, fără să se apropie prea mult: 


— Să trăieşti, Bătrâne! 

Azimioară care ştia că generozitatea Cocoşatului trebuie 
să-i fure ochii, afişă o uluire lacomă. 

— Eşti darnic, jupâne! 

— Cu oamenii de nădejde. Îmi pare bine că te-am 
cunoscut. Jeane, scoate-l la tramvai! 

Azimioară păru descumpănit. Venise rândul Cocoşatului 
să se lase greu. Îşi pocni degetele, dându-le pe spate cum 
văzuse odată la un infractor pe care-l cerceta. uşi, 
dregându-şi glasul încurcat. 

— Ce, n-ai plecat!? se miră Bătrânul. Parcă adineaori te 
grăbeai. 

— Mă duc, neică, dar ţineţi minte vorba mea: când doi 
şuţi lucrează împreună, musai pe unul îl mănâncă Gherla. 
Când sunt mai mulţi, nu ştiu cum se face, dar ajung toţi la 
întristare. 

Cocoşatul nu răspunse. Îşi luă pardesiul şi dispăru în 
spatele glasvandului. 


XXX 


Un sfert de oră mai târziu ieşi însoţit de Jean. Acesta, 
scotocindu-se în buzunare, spuse în şoaptă: 

— De, Grasule, nu i-ai plăcut împăratului. Scoase o mască 
de piele. Încalţ-o până te scot la un liman. 

Azimioară se supuse docil, râzând: 

— Vă e teamă să nu vă calc locurile? N-aveţi grijă. Nu mă 
bag eu în ciorba voastră. O mirosi bine, dar mi-e că dă în 
foc. 

Jean, superstiţios, ridică două degete şi scuipă într-o 
parte. Îl luă de mână şi-l conduse pe nişte coridoare. În 
curând, simţi aerul nopţii. Matahala îl ajută să urce într-o 
maşină şi se aşeză la volan. 

— Uite, să nu zici că sunt al dracului. le las gras şi 
nevătămat, dar nu-mi fă figuri, că-ţi dau cep cât ai zice 


peşte. 

Maşina demară. 

În stradă, un glas nazal, cu timbru caracteristic, striga 
mecanic: 

Informația... 

Omul insista ostentativ pe silaba „ma“ şi cuvântul căpăta 
rezonanţe străine. 

Azimioară îşi umezi buzele. Recunoscuse vocea. Cine nu-l 
ştia în Bucureşti pe vânzătorul de ziare cu cocoaşă? 

Apoi se crispă: „Vânzătorul de ziare... Tot cocoşat... Prea 
mulţi cocoşaţi...“ 

Merseră cam vreun sfert de ceas cu cotituri dese, 
derutante, în scrâşnet de frâne. Jean se dovedea a fi un as 
al volanului, iar indicaţiile primite erau limpezi: itinerariul 
să fie imposibil de reconstituit. 

— Poţi să-ţi scoţi obloanele! Am ajuns. 

Azimioară se frecă la ochi. La început, din cauza 
întunericului, nu văzu nimic. Apoi, recunoscu maidanul. 
Erau în spate, la Copăceni. Jean îi strânse mâna. 

— La revedere, Grasule. Mi-ai plăcut, dar, de, nu 
totdeauna când îţi lasă gura apă, e zi de ramazan. Noroc! 

Urcă în maşină şi porni motorul. Scoţând capul pe geam, 
schiţă un salut şi Pobeda se îndepărtă. 

Locotenentul încearcă să-i descifreze numărul, dar 
tăbliţa era învelită într-o cârpă neagră. 


XXX 


Mergea cu mâinile în buzunare, dând cu piciorul într-un 
măr putred, ca unul care nu are treabă şi nu ştie cum să-şi 
omoare timpul. 

Era convins că este urmărit şi încerca să se comporte cât 
mai normal, potrivit cu noua sa stare civilă. Un ceas public, 
undeva pe Dudeşti, arăta ora 8:30 seara. Intră într-un birt, 
comandă o ciorbă grasă de varză, acră de-ţi lua piuitul, mai 


ceru una, apoi nişte ardei umpluţi, persecutați de bucătar. 
Muşcând din bucata mare de pâine, locotenentul îşi zise că 
trebuie să ia legătura cu Dăneţ. Ştia că antenele bandei 
intraseră în funcţiune răscolind ungherele Bucureştiului. Se 
luau informaţii, indivizi ciudaţi băteau la uşi deschise cu 
prudenţă, indivizi şi mai ciudaţi, cu priviri încrucişate de 
încordare, încercau, scărpinându-şi ceafa, să-şi amintească 
de el, Azimioară, presupusul spărgător, unul gras, al naibii 
de gras, cu mână a naibii de dibace. 

Indiferenţa  simulată a  Cocoşatului urmărea două 
coordonate: reacţia locotenentului lăsat în pace fără să i se 
fi făcut vreo propunere, şi răgazul de câteva zile pentru a 
pune la punct „dosarul“ lui Azimioară. 

Se întreba cine fusese însărcinat cu urmărirea lui. 
Probabil Dudă, sau mai degrabă un membru al bandei care 
nu se arătase încă. Va fi, desigur, filat până acasă, pentru ai 
se afla adresa, apoi zi şi noapte, înregistrându-i-se toate 
mişcările. 

leşi din restaurant cu ţigara atârnând în colţul gurii. 
Locuinţa conspirativă se afla pe strada Olteni, într-un imobil 
dărăpănat cu două etaje. Gazda, văduvă de frizer, o femeie 
indolentă cu priviri indiferente, îşi trecea ziua dând în bobi 
şi cafea amatoarelor din cartier. Când o ducea prost cu 
banii, coafa vecinele manevrând fiare încinse deasupra 
capetelor ude. Casa mirosea atunci a păr ars şi a loţiuni 
ieftine. 

În câteva zile doar, locotenentul era la curent cu dramele 
din cartier, ştia ce nunţi fuseseră puse la cale, cine va năşi, 
cât costă închirierea unui serviciu complet de douăsprezece 
persoane... 

Urcă treptele de lemn, trecând prin salonul lui madam 
Lenuţa aflată tocmai în exerciţiul funcţiunii. Urmărea cu un 
băț de chibrit harta alb-negru a zaţului încă umed din 
ceaşcă. O toantă de vreo 30 de ani o asculta cu gura 
căscată. 

— Săru' mâna! 


— Bună seara, domnu' State, răspunse coana Lenuţa cu 
chef şi-şi văzu mai departe de treabă. 

Locotenentul intră în odaia lui. Trase zăvorul fără 
zgomot, apoi înfundă un ghemotoc de hârtie în broască. 

La loc de cinste stătea fotografia de nuntă a gazdei 
grosolan retuşată. Mirele, ţanţoş, cu mustață în furculiţă şi 
privire absolut cretină, ea ţinând degetul mic gingaş 
încârligat. Pesemne, fotograful avusese ceva de lucru 
căutând o poziţie în care să se vadă ceasul. 

Azimioară îşi roti ochii prin cameră, nereuşind să se 
obişnuiască cu decorul sordid. Îl oboseau mai ales pereţii, 
zugrăviți în motive sângerii, ca şi abundența puşculiţelor de 
gips, achiziţionate în obor. 

Scoase o foaie de hârtie şi începu să scrie evocând 
succint evenimentele. 

Raportul trebuia să-i parvină maiorului prin intermediul 
uneia din cutiile oarbe fixate cu mult înainte. 

Când isprăvi, împături hârtia ascunzând-o într-o 
despicătură a uşorului ferestrei. Deschise apoi zăvorul şi 
scoase ghemotocul de hârtie. Se întinse pe pat răsfoind un 
Ziar. 

Afară începuse să plouă. Târziu, auzi un ciocănit uşor: 

— Dormi, domnu' State? Femeia continuă de după uşă: 
Vezi că a început să plouă şi intră apa în casă. Închide 
geamurile alea. E streaşina damblagită rău. 

Azimioară închise fereastra, apoi lumina. Cu mâinile sub 
ceafă, privea prin întuneric tavanul. Aştepta... 


Locotenentul Moşoianu se plimba prin Cişmigiu. 

Parcurse grădina metodic, alee cu alee, oprindu-se din 
când în când ca pentru a admira peisajul. Zăbovi câteva 
minute şi la caruselul de lângă pavilionul cu porumbei, 
măsură faţa încântată a unui infanterist în permisie, care se 


fotografia cu sombrero, ilic de cow-boy şi două colturi pe 
şold, se opri în faţa statuii lui Sissi Stephanidi, condamnată 
pentru eternitate să nu-i sece ulciorul. Obosit, se aşeză pe o 
bancă din rondul scriitorilor. Lume puţină. O pereche de 
tineri, foarte preocupaţi unul de celălalt, o femeie în vârsta, 
tip profesoară pensionată, păstrând încă ceva didactic în 
ţinută şi fruntea încruntată. Un individ oacheş cu pantofi 
albaştri şi clape albe, mânca nişte floricele. Locotenentului i 
se păru că dintre toţi el merita cel mai mult atenţie. 

Îşi deschise gazeta şi citi până se întunecă privind din 
când în când, întâmplător, peste ziar. 

Tipul isprăvise de mâncat. Îşi şterse gura roşie 
plimbându-şi mâna în ambele sensuri, apoi făcu ghemotoc 
cornetul de hârtie aruncându-l. Ridicându-se, se îndepărtă 
spre aleea şahiştilor. 

Mogşoianu oftă uşurat. Ardea de nerăbdare. Se întreba 
dacă Azimioară avusese timp să-i lase vreun mesaj, dar mai 
ales era curios să-i afle conţinutul. Cu precauţii infinite, 
pipăi buza oalei de piatră, de lângă bancă, în care fuseseră 
sădite pansele. 

Văzut de departe, cu ţigara aprinsă, părea relaxat într-o 
atitudine degajată, vag neglijentă. Simţi pământul jilav. Îl 
scormoni uşor şi degetele dădură în sfârşit de un tub 
metalic. Mesajul exista. Îl scoase, înlocuindu-l cu cel ţinut 
ascuns în podul palmei. 

Mai rămase pe bancă vreun sfert de oră, apoi, fără grabă, 
părăsi grădina. Se pierdu în furnicarul de oameni şi lumini 
de pe bulevard. 


XXX 


Familiile deţinuţilor îşi aşteptau rândul. În faţă, pe o masă 
lungă, se efectua controlul pachetelor. Oamenii ţineau 
boccelele jos, lângă piciorul drept, aplecându-se din când în 


când şi deplasându-le un pas înainte, pe măsură ce se 
apropiau. 

Căpitanul Ionescu, în picioare lângă cântar, urmărea 
activitatea subofiţerului. Cu trei zile în urmă se primiseră 
dispoziţii ca predarea pachetelor lunare către deţinuţi, ca şi 
vorbitoarele acordate acestora, să fie în mod deosebit 
supravegheate. Munca se desfăşura deci mai lent. 

Scandalul cel mare îl făceau de obicei ţigăncile. Pentru 
un singur deţinut, veneau câte zece-cinsprezece inşi: 
părinţi, ibovnice, prunci ţinuţi în braţe, naşul şi mătuşa, 
cumătrul ori simpatizanți. Sala se umplea atunci cu un 
miros ciudat de metal şi sudoare iute, iar lupta se da aprigă 
pentru fiecare sută de grame peste kilogramele 
reglementare. 

— Haolică, ochiosule, ce le-oi mai fi vămuind aşa? 

Miliţianul se făcea că nu observă şi îşi vedea de treabă. 

— Nu, zău, continua ţiganca, spinteci bucatele de parcă 
aş fi ascuns vreo atomică. 

— Mai hanţi, mo handoz mutui4:, se răstea câte unul din 
grup care părea şef peste ceilalţi. 

Femeia se uita urât la el: 

— So san dilo?'5* şi începeau să se certe într-o limbă 
neînţeleasă. Ţipau toţi, ţigăncile îşi ridicau fustele, pruncii 
urlau. 

Când vacarmul ajungea la maximum, sergentul îi arăta 
pe masă: 

— Astea le iei acasă, frumoaso. Sunt peste! 

Se făcea linişte câteva secunde. 

— Păi dă ce, don' ghinăral? Să le mai dăm pe balanţă, că-i 
debil pupa-ţi-aş tălpile... 

Şi iar se învălmăşeau vocile. Se aruncau peste masă, 
ocărau şi plângeau, invocau cerul sau eventualele neamuri 
ale miliţianului, aflate la izbelişte. 

Sufocat, omul striga scos din pepeni: 

— Ajunge! Să nu vă mai prind pe aici. Data viitoare, vine 
unul singur şi cu buletinul. Ei, drăcia dracului! 


Povestea cu buletinul liniştea spiritele. N-aveau niciunul. 
Întrebaţi de data naşterii, de pildă, răspundeau: „Păi cam 
pe vremea secerişului“ sau „după Rusalii“... 

Un individ scund, cu privire pătrunzătoare, ridică 
pachetul pe masă. 

— Pentru cine? se interesă subofiţerul. 

— 'Toacşe Nicolae. 

„Aha, îşi zise căpitanul, pentru Aprozar.“ Era unul din 
deţinuţii asupra căruia circulara atrăgea în mod special 
atenţia. 

— Cine sunteţi? 

— Prate-său, şi îşi arătă buletinul. 

Căpitanul Ionescu mişcă uşor capul. Subofiţerul înţelese. 
Controlul trebuia să fie expeditiv şi formal. 

Toacşe scotea lucrurile din sac. Salam de Sibiu, un 
rotocol de brânză de Olanda, portocale, biscuiţi fini, 
ciocolată, ţigări... 

Cei din spate aruncau priviri avide asupra conţinutului 
împrăştiat pe masă. După o verificare sumară, sergentul 
cântări, apoi dădu drumul alimentelor într-un coş uriaş, 
botezat de deţinuţi „Traista lui Moş Crăciun“, interesându- 
se: 

— Aveţi şi vorbitor? 

— Da. 

— Bine, treceţi alături. Următorul... 


Mesajul era ascuns în brânza de Olanda. Sub coaja de 
ceară roşie, căpitanul Ionescu găsi o fotografie mică, tip 
buletin: Un instantaneu al locotenentului Azimioară. Pe 
verso, câteva cuvinte: Sticlele sau şuţ? 

Căpitanul îşi îndreptă spatele. 

— Repede, băieţi! se adresă el subofiţerilor care-l asistau. 
Să nu ne simtă Aprozar. 

Introduse la loc fotografia. Cu o pensulă muiată în ceară 
roşie caldă, refăcu învelişul. După scurt timp, pachetul 


destinat deţinutului Ioacşe Nicolae, intact, se afla alături de 
celelalte. 


Sala lungă era împărţită de două garduri de sârmă. După 
unul se aflau deţinuţii, vreo zece, după celălalt, vizitatorii. 
Printre ele se plimba de la un capăt la celălalt sergentul 
major Vlase. 

Deţinuţii se interesau de neamuri, despre cei de acasă. 

Când miliţianul se îndepărta câţiva paşi, se schimbau 
şoapte înfrigurate. 

— Titi s-o'ntindă... 

— A vorbit Florea! 

— Pune-l martor pe... 

— Avocatul zicea... 

Sergentul se întorcea şi şoaptele curmau, însăilând 
discuţii indiferente. 

Vlase se apropie de 'Toacşe şi de frate-său. Păreau că nu 
au nimic de ascuns. Vorbeau puţin, cu glas limpede. 

Aprozar întrebă de nevastă-sa, de ăla micu'. Mai avea 
puţin până să iasă. Cam pe la Sfântu' Ion, aşa îşi făcea el 
socoteala. O să tragă un chef de pomină. 

Celălalt râse: 

— Bine, bine, om vedea. Să nu uit, brânza aia mănânc-o 
la început. Se strică repede, se înverzeşte... 

Vlase prinse privirea lui Aprozar. Era sfredelitoare, 
concentrată. Înţelesese. Înţelesese şi sergentul. 

— Şi dacă o mai fi ceva, adăugă frate-său, poate ai vreo 
nevoie sau te miri ce, scrie muierii. Ne descurcăm noi. 

— Lasă, neică, îl asigură Aprozar moale, cu ochii după 
sergent, vă scriu eu. 

Oamenii începură să-şi ia rămas bun. Deţinuţii ieşiră în 
şir, privind lung, până în ultima clipă, cu gâturile întinse 
după cei de acasă. 


Sergentul major Vlase raportă căpitanului lonescu 
discuţia de la vorbitor. Acesta luă legătura cu Bucureştiul, 


de unde primi instrucţiuni. 

Peste două zile, deţinutul Toacşe Nicolae scrise familiei o 
carte poştală: 

Dragii mei, aflaţi despre mine că sunt bine, sănătos. Vă 
mulțumesc pentru pachetul adus de Nelu. Data viitoare 
puneţi şi nişte ceapă. Aicea e bine, avem cărţi. Eu mă tot 
gândesc ce o fi pe acasă. Ala micu” o fi început să meargă, 
se ține de fustele mă-si. Ce mai face cumătru Mihai? Dragă 
Nelu, ajut-o şi tu cum poți pe Miţa, că mult nu mai e. le-oi 
mulțumi eu. Tu, Miţo, nu mai cumpăra sticle. Te sărut, Nae. 


Cartea poştală fu cenzurată la administraţia 
Penitenciarului. Un expert descoperi repede comunicarea 
lui Aprozar, camuflată în rândul al optulea. Aici, în 
recomandarea făcută neveste-si de a nu mai cumpăra sticle, 
apăreau primele două silabe ale cuvântului sticlete. Cea de 
a treia silabă era completată cu începutul propoziției 
următoare: Ie sărut. Deci, sticlete. Azimioară era 
stigmatizat. 

Un grafolog înlocui mesajul lui Toacşe, imitându-i scrisul. 
Trecutul infracţional al locotenentului Azimioară fu astfel 
confirmat. 


Azimioară îşi mai aruncă o privire în oglindă, îmbrăcă 
trenciul ponosit, trase şapca mai adânc pe sprâncene şi ieşi 
din odaie. 

Coana Lenuţa, pregătită să se culce - era târziu, după 11 
- îl privi niţel surprinsă. Locotenentul o salută. 

— Petrecere bună, domnu' State. la cu dumneata cheia 
de la poartă. 

Locotenentul se strecură cu paşi mărunți de-a lungul 
zidului. Era o noapte umedă, clisoasă, dar destul de caldă. 
Câte un felinar găurea rar întunericul Dudeştiului. Urcă 


într-un tramvai aproape gol. Taxatoarea somnoroasă, îi 
întinse un bilet, apoi îşi reluă moţăitul cu bărbia în piept. 
Capul i se mişca încoace şi încolo însoţind balansul 
vagonului. Simulând că-şi pierde echilibrul, locotenentul 
privi spre remorcă, la clasa a II-a. Îi fu de ajuns o fracțiune 
de secundă. Omul umbră era acolo. Acelaşi individ scund, 
subţire ca o lamă, cu faţa lividă şi pielea decolorată, care-l 
urmărea pas cu pas de aproape o săptămână. Se aşeză pe o 
bancă, reflectând că situaţia era ilară. 

Se dorea şi se lăsa urmărit, iar efortul consta în a-l face 
pe adversar să simtă şi să creadă contrariul. 

Cobori la Sfântul Gheorghe, în ultima clipă, ca pentru a 
deruta un eventual urmăritor. Parcurse tunelul subteran în 
goană şi ieşi în faţa magazinului Bucureşti. De aici, o luă în 
jos pe lângă complexul alimentar şi se opri la Cafe-Barul din 
colţul străzii Şepcari. Păru interesat de exponatele vitrinei, 
apoi, brusc, dispăru pe uşa unui bloc din dreapta 
magazinului. 

Chemă liftul şi-l deschise cu o monedă de cincisprezece 
bani. Culoarul era cufundat în beznă. Azimioară bâjbâi pe 
lângă pereţi. Se opri în faţa unui apartament şi împinse uşa. 

— Ai cam întârziat! 

Locotenentul răsuflă adânc. 

— Tu erai... 

Mogşoianu râse scurt: 

— Te-au urmărit? 

— Da. Unul slab şi livid. Are ceva de cadavru. 

— Aha, spânaticul. 

— Îl ştii? 

— Oleacă. El a dat lovitura la Damian şi tot el l-a lichidat. 
I-am recunoscut cuțitul. 

— E formidabil, izbucni Azimioară. De o săptămână se 
ţine de capul meu, zi şi noapte. Când o fi dormind? 

— Cine-l schimbă? 

— Nu pot să-mi dau seama. În orice caz, de câte ori îmi 
verific spatele, dau de el. Să nu uit: lângă sediu, foarte 


aproape, vinde ziare tipul ăla cu cocoaşă. ÎL ştii... 

— Nu mai spune! îşi încruntă sprâncenele: Ascultă, crezi 
că... 

Azimioară ridică din umeri.. 

— Nu cred nimic. Oricum, vă apropie de sediul bandei. 
Cartierul e mare. Din păcate nu mi-am dat seama dacă 
omul staţiona sau era în trecere... 

— În fine, am să-i comunic maiorului Dăneţ. N-avem timp 
de pierdut. Uite care sunt dispoziţiile: s-a pus la cale o 
spargere. Ea va grăbi racolarea ta în bandă, conferindu-ţi 
totodată, alături de răspunsul de la Poarta Albă, un 
certificat fără echivoc. Peste câteva minute vei ieşi din bloc, 
în stare de alertă. În mână ai să ţii o servietă bine burduşită 
care te aşteaptă. O iei la goană în jos, spre Hanul lui Manuc. 
Ocoleşti şantierul şi ieşi în piaţă. O maşină - getax, cu un om 
de al nostru, va trece „întâmplător“ chiar prin dreptul 
staţiei de autobuze. Aceasta, exact peste şase minute şi 
jumătate. Aici regia e aranjată. În apartament locuiesc 
rudele unui ofiţer de-al nostru, Popovici, îl ştii. Acum se află 
în camera de alături. La semnalul meu, o femeie, va începe 
să ţipe. S-a aranjat şi cu Spitalul de Urgenţă, să ne trimită o 
salvare. Vezi, doamne, să ridice femeia spintecată. Mâine o 
să-ţi apară în „Informaţia“, la rubrica cuvenită, isprava 
împreună cu semnalmentele. Sper c-o să-ţi placă. Ai vreo 
întrebare? 

— Cum comunicăm? 

— Ca şi până acum. Nu uita nici o clipă, maximum de 
prudenţă. Du-te! 

— Ura! 

— Să trăieşti, băiete! 

Locotenentul cobori treptele în goană, ţinându-se de 
balustradă. Când ajunse în dreptul etajului I, auzi un țipăt 
îngrozitor. 

„Dacă nu-i din teatru, femeia e cel puţin la o brigadă 
artistică“, reflectă Azimioară. 


În câteva secunde, blocul se trezi din somn. Se 
deschideau uşi, voci alarmate întrebau ce s-a întâmplat. 

— Criminalul! strigă un bărbat. Puneţi mâna pe el! A ucis- 
O! A ucis-o... 

Locotenentul ţâşni pe uşa blocului şi o luă spre stânga, 
alergând. Fugi prin şantier. La un moment dat, se rătăci şi 
nu mai găsi ieşirea. Îşi privi ceasul, încă 30 de secunde ca 
să ajungă în staţie. Se întoarse pe loc. Două scânduri puse 
de-a curmezişul interziceau intrarea în şantier. Sări peste 
ele, sfâşiindu-şi mâneca trendului. Începu din nou să alerge 
în umbra barăcilor. O Pobedă cenuşie, cu chenar de 
pătrăţele, se apropia în viteză. 

Azimioară ridică mâna. Şoferul ezită parcă şi opri câţiva 
metri mai departe. 

Se lăsă epuizat pe spate, aruncând servieta alături, pe 
banchetă. Îşi pipăi buzunarele după ţigări. Şoferul se 
întoarse. 

— Încotro, don” general? 

Locotenentul simţi că-şi pierde graiul. 

La volan, Grecu rânjea, arătându-şi dinţii cariaţi. 


Capitolul V 


BEZNA 


| [ biroul directorului, Cezar  leodosiu arbora o 


nonşalanţă distinsă. Cravata şi batista din mătase grea, mov 
cardinal, distonau agreabil cu sacoul de culoarea nisipului. 
Alături de el, restauratorul Iancu Pleşa, în haine modeste şi 
cămaşă cadrilată încheiată până sus, la ultimul nasture, 
părea un provincial după o noapte petrecută în tren. 

Holban, iritat (întrerupt pesemne în mijlocul unei discuţii 
aprinse), i se adresă cu o voce piţigăiată, deformată din 
cauza efortului de a se stăpâni: 

— Aţi dorit ceva? 

Dăneţ îi măsură pe fiecare în linişte, căutând în van vreun 
indiciu fizic ori vestimentar care să-l trădeze pe autorul 
atentatului din sala de arme. 

— Cineva dintre dumneavoastră, spuse răspicat, a 
încercat acum câteva minute să-l asasineze pe însoţitorul 
meu. 

Se opri, cântărind sinceritatea consternării de pe chipul 
directorului - în ultima vreme îi privea tot mai circumspect 
ghebul din spinare - exclamaţiile de uimire ale celorlalţi. 

— Vă rog să-mi relataţi când v-aţi întrunit aici, din 
dispoziţia cui şi ordinea sosirii. 

Holban îşi răsuci gâtul, sufocat de gulerul prea strâmt. 

— Eu i-am convocat. Adăugă cu importanţă: Suntem în 
plină alertă şi socot că se impun măsuri imediate. 


— O iniţiativă plină de înţelepciune, observă maiorul 
neutru. 

Măgulit de aprecierea de circumstanţă, în fond, 
directorul continuă bombastic: 

— Sper că sunt în asentimentul colaboratorilor mei, 
declarând ca ineficace sistemele noastre de alarmă şi 
siguranţă. Acestea trebuiesc în primul rând reconsiderate. 
Ridică tonul: Avem în custodia noastră un tezaur pentru 
care răspundem, nu-i aşa... în faţa statului. Apreciez deci, 
cu conştiinţa limpede a răspunderii pe care mi-o iau - 
îndulci - pe care ne-o luăm, că acest aşezământ va trebui 
să-şi închidă pentru un timp porţile. Este o deciziune ce o 
vom supune spre aprobare forurilor competente. 

Făcu o pauză, de care Dăâneţ se grăbi să profite. 

— Am de pus câteva întrebări. 

Holban, cu bărbia şi mâna ridicate, gata să-şi reia 
monologul, se dezumflă brusc. Îşi dădu drumul în fotoliu, 
îngânând confuz: 

— Poftiţi. 

Maiorul se întoarse către restaurator. 

— Unde vă aflaţi acum o jumătate de oră? 

— Ca de obicei, în odăiţa de sub scară. Acolo lucrez. 

— Vis-ă-vis de sala de arme? 

— Aproximativ. 

— Aţi zăbovit ori aţi dat imediat curs chemării 
directorului? 

— Mi-am imaginat că e ceva în legătură cu brăţara. L-am 
urmat pe secretar. 

— Aţi urcat împreună? 

— În capul scării ne-am despărţit. 

— Nu înţeleg, făcu nedumerit maiorul. La un moment dat 
s-a auzit alarma. Eram aici, împreună cu reporterul Mihai. 
Am coborât în hol şi n-am văzut pe nimeni urcând scara. 

— Alarmă?! se miră Pleşa. 

Secretarul interveni pe un ton de amabilitate ironică. 


— Permiteţi? Sunt două probleme care vă scapă: primo, 
ceea ce aţi luat drept alarmă e doar o modalitate comodă 
de a atrage atenţia directorului că prezenţa sa e reclamată 
în hol. Poate aţi remarcat butonul roşu de sub scară. E 
drept, apelul fiind gălăgios, un neavertizat l-ar putea 
confunda cu o sirenă. Precizez că nu poate fi înregistrat 
decât în acest birou. Datorită izolării fonice, în oricare altă 
încăpere nu se aude nimic. Secundo, omiteţi o chestiune de 
topografie. Pleşa se referea la scara de serviciu care 
corespunde şi ea cu acest birou. De aceea n-aţi văzut pe 
nimeni in hol. 

— Mi s-a vorbit despre odăiţa din faţa sălii de arme. 

— Există două săli de arme, interveni Holban. 

Cea destinată publicului şi sala de arme depozit. Acolo 
păstrăm achiziţiile până sunt catalogate şi repartizate, de 
asemenea piesele ce trebuiesc reparate, ori pe care le 
transferăm altor muzee în cazul duplicatelor. După cum 
vedeţi, e o mică neînțelegere. 

— Sala de arme destinată publicului are mai multe 
intrări? 

— Nu tocmai. Există însă un viciu de arhitectură: o 
fereastră dă pe scara de serviciu. Se poate escalada foarte 
lesne. 

Dăneţ îl privi pe secretar: 

— De ce n-aţi urcat împreună cu domnul Pleşa? 

Teodosiu îşi arătă dinţii rari: 

— Cum aş mai fi putut atenta atunci la viaţa amicului 
dumneavoastră? 

— Isprăveşte, Cezar! izbucni Holban. 

— De ce? îl privi surprins Dăneţ. Dumnealui ne face o 
mărturisire. Nu-l împiedicaţi. 

Secretarul îşi aprinse calm o ţigară. 

— Asta e! 'Tovarăşul ne suspectează. Pe mine, pe 
dumneavoastră, pe noi toţi. Îşi permite să ne suspecteze. 
Pereţii de oţel, sticla blindată, reţeaua electrică nu 
reprezintă nimic pentru domnia sa... 


— Atât timp cât s-au dovedit vulnerabile şi ineficace, îl 
întrerupse maiorul tăios. 

— Ca să nu mai vorbim de încredere, încrederea 
elementară în om. Ne trataţi ca pe nişte borfaşi ordinari. 

— V-aş fi recunoscător, domnule leodosiu, dacă n-aţi 
coaliza. Punându-vă revolta la plural, încercaţi o frondă 
care, de fapt, vă trădează slăbiciunea. Pe de altă parte, 
toate eforturile mele de a discuta omeneşte s-au izbit 
constant de reaua dumneavoastră credinţă. V-am întrebat, 
de pildă, de ce n-aţi urcat în birou împreună cu domnul 
Pleşa? 

— Aveam treabă la poartă. Rămăsesem fără ţigări şi 
voiam să trimit un copil până la debit. 

— Înseamnă că portarul v-a văzut. 

— N-am avut grijă să-mi asigur alibiuri. 

Dăâăneţ observă că Teodosiu era incapabil să se 
stăpânească de la o replică maliţioasă. Întrebă: 

— Pentru care motiv? 

— Cu totul întâmplător, habar n-aveam despre drama 
care se consuma în sala de arme. 

Maiorul se întoarse. 

— Domnule Holban, puteţi comunica cu poarta? 

Directorul apăsă lung pe un buton. 

După câteva minute, apăru un bărbat uscăţiv. 

— Dumnealui, spuse Holban, indicându-l pe maior, vrea 
să te întrebe ceva. 

Omul se întoarse. 

— Ai stat toată dimineaţa în gheretă? 

— Da. 

— L-ai văzut pe secretarul Teodosiu la poartă acum circa 
jumătate de ceas? 

— L-am văzut. A oprit un copil şi i-a dat nişte bani. 

Dăneţ surprinse zâmbetul superior al secretarului. 

