Rodica Ojog-Brasoveanu — Ancheta in infern

Rodica Ojog-Braşoveanu 


ANCHETĂ ÎN INFERN 


-roman politist- 


1977 


PROLOG 


În ochii bătrânului stăruia o bucurie domoală. Soarele despica 


frunzele castanului presărându-le cu strapi de aur. Mâna îngustă 
cu degete nelhmgtite alunecă în plasa rezemată de piciarul băncii, 
Un tramvai, pe Cobdlcescu, acoperi zurmzetul viespi, Țesea zigzaguri 
nervoase în jurul ciregului japonez. Calcule rumene se deslugeau 
pictate pe cerul albastru sai primirea bătrânului se urmezi, 
Destrămate de boarea diminețu, petale roz-albe înfloreau ln 
văzduhul, Câteva fetiţe cu breton şi coadă de cal strânsă în gnururi 
de lână, a la Nadia Comăneci, încercau să le prindă, scoțând țipete 
ascuțite, 

O doamnă în vârstă, înaltă gi suplă, se opri lângă bancă, Bătrânul 
îi făcu instinctiv loc, fără s-o privească, Femeia se aşeză, netezindu- 
zi fusta în dreptul genunchuilor. Strecură o primire fugară în stânga ei 
zi degetele îi rămaseră agățate de nasturele taorului cenugiu, 
Cercstă atentă profilul unghiular al bătrânului, cântări cu un ochi 
sigur lima elegantă a costumului, cravata azurie cu picouri 
mărunte, albe, Un surâs cald îi trernură în colţul buzelar. 

Scotoci în pogetă rimerind greu bricheta şi pachetul cu țigări, 
Declicul metalic îl trezi pe bătrân. Întoarse o privire posomorâtă, 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


ANCHETĂ ÎN INFERN 


-roman poliţist- 


1977 


PROLOG 


În ochii bătrânului stăruia o bucurie domoală. Soarele 


despica frunzele castanului presărându-le cu stropi de aur. 
Mâna îngustă cu degete neliniştite alunecă în plasa 
rezemată de piciorul băncii. Un tramvai, pe Cobălcescu, 
acoperi zumzetul viespii. Ţesea zigzaguri nervoase în jurul 
cireşului japonez. Caliciile rumene se desluşeau pictate pe 
cerul albastru şi privirea bătrânului se umezi. Destrămate 
de boarea dimineţii, petale roz-albe înfloreau lin văzduhul. 
Câteva fetiţe cu breton şi coadă de cal strânsă în şnururi de 
lână, ă la Nadia Comăneci, încercau să le prindă, scoțând 
țipete ascuţite. 

O doamnă în vârstă, înaltă şi suplă, se opri lângă bancă. 
Bătrânul îi făcu instinctiv loc, fără s-o privească. Femeia se 
aşeză, netezindu-şi fusta în dreptul genunchilor. Strecură o 
privire fugară în stânga ei şi degetele îi rămaseră agăţate 
de nasturele taiorului cenuşiu. Cercetă atentă profilul 
unghiular al bătrânului, cântări cu un ochi sigur linia 
elegantă a costumului, cravata azurie cu picouri mărunte, 
albe. Un surâs cald îi tremură în colţul buzelor. 

Scotoci în poşetă nimerind greu bricheta şi pachetul cu 
ţigări. Declicul metalic îl trezi pe bătrân. Întoarse o privire 


posomorâtă. Femeia îi zâmbea. În ochii lungi, traşi spre 
tâmplă, scânteiau lumini jucăuşe. 

— Cireşii, şopti. Vestiţii dumitale cireşi japonezi... Pe 
vremuri, mi-ai împuiat capul cu ei. 

Bătrânul căscă uşor gura. Glasul...Glasul acesta amplu, 
din piept... palma deschisă, cu degete drepte care ţin 
ţigara... capul îngust cu tâmple delicate... 

— Alexandra! 

— În sfârşit! râse femeia tulburată. 

— Ai rămas la fel de frumoasă... Lasă-mă să te privesc! 
Doamne sfinte, habar n-ai de câte ori m-am gândit la 
dumneata! Sunt atât de bucuros că te văd! 

Femeia îşi netezi părul încărunţit. Îl purta ca şi altădată, 
înnodat într-un coc greu pe ceafă, cu două agrafe de aur. 

— Şi eu mă bucur. Nu ştiu cum să-ţi spun... Colonel, 
general Cristea... 

— Pensionar, draga mea. Pensionar... Oricum tot acolo 
ajungi. 

Privirea femeii căzu pe plasa de la picioarele bătrânului şi 
amândoi izbucniră în ris. 

— Iaurt? întrebă Alexandra. 

— Iaurt! Şi încă ceva! 

Scotoci în buzunarul de la piept şi scoase triumfător un 
flacon alb. Râsul umplu de lacrimi ochii Alexandrei. Pentru o 
clipă, pe obrazul brăzdat înfloriră mugurii verzi de 
odinioară. 

— Zaharina! 

— Exact. După cum vezi, am prevăzut totul matematic. 
Cişmigiu, iaurt, zaharină... 

— Şi cireşii japonezi. 

Cristea clătină capul, cercetând-o cu plăcere. Îl bucurau, 
ca şi acum treizeci de ani, noblețea trăsăturilor, eleganța 
desăvârşită a trupului suplu, mâna puternică, liniştită, mână 
de om capabil, cu mult, cam prea mult sânge rece, care se 
odihnea pe fermoarul poşetei din piele de şarpe. În 


butoniera de la rever, Alexandra înfipsese două pansele 
brumării. 

— Spune-mi ce faci? Ce ai făcut în atâta amar de vreme? 

Glasul îi vibra, dar bătrânul nu încercă să-l stăpânească. 

— Am muncit mult şi acum sunt la pensie. Nimic 
original... 

— “Te alinţi. La un moment dat, toate ziarele se ocupau de 
tine. Deveniseşi un adevărat star. M-am bucurat când te-au 
făcut directoarea Institutului... Eşti un medic grozav, 
Alexandra! 

— Am fost. 

— Spune-mi, te-ai recăsătorit? 

Doctoriţa îşi ridică bărbia şi Cristea recunoscu, zâmbind, 
mişcarea aceea a ei, particulară. 

— Nu! Repetă după o pauză: Nu! Îmi intrase în cap că n- 
am noroc şi am renunţat definitiv. 

Îşi descheie jacheta. Era cald. Soarele ajunsese în dreptul 
băncii, le azvârlea pled fierbinte peste picioare. 

— Să ştii că am fost fericită. 

— Mă bucur, Alexandra. 

— Dacă nu erai dumneata... 

— Copilării! spuse repede bătrânul. Ai fi izbutit oricum, 
nu se putea să nu izbuteşti. O Alexandra Macarie va câştiga 
totdeauna. 

O şuviţă de fum se desprinse de pe buzele femeii. Dâra 
albăstruie se împleti cu pulberea de aur a văzduhului. 

— Există î împrejurări când nu e de ajuns să vrei. Să ştii să 
vrei... Îi atinse mâna: Îţi datorez mult. N-o spun de 
complezenţă. Dacă nu te-am căutat niciodată în aceşti ani... 

— Ştiu, Alexandra, surâse blând Cristea, ai vrut să uiţi. 

— Să uit şi s-o iau de la capăt. Trebuia întâi să mă 
obişnuiesc cu ideea că sunt liberă de orice servitute. 

Îi azvârli brusc o privire profesională: 

— Ascultă, cum stai cu tensiunea? 

Bătrânul clipi, râzând şiret: 

— Încă pot să iau un coniac la Monte-Carlo. 


Masa se afla pe marginea lacului. Umbrela portocalie 
filtra lumina, rumenindu-le obrajii. Era ciudat să-ţi 
aminteşti aici, sub cerul înalt de primăvară, sorbind lichidul 
auriu, de iarna aceea cumplită. 

— M-am gândit de multe ori, spuse Alexandra. Dacă prin 
absurd mi s-ar oferi posibilitatea să fiu iar tânără, să mi se 
mai întâmple ceva asemănător nopţii aceleia de la 
Tâncăbeşti, n-aş primi. 

— Aşa ni se pare, şopti Cristea. 

— Nu, sigur n-aş primi. 

Ochii castanii ai bătrânului, larg deschişi, urmăreau 
distraţi bărcile pe lac. 

— Au fost ani păcătoşi, grei, foarte grei, rosti pe gânduri. 
Războiul, seceta, cartelele - negre, galbene şi roşii - foamea 
cumplită din ochii oamenilor... Părea că nimic n-o va 
astâmpăra vreodată. Mi-amintesc... Nevastă-mea cumpăra 
ulei în sticluţe de o sută de grame. Rar mâncam macaroane 
cu nuci şi zahăr. Era adevărată sărbătoare! Ne dădeau de 
furcă tot felul de indivizi suspecți, creând o adevărată 
debandadă. Oamenii se simțeau dezorientaţi, se sufocau 
pur şi simplu sub avalanşa evenimentelor pe care nu 
izbuteau să le înţeleagă, să le catalogheze. Unii parcă-şi 
pierduseră capul. „Busola“ era cuvântul la ordinea zilei. 
Escrocii, şantagiştii ordinari, speculanţii, logodnicii de 
profesie n-au avut parcă niciodată victime mai docile. Ştiţi 
ce n-am ghicit până în ziua de azi, Alexandra? Cum ţi-a 
descoperit taina individul ăla... am uitat cum îl chema. 

Doctoriţa respiră adânc. O umbră îi întunecă privirea: 

— Vladimir Dumitraşcu. Habar n-am! După o lună însă... 
a început şantajul. Dădeam jumătate din salariu, uneori mai 
mult, şi-mi zdrobeam creierii: „Cine e? Cine e acest 
Dumitraşcu? Cum şi de unde a aflat?“ Au trecut aproape 


treizeci de ani şi tot nu ştiu. O inteligenţă drăcească! 
Mihăilă, Stratian, eu, Monica, Gheorghiu... nici unul nu mai 
eram copii! Făcea din noi tot ce poftea... Cinci paiaţe 
nenorocite care plăteam fără să crâcnim. N-am uitat 
niciodată noaptea aceea. Începuse viscolul şi vântul mă 
călca pe nervi, îmi vâjâiau urechile. Simţeam că n-am să mai 
rezist... 


Capitolul 1 


WEEK-END LA TÂNCĂBEŞTII 


Doctorita Alexandra Macarie se desprinse înfrigurată 


de fereastră: 

— S-a pornit viscolul. 

Avea o voce joasă, bine timbrată. Bărbaţii nu-i dădură 
atenţie. Jucau bridge. În fundul încăperii, sub abajurul 
imens, Eleonora Olaru o privi scurt, apoi continuă să 
croşeteze. Era o femeie în vârstă, ştearsă. Lumina 
portocalie nu izbutea să-i învioreze obrajii. Arhitecta 
Monica Ciuvâăţ se ridică speriată: 

— Viscoleşte? 

Alexandra Macarie răspunse în silă: 

— Da... 

Eleonora Olaru se scărpină cu andreaua. Îşi strânse 
buzele: 

„Monica... Îi e frică... mereu îi e frică...“ 

Se uită la cele două femei prinse în cadrul ferestrei. Pe 
lângă silueta doctoriţei, dreaptă, nervoasă, bine strânsă în 
rochia de lână, Monica Ciuvăţ, plină, risipită în curbe moi, 
părea vulnerabilă. Pe chipul Eleonorei Olaru trecu adierea 
unui zâmbet: 

„O oiţa. O oiţă şi o lupoaică...“ 

Îşi întoarse privirea spre ceilalţi invitaţi. Inginerul Dan 
Mihăilă împărțea cărţile, surâzând îngăduitor. Din când în 
când, îşi fura cu coada ochiului feciorul. Luigi Stratian muta 


în permanenţă ţigara groasă de foi dintr-un colţ al gurii în 
celălalt. Degetele lui Mircea Gheorghiu, savantul cum i se 
mai spunea, crengi contorsionate, fremătau de nerăbdare. 

Bătrâna Eleonora lăsă lucrul pe canapea şi adună cu 
mişcări experte ceştile de cafea şi scrumierele pline. 

Fratele său, avocatul Olaru, uscat şi noduros, cu ochi 
scăpărători plantați pe o faţă ascuţită de faun, mormăi 
iritat: 

— Iar te fâţâi? Ce naiba... 

Bătrâna păru să nu-l audă. Întrebă încet: 

— Mai bei, Alexandra? Şi-i arătă ceaşca. 

Doctoriţa întoarse capul. Cocul negru, răsucit pe ceafă, 
din care ieşeau două agrafe de aur, îi scotea în evidenţă 
noblețea trăsăturilor. 

— Nu, mulţumesc! 

Monica Ciuvăţ îşi ridică obrazul rotund. Întrebă pe un ton 
plângăreţ: 

— Nu plecăm? 

Avea un glas cu inflexiuni răsfăţate. Glasul care poartă şi 
la cincizeci de ani guler de şcolăriţă. 

— Plecaţi pe dracu”! izbucni piţigăiat avocatul Virgil 
Olaru. De ce să plecaţi?! Mâine e duminică. Bombăni cu 
ochii pe geam: Le-a apucat zorul. 

Doctoriţa se opri în faţa calendarului de perete. 14 
decembrie 1949. Rupse fila şi o mototoli. Îşi sprijini toată 
greutatea pe spătarul fotoliului. 

— S-a stricat vremea. Dacă nu ne grăbim, rămânem pe 
şosea. 

Inginerul Mihăilă, atent la joc, se interesă ce 
circumstanţă: 

— Crezi? 

— N-ai decât să te uiţi. 

— Ia vezi tu, Şerbane! 

Şerban Mihăilă, fiul inginerului, un adolescent în haină 
bleumarin cu dungi - reiterare „pe puncte“ a stofelor 
diplomat dinaintea războiului - se ridică. La încheietură 


purta neglijent ceasul pătrat cu brățară de piele cenuşie. 
Semăna mult cu inginerul, dar Eleonora Olaru îşi zise că-i 
lipseau fermitatea şi stilul acestuia. 

„E încă tânăr.“ 

— Clar! conchise Şerban, dând perdeaua la o parte. Aici 
rămânem. 

Afară, vârtejurile de zăpadă se încolăceau şerpi în jurul 
stâlpilor de telegraf. Ţipătul crivăţului sugera urlet de lup 
înfometat, câmpii arse de frig, troiene. 

Mircea Gheorghiu sări brusc de pe scaun. Jocul se 
isprăvise. Părul vâlvoi îi cădea caraghios pe faţa dolofană, 
iar ţinuta totdeauna neglijentă îţi făcea impresia că omul a 
ieşit în ultima secundă dintr-o casă incendiată. 

p...23, 24, 25... hm!“ Bătrâna îşi răsuci firul de lână pe 
degete. „Cine ar crede că zăpăcitul ăsta e un as în fizică...“ 

Mircea Gheorghiu pipăi agitat şi inutil piepţii hainei, 
buzunarele pantalonilor, apoi îşi trecu degetele prin păr. 

— Gata băieţi, echiparea! 

Avocatul Olaru îşi frecă mâinile: 

— Trebuie să fiţi nebuni să plecaţi! N-am văzut viscol ca 
ăsta de douăzeci de ani. 

Luigi Stratian, răsturnat comod în fotoliu, examina silueta 
bondoacă a fizicianului. Îşi scoase havana din gură. 

— Pe Edison îl bate nevastă-sa dacă întârzie. 

— He, he, he! râse încântat Olaru, ca unul căruia nu i s-ar 
fi putut întâmpla niciodată aşa ceva. 

— Cela e pe teren, declară Gheorghiu. Adăugă sincer: 
Cum aş fi venit altfel singur”?! 

— Evident, se amuză Stratian. 

Arhitecta Monica Ciuvăţ se agăţă de braţul doctoriţei. 
Mâinile îi ardeau. Spuse pe un ton ciudat, înspăimântat şi 
imperativ în acelaşi timp: 

— Trebuie să plecăm! 

— De ce? se interesă rece Alexandra. 

Fetei îi dădură lacrimile. Se întoarse spre Mihailă, îşi 
înfipse degetele în mâneca lui: 


— Trebuie! 

Inginerul se crispă imperceptibil. Ochii duri priveau 
mâna Monicăi, aşa cum ai privi o insectă care ţi se urcă pe 
haină. Fata îi sesiză repulsia. Deschise gura rotundă şi se 
desprinse moale. Dan Mihăilă zâmbi aproape concomitent, 
încercând să atenueze impresia penibilă: 

— Fii liniştită! Să vedem ce putem face... 

„41, 42, 43... unul pe faţă două pe dos, trebuie scăzut... 
Da, are reflexe de animal. Şi seamănă cu un animal. E un 
individ periculos. Îl simt. Ce caută ăsta aici?“ 

Îl vedea mai bine scormonind cu târnăcopul după aur în 
pământ tare, uscat... „S-a născut prea târziu pentru asta. 
Hm, un aventurier cu stil... Lui Virgil îi place. Îi place şi 
Alexandra... Aceeaşi stofă... Bunicul le-ar fi zis condotieri...“ 

Şerban îşi privi tatăl. 

— Ce facem? 

Inginerul ridică din umeri: 

— N-am deloc chef să rămân înzăpezit pe şosea. De altfel, 
nici nu porneşte motorul pe gerul ăsta. 

Monica Ciuvăţ izbucni în plâns. 


Focul ardea în cămin. Foc clasic, cu butuci încrucişaţi şi 
jar gros, cu scrâşnet intim, determinându-te să te gândeşti 
la urgia de afară. Focul home-urilor din lande unde vântul 
nu osteneşte niciodată. 

Oamenii înghesuiseră fotoliile în jurul căminului şi 
Alexandra îşi zise că respiră atmosfera unei invitaţii la 
vânătoare într-un castel vechi, cu nume sonor luat din 
cartea de istorie. 

Monica se ghemuise în jilţ, cu picioarele adunate sub ea. 
Suspina din când în când, frecându-şi ochii umezi. 

Eleonora se uită la ghemul din poală: 

„Plânge... De ce plânge? Sau se preface?“ 


Mircea Gheorghiu îi demonstra bătrânului Olaru că 
existenţa farfuriilor zburătoare, semnalate după explozia de 
la Hiroşima, nu-i o poveste. Vorbea de fiinţe-licheni, 
inteligenţe superioare cu aspecte fizice neobişnuite, altele 
decât ale pământenilor. 

Avocatul râse şi savantul înfierbântat ridică glasul, 
gesticulând dezordonat. 

„Ce tip obositor! reflectă Mihăilă, sorbindu-şi încetişor 
coniacul. Îi place gălăgia. Fără educaţie...“ Şi se întoarse 
satisfăcut spre fiu-său. 

Ţinea spatele drept, coatele perfect lipite de trup, 
picioarele corect încrucişate. Asculta cu interes. Inginerul 
îşi mângâie obrazul osos, bine ras. „Un exemplar reuşit. Cu 
adevărat reuşit.“ 

— Mă întreb dacă se linişteşte până mâine, spuse Luigi 
Stratian, oprindu-şi un căscat. Caraghios! Grozav de 
caraghios! 

— Ce anume? se interesă savantul. 

— E suficient să tuşească niţel cerul şi s-a dus dracului 
toată tehnica. Hai, că-i de râsul lumii! Ţineţi minte vorba 
mea, aici stăm până la primăvară. 

Stătea răsturnat confortabil în fotoliu, expunându-şi 
ciorapii negri, bine întinşi. 

— De altfel e destul de vesel aici. Coniac fin, societate 
agreabilă, conversaţie subţire. Ce mai! Week-end la 
Tâncăbeşti! 

Râse gros. 

— A, nu! ţipă Monica. Mâine, cu orice preţ, plecăm! Se 
corectă: Plec! 

Inginerul Mihăilă îngână mecanic: 

— Negreşit. 

„Ce isterică! O prefer pe Alexandra. Dură, dar cel puţin 
nu leşină când vede un păianjen...“ 

Se uită instinctiv la doctoriţă. Privea concentrată focul şi, 
poate din cauza flăcărilor, chipul îi căpătase o expresie 
pătimaşă. Nările dilatate palpitau, ochii verzi, deschişi ca 


mugurii în prima zi de aprilie cu soare, scăpărau 
înfricoşător. 

Inginerul încercă o senzaţie fizică neplăcută. 

Flecăriră o vreme. Luigi Stratian îi informă unde s-a 
stabilit Ghinea şi cu ce se ocupă nevastă-sa rămasă în ţară, 
cu cât a vândut Odette Costescu un covor din secolul al 
XVIII-lea, care dintre „fostuleşti“ - falimentari - s-au hotărât 
să intre în câmpul muncii. Avocatul îşi privi ceasul. 

— Ştiţi că e târziu? Eleonora, ai grijă de aşternuturi! Tuşi 
sâcâit: Te rog... 

Bătrâna înfipse andrelele în ghemul de lână şi dispăru ca 
o umbră. 

Luigi Stratian începu să râdă. I se vedeau dinţii 
surprinzător de albi. 

Mircea Gheorghiu îşi întrerupse nedumerit demonstraţia: 

— De ce râzi, domnule? 

Ignorându-l, Stratian se uită peste capul lui la Olaru. 

— Eşti mare, coane! 

— De ce? 

— Uite-aşa... 

Continuă să râdă. 

Trupul Alexandrei se destinse. Se lăsă pe spate, 
trecându-şi degetele peste ochi. Odaia, chipurile celorlalţi i 
se păreau roşii. Se simţi brusc neliniştită, cu inima 
inexplicabil grea. Regreta că a venit. Întâlni ochii 
inginerului Mihăilă reci, inflexibili şi simţi o mână de gheaţă 
alunecându-i pe şira spinării. 

Eleonora intră fără zgomot: 

— Puteţi urca! se adresă tuturor. 

— Am ceva de lucru, spuse bătrânul Olaru, ridicându-se 
cu greutate. Voi, dacă vreţi, mai rămâneţi. 

Se ducea în birou să asculte BBC-ul. 

— Războiul s-a isprăvit de cinci ani, coane, observă Luigi 
Stratian, încheindu-şi scurta de vânâtoare din antilopă, cam 
uzată la coate. 


— Şi? 


— Americanii au altele pe cap... 

Avocatul ridică din umeri. Ajuns în capul scării, ascultă un 
timp vuietul furtunii, clătină din cap şi ieşi. Mihăilă se uită la 
fiu-său: 

— Ce zici, Şerbane? 

— Ştiu eu? Nu-i nici zece... 

„ÎL iubeşte! reflectă Alexandra. Dragoste de cloşcă, 
nefirească la un asemenea bărbat.“ 

Îl simţea tare. Tare, aşa cum îl trădau gura, bărbia 
despicată, chipul de cremene, glasul egal, gesturile 
măsurate. 

Monica aştepta ca doctoriţa să dea tonul. Savantul, 
rămas fără interlocutor, îşi plimba ochii prin încăpere. 

În biroul avocatului, aparatul de radio transmitea ultimul 
şlagăr: Rochița cu puncte pe puncte/Ce mi-am visat-o într-o 
Zi, /Am cumpărat-o pe cartelă/Din micile economii... 

Un bruiaj puternic înlocui melodia. 

Luigi Stratian ridică de pe masă un vas cu gâtul subţire 
şi-l cercetă competent: 

— Splendid... 

Vru sa-l pună la loc, dar gestul se opri brusc la jumătatea 
drumului. 

— Ce-i asta?! 

Arhitecta tresări. Ceilalţi se întoarseră. Stratian ţinea în 
mână un plic mare, albastru. Silabisi sufocat: 

— Vladimir Dumitraşcu... 

Se uită la fiecare lung, concentrat. Pe chipurile tuturor se 
aşternuse groaza. 

— Unde l-ai găsit? se interesă inginerul Mihăilă, primul 
care părea să-şi fi recăpătat sângele rece. 

Eleonora Olaru scoase o exclamaţie uşoară: 

— A! Am uitat. M-a rugat Virgil să-l expediez. 

— Virgil?! 

— Da. Vladimir Dumitraşcu e pseudonimul lui literar. 
Publică în Feroviarul. 

Se întrerupse. Oaspeţii o priveau cu ochii ieşiţi din orbite. 


„Evident. Trebuia să-mi imaginez...“ 

Luigi Stratian pălise. Îşi slăbi nodul de la cravată. 

„Nu se poate! Nu se poate! E absurd...“ 

Alexandra Macarie duse mâna la gât. Vena jugulară se 
zbătea vie, ca un şarpe. 

„Trebuie să-mi ţin firea... Ce situaţie îngrozitoare! Hm, 
niciodată nu m-au înşelat presimţirile...“ Şi-i veni să râdă 
îngrozitor. 

— Ce coşmar! şopti Monica Ciuvâţ. 

Se gândi la el, mereu în pijama, la pândă, cu obrazul 
neras. 

„Numai de nu s-ar speria... De n-ar face o prostie...“ 

Obrajii bucălaţi ai lui Gheorghiu se acoperiseră de 
sudoare. O sudoare rece, lipicioasă. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Şerban Mihăilă. Îl privi pe 
taică-său: Ce ai? 

— Ce s-a întâmplat? repetă înspăimântată, ca un ecou, 
Eleonora Olaru. 

Doctoriţa se ridică prima, luând-o pe fată de braţ: 

— Monica nu se simte bine. Îi spuse încet, dar hotărât: 
Hai la culcare! Am să-ţi dau un calmant. 

Inginerul Mihăilă îşi înfipse degetele în stofa fotoliului. 
Înţelese brusc. 

Înţeleseseră şi ceilalţi. 


Eleonora şterse cristalul măsuţei şi pipăi pachetele goale 
de Virginia verzi şi Ada-kaleh. „Am rămas fără ţigări.“ 

Privi pendula suspendată deasupra căminului. Mai erau 
câteva minute până la zece. 

„Irebuie să treacă Costică de la depozit...“ 

Se strecură în antreul îngheţat. Era frig şi femeia se 
înfioră sub şalul bătrânesc cu ciucuri roşii. Trase zăvorul, 


împingând uşa. Abia se deschise. Zăpada năpădise treptele 
de la intrare. 

Viforniţa o izbi în faţă, scântei de zăpadă ca nişte ace. 
Făcu semn omului de pe cealaltă parte a drumului şi 
aşteptă în spatele uşii închise tropăitul cizmelor. Paznicul 
intră, scuturându-şi zăpada de pe umeri şi poalele şubei. 
Frigul îi dogorise faţa ca un roşu emailat, amintind chipurile 
joviale de băutori de bere din tablourile vechi. 

— Aprigă vreme, cucoană! Când am făcut colţul la 
farmacie, m-a dat de-a rostogolul. Ghimirlia lui nea Vintilă 
nici nu se mai vede. Râse domol: Zici că-i un dâmb, ceva... 

— Să-ţi dau o tărie, Costică, să te încălzeşti! propuse 
Eleonora Olaru. 

Focul trosnea în cămin, mirosea a cald, a tutun. Paznicul 
oftă de plăcere, răsfirindu-şi degetele îngheţate deasupra 
flăcărilor joase. 

Eleonora îi puse pe colţul mesei o ceaşcă de bulion 
fierbinte şi un păhărel cu ţuică. 

Costică bău rachiul dintr-o dată, gemând voluptuos. 
Trupul i se scutură ca electrocutat şi clocoti din buze: 

— Ira... Trăsneşte, cucoană! Sărut mâna. 

— Mai vrei? Îşi strânse şalul în jurul umerilor firavi: Am 
rămas fără ţigări, Costică, şi-i casa plină de oaspeţi... Poate 
ai dumneata... 

O detunătură cu ecou amplu, înfricoşător, sparse liniştea 
casei. 

Eleonora îşi simţi inima nod dureros. Alergă pe scări 
urmată de paznic. Îi văzu pe ceilalţi buluciţi în uşa biroului 
şi îşi făcu loc. 

Răsturnat în fotoliu, Virgil Olaru zăcea împuşcat. 


Capitolul II 


NOAPTE DE GROAZĂ 


—— Nu m-ar surprinde să nu funcţioneze telefonul, 
spuse Mihăilă, luând receptorul în mână. Altminteri, de 
mult nu mă mai surprinde nimic. 

Ceilalţi îi urmăreau gesturile buimaci. 

— Ce vrei să spui? 

Chipul inginerului se destinse brusc: 

— Alo, centrala! Domnişoară, dă-mi urgent Bucureştiul. 
Miliția... Alo, Miliția... 


— Crezi că mai ajung în noaptea asta? îl întrebă cu voce 
albă doctoriţa Alexandra Macarie. 

Mihăilă ridică din umeri: 

— Nu ştiu. Mi se pare aproape imposibil. Mai degrabă 
ăştia de-aici, şeful de post... S-a dus paznicul după el. 

Vru să treacă mai departe. Alexandra îl opri: 

— Cine crezi că a făcut-o? Adăugă în şoaptă: Îţi dai seama 
că ucigaşul e unul din noi. Asta-i limpede. Oricine din noi 
avea motiv s-o facă. 

Inginerul Dan Mihăilă o privi fără să răspundă. 


XXX 


Monica Ciuvăţ aştepta ghemuită în fundul patului. Umerii 
rotunzi, cam graşi, tresăreau convulsiv, ochii întunecaţi 


priveau fix înainte. 

„Face o criză de isterie“, gândi doctoriţa. 

Se aşeză obosită şi îşi desprinse cocul. Părul negru îi căzu 
cu zvârcoliri vii până la centură. 

Monica îşi muşcă buzele să nu ţipe. Parcă o vedea pentru 
prima oară. 

„Seamănă cu o meduză.“ 

Doctoriţa întoarse capul: 

— Vrei un calmant? Trebuie să dormi. 

— Nu! 

Răspunsul venise prea repede. 

— De ce? 

— N-am nevoie. 

Începu să tremure. Alexandra mototoli spasmodic 
cearşaful. 

Ar fi plesnit cu plăcere obrazul rotund şi palid al Monicăi. 
Se întinse, încrucişându-şi mâinile sub cap. Privi intens 
peretele din dreapta. 

„Se clatină! Dumnezeule!“ 

Închise ochii, strângând pleoapele, apoi îi deschise încet. 

„Se clatină... De fapt e acelaşi perete... Nu, nu-i acelaşi. 
Acolo atârnă tabloul... Fotografia mea... Ce stupid! Doamne, 
ce stupid!“ 

Retrăia filmul unor nopţi de coşmar, când privirea se 
întoarce brusc spre perete. Pumni puternici izbesc zidul, 
cheamă. 

Auzi răsuflarea sacadată a fetei. 

Îşi duse mâna la gât. 

„Nu, nu trebuie să mă gândesc. Nu trebuie... Nu vreau... 
Altceva e important acum...“ 

Şopti: 

— Dormi? 

Fata nu-i răspunse. 

„Minte... Nu doarme... Se preface...“ 


„Nu dorm“, răspunse în gând Monica Ciuvăţ. Avea ochii 
grei de lacrimi. Desluşi printre gene silueta doctoriţei. Nici 
ea nu dormea. 

„Desigur, nici el...“ 

„„„Garsoniera plină de cărţi... El se prelinge pe lângă 
pereţi... nu deschide niciodată fereastra... nu aprinde 
lumina... nu răspunde la telefon. Păşeşte în vârful 
picioarelor. Pijamaua... Mereu pijamaua... A câta? Mese în 
doi de revelion, caraghioşi şi dramatici în haine de seară, 
două fantome camuflate care tresar la orice zgomot... 
Aprind lumânările roşii din brăduţul brumat... Şampania le 
colorează obrazul... Sună la uşă: „Cine?“ Bărbatul se 
crispează. „Linişteşte-te! E portăreasa...“ Criză de nervi, cu 
dinţii încleştaţi în pernă... De alături se aude totul... A uitat 
să meargă... Orice ar fi, trebuie să iasă! Vrea aer, stradă, 
trotuar. Repede! Haina, cravata. Dacă te prind, te omoară! 
Ei şi? Orice... Dar să se termine odată... Se luptă în faţa 
uşii. Bărbatul o doboară. Lacrimi... A trecut criza... Bea 
mult... mereu... Au bani... În fiecare zi cumpărături la 
celălalt capăt al oraşului. Nu trebuie să atragă atenţia. 
Băuturi scumpe, trufandale, ţigări străine... Se vorbeşte 
mereu de o nouă stabilizare... 

„Dar dacă?...“ 

Îşi scoase picioarele de sub pătură. Auzi răsuflarea 
regulată a Alexandrei. I se păru că a adormit. Se apropie de 
uşă în vârful picioarelor şi o deschise fără zgomot. 

Pe buzele doctoriţiei alunecă un zâmbet. 


Inginerul Mihăilă trase pătura peste Şerban. Un gest 
instinctiv. 

Şerban se simţi înduioşat. Ei doi au fost totdeauna 
„burlaci“... Mereu de mână. La meci, în vacanțe, duminica 
la prânz în restaurante mari, unde Şerban învaţă că trebuie 


să mănânce fără să schimbe furculiţa dintr-o mână în alta, 
să râdă discret, să nu atragă atenţia. Apoi serile lungi de 
vară când privesc din balcon forfota străzii. Singuri. Ei doi. 
Singuri şi la Şosea, în plimbări interminabile, noaptea 
târziu. Tata vorbeşte rar, cumpănit... Din întreaga lui fiinţă 
se degajă liniştea. Şi totuşi... 

Uneori îşi scutură repede capul ca şi cum ar vrea să 
alunge un gând. 

Mihăilă stă nemişcat. Poate rămâne aşa ore întregi, ca în 
transă. Simţi ochii deschişi ai băiatului. 

„N-o să înţeleagă niciodată... Nu poate. Nu-i o chestiune 
de imaginaţie, ci de vârstă, de construcţie...“ 

De ce îl vede mereu în pantaloni scurţi, cu un ciorap 
căzut peste gheata cu şireturile desfăcute? „Spune-mi, cum 
a fost când te-au prins nemţii? Mai spune-mi odată, tată!“ 

Ochii copilului sunt lucioşi, insuportabili în bucuria lor. 
Anticipează peripeţiile tatălui-erou. 

Inginerul îşi înăbuşi oftatul. Se ridică în capul oaselor, 
pândind răsuflarea băiatului, apoi ieşi din încăpere. 

Şerban privi ceasul cu cadran fosforescent şi sări din 
aşternut. 


Maşina gemea, luptând din răsputeri să învingă vijelia. 
Roţile derapau, vântul se opunea vrăjmaş şi maiorul 
Cristea, înghesuit într-un colţ, se întreba neliniştit dacă nu- 
şi vor petrece cumva noaptea blocaţi pe şosea. 

Alături, locotenentul Drăgan îşi încleşta maxilarele ori de 
câte ori cauciucurile patinau în gol. 

Maiorul îi examină trăsăturile crispate, cântări fixitatea 
privirii. Întreaga fiinţă vibra odată cu motorul. 

„Voinţă sau încăpățânare?“ 

Îşi rezemă capul de portieră. Încerca aceeaşi tristeţe, 
cuibărită undeva în fundul sufletului, aceeaşi nelinişte care 


preceda fiecare anchetă. 
Ajunsă pe o porţiune de şosea măturată de vânt, maşina 
se repezi cu toată viteza înainte. 


Luigi Stratian îşi răsuci trupul gros şi strivi ţigara în 
scrumieră. În odaie plutea fumul puturos de trabuc. Se 
făcuse frig. 

„Ce noapte...“ 

Îl străfulgeră gândul că toată viaţa lui fusese o 
succesiune halucinantă de nopţi. Numai nopţi. 

„„Nopţi de beţie  gălăgioasă, chefuri de pomină 
continuate în apartamentele prietenilor de o zi, nopţi de 
veghe când se comandă whisky şi la un semn discret, 
chelnerul îi aduce o sondă cu apă colorată, ceai probabil, 
nopţi în care trebuia să pară beat, bonom şi pus pe 
confesiuni sentimentale. Nopți de teatru. Un joc subtil, joc 
de nuanţe. leatru joacă şi celălalt. Face eforturi să-l 
convingă că-i un client oarecare... Propunerea vine târziu, 
spre dimineaţă... 

Îşi strânse cămaşa peste grumazul asudat. Rămase 
nemişcat şi pentru o clipă inima încetă să-i bată. Încercă 
acut sentimentul unei descoperiri. Soluţia... 

Se îmbrăcă cu gesturi sigure şi ieşi fără să i se audă paşii. 


„Ce uşor se mişcă namila asta! Ca un brigand.“ 

Mircea Gheorghiu goli paharul cu apă. Avea cerul gurii 
uscat, buzele arse. 

„Dobitocii! Cum nu-şi dau seama?“ 

Grătarul obloanelor proiecta pe duşumea linii lungi, 
paralele ca nişte gratii. Savantul se crispă. Avu imaginea 


închisorii cu celule întunecoase, reci, aşa cum văzuse 
cândva, demult, într-un film. Îşi trecu degetele prin părul 
des. 

„Hâm! Tâmpenii! La urma urmei nu-i obligatoriu să afle, 
iar toate poveştile cu superdetectivi ţin de literatură.“ 

Îşi privi mâinile. Tremurau. Se sculă din pat şi părăsi 
grăbit odaia. 


XXX 


Dan Mihăilă traversă culoarul cu paşi muţi. Îşi simţi 
trupul vargă de oţel. O încordare care-i amintea alţi ani. Ca 
şi atunci, nu-i era teamă. Ochii, vârful degetelor, deveniseră 
antene extrem de sensibile care-l avertizau cu cel puţin 
câteva secunde înainte. 

În biroul lui Virgil Olaru întunericul întinsese un voal 
străveziu. 

Cadavrul era... rece. Parcă ar fi atins o statuie. Găsi 
cheile în buzunarul jiletcii. Nu auzi nimic, şi totuşi avu 
senzaţia că cineva umblă la uşa din baie. Mihăilă se ascunse 
în spatele bibliotecii. 


Stratian se ridică gâfâind. 

„Mi-a luat-o altcineva înainte. Desigur, şnapanul de 
Mihăilă.“ 

Înjură şi îşi repezi piciorul cu sete în trupul neînsufleţit. 


« 


„Doamne, Dumnezeule, ajută-mă 


Arhitecta Monica Ciuvăâţ abia se ţinea pe picioare. Făcu 
câţiva paşi, lovindu-se de mobile. 

Trecu în dormitorul lui Olaru şi începu să tragă de 
sertare. 

Pe zidul alb, silueta Monicăi Ciuvăţ se contura perfect. În 
spatele draperiei cineva abia îşi stăpânea răsuflarea. 


Mircea Gheorghiu scoase cărţile din rafturi. Zece, 
douăzeci... 

„Hm! E o tâmpenie! Sunt mii de volume... Totuşi trebuie 
să încerc...“ 


Eleonora Olaru apăsă pe comutator. Biroul se umplu de 
lumină. Din spate o mână îi astupă gura. „Aşa trebuie să fie 
sfârşitul.“ 


„Dacă nu izbutesc, dacă totul a fost degeaba, mă 
sinucid.“ 

Hotărâre de gheaţă, lucidă, definitivă, care-i aduse 
liniştea. O linişte binefăcătoare, caldă, ca un soare obosit, 
asfinţind dulce peste lanuri pline de rod. 

Pe obrazul lui Mircea Gheorghiu somnul desena un 
zâmbet şi o lacrimă. 


Maiorul Cristea - înalt, subţire, cu lodenul pe umeri - 
privea în jurul lui. Drumul până la Tâncăbeşti fusese o 
pacoste şi acum îi era frig în casa asta cu odăi înalte. 

La biroul victimei, locotenentul Drăgan scria de zor într- 
un carnet. Notaţii mute pentru ochii lui Cristea, căruia nu-i 
trecuse niciodată prin minte să se ocupe de stenografie. 

Tânăr în meserie, Drăgan întocmea tot felul de fişe 
pentru uz personal, cataloga rigid, operând doar cu valori 
absolute. Concluziile erau logice, dar cu acel ceva inerent 
rigid şi artificial, care transformă un anuar statistic într-un 
buletin pur informativ. 

„Poţi, desigur, îi spusese locotenentului, să-mi calculezi 
cât oţel revine pe cap de locuitor, dar nu cât oţel consumă, 
practic, Popescu, să zicem. lar noi avem de-a face cu 
Popeşti. Trebuie redusă scara. Şi-atunci, fatal, te ciocneşti 
de amănunte care n-au nimic de-a face cu statistica...“ 

O durere surdă i se cuibări în coşul pieptului. Îl apăsă cu 
amândouă mâinile. 

— Dar ştiu că s-a umblat pe-aici nu glumă! observă 
maiorul. 

Aluneca pe lângă mobile, astâmpărându-şi un zâmbet 
vag. 

— Poftiţi? 

— Spuneam că s-a umblat. Urme peste tot, cărţile vraişte, 
sertarele forţate... 

— Băieţii au luat toate amprentele. Peste câteva ceasuri, 
cel mai târziu mâine, vom afla rezultatul. 

— Crezi că sunt interesante? 

— Ce anume? 

— Amprentele astea... 

Drăgan îşi încruntă sprâncenele blonde. Avea o faţă 
pătrată, maxilare puternice şi ochi albaştri, reci, în general 
un chip pe care nu ţi-l poţi imagina fără ochelari cu ramă 
subţire, metalică. Spuse, abia mişcându-şi buzele: 

— Gândesc că ne-ar putea sugera cel puţin un crâmpei 
din filmul nopţii. 


Cristea zâmbi: 

— Mai puţin decât am deduce singuri. Mult mai puţin. Că 
s-a căutat ceva, e limpede. Putem conchide lesne din 
aspectul general al încăperii, ca să nu mai vorbim de cele 
câteva detalii semnificative: urma unei brichete pe 
marginea prăfuită a scrinului. A acţionat o femeie. Unghiile 
lungi au desenat nişte virguliţe, arcuri de cerc care 
aureolează amprenta ovală a brichetei. Pe pereţi varul a 
fost şters la o înălţime de circa un metru şaptezeci. Deci un 
bărbat foarte înalt, presupun, s-a ascuns în acest unghi al 
bibliotecii. Tencuiala căzută pe parchet certifică o acţiune 
recentă. Şi exemple mai sunt. 

Locotenentul se apropie de zid. 

— Da, urma e vizibilă. Dar calificaţi o persoană de un 
metru şaptezeci ca foarte înaltă? 

— Dragul meu, când stai sprijinit de un perete, îl atingi 
cu omoplaţii, eventual cu umerii. Adaugă, deci, circa 
douăzeci de centimetri gâtul şi capul. Nu, nu acolo. Pe 
dreapta! Supraveghea uşa. 

Drăgan făcu repede o schiţă. 

— Putem presupune că s-a tras din unghiul ăsta. 

— Cu alte cuvinte, omul rezemat de zid şi ucigaşul ar fi 
una şi aceeaşi persoană. 

— Exact. 

— În nici un caz. Asasinul se afla în faţa biroului, sprijinit 
de bibliotecă. Glonţul a plecat perpendicular pe ţintă. Izbit 
în frunte, avocatul a căzut pe spate. 

— Dacă îmi permiteţi... 

— Te rog, te rog! 

— De ce n-am presupune că Olaru tocmai întorsese capul 
atras de un zgomot oarecare? 

— Pentru că primind astfel şocul, trupul trebuia să 
alunece pe unul din braţele fotoliului. Oftă: Din păcate, 
raţionamentul nu prea stă în picioare. Nici un raţionament 
în sensul ăsta. La urma urmei cine mă poate asigura că din 


momentul crimei, până la sosirea noastră, cadavrul nu a 
fost atins? 

— Mda... 

Maiorul îşi roti privirea: 

— Aici s-a câutat ceva. Acel ceva care ne interesează şi 
are importanţă. 

Îl întrerupse ţârâitul telefonului. Cristea întinse mâna. 

— Da... 

Glasul procurorului răzbătea slab: 

— „.„„Ne-am împotmolit la Otopeni... Te aud greu... Preiei 
ancheta... 

Apoi nu se mai auzi nimic. 

Viscolul izbea cu pumnii în ferestre. Lemnăria veche 
gemea sub îmbrăţişarea furtunii. Departe, zările trudeau 
din greu să răzbată prin vârtejurile de zăpadă ridicate de 
vânt. 


Capitolul III 


ROADELE ŞANTAJULUI 


Eieonora Olaru se opri lângă bibliotecă. Avea o modestie 


în care maiorul Cristea desluşi dorinţa constantă de-a trece 
neobservată, repulsia omului delicat de-a deranja printr-o 
prezenţă stridentă. Femeia improvizase un doliu decent. 
Rochia neagră îi accentua paloarea obrajilor scobiţi. Părea 
bolnavă şi fragilă. 

— Am venit să iau o carte. 

Scoase un volum greu din bibliotecă şi dădu să iasă. 
Maiorul Cristea îi zâmbi: 

— Vreţi să luaţi puţin loc? Adăugă: Mi se pare ciudat că 
trebuie să fac oficii de gazdă la dumneavoastră în casă. 

Bătrâna îl privi limpede în ochi. 

— Nu-i casa mea, oricum, merit mustrarea. Nu v-am 
oferit nici măcar o cafea. 

Maiorul, sincer încurcat, încercă să depăşească 
momentul, emițând scuze şi amabilităţi de circumstanţă: 

— Din câte am înţeles sunteţi sora defunctului. Locuiţi 
împreună? 

— Da. După moartea părinţilor, Virgil m-a luat pe lângă 
el. Zâmbi: Am îmbătrânit amândoi... El n-a vrut să se 
însoare, mie nu mi-a permis sănătatea să înjghebez un 
cămin. Vila însă îi aparţine. A cumpărat-o înainte de război. 
Ştiţi cum era atunci. Dintr-un proces îţi luai o casă. 


Cunoaşteţi probabil imobilul stil Brâncovenesc de pe 
Zalomit... 

— Lângă Cişmigiu. Îl cunosc. 

— L-a câştigat Istrate Micescu ca onorariu într-un proces 
care făcuse vâlvă... Noi am rămas la Tâncăbeşti. Linişte, aer 
curat... 

— Profesional vorbind, nu-l dezavantaja pe fratele 
dumneavoastră? Clienţii sunt comozi, nu se prea 
deplasează şi chiar din punctul lui de vedere mi se pare ne 
la îndemână. 

— Avea un birou pe Splaiul Unirii, chiar vizavi de 
Tribunal. Dormea acolo când se strica vremea, ori era prea 
ocupat. În acelaşi apartament locuieşte şi Henry Dima. 

Cristea îşi încruntă sprâncenele: 

— Henry Dima? 

— Prietenul lui Virgil, de fapt, prietenul casei. Vine des la 
noi. Vara stă cu săptămânile. 

— Azi-noapte a dormit aici? 

Femeia înclină capul. Părea să-şi domine cu mult curaj 
durerea. N-o trăda decât tremurul nervos al mâinilor pe 
care încerca să-l stăpânească frământând coperţile 
volumului din poală. 

— Văd că încă nu s-a sculat. 

— Fireşte, după tevatura de azi-noapte, s-o fi culcat 
târziu. 

— Azi-noapte Henry nu s-a trezit... 

— Cum e posibil? Maiorul îşi duse mâna la piept. 
Dumneavoastră aţi auzit detunătura din hol, iar el, la câţiva 
metri doar, nu s-a trezit? 

— Dima e beteag, domnule maior. Foloseşte un aparat 
acustic, pe care desigur în timpul somnului îl scoate. 

— Înţeleg... Fără îndoială, v-aţi dat seama că asasinul 
fratelui dumneavoastră este unul din cei şapte oaspeţi 
găzduiţi în casă. Bănuiţi pe cineva? Nu trebuie să vă 
consideraţi angajată cu nimic şi nici să nu vă gândiţi la 


eventuale consecinţe. Nu comentăm opiniile. [in foarte 
mult să cunosc punctul dumneavoastră de vedere. 

Bătrâna clipi din genele decolorate. 

— M-aţi pus în mare dificultate, domnule maior. Sunt toţi 
prieteni vechi de-ai lui Virgil. Unii foşti clienţi, cu alţii se 
cunoaşte din tinereţe. Fratele meu era un om sociabil, nu se 
simţea bine fără lume. S-a statornicit obiceiul să se 
întâlnească aici, evident, cel puţin o dată pe săptămână. 
Sâmbăta. Îi consideram oaspeţi permanenţi, de-ai casei, 
cum s-ar zice. Nimeni n-a bătut vreodată la uşa noastră 
degeaba. Ospitalitate, consilii juridice, bani pe care Virgil - 
zâmbi - nu-i mai reclama niciodată... Desigur, sunt oameni, 
au şi ei păcate, însă n-aş putea învinui pe nimeni cu 
conştiinţa împăcată. 

— Aşadar, conchise maiorul Cristea, mobilul asasinării 
avocatului Olaru vi se pare foarte bine camuflat. Un fapt 
însă rămâne cert. Oaspeţii dumneavoastră au căutat ceva. 

Maiorul arătă dezordinea încăperii. Eleonora Olaru privi 
peste umărul lui. Şopti: 

— Aveţi dreptate. Azi-noapte am intrat în birou. Am vrut 
să aprind o lumânare, după datină. Am întors comutatorul. 
Cineva, pe la spate, mi-a astupat gura şi a încercat să mă 
stranguleze. Când mi-am revenit, era întuneric. 

Cristea observă urmele vinete de pe gâtul bătrânei. 

— Ce credeţi că s-a căutat? 

— Ştiu eu, domnule maior... Dacă erau de altă condiţie, 
puteam bănui că au vrut să jefuiască. Dar oamenii ăştia nu 
sunt nişte borfaşi. 

— Nu v-a atras nimic atenţia înainte sau după comiterea 
crimei? 

Eleonora Olaru îşi strânse şalul. Ezită un timp, apoi 
spuse: 

— Ar fi ceva, un amănunt. Pe moment, n-am acordat 
importanţă, dar acum mi se pare ciudat. Aseară, după ce 
fratele meu s-a retras, ceilalţi au mai rămas la un păhărel 
de coniac. Luigi Stratian a descoperit atunci o scrisoare. 


— Ce fel de scrisoare? 

— Câteva materiale pentru o revistă literară din Capitală. 
Fratele meu scria versuri, dar, în sfârşit, nu se prea 
publicau. Luigi Stratian a citit numele destinatarului: 
Vladimir Dumitraşcu. Explică: Pseudonimul de care uza 
Virgil. 

— Şi? 

— Când l-a pronunţat, pe feţele tuturor s-a aşternut 
groaza. Da, ăsta e termenul. O groază care le descompunea 
chipurile. După aceea s-a depăşit momentul şi au urcat în 
odăile lor. 

— Aveţi cumva scrisoarea aceea? 

— Desigur, făcu Eleonora Olaru nedumerită. A rămas jos, 
pe masă. Am văzut-o acum câteva minute. 

Maiorul Cristea se întoarse spre locotenentul Drăgan: 

— Eşti amabil s-o aduci? 

Bătrâna tresări şi scoase o mică exclamaţie. Nu-l văzuse 
pe locotenent. Se ridică, ţinând volumul la subsuoară. 

Maiorul descifră autorul: Hegel. Titlul era scris cu 
caractere gotice. 

— Vorbiţi germana? 

Femeia îşi azvârli capul pe spate: 

— Am două licenţe, domnule maior. N-am putut profesa 
din pricina sănătăţii. 

— Încerc o admiraţie vecină cu invidia faţă de poligloţi. 

Locotenentul apăru în cadrul uşii: 

— Scrisoarea a dispărut. 


XXX 


Îndată ce rămaseră singuri, maiorul se întoarse spre 
fereastră. Îşi lipi fruntea de geamul rece, privind urgia de 
afară. 

— Vladimir Dumitraşcu. Se pare că aici e cheia întregii 
enigme. 


La cealaltă extremitate a încăperii, locotenentul Drăgan 
nota conştiincios în carnet declaraţia bătrânei. 

— Da. Aşa s-ar părea... Cert e un lucru. Cel puţin din 
punctul de vedere al unuia din musafiri şi, când spun asta, 
mă gândesc la asasin, conţinutul scrisorii era de maximă 
importanţă. 

Maiorul îşi sprijini coatele de pervaz. 

— Conţinutul? 

— Desigur. Altminteri cum să-mi explic dispariţia plicului? 
Corelaţia dintre existenţa scrisorii şi moartea avocatului 
este evidentă. 

— Eu aş opina pentru altă corelaţie. Hai să vedem cum s- 
au petrecut lucrurile aseară. Prietenii familiei Olaru îşi 
petrec de regulă sâmbăta la Tâncăbeşti. Deodată cineva 
descoperă că gazda are un pseudonim - Vladimir 
Dumitraşcu - şi stupefiat comunică faptul celorlalţi. 
Urmarea? Pe chipurile invitaţilor - după cum declară sora 
victimei - se aşterne groaza. Groaza! Ce i-a îngrozit? 
Scrisoarea sau pseudonimul? 

— Pseudonimul, fireşte. 

— Perfect. Asta înseamnă că musafirii au avut o revelaţie 
înspăimântătoare. Avocatul duce o existenţă dublă. Olaru 
este prietenul dezinteresat şi agreabil, dovadă că e căutat 
în mod constant, iar Vladimir Dumitraşcu, cealaltă ipostază 
a viitoarei victime, omul capabil să stârnească groaza. 

— Încep să înţeleg. 

— Câteva minute mai târziu, bătrânul moare. Se pune 
întrebarea: de ce a fost ucis? Din răzbunare, pentru că 
avocatul le-a trădat prietenia, sau pentru că moartea lui era 
dezirabilă? 

— În ce sens? 

Maiorul îşi aţinti privirea undeva departe, în vâltoarea de 
afară. 

— În ce sens poţi îngrozi pe cineva? 


XXX 


Luigi Stratian apăsă pe clanţă. Uşa se deschise fără 
zgomot. În odaie nu era nimeni. Cercetă precaut coridorul, 
apoi se apropie de pat. Blana şi poşeta doctoriţei se aflau 
alături. Ezită un timp şi în cele din urmă strecură scrisoarea 
sub saltea. 


XXX 


Maiorul Cristea privi intrigat fotoliul victimei. Pielea era 
roasă şi pe alocuri sfâşiată. Braţele fuseseră cârpite 
neîndemânatic cu pânză de sac. Se aplecă, cercetând o 
gaură astupată cu grijă la extremitatea de sus a spătarului. 
Cineva lipise un petic din acelaşi material, de mărimea unei 
monede. 

Cristea încercă cu unghia şi peticul se desprinse uşor. 

— A fost lipit de curând. 

Investigă gaura cu degetul mic, apoi mânat de un gând 
îşi desfăcu briceagul, tăind atent cusătura tapiţeriei. 
Scormoni încet zegrasul şi extrase din scheletul de lemn un 
glonte. 

Drăgan se interesă fără să-şi ascundă uimirea: 

— Cum l-aţi descoperit? 

— Simplu. Când, din cauza uzurii, pielea unui fotoliu e 
pur şi simplu distrusă şi numai o singură gaură - mai mică 
decât celelalte - este reparată, chestiunea dă de bănuit. 
Prima greşală şi sperăm că nu ultima... Ridică glontele la 
înălţimea ochilor. Acelaşi calibru cu cel care l-a ucis pe 
Olaru. 

— 9 mm. Lungimea glontelui 11,4 mm. Înseamnă că s-a 
tras cu un pistolet Beretta model 1932, sau Astra, observă 
competent locotenentul. 

— Şi că cineva, din motive care îmi scapă, a încercat să 
ascundă existenţa celui de-al doilea glonte. Gândeşte-te la 


lucrul ăsta! 


Maiorul Cristea cobori treptele, mângâind balustrada 
lustruită. 

— Am discutat cu paznicul de la depozit, raportă 
locotenentul. Declaraţia lui coincide perfect cu a Eleonorei 
Olaru. Bătrâna n-avea ţigări. L-a chemat înăutru şi i-a servit 
ceva tare. Îl omeneşte mereu. Exact în acest moment au 
auzit împuşcătura. 

— Împuşcătura?! 

— Da. Închipuiţi-vă, pretinde că a auzit o singură 
împuşcătură. 

— Ciudat! Şi? 

— S-au repezit pe scări. Peste capetele celorlalţi au văzut 
victima căzută la pământ. 

Rămaseră pentru o fracțiune de secundă ţintuiţi locului. 
Şapte perechi de ochi îi priveau intens. 

„Doamne Dumnezeule, ajută-mă!“ imploră Monica 
Ciuvăţ, ţinând strânse buzele palide. 

Inginerul Mihăilă luase expresia aceea caracteristică, de 
animal hăituit, pe care Şerban nu i-o ştia. Maxilarele îi 
jucau. Întinse mâna după ţigări. 

„Nu mi-ar păsa... Nu mi-ar păsa deloc...“ 

Surprinse ochii băiatului de-o curiozitate insuportabilă. 
Pentru prima oară îl simţea povară şi chipul i se întunecă. 

Luigi Stratian îşi mângâie obrazul plin. 

„Nu par cine ştie ce presarii ăştia... În fond, totdeauna m- 
am descurcat. Să nu exagerăm.“ 

Mircea Gheorghiu zâmbea. Avea o lumină ciudată în ochi, 
ceva de iluminat. Se simţea la hotarul vieţii calm, lucid. 

„Ce înseamnă în faţa veşniciei treizeci sau o sută de ani? 
Ce înseamnă cincizeci de ani în istorie?“ 


Îşi văzu îngropăciunea şi-i dădură lacrimile. Trupul, 
carnea, oasele, trăsăturile astupate de câţiva metri cubi de 
pământ. Trupul devenit obiect. 

Henry Dima îşi fixă aparatul acustic în urechea mare, 
depărtată ca o aripă de liliac. 

„Cel în vârstă pare delicat, plin de bun simţ... Celălalt e 
tânăr, prea tânăr...“ 

Alexandra Macarie scoase o exclamaţie uşoară. Mihăilă 
se întoarse brusc. „Ce-i cu ea?! Ştia să se stăpânească mai 
bine.“ 

Maiorul Cristea se uită la doctoriţă. Tresări brusc şi se 
apropie, zâmbind luminos. Se înclină reverenţios şi-i sărută 
mâna întinsă: 

— Dumneata?! Cu adevărat dumneata? 

Alexandra râdea nervos. Locotenentul Drăgan inventarie 
grupul dintr-o privire. Te gândeai fără să vrei la peisaje de 
argint, limpezi, cu pinguini şi urşi albi. Toate îngheţate. 


Capitolul IV 


TATONĂRI 


Viscolul izbea obloanele de ziduri. Vârtejuri lungi, cu 


forme ciudate, se înălţau sus deasupra acoperişului, 
sfredelind cerul opac. Scârţăitul jalnic al portiţei devenise o 
obsesie. 

Monica Ciuvăţ îşi vâri adânc degetele în urechi. „De-ar 
înceta! De-ar înceta odată!“ 


XXX 


„Fantastică întâmplare... Preferam să ţin piept unui 
regiment de poliţişti, dar nu lui. Deşi... Nu, e o prostie. N-o 
să accepte niciodată.“ 

Alexandra clătină din cap, învăluindu-l într-o privire 
caldă. 

— Mi se pare atât de ciudat să te întâlnesc aici... 

Maiorul Cristea încercă o strângere de inimă. 

„Aş vrea tare mult să nu-i pot reproşa nimic. Eu sau 
oricare altul în locul meu...“ 

Stăteau în hol. Ceilalţi se risipiseră prin casă. Rezemat de 
fereastră, locotenentul Drăgan scria ca de obicei în carnet. 

Cristea îşi încălzea mâinile la focul molcom. Părea foarte 
şubred şi doctoriţa îl cântări profesional. 


— Există modalităţi mult mai comode de a te sinucide. 
Dacă chestiunea te interesează, îţi stau la dispoziţie. 

Maiorul râse domol: 

— Hotărâsem să ţin seama de recomandarea medicilor. 
Într-o dimineaţă însă, în convalescenţă, am trecut prin 
Cişmigiu... Primele zile de mai cu lalele şi cireşi japonezi. 
Rozul acela delirant... Perechi, puşti care aleargă după cerc 
sau răstoarnă cozonaci de nisip, pensionari... 

Cristea se întrerupse. Flăcările îi aruncau pe obraz 
umbre nestatornice. 

— Şi? 

— Mai ales pensionari, oftă maiorul. În plin soare, cu 
bastonul ori plasa de iaurt între picioare şi zaharina în 
buzunarul de la vestă. 

— Şi? se încăpăţână Alexandra. 

— Şi cam atât... Nu-i de ajuns? 

Râdea fermecător, cu faţa dintr-o dată tânără, iar 
doctoriţa îşi zise că probabil aşa arătase cândva. 

— N-ai decât să eviţi Cişmigiul dacă-ţi provoacă alergie. 

Cristea se răsuci în fotoliu. 

— Pescuitul mă plictiseşte, n-am pasiuni filatelice şi în 
general vocaţie de colecţionar. Intrigile din bloc mă lasă 
rece. Un post de administrator mi s-ar părea o calamitate, 
iar matineele, din nefericire, au haz doar când chiuleşti de 
la teză. 

Locotenentul îşi ridică ochii. Cei doi discutau amical, 
oameni care nu s-au văzut de mult şi se bucură sincer şi 
reciproc de prezenţa celuilalt. Căminul, ceştile de cafea 
creau o impresie de intimitate, de agreabil. Atmosfera îl 
irita vag pe Drăgan, ca orice fenomen care nu se supune 
unor canoane considerate axiomatice. Din punctul lui de 
vedere, ancheta presupunea cu totul alte jaloane. 

Cristea îi înregistră privirea şi surâse: 

„Băiatul ăsta e dintre cei cărora le place să stea pe 
scaune incomode, chiar dacă au de unde alege. N-ar fio 
dramă, dar, automat, se simt şi ceilalţi prost.“ 


— De altfel, m-am înzdrăvenit, reluă maiorul. Când se 
strică vremea, mă mai supără. Îşi duse reflex mâna la piept. 
Dar nu mi-ai spus nimic de dumneata. Ce mai faci? Sunt 
cinci ani de când nu ne-am văzut. 

Alexandra îşi îndreptă trupul subţire. Avea chipul tras, 
privirea mai dură, dar în general rămăsese aceeaşi femeie 
frumoasă cum o cunoscuse maiorul. 

— Nu ştiu ce ţi-aş fi răspuns aseară... Acum... Oftă: Îmi 
pare rău de Virgil. A fost un om admirabil. 

— Îl cunoşti de mult? 

— De vreo cinci ani. Este - avu un gest de resemnare - în 
sfârşit, era un avocat excelent. Cândva i-am solicitat 
serviciile într-o anumită problemă. Apoi ne-am împrietenit. 
Oameni ca el sunt rari: şarmant, generos, plin de fantezie. 
O inepuizabilă mină de fantezie. 

Trăsăturile i se înăspriseră. Închise ochii, încercând să-şi 
amintească ce a făcut înainte de-a intra la el în birou, dar 
imaginea cadavrului prăbuşit în fotoliu le întuneca pe 
celelalte. 

„O bestie! Coş de gunoi! Imaculatele lui cămăşi albe... 
Duzinele de cravate... Surâsul, amestec de miere şi curara. 
Şi totuşi n-am curmat vizitele. Există undeva, prin 
Amazoane parcă, o broască respingătoare care te atrage 
prin mirosul ei...“ 

Întredeschise pleoapele. Cristea o privea intens. 

„Acum începe greul.“ 

— Într-adevăr, făcu distrat maiorul, un om înzestrat cu o 
deosebită fantezie. Vă vedeaţi des? 

— În fiecare săptămână. Sâmbăta. S-a statornicit obiceiul 
ca sâmbăta seara să facem un bridge. Strâmbă 
imperceptibil din buze: Frica de singurătate ne determină 
să colecţionăm deprinderi inofensive, care treptat se 
transformă în vicii. 

— Frica de singurătate? 

— Ce te surprinde? Nu mai am şaisprezece ani să tremur 
de fericire la gândul că diseară mă întâlnesc cu un băiat. La 


urma urmei, solitar poţi fi şi la braţ cu nevasta. Nouăzeci şi 
nouă la sută din căsnicii poartă pecetea plictiselii. Odată 
epuizat subiectul economiilor cotidiene, al menu-ului pentru 
a doua zi, relatarea cancanurilor - „Marie-Jeanne a intrat în 
câmpul muncii, ţi-ai fi închipuit?“ - se aşterne tăcerea. 
Tăcerea jalnică, aprioric acceptată, căci, dacă în societate 
facem eforturi s-o evităm, acasă o suportăm fără paliative, 
uitând să ne acoperim căscatul. Se ţese intimitatea în 
accepțiunea sa cea mai vulgară: obrazul neras, capotul 
mototolit, uşa de la toaletă deschisă... Pereţii devin 
apăsători, atmosfera irespirabilă. Sunt singuri. Trăiesc de 
unul singur. Şi atunci intervine telefonul salvator de la Mimi 
sau Răzvan, care la rândul lor sunt singuri şi se plictisesc de 
moarte. „Ce ziceţi, copii, facem un remmy?“ Aşa se naşte 
cercul, grupul în care ne pierdem agreabil vremea. 

— Trebuie să înţeleg că nu prietenia, ci teama de 
singurătate v-a determinat să acceptaţi invitaţia avocatului 
Olaru? 

— Prietenia... Hm! Luigi Stratian obişnuieşte să afirme că 
prietenia are ceva tulburător. De aceea ne căutăm 
parteneri care ne tulbură mai puţin. Desigur, glumeşte. În 
asemenea împrejurări, se nasc de obicei relaţii foarte 
strânse. Surâse: Se încrucişează perechile, iar numărul 
divorţurilor sporeşte. 

— Se pare că evenimentele de azi-noapte depăşesc 
oarecum obişnuinţa... 

Alexandra tăcu un timp, privind jocul molcom al flăcărilor, 
apoi ridică din umeri. 