— După aceea? 

— A intrat în clădirea muzeului. Băiatul s-a întors, nu-s 
nici zece minute, şi a lăsat un pachet de ţigări. 


Îl puse pe masă. 

— Mulţumesc, eşti liber. 

— Deci nu l-aţi aşteptat pe băiat la poartă, preciza Dăâneţ. 

— După cum vedeţi, spuse secretarul. 

— Şi totuşi aţi întârziat cinci sau şase minute. 

— N-am afirmat că l-am aşteptat pe băiat şi nici nu cred 
să vă fi relatat că mi-am dat sufletul alergând prin curte şi 
pe scări. Am mers normal. În consecinţă, e posibil să fi 
consumat patru, cinci sau chiar şase minute. 

lancu Pleşa, îndreptându-şi în scaun trupul voinic, 
exclamă: 

— De, domnule! S-ar putea să aibă dreptate... 

— Prin logică fermă, rânji Teodosiu. 

— Prezentând mici fisuri, spuse Dăneţ ridicându-se. 

— De exemplu? 

— Faptul că dumneavoastră fumaţi în mod constant ţigări 
Camel, iar băiatului i-aţi cerut să vă cumpere Carpaţi. Un 
mic capriciu excentric aş zice, vis-ă-vis de amănuntul că 
acum o oră aveaţi un pachet Camel abia început. 


Reporterul Mihai locuia în gazdă la familia unui fost 
avocat, în cartierul Operetei. 

Dăneţ fu observat îndelung prin vizorul rotund, îi 
deschise o femeie măruntă, cu ochi neliniştiţi. 

— Vă rog să vă ştergeţi bine picioarele. Ştiţi, ne vine greu 
cu curăţenia. 

Maiorul se execută conştiincios. 

— Aşa, aşa... Insistaţi la călcâie. Acum e bine! 

Mihai, cu o pungă de gheaţă pe frunte, îl întâmpină 
zâmbind: 

— V-a luat in primire? Are mania curăţeniei, încolo e 
destul de cumsecade. 


Dăneţ se aşeză pe marginea patului. Scoase o ţigară, 
căutând din ochi scrumiera. Reporterul îl opri îngrozit. 

— Nu suportă să se fumeze în casă. Dacă vreţi, pe balcon. 

Maiorul renunţă, dar păstră ţigara între degete. 

— Cum te simţi? 

— Bine. Într-o zi, două, sunt complet restabilit. 

— Da... Mă tot întreb ce au amicii de la muzeu cu 
dumneata? 

— Mi-am bătut şi eu capul, dar nu găsesc nimic. 

Dăneţ îl privi scurt. Intuia starea de spirit a reporterului, 
oscilând între un măgulitor sentiment de importanţă şi un 
altul tulbure, neliniştitor, de teamă. 

— Faptul că interesezi pe cineva de acolo a devenit 
certitudine. Abia ratată lovitura cu halebarda şi agresorul 
mă smulge de lângă dumneata, declanşând alarma falsă. Te 
atrage apoi singur în sala de arme, anunţându-te telefonic 
că am fost ucis. E limpede! 

— Da, e limpede, îngână gazetarul. Cine ar putea fi? 

— Dumneata te-ai luptat cu el. Firesc era să fi sesizat 
ceva, un amănunt, orice... 

— Eram în panică şi, când s-a aruncat asupra mea, 
mişcarea a fost fulgerătoare. Mi-a mai căzut şi porcăria aia 
de perdea peste ochi! 

— Presupun că, auzindu-mă, a dispărut pe fereastra care 
dă pe scară. Până să mă dezmeticesc, o luase din loc. 

Mihai îl privi pe furiş. Îşi trecu limba peste buzele uscate, 
arse de febră şi întrebă: 

— Pe cine bănuiţi? Secretarul e un tip infect... 

— Cam ostentativ infect. Nici măcar nu disimulează. 

— Atunci cine? Pleşa? Directorul Holban? căută 
reporterul cu ochi strălucitori. 

— Şansa agresorului este că fiecare din cei trei 
funcţionari ai muzeului - îl includ şi pe Pleşa aici - putea fi 
în momentul atentatului în sala de arme. Încăierarea s-a 
consumat într-un minut sau două, deşi dumitale - şi 
fenomenul e perfect explicabil din punct de vedere 


psihologic - ţi se pare că a durat mult mai mult. Pe de altă 
parte, oricare din ei putea fi autorul atacului. Nu exclud pe 
nimeni. 

— Nici pe Pleşa? Îl găsesc inofensiv. Jovial şi eminamente 
sucit. 

— De acord! Dar şi el a urcat la Holban pe scara de 
serviciu. 

— Se putea ajunge şi altfel? 

— Evident. Prin hol, pe scara principală. Ştii în ce constă, 
la urma urmelor, tot trucul? Evenimentele s-au desfăşurat 
foarte repede, într-un timp extrem de redus, record! Îţi ia 
mai multă vreme ca să povesteşti cele întâmplate, decât a 
fost necesar pentru ca incidentul să se consume. Chiar şi 
Holban poate fi autorul agresiunii, încercând să te lichideze 
în spaţiul de timp dintre anunţarea şedinţei fulger şi 
adunarea efectivă a salariaţilor în birou. Mai stranie mi se 
pare înclinația bruscă a lui leodosiu pentru ţigări 
autohtone, când celelalte nu-i lipseau. 

Dăneţ se ridică şi făcu câţiva paşi prin încăpere. Se opri 
în faţa bibliotecii, privind cărţile juridice legate în piele 
albastră. 

Mihai îşi potrivi perna sub umărul bandajat, cu o schimă 
dureroasă. 

— Ştiţi ce mă frământă? Pânza aceea de păianjen din 
depozit. Era sfâşiată... 

Maiorul se întoarse brusc, încercând surpriza de a i se fi 
citit gândurile. Într-adevăr, imaginea pânzei de păianjen, 
atârnând ca o zdreanţă de tavanul depozitului, îl obseda. La 
muzeu i se spusese că perereţii nu fuseseră curăţaţi de 
circa şase luni. Normele de curăţenie pentru depozit erau 
mai degrabă indulgente, ţinând seama de deviza de 
principiu a direcţiei: „Cu cât se intră mai rar acolo, cu atât e 
mai bine.“ Pânza nu se destrămase de la sine. Cineva o 
rupsese. Dar cu ce prilej? Şi cum ajunsese la ea? 

Se îndreptă spre fereastră. 


— Să ne întoarcem la inexplicabilul interes pe care îl 
susciţi necunoscutului. 

Mihai îşi încruntă sprincenele. 

— Sunt convins, reluă maiorul, că e ceva în legătură cu 
activitatea dumitale. Prin specificul profesiunii, frecventezi 
mediile cele mai diverse, iei contact cu o mulţime de 
oameni, calitatea oficială îţi deschide aproape toate uşile. 
Când ai văzut, auzit sau poate ai scris despre ceva ori 
cineva care are tangenţă cu sustragerea brăţării? 

— Ştiu eu? 

— Mai gândeşte-te. Îşi luă mănuşile de pe birou: Aş vrea 
să-mi arunc ochii prin materialele dumitale mai vechi... 
Când lucrai la Revista Magazin. 

Mihai căscă ochii: 

— Ce materiale? Vreţi să spuneţi articolele pe care le-am 
scris? 

— Exact. 

— Toate? 

— Toate. 

Clătinând din cap, reporterul luă o foaie de hârtie şi 
înşiră câteva cuvinte. 

— Vă duceţi la redacţie şi o căutaţi pe doamna Pavelescu. 
Spuneţi că veniţi din partea mea. 

Maiorul era în antreu când Mihai îl opri cu un strigăt. 
Dăneţ îşi băgă capul pe usă: 

— Ce-i? 

— Am uitat. Dacă vreţi să fiţi servit cumsecade... 
gazetarul ezită, spuneţi-i Paveleascăi că arată bine, în 
sfârşit cât se poate de bine... Chestia asta e esenţială! 


Dăneţ încerca să se descurce în mijlocul unui maldăr de 
gazete vechi. 


Doamna Pavelescu, o blondă de vârstă mijlocie, cu 
maxilarul inferior proeminent, şi nas puternic, cu nări 
suflecate, lucra în faţa maiorului. Din când în când, îşi muia 
tocul în gură, privindu-l senină pe deasupra ochelarilor. 
(Indicaţiile lui Mihai se dovediseră a fi preţioase. Fusese 
servit prompt şi cu solicitudine). 

„Muncă de ocnaş“, medita Dăneţ, răsfoind sutele de 
pagini. Oftând, scoase câteva coli de hârtie şi începu să 
scrie. 


Abia noaptea târziu găsi ceea ce căuta. Cu tâmplele 
palide sprijinite în pumni, citi pe nerăsuflate articolul lui 
Mihai. Apoi începu să râdă domol cu colţurile gurii strânse. 

„Era atit de simplu!“ 

Modalitatea de a scoate pietrele din depozitul blindat, de- 
o ingeniozitate şcolărească şi tocmai de aceea eficace, sfida 
cu ironie ucigătoare sofisticatul sistem de securitate al 
muzeului. lar autorul, aşa cum o presupusese de la început, 
era unul din cei trei. 


Reconstituindu-i biografia în cursul dimineţii următoare 
maiorul Dăneţ căzu pe gânduri. Înainte de război, 
infractorul făcuse parte din Hitlerjugend. Considera că 
anumite cercetări pe această linie se impun în mod 
obligatoriu. Le întreprinse singur. O dimineaţă epuizantă, 
răscolind arhive, biblioteci, presa de acum câteva decenii şi 
dosare vechi, prăfuite. Când părăsi incinta Bibliotecii 
Academiei, avea în buzunar un exemplar dintr-o veche 
revistă fascistă. Pe prima pagină, un grup Hitlerjugend. 

Omul de la muzeu era printre ei, alături de o femeie 
scundă, cu figură expresivă. Un chip pe care maiorul îl mai 
văzuse, dar se simţea incapabil să-şi amintească unde... 


XXX 


În aceeaşi după-amiază, cei trei funcţionari ai muzeului 
de arheologie fură supuşi unei supravegheri atente. 

Cezar leodosiu avu o zi plină, profilată pe coordonate 
mondene. 

Luă prânzul la Capşa, în compania unei doamne 
vârstnice. Rochia, bătută în jeuri, dădea rezonanţe acustice 
fiecărei mişcări. Îşi plimba ochii prin restaurant cu 
superioară îngăduinţă, răspunzând monosilabic şi rigid 
atenţiei plină de condescendenţă cu care o înconjura 
secretarul. 

Schimbară vinul la fiecare fel de mâncare, alb la peşte, 
roşu la  vol-au-vent (expediat înapoi la bucătărie, 
„feuilletage-ul nu e crocant“), liqueururi la cafea. 

Teodosiu i se adresa cu apelativul Ilante Michette, 
pătruns de respect evident. O conduse pe Dorobanţi până 
în faţa unei clădiri vechi înzorzonate cu decoraţiuni de 
ipsos, ciuntite de ani. Bătrâna oferi buzelor subţiri ale 
secretarului vârful degetelor palide şi dispăru plină de 
demnitate într-un gang întunecos. 

Cezar 'leodosiu îşi isprăvi seara la Teatrul Bulandra, într- 
o companie mai puţin respectabilă. Cină la Ambasador şi, 
după miezul nopţii, fluierând bine dispus se întoarse acasă, 
în garsoniera din Bulevardul Dacia. 


Directorul Dinu Holban, după un drum la minister, îşi 
cumpără o carte la standul ambulant din faţa Bisericii 
Kretzulescu. După-amiază primi vizita unor prieteni şi jucă 
cărţi până spre seară. 

La opt ieşi, luă troleibuzul şi cobori la Casa Scânteii. 
Parcurse câteva sute de metri pe jos, oprindu-se la Vila 


Minovici. 

Era o seară rece de toamnă, cu burniţă şi străzi pustii. 
Vântul se juca cu clopoţeii de la vilă, însufleţind peisajul 
tern. 

Directorul stătea în picioare, neadăpostit, aşa cum ar fi 
aşteptat într-o staţie de tramvai. Rămase neclintit aproape 
o oră. Înţepenit de frig, începu să se plimbe în sus şi în jos 
pe o rază de câţiva metri. Cineva, trecând întâmplător, 
întoarse capul privindu-l lung, fără ca Holban să-i dea vreo 
atenţie. Într-un târziu, îşi târî paşii obosit spre troleibuz. 

Aşteptase în faţa vilei două ore. 


Restauratorul lancu Pleşa petrecu o seară liniştită. 

Ferestrele late ale căsuţei scunde, înconjurată de o curte 
gospodăros chivernisită, lăsau să se vadă tot ce se petrecea 
înăuntru. În lipsa draperiilor - doar obloane cu spaţii largi 
între stinghiile de lemn şi perdele transparente de nylon - 
desluşeai psihologia omului deschis, fără mistere, care nu 
are nimic de ascuns. 

Subofiţerul însărcinat cu urmărirea lui îl văzu prăjind 
ceva la bucătărie, spălând vasele şi dereticând prin casă. 
Când se întunecă, îşi luă nevasta, o femeie dolofană cu păr 
roşu, creţ, şi intrară la cinematograful din cartier. După 
film, mâncară la un birt. Păreau un cuplu unit şi foarte 
satisfăcuţi unul de celălalt. 

La lumina unei veioze cu abajur de mătase roz, 
subofiţerul surprinse o ultimă scenă idilică: Doamna Pleşa, 
în capot şi bigudiuri, broda migălos o faţă de masă, în timp 
ce soţul ei citea cu glas tare gazeta de seară. 


Capitolul VI 


„LELEFONAŢI LA 22 22 22...“ 


Locotenentul Azimioară privi pe fereastră. O dimineaţă 
rece, mohorâtă. Se învârti fără rost prin încăpere, atingând 
stofa fotoliilor, mângâind câte o figurină. Era îngrijorat. 

Revăzu filmul evenimentelor desfăşurate în cursul nopţii 
şi încerca să le înţeleagă. „Spargerea“ din strada Şepcari 
era încă o nadă pe care maiorul Dăneţ o întindea bandei 
pentru a-i spulbera suspiciunile. Muşcase oare Cocoşatul 
din ea? Grecu nu lăsase să-i scape nimic. Păstrase tot 
timpul o atitudine amabilă, nu lipsită de ironie şi din care 
locotenentul nu înţelese mare lucru. Îl adusese apoi aici, în 
studioul acesta ciudat, unde îl cunoscuse pe Cocoşat şi în 
care, în mod legitim, se întreba dacă locuieşte de fapt 
cineva. 

Îl lăsaseră să doarmă, supravegheat de Jean şi Dudă. 
Aceştia se arătaseră obositor de tăcuţi. Azimioară era 
convins că rămas singur cu Jean, l-ar fi determinat să 
vorbească. Avea o minte obtuză, sesiza târziu şi, în plus, 
părea că încearcă un bizar sentiment de afecţiune pentru 
locotenent. 

Păzit însă de Dudă, ospătarul de la Someşana, pe care la 
rândul său îl păzea, matahala se mulțumea să-l privească cu 
o undă de îngrijorare, încercând să-i prevină orice dorinţă. 
Îi adusese ţigări, iar de dimineaţă, cafea şi cornuri. 


Ceea ce îl neliniştea însă, în cea mai mare măsură, era 
faptul că nu cunoştea conţinutul servietei înmânate de 
Mogşoianu, „prada“ nopţii trecute. Dăneţ nu avusese cum să 
prevadă incidentul. Probabil burduşise servieta - Azimioară 
îşi amintea acum că i se păruse nefiresc de uşoară - cu 
hârtii şi ziare vechi. Dar, şi aici i se zbârcea carnea de 
groază, maiorul ar fi putut strecura înăuntru un supliment 
de instrucţiuni, pe care locotenentul urma să le studieze pe 
îndelete acasă, în odaia coanei Lenuţa. 

Servieta îi fusese luată fără mofturi, de cum ajunsese la 
destinaţie. 

Timpul trecea greu. Azimioară se simţea asediat de 
privirile lungi, fidele, ale lui Jean, plictisit de exhibiţiile 
greţoase ale lui Dudă, care-şi „aranja“ tenul într-o 
oglinjoară mică. Din când în când, Grecu băga capul pe uşă, 
studia ambianța şi, satisfăcut, se retrăgea. Alături, jucau 
table. Se auzea zgomotul zarurilor şi al pulurilor în cutia de 
lemn. 

Într-un târziu, plictisit, Azimioară se întinse pe divan cu o 
revistă „Cinema“ veche, aleasă la întâmplare. 

Congestionat rău la faţă, Dudă îşi vâri oglinda în buzunar. 

— 'Te fac un şeptic, Jeane? 

— Ti! 

— Hai bă, ce dracu”? 

Matahala nu răspunse. Dudă îi privi intrigat. Ridică din 
umeri şi încrucişându-şi braţele la piept, luă o poză 
gânditoare. Spre prânz, Grecu aduse o tavă cu un morman 
uriaş de sandvişuri, apoi un transport de pepsi-cola. 

— Dacă aveţi nevoie de ceva, strigaţi-mă. 

leşi repede, grăbit să-şi reia partida. 

După-amiaza se scurse fără incidente. Locotenentul 
dormi vreo două ceasuri şi, când se trezi, afară se 
întunecase. Lângă fereastră, Dudă citea un roman ferfeniţă 
din colecţia Femei Celebre, rozându-şi unghiile. Jean răsfoia 
revista abandonată de Azimioară înainte de-a adormi. 


— Eu mă car, băieţi! anunţă locotenentul, îndreptându-şi 
hainele. 

— Stai blând, Grasule, îl sfătui Jean. 

— Da” ce, m-aţi priponit? 

— Ia cheamă-l pe Grecu, sugeră Dudă. Asta-i în stare să 
ne facă o figură. 

— Că mi-o fi frică de limbricu' ăla! 

Dudă rânji încântat. Îi plăcuse chestia cu limbricul. Totuşi 
insistă: 

— Mă duc eu după el. 

— Stai aici, îl opri Jean. 

— Treaba ta! 

— Ce aveţi, bă, cu mine? întrebă Azimioară ca unul care 
abia acum realiza straniul situaţiei. 

— Las” că vezi tu. 

— Ce aveţi, bă, ce aveţi? Ce nu mă lăsaţi în pace? 

— Ai răbdare, Grasule, mai aşteaptă niţel. 

— Ce să aştept? Să vină Cocoşatul să-mi facă 
conversaţie? 

— Păi dacă ştii, ce mai întrebi? se miră Dudă. 

— Ptiu!! V-aţi tocmit la stăpân! Vai de capul vostru de 
amărâţi! Nici în gură nu băgaţi fără ausweiss. 

Grecu deschise uşa: 

— Ce-i, Jeane, de ce face ăsta scandal? 

— Cică se plictiseşte. 

— "Te plictiseşti, Grasule? 

— Mă, frumosule, tu-l ţii minte pe Cinci minute pauză? 
Ăla fără nici un dinte în faţă! Ei bine, şi el tot aşa a păţit! A 
întrebat pe unul dacă nu se plictiseşte. 

— Oi fi fost tu ăla... 

— Ai ghicit. Dă-mi trenţele. 

— Ce trenţe? 

— Nu fă pe prostul. 

— Nu ştiu, Grasule, ce vrei. 

— Dă-mi, tăticule, servieta. Nu mă fă să stau într-un 
picior. 


— A, servieta, se dumeri Grecu. Aia nu se poate! 

— De ce? 

— Păi ăla e corp delict, Grăsuţule. N-ai auzit de treaba 
asta la şcoală? 

Locotenentul se repezi pe neaşteptate cu pumnii. Dudă 
întinse piciorul şi Azimioară se împiedică căzând într-un 
genunchi. Când se redresă, Jean era în picioare cu mâinile 
în şolduri, iar Grecu se juca cu lama cuţitului, încercându-i 
tăişul. Cu o mişcare iute, locotenentul îl dobori pe Dudă, şi 
răsucindu-se încercă să-i plaseze celuilalt un pumn în 
stomac. Matahala eschivă şi Azimioară apucând un sfeşnic 
de bronz, începu să-l învârtă repede, ca pe o morişcă, 
înlăturând tot ce-i ieşea în cale. 

Strecurându-i-se pe la spate, Jean reuşi să-i prindă 
braţul. Încercă să se desprindă, dar matahala, dându-i 
drumul brusc, se rostogoli, căzând grămadă peste o măsuţă 
joasă. O figurină şi câteva ceşti de ceramică se sparseră. 

— Bă, fii atent, ţipă Grecu speriat. Stricaţi decorul! 
Atunci apăru Spânaticul. 

Azimioară îşi recunoscu umbra. Avea ochii palizi, extrem 
de palizi, irisul pierzându-şi consistenţa ca o acuarelă prea 
diluată. Prin părul rar, se întrezărea conturul craniului. 
Stinse lustra lăsând să ardă doar aplicele. 

Ochii tuturor se întoarseră automat spre glasvand. Se 
deschidea încet... Prin crăpătura îngustă se strecură 
Cocoşatul. 

Ţinea în mână un ziar făcut sul cu care se juca, bătându- 
se peste bărbie. Îi scrută pe fiecare în parte, cu luare- 
aminte. 

— Ce s-a intâmplat? 

Dudă îşi lăsă ochii în jos: 

— Grasu cere bocceaua. 

— Da? Şi de ce nu i-o daţi? 

Oamenii se priviră nedumeriţi. Jean făcu o mişcare 
nehotărâtă. 

— Da, da, Jeane, îl încuraja Bătrânul. Adă-i bocceaua. 


Locotenentul o primi cu amândouă mâinile, încercând să 
imprime figurii o expresie de bucurie lacomă. 

Grecu râse, atingându-l cu cotul pe Jean. Azimioară 
deschise tacticos servieta. Îşi stăpânea greu tremurul 
degetelor. Trebuia să rişte. Ceilalţi ştiau de mult ce se află 
înăuntru. Se gândea - se gândise tot timpul - la 
ghemotoacele de hârtie care o umpleau. Va simula o 
surpriză nemărginită, apoi furios se va repezi la cei de faţă 
urlând şi reclamându-şi cât mai convingător prada. 

Ridică în sfârşit capacul de piele şi liniştea pogori asupra 
lui. Inima cânta osanale, cor şi ode de binecuvântări 
morocănosului Dăneţ. Prevăzător, preconizând o vizită a 
bandei la domiciliul locotenentului, maiorul montase o 
pradă „inteligentă“. 

Ca şi cum ar fi vrut să verifice cinstea depozitarilor, 
Azimioară scoase obiect de obiect, aliniindu-le pe masă. 
Înregistra fiecare prezenţă cu un mormăit de satisfacţie: 
câteva tacâmuri de argint, nişte şerveţele brodate, un ceas 
de mână, altul deşteptător, o verighetă, nişte obligaţii. Mai 
găsi o scrumieră masivă de cristal şi o fustă de damă. 

Erau exact lucrurile pe care un spărgător le-ar fi sustras, 
înşfăcând ce-i cade mai repede sub ochi şi la mână. 

„Cum de mi s-o fi părut uşoară servieta?!“ 

Puse totul înapoi, împachetând cu grijă, ferindu-se să-i 
privească pe ceilalţi care-l observau păstrând o linişte 
deplină. Închise conştiincios curelele servietei. 

Cocoşatul îşi aprinse o ţigară. Fu parcă un semnal pentru 
toţi ceilalţi care luară atitudini mai destinse. Scoţând fumul 
pe nări, întrebă dispreţuitor: 

— Ai găsit vreo lipsă în inventar? 

Locotenentul ezită: 

— Pa... parcă mai era un pachet de ţigări. 

Râseră toţi, bătându-se cu palmele pe spinare. Urlau de 
râs. Jean îşi ţinea mâinile pe stomac: „Aoleu, calic mai e 
Grasu! Auzi, pentru un pachet de ţigări...“ 

— Ce vă hliziţi, bă? 


Cocoşatul se interesă: 

— Cine i-a luat ţigările? 

— N-a avut nici o ţigară, zise Grecu. Ce, aveam noi nevoie 
de ţigările lui? 

Bătrânul scoase un pachet intact, roşu şi-l aruncă 
locotenentului care-l prinse expert. Privi marca „Pall-Mall“ 
şi-l mirosi încântat. 

— E în regulă? 

— Să trăieşti. 

Cocoşatul arătă servieta cu degetul: 

— Pentru aiureala asta ţi-ai riscat pielea? 

— Aiureală! Aţi vrea voi! Ca nimica îmi iesă d-acilea o 
mie, două. Şi se apucă să socotească repede, cu gura plină 
de salivă: Două ceasuri - 500, tacâmurile - 300, fusta - 200, 
scrumiera n-o mai pun la socoteală, verigheta - un sutar, 
şerveţelele iarăşi, că-i lucru subţire, de mână, başca 
obligaţiile... 

Oamenii râseră din nou. 

— Amărăştean, Bătrâne, se mulţumeşte cu puţin. 

Azimioară se ridică cu servieta sub braţ. 

— Să-mi dea mie Dumnezeu numai puţin din ăsta. 
Îmbogăţi-ţi-vă voi, deştepţilor, că mie nu mi-o părea rău, şi 
se îndreptă spre uşă. Eu vă salutez din mers! 

— Ai să ne „salutezi“, n-avea grijă, îl asigură Cocoşatul. Îi 
zvârli ziarul peste masă: Ai citit chestia asta? 

— Conspectez presa în pat, după cină. 

— Cred că-i mai bine s-o faci acum. 

Locotenentul deschise gazeta cu aerul că face un hatâr. 
Trăsăturile i se adumbriră. Citi: 

Ieri noapte, în jurul orei 24, un individ neidentificat, a 
pătruns în locuinţa familiei Ion Petolea din str. Şelari nr. 11, 
sustrăgând mai multe obiecte de valoare. Trezită din somn 
şi încercând să reacționeze, victima A.D. a fost lovită la cap 
cu un obiect contondent, după care agresorul a reuşit să 
dispară. Transportată în stare gravă la Spitalul de Urgenţă, 
victima a decedat în cursul nopții. Semnalmentele 


infractorului; înalt, masiv faţa rotundă. Poartă un trenci de 
culoare deschisă, şapcă şi fular roşu. Cei în măsură să ofere 
vreo relaţie, sunt rugaţi să anunţe la IMMB, Tel. 22 22 22. 

Azimioară lasă să-i cadă ziarul din mână. Se aşeză încet 
pe divan, ca şi cum picioarele nu l-ar mai fi ajutat. 

Grecu zâmbea ironic. Consultându-şi unghiile, Cocoşatul 
întrebă neglijent: 

— Ce ai de gând? 

Locotenentul înghiţi în sec, apoi bravă, dând glasului 
modulaţii nesigure: 

— Ei şi? Ce, parcă numai eu sunt gras şi cu faţa rotundă? 
Schimb ţoalele, domiciliul şi trag la umbră. Am cu ce! 

— Serios? Atunci du-te! Mi-e însă de băieţii ăştia. Le-a 
intrat un număr de telefon în cap şi-i mustră conştiinţa. Aşa- 
i, băieţi? 

Azimioară şopti obosit: 

— Vedeţi cum veniţi la vorba mea? Când sunt doi pe 
acelaşi pont, unul toarnă. Dar mie nu mi-e frică, fraţilor! Nu 
mi-e frică şi am să vă spun de ce. 

— Ia spune! 

— Acilea n-o să chemaţi sticleţii. Înseamnă să vă arătaţi 
mutrele şi sediul. Si atunci ce o să faceţi? O să le daţi 
adresa mea? N-aveţi decât! Or s-o scarmene niţeluş pe 
madam Lenuţa. N-o să-i strice! Şi pe urmă, oi găsi eu un 
prietenaş să zică: „Lăsaţi-l, neică, în pace. În noaptea cu 
pricina a băut cu mine şi alde văru-meu. Uite, e martoră şi 
femeia...“ Aşa-i că la asta nu v-aţi gândit? 

Cocoşatul îşi scoase port-vizitul. Luă două fotografii şi i le 
puse pe colţul mesei fără să spună nimic. 

Era Azimioară. Stătea în faţa cafe-barului de lângă bloc, 
privind puţintel în stânga. 1 se vedea bine profilul. În cea de 
a doua, fusese surprins ieşind din clădire cu servieta în 
mână. Instantaneul reuşea să sugereze, ceva din panica 
omului încolţit, care caută disperat scăpare. 

Fotografiile le luase desigur Spânaticul. Tot el alertase 
banda, în timp ce locotenentul se afla sus, cu Mogşoianu, 


comunicând de la telefonul public instalat la intrarea 
blocului. Aşa izbutise Grecu să-l preia în locul colegului de 
la miliţie, stârnind o coincidenţă stupidă. Ridică ochii. 

— Ce-i cu astea? 

— Vrei să-ţi explic? Cocoşatul se ridică cu mâinile în 
buzunare. Grasule, am pierdut destul vremea. Problema e 
simplă. Ori eşti băiat înţelegător, ori mâine dimineaţă 
fotografiile ajung la miliţie. Alege! 

Locotenentul îl privi sumbru, pe sub sprâncene: 

— Ce înseamnă băiat înţelegător? 

— A, ai şi ales? 

— Am întrebat ce înseamnă băiat înţelegător. 

— Să ne ajuţi într-o afacere. 

— Una singură? 

— Mai pui şi condiţii? 

— Vreau să ştiu precis ce trebuie să fac ca să-mi daţi 
fotografiile. 

— Să ne ajuţi. O dată, poate de două ori. Ai sa fii 
mulţumit. Ei, ce zici? 

— Ce să mai zic? Asta e! 

— Am ştiut că eşti băiat inteligent, Grasule. Ce ziceţi, 
bem ceva? 

Jean, cu o expresie de beatitudine, se precipită spre 
oficiu. Aduse în câteva clipe pahare şi o sticlă de coniac. 

Cocoşatul îşi şterse buzele cu o batistă fină de olandă, 
apoi îmbrăcă pardesiul. 

— Care-l ia la el? După chestia din ziar nu poate să se 
întoarcă acasă. 

Jean se oferi fericit: 

— Îl iau la mine, Bătrâne. Am spaţiu! 

Azimioară părea amorţit. Nu reacţiona. Cocoşatul avu o 
scurtă ezitare. 

— Bine! se adresă apoi locotenentului: Uite, nişte bani, să 
ai de cheltuială. Nu-i sănătos să schimbi acum obligaţiile şi 
nici să vinzi din boarfe. 

leşi. În spatele lui, glasvandul se închise fără zgomot. 


Jean îl luă pe Azimioară pe după umeri. 

— Nu fi fraier, mă! Bătrânul nu-i calic şi are cap. N-a 
căzut nimeni până acum... 

Grecu se întoarse. 

— Băieți, facem curat şi-o întindem. Liber până mâine 
seară. 

— Ura! ţipară Jean şi Dudă. Tragem un chef la Nicu. 

Locotenentul se apropie de fereastră. Frunze ude, 
lipicioase, izbeau geamul. Picăturile de ploaie se prelingeau 
pe sticlă ca o dâră de lacrimi. Întoarse capul. Oamenii 
trebăluiau prin odaie. Spânaticul, lipit de zid, îl aţintea cu 
privirea lui decolorată. Azimioară simţi un fior rece. În 
expresia Spânaticului era ceva intens, ceva greu de definit, 
ceva fanatic. Şi privirea concentrată era anormală. O 
privire dementă care înţelege... 