— Viaţa nu şi-a epuizat surprizele. Tocmai atunci când te 
aştepţi mai puţin recurge la procedee de o gratuitate 
dezarmantă. 

— După părerea dumitale, deci, bătrânul a fost ucis fără 
motiv. 

— Mă gândeam la cu totul altceva. La ideea de moarte... 
Se zice că e singurul fenomen absolut perfect. Inepţii! Nu 


poate fi perfect un act reprobabil. Dar, în sfârşit, astea sunt 
chestiuni care te interesează mai puţin. 

— Spune-mi, te rog, de fapt ce s-a întâmplat aseară? 

Doctoriţa îşi lăsă capul pe spate. 

„Oare într-adevăr nu ştie nimic? Sau se preface că nu 
ştie... Cred că se preface. Exclus să nu-i fi povestit Eleonora 
incidentul cu scrisoarea...“ 

— Aseară... Nimic deosebit. Am făcut două partide de 
bridge, am bârfit niţel, apoi s-a pornit viscolul. Virgil ne-a 
invitat să rămânem peste noapte. Pe la nouă şi ceva a urcat 
sus. Avea de lucru. Jumătate de oră mai târziu ne-am culcat 
şi noi. Ce a urmat, ştii... 

— La un moment dat ai auzit împuşcăturile... 

— Împuşcăturile? De unde-ai mai scos-o? N-a fost decât 
una singură. 

— Sigur?  Gândeşte-te bine, Alexandra! E foarte 
important pentru mine. 

— Categoric! Îmi amintesc precis. S-a auzit un foc de 
armă. Unul singur. Nu, te rog să nu mă întrebi dacă 
bănuiesc pe cineva. De obicei asta-i întrebarea care se 
pune. Nu mă întreba, pentru că n-am să-ţi răspund. 

— De ce? 

— “Ţin mult la oamenii aceştia, şi, crede-mă, mi-ar fi foarte 
greu, aproape imposibil să gândesc rău despre ei. 

— Şi totuşi... 

— Ştiu, ucigaşul e unul din noi. Asta ai vrut să spui. 

— Atunci? 

— Pe cine să bănuiesc? Inginerul Mihăilă este un om 
integru, de-o moralitate ireproşabilă, care îşi adoră băiatul. 
Nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu nevasta-sa, oricum, ceva s- 
a întâmplat. Este genul de om cu care mi-ar place să joc în 
aceeaşi echipă, în sensul pur al expresiei, fireşte. Conduce o 
fabrică naţionalizată recent. O funcţie de răspundere care îl 
solicită foarte mult. Luigi... Începu să râdă: Luigi! Trebuie 
să-l iei aşa cum e. Un ştrengar cu tâmplele cărunte, 
incapabil să treacă pe lângă o femeie fără să-şi bombeze 


pectoralii. La şaizeci de ani, se crede încă irezistibil şi poate 
nu la modul gratuit. 

— Cu ce se ocupă? 

— Regizează spectacole de revistă. Pare surprinzător 
dacă ne gândim la gabaritul actual, totuşi cu ani în urmă a 
fost balerin. Un balerin bine cotat. Despre Gheorghiu ce să- 
ţi spun? E un băiat admirabil, îndrăgostit înduioşător de 
nevasta-sa. Luigi pariază că ar fi vorba de o dereglare 
glandulară. Oricum, trebuie să recunoşti, constituie o 
excepţie... Monica Ciuvăţ este, dacă vrei, copilul nostru 
preferat. Pe cine să bănuiesc? 

Arunca vorbele fără convingere, ca şi cum ar fi vrut să 
scape de ele şi maiorul se întreba de ce o face. 

„Oamenii ăştia îi sunt profund dezagreabili. Am văzut 
cum îi privea...“ 

— Poate că ai dreptate, observă Cristea. Cam aşa judecă 
şi doamna Olaru, deşi nu mi s-a părut că s-ar da în vânt 
după musafirii fratelui ei. E o femeie interesantă. 

— Cine? 

— Eleonora. 

Doctoriţa clătină din cap evaziv: 

— Mai degrabă ciudată. Sunt incapabilă să-mi dau seama 
ce gândeşte. 

— Crezi că e un cusur? 

— O, nu, râse Alexandra, desigur că nu. Dar o astfel de 
prezenţă în general te stânjeneşte, te îngrijorează. 

Stratian îi spune La donna vestida. E întotdeauna bine 
închisă la gât... 

Pentru o clipă figura doctoriţei păru să se crispeze. Mai 
mult o impresie, căci, concomitent aproape, chipul alb îşi 
redobândi limpezimea. O bucată de marmură splendid 
dăltuită. 

— De altfel, toţi cei care l-au cunoscut pe Olaru i-au 
rămas credincioşi, reluă Alexandra. 

— Erai la curent cu preocupările lui literare? Mi s-a 
pomenit despre nişte poezii. 


Doctoriţa zâmbi condescendent. 

— N-am ştiut nimic. Avocatul nu era ceea ce s-ar putea 
numi un tip modest, dar avea groază de ridicol. Cred că 
acesta e motivul pentru care a fost atât de discret. Cum ai 
răzbătut până aici? 

— O maşină specială... Un chin! spuse Cristea pe 
gânduri. Pe el îl înţeleg perfect. 

— El? 

— Mă gândeam la Olaru. N-am înţeles însă reacţia 
amicilor când au aflat cu ce se îndeletniceşte în timpul liber. 
Soră-sa îmi spunea că au fost literalmente cuprinşi de 
groază. 

Alexandra râse nervos. 

— Şi eu? 

— Nu, dumneata nu, răspunse maiorul, privind-o deschis 
în ochi. 

— Tot e ceva... Îşi aranjă mecanic părul. Cine ştie ce i s-o 
fi năzărit Eleonorei. Oftă: Mă întreb ce are telefonul. Nu 
face legătura... 

— Crezi că preocupările, hai să zicem, literare, ale 
avocatului erau de natură să-i îngrijoreze pe prietenii 
dumitale? 

— Da de unde! Probabil că băieţii au mimat stupefacţia. 
Ştii cum se întâmplă în situaţii din astea. Când un om la 
şaizeci de ani se apucă de versuri, fără să vrei începi să 
zâmbeşti. Dacă relaţiile sunt amicale, îţi îngădui să râzi cu 
gura până la urechi, să comentezi. 

— Eleonora spunea că nimeni n-a scos o vorbă. Aproape 
că s-au înspăimântat. 

— Uite ce se întâmplă! Alexandra abordase un aer 
profesional. Eleonora - ţi-o spun în calitate de medic - este 
la vârsta critică. La această epocă, tulburările psihice sunt 
foarte frecvente, variind ca formă şi intensitate de la individ 
la individ. Ipohondrie, avariţie, bigotism, nimfomanie la cele 
care au fost frigide şi uneori chiar simptome de nebunie 
blândă. Nu afirm că Eleonora ar avea halucinaţii, dar e 


departe de-a fi cel mai preţios martor al dumitale. Ia-o ca 
un sfat, dacă vrei! 

— E un aspect la care nu m-am gândit. S-ar putea să ai 
dreptate. 

— Matematic! Se uită pe fereastră. Idioată vreme... 

— Bătrâna încerca oarecari temeri vizavi de starea 
domnişoarei Ciuvăţ, mai ales. Fata e plăpândă, iar povestea 
cu scrisoarea se pare că a şocat-o în mod deosebit. Sper că 
s-a simţit mai bine după calmantul administrat de 
dumneata. 

Alexandra ridică impacientată din umeri. 

— Monica ia deseori tranchilizante. E în stare să-ţi facă o 
criză pentru cel mai mic fleac care i se pare că o vexează. 
Altminteri e un om excelent. Şi arată foarte bine. Zâmbi. 
Adaugă şi atu-ul vârstei şi-ai să înţelegi de ce trec pe planul 
doi. 

— Era, dacă nu mă înşel, lângă dumneata. 

— Când? 

— Aseară. Stratian a ridicat plicul de pe masă şi a citit cu 
glas tare numele expeditorului. 

— Probabil. Nu-mi amintesc. Spune-mi, te rog, crezi că 
există vreo şansă să plecăm? Nu de alta, dar mâine sunt de 
gardă. 

— Mă întreb totuşi - Cristea aşteptă să ardă chibritul 
până la capăt, apoi strivi lemnul carbonizat - mă întreb în 
ce a constat surpriza? Ce părea extraordinar? Faptul că 
Olaru cocheta cu posteritatea? Secretul preocupărilor sau 
pseudonimul? Şi ce anume în legătură cu pseudonimul? 
Maiorul părea să reflecteze cu glas tare, făcând abstracţie 
de prezenţa doctoriţei. A şocat ideea de pseudonim, ori 
numele, având eventual rezonanţe speciale, semnificaţie 
pentru ceilalţi... 

Doctoriţa îl măsură cu ochii subţiaţi. 

— Ştii ceva? Acuma am înţeles de ce meseria asta îţi 
place. Este însăşi raţiunea dumitale de a exista. La urma 


urmelor, vânătoarea este o pasiune. Ceea ce profesezi 
dumneata este infinit mai captivant. 

Cristea zâmbi îngăduitor. 

— Vrei să spui că vânez oameni. Posibil... Francezii 
consideră că cele mai îngrozitoare lucruri pot fi formulate 
elegant. Dar, dezvoltând ideea până la capăt, aş afirma că, 
şi invers, fenomenele cele mai înălţătoare, profund umane 
pot fi tendenţios prezentate. Într-o viziune, pictorul e artist, 
în alta un zugrav. Pentru un vindecat, chirurgul a avut o 
mână de aur, pentru celălalt e un măcelar. le rog să mă 
crezi că nu mi-am îngăduit nici o aluzie. Discutăm la modul 
cel mai general. În felul ăsta, munca miliției poate însemna 
hinghereală sau operă de asanare socială. Chestiune de 
optică. 

— Poate. 

— În ce mă priveşte, comiţi o eroare fundamentală. 
Probabil că eu nu-mi iubesc meseria. 

Doctoriţa făcu ochii mari. 

— Ştiam că o să te surprindă. N-o iubesc... Cel puţin, nu 
sub aspectul pe care-l relevai dumneata. Clipi mărunt. Ne-a 
speriat cinematograful. Goana cu 150 la oră pe şosea după 
eternul căpcăun cu trenci şi pălăria trasă pe sprâncene ţine 
mai mult de Hollywood. Eu, cel puţin, nu port revolver, iar 
la judo şi karate am rămas „corigent“. Ceea ce nu vezi la 
cinema este coşul cu rufe murdare în care anchetatorul e 
obligat să  răscolească.  Josnicie,  obscenităţi, sadism, 
atrocități  - polițistul parcurge întreaga gamă a 
decreptitudinii umane la tonalităţile cele mai stridente. 
Incestul, de exemplu, se judecă în şedinţă secretă, tocmai 
dintr-o decenţă a instanţei faţă de public. Dosarul însă eu l- 
am alcătuit. Cu lucrurile acestea nu te obişnuieşti niciodată. 
Poate că elementul surpriză se consumă, dar gustul amar 
rămâne. Şi e bine că-i aşa. Altminteri, am deveni manechine 
în uniformă. 

— Şi totuşi o faci cu pasiune. 


— Te înşeli. Pasionant, dacă vrei, e altceva: lupta la 
nivelul inteligenţelor. De pildă, am de-a face cu un om 
foarte deştept, peste media obişnuită, să zicem. Stăm de 
vorbă împreună şi brusc îmi dau seama că minte. Gândeşte- 
te la oscilaţiile sensibile ale unui seismograf: un accent, o 
privire, o crispare a degetelor. Deşi totul e perfect, logic, 
verosimil, omul evoluează într-un climat fals. Ascunde ceva 
şi depune eforturi subtile pentru a mă determina să-i 
ingerez varianta, să ocolesc momentul-cheie. 

Alexandra îşi duse mâinile la tâmple. La Veneţia se urcase 
în Campanella. Era ora 12 şi clopotul începuse să bată. Îşi 
astupase urechile, dar zgomotul asurzitor pătrundea prin 
palme, îi izbea dureros timpanele. Acum auzea acelaşi 
clopot. Îi sfâşie creierii. 

„Omul ăsta o să afle adevărul.“ 

Ridică ochii şi întâlni privirea maiorului. Clipe lungi, în 
care totul pare să se fi oprit: timpul, inima, vântul. Viaţa s-a 
adunat în două perechi de ochi. 

Cristea întrebă, abia mişcându-şi buzele: 

— De când te şantajează Olaru? 


Capitolul V 


DIGRESIUNILE MAIORULUI CRISTEA 


Luigi Stratian înainta cu greu. Viscolul blocase şoseaua. 


În dreptul magazinului universal, sătenii înarmaţi cu tot 
felul de lopeţi trudeau să înlăture nămeţii. 

În localul poştei, telefonista aruncă o privire anonimă 
spre Stratian şi continuă fără să se sinchisească: 

— „Pe urmă, a dat-o pe drojdie. Cu halba turna în el 
Sucitu. A mică jura pe sănătatea ei că n-a luat ochii din 
pământ. Ăla nu şi nu! Când a început iar muzica, odată a 
tras Ilie cuțitul. 

„Hm, făcu Stratian. Bal la Tâncăbeşti! D-asta nu era 
nimeni la miliţie azi-noapte.“ 

Tuşi discret: 

— Domnişoară... 

Fata nu-i dădu atenţie. Relată încăierarea cu lux de 
amănunte, inventarie martorii, comunică opinia primarului, 
apoi trecu la câteva considerente personale despre starea 
vremii. 

La celălalt capăt al încăperii câţiva tineri îşi încercau 
norocul la loterie. 

— Care mai pui un pol? Hai, bă, brânză în sticlă! 

În sfârşit, fata scoase căştile. Adoptă subit tonul 
profesional: 

— Ce doriţi? 


— O convorbire cu Bucureştiul. Privi în jur şi şopti: 
Gheorghe Niţulescu. 5 20 11. 

Telefonista făcu comanda. 

— 5 20 11 nu răspunde. 

— Insistaţi, domnişoară! Am o comunicare urgentă. 

După un sfert de oră, fata ridică din umeri, scoţându-şi 
căştile. 

— Îmi pare rău. Putem însă transmite comunicarea 
dumneavoastră mai târziu. 

— Da. E o idee. 

Luă o foaie de hârtie şi scrise numărul şi numele 
abonatului, apoi textul. 


Cred că trebuie să posteşti câteva zile. 
Luigi. 


Îşi frecă îngândurat bărbia: „Nu e bine!“ Şterse şi 
adăugă dedesubt: 


Astă seară, relache. 
Luigi. 


„Ce tâmpenie! M-am prostit de tot. Şi un copil ar prinde 
figura.“ 

Rupse hârtia şi o aruncă la coş. 

— M-am răzgândit, domnişoară. Revin mai târziu. 

leşi. Din grupul jucătorilor se desprinse locotenentul 
Drăgan. Înaintă spre coşul de hârtii cu un licăr de triumf în 
privire. 


XXX 


Maiorul Cristea întoarse butucul, manevrând vătraiul cu 
voluptatea inedită a individului născut într-un apartament 


cu încălzire centrală. Lemnul ars se sfărâma, împrăştiind 
rubine incandescente. 

Inginerul Mihăilă îl observă liniştit. Era imposibil să-ţi dai 
seama de adevărata lui stare de spirit. Înregistrai o 
prezenţă şi atât. 

Maiorul zâmbi. Celălalt continua să-l privească. Nu fix, 
impertinent, angajând un duel al ochilor din care fatal 
cineva iese înfrânt, plecându-şi sau fluturând pleoapele. Era 
o privire tehnică, de studiu. 

„Un tip căruia nu-i pasă la modul cel mai sincer de ceea 
ce spun ceilalţi.“ 

Cristea ştia că astfel de oameni sunt foarte rari. Cine se 
laudă în gura mare că dispreţuieşte opinia publică minte, 
pentru că totdeauna ne interesează acut comentariile 
generate de persoana şi actele noastre. Această 
particularitate a lui Mihăilă trăda o personalitate puternică 
şi o siguranţă de sine ieşite din comun. 

— Afurisită vreme, enunţă voit plat Cristea. 

— Mda! îngână Mihăilă. 

Încercă să-l califice pe maior: flegmatic, plictisit, sau 
foarte abil? Era obişnuit cu rubrici precise, catalogări 
fulgerătoare şi îndoiala îi crea o senzaţie vagă de iritare. 

Se aşternu din nou liniştea. Într-un colţ al holului, 
locotenentul Drăgan întoarse pagina. Un foşnet uşor 
trădând prezenţa celui de-al treilea, pe care inginerul îl 
ignora. Nu întoarse capul. Clipi scurt,  atestând 
înregistrarea. 

„Are reflexe minunate“, îşi zise Cristea. Continuă pe tonul 
de conversaţie oarecare: 

— De mult n-am avut aşa o iarnă. Poate în '41, pe front. 
Te dureau ochii de frig. Vă amintiţi? 

— N-am făcut războiul, răspunse sec inginerul. 

— A, da, fireşte... Soldaţii se căptuşeau cu jurnale... 
Zâmbi. Erau foarte căutate. Unii îşi oblojeau durerile cu ele, 
măsele, degete strivite, răni de schijă. Ajunseseră un 
curativ universal. Făceau cocoloş din ziar şi-i dădeau foc 


într-o farfurie. Se prelingea un soi de suc negru. Cu el se 
doftoriceau. Personalul sanitar se sufoca... Evident, a fost şi 
viscolul din '46... 

Mihăilă îşi aprinse o ţigară, 

„Unde vrea să ajungă?“ 

Observă indiferent: 

— Acelaşi lucru îl remarca şi avocatul Olaru aseară. 

— Un om extrem de ospitalier, din câte am înţeles. 

Inginerul îşi cobori privirea. 

— Ospitalier... Cred că acesta e termenul cel mai indicat. 

Avea un glas metalic fără nuanţe, glasul omului obişnuit 
să se impună. 

— Îl cunoaşteţi de mult? .. 

— De douăzeci şi cinci de ani. 

— Cum s-ar spune, o prietenie verificată. Şi divagă: Am 
afirmat totdeauna că, odată cu isprăvirea studiilor, ceea ce 
în general coincide cu trecerea individului de la adolescent 
la adult, prieteniile se leagă mult mai greu. Mă refer, 
desigur, la sensul major al noţiunii şi nu la bune cunoştinţe, 
parteneri de table, sau „ia să vedem cu cine facem 
revelionul“. Din nefericire, au preponderență şi o seamă de 
factori, le-aş zice străini: program asemănător, domicilii 
apropiate etc. 

— Acesta ar fi aspectul comod al camaraderiei, declară 
Mihăilă. Mi se pare stupid să fiu amic cu lonescu numai 
pentru că mi-e vecin de bloc. Lipsa afinităţilor nu poate fi 
compensată de faptul că circulăm cu acelaşi lift şi plătim 
întreţinerea aceluiaşi administrator. 

Cristea se lăsă pe spatele fotoliului. Surprinse privirea 
nedumerită a locotenentului şi-i veni să râdă. 

— Desigur, desigur. Totuşi, cam aşa se întâmplă în 
general. Pe dumneavoastră v-am cunoscut în dimineaţa 
aceasta, iar cu victima n-am discutat niciodată. Rămânând 
însă în limitele mai indulgente ale impresiei, mi se pare că 
ceva nu rimează. Nu vă văd alături de Olaru, personalitate 


distinctă, dar cu de cu totul altă factură decât a 
dumneavoastră. 

— Nu înţeleg. Vă deranjează faptul că eu nu semăn cu 
Virgil? 

— Nu mă deranjează, domnule Mihăilă. Maiorul părea să- 
şi ceară scuze: Am să încerc să fiu limpede. Olaru era un 
jovial, un generos, un exploziv. Dumneavoastră sunteţi plin 
de rezerve, vă repugnă excesele sentimentale, pe care 
probabil le consideraţi lipsite de gust, o conduită 
nestăpânită vă crispează. Bănuiesc că nu sunt puţini cei 
care vă califică drept un dur, ori astfel de contraste nu 
coexistă aproape niciodată, se repudiază instinctiv. 

— Concluzia, dacă îmi permiteţi, e falsă, domnule maior. 
În primul rând, Olaru nu era un sentimental. Avea un umor 
caustic şi nu cruța pe nimeni. Cred că asta m-a atras la el în 
primul rând atunci când l-am cunoscut. lubesc oamenii care 
mă fac să râd. Jovial era într-adevăr, pentru că nimic nu i se 
părea important şi deci trecea cu uşurinţă peste plictiselile 
cotidiene, ceea ce-i asigura o bună dispoziţie egală. 
Generos... Generos! Puteţi să-i spuneţi şi aşa. În realitate, îi 
plăcea să se simtă bine. Ne amintea mereu cât îl costa pe 
bunică-su în napoleoni un dineu în restaurantele de 
prestigiu ale vremii. Un revelion cu participaţie în casa 
Olaru era ceva de neconceput. Ştia să te oblige, iar 
derutant, şi deci anulând orice gând de interes, era faptul 
că servea în situaţii în care concret şi imediat n-avea nimic 
de câştigat. Practica un soi de investiţii pe termen lung cu 
dobânzi poate întârziate, dar sigure. Vă spun lucrurile 
acestea fără cea mai mică intenţie de impietate. În totul, 
Olaru era un om agreabil la care am ţinut foarte mult, dar 
n-avea nimic dintr-un înger, aşa cum eu nu sunt durul pe 
care-l intuiaţi adineauri. 

— Şi totuşi, în prezenţa dumneavoastră, oamenii respiră 
un climat tulburător... de uşoară nelinişte. Îngrijoraţi. Ăsta 
e termenul. Unul dintre oaspeţi - inventă Cristea zâmbind - 


observa că atunci când îl priviţi simte toată Antarctica pe 
epidermă.. 

„Cretina de Monica“, calculă scurt inginerul. 

— Cred, reluă maiorul, că remarca a fost generată de o 
anumită conduită pe care v-aţi impus-o. 

Mihăilă privea focul. Tăcu multă vreme şi, când începu să 
vorbească, Cristea se simţi surprins ca în faţa unui obiect 
care glăsuieşte: 

— Detest destăinuirile, domnule maior. Aici aţi intuit bine. 
Nu i-am înţeles niciodată pe cei care, la coadă, în tren, sau 
unşi cu nămol la Carmen Sylva, cunoştinţe de jumătate de 
oră, îşi fac confidenţe de o intimitate revoltătoare. Desigur, 
în această privinţă supremaţia o deţin femeile. Nu-i 
dispreţuiesc, nu-i judec, dar scapă posibilităţii mele de 
înţelegere. Sau ei nu mă înţeleg pe mine şi în felul lor, 
desigur, au dreptate... 

Avea ceva în voce, tulbure, mai puţin sigur. Şopti: 

— Sunt un om care m-am culcat cu tuleie şi m-am trezit 
cărunt, dacă înţelegi ce vreau să spun. Dar, în sfârşit, asta-i 
altă poveste. 

În salcâmul din faţa geamului o cioară spărgea 
promoroaca. O cioară neagră şi urâtă ca o prevestire. 
Vântul izbea oblonul de lemn cu ritmicitate de cronometru. 

Locotenentul Drăgan traversă încăperea şi deschise 
fereastra, încercând să-l blocheze. Un curent rece, uscat 
pătrunse înăuntru. 

— Toată lemnăria din casă e stricată, remarcă inginerul. 
Azi-noapte, când s-a auzit detunătura, am crezut că oblonul 
e izbit de vânt. Tocmai vroiam să-l fixez cu ceva. Şerban - 
fiul meu - a simţit mişcare pe culoar. Am ieşit amândoi, 
dar... fusese altceva. 

Maiorul întinse mâna după ibricul de cafea. 

— Serviţi? 

„Nu-mi place individul. Nu aduce a poliţist. Avalanşa asta 
de scuze, culpe imaginare, amabilitate forţată... nu-mi 
place, nu-mi place deloc...“ 


Maiorul turnă în ceşti. 

„Nu m-am înşelat. E tare. Ştie să se stăpânească.“ 

— Cu zahăr? 

— Mulţumesc, fără. 

„Ce aşteaptă? De ce nu mă întreabă? De ce n-a cerut 
detalii în legătură cu momentul crimei? li oferisem 
prilejul...“ 

Cristea duse ceaşca la buze. 

„Începe să-şi piardă răbdarea. Simte nevoia să 
vorbească. Aşteaptă să-l întreb şi să-mi răspundă.“ 

Surâse fermecător: 

— Ce trebuie să fie acum în Bucegi... 

— Poftiţi? 

— Mă întrebam ce-o fi în Bucegi? 

Inginerul aprinse o ţigară. 

„Îşi bate joc de mine. N-a marşat. Am greşit undeva...“ 
Spuse cu o umbră imperceptibilă de iritare: 

— Ce poate să fie? Viscol, lupi, zăpadă... O vreme ideală 
pentru picnic. 

Locotenentul îşi căută locul în fotoliu. Maiorul Cristea 
zâmbi unui gând. Se întoarse spre Drăgan: 

— Nu te-am invitat, dragul meu. Ştiu că nu bei cafea. 

Reveni la Mihăilă: 

— Ce spuneaţi? Da, da. E o vreme minunată. 

Scăpat, oblonul se izbi de zid. 

— N-am putut dormi toată noaptea din cauza oblonului. 
Nu ştiu cum suporta Olaru. Mă întreb dacă nu s-a mizat pe 
chestia asta... Aşteptă reacţia maiorului. Cum acesta nu 
manifestă vreo curiozitate, preciză: Vreau să spun că 
probabil s-a scontat pe o confuzie între zgomotul produs de 
oblon şi un foc de revolver. Chiar comentam ipoteza cu fiul 
meu. 

Cristea se îngrijoră brusc: 

— Bănuiesc că aţi luat legătura cu doamna. Să nu se 
impacienteze... 

— Care doamnă? 


— Soţia dumneavoastră. 

Mihăilă scrâşni întunecat: 

— A murit acum cinci ani. 

— Trebuie, oftă maiorul, să-mi cer scuze pentru a doua 
oară. 

Inginerul îşi muşcă buzele: 

„Fantastic! Evită sistematic orice discuţie în legătură cu 
crima. Unde vrea să ajungă? Ce ştie? Cât ştie?“ 

— Presupun că nu v-a fost prea uşor să vă descurcaţi. 
Singur cu un copil mic, serviciu de mare răspundere... O 
carieră firească, dacă ne gândim la capacitatea, pregătirea 
şi, mai cu seamă, trecutul dumneavoastră. Apropo, aveţi o 
locuinţă bună? 

Adunat în fotoliu, inginerul replică, stăpânindu-se cu 
greu: 

— Patru pe hol, încălzire, două balcoane, dependinţe 
complete. 

— Sper că nu vă supără vecinii. Ai mei sunt o calamitate! 
Bat toată ziua. Ce-or fi având de bătut, nu ştiu! 

Mihăilă se ridică şi făcu câţiva paşi. Se opri în faţa lui 
Cristea, cu braţele încrucişate la piept. 

— Încerc să-mi explic atitudinea dumneavoastră, 
domnule maior. Mă menajaţi probabil... 

— În ce sens? 

— Recurgeţi la eschive şi subterfugii amabile, ocolind 
împrejurările legate de evenimentul care v-a adus aici. S-a 
comis o crimă şi... 

— Şi? 

— Nu consider că postul pe care-l ocup mă scuteşte de 
anumite întrebări fireşti, obligatorii. 

Cristea îşi cobori privirea, camuflându-şi satisfacția. 

„N-a rezistat.“ 

Abia i se auzi glasul. 

— De ce să vă întreb? Mi-aţi spus singur. Am reţinut că, în 
momentul crimei, vă aflaţi în cameră împreună cu fiul 
dumneavoastră încercând să fixaţi oblonul. Mă înşel? 


— Nu. 

— Perfect. Şi, pentru că insistaţi pe temă, mă văd obligat 
să observ că în relatarea dumneavoastră s-a strecurat - 
desigur involuntar - un amănunt inexact. Bănuiesc că eo 
confuzie. Obloanele din camera dumneavoastră, insist, 
numai din a dumneavoastră, sunt bătute în cuie. Probabil 
aţi încercat să le blocaţi în altă încăpere. Cele din odaia în 
care s-a comis crima, de pildă, mi s-au părut foarte şubrede. 


Rămăsese singur în hol. Flăcările din cămin muriseră. 
Mai stăruia sub spuza cenuşie o margine de jeratic, agonia 
unui apus însângerat spărgând ca pe o puşculiţă pântecul 
cerului de păcură. 

Inginerul Mihăilă îşi simţea mâinile reci. Mâinile şi 
fruntea. Aceeaşi sudoare îngheţată. 

„Îi fusese frig, deşi ziua era fierbinte. După-amiaza 
aceea cleioasă de august... lotul părea galben. Galben 
bolnav de rană veche, galben de lună somnambulă, 
vrăjmaşă, galben de coşmar. 

Uniforma neagră cu zvastica pe brasardă... Olteanul 
care-şi lăuda marfa: roşii, zarzavat proaspăt... Înregistrare 
stranie, căci era aproape inconştient. Apoi... Auzi o tuse 
uşoară. Tresări. În spatele lui apăruse maiorul. 

— Scuzaţi-mă, mi-am uitat ţigările. Întrebă în şoaptă: 
Domnule inginer, cât îi plăteaţi avocatului Olaru ca să tacă? 


Capitolul VI 


BANCNOTE ÎNSÂNGERATE 


Viscolul îi şfichiuia obrazul, gerul se strecura lesne prin 


haina subţire, dar Mircea Gheorghiu nu se clinti. Ridică 
ochii, încercând să ghicească care-i fereastra de la odaia 
lui. 
„Biroul... dormitorul lui Olaru... A treia 
I se păru că zăreşte o umbră proiectată pe peretele din 
dreapta. Se uită în jur. Descoperi o scară lungă rezemată de 
cerdac. O aşeză sub fereastră şi urcă. 


« 


Monica Ciuvăţ căuta febril. Luă din cuier paltonul 
savantului şi-i cercetă buzunarele, apoi căptuşeala. 

„Nu-i aici!“ 

Privirea îi alunecă de-a lungul pereţilor şi se opri la 
fereastră. Lipit de geam, Mircea Gheorghiu o privea intens. 


XXX 


Luigi Stratian tăie capătul ţigării de foi. O aprinse cu 
dichis şi pufăi satisfăcut. Avea un aer prosper, optimist şi-o 
bună dispoziţie necamuflată. 

— S-a smintit iarna, dom'le! exclamă pe un ton 
convenţional iritat. Aici rămânem până dau ghioceii. Naiba 
m-a pus să vin?! 


Îşi mişcă trupul masiv în fotoliu. Era bine îmbrăcat, cam 
tinereşte, dar fără ca acest amănunt să şocheze. 

— Am vrut - reluă - să-l servesc pe Olaru, Dumnezeu să-l 
ierte. Şi nu se ştie de ce, bătu în lemn. Mi-a telefonat 
alaltăieri că are nevoie de două sute de mii. M-am repezit 
socotind că până la miezul nopţii sunt înapoi şi, uite, a 
intervenit mizeria asta. 

— V-a spus cumva pentru ce avea nevoie de bani? întrebă 
maiorul. 

Stratian ridică din umeri. 

— Totdeauna i-au plăcut misterele. Ne ştim de mici; din 
şcoala primară, dar nu s-a omorât niciodată cu confidenţele. 
Învârtea tot soiul de afaceri şi i se întâmpla uneori să aibă 
nevoie de sume mai mari. Ridică palma lângă ureche. Ce-i 
al lui, e al lui! Restituia corect şi la termen. 

— Nici când i-aţi înmânat banii nu v-a oferit vreo 
explicaţie oarecare? Ceva de circumstanţă... 

— Păi n-am apucat să-i dau. 

— Înseamnă că-i aveţi la dumneavoastră. 

Stratian se bătu cu mâna peste piept, scoase un teanc de 
bancnote strânse într-o banderolă de hârtie cafenie şi-l 
puse pe masă. 

Maiorul rămase pe gânduri. 

— Curios. Are nevoie stringentă de bani, vă cheamă 
special din Bucureşti şi după aceea nu se grăbeşte să vi-i 
ceară! Să se fi jenat de ceilalţi? 

— Ştiu eu ce era în capul lui? Râse: Oricum nu plecam cu 
ei înapoi. 

— Este o sumă destul de importantă. Presupun că 
Eleonora Olaru a fost informată. 

Luigi Stratian îşi răsfrânse buza de jos. 

— Nu cred. Bătrâna face mai mult oficiul de menajeră. În 
orice caz, nu era mentorul cel mai indicat pentru 
matrapazlâcurile lui Olaru. Şi apoi... Şopti confidenţial: E 
cam capie... 

— Ce înţelegeţi prin matrapazlăcurile lui Olaru? 


Omul râse mânzeşte, arătându-şi dinţii care sclipeau sub 
mustăcioara retezată ă la Clarck Gable. 

— N-aveţi decât să-i răscoliţi niţel dosarele. O să găsiţi tot 
ce vă trebuie. 

— Da, da... E o idee. Maiorul Cristea părea distrat. Deşi 
mă îndoiesc că a lăsat asemenea documente la îndemâna 
oricui. Dumneavoastră, ca vechi amici... 

Stratian îşi ridică palmele: 

— O clipă, domnule maior! Nu sunt vreun sensibil, vreau 
să spun că nu am obiceiul să mă formalizez, totuşi aş vrea 
să ştiu dacă pastila cu amiciţia se numeşte cumva ironie. 

— Cum vă imaginaţi că mi-aş îngădui-o? 

— Perfect. Atunci să precizăm de la început perimetrul 
exact în care au evoluat relaţiile mele cu Olaru. Ne 
cunoaştem de o groază de timp şi totuşi am rămas la stadiul 
de bune cunoştinţe. Cred că ne vedeam de maximum cinci- 
şase ori pe an. În general, sunt un om ocupat şi apoi ţin 
prea mult la liniştea mea, la inofensiva mea partidă de 
bridge, la excelentul escalop de la Capşa, pentru ca să 
adâncesc astfel de legături. 

— Trebuie să înţeleg că aveaţi faţă de Olaru anumite 
rezerve? 

— Ce mai încoace şi-ncolo, domnule maior, era un tip 
dubios. M-aţi obligat s-o spun. Relaţii nu prea ortodoxe cu 
nemţii în timpul războiului, paşapoarte false, recent 
filodorme, negocieri de valută, cartele, alimente la negru şi 
câte or mai fi... Ricană: A fost mai şmecher decât poliţia, 
trebuie s-o recunoaşteţi. 

Cristea îşi cobori pleoapele. 

— Recunosc. De altfel e un duel pe care deocamdată l-am 
ignorat. Îşi umezi degetul şi ridică scrumul de pe cristalul 
maăsuţei. Mai mult mă surprinde atitudinea dumneavoastră, 
faptul că n-aţi reacţionat. Un om franc, o conştiinţă 
imaculată... 

Stratian îl întrerupse: 


— Adică să-l fi turnat? Se lăsă adânc în fotoliu. Nu, 
dom'le! Asta ar fi fost o măgărie! 

— De ce? 

— Am un principiu în viaţă: trăieşte şi lasă-i şi pe ăilalţi să 
dea din coate. La urma urmelor n-a omorât pe nimeni. 
Apreciaţi vă rog faptul că nu sunt ipocrit. 

— Apreciez! declară Cristea fără nuanţe. Apropo, 
domnule Stratian, cu ce vă ocupați? 

— Sunt maestru de balet. De când am ieşit la pensie mă 
ocup cu regia spectacolelor de music-hall. 

— O muncă interesantă, desigur... 

— Îm! făcu Stratian. Aşa şi-aşa... Public ingrat, fetele 
nişte nebune, toate se cred vedete, nopţi pierdute... 

— Şi totuşi - maiorul păru topit de admiraţie - câte 
satisfacţii! Să descoperi tinere talente, să realizezi 
spectacole de ţinută... 

Stratian îl privi circumspect. 

— Da, da... Trebuie să veniţi într-o seară. Ambianţă, 
program frumuşel... Săptămâna trecută a fost Mihăilă cu 
fiu-său. Râse vulgar. Pariez că Şerbănică a început să viseze 
noaptea şi altceva decât isprăvile lui taică-său pe post de 
mare şi neînfricat luptător... 

— La ce anume vă referiţi? 

— Cum, dom'le? Stratian simulă neîncrederea stupefiată: 
Nu v-a povestit că el în timpul războiului a speriat 
Gestapoul? N-aţi auzit balivernele cu fritzii, cu Rezistenţa, 
cu lupta ilegală? Le înşiră la toată lumea şi de fiecare dată 
finalul e altul. Ba i-a strâns mâna personal Churchill la 
Yalta, ba i-a trimis de Crăciun un cui de la cârjă şi o bucată 
de budincă secretara lui Roosevelt, dar, cică, nu i-a plăcut, 
„prea multă scorţişoară“, ştiţi, asta pentru nota de autentic. 
Mă mir, dom'le, mă mir! 

— În fond care e realitatea? 

Stratian scutură scrumul gros, arborând o expresie de 
revoltă jovială: 


— Hai să fim serioşi! S-o fi jucat niţeluş de-a v-aţi 
ascunselea cu Siguranţa, şi acum speculează. E bandit 
mare, are fler, dar nu-i ăsta omul care să înfigă steaguri pe 
baricade. 

— Foarte interesant! opină maiorul. N-aş fi zis că-i un 
flecar. Dimpotrivă, mi-a făcut impresia unui om sobru, plin 
de rezerve. 

Stratian râse încântat: 

— Ce vă spuneam eu!? Mare şnapan! Ştie să se 
orienteze. Şi-a dat seama cu cine are de-a face şi v-a oferit o 
partitură plină de distincţie, echilibru şi nobilă discreţie. Să- 
l fi auzit însă ce-i debita lui Gheorghiu... 

— Savantul? 

— Eh! Păi dacă ăsta-i savant, eu îs Fred Astair... Un 
zevzec! Numai tâmpenii îi funcţionează în bostan. În sfârşit, 
Mihăilă l-a aiurit ca pe un prunc. Fizicianului îi dăduseră 
lacrimile de emoție. Penibil... 

— De ce credeţi că o face? întrebă Cristea, scormonind 
tăciunii din cămin. Mă interesează mult punctul 
dumneavoastră de vedere. Dovediţi discernământ şi un 
remarcabil simţ de observaţie. 

— Ei, nu cine ştie ce, râse gâdilat Stratian, săltându-şi 
trupul greoi. Deformaţie profesională: lucrez cu oamenii. 

— Tocmai. În plus, vă apreciez enorm obiectivitatea. 
Faptul că musafirii defunctului vă sunt prieteni... 

— Pardon! respinse Stratian. Prieteni erau, dacă vreţi, cu 
Olaru. 

— De fapt nu are nici un fel de importanţă. Important 
este că sunteţi dispus să mă ajutaţi. Spuneţi-mi, vă rog, cam 
cât timp s-a scurs între cele două împuşcături? 

— Asta-i bună! Este pentru prima oară când aud că s-ar fi 
tras de două ori. 

— Pesemne m-am înşelat eu. Continuaţi! 

— Despre ce vorbeam? A, da, în ce-l priveşte pe Mihăilă, 
ascultaţi-mă pe mine, e o lichea care a ştiut să profite de 
împrejurări. O lepră. Să fim sinceri! Sună al naibii de bine 


într-un dosar câteva măsuri din Internaționala fredonate, 
pasămite, când în Europa se consuma în materie de muzică 
doar Deutschland uber alles... Şi rezultatele s-au văzut. 
Amicul Dan Mihăilă conduce azi fosta fabrică Foreta. 

— Judecând în limitele bunului simţ, asemenea afirmaţii 
ţin de un trecut relativ apropiat şi sunt lesne controlabile. 
Nu pot fi emise gratuit în afara unui cerc restrâns de amici 
sau cunoştinţe care stau la şuetă într-o sâmbăta seara 
ronţăâind alune. 

— Păi aici a fost mare Olaru! exclamă Stratian triumfător. 
Nu ştiu nimic concret, dar aş paria că i-a făcut rost de nişte 
hârtiuţe - scandă retoric - care să ateste trecutul de luptă 
şi de sacrificii al inginerului. Mâine, poimâine îl vezi şi pe 
ăsta în cartea de istorie. Cred că l-a costat parale 
frumuşele. 

— Pe cine? 

— Pe inginer, vezi bine! Olaru nu făcea servicii gratuite. 
Dar, repet, sunt simple prezumţii. Deşi... 

— Deşi? 

— Totdeauna mi s-a părut curioasă prietenia dintre Olaru 
şi Mihăilă. N-aveau nimic comun. Ce-i drept, Virgil era un 
tip bizar, colecţionar de ciudăţenii şi mutre îndoielnice. 

— Îi înscrieţi la această rubrică şi pe ceilalţi musafiri? 

— Domnule maior, făcu Stratian cuprins brusc de 
scrupule, împingându-şi înainte bărbia, n-aş vrea să mă 
taxaţi drept palavragiu, iar ipostaza de delator nu mă 
avantajează. 

— Nu e cazul. Am înţeles de la început cu cine am de-a 
face. 

Maestrul de balet îi aruncă o privire iute din colţul 
ochilor, puţintel îngrijorată, dar îşi recapătă repede 
siguranţa. 

— Ştiţi, probabil, că oamenii ăştia veneau la Olaru 
săptămânal într-un soi de week-end. 

— Până aici nu văd nimic anormal. 

Stratian îşi trecu limba peste buze. 


— De acord. leşit din comun mi se pare interesul 
constant al unor indivizi tineri pentru Virgil. Era un tip 
nostim, desigur, de o maliţie savuroasă, dar nimic mai mult. 
Trăiesc în mijlocul tineretului, domnule maior, şi după atâţia 
ani pot să spun că ştiu ce le umblă prin cap. Bătrânii îi 
plictisesc. 

— Aveţi dreptate, totuşi oaspeţii victimei, cu excepţia lui 
Mihăilă junior, nu mai sunt nişte copii. 

— Credeţi? Lăsându-l la o parte pe inginer, mai aproape 
de generaţia noastră, Alexandra cât să aibă? 35, maximum 
36, Gheorghiu 27, Monica 25. E ea voluptuoasă în forme, şi 
din cauza asta îi dai mai mult. Ei, vi se pare normal ca 
oamenii ăştia să-şi ponteze prezenţa în fiecare sâmbăta la 
Tâncăbeşti? 

— Sunt convins că dumneavoastră aţi găsit o explicaţie. 

Stratian săltă din umeri: 

— Pe dracu'! Oricum e ceva cu ei. De pildă, doctoriţa: 
frumoasă muiere, nimic de zis. Curăţică, carieră, bani, 
Dodge, tacâm complet. Îşi apropie faţa de a maiorului. 
Patru bărbaţi lipsă în inventar. Morți, copţi, îngropaţi, 
isprăviţi! Păi acum două sute de ani o ardeau pe rug ca 
vrăjitoare, cum a pâţit baba aia de Brinvilliers, marchiză, 
sau ce naiba era. 

— Se pare că între timp lucrurile s-au mai schimbat. 

— Grozăvenie! De-aia face solo tot anul? Nu se mai 
apropie unul. Preferă tramvaiul decât cavou la Belu. Că ce-i 
al ei, e al ei, post-mortem îi cazează bine. 

— Nu văd corelaţia dintre starea civilă a doctoriţei şi 
avocatul Olaru. 

— Aici e o chichiţă, dar n-am mirosit-o. S-o luăm pe 
ailaltă, pe arhitectă. 

Maiorul încruntă sprâncenele. 

— Monica Ciuvăţ. A isprăvit acum un an. Ce caută 
macioala asta aici, dom'le!? Fată tânără, cam rurală în 
şolduri, nu se poartă, dar se mai găsesc suflete milostive... 
Deşi când te uiţi la ea zici că l-a văzut pe Omul Negru... 


— Mda... Maiorul trase din ţigară, privind lung capătul 
neaprins. Are nervii zdruncinaţi. Eleonora Olaru spunea că 
aseară a făcut chiar o mică criză. 

Stratian îl privi nedumerit. 

— Când dumneavoastră aţi descifrat pe plic pseudonimul 
avocatului. 

— A, da, da... Ca să vezi! Scria poezii la vârsta lui. Nici 
ăsta nu era normal, săracul! 

— Aţi citit ceva? se interesă Cristea pe un ton indiferent. 

— Îm, una-două. Eu, vă spun sincer, am rămas la 
Verlaine, Baudelaire... 

Maiorul îşi ascunse zâmbetul. 

—  Ăştilalţi, de acum îşi bat joc de noi. Cred că îşi 
aranjează versurile când se spală pe dinţi, la gargară. Olaru 
bătea şi el câmpii. Dar vorba aia: ei scrie, ei citeşte. 

— Avocatul adoptase o modalitate literară mai dificilă, 
ermetică, sugeră Cristea. 

— Dacă vreţi... 

— Înţeleg prin aceasta, preciză maiorul, că se adresa 
unui cerc restrâns... de iniţiaţi. 

Stratian îi aruncă o privire iute. 

— Cam aşa ceva. 

— Ce mi se pare cel mai interesant este faptul că fiecare 
poezie avea - mă exprim poate cam preţios - o muză 
distinctă, iar Olaru o anunţa într-un soi de motto sau 
dedicație. Poate că forma nu excela, în schimb, afirmă unii, 
poeziile erau pline de conţinut. 

— Şi încă ce conţinut... 

Îl privi printre gene: „S-a prins 

— De fapt scopul era atins. Sensul major al poeziei este 
să-ţi dea prilej de reflectare, să-ţi trezească anumite stări 
sufleteşti, să te facă mai bun, mai generos. Întrebă după o 
pauză: Dumneavoastră, domnule Stratian, v-aţi simţit mai 
generos după ce i-aţi citit versurile? 

— Toată viaţa mea am fost culant, prodig, aş zice. Un 
rictus îi strâmbă colţul gurii. Arătă teancul de bancnote. 


«“ 


Adeseori împrumutul este forma elegantă a generozităţii. 

Cristea îl măsură plin de admiraţie. 

— Câtă delicateţe! Îmi pare bine că nu m-am înşelat 
alegându-vă drept confident şi consilier. Mi-aţi pus la 
dispoziţie amănunte edificatoare, cu atât mai valoroase cu 
cât vin din partea unui om dezinteresat. În privinţa banilor 
însă cred că s-a creat o mică confuzie. Nu i-aţi adus. l-aţi 
găsit - desigur, cu totul întâmplător - în buzunarul victimei. 

— E o îndrăzneală! O... 

— O precizare. Privi peste umerii lui Stratian. Apropie-te, 
Drăgan. Arată, te rog, ce-ai găsit în fişetul din dormitor! 

Locotenentul desfăcu un pachet, scoțând câteva teancuri 
de bancnote. 

— După cum remarcaţi, zâmbi maiorul, pachetele de bani 
sunt banderolate cu hârtie cafenie ca şi al dumneavoastră. 
Şi apoi, sunteţi mult prea distrat, domnule Stratian. Cum se 
poate să nu fi observat pata de sânge de pe marginea 
primei bancnote? Probabil că v-aţi grăbit să vă recuperaţi 
banii oferiţi într-un elan de generozitate stârnit de versurile 
maestrului Olaru. 


Capitolul VII 


DE CE ŢI-E FRICĂ, MONICA? 


Minăuă îşi recunoscu maşina sub stratul gros de 


zăpadă. Vântul sufla cu puteri sporite şi inginerul făcea 
eforturi să-şi păstreze echilibrul. Curăţă parbrizul, apoi 
încercă zadarnic să deschidă portiera. Tresări. Cauciucurile 
- toate patru - erau spintecate. 

— Îţi place? 

Se întoarse brusc. La câţiva metri în spate, Alexandra îl 
împungea cu privirea. Dodge-ul doctoriţei era şi el pe 
geantă. 

Mihăilă îşi recapătă sângele rece. Ridică din umeri: 

— Ai vorbit cu el? 

— Da. 

— Sper că n-ai făcut vreo prostie. Ştii foarte bine la ce mă 
refer. 

Ochii Alexandrei se îngustară. 

— Cât de puţin mă cunoşti! 

— Tot ce se poate. 

— De altfel e inutil. Ştie. 

— Bănuieşte! Arătă maşinile. Înţelegi ceva din aiureala 
asta? 

Doctoriţa continua să-l privească fix. 

— Da... Cred că încep să înţeleg câte ceva.. 


— Mă doare rău capul, spuse Monica Ciuvăţ, şi-şi trecu 
mâna peste frunte. Încercă să zâmbească. De fapt, nu eo 
noutate. Am migrene îngrozitoare seara. 

— Trebuie să-i cereţi un calmant doamnei Macarie, opină 
maiorul Cristea. 

Monica se ghemui şi mai mult în fotoliu. Aproape ţipă: 

— Nu! 

Îşi muşcă buzele albe, pipăindu-şi cu gesturi dezordonate 
obrazul. 

Maiorul o examină curios. O găsea foarte feminină - 
desigur nu în gustul epocii, era prea plină pentru asta - 
emanând farmecul acela caracteristic al femeilor care trec 
aproape neobservate pe stradă, câştigând însă imens în 
cadru intim. 

— N-am nevoie de calmant, spuse Monica. În orice caz nu 
de la ea. Adăugă precipitat: Alexandra mă detestă. 

Maiorul râse sincer amuzat. 

— Oricum, nu v-ar refuza o pastilă. 

— N-am nevoie, repetă încăpăţânată arhitecta. Femeia 
asta nu mă suportă. Nici ceilalţi... Mă dispreţuiesc. 

— Sunteţi prost dispusă. A fost o noapte grea pentru 
dumneavoastră toţi şi în asemenea situaţii, fireşte, devii mai 
puţin politicos, uiţi o seamă de convenţionalisme. Suficient 
ca să te simţi bruscat de orice fleac. 

Monica îşi frânse degetele nervoasă. 

— Sunt odioşi. Îi cunosc bine. Mihăilă cu dinţii lui de lup... 
Când îmi sărută mâna, se cutremură de silă. Îi place în 
schimb Alexandra. Şi lui Stratian îi place. Doamne, ce 
imbecili pot fi bărbaţii! 

— Încep să cred că n-o agreaţi pe doctoriţă. Ce v-a făcut? 

— Nimic. Dar e în stare de orice. Dacă încerc să-mi 
imaginez un medic SS-ist, la ea mă gândesc. Îi tratează pe 
oameni ca pe nişte obiecte. Mădulare, intestine, foi de 
temperatură... 


— Da... Maiorul observă chipul rotund, de o paloare 
nesănătoasă, pe caze ochii zvâcneau ca nişte faruri. Mi-aţi 
făcut o mărturisire deconcertantă: oamenii aceştia vă 
dispreţuiesc. De ce nu-i evitaţi? Ce vă obligă să le suportaţi 
societatea? 

— Am ţinut mult la Olaru. Monica îşi umezi buzele arse. 
Şi la Eleonora. Sunt orfană... S-au purtat cu mine ca nişte 
rude apropiate. Virgil m-a ajutat să-mi isprăvesc studiile. Au 
fost ani cumpliţi. Războiul, seceta... 

— Ajutor financiar? 

— Nu în sensul unor sume periodice. Încă din anul doi de 
facultate mi-a procurat comenzi uşoare. Renovări, lucrări 
mai simple, sistem bungalow sau cottage. Oricând, casa lor 
mi-era deschisă. Nu puteam să le impun amiciţiile. Evită-l 
pe Mihăilă, n-o primi pe Alexandra etc. Pe de altă parte, 
încetându-mi vizitele aş fi făcut figură ingrată. 

— Înţeleg. Am să-mi îngădui să profit de amabilitatea 
dumneavoastră. Poate că-mi puteţi furniza unele amănunte 
despre relaţiile avocatului Olaru cu ceilalţi. Zâmbi. Nu-mi 
sunt prea limpezi. 

Monica privi lung pe fereastră. Se gândea poate la 
altceva şi peste ochii negri trecu o undă întunecată. 
Îngăimă: 
ideile. Lui Virgil îi plăceau oamenii... agitația. O sâmbătă 
seara fără invitaţi era pentru el o calamitate. Îşi muşcă 
degetele. Se răstea la Eleonora, devenea grosolan. Bietul 
Henry, înghiţea şi el destule. 

— Dima? 

— Da. Trăieşte, adică trăia mai mult pe seama lui Virgil şi 
lucrul ăsta i se amintea uneori destul... destul de dur. Henry 
e un om delicat, a avut o situaţie înainte. Îşi îndreptă trupul 
moale. În sfârşit, astea sunt prostii. Virgil a fost un om 
deosebit. Mă doare capul îngrozitor... Toată lumea e de 
acord cu asta. Un suflet generos.. 


Izbucni în plâns. Plâns nestăpânit, o răbufnire, revanşa 
nervilor abia zăgăzuiţi, supapa care cedează în cele din 
urmă sub torentul năvalnic al lacrimilor. 

Impresionat, Cristea îi oferi un pahar cu apă, apoi se 
apropie de fereastră. 

„Nu-i proastă, nici isterică. E doar bolnavă. Bolnavă de 
frică. Frica pe care ţi-o dă spectrul morţii sau obsesia unui 
gând asemănător. O miză mare. Foarte mare...“ 

O auzi respirând şi se întoarse. Îl privea circumspectă, 
trăgând cu dinţii de batista mototolită. 

— Vă rog să mă iertaţi. Noaptea asta, atmosfera de aici, 
oamenii... 

Maiorul se aşeză. Se uită la ea blând. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Femeia încercă să zâmbească. Buzele moi se strâmbară, 
dezbrăcând dinţii albi, uşor depărtaţi. 

— Nu mă... vreau să spun, n-aveţi de ce să mă ajutaţi. 

— Atunci poate că mă ajutaţi dumneavoastră pe mine. 
Surâse. Eu am nevoie. 

Monica suspină, îndreptându-şi părul: 

— Mi-a făcut impresia, declară Cristea, că relaţiile 
avocatului Olaru cu oaspeţii acestei case, dincolo de 
aspectul lor monden, ascund un anumit substrat. Substrat 
disimulat cu grijă până ieri seară. 

— Nu ştiu la ce vă referiţi. 

— Am să fiu mai explicit. Conflictul, până aseară ignorat, 
s-a declanşat brusc în urma unui incident. Un amănunt 
aparent inofensiv, dar care s-a dovedit a fi plin de 
semnificaţii. Faptul că avocatul Olaru, camuflat în umbra 
unui pseudonim, se ocupa de... Îşi drese glasul, 
completând: De versuri. 

Monica Ciuvăţ încremeni. 

— Se pare că această întâmplare a stârnit în rândurile 
invitaţilor o reacţie ieşită din comun. 

— N-am băgat de seamă. Respira greu. Am fost desigur 
surprinşi, dar... nimic... nimic special. 


— Sora defunctului a calificat starea de spirit comună 
drept panică. O panică învecinată cu groaza. 

— Eleonora exagerează, afirmă moale Monica. A trăit 
mereu singură, departe de viaţă. În general îi place să dea 
oricărui fleac proporţii de senzaţional. 

— Mă întreb: cine se înşală de fapt? Ea, sau 
dumneavoastră? Tuturor oamenilor din casa aceasta le e 
frică. Un adevăr brutal, dar cert. 

Arhitecta îşi ridică ochii strălucitori. Întrebă cu efort 
vizibil: 

— Şi... mie? 

„Nu-i lipseşte totuşi curajul. Curajul marelui dezastru, 
curajul de deaspura abisului.“ 

Maiorul se eschivă. 

— Cu dumneavoastră bănuiesc că se întâmplă altceva. 
Sunteţi o femeie sensibilă, care nu poate să treacă 
indiferentă pe lângă o nenorocire. S-ar putea deci, să n- 
aveţi în momentul de faţă motive particulare - făcu o pauză 
- legate de moartea lui Olaru, care să vă neliniştească. V-a 
indispus pur şi simplu crima. Şi ca toţi oamenii extrem de 
sensibili, probabil că aţi presimţit nenorocirea. 

Monica făcu ochii mari. 

— N-am presimţii nimic. 

— E greu să vă daţi seama acuma. Mi s-a relatat că 
aseară, după incidentul cu versurile lui Olaru, v-aţi pierdut 
cunoştinţa. Ori numai o intuiţie ieşită din comun, aproape 
supranaturală, putea să anticipeze corelaţia dintre un fapt 
aparent complet lipsit de importanţă şi un eveniment tragic 
apropiat. 

— Nu... nu văd corelaţia. Ce trebuie să înţeleg? Era pe 
punctul de a face o criză. Ce vreţi de la mine? 

— Nimic. Regret că discuţia vă nelinişteşte. 

— De ce să mă neliniştească? Dacă vă imaginaţi ca eu l- 
am omorât, comiteţi o eroare penibilă. Începu să râdă 
nervos. Ce tâmpenie! Dumnezeule, ce tâmpenie! 

— Cine v-a învinuit de asasinat? 


— Atunci ce vreţi? Lăsaţi-mă să plec! Trebuie să plec 
acasă! 

— Nu v-am reţinut, domnişoară. Deşi, nu cred că puteţi 
răzbate, am să-l rog pe locotenentul Drăgan să vă 
însoţească cu maşina. E riscant pe vremea asta, dar 
bănuiesc că nu insistaţi dintr-un capriciu. 

Femeia se frânse. Părea o rufă mototolită aruncată pe 
braţul fotoliului. 

— S-au speriat ceilalţi. Nu ştiu de ce s-au speriat. 
Întrebaţi-i pe ei! Pronunţă ca din transă, fără să-şi dea 
seama: Vladimir Dumitraşcu... 

— Un nume cu semnificaţii singulare, şopti maiorul. Un 
nume asociat la o idee fixă poate deveni odios, un coşmar. 
Oftă. Avocatul Olaru a exercitat ani de zile un şantaj 
sistematic. 

— Şantaj, îngână Monica, şantaj... 

— Da, în schimbul unor sume de bani, raportate bănuiesc 
la veniturile individului în cauză, se obliga să păstreze 
tăcerea asupra unor fapte mai mult sau mai puţin 
reprobabile din trecutul fiecăruia. O plăcere perversă îl 
determina în acelaşi timp să caute societatea victimelor 
sale, care ignorau posibilitatea că sub firma ospitalierului 
Olaru se ascunde de fapt odiosul Vladimir Dumitraşcu. 

Arhitecta azvârli o privire răvăşită. 

— Cine? Cine v-a spus toate acestea? 

Cristea zâmbi. 

— Oaspeţii familiei Olaru. Fiecare câte puţin. 

— Şi... eu? 

— Da. Şi dumneavoastră. Îşi privi ceasul. E aproape 
şapte. Dacă aveţi de gând să plecaţi, trebuie s-o faceţi fără 
întârziere. Mă duc să-l caut pe locotenentul Drăgan. 

Monica întinse braţele, ca şi cum ar fi vrut să-l oprească. 

— Nu, domnule maior. Rămân... De altfel nici n-aş putea 
intra în casă. Am... pierdut cheia. 

— Vă deschide colaboratorul meu. 


— Nu! Mulţumesc, sunteţi foarte amabil. Oricum, trebuie 
s-o caut... 

Urcă treptele sprijinindu-se de balustradă. Făcea eforturi 
evidente să nu se prăbuşească. 

— Trebuie s-o caut... Mulţumesc... 

Maiorul Cristea privi mult timp în urma ei. 

„Se întâmplă ceva la ea acasă.“ 


Capitolul VIII 


SUNI ŞANIAJAT! 


Alexandra se prăbuşi în fotoliu. Îşi prinse obrajii în 


podul palmelor, masându-şi tâmplele cu vârful degetelor. 

„Ce coşmar! Doamne, Dumnezeule, ce coşmar!“ 

Privirea îi alunecă spre pat. Aşternutul era răvăşit. 
„Cineva a răscolit odaia.“ 

Ridică pătura, apoi salteaua, descoperind un plic. Numele 
destinatarului - Vladimir Dumitraşcu - era bătut la maşină. 
Descifră crispată conţinutul biletului scris cu creionul: 

Felicitări. Eşti o  trăgătoare excelentă, Alexandra. 
Apropo, unde ai ascuns revolverul? 


XXX 


— Bine, mami, şi-acum ce-ai de gând? 

— Nu ştiu. 

Stăteau în bucătărie. Eleonora Olaru curăța zarzavatul 
pentru supă, ştergându-şi din când în când lacrimile 
răsărite în colţul ochilor. Luigi Stratian fuma rezemat de 
pervazul ferestrei. 

— Nu ştiu. Încă nu m-am gândit. 

— Ar trebui s-o faci. 

Bătrâna întoarse capul. 

— Ce vrei să spui? 


— Macioala n-o să lase să-i scape osul. O cunosc. Japiţă 
mare! 

— Macioala?! N-am auzit în viaţa mea de numele ăsta. 

Luigi Stratian îşi strâmbă buzele groase. 

„Hm! Face pe naiva.“ 

— Coca, mami, logodnica lui Virgil. Înregistră surpriza 
Eleonorei, apoi continuă: Să nu-mi zici că n-ai auzit de 
istoria asta. 

— Ce tot spui... 

— Ei, bravo! O ştie un Bucureşti întreg. Optsprezece ani, 
fâşneaţă, curăţică, în doi timpi şi trei mişcări i-a sucit 
minţile răposatului. 

— Luigi! 

— Dumnezeu să-l ierte... Sunt consternat, draga mea. 
Nici de apartamentul din Bucureşti n-ai aflat? 

— Ce să aflu? 

— Că i l-a făcut cadou. Mă rog, vânzare deghizată, nu 
trebuia să-l învăţ eu cum sa te dribleze, dar tot cadou se 
numeşte. 

Bătrâna îl privi fără expresie. 

„Mi-ar place - gândi Stratian - să ştiu ce-i în capul ei 
acum.“ 

— La urma urmei, dacă stai să te gândeşti, avea tot 
dreptul s-o facă. Agoniseala lui. Munca lui de-o viaţă. 

— Şi tu? L-ai slujit ca o roabă zeci de ani. Dacă a măritat 
şi casa asta? Unde ai să ajungi? La azil? 

Eleonora îi privi ţintă în ochi. 

— De ce mă necăjeşti, Luigi? 

— Iartă-mă, n-am vrut. Pur şi simplu mă întrebam cum 
poate să fie cineva atât de naiv, încât să nu-şi ia măsuri 
elementare de precauţie. Ai un copil... 

Bătrâna tresări. 

— De unde ştii? 

— Ce importanţă are? Ştiu. 

Maiorul Cristea apăru în pragul uşii. În mână ţinea o 
pastilă albă. 


— Aş vrea un pahar cu apă. 

Luigi Stratian se interesă pe un ton de-ai fi zis că 
sănătatea maiorului e singura chestiune care-l preocupă zi 
şi noapte: 

— Nu vă simţiţi bine? 

— Ceva mai bine acum. Fiecare întâlnire cu 
dumneavoastră constituie pentru mine un tonic. 

— Am observat. Îmi căutaţi mereu societatea. Pot spera 
că prezenţa mea e la fel de reconfortantă şi pentru 
subalternul dumneavoastră, locotenentul? Nu de alta, dar îl 
simt mereu pe urmele mele... 

Eleonora Olaru scoase din debara o cutie de conserve. 
Stratian privi peste umăr. 

— Ce-i aia? 

— Carne de porc. 

— Nemţească? Hm! Nu prea am încredere. În '37 am fost 
cu un spectacol de music-hall la Frankfurt. Fetele noastre 
descoperiseră într-un magazin alimentar nişte conserve de 
milioane. Gustoase şi ieftine. Câţiva phennigi cutia... Trei 
luni numai din alea au mâncat, până au deprins macioalele 
ceva nemţeşte. Ei bine, ştiţi ce scria pe ele? Fur die Katze. 
Pentru pisici. Explică: Şoareci tocaţi. 

Maiorul îşi simţi stomacul în gât. 

—  Întâmplarea asta, reluă Stratian, o povestesc 
întotdeauna când sunt invitat undeva la masă şi bag de 
seamă că bucatele-s puţine... Se întoarse spre uşă: Hai, 
Edison fiule, îndrăzneşte! Nu te-a învăţat Cela că e urât să 
tragi cu urechea? 

Mircea Gheorghiu nu-i dădu atenţie. 

— Vreau să vă spun ceva, domnule maior. 

leşiră. Savantul şopti dintr-o răsuflare: 

— Sunt doi ani de când avocatul Olaru mă şantajează. 


Maiorul indică, surâzând amabil, fotoliul din faţa 
căminului. 

Savantul se uită la jilţ nedumerit, se agită câteva clipe 
inutil, ca şi cum ar fi pierdut ceva, îşi pipăi trupul şi în 
sfârşit se aşeză. 

Cristea îşi închipui că are probabil de-a face cu un individ 
incapabil să ia un lucru în mână fără să-i fi dat cinci minute 
târcoale în prealabil, formulând ipoteze. 

Declară repede, clar ca pe o lecţie învățată: 

— Mă numesc Mircea Gheorghiu, 32 de ani, căsătorit, în 
prezent cercetător la... 

Maiorul zâmbi stânjenit. 

— N-am de gând să vă iau un interogatoriu. 

Omul îl privi derutat, cu gura întredeschisă. 

— Credeam că... în sfârşit... aşa se obişnuieşte. 

— Aşa se obişnuieşte, ce-i drept, în poveştile cu poliţişti. 

— Da? Sunt un tip ocupat. Savantul părea să se scuze: 
Am citit ceva, demult, în liceu. Contele de Monte Cristo, 
parcă. Mi-a plăcut foarte mult. 

— Şi mie. Maiorul îl privea cald în luminile ochilor. 
Avocatul Olaru mi se pare că era mare amator. 

— Da. El şi Henry. Henry Dima. Un om foarte cumsecade. 
Păstrează toate colecţiile care au apărut înainte de război. 
Îşi lăsă ochii în jos şi spuse după o pauză: Aştept să mă 
întrebaţi, domnule maior. 

— Prefer să vorbiţi dumneavoastră. 

Gheorghiu îşi frământa degetele, aruncând priviri 
rătăcite în lungul pereţilor. 

— Evident... Sigur... dacă aşa stau lucrurile. 

— Am să vă ajut.  Vorbiţi-mi despre relaţiile 
dumneavoastră cu victima. Contextul în care l-aţi cunoscut 
şi cum au evoluat aceste legături. 

— M-a apărat într-un... proces de moştenire. Asta s-a 
întâmplat prin '42. Exact, în 1942. Ştiţi cum e în materie de 
succesiune. Durează cu anii. Aşa ne-am împrietenit. Mi-au 
plăcut şi oamenii pe care i-am întâlnit la el. Inginerul, 


Alexandra, ceilalţi. Agreabili, subţiri... l-au plăcut şi Celei... 
nevastă-mea. Pentru Henry Dima, cel puţin, are o adevărată 
slăbiciune. 

Maiorul îşi sprijini piciorul de grătarul căminului. Întrebă 
indiferent: 

— Credeţi că şi pe el îl şantaja Olaru? 

Savantul înghiţi în sec. 

— Pe Dima? 

— Ce vă surprinde? Pe el ca şi pe ceilalţi. 

— Pe ceilalţi?! Gheorghiu părea sincer uimit. Eu am 
crezut că doar pe mine. 

Cristea îşi ridică ochii deconcertat. Savantul continuă: 

— Nu văd cu ce i-ar fi şantajat. Monica, Henry, Alexandra, 
Mihăilă şi Stratian sunt oameni adorabili, cu existenţe 
neîntinate. 

— Cu alte cuvinte, dumneavoastră sunteţi singurul care 
nu vă încadraţi în aceste limite. 

— Eu? 

Maiorul râse. 

— Glumesc. În sfârşit, cine credeţi că l-a ucis pe avocatul 
Olaru? 

Savantul ridică din umeri. 

— Nu ştiu, domnule maior, pe mine astfel de drame mă 
depăşesc. Daţi-mi un atom şi vă fac, desigur, la modul 
teoretic, ce vreţi din el, planetă, sau dulceaţă, dar... Se opri 
brusc, privindu-l ţintă. Înţeleg, dacă numai pe mine mă 
şantaja, înseamnă că doar eu aveam motive şi interesul să-l 
omor. 

— Cu condiţia să o puteţi face. La urma urmei, nu toţi 
oamenii sunt în stare să ucidă. Apropo, care a fost mobilul 
şantajului? 

Savantul scoase din buzunar o batistă mototolită şi îşi 
şterse fruntea asudată. Arătă spre cămin: 

— Încălzeşte rău drăcia asta. Da... N-am să înţeleg 
niciodată şi parcă nici acum nu-mi vine să cred. Vladimir 
Dumitraşcu... Numele ăsta mă urmăreşte de doi ani ca o 


umbră. Mi-aduc aminte de tipul ăla care şi-a pierdut-o. 
Parcă Schlemihle... un neamţ, în fine. Suferea grozav. Eu 
mi-aş fi dat o jumătate din viaţă s-o rătăcesc. Ce vă 
spuneam? 

— Despre surpriza pe care aţi încercat-o aflând că Olaru 
şi Vladimir Dumitraşcu sunt una şi aceeaşi persoană. 

— Exact! Meschinăria mi se pare fenomenală. Să sacrifici 
o prietenie, să distrugi o viaţă pentru douăzeci de mii pe 
lună! Şi barem de i-ar fi lipsit banii ăştia. Nevastă-mea 
calcula - ea e o fire cumpătată, nu, nu zgârcită, econoamă - 
în sfârşit, socotea că fiecare reuniune de sâmbătă seara, 
prelungită uneori şi duminica, costa familia Olaru pe puţin 
câteva mii de lei. Numai cafeaua şi... mă rog, nu mă pricep 
la chestiile astea, oricum alimente la liber... 

— Soţia dumneavoastră ştie că sunteţi şantajat? 

Gheorghiu se sperie. 

— Nu. Păi tocmai în asta a constat capcana. Ea nu ştie 
nimic. Nu trebuie să ştie nimic! Dacă v-aţi putea imagina la 
câte exhibiţii a trebuit să recurg pentru a scoate douăzeci 
de mii lunar fără să observe! Meditaţii, economii crâncene, 
urcam în tramvai la clasa a doua, şi culmea, domnule maior, 
uneori împrumutam chiar de la Olaru ca să fac faţă. Mai 
înţelegeţi ceva?! 

Îşi bulbucase ochii, căutând un răspuns pe figura lui 
Cristea. 

— E într-adevăr ciudat. 

— Nu? În sfârşit, altceva începusem să vă spun... 

— În ce consta şantajul? 

— Aveţi dreptate. Sunt un zăpăcit. Maiorul îi întinse 
pachetul de ţigări, dar Gheorghiu refuză. Mulţumesc, nu 
fumez. Oftă adânc: Eram student în anul [II de facultate. N- 
aş vrea să mi-o luaţi în nume de rău, sunt în general un om 
modest, pe cât posibil evit să vorbesc despre mine. 

— Numele dumneavoastră, îl întrerupse Cristea, a ieşit 
de mult din anonimat. Vă faceţi scrupule inutile. 


— Aşadar, încă de pe atunci mă bucuram de oarecare 
vogă. Profesorul Mihnea Rădulescu - aţi auzit de el, îmi 
închipui - mă remarcase la nişte seminarii şi miza foarte 
mult pe mine. A fost suficient să mi se publice câteva 
comunicări în revistele de specialitate pentru ca să devin o 
mică vedetă. Ştiţi cum se întâmplă în facultate. Colegii sunt 
entuziaşti, în general tinerii simt nevoia unui idol şi, 
desigur, exagerează. Invidia şi, ce-i mai trist, ignoranţa 
intervin când începi să profesezi. Vă spun sincer, mi-o cam 
luasem în cap. 

Rămase un timp pe gânduri. Maiorul aşteptă, trăgând rar 
din ţigară. 

— S-a întâmplat de revelion. Revelionul 1943. Îl 
sărbătoream la facultate între colegi, mai mult simbolic, 
eram în plin război. Mi-aduc aminte de ea. O femeie de vreo 
treizeci şi cinci de ani, mai târziu am aflat că împlinise 
patruzeci, destul de înaltă, subţire. Avea o gură mare, 
senzuală, credeam eu pe atunci. Era foarte vulgară, cu o 
voce bărbătească şi expresii groase, birjăreşti, dar, în mod 
straniu, tocmai trivialitatea ei mi se părea excitantă. Mă 
ameţea ca un vin acidulat, o şampanie de proastă calitate, 
dar care-ţi incendiază făptura. 

— Cu ce se ocupa? 

— Era bufetieră la facultate. Mă urmărea de mult cu 
priviri lungi. Îmi acorda mici favoruri: credit până la bursă, 
cafele speciale, cu un strop de rom, berea cea mai rece... 
Dar până în noaptea aceea de revelion nu se întâmplase 
nimic. Băusem mult, eram şi puţin sâcâit de fiţele unei 
colege de care-mi imaginam pe atunci că aş fi îndrăgostit. 
Spre dimineaţă, bufetiera s-a apropiat de mine. Şedeam 
singur la masă. Mi-a spus că mă aşteaptă, după ce se 
termină bâlciul, în spatele facultăţii. Atât. Nu ştiu ce-a fost 
în capul meu. Cred că eram flatat şi de ideea că o femeie 
matură se uită la mine, un puşti de nouăsprezece ani. Am 
plecat împreună. Faţa i se strâmbă. Camera aceea cu perne 
multe... şi fotografii înfipte în rama oglinzii. 


— Cât a durat legătura? întrebă încet Cristea. 

— N-a durat, sau, dacă vreţi, durează şi astăzi. 

— Adică? 

— A fost prima şi ultima dată când... Vă jur, domnule 
maior! 

— Cred. 

— După câteva luni mi-a comunicat că va avea un copil. 
Mi-aduc aminte, ne plimbam pe cheiul Dâmboviţei, începuse 
să plângă şi mă simţeam îngrozitor. Spunea că totdeauna îşi 
dorise un copil, că tocmai această presupusă incapacitate o 
determinase să-şi bată joc de ea şi de viaţă, că nimeni şi 
nimic pe lume n-o vor putea obliga să scape de el, că în 
sfârşit existenţa ei a căpătat un ţel... Mângâie braţul 
fotoliului. Bref, la douăzeci de ani plăteam cum puteam 
pensie de întreţinere. 

— Copilul e într-adevăr al dumneavoastră? 

— Da. Nu încape nici o îndoială. Basme au fost celelalte. 
Sterilitatea, dorinţa pătimaşă de-a mângâia un prunc etc,, 
etc. Am aflat ulterior că mai are o fetiţă. Pur şi simplu vroia 
să se mărite. N-am înţeles de ce tocmai cu mine. O nebună, 
vă daţi seama! Între noi sunt douăzeci şi unu de ani 
diferenţă. Când am cunoscut-o pe nevastă-mea... 

— Când? 

— Acum cinci ani. Am înţeles din prima clipă că nu mă va 
accepta niciodată cunoscând cealaltă poveste. 

— În dragoste se iartă, observă maiorul, mai ales când 
greşelile sunt anterioare. 

Gheorghiu clătină din cap cu tristeţe. 

— Oricare altă femeie în afară de Cela! E pură ca o 
madonă. Poate fără umor, însă incapabilă de minciună. 
Intransigentă, dar tovarăş sigur de drum, fără fantezie, însă 
în stare de sacrificii pătimaşe. Nu, domnule maior, n-ar fi 
acceptat compromisul. În primul rând, Cela nu concepe 
aventura. Pentru ea viaţa sexuală reprezintă actul suprem 
al existenţei, puntea care leagă definitiv doi oameni. 
Respinge în cadrul acestei noţiuni ideea de necesitate. Am 


discutat suficient lucrurile astea înainte de căsătorie pentru 
a-mi permite cea mai vagă iluzie. 

— Oricum, aprecie Cristea, aţi dat dovadă de multă 
îndrăzneală. Nu v-aţi gândit că la datele unui astfel de 
caracter minciuna în care v-aţi aventurat este şi mai 
riscantă? 

Savantul respiră adânc. 

— Nu mai aveam ce pierde. Repet, adevărul crud nu-mi 
oferea nici o şansă. lar pe femeia aceasta am iubit-o 
pătimaş din prima clipă. De cealaltă nu aveam de ce să mă 
mai tem. Renunţase la ideea căsătoriei şi-acum nu mai 
pretindea decât pensia copilului. Şantajul a intervenit puţin 
timp după căsătorie. Douăzeci de mii lunar, sau Cela va fi 
informată despre existenţa băiatului. Iniţial am bănuit că 
autoarea scrisorilor e bufetiera, apoi n-am ştiut ce să cred. 
Îşi lăsă ochii în jos, trăgând de poala hainei. Ştiu că vă cer 
prea mult, dar... atât timp cât nu stinghereşte interesele 
anchetei aş putea nădăjdui că nevastă-mea nu va afla? 


XXX 


Îndată ce ajunse sus, Mircea Gheorghiu închise uşa cu 
grijă, apoi traversă odaia, călcând pe vârfuri. În colţ, 
montate la exterior, ţevile de calorifer străbăteau planşeul 
printr-o deschizătură urâtă, astupată provizoriu cu cârpe. 
Se lăsă într-un genunchi, lipindu-şi urechea de spărtură. 
Auzi distinct glasul maiorului. Discuta cu Drăgan. 

„Interesant! Aşadar...“ 

Avu brusc impresia că nu e singur. Se întoarse. 

Rezemată de canatul uşii, doctoriţa Macarie îl privea cu 
silă. 

— Neam de slugă! 


Capitolul IX 


PROFILUL MORAL 
AL AVOCATULUI VIRGIL OLARU 


| ocotenentul Lacrămiţă ţinea într-o mână receptorul, 
iar cu cealaltă nota indicaţiile maiorului Cristea. 

— Am înţeles. Vă sun peste o oră. 

Închise telefonul şi se ridică surprinzător de uşor pentru 
cele 110 kilograme ale sale. 

Viscolul blocase circulaţia, aşa că trebui să renunţe la 
maşină. 

Locuinţa avocatului Olaru se afla într-un bloc cu intrare 
de marmură neagră din apropierea tribunalului. 
Locotenentul Lăcrămiţă cercetă lista locatarilor şi urcă. 
Cărţile de vizită înşirate sub butonul soneriei avertizau că 
apartamentul este împărţit între Henry Dima, pensionar, un 
medic, Vasile Dragomirescu - care avusese grijă să-şi înşire 
toate titlurile - şi Virgil Olaru. 

Hotări să discute cu doctorul. Cum apelurile sale 
rămaseră fără rezultat, sună de două ori lung, semnalul 
pensionarului. 

Uşa masivă de stejar rămase neclintită. Deşi ştia că nu 
are cine să răspundă, apăsă pe butonul avocatului. Spre 
surprinderea sa, auzi paşi precipitaţi şi o voce de femeie 
care se interesa: 

— Cine e? 

— Eu. 


— Care eu? 

— Lăcrămiţă. 

Fiinţa apărută în prag îi tăiase pur şi simplu respiraţia. 
Mult mai târziu, când avea să povestească întâmplarea, 
locotenentul Lăcrămiţă se dovedi incapabil să-şi amintească 
în ce constase fascinația. Pentru că femeia era literalmente 
fascinantă. Un amestec ciudat de pământesc şi celest, 
imagine ireală, plăsmuire de vis. Stupefacţia locotenentului 
ajunse la maximum când bâlbâind întrebarea „Aici stă 
domnul avocat Olaru?“ fata îi răspunse: „A stat. Intră! Sunt 
logodnica lui...“ 

Deşi avea pasiunea interioarelor, Lăcrămiţă nu reuşi să 
vadă absolut nimic din locuinţa victimei. Uită până şi vechiul 
obicei de a-şi imagina cum şi-ar mobila el o asemenea casă. 

„Logodnica mortului“ zâmbea. Zâmbet ucigător, cu o 
putere de seducţie neînchipuită. Locotenentul avu senzaţia 
că inima îl părăseşte pe furiş gata să îngenuncheze lângă 
papucii verzi de atlas. 

Apoi vraja se destramă. Fata scoase din spatele biroului o 
sticlă de secărică consumată pe jumătate şi o duse la gură, 
bând cu patimă. I-o întinse. 

— Bei? 

— Nu, mulţumesc. 

Ridică din umeri şi îşi aprinse o ţigară. 

— Eu trebuie să beau. Când mănânci lături, te-apucă 
greaţa. 

Vorbea împleticit, cu poticniri de beţiv. 

Lăcrămiţă răscolise ani în şir lumea pungaşilor, lumea 
delincvenţilor, unde condimentarea conversaţiei cu expresii 
triviale reprezintă o obişnuinţă, dar ce-i auziră urechile 
acum depăşea orice închipuire. 

Logodnica - se recomandase simplu Coca - îl anunţă căi 
s-a adus la cunoştinţă moartea avocatului, apoi trecu direct 
la raporturile dintre ea şi victimă. Pomenea de cele mai 
intime acte cu uşurinţa cu care ai cere un pahar de apă. 


Locotenentul clipi nedumerit. Mintea refuza să accepte 
că prin buzele fetei cu chip dumnezeiesc se pot strecura 
înjurături de-o vulgaritate cutremurătoare. De câteva ori 
privi reflex în spatele ei, convins fiind că vorbeşte altcineva. 
Încercă să deplaseze discuţia. 

— Din câte am înţeles, apartamentul este ocupat de trei 
familii. 

— Până una alta. Acum eu sunt proprietar. 

— Adică? 

— Mi la vândut ăl bătrân. Preciză: Olaru. 

— Logodnicul vreţi să spuneţi... 

Lăcrămiţă înţelese că era vorba de o donaţie sub forma 
unei vânzări deghizate, cu scopul de-a eluda fiscul şi în 
ultimă analiză de a preîntâmpina eventuale pretenţii din 
partea moştenitorilor legali. Intui că logodnicei nu i-a fost 
greu să-i sucească minţile avocatului într-atât încât acesta 
să înceapă să-i transfere propriile bunuri. 

— Aşadar, doctorul şi pensionarul sunt chiriaşii 
dumneavoastră. 

— Repet, până una alta. Scap eu deei. 

— Nu mă îndoiesc. Reuşi să-şi desprindă ochii de pe 
chipul fetei inventariind încăperea. Frumoasă casă. V-a 
costat scump? 

— Trei sute de mii. Olaru a cumpărat-o de la Henry Dima, 
ăl de locuieşte în hol. Cică ar fi lucrat în diplomaţie, dar 
cred că-i vrajă. Acu” se cârpeşte şi el cum poate: mai o lecţie 
de franceză, mai o pomană... Vin tot felul de aiuriţi, puşti... 

— Ilertaţi-mă, dumneavoastră câţi ani aveţi? 

— Opşpe. 

— Şi logodnicul? 

— Şaijdoi. 

Lăcrămiţă îşi regăsi umorul. 

— O pereche potrivită... 

— Acu”, dacă a mierlit-o, ce să mai vorbim? Şi, când te 
gândeşti, tocmai se hotărâse să-mi vândă şi vila din 
Tâncăbeşti... 


— "Tot cu trei sute de mii? 

— Mă rog, ne înţelegeam noi până la urmă. 

— Fireşte. Când dragostea este reciprocă, se înţeleg 
oamenii. Dumneavoastră, ţinând seama de durerea 
nemărginită, evidentă, pe care v-a pricinuit-o moartea 
logodnicului, bănuiesc că l-aţi iubit mult. Nu-i aşa? 

Fata îşi îngustă pleoapele. 

— Uite ce e, baby, lasă-te matale de chestii din astea! Se 
vede că nu l-ai cunoscut pe Olaru. Altminteri n-ai umbla cu 
iordane. O bestie! Alta în locul meu făcea pe mironosiţa, c-o 
fi, c-o pâţi, că aşa şi pe dincolo, dă-i lacrimi, dă-i suferinţă, 
că vorba aia, despre morţi să nu bagi strâmbe. Numa” că la 
mine... ce-i în guşă şi-n căpuşă! Mi se întorc maţele pe dos 
când mă gândesc că m-a spurcat jigodia. Un nemernic, un 
babalăc libidinos şi impotent pe deasupra. 

Duse din nou sticla la gură. Lăcrămiţă clătină din cap 
decepţionat. 

— Poate nu mă crezi! Ştii dumneata ce mi-a propus într-o 
zi? Să mă mărit! Ca să vezi ce era în mintea lui, perversul 
dracului, că mi-a explicat! În felul ăsta deveneam soţia care- 
şi înşeală bărbatul tânăr cu un amant de şaijdoi de ani. Nu 
zici că era gata să ne facă şi-o leafă? 

Lăcrămiţă simţi subit o senzaţie acută de vomă. 

— Îţi spui eu, te umflă râsu'. Pe de alţă parte, 
închipuieşte-ţi că era şi gelos. Umbla după mine prin târg 
să vază dacă nu m-arunc... Mi-ar fi pus la picioare marea cu 
sarea numai să nu-l trag în piept. 

— În definitiv, nu vă obliga nimeni să-i suportaţi... 
capriciile. Îşi drese glasul, apoi continuă: Mă uit la 
dumneavoastră şi vă dau cuvântul meu că nu-mi vine să 
cred ochilor! Nu pot pricepe! Cum e posibil să ajungi în 
asemenea mocirlă? Şi pentru ce? Pentru ce? 

— Ai de gând să-mi faci morală? 

Sărise brusc în picioare. Văzând că nu poate să-şi 
păstreze echilibrul se prăbuşi din nou în fotoliu, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile. 


— La urma urmei, ce te interesează pe dumneata? 

Începu să sughită şi Lăcrămiţă îi întinse un pahar cu apă. 
Îl bău pe nerăsuflate. 

— Încerc să vă înţeleg, domnişoară. 

— La ce-ţi foloseşte? 

Apucă sticla de secărică şi constatând că-i goală o izbi de 
perete. 

— Figura asta de la tata am învăţat-o. Rânji: Tata... Nu L- 
am văzut niciodată treaz, dac-o fi fost vreodată. Şi mama 
bea. Adică beau amândoi... Beau şi se înjurau de dimineaţa 
până seara. Într-o zi, tata s-a cărat de-acasă şi dus a fost. Pe 
urmă s-a dus şi mama. S-a încurcat cu un italian, o jigodie şi 
au roit-o. Acu” face trotuarul la Livorno... Şi uite-aşa întâi m- 
a aiurit Luigi... 

— 'Tot un italian? 

— Aşi, de-al nostru! Luigi Stratian, maestru de balet la 
revistă. Zicea că mă face vedetă. Porcul... 

Locotenentul îşi deschise carnetul şi reciti indicaţiile 
maiorului Cristea. 

— Dacă nu mă înşel, azi-noapte Stratian se afla la 
Tâncăbeşti. 

— Aşa e. 

— El v-a anunţat moartea avocatului? 

— Da. 

— Continuaţi! 

— Ce... Ce să continui? 

— Cum l-aţi cunoscut pe Olaru? 

— Păi nu eu l-am cunoscut... M-a pasat Luigi. 

Râse  lăbărţat. Era complet beată. Un spectacol 
deprimant. 

Lăcrămiţă se ridică. 

— Vă mulţumesc, domnişoară. 

Fata mai bâlbâi ceva, apoi capul îi căzu pe spătarul 
fotoliului. Adormise. 

Locotenentul ieşi în hol, închizând încetişor uşa. 


Capitolul X 


O CRIMĂ INUTILĂ 


| a Dima se înfioră. 


„Ucigător... Un vânt ucigător...“ 

În urechi îi răsună zvon uitat de clopoței. Ştia că eo 
minciună, un surâs din ani vechi, o mângâiere pe zulufii 
care au murit, dar îi plăcea să-i asculte. Nu mai auzea urgia 
de-afară. 

— Păreţi tulburat, domnule Dima, spuse maiorul. S-a 
întâmplat ceva? 

— Se petrec nişte lucruri... 

Bătrânul îşi rostogolea privirile, căutându-şi nu atât 
cuvintele, cât doza cuvenită, din oroare pentru manifestări 
excesive. Era mijlociu de stat, îmbrăcat modest, cu o 
înfăţişare distinsă. Părul rar - blond cândva, acum incert - 
era pieptănat peste capul lunguieţ cu nas încovoiat, foarte 
cărnos. Reţineau atenţia în primul rând urechile enorme, 
un deget, chiar două peste lungimea obişnuită, socoti 
maiorul, groase, perfect lipite de craniu. Capătul de la 
şnurul aparatului acustic se pierdea în buzunarul 
vestonului. 

— Nu credeam că la vârsta mea îmi va fi dat să trăiesc 
asemenea evenimente. 

— Vă gândiţi la Olaru? Îmi dau seama, oftă Cristea. 

— Evident, m-a afectat profund. Virgil, probabil că aţi fost 
informat, a făcut mult pentru mine. Mai mult chiar decât se 


obişnuieşte între fraţi. Dar nu despre asta este vorba. 
Scoase din buzunar un plic alb: lată ce-am primit. 

Maiorul îl întoarse pe toate părţile. Înăuntru se afla o 
foaie de hârtie pe care cineva mâzgălise chinuit, cu mâna 
stângă, câteva cuvinte: 


Olaru a murit inutil. Nu el este Vladimir Dumitraşcu. 


PS. Afacerile noastre continuă. Confirmarea: coboară la 
ora opt în hol cu o țigară aprinsă. 


Maiorul îşi încruntă sprâncenele. 

„Extraordinar! Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. 
Instinctul mă avertizase că ecuaţia e prea simplă. Mult prea 
simplă.“ 

Lucrurile se petreceau cu totul altfel. O întorsătură 
neaşteptată care îi răsturna complet raţionamentele. 
Aşadar, întâmplarea sau un calcul precis, mai degrabă un 
calcul extrem de precis, făcea ca doi oameni să folosească 
acelaşi pseudonim: Vladimir Dumitraşcu. Avocatul care-şi 
semnează astfel încercările literare şi şantagistul. Printr-o 
combinaţie diabolică, amândoi frecventează cercul intim al 
victimelor. Incidental, sau datorită unei manevre subtile, de 
mult preconizată, Olaru este confundat cu şantagistul şi în 
consecinţă asasinat. Cu excepţia ucigaşului, fireşte, toată 
lumea respiră uşurată. Şi iată că adevărul este restabilit. 
Nu avocatul e autorul scrisorilor, deci şantajul continuă. 
Maiorul Cristea reciti anonima. Se miza desigur pe discreţia 
victimelor. Fiecare avea probabil ceva de ascuns, excluzând 
de la bun început eventualitatea unor mărturisiri spontane. 
Dar de ce atâta grabă? Mai ales că sub titlu de ipoteză, 
încăpea riscul ca unul sau altul - şi acesta era cazul lui 
Dima - cedând tensiunii, să denunțe manevra. 

Împături scrisoarea, uitându-se absent la bătrân. Se juca 
cu lanţul ceasornicului, încolăcind inele, fără să-şi 
desprindă ochii de pe chipul maiorului. Avea o privire fermă 


şi nimic din aerul acela devenit expresie tip care-şi cere 
scuze umil pentru infirmitate. 

— La ce fel de afaceri se referă scrisoarea? întrebă 
Cristea. 

Dima îşi răsfrânse buza de jos, deschizând larg braţele. 

— N-am nici cea mai vagă idee, domnule maior. Termenii 
sunt fără dubii, aluzia la un şantaj e certă. Totuşi, vă dau 
cuvântul meu de onoare că habar n-am ce vrea. În alte 
împrejurări, aş fi pariat că-i o farsă. 

— Nu e o farsă. Sunteţi desigur informat că toţi - în 
sfârşit - aproape toţi oaspeţii casei sunt şantajaţi. 

— "Toţi?! Este prima oară când aud povestea asta. Mi se 
pare fantastic... 

— E o realitate tristă, domnule Dima, şi din câte îmi daţi 
să înţeleg singurul scutit aţi fost dumneavoastră. 

Bătrânul zâmbi trist. 

— De la mine în orice caz n-ar fi avut ce lua. Totuşi nu-mi 
pot reveni. De ce sunt şantajaţi? 

— În trecutul fiecăruia se ascunde câte ceva. Când acest 
ceva e grav poate fi uşor exploatat. Chestiunea e să te 
pretezi. La început am crezut, toţi au crezut că maitre 
chanteur-ul e Olaru, fapt pentru care cineva l-a ucis. 
Olaru... Mi s-a spus că era un om culant care-şi permitea 
unele generozităţi. 

Bătrânul roşi uşor. 

— Apreciez delicateţea dumneavoastră. 

— Nu înţeleg. 

Dima oftă. 

— Înţelegeţi foarte bine. În fond, n-ar mai trebui să-mi 
pese de asta şi totuşi orice aluzie mă crispează. Este 
adevărat, Virgil mi-a asigurat întreţinerea. Sunt musafirul 
lor constant. Ştiţi cum se întâmpla înainte. Îţi venea câte un 
amic sau rudă scăpătată în vizită pentru o lună-două şi nu 
mai pleca niciodată. 

— Dumneavoastră nu dispuneţi de nici un venit personal? 

Bătrânul dădu din mână. 


— Cu totul simbolic. Nu mi-ar ajunge nici pentru 
spălătoreasă. Am câţiva elevi cărora le predau engleza şi 
franceza. Din păcate, concurenţa e mare. Suntem prea 
mulţi cei care nu ştim altceva decât engleză şi franceză... 
Zâmbi. În scurtă vreme voi da faliment. 

— Ce licenţă aveţi? 

— În Drept. Pe vremuri, toată lumea făcea Dreptul. 
Trebuia să ai o diplomă. Franceza şi engleza le ştiu de- 
acasă. Aşa se obişnuia... Adăugă nesigur: În anumite 
medii... 

— Aţi fost deci coleg de breaslă cu Olaru. 

— Într-un fel. Personal, n-am profesat. Înainte de război 
lucram în diplomaţie. 

Maiorul Cristea întrebă fără să-şi ridice ochii: 

— Şi după aceea? 

— După aceea n-a mai fost nimic. Am avut neşansa să 
supraviețuiesc bombardamentelor. E ciudat... Oamenii îşi 
amintesc în general fapte, imagini, chipuri sau discuţii... Eu 
mi-aduc aminte de gânduri... Pe-atunci îmi spuneam că 
nimic nu poate fi mai rău decât moartea. 

— Cred că aveaţi dreptate, opină maiorul. 

Dima îi aruncă o privire rătăcită, venită de undeva din 
depaărtări. 

— Faceţi impresia unui om inteligent. Cum puteţi afirma 
aşa ceva? 

Cristea nu se mişcă. Spuse încet: 

— Încă vă doare. 

— Ce să mă doară? 

— Nu ştiu. Dar presimt că în existenţa dumneavoastră a 
intervenit la un moment dat ceva îngrozitor pentru care nu 
eraţi pregătit. Adăugă ezitând: Şi pentru care nimeni nu e 
vinovat. 

Dima îşi apropie fotoliul. 

— Vă înşelaţi, nu mă mai doare. Mă îndrept spre veşnicie. 
Cobor versantul acela fără surprize, care nu urcă niciodată, 
Cât mai am? Cinci ani? Eventual zece, printr-o mărinimie pe 


care n-o implor. Ceea ce nu-şi dau osteneala să facă ceilalţi 
rezolvă timpul: temperează, cicatrizează. Sunt la o vârstă 
când dorinţele şi bucuriile, anulând orice alt gând, devin 
cutremurător de meschine. O dimineaţă cu soare, un film 
oferit gratuit la capătul unei conferinţe plictisitoare, o 
prăjitură, un medic optimist care să te bată pe spinare: 
„Las' că ajungi la o sută de ani...“ Începi să-ţi visezi morţii, 
te interesează tot mai mult ceremoniile funerare, conjuri 
neamurile şi prietenii să fie respectate cu stricteţe datinile 
creştineşti „după aceea“. Repetă ca pe o idee fixă: Nu, nu 
mă mai doare. 

Cristea trase gânditor din ţigară. 

— Câţi ani aţi fost închis? 

Dima îl privi deconcertat. 

— V-a spus-o Eleonora? 

— Nu. Nu mi-a spus nimeni. Mi-am închipuit. 

— Da... Fireşte... Era simplu. Un an şi jumătate. 

— De ce? 

— De ce? Pentru că luam aperitivul la Dragoman şi 
dejunul la Capşa, în loc s-o fac la Calul Bălan... Pentru că 
îmi petreceam iernile la Cannes. N-am furat la drumul 
mare, n-am trimis pe nimeni la moarte, niciodată n-am 
ocupat posturi oficiale ori oculte de la înălţimea cărora să 
propovăduiesc idei reprobate de noul regim... Atunci? E 
rândul meu să vă întreb. De ce? 

Cristea tăcu şi Dima reluă aţâţat. O aţâţare amabilă, 
discuţie între doi oameni care polemizează civilizat fără 
tonuri violente. Cadrul părea straniu faţă de terenul 
subiectiv în care evolua bătrânul. 

— Mi-amintesc... Când vreunul din noi, din lumea mea, 
făcea vreo şotie se spunea: „O ştie tout Bucarest.“ Acest 
tout Bucarest erau pentru mine câteva sute, poate cel mult 
o mie. Restul erau indivizi cu care mă ciocneam pe stradă, 
număr anonim pe care îl ignoram. 

— Poate că asta nu vi s-a iertat, şopti abia auzit maiorul. 


— M-am gândit. „Acolo“ ai timp pentru toate. Dar vă 
întreb, domnule maior, cine din clasa mea ar fi procedat 
altfel? Cine ar fi abandonat totul, avere, poziţie, avantaje 
sociale de dragul unei himere? Există zeci de mii de 
burghezi mărunți, avocaţi, profesori, meseriaşi, funcţionari, 
care la scara veniturilor lor au gândit la fel, au ignorat, au 
greşit ca şi mine. Dar n-au plătit toţi eroarea existenţei lor! 
Şi încă ceva. Puteţi crede la modul cel mai sincer că un 
individ trezit peste noapte cu averea mea şi-ar mai fi adus 
aminte a doua zi dimineaţa de poruncile Manifestului lui 
Marx? Nu, domnule maior! Primul gest ar fi fost să asigure 
încuietorile safe-ului, al doilea să deschidă ziarul pentru a 
urmări cursul bursei. 

Cristea aprinse o ţigară, lăsând-o să ardă pe marginea 
scrumierei fără să tragă din ea. Se simţea rău. Aceleaşi 
dureri răscolitoare, prizoniere în cuşca pieptului. Ochii îi 
simţea fierbinţi. 

— Comiteţi erori elementare, domnule Dima. Nu am 
calitatea şi nu e nici momentul să le discutăm. Un lucru însă 
n-ar trebui să vă scape. Generalizaţi, maximalizând un caz 
particular. Şi al dumneavoastră şi al individului îmbogăţit 
miraculos. Nu acestea completează pagini de istorie. Ca 
individ, pot să vă compătimesc. Dumneavoastră eraţi 
aprioric condamnat. London are o imagine splendidă, deşi 
puţintel cam prețioasă... Pe scara vieţii se aud paşii 
saboţilor de lemn care urcă şi ai pantofilor de lac care 
coboară. Cam aşa ceva... Sunteţi un om fin, instruit. Ştiţi 
foarte bine că în istorie marile zguduiri angrenează victime. 
S-a exagerat, s-au comis unele erori inerente. Ele fac parte 
componentă din marele eveniment, căci aşa cum nu există 
în natură substanţă pură, în societate nu există fenomen 
absolut omogen. Ceea ce contează, ceea ce dă sens sunt 
coordonatele mari şi rezultanta. Cine-i mai reproşează 
astăzi lui Robespierre că i-a trimis la ghilotină pe Ludovic şi 
pe Maria Antoaneta? 


— Dacă nu mă înşel, iacobinul a beneficiat de aceeaşi 
soartă, zâmbi liniştit bătrânul. 

— Asta numai pentru că s-a născut prea devreme şi, în 
sensul celor ce vă spuneam, o jertfă fatală începutului de 
drum. Dar toate acestea reprezintă adevăruri simple care 
nu constituie pentru dumneavoastră nici o noutate. 

Dima clătină trist din cap. 

— Mi-aţi demonstrat un lucru pe care-l ştiam mai de 
mult. Destinul microorganismului strivit sub roţile istoriei... 

— Nu chiar atât de dur, surâse chinuit Cristea, ducându- 
şi mâna la piept. În ce a constat atunci neînţelegerea? 

— N-a fost nici o neînțelegere. Discuţia a pornit de la 
afirmaţia dumneavoastră despre viaţă, bunul cel mai de 
preţ indiferent de context, preferabil morţii. Aţi dat o 
explicaţie ştiinţifică destinului meu. Dar pe mine aceasta nu 
mă mulţumeşte. Trăim o singură dată. Ştiu, omul rămâne 
un animal egoist. Credeţi că mă poate încălzi faptul că am 
participat ca învins la o bătălie uriaşă pe care n-am căutat- 
o, care de fapt începuse înainte de-a mă fi dezmeticit? Chiar 
dacă această bătălie era dictată de inerentul progres al 
societăţii? Vorbesc ca ins cu o durată de existenţă medie în 
jur de şaizeci sau şaptezeci de ani. Din acest punct de 
vedere, pentru mine era mai bine să nu fi supravieţuit 
războiului. Celelalte le-am înţeles de mult. Mi se pare 
straniu azi că toate astea le-am discutat de nenumărate ori 
cu Virgil. 

— Şi? 

Dima râse: 

— El privea lucrurile mai simplist: „Mâna lui Dumnezeu.“ 
Mă ironiza făcând aluzie la imaginare fărădelegi comise de 
străbunii mei, mari latifundiari. La drept vorbind, singurul 
lor păcat a fost indolenţa. Nu s-au întrebat şi nu i-a 
interesat prin ce mijloace storceau administratorii 
veniturile. 

— V-a cunoscut familia? 


— Da. Tată-său fusese vechilul averii noastre. Ulterior, 
Virgil s-a ocupat de afacerile juridice. Îl plăteam anual cu un 
onorariu fixat dinainte, indiferent de numărul proceselor. 
Râse din nou. N-ar trebui să judec atât de meschin, dar n-a 
fost în pierdere cu toată culanţa de care a dat dovadă după 
ce... mă rog, după ce am scăpătat. 

— Mi s-a spus că uneori obişnuia să vă atragă atenţia 
destul de grosolan asupra acestei situaţii. 

— Da... Bătrânul îşi muşcă buzele. Poate a fost şi vina 
mea. Ştiţi cum se întâmplă de obicei. Faci un bine şi reclami 
recunoştinţă entuziastă clipă de clipă. Şi la micul dejun, şi la 
desert. Pe de altă parte, primim binele şi uităm că celălalt 
vrea tot timpul să se simtă generos, filantrop, unic. 

— Înţeleg. Olaru vă pretindea adulări servile, o conduită 
constantă din care să reiasă ideea că fără el aţi fi pierit într- 
un şanţ. 

— Cam aşa ceva. N-aş vrea să mă consideraţi ingrat. 
Realmente îi datorez enorm lui Virgil. Din ceea ce câştig 
abia acopăr chiria şi întreţinerea unei... hai să-i zicem 
încăperi într-un bloc de pe Splaiul Unirii. 

— Vă referiţi cumva la imobilul unde îşi avea Olaru 
biroul? 

— Da. Partea nostimă e că apartamentul mi-a aparţinut 
cândva. I l-am vândut lui Virgil, care ulterior a avut 
generozitatea să-mi închirieze o jumătate de hol, despărțită 
printr-o draperie de cealaltă jumătate. Cine trece spre 
bucătărie, de pildă, bagă capul să vadă dacă „moşul“ e 
acasă. În sfârşit. Vorbeam despre altceva. Fără discuţie, 
Virgil m-a ajutat. Totuşi, raportat la împrejurări şi mijloace, 
sacrificiul lui era suficient de modest. Practic, spaţiul pe 
care-l locuiesc nu i-a fost niciodată de vreun folos, iar masa 
mea e simbolică: un pahar de lapte, un corn, rareori, când 
mă simt în fonduri, o friptură la birt şi o prăjitură. Acuma ce 
să mai discutăm, Dumnezeu să-l ierte! Oricum, s-a înfăţişat 
la scaunul Atotputernicului cu un dosar care îi asigură un 
loc la dreapta tatălui ceresc. 


Cristea zâmbi, strivind ţigara. 

— Să lăsăm asta. Spuneţi-mi ce s-a întâmplat azi-noapte! 

— Am un somn adânc. Măcar atâta. Şi apoi, surâse silit, 
din clipa în care îmi scot aparatul, naufragiez într-o 
împărăție unde nu mă mai poate ajunge nimeni. Deci, 
practic, nu ştiu şi n-am auzit nimic. Iotuşi Eleonora ar fi 
trebuit să mă trezească. Chiar i-am reproşat-o. 

— Probabil n-a vrut să vă deranjeze. 

— Prostii. Suntem prieteni de ani de zile. N-aş fi lăsat-o 
singură. Menajamentele în asemenea momente mi se par 
ridicole. Dar aşa a fost ea întotdeauna. Contrariul lui Virgil: 
delicată ca pe timpul dantelelor. Şi-apoi numai gândul că 
înnoptezi cu un criminal în casă, alături de un cadavru, te 
înfioară. 

Maiorul respiră adânc, atât cât îi îngăduia durerea 
cocoloşită în capul pieptului. 

— Bănuiţi pe cineva, domnule Dima? Fiţi sigur că opinia 
dumneavoastră nu vă angajează cu nimic. 

Bătrânul îşi mângâie derutat bărbia. 

— Foarte dificil. Dificil şi delicat. 

— Ştiu. 

— Ce importanţă are părerea mea? 

— Extremă. Este părerea unui om avertizat. Nu vă 
ascund - detest ipocrizia - că ar putea constitui un punct de 
plecare. 

— Înţeleg... înţeleg... Vedeţi dumneavoastră, viaţa m-a 
învăţat să nu mizez prea mult pe aparenţe. Înşală. Un 
truism, evident. Am întâlnit bestii cu chipuri angelice, 
oameni duri, grosolani, cu suflet de copil. Desigur, mai 
degrabă o văd capabilă de crimă pe Alexandra - nu în 
general, insist, ci mai degrabă - decât pe Monica, mai lesne 
poate ucide Mihăilă decât Gheorghiu sau Stratian. Luigi e 
un escroc de duzină care ştie unde să se oprească. Crima, 
în afară de sânge rece, presupune şi o doză de patimă: 
Stratian nu e pătimaş în sensul pe care-l presupune omorul. 
Acestea, pentru că mi-aţi sugerat să aleg cu tot dinadinsul. 


Dacă m-aţi întreba cine cred că a trimis scrisoarea, l-aş 
indica pe Stratian. 

— De ce? 

— Doar pe el îl văd în stare de manevre financiare 
murdare, interesat acut într-o astfel de combinaţie. Însă şi 
aici pot să mă înşel. 

— Aţi atins o problemă interesantă, domnule Dima. 
Apropo de şantaj. Susţineţi că este prima scrisoare pe care 
o primiţi? 

— Categoric. 

— Şi că, bineînţeles, nimeni nu v-a şantajat vreodată, 
pentru că nu există în viaţa dumneavoastră nici o istorioară 
dubioasă care să fi putut genera o astfel de iniţiativă... 

— Riguros exact. 

— Aici intervine nonsensul. Ce rost avea să vi se trimită 
anonima? 

— Asta mă întreb şi eu. 

— Cum v-a fost transmisă? 

— Am găsit-o într-o carte, pe noptieră. Făcu ochii mari. 
Într-o carte pe care i-am împrumutat-o lui Mircea 
Gheorghiu. 

— Când? 

— Aseară. Căuta un citat. 

— Şi când v-a restituit-o? 

— Am luat-o eu. Nu era în odaie. Rămase pe gânduri. 
Ştiţi, ar putea fi o explicaţie... 

— Asta-i explicaţia, domnule Dima! Scrisoarea era 
adresată savantului. $Şopti: Duceţi cartea şi scrisoarea 
înapoi! 


Capitolul XI 


APRINDEŢI CÂTE O ŢIGARĂ! 


Locotenentul Drăgan privi nedumerit în jur. Era o odăiţă 


relativ lungă şi îngustă, cu o singură ferestruică aproape de 
tavan. Două banchete orientate lângă pereţi aminteau 
compartimentele vagoanelor de tren. În fund se aflau trei 
cuiere-pom prăfuite. 

— Aici a fost vestiarul, pe vremuri, spuse maiorul Cristea. 
E o casă mare pentru musafiri mulţi. În imobilele cu 
pretenţii au existat totdeauna astfel de oficii. 

Prin uşa abia întredeschisă se vedea cea mai mare parte 
din hol. Focul din cămin clipea dulce, îmbietor. 

— Opt fără un sfert, constată locotenentul, cu un glas în 
care se simţea nerăbdarea, dar şi efortul de a o camufla. 

Cristea îşi masa umărul. Îl simţea înţepenit, fără sânge. 
Se uită amuzat la Drăgan. 

— Îţi pui mare nădejde în întâlnirea asta? 

— E o capcană. 

— M-aş bucura mult să fie aşa, oftă maiorul, continuând 
să-şi frece umărul. Ştii, nu pot scăpa de obsesia unui gând. 
De ce toţi, dar absolut toţi, susţin că au auzit o singură 
împuşcătură, când de fapt s-au tras două gloanţe? 

— Probabil că aşa au stabilit. 

— Şi paznicul de la depozit? Era împreună cu Eleonora 
Olaru în hol. El ce interes are să mintă? Ce interes au 
ceilalţi? De ce trebuia să audă doar o singură împuşcătură? 


— Poate că într-adevăr n-au auzit decât una singură. 

— Adică? 

— Poate că a doua împuşcătură a fost atenuată de viscol, 
s-a confundat cu zgomotul obloanelor izbite de ziduri. 

— Exclus! 

Locotenentul îşi privi ceasul. 

— Opt fără zece. 

Maiorul urmărea fascinat flăcările din cămin. Murmură 
încetişor: 

— Trebuie să coboare. 

— Desigur, autorul şantajului a dat dovadă de prea multă 
abilitate ca să-mi închipui că va comite tocmai acum o gafă 
copilărească. 

— Ce vrei să spui? 

— Că va cobori, sunt sigur, împreună cu ceilalţi, ţinând 
dezinvolt ţigara în colţul gurii. 

— De ce? 

— Bine, dar e simplu. Rămânând sus în odaia lui s-ar 
desconspira singur. 

— Da. Raționamentul este exact şi probabil cel mai 
aproape de adevăr, în alternativa că toţi ceilalţi au primit 
anonime identice. Dar dacă nu au primit toţi? 

— Cu atât mai bine. Se restrânge cercul. 

— Dacă în mod intenţionat, unul sau altul a fost lăsat 
deoparte tocmai pentru a îndrepta atenţia celorlalţi asupra 
lui? Singur ai remarcat abilitatea  necunoscutului. 
Problema, după mine, se pune altfel: de ce s-a grăbit să-i 
înştiinţeze că au comis o eroare? 

— Poate ca să nu-şi uite obligaţiile. 

— Putea să mai aştepte. Să se isprăvească ancheta. 

— Chiar dacă nu riscă nimic? Nici unul dintre cei vizaţi 
nu va veni să ne informeze că a greşit ucigându-l pe avocat 
şi că altul este cel care-i stoarce banii. 

— În mod firesc, când te ocupi de şantaj şi vezi că cineva 
a vrut să te lichideze, când datorită confuziei moare un om 


în preajma căruia te aflai, aştepţi până când lucrurile se 
limpezesc într-un fel sau altul. 

— Dacă-mi permiteţi... 

— Te rog. 

— Poate că individul este un dezaxat, sau mai degrabă un 
sadic. Îşi cultivă victimele, le caută societatea, urmărindu-le 
reacţiile. În sensul ăsta, avem date concrete. V-aţi gândit la 
bucuria unui asemenea ins de-a anunţa tocmai în această 
atmosferă greoaie, plină de suspiciuni şi temeri, că moartea 
lui Olaru a fost inutilă? Întâmplător, ne-a căzut în mână 
anonima... 

Ochii maiorului se îngustară. Spuse încet, de parcă i-ar fi 
fost teamă de propriile lui cuvinte: 

— Întâmplator sau... deliberat. 

— Poftim?! 

— Vorbeai adineauri de o capcană. Mă întreb dacă nu 
cumva ne-a fost nouă întinsă... 


Mihăilă cobora scările. Era impecabil în costumul cenuşiu 
închis, de-o eleganţă sobră, perfect ras, sigur în mişcări. 
Privi în jur cu indiferenţă şi se aşeză într-unul din fotolii. 
Între degete ţinea neglijent ţigara pe care întârzia s-o 
aprindă. 

„Ce nervi minunaţi!“ reflectă maiorul Cristea cu 
admiraţie sinceră. Îi vedea doar profilul osos, bine dăltuit, 
cu un uşor zvâcnet al maxilarului sub pielea bronzată. 

— Ai o ţigară? se auzi glasul lui Mircea Gheorghiu. 

Apoi îl văzură în picioare, lângă fotoliul inginerului 
Mihăilă. Savantul privea neliniştit spre scări, pipăindu-şi 
mereu hainele. 

— Parcă nu fumai, observă ironic Mihăilă, întinzându-i 
pachetul. 

— Nu ştiu nici eu ce-mi veni. 


— Probabil, ai conchis că nu e bine să faci notă 
discordantă. 

Glasul nu mai avea nici o nuanţă. 

Luigi Stratian apăru în capătul scării. 

— Vezi să nu te bată nevastă-ta! I-ai cerut voie? 

Îşi trase un scaun, întinzându-şi confortabil picioarele pe 
grătarul căminului, apoi se aplecă spre inginer, cerându-i 
foc. 

Toţi trei fumau. Cristea simţi ochii grei, plini de 
semnificaţii ai locotenentului Drăgan şi-i făcu semn să stea 
liniştit. În jurul buzelor subţiri îi stăruia o umbră de zâmbet. 

— Aşa! constată Mihăilă. 

Stratian întrebă în doi peri: 

— Credeai altfel? Părea foarte bine dispus. Cine lipseşte 
la apel? Alexandra şi Monica. Declară indiferent: Dacă nu 
mă înşel, macioala nu fumează şi pe Edison îl văd pentru 
prima oară că se spurcă. De fapt, amănuntul e lipsit de 
importanţă. Nu crezi? 

Inginerul îi aruncă o privire ciudată, de parcă atunci l-ar 
fi văzut prima oară. Nu spuse nimic. 

Savantul se plimba prin încăpere, fără să-şi ascundă 
nervozitatea. Stratian arătă spre ţigara înjumătăţită. 

— Trebuie să aprind alta? 

Inginerul îşi ridică piciorul, peste celălalt. 

— Eşti foarte spiritual! 

— Mi-au mai spus câţiva chestia asta. Adevărul e că mă 
inspiră şi atmosfera. Dar unde or fi presarii? Îşi schimbă 
brusc expresia şi comentă încet cu ochii spre scări: Vine 
murgul la traistă... 

Monica cobora împleticit, ţinându-se de balustradă. Avea 
faţa răvăşită, de-o albeaţă înspăimântătoare. Cearcăne 
mari, negre îi conturau ochii imenşi. Părea o fantomă. Îşi 
dădu drumul să cadă pe canapea. Trăgea prost din ţigară, 
nu ştia s-o ţină, iar degetele îi tremurau. 

— Mă doare groaznic capul... Unde-i Alexandra? Privi 
instinctiv mâinile celor doi. A! Chipul i se destinse. 


Destinderea descoperirilor fatale. Puteam să jur că-i ea! Ea 
este... 

Îşi ascunse faţa în braţul îndoit, brusc cutremurată de 
convulsii. 

Stratian îşi răsfrânse buza dispreţuitor, dar nu comentă. 

Dintr-o dată se auzi liniştea. Liniştea aceea care-ţi vâjâie 
în urechi, care-ţi udă palmele şi tâmplele fierbinţi, liniştea 
insuportabilă când strângi tare din măsele pentru ca ţipătul 
să rămână sufocat acolo, în fundul pieptului. Liniştea 
venelor umflate, a inimii în panică. Inima, maşinărie 
isterică... 

Se răsuciră brusc. 

Doctoriţa Macarie cobora scările, îmbrăţişând cu o 
privire distrată holul. Oamenii urmăreau hipnotizaţi silueta 
dreaptă, suplă, în rochie verde. N-avea nimic în mână. 

„Merge ca o regină“, gândi Mihăilă. 

Alexandra ţinea capul uşor aplecat spre spate, ca şi cum 
cocul negru ar fi atârnat prea greu. Bărbia puternică, 
ridicată şi nările dilatate îi împrumutau o expresie de 
hotărâre încăpăţânată. 

Stratian clipi cu un zâmbet rău. 

„E frumoasă bestia...“ 

Doctoriţa se aşeză lângă arhitectă. Părea că ignoră total 
tensiunea celorlalţi. 

— Ce-i liniştea asta? 

— Aşa... făcu inginerul, strângând puternic braţele 
jilţului. Aşa... şi respiră adânc. Se întoarse spre Mircea 
Gheorghiu:  Aşază-te! Nu-mi plac oamenii care-mi 
supraveghează spatele. 

Părea altul, cu totul altul. O mască lepădată în faţa 
privirilor uluite. 

Savantul se opri deconcertat cu gura întredeschisă. 

— Ce ai cu el? întrebă doctoriţa. 

Se uită instinctiv la pendula care începuse să bată. Era 
ora opt. Alexandra tresări şi scoase din buzunarul rochiei 
un etu de piele fină. Aprinse un Camel de la ţigara 


arhitectei. Îi ţinu mâna care tremura şi observă cu glas de 
gheaţă: 

— E cazul să te stăpâneşti, fetiţo, poţi să mă crezi! 

Tăcură. Împinsă de furtună, portiţa scârţâia strident. 
Monica îşi astupă urechile. 

— Înfiorător! Ar trebui s-o repare naibii cineva. 

— Să încerce Edison, propuse Stratian, tot a făcut 
Politehnica. 

Drăgan atinse uşor braţul maiorului. 

— Aşadar, toţi... 

Cristea continuă să zâmbească. 

Oamenii se uitau unii la alţii. Cinci manechine rigide, cu 
ţigări între degete. Stratian o aruncă primul în foc. Se 
tolăni în fotoliu şi rânji amuzat. 

— Ce mai faceţi? 

Inginerul se ridică. 

— Isprăveşte! 

Îl apostrofase brutal, cu tonul individului obişnuit să 
poruncească. Stratian îl ignoră. Se interesă bine dispus: 

— lar plătim cotizaţia? 

— Ce cotizaţie? căzu din lună Gheorghiu. 

— Hai că eşti tont rău! Asta de la fizică ţi se trage. 

— Isprăveşte odată! Palid, încordat, inginerul semăna mai 
mult ca oricând cu un animal. Plutim în aceeaşi barcă. Nu 
cred să fie cineva atât de idiot încât să nu înţeleagă treaba 
asta. 

— Clarisim! acceptă Stratian. Dacă şi Edison a priceput... 

— "Toţi afară de unul, reluă răspicat inginerul. A arborat 
acelaşi semn distinctiv, indicat de scrisoare, pentru că altfel 
ar fi fost linşat. E aici, alături de noi şi face pe victima. Joc 
perfid care-l camuflează. 

Stratian îşi turnă coniac în pahar. 

— Ce propui? 

Ochii inginerului, fără luciu, examinară pe fiecare în 
parte. Un rictus înţepenit îi dezvelea dinţii. Repetă muşcând 
cuvintele. 


— Persoana se află aici, printre noi. 

— E Alexandra! izbucni Monica. Am ştiut totdeauna. Ea 
e! 

Doctoriţa scrâşni: 

— Cretină! 

Verdele din priviri avea otravă. 

— FEael!Eae! 

— Cârpeşte-o! spuse inginerul. Eşti doctor, ce naiba?! 

— lată ceea ce se numeşte o societate fermecătoare, 
comentă Stratian cu paharul lipit de buze. Maniere, 
conversaţie de gentilomi... 

Mihăilă se răsuci pe călcâie cu pumnii încleştaţi. 

— Te pocnesc! 

— Please. 

Stratian îl provoca făţiş. 

—  Liniştiţi-vă! interveni categoric Alexandra. Aţi 
înnebunit? Ce facem acum? Ce facem? 

— Propun o percheziţie, declară nesigur Mircea 
Gheorghiu. 

— Aşa, Edison, taică! Stratian zvârli restul de coniac în 
cămin şi o clipă flăcările crescură lungi, violete. Sunteţi 
idioţi! Toţi, fără excepţie. 

— Alexandra e! şopti Monica printre suspine. Vă spun... 
Am văzut-o azi-noapte... 

Doctoriţa se răsuci iute, suplă ca o şopârlă. 

— Când, stârpitură? Când m-ai văzut? Când încercai uşa 
biroului? 

Îşi înfipse ochii în gâtul alb, plin. Arhitecta îşi dădu la o 
parte părul din ochi. 

— Când s-a auzit împuşcătura nu erai în odaie! Nu, nu 
erai! Ai intrat abia după aceea! 

— Ce coincidenţă! exclamă teatral Stratian. Şi amicul 
Mihăilă adulmeca biroul cam în acelaşi timp. Pariez că a 
auzit poc! de la o distanţă foarte mică. 

— Dacă l-ai văzut înseamnă că erai şi tu acolo, observă 
Alexandra. 


— Logică feminină! Imaginează-ţi, Lady, că o asemenea 
privelişte se poate admira şi când deschizi uşa. Prietenul 
nostru „partizanul“ sosise primul, dacă poţi să înţelegi ce 
vreau să spun. 

Inginerul apucă spătarul unui scaun. 

— De ce nu i-ai spus-o maiorului? 

— A, mon cher, nu mă cunoşti, sunt un tip fin. 

— Sau poate că n-ai vrut să ratezi o sumă frumuşică. Hm! 
Treizeci de mii de lei pe lună nu-s de colo. 

— Numai treizeci de mii plăteşti? Înseamnă că nu ascunzi 
cine ştie ce. Vreo găinărie... 

— Ciudat! emise doctoriţa cu buzele strânse. 

— E Alexandra! Degeaba... Capul arhitectei se mişca într- 
o parte şi alta. Căutaţi degeaba... 

— Ca să nu mai vorbesc de calmul tău superior, olimpian. 
Te amuzi, nu-i aşa? 

— Totdeauna m-a amuzat prostia, darling. 

— Stratian e! Presimt. Să-l percheziţionăm, reveni la o 
idee fixă savantul. N-are decât s-o dovedească. 

Stratian izbucni: 

— Tu vorbeşti? Impostorule! Tu care, de trei ani... 

— Nu! ţipă Gheorghiu. 

Se făcu brusc linişte. Rămăseseră cu mâinile în aer, 
privindu-se înspăimântați. În ochii savantului se aprinse un 
licăr dement. 

— De unde ştii? 

Se ridicară toţi în picioare, hoţeşte, înconjurându-l pe 
Stratian, fulgeraţi de adevăr, contaminaţi parcă. 

— Aşa e? De unde ştii? 

Cu un gest hotărât, Mihăilă apăsă pe comutator. 

Se auzi un urlet îngrozitor. Aproape concomitent lumina 
aprinsă brusc le scaldă feţele descompuse. Stratian, cu 
puloverul sfâşiat, respira greu. 

Maiorul Cristea surâse. 

— Am impresia că v-am deranjat. 

Alexandra îşi reveni prima. 


— Nu, nu ne-ai deranjat. 

Frază banală, reflectând un automatism convenţional. 
Ipocrizia care te determină să zâmbeşti politicos. Maiorul 
îşi frecă mâinile vesel. 

— Sunt încântat. Crezusem că, în sfârşit, am întrerupt o 
dispută. Dar probabil m-am înşelat. 

Inginerul Mihăilă îşi descleştă dinţii. Articulă repede: 

— Sigur că v-aţi înşelat. 

Se uită la fiecare în parte pătrunzător. Oamenii 
reacționară diferit: Monica Ciuvăţ îşi cobori pleoapele cu un 
zvâcnet nervos al buzelor, Stratian clipi mărunt, surâzând 
amuzat, doctoriţa îşi aprinse crispat o ţigară, privind 
absentă în gol. Gheorghiu îşi ascunse mâinile. Îi tremurau. 

Maiorul Cristea trăi desluşit sentimentul unui acord 
spontan încheiat peste capul lui. Se întoarse spre Stratian 
zâmbind. 

— De fapt era imposibil ca tocmai dumneavoastră să fiţi 
mărul discordiei. 

— De ce? 

— Un om agreabil, şi chic din toate punctele de vedere 
nu poate declanşa drame. 

— Da... da... şopti Monica ca un ecou. Nu poate... 

Stratian îşi consultă unghiile perfecte, suflecându-şi 
buzele groase. Declară, ridicând din umeri: 

— În fond, nu văd de ce v-am ascunde realitatea, întrebă 
mieros, privindu-i pe ceilalţi: Aveţi ceva împotrivă să-i 
spunem adevărul domnului maior? 

Se amuza copios, pervers. 

Urmă un moment de panică. Crispaţi, urmăreau 
hipnotizaţi gesturile lui Stratian, îi pândeau primul cuvânt. 
Pendula îşi ţesea monoton tic-tac-ul, cântărind clipele în ani 

— Personal, n-am nimic împotrivă. 

Vorbise Mihăilă. 

Maiorul tresări. Nu fusese glasul unui om: gol, fără 
nuanţe, de un abstract supranatural. 


„Băiatul ăsta ştie ce înseamnă abisul.“ Simţi pentru 
inginer o undă de admiraţie. „Incontestabil are curaj. Un 
curaj drăcesc, fără pereche.“ 

Monica Ciuvăţ scânci: 

— Care adevăr? 

— Ai uitat? E posibil, draga mea? Stratian îi surâdea, aşa 
cum surâzi dând explicaţii suplimentare unui copil. Ai uitat 
că astăzi îmi sărbătoresc ziua de naştere? 

Nu se auziră suspinele de uşurare reprimate stoic. 
Maiorul Cristea înregistră doar un foşnet de destindere, 
poziţii mai relaxate, câteva ţigări aprinse cu fumuri lungi, 
avide. 

Stratian se întoarse spre maior, arborând o mină vag 
încurcată. 

— Să nu ne-o luaţi în nume de rău. Băieţii ţin mult la 
mine şi nu vroiau ca ziua aceasta să treacă aşa, oricum. 
Desigur, ambianța poate şoca, abia ieri a decedat amicul 
nostru comun Virgil. De aceea am făcut niţel pe misterioşii. 

Maiorul acceptă jocul, dând înţelegător din cap. 

— Aţi procedat foarte înţelept. Eleonorei Olaru i-ar fi 
venit greu să priceapă. 

— Trebuie menajată, emise Stratian pe tonul unei 
constatări generale. Totdeauna a fost sensibilă. Mă întreb 
cât va mai rezista. E la capătul puterilor. Turnă coniac în 
pahare. După cum vedeţi, nu ne lipseşte nici băutura. Orice 
s-ar zice, domnule maior, sunt de invidiat. Am prieteni 
gentili. Cine a fost cu ideea? Tu, Dane? 

Mihăilă îngână ceva nedesluşit. Avea priviri asasine, ochi 
ca nişte ferăstraie, dar ştia să zâmbească. Şi zâmbi. 

— Puteam să pariez, reluă Stratian, ai fost totdeauna 
tartorul celor mai generoase iniţiative. Sesiză mişcarea 
celuilalt spre buzunar şi o preveni întinzându-i pachetul cu 
țigări: Nu preferi un CameP Nici tu, Mircea? 

— Nu fumez, zise zăpăcit Gheorghiu. 

— Curios, adineauri mi se păruse că ai aprins o ţigară. 


— Uneori simţim nevoia să ieşim din cotidian, declară 
Alexandra, aruncându-i o privire tăioasă. 

Savantul se agăţă recunoscător de idee. 

— Aşa e. Mulţumesc... prea mult. Mă ameţesc repede. 

— Da, reluă Stratian, n-au uitat să mă felicite. De-aţi şti, 
domnule maior, ce oameni minunaţi sunt... Alexandra, de 
pildă. Când am de dat un exemplu, la ea mă gândesc. lartă- 
mă, Mircea, ştiu, Cela e inegalabilă, dar Alexandra e 
perfectă. Frumoasă, inteligentă, şi mult mai curajoasă decât 
zece bărbaţi la un loc. Nu curajul în disperare de cauză 
când înfierbântat dai cu barda, ci lucid, calculat, cu sânge 
rece, cum se spune. Sau Dan Mihăilă. Pare colţos şi aspru, 
dar ce suflet minunat ascunde! Cât spirit de sacrificiu! O 
inimă de leu. 

— Cine a scris Richard Inimă de Leu? întrebă fără nici o 
legătură Gheorghiu. 

Luigi Stratian îl cuprinse de umeri: 

— Vladimir Drujnikov... Crezi că are vreo importanţă? Se 
adresă maiorului: Savantul nostru! '[ineţi minte vorba mea, 
omul ăsta va ajunge departe... Cândva ne vom mândri că 
am fost acceptaţi în societatea lui. 

Gheorghiu roşi. 

— Lasă asta... 

— De ce? Care tânăr se poate mândri cu atâtea 
performanţe? Păi la un examen cât de dificil Mircea îi lasă 
pe toţi ţuţ. Morți, copţi, vârâţi în cofă! Nici nu vă imaginaţi - 
făcu o pauză plină de semnificaţii - nici nu vă imaginaţi câte 
ştie! Şi ce metodă de lucru are! Orice informaţie sortată, 
catalogată, pusă la raft... 

Cristea îşi ascunse zâmbetul. 

„Le plăteşte poliţa.“ 

— De Monica ce să mai vorbesc?! Dacă aş avea o fată, mi- 
aş dori să fie ca ea... Poate c-am îmbătrânit, dar azi mă simt 
extrem de emoţionat. De la o anumită vârstă, contează 
enorm să fii înconjurat de prieteni, de căldură. Vă 


mulţumesc, dragii mei, pentru sentimentele şi solicitudinea 
voastră. 

Mircea Gheorghiu ridică paharul. 

— La mulţi ani! 

Ciocniră. 

— Vrei şi sifon? 

— Mersi, puţin. 

— Mi se pare că nu stai bine, draga mea. 

— Perfect. Eşti drăguţ, Luigi. 

— Bricheta! 

— Veniţi mai aproape, fetelor. S-a răcit... 

— La mulţi ani! 

Jocul era evident, gros, fără subtilităţi. Maiorul Cristea îi 
examină încă o dată lung, şi începu să urce scările. Abia 
atunci părură că-i observă prezenţa. Stratian se informă: 

— Plecaţi? 

— Mă gândeam, spuse încet maiorul, că scenariul 
dumneavoastră ar mai avea nevoie de câteva repetiţii. Sunt 
accente care sună fals, dar nădăjduiesc, domnule Stratian, 
că veţi găsi o rezolvare regizorală corespunzătoare. Între 
timp, poate improvizaţi o explicaţie şi la opinia prietenilor 
care pretindeau că dumneavoastră sunteţi şantagistul. 

Viscolul scrâşnea sfâşietor. Vânt cu dinţi de lup, cu unghii 
de fier, cu ochi albi, orbi... 

Monica Ciuvăţ se crispă. O durea. O durea vântul. 

Stratian surâse larg. 

— Băieţii sunt glumeţi. A doua natură. Am auzit de unul 
care făcea glume în faţa plutonului de execuţie. 