Locotenentul se desprinse de fereastră. Spânaticul îi 
şopti lui Dudă: 

— N-a făcut bine Bătrânul... Omul ăsta nu-mi place. 


Sâmbătă seara, târziu. Soții Dăneţ împreună cu familia 
Pop urmăriseră emisiunea de la televizor, apoi zăboviseră 
discutând lucruri indiferente, cotidiene, la un păhărel de 
lichior. Doamnele schimbară amabilităţi, reţete, formule 
magice de dulceţuri ori de scos petele de rugină, bărbaţii 
depanară amintiri comune. Copilăria în satul ardelenesc, 
evocată cu nostalgii specifice celor înstrăinaţi, anii de front, 
isprăvi pline de vitejie ori numai hazlii. 

Soţia maiorului, scundă, rotofee, numai cârlionţi, se 
ghemuise în fundul canapelei astâmpărându-şi cu palma 
grăsulie căscatul. Se gândea la meniul de a doua zi: 
„tocăniţă? papricaş?...“ 

O privea atent pe Angela, toropită şi ea de oboseală, gata 
să aţipească, recepţionând vag frânturi din discuţia 


bărbaţilor. Maiorul râdea încetişor, sorbindu-şi lichiorul fără 
să ia paharul de la gură. Sebastian povestea ceva despre 
nemți, spioni parcă... 

„lar despre război...“ 

— Ajung ăia în Statele Unite, continuă expertul, nu ţin 
minte ce orăşel, îmi scapă numele. Unul din fritzi intră în 
primul drugstore să-şi cumpere un aparat de ras, ridică 
mâna şi urlă salutul nazist. 

Încercând să reproducă momentul, Sebastian Pop sări pe 
neaşteptate în picioare, răcnind din toate puterile: 

— Heil! 

Smulsă din reverie, doamna Dăneţ tresări speriată, 
stăpânindu-şi bătăile inimii. 

— Ce-ai păţit? 

Tresări violent şi Angela, aproape adormită. Trupul ţâşni 
înainte, gata să cadă, bătând aerul cu braţele. 

Începură să râdă. Sebastian îşi luă nevasta de mijloc şi o 
sărută delicat pe frunte. 

— “Te-ai speriat, [umpi? lartă-mă. Povesteam chestia aia 
cu operaţia Pastorius. E colosală! 

Umplură din nou paharele. Telefonul începu să sune. 
Instinctiv, doamna  Dăneţ privi  pendula. Aproape 
douăsprezece. 

„Nu mai pleacă ăştia?... 

Maiorul trecu dincolo, ridicând receptorul. 

— Ce-i Moşoianu? 

— Am depistat sediul bandei. 


« 


Capitolul VII 


O ABSENŢĂ CE AR PUTEA FI MOTIVATĂ 


La ora nouă dimineaţa, directorul Dinu Holban convocă 


personalul de specialitate al muzeului. 

Pleşa lipsea şi Holban se cam strâmbă. Teodosiu propuse 
să fie aşteptat, iar după o jumătate de oră opină pentru 
începerea şedinţei. 

Holban mototoli spasmodic hârtiile de pe birou şi izbucni 
într-una din frecventele sale crize de isterie, generate 
totdeauna de impresia că persoana ori dispoziţiile îi sunt 
ignorate. 

— Este ultima oară când lucrez cu acest specimen 
totalmente lipsit de simţul răspunderii! 

Teodosiu, care mai văzuse şi altele, îşi ascunse zâmbetul 
sub o mină gânditoare. Îl cunoştea bine pe Holban. 
Influenţabil şi complet lipsit de discernământ în aprecierea 
oamenilor, accepta necondiţionat opinia generală. Putea 
înghiţi fără ezitare cele mai mari măgării, dacă despre 
persoana în cauză s-ar fi găsit măcar doi indivizi care să 
afirme că e capabil, inteligent şi mai cu seamă bine văzut. 
Pe buze îi apărea atunci cuvântul „indispensabil“, pronunţat 
cu emfază alături de îngăduitorul „e un original, ce vreţi!“. 
Urma o disertaţie retorică, stufos presărată cu pilde, 
despre curiozităţile oamenilor de talent. 

În legătură cu Pleşa, cineva din conducere afirmase 
cândva că este un mare specialist. Holban, până atunci 


sâcâit şi contrariat de neconformismul restauratorului, 
dădu convins din cap. Peste noapte, Pleşa deveni „o 
capacitate“ şi, în consecinţă, indispensabil. Era solicitat 
pentru cele mai mărunte achiziţii, consultat uneori chiar în 
probleme de ordin administrativ. 

Teodosiu căscă pe furiş, privind pe fereastră. Crengi 
goale, contorsionate, pe un cer de plumb. Se cutremură ca 
de o presimţire şi spuse moale: 

— Să-i dăm un telefon! E ridicul să-l aşteptăm atâta. 

Dinu Holban, în faţa ferestrei, se lăsă uşor din genunchi 
şi ridică degetul gros în sus, semn că se află pradă unei 
mari surprize ori că are o idee. 

Secretarul prefera din toată inima prima ipoteză. 

— Vine doamna Pleşa, izbucni în sfârşit directorul. 

Luă repede loc în spatele biroului, pipăindu-şi nodul de la 
cravată cu o expresie marţială. 

Teodosiu, răsturnat neglijent în fotoliu, îl privi abstract: 
„Pentru gâsca aia îndopată...“ 

Îi venea să doarmă, cuprins de o toropeală leneşă. O lene 
de toamnă, cu străzi ude şi un cinematograf de cartier, 
unde rulează în continuare un film prost cu peisaje exotice. 

Doamna Pleşa irupse pe uşă, congestionată şi 
transpirată. Purta o pălărie caraghioasă, nişte terase de 
fetru în ordine descrescândă. 

Holban îi sărută mâna, grațios. 

— Eram impacientaţi, scumpă doamnă, de întârzierea 
soţului dumneavoastră. 

Femeia începu să plângă cu sughiţuri. Pe pielea roşie, 
întinsă de grăsime, lacrimile se rostogoleaţi repede, în 
boabe limpezi. 

— Credeam că e aici. 

— Aici? 

Directorul căscă ochii mari. 

— Aici? Cum să fie aici?! se minună el, ca şi cum 
presupunea în sine ar fi fost absurdă. V-a spus el că e aici? 


Femeia clătină din cap. Vru să vorbească, dar sufocată de 
lacrimi nu izbuti. 

Teodosiu, în fond indiferent, îi atinse mâna cu 
compasiune amabilă. 

—  Liniştiţi-vă! Este probabil o neînțelegere. Doamna 
Pleşa îşi retrase braţul, muşcată parcă de şarpe. Îl privi 
sălbatic pe secretar, cu silă necamuflată. 

— A plecat aseară. 

— Aseară?! se miră Holban. 

— Da, aseară. Mi-a spus că l-aţi chemat dumneavoastră 
să lucraţi împreună. 

— Eul?! 

— Da, dumneavoastră. Doar nu era prima oară. 

— Nu era prima oară? 

Uimirea directorului mergea în crescendo. 

— Nu era prima oară că lucra noaptea cu 
dumneavoastră. 

Holban îşi privi colaboratorul, cerându-i ajutor. 

— Să vedem ce are de spus doamna, interveni acesta 
plictisit. Din câte am înţeles, Pleşa a dispărut. 

Văzând expresia de groază care descompusese chipul 
femeii, secretarul înţelese că a gafat. Doamna Pleşa era 
îngrijorată în general de lipsa bărbatului, fără ca neliniştea 
să ia forme concrete. 

— Ce prostie! exclamă Holban. 

Teodosiu ridică din umeri: „Descurcaţi-vă singuri!... 

Directorul se interesă. 

— La ce oră a plecat de acasă? 

— La zece. A precizat că nu va întârzia mult peste miezul 
nopţii. L-am tot aşteptat. 

— V-aţi interesat pe la rude? 

— N-avem pe nimeni, sughiţă femeia. Doar o nepoată la 
Vatra Dornei. 

— Nu cred să fie acolo, opină fără umor Dinu Holban, şi 
tocmai de aceea intervenţia i se păru lui Teodosiu de un 
comic irezistibil. Sugeră: 


« 


— Poate a înnoptat la vreun prieten. 

Soţia restauratorului îşi şterse nasul: 

— Nu întreţinem relaţii cu nimeni. Şi apoi repede, ca pe o 
justificare devenită refren: Oamenii sunt răi şi invidioşi, se 
ţin numai de intrigi. Eu mi-am terminat treaba, cârpesc un 
ciorap, o haină, deschid un ziar... 

Secretarul strâmbă imperceptibil din nas. Femeia era de 
un didacticism vulgar, pe care nici măcar nenorocirea nu-l 
atenua. 

„Nenorocirea! Hm, curios, de ce se gândea la o 
nenorocire?“ Şi realiză brusc: se gândise tot timpul la o 
nenorocire. 

Holban se ridică: 

— Trebuie să telefonăm maiorului Dăneţ. E limpede! 

„E limpede! Ce anume e limpede pentru prostul ăsta?“ se 
întrebă Cezar Teodosiu. 


Capitolul VIII 


EXPLICAȚIA UNUI FURI INEXPLICABIL 


Maiorul Dăneţ, sprijinit de un stâlp indicator, privea 
forfota din jurul cadavrului frecându-şi gânditor bărbia 
aspră. 

Procurorul Ştefănescu, suplu şi elegant, se apropie. 
Raglanul italian, croit lejer, cădea bine pe silueta uşor 
adusă din umeri. 

„Seamănă cu ăla, actorul de cinema, cum naiba îi zice? 
Clarck Gable! O mai fi trăind?“, gândi Dăneţ. 

Ştefănescu scoase o ţigară, ferind de vânt focul brichetei. 

— Cine-i puştiul cu părul creţ? 

— Reporter la „Magazin arheologic“. 

Mihai îşi introduse aparatul de fotografiat în etu-ul de 
piele. 

— Cred că am făcut câteva clişee bunicele. 

— Nu trebuia să-ţi baţi capul. Ţi-ar fi dat ai noştri tot ce ai 
nevoie. 

Procurorul  surâse uşor. iÎncercă să angajeze o 
conversaţie amabilă. 

— Ce impresie v-a făcut... şi desenă cu mâna 
împrejurimile, cadavrul lui Pleşa strivit lângă şina de cale 
ferată. 

— L-am mai însoţit pe tovarăşul maior, spuse reporterul. 
Evident, nu te poţi obişnui niciodată cu crima, cu 


consecinţele ci. Deşi aici, sunt convins, este vorba de o 
sinucidere. Mă gândesc fără să vreau la Ana Karenina... 

— Poate să iasă un articolaş frumos din chestia asta, 
observă sarcastic Dăneţ. Cuprins de remuşcări, infractorul 
se aruncă sub roţile trenului. Ori, poate, înşelat de nevastă, 
treabă care se întâmplă foarte rar... restauratorul îşi caută 
izbăvirea apelând la serviciile CFR. Bine adus din condei şi 
cu ilustraţii pe cinste, stoarce lacrimi garantat. 

Procurorul râse. 

— Totuşi, făcu ofensat Mihai, împrejurările sinuciderii, au 
fost stabilite în mod clar. 

— Adică? 

— Dispariţia lui Pleşa, pretextând că are de lucru cu 
directorul muzeului, natura morţii... Cine asasinează 
îmbrâncind victima în faţa trenului, când cu un revolver 
totul se rezolvă simplu şi dacă vreţi... curat? 

— Iată un raţionament perfect! conchise procurorul 
ascunzându-şi zâmbetul. 

Maiorul îşi aranja fularul la gât. Începuse să plouă. 

— Măi băiete, să ţii minte de la mine un lucru. Nu există 
sinucigaş care să reziste tentaţiei de a lăsa o scrisoare în 
urma lui. Omul se explică. Avem în noi superstiţia explicaţiei 
dinaintea actului suprem. A existat din totdeauna. Creştinii 
i-au zis „ultima spovedanie“. Alţii au botezat-o „memorii“ ori 
au strecurat-o fin în paginile unui testament. Psihologia 
sinucigaşului este excesivă. Din momentul în care e decis 
să-şi pună în aplicare hotărârea, încetează de a mai fi un 
om normal. Dar rămâne om. Cât ar fi de disperat, mai are 
suficient orgoliu pentru a se îmbăta de propriul său curaj. 
Nici un sinucigaş nu-şi socoteşte iniţiativa ca un act de 
laşitate şi, Dumnezeu să mă ierte, poate că-ţi trebuie oleacă 
de îndrăzneală ca să-ţi iei zilele. Acel frecvent „nimeni nu 
este vinovat de moartea mea“ reprezintă, de fapt, „am avut 
curajul să mă omor. Ştiu că se va vorbi despre asta“. 

Reporterul făcu un semn vrând să spună ceva. Dăneţ îl 
OpTI: 


— Au fost şi sinucideri, desigur, când nu s-a găsit nici o 
scrisoare. Dar aceasta fie că a fost sustrasă de familie din 
diverse motive, fie că n-a putut fi găsită. 

— Deci dumneavoastră aveţi certitudinea că Pleşa nu şi-a 
luat zilele, conchise Mihai. 

— Da, băiete. Lipsa scrisorii reprezintă doar argumentul 
de ordin formal. Pleşa nu s-a sinucis şi nici despre un 
accident nu-i vorba. Ia priveşte şinele. 

— Asta fac de un ceas. 

— Şi? Nu-ţi spun nimic. 

— Ce să-mi spună? 

— Vezi stratul ăsta subţire de rugină? Ei, bine, el 
mărturiseşte clar că linia ferată n-a fost folosită de cel puţin 
două sau trei zile. 

— A! 

— Păi vezi? Cei care au înscenat „accidentul“ ori 
„sinuciderea“ n-au ştiut de asta. L-au decapitat pe 
restaurator într-un mod oarecare şi l-au aruncat pe şină. 
„Descurcă-se âia de la miliţie!“ Am să cer confirmarea la 
Direcţia Generală a Căilor Ferate, deşi pentru mine nu 
încape nici o îndoială. Ei, eu am plecat. Ce faci, 
Ştefănescule, rămâi? 

Procurorul ridică din umeri. 

— Nu mai e cazul. 

Maiorul deschise o umbrelă mare, popească, cu mânerul 
galben, tăiat ca un cioc de rață. Încercă o satisfacţie 
amuzată când elegantul Ştefănescu îl luă de braţ, căutând 
adăpost sub poala de mătase neagră. 


XXX 


Procurorul Ştefănescu privi lung după Mihai, care se 
îndepărta sărind ca un ţap peste băltoace. Se ghemui şi mai 
mult la braţul maiorului,  amintindu-şi asigurările 


vânzătoarei de la Consignaţia (o brună nostimă, puţin saşie) 
că pardesiul rezistă la umezeală, fără să-şi piardă „linia“. 

Se înserase. O seară bucureşteană, groasă, cu felinare 
strâmbe cocoţându-se pe pârtii nesigure de lumină. 

— Te grăbeşti? 

— Nu, îngână procurorul. De ce mă întrebi? 

— Hai să facem câţiva paşi pe jos şi te pun la curent cu 
toată tărăşenia de la muzeu. 

Se  înfundară în bulevardul pustiu, două siluete 
întunecate, mărunţindu-şi paşii sub coviltirul umbrelei. Prin 
ferestrele caselor juca o lumină albăstruie ca levănţica. Se 
deschiseseră televizoarele. 

—  Ţi-aminteşti? După constatarea furtului brăţării, 
comentam că sustragerea nu avusese loc în condiţii 
obişnuite, clasice. Cineva pătrunde într-un loc închis, 
forţează broasca printr-un procedeu oarecare, bagă 
obiectul în buzunar şi dispare fluierând fals Dunărea 
albastră. Nu, organizarea pazei de la muzeu excludea 
categoric o combinaţie banală. Era cert că se găsise un 
truc, un truc formidabil care nu lăsa urme. Pleşa, 
manifestându-şi surpriza faţă de modestia făptuitorului 
care, având la dispoziţie o comoară se mulţumeşte doar cu 
subtilizarea brăţării, m-a apropiat de adevăr. 

— Adică? 

— E simplu! Cel care opera era obligat, prin specificul 
împrejurărilor, să se limiteze la un volum mic de obiect şi, 
desigur, la o greutate mică. În prima dimineaţă petrecută la 
muzeu, reporterul a fost victima unor atentate. Concluzia? 
Dintr-un motiv sau altul, incomoda pe cineva de acolo. Am 
discutat cu fiecare în parte. Atenţia mi-a fost atrasă în 
primul rând de secretarul Teodosiu. Un individ antipatic, 
dar total nevinovat. Un blazat cu replică promptă, un 
negativist cu  veleităţi de  mondenitate. Pus sub 
supraveghere, şoca printr-o existenţă costisitoare, aparent 
fără suport material. Informându-ne mai îndeaproape, am 
aflat că Teodosiu e clientul constant al Consignaţiei 


creându-şi venituri suplimentare din vânzarea bine dozată 
a obiectelor de artă din casă: icoane vechi, covoare, 
tablouri. Taică-său, Agop Teodosiu, avea pe vremuri un 
magazin de antichităţi pe Calea Victoriei, concurându-l pe 
Djaburov. 

— Avea o nevastă superbă, remarcă procurorul. 

— Cine? 

— Djaburov ăsta. O brună cu ten diafan. Bărbatu-său o 
ținea la casă. Atrăgea clienţii. De fapt, negustorul era 
pişicher mare. Îşi întindea persanele pe trotuar, să le calce 
lumea. Căpătau tentă de vechime şi, după câteva luni, le 
vindea ca piese din secolul XVIII. Eram elev de liceu pe 
atunci. 

— În ce-l priveşte pe Dinu Holban, reluă maiorul sâcâit 
puţin de întrerupere, încă nu sunt pe deplin clarificat. O 
constituţie firavă, un psihic versatil, aparent lipsit de 
personalitate. Pare îndrăgostit până peste urechi de o 
puştoaică care-şi bate joc de el. Îi dă întâlniri în locurile cele 
mai năstruşnice - Fântâna Mioriţa, Grădina Zoologică, 
Cimitirul Bellu - şi nu vine. Dar nu-i mai puţin adevărat că 
datorită acestor rendez-vous-uri, Holban traversează 
„justificat“ Bucureştiul sugerându-ne piste false. Dacă el e 
omul pe care-l căutăm, joacă tare... foarte tare. 

Am citit materialele lui Mihai din ultimii ani. Intuiam că 
interesul acut al necunoscutului faţă de gazetar e legat de 
activitatea acestuia. Şi nu m-am înşelat. Băiatul iniţiase 
acum vreo trei ani rubrica Pasiuni. lancu Pleşa o avea pe 
cea a porumbeilor. Creştea nu ştiu câte perechi. Citind 
articolul, am înţeles. Revăzându-l, Mihai putea să-şi 
amintească în ce împrejurare l-a cunoscut. Or, de asta îi era 
teamă restauratorului. 

— De ce? 

— Ei, bravo! Păi aici e tot trucul. Simplu până la 
neverosimil şi sută la sută eficace. Nimeni nu putea ieşi din 
depozit fără să treacă prin faţa aparatului Roentgen... afară 
de porumbei. 


— Formidabil! 

— 'Te cred. Brăţara era alcătuită din mai multe elemente, 
uşor detaşabile. Desprinzându-le, fiecare element era legat 
de picioruşul unui porumbel călător care-şi lua zborul prin 
gaura de aerisire, spre locuinţa lui Pleşa din Tâncăbeşti, în 
virtutea instinctului lor. I-a adus frumuşel într-o dimineaţă 
la muzeu, a descompus brăţara la care avea acces în 
calitate de restaurator a încărcat „marfa“ şi cu asta basta! 
Aici intervine arheologul Damian. Posedă, ca şi Pleşa, un soi 
de locuinţă de vară la Tâncăbeşti. Micile proprietăţi sunt 
vecine, despărțite doar de un gard. Damian remarcă, într-o 
zi, ciudata escadrilă de porumbei, ştafeta ciudatului 
transport. Descoperă pietrele furate şi şi le însuşeşte. 
Banda înţelege că autorul sustragerii nu poate fi decât 
Damian.  Acţionează deci în consecinţă: recuperează 
bijuteria, apoi îl asasinează pentru a nu divulga trucul şi, 
bineînţeles, numele lui Pleşa. Pe urma porumbeilor m-a dus 
şi o pânză de păianjen ruptă, atârnând de tavanul 
depozitului. M-am frământat mult timp, fără să-mi explic 
fenomenul. 

— Înţeleg, interveni Ştefănescu. Înainte de a evada prin 
gaura de aerisire, păsările au străbătut încăperea. Probabil 
una din ele a nimerit în pânză, ori pur şi simplu a sfâşiat-o 
cu aripa. 

— Evident. De ce l-au lichidat, e limpede. Omul făcea 
parte din bandă. 

Tăcură un timp. 

— Şi acum, ce ai de gând? 

Maiorul ridică din umeri. 

— O iau de la capăt. Rămase pe gânduri. Ar mai fi o pistă, 
cea care ţine de trecutul lui Pleşa. 

Îşi continuară drumul în tăcere. Ploaia despica ceața în 
fâşii lungi, înguste. 


Capitolul IX 


TADEUS? SILVESTRU? HOLBAN? 


Din raportul locotenentului Marin Moşoianu „...La orele 
18:30, ospătarul Valentin Răpcău zis Dudă a intrat în blocul 
nr. 14 din strada Vlădoieni. De la domiciliul său din Calea 
Rahovei până la imobilul mai sus indicat - itinerariu 
parcurs pe jos - n-a folosit nici un fel de eschive pentru a 
deruta un eventual filaj. 

Raportând cartierul, împrejurimile şi amplasarea 
blocului la informațiile locotenentului Azimioară, se poate 
conchide în mod ferm că locul de întâlnire al bandei a fost 
reperat. 

În decurs de 45 de minute, respectiv până la ora 19 şi 15 
au intrat în imobil trei bărbaţi cu siluetă şi statură 
aproximativ identică, suferind de aceeaşi malformaţie a 
spatelui: cocoaşă. Cei trei în ordinea sosirii lor sunt Dinu 
Holban - directorul Muzeului de Arheologie, Gheorghe 
Silvestru - portar la locuinţa defunctului Marius Damian, şi 
Vladimir Tadeus - vânzător de ziare. Cel din urmă este o 
figură binecunoscută în cartier, perimetru în care işi 
desface maria. 

Individul spânatic, cu figură spectrală, nu şi-a făcut 
apariția. 

Către orele 20:30, cei trei cocoşaţi au părăsit blocul 
separat, la scurte intervale. După 20 de minute a ieşit un 
grup de cinci persoane. Am identificat membrii bandei 


graţie  semnalmentelor comunicate de locotenentul 
Azimioară. Acesta a plecat însoţit de un individ masiv, 
desigur Jean. 

Am repartizat sarcini distincte grupei operative în 
misiune, privind urmărirea şi supravegherea fiecărui om, 
îndeosebi a celor trei cocoşați. 

Personal, m-am ocupat de Marina Nicolescu, femeia în 
compania căreia şi-a petrecut ultima seară arheologul 
Marius Damian. 

Locuieşte pe strada Gramont în gazdă la văduva unui 
ofițer. Nu lucrează nicăieri. Din relatările vecinilor reiese 
că duce o existenţă extrem de agitată. Este frecvent văzută 
întorcându-se acasă în zorii zilei. Amănunt interesant: 
totdeauna singură. 

Maiorul Dăâneţ ataşă la dosar raportul locotenentului 
Mogşoianu. 

„Tadeus, Silvestru, Holban... Care din ei?“ 


— Credeam problemele o dată pentru totdeauna 
limpezite, izbucni piţigăiat Dinu Holban, îndată ce se aşeză. 
După cum dumneavoastră bine ştiţi, eu sunt un om... 

— Important şi foarte ocupat, îl întrerupse Dăneţ fără 
nuanţe particulare în glas. Ştiu. 

Directorul muzeului rămase o clipă  deconcertat, 
investigând ironia, apoi renunţă şi continuă ambalat: 

— Port o mare răspundere pe umerii mei. Nu o dată ni s- 
a atras atenţia asupra fenomenului de educaţie al maselor, 
al factorului activ pe care - nu-i aşa - îl reprezintă 
aşezămintele de profilul nostru. Aducem un aport 
substanţial la opera de cultivare a tradiţiilor şi preţuire a 


tezaurului cultural-artistic. A fi sustras în astfel de momente 
activităţii mele, înseamnă... înseamnă... 

— Ce înseamnă? se interesă maiorul calm. 

— Nu văd motivul pentru care m-aţi chemat aici. Cred că 
la muzeu puteam discuta la fel de bine. 

— S-a întâmplat ca de astă dată să n-am eu timp, declară 
Dănet. Şi ar mai fi un motiv. Mă interesează punctul 
dumneavoastră de vedere într-o problemă delicată care 
solicită în primul rând discreţie. În acest sens, muzeul nu 
era locul cel mai indicat. 

— Mă rog, mă rog, făcu Holban ţuguindu-şi buzele 
concesiv. 

— În legătură cu accidentul domnului Pleşa... 

— Ce tragedie! se văietă emfatic Holban, izbindu-şi 
palmele. Un om excepţional, o capacitate... 

— Aveţi dreptate, dar nu acesta este aspectul pe care 
voiam să-l dezvoltăm. S-au auzit glasuri, în sfârşit, se 
insinuează că n-ar fi vorba de un accident. 

— Crimă? se sperie directorul. 

Maiorul zâmbi condescendent: 

— Nu. Sinucidere. 

Holban căscă ochii mari. Vroia să pară consternat şi în 
priviri îi sclipea licărul acela specific, interesul avid pentru 
senzaţional. 

„Dacă simulează, conchise Dănet, o face ireproşabil.“ 

— Sunt consternat. Vă mărturisesc că nu m-am oprit nici 
o clipă asupra acestei eventualităţi. 

Maiorul tuşi uşurel, dregându-şi vocea: 

— Am încercat acelaşi sentiment. Tocmai de aceea am 
ţinut să discutăm la modul confidenţial. 

— Nu văd în ce măsură vă pot fi util... 

— Pleşa v-a fost un colaborator apropiat. Îl cunoaşteţi de 
ani de zile. În contextul relaţiilor profesionale, oamenii - 
oricât de închişi ar fi - încep să-şi depene necazurile, fac 
confidenţe, cer sfaturi. Privind lucrurile din acest unghi, am 


sperat că ne-aţi putea sugera o idee asupra motivului care 
l-ar fi determinat să se sinucidă. 

— Îmi pare extrem de rău, dar realmente nu văd. Era un 
specialist excelent cotat, câştiga bine, avea un mariaj 
perfect... 

— Vedeţi, îl întrerupse maiorul, tocmai aici e problema. 
Se pare că nefericirea conjugală l-ar fi împins la un act 
disperat. În fine, anumite incorectitudini ale doamnei 
Pleşa... 

Holban care avea slăbiciune pentru genul retoric, 
izbucni: 

— Cutremurător! Într-adevăr, viaţa îţi oferă cele mai 
spectaculoase surprize. Cine şi-ar fi imaginat... 

— Dumneavoastră l-aţi văzut în ziua nenorocirii. A lucrat 
la muzeu până în ultima clipă. 

— Chiar aşa, o natură moartă a lui Petraşcu... 

— Gândiţi-vă bine. Nu v-a atras nimic atenţia? Ceva 
special în comportarea lui, în felul lui de a fi... 

— Absolut nimic. Rămase cu ochii pe figura lui Dăneţ: 
Tovarăşe maior, oare această discuţie nu reprezintă o aluzie 
camuflată - se ambală - o insinuare de proastă calitate? 

Dăneţ clipi nedumerit: 

— La ce vă referiţi? 

— Nu este exclus ca în rândul salariaţilor mei să se fi 
strecurat - nu-i aşa - şi năpârci, delatori ordinari. Poate s-a 
găsit cineva să vă sugereze că aş fi întreţinut relaţii 
clandestine cu doamna Pleşa. 

— Este o ipoteză pe care o aud pentru prima oară. 

Holban se ridică roşu la faţă: 

— Pe mine nu mă induceţi în eroare. '[ipă din senin: 
Fiecare individ are dreptul inalienabil la o viaţă personală. 
Numărul femeilor din anturajul meu este o chestiune care 
mă priveşte. N-aş fi crezut niciodată că bârfa va depăşi 
perimetrul dependinţelor de la muzeu. 

Dăneţ îl măsură de astă dată sincer surprins. Îi venea 
greu să-şi imagineze că Holban se lua în serios, că altfel 


decât la modul anecdotic îşi putea da aere înţepate de Don 
Juan, se supăra pe prezumtiva impresie că ar fi crai. 

— M-aţi înţeles greşit. 

— Vă pot declara cu toată răspunderea că Pleşa s-a 
comportat absolut normal în ziua morţii sale. 

Uimirea maiorului ajunse la maximum. Epuizându-şi 
vertiginos indignarea teatrală, Holban redevenise brusc, 
fără tranziţie, calm, amabil, firesc. 

— Da... Aceasta ar fi o chestiune. A doua se referă la 
secretarul dumneavoastră, Cezar Teodosiu. 

— Un băiat admirabil! exclamă directorul. Conştiincios, 
de gust, îşi cunoaşte meseria pe degete. 

Dăneţ respiră adânc: 

— Încerc anumite îndoieli în ceea ce-l priveşte... 

Holban se revizui instantaneu: 

— Ştiţi, s-ar putea să aveţi dreptate... Are încăpăţânări, 
uneori îl simt departe, detaşat de problemele majore ale 
muzeului, care - nu-i aşa - ne animă pe toţi. Şi apoi, de 
unde are, domnule, atâţia bani? Îşi umezi buzele: Toată ziua 
bună ziua la Capşa, cu baba aia Michetta ca şi cum nu i-ar 
putea zice cinstit, româneşte, Mihaela, ştofă englezească, 
țigări străine. Să nu credeţi că am trecut indiferent pe 
lângă problemă. Am discutat şi cu preşedintele sindicatului. 
Eu, în calitate de director sunt obligat să cunosc viaţa 
angajaţilor mei. Râse: Să-i păstoresc! 

— Îmi pare bine, domnule Holban. N-am greşit 
adresându-mă dumneavoastră. 

— Vă stau la dispoziţie. 

— leri seară, inventă maiorul, Teodosiu a făcut o vizită 
într-un imobil de pe strada Vlădoieni. Mai exact la numărul 
14. 

Holban se înecă. Începu să tuşească cu convulsii şi Dăneţ 
îi întinse un pahar cu apă. 

Bolborosi: 

— Nu cunosc cartierul. 


— Exclus! După circa o jumătate de oră, aţi intrat 
dumneavoastră în bloc. Mă gândeam că poate aţi dat curs 
aceleiaşi invitaţii. Cum pe bunăvoința lui leodosiu nu pot 
sconta, am fost convins că vă pot cere o mână de ajutor fără 
să mă refuzaţi. 

Îi zâmbi serafic. 

— Mă rog... Nu ştiu unde a fost Teodosiu... În ce mă 
priveşte, am făcut o vizită de o anumită factură. Îşi 
recăpătase siguranţa: Este vorba despre o femeie... 