— O glumă! izbucni Monica. O glumă... Eşti idiot! Mai 
bine şantagist decât criminal. Cum dracu” nu înţelegi? Cine 
avea interesul să-l ucidă pe Virgil? Doar cineva care era 
convins că e victima lui. Îşi muşcă brusc buzele: Asta dacă 
ar exista vreun şantaj... Rostogoli ochii speriată: Mă 
gândeam la altceva... 

Mihăilă scrâşni din dinţi. „Tâmpită! Tâmpită şi isterică!“ 


— În principiu, domnişoara are dreptate, spuse maiorul 
Cristea. Firesc ar fi ca avocatul să fi fost ucis de o persoană 
încredinţată că el e autorul scrisorilor de şantaj. Dar 
lucrurile stau puţin altfel. 

Ţăcu un timp cu ochii îndreptaţi spre cămin. 

— Adică? interveni nerăbdător Stratian. 

— Am discutat cu doamna Eleonora Olaru. Mi-a relatat 
anumite fapte care schimbă termenii ecuaţiei. În câteva 
cuvinte: avocatul era şi el şantajat. Tentat de o mare sumă 
de bani, Olaru a comis cu ani în urmă o gravă 
incorectitudine profesională, sancţionată sever de legile 
noastre. După cum probabil ştiţi, scurgerea unui anumit 
număr de ani fără ca infractorul să fie prins duce la 
prescrierea faptului. Luna viitoare se împlinea acest 
termen. Trebuie să mai precizăm că Olaru se afla în 
preajma pensiei. A fost o fire independentă, sfidând opinia 
publică şi în plus un vindicativ. Neriscând nimic, se hotărâse 
să denunțe şantajul organelor în drept. Spre deosebire de 
dumneavoastră, avocatul îl detectase pe omul din umbră. 
Juriştii sunt mai abili, au fler. Din nefericire, autorul 
şantajului aflase despre această intenţie şi l-a lichidat 
înainte de a o aduce la îndeplinire. Nu vă ascund amănuntul 
că Eleonora Olaru ignoră numele şantagistului. Deci, nu-l 
ştiu nici eu. Sunteţi cinci oameni în această încăpere. Patru 
pentru culpe mai mult sau mai puţin grave, situate în 
trecutul dumneavoastră, plătiţi de ani de zile un tribut 
greu. Al cincilea, cel care încasează „cotizaţiile“, aşa cum 
foarte plastic se exprima domnul Stratian, este în mod cert 
asasinul avocatului Olaru. Mi s-a părut cinstit să cunoaşteţi 
lucrurile astea. 

— Cinstit... chicoti Monica şi amuţi brusc. 

Se aşternu din nou liniştea. Păreau consternaţi de 
reviriment şi se scurseră minute lungi până îşi recăpătară 
suflul. 

Mihăilă stinse nervos ţigara abia începută. Îşi ridică 
hotărât bărbia. 


— Domnule maior, sunt patru ani de când cineva mă 
şantajează în mod sistematic. După abilitatea procedeului, 
aş fi zis că e un jurist, deşi, curios, nu m-am gândit niciodată 
la Virgil. Nu ne vedem niciodată paiul din ochi. Şi se pare că 
n-a fost el. 

— Nu, n-a fost el! răsună ca un ecou glasul Monicăi. 

Inginerul îi aruncă o privire întunecată şi arhitecta tăcu. 

— Pentru ce? interveni maiorul Cristea. 

— Aici vroiam să ajung. Oftă. Nu pot spune mobilul şi nu 
există nici o justiţie pe lume care m-ar determina să-l 
mărturisesc. Adăugă cu sentimentul că se aruncă în gol: Am 
ţinut piept Gestapoului şi animalele alea ştiau să întrebe. 

Maiorul mângâie braţul fotoliului. Vorbi fără să-şi ridice 
ochii: 

— Este o afirmaţie mai mult decât jignitoare. Noi, şi 
dumneavoastră ştiţi foarte bine, nu folosim asemenea 
metode. Trec însă totul pe seama stării de spirit. Aţi 
petrecut cu toţi ore ucigătoare. 

— Vroiam să înţelegeţi că atunci când iau o hotărâre, 
sunt convins de necesitatea ei şi că nimeni pe lume nu mă 
poate determina să mă răzgândesc. Orice insistenţă 
rămâne zadarnică. 

Cristea îşi ridică încet capul. 

— E chiar atât de grav ce ascundeţi? 

— Nu. Nu e grav deloc. 

— Atunci? 

— Sunt chestiuni personale, de mare intimitate, care nu 
interesează pe nimeni. Mai mult, vă dau cuvântul meu de 
onoare că ceea ce... ezită uşor... ceea ce am făcut nu 
cunoaşte sancţiune penală. 

Stratian îl măsură cu ochi lucioşi: 

— Ei, dacă-ţi dai cuvântul... 

— Vă cred, zise scurt maiorul. Se întoarse spre ceilalţi. Şi 
dumneavoastră? Aveţi ceva de spus? 

— La spovedanie, copii! exclamă Stratian. Ce mai 
aşteptaţi? În ordine alfabetică: Ciuvăţ Monica! Tu eşti 


prima. 

Toţi o priviră. Fata respira greu, pieptul masiv urca şi 
cobora ritmic. 

— Ce să spun... Eu... tot aşa. 

— Isprăveşte! izbucni doctoriţa. E de la sine înţeles că 
acceptând să plăteşti ani în şir nu poţi face declaraţii 
publice. Nimeni n-a dat banii pentru că n-avea ce face eu ei. 

— Aşadar, Alexandra, ai plătit şi dumneata? întrebă 
maiorul. 

Doctoriţa îl privi direct în lumina ochilor. Răspunse 
răspicat: 

— Da! 

— Şi eu... Gheorghiu îşi mişca nervos capul de la stânga 
la dreapta. Avea o expresie rătăcită. Şi eu... Douăzeci de mii 
pe lună. Pot să vă spun de ce. Dumnealui - îl indică pe maior 
- ştie... O chestiune de pe vremea studenţiei... 

Stratian cu mâinile în buzunare îl măsură cu un aer 
surprins. Arbora o uimire groasă, fals admirativă. 

— Bravo, Edison! Dar tanti Cela ştie? 

Alexandra îl privi cu ură. 

— Eşti inteligent şi spiritual. Dă-ne şi o probă de 
sinceritate. 

— Mă rog, dacă ţineţi foarte mult, fie! Am să mărturisesc. 
De trei ani de zile plătesc, pentru câ... Se ridică brusc. Ei 
drăcia dracului! Până adineauri eram omul din umbră care 
vă umflă banii. Acum, ucigaşul! Hai, decideţi-vă! Una din 
două! 

Cristea făcu câţiva paşi prin hol. Se opri în dreptul 
căminului, sprijinindu-se neglijent. Silueta subţire, puţintel 
încovoiată, în haine închise, avea o distincţie deosebită. În 
spate, flăcările păreau să încingă un rug. 

— Situaţia se prezintă în felul următor! Dumneavoastră 
recunoaşteţi că aţi fost şantajaţi şi camuflaţi mobilul din 
diverse considerente. 

— Într-adevăr, aşa stau lucrurile, confirmă Mihăilă. 


— Perfect. Păstrând însă misterul motivelor, cum puteţi 
proba? 

— Ne dăm cuvântul de onoare, propuse vesel Stratian. 

Maiorul avu un zâmbet de scuză. 

— Personal, vă acord tot creditul. Alţii însă se lasă mai 
greu convinşi. 

Monica Ciuvăţ scoase din sân o scrisoare. 

— Am primit asta acum două ore... Oamenii se uitară fără 
interes la plic. 

— Vax! decretă Stratian. Am primit toţi. Nu ţine! 

— Ar mai fi ceva... Mihăilă se juca trăgând de brăţara 
ceasului. După asasinarea lui Virgil, convinşi că el este 
autorul şantajului, am încercat să dăm peste materialele de 
şantaj. Îşi strâmbă colţul gurii. Cel puţin eu unul am făcut-o. 
Nu este greu de verificat. Mi-am lăsat probabil peste tot 
amprentele. 

— În contextul de atunci, observă Cristea, amănuntul nu 
vă avantaja. Cu alte cuvinte, n-aveaţi interesul să se ştie că 
sunteţi şantajat. Cum de aţi procedat atât de imprudent? 

Inginerul dădu din umeri. 

— Nu sunt obişnuit să lucrez cu mănuşi. La propriu şi la 
figurat. 'Timpul era preţios şi-apoi, când eşti considerat de- 
al casei, nu e greu de justificat pentru ce ai atins un sertar 
sau o masă. 

— Da. Este o explicaţie. Pe cine aţi mai văzut căutând? 

— Pe Alexandra. Scotocea în dulapul de lângă birou. La 
un moment dat a aprins bricheta. 

Maiorul se întoarse spre doctoriţă. 

— Este adevărat? 

— Da. M-am uitat şi prin dosare. După aceea cineva m-a 
lovit pe la spate şi am leşinat. 

Cristea se uită interogativ la inginer. Omul dădu scurt din 
umeri. 

— Eram ascuns după draperie. Deci în faţa Alexandrei. 
Ea pretinde că a fost lovită pe la spate. N-aveam cum s-o fac 
fără să mă vadă. 


— În schimb aţi avut posibilitatea să-l zăriţi pe agresor. 

— Nu. Probabil tocmai atunci m-am uitat în altă parte... 

— Probabil. 

Maiorul îşi mută greutatea pe celălalt picior. 

— Cine dintre dumneavoastră a văzut-o pe doamna 
Macarie înainte sau după ce şi-a pierdut cunoştinţa? 

„Eu am văzut-o, râse în gând Monica. Eu am văzut-o...“ 

— Cred... Gheorghiu îşi umezi buzele arse. Cred că eu m- 
am izbit de ceva. Nu sunt sigur. Am cotrobăit prin cărţi. 
Fiind prea multe, am renunţat. Monica căuta în dormitor. 
Uşa era întredeschisă. Îngenunchiase în faţa noptierei. 

Cristea zâmbi. 

— Domnule Stratian se pare că pe dumneavoastră nu v-a 
văzut nimeni căutând. 

— O coaliţie, replică balerinul cu linişte filosofică. 

— Deci aveţi totuşi un martor care refuză să vă ajute. 

— Exact. Nu sunt ipocrit şi vă spun sincer că mi-ar fi 
surâs al naibii să preiau afacerea. 

— Canalie! scrâşni inginerul. 

— Hm! Chestie de interpretare. L-am găsit pe amicul 
Mihăilă deschizând safe-ul. Se orientase băiatul. Pusese 
mâna pe chei. Nu-mi place să-i fac complimente, dar are 
stofă de bandit. Un tip cu care te poţi înhăma la aceeaşi 
căruţă. În consecinţă, i-am propus colaborarea, şi, desigur, 
fifty-fifty. 

— Adică? 

— Adică să mergem la jumătate. Nu i-a convenit chestia, 
vroia totul pentru el şi m-a pocnit. Se uită la inginer. Este 
dom'le? 

Mihăilă recunoscu în silă. 

— Da! 

Stratian îşi desfăcu braţele încântat. 

— Aţi auzit? Recunoaşte că vroia totul. Ceea ce era de 
demonstrat. 

Se auzi un hohot strident. Monica Ciuvăţ râdea nervos, 
cu sughiţuri. 


— Proştilor! Sunteţi nişte proşti! Dacă nimeni nu l-ar fi 
văzut căutând, am fi înţeles imediat că el e şantagistul. Cum 
nu vă gândiţi? Toţi am coborât cu ţigările, toţi am primit 
scrisori... Se îneca de râs. Ce idioţenie! 

Alexandra oftă. 

— Bine că m-a lăsat în pace. Până acum un sfert de oră 
eu le cumulam pe toate: şantagistă, criminală... 

— Şi tu! sughiţă Monica. Tu şi el... Două bestii. 

Stratian, prima oară enervat, izbucni: 

— Hai că eşti văzduh rău! Aşadar, după capul tău, m-am 
trambalat printre mobile, mi-am rupt unghiile, l-am lăsat pe 
amicul Mihăilă să mă lovească, aşa, de florile mărului? 

Maiorul Cristea zâmbi. 

— Nu chiar de florile mărului, domnule Stratian! Arătă 
teancul de bancnote. Cel puţin unul din obiective a fost 
atins. 

Pe buzele lui Mihăilă stăruia un zâmbet incert. Privea 
flăcările din cămin fără expresie. Maiorul ştia că aerul de 
linişte este fals. 

Doctoriţa îi atinse uşor braţul, cerând un foc. Îi oferi 
bricheta serviabil, dar mereu absent. Alexandra îl scrută 
curioasă, încruntându-şi sprâncenele lungi. Încerca să 
desluşească ce se petrece cu adevărat sub masca 
încremenită. 

Femeia se stăpânea bine: era poate ceva mai palidă ca de 
obicei, avea colţurile gurii coborâte. 

Cristea compară instinctiv ţinuta corectă a doctoriţei, 
rochia impecabilă, parcă atunci îmbrăcată, picioarele 
încrucişate perfect, cu aspectul de o neglijenţă aproape 
respingătoare al arhitectei: subsuorile desemnate parcă cu 
creta pe mătasea de culoare închisă, ciorapii căzuţi, 
încreţiţi la glezne, părul răvăşit. Privea fix pe fereastră, fără 
să clipească. 

— Iată-mă şi jefuitor de cadavre... Mă rog... Trebuie să 
mă consider arestat? 


Stratian se oprise în faţa maiorului cu mâinile întinse 
într-un gest de sfidare. 

Mircea Gheorghiu căscă de câteva ori gura înainte de-a 
articula: 

— Arestat? Ce tot vorbeşti?! 

— Domnul Stratian, zâmbi maiorul, îmi dă unele sugestii. 
La timpul cuvenit voi ţine seama de ele. Da... Voiam să vă 
fac o destăinuire, evident, însoţită de scuzele de rigoare. 
Ceea ce v-am povestit în legătură cu relatarea doamnei 
Eleonora Olaru e o... improvizație. Mai clar, nu ştiu dacă 
avocatul a fost sau nu şantajat, cert este că el n-a mărturisit 
nimic sorei sale. Amănuntele privind străvechiul proces, 
prescripţia, spiritul său vindicativ şi celelalte ţin de 
imaginaţie. 

Oamenii nu reacționară. Cristea reluă: 

— Încă o dată, îmi cer scuze pentru această inexactitate, 
inofensivă cred, dar la urma urmei ea îşi are justificarea în 
conduita dumneavoastră. Permanent am fost indus în 
eroare, păcălit cu bună ştiinţă, ceea ce m-a determinat să 
prefer cărări sinuoase. Revenim deci la prima variantă. 
Avocatul Olaru egal şantagistul Vladimir Dumitraşcu a fost 
asasinat de către cineva care plătea pentru ca anumite 
lucruri să nu se ştie. Şi cum dumneavoastră recunoaşteţi că 
aţi plătit... Întrebă cu nevinovăție: Sau nu mai recunoaşteţi? 


Se auzea doar răsuflarea de gheaţă a furtunei. Cinci 
perechi de ochi fixau chipul maiorului. Afară, izbită de vânt, 
portiţa se tânguia în vaiete sfâşietoare. 


— Diabolic! suflă Monica Ciuvăţ. Diabolic! După ce-am 
mărturisit toţi... 

Începu să râdă. Hohotele răsunau îngrozitor în încăperea 
mută. 

Cristea se adresă doctoriţei: 

— Nu poţi să-i dai ceva? 

Alexandra ridică obosită din umeri. 

— Nu vrea să ia nimic. l-e teamă că am s-o otrăvesc. 

— Două perechi de palme până una alta, şi-i trece, 
sugeră Stratian. l-ar prii şi la ten. Se uită la maior. Va să 
zică ne-aţi dus cu preşul. În regulă. Şi acum? 

Cristea surâse larg. 

— Îmi povestiţi frumos, pe rând, ce-aţi făcut în momentul 
crimei. Dacă nu mă înşel, trebuia să dormiţi câte doi într-o 
cameră. E un avantaj care nu poate fi ignorat. Fiecare are 
un martor. Vreţi să începeţi dumneavoastră? 

Luigi Stratian îşi ţuguie buzele, desfăcându-şi braţele. 

— Mă rog. N-am nimic împotrivă. În momentul crimei 
eram în camera Eleonorei. 

— La cealaltă extremitate a culoarului, faţă de biroul 
avocatului, preciză maiorul. 

— Exact. 

— Doamna Olaru se afla aici, în hol. Ce-aţi căutat în odaia 
ei? 

— România liberă. Am luat ziarul înainte de-a pleca din 
Bucureşti, dar n-apucasem să-l citesc. Eleonora mi l-a cerut 
şi a urcat sus. N-avea ochelarii la ea. Nu l-a mai adus. 

— Deci, când s-a auzit împuşcătura... 

— Tocmai luam ziarul. 

— Fantastic! exclamă Alexandra. În viaţa mea n-am auzit 
pe cineva minţind în halul ăsta! Îl privea limpede în ochi, 
stupefiată, nu fără o umbră de admiraţie. Cum poţi pretinde 
că ai fost în camera Eleonorei? 

— Ai ceva contra? 

Alexandra îşi flutură genele. 


— Eu am fost în odaia ei! Eu! Îmi scăpase un fir la ciorap 
şi căutam un ac cu aţă. Îşi atinse instinctiv piciorul. Tocmai 
deschisesem cutia de lucru, când am auzit un zgomot 
ciudat. Ceva ca o bufnitură. Nu mi-am dat seama pe 
moment despre ce e vorba. Simţind mişcare pe sală, am 
ieşit. Erau toţi, sau aproape toţi în pragul biroului. 

— Minţi! ţipă pe neaşteptate Monica Ciuvăţ şi ceilalţi 
tresăriră. Tremura, ochii îi străluceau insuportabil. Minţi! 
Eu am fost în odaia Eloonorei! Tu erai în baie. Te-am văzut 
când ai intrat. Preciză: Baia de lângă biroul lui Virgil, nu a 
Eleonorei. lar din baie se poate intra în birou... 

— Ai halucinaţii, fetiţo! declară rece doctoriţa. Îmi pare 
rău pentru tine. 

—  Ha-ha-ha! râse încântat Stratian. De unde şi 
proverbul: „Cine sapă groapa altuia...“ 

— Vă jur pe viaţa mea! ţipă arhitecta. Căutam un 
antinevralgic. Mă durea capul îngrozitor. Ştiam că Eleonora 
ţine medicamentele în noptieră. Tu tocmai intrai în baie, te- 
am văzut bine. 

Alexandra surprinse privirile maiorului. 

— Mă detestă. De aseară nu face decât să mă insulte. De 
altfel, cu un astfel de psihic... 

— Minţi! reluă încăpăţânată Monica. 'le-am văzut intrând 
în baie. Am nervi slabi, sunt obosită, dar nu iresponsabilă. 
Se uită la ceilalţi. Doamne, cât de îngrozitor minţiţi! Toţi! 

— Cred, interveni Stratian, că într-un anume sens 
Alexandra are perfectă dreptate. Fata e bolnavă. 

— Ce?! 

— Foarte grav bolnavă. 

Mihăilă o măsură rece. 

— Personal, zise, aş opina pentru un consult medical 
urgent. La urma urmei, poate că nu-i decât un dezechilibru 
trecător. Ce spui, doctore? 

— Cert e că are halucinaţii. 

Arhitecta îşi luă capul în mâini. 

— Ce ticăloşie! 


— În ceea ce mă priveşte, reluă Luigi Stratian, pot să vă 
şi spun de ce am întârziat în odaia Eleonorei. Mi-au căzut 
ochii pe o cronică a spectacolului meu de la Estradă şi-am 
început să-l citesc. Băieţii mă înjură, vorba aia, n-au mers 
cu linguriţa. Abia isprăvisem articolul, când s-a auzit 
împuşcătura. 

Alexandra clătină capul. 

— Nemaipomenit! Îmi ţeseam ciorapul. În fotoliu, lângă 
veioză. Pot să spun şi câte mosorele sunt în culie... Ziarul |- 
am văzut pe pat nedesfăcut. 

Maiorul Cristea o privi pătrunzător, dar nu spuse nimic. 

—  Minţiţi! Minţiţi cu toţii! Arhitecta părea să se fi 
dezmeticit. Vreţi să mă distrugeţi. Eu eram în odaia 
Eleonorei! Am înnebunit căutând. 

— Vedeţi, o întrerupse Stratian, recunoaşte că s-a dilit! 

— Nu nimeream sertarul. Dar eram singură în odaie. 

Maestrul de balet Luigi Stratian o atinse pe umăr. 

— Gata, mămicule! Gata! Te credem. Acum eşti cuminte, 
nu-i aşa? 

Folosise tonul acela caracteristic cu care te adresezi 
alienaţilor. Jovialitatea ostentativă era menită s-o irite pe 
arhitectă la maximum şi femeia, scoasă din răbdări, îl lovi 
peste mână. 

— Nu mă atinge! Mi-e scârbă! 

— Dumneavoastră, domnule Gheorghiu, tot în camera 
Eloonorei aţi fost? întrebă maiorul. 

— Nu. În biroul lui Olaru. 

Oamenii tresăriră. Pe fruntea lui Mihăilă apărură 
broboane de sudoare. Cristea zâmbi. 

— O afirmaţie deconcertantă. L-aţi văzut deci pe asasin. 

Gheorghiu scutură din cap. 

— Nu m-am exprimat bine. Ştiţi... rămăsesem singur în 
odaie. Nu puteam dormi. Mi-am zis că cel mai bun lucru 
este să discut cu Virgil. Omeneşte. Voiam să-l înduplec într- 
un fel. Nu mai rezist financiar. O să-mi scoată boarfele cu 
toba... Am văzut lumină şi am intrat. 


— Şi? întrebă arhitecta. 

— Păi nu era în birou, aşa că m-am întors la mine în 
cameră. 

— O mică inexactitate, interveni Mihăilă. Când s-a auzit 
împuşcătura, eram cu Şerban în camera noastră. Am crezut 
că vântul izbise oblonul. Se uită la Cristea care-şi lăsă ochii 
în jos şi continuă: Simţind rumoare pe sală, am deschis uşa. 
Toţi se îmbulziseră în birou. Te-am văzut ieşind nu din odaia 
ta, ci din dormitorul lui Virgil. Cu alte cuvinte, minţi, dragul 
meu. 

— Nu mai spune! se răţoi savantul. Şi de ce adică n-ai 
minţi tu? Cum dovedeşti? 

— Tot papa Stratian vă scoate din încurcătură, băieţi! 
Aprinse ţigara de foi, aruncând neglijent chibritul pe jos. 
Mihăilă o încurcă. Chestia cu oblonul e cacialma. E primul 
care a ajuns după împuşcătură în biroul lui Olaru. Dacă nu 
sosise cumva mai devreme şi pot pune mâna în foc că aşa s- 
a întâmplat. Eu am fost al doilea. 

Inginerul Dan Mihăilă îşi încleştă puternic dinţii. 

— Canalie! Ştii bine că nu-i adevărat. 

Arhitecta îşi aminti vechiul refren: 

— Nu vă mai certaţi. Alexandra e... Alexandra... 

Doctoriţa întoarse obrazul alb, cu privirea verde, 
întunecată, şi fata îşi înghiţi vorbele. 

Maiorul Cristea se ridică. 

— Vă rog să vă liniştiţi. S-au strecurat mici erori. Domnul 
Gheorghiu a confundat probabil odăile, inginerul Mihăilă - 
un zgomot cu altul. Se întâmplă! O confuzie - da, acesta e 
termenul potrivit - o confuzie s-a strecurat şi în relatarea 
celorlalţi trei care pretind că din diferite motive au intrat în 
camera Eleonorei Olaru. Nu se putea prinde un ochi la 
ciorap, nu se putea citi un articol şi nici măcar umbla după 
medicamente într-o încăpere în care lumina nu 
funcţionează de două zile. Doamna Eleonora Olaru s-a 
folosit în tot acest răstimp de un sfeşnic. 


Capitolul XII 


TENSIUNE 


Se auzi uşa, apoi tropăit de picioare scuturându-se de 
zăpadă. 

— Cred că s-au întors, spuse Alexandra. 

Henry Dima şi Şerban, fiul inginerului, duceau două 
sacoşe mari. Băiatul avea obraji roşii de ger, ochii îi 
străluceau. Era frumuşel cu capul gol - de vreo doi ani 
tinerii moderni nu purtau, indiferent de vreme, căciulă sau 
galoşi, arborând o sportivitate ostentativă - raglanul bej cu 
gulerul ridicat îi stătea bine. Emana atâta tinereţe şi 
nevinovăție, încât maiorul se simţi emoţionat. 

— Iar s-a pornit! E o vijelie... Îşi lipi tandru obrazul de al 
inginerului. Ştii ce frig e? 

— Vezi să nu fi răcit, spuse Mihăilă, privindu-l îngrijorat. 

„Mda! reflectă Cristea. E singurul lucru care contează cu 
adevărat în viaţa lui. Călcâiul lui Ahile.“ 

Henry Dima se apropiase de foc, încălzindu-şi mâinile. Îşi 
scoase paltonul căptuşit cu biber şi guler bogat din aceeaşi 
blană şi rămase într-un costum sare şi piper, cam ostenit de 
perie, îngălbenit la genunchi şi revere. Pe ghetrele cenuşii, 
cu nasturi desperecheaţi, se topea zăpada. Sesiză tensiunea 
din încăpere, dar, delicat, simulă că n-a observat nimic. 

— Mi-aduc aminte - spuse Dima - de un Crăciun, prin 
'904 sau '905. Veneam în vacanţă, la moşie, şi tata trimisese 
sania la gară. Vizitiul, parcă-l văd, o namilă tuciurie, cu 


mustăţi lungi în care atârnau ţurţuri de gheaţă, gonea lupii 
cu biciul. Îngheţasem de spaimă. Zâmbi nostalgic. Ai mei 
aprinseseră bradul în hol, mama mi-a preparat un şodou 
fierbinte. Avea o rochie de atlas albastru cardinal. Cine mai 
ştie azi de albastru cardinal? Se purtau mult mânecile 
bufante. Era foarte emoţionată. Toţi comentau drumul cu 
sania ca pe-o aventură. Mă simţeam erou. La geamuri 
cântau colindătorii, copiii din sat... Unde s-au dus zilele 
acelea? 

Doctoriţa se ridică brusc în picioare. 

— Am o rugăminte, Eleonora. 

— Spune! 

— Aş putea dormi cu tine la noapte? 

— Sigur că da, mai încape vorbă? E îngust patul la voi. 
Trebuia să mă fi gândit... 

— Nu e vorba despre asta, replică sec Alexandra, 
muşcându-şi buzele. Monicăi îi e frică să n-o omor. M-am 
săturat! Nici eu nu sunt de fier. 

— Ştii că e o idee? exclamă Luigi Stratian. Se sculă din 
fotoliu, împingându-l cu piciorul. Mă mut şi eu. Cred că 
dormitorul răposatului mă avantajează mai mult. 

— Dumneavoastră ce motiv aveţi? întrebă amuzat 
maiorul. 

Stratian aruncă o privire nimicitoare spre Mircea 
Gheorghiu şi declară răspicat: 

— Mie, domnule, nu-mi plac dobitocii! Adăugă după o 
mică pauză: Mai ales când sunt şi impostori. 

Apoi părăsi holul plin de demnitate. 


Vântul scutura cu furie obloanele şubrede. Urlet oribil ca 
un geamăt, dureri surde dezlănţuite în cor cerşind 
imperios, tragic, insuportabil ceva. 

„Ce vreţi?“ şopti fără să-şi dea seama Monica. „Ce vreţi 


« 


Plângea domol, cu dinţii încleştaţi în capătul cearşafului. 
„Ce vrei, dragul meu?“ 

...În garsonieră e cald. EL, în pijama, citeşte, doarme, bea 
sau... 

„Dumnezeule! Numai să nu... să nu facă o prostie 

Încremeni. Uşa se deschise încet, fără cel mai mic 
zgomot. O siluetă albă, aeriană, voaluri diafane fără trup 
pluteau, se apropiau... Ceva luceşte... E... 

Monica urlă: 

— Ajutor! 


« 


Maiorul Cristea sări înspăimântat. De unde venise 
strigătul? Un strigăt neomenesc. Aşa strigă doar spaima. 
Spaima de moarte. Auzi din nou ţipete nedesluşite. 

„Monica!“ 

Urcă scările în fugă. Împinse uşa şi întoarse comutatorul. 

Adunată în vârful patului, arhitecta tremura, trăgând 
crispată de cuvertură. 

Alexandra Macarie, într-un capot alb matlasat, întoarse 
capul. Era foarte palidă. Părul negru despletit îi cădea pe 
umeri. 

— lar a făcut o criză. 

— Criză? Criză? ţipă Monica înecată de convulsii. A vrut 
să mă omoare! 

Doctoriţa râse nervos. 

— Ţi-am spus? 

— Acolo! gemu arhitecta, arătând cu degetul aşternutul. 
L-a ascuns acolo. Uitaţi-vă! 

Cristea o invită pe Alexandra să se ridice. Dădu cearşaful 
la o parte. 

Cuţitul lung, subţire, strălucea palid. 


— Vă pot fi cu ceva de folos, doamnă? 


Eleonora Olaru, cocoţată pe un scaun, meşterea la doza 
electrică din dormitorul ei. Fixă capacul, apoi cobori 
sprijinindu-se de braţul maiorului. 

— Mulţumesc. Se desprinseseră firele. 

Cristea ieşi repede pe culoar. Surprinse silueta 
maestrului de balet care dispărea cu paşi furişaţi. 

— O clipă! 

Stratian se întoarse mirat. 

— Doamna Eleonora a reuşit să repare lumina. 

— Şi ce-i cu asta? De ce-mi spuneţi mie?! 

— Mi-e teamă că prin gaura cheii operaţia nu poate fi 
urmărită în condiţii optime... 


Şerban îşi ridică ochii din carte. 

— Ce faci, tată? 

Inginerul deschise larg geamurile. Frigul intra prin 
obloanele înţepenite în cuie. Le izbi cu podul palmei până se 
desprinseră, apoi scoase cuiele cu o pilă. Când isprăvi, le 
băgă în buzunar şi înveli pila într-o bucată de jurnal. 

Vraişte, obloanele se izbeau ritmic de zid. 

— Nu înţeleg, şopti băiatul. 

Mihăilă îşi aprinse o ţigară. 

— Cândva ai să înţelegi. În viaţă intervin momente când 
oamenii trebuie să stea umăr lângă umăr. 

Şerban clipi nedumerit şi inginerul reluă cu un oftat 
adânc: 

— Astfel de momente trăim noi acum. S-a comis o crimă 
Şi... 
— Şi? 

— Suspiciunile duc de multe ori la concluzii false. Vreau 
să le evităm. 

— Nu înţeleg, repetă Şerban. Ce legătură avem noi cu 
povestea asta? 


— Nici una. Dar se pot inventa. 

— De ce? Cine are interesul s-o facă? 

— Oricine, şi în primul rând asasinul. Trebuie să reţii un 
singur lucru: când s-a auzit împuşcătura, noi doi eram 
împreună. Aici. Am confundat zgomotul împuşcăturii cu 
obloanele izbite de vânt. Îşi duse mâna la gură, simulând un 
căscat. Sunt foarte obosit. 

Şerban îl privi stupefiat. Bâlbâi: 

— Dar e o minciună! Tu nu erai în cameră. Se apropie de 
fereastră. Pentru asta ai... 

— Da, băiete. Trebuie să ne procurăm un alibi. Dacă noi 
am fi comis crima, ne-am fi îngrijit dinainte. 

— Tu-mi spui lucrurile astea?! Tu, tată? 

Ochii-i străluceau şi pe obraji i se iviră două pete roşii. 

— Trăieşti cu capul în nori! îl întrerupse iritat inginerul. 
Nu ştii ce înseamnă să fii suspectat. 

— De ce să fii suspectat? Ai făcut ceva rău? 

— Nu, bineînţeles că nu, dar ţi-am mai spus: se poate 
interpreta. Viaţa nu e aşa cum ţi-o imaginezi, tu. Poze 
colorate... 

— Dar cum e? 

— Avem când să discutăm despre lucrurile astea. Altă 
dată. 

— De ce altă dată? 

Mihăilă ridică din umeri: 

— E vina mea. le-am răsfăţat prea mult. Şi cu asta am 
încheiat discuţia. E clar? 

— Nu! Vreau să ştiu de ce minţi. De ce trebuie să minţi? 
Nu înţeleg: la primul obstacol ne lepădăm de tot? Scoatem 
steagurile numai la sărbători? 

— Cam aşa se întâmplă, râse silit inginerul. 

Şerban păli. 

— Tu spui asta?! 

— Uite ce e, băiete! Să mă judeci după ce ai să te izbeşti 
de viaţă. Până atunci să faci ce-ţi spun eu. 

— Nu. 


— Credeam că am de-a face cu un bărbat, dar văd că m- 
am înşelat. Nu eşti decât un şcolar. Un şcolar nevricos. Ai să 
faci aşa cum spun eu! 

— Nu! repetă băiatul cu dinţii strânşi. 

Inginerul ridică braţul şi lovi. Încremenit, Şerban îşi duse 
mâna la obraz. Era prima palmă pe care o primea. 

Mihăilă, tulburat, se îndreptă precipitat spre uşă, 
deschizând-o brusc. Fără să vrea se dădu un pas înapoi. 

Stratian, îndoit în unghi drept, privea cu ochi lucioşi pe 
gaura cheii. Surprins, zâmbi echivoc. 

— O criză de sciatică, mon cher. Se îndepărtă, ţinându-se 
de şolduri. În casa asta nu se poate dormi... 


Henry Dima se ridică. 

— Vă rog să mă scuzaţi! 

— Te culci? întrebă fără interes Alexandra. 

— Da. Sunt ostenit. La vârsta mea - zâmbi - poţi s-o 
mărturiseşti. 

Urcă scările anevoie cu opriri dese, ţinându-se de 
balustradă şi pătrunse în coridorul rece. 

Stratian îşi muta lucrurile. Trecu pe lângă el fredonând. 

„Să mergem la Maxim, acolo-i mai intim...“ 

Bătrânul avu o viziune scurtă. Place de la Concorde... 
Rue Royale... Restaurantul... „Oare copertinele sunt tot 
roşii?“ 

Apoi imaginea se întunecă. Tuşi uşurel. 

— Un moment! 

Stratian se întoarse moale, încet, fără să-l privească. 

— Ce-i? 

Dima îi căută ochii. 

— Vreau să-ţi spun ceva... În general, dorm foarte bine. 
Scot aparatul şi... rămân singur. 

Maestrul de balet se strâmbă. 


— Somn uşor şi un vis cu Mae West! N-ai observat, mami, 
că nu mă interesează problemele tale? 

— N-aud nimic, reluă bătrânul, dar, curios, când se 
petrec lucruri îngrozitoare în jurul meu, intuiţia mă 
avertizează. Fac coşmaruri. Crezi... Crezi că mă pot culca 
liniştit? 

— Te-ai ramolit, flăcăule! Ce-mi spui mie chestiile astea? 
N-ai bonă? 

Dima îl prinse de reverul sacoului. Mâinile bătrâne, 
acoperite cu pete cafenii, tremurau. 

— Îţi spun, pentru că ştiu de ce eşti în stare. Eu te 
cunosc... Te cunosc de mult. 


XXX 


În dormitorul lui Olaru era frig. Stratian aprinse lumina 
bombănind. 

— Calici... 

Patul rămăsese neatins. Sub un colţ de plapumă dat la o 
parte se vedea pijamaua avocatului. Maestrul de balet avu 
un rictus. Patul în care Olaru nu mai apucase să se culce... 

Tresări. Draperia de la fereastră se mişcase. Curentul, 
sau... 

Se apropie precaut, apucând din mers o scrumieră 
masivă. Perdelele se desfăcură brusc. 

Dan Mihăilă, cu mâinile în buzunare, îl măsură rece. 

— Te aşteptam. 

— Ce vrei? 

— Poţi să laşi jos scrumiera. N-am venit să te ucid. 

— Dar pentru ce? 

— leri mi-ai propus colaborarea. Am reflectat. 

— Şi? 

— Sunt de acord. Aşa cum ai spus: fifty-fifty. 

Stratian rânji. 


— 'Ţi s-a întâmplat vreodată să prinzi un tren pe care l-ai 
pierdut? Acelaşi tren? 

— Literatură! 

— Nu, mami! râse Stratian. Asta se numeşte tropo tardi! 
Neaoş - prea târziu! 

Viscolul dezlănţuit urla la ferestre. Izbea sălbatic în uşi, 
vrând să intre înăuntru. 


XXX 


Luigi Stratian traversă biroul şi se apropie de telefon, cu 
paşi elastici, surprinzător de uşori. Ridică receptorul şi, 
cercetând circumspect interiorul ţesut din umbre, şopti: 

— Centrala? Bucureştiul, domnişoară! Da... Da... lot 
5 20 11. le rog! 

Auzi apelul, triluri lungi pe care nu le curma nimeni, apoi 
din nou vocea automatizată a telefonistei: 

— Nu răspunde. Menţineţi mai departe comanda? 

Stratian avu o ezitare scurtă. Spuse oftând imperceptibil: 

— Nu... renunţ. 

Părăsi biroul. O cută adâncă, nouă îi despica fruntea. 

„Ce s-o fi întâmplat?“ 


Maiorul mai aşteptă câteva clipe în spatele uşii 
întredeschise, apoi pătrunse în camera întunecată. Ridică 
receptorul. Păstra încă amprenta umedă a degetelor lui 
Stratian. 


XXX 


Locotenentul  Lăcrămiţă  întrerupse convorbirea cu 
maiorul Cristea apăsând pe furcă şi ridică alt receptor. 

— Gheorghe Niţulescu, 5 20 11. Mă interesează adresa 
abonatului. Da, aştept. 


Notă după câteva clipe cu litere nervoase: Str Cercului 
nr. 218. 


Era un bărbat zvelt de vreo treizeci de ani, de statură 
potrivită. Figura cu trăsături armonioase avea o expresie 
deschisă. În uşa blocului se opri şi discută vreo zece minute 
cu un tânăr în haină de piele călare pe o motocicletă care 
nu pornea, apoi flirtă în staţia de tramvai cu fetişcana de la 
chioşcul de ziare, sprijinindu-şi familiar cotul de tejghea. 
Peste jurnale, ca să nu le ia vântul, era aşezată o bară de 
fier. 

Locotenentul Lăcrămiţă îşi dădu seama că în ciuda 
aerului degajat, de băiat simpatic prieten cu toată lumea, 
ochii lui Niţulescu cercetau conştiincios trecătorii, fără 
îngrijorare, dar cu o atenţie scrupuloasă, mereu trează. Îşi 
privi ceasul, sărută neglijent mâna dolofană cu manichiură 
ştirbă scoasă prin ghişeu şi făcu semn unei birje. 

Trăsura opri în faţa fostului magazin Pop şi Bunescu. 
Niţulescu achită cursa şi pătrunse în forfota străzi Lipscani. 
Cojoace ţărăneşti se amestecau printre lodenele verzi, 
maro şi cenuşii, înghionteau paltoanele cu guler de vidră 
cam jumulite, pardesiele, gri, tip. Indivizi bine hrăniţi, în 
pantaloni strâmţi şi pantofi cu talpă groasă, de cauciuc, 
cerneau trecătorii în căutare de chilipiruri. Era sfârşitul 
anului şi oamenii îşi epuizau cartelele achiziţionând metri 
întregi de basmale din stambă albastră şi roşie cu buline, 
metri de batiste sau prosoape cu țesătura în pătrăţele. La 
intrarea vestitului magazin din anii războiului, Cehoslovaca, 
o ţigancă ţopăia înfrigurată păzind din ochi treanţa pe care 
îşi întinsese marfa: şireturi, lame de ras Gilette, pieptănuşi 
din aluminiu şi bile din sticlă colorată de provenienţă 
americană. Alături, o femeie cu trăsături distinse, îmbrăcată 
într-un palton din blană de castor, vindea gogoşi calde. 


Niţulescu inventa o mulţime de pretexte pentru a se 
răsuci brusc, cercetându-şi astfel spatele. Cobori pe vechea 
uliţă a Şelarilor şi urcă într-un taximetru. Îl abandonă în 
faţa Universităţii, apoi opri altul. Pe strada Th. Ştefănescu 
se opri din nou. Locotenentul zâmbi. Cunoştea trucul. 
Curtea bisericii Negustori avea două ieşiri... 

După aproximativ un ceas, ospătarul conchise că nu e 
urmărit. Pătrunse în bisericuţa Stavropoleos, aprinse o 
lumânare şi îngenunche la picioarele unui sfânt anonim 
înnegrit de fum. Zece minute mai târziu, Niţulescu ieşi. 
Locotenentul repetă figura. Îşi strecură degetele sub 
sfeşnic şi scoase un plic cu două paşapoarte noi, false 
probabil. 

Amestecat printre moşnegii evlavioşi, Lăcrămiţă pândea 
tainiţa. Curând apăru un ins bondoc, bine îmbrăcat. Păşea 
plin de temeri scormonind cu priviri neliniştite ungherele 
bisericii. 

Luă plicul lăsat de Niţulescu şi puse în loc altul, ceva mai 
voluminos. Locotenentul aşteptă să se îndepărteze. Îşi 
reprimă greu o exclamaţie de uimire. Plicul conţinea o sută 
de cocoşei şi o mie de dolari. 


Alexandra rămăsese singură în hol. Fuma gânditoare, cu 
ochii aţintiţi în cămin. Viforul se înteţise. Alerga nebun, 
împrăştiind zăpada sticloasă în evantai, pulveriza geamurile 
cu un zgomot zgrunţuros, ca şi cum cineva ar fi aruncat în 
fereastră pumni de nisip. 

Doctoriţa îşi încleşta dinţii. Aceeaşi senzaţie... Se 
rătăciseră între Piatra Arsă şi Babele. Noapte... Hanoracul 
ud devenise o scoarță. Vântul sufla din spate. „Prăpastie!“ 
strigase cineva. Nu se puteau opri... 

Ca şi acum. „Sunt pe marginea prăpastiei. Am făcut 
poate chiar primul pas.“ Se redresă, îndreptându-şi trupul 


«“ 


viguros. „Nu! Nu încă 

Auzi pe cineva coborând scările şi îşi compuse o expresie 
indiferentă. Luigi Stratian se aşeză lângă ea. 

— Bei ceva? O să-ţi facă bine. 

— Mă simt excelent. 

Totuşi nu refuză paharul. Îl întrebă: 

— Ce-ai de gând? 

Stratian o privi iritat. 

— Aţi înnebunit cu toţii? 

— Eu, nu, Luigi. Nu înnebunesc aşa uşor. 

— Ştiu! Ai trecut şi tu prin câte ceva. Nu te-ai născut 
alaltăieri. 

— De fapt, ce ştii? 

— În general, tot ce mă interesează. O privi stăruitor. 
Dacă n-aş fi fost superstiţios, m-aş fi ocupat de tine. 

Femeia înghiţi în sec. Stratian reluă: 

— N-ar fi trebuit să ţi-o spun. 

— Totuşi ai spus-o. 

— Nu-mi place să fiu luat drept idiot. În consecinţă, 
avertizez. 

Alexandra încercă să râdă. 

— Toată viaţa ai fost un colportor fanfaron. Vrei să 
epatezi. 

— E bine dacă te legeni în asemenea iluzii. 

— Nu ştii nimic, şopti doctoriţa. 

— Degeaba mă provoci. De altfel am învăţat de mult că 
femeile nu trebuie contrazise. Tu în special. 

Doctoriţa îşi întoarse faţa. Ochii luminaţi de flăcări aveau 
culoarea smaraldului. Smaralde opace, doi bureţi îmbibaţi 
cu cerneală verde. Obrazul încadrat de bucle negre era 
prea alb. 

— Eşti foarte frumoasă. Alexandra. 

— 'Ţi-au trecut superstiţiile? 

— Poate. 

Doctoriţa îşi scutură pletele. Râse urât. 


— E o greşeală. Sau un semn. În locul tău mi-aş vedea de 
treabă şi aş fi... 

Nu isprăvi. Se ridică, îndreptându-se spre scară. 

— Atent ai vrut să spui, mami! Nu-i aşa? N-avea grijă, ştiu 
să-mi păzesc pielea. În orice caz, mersi pentru amabilitate. 

Urmări cu un zâmbet dispreţuitor silueta dreaptă care 
urca scările. Scrâşni: 

— Piază-rea! 

Doctoriţa îl auzi. Se opri, clătinându-se ca sub o lovitură 
de bici. Îşi încordă trupul şi spuse fără să se întoarcă: 

— Întocmai. Ai să te convingi repede. 


XXX 


— De ce m-ai făcut impostor? 

Stratian duse paharul la gură. 

— Mă plictiseşti! 

Gheorghiu se apropie cu pumnii încleştaţi. Părul vâlvoi 
părea o claie de fân risipită de vânt. Pe obrazul verzui îi 
apăruseră câteva coşuri. 

— De ce m-ai făcut impostor? 

— Ai început şi tu să-ţi arăţi colții? Credeam că ţi i-a pilit 
Cela. 

— Las-o în pace pe Cela! Pentru a treia oară te întreb de 
ce... 

— Valea! îl întrerupse enervat Stratian. Ce te ţii scai de 
capul meu? Dobitocul dracului! 

Pe neaşteptate, Gheorghiu sări înainte şi-i prinse gâtul. 
Stratian se degajă cu uşurinţă. Îi cârpi cu sete o palmă 
peste obrazul livid, apoi se şterse scârbit de haină. 

— Du-te la femei! Ţi-au ieşit bube... Adăugă după o pauză 
silabisind: Im-pos-to-ru-le! 

Savantul îl privi otrăvit. 

— Ai să mi-o plăteşti! 


XXX 


Luigi Stratian deschise fără zgomot uşa dormitorului. 
Rămase o clipă descumpănit, apoi îşi întinse buzele groase 
cu un rânjet vulgar. 

Monica Ciuvăţ întinsă pe pat, într-o poziţie de abandon 
total, îl aştepta. 

Veioza de la căpătâiul patului lumina faţa arhitectei. 

Îl văzu pe Stratian şi se ridică în capul oaselor. Rochia 
descheiată mult în dreptul sânilor mari lăsa să se vadă 
marginea de dantelă albă. 

— Ce cauţi aici? 

— Nu mă chinui! scânci femeia. Ştiu că tu... Toţi o ştiu: 

— Şi ce vrei? 

Monica suflă: 

— Nu mă vinde. Nu fi ludă! 

— Cară-te! Trebuie să aerisesc după tine. 

Arhitecta ţâşni în picioare. 

— Aş vrea să crăpi! 

Trânti uşa cu zgomot. Stratian scuipă într-o parte. 
Deschise larg ferestrele. 


Capitolul XIII 


ŞANTIAJISTUL 


pa Aici eraţi? exclamă surprins maiorul. E trecut de 
miezul nopţii. 

Luigi Stratian stătea singur lângă cămin. Avea sticla de 
coniac alături, într-o mână ţinea paharul, în cealaltă 
trabucul. Îi indică cu bărbia un loc pe canapea. 

— Nu-s obişnuit să mă culc, şi bineînţeles nu pot să 
adorm înainte de ora patru. 

— Un chin. 

— Ei, bravo! Este cea mai mare, poate singura bucurie a 
vieţii. V-aţi întrebat câţi bucureşteni ştiu în ultimii ani cum 
arată Calea Victoriei la trei dimineaţa? Nu la spartul 
revelionului, când îţi blestemi zilele pentru că te strâng 
pantofii cei noi şi nu găseşti sămânță de birjă, ci într-o 
noapte oarecare de mai, sau când ninge prima oară... Câţi 
au ascultat marea simfonie a străzilor pustii străbătute pe 
îndelete, fără să te obsedeze gândul că peste trei ore 
semnezi condica? N-aş vrea să mă înţelegeţi greşit. Nu 
propovăduiesc parazitismul, pur şi simplu mă bucură 
programul muncii mele. 

— Fireşte, sunteţi un om de artă... 

Stratian îi aruncă o privire iute, apoi arătă măsuţa cu 
băuturi. 

— Serviţi? 

— Nu. Mulţumesc. 


Din nou se simţea prost. 

— În fond, îmi pare bine că v-am găsit singur. Voiam să 
discut cu dumneavoastră. 

— În ce chestiune? întrebă circumspect Stratian. 

Se auzi o tuse discretă şi întoarseră capul. 

— Mă scuzaţi... 

Eleonora Olaru se apropie clătinându-se. Era foarte 
obosită. Chipul cu ochi terni părea neverosimil de mic, cât 
un pumn. Îşi îndreptă şalul în jurul umerilor, încrucişându-l 
strâns pe piept, până aproape de bărbie. 

— Aş dori să mă retrag. Dacă mai aveţi nevoie de ceva... 

— Nu, doamnă, mulţumesc. Odihniţi-vă! 

— Pentru orice eventualitate, am pregătit o farfurie cu 
tartine. 

— În regulă, mami! 

— Cafeaua şi zahărul sunt pe poliţa mică. Noapte bună. 

— Noapte bună. 

leşi, prelingându-se pe lângă ziduri. 

„Ciudat, reflectă maiorul. Femeia asta nu traversează 
niciodată o încăpere. Şterge pereţii.“ 

— Vă stau la dispoziţie, declară Stratian. 

— A, da! Cristea păru să-şi amintească de prezenţa lui. 
Am de gând să vă solicit într-o problemă mai delicată. Iată 
despre ce este vorba: mă aflu într-un impas. 

— De ce natură? Financiar? Nu vă jenaţi, domnule maior. 

— Privitor la anchetă... Mărturisesc că oaspeţii acestei 
case au izbutit să mă deruteze. Nu ştiu ce să mai cred. 

— Hm, neplăcut! opină Stratian. Cu ce vă pot fi de folos? 

Maiorul zâmbi încurcat, lăsându-şi ochii în jos. 

— Întâi, aş vrea să punem la punct povestea cu banii 
împrumutaţi lui Olaru. Am convingerea că nu sunteţi omul 
care să buzunărească un cadavru. Trecând deci peste 
aceasta, apelez la dumneavoastră din mai multe motive. 
Scontez enorm pe sinceritatea care se pare că vă 
caracterizează. Cam dură - de aceea v-aţi şi atras antipatia 
prietenilor - dar incontestabil fără urmă de ipocrizie. Apoi 


apreciez în mod deosebit inteligenţa dumneavoastră, 
spiritul de observaţie, felul în care gândiţi. Dar lucrurile 
acestea vi le-am mai spus. 

— Sunt foarte onorat. Şi, acum, puneţi punctul pe i. 

— Domnule Stratian, cine credeţi că l-a ucis pe avocatul 
Olaru? 

Omul arboră o mină importantă. 

— Mde, personal consider că există două ipoteze: întâi, 
avem de-a face cu un singur criminal... 

— V-aţi gândit la cineva anume? 

— La Mihăilă, în primul rând, bineînţeles. E cel mai mare 
bandit dintre noi. 

— Înseamnă că nu-i excludeţi nici pe ceilalţi. 

— Sigur că nu. Dar, pe măsură ce meditez, mă cucereşte 
tot mai mult cea de-a doua ipoteză. Aţi citit „Crima din 
Orient Express"? 

Maiorul clătină capul surâzând. 

— Sunt foarte ocupat cu ale mele. Aceasta nu-mi justifică 
unele lipsuri. Despre ce-i vorba? 

— O crimă colectivă. Adică săvârşită de mai multe 
persoane, toate implicate în intriga respectivă. 

— Aha! Deci după opinia dumneavoastră... 

— S-a lucrat în cooperativă, mami... ăăă... domnule 
maior. Nu m-ar surprinde ca ideea să-i fi aparţinut lui 
Mihăilă. Poate Alexandrei. Ăilalţi doi sunt prea idioţi, n-au 
fantezie, dar cu atât mai buni executanţi. 

— Foarte interesant! Ca să fiu sincer, nu mi-a trecut prin 
minte. Cum vedeţi dumneavoastră treaba asta concret? 
Totuşi, o singură mână a ţinut revolverul. 

— Ei, şi? Au pus-o la cale împreună, toţi au căzut de 
acord, l-or fi înghesuit pe bătrân sau naiba ştie! Ce 
importanţă mai are cine a apăsat efectiv pe trăgaci? 

— S-ar putea să aveţi dreptate. Ce anume v-a sugerat 
ideea? 

— Încâlceala asta în care v-aţi împiedicat, corelată 
desigur cu anumite constatări personale. 


— De pildă! 

— Aparent, toţi se contrazic şi îşi aruncă în cap zeci de 
învinuiri. Este - dacă-mi permiteţi - o simplă manevră de 
învăluire, menită să excludă din capul locului colaborarea. 
Monica şi Alexandra se duşmănesc, chipurile fac crize de 
nervi, nu se suportă etc, etc. 

— Şi care e realitatea? 

Stratian îşi săltă pântecul râzând. 

— Actrițe desăvârşite, dom'le! Ce Duse, ce Ventura?! Le- 
am văzut eu cu ochii mei stând mână-n mână şi înşirând 
baliverne sentimentale când se credeau neobservate. Sau 
de ce vă închipuiţi că l-a cărat Mihăilă pe fiu-su aici? 

— De ce? 

— Avea nevoie de un martor, vezi bine! Am fost cu 
Şerban, el a fost cu mine... Monica şi Alexandra m-au văzut 
intrând în odaia Eleonorei, dar contestă, vrând să mă 
distrugă - nu zic că-mi poartă sâmbetele, dar ancheta are 
nevoie totuşi de un vinovat - pretind că ele au fost acolo. Ca 
să nu vă dea de bănuit, s-au înjurat una pe alta. Asta-i 
politica lor! Şi încă un amănunt, poate cel mai edificator: 
acum o oră, o oră şi jumătate au încercat să mă atragă în 
combinaţie. 

— Extraordinar! Cum s-a întâmplat? 

— L-au delegat pe Mihăilă. 

— V-a spus-o el? 

— Nu, dom'le! A venit, pasămite, aşa de capul lui şi mi-a 
propus juma-juma ca să lucrez cu ei. Mă rog, aziscuel. 

— Jumătate din ce? întrebă Cristea. 

Stratian îşi muşcă mustaţa. 

— Habar n-am! Nu mă pretez la murdării, aşa că l-am dat 
afară. Era cât pe ce să-l pocnesc. 

— Înţeleg... Aseară, după aniversare, spuneaţi că la un 
moment dat aţi căutat materialele de şantaj cu intenţia de a 
prelua ştafeta. Oare nu la asta s-a referit inginerul? 

— Fleacuri! dădu Stratian din mână. Am vrut să-i 
necăjesc. Sper că nu mă vedeţi capabil de asemenea 


josnicie. 

— Doamne fereşte... 

Câteva clipe se aşternu tăcerea. Tăcerea viscolită de 
vuietul continuu de-afară. Cristea aprinse o ţigară, lăsând-o 
iar să ardă singură pe marginea scrumierei. 

— Nu contest că varianta dumneavoastră este demnă de 
reţinut. Conţine însă paradoxuri peste care nu văd cum aş 
putea trece. 

— Anume? 

— Singur aţi afirmat că, la sfârşitul anchetei, în dosar 
trebuie să apară un vinovat. Oricare din punctul lor de 
vedere, cel autentic dintr-al meu. Aţi spus de asemenea că 
s-a creat o coaliţie care vă viza. 

— Exact. 

— Solicitându-vă colaborarea, înseamnă că inerent vă 
primeau în barca lor. Împotriva cui s-ar fi îndreptat atunci 
suspiciunile mele? 

Stratian dădu din umeri. 

— Asta n-am de unde s-o ştiu. Dacă participam la 
şedinţele lor, era altceva. Am spus doar ce bănuiesc. Pe de 
altă parte, s-au convins poate că nu e cuminte să mă aibă de 
partea cealaltă a baricadei. În istorie, nu o dată s-a fumat 
pipa păcii cu un adversar mărunt pentru a face faţă 
barosanului, în speţă dumneavoastră. 

— Din nefericire există încă un detaliu care vă năruie 
întreg eşafodajul. Acordul criminal a precedat în mod 
normal asasinatul. 


— Fireşte. 
— Bun! Excluzându-vă din cauză, unul din cei patru - 
respectiv - Mihăilă, Gheorghiu, doctoriţa Macarie şi 


arhitecta - este şantagistul, autenticul şantagist. Ce interes 
avea acesta să participe la o crima gratuită, ştiind mai bine 
decât toţi că Olaru e nevinovat? 

— Nu înţeleg. 

— Dar e simplu. Concluzia se impune, râse Cristea. 
Dumneavoastră sunteţi de fapt cel care trimiteţi 


scrisorelele. 

— Deci aţi adoptat inepţiile acestor dobitoci. 

Maiorul continuă să râdă. 

— Nu vă enervaţi. 

— Puteţi să-mi comunicaţi ce e de râs? se interesă iritat 
Stratian, trăgând de gulerul puloverului. 

— Fireşte! Mi-aţi explicat timp de jumătate de oră, 
folosind o  argumentaţie extrem de simplă, că 
dumneavoastră sunteţi şantagistul. 

— Asta-i tot ce-aţi înţeles?! Atunci nu mă mir că aţi ajuns 
cu ancheta în impas... Şi, în ultimă analiză, vorba Monicăi: 
mai bine şantagist decât criminal. 

— Deci, recunoaşteţi. 

Stratian clătină din cap cu compasiune. 

— Bateţi cărări greşite, domnule maior. Dacă asta se 
numeşte anchetă, eu mă împuşc. Ba e laie, ba e bălaie! 

Telefonul sună strident şi maiorul ridică receptorul. 
Ascultă câteva minute. Luă ţigara din scrumieră şi trase cu 
poftă. 

— Bun, mulţumesc! Am să te chem mai târziu. Închise. Se 
uită la Stratian. Zâmbea cu buza de jos mult răsfrântă. 
Despre ce vorbeam? 

— V-aţi oprit asupra ipotezei că eu aş fi autorul scrisorilor 
de şantaj. 

— A, copilării! Ca să vezi cum o discuţie amicală, logică, 
poate duce la qui-pro-quo. Îşi privi ceasul: Extraordinar! 
Aproape patru. Poate vreţi să vă culcaţi... 

Stratian îşi turnă coniac. 

— V-am spus că nu pot să adorm la ora asta. 

— Îmi pare bine. Timpul trece mai uşor, nu aştept singur. 

— Dumneavoastră ce aşteptaţi? 

Maiorul îl privi nedumerit. 

— Să plecăm acasă. Mi s-a comunicat că şoselele sunt 
complet blocate. Dacă te gândeşti, vremea proastă a 
declanşat, ori poate doar a grăbit, destinul lui Olaru. Bătu 
cu palma pe masă: În fine, să trecem la ceva mai plăcut. 


Vorbiţi-mi despre dumneavoastră. Noi, oamenii de rând, 
avem o optică deformată în privinţa artiştilor. Ni se pare că 
sunt altfel plămădiţi, şi nu ni-i putem imagina evoluând în 
viaţa de fiecare zi. Zâmbi. Ca şi cum ai încerca să ţi-l 
închipui pe Sfântul Petru văcsuindu-şi sandalele ori punând 
gospodăreşte murături. 

— Ei, nici aşa să n-o luăm, spuse Stratian din vârful 
buzelor. Părea plictisit. 

— Se mai spune că ar trebui să ne mulţumim doar cu 
opera. În intimitate, omul de artă dezamăgeşte. 

— Tembelisme! exclamă Stratian cu o grimasă. Intră unul 
într-o cârciumă şi recunoaşte două vedete. Începe să se 
minuneze: „Formidabil! Mari beţivani artiştii ăştia!“ Dar 
dobitocul nu se întreabă câţi ingineri, contabili, funcţionari 
etc, etc. beau în aceeaşi bombă. 

Cristea zâmbi amuzat. 

— Aveţi dreptate. 

— Ca să nu mai vorbim de imaginea complet deformată în 
legătură cu munca noastră. Am un prieten actor. Cea mai 
frecventă întrebare care i se pune este dacă învaţă uşor 
rolurile. Adică, vezi Doamne, chestia e să ai memorie. N-o 
să le intre niciodată în cap ideea că un rol presupune 
muncă în sudori, studiu, situare în epocă, contopirea cu 
personajul. „Ei, s-a strâmbat niţel. Mare lucru! Păi să-l auzi 
pe naşu' la chefuri ce de bancuri ştie!“ Un simplu spectacol 
de revistă şi ridică probleme pe care nu le bănuiţi. 

— Dumneavoastră - mi s-a spus - sunteţi extrem de 
conştiincios. 

— Îmi iubesc munca. Uneori, stau câte două-trei ore cu o 
amărâtă de dansatoare ca să înţeleagă ce vreau. 

— Studiu individual... 

— Şi băgaţi de seamă, lucrez cu zăpăcite preocupate în 
primul rând de cum arată, nu cum trebuie să se mişte. Că 
asta-i baza. Oftă: Fufe! Visează căsătorii miraculoase cu nu 
ştiu ce şnapan plin de arginţi, şi aşa mai departe... 


— Sunt convins că depuneţi eforturi substanţiale ca să le 
învăţaţi meseria de dansatoare. Morala dumneavoastră şi a 
prietenului dumneavoastră Niţulescu e ireproşabila. 

Stratian se îndoi de parcă ar fi primit un pumn sub 
centură. 


— N-am auzit în viaţa mea de numele ăsta. Pe sănătatea 
mamei mă jur! 

Locotenentul Lăcrămiţă îl privi în ochi. 

— Nu e nevoie să vă juraţi, domnule Niţulescu. Eu mă 
mulţumesc cu o declaraţie scrisă. Adăugăm deci că nu-l 
cunoaşteţi pe Luigi Stratian. 

Ospătarul îşi făcu de lucru la guler, aranjându-şi un pic 
papionul. Se uită la celălalt ofiţer care dactilografia 
interogatoriul, apoi la locotenent şi se informă: 

— Stratian? E cumva chelner? 

— Nu, maestru la balet. 

— Păi de ce nu spuneţi aşa, frate? Făcu un gest cu 
amândouă mâinile, care de obicei înseamnă „ei bată-te 
norocul să te bată“ şi râse clătinându-şi capul. Acum mai vin 
de-acasă. Unul solid, copt, cu mustață de craidon... 

— Exact. 

— Îl ştiu, cum să nu-l ştiu? Noi îi zicem meştere sau 
maestre. „Du-i lui maestru' o cafea, vezi că a venit 
maestru'...“, dar după nume... Puteam să pun mâna în foc 
că habar n-am cine-i. 

— Nu-i nimic, se mai întâmplă. Important e că v-aţi 
amintit. Poate vă amintiţi şi în ce relaţii sunteţi. 

— Cum adică în ce relaţii? lovărăşeşti. Să trăiţi! Hai 
Noroc! 

— Şi la împărţirea dolarilor tot... tovărăşeşte trataţi? 

— Dolari?! 


Ospătarul părea extrem de surprins. Locotenentul 
Lăcrămiţă clătină din cap. 

— N-aţi avut de-a face cu aşa ceva? 

— În viaţa mea. 

— Nici nu ştiţi cum arată? 

— Habar n-am. Poate cine ştie cum, să fi văzut prin filme, 
dar atât... 

— Dar cocoşeii? 

— Ce-s ăia? 

— Domnule Niţulescu, după ce v-am poftit să urcați în 
maşina noastră, aţi încercat de câteva ori, evident fără 
rezultat, să vă descotorosiţi de câteva hârtii verzi şi un fişic 
de monede. Dacă o să căutaţi în ciorap... nu, nu în ăsta, în 
celălalt, vă puteţi satisface curiozitatea. Perfect! Acum vă 
întrebaţi desigur cum au ajuns acolo. 

Ospătarul bâigui: 

— Chiar... eu... cum să vă spun... 

Lăcrămiţă răsfiră bancnotele, cântări monedele, cu un 
zâmbet trist: 

— Asta e preţul pretins de Luigi Stratian pentru cele 
două paşapoarte procurate de dumneavoastră. Deschise 
dosarul. Am aici declaraţia lui Aristide  Moşoianu, 
beneficiarul tranzacţiei. 


XXX 


Luigi Stratian clipi din ochii bulbucaţi. Întrebă răguşit: 

— Care Niţulescu? V-am mai spus că nu-l cunosc. 

— Gheorghe Niţulescu, ospătar la Metropol, preciză 
maiorul. 

Maestrul de balet ridică din umeri. 

— Habar n-am cine-i! 

— Ciudat! El susţine că sunteţi prieteni. 

— Ei, asta-i! 


— Nici mie nu-mi venea să cred. Scoase o hârtiuţă din 
buzunar: Numărul de telefon 5 20 11 vă spune ceva? 

Stratian îşi ridică privirea. Maiorul îl urmărea atent. 

„E-n starea de spirit în care-ar putea face orice. Să 
recunoască, să conteste, să dea cu cuțitul, ori pur şi simplu 
să se arunce de la etaj.“ 

— Da, cunosc numărul. Stratian zâmbea neaşteptat de 
calm. E al lui Gigi. Uitasem celălalt nume. L-am căutat azi 
după-amiază, vroiam să-i comunic ceva în legătură cu 
spectacolul. Telefonul de la regizorat era defect, aşa că l-am 
sunat pe el. Preciză: Restaurantul Metropol se află în coasta 
teatrului. 

— Mă dezarmaţi! De mult n-am întâlnit un om atât de 
sincer. Se interesă candid: Niţulescu semnează asistenţa de 
regie? 

— Era vorba despre un fleac, inversarea unor numere din 
program. Trebuia să comunice regizorului de culise... 

— L-aţi căutat de vreo patru ori pentru fleacul ăsta? 

— Înainte de toate... meseria. 

— Vă cunoaşteţi de mult? 

— Ştiu eu? De vreo opt sau nouă ani. 