— A, da. 

— Numele - e uşor de priceput - nu-l pot da. Sunt un 
gentilom, şi nu înţeleg să compromit - nu-i aşa - o femeie 
căsătorită. 

— E limpede. Eu însă îmi pot îngădui s-o numesc. 
Doamna Ileana Stratulat de la etajul III. Mă înşel? 

Directorul lăsă jenat capul in jos: 

— Cum aţi aflat? 

— Mă obligă profesiunea. Deci e adevărat... 

— Da. 

— Nu, domnule Holban. Nu este adevărat. Pe strada 
Vlădoieni numărul 14, nu locuieşte nici o doamnă cu numele 
de Ileana Stratulat. 


XXX 


Maiorul Dăneţ pătrunse într-un culoar îngust, slab 
luminat. Mirosea a stătut şi a mucegai, izul caracteristic 
spaţiilor unde soarele nu pătrunde niciodată. Bâjbâind de-a 
lungul coridorului, cu încăperi de o parte şi de alta, - un 
bloc vechi în care odăile fostului personal de serviciu 
fuseseră prevăzute la subsol, separat de apartamentele 
stăpânilor - Dăneţ îşi zise că se putea imagina lesne 
psihologia diverşilor locatari. 

Din odaia portarului, ultima lângă spălătorie, se auzea 
muzică. Maiorul bătu în uşă şi cineva umblă la sonor. Mai 


răzbăteau sunete vagi, în surdină. Cocoşatul deschise, cu 
oarecare întârziere şi se opri în prag nedumerit. Apoi 
trăsăturile i se destinseră şi omul zâmbi convenţional: 

— Dumneavoastră... 

Intrând în odaie, maiorul avu impresia certă că cineva, o 
femeie părăsise precipitat încăperea. Încercă să-şi 
analizeze sentimentul privind uşa din peretele opus, 
acoperită cu o perdea de creton. 

— Unde dă? 

— În curtea interioară. 

Portarul avea o faţă blajină cu ochi obosiţi, în care se 
citea un soi de indiferenţă, poate resemnare. Degetele 
lungi, osoase, se crispaseră imperceptibil, zgâriind faţa de 
masă. 

— Am impresia că te-am deranjat, observă Dăneţ. Aveai 
musafiri. 

Cocoşatul zâmbi umil: 

— Da” de unde, da' de unde... Adăugă repede, trăgând de 
piepţii flanelei: Pesemne, tot pentru domnul Damian, 
Dumnezeu să-l ierte, aţi venit. Pe doamna au internat-o azi 
la spital. N-o mai duce mult... Era tare cumsecade. Când 
aveam timp o mai serveam: Lapte, sifoane, gazeta... 

— Bănuiesc că faci servicii şi pentru alţi locatari. 

Se uită prin încăpere, un interior cu mobilă multă, de 
duzină, simetric repartizată. Televizorul uriaş, obiectul cel 
mai important, pus la vedere, funcţiona. Crainica vorbea şi 
zâmbea cu o expresie caraghioasă căci nu se auzea nimic 
din ce spune. 

„Probabil aşa ne văd pe noi surzii...“ gândi amuzat Dăneţ. 

— Pentru vreo doi-trei mai vechi în bloc. N-am timp şi nici 
sănătatea nu mă ajută. Cum dau ploile mă năpăstuieşte rău 
reumatismul. Abia mă mişc... 

— Ar trebui să te menajezi, declară cu compasiune 
maiorul. În locul dumitale aş renunţa barem la drumuri. La 
urma urmelor, nu eşti obligat să faci şi comisioanele 


locatarilor. Acum o săptămână te-am văzut în Balta Albă - 
locuiesc în cartier... 

Silvestru îl întrerupse dând din cap: 

— M-a rugat domnul Stănescu de la V să duc un pachet. 
O mătuşă de-a dumnealui, stă pe Copăceni... 

— Vezi? Mai alaltăieri erai pe la Pache. 

— Aşa e. 

— Aseară pe strada Vlădoieni... 

Portarul îşi ridică ochii. 

— Aseară am stat în casă. 

Îl privea ţintă urmărindu-i crispat reacţiile. 

— Serios? făcu Dăneţ simulând uimirea omului onest 
surprins. Am avut impresia că te-am văzut în oraş. 

Omul râse silit, parcă ruşinat: 

— Nu-i greu să ţi se pară. Noi ăştia... cu gheb semănăm 
toţi. 

Era prima aluzie la infirmitate. 

— la te uită! Puteam să jur că eşti dumneata. Mergeam 
pe Vlădoieni şi deodată văd un bărbat... Dăneţ ezită 
imperceptibil: De statura dumitale. Până să-l ajung, 
dispăruse ca o nălucă. 

— N-am fost eu ăla, domnule... O întâmplare... Nici nu 
ştiu unde vine strada asta... 

— Pe lângă Mitropolie, cum treci de Enăchiţă Văcăresou. 
Trebuie să fi reţinut: în colţ, vizavi de blocul în care ai 
intrat, vinde ziare un om care-ţi seamănă. 

— Tot cocoşat, vreţi să spuneţi, zâmbi trist Silvestru. 

— Ei, vezi că ţi-ai amintit! 

— Nu, n-am fost eu... Părea din ce în ce mai neliniştit: 
Era urât, burniţa... Nu m-am dezlipit de televizor. 

„Pun rămăşag c-o să-mi spună ce-a văzut...“ 

— A fost un film frumos cu muzică, pe urmă romanțe... 

— Mă rog, n-are importanţă. Bănuiam că aveai vreo 
cursă de făcut, cine ştie... Improviză: Probabil ai asistat la 
scandal, dacă zici c-ai stat acasă. Ce-aveau, domnule, de 
împărţit? 


Omul înghiţi în sec şi îngăimă: 

— Care scandal? 

— Cum? N-ai auzit nimic? Păi a fost tevatură mare. S-au 
bătut ca chiorii. 

Cocoşatul îşi şterse palmele transpirate, netezind faţa de 
masă. 

— Habar n-am avut... 

— Nu se poate! exclamă Dăneţ. Glumeşti! Au chemat şi 
miliția. 

— Dumneavoastră ştiţi mai bine... Eu acum aud prima 
oară... 

— În fine, te-o fi prins somnul. Am ghinion. Mă interesau 
amănunte. În dumneata aveam încredere. Om serios, 
cinstit... 

— Îmi pare rău, domnule. 

— Ei lasă, îl linişti Dăneţ privindu-şi ceasul. O să mai trec 
pe aici, poate afli câte ceva. Se ridică: Zici că te găsesc 
acasă la orice oră... 

— Orice oră, domnule. Orice oră, repetă ca un ecou 
portarul. 

Dăneţ surâse privindu-l ţintă în luminile ochilor: 

— Nu-mi place să deranjez. 

Se apropie de fereastră. Mângâie delicat planta din 
ghiveci, o amaryllis cu frunze lungi, foarte verzi. Florile roşii 
fuseseră rupte de curând. Din tijele înjumătăţite curgea 
încă o sevă groasă de consistenţa laptelui de cocos. Dacă 
cineva ar fi operat uscăturile, atunci tulpina ar fi fost smulsă 
de jos de la rădăcină. 

— Fac frumos pe o rochie de seară, şopti maiorul. Nu-i 
aşa? Trebuie să fie brună... Poate am noroc s-o cunosc data 
viitoare. 


Marina îşi roti ochii prin holul restaurantului. În faţa 
măsuţelor joase, sorbind din pahare cu picior, bărbaţi şi 
femei discutau în şoaptă aferată. Chelneri stilaţi se mişcau 
neauziţi, se aprindeau ţigări lungi cu filtru alb, plutea o 
aromă constantă de parfum bun. 

— Am întârziat mult? Şi făcu să-i scapere scânteile din 
urechi. 

Bărbatul zâmbi: 

— Important e că ai venit. 

O ajută să-şi scoată mantoul. Două amaryllis enorme 
însângerau pieptul rochiei de catifea neagră... 


XXX 


O locuinţă veche care în câţiva ani avea să fie demolată. 
Marchiza din sticlă opacă, galbenă şi roşie era ştirbă. Acolo 
unde cioburile lipseau, praful intra nestingherit, adăstând 
crustă groasă pe frunzele rupte ale cactusului neîngrijit. Pe 
un carton alb prins într-o pioneză era caligrafiat cu 
înflorituri şi bibiluri numele proprietarului: Vladimir 
Tadeus. 

„Interesant, reflectă maiorul Dăneţ. Toţi cocoşaţii scriu la 
fel. Aceleaşi zorzoane, mereu aceleaşi bucle complicate, 
aceleaşi majuscule excesiv ornate, adaosuri estetice cu ceva 
din pitorescul vechilor papirusuri, dar şi din stângăcia 
epistolelor de amor de un anumit gen: Du-te carte du-te la 
Gigel şi-l sărută... Chenarul din flori şi inimioare e tras în 
cerneală roşie. Din literele începutului de vers cad picături 
grele de sânge...“ 

Omul îl introduse înăuntru fără să manifeste vreo 
curiozitate specială. Peste cartea rămasă deschisă trase o 
cuvertură şi-l invită să ia loc în fotoliu. 

— Cu ce vă pot fi de folos? se interesă cocoşatul. 

În glasul subţire stăruia o umbră de zâmbet. 


Maiorul privea în jurul său nedisimulându-şi uimirea. Un 
interior de-o eleganţă apusă. Cel mai mult îl surprinse 
biblioteca. Autori pretenţioşi, mărturisind gusturi rafinate, 
o pregătire intelectuală superioară: Spinoza, Kant, Locke, 
Descartes... 

— Pun pariu că ştiu la ce vă gândiţi, exclamă cocoşatul, 
urmărind privirile lui Dăneţ. 

— Sunt gata să recunosc dacă aţi câştigat, surâse 
maiorul. 

— Vă întrebaţi - Tadeus trase adânc din ţigară - cum se 
împacă tot ce vedeţi în jurul dumneavoastră cu actuala mea 
ocupaţie: vânzător de ziare. Chicoti: Vând ziare! E nostim. 
Nu-i aşa? Cea mai bună glumă. 

— Pe cine vreţi să păcăliţi? 

Cocoşatul îşi muşcă buza de jos. Avea un chip inteligent, 
osos cu maxilarul inferior repezit caracteristic înainte. Ca şi 
cum ghebul înfipt în ceafă îl împingea. 

— Pe mine! 

Dăneţ dădu la o parte cuvertura şi luă cartea în mână. 
„Un om sfârşit“ de Papini în traducerea lui Călinescu. 

— Un autor greoi şi nu prea ortodox, comentă abstract. 

Aruncă volumul pe pat şi oftă: 

— V-aţi gândit vreodată că  scormoniţi o rană 
împiedicându-i sadic cicatrizarea? V-aţi gândit că de fapt 
nimeni nu este vinovat? Lumea, cei din jur, eu în ultimă 
analiză? 

— Dar cine? ţipă cocoşatul. Eu?! Eu sunt vinovat? 

— Creştinii i-au spus destinul. Azi, termenul mi se pare 
depăşit. Să-i zicem întâmplarea. O întâmplare nefericită. 
Există drame mai grave. 

— Mai grave... Ochii lui Tadeus luceau şi Dăneţ îşi zise că 
infirmul evoluează, pe un teren familiar, dezvoltă un subiect 
pe care singur sau cu alţii l-a disecat de nenumărate ori de- 
a lungul anilor, în nopţi de insomnie ori zile însorite când 
oamenii se duc la ştrand sau îşi dau întâlniri romantice la 
şosea printre boschete de trandafiri... Ce poate fi mai grav? 


întrebă cocoşatul. Se oprise în mijlocul camerei gesticulând 
cu mâinile lungi care-i ajungeau aproape de genunchi: Un 
cancer? Un accident? Adulterul vulgar? Puşcăria? Ce?! 

— Ajung şi astea, nu credeţi? 

Îl lăsă să se epuizeze, conştient că mogâldeaţa din faţa 
lui, încearcă o voluptate perversă autoflagelându-se. Iar 
satisfacția de a fi ascultat, auzit - un prilej presupunea 
Dăneţ, nu prea frecvent - îi înflăcăra obrazul palid. Frazele 
se rostogoleau perfecte, limpezi, trădând obsesia, gândul fix 
de mult formulat. În fond, omul nu cerea decât un 
interlocutor, iar maiorul se întreba scrutând fizionomia lui 
Tadeus (îi dădu 40 poate 45 de ani) cum de până la vârsta 
aceasta nu se obişnuise cu propria infirmitate. 

Desigur, se aşteptase la un caracter deformat, defectele 
fizice, mai ales congenitale, îţi mutilează sufletul, dar nu la 
o reacţie proaspătă ţinând direct de invaliditate. Acesta era 
un simptom adolescentin pe care anii, în general, îl 
transformă. Cu vârsta, infirmii devin răi sau bigoţi, caustici, 
fatalişti, dificili complexaţi, dar în cele din urmă se 
resemnează ducând mai departe doar tarele generate de 
însemnul fizic. Era un adevăr banal şi acum, contrazis cu 
brutalitate, Dăneţ se simţea derutat, zicându-şi că existenţa 
lui Tadeus în aceste condiţii e un blestem. 

— Ajung şi astea... hohoti cocoşatul. Aşa aţi spus. Nu vă 
daţi seama cât e de ridicol? Toţi, toţi aveţi dreptul la o 
fărâmă de fericire: o clipă, o lună sau un an. Eu n-am râs 
niciodată. Am rânjit. M-am născut cu gheb şi am să mor cu 
el. Nici măcar când dorm nu-l pot abandona. Şi culmea, în 
fiecare vis, de fapt coşmar, există câte o oglindă. O oglindă 
tridimensională. Evit să mă uit, şi totuşi nu ştiu cum naiba 
ochii îmi alunecă. Cutia se vede monstruos, hidoasă, şi mai 
mare. Când eram copil, mă gândeam intens înainte de a 
adormi la Feţi Frumoşii lui Ispirescu. Ceream atât de puţin!. 
Un vis cu spatele drept. Atât! N-am izbutit niciodată. 

— Mda... Maiorul îşi îndreptă verigheta pe inelar: Vă 
gândiţi prea mult la povestea asta. 


— Mi-ar place să ştiu cum aş fi putut proceda altfel. 
Oamenii nu mă văd niciodată pe mine. Îmi văd cocoaşa. La 
şcoală, în facultate, profesorii se uitau peste creştetul meu, 
mă ascultau plini de menajamente ca şi cum capul mi-ar fi 
fost bolnav, nu spinarea. Îmi dădeau drumul şi atunci când 
habar n-aveam de materie: „Bietul de el...“ Se schimbau 
priviri compătimitoare, şi-şi închipuiau despre ei că sunt 
mari pedagogi. Colegii nu crâcneau. Aş fi preferat să mă 
persecute. Înţelegeţi? Îşi aduse capul între umeri: Prima 
întâlnire cu o femeie... Ce femeie! O prostituată vulgară, 
beată culeasă dintr-un parc. Ploua... Era frig. Am intrat în 
casă. Am început să mă dezbrac. Şi atunci... Atunci a întors 
capul. Auziţi!? Ea a întors capul. Până şi nenorocitei ăleia îi 
era scârbă. Şi vreţi să-l compătimesc pe unul care moare 
călcat de tramvai? 

— Domnule Tadeus, spuse încet maiorul. Am considerat 
totdeauna că în viaţă însuşirea de seamă este să ai simţul 
proporţiilor. A încadra exact un fenomen, a-i da importanţa 
cuvenită, fără exagerări şi fără minimalizări. Aceasta este 
poate înţelepciunea şi aici păcătuiţi dumneavoastră: 
amplificând. Umflaţi artificial un balon, suflaţi în el din 
răsputeri şi apoi vă plângeţi că aţi obosit. Indiscutabil, 
dumneavoastră atrageţi atenţia. Oamenii se uită curioşi la 
cei care nu le seamănă. În funcţie de simplitatea lor, 
această curiozitate poate deveni supărătoare. Sunt de 
acord. Vă amintiţi probabil de nuvela lui Maupassant. Nu 
rețin titlul. Negresa adusă într-un sat de către logodnicul ei. 
Nu mai vorbesc de reacţia sătenilor. Dar se pare că şi calul 
a luat-o la goană într-un mod, în fine, să-i zicem cam 
nărăvaş. Dar odată consumat ineditul, lucrurile nu mai 
prezintă importanţă. Dumneavoastră v-aţi uitat prea des în 
oglindă ignorând satisfacţiile imediate care vă stau la 
îndemână. Am înţeles că aţi isprăvit o facultate... 

— Trei. Am trei licenţe. Ei şi? 

— Probabil că eu sunt un bărbat lipsit de imaginaţie de 
vreme ce nu înţeleg cum un intelectual subţire naufragiază 


într-o ocupaţie care, fără a avea nimic degradant în sine, 
presupune o pregătire mai modestă. 

Tadeus ţâşni în picioare: 

— Asta e răzbunarea mea! Rânji: Răzbunarea 
cocoşatului... 

— Nu înţeleg. Pe cine anume vă răzbunaţi? 

— Pe mine! Barem să beau cupa până la fund... Să mă 
înec în amărăciune, în umilinţă... Să-mi ajungă pentru alte 
şapte existenţe... 

„Ce-i cu ăsta?“ se miră Dăneţ. 

— Interesant. Şi vă simţiţi mai bine? 

Cocoşatul nu răspunse. Se întunecase iar la faţă. Flacăra 
din ochi se stinsese. 

— Ce vreţi de la mine? 

Maiorul respiră adânc: 

— Aveţi dreptate. E târziu. Ce-aţi căutat ieri pe strada 
Vlădoieni la numărul 14? 

— Am clienţi acolo în bloc. 

— Din câte sunt informat n-aveaţi mapa cu jurnale la 
dumneavoastră. 

— Am fost să-mi încasez banii, nu să distribui gazetele. 

— Da... Da... Da... făcu maiorul pe gânduri, întrebându-se 
brusc dacă divagaţiile cocoşatului nu constituiseră un 
subterfugiu lăsându-i timp să se gândească, să-şi recapete 
suflul. Probabil aveţi clienţi şi în imobilul alăturat, adică în 
general pe toată strada. Aşa se obişnuieşte... 

— Nu mă supun normelor cotidiene. Am clienţi doar la 
numărul 14. 

— Sunteţi amabil să-mi spuneţi cine sunt? 

— Nu-i ştiu după nume. Sun la uşă sau pur şi simplu vâr 
ziarul dedesubt. 

— Foarte bine. Mă mulţumesc cu numărul 
apartamentului. 

— În fond de ce mă suspectaţi? se înfurie Tadeus. Sunteţi 
la mine de două ceasuri şi nici măcar nu ştiu ce mi se 
reproşează. 


— Absolut nimic. Puteţi fi însă convins că nu v-am 
deranjat degeaba. La ce apartamente spuneaţi că locuiesc 
abonaţii dumneavoastră? 

— 22, 23, 24. 

— Deci acelaşi etaj. 

— Exact. Nu sunt obligat să fac oficiu pentru tot blocul, 
sper. 

— Cred că vă daţi seama că este o chestiune care poate fi 
verificată în mai puţin de jumătate de oră. Mai gândiţi-vă... 

Tadeus se strâmbă: 

— În sfârşit, am ceva la care să mă gândesc. Ceva care nu 
se numeşte gheb... 

Maiorul îl privi lung: „De ce minte?... 

În ochii cocoşatului sclipeau lumini neliniştite... 


« 


Capitolul X 


PRIMA „SPARGERE“ ) 
A LOCOTENENTULUI AZIMIOARA 


Cana pătrundeai în locuinţa lui Jean, îţi dădeai imediat 
seama că individul este preocupat în mod constant de două 
probleme: somnul şi mâncarea. În afara patului uriaş - pat 
de căpcăun cu pilote de puf, plapomă roşie cât o prelată de 
camion - şi a frigiderului Zil, practic nu se mai găsea nimic 
în afară de provizii. Saci de făină, zeci de cutii de conserve, 
borcane cu murături, cârnaţi lungi şi halci de slănină 
agăţate pe o frânghie, grămezi de cartofi şi kilograme de 
dulciuri, lăsau impresia că individul are fobia foamei, că 
trăieşte obsedat de spectrul unui cataclism alimentar. 

Sechestrat într-un fel la domiciliul lui Jean şi obligat la 
lungi reflecţii pe teme diverse, Azimioară avu prilejul să 
constate încă o dată aspectele multiple şi ciudate pe care le 
oferă sufletul omenesc. 

Jean, hoţul aparent irecuperabil, recidivistul înrăit, 
amoral în lipsa unor norme elementare de etică, pentru 
care a fura era egal cu a exista, şi a fura bine însemna a 
exista foarte bine, Jean, bruta care gândea prin umeri, 
bicepşi şi pectorali, se dovedea în relaţiile cotidiene un 
prieten sentimental, o gazdă perfectă şi pe undeva un mic- 
burghez cu gust de căpătuire. 

Discuţiile lungi pe care le aveau împreună (Jean era 
dispus să filosofeze în special dimineaţa, în faţa ibricului de 


cafea şi a sticlei de coniac) i se păreau locotenentului 
deosebit de instructive. Muiat de alcool, hoţul devenea 
nostalgic, depănându-şi cu farmec interlop amintirile. Erau 
clipele în care Azimioară încerca să-l aducă la prezent, 
aruncând cu ton indiferent întrebări piezişe. Se lăsa 
descusut cu inocenţă. Făcea parte de trei ani din bandă, nu 
căzuse nimeni până acum, se dădeau maximum două 
lovituri pe lună. Jean era fermecat de inteligenţa şi spiritul 
de organizare al Cocoşatului, de generozitatea acestuia. 
„Bătrânul are schepsis şi ţine degetele răsfirate“, era 
laitmotivul lui. 

— Se orientează bine, observă locotenentul. 

— Numai giuvaeruri. Aur şi pietre preţioase. Nu se 
încurcă cu fiştece... 

— De unde le ia, neică? 

— Vezi, aici e mare Cocoşatul! Are ponturi clasa întâi, şi 
îşi ţuguie buzele ţocăind vârful degetelor. Eu am o idee a 
mea, n-am spus-o nimănui... Divaga: Adică cu cine să 
discuţi? Marina, otravă... De Grecu, ascultă-mă pe mine, să 
te fereşti. E putoare mare! Mă-sa, ţeapănă în patru 
scânduri, şi-o vinde bucăţi. Pleşa-Subtilu' a roit-o pe lumea 
ailaltă... Dudă nu-i băiat rău, da-i prost făcut grămadă şi 
fricos. Mucenicul... 

— Care Mucenic? Spânaticul? 

Glasul lui Jean scăzu. Instinctiv, îşi apropie scaunul: 

— Ăla. Uite cât mă vezi de malac, îmi urcă un nod în 
beregată când se uită la mine. Are ochii ăia ai lui, naiba să-l 
ia, parcă-s lături. 

— Vax! 

— Să te ferească Dumnezeu de cuțitul lui. Nu greşeşte 
niciodată. Sorbi până la fund coniacul. El e omul 
Cocoşatului. E singurul dintre noi care ştie ce-nvârte. 

— Tu n-ai încercat să afli? 

— Ce-s nebun? A-ncercat, mai demult, unul, Lică 
Parastas. L-au cules din Herăstrău. Şi acolo tot mâna 
Mucenicului a fost. 


— Crezi? 

— În seara când bietul Parastas a murit, Mucenicul a fost 
lipsă la apel. A doua zi, dădea o liturghie la Biserica Sfinţii 
Apostoli. Aşa face totdeauna după ce lichidează pe cineva. 
Că are un fix: e bisericos rău... 

— Spune Jeane, al cui e hogeacul? 

— Ăla unde ne adunăm? Habar n-am. Poate al 
Cocoşatului, deşi nu trage acolo. Noi dereticăm... Îţi ziceam 
eu că am o idee a mea. Cocoşatul ăsta e domn mare în viaţa 
lui. Cum să-ţi zic? Are adică treabă cu noi, ăştia, dar mai are 
o viaţă. Nu vezi ce ponturi ştie? Păi pentru chestia asta 
trebuie să cunoşti, să ai relaţii. De o pildă, când am dat 
lovitura la pictorița aia Lucia şi cum o mai cheamă! Ai fi 
ştiut tu, Grasule, sau eu, ori Grecu că femeia ţine ditai 
purcoiul de bani şi o ladă de bijuterii în bufetul din 
bucătărie? Sau ălălaltul, dentistul de strângea monede de 
aur, că pleacă în concediu şi lasă averea în casă numai c-o 
yală? 

— ŢI, ti, ţi... 

— Nu-ţi spun eu?! Ţine minte, Grasule, vorba mea, ţi-a 
pus Dumnezeu mâna în cap. Numai să ştii să-ţi fereşti 
pielea... 


Jean se întoarse acasă cu o pungă de struguri negri, îi 
răsturnă pe o farfurie mare de lut şi Azimioară începu să 
ciugulească boabele brumării, lăsându-şi amprentele pe 
coaja de pâclă. 

Aprinzându-şi o ţigară, matahala se aruncă în patul 
moale. Aşternutul se ridică în jurul lui, ca o spumă de ou 
bine bătută. 

— Astă-seară ieşim la lucru. 

Mâna locotenentului se opri la jumătatea drumului. Cu un 
efort ajunse la farfurie. „Asta mai lipsea!“ 


— Mi-a lăsat vorbă Grecu. 

— Ce avem de făcut? 

— Când? 

— Diseară. Nu de alta, dar mă plictisesc. 

— Serios?! se miră Jean. Eu unul ţi-o spui pe a dreaptă, a 
început să-mi cam placă umbra. De, anii! Diseară avem 
treabă amândoi. Aşa zise Grecu. Cică „adu-l musai pe 
Grasu“. 

— Aha. 

— Pesemne dăm gaură undeva. Altfel nu te chema. 

— Ai idee unde? 

— Crezi că-i fraier Bătrânul să-şi vândă ponturile 
dinainte? N-are încredere nici în cocoaşa lui. Îşi scoase 
ghetele şi cămaşa: eu mă culc, frăţioare. E chestie de 
metodă. Îmi place să fiu odihnit când plec la lucru. 

Locotenentul îşi frecă braţele. 

— Mă cam doare capul. Am să ies puţin... 

— Nu e bine, Grasule. Nu avem voie să ieşim înainte. Ţi- 
am zis că îi e frică ăluia de vânzare. E clar că n-o să te torn 
eu. 

— Atunci cine? 

— Păi Grecu, ori Dudă, dacă nu Mucenicu. Facem cu 
rândul. De obicei ăla care nu dă cu palma. Am pândit şi eu 
pe alţii. 

— Va să zică aşa stă chestia. 

— Ce să-i faci! oftă Jean. Pe o parte e bine, nu a căzut 
nimeni până acum. Dacă te plictiseşti, citeşte gazeta. Mai 
afli şi tu ce-i prin lume. 

Jean adormi curând. Azimioară privi masa informă de 
carne prăvălită în aşternutul alb şi realiză brusc absurdul 
situaţiei. Ce căuta aici? Urmărea respiraţia şuierătoare 
care însufleţea matahala. Pe perete, un gândac negru cu 
carapace lucioasă îşi făcea plimbarea oprindu-se 
circumspect la orice asperitate a zidului. Curând, trupul 
bombat se umflă. Semăna cu o cocoaşe... 


Azimioară îşi frecă ochii şi merse la fereastră. Nu ştia ce 
să facă. 


Seara, locotenentul, flancat de Jean şi Mucenicul(Grecu 
era la volan), privea neliniştit defilarea posomorâtă a 
imobilelor de pe strada Izvor. 

Nu-l putuse înştiinţa pe Dăneţ de lovitura preconizată, al 
cărui protagonist urma să fie. Acum, prinzând în goana 
maşinii chipurile trecătorilor, crâmpeie de surâsuri ori 
instantanee domestice lângă gărduleţe îngrijite, cu mâinile 
în şolduri ori încrucişate sub sâni, se gândea înfiorat că 
deznodământul aventurii lui se precipită. Încerca să 
ghicească tipul casei de bani pe care va trebui s-o deschidă. 
Se vedea asudat şi neputincios, meşterind fără spor sub 
privirile ironice ori furioase ale celorlalţi şi îşi aminti cu 
tristeţe cât e de refractar oricărei probleme de aplicaţie 
practică. Personal, pentru o siguranţă arsă ori o garnitură 
veche chema totdeauna un mecanic. Cândva, chinuise 
zadarnic aparatul de radio. Tehnicianul adus de urgenţă nu 
avusese decât să-l bage în priză. 

— Am ajuns, constată Grecu şi frână brusc. 

Cei din spate veniră cu nasurile în spătarul canapelei. 
Jean bombăni furios: 

— Ce-ai, bă, te-ai sonat? 

Satisfăcut de farsă, Grecu rânji: 

— Deşteptarea! Jeane, rămâi de caraul. 

Parcurseră câţiva zeci de metri şi blondul, aruncând 
priviri circumspecte în jur, se opri în faţa unei case cu trei 
etaje, din cărămidă aparentă. Intră, făcând celorlalţi semn 
să-l urmeze. 

Azimioară, perplex, îşi umezi buzele uscate. „Ei, nu, că 
asta e prea de tot.“ 


Urcară la etajul II şi Grecu, plimbând lanterna de-a 
lungul uşilor, lumină o tăbliță nichelată. Locotenentul simţi 
cum un râs isteric îi umfla pieptul, sufocându-l. Spargerea 
se comitea în apartamentul familiei maior Olimpiu Dăneţ. 

Blondul scoase o cheie şi deschise poftindu-i cu 
dezinvoltură: 

— După dumneavoastră, domnilor. 

Aprinse lumina. 

Mucenicu, rămas lângă uşă, clipi impacientat. 

— Grăbiţi-vă! 

— Las” c-avem timp. Fraierii îs duşi în petrecere la 
neamuri. Se întoarse totuşi către locotenent: Start, 
Grasule! Dăm drumul la strung. 

— Un-de? întrebă desfăcut Azimioară, strângând în 
palma transpirată minerul trusei. 

— Dincolo. Cutioara e cu şmecherie, nu ţine şperaclu'. 

Locotenentul privi derutat prin biroul lui Dăneţ, de parcă 
s-ar fi aşteptat să-l găsească acolo, în jilţul incomod, 
învârtind distrat globul pământesc de pe masă. Pipăi casa 
de fier, un Wertheim verde, tip vechi cu cifru şi trase de 
mâner în speranţa nebună că l-ar putea găsi deschis. 

— Ai căpiat? Încalţă mănuşile, şuieră Grecu. 

— Le-am uitat... 

Blondul le aruncă pe ale lui, mârâind înfundat: 

— Tâmpit! 

Locotenentul le puse şi începu să încerce cifrele discului 
la întâmplare. Habar n-avea cum funcţiona. Ştia doar din 
lecturi sau filme că trebuia să-şi lipească urechea de 
peretele de oţel, până va înregistra Dumnezeu ştie ce 
vibrații, pe care s-ar putea însă să nu le prindă niciodată. 

Grecu se plimba prin încăpere scăpând observaţii 
sarcastice pe marginea fotografiilor de familie: maiorul în 
uniformă, soţia, copiii. 

Azimioară simula spaima: 

— V-aţi dilit?! Aici v-aţi găsit să daţi gaură? 

Grecu şuieră: 


— Mucles! Ştie patronu' ce face. 

— Gâdilăm laba presarului. Sunteţi nebuni! 

Închise trusa, îndreptându-se ostentativ spre uşă: 

— Eu mă topesc. 

Mucenicul îşi arătă stiletul fără să spună un cuvânt. 
Locotenentul rămase câteva clipe cu ochii pe lama subţire. 

— E clar! Şi se întoarse: O fi având gagiul vreo comoară. 

Grecu rânji: 

— Mare tolomac! Auzi, comoară! Hârtioare, băieţaş! 

Spânaticul îl privi iute şi blondul amuţi. Locotenentul se 
apucă de treabă. Aştepta o minune simulând o activitate 
concentrată în timp ce sudoarea îi şiroia pe faţă: forma 
toate numerele de telefon ce-i treceau prin minte. 

Blondul se opri în dreptul lui. 

— Cum stai? 

— Bine, mersi! 

— Freci drăcia aia de trei minute. 

— Nu-ş! ce naiba are! 

Grecu îl ironiza: 

— O fi vreun tip nou... 

— Dacă le ştii pe toate, deschide-o tu! 

Îşi lipi din nou urechea de safe, încercând orificiile 
discului. 

— Ce se aude? 

— E ceva care nu-mi place. Un zumzăit... 

— Şi-o fi închis gagiul albinele în safe, râse blondul. Du- 
te, mă, d-aci, că eşti fraier rău. 

— Isprăveşte că te pocnesc! se întoarse Azimioară, 
ştergându-şi faţa cu mâneca. 

Mucenicul se ivi în pragul odăii. 

— Aţi terminat? 

— Pe dracu”! făcu Grecu. Prostul ăsta o fi deschis niscai 
conserve şi ne-a aiurit că-i vreun isteţ. Mare minune să nu 
ne prindă aici. 

— Spune-i să tacă, strigă ameninţător locotenentul. 

Mucenicul scoase cuțitul. 


— Grasule, îţi mai dau exact cinci minute. Cu cinci care 
au trecut, fac zece. Destul pentru rabla asta. 

Azimioară îşi încrucişa mâinile pe piept. 

— Şi dacă n-o deschid? 

Grecu rânji: 

— Ai să deschizi porţile raiului... 

Locotenentul tresări. Dăduse cu ochii de o litografie cu 
Horia, Cloşca şi Crişan. Îşi aminti de pasiunea maiorului 
pentru istorie, pasiune generată de un anume patriotism 
specific ardelenesc. Dăneţ cunoştea în amănunt vieţile 
marilor personalităţi istorice, desfăşura pe localităţi şi sate 
evoluţia unei răscoale ori revoluţii. 

Azimioară nu reţinea în ce împrejurări maiorul îi 
mărturisise că nevastă-sa nu are memoria cifrelor. 
Cunoştea doar data de naştere a copiilor, numărul de 
telefon - „îl avem de douăzeci de ani, înţelegi!“ - şi cifrul de 
la safe pentru că reprezenta o dată istorică importantă. Nu 
specificase însă care. 

Îşi privi ceasul. Încă patru minute. Prin minte îi defilau 
vertiginos, parcă scrise cu creta pe o tablă neagră, date 
istorice. Mâinile manevrau rapid discul. Prinse cu coada 
ochiului mina încântată a blondului: „L-am pus pe jeratec! 
Leneş al naibii Grasu!“ 

„1395 - Rovine. Nu! 1601 - Moartea lui Mihai Viteazul. 
Degeaba! 1437 - Bobâlna. Nici asta! 1504 - Doja. Nu! 1787 
- Horia, Cloşca şi Crişan. Nu, nu şiiar nu!“ 

O picătură de sudoare îi căzu în ochi. Continuă. Aproape 
că nu mai nimerea cavitățile discului. „1848 - Nu! Tudor 
Vladimirescu -1821. Nici asta! Dumnezeule, care o fi data 
aia importantă? Unirea Principatelor - 1859. Poate 
Independenţa - 1877“. Cubul de oţel continua să reziste. 
„Doamne! cum nu mi-a trecut prin minte? 1918 - Unirea 
Transilvaniei!“ 

Clinchetul, clinchetul izbăvitor se auzi. Trase uşor de 
mâner, şi uşa se dădu la o parte. Se sprijini de fereastră, 


gâfâind. În spate, Grecu răsuflă uşurat. Îşi vârî mâinile până 
la coate în interiorul casei de bani. 

Azimioară îl urmărea înnebunit. Dacă Dăneţ păstra totuşi 
acasă acte în legătură cu serviciul? Nu piese de dosar 
desigur, nici documente în original, dar poate note, 
observaţii personale. Maiorul era conştiincios şi meticulos. 
Se lăuda totdeauna subalternilor că munca lui nu se 
isprăveşte la serviciu, ci continuă, uneori poate mai 
istovitoare, la el acasă, pe stradă, indiferent unde. Grecu 
răsfoia hârtiile înjurând printre dinţi. Diplome de ale 
copiilor, scrisori de familie, acte de naştere, chitanţe. 

— Ia uite, pentru ce ne încurcarăm... 

Scoase apoi o cutie lucrată în os şi-i răsfiră conţinutul pe 
masă: Un ceas de argint, o verighetă, vreo două inele mai 
subţiri, trei coroane de aur, o cruciuliţă legată ou panglică 
albastră, rămasă de la vreun botez. 

Le consulta, subţiindu-şi ochii cu dispreţ 

— Ce facem cu mizeriile astea, Mucenicule? Le umflam? 

— Rămân aci. 

— Cred şi eu! 

Dintr-o dată, Mucenicul sări ca ars şi ridică mâna, 
atrăgându-le atenţia. Se auzeau zgomote la intrare. 

Locotenentul simţi că-l trec sudorile. Cineva încerca să 
intre şi nu nimerea broasca. Se gândi cu groază că ar putea 
fi maiorul întors inopinat acasă, nevastă-sa ori poate unul 
din copii. 

Mucenicul se furişase lângă uşă, pregătindu-şi cuțitul. 
Azimioară luă hotărârea disperată să sară în ajutorul celui 
care se chinuia să deschidă. Grecu pândea de partea 
cealaltă a uşii, ţinând pregătită o piatră mare cu vine 
albăstrii, luată de pe biroul maiorului. 

Locotenentul îşi făcu socoteala că trebuie imobilizat în 
primul rând Mucenicul. Făcu câţiva paşi spre el. Grecu 
şuieră cu furie mocnită: 

— Ce-o fi păzind Jean, fir-ar osânza lui a dracului... 


Mucenicul îi făcu semn să tacă, dar nu-şi desprinse o 
singură clipă ochii de la Azimioară. 

Auziră apoi limpede cheia care căzu pe cimentul 
coridorului. Cineva o ridică gâfâind şi o voce răguşită, 
nesigură, comentă cu umor: 

— Na, că iar am greşit apartamentul! 

Blondul se desprinse de lângă zid şi înjură scuipând 
subţire într-o parte: 

— Mama lui de beţivan! 

Râse şi Azimioară uşurat. Mucenicul îl mai privea încă... 


Capitolul XI 


MOARTEA ŞTERGE URMELE 


La prânz, Jean pregăti o omletă imensă cu cârnaţi, 
deschise o cutie cu pate de ficat şi la urmă trântise „uite 
aşa, de al dracului“, nişte clătite pe care Azimioară, 
gurmand, le califică drept excelente. 

Se treziră după câteva ceasuri. Fredonând bine dispus, 
hoţul făcu cafele în care turnă un deget de rom. 
Locotenentul plescăi din limbă şi matahala comentă 
încântat: 

— 'Ţi-am zis eu, Grasule, c-o să ne înţelegem de minune? 

Pe la opt seara, îşi traseră trenciurile şi ieşiră. 

— Asta-i obligaţia noastră, explică Jean. De două ori pe 
săptămână, trecem pe la sediu să primim instrucţiuni. 
Aşteptăm un ceas. Vine Cocoşatul, bine! Nu, salutărică şi pe 
data viitoare! 

— Cine vă deschide? 

— Are Grecu cheie. 

„Sediul“, studioul original care-l intrigase pe locotenent 
se afla pe dealul Mitropoliei într-o casă stil, cu un felinar 
arab stins, agăţat deasupra porţii solide. 

În cele din urmă, adresa fusese precizată coroborând 
informaţiile furnizate de Azimioară cu rezultatele activităţii 
operative ale locotenentului Moşoianu. 

Fără să-şi facă iluzii, Dăneţ dispusese investigaţii discrete 
la Consiliul Popular şi la „Uniunea Artiştilor plastici“. 


Locuinţa aparţinea într-adevăr unui pictor - Dumitru 
Ionescu - plecat din ţară pentru trei ani într-o călătorie de 
studii. În mod straniu, nimeni nu se interesa de locuinţă. 
Pictorul n-avea familie şi probabil nici prieteni. Ceea ce 
înlesnea şi mai mult vizitele bandei era faptul că 
apartamentul pictorului, singur pe palier, n-avea vecini. 

Dăneţ zâmbea amar ori de câte ori îşi imagina ce „cap“ 
ar face Ionescu aflând ce se petrece în casa lui. 

Le deschise Grecu, încercănat şi prost dispus. Jean băgă 
un cot în coastele lui Azimioară care rămăsese în urmă. Îl 
zărise pe Moşoianu camuflat în umbra unui copac. 

Matahala comentă încet: 

— Iar l-a tras în piept vreo fufă. 

— Am ajuns, constată Grecu şi frână brusc. 

— Poate-ţi spun acum ceva de dulce! 

Jean chicoti: 

— “Ete al dracului, ce recepţie! 

Înăuntru, Dudă, răsturnat pe un fotoliu, fuma sorbind 
dintr-un pahar cu coniac. Le aruncă o privire de superior şi 
indulgent dispreţ. Marina răsfoia plictisită un număr vechi 
din Paris-Match. 

— Cine mai lipseşte? se interesă Jean. 

— Ce, n-ai ochi? bombăni Grecu. Beleşte-i! 

Matahala se supără: 

— Uite, bă Grecule! Dacă ai găsit aseară prispa ocupată, 
sau ţi-a făcut cine ştiu eu fiţe, nu te lua acu' de mine. Ce, 
vorbeşti cu Dudă?! 

Dudă puse paharul jos şi se răţoi, pipăindu-şi coşurile. 

— Adică cum vine chestia asta, Jeane? Adică ce, eu sunt 
prostul vostru? 

— Da, asta eşti! Ai şi tu colţi? 

Blondul făcu semn Marinei şi trecură alături, trântind 
uşa. 

Dudă luă o poziţie ofensată. 

— Las” c-o să vedeţi voi! Cu căciula în mână o să veniţi la 
mine. 


— Mă, tu ai înnebunit, ori te-ai pilit? Du-te şi plimbă 
măgarul, neică! 

— Bine, bine, numai să nu-ţi pară rău. 

Azimioară interveni cu blândeţe: 

— Ce ai, Dudă? 

— Fac ăştia pe zmeii. Când le-oi spune ceva, pe toţi îi bag 
în cofă. Uite aici, la degetul mic îi am. 

— Şi cum ne bagi tu în cofă, amărâtule? se interesă Jean. 

— Uite, aşa bine, şi Dudă arătă cu mâinile. Acum ai 
înţeles? Pe toţi vă bag, în frunte cu ăla frumosul, de vă e 
împărat. 

Matahala se ridică în picioare. 

— Dezmeticeşte-te, bă, ţi s-a urât cu zilele? 

Dudă sorbi o înghiţitură lungă. 

— Să vedem, atunci, cine-i mai deştept. Eu sau voi! 

Jean îl prinse de gulerul hainei. 

— Du-te şi răcoreşte-te. Dacă te aude Mucenicul, te-ai 
ars. 

— Numai să îndrăznească. 

— Ăsta a intrat în anul morţii. Îi mâncăm coliva, Grasule! 

Dudă îşi aprinse o ţigară. 

— Ba să n-o mănânc eu cui ştiu... 

— Ai grijă, aruncă locotenentul în treacăt, dumicatul e 
mare. 

— O fi, da” nici eu nu sunt fraier. 

— Ca noi, ironiza Jean. 

— Da, ca voi! Slugăriţi de atâta amar de vreme şi nici 
măcar nu ştiţi pe cine. 

— Şi tu ştii! 

— E bine?!? 

— Nu e bine, Dudă, oftă Jean. Nu e bine deloc. Ai uitat de 
Parastas? 

— Cine, prostul ăla? 

— Oi fi tu vreun deştept, aşa-i? Se uită la Azimioară: Vezi 
cine mi-era feciorul Niculinei, coana Moaşă? N-ai zice! 

Dudă se zborşi: 


— Ascultă, bă, să nu te iei de mama! 


XXX 


Vladimir Tadeus aluneca pe lângă ziduri, umbră scurtă, 
diformă împiedicată în stâlpii de la marginea trotuarului. 

Intră în cabina telefonică din capătul străzii. Lăsă jos 
teancul de ziare şi formă un număr. Aşteptă mult privind 
circumspect prin pereţii de sticlă. Degetele lungi cu falange 
nervoase lăsau amprente umede pe receptorul de ebonită. 

Apoi fisa căzu înghițită în puşculiţa aparatului. Şopti cu 
buzele lipite de microfon: 

— Contramandaţi... Sunt filat. 


XXX 


De dincolo se auziră voci, o uşă trântită. 

— Na, că v-a venit patronul. Face pe misteriosul şi vă 
aiureşte ca pe nişte sugaci. Intră pe o uşă, iese pe alta şi 
socoteala-i gata. 

Jean îl luă de gât: 

— Taci, că te tai eu! 

Sufocat, celălalt îl înfruntă, şoptind: 

— Hai, du-te şi mănâncă-i din palmă! Hai, ce mai stai? 

Grecu intră urmat de Mucenic. 

— Valea! Îi văzu pe cei doi încleştaţi. Ce aveţi? 

Jean îi dădu drumul lui Dudă, care căzu vânăt la faţă în 
fotoliu. 

— Socoteli d-ale noastre. Ce te bagi? 

Mucenicul făcu o cruce mare, mormăind ceva. Blondul 
ridică din umeri şi începu să strângă nervos scrumierele 
murdare. 

— Roiu'! Suntem filaţi... 

— Ce?! se miră Jean. 


— S-a închis dugheana. De azi încolo, nu mai călcăm pe 
aici! 

Dudă se despărţi de Azimioară şi Jean, fără să spună o 
vorbă. 

Cei doi coborau Dealul Mitropoliei. În vale, luminile din 
Sfântul Gheorghe îşi pierduseră strălucirea. Supravieţuiau 
nimburi mizerabile într-o masă de ceaţă gelatinoasă, 
aderentă ca un scutec ud. 

Azimioară îşi ridică gulerul hainei. 

— Ce avea ăla? 

— Naiba să-l ia, mormăi Jean, privind mereu în spate. E 
păcat de tinereţile lui. 

— Eu zic că face pe nebunu'! 

— Nu. A prins un pont, dar n-a învăţat să-şi ţină gura. 
Oftă, strângându-l de braţ. Nu-mi place deloc chestia cu 
sediul... Dacă s-au pus pe capul nostru, până la urmă tot ne 
înşfacă... Ce zici, luăm una mică? 

Băură rom într-o cârciumioară. Geamurile erau opace, 
năclăite de răsuflările fierbinţi. 

La o masă, o pereche de ţărani îşi consumau litruţa de 
vin. 

Locotenentul îşi zise că trebuie să comunice neapărat cu 
Dăneţ. Dudă ştia ceva... 


Calea Rahovei unduia lungă, cu sinuozităţi de şarpe, care 
urcă la deal. Un vânt rece aluneca pe lângă muşcatele 
groase, zgâite în spatele ferestrelor. Cu mâinile agăţate de 
cordonul trenciului, Dudă fluiera printre dinţi; un x 
prelungit, ori poate mai multe x-uri, care, împreunate, 
însăilau o melodie deprinsă cândva într-un bar. 

Frizerul, „La Gicu facem ondulaţiuni permanente Wella“ 
şi urma o reclamă, un cap de cretină, o frumuseţe 
contemporană cu a Ritei Hayworth, îl salută ducându-şi 


degetul la un cozoroc imaginar. Îşi închidea magherniţa, 
trăgând cu zgomot obloanele de tablă ondulată. 

Dudă îi strânse mâna, apoi dădu colţul, înjurând o femeie 
de la etaj care scutura faţa de masă. Când ajunse acasă - 
două odăi şi un oficiu unde locuia singur - privi cu atenţie în 
jur. 

Pe masă rămăsese din ajun o cutie de sardine desfăcută, 
nişte brânza şi un rest de pâine. 

Trecu în prima odaie, fostul „salon“ al maică-si. Pe perete, 
o carpetă pluşată de un albastru electric cândva, acum 
roasă de molii. Un paşă împopoţonat cu ighemonicon răpea 
o fecioară blondă, toată nuri şi dantele. Aici, în spatele 
covorului, îşi ţinea Dudă banii. Se apropie de fereastră, 
verificând oblonul de lemn, apoi îşi deşertă buzunarele pe 
masă. Întârzie cu voluptate, sortând bancnotele şi 
aranjându-le pe aceeaşi parte. Opri câteva băgându-le 
înapoi în buzunar, apoi se răzgândi si le adăugă la teanc, 
reţinând doar ceva mărunţiş. Ridică un colţ al carpetei, 
dizlocă o cărămidă şi-şi înfundă mâna în gaură până la cot. 
Ezită o clipă tentat să scoată totul afară şi să numere încă o 
dată, numai aşa, din plăcerea de a mângâia hârtiile moi 
umezite. 

Îi era somn, închise tainiţa, aranja franjurile covorului şi 
intră în cealaltă odaie. Patul dublu, cu tăblii scorojite, era 
răvăşit. 

Simţi o mână uşoară pe umăr şi scoase un strigăt, ca 
înjunghiat. Se întoarse fulgerător. Mucenicul strângea 
cuțitul în mână. 

— Fii supus, Dudă! 

Îl privea decolorat, tern, abstract. Nu-i suportase 
niciodată privirea imaterială, înspăimântătoare tocmai prin 
obiectivitatea ei indescifrabilă. 

— Ce vrei? 

— Supus, Dudă! Am poruncă să te judec. 

— De ce? Ai înnebunit? 


Celălalt stătea în mijlocul odăii, cu picioarele uşor 
relaxate din genunchi. Chipul livid prindea în lumina slabă 
nuanţe verzui. 

— Te-ai fălit că-l poţi mântui pe Cocoşat. 

— Nu m-am lăudat, Mucenicule. Cine ştie ce-oi fi 
trăncănit, eram beat. Uite, să spună Jean... 

— Spovedeşte-te! 

Dudă ţipă isteric: 

— Nu-s vinovat, Mucenicule! Nu-s vinovat. Acum ştiu, m-a 
turnat Grasul. El m-a turnat. O să vă toarne pe toți. 

Ochii  decoloraţi  străluciră. Chipul  Mucenicului, 
transfigurat, căută prin tavan cerul. 

— N-am teamă. luda... luda va pătimi. 

Crezându-l neatent, Dudă se aruncă. Agil Mucenicul sări 
într-o parte şi-l lovi scurt, făcându-l să-şi piardă răsuflarea. 

— Te grăbeşti să mori, Dudă! 

— Să mor? De ce să mor? Ce v-am făcut? 

— Vorbeşte! 

— Ce să vorbesc? 

— Mărturiseşte-te! L-ai pândit pe Cocoşat. 

— Nu l-am pândit. 

— Minţi, Dudă! E păcat să mori împovărat de minciună. 
Spuse în şoaptă cu o voce mângâietoare: Ai căutat chipul 
domnului cel adevărat şi nu ţi-a fost teamă că o să-ţi ardă 
ochii. E adevărat, Dudă? 

Mângâie cu degetele fine descărnate muchia şişului. 

— Mucenicule, ţipă Dudă, am bani. Uite aici, în odaie, am 
o grămadă de bani. Facem jumătate. Ba nu, ţi-i dau ţie pe 
toţi. Lasă-mă să fug! N-o să ţi se întâmple nimic, 
Mucenicule! Zici că nu m-ai găsit acasă. 

— Nu mă ispiti, Dudă. [ine-ţi talerii! Ce ştii despre 
Cocoşat? 

— Nimic, îţi jur! L-am văzut... mi s-a părut că-l văd 
intrând undeva. Dar nu era el. Nu, nu era. Alt om, fără... 

— Cu cine ai vorbit? 


Dudă îşi încruntă sprâncenele, o dungă neagră peste 
ochii întunecaţi sclipind de furie. 

Izbucni: 

— Cu toţi am vorbit! E bine?! Cu toţi! Cu Grecu, cu Jean, 
cu Marina, cu Grasu! Un firicel de salivă i se prelingea pe la 
colţul buzelor: Aşa! Să vedem ce-o să faceţi! O să-i omorâţi 
pe toţi?! 

Mucenicul îl privi lung. 

— În genunchi, Dudă! 

— De ce? 

— În genunchi! 

Dudă începu să plângă. Lacrimile se rostogoleau, ocolind 
coşurile vinete. 

— lartă-mă, Mucenicule, iartă-mă... 

— În genunchi! 

Dudă îşi dădu drumul ţeapăn pe duşumeaua putredă. 
Scânci: 

— lartă-mă, Mucenicule! 

Spânaticul, cu o expresie de extaz, îl privi ca dintr-o altă 
lume. Şopti ciudat, cu o voce gâtuită de plăcere, de o 
plăcere senzuală: 

— Închină-te! 

Dudă îşi lăsă pleoapele peste privirea neagră. Şifonierul 
scrâşni lung. 

Mucenicul tresări şi aruncă o privire circumspectă spre 
uşa care se deschidea singură. În aceeaşi clipă, Dudă se 
aruncă înainte, lovindu-l cu capul în stomac. Spânaticul, 
luat prin surprindere, se prăbuşi. Dudă sări peste el şi 
începu să-l izbească cu capul de duşumea. 

— Ai vrut să mă tai, jigodie! Na, mai taie-mă! 

Lovi până simţi trupul Mucenicului moale. Închisese ochii, 
dar ca şi cum pleoapele ar fi fost prea scurte, un tiv din 
albul corneei rămase descoperit. 

Obosit, Dudă se ridică şi-l izbi cu bocancul în coaste. 
Celălalt scoase un geamăt slab. Dudă rânji şi se apropie de 
masă, turnându-şi cu mâini nesigure un pahar cu apă. Îl 


duse la buze şi bău până la ultima picătură, dându-şi capul 
pe spate. Brusc, lăsă paharul să-i cadă din mână şi-şi prinse 
pântecele în palme. Nu reuşi să scoată cuțitul şi se prăvăli 
pe duşumea. 

Auzi râsul Mucenicului, hohote sacadate, demenţiale care 
se pierdeau într-un ecou prelung. 


Dăneţ ieşi din biroul său cu un aer preocupat. Pop îl 
aştepta, privindu-şi ceasul. Dădea nervos din picior. 
Pantalonul ridicat ca să nu facă genunchi lăsa să se vadă 
ciorapul de mătase bleumarin, cu dungi fine, cenugşii. Fără 
să vrea, maiorul îşi privi propria încălţăminte. Din box şi cu 
blacheuri judicios plasate pe partea exterioară, acolo unde 
călca. 

— Ce facem? întrebă Sebastian Pop ridicându-se. E 
târziu. 

— Te aşteaptă Angela? 

— Nu ştiu ce ai cu Angela, ea ţine foarte mult la tine. 

— N-am nimic, măi băiete, şi-l bătu afectuos pe umăr. Am 
întrebat aşa, într-o doară. 

— Ca şi cum eu n-aş avea treabă. Peste o săptămână 
trebuie să predau lucrarea şi n-am scris nici zece pagini. 

— Ştiu, Stena. Mi-a spus-o şi Angela de câteva ori. 

Râseră amândoi. 

Maşina aştepta peste drum. 

— Calea Rahovei, Fănică, dispuse maiorul aşezându-se 
mai bine pe canapea. 

Expertul se răsuci: 

— Ce-i asta? Nu mergem la muzeu? 

Maiorul explică pe îndelete, aprinzându-şi o ţigară. 

— Am primit un telefon. Cineva a fost asasinat. Trebuie să 
trec întâi pe acolo. E o simplă formalitate care va dura zece, 


maximum cinsprezece minute. După aceea mergem la 
Holban. De fapt, deschid expoziţia după ora nouă. 

— Crimă! O crimă spui? Ştii bine că am oroare de 
chestiile astea. Morgă, cadavre, autopsii... Aici ţi-ai găsit să 
mă duci? 

— O să mă aştepţi în maşină. Nu fi muiere, ce Dumnezeu! 

Locuinţa lui Dudă era înconjurată de vecini şi gură cască. 
Domnul Nicu, frizerul, repeta pentru a suta oară că a fost 
ultima persoană care salutase victima cu o seară înainte. Îşi 
arăta palma pe o parte şi pe alta. „Cu mâna asta, domnule, 
mi-am luat rămas bun. Parcă am avut o presimţire.“ 

Oamenii priveau laba păroasă şi clătinau din cap. 
Comentariile filosofice nu lipseau: 

„Ce ţi-e viaţa, maică!“, „Cum i se duse aţa de pe 
mosorel...“ 

Femeile îşi strângeau înfiorate copiii pe lângă poale, 
căscau ochi avizi şi-şi făceau cruce. 

Maiorul cobori plictisit. 

— Ăştia ne strică toate rosturile. I-am spus de o mie de 
ori lui Enache că mă enervează asistenţa. Se adresă 
expertului: Ce faci, rămâi aici? 

— Evident! Te rog, nu întârzia mult. 

Sergentul major Enache îi ieşi înainte, confundându-se în 
scuze. 

— A fost imposibil să-i îndepărtăm, tovarăşe maior. Nu te 
poţi înţelege cu ei. Când am sosit, mustea curtea. 

— Au umblat şi prin casă? 

— Nimeni, în afară de Beloiu Ana. 

— Cine-i asta? 

— Verişoara victimei. E vânzătoare la Alimentara din colţ. 
În fiecare dimineaţă îi aduce laptele. Ea l-a găsit. 

Femeia, uscăţivă, cu braţe lungi ca de păianjen, stătea 
lângă o boccea în care adunase boarfele mai de soi ale 
răposatului. 

— Unde e? se interesă maiorul. 


Enache îl conduse în odaia alăturată. Dudă zăcea pe 
spate. Îşi strângea încă pântecele cu mâinile. Balta de 
sânge se confunda cu cafeniul duşumelelor. 

Dăneţ salută medicul legist, strânse mâna cordial 
procurorului Ştefănescu. 

— Ce s-aude? 

De fapt, întrebarea se adresa medicului, dar, cum acesta 
nu vorbea decât solicitat direct, îşi deschise trusa, 
consultându-i cu interes conţinutul. 

— Mă întrebam de ce întârzii, spuse procurorul. 

— Continuaţi! Am o chestiune urgentă. Peste o jumătate 
de ceas mă întorc. 

leşi urmat de Enache care îi atrase atenţia asupra 
carpetei agăţate pe perete. 

— Ce-i acolo? 

Sergentul ridică colţul covorului. 

— O ascunzătoare în zid. 

Băgă mâna înăuntru şi scoase un teanc de bancnote. 

— Cât? 

— Peste 14 000. 

— Interesant! I-ai spus lui Ştefănescu? 

Sergentul major îşi lăsă ochii în jos. 

— Încă nu. V-am aşteptat pe dumneavoastră. 

Dăneţ se încruntă. 

— Iarăşi? 

Enache era unul din puţinii subalterni care ţinea efectiv 
la maior. Originar din Sighetul Marmaţiei, gusta genul lui 
Dăneţ, căruia îi trecea suma însuşirilor şi defectelor la 
rubrica „dintr-o bucată“. 

Maiorul îi aprecia devotamentul, dar nu putea fi de acord 
cu excesele sergentului, care de dragul lui, făcea separație 
între interesele miliției şi ale procuraturii ca între două 
instituţii distincte din punctul de vedere al sensului şi ţelului 
major. 

În oficiu, văzu haina lui Dudă spânzurată de un scaun. 
Scotoci prin buzunare şi scoase un portmoneu uzat, din 


plastic. Îl deşertă pe masă: ceva mărunţiş în hârtie, 
fotografia unei fete cârne, cu dedicație agramată. O pedică 
în calea uitări! Priveşte copea, aminteşteț-i originalu. Nutzy 
- Strada Armoniei nr. 3, sectorul 5. Într-o despărţitură 
camuflată, găsi buletinul cu scoarţe jerpelite, pătate de 
grăsime: 

„Răpeau Valentin, născut la Bucureşti, 18 ianuarie...“ 

Răsfoi din  obişnuinţă paginile, căutând evidenţa 
eventualelor mutații. Nu găsi nimic, afară de un număr de 
telefon, grifonat în fugă, în subsolul coperţii interioare. Şi-l 
notă pe cutia de chibrituri şi ieşi. 


XXX 


Femeia îşi strânse  zgribulită pardesiul în jurul 
genunchilor. Pe marginea apei, salcia îşi clătea cu zgomot 
crengile, ca nişte frânghii subţiri. O cioară croncăni undeva, 
foarte aproape. Câteva picături de apă căzură pe obrazul 
palid cu ochi imenşi şi femeia se înfiora. Se gândi la aripile 
negre, ude... Îi păru dintr-o dată rău că a venit. Noaptea... 
Herăstrăul pustiu... Îşi prinse o şuviţă rebelă sub bereta 
roşie. Tuşi ca să se audă. Voia zgomot, zgomot citadin... Roţi 
de maşini pe asfaltul ud, claxoane, glasuri, mai ales 
glasuri... 

Inima i se strânse. Ce era asta? Gândul se zvârcoli şi 
femeia sări în picioare. Îi era teamă! Se îndreptă spre 
ieşirea din parc. Merse repede, din ce în ce mai repede, 
apoi aproape fără să-şi dea seama, începu să alerge. 

Văzu târziu silueta desprinsă din colţul aleii. Se opri, 
strângându-şi cu degetele crispate, pardesiul în jurul 
gâtului. Omul înainta încet. Un zâmbet îi aluneca pe faţă. 

— N-ai vrut să mă aştepţi? 

— E târziu... 

— Am spus ora 11.E 11 şicinci. 


— Poate. Am avut impresia că stau de ceasuri întregi. Ce 
idee să mă chemi aici! îşi scutură umerii. Data viitoare... 

— Nu există data viitoare. 

— Nu înţeleg, Mucenicule! Se agăţă de mâneca 
bărbatului. Ce s-a întâmplat? 

— Pentru tine nu mai există data viitoare. Adăugă cu 
blândeţe: Asta trebuia să-ţi comunic. 

— Şi de aia m-aţi chemat pe o vreme mizerabilă la 
capătul Bucureştiului? Nu puteai să mi-o spui la telefon? 

Mucenicul îşi trecu degetele peste fruntea femeii, care se 
dădu înapoi cu repulsie necamuflată. 

— Ai venit aici pentru că trebuie să mori, fetiţo. 

— De ce să mor? gemu femeia. Apoi geamătul se 
transformă într-un țipăt isteric: De ce să mor?! 