Părea din nou liniştit şi maiorul avu brusc o idee. 

— A suferit vreo condamnare? Nu trebuie să vă faceţi 
scrupule, se poate controla imediat. 

— Mi... mi se pare că da. Acum opt sau nouă ani. 

— Aşa! făcu maiorul, muşcându-şi unghia. Dar 
dumneavoastră, domnule Stratian? 

— Şi eu, domnule maior. Oftă. O eroare judiciară. 

— Sunt convins. Probitatea dumneavoastră sare imediat 
în ochi. Aveţi poate amabilitatea să-mi spuneţi pentru ce aţi 
fost condamnat? 

Stratian replică scurt: 

— Pentru şantaj. 


Capitolul XIV 


REVIRIMENI LA 180* 


Maiorul Cristea trase fotoliul mai aproape de foc. 


Durerea sâcâitoare dintre coaste persista. Îşi lăsă capul pe 
spetează, privind tavanul din casetoane de stejar afumat, 
lustra originală - patru felii de sticlă mată reprezentând 
anotimpurile. 

Ascultă un timp convulsiile vântului. Îşi imagină câmpul 
secerat de viscol, zăpada hărţuită în troiene nomade, fumul 
de la casele gospodarilor smuls din coşuri, ochii lupilor, 
lanterne verzi, licurici lacomi, cruzi. Se înfioră. 

„Nu mi-ar place să stau aici...“ 

Se gândi apoi la oameni. Avocatul şi soră-sa, cuplu ciudat 
de  celibatari, Stratian, alunecos şi viclean, Monica, 
feminitate tulbure, Alexandra... 

Îl văzu pe Drăgan la jumătatea scării. Cobora fără 
zgomot. 

— Ce se aude? 

— S-au culcat. Afară de bătrână şi doctoriţă. Mai e 
lumină. 

— Eşti obosit? 

Locotenentul dădu din cap. Avea ochii limpezi, vioi. Făcu 
câtiva paşi, se opri, apoi îşi continuă drumul către celălalt 
capăt al încăperii. 

— Vrei să-mi spui ceva? întrebă maiorul fără să-l 
privească. 


— Nu. 

— Pari schimbat şi... Râse domol. Nu ţi-am văzut 
blocnotesul. 

Drăgan îşi muşcă imperceptibil buzele. 

— Îmi însemn doar lucrurile esenţiale. leşite din comun. 

— Fireşte. De câteva ore te cam plictiseşti. Nu-i aşa? 

Locotenentul clipi mărunt. Jocul umbrelor îi estompa 
conturul feţei. Părea mai puţin încăpățânat. 

— N-am spus asta. 

— Sigur că nu. Am presupus. Îşi îndreptă spatele. Ce-ar fi 
să bem o cafea? Mi-e teamă să nu adorm. 

Locotenentul intră repede în bucătărie şi maiorul avu 
impresia că răsuflă uşurat. 

„Se eschivează, gândi, dar până la urmă tot o să-mi 
spună. Sigur că o să-mi spună.“ 

— Găseşti tot ce-ţi trebuie... Îşi duse degetul la frunte: 
Da, pe poliţa mică. Doamna Olaru a avut amabilitatea să 
pregătească ceva tartine. 

Rămase cu ochii aţintiţi la flăcările căminului. Un surâs 
palid îi mângâia obrazul. 

„„Orăşelul ca o cetate medievală. În amurg... 
Acoperişurile ascuţite, turnurile, cupolele împung cerul. 
Casele au garduri înalte. Ascund drame şi poveşti 
romantice. Purta o rochie cafenie cu guleraş de dantelă, 
părul împletit cunună pe cap. Fruntea pură, ochii cuminţi, 
buzele informe, ca la copiii. „le iubesc...“ Tremura toată... 
„Să nu ne vadă cineva...“ Câţi ani sunt de-atunci? Buzele de 
copil au uitat să zâmbească. O cută aspră, rea, i s-a 
înţepenit la colţuri. Caută vorbe grele, dureroase... 

„De ce mi-am amintit acum? A, da! Amurgul acela... 
focul.“ 

Tresări. O siluetă subţire apăruse în capul scărilor. 
Eleonora Olaru cobora, ţinându-şi capotul de molton în 
dreptul genunchilor, atentă să nu se desfacă. 

Maiorul zâmbi. 

— S-a întâmplat ceva, doamnă? 


— Nu pot dormi. 

— Normal. Treceţi prin momente îngrozitoare, îmi dau 
seama. Aţi încercat un calmant? 

— Degeaba. Mi-e imposibil să aţipesc. 

Maiorul o măsură cu compasiune. 

— "Totuşi ar fi mai bine să rămâneţi întinsă. Bătrâna trase 
încurcată de marginile şalului. 

— Nu sunt obişnuită să dorm cu cineva în pat. Oh! Nu mi- 
o luaţi în nume de rău. Bătrâna privea confuză covorul. Să 
nu vă imaginaţi cine ştie ce... N-am nimic cu Alexandra, dar 
sunt incapabilă să dorm cu ea în aceeaşi odaie. 

— Cu ea în mod special? 

— Nu ştiu. Totdeauna am fost singură... E atât de rece... 
Ca o reptilă. M-am speriat. Biata fetiţă, sigur... n-are nici o 
vină. Îşi şterse ochii umezi: Scuzaţi-mă, nervii. Cred... Aş 
prefera să fac o mică plimbare. 

Cristea o măsură surprins. 

— Pe vremea asta? 

— N-am ieşit de câteva zile. Simt nevoia să iau aer. 
Dispăru în vestibul şi maiorul o auzi trăgându-şi şoşonii, 
umblând apoi la cuierul-pom. 

Drăgan se întoarse aducând ceştile de cafea. Păşea atent 
să nu le răstoarne. 

— Mulţumesc... Chiar acum a ieşit doamna Olaru să se 
plimbe. 

Mirarea rotunji sprâncenele locotenentului. 

— Au ăştia nişte idei... 

— Bizare, dragul meu, sunt de acord. Se ridică brusc. 
Vino cu mine... 


Viscolul se  înteţise, zăpada spulberată stăpânea 
văzduhul. O zăriră pe Eleonora Olaru înaintând prin 
mijlocul şoselei, siluetă şubredă biruită de vânt. 

În dreptul poştei, bătrâna se rezemă de un stâlp. Ţinea 
capul ridicat, dat mult pe spate şi ochii închişi. Maiorul îi luă 
braţul. 


— Ar fi bine să vă întoarceţi. 

Femeia nu tresări. Deschise pleoapele umede şi vorbi pe 
un ton concentrat, dar firesc, ca şi cum s-ar fi aflat tot în 
hol, iar discuţia nu ar fi fost întreruptă nici o clipă. 

— Doamne, ce zile, ce zile! îşi prinse umerii în palme, 
privind undeva în gol. Ce-am să mă fac? Virgil avea grijă de 
mine. Nu ne-am despărţit niciodată. 

Cristea simţi un val de căldură străbătându-i trupul. 

— Nu vă mai gândiţi la lucrurile astea. 

Eleonora Olaru se uită la el rătăcită. 

— Sunt singură. N-am pe nimeni. E un blestem. 

— Vă lăsaţi copleşită de gânduri negre. La urma urmei, 
sunteţi încă tânără. O să călătoriţi, o să găsiţi prieteni. 

— Călătorii... prieteni... Surâse amar. Trebuie să ştii să 
faci lucrurile astea. N-am învăţat. Iata era un tiran. Nu 
intra nimeni în casă. Mama avea o singură rochie. Pentru 
biserică. A purtat bijuterii doar la nuntă. Cine o să le pună 
acum, după mine? Pentru că eu... eu... ce rost mai are... Îi 
alunecă o lacrimă şi o şterse repede cu podul palmei. Ce-a 
fost viaţa mea? 

— Să ne întoarcem, spuse maiorul. 

Înaintau cocoşaţi, cu bărbiile vârâte în piept, ţinând-o 
între ei pe Eleonora. Subţiindu-şi privirea, Cristea încercă 
să străpungă giulgiul vârtejurilor de zăpadă. Cincisprezece 
sau douăzeci de paşi îi despărţeau de casă. Îşi simţea 
picioarele ude, mii de ace îi înţepau obrajii. 

Drăgan deschise uşa şi le făcu loc să treacă. Sus se 
auzeau paşi precipitaţi, voci alarmate. Cristea abandonă 
braţul bătrânei şi din câteva salturi ajunse la etaj. Inima-i 
bătea nebuneşte. Dădu la o parte oamenii buluciţi în uşa 
dormitorului. 

Luigi Stratian era în pat. Capul îi alunecase pe un umăr. 
Fusese împuşcat drept în frunte. 


— N-am lipsit nici o jumătate de oră! observă crispat 
locotenentul. 

— Suficient. 

Maiorul se uită prin odaie. Hm! Aş putea să jur că erau 
cinci cărţi pe comodă. 

— Şi? 

— Nu sunt decât patru. 

Se aflau în dormitorul lui Olaru, scena celei de-a doua 
crime. Drăgan privea chipul victimei. Spuse încet, abia 
auzit: 

— Drăcească treabă! Tocmai când mă bucuram că am 
ajuns la capătul drumului. 

— L-ai bănuit pe Stratian? 

— Evident. 

Cristea îşi aţinti privirea asupra unui punct minuscul aflat 
pe tapet, chiar deasupra patului. Desfăcu briceagul şi 
scormoni zidul, scoțând la iveală un glonte turtit. 

— Acelaşi calibru! exclamă uimit locotenentul. Înseamnă 
că şi de data aceasta s-au tras două focuri. 

— Exact, şi totuşi ceilalţi iar pretind că n-au auzit decât o 
singură împuşcătură. 


XXX 


Se uitau crispaţi la maior. Priviri înfricoşătoare, amestec 
de groază, disperare şi încă ceva, cel mai tulburător poate: 
sentimentul cumplit al neputinței, piatra infailibil gonită la 
vale, sfidând obstacolele. Capătul e undeva în adâncuri, 
tenebre neexplorate, necunoscutul înspăimântător... 

Cristea îşi privi instinctiv ceasul. 

„Cinci şi jumătate. A murit... Ce absurd! De o oră sau de 
o veşnicie. Şi vântul... Vântul ăsta înnebunitor, obsedant!“ 

Vântul gâfâia, mătura grădina, îmbrăţişa zidurile, le 
zgâlţâia încăpățânat, neobosit. [ipa, gemea jalnic, se 


năpustea orb în ferestre. 

— Dumnezeule! suspină Monica Ciuvăţ. Ce infern! 

Ţineau toţi câte un plic alb în mână. Inginerul Mihăilă îl 
întinse primul. 

— Uitaţi-vă ce-am primit. 

Câteva cuvinte. Aceleaşi litere de tipar scrise cu stânga. 
Cristea citi: 


Stratian a murit inutil. Nu-i el Vladimir Dumitraşcu. 
PS. Afacerile noastre continuă. 


— Da... Bănuiesc că toate sunt identice. 

Se auzi un mormăit afirmativ. 

— O să înnebunesc! şopti Monica. Acum urmez eu! 
Izbucni: Alexandra l-a omorât! E un vampir! 

Ochii doctoriţei plini de venin deveniseră negri. Îşi muşcă 
buzele până la sânge. 

Maiorul o măsură fără să spună nimic. Inginerul, stană de 
piatră, îşi aprinse o ţigară. 

— Trebuie să facem ceva. 

— E inadmisibil! izbucni Gheorghiu. 

Monica plângea domol. Şerban, fiul inginerului, îi 
mângâia braţul. 

— Liniştiţi-vă, doamnă! 

Obrajii îi ardeau ca focul. 

În capul scării apăru bătrânul Dima. 

— Ce s-a întâmplat? 

Nu-i răspunse nimeni. 


— Isprăveşte! răcni doctoriţa. Îşi pierduse cumpătul. În 
facultate ştiu ce făceai. Ştiu toți... 

Monica râse chinuit. 

— Dar n-am omorât! N-am omorât! 

Eleonora îşi ridică ochii goi. 


— Domnule maior! Pentru Dumnezeu, liniştiţi-i! Nu mai 
suport... 

Cristea păru că nu auzise. Îi simţea privirea vag 
mustrătoare. 

— Ce facem? repetă plângăreţ Gheorghiu. Se opri în faţa 
maiorului. Trebuie să luaţi măsuri. Suntem totuşi oameni... 

— Oameni! şopti Cristea şi bătrânul Dima nu înţelese 
dacă fusese o întrebare sau o simplă constatare. 

— "Te felicit, dragul meu, eşti un actor admirabil, râse 
doctoriţa. Un râs lugubru. 

— Eu? ţipă savantul. 

Apoi se aşternu tăcerea. Tăcerea şfichiuită de mugetul 
continuu de afară. 

Henry Dima privea covorul. Aparatul îi alunecase din 
ureche, dar bătrânul nu observase. Mircea Gheorghiu, cu 
mâinile înfipte în părul vâlvoi, privea buimac. Inginerul 
Mihăilă înţepenise sprijinit de cămin. Părea o statuie. 
Statuia unui animal de pradă. Locotenentul Drăgan, 
impenetrabil, aşezat în umbră, aştepta. 

Monica Ciuvăţ tresărea nervos. 1 se vedea sânul alb prin 
crăpătura rochiei. Alexandra Macarie, cu o expresie dură, 
privea peste capetele celorlalţi. 

„Nemesis, reflectă Dima. Dacă există, dacă a existat 
vreodată, ea e.“ 

Chipul Eleonorei Olaru era străveziu. Ghemuită în colţul 
canapelei, strângea în palmă o cruce pătrată de aur. 

Maiorul se simţea rău. 

„Nu... nu acum...“ 

Şi din nou viscolul oribil, trăgând de obloane, zgâriind 
nervii, epiderma. 

Şerban Mihăilă îşi privi tatăl. lIzbucni  sfâşietor, 
astupându-şi ochii cu palmele: 

— Trebuie să le spui adevărul! Adevărul, tată! 


„Adevărul, gândi Mihăilă. Există oare un adevăr diamant 
pur, felie de cer neîntinată?“ 

Se întinse pe cuvertură, cu palmele adunate sub ceafă. 
Adevărul, o superstiție ca toate noţiunile absolute. 
Adevărul... 

„„Două odăiţe şi un oficiu. Zidul de la stradă cu 
frontispiciu jalnic, bucată de perete ridicată în faţa 
acoperişului. Să pară casa înaltă... Minciună convenţională 
acceptată de toţi. Ca şi „salonaşul“ - un crivat, o oglindă cu 
ramă de bronz, câteva scaune incomode tapiţate cu păr de 
cal - ca şi ceaiul de miercuri după-amiază unde se serveau 
prăjituri falsificate, cu mult bicarbonat, care nu înşelau pe 
nimeni. Ghetele rupte, scâlciate şi pălăria mamei când 
mergea la piaţă... Asta-i permitea să-şi ridice bărbia cu o 
demnitate zdrenţuită peste basmalele vecinelor. „Nu ţinem 
slujnică. Avem băieţi mari în casă...“ Ochii coboară ipocrit 
peste mâinile măcinate de muncă, ascunse în mănuși ieftine 
de aţă... 

„Adevăr... Ce ştie băiatul ăsta despre adevăr?“ 

Văzu spinarea arcuită a lui Şerban şi îşi înăbuşi un oftat. 
Apoi ascultă viscolul. Biciuia cu frânghii ude ferestrele 
troienite. 


Mircea Gheorghiu se apropie de oglindă. Aprinse aplicele 
cu abajururi discrete din mătase trandafirie şi se privi 
intens. Apucă mecanic pieptănul, trecându-l prin părul 
rebel. Colţul gurii alunecă moale. Un rictus sinistru. Se uită 
mult la chipul străin. Nu-i semăna. Semăna cu altul. Un 
altul pe care el îl cunoştea... 

Scutură scurt capul şi stinse lumina. Imaginea dispăru. 


XXX 


„Ce frig e...“ 

Monica Ciuvăţ trase plapuma până la bărbie. 

„Totdeauna mi-a fost frig.“ 

„.„În casa mătuşii Emilia, aspră şi zgârcită. Nu şi-o poate 
aminti decât într-un singur fel, cu tulpan verzui şi şorţ lung 
peste rochia decolorată. Buzele cârtitoare se mişcă tot 
timpul. Se uită cu arţag. „La mine nu-i orfelinat... Iată-tău a 
fost un neisprăvit... nu ţi-a lăsat nici lingura pe care o duci 
la gură...“ 

— Da, şopti Monica, totdeauna mi-a fost frig. 

Alexandra... În facultate... Da, frig, mereu frig. 

„„.„Frig şi în restaurantele de mâna a doua. Mănâncă 
încet, să nu se vadă că-i este foame. Ochii i se umplu de 
lacrimi. Friptura are un abur iute. Cimbru şi miros de 
grătar. „De când n-ai mâncat ca lumea?“ Bărbatul gros, cu 
faţă roşie sau galbenă, o ciupeşte familiar de bărbie. 
Monica îşi trage genunchii sub faţa de masă. Marginea 
rochiei e roasă. Vrea pâine. Nu se poate întinde după 
coşuleţ. Tricoul vechi are subsuorile ţesute şi decolorate. 
Două semiluni gălbui. 

Frig... Monica tremură. Vântul suflă subţire. Un brici care 
lasă în urmă o crestătură lungă. 

Îşi înfipse dinţii în pernă şi ţipătul nu se auzi. 


XXX 


Alexandra Macarie zvârli cartea. 

„Unde o fi Eleonora?“ 

Privirea-i căzu pe fotografia de la căpătâiul patului. O 
faţă brutală, cu mustață pleoştită şi lanţ de aur, simbolul 
izbânzii, trecut peste pântecul gros. 

„Hm, arendaşul! Tata nu l-ar fi primit nici în capul 
scărilor.“ 


Şi se simte bine. Se simte totdeauna bine când se 
gândeşte la taică-său. Nu l-a văzut niciodată fără cravată, 
nu i-a adresat toată viaţa mai mult de cincizeci de fraze. 

„Adu-ţi aminte că eşti o Macarie! Evită vulgul... E primul 
simptom al declasării. O ţinută şi o conduită demne sunt tot 
ce pretind de la o doamnă. Bunicul tău a fost ultimul boier 
autentic.“ Se adresează sec guvernantei ţepene, 
înspăimântată de uscăciunea seniorului valah: „Miss Linton, 
îţi încredinţez această copilă...“ Apoi, mai târziu, din vârful 
buzelor, deschizând plicuri cu timbre străine trimise de o 
femeie firavă cu nervii zdruncinaţi: „Buletinul sănătăţii 
mamei tale e satisfăcător...“ 

Au murit amândoi. Tatăl abia de câţiva ani. Murise absurd 
şi solemn, aşa cum fusese toată viaţa, dar păstrând o 
consecvență impresionantă. Închisese ochii convins că a fi 
„Macarie“ însemna foarte mult, că un cavou elegant şi bine 
utilat asigură un tranzit decent spre veşnicie. 

„Cavoul“ se înfiora Alexandra. Îşi închipui aleile bătute de 
vânt cu morţi vechi de care nu-şi mai aminteşte nimeni. 

„Vântul... De s-ar opri vântul!“ 

Îşi astupă urechile. O singură clipă, şi mâinile, cu un efort 
de voinţă, se desprinseră alunecând de-a lungul trupului. 
Şoapta veni din altă lume: 

„Nu uita că eşti o Macarie 

Apoi domnul rigid, îmbrăcat în negru, pieri, umbră 
îngheţată spulberată de furtună. 


« 


Eleonora Olaru se ghemui sub şal. Nu-şi dă seama dacă a 
adormit. Îi vede pe maior şi pe locotenentul Drăgan ca prin 
ceaţă, luminaţi de focul căminului. Cineva a stins lustra... 

Închise ochii şi imaginile se amestecară. 

„„.O fetiţă cuminte cu părul împletit în codițe subţiri, fără 
culoare. Caută umbra, zidurile, ferindu-se de personalitatea 


brutală a tatălui... O studentă subţire, bolnavicioasă. 
„Iocilara...“ 

Ani lungi, fără sfârşit, în casa pustie cu încăperi prea 
multe. 

„Virgil! Inima i se strânse. Nu trebuie să plâng, Virgil, 
dragul meu... Dac-ai şti... Aş vrea să mor...“ 

„Aş vrea să mor!“ gâfâi la fereastră vântul. 


Turnă cafea în ceaşca aflată pe masă. 

— Nu bei? 

Locotenentul Drăgan clătină capul, urmărind gesturile 
măsurate ale maiorului. Gesturi tacticoase, liniştite, de om 
cu tabieturi cuminţi care nu supără pe nimeni. 

Pe buzele strânse îi flutură un zâmbet vag. Îşi putea lesne 
imagina existenţa lui Cristea. De ajuns să închidă ochii. 

„.„„Odaia confortabilă cu mobilă cum se purta acum câteva 
decenii. O femeie plinuţă, în capot înflorat, se învârte în 
jurul lui. Îi cunoaşte dorinţele. Se gândesc nostalgic la ce a 
fost, cu bucurie domoală la anii care vin. O bătrâneţe 
tihnită, undeva pe malul unei ape. Maiorul va pescui, ea va 
croşeta, va învăţa reţete dietetice. Fără zahăr şi fără 
grăsimi. Conversaţie în grădiniţă: „Nu ştiu ce au trandafirii 
în anul ăsta... Cineva ne-a furat bujorii azi-noapte. Cine fură 
flori nu e hoţ...“ 

Cristea puse ceaşca pe masă. 

— La ce te gândeşti? 

— Cred că sunteţi un om fericit, spuse aproape fără să 
vrea Drăgan. 

Maiorul tresări uşor. 


Capitolul XV 


SECRETUL INGINERULUI MIHĂILĂ 


Vânt scâncea sub ferestre. Din când în când, rafale 


puternice se agăţau de cercevele, zgâlţâindu-le din 
răsputeri. Un vânt obsedant, despre care credeai că nu va 
înceta niciodată. Un cer greu, pe care soarele părea că nu 
va mai răsări. 

Maiorul Cristea tăcea privind focul din cămin. Tăcere 
lungă, făcând abstracţie de prezenţa celuilalt. 

— Reluăm secvenţa de ieri? se interesă inginerul. 

Ţinea colţurile gurii coborâte, arborând un aer discret 
amuzat. 

— La ce vă referiţi? 

— La ambianţă... făcu un gest cu mâna. Priviri, gânduri 
nerostite etc... Mă rog! Îşi ridică piciorul peste celălalt. 
Bănuiesc că în Bucegi vremea e oribilă. 

Cristea surâse. 

— Aveţi ceva deosebit să-mi spuneţi, domnule Mihăilă? 

— Nu vă înţeleg, domnule maior. S-au comis două 
asasinate în această casă, evenimente pe care nici cel mai 
cinic individ nu le-ar putea taxa drept întâmplări banale. 
Mi-am arătat surpriza, notaţi, vă rog, surpriza şi nu 
îngrijorarea faţă de felul în care evoluează ancheta. 

— Cum v-aţi imaginat-o dumneavoastră? 

— În orice caz nu schimbând priviri mute şi străduindu- 
ne să fim enigmatici. 


— E o idee. Să revenim atunci la metoda clasică. De 
acord? 

— N-am nimic împotrivă. 

— Ei bine, Luigi Stratian mi-a relatat anumite neplăceri 
pe care le-aţi avut cu Gestapoul în timpul războiului. 
Pretindea că dumneavoastră l-aţi informat - desigur într-o 
împrejurare propice, o seară de toamnă, un coniac, 
confesiuni... 

Mihăilă începu să râdă. Pentru prima oară, din câte îşi 
amintea maiorul. Un râs dur, sec, dar sincer. 

— Dumnezeule! Şi aţi crezut? Adică mă vedeţi pe mine 
beat pe un colţ de masă ud, făcându-i destăinuiri 
sentimentale lui Stratian, numai pentru că afară plouă? 
Hohoti: Culmea! Lui Stratian! 

— Ca să fiu sincer, declară modest Cristea, n-am crezut. 
Bănuiesc că a aflat din alte surse. Oricum, cunoştea o 
mulţime de amănunte. 

— Nu văd cum... 

— Uitaţi că Stratian era prieten cu Olaru? Au fost colegi 
de şcoală. 

— Ei şi? 

— lar dumneavoastră întreţineaţi relaţii cel puţin amicale 
cu avocatul. Corelaţia e simplă. 

— Cu alte cuvinte, colportorul ar fi fost Virgil. 

— Aşa s-ar părea. Printre altele, Stratian susţinea că 
avocatul... în fine... e penibil. 

— Vă rog să nu mă menajaţi. N-am nervi de fecioară. 

— Mă rog, pretindea că Virgil Olaru v-ar fi procurat unele 
documente care să certifice o atitudine... vitejească, să-i 
zicem, faţă de anchetatorii Gestapoului. Repet, Olaru, ca 
vechi şi excelent amic, putea să-i divulge lui Stratian 
anumite combinaţii. 

Inginerul îşi aprinse calm o ţigară. 

— E o aberaţie. 

— Aşa am considerat şi eu. E prea fantastic. 


— Îmi pare bine că discut cu un om de bun simţ. Scrâşni 
cu privirea pierdută în vijelia de-afară: Stratian! Ce canalie! 

Maiorul îşi mângâia mâna subţire, vădit încurcat. 

— Există însă o coincidenţă neplăcută care nu poate să vă 
scape. Olaru şi Stratian au murit. Inginerul trase lung din 
țigară. 

— Şi care e coincidenţa? 

— Erau singurii informaţi despre problema 
dumneavoastră. 

Privirea inginerului se aprinse ca o văpaie. 

— Insinuaţi că eu i-aş fi ucis? 

Cristea îşi cobori ochii. Declară blând: 

— Ce urgie! Aproape că nu-mi amintesc de aşa viscol... 

Mihăilă avu un gest de enervare. 

— În fond, n-aveţi decât să cercetaţi dosarul meu. 
Dovediţi o neîncredere care mă ofensează profund, dar mă 
consolez cu ideea că sunteţi probabil un... original. Trataţi 
drept tâmpiţi nişte oameni superexperţi în astfel de 
probleme. Cum vă imaginaţi că s-ar fi lăsat induşi în eroare 
de nişte hârtiuţe măsluite de un avocăţel oarecare? 

— Deocamdată n-am făcut decât să comentez afirmaţiile 
lui Stratian. Oftă. Am impresia că nici genul acesta de 
anchetă nu vă convine. 

— Mi-aţi azvârlit o acuzaţie. 

— Acuzaţiile nu se aruncă, domnule inginer. Ele se ridică 
împotriva cuiva atunci când e cazul. Ciudat totuşi! Aţi evitat 
subiectul în permanenţă. 

— Ciudat este cum o însuşire se poate întoarce împotriva 
ta. Nu-mi place să fac paradă, iar principiul meu este să nu 
aştept să mi se veştejească cununa de lauri pe frunte. Deci 
nu ce am făcut, ci ceea ce fac... 

— Cum s-ar spune, mereu alţi lauri. Sunteţi de felicitat. 
Puţini o gândesc, şi mai puţini o practică. Mi-amintesc că la 
prima noastră discuţie aţi folosit o imagine foarte plastică 
privitoare la trecutul dumneavoastră: „M-am culcat cu 
tuleie şi m-am trezit cărunt.“ Am reţinut bine? 


— Da, obişnuiesc să mă exprim astfel când mă refer la o 
anumită perioadă din viaţa mea. 

— Este cumva perioada incidentului cu Gestapoul? 

Mihăilă încuviinţă dând din cap. 

— În legătură cu aceasta, reluă Cristea, aş prefera să fiţi 
mai puţin lapidar. 

— Nu văd în ce măsură interesează ancheta o poveste 
care astăzi numără aproape cinci ani. 

— Încerc să vă înţeleg, domnule inginer. Şi ca să vă 
înţeleg trebuie să vă cunosc. Omul trăieşte într-un context 
din care nu-l poţi desprinde. Judecându-l în afara acestuia, 
rămâi practic fără interlocutor. Conversaţie banală cu un 
manechin. Manechinul din tren, de la coadă, ori dintr-o sală 
de aşteptare, în compania căruia pierzi timp. Ăsta-i unul din 
motivele pentru care v-am rugat să-mi povestiţi în ce 
împrejurări aţi făcut cunoştinţă cu Gestapoul. Dar dacă nu 
se poate... 

Câteva minute se auzi doar scâncetul molcom al focului, 
viscolul sălbatic răsunând în vatră. 

— Nu-mi place, şopti Mihăilă într-un târziu, nu-mi place 
să vorbesc despre zilele acelea. Au fost îngrozitor de triste. 
Atunci mi-am pierdut soţia. Făcu o pauză, trăgând adânc 
fumul în piept, apoi reluă: Cum v-am mai spus, n-am făcut 
războiul. Ca inginer petrolist m-au mobilizat pe loc. În “41 
am intrat în Rezistență. Ezită imperceptibil. Împreună cu 
soţia mea. Eram tineri, extrem de tineri şi îi uram pe 
fascişti. Nu putea fi vorba pe atunci de concepţii limpezi, 
cristalizate. Reacţionam în virtutea unui umanism de 
nuanţă burgheză, desigur, fără clasă, ni se părea nouă, 
recomportând o poziţie politică. Aceasta a venit mai arziu... 
Libertatea era pentru noi o noţiune pură, absolută, un 
drept natural. Da, n-am să fac bilanţul isprăvilor noastre din 
ilegalitate. Sunt străine de obiectul în sine al discuţiei. 
Acţionam de trei ani şi ajunsesem să ne credem 
invulnerabili, plecând de la ideea că prin '43 statisticienii 
englezi nu acordau unui luptător din Rezistenţa organizată 


în ţările ocupate mai mult de şase luni până să cadă în 
mâinile Gestapoului. Ne felicitam reciproc, neuitând să 
batem în lemn. În iulie '44 am fost arestaţi. Atunci, în 
maşina Gestapoului, nu puteam scăpa de obsesia unui gând. 
„Acum, tocmai acum, la sfârşit...“ Şi-mi venea să urlu. Am 
strâns mâna nevesti-mi. Ştiam că o strâng pentru ultima 
oară. O presimţire care mă sugruma şi pe care 
evenimentele au confirmat-o. 

Trase din ţigară, fără să-l privească pe maior. 

— Au început întâi cu mine, şopti Mihăilă. Zile, nopţi în 
şir. Torturi savante, de-o fantezie inepuizabilă. Îmi imploram 
moartea, dar cerul asurzise. Vroiau numele celorlalţi, 
adresele caselor conspirative. Gândul că o tratează la fel pe 
nevastă-mea mi-era insuportabil. Nu fusese niciodată 
robustă. În zilele acelea aş fi dat orice ca ea să fi fost o 
imbecilă oarecare, o opacă, o gospodină risipită în discuţii 
stupide cu servitoarea care ciupeşte la coşniţă. Dar atunci 
ea n-ar mai fi însemnat nimica pentru mine. În clipele 
încleştate ale existenţei îţi dai seama că te mişti într-un 
angrenaj care datorită unor elemente determinate, fixe, nu 
poate fi schimbat, sau n-a putut fi altul. Asta n-are nimic de- 
a face cu destinul. Nu pentru că ţi-a fost scris te îneci, ci 
pentru că pur şi simplu nu ştii să înoţi şi ai căzut în apă. Poţi 
fi salvat, dar asta e deja o chestiune de şansă pe care n-ai 
voie să scontezi... După paisprezece ore de la arestare, au 
început să ne administreze ceea ce ei numeau şocuri 
psihice. O maltratau în faţa mea. Cum a putut să suporte 
femeia aceea fragilă torturile îngrozitoare la care a fost 
supusă n-am să înţeleg niciodată. Pe vremuri, îi fusese 
teamă şi de-o injecție... Inginerul îşi şterse fruntea asudată. 
Au recurs apoi la ultima barbarie... O după-amiază cleioasă. 
Pe fereastra deschisă se auzea un oltean care-şi lăuda 
marfa: „Roşii, zarzavat proaspăt.“ Cum naiba am reţinut 
treaba asta? Un feldwebel în uniformă a... În faţa mea... el, 
după aia încă patru... Mi-am pierdut cunoştinţa Ea a murit 
în aceeaşi noapte. Mihăilă gâfâia. În noaptea aceea, într-un 


fel, am murit şi eu. După trei zile m-au eliberat ai noştri. Se 
spărsese frontul la Băneasa. N-am mai fost niciodată acelaşi 
om... 

Se uită pe fereastră. O privire cenuşie, care făcea 
abstracţie de peisajul hibernal, pironită în trecut, retrăind 
miresmele triste ale unei după-amiezi putrede de vară. 
Căută ochii maiorului. 

— Mă gândesc la dumneavoastră, şopti Cristea. 
Complimentele nu sunt partea mea cea mai tare... Între 
bărbaţi mai cu seamă ele sună lamentabil. Nu poate fi vorba 
de aşa ceva. Spuse încet, cu un tremur ciudat al glasului: 
De fapt dumneavoastră sunteţi ceea ce se numeşte erou. 

Inginerul zâmbi stânjenit. 

— Erou... Exageraţi, desigur. 

— Nu, nu, de bună seamă un erou. În timpul războiului, 
fasciştii ajunseseră la performanţe apocaliptice, fără 
precedent, pentru a deschide gura cuiva. Tristă faimă în 
istoria unui popor! Îţi trebuia o voinţă supraomenească, 
nervi din altă substanţă decât a muritorilor de rând pentru 
a le rezista. Se miza atât de mult pe „aptitudinile“ 
Gestapoului, încât oamenilor trimişi de aliaţi pe teritoriile 
ocupate nici măcar nu li se mai cerea să tacă. Trebuiau 
doar să omită în emisii acel security-check, care avertiza că 
agenţii au fost prinşi. Dar desigur dumneavoastră 
cunoaşteţi mai bine lucrurile astea. lată de ce astăzi, când 
mă aflu în faţa unui om care le-a rezistat, mă simt pătruns 
de respect. 

Mihăilă îşi cobori pleoapele. 

— De obicei evit acest gen de discuţii. Sunt adeseori 
incitat, oamenii agrează spectaculosul, detaliul captivant. 
Chiar şi pentru fiu-meu, în general mult mai sensibil decât 
tinerii din generaţia sa, cunoştinţa mea cu Gestapoul 
reprezintă cel mai fascinant film de aventuri. Nici măcar 
asta nu m-ar deranja, deşi mi se pare, mai ales faţă de soţia 
mea, o blasfemie să transformi zile tragice într-un foileton 
ieftin. Amintirile acelea mă dor şi astăzi. 


Maiorul clătină din cap plin de compasiune. 

— Înţeleg foarte bine. Vă rog să mă scuzaţi! N-ar fi 
trebuit să vă cer amănunte în legătură cu acest episod. Îl 
măsură cu un zâmbet luminos. Cred că cel puţin dintr-un 
anumit punct de vedere sunteţi unic. 

— Exageraţi, repeti. 

— Am un prieten, spuse Cristea. Pare ciudat... A avut 
acelaşi destin. Beciul Gestapoului, torturi... Numai că el 
până la urmă a cedat. Şopti: Un om foarte cumsecade, 
mânat de cele mai bune intenţii, dar ceea ce a trebuit să 
suporte a fost peste puterile lui. Gura i s-a descleştat 
singură. Şi astăzi este copleşit de remuşcări, deşi nimeni nu 
i-a reproşat nimic. Asta nu se numeşte trădare. Cel mult 
slăbiciune. Nu credeţi? 

Se priviră lung, momente de intensitate maximă, ochii 
maiorului atenţi, ai inginerului oţel. Expresia clipei supreme 
suspendată peste abis. Cristea avu imaginea limpede a unor 
degete încleştate pe stânca de la marginea unei prăpăstii. 
Degete care alunecă... 

Mihăilă respiră adânc. Întrebă cu o voce goală: 

— Aţi găsit documentele şantajului? 

— Nu. Bănuiam. Adăugă după o pauză: Deci nu m-am 
înşelat! 

Îl sperie figura descompusă a inginerului. Se prăbuşise. 
Obrajii îi căzuseră, ochii întunecaţi pierduseră strălucirea. 
O jucărie căreia i se stricase resortul şi acum murise. 

— Vă e rău? 

Mihăilă nu-l auzi. Vorbi în şoaptă, dezlânat: 

— Aţi intuit bine... N-am rezistat. Nu pentru că mă 
dureau rănile, unghiile smulse. Pentru ea am făcut-o. N-am 
putut suporta gândul că e bătută, schingiuită, batjocorită... 
Am dat adresa unei case conspirative fără să ştiu că, de 
fapt, soţia mea murise de câteva ore. Au fost îndeajuns de 
buni psihologi ca să nu mi-o spună. O declaraţie semnată... 

— Cum de nu s-a aflat? întrebă blând maiorul. 


— Au spart ai noştri frontul la Băneasa. Nu le mai ardea 
fasciştilor să facă descinderi. Nu ştiau cum să fugă mai 
repede. Au scăpat toţi oamenii din reţea. O şansă fantastică. 
Când m-au găsit aproape mort în beciul Gestapoului, toţi 
erau convinşi că am tăcut. Aşa am devenit erou... Râse 
sinistru. Erou! Aruncă ţigara în foc oftând. De patru ani 
plătesc tribut greu pentru povestea asta: lui Olaru, lui 
Stratian, sau dracu ştie cui. 

Tresăriră amândoi. Un hohot scurt răzbătu din fundul 
încăperii. 

Şerban, fiul inginerului, se năpusti pe uşă fără să-i 
privească. 


Capitolul XVI 


OMUL ÎN PIJAMA 


Vantul se zvârcolea. Pământul părea un bulgăr imens de 


zăpadă dat de-a rostogolul, împins tot mai mult, tot mai 
departe, undeva spre marginea prăpastiei. 

Monica Ciuvăţ simţea în jurul grumazului încleştarea de 
gheaţă a furtunii. 

— Era sora tatii, spuse arhitecta, luând o ţigară din 
pachetul maiorului. Când a murit el, aveam doar zece ani. 
Pe mama n-o ţin minte. S-a stins imediat după naşterea 
mea, din cauza unei embolii. Tanti Emilia ar fi vrut să refuze 
tutela, dar i-a fost ruşine. E genul de câinoşenie pe care 
oamenii o iartă mai greu, iar mătuşă-mea n-a îndrăznit 
niciodată să sfideze opinia publică. În plus, asta-i îngăduia 
să-şi dea aere de victimă, să ofteze resemnată ori de câte 
ori cumetrele din cartier o căinau pentru orfana care-i 
căzuse pe cap. 

Monica tăcu o vreme, ţintind cu privire împăienjenită 
scrumiera de bronz. 

— Milostivenia ei, reluă oftând, am plătit-o greu. E oribil 
să trăieşti, să te dezvolţi între oameni care nu te vor. 
Sentimentul de tolerată, sentimentul că dacă mâine dispar 
înghițită de lume ori de neant aceasta nu va smulge nici o 
singură lacrimă m-a chinuit toată copilăria şi adolescenţa. 
Orice bucăţică de pâine era contabilizată, pentru orice 
cârpă irecuperabilă aruncată de alţii trebuia să sărut mâini. 


Am avut totuşi noroc. Am fost o elevă capabilă, cu o 
memorie excelentă şi am putut să termin liceul. După 
bacalaureat am plecat de-acasă. Râse amar. Pot să jur că 
tanti Emilia evocă în fiecare zi ingratitudinea mea. 

— Când aţi terminat facultatea? întrebă Cristea, 
răsturnând cu vătraiul un butuc. 

— În 1947. Şase ani grei, din multe puncte de vedere 
penibili, dar cel puţin scăpasem de filantropia mătuşii. 

— Vă înţeleg. Maiorul îi evită privirea. Referindu-se la 
aceşti ani, doctoriţa Macarie a insinuat anumite lucruri. 
Desigur, am pus-o pe seama nervilor. 

Arhitecta râse trivial. 

— Aceasta se numeşte delicateţe? Sunteţi convins că 
Alexandra a minţit? Începu să-şi legene piciorul. Nu, 
domnule maior, n-a minţit. 

Cristea păru surprins. 

— A exagerat doar, preciză Monica Ciuvâţ. Nu mi-a fost 
uşor în facultate... era după război... nu mai voiam mila 
mătuşii... 

— Nu intenţionez să fac pe moralistul, ştiu că bursa nu 
reprezintă averile lui Cresus, totuşi vă asigura căminul şi 
cantina. 

— Cantina cu aceeaşi fiertură zilnică... Uitaţi că după 
război au urmat anii de secetă. 

— Nimeni nu uită. 

Arhitecta săltă dispreţuitoare din umeri. 

— Şi-apoi când toată viaţa ai ros oase azvârlite, crăpi de 
poftă să ai ciolanul tău. Există un coafor, o prăjitură bună, şi 
dacă sunteţi însurat nu trebuie să vi le înşir pe celelalte. Îşi 
apropie chipul de al maiorului. Ochii îi străluceau. În anul 
întâi, veneam la facultate cu tricou de bumbac cumpărat la 
bazar şi pantofi de tenis. Unele colege de-ale mele coborau 
din maşină etalând ultimele achiziţii de la Riri, Robel, Bon 
gout şi hRhobescu. Nimeni nu m-a felicitat pentru sărăcia 
mea, iar eu n-am crezut niciodată în basme. 


— Îmi pare sincer rău pentru dumneavoastră, spuse 
Cristea. 

Fata îşi încruntă sprâncenele. 

— Nu înţeleg. De ce vă pare rău? 

— Lucrurile astea lasă urme. Nu mă refer aici la aspectul 
penal - fac abstracţie de calitatea mea - şi nici măcar la cel 
etic. La dumneavoatră mă gândesc. Sunt amintiri greu de 
suportat. Mi-am închipuit întotdeauna că în viaţă esenţială 
nu este doar izbânda, ci să nu-ţi fie ruşine de ceea ceai 
făcut. 

— N-aveam altă soluţie. Pur şi simplu mă săturasem. Mă 
sufocam! 

— Aceasta e deja un aspect discutabil. Nu eraţi singura 
studentă cu un start mai puţin fericit. În fond, pentru a 
scăpa de firimiturile căzute de la masa mătuşii, puteaţi da 
meditații, ştiu eu, un serviciu eventual în timpul vacanței... 

Arhitecta îşi strâmbă buzele pline. Părea că încearcă o 
mare decepţie. 

— Sunteţi de un didacticism jenant. N-aţi înţeles nimic. 

— Posibil! zâmbi trist maiorul. Îi privi brăţara masivă: 
aur? 

— Nu, duble. 

— N-aş fi zis. În general, falsurile nu sunt atât de bine 
asigurate. Încuietoare solidă, lănţişor de siguranţă... 

— Tocmai pentru a induce în eroare. 

— Da, da... De fapt, se poate verifica lesne. Orice 
specialist... 

Monica râse. Un râs care nu-i plăcu maiorului. Devenise 
dintr-o dată extrem de atentă, se chircise în fotoliu şi 
respira greu, dar continua să zâmbească. 

— Nu mai sunt studentă, domnule maior. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Dar e limpede, în primul rând am o leafă. 

— Desigur, preciză Cristea. Aţi terminat acum un an şi 
jumătate. Timp record pentru performanţe... 


Arhitecta îşi privi reflex rochia şi picioarele. Lucruri 
neîngrijite, dar incontestabil de calitate. Maiorul avu 
senzaţia certă că fata evoluează pe gheaţă. O gheaţă 
subţire, care poate ceda în orice clipă. 

Monica făcea eforturi să se stăpânească. Degetele 
striveau stofa fotoliului. Părea un animal hăituit, care-şi 
caută salvare azvârlindu-se orbeşte dintr-o parte în alta. 

— Pentru că insistaţi... Acum am o legătură... O legătură 
serioasă cu o persoană bine situată. 

— Însurat? 

Monica clătină din cap. 

— Atunci nu văd de ce faceţi un mister din treaba asta. 

— Nu e prea greu de ghicit. Ocupă o funcţie 
administrativă care nu-i îngăduie să întreţină astfel de 
relaţii. Opinie publică, exemplu etc., etc. Cunoaşteţi 
lucrurile astea mai bine decât mine. 

— De aceea, probabil, întâlnirile au loc la dumneavoastră 
şi nu e exclus uneori să şi înnopteze. 

Arhitecta îi aruncă o privire neliniştită. 

— Exclus. Dumnezeule, ce prostie! 

— Mi s-a părut straniu refuzul dmneavoastră de aseară. 

Fata îşi încreţi nedumerită fruntea. 

— Aţi uitat? Când v-am propus să vă însoţească 
locotenentul Drăgan până acasă şi să vă deschidă el. 
Pretindeaţi că aţi pierdut cheia... 

— Am pierdut-o, cu adevărat. Îşi duse mâna la frunte. E 
normal. Uiţi până şi cum te cheamă în iadul ăsta. 

Cristea o privi în ochi. Întrebă blând: 

— Pe cine ascundeţi în locuinţa dumneavoastră? 


Monica Ciuvăţ locuia într-un imobil vechi cu un singur 
etaj, pe strada Puţul cu tei. Locotenentul Lăcrămiţă urcă 
dealul pieptiş. Casele îngrămădite de o parte şi de alta 


expuneau faţade pretenţioase - îngeraşi de ghips, cununi şi 
ghirlande de flori, muşcate de schije - în spatele cărora se 
puteau lesne imagina camere incomode sistem vagon, sobe 
de porțelan, igrasie şi uşi înalte, care nu se mai închideau 
bine după cutremurul din '40. Semnele războiului persistau 
încă. 

Ferestrele de la apartamentul arhitectei dădeau spre 
stradă. Erau întunecate, cu transperantele trase. 

Lăcrămiţă  traversă curtea meschină, îngropată în 
zăpadă, pătrunse într-un vestibul întunecos, luminat vag de 
un bec chior, închis într-o cuşcă de metal şi urcă treptele 
putrede, încercând să facă cât mai puţin zgomot. 

Rămase vreo zece minute nemişcat lângă uşa Monicăi 
Ciuvăţ. Nu auzi nimic şi în cele din urmă apăsă pe sonerie 
timid, sugerând scrupulele omului care nu-i sigur că n-a 
greşit adresa. Aşteptă nehotărât câteva minute, întrebându- 
se dacă e cazul să sune a doua oară. Simţi o mişcare uşoară 
în spate şi se întoarse. 

O bătrânică de vreo şaizeci şi cinci de ani întrebă tare, 
aşa cum vorbesc surzii: 

— Pe domnişoara Monica o căutaţi? 

Lăcrămiţă zâmbi şi îngână ceva de circumstanţă: coleg 
de serviciu, o comunicare urgentă, eventual dacă poate să-i 
lase câteva rânduri. 

Femeia dădu din cap fără să înţeleagă nimic şi îl pofti 
înăuntru. 


Omul stă desculţ, cu urechea lipită de uşă. Aude soneria, 
aude şi întrebarea: „Pe domnişoara Monica... un coleg de 
serviciu...“ îşi muşcă pumnul ca să nu ţipe: „Un coleg de 
serviciu. De ce tocmai azi?“ 

Încearcă să-şi amintească un incident asemănător. O 
scrisoare... Dar nu e sigur... Parcă s-a întâmplat în cealaltă 


existenţă, cea adevărată, sau în existenţa altcuiva. Nu mai 
ştie nimic. 

„De s-ar termina dracului odată...“ 

Duce sticla la gură şi bea lung. Alcoolul îl încălzeşte. 

„Am să mă stăpânesc. Îţi promit...“ 

„Să nu faci vreo prostie! Mă întorc repede...“ 

„Nu, jur... Am să mă stăpânesc.“ 

Îşi rostogoleşte ochii prin odaie. Da, se mişcă. Se 
balansează, un dans dement. 

„Ce e cu mine?“ 

Îşi strânge tâmplele în pumni. În ochi i se aprinde o 
flacără. Luminează straniu chipul neras cu obraji galbeni, 
scofâlciţi. Nu... O să se întoarcă acum. O să deschidă uşa. În 
mână ţine un pachet. Are totdeauna o surpriză. O să 
râdem... Ce-o să mai râdem... 

Se priveşte în oglindă. 

„Aşa arată un nebun, nebun, nebun...“ 

Pijamaua cu dungi late, cenuşii, seamănă cu nişte gratii: 
Trage de guler până se rupe. 


— De, domnule, eu ce să vă spui? Fiecare le ştie pe-ale 
lui. Bătrâna netezea mecanic broderia apretată de pe masă. 
De vreun an şi jumătate, ca să zic aşa, parcă e alta. Sărviciu 
şi fuga acasă! Se închide în odaie ca huhurezii şi nu 
primeşte pe nimeni. 

— Lucrează mult, probabil, opină Lăcrămiţă. 

— Poftim? ţipă femeia şi îşi întoarse urechea cu mâna 
făcută pâlnie. 

— Ziceam că are de lucru! 

— Mde! Clătină neîncrezătoare capul: Oare de-aia mă 
ţine la uşă când îi bat pentru te miri ce? 

— Dumneavoastră ce bănuiţi? 


— Eu ce să zic, domnule, sunt femeie în etate şi poate nu 
s-ar cuveni să vorbesc aşa. Cred că i-a făcut vreun 
derbedeu felul şi fata s-a smintit. 

— Aţi văzut-o cu cineva? 

— Nu. Aş vorbi cu păcat. Uneori, mi-e şi milă. Tot timpul 
cu lacrimile în ochi. Odată am întrebat-o ce are. „Neplăceri 
cu slujba, madam Tănase.“ Ce neplăceri de aproape doi 
ani? Spune şi dumneata, domnule dragă? Dar ce-i mai 
curios, e că mănâncă de te sperie. 

Locotenentul arboră o mină amuzată. 

— Cum aşa? 

— Să-i vezi gunoiul... Răposata mătuşă-mea avea o vorbă: 
„După ce aruncă omul, îi ştii belşugul din casă.“ Ei bine, 
dacă bagi de seamă cât cară afară, zici că ospătează pe 
puţin trei inşi. Când are necazuri, atunci mănâncă mai 
abitir... Ca soru-mea, Aglaia. Mie, una, îmi stă dumicatul în 
gât. 

Lăcrămiţă se ridică. 

— Dacă o vezi, nu-i spune că ai vorbit cu mine. Ştii cum e 
între vecini... Umblă sănătos, domnule! 


Locotenentul se opri lângă uşa Monicăi Ciuvăţ. O privi 
lung şi cedând unei porniri instinctive apăsă uşor pe clanţă. 


Omul se uită hipnotizat. Nu e o nălucire. Clanţa se mişcă, 
coboară încet, fără zgomot. Monica deschide altfel. Sunt 
ei... oamenii pe care-i aşteaptă de peste un an şi jumătate... 
Nu le ştie chipurile. Le simte doar mâinile imobilizându-i 
braţele şi umerii. Începe să râdă. Hohote demenţiale. 

„N-am uitat să râd...“ 

Se apropie de geam şi îl deschide larg. Aer! Aer curat! Îşi 
umple plămânii, apoi se apropie de scrin. Trage ultimul 
sertar şi scotoceşte sub maldărul de rufe. E pregătit de 
mult. Ea nu ştie. 

„lartă-mă, Monica!“ 


Vântul urla în acute stridente. Zăpada spulberată sugera 
furtuni de nisip alb, când cerul şi pământul se contopesc 
într-un ghem, o minge de sticlă suspendată în abis. 

Arhitecta se înfioară. 

— Ce frig e! Adaugă fără legătură, cu o răzvrătire a 
umerilor graşi: Vă încăpăţânaţi. Nimeni nu locuieşte la 
mine. Permanent sau sporadic. În viaţa mea n-am auzit o 
idee mai fistichie. 

Maiorul Cristea aruncă ţigara în cămin. Avea un gust 
neplăcut şi fiecare fum îl durea în capul pieptului. Se uită 
obosit la Monica. 

— Dacă presupunerea mea ar fi fost neîntemeiată, aţi fi 
curmat lesne orice discuţie. 

— În ciuda unor „amintiri“, sunt o femeie civilizată. 

Maiorul începu să râdă. 

— Nu la asta mă gândeam. M-aţi fi invitat să dau un 
telefon la Bucureşti. Rugam pe cineva să se deplaseze până 
la locuinţa dumneavoastră şi ne lămuream. 

— De când cereţi autorizaţii? 

— Bravaţi, dar e prea târziu. Acesta ar reprezenta un 
indiciu de ordin psihologic. Mai sunt şi altele. Starea 
dumneavoastră de spirit, nefiresc de  surescitată, 
izbucnirile, dorinţa obsedantă de-a pleca, telefoanele... 

— A, telefoanele. E absurd! Am sunat la o prietenă. Mă 
aştepta la dejun. Nu e vina ei că Olaru şi Stratian au murit. 

Maiorul îşi consultă carnetul. 

— 6 35 21. Acesta e numărul prietenei dumneavoastră? 

Monica îşi muşcă buzele. 

— Nu! 

— Dar al cui? 

— Habar n-am. 

Cristea surâse jenat. 


— E o improvizație copilărească, vă daţi seama! Prima 
carte de telefon poate confirma că numărul vă aparţine. 

Arhitecta înfipse unghiile în stofa rochiei. Ţipă: 

— E o tortură! N-aveţi dreptul! Lăsaţi-mă în pace! Lăsaţi- 
mă! 

Maiorul vru să se ridice. 

— Nu! Staţi! Monica îşi sfâşia cu dinţii batista. Am să vă 
spun... E adevărat. Stă la mine... 

— Cine? 

— E]. Se ascunde de nevastă-sa. E însurat cu o nebună. 
Arhitecta gâfâia, respiraţia părea să n-o mai ajute. Îl caută 
peste tot. Vrea să-l compromită. Nu poate divorța. Situaţia 
lui... Înţelegeţi. 

— Cum de l-aţi lăsat singur, acceptând invitaţia lui Olaru? 
se interesă Cristea. 

— EL... El a vrut-o. Ca să înlăturăm bănuielile. E nefiresc 
pentru o femeie tânără să nu iasă, să refuze orice invitaţie. 
Aberaţii... Are nervii zdruncinaţi şi inutil l-aş fi contrazis. 

— Dar e absurd! Se fereşte de nevastă-sa, impunându-vă 
o existenţă mondenă? 

Arhitecta îşi ridică obrazul ud. Ochii aveau o expresie 
sfâşietoare: 

— Mi-e frică... Mi-e frică să nu facă o prostie. 


Ajuns în stradă, locotenentul Lăcrămiţă îşi ridică ochii. 
Ferestrele arhitectei, luminate, erau vraişte. Văzu un 
bărbat îmbrăcat în pijama. Îşi potrivea frânghia în jurul 
gâtului cu degete neîndernânatice şi mişcări de prisos. 

Brusc, trupul căzu în gol. 


Lăcrămiţă se azvârli cu toată greutatea în uşă. Rezista. 
Strigă după vecini şi oamenii ieşiră speriaţi, cu haineie 
azvârlite pe umeri. Se opintiră mai mulţi până o sparseră. 

Locotenentul se repezi în mijlocul odăii şi prinse în braţe 
picioarele care se legănau. Cineva tăie frânghia şi trupul fu 
întins pe covor. Lăcrămiţă răsuflă uşurat. Omul trăia. 


Maiorul Cristea mângâie cristalul măsuţei, adunând 
scrumul de ţigară. 

— Deci pentru asta eraţi şantajată. 

Monica suspină: 

— Da... În caz contrar, vreau să spun, dacă aş fi refuzat 
să plătesc... 

— Cât? 

Arhitecta avu o scurtă ezitare. 

— Treizeci de mii pe lună. 

— Nu ştiu de ce îmi vine să cred că vă cerea mai mult, 
dar n-are importanţă. Continuaţi! 

Arhitecta îl privi. 

— Ce spuneam? 

— Dacă aţi fi refuzat... 

— Da. l-ar fi comunicat nevesti-si legătura cu mine şi 
adresa. Penibil. Iar eu... Eu îl iubesc pe omul ăsta. 

— Sunt convins. Numai că din nou mă obligaţi să pun la 
îndoială afirmaţiile dumneavoastră. De ce trebuia nevastă- 
sa să răscolească Bucureştii în căutarea lui, când îl putea 
găsi fără eforturi la serviciu? Toată istoria nu stă în 
picioare. 

— Nu vă mint, scânci Monica. Vă rog să mă credeţi. Vă 
rog foarte mult. 

Maiorul clătină din cap. 

— Cum se numeşte persoana şi cu ce se ocupă? 

— Nu pot să spun. 


Telefonul aşezat pe o pernă emise câteva sunete. Cristea 
ridică receptorul. Ascultă cu ochii pe fereastră. Geamurile 
erau înzăpezite şi florile de gheaţă tăiau priveliştea. 

Închise cu o mişcare înceată, de parcă i-ar fi fost teamă 
să nu trezească pe cineva. Se întoarse obosit spre Monica. 

— Am să vă spun eu. Îl cheamă Ilie Panaitescu şi e 
contabil, condamnat în contumacie pentru delapidarea 
sumei de cinci milioane. E căutat de organele de execuţie 
de un an şi jumătate. Deci la dumneavoastră se ascundea. 


Capitolul XVII 


MINCIUNA 


Locotenentul Drăgan, cu mâinile în buzunare, privea pe 


fereastră. Vântul sufla nedomolit. Totul i se părea străin. 
Casa, priveliştea, şi chiar figura maiorului. O mână de 
oameni izolaţi sub un clopot de sticlă. 

Încercă să-şi coloreze imaginile, căutând reprezentări 
tonice: portocali în floare, undeva în Egipt, un soare cărnos, 
roşu, aşa cum găseşti doar în Deltă, o pălărie imensă de pai 
azvârlită pe plajă, Cişmigiul într-o dimineaţă de 
primăvară... 

— Ce-i cu dumneata? 

Locotenentul tresări uşor şi se apropie de cămin. 

Cristea îl cercetă în linişte. Clipi de câteva ori şi declară 
pe gânduri: 

— Mi se pare fantastică povestea asta cu Panaitescu. Un 
an şi jumătate de autorecluziune într-o odaie de 16 sau 20 
de metri pătraţi, tresărind la orice zgomot... Un an şi 
jumătate, în care te simţi pândit, urmărit, şi practic n-ai ce 
aştepta. Te poate trăda un strănut, zgomotul unei pagini 
întoarse, sau un vecin curios. Ce coşmar! Cu cât i se părea 
mai îngrozitor penitenciarul? Cel puţin acolo nu te mai 
temi. lar frica... Frica prelungită mi se pare insuportabilă. 

Se uită mai atent la Drăgan. Asculta politicos, dar absent, 
preocupat de altceva. 

— Ce vrei să-mi spui? 


— Mi-aş putea îngădui... Drăgan îşi căuta cuvintele: E o 
sugestie... 

— Desigur, dragul meu. 

— Mă gândeam că ar fi bine să-l întrebăm pe Mircea 
Gheorghiu cum s-au petrecut lucrurile în noaptea primei 
crime. Mai exact, în momentul crimei. Clar, precis şi fără 
economie de amănunte. 

Maiorul râse încetişor. 

— Îţi închipui, probabil, că până acum ne-am pierdut 
vremea ascultând biografii presărate cu istorioare triste. 
Nu contesta! O să discutăm cu Gheorghiu. Ai încredere în 
el? 

— Oricum, e singurul care a denunţat şantajul din 
proprie iniţiativă. Mi s-a spus mereu că o atitudine sinceră 
trebuie preţuită. 

— Nu sunt eu omul care să dărâme axiome, declară 
liniştit Cristea. 

— Şi apoi, o complicaţie conjugală stârnită de 
descoperirea unei pensii de întreţinere camuflată nu te 
poate împinge la crimă. 

— Deci, îl absolvi. 

— Nu ştiu în ce măsură opinia mea prezintă importanţă, 
dar eu îl consider inocent. 

— Înţeleg, zâmbi maiorul. Un surâs incert, mai mult o 
adiere pe faţa obosită. Să încercăm! 


Marcela Gheorghiu crăpă uşa şi locotenentul Lăcrămiţă 
îşi aminti amuzat de manevra bătrânilor comisari de pe 
vremuri care-şi strecurau reflex bastonul în deschizătură 
pentru ca cel vizat, dând cu ochii de poliţie, să nu le-o poată 
trânti în nas. 

Îl pofti într-o sufragerie destul de încăpătoare, cu mobilă 
de preţ. lIzbea ordinea pedantă, lipsa de fantezie şi a 


amănuntelor care dau viaţă unui interior, simetria 
monotonă. Te puteai lesne imagina într-o expoziţie. 

Femeia îl abordă direct: 

— S-a întâmplat ceva cu soţul meu? M-am întors azi- 
dimineaţă de pe teren şi n-am ştiut ce să cred. Nu 
obişnuieşte să lipsească nopţile. 

Locotenentul îi privi chipul palid, mazxilarele puternice, 
ochii limpezi, dar reci, pieptănătura fără gust şi o califică, 
fără să ezite, drept o soţie incomodă. 

— Nu vă speriaţi. E la Tâncăbeşti. Din cauza vremii, s-a 
blocat şoseaua. Îi puteţi telefona, de altfel. 

— Oh! Dacă v-aţi deranjat numai pentru atât - râse, dar 
se vedea că n-o face prea des - vă mulţumesc foarte mult. 
Bine că-i acolo. 

— Avocatul Olaru şi Luigi Stratian au fost asasinați, 
anunţă brusc Lăcrămiţă. 

— A, aşa! făcu uşurel Marcela Gheorghiu şi se lăsă pe 
scaun. 

— Îi cunoaşteţi demult? 


— Ştiu eu ce vă spun?! Savantul îşi frânge degetele 
neputincios. Când a murit Olaru... asta a fost ieri-noapte? 
Dumnezeule, parcă au trecut săptămâni! Când am auzit 
împuşcătura, eram în odaia mea. 

— Singur? se interesă Drăgan. 

— Da. Luigi ieşise de câteva minute. Sau poate mai mult, 
nu ţin minte exact. 

— Cine se afla pe culoar? 

— Cred că toţi... Se îmbulzeau care mai de care la uşa lui 
Virgil. 

— Încercaţi, totuşi, să-i identificaţi. 

Gheorghiu mimă o reflecţie concentrată, cu pumnii duşi 
la tâmple. Se uită confuz la Cristea, cerându-i ajutorul. 


Acesta privea pe fereastră. 

— Păi, Alexandra în orice caz, dar n-aş jura, poate că, era 
Monica. 

— Sunt două siluete imposibil de confundat. 

— Aveţi dreptate, roşi savantul. Cred că erau amândouă. 
A! exclamă cu sentimentul unei revelații. După aceea a 
venit Eleonora. Alergase pe scări. Asta e sigur. Trăgea de 
noi ca să poată intra în dormitor. 

— Ne interesează cine se afla în prag. 

— Cam trei-patru inşi. lertaţi-mă, nu-mi pot aminti cine 
lipsea. Parcă Mihăilă... 

— Inginerul? 

— Da, adică nu. Era acolo. Nu puteam să văd din cauza 
lui. Dar şi Stratian era un tip înalt. Zâmbi, parcă cerându-şi 
scuze. În clipele acelea... vă daţi seama... 

Locotenentul respiră adânc. 

— Fireşte. Poate că împrejurările celei de-a doua crime 
vă sunt mai limpezi. N-au intervenit alte evenimente care să 
se suprapună. 

— Azi-noapte... azi-noapte... Îmi amintesc, tocmai ieşisem 
la toaletă. Mergeam singur pe culoar şi parcă mi-era teamă. 
E foarte întunecos. Am văzut umbra lui Mihăilă intrând în 
birou. 

— Biroul lui Olaru, accentua Drăgan. 

— Exact. Comunică cu dormitorul unde se culcase 
Stratian. Dacă nu-i repugnau „dobitocii“, acum trăia... Apoi 
am observat-o pe Monica, încerca uşa. 

— Care uşă? 

— De la dormitor. Părea să ezite. Atingea clanţa, dar nu 
se hotăra să apese. Am remarcat un lucru curios: în 
buzunarul rochiei îi atârna ceva greu. 

— Un moment! interveni Cristea. Unde  eraţi 
dumneavoastră când aţi observat toate acestea? 

— În pragul toaletei, la celălalt capăt al coridorului. 

— Adică în dreapta biroului şi a dormitorului, preciză 
locotenentul. 


— Aşa e. 

— Mulţumesc. Puteţi continua. 

— După aceea a ieşit Alexandra din odaia Eleonorei. Se 
îndrepta tot spre dormitor şi Monica s-a ascuns. Eu am 
intrat în toaletă, iar după câteva minute am auzit 
împuşcătura. 

— Asta-i tot ce ne puteţi spune? 

— Păi ce să vă mai spun? Gheorghiu îşi rotea ochii 
înspăimântat. Când am ieşit, erau din nou îngrămădiţi cu 
toţii acolo, în prag. Altceva nu mai ştiu. 

— În concluzie, făcu locotenentul, toată lumea mişuna 
prin preajmă, iar persoana cea mai suspectă vi s-a părut 
Monica Ciuvăţ, care avea ceva în buzunar. 

Cristea se ridică. 

— Cred că şi asta e o impresie. 

Drăgan şi Gheorghiu îl priviră uluiţi. 

— O impresie, repetă maiorul. Nu puteaţi să vedeţi 
buzunarul arhitectei din poziţia în care vă aflaţi, respectiv 
în dreapta dormitorului. Monica are buzunarul, unul singur, 
în stânga rochiei, orientat pe şold. Mă rog, ăsta-i modelul. 
L-aţi fi observat doar dacă aţi fi stat cumva în stânga ei. 
Deci de la cealaltă toaletă, ca să nu mai comentez condiţiile 
de luminozitate. 

— Cred că acolo mă aflam, la cealaltă, îngăimă confuz 
savantul. 

— În cazul ăsta, vă era practic imposibil să remarcaţi 
mişcările celorlalţi. 