— I-au luat urma lui Dudă. Şi ela murit. 

— Ce-mi pasă? 

— Prin el au dat de tine. i-au găsit numărul de telefon. 

— Şi care-i vina mea? Care-i vina mea, nemernicilor? 
Ucigaşilor! Care-i vina mea? 

— Niciuna, Marina. Nepătrunse sunt căile Domnului! 

— Idiotule, cine-i Domnul? Cocoşatul? 

Mucenicul se închină. 

— Nu huli! Închină-te! Dudă ţi-a spus care-i adevărata 
faţă a Bătrânului. 

— Nu! 

Marina se întoarse brusc şi o rupse la fugă. Urlă din toate 
puterile: 

— Ajutor... 

Strigătul i se opri dureros la mijlocul pieptului. 

Mâini reci, puternice îi căutau gâtul. Simţi tot sângele 
năvălindu-i în cap. Încercă să se zbată, să scape din 
încleştare. Parcă toată viaţa se strânsese în grumazul alb. O 
perdea neagră se lăsă peste ochii imenşi şi căzu în 
genunchi sub cerul scund, greu de apă ca un burete 
saturat. 


Mucenicul se răsuci pe călcâie. Se auzeau paşi. Cineva 
alerga. Recunoscu silueta... Abandonă femeia dispărând în 
întunericul parcului. 

Mogşoianu îngenunche lângă Marina. O şuviţă de păr udă 
îi acoperea obrazul, ferindu-l de ploaie... 


Se trezi ducându-şi reflex mâna la gât. Țesutul zvâcni 
dureros. Ochii oblici căutară tavanul alb apoi pereţii goi, 
aparatul complicat cu ţevi de cauciuc roşu şi baloane de 
sticlă. 

Cineva îi mârigâie fruntea: 

— Fii liniştită. Dormi... 

Marina zâmbi. 


Rezerva era luminoasă, cu perdele vesele şi câteva 
elemente de mobilier abdicând prin linia ceva mai 
fantezistă de la austeritatea deprimantă a sălilor de spital. 
Pe noptieră se aflau nişte portocale şi un vas cu garoafe 
roşii. 

— Tata... explică Marina suspinând imperceptibil. 

Dăâneţ o cercetă cu luare aminte. Rămase surprins de 
frumuseţea ochilor albaştri împlântaţi pieziş pe faţa palidă, 
uşor triunghiulară. Părul despletit îi camufla bandajul din 
jurul gâtului. Părea o  convalescentă fragilă, încă 
neputincioasă şi maiorul îşi zise că era probabil cea mai 
frumoasă femeie pe care o văzuse în viaţa lui. 

— Vă aşteptam, spuse Marina. Ştiam că o să veniţi. 

Întinse mâna după pachetul de ţigări. 

— Ai voie? 


— De ce nu? 

Maiorul zâmbi. Pusese întrebarea reflex în virtutea unui 
automatism conjugal. Nevastă-sa, indiferent de natura 
indispoziţiei îi suprima în primul rând tutunul. Îi întinse 
scrumiera: 

— Nu prea sportiv colegul dumitale... Cât pe-aci... 

—  Mucenicul! scrâşni Marina. Ochii i se întunecară 
pierzându-şi culoarea. Sunt prima victimă pe care o 
ratează. Aţi intervenit în timp util. Făcu o mică pauză: Cui 
trebuie să-i mulţumesc? Dumneavoastră? 

— Nu. Colaboratorului meu. Şi când te gândeşti, continuă 
Dăneţ nostalgic, că ai depus atâtea diligenţe pentru a-l 
deruta... Trei troleibuze şi un taxi, traseu contorsionat prin 
Parcul Herăstrău,  trenci negru, aleea cea mai 
întunecoasă... Mă întreb cum de nu te-a pus pe gânduri 
locul întâlnirii. 

— Nu mă ştiam vinovată. Şi apoi, am fost obişnuiţi să nu 
ne surprindă nimic. Dispoziţiilor celor mai năstruşnice le 
găseam în cele din urmă justificarea. Asta ne-a dat tuturor o 
încredere oarbă, încrederea pe care fatal ţi-o inspiră omul 
capabil să vadă mai departe decât tine. Asta pentru cei ce 
gândeau... Grecu, Mucenicu... Deşi nici azi nu ştiu ce să 
cred despre omul ăsta... Gândeşte cu adevărat sau e vorba 
doar despre o viclenie, însuşirea primară a fiarei care 
avertizată de instinct, reuşeşte să scape. Scapă 
întotdeauna. 

— De aceea probabil nu m-ai întrebat dacă am izbutit să 
punem mâna pe el. 

Marina îşi alungă părul de pe obraz: 

— Sunt convinsă că a scăpat. [ineţi minte ce vă spun: 
omul acesta va pieri într-un singur fel: de mâna 
Cocoşatului. 

— Sună a superstiție... 

— Nu, nu e superstiție. Nu-l cunoaşteţi. Este ultimul om 
pe care aş fi vrut să mi-l fac duşman. Dar Cocoşatul e idolul 
lui. Nu ştiu cum a reuşit să-l câştige. 


— Şantaj? 

Femeia clătină din cap: 

— Mucenicului nu-i e teamă de el. E altceva. I-a inspirat 
un soi de fanatism. Când intră Cocoşatul, făcând abstracţie 
de toată regia aceea ieftină - penumbră, ochelari etc., dar 
în fond eficace pentru că nimeni nu a reuşit să-i reţină 
trăsăturile - Mucenicul cade în transă. O transă dinamică 
dacă puteţi să mă înţelegeţi. Atent e întotdeauna, dar în 
prezenţa Bătrânului încerci senzaţia că-şi consumă la 
maximum capacitatea de concentrare. Îl simţi cu mâna pe 
cuţit, gata să sară la cea mai mică mişcare a noastră. E 
convingere oarbă în ce face. Mucenicul nu e un constrâns şi 
nici un mercenar. 

— Da... 

Dăneţ îşi aruncă ochii pe fereastră. În parc, o soră plimba 
un bolnav culcat în cărucior. Capul îi luneca la stânga şi la 
dreapta, fără stabilitate pe gâtul subţire ca un lujer. 

— De ce crezi c-au vrut să te omoare? 

Femeia îşi cuprinse înfrigurată braţele. 

— Nu-mi dau seama. Tuturor ne era teamă de trădare. 
Ştiam ce ne aşteaptă după aceea... Mai ştiam că Bătrânul 
ţine la pielea lui, că mâna Mucenicului operează sigur. 

— Astfel ţi-ai motivat şi moartea lui Pleşa? 

— Pe-aici. 

— Probabil vi s-a dat o explicaţie oarecare. 

— Niciuna. Măsurile radicale aveau dublu efect: pe de-o 
parte ne înfricoşau, pecetluindu-ne buzele, pe de alta ne 
generau un curios sentiment de linişte. Soarta noastră este 
strâns legată de a Cocoşatului. Cade el, cădem şi noi. lar 
când ai de-a face cu dobitoci ca Dudă, ori ca Jean - deşi e 
cel mai cumsecade dintre toţi - fanteziile pe cont propriu 
sunt hazardante. 

— Şi totuşi, ceva i-a determinat la o măsură extremă în ce 
te priveşte. Ai greşit undeva. Poate te-ai arătat prea 
curioasă, o aluzie, o vorbă scăpată... 

Marina se ridică în capul oaselor: 


— Nimic din toate acestea. Mucenicul pretindea că mi-ar 
fi spus Dudă cine-i Bătrânul. Nu mi-a spus. Nu ştiu cine e 
Cocoşatul, ce face, unde locuieşte. Nici unul dintre noi nu 
ştie. Asta e culmea! Admiţând că la un moment dat, aş fi 
vrut să-l trădez, aş fi fost incapabilă să vă ofer un singur 
amănunt util. Aşa cum se întâmplă acum. Ochii duri sclipiră 
ca oţelul: Puteţi să mă credeţi! Aş da zece ani din viaţă ca să 
le-o plătesc. 

Dăneţ râse liniştit. 

— Deci acum eşti vindicativă, nu docilă. Încercam să-mi 
explic conduita dumitale. Ca să fiu sincer, nu mă aşteptam 
la atâta bunăvoință. 

— Nu le mai sunt datoare nimic, spuse rece Marina. Nu 
ignor ce mă aşteaptă, dar m-aş sufoca dacă n-aş încerca 
măcar să le-o plătesc. Alaltăieri, n-aş fi conceput trădarea, 
vânzarea. Mă aventurasem într-o cursă cu şansa, în care 
înţelegeam să mă feresc... în sfârşit, la modul simbolic, de 
dumneavoastră, de ghinion, dar nu de coechipieri. 

— Eşti un copil. Cum ai putut miza pe corectitudinea 
unor astfel de oameni? Însăşi premisa de la care ai plecat 
este falsă. 

— Nu sunt o sentimentală, domnule maior, deci nu m- 
aşteptam să mă iubească. În orice afacere, cei care stau de 
aceeaşi parte a baricadei îşi datorează nu sentimente, ci 
colaborare corectă. Altfel combinaţia cade. Şi mai e ceva. 
Când... când am intrat în bandă, crima nu era preconizată 
ca metodă de lucru ci doar ca sancţiune binemeritată 
pentru membri. Mi s-a părut just. 

—Ştii care este țelul „major“ al... hai să-i zicem, 
asociaţiei? 'Te-au indus, desigur în eroare, insinua maiorul. 

— Vă faceţi griji inutil. Ştiu. Furtul! răspunse Marina 
răspicat. 

— Nu mi se pare suficient de demagogic. Mă aşteptam la 
un ideal mai mobilizant, care să te anime. Eşti un om cu 
calităţi. 


O privi în fundul ochilor albaştri care îngustaţi păreau şi 
mai repeziţi spre tâmple. 

— Nu e nevoie să recurgeţi la subterfugii pentru a mă 
determina să vorbesc. În fond vă interesează ce m-a făcut 
să aleg această potecă şi nu alta, această viaţă şi nu alta. 
Ştiţi cine a fost mama? Vestita Nina florăreasa. Era la 
vremea ei cea mai frumoasă ţigancă din Bucureşti. Vindea 
seara flori la Cercul Militar, la Continental şi în barurile de 
noapte: Chat Noir, Cio-Cio-San, Monte-Cristo. Iata 
păstrează în cufăr o fotografie de-a ei în exerciţiul 
funcţiunii: rochie plină de volane ca dansatoarele spaniole, 
galbeni în păr. Pe braţ ţine un paneraş grațios de răchită. 
Cu tata - ghebos - nu ştiu de ce s-a căsătorit. Ambiţii sociale 
probabil. În lumea ei, să fii cununată „cu acte“ însemna 
ceva. Poate pentru că avea şi oarecare stare - în fond o 
lustragerie modestă pe Moşilor. Dar, mă rog, se chema că e 
nevastă de negustor. Într-o zi, imediat după terminarea 
războiului, a dispărut. 

— Ce înseamnă a dispărut? 

Maiorul părea tulburat. 

— Pur şi simplu a înghiţit-o pământul. Din martie 1945 nu 
s-a mai ştiut nimic despre ea. Eram un ghem pe-atunci, dar 
cei care îl cunosc pe tata spun că aproape înnebunise de 
durere. A cheltuit tot ce-a avut ca să-i dea de urmă. A 
căutat-o şi prin Crucea Roşie. Dar cei de acolo erau prea 
ocupați cu prizonierii şi cei dispăruţi în război ca să acorde 
atenţie unui amărât care umbla după nevastă-sa. S-au auzit 
diverse zvonuri. La un moment dat, un colonel care o ştia 
de pe vremea când vindea flori la Cercul Militar, a pretins 
că ar fi văzut-o la Paris într-un bar de noapte. Alţii au vorbit 
despre America, s-au brodat poveşti romantice... Astăzi, 
tata e convins că a murit. În fiecare an, pe trei martie, 
plăteşte o liturghie la biserică. 

— Şi dumneata? şopti maiorul. 

Marina ridică din umeri: 


— Am terminat liceul la 18 ani. Bietul tata! Paznic, 
vânzător la un centru de răcoritoare, portar, a făcut 
sacrificii inimaginabile pentru a mă ţine la şcoală. Vroia să 
merg mai departe, la facultate. Dar eu mă săturasem. Mă 
săturasem să-mi sticlească ochii după o pereche de ciorapi, 
după o prăjitură. M-am căsătorit înainte de a fi împlinit 20 
de ani. Râse: Gioni Nicolescu. Un escroc sentimental isteţ, 
ca toţi escrocii sentimentali. Pentru a pune mâna pe mine 
simulase prosperitatea cu mijloacele cele mai perverse. Mă 
plimba cu o maşină splendidă - un Buick alb - despre care 
abia după ce m-am măritat am aflat, că aparţinea unor 
prieteni. Băieți înţelegători, au contribuit din răsputeri la 
crearea unei false aureole de bună stare. În prezenţa mea îi 
spuneau „domnule director“, tot de ochii mei au organizat o 
partidă cutremurătoare de cărţi la care Gioni a pierdut fără 
să clipească 9 000 lei. Am mers după aceea la Mon Jardin, 
iar eu nu încetam să mă mir. 9 000 de lei azvârliţi într-o 
seară, reprezentau în medie cam ce-ar fi putut câştiga tata 
într-un an. Dar astea le-am aflat mai târziu, când bărbatu- 
meu a început să mă folosească drept nadă şi unealtă în 
combinaţiile lui financiare. Am dus-o aşa câţiva ani, apoi ne- 
am despărţit de comun acord. La urma urmelor, dacă tot 
mă ţineam de matrapazlâcuri, era mai rentabil s-o fac pe 
cont propriu. Gioni a convenit că am dreptate. Bănuiesc că 
ochise altă fraieră. Am lucrat singură un timp, apoi a 
intervenit în viaţa mea Cocoşatul. Nu mi-a cerut mare lucru. 
Să acostez diverşi indivizi, să le intru în graţii. Plătea bine... 

— În acest sens, declară maiorul oftând, Damian a fost 
victima dumitale. 

— Cea mai generoasă şi cea mai candidă. Marina îşi 
muşca buzele arcuite cu tiv cărnos pe margini. De el mi-a 
părut realmente rău. Cunoşteam ora la care iese de la 
serviciu şi m-am aranjat să-i merg în faţă la vreo două sute 
de metri. Am intrat într-un magazin. Damian a venit după 
mine năuc... Tăcu un timp, apoi adăugă: N-am omorât pe 
nimeni... 


— Ştiu, răspunse maiorul. Cocoşatul respectă diviziunea 
muncii... Cocoşatul... Te-ai întrebat desigur cine ar putea fi. 

— Nu o singură dată, zâmbi Marina. Inutil. Azi, după 
aproape trei ani nu ştiu despre el mai mult decât în prima 
zi: un om de statură mijlocie, mai degrabă scund, cocoaşă, 
cam între două vârste... 

— De ce te-ai oprit? Continuă! 

O privea intens. Marina palidă, şopti: 

— Ce să vă mai spun... Asta e tot. 

— Nu e tot, declară maiorul calm. Te-ai gândit la cineva 
anume... 

— Vi s-a părut. 

— Nu mi s-a părut. Dăneţ abia îşi mişca buzele: Pentru 
prima oară te-ai gândit la cineva anume. La cine? O 
corelaţie firească... Tatăl dumitale suferă de aceeaşi 
infirmitate... 

Ochii albaştri ai Marinei se întunecară şi maiorul avu 
senzaţia unor flăcări roşii care ţâşneau din pupilele dilatate. 

Femeia ţipă: 

— Vă înşelaţi! E absurd... 

Uşa rezervei se deschise şi apăru medicul. 


XXX 


Dăâneţ scoase din sertarul biroului revista găsită la 
Biblioteca Academiei. Studie cu lupa fotografia de pe prima 
pagină, apoi i-o întinse locotenentului: 

— Mda... Reţine numele, Moşoianu: Erika Schâăffer. Vei 
pleca chiar azi la Sibiu. Încearcă să dai peste vechi 
cunoştinţe, eventual neamuri, vorbeşte cu băieţii de la 
Miliție. Îmi trebuiesc cât mai multe relaţii. Ia şi revista cu 
tine. O să ai nevoie... 


XXX 


Maiorul se foia agitat in cămaşa de noapte cu râuri. 
Imposibil să adoarmă. Deşteptătorul CFR, aşezat strategic 
pe noptieră, silabisea timpul cu ticăit metalic. Douăsprezece 
şi jumătate. 

În celălalt pat, aşezat la o distanţă cuviincioasă, doamna 
Dăneţ, zâmbea în somn. 

Ridică din umeri şi se aşeză într-un peş. 

„Hm! A naibii poveste! Pista Pleşa se sfârşea cu un 
cadavru. Descoperind a doua existenţă a Cocoşatului, Dudă 
moare. N-a mai apucat să facă mărturisiri. Marina cât pe 
aici să fie sacrificată. Cine urmează?“ 

Sări din pat, măsurând desculţ covorul aspru de iută. 

— Grecu! 

Trecu în birou şi, după o clipă de ezitare - era totuşi 
aproape ora unu -, formă numărul procurorului. 

Îi răspunse imediat. 

— Dormi, Ştefănescule? Auzind muzică de dans şi un râs 
cald, senzual, de femeie tânără, nu mai aşteptă răspunsul. 
Uite, pentru ce te-am deranjat. Lucrurile se precipită. Ceva 
îmi spune că în noaptea asta încă unul din bandă va fi 
lichidat. Bănuieşti cine? 

Auzi şoapte, urmă o scurtă pauză, după care procurorul 
confirmă temerile maiorului. 

— Ce-ar fi să-i facem o vizită? Acum, bineînţeles că acum. 
Dacă nu e deja prea târziu. Pentru el. Nu, stă aici aproape, 
pe Smârdan. Bine! Peste o jumătate de oră trec să te iau. 

Închise, încercând să-şi imagineze ce se petrece la 
celălalt capăt al firului. 


Cinci minute mai târziu, silueta subţire a Mucenicului 
dispărea într-o curte din strada Smârdan... 


Grecu se trezi brusc cu o senzaţie acută de sete. 
Deschise gura de parcă limba umflată, uscată ca un căluş 
de vată, nu şi-ar mai fi găsit locul. 

Pe masă, se profilau în întuneric siluete de sticle: ţuică, 
coniac, vermut. Nu reuşea să-şi amintească dacă rămăsese 
şi sifon. Apă... Trebuia traversat culoarul rece şi abia la 
capăt sub un oberlicht cu ochiul crăpat prin care frigul 
intra subţire, se afla o chiuvetă. O cană albastră, cu smalţul 
plesnit, era prinsă de robinet cu un lanţ. 

Se zgribuli şi trase plapuma peste bărbie. Lângă el, 
femeia gemu. Umărul şi ceafa scăpaseră din şiretul cămăşii 
de noapte. Grecu privi linia fermă a spatelui pierdută sus, 
sub  zulufii castanii. O simţi lângă el reală, vie şi 
recunoscător, îi strânse umărul în căuşul palmei. 

Îşi trecu limba peste buzele crăpate. Nu mai rezista. Se 
sculă, şi înainta pe bâjbâite către masă, găsi sifonul şi duse 
avid clonţul de plumb la buze. Bău lung cu respiraţia tăiată. 
Se întoarse ameţit in pat. 

Curios, nu-i mai era somn. Îşi adună mâinile sub ceafă, 
privind tavanul înalt. Lustra, amintire de la un chiriaş 
precedent, atârna strâmbă şi murdară. Cândva avusese 
nişte franjuri de mărgeluşe negre. O fată, nu-şi mai amintea 
cine, poate Nina, pedichiurista cu gâtul lung şi ochii 
bulbucaţi, de miel, ori poate zurlia de Irina, bruna subţire 
care se încăpăţâna să semene cu Gina Lollobrigida, le 
scosese, agăţându-le la poalele unei rochii. 

Cică se purtau mărgele. Nebună! 

Întinse braţele spre femeia care dormea greu. Ea, ea e 
altceva... Îşi aminti cum, întâlnindu-se odată cu Dudă, 
acesta rămăsese cu gura căscată. Nu mai văzuse aşa 
femeie. Ce-i drept, trântise atunci pe ea rochia galbenă, 
lucioasă şi în păr şi la braţe, doar drăcii cu sclipici. Îţi lua 
ochii! 


Dudă... Se înfioră. Mort! Moartă şi Marina. Ce bucăţică! 
Cât i-a tras el clopotele şi degeaba! Mort şi tipul de la 
Muzeu. 

Se săltă în coate biciuit de un gând. Ce însemna asta? 
Intraseră în lichidare? Cum de nu-i dăduse prin minte? O 
durere surdă îi prinse ceafa. Cine venea la rând? El? Jean? 
Dar de ce? Pentru numele lui Dumnezeu, de ce? Ce era în 
capul Cocoşatului? 

Se sculă din pat şi făcu câţiva paşi pe duşumeaua fără 
covor. Nu mai simţea frigul. Îşi aprinse o ţigară, aruncând 
chibritul undeva, la întâmplare. 

„Ce e de făcut?“ Avu dintr-o dată impresia că tavanul 
cade, cade peste nişte pereţi mobili, care se apropie din ce 
în ce mai mult, prinzându-l în zid de piatră, ferecându-l ca 
pe o gânganie. Mişcă instinctiv braţele, căutând spaţiul. 

Se învârtea prin odaie. În beznă, ţigara părea singură. O 
fărâmă de jăratic ţesând zigzaguri halucinante. Fumul greu 
se întindea acru în odaia rece. 

Femeia se mişcă prin somn. Spuse cu voce împleticită: 

— Iar fumezi noaptea! Ce naiba? N-am aer... 

Ca un automat, Grecu deschise fereastra. Ploua mărunt. 
Curtea murdară mirosea a ud şi a gunoi. Gunoiul din 
containerele cilindrice care nu se vedeau din cauza beznei, 
dar pe care Grecu le ştia masate acolo, lângă gardul vechi, 
fără tencuială. Îşi încheie pijamaua subţire. 

Observă târziu umbra celor doi. 

„Sticleţii“ îi trecu brusc prin minte şi îşi auzi vâjâitul 
urechilor. Apoi o oboseală ciudată... Ca şi cum nu s-ar fi 
putut desprinde de fereastră... 

— Fără gălăgie, Grecule, murmură maiorul Dăneţ. 

În întuneric, lipit de containerele ude, Mucenicul băgă 
stiletul în buzunar. 

Dispăru apoi în noapte. 


Jean şterse grăsimea din tingire, cu un cocoloş de pâine, 
apoi merse la chiuvetă şi o spălă cu apă rece. Stropii 
rămaseră agăţaţi de tingirea unsuroasă ca nişte mărgeluşe 
mobile. 

Se întinse căscând cu voluptate până îi trosniră fălcile, 
apoi se uită puţin descumpănit în jur. 

„Pe unde o fi Grasu?“ 

Zări prin fereastra fără perdele primii fulgi de zăpadă. 
„La te uită! Vine iarna!“ 

Hoţul privi înduioşat godinul cu burlan lung, aproape 
roşu de încins ce era şi-şi frecă braţele cu satisfacţie. Iarna 
îşi aprecia bârlogul mai mult ca oricând. Ochii îi alunecară 
de-a lungul pereţilor, pe patul pufos, totdeauna curat înfăţat 
- ăsta era luxul lui - peste sacii cu provizii, la şuba îmblănită 
agăţată într-un cui. 

Ce-i mai lipsea? 

Astupă fereastra cu o pătură zdrenţuită. Nu se mai vedea 
decât o felie de noapte pe care fulgii de zăpadă mişunau ca 
nişte gândaci albi. 

Se aruncă în pat, potrivindu-şi conul de lumină al veiozei 
improvizate pe o ladă. Scoase o carte groasă, ferfeniţă, o 
carte de chiromancie ilustrată: Mâini întoarse cu palma în 
sus, în care încâlceala liniilor era larg explicată. 

Îndreptă abajurul de carton ars şi lumina îi căzu în palma 
asudată. Îl îngrozea linia vieţii întreruptă chiar la mijloc. 
Când voia să-şi stimuleze dispoziţia, or să nu şi-o strice, îşi 
consulta partea exterioară a podului palmei, căutând 
călătorii. Printr-un artificiu de logică, a călători mult 
însemna a trăi mult. Ori până acum nu călătorise deloc... 

Cineva bătu în geam. Cinci ciocănituri scurte ca un 
semnal. Jean tresări. Grasu avea cheie. Aruncă repede o 
cârpă peste lampă, lăsând în odaie un întuneric incert. Nu 
se duse la fereastră, ci alunecă spre uşă. De undeva, de pe 
săliță se vedea toată curtea. Când deschise, o siluetă 


subţire se strecură ca o pisică pe lângă el, pătrunzând în 
odaie. 

Luat pe neaşteptate, Jean rămase țintuit locului, apoi se 
strâmbă: 

— Tu ai bătut în geam? 

— Eu! 

Mucenicul îşi scoase bascul, scuturând zăpada pe 
duşumea. 

— Vezi că-mi faci apă pe jos. Ridică cârpa de pe lampă. Ce 
s-a mai întâmplat? 

Îl privea bănuitor pe sub sprâncene. 

— Unde-i Grasu? 

— Ştiu eu? Pe la vreo fufă. 

Umplu două pahare cu rom şi-i întinse unul Mucenicului. 

— Ia şi încălzeşte-te. Eşti vânăt ca o găină belită. 

Mucenicul refuză cu un gest. 

— Vine târziu? 

— Habar n-am. Ai treabă cu el? 

— Ce-ţi pasă? 

Jean se înecă, roşu de furie. l-ar fi spus ceva Mucenicului, 
ceva cumplit şi ordinar, care să-l usture, dar reuşi să se 
stăpânească. „Cu ăsta nu e de glumit.“ Scăpă jos paharul şi 
tresări de parcă l-ar fi scăpat altcineva. 

Spânaticul zâmbi ironic. 

— Ţi-ai băut şi minţile, nefericitule! 

Jean respiră adânc. 

— Uite, Mucenicule, cum devine chestia! E bine să nu ne 
certăm. Şi ca să nu ne certăm, e bine să legi căţeaua. Şi mai 
bine ar fi s-o întinzi. Grasu nu-i acasă şi cu asta bună ziua. 
Scrie-mi la post-restant. 

Mucenicul se sprijini de masă. Colţul buzelor îi tremura 
uşor. Ar fi părut altfel un chip de lut cu nuanţe vineţii. 

— Cu tine am treabă! 

— Păi zi aşa, ţâcă. Ce-ţi doreşte inimioara? Da' mai 
repede, că mă trage la picioare. 


— Nemernică viaţă ai dus, Jeane, constată celălalt 
abstract. Băutură, târfe, tâlhării. Ai făcut tu vreodată ceva 
bun, ceva pe placul Domnului? 

— Am frecat parchetul cu glaspapir. Mucenicule, nu mă 
supăra! 

— Ştii vreo rugăciune? 

— „Du-mă acasă, măi tramvai!“ 

Îl luă de umeri şi-l împinse spre uşă. 

— Văd că eşti prost dispus. Discutăm mâine. 

Brusc îi dădu drumul. Văzuse cuțitul, cuțitul pe care îl 
cunoşteau toţi oamenii din bandă, cu mânerul de os, lama 
subţire, lungă şi flexibilă. Se dădu câţiva paşi înapoi şi pipăi 
la întâmplare, apucând un scaun de spetează. 

— Lasă scaunul, Jeane. Erai mort demult dacă voiam. 

— De... de ce? 

— Închină-te! 

Scaunul zbură prin aer, izbindu-se de perete. 

— Închină-te! 

Făcându-se că îngenunchează, Jean sări. Voia să-l prindă 
într-o luptă corp la corp. Dar celălalt se dădu înapoi. Ţinea 
cuțitul ridicat în sus, peste umăr, gata să-l arunce. 

— Încă o mişcare şi eşti mort! 

„Barem, să-mi vând scump pielea“, reflectă Jean. Ura îi 
schimonosea trăsăturile mici, înfundate în grăsime. Apucă şi 
trase cu toată puterea carpeta zdrenţuită, pe care stătea 
Mucenicul. Acesta sări şi cuțitul plecă spintecând cu foşnet 
uşor aerul. Jean se aruncă într-o parte, evitându-l. Se izbi 
însă greu cu capul de piciorul mesei. O ceaţă roşie, 
vâscoasă, îi împăienjeni privirea. Mucenicul pusese din nou 
mâna pe şiş. Matahala se simţi cuprinsă de o furie oarbă, 
dementă, pe care nici măcar frica de moarte nu reuşi s-o 
domolească. Ar fi dat orice, orice, libertatea şi chiar viaţa 
numai să strivească întâi ţeasta aceea palidă cu ochi goi. 

Spânaticul ridică mina şi făcu cruce deasupra trupului 
uriaş, binecuvântându.-l. 

— Ce-aţi păţit, neică? Învăţaţi la catehism? 


Azimioară se mira jovial în pragul uşii. 

— Grasule, izbucni Jean, pune mâna pe el. Nu-l lăsa să 
scape. A vrut să mă omoare. 

Locotenentul îşi rostogoli ochii de la unul la celălalt, 
părând că nu înţelege. De fapt, realiza că, încăpând pe 
mâinile lui, Jean îşi putea lua fără grijă adio de la cele 
pământeşti. Important era că împiedicase o crimă. Acum 
trebuia evitată răfuiala. 

Spânaticul se apropie de uşă. 

— Nu-l lăsa, Grasule, ţipă Jean, ridicându-se anevoie. 

— Auzi, neică, cică să nu te las. 

— Dă-te la o parte, scrâşni Mucenicul, repezindu-şi 
pumnul. 

Locotenentul eschivă atenuând din şoc. Pumnul îi 
atinsese totuşi vârful bărbiei. Observă cuțitul şi apucă iute 
mâna spânaticului care îi trimise un genunchi în stomac. 
Azimioară nu slăbi strânsoarea şi celălalt scăpă şişul pe 
duşumea. 

— Aha, rânji satisfăcut Jean. Acum să te judecăm noi, 
năpârcă, că Dumnezeu e mai blând! 

Mucenicul viză din nou bărbia locotenentului, izbind cu 
capul. Azimioară îl lăsă să scape. Omul se înfundă în săliţa 
întunecată, apoi se auzi o uşă trântită. 

Matahala, îngrijorată de starea locotenentului, îl apucă 
de braţ şi-l conduse până la pat. Umplu apoi un pahar cu 
alcool şi i-l duse la buze. Bolborosea cu duioşie: 

— Frăţioare! Mi-ai scăpat viaţa, frăţioare... 

Lacrimi de recunoştinţă îi curgeau iute pe la colţurile 
ochilor şi Azimioară îşi spuse că nu mai văzuse niciodată 
dâre atât de perfect paralele. 

Îl bătu prieteneşte pe umăr şi, ridicându-se deschise 
fereastra larg. Făcu un semn aproape imperceptibil, a cărui 
semnificaţie, Dăneţ o înţelese. 


Maiorul îşi frângea mâinile, măsurând enervat încăperea. 

— Nu! Să nu-mi spui că şi-a strecurat informatori printre 
noi. Ar fi absurd! Sau că-mi supraveghează convorbirile 
telefonice. Să nu-mi spui asta! 

Procurorul Ştefănescu, într-un costum superb, nu se 
gândea deloc să-l contrazică. Scoase pachetul de Kent 
alegându-şi cu grijă o ţigară. 