— Aveţi dreptate. M-am zăpăcit. Să nu vă închipuiţi 
cumva că nu vreau să vă ajut. Nu mă pot aduna... mă 
gândesc tot timpul la Cela. Ce-o fi crezut când nu m-a găsit 
acasă? Doamne, numai de n-ar afla... 


Marcela Gheorghiu îşi trecu palma peste fruntea boltită. 


— O situaţie cu adevărat neplăcută. Biata Eleonora... 
Probabil că suferă îngrozitor. Credeţi că pot să iau legătura 
cu soţul meu? 

Locotenentul Lăcrămiţă se ridică zâmbind. 

— Desigur. 


XXX 


Drăgan întinse receptorul maiorului. 

— Pentru dumneavoastră. 

Cristea, siluetă suplă, vulnerabilă, uşor adusă din spate, îl 
apucă neglijent. Ascultă cu un surâs incert. 

— În regulă, Lăcrămiţă, mulţumesc. Apăsă pe furcă şi se 
întoarse spre Gheorghiu. Ce spuneaţi? 

— M-aţi obliga foarte mult dacă Cela, nevastă-mea, n-ar 
afla. 

— Of, of, of! suflă maiorul. Îmi pare sincer rău, dar nu vă 
pot servi. 

— De ce? intrebă în şoaptă savantul. 

— Pentru că doamna este de mult informată despre 
existenţa copilului. Chiar dumneavoastră aţi informat-o. Mai 
mult, afirmă că, înainte de-a pleca în delegaţie, a expediat 
personal prin mandat poştal pensia datorată pe luna 
aceasta. Aşadar, domnule Gheorghiu, motivul pentru care 
eraţi şantajat este altul. Mi-ar plăcea să-l aflu, dar bănuiesc 
că acum sunteţi prea obosit. 


Capitolul XVIII 


MĂRTURISIRILE ALEXANDREI 


Înainte de-a intra, locotenentul Lăcrămiţă aruncă o 


privire printre anourile gardului de fier forjat. Curtea era 
îngropată în zăpadă, dar statuile graţioase, băncile de 
piatră şi bolțile înalte, unde desigur primăvara se împleteau 
ghirlande de trandafiri, sugerau ceva din paradisul grădinii 
sub soarele lui mai sau iunie. Prin fereastra deschisă 
răzbăteau zgomote ciudate pe care locotenentul nu reuşea 
să le identifice. 

Abia în faţa uşii înţelese că ceea ce se auzea era de fapt o 
frază muzicală reluată la infinit. 

„Nu-i iese treaba asta“, conchise zâmbind Lăcrămiţă. 

La a opta încercare neizbutită, locotenentul sună. Muzica 
încetă brusc. Auzi paşi precipitaţi, fu examinat prin vizor şi 
în sfârşit, o tânără neobişnuit de înaltă îi deschise. 

Era foarte slabă, iar părul oxigenat, negru la rădăcină, 
încadra strident chipul oacheş. Fata îşi zbârci nasul lung cu 
orientare nehotărâtă şi se interesă afectat: 

— Pe cine cauţi 'mneatale? 

Lăcrămiţă improviză ceva despre nişte măsurători pentru 
spaţiul locativ. 

Fata o luă înaintea locotenentului, bâţâindu-se nesigură 
în pantofii înalţi, cu cel puţin un număr mai mici şi îl 
conduse într-un salonaş elegant. Piese stil, tablouri bune în 
rame splendide, agăţate foarte jos, un covor albicios şi o 


oglindă imensă sub care stătea patefonul. Nu era greu de 
ghicit că repetițiile se desfăşurau acordându-se atenţia 
cuvenită mişcării scenice. 

— Sunteţi cântăreaţă? se interesă amabil locotenentul 

Tânăra îşi ţuguie buzele. 

— Păi! Până una alta cânt în cor la Ateneul popular, dar 
poci să ajung solistă. D-aia învăţ după plăci. 

— E o idee. Altceva ce mai faceţi? 

— Mersi, bine. 

Zâmbi politicos, fără nici o intenţie de umor. Avea incisivii 
de viplă. 

— Întrebam cu ce vă mai ocupați în general. 

— O ajut pe doamna Alexandra la menaj. 

„Aha, înţelese Lăcrămiţă. Cârpele de pe ea sunt desigur 
ale doctoriţei... Bănuiesc că ar fi încântată să afle că le 
îmbracă în lipsa ei.“ 

— Cum vă numiţi? 

— Florans Avădanei. 

— Florence! Frumos nume... 

— Muzicant! preciza fata. Doamna Alexandra mi l-a dat. 
Zicea că Florica nu face de mine. 

Locotenentului îi veni să râdă. 

— Şi după aia, ca orice cântăreaţă trebuie să ai nume. 

— Categoric. 

Florence,  înfierbântată, continuă emițând opinii 
personale în legătură cu muzica. Lăcrămiţă dădea absent 
din cap, privind în jur. 

„În fond ce caut?“ 

Inventaria mobilierul elegant, glastrele risipite peste tot, 
dormitorul alb, pe care îl vedea complet prin glasvandul 
deschis. Îi atrase atenţia fotografia mare a doctoriţei, 
agăţată deasupra unei comode. 

Florence îi surprinse privirea 

— Să nu-mi spui că îţi place! 

— Cine? 


— Alexandra, frate! N-oi fi nici eu Danielle Darrieux, da' 
nu mă dau pe zece ca ea. 

— Ar fi păcat, surâse Lăcrămiţă. 

— Geme garderobu' de lux, domnule, dar ce folos! Se uită 
careva la matracuca asta? 

— Nu se uită? 

— Neam! Şi să vezi ce dedesubturi poartă. Ete! Îşi săltă 
pudică tivul rochiei, descoperind dantela fină a unui furou: 
Numa' broderie! 

— Probabil, interveni repede locotenentul, sunteţi în 
relaţii foarte apropiate dacă vă împrumutaţi lenjeria intimă. 

— Ei, comsi-comsa... Eu pe-a ei, ea p-ale mele, dacă-mi 
cere nu mă dau în lături. 

— Fireşte. Trebuie deci să înțeleg că, după 
dumneavoastră, doamna duce o viaţă retrasă. 

— Cum adică după mine? Întâi eu şi pe urmă... Pricepu: 
A! Cucuvea! Pustnică, o bufniţă în cetate! Sărvici, casă, şi 
iar sărvici. Mă rog n-aş vrea să crezi... N-am obiceiul să mă 
apretez... 

— Sunt convins. Unde lucrează? 

— La Filantropiei. E medică chirulg. 

— Căsătorită? 

— Aş! Clătină din cap cu compasiune. Şi nu ştii cât face la 
casa omului - mă ierţi de vorbă proastă - un crac de 
izmană... Dar dacă n-are trecere! 

Lăcrămiţă măsură fotografia. 

— N-are? 

— Păi eu, uite, aşa cum mă vezi... 

— Dumneavoastră arătaţi foarte bine. 

— Mersi. Şase luni s-a ţinut de capul meu Fane 
caloriferistul. Da' numa' el? Da' administratorul? Da' 
Costică măcelaru'? Da'... mă rog, nu poci să spun că-i artist 
şi-l cunoaşte lumea... 

— Ei, când o să ajungeţi vedetă... Apropo, aţi mai cântat? 

— Am cântat. Am cântat odată la Ialomiţa în Ferentari. Se 
îmbolnăvise una de gâlci şi i-am ţinut locul. Toţi zicea că 


promit. 

— Bravo! 

— Acu” lucrez cu radio. 

— Nu mai spune! 

— Am luat deja de câteva ori legătura cu domnul Ilie 
Buzatu... O persoană foarte distinsă. 

— Regizor? 

— Nu. Pompier. Chiar de la prima probă mi-a zis că am 
temperament. Duminică, la patru, ne întâlnim iar în 
Cişmigiu. Chestia e spre ce mă îndrept. Că am atitudini şi 
de uşoară şi de populară. 

Lăcrămiţă schiţă un gest nedefinit. Peretele pe care 
doctoriţa îşi agăţase fotografia îi atrăgea în mod constant 
privirea. 

„Ceva nu e în regulă... Să fie un viciu de arhitectură?“ 

— Parcă ai fi doamna, zău aşa. 

— Cum adică? 

— Păi numai 'mneaei, una-două, tot într-acolo se uită. 
Tresare aşa din senin şi odată o vezi că întoarce capul. 

Locotenentul se apropie. Ciocăni uşurel zidul în diferite 
puncte. Scoase o ruletă, făcu câteva măsurători de 
circumstanţă, apoi se întoarse la zid. Doctoriţa zâmbea 
tulburător din fotografie. 

„Da. Aici e o nişă sau un culoar.“ 


— leşisem cu Mihăilă să vedem dacă există vreo şansă de- 
a pleca. Şi atunci am observat, de fapt el mi-a atras atenţia, 
că cineva ne tăiase cauciucurile. Îţi spun sincer, ne-am 
gândit imediat la Stratian - nefericitul avea pasiunea 
farselor idioate... 

Maiorul se uită lung în ochii doctoriţei. 

— De ce nu mi-ai spus nimic? 

Alexandra ridică din umeri obosită. 


— Au intervenit atâtea de-atunci... N-am mai dat 
importanţă. Mi-am imaginat chiar că ar putea fi isprava 
copiilor din sat. 

— Hm! făcu sceptic Cristea. Opt cauciucuri, greu 
digerabil. 

— Nu înţeleg de ce-ţi baţi capul? La urma urmelor, faţă 
de tot ce s-a întâmplat, e un fleac. 

— Nu cu asta îmi bat capul, şopti maiorul. 

Tăcu, ghemuit lângă foc, detaşat dintr-o dată. 

Femeia auzi viscolul zgăriind cu unghii de gheaţă 
geamul, şi brusc avu certitudinea că nu va mai rezista. O 
cuprinse panica rece, spaima iraţională, care te determină 
să te arunci pe fereastră înainte ca focul să ajungă la etaj, 
întrucât nu mai poţi suporta aşteptarea. 

„Nu uita că eşti o Macarie!“ 

Şi, pentru prima oară de când îşi aducea aminte, i se urcă 
pe buze o înjurătură cumplită. Îşi încleştă fălcile şi turnă 
coniac în pahar. Alcoolul alunecă şerpuitor, fierbinte, îi 
dogori obrajii. 

Cristea ridică privirea. Întrebă blând: 

— Crezi că asta te ajută? 

— Nu trebuie să mă ajute, râse Alexandra. Nu are de 
ce... 

— Aş da mult să-mi închipui acelaşi lucru. Sunt sincer. 

— În fond ce-mi reproşezi? 

Maiorul zâmbi. Un zâmbet sfios, tremurat. 

— Am auzit de sute de ori aceeaşi întrebare. De fapt ea 
se traduce astfel: ce ştii exact despre mine? Evident, lucruri 
care nu avantajează. Îţi încredinţez un mic secret 
profesional: în orice anchetă, întrebarea aceasta reprezintă 
un ghem, iar intenţiile anchetatorului şi ale anchetatului în 
legătură cu el sunt diametral opuse. Unul trage de capătul 
liber, vrea să-l desfacă. Celălalt se opune din răsputeri, ca 
să păstreze ghemul intact. Desigur, ambii se fac că nu 
observă. 

— Eu am observat, spuse doctoriţa încet. Şi n-o ascund. 


— Dar continui să ţii ghemul strâns. Mă eviţi în 
permanenţă, te eschivezi sistematic. Confirmi forţată de 
împrejurări că ai fost şantajată, apoi sinceritatea dumitale 
amuţeşte. Îmi strecori chiar mici inexactităţi - apropo de 
ciorapul prins fără lumină, în camera Eleonorei - şi altele, şi 
altele. Parcă te-ai strădui să mă faci să-mi închipui tot ce e 
mai rău. Fac eforturi să-mi ţin în frâu imaginaţia. Căută 
deschis privirea doctoriţei. Ce miză fantastică ascunde jocul 
ăsta, Alexandra? 

Femeia îşi aprinse o ţigară şi expiră fumul cu ochii pe 
fereastră. Un salcâm desena linii frânte pe cerul alburiu. 

— E o poveste lungă şi penibilă. Povestea unui om 
nefericit. Nu, nu dramatizez... 

— Nefericit?! Dumneata? 

Înregistră abstract plecarea locotenentului Drăgan. 
Păşea în vârful picioarelor, iar uşa se închise în urma lui 
fără zgomot. Avu un gând răzleţ, pe care-l uită aproape 
imediat. 

„E un băiat delicat...“ 

Repetă: 

— Dumneata un om nefericit? Ai tot ce-şi poate dori o 
femeie: o profesiune splendidă, inteligenţă, tinereţe şi - 
zâmbi nostalgic - trebuie să ţi-o spun cât eşti de frumoasă? 

Doctoriţa  surâse. Un surâs crispat, care ignora 
complimentul. Aruncă ţigara în cămin. 

— Îmi pare bine că a plecat subalternul dumitale. E un 
tânăr simpatic, dar... e prea tânăr. Pentru el, o femeie ca 
mine nu-i decât o babă - nu, nu, crede-mă, la vârsta lui 
judecam la fel - orice lamentare pe temă sentimentală după 
treizeci de ani, o aberaţie care te umple de ridicol. Copiii 
ăştia nu ne înţeleg. Au alţi parametri şi, degeaba râzi, parcă 
alte glande. 

— Şi noi am fost la fel. Ne-am schimbat doar optica. Acum 
privim la ce-am lăsat în urmă şi ni se pare că nu mai 
recunoaştem nimic. [iam spus eu că ne-a speriat 
dezintegrarea atomului... lar ei consumă „chestiile astea“ la 


cafeaua cu lapte. Peste douăzeci de ani vor judeca aşa cum 
judecăm noi acum, şi se vor mira al naibii. 

Doctoriţa respiră adânc. 

— Da, reluă. E o poveste lungă... S-ar putea să te 
plictisească. 

— Te rog. 

— Adineauri mi-ai dat să înţeleg că sunt o ipocrită. O 
ipocrită sau o ingrată. Maiorul încercă să-i spună ceva, dar 
femeia îl opri. Lasă-mă să vorbesc, acum, cât mai pot s-o 
fac. Viaţa - ţi se pare - mi-a încărcat braţele cu flori. Ramuri 
de liliac... şi cireşii ăia japonezi care-ţi plac dumitale. Râse 
scurt. Îţi trece prin minte cum mi se spune la spital, de la 
director până la toantele de îngrijitoare cu patru clase? 
Piază-rea. Mă mir că n-ai aflat. O ştiu şi pacienţii. Zilele 
trecute, la contravizită, consultam o bătrână. Şi-a retras 
braţul urlând: „Nu pune mâna pe mine! Vreau să mai 
trăiesc.“ Cretinii! Cretini superstiţioşi. Prima întâlnire cu un 
bărbat e şi ultima. I se şopteşte confidenţial: „Trei bărbaţi 
îngropaţi înainte de a fi împlinit un an de căsătorie... Ştiu, 
mon Cher, e absurd, dar e o realitate. O realitate 
matematică. Omul şi groapa...“ 

— Exagerezi, desigur, spuse Cristea, respirând greu. 
Uneori, împrumutăm fără să ne dăm seama opiniei publice 
gândurile noastre cele mai intime, coşmarurile noastre. 
Sunt accidente nefericite, pe care psihicul dumitale 
surmenat le răstălmăceşte. 

— Ştii ceva? Nu-mi place să mă enervez. După ce mi-au 
asasinat viaţa intimă, îmi distrug cariera. Medicul care nu 
inspiră încredere e un ratat. Când înspăimântă e un ucigaş. 

Îşi turnă iar coniac şi se apropie de fereastră. 

— Idioată vreme. 

Tăceau amândoi. Vântul continua să zgâlţâie ferestrele, 
izbind obloanele de zid. 

— O coincidenţă blestemată, reluă într-un târziu 
Alexandra, fără să se întoarcă. Trei căsătorii cu trei bărbaţi 
care au murit. Atât! Şi într-o zi, când pierdusem orice 


speranţă, a apărut el. Dintr-o dată viaţa a încetat să mai fie 
un coşmar. Nu cred în predestinare, povestea aceea cu cele 
două jumătăţi care se caută o consider o legendă 
romantică, simbolizând un deziderat sau cel mult o 
speculație scriitoricească. Cert era că noi doi ne întâlnisem. 
După nenorocirile prin care trecusem, simţeam nevoia unei 
jertfe de recunoştinţă. Dacă aş fi crezut, aş fi dăruit, de 
pildă, o mare sumă de bani bisericii, aşa cum anticii duceau 
ofrande costisitoare zeilor amabili. 

— În perioada aceea, interveni Cristea, mi se pare că ne- 
am cunoscut noi. 

Doctoriţa înclină capul. 

— Nu ştii ce fericită eram! După primul an de căsătorie - 
anul de probă, cum îl considerau colegii mei, se făceau 
pariuri, „moare, nu moare“ - lucrurile intraseră în normal. 
Memoria oamenilor e fragilă... Se întoarse: Îţi poţi imagina 
ce însemna pentru psihicul meu traumatizat, idioţit de 
temeri şi superstiții, dragostea duioasă a unui bărbat? Când 
eram alături de el, pluteam. Cred că ăsta e termenul. Ca şi 
cum viaţa mi-ar fi refuzat totul, pentru ca la un moment dat, 
dăruindu-mi totul, să mă copleşească de fericire. Existenţa, 
cred eu, nu se compune din evenimente mari. Acestea vin şi 
punctează o viaţă, creând un calendar subiectiv. Viaţa după 
mine este o înşiruire de zile anonime, de fapte mărunte. Din 
rezultanta lor poţi conchide dacă ai fost fericit sau nu. 

Maiorul o privea cu atenţia concentrată, fără să 
clipească. 

— În anii aceia, continuă doctoriţa, abia aşteptam să mă 
trezesc dimineaţa să-i văd ochii, ochi mari de copil, surâsul 
cuminte. Somnul mă frustra. Se spune că omul e fericit cel 
mult câteva minute într-o viaţă. Eu am fost doi ani, zi de zi, 
clipă de clipă. Am avut totdeauna capacitatea de a mă 
bucura complet, fără rezerve, de fericirea pe care o trăiesc. 
N-a trebuit să înceapă ploaia pentru a-mi da seama cât de 
strălucitor fusese soarele cu o zi înainte. Omul acesta a avut 
marea vocaţie a îndrăgostitului statornic. Nu dau doi bani 


pe mobile şi apartamente cu şapte camere, pe Mercedes- 
uri. Un buchet de flori - ştiu, v-aţi plictisit de povestea asta, 
mai ales când aduceţi chenzina intactă acasă - alarmă 
sinceră pentru o gripă banală, trei telefoane în nopţile de 
gardă, „mi-era dor să te aud, casa e pustie“, scrisori de 
dragoste... Oamenii s-au abrutizat. Da, astăzi sunt profund 
nefericită, dar cred că am trăit cea mai frumoasă poveste 
de dragoste. 

Se auzea doar vântul asaltând ferestrele şubrede, torsul 
monoton al flăcărilor. Maiorul îşi răsucea mecanic 
verigheta. Alexandra privea departe, pe fereastră. Apoi lăsă 
capul în jos. I se vedeau ceafa şi agrafele de aur din coc. 

— Nu te simţi bine? întrebă Cristea. 

— Ce-a fost mai greu a trecut. 

Îşi ridicase fruntea. Ochii-i străluceau. 

— Apoi? 

Doctoriţa oftă şi îşi aprinse altă ţigară. 

— Apoi... Ai dreptate! Întotdeauna, intervine apoi... Ca să 
înţelegi, trebuie să-ţi vorbesc întâi despre el, despre 
complexul lui psihic. Era un tip ciudat. Ciudat pentru noi, 
mecanisme disciplinate ale secolului XX. Ceea ce simţea şi 
voia omul acela părea poate anormal. 

— Un aventurier? 

Alexandra îşi răsfiră părul cu degetele. 

— Într-un limbaj uzual, da. Un aventurier. Dar era mai 
mult decât atât. Un suflet de copil nomad. Un neliniştit. 
lubea lucruri absurde. Visa situaţii ieşite din comun, care 
pot stârni ilaritate. M-am gândit de multe ori dacă nu era 
cumva vorba despre refulări din perioada copilăriei sau ale 
adolescenţei. Dar nu era asta. Trăise fără complexe, într-o 
casă îndestulată, cu oameni sănătoşi, unde nu i se 
refuzaseră prea multe. Fusese pur şi simplu zămislit altfel 
decât noi. Şi poate că se născuse prea târziu... 

— Ajută-mă să te înțeleg! spuse Cristea, fără să-şi 
desprindă ochii de pe obrazul livid. 


— Am să încerc. Îi plăcea, de pildă, să călătorească. 
Călătorii demente, respingând orice idee civilizată. Fără 
vagoane Pullmann, fără hoteluri luxoase, sau ghiduri 
Baedecker. Aşa ceva îl sufoca. Visa la petele albe de pe glob, 
junglele acelea neexplorate din Mato-Grosso sau Australia. 
Acolo ar fi fost fericit cu un rucsac şi o cască colonială. 
Zâmbi nostalgic. Parcă-l aud: „Luna! Puţin îmi pasă de ea! 
Încă n-am văzut pământul!“ 

— Vocaţie de explorator? 

— Nici vorbă! Nimic ştiinţific în toate astea. O curiozitate 
de copil, o libertate exagerată a spiritului, multă, multă 
nelinişte. Ştii care era cartea lui preferată? Insula 
misterioasă a lui Jules Verne. Asta spune multe. O citise, 
fără exagerare, de zeci de ori. Îmi venea să râd... La 
aproape patruzeci de ani! Îi iubea pe Robinson Crusoe, pe 
Cook. Dacă Dumnezeu s-ar fi arătat generos, l-ar fi azvârlit 
într-o insulă pustie. Nu-şi dorea nimic altceva. Retrăiesc 
încă zilele acelea. Au venit destul de repede după căsătorie. 
Casa plină de hărţi, cărţi de călătorie şi o tristeţe cumplită 
în ochii lui. Când pleca dimineaţa la serviciu, aveam 
impresia dureroasă a unei pantere cu mânecuţe de 
funcţionar. Într-un târziu, am înţeles că omul ăsta nu va 
supravieţui. Putea să ajungă prin absurd orice, preşedinte 
de academie sau Şahul Persiei, asta n-ar fi însemnat nimic 
pentru el. Trebuia să moară lent, în cinci sau zece ani, ori să 
plece. Ochii i se umeziră. Şi totuşi mă iubea. Dumnezeule, 
cât mă iubea! 

Se opri. Maiorul privea îngândurat jarul din cămin. După 
un timp, auzi din noul glasul Alexandrei, ca după lacrimi: 

— Într-o dimineaţă mi-a spus: „Aş avea chef să traversez 
Pacificul într-o barcă...” Cred că vroiam să glumesc, dar 
vocea mea a sunat altfel: „Ce te împiedică?“ Pur şi simplu a 
sărit de pe scaun. „Adevărat, Sanda? Adevărat?“ Ăsta a fost 
începutul. După aceea totul s-a desfăşurat într-un ritm 
ameţitor. Planuri, visuri... Vroia să vin cu el. 


— Şi? 


— Nu era de mine. Doctoriţa respiră adânc. Mă cunosc. 
Sunt un copil al oraşului civilizat. lubesc confortul, nu mă 
pot lipsi de baie, de răcitor, de o haină curată, care să 
miroase bine. N-am nimic împotriva unei călătorii, îmi place 
şi mie şi chiar am călătorit mult, dar în vagon-lit şi cu 
liniştea că la destinaţie mă aşteaptă o cameră elegantă, pe 
cât posibil în cel mai bun hotel. Nu m-aş fi putut desprinde 
de tot ce am aici, de meseria mea. Perspectiva de a trăi ca 
sălbaticii, într-un cort de pânză, dacă aş fi avut cumva şansa 
să nu fiu mâncată înainte, era pentru mine absurdă, 
iresponsabilă. Şi, în condiţiile astea, am fi fost amândoi 
profund nefericiţi. Adăugă după o pauză: Poate că nu mai 
eram destul de tânără. În cele din urmă, doctoriţa făcu un 
efort ca să continue: A trecut graniţa clandestin. 

Maiorul o privi, dar nu spuse nimic. 

— I-au refuzat paşaportul. Asta se întâmpla în 1947... L-a 
ajutat un fost pacient de-al meu care părăsea ţara. Evident, 
cu ştiinţa mea. După trei luni, am primit două ilustrate. Una 
de la Istanbul, a doua din Africa. Câteva rânduri. Participa 
la o vânătoare de lei şi era fericit, fericit, fericit! Cel puţin, 
aşa scria. De-atunci, n-a mai dat nici un semn de viaţă. Apoi 
cineva a aflat adevărul. Nu ştiu cum l-a aflat. Aşa a început 
şantajul.. 

— În ce consta? 

Doctoriţa făcu ochii mari: 

— Dar e simplu! Dacă refuzam suma pretinsă lunar, ar fi 
denunţat participarea mea, faptul că am ştiut, şi aşa mai 
departe. 

— Îi erai soţie, remarcă abia auzit Cristea. 

— Şi ce-i cu asta? Să fi sperat în clemenţa instanţei de 
judecată? 

— N-aveai nevoie. În asemenea situaţii, soţii, părinţii sunt 
exoneraţi de răspundere. Nimeni nu poate pretinde unui 
tată ori unei neveste să-şi denunțe fiul sau bărbatul. E peste 
puterile unui om. 

Alexandra îşi pierdu cumpătul. 


— Vrei să spui c-am plătit degeaba? Că tot coşmarul ăsta 
a fost inutil? Asta vrei să spui? 

Cristea îi turnă în pahar şi i-l întinse. Femeia bău totul, 
până la ultima picătură. Îşi lărgi gulerul rochiei. 

— Iartă-mă! O criză... Zilele astea m-au dat peste cap. 
Reluă: Degeaba... degeaba... 

Maiorul se apropie de fereastră. Rămase mult timp 
privind decorul hibernal, zbuciumat. 

— N-a fost degeaba, Alexandra. Ştii bine că n-a fost 
degeaba. Omul acela nu vânează lei în Africa şi nu spintecă 
liane, deschizându-şi drum prin junglă. E aici, în ţară. Are 
ochii şi gura astupate cu ţărână. E îngropat într-o hrubă din 
spatele casei dumitale. 

Alexandra începu să râdă. Hohote oribile, neomeneşti, 
venite din adâncuri, de-acolo de unde viaţa, noţiunile îşi 
pierd sensul primar, devin iraționale. 

Maiorul se simţi brusc obosit. Obosit de moarte. 


Capitolul XIX 


CE ASCUNZI DUMNEATA, 
DOMNULE GHEORGHIU? 


Eieonora Olaru le puse cafelele în faţă şi dispăru cu paşi 


muţi. În urma ei, pluti un parfum uşor de ierburi încinse, 
culese peste vară. 

Maiorul se gândi la scrinurile vechi pline de panglici şi 
rufărie demodată croită larg, cutii de bomboane acum 
umplute cu nimicuri - un degetar, un evantai mic de fildeş, 
fotografiile unor oameni care au trecut prin lume şi astăzi 
nu-i mai pomeneşte nimeni, câteva inele subţiate, carnetul 
vechi de la primul bal, poate un pince-nez... 

— Ce femeie cumsecade Eleonora asta! remarcă Mircea 
Gheorghiu. Totdeauna a fost o gazdă fără cusur. Chiar şi 
acum. 

Maiorul Cristea sorbi din cafea şi se uită la el dintr-o 
parte. Savantul, bucălat şi neglijent, îi suportă privirea fără 
să clipească. 

„Mda, se stăpâneşte destul de bine.“ 

Puse ceaşca pe masă. 

— Observ că nici dumneavoastră nu v-aţi pierdut 
cumpătul. 

— Eu?! Savantul mimă surpriza. De ce mi l-aş fi pierdut? 

— Domnule Gheorghiu, numai un jucător foarte iscusit îşi 
poate îngădui să trişeze. Nu sunteţi un astfel de jucător. Aţi 
pierdut şi încă penibil. 


Omul îşi bulbucă ochii, căutând rătăcit în jur. 

— Blestemat să fiu dacă pricep ceva... Jucător... trişat... 
Ce înseamnă asta? 

Maiorul avu un gest de plictiseală. 

— Renunţaţi la subterfugii... Sunt naive şi nu induc în 
eroare pe nimeni. Timp de aproape două zile v-aţi lamentat 
oricui era dispus să vă asculte în legătură cu fericirea 
dumneavoastră conjugală, ameninţată de spectrul unei 
pensii alimentare, pe care doamna o ignoră. Povestea s-a 
dovedit a fi o minciună. Şi iată-ne întorşi la momentul iniţial 
al discuţiilor noastre: pentru ce eraţi şantajat? 

Gheorghiu îşi frângea degetele, privind intens covorul. 

— A, la asta vă refereaţi? Minciună! lermenul mi se pare 
totuşi cam tare. 

— Nu-mi amintesc să fi auzit vreodată că minciuna 
înseamnă altceva decât minciună. Acum aştept cealaltă 
variantă. Trebuie să fi pregătit vreo istorioară... 

— V-aţi pierdut încrederea în mine. Se uită la maior cu 
ochi de câine bătut. E vina mea. 

— Îmi dau seama cât suferiţi. Glasul lui Cristea era egal, 
fără nuanţe. Ascult! 

Savantul îşi cuprinse capul în mâini. Şuviţele sârmoase, 
cârlionţate i se strecurau printre degete. Bolborosi: 

— Nu pot să vă spun. Vă rog să mă înţelegeţi. 

— Desigur, domnule Gheorghiu, înţeleg foarte bine. 
Dumneavoastră nu-mi puteţi spune, iar eu nu vă pot obliga 
s-o faceţi. Consider însă de datoria mea să vă atrag atenţia 
că dintr-un astfel de refuz se trag de obicei concluzii 
neplăcute... S-au comis două crime. Dacă mobilul şantajului 
este atât de grav încât nu-l puteţi divulga, înseamnă că cel 
puţin una din victime merita, mai mult, trebuia să moară. 
Sper că înţelegeţi ce spun... 

— Nu eu i-am omorât şi... şi n-am nici o legătură cu... 

Maiorul se ridică impacientat. 

— În condiţiile acestea, regret, dar n-avem ce discuta. Cu 
permisiunea dumneavoastră... 


Se îndreptă spre uşă şi puse mâna pe clanţă. Îl opri 
glasul lui Gheorghiu. 

— Staţi! 

Cristea se întoarse încet. Vocea i se păruse ciudată. Era 
vocea altui om. Un om ca inginerul Mihăilă, de pildă. Şi 
chipul... Interesant, foarte interesant. Aceleaşi trăsături 
desigur, obrazul rotund, ochii negri, părul în neorânduială, 
şi totuşi maiorul încerca sentimentul nelămurit că stă de 
vorbă cu altcineva, o persoană străină, pe care abia atunci o 
cunoscuse. O expresie nouă, îndrăzneață, alungase 
nesiguranța şi buimăceala constantă de pe figura 
savantului. 

— Păreţi surprins, râse Gheorghiu. 

— Hm! maiorul tuşi uşurel. Ce-i drept, nu ţi se întâmplă 
în fiecare zi să întâlneşti actori desăvârşiţi. Bănuiesc că 
acesta este adevăratul dumneavoastră facies. Celălalt, o 
haină pe care o îmbrăcaţi dimineaţa, după ce vă spălaţi pe 
dinţi. Destul de incomod. Ce doreaţi să-mi spuneţi? 

— Nu vă pot împărtăşi motivul şantajului... făcu o pauză. 
Pentru că el nu există. 

— Vreţi să fiţi mai clar? 

Gheorghiu începu să râdă. Un râs urât, care-i accentua 
forma pătrată a maxilarelor. 

— Dumnezeule! Dar e atât de simplu! Motivul nu există, 
pentru că eu sunt şantagistul. 


— Doar nu era să mă şantajez eu pe mine însumi! 

Cristea ţuguie buzele, consultându-şi degetele lungi, cu 
unghii îngălbenite. 

— Mărturisesc că aceasta este o posibilitate asupra 
căreia nu m-am oprit. 

— Probabil acum înţelegeţi scrupulele mele. În afară de 
sancţiunea penală, scap din mâini o afacere mai mult decât 
mănoasă. Pocni din degete: La naiba! Trebuie să ştii să 
pierzi, iar eu sunt beau joueur... 


— Vezi bine, vezi bine... îngână maiorul pe gânduri. 
Extrem de interesant. Şi cum v-a venit ideea asta? Nu-i uşor 
să găseşti atâtea victime dispuse să plătească bani grei 
pentru că le cunoşti secretele. 

— Hazardul, domnule maior. El rămâne marele maestru 
de ceremonii. 

— De... Cristea trase adânc fumul în piept. Aţi avut noroc. 
Oamenii, în general, ştiu să-şi camufleze greşelile. Ba sunt 
mai dibaci în a le ascunde, decât în a le evita. Vreţi să-mi 
povestiţi şi mie cum s-a întâmplat? 

Savantul rânji. 

— Nu cum am intrat în posesia unor date vă interesează, 
ci dacă într-adevăr cunosc motivele pentru care ceilalţi au 
fost şantajaţi. O mică verificare, nu-i aşa? 

— Vă înşelaţi. Realmente este mai interesant cum aţi aflat 
decât ceea ce ştiţi. 

Savantul ridică din umeri. 

— E un punct de vedere. Mă rog... Cu cine vreţi să 
începem? 

Maiorul avu un gest evaziv. „Mi-e egal...“ 

— Bun! Să-l luăm pe inginerul Mihăilă. Prin '44, 
Gestapoul a pus laba pe el şi pe nevastă-sa. Omul n-a 
rezistat la tratamente, doamna a murit acolo etc., etc. Acum 
câţiva ani am cunoscut întâmplător la Eforie un fost 
inspector de Siguranţă. Tipul, reumatic, făcea băi de nămol. 
N-are sens s-o lungesc. Într-un context oarecare, debitând 
amintiri, ştiţi cum sunt bătrânii, mi-a povestit adevărata 
istorie a lui Mihăilă. Amicul nostru ciripise nume şi adrese. 

— Un moment, îl întrerupse Cristea. V-a oferit şi 
posibilităţi de identificare? Adică, funcţie, cum îl cheamă şi 
celelalte? 

— “Totul, dom'le, ce mai! Nefericitul era încântat că-l 
ascultă cineva. În fine, asta mi-a dat ideea mare. Îşi ridică 
piciorul peste celălalt. Mihăilă e clientul meu cel mai vechi. 
Pe ăilalţi am început să-i caut. Aşa am dat de Monica Ciuvăţ. 
Era cu un coleg de-al meu, o notorietate, şi brusc, aparent 


fără motiv, a refuzat să-l mai vadă. Ca să nu poată fi găsită, 
îşi schimbase şi domiciliul. Într-o noapte mă întorceam de la 
un chef, am întâlnit-o întâmplător la braţ cu un bărbat. Ceva 
în atitudinea lor mi-a atras atenţia. Parcă se furişau, iar 
Monica se uita mereu în spate. Tipul părea deghizat. Barbă, 
pălărie în plin august, pe - reţineţi, vă rog - o căldură toridă 
etc., etc. I-am urmărit şi le-am aflat adresa. N-a fost greu 
să-mi dau seama că omul se ascunde. lar la modul ăsta nu 
te ascunzi nici de o femeie, nici de creditori. Doar de miliţie. 

— Cum aţi aflat cine e şi pentru ce-i căutat? 

Savantul râse amuzat. 

— A fost de ajuns să le sugerez câte ceva despre cei care 
se sustrag executării unei pedepse. 

— Aşa. Cristea privi atent ţigara în scrumieră. E straniu 
cum viaţa v-a pus apoi faţă în faţă cu propriile victime. Mă 
gândesc la oaspeţii avocatului Olaru. 

— Coincidenţă, dădu din umeri Gheorghiu. Vă spuneam 
că întâmplarea rămâne suverană. De altfel, despre Olaru 
auzisem încă de la Monica. Căutam un avocat. 

— Ce speța? 

— Un fleac. 

— leri pomeneaţi de o moştenire. 

— Da, aţi reţinut. L-am angajat pe Olaru. Aici i-am întâlnit 
şi pe ceilalţi, respectiv Stratian şi Alexandra. Cu Henry 
Dima nu mi-am bătut capul. l-au pauperizat rău 
evenimentele. Pe Stratian, de cum l-am văzut, am simţit că-i 
lichea. După câteva seri la Metropol, am prins şpilul. Trafic 
de paşapoarte în stil mare. 

— Ar mai fi doctoriţa Macarie, contabiliză maiorul. 

— Era singură, prea singură. Acum doi ani m-am hotărât 
să fac investigaţii mai serioase. Plecase în concediu. Vecinii 
mi-au vorbit despre un bărbat care dispăruse parcă înghiţit 
de pământ. Într-o noapte, am pătruns în casă folosind un 
şperaclu destul de simplu. Peretele din dormitor mi-a dat de 
bănuit. Suna ciudat şi fusese astupată în mod vizibil o nişă. 
Orice s-ar spune, Alexandra e o femeie de gust, iar o nişă se 


poate specula splendid. Astfel s-a născut ideea că ascunde 
ceva. Prima scrisorică am trimis-o într-o doară, pomenind 
doar de zidul din dormitor. Dacă doctoriţa n-ar fi marşat, aş 
fi renunţat. Dar promptitudinea cu care a plătit mi-a dat 
certitudinea. Cam asta ar fi totul. 

— Da, e destul. Cristea răsuflă obosit. Mă întreb de ce aţi 
făcut-o? Posibilităţile nu vă lipsesc, din câte sunt informat 
casa dumneavoastră e un palat. 

— Inutil să discutăm, domnule maior. Cu cât ai mai mult, 
cu atât ţi se pare că nu-i de ajuns. Şi nu-ţi dai seama de 
asta, decât atunci când începi să ai cu adevărat. 

— Deci moştenirea aceea v-a fost fatală, conchise Cristea. 
Ea v-a stimulat instinctele. 

— Puteţi s-o luaţi şi aşa. În realitate, nimic nu echivalează 
ceea ce am pierdut. O adevărată mină de aur şi, de ce aş 
ascunde, de senzaţii nebănuite. 

— Mă uluieşte dezinvoltura dumneavoastră. Folosiţi un 
ton de parcă mi-aţi înşira fapte de caritate. 

Gheorghiu râse cinic. 

— Asta este! Ce să ne ascundem după deget? De altfel, 
Stratian v-a mărturisit-o deschis. Până în ultimele clipe s-a 
zbătut să preia afacerea. 

— Mai aveţi ceva de adăugat? 

— Nu v-am spus destule? 

— Atunci punem punct celei de-a doua istorioare: basmul 
cu băiatul rău pe care presupuneam că mi-l veţi servi. 

— Nu înţeleg. 

— Identificarea cu şantagistul e o nouă poveste, ticluită la 
repezeală.  Înşirându-mi sursele dumneavoastră de 
informare, aţi dat din nou dovadă de o nejustificată 
candoare. Într-adevăr, e un fapt constatat, în anumite 
împrejurări bătrânii devin limbuţi. Vin ani când simţi nevoia 
să arăţi că ai fost cineva. Cum s-ar spune, îţi dai oleacă de 
importanţă. Dar niciodată un inspector de Siguranţă, când 
îţi va relata un caz ca al inginerului Mihăilă, şi e puţin 
probabil că o va face, nu-ţi va preciza cum îl cheamă, unde 


lucrează, ce a ajuns. Primul lucru pe care l-a învăţat este să- 
şi ţină gura, iar un individ hârşâit timp de câteva decenii în 
probleme de poliţie şi siguranţă, mirosea cu cel puţin cinci 
minute înaintea dumneavoastră posibilităţile unui şantaj 
superb. Oamenii îmbătrânesc, văd mai prost, asurzesc, dar 
nu uită niciodată ce au făcut patruzeci de ani. 

Gheorghiu îşi umflă buza de jos dispreţuitor. 

— Prostii! 

— Credeţi? De altfel mi-ar fi atât de simplu să-l găsesc pe 
bătrânul palavragiu. Stratian a fost un escroc de duzină, 
dar nu tâmpit. Elementare măsuri de precauţie, atât cât să 
nu-l detecteze primul consumator, tot şi-a luat. De ceilalţi ce 
să mai vorbim? Cred în oameni intuitivi, dar deducţiile 
dumneavoastră depăşesc obişnuitul. Nu ţin nici măcar de 
fantezie... O barbă, şi iată un infractor căutat de miliţie, o 
nişă zidită şi se naşte ideea cadavrului ascuns în grădină. 

— Poate-mi spuneţi cum le-am aflat atunci secretele. 

— Desigur. Printr-o uşoară indiscreţie. Aţi tras cu 
urechea în timp ce prietenii dumneavoastră discutau cu 
mine, aici, în hol. Despre afacerile lui Stratian l-am informat 
eu pe locotenentul Drăgan, după ce-am primit raportul 
celuilalt colaborator al meu. 

— lată-mă şi omul invizibil. E absurd, nu vă daţi seama? 

Cristea îi indică tavanul. 

— Camera în care staţi se află chiar deasupra noastră. 
Olaru intenţiona să instaleze încălzire centrală. Locul pe 
unde ţevile de calorifer străbat plafonul nu a fost astupat, 
aşa că se aude perfect. 

— E o ipoteză. 

— Certitudine, domnule Gheorghiu! Întrebă aproape în 
şoaptă: Drăgan, mă auzi? 

— Perfect! străbătu de sus vocea locotenentului. 

— Mai aveţi ceva de spus? 

— Astea sunt trucurile dumneavoastră, izbucni 
Gheorghiu. În fond, ce interes aş avea să mărturisesc 
şantajul? Din câte ştiu, se pedepseşte. 


— Ei, aici e aici. Îl privi fix. Oare ce lucruri îngrozitoare 
ascundeţi, dacă în loc să-mi spuneţi adevărul, preferaţi o 
ipostază falsă cu perspectiva certă a unor ani petrecuţi prin 
închisori? 


Capitolul XX 


IMPOSTORUL 


= | aioato! Cine te-a pus să vorbeşti despre copil? Ai 
început să ai idei? Mircea Gheorghiu sufla în aparat înecat 
de furie. Bagă-ţi în cap! Nu ştii nimic. Atât! Nu ştii nimic. 

Trânti receptorul scrâşnind: 

— 'Ţoapa dracului. 

Tresări. 

Cristea se desprinse din pragul uşii, surâzând amuzat. 

— lată un mod foarte original de a te adresa singurei 
femei care contează cu adevărat în viaţa ta... 


XXX 


— Nu ştiu nimic! 

Locotenentul Lăcrămiţă oftă. Marcela Gheorghiu refuza 
cu încăpățânare orice răspuns. Îşi înfăşurase capul într-un 
tulpan şi, fără plete, figura uscată căpătase un aer 
masculin. Părea uşor timorată, dar în general se stăpânea 
destul de bine. 

— Soţul dumneavoastră are rude? 

Femeia îşi strânse buzele. 

— Nu cunosc problema. Discutaţi cu el. 

— Bine, dar e absurd! 

— Sunt chestiuni care nu mă privesc. 


Derutat, Lăcrămiţă privi în jur. Casa era splendid 
mobilată, obiecte de preţ care nu se adună într-o singură 
viaţă.  Galeuri, tapiţerii scumpe, tablouri, porţelanuri 
diafane, piese din jad, alabastru şi argint, obositor de multe, 
înşiruite ca într-un magazin. Marcela păstrase o simetrie 
pedantă în repartizarea lor, şi senzaţia de expoziţie cu 
vânzare era şi mai puternică. Pe Lăcrămiţă îl izbi lipsa de 
graţie a interiorului, canoanele mic-burgheze de frumuseţe, 
gafele: mileuri de aţă apretate astupând medalioanele din 
email ale unei mese care număra secole, păpuşica în 
malacof - industrie casnică - din faţa oglinzii rotunde cu 
ramă de bronz, plicul pentru perii din stofă neagră, brodat 
cu motive sentimentale, agăţat lângă un scrin din secolul al 
XVIII-lea. Ochii locotenentului poposiră asupra unei 
fotografii. Doi bărbaţi în vârstă, cu figuri spiritualizate. Unul 
din ei i se păru cunoscut. Purta o lavalieră neagră cu buline. 

— Nu-i cumva scriitorul Delea? Da, da, el trebuie să fie... 
Foarte interesant. Şi celălalt? Cine-i celălalt, doamnă? 

Marcela Gheorghiu abia îşi mişcă buzele. 

— Unchiul soţului meu. 

Era primul răspuns. 

— Trăieşte? 

— Nu ştiu. 

Şi-l privi cu ochi ficşi, de sticlă. 


XXX 


— Dumneata îmi vorbeşti de bătrânul Agopian. Cum să 
nu? Ne cunoaştem din copilărie. 

Delea pufăi din pipă. Era un om în vârstă, peste şaptezeci 
de ani, cu faţa brăzdată şi trupul voinic. Avea pasiunea 
călătoriilor pe mare, făcea canotaj şi juca tenis. În dimineţi 
de primăvară, putea fi încă întâlnit cu racheta pe terenurile 
din spatele Facultăţii de Drept. 


Locotenentul se simţea stingher în faţa scriitorului, 
neputându-se desprinde de mentalitatea fostului elev 
Lăcrămiţă Eugen care-şi zdrobea capul în faţa temei: 
„Natura în opera lui Marin Delea“. 

— Era un tip Agopian ăsta. Zgârcit, mizantrop, şi cu un 
instinct al banului la care conlucraseră generaţii întregi: 
oacheşi, cu nasul mare şi sprâncene groase îmbinate. Tot de 
la ei moştenise pasiunea pentru frumos, gustul subtil care 
nu-l înşela niciodată. Când a murit, a lăsat o avere. Delea 
clătină capul pe gânduri. Cum au trecut anii... Într-un timp 
îmi intrase în cap să cumpăr de la el o măsuţă de argint, o 
piesă veche provenită, spunea, din haremul sultanului 
Mustafa al nu ştiu câtelea. Asta era desigur trombon, aşa mi 
se pare că spuneţi dumneavoastră, tinerii... Cert e că masa 
mă înnebunise. Vedeam şi locul ei, tocmai achiziţionasem un 
set de narghilele. În fine, n-a vrut şi pace! Începu să râdă. 
Încăpăţânat ca şi catârii pe care încălecau dumnealor, 
străbunii săi, ducându-şi marfa spre bazar. Dar uite că m- 
am luat cu vorba. Scuză-mă! 

— Avea rude? 

Scriitorul respiră adânc. 

— Rude? Nu... Un singur nepot. Venea uneori să-l vadă 
duminica la prânz. Ştii cum se întâmplă. Băieţelul gătit, 
proaspăt tuns şi lins ca o pisică, obligat de mamă-sa să-şi 
viziteze unchiul cărpănos şi ursuz. „Nu uita să spui sărut 
mâna, mulțumesc pentru masă, nu cere nimic, nu pune 
mâna pe nimic...“ Parcă-l văd înghițind cu noduri, timid, cu 
ochi albaştri mereu plini de lacrimi... Ascultă, nu bei o 
cafea? 

— Mulţumesc. În ciuda tonului amical şi a volubilităţii lui 
Delea, locotenentul continua să se simtă stânjenit. L-aţi 
revăzut ulterior pe nepotul lui? 

— Da. Mergeam pe Calea Victoriei şi m-a oprit un tânăr. 
L-am recunoscut uşor de la prima privire. Băiatul păstrase - 
fenomen rar întâlnit - configuraţia copilului. Acelaşi obraz 


MIC, aceiaşi ochi. Am intrat la Cina şi mi-a povestit o 
grămadă de chestii. Era student la laşi. 

— La Iaşi?! întrebă mirat Lăcrămiţă. 

— Spunea că nu se dă în vânt după Capitală, că în 
provincie se învaţă carte... Tot felul de sloganuri pe care 
tinerii au impresia că le-au descoperit primii. Băiatul ăsta e 
astăzi milionar, te asigur. 

— Vă referiţi la succesiunea lui Agopian? 

— Evident. Era unicul moştenitor. Lăsase ceva fără 
importanţă fetei care-l îngrijise în ultimii ani o infirmieră 
foarte conştiincioasă, dar antipatică. Antipatică la modul 
izbitor. Unii se nasc aşa. Un blestem... 

Lăcrămiţă avu o idee. 

— Poate vă amintiţi cum arăta. 

Delea rămase întâi pe gânduri. 

— Greu de spus. Sunt totuşi ani de-atunci. În orice caz, 
spălăcită, cu trăsături regulate, dar fără strălucire. Despre 
astfel de oameni eu obişnuiesc să spun că sunt la cinci 
minute de frumuseţe. Ca să mă înţelegi mai bine, am să 
completez: N-are importanţă că ai întârziat la gară cu cinci 
minute sau cu o oră. Chestia e că ai pierdut trenul. Fetei îi 
lipsea deci tuşa finală. Oricum, când te uitai în ochii ei, era 
limpede că ştie ce vrea. 

— O chema cumva Cela? 

Locotenentul urmărea încordat chipul scriitorului. 

— Parcă... 


Lectorul era un bărbat brun, mărunt, cu figura aceea 
caracteristică a oamenilor excesiv de iritabili. Părea veşnic 
nemulţumit, individul care totdeauna găseşte ceva de 
obiectat, congenital circumspect, spaima seminariilor şi a 
examenelor. Probabil că în legătură cu materia lui, studenţii 


obişnuiau să afirme sentenţios: „Dacă ai luat tehnologia de 
III la Popovici, ai terminat facultatea.“ 

Îl măsură scurt pe Lăcrămiţă. 

— Ai venit la consultaţie? Acum, înainte de examene! 
Face impresie, nu? Ce-i în capul vostru, credeţi că mă 
duceţi cu chestii de-astea?! 

Locotenentul începu să râdă şi se legitimă. Lectorul îl 
ascultă atent, trăgând nervos din ţigară. 

— Pe Gheorghiu întâmplator îl ţin minte. La sfârşitul lui II 
a avut un reviriment formidabil. Bănuiam că la mijloc 
trebuie să fie o femeie care l-a stimulat. 

— Ce fel de reviriment? 

— Când a intrat în facultate, era o lichea. Absenţe cu 
ghiotura, nepregătit la seminarii, chefuri, scandaluri la 
cămin... Se pusese chiar de câteva ori problema să fie 
exmatriculat, dar îl sprijinea catedra de sport. Şi dintr-o 
dată a devenit alt om. Conştiincios, tocilar şi, spre surpriza 
tuturor, excesiv de timid. Un student excelent, pe care te 
puteai bizui. Nici azi n-am înţeles ce s-a petrecut cu băiatul 
ăsta, pentru că, dragă domnule... 

— Mi s-a spus că a venit la dumneavoastră prin transfer, 
îl întrerupse Lăcrămiţă. 

— Ce transfer?! 

— De la Iaşi. În anul 1 sau II. 

— Nici gând. Vă spun precis. L-am avut chiar în grupa 
mea, de la bun început. 

Locotenentul era din ce în ce mai nedumerit. 

— Un tânăr delicat cu ochi albaştri. 

— Atunci nu-i ăsta, făcu lectorul. Mircea Gheorghiu, 
studentul meu, era brun, cu părul vâlvoi. Nu ştiu exact ce 
culoare de ochi avea, dar în orice caz nu albaştri. Colţul 
gurii îi zvâcnea nervos. Cred, domnule, că ne-am deranjat 
reciproc! 


XXX 


De la fereastră, se vedea Piaţa Unirii, statuia lui Cuza, 
furnicarul obişnuit de pe strada Lăpuşneanu. 

— Ne-am mutat recent, spuse profesorul lonescu. 

Locotenentul Lăcrămiţă formulă câteva complimente de 
rigoare, pe care le aşteaptă de obicei gazdele într-o casă 
nouă. Gustă tradiționala dulceaţă şi cafeaua cu un deget de 
caimac ale tradiţionalei ospitalităţi moldoveneşti, sărută 
mâna doamnei plinuţă, simpatică, cu ochi frumoşi şi 
picioare tradiţional scurte. 

Profesorul Ionescu îşi prezentă odrasla, o fetiţă răzgâiată 
de vreo şase anişori. Afişa aerul acela specific al tuturor 
părinţilor din lume care respiră prin plămânii copiilor şi nu 
contenesc să se minuneze cu voce tare, încercând să 
zâmbească modest în acelaşi timp. „Ce copil extraordinar, 
să nu-i fie de deochi!“ 

— Cătălina, ia arată tu lu' nenea cum ştii să dansezi! 

Lăcrămiţă simulă interesul cu un zâmbet ascuns. Reflectă 
la preferinţele din ultimii ani pentru nume ca Ciprian, 
Graţiela, Răzvan. Pe vremea lui se purtau Dănuţ şi Olguţa. 
Era epoca de mare vogă a Medelenilor lui Teodoreanu. 

În timp ce Cătălina refuza să se producă cu fiţe de 
vedetă, profesorul îi şopti confidenţial: 

— Nici nu bănuiţi ce succes a avut aseară la crâşmă! 
Dansa pe ring cu ceilalţi copii. Înnebunise lumea, domnule! 
Numai la ea cătau. Bine, nu zic, face balet de la patru ani. 
Hai, puică mică, ia arată tu reveransul! 

Cum Cătălina se lăsa greu, Ionescu izbucni: 

— Arată, bre, că numai reveransul ista m-o costat treizeci 
de mii de lei! Explică: Trei mii lunar pentru două ore pe 
săptămână. 

— Bine că cel puţin prinde repede, observă Lăcrămiţă. 

Din dormitor se auzi glasul monoton al doamnei Ionescu. 
Îngâna ceva care cu foarte multă bunăvoință s-ar fi putut 
numi un cântec de leagăn. 


— Nevastă-mea. Îl culcă pe ăla micu”! Văleu, văleu! 
Strigă: Taci, fimeie, că strici urechea băietului! Apoi către 
Lăcrămiţă: Aveţi copii? 

— Da. 

— Să vă trăiască. Asta înseamnă că ştiţi cum e. 

— Ştiu. 

— Îţi ies ochii din cap până-i vezi mari. 

Omul se aşezase la taclale. Când îi pomeni de Mircea 
Gheorghiu, chipul profesorului se adumbri. 

— Sunt informat că aţi fost colegi de cameră. De aceea 
mi-am permis... 

— Nu numai colegi, prieteni, aşa cum înţelegem noi, 
moldovenii, prietenia. Zâmbi unui gând îndepărtat. O dată, 
prin anul trei, am făcut-o lată la Bucium. Mircea mântuise 
banii şi şi-a zălogit cuşma. Da' nici eu nu m-am lăsat! 
Răpide, răpejor am măritat scurteica. Crâşmăriţa, una 
Maricica, sprintenă cum îi titirezul... Cătălina, ia vezi tu ce 
face maică-ta! 

— Cântă, tatae! 

— Ceara cui te-o zidit! Treci dincolo, n-auzi? 

Lăcrămiţă speculă incidentul. 

— Îl ajuta desigur şi unchiu-său. 

— Armeanu? [i-ai găsit! Nici după soru-sa n-a făcut 
parastas. Cum or fi, bre, unii aşa de haini? La noi, la leşi, îl 
alungau oamenii cu chietre. 

— Într-un fel, zgârcenia unchiului i-a prins bine 
nepotului. 

— În ce fel? 

— L-a moştenit. 

— Cum adică? 

— În momentul de faţă Gheorghiu este posesorul unei 
averi. 

Profesorul Ionescu îl privi deconcertat. 

— Mi-e teamă că nu vorbim de aceeaşi persoană. Colegul 
meu, Mircea Gheorghiu, a murit în martie 1942. Un 
accident îngrozitor în faţa facultăţii. 


Marcela Gheorghiu păli, dar nu spuse nimic. Se dădu lao 
parte, îngăduindu-i locotenentului Lăcrămiţă să treacă, apoi 
intră în bucătărie şi scoase ostentativ fierul din priză. Purta 
o rochie cârpită la mâneci şi buzunare, decolorată de-atâta 
spălat, şi nişte târlici roşii, făcuţi în casă. 

„Femeia asta, reflectă Lăcrămiţă, nu cheltuieşte pentru 
ea personal nici 100 de lei pe lună. Îşi coase singură, n-a 
auzit în viaţa ei de cosmeticiană, un ruj o ţine trei ani. Îşi 
pune părul pe bigudiuri, şi numai gândul coaforului o 
crispează. Ziua în care a fost înşelată la piaţă cu doi lei este 
dramatică.“ 

Îşi roti ochii ipocrit, ca şi cum abia atunci ar fi constatat. 

— Frumoasă casă. 

Marcela Gheorghiu îşi muşcă buzele subţiri. 

— Ce doriţi? Soţul meu nu s-a întors, iar de la mine nu 
aveţi ce afla. 

— Cum aşa? întrebă candid locotenentul. 

— Pentru că nu ştiu nimic! 

— Am ghicit, zâmbi fermecător Lăcrămiţă, vreţi să mă 
necăjiţi. 

— Sunt destul de ocupată şi fără asta, replică 
dispreţuitoare Marcela Gheorghiu. Înţelegeţi odată pentru 
totdeauna că nu ştiu nimic! 

— Ei asta-i! Nu se poate să nu ştiţi, de pildă, cui aparţin 
toate aceste obiecte de artă, dacă sunt cumpărate sau 
moştenite, când au fost eventual achiziţionate şi aşa mai 
departe. 

— Şi dacă v-aş spune că într-adevăr aşa stau lucrurile? 

— Aş conchide că refuzul dumneavoastră de a vorbi 
ascunde lucruri foarte grave. 

— Vă legaţi degeaba de oameni. Arătă cu mâna spre 
mobile. Vă deranjează! Dacă aveam un pat de fier... 


— Tot aici mă aflam, doamnă... Întrebă brusc: A cui a fost 
de fapt ideea? 

Marcela Gheorghiu tresări. 

— Care idee? 

— Asta cu substituirea de persoane. Bânuiesc că a 
dumneavoastră. Mă înşel? 

Femeia se lăsă uşor pe scaun. 

— Eu nu ştiu despre ce vorbiţi, domnule... 

— Pariez pe ce vreţi că ştiţi, râse Lăcrămiţă. Presupun că 
aţi plecat de la similitudinea numelor. Mircea Gheorghiu şi 
unul şi celălalt. Cea mai formidabilă cacialma despre care 
am auzit vreodată! 

— Care celălalt? Vreţi să spuneţi că am doi bărbaţi? E 
caraghios. 

— Nu, doamnă. De fapt, aţi înţeles foarte bine. Celălalt, 
nepotul lui Agopian. Autenticul nepot şi moştenitor. 

— Adică bărbatul meu. 

— Dacă printr-un artificiu oarecare a reuşit să moară 
într-un accident la Iaşi, iar ulterior să preia succesiunea 
unchiului său alături de o soţie iubitoare, sunt de acord cu 
dumneavoastră. 

Întinse mâna după albumul de fotografii cu coperţi legate 
în catifea şi începu să răsfoiască neglijent. 

— Mi-am închipuit, murmură încetişor. O escrocherie în 
stil mare, pregătită cu mult înainte, astfel ca nici un 
amănunt să nu fie omis. 

Marcela Gheorghiu, cu gesturi mecanice, aranja faldurile 
apretate ale unui tişlaifăr. Îşi stăpânea greu iritarea. 

— Asta-i răsplata! Munceşti pe brânci de dimineaţă până 
seara, te zgârceşti la o bere, la o haină, nu-ţi iei o femeie să 
te ajute, strângi capăt de capăt să-ţi faci o gospodărie şi, 
gata, ai ajuns escroc. 

— Aş vrea să fiţi sinceră, doamnă. Nutriţi vreo iluzie cât 
de vagă... 

— Ce iluzie, domnule? îl întrerupse femeia. Noi am 
muncit, avem acte pentru tot ce vedeţi aici. 


— Contestaţi deci până şi moştenirea? 

— Neamul lui bărbatu-meu. Nu mă bag! 

— Nu ştiu, nu cunosc! Am învăţat lecţia. Eraţi în serviciul 
bătrânului Agopian. Infirmieră, menajeră, câte puţin din 
toate. Ştiaţi că are un nepot student la laşi pe care nu-l 
vedea cu anii. Se numea Mircea Gheorghiu. 

— Este soţul meu. 

Locotenentul îşi cobori privirile. 

— Soţul dumneavoastră, tot Mircea Gheorghiu, dar altul, 
student la Bucureşti, abia vă curta pe atunci. Când aţi 
primit vestea despre moartea fulgerătoare a nepotului lui 
Agopian - dumneavoastră aţi deschis desigur telegrama - 
nu i-aţi spus nimic bătrânului. Ideea încolţise. „Ce-ar fi 
dacă...“ V-aţi suflecat amândoi mânecile şi v-aţi pus pe 
treabă. 

— Nu-i adevărat! 

— E absurd să contestaţi. În felul acesta, faptele pot 
căpăta o interpretare mai gravă din punct de vedere penal. 
Alături de falsul moştenitor Mircea Gheorghiu, aţi fost 
direct interesată să moară Agopian, nepotul, iar ulterior 
presupuşii şantagişti de la Tâncăbeşti. Deţineţi o comoară şi 
aţi dovedit că sunteţi în stare de multe pentru a intra în 
stăpânirea ei. 

— Astea sunt tertipuri! ţipă Marcela Gheorghiu. Vă 
închipuiţi că aşa o să mă faceţi să vorbesc. 

— Ce-aş mai avea de aflat? Deţinem datele principale ale 
problemei. Restul e uşor de imaginat. Bătrânul depindea de 
dumneavoastră. Acte, scrisori, chitanţe, totul vă trecea prin 
mână. Aţi ascuns telegrama care anunţa moartea 
moştenitorului, apoi aţi trecut la măsluirea personalităţii 
prietenului dumneavoastră, ajustând-o după modelul celui 
din laşi. Desigur, silueta, culoarea ochilor şi a pielei nu se 
pot schimba. Se poate însă mistifica felul de a fi. Dintr-un 
tip gălăgios, cu oarecare efort, devii un timid, chiulangiul se 
transformă în student conştiincios, şi pentru ca eventualele 


gafe de personalitate să nu contrarieze, se adaugă o tuşă 
de zăpăceală, care în ultima analiză explică totul. 

— Ce-mi spuneţi mie lucrurile astea? Spuneţi-i-le lui 
bărbatu-meu. Femeia gâfâia. Vorbiţi cu el! 

— Apoi, continuă locotenentul, aţi schimbat toate 
fotografiile din album. În felul acesta, tânărul blond cu ochi 
albaştri ia trăsăturile prietenului dumneavoastră din 
Bucureşti şi devine brunet. Bietului Agopian i s-ar zbârli 
părul de spaimă dacă l-ar vedea alături de onorabilii săi 
străbuni pe negusul despre care în timpul vieţii habar n- 
avea că există. Partea cea mai dificilă a constituit-o 
falsificarea actelor, căci numele părinţilor nu corespundea. 
V-aţi pus desigur problema că s-ar putea să mai fie şi vreo 
rudă de-a lui Agopian în ţară ori aiurea - armenii sunt 
fecunzi, au neamuri pe unde nu gândeşti - care să apară 
într-o zi şi, înțelegând substituirea, să-şi reclame drepturile. 
Mă gândesc de asemenea la nopţile de coşmar, când vă 
zdrobeaţi creierii, îi sleiaţi până la demenţă, întrebându-vă 
cine poate fi şantagistul şi de unde o fi aflat. N-am intenţia 
să fac pe moralistul, dar pe legea mea dacă nu era de 
preferat o garnitură ieftină de mobilă şi o bere la bodega 
din colţ decât tot balamucul ăsta! Dar, pesemne, vă plăcea 
să dârdâiţi între boarfe din secolul doişpe şi vase din epoca 
Ming, închinându-vă la ciorapii lui Soliman Magnificul sau 
măseaua de minte a lui Gingis-han. 

Îl întrerupse telefonul. 

Marcela Gheorghiu tresări puternic şi ridică receptorul. 

— Alo! 

Lăcrămiţă întinse mâna. 

— Permiteţi? 

Ascultă un timp, apoi începu să zâmbească. 

— ...Şi ai grijă de fotografii, de hârtii... Distruge tot, să nu 
rămână nici o urmă. În rest, nu ştii nimic. M-auzi? Ce taci ca 
o dobitoacă? 

Locotenentul îşi drese glasul. 


— N-aveţi nici o grijă. Am să-i comunic doamnei 
dispoziţiile dumneavoastră întocmai. 


Capitolul XXI 


OMUL DIN HRUBĂ 


Simţi o atingere uşoară pe braţ şi întoarse privirea. 


Eleonora Olaru se sperie. Ochii doctoriţei păreau galbeni. 
Galbeni ca chihlimbarul. Şopti: 

— Bea, Alexandra! Ţi-am adus puţin ceai. 

Femeia îşi muşcă buzele fără să articuleze vreun sunet şi 
bătrâna avu impresia că doctoriţa este foarte departe, acolo 
unde puţini şi numai o singură dată ajung. 

„În sufletul ei e un iad, gândi. Un iad îngrozitor...“ 

Se înfioră, făcându-se şi mai mică sub şalul gros de lână. 
Deodată îi fu frică. Frică de oamenii ăştia prăbuşiţi, 
aşteptând lângă cămin, de faptul că nu mai aveau ce 
aştepta. lar Eleonora, o imaginativă care-şi închipuise 
totdeauna că fericirea se împarte în eprubete, le vedea pe 
ale lor sparte, strivite sub călcâi ori secătuite după ultima 
picătură prelinsă. 

Nu zărea chipul arhitectei ascuns în palme. Dar trupul 
amorţit o făcea să se gândească la oraşul acela din poveştile 
copilăriei, unde oamenii fuseseră  blestemaţi să 
încremenească pietrificaţi până ce un suflu, ori o baghetă 
magică avea să-i readucă la viaţă. 

Dar Eleonora ştia că ei sunt prea bătrâni pentru basme, 
că miracolele nu se mai arată îndată ce ai încetat să crezi în 
ele. 


„Nimeni nu mai crede... Nici Mihăilă...“ Fusese un bărbat 
dârz, un animal superb, pe care bătrâna îl admirase 
totdeauna în taină. Îşi desprinse ochii de pe figura 
descompusă, cu trăsături chircite. Îi făcea rău. 

„Aşa arată un om căruia i-ai smuls inima din piept.“ 

Se duse lângă Henry Dima. Stătea la fereastră cu tâmpla 
sprijinită de uşor. Tresări. 

— Tu erai... m-am speriat. 

— Ce-i cu ei, Henry? Ce-i cu ei? 

Vorbeau în şoaptă, ca în prezenta unui mort. 

Dima oftă. 

— Plătesc. Vine o zi când plătim cu toţii. Aş vrea ca atunci 
Dumnezeu să fie mai blând cu noi. 

Bătrâna îl privi lung. 


Locotenentul Drăgan avea senzaţia că asistă la un film. 
Vedea spatele doctoriţei zvelt, dar fără încordarea aceea 
care-ţi sugera de obicei o vergea metalică, figura maiorului 
trasă, cu privirea stinsă. lar afară, iarna dezlănţuită aprig. 

— Ce mai vrei de la mine? întrebă Alexandra Macarie. 

O voce sfârşită, din care pierise orice dorinţă. 

— Povesteşte-mi cum a fost. 

— De ce? E o tortură! 

— Nu poate fi atât de îngrozitor. 

— Ba da. E îngrozitor. A fost un iad. Dar ce importanţă 
are asta acum? Nu mă mai poţi crede. Zâmbi sleit. Nici nu 
ţi-o cer. 

— Să încercăm! insistă maiorul Cristea. 

— Sunt obosită... prea obosită... Soseşte o clipă când 
totul ţi-e indiferent. Ai obosit să te doară, să lupţi, să speri. 
Acesta e abisul de care ne e teamă tuturor, dar care în fond 
îţi aduce linişte. O linişte amorţită. Ca şi cum ai fi sub 
anestezic. Şi ai vrea să nu te mai trezeşti. 


Câteva şuviţe îi scăpaseră din coc, rochia se boţise, 
obrazul palid n-avea urmă de fard. Maiorul o vedea pentru 
prima oară aşa. 

Aprinse o ţigară. Hârşâitul chibritului răsună strident în 
liniştea încăperii. 

— Eşti un om puternic, Alexandra. Unul dintre aceia care 
se ia la trântă cu viaţa, o înfruntă pieptiş şi... 

— Învinge sau cade, îl întrerupse sec doctoriţa. Eu am 
căzut. Voința mută munţii din loc, dar nu poate înfrânge 
destinul. Al meu a fost cumplit. Mereu de-a curmezişul. Şi 
apoi m-am săturat să tot am voinţă. Vreau să-mi fie lene, să 
fiu moale ca Monica, să aştept... 

— Ce? 

Femeia clătină tristă din cap. 

— Sfârşitul. Sunt tare singură. Nu mi-a rămas decât o 
poveste sinistră. O poveste pe care aprioric n-o crezi. Pe 
undeva e şi vina mea. Te-am minţit îngrozitor, iar adevărul 
celor întâmplate e mai puţin convingător decât minciuna. 
Neverosimil. Ce sens are? 

— Vreau să te cred. Îmi aduc aminte că altă dată mite 
închipuiam incapabilă de minciună. Adevăr crud, brutal, dar 
îl fluturai ca pe un drapel. Chiar atunci când m-au adus în 
comă. Te-am auzit la un moment dat: „E aproape mort!" 
Probabil am deschis ochii. „De, băiete, cred că a doua oară 
o să ne vedem pe altă lume.“ 

— Nu ştiam că auzi, şopti doctoriţa. Ce mult e de-atunci... 

— Mult sau foarte puţin. 

— Înspăimântător de mult. Veacuri, milioane de ani. La 
vremea aceea încă luptam. 

— Şi azi lupţi, Alexandra. Eşti dintre cei care mor în 
picioare. 

Tăcură amândoi. Doctoriţa privea undeva departe, peste 
umerii lui Cristea. Începu să vorbească cu voce mică, ciudat 
de liniştită: 

— Ştii, mă obsedează o imagine. Eram copil. Purtam o 
rochie cenuşie şi un şorţ pepit. Stăteam pe balconul casei 


noastre şi priveam puştii din cartier cum se joacă. Tata nu- 
mi îngăduia să cobor niciodată, ca să „nu uit că sunt o 
Macarie“. Şi doream din tot sufletul să o fac. Este o imagine 
simbolică pentru mine. Să privesc de undeva, dintr-un 
punct izolat în spaţiu cum se bucură alţii. Şi asta am făcut 
toată viaţa. Am privit şi am râvnit. Se uită abstract la maior: 
De ce dracu' mi s-a refuzat totul?! 

— Acum nu ştiu. Poate după ce-ai să-mi spui... 

— Ah, povestea aceea... le obsedează. Toarnă-mi puţin 
coniac... Încă un pic. Mulţumesc. Îmi trebuie curaj. 

Făcu o pauză, adunându-şi gândurile. Se auzea vântul 
mugind sălbatic. Părea că n-o să mai înceteze niciodată. 

— Mă căsătorisem deci a patra oară. Tot ce ţi-am relatat 
în legătură cu primii trei soţi morţi în accidente idioate e 
adevărul pur. 

— Ştiu. 

— Te rog nu mă întrerupe, suflă doctoriţa. Mă concentrez 
foarte greu. El, ultimul... A fost o mare greşeală din partea 
mea. Un tip brutal, vulgar, lipsit de orice sensibilitate. 
Ştiam, dar sfidam destinul. Nu-i prea plăcută faima de 
piază-rea. Căsnicia noastră era un infern. Făceam concesii, 
aşa cum disperat încerci să scapi de naufragiu, deşertând 
cu un ibric corabia în care apa ţi-a ajuns până la gât. Ce-o fi 
fost în capul lui, Dumnezeule?! Orice mi-ai spune... Unii se 
nasc bestii, un vierme sălăşluieşte în ei, indiferent de mediu 
şi educaţie. Mă lovea din nimic, cu sete, sălbatic, mă 
tortura, născocea umilinţi. Da, în privinţa asta avea o 
fantezie inepuizabilă şi un leitmotiv: „Târfă! Ai îngropat trei 
bărbaţi... Cu mine n-o să-ţi meargă!“ 

Duse paharul la gură, bând totul cu înghiţituri lungi. 

— Mai vrei? 

Alexandra înclină capul. 

— Nu ştia ce să mai născocească. Veneam la spital 
umplută de vânătăi, zgâriată. Dădeam explicaţii absurde 
care nu convingeau pe nimeni. Asta încă n-ar fi însemnat 
mare lucru. Pe urmă au început aventurile. Aducea femei 


acasă în lipsa mea, iar urmele se puteau citi peste tot. Nu 
meritam efortul să le înlăture... Ruj, agrafe, un dermatograf 
străin... Şi răbdam, răbdam stoic. Eram însemnată cu fierul 
roşu. Trei bărbaţi morţi! Un divorţ mi se părea o calamitate, 
bilanţul catastrofal. Îşi muşcă degetele. Nu vreau să-mi 
amintesc. Ce rost are? Ce mama dracului... Nu, nu vreau! 

Maiorul o privea îngrozit. Avea impresia că ceva se 
descătuşase şi nu mai putea fi oprit. 

— În noaptea aceea, reluă Alexandra, eram de gardă. Mă 
simţeam rău după o sarcină extrauterină operată nu prea 
strălucit. Am rugat un coleg să-mi ţină locul. Am luat un taxi 
şi m-am întors acasă. Intempestiv. Râse din gât. Ca în 
piesele bulevardiere. Era în pat cu o individă, o femeie 
ordinară, cu păr roşu şi ochii ca lăturile. Pe tâmplă, o alună 
mare urâtă, cât o ghindă. O ştiam... Servea, mi se pare, la 
bodega din cartier. M-am sprijinit de uşă. El s-a năpustit 
asupra mea cu pumnii, m-a lovit în cap, în sâni, în stomac. 
„De ce n-ai telefonat înainte?“ Cealaltă, înspăimântată, şi-a 
luat geanta şi a fugit. Ca prin vis îmi amintesc. M-a cuprins 
groaza. Groaza iraţională că mă va omori, că n-am să scap. 
M-am repezit pe scări. S-a luat după mine cu încăpăţânarea 
aceea specifică a beţivilor care îşi concentrează brusc 
întreg universul într-o singură dorinţă. Era beat. A alunecat 
pe scări şi a căzut pe spate, izbindu-se puternic cu bulbul 
rahidian de marginea treptelor. A murit pe loc. Se opri, 
ştergându-şi cu dosul palmei tâmplele asudate. Am greşit, 
dar şi astăzi sunt convinsă că nu m-ar fi crezut nimeni. 
Rănile, rochia sfâşiată, balamucul din casă indicau o 
dispută. Şi atunci l-am îngropat într-o hrubă, în spatele 
clădirii. Vila are un coridor secret, care leagă hruba de 
sufragerie. Asemenea culoare erau frecvent proiectate la 
construcţiile ridicate în timpul legionarilor. Am astupat uşa 
mascată în nişă, zidind trecerea. În curte se făceau 
reparaţii. Var, nisip, cărămizi. Asta mi-a dat ideea. Cum am 
avut atâta putere? Cred că atunci am dat cea mai mare 
demonstraţie de voinţă. Ce să-ţi mai spun... Despre 


coşmarul celor ce au urmat? Ani de zile trăind, dormind, 
visând acelaşi spectru? Bestia îngropată, cealaltă care mă 
şantaja! O moştenire diabolică, ca şi cum aş fi fost ursită din 
leagăn să trăiesc de la un capăt la altul al vieţii un coşmar 
fără sfârşit. 

Vedea chipul maiorului ca printr-un voal. Impenetrabil, 
cu colţul buzelor căzute. O mască de lemn. Ridică obosită 
din umeri. 

— Ştiam că n-ai să mă crezi, 

— Poftim? tresări Cristea. Îi privi intens chipul răvăşit şi 
articulă limpede: Te cred, Alexandra. 

Doctoriţei îi luciră ochii. 

— Adevărat? 

— Da, e tot atât de adevărat ca şi faptul că atunci ai 
greşit. De neiertat. Trebuia să vorbeşti. Să anunţi cum a 
murit. 

Alexandra întrebă cu un efort vizibil: 

— Şi acum? Ce-o să se întâmple cu mine? 

— O să trebuiască să spui toate lucrurile astea. 

— A! făcu doctoriţa şi se lăsă moale în fotoliu. Mi-am 
imaginat. Am fost o proastă... 

— Nu, Alexandra... Prostia ai comis-o iniţial. 

— Dar nu-ţi dai seama că e absurd? Cine o să mă creadă? 
Ţipă: Cine? Un judecător cu barbă care n-o să aibă în faţa 
ochilor decât hruba aceea blestemată, pentru că o ştiu bine, 
asta izbeşte în primul rând? 

— O idee destul de nefericită, trebuie să recunoşti. 

— Şi pentru asta, pentru asta şi pentru un nemernic, un 
beţivan care nu-şi mai putea ţine socoteala paşilor, viaţa 
mea trebuie călcată în picioare, sfărâmată, azvârlită după 
gratii? Era un balast social. Şi măcar de l-aş fi ucis eu! 

— Linişteşte-te, te rog! În felul ăsta nu ajungem nicăieri. 

— Să mă liniştesc! Când ţi-am spus să mă laşi în pace, n- 
ai vrut. Acum ascultă-mă! Sunt doctor. Un doctor bun, se 
spune. Mai am cel puţin douăzeci de ani de meserie în faţă. 
Ce e mai util, dezgroparea unui netrebnic mort din vina lui, 


sau izbăvirea medicului victimă a împrejurărilor? Am salvat 
vieţi, nu una, mii... Îşi duse mâna la frunte, adăugând în 
şoaptă: Aş vrea să discut numai cu dumneata. 

Maiorul căută privirea locotenentului. 

— Dacă eşti drăguţ, Drăgan, du-te în odaia lui Mircea 
Gheorghiu. Nu ştiu ce-i cu ţevile astea de calorifer. 

Drăgan făcu semn că a înţeles şi părăsi încăperea. 
Doctoriţa răsuflă adânc. 

— Îţi mulţumesc. Vroiam să-ţi spun... 

— Ştiu, o întrerupse Cristea. Mi-ai salvat viaţa. N-am 
uitat asta niciodată. 

Femeia roşi. 

— Nu-i elegant să vorbeşti despre o faptă bună. E ca şi 
cum ai lua-o înapoi. Dar eu mă aflu pe marginea prăpastiei. 
După asta nu mai urmează nimic. Erai mort, mort de-a 
binelea. Moarte clinică, la câteva secunde doar de sfârşitul 
inevitabil. Pierduseşi mult sânge. În acte aveai notată grupa 
sanguină: zero. Cea mai prețioasă, cea mai rară. În spital 
nu exista nici o picătură de sânge din grupa respectivă. Se 
întâmplă. Mi-am suflecat mâneca şi m-am întins alături de 
dumneata. Eram anemiată după o congestie pulmonară 
care mă ţinuse trei luni în pat. Pe dumneata nu te 
cunoşteam. Un civil cu brasardă tricoloră, rănit grav în 
luptele pentru eliberarea Bucureştiului. Vroiam însă să 
salvez un om. Indiferent care. Pentru că aşa am înţeles eu 
meseria mea. 

— Ştiu, Alexandra. 

— Şi asta nu înseamnă nimic pentru dumneata? 
Gândegşte-te, nu-ţi cer recunoştinţă, deşi, în fond... în fond, 
ţi-am salvat viaţa. Îţi arăt numai ce-aş putea face şi de-acum 
încolo... 

— Înţeleg! 

Doctoriţa îl privi în ochi. 

— Închide dosarul. Ce te-ar putea împiedica? Doar ştii că 
n-am ucis. 

Cristea zâmbi trist. 


— N-ai dreptul să-mi ceri asta, Alexandra. E prea mult... 

— Pentru mine n-a fost prea mult? Nici un statut din lume 
nu pretinde medicului să-şi rişte viaţa. 

— E adevărat. Numai că dumneata făceai ceva sublim, iar 
mie îmi ceri un lucru îngrozitor... E ca şi cum ţi-aş pretinde 
dumitale, chirurg, să bagi bisturiul prost în bolnavul aflat pe 
masa de operaţie, întrucât omul acela mi-e duşman, iar 
dumneata îmi eşti obligată... Ai face-o? 

— Un exemplu tâmpit! izbucni doctoriţa. Ce comparaţie 
poate să încapă între oameni şi nişte hârtii blestemate pe 
care îţi cer să le rupi, să le arunci sau să le uiţi? Nu-mi vorbi 
mie de etică profesională. Caută altceva, atâta timp cât 
susţii că mă crezi, că nu te îndoieşti de inocenţa mea! 

— Nu mă îndoiesc. 

— Şi-atunci ce vrei, omule? Preferi la urma urmelor o 
eroare judiciară unui adevăr? Adevăr pe care nu-l pot 
demonstra, pentru că Dumnezeu ori satana, sau cine dracu' 
vrei, se uitau în altă parte în clipa aceea? Pentru că n-am 
probe, nici martori, nici vreun imbecil care să fi stat să mă 
fotografieze în timp ce nu ucideam? Justiţie oarbă, idioata 
aia cu ochii legaţi, asta vrei? 

Cristea se uită la ea, apoi mai sus, la copacii cu ramuri 
grele de promoroacă ca o glazură. 

— Nu! răspunse într-un târziu. Apoi abia auzit: Fără 
broboadă pe ochi. 


Capitolul XXII 


ITINERARII 


—— «..0Ochi verzi, auzi glasul lui Cristea. 


Locotenentul Lăcrămiţă mută receptorul la urechea 
cealaltă. 

— ...părul roşu, dar asta nu-i mare lucru, între timp putea 
deveni blond sau verde. Pe una din tâmple are o aluniţă 
mare. Da, să nu uit! Acum doi ani lucra la o bodegă din 
cartier, chelner sau picoliţă. Ştiu că e cumplit de greu, dar 
am nevoie de femeia asta. E chestie de viaţă şi de moarte. 
Trebuie s-o găseşti. De ce taci? 

Locotenentul părea să ezite. 

— Hm... Cam multe semnalmente. 

Maiorul râse. 

— Vezi, de-asta sunt şi eu îngrijorat. 


XXX 


Ospătarul îşi înfipse mecanic creionul chimic după 
ureche. 

— De, eu ce să vă spun? Câte nebune n-au trecut pe-aici? 
Stau o lună-două şi se duc. Poate bufetiera... Tanti Lica! 
strigă câtre o femeie voinică cu ochi palizi. Serveşte-l pe 
dumnealui. 

— Acum v-o doi ani, ziceţi? Eram acilea. 


— Atunci sunt sigur că vă aduceţi aminte. Una tânără, cu 
o alună mare pe tâmplă, preciză Lăcrămiţă. 

— A, c-o prună! la ascultă, nea Fănică, n-o fi creaţă aia 
care a plecat la Siret? 

Nea Fănică tocmai ducea un vraf de farfurii în braţe. Se 
opri. 

— Cine? Nuţi? 

— Ei, Nuţi! Abia s-a dus pe litoral. Ailantă! Nu ştii că-l 
avea pe Floareş, de-o ţinea pe Maricica de la Athenee, sora 
lui Mardare, care avea înainte cârciumă în Filantropia, 
lângă Puţu cu vin şi s-a mutat după aia pe Lipscani? 

— Păi aia e Nuţi. 

— Nu e Nuţi! 

Locotenentul interveni: 

— Cum o chema pe fata care a plecat la Siret? 

— Asta nu ţin minte. Dar ştiu că avea yla nume. 

Lăcrămiţă mulţumi şi se îndreptă îngândurat spre ieşire. 

— ...Cum, nea Fănică? Fata lui lordache, ăla cu mustață, 
de a lucrat înainte la Cireșica, cu Ştefănescu, responsabilul 
de la Brăneşti, din acelaşi sat cu Titi, barman în Ferentari, 
unde s-a dus şi Militaru, pentru că se certase cu Filipoiu de 
la direcţie. Ce, nu-l ştii pe Filipoiu care.. 


Responsabilul  bufetului Siret  încremeni în faţa 
legitimaţiei locotenentului, dar continua să zâmbească. 

În spatele cuierului, scris cu litere modeste, afişul cât o 
carte de vizită avertiza discret: Primim bacşiş! 

Lui Lăcrămiţă îi veni să râdă. 

Un omuleţ pirpiriu de vreo şaizeci de ani, bine ameţit, se 
agăţă de haina responsabilului. Articula greu cuvintele: 

— Don” Mihăiţă... una mică, atât... 

Celălalt îşi ridică nasul, încântat că poate oferi o probă de 
incoruptibilitate profesională. 


— Nu servim clienţii în stare de ebrietate! 

— Una mică, don' Mihăiţă. Să fiu al dracului! A născut fi- 
mea. 

— Ia lasă-mă, dom'le, că în fiecare zi naşte. Ce naiba! Cu 
câţi are acuma, umple o sală de cinema. 

Bătrânul îl abandonă brusc, îndreptându-se spre barman. 

Responsabilul zâmbi înţelept: 

— De, fel de fel de lume... Creaţă, spuneaţi, cu o prună pe 
tâmplă? 

— Exact. Lăcrămiţă începu să spere. Are un nume cu yla 
urmă. Încercă să-i stimuleze memoria: Poate Lily, sau Valy, 
sau Nely. 

— Rely! exclamă responsabilul. Rely de la Aurelia. Dar 
numele de familie, poţi să mă tai... 

— Unde s-a angajat după ce a plecat de la 
dumneavoastră? 

— Habar n-am! Ştii de unde vine, dar nu e obligată să 
spună un' se duce. 

Locotenentul îşi ascunse iritarea. Erau peste o mie de 
restaurante, bodegi şi bufete numai în Capitală, fără 
împrejurimi. Socotind o medie de cel puţin zece ospătari 
pentru fiecare... 

— Staţi! Mi-a venit o idee. 

Lăcrămiţă îl privi sceptic. 

La tejghea bătrânul se tânguia. 

— Una mică, nene... Hai că nu te vede jupânu'. Înţelege şi 
dumneata! Mi-a născut nevasta... 

Responsabilul îşi rodea unghia degetului gros. 

— Cam în timpul când a plecat de la noi se dăşchisese 
Zorile pă Moşilor. 

— Şi? oftă Lăcrămiţă. 

— Pui un rămăşag pă ce vrei că acolo s-a dus. Ce zic 
proastele astea! Local nou, de lux, dever mare. Nu ştiu că 
banii d-acilea ies, unde nu stai pe clienţii de sâmbătă şi 
duminică. Nişte bramburite... Da' nu luaţi ceva? Avem 


momiţe, rinichi, ficat... Nu? Poate un grătărel, v-aleg eu 
unul lux! Mai poftiţi... Nu ştiţi ce plăcere ne faceţi... 
„Imi închipui“, reflectă cu gândul aiurea locotenentul. 


De la Zorile, Lăcrămiţă se duse la Mehedinţi, apoi la 
Caraiman, luă la rând câteva localuri din celălalt capăt al 
oraşului şi în sfârşit o reperă pe fată la un restaurant din 
Vatra Luminoasă. Se numea Aurelia Borcea, căsătorită, şi 
locuia într-un bloc cu apartamente proprietate personală. 

Chelneriţa era în concediu medical şi locotenentul se 
decise s-o viziteze acasă, calculând ora la care ar putea-o 
găsi singură. 

Dincolo de uşa apartamentului, se auzea un fâşâit ritmic 
de mătură. Aurelia Borcea deschise imediat, fără să 
consulte în prealabil vizorul. Peste rochia scurtă de casă 
avea un şorţ roşu din nylon. 

Legitimaţia lui Lăcrămiţă o sperie. 

— De la spaţiu? 

— Nici gând, zâmbi locotenentul. Câteva relaţii. 

Îl pofti într-un interior comun, cu risipă de broderii, 
glastră cu flori artificiale şi fotografii de nuntă. 

Fata îl cercetă circumspectă, cu mâinile ascunse sub faţa 
de masă. Avea peste treizeci de ani. Ochii, de un verde 
tulbure, dădeau o impresie ciudată pe obrazul frumos cu 
profil pur, nu lipsit de distincţie. Păreau împlântaţi acolo de 
o mână perversă. Privind-o atent, locotenentul îşi dădu 
seama că femeia emana un oarecare farmec, ţinând nu atât 
de trăsături, cât de-o anumită expresie de suferinţă care 
intriga. 

Ceru permisiunea să aprindă o ţigară şi cheineriţa îi 
întinse scrumiera, ştergând-o profesional înainte. 

— E o poveste mai veche, începu, stingând cu un gest 
larg chibritul. Dacă nu mă înşel, acum doi ani lucraţi la 


bufetul Heleşteu. 

Femeia confirmă clătinând de câteva ori capul. 

— Deci vă amintiţi... Vreau să vă atrag atenţia de la 
început că cercetările mele nu pot avea nici o consecinţă 
neplăcută pentru dumneavoastră. Vă cer doar concursul. În 
toamna lui '47, ori poate ceva mai devreme, aţi cunoscut un 
inginer. Săvulescu. L.ocuia în cartier. 

Femeia îşi supse buza de jos. Avea dinţi frumoşi, orientaţi 
înăuntru. Unul din canini, devitalizat, era mai albastru. 

— Ce vă priveşte pe dumneavoastră chestiile ăştia? 

— Nu mă priveşte, surâse Lăcrămiţă. Pentru altceva am 
venit, dar aveţi răbdare. Inginerul era căsătorit cu o 
doctoriţă... 

— Mai repede, că vine bărbatu-meu, îl întrerupse 
chelneriţa cu ochii pe ceas. Mă gelozeşte, fir-ar mama lui a 
dracului! Şi-acuma ce mai vreţi? Ala a murit şi bună ziua! 

Locotenentul simţi că i se răcesc mâinile. 

— De unde ştiţi că a murit? 

Aurelia Borcea îşi întoarse privirile înăuntru şi Lăcrămiţă 
avu senzaţia că vede un arici care simțind pericolul intră 
sub ghemul de ţepi. 

— Aşa vorbeau vecinii... Gura lumii slobodă! Mint alţii, 
mint şi eu. 

— Nu sunteţi sinceră, oftă locotenentul. Repet, n-aveţi de 
ce vă teme. 

— Eu nu mă tem, domnule. Atâta ştiu, atâta spun. 

— Probabil că aţi uitat... Într-o seară, nevastă-sa, fiind de 
gardă la spital, inginerul v-a invitat la el acasă. 

— Asta le-ai scornit dumneata, mormăi femeia, renunţind 
brusc la pronumele de reverență. Sunt serioasă, am casa 
mea, bărbatul meu, nu mă ţin de prostii. 

— Aşa e. A fost o simplă întâmplare. La un moment dat, 
doctoriţa s-a întors pe neaşteptate şi v-a găsit... mă rog, v-a 
găsit... pe pat, să zicem. 

— Nu e adevărat! 


— Dumneavoastră ştiţi mai bine decât mine că e 
adevărat, spuse locotenentul. Săvulescu, beat, s-a năpustit 
cu pumnii asupra neveste-si. 

— Nu ştiu nimic, se încăpăţână Aurelia Borcea roşie la 
faţă. Tăbărâţi aşa tam-nisam pe capul oamenilor. 

— V-aţi speriat şi aţi fugit pe scări. Câteva minute după 
aceea, inginerul... 

Chelneriţa începu să plângă. 

— Sunt femeie măritată, îmi văd de treburi, ce aveţi cu 
mine? 

— Povestiţi-mi ce s-a întâmplat mai departe. 

— Ca să mă târâţi prin tribunale, să-mi stric după aia 
casa şi rostul! Lăsaţi-mă dracului în pace cu necazurile 
mele! 

— Nimeni nu vrea să vă strice casa. Chiar dacă vreodată 
aţi fi chemată să daţi o depoziţie, soţul dumneavoastră nu 
va fi informat. Dar trebuie să ne ajutaţi! Înţelegeţi? 
Trebuie! 

Aurelia Borcea îi dădea înainte, ştergându-şi nasul în 
şorţ. 

— Sunt femeie măritată. 

— Este vorba despre viaţa unui om şi dumneavoastră 
sunteţi unica persoană în stare să limpezească nişte lucruri. 
Lăcrămiţă abia îşi stăpânea enervarea. Puteţi face ceva 
bun, poate singura dată în viaţă, ce naiba? O scutură de 
umăr. Un strop de omenie, pentru Dumnezeu! 

Aurelia Borcea îşi ridică obrazul ud. 

— Dacă află bărbatu-meu... 

— Nu are de unde să afle. Vorbiţi! 

Chelneriţa îşi îndreptă părul după ureche. 

— Bătea în ea ca la fasole... Mi-am luat geanta şi m-am 
repezit pe scări. M-am ascuns după balustradă, nu ştiam pe 
unde să ies. Nevastă-sa a rupt-o la fugă pe trepte. 
Deodată... 


Capitolul XXIII 


FĂRĂ BUSOLĂ 


În biroul avocatului Olaru ardea o lumină mică. La 
intrarea maiorului, Henry Dima, într-o haină veche de casă 
cu brandemburguri jerpelite, îşi ridică ochii din carte. 
Introduse reflex aparatul acustic în ureche, zâmbind 
nesigur. Avea buzele arse, plesnite ca de febră, cutele din 
jurul gurii mai adânci, altfel arăta destul de liniştit. 

— Ce citiţi? întrebă distrat Cristea, lăsându-se în fotoliul 
adânc de piele. 

Bătrânul roşi uşor. 

— Sofocle. Mă reconfortează. Poate vi se pare preţios. 
Adevărul este că anticii au consumat toate dramele cu mult 
înaintea noastră. S-au schimbat mijloacele de locomoţie, 
hărţile arată altfel, dar despre fragilul psihi desigur ştiau 
mai multe. Ezită. Sunteţi foarte obosit. 

Maiorul îşi trecu mâna peste obraz. 

— Nu prea... Vremea asta nu-mi prieşte. Mi-e dor de 
puţin soare. Trebuie să fie foarte frumos aici primăvara. 

— Primăvara... Bătrânul avu un zâmbet nostalgic, de 
parcă şi-ar fi imaginat că n-o mai apucă. De obicei, Eleonora 
angaja un grădinar. Acum... Se răsuci în fotoliu, căutând o 
poziţie mai comodă. Aţi băgat de seamă că, după ce se 
întâmplă ceva, lucrurile nu mai sunt niciodată aşa cum au 
fost? 


— Fireşte. Pentru că acel ceva reprezintă de obicei un 
eveniment, altfel nimeni nu l-ar fi observat. Un deces, un 
reviriment mare în viaţa cuiva. 

— Da... În mai 1917, mi-aduc aminte, eram în permisie. 
Mă repezisem la Sinaia să-mi văd familia, apoi am trecut 
prin Bucureşti. Aveam un Packard care scăpase 
nerechiziţionat. Când am ajuns la lacuri, am încercat un 
sentiment extraordinar! Cer strălucitor, soare, explozie de 
trandafiri. Totul părea neatins ca şi cum războiul n-ar fi 
izbucnit vreodată. O bonă păzea nişte copii, văd şi astăzi 
panglicile albe din părul fetiţei, un domn în vârstă îşi plimba 
foxterierul... O linişte sublimă, nu în sensul imediat, 
înţelegeţi... Puteam să mă cred cu câţiva ani înainte de 
război, sau după. Aşa cum îmi imaginam că va fi după... 
Apoi sentimentul s-a spulberat. Clătină din cap. Niciodată, 
niciodată n-a mai fost la fel. 

— Nici după războaiele punice n-a mai fost la fel, 
murmură Cristea 

— Ştiu, aşa e. Dar ne obişnuim greu cu ideea. După cum 
mi-e peste puteri să-mi imaginez că Virgil nu mai există. Ce 
se va face Eleonora? 

— Chiar n-are pe nimeni? 

— Din câte ştiu, nu. Cred că va vinde casa, iar eu mă voi 
întoarce la jumătatea mea de hol din Bucureşti. Speram că 
voi fi scutit până la urmă. 

— De ce n-aţi rămâne împreună aici? 

Dima îl privi lung. 

— V-am spus doar. După aceea niciodată nu mai e la fel. O 
să vedeţi... 


Monica Ciuvăţ îşi ridică obrazul palid. Părea mototolită, 
îmbătrânită cu zece ani. 
— Aş vrea să mor. 


Pe maior îl impresionară tonul şi expresia feţei. Calme, 
fără urme de zbucium, cu ceva implacabil. Era liniştea de 
după furtună, când constaţi că te-ai zbătut zadarnic, că 
absolut totul e pierdut. Liniştea omului sleit de puteri, 
indiferent, apatic. 

Maiorul tuşi încetişor. 

— Imposibil să nu vă fi gândit că mai devreme sau mai 
târziu va fi descoperit. În fond, ce nădăjduiaţi? Să-l 
ascundeţi până când pedeapsa avea să se prescrie? 

— Poftim? întrebă mecanic arhitecta. A, da... poate. Îşi 
muşcă buzele albe. Bietul băiat! Eu sunt vinovată. Niciodată 
n-am ştiut să mă stăpânesc. Sunt o cârpă... Ce spuneam? 
Da, da, n-am ştiut să... 

— Vă faceţi reproşuri inutile, domnişoară. Primul fleac, 
prima coincidenţă nefericită îl puteau trăda. 

Monica privea în gol. Lacrimi mari, limpezi ca nişte boabe 
de parafină, se rostogoleau pe chipul obosit. 

—  Întâmplarea face că azi-dimineaţă chiar... mă 
ascultați? 

— Poftim? Da, vă ascult... 

— Azi-dimineaţă, băieţii de la controlul circulaţiei au oprit 
un taximetru. Şoferul... 


XXX 


Şoferul intră în secţia de miliţie, molotolindu-şi căciula 
brumărie. Sub fruntea aplecată, privirile viclene scotoceau. 

Ofiţerul de serviciu completa ceva într-un registru. 
Întrebă fără să lase stiloul din mână: 

— Ce-i cu el? 

— Beat la volan. Trei contravenţii înainte. 

Şoferul nu-l lăsă să  isprăvească, lamentându-se 
precipitat: 

— Nu-mi luaţi carnetul, don' şef! Mă nenorociţi? Am 
nevastă şi copii acasă, o ţin şi pe soacră-mea. 


— Camion? 

— Nu, taximetru. 

Ofiţerul ridică din umeri. 

— Ce să mai discutăm... 

— E prima oară, don' şef. Pe capul copiilor mă jur! Am şi 
eu necazuri, s-a întâmplat... 

— Trebuia să te gândeşti înainte. Dresează-i procesul 
verbal. 

— Nu-mi luaţi carnetul, don' şef! Mă nenorociţi! jur. Vă 
vând un pont. 

— Aşa-mi zicea şi mie, interveni agentul. 

Ofiţerul îşi încruntă sprâncenele. 

— Despre ce-i vorba? 

— Da' nu-mi luaţi carnetul... 

— Ce facem? Ne târguim? 

— Nu! Omul părea speriat. Nu, don' şef. Ziceam şi eu... O 
să vedeţi. E chestie mare! Îşi umezi buzele cu Limba. Acu' 
vreun an mă întorceam dintr-o cursă. Când să trec de 
Parcul Rahova, o pereche îmi face semn. Urcă înăuntru şi 
femeia îmi zice să-i duc la Şosea. Bun! Din una din alta, 
ajungem să discutăm aşa, mai intim. Dar eu am simţit că ai 
naibi mă trag de limbă. Ce învârte nevastă-mea, dacă am 
copii, cât câştig. Pe urmă încep să şoşotească între ei. 
Gagica... fata, mă iertaţi, se lasă greu. „Nu trebuie, zicea. 
Am o presimţire...“ Opresc în faţa restaurantului, tipul bagă 
mâna în buzunar, îmi plăteşte şi-mi dă pe deasupra... cât 
credeţi, don' şef? Două miare. „Pentru dumneata!“ „Ei zic, 
măcar de-aş avea unul din ăştia în fiştecare zi.“ Pe urmă mă 
întreabă dacă nu mi-ar place un ciubuc de vreo douăzeci de 
mii pe lună. Ce s-o mai întind, don” şef! A rămas ca de trei 
ori pe săptămână să vin cu maşina la o anumită oră şi să-i 
iau. 

— De unde? 

— Din diverse locuri, cam toate în apropiere de Parcul 
Rahova. Dar nu aveam niciodată întâlnire în acelaşi loc. 

Ofiţerul simula indiferența. 


— Şi ce-i cu asta? 

— Se ascunde ceva aici, don' şef. Eu am nas. Adică îmi dai 
douăzeci de mii pe lună plus benzina, de-atâta amar de 
vreme ca să te plimbi cu maşina în colo şi încoace? 

— Unde mergeaţi? 

— Tot prin cârciumi afară de Bucureşti. Ş-apoi încă o 
chestie! Dacă l-aş întâlni pe tip fără ochelari şi fără barbă, 
că avea şi una şi alta, nu l-aş recunoaşte în ruptul capului. 
Făcea pe altul, pui pariu pe ce vreţi. lar fata tot într-un 
tremurat o ţinea. Una-două, se întorcea să vază în spate. 

— Altceva mai ştii? 

— Da' nu-mi luaţi carnetul, don' şef... mă nenorocitţi. 
Sesiză privirea ofițerului şi continuă pe nerăsuflate: Odată, 
i-am urmărit aşa, de curiozitate. Am văzut casa în care au 
intrat. Nu împreună. Întâi el, şi-abia la un sfert de oră ea. 

— Strada şi numărul! 

— Puţul cu tei, 47. 


XXX 


— În sensul ăsta, reveni maiorul, spuneam că vă faceţi 
reproşuri inutile. Oricum aflam. 

— Canalia! şopti Monica Ciuvăţ. E adevărat! Nu mai 
suporta. Mi-a spus că dacă nu iese afară îşi atârnă funia de 
gât. 

— Un an şi jumătate în casă, murmură Cristea. Fantastic! 

Arhitecta privea inexpresiv în gol. Vorbele se înşiruiau 
monoton, lipsite de vlagă. Aproape că nu mişca buzele. 

— Nici de fereastră nu se apropia. Când s-a văzut pe 
stradă, a început să plângă. Ne-am dus la o cârciumă în 
Pipera. Se bucura ca un şcolar care chiuleşte. Tortura 
începea acasă, mai ales când rămânea singur între patru 
pereţi. Bietul băiat... 

— În fond ce nădăjduia? 


— Poftim? Da, aşteptam... Ştiu eu ce aşteptam? Un 
miracol... 

— Când l-aţi cunoscut? 

— Când l-am... Acum doi ani... 

Cristea stinse ţigara. 

— Nu intenţionam să vă spun, dar poate că asta o să 
însemne ceva pentru dumneavoastră. Când a fost găsit, 
tocmai încerca să se sinucidă. 

— Bietul băiat! 

Nu reacţionă. Ochii mari fixau acelaşi punct din tavan. 

— L-a salvat unul din oamenii noştri. Îşi înfăşurase funia 
de gât. De fapt, dumneavoastră l-aţi salvat. Dacă vă 
„stăpâneaţi“ mai bine, acum... Mă ascultați, domnişoară? 

Monica rămase nemişcată. 

— Inutil, domnule maior. Se va omori acolo. 


Şerban Mihăilă pătrunse în hol. Aducea cu el miros de 
iarnă, ceva din arşiţa furtunii. Privindu-i ochii, maiorul îşi 
zise că băiatul se află în pragul unei hotărâri mari. 

— Dacă-mi permiteţi, domnule maior, aş vrea să plec. 

— Desigur. Îndată ce se eliberează şoseaua, plecăm cu 
toţii. 

— Plec singur! Acum! 

Vibra. Un arc întins la maximum. 

„Hm! Inginerul în miniatură“, gândi Cristea. Îi zâmbi. 

— Ce-ar fi să bem o cafea întâi? Ţi-aş oferi un coniac, dar 
ştiu că nu bei. Aşa se întâmplă totdeauna spre bătrâneţe. 
Începi să te menajezi... 

Gluma maiorului avu efectul unei injecții într-un zid de 
beton. 

— Tatăl dumitale spunea că... 

— Tatăl meu obişnuieşte să spună multe. 

Cristea clătină din cap eu tristeţe: „Eh, măi băiete...“ 


Îi indică un fotoliu. 

— Ia loc, te rog. 

— Mulţumesc. 

— Ia loc. Aşa... Întrebă încet, aproape în şoaptă: Ce-i cu 
dumneata? 

— Nimic. Vreau să plec. 

— Unde? 

Şerban îşi încruntă sprâncenele, aşa cum i se întâmpla 
ori de câte ori se ivea o problemă neprevăzută. Ridică din 
umeri. 

— Nu ştiu, nu are importanţă. 

—  Greşeşti, dragul meu. Greşeşti profund. Despre 
isprăvile Gestapoului s-au scris sute de volume. Ai citit 
ceva? 

— N-avea rost. Râse amar. Mi-a povestit tata cu lux de 
amănunte, bineînţeles. Cum l-au schingiuit, şi în special cât 
de nemaipomenit a fost... Se ridică brusc în picioare. Să 
precizăm un lucru, domnule maior. Sper că nu mă credeţi 
capsoman! 

— Dimpotrivă. 

— Înţeleg foarte bine că în anumite împrejurări 
rezistenţa unui om poate fi înfrântă. Trebuie să fii extrem 
de limitat ca să-l condamni. 

— Atunci? 

— Dumneavoastră - iertaţi-mi observaţia - omiteţi un 
lucru esenţial. 

— Se poate. 

— În timpul războiului eraţi un om matur. Aveaţi deci 
posibilitatea să treceţi totul prin filtrul vârstei. Eu mi-am 
petrecut copilăria în epoca următoare, când oamenii au 
început să-i zugrăvească ororile. Cinematograful e invadat 
de filme despre lagăre de exterminare, acţiuni de partizani, 
execuţii etc. Pentru dumneavoastră au scris Grimm, 
Ispirescu, Perrault. Ei v-au colorat imaginea eroului 
preferat: Făt-Frumos. Pentru mine scriu supraviețuitorii de 


la Auschwitz. E de la sine înţeles că eroul meu în loc de 
spadă poartă automat şi organizează sabotaje. 

— Adevărat. În orice caz, logic. Se întoarse. Ce spui 
Drăgane? 

Locotenentul tresări. 

— Ascult! 

— Şi într-o zi, tata mi-a povestit episodul cu Gestapoul. 
Evident, varianta supereroului care sfidează tortura. 
Urmarea? Mi-am făcut din el o icoană. Ăsta e cuvântul: o 
icoană. Vi se pare desigur nefiresc... 

— Nu. 

— Ştiu că aşa vi se pare. Am oroare de ridicul. În clasa a 
VIII-a eram coleg cu unul Mitică Manea. Am plecat într-o zi 
împreună cu taică-său la meci. Îndată ce am urcat în 
tramvai, domnul Manea şi-a plasat feciorul în spate şi a 
cumpărat un singur bilet. Mitică a observat manevra. 
Pentru o economie de câţiva bani i-a procurat băiatului 
prima decepţie. Crâncenă. Pentru câţiva bănuţi! 

— Mda! făcu maiorul pe gânduri. Se pare că nu-i suficient 
să aduci copii pe lume. 

— Cine naiba l-a pus să-mi înşire cai verzi pe pereţi ani 
de-a rândul? Încercaţi să vă imaginaţi în ce atmosferă am 
crescut, ce reprezenta tata pentru mine şi ce se întâmplă 
acum. 

— Îmi imaginez... Mecanismul s-a stricat niţel. 

— Nu mai există! Omul ăsta e un străin. Poţi să fii slab, nu 
şi fanfaron. Nu-i reproşez. Îl compătimesc. 

Maiorul se apropie de fereastră, privind urgia de-afară. 
Spuse fără să se întoarcă: 

— Universul se dărâmă de regulă în clipele de 
desnădejde. Surâse. De câte ori s-o fi dărâmat săracul... 
Chestiunea e să ai răbdare. Timpul rezolvă totul. Într-o zi - 
presupunem - inginerul Mihăilă află că dumneata ai furat. 
Crezi că el te-ar abandona? Şi-apoi ce trebuie să facem cu 
atâţia şi-atâţia oameni care greşesc? Îl învălui într-o privire 


caldă. Vrei să pleci... Crezi că e momentul cel mai potrivit? 
Lai văzut în ce hal este? 

— Dar nu pot! Nu simt! Să mă prefac? 

— Păcatul, dragul meu, e că dumneata eşti îngrozitor de 
tânăr. Principial vorbind ai dreptate. Înţeleg şocul şi reacţia. 
Numai că în viaţă nu operezi cu noţiuni absolute: adevăr, 
minciună, cinste, dreptate şi aşa mai departe. Ştii cum se 
întâmplă prin spitale? În fiecare dimineaţă medicul se 
adresează pacientului cu foarte puţine şanse de a 
supravieţui: „Bravo, astăzi arăţi foarte bine!“ E o minciună, 
dar în om licăreşte speranţa. Bolnavilor incurabili nu li se 
spune niciodată adevărul. Adevărul crud, brutal. Întâlneşti 
pe stradă sau la liceu oameni urâţi. E un adevăr: sunt urâţi. 
Le-o spui? 

— Dar nici nu mă grăbesc să fiu ipocrit. 

— lartă-mă, nu cunoşti termenul. Ipocrizia presupune un 
scop bine determinat. Te flatez ca să dobândesc ceva 
pentru mine. Când însă o faci dezinteresat, este cu totul 
altceva. Întrucât sacrifici adevărul, mă refer la sensul major 
al noţiunii, oferind un zâmbet şi o amabilitate colegului de 
serviciu! Şi-a cumpărat o cravată. N-a dat dovadă de cine 
ştie ce gust, dar aşteaptă un compliment. Te întreabă cum ţi 
se pare. Ce-i răspunzi? Adevărul e că n-ai purta-o nici în 
ruptul capului. Are rost să-l indispui? Poţi restabili adevărul 
peste şase luni, când s-a plictisit de ea... 

— Adevăr! Minciună! Minciună convenţională! izbucni 
Şerban. Tata m-a obligat să spun că în momentul crimei se 
afla cu mine în cameră, deşi ieşise! S-a întors cu manşeta 
murdară de sânge! Asta tot minciună convenţională, 
caritabilă, se numeşte? 


Mircea Gheorghiu cobori treptele fără zgomot. Observă 
că maiorul e singur şi se apropie. 


— Permiteţi? 

— Vă rog. 

Îşi trase scaunul lângă cămin, rostind sentenţios: 

— Vreau să vă spun adevărul! 

— Adevărul! râse încetişor maiorul. E o noţiune care nu 
se bucură de prea multă trecere în ochii dumneavoastră. 
Mă gândesc la cele două istorioare pe care mi le-aţi oferit 
până acum. Ştiţi ceva? Renunţaţi mai bine. Suntem cu toţii 
prea obosiţi... 

Savantul părea incomodat de mâini. Îşi pipăia trupul, 
schimba în permanenţă verigheta de pe un deget pe 
celălalt. 

— Trebuie să vă spun! 

— Mă rog, dacă trebuie... 

— Beneficiez de o moştenire - respiră adânc - fără să am 
dreptul. 

— V-aţi amintit până la urmă?... 

— Să vă explic... 

Cristea clătină din cap. 

— Povestea cu substituirea, domnule Gheorghiu, ştiţi 
foarte bine, face obiectul altei anchete. 

— Totuşi... 

— Sfatul meu ar fi să vă păstraţi explicaţiile pentru 
împrejurări în care veţi avea mare nevoie de ele. 

— Dar nu intenţionez să mă justific la modul oficial, ci ca 
om... N-aş vrea să rămâneţi cu o părere proastă despre 
mine. 

Abia atunci Cristea îşi ridică privirea. Îl măsură. 

— Vă faceţi scrupule degeaba. Am o părere excelentă 
despre dumneavoastră. Cum celălalt încerca unele îndoieli, 
maiorul continuă: Dovadă că sunteţi singurul de-aici căruia 
îndrăznesc să-i cer un serviciu. 

— Despre ce este vorba? 

— S-a eliberat şoseaua şi aş vrea să mă reped până la 
Bucureşti. Sunt aici trei maşini. Din păcate, numai doamna 
Macarie şi inginerul ştiu să conducă. Mihăilă a băut cam 


mult, în plus, cum desigur aţi observat, nu prea mă 
agreează. Doctoriţa se află într-o stare de spirit foarte 
proastă. N-aţi vrea... 

— Mai încape vorbă? La dispoziţia... Se opri cu gura 
întredeschisă. Nu am carnet. 

Maiorul râse. 

— Suport toate consecinţele. Vă promit. 

— M-aţi înţeles greşit. Eu nu ştiu să conduc. 

— Nu ştiţi? Sau nu mai ştiţi? 

Îl privea intens. 

— N-am pus în viaţa mea mâna pe volan. 

— Ciudat. 

Se apropie de fereastră, încercând să străpungă bezna. 

— Subalternul meu, locotenentul Lăcrămiţă, izbindu-se 
de tăcerea încăpăţânată a doamnei Cela, a trebuit să ceară 
informaţii despre dumneavoastră prin alte părţi. Aşa a aflat 
că înainte de a intra la facultate aţi fost timp de doi ani 
şofer pe un taximetru particular. 

— Un amănunt care nu poate decât să-mi aducă cinste. 

— Adevărat. Mai rămâne să vedem ce vă aduce 
chestiunea cu volanul pe care nici nu l-aţi atins. 

— Speram să-mi apreciaţi delicateţea. Era o modalitate 
de a refuza. 

— Şi asta e adevărat. Sunteţi un om delicat. 

Savantul sări în picioare. 

— În definitiv, ce vreţi de la mine? De două zile nu faceţi 
altceva decât să enervaţi toată lumea. Când e laie, când 
bălaie, când... E posibil? 

Maiorul aşteptă să isprăvească. Vorbi rar, apăsând 
fiecare cuvânt: 

— La 12 martie 1942, în timp ce traversa strada, Mircea 
Gheorghiu, adevăratul nepot al lui Agopian, a fost călcat de 
o maşină neidentificată. 

— Vă permiteţi să insinuaţi că l-am ucis eu? Ofensele 
dumneavoastră, domnule maior, nu vor rămâne fără ecou. 
V-o promit! Am relaţii, persoane influente, care vor şti să 


dea curs plângerii. La urma urmei, nu sunt un terche- 
berchea oarecare. 

— Sunteţi un mare savant, îl întrerupse liniştit Cristea. 
Invenţii, comunicări, studii de specialitate... Şi pentru că 
toate astea cer timp, apelaţi de fiecare dată la serviciile 
celor trei colaboratori: Ştefănescu, [undrea şi ludose... 

— Asta ce mai înseamnă? 

Indignarea îi pierise subit. 

— Că de opt ani le exploataţi munca. Semnaţi lucrările 
lor. Aşadar, a doua impostură. Bănuiesc că la ea se referea 
Stratian. lată deci şi explicaţia evoluţiei lui Mircea 
Gheorghiu, student de o remarcabilă mediocritate. 

— Calomnii! 

— Există manuscrisele. În sfârşit, acuma când am definit 
poziţia de pe care intenţionaţi să faceţi unele demersuri 
împotriva mea, pot spera că veţi folosi un ton mai 
conciliant! 

— Desigur... Eu... 

— Mulţumesc. Revenim la problema cu maşina. De ce nu 
trebuie să ştiu că aţi condus? 

— Mi-a fost frică să nu credeţi cine ştie ce. 

— Ce-aş fi putut crede? 

— În legătură cu accidentul celuilalt Gheorghiu. Dar eu 
am martori, domnule maior, am martori! Oricând sunt gata 
să certifice. Eram la Bucureşti. De la ora patru la şase 
consultaţii, de la şase la opt... 

— Reţineţi până şi orele după aproximativ şapte ani?! Nu 
vi se pare nefiresc? 

— Chestiune de memorie... Şi-apoi nu înţeleg de ce 
trebuie să dezgropăm istoria asta acum, aici. Spuneaţi că 
pentru moment nu vă interesează. 

— Într-adevăr, altceva mă interesează. Dacă dintr-un 
motiv sau altul, sunteţi în stare să ucideţi. Foarte puţini 
oameni pot s-o facă, domnule Gheorghiu. Desigur, există 
indivizi care în stare de ebrietate sau de mare tensiune 
lovesc mortal. Majoritatea se predau a doua zi organelor de 


miliţie. Crima cu sânge rece ţine de o anumită construcţie 
sufletească. În consecinţă, mă străduiesc să-mi dau seama 
ce se petrece în mintea şi inima dumneavoastră. 

Savantul asculta înnebunit. Izbucni: 

— De ce numai eu trebuie să mă bucur de asemenea 
atenţie? 

— Vă înşelaţi. 

— De ce nu şi Alexandra sau Mihăilă? [i se face părul 
măciucă numai când îi vezi. Ăştia nu sunt oameni, sunt 
fiare! Bestii în stare să taie în carne vie! 

— Vă înşelaţi profund. 

— Faptul că doctoriţa v-a salvat viaţa şi acum o scoateţi 
basma curată se poate interpreta, domnule maior, se poate 
interpreta! Sigur, n-am să vă torn eu, dar, oricum, la o 
adică... Alexandra ascunde un mort, Monica un delapidator. 
lar dumneavoastră v-a căşunat pe mine. Şi nici măcar nu 
sunt vinovat! Nu sunt vinovat! Nevastă-mea a pus la cale 
toată tărăşenia. Târfa. Pe fericirea maică-mi vă jur! 

Cristea se crispă. Invectivele, mai ales atunci când se 
schimbau între soţi, îi zgâriau timpanele.. 

Mircea Gheorghiu traduse privirea maiorului ca un 
îndemn în a continua. 

— S-a întins cu toţi şoferii, ca până la urmă să mă bage 
pe mine mesa. Ea a măsluit scrisorile, ea a schimbat 
fotografiile, a uns unde trebuie pentru acte. Ea! 

— Sunteţi o victimă, observă neutru maiorul. 

— Ea a făcut totul! Pe sănătatea mamei... 

— Şi un caracter! Un om integru! Dădu din mâini a 
lehamite. Eh, domnule Gheorghiu! Vă imaginaţi că acestea 
sunt argumente care pot să vă scutească de răspundere? 
De plătit tot trebuie să plătiţi. Şi o să plătiţi. Chestiunea se 
pune pentru ce anume. Nu ştiu cât de convingător vor jura 
martorii dumneavoastră, însă un lucru e cert. La 12 martie, 
ziua în care nepotul lui Agopian murea strivit de o maşină 
pe dealul Copoului, la ieşirea din laşi vi s-a întocmit un 
proces-verbal de  contravenţie pentru nerespectarea 


normelor de circulaţie auto. Cu alte cuvinte, vă aflaţi prin 
apropiere... 

Savantul se foia, frângându-şi mâinile. Avea o expresie de 
fiară hăituită. Buzele îi tremurau. Şopti: 

— Dau două milioane dacă scăldaţi treaba. 

— Ce-aţi spus? 

— Cinci milioane! Continuă febril: Am o avere! Bijuterii, 
tablouri şi timbre... Trei case... Le facem la jumătate! Nu 
mă nenorociţi, domnule maior! Nu mă distrugeţi! 

Cristea se ridică scârbit. Mircea Gheorghiu căzuse în 
genunchi. Se tăvălea ca o râmă. 

— Sunt omul dumneavoastră până la moarte... Ştiu o 
mulţime de ponturi. Ştiu să trag cu urechea. Ce zice unul, 
ce zice altul, ce bancuri spun... Omul dumneavoastră, 
domnule maior. Puteţi avea încredere. Toată încrederea. 
Dumitrescu, directorul, are valută la o bancă din Ziirich. 
Două mii de dolari. Şi nevastă-mea doseşte. Mărci şi franci 
francezi. Vă arăt unde-i ţine. M-am prins la o chestie. Într-o 
oră vă dau criminalul pe făraş. După aia, mormânt! Ziceţi că 
singur l-aţi descoperit... Omul dumneavoastră, domnule 
maior! Vă spun tot... Soră-mea face speculă, e în şuşte cu 
unul de la abator. Până şi maică-mea... 

Maiorul Cristea îşi apăsă pieptul cu amândouă mâinile. 
Strigă: 

— leşi afară! Afară! 


Capitolul XXIV 


LOCOTENENTUL DRĂGAN 
ESTE NEMULŢUMIT 


7 «+. TLeamă! Tuturor ne e teamă de câte ceva...“ 

Cristea oftă, privindu-şi genunchii colţuroşi. 

„Alexandra... leamă egoistă, sălbatică, de animal 
puternic, încolţit... Mihăilă, teamă de ochii copilului... 
Monica... spaimă înjunghiată pentru el, eternul el... 
Bătrânul Dima... frică de singurătate, de amintiri vechi, 
care azi nu mai seamănă cu nimic, file îngălbenite, duioase 
ca un zâmbet tremurat. Dimineţi însorite, ori cu vânt şi 
ploaie de noiembrie, zile în care nu s-a întâmplat nimic şi au 
rămas undeva departe, pline de râs şi lumină, mai frumoase 
acum decât atunci, pentru că nu mai există, iar nostalgia le 
dă culori dulci, sărbătoreşti. Toate, adunate cu grijă în 
cămările gândului... 

„Şi mie...“ 

Maiorul se crispă. Da, îi era frică. Frică de ziua când, 
inevitabil, cineva îi va oferi plin de condescendenţă locul în 
tramvai, frică de reţetele lungi comandate la farmacia cea 
mai apropiată, încercând să-şi păcălească diabetul şi artrita 
cu pastile şi ceai de ierburi. „Ehei, nu erau ei proşti 
bătrânii...“ Teamă de trupul obosit, totdeauna cu cel puţin 
câţiva coţi înaintea inimii. Inima, domnişoară bătrână cu 
codițe şi funde, inima care, chiar în piepturi octogenare, 
împlineşte rar mai mult de treizeci de ani... 


Maiorul îşi ridică ochii. Locotenentul Drăgan privea 
sumbru salcâmul scuturat de vânt. Colţurile gurii lăsate în 
jos îi împrumutau o expresie îndărătnică. 

„Lui de ce îi e teamă?“ 

Şi Cristea se gândi la ceea ce ar putea constitui „miza“ 
locotenentului. 

Îi cercetă figura cu maxilare pătrate, umerii viguroşi 
astupând o parte din fereastră. Părea plictisit şi parcă... Da, 
parcă-i lipsea ceva. Cristea îşi aduse brusc aminte că nu-i 
mai văzuse blocnotesul, jurnalul acela conştiincios, unde 
datele parcă luau forma unor adevăruri rigide, ca şi cum 
viaţa înseamnă unu şi cu unu fac doi, ca şi cum dacă odată 
un lonescu a ucis, toţi loneştii sunt criminali. 

Ascultă vântul. Devenise constant şi monoton. Zăpada în 
şuviţe subţiri biciuia florile de gheaţă agăţate la ferestre. 

Se adresă locotenentului pe un ton uşor, privind tabloul 
mic, agăţat în dreapta căminului. O femeie suplă îmbrăcată 
după moda anilor 1900-1910, înfigând o camelie în 
butoniera unui domn bine clădit, plin de aplomb. Scena era 
foarte franţuzească, rafinată şi plină de graţie, de un umor 
îngăduitor. 

— Nu vii lângă foc? 

Drăgan se apropie cu paşi măsuraţi. Se aşeză în faţa 
maiorului, fără să-l privească. 

— Au rămas deci patru. 

— Da, patru, repetă locotenentul. 

— Bănuiesc că ţi-ai format deja o părere. 

Drăgan răspunse, ocolindu-i ochii: 

— Nimic... interesant. 

— Nu fi modest, dragul meu, surâse maiorul. Sunt foarte 
curios să-ţi aflu punctul de vedere. 

— Ce-aş putea să vă spun? Se mişcă stânjenit în fotoliu. 
Personal, nu dispun de date suficiente. 

— Deţii tot atâtea date ca şi mine, observă Cristea, 
încreţindu-şi uşor fruntea. 


Drăgan oftă. Un oftat plin de semnificaţii. Maiorul îl privi 
lung. 

— Ce-i cu dumneata? 

— Nimic. 

— lartă-mă, dar nu cred. Uite, am să-ţi fac o mărturisire. 
Cristea zâmbi trist. În general, n-am avut prieteni. O 
întâmplare. Alţii n-au copii, sau, paradoxal, se nasc fără 
părinţi. Poate că de aceea uneori mă comport destul de 
stângaci cu oamenii, mi-e greu să mă apropii de ei. Încerc 
anumite reticenţe. Mi-e veşnic teamă să nu bruschez, să nu 
intru, cum se spune, cu cizmele în sufletul lor. 

Locotenentul îl scrută rece, apoi îşi cobori privirile. 

— Cu dumneata, reluă încet maiorul, se petrece ceva. 
Dacă aş fi convins că sunt chestiuni personale, n-aş insista. 
Dar... 

— Dar? 

— Îmi pare bine că în sfârşit mă priveşti în ochi. Dar, 
profesional vorbind, pariez că ai foarte multe să-mi spui. 
Ce-ar fi să ne dăm jos epoleţii, să uiţi pentru câteva clipe că- 
mi eşti subaltern? Imaginează-ţi că ne aflăm într-un 
compartiment de tren. Doi necunoscuţi angajaţi într-un 
schimb civilizat de opinii despre metodele de lucru, 
rezultatele obţinute şi aşa mai departe. Vor cobori la 
destinaţie strângându-şi mâinile şi, înainte de a fi fluierat 
după primul taxi, vor uita totul, sau fiecare dintre ei va 
învăţa câte ceva. Surâse. Ie ascult! 

Locotenentul îşi ridică bărbia încăpăţânată. 

— V-aş ruga să reţineţi că dumneavoastră aţi propus. 

— Reţin, dragul meu. Aşadar, ce ai vrea să-mi spui? 

— Cred, tuşi uşor Drăgan, cred că undeva s-a strecurat o 
greşeală. Sau poate nu reuşesc eu să înţeleg. 

— Adică? 

— Până acum ştiam - cel puţin aşa am învăţat - că în 
orice anchetă trebuie stabilite dintr-un bun început 
jaloanele precise care duc la dezvăluirea adevărului 
material. Interogatorii amănunțite, întrebări învăluitoare, 


atac frontal, confruntări, ca să nu mai pomenesc de 
mijloacele moderne de investigare pe care ni le pune la 
îndemână criminalistica. Un arsenal întreg ignorat în mod 
deliberat de noi dintr-un bun început. 

Cristea îl privea cu ochii îngustaţi. Locotenentul se 
ambalase, obrajii îi străluceau, cuvintele se înghesuiau pe 
buze, incapabile parcă să facă faţă avalanşei de gânduri. 
Ceva îndelung mocnit îşi făcea loc la suprafaţă, învolburat şi 
plin de patimă. 

— Noi, în schimb, ascultăm de două zile poveşti 
sentimentale mincinoase, ori doar pe jumătate scornite, 
izbucniri isterice şi suvenirurile dulcege ale unor indivizi 
care nu ne interesează şi avem toate motivele să credem că 
nu ne sunt prieteni. 

— 'Te referi la burghezul Henry Dima, surâse maiorul... 

— Evident. N-am umblat niciodată cu şarade, şi în 
general nu mă ascund în spatele echivocului. Şi atunci, în 
mod legitim, mă întreb ce fac eu aici? Nu sunt misionar din 
câte ştiu, nici duhovnic, nimeni nu m-a trimis să ridic un 
amvon de la înălţimea căruia să propovăduiesc căinţa şi 
iertarea. 

— Iată-ne şi patriarhi, zâmbi cu blândeţe Cristea. 

Drăgan îşi strâmbă buzele subţiri. 

— Îmi permit să vă amintesc că dumneavoastră mi-aţi 
cerut, aţi insistat... 

— Fără îndoială, fără îndoială. Da... Ai ridicat foarte multe 
probleme. Încerc să le dispun în oarecare ordine. În primul 
rând, faci abstracţie de faptul că nu lucrăm cu obiecte, ci cu 
oameni. 

— Oameni! pufni locotenentul. Care din ei? Doctoriţa 
Macarie îşi ucide soţul. O criminală... 

— Exagerezi, dragul meu. Ştii foarte bine că nu ea l-a 
omorât. Locotenentul Lăcrămiţă a găsit-o pe femeia aceea... 

— Să vă povestesc eu ce calamitate reprezintă martorii 
mincinoşi? Şi ce martoră?! Poţi s-o cumperi cu câteva mii de 
lei. 


— Uiţi că noi am detectat-o aproape printr-o minune. 
Admitem totuşi că a fost cumpărată. Poţi să-mi spui pentru 
ce a acceptat Alexandra şantajul? lot calvarul ăsta? 
Anchetez de mulţi ani şi crede-mă, de fiecare dată întreb: 
„Cu ce vă pot ajuta?“ Oamenii au convingerea că-i ironizez. 
S-a creat, din nefericire, opinia că munca noastră se reduce 
la detectarea păcatelor. Părinţii ne descriu copiilor ca pe un 
soi de căpcăuni care vin să-i înghită dacă nu-şi termină 
piureul de spanac. O prostie desigur, dar care trădează o 
mentalitate. Un om este ucis şi alţi zece tremură la gândul 
că ar putea fi suspectaţi pentru că se aflau în apropiere, 
pentru că se duşmăneau cu victima, pentru că n-au alibiuri. 
Ori eu nu vreau să tremure. Vreau să întocmesc liste de 
inocenți, nu de vinovaţi. Prin excludere, fireşte, ajungem la 
făptaş. Lăcrămiţă a răscolit Bucureştiul ca să adune dovezi 
despre NEVINOVĂŢIA cuiva. Este splendid, dragul meu, îţi 
dai seama? 

Drăgan ridică din umeri. 

— Nu şi-a ucis soţul. De acord. Putea însă să-l ucidă pe 
Olaru. O femeie care a avut tăria sufletească, 
cutremurătoarea tărie sufletească să convieţuiască ani în 
şir cu un cadavru îngropat în spatele casei, să doarmă, să 
gândească, ori să facă dragoste alături de el, poate ucide cu 
sânge rece! 

Cristea clătină trist din cap. 

— Am cunoscut foarte mulţi oameni cu sânge rece 
incapabili să ucidă. 

— Ca să nu mai vorbim de eschivele ei, manevrele de-a vă 
induce în eroare. Pe acestea cum le calificaţi? O după- 
amiază întreagă v-a povestit basmul cu Robinson Crusoe. 
Minciuni de o fantezie pur şi simplu uluitoare, debitate cu 
un talent şi o naturaleţe pentru care ar invidia-o orice 
individ de meserie. O mai puteţi crede? 

— Cine ţi-a cerut s-o crezi pe cuvânt? Şi-apoi n-am 
pretins că Alexandra reprezintă un exemplu de bună 


purtare. Are desigur păcatele ei, dar şi la această rubrică 
există o ierarhie. 

Drăgan aprinse o ţigară, aruncând enervat chibritul în 
cămin. 

— Am întâlnit asasini mult mai buni decât ea. Cel puţin n- 
au avut tupeul să pretindă măsluirea unui dosar, abuzuri în 
serviciu. 