Dăneţ îl privi dintr-o parte. 

„Uite-l şi pe ăsta! Când era la Pătârloagele, la tat'su, 
fuma Naţionale...“ 

— Şi totuşi... începu Ştefănescu. 

— Ştie fiecare mişcare a mea. Uneori stau şi mă întreb 
dacă nu cumva... 

Rămase cu gura întredeschisă, clipind des, apoi spre 
surprinderea procurorului, se lăsă într-un genunchi, 
sprijinindu-şi palmele pe duşumea. 

— Ce ai... 

— Aşteaptă! 

Maiorul ciocăni biroul, îşi plimbă degetele de-a lungul 
tăbliilor, insistând la încheieturi. 

Intrigat, Ştefănescu se aplecă, întrebându-l cu toată 
seriozitatea: 

— Nu te simţi bine? 

— Aşteaptă, domnule! 

Se ridică, ţinând în mână o ventuză mică de cauciuc în 
centrul căreia străluceau două mustăţi metalice. 

— Priveşte! 

Procuroul înţelese. 

— Un microemiţător! 

— Exact. Cineva l-a strecurat în lipsa mea, ori de faţă cu 
mine. 

Îl scoase din funcţiune. 

— Extraordinar! se miră procurorul. 

— Îţi dai seama cu cine avem de-a face? 

Priviră aparatul pe toate părţile. 


— Evident, e de provenienţă străină, constată Ştefănescu. 

— Tare m-aş mira să nu descopăr acasă unul identic. 
Dacă a avut curajul să-l instaleze aici... 

— Cum naiba?! 

— Foarte simplu. Stând pe scaunul de lângă birou, unde 
stai dumneata şi lăsând o clipă mâna în jos. 

— Asta înseamnă că persoana e din anturajul nostru. 

— Sau că cel puţin o dată mi-a făcut o vizită. 

Se priviră lung, în tăcere. 

După cum bănuise, maiorul descoperi cel de-al doilea 
microemiţător, instalat în locuinţa sa, foarte aproape de 
telefon. 


Capitolul XII 


O DUMINICĂ PLACIDĂ 


Duminica era sumbră şi rece, cu străzi pustii. 


Maiorul Dăneţ îşi bea cafeaua fierbinte, servită în ulcele 
groase de ceramică. Ştiindu-l singur (soţia şi copiii erau 
plecaţi la un botez în Ardeal), Sebastian Pop îl invitase să-şi 
petreacă duminica împreună. Iniţial refuzase. Ca toţi 
oamenii cu familie numeroasă, Dăâneţ avea nostalgia liniştei. 
„Să scap măcar câteva zile de balamuc.“ Se gândise cu 
deliciu la o duminică agreabilă împărţită pe ore de lucru şi 
ore de lectură (de când începuse Moartea unui preşedinte? ) 
fără urletul aparatului de radio, reclamat neîncetat de alt 
membru al familiei. La douăsprezece, De toate pentru toţi, 
la unu, Estrada duminicală, apoi Cine ştie câştigă, sau 
meciurile, ori leatru scurt şi iar muzică şi nu se mai 
isprăvea. 

Totuşi, când se trezise, ca întotdeauna la şase dimineaţa, 
şi dăduse o raită prin încăperile pustii, căutând din 
obişnuinţă cu degetul praful pe mobile, încercase un 
sentiment de stinghereală, de parcă ar fi îmbrăcat nişte 
haine străine. Bucătăria curată era rece, ostilă, fără 
familiarele oale, fumegând pe plită fierturi speciale, de 
sfârşit de săptămână, fără chipul şiret al doamnei Dăneţ în 
etern complot cu copiii contra asprimii lui. 

Telefonul lui Sebastian venise ca o izbăvire. Ceea ce 
refuzase în ajun acceptă acum cu plăcere. 


Făcură câteva partide de şah, pe urmă Angela aduse 
ţuică fiartă. Maiorul simţi cum alcoolul fierbinte, bine 
îndulcit şi dres cu mirodenii, i se strecura în vine. Expertul 
aduse din pivniţă un pepene verde murat. 

Timpul trecu repede. Vorbiră despre una, despre alta, îşi 
amintiră zilele când mânau amândoi caii pe dealurile din 
Ghijeasa, de părinţii lor, oameni pe care necazurile îi 
făcuseră aprigi, fără zâmbet... 

Pe la şase, Angela aşternu nişte tartine (zacusca sărată şi 
iute), urmărindu-i cu zâmbet blând. 

Uşoara animozitate dintre cele două familii se crease 
demult. Soţia maiorului o calificase dintr-un bun început pe 
soţia lui Pop drept calică şi mironosiţă. Ospitalitatea 
abundentă era pentru doamna Dăneţ o axiomă care sta la 
temelia oricărei aprecieri. Angela, la rândul ei, o trata pe 
nevasta maiorului cu un zbârcit snob din nas, evitând orice 
comentariu. 

Spre seară expertul se ridică şi schiţă câteva mişcări de 
gimnastică, dezmorţindu-şi braţele. 

— Măi copii, am o propunere. Hai să mâncăm undeva, 
afară din oraş. Ce zici, [umpi? 

— Cum vreţi voi. Avem mâncare în casă, dar o variaţie nu 
strică. 

Maiorul o privi curios. Ideea îl încânta şi pe el. De când 
nu mai ieşise în oraş, aşa, ca să se distreze? 

Expertul îşi îmbrăcă haina şi trecu la oglindă studiindu-şi 
obrazul cu mina aceea dezinvoltă pe care o încearcă în 
general oamenii în faţa oglinzii şi pe care nu o au niciodată 
şi nicăieri în altă parte. 

— Mă duc să scot maşina din garaj, anunţă el. Ai timp să 
te îmbraci? 

— Ştii bine că nu pierd vremea cu fleacuri, spuse Angela 
cu aerul modest „de mironosiţă“ care o scotea din sărite pe 
doamna Dăneţ. 

Trecură totuşi trei sferturi de oră până când ieşi din 
dormitor, îmbrăcată în tailleur gris fer. Pulovărul şi un 


turban mic, dintr-un lenaj verde, aduceau o notă de fantezie 
în ţinuta sobră. 

„Orice s-ar zice, e o cucoană distinsă“, aprecie maiorul, 
realizând în acelaşi timp că femeii îi lipsea foarte puţin ca să 
fie cu adevărat frumoasă. „N-are strălucire, asta e!“ 

Bărbatu-său îi salută zgomotos intrarea. 

— Eşti superbă, [umpi! şi îmbrăţişa cu efuziune silueta 
fragilă, care se apăra moale. Ce combinaţie magnifică! 
Cenuşă cu verde otravă! 

Maiorul încercă aşa, fără nici o noimă, să-şi amintească 
de vreo rochie a nevesti-si, dar nu izbuti. Vedea doar chipul 
rotund, cu cârlionţi negri naturali, aşezat pe un trup 
abstract, fără elemente vestimentare concrete. 

— Plecăm? făcu el. 

— Un moment, spuse Angela. Să luăm ceva înainte, 
pentru apetit. 

Scoase din vitrină nişte boluri mici şi aduse o sticlă cu 
etichetă nisipie: coniac Hennessy. Maiorul şi Pop se priviră 
surprinşi. 

— Spune-mi, [umpi, sărbătorim ceva azi? 

Femeia clătină din cap, râzând: 

— N-am voie să fiu şi eu veselă? 

Dăneţ decise că trebuia în orice caz să-şi revizuiască 
opinia despre Angela. 

Urcară în maşină într-o dispoziţie excelentă. La volan, 
Sebastian întrebă: 

— Încotro? 

— Să propună Olimpiu. El e musafir. 

Maiorul, care ar fi preferat ca pentru familia Pop să nu fie 
musafir, aprecie totuşi amabilitatea. 

— Propuneţi voi. Nu prea am ieşit din oraş în ultimul 
timp. 

— Ce zici, Ţumpi, unde să-l ducem? Începu să enumere: 
Băneasa? Casa Arhitecţilor? Parcul  Privighetorilor? 
Dumbrăvioara? 


— Ce-i la Dumbrăvioara? întrebă maiorul. l-am auzit 
vorbind pe băieţi. 

— E foarte drăguţ. Ceva rustic, genul care se poartă: 
stejar afumat, ceramică, coarne de cerb şi pui la ceaun. 

— Împrejurimile sunt foarte pitoreşti, completă Angela, 
iar vederea spre lac superbă... 


Localul era într-adevăr frumos, aşezat pe marginea 
lacului între două sălcii. Avea şi un debarcader de unde, 
vara, plecau bărci spre un pavilion ridicat în mijlocul apei. 

Maiorul şi Angela coborâră, intrând în restaurant. 
Sebastian rămase la volan căutând un loc de parcare. 

Găsiră destul de greu o masă. Se stătea pe bănci lungi 
din lemn masiv, acoperite cu cergi miţoase roşii şi galbene. 
Maiorul aruncă o privire încântată prin local. 

Era evident că fusese dat de curând în folosinţă. 
Organizatorii iniţiaseră noutăţi, constituind atracţii certe şi 
care încă nu fuseseră abandonate. Specialităţile casei - pui 
la ceaun, chişcă umplută, tochitură, ori clătitele aduse într-o 
baie de flăcări - erau servite chiar de bucătar un ins rotofei 
şi jovial, îmbrăcat în alb, cu un capişon imaculat ca o 
piramidă de frişcă. Apariţia lui stârnea zâmbete de simpatie 
şi Dăneţ paria că fusese angajat în primul rând pentru 
decor. 

O fată năltuţă, în ie diafană de Breaza, trecea pe la mese, 
alegând dintr-un coşuleţ grațios de răchită câte o garoafă 
înspicată pentru fiecare consumator. Roşii pentru bărbaţi, 
albe femeilor. Preţul florilor intra în consumaţie. 

Peştele era prezentat crud, pe frunze late de viţă iar 
aperitivele în platouri imense. 


— Da, e foarte frumos aici, îşi frecă mâinile Dăneţ. Ce 
mâncăm? 

Întinse lista Angelei, dar aceasta o refuză. Nu-şi luase 
ochelarii. 

Începu să studieze meniul, tipărit pe hârtie japoneză de 
lux. Pentru a-l deschide, trebuia rupt sigiliul, un mărţişor de 
ceramică albastru cobalt cu emblema restaurantului, prins 
de un şnur de mătase. Mărţişorul rămânea clientului şi 
maiorul reflectă că cel care introdusese trucul era un fin 
psiholog. Oamenilor le face plăcere să primească daruri, 
chiar dacă plăcerea în sine îi costă sub altă formă de zece 
ori mai mult. 

Deodată auzi glasul schimbat al Angelei: 

— Stena, ce s-a întâmplat? 

Dăneţ ridică ochii surprins. Expertul era livid. O spaimă 
îngrozitoare îi descompunea trăsăturile. Bărbia, şi aşa 
lungă alunecase şi mai mult, desfigurându-l. 

— Ce e? 

Deschise de câteva ori gura înainte de a vorbi. 

— Olimpiu, acolo în apă, lângă debarcader, e un 
cadavru... 


XXX 


Îl scoseseră destul de uşor şi acum zăcea întins pe aleea 
prunduită. Un omuleţ firav, modest îmbrăcat, cu ochii duşi 
în fundul capului, lăsând să se vadă doar corneea 
neînsufleţită. Cadavrul era vânăt, fără să fi suferit încă 
transformări sensibile, afară de obrazul puţin umflat. 

Dăneţ privi mult timp încălţămintea mare, mult prea 
mare pentru trupul acela mărunt. Aproape o anomalie. 
Nişte bocanci uriaşi, cu ţinte şi blacheuri solide. 

Procurorul Ştefănescu, chemat telefonic, se plimba cu 
mâinile la spate. Îşi muşca iritat colţul buzei de jos, 
adunându-şi umerii mai mult ca de obicei. 


— E o molimă! O molimă, domnule! Ziua şi asasinatul! 

— Poate că-i un accident, spuse încet Dăneţ, fără să 
creadă un cuvânt. Era cadavrul Mucenicului... 

— Accident? Adică a vrut să facă o baie în noiembrie şi s- 
a băgat îmbrăcat în apă ca să nu-i fie frig?! 

Îşi reluă nervos plimbarea, clătinând din cap. 

Maiorul aprinse o ţigară, aşteptând verdictul medicului 
legist. Îl enervau suspinele Angelei, aşezată pe o bancă 
lângă bărbatu-său. 

Dăneţ reuşise să îndepărteze consumatorii curioşi care 
dăduseră năvală (ştirea cadavrului din lac se împrăştiase cu 
viteza fulgerului), în schimb nu putea ţine piept ospătarilor. 
Se convinse încă o dată că nu există oameni mai curioşi ca 
frizerii şi ospătarii. Sub diverse pretexte, între o ciorbă şi 
un escalop, servite în mare viteză, chiar cu riscul sacrificării 
bacşişului, se repezeau la debarcader: „Să vedem ce mai e 
cu mortul.“ Apăruse chiar şi bucătarul. Scărpinându-se pe 
ceafă, scosese capişonul făcându-şi creştineşte cruce: 

— Dumnezeu să-l ierte! Apoi brusc, practic: de ar şti ăia 
de unde am luat peştele... 

Medicul legist se ridică, închizându-şi trusa. 

— Care-i părerea dumneavoastră, întrebă maiorul. 

— Mort prin înecare. N-a consumat alcool. 

— Ora decesului? 

— Cu aproximaţie între 16 şi 17. Îşi privi ceasul, în 
principiu, deci, acum trei ore. După ce voi vedea plămânul 
la autopsie, am să fiu mai ferm. 

Procurorul dădu dispoziţiile necesare privind ridicarea şi 
transportarea cadavrului la Morgă. Dăneţ se apropie de 
Sebastian care mângâia cu duioşie mâna nevesti-si. 

— Plecăm! 

Femeia se ridică anevoie şi se îndreptă sprijinită de 
bărbatu-său, spre maşina parcată la câţiva metri. 

Maiorul mergea în urma lor, ţinându-şi pumnii strânşi în 
buzunare. Se opri în spatele turismului, pipăind o 
zgârietură proaspătă pe vopseaua albastră a aripei. 


Observă, ieşite din portbagaj anourile unui lănţişor. Săltă 
automat capacul. În margine, lângă roata de schimb, zări 
un obiect ciudat. O cruce pătrată, sculptată în lemn şi 
prinsă de un lanţ de argint. O luă cu degete crispate şi o 
băgă în buzunar. 

— Ce-ai găsit? îl întrebă Sebastian conducând posomorât. 

Maiorul nu răspunse. Îi arătă doar pumnul deschis. 
Expertul apucă delicat crucea de lemn. O privi pe o parte şi 
pe alta, comentând: 

— Lucrătură primitivă. Un călugăr mai dibaci, dar fără 
pretenţii. 

— Nu asta mă interesează. 

— Atunci ce? 

Maiorul întoarse capul spre Sebastian. 

— E ata? 

— Ce idee! râse celălalt. 

— Am găsit-o în portbagaj. 

— Ştiu. Mă întreb cum o fi ajuns acolo. Zilele trecute 
maşina a fost în verificare. Trebuie s-o fi pierdut vreunul din 
oamenii de la garaj. 


Angela se retrăsese în dormitor, acuzând o migrenă 
îngrozitoare. Expertul îi duse un ceai cu lămâie şi acum îi 
schimba compresele la fiecare jumătate de ceas. 

Maiorul se plimba prin living-room, numărând mecanic 
medalioanele covorului Bukhara, roşu închis. Ştia că-l 
contrariase pe Sebastian. Ce sens avea să se întoarcă la ei 
acasă? Era târziu, Angela bolnavă, şi oricum, petrecerea se 
stricase... 

După un timp, Sebastian întrebă cu amabilitate 
convenţională: 

— Să-ţi fac o cafea? 

— Nu te ocupa de mine, Stena. 


Omul ridică din umeri şi intră în biroul lui. 

— Dacă-ţi trebuie ceva, te rog să-mi spui. 

Maiorul nu răspunse. Se simţea pradă unui zbucium 
puţin obişnuit, un soi de nelinişte care-i apăsa inima. Îşi 
pipăi în mod reflex pieptul. Inima era acolo, la locul ei, 
concretă şi palpabilă cum n-o mai simţise niciodată. Organ 
viu, bucată de carne sângerândă. 

leşi în curte. „Avem o vilă drăguță, cu un mic patio 
spaniol“, obişnuia să spună Angela, subţiindu-şi privirea 
prin ochii îngustaţi distins. De fapt, câteva dale netede care 
duceau la garaj, năpădite de muşchi şi buruieni. 

„De ce, de ce, se întrebă maiorul, oamenii vor să pară 
ceea ce nu sunt? De ce atâtea eforturi pentru crearea unei 
imagini false, artificiale, care să epateze indivizi a căror 
opinie, în fond, nu contează? Evident, a dori, a dori mai 
mult nu este o crimă. A dori, conjugat cu a face, reprezintă 
mersul înainte. Dar aceasta înseamnă a dori mobilizator, a 
dori dinamic... De ce, avem un mic patio spaniol când de 
fapt avem o bucăţică de curte amărâtă, unde nu încap cinci 
inşi în acelaşi timp, fără să-şi strângă coatele?“ 

Se apropie de maşină. Îi mângâie în neştire caroseria, îi 
ciocăâni aripile. 

Sebastian deschise fereastra biroului. 

— Ai nevoie de ceva? 

Maiorul nu se întoarse. 

— Nu bagi maşina în garaj? 

— Mai târziu, după ce te conduc acasă. 

Se răsuci brusc pe călcâie. 

— Dă-mi cheia de la garaj. 

— Ce-ţi veni? 

Nici el nu ştia. Aceeaşi nelinişte îi da din nou târcoale. Nu 
ştia, dar voia pur şi simplu să intre în garaj. 

— Mi-o dai? 

— Aşteaptă o secundă. 

Sebastian cobori în curte. Îi întinse cheia. 

— 'Te simţi rău? Îmi pari foarte schimbat. 


— N-am nimic. Mă gândesc... 

Expertul râse: 

— Nu te-am văzut niciodată în halul ăsta. Să fie prima 
oară când gândeşti? 

Maiorul ridică din umeri şi o luă agale spre fundul curţii. 
Când băgă cheia în broască, şopti: 

— Lasă-mă singur... 

Expertul îi puse afectuos mâinile pe umeri. Întrebă cu 
blândeţe: 

— Ce-i cu tine, Olimpiu? 

Maiorul oftă, ferindu-şi ochii. 

— Nimic, măi băiete, să dea Dumnezeu să nu fie nimic... 
Adăugă încet. Stena, ţii minte când a murit taică-tău? 

— Eram amândoi lângă el, şopti impresionat celălalt. 

— S-a ridicat în capul oaselor şi s-a uitat la mine. 

— Ştiu, Olimpiu, aşa e. 

— Şi a vrut să-mi spună ceva. Mie, accentua Dăâneţ, a vrut 
să-mi spună ceva. 

— Adevărat. 

Maiorul oftă din nou. 

— După aceea a intrat în comă şi nu şi-a mai revenit. 

— Nu şi-a mai revenit, repetă ca un ecou Sebastian Pop. 

— M-am întrebat totdeauna, mă întreb şi astăzi, ce o fi 
vrut să-mi spună atunci, înainte de moarte? 

Maiorul privi peste capul expertului. Perdeaua uşoară de 
la dormitor se mişcă uşor. Sau poate era o impresie. 

— Acum, lasă-mă. Te aşteaptă Angela... 


Mirosea a cauciuc şi benzină. Pe lângă pereţi, câteva 
canistre, anvelope, un cric, şi o cadă ca o albie lungă. Cu un 
an în urmă, Sebastian introdusese gaze în locuinţă şi atunci 
îşi modernizase întreaga instalaţie sanitară. Noua cadă, 
îngropată, era de faianţă verde ca şi chiuveta. 


Dibui comutatorul ascuns după perdeaua de stambă. 
Garajul se umplu cu o lumină meschină, gălbuie, începu să 
se plimbe pe lângă pereţi, apoi de-a curmezişul încăperii. În 
pardoseală, fusese amenajat un mic canal de evacuare. De 
câte ori ajungea la el, Dăneţ se oprea, apăsând cu vârful 
pantofului, grilajul metalic. Curând obosi. Spaţiul îngust, 
mirosind a benzină, îl ameţise. Se aşeză pe marginea căzii, 
sprijinindu-se în mâini. Îşi simţi degetele lipicioase. Şi le 
şterse cu batista. Batista se murdări de ceva verzui, vâscos. 
Se aplecă peste cadă. Descoperi câteva fire de nisip şi din 
nou masa gelatinoasă verde, cu firicele fine ca de mărar. 
Începu din nou să se plimbe. Sudoarea îi curgea şiroaie pe 
obraji. „Nu, nu reuşesc deloc să...“ 

Apucă o canistră şi-i deşurubă buşonul. Mirosea a 
benzină. Şi a doua. A treia era goală. Ultima, dosită sub 
nişte saci, i se păru mai grea. O cără până la cadă şi o 
deşertă înăuntru. Apă murdară, cu vâscozităţi mirosind 
putred a baltă. „Dumnezeule! Dumnezeule! Gelatină verde! 
Dar asta e vegetaţie aquatică...“ 

Se rezemă de perele. 


Închise uşa garajului. Străbătu dalele, una câte una, 
încercându-şi dimensiunile pantofilor pe feliile de piatră. 
Auzi un fluierat subţire, pe care îl percepu senzorial, dar 
abstract. Nu-l interesa. Abia a doua oară, întoarse capul. 
Cineva în stradă, ascuns după un copac, îi făcea semne. 
Intrigat, se îndreptă spre poartă. Recunoscu chipul rotund 
al locotenentului Azimioară, care se bâlbâi: 

— Mă scuzaţi că am îndrăznit să vă atrag atenţia, atât 
de... hm... neregulamentar. 

Maiorul făcu un gest obosit. 

— Lasă asta. Cum ai ajuns aici? 

— Supraveghez aleea de două zile, tovarăşe maior. Dar 
văd că mi-aţi luat-o înainte. 

— Ce înseamnă, ţi-am luat-o înainte? întrebă răspicat 
Dăneţ. 


Azimioară îşi muşcă buzele: 

— Păi pe aici stă Cocoşatul. V-aţi prins ăă... vreau să 
spun, l-aţi reperat înaintea mea. 

— Cocoşatul? 

— Da, şi râse, Cocoşatul... fără cocoaşe. Şi-o pune doar 
când iese la lucru. O am aici. 

Scoase din faldurile trenciului un pachet, un fel de 
bocceluţă mică. 

— Ştiţi, ne tot întrebam cum reuşeşte să intre şi să iasă 
din sediu fără să-l vedem. El şi Mucenicul... 

— Da, da... Aşa e... 

— Un truc extrem de simplu. 

— "Totul e simplu după aceea... murmură Dăâneţ. Spune. 

— Cocoşatul intra pe scara de serviciu a imobilului 
alăturat. Subsolul celor două blocuri comunică. Instalaţia 
de încălzire e comună. Înţelegeţi... 

Maiorul rosti cu greutate: 

— Bine, băiete, bine lucrat. Îl bătu pe umăr. Poţi să te 
duci acasă. Incognito-ul tău s-a isprăvit. E bine, foarte bine. 
Scoase din buzunar crucea găsită în portbagaj. O 
recunoşti? 

— Cum să nu! E a Mucenicului. 

— Bine, băiete. 

— Mai e ceva, zâmbi încântat Azimioară. Cocoşaţii... 
Autenticii... Tadeus, Silvestru şi Holban... 

— Ce-i cu ei? 

— În bloc, deasupra sediului, la etajul 4 stă un medic. 
Bocioagă. Individul e escroc mare. A dat sfoară în ţară - 
evident prin canale subterane că „tratează“ electric ori ce 
fel de malformaţie, asigurând ameliorări substanţiale de 
ordin estetic. Au dat buzna la el toţi nefericiţii din 
Bucureşti. Le-a atras atenţia că afacerea e clandestină şi 
oamenii speriaţi să nu rămână fără „mântuitor“ au amuţit. 
S-a umplut de bani. Tadeus, Silvestru şi Holban îl 
frecventau. Cred că de aici s-a născut ideea falsului cocoşat. 
Intrând atâţia în acelaşi bloc, confuziile erau la îndemână. 


Dăneţ îşi întoarse repede capul şl dispăru. 

Locotenentul îl privi nedumerit. Ochii lui Dăneţ 
străluceau ciudat. Se depărta cu paşi şovâăitori. „Ce se 
întâmplă cu maiorul?“ 

Gânditor, scoase un măr din buzunar şi muşcă cu poftă. 
Încă îi mai dădea mâna s-o facă pe stradă. 


XXX 


Închise uşa încet, de parcă s-ar fi aflat în casa unui mort. 

Sebastian citea în living-room. Aprinsese doar o lampă de 
colţ cu tijă înaltă şi abajur enorm din mătase chinezească. 
Lumina îi cădea chiar deasupra capului, scăldându-l ca un 
nimb. 

Maiorul se frecă la ochi. Venit din întunericul de afară, 
avu o viziune bizară. Sebastian, copil de 14 ani, la ei la 
Ghijeasa, cu o coroniţă de mixandre şi o mână de cărţulii pe 
care le strângea la piept. Aceeaşi bărbie lungă, tremurând 
de emoție. Tată-său îl privise indiferent şi observase rece: 
„Nu dau nimic pe premiile astea. Să te văd mai încolo, în 
viaţă...“ Poate că bătrânul avusese dreptate... Expertul 
puse cartea jos şi zâmbi. 

— Angela s-a culcat. E o fire plăpândă, biata fetiţă. Să-ţi 
fac un ceai, Olimpiu? 

Maiorul scutură capul. Se uită la titlul cărţii cu coperţile 
întoarse în sus: „Raphael Schermann - Tratat de 
grafologie“ 

— 'Te interesează chestiile astea? 

— Mă interesează tot, surâse expertul. Ce ai în pachet? 

— A, e ceva... Doamne, ce greu îi venea! Răsuflă adânc: E 
ceva care-ţi aparţine. 

Îi întinse bocceaua de cârpă. Sebastian începu să 
despacheteze amuzat. Nu-şi ascundea sila cu care manevra 
cârpa murdară. Dădu la iveală un soi de moviliţă, o bosă de 


pânză, nu prea mare, prinsă într-un dispozitiv de curele. 
Întrebă nedumerit: 

— Ce-i asta? 

Maiorul se crispă. 

— Zestrea Cocoşatului. 

— Nu te înţeleg, Olimpiu, ai fost tare ciudat azi. 

Maiorul îl privi mult timp în tăcere. Încerca să stăvilească 
năvala amintirilor, a imaginilor dragi care se înghesuiau, 
spontane ca un suspin, imperative ca un hohot de plâns. 

Îşi aprinse o ţigară şi respiră adine: 

— Ai o şansă mare, Stena. O şansă unică şi, crede-mă, am 
reprezentarea perfectă a noţiunii. Mă întreb dacă vreodată, 
la noi ori aiurea... Se opri brusc. Dar asta nu are 
importanţă... 

— Ce şansă am, Olimpiu? 

Maiorul îşi strânse umerii. 

— Te anchetează un prieten! Încă te anchetează. Mâine 
voi preda dosarul. Am obligaţia. Dar până mâine mai e o 
noapte, noaptea asta. O noapte în care să te ascult să te 
înţeleg, să mă străduiesc să te înţeleg. Nimeni, niciodată, 
nu va fi ascultat cu atâta răbdare. 

Expertul îşi încruntă sprâncenele. 

— Ai înnebunit, Olimpiu? Despre ce vorbeşti? 

— Avem atât de puţin timp la dispoziţie! Ce sens are jocul 
ăsta de-a v-aţi ascunselea? L-ai ucis azi pe Mucenic, pe 
fanaticul ăla iresponsabil. Ai făcut-o sub ochii mei. Doamne! 
Sub ochii mei! 

— Linişteşte-te, Olimpiu. Aiurezi! De ce să-l fi omorât? Ce 
am eu cu el? Nu l-am văzut în viaţa mea. Şi apoi, când să-l fi 
ucis? Am fost toată ziua împreună. Ştii bine, ce Dumnezeu? 
În faţa mea medicul ţi-a spus că individul s-a înecat in jurul 
orei 16, poate 17. Eram cu toţii aici. Angela, tu şi cu mine. 
Coincidenţa a făcut să-l găsesc eu, trei ore mai târziu, dar la 
restaurantul pe care l-ai ales tu, Olimpiu. 

Maiorul avu un gest de plictiseală. 


— Ştiu, ăsta trebuia să fie alibiul infailibil. Victima 
decedată cu câteva ceasuri înainte ca asasinul să treacă pe 
la locul crimei. 

— Asasin? Asasin? Îţi dai seama ce spui? Mă faci asasin? 

— Da, Stena. Te învinuiesc de asasinat. Şi nu mi-ar fi fost 
mai greu, nici dacă propriul meu copil s-ar fi aflat acum în 
faţa mea. L-ai ucis pe nenorocitul ăla, aici jos, în garaj. I-ai 
dat cu ceva în cap, l-ai ameţit ori naiba ştie, o să-mi spună 
medicul legist, şi l-ai ţinut cu capul în cada plină cu apă, 
adusă dintr-un lac din preajma Bucureştiului. Mai e şi 
acuma apă într-una din canistre. O voi trimite mâine la 
analiză, dar asta aşa, ca o simplă formalitate. După ce 
individul a murit, l-ai băgat cu totul în cadă. Ai urcat apoi, 
aducând un pepene murat, am ascultat muzică, am ciocnit 
un păhărel, şi, în cele din urmă, ai propus o ieşire undeva, 
afară. În timp ce Angela se îmbrăca, iar eu meditam la 
„gingăşia“ relaţiilor voastre de familie, ai coborât din nou în 
garaj, ca să scoţi maşina şi ai încărcat cadavrul în 
portbagaj. Doamne! Cât de orb am putut fi! Pe urmă a fost 
simplu. Cadavrul ne-a însoţit. Sinistru! Urma să fie pescuit 
în lacul de la restaurantul unde ne-am fi fixat. Într-adevăr, 
eu am ales restaurantul din cele trei sau patru sugerate de 
tine. Diabolic plan! L-ai gândit în cele mai mici amănunte. 
Până şi apa ai adus-o de la lacuri, pentru că, în caz contrar, 
analiza ar fi dovedit că omul s-a înecat în alt soi de apă. 
Filtrată, curăţită de impurități. Trebuia ca în plămânul şi 
stomacul nenorocitului să se găsească resturi de vegetaţie 
aquatică. Zgărietura de pe aripă s-a produs în timp ce-l 
scoteai din portbagaj. Tot atunci şi-a pierdut şi crucea... 

Sebastian tăcea, dus pe gânduri. 

— Am fost ca fraţii, Stena. Practic nu ne-am despărţit 
aproape niciodată. Cum naiba nu te-am cunoscut? Te-am 
judecat poate uneori aspru, te consideram moale, moale în 
general, vulnerabil unor tentaţii. Te ştiam snob şi uneori 
ipocrit, fără ca asta să mi se pară însă prea grav. Dar 
criminal? Căpetenie de bandă? Crima, crima premeditată, 


crima inteligentă presupune o forţă, negativă desigur, dar 
incontestabil forţă sufletească, tenacitate şi cruzime. Ie 
ştiam inteligent, dar fricos. Bărbia, bărbia ta moale, 
nesigură, care nu-i plăcea lui taică-tău. Cred că asta a vrut 
să-mi spună atunci când a murit. Să fiu atent. Să am grijă 
de tine. Dar cine, cine te-ar fi crezut în stare? Îşi luă capul 
în mâini. 

— Într-adevăr, nu m-ai cunoscut, Olimpiu, spuse expertul 
cu o voce liniştită. Nici nu ţi-ai dat silinţa. Uzai, evident fără 
să-ţi dai seama, de calificativele tatei: egoist, ascuns şi slab. 
El spunea altfel: „Fleaşcă, s-a izbit în neamul mă-si.“ Cât de 
puţin mă cunoştea şi el! Slab am fost, într-adevăr, dar nu în 
sensul în care tata, prost pedagog şi mizerabil părinte, mă 
handicapa, creându-mi complexe! Bărbia, nu-i plăcea 
bărbia mea! Dar pământul şi via şi livada celui de la care eu 
o moştenisem, îi plăceau? Slab! Am fost poate slab dorind 
mai mult şi mai bine. Am fost slab, semănându-i lui, 
adunător de arginţi, aprig şi avar. [ii minte cât de zgârcit 
era? Tăia băţul de chibrit longitudinal că' să-l folosească de 
două ori. Când lemnul prea subţire se rupea, ori nu se mai 
aprindea, îi înjura pe liberali. Îşi iubea banii mai abitir decât 
pe noi copiii, ca să nu mai vorbim de mama... N-am să uit în 
viaţa mea noaptea aceea de Bobotează. Era viscol mare. 
Oamenii se temeau să nu le ia vântul acoperişurile. Ni se 
isprăviseră lumânările. Tata mi-a dat o patacă de zece bani 
şi m-a trimis la Ioil. La întoarcere, i-am pierdut un bănuţ. Ce 
însemna un bănuţ atunci? Nici un ou, nici măcar un singur 
ou nu puteai cumpăra cu un ban. M-a trimis înapoi, pe 
urgie, să-l caut. Mama plângea în casă, dar bătrânul era 
neînduplecat. Eu tremuram îngheţat afară, până mi-a venit 
ideea să mă întorc la Ioil. Am căzut în genunchi şi i-am 
cerut în hohote un bănuţ. Mi i-a dat, clătinând din cap: 
„Aprig român!“ Acasă, tata a rânjit satisfăcut: „Ai văzut că |- 
a găsit? Acum o să ţină minte!“ Tuşi, dregându-şi vocea: 
asta pentru că toată ziua mi-ai vorbit de tata... l-am 
semănat mai mult decât îşi închipuia. Eu am înţeles-o abia 


la prima mea expertiză. Un safir uriaş, cât o nucă, era pus 
în vânzare de o doamnă în vârsta, care, probabil, odinioară 
avusese salbe întregi cu pietre asemănătoare. Ulterior, am 
aflat că safirul făcea parte din bijuteriile familiei Ghica. Îl 
achiziţiona o zarzavagioaică pentru suma ridicolă de 10 000 
lei. Asta se petrecea în '52. Am auzit întâmplător un coleg 
comentând în şoaptă: „Ştii cât, face drăcia asta...?“ şi 
arătase undeva sus, cu gestul care desemna în anii aceia 
Occidentul. Incidentul m-a tulburat. De atunci, instinctiv, am 
căutat să asist, chiar dacă nu ca vioară întâi, la toate 
expertizele de pietre preţioase mai importante. M-am 
familiarizat cu preţurile pe care automat, ca o maşină 
electronică am început să le traduc în valută: dolari, lire 
sterline, mărci vest-germane sau franci. Apoi a venit 
obsesia. Să am cât mai multe pietre, cât mai multe „drăcii“ 
cu pântec cald, sângeriu, ori ca mierea, verde ca otrava, ori 
albastru sideral, luceferi cu scântei astrale care te orbesc... 
Să-ţi povestesc coşmarurile mele fantastice? Până şi 
îngropăciunea, cu o fantezie păgână, schizofrenică, mi-am 
văzut-o asfixiată în nestemate. Prohod? Nu! Kilograme, tone 
de topaze, rubine, briliante, cascade fluide şi strălucitoare. 
Când mă trezeam, dimineaţa, tezaurele faraonilor mă 
făceau să zâmbesc. Bieţii egipteni! Imaginaţia lor s-a 
isprăvit odată cu piramidele. 

Maiorul îşi ridică privirea. Sebastian Pop gesticula 
transfigurat. Un firicel de salivă i se ivise la colţul buzelor. 
Îşi lăsă pleoapele de parcă ochii l-ar fi durut, expuşi la o 
lumină prea dură. 

— Şi iată cum blestemul familiei s-a împlinit. Tata aduna 
bani în chichiţa lăzii, trăind mai meschin, mai penibil decât 
un schivnic. El aduna ca să fie. Eu ca să trăiesc! Ai auzit de 
Aga-Khan? l-a pardosit baia nevesti-si cu scoici de aur. 
Nimic din ceea ce aş fi născocit eu, ajuns dincolo. Când m- 
am însurat... 

— Angela ştie? întrebă maiorul, fără să-şi recunoască 
glasul. 


— Nu, hotărât nu. Continuă cu blândeţe: Am dus, dacă 
vrei, o existenţă dublă. E o fire plăpândă, sensibilă, trebuia 
cruţată. Trăieşte aerian cumva, într-o lume a ei, cu 
precepte vechi, culese din psaltiri cu litere chirilice, unde 
cineva de mult, a presat edelweiss-uri, cu lenjerie decentă, 
mirosind a săpun şi iasomie, între suspinele Doamnei 
Bovary şi problemele de conştiinţă ale Jeane-ei Eyre. 
Adăugă în şoaptă: Pe ea cel puţin, aş vrea s-o cruţi. N-are 
nici o vină... Ce-ţi spuneam? A, da, după ce m-am însurat, 
cred că trecuse un an, într-o seară mi s-a întâmplat ceva 
ciudat. Fusesem solicitat, ca de obicei, să expertizez nişte 
bijuterii: colecţia unui cetăţean grec, mi se pare. Nu cine 
ştie ce, dar cu valoare muzeistică certă. Asistaseră multe 
persoane. Ţin minte că o parte din giuvaeruri le-am 
achiziţionat noi, vreau să spun statul român, celelalte o 
firmă cunoscută din Amsterdam şi alta din Paris. Am plecat 
spre casă singur. La un moment dat, pe o porţiune pustie a 
drumului, m-a acostat un tip înalt, masiv, bine îmbrăcat. Mi- 
am dat imediat seama că e străin, au izul ăla al lor, iar în 
secunda următoare, mi-am amintit vag că asistase la 
expertiză. M-a salutat scurt şi mi-a înmânat un plic: „Pentru 
serviciile dumneavoastră.“ N-am apucat să spun ceva, că şi 
dispăruse. Am avut puterea să nu deschid plicul decât 
acasă, în biroul meu. Nu-ţi poţi da seama de uimirea mea, 
când am văzut ce era înăuntru. O mie de dolari în hârtii de 
câte o sută şi separat, cinci mii de lei. Inutil să comentez 
impresia care mi-au făcut-o banii ăia. Am schimbat dolarii şi 
mi-am cumpărat maşină. O ţii minte? Skodiţa mea albă. 
După câteva luni, am găsit un plic agăţat de volan. M-a 
surprins, pentru că lăsasem şi găsisem maşina închisă. 
Înăuntru, câteva rânduri. Eram rugat să asist la o expertiză 
undeva în strada Dionisie Lupu. Aşa a început colaborarea 
mea cu o firmă particulară din vest. Propunerea mi-a făcut- 
o individul masiv care mă acostase pe stradă. Clauzele 
contractului au fost discutate negustoreşte. Mă obligam să 
sustrag pietrele preţioase de valoare specială cu care 


veneam în contact prin specificul profesiunii mele. Nu 
trebuia să risc. Eram lăsat să apreciez, liber, asupra 
oportunității unei acţiuni, nefiind obligat, de pildă, să 
sustrag cu orice chip cutare piatră, ori cutare giuvaer. 
Aceasta a permis ca întreprinderea noastră să dăinuie. 
Când mi se părea că riscul e prea mare, dădeam înapoi. Din 
valoarea fiecărei pietre scoase prin diverse formule din 
ţară, mi se depuneau 40% într-un cont secret la o bancă 
elveţiană. 60% revenea firmei care suporta cheltuielile mele 
de aici: întreţinerea bandei, mituiri, uneori chiar achiziţii la 
preţuri derizorii în paguba unor necunoscători, o anume 
aparatură. De pildă, ei mi-au pus la dispoziţie 
microreceptoarele care îmi permiteau să audiez toate 
convorbirile tale cu subalternii, în birou şi acasă, cu condiţia 
să nu mă aflu la o distanţă mai mare de trei sute de metri. 
Eu ţi le-am strecurat. După aceea, a fost extrem de simplu. 
Ştiam că primeşti rapoartele şi că dai dispoziţii dimineaţa 
între 7 şi 9. Mă înfiinţam la Cofetăria Victoria - un domn 
care consumă cafea cu frişca şi brioşe calde - şi ascultam. 
Poţi să mă crezi că am petrecut ceasuri deosebit de 
agreabile şi instructive. Aşa am aflat că sunteţi pe urma lui 
Pleşa. Afacerea cu muzeul începuse bine. Din păcate 
restauratorul a comis cândva imprudenţa să dea 
„interviuri“ despre pasiunea sa pentru porumbei. Ai înţeles 
trucul şi l-am lichidat, înscenând sinuciderea. Moartea 
arheologului Damian nu intra iniţial în calculele mele. A 
devenit indezirabil îndată ce unul din oamenii tăi l-a 
surprins pe Mucenic încercând să recupereze pietrele. În 
cele din urmă Damian ar fi mărturisit de unde le are. Asta 
însemna o nouă pistă în afacerea porumbeilor. La Dudă, te- 
am însoţit chiar eu. Ţi-aduci aminte? Ai insistat să vin. Când 
te-ai întors, ţineai în mână o cutie de chibrituri pe care 
mâzgăliseşi un număr de telefon. Al Marinei. Însemna că 
Marina trebuia să moară. Datorită vouă, a scăpat ca prin 
urechile acului. Ca şi Grecu. L-aţi arestat. În general, 
trebuiau să moară toţi cei care într-un fel sau altul îmi 


aflaseră identitatea. N-am avut niciodată încredere în 
oamenii mei. Râse trist. Oamenii mei! l-am adunat cu 
răbdare,  răscolind Bucureştiul, fie şantajându-i, fie 
ademenindu-i cu bani. Singurul în felul lui cinstit a fost 
Mucenicul. 

— L-ai omorât şi pe el, remarcă maiorul. 

— Numai pe el. Banda intrase în lichidare. Nu trebuia să 
rămână nici o urmă. Oricât de bine îi dresasem, mai 
devreme sau mai târziu, tot ar fi vorbit, fie doar lăudându- 
se cu isprăvile lor, la un pahar de vin. Dar Mucenicul a fost 
singurul credincios în toate sensurile, care n-a făcut-o 
pentru bani. Nefericitul suferea de delir mistic, pe care eu l- 
am speculat. L-am scos dintr-o mânăstire din Oltenia, unde 
urma să se întoarcă după ce misiunea sfântă pe care i-o 
încredinţase Domnul, prin trimisul său, ar fi luat sfârşit: 
reintegrarea tezaurului Bisericii Ortodoxe, spoliată de 
păgâni. Era suficient să-i spun că - pasă-mi-te - cutare 
rubin înnobilase mâna Mitropolitului de Vâlcea acum o sută 
de ani, ori făcea parte din zestrea dăruită Mânăstirii Agapia 
de Aglaia Brâncoveanu, ca să-i pui cuțitul în mână. Unde 
învățase să-l manevreze cu atâta adresă, n-am aflat 
niciodată. 

— Cui aparţine locuinţa din Dealul Mitropoliei, întrebă 
maiorul. 

— A, o ştii şi pe asta! Mă întreb cum? Grasul? Da, da, 
Grasu. Hm! Înseamnă că Mucenicul a avut fler. L-a 
suspectat tot timpul. În fine! Când dai, trebuie să ştii să şi 
primeşti. Poţi să-l feliciţi. A lucrat impecabil, dacă a reuşit să 
mă păcălească şi pe mine. Casa de la Mitropolie aparţine 
unui pictor. Evident, n-are nici un amestec. Nici nu mă 
cunoaşte. A fost trimis la studii în străinătate pentru 3 ani. 
Un amănunt aflat întâmplător, de care am profitat. N-a fost 
prea greu. Băiatul e singur. Nimeni nu se interesează de 
casă... Altceva? 

— Cine e individul care te-a racolat? 


— Dacă vrei nume şi adresă, nu-ţi pot spune nimic. Tipul 
domiciliază în străinătate. Din câte ştiu eu, în ţară n-a venit 
decât de două ori. Cred, este doar o opinie, că se află în 
capul unei ramificații internaţionale, eu reprezentând doar 
o sucursală. 

— Cine îţi dădea dispoziţii? 

Expertul râse. 

— Văd că ai sesizat. Nu sunt eu şeful cel mare. Există 
cineva peste mine. Un soi de rezident. Dar cine anume, 
habar n-am. Comunicările le primeam într-o manieră 
extrem de simplă. La cutia de scrisori. Suntem singuri în 
imobil, aşa că procedeul nu incumba riscuri. Cheia se află la 
mine. Angela consideră că n-are de la cine să primească 
corespondenţă, în general, verific cutia de două ori pe zi, 
deşi dispoziţiile le-am găsit totdeauna dimineaţa, la prima 
oră. Îmi erau lăsate noaptea. 

— N-ai stat la pândă niciodată? 

Sebastian îşi lăsă în jos colţurile gurii, ridicând simultan 
din umeri. 

— De ce aş fi făcut-o? Curiozitatea, într-o astfel de 
întreprindere, se plăteşte. Şi apoi, ce aş fi avut de văzut? 
Un ins, probabil necunoscut, acelaşi ori diferiţi, care aruncă 
o scrisoare în cutie şi-şi vede de drum. 

Maiorul se apropie de fereastră şi privi în noapte, dar nu 
zări decât şirurile lungi de cărţi şi abajurul de lumină, 
reflectate în geam. 

— Spune-mi, Stena, n-ai încercat niciodată vreo îndoială 
că ceea ce faci nu e drept, nu e cinstit? Desigur, asta n-are 
nici un fel de importanţă... acum, dar vreau să te înţeleg. 
Ajută-mă să te înțeleg, îşi întoarse faţa crispată, cu 
trăsăturile chircite: Atâtea crime, Stena, atâţia morţi, 
pentru un pumn de pietre colorate! Atâtea fărădelegi 
pentru un yacht, şi o limuzină, şi mai ce, nenorocitule? O 
reşedinţă luxoasă cu servitori negri - face distins, vorba 
nevesti-ti - şi un cont de dolari, şi mai ce? Ce?! Cascadele 


de nestemate nu te lăsau să dormi. Dar morţii? Dudă, 
Damian, Pleşa, Mucenicul şi câţi or mai fi... 

— Pe Dudă, Damian şi Pleşa nu i-am ucis eu. 

— Dar din dispoziţia ta! 

— St, nu striga, te rog. O trezeşti pe Angela. 

— O trezeşti pe Angela! exclamă maiorul, roşu de furie. 
De asta îţi pasă ţie acum?! 

— În fond, nu văd de ce te agiţi aşa. Dudă, Pleşa, ceilalţi 
erau doar o adunătură de escroci recidivişti. Pentru cine să 
am remuşcări? Mucenicul, un sadic! Ar fi înjunghiat orice, 
în afară de icoana lui Isus. Marina? Nici măcar n-a murit. 
Atunci? La urma urmelor, am curăţat societatea de o sumă 
de indivizi insalubri şi asta fără să vă coste un ban. lată că 
v-am realizat şi economii. Râse cinic: M-am încadrat într-un 
efort general, care animă masele. 

— Am mai auzit istoria asta de nenumărate ori. Ioţi 
criminalii ajunşi în faţa anchetatorului, toarnă aceleaşi 
baliverne. 

— Zău, Olimpiu, nu e cazul să dramatizezi. Ăsta a fost 
cusurul tău întotdeauna. Ai luat totul prea în serios. 
Încearcă bilanţul corect: câteva lichele suprimate şi vorba 
ta un pumn de pietre colorate scoase peste graniţă. Brăţara 
Davei nici măcar n-a părăsit ţara. Trase sertarul biroului şi 
aruncă bijuteria pe masă: Poftim! Ca să vezi că sunt 
înţelegător. De altfel, mă surprinde că un om inteligent 
poate să dea proporţii unor astfel de fleacuri. Ştii câţi 
oameni, dar oameni, au murit, de exemplu, în timpul 
Revoluţiei Franceze? Ai idee cam câţi viteji pierdea într-o 
bătălie Ştefan cel Mare? A fost oare Ştefan cel Mare un 
criminal? Un asasin odios? 

— Isprăveşte! izbucni maiorul. Mi-e silă! 

— Te-am rugat să vorbeşti mai încet, că se trezeşte 
Angela, spuse cu reproş expertul. 

— M-am trezit. M-am trezit de mult. 

Se întoarseră amândoi. Angela se sprijinea de uşă, în 
pragul dormitorului. Peste cămaşa de noapte îşi trăsese un 


chimonou spumos de un albastru pal. Cu părul despletit, 
maiorul n-o mai văzuse niciodată aşa, părea o Ofelie puţin 
veştedă, dar cu siluetă graţioasă. 

— Angela! suflă expertul. 

— Ţi-am ascultat confesiunea. Hidos! Dumnezeule! Lângă 
cine am trăit. Mă înfior... 

— Treci dincolo, Angela, îi spuse încet maiorul, şi se 
apropie de ea. 

— Stai! 

În mână ţinea un Browning micuţ cu amortizor. Patul de 
sidef îl făcea să semene cu o bijuterie. Maiorul se opri la 
mijlocul drumului: 

— Lasă pistolul jos! 

— De ce? De ce să-l las? Va muri de mâna mea! Am să-i 
răzbun pe toţi nenorociţii ăia. 

Sebastian Pop începu să plângă: 

— Angela, Angela, viaţa mea! Pentru tine am făcut-o, 
pentru ca tu să trăieşti mai bine, pentru ca tu să fii fericită, 
să fii fericită! 

— Pentru mine? Pentru mine, spui? Eu care mă 
mulţumesc cu un biscuit şi port un tailleur doisprezece ani 
înainte să-l dau la întors? Pentru mine, ucigaşule? 

Ridică arma. Dintr-un salt, maiorul îl rostogoli pe 
Sebastian la cealaltă extremitate a încăperii. Răsună o 
împuşcătură şi expertul căzu încet pe parchet. 

Femeia se întoarse fulgerător spre uşă. Locotenentul 
Moşoianu, cu o pălărie caraghioasă, ceva între fes şi 
tricornul lui Napoleon, îşi freca gânditor bărbia. În spate, se 
ghicea silueta masivă a lui Azimioară, rotindu-şi placid ochii 
pe faţa mare. Angela abandonă arma, acoperindu-şi faţa cu 
mâinile. Moşoianu o ridică, apropiindu-se de cei doi. 

Maiorul săltase capul expertului, murmurând: 

— Stena, Stena, mă auzi? 

Sebastian căută peste capul lui, privindu-şi soţia. 

— Ştiam... Angela... Ştiam. i-a fost... fri... frică... să nu 
vorbesc. 


Ochii muribundului se închiseră şi o lacrimă, o ultimă 
lacrimă alunecă vie pe obrazul neînsufleţit. 

Profitând de panică, Angela încercă să se retragă. 
Mogşoianu o opri punându-i mâna pe umăr. 

Maiorul privi trupul fără viaţă al expertului. Imaginile 
începură să-i joace în faţa ochilor. 


Capitolul XIII 


„CHEIA DE LA POARIA VERDE...“ 


a Angela Pop, de fapt Erika Schâffer, este fiica unui 


modest meseriaş neamţ din Sibiu, Ernst Schăffer. Aveau o 
magherniţă prăpădită unde se reparau jucării mecanice, 
bibelouri etc. Schăffer ăsta a avut doi copii. Pe Erika şi un 
băiat, Hans, tipul perfect al hitleristului cu pretenţii de 
arian: atletic, blond, ochi albaştri, nas scurt, bărbie pătrată. 
Cunoaşteţi genul de cretin superb. 

Azimioară îşi astâmpără un zâmbet, măsurându-l 
instinctiv. Purta un soi de haine pestriţe care, azvârlite pe 
trupul subţiratic de adolescent serios al locotenentului, 
alături de ochelarii cu rame groase de baga („îmi dă un aer 
de businessman, înţelegi...“), îl făceau să semene cu un 
clown, într-un număr muzical. 

— Ei bine, continuă Moşoianu, cum au auzit tobele 
răpăind, s-au înscris în Hitlerjugend, filiala de la noi. Trec în 
Germania, cerând repatrierea şi, în scurt timp, fac o carieră 
fenomenală, ajungând în anturajul lui Hess, băieţaşul care 
în '41, a aterizat la englezi pe post de Mesia. 

Maiorul Dăneţ făcu un calcul mental scurt, că pe vremea 
aceea „băieţaşul“ Moşoianu, încă nu se născuse. 

— La 19 ani, Erika ocupă o funcţie importantă în 
organizarea  trierii deţinuţilor pentru lagărele de 
concentrare, apoi în conducerea unora dintre acestea, în 
toamna lui '42 Hans Schăffer moare în Herţegovina, în 


urma unei acţiuni de partizani. Erika suferă un şoc şi 
petrece câteva luni într-un sanatoriu din Viena. Când s-a 
întors în lagăr, era de nerecunoscut. Chinuia, maltrata şi 
asasina cu luciditate, fără nici un fel de participare 
subiectivă. 

Maiorul se ghemui în fotoliu. „Fantastic! Ca într-un 
coşmar...“ 

— Anii au trecut. În '45, Germania capitulează. A urmat 
procesul de la Nurenberg. Erika încearcă şi reuşeşte 
pentru câtva timp să se ascundă, luând identitatea unei 
foste deţinute, o compatriotă din Sibiu. Anul 1947. Se 
răscoleşte lumea în căutarea criminalilor de război, ascunşi 
sub identități false. Simţind că i-au luat urma, Erika 
Schăffer dispare. Hăituită prin toată Europa, îşi joacă 
ultima şi cea mai periculoasă carte. Refugiindu-se în 
România, sfida logica urmăritului de a evita locurile de 
baştină. Cine îşi pierde ochelarii nu şi-i caută pe nas. Era 
adevărul psihologic pe care sconta. Pentru a-şi camufla şi 
mai bine identitatea, contractează o căsătorie şi, într- 
adevăr, urmele i se pierd. Decide fructificarea „exilului“ în 
România, prin înfiinţarea bandei „Cocoşatul“. „Vacanţa“ o 
consideră provizorie, îi trebuie deci o zestre „decentă“ cu 
care să poată pleca la drum. Probabil că ideea i-a fost 
sugerată şi de pasiunea bolnavă a soţului pentru nestemate. 
Intră în legătură cu agentul firmei străine care, desigur, 
contra unui beneficiu gras, finanţează întreprinderea. Din 
păcate, omul ne-a scăpat. Urmarea o cunoaşteţi. Expertul 
se demască, după ce intuise de mult rolul Erikăi în 
conducerea bandei. De teamă să nu vorbească, aceasta îl 
omoară, mimând sentimentele  dezlănţuite ale soţiei 
ultragiate. 

— Şi dacă nu s-ar fi demascat? interveni Azimioară. 

— În final, odată expediată întreaga pradă peste hotare, 
preconiza să evadeze prin intermediul unei simple excursii 
prin ONI. Expertul şi-ar fi jucat cât mai convingător 
surpriza: „o femeie atât de fină!“, iar cunoştinţele ar fi 


exclamat: „Vezi, la asta nu mă aşteptam din partea ei...“ 
Aici, capitolul s-ar fi încheiat. 


— Măi băieţi, spuse maiorul încheindu-şi până la ultimul 
nasture haina groasă de postav. Ce-aţi zice voi de un şpriţ? 
Fac cinste! 

Azimioară şi Moşoianu se ridicară ca la comandă şi se 
precipitară spre uşă, de teamă să nu se răzgândească. 

— Uşurel, bursucilor, râse Dăneţ. Să ne socotim întâi, 
încotro. Adăugă conspirativ: Pe ai mei i-a luat cu vrednicia. 
Nevasta, curăţenie, fata în examene, ăl mare, Ovidiu, la 
Facultate, nu'ş ce drac de consultaţie are pentru proiect... 

Cei doi îl priviră surprinşi. 

„Bun, şi ce-i cu asta?“ 

— Poate ştiţi voi băieţi, vreun birt mai discret. Nu se prea 
cade... 

Intrară la restaurantul Bucur, dincolo de Podul Senatului. 
Localul, o fostă casă boierească se afla la capătul unei străzi 
liniştite cu blocuri mari, ridicate înainte de război. 

Dăneţ comandă aperitive, mai multe rânduri de ţuici şi 
două baterii la gheaţă. 

Azimioară şi Moşoianu se priviră iute: „Bătrânul e pus pe 
blăstămâăţii...“ 

Gustau vinul casei, gălbui şi unsuros, încolăcind nostalgici 
nori de fum, când Mogşoianu se crispă uşor. Ovidiu, fiul cel 
mare al maiorului, intrase în local ţinând de braţ o 
puştoaică nostimă, într-o fustă maxi despicată până sus şi 
cel puţin o bursă băgată în fond de ten Max Factor, ruj 
Baiser, rimel Lanc6me. Un iz, Christian Dior, întoarse 
capetele la mese. 

„Hm, reflectă Moşoianu, mă întreb cu cine s-o fi 
consultând fiică-sa“ şi încercă să distragă atenţia maiorului 
angajând o conversaţie competentă despre băuturi. 


Acesta ascultă cu răbdare (după o scurtă privire de 
orizont, Olimpiu Dăneţ avusese o retragere vertiginoasă), 
opină că mai fain ca Palinca şi Târnavele nu există, apoi cu 
un surâs fin, comentă absent, ca pe un gând răzleţ: 

— Tinerii... Cum poate adică să intre fecioru-meu în birt, 
descheiat la veston, nu mai vorbesc, îmbrăcat ca la operetă 
şi cu o jună mâăzgălită pe obraz ca un afiş de circ?! 

Lui Moşoianu îi alunecară privirile pe mâneci, un sacou 
fantezi în carouri, fără revere şi cu găitane negre, apoi la 
cravata lui Azimioară lată de o palmă şi cu flori stacojii pe 
un fond argintiu. Roşu la faţă, Azimioară evită privirea lui 
Dăneţ, dând totuşi din cap a înţelegere. Nu era vorba de el. 

Luminile scăzură şi trei lăutari, o vioară, un acordeon şi 
un țambal, începură să dea târcoale meselor. 

„E Riţa ţiganca cu ochii sprinţari...“ 

Maiorul fredona încet, bătând tactul cu degetele. Lăsă 
brusc ţigara în scrumieră şi suflă: 

— Fiţi atenţi, băieţi! Masa din dreapta. 

O femeie tânără, cu ochi negri, vioi, căutând în toate 
părţile, scoase un mănunchi de chei dintr-o haină 
bărbătească, agăţată pe scaunul de alături. Desprinse o 
cheie, ascunzând-o în pumn. 

— Ei, nu, şopti Moşoianu, asta ar fi culmea! Parcă 
derulând un film, retrăiau momentul când cu câteva luni in 
urmă, Marina cu Damian la masă... „Ce naiba, iar o luăm de 
la capăt?“ 

Azimioară, pleoştit de ţuică, bombăni înciudat: 

— Nu mai poate omul să iasă la o cârciumă! 

Un bărbat înalt, cu mişcări suple, se aşeză lângă femeie. 
Îi zâmbi larg, mângâindu-i afectuos braţul. Tânăra, cu 
colţurile gurii lăsate, îşi deschise pumnul şuierând: 

— A cui e cheia? Ce-i cu ea? Să-mi spui imediat. A cui e! 
Acuma, acuma, în sfârşit, ştiu cu cine am de-a face! Acum 
ştiu...! 

La masa maiorului, suspine de uşurare precedară un 
hohot de râs care împrăştie toată cenuşa din scrumieră. 


Moşoianu declamă cu ochi strălucitori: 

— ...Cheia de la poarta verde. 

Cheia ce ţi-am dat aseară... 

Azimioară umplu prompt paharele. Şi-ar fi slăbit niţel 
nodul de la cravată, dar nu uitase observaţia maiorului. 

Dăneţ îşi duse paharul la buze. Erau băieţi buni. Şi 
oamenii, oamenii în general... „Trebuie să crezi... Să nu te 
încui în casă cu perdelele trase, operând statistici. Să 
crezi...“ 

La masa din dreapta, bărbatul săruta mărunt mâna 
femeii, care asculta cu ochi înlăcrimaţi romanţa lăutarului. 


O IN U PP UN = 


RRRR 
WU N = O O 


Cuprins 


. Arheologul Marius Damian a fost prădat 5 





„ Firele se rup 13 

. Un safe invulnerabil şi două atentate 29 
. Cocoşatul verifică 47 

„Bezna 73 

. „Lelefonaţi la 22 22 22...“ 83 

. O absenţă ce ar putea fi motivată 93 








. Explicaţia unui furt inexplicabil 97 

. Iladeus? Silvestru? Holban? 103 

. prima „spargere“ a locotenentului Azimioară 117 
. Moartea şterge urmele 126 

. O duminică placidă 153 

. „Cheia de la poarta verde...“ 174 


UL Cu ajutorul profesorului de criminalistică de la Facultatea de Drept, 
organele de miliţie puseseră la cale o mică înscenare. La mijlocul cursului, un 
ofiţer în civil năvălise în amfiteatru şi trăgând câteva gloanţe oarbe, 
dispăruse. 

Faptele se petrecuseră în circa douăzeci de secunde. Când spiritele se 
liniştiră studenţii fură solicitaţi să ofere maximum de amănunte privind datele 
fizice şi conduita „agresorului“. După inerentele contradicții („era brun“, „era 
blond“), după nelipsitele bancuri („era şchiop de ambele picioare“, cineva 
pretinse „oltean, dar fără cobiliţă“), se ridică un tânăr subţirel. 

Aşteptă să se facă linişte, apoi îl descrise pe ofiţer cu lux de amănunte, 
precizând şi faptul că trăsese cu mâna stângă, dreapta ţinând-o în buzunar. 

Ulterior se află că băiatul era absolvent al Facultăţii de Filozofie. Nimerise 
întâmplător în amfiteatru, cedând rugăminţilor unui prieten, pe care venise 
să-l ia de la facultate. 

12) Vezi „Enigmă la mansardă“. 

13% Dumnezeule! Iarăşi indivizii ăştia plictisitori de la spaţiu? Chiar şi 
duminica? 

14) Mai taci, măi, tacă-ţi fleanca! (ţig. fonetic) 

18) Eşti nebun? (ţig. fonetic).