— Eşti foarte pornit. Repet, doctoriţa plimbă în poşetă o 
colecţie de cusururi, este un om tare, voluntar, egoist. Nu-l 
aplaudăm, dar facem diferenţiere. A avut ghinion. Spune-i 
întâmplare sau destin, dar toate nenorocirile prin care a 
trecut au înrăit-o, i-au stimulat într-atâta instinctul de 
conservare, încât în numele lui procedează fără 
discernământ. Şi cu toate acestea este un medic excelent, 
capabilă de sacrificii care depăşesc infinit obligaţiile 
profesionale. Îţi imaginezi că sunt subiectiv pentru că mi-a 
salvat viaţa. Deşi recunoştinţa nu mi se pare păcatul capital, 
te asigur că am încercat din răsputeri să fac abstracţie de 
acest amănunt. M-am străduit doar să pătrund fondul 
lucrurilor. Vina Alexandrei este de a fi căutat o fărâmă de 
fericire. S-a crezut înconjurată doar de duşmani, 
nenorocirile i-au tulburat judecata. Femeia asta a trăit ani 
de zile într-o junglă. Mistificare sau realitate. Nu e plăcut să 
se facă pariuri în spatele tău: „Îl îngroapă luna asta... N- 
apucă paştele.“ Oamenii nu sunt răi, atât de răi, dar de 
dragul unei replici spirituale, a unui banc, taie fără să-şi dea 
seama în carne vie. Şi ea şi bătrânul Dima sunt oameni cu 
sufletul grefat. Încerc să-i înţeleg. 

— Oare acum zece ani, Dima ar fi dovedit faţă de 
dumneavoastră aceeaşi înţelegere pe care i-o acordaţi 
astăzi? Când „flana“ prin Cannes şi Deauvilles pentru că 
iarna românească nu-i pria? 

— Nimeni încă n-a avut posibilitatea să-şi aleagă epoca şi 
familia în care să se nască, spuse liniştit Cristea, răscolind 
jarul din cămin. Toţi am vrea să facem parte din echipa 
câştigătoare. 


— Scuzaţi-mă, dar acesta este un punct de vedere 
oportunist. 

— Depinde cum o iei. Dacă priveşti prin prisma unor 
interese meschine, desigur, ai dreptate. Dacă te gândeşti 
însă la imposibilitatea de a vedea în perspectivă istorică, de 
a descifra adevărul nescris încă pe toate gardurile, aceasta 
rămâne o simplă incapacitate. E simplu să vezi limpede 
printr-o fereastră deschisă. Greutatea e să ghiceşti ce se 
petrece dincolo de perdelele groase. Pentru asta îţi trebuie 
deja har. 

— Deci justificaţi existenţa lui Dima, observă contrariat 
locotenentul. 

— 'Ţi-am mai spus, încerc să înţeleg. Dacă azi ar fi avut 
vârsta dumitale şi nu aproape şaptezeci de ani, Dima ar fi 
scăpat probabil de blestemul unei vieţi ratate, ar fi fost un 
om ca toţi oamenii, demn de consideraţia celor din jur, util 
societăţii şi aşa mai departe. Constat însă că n-ai remarcat 
un lucru. Anchetăm mai multe persoane, dintre care n-a 
ucis decât una singură. Ceilalţi sunt inocenți şi, indiferent 
de patul în care s-or fi născut cândva, ne interesează 
conduita lor în contextul celor două crime. Alcătuiesc - 
insist - o rubrică a nevinovaţilor. 

— Hm! zâmbi Drăgan. Mă întreb cum izbutiţi. Toţi sunt 
mai mult decât suspecți. Începând cu îngeraşul Dima, care 
nu vede şi nu aude nimic, şi isprăvind cu Mihăilă. 

— Mihăilă... repetă absent Cristea. 

— Deţine un post frumuşel. Nu credeţi că dezvăluirea 
adevărului în legătură cu aventura de la Gestapo i-ar 
compromite niţeluş dosarul? 

— Ca să ucizi, trebuie să ai puterea să o faci. 

— Asta-i bună! Numai dacă-l priveşti şi-ţi îngheaţă 
sângele în vine. 

— Pe undeva deci pereche cu Alexandra, râse Cristea. 
Crezi însă că merită să omori având de ales între postul de 
director şi cel de inginer oarecare? Căci ce altceva i s-ar 


putea întâmplă în extremis? Fapta lui nu cunoaşte sancţiune 
penală. 

— Mihăilă e ambițios, îi place să conducă. În istorie, nu o 
dată s-a ucis de dragul puterii. 

— Sunt de acord. Erau însă alţi oameni, cu alte mize în 
joc. A inginerului mi se pare măruntă. 

— Îl radiaţi de pe lista suspecţilor? 

— Nu. Dar, crede-mă, aş dori din suflet să nu fi ucis el. 
Măcar de dragul băiatului... 

— Altă probă! Junele crescut în puf. Dacă nu cumva... În 
fond, cine ne garantează că nu e complicele inginerului, 
ambii fiind angajaţi într-un joc pervers? Puştiul ne serveşte 
un pont oarecare, „tata minte, n-a fost cu mine în odaie 
etc.“ tocmai pentru a camufla realitatea, pentru a încurca 
pistele. 

— O variantă cam fantezistă. 

— De ce? Avem de-a face cu o faună de esenţă specială. 
Totul e posibil cu astfel de specimene şi tocmai de aceea nu- 
mi explic menajamentele dumneavoastră. 

— N-ai înţeles mai nimic, şopti maiorul, ducându-şi mâna 
la piept cu o schimă de durere. 

— Mă străduiesc! Mă străduiesc să înţeleg 
menajamentele dumneavoastră faţă de Monica Ciuvăţ, de 
pildă. 

— Fata asta suferă. O dragoste nefericită, sunt de acord, 
un sentiment neinspirat, dar nu toată lumea are puterea să 
se înfrângă. 

— Suferă! Biata fetiţă! Dar când azvârlea în stânga şi în 
dreapta banii furaţi nu suferea? Ibovnica unui delapidator! 
Ca să nu mai vorbim de Mircea Gheorghiu... 

— Ce propui? Cum ar trebui după părerea dumitale să 
procedăm? 

— Simplu şi eficace. Oamenii ăştia trebuie să priceapă că 
se află în faţa unei autorităţi şi că nu-şi pot permite să 
pălăvrăgească despre tot ce le trece prin minte. Nu 
îndeplinim oficiul de cafenea. 


Maiorul îşi mângâia mâinile subţiri. Era foarte obosit. 

— Ai impresia că n-am fost trataţi cu toată reverenţa 
cuvenită! Dacă ai fi făcut războiul... 

— Dumnezeule! exclamă Drăgan. lar războiul! Războiul 
lui Hitler ori al lui Hanibal - simple pagini din cartea de 
istorie care ne-au precedat. Vrem să trăim în prezent. În 
prezent şi în viitor! 

— Câţi ani ai? oftă maiorul. 20? 21? Ne vine într-adevăr 
greu să uităm anii aceia şi, dacă ţi-am recapitulat aspectele 
care te-au deranjat, am făcut-o ca să înţelegi că anumite 
condiţii şi un anumit mediu favorizează la anumiţi indivizi 
dezvoltarea unor particularităţi negative, influenţează viaţa 
acestora, orientând-o pe un anumit făgaş. V-aţi plictisit de 
război, sunt convins, dar iată că, după aproape cinci ani, el 
încă nu poate fi ignorat. Societatea nu e compusă numai din 
cei care s-au născut după Conferinţa de!a Yalta... 

Drăgan îl privi lung. O privire intensă. Albastrul din ochi 
devenise cerneală întunecată. 

— Îmi pare rău. Trăsăturile i se chirciră brusc, strânse ca 
într-un pumn. În fond, dumneavoastră aţi provocat 
discuţia... Nu mi-aş fi permis-o niciodată. 

Cristea se ridică. Mângâie în treacăt umerii 
locotenentului şi se îndreptă spre fereastră. 

— Mi-ar fi plăcut să nu te provoc eu, să-mi vorbeşti 
singur. 


Capitolul XXV 


ÎN PLIN COŞMAR 


E.eonora Olaru privea în gol. În poală îi rămăsese lucrul, 


firul de lână negru înfăşurat pe deget, andrelele pline de 
ochiuri, încrucişate ca nişte spade. Nu urmărea nimic, nu 
auzea vijelia cumplită de-afară, nu vedea pe maior şi pe 
locotenent, nu se gândea la nimic. 

„O stare de prostraţie“, reflectă Cristea. 

Îl dureau oasele şi mai ales îmbucătura pieptului. În gură 
simţea un gust amar. Se uită la Drăgan. Stătea la fereastră, 
drept, fără să se sprijine, dar cu o imperceptibilă oboseală a 
umerilor. 

„Nici el nu vede nimic.“ 

Afară era întuneric, iar în geam se reflecta interiorul 
odăii. Focul din cămin mocnea roşu stins pe sticla îngheţată. 

Tresări. Împuşcătura le sfredeli urechile, stăruind între 
zidurile casei, cu ecou prelung. 


XXX 


Mircea Gheorghiu căzuse lângă pat. Pe pieptul pijamalei 
înflorise o pată roşie, un roşu intens, fluid, cu marginile 
zdrenţuite ca o garoafă. Încercă să zâmbească. Capul îi 
alunecă pe umăr şi închise ochii. 


Maiorul se întoarse înspăimântat spre Drăgan. În spatele 
lui zări ca prin ceaţă chipurile celorlalţi. 

— Trebuie transportat imediat la primul spital! 
Telefonează în sat! Alexandra, vezi ce poţi face! 


XXX 


Dima mângâia mâna Eleonorei, murmurând încetişor: 

— Linişteşte-te, draga mea. 

— Cu ce-am greşit noi, Henry? suspină bătrâna. Avea 
ochii stinşi, trupul firav îi tremura. Ce am făcut atât de 
cumplit? Ce plătim? 

— Nu ştiu... nu ştiu... Bietul Mircea... Sper să scape... 

În celălalt capăt al holului, maiorul stătea chircit lângă 
foc, cu fruntea ascunsă în palme. 

— Crezi că el... ştie? întrebă în şoaptă Eleonora. 

Dima rămase pe gânduri. Înregistră silueta lovită - da, 
Cristea părea rănit îngrozitor, fusese atins resortul - figura 
împietrită a locotenentului, trupul de adolescent al lui 
Şerban. Un teatru cu personaje simbolice. Ca în comedia 
dell arte. Textul se improvizează, dar destinul e acelaşi, fix, 
implacabil... O amintire urcă din trecut, îi umple ochii. E 
necrezut de aproape. Trebuie să întindă doar mâna... 
Micuţul Henry Dima elev la liceul Louis le Grand. În fiecare 
săptămână un spectacol la Comedia Franceză. Face parte 
din program: Racine, Moliere, Corneille... Ce plicticos! 
Actriţele acelea care strigă aşa cum n-a auzit pe nimeni 
vorbind. Încearcă o mică abatere: „Mademoiselle... dacă am 
merge azi pe jos? E aşa de vesel! N-o să afle nimeni.“ 
Guvernanta îi aranjează gulerul de dantelă. Îşi sumeţeşte 
buzele şi-l urcă în automobil. „Nu se poate, micuţule, tatăl 
tău ar fi foarte supărat. O lume atât de vulgară...“ 

Au murit toţi. Şi planturoasa Ximene din... stai să 
vedem... din anul 1901 şi guvernanta, Mademoiselle Priers. 


Şi-a lăsat economiile sanatoriului Saint Vincent de Paul din 
Bucureşti. E îngropată la Belu. 

„Acum... Înima i se strânse. Acum Gheorghiu. Oare va 
scăpa? Un om tânăr, cu decenii mai tânăr decât noi. 
Apocalipsul.“ 

Eleonora îi atinse braţul. Mâna mică avea degete de 
gheaţă. Repetă: 

— Crezi că el ştie? 

Dima se uită la Cristea. Stătea în aceeaşi poziţie, parcă 
secătuit de puteri. 

— Da, oftă bătrânul. Ştie... acum. 


Coborâră cu câte un plic alb în mână. Dima se sperie. 
Alexandra, Monica şi Mihăilă păreau trei umbre identice, ca 
şi cum ceva, disperarea, groaza ori alt factor comun le 
anulase personalitatea. 

Cu gesturi simetrice, întinseră plicurile lui Cristea. 
Maiorul le primi obosit şi le aruncă pe masă, fără să le 
deschidă. 

Ridică ochii abia după ce locotenentul Drăgan, 
parcurgând conţinutul scrisorilor, scrâşni uşor din măsele. 

— Acelaşi lucru, dragul meu, nu? 

Drăgan îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

— E fantastic, de necrezut. Citi: Mircea Gheorghiu va 
muri inutil. Nu-i el Vladimir Dumitraşcu. Șantajul continuă. 
Avem de-a face cu un nebun! 

— Nebun sau... Cristea nu isprăvi. Îşi prinse din nou 
capul în mâini. Se uita din când în când la Monica Ciuvăţ. 
Ţeapănă într-un fotoliu, arhitecta privea fix un bec de la 
lustră. Era parcă peste puterile ei să-şi desprindă ochii. Nu 
tresărea, nu se mai zbuciuma şi, ciudat chiar, cărnurile moi 
căpătaseră o vigoare nouă, ceva care te determina să te 
gândeşti la muşchi de oţel cu puteri de nebănuit. 

„Nu-i bine!“ îşi repetă Cristea, rătăcind în vălmăşagul de 
gânduri. 


Nu vorbea nimeni. La răstimpuri, răzbătea un zgomot 
fluid, receptat într-o cavitate de cristal. Inginerul Mihăilă îşi 
umplea paharul cu mâini sigure. A patra, a cincea oară. Îl 
bea dintr-o răsuflare, cu sete aprigă. Coniacul părea să 
alunece într-un trup de lemn, imunizat, un trup care 
respingea orice tentativă de anesteziere, un trup care 
trebuia să atingă nealterate maximele suferinţei şi abia apoi 
să moară. lar ultimul țipăt avea să fie crispat, dureros, nu 
alinare. 

„Totuşi e beat mort, gândi înfricoşată Eleonora. Dar nu se 
vede. E un om tare, tare până la capăt.“ 

Se strânse instinctiv lângă bătrânul Dima, continuând să 
privească figura inginerului. Ducea regulat paharul la gură, 
cu aceeaşi mişcare din cot. Un rictus îi strâîmbase buzele 
într-un zâmbet drăcesc, ochii sticloşi, larg deschişi, fixau 
placa de marmură a căminului. 

„Bietul Mihăilă... Dima îşi umezi buzele arse. E singur, cel 
mai singur dintre noi, pentru că noi n-am mai avut pe cine 
pierde. Morţii noştri au îmbătrânit. El plânge pe un 
mormânt reavăn.“ 

Îşi întoarse ochii instinctiv spre Şerban. Ţinea fruntea 
sus, cu o expresie îndărătnică. 

„Când te gândeşti... Ieri, alaltăieri alerga cu ghiozdanul 
în spate. Copiii n-ar trebui să crească... Şi-o aminti pe 
maică-sa: «Mi-e dor de tine, Henry.» «Dar bine, maman, 
sunt aici.» «Nu, cheri, de tine când aveai doi ani. Să te fac 
ghem, să te strâng... Braţelor mele le e dor...» Ce curiosi 
se păruse... Acum înţelege... Cred că şi lui Mihăilă îi e dor la 
fel de fii-su...“ 

Şerban întoarse capul brusc. Parcă şoptise ceva 
Alexandra. 

Doctoriţa mişca buzele ritmic, fără să-şi dea seama. 

— Sunt o Macarie! Sunt o Macarie! 

Degetele încârligate trăgeau de rochia verde, obrazul, 
alb de obicei, era acum cenuşiu, părul scăpat din cocul greu 
îşi pierduse strălucirea. 


Monica asculta viscolul. Urla. Un cor de şacali, ba nu, 
coyoţii. Coyoţii aceia îngrozitori care ţipă bezmetic, coyoţii 
aducători de moarte. Iar tânguirea jalnică... Cine plânge la 
fereastră? 

Eleonora îşi trase degetele îngheţate din mâna lui Dima. 

— Trebuie făcut ceva cu poarta. Scârţâie îngrozitor. E 
insuportabil... 

— Sunt o Macarie! Sunt o Macarie! 

„Încă un pahar. Nu trebuie să mă gândesc la nimic. 
Contează doar mişcarea imediat următoare. Atât!...“ 

„Dragul meu... Bietul băiat...“ 

„E prima mea ciocnire cu viaţa. Alaltăieri încă mi-era 
teamă de Oltescu, de fizică...“ 

„Câţi ani am să mai trăiesc? O jumătate de om într-o 
jumătate de hol. Dar atunci nu mă mai cheamă Henry. Sau 
nu mă mai cheamă Dima. Ori Henry, ori Dima. Amândouă 
sunt prea mult pentru o jumătate de om. Ce nu e logic 
aici?“ 

„Criminala e doctoriţa. O sadică. Nu încape nici o 
îndoială. Ce aşteaptă maiorul Cristea? Nu mai înţeleg 
nimic...“ 

„EI plânge! Monica îşi înfipse unghiile în coapsă. Îi e frig, 
tremură, vrea să-i dau drumul înăuntru. Bietul băiat... Şi 
mie mi-e cald... Prea cald, dragule...“ 

Scoase un țipăt groaznic. 

Arhitecta alergă la fereastră şi sparse geamul cu pumnii. 
Adună zăpada şi începu să râdă cu hohote. 

Bătrânul Dima îi atinse umărul. 

— Monica, Monica... Fii cuminte, fetiţo... 

— Criza! şopti maiorul. Alexandra, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Faţa lui Dima se crispă. 

— Da, criza... mititica... 

Alexandra n-are cum s-o ajute. 

Locotenentul Drăgan îl privi stupefiat. Bătrânul îl auzise 
fără să aibă în ureche aparatul acustic. 


Capitolul XXVI 


SFÂRŞIT DE WEEK-END LA TÂNCĂBEŞII 


Ningea. În cămin, butucii scrâşneau pierzând sevă, 
lustra aprinsă arunca o lumină crudă, abia filtrată prin 
feliile de sticlă. 

Eleonora Olaru aduse cafele şi pahare curate, apoi se 
retrase, umbră discretă, lângă Henry Dima. Ca întotdeauna 
în prezenţa ei, bătrânul luă un aer protector, o gentileţe 
vătuită plină de menajamente. Femeia îi mulţumi din ochi, 
zâmbind obosită. Ochi ca nişte flori veştede. 

Bătrâna surprinse nerăbdarea locotenentului Drăgan şi 
se uită reflex la Cristea. Părea distrat şi parcă nehotărât. 

„Trebuie să încep“, îşi zise maiorul. Îi era greață, îi era 
frig, avea poftă să... Nu ştia precis ce anume, dar în orice 
caz să fie departe de oamenii aceştia, de dramele şi de 
misterele lor, într-o ambianţă robustă, cu mult roşu şi 
hohote de râs nestăpânite. Să miroase a câmp, să-ţi 
mânjeşti nasul cu polen, să-ţi fereşti ochii de soare... 

„Trebuie să încep!“ Privi încă o dată în jur. Ştia că multă 
vreme n-avea să-i uite pe oaspeţii familiei Olaru. Şaptezeci 
şi două de ore rătăcind într-un iad, descifrând destine 
întunecoase, profunzimi abisale, care ascund ceva muced, 
alunecos. Nu, asta nu se uită lesne. 

Îi cercetă pe fiecare în parte cu un sentiment tulburător, 
de parcă şi-ar fi luat rămas bun. 


Mihăilă, beat, încremenise într-o poziţie rigidă, plină de 
demnitate. Se chinuia să zâmbească. 

La cealaltă extremitate a încăperii se retrăsese fiu-său. 
Ţinea fruntea sus, închipuindu-se probabil incoruptibil şi 
matur. 

Maiorul îşi reprimă oftatul. 

„Oare câţi ani îi vor trebui ca să înţeleagă?“ 

Nu vedea faţa arhitectei. 

În sfârşit, Alexandra, arc vibrând, pătimaşă, gata de 
luptă. 

„Femeia aceasta va muri pe baricadă, tare până la urmă.“ 

Îi privi ochii foarte verzi, obrazul foarte alb, părul foarte 
negru. 

Doctoriţa scoase o ţigară şi maiorul îi întinse reflex 
bricheta. 

Când începu să vorbească - voce egală, cu tonalități 
voalate - oamenii îşi întoarseră brusc capul. Luminată de 
flăcări, figura lui Cristea căpătase relief. 

— ..0O poveste halucinantă, la care au conlucrat 
întâmplarea şi un creier diabolic. O poveste perfidă cu 
adânci implicaţii retrospective, împletind destine tragice, 
nefericiri grele. Protagoniştii par să tragă la edecul unui 
destin blestemat. O soartă fidelă ca o umbră de care nu pot 
scăpa. E generată de greşeli grave ori mărunte ascunse cu 
grijă în trecut. Dar nu-i aici locul şi nici momentul să 
discutăm factura lor, să le calificăm. Suficient de amintit că 
acea eroare de viaţă - şi interesant, ea reprezintă o dată 
calendaristică fermă pentru toţi cei de faţă, poţi pune 
degetul exact pe ziua când fatal au greşit - deci acea eroare 
va determina în mod infailibil cursul existenţei fiecăruia, 
impunându-i coordonate precise. Cineva, să-i zicem 
deocamdată Vladimir Dumitraşcu, printr-un mijloc 
oarecare, intră în posesia secretelor şi înţelege să 
exploateze situaţia, storcând beneficii maxime. El devine 
călăul din umbră, şantagistul odios, omul fără chip al 


coşmarurilor oribile. Calvarul, adevăratul calvar, de fapt, 
acum începe. 

Se auzi un suspin uşor. Poate Monica, poate bătrânul 
Dima. Cristea nu-şi ridică ochii. Acum nu mai avea 
importanţă. Continuă, fără să-i privească: 

— Din acest punct de vedere, al culpei mai mult sau mai 
puţin grave, dar descoperite, în umbra căreia se desfăşoară 
cinci existenţe, putem avea de-a face cu cinci eventuali 
criminali. Dar crima în acest context presupune obligatoriu 
două aspecte. O aptitudine virtuală de a omori în funcţie de 
complexul psihic al individului, şi în al doilea rând, un 
element de cunoaştere. Acela al subiectului asupra căruia 
să tabere instinctele asasine. Vladimir Dumitraşcu a ştiut 
să-şi ascundă faţa. Dar iată că o gafă aparent lipsită de 
importanţă pare să-l desconspire. 

— Sâmbătă, şopti Eleonora, abia sâmbăta. 

Maiorul clătină capul. 

— Da. O sâmbătă seară banală reuneşte prietenii 
obişnuiţi. Vremea infernală determină hotărârea unanimă 
de a se înnopta la Tâncăbeşti. Zâmbi. Azi am toate motivele 
să cred în minuţioasa premeditare a crimei. Felul în care a 
fost concepută pretindea o prezenţă numeroasă pentru un 
timp relativ scurt. Orice pretext ar fi fost bun. Un revelion, 
furtună, sau vijelie. Cineva dintre dumneavoastră opina că 
Olaru şi Stratian ar mai fi şi astăzi în viaţă dacă nu izbucnea 
viscolul. Fără îndoială avea dreptate, dar cu o precizare: 
pentru un număr de ore sau zile, pentru că soarta 
avocatului fusese decisă de mult. Obţinea doar o amânare 
din partea asasinului, la pândă după un concurs de 
împrejurări favorabil. Întâmplarea îl oferă sâmbătă. Când 
Luigi Stratian descoperă o scrisoare şi indiscret citeşte cu 
glas tare numele expeditorului - Vladimir Dumitraşcu - cei 
de faţă înlemnesc. 

Bătrâna bâigui. 

— Dacă aş fi ştiut... Dumnezeule! 

Dima îi mângâie delicat mâna. 


— Nu te mai gândi la asta. 

— Din acel moment, continuă maiorul Cristea, oamenii îşi 
pierd literalmente capul. Surpriză, indignare, ură. Ura care 
capătă în sfârşit consistenţă se poate îndrepta împotriva 
unui chip anume. Şi nu greşesc. Într-adevăr, Virgil Olaru 
este, mă rog, era şantagistul. 

Eleonora tresări. 

— Cine?! 

— Fratele dumneavoastră, doamnă. Moartea avocatului 
Olaru a întrerupt un drum care în final trebuia să ducă la 
descoperirea odiosului Vladimir Dumitraşcu, independent 
de drama consumată la Tâncăbeşti. De o bună bucată de 
vreme se afla în reflectorul miliției. Înregistră surpriza 
întipărită pe chipurile tuturor, apoi reluă: Avocat excelent, 
Olaru beneficiază de o clientelă numeroasă pentru cele mai 
variate speţe. Profesiunea conjugată cu o veche experienţă 
în materie de şantaj îl ajută să descopere vinovăţii în 
trecutul unuia sau al altuia. Vinovăţii ascunse cu grijă. Din 
acest moment, începe lupta pentru a câştiga prietenia 
viitoarelor victime. Spiritual, culant, îndatoritor, reuşeşte. 
Oamenii îi frecventează casa impresionați de afecțiunea 
sinceră, complet  dezinteresată a maestrului. Olaru 
pătrunde astfel adânc în viaţa lor, adună probe şi 
declanşează atacul. Apoi jocul capătă aspecte perverse. 
Victimele se zbat sub ochiul încântat al iniţiatorului... Nu e 
greu de imaginat starea de spirit a musafirilor când află că 
Vladimir Dumitraşcu şi Olaru sunt una şi aceeaşi persoană. 
Năuciţi, sfâşiaţi de resentimente, se retrag în camerele lor. 
După aproximativ o jumătate de oră, avocatul moare 
împuşcat. Da... Am recapitulat în mare circumstanţele în 
care s-a consumat prima crimă. Căci, repet, ea fusese 
preconizată de mult şi determină evenimentele ulterioare 
prin legătură cauzală. 

Cristea întâlni ochii strălucitori ai doctoriţei. Ţinea gura 
încleştată. Din cauza efortului, buzele nefardate erau livide. 

„Nu, imposibil, reflectă Henry Dima, e o aberaţie...“ 


Auzi glasul maiorului şi îşi răsuci brusc capul împingând 
înainte urechea în care era fixat aparatul. 

— După un vechi obicei, am încercat iniţial să alcătuiesc o 
rubrică a inocenților. Cristea zâmbi. O slăbiciune, căci este 
mult mai reconfortant să-ţi imaginezi că oamenii nu sunt în 
fond atât de răi pe cât par. De astă dată însă împrejurările- 
mi erau potrivnice. Pot să mărturisesc fără teamă de-a 
exagera că n-am întâlnit încă de-a lungul unor ani de 
meserie o conjunctură atât de prielnică crimei, o încleştare 
care să atingă asemenea dramatism, mize atât de 
categorice. Trântă înverşunată cu destinul, pentru ceea ce 
fiecăruia i se pare că reprezintă viaţa ori însăşi raţiunea de 
a exista. De aceea departajarea între vinovat-nevinovat este 
extrem de dificilă. Oaspeţii casei Olaru înmănunchează o 
colecţie ciudată. La prima vedere, impresia e deprimantă. 
Printre victimele avocatului se numără un inginer, un 
savant, un medic, o arhitectă... Aş sublinia că ei nu 
reprezintă exponenţi ai unei anume pături sociale, ci doar 
excepţii nefericite. Cu răbdare şi abilitate, Olaru şi-a căutat 
ani de zile „debitorii“, răscolind cele mai întunecoase 
cotloane. Aparent, poate să ucidă oricine, iar Luigi Stratian 
îmi sugerează chiar ipoteza unei crime colective. Asta nu-l 
exclude însă de pe lista suspecţilor pe care aţi întocmit-o 
dumneavoastră. E un individ cinic, amoral şi pe undeva 
lipsit de responsabilitate. Aş denumi-o un soi de 
inconştienţă animalică. De fapt ăsta a fost Stratian! Un 
animal egoist. Mobilul lui, faţă de al altora, n-ar fi 
reprezentat cine ştie ce. Trafic de paşapoarte şi falsuri în 
acte publice. Câţiva ani de închisoare. Dar Stratian nu 
acceptă organic nici un fel de frustrări. E un om al 
plăcerilor groase, imediate, incapabil să-şi refuze ceva. În 
consecinţă, ştie să lupte îndârjit pentru „excelentul escalop 
de la Capşa“, pentru a-şi apăra liniştea şi o viaţă agreabilă. 
Individul făcea parte dintre cei care-şi închipuie că viaţa 
începe şi se isprăveşte odată cu persoana lor, că societatea 
este acceptabilă atât timp cât conlucrează la satisfacerea 


intereselor lor. Nici un scrupul, deci, faţă de cei care se pun 
de-a curmezişul. De altfel, nu se jenează să afirme că e gata 
să preia afacerea de şantaj. 

Profitând de pauza maiorului, inginerul Mihăilă îşi turnă 
coniac în pahar. Buzele lui Şerban se umflară dispreţuitor. 

„Ăsta cere palme! gândi iritat locotenentul Drăgan. Puşti 
isteric!“ 

Întâlni privirea maiorului şi roşi de parcă i-ar fi ghicit 
gândurile. 

— O canalie, asta a fost! scrâşni doctoriţa Macarie. 

Monica Ciuvâţ şopti: 

— Ce importanţă mai are... Acuma, e totuna. 

Inginerul îşi umplu paharul. Pe buze îi flutura acelaşi 
zâmbet sinistru şi Cristea se înfioră. Reluă, respirând greu: 

— Luigi Stratian pretinde că ar fi auzit împuşcătura din 
camera doamnei Olaru, unde citea ziarul. În legătură cu 
acest moment, absolut toţi invitaţii avocatului mi-au 
strecurat indicii false. Din relatarea lor a fost imposibil să 
reconstitui ceea ce se numeşte filmul crimei. Având grijă să 
se disculpe, fiecare în parte îmi sugerează date eronate şi 
nimeni nu rezistă tentaţiei de a-şi învinovăţi amicii. De 
aceea pista a fost abandonată de la început, preferând alte 
căi. Sigur este, şi nici Stratian n-a contestat că, atunci când 
Olaru murea, nu se afla în camera unde fusese găzduit. 
Sinceritate în mare parte datorată unui martor neplăcut: 
Mircea Gheorghiu. 

— Bag de seamă, ricană Mihăilă, ducând paharul la gură 
că de fapt aţi iniţiat o a treia rubrică. 

Maiorul zâmbi. 

— Din nefericire există şi ea. Dar n-aţi remarcat altceva. 
Am preferat să mă ocup în primul rând de cei cu mobiluri 
mai debile şi dotați aparent cu mai puţin sânge rece. 

Mihăilă râse spart. 

— Iată şi a patra rubrică! Alexandra şi cu mine ducem, 
probabil, steagul. 


Dădu plictisit din umeri. Părea să nu-l mai intereseze 
NIMIC. 

Maiorul privea flăcările. 

— Construcţia psihică a savantului rămâne pentru mine o 
enigmă. Căci, sub aspectul de băiat bun, copil teribil şi 
zăpăcit, ascunde un suflet rapace, o avariţie de bătrân, o 
sete nesăţioasă de acumulare. Alături de nevastă-sa - 
replică desăvârşită, poate şi mai lacomă - deprinde 
abecedarul unei individualităţi noi. O existenţă absurdă 
desfăşurată pe terenul minat al imposturii, orbecăind într- 
un perimetru plin de capcane, unde orice fleac, orice gafă îl 
pot trăda. Un copil care învaţă să meargă a doua oară. Oftă. 
Pentru mobila stil, pentru bibelourile fragile, pentru 
tablourile şi colecţiile care umpleau casa bătrânului 
Agopian, Gheorghiu era în stare să ucidă. Monica Ciuvăţ... 

Arhitecta îşi întoarse privirea. 

— Ce sens are? Ce sens... 

Eleonora Olaru îi mângâie părul. 

— Lasă, fetiţo, aşa trebuie! 

— Monica Ciuvăţ, repetă Cristea. O fire slabă la prima 
vedere, răvăşită, incapabilă să se stăpânească. În realitate, 
este doar sfâşiată de spaimă. O spaimă obsedantă, 
neîntreruptă, canava constantă în țesătura căreia se 
însăilează zilele unei existenţe de coşmar. Spaima care nu 
încetează o clipă, care te face să sari din somn, din cauza 
căreia tresari în tramvai ori într-o cafenea, spaima 
amplificată de neputinţă, căci lupţi cu mâinile goale. Fără 
îndoială, cred că, dintre toţi, arhitectei i-a fost hărăzită 
partitura cea mai ingrată. Căci dacă fiecare avea ceva de 
ascuns, iar faptul în sine era posibil datorită unor manevre 
mai mult sau mai puţin abile, la Monica era de ajuns să 
deschizi doar uşa. Nu ştiu dacă arhitecta a fost vreodată, 
ceea ce numim cotidian, o dură. Cert este că nu cunosc 
multe persoane care ar fi rezistat în locul ei. lar miza era 
dublă: a ei şi a omului iubit. Monica, ar fi spus anticii, s-a 
născut sub constelația lui Venus. O viaţă, deci, ce se va 


consuma într-o emisferă şi un climat aparte: al dragostei. 
Dragostea iraţională, nebună, sursă de sacrificii, dar şi de 
bucurii, pe care mulţi nu le cunosc, va determina totdeauna 
punctele cardinale ale unei astfel de existenţe. Şopti: Şi un 
astfel de om este capabil în numele iubirii să omoare. 

Arhitecta îşi lăsă capul pe spatele canapelei, plângea 
domol. Lacrimile limpezi îi alunecau de-a lungul obrajilor 
palizi. 

Bătrânul Dima, plin de compasiune, încercă să-i spună 
ceva. Deschise gura de câteva ori, apoi renunţă. 

— Pare paradoxal, reluă Cristea, dar într-un fel, evident 
pe alte date, inginerul Mihăilă îi e pereche. Deşi pentru o 
privire de suprafaţă - şi sunt sigur că nu puţini au căzut în 
capcana asta - apropierea s-a făcut totdeauna între inginer 
şi doctoriţa Macarie. Eroare gravă! Există între ei afinități 
evidente, ca putere de stăpânire să zicem, dar, psihic, 
Mihăilă e din aceeaşi substanţă cu arhitecta. Cândva, în 
numele dragostei, a săvârşit o greşeală, din fericire rămasă 
fără consecinţe. Gravitatea ei a fost atenuată de o şansă 
unică. Am convingerea că dacă atunci, de mult, inginerul ar 
fi stat singur în faţa Gestapoului, nimic pe lume, nici o caznă 
nu i-ar fi descleştat buzele. Poate şi pentru că e un om 
încăpățânat, cu voinţă puternică, din familia celor care nu 
suportă să fie înfrânți. Dar ceea ce inginerul şi-ar fi refuzat 
lui însuşi n-a fost în stare să refuze femeii adorate. Când în 
faţa lui... 

— Încetaţi! scrâşni Mihăilă. Era palid, cu ochii goi şi 
mâinile îi tremurau. 

Cristea îl privi câteva clipe. 

— Aveţi dreptate. Nu are rost. Să trecem peste asta. 
Spuneam deci că inginerul este, în ciuda aparenţelor, un 
mare sentimental. După moartea soţiei, toată rezerva de 
afecţiune şi-a transferat-o asupra copilului. Simţământ de 
mare profunzime altoit pe tulpina paternităţii. De dragul lui 
Şerban, şi probabil n-ar trebui s-o spun de faţă cu el - 
maiorul dădu din mână stânjenit - pentru ca imaginea 


tatălui să rămână intactă în ochii săi, pentru ca 
sentimentele fiului să nu sufere vreo amputare, Mihăilă ar fi 
putut ucide. 

Îi aruncă o privire lui Şerban. Ţinea capul sus, cu 
maxilarele strânse. Inginerul strivea o ţigară neaprinsă. 
Trăsăturile puternice încremeniseră într-un rictus. 

— Mda, oftă maiorul... Din rândurile celor suspectaţi n-a 
lipsit nici Henry Dima. 

Bătrânul tresări atât de tare, încât scăpă aparatul din 
ureche. Îl fixă înapoi pripit, cu mişcări neîndemânatice. 
Roşu la faţă, încercă să zâmbească. 

— Eu?! 

— Uneori mireasa e prea frumoasă, râse liniştit Cristea. 
În cadrul unor crime ieşite din comun, inocenţa desăvârşită 
atrage tot atât de mult atenţia ca şi aglomerarea exagerată 
de probe ce vizează acelaşi individ. Se comit două crime şi 
un atentat în această casă, iar domnul Dima, deşi prezent, 
este de fiecare dată mult prea bine scos din cauză. O minte 
foarte scrupuloasă poate face corelaţii. 

Maiorul simţi ochii şi zâmbetul locotenentului. Continuă 
fără să-l privească: 

— Se întâmplă ca viaţa unui om să fie compusă din 
diferite etape, uneori fără legătură evidentă între ele. Ar fi 
însă o greşeală să-l judeci în afara contextului general. Nu 
susţin prin aceasta că individul nu poate înregistra 
transformări mari de mentalitate ori caracter. Dar dacă vrei 
să-l cunoşti cu adevărat mi se pare esenţial să ştii de unde a 
plecat, itinerarul parcurs. În acest sens, existenţa domnului 
Dima, din punct de vedere al unui eventual subiect criminal, 
era interesantă. Nişte ani grei, un buget precar, lipsa de 
perspective pot mutila sufletul. Este zgândărit spiritul 
vindicativ care, atunci când îşi pierde controlul, se poate 
manifesta împotriva oricui. Afirmația mea n-are pretenţia 
unui adevăr general valabil, dar nici nu sfidează bunul simţ. 
Într-o astfel de conjunctură psihică, un individ ca Virgil 
Olaru, brutal, caustic, nejenându-se a aminti cu satisfacţie 


savuroasă că miluieşte pe fostul boier, un astfel de individ 
îşi putea atrage ura care să-i declanşeze sfârşitul. Suspect 
devine şi aparatul acustic. La un moment dat ai impresia că 
reprezintă un simplu decor. 

— Bine, dar e o nebunie! izbucni Dima. 

Maiorul îl opri cu un gest. 

— Aveţi răbdare! lată că lista suspecţilor se apropie de 
sfârşit. A mai rămas să discutăm despre Alexandra Macarie. 

Doctoriţa îşi îndreptă spatele reflex. Aprinse nervos 
ţigara de la mucul celeilalte. 

— O personalitate puternică, făcu maiorul, aţâţând focul. 
Cea mai puternică. Din cauza aceasta înregistrează şi cele 
mai multe sufragii, poate fi cel mai comod şi spontan 
imaginată în postura de criminală. Într-adevăr, este o 
femeie care ştie ce vrea şi mai ales ştie să lupte pentru ceea 
ce vrea. În special, posedă o doză de sânge rece cu totul 
ieşită din cadrul obişnuit. Inteligentă, voluntară, cu multă 
forţă de stăpânire, doctoriţa dispune de datele necesare 
pentru a premedita cu toată luciditatea o crimă perfectă. 
De fapt, Alexandra e dintre aceia cărora li se poate 
întâmpla orice în viaţă. Să izbutească ori să-şi rupă capul, 
totdeauna însă la modul excepţional. Doctoriţa nu va avea 
niciodată un destin oarecare. Aplaudată, ridicată pe braţe 
ori fluierată la stâlpul infamiei, se va remarca într-un fel 
printre semenii săi. Are stofa inediţilor, iar sensul pozitiv ori 
negativ în care evoluează o astfel de existenţă este deja o 
chestiune de educaţie, etică şi şansă. Cu aceasta cred că am 
epuizat lista suspecţilor. Ar mai putea fi amintit Şerban 
Mihăilă, eventual asasin - nu vă speriaţi, domnule inginer - 
ori complice al tatălui. O variantă fantezistă, desigur, care 
se poate discuta cu titlul de ipoteză. 

— Cine? Cine a ucis? bâlbâi Dima. 

— O clipă! Înainte de toate, ţin să-mi prezint scuzele cele 
mai sincere persoanelor enumerate în calitate de 
prezumtivi asasini. Îşi vor primi desigur pedeapsa pentru 
faptele comise, dar criminalul nu face parte dintre aceştia. 


Oamenii se priviră surprinşi. O dezmorţire generală în 
care se simţea stupefacţie şi deconcertare. Năuciţi, parcă 
nu îndrăzneau încă să răsufle uşuraţi. 

Maiorul îşi ridică ochii, ţintind fundul încăperii. 

Eleonora Olaru  clipea mărunt, frământând stofa 
canapelei. Articulă răguşit: 

— De ce vă uitaţi aşa la mine? 

Cristea respiră adânc. 

— Pentru că dumneavoastră sunteţi autoarea celor două 
crime. Înnăbuşi cu un gest scurt consternarea celorlalţi. 
Virgil Olaru şi Luigi Stratian şi-au primit moartea din 
mâinile dumneavoastră. Mircea Gheorghiu a fost la un pas 
de aceeaşi soartă. 

— E o greşeală, domnule maior, îngăimă Dima. Abia îşi 
stăpânea lacrimile. Nu se poate... 

— Absurd! izbucni bătrâna. O ipoteză care nici nu merită 
să intre în discuţie. Crimele s-au comis la etaj, în timp ce eu 
eram aici, alături de dumneavoastră, la fel de îngrozită. 

— În asta a constat marea dumneavoastră găselniţă, o 
întrerupse zâmbind Cristea. Asasinat săvârşit într-o 
încăpere din care asasinul lipsea. Când s-au comis crimele, 
dumneavoastră v-aţi aflat fie în tovărăşia paznicului de la 
depozit, fie a noastră, mă refer la mine şi la locotenentul 
Drăgan. De aceea ne-aţi derutat. 

Eleonora Olaru îşi strâmbă gura veştedă. 

— Mă întreb cum se poate afla cineva în acelaşi timp în 
două locuri distincte. Credeţi în ubicuitate, domnule maior? 

Cristea o măsură obosit. 

— Victimele au fost omorâte cu un revolver ascuns între 
filele unei cărţi voluminoase. Paginile îl camuflau perfect, 
pentru că dumneavoastră aţi decupat în grosimea lor 
conturul armei. Aţi fixat apoi la garda trăgaciului un 
mecanism de ceasornic. Pe măsură ce arcul se desface, 
împinge trăgaciul care declanşează percutorul. Timpul 
necesar operaţiei e uşor de calculat: principiul bombelor cu 
explozie întârziată. Înaintea fiecărei crime, aţi introdus 


volumul în odaia viitoarei victime. Coborând, vă asiguraţi 
prezenţa unui martor neîndoios. Un singur motiv de 
îngrijorare: în momentul împuşcăturii cel vizat s-ar fi putut 
afla în afara razei de acţiune a armei. Ceea ce într-un fel s-a 
întâmplat cu Mircea Gheorghiu. De fapt reglarea tirului a 
fost, bănuiesc, problema care v-a dat cea mai mare bătaie 
de cap, oferind anchetei un indiciu de maximă importanţă. 
Pe vremea când puneaţi la cale asasinarea fratelui 
dumneavoastră, „aţi repetat“ manevra în ambele încăperi 
ale viitoarei victime. Dormitorul şi biroul. Gloanţele s-au 
înfipt în spătarul fotoliului unde obişnuia să lucreze şi în 
lambriul de la capătul patului. Aţi astupat ulterior găurile. 
Poate era mai bine să nu le astupaţi. Nu ştiu dacă mi-ar fi 
atras atenţia. Cred că ar fi trebuit să schimbaţi tapiţeria. 
Aceasta a reprezentat una dintre greşeli, desigur cea mai 
gravă. Mi-am frământat creierii ceasuri întregi să-mi explic 
cum de n-a auzit nimeni a doua împuşcătură. De fapt, 
prima! Ăsta a fost punctul de plecare... 

— Uluitor! suflă doctoriţa Macarie. 

— Au urmat celelalte erori. Ciudat, desigur, era şi faptul 
că după fiecare crimă ţineaţi sub braţ o carte groasă. La 
moartea lui Virgil Olaru aţi avut îndrăzneala s-o recuperaţi 
în prezenţa mea. Pe atunci însă eram încă departe de a 
bănui ceva. Sărea poate în ochi faptul că vă ardea de 
lectură în asemenea clipe. Dar citeam cândva despre un 
ofiţer grav rănit care în mijlocul obuzelor aştepta targa 
delectându-se cu Virgiliu. O altă gafă: plimbaţi totdeauna 
acelaşi volum în limba germană. Limbă pe care nu o 
cunoaşteţi. Preparând la bucătărie o conservă nemţească, 
Stratian s-a interesat ce conţinut are. l-aţi răspuns că e 
carne de porc, deşi pe banderolă scria clar pate de ficat. Ar 
fi fost de asemenea foarte prudent din partea 
dumneavoastră să nu vă trădaţi îndemânarea în chestiuni 
tehnice. Deşi casa era plină de bărbaţi, aţi reparat în 
prezenţa mea doza electrică. Când un om moare pe 
neaşteptate, o vreme, cei din jur se obişnuiesc greu cu 


ideea că nu mai e printre ei şi în concluzie referindu-se la 
defunct ezită vizibil în alegerea timpului. În mod firesc ţi se 
urcă pe buze „este“ în loc de „era“ sau „a fost“. Toţi, dar 
absolut toţi oaspeţii casei au avut asemenea ezitări. 
Alexandra Macarie s-a corectat chiar în câteva rânduri. 
Singură dumneavoastră, doamnă, mi-aţi vorbit de Virgil 
Olaru la trecut fără nici un fel de efort, pentru că într-un fel 
l-aţi îngropat de mult. Asta se numeşte premeditare şi 
totodată greşeală psihologică. M-a izbit de asemenea faptul 
că următoarele victime au fost împuşcate în încăperile 
folosite exclusiv de avocat - dormitorul şi biroul. Erau 
singurele odăi în care aţi calculat traiectoria gloanţelor. În 
sfârşit, coincidenţa alibiurilor perfecte. Prea perfecte! Era 
straniu că de fiecare dată se puteau găsi oameni gata să 
jure că sunteţi inocentă. Cred că era de ajuns o dată, poate 
de două ori. Inutil să negaţi, doamnă! Subalternul meu a 
reuşit să găsească cartea port-armă. lat-o! Stratian şi 
Gheorghiu v-au devenit dezagreabili pentru că erau pe cale 
să descopere adevărul. Dintr-un bun început, maestrul de 
balet s-a arătat inexplicabil de degajat în contextul 
suspiciunilor generate de prima crimă. Manifesta chiar un 
dispreţ faţă de ceilalţi care îşi consumau temerile. De fapt, 
se amuza copios. Ştia că toate persoanele suspectate sunt 
inocente, pentru că - presupun - în momentul în care Virgil 
Olaru primea un glonţ în frunte, Stratian se afla în birou. N- 
a priceput trucul. Gata oricând să speculeze o situaţie v-a 
făcut unele aluzii, chemându-şi astfel sfârşitul. Cam aşa s-au 
petrecut lucrurile şi cu Mircea Gheorghiu. Sunt curios dacă 
mărturia lui va coincide cu presupunerile mele. Spitalul mi- 
a comunicat că are toate şansele să supravieţuiască. În 
calculele dumneavoastră n-a intrat şi eventualitatea că 
viitoarele victime ar putea avea martori în clipa morţii. 
Pentru a mă deruta, pentru a-mi camufla mobilul crimei, aţi 
născocit poşta aceea înnebunitoare. „Nu-i el şantagistul, a 
murit degeaba.“ Numai că şi aci s-au ivit alte greşeli. În 
primul rând era absurd ca şantajul să continue în prezenţa 


autorităţilor. Cel puţin în răstimpul anchetei, expedierea 
scrisorilor ar fi încetat, urmând să fie reluată ulterior. Apoi 
al treilea rând de bileţele, după atentatul asupra lui 
Gheorghiu, nu mai avea sens. Căci, eu luând cunoştinţă de 
secretele prezumtivilor asasini, şantajul rămânea practic 
fără obiect. Unele acţiuni necontrolate ale celorlalţi v-au 
venit în ajutor, împiedicându-mă să văd limpede. Încercările 
repetate de a găsi documentele de şantaj, ştergând şi 
amestecând toate urmele, sau, primul exemplu care-mi 
trece prin minte, o vizită a doctoriţei Macarie înarmată cu 
un stilet în odaia arhitectei. Vroia să taie o bucată de 
frânghie pentru a bloca oblonul. La un moment dat, 
inginerul Mihăilă îşi pierde cumpătul şi impune fiului său să 
facă declaraţii mincinoase. În sfârşit, o întâmplare. Domnul 
Dima înţelege ce spun fără a avea aparatul la ureche. O 
frază simplă, descifrată după mişcarea buzelor. Da... Cam 
asta ar fi în mare. 

Bătrânul Dima izbucni. 

— Dumnezeule! Pentru ce atâtea nelegiuiri? 

— Eleonora Olaru are un copil nelegitim, un copil faţă de 
care avocatul nutrea grave resentimente pe undeva 
îndreptăţite. Este lesne de imaginat, având în faţă chipul 
avocatului, grosolan şi sarcastic, torturile de fiecare zi la 
care era supusă Eleonora Olaru. Băiatul nu avea acces în 
această casă şi mama lipsită de orice mijloace financiare, în 
nădejdea unui viitor tratament generos, îndeplinea oficiul 
de slujnică, înghițind toate umilinţele şi toanele unui individ 
sadic. În momentul în care avocatul anunţă că va lega toată 
averea prin testament autentic la Notariat, deci excluzând 
posibilităţi de distrugere ori sustragere, în favoarea unei 
concubine, hotărârea Eleonorei Olaru de a-l ucide este 
luată. De amintit că fraţii nu sunt moştenitori rezervatari, 
deci capriciul avocatului de a testa întregul patrimoniu unei 
străine nu putea fi ulterior atacat în justiţie. Olaru trebuia 
să moară înainte de a purcede la traducerea în fapt a 
intenţiilor sale de spoliere a familiei. Eleonora aştepta de 


mult un prilej favorabil. La curent cu activitatea de 
şantagist a avocatului, apreciază limpede ce cadru unic de 
comitere a crimei îi poate oferi reuniunea sub acelaşi 
acoperiş a victimelor fratelui său. Nimeni nu va bănui că 
motivul morţii sale poate fi altul decât şantajul crâncen 
efectuat ani în şir. Avem de-a face deci cu o deplasare a 
mobilului extrem de îndemânatică. Pentru a te întoarce de 
la premisa asasin - egal unul din personajele şantajate, 
pentru a dovedi întâi că premisa e falsă, iar apoi să începi 
să te apropii de cea autentică, trebuie operat un reviriment 
larg şi dificil. Prilejul mult aşteptat s-a ivit sâmbătă seara. 
Greşesc, doamnă? 

Se aşternu tăcerea. Eleonora Olaru privea în gol, mască 
fără viaţă. Vorbi încet, abia mişcându-şi buzele: 

— Nu, nu greşiţi. În mare, cel puţin. Aş vrea să precizez 
dintr-un bun început că nu regret o singură clipă ceea ce 
am făcut. Poate moartea lui Stratian... Pe fratele meu însă, 
dacă ar fi posibil, l-aş ucide încă o dată, în fiecare zi, de o 
mie de ori pe zi şi Dumnezeu - sunt convinsă - ar încuviinţa- 
0, deşi a poruncit să nu omori. Da, e o poveste tristă, un 
coşmar... O rană veche şi urâtă pe care timpul nu a reuşit 
să o vindece. Oftă. La 20 de ani, în urma unui incendiu, am 
rămas orfană. Părinţii mei locuiau în apropierea Gării de 
Nord pe o stradă distrusă în întregime. Odată cu părinţii 
am pierdut şi singurul sprijin material. Virgil - încă de pe 
atunci avocat cu clientelă, extrem de solicitat - m-a ajutat 
să-mi continui studiile. O investiţie sigură cu scadenţă 
diabolică. Bănuiesc, domnule maior, că acum, când 
cunoaşteţi adevăratul profil moral al fratelui meu, şi vă 
asigur că îl cunoaşteţi foarte puţin, o să vi se pară ciudat să 
aflaţi că tânărul jurist Virgil Olaru oferea aproape întreg 
câştigul său unor instituţii de binefacere. Mai mult, 
improvizase în locuinţa lui un mic orfelinat pentru copiii 
abandonaţi. Bineînţeles, gestul nu a rămas neobservat. 
Presa, avidă de senzaţional, a început să-l comenteze cu 
risipă de elogii, cucoanele din înalta societate, 


subvenţionarele asociaţiei de ajutor Pâinea zilnică, s-au 
grăbit să-i deschidă uşile. O lume în care nu puteai 
pătrunde decât prin avere, celebritate sau excentricitate. 
Causeur fascinant, spiritual şi agreabil, Virgil a reuşit în 
scurt timp să se impună. S-a creat o modă: moda Virgil 
Olaru. S-au redeschis procese vechi, pricini uitate de mult, 
pentru că era en vogue să fii apărat de maestrul Olaru. În 
acelaşi timp, trei detectivi particulari răscoleau ţara în 
căutarea părinţilor care-şi abandonaseră copiii aflaţi în 
micul orfelinat particular. Şi dintr-o dată a izbucnit o 
epidemie de sinucideri. La 12 mai 1920, logodnicul meu şi-a 
pus capăt zilelor. Era şantajat de cineva care-şi semna 
amenințările Vladimir Dumitraşcu. Îl cunoscusem prin 
intermediul fratelui meu, făcea parte din grupul lui intim şi 
fireşte nu mi-a trecut prin minte că Virgil şi Vladimir 
Dumitraşcu sunt una şi aceeaşi persoană. Logodnicul meu... 
A fost singurul om adevărat pe care l-am cunoscut, singura 
mea bucurie. Ce lucruri îngrozitoare ascundea n-am să aflu 
probabil niciodată... Vestea morţii lui m-a zdrobit 
literalmente. Devenisem o umbră. După opt luni părăseam 
sanatoriul cu un copil în braţe. Un copil cu un tată 
sinucigaş. Constituţie fizică plăpândă, mutilată sufleteşte, 
am acceptat mâna pe care Virgil mi-a întins-o încă o dată. Şi 
i-am rămas recunoscătoare... Eram bucuroasă că pot să-i 
fac unele servicii. În spatele lor însă se ascundeau manevre 
monstruoase. Dar lucrul acesta aveam să-l aflu întâmplător 
mai târziu, după douăzeci şi opt de ani. Virgil îmi explicase 
că odată cu noul regim, s-a interzis avocaţilor să primească 
alţi bani decât cei pe care justiţiabilii i-au achitat la 
colectivul de avocaţi. Si cum clienţii săi ţineau cu tot 
dinadinsul să-şi arate recunoştinţa, instituise un adevărat 
labirint în care părţile interesate nu se întâlneau niciodată 
şi la al cărui capăt aşteptam eu. Din recunoştinţă pentru 
ceea ce fratele meu făcuse, mi-am botezat copilul Virgil. A 
urmat şcoala primară aici, apoi l-am înscris la internatul 
liceului Matei Basarab din Bucureşti. Fratele meu i-a 


interzis categoric să ne viziteze. Dacă aş fi putut munci, 
dacă n-aş fi simţit în permanenţă dependenţa, dacă l-aş fi 
crescut eu... 

Maiorul respira greu. Simţi privirea doctoriţei şi 
instinctiv îşi retrase mâna de la piept. 

— Am avut nenumărate discuţii cu Virgil în sensul ăsta, 
dar mi-a fost literalmente imposibil să-l înduplec. Considera 
prezenţa băiatului în această casă compromiţătoare şi mi-a 
impus ferm să nu insist. Era un avocat excelent, domnule 
maior, şi vă imaginaţi ce lesne a putut să mă amăgească. 
Găsea aproape zilnic prilejul să-mi spună că suntem doi 
bătrâni, doi prieteni bătrâni, care în curând îşi vor lua adio 
de la cele pământeşti şi că întreaga avere va rămâne fiului 
meu. O avere de necrezut. Unsprezece imobile răspândite 
în toată ţara, sustrase naţionalizării, bijuterii, tablouri, bani 
în străinătate etc., etc. Ani în şir m-am hrănit cu iluzia asta. 
Şi într-o zi, cu totul întâmplător, am aflat adevărul. 
„Bătrânul meu prieten“ se logodise de curând şi nu avea 
deloc intenţia să renunţe la cele pământeşti. Cum diferenţa 
de vârstă era pur şi simplu penibilă, am considerat de 
datoria mea să-i atrag atenţia. Atinsesem fără să-mi dau 
seama un punct nevralgic. A reacţionat înspăimântător de 
violent. Mi-a demonstrat printre altele că mă detestă, că m- 
a urât întotdeauna pentru slăbiciunea şi candoarea mea, că 
sunt o cârpă, o infirmă. Am înţeles în sfârşit ceea ce ar fi 
trebuit să înţeleg de mult. Toată viaţa mea n-am fost decât o 
slugă proastă care s-a crezut stăpână. Şi, pentru ca tacâmul 
să fie complet, a ţinut să mă informeze că transcrie pe 
numele  logodnicei, evident sub forma unei vânzări 
deghizate, toată averea sa. 

Surâse trist, apoi continuă cu ochii la focul din cămin: 

— Câteva zile mai târziu am făcut a doua descoperire, cu 
siguranţă cea mai îngrozitoare. Virgil îşi rezolva 
corespondenţa în birou şi, crezând probabil că sunt plecată, 
a intrat la toaletă fără să-şi încuie hârtiile ca de obicei. Mi- 
am aruncat ochii pe foaia din maşina de scris şi m-am 


cutremurat. Era o scrisoare de şantaj semnată Vladimir 
Dumitraşcu. Prin faţa ochilor îmi  defilau figurile 
înspăimântate ale  sinucigaşilor. Am revăzut chipul 
logodnicului meu cu ştreangul de gât... Înţelesesem. 
Înţelesesem că, fără să ştiu, fără să-mi dau seama, ani de 
zile am fost complice, intermediind obţinerea banilor. Vă 
imaginaţi, domnule maior, ce tragedie a stârnit în mintea şi 
în inima mea! Aveam senzaţia că mâinile îmi sunt murdărite 
de sângele nenorociţilor care îşi luaseră viaţa, le auzeam 
strigătul insistent cerând răzbunare. Strângeam în pumn 
un coupe-papier hotărâtă să-l ucid îndată ce va intra în 
birou. Dintr-o dată mi-am amintit că am un copil, un copil cu 
un tată sinucigaş şi o mamă criminală... M-am retras în 
odaia mea. Mi-am procurat mulaje după toate cheile şi, 
îndată ce a plecat la Bucureşti, m-am apucat să-i răscolesc 
dosarele ascunse într-un safe mascat în zid, de a cărui 
existenţă nu ştie nimeni. Nici măcar dumneavoastră, 
domnule maior. Surâse. O incredibilă colecţie de păcate 
omeneşti pe bază de documente autentice. Scrisori, 
declaraţii, fotografii... Aşa am aflat că toţi, dar absolut toţi 
prietenii casei Olaru plăteau tribut şi pentru ce anume. 
Dedesubt, am găsit un pistolet Beretta din timpul 
războiului. Încercam să născocesc cazne pe măsura 
monstruozităţii lui. M-am gândit la un moment dat să-i 
înştiinţez „prietenii“ într-un fel sau altul, să le spun cine-i 
omul care le stoarce banii prin ameninţări, şi ca o sugestie 
să le pun arma la dispoziţie. l-am trecut pe toţi în revistă, 
cântărind atentă constituţia psihică a fiecăruia şi am 
conchis că e foarte puţin probabil să recurgă la crimă. De 
altfel, calculul pe care l-aţi făcut dumneavoastră şi care m-a 
pierdut. 

Drăgan surprinse privirea maiorului. Îşi încleştă dinţii. 

— Într-adevăr, de când eram mică manifestam un interes 
neobişnuit pentru mecanisme, dovedind oarecare 
îndemânare... Aşa s-a născut ideea unei crime care să nu 
necesite prezenţa fizică a asasinului. Procedeul l-aţi dedus 


exact. Prietenii fratelui meu trebuiau să deruteze ancheta, 
toţi având motive să ucidă. Cu alte cuvinte, o crimă 
perfectă, care a dovedit totuşi imperfecţiuni. Imediat după 
moartea lui Virgil, Luigi Stratian mi-a mărturisit că era în 
birou când s-a tras şi că nimeni nu se afla prin apropiere. 
Înţelesese că e un truc, nu însă şi care anume. Îmi arunca în 
permanenţă o mie de aluzii despre motivele care m-ar fi 
determinat să pun la cale toată combinaţia. Asta i-a grăbit 
sfârşitul. Ghinionul a făcut ca istoria să se repete. Mircea 
Gheorghiu îl vizitează pe Luigi tocmai când acesta îşi 
primea glonţul. Aşa a trebuit să pun la cale o a treia crimă. 
Îşi ridică privirea oftând. Nu regret ce am făcut... 

Dima plângea încetişor, ferindu-şi lacrimile. 

Alexandra Macarie se apropie de fereastră. Îşi lipi 
fruntea fierbinte de sticlă, clătinând capul în stânga şi în 
dreapta. Se simţea uşurată. Un sentiment ciudat. De ajuns 
să întindă braţele ca să zboare... 

Priveliştea albă, sărbătorească, cristal şi scântei de 
diamante, îi inundă ochii. Departe, peste troiene, soarele, o 
lumină rotundă, părea o portocală îngropată în zăpadă. 

Înaintă elastică spre mijlocul camerei şi spuse simplu: 

— Viscolul a încetat. 


EPILOG 


Cristea îşi desprinse ochii de pe chipul doctoriţei. 
Rândunicile căutau creştetul plopilor înfipţi pe marginea 
lacului, viori de argint ce vibrau sub adierile dimineţii. 

Se uită discret la ceas. Douăsprezece şi jumătate. Nu 
prânzea înainte de două... Alexandra Macarie se juca 
ţinând între degete piciorul paharului gol. 

— Mai ştii ceva despre oamenii aceia? 

Doctoriţa păru să se trezească. Lăsă paharul şi îşi 
strecură palmele sub reverele jachetei. 

— Nu prea multe. Gheorghiu, după ce şi-a executat 
pedeapsa, s-a dat la fund. N-am mai auzit niciodată 
vorbindu-se despre el. Mihăilă a făcut carieră ca fizician. 
Era un bărbat foarte capabil. Într-o vreme ne vedeam 
destul de des. 

Bătrânul o scrută lung, apoi râse încetişor. 

— Trebuie să înţeleg că nu ţi-a plăcut destul? Toată lumea 
vă socotea o pereche potrivită. 

— După asta bănuiesc că s-a luat şi el. Îmi oferea o foaie 
de zestre completă: respect, admiraţie, poziţie socială. Îmi 
păsa prea puţin şi de respectul şi de admiraţia lui, n-aveam 
nevoie de poziţie socială. A fost unul din ăia care iubeşte o 
singură dată în viaţă. În privinţa asta nu mai era nimic de 
făcut. N-a uitat-o pe nevastă-sa până în ultima clipă... 

— A murit? 

— Da! oftă Alexandra şi aprinse altă ţigară. 

— Fumezi mult. 


— Azi mai mult ca de obicei... A murit acum cinci ani, 
într-un accident de avion la Zurich. Participa la nişte 
consfătuiri, în sfârşit, cam aşa ceva... Am citit anunţul în 
România liberă şi i-am telefonat lui fiu-său. El mi-a spus... 

— Ce-a făcut băiatul? 

Doctoriţa ridică din umeri. 

— A terminat filologia, s-a însurat şi are doi copii. Nu-i 
seamănă lui Dan. 

Bătrânului i se păru că desluşeşte o undă de regret în 
glasul Alexandrei. 

— Mi-ar place, zâmbi, să ştiu cum gândeşte el azi... Mai 
era o fată, una rotundă, pufoasă, cu ceva de lebădă... 

— Monica Ciuvăţ, râse doctoriţa. I-am operat băieţelul de 
hernie prin '60, '60 şi ceva. L-a aşteptat pe Panaitescu să 
iasă din închisoare şi s-au căsătorit. 

— Fantastic! O dragoste ca în romane. 

— Da... Mi s-a părut fericită şi m-am bucurat sincer. 

— N-o prea iubeai altădată, surâse bătrânul. 

— Mă enerva. Nu-mi plac femeile grase şi plângăreţe. 
Scâncea tot timpul... 

Cristea alungă o albină care se rotea deasupra mesei. 
Smulse o floricică galbenă din glastră şi o învârti între 
degete. 

— Spune-mi, Alexandra... Ai să-mi îngădui să te văd din 
când în când? Sunt prea bătrân ca să mai las ceva pe seama 
întâmplării. 

Doctoriţa îi zâmbi cu căldură. Căţărat în răscrucile 
cerului, soarele scălda grădina într-o lumină de aur. Un 
băieţel îngenuncheat pe balustrada de lemn arunca 
pietricele în apă. 

Cristea caută plasa cu iaurt, şi chemă ospătarul. 


Cuprins 


Prolog 5 


O AI O UP UV NR 


= RR RR RR RR 
O O A DU PP VW N => O 9 


. Week-end la Tâncăbeşti 9 
„Noapte de groază 18 

. Roadele şantajului 27 

. Iatonări 34 

. Digresiunile maiorului Cristea 43 
„ Bancnote însângerate 51 





. De ce ţi-e frică, Monica? 59 

. Sunt şantajat! 65 

. Profilul moral al avocatului Virgil Olaru 74 
. O crimă inutilă 79 





. lensiune 110 

. Şantajistul 122 

. Reviriment la 180* 132 

. Secretul inginerului Mihăilă 143 

. Omul în pijama 150 

. Minciuna 160 

. Mărturisirile Alexandrei 166 

. Ce ascunzi dumneata, domnule Gheorghiu? 177 


20. Impostorul 184 

21. Omul din hrubă 195 

22. ltinerarii 203 

23. Fără busolă 209 

24. Locotenentul Drăgan este nemulţumit 222 
25. În plin coşmar 231 

26. Sfârşit de week-end la Tâncăbeşti 236 
Epilog 